Serge Brussolo — Sectiune printr-un oras bolnav

TREI 


COLECȚIE COORDONATĂ DE 
MIHAI DAN PAVELESCU 


POVESTIRI 


TRADUCERE DIN FRANCEZĂ DE 
ANA ANTONESCU 


EDITORI: 
Silviu Dragomir 
Vasile Dem. Zamfirescu 


DIRECTOR EDITORIAL: 
Magdalena Mărculescu 


REDACTOR: 
Florin Leodor Dănilă 


DESIGN: 
Faber Studio 
Ilustrații copertă: lonuţ Bănuţă 


DIRECTOR PRODUCŢIE: 
Cristian Claudiu Coban 


DTP: 
Corina Rezai 


CORECTURĂ 
Mihail Nacu 
Lorina Chiţan 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
BRUSSOLO, SERGE 
Secţiune printr-un oraș bolnav / Serge Brussolo ; 
trad.: Ana Antonescu. - București Editura Trei, 2014 
ISBN 978-606-719-09o0-8 
I. Antonescu, Ana (trad.) 


B21.133.1-311.9=135.1 


Titlul original: Vue en coupe d'une ville malade 
Autor: Serge Brussolo 


Copyright © by Editions Denoël, 1980 


Copyright © Editura Trei, 2014 
pentru prezenta ediţie 


O.P. 16, Ghișeul ı, C.P. 0490, Bucureşti 

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 
e-mail: [email protected] 
www.edituratrei.ro 


ISBN: 978-606-719-090-8 


Firma motelului s-a aprins brusc pe autostradă, proiec- 
tând un val de lumină colorată în interiorul bungaloului 
cufundat în întuneric. Georges s-a întins pe patul desfă- 
cut, printre valizele care așteptau să fie închise, cu capul 
întors către pătratul luminos al ușii de la baie. Ajungea 
până la el respiraţia gâfâită a Hennei, amplificată de ecoul 
din baie. Nu i-a fost deloc greu să și-o imagineze: goală 
sau doar cu un tricou inscripţionat cu sigla școlii, cu mâi- 
nile sprijinite pe carelajul zgrunţuros al băii, respirând în 
ritmul celei de-a o suta flotări. Iscodindu-se cu o privire 
lipsită de îngăduinţă în oglinda pătrată pe care obișnuia 
să o așeze la nivelul solului, ca să surprindă orice posi- 
bilă slăbiciune. Sudoarea țâșnea probabil din părul ei tuns 
scurt, blond pai, scurgându-i-se pe obraji și încărcându-i 
sprâncenele cu broboane strălucitoare. Doar că gustul 
sărat care-i impregna buzele nu mai era cel al lacrimilor, 
ci al transpiraţiei... 

S-a ivit deodată în cadrul ușii, mascând lumina... 

— Ce faci acolo pe întuneric? 

Tonul vocii ei era cu o notă mai sus decât de obi- 
cei, acordând fiecărei fraze o sonoritate neplăcut de 
falsă. Auzind clinchetul metalic dinspre cupa mică de 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 5 


pe noptieră, Georges a ghicit că își recupera verigheta pe 
care o scotea înaintea fiecărei ședințe de antrenament. 
Un zgomot înăbușit de prosoape îngrămădite. Un capac 
închis. Era fericit că în întunericul camerei nu se vedeau 
unul pe celălalt, deși probabil că Henna nu se jena deloc 
să-și afișeze sentimentele. N-au schimbat un cuvânt cât 
i-a luat lui să-și aranjeze lucrurile. Henna îndesa valizele 
în portbagajul mașinii. Georges auzea pentru ultima oară 
zgomotul mării în urma autostrăzii, între două hârâituri 
ale motorului și răpăitul nisipului pe caroserie. Vacanţa 
era pe sfârșite, în curând aveau să fie oprite stimulatoarele 
solare ca să se poată reîncărca. Asta ar fi iarna. 

Șase ani, șase întâlniri la același motel și de fiecare 
dată pentru Georges așteptarea și nopţile pustii vreme de 
treizeci de zile. lmaginând-o pe Henna cu celălalt... cu 
amantul din timpul anului, la care se reîntorcea după fie- 
care vacanţă de vară. Se întreba dacă ar mai avea forța să 
suporte calvarul acesta și în al șaptelea an... deși intuiţia 
îi șoptea că nu va mai exista probabil o a șaptea întâlnire. 

Mașina gonea în noapte. S-a apucat să observe jocul 
mâinilor ei pe curbura volanului. 

— Ar trebui să facem programare la radiografie..., a 
murmurat ea ca și cum ar fi gândit cu voce tare. 

Georges a format supus codul pe telefonul de la bord 
și a transmis cererea robotului unei agenţii clar depășite 
de solicitări. N-au mai schimbat niciun cuvânt până la 
cartierele de la periferie, unde serviciile sanitare începeau 
să ridice taberele de corturi necesare pentru cei pe care 
serviciul de securitate îi botezase eufemistic „expulzați“ 
sau chiar „vagabonzi“... 

O mulțime febrilă stătea la coadă în lumina intermi- 
tentă a ambulanţelor; bărbaţi și femei înveșmântaţi încă 


6 SERGE BRUSSOLO 


în ridicolele uniforme de vacanță, bronzaţi la lampa de 
ultraviolete, se certau pe tichetele de corturi, pe un cearșaf 
sau pe o rație de alimente. 

Henna a trebuit să încetinească, lăsând loc unui 
camion cu remorcă al paznicilor, ce ducea valize, fotolii 
de plajă, mincioguri și canoe gonflabile către gura marelui 
incinerator. Georges a schiţat un gest ca să ridice geamul 
mașinii, dar numele Hennei circula deja în mulţime. O 
grămadă de palme umede s-au lipit de caroserie. Frânturi 
de fraze i-au năpădit urechile... 

„nu suntem bogaţi, dar/economii/dacă daţi apar- 
tamentul..:“ sau „...vila a fost a mamei mele/sunt gata de 
orice ca s-o recuperez/voi plăti cât vreți...“ 

Li se aruncau de acum bucăţi de hârtie acoperite cu 
adrese, cifre, propuneri. Georges a citit câteva sume la 
întâmplare... modeste, enorme. Disperate. 

Henna a dat din cap agasată și pe față i-a apărut o 
expresie dură. A accelerat și palmele s-au dezlipit una 
câte una de mașină într-o rafală de înjurături. Tabăra de 
refugiaţi a dispărut, înghițită de întuneric. 

Georges a închis ochii. Era fericit că se lăsase noap- 
tea și că nu aveau să vadă casa. Doar un bloc întunecat, 
pătat de reflexul albăstrui al ferestrelor, pe care Henna 
le cerceta îndelung cu privirea. A pipăit în buzunarul 
de la piept al cămășii cheia plată de la zăvorul pivniţei. 
Domeniul lui. 

Acum, mâinile Hennei lăsau urme umede pe volan. 
Niciodată până atunci Georges nu o văzuse neliniștită la 
întoarcerea din vacanţă, așa că simţea o tulburare stra- 
nie. Fără să vrea, ochii îi căutau curbura bicepșilor goi, 
încheietura mâinilor... Totul răspândea aceeași forță 
binecunoscută. 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 7 


S-a scuturat. 

Roțile au scrâșnit pe asfaltul parcajului. Ajunseseră. 

Georges și-a înclinat capul, potrivindu-și pe nas len- 
tilele groase și strălucitoare ale ochelarilor de soare pola- 
roid. Spera astfel să amplifice densitatea nopții, să șteargă 
casa din raza vederii. 

Pe toată durata drumului, de la gardul de fier la pero- 
nul din faţa intrării, și-a fixat cu încăpățânare privirea pe 
dalele de piatră roz care mărgineau peluza. S-a oprit la 
piciorul scării mici; balustrada de fier forjat părea ciudat 
de elastică la atingere, iar capul hidos de dog din metal 
albăstrui aflat la capătul ei sclipea într-o lumină nouă. 
A încercat să-și amintească dacă așa se întâmplase și în 
anii trecuţi, dacă simptomele se manifestaseră deja atât 
de aproape de stradă... Vocea Hennei i-a curmat șirul gân- 
durilor, ridicase radiotelefonul ca să încerce să obțină o 
întâlnire mai rapidă cu serviciul de radiologie. 

El a mai scotocit o dată printre amintiri, căutând să 
găsească urme asemănătoare de febrilitate, de enervare... 
ca să nu zică de angoasă, în comportamentul soției sale în 
decursul precedentelor întoarceri din vacanță, deși el trăia 
de atâţia ani la marginea realităţii cotidiene... memoria 
lui nu mai vehicula decât o masă de imagini vagi, poate 
inventate. 

Henna striga ceva. l-au trebuit câteva secunde ca 
să-și dea seama că-i arăta bungaloul de observație. Nu ar 
fi intrat în casă în seara asta, era clar că Henna prefera să 
păstreze o distanță prudentă. 

Georges a ridicat din umeri, la adăpostul întuneri- 
cului. Nu-i plăcea bungaloul. O cazemată construită ca 
un buncăr, toată din material sintetic ignifug „aseptizat“, 
rezistând (cel puțin până în prezent) oricărei contaminări. 


8 SERGE BRUSSOLO 


Instalarea sa costase o avere. A început să meargă, 
continuând să fixeze din privire conturul accidentat al 
dalelor roz. 

Henna nu ar deschide casa înainte de răsăritul soare- 
lui... el a pipăit în buzunar cheița de aramă de la beci. 

Să aștepte. 


Serviciul de radiografie a sosit chiar în aceeași 
noapte, contrariind-o pe Henna. Întunericul nu era 
total, luna era prea prezentă și stelele, prea clare. Tot 
ceea ce micșora de obicei precizia radiografiei. Ea le-a 
atras atenţia fetelor care poziționau proiectoarele lângă 
colțurile pereţilor, fără să obţină vreun răspuns. La tele- 
fon, Elsa, doctorița/arhitecta grupului, i-a dat o explica- 
ţie: numărul locuinţelor contaminate fiind în continuă 
creștere, nu mai era cazul să aștepte cel mai bun moment 
până să se treacă la realizarea clișeelor. De acum, totul 
depindea de planificare, iar fără renumele școlii de luptă, 
ea ar fi trebuit să se mulțumească doar cu închirierea ser- 
viciilor unui radioscop primitiv a cărui fiabilitate ajun- 
gea, în cel mai bun caz, la 40%. 

Plicul i-a fost adus după trei zile de un puști pe bici- 
cletă, care l-a aruncat cu boltă pe fereastra din bucătă- 
rie, fără măcar să se oprească din pedalat. Oarecum agi- 
tată, ea s-a încuiat în birou, a pornit grupul electrogen 
al mesei luminoase și a așezat clișeele unul lângă altul. 
Erau zece, dintre care a trebuit să scoată cinci de la bun 
început, din pricina reglajului defectuos al obiectivului. 
S-a apucat apoi să studieze fiecare centimetru pătrat al 
negativelor cu ajutorul unei lupe puternice. Pe gelatina 
materialului fotografic, imobilul căpăta un aspect fanto- 
matic neobișnuit, toți pereţii despărțitori, toate mobilele, 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 9 


devenite transparente, se suprapuneau ca și cum ar fi fost 
de sticlă. Pe alocuri, fotografia surprinsese, cu o precizie 
halucinantă, prezenţa unor obiecte pitite în fundul serta- 
relor minuscule... o colecţie veche de revolvere pitice din 
Andromeda, pe care probabil că Georges dăduse o avere, o 
mână albastră îmblânzită, probabil moartă prin sufocare 
de mult timp, o... 

Lupa urca și cobora, scrutând fiecare părticică din 
suprafaţa strălucitoare, și totuși nu apărea nicio zonă infec- 
tată, nici sub grinzi, nici în camera boilerului, nici pe parchet. 

Uimită, a scos din clasor clișeele din anii precedenţi. 
Erau șase dosare doldora de fotografii și de note. 
Radiografiile de acolo erau clar mai revelatoare, iar zonele de 
astupare se prezentau ca niște pungi negre și imprecise, ca 
un roi de albine bolnave care și-ar fi ales domiciliul în inte- 
riorul zidurilor și al grinzilor. În anul acesta, casa părea să 
doarmă, practic era sănătoasă. Cu toate acestea, Henna știa 
că nu putea fi așa. Și atunci? O înșelătorie? Economisirea 
energiei în vederea unei înfruntări lungi și dureroase? 

A mai studiat o clipă cele cinci clișee, apoi a trebuit 
să întrerupă sistemul de iluminare al mesei, deoarece 
căldura ondula pelicula. Ca să-și învingă neliniștea care 
îi străpungea pieptul, a decis să dea o raită pe la etajele 
inferioare, unde ar fi fost oarecum scutită de vreo surpriză 
neplăcută, pentru că niciun atac nu avusese loc vreodată 
atât de jos. După ce-a străbătut două culoare, pașii au 
purtat-o automat către sala de trofee personală, unde se 
strânseseră de-a lungul anilor fetișurile, prăzile de război 
și distincţiile onorifice... 

Sala trofeelor... dat fiind stratul gros de mucegai care 
acoperea întrerupătorul semisferic, şi-a dat seama că era 
inutil să aprindă neoanele ce se întindeau pe tot tavanul. 


10 SERGE BRUSSOLO 


Îngreunată de piele și de ferecături, ușa s-a închis lent 
în spatele ei şi s-a trezit prinsă în cubul de întuneric, în 
care alinierea cupelor de argint nu mai lăsa nicio sclipire 
să se răsfrângă. Chiar și mirosul se schimbase. A căutat 
în van miresmele persistente, aspre sau greoaie, păstrate 
în vasele de faianță neagră, ale frunzelor de tutun pe 
care adora să le mestece în serile petrecute în compania 
Helenei sau a Marthei. 

Helen... Martha. 

Sala trofeelor, dar și a nopților albe. La câte înfruntări 
nu a meditat, cu trupul abandonat în braţele unui foto- 
liu, cu mintea înfierbântată, însemnând pe radiografii 
zonele periculoase, pungile pe unde veninul casei putea 
să ţâșnească ucigător? 

Ca pentru a invoca spiritul sălii, mâna i-a dezle- 
gat cureaua de pânză aspră și umerii i-au tresăltat, ieșind 
prin gulerul deschis, aruncându-i rochia până la călcâie. 
Îndeplinise mereu cu atenţie vechiul ritual al promovării 
sale: să lupte goală, fără niciun fel de protecţie. În special 
asta îi distingea de trupele de decontaminare, cu angajații 
lor blindaţi cu veste din fibre de kevlar antiglonț, cu căști din 
plexiglas, spărgând clădirile la adăpostul scuturilor ignifuge. 

Surprinsă de umiditate, şi-a reţinut cu greu senzația 
de piele de găină. Întinzându-și mâinile orbește, a început 
să caute cu vârful degetelor curburile metalice ale trofee- 
lor răspândite la întâmplare pe rafturi. Dar cupele nu i-au 
oferit decât o suprafață verzuie din pricina oxidării, deja 
pătată și zgrunțuroasă, ca propria ei piele. Pentru o clipă, 
a fost tentată să compare globul unui sân cu semisfera de 
oțel pe care o pipăia cu degetele. Mirosul de putregai tre- 
buie că provenea de la pereţi, de la lambriurile probabil 
desprinse, cu lemnul umflat. 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 11 


A renunțat să-și scoată chilotul și s-a așezat dreaptă 
pe marginea fotoliului, ezitând să-și lipească spatele de 
pielea spătarului, acoperită cu tumorile mici, albicioase, 
ale ciupercilor născute de umezeală. Nimic nu tulbura 
întunericul compact și ea a închis ochii fără să înregis- 
treze vreo schimbare notabilă. Să se concentreze, să-și 
încerce propriul corp așa cum faci cu o haină nouă într-o 
cabină de probă, simţindu-i defectele, cusururile. Pliul 
pe care-l face în spate sau cusătura prea grosolană. Până 
în prezent încercarea se petrecuse de fiecare dată fără 
probleme, însă astăzi ezita, deloc în largul ei... Degetele 
înăsprite de la masajele cu sare s-au înfipt în coapse, 
în pântece, verificând soliditatea armăturii, suplețea 
articulaţiilor. 

Ştia, totuși, instinctiv, că nu va găsi nimic. Nicio 
înmuiere a mușchilor, niciun colăcel de grăsime... 

Despre ce era vorba atunci? 

Toată vara se studiase degeaba în oglinda din baia 
motelului. Ajunsese chiar până la a plăti un amărât de 
fotograf ca s-o pozeze goală, din toate unghiurile, dar 
teancul de fotografii nu reprezenta un răspuns la întrebă- 
rile ei. Se putea considera, ca să spunem pe șleau, „foarte 
valabilă“, „comestibilă“, cu trupul musculos, solid, cu 
articulaţii puternice, cu părul blond pai, aspru, ras în sus 
pe ceafă. Atunci? 

Ar fi trebuit să-și schimbe privirea, „să-și cumpere 
ochi de bărbat“, cum spunea adesea Martha. Atunci, poate 
că ar fi observat ceva, o anumită coloraţie a pielii, o stră- 
lucire a cărnii care ar fi anunţat bătrâneţea? Un început 
de grimasă, fracturarea unui surâs în care va prinde în 
curând rădăcină reţeaua de riduri cevor brăzda comisurile 
ca două cicatrice? 


12 SERGE BRUSSOLO 


Poatecă bărbaţii au instinctul acesta, presimţirea care 
îi face să diagnosticheze un rău încă din faza embrionară. 
Ea se dădea de ceasul morţii să găsească o urmă concretă 
a simptomelor încă în stare de gestație. 

Ea... 

Pe de altă parte, se înșelase Jean? Adesea, întinsă pe 
stratul fosforescent al plajei, îi simţise greutatea privirii. 
Ce urmă depistase el și ei îi scăpa, deși era obișnuită să 
detecteze miile de capcane ale casei, să urmărească ima- 
ginea morţii în interstițiile lamelelor de parchet? 

De atunci ea se îndoia. Jean nu va mai participa la 
viitoarea lor întâlnire anuală, același lucru se petrecuse cu 
Helen și Martha; în cazul lor, sfârșitul carierei de luptă- 
toare coincisese cu declinul vieții lor sexuale. Sau trebuia 
spus exact invers? 

Şi Helen se îndoise și, aidoma Marthei, casa se închi- 
sese pentru ultima oară asupra ei ca să nu o mai restituie. 

Henna a încercat să se scuture. Când fusese promo- 
vată, pasiunea pentru vânătoare o sufoca într-o asemenea 
măsură, încât îi anihila orice pornire sexuală. Era ceva des- 
tul de răspândit și nu constituia în niciun caz o excepţie. 
Când se căsătorise cu Georges, obligația de a face dragoste 
cu el cel puţin o dată pe săptămână căpătase aspectul unei 
corvezi atroce. În plus, de ce se măritase atât de tânără, la 
douăzeci și doi de ani, și nu la douăzeci și trei, când abia 
se încheiase perioada legală de urmărire? Trebuia să recu- 
noască însă că un element capital în decizia ei fusese casa 
pe care o aducea tânărul ca zestre. Prea mulți luptători 
se văzuseră nevoiţi, în lipsă de locuințe personale, să se 
mulțumească a-și închiria serviciile din oraș în oraș pen- 
tru sume derizorii. E adevărat că pe atunci casele atinse 
de rău nu formaseră încă o armată. Fusese de-a dreptul 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 13 


fascinată de hotelul particular al lui George, cu coloanele, 
balcoanele, scările sale numeroase, care se întrepătrun- 
deau;cu loggia, rețeaua de culoare întunecate și lucitoare, 
mulțimea de beciuri. Vedea conturându-se acolo teatrul 
viitoarelor operațiuni militare, al strategiilor feroce, al 
înfruntărilor subtile. În vremea aceea, locuinţa era sănă- 
toasă, era de ajuns să aștepți. Și ea așteptase... 

La școală, se alăturase imediat celor care nu 
intenționau să facă bani din ceea ce știau. Nu concepea 
rolul de luptătoare decât ca pe o artă. Lipsită de o locuință 
personală, ar fi trebuit să-și închirieze serviciile ca să 
supraviețuiască sau să intre în trupele de decontaminare, 
ceea ce era același lucru. Ca proprietară, avea dreptul să 
acţioneze după bunul-plac, folosindu-și propriile tehnici, 
fără grija de a obţine rentabilitate. 

Anii trecuseră, ea luptase pe alte terenuri, de la case 
de calitate până la cele cu arhitecturi dintre cele mai vari- 
ate, refuzând orice răsplată, dar solicitând o înfruntare pe 
măsura talentului ei. Numele i se bucura de o anumită 
notorietate când locuința „sa“, la rândul ei, fusese con- 
taminată; de atunci abandonase toate celelalte câmpuri 
de manevre, dedicându-se numai câmpului de luptă per- 
sonal. Helen și Martha îi reproșaseră violent atitudinea 
aristocratică, dar criticile lor poate nu erau cu totul lipsite 
de o doză de gelozie. Oricum ar fi stat lucrurile, nu putea 
să înţeleagă ce aveau de câştigat talentele ei de luptătoare 
dintr-un asalt contra unei uzine, dintr-o luptă lipsită de 
fineţe, din ceea ce ea obișnuia să numească „un tir de 
artilerie“... 

Gândurile i-au pornit dintr-odată în altă direcţie: 
tocmai își dăduse seama că era acum ultima reprezen- 
tantă a „escadrilei“... Odinioară fuseseră Helen, Martha, a 


14 SERGE BRUSSOLO 


cărorcarieră fusese multă vreme dată de exemplu; micuța 
Esther, genială prin capcanele ei, dar incapabilă de o 
acţiune prelungită. Inje, suedeza, care nu putea învinge o 
casă fără s-o distrugă. 

În ciuda cunoașterii lor, a curajului lor, toate dispăru- 
seră. Și-a pus pentru o clipă întrebarea dacă longevitatea 
ei, neobișnuită pentru o luptătoare care susținuse atâtea 
înfruntări, nu era rezultatul unui echilibru psihic perfect. 
Și uite că echilibrul acela era acum zdrobit... 

A trecut-o un fior, întunericul o cam apăsa acum. 
S-a ridicat împingând fotoliul în spate și s-a îndreptat 
spre ușă. Unul dintre canaturile cu incrustații de aramă a 
scârțâit, lăsând să pătrundă lumina albă de pe culoar. Și-a 
scos chilotul cu o mână nervoasă și l-a dus la nas. Nailonul 
puţeaa mucegai, așa că s-a grăbit brusc să ajungă sub jetul 
fierbinte al unui duș... 

Pe palierul primului etaj, s-a încrucișat cu Georges, 
care cobora în beci, nu și-au adresat niciun cuvânt și s-au 
îndepărtat, fiecare pe drumul lui, în scârţâitul lamelor 
de parchet și al treptelor dezmembrate. Georges cobora 
ţinând într-o mână cheița de aramă, iar în cealaltă un 
manual pe care-l cumpărase chiar în dimineaţa aceea 
dintr-o librărie mică și colbuită. S-a așezat pe ultima 
treaptă, a pus cheia jos și a deschis volumul. Era un manual 
de geografie, de istorie sau poate de educaţie civică. l-ar 
fi fost imposibil să se hotărască, într-atât de heteroclit îi 
era conţinutul. De altfel, nu avea nicio importanță, conta 
numai pagina dublă din mijloc, cea cu ilustraţii. Un plan în 
secțiune al orașului: suprafața cu bulevarde și cu locuinţe 
şi subsolul cu tot ce ascundea el. Casele te făceau să te 
gândeşti la niște arbori care dezvoltau sub fundaţii două 
rădăcini simetrice cu formă întortocheată. Când priveai 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 15 


mai de aproape, îți dădeai seama că rădăcinile acelea 
erau de fapt două tunele ciudat construite. Aproape toate 
casele își aveau „rădăcinile“ lor. În josul paginii, autorul 
scrisese o legendă: „Secţiune printr-un oraș bolnav“. 

Ilustraţia i se părea foarte drăguță lui Georges. 

S-a ridicat, a lăsat cartea jos și a introdus cheia. 

Odată desferecată ușa beciului, pătrundeai într-o 
lume stranie. Pentru o clipă, Georges a rămas neclintit în 
penumbră. De-o parte și de alta a intrării, computerul, 
prin intermediul modulelor constructoare, săpase două 
scări întru totul identice, ceea ce te ducea clar cu gândul 
la două intrări de metrou aflate faţă în față, pornind pe un 
traseu ale cărui puncte terminus ar fi fost diametral opuse. 
La nivelul acesta, casa putea fi comparată cu un iceberg, 
întrucât doar o vagă parte din ea se ridica pe trotuar. Sub 
asfalt, computerul crease un ansamblu de încăperi și de 
camere aflat într-o neîncetată creștere, ca rădăcinile unui 
arbore croindu-și încet drum în pământ. 

Georges a coborât câteva trepte pe scara din dreapta. 
Pe partea asta, anomaliile erau imediat reperabile; apar- 
tamentele agățate unele de altele, ca vagoanele unui tren 
înaintând extrem de lent, păreau invadate inexplicabil de 
extinderea prostească a unor camere: o baie ocupa jumă- 
tate din spaţiu, iar în interiorul ei se aliniau șase-șapte căzi 
identice, în vreme ce toaletele tronau, ca un monument 
sau ca o operă de artă, în centrul unei săli de cincispre- 
zece metri pe zece, a cărei destinaţie era vizibil cu totul 
alta. În schimb, un living cu biblioteca sa care număra mii 
de volume se afla într-un dulap în perete, fiecare mobilă, 
fiecare obiect fiind reduse de computer la proporţiile unei 
case de păpuși. 


16 SERGE BRUSSOLO 


Lui Georges îi plăcea să înainteze astfel, trecând 
dintr-un apartament în altul. În unele locuri, anomaliile 
căpătau alte aspecte: aceeași cameră de copii, cu leagă- 
nul său, cu cuburile sale colorate, cu ursulețul de pluș, se 
repeta de patru-cinci ori la rând, iar mărimea fiecărui ele- 
ment varia neîncetat, leagănul ajungând de la proporţii 
normale la cele ale unui bombardier, ursulețul de pluș 
roz, de la dimensiunile unui obiect fetiș la cele ale unui 
grizzly adult. Cu cât înaintai mai mult, cu atât compute- 
rul se dovedea incapabil să stăpânească spaţiul. În unele 
momente, Georges trebuia să străbată târâș locuinţe pen- 
tru liliputani, împrăștiind sub el cărţi și ziare pe care ar fi 
trebuit să le descifreze la microscop dacă ar fi vrut să vadă 
ce-i cu ele. 

Iniţial, casa fusese legată, ca atâtea altele, la un 
computer previzional, însărcinat să determine evoluția 
locuinţei conform calculelor de probabilitate cu care se 
alimenta mașina. Eventualitatea unei ierni reci declanșa o 
dublare progresivă a pereţilor, a ferestrelor, a mochetelor. 
O consolidare a izolării. Un strat dublu de ţigle creștea 
încet pe acoperiș, un șemineu suplimentar se ivea lent din 
beton, ca o legumă care străpunge pământul în grădină. 

Computerul modifica și adapta structura locuinţei 
în funcţie de previziunile sale și toată lumea fusese 
mulțumită până în ziua când mașina o luase razna. 

Fără să se știe foarte bine motivul, creierele-relee au 
renunţat treptat la datele previziunilor, lansându-se în 
speculaţii dezordonate. Fiecare casă a devenit astfel un 
adevărat centru prospectiv. Fiecare computer, preluând 
informații științifice, politice, sociologice din exterior, și-a 
asumat rolul de futurolog. 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 17 


Georges s-a așezat o clipă. Lunga sa târâre prin sălile 
de recepție liliputane îi provocase zgârieturi pe antebrațe. 
Pe măsură ce înainta, decorul și materialele se schim- 
bau, părăsind în mod vădit prezentul. Locuinţa părea 
concepută acum după alte criterii. Dulapurile nu mai 
conţineau obișnuitele pardesiuri şi impermeabile din 
majoritatea șifonierelor, ci măști de gaze și bâte frumos 
aranjate. Fiecare ușă era blindată și fiecare încăpere părea 
să fie prevăzută cu provizii de hrană și muniții. Georges 
s-a apropiat de o saltea aruncată într-un colț al camerei 
unde se afla și s-a întins pentru câteva clipe. De-abia s-a 
culcat, că stofa a cedat sub greutatea lui, dând la iveală 
măruntaiele de lână gri. S-a sculat în capul oaselor. Și-a 
pus degetul arătător pe un perete de beton și a împins fără 
multă forță, ca și cum ar fi apăsat pe o sonerie. Unghia 
i-a intrat încetișor în perete, ca burghiul unei mașini de 
găurit. S-a ridicat în picioare, a luat o pușcă de asalt M:6 
așezată pe o măsuță — arma era flexibilă, metalul căpă- 
tând consistenţa cauciucului. Aici era ca peste tot de altfel. 
Dezvoltându-se încontinuu, casa recicla treptat materi- 
alele. Cu cât șantierul ei de construcție avansa în viitor, 
cu atât substanțele care constituiau pentru casă „trecutul“ 
degenerau și se deteriorau. Fiecare moleculă era recupe- 
rată din trecut și orientată către ceea ce computerul con- 
sidera ca stadiul de habitat cel mai potrivit, către ultima 
lui realizare în curs de desfășurare. Prezentul locuitori- 
lor era astfel devorat de mucegai, de degenerare. Viteza 
de construire a computerelor era uneori atât de ridicată, 
încât unele case cădeau cu adevărat în ruină. O lovitură 
de pumn era îndeajuns ca să dărâme o fațadă, o rafală de 
grindină trecea prin acoperiș și tavan ca să ajungă să se 
zdrobească în beci... 


18 SERGE BRUSSOLO 


Din fericire, Georges nu ajunsese încă până acolo. 
Din când în când, câte un scaun mai ceda sub greutatea 
lui, dar niciodată nu i se întâmplase, intrând în cadă, să 
se trezească cu un etaj mai jos, pe podeaua holului. Nu 
toți puteau spune la fel. Meritul îi revenea Hennei, o ştia. 
Ea își asumase în mai multe rânduri riscuri enorme ca să 
încetinească ritmul computerului, fără să reușească totuși 
să-i oprească progresia delirantă. 

Georges a ezitat o secundă să împingă ușa de comu- 
nicare, prin care erau legate toate apartamentele între ele. 
Deși nu-i plăcea să se aventureze prea departe în viitor, în 
cele din urmă curiozitatea îl dobora. De data asta, încăpe- 
rea era cufundată complet în beznă și i-a luat ceva timp să 
pipăie pereţii, fără să poată găsi un întrerupător. A trebuit 
să se descurce, improvizând o torță cu ajutorul unui ghe- 
motoc de cârpe și al unui picior de masă. La lumina flăcării 
tremurătoare a putut să constate absenţa completă a becu- 
rilor electrice, a veiozelor și a tuburilor de neon. Agăţate 
de un cuier, şase perechi de ochelari de sudură păreau să 
fie singurele lucruri cu care era amenajată casa. Georges 
a văzut că lentilele ochelarilor erau acoperite pe interior 
cu un lac foarte gros, complet opac, ca și cum compute- 
rul ar fi vrut să-i protejeze pe locuitori de un licăr teribil 
care-i pândea din exterior, ca și cum ocupanţii aparta- 
mentului ar fi devenit incapabili să suporte cea mai slabă 
luminozitate. În ciuda tuturor eforturilor lui, Georges n-a 
putut să descopere o singură oglindă. Deloc în largul său, 
a împins din nou ușa de comunicare și, la atingerea cu 
mâna, a recunoscut plumbul care acoperea pereţii. Locul 
era luminat de un bec de numai câțiva waţi, însă ceea ce 
l-a neliniștit mai mult decât orice a fost forma stranie a 
hainelor agăţate în dulapuri. Tunici ciudate prevăzute cu 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 19 


orificii a căror întrebuințare n-o putea înţelege, lungimea 
complet anormală a manșetelor cămășilor, diametrul 
îngrijorător al șepcilor și pălăriilor... 

Simţind cum i se strecoară frica în sân, a preferat să 
facă drum întors, după ce a strivit atent sub tălpi restu- 
rile carbonizate ale torței improvizate. A ieșit curând din 
ceea ce luase obiceiul să numească „gura de metrou“. A 
doua intrare oferea accesul la o lume mult mai puțin 
îngrijorătoare. Pentru că devenise incapabil să con- 
troleze timpul, fie și numai pentru a mulțumi câţiva 
eventuali paseiști, computerul dezvoltase sistematic, 
în același timp cu prospectarea viitorului, și un lanţ de 
apartamente și habitate constituind o regresie tempo- 
rală. Fără să se știe prea bine de ce, toate locuinţele erau 
pregătite să sărbătorească Crăciunul. Creierele-relee 
păreau, totodată, să stăpânească cu mai multă greu- 
tate ramura aceasta a șantierelor lor și Georges putuse 
observa lacune mari atât la nivelul echipamentului, cât 
și la cel al înlănțuirii cronologice. În unele încăperi, 
ghirlandele se dezvoltaseră în mod cu totul anormal, 
acoperind mobilele, pereţii; o iesle automatizată fusese 
reprodusă la scară umană și personajele ei, curios mul- 
tiplicate. Așa s-a trezit asaltat de o cireadă de boi și de 
măgari cuprinși de nebunie, care zbierau din toţi rărun- 
chii, tropăind voioşi într-un terci de mecanisme de tot 
soiul, rămășițe din ceea ce fuseseră în vremuri mai bune 
Maria, losif tâmplarul și poate chiar lisus. Cronologia 
vădea omisiuni ciudate și nu era deloc lucru rar să treci 
dintr-un interior de secolul al XIX-lea la coloanele unui 
peristil antic. Georges nu cobora decât foarte rar în 
această parte a casei, deoarece nu-și putea hrăni curi- 
ozitatea care-i stătea în fire cu repetarea unui dejă-vu. 


20 SERGE BRUSSOLO 


În aceeași clipă în care Georges părăsea beciul, dar la 
câteva zeci de metri sub picioarele lui, în una din viziunile 
viitorului, Arn Silvelko își înfunda faţa în buretele salte- 
lei în timp ce mâinile i se încleștau în perna aruncată la 
capul patului. Paralizate, falangele i s-au albit vreme de 
un minut, apoi, încet, criza a trecut. Când a fost din nou 
în stare să-și stăpânească nervii, a aruncat cearșaful ud 
de sudoare și a traversat încăperea fără să apese pe între- 
rupător. Lumina răspândită de fiecare bec era, ce-i drept, 
teribil de puternică, și o singură veioză ar fi fost suficientă 
ca să lumineze Place de la Concorde într-o noapte fără 
lună. Dacă nu voiai să-ţi arzi retina, era mai bine să înveți 
să trăiești pe orbește. Căldura era intensă, oscilând între 
șaizeci și şaizeci și cinci de grade. De când se instalase 
în apartament, Arn pierduse cincisprezece kilograme, 
iar umiditatea continuă și lipsa de oxigen îl făceau să se 
târască de pe un scaun pe altul, cu gura larg deschisă. 
De câtva timp, pieptul îi era străbătut în dreptul inimii 
de junghiuri suspecte. Silve, soţia lui, nu părăsea deloc 
cada, unde își petrecea toată ziua, pe jumătate scufun- 
dată în apă, răsfoind ziare vechi la flacăra unei lumânări. 
Nu-și mai vorbeau deloc, pentru că nu mai aveau energia 
necesară să înceapă o dispută. Evaporarea atingea nive- 
lul critic la prânz, când Arn observase cum apa dintr-un 
pahar dispăruse într-o oră. Silve ridica din umeri la astfel 
de afirmaţii, obiectând că o ședință de saună nu făcuse 
nimănui rău vreodată. O ședință, poate, dar trei luni? 
Erau clipe în care Arn se întreba dacă avea să mai reziste 
mult dorinței de a-și ucide soţia, cufundându-i capul în 
baia ei stupidă. Pentru că totul era din vina ei. Deoarece 
nu suportase să-și vadă vila cum decade zi de zi în ruină, 
umilită de ideea de a trebui să plece curând în tabăra de 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 21 


refugiaţi cea mai apropiată, ea îl îmboldise pe Arn să se 
mute în „rădăcinile“ casei. El se lăsase dus de val, fără 
entuziasm. Încetul cu încetul, se obișnuise într-adevăr 
cu condiţiile îngrozitoare în care trăiau de ani întregi. Și 
totuşi, judecata lui Silve nu era lipsită de sens. Deoarece 
casa recupera din urmă materialele de care avea nevoie 
ca să construiască în viitor, era de ajuns să se mute în una 
din aceste ultime realizări ca să se bucure de tot confor- 
tul dorit. La început, totul fusese în regulă, apoi pereţii 
redeveniseră spongioși, scaunele flexibile, podeaua ca din 
cauciuc și au trebuit să meargă înainte. Era un cerc vicios. 
Cu cât casa progresa, cu atât trebuia să înaintezi în ritmul 
ei, să schimbi apartamentul și, mai ales, să schimbi epoca. 
Să accepţi speculaţiile creierelor electronice asupra tim- 
pului, luminii, moravurilor, hranei generațiilor viitoare. 
Să trăieşti zile-lumină de câte cinci ore, nopți de câte trei 
ore, să înveți să reziști la temperaturi de sub zece grade, 
să trăieşti pe burtă în apartamente al căror tavan se afla la 
numai șaizeci de centimetri de sol. 

Arn ar fi vrut mult să se întoarcă în trecut, dar tunelul 
lung al locuinţelor se prăbușise în urma lor. De acum erau 
condamnați să meargă înainte, să înainteze în „viitor“. 

Mulţi făcuseră ca ei, crezând că-și pot păstra confor- 
tul; în prezent erau condamnaţi să schimbe epoca în fie- 
care trimestru (dacă nu în fiecare lună), să se adapteze la 
condiţiile de viaţă ale unor ipotetice „rase viitoare“. Arn 
ştia că ei ar trebui în curând să împingă încă o dată ușa 
de comunicare ca să pătrundă în ceea ce computerul ar 
fi considerat în momentul acela tipul de habitat cel mai 
adaptat ultimelor sale teorii despre evoluția omului și a 
mediului său, și se temea de clipa aceea. Ar fi trebuit să 
trăiască într-o cuvă cu noroi, cum deja se întâmplase? 


22 SERGE BRUSSOLO 


L-ar fi îndopat cu o hrană infectă, sinteză elaborată 
de computer din rădăcini, insecte, carii, limacși și râme 
de tot soiul? 

L-ar fi transformat într-un obez, ca să reziste în cazul 
unei diminuări a gravitaţiei din interiorul apartamentu- 
lui? Ar fi devenit el încă o dată incapabil să distingă culo- 
rile? Sau, afectat de acrocianoză, și-ar fi văzut mâinile și 
picioarele învineţindu-se sub efectul unei bruște înceti- 
niri a circulației sangvine? Poate că funcționarea în exces 
a hipofizei ar fi determinat un gigantism progresiv al oase- 
lor feţei și membrelor? 

Doar că, suferind de agnozie, i-ar fi fost imposibil să 
identifice senzațiile cele mai importante. Cunoscuse toate 
acestea în trecut, ba chiar absenţa totală a gustului sau 
incapacitatea de a citi, ca și pierderea mirosului... Mii de 
chinuri, unele mai absurde decât altele, provocate de adă- 
ugarea de substanţe chimice în apă sau în pasta incoloră 
și inodoră care era mâncarea. 

Computerul îl „adapta“ la concluziile speculațiilor 
sale nebunești și mereu schimbătoare. În șase luni suporta 
douăzeci de secole de evoluţie, scăpa din două războaie 
atomice, cu — în spiritul mașinii — mutațiile pe care le 
implica o atare situație. Constata cum temperatura corpu- 
lui îi cobora sau, dimpotrivă, îi creștea, trăia într-o febră 
permanentă sau scuturat de frisoane care îi creau senzaţia 
că se afla în agonie... Mașina nu-l mai considera un om, ci 
un mutant. Ea adapta habitatul la nevoile acestei creaturi 
ipotetice a secolelor ce vor veni. Mașina galopa, înflăcă- 
rată, incapabilă să-și dea seama de cei douăzeci de mii 
de ani avans ai săi. Calcula probabilitățile eventualelor 
posibilități... „În această epocă soarele va fi pe cale să se 
stingă și creaturile vii vor trebui să se aclimatizeze la o 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 2 3 


temperatură de aproximativ minus nouăzeci și cinci de 
grade Celsius, în această epocă lumina va dispărea și vom 
asista la dezvoltarea unor forme de viaţă oarbe, în această 
epocă...“ 

De la un apartament la altul, el străbătea secolele, 
istoria unei umanități în mutație, vedea cum se succed 
erele, trăia în mijlocul unor obiecte a căror utilitate n-o 
știa deloc. Doar telefonul, constant și miraculos păstrat 
(se bucura el de un tabu înscris în memoria computeru- 
lui?), îl mai lega de exterior. Ar fi putut să ridice recep- 
torul, să sune lumea de sus. Unii o făceau, dar el? Ca 
mulţi alți naufragiaţi din subsol, își pierduse orice simţ al 
realităţii istorice. De atunci, pentru el nu mai aveau nicio 
importanţă luptele politice, crizele, problemele econo- 
mice ale lumii de sus... Trăia departe de toate astea, foarte 
departe, la douăzeci de mii de ani în viitor; și viitorul 
acesta perpetuu constituia unicul lui prezent. 

La început, sperase la un oarecare ajutor, acum însă 
speranţele îi pieriseră... Conta doarviitoarea ușă deschisă 
pe care ar fi trebuit să o împingă, viitorul apartament, vii- 
toarea lume... 


De la fereastra de pe culoar puteai să vezi strada în 
linie dreaptă. Henna și-a lipit fruntea de geam și senzaţia 
de rece a înfiorat-o. În aceeași dimineaţă, își răsese com- 
plet părul cu briciul, tăindu-și ușor pielea pe ceafă. Fără 
păr, chipul îi devenea extrem de dur. Îi plăcea și regreta 
acum că-și păstrase atâţia ani coafura stupidă și retro- 
gradă, ultima concesie făcută cochetăriei. 

Pe stradă, rătăceau bărbaţi și femei îmbrăcați în uni- 
formele taberelor de refugiaţi, rămâneau așezați îndelung 
pe peronul unor case, se învârteau neobosiţi într-un hol 


24 SERGE BRUSSOLO 


de clădire, treceau iar și iar prin faţa ușii unui lift de acum 
stricat. „Vagabonzi“ pe care casele lor îi aruncaseră defi- 
nitiv în stradă. Prea slabi sau prea lași ca să întreprindă 
o recucerire, adesea prea săraci ca să plătească serviciile 
unei luptătoare. 

Subsolul orașului se transforma treptat într-un 
mușuroi gigantic. Tunelurile săpate de computere păreau 
să croiască traseul suprarealist al unui tren de metrou care 
înnebunise subit. Mii de trenuri de metrou. Asemenea 
galeriilor unei mine anarhice săpate de mineri rătăcitori. 
Kilometri de cabluri ale căror circumvoluţiuni în zigzag 
păreau să înzestreze orașul cu o mulțime de intestine fusi- 
forme, săpându-l lent, dar sigur, slăbindu-i fundaţia zi de 
zi. Orașul era bolnav de aerofagie, distrus de bule goale pe 
dinăuntru, care se înmulțeau fără oprire, ros în temelia 
sa de o armată de termite electronice. Ziarele preziceau 
în fiecare seară prăbușirea viitoare, iar trecătorii, ieșind 
din case, pipăiau cu piciorul asfaltul străzilor ca și cum se 
temeau să nu fie înghiţiți brusc de abis, de care nu-i mai 
apăra decât suprafaţa subțire a trotuarului. „Sună a gol! 
Sună a gol!“ zbierau puștii, lovind cu pumnul pământul, 
încântați să-i vadă pălind pe adulţi la anunţarea catastro- 
fei iminente. 

În vremea asta, computerele forau, forau orbește, fără 
să le pese de vreun traiect rațional. Lumi cât se poate de 
diferite se întâlneau și se încrucișau. Uneori două tuneluri 
se ciocneau în mijlocul labirintului. Un living în imponde- 
rabilitate dărâma peretele unei bucătării, ai cărei ocupanți, 
târându-se pe podea, suportau pe umerii lor efectele dis- 
trugătoare ale unei forțe gravitaționale echivalând cu gre- 
utatea unui autobuz. Din momentul acela, începea due- 
lul, fiecare computer își apăra concepția sa de umanitate 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 25 


viitoare, încercând să-și absoarbă adversarul, să recicleze 
în beneficiul său materialele dușmanului. Lupta putea 
dura mult. Apoi, în cele din urmă, locuitorii unuia sau 
altuia dintre apartamente observau într-o bună zi cum 
cafetiera trecea prin masa de bucătărie, a cărei structură 
moleculară devenise prea rarefiată ca să suporte vreun 
obiect. Clanţele ușilor se retrăgeau la cea mai mică apă- 
sare, ca niște ciudate bezele nichelate. Până la urmă, cei 
care locuiau acolo, bărbaţi sau femei, își dădeau seama 
cu groază că elasticitatea unora dintre membrele lor cres- 
cuse. Braţele li se alungeau, dublându-și lungimea, lama 
unui cuțit putea să străbată înainte și înapoi o palmă 
fără să provoace cea mai mică durere. Întreaga lor ființă 
devenea ca de cauciuc, păstoasă. Se lichefiau inexorabil. 
Reciclaţi fără îndurare în beneficiul creierului electronic 
învingător. 

Henna știa că astfel de fenomene erau tot mai nume- 
roase în fiecare zi. 

Nimeni nu mai lua metroul de când un tren, împre- 
ună cu călătorii săi, fusese reciclat de un computer care 
se ivise chiar în mijlocul staţiei. Se întâmpla, uneori, ca 
galeriile de locuinţe să ajungă chiar până la suprafaţă — în 
unele cartiere ţi se înfunda piciorul până la gleznă în tro- 
tuarul care căpătase în numai câteva zile consistenţa unei 
gume îndelung mestecate. Și Henna evoca, nu fără o anu- 
mită neplăcere, cimitirele acestea unde conținutul tutu- 
ror mormintelor fusese reciclat de creierele electronice 
care creșteau în subsol. Imaginea morţilor descompuși, 
apoi reutilizaţi nu se știe în ce scop, îngrozea lumea. Ziare 
pseudoștiinţifice publicau teoriile cele mai alarmante și 
cele mai alarmiste. Totodată, problema rămânea: cum se 
foloseau, practic, computerele de materialul uman, mort 


26 SERGE BRUSSOLO 


sau viu, prelevat, când îl întâlneau pe peroanele staţiilor 
de metrou sau în cimitire? 

Unii considerau că toate moleculele erau transfor- 
mate în hrană și restituite sub falsul aspect liniștitor de 
biftec nesănătos spre folosul locuitorilor din apartamen- 
tele subterane. 

Alţii, care nu credeau în speculaţii, se întrebau dacă 
materia aceasta primă nu servea, de fapt, la elaborarea 
altor ființe... „adaptate“. 

Era adevărat că teoria lor se sprijinea pe o ipoteză 
în definitiv valabilă: computerele atinseseră punctul în 
care nicio ființă umană constituită normal n-ar fi putut 
supraviețui foarte mult fără să se degradeze iremediabil, 
fiziologic vorbind. Supuși la condiții de existență insu- 
portabile, locuitorii din subsol mureau unul după altul, 
cu organismul distrus de schimbările neîncetate. Fără să 
poată funcționa pustii, locuințele începuseră de aceea să 
se populeze cu ființe hibride, recompuse din toate frag- 
mentele umane, adaptate la condițiile abominabile de 
supraviețuire și, ca atare, monstruoase. 

În imaginaţia lor, oamenii vedeau conturându-se sub 
picioarele lor o lume de coșmar, alcătuită din nenumărate 
creaturi absurde, din cadavre însufleţite artificial, puse 
în mișcare de o viață mecanică și îngrozitoare, deformați 
dincolo de orice teamă de condiţiile lor de existență, lipsiți 
de orice antropomorfism. Așa că se dedau la răsfoirea cu 
fascinaţie și dezgust a vechilor reviste științifico-fantastice, 
debordând de invadatori extratereștri, unul mai hidos 
decât altul. 

Valul de panică fusese atât de mare, încât trebuise să 
se recurgă la cenzură. Și totuși, fără a se lăsa pradă deli- 
rului, era dificil de negat existența unei probleme prost 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 27 


înțelese și care genera o anumită neliniște. Armata și-a 
oferit desigur ajutorul, cu panoplia sa infantilă de arme 
lipsite de fineţe, dar, spre marea bucurie a Hennei, bom- 
bele-sfredel și grenadele de profunzime nu avuseseră 
efect, deoarece computerele absorbiseră fără avarii ener- 
gia degajată de explozii. Energiecare, bineînţeles, nu făcea 
altceva decât să le sporească apoi propria vitalitate... 

Henna știa că existau puține mijloace. Să cobori, să 
urci din încăpere în încăpere, de-a lungul tunelului de 
apartamente în ruină, până la capul sfredelitor. Să încerci 
să dezamorsezi una câte una terminaţiile de reciclare dise- 
minate în structura locurilor, ca ramificaţiile nenumărate 
ale unui sistem nervos. 

Ea nu reușise niciodată să atingă computerul, prea 
protejat și întotdeauna abil disimulat. Cel mult și în cel 
mai bun caz, putuse doar să inverseze procesul de reci- 
clare, determinând mașina să recompună ceea ce dis- 
trusese și să distrugă ceea ce construise înaintea inter- 
venţiei ei. 

Şi cazurile acelea erau încă destul de rare. În plus, 
trebuia mereu să ţii cont de reacția defensivă a creierului 
electronic și să fii atent să nu te trezești reciclat la rândul 
tău, chiar înainte de a încerca să fugi. 

Henna s-a scuturat. Răceala sticlei îi îngheţa fruntea, 
ajungând până la sprâncene. A rămas nemișcată, degus- 
tând contrastul dintre răceala frunții pe geam și arsura 
tăieturii briciului pe ceafă... 


În jurul orei șase, Georges a părăsit casa, în vreme 
ce soarele, foarte roșiatic, se târa la orizont, anunțând că 
noaptea de toamnă avea să se lase cu repeziciune. Amy 
trăia la marginea orașului, pe un teren pustiu aflat pe o 


28 SERGE BRUSSOLO 


faleză. Un autobuz englezesc vechi cu etaj îi servea drept 
locuință, de când cabana o aruncase, păstrându-i pentru 
totdeauna înăuntrul ei pe cei doi băieți ai femeii. 

Amy nu era făcută pentru luptă; cumpărase la negru 
vechiul autobuz galben, îngrămădise pe cele câteva scaune 
cutii pline de conserve și condusese până ce se rupseseră 
osiile, sus, pe faleză. 

De atunci nu se mai clintise de acolo. Georges o 
cunoștea bine pe tânără; cândva ea îi vânduse mobilier 
antic de o valoare rară, apoi magazinul ei de antichități 
fusese unul dintre primele focare de infecție. Bufete de 
epocă, clavecine incrustate, piese de lemn prețioase, toate 
fuseseră supuse unui reciclări intensive și dobândiseră 
consistenţa plastilinei, astfel încât ruina se abătuse asu- 
pra lui Amy. 

Georges a urcat cele câteva trepte care duceau la etajul 
vehiculului. Ca de obicei, Amy se uita în larg cu un binoclu 
marin greu, care-i obosea încheieturile prea fine, aproape 
slabe ale mâinii. Buclele sălbatice ale părului ei roșcat îi 
cădeau peste frunte, acoperindu-i urechile și ceafa. Într-o 
epocă în care majoritatea femeilor își rădeau meticulos 
părul, o astfel de podoabă capilară o făcuse nu o dată să 
fie considerată drept adeptă a safismului. Lucru neadevă- 
rat. În rest, ca toate celelalte femei, obișnuia să trăiască 
goală. Corpul ei alb, pistruiat acolo unde îi ieșeau coastele 
prin piele, te ducea cu gândul la trupul unui ogar, datorită 
pântecelui scobit și retras. Lui Georges îi plăcea mult slă- 
biciunea maladivă a femeii, așa cum îi plăceau și ochii ei 
cu vinișoare roșii, afectați de radiațiile pe care le amplifi- 
cau de-a lungul zilei lentilele binoclului marin. În curând 
Amy avea să orbească, incapabilă să mai distingă flacăra 
unui chibrit aprins chiar sub nasul ei. 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 29 


Femeia s-a întors către el, arătând cu bărbia o formă 
care părea o bucată de perdea aruncată pe jos... 

— Pisica mea, a zis ea, e la a treia tentativă de sinu- 
cidere. 

Georges s-a așezat. Noaptea învăluia autobuzul. 
Compact. Dens. 

În curând, Amy va aprinde micul reșou cu alcool 
sub vasul din lut gros şi ei vor sta acolo, nemișcaţi, 
încălzindu-și palmele îngheţate de întuneric pe cănile 
cu ulei fierbinte, al cărui miros greu va urca domol de pe 
masă către feţele lor schimonosite în sclipirile albastreale 
flăcărilor. 

Atunci, pentru prima dată după luni întregi, Georges 
se va simţi bine. Brusc a început să se gândească la soția 
lui. Răpusă de tensiunea nervoasă, Henna trebuise să-și 
înceteze rondurile și să accepte cincisprezece ore de somn 
cu somnifer. Se odihnea în sala trofeelor, înfășurată într-o 
cuvertură militară veche, crispându-și gura nervos din 
când în când... 

Casa înţepenea tot mai mult cu fiecare zi într-o 
nemișcare de o greutate de nepătruns. O mocirlă, în care 
vântul nu provoacă nicio încreţitură pe suprafaţa apei; 
trestii de plumb încremenite într-un vas mai dur decât 
cimentul, insecte paralizate într-o gangă de apă îngroșată 
de aşteptare sau poate o baltă solidificată la suprafața căreia 
piatra aruncată ricoșează fără să se afunde. Era liniştea 
îngrozitoare dinaintea bătăliei; dar computerul o cunoștea 
pe Henna çi nu și-ar fi risipit energia într-o luptă, ci ar fi 
așteptat ca ea să coboare, să se deplaseze pe ramificaţiile de 
reciclare ca în centrul unei pânze de păianjen. O cunoștea 
pe femeie și strategia ei pe care o îndurase de prea multe 
ori şi de aceea era dificil, dacă nu imposibil, ca ea să-l 


30 SERGE BRUSSOLO 


surprindă. Anul ăsta, aproape că nu atacase casa, preferând 
să-și încetinească înaintarea ca să stabilească în subsol o 
barieră de reciclare ce echivala cu un adevărat câmp minat. 
Henna știa și de aceea îi era teamă. Era motivul pentru care 
își amâna în fiecare zi plecarea. Stătea ore în șir ca să veri- 
fice conţinutul trusei de dezamorsare electronică, să reci- 
tească vechi manuale de strategie, descrieri de lupte; sau 
alerga o zi întreagă prin magazinele specializate în căutarea 
unui ultim dispozitiv de sondat sau detectat, care tocmai 
fusese lansat pe piață. Trăsăturile i se accentuaseră; părăsi- 
rea bruscă a gigoloului plajelor și al balurilorde cazinou, pe 
care-l întâlnea în fiecare vară, îi motivase fermitatea, încre- 
derea în ea, intuiţia genială. Era dezamorsată, pierdută în 
visurile unui trecut glorios, lipsit de orice agresivitate. Ea 
n-ar fi coborât, n-ar mai fi coborât niciodată. Computerul, 
observând că nu vine și înțelegând totul, ar fi asaltat casa, 
încet, inevitabil, reciclând pereţi, acoperiș, mobile... lar 
Henna, chircită în sala trofeelor, ar fi simţit cum cupele se 
înmoaie și se frâng ca ouăle de Paşte din ciocolată pe care 
le-ai uitat lângă o sursă de căldură. Apoi ar fi venit o zi în 
care ea nu ar mai fi fost decât o umflătură flască într-un 
fotoliu gelatinos, în care, privindu-și degetele, le-ar fi văzut 
dublându-și lungimea, în care... 

Georges s-a scuturat. Da, va veni și rândul lor, aseme- 
nea celorlalţi, și s-a întrebat pentru o clipă dacă ar ști să se 
smulgă la timp din casă ca să se ducă în tabăra de refugiați 
cea mai apropiată, dacă ar ști să scape de influenţa Hennei, 
de fascinația acestui naufragiu lipsit de sens... 

Amy aprindea deja micul reșou. Georges s-a dus la 
una dintre ferestre. Noaptea învăluia orașul și el a căutat 
cu privirea, instinctiv, să recunoască acoperișul casei, dar 
fără succes. 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 3] 


Un băiat urca strada cântând, parodia o melodie cele- 
bră, sărind într-un picior pe marginea trotuarului, iar 
cuvintele cântecului se înălțau de-a lungul fațadelor... 

We shall overcome 

We shall go back home 

Home, sweet home 

.«. someday! 


Ceva mai târziu în noapte, Amy a scos dopurile de 
ceară neagră care astupau mai multe sticle cu alcool din 
orez şi au băut... 

Cu creierul îngreunat de uleiul cald și de rachiu, 
Georges nu mai percepea realitatea decât printr-o lentilă 
deformatoare. Amy vorbea singură fără să aștepte vreun 
răspuns. Lui Georges i s-a părut că o aude vorbind despre 
computere... 

— De obicei, rădăcinile hrănesc planta, murmura ea, 
aici, planta hrănește rădăcinile. Ele sunt cele care cresc 
în detrimentul arborelui, ele îl golesc de substanţă. E o 
creștere în răspăr, o inversare. Noi suntem băligarul, 
îngrășământul, noi furnizăm materia... Trebuie să ne 
tăiem rădăcinile, Georges. Să plecăm, să ne părăsim casele, 
să ne tăiem parâmele. Ceea ce ni se întâmplă poate fi un 
lucru bun și rău în aceeași măsură. Rău dacă rămânem pe 
loc, în orașul ăsta bolnav careva sfârși prin a ne recicla pe 
toți. Bun, dacă această catastrofă poate să dea naștere unei 
rase nomade, mereu pe drum, niciodată așezată undeva. 
Nu trebuia să ne înrădăcinăm, Georges, să întemeiem 
orașe, să renunțăm la rătăcire. O rasă fără legături, mereu 
fragmentată, fără triburi, fără clanuri... Un traseu fără alte 


În engleză în original: „O să biruim/ O să ne întoarcem acasă/ Acasă, dulce casă/... 
cândva“. (N.t.) 


32 SERGE BRUSSOLO 


escale decât cele pentru a lua apă sau a vâna. Să mergi, să 
tot mergi... 

Tonul vocii ei urca, devenea vehementă, profetică și 
puțin ridicolă. L-a forțat pe Georges să se scoale, l-a con- 
dus în spatele vehiculului, a ridicat o prelată pătată de gră- 
sime și lubrifiant... 

— E o osie nouă, i-a explicat cu voce sacadată, o osie 
de înlocuit pe care o am de trei zile. Ar trebui s-o montezi 
și să treci la volan. Acum, sub ochii mei... 

Georges stătea tăcut, uimit. Descumpănită, dintr-odată 
lipsită de energie, ea s-a lăsat să cadă pe axa de metal, 
murdărindu-și fesele și interiorul coapselor cu unsoarea 
neagră. Au continuat să bea. Apoi, Amy a luat receptorul 
radiotelefonului și s-a apucat să formeze numerele înre- 
gistrate în anuarul apartamentelor subterane. 

— O să-i anunț că plecăm! a spus ea sughițând. 

Dar ţârâitul îndepărtat, greu perceptibil, n-a făcut 
pe nimeni să răspundă la capătul firului. Doar un oare- 
care Arn Silvelko a răspuns, mulțumindu-se să mormăie 
„Alo?“ cu ovoce lipsită de timbru, venită din altă lume. În 
cele din urmă, au încercat să facă dragoste, însă alcoolul îl 
făcuse pe Georges incapabil de orice erecţie. 

S-au despărțit în zori, epuizați, fără să fie în stare să 
pună două gânduri coerente cap la cap... 

Pe străzile pustii și îngheţate, Georges mergea ca un 
somnambul. Cu o bucată de cretă uitată de copii pe dese- 
nul unui șotron, el a scris cuvântul „NOMAD“, cu majus- 
cule tremurătoare pe peretele prefecturii... 

S-a culcat pe o bancă umedă din piață, visând osii, 
volan, plecări, curse fără sfârșit. 

Banca era moale, foarte moale. Georges se simţea la 
fel de bine ca într-un pat... 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 33 


2. 


Încă din ajun, rafalele scurte ale aversei loveau pânza cor- 
turilor colective și țesătura maronie, udă, se lăsa între stâl- 
pii ruginiți, sub greutatea apei strânse, picând neobosită 
pe sacii de dormit kaki împrăștiați pe jos din cauza lipsei 
de paturi în tabără. Sheeny s-a chircit, trăgându-și pătura 
de molton peste cap, căutând o singurătate iluzorie sub 
învelitoarea îmbibată de umezeală. 

Interiorul cortului ducea cu gândul la salonul comun 
al unui spital vetust. Pe majoritatea paturilor cu chingile 
slăbite, fete și femei de toate vârstele se odihneau, inerte, 
într-o grămadă de cearșafuri murdare. Unele reușiseră să 
adune destulă energie cât să-și pună toate hainele pe ele, 
altele se culcaseră în timp ce se îmbrăcau, mulțumindu-se 
cu un pulover tras în grabă peste un combinezon uzat. 
Câteva rămăseseră goale, indiferente la curenţii de aer 
și la oamenii care treceau pe acolo. Sheeny învățase să-i 
placă toropeala aceasta colectivă, abrutizarea tâmpă care 
făcea și mai percutantă căderea hipnotică a ploii pe cor- 
turi. Vântul s-a întețit dintr-odată, făcând să pocnească 
țesătura acoperișului ca o pânză udă leoarcă, iar paznicul 
postat la intrare a trebuit să-și ridice braţul ca să-și apere 
faţa de valul de nisip... 

Încropită în spatele dunelor, tabăra de refugiați se 
extinsese rapid până pe plajă, spre mare. În fapt, rându- 
rile de adăposturi maronii se întindeau în prezent de-a 
lungul întregului litoral, ca niște corturi triste ale unui circ 
sumbru, fără parade și fără muzică. Un circ izolat de restul 


34 SERGE BRUSSOLO 


orașului printr-un rând triplu de sârmă ghimpată. Sheeny 
s-a hotărât să iasă din sacul de dormit; numărul de oțel 
fixat la încheietură printr-o brățară elastică i s-a agăţat de 
fermoarul sacului de dormit. „Numărul 88726 C — cortul 
femeilor celibatare:“ 

A răsuflat zgomotos; lângă ea, o fată de vreo douăzeci 
de ani fixa pânza dublă a acoperișului cu ochii căscați, ca 
şi cum ar fi privit bolta Capelei Sixtine. O picătură de apă 
tocmai se zdrobise pe pântecele ei gol, la distanță egală de 
buric și pubis, fără să-i smulgă cel mai mic frison... Sheeny 
a îngenuncheat, i-a apucat sfârcul unui sân între degete 
şi l-a strâns cât a putut de tare. Carnea avea o consistență 
moale, elastică. Fata tot nu s-a clintit. Respira, cu gura 
întredeschisă, într-un ritm puţin mai rapid decât mediu, 
dar pleoapele practic nu-i clipeau. Sheeny știa că doar 
lama înroșită în foc a unui briceag, aplicată brusc pe un 
loc fragil, ar fi putut s-o scoată din starea de amorțire în 
care alunecase. 

Boala (termen pudic inventat de jurnaliști), ea avea 
BOALA! Puțini îndrăzneau să utilizeze cuvântul „reci- 
clare“ și cu toate astea era singura cauză a afecțiunii de 
care sufereau în prezent aproape jumătate din cei aflați 
în tabăra de refugiaţi. Deși încă neafectată de boală, 
Sheeny cunoștea toate simptomele: pierderea treptată a 
sensibilităţii cutanate, mergând până la anestezia com- 
pletă, până la strania senzaţie de a nu mai avea trup, de a 
fi, în cele din urmă, doar spirit pur, fără legături materiale. 
Fenomenul era iremediabil și rezulta în urma infiltrării 
subcutanate a unorterminaţii de reciclare. Operaţie reali- 
zată, bineînţeles, fără știrea victimei, cu ocazia staționării 
prea îndelungate în preajma unui cap sfredelitor al 
unui computer. Tratată de la primele simptome, „boala“ 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 35 


putea fi stăvilită prin prelevări organice. Era de preferat 
să se acționeze rapid, trecând la ablaţiunea imediată a 
ţesuturilor, mușchilor și uneori chiar a unui membru afec- 
tat, înainte ca terminaţiile de reciclare să se organizeze 
în reţele coerente. Rezulta întotdeauna o pierdere defini- 
tivă a sensibilităţii epidermice: „pipăitul“ dispărea primul, 
uneori urmat de pierderea unor senzaţii de-a dreptul inte- 
rioare: bătăile inimii, chiorăitul maţelor, crampele muscu- 
lare, dorința de a urina sau defeca. Întreaga conștientizare 
fizică a corporalităţii putea astfel să fie anihilată, condam- 
nând victima la imposibilitatea definitivă de a-și controla 
sfincterele. 

De aici murdăria îngrozitoare care domnea în interi- 
orul corturilor... 

Sheeny s-a apucat să-și ruleze sacul de dormit într-o 
bucată de pânză cerată. Nisipul umed i se lipea în straturi 
compacte pe picioare, pe genunchi, pe mâini. Își freca pal- 
mele una de alta fără rezultat. Buzele crăpate de la sare 
și vânt o dureau atât de rău, încât era nevoită uneori să 
renunţe la mâncare. A luat-o pe culoarul dintre paturi 
către ieșire. Conform regulilor, mâna paznicului s-a abă- 
tut asupra încheieturii ei, căutând plăcuța de metal. Ea nu 
era nici bolnavă, nici în curs de tratament, așa că paznicul 
i-a făcut semn din cap să o șteargă. Trecând prin faţa lui, 
n-a primit nicio palmă peste fund. Tratament rezervat în 
prezent convalescentelor care, bineînţeles, erau de acum 
incapabile să ghicească atingerile la careerau supuse. Erau 
nopţi când, sub pretextul rondului, paznicul intra în cort. 
Printre gene, Sheeny îl văzuse de fiecare dată aplecându-se 
îndelung deasupra patului unei bolnave, iar mâinile sale... 
Ce risca el? Ar fi putut s-o lovească pe fată cu centura fără 
s-o trezească, așa că... 


36 SERGE BRUSSOLO 


O dată, vecina sa îi explicase îndelung lui Sheeny că 
nu mai contează dacă ești violată când nu mai ai corp. 
Din acel moment, să te prostituezi devenea o chestie pe 
care o puteai lua în seamă, fiind total lipsită de carna- 
litate. Era de ajuns să fii destul de abilă ca să simulezi! 
Astfel de cuvinte o revoltaseră pe tânăra femeie, căreia i 
se părea aproape o blasfemie să profiți altfel decât spiri- 
tual de pe urma acestei demnaterializări accidentale. „În 
ziua în care voi avea boala...“ zicea ea adesea pe un ton 
visător. Și era adevărat. Cât despre Sheeny, spre deose- 
bire de toți cei care sufereau că-și pierduseră capacitatea 
de a fi conștienți de propriul lor corp, ea ar fi întâmpinat 
o atare infirmitate ca pe o binefacere, ca pe un privilegiu 
rar. Un dar al întâmplării. I se părea că, odată eliberat 
de servituţile cărnii, spiritul putea - prin efectul aces- 
tei misterioase compensări constatate la toți infirmii — 
să atingă culmi nebănuite, să descopere și să dezvolte 
mii de puteri atrofiate, până atunci tasate și chircite în 
meandrele creierului ca niște crisalide ce așteaptă să se 
transforme. 

Lui Sheeny îi era scârbă de propriul ei corp. 

Tabăra era pustie, ploaia îi făcuse pe refugiați să 
se îngrămădească în corturile colective, și doar silue- 
tele maronii ale gardienilor, înfășurați în uniformele 
lor șifonate, jalonau aleile până la ieșire. A trebuit să se 
supună unui nou control și un șef al paznicilor a mers 
până la gestul inconştient de a o înțepa cu un ac într-o 
fesă, ca să se asigure că nu era contaminată. Ea a urlat și a 
fost gata să rupă acul care pătrunsese un centimetru și mai 
bine. Ei au aruncat-o în stradă râzând vulgar... A dispărut 
în oraș fără să mai privească înapoi, strâmbându-și glez- 
nele pe trotuarele neplăcut de moi. A trebuit să meargă 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 37 


mai bine de jumătate de oră ca să ajungă la locul unde 
obișnuia de acum să vină în fiecare zi. 

Scara rulantă s-a oprit în faţa primei statui, în mijlo- 
cul unui ochi de lumină bleu pal. Era un ansamblu muze- 
istic în stil hiperrealist, în mărime naturală. Obiectele 
și hainele erau reale, dinţii și unghiile fiind realizate 
dintr-un material pentru proteze medicale, cu aspect real. 
Fibrovinilul reproducea perfect granulaţia pielii, ţinând 
cont de vârstă și de sex. Perișori fini și pistrui fuseseră 
implantați manual. Sheeny a înaintat în muzeul abando- 
nat, care nu mai primea niciun vizitator; i-a fost de ajuns 
să spargă un ochi de geam și să sară peste bara de spri- 
jin a unei ferestre... Ușor. Primul ansamblu se compunea 
dintr-o motocicletă, un motor negru fără piese cromate, 
în întregime din oțel albăstrui. Roata din față cabrată, cu 
spițele în formă de stea, tocmai lovea din față pântecele 
umflat al unei tinere însărcinate. Femeia purta o rochie 
roz din pânză cadrilată, murdară de transpiraţia de la sub- 
suoară până spre coapsă. Părul blond, stângaci decolorat, 
era prins într-un coc vertical, fără cochetărie. La încheie- 
tura brațului, un leucoplast, dovada unei analize de sânge, 
părea să se desprindă ușor, ca din cauza transpiraţiei. 
Breteaua poșetei îi alunecase până la cot, iar gura se des- 
chidea într-un strigăt mut, lăsând vederii plombe și o 
coroană din metal aurit. Mâna pe care sclipeau verigheta 
și inelul de logodnă rămânea crispată pe o revistă de tri- 
cotat, deasupra celor trei faruri aprinse. Acum, Sheeny 
respira în reprize scurte, din ce în ce mai rapid... Șoferul 
motocicletei ar fi putut fi un polițai. Casca lui cromată îi 
ascundea faţa, ochelarii polaroid galbeni și legătura de sub 
bărbie marcată cu o săgeată nu lăsau la iveală decât un nas 
fin, acvilin... Un nas de indian. 


38 SERGE BRUSSOLO 


Așa cum ar fi putut fi indieni și pomeţii înalţi şi 
proeminenți. Mâinile în mănuși negre nu strângeau 
deloc frânele, cum te-ai fi așteptat, iar poziţia lui, curbura 
șalelor păreau mai degrabă să demonstreze că produsese 
voit lovitura, impactul. 

Lui Sheeny îi plăcea în mod special această statuie. 

Pe holul pustiu, zgomotul scării rulante încetase. Cu 
o mână umedă, a deschis poșeta „tinerei“, strecurându-și 
degetele printre produsele de machiaj ieftine. A început 
să plutească un parfum dulce, greu... Mai întâi scrisoa- 
rea, plicul care lăsa să se vadă o foaie în pătrăţele, acope- 
rită de desene obscene mâzgălite pe marginea unei liste 
cu cadouri de nuntă. Apoi fotografii reprezentând-o pe 
tânăra accidentată sărutând pe gură un băiat de culoare 
de vreo doisprezece ani, trei bucăţi de sugativă îmbibată 
cu acid. O nuvelă pornografică dactilografiată stângaci, 
cu propuneri de corectură și un cec de la editor. Un for- 
mular multiplicat cu antetul unui laborator de analize: 
„Subsemnatul Kendall, Norton Ex-H3, doctor în serologie, 
hematologie, chimie biologică, recunosc că am efectuat 
asupra persoanei Cora, Louise, Patricia ex-h6 (numele 
adăugat cu o carioca neagră încăpea greu în spaţiul desti- 
nat), de meserie institutoare civică, examenele obișnuite 
stabilind numărul globulelor care nu prezintă compuși 
rasiali parazitari“. O altă însemnare pe hârtia timbrată 
menționa: „Acord prenupţial pozitiv“. 

Sheeny a închis geanta. Jacheta motociclistului lăsa 
să se vadă în partea stângă un portvizit umflat cu o foaie 
de hârtie lucioasă, ruptă la îndoituri, fixată între un per- 
mis de circulaţie vechi de trei ani și o sticluță cu un medi- 
cament împotriva malariei. Sheeny știa toate astea, așa 
cum cunoștea de acum pe dinafară conţinutul scrisorii: 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 39 


... „Universitatea din Sa6-Tampa, rectorul acordă licența 
în psihologia mass-media lui Kenji (Smith) Blueknife“... 
etc. Sheeny și-a strecurat un deget sub mănusșa de piele; 
așezate sub brățara metalică extensibilă a ceasului, trei 
frunze de coca lăsaseră o urmă pală pe „piele“. Ea s-a gândit 
că azi nu ar deschide fermoarul de la cizma dreaptă unde 
stăteau să se mototolească un teanc de pagini subțiri aco- 
perite cu scris mărunt - trei povestiri: Eunucul, Secţiune 
printr-un oraș bolnav, Off.... O scrisoare de refuz politi- 
coasă a unei reviste de avangardă. Sheeny tremura, cu 
toate că sudoarea îi ajunsese până la adâncitura șalelor... 
Ca și cum i-ar fi fost teamă să fie mușcată de un șarpe cu 
clopoței, și-a pus vârful degetelor ușor pe sexul pe jumă- 
tate întărit al manechinului. Țesătura pantalonului părea 
întinsă în acel loc, umflată de o invizibilă bulă de energie. 
Un miros puternic urca de la Coltul enorm legat la șold. 
Sheeny nu încercase niciodată să deschidă capsa tocului 
în care se afla pistolul. Într-o zi... poate. 

Câteodată, se întreba dacă gloanțele ce umpleau 
butoiaşul pistolului erau într-adevăr reale, așa cum se 
întreba și dacă sculptorul modelase copilul în pântecele 
tinerei accidentate. Ar fi trebuit să deschidă câțiva nasturi, 
să tragă fermoare ca să vadă dacă, sub haine, ar fi dat de 
urma albicioasă a unei operaţii de apendicită, de o pată 
din naştere în pliul subsuorii de cauciuc. Nu putea fi altfel, 
nu-și putea imagina. 

Poate chiar artistul vârâse în interiorul materiei o 
tumoare ascunsă, o malformațţie a fetusului, o schijă de 
obuz deasupra șoldului, amintire din Vietnam? 

Ploaia a început să răpăie brusc cu mai multă 
violenţă pe ferestrele înalte până-n podea, care luminau 
sala, și Sheeny a tresărit, ieșind cu greu din toropeala 


40 SERGE BRUSSOLO 


hipnotizantă care pusese stăpânire pe ea. În fiecare zi, fără 
să poată spune de ce, străbătea jumătate de oraș ca să-și 
petreacă doarcâtevaclipe la muzeu... Aceste trupuri poate 
lipsite de simțuri, atât de reale și totuşi... A luat-o din loc, 
traversând sala în diagonală ca să ajungă la scara rulantă. 
Pentru o clipă, pereţii de sticlă ai holului i-au răsfrânt 
imaginea. Părul blond strâns în coc vertical, rochia roz de 
pânză cadrilată până la jumătatea coapsei. La încheietura 
cotului, bucata de leucoplast lipită de prea mult timp îi 
produsese un început de eczemă... 

Peste câteva minute, plecase din muzeu. Tocurile i se 
înfundau de-a lungul trotuarelor gelatinoase, cu un sunet 
neplăcut de absorbţie. Mergea cu pași mici și repezi, cu 
capul aplecat, încercând să ignore junghiul intercostal 
care începea să-i urce în partea dreaptă. 

Acum, tălpile îi pleoscăiau în bălțile de apă. Asemenea 
copiilor, a încercat pentru o clipă să ghicească ritmul regu- 
lat al clipocitului. Ei spuneau: „Boala... Boala... Boa...“ 

Boala modifica pe nesimţite, perfid, echilibrul pro- 
fund al orașului. Numărul celor care-și pierdeau simţurile 
creștea în fiecare zi, președintele director general și mena- 
jera se trezeau dintr-odată şi în aceeași măsură fără tru- 
puri, locuind în interiorul unui înveliș ale cărui limite, 
greutate și realitate nu le mai percepeau. Era ca și cum 
o amputare senzorială i-ar fi condamnat la a nu mai fi 
decât spirit, la a nu mai avea decât doi ochi, două urechi 
într-un corp care ar fi putut fi din cauciuc, din lemn, din 
marmură, într-atât le era de străin. O carne indiferentă, 
o alta, necunoscută. Și totuși, această alcătuire mișca, se 
deplasa în ciuda voinţei spiritului, ca o marionetă mon- 
struoasă. În plus, multe gesturi își pierduseră sensul... 
Să muști dintr-un ciorchine, amestecând gustul dulce 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 4] 


cu cel amar ale codiţelor, să te târăști pe coapsele unei 
fete într-o noapte călduță, pe o peluză dintr-un parc pus- 
tiu şi să închizi ochii trăgând perdeaua neagră a cerului 
deasupra. După moartea senzualităţii, atingerea, contac- 
tul, mângâierile nu mai aduceau nicio satisfacție acelora 
cărora le plăcuse cândva să se tăvălească prin cearșafurile 
de satin răcoroase... Granulaţia pielii, căldura unei guri, 
supleţea elastică a unui pântece de femeie, toate acestea 
nu mai reprezentau nimic pentru mâinile nesimțitoare și 
stângace, incapabile să-și controleze precizia gesturilor 
și forța mișcărilor, frângând un creion la capătul a două 
rânduri, după ce perforaseră cinci pagini ale unui carnet 
cu un scris atât de apăsat, încât ai fi zis că fusese trasat de 
o mână zdrobită de greutate. 

Pe stradă, nesimțitorii se reperau cu ușurință după 
mersul țeapăn şi lipsit de grație. După picioarele lor care 
se târau sau, dimpotrivă, se aruncau cu zgomot la fiecare 
pas, după ţinuta de împrumut care le oferea alura unor 
infirmi încorsetați în oțel. Și capetele care le atârnau stra- 
niu, deloc natural, care-i făceau să pară niște siluete de 
spânzurați... 

Apropierea lor stârnea răutatea copiilor, care se luau 
după ei în număr mare, urmându-i cu râsete înfundate, 
înfigându-le ace în fund, aruncând săgeți mici care le 
rămâneau înfipte în grăsimea umărului sau a unei fese, 
fără ca victima să resimtă cea mai mică stânjeneală. 

Paiaţe demne de milă, ei deveniseră cu timpul atracția 
întregii populații. 

La început, mulţi dintre ei, învinovățiți, desconsideraţi, 
murdăriţi, nu putuseră să treacă peste acest handi- 
cap îngrozitor. Majoritatea se sinucideau de îndată ce 
ieșeau din spital, iar ceilalți nu rezistau decât îndopaţi 


42 SERGE BRUSSOLO 


cu halucinogene, încercând să compenseze cerebral lipsa 
totală a corpului, recurgând în cele din urmă la supradoză, 
la barbiturice, la lama de ras într-o viziune sângerie... Ca 
urmare, toți sfârșeau în sânge și sfârtecări, ca să contraba- 
lanseze printr-o orgie vizuală durerea care le scăpa. Unii se 
castrau, asemenea scriitorului Ishiro, pe care l-au găsit pe 
lespedea monumentului închinat morţilor, cu rămășițele 
sexului său mutilat într-o punguţă de plastic prinsă la 
încheietura mâinii cu un leucoplast. Alţii își spintecau 
burta, privind cum li se scurg intestinele într-o cutie, își 
tăiau picioarele, coapsele cu fierăstrăul. „Nesimţitorii“ 
care se sinucideau erau cel mai adesea găsiți în faţa unei 
oglinzi, prăbușiţi peste o masă plină de instrumente 
demne de o măcelărie sau de o sală de operații... 

În prezent, numărul lor în continuă creștere schimba 
aspectul lucrurilor. Se organiza pe nesimţite o comunitate 
şi odată cu ea se elaborau o filosofie nouă, reguli noi, un 
mod nou de viață... Într-un oraș cândva dedicat în între- 
gime cultului plăcerii şi satisfacerii imediate a dorințelor, 
ivirea unei forţe la un nivel atât de antitetic nu putea să 
rămână fără urmări considerabile. 

Se distingeau deja două partide, în funcţie de curen- 
tele de opinie: „adepţii plăcerilor“ şi „nesimțitorii“... 
Contaminaţii şi necontaminații, fiecare văzând în celălalt 
principiul distructiv fundamental, antipodul, negativul, 
inversul... ANTIHRISTUL! Pasiunea pentru vacanțe și 
cultul închinat soarelui erau pe moarte. Plajele rămâneau 
goale, iar costumele de baie se îngălbeneau în vitrine. 
Piscinele pustii începuseră rapid să semene cu bazinele 
din scuaruri, în care plutesc frunze uscate pe o apă grea, 
cu reflexe metalice. Dimineaţa, nu de puţine ori, desco- 
pereai de-a lungul străzilor afişe lipicioase de pap, puse 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 4 3 


în timpul nopții de partizanii „neantului senzorial“ și pe 
care poliţiile cu căști galbene le ardeau cu aruncătoare de 
flăcări chiar pe pereţi... „O societate dematerializată este 
o societate respiritualizată. O...“ 

Pentru opoziție, dispariția simţurilor devenea treptat 
mijlocul de a atinge un ideal spiritual. Se pregătea o cru- 
ciadă mistică. „Să punem capăt căutării plăcerii, spuneau 
revistele multiplicate, să eliberăm omul de învelișul lui de 
carne ca să asistăm la venirea omului-spirit, ale cărui unice 
bucurii vor fi cerebrale și morale...“ 

Sheeny, deși exasperat de „normală“, înțelegea perfect 
asemenea aspirații. Trupul nu însemnase niciodată pentru 
ea o sursă de senzaţii de neînlocuit. Sexul o lăsase mereu 
nesatisfăcută, iar actul în sine i se păruse grotesc și derizo- 
riu. Cât despre sport, detesta spiritul de competiție omni- 
prezent, elitismul, apologia celor puternici, disprețuirea 
celor slabi, șovinismul, prima școală de xenofobie... 

Ştia că nu era singura care gândea așa. Unii militanţi, 
încă necontaminați, se supuseseră deja din proprie 
voință unei topectomii, operaţie pe creier consistând în 
secționarea și scoaterea zonei de materie cenușie prin 
care individul percepe senzațiile de durere și plăcere. Ea 
se întreba dacă nu va face la fel în cele din urmă... Partidul 
reacționar fusese afectat de aceste practici, calificându-le 
drept „decerebrare“. Nu trecea o zi ca la televizor să nu 
apară un om politic al clanului „normalilor“, al „adepților 
plăcerilor“, care să schiţeze un portret apocaliptic al vii- 
toarei societăți lipsite de simțuri... Totul era prevăzut — 
cum pulsiunilesexuale se diminuau, inseminarea devenea 
obligatorie și singurul mijloc de reproducere. După ce abia 
împliniseră optsprezece ani, fetele primeau un cartonaș 
roșu pe care scria: „SOMARE PENTRU PRIMIREA 


44 SERGE BRUSSOLO 


SEMINȚEI“. Conceptele de cuplu, paternitate, familie 
deveneau abstracții. (Și individul lua un ton vehement, 
scoțându-și ochelarii ca pentru a stabili un contact mai 
direct cu telespectatorii...) Bineînţeles, gâfâia el, senzațiile 
de foame și de frig dispăreau, dar nu și consecinţele lor. 
Cât despre boală, orice simptom devenise de nedetectat, 
așa că gravitatea ei era redusă în mod periculos. lar statul, 
noul stat, profita desigur ca să crească numărul orelor de 
muncă, să-i forțeze pe angajaţi să-și sporească randamen- 
tul, pentru că ei oricum nu mai intenționau să se plângă... 
Și în special, în special, pentru necontaminaţi, topecto- 
mia avea să devină rapid obligatorie, să fie noul botez al 
nou-născuților! 

S-ar fi ajuns într-o zi la hăituirea animalelor care n-ar 
fi fost supuse operaţiei şi al căror comportament ar fi trădat 
o senzualitate de soi rău. O pisică întinzându-se la soare 
și torcând cu un sunet surd și profund... Sheeny ridica din 
umeri în fața unei astfel de spălări pe creier; mulţi credeau 
însă în ce se spunea, rezultând ca atare o atmosferă de 
teamă şi ură propice revoltelor și războiului civil... Era târ- 
ziu, ploaia îi lipise rochia subțire de pânză de trupul slab. 
Îi era frig, o străbăteau fiori înghețaţi de-a lungul spatelui 
şi coapselor goale. A hotărât să se întoarcă în tabără și la 
coconul umed al sacului de dormit maroniu. Mâine... 


3. 


Războiul a izbucnit pe la jumătatea lunii mai. Mulți îl 
anunțaseră, puțini crezuseră că se va întâmpla. A fost un 
război teritorial, consecința inevitabilă a înseși morfolo- 
giei oraşului, mărginit la nord de mare, la sud de o falie 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 45 


foarte adâncă, iar pe celelalte două laturi de acumulări 
de straturi de rocă preponderent de granit, foarte greu de 
atacat. Obligate să ţeasă o reţea cu ochiuri din ce în ce 
mai strânse, computerele au decis să se înfrunte într-un 
loc izolat, cu unicul scop de a pune stăpânire pe galeriile 
adversarului, ca niște șerpi care se înghit unii pe alții într-o 
vertiginoasă îmbinare a unei reptile matrioșka. 

În ziua de 31 mai, pe când se întorcea de la una din 
băutele obișnuite de la Amy și se prăbușise pe o bancă 
din scuar, pradă ameţelii cauzate de alcool, a fost scos 
din starea de toropeală de strigătele unei bande de puști 
surescitați. „L-am văzut, i-a explicat cel mai mare dintre 
ei înainte de a se preface că-l întreabă, l-am văzut, era 
un tip ciudat, pe bancă, chiar în fața statuii ecvestre, la 
vedere. Nu era ca noi, avea un aer straniu...“ „Avea pie- 
lea transparentă, s-a aruncat altul în vorbă, i se vedeau 
mațele!“ „Și pe urmă avea un braț în spate, a adăugat 
un al treilea, era rănit, s-a așezat și apoi a căzut în praf.“ 
Georges s-a eliberat din învălmăşeală, a alergat spre locul 
indicat, luptându-se să-și păstreze echilibrul, urmărit de 
râsetele și glumele puștilor. Pe bancă, nu a găsit decât 
o peliculă subţire de cenușă oarecum lipicioasă, pe care 
vântul o împrăștia deja. Preţ de-o clipă prelungă s-a 
întrebat dacă băieții zăriseră într-adevăr pe unul din- 
tre acei luptători din subsol, pe unul dintre mutanții 
necunoscuți, născut din reciclări misterioase, sau își 
bătuseră joc de el, mulțumindu-se să presare pe pământ 
conţinutul unei sobe răcite. 

A optat cu regret pentru a doua variantă, fără să înce- 
teze însă a se gândi la muribundul acela, poate ultimul 
martoral unei bătălii subterane, evadat din „viitor“ printr-o 
crăpătură oarecare a asfaltului. 


46 SERGE BRUSSOLO 


Timpul a trecut fără alte manifestări vizibile ale con- 
flictului. Continua el? Nimeni nu ar fi putut s-o spună. 

Într-o dimineață, Georges a primit un telefon de la 
Amy. Peste o jumătate deoră se afla deja pe ultima treaptă 
a autobuzului galben. Tânăra femeie i-a dat de îndată 
binoclul și a observat astfel că lunetele lui îi lăsaseră două 
mari urme roșii sub ochi, asemenea unor cearcăne provo- 
cate de o oboseală intensă. 

— Priveşte! i-a aruncat ea, la vest de Sun-rise, lângă 
fântâna Sainte-Hermine... 

Și a văzut. 

Ridicând bitumul, se căscase un crater de trei sau 
patru metri lățime, un con de dejecție vomitând în spasme 
scurte obiecte pe jumătate topite. Ca un anus prin care 
subsolul și-ar fi aruncat deșeurile. Vreme de o săptămână, 
şase-șapte astfel de cratere identice au străpuns trotuarele, 
refulând rămășițele cele mai diverse: portiere, frigidere, 
balustrade de scări... Georges şi-a dat seama dintr-odată că 
acum computerele păreau să se debaraseze de materialele 
pe care nu mai reușeau să le descompună... 

Doar dacă... Doar dacă, dimpotrivă, aceste produse 
imperfecte, dizolvate sau topite, nu erau rezultatul unor 
compoziţii imperfecte. Descompusă și compusă tot 
mereu, materia nu ajunsese cumva la un punct de instabi- 
litate definitivă, în care fiecare obiect se dovedea de acum 
incapabil să-și păstreze forma mai mult de o durată relativ 
scurtă? 

Georges s-a dus să strângă câteva resturi din preajma 
unui con, care prezentau toate aceeași morfologie incertă. 

Fierul de călcat se înmuia rapid într-o bilă de metal 
total lipsită de sens, un scăunel de bucătărie se topea în 
câteva ore, transformându-se într-o băltoacă, ciudat de 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 47 


fosforescentă. Totul se petrecea ca și cum moleculele lor 
se separau, se îndepărtau unele de altele, ca și cum struc- 
tura lor compactă devenea moale, apoi lichidă. De data 
asta, materia se descompunea de la sine, fără intervenția 
agenţilor de reciclare. Pe 8 iunie, Georges a fost sculat din 
pat de un apel isteric al lui Amy. „Du-te pe plajă! Repede! 
urla ea în receptor. Du-te să vezi, repede!“ Și-a tras pe el 
blugii, un tricou și a luat-o la fugă, în picioarele goale, 
de-a lungul bulevardului, într-un zgomot dezgustător de 
absorbţie cauzat de moliciunea unor trotuare. Când s-a 
oprit în preajma valurilor, sudoarea îi ţâșnise din tot cor- 
pul, slinoasă și urât mirositoare. La treizeci de metri dea- 
supra nisipului, capul sfredelitor al unui computer stră- 
punsese faleza, ca un tren țâșnind din tunel, ca să ajungă 
să se zdrobească pe plajă, până acolo unde se spărgeau 
valurile, lăsând o dâră de spumă și alge și antrenând în 
cădere două-trei încăperi dintr-un apartament cu forme 
ciudate. Poliţia locală formase un cordon de siguranță 
în jurul mesei metalice impunătoare, înfipte în sol, iar 
Georges nu a putut cerceta rămășițele. 

În zilele care au urmat, carcasa n-a dat niciun semn de 
viață; părea definitiv distrusă, moartă. Înșelând vigilența 
paznicilor, băieţii s-au strecurat printre rocile lipicioase ca 
să recupereze tot ce ar fi putut conţine sertarele locuinţei. 
În schimbul câtorva bancnote, Georges a reușit să exami- 
neze câteva obiecte din „pradă“. Toate prezentau aceeași 
instabilitate moleculară. Pe la mijlocul lunii iunie, pe 
când se plimba pe țărm, a descoperit într-un tufiș de 
alge adus de curenţi un obiect care prezenta urme vizi- 
bile de hibridizare și deviaţie, o pernă din piele umană. 
Supravegherea încetase, așa că nu mai era nicio problemă 
să te strecori printre ruinele apartamentului naufragiat și 


48 SERGE BRUSSOLO 


să tai sigiliile puse pe ușile unor încăperi cu ajutorul unei 
foarfeci simple. 

După trei minute de cercetare, Georges a descope- 
rit ceea ce căuta: o statuie din lemn de esenţă tare, cul- 
cată în mijlocul unui pat, un bărbat în jur de patruzeci 
de ani sculptat, șlefuit în stejar cu un realism terifiant, 
îmbrăţișând cu braț posesiv o parteneră magnifică din 
acaju masiv; iar în baie, o mașină de spălat din carne și 
viscere umane, care începea, de altfel, să se descompună. 

În noaptea aceea, n-a putut să doarmă din pricina 
întrebărilor care-i bântuiau mintea. Trebuia să considere 
căderea aceasta la poalele falezei un act deliberat, o sinu- 
cidere a computerului care înțelesese brusc că nu-și mai 
stăpânea produsele? O eroare de orientare cauzată de o 
defecțiune a sistemului radar? N-a putut găsi vreun răs- 
puns, chiar dacă, trei zile mai târziu, un alt apartament a 
ţâșnit de pe faleză ca să se zdrobească de roci la douăzeci 
de metri de primul. 

De data asta, n-a putut constata nicio anomalie, încă- 
perile nu conțineau decât o grămadă de praf alb și gra- 
nulat, încât ai fi crezut că era supă instant la pungă din 
supermarketuri. 

— S-ar zice că totul e deshidratat, a murmurat Amy, 
agățată la braţul lui Georges, ar trebui să luăm puţin! 

— Vrei să faci o supă? 

— De ce nu? 

Și şi-a umplut geanta de plajă care-i atârna pe umăr. 

— Nu luaţi tot! i-a strigat un puşti care mergea îna- 
intea tovarășilor săi, toți purtând pungi de plastic, și noi 
vrem să râdem! 

De îndată ce s-au întors, tânăra a vărsat pulberea 
într-un borcan în care ținuse cândva peşti, apoi a turnat 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 49 


peste stratul de cenușă jumătate de litru de apă călduţă, 
dar nu s-a întâmplat nimic. Pe seară, s-a stârnit vântul, 
suflând peste excavaţiile falezei, ridicând un nor compact 
alcătuit din praful adunat în galeria săpată de computer, 
și oricine a putut vedea cum făina aceea s-a abătut asupra 
orașului, lipindu-se de geamuri și de olane. 

La miezul nopții a sunat telefonul și Georges a trebuit 
să-și întrerupă ședința de masturbare în fața oglinzii ca să 
se ducă să răspundă. Era Amy. 

— E incredibil, striga ea cuprinsă de o emoție fan- 
tastică, e genial! În borcan sunt trei degete, trei degete de 
om... 

A închis, întrebându-se ce s-ar întâmpla dacă ar 
începe brusc să plouă. Ar găsi de dimineaţă orașul împân- 
zit de viscere risipite? Într-o băltoacă s-ar reconstitui un 
ochi, în fântâna din piața centrală s-ar ivi brațe, mâini și 
capete? Deoarece pulberea se depunea şi în rezervoarele 
mari ale companiei de distribuţie a apei, îți puteai ima- 
gina că o ureche s-ar fi format în stomacul tuturor celor 
care, ca să-și potolească setea, ar fi băut apă de la robinet, 
din bucătăria proprie. Și Georges s-a strecurat în așternut 
gândindu-se la urletul de groază scos de o femeie care, 
lăsându-se în cadă, ar simţi deodată cum, în loc de savo- 
nieră, atinge o mână de copil reconstituită sub spuma par- 
furată, şi numai acest gând i-a smuls un chicot de râs. 

Nu a mai plouat. 

În zori, Amy l-a sunat pentru ultima oară, ca să-l 
anunțe că pleacă... 

— Autobuzul este gata, i-a explicat ea, am găsit doi 
tineri care au vrut să mă ajute... Au fost nemaipomeniți, 
o să coborâm mașina printr-un sistem de scripeți într-unul 
dintre tunelurile falezei. Am descoperit o crăpătură 


50 SERGE BRUSSOLO 


prin care ajungem la traseul primului computer care s-a 
prăbușit pe plajă... Plecăm la prânz. Tot voiam să-ţi spun, 
de mai multe zile. Vii și tu, dacă vrei, avem destulă hrană 
pentru patru... 

A refuzat, fără să știe prea bine de ce, poate pentru că 
Amy își alesese alți însoțitori, poate pentru că el nu putea 
s-o abandoneze pe Henna. Când a închis, ea i-a aruncat 
cu o voce dintr-odată gravă: 

— Amintește-ţi, Georges: Nomazi! 

Asta a fost tot. A doua zi a urcat pe faleză, dar auto- 
buzul dispăruse cu totul. Și-a imaginat cum hurducăie 
marele double-decker galben în interiorul pământului, 
de-alungul tunelului săpat de apartamentul mort, și l-au 
trecut fiorii. În cursul săptămânii se mai prăbușiseră și alte 
computere, șapte, ca să facă un bilanţ exact. 

„Șobolanii părăsesc nava, s-a gândit Georges, o să ne 
scufundăm?“ 

Marea ducea rămăşiţele, dar creierele rămâneau 
înfipte în pământ, cu terminaţiile lor de reciclare înrădăci- 
nate în nisip, ca arborii unei păduri stranii. În foarte scurt 
timp, și-au putut da seama că acele creiere aveau atâta 
viață în ele cât să consume tot oxigenul din aer, creând în 
jurul lor o zonă aducătoare de moarte, pentru că nimeni 
nu putea pătrunde acolo fără să riște asfixierea. 

„Se apără!“ au zis unii. „Se sinucid, a gândit Georges, 
aspiră oxigenul ca să se oxideze pe dinăuntru, deliberat, 
voluntar...“ 

Orice s-ar spune, zona interzisă a devenit locul visat 
de toți cei din oraș care doreau să se sinucidă, și nu trecea 
o săptămână fără ca pompierii, purtând măşti, să nu fie 
constrânși să pătrundă în interiorul cimitirului de compu- 
tere în căutarea vreunui trup învinețit prin sufocare. 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 51 


În vremea asta, George își urma cursul gândurilor. 
„Nu e destul spaţiu în subsol, gândea el, cei mai slabi sunt 
expulzați, doar dacă... da, asta e, sunt cei învinși în războ- 
iul subteran, își fac harachiri sau...“ 

Dar nicio soluţie nu-l satisfăcea pe deplin şi a înțeles 
că nimeni nu va şti vreodată ce se petrecuse cu adevărat. 

Pe 10 iulie, Amy l-a sunat prin radiotelefon. L-a 
anunțat că luaseră cu ei un autostopist care evadase 
dintr-un apartament situat mult mai în adânc, un oare- 
care Arn Silvelko. Totul mergea bine. Vizitau ruinele... 

În ajun, descoperise vestigiile unui living în care doi 
bărbați din marmură roz așteptau, așezați de o parte şi 
alta a unei table de șah din piele umană, pe care tresăltau 
piese vii. Cu cât înaintau, cu atât mutaţiile deveneau mai 
frecvente. Florile erau din plastic, însă tapetul, din piele 
de femeie sau copil, dacă te luai după fineţea granulaţiei. 
În grădini, iarba era din nailon, dar în șifoniere, pulove- 
rele fuseseră tricotate din fân. O mochetă se dovedea a fi 
din păr pubian, iar perișorii unui cadavru erau din lână 
albastră. 

Georgesa primittoateinformaţiile acelea cu un scep- 
ticism nu lipsit întru totul de invidie. Dar poate că Amy 
era ameţită de la băutură, după cum îi era obiceiul? A 
închis fără să spună o vorbă. Următorul apel a fost practic 
de neauzit, autobuzul aflându-se mult prea în adânc, și 
Georges a fost nevoit să închidă fără să poată înțelege nici 
măcar un cuvânt. 

După acest episod, telefonul n-a mai sunat niciodată. 

Într-o noapte, Georges a visat că ultimul computer 
se aruncase în mare și toate casele erau acum legate de 
faleză printr-un tunel lung, deschis în calea vânturilor. 
lar păsările, după ce zburaseră mult pe deasupra valurilor, 


52 SERGE BRUSSOLO 


se îngrămădeau de-a lungul măruntaielor acelea care 
le amplificau piuiturile sfâşietoare. În serile cu furtună, 
vântul se năpustea urlând în galerii, dobora violent ușile 
beciurilor și se abătea în rafale în livingurile și bibliotecile 
locuinţelor, făcând să zboare cărţi, ziare, feţe de masă și 
perdele. Furtuna urca din pământ, aducând un miros res- 
pingător de mâl și alge putrezite. Apoi veneau păsările, 
într-un vârtej de pene, lovindu-se de mobile, acoperindu-i 
pe locuitori cu găinaţ, transformând livingul în curte de 
păsări, lovind puternic cu ciocul. 

Altă dată, când totul era liniştit, Henna, devenită 
somnambulă, cobora în beci și începea să rătăcească prin 
galerii. 

Georges se trezise în clipa în care soţia lui, pe jumătate 
inconștientă, ajungând la ieșirea de pe faleză, se arunca 
deodată în valuri. 

După o lună, a trebuit să recunoască evidenţa fap- 
telor, niciun alt computer nu mai ieșise din pământ, iar 
lucrurile păreau să reintre pe făgașul obișnuit. În urma 
unei vizite în arhivele primăriei, Georges a aflat că în 
subsol mai rămăseseră două sute patruzeci și patru de 
computere, așadar existau puţine speranţe ca situaţia să 
se îmbunătățească pe termen scurt. În concluzie, nu se 
întâmplase nimic. 

Pe 4 august, Georges nota pe ultima pagină a agen- 
dei sale: „Nu mai există alternativă, totul va continua ca 
în trecut până în ziua în care creierele electronice vor 
ajunge toate la aceeași concluzie: răcirea soarelui, colizi- 
une cosmică, conflict definitiv, pe scurt, dispariția vieţii pe 
Pământ. Ce se va întâmpla atunci? Se vor deconecta ele, în 
lipsa «supraviețuitorilonr» pe care să-i găzduiască, vor trece 
la descompunerea generală a oricărei forme de materie vie 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 53 


din care este constituit acest oraș? Nu mai rămâne decât 
de aşteptat. Ținând seama de viteza cu care se bănuiește 
că funcționează computerele, această concluzie ar putea 
surveni într-un an sau într-o lună... Poate că data limită 
a trecut deja şi cele câteva mașini care ruginesc pe plajă 
nu reprezintă decât facțiunea acelora care optaseră pen- 
tru ieșirea din funcțiune în lipsă de locatari, dar atunci ce 
pregătesc celelalte?“ 

Georges se întreba care ar fi fost reacția municipalităţii 
dacă și-ar fi publicat concluziile; probabil că articolul nu 
ar fi apărut niciodată, tipograful denunțându-l chiar îna- 
inte să fi tipărit primul rând. 

Alarmiștii fuseseră dintotdeauna victimele unei 
represiuni atât sălbatice, cât și oculte. 

Să cumpere un autobuz, un camion, ca Amy, și să 
treacă de granițele orașului i se părea cea mai mare utopie. 
Polițiile urbane amplasaseră un cordon strâns în regiunile din 
preajma orașului, pe munți, faleze, plaje, șosele... Nu ezitau 
să-i spulbere cu bazooka pe toți evadați, fugarii, emigranții... 
Uneori îi vânau pe suspecți din Land Roverurile lor umflate 
şi blindate, aruncând cu napalm. Nimic nu-i făcea să dea 
înapoi și granița cu alt stat nu reprezenta un mijloc efici- 
ent de a scăpa. Se spunea că un comando, aflat sub auto- 
ritatea directă a primarului, îi hăituia în orice ţară pe cei 
care îndrăzniseră să părăsească orașul, urmărirea putând 
dura un an, uneori mai mult, dar fugarul sfârșea mereu 
prin a fi victima unui „accident“... În cazul celor care ple- 
cau abandonându-și familia, represaliile erau îngrozitoare 
și se exercitau direct asupra soției și a copiilor rămași în 
interiorul orașului. Amy alesese singurul tip de evadare 
care mai era permis: coborârea în subsol, dar Georges 
avea mari reticențe față de îngroparea aceea treptată, ca 


54 SERGE BRUSSOLO 


un început de ameţeală în care se amestecau în doze egale 
și în mod curios opuse claustrofobia și agorafobia. 

Dealtfel, dacă Henna ar fi descoperit în șopronul care 
servea drept garaj un vehicul oarecare, cu laturile brăz- 
date de majusculele cuvântului „Nomazi“, era de-a drep- 
tul sigur că ea ar fi profitat de somnul lui Georges ca să-l 
doboare cu un glonț în ceafă, pentru a-i lăsa apoi cadavrul 
în seama terminaţiilor de reciclare ale computerelor care 
s-ar fi grăbit să-l transforme în friptură, animal domestic 
sau tapet... 

În prima zi de septembrie, Georges a oprit toate cea- 
surile din casă, și-a tras un balansoar pe peluză și, cu fața 
întoarsă spre mare, a început să se legene domol. 

Uite... 

Știu că balansoarul s-a legănat scârțâind a doua zi 
după aceea și în cea de după și în zilele care au urmat. 

Apoi... 

Apoi ne putem imagina că Henna a murit, căzând 
victimă unei terminații de reciclare viclean implantate în 
carnea ei de un computer în timp ce dormea, că Georges 
s-a decis în sfârșit să-și cumpere autobuzul și să plece pe 
urmele lui Amy, că amândoi au pierit reciclaţi în timpul 
unei lupte, că s-a produs o mutație și carnea lor alcătuiește 
în prezent caroseria și motorul unui autobuz condus de 
un Georges şi de o Amy din metal galben... 

Că, în străfundurile subsolului, Georges a devenit 
comandantul suprem al unei armate de mutanți și că 
pregăteşte invadarea definitivă a orașului. 

Dar poate că el a rătăcit în van căutând-o pe Amy, prin 
tuneluri și galerii, până a murit de foame și de sete? 

Cât despre Henna, de ce n-ar fi părăsit ea casa, pentru 
a-l urma pe amantul ei prea tânăr, din cazinou în cazinou? 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 55 


Poate că orașul nu mai există, spulberat de un cata- 
clism stârnit de-o cartelă perforată? 

Toate astea nu sunt însă decât speculații, dorința de a 
vedea dramatizată în mod artificial, și care nu există decât 
în romane, o realitate în cele din urmă banală. Și e greu de 
crezut că Henna încă rătăcește din culoar în culoar, fără a 
se putea decide să coboare, amânând neîncetat o înfrun- 
tare care nu va avea loc niciodată, că Georges se leagănă în 
scârțâitul enervant al balansoarului ros de carii... 

Că Amy ajunsese într-o fundătură definitivă şi fusese 
nevoită să se întoarcă pe marginea falezei, unde continuă 
să-și strice ochii, scrutând marea prin binoclu... 


Cât despre oraș... 


56 SERGE BRUSSOLO 


MUSCA ŞI PĂIANJENUL 


„„„Briciul i-a fost smuls exact în momentul în care sân- 
gele începea să-i țâșnească pe coapsele goale... 

Nu suferea, leșinul îi vătuia circumvoluţiunile creie- 
rului, și doar trei lucruri îi mai dovedeau că există: barba 
apărută pe obrajii supţi, ca o mâncărime permanentă, 
pulsaţia dezordonată a venelor tăiate la nivelul buricului 
şi contactul cu pardoseala înghețată de care îi erau lipite 
fesele. Cu degete moi, și-a întins mâna dreaptă spre piept 
şi şi-a târât-o din coastă în coastă până la pântece. Un 
maldăr de pansamente — cearșafuri, lenjerie? — legate 
în grabă îi înconjurau cordonul ombilical crestat de lamă... 

Cât timp îi va lua să găsească alt brici? S-a gânditcă, 
dacă se ridica și se arunca în spatecu toată forța, cordonul 
pe jumătate secţionat putea să cedeze, dar numai la gân- 
dul acela a strâns din coapse şi fălci... 

În prezent, distingea lucrurile atât de clar pe cât îi 
permitea miopia congenitală. Culoarul pietruit era pustiu 
până la a douăsprezecea cameră; acolo, pe preșul de la ușă, 
dormea cineva făcut ghemotoc. Cum de la distanța aceea 
nu se vedeau decât spatele și tălpile murdare ale picioare- 
lor, Gahl n-ar fi putut să-și dea seama niciodată dacă era 
un bărbat sau o femeie. În tavan, becurile galbene incan- 
descente clipeau, pregătite să se stingă în curând. Cum 
pereţii nu erau prevăzuţi cu nicio deschizătură, ferestre, 
lucarne, creneluri, crăpături, întunericul s-a lăsat peste 
tot. Ar fi trebuit să seridice într-un cot, să pipăie tencuiala 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 57 


umflată a peretelui până la butonul întrerupătorului... dar 
se simțea prea slăbit. Pe covoraşșul din fibre galbene, sân- 
gele începuse să se usuce... Gahl se gândea la mama lui, 
îndărătul uşii întredeschise a camerei, culcată pe patul ei 
cu chingi slăbite, cu coapsele strânse deasupra cordonului 
care ieşea din tufișul negru al sexului, ca să se strecoare 
prin deschizătura ușii până în culoar... Până la el, Gahl, 
căzut în diagonală pe gresiile lucioase. Cel puţin așa își 
imagina el. 

La etajul acesta, puţine camere erau ocupate. În afară 
de Gabhl și de fiinţa necunoscută care dormea în acel 
moment pe covorașul de la camera 12, în ultimii douăzeci 
de ani nu existase nicio naștere. 

„„. Deodată, raţia de hrană zilnică a început să înain- 
teze de-a lungul cordonului și tânărul s-a crispat când 
contracţiile au ajuns la nivelul tăieturii. Pentru o clipă, a 
crezut că mațul se va rupe sub tensiune, dar nu s-a petre- 
cut nimic şi hrana s-a vărsat fără probleme în interiorul 
stomacului. 

Unda de căldură l-a făcut să uite de pavimentul 
înghețat de sub șale... 

Apoi, somnul... greu, intens 

ștergând totul... briciul 

tăietura 

durerea... 

Un somn cosmic care-l apăra de moarte, îl situa în 
afara oricărei scurgeri de timp... O uitare puternică printr-o 
retragere a timpului, undeva în golul spațiului... 

Un neant magic, fără limite. O stare de inconştiență 
întretăiată de treziri cornatoase, niciodată destul de lungi 
ca spiritul să se poată elibera de somnolenţa limburilor... 

Un somn greu, intens... 


58 SERGE BRUSSOLO 


ştergând totul... briciul 

tăietura 

durerea... 

„..şi lâna aspră a covorașului, te întrebi de la ce 
blană provin peri atât de duri, un adevărat dreptunghi 
de spini tăiați asemenea celor de pe spinarea unui arici 
monstruos... 

și culoarul, tunel pardosit cu faianță pe care urina 
adormiţilor a lăsat urme galbene de neșters, rebele la jetu- 
rile de bactericide țâșnind din plinte ca să descompună 
excrementele evacuate în timpul somnului, cel mai adesea 
sub formă lichidă, cum se întâmplă de obicei cu ființele 
care nu înghit nicio hrană solidă... 

sau podeaua cu diviziunile ei regulate prin mici cane- 
luri fetide în care unghia se înfunda cu o bucurie nebu- 
nească, culegând de fiecare dată o pastă neagră sau maro- 
nie a cărei origine ar fi mai bine ignorată... 

Și totuși sunt zei cei care dorm astfel în mijlocul pro- 
priilor lor dejecţii, al vomelor din stomacurile lor prea 
pline... Zei prinși de cordonul ombilical ieșind din pân- 
tecele lor, nemuritori spânzurați de parâma aceasta din 
piele moale ca alpiniștii atârnând deasupra unei prăpăstii 
respingătoare, rugându-se ca frânghia de care au rămas 
spânzurați să se rupă în cele din urmă... 

și, de o parte și de alta a culoarului de faianţă, ușile, 
toate asemănătoare, față în față, distribuite în funcţie de 
intervalul enigmatic de trei metri cincizeci... 

un coridor de hotel cosmic... 

camere închiriate pentru eternitate, cu ușile închise 
sau întredeschise de un cordon translucid târâtor... 

locatari divini cu contract la infinit... 

o casă, un vas poate... 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 59 


Gahl se așezase pe covoraș, fără să țină seama că-și 
irită fesele și testiculele în contact cu perii aspri. 

Se aşezase cu fruntea pusă pe genunchi... În curând 
cordonul lui ar fi devenit destul de lung cât să-i permită 
să ajungă la ușa următoare;atunci era suficient să se ridice 
și să bată pe numărul smălţuit, destul de puternic cât să-și 
învinețească falangele... Dacă odaia aceea ar fi fost ocu- 
pată, o voce feminină i-ar fi strigat să intre. Trebuia, desi- 
gur, să dispună de destulă „elasticitate“ ca să se ducă până 
la patul de alamă, în care fata aștepta, cu coapsele depăr- 
tate, trecerea fecundatorului de mai bine de un an poate... 

„„„să se târască între picioarele ei în fiecare seară, s-o 
posede de câte ori ar fi trebuit pentru ca pântecele ei să 
înceapă să se umfle... și apoi să aștepte, la piciorul patu- 
lui, cu spatele la proptelele de alamă, ca să treacă lunile. 
Cel puţin așa explica de-a lungul zilei vocea nazală a 
crainicului cetăţenesc prin cutiile protejate de gratii ale 
megafoanelor... 

Cordonul lui Gahl nu era încă destul de lung, așa că 
abia își putea ţine picioarele unul lângă altul pe covorașul 
din camera alăturată şi, în orice caz, aceasta nu era 
ocupată. 

Bineînţeles că unele mame puteau să fie fecundate de 
mai multe ori sau să facă gemeni, de pildă... așa că din 
sexul lor ieșeau mai multe cordoane care ajungeau până 
pe covoraș. Dar naşterile multiple puneau probleme grave, 
copilul era în pericol să se stranguleze cu cordonul celui 
născut anterior sau chiar să-l smulgă... În general, era 
interzis să fecundezi o femeie deja mamă, dar unii mas- 
culi încălcau regula aceea, fie pentru că aveau cordonul 
prea scurt, ceea ce nu le permitea să bată la altă ușă, fie 


60 SERGE BRUSSOLO 


pentru că erau sătui să caute sau să aștepte ca altă cameră 
să fie ocupată. 

Rolul fecundatorului rămânea prost definit. Legea, 
obiceiurile, tradiţia impuneau ca el să fie prezent în 
cameră în timpul nașterii, la care trebuia să-și aducă apor- 
tul pe cât se pricepea. Era obligat apoi să spele copilul îna- 
inte de a-l lăsa pe covoraș. Era un proces delicat, deoarece 
cordonul ombilical prea fragil, și în orice caz puţin rezis- 
tent, putea să se dovedească prea scurt. Trebuia atunci să 
mute patul mamei astfel încât maţul fin care trecea prin 
ușa întredeschisă să nu fie prea întins. Apoi bărbatul era 
liber să plece, așa cum și făcea de cele mai multe ori. 

Educarea copiilor rămânea privilegiul crainicului 
cetăţenesc, ale cărui șuierături metalice se revărsau de la 
un etaj la altul, difuzând sfaturi, povești, cântece... 

Gahl nu percepuse niciodată limpede senzaţia unei 
scurgeri a timpului; fiecare flux de hrană administrat îl 
proiecta într-o stare de semiconștienţă apropiată de înce- 
tinirea activităţii vitale prezentă în mod curent la reptile. 

De ce încercase să-și secționeze cordonul cu briciul 
acela descoperit sub covoraș? 


Și, înainte de orice, ce căuta briciul acela, părând că 
așteaptă ceva, sub covorașul de fibre vegetale ros, încas- 
trat într-o fantă distinctă a gresiei? Poate că se afla câte 
unul la picioarele fiecărei uși, poate că ele erau destinate 
tuturor copiilor de sex masculin, pentru a le permite să se 
radă de mii de ori în viitor? La celelalte etaje, era clar că 
bărbaţii nu purtau barbă... Dar, în definitiv, asta nu era 
decât pură speculație, pentru că Gahl nu văzuse niciodată 
alți bărbați... și încă și mai puțin celelalte etaje... 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 6] 


La capătul culoarului se deschidea casa scării de fier, 
unde nu răsuna niciodată vreun pas, pentru că niciun cor- 
don nu era destul de lung ca să-i permită cuiva să urce sau 
să coboare un etaj. 

La acest nivel, explicase crainicul, masculii se numeau 
Gahl și femelele Gahle, dar numele fetelor nu aveau de 
fapt importanţă, doar prezenţa lor în cameră conta în 
momentul în care băteai la ușă, pentru că, dacă încăperea 
era goală, trebuia să aștepți să crească cordonul astfel încât 
să poți sări pe covorașul următor, ceea ce putea necesita și 
câțiva ani de răbdare... Teama, marea obsesie a fiecăruia, 
se rezuma în angoasa golului, în absenţa răspunsului care 
ar fi urmat celor trei bătăi în ușă, pe numărul smălțuit... 
APOI GAHL A ÎNCETAT ÎN SFÂRȘIT SĂ SE ÎNTREBE DE 
CE SE FOLOSISE ATÂT DE PROST DE BRICI ÎN ZIUA 
ACEEA... Cântecele de leagăn transmise de crainicul care 
dădea muzică l-au ajutat să adoarmă, nu a mai fost deloc 
mustrat, dar i s-a confiscat briciul pentru totdeauna. 

Fiecare cameră are două uși, așezate la capete opuse. 
A o deschide pe a doua înseamnă să te trezeşti pe un 
alt culoar, întru totul identic cu precedentul... Aceleași 
covorașe, aceleaşi pătrate reci şi albe pe jos. Cum fiecare 
femeie rămâne permanent legată de propria sa mamă, 
cordonul trece prin ușa a doua, traversează culoarul ca o 
frânghie de rufe întinsă și dispare pe uşa întredeschisă a 
camerei din față. 

Legea este la fel pentru bărbați și femei. Fetițele cresc 
pe culoar, pe gresia pardoselii și, de îndată ce cordonul le 
permite, intră într-o cameră și se culcă pe pat. 

Ai putea urca, apoi coborî, să faci drum-întors, fără 
ca nimic să schimbe peisajul. Ai putea, la același etaj, să 
străbați de la un capăt la altul șiruri de camere și coridoare 


62 SERGE BRUSSOLO 


și enigma lor ar rămâne aceeași: fiecare cameră este prevă- 
zută cu două uși, fiecare se deschide spre alt culoar, în care 
culoar, două noi rânduri de uși se deschid spre alte camere 
care se deschid ele însele spre alte culoare care... 

Niciodată nu dai cu ochii de vreun perete fără ușă, 
devreo fereastră, lucarnă, deschidere spre exterior. Unele 
etaje sunt în întregime neocupate, pustii, prăfoase, altele: 
coridoare colcăitoare unde trebuie să treci peste o sume- 
denie de genunchi îndoiți. 

Crainicul civica explicat... e vorba despre un turn, fără 
să precizeze totuşi la ce nivel se situează Gahl... Să fie la 
etajul 627 deasupra solului... sau dedesubt? Cine poate ști? 

Aici, femeile furnizează hrana primită de la mamele 
lor. Substanţa lor oferă veșnicie tuturor celor care sunt 
legați prin cordon... Dacă se produce însă o ruptură 
undeva în lanţ, mor toți cei care nu mai sunt în contact cu 
rădăcina... Moartea transmisă din cameră în cameră, din 
paturi pe culoare, până la ultima verigă, care se va stinge 
la rândul ei... 

Da, aici nemurireacirculă din cordon în cordon ombi- 
lical ca o sevă pulsată din femeie în femeie... Dar unde 
îi este sursa, unde se află cordonul originar, gura iniţială, 
pântecele dintru început, care s-o absoarbă, s-o mestece, 
s-o înghită? 

Unde se află rădăcina acestei eternităţi care doarme 
pe paturi obosite, de-a lungul culoarelor pardosite cu 
pătrate alb murdar...? 

Unde se află rădăcina acestei stive de etaje? 

Ai putea alerga, săpa fără să ieși vreodată din bârlogul 
pe verticală. Fiecare labirint creează alt labirint și fiecare 
ecou dă naștere altuia. Analogia și proliferarea se-mpe- 
rechează în dosul ușilor numerotate... Pânza se ţese, se 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 6 3 


tricotează cu ochiuri de mațe. Și fiecare așteaptă, legat ca 
de un țăruș de caravana de matrice nemișcate care îi injec- 
tează eternitatea. 

De ce eternitatea? 

Ar trebui să se știe cine este, în străfundul pivniţelor 
turnului, pierdută în fundaţiile abisale ale clădirii, mama 
supremă care a hotărât odată pentru totdeauna să nu dis- 
pară niciodată... Nectar și ambrozie sintetice, prin perfu- 
zii, traheotomii, injecții, transfuzii... și pompa de nemu- 
rire care, la capul patului, injectează... injectează... nu se 
va întrerupe niciodată. 

Cum să știi de fapt? 

Orice ar fi, un cordon intact înseamnă să-ți asiguri 
sațietatea stomacală, preafericita toropeală a siestei pen- 
tru eternitate; și vocea crainicului muzical care știe să dea 
glas cuvintelor din poveştile lui multicolore, ce-ţi toarce 
la urechi asemenea unei perne umplute cu pisici jucăușe, 
strecurată sub ceafă. 

Să te umpli... să dormi... să dormi... să te umpli... În 
bucuria nemișcării sătule. 

Rana lui Gahl slăbise vitalitatea cordonului și el a tre- 
buit să aştepte mult timp până să poată în sfârșit să se 
așeze pe covorașul de la camera alăturată. Cu urechea 
lipită de panoul de lemn, pândea cu lăcomie clipa primei 
pârâituri, a primului scârțâit al patului; dar canatul prea 
gros nu lăsa nimic să se strecoare în afară. 

Fără să-și dea seama foarte bine de ce, ființa care 
dormea pe covorașul de la camera 12 a murit, cel puţin 
asta a presupus Gahl, pentru că l-a văzut într-o zi rostogo- 
lindu-se chiar în mijlocul culoarului, cu brațele încrucișate 
și rămânând nemișcat... Nu avea să se mai ridice nicio- 
dată. Duhoarea s-a răspândit de îndată, din ușă în ușă, 


64 SERGE BRUSSOLO 


persistentă, integrându-se perfect în atmosfera deja grea 
a culoarului. Gahl își petrecea zile întregi stând pe burtă, 
pe dalele reci, cu nasul în perii aspri ai covorașului, cu 
gura şi obrajii zgâriaţi, ca să scape de mirosul îngrozitor... 
Atât cât îi permiteau să observe miopia și lumina slabă de 
pe coridor, corpul celui mort se chircea, diminuându-și 
volumul asemenea cadavrului unui ars. S-ar fi zis că era 
o crisalidă uscată al cărei cordon, strângându-se, se târa 
treptat în interiorul camerei. Cordonul dispăruse și ușa 
se închisese, dar mirosul persista încă... În celedin urmă, 
fără să mai poată rezista, Gahl s-a ridicat în picioare și și-a 
învineţit degetele bătând pe plăcuța smălțuită cu numărul 
camerei... 

S-a auzit ecoul unei voci tinere, însă hârâite, care 
parcă tăcuse prea multă vreme. A intrat. 

Patul enorm ocupa tot spaţiul. O saltea umflată era 
fixată pe picioarele de alamă ale patului, plină cu paie sfă- 
râmicioase sau iarbă uscată. Cearșafurile și pernele păreau 
să fi fost muiate în urină, iar fata cu sâni inexistenţi care-și 
deschidea picioarele închizând ochii părea minusculă... 
Gahl a înaintat, dar cordonul era clar prea scurt şi a tre- 
buit să se oprească, punându-și mâinile pe bara de alamă 
a patului. De aici, aproape nu se mai simțea duhoarea. 

S-a așezat turcește, cu spatele la perete, și a început să 
se gândească la brici. Și timpul... 

ÎN CLIPA ACEEA A APĂRUT SENZAȚIA... 

Nu era prima oară când o simţea cum urcă în el, chiar 
înainte de episodul cu briciul... 

Era ceva fulgurant, o cheie, soluția unei enigme care 
își arată umbra și se retrage... 

Impresia enervantă de a comite o EROARE DE 
INTERPRETARE... 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 65 


Da, era exact asta... o eroare de interpretare. 

Ea urlă... Cu un ghemotoc de cearșaf muiat de salivă 
îndesat în gură. lar pântecele ei este ca o bilă de carne pe 
care îţi vine s-o înțepi cu acul. Lui Gahl îi vine să apese 
deasupra cu o pernă, ca pe un furuncul hipertrofiat. Ea 
urlă, greu, fără putere... urlete mici sparte în note discor- 
dante, urlete-sughiţuri, între două respiraţii fonfăite și 
mucii, şi lacrimile... Gahl nu s-a culcat cu ea decât o dată... 
A fost cu mult timp în urmă, când cronometrul a stat 
brusc, ceea ce i-a scutit pe amândoi să mai închidă ochii. 
Ea avea carnea moale și fără mușchi, iar pubisul lipsit de 
păr... Câţi ani o fi având? Ea urlă... Și bila cheală, însânge- 
rată iese dintre picioarele ei pe care Gahl le ține depărtate 
cu mâinile strânse în jurul gleznelor. În contracţiile şi tre- 
săltările nașterii, cordonul tinerei femei s-a rupt, probabil 
agăţat de una din asperităţile suporturilor de alamă. Ca 
urmare, hemoragia nu se va opri niciodată? El se zbate în 
mijlocul pernelor înroșite, copilaşul e pe jos, sub pat, la 
adăpost, cu cordonul în jurul gâtului ca o frânghie sau ca 
lațul spânzuratului... 

Ea nu mai strigă, ghemotocul de cearșaf ud i-a alune- 
cat între sânii plaţi și pentru prima dată Gahl o privește 
atât de aproape cât să-și dea seama că are ochii verzi... 
Fata se goleşte de sânge și culoarea îi piere, chiar și ochii 
îi pălesc... Gahl se strecoară sub pat. Când mama moare, 
copilașul o urmează... Cordonul îi leagă ca două vase 
comunicante, se știe... și dacă unul cade pradă morții... 

Să dea din nou de brici. Gahl iese pe coridor, răs- 
toarnă covorașul, sub care se află de asemenea un brici, 
care așteaptă cu lama scoasă. ÎI ia, se întoarce sub pat, 
secționează mațul la zece centimetri de pântecele nou-năs- 
cutului și îl înnoadă... strâns... 


66 SERGE BRUSSOLO 


A doua zi, Gahl s-a întors să-și reia locul pe culoar, 
după ce oprise lumina în cameră și trăsese un cearșaf peste 
ochii goi ai fetei de acum nemișcate. Când a închis ușa, 
copilul pus pe preș s-a pus pe plâns... Era o fată, care s-ar 
numi așadar Gahle. I-a fost greu să curețe briciul și lama 
i s-a pătat de rugină. De data asta, duhoarea de putrezi- 
ciune nu a ieșit pe culoar, însă copila tot n-a încetat să 
plângă... Gahl a înțeles că îi era foame... Dar pe coridoare 
nu existase niciodată hrană și dinţii nu-i serviseră nicio- 
dată decât la clănţănit când gresia devenise prea rece... 
și limba nu cunoscuse niciodată arsura unui lichid sau 
pișcăturile condimentelor. Este gura fără dinți, fără limbă 
și fără obraji a ombilicului, atârnând la douăzeci de cen- 
timetri deasupra sexului care pornpează hrana, pecetluită 
de cordon ca niște buze ce se contractă pe un pai de piele 
flască... 

Crainicul cetățenesc le-a explicat la toţi că, în caz de 
rupere a cordonului, accidental sau din rea-voință, acci- 
dentatul sau victima sunt definitiv desprinși de la sursa de 
hrană... Înseamnă moartea prin inaniţie în termen scurt, 
şase luni, cel mult un an, în funcţie de rezervele pe care 
le are fiecare ca să reziste... În turn nu există hrană, nu a 
existat niciodată. 


Copila a crescut repede sau poate că timpul s-a scurs 
cu repeziciune. Gahl, cufundat în stările de somnolență de 
după masă, nu este în stare să spună exact. 

Mai întâi, a înaintat de la un covoraș la altul, 
târându-se pe burtă, dală după dală. Acum merge în 
patru labe, cu mâinile și genunchii negri de la praful de 
pe pardoseală. Merge cu capul plecat, cu fundul alb care-i 
tresaltă, buclele brune curgându-i pe față. Lui Gahl nu-i 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 67 


place să o vadă îndepărtându-se, înaintând pe culoar. 
După ce depășește a cincisprezecea dală, o vede neclar, 
parcă înghițită de ceaţă și el își blesteamă miopia cum 
n-a făcut-o niciodată. Trebuie să stea pe loc, strivindu-și 
cordonul între mâinile umede, așteptând ca ea să se 
întoarcă la el, încet, ca și cum ar ieși dintr-o apă tulbure... 
Ea nu poate să se oprească când trece prin dreptul lui, 
îndepărtându-se de îndată în celălalt sens, spre scară. Nu 
îndrăznește să o cheme, convins că strigătele i-ar trăda 
infracțiunea... nu strigi pe cineva ale cărui deplasări sunt 
limitate de cordonul ombilical, ca un câine de lanţ. 

Apoi, într-o zi, ea coboară prima treaptă a scării și 
Gahl înțelege că fetița nu va întârzia deloc să plece. Își ia 
obiceiul să pornească de dimineaţă, mereu în patru labe. 
Se cațără pe treptele care îi turtesc burta și, foarte rapid, 
dispare către etajele inferioare sau superioare. Poate că va 
da peste alți copii care, la rândul lor, nu se pot deplasa. 
Măcar de-ar mai fi fost alte nașteri pe culoar, dar nicio 
ușă nu s-a mai deschis de când a murit ocupanta camerei 
12, iar Gahl pare menit să rămână singur. Cordonul nu-i 
mai crește și nu mai speră deloc să se ducă să bată la altă 
ușă. Copila se întoarce seara, din ce în ce mai obosită. Cu 
genunchii jupuiţi de la târârea pe treptele metalice ale scă- 
rii... Apoi, într-o zi, ea dispare. 

Lui Gahl îi e foarte greu să doarmă, dalele i se par mai 
reci. Își tot repetă că este o tâmpenie să se atașeze de un 
copil; evidenţa afirmației nu întârzie să prindă rădăcini în 
mintea lui. Se gândește din nou la brici... 

Destinul a fost cel care a decis pentru el. Fără să știe 
foarte bine de ce, ușa camerei materne s-a închis brusc 
ca împinsă de un curent de aer, tăindu-i cordonul la un 
metru de pântece. Nu l-a durut, pentru că doar porţiunea 


68 SERGE BRUSSOLO 


apropiată de ombilic era străbătută de terminaţii ner- 
voase. Sângele a țâșnit pe perete, mânjind ușa până sub 
număr. Din reflex a înnodat mațul la nivelul mușchilor, 
așa cum procedase și în cazul copilei. După trei zile, cor- 
donul rămas s-a uscat și a căzut... Gahl a ridicat atunci 
preșul, a luat briciul și a mers spre scară. 

Ultima oară când o văzuse, copila cobora. S-a întrebat 
dacă amândoi ar trăi suficient cât să se întâlnească... 


Lucrurile s-au petrecut cât se poate de previzibil, fără 
nicio surpriză, s-ar putea spune. 

El a rătăcit... din palier în palier, până a găsit copila 
chircită într-un cot al scării. Moartă. 

S-a oprit... a plâns, sau și-a mușcat buzele, mai 
degrabă de nervi decât din pricina unei dureri reale, apoi 
s-a făcut simțită foamea... Ca o rană în stomac. Atunci 
Gahl a tăiat cu briciul trupul copilei și, în ciuda senzațţiei 
de scârbă, a dus bucățile la gură... 

Până la urmă a fost simplu. S-a strecurat din culoar 
în culoar, cu briciul în mână, până când foamea devenea 
de nesuportat și îl împingea să o ia de la capăt zi după 
Zi... 

Atunci, nemuritorilor li s-a făcut teamă și femeile au 
început să nu mai răspundă când li se bătea la ușă. 


„EROARE DE INTERPRETARE“ 
Era ca un bec roșu care clipea în meandrele creierului 
său. O pâlpâire dureroasă care dispărea într-o clipită... 


„EROARE DE INTERPRETARE“ 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 69 


Gahl cobora scară după scară, etaj după etaj. De-abia 
obișnuit cu poziţia verticală, tălpile suportau cu greu con- 
tactul cu fierul ruginit al treptelor. Uneori trebuia să se 
așeze, cu spatele sprijinit de zidul de cărămizi. Cușca scării 
strângea și amplifica șoaptele de pe culoare, auzindu-se ca 
un bâzâit de muște invizibile, indistinct, dar mereu pre- 
zent. Ca o cutie de rezonanţă, scara purta cuvintele scă- 
pate pe ușile întredeschise... El cobora, liber, fără să fie 
legat, unicul nomad în această pânză de păianjen din cor- 
doane ombilicale care îi țintuia pe locatarii ei pe covorașe, 
condamnându-i la nemișcare. Toată umanitatea tropăi- 
toare îl ducea cu gândul la muștele care se prind în pânză 
și vibrează disperate, în vreme ce păianjenul alunecă din 
fir în fir, ca pe suprafața unui lac şi coboară... coboară. 

Gahl cobora. 

Când i se făcea foame de i se lăsa pe ochi o ceață întu- 
necată sau i se înmuiau genunchii la cel mai mic pas, o 
lua pe culoarul cel mai apropiat, la ora de toropeală după 
masă. Fără urmă de repulsie, acţiona repede, atacând 
de preferință femeile, pentru că ele se agitau mai puțin, 
groaza răstignindu-le pe saltele. Odată foamea potolită, 
pleca din nou... reluând coborârea. 

Ce puteau face împotriva lui? Ca să-l urmărească, să 
dea piept cu el și să-l anihileze, ar fi trebuit ca un alt om 
să accepte, la rândul lui, să se elibereze de cordon și să-l 
fugărească din palier în palier, cu briciul în mână până 
la înfruntarea finală. Și după aceea? Ar fi trebuit satisfă- 
cută foamea supravieţuitorului, foamea învingătorului... 
şi totul ar fi luat-o de la capăt. Oricine s-ar fi eliberat 
ar fi devenit un posibil antropofag: a-l ucide pe Gahl ar 
însemna să schimbi călăul. Singura soluţie acceptabilă era 
de neaplicat, deoarece presupunea ca individul care s-ar 


70 SERGE BRUSSOLO 


ridica împotriva lui să fie de acord ca, după ce-l elimina, 
să se sinucidă pentru a nu deveni, la rândul său, un pră- 
dător... Nimeni nu avea simţul comunităţii atât de ridicat. 
Nu, nu se va încerca nimic contra lui, o ştia. 

Cobora, împins de nevoia de neînțeles de a găsi rădă- 
cina și a o tăia. Seara, se așeza într-un colț al etajului, cu 
briciul pe genunchi... spărgea un bec ca să rămână la adă- 
postul umbrei, apoi, cu ochii închiși, începea să vorbească. 
Se adresa celor de pe culoare, cu o voce puternică, dar 
egală, pe care casa scării oamplifica asemenea unui mega- 
fon. Le explica molcom ce s-ar întâmpla dacă ar ajunge 
la rădăcină. O simplă lovitură de brici ar fi de ajuns ca 
să-i despartă definitiv de mama originară și ar rămâne toți 
prizonieri ai unei pânze de păianjen fără punct de sprijin, 
în derivă, lipsiți pentru totdeauna de sursa de nemurire, 
izolați, cu trupurile lor redevenite umane, cu nevoile pro- 
priilor organe, cu tirania fiziologică a viscerelor, cu foa- 
mea... cu moartea. 

Nu le-ar mai rămâne în acel moment decât o posibili- 
tate... Să moară, legați de un cordon uscat și de acum inutil, 
sau să se elibereze ca el, ca Gahl, să se ridice în picioare, să 
rătăcească, cu briciul în mână... și să vâneze. 

Le descria angoasa cauzată de foame, îi lămurea că 
ar trebui să se înfrunte, să se ucidă între ei, să se devoreze 
unul pe altul din culoar în culoar, ca să supraviețuiască. 
Anunţa formarea clanurilor, vânarea celor mai slabi, 
amenințarea ce plana asupra copiilor, necesitatea de a se 
reproduce pentru a se putea hrăni... Frica. 

Nu ar mai fi o rețea, doar o masă colcăitoare și mereu 
în schimbare de muște și păianjeni. 

Cobora într-un murmur de furie și groază. Seara, când 
își relua discursul din ajun, ascuns în cotlonul vreunui 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 71 


palier, un concert de strigăte încerca să-i acopere vocea și 
clădirea vibra de neliniște. 

Cobora. 

Apoi, într-o zi, treptele s-au terminat, ajungând la 
pământ bătucit, iar balustrada a încetat să se mai întindă 
de-a lungul peretelui de cărămizi; scara dispăruse. 
Ajunsese. 

Pe un scaun era aranjată o redingotă neagră apretată 
și strălucitoare. Țeapănă ca și cum ar fi fost decupată din 
carton. Un melon nefiresc de greu pentru un melon. 

Gahl a avut dintr-odată impresia că era pe cale să facă 
o eroare de interpretare. Totul îi amintea de ceva... Ceva 
care căuta cu disperare să iasă la suprafața conștiinței lui. 
În cele din urmă a îmbrăcat costumul. Ceasul strecurat 
în buzunarul vestei avea un lanţ uriaș de aur, care, după 
ce umpluse buzunarul, curgea pe jos, târându-se spre un 
inel fixat în tavan, de care era legat. Uşa decupa un drept- 
unghi negru pe perete. O ușă simplă, lăcuită, prevăzută 
cu mâner de porțelan fisurat. Gahl a rămas două zile și 
două nopți așezat pe ultima treaptă, fără să se poată hotărî 
să treacă pragul. În cele din urmă, a întins mâna, ușa s-a 
mișcat imediat, nu era închisă... îndărătul ei era întuneric, 
foarte întuneric. 


Sarah și-a sprijinit capul de geamul murdar al săliţei 
întunecate și tăcute. Pe cealaltă parte a trotuarului, un 
polițist își oprise calul lângă borna roșie a unui hidrant 
și puștii încercau să-i atingă coama sau aruncau pe furiș 
boabe de popcorn pe asfalt sperând să-l vadă pe animal 
cum iese din nemișcarea-i indiferentă. Strada era scăldată 
de soare. 


72 SERGE BRUSSOLO 


Aşa murise Gahl... 

Pe masa din cafeneaua centrului medical, ciocolata 
se răcise în paharele de plastic și începea să se îngroașe. 
Markham își încrucișa și descrucișa picioarele pentru a 
șasea oară consecutiv. Uniforma lui, purtând ecusonul 
serviciului medical și psihologic, îi dădea un aer ciudat 
de fals. Ea și-a dat seama dintr-odată că nu-l mai văzuse 
niciodată până atunci pe Markham în uniformă. 

Așa Gahl... 

— Psihologic, divorțul, faptul că vi se încredințase 
custodia copilului îl marcaseră profund... Căsătoria voas- 
tră cred că fusese aranjată de familii, nu? Suferea să fie 
prins într-o rețea de structuri rigide. Adevărata tiranie 
exercitată asupra lui de mama sa de-a lungul întregii 
adolescențe... absenţa tatălui, mort prea devreme... Îmi 
vorbea des, vedea lumea împărţită în muște și păianjeni. 
Este clar că toate acestea l-au îndemnat să se ofere volun- 
tar pentru program... 

A făcut o pauză... 

— Produsul favorizează activitatea onirică, a adăugat 
el cu jumătate de voce, construirea de fantasme. Este tot 
ce putem găsi ca explicaţie... 

A început să se joace cu cozorocul șepcii... 

— Şi-a smuls drena cu perfuzii ombilicale. Probabil că 
s-a obișnuit cu anestezicul, nu s-a mai cufundat în somn 
și a început să-și trăiască visele în stare de somnambul. 
Videocamerele l-au filmat în vreme ce hoinărea prin 
navă... E o poveste de necrezut, s-a luat de ceilalți membri 
ai echipajului, care se aflau, ca şi el, cufundațţi în somn 
artificial. Perfuziile nu-l mai hrăneau, se spune că s-ar fi 
dedat la acte simulate de antropofagie. Cel puţin asta-i 
versiunea oficială, cât despre mine, sunt mult mai puțin 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 73 


sigur că ar fi rămas doar la acte simulate... Computerul a 
încercat de mai multe ori să-l trezească trimițându-i sem- 
nalul „eroare de interpretare“, dar nu s-a întâmplat nimic... 
Armata a recuperat capsula în cel mai mare secret, se va 
spune că a fost un defect de presurizare. 

Sarah și-a desprins fruntea de fereastră; contactul cu 
geamul îi lăsase pe piele o urmă rece, ca și cum carnea 
de deasupra sprâncenelor i s-ar fi bătătorit. A încercat 
să spună ceva ca să amâne singura întrebare pentru care 
venise... 

— Ce-o să faceți acum? 

— Programul a fost oprit. Tot procesul de călătorie în 
„viaţă suspendată“ trebuie revăzut. De acum înainte vor 
trebui prevăzute reacţiile alergice ca aceea a lui Gahl. 

Vocea lui Markham se îndepărta și insignele de pe 
uniforma lui dansau în penumbră. Ea și-a înghiţit pentru 
ultima oară saliva... 

— Cum a murit?... Vreau să zic că, într-adevăr... l-au 
doborât la ieșire? 

El a tresărit, șocat, și pe chip i-a apărut o expresie de 
dezaprobare... 

— Nu, a ieşit în spaţiu cu costumul său, pentru o 
„treaptă“, era specializarea lui în cadrul misiunii. Și-a tăiat 
cablul care îl ţinea de navă... „cordonul“, cum îi spunem... 
Îmi pare rău, Sarah, el plutește pe undeva... nu știu ce să 
zic... nu știu. 

Nu era nimic de zis. Ea și-a sprijinit fruntea de geam, 
având grijă să-și lase greutatea capului pe porțiunea care 
nu fusese înainte atinsă de răceala sticlei. Afară, copiii, 
sătui de indiferența calului, se îndepărtaseră. 


74 SERGE BRUSSOLO 


A ŞASEA COLOANĂ 


Pe asfaltul umed zace corpul, aruncat fără vreo intenţie 
estetică. Șoldurile sunt înțepenite pe trei sferturi, iar pân- 
tecele, foarte alb, se scurge în jos ca o picătură de ulei. 
Sângele uscat îi murdărește umerii ca o crustă lucioasă, 
îi trasează ramificații complicate pe piept, pe pântece. 
Granulaţia pielii, destul de aspră, trebuie să recunoaștem, 
a favorizat formarea de arabescuri și circumvoluţiuni. 
Laţul a pătruns adânc în carotide, strângându-le îndea- 
juns cât să producă o hemoragie... Cealaltă extremitate 
a frânghiei este legată cu noduri complicate de mânerul 
valizei al cărei capac este ridicat de unul dintre paznici... 
Coloana nu a făcut un ocol ca să se îndepărteze de 
cadavru și tălpile mele îi ating ușor, pentru o clipă, părul. 
În valiză... cărămizi, aranjate cu grijă una lângă alta. S-ar 
zice că bagajul conține o părticică de zid. Probabil că 
valiza a fost aruncată pe fereastra compartimentului chiar 
înainte ca trenul să intre în gară. Greutatea cărămizilor de 
la capătul frânghiei i-a frânt coloana vertebrală bărbatului, 
ca laţul unei spânzurători. Poate că el vrusese să se arunce 
în fluviu, dar gestul lui, prost cronometrat, survenit atunci 
când trenul trecuse deja peste pod, i-a schimbat scenariul 
inițial al morţii... Oricum ar fi, deja nu-l mai zăresc. 
Ploaia ne biciuiește cu ropotu-i pieziș îngheţat... 
Picăturile grele și dese umflă valizele de carton, răpăie pe 
cele de fier, trezind ecouri mai mult sau mai puţin pro- 
funde. Trenul cu vagoanele sale nu mai e decât o siluetă 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 75 


marcată ici și colo de câte un semnal roșu... Un cablu 
electric desprins de vânt și căzut de-a curmezișul pero- 
nului oprește coloana. Mulțimea se împleticește în mij- 
locul scurtcircuitelor. Lângă mine, un tip tânăr își pierde 
echilibrul, mă lovește. Pentru o clipă, privirea lui lividă de 
neliniște îmi caută chipul sub pălărie. Nu îl voi denunța... 
Se îndepărtează cu repeziciune, ținându-și la piept valiza 
falsă. Un paralelipiped de lemn plin, la care a montat un 
mâner și a prins două încuietori. Poate că a fost atât de abil 
încât să respecte greutatea regulamentară, dar pentru cât 
timp spera să înșele controalele? Nu-i mai puțin adevărat 
că, dacă ai un pic de noroc, poţi scăpa la verificare, paz- 
nicii mulțumindu-se să cerceteze la întâmplare, pentru 
că nu-și pot permite să oprească coloana ca să treacă la 
un control general al bagajelor. În adâncul nopţii ca de 
gudron, scara rulantă de pe al șaselea bulevard coboară în 
pântecele orașului. 

De fiecare parte a treptelor de metal gigantice, balus- 
tradele luminoase par urma dublă a reactoarelor unei 
astronave plecate să se prăbușească în canionul întunecos 
al turnurilor. 

Rămân în mijlocul treptei și chiar în spatele meu o 
patrulă a paznicilor cu căști albastre a aprins un foc şi 
arde afișe. Fumul mi se strecoară printre picioare. Nu 
disting decât umbre pe treptele inferioare, motocicletele 
patrulei culcate ca niște lăcuste uriașe de fier zăngăni- 
toare... Coborârea durează douăzeci și cinci de minute. 
Ne scurgem cu încetinitorul, în picioare, pe puntea din 
spate a unui Titanic înghițit de valuri de bitum. Coloana 
se afundă înconjurată de dinţii de fierăstrău întunecaţi ai 
neoanelor definitiv stinse. La trei zile după promulgarea 
edictului, a devenit complet imposibil să-ți mai procuri o 


76 SERGE BRUSSOLO 


valiză. Unii și-au făurit cutii de lemn plate, care și-au pier- 
dut balamalele la sfârșitul primei săptămâni... Pe marginea 
drumurilor, la umbra porților, aveau loc cele mai aberante 
târguiri... Începea jocul falselor valize... Cuburi din ipsos... 
din cărămizi, stângaci colorate, care nu dădeau iluzia unei 
valize decât de la o distanţă de zece metri și pe care propri- 
etarii lor leabandonau în noroi, cu mâinile tăiate, cu umerii 
rupți de contracția mușchilor... Încetul cu încetul, coloana îi 
elimina, îi arunca în spate pe umblătorii aceia cocârjați, cu 
mâinile ruşinos pitite în fundul buzunarelor. Să fii mereu 
atent să nu te fure. Să nu-ţi lași niciodată valiza la picioare. 

S-o legi de încheietură... Fiecare individ fără valiză 
era scos din coloană de paznici, fără o vorbă... Sau poate 
că nimeni nu voia să-i audă? Orice ar fi fost, nimeni n-a 
întors capul ca să afle ce se petrece apoi pe marginea tro- 
tuarului... Suma celor trei dimensiuni ale fiecărei valize nu 
trebuia să depășească un metru cincizeci. Fișa de identi- 
tateera bine lipită pe mijlocul valizei, cu fotografia făcută 
mereu cu contrast prea mare, din care cauză faţa apărea ca 
de cretă... La început, stațiile periferice difuzau la fiecare 
jumătate de oră lista obligatorie... 

S-o înveți pe dinafară. Bărbat, femeie... un pantalon 
maro... două cămăși maro... o vestă de lână. Niciun obiect 
personal, nici scrisoare, nici fotografie. O uniformitate 
care ar fi fost de neschimbat, dacă n-ar fi existat problema 
măsurilor. Valiza mea trebuie să conțină ceea ce conține 
valiza vecinului meu, a acestui individ necunoscut care se 
lipeşte de cotul meu gâfâind. 

Totul a rămas în urmă, în fundul sertarelor... Și-au 
pierdut unicitatea, caracteristicile. Merg... 

Seara sunt împărțiți la întâmplare, într-o încăpere 
mereu la fel. 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 77 


Un bărbat, o femeie care nu se cunoșteau în urmă cu 
un minut. 

(Coloana bărbaților o precede cu ore bune pe a feme- 
ilor)... Care nu se cunosc și care nu se vor revedea poate 
niciodată... În general, nu-și vorbesc. Cu picioarele, piep- 
tul și umerii purtând povara drumului, ei pică adormiţi. 
De altfel, femeilor nu le place deloc să facă dragoste, riscul 
unei sarcini care ar încetini coloana le paralizează. Nu știu 
ce păţesc femeile însărcinate, nici celelalte, în rest... 

În etapa următoare, va fi aceeași cazare impersonală, 
vor fi aceleași gesturi. Spălarea veșmintelor prea noroioase 
în pătratul minuscul al chiuvetei, închiderea lor în dulapul 
termic, rugându-se să funcţioneze. Dușul pe care-l faci în 
doi, ca să nu fii păgubit de partener de cei cincisprezece 
litri de apă regulamentari. Apoi sacii de dormit umezi, 
cu fermoare ruginite, din pânză kaki, mânjiți cu pete de 
neșters. Nu există nimic care să iei, nimic ce ai fi tentat 
să strecori în valiză... De ce? Pentru că vei găsi aceleași 
obiecte așezate în aceleași locuri în seara următoare. 

Cele două tacâmuri de metal. 

Aparatul de ras și tubul cu săpun gălbui care nu face 
spumă. 

Pachetul cu prosoape sistematic scămoșate. 

Și mobilele acestea goale... sertarele acestea căscate. 
Niciun creion, nicio hârtie... Nimic care să lase o urmă, 
ceva însemnat, ceva care ar rupe uniformitatea. O cruce 
desenată cu un creion gros pe o foaie cu pătrăţele, strecu- 
rată în taină într-unul din pliurile sacului de dormit și pe 
care următorul care va dormi acolo o va ascunde în pantof 
ca pe un secret îngrozitor. Să-ţi inventezi diferențe... ceva 
ce deţii personal... o individualitate. Cred că ei ne observă. 
Aşteaptă să renunțăm, să acceptăm. Apoi ne vor întinde 


78 SERGE BRUSSOLO 


capcane subtile... Un medalion „uitat“ pe sita scurgerii de 
la duș... O bucată de fetru roșu în fundul sacului de dor- 
mit, o cretă. 

Vom rezista oare dorinței arzătoare de a nu strecura 
obiectul respectiv în fundul valizei? Nu știu. Unii poate 
că vor trece peste, cred că aceia vor fi salvaţi, dar ceilalți? 

Lanterna care îţi intră în ochi, izolându-te brusc în 
mijlocul tropăitului liniștitor al coloanei, mâinile care 
te scot din ritmul paşilor... Ți se deschide valiza și acolo, 
bucata de țesătură, medalionul... hârtia. Refuzul de a fi 
dezintoxicat... Fetişismul eului. Și după? 

Nu știu... Poatecă nu-i nimic din toate astea. Dar exo- 
dul acesta uniform aduce atât de puţin cu vechile imagini 
ale altor exoduri de la știri. 

Cu furnicarul acela eteroclit retrăgându-se, dis- 
locându-se, stând pe loc de-a lungul drumurilor... 
Dimpreună cu căruțele, mașinile și tot calabalâcul de 
obiecte pe care pericolul inevitabil le face absurde. 

Clișeele acestea ale exodului reproduse de mii de 
ori, colivia cu canari, lampadarul, pendula sub glob de 
sticlă, legate cu sfoară deasupra mijlocului de transport. 
Claxoanele, mașinile răsturnate în gropi. Uneori îmi trece 
prin minte că nimic nu i-a făcut să fugă, că este doar 
un proces psihologic. Unii ar zice o spălare a creierului, 
alții, educație politică. Cât despre mine, habar n-am. 
Dezintoxicare poate... amnezie provocată?... renaștere? 
Orice ar fi, în toiul chinurilor lui Tantal, valizele vor juca 
rolul care le-a fost desemnat încă de la început. 

Iniţial, câţiva tineri au încercat să-și personalizeze 
bagajele. Mai ales cu graffiti, voit ezoterice, ca să nu fie 
înţelese decât de autorul lor. Date urmate de semne, de 
prenume. Îmi amintesc că am întrezărit una sau două 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 79 


dintre valizele acelea acoperite cu hieroglife. Povestea 
proprietarului lor era expusă în cartușe enigmatice care 
se desfășurau în jurul mânerului ca pe marginea unui sar- 
cofag. Asta era bineînţeles la început... apoi, nimeni n-a 
mai îndrăznit. Dar poate că sunt pe cale să mint, să mă 
liniștesc. Să-mi inventez simpatizanți fictivi... Poate că ar 
trebui zis: apoi nimeni n-a mai simţit nevoia? Înaintez. 
Înaintez, având legat de capătul încheieturii bagajul 
acesta neregulamentar și al cărui conținut, prohibit în 
cel mai înalt grad, mi-ar atrage, în caz de scotocire, salva 
rapidă a unui pluton de execuţie improvizat de urgență 
pe partea pietonală a drumului. Colecţionar, fetișist, nu 
m-am putut despărţi de simbolurile, de amintirile, de veri- 
gile acestea ale trecutului gelosagăţate unele de altele de-a 
lungul unei vieţi întregi. Totul este aici, în golul cubului 
de carton dur... 

Trefla atomică pe care o purtam la butonieră la marea 
slujbă a Sfinților Iradiaţi. Mănușşile mele albe de mari- 
nar, îngălbenite de la masturbările de altădată, din tim- 
pul gărzilor nocturne, când îmi făceam rondul pe dru- 
murile albăstrite de lună... Tatăl meu a înnebunit când, 
scoțându-și casca, a auzit pentru prima dată zgomotul 
cumplit al planetelor care cad în spaţiu. N-am îndrăz- 
nit niciodată să ascult sunetul acela, aflat pe o casetă în 
fundul valizei. Uneori, lisus visa o piramidă de cărămizi 
prăbușindu-se peste capul lui, în vreme ce sub picioare i se 
căsca o prăpastie fără fund, și atunci luda îl cosea într-un 
sac. Am furat sacul cu pricina din vitrina în formă de 
stea, spartă, a unei galerii din British Museum-ul pustiit... 
Doamne, târgul acela interplanetar pentru erotomani 
sinucigași, unde m-am dus cu buzunarele pline de salariul 
pe trei luni, smuls cu dificultate de la fabricile de animale 


80 SERGE BRUSSOLO 


domestice! A trecut atât de mult timp. Acolo, armele vii 
se ofereau gurilor femeilor. Ele le înghițeau, zgâriindu-și 
limba de cătare, alunecând de-a lungul ţevii până ce-și 
ciobeau dinții pe butoiaș. Trebuiau apoi să se arunce într-o 
parte, pentru ca orgasmul să nu determine apăsarea pe 
trăgaci. Câte mureau astfel, cu gâtul și ceafa spulberate de 
descărcare? În vitrina mare de pe hol, odihneau de-a lun- 
gul rastelurilor de abanos sexe din toată galaxia, scrotul a 
unsprezece testicule fremătând ca un sac de bile, un penis 
fără fantă, pe care presiunea spermei îl face să plesnească 
la prima ejaculare. Sperma acidă a popoarelor misogine 
din Andromeda... Falusul-venin. Vaginul alcătuit din mai 
multe vagine îmbinate unul în altul al ferneilor-matroșkă 
de pe Ityria, cu buze dințate înfipte în maxilare de știucă. 
Majoritatea reduse la jumătate, vitrifiate asemenea unor 
frumoase fructe fosilizate, ele exercitau asupra mea 
aceeași fascinaţie pe care o produc miniaturile chinezeşti 
întrezărite în clarobscurul unei vitrine. Colecţia completă 
m-a aruncat în stradă, cu buzunarele goale. Acum ea 
doarme acolo, sub capacul umflat al valizei, fiecare piesă 
împachetată cu grijă. 

Grăbesc pasul, cu fiecare secundă bagajul îmi atârnă 
mai greu la capătul brațului și totuși trebuie să merg. 
Decupând imaginile direct în noapte... 

Ar trebui... 

Fasciculele de lumină ale lanternelor dansează și 
retează coloana... 

Un control. Foarte aproape... și cu fiecare pas se apro- 
pie şi mai mult. Aș vrea să încetinesc, să mă scurg înapoi, 
să-i las pe alții să mă depășească, dar ei nu se îndepăr- 
tează... Zidul valizelor celorlalți mă apasă în noadă ca un 
perete ce alunecă de-a lungul drumului și din fața căruia 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 81 


fugim ca să nu fim striviți. Nu am fost niciodată atât de 
aproape de un control. Mi se pare că aud răpăitul ploii 
pe căștile deformate. Răpăitul ăsta metalic, pe care-l auzi 
toată ziua, trebuie să te înnebunească, să te împiedice să 
gândești, ca o muzică ce interzice orice cugetare. Ca și 
cum o femeie cu unghii lungi ar bate darabana în ceva la 
infinit. N-am fost niciodată atât de aproape de o verificare. 
Zgomotul încuietorilor. Hainele răsturnate care se îmbibă 
de umezeală. Nu mi s-a căutat niciodată în bagaj. Lumina 
lanternelor dansează pe masa de fețe anonime. O să se 
oprească, o să-l izoleze pe unul dintre noi... Văd chipuri 
de ceară fără să-mi pot da seama dacă paloarea lor provine 
de la lumină sau de la neliniște... Luminile se apropie... Îmi 
ard pupilele... Un coşmar alb... să nu te opreșşti, să fugi, cu 
valiza în mână... 

Valiza... Fasciculul alb al proiectorului care mă 
urmărește, mă-nțeapă ca... 

Corpul a fost aruncat pe marginea trotuarului... 
Șoldurile îi sunt înțepenite pe trei sferturi. Prin cămașa 
maro întredeschisă, pântecele, foarte alb, se scurge în 
jos ca o picătură de ulei... Sângele i se prelinge, făurind 
aureole în jurul celor două găuri întunecate care-i per- 
forează omoplatul stâng. Valiza de piele neagră a alunecat 
într-o băltoacă uleioasă adunată în urmele de roți lăsate de 
motocicletele patrulei... Unul dintre proiectile i-a smuls 
capacul cu încuietori... De la această distanţă și în lumina 
plăpândă a reflectoarelor, îți poţi da seama perfect că este 
goală... 


82 SERGE BRUSSOLO 


CA O OGLINDĂ MOARTĂ 


1. 


Era a treia zi de naufragiu... 

Căpitanul și-a rotit umerii într-un unghi de douăzeci 
de grade spre vest. Știa că astfel soarele îi cădea perpen- 
dicular pe decorații, aprinzând bucăţile de metal sub 
panglicile uzate. La ora aceea a zilei, crucea lui Abylhen 
căpăta strălucirea ocru și caldă de sfârșit de toamnă și de 
vânătoare cu câini, care scotea în evidenţă roșul panglicii, 
decorație pe care o primise când cucerise Sumar-Shuva... 
Dacă se rotea și mai mult, i se stingeau sclipirile decoraţiei 
din mijloc, dar atunci se aprindeau pe suprafața lăcuită 
albastru oglindirile de apă tulbure ale firelor de aur ale 
panglicii. 

Era a treia zi de naufragiu... 

Căpitanul a închis ochii. Urmărea în minte drumul pe 
piele al picăturii de sudoare care tocmai i se prelinsese de 
sub chipiu; ca întotdeauna, ea ar fi căutat să cadă în cap- 
cana unui rid, pentru a se risipi apoi în cutele în formă de 
labă de gâscă din colţul ochiului stâng. Soarele deșertului 
încingea acele cu care se prindeau decoraţiile, iar cele pai- 
sprezece arsuri ce-i încercuiau sânul drept deveneau din 
ce în ce mai dureroase. 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 83 


Grinzile podului care îi mai legau încă de uscat au 
început să pârâie. Căpitanul a întors capul. Noaptea, podul 
de oțel construit în două zile, datorită rampelor și elemen- 
telor din extremităţile osaturii vasului, crea impresia că 
un schelet uriaș de libelulă se strecurase de pe întinderea 
câmpiei ca să se așeze pe pântecele vasului: și căpitanului 
îi fusese întotdeauna groază de insecte. 

În mod curios, grinzile vibrau diferit în funcţie de vâr- 
sta și sexul celor care treceau pe pod. 

Era și nota muzicală specială pentru copii sau pen- 
tru grupurile de copii, nota pentru adulţi... Noaptea, doar 
ascultând, căpitanul știa cine trecea. 

Sunetul vibra amplificându-se și, la baza construcţiei, 
la nivelul nămolului, stârnea unde mari, domoale... Cum 
arsura medaliilor devenise de nesuportat, căpitanul a scos 
din buzunarul tunicii micuța culegere de discursuri fune- 
bre pe care o păstra acolo și, după ce a rupt ultimele pagini 
din cântul al treilea, le-a strecurat pe piept, între piele și 
țesătură. Acum nu mai simţea nimic. 

Galopul unui cal pe tabla postului de observaţie l-a 
făcutsă se întoarcă. Agăţat de coama unei gloabe deșirate, 
un puști cu pieptul gol își ștergea lacrimile stângaci cu 
dosul mâinii crispate pe mânerul unei portavoce... 

— Căpitane, a strigat el, cei dela al treilea pod nu vor 
să creadă că ne scufundăm... 

Căpitanul şi-a aranjat paginile cu discursuri funebre 
care alunecau, cu ochii țintă la treptele de piatră pe care 
soarele le scotea în evidență prin umbre paralele fine, și 
a dat uşor din cap... Să se scufunde? Într-adevăr, era de 
necrezut... 


84 SERGE BRUSSOLO 


2. 


La prima vedere, te ducea cu gândul la un circ antic, una 
din acele construcții realizate dintr-o suprapunere de 
trepte de piatră concentrice înălțându-se în jurul unei 
arene cu nisip, teatru de sfâșieri sângeroase și absurde, 
de eviscerări tauromahice savant puse în scenă pentru a 
satisface nevoile unei mulțimi care urlă, adunată în jurul 
băncilor de piatră. 

Pe jumătate înfundat în nisip, între două dune, edifi- 
ciul de bazalt întunecat părea în afara timpului. De îndată 
ce ajungea înăuntru și fără să știe prea bine de ce, vizitato- 
rul avea impresia că descoperise ceva important. Edificiul 
părea rezultatul unei arhitecturi care respingea asprimea 
unghiurilor, suprimând orice muchie. Până și cele mai 
mici contururi aveau în comun cu lava acea rugozitate 
căreia îi era proprie o anumită suplețe onctuoasă. Ar fi fost 
totuși inutil să cauţi orice urmă de eroziune, fiindcă aici 
nimic nu fusese tocit. Nici cea mai mică distrugere, nici 
cea mai măruntă cojire a peretelui. Era ca și cum straturi 
succesive de lac foarte groase ar fi acoperit treptat piatra, 
conferindu-i un aspect sticlos. Pe alocuri, bulele de aer 
rămase trasaseră o reţea fină de vinişoare pe fond negru. 

Dacă puneai obrazul pe crusta sticloasă și mijeai ochii, 
puteai să zărești o caravană de basoreliefuri șerpuind de 
pe un perete pe altul. Totodată, degeaba încercai să spui 
ceva despre subiectul sculpturilor, pentru că vitrifica- 
rea pereţilor îi dădea privitorului senzaţia că-și afundă 
vederea în apa tulbure a unui lac. Arcadele, culoarele, 
sălile stârneau ecouri și pașii răsunau peste tot ca-ntr-o 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 85 


catedrală. Și totuși, în infinitatea aceasta de spaţii, nu se 
găsea urma niciunei locuiri anterioare, nici cea mai mică 
fărâmă, nici cel mai mic obiect abandonat, nimic din ceea 
ce se poate descoperi în numeroasele cotloane ale unei 
epave. Circul era complet pustiu, ca nou. În ciuda aspec- 
tului său învechit, chiar antic, edificiul era și nou, și vechi 
în același timp. Ca și cum, clădit în timpuri trecute, ar fi 
rămas mereu nefolosit, disponibil... 

În general, vizitatorii petreceau ore-n șir hoinărind 
printre gradene, lăsându-și privirile să alunece din treaptă 
în treaptă către arena cu nisip. Prin duritatea sa, blocul 
acela compact, fără urmă de fisură, fără fragilitate arhi- 
tecturală, părea adus din alt loc, străin în lumea lipsită de 
consistență a nisipului. 

Dobândeai foarte rapid certitudinea că nu fusese 
ridicat pe o fundaţie; circul părea tăiat dintr-o singură 
bucată, ca și cum o muncă titanică de sculptor l-ar fi făcut 
să țâșnească din blocul enorm al unui meteorit. Singur, 
pierdut în mijlocul labirintului de ziduri, vizitatorul se 
simţea atunci străbătut inevitabil de o senzaţie de pace 
și de moarte, lipsită în mod curios de orice teamă. Avea 
impresia de odihnă, una din toropelile acelea binecuvân- 
tate de dinaintea somnului. Una din amorţelile extatice 
similare scăldării într-un sirop albăstrui, gros, euforizant 
și anesteziant. Să rătăcească prin anfiladele boltite ale 
arcadelor era ca și cum și-ar fi lăsat pașii domoli și obosiţi 
să se cufunde în negurile uitării. În ciuda celor zece ani 
ai săi, Irwin resimțea cu o acuitate remarcabilă toate 
senzațiile acestea... În rest, cunoștea bine istoria circului 
pe care unii îl denumiseră multă vreme „marele teatru“, 
datorită ceremoniilor fastuoase care se desfășuraseră aici 
de-a lungul a aproape trei secole. Virginitatea ambiguă a 


86 SERGE BRUSSOLO 


construcţiei trezea în spiritul lui încă fraged imagini vagi, 
geografii incerte, în care clădirea devenea locul unor tre- 
ceri misterioase, al unor drumuri ultime și definitive, al 
unor plecări fără de-ntoarcere. 

Circul nu era însă un edificiu cu o arhitectură de 
neschimbat, una din construcțiile acelea înrădăcinate în 
mijlocul unui oraș și destinate să rămână acolo, fixate în 
același peisaj până ce timpul le năruia pietrele și bolțile. 
Nu, în jurul său se întindea tubul uriaș al unui inel de oțel 
sclipitor, asemănător celui al unei stații spațiale. Încastrat 
ca o piatră în montura sa, circul reprezenta centrul unui 
gigantic complex zburător, țesut din pasarele, radare, 
nacele de salvare, la care se adăugau umflăturile oxidate 
ale conductelor și planurile mobile ale derivelor stabiliza- 
toare întinse cât piața centrală a unui oraș mediu. Da, în 
mijlocul acestei supraabundențe de nedescris, al acestei 
vegetaţii metalice de ţevi, conducte şi aparate de detecție, 
gradenele și cercul șters al arenei se ofereau în goliciunea 
lor, fără niciun fel de protecţie, vidului cosmosului. 

Da, Irwin știa că circul purtase multă vreme alt nume 
și uneori căpitanul, cu ochii pe jumătate închişi, se lăsa 
pradă evocării epocii aceleia îndepărtate, cea a „cimitiru- 
lui stelelor“... Atunci, copiii se strângeau în cerc în jurul 
bătrânului, în noaptea rece a deșertului... 


3. 


Totul începuse cu inevitabilul ambuteiaj cosmic al unei 
escadrile de prospectare colonială, care rătăcea în întu- 
nericul vidului cosmic, în căutarea unui posibil Pământ 
neexplorat. Căpitanul, peatunci simplu gropar, își amintea 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAŞ BOLNAV 87 


cu o exactitate halucinantă momentul în care sondele de 
detecție începuseră să pâlpâie, în apropiere de planetoi- 
dul Sumar-Shuva. Totuși, entuziasmul echipajelor fusese 
de scurtă durată, pentru că o rapidă analiză energetică 
arătase că locul prezenta un interes productiv mediocru. 
Fără măcar să-și modifice traiectoria, marea escadrilă își 
continuase drumul prin întunericul stelar către alte des- 
coperiri. Existase totuși o excepţie și computerele încă se 
mai întrebau ce motive îndemnaseră douăzeci de nave să 
rupă formaţia, ca să-și încetinească reactoarele pe pista de 
asolizare improvizată a ceea ce unii botezaseră pompos 
„baza militară pe nisip de la Taar“... Nava căpitanului se 
număra printre ele. În felul acesta, zece dintre secțiunile 
cel mai prost antrenate și cel mai puțin echipate se trezi- 
seră șterse din baza de date a statelor-majore. Zona repe- 
rată ca fiind 44, pe care ele își asumaseră misiunea s-o 
colonizeze, prezenta, printre alte particularităţi, absența 
unui pol magnetic. Acele busolelor se roteau pe cadran în 
ritm haotic. Ca urmare, pentru a se orienta, au trebuit să 
aibă încredere în indigeni, de altfel foarte puţini, și în acel 
bine cunoscut al șaselea simț al sumarienilor, supranumit 
„ochiul din ceafă“... 

Într-adevăr, cei câțiva nomazi acoperiţi de nisip alb pe 
care i-au întâlnit au afirmat că, pe măsură ce se îndepărtau 
de așezarea lor principală, îi cuprindea o neliniște, ase- 
mănătoare celei pe care o resimţi când te știi pândit, până 
devenea de nesuportat, astfel încât nu rezistau la niciun 
drum lung. Căpitanul Altaon, care răspundea de coloană, 
a decis ca nomazii să fie folosiţi drept călăuze-busolă, 
după ce descoperise că durerea respectivă se deplasa de 
la ceafă la tâmple, când sumarienii se deplasau pe laturile 


88 SERGE BRUSSOLO 


locului în care era așezat satul, ceea ce permitea evaluarea 
empirică a longitudinii și latitudinii. 

Coloana a părăsit tabăra în toamnă. Erau patruzeci 
și cinci de grade la umbră și jumătate din oameni erau 
desculți. 

Niciunul dintre ei nu știuse în clipa aceea că nu seva 
întoarce mai devreme de șase ani. 

Călăuzele au murit de meningită după o lună, iar în 
peisajul acela de oase de sepie cu vegetaţie lipsită de cloro- 
filă și neplăcut de albă, coloana 84 s-a lăsat în voia hazar- 
dului. Avea să meargă mult... 

Pe parcursul lunilor care au urmat, un observator 
atent ar fi putut remarca pe flancul cohortei prezența unui 
vehicul impunător și cu un aspect aproape deloc militar. 
Mă refer la dricul regulamentar al corpului de gropari. 
O semiremorcă mare, de culoare cenușie, echipată cu o 
morgă portabilă și cu un bloc de incinerare alimentat prin 
energie solară. Se cuvine să insistăm asupra acestui punct 
pentru că în cursul invadării unui teritoriu care avea să 
se dovedească pustiu, îngrozitorul camion pe șenile al 
unei mâini de gropari răpuși de soare avea să capete tot 
mai multă importanță faţă de echipamentul militar care 
se împotmolea regulat în crustele de nisip putred. Foarte 
repede coloana n-a mai fost decât o armată dezamăgită de 
lupte care nu mai aveau loc și redusă la tropăitul la întâm- 
plare pe dune și prin rarele sate indiferente. În curând 
trupa a fost afectată de primele boli și nisipul s-a dovedit 
o sursă de infecţii; câțiva grăunţi de nisip strecuraţi sub 
unghie erau îndeajuns să-i doboare. Au început să apară 
primii soldaţi care șchiopătau. Altaon i-a numit auxiliari 
ai secțiunii funerare, pentru a nu fi nevoit să înființeze 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 89 


vehicule-ambulanțe al căror efect ar fi fost dezastruos asu- 
pra stării de spirit a oamenilor. 

Asta a durat șase ani... 

Înal șaselea an, o schimbare de direcți e mai îndrăzneață 
decât celelalte i-a readus în tabără. Străbătuseră toată 
zona 44, ca să revină în cele din urmă de unde plecaseră. 
Cangrena lăsase goluri vizibile în rândurile lor. Proviziile 
erau epuizate. Infecția le umfla carnea și membrele. 

Tabăra a căpătat rapid aspectul unei gropi comune 
uriașe. 

Căpitanului avea să-i rămână întipărită în minte pen- 
tru totdeauna imaginea trupurilor pe jumătate îngropate 
în nisipul dătător de cangrenă, umflate de umorile putre- 
ziciunii, păpuși puhave de puroi, printre care nimeni nu 
putea discerne cu siguranță morţii de vii. 

Camionul pentru incinerare nu mai funcţiona și 
nimeni nu voia să atingă nisipul, nici chiar pentru a săpa 
un mormânt. Bivuacul semăna cu un cimitir descoperit 
şi căpitanul începuse să se gândească serios la sinuci- 
dere când și-a făcut apariția nava, icebergul de oţel care 
se deplasa la nivelul mării de nisip. Era prima dată când 
tânărul ofițer vedea cimitirul zburător, deși auzise adesea 
vorbindu-se despre el. Pentru o clipă a avut senzaţia că 
plutea spre ei, în tânguirea silenţioasă a duzelor sale, un 
oraș din bazalt întunecat, încercuit de o fortificaţie înaltă 
de metal. 

În aceeași seară, după încheierea ceremoniei din mij- 
locul arenei albe, s-a îmbarcat împreună cu tovarășii săi 
la bordul navei... 

Deveniseră groparii spaţiului. 


90 SERGE BRUSSOLO 


4. 


Căpitanul povestea și Irwin, îngenuncheat pe tablele rugi- 
nite ale podului, uita de rănile pe care i le făceau în carne 
buloanele. 


„| se spunea «ultimul loc de odihnă», uneori chiar 
«puţul somnului fără sfârșit». Era ca o ceapă de metal, o 
îmbinare de carapace succesive, cu cele mai recente aco- 
perindu-le pe cele mai vechi. Așa că, pe prima navă care 
servea drept bază pentru circ, se construise o a doua, 
mai robustă, cu motoare mai puternice, iar când rugina 
și radiaţiile cosmice sfârșiseră prin a o roade pe aceasta 
din urmă, ei sudaseră altă cocă pe precedenta, și tot așa 
până când nava căpătase aspectul rotund și umflatal unei 
păpuși rusești. 

Vârsta cimitirului zburător ar fi putut fi citită în 
scoarțele succesive care se îmbinau una într-alta, în îngră- 
mădirea aceasta interioară și labirintică, a cărei grosime 
reprezenta chiar trecerea timpului. 

Ca să-ţi faci o idee exactă despre structura navei, e 
îndeajuns să-ți imaginezi aspectul unui războinic antic 
a cărui armură ar fi fost constituită din suprapunerea 
tuturor costumelor de război de la începutul începutu- 
rilor până azi, amestecând în dezordine scutul și pisto- 
lul-mitralieră, masca de gaz și coiful de cavaler. Îţi crea o 
impresie stranie și morbidă, o fascinaţie de neînlăturat, ca 
mirosurile fructelor putrezite, despre care nu poţi preciza 
dacă îți desfată sau oripilează nările. 

Asupra acestei lumi ciudate domneau groparii. 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 9] 


Nimeni nu știa ce origine aveau și povestea 
organizaţiei lorse pierdea în negura vremurilor. Despre ei 
nu se cunoștea decât un lucru: în mod clar neutri, se târau 
de secole în urma armatelor, de orice parte ar fi fost ele, 
făcându-și munca neostoită de curăţători ai cosmosului, 
în serile după marile bătălii. 

Unii pretindeau că era o sectă foarte bine tăinuită; 
alţii că liga groparilor nu era alcătuită, de fapt, decât dintr-o 
mână de actori rataţi care se reconvertiseră și a căror sete 
de teatru găsea acum o supapă în alaiurile și ceremoni- 
ile funerare. Afirmația mi s-a părut întotdeauna blasfe- 
matorie și totuşi, în mod curios, n-am reușit niciodată să 
mi-o scot complet din minte. Nu-i mai puțin adevărat că 
această perpetuă punere în scenă a morții evocată de ritul 
funerar nu putea să nu trezească în minte imaginea unei 
reprezentații teatrale, pe care o concretiza neplăcut însăși 
forma circului, cu gradenele sale. 

În general, noi nu apăream decât seara, după ce ultimul 
ecou de împușcătură se stinsese, zburând razant, în zvâc- 
netul surd al duzelor, alunecând ca un nor de oţel la nive- 
lul câmpiei distruse de loviturile repetate și tatuate pentru 
totdeauna de uriașele flori negre ale exploziilor. Soseam 
în tăcere, în picioare pe crenelurile fortificației noastre de 
fier, în costume îndoliate, cu fața ascunsă sub masca lividă 
marcată de trăsături amare a confreriei, survolând deasu- 
pra câmpului cu oameni zdrobiţi, de neidentificat. 

Nava asoliza ușor și cohortele de bocitoare ieșeau prin 
trapele laterale, cu vălurile lor întunecate ţesând o omidă 
lungă și neagră pe câmp, iar tremurul extraordinar de grav 
al tamburinelor lor, suspinele lor, pe rând cavernoase și 
ascuţite, îi alungau pe corbi în vreme ce noi mergeam să 
adunăm de ici, de colo fărâmele unei cavalerii distruse... 


92 SERGE BRUSSOLO 


În virtutea ritului însuși, groparii coborau în arenă, 
lăsând gradenele pentru tovarășii victimelor și uneori 
vedeai astfel două armate făcându-și loc în tăcerea cea mai 
desăvârșită. Respectând de comun acord codul morţilor în 
vigoare în incinta cimitirului stelelor. 

Ritualul varia desigur la infinit, conform obiceiuri- 
lor, tradiţiilor, planetelor, dar uriașa bibliotecă a cimi- 
tirului cuprindea suma tuturor riturilor cunoscute, de 
la cele mai barbare până la cele mai rafinate. lar con- 
ducătorii ceremoniilor petreceau zile întregi aplecaţi 
peste volumele acestea îngălbenite, ca să studieze și 
să-și întipărească în meandrele creierelor detaliile cele 
mai infime, a căror absenţă în cadrul unei celebrări ar 
fi putut declanșa holocausturi, ducând la distrugerea 
navei și a ocupanților ei. 

Așadar, fiecare regiune din cosmos avea specialiștii 
săi erudiţi, a căror castă, austeră și izolată, prezida toate 
ceremoniile. 

Aristocraţia aceasta mortuară domina populația 
cimitirului, alcătuită aproape în totalitate din muncitori 
manuali: gropari, îmbălsămători, incineratori, țesători de 
linţolii, fabricanți de coșciuge. O lume întreagă pentru 
care moartea, cu fastul său, cu ornamentele sale, consti- 
tuia singura preocupare. 

În felul acesta, de-a lungul generațiilor, luase naștere 
o ştiinţă fantastică și insolită care odihnea de-a lungul 
etajerelor bibliotecilor, sub formă de fascicule de manus- 
crise, adevărate tratate de punere în scenă, în care fiecare 
punct era consemnat și detaliat cu ajutorul schemelor și 
crochiurilor. Ai fi zis că era atelierul unui teatru uriaș, cu 
cartoanele lui pline de schițe de costume și de accesorii 
misterioase. Nimic nu lipsea ca să justifice comparaţia, 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 9 3 


nici pânzele pictate, nici libretele cu incantaţii, care pot fi 
luate drept tirade versificate din tragediile clasice. 

La câte astfel de ritualuri ciudate am asistat? Cum 
să evoci acum complexitatea și bogăția unor asemenea 
puneri în scenă? Și tulburarea care ne sugruma atunci 
când călcam în picioare pământul albicios, ca de cenușă, 
al arenei? Pentru că acolo începea totul! În cercul acela de 
praf argintat, asemănător unei luni plate, reduse la două 
dimensiuni. Arena! Era o scenă pe fundul unei pâlnii alcă- 
tuite din spectatori muţi, livizi, a căror privire se agăța grea 
de membrele noastre, încetinindu-ne la extrem fiecare 
gest. Și ceremonia devenea balet, tragedie, pantomimă. 
Trupurile noastre erau hieroglife vii și fiecare postură, fie- 
care înclinare — îndelung pregătită — avea o semnificaţie 
sacră. Arena era un altar pe care se deplasau cincizeci de 
persoane care-și cunoşteau rolul la perfecţie; cincizeci 
de actori împodobiţi, fardaţi, al căror fiecare pas, fiecare 
mimică întruchipau un sens și o necesitate simbolică. Și cu 
toate astea, fiecare ceremonie era diferită de precedenta... 
Pe Aldebaran, tradiţia cerea să fie îngropaţi ochii, creierul 
și aparatul genital al morţilor; restul trupului, considerat 
impur, trebuia devorat pe loc de o haită de câini albinoși, 
mereu în număr par. Pe Alfa Centauri, cu ajutorul unor 
injecții speciale se subția carnea mâinilor, care erau apoi 
umflate cu silicon, înzestrând astfel cadavrul cu degete ca 
niște membrane hipertrofiate, monstruoase. 

Înalteregiuni ale cosmosului, morții erau vopsiți în roșu 
prin injectarea de tuș sau erau deshidratați ca să fie restituiți 
familiei sub formă de săculețe umplute cu pulbere roz. 

Pe unul dintre sateliții lui Jupiter, ritul cerea ca fiecare 
trup să fie îngropat în picioare, cu o vulpe cusută în inte- 
riorul pântecelui. 


94 SERGE BRUSSOLO 


Exista și ceremonialul de sfârtecare, așa cum trebuia 
pus în practică pe Saturn, în cadrul căruia fiecare cadavru 
era tăiat în bucăţi cu scalpelul sub ochii familiei strânse ca 
să închidă apoi în trei urne distincte mușchii, oasele și vis- 
cerele. Fracționarea aceasta, separarea părților trupului, 
avea ca unic scop distrugerea integrității fizice a mortului, 
ceea ce-l împiedica să se întoarcă pentru a-i bântui pe cei 
vii. Cât despre accelerarea putrezirii, aceasta era un obicei 
tipic marțian. Ceremonia era extrem de scurtă, o simplă 
injecție făcută la nivelul buricului caregrăbea procesul de 
descompunere, astfel că doar câteva secunde erau deajuns 
ca să transforme carnea într-o băltoacă de grăsime. Știința 
maeștrilor nu era niciodată prinsă pe picior greșit şi cere- 
rile cele mai nebunești erau îndeplinite nesperat de bine. 

Astfel, pe Mercur, conform obligaţiilor religioase, pie- 
lea defunctului era jupuită, tăbăcită și folosită la coaserea 
unei tunici pe care văduva lui trebuia s-o poarte pe toată 
perioada doliului. Într-o seară, după o bătălie cumplită pe 
planetoidul Cytonnia, groparii, pentru a răspunde cere- 
rii războinicilor, au fost nevoiţi să construiască un zid 
comemorativ din coșciugele de oţel ale victimelor, puse 
unul peste altul precum cărămizile, apoi sudate cu lampa 
oxiacetilenică. 

Marea specialitate a navei, de unde provenea și renu- 
mele ei, rămânea însă mumificarea reductoare. Moștenire 
a cunoștințelor îmbălsămătorului Jivaro, tehnica aceasta 
a permis într-adevăr introducerea unei jumătăţi de esca- 
dron de cavalerie, căzut glorios la datorie pe câmpul de 
luptă, într-o cutie de mărimea uneia de pantofi. 

Trupurile, micșorate la dimensiunea unor bibelouri, 
deveneau de o duritate ieșită din comun. Ai fi zis că sunt 
statuete hiperrealiste, tăiate într-un fildeș vechi cu un 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 95 


instrument extraordinar de precis, în genul miniaturilor 
chinezești pe care și le dispută colecționarii și care abundă 
în detalii și incrustaţii. Era astfel posibil să reduci fiecare 
defunct la un bibelou pe care puteai să-l păstrezi acasă, pe 
o etajeră sau sub un glob de cristal. Micșorările extreme 
permiteau chiar includerea trupului mortului într-un 
medalion sau camee, pe care văduvul ori văduva le pur- 
tau apoi la gât, ca pe oricealtă bijuterie. Ferit pe vecie de 
putrefacție și de necrofagi, cadavrul rămânea astfel veșnic 
nemișcat, neschimbat, în afara timpului, scăpând de dis- 
trugerea groaznică și vicleană pe care ne-o ascund les- 
pezile şi sicriele, triumfând în sfârșit asupra cumplitului 
aforism: „... și în ţărână te vei întoarce“. O dimensiune vis- 
cerală a morţii era astfel repusă în discuţie. Viziunea asu- 
pra distrugerii trupului se schimba brusc. Efectul morții 
era nemurirea cărnii. A fost o descoperire extraordinară 
şi practicarea mumificării reductoare s-a răspândit foarte 
rapid în tot cosmosul..“ 


Când ajungea în punctul acela al povestirii, căpitanul 
se întrerupea adeseori cu gâtlejul ars. Sau poate că som- 
nul îi făcea vocea de neauzit și cuvintele piereau într-un 
murmur nedeslușit. Atunci copiii se retrăgeau în tăcere, 
iar Irwin, pe care contratimpii aceia îl aruncau într-o dis- 
perare amestecată cu furie, trebuia încă o dată să-și amâne 
căutarea trecutului. Memoria ocupanților navei se golise 
într-atât de conținut, încât nu progresa decât cu o teri- 
bilă lentoare în reconstituirea puzzle-lui său istoric. Doar 
căpitanul părea să mai fie în stare să trezească energia care 
dormita în bulgărele cenușiu și gelatinos înfundat sub cas- 
chetă și Irwin era decis să smulgă cât de multe informaţii 
de la el. 


96 SERGE BRUSSOLO 


5. 


Foarte puțini cunoșteau cum luase naștere într-adevăr 
cimitirul stelelor, iar odată cu trecerea anilor apăruseră 
atâtea povești și legende despre navă, încât era imposi- 
bil să mai descoperi adevărul sub un munte de scorneli, 
majoritatea născocite chiar de gropari. În schimb, un lucru 
era sigur, și anume că la originea cimitirului fusese un 
spaţiu destinat spectacolelor sau, cel puţin, așa au crezut 
actorii angajaţi în trupa de teatru a armatei de un truba- 
dur trist, cunoscut sub pseudonimul grotesc Hannafosse 
Guthbrand, când au descoperit circul după o dună, în 
zorii unei bătălii în careceledouă armate se exterminaseră 
şi din care scăpaseră doar ei. Edificiul, gol, cu ocupanții 
presărați pe câmpul de luptă, scotea la iveală pivnițe pline 
de tigri, de lei înfometați, cu ecourile răgetelor lor pier- 
zându-se de-a lungul galeriilor. Platoșele și armele ce atâr- 
nau în rasteluri păreau să demonstreze că-n praful arenei 
nu se scursese doar sângele unui gladiator. Guthbrand și 
tovarășii săi rămăseseră singuri, fără camionul-teatru care 
fusese distrus în luptă. 

Așa că au hotărât să-și însușească „epava“ și, după 
ce au eliberat toate fiarele ţinute prizoniere în buncăr, 
au decolat la comanda a ceea ce botezaseră deja „Marele 
teatru“. 

Din planetă în planetă, au purces la cel mai mare tur- 
neu cosmic realizat vreodată. 

În general, când nava asoliza lângă un sat, locuitorii 
se grăbeau de îndată într-acolo, convinși că se va zdrobi. 
Şi în felul acela actorii nu trebuiau să cutreiere ținutul 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 97 


ca să strângă spectatori. Pentru că începuturile n-au fost 
strălucite... Și nici spectacolele. Dar cum să însuflețești 
un astfel de edificiu, cum să-l faci să fie viu cu o mână de 
actori specializaţi în farsa burlescă destinată militarilor? 

Jucau ca să mănânce, călătoreau... 

Ar putea fi de mirare că o actriță ca Sheeny Shall a 
avut într-o bună dimineaţă ideea să-și ofere serviciile lui 
Hannafosse Guthbrand, cunoscut până atunci doar de 
minerii care extrăgeau turbă sau de asanatorii mlaștinilor 
insalubre, dar asta ar însemna să ignori necazurile teribile 
cu care se confruntase actriţa în ultimii ani ai carierei sale. 
Cel mai important dintreacelea fusese descoperirea făcută 
de un medic din regiunea Mării Sartaan, imediat după 
un turneu triumfal, a afecțiunii cardiace a actriţei, care o 
obligase la neplăcuta, dar inevitabila implantare a unui 
stimulator electronic la baza sânului stâng. Cea mai mare 
teamă a lui Sheeny fusese, era adevărat, să nu-i rămână o 
deformare vizibilă a sânului. Se înșelase. Dar chiar dacă 
ovalul sânilor ei rămăsese neatins, necazurile aveau să 
apară în alt fel. Stimulatorul microscopic era activat de 
un computer-emițător prea voluminos ca să fie implantat 
și care trebuia s-o însoţească pe tânără în deplasările ei, 
pentru că avea o rază de acţiune limitată. 

Într-o zi, când mașina care o ţinea în viață pe actriță 
era transferată pe insula ei privată, un val uriaș răsturnase 
hidroglisorul deasupra unei fose marine care era conside- 
rată inaccesibilă și care cuprindea mii de galerii. Inima ei 
continuase totuși să bată, constant stimulată; deși dispă- 
ruse în ape, computerul rezistase la presiunea din adâncul 
oceanului. De atunci Sheeny fusese înlănțuită acolo, con- 
damnată să nu mai părăsească insula. Îndepărtarea, pleca- 
rea în turneu ar fi însemnat riscul ieșirii din raza de acţiune 


98 SERGE BRUSSOLO 


a emiţătorului. Aşa cum e de bănuit, cariera ei suferise o 
cădere radicală, actrița fusese ștearsă de pe listele directo- 
rilor de turnee și în scurt timp nu mai avusese decât câteva 
replici în repertoriu. Contul bancar i se golise din cauza 
costurilor operației, ceea ce o împiedicase să-și cumpere alt 
computer. Tocmai cădea în uitareatuncicând marele teatru 
al lui Hannafosse Guthbrand asolizase în apropierea insulei 
pentru o reprezentaţie care să-i permită achiziționarea de 
suficient carburant ca să decoleze din nou. 

Sheeny era disperată că nu mai juca și de aceea l-a 
aplaudat cam prea entuziast pe marele Hannafosse... 

După piesă, actrița a rătăcit pe sub arcade, simţea că 
edificiul îi trezea dorința de viaţă. A uitat de spectacolul 
slab pe care tocmai îl văzuse. Pentru prima dată după 
multă vreme respira o gură de aer proaspăt și nu voia să 
priceapă că aerul era putred. Și-a forțat norocul ca să-i 
apară în cale maestrului după spectacolul de a doua zi. Au 
vorbit îndelung, s-au revăzut... 

Când Hannafosse i-a propus un rol în trupă, eaa cre- 
zut că i seva arde stimulatorul cardiac. 

Au rămas pe insulă aproape un an. 

Asocierea lor a dat roade și de la o zi la alta gradenele 
se umpleau tot mai mult. Veneau de peste tot ca s-o vadă 
pe cea careputea să moară brusc, după o replică. Oricât de 
morbidă ar fi fost speranța aceea, ea a adus bani și Sheeny, 
făcând economii disperate, îi punea deoparte, visând la 
ziua în care ar fi putut închiria materialul de scufundare 
necesar ca să recupereze computerul naufragiat, înainte 
ca vreun curent maritim puternic să-l ducă la o distanță 
dezastruoasă de insulă. 

Reprezentaţiile au fost nenumărate. Din timp în timp, 
Sheeny, urmând sfaturile înțelepte ale asociatului ei, se 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 99 


oprea brusc în mijlocul unei replici, ca și cum inima i-ar 
fi încetat să bată. În clipa aceea, spectatorii se ridicau în 
picioare, își ţineau respirația — venise momentul? Apoi 
ea relua ca și cum nimic nu se întâmplase, dar suspansul 
era pregătit și curba câștigului nu cobora. A fost epoca de 
prosperitate a „Marelui teatru“. În curând din trupă făceau 
parte numai actori talentaţi și Guthbrand s-a gândit că ar 
fi mai prudent să se ocupe doar de partea administrativă 
și financiară a afacerii. 

Sheeny n-a reușit niciodată să-și recupereze com- 
puterul pierdut, dar în curând a avut destui bani ca să-și 
achiziționeze unul nou, pe care s-a îngrijit să-l potrivească 
pe aceeași frecvenţă. L-au încărcat în calele navei-teatru 
și au decolat, în căutarea aventurii... Motoarele erau noi, 
consolidaseră coca, erau bogaţi. Totul mergea de minune... 

Atunci s-a abătut spectrul roșu al bolii asupra navei. 
În numai câteva săptămâni, ciuma turbei a decimat trupa, 
iar actorii încă în putere au trebuit să facă pe groparii, 
întețind rugurile din centrul arenei, pe care ardeau tru- 
purile tovarășilor lor, umflate de umori. 

Deși atât de aproape de moarte, Sheeny Shall a trecut 
prin flagel fără să fie afectată. Totuși, sufletul i-a rămas 
pentru totdeauna marcat de orele lungi petrecute în 
fumul și mirosul cadavrelor carbonizate. 

Când boala s-a îndepărtat, nu s-a mai simțit în stare 
să-și reia activitatea din trecut. Inutilitatea vieţii ei o 
îngrozea. Stoicismul i s-a pogorât peste spirit și actrița a 
decis să se obișnuiască de acum să mediteze constant la 
moarte. 

„Marele teatru“ dispărea și cimitirul stelelor îi lua 
locul... 


100 SERGE BRUSSOLO 


6. 


— Şi atunci? zicea Irwin strecurându-și mâna în palma 
uscată și aspră a căpitanului. 

Bătrânul părea pentru o clipă să reia contactul cu rea- 
litatea, apoi ochii i se împăienjeneau din nou și ceața uită- 
rii se întindea peste creierul său. 

— Şi atunci? repeta furios Irwin, foarte hotărât să-l 
scuture pe bătrân din toropeala sa. 

Atâtea întrebări rămâneau fără răspuns și harta trecu- 
tului pe care se străduia cu disperare s-o traseze se rezuma 
din ce în ce mai mult la niște înșiruiri de pete albe, așa 
cum erau reprezentate tărâmurile neexplorate în hărţile 
antice. 

— Povestește-mi despre Sheeny Shall! trepida copilul. 
Și maeștrii de ceremonie? Și necropola, și... 

Dar eforturile lui de a structura povestea căpitanului 
se dovedeau inutile și trebuia adesea să se mulțumească 
doar cu fărâme trunchiate de relatare, care picau din gura 
ridată a bătrânului în cea mai mare dezordine. 

„„„Sheeny Shall, zicea într-un sfârșit căpitanul, le 
comanda tuturor. Unii spuneau că ar fi nemuritoare, alţii, 
dimpotrivă, afirmau că murise deja și că numai o voință 
divină îi îngăduise să se întoarcă din mormânt ca să ia 
cârma cimitirului stelelor. Era temută și respectată. De 
câte ori, când ni se întâmpla să ne încrucișăm pe vreun 
culoar al navei, n-a trebuit să mă înfrânez ca să nu-i pun 
mâna pe sânul stâng, gol sub pânza groasă a linţoliului cu 
care eram toți înveșmântați, căutând să ghicesc cu dege- 
tele pulsaţiile sau teribila tăcere a inimii ei? Dar numai 
un nebun ar fi îndrăznit un astfel de gest. Sheeny Shall 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 101 


organiza fiecare ceremonie, fiecare punere în scenă. 
Cunoştea secretele machiajului, ale decorului și ale cos- 
tumelor. Dirija cântările și dansurile cu o cunoaștere care 
nu putea decât să surprindă în cazul unei femei atât de 
austere. Dar poate că nu era cu adevărat o femeie?“ 

Copilul detesta în special orice asemenea delir mistic, 
pe care-l suspecta ca fiind lipsit de sens, dar, pe de altă 
parte, destăinuindu-se interlocutorului său, l-ar fi putut 
face să se închidă în tăcere, lipsindu-l pentru totdeauna 
de singura lui sursă de informaţii. 

De asemenea, se-ndemna la răbdare, ducându-și cer- 
cetarea mai departe cu o lentoare exasperantă. 

— ...Povestește! se mulțumea el să repete. Povestește-mi 
despre viaţa cimitirului din ultimii ani! 

Dar, rupt de realitate, căpitanul își continua monolo- 
gul până pica în somn... 

„---Uneori, se stârnea câte o ceartă. Unii maeștri de 
ceremonie ar fi vrut să facă din navă o necropolă zbu- 
rătoare. Un fel de receptacul uriaș și de neatins, care să 
cuprindă în el trupurile reduse din toată galaxia. Din 
punct de vedere tehnic, procesul nu era dificil — ar fi fost 
de ajuns să fie construit un centru de arhivare, un spaţiu 
care să conţină numai sertare numerotate, în care ar fi 
fost depuse cadavrele mumificate și reduse, strânse din 
tot universul. Sheeny Shall însăși a pus capăt acestei ten- 
tative, după ce a descoperit că un îmbălsămător lipsit de 
scrupule vânduse unui lanţ de anticari ilegali mumii de 
militari în uniformă, pe care traficanţii îi machiau și-i ofe- 
reau pe preţuri uriașe colecționarilor ca fiind «miniaturi 
de epocă»! 

— Sfârşitul! țipa ascuţit Irwin la capătul răbdării. 
Vreau sfârșitul! 


102 SERGE BRUSSOLO 


Căpitanul, însă, cu privirea pierdută-n zare, își conti- 
nua visarea fără chip și fără țintă. 


7. 


Adeseori, Irwin se trezea în toiul nopții, încâlcit în lințoliul 
maototolit care-i servea de cearșaf. Frământat de gânduri, 
se repezea atunci pe coridorul navei, pândind pașii căpi- 
tanului, pe care plimbările de somnambul îl condamnau 
să bântuie nava șubredă. De îndată ce-l repera pe bătrân, 
copilul începea imediat să alerge în direcţia lui... 

— Povestește! urla el atunci, agățându-se de poa- 
lele uniformei uzate până la fir. Povestește cum a murit 
cimitirul! 

Și căpitanul povestea, divagând ca să sporească efec- 
tul, amânând sfârșitul unui episod, întorcându-se, între- 
rupând voit dinamica povestirii... 

Povestea cum bocitoarele erau împărțite în grupuri 
bine definite, în funcţie de tonalitatea lamentărilor lor. 
Erau „joase“ și „ascuţite“. Marile bocitoare, „de efect“, cu 
urlete isterice pentru marile dureri, bocitoarele „demne“, 
pentru ceremoniile oficiale. Sheeny Shall își punea la 
încercare corzile vocale ca să compună opere, plânsete, 
armonii de suspine, partituri de lacrimi. lar Irwin, pe care 
astfel de detalii sfârșeau mereu prin a-l plictisi, se apuca să 
tragă și mai tare de haina găurită a povestitorului. Atunci, 
căpitanul, considerând că-și pregătise îndeajuns audito- 
riul, intra în miezul subiectului... 

— Catastrofa care urma să decidă soarta cimitirului 
stelelor s-a produs într-o seară de incinerare, în grădi- 
nile prezidenţiale de nisip de la Saint-Hool. Prima soţie 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 103 


a președintelui tocmai își dăduse sufletul, căzând victimă 
unei epidemii de febră galopantă și, conform tradiției, 
se hotărâse ca în noaptea aceea să aibă loc ceremonia de 
incinerare colectivă, în care defuncta avea să fie aruncată 
în flăcări alături de servitoarele ei, de copiii ei și de toate 
bunurile sale. 

Ceremonialul acesta extrem de rar necesita o punere 
în scenă dintre cele mai complicate și, deși reactoarele își 
croiseră în nisip un loc de asolizare în urmă cu trei zile, 
pregătirile abia se încheiaseră. 

Pierdut în plin deșert, palatul președintelui țâșnea ca 
un mănunchi de vegetaţie inedită pe fondul tern al dune- 
lor, miracol de verdeață posibil ca urmare a unei rețele de 
canalizare subterană care, prin rocile încinse, ajungea la 
un lac artificial amenajat la o depărtare de șase sute de 
kilometri, în chiar inima masivului stâncos. 

Sheeny Shall muncise zi și noapte, dar rezultatul era 
la înălțimea așteptărilor, iar steagurile funerare din pânză 
de giulgiu fluturau în vânt, anunțând apropierea ceremo- 
niei. Stând singură în umbra apăsătoare a rugurilor, și-a 
început prima rugăciune cântând din toţi rărunchii, din 
toți plămânii, cu toată suflarea, gustând beţia tainică de 
a-și auzi propria voce urcând, amplificându-se din gra- 
den în graden, ca și cum ar fi avut o portavoce uriașă. În 
momentul acela, ca la un semnal secret, o sută de maeștri 
de ceremonie au înaintat în arenă, urmaţi de două sute de 
înlocuitori și auxiliari. Festivitatea începea... 

Chiar la începutul incinerării, un meteorit de dimen- 
siunile unei staţii meteo a lovit un oarecare punct 67, în 
plin deșert, la două sute de kilometri de locul funeraliilor. 
Șocul n-a fost simţit puternic în incinta circului, dar lucru- 
rile s-au petrecut altfel sub scoarța terestră, întrucât unda 


104 SERGE BRUSSOLO 


de șoc s-a propagat într-o zonă nevralgică, deschizând 
brusc o falie între straturile grădinii palatului. Cimitirul 
stelelor a fost înghiţit. Căderea de douăzeci de metri în 
adânc abia dacă i-a clătinat însă pe spectatori. Fundul 
faliei era plat și nava avusese norocul să rămână orizontală. 
Un nor de praf a lovit gradenele; au fost țipete, dar puţine 
victime, deoarece grădinile fuseseră golite de oameni în 
vederea spectacolului. Nimeni n-a înţeles cu adevărat 
amploarea a ceea ce avea să urmeze și în consecință nu s-a 
produs isterie. Dimpotrivă, mulți chiar au părăsit incinta 
reprezentaţiei, ca să exploreze fundul faliei. Ceremonia a 
continuat. Președintele nu se mișcase din fotoliul lui din 
loja de onoare, iar Sheeny Shall, sub masca ei ritualică, 
tocmai începea partea a doua a ceremonialului. Nimeni 
nu și-a dat seama imediat că falia continua să înainteze 
spre nord, croindu-și drum prin crusta de nisip ca un vârf 
uriaș de săgeată din oțel. Înainta rapid, deplasându-se 
aproape cu ușurință, către lacul artificial care alimenta 
grădinile palatului. Ca să dea exemplu personal, oficialii 
și groparii nu părăsiseră arena, dar cei din rangurile supe- 
rioare începeau să plece. Partea de sus a circului ajungea 
pe marginile crevasei, așa că scările de evacuare au fost 
ușor de montat. 

Când falia a ajuns la lacul artificial, la șase sute de 
kilometri depărtare, un curent de aer s-a revărsat proas- 
păt asupra circului. În mijlocul arenei, Sheeny Shall, care 
tocmai aprindea primul rug, a fost străbătută de un fior. 
Căpitanul a văzut venind valul uriaș în momentul în care 
izbucneau primele lamentaţii ale grupurilor de bocitoare. 
Aducând cu el praf, stânci și pietriș, valul avea o nuanţă 
galbenă ciudată. A lovit nava în plin, făcând să trosnească 
scândurile și coca, însă căpitanul, cu un reflex disperat, 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 105 


avusese timp să pornească motoarele și cimitirul zbură- 
tor a țâșnit din ape ca o sfârlează, iscând o jerbă uriașă 
în apă. Pasarelele fuseseră smulse de val, punțţile fuse- 
seră măturate de mașiniști și de cei de pe ele, cât des- 
pre circ, era umplut cu apă ca o simplă chiuvetă. Cu nava 
îngreunată de povara neașteptată, căpitanul i-a distrus 
motoarele, zdrobindu-se pe un sol pustiu de la poalele 
unei faleze. 

Cimitirul stelelor nu mai avea să decoleze. Apa care 
umplea circul până la ultimul graden nu s-a mai evaporat 
niciodată. Cât despre trupurile groparilor, nu mai apărură 
vreodată. 


Irwin nu și-a cunoscut niciodată părinţii; l-au găsit a 
doua zi după catastrofă, gol și plângând, pe un culoar în 
care pătrunsese apa doar pe jumătate. Părea să aibă șase 
luni, poate mai mult, și nimeni n-a reușit să-l identifice. 
De fapt nimănui nu-i păsa cu adevărat. Orfanii salvaţi 
din catastrofă au fost crescuți la comun în vechea sală de 
jocuri de pe puntea superioară. Fuseseră multe pierderi și 
s-a observat imediat că supravieţuiseră doar cei care nu 
se aflaseră în mijlocul arenei. Toţi maeștrii de ceremonie, 
inclusiv Sheeny Shall, pieriseră înecați. Dimpotrivă, mem- 
brii corporațiilor mici, mereu absenţi de la celebrări, nu 
aveau să-și plângă decât puţine victime. 

Și-au dat seama abia mai târziu că șocul asolizării des- 
chisese trapele compartimentelor cu materiale nefolosite 
de multă vreme și unde erau depozitate mașinile de teren. 
În compartimentele acelea era multă apă, multe reziduuri 
de toate felurile, dar și un plantator de mine de pe vremea 
vreunei colonizări, lăsat acolo mai mult ca sigur pentru că 
era surplus. 


106 SERGE BRUSSOLO 


Dar poate nu știți ce reprezintă un plantator de mine? 
Un profan este, bineînțeles, ispitit să confunde cu o sece- 
rătoare acest prețios ajutor al soldaților în campanii. În 
realitate, principiul lui de funcționare este unul dintre cele 
mai simple: odată pornit, vehiculul începe să parcurgă cer- 
curi concentrice foarte apropiate, îngropând mine plate 
și galbene, asemănătoare cu niște pastile uriașe, dar care 
ajung rapid de neperceput cu ochiul liber... 

Plantatorul de mine despre care vorbim s-a declanșat 
chiar în momentul în care nava a atins solul. Fără nicio 
ezitare, șenilele l-au purtat afară, unde lopeţile sale meca- 
nice plasate în față și-au început munca. Vehiculul s-a 
învârtit mai bine de două zile în jurul cimitirului înainte 
de a sări în aer din pricina uneia din propriile mine plan- 
tate. Deflagraţia i-a făcut pe ultimii ocupanți ai navei să 
conștientizeze situaţia tristă în care se aflau. Bineînțeles, 
unii au încercat să iasă, dar un plantator de mine nu lasă 
în general șanse de supravieţuire, iar până în prezent 
rezultatele s-au înclinat în favoarea sa. 

Erau astfel blocați iremediabil, departe de orice 
urmă de viață, într-un deșert pe care până și păsările 
răpitoare îl ocoleau. Împotriva tuturor așteptărilor, 
viaţa şi-a reluat cursul. Trebuie menționat că în ultimii 
ani nava crescuse considerabil în volum. Cumpărate 
de la casare și sudate în câteva săptămâni, mici nave 
anexe se înmulțiră în jurul nucleului originar al circu- 
lui, transformând treptat cimitirul într-un stup uriaș 
cu nenumărate alveole de metal, dintre care majo- 
ritatea nu fuseseră niciodată ocupate. Orașul acesta 
zburător, născut din năzuințele megalomane ale lui 
Sheeny Shall, a devenit întregul univers al celor câțiva 
supraviețuitori. Au eliberat puntea, ale cărei table 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 107 


încinse erau de neatins în timpul zilei, și fiecare și-a 
delimitat teritoriul după cum îi permitea arhitectura 
alveolară a carcasei acum inerte. Unii și-au ocupat 
din nou vechile cabine, alții au preferat să se retragă 
în habitaclurile micilor nave exterioare. Între adulți 
nu prea existau contacte. În afară poate de momentul 
serii, când trebuiau să se aprovizioneze cu apă din circ 
și schimbau câteva banalităţi despre situația prezentă. 
Fiecare se retrăgea în dezordinea încâlcită de pasarele 
și ţevi de canalizare din care îi era alcătuit teritoriul... 
Serele solare funcționau perfect și continuau să furni- 
zeze energia necesară pentru menţinerea grădinilor de 
zarzavaturi artificiale, pe care Sheeny Shall le instalase 
odinioară. 

Cât timp s-a scurs așa? Opt, nouă ani? Nivelul apei 
scăzuse puțin, dar o raţionalizau și ar fi putut s-o ducă așa 
încă douăzeci-treizeci de ani, fără să se preocupe de starea 
motoarelor. 

E greu de spus dacă Irwin a suferit sau nu în situația 
dată. În realitate, el nu-și cunoștea originile, numele pe 
care-l purta îi fusese ales în trei secunde și-i fusese pus 
cu ocazia numirii tuturor orfanilor. El continua totuși să 
creadă că aparţinea uneia dintre familiile de maeștri de 
ceremonie dispărute în catastrofă. Nu i se spusese că un 
cuplu de tineri din anturajul apropiat al lui Sheeny Shall 
își botezase copilul în timpul ultimului turneu? 

Încă de la început s-a arătat preocupat mai degrabă de 
ce poziţie aveau părinţii săi decât de pierderea lor. Maeștri 
de ceremonie sau simpli gropari? Aceasta era dilema lui. 

A crescut călcând pe vopseaua crăpată a punţii și pri- 
vind la băltoaca ternă, neagră ca pereţii ce-l încercuiau, 
care fusese cândva circul lui Sheeny Shall. Foarte iute, cei 


108 SERGE BRUSSOLO 


câțiva puști scăpaţi de la înec au scăpat și de sub autori- 
tatea căpitanului, care împărțea cu ei fostul bar aflat între 
punți. 

Trebuie să mărturisim că, pentru copiii aceia de zece 
ani, nava era o sursă inepuizabilă de minunăţii. 


Afacerea cu păsările n-a fost una neînsemnată. 

La începutul toamnei, au început să zboare în valuri dez- 
ordonate pe culoare, lovindu-se de barele din metal ale 
pasarelelor și țâșnind pe punte prin hublouri, la întâm- 
plare. Acolo, bete de lumină, se rostogoleau moi pe tabla 
încinsă și nu se mai ridicau. 

Sosirea lor i-a surprins pe adulţi, dar copiii știau că 
păsările veneau din vechea rezervă de accesorii de care nu 
se mai apropiau după fisurarea unuia dintre generatoarele 
de radiaţii termice. 

De fapt, asta nu ar fi avut importanță, dacă păsările 
n-ar fi fost bolnave. Radiațiile provenite de la motorul 
defect le provocaseră o înmuiere a țesuturilor, care ajun- 
gea la o consistenţă gelatinoasă la cele mai afectate din- 
tre ele. După ce și-a pus în funcţiune vechiul detector de 
radiații, căpitanul i-a asigurat că pentru ocupanţii navei 
nu exista niciun pericol, dar mulți s-au gândit că lucrurile 
nu rămâneau mai puţin respingătoare. 

Păsările continuau să fie insensibile la alice, gloanţele 
se înfigeau în textura fibroasă a cărnii lor, fără să le facă 
rău, ba chiar păreau să le producă un surplus de vitalitate... 

S-a observat, de altfel, că doreau să fie nimerite de 
gloanțe, ajungând până la a smulge bucățele din ele pentru 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 109 


a le înghiţi. Căpitanul le-a explicat copiilor că instinctul le 
îndemna să ia cel mai bun antidot și tot el a avut ideea 
sperietorilor. 

A fost ușor să fie confecţionate, au recuperat fără pro- 
bleme cantităţi enorme de plumb din toate colțurile navei 
și, în câteva zile, pe punte și culoare au apărut santinele 
bizare din metal negru; în realitate, sperietorile semănau 
mai degrabă cu niște popice, din cauza capetelor mari și 
sferice. Copiii adorau să scrijelească cu unghiile în metalul 
înmuiat de căldură, așa că manechinele ciudate au fost în 
curând împodobite cu cele mai nebunești sau mai necuvi- 
incioase incrustaţii. Păsările se năpusteau asupra sperieto- 
rilor, lacome, ciuruind plumbul cu mii de lovituri de cioc. 
Unele dintre ele, cele mai puțin afectate, au reușit să-și 
recapete sănătatea și atunci căpitanul le dobora cu pușca 
și se ajungea la un paradox absurd: să vindeci păsările ca 
să le ucizi... 

Bineînţeles că prima mișcare a copiilor a fost să 
coboare în fostul magazin de pompe funebre. Cândva 
acolo se găseau obiectele cele mai disparate și cele mai 
uimitoare. Cele mai multe erau acum îngropate sub 
tablele năruite, dar ei au descoperit într-o grămadă de 
schele pietre cu ecou. Mineralele insolite aveau calita- 
tea de a relua ultimul sunet al fiecărui cuvânt din vechile 
cântări ale bocitoarelor, amplificând la infinit volumul 
lamentaţiilor și de aceea reprezentau o sursă inepuizabilă 
de joacă pentru copii. 

Călare pe balustrada scării culoarului, își petreceau 
după-amiezile compunând cântecele fantastice pe care le 
interpretau apoi cu ajutorul pietrelor cu ecou. Unul dintre 
ele spunea, asemenea unei formule magice, „Te-aprinde 
candelabru-tort!“ și copiii primeau mereu același răspuns 


110 SERGE BRUSSOLO 


de la pietre: „Se-ntinde arborele mort!“ Atunci ei fugeau 
să se agaţe de ramurile unui arbore din plastic care scârțâia 
sub trepiedul său ruginit... Păsările au venit multă vreme 
să ciugulească sperietorile, deveniseră atât de blânde, 
încât mâncau din palmă. Irwin și-a luat obiceiul să des- 
facă plumbul din cartușele căpitanului, știind că păsările 
pofteau metalul. Într-o zi, unul dintre cartușe a explodat, 
rănindu-l ușor pe băiat la mână și căpitanul a decis să le 
îndepărteze pe zburătoarele agasante, îngrămădind spe- 
rietorile în unul dintre compartimentele motorului din 
stânga. Copiilor nu le-a luat mult să ajungă până acolo. 
Cu manechinele culcate în penumbră, locul părea o morgă 
și lui Irwin i-a venit imediat ideea să le taie capetele, ca să 
facă din ele bile superbe de bowling, care se rostogoleau 
pe punte cu zgomote ca de tunet, creând un efect dintre 
cele mai spectaculoase. 

Ce-i plăcea însă cel mai mult lui era să coboare de-a 
lungul gradenelor pustii și să simtă sub tălpi piatra mân- 
cată, ciuruită de mii de găurele; culoarea ei neagră împie- 
dica razele soarelui să pătrundă și era astfel singurul loc 
unde puteai merge fără să închizi ochii. Două-trei rânduri 
mai jos, era apă, ușor călduţă, fără striuri și fără sclipiri, 
ca o oglindă moartă al cărei strat de argint fusese jupuit. 

Irwin petrecea ore întregi întins pe ultimul rând de 
gradene, până unde ajungea apa, și ochii nu i se puteau 
dezlipi de lacul de cerneală, a cărui opacitate avea ceva 
extraordinar. Lacul, așa cum îl numiseră copiii, era locul 
de vrăjitorii. Care dintre ei nu-și imaginase că se scufunda 
în pâlnia de lichid, cu greutate de bazalt, către cercul tra- 
pic al arenei? 

Toţi știau că circul nu restituise niciodată trupu- 
rile morţilor și, ca urmare, coborârea imaginară căpăta 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 111 


adeseori proporţiile unei coborâri în infern. Cu imaginația 
lor înfierbântată, adolescenţii se amuzau să populeze 
gradenele pierdute în adâncul apei cu siluete palide ca 
de morți, înțepenite în jurul unei notabilități ale cărei 
mâini rămăseseră crispate, într-un ultim zvâcnet, pe 
brațele jilțului de ceremonie. Pentru mulți, președintele 
era acolo, în mijlocul întunericului lichid, continuând 
să șadă pe jilțul lui din pricina greutății armurii sale de 
paradă. Odată, Irwin desenase scena cu cretă pe una din- 
tre bănci, spre marea bucurie a tovarășilor săi. Imaginea a 
fost mult timp păstrată și aveau grijă să întărească liniile 
atunci când le mai ștergea vântul. Fundul circului... chiar 
dacă visau la el, nimeni nu încercase vreodată să-l atingă. 
De altfel, printre copii se răspândise rapid credinţa că apa 
absorbea orice corp care ar fi plonjat în undele ei, fără 
speranța de a-l mai înapoia. 

Irwin participa activ la cultul acela, dar șocul care avea 
să pună totul în mișcare n-a venit decât mai târziu. Într-o 
bună zi, Andrew a decis să încerce o experienţă care ar 
fi dus mai departe „cunoașterea științifică“ a adâncului. 
Materialul consista dintr-un cablu electric și un cârlig des- 
coperite din întâmplare într-un compartiment al navei. 
Au încărcat undița improvizată cu buloane de la ampe- 
naj și... A fost cu adevărat o experiență nemaipomenită: 
când cârligul s-a înfipt cu zgomot neliniștitor, douăzeci 
de perechi de ochi s-au înfipt mental odată cu el. Cablul 
se desfășura atât de încet, încât scrâșneai din dinţi, apoi 
a devenit moale — ajunsese la fund... A fost într-adevăr 
un moment măreț. Toate minţile înfierbântate își imagi- 
nau cum cârligul se încurcase în părul unei tinere moarte, 
îmbălsămată datorită straniilor proprietăţi ale apei. O 
veritabilă statuie de carne, ea ar fi devenit, odată scoasă la 


112 SERGE BRUSSOLO 


suprafață, obiectul unor experiențe pe care niciunul dintre 
băieți nu îndrăznea să le mărturisească, dar pe care toți 
le doreau... Irwin avea gâtul atât de uscat, încât nu putea 
articula niciun cuvânt. Apoi au tras undița, dar la capătul 
ei cârligul era exasperant de gol... 

De câte ori nu au refăcut aceeași experiență? De o 
mie de ori, am putea spune, fără să greșim. În cele din 
urmă, devenise un soi de rutină, lipsită de interes, arun- 
cau undița „în cazul în care...“ însă nu mai credeau în așa 
ceva. Atunci a observat Larry masca. Şi ca să fim sinceri, 
la prima vedere, ai fi crezut mai degrabă că era un pește 
mort, de culoare sură, dar Irwin a știut de îndată că era o 
mască mortuară. Apa o deformase teribil, totuși încă mai 
puteai ghici trăsăturile unei fețe cu pomeţi proeminenți, 
așa că lui Irwin nu i-a fost greu să-i facă pe ceilalți să i-o 
cedeze... oricum speraseră la mai mult. 

Descoperirea a pus capăt interesului pe care-l mani- 
festau copiii față de circ. Dezamăgiţi, s-au apucat să caute 
altă sursă de vise. Numai Irwin nu s-a putut opri să vină 
regulat să bântuie gradenele. A pus masca la uscat și, cu 
mii de precauţii, a turnat ipsos moale. A obținut astfel 
mulajul unei fețe ciudate, cu orbite nemăsurat de adân- 
cite și cu frunte teșită. Era un chip anonim și în același 
timp teribil de expresiv, care l-a tulburat profund pe băiat. 
În ziua în care a reușit să găsească în labirintul culoare- 
lor compartimentul cu ferparele ilustrate, le-a studiat 
îndelung, căutând modelul viu al măștii de ipsos printre 
pozele îngălbenite care scăpaseră de mucegai. Portretele 
făcute cu cerneală vâscoasă, în majoritate decolorate de la 
apă, n-au reușit să-i răspundă însă la întrebare. 

Doar coborând mai adânc decât o făcuse vreodată ori- 
care dintre copii, Irwin avea să facă marea lui descoperire. 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 113 


De multă vreme, nimeni nu mai risca să înainteze sub a 
treia punte. Culoarele pustii, uneori pe jumătate năruite, 
umiditatea constantă și semiobscuritatea cauzată de sis- 
temul de iluminare defectuos făceau din această parte a 
navei un loc adesea impresionant. Ca să ajungă așa jos, 
trebuia găsită o pasarelă-scară interminabilă, care să 
coboare din etaj în etaj ca un melc uriaș pe peretele din 
piatră al circului care nu mai era acoperit de tablă și era 
greu să nu te gândești în clipa aceea la masa imensă de apă 
care-ţi apăsa umerii. 

Lui Irwin îi plăcea să-și asume riscul să se scufunde 
astfel, ascultându-și bătăile anapoda ale inimii, când, 
dintr-un culoar oarecare, a dat peste o sală imensă, un 
soi de răscruce pustie în care luminile divergente făceau 
grinzile să pară gigantice. A rămas împietrit lângă zid, 
auzind cum urca spre el zgomotul unui șchiopătat surd... 
Oricât de absurd ar părea, cineva venea. Vreme de câteva 
secunde, a crezut că-i stă inima, apoi a văzut profi- 
lându-se pe tabla ruginită silueta deșirată a unui cal de 
dric, un supraviețuitor inexplicabil al magaziei cu acce- 
sorii. Animalul s-a plimbat nu fără plăcere printre ruinele 
acestor catacombe ale teatrului. Așa a ajuns el la drumul 
de rond... 

Acela era numele unui culoar de dimensiunile unui 
drum, care înconjura complet nava și în care se stoca pe 
vremuri materialul rulant. Era foarte cald acolo, pentru 
că drumul se afla la nivelul solului și pereţii ardeau pie- 
lea. Irwin a făcut de mai multe ori turul, copitele calului 
loveau betonul ritmic, iar sunetul, amplificându-se de-a 
lungul pereţilor, se transforma în galopul unei cavalerii 
în derută. Pe acolo se ajungea la baza circului prizonier 
în cușca de metala navei și piatra era în locul acela ciudat 


114 SERGE BRUSSOLO 


de rece. Irwin știa că dincolo de zid se afla arena, fun- 
dul pâlniei... Și gândul acesta îl făcea de fiecare dată să 
amețească, de parcă o prăpastie imensă se deschidea la 
picioarele lui, în vreme ce un edificiu uriaș i se prăbușea 
deasupra. Și uneori își dorea să ţipe, să se refugieze între 
picioarele calului ca să regăsească o lume pe măsura lui, 
ca să nu mai fie sfâșiat sau strivit între cele două infinituri. 
Erateribil de ameţit, îi venea să vomite sau să plângă. Și în 
astfel de momente vedea arena, vedea scena cu groparii, 
siluete enorme, cu guri imense care strigau cuvinte pe care 
le-ai fi dorit ecouri, ca să nu piară niciodată. Pătrundea în 
inima unei explozii. Era ca și cum, coborând în adâncul 
navei, ar fi coborât în adâncul lui însuși, în mijlocul unei 
văpăi care-i descifra viața printr-un vertij urieșesc. Atunci 
buzele lui rosteau vechi fraze uitate, citite în culegeri 
antice de oraţii funebre, îngrămădite pe etajerele morgii: 

„Abylhen al ploilor moarte... 

Abylhen unde port doliul golului, Abylhen al celor 
care trec, al celor care pleacă ducând vocea plângerilor 
noastre. Abylhen al ecourilor, unde mă cutremur, unde 
timpul se lăfăie în băltoace care fierb. 

Abylhen, acolo unde mor falezele noastre, unde 
urmele celor care fug mi-au smuls gura ca să plâng la 
nesfârșit. Și picioarele noastre, fixate în poziţii de pornire 
nebunești care ne strâng burțile, și teama de după... 

Praful pe care-l ridici rostogolindu-te în zborul păsă- 
rilor oarbe care caută, aripă lângă aripă, ușile cu clanţe 
încinse, cu broaște încleștate. Teama de iazurile în care nu 
se mai scufundă decât pietrele unei lumi care apune... Și 
genele mele arse pe care le ia vântul, și pletele mele. 

Sunt neîncetat mai gol, cu mâinile pe burtă, în 
așteptarea unei lovituri care...“ 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 115 


Și în momentul în care el se ruga, parcă totul dispărea. 

Peste câtva timp, plimbându-se pe drumul de rond, 
Irwin a descoperit fisura. S-ar fi zis că era un rid pe 
suprafața de beton. Curățând molozul însă, a dat la iveală 
o crăpătură, care se întindea, micșorându-se, spre zidul 
negru al circului, unde dădea naștere unei reţele fine de 
vinișoare. De aproape, părea un pământ prea uscat care 
crăpase, de departe, nu era vizibilă. Descoperirea l-a 
uimit. A petrecut mai bine de o oră îngenuncheat lângă 
crevasă, mângâind cu degetele crăpăturile subțiri din 
bazalt, în vreme ce-l lua din nou amețeala. Probabil că 
era o crevasă produsă în urma șocurilor din timpul marii 
catastrofe. Cât despre fisurile edificiului, chiar nemăsurat 
exagerate de imaginaţia copilului, ele rămâneau insigni- 
fiante prin comparaţie cu dimensiunea circului. Și totuși, 
primul pas fusese făcut, Irwin vedea deja deschizându-se 
în fața lui întreaga scenă. Și-a ales să locuiască pe dru- 
mul de rond, unde și-a adus cele câteva obiecte personale, 
printre care mulajul de ipsos și masca pe jumătate dete- 
riorată, smulsă din „adâncuri“. Din clipa aceea, n-a mai 
avut decât o obsesie: crăpătura. Îi rodea mintea, îi alunga 
somnul, pofta de mâncare. Cu creierul încins, străbătea 
drumul de rond, când culcându-se în crevasă, zgâriindu-și 
coapsele și umerii, dar împingându-se ca să o lărgească, ca 
și cum piatra avea să se caște sub presiunea mușchilor săi, 
când aducând calul lângă peretele de bazalt și forțându-l 
să se năpustească asupra zidului și să-l lovească cu copi- 
tele. Totuși, animalul renunța repede și rețeaua fină de 
crăpături nu se mărea niciun milimetru. 

Lucrurile au continuat astfel mult timp, pentru 
că Irwin era profund adâncit în visul său. Fundul cir- 
cului a căpătat pentru el aspectul teatrului. Era locul 


116 SERGE BRUSSOLO 


spectacolului dramatic, locul în care realitatea searbădă a 
navei ceda pasul emoției înflăcărate. Era locul în care totul 
se petrecea cu intensitate. Și, deși Irwin nu era conștient 
de asta decât în chip foarte confuz, locul acesta deve- 
nise simbolul cultului familiei. Astfel că dragostea filială 
şi fascinația ceremonialului se contopeau într-o unică 
senzaţie. Căutarea fundului circului era căutarea unei 
familii. Profund fetișist, Irwin asimila fără să știe arena cu 
celula familială care îi lipsise mereu, chiar și fără să-și dea 
seama. lar versurile, frânturile de tirade smulse din orațiile 
funebre erau tot atâtea incantaţii prin care prindeau viață 
figurile imaginare ale groparilor înțepeniţi în rolul etern 
de tată și mamă. Pentru Irwin, însemna să intre în comu- 
niune cu tot ce dispăruse, părinţi, morți, ritual, prin inter- 
mediul a ceea ce le cuprindea pe toate: arena... 

Am putea să vorbim la nesfârșit despre cazul lui 
Irwin, dar, cum am mai spus-o, scopul nostru nu este de a 
povesti istoria celor care au trăit în cimitirul stelelor. Irwin 
trebuia să se resemneze odată cu trecerea timpului, după 
ce, printre alte iniţiative, atrăsese păsările iradiate pe dru- 
mul de rond, sperând în secret că ele ar putea contamina 
zidul circului. E inutil să mai spunem că acțiunea n-a avut 
niciun rezultat. Tânărul a coborât tot mai puţin frecvent 
ca, în cele din urmă, să nu se mai întoarcă. 


9. 


Era a treia zi de naufragiu... 

Căpitanul s-a apropiat de un fragment de oglindă agăţat 
de lambriurile mucegăite ale cabinei. Degetele lui 
amorţite de vârstă și de frigul glacial al nopții în deșert 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 117 


căutau să deschidă acele care-i prindeau decoraţiile pe 
piept. Nu mai făcuse asta de ani și sudoarea sfârșise prin 
a rugini agăţătorile metalice. Mâinile îi tremurau atât de 
tare, încât și-a rupt pânza cămășii trăgând de crucea de 
Abylhen. Întâmplarea, oricât de neînsemnată ar părea, l-a 
tulburat și i-a trebuit un minut ca să-și recapete calmul. 
Și-a îndesat medaliile într-o cutie de metal care conținuse 
cândva cafea, apoi a înfășurat-o într-o pătură maronie, pe 
care se vedea încă inscripția matrițată a unei matricole 
militare. Se simţea bătrân, obosit. 

Era a treia zi de naufragiu... 

I se părea că i se găurise creierul, scurgându-i-se 
substanța. Amintiri demult ascunse în străfunduri țâșneau 
la suprafață ca șobolanii care fug de pe o corabie care nau- 
fragiază și sar în valuri. Ca și cum ar fi încercat deodată 
să alcătuiască un bilanț definitiv din toți anii petrecuţi în 
navă. S-a așezat și gândurile i-au zburat cu câteva zile în 
urmă, trecând încă o dată în revistă aceleași fapte vagi, 
nesigure. Până atunci totul mersese bine și apoi, brusc, 
cimitirului stelelor i se schimbase soarta. Da, acum căpi- 
tanul era sigur, întâmplarea nu jucase niciun rol, doar 
lucrurile fuseseră puse în ordine, atâta tot. Durase ani 
ca puzzle-ul să fie completat și apoi, dintr-odată, ultima 
piesă... 


10. 


Era o nebunie, dar poate copiii nu-și dăduseră seama? 
Povara lucrurilor interzise, e adevărat, se mai ușurase 
odată cu trecerea timpului, ca resturile epavelor pe care, 
pe vremuri, într-un şantier naval, șase oameni le-ar fi 


118 SERGE BRUSSOLO 


ridicat cu dificultate și pe care, două sute de ani mai târ- 
ziu, un singur scufundător solitar le-ar fi putut readuce la 
suprafață, cu substanţa și densitatea măcinate de mare. 

Fapt este că, atunci când puștii au pătruns în sala 
lungă prăfoasă, unde mucegaiul crease straturi groase 
albicioase și granuloase, niciunul n-a avut senzaţia că 
intrase într-o necropolă. Coborâseră foarte adânc, luând-o 
pe căile subterane rezervate convoaielor funebre, navi- 
gaseră prin jungle multicolore de cabluri electrice care 
le gâdilau fața, merseseră pe terenuri întregi acoperite 
cu mochetă neagră, sfâșiate iremediabil de tocurile lor, 
la fiecare pas, ca să ajungă în cele din urmă în fața unei 
ușițe căptușite cu o țesătură argintată și pânze de păian- 
jen. Odinioară, sculpturi în marmură neagră încadrau ușa 
batantă, din care astăzi nu mai rămăseseră decât bucăţi 
sparte și tăiate, în care recunoșteai, ici și colo, morfologia 
fantastică a vechilor divinităţi din cosmos. În concluzie, 
ceva perfect banal — putea fi intrarea la toaletă dintr-o 
casă funerară, un dulap mascând o cabină telefonică, o 
debara, chiar și etajere curbate sub teancuri de dosare 
îngălbenite. De fapt, îndărătul ușiței aceleia se afla o sală 
enormă. Un deșert de ceramică albă. 

Un culoar nesfârșit, tapetat cu o mulțime de pătrăţele 
cu îmbinările jegoase. Sertarele ascundeau pereţii, de sus 
până jos. Sertare din lemn cenușiu, cu scop funcţional, 
administrativ. Numărul lor impresionant, alinierea per- 
fectă te făceau să te gândești de îndată la un zid chine- 
zesc alcătuit din blocuri de lemn, de fapt la două ziduri 
care stăteau faţă în față, gata de o înfruntare misterioasă 
și tăcută. 

Sertarele nu erau închise, ci doar numerotate după 
un sistem extraordinar de complex care le-a stârnit pe loc 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 119 


copiilor dorința de a-l descifra. Deși nu se vorbiseră între 
ei, și-au întins mâinile brusc către mânerele din argint 
înnegrit, grele și zgomotoase. Au urmat scrâșnete de lemn 
maltratat, o rafală de praf și sertarele și-au dat la iveală, în 
cele din urmă, interioarele și comorile... 

Reduse la mărimea unor bibelouri, totodată fragile 
și solide, mumii în miniatură din toată galaxia se odih- 
neau în straturi suprapuse. Fiecare sertar conţinea o 
lume, cu bătrânii, copiii, demnitarii săi, cu animalele sale 
domestice. 

Cu degete febrile, lipicioase de praf și putregai, fetiţele 
scoteau din alveolele de mătase „figurinele“ galben-ivorii, 
cu veșminte fine pe care timpul le făcuse sfărâmicioase. 
Unele pretindeau chiar că ar fi putut, cu ajutorul unei pen- 
sete introduse în buzunarele liliputane, să extragă batiste, 
scrisori de dragoste sau despărțire, bilețele de amor, șuvițe 
de păr legate cu o fundă gălbejită; romantismul acela îi 
făcea pe băieţi să ridice din umeri. 

Casete lăcuite și preţioase, adevărate morminte în 
miniatură, ascundeau cohorte de animale cunoscute, 
mobile, bibelouri, minunăţii de orfevrărie, create cu 
meșteșug și răbdare. Un proprietar de pământuri era redus 
și îngropat cu toate hergheliile sale: mii de cai pe care o 
valiză mare din piele neagră părea să-i cuprindă cu greu... 

Și copiii goleau totul, totul. Oficiau inconștient un 
inventar straniu al celor de pe lumea cealaltă. Zei uriași cu 
mâinile murdare își treceau unul altuia mănunchiurile de 
ființe umane ca pe niște pumni de bile. Scoteau miniatu- 
rile din sertarele morții ca pe simple borcane cu dulceaţă. 

Băieții au dat foarte rapid peste cimitirul militar. 

Acolo se aflau cei uciși în miile de bătălii galactice, 
majoritatea lipsiți de orice urmă umană în armurile lor 


120 SERGE BRUSSOLO 


de luptă, unii călărind încă animale cu aripile solzoase 
desfășurate. Întrucât armele nu putuseră fi reduse, fuse- 
seră înlocuite cu reproduceri minuscule de un realism 
impresionant, iar copiii nu rezistau să nu rostogolească 
în palme grenadele distrugătoare, mici cât o boabă de 
mazăre, obuzele de mortier și săbiile cu lamă de briceag. 
Ornamentele acelea ivite din talentul unui orfevru-gro- 
par sfârșeau prin a crea în mintea lor confuzia dintre tru- 
purile mumificate și soldăţeii de plumb la care visau și a 
căror lipsă la bordul navei îi transforma într-un produs 
rar și râvnit. Aspectul vag uman al războinicilor (erau 
extratereștri, care nu prezentau adesea decât asemănări 
îndepărtate cu morfologia obișnuită a pământenilor) îi 
determina pe copii să asimileze mumiile cu jucării, cu 
statuete sau chiar cu piesele numeroase ale unui joc de 
șah uriaș... 

Au plecat. Fără nicio grijă și neștiutori în privinţa 
blestemului, au pornit cu braţele încărcate de trupe de 
infanterie, de cavaleriști pe cai înaripaţi. Cu buzunarele 
pline de cai cu șase picioare, de pahiderme cu capete aco- 
perite de armuri osoase. Au ajuns din nou pe pod, râzând 
și împingându-se, ca să alinieze în ordine, pe gradenele 
circului, armatele acestea de pe lumea cealaltă, pe care 
întâmplarea le scosese la iveală. 

S-au jucat multă vreme, săpând în mina aceea cu 
resurse incredibile. Uneori puneau soldaţii într-un pachet 
de țigări, prevăzut cu o velă improvizată din hârtie și se 
dedau la lupte navale sângeroase pe apa neagră și de nepă- 
truns a lacului artificial. Bucăţile de cărămizi și pietrele 
aruncate cu îndemânare de copiii aflați pe cercurile grade- 
nelor erau îndeajuns ca să răstoarne ambarcațiunile ce sfi- 
dau toate legile de construcţie nautică. Popoare întregi se 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 12] 


rostogoleau astfel în adânc, spre fundul apei, spre arenă, 
o adevărată ploaie de omuleţi căzând cu încetinitorul, 
păpuși tragice în straturi ciudat de ordonate, ameste- 
cându-se între ei prieteni și dușmani, rase și culori opuse. 
Necropola se golea, înghițită de apa compactă a circului. 
Cantitatea imensă de sertare sporea prăpădul, copiii aveau 
impresia că le-ar fi putut goli vreme de zeci de ani fără 
să reușească să distrugă cu adevărat cele două ziduri de 
soldaţi care se înfruntau, așa că încărcau câteodată la bor- 
dul navei pe defuncţii de pe două sau trei planete îndesați 
în valize întregi. 

Irwin suporta cu greu jaful acela continuu. Pentru el 
era o lovitură directă dată patrimoniului cimitirului. Era 
ca și cum ai distruge un muzeu, ca și cum ai pune pe foc 
pânze ale maeștrilor ca să-ți prăjești cârnaţi. Suferea, iar 
sentimentul acela îl făcea să se îndrepte spre singurul 
interlocutor pe care-l avusese vreodată la bordul navei: 
căpitanul. Bătrânul a împietrit de groază. Anii de practici 
rituale înrădăcinaseră în el un respect de neclintit față de 
dogmă. Și numai gândul la o necropolă transformată în 
magazin uriaș de jucării, în felul celor din supermarketuri, 
îi strecura în suflet un fior de groază. 

Bătrâneţea îi încetinea bunul mers al minţii, rotiţele 
mecanismului scrâșneau sub rugina nehotărârii, așa că 
măsura cu pasul culoarele navei de la un capăt la altul, 
incapabil să aleagă o soluţie și insomnia îl purta, cu privi- 
rea rătăcită, la malul lacului, clătinându-se pe gradenele 
pustii, cu ochii fixaţi pe suprafaţa sclipitoare a apei, pe 
care părea să plutească luna albă a nisipurilor. Ca-ntr-un 
vis, vedea sub suprafața densă de lichid amestecul teribil 
de mumii sculate din somnul cel de pe urmă, seminţe fără 
rod rostogolite la întâmplare de curenți, încrucișându-se 


122 SERGE BRUSSOLO 


între ele în ritmul unui balet extraordinar de lent. Visa la 
o purificare globală și definitivă, în vreme ce Irwin, zbă- 
tându-se în somn, era bântuit de imagini nebunești în 
care morții deshidratați se umflau dintr-odată ca bureții, 
recăpătându-și talia reală! Și atunci circul se lărgea și ples- 
nea, gemând sub greutatea trupurilor inerte, a mulțimilor 
ajunse brusc la dimensiunile iniţiale. Ca un ou, cimitirul 
exploda într-o țâșnire de apă neagră și copilul se trezea 
plângând, ţipând și chemându-l pe căpitan. 

După ce tot rătăcise îndelung în labirintul de culoare, 
bătrânul a recurs la o soluție disperată, care ar fi avut cel 
puţin meritul de a nimici morţii. 

Scotocind ici și acolo, sfârșise prin a găsi un lot de 
grenade de adâncime, care datau probabil din epocile răz- 
boinice ale navei. Containerele acoperite de rugină erau 
îngrămădite ca niște butoaie obișnuite într-un garaj aban- 
donat. Oxidarea ștersese indicațiile și reperele vopsite pe 
lateral, așa că bătrânul a fost nevoit să-și încerce norocul. 
Știa că grenadele, odată reglate cu ajutorul unei chei spe- 
ciale, explodau la adâncimea aleasă de artificier și că apoi 
căldura pe care o degajau topea orice materie organică se 
afla în apropierea lor. În mintea căpitanului, combustia 
căpăta alura unei incinerări și se simțea ușurat. 

După ce încuiase definitiv ușa necropolei, s-a apucat 
să aducă o grenadă pe pod și cu această ocazie calul lui 
Irwin i-a fost de mare ajutor. 

Deoarece era foarte devreme, copiii dormeau, așa 
că bătrânul s-a gândit că sarcina îi va fi mai ușoară. Se 
vedea cu greu reglând bomba cu o mână și împingându-i 
cu cealaltă pe puști. Lucrurile nu s-au petrecut însă cum 
sperase la început. A întâmpinat numeroase dificultăți 
în a declanșa sistemul de aprindere, apoi în a rostogoli 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 12 3 


butoiașul exploziv din graden în graden, către apa neagră 
a circului. 

Și, în cele din urmă, grenada s-a scufundat cu len- 
toare exasperantă. Ai fi zis că se împotmolea în jeleu sau în 
melasă de carbon, iar consistenţa teribil de densă a apei îi 
frâna căderea în adânc. „O să-i ia un an ca săatingă fundul!“ 
s-a surprins căpitanul gândind. Dar nu era decât o impresie; 
deflagraţia a zguduit podul peste o jumătate de oră... 

Aşa cum prevăzuse, trupurile ce tapetau nisipul se 
transformaseră într-o pastă informă care, la contactul 
cu apa, a devenit un soi de clei uman cu o consistenţă 
dezpustătoare. 

Explozia a ajuns până în crevasa descoperită de Irwin 
cu câteva luni mai devreme, la baza circului, iar pe dru- 
mul de rond masca de ipsos uitată a început să vibreze sub 
trepidaţii ca un chip întors la viaţă, în vreme ce păsările 
iradiate loveau pereții cu zgomote puternice de pământ 
strivit în picioare. 

Și crăpătura s-a lărgit, deschizându-se ca un boboc 
sub soarele bombei, rețeaua de fisuri s-a întins și mai 
mult, iar peretele s-a spart... 

O cascadă s-a revărsat în navă. Un vârtej vertigi- 
nos a săpat un „lac“ în mijlocul gradenelor, în vreme ce 
trombe de apă zdrobeau pod după pod, măturând în cale 
pasarelele. 

Preţ de o clipă nesfârșită, nu a mai fost decât avalanșa 
lichidă care drena culoarele înainte de a se adânci în fisu- 
rile din cocă și de a se scurge prin nisipul deșertului. Era 
ca și cum lovituri uriașe de rât ar fi clătinat nava ca pe un 
butoi găurit. 

Mulțimea a rămas mută, fascinată de spectacolul cir- 
cului care se golea cu zgomot de tablă strivită. Atras de 


124 SERGE BRUSSOLO 


explozie, Irwin se aruncase către gradene, aspirat de vâr- 
tej, iar dacă nu l-ar fi ținut căpitanul, ar fi sărit într-un 
picior de pe un rând pe altul, cufundându-se în pâlnia de 
piatră pe măsură ce nivelul apei scădea. 

Pentru el era o poveste de Crăciun care devenise 
dintr-odată realitate. A rămas îngenuncheat, la înălțimea 
gradenelor, în vreme ce sute de mii de litri de apă se zdro- 
beau în fiecare secundă pe nisip. 

Apoi, după un răstimp, cercul galben al arenei a 
apărut asemenea feţei lunare a unui înecat care urcă la 
suprafaţă, și Irwin a închis ochii, incapabil să privească 
mult timp. Fundul era acolo... arena... scena. Nu mai voia 
să se gândească, inima îi bătea să-i iasă din piept, a scă- 
pat din mâinile căpitanului și a alergat să se întindă sub 
una dintre mesele de la bar, cu senzaţia aceea teribilă de 
ameţeală care-l făcea să se culce într-un sac pentru a nu 
mai privi cerul. A rămas așa până seara. Acum podul era 
pustiu și toată lumea elibera culoarele, străduindu-se 
să astupe fisurile provocate de apă în cocă. Nu fuseseră 
victime. 

Ceilalţi copii au venit să-l caute pe Irwin când noaptea 
se lăsase deja. Erau destul de supăraţi. La lumina torțelor 
improvizate, coborâseră pe „fundul“ circului, ținându-se 
de mâini, ca să nu alunece pe treptele lipicioase, se cufun- 
daseră în pâlnie, dar jos nu era nimic. Sau mai curând un 
strat de moloz și pietriș înverzit acoperea totul și ultimele 
rânduri de gradene dispăreau sub grămezile de pietre. 
„Am scotocit bine, dar n-am găsit nimic...“ 

Irwin a simţit că îl lasă amețeala. Înarmat cu o lan- 
ternă veche cu dinam, șterpelită de la căpitan, a coborât, 
la rândul său, în pâlnie. Treptele de bazalt negru strălu- 
ceau blând sub mângâierea șovăielnică a luminii galbene. 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 125 


Deasupra lui era un disc de stele. Cobora. A atins fundul 
mai repede decât s-ar fi așteptat. Parcă ar fi fost pe o plajă 
cu pietriş după reflux. Se răcorea. În mijloc, era o pia- 
tră mai mare decât celelalte, pe care băiatul s-a așezat. 
Lanterna s-a stins în mâna lui care nu mai mânuia levi- 
erul. Totul era întunecat ca atunci când acolo era apă. 
Și-a amintit cum visa scufundări submarine și, pentru o 
secundă, a avut impresia că se află pe fundul lacului. 

Și atunci a auzit un clinchet foarte aproape de el 
și a aprins lanterna, mijind ochii ca să vadă mai bine. 
Pe nămol palpita un obiect minuscul, ovoid, care atră- 
gea razele de lumină. L-a luat, zdrelindu-și degetele 
pe rugina care mâncase metalul. Părea ca și cum un 
animăluț îi sărise în palmă. S-a așezat din nou... Era feri- 
cit. Nu a știut niciodată că tocmai găsise stimulatorul 
cardiac al lui Sheeny Shall. 

Doar după trei zile, când nisipul îmbibat de apă deve- 
nise mișcător, cimitirul stelelor a început să se scufunde. 


11. 


Podul era acum teribil de înclinat. Căpitanul a strâns 
pătura în care-și pusese obiectele personale și a coborât 
domol pasarela de la comandament. Nava era agitată de 
un freamăt continuu, ca și cum mii de bule de aer se ridi- 
cau din coca sa pe măsură ce se scufunda. 

Căpitanul s-a apucat de balustrada podului și s-a 
avântat pe planul înclinat pe care-l formau tablele puse 
cap la cap. 

La al treilea pas a rămas fără suflare, având impresia 
că era tras înapoi. Cimitirul se scufunda acum cu o viteză 


126 SERGE BRUSSOLO 


halucinantă și bulele care-i însoțeau căderea făceau bășici 
enorme în noroi. 

Strângând din dinţi, căpitanul a străbătut și ultimii 
metri, înaintând prin forța încheieturilor. În clipa în care a 
atins solul, i-a căzut cascheta și a alunecat pe tablele pasa- 
relei improvizate, ajungând în două secunde la nava care 
dispărea lent. Printr-o ciudată asociere de gânduri, și-a 
dat seama că nu-l zărise pe Irwin traversând podul. De 
fapt, în ultimele trei zile, nu-l văzuse nici pe culoare. S-a 
întors către copiii așezați pe pământul uscat, dar știa deja 
că Irwin nu se afla printre ei... 

Pe sol, oamenii rămâneau ciudat de înţepeniţi, pri- 
vindu-se pe furiș, cu chipul cercetător și suspicios al călă- 
torilor închiși într-o sală de așteptare. Nu-și vorbeau. Un 
vânt răcoros râcâia crusta galbenă a deșertului, suflând un 
nor de culoarea sulfului peste grupurile tăcute. Puștii se 
așezaseră pe marginea hăului, cu picioarele atârnând, cu 
ochii aţintiţi la pasarela de metal care se scufunda rapid, 
în urma cimitirului stelelor. Duse de vârtej, minele mari 
cu buloane galbene erau aduse la suprafața noroiului ca 
niște monede minuscule. Le-a trebuit ceva înainte de a 
începe să se scufunde una după alta, în urmărirea navei. 
Curgeau cu încetinitorul, frânate de consistenţa valurilor, 
într-o dâră de bule flasce... Păsările din magazia de acceso- 
rii îi urmaseră pe oameni în exodul lor și zburau în cercuri 
largi deasupra naufragiaţilor. Razele soarelui la apus se 
reflectau în trupurile lor opalescente, descompunându-le 
în spectre fabuloase. Din timp în timp se auzeau șuierând 
pietre care încercau să le lovească, stârnind un concert de 
ţipete batjocoritoare. 

Primele explozii ale minelor au creat o zdrunci- 
nătură surdă, care s-a propagat de-a lungul solului. Ea 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 127 


lua în stăpânire obiectele și trupurile, făcând dinţii să 
clănțănească, iar mâinile să se agite cuprinse de un tre- 
mur senil absolut incontrolabil. Încărcătura explozivă 
se declanșa la intervale regulate, condusă parcă de un 
metronom invizibil. Asemenea grenadelor submarine, 
ele se abăteau asupra navei care dispărea sub ropotul 
exploziilor... O bucată de graden a țâșnit brusc din noroi 
la suprafață, ciudat șlefuită de deflagrații. A șovăit o clipă 
deasupra, dezvăluind sub carapacea neagră de bazalt o 
nuanță roz stranie, care amintea vag de cea a cărnii, apoi 
s-a scufundat dintr-odată, fără zgomot. Contrar a ceea 
ce s-ar fi putut crede, nu au existat rămășițe. Numai pie- 
trele cu ecou au urcat ușor la suprafață și au început să 
plutească, repetând neobosit ultima notă din strigătele 
copiilor. 

Soarele era pe cale să apună de tot și un frig cumplit 
se strecura în fiecare. 

Păsările pluteau ca frunzele, atingând ușor capetele 
oamenilor nemișcaţi, dispărând în ultimele licăriri ale 
zilei, pentru a veni apoi să se așeze pe pata de noroi, ca 
nişte rațe obișnuite pe un iaz. 

Nimeni nu mai vorbea, nici măcar copiii. 

Reactorul termic a explodat pe neașteptate, atins de 
ultima mină. Căldura deflagraţiei a extras într-o clipită 
toată umezeala pământului și noroiul și-a recăpătat aspec- 
tul inițial de crustă galbenă, prinzând pietrele și păsările 
într-un strat mai dur decât betonul... 

Atunci puștii au părăsit întinderea plată și au pornit 
pe drumuri în pantă abruptă... 

Când au ajuns la câmpie, au ucis păsările. 


128 SERGE BRUSSOLO 


SOARELE DE SULF 


Era ca un rug uriaș înălțat în mijlocul câmpiei argi- 
loase și cenușii. Un amestec colosal de vreascuri, în vâr- 
ful căruia orașul părea așezat într-un echilibru fragil, 
cu turnurile mai largi la poale decât în partea de sus, cu 
donjoanele adunate bizar la nivelul crenelurilor, în așa 
măsură încât, de departe, puteau fi confundate perfect cu 
furnalele ce par să nu se sfârșească niciodată ale uzinelor. 
Fortificațiile care înconjurau orașul păstrau același aspect 
de con trunchiat și aveai mereu senzaţia că santinelele care 
făceau rondul vor cădea pe neașteptate în hău, alunecând 
de-a lungul zidurilor foarte abrupte, împrăștiind cu căștile 
jerbe de scântei din blocurile negre și sclipitoare găurite, 
ici şi colo, de deschizăturile filiforme ale crenelurilor. Dacă 
te apropiai mai mult, observai că versanţii muntelui pe 
care se înrădăcina orașul erau acoperiți în totalitate de o 
mulțime de trunchiuri proaspăt doborâte, tăiate, cojite; 
reduse la starea unor bușteni anonimi și alcătuind o 
dezordine de nedescâlcit, grămada lor se poticnea de pri- 
mele pietre ale zidului de apărare care încercuia orașul. 
Aşa se explica impresia ciudată de rug aruncat claie peste 
grămadă de o mână gigantică pentru nu știu ce holocaust 
înfierbântat. 

Ca să intri în oraș, trebuia să rătăcești, vreme îndelun- 
gată, prin labirintul de lemn, mai întâi lipicios de la sevă, 
ca mai apoi, pe măsură ce te apropiai de vârf, să devină 
uscat și presărat cu așchii. Drumul acesta în care fiecare 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 129 


pas putea în orice clipă să strice și să rupă echilibrul trun- 
chiurilor care se întrepătrundeau, condamnându-te astfel 
să pieri zdrobit de rostogolirea infernală a unei avalanșe de 
lemne, îi lăsa de fiecare dată călătorului senzația că se afla 
în mijlocul unui joc de marocco, cu beţigașe, în care cea 
mai mică mișcare greșită cauzează imediat descalificarea 
jucătorului. 

Cât despre mine, de îndată ce am trecut de unica 
poartă de acces, îmi amintesc foarte limpede că am 
căutat răcoarea în interiorul unei biserici cu pereți din 
ardezie albastră, alungând în inima întunericului din 
interiorul ei căldura și mirosul insuportabil de rumeguș 
care mă însoţiseră de-a lungul ascensiunii. Degetele mele 
au căutat instinctiv agheasmatarul din marmură care se 
află de obicei lângă cutia milei, la același nivel cu primul 
stâlp. Contactul încheieturilor cu lichidul înghețat mi-a 
îndepărtat de îndată migrena, ale cărei prime simptome 
îmi cuprinseseră deja tâmplele cu ţiuitul lor. Mi-am pus 
palma în mijlocul scoicii ciobite din marmură de Carrara, 
în ochiul de apă scânteietor, în care mai dansau rarele 
sclipiri filtrate de vitralii. Mişcându-mi apoi braţul cu 
preţul unui efort dureros, în care se ghicea toată oboseala 
drumului, mi-am atins cu degetul mare fruntea, buzele și 
pântecul... Mirosul ameţitor de benzină m-a făcut atunci 
să tresar... 

Am rămas acolo, sprijinit de stâlp, bucurându-mă de 
răceala marmurei prin cămașa mea umedă de sudoare. 
De undeva, din fundul unei cripte, s-a înălțat țipătul unui 
copil, firav, surprins fără îndoială să se afle astfel, gol, în 
mâini străine, deasupra cristelniţei, în timp ce picăturile 
de kerosen care se scurgeau din vasul liturgic se zdrobeau 
de fruntea lui, între sprâncene. 


130 SERGE BRUSSOLO 


Am ieșit, cu ochii plecați, regăsind pietrele străzii 
scăldate de soare, pe care se destrămau, odată cu zorii 
arzători, arabescurile unei ultime farandole. Vântul a 
suflat aproape de pământ un val rostogolitor de confeti 
roșii care s-au lipit de picioarele mele goale, umede de 
sudoare, ca tot atâtea pustule imaginare. Bolnav de ruje- 
ola aceea de carnaval, m-am îndreptat către o fântână 
crăpată, unde un grup de tritoni din bronz înverzit scui- 
pau prin guri un jet de alcool etilic, gras, aproape dens. 
Poate metanol. Mirosul puternic, fără nuanţă, industrial 
ar trebui să-i spun, m-a făcut pentru o clipă să blestem o 
asemenea lipsă de gust și de imaginaţie în alegerea lichi- 
dului. Dar ameţeala produsă de efluviile acelea m-a făcut 
să gândesc confuz, mi-a paralizat creierul ca efectul unei 
inhalaţii prea prelungite cu eter, și imagini fără nicio legă- 
tură cu preocupările mele actuale mi s-au interpus între 
ochi şi realitate. 

Ca de fiecare dată, a trebuit să fac un efort violent ca 
să nu mă scurg, cu genunchii brusc înmuiaţi, ca să mă 
smulg din hula tot mai prezentă a mirosurilor. Am luat-o la 
vale pe strada în pantă, strâmbându-mi gleznele pe pie- 
trele inegale care scânteiau de la dârele de alcool cu scli- 
piri albastre de oțel și aur. Primele ruguri au apărut de 
îndată, mărginind trotuarele, drumul. Grămezi meticulos 
alcătuite din vreascuri uscate, prăfoase, păstrate cu gelozie 
vreme de ani la adăpost de umezeală, în așteptarea zilei 
de pe urmă. Munţi de ruguri asamblate savant, ce alter- 
nau cu felurite culoare de acces și camera de combustie 
centrală, concepută pentru toată familia... Mi-am încetinit 
pasul, lăsându-mi mucoasele iritate pradă aromelor dega- 
jate de lemnul noduros și trosnitor, de rămurele negre, 
uscate, de vreascuri, de brațele de ramificații scheletice și 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 13] 


zgomotoase, trosnind sub tălpi într-un concert de bubui- 
turi surde. Pentru o clipă, am privit mâinile albe, albăstrii, 
brăzdate de zgârieturi care duceau mănunchiuri de cârcei 
atent aleși cu mult timp înainte, special pentru această 
ceremonie unică, apoi am început să hoinăresc prin gră- 
mada de ramuri, în miresmele și zgomotele de pădure în 
vreme de toamnă. Căldura sporise și de acum sprâncenele 
nu mai reușeau să contenească valul de nestăvilit al sudo- 
rii care-mi inunda fruntea. Mi-am dorit dintr-odată să mă 
cufund în umbra arcadelor și o sete de nesuportat m-a 
sufocat, umflându-mi limba între dinți. 

Am fost aspirat de o boltă întunecată... O sală de 
dans, cu dalele podelei de un negru profund ca o oglindă, 
cu ecourile totodată apropiate și îndepărtate; un dom 
al nopţii, albastru ca somnul animalelor ascunse sub 
pământ. Degetele mele de la picioare au lăsat un halou de 
noroi dezgustător pe marmură, mărturie a unei febre care 
capătă deodată aspectul de umezeală obscenă în aceste 
locuri unde geamurile și oglinzile par concepute pentru 
orice altceva decât să primească răsuflarea celor care mor. 
La picioarele mele, un pumn de confetti schițase în grabă 
o planisferă de constelații necunoscute. Un şal de mătase, 
mișcat de un curent de aer, plutea aproape de podea, o 
stranie țesătură de fum, alunecând de pe umerii unei dan- 
satoare ca să sfârșească acolo, deplasându-se la suprafața 
lacului de cerneală închegată. 

Ca un intrus în lumea aceasta de zăpadă neagră, cu 
sudoarea și gâfâielile mele, am simţit brusc dorința să mă 
uit dacă tălpile mele nu spărseseră sticla din care părea 
alcătuită podeaua și dacă, de acum, călcâiele nu mi se 
afundau într-un iaz cu valuri perpetue, tatuându-mă pe 
viaţă în modul cel mai ridicol. 


132 SERGE BRUSSOLO 


Femeia stătea retrasă, sprijinită pe o cariatidă, iar 
mâna ei pală, albăstruie, cu unghii vineţii din pricina 
unui frig interior incontrolabil, se odihnea cu exacti- 
tate între sânii sculpturii într-un gest involuntar pro- 
vocator. O eșarfă lungă de mătase gri îi înfășura gâtul, 
despărțindu-se în două la spate, fiecare fâșie atârnându-i de 
o parte și cealaltă a claviculelor, până la pământ, încon- 
jurându-i trupul gol și îngheţat cu o paranteză de pânză. 
Avea pântecele greu și sânii moi. Reţele de vene violete 
îi străbăteau carnea fără să-i depășească suprafaţa pie- 
lii, lăsând să mi se contureze în minte imaginea unui 
porțelan cu crăpături fine. Fragil. Umbra își ascundea 
trăsăturile și n-am putut să zăresc decât un profil dens 
şi fără graţie, pal și răvășitor, când braţul ei mi-a întins o 
cupă cu un lichid oarecare... 

Am băut. Fără un cuvânt. Când am terminat, prin- 
zându-i degetele rămase la vedere, mi-am îndoit ceafa, 
punându-mi buzele pe dosul mâinii ei, chiar deasupra 
liniei strâmbe a articulaţiilor. Ea nu s-a clintit și, totuși, în 
clipa în care și-a coborât mâna, am văzut cât se poate de 
clar arsura oribilă pe care o lăsaseră buzele mele pe pielea 
ei netedă și rece, ca o linie dublă umflată de bășici sân- 
gerii. Poate că, dacă mi-aş fi apropiat urechea, aș fi putut 
percepe chiar în clipa când îi sărutasem mâna sfârâitul și 
mirosul specific de carne arsă... 

Femeia a surâs cu un aer trist, plictisit și monden, ca 
o gazdă care — în timpul unui dineu de lux - ar observa o 
greșeală de protocol independentă de voinţa ei și ar apela 
astfel la indulgenţa complice a invitaţilor. Am ieșit. Din 
nou bulevardele, căldura și înșiruirea rugurilor mărginind 
asfaltul la intervale regulate. Aveam într-adevăr febră? Nu 
mai mare decât de obicei, fără îndoială. 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 133 


Am observat că unii îmi evitau privirea, că alții, dim- 
potrivă, mai vicleni, se prefăceau că se uită la mine, fără 
să mă vadă, ca și cum aș fi fost despuiat de orice opacitate, 
într-un cuvânt, transparent. 

Trecerea prin sala de dans nu-mi servise la nimic, doar 
că acum simțeam și mai puternic arșița de afară. Grupuri 
de fete goale și tăcute umpleau balcoanele la fiecare colţ 
de stradă. Când ridicam capul, puteam să le zăresc părul 
des al pubisurilor ferme, vopsit cu fosfor roșu, ca și genele, 
părul sau vârful sânilor. Unele își răseseră părul și craniile 
lor chele, care îmbrăcau ca o cască crusta de fosfor staco- 
jie, îmi evocau fără putinţă de tăgadă imaginea unor bețe 
de chibrit enorme. 

Cred că două sau trei dintre ele mi-au surâs, dar nu 
pot să jur că a fost așa... Am remarcat că trăsăturile lor 
ostenite păstrau încă urmele oboselii din ajun, ale cânte- 
celor, ale horelor, ale fricii poate. Pentru că știu că noap- 
tea, pe străduțe, au loc petreceri stranii, farandole îngrozi- 
toare în care fete și băieți dansează încorsetați în costume 
date cu fosfor alb care ia foc spontan de îndată ce căldura 
din atmosferă depășește limita fatidică de 30°C, ceea ce îi 
obligă să dispară, să fugă de pe străzi și din locurile des- 
coperite de cum apar primele raze de soare. De altfel, vai 
de cel pe care lumina zilei îl surprinde doborât de beţie 
pe peluza unui parc, tolănit în costumul său ucigător, al 
cărui alb prăfos nu poate să nu amintească de consistenţa 
nesigură a aripilor de fluture. 

Transformat în torță arzătoare, el nu ar avea nici 
măcar posibilitatea de a se arunca în prima fântână din 
cale, pentru că aceasta n-ar face decât să-i ațâţe focul 
care-l mistuie. Şi cu toate astea, ei o iau de la început. În 
fiecare noapte. Străbătând orașul, într-un decor pueril și 


134 SERGE BRUSSOLO 


desuet de sărbătoare italiană, reconstituit minuţios, ei se 
răspândesc, teribil de vulnerabili, de vizibili, de expuși la 
cel mai mic frecuș prea brutal, la jarul țigărilor pe care 
unii se apucă să le fumeze din sfidare, bravadă și dan- 
dism. Dansează fără ceas, fără repere de vreun fel, pentru 
că toate orologiile din oraș au fost oprite. Dansează, deși 
știu că la această latitudine noaptea cedează locul soarelui 
fără niciun moment intermediar, iar vinul îi face să piardă 
noțiunea timpului și ca atare vor fi în curând incapabili să 
prevadă unde și când îi va surprinde lumina zilei. 

Așa că pieţele, grădinile, marile esplanade care nu 
lasă deloc vreun loc în care să te adăpostești sunt în mod 
special apreciate de sarabandele ironice și disperate. „Cu 
cât riscul e mai mare, cu atât petrecerea e mai frumoasă“, 
spun cântecele, și nu doar o farandolă s-a aprins deodată 
asemenea unui fitil arzător, făcându-i scrum în câteva 
secunde pe toţi cei care doar cu o clipă mai devreme se 
ţineau de mână; fără să lase nicio urmă pe dale decât o 
ghirlandă de trupuri carbonizate, curios reduse și defor- 
mate sub acţiunea focului, tragice statui de gudron pe care 
întâmplarea le-a făcut să se chircească în funcţie de ati- 
tudini izvorâte direct din ritualurile de magie străveche. 

Setea și febra m-au făcut din nou să mă clatin și să caut 
refugiu la adăpostul pridvoarelor. Pe o scară exterioară, 
mâinile mele umede și arzătoare s-au lipit de o placă din 
marmură șlefuită, fixată deasupra unui ciocănaș de bătut 
în ușă din bronz. Preluând rolul ochilor, pe moment orbiţi 
de penumbră, degetele mele au descifrat literele cuvântu- 
lui „MUZEU“ gravat cu linii mari şi puncte despărţitoare. 
Un covor negru ca tușul mi-a călăuzit pașii printre rân- 
durile de lanţuri aurite menite să protejeze obiectele 
expuse de curiozitatea tactilă a vizitatorilor. Curentul de 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 135 


aer dinspre ușa rămasă deschisă a făcut să clincăne ghir- 
landa de zale într-un ritm nou. Imediat mirosul acid care 
emana de la sculpturile aliniate m-a copleșit, iritându-mi 
sinusurile, producându-mi furnicături de-a lungul nărilor, 
şi m-am adâncit în contemplarea statuilor galben-lămâie 
care jalonau galeria. Fecioare zvelte, fusuri de pliuri și 
văluri, în vârful cărora ieșea în cele din urmă un chip al 
absenței sau al neantului care se cască. Titani înțepeniţi 
într-o ultimă și prodigioasă convulsie. Efebi cu corpuri 
în curburi tandre și dure totodată și atâţia alţii, picioare 
pe piedestalurile lor de abanos, extrași din pucioasă de o 
daltă de geniu. Capodopere casabile, de o fragilitate incre- 
dibilă, cu parfum sufocant, pe care o lovitură cu cotul le 
poate transforma în fărâme, în praf, pe care o scânteie le 
poate aprinde într-un șuvoi de fum irespirabil, care nu 
va lăsa în urma operei decât o floare uriașă de funingine 
împroșcând zidul ca o umbră uitată a obiectului care nu 
mai este. Niciodată n-am putut rezista fascinaţiei acestor 
trupuri, acestor gesturi, immortalizate de artist într-o mate- 
rie atât de puțin adecvată nemuririi: pucioasa; disperării 
intelectuale provocate de minunile acestea friabile și pră- 
foase pe care le-ai vrea eterne, apărate pentru totdeauna 
de distrugerea timpului, și pe care le descoperi, dimpo- 
trivă, sfâșietoare în fragilitatea lor, ca și cum creatorul — 
alegând pentru arta lui un material cu deosebire perisabil — 
a vrut să pună în valoare ironia vulnerabilităţii lor. 

Am traversat sala cu pași lenți, lăsând în urma mea 
șirul dublu de creații inflamabile, și am intrat în bibliotecă. 
Mirosul de piele și de hârtie, venind în valuri grele ornate 
cu miasma de mucegai și praf, a depășit treptat efluvi- 
ile acre de pucioasă și nu a mai trebuit decât să-mi las 
degetele să se plimbe pe etajere, trecând peste legăturile 


136 SERGE BRUSSOLO 


în aur ale volumelor ca sulurile unei roți de rugăciuni... 
Curiozitatea unui popor dormea acolo, expusă ciuper- 
cilor, rozătoarelor de orice specie: tratate despre teoria 
flogisticului, stabilind că focul este însuși principiul alcă- 
tuirii corpurilor; studii absconse despre descompunerea 
peștilor și emanațiile de fosfură de hidrogen aflate la ori- 
ginea acelor ignis fatuus; pergamente ale căror înlănțuiri 
de caractere orientale vorbeau despre secretul focului gre- 
cesc; istoria focurilor bengaleze și a artificiilor în treizeci 
de volume, având ca principale secţiuni expuneri com- 
plete și foarte savante despre candele romane, rachete, 
beţișoare sclipitoare, șerpi și jerbe... Mi-am continuat 
drumul, apăsându-mi palmele răcorite de pielea coperte- 
lor pe obrajii care ardeau din pricina infecţiei. Un culoar 
ascendent m-a proiectat în lumea de aramă a pirometre- 
lor, într-o pădure de cadrane febrile cu indicatoare unele 
mai sensibile decât altele. Deoarece nu cunoșteam unita- 
tea aleasă pentru măsurare, fremătarea și saltul cursoa- 
relor roșii la trecerea pe lângă aparate nu mi-au permis 
să-mi fac o idee despre starea mea. Culoarul ducea la o 
sală imensă, a cărei arhitectură necăutată, bazată doar pe 
întrepătrunderi de blocuri enorme, m-a făcut să cred că 
se situa probabil în interiorul fortificațiilor ce înconjurau 
orașul. Acolo era umed și rece. Niciun sistem de iluminare 
nu putea risipi penumbra întreținută de cele două crene- 
luri cu deschideri acoperite de uscături, așa că mi-am ţinut 
respiraţia, știind dinainte ce voi descoperi. Foarte rapid 
și deloc surprinzător, în orbecăiala lor, degetele mele au 
atins suprafaţa netedă a unei vitrine și am știut de îndată 
că nu mă înșelasem. 

Am închis ochii, încercând să-mi imaginez decorul 
care mă înconjura: vitrinele cu obiecte expuse, ca niște 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 137 


acvarii înalte și înguste, dispuse pe rânduri, închizând 
în interiorul pereţilor pânze unice aparţinând vechilor 
maeștri, tapiserii inestimabile, stofe, mătăsuri, pictate 
odinioară de peneluri de geniu. O lume întreagă de por- 
trete, de fresce, de tripticuri de neînlocuit pictate sau 
ţesute la vremea lor cu ajutorul unor materiale provenite 
din anhidrida fosforică și posedând de atunci facultatea 
neplăcută de a se aprinde spontan sau la simplul contact 
cu aerul. 

De aceea era obligatoriu să fie ţinute permanent 
închise sub vid în vitrinele acestea izolate, zăvorâte, care 
păreau, la prima vedere, că le ţin definitiv departe de orice 
pericol. În același timp, a sta liniștit bazându-te pe această 
falsă evidenţă ar fi însemnat dovada unei grave lipse de 
cunoaștere a marii perversităţi estetice a artiștilor acestei 
planete, pentru că nici măcar unul dintre geamurile de 
protecţie nu era îndeajuns de gros ca să reziste la o sim- 
plă piatră aruncată. Unele vitrine — în special cele care 
adăpostesc comori artistice fără egal — sunt făcute din 
cristalul cel mai fragil, iar simplul impact al unei păsări 
rătăcite, zburând la întâmplare după ce a intrat printr-un 
crenel, ar fi suficient ca să crape geamul pe toată lungi- 
mea sa, lăsând aerul ambiant să pătrundă între pereţii 
vitrinei cu un șuierat ascuţit. Niciuna dintre materiile 
fosforice expuse nu va rezista mai mult de câteva secunde 
unui astfel de tratament, așa că ai vedea tapiseria pierind, 
victimă a combustiei interne, a unei distrugeri înscrise în 
pigmenți, în lână, în fire încă din prima zi a existenţei sale, 
a creării sale, când a fost executată într-o cameră etanşă 
de un individ îmbrăcat în scafandru, în vid total. Ce poate 
fi mai fascinant pentru minte decât imaginea acestui joc 
obscen și subtil în care artistul se străduiește să distrugă 


138 SERGE BRUSSOLO 


creând și în care, departe dea vrea să-și vadă opera sortită 
durabilităţii, se căznește să creeze ceva infinit de delicat 
și fragil, în care germenul morții se poate trezi oricând. 
Astfel că prezenţa permanentă a pericolului îl menţine pe 
estet, pe amator, într-o stare de rară și puternică exaltare, 
pierzându-și percepţia asupra lucrurilor, senzaţie ana- 
loagă cu cea pe care o poţi trăi atunci când privești chi- 
purile oamenilor de pe un peron, într-o gară, încercând să 
le gravezi în memorie în câteva secunde, pentru că ştii că 
nu le vei mai revedea niciodată. Am refăcut drumul, fără 
grabă, dus de torpoarea febrei. Amorțit și totuși terifiat la 
gândul că va trebui să dau iar piept cu căldura străzii. 

E adevărat că aici, pe planeta aceasta, pe străzile aces- 
tea, sub arcadele acestea, în inima acestor bolți de mar- 
mură, se moare de stranii boli înghețate, care ucid fără 
febră sau sudoare. lar femeile și bărbaţii aceștia suferă 
de tulburări glaciale bizare — senzaţia permanentă de 
frig este dublată treptat de o slăbiciune generală, având 
ca efect boli de langoare iremediabile. „Adiabatism..“, a 
murmurat odată, acum mult timp, o fată la urechea mea, 
rezumând într-un singur cuvânt problema corpurilorcare 
nici nu primesc, nici nu transmit vreo cantitate de căl- 
dură. De aici fascinația lor pentru foc, întru totul estetică, 
şi cultul morbid pentru incinerare. Dar ce importanţă are 
în fond, de vreme ce sarcina mea nu este de a filosofa, ci 
de acţiona. Știu că ei ard fără să simtă nimic și că un copil 
îşi poate trece mâna prin flăcări și să-și privească degetele 
carbonizate zbârcindu-se, fără să înceteze o singură clipă 
să-și mestece carnea care îi umple gura. Ce importanţă 
mai are că cupluri goale se tăvălesc pe cearșafuri umezite 
de benzină și își freacă trupurile unul de altul cu disperare, 
deși știu că în câteva secunde pubisul băiatului, uns cu 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 139 


fosfor și clorat de potasiu, se va lovi de muntele lui Venus 
al partenerei sale, lăcuit el însuși cu o peliculă abrazivă 
care joacă rolul de aprinzător, și că din contactul acela va 
ţâșni scânteia care îi va aprinde într-o ultimă îmbrăţișare. 
Ce importanţă are... 

Rolul meu se va sfârși în câteva ore, de îndată ce toţi 
vor ajunge în vârful rugurilor, asemenea unor naufragiați 
care se agaţă cu disperare de coama unei minuscule insule 
pustii, și de îndată ce eu însumi, mergând pe străzile 
acum goale, voi ajunge în sala marelui consiliu unde mă 
va aștepta, așezat în mijlocul uriașei mese de gală, pierdut 
în mijlocul unei imensităţi de lac întunecat, unicul chibrit 
din oraș. 

Poate că, asemenea unora dintre conaţionalii lor din 
alte orașe, ar fi pregătit pentru mine unul din combine- 
zoanele de azbest alb și inform în care se deschide, numai 
la nivelul ochilor, fanta îngustă a unui vizor din geam igni- 
fug, dar astfel de atenţii, deși demonstrează o delicateţe 
extremă, sunt perfect inutile. 

Voi lua chibritul, îl voi pune pe buzele mele arzând 
de febră, atent la sfârâitul scurt care precedă aprinderea, 
apoi cu un gest scurt din braţ îl voi arunca pe fereastră, în 
prima fântână debordând de alcool. Apoi... 

Apoi, mă voi îndepărta în toiul primelor sfârâituri 
ale incendiului care se va întinde de la fântâni la râuri, de 
la râuri la ruguri, voi ieși din oraș, trecând prin izbucni- 
rile de flăcărui suflate de vânt prin fiecare deschizătură. 
Poate că voi îmbrăca totuși combinezonul din azbest doar 
pentru plăcerea de a-l vedea înnegrindu-se în volutele de 
funingine... 

Voi ieși pe poarta mare a orașului, având grijă să nu-mi 
întorc privirea decât în momentul în care aș apuca-o prin 


140 SERGE BRUSSOLO 


mijlocul labirintului de trunchiuri care acoperă colina. 
Atunci voi vedea fumul în valuri groase și dure, țâșnind 
ca un șuvoi în fierbere din vârful turnurilor, pe care în 
cele din urmă le voi confunda în mintea mea cu furnalele 
unei uzine; și vuietul incendiului se va face auzit îndără- 
tul zidurilor de apărare cu bubuituri surde și puternice. 
Mă voi întoarce pentru a doua oară în clipa în care picioa- 
rele mele vor păși pe câmpie, ca să înregistrez în adâncul 
minţii imaginea colinei devenite un rug gigantic, bulgăre 
de flăcări în mijlocul deșertului, și să aud tremurul apăsă- 
tor al vâlvătăilor. 

Odată ce ultimul foc s-a stins, voi face drum întors, 
escaladând încă o dată delușorul în trosnetul sec al 
scoarțelor carbonizate. Voi urca spre vârf, spre zidurile 
înnegrite, strângând la piept cutiuța de lemn alb cu eti- 
chetă de caiet de școală, din cele cu două linii punctate, 
paralele, și încadrate de chenar gros albastru obișnuit. 
Încetișor, cu palma căuș, voi vărsa între pereţii recipi- 
entului neînsemnat și fragil cenușa unui popor lipsit de 
importanţă ca speranţă de reușită. Seara, cu unghiile mur- 
dare de cerneală albastră, cu degetele strânse pe mânerul 
filiform al micului toc, va trebui să caligrafiez sârguincios 
numele orașului, al planetei și al locuitorilor săi dintr-o 
trăsătură care-mi va pârjoli pe loc răsuflarea mea de foc... 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 14] 


UI EREBUS ŞI AL 


O secundă mai devreme, trăsese scaunul în mijlocul holu- 
lui, un scaun de lemn masiv, cu spătarul în mod curios 
prea înalt, depășindu-i cu mai bine de cincizeci de centi- 
metri casca, și se așezase în fața uşii. Apoi, pătratele mari 
în alb și negru ale mozaicului ca o tablă de șah i-au creat 
impresia că este singur, pierdut în centrul tablei de joc, 
rege fără supuși și fără armată, așteptând o ultimă lovitură 
care să-l facă mat. Lumina prea slabă a becului fixat dea- 
supra gheretei portarului nu permitea vederea pereţilor, 
de fiecare parte, și a tavanului boltit, cu prelungirile de 
stuc prăfoase, ascuns probabil de promoroaca pânzelor de 
păianjen. S-a gândit deodată că ar fi trebuit să se ridice, 
să-și afunde mâna în hăul de întuneric care înconjura sca- 
unul, ca să se asigure de prezența pereţilor, dar o neliniște 
bruscă l-a pironit pe asamblajul de lemn asimetric (scaun 
de rugăciune sau de infirm, nu știa exact) ca și cum limi- 
tele încăperii s-ar fi topit la contactul cu noaptea, lăsând 
să existe suspendate în cosmos doar cele câteva pătrate 
albe și negre încă luminate de becul pâlpâind, la capătul 
puterii. Pentru o clipă l-a cuprins ameţeala, apoi orologiul 
a bătut în sfârşit de opt ori și fanta uriașă de aramă din 
partea de jos a ușii, pentru primirea corespondenţei și a 


142 SERGE BRUSSOLO 


pachetelor, a scuipat ceva cu zgomot metalic. Grosimea 
ușii de stejar (un metru, poate doi?) l-a împiedicat să 
perceapă sunetul produs de pașii factorului poștal care 
se îndepărta pe partea cealaltă a străzii. S-a lăsat să alu- 
nece de pe scaun cu prudenţă și a îngenuncheat în mijlo- 
cul unei dale negre, atât de strălucitoare, încât îi reflecta 
propria imagine așa cum ar fi făcut-o o oglindă mată sau 
întunecată. 

Valiza era acolo, ca de obicei, grea, frumoasă. O piele 
groasă, striată, roșu intens, ferecată în cupru. Bărbatul și-a 
pus obrazul pe capacul umflat, bombat ca sub efectul unei 
fermentaţii interne, pândind cu lăcomie murmurul puter- 
nic, surd. Un sunet hipnotic, o melodie a somnolenţei, 
un cântec de leagăn blestemat, psalmodiat de mii de guri 
microscopice. Deja își luase cheița strălucitoare de la gât, 
broasca a scos iodlerul ei ascuţit de mecanism bruscat și, 
pentru o clipă, placa de aramă a sclipit, cu inscripţia ei 
atât de mică, de fină, încât ţi-ar fi trebuit ochi de liliputan 
sau de insectă ca să o descifrezi: „Hypnos, fiul lui Erebus 
și al Nopţii“... Instinctiv, și-a atins casca, pe care aceleași 
cuvinte șerpuiau sub emblema hipno-brigadei. După un 
scurt moment de ezitare, a adus valiza în mijlocul holului, 
chiar în fața primelor trepte ale scării, în vreme ce pal- 
mele sale umede pe încuietorile reci erau înconjurate de 
un halou de aburi. Urma să se îndepărteze când, deodată, 
capacul s-a deschis împins din interior și un val zumzăitor 
a țâșnit dinăuntru, învăluindu-i chipul și umerii, fum viu, 
nor de piciorușe și aripi. 

Muștele. Se revărsau din valiză, hemoragie de-un 
negru intens, albăstrui, ca să dispară apoi de îndată, 
topindu-se în întunericul holului, strângându-se din nou 
în roi — pată mișcătoare cu contururi imprecise — înainte 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 143 


de a se ridica în vârtejuri în interiorul puţului format de 
casa scării care deservea cele opt sute cincizeci de etaje. 
Bărbatul a rămas mult timp nemișcat, cu valiza goală în 
mână, cu chipul ridicat, ascultând cum descrește zumză- 
itul ca un cântec de leagăn fredonat cu gura închisă. Apoi 
s-a lăsat din nou, încet, liniștea. Paznicul s-a scuturat, a 
semnat recipisa de primire lipită pe fundul capacului, și-a 
adăugat numărul de înscriere și a aruncat valiza prin fanta 
de aramă. Scaunul gol trona în mijlocul tablei de șah din 
hol ca un obiect nou, necunoscut, pradă uimirii jucători- 
lor invizibili, cufundațţi în întuneric. S-a gândit că venise 
deja ora și a fluierat printre degete ca să scoată calul din 
gheretă. Animalul a apărut cu coama lipsită de strălucire, 
cu pântecele supt, cu coastele ieșite în afară. Copitele îi 
bocăneau tare pe carelaj. În gheretă, bărbatul a luat pușca 
și a strecurat în buzunar câteva cartușe de tras la distanţă. 

A chemat liftul, a cărui ușă s-a deschis cu un scrâșnet 
puternic din pricina ruginii. Fără să aștepte, a tras calul de 
frâul uzat; pentru o clipă, cabina gri s-a legănat sub greu- 
tatea celor doi, apoi ușa s-a închis cu un șuierat. Uneori, 
paznicului îi era rușine să ia calul, atât de bătrân, atât de 
răpciugos, dar culoarele erau prea lungi ca să le străbată 
pe jos... Și pe urmă, seara (trebuia s-o spună), în lumina 
slabăa bivuacului, în ungherul vreunui palier, silueta ani- 
malului, prezenţa și mirosul lui îl linișteau. 

Cabina liftului a rămas nemișcată la primul etaj, râcâ- 
ind betonul. Muștele acopereau deja solul, covor zgomotos 
cu reflexe metalice, lipindu-se ca niște plăci compacte de 
pardoseala culoarului, urcând, în unele locuri, chiar până 
la jumătatea peretelui. Acolo unde trecerea era dificilă — 
de îndată ce părăseai spațiul strâmt, dar liniștitor al ascen- 
sorului — era indicat să înaintezi prudent. Bărbatul nu 


144 SERGE BRUSSOLO 


ştiuse niciodată cu adevărat să distingă speciile, iar dacă 
îi era indiferent să strivească sub tălpi varietăţi domes- 
tice verzi sau albastre, ale căror ouă formează un soi de 
carne colcăitoare, sau muște de grajd, care transmit boala 
numită dalac, în schimb era întotdeauna periculos să ţi 
se-ntâmple — fie și accidental — să calci peste muștele 
glossina palpalis. Purtătoare sacre ale tripanozomiazei sau 
boala somnului, mai cunoscute sub denumirea populară de 
muște țeţe. Și, uneori, o astfel de eventualitate îl paraliza. 

Adormiţii erau acolo, distribuiţi de-a lungul camere- 
lor fără uși, care se deschideau ca niște chilii pictate în 
negru, lipsite de intimitate, toate asemănându-se prin 
goliciunea lor. Nimic altceva decât pata pe care o alcătuia 
patul, cu cearșaful și cuvertura sa maronie. Silueta străve- 
zie a adormitului fragmentată în atitudinile grotești sau 
temătoare ale somnului. Nimic, nimic altceva decât data și 
ora la care fiecare se afundase în neantul moţăielii, scrise 
cu cretă în mijlocul peretelui... Unii dormeau astfel de şase 
luni, un an, poate mai mult. Cu capul căzut pe spate, cu 
gura deschisă; încovrigați, în diagonală, în mirosul acru al 
sudorii și dejecţiilor, insensibili la muștele care mergeau 
pe ei, îi pișcau și apoi zburau către altă cameră, la un alt 
adormit. Atâta carne inertă pe care nimic n-ar fi făcut-o 
să tresară, care se oferea înțepăturilor. 

În curând, paznicul va înainta prin ceața insectelor, 
va merge din odaie în odaie, îndeplinindu-și veșnicul 
ceremonial. Substanţa nutritivă mai întâi, injectarea de 
proteine, două fiole pentru fiecare individ. la seringa, 
caută pe trupul palid care respiră slab un loc încă fără 
urme de pișcături și înfige acul. Apoi smulge cearșaful și 
pătura murdare de urină și excremente, le face ghemo- 
toc și le aruncă în gaura ghenei. Azvârle pe pântecele gol 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 145 


(bărbat sau femeie, nu contează) două-trei găleți de apă 
de la robinetul de pe palier, în care a dizolvat în preala- 
bil un comprimat bactericid. Şi apoi o ia de la început... 
Adeseori apa care era îngheţată sau mai degrabă starea 
de mizerie de nedescris a acestor adulţi reveniţi la stadiul 
de nou-născuți incapabili să-și controleze sfincterele îl 
obligau să folosească un furtun cu jet biciuitor și dur, dar 
nimic nu-i trezea pe adormiţi și, în plus, dușurile pline de 
cruzime dădeau naștere în creierele lor amorţite la stra- 
nii vise lichide. De abia ce ieșea, că muștele se întorceau. 
Pete negre suspendate în aer, mereu în mișcare, avide să 
exploreze încheietura unui cot, un pliu de la vintre ca să-și 
înfigă acele minuscule... 

Culoarul era lung, foarte lung. Un bulevard-dormitor, 
presărat la intervale regulate de micile deschizături negre 
ale celulelor individuale. Uneori un incident întrerupea 
repetiţia hipnotică a gesturilor. Cel mai adesea era întâl- 
nirea cu un somnambul care trebuia condus în celula lui, 
chiar legat, sau cu un insomniac care rătăcea în mijlocul 
culoarelor, vorbind cu voce tare sau încercând disperat 
să-și trezească tovarășii. 

Atunci, paznicul trebuia să-și ia pușca, s-o sprijine de 
umăr și... să tragă. 

În alte momente, în funcţie de dispoziția pe care 
o avea, îi venea cheful să le acorde o șansă, așa că le 
explica, cu voce joasă, cum să adoarmă din nou, să se 
întindă pe spate, cu picioarele desfăcute, și să închidă 
ochii. Unii își reluau somnul pentru un an, poate doi; 
și el își continua drumul, cu calul șchiopătând înapoia 
lui. La începutul iernii, trăgea la sorţi numele a o sută de 
adormite între șaptesprezece și patruzeci de ani, pe care 
s-ar fi străduit apoi să le fecundeze în timpul somnului, 


146 SERGE BRUSSOLO 


în așa fel încât ele să se trezească având pântecele umflat 
pentru o sarcină de cinci-șase luni. Unele nășteau, de 
altfel, chiar fără să-și vină în fire. El mergea de la un 
capăt la altul al turnului, acuplându-se la întâmplare, 
fără să aprindă lumina, fără să știe chipul celor cărora le 
umplea pântecele cu sămânța lui. (Brigăzile de fecundări 
fuseseră bineînțeles create ca să încerce să stopeze teri- 
bila descreștere a curbei natalității, nu era nimic anor- 
mal în privința asta!) 

Dormeau. Toţi. Fericiţi de această încetinire a vieții. 

Dormeau... Niciun vis, nicio compensare onirică, 
nimic, doar distrugerea voluptuoasă cauzată de o obo- 
seală inepuizabilă. Dormeau, striviți de un somn tot mai 
greu. Întru totul dedaţi, dăruiți muștei țețe, purtătoarea 
odihnei, a uitării... Bărbatul înainta. Culoarele acelea nu 
prezentau decât o siguranţă relativă, fiecare palier având 
delincvenţii săi, în majoritate tineri, care rătăceau de la 
un etaj la altul, violând femei și fete în timpul somnului, 
ajungând uneori până la a le arunca — totadormite — pe 
fereastră sau în cușca liftului. 

El înainta... În mijlocul ritmului sacadat al coru- 
lui de respirații dezacordate, în această locuinţă socială 
de pe lumea cealaltă, în care fiecare adormit se agăța de 
patul lui ca un înecat de scândura sa, în această cazarmă 
în care puterea somnului o înlocuise pe a focului. Ei dor- 
meau, soldaţi stranii de pe un câmp de luptă straniu, 
doborâţi de-a lungul cearșafurilor mototolite și al căror 
unic act de eroism consista în a imita nemișcarea cada- 
vrelor. Dormeau, adepți supuși ai cultului tripanozomia- 
zei, luptători ai somnului, stane de piatră ai căror ochi 
acoperiți de cruste nu se întredeschideau decât o dată la 
doi ani, ale căror guri care nu mai știau nici să mănânce, 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 147 


nici să vorbească gemeau cerând întunericul și muștele... 
Dormeau, glorioși în devotamentul lor; de abia dacă visau, 
atât de rău îi apăsa oboseala împovărătoare, laminor care 
nu le lăsa nici măcar consolarea unei vieţi onirice... Și 
paznicul trecea, ungând trupurile cu pomezi, îngrijind 
ulceraţiile pielii, dezinfectând plesniturile, iritaţiile ivite 
de pe urma urinei și a sudorii. 

Era amantul a mii de femei, tatăl a mii de copii, care 
erau duși de îndată în altă clădire, în alte paturi, la alte 
muște. Și niciunul nu l-ar fi cunoscut, văzut, chemat, 
inconștienţi cum erau de existenţa lui, ca și dea lor... 

Aceea era legea, lui nu i se cuvenea să-i caute originea, 
nici să-i estimeze rezultatele. 

Mergea, cu calul șontâcăind îndărătul lui. Împreună, 
nu ajungeau la capătul culoarului decât noaptea. Atunci 
bărbatul aprindea reșoul micuţ, întindea pătura în drep- 
tul ușii gri a liftului, atunci... A doua zi, în zori, trebuia să 
plece din nou, ceva mai sus, către al doilea etaj. Și să o ia 
de la început... 


2. 


Prima dată când s-a trezit, ploaia de toamnă răpăia pe 
geamuri ca o mașină de scris ruginită care înnebunise pe 
neașteptate. O frunză uscată, purtată de vânturile ascen- 
dente, reușise să urce de-a lungul tunelului format de 
turnurile prea apropiate între ele și se lipise de gemuleţul 
aflat la etajul o sută de la nivelul străzii. 

Când a deschis ochii pentru a doua oară, un dop de 
zăpadă astupa complet ferestruica. O zăpadă deasă și gra- 
nuloasă ca un piure gălbejit, rezistent la amestecare. 


148 SERGE BRUSSOLO 


Când și-a recăpătat conștiința pentru a treia oară, 
soarele de august se juca în vârtejurile de praf de ciment 
pe care vântul le smulgea din fațadă. La înălțimea aceasta 
clădirile sufereau atacul constant al erodării. 

Lucarna era rotundă și largă, iar praful care îi acope- 
rea treptat partea exterioară îi dădea aspectul unei oglinzi 
verzi-albăstrui. De când se trezise, Sheeny o tot ștergea 
dimineața și seara cu o bucată de dantelă dintr-un furou 
negru vechi, dar ferestruica devenea încetul cu încetul 
tot mai opacă, o uriașă pleoapă cenușie care se închidea. 
Într-o zi avea să nu mai vadă nimic; deja păsările care 
se loveau câteodată de geam, purtate de curenţii de aer, 
nu mai erau decât siluete imprecise, fusuri vagi argintii, 
fără cap și coadă. Și cu toate astea, Sheeny se pricepea la 
păsări... Pescărușul-cicatrice care se așază pe stucatura 
fațadelor și secretă pe toată întinderea ei un acid care 
atacă piatra și oţelul, săpând o gaură până la schelărie... 
Suliţa-purpurie care atacă prin bubuituri, o adevărată 
ploaie de ciocuri ciuruind totul la trecerea lor, șoimul- 
sabie cu aripi tăioase care zboară ca o lamă și-l decapi- 
tează pe trecător, corbul-mitralieră cu pene ghintuite care 
explodează când se simte pierdut. Și atâtea altele... 

Chiar dacă își lipea obrazul de geam, tot nu mai vedea 
nimic; strada cu trotuarele de licheni și inflorescențele 
moi dispăruse sub ceața de insecte. 

Lucarna era rotundă și largă, proiectând în întune- 
ricul camerei un fascicul lung și verzui de lumină sub- 
marină. Uneori aveai impresia că un far lipsit de intensi- 
tate mătura camera cu un mănunchi de raze muribunde, 
ca pentru a verifica prezenţa tinerei. Lumina de acvariu 
cădea peste cearșafurile mototolite ale patului, accen- 
tuând cel mai mic pliu, transformând fiecare cută în 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 149 


crăpătură, fiecare adâncitură în crater. Un pat pietrificat, 
un pat lunar, un pat de marmură, cu cearșafuri de o falsă 
moliciune, cu rotunjimi făurite de daltă. Adeseori, când 
venea clipa scufundării în neant, Sheeny avea impresia 
neplăcută că umerii ei goi se vor zdrobi de o saltea din 
piatră, aşa că nu putea să nu verifice cu vârful degetelor 
elasticitatea patului înainte de a se arunca pe el. De altfel, 
patul era prea mare, și chiar dacă își depărta mâinile și 
picioarele până o dureau, Sheeny nu reușea să-l ocupe 
pe de-a-ntregul. Uneori se întindea în diagonală sau își 
punea perna alături, ca pe un manechin mare fără oase. 
Înainte, nu se gândise niciodată că te poți simți goală într-un 
pat. Goală în holul unei gări, goală la bara de la tribunal... 
da, dar într-un pat! 

Acum se îmbrăca pentru a dormi: o cămașă lungă 
de noapte din bumbac și, câteodată, ciorapi de lână 
care-i ajungeau până la jumătatea coapselor. Umezeala 
cearșafurilor era groaznică: să dormi însemna să te stre- 
cori într-un înveliș lipicios și îngheţat. Visa că se târa 
pe coridoare de marmură umede aflate în calea vântu- 
rilor. Adeseori, prefera să se ghemuiască într-un fotoliu, 
înfășurată într-o draperie veche și să rămână așa până o 
săgeta durerea. Și lumina asta! 

Chiar şi îndărătul pleoapelor culoarea ei murdară, 
muribundă te urmărea. 

Ar fi trebuit ca genele să aibă rolul unor voleuri erme- 
tice, ca să o izoleze întru totul de exterior. Sheeny se gân- 
dise să poarte ochelari negri, dar ai ei erau pe jumătate 
folositori, fiindcă una dintre lentile se spărsese în urma 
unei mișcări greşite. Când și-i punea, ochiul drept se 
afunda în întunecime și stângul în ceaţă, ceea ceera foarte 
neplăcut. Singura soluție ar fi fost să aprindă lustra; un 


150 SERGE BRUSSOLO 


carusel uriaș cu ornamente din sticlă care scotea ecouri 
fără sfârșit la cea mai mică adiere. Dar lui Sheeny îi dis- 
plăcea profund să vadă camera, pe care luminazilei o lăsa 
pe trei sferturi în obscuritate aproape totală. Când avea 
nevoie de un obiect, se ridica pipăind ca o oarbă, își plimba 
degetele pe suprafața mobilelor, răsturnând sticluţele sau 
cutiile cu pudră... De altfel, nu avea niciodată nevoie de 
nimic. Hainele ei formau o grămăjoară la piciorul patu- 
lui și cel mai adesea lua ceva la întâmplare, fără măcar să 
deschidă ochii, amuzându-se apoi de rezultat... „Nu mai 
mult de patru extrageri“, hotăra și nu scotea decât patru 
veșminte, ca și cum ar fi tras patru cărţi de joc la întâm- 
plare. O fustă, un pulover, o pereche de mănuși, o batistă... 
Două perechi de încălțări, două maiouri... 

Își interzicea să trișeze, rămânând uneori încălțată 
cu o singură șosetă pentru că nu avusese o mână bună. 
Să inventeze jocuri; jocuri pentru un jucător, pentru un 
singur arbitru... Ce altceva să facă? 

Să încerce să trezească un fior, o întrebare, o nerăb- 
dare... Existau și jocuri mai crude, în care riscai biciuirea, 
arderea, tăierea. Sheeny nu le practica însă decât atunci 
când plictiseala devenea cu adevărat insuportabilă. 

Cea mai simplă metodă era încă înghițirea unui hip- 
notic vreme de o zi sau două, așteptând să se întoarcă 
somnul... 

Înainte ca geamul să devină întunecat, puteai sta 
zile întregi să privești strada. Lui Sheeny nu-i plăceau 
deloc zidurile înalte ale clădirilor care înconjurau canalul 
de asfalt, dar mai erau și păsările... La înălțimea aceasta 
puteai întâlni specii puțin cunoscute, chiar necunoscute. 
La început, Sheeny le desena într-un carnet, încerca să le 
diferenţieze trăsăturile, dându-le nume... 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 151 


Așa a descoperit mierla-ventuză, cu o uriașă putere de 
sugere... Pe urmă îi fusese rușine să caute să se distreze. 

Încetul cu încetul se simţise vinovată că nu-și folo- 
sea timpul de veghe ca să cântărească, asemenea oricărui 
cetățean de treabă, povara plictiselii și să dorească întoar- 
cerea somnului. 

Într-unul din colțurile camerei s-a auzit un bârâit și 
un ecran dreptunghiular a început să strălucească pâlpâ- 
ind. Era ora de film, iar titlul apăruse deja: Păsările pietre- 
lor surde. 

Sheeny s-a chircit în fotoliu, îi era frig. „Extragerea“ 
nu fusese bună dimineaţa asta și nu purta decât un tricou 
și ciorapi de lână. S-a înfășurat în draperie. Era un film 
baroc, plin de chei și enigme, cu simboluri de neînțeles. 
În unele momente, proiecția se întrerupea și spectatorul 
trebuia să aleagă între mai multe variante posibile ale 
poveștii: „1. ea moare; 2. ea este însărcinată; 3. ea își ia 
un amant; 4. ea devine frumoasă...“ Sheeny s-a ridicat și a 
apăsat pe butoanele corespunzând soluţiilor 2 și 4, ceea ce 
era interzis, pentru că alegerea trebuia să fie unică. 

Filmul s-a încurcat și a devenit rapid grotesc, lucru 
lipsit de importanţă pentru că Sheeny oricum nu se uita... 

În caz de insomnie, manualele recomandau de fiecare 
dată să-ţi păstrezi calmul; primul ei gest fusese să acopere 
cadranul ceasului de veghe cu cel dintâi obiect care îi 
picase în mână, adică un chilot de nailon roșu pe care-l 
pusese peste aparat, ascunzându-l privirii. 

Înălțându-se pe vârful picioarelor, cu pulpele întinse 
până la durere, a încercat să-și scoată capul și gâtul în 
afară. Muștele erau acolo, acoperind ca o teacă neagră 
cu reflexe albăstrui aproape toată fațada clădirii World 
Trade Center. Vântul aducea uneori ecoul zumzăitului lor 


152 SERGE BRUSSOLO 


neoprit, melopee surdă, aproape hipnotică, un cântec de 
leagăn cu sunet de scurtcircuit, a cărui percepţie inducea 
inevitabil somnolența. 

Insectele nu-și luau zborul decât în anumite peri- 
oade, conform unui ritm dintre cele mai misterioase, des- 
pre care Nath susținea că urmează fazele Lunii. 

Dar Nath susținea atâtea lucruri... 

Durerea în pulpe a obligat-o să plece de la lucarnă, 
așa că s-a așezat pe marginea patului, cu ochii ațintiți la 
rotundul cerului, pândind cu poftă pata neagră a unei 
muște în căutare de clienți. 

În caz de trezire accidentală, manualul prevedea să te 
pregătești de somn conform ritualului obișnuit; Sheeny 
s-a ridicat așadar, ca să-și scoată hainele. Odată înche- 
iată golirea intestinelor, degetele ei au scobit în cutia cu 
cremă așezată la capul patului și au întins apoi produsul 
pe fiecare pliu al pielii, la subsuori, în regiunea inghinală, 
la încheieturile coturilor, la acelea ale picioarelor, în zona 
sexului și în fanta anală. Crema avea rolul de a evita ca 
fluidele corpului, în principal sudoarea, secretate în peri- 
oada de inconștiență, să provoace iritaţii dureroase, ples- 
nituri ale pielii. Masându-se strașnic, prevenea formarea 
ulceraţiilor, a descuamărilor, a tuturor lucrurilor care 
puteau tulbura odihna cea mai profundă. Cu trupul neplă- 
cut de lipicios, Sheenya pus din nou cutia la capul patului. 

Nath pretindea că unguentul servea doar la a atrage 
muștele, de aici mirosul straniu care se răspândea ca un 
semnal. Poate avea dreptate în această privinţă. Sheeny 
s-a întors pe burtă și a ezitat, incapabilă să se decidă care 
poziţie era cea mai bună. Manualul insista în mod spe- 
cial asupra obligaţiei ca fiecare să-și determine cu precizie 
zonele de alergie la venin. Sheeny nu observase niciodată 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 153 


diferenţe într-adevăr evidente; să fie fața interioară a coap- 
selor? Poate vârfurile sânilor, cu areolele anormal de mari 
și proeminente? După ce-a reflectat, și-a acoperit din nou 
fiecare loc presupus sensibil cu alt strat de cremă, apoi 
s-a întins pe spate, cu picioarele larg desfăcute și a închis 
ochii, pândind clipa în care bâzâitul metalic va umple 
odaia. Pentru o clipă, anticipând, a degustat voluptatea 
de a se oferi înțepăturilor. Și-a imaginat atingerea ușoară 
iritantă a piciorușelor minuscule urcându-i pe genunchi 
până la coapsă, descriind cercuri haotice în jurul ombi- 
licului, apoi durerea, împunsătura ascuţită a acului 
croindu-și loc în carne, retrăgându-se aproape imediat ce 
se forma rotunjimea dură a unei umflături vineții. 

Să speri o a doua înţepătură, să aștepți, cu gura des- 
chisă, oferindu-te, în vreme ce te cuprindea amorțeala 
somnului... A trebuit să se scuture. Timpul trecuse, picioa- 
rele ei prea depărtate o dureau, o sudoare fină de enervare 
începea să-i subțieze stratul de cremă. 

Muștele nu mai veneau; temperatura prea joasă părea 
să le facă a nu mai dori să zboare pe acolo. Sheeny s-a ridi- 
cat în picioare, a smuls chilotul care ascundea ceasul de 
veghe. Trei zile, de trei zile măsura camera de la un capăt 
la altul, trezită din uitare de coșmarul acesta stupid; inca- 
pabilă să adoarmă din nou, alunecând încetișor pe panta 
insomniei. A regretat de îndată că pronunţase cuvântul și 
a început să fredoneze nervos, ca de fiecare dată când voia 
să-și cenzureze un gând rușinos. 

Ca să-și mute mintea, s-a apucat să se gândească la 
Nath, care era inconștient cinci etaje mai jos. Dacă nu 
reușea să adoarmă iarăși, timpul de veghe care îi era acor- 
dat ar fi ajuns în curând la sfârșit și hipno-brigada ar fi 
urcat în camera ei. Ar fi însemnat să recurgă la anestezicele 


154 SERGE BRUSSOLO 


obligatorii, iar când Nath ar fi deschis ochii, ar fi aflat de 
la serviciul de igienă că își risipise prostește, printr-o criză 
de insomnie, timpul destinat conștienţei. Ceea ce fusese 
pe punctul să se petreacă anul trecut, dar, chiar dacă nu 
reușiseră să se sincronizeze întru totul, cel puțin pierdu- 
seră doar o săptămână. 

Pe Sheeny a străbătut-o un fior, se vorbea despre crize 
careputeau dura trei și chiar patru săptămâni, adică tota- 
litatea timpului de veghe anual. Dacă Nath și-ar fi dat 
seama că era singur la trezire, probabil că ar fi căutat altă 
însoțitoare și nimeni nu s-ar fi gândit să-l condamne. 

În orice caz, dacă printr-o minune el ar fi reușit să 
adoarmă din nou, Sheeny era sigură că în niciun caz 
coșmarul nu l-ar fi lăsat în pace. Altă dată, ea dormea până 
la opt luni înlănţuite, fără nicio întrerupere importantă. 
Certificatele de control al serviciului de igienă, lăsate după 
fiecare perfuzie cu substanţe nutritive, puteau s-o ateste. 

Totul începuse cu coșmarul, un vis persistent de care 
nu putea să scape și din care nu păstra la trezire decât 
câteva imagini confuze, lipsite de coerență. 

Mai întâi cameleonul. Intra prin lucarnă, după ce se 
cățărase pe fațada turnului, cu ochii lui mari, mișcători, 
rotindu-se spasmodic de fiecare parte a capului triunghiu- 
lar. Se așeza în dreptul deschiderii și trupul granulos și 
plin de pliuri i se închidea la culoare în contact cu lem- 
nul. Apoi, cu o regularitate de metronom, vârful lipicios al 
limbii sale spinteca aerul, prinzând din zbor orice muscă 
nimerită pe pragul ferestrei. Și Sheeny, neputincioasă, 
pironită pe pat de o vrajă necunoscută, vedea cum toate 
speranțele de a adormi dispăreau între fălcile reptilei. 

Urmau apoi secvențe mai perverse și, ca să spunem 
totul, subversive. Sprijinită în coate pe tejgheaua unui 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 155 


bar clandestin, Sheeny înghițea cantităţi imense de cafea 
neagră servită de chelneri cu aspect dubios, care mânu- 
iau cafetiere mari din tablă. După prohibiţia substanțelor 
excitante, cafeaua se afla în capul listei negre. Ca să înche- 
iem, într-o scenă, ea apărea transportând ilegal în sacoșele 
bicicletei sprayuri cu insecticid și hârtie de prins muște. 
De fiecare dată se trezea scăldată în sudoare, cu pieptul 
strivit de povara angoasei, cu cearșaful strâns în jurul tru- 
pului ca un înveliș năclăit. 

Toate visele ei erau marcate de o gândire subversivă, 
cu adevărat criminală, de impulsuri de revoltă incompa- 
tibile cu cultul pentru tripanozomiază și pentru „musca 
țețe, purtătoarea odihnei“. Sheeny se simțea acum prea 
vinovată ca să recurgă la serviciile medicale; în plus se 
temea să vorbească sub influenţa hipnozei, să se lase pradă 
dorinței de a-și descrie coșmarurile. Nu, nu spera niciun 
ajutor din partea serviciilor de igienă, dimpotrivă! Un 
bâzâit s-a auzit dintr-un colț al încăperii și ecranul drept- 
unghiular a început să strălucească tresărind, era timpul 
pentru film; era mereu vremea pentru film, circuitul de 
distribuție declanșându-se în paralel cu ceasul de veghe. 
Titlul a pâlpâit... Gravitate alfa medie... Alfa medie... Era 
un film venusian în care era de ajuns să apeși pe un buton 
ca eroina să capete faţa ta. Sheeny nu a apăsat însă tasta 
și pe toată durata proiecției personajul feminin a rămas în 
mod straniu decapitat. Frigul urca de-a lungul picioarelor 
ei goale, strecurându-i-se pe sub tricou; s-a înfășurat ner- 
voasă în cearșaf, trăgându-l peste cap ca și când s-ar fi tre- 
zit dintr-un coșmar. Lumina care pătrundea prin lucarnă 
pica pe pat, rotundă, o lumină ca spotul dinaintea intrării 
în scenă. 


156 SERGE BRUSSOLO 


Sheeny ezita. Ar fi putut coborî cinci etaje mai 
jos, să intre la Nath și să se așeze la piciorul patului, în 
învălmășeala cearșafurilor, să-l privească dormind, să-l 
vegheze. Totodată, nu se putea hotărî să părăsească încă- 
perea. I se părea de nesuportat până și gândul de a schița 
cel mai mic efort fizic. Dacă din întâmplare liftul ar fi avut 
o pană când urca, n-ar fi avut niciodată forța să suie trep- 
tele care o separau de etajul ei, ar fi fost în stare să intre în 
orice cameră și să se culce lângă primul adormit întâlnit, 
doar dacă nu se ghemuia în vreun colț al culoarului. 

Apoi îi era teamă de facțiunile subversive care circulau 
pe coridoare, practicanţii insomniei, pe care obișnuinţa 
cu somniferele îi făcuse imuni la înțepăturile muștelor. 
Hipno-brigada îi hăituia neobosit, aceste comandouri 
fantomă dădeau cu insecticide pe coridoare, îmbuibaţi cu 
cafeină şi alte excitante. 

Sheeny, fascinată, se temea de o confruntare, și cu 
toate acestea, ca toată lumea, detesta timpul liber, timpii 
morţi, plini de un vid nesfârșit, pe care nici măcar ecra- 
nul clipind al televizorului nu reușea să-i umple cu ceva. 
Somnul i se părea singura soluţie logică pentru extinderea 
timpului de odihnă determinată de mecanizarea extremă 
a funcţiilor productive. Atunci, de ce această conștiință 
vinovată, aceste ambiţii de contestare? Nu era fericită? 

Soarele înroșea acum ușor albeaţa care acoperea 
ochiul de geam. S-a gândit că era obosită... Doi ani întregi 
de somn i-ar îndepărta temerile, deci cu atât mai rău pen- 
tru Nath dacă așteptarea îi părea prea lungă sau dacă pre- 
fera s-o uite alături de alta. 

Auzise vorbindu-se de unii fraudatori care reușeau, 
prin nu ştiu ce tertip, să doarmă în timpul de veghe 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 157 


obligatoriu, fără ca măcar detectoarele să-i poată localiza. 
Cum să ajungă la nivelul lor? 

Câteva laboratoare suspecte vindeau prin 
corespondenţă cutii cu cremă cu efect sporit, capabilă, se 
spune, săatragă sute de muște. Pentru o clipă, și-a imaginat 
trupul acoperit de o carapace fremătătoare, străpunsă de 
ace, cu gura și nările pline de colcăiala delicioasă a roiului. 
Un fior de plăcere a străbătut-o, dar nu era decât o iluzie... 

Cerul devenea purpuriu sub masa cețoasă a insectelor 
de tot felul, care ropoteau cu elitrele dure, lovind gemurile 
într-un staccato continuu, ajungând până la a le crăpa pe 
cele mai expuse. 

S-a întins în întuneric, în așteptare... Aveau să vină... 

În seara aceea, mâine sau în altă zi. Vorveni, nu putea 
fi altfel, era imposibil. 

„„„Imposibil? 


3. 


Anangdabal Videsco și-a pus încetișor penelul în vasul mic 
de porțelan, pătat de culori, și s-a dat înapoi ca să cântă- 
rească efectul obținut. Era o frescă uriașă: o sută douăzeci 
şi trei de metri lungime, pe aproape treizeci și cinci de 
metri înălțime. Lucra la ea fără odihnă de trei luni, două- 
zeci și patru de ore pe zi, fără să se întrerupă decât pentru 
a înfuleca un hamburger, pe care-l înghiţea cel mai adesea 
cu pensula în mână. 

Se simţea bine, destins. Nu îi trebuiseră decât două 
sute patruzeci de ore ca să definitiveze chipul personajului 
care părea să țâșnească din colțul din stânga jos al fres- 
cei; două sute patruzeci de ore, una după alta, fără nicio 


158 SERGE BRUSSOLO 


altă distragere. (Absorbit de muncă, i se întâmplase să-și 
scoată sexul cu o mână, distrat, și să urineze pe propriile 
picioare, fără măcar să lase pensulele!) Era cuprins de o 
fericire nedeslușită, așa că a hotărât să lucreze încă șapte 
zile și șapte nopţi, apoi să ia o pauză. Poate o plimbare 
prin munţi, vreo treizeci de ore de mers pe jos ca să-și aeri- 
sească mintea... 

Anangdabal era fericit, își plimba privirea pe peluză. 
Simţindu-se observată, Janita, iubita lui, i-a făcut cu 
ochiul, fără să-și înceteze totuși exercițiile. Era o gimnastă 
emerită, cu corpul ca dăltuit în marmură, cu mușchi lungi 
și fermi, cu torace puternic. Femeia și-a închis ochii, con- 
centrându-se pe contracţiile braţelor ei încordate. 

Fiind cuprinsă de plictiseală, a decis să nu depășească 
cele o mie cinci sute de flotări. S-a ridicat în picioare 
dintr-un salt. Odată, în urma unui pariu cu o colegă de 
la gimnastică, i se întâmplase să facă flotări timp de trei- 
zeci și opt de ore neîntrerupt. Niciuna nu voia să cedeze 
şi fusese necesar ca asistența să aștepte ca plictiseala (sau 
o nevoie fiziologică presantă) să o forțeze pe una dintre 
concurente să se oprească. 

Janita câștigase. 

Și-a aruncat un prosop după gât; după flotări, obișnuia 
să alerge două sute de kilometri, până la mare. Acolo, se 
arunca în valuri, goală, ca să scape de mirosul de sudoare 
impregnat în piele și păr, și înota câteva ore viguros în stil 
craul. Torndj, fiul lui Anangdabal din prima căsătorie, 
făcea o groază de glume ironice pe seama cultului ei pen- 
tru igienă și sport. 

Torndj mergea pe șaptesprezece ani și, cu avântul 
adolescenţei, hotărâse să dobândească cea mai desăvârșită 
cultură literară a secolului. În acest scop, de trei ani, se 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 159 


ducea din bibliotecă în bibliotecă, citind ziua, redactând 
studii și memorii noaptea, din zori până la apus, înne- 
grind foaie după foaie. 

Anangdabal a făcut câţiva pași în iarba care-i urca 
până la glezne. Era cald și o picătură de sudoare i se prelin- 
gea pe frunte, iritându-i cicatricea mică lăsată de implant, 
şi bărbatul și-a reţinut dorința bruscă de a scărpina linia 
albă și groasă care-i marca tâmpla. La poalele muntelui, 
ceața persista în vale și ghiceai, mai mult decât vedeai, 
silueta înaltă a turnurilor de beton. 

Se simţea bine. Un punct negru a dansat în lumină, 
s-a oprit la nivelul feței lui și i s-a așezat familiar pe braț. 

O muscă. 

A simţit clar vibrația motorului minuscul la con- 
tactul cu pielea. Precaut, a apucat cu două degete mur- 
dare de culori insecta și a ridicat-o în dreptul ochilor. 
Îngustându-ţi pleoapele, puteai discerne un rând de cifre 
înscrise la întretăierea toracelui cu abdomenul muștei. 

— Janita, a strigat el, s-a întors musca lui Torndj! 

Tânăra a dat din mână şi i-a zâmbit, crezând că-i ura 
drum bun. Înainte să aibă timp s-o lămurească, ea a por- 
nit în alergare pe drumul care șerpuia pe coasta muntelui, 
lăsând în urmă gheizere mici de praf auriu. 

Anangdabal și-a încruntat sprâncenele, accentuându-și 
mâncărimea din dreptul cicatricei implantului. Dacă 
musca se întorsese de unde plecase, însemna că compute- 
rul microscopic intern detectase o defecțiune. Îngrijorat, 
a strecurat insecta cibernetică într-un tub de plastic și a 
încercat să-și amintească numărul celui care se ocupa de 
reparaţii. O asemenea avarie putea avea consecinţe supără- 
toare. Într-adevăr, dacă „musca“ se întorcea fără să fi pişcat 
pe cineva „din vale“, transferul nu se mai efectua. 


160 SERGE BRUSSOLO 


În centrul văii, în unul dintre turnuri, în una dintre 
camere, bărbatul sau femeia căreia insecta obișnuia să-i 
transmită prin pișcătură încărcătura de oboseală fizică și 
intelectuală acumulată în implant înceta să-și mai asume 
excesele tale, epuizarea ta. Înceta să mai DOARMĂ în 
locul tău! 

În același timp, toată oboseala acumulată, drenată 
de receptorul minuscul grefat pe osul temporal, era resti- 
tuită „proprietarului“ său. În chiar acel moment, Torndj 
probabil că tocmai căzuse din picioare, doborât de somn. 
Era, bineînţeles, foarte posibil ca o supradoză de epuizare 
să-i vină de hac brusc unui „veghetor“. Accidentele erau 
totuși rare, iar sistemul, în ansamblul său, funcţiona cât 
se poate de satisfăcător. Pe munte, „veghetorii“ eliberaţi 
de obligația somnului își dublau timpul de viață, în vale, 
„adormiţii“ suportau și evacuau oboseala acumulată de 
implanturi și transmisă de „muște“. Transferul avea loc, 
desigur, fără știrea lor; generaţii condiționate eficient 
reușiseră să acorde acestui mod de viaţă aspectul unui 
ritual religios, asupra legitimităţii căruia nu mai întreba 
nimeni. Muștele erau venerate, fără să se știe nimic despre 
existenţa celor care se foloseau de ele. 

Trebuia să contacteze cât mai repede departamentul 
de depanare. Anangdabal s-a întors în casă, a luat recep- 
torul... Muștele erau programate să împartă încărcătura 
de oboseală pe mai multe persoane; poate că acum efec- 
tuase jumătate, chiar două treimi din munca sa înainte 
să revină? În cazul acesta, atacul pe care avea să-l suporte 
Torndj ar fi fost cu atât mai ușor, dar nu era vorba, desigur, 
decât de o ipoteză... 

La celălalt capăt al liniei, se auzea sunând în gol... 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 16] 


MEMORII PE VIU 


Jurnal neterminat 


Mai întâi am vrut să mă ridic în capul oaselor pe patul 
vagonului de dormit, apoi m-am gândit că, răsucindu-mă 
pe-o parte, toată greutatea corpului meu s-ar lăsa pe cot și 
aș risca astfel să-mi rămână pe piele modelul în cruciuliţe 
al păturii aspre, cu ochiuri groase, ceea ce m-ar face să 
sufăr... 

M-am gândit că mi-aș răni mâna în cuiul ieșit din 
peretele compartimentului, că tălpile goale s-ar oferi vâr- 
fului incandescent al unui muc de ţigară uitat pe mocheta 
culoarului, iar degetele de la picioare unor eventuale cio- 
buri de sticlă provenite bunăoară de la fiolele minuscule 
cu benzină pentru brichete... 

Mi-am închipuit că, fiind la toaletă, zdruncinăturile 
trenului ar putea să mă dezechilibreze și să mă izbească 
pe neașteptate de chiuveta crăpată, zdrobindu-mi incisivii 
până la gingie... 

Mi-am... 

Așa că am rămas întins pe spate, nemișcat, ascultând 
zgomotul roților de tren... 

Ferestrele, care încă de la plecarea noastră fuseseră 
acoperite cu bucăţi mari de tablă prinse în șuruburi, nu 
lăsau să treacă nicio dâră de lumină și, fără strălucirea gal- 
benă a veiozei, am fi fost îngropaţi în beznă. Am întors 


162 SERGE BRUSSOLO 


capul spre stânga și femeia a tresărit, de parcă ochii mei 
ar fi atins-o de-a dreptul. Transpira în mijlocul pernelor 
răsucite în jurul braţelor și picioarelor, prinse cu nume- 
roși plasturi ca să nu cadă. De la clavicule până la pubis 
trupul îi dispărea în înfășurarea monstruoasă a unei plă- 
pumi umplute cu pene, ce stătea astfel prinsă cu o sfoară. 
Și-a mișcat violent capul de la stânga la dreapta și, în 
ciuda zgomotului produs de tren, mi s-a părut că o aud 
bălmăjind: 

— Nu mă atinge! 

Am închis ochii. De-a lungul compartimentelor, 
vagon după vagon, scene similare se petreceau încă de la 
plecare; o lovitură de cot încasată din neatenţie la intrarea 
în sala de mese căpăta proporții tragice, un bărbat, victimă 
a unei migrene, cerea să fie anesteziat de îndată... 

Majoritatea aproape că nu se mișcau, evitând orice 
contact... statui mortuare înfipte în cearșafurile boţite 
ale paturilor din vagoanele de dormit, sub lumina liche- 
fiată a veiozelor. Corpuri goale alungite, gălbui ca seul; 
nemișcarea lor cadaverică făcea ca în fiecare vagon să 
domnească o atmosferă de morgă. Dar poate că senzaţia 
se datora goliciunii dizgraţioase a călătorilor, pielii palide 
și prea fragile, protejate cu acribie de-a lungul vieţii în 
coconul de mătase sau de nailon al veșmintelor zilnice şi, 
dintr-odată, expusă, oferită... 

În momentul plecării, cei mai mulţi călători văzuseră 
în această despuiere, în această nuditate impusă, doar 
voinţa de a fi umiliţi; acum, lucrurile li se păreau departe 
de a fi simple, mult mai ambigue... Lipsită de orice protec- 
ţie, carnea lor devenea conștientă de miile de agresiuni, de 
obicei banale, dar care, în împrejurările de față, căpătau 
un sens nou și tragic... 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 163 


„„„Ceașca de cafea fierbinte care se răstoarnă, arzând 
pielea coapsei, unghia care se dă peste cap, degetul prins 
în ușă... 

Toate căpătau acum o pondere sinistră. Călătoria cu 
trenul li se părea un parcurs pe care o voință răuvoitoare 
îl presărase cu numeroase capcane. De altfel, oare chiar se 
înșelau? Nu-mi aduc aminte să fi mers vreodată într-un 
tren care să aibă atâtea așchii în lemnărie, atâtea piuneze 
sau cioburi în mochetă, atâtea laturi tăioase, atâtea... 

Și puricii din paturile vagoanelor de dormit, care aco- 
pereau trupul cu plăgi și produceau mâncărimi oribile, 
ȘI... 

Să mergi la toaletă devenea o expediţie plină de peri- 
cole, să-ți abandonezi patul era similar cu a te lăsa înghițit 
de prăpastia culoarului cu zdruncinăturile lui, cu ușa care 
se deschidea brusc și care se închidea peste degetele tale, 
aceste... 

Așa că trebuia să te protejezi, clar... Să-ţi pui perne 
peste tot, să te deplasezi având drept scut o saltea, să te 
îngropi sub un zid de perne ca un soldat ce se ghemuiește 
în tranșee în spatele unui gard din saci cu nisip ciuruiţi de 
gloanţe. 

Am reluat scrisul în carnet, un carnet lunguieț pe care 
l-ai crede anume conceput pentru adăugiri interminabile. 
Iar vârful creionașului lustruit a zburat încă o dată de la 
un rând la altul. Câţi făceau același lucru, cu fruntea 
strânsă-ntr-un rid de îngrijorare, scotocind în memorie? 

„„.Spasmul unei suturi de apendicită, extracția unui 
molar sau accidentul, fractura deschisă, explozia cărnii 
sub răpăitul unei mitraliere spulberând parbrizul, atacul 
volanului a cărui tijă își adâncește drumul ca vârful unei 
sulițe... 


164 SERGE BRUSSOLO 


Câţi recapitulau de-a lungul paginilor unui carneţel 
momentele în care corpul lor refuza să mai trăiască încă 
o dată? Asemenea lor, mă dedam acestei contabilităţi 
angoasante, acestui bilanţ al spaimei în care șocul cel mai 
neînsemnat se adăuga celei mai ușoare injecții într-un 
întreg neliniștitor. Eu, care întotdeauna detestasem cifrele 
și mă ferisem de ele, mă surprindeam devenind un conta- 
bil febril, acoperind paginile carnetului cu semne înghe- 
suite unele în altele, cugetând asupra capacității mele de 
a rezista... 

Mă descopeream vulnerabil, terifiat de durere, gata să 
sar din fotoliul dentistului la primul ţiuit al frezei... 

Am închis carnetul... 

„„„Memoria corpului... 

Cred că am auzit bine cuvintele acestea rostite de un 
medic îmbrăcat în halat alb în momentul în care paz- 
nicii ne împingeau spre scările vagoanelor... Memoria 
corpurilor... 

Poate că am greșit explicându-le tovarășilor mei de 
drum ce ne aștepta... M-au crezut fără probleme, majori- 
tatea îmi cunoșteau numele, fiindcă îmi citiseră semnă- 
tura în josul rubricii de vulgarizare științifică din ziarul 
lor obișnuit... M-au crezut, dar poate că ar fi trebuit să-i 
las să nu ştie nimic? 

Memoria... 

Revăd adesea faţa internistului aplecată deasupra 
mea, cu lentilele ochelarilor în care se reflectă lumina 
lămpii așezate pe carelaj... 

„Corpul are memoria senzaţiilor tot așa cum creierul 
are memoria imaginilor, carnea stochează impresiile tot 
așa cum encefalul stochează trecutul... Corpul își poate 
aminti.“ 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 165 


Vorbea, iar vocea lui îmi ajungea în urechi ca un zum- 
zet. La drept vorbind, nu-l ascultam deloc, mă concen- 
tram asupra arsurii de la cătușele prea strânse pe încheie- 
turile rănite ale mâinilor. 

„---Plasat în anumite condiţii, corpul își amintește pro- 
pria-i istorie, mâna își amintește câinele care a mușcat-o, 
lama care a tăiat-o, dar, cum nu dispune de imagini, reac- 
tualizează senzaţia trecută. Trăiește încă o dată mușcă- 
tura, suferă din nou din cauza tăieturii..“ 

Vocea lui mă adormea sau urmarea șocului cauzat de 
interogatoriul și de zilele fără somn din celula în care apa 
îți ajungea până la brâu și în care a dormi însemna a te 
îneca? 

Totuși continua... 

„..Supusă anumitor excitaţii specifice, memoria cor- 
pului poate să-și restituie tot trecutul printr-un soi de cor 
titanic prin care carnea își amintește toate împrejurările în 
carea fost solicitată... Memoria...“ 

După ce am adormit, am picat în gol până la pleca- 
rea trenului... până ne-au despuiat și ne-au silit să intrăm 
în vagoanele cu ferestre închise etanș. Lipsit de repere... 
soare, lună - mi-a fost greu să stabilesc, fie chiar și apro- 
ximativ, durata călătoriei, iar când frânele au început să 
scrâșnească, anunțând sfârşitul călătoriei și lovindu-ne 
unii de alții, în mine s-au amestecat două impresii con- 
tradictorii: senzaţia că petrecusem în compartimentul 
acesta un timp nesfârșit, care se ciocnea de certitudinea 
că visasem cât aţipisem, preţ de un minut. 

Am coborât neliniștiţi și obosiţi. 

După ce trenul a făcut cale-ntoarsă, lăsându-ne cople- 
șiţi de căldură pe peronul fierbinte, asurziți de scrâșne- 
tul bielelor și roţilor care zdrobeau trandafirii de piatră 


166 SERGE BRUSSOLO 


ciudat agăţaţi de șine, după ce ușile de metal au culisat 
închizându-se, toți — chiar și cei a căror vedere era foarte 
slabă —, toţi, spun, au putut descifra două rânduri care se 
lăbărțau pe panoul de fier înfipt la umbra miradoarelor... 

„Zonă interzisă — Lagăr de exterminare și experimen- 
tare — Proprietatea Statului.“ 


Orașul era calm, liniştit. Un oraș de toamnă târzie, cu 
clădiri de piatră roz, șlefuită, meșteșugită. O dantelă spu- 
moasă de fier forjat de-a lungul cupolelor metalice, aco- 
perite cu ţiglă albastră. Un oraș de stuc, în care se îngră- 
mnădesc monumente-prăjituri despre care ai zice că au fost 
sculptate direct din blocuri enorme de bezea... 

Un oraș somnoros pe terasa cafenelelor mânjite cu 
straturi aurii de melancolie amabilă. 

O staţiune balneară care toarce, încă plină de căldura 
verii pe sfârșite. 

O... 

Odată ce am trecut de primul brâu de clădiri, gar- 
dul din sârmă ghimpată care înconjura lagărul a dispă- 
rut dinaintea privirilor noastre, iar unii — simțindu-se 
uşurați — au riscat și au debitat, hazardându-se, câteva 
glume care au fost un eșec total. 

l-am părăsit la o intersecţie, penibili, incapabili să se 
hotărască asupra comportamentului pe care să-l adopte, 
fără să îndrăznească să se despartă, împrumutând o sigu- 
ranţă iluzorie din această apropiere, din promiscuitate. 

M-am întors în mijlocul unei treceri de pietoni inutile 
ca să-i privesc cum stau jalnici, înghesuiți în fața magazi- 
nelor pustii, trecându-și din mână în mână obiecte despre 
care nu-și dau încă seama că nu le sunt de niciun folos... 
Știu totuși că, atunci când neliniștea mă va cuprinde prea 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 167 


tare, mă voi alătura lor, voi schița aceleași simulacre de 
conversaţie. 

Voi... 

Orașul nu este decât o butaforie, un gigantic magazin 
de mobilă și produse casnice... Apartamentele duc ime- 
diat cu gândul la raioanele de mobilă din marile centre 
comerciale, în carevânzătorii au încercat, de bine, de rău, 
să reconstituie un dormitor sau o bucătărie, adăugând 
ici-colo o carte deschisă, o vază, o jucărie, fără ca astfel să 
crezi în verosimilitatea acestor aranjamente. 

Orașul provoacă o senzaţie de uniformitate celui care 
îl traversează. Toţi cei care au trecut pe acolo n-au putut 
să-și pună amprenta asupra lui, așa că el a rămas fără 
miros și fără mister, fără intimitate, laolaltă cu sertarele și 
dulapurile goale, un oraș fără trecut. De altfel, nu-ţi stâr- 
nește nicio clipă beţia sau dorința de a-l descoperi, îl simți 
de la începutgăunos, artificial. Să dormi într-un loc sau în 
altul are, așadar, puțină însemnătate. În prima seară m-am 
aruncat pe divanul apartamentului fără să mai aprind 
lumina, fără să arunc măcar o privire decorului din jur. 

„Vor să ne dea un răgaz sau vor începe să ne iradieze 
încă din prima noapte?“ m-am întrebat. 

Am rămas două zile culcat, cu carnetul la îndemână, 
hrănindu-mă doar cu lapte din carafă și cu căpșuni luate 
din congelator. Abia în a treia dimineață și-au făcut apari- 
ţia primele simptome. Mă plimbam printr-un scuar în care 
apa cețâșnea din fântâni transforma gazonul într-un covor 
spongios propice mersului. Îmi aduc aminte că mi-am tre- 
cut mâna întinsă prin jetul de apă, bucurându-mă de pică- 
turile reci ce mi se scurgeau de-a lungul brațului, până la 
cot. Îmi vedeam degetele în mijlocul stropilor și, deodată, 
a apărut senzaţia aceea... 


168 SERGE BRUSSOLO 


Era ca mușcătura unei flăcări în căușul palmei, o 
durere fulgerătoare, cioburi de sticlă ce-mi sfâșiau muş- 
chii și oasele, îmi retezau degetul mare, îmi dezarticulau 
falangele, ceva intens și atroce... 

M-am clătinat, mi-am apăsat mâna pe pântece, com- 
primând instinctiv venele ca să opresc hemoragia... și apoi 
am văzut... 

Mi-am văzut pielea intactă, degetele umede, unghiile 
pe care se prelingeau picături de apă. Atunci am înţeles. 
Corpul meu își amintea, mâna mea își amintea cocteilul 
Molotov greșit fabricat care fusese cât pe ce să-mi smulgă 
antebraţul din încheietură cu mulți ani înainte, pe o stră- 
duță întortocheată din Cartierul Latin... Carnea mea își 
regăsea memoria. 

Am rămas multă vreme într-o stare de nepăsare pe 
o bancă, chinuit de neliniște, pândind clipa când dure- 
rea mă va năpădi din nou. În cele din urmă, mi-am reluat 
plimbarea cu mintea pustiită... 

Iradierea tocmai se declanșase, într-o doză probabil 
minoră, poate sporadic. Îmi aduc perfect aminte că n-am 
vrut să mă gândesc la ce seva întâmpla când emițătorii vor 
funcţiona, de data aceasta, din plin... 

Mai târziu, pe la amiază, fenomenul a revenit. Eram 
singur, pe terasa unei cafenele, pradă pustiului străzii 
care mă cuprindea treptat. Berea pe care mi-o luasem 
eu însumi de pe tejghea se încălzea încetișor în paharul 
cu picior care marca mijlocul măsuţei rotunde din mar- 
mură falsă. M-am aplecat și i-am sorbit spuma. Brusc, în 
locul gustului acrișor, gura mi s-a umplut de aroma cio- 
colatei calde. O ciocolată caldă păstoasă, foarte dulce, 
pentru cunoscători, probabil încălzită de mai multe ori 
până când aroma se diseminează la perfecţie, o ciocolată 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 169 


din copilărie, dintr-o zi de joi ploioasă, o ciocolată de 
toamnă, de început de școală, pregătită de mama într-o 
cratiţă de email roșu pe marginea plitei... Exact în ace- 
lași moment am simțit foarte distinct atingerea unei guri 
care urca din interiorul coapsei spre pântece, plescăitul 
valurilor lovindu-se de gambele mele, cureaua unui pistol 
mitralieră secționându-mi umărul, bisturiul unui chirurg 
scotocindu-mi carnea în căutarea apendicelui, freza celor 
cinci dentişti consultați în timpul vieții mele, atacând toți 
deodată opt-nouă dinţi diferiți, o mână grea, cu inel, păl- 
muindu-mă - tata, fără îndoială - și apoi, imediat apoi, 
căldura a doi sâni pe spatele meu... și încă... 

M-am prăbușit în genunchi, răsturnând masa de mar- 
mură falsă, și paharul s-a făcut țţăndări pe asfalt, lăsând o 
floare mare de spumă albă. M-am auzit urlând, după care 
totul a încetat și n-am mai simțit decât asfaltul fierbinte 
sub genunchi... Am rămas nemișcat probabil o oră, golit, 
epuizat, incapabil de cel mai mărunt gest. 

Mai târziu, trecând pe chei, am aruncat în apa cenu- 
șie carnetul cu copertă neagră în care încercasem să-mi 
inventariez durerile pe care le descopeream revenind. 
Mi-am dat seama în momentul acela cât de departe eram 
de putinţa de a socoti; adăugarea suferințelor infime se 
dovedea la fel de temut ca reminiscenţa unei intervenţii 
chirurgicale... 

Nu am avut curajul să caut un congelator plin și m-am 
culcat pe canapeaua dintr-o - ce ironie a sorții! - agenţie 
de voiaj. Somnul s-a lăsat mult așteptat. 

În zilele următoare, ritmul amintirilor fizice nu s-a 
intensificat. Puseuri scurte și intense, ba chiar insupor- 
tabile, despărțite de lungi intervale de liniște. Un joc, un 
test... Șoarecele și pisica. 


170 SERGE BRUSSOLO 


Pe o bancă dintr-un scuar, o femeie plângea. La zgo- 
motul pașilor mei, a ridicat capul și a ţipat: 

— Dar ce vom face când va trebui să suferim toată 
ziua? Cum vom rezista? 

De parcă aș fi putut să-i dau un răspuns. 

Cum, într-adevăr? 

Desigur, există copacii... risipiţi de-a lungul bulevar- 
delor, pomi mici și vânjoși cu scoarță netedă și frunziș 
dantelat și des. La încheieturile ramurilor atârnă mănun- 
chiuri de meretari și strălucitoare. Pulpa lor nu are niciun 
gust, nu are nicio valoare nutritivă, dar nu cred că sunt 
fructe adevărate. De altfel, privind mai de aproape, se pot 
observa ramificările fine ale cablurilor sub scoarță. 

Înainte să urcăm în tren, ni s-a explicat că merele acţi- 
onează ca niște anestezice; consumarea unuia înseamnă 
— în funcţie de constituția fizică a fiecăruia — să reziști 
durerii două, trei și, poate, chiar patru zile. 

Fructele trebuie mâncate imediat după ce au fost 
culese, căci după o jumătate de oră își pierd orice putere 
terapeutică. De asemenea, dacă mănânci mai mult de 
unul în cinci zile, riști să fii afectat de vărsături și, prin 
urmare, efectul scontat este nul. 

De ce ni se oferă acest răgaz? Ca să se joace cu noi? Să 
ne permită să rezistăm mai mult? Pentru plăcerea de a ne 
vedea încăierându-ne sub copaci? 

Uneori este dificil să pricepi adevăratele motive ale 
călăilor noștri. În mod sigur, cantitatea de fructe este deri- 
zorie, dacă ținem cont de numărul prizonierilor. Nu am 
numărat copacii care se înșiruiesc pe marginea bulevar- 
delor, dar o evaluare aproximativă mă determina să pre- 
zic un răgaz de o lună pentru fiecare prizonier, deoarece 
într-un pom nu pot crește decât douăsprezece mere. Și, de 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 17] 


altfel, de ce tocmai mere? La ce bun aceste reminiscenţe 
de povești cu zâne... mărul otrăvit, mărul de aur, mărul 
magic...? Fără îndoială că era manifestarea unei ironii 
crude, așa cum am crezut că-i descâlcesc urmele în pre- 
zența agenţiilor de voiaj cu afişele: „Evadaţi!“ 

Oricum ar fi, atunci când iradierea se va face din nou 
simțită, nu vom putea spera la mai mult de șapte-opt mere 
fiecare; în plus, se va crea probabil dezordine, unii se vor 
lăsa pradă panicii și nu se vor putea împiedica, în pofida 
oricărei logici, să mănânce mai multe fructe deodată sau 
să-și facă zadarnic rezerve. Mai bine să nu mă gândesc. 

Acum, când angoasa mă încearcă și pe mine, simt 
că trebuie să mă îndrept spre ceilalți, să caut vecinătatea 
grupurilor, fără să mă amestec totuși în ele. Aproape toţi 
s-au adunat la L'Hôtel de la Paix, iar eu hoinăresc uneori 
ziua întreagă pe hol, fără să mă pot hotărî dacă să ocup o 
cameră sau un apartament. Este o veche neîncredere față 
de mulțime, mai ales când emană frică și ca atare reacţiile 
îi devin imprevizibile. 

Am avut douăaltecrize de amintiri, mai lungi de data 
asta. Cea dintâi m-a ţinut paralizat timp de două ore, iar 
a doua m-a imobilizat toată dimineața. Aceleași suprapu- 
neri de dureri, strânse unele lângă altele, cu — din când 
în când — amintirea unui orgasm deosebit, a unei savori 
aparte, limonada de la opt ani amestecându-se cu gustul 
sângelui, ploaia ce-mi pică-n păr cu arsura deșertului pe 
piele. Corpul meu este un burete care-i stors, treizeci de 
ani de senzaţii se preling în confuzie totală. O clipă am 
crezut că nu voi rezista niciodată... 


Bântui de-a lungul culoarelor hotelului, printre gar- 
durile de ficuși așezați între coloane; pe mochetă zac de 


172 SERGE BRUSSOLO 


acum cotoare de mere înnegrite de putrefacție. Incapabili 
să se disciplineze, unii s-au năpustit nerăbdători, scurtând 
astfel speranţa noastră de a supraviețui... 

Într-o seară, intrigat de un bâzâit continuu, am des- 
chis ușa unei camere și am descoperit o femeie de patru- 
zeci de ani, întinsă de-a latul patului — cu pulpele ridi- 
cate —, masturbându-se cu un vibrator din plastic roz. 
Îmbujorată de rușine, mi-a explicat că își inducea orgasm 
zi și noapte de când sosise în lagăr, cu speranţa că suma 
orgasmelor o va depăși pe aceea a durerilor. Agățată de 
picioarele mele, m-a implorat să mă culc cu ea... În tine- 
reţe suferise de tetanos și suferinţele fuseseră atroce, așa 
că simplul gând că le va retrăi, fie și numai pentru o clipă, 
o îngheţa de spaimă. A trebuit să fug, lăsând-o urlând, în 
patru labe, pe culoarul de la etajul al doilea. 

Nu era singura care proceda așa; îndărătul majorității 
ușilor se dezlănțuiseră orgii; alții practicau o absurdă eco- 
nomie de ultim moment, străduindu-se să-și șteargă orice 
senzații, mâncând numai alimente fade sau fără gust, ca 
și cum acea ultimă asceză putea contrabalansa memoria 
fizică a unei vieți. 

O nouă ședință de iradiere. Primele victime: o bru- 
netă de șaizeci de ani a sucombat, retrăind simultan cele 
cinci nașteri pe care le avusese. Altă femeie, cardiacă, n-a 
putut suporta suprapunerea brutală a treizeci de ani de 
dureri menstruale... 

Femeile sunt în mod natural mai expuse decât bărba- 
ţii, totuși vecinul meu de cameră a fost fulgerat de aminti- 
rea reunită a unei dizenterii și a unei mastoidite. 

Frecvența sesiunilor de iradiere sporește; amintirea — 
de trei ori consecutiv — a unei mai vechi dependențe de 
tutun m-a făcut să zac în comă o după-amiază întreagă. A 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 173 


doua zi, crampele cardiace mi-au acoperit ochii cu o ceață 
neagră și a trebuit să mă decid să mănânc primul meu măr. 
Un tânăr pletos, suit pe o bancă într-un scuar, ne-a cerut să 
rezistăm cât mai mult, să restrângem consumul anestezi- 
celor, să așteptăm stadiul final al suferinţei, dincolo de care 
ne va fi imposibil să supraviețui. Din păcate, are dreptate, 
sesiunile dureroase au devenit practic permanente, ne luăm 
la bătaie sub arbori și mă tem că unii se vor constitui în 
bande, însușindu-și porțiuni de teritoriu în folos personal. 

Primele sinucideri. 

Băile din hotel se mânjesc cu sânge. Am găsit-o pe 
femeia cu vibratorul moartă pe pat, fără să-mi pot da 
seama dacă a sucombat de plăcere sau de durere. 

O fată însărcinată, aproape gata să nască, mi-a expli- 
cat cu ochii plini de dorință că mesteca îndelung și conști- 
incios fiecare înghițitură de anestezic, convinsă că pruncul 
ei, obișnuindu-se cu un astfel de regim, seva naşte perfect 
adaptat și insensibil la lumea asta nebună. 

Un om de știință căruia îi luasem cândva un interviu 
m-a lăsat să înțeleg că de cealaltă parte a soarelui fusese 
descoperită o planetă de o mare bogăţie geologică, însă 
supusă, din nefericire, valurilor de radiaţii ce trezeau 
memoria corpurilor. El susținea că noi nu folosim decât la 
descoperirea unui anestezic ideal, care să permită cosmo- 
nauților o explorare prelungită. 

Plauzibil. 

În noaptea asta am avut o criză extrem de violentă de 
amintiri. 

Merele diferă în funcţie de străzi și de copaci, astfel că 
nu oferă toate aceeași durată de protecţie și te poți trezi 
chircit din cauza durerii, deși te credeai imunizat. Multora 
li s-a întâmplat și s-au trezit astfel imobilizaţi pe mocheta 


174 SERGE BRUSSOLO 


din cameră, incapabili să se târască până la trotuar. Dacă 
nu se sacrifică un altul ca să le culeagă fructul, moartea 
survine în câteva ore. De altfel, ar trebui să fiu vigilent... 
Cheile numerotate au dispărut de la locul lordin recepţie, 
așa că nu m-aș mira ca vreun ticălos să încerce, nu peste 
multă vreme, să ne zăvorască în apartamentele noastre în 
timp ce dormim, împiedicându-ne astfel să coborâm la 
primele simptome și astfel să ne elimine. 

Am pitit sub pat un topor cu mâner roșu, sustras din 
instrumentarul prevăzut de hotel în caz de incendiu, cu 
care îmi va fi mai ușor să sparg ușa. 


Trebuie să mărturisesc că n-am remarcat imediat 
prezența intacților. De altfel, nici ceilalți. Totuși, puștii 
aceștia apatici, cu pielea prea roz, ar fi trebuit să-mi atragă 
atenţia. Mi s-a părut că-i văd tremurând la briza cea mai 
lină, păzindu-se de cea mai palidă rază de soare, utilizând 
cu mii de precauţii obiectele cele mai grele, strâmbându-se 
la cea mai ușoară atingere. l-am descoperit într-o seară, 
întâmplător, la un etaj, îngrămădiţi într-o singură cameră 
stângaci capitonată cu saltele și perne. Corpurile lor de o 
incredibilă fragilitate păreau clădite din marţipan sau din 
zahăr candel. M-au implorat să le aduc de mâncare, ca 
și cum exteriorul îi îngrozea într-atât, încât se fereau de 
orice ieșire din cameră. 

În zilele următoare, ascuns în spatele unei coloane, 
m-am convins de totala absenţă a oricăror mișcări din 
partea lor. N-au coborât nici măcar o singură dată să-și ia 
partea de fructe. Ca și cum n-ar fi avut nevoie... 

l-am hrănit. Ca pe niște pisici speriate, pitite înapoia 
unei uși, și unii mi s-au adresat, timid, cu vorbe șoptite și 
neîncrezătoare. 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 175 


Intacţii... produse ale unor laboratoare de prestigiu, 
crescuți în camere sterile și matlasate, capitonate cu 
pâslă, cu vată. Obișnuiţi să calce doar pe covoare din puf. 
Păziţi în ultimii zece ani de orice agresiune, selecționați 
cu rigoare, eliminaţi dacă se molipseau de cea mai mică 
boală... Intacţii... Treptat am înţeles că puștii ascunși în 
camera cu perdelele trase nu cunoscuseră niciodată o 
durere adevărată, iar corpurile lor supuse radiaţiilor nu-și 
aminteau nimic sau foarte puţin... 

De ce îi amestecaseră cu noi? În ce scop? Pentru ce 
comparaţie odioasă? 

De ce îi scoseseră din coconul lor de puf și vată? 

M-am uitat la pielea lor prea roz și nu am avut curajul 
să-i ating. Virginitatea cărnii lor a trezit brusc în mine o 
adevărată fascinaţie nesănătoasă... sadică. 

Am fugit. În zilele următoare, le-am lăsat hrana pe 
pragul ușii, fără să intru, mulțumindu-mă să bat cu pum- 
nul în ușă, înainte de a grăbi pasul spre ascensor. 

Oare sesizaseră strălucirea din ochii mei? Percepuseră 
vreo neîncredere? Orice ar fi fost, într-o dimineață am 
găsit apartamentul pustiu, abandonat, și m-a cuprins un 
val de ușurare. 

După un timp i-am regăsit pe un culoar, cu trupurile 
acoperite de răni și urme de arsuri făcute cu ţigara. Unii 
aveau pecoapse tăieturi făcute probabil cu lama și am obser- 
vat că, atunci când își întredeschideau buzele zdrențuite, 
dezvăluiau dinţi rupți pe două treimi din lungime. 

Se deplasau în patru labe, bătându-se pentru un cotor 
de măr uitat pe mochetă, și atunci am înţeles că nimic 
nu-i deosebea de noi. 

Cineva avusese ideea strălucită să facă din ei semenii 
noștri. 


176 SERGE BRUSSOLO 


Cerneala din stilou se împuținează. Nu cred că voi 
mai ține multă vreme jurnalul acesta haotic. În plus, 
zădărnicia lui mi se pare totmai evidentă de la o zi la alta. 
Poate că-l voi strecura între pernele unui divan, lăsându-l 
în seama hazardului unei eventuale descoperiri... 

Durerea revine fără putinţa de a o identifica, din 
pricina suprapunerilor, fiind ca un ecou, o lungă vibra- 
ţie totalizatoare. Îmi este oferită întreaga viață corporală: 
douăsprezece-treisprezece mii de defecări, șapte sute opt- 
zeci de ejaculări, vreo treizeci de accese de vomă, trei sute 
de... Memoria mea revine în trecut, inexorabil. leri am 
simţit foarte clar cum un sân gigantic mi s-a zdrobit de 
față în timp ce un sfârc enorm mi-a depărtat buzele, apoi 
laptele a țâșnit gros, sacadat... 

În același timp o masă de excremente lichide lipi- 
cioase îmi mânjea coapsele sub scutecul bine strâns. 

Până la doisprezece ani, mama mi-a spălat părul cel 
puțin o dată pe săptămână; în dimineața aceasta, o mie 
două sute cincizeci de mâini, șase mii două sute cincizeci 
de degete materne au început simultan să-mi frece pielea 
capului de parcă voiau s-o facă piftie... 

Și săruturile date sau primite, sute de limbi răsu- 
cindu-mi-se în gură. Avalanșa de spumă de ras, cele opt 
mii de lame răzuindu-mi obrajii... Principiul este același 
ca al torturii cu picătura de apă: un lucru mărunt se dove- 
dește a fi, prin acumulare progresivă, un instrument de 
tortură. 


Ziuă s-a scurs, găunoasă, asemenea celorlalte, fără 
reper; o pătrăţică printre alte pătrăţele dintr-un caiet 
de școlar, o cărămidă printre altele în zidul unei cetăţi a 
abrutizării... Seara, însă, un incident straniu m-a scos din 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 177 


starea de apatie: senzaţia foarte clară, la nivelul gurii, a 
unei țevi dure înfipte între buzele mele, a cărei greutate 
era resimțită de dinți și maxilare. O țeavă tare, plată și 
caldă... Am rămas nemișcat în întunericul care se lăsa, 
incapabil să reperez cauza acestei „amintiri“ și, instinctiv, 
mi-am dus degetele la buze. Acolo nu era nimic, bineîn- 
ţeles, totuși dinţii mei percepeau în continuare contactul 
cu ceva străin... și brusc am înţeles... 

Era o pipă! O pipă scurtă cu bolul tare... O pipă, eu 
care nu aprinsesem nicio țigară, niciun trabuc, eu care 
simțeam că mi se face rău și numai adulmecând o dâră 
de fum... O pipă? Eu, abonatul pe viaţă al vagoanelor de 
nefumnători? 

Amintirea a rămas palpabilă, materială, mai bine de 
o oră înainte de a dispărea parcă în urma unei aneste- 
zii perfide. Perplexitatea îmi gonise somnul. Părul de la 
subsuori mi se umezise de sudoarea fină a neliniștii. Fără 
să-mi lase vreun răgaz, câteva ore mai târziu, o altă per- 
cepție m-a imobilizat în mijlocul cearșafurilor jilave și 
mototolite. O răsuflare caldă, fierbinte, de-o clipă, lângă 
obrazul meu, lângă tâmpla mea, și imediat după aceea 
o senzaţie îngrozitoare de sfâșiere. Ca și cum o bucată 
de oţel înroșit îmi secționa urechea stângă, îmi tăia car- 
nea, smulgându-mi lobul urechii de la rădăcina părului, 
lăsând în urmă o adâncitură sângerândă și zdrenţuită, 
o rană pentru totdeauna. Din fericire, durerea a înce- 
tat la fel de prompt cum apăruse; fruntea îmi era lac de 
sudoare rece și pendulam pe marginea de voal negru a 
unei sincope. De data asta „amintirea“ era inexplicabilă. 
Niciodată în decursul existenței mele nu trebuise să 
suport vreo afecțiune fizică la nivelul urechii stângi, nici 
măcar o simplă otită; atunci? 


178 SERGE BRUSSOLO 


Tulburat, a trebuit să aștept zorii ca să mă lămuresc. 
Acum știu. Amintirile acestea nu sunt ale mele, eu nu 
le-am trăit niciodată și ipoteza pe care o implică ele îmi 
provoacă ameţțeală. 

Tatăl meu, care a murit pe când eu aveam opt ani, 
fuma dintr-o pipă neagră îngrozitoare, care duhnea infer- 
nal și al cărei damf i se impregna constant în păr și în veș- 
minte, ceea ce mă făcea să mă zbat de fiecare dată când 
încerca să mă ia pe genunchi... lar despre bunicul meu, 
mama îmi spusese că o schijă de mortier îi smulsese com- 
plet urechea stângă când ieșea din tranșee, în vremea unui 
război de colonizare, făcându-l pe jumătate surd pentru 
tot restul vieţii. Atunci? O încercare de explicaţie știin- 
ţifică ar propune ipoteza unei transmiteri genetice. Ar fi 
astfel posibil să fie înscrisă în cromozomii mei moștenirea 
părinţilor și a părinţilor părinților mei etc. Și de altfel de ce 
să te oprești la un singur individ? De ce să nu-ţi imaginezi 
lanțul acestor amintiri ale cărnii, al cărui capăt, punct ter- 
minus, fundătură, sumă sunt... De ce... 

A doua zi au apărut diverse indicii care să-mi susțină 
teoria nocturnă: două înțepături ascuţite și simetrice în 
urechi, de parcă cineva îmi găurea carnea de fiecare parte a 
capului din minut în minut. Mi-am dat seama că „cineva“ 
îmi găurea urechile ca să mă împopoţoneze cu niște cer- 
celuși de aur, inevitabila podoabă a fetelor de odinioară, 
marca obligatorie a feminității de care nu aveai cum scăpa 
în vremurile de demult. Imediat m-am gândit la mama și 
un frison dezagreabil mi-a trecut pe șira spinării. Urma 
să-mi retrăiesc nașterea până la tăierea cordonului ombi- 
lical? Durerile menstruale ale mamei? Trebuia să retrăiesc 
și accidentul care l-a ucis pe bunicul? Sărmanul murise 
ars de viu în explozia locomotivei pe care o conducea; 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 179 


simplul gând mă îngheţa de spaimă! Am încercat imediat 
să mă liniştesc de bine de rău: nu puteam să fiu afectat 
de moartea aceea extrem de atroce, deoarece tatăl meu 
nu avea decât optsprezece ani pe atunci, astfel că „suma 
memoriei“ lui nu putea să stocheze decât ceea ce cromo- 
zomii propriului său tată conţineau în momentul în care îl 
concepuse, așadar în momentul în careera plin deviaţă... 
lanțul se oprea, inevitabil, în momentul acela... 

În aceeași seară, o durere violentă între coapse m-a 
smuls dintr-un somn fără vise. 

Era o formă dură, străină corpului meu, și în același 
timp apăsarea a zece degete mi se imprima pe încheietu- 
rile mâinilor, de parcă încercau să mă imobilizeze, să-mi 
ridice braţele deasupra capului. Dezgustul a depășit sen- 
zația de rău și m-am trezit în capul oaselor, pe întuneric, 
copleșit de rușine și de fascinaţie în aceeași măsură... Apoi 
totul a dispărut. Ce retrăisem? Un viol vechi, a cărei vic- 
timă fusese mama? Dezvirginarea brutală într-o noapte 
de nuntă violentă?... 

Am rămas chircit într-un colț al patului până în zori. 
Abătut, bulversat (pângărit?) în integritatea mea fizică și 
sexuală... Și dacă urma să resimt brusc, „ca femeie“, tulbu- 
rările maternității, pântecul îngreunat, umflat, sânii grei, 
dureroși, atârnând de lactaţie, și mai ce? A trebuit să merg 
până la chiuvetă, să-mi stropesc faţa cu apă rece. De ce 
asemenea idei mă tulburau atât de mult? Ce mituri virile 
se mai abăteau asupra mea, care fusesem dintotdeauna un 
adversar declarat al oricărei forme de „bărbăţie“? 

Dimineaţa, ca să-mi păcălesc așteptarea, am cute- 
zat să mă duc până într-o piaţetă alb-cenușie, unde se 
înălța un monument care aducea în mod ciudat cu un 
obelisc, dar mai subţire, aproape un con, cu o bază foarte 


180 SERGE BRUSSOLO 


mică... ceva asemănător cu un ac din piatră... sau din stuc. 
Aproape imediat mi s-a părut că aud clinchete, ca tropăi- 
tul unei hoarde de pitici având încălțări cu talpă metalică 
sau zgomotul de arginți dintr-o pungă de piele, pe jumă- 
tate umplută, scuturată violent, sau... Parţial estompat de 
fațada marea unei agenții de voiaj, zgomotul îmi parvenea 
în tăcerea teatrală a unui oraș de butaforie. 

Am intrat. Pe biroul din lemn stratificat, o 
mașină de scris nu foarte nouă vibra cu tot cu carcasă, 
transmițându-și tremuratul mesei, fotoliului gol... Era o 
Remington masivă, gri, aflată de obicei în dotarea tuturor 
centrelor administrative desuete. Pe alocuri sărise vop- 
seaua, dând la iveală metalul. Tremura cu furie. În special 
tastatura părea cuprinsă de trepidaţii tot mai puternice. 
Câteva şuruburi au început să iasă din locașurile lor și, 
brusc, un arc a cedat, sec, scoțând un iodler scurt. 

Fenomenul cel mai interesant se producea însă la 
nivelul clapelor care tremurau frenetic. Literele se șter- 
geau încetul cu încetul, plasticul își pierdea aspectul 
lucios şi neted după care putea fi recunoscut de obi- 
cei, asemenea unei trepte de marmură frumoasă ce 
se uzează sub pașii venirilor și plecărilor succesive și 
capătă treptat forma unei pietre scobite, aspre, cu mar- 
gini friabile, ale cărei linii drepte se curbează blând, 
se transformă în volute, se pliază. Mașina își amintea 
toate degetele care o loviseră, maltratând-o în anii 
trecuţi, prin meandrele vreunui minister, înainte de a 
sfârși ca rebut în acest oraș-decor... Miliarde de degete, 
de semne, de litere se abăteau asupra ei ca o ploaie de 
gloanţe. O viaţă întreagă de lovituri retrăită într-un 
sfert de oră. Pe de-a întregul. 

La rândul ei, materia își amintea... 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 18] 


Alte şuruburi au sărit și partea superioară s-a răstur- 
nat pe de-a-ntregul, apoi carul. Tastele au cedat, răspân- 
dindu-se, ruloul de cauciuc negru a țâșnit pe podea și s-a 
rostogolit până la picioarele mele desculțe. Deja nu mai 
era decât o magmă metalică de tuburi, arcuri, tije, câr- 
lige, roți dinţate. Un schelet de metal viermuind, îndoit, 
care nu se mai hotăra să moară. În jurul meu răsunau 
toate loviturile de ciocan care contribuiseră la construc- 
ţia casei, pereţii dezvăluiau fisuri discrete ce se organizau 
rapid în încrengături tot mai proeminente. Toate porțile 
trântite de-a lungul existenţei s-au închis în același timp. 
Tencuiala s-a desprins din tavan, albindu-mi părul. Fațada 
s-a fisurat ca un parbriz lovit de o piatră. M-am gândit 
că la toate etajele, în toate apartamentele aceeași nebu- 
nie smucea materia în toate felurile... În curând ascenso- 
rul avea să cedeze sub greutatea miilor de locatari care-l 
folosiseră vreodată și care se reuneau brusc, în modul cel 
mai incredibil, în cabina îngustă cu geamuri... Mi-am dat 
seama cu spaimă că trebuia să ies din clădire înainte să se 
prăbușească, dar nici strada nu-mi oferea vreun refugiu. 
Obeliscul tocmai se crăpase până la jumătate, din cauza 
unei trepidaţii care îmi făcea pântecele să vibreze și dinţii 
să clănțănească. Mii, miliarde de pași răscoleau dintr-odată 
șoseaua, trotuarele. O mulțime nebună de tălpi invizibile, 
generaţii de pietoni, de călători, de gură-cască bocăneau 
pe asfalt, pe caldarâm. 

Orașul... 

Orașul își amintea de multitudinea de impulsuri care-i 
alimentaseră odinioară arterele, centrele vitale. 

Cândva, înainte ca un decret trist să reconvertească 
imobilele, spaţiile într-un teatru de marionete cu actori 
fără niciun viitor. Orașul își regăsea memoria, or, asta 


182 SERGE BRUSSOLO 


echivala cu povara monstruoasă a cohorte neîntrerupte de 
brontozauri cuprinși de nebunie, cu pulsarea pahidermică 
a unei greutăţi care sfida orice imaginaţie, ce lăsa cratere 
în sol, aducea trotuarul la nivelul șoselei, fora bulevardele 
ca un fluviu care îşi trasează albia, săpând șanțuri, tranșee 
ce se vor transforma în scurtă vreme în abisuri, prăpăstii, 
înghițind clădiri, edificii şi monumente... 

M-am gândit că în câteva minute acoperișurile se vor 
dărâma, că ţiglele, șindrilele vor fi ciuruite, mitraliate, fărâ- 
mițate de toate picăturile tuturor ploilor căzute peste toate... 
Curând, în mijlocul ruinelor, pătratul acesta de pământ avea 
să-și amintească epocile străvechi, zguduirea surdă a vulca- 
nilor, a pașilor inegali și greoi ai dinozaurilor, a... 

„Și dacă marea își va aminti simultan de toate furtu- 
nile?“ mi-am zis. 

Apoi, ca la fiecare manifestare anterioară a efectelor 
radiaţiilor, totul a revenit fără nicio tranziţie la ordinea 
anterioară și numai strada ciuruită, contorsionată, rănită 
mărturisea ce se întâmplase. Am început să merg; corpul 
mă durea din pricina masajului monstruos, îmi simțeam 
oasele zdrobite, mușchii vlăguiți, pântecele plin de un tal- 
meș-balmeș de măruntaie. 

Când am ajuns la hotel, soarele tocmai apusese. Roșu. 


Consumul de fructe devine îngrijorător; în această 
dimineaţă, plimbându-mă pe bulevardul principal, mi-am 
dat seama că majoritatea arborilor erau complet lipsiți de 
fructe! 

A sosit vremea să reacționez. Cu ajutorul unei cari- 
oci, fac tot soiul de calcule chiar pe cearșaf, pe care le iau 
mereu de la capăt... Am ajuns la concluzia că în ritmul 
actual mai am de trăit cel mult o săptămână. 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 18 3 


Mai există desigur o posibilitate. Colegii mei de 
întemnițare nu s-au decis încă să se despartă și ocupă în 
continuare mai toate camerele de hotel; ar fi de ajuns... 

Ar fi de ajuns să te strecori în imobilul alăturat, 
înspăimântător de pustiu, să astupi ușile cu cârpe, cu ghe- 
rnotoace de hârtie. Apoi, dacă gazul ar fi deschis, o noapte 
ar fi suficientă pentru a umple cubul de cărămidă lipit de 
hotel cu emanații dătătoare de explozie. În zori, un simplu 
telefon dat dintr-un baraflat în celălalt capăt al orașului ar 
provoca scânteia necesară deflagrației. Cu puţină șansă... 

Apoi... 

Apoi merele fiind consumate de un singur om, mi-ar 
fi ușor să rezist cinci-șase luni. După aceea... Știu însă că, 
vai, nu voi întreprinde nimic... 


De cât timp sunt aici? 

Brusc îmi dau seama că nu știu nimic despre oraș, 
teama de a fi asaltat de o criză de amintiri pe stradă, lip- 
sit de anestezic, mă face să nu îndrăznesc a mă îndepărta 
de hotel și de trotuarele învecinate. Ceilalți procedează 
la fel... 

Ce pierderi avem? 

Mă simt fragil, obosit. La capătul puterilor. 

M-am mutat la parter și fereastra rămâne deschisă tot 
timpul, astfel, dintr-o săritură, pot să fiu pe trotuar la pri- 
mul semn de suferință care-mi spune că fructele mâncate 
zilele trecute nu mai au același efect. 

Orașul este blând, cenușiu, în tonuri de ardezie roz... 

Un oraș decolorat, sortit nuanţelor. Un oraș mono- 
crom, făcut anume pentru senzațiile de peste vară... 

Trebuie să mărturisesc că organismul meu se obișnu- 
iește cu analgezicele a căror acțiune scade în intensitate și 


184 SERGE BRUSSOLO 


durată, pe zi ce trece... O durere surdă și chircită străbate 
tot mai mult ceața letargiei. Cred că ceva similar cu ce li se 
întâmplă bolnavilor grav, pe care morfina nu-i mai ajută. 
Produsul își va pierde curând orice efect, iar merele, de 
acum inutile, se vorposmăgi pe crengi. 

Orașul este blând, cenușiu... 

Stiloul meu alunecă anevoie pe hârtie, lăsând cu fie- 
care clipă urmetot mai șterse. Când sevagoli de cerneală, 
acest jurnal... 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 185 


OFF 


Puștiul țâșnise în mijlocul ierbii înalte și moi. Avea o față 
serioasă și îmbujorată, pe care pistruii alcătuiau un soi de 
constelație de pișcături de insecte. Viziera căștii de soldat 
în marină îi cădea pe ochi și legătura care-o fixa sub băr- 
bie îi împărțea în două obrajii bucălaţi, ceea ce îl făcea să 
semene și mai mult cu o păpușă. Și-a ridicat braţele ca să 
fluture o mitralieră de jucărie și la subsuori i-au apărut 
mari aureole de sudoare pe tricoul portocaliu. Pe toată 
peluza mișunau puști îmbrăcaţi ridicol în aceeași ținută, 
ce zbierau ordine, transpirând sub greutatea accesoriilor, 
cu faţa roșie de la soarele puternic. Nu mă mișcasem; sub 
omoplaţi iarba avea consistenţa cauciucată a unui decor 
artificial. Acum, puștiul era foarte aproape; l-am văzut 
cum deschide gura, i-am văzut gâtul contractându-se din 
cauza efortului. Tricoul i se ridicase și lăsa să se vadă muș- 
chii pântecelui umflându-se din cauza țipătului. Țipa... 
Țipa ceva de genul „Compania B, înainte!“ sau o inepţie 
similară și glasul lui îmi ajungea în urechi redus în mod 
straniu la o tonalitate cu abia o notă mai înaltă decât cea a 
unei conversații. Îl vedeam la modul fizic cum ţipă. Gura, 
gâtul, pântecele, totul indica strigătul, dar nu puteam 
distinge decât o strigare acolo unde ar fi trebuit să fie un 
țipăt... Chiar țipase, dar țipătul fusese, ca de obicei, redus 
de îndată de o forță invizibilă, iar părinţii lui care pălă- 
vrăgeau ceva mai încolo, sub umbrelele lor de soare, nu 


186 SERGE BRUSSOLO 


auziseră altceva decât niște cuvinte rostite pe un ton uşor 
mai ridicat decât al lor. 

Puștii se îndepărtaseră mimând explozii pe care și le 
doreau teribile, iar șepcile lor zburau în mijlocul ierbii ca 
stranii capete de fier. M-am întors pe burtă, iar soarele îmi 
bătea în ceafă, un soare greu, care mă apăsa și îmi umezea 
pielea. Picioarele mele goalerăscoleau pământul ca nisipul 
unei plaje, în căutare de puțină răcoare, dar iarba moale și 
călduță îmi încercuia gleznele și părea căvrea să facă în așa 
fel încât tot ceea ce se afla în jur să aibă aceeași consistenţă 
cu aei. La umbra unui pâlc de arbori, aproape de ieșirea din 
parc, bărbați și fernei cu pielea cojită de pe umeri strângeau 
scaunele de tablă și barele nichelate pe care le vedeam cioc- 
nindu-se, fără să producă însă un zgomot mai intens decât 
ciocnirea unei lingurițe de o mochetă groasă de lână. 

M-am ridicat și am traversat peluza spre arborii 
sequoia roșii ce mărgineau parcul. În braţele mamei lui, 
un bebeluș își tot agita capul cu fața deformată de con- 
vulsii furioase, dar „țipetele“ și plânsul lui îmi ajungeau 
în urechi ca printr-un filtru sonor. Asta era cel mai greu 
de suportat, senzaţia de a avea dopuri în urechi, de a avea 
trompa lui Eustachio umplută cu ceară sau gelatină. 

Am luat-o la pas mai repede. Se însera curând și par- 
cul se golea până a doua zi. Am ocolit borna verde stră- 
duindu-mă să nu o privesc și am trecut pe lângă șirul de 
arbori de sequoia... 

Adesea, în timp ce degetele mi se crispează pe lem- 
nul beţelor și fac să vibreze încet țimbalele, memoria mea 
derapează, își ia zborul, se înfundă la întâmplare în dez- 
ordinea îngrămădită de-a lungul circumvoluţiunilor mele 
cerebrale. Atunci, o scenă se ivește uneori din praf și se 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAŞ BOLNAV 187 


desfășoară mecanic; pereții craniului meu se animă ca un 
ecran sub strălucirea gălbuie a unui proiector ce derulează 
un film întrerupt. 

„„„Eram încă student, cred, era cald și ţeasta îmi vâjâia. 
Deodată o motocicletă a lăsat o dâră neagră pe iarba ca de 
cauciuc a campusului înainte de a se prăbuși în interiorul 
marii galerii circulare. Brusc, fumul albăstrui țâșnit din 
ţeava triplă de eșapament a invadat amfiteatrul... 

Absența totală a zgomotului, liniștea uniformă ce 
însoțea explozia ușilor și a ferestrelor, salturile sincopate 
ale vehiculului, stratul de fum, toate au sfârșit prin a da un 
aspect oniric scenei, lipsind-o de orice credibilitate. 

Ușa liftului s-a deschis violent și a apărut o față 
palidă, cu fruntea încinsă cu panglica albastră a mani- 
festanţilor, urmată de brațul ce agita sticla din care fitilul 
arunca mici scântei. Pe motocicletă, tipul înveșmântat 
în negru a urlat ceva... Vreau să spun că gura i s-a rotunjit 
într-un țipăt mut în loc de ceea ce trebuia să fie un stri- 
găt de atac. Mâna dreaptă i-a părăsit ghidonul, îndrep- 
tând țeava neagră a lansatorului de flăcări spre cabina 
liftului. Sticla s-a spart de cel mai mare dintre cele trei 
faruri. Șoldurile i-au zvâcnit din reflex, proiectându-l pe 
individ pe mozaicul din hol în timp ce motocicleta și-a 
continuat singură calea, izbindu-se de distribuitorul de 
sandviciuri. Încă o dată explozia s-a rezumat la o tăcută 
jerbă de culori... 

Ghidonul a zburat pe deasupra capetelor noastre, pul- 
verizând trei televizoare înainte de a se înfige în zid. Lângă 
mine, secretara Institutului de psihologie a urlat ceva cu 
mâinile apăsate pe tâmple. Buzele i se mișcau disperate; 
am ridicat din umeri, arătându-i cu degetul mare cadranul 
roșu al regulatorului, aparatul de reglare a zgomotului, ce 


188 SERGE BRUSSOLO 


trona în iarba moale a campusului. Acul indica limpede că 
zona tocmai fusese decuplată total conform procedurii în 
vigoare în cazul revoltelor sau manifestaţiilor. Orice s-ar 
întâmpla, rămânem surzi până ce brigăzile de intervenție 
vor fi stăpâne pe situaţie. 

În mijlocul holului, motociclistul, fără sticlele 
arzătoare, trăgea cu un pistol de calibrul .45, proptit în 
articulaţia cotului... focuri scurte la gura ţevii, vizibile prin 
locașurile goale ale butoiașului pentru gloanțe. Impresia 
era cumva similară cu cea resimțită în faţa unui televizor 
cu sunetul oprit... Aceeași senzaţie de irealitate, de vis. 
Grupul de studenţi izolaţi în amfiteatru urmărea înfrun- 
tarea cu o privire goală, ca și când ar fi fost anesteziaţi de 
lipsa zgomotului. 

Cuprins, brusc, de oboseală, m-am așezat în mijlocul 
tuturor acestor fantome. 


„„Chiar dacă memoria mea se chinuiește acum să cla- 
seze amintirile, este evident că asemenea scene nu pot 
proveni decât din vremea când s-a aplicat pentru prima 
dată planul anti-zgomot; într-adevăr, după aceea, nimeni 
nu a mai fost capabil să strângă suficientă energie ca să se 
lanseze într-o asemenea dezordine. 

„..În general, alte secvenţe se ivesc de îndată, fără 
noimă, abia dacă sunt coerente... 

A fost în ziua în care banda cu înregistrarea de la 
Woodstock a fost arsă în piața publică în cea mai desăvâr- 
şită indiferenţă a trecătorilor. Sau a doua zi, nu mai știu... 

Discoteca goală, cu ringurile de dans sclipitoare, par- 
chetul ceruit, mirosul acru al produsului pe bază de crom 
și, în enorma sală pustie și întunecată, Mayer singur pe 
estradă, suflând ca un nebun în trompetă de patruzeci și 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 189 


opt de ore; venele de la tâmple i se umflaseră, ajungând 
niște păienjenișuri gata să plesnească. 

Stăteam departe de instrumente ca și când acestea — 
clarinete, saxofoane, bateria — ar fi fost dintr-odată pline 
cu venin. lar Mayer sufla în trompetă, cu fața vânătă, stră- 
lucind de sudoare. Nimeni nu a înţeles ce i s-a întâmplat, 
unii au menționat drogurile, alții... 

Mayer cânta și noi nu auzeam nimic, doar o slabă 
frântură muzicală, fără nicio legătură cu efortul dement 
depus de muzician. În umbra barului, acul de la regula- 
tor oscila încetișor pe partea roșie, interzisă a cadranu- 
lui... OFF, tocmai fuseserăm decuplați. Am întors capul 
de parcă mă privea un judecător. În acel moment poli- 
ţaii brigăzii sunetului au invadat ringul de dans. Purtau 
la șold pistoale-mitralieră scurte, de-un galben aprins, 
iar culoarea proaspătă, ușor stridentă, sporea impresia de 
ireal a focurilorcare se iveau în rafale la gura ţevilor într-o 
liniște desăvârșită. 

Mayer s-a prăbușit cu încetinitorul. Am observat, 
într-un mod cam stupid, că unul dintre gloanțe îi străpun- 
sese trompeta. Poliţaii ne-au examinat apoi instrumentele, 
mai ales tobele mele... Pe urmă, seara, mai târziu, ni s-a 
dat voie să interpretăm o serie de melodii lente, conforme 
cu legea, și câteva cupluri adormite au venit să se legene 
în mijlocul ringului de dans... atât de mare, atât de pustiu. 

„„„Buddy Hollington ar fi trebuit să mă alarmeze. Era 
student și își câștiga pâinea de zi cu zi spălând pahare în 
spatele sălii care ţinea loc de bucătărie... Buddy și subiec- 
tul lucrării sale de masterat scrise cu un creion cu mină 
moale pe un formular mototolit. Buddy urmărindu-mă 
pe culoarele supraîncălzite ale unei discoteci pustii din 
cauza soarelui de iunie... Despre ce vorbea? O paralelă, 


190 SERGE BRUSSOLO 


cred. O paralelă între dispariția concertelor de muzică pop 
şi absenţa ciocnirilor dintre poliție și studenţi în decursul 
lunilor precedente. „Dispariţia violenţei și..:, nu mai țin 
minte decât prima parte a titlului propus, dar tot cred că 
este o formulare nefericită... 

Dispariția zgomotului, dispariţia violenţei, da, a fost 
unul dintre argumentele pe care ni le-a tot repetat presa 
de largă circulație, au fost și altele. 

Nu l-am mai văzut pe Buddy. Lucrarea lui nu s-a păs- 
trat, degeaba am căutat-o pe rafturile bibliotecilor și în 
arhive. Eu... 

Alte imagini mă bântuie... Sărbătoarea națională și 
parada ei molatică, fără muzică, de-a lungul bulevardelor 
pe care se răspândește o mulțime anemică. Și puștii aceia, 
pe marginea străzii, aprinzând fitilul unor mici petarde 
roșii, găsite în cotloanele nu știu cărui pod. Jerba de flă- 
cări mute a exploziei tăcute. (Un rotocol de lumină, apoi 
mirosul pulberii, apoi nimic ALTCEVA. Niciun zgomot.) 
Senzaţia continuă de somnolenţă. 

„şi peurmă, din nou, lunecarea lentă a mașinii de patru- 
lare şi mitralierele galbene. Atunci am privit în altă parte. 

„„„la mine, trecerea vehiculelor blindate cu motoare 
enorme, scuipând dioxid de carbon și aburi în jeturi lungi, 
fisurând geamurile până la limita spargerii — deși este 
vorba de geamuri antiglonț recuperate din carcasa unui 
furgon blindat —, spărgând becurile şi paharele de şam- 
panie. Șarja decibelilor trebuie că este teribilă şi, totuși, 
câtă liniște. UN CONVOI FANTOMĂ NU AR FI FĂCUT 
MAI MULT ZGOMOT! 

Afișul ce se etala pe toată faţada gării centrale înfățișa 
un bărbat fără urechi, cu un zâmbet fericit, strălucind de 
bunăstare, sub care stătea scris: 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 191 


„Nu există un cetăţean mai bun decât cel care nu vrea 
să audă.“ 

„„sau alt afiș: „Secretul fericirii“, în care o maimuţă sin- 
guratică își astupă timpanele cu mâinile lipite de tâmple. 

„„lar zborul în formaţie strânsă al avioanelor cisternă, 
cu încărcături grele de uraniu pe părţile laterale, țesea 
peste oraș un soi de capac bine închis care ne ascundea 
cerul. Un capac din aripi mari în formă de delta, alune- 
când fără încetare, ce atrăgea soarele și lumina, cufun- 
dându-ne uneori într-o noapte metalică, apăsătoare și 
tăcută. 

Înainte... 

Înainte de amplasarea regulatoarelor, oamenii ajun- 
geau să-și astupeurechile cu ceară ca să scape de vacarmul 
continuu al decolărilor, de trepidaţia neîntreruptă a utila- 
jelor de extracţie a minereurilor care săpau, zi și noapte, 
în zăcământul de sare din sudul orașului. Cei mai bogați 
aveau în permanenţă căști antifonice, care făceau altădată 
parte din echipamentul tunarilor în timpul bombarda- 
mentelor artileriei. Nu se mai ţinea cont de cazurile de 
mutilare, de puștii care își distrugeau timpanele cu vâr- 
ful compasurilor, ca și de sinucideri și de omoruri... Dacă 
sunetul strident al duzelor nu ar fi acoperit orice altceva, 
am fi putut auzi înălțându-se dinspre oraș un formidabil 
cor de ţipete de furie, de ură și de nebunie... 

Totul a început... 

Totul s-a produs gradat, ca o boală ale cărei simp- 
tome nu știi cum să le recunoști și care devine vizibilă 
atunci când este deja incurabilă. Un dușman care stă în 
umbră și a cărui prezenţă nu o descoperi decât atunci 
când ești încercuit. Asemenea lui Buddy, ar fi trebuit să 
presimt pericolul prin semnele lui cele mai fine: pânza de 


192 SERGE BRUSSOLO 


păianjen ţesută cu răbdare cu ajutorul unei mici note care 
crește, devine articol, apoi anchetă, ca să sfârșească într-un 
editorial. 

Ecologie, cruciadă anti-zgomot, mistica odihnei... 

Cât timp mi-a trebuit ca să observ că, de acum îna- 
inte, deșteptătorul meu suna, în fiecare dimineaţă, mai 
încet? Mult prea mult, cu siguranță. De câte luni a fost 
nevoie ca ochiul meu să înregistreze în sfârșit prezența 
obsedantă, de-a lungul străzilor, a acelor borne metalice 
fără nicio utilitate aparentă, nici bornă kilometrică, nici 
cutie de scrisori, nici gură de incendiu? 

Fără să fi fost luată vreo măsură socială, manifestați- 
ile au devenit mai rare și adunările de tot soiul s-au rărit. 
Totul se întâmpla ca și cum energia stătea să dispară, ca și 
cum viaţa aluneca spre un ritm tot mai lent. lar bornele 
împânzeau străzile, pieţele... omniprezente. Apoi, într-o 
bună zi, presa a publicat o grămadă dearticole, guvernul a 
editat o sumedenie de broșuri. Rafturile librăriilor se pră- 
bușeau sub lucrările de popularizare tehnică... 

lar mormanul ăsta de hârtie scotea un strigăt unanim: 
începea era odihnei! 

Guvernul devenea ecologic. Totuși nu erau înlăturate 
navele cargou, al căror șuierat crăpa fațadele și creierele. 
Nici zgomotul continuu de forare al pompelor pentru ura- 
niu, încă și mai puţin vacarmul neîntrerupt al utilajelor 
de extragere a minereurilor... Nu, la televizor, Mac Floyd 
a explicat îndelung că zgomotul nu putea fi învins satis- 
făcător fără să fie prejudiciată producţia, așa că trebuia să 
se acționeze asupra urechii umane. Pe scurt, ni s-a propus 
să devenim SURZI! 

Nu în totalitate, desigur; în limite rezonabile, doar 
cât să fie salvate un anumit confort, o anumită siguranță. 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 193 


Primele rezultate nu erau destul de convingătoare? 
Anihilarea zgomotului provoca dezamorsarea pulsiuni- 
lor agresive. Dispariţia vandalismului, a agresiunilor, a... 
tulburărilor. 

STRESUL ÎNVINS. 

Cine avea chef să reziste unor asemenea argumente? 

Scotocind într-o zi prin mormanele labirintice ale 
unui negustor de vechituri, am fost șocat de acumula- 
rea impresionantă de uși blindate, de încuietori cu trei 
zăvoare, de sisteme de alarmă de toate felurile care fuse- 
seră aruncate la gunoi. Nu trecea o zi fără să fie recupe- 
rate la întâmplare de pe terenuri virane arme de tot felul, 
carabine, măciuci, pistoale. Pubelele au devenit ele însele 
locul în care se găsea un întreg arsenal considerat odini- 
oară indispensabil: grenade cu gaz lacrimogen, paralizant, 
care desfigura, sisteme de alarmă... 

De când fuseseră amplasate bornele de reglare a sune- 
tului, puțini oameni mai închideau ușile; cheile zăceau în 
șanțurile de scurgere a apei, zornăind sub mătura celor 
care se ocupau de curăţenia publică. 

Într-o dimineaţă, Ben Cartwright, vecinul meu de 
palier, un septuagenar fost șef peste o unitate de foreze, 
măcinat de trepidaţii, m-a așteptat la ieșirea din lift. Era 
în maiou și își palpa ușor craniul chel, roz și rotund; pe 
faţă i se citea o fericire care m-a făcut să nu mă simt în 
largul meu. 

— Ştiţi, ACUM îmi crește din nou părul, a șoptitel. 

Fapt e că broșurile medicale menţionau fără încetare 
binefacerile liniștii, se vorbea despre o reîntinerire a celu- 
lelor, despre încetinirea procesului de îmbătrânire. Mulți 
dintre bătrânii din cartier, victime ale unei autosugestii 
orchestrate cu grijă, începuseră să-și expună trupurile 


194 SERGE BRUSSOLO 


descărnate, suprapopulând cluburile naturiste din oraș. 
Parcurile au fost invadate de cohorte de bătrâni goi, cu 
chipul încremenit în acea expresie de beatitudine teribilă 
pe care o putem observa uneori la nebuni. 

În campusul facultăţii, ultimul concert pop nu a atras 
decât vreo câţiva fani înrăiţi, și chiar și pe ei i-am văzut 
cum adormeau după doar câteva acorduri. Atunci a înce- 
put marele declin al muzicii violente, puțin câte puțin, 
înlocuite de mareea lipicioasă a slow-urilor dulcege și 
mnurmurate. 

Atunci s-a observat cum iepurilor îmblânziți din 
parcul municipal le crescuseră foarte mult urechile, tot 
încercând să lupte cu semisurzenia care le fusese impusă 
dintr-odată. Cine mai avea suficientă energie ca să caute 
să înţeleagă, să ţină ochii deschişi și să reziste toropelii? 

În esenţă, principiul era unul dintre cele mai simple: 
regulatoarele împânzeau bulevardele și aveau funcţia de 
reţele; sunetul era evaluat constant, analizat de un sistem 
electronic sofisticat. De îndată ce sursa sonoră depășea 
pragul de intensitate legală, aparatul se punea în funcți- 
une, adunând fasciculele de unde care se răspândeau pe 
străzi, în locuințe, pe culoarele de la metrou. Invizibile, 
inodore, strecurându-se în canalul auditiv, înțepenind 
timpanele... Astfel că mii de persoane deveneau surde fără 
să știe; vacarmul, explozia sonoră se răspândeau în jurul 
lor, dar nu le parveneau decât extraordinar de atenuate... 

Guvernul a instituit un prag legal cenu trebuia depă- 
şit, iar tot ceea ce depășea cota sonoră stabilită, tot ceea ce 
era OFF, provoca de îndată, prin reţelele de regulatoare, 
o slăbire generală a timpanelor. De asemenea, tot ceea ce 
depășea tonul unei conversații mondene se transforma în 
murmur de ceainărie. 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 195 


Sistemele de reglare a sunetului împânzeau orașul și 
localităţile din afara lui, așa cum, pe vremuri, se întâm- 
pla cu gurile de incendiu; totuși, ca să se deosebească de 
primele, acestea fuseseră vopsite într-o nuanţă de verde 
urâtă, ca aceea a apelor stătute. Adevărate centrale elec- 
trice, regulatoarele funcționau permanent, propagând 
surzenia 24 de ore din 24. 

Presei oficiale i-a revenit misiunea să înlăture aspec- 
tul mutilant al întregii operațiuni. Foarte curând nu s-a 
mai vorbit despre surzenia parţială, de paralizia controlată 
a timpanului, de scăderea sensibilităţii auditive. Printr-o 
răsturnare dialectică dintre cele mai curioase, zgomotul a 
devenit principala victimă a întregii afaceri; a fost redus la 
tăcere, cenzurat, șters, slăbit ca și cum asupra lui, și DOAR 
asupra LUI, se îndrepta acțiunea regulatoarelor. Nimic 
mai fals! Zgomotul era intact, liber, prezent, întreg... 
Urechea umană, în schimb, nu suporta toate astea. Presa, 
radioul, televiziunea s-au unit ca să convingă un popor de 
infirmi că se află în deplinătatea facultăţilor sale și se vor- 
bea despre insonorizare acolo unde ar fi trebuit să se vor- 
bească despre mutilare. S-a putut observa luând naștere 
un soi de cruciadă anti-zgomot, de mistică a odihnei, iar 
publicul s-a simţit lipsit de partea lui de paradis. Petiţiile, 
manifestațiile cereau extinderea câmpului de insonorizare 
pe întregul teritoriu. 

REPET. A FOST O MANEVRĂ POLITICĂ. O 
CAMPANIE DE LETARGIE DESTINATĂ SĂ... 

E o realitate că fiecare şi-a cerut sus și tare partea lui 
de odihnă și a obținut-o. 

Am avut parte de propria noastră liniște, așa cum odi- 
nioară am avut propria noastră maşină sau propriul nos- 
tru televizor, orașele au fost invadate, acoperite, amuţite 


196 SERGE BRUSSOLO 


de regulatoare; de acum înainte fiecare a evoluat într-o 
lume capitonată, înăbușită, fără crispare, fără țipăt. Să faci 
zgomot a devenit rapid o infracțiune foarte gravă. A fost 
creată o brigadă mobilă și o secţie anti-zgomot; și dacă, 
din greșeală, unei casnice îi lua foc cuptorul, antenele 
zbârnâitoare ale radarelor localizau imediat sursa ecoului 
interzis și comunicau rapid coordonatele către mașinile 
patrulelor ce ajungeau la faţa locului într-o clipă. Desigur, 
NIMENI dintre vecini sau chiar din familia acelei femei 
nu putuse distinge un sunet mai intens decât cel „normal“ 
fiindcă fiecare bucată de teritoriu se găsea sub controlul 
regulatoarelor... Însă centrele de analiză îl sesizaseră. 
Chiar dacă întâmplarea ca atare nu deranjase, de fapt, pe 
nimeni, constituia totuși o infracţiune aproape religioasă, 
un păcat. lar noul zeu se chema ODIHNĂ... 

Prelevările de spermă și inseminările artificiale au 
devenit rapid obligatorii într-o lume care nu mai poseda 
destulă energie pentru împerechere... și, prin urmare, 
pentru a procrea. 

La discotecă, încercam să mă las absorbit de muncă, 
fugind copilărește de schimbările pe care le vedeam sur- 
venind în exterior. Apoi, într-o seară, am făcut o criză și 
mi-am arstobele, mi-am rupt beţele... am șters de pe ben- 
zile de magnetofon înregistrările de percuție, eu care de la 
vârsta de... La ce bun? Începea era odihnei. 

Am căutat mult în dicționar: TRIPANOSOMIAZĂ... 
Da, exact asta era: boala somnului, pierderea treptată a 
energiei, letargia progresivă, dispariţia forțelor vitale. 
Moartea. 

Din acel moment, totul s-a petrecut ca și când o stra- 
nie afecțiune osoasă de neidentificat și neidentificată 
mnăcina lucrurile din interior, transformând scheletele 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 197 


în pulbere sau mai degrabă în gelatină. Sufeream toți de 
lichefiere pe dinăuntru și nimeni nu observa. Aș fi vrut să 
slăbesc ca să mă simt o armătură, să întrezăresc, în sfârșit, 
sub piele existenţa schelăriei... 

Să fiu din carne și sânge mi se părea obscen; m-am 
cufundat în contemplarea fotografiilor din lagărele mor- 
ţii, iar oamenii aceia descărnaţi mi se păreau mai concreţi 
decât cei care-mi erau în preajmă. Mai reali... 

Totul în jurul meu, toată lumea era contaminată 
de o lipsă de soliditate, de realitate. Un accident pro- 
dus într-o intersecţie, însoțit de strigătele fals stridente 
ale unei femei, nu ajungea la mine decât ca prin vis. 
Noaptea mă trezeam ca să alerg de-a lungul drumurilor 
de țară. Dar picioarele mele, încălțate cu pantofi grei cu 
talpă ţintată, nu stârneau niciun ecou pe câmpii. Sunetul 
murea sub tălpile mele fără să se ridice pe deasupra capu- 
lui meu, fără să miște vreodată aerul, așa că alergările mele 
disperate păstrau consistenţa pâsloasă a viselor. 

„Ecoul a murit!“ am scris ca tâmpitul pe un zid, într-o 
seară de depresie; dar inscripția mea, pe care o suprave- 
gheam de la fereastră, nu a atras atenţia nimănui. 

Treceam prin lume ca un somnambul, uitând virtu- 
ţile ţipătului, incapabil să scot un urlet că sunt treaz, viu... 
Singur, în pivniță, pe jumătate orbit de lumina celor trei 
reflectoare, cu o bucată de gheaţă pe pântecele meu gol, 
mimam țipătul fără să scot un sunet. Încercam să trezesc 
în mine, urmând aceiași pași, o zvâcnire asemănătoare 
aceleia care îmi străbătea trupul și mintea atunci când 
tobele mele existau, sunetul răsărind sub picioarele și 
mâinile mele. Îmi goleam atunci pântecele într-un soi de 
defecare uriașă, îmi deschideam gura în timp ce corzile 
mele vocale se mișcau, mute. Șalele îmi plesneau, pulpele 


198 SERGE BRUSSOLO 


se depărtau într-o împerechere invizibilă, un zumzăit îmi 
apărea în urechi. Și de fiecare dată cădeam din nou zdro- 
bit și dornic de ceea ce nu fusese, gâfâind și cu pulpele 
uscate. 

Nimic nu putea înlocui țipătul. Într-o palmă zdro- 
beam capătul arzând al unei ţigări, în timp ce cu cealaltă 
strângeam un cub de gheață — gesturi care nu trezeau 
în mine nimic altceva decât o crispare a măruntaielor ce 
putea apărea de la orice lovitură în ficat. 

Și ceilalţi? Teribil de moi, bebeluşi bătrâni hrăniţi 
cu sieste și muzică siropoasă, ce se îmbuibau cu un sirop 
infect, un fel de cocteil călduţ pe bază de cântece de păsă- 
rele, fâșâit de flori rupte, murmur uniform. Fericiţi ca 
urmare a încetinirii ritmului de viață, fericiți să meargă 
ca pe cauciuc, fericiţi să vorbească cu gura parcă plină de 
polistiren. În momentele mele de nebunie mi se părea că 
îi văd mâncând creme moi, piureuri roz; simțeam că se 
apropie momentul în care vor aluneca de pe scaune ca 
să se rostogolească, ca într-un film cu încetinitorul, pe o 
peluză unsuroasă unde vor începe să toarcă. 

Ca urmare, m-am dedat ascezei, mâncam, ca să simt 
cu dinţii, doar alimente solide, dure, aspre. Fructe verzi, 
nuci, cartofi cruzi. Nu beam decât alcooluri care mă scu- 
turau din cap până în creștet de la prima înghiţitură. 
Încercam să alung orice moliciune din corpul meu, obiș- 
nuindu-mă cu ceea ce înseamnă foamea sau aruncându-mă 
într-o cadă cu apă rece ca gheața. larna, mă forțam să mă 
lungesc gol minute în șir pe cimentul de pe terasă. 

Moliciunea, ramolismentul deveneau adevărate obse- 
sii, mi-ar fi plăcut să-mi fie biciuit spatele la întâmplare 
ca să simt cum mi se încordează tot trupul, se întărește, 
cum devine compact ca un sac de nisip îngheţat. Aș fi vrut 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 199 


să am o consistență mai solidă, să nu mai fiu împărțit 
după bunul-plac al membrelor mele, dar toate nu erau 
decât delir... De fapt, eram ca toţi ceilalţi, cu o posibili- 
tate redusă de a izbucni în vreun fel, amuţit, castrat... Cu 
diferenţa însă că toți ceilalți nu simțeau nevoia să țipe, să 
facă zgomot. Trăiau voluptatea erei relaxării, a erei liniștii 
regăsite, a odihnei. „ODIHNA VINE DIN VOI, spuneau 
afişele, ODIHNA ESTE PRETUTINDENI CU VOI!“ 

„„Pentru mine, nu era odihnă, era mumificare. 

În vremea aceea am scris o povestire pe care am intitu- 
lat-o Îmbălsămat de viu... Era ceva pueril, chiar periculos, 
și am fost destul de înțelept să-mi dau seama de situaţie 
exact în clipa în care mă pregăteam să trimit textul unui 
ziar oarecare de avangardă. 

Deveneam imprudent și asta numai din cauza senza- 
ţiei permanente că trăiam într-o lume lipsită de realitate. 
Mi se părea că orice faptă nu valora mai mult decât una 
din vis și trebuia să fac adevărate eforturi ca să continui să 
mă comport „normal“... Din punctul meu de vedere, totul 
era un pretext ca să mi se facă greață, până și numele ora- 
șului - Almoha - mi se părea lipsit de unghiuri. Era un 
râgâit de mâncău îndopat, un scâncet de femeie trezită, 
cu fața umflată de somn, ceva nearticulat, fără nicio mate- 
rialitate. Acolo unde ar fi fost nevoie de un nume ca de 
șmirghel nu era decât o bulă de aer ce se sparge la supra- 
faţa mocirlei... 

În acest răstimp, concetăţenii mei lucrau — conform 
expresiei răspândite de presă — ca „să-și dezvolte recep- 
tivitatea“! Au aflat astfel că pot să doarmă în mijloacele de 
transport în comun, la ora prânzului, seara de îndată ce se 
întorceau acasă și, desigur, în cele patruzeci și opt de ore 
ale weekendului. Mulți s-au înscris în acele noi cluburi de 


200 SERGE BRUSSOLO 


vacanţă care garantau o lună de somn total, inclusiv hrană 
prin perfuzii, contra unei sume întru totul rezonabile... 
Curând, unii dintre colegii mei de orchestră au considerat 
slow-ul un dans debordând de sălbăticie și nu au ezitat 
să-și propună serviciile unei orchestre specializate în cân- 
tece de leagăn pentru creșele de stat. 

Se simțeau bine, erau fericiţi, relaxaţi în lumea de 
odihnă care li se oferea. Și-au aruncat ceasurile, nu au mai 
ieșit seara, și-au petrecut timpul liber dormind. În orice 
supermarket îți puteai cumpăra un „kit pentru dormit“, 
cu noile pastile-hrană pe care le înghiţeai vineri seara și 
care îți permiteau să te cufunzi în neant până luni dimi- 
neața, fără să te trezești din cauza foamei, și cu o sondă 
din plastic moale care se fixa fără să jeneze la anus și sex, 
scutindu-l pe cel care se odihnea de problema dejecţiilor. 

Mi-am imaginat cu groază ziua în care nimeni nu va 
mai simți vreun interes pentru cinema, pentru literatură și 
încă și mai puţină curiozitate pentru actualitate sau pen- 
tru politică, ziua în care toate acestea vor fi suprimate din 
programele de radio și de televiziune, ziua în care nu se 
vor mai vinde ziare, în care difuzoarele dispuse de-a lun- 
gul străzilor vor emite în permanenţă muzică relaxantă... 
Ziua în care întreaga umanitate nu va mai fi decât un pat 
imens... 

„Înfloriţi!“ m-a sfătuit un doctor căruia îi mărturisi- 
sem vag problemele mele și care, vădit, nu m-a luat în 
serios. Să înfloreşti! Toată lumea înflorea! Florile înfloresc 
într-o muzică lină, se știe, dar eu voiam să zdrobesc toate 
florile din lume. Voiam să se ofilească brusc sub șocul 
sunetelor scoase de tobele mele! Voiam să fiu OFF! Să ies 
din limitaalbă și fadă a cadranului de control al sunetelor, 
să plonjez în acea parte roșie în care acul nu se aventura 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 201 


niciodată. Roșul mă hipnotiza. Numai ce vedeam culoa- 
rea roșie a unui semafor de la colțul străzii, că rămâneam 
împietrit pe loc. 

Trăiam pe zi ce trece tot mai mult la marginea lumii 
reale și nu ieşeam din toropeala mea decât rareori, în sala din 
spate a unei cafenele, în fața unei cești reci pe care trebuie 
că mi-o aduseseră cu o oră sau două mai înainte. Începând 
din acel moment, fiecare zi a devenit o adevărată încercare. 
M-am surprins cum vociferez, înjur un șofer, bat darabana 
pe tejgheaua unui snack-bar... Tot atâtea lucruri suspecte 
care nu-i vor scăpa unui membru al brigăzii anti-zgomot. 
Trebuia să-mi revin, să-mi recapăt aparenta mea indiferență 
de odinioară, altminteri detectoarele puteau să-mi ia în 
calcul ecourile, să mă localizeze, să mă identifice, să facă 
un raport către șeful de brigadă... şi pe urmă? Putea fi ceva 
mult mai grav decât amenda sau tribunalul. Din când în 
când erau arestați oameni cu totul neînsemnați, pe care îi 
calificau drept obsedați, maniaci, fără să fie precizat cu ade- 
vărat de ce viciu sufereau, și îi închideau în aziluri de stat, 
de unde nu mai ieșeau niciodată. Eram un maniac? Un... 
„deviant“? Îmi aminteam de Mayer, şi el cedase, iar brigada 
îl elirminase fără nicio ezitare. 

Am încercat să orientez către altceva febra care mă 
ardea, folosindu-mă de sex ca de o supapă eliberatoare. A 
fost o greșeală, cântăreața pe care am răsturnat-o în vestiar 
după închiderea discotecii s-a ridicat, cu coapsele uscate 
și privire dispreţuitoare... Eram impotent. Castrat moral 
şi fizic de orice forță vitală, incapabil să țip, oricum aș fi 
făcut-o... 

Mai mult ca oricând, mă simţeam redus, amputat. 
Am scris o nouă povestire, Eunucul, care a fost refuzată 
și înapoiată cu precizarea... „Psihologia personajelor 


202 SERGE BRUSSOLO 


este prea delirantă“. Am scris atunci un pamflet intitulat 
Roadele carteziene, în care m-am dedat unei critici sis- 
tematice a normalului, a ideilor primite de-a gata, a tot 
ceea ce rămâne hotărât „conform“ și „dincoace de limită“... 
Ultimul capitol se încheia printr-un triplu strigăt: „OFF, 
OFF, OFF!“ 

Acum chiar existau motive să mă interneze imediat, 
așa că am ars cu grijă lucrarea în cadă, turnând un litru de 
alcool. Prilej cu care era cât pe ce să dau foc la apartament, 
important era însă ca manuscrisul să dispară. Eșecul ten- 
tativei mele de a compensa lucrurile m-a lăsat dezorien- 
tat. Mi se părea că, în clipa de faţă, oricine putea să afle 
de starea mea de decrepitudine. Sexul meu mort era un 
semn concret pe care nu-l puteam nega, care îmi revenea 
mereu în memorie. Să te așezi la fereastră cu un canin rupt 
înseamnă să-ți pierzi consistenţa, e de ajuns să smulgi un 
singur dinte dintr-un fermoar și ești pierdut, eşti gol... mai 
rău, ești încercuit, îţi pierzi integritatea viscerală, e ca și 
cum ţi-ai plimba intestinele pe genunchi sau ai purta un 
pantalon fără nimic între picioare, în timp ce restul cor- 
pului este bine acoperit de veșminte. 

Eram fisurat, asediat, oricine mă putea doboriî într-o 
secundă, fiecare privire era ca un deget care-mi scotocea 
medical anusul, distrugea pe loc orice individualitate, 
orice conștiință de a fi eu însumi... Să fi fost prin iunie, 
cred, anul școlar se apropia de sfârşit. Aerul condiționat 
făcea față tot mai greu prin discoteci și în sălile lipsite 
de ferestre, temperatura era insuportabilă și îi aducea 
laolaltă, într-o aceeași abrutizare fericită, pe muzicieni 
şi dansatori. Numai o șușoteală slabă mai amintea de 
prezența chelnerilor. Capul îmi zumzăia și simțeam cum 
o transpiraţie nesuferită îmi făcea gulerul cămășii lipicios. 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 203 


Chewing yellow slow, melodia la modă a momentului, 
a fost brusc întreruptă de o pană de sonorizare, apoi s-a 
stins lumina. Incidentul minor a părut să justifice rezis- 
tenţa dansatorilor, o adevărată liniște de moarte s-a lăsat 
peste ringul de dans și, preț de o clipă, am avut senzaţia 
foarte clară că sunt îngropat de viu într-o piramidă egip- 
teană sau că orbecăi pe culoarul unui labirint. Am simţit 
cum mi-a trecut un fior ca un cuţit prin șale și am înţeles 
că trebuie să ies înainte să m-apuc să urlu. M-am năpustit 
spre ieșirea de urgență, despre care știam că se află în par- 
tea de jos a estradei, și m-am trezit pe stradă, orbit, lipit 
de zid din cauza luminii puternice a soarelui... Fără să-mi 
dau seama prea bine ce fac, am luat-o printre clădiri și am 
ajuns curând în centrul orașului. Orașul era jilav, adâncit 
într-o siestă toropită. Pe malul canalului, fetele se bron- 
zau în răstimpul dintre două cursuri, cu trunchiul gol, pe 
burtă, zdrobindu-și pudic sânii pe haina atent împătu- 
rită. O grămadă de carne inertă pe care o invazie de muște 
albastre nici măcar nu ar face-o să tresară. Am adunat un 
pumn de pietriș și l-am aruncat iute înspre pulpele unei 
blonde decolorate, ce dormea cu gura deschisă la umbra 
unui stâlp. Pietricelele i-au atins partea din spate a genun- 
chilor, iar fata s-a întors pe spate mormăind în somn, ofe- 
rind privirii un sutien din care deborda carnea albă. A 
trebuit să o iau la fugă, pentru că-mi venea să o împing 
cu piciorul în canal. ...Almoha... Ar fi putut fi și un nume 
de femeie. În curând gudronul se va topi, pietrele trotu- 
arelor se vor disloca, va veni epoca lichefierii... Ah, iarna, 
frigul și gheața! Am părăsit canalul fără vreun scop precis 
și m-am trezit brusc în mijlocul unui cimitir de mașini 
ce se întindea pe tot țărmul mării. Peisajul m-a trezit de 
îndată, nu erau decât forme dure, deformate, cu unghiuri 


204 SERGE BRUSSOLO 


ascuţite, bucăţi de tablă ciopârțite și tăioase. O lume de 
fier în care șuruburile se rostogoleau sub tălpi. Am luat 
de pe jos o bară sclipitoare de protecţie cu gândul să fac 
ţăndări carcasele din jur, când am văzut-o... Mai exact 
nu i-am văzut decât piciorul, ieșind prin crăpătura por- 
tierei, până la coapsă. Era mușchiulos, prea mușchiu- 
los pentru gustul oricui altcuiva, și pe sub piele cea 
mai simplă mișcare dezvăluia tensiunea articulaţiilor, 
umflătura tare a cărnii. Glezna îi dispărea în interiorul 
unui pantof stilizat, cu toc de crom. Am înaintat; era 
îmbrăcată cu o rochie foarte scurtă din lame, probabil 
o ținută de seară, care părea să-i fi fost cusută direct pe 
șolduri. Materialul argintiu se plia pe contururile sâni- 
lor tari, care, spre deosebire de cei ai altor fete, nu se 
bălăngăneau ca niște jeleuri la cel mai mic gest. Faţa 
cioplită cu dalta, cu pomeți mongoloizi, proeminenți, 
reflecta aceeași putere. Nasul era scurt, în vânt, bărbia 
pătrată. Era rasă în cap, așa cum erau multe femei în 
prezent, iar absența clăii dezordonate de păr făcea din ea 
o construcție desăvârșită. O mică perlă de crom ce-i era 
înfiptă în nară m-a determinat să o confund, în mintea 
mea, cu un mineral... Privirile ni s-au întâlnit, dar nu aș 
putea spune că m-a văzut. Mâna dreaptă i se crispa pe un 
obiect metalic și am priceput că era un microfon conic 
ale cărui fire se strecurau printre pulpele ei până jos, la 
cutia dreptunghiulară a unui mic magnetofon. Instinctiv 
am căutat în jur ce anume înregistra. Nu auzeam nimic, 
ne aflam probabil într-o zonă total cenzurată de regu- 
latoare, iar timpanele mele nu captau decât un zumzet 
slab, de stup aflat în depărtare. Totuși, la vreo sută de 
metri de noi, cupa unei macarale apuca violent carca- 
sele, le smulgea din grămada de fiare vechi și le arunca în 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 205 


cuva cu pistoane a concasorului. La drept vorbind, vacar- 
mul trebuie să fi fost îngrozitor, dar ca de obicei urechea 
noastră nu-l putea percepe. Nu înțelegeam ce putea să 
înregistreze fata; chiar dacă vacarmul real ar fi captat pe 
bandă, el ar fi cenzurat imediat la audiere. În plus, regu- 
latoarele l-ar localiza și identifica de îndată. Înregistrarea 
sunetului prohibit constituia un delict analog deţinerii de 
filme pornografice, voaierismului sau fetișisrmului sexual... 
Privirile ni s-au întâlnit din nou. În ochii noștri trebuie că 
ardea o febră comună, ca aceea din privirea a doi drogaţi 
care se holbează la o seringă plină... Brusc, a debranșat 
aparatul, l-a lipit de pântece și s-a prins de brațul meu ca 
să iasă din carcasa carbonizată în care se ascunsese. Avea 
degete puternice, cu unghii pătrate date cu negru. 

Nu-mi aduc aminte ce am vorbit, iată-mă însă de-a 
lungul plajei, acolo unde se sparg valurile, mergând pe 
urmele tinerei femei. Înainta repede, aruncând din când 
în când o privire peste umăr, ca și când ar fi vrut să veri- 
fice dacă mai sunt, ca și când ar fi vrut să mă invite să o 
urmez. Magnetofonul îi mototolea rochia pe șold, săltând 
pe mușchii mici și tari ai pulpei. În jurul nostru, bornele 
verzi ale regulatoarelor răsăreau din nisip, asemenea 
unor mine uitate, unor coifuri pândind la nivelul solului. 
Datorită apei, aproape că nu ne mai simțeam înmuiaţi de 
la căldură. Este adevărat că acest colț de plajă fusese întot- 
deauna pustiu din cauza curentului rece aflat de-a lungul 
coastei. Fata a început deodată să alerge și am zărit o clă- 
dire albă pe jumătate afundată pe-o latură a unei dune, şi, 
fără să stau pe gânduri, am alergat în urma ei, sucindu-mi 
dureros gleznele. Când am ajuns în prag, pântecele mă 
durea îngrozitor. Clădirea te ducea negreșit cu gândul la 
casele arabe de pe cărțile poștale, totul era alb, aproape 


206 SERGE BRUSSOLO 


orbitor. Fiecare încăpere se încheia cu o boltă simplă, iar 
mobilierul, conform tradiției japoneze, era redus la stric- 
tul necesar. Totul degaja o stranie impresie de ascetism, 
neobișnuit la o femeie. Toate fetele pe care le cunoscusem 
se lăfăiseră mereu în lux și dezordine, cu poșetele pline 
şi dulapurile înțesate. Îmi recăpătasem suflul, când i-am 
simțit degetele pe braț, invitându-mă să o urmez pe un 
culoar lung, pustiu, care ducea spre un loc care părea o 
seră. Era o încăpere rotundă, fără ferestre și fără altă des- 
chidere decât ușa. Pereţii erau straniu tapisați cu un strat 
gros din frunze albastre, foarte cărnoase, asemenea unor 
mici limbi vegetale. Stratul acesta se întindea pe pereţi 
ca o iederă, și la fel pe tavan și podea. Aveai senzaţia că 
intri într-o cutie capitonată. În mijlocul încăperii se afla 
un bazin pătrat plin cu apă limpede și rece, în care erau 
cufundate rădăcinile plantei. Tânăra a închis ușa cu mare 
atenţie, având grijă să acopere fiecare spaţiu gol cu frunze 
şi am observat că niciun deget de ghips nu ieşea din stratul 
de vegetație. Fără să-și ia privirea de la mine, a pus mag- 
netofonul pe podea și a tot răsucit o clipă butoanele... Și 
deodată a ţâșnit zgomotul! Zgomotul... Se auzeau dinții 
macaralei cum smulgeau caroseriile, zdrobeau portierele, 
spărgeau parbrizele. Șocul se răspândea în valuri, era o 
explozie de metal, mii de țambale răsunau sub o ploaie 
de bile de oțel... Un bowling în care popicele ar fi fost clo- 
pote de catedrală... zgomotul îmi umplea urechile pentru 
prima oară după ani întregi. Am reușit să mă smulg din 
hipnoză ca să sar asupra magnetofonului și să-l opresc. 
Mi s-a părut dintr-odată că eram pierduţi, că brigada de 
sunet urma cu siguranţă să ajungă, de la o clipă la alta, 
trebuia să fugim, să alergăm de-a lungul dunelor, sau să 
înotăm în larg înainte ca regulatoarele să dea alarma, să 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 207 


localizeze proveniența unui asemenea vacarm... Trebuia... 
Apoi mi-am dat seama că auzeam! AUZEAM... 

Regulatoarele nu acționaseră asupra timpanelor noas- 
tre... în ciuda a ceea ce mă așteptasem, banda magnetică 
reda cu fidelitate fiecare zgomot al șantierului, întru 
totul real, în ce avea mai concret... Am ridicat privirea 
spre tânăra care stătea îngenuncheată, siderat. Zâmbea și 
mângâia covorul de frunze cărnoase pe care se sprijineau 
genunchii noștri. „Shakaloa-“... a șoptit ea cu simplitate. 
Shakaloa... Așava trebui să o numesc de acum... Shakaola 
era numele frunzelor... „iedera-care-mănâncă-zgomotul', 
cum am auzit că îi spuneau indienii de la marea de sare. 
Ne înconjura ca o cochilie protectoare de care undele regu- 
latoarelor nu puteau trece, fără să lase niciun sunet să se 
strecoare în afară, creând o enclavă unde zgomotul putea 
să se răspândească la fel ca altădată, să renască, să răsune 
în craniile, în capetele noastre... Aproapecă ne aflam într-o 
altă dimensiune, eram liberi. 

Brusc mi s-a părut că mi-au fost smulse dopurile 
de ceară din urechi, că fusesem, în sfârșit, vindecat de o 
infirmitate. Banda se derula în continuare și zgomotele 
nu mai erau doar simple zgomote, ci stârneau o mie de 
corespondențe în mintea și trupul nostru. Sunetele erau 
în gura mea, în vârful degetelor... Am început să râd tâmp, 
am plâns, am dat din mâini, am dansat după o partitură 
gigantică. Fata își scosese rochia și, goală, pe tocurile 
înalte de crom, s-a îndreptat spre bazin și s-a ghemuit în 
mijlocul rădăcinilor. Apa i se lipea de părul pubian și îi 
auzeam dinţii clănţănind puternic. Mi-am scos și eu hai- 
nele năclăite și m-am așezat în faţa ei în apa îngheţată care 
mă spinteca la propriu în două, atingându-i doar genun- 
chii... Sunetul părea că dă rotocoale înainte de a exploda 


208 SERGE BRUSSOLO 


deasupra capetelor noastre. Aș fi vrut ca, asemenea ei, să 
nu am păr deloc pentru ca zgomotul să pătrundă în mine 
mai bine... Tremuram convulsiv din creștet până-n tălpi și 
a fost nevoie ca ea să mă apuce de umeri pentru a nu mă 
prăbuși... Când s-a făcut iar liniște, m-a scos din bazin și 
din încăpere, și m-a condus pe terasa însorită. Am rămas 
acolo până seara, incapabil să deschid ochii sau să scot 
vreun sunet. 'Tăcea și ea... dar cuvintele sunt risipă când 
nu sunt strigăte. La apusul soarelui am izbutit să îngenun- 
chez fără prea mare greutate. Eram mai lipsit de putere 
decât un copil și ea mi-a dat să beau o licoare acră, încer- 
când să mă pună pe picioare. Ziua trecuse ca prin vis. 

De îndată ce am fost în stare să merg, m-a însoțit de-a 
lungul dunelor, șoptind numai „... mâine, la aceeași oră“. 
Apoi s-a răsucit pe călcâie și a dispărut. 

Am rămas locului câteva minute, clătinându-mă, 
incapabil să leg două gânduri coerente, apoi am descope- 
rit că îmi ieșea din buzunar o bucată de hârtie împăturită 
în patru. Erau scrise doar cuvintele „baros ori ciocan“ și 
fuseseră notate cu grijă anumite dimensiuni, ca și greu- 
tatea dorită pentru unealtă. Mi-am reprimat orice gând 
rațional și mi-am petrecut o parte din noapte căutând 
prin magazine de scule și supermarketuri un baros care 
să corespundă caracteristicilor indicate. Am nimerit în 
cele din urmă și într-un butic indian, în care li se oferea 
turiștilor avizi după cumpărături prada unui jaf recent de 
prin cimitir... 

Am avut deodată impresia că o bandă de piele tare 
îmi încinge umerii. Pe jumătate vârât într-o teacă de nisip 
întărit, un baros primitiv se afla amestecat printre alte 
obiecte sacre. Unealta era ceva mai mare decât un cio- 
can obișnuit, dar răspândea o forță puțin obișnuită. Era 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 209 


turnat dintr-un singur metal aurit, extrem de greu și cu o 
duritate capabilă să reziste la orice. Poansonul trebuia să 
scrâșnească pe suprafaţa lui, fără să-l cresteze sau să lase 
nici cea mai mică urmă. Mânerul fusese făcut după forma 
palmei, astfel încât să poată fi ţinut bine, iar capătul, sti- 
lizat, aducea cu un piolet și totodată cu un topor. Cu o 
singură lovitură reușeai să despici o ușă pe lungime sau să 
spargi obrazul de aramă al unui gong... 

Fericit că eram interesat, vânzătorul a început să-mi 
explice în detaliu de unde provenea unealta, că era, înainte 
de orice, un ciocan de sacrificiu folosit pentru a zdrobi 
craniul victimelor — oameni sau animale — oferite ca 
jertfă. Nu-l mai ascultam deloc, pentru mine conta numai 
formidabila putere sonoră pe care trebuie că o avea un 
asemenea instrument. Fără să mai stau pe gânduri, am 
plătit cât mi-a cerut și l-am luat. Prilej cu care am obser- 
vat cât de mult îmi solicita mușchii unealta, cum părea să 
fie o prelungire a brațului și, pentru că mă forța să depun 
un efort muscular mai mare decât de obicei, îmi dădea, 
pe neașteptate, avânt, tărie, cum nu mai simțisem nică- 
ieri. Umerii, pectoralii, pântecele păreau deodată turnaţi 
dintr-un metal asemănător celui din care fusese realizată 
unealta pe care o țineam în mână. 

A doua zi de dimineață, mă aflam în aceeași stare 
de spirit ca un bolnav incurabil care speră într-o poţiune 
magică. Simţeam cum îmi recuperam treptat puterile și, 
tot mânuind ciocanul cumpărat în ajun, m-am surprins 
deodată că aveam o erecţie. 

OFF... pentru prima dată de ani buni, fusesem OFF. 

N-am putut să merg la discotecă, nu aș fi fost în stare 
să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Am plecat foarte 
devreme, atent să nu fiu văzut, și m-am dus la cimitirul 


210 SERGE BRUSSOLO 


de mașini. Am izbutit să dau de o mașină cu banchete 
acceptabile și m-am strecurat pe locurile din spate ca 
să dorm. Mă aflam încă sub șocul experienței mele din 
ajun, iarcel mai mic efort, cel mai mic gând erau de ajuns 
ca să mă epuizeze. Am hotărât să dorm până la prânz și 
m-am cufundat imediat în cea mai desăvârșită stare de 
inconștienţă. 

Când, rostogolindu-mă de pe banchetă, m-am trezit, 
am constatat că deja se înnoptase... Somnul mă mole- 
şise și, preţ de-o clipă, am rămas în mijlocul carcaselor 
de mașini, ezitând, năuc. Hainele îmi erau umezite de 
sudoarea rece, dormisem toată ziua într-o carcasă meta- 
lică expusă în plin soare, nădușind ca un taur. A trebuit 
să lupt împotriva scârbei pe care o simțeam cum mă 
cuprinde, un val de greață îmi perfora pântecele și tâm- 
plele... poate începutul unei insolaţii. Mi-am scos cămașa 
şi pantalonii, le-am înghesuit sub ceea ce fusese cândva o 
banchetă și am luat-o la fugă nebunește traversând plaja 
de-a curmezișul ca să ajung la mare. Curentul rece era 
mult mai îngheţat decât mi-l închipuisem și am crezut 
pentru o clipă că o să cad la fund, ţeapăn din cauza sufocă- 
rii. Fără să-mi mai iau hainele, m-am îndreptat spre dune, 
nisipul părea să se fi întărit sub vântul nopții și scârțâia 
sub tălpi ca sticla. Casa era deschisă, cufundată în beznă, 
la fel de pustie. Mi-a luat ceva timp ca să o găsesc pe tânăra 
femeie; era jos, în camera rotundă tapisată cu iederă, în 
clopotul de verdeață, îngenuncheată, nemișcată pe mar- 
ginea bazinului. Pântecele și pieptul ei trădau o respirație 
extrem de lentă și am avut impresia că inima îi vibra la fel 
de încet ca o piatră azvârlită în apă. Faţă de goliciunea ei, 
a mea nu avea nimic armonios, dimpotrivă, părul care mi 
se lipea de piept și de sex avea ceva din „baia de duminică“ 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 21] 


dimineaţa și mi se părea grotesc. M-am străduit să alung 
acest gând și am îngenuncheat un pic mai departe de ea, 
cu mâinile pe frunzele elastice. Abia dacă s-a mișcat ca să 
atingă butonul magnetofonului. Am așteptat, chircit, cu 
gura deschisă, ca și cum sunetul ar fi ţâșnit din gâtlejul 
meu și ar exploda în adâncul stomacului, ţintuindu-mă în 
mijlocul frunzelor. 

Șocul a fost mai puțin violent decât prima dată, însă 
nu mi-am dat seama de asta imediat. Fiecare sunet părea 
că-mi intră pe nări ca să explodeze între ochi. Pândeam 
lacom momentul în care sunetul mi-ar disloca vertebrele, 
mi-ar face articulațiile să sară de la locul lor, dar nu s-a 
întâmplat. Femeia se întinsese pe jos cu braţele și picioa- 
rele desfăcute; părea să capteze vibraţiile prin fiecare păr- 
ticică a trupului ei. Pielea de pe pântece îi vibra asemenea 
celei de pe o tobă, iar șoldurile îi erau străbătute de un 
freamăt imperceptibil. 

Am întins mâna, i-am atins genunchiul, dar s-a cris- 
pat... totuși fără violenţă. Faţa îi era calmă, destinsă ca a 
unei persoanecare se relaxează. M-am întins peste ea; cor- 
pul îi era extrem de dur. Deodată am priceput că ea nu era 
cuprinsă de aceeași exaltare ca mine... În faţa sunetului, 
simțurile noastre nu reacționau la unison, nu eram pe ace- 
eași lungime de undă... S-a întors pe o parte, scăpându-mi, 
și a rămas întinsă pe burtă pe marginea bazinului, atin- 
gând ușorapa cu vârful degetelor... 

În ciuda dorinţei mele, femeia refuza să se lase pose- 
dată. La fel se va întâmpla și în celelalte dăți. 

Trebuie să mărturisesc că aceste cure de sunet, chiar 
dacă îmi erau necesare ca un drog, mă lăsau de fiecare dată 
tot mai nesatisfăcut; și curând m-am îndepărtat foarte 
mult de delirul sonor pe care mi-l imaginam în trecut. 


212 SERGE BRUSSOLO 


Cauza acestei stări de lucruri se afla în sunetul însuși. Nu 
ne foloseam decât de un sunet pasiv, un zgomot artificial 
înregistrat pe bandă magnetică, fapt ce ne punea într-o 
postură analogă celui care, între un film erotic și adevă- 
ratele practici erotice, ar fi constrâns să se mulțumească 
doarcu filmul... Plăcerea, mai întâi fizică, regresa la stadiul 
intelectual. Ar fi fost nevoie de un zgomot real, de un zgo- 
mot care să ne mobilizeze întregul trup. l-am vorbit despre 
asta însoţitoarei mele, dar a zâmbit fără spună nimic; acum 
eram pe aceeași lungime de undă: nu mă cuprindea nicio 
exaltare atunci când auzeam trepidaţia unui picamer. Nu 
mai aveam trebuinţă de sunet ca să-mi potolesc o necesi- 
tate elementară, ca apa și hrana, și acceptam satisfacerea 
fără să-mi fie sete sau foame. Shakaloa — mă văd obligat să 
o numesc astfel, fiindcă nu îi cunoscusem niciodată adevă- 
ratul nume —, Shakaloa, așadar, părea să considere audiţi- 
ile clandestine ca pe un joc pregătitor, destinat să sporească 
apoi o plăcere misterioasă. Își cultiva insatisfacția ca pe o 
mângâiere neterminată, ca pe o așteptare delicioasă... 

Am învăţat repede să o urmez pe această cale... Ne pre- 
găteam pentru ceva grandios, ce nu puteam încă să con- 
cep, dar care îmi apărea în viitor ca un lucru formidabil. 

Când i-am vorbit într-o zi despre ciocan, chipul i s-a 
luminat fără să pot înţelege de ce, iar ea, care avea mare 
grijă să nu mă atingă, a mers până într-acolo încât să-și 
pună mâna pe genunchiul meu. 

La discotecă, munca mea se desfășura fără incidente 
și am constatat cu plăcere că repulsia mea faţă de lumea de 
moliciune care mă înconjura, deși nu se diminuase, deve- 
nea acum controlabilă. 

Timpul s-a scurs, apoi, într-o bună zi, pe la finele 
vacanței studențești, Shakaloa m-a anunțat deodată că 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 213 


vom pleca la proprietatea ei a doua zi... Nu am avut nicio 
obiecţie, dar interesul meu a crescut când m-a rugat să iau 
cu mine ciocanul. 

Am plecat. 

Călătoria a fost lungă, căldura teribilă, deși vara era pe 
sfârșite. Am adormit; când m-am trezit, mașina mergea 
încet. În acel loc, ierburile îngălbenite ajungeau până la 
faruri și numai capota și partea de sus a mașinii păreau 
să mai plutească prin această mare vegetală. Câmpia era 
imensă, străjuită, ici-colo, de bornele de control. Tânăra 
a făcut un semn cu mâna și am înţeles că am ajuns. 
Proprietatea... 

Vârful colinei părea crestat de un soi de boschet 
lung și înalt... Mai întâi am crezut că era un gard viu de 
lemn-câinesc hipertrofiat, dar mi-am dat seama rapid că 
înălțimea ansamblului era cam de zece metri. În mijlo- 
cul câmpiei, colina ivită din acel desiș compact și perfect 
dreptunghiular te ducea cu gândul de îndată la capul unui 
huron naufragiat... 

Frunzele albastre contrastau bizar cu galbenul stră- 
lucitor al câmpiei înconjurătoare și am înţeles că micul 
boschet tăiat la milimetru se compunea numai din iederă 
albastră... din „iedera-care-mănâncă-zgomotul“... Am 
lăsat mașina la poalele colinei, iar în spatele nostru, dâra 
lungă rămasă în mijlocul ierburilor începea să se închidă 
și am avut, preț de o clipă, impresia că sunt pierdut pe o 
insulă pustie... ledera creștea pe o plasă metalică foarte 
deasă, asemănătoare celei de pe terenurile de tenis, și 
care alcătuia un fel de colivie fără altă deschidere decât 
o ușiță. Aceasta forma un veritabil culoar de verdeață 
care se întindea pe vreo sută de metri și larg de douăzeci. 
Cum nu exista nicio crăpătură cât de mică, lumina zilei 


214 SERGE BRUSSOLO 


nu pătrundea aici, iar fără fluorescenţa naturală a frunze- 
lor, ar fi domnit o beznă desăvârșită. Asemenea casei de 
pe dune, poarta era tapisată toată pe interior cu iederă și, 
când s-a închis la loc, a devenit îndată de nedeslușit. Am 
rămas tăcut în frunzele care îmi ajungeau până la glezne, 
pradă unei ușoare angoase... Totuși în urechi nu-mi mai 
bâzâia nimic, iar tâmplele îmi erau în sfârșit eliberate de 
presiunea insuportabilă cauzată de regulatoare. 

Pe alocuri, stratul de iederă se lăsa peste obiecte 
impunătoare și greu de distins, mascându-le în întregime 
ca pe niște mari statui de pe pietrele tombale. Am vrut să 
fac un pas în direcţia uneia dintre aceste umflături, dar 
mâna femeii s-a așezat pe umărul meu, determinându-mă 
să înaintez... 

Îmi auzeam talpa piciorului scrâșnind ascuţit. 

Simţeam în aer chiar o anumită vibraţie... Auzul meu 
se rafina, aș fi putut să disting între mii de feluri de tăceri. 
Aici, chiar și tăcerea trăia, nu mai era doar simpla absență 
a zgomotului, moartea sunetului, era ceva viu... Casa se 
afla la capătul culoarului, albă și ovală, și era, și ea, fără 
ferestre și acoperită de protuberanţe stranii, ca o cochilie 
de melc turtită sau ca o ureche... Ca toate vilele moderne, 
ușa de la intrare fusese înlocuită cu o mare diafragmă de 
oţel forjat la care ajungeai străbătând un plan înclinat în 
pantă abruptă. Odată trecut pragul, dădeai într-un culoar 
îngust, aflat la înălțime, gol, ce se bifurca brusc douăzeci 
de metri mai departe... Totul era construit din ciment 
grosier, zgrunţuros, fără mochetă sau cel mai neînsemnat 
ornament. Ai fi crezut că pătrunzi în cochilia unei fosile 
naufragiate. Mergeam în tăcere, iar zgomotul pașilor noș- 
tri se intensifica, o lua înaintea noastră, căpătând rapid 
proporţii grandioase. Mi-am dat seama imediat că cel 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 215 


mai mic zgomot era într-o clipă decuplat ca și cum s-ar 
fi aflat într-o imensă cutie de rezonanţă... Fiecare parte 
de culoar se termina printr-un cot din ce în ce mai strâns 
și am dedus de aici că ne apropiam de centru. La fel ca 
în exterior, pereții culoarelor se curbau sau se deformau 
în funcţie de protuberanţe ciudate... Lob... Antehelix... 
Helix... Tragus... Am zâmbit, casa reproducea exact tra- 
seul extern al unei urechi, în meandre concentrice. Urma 
să ajungem în timpan... 

Într-adevăr, cam ameţiţi de această cursă în cerc, am 
ajuns deodată într-o sală rotundă, pustie și ea, prevăzută 
în mijloc cu un bazin mare sau, mai degrabă, o piscină 
săpată ca o jumătate de sferă, dar fără apă; m-am clătinat. 
În încăpere, întunericul era aproape total și mai degrabă 
ghiceam decât vedeam mișcările însoțitoarei mele. După 
foșnetul de stofe, am înțeles că-și scotea hainele; am făcut 
același lucru, devenise într-o oarecare măsură un rit nece- 
sar. Am strigat-o, dar nu a răspuns. Bezna mă copleșea 
cumva și m-am temut să nu fac un pas greșit și să ajung 
în fundul bazinului. Eram rupt de oboseală, m-am întins 
pe spate într-o curbă a unei protuberanţe de ciment și am 
închis ochii. Am adormit imediat. 

M-am trezit brusc din cauza unui sunet strident și 
metalic. Ghemuit în conul de umbră pe care îl forma cen- 
trul casei, am auzit cum zgomotul ia naștere în exterior, 
apoi se propagă de-a lungul culoarelor ca să izbucnească, 
dintr-odată, liber deasupra bazinului. Dacă ar fi fost 
apă, cred că s-ar fi vălurit imediat sub șoc, în unde dese. 
M-am ridicat și am luat-o din nou pe culoare, bâjbâind; 
pe măsură ce mă apropiam de ieșire, zgomotul uniform 
devenea tot mai clar. M-am oprit în pragul porţii. Tânăra 
femeie era în mijlocul grădinii, îngenuncheată, cu o sapă 


216 SERGE BRUSSOLO 


în mână. Cu o mișcare regulată a mâinii, înlătura frunzele 
albastre, dezvăluind protuberanţele pe care le observasem 
la sosire. ledera dispărea și fiecare mușcătură a lamei sco- 
tea un sunet strident, asemănător celui care mă trezise. 
Mi-am dat seama că ea „smulgea iarba“ de pe ceva... Ceva 
întunecat, cu muchii puternice, ceva ce nu putea fi mișcat 
și pe care vegetaţia grădinii îl acoperise. Am urcat panta 
înclinată și m-am pus pe treabă, smulgând cu unghiile 
ramificaţiile nervoase care se împletiseră strâns în jurul 
obiectului... 

Shakaloa lovea rădăcinile cu un soi de frenezie și am 
observat că trupul îi era în întregime acoperit cu o peliculă 
fină de sudoare. Părea că are febră, iar în ochi îi sclipea 
o lumină nouă. Își pierduse răceala minerală, carnea își 
recăpăta supleţea, redevenea femeie pentru nu știu ce oca- 
zie misterioasă... Se pregătea ceva. Până și culoarea pielii 
i se schimbase și am observat că, pe antebraţ, rădăcinile 
plantelor îi lăsaseră zgârieturi ce se ramificau. O ultimă 
lovitură de sapă și toată grămada de frunze a căzut și 
am văzut nicovala... Era formidabilă, o stâncă înfiptă în 
pământ cu rădăcini de bronz nu ar fi fost mai solidă. Era o 
fiară uriașă, un animal de povară preistoric fosilizat, încre- 
menit, de neclintit. Mi-am trecut palmele peste laturile 
ascuţite, aproape tăioase. Era de ajuns o apăsare slabă și 
pielea se despica. 

Nu erao grădină, ci un sanctuar al durității... Un sanc- 
tuar al concretului, al adevărului, al vieții... În orele urmă- 
toare am scos la iveală alte cinci nicovale mai mici, adu- 
nate ca niște dulăi gata să-și devoreze adversarul. Shakaola 
s-a ridicat în sfârșit, se clătina, gâfâia, avea buzele umede, 
dâre de sudoare i se prelingeau de la subsuori de-a lungul 
coastelor și șoldurilor. Și-a șters mâinile jilave pe un snop 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 217 


de frunze și m-a privit... Am știut atunci de ce ne aflam 
acolo. 

„Acum!“ a spus ea. 

Am alergat spre casă, alunecând pe tălpile goale. Nu 
mai simţeam răcoarea culoarelor, nimic nu mai conta. 
Odată ajuns în sala cea mare, m-am năpustit asupra 
pachetelor, scoțând febril din ambalaj ciocanul cumpărat 
de la buticul indian. Când să mă întorc, am observat în 
mijlocul bazinului o nicovală de ciment, ce evoca extrem 
de fidel imaginea unui altar. De îndată ce am ajuns în gră- 
dină, am lovit nicovala de bronz, iar atunci sunetul... 

Cum să descriu...? Devenisem o lume... 

Devenisem o pastă, în care se amestecau tușul unsu- 
ros al prospectelor, o pereche de sâni din hârtie glasată 
și roșul unei guri ce sugea un gât de sticlă sau un tub de 
ruj, totul topit într-un decoct de borderouri cu cifrele lor 
asemănătoare cu vertebrele unui saurian sau cu susurarea 
nesfârșită a unei rugăciuni budiste... Eram o lume cenușie, 
catifelată ca pielea pe interior, la o blănărie, într-o vitrină 
semiluminată, piele ce degajă parfumul acela latent care 
te cuprinde de la sex și îţi stârnește dorința de a te afla 
în faţa unei oglinzi neargintate, în cabine de probă sub- 
terane. Stăteam așezat și încercam să mă hipnotizez pe 
această frază ca să stăvilesc valul de imagini care părea să 
ţâșnească din mintea mea și să mi se scurgă pe păr, pică- 
tură cu picătură, dintr-un creier asudat. Mă simțeam ca 
făcând parte din tot, vederea îmi era disociativă, descom- 
punea, dădea viață din nou, conferea individualitate. 

Fosilele se desprindeau din chihlimbarul devenit 
vâscos, revenit la starea de clipoceală, mergeau cu labele 
îndoite ca niște scribi care ar fi copiat o lucrare drept 
pedeapsă acum un milion de ani, iar ochii lor redeveneau 


218 SERGE BRUSSOLO 


acele mici sfere negre greţoase în care îţi vine să înfigi un 
ac de pălărie... Le dădeam viața mea, mă sorbeau și cu 
fiecare secundă care trecea deveneam tot mai insensibil; 
două unghii ascuţite de femeie îmi puteau străpunge ure- 
chea, o scobitoare să-mi fie înfiptă la încheietura coapsei 
și nici nu aș fi tresărit... 

Eram treaz încă, dar era ca și când ochii mi se acope- 
reau cu acel fildeș pur și satinat care înconjoară scoicile, 
aveam două perle în orbite, iar pleoapele și genele clipeau 
în jurul lor precum carnea de stridie. Chiar și mușcătura 
dintr-o lămâie nu mi-ar fi făcut moliciunea mai confor- 
tabilă... Acum, dinţii îmi erau tot atâtea pietricele reci 
care-mi înghețau gingiile; aș fi vrut să am canini de cretă 
ca să mușc din tăblițe cu un scrâșnet de început de școală, 
să simt cum molarii mi se fărâmă ca o bucată de calcar pe 
desenul unui șotron, aș fi vrut să fiu friabil, fragil, peri- 
sabil... Perisabil este termenul, o grămadă de carne ce se 
stinge în jurul miezului său, care se pliază în lâncezeala 
intimă a unei coapse îmbătrânite, brobonind pielea nea- 
gră a unei perne. Să fiu în acel stadiu de lichefiere în care 
articulațiile mă lasă, rotulele nu mă mai ascultă, să mă 
eliberez de tot ceea ce mă constrânge ca obligatoriu, să-mi 
abandonez scheletul, să-mi șubrezesc legăturile, să curg, 
să mă opresc cu o veselie puerilă de la albumina care o ia 
razna... 

Shakaola ţipa. S-a suit pe nicovală ca pe un cal de fier, 
cu picioarele întinse de-o dureau. Coastele lăsau dâre 
roșietice pe pielea ei strălucitoare. M-am îndoit din șale, 
mi-am rotit umerii și am lovit baza blocului de metal cu 
ciocanul. Am avut impresia că mânerul avea să se sfărâme 
în mâinile mele, că toată masa de fier vibra... Sus pe nico- 
vală, Shakaola tremura ca o bătrână, îi clănțăneau dinţii, 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 219 


iar sânii păreau două bucăţi de gelatină într-o farfurie care 
se mișca nebunește. S-a îndoit toată când am mai lovit a 
doua oară, iar capul ras i s-a lovit de metal. Acum zgomo- 
tul era îngrozitor și, prizonier al tunelului de frunze albas- 
tre, nu se putea răspândi. Celelalte nicovale au început să 
răsune ca niște diapazoane. Shakaloa încerca să se ridice, 
o vânătaie îi păta fruntea și un firicel de sânge i se scurgea 
printre sprâncene. A ridicat capul, mi-a zâmbit, mi se ofe- 
rea. Cuvinte fără noimă i se buluceau pe buze. Am lovit 
din toate puterile vârful nicovalei și de astă dată tânăra 
femeie s-a lăsat pe spate, cu brațele și picioarele atârnând, 
iar din gură i se prelingea salivă pe bărbie și gât. A deschis 
gura și am înţeles că mă chema... Că mă chema. Venele 
mi se umflaseră de o bucurie de nespus. Brusc ciocanul 
s-a spart... Am simţit cum mânerul mi se sparge în palme, 
așchiile îmi șfichiuiesc umerii și picioarele, sărind în jurul 
meu. Sângele mi-a năclăit palmele... Am rămas încreme- 
nit, prostit, în timp ce ultima vibrație se stingea ușor... 

Și deodată s-a lăsat liniștea, o liniște îngrozitoare, 
copleșitoare... Nu mai rămăsese nimic din ciocan, doar 
câteva așchii ciudat de asemănătoare, ca și cum unda 
sonoră ar fi descompus obiectul în elementele de bază. 
Poate că asta se întâmplase și cu restul. Un fel de toropeală 
nesănătoasă, o abrutizare bruscă îmi încetinea pe neaș- 
teptate fiecare gest. Pe nicovală, Shakaloa se ridicase, își 
revenise, își ţinea pulpele strânse și — mi se părea — era 
ostilă. Am alergat spre una dintre nicovalele mai mici, am 
încercat să o ridic cu gândul de a o folosi ca să o lovesc pe 
cea mare, darera extrem de grea, nu am putut să o clintesc. 

Ceea ce a urmat s-a desfășurat într-un fel de ceață 
comatoasă, îndepărtând orice senzaţie că lucrurile care 
mă înconjurau erau reale. În casă ori în mașină nu exista 


220 SERGE BRUSSOLO 


niciun obiect care să poată fi folosit pe post de ciocan. 
Am rămas dezorientat în timp ce tânăra redevenea rigidă; 
n-am putut suporta disprețul pe care am avut impresia 
că-l citesc în privirea ei și am ieșit din grădină, cu hai- 
nele în mână, rugând-o să aștepte... Era grotesc. Afară 
căldura mi s-a părut teribilă și m-a ajutat să-mi vin în fire. 
M-am îmbrăcat în grabă, am sărit în mașină și am dema- 
rat în trombă, gonind ca un nebun prin marea de ierburi 
galbene. 

Soarele era pe cer, dar nu am reușit să-mi dau seama 
ceoră e. Sângele de pe mâini mânjea volanul și mi-a trecut 
prin minte deodată că, dacă m-ar fi oprit vreo patrulă, aș 
fi părut un nebun sau ucigaș. Nu știam prea bine încotro 
să mă îndrept. Numai dorința de a găsi un alt ciocan mă 
făcea să înaintez. Am ieșit în cele din urmă de pe câmpia 
ierboasă și am dat de un drum de țară care părea să ducă 
spre un sat. Era foarte cald, iar străzile târgușorului erau 
pustii când am ajuns. Nu exista, desigur, niciun fierar şi, 
de altfel, starea de exaltare de nedescris în care mă aflam, 
ţinuta mea dezordonată și sângele care îmi murdărea bra- 
ţele m-ar fi împiedicat să mă prezint undeva în public. Am 
bătut străzile, incapabil să mă decid ce atitudine să aleg. 
Brusc mi-am dat seama că nu aveam nici bani la mine... 
Am ieșit din sat și, la o răscruce, am dat de un cimitir. Era 
un cimitir curat și ordonat, cu peluză verde, frumoasă și 
cruci albe, mici, fără ornamente. Poate că era un cimitir 
militar... Pe un mausoleu trona o statuie de bronz, impu- 
nătoare, ce părea să reprezinte un nud de bărbat. Un gla- 
diator sau un luptător cu brațul ridicat, cu pumnul strâns, 
sfidător... Da, cred că era un cimitir militar. 

Acel braţ mă hipnotiza. Am oprit mașina, am scotocit 
în trusa de unelte și am scos un fierăstrău scurt pentru 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 221 


metale. Locul părea pustiu, nu părea să fie vreun paznic; 
am traversat gazonul alergând și m-am cățărat pe statuie. 
Fierăstrăul mușca din metal în lipsa unui umăr adevărat. 
Îi dădeam zor, sudoarea mi se prelingea pe tâmple. Brațul, 
odată tăiat, putea fi un ciocan perfect; nu aveam decât un 
gând: să ajung cât mai repede în grădina cu nicovale... 

Lovitura de crosă întreumeri m-a aruncat la pământ 
pe jumătate leșinat, am vrut să mă ridic, dar o lovitură de 
cizmă în șale m-a aruncat din nou pe iarbă și abia atunci 
i-am văzut pe șerif și pe ajutorul său. 

Ceea ce a urmat a fost destul de penibil, trebuie s-o 
mărturisesc. Interogatoriile m-au făcut să pierd noțiunea 
timpului. Nu mai trăiam decât cu teama loviturii urmă- 
toare, a palmei sau a loviturii de picior neașteptate, ce 
țâșneau imprevizibil din întunericul sălii printre întrebări 
și răspunsuri. Din câte am înţeles, unele facțiuni locale 
cereau să fiu linșat imediat. Statuia era creația unui artist 
din regiune, mausoleul era închinat unui erou de război 
născut în acel sat. S-a vorbit despre profanare, anarhie, 
vandalism, jefuire de morminte. Când protestam, când 
strigam, gardianul răsucea butonul regulatorului din 
celula mea și orice zgomot era imediat și complet cenzu- 
rat. Era atroce, nu mai puteamarticula niciun sunet, deve- 
neam surd și mut și asta dura uneori zile întregi... 

Dacă nu m-ar fi eliberat până la urmă, aș fi înnebunit. 
Afacerea s-a încheiat cu o amendă foarte mare datorită 
intervenţiei din partea academiei de muzică. S-au adus în 
discuţie surmenajul, conduita bizară, depresia nervoasă... 

Nu am mai găsit maşina, mi s-a spus că venise cineva 
să o ia. A trebuit să urc colina pe jos, era cam frig, iar nori 
cenușii, grei se întindeau în zare. Câmpia galbenă deve- 
nise roșie și un vânt uscat îmi lipea cămașa de umeri... În 


222 SERGE BRUSSOLO 


vârful colinei frunzele albastre își luau zborul în rafale, 
lăsând grilajul grădinii și ramurile desfrunzite. M-am 
apropiat de grilaj, mi-am lipit fruntea de el... Înăuntru, 
nicovalele, care începuseră să ruginească de la primele 
ploi, se odihneau, inerte. Totul era pustiu, venise toamna... 


A trebuit să plec imediat, procesul meu crease o 
impresie destul de proastă la discotecă și am înțeles că 
urmăreau cu orice preţ să mă îndepărteze. M-am trezit 
undeva, la marginea lumii, acolo unde căldura esteatât de 
copleșitoare că dansatorii care bântuie barurile și ringurile 
de dans par iremediabil molipsiţi de boala somnului. 

Am reziliat contractul. Am revenit, era aproape 
toamnă... 

Casa de pe dune era pustie, totuși nimic nu se schim- 
base. Am închiriat o mașină. Nu mi-a fost greu să regăsesc 
drumul spre colină; în anul acela nu trecuse o zi fără să mă 
gândesc la clipa aceea. Am oprit la marginea câmpiei și am 
mers pe jos restul drumului. 

Mașina lui Shakaloa era la baza colinei, alături de un 
autoturism mare, break metalizat. Am așteptat. 

În dimineața zilei următoare a ieșit un bărbat, tânăr, 
cu trup de atlet... În urma vieții în închisoare și colonii, mă 
înmuiasem, rămăsesem fără păr, mă îngrășasem... 

Break-ul s-a îndepărtat, lăsând o dâră lungă în urmă. 

Ca de obicei în aceste locuri, timpul se înrăutățea 
rapid; a doua zi vântul smulgea primele frunze albas- 
tre. Ca să întârzie atât de periculos de mult, ea trebuie 
că fusese în mod special satisfăcută. În apusul de soare, 
umbra regulatoarelor se proiecta deformată pe colină. Am 
urcat. În grădină, nicovalele păreau și mai strălucitoare, 
ca sub efectul unor lovituri de ciocan repetate. Frunzele 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 223 


începeau să se adune pe pământ, iar pereţii deveneau din 
clipă în clipă mai subțiri. În curând grilajul va fi gol... 

Am mers spre casă. Shakaloa era acolo, cu spatele, 
pregătindu-se să închidă poarta de acces... 

Am scos ciocanul și am lovit. Ah, nu foarte puternic, 
doar cât să o ameţesc, apoi am târât-o pe culoare până la 
marea sală circulară din centrul clădirii. Am coborât cu 
ea în bazin și am dezbrăcat-o ca prima dată... Apoi am 
scos cătușele și lanţul și am prins-o strâns de nicovala 
centrală. Fără putință de scăpare. Deschisese ochii și mă 
privea încremenită. Am ieșit din bazin. Vântul începea să 
șuiere de-a lungul culoarelor și deodată un muget lung 
de furtună a izbucnit sub cupola sălii. Frunzele albas- 
tre și-au făcut apariția, mai întâi rare, apoi în rafale. 
Îmi biciuiau gleznele, se rostogoleau pe jos spre bazin. 
Shakaloa urla, dar din cauza vântului nu puteam desluși 
ce spune. Frunzele au acoperit-o treptat ca niște grămezi 
de pământ... Am închis ochii o clipă, iar când i-am des- 
chis din nou, bazinul era plin; atunci am luat-o la fugă pe 
culoare, lovindu-mă de pereţi, ricoșând ca un glonţ. Am 
alunecat pe panta înclinată, gata să mă dau cu capul de 
una dintre nicovale. Deodată mi s-a părut că-mi perfo- 
rează timpanele un țipăt lung... un țipăt de moarte. Am 
adunat frunze albastre și mi-am astupat cu ele urechile... 

Liniştea... Oh! liniștea... 


22 4 SERGE BRUSSOLO 


Paznicii nu le-au acordat niciodată destulă atenție copii- 
lor. Poate însă că soarele care le bătea toată ziua în căștile 
metalice le încetinise mecanismul gândirii? 

„Și cureaua pistolului-mitralieră din piele bătucită, 
scorţoasă, care pătrunde în carnea umărului. Mâna pe 
patul de lemn al pistolului, evitând să atingă oţelul fier- 
binte. Cămașa pe care sudoarea o transformă încet într-o 
carapace de carton... Poate că toate astea i-au făcut să se 
izoleze treptat într-o suferință monotonă și cotidiană, 
rupându-i de lumea exterioară asupra căreia se presupune 
că aruncau o privire clinică în stare să detecteze cel mai 
mărunt simptom de dereglare. Poate că paznicii risipiţi 
de-a lungul pasarelelor de fier kaki ce înconjurau insula au 
devenit încetul cu încetul autiști? Infirmi înarmaţi, orbi, 
surzi și muţi, prizonieri ai unei facţiuni mecanice? Ar fi 
trebuit să pipăie la nimereală teaca revolverelor ce spân- 
zurau de centurile lor, ca să se asigure că Waltherul regu- 
lamentar se afla încă acolo..Dar nimic nu era mai puțin 
sigur. Când ţeava mitralierelor se lovește din întâmplare 
de balustrada pasarelei de supraveghere, se aude un sunet 
sec și te gândești negreșit că încărcătoarele lungi de sub 
piedica de siguranţă fixată pe poziţia de foc automat nu 
conţin nimic altceva decât rugina care le acoperă pereţii. 

Nu, paznicii nu le-au dat niciodată cu adevărat atenţie 
copiilor. Totodată, ar fi logic să recunoaștem că rolul lor 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 225 


este în special acela de a supraveghea ţărmul, marea. O 
mare strălucitoare ca o lamă ce reflectă sclipirea soarelui. 
Poate că scânteierea asta neîntreruptă a acţionat asupra 
lor ca o hipnoză lentă, din care, de acum, nimic nu îi mai 
poate trezi? 

La început, puștii au început să stea la etajele inferioare 
ale pasarelelor. Nu păreau deranjaţi de soare. Trupușoare 
goale, buboase, adunate ciorchine, cu coastele puţin ieșite 
în afară uneori sau cu burta cam prea umflată, cu un ombi- 
lic proeminent, câteva urme de rahitism sau de obezitate 
precoce. Și toți, băieţi sau fete, cu capetele rase, fără deo- 
sebire, poartă pe chip o curioasă expresie de ostilitate, de 
la părul care le mijește aspru. Unii — mai ales fetele — stă- 
teau strânși câte trei-patru în același cearșaf sau circulau cu 
o foaie de hârtie cu pătrăţele prinsă cu două benzi de leuco- 
plast furat de la laborator pusă în dreptul sexului. Suportă 
soarele fără să facă bășici, fără să se-nroșească, ajungând 
chiar să-și pună fesele goale pe treptele fierbinți ale ron- 
dului. Încetul cu încetul au părăsit sălile de joc, leagănele, 
porticurile, gropile cu nisip și s-au agăţat în ciorchine, din 
ce în ce mai mulți, de schelele de oţel care susţin rețeaua 
de pasarele. Soldaţii i-au lăsat în pace, ei care, la început, 
trăgeau fără somaţie asupra fiecărei umbre rătăcite în inte- 
riorul perimetrului de securitate. Soldaţii... Soarele. 

Santinela care stă de pază la capătul debarcaderului, 
în mijlocul bucăţilor de parâme rupte de nave în fuga lor, 
și-a împins casca în față, în așa fel încât îi atinge nasul, 
ascunzându-i complet ochii, ceea ce o împiedică întru 
totul să vadă întinderea pe care în mod normal trebuie să 
o supravegheze. 

Pe terasa restaurantului în alb și albastru, ridicat pe 
marginea unei dune, mesenii stau cu spatele la mare, 


226 SERGE BRUSSOLO 


aliniaţi perfect, un zid de omoplaţi în nailon și bumbac 
alb în faţa apei. Toţi înșiraţi, cu sunetul valurilor care îi 
izbește în ceafă, cu ochii agăţați de bariera molatică a 
dunelor ce acoperă orizontul. lar chelnerii, care nu se pot 
deplasa de-a-ndăratelea, își țin cu încăpățânare privirea 
în jos, întoarsă către farfuriile pe care le duc sau poartă 
ochelari polaroid enormi, desprecare pun pariu că au len- 
tilele pe interior date cu lac negru, ceea ceexplică extrema 
lentoare cu care servesc, mâinile ezitante și stângace care 
răstoarnă vinul și sosul ca și cum le-ar pune la întâmplare. 

În casa imensă cu balustrade rezervată cercetători- 
lor, l-am descoperit pe șeful de sală cum dă cu vopsea 
albă pe ferestrele mari dinspre plajă. Pensula din care se 
scurge vopseaua groasă acoperea într-un du-te vino febril 
suprafața de sticlă zgâriată de nisipul purtat de vânt. 
Întrebat de ce vopsește, omul a fost total incapabil să dea 
vreo explicaţie gestului său. „Agorafobie colectivă...“, a 
rostit fonfăit medicul psihiatru prin stratul gros de cără- 
mizi plumbuite care obturează acum ușile și ferestrele 
din vila sa. 

La căderea serii, cu picioarele îngreunate, cu sângele 
îngroșat de la căldura și oboseala deplasării dificile, am 
sfârșit prin a da, la capătul digului, peste un bătrân așezat 
într-un fotoliu de pânză decolorat, cu chipul în bătaia vân- 
tului, cu ochii larg deschiși, molfăind o pipă stinsă. Când 
m-am apropiat, i-am zărit pupilele lăptoase și n-am mai 
avut nicio îndoială. Era orb. 

.„Izbucnește o rafală, repercutată la nesfârșit de 
pereţii înalți de beton ai sălii. Tubul de cauciuc biciu- 
iește aerul, smulgând acul perfuziei care se rupe, lăsând 
două treimi din lungimea sa în vena spartă. Un proiec- 
til fisurează flaconul de pe suport și serul se scurge prin 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 227 


crăpături și picură din ac pe podea. Picăturile se strâng 
una câte una, ca furnicile, alcătuind încetul cu încetul o 
mică băltoacă mișcătoare, agitată, ce se revarsă în mijlocul 
pansamentelor, compreselor. Un potop de bisturie pulve- 
rizează geamul camerei sterile... Paturile sunt răsturnate, 
cărucioarele trepidează cu încărcătura lor încă sub anes- 
tezie. Mâinile scotocesc sub cearșafuri, prin pansamentele 
umede și jilave, unghiile caută marginile rănilor inflamate, 
degetele pătrund în interiorul cărnii deschise, smulgând 
suturile prea fragile, distrugând adânciturile calde, ce pal- 
pită. Borcanele, acvariile se prăbușesc, se sparg și ciobu- 
rile secționează conţinutul, bucăţi alandala care se zbat 
de parcă ar încerca să se unească, șerpi, șopârle... Și apoi, 
desigur, focul, provocat poate de un rând întreg de lămpi 
scialitice care explodează într-o jerbă de scurtcircuite poc- 
nitoare. Mă trag îndărăt, iar umerii mei cu tresegalbene ca 
lămâia se izbesc de ușa toaletei care se deschide. Cubul de 
întuneric răcoros mă absoarbe. Mirosul înțepător de dez- 
infectant face să explodeze greaţa care îmi umfla pântecele 
şi mă arunc, icnind, asupra primei chiuvete. În mișcarea 
mea rapidă, casca se ciocnește de oglindă, care se crapă de 
parcă ar fi fost lovită de un proiectil. Rămân acolo, lipit 
de faianţa rece, ascultând pârâ:itul flăcărilor de dincolo de 
ușă. Cu două degete ale mâinii drepte reușesc să extrag din 
căptușeală o bomboană înfășurată în hârtie cenușie, fără 
model. O asemenea austeritate în prezentarea unor dul- 
ciuri are darul să te surprindă. Odată ce desfășori hârtia, 
observi pe dosul ei o pleiadă de mici desene a căror sem- 
nificaţie n-o poţi dibui decât cu ajutorul unei lupe. Cum 
îmi lipsește așa ceva, nu reușesc să identific cu claritate 
scena scrijelită cu o peniță subţire ca în vechile stampe. 
O ceremonie de înmânare a premiilor, o paradă militară? 


228 SERGE BRUSSOLO 


Doar dacă nu e vorba de un autodafe... Între pliuri se vede 
în zigzag o propoziţie : „Am meritatpaginaalbă“ sau poate 
„Am meritat plaja albă“? Aluzie la formulele standard din 
jargonul militar: „pagina albă“ înseamnă că ești citat pen- 
tru fapte de curaj, iar „plaja albă“ este locul ales de regulă 
pentru execuţii... Bomboana îmi lasă un gust curios de 
pastă de dinți. 

Cavalcada se îndepărtează. Prin ușa de la toaletă, 
rămasă întredeschisă, incendiul scuipă o jerbă de flăcărui 
care înnegresc podeaua cu dale și se sting... În sală, toți 
câinii au fost uciși. 

Dogi germani, copoi, braci, boxeri, setteri, pointeri. 
Toţi. Blana, tăiată cu scalpelul, dă la iveală carnea vânătă 
a mușchilor, încordaţi într-o ultimă crispare. Licărul flă- 
cărilor lasă să se întrevadă pe alocuri urmele unor carnagii 
improvizate. Urechi smulse cu cleștele, boturi tăiate. 

De ce vorbesc despre lucrurile astea? De ce atâtea 
digresiuni în vreme ce povestea, amintirile, deja greu de 
ordonat... și totuși îmi aduc aminte, în pofida migrenei. 
Acum văd... 

Am ieșit și ceața se înălța încet dinspre mare către 
centrul insulei. O ceață groasă, suspectă. Poate fumul 
unei lupte navale îndepărtate, adus de vânt. În spatele 
grilajului de la adăpostul pentru câini, animalele tăceau, 
înfiorate, respirând scurt, cu urechile ciulite. Fără vreun 
motiv anume, am dat drumul unui dog german și i-am 
prins lanţul de la zgardă de belciugul de la încheietura 
mâinii mele drepte. Imediat a trebuit să-l lovesc ca să-l 
oblig să înainteze și nu a acceptat să iasă din țarc până ce 
blana de pe coapse și pântece nu i-a fost brăzdată de mici 
dâre roșii. Nu mi-a fost ușor să merg, mai întâi din cauza 
ceţii, apoi din pricina animalului care se opunea, înainta 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 229 


cu zvâcniri bruște, îmi smulgea braţul din umăr sau îmi 
tăia încheietura odată cu fiecare salt. 

Deodată vântul și-a schimbat direcţia, abătând asupra 
noastră un potop de funingine. În momentul acela câinele 
și-a rupt lanţul, m-a aruncat la pământ și casca mi-a căzut 
pe ochi. Nici nu am observat când a dispărut. 

Carnea strânsă-n belciug se umfla, așa că mi-am stre- 
curat batista între fier și piele. Câteva secunde mai târziu, 
s-a auzit urletul animalului, răsunător, întrerupt deodată 
ca și când... Am rămas câteva secunde nemișcat, deloc în 
elementul meu, înghițindu-mi de mai multe ori saliva ca 
să încerc să alung gustul persistent al bomboanei. 

Am ajuns din nou la hotel, pe marginea dunei, șer- 
puind printre fotoliile de plajă pe care vântul le umfla ca 
pe niște baloane de pânză. Aproape de gaura de canali- 
zare, din ghemotocul unui porumbel mort se desprindeau 
penele încet, una câte una... Floare pufoasă, în tonuri de 
gri, alb și roz, ale cărei pene-petale erau smulse din ce în 
ce mai repede. M-am aplecat, cu degetele ca o greblă. Un 
pumn de pene și-a găsit locul în tașca ce mi se bălăngănea 
pe șold. 

Apoi a urmat pisica, întinsă pe-o parte, cu labele 
țepene într-un paralelism perfect. Pe burtă i se vedea pe 
alocuri pielea, ghemnotoace de blană bicolore mi se agățau 
de tălpi sau se lipeau de asperităţile zidurilor. Mă aplec, 
culeg smocurile de blană mătăsoasă fără să le strivesc, ca 
pe cocoloașele de praf de sub mobilă, apoi le strecor în 
tașcă și o închid, atent ca vântul rece să nu-mi sufle prada. 
Ultimul peste care am dat a fost bărbatul, zăcea la umbra 
unui felinar a cărui lumină îl brăzda într-o diagonală răs- 
frântă. Deși e întins pe spate, arcuirea prea accentuată a 
șalelor trădează zvâcnetul agoniei. 


230 SERGE BRUSSOLO 


Vântul îi croiește o chelie adâncă în părul până la 
umeri. Șuvițele i se desprind de tâmple și cad pe pământ, 
virgule cam soioase dar încă nu fără de strălucire. Le 
adun cu două degete. Pilozitatea pubiană a dispărut deja, 
lăsându-i acestui mort de patruzeci de ani un sex spân ca 
acela al unui băiețel. Sala de mese este goală, pe tejgheaua 
barului vibrează un aparat de radio, cu volumul blocat la 
maximum. Nicio emisiune nu face să răsune difuzorul, se 
aude numai tic-tac-ul unui ceas deșteptător, uitat lângă 
microfonul lăsat deschis, care poate că va suna în scurt 
timp. Câteva lumânări tocmai s-au stins... 

Cioburi de sticlă scrâșnesc sub tălpile mele ţintate. 

În sala din spate, trei cupluri se învârteau lent, băr- 
baţi și femei agățaţi unul de altul, într-un slow hipnotic și 
tăcut. Pe estradă, instrumentele abandonate de membrii 
orchestrei se-ncălecau unul peste altul, în mijlocul par- 
titurilor împrăștiate. Scena mi-a trezit vechi amintiri, o 
senzaţie de dejă-vu, poate imagini văzute pe un ecran... 

Am urcat. 

De-a lungul culoarului, o rază de lumină ce ieșea 
de sub o ușă m-a determinat să mă opresc. Am intrat. O 
ferneie stătea nemișcată, îngenuncheată în partea dreaptă 
a patului, îmbrăcată numai cu un combinezon de nailon 
roz cam demodat. Cu siguranţă că era tânără, dacă te luai 
după sânii tari... Nu i-am privit chipul. Câinele era ghe- 
muit sub cearșaf, cu capul lăsat pe perna dantelată, cu 
limba scoasă. Răsuflarea lui răgușită se întrepătrundea 
cu hohotul de plâns al femeii. O secundă privirea mea 
a înregistrat ceva anormal, fără să pot preciza exact ce. 
Abia după ce am închis ușa mi-am dat seama că pe sub 
cearșaful pătat cu maro nu am văzut anumite umflături... 
Câinele nu mai avea labe. Cât despre necunoscută, ținea 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 231 


ea cu adevărat în mână un brici sau este doar o imagine 
adăugată ulterior conform principiului asocierii de idei? 

În capătul culoarului am șterpelit un binoclu marin 
uitat pe o măsuţă, cu speranţa secretă de a putea, de la 
înălțimea terasei, să surprind deplasarea copiilor în inte- 
riorul insulei. Gestul meu s-a dovedit însă inutil, pentru 
că proprietarul vopsise suprafața lentilelor cu un stat gros 
de vopsea neagră, rezistentă la diluant. 

Dintr-odată casca mi s-a părut foarte grea și arsura 
rănii de la încheietura mâinii, insuportabilă. M-am gândit 
că ar trebui să dorm, să-mi recuperez îndeajuns forțele cât 
să plec după copii, să-i previn să nu aibă soarta câinilor... 
Am rămas însă nemișcat, în teaca de sudoarea tunicii mele 
militare, în mirosul stătut al propriului meu corp. Am mers 
la baie, am deschis robinetul și am răsturnat conţinutul fla- 
conului cu săruri de baie de un galben strălucitor. Am stat 
astfel până ce cada s-a umplut cu apă și cu spumă, apoi 
mi s-a făcut frică. Frică să fiu gol, dezarmat... M-am frecat 
rapid cu mâna stângă. Sexul, despărțitura dintre fese... 

Acum fereastra este deschisă, larg deschisă... 

Funinginea pătează carelajul, se depune ca o peliculă 
pe mochetă. Mă sufoc sub cauciucul măștii de gaze. Mai 
multe păsări scapă dintr-un șopron aflat în partea de jos 
și zgomotul pe care-l produc este amplificat de pereţii 
metalici. Doi autostopiști așteaptă lângă o gură de incen- 
diu, cu degetul mare ridicat, deși nu trece nicio mașină pe 
şosea. Îmi încrucișez braţele pe piept și îmi prind umerii 
în palme într-un gest de neliniște rece. 

Ambulanţa, mai degrabă umbra ambulanţei cotește 
la colțul străzii. 

Apoi capota, geamurile polaroid care ascund șoferul. 
În definitiv, există un șofer? Ambulanţa, tot acest alb... 


232 SERGE BRUSSOLO 


te face să te gândești la cearșafuri curate, răcoroase. Să 
adormi... 

Vehiculul se oprește lângă ce doi autostopiști care se 
strecoară de îndată pe locurile din spate. O pocnitură și 
ușile se închid. Roţile alunecă silențios până la următo- 
rul deget ridicat... Unde vor fi duși? Oare sunt uciși chiar 
în clipa asta, îndărătul tablelor albe ale mașinii, din care 
nu răzbate niciun sunet? Infirmierii au poate curele din 
piele... Ba nu, din tavan și podea ţâșnesc lame tăioase 
care se întrepătrund. Numai dacă nu cumva bancheta 
din spate a ambulanţei nu este altceva decât un cuptor de 
incinerare mobil sau mai mult chiar... Dar nu, nimeni nu 
știe. Nu ar trebui ca puștii să se molipsească de epidemie 
și să stea în șiruri lungi de-a lungul drumurilor, chemând 
ambulanţele. 

Dar poate că este pe cale să se întâmple? Autostopiștii 
se găseau prea departe ca să pot emite vreo părere despre 
vârsta sau sexul lor. În plus, lentilele aburite ale măștii... 
M-am gândit... 

M-am gândit că ar fi plăcut să-mi desprind curelele 
de cauciuc de pe tâmple și să mă așez la masă cu fața fără 
mască. Să scot tamponul gros de vată din trusa de prim 
ajutor din metal deformat — pe care cineva a aruncat-o în 
grabă în mijlocul mesei, zgâriind iremediabil incrustaţiile 
mobilei —, să-l înmoi în eter sau în alcool de go“ și să 
şterg urmele de sudoare care îmi mânjeau faţa. Să-mi trag 
braţele în spate, să-mi întind pectoralii pe oasele din coșul 
pieptului până ce se aude obișnuitul mic trosnet delicios, 
undeva la nivelul vertebrelor dorsale. Gestul acesta de 
destindere, plăcut și periculos totodată, pentru că lasă 
curbura abdomenului lipsită de orice apărare, să fie tăiată 
de prima lamă ivită. Gestul acesta pe care odinioară, când 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 233 


coboram din pat, îl făceam cu oarecare neîncredere, de 
teamă să nu apară din maldărul de cearșafuri mâna soţiei 
mele strânsă pe mânerul unei săbii-baionetă, ţintindu-mi 
buricul sau capul pieptului ca să mă înjunghieodată pen- 
tru totdeauna. 

„.Înainte de a părăsi hotelul, am scris pe peretele 
culoarului cu litere inegale, folosind un ruj de buze uitat: 
„Să fim vigilenţi“. 

Apoi m-am gândit la femeia cu briciul, din cameră, și 
deodată mi-a trecut prin minte că ea era vinovată de masa- 
crarea câinilor, acolo jos, în laborator. Mai ales că animalul 
care zăcea pe patul ei mi s-a părut că semăna întrucâtva 
cu dogul pe care îl scosesem din adăpost cu câteva ore mai 
devreme. 

Am sprijinit mitraliera de zid și m-am mulțumit să 
scot din teacă sabia-baionetă regulamentară. Am împins 
ușa camerei, mocheta îmi amortiza zgomotul pașilor, așa 
că femeia nu a putut să mă audă venind. Era tot nemiș- 
cată, combinezonul de nailon roz îi era pătat de sânge 
în dreptul pântecelui, acolo unde probabil că-și ștersese 
mâinile. Umbra mea proiectată pe pat a făcut-o să tresară. 
Țipătul ei mi-a zbârnâit în urechi, ca o sirenă de alarmă, 
și i-am văzut mâna înarmată cu briciul șfichiuind aerul 
către gâtul meu. Am încercat să deviez lama cu o mișcare 
din cot, însă oţelul a alunecat pe sub pumnul și interiorul 
palmei mele, făcând să ţâșnească sângele pe cămașa mea 
și pe faţa ei. 

Mi s-a făcut frică. Înainte de a mă gândi la orice, mâi- 
nile au apucat strâns mânerul baionetei, șfichiuind aerul 
de jur împrejur cu un gest de cosaș. I-am atins gâtul, o rană 
în linie dreaptă, profundă, de nelecuit. A căzut în față, ca 
un bolovan. Faţa i s-a lipit de sexul meu într-o postură 


234 SERGE BRUSSOLO 


obscenă și a trebuit să o iau de păr ca să o dau la o parte. 
Mișcarea a făcut ca sângele meu să se amestece cu al ei, 
ca într-un pact obscur și definitiv. M-am ridicat nesigur 
pe picioare, tremurând, și m-am dus spre baie. Luciul roz 
al dulapului pentru medicamente conferea lucrurilor un 
straniu aer ireal. Am aruncat aparatul de ras în chiuvetă, 
luptându-mă cu greaţa care mă copleșea. Sângele îmi păta 
combinezonul roz chiar în dreptul pântecelui. Mi-am 
întins mecanic braţele, care se-ndoiau, și mi-am aranjat 
portjartierul. „O să vomit, o să vomit“, mi-am spus. Fardul 
mi se prelinsese de pe pleoape pe obraji și a trebuit să-mi 
şterg faţa cu un prosop umed. M-am gândit că frica nu 
scuza sălbăticia cu care îl ucisese. Totuși, înainte să mă 
întorc în cameră, mâna mi-a căutat aparatul de ras. Am 
mers până la pat, am îngenuncheat și primul meu gest a 
fost să arunc un cearșaf peste animalul mutilat. Atunci 
s-a deschis ușa și a intrat bărbatul. Un militar, cu casca 
pe cap, cu fața ascunsă în spatele unei măști de gaze. Nu 
i-am văzut chipul, creierul meu nu a avut vreme să înre- 
gistreze decât tresele galbene ca lămâia care îi acopereau 
umerii, apoi ușa s-a închis. Mă doare coapsa, mușcătura 
mi-a rupt ciorapul chiar deasupra jartierei. Mă doare, 
sângele îmi murdărește blana și labele nu mai pot duce 
corpul. Nu ar fi trebuit să reacţionez astfel, însă durerea 
și frica m-au făcut să-mi pierd capul. Mai ales flăcările 
și mirosul de fum. Când ne-au împins în sală, instinctul 
m-a anunțat de îndată de pericol, m-am ghemuit în spa- 
tele unui cărucior cu rufărie murdară, cu botul pe labe, 
urechile pleoștite. Ceilalți lătrau ca proștii. Nu m-am uitat 
la măcel. Când totul s-a isprăvit, nu l-am văzut decât pe 
bărbatul agăţat de chiuveta din toaletă. Bărbatul cu cască 
și trese galbene ca lămâia. Molfăia ceva dulce, scos dintr-o 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 235 


hârtie cenușie, și, împotriva voinţei mele, am simţit cum 
gura mi se umple de salivă. În timp ce se privea în oglindă 
am șters-o pe ușa batantă. Am ajuns la adăpost. Nu voiam 
să mai ies, dar a venit el; m-a lovit. Mi-era frică de ceață 
și de mirosuri. Trebuia să urinez, apoi s-a rupt lesa și am 
alergat drept înainte, cu botul lipit de pământ. M-am întors 
în casa oamenilor. Nu voiam afară, nu voiam să văd câm- 
pia, insula, marea. Deodată mi s-a făcut frică. Voiam un 
colțișor sau o gaură în pământ, un loc unde să mă ascund. 
Am lătrat din toate puterile ca să alung frica și am mârâit 
arătându-mi colții. Femeii i s-a făcut teamă. Stătea în 
picioare în faţa zidului care îi reflecta imaginea, una dintre 
labe îi era ridicată deasupra capului, iar cu cealaltă, în care 
avea un aparat de ras, își tăia blana de la subsuori. I-a fost 
frică, foarte frică. I-am simțit teama cu toată fiinţa mea, 
iar corpul ei mirosea a frică, atunci am lătrat încă și mai 
tare ca să-mi înfrâng propria frică. M-a lovit cu lama peste 
bot. Atunci am mușcat-o de pulpă prin combinezonul roz 
și am lins sângele ei și al meu. Apoi lama s-a strecurat între 
zalele lanţului de la lacăt și Pierre a apăsat deasupra rostind 
înjurături interzise. Și toţi, râzând, am repetat înjurăturile 
fiindcă supraveghetoarea laboratorului nu era acolo să ne 
certe ca de obicei și să ne spună: „Copii, fiți politicoși, că 
altfel rămânețţi fără desert!“ Apoi am intrat în adăpost... 
Tunul era acolo, strălucind în întuneric, iar Pierre a spus 
„Super“ și atunci mi-am luat inima în dinţi. Acolo a înce- 
put de fapt totul și nu ar fi trebuit... Pierre a atins manetele 
tunului ca să le sperie pe fetele rămase în prag și asta a fost. 
Pur și simplu, fără zgomot, doar un soi de „poc“, de parcă 
era o carabină uriașă cu aer comprimat. „Rahat! Proiectilul 
s-a dus!“ a spus Pierre și a râs. Ne-am amuzat cu toții fără 
să ştim de ce. Până și fetele, care de obicei se tem de orice. 


236 SERGE BRUSSOLO 


Imediat apoi, radarul a scos un bip-bip și ovoceamuzantă 
derobota spus: „Obiectiv atins. Navă lovită la cinci kilome- 
tri nord“ Și după aceea: „Contraatac dușman. Aflux de pro- 
iectile în picaj. Instalaţi dispozitivul de interceptare“ Noi 
habar nu aveam ce este acela dispozitiv de interceptare, așa 
că imediat după mesaj rachetele au explodat pe cer, chiar 
deasupra insulei. Trosc! Pleosc!... Și s-a lăsat treptat o ceață 
bizară ca de funingine. Când am privit pe geamlâc am văzut 
indivizi care se retrăgeau în vapoare. Dar nu erau vapoare 
pentru toată lumea, așa că unii au rămas pe dinafară. Pierre 
a dat drumul la radio. „Ai grijă cu santinelele!“ a zis o fată, 
dar nu a fost luată în seamă. Santinelele sunt niște tâmpiţi, 
e clar că se tem de noi, se vede cu ochiul liber. Radioul a 
hârâit, apoi s-a auzit o voce: „...sondele de detectare, după 
ce-au analizat, arată că ne găsim în prezenţa unui gaz cu 
acţiune asupra creierului, manifestată prin simptome de 
agorafobie crescândă. Așadar, vă recomandăm să vă puneţi 
mnăștile cu filtrele A2 și B3 galben în cazul în care..:“ Apoi nu 
am mai ascultat. Știam ce-i agorafobia pentru că îi auzisem 
pe doctori vorbind între ei: „...teamă de spaţii largi, panică 
în fața unei suprafeţe întinse“. 

„Gazul agorafobic este un gaz folosit în vederea unei 
invazii, a explicat Jean-Jacques, toată lumea aleargă să 
se ascundă în toalete, după care soldăţoii nu au decât să 
debarce și să arunce în aer clădirile în care s-au ascuns 
gazaţii! Tare, nu?“ 

Tare, da, dar nu ne privea pe noi. Cum injecţiile cu 
ser au avut ca efect secundar o tendinţă de claustrofobie, 
gazul a compensat situaţia. Eram dintr-odată normali! 
Poc! şi pe urmă nimic. 

„O să facem prostii!“ a spus Pierre și am început să ne 
plimbăm. Pe alocuri erau cadavre de animale și apoi am 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 237 


văzut și oameni morţi. Alergici, desigur, iar gazul făcuse să 
le cadă tot părul. „Alopecie!“ a explicat Jean-Jacques, care 
ascultă mereu pălăvrăgeala doctorilor. 

Aici am greșit, când am ucis toți câinii, i-am scos din 
adăpost ca să-i ducem în laborator. Ne-au ascultat, pentru 
că știau drumul! 

Într-adevăr, nu trebuia să-i omorâm, dar ni se pusese 
pata și pe urmă doctorii se ascunseseră, necredeau închiși 
și ni se luase de testele proiective, de injecțiile de cuplaj. 
Ni se luase să mai fim ciuruiți... și de ser, și de luările de 
sânge, și de transfuziile „adaptate“... „Dă-i sângele tău unui 
câine și el ţi-l va da pe al lui“ etc. 

Eram sătui până peste cap! 

Pierre și ceilalți au început să distrugă totul și să 
omoare câinii. L-am văzut pe al meu, un dog german, 
alergând să se pitească în spatele unui cărucior cu rufă- 
rie murdară, dar am tăcut. Nu l-am pârât, doar făcusem 
schimb de sânge atât de mult, într-un fel eram frați... Ca 
la indieni. 

Apoi... Apoi am mers pe șosea. Cred că se întâmplă 
ceva, dar nu știu ce. Ceaţa este tot mai deasă și m-am pier- 
dut de ceilalți. Ambulanţele pornesc să străbată insula în 
căutarea noastră. Paznicii spun mereu că ambulanţele 
sunt pline de tipi care ne ucid când urcăm sau pline de 
lameori chestii de felul ăsta, dar o zic doar ca să ne sperie, 
fiindcă se tem de noi, de puşti. Îi sperie să ne vadă cum 
rezistăm ore în șir în soare, cum nu ne temem de arsuri... 
Și este, de fapt, numai un „efect secundar al serului“, ca 
și tendinţa de claustrofobie sau alte lucruri mai puțin 
importante... Dar sunt proști, de-a dreptul tâmpiţi. „De 
asta sunt paznici!“ zice mereu Jean-Jacques, și poate că ei 
cred într-adevăr în poveștile lor cu ambulanţe bau-bau...? 


238 SERGE BRUSSOLO 


Trebuie spus că, tot halind ziua întreagă scârboșenia aia 
de tranchilizante înfășurate în hârtie cenușie, creierul lor 
nu a evoluat! 

E o ambulanţă pe șosea, o să-i fac semn pentru că 
mi-e foame și pentru că... TÂMPITUL! DERAPEAZĂ! O să 
intre în mine, Dumnezeule! Farul e un ochi. Bara protec- 
toare îmi izbește picioarele. Mă aruncă peste capotă. Mă 
doare, mâna îmi alunecă pe asfalt și mi se smulge pielea. 
Ai zice că e o mână jupuită, roșie toată. Brațul drept îmi 
este înțepenit, cu celălalt trag frâna de mână, dar e prea 
târziu. Capul se izbește de parbrizul care se face ţăndări. 
Îmi curge sânge din arcadă pe obraz, pe barbă... Puștiul 
a zburat prin faţa mea. Nu l-am putut evita. Nenorocita 
asta de ceaţă îngheaţă asfaltul și ambulanţa asta cretină 
cu pneuri netede. Le-am zis la garaj, dar m-au trimis la 
plimbare. Ar fi trebuit să-mi pun centura de siguranţă, 
însă după treizeci de ani de șofat liber în spatele volanu- 
lui nu te mai schimbi. Portiera se deschide lesne. Puștiul 
este aici, culcat pe spate, cu gura larg deschisă. Încerc să-l 
ridic, dar mai rău îi fac și mâna lui însângerată cade peste 
arcada mea... La naiba! Mi-e rău... Nu mai mișcă. Trebuie 
să caut ajutor. La capătul șoselei este o clădire pe care o 
întrezăresc prin ceaţă. Alerg, intru. Nu-i nimeni la parter. 
Urc, o cameră, două camere... Și acolo văd un tip cu cască. 
Un militar, cu trese galbene ca lămâia pe epoleţi, cu o 
baionetă însângerată în mână, iar între picioarele lui o fată 
în combinezon de nailon roz, cu gâtul tăiat. Țeapănă. În 
spatele lui, pe pat, e un câine, dar nu sunt sigur. Tipul face 
un pas, o să mă atace, așa cum a făcut și cu fata! Trebuie 
să fac ceva! Sar, îi prind încheietura mâinii, îmi scapă însă. 
E deja rănit și sângele îmi ţâșnește, amestecându-se cu 
al lui. Am să-l... Prea târziu, CE PROSTIE! Baioneta mi-a 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 239 


intrat în pântece până la plăsele. Încă nu mă doare, dar 
o să vină și asta, știu cum e, am mai păţit-o cândva, în 
Algeria. Ce chestii nebunești îţi trec prin minte. Mă pră- 
bușesc în genunchi între cele două corpuri, al femeii în 
combinezon de nailon roz și al tipului bărbos de pe ambu- 
lanţă, prăvălit fără să scoată un sunet, cu ochii dați peste 
cap, parcă în căutarea unor amintiri îndepărtate. Rămân 
acolo, năucit, o oră, poate două... 

Apoi... Apoi mi-am aranjat casca, am încercat să-mi 
curăț cămașa murdară a uniformei și tresele de pe umăr... 

Am părăsit hotelul uitându-mi mitraliera sprijinită de 
zidul fațadei. Apoi... 


Arn Silvelko a apăsat pe butonul de oprire al magne- 
tofonului și banda s-a întrerupt fără să se mai deruleze 
pe cele două role. Sala, slab luminată, rămânea pe jumă- 
tate cufundată în întuneric. Și tocmai în partea aceea a 
sălii, tipii din comisia de anchetă își retrăseseră scaunele 
şi îl lăsaseră singur cu magnetofonul în plină lumină. „Un 
vechi truc de polițai“, şi-a spus Arn. 

— Dacă vreţi să ne explicaţi, doctore...? a șuierat o 
voce pierdută în penumbră. 

Arn și-a dres vocea, așa cum proceda de fiecare dată 
când trebuia să vorbească în public. 

— Aceasta este înregistrarea integrală a declarației 
locotenentului Georges Willoc la câteva oredupă ce a fost 
arestat. Observaţi că, de fiecare dată când se întâmplă o 
crimă sau moare cineva, sângele agresorului și cel al victi- 
mei se amestecă și agresorul pare să moștenească gându- 
rile celui care moare, în special ultimele impresii. Lanţul 
poate să ajungă astfel la un adevărat cumul de gânduri, ce 
aparţin unor indivizi diverşi, la o adevărată întoarcere la 


240 SERGE BRUSSOLO 


sursă. La asta lucram pe insulă, înainte să aibă loc regre- 
tabilul incident declanșat de copii... 

— Asta numiţi dumneavoastră incident, atacul asu- 
pra unei nave de escortă în timpul unei operaţiuni? a râs 
cineva batjocoritor... 

Am a ignorat întreruperea. 

— Centrul de Comunicări experimentale încearcă în 
prezent, prin intermediul serului încă imperfect, să stabi- 
lească o legătură mentală între două fiinţe supuse în prealabil 
unui schimb sangvin... Lucrăm în special pe copii — orfani 
— şi pe câini. În ultima vreme am obținut rezultate foarte 
mulțumitoare. Unii copii au izbutit ceea ce noi numim 
operațiune de cuplaj... Vreau să spun că au văzut cu ochii 
unui câine, au simţit cu nările animalului. Închiși într-o 
celulă pe deplin întunecată din pivnițele centrului, copiii 
au trăit perfect impresiile vizuale ale unui câine care se 
plimba pe plajă, „gândurile“ lui, dar este aproape sigur că 
animalul trăia ȘI EL senzațiile copilului. Ne găsim, altfel 
spus, în faţa unei telepatii perfecte, obținute prin interme- 
diul chimioterapiei, o telepatie în fiole injectabile, fără să 
necesite din partea subiecţilor aleși niciun fel de „dar“ pre- 
alabil. Eu sunt altul, dar acest altul este eu și totuși noi sun- 
tem conștienți de identitățile noastre. Astfel putem ajunge 
la o veritabilă comunicare între creiere, pentru că, de acum 
înainte, cea mai intimă senzaţie va putea fi transmisă, 
resimţită de „interlocutor“. Nu va mai exista ceva de nere- 
dat, de neexprimat. Este ceea ce s-a întâmplat în cazul lui 
Georges Willoc. Serul comunicării s-a transmis din individ 
în individ, a perceput temporar și slab câteva informații pe 
cale să dispară fiindcă cei care le emiteau erau în agonie... 

S-a auzit râcâit de picioare pe podea, apoi o voce a 
repetat gânditoare... 


SECȚIUNE PRINTR-UN ORAȘ BOLNAV 24| 


— „Comunicarea totală? Evident, din punct de 
vedere tactic, aplicarea unui asemenea procedeu... Nu mai 
este nevoie de radio, nu mai există riscul interceptării prin 
metode goniometrice, iar în privința interogatoriilor... 

— Comunicarea totală! a întărit Arn. 

Sirnţea că era pe calea cea bună, că vor exista mereu 
orfani și câini, numai culoarea verde a semaforului și cre- 
ditele de la stat rămâneau indispensabile... 


242 SERGE BRUSSOLO 


Podul de oțel, construit în două zile, crea impresia 
că un schelet uriaș de libelulă se strecurase de pe 
întinderea câmpiei ca să se așeze pe pântecele 
vasului și căpitanului îi fusese întotdeauna groază 

de insecte. În mod curios, grinzile vibrau diferit în 
funcție de vârsta și sexul celor care treceau pe pod. 
Era și nota muzicală specială pentru copii sau pentru 
grupurile de copii, nota pentru adulți... Noaptea, 
doar ascultând, căpitanul știa cine trecea. 


„SF-ul suprarealist al lui Brussolo oferă cititorilor 
o experienţă alternativă la science-fictionul 
tradiţional - una care, așa cum a sugerat cândva 
Nabokov, trebuie asimilată nu doar cu intelectul.” 
Science Fiction Studies 


Serge Brussolo (n. 1951) a revoluţionat din anii 

'80 literatura science-fiction franceză prin stilul lui 
original. Premii literare: Grand Prix de l'Imaginaire, 
în 1979 pentru Funnyway, în 1981 pentru Vue en 
coupe d'une ville malade și în 1988 pentru Opération 
serrures carnivores. Premiul Rosny Aîn€ pentru 
nuvelă în 1981 pentru Subway. Premiul Apollo în 
1984 pentru Les Semeurs dabîmes. Premiul Roman 
dAventures în 1994 pentru Le Chien de minuit. 
Marele premiu RTL-Lire în 1995 pentru La Moisson 
d'hiver. Marele premiu Paul-Feval de littérature 
populaire în 2004 pentru Le Château noir. 

In România au apărut: Mâncătorii de ziduri, Moartea 
cu melon, Kamikaze spațiali, Carnavalul de fier, Febra, 
lra melanox etc. 


SE | E NIC 1E 
E ECAR ON 


ISBN 978-606-719-090-8 


www.edituratrei.ro 


CUPRINS 


129 
142 
162 
186 
225 


SECŢIUNE PRINTR-UN ORAŞ BOLNAV 
MUSCA ŞI PĂIANJENUL 

A ŞASEA COLOANĂ 

CA O OGLINDĂ MOARTĂ 

SOARELE DE SULF 

..AL LUI EREBUS ŞI AL NOPŢII 

MEMORII PE VIU 

OFF 

ANAMORFOZĂ SAU LEGĂTURILE DE SÂNGE