Serge Brussolo — Lacate Carnivore

(| SCIENCE FICTION | 


d Pa iz Pr 
„a = es 
LS 25 q 


5 ES 3- 
Pr db 23-2 


Serge 
Brussolo 


Lacâte Carnivore 


Operation Serrures 
carnivores 
1987 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, Paris) este un scriitor 
francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 

In anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM!) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 
înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 


Lb. franceză: habitation ă loyer modere. Case cu chirii moderate. 


citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 
dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 
acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 
Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie „romane”, 
de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu 
avea reputaţia făcută: unii profesori îl dispretuiau și-i 
spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; alţii însă îl 
admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. Ajuns - în 
mod natural - student la litere, îşi trimite scrierile pe la 
diverse publicaţii şi debutează astfel, la 21 de ani, în 
paginile unui fanzin obscur. Perseverează, de altfel nu 
ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 primește 
Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela 
Funnyway. In sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile 
încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide porțile, 
publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un ville 
malade. Urmează alte 150 de romane. 

In anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de 
clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violenţă și 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionaţi. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul 
lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în 
periodicul L'Aube enclavee în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Francaise. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 
ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 


abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 
Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost 
publicate în colecţia Anticipation a editurii Fleuve Noir 
și în colecţia Presence du futur a editurii Denoel. 

După ce initial a scris numai science-fiction, Brussolo 
a abordat mai târziu alte genuri literare, precum 
romanul istoric sau cel aparţinând genului thriller. Este, 
de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


CAPITOLUL I 


Bărbatul era îmbrăcat ca un clergyman, într-un 
costum negru înverzit de uzură. Purta în picioare 
bocanci Rangers de armată, iar pe mâini îşi trăsese 
mănuşi de piele. Avea un chip osos, dur, cu sprâncenele 
rase, iar părul pieptănat pe spate i se înnoda la ceafă 
într-un coc de toreador. 

În acea clipă, rotea deasupra capului un interminabil 
şirag de bile cromate, unite între ele cu o coardă de 
pian. Arma şuiera aidoma unui lanţ de bicicletă mânuit 


2 Cleric. 


de către un vagabond în plină încăierare. 

— Träiti cu frica Domnului? tipa bărbatul. 

— Da! urlau numeroşii gură-cască adunaţi în faţa lui, 
cu frica Dumnezeului inflexibil care ne pedepseşte 
pentru binele nostru! 

Colierul din bile de oţel se abătu atunci peste capetele 
şi umerii lor, făcând să plesnească arcade, buze sau 
obraji, însângeraţi. Cu figurile brăzdate de hematoame 
violacee, păcătoşii se clătinau de pe un picior pe altul 
fără a căuta să se ferească din calea loviturilor. 
Semănau cu nişte boxeri ce începeau a cincisprezecea 
repriză a unui meci deosebit de violent. 

— Cunoasteti frica de Dumnezeu? repetă predicatorul. 

— Da, o cunoaştem! îngăimă turma bătută, cu buzele 
crăpate. 

Erau acolo bărbaţi, femei de toate vârstele, dar şi 
adolescenţi. Preotul îi lovea fără diferențiere, 
prăvălindu-şi rozariul blindat peste urechile puştanilor 
ca şi peste sânii fetelor. 

Cu mâna stângă strângea la piept o biblie din fier, ale 
cărei pagini erau, de fapt, plăci metalice subţiri, 
emailate, acoperite cu caractere minuscule. Coperta 
cărţii sfinte prezenta pete de rugină, iar pe metalul 
legăturii se vedea un roi de puncte roşiatice. Se spunea 
că bibliile de fier, groaznic de grele, nu puteau fi 
manipulate decât de clericii dotați cu muşchi de 
culturişti, că practica susţinută a rugăciunii îi 
transforma putin câte putin pe predicatori în atleti cu 
bicepsii hipertrofiati, iar bisericile în săli de gimnastică. 

Mătăniile şuierară prin aer, prăvălindu-se apoi peste 
craniul unui grăsan cu chipul deja acoperit de sânge. 
Lovitura îl ameti într-o clipă pe individ, trântindu-l pe 
pietre, cu ochii daţi peste cap şi gura căscată. 

— À găsit bucuria! urlă preotul. Dumnezeu e într- 
însul! Fie să doarmă în pacea sufletului! 

— În pacea sufletului! repetă gloata adunată pentru 
rugăciune. 


Noaptea cădea peste oraş, iar vitrinele prăvăliilor se 
luminau ca nişte uriaşe acvarii umplute cu o apă 
fluorescentă. Era un cartier la modă, studenţesc. In 
librăriile de odinioară se vindeau acum dischete de 
ocazie si microordinatoare de contrabandă. Fără 
îndoială însă că mai prospere decât toate erau 
dughenele negustorilor de instrumente chirurgicale, 
căci de la recentul decret ce suprimase diplomele 
medicale, autorizând libera practică a medicinii de către 
oricine, venise la modă chirurgia domestică, astfel încât 
în fiecare apartament se obişnuia să se amenajeze câte o 
mini-sală de operaţii, a cărei prezenţă părea la fel de 
indispensabilă precum cea a bucătăriei sau a toaletei. 
Predicatorul îşi cobori braţele şi începu să-şi înfăşoare 
rozariul peste încheietura mâinii, anunțând că slujba 
luase sfârşit. Participanţii se înclinară şi, defilând prin 
faţa lui, îşi depuseră obolul în dulia de obuz ce ţinea 
locul cutiei milei. 

— Pe curând, mormăi omul Bisericii, şi fie ca frica să 
vă însoţească în fiece clipă! Nu căutaţi a fugi de spaimă, 
căci ea e aceea care vă apără de indiferenţă! 

Enoriaşii se risipeau în noaptea de toamnă, scoțând 
din buzunare pansamente şi comprese hemostatice. 

— À fost o predică frumoasă! şopti o femeie 
mângâindu-şi fiul pe cap. Astă-seară va trebui să-ţi pun 
patru-cinci copci, altfel n-o să ţi se mai închidă în veci 
arcada. 

În apropierea unei fântâni, o sticlă cu ceai de 
sunătoare trecea din mână în mână, iar o tânără fată 
badijona cu simţ de răspundere plăgile tovarăşilor ei de 
rugăciune cu ajutorul unei mici pensule muiate în 
colodiu?. 

Aşezat pe vechea ladă de muniții ce-i servise drept 
estradă, predicatorul număra banii adunaţi. Monezile îi 
zornăiau între degete. Părul lins, lipit de pielea capului, 


3 Solutie eteroalcoolică de nitroceluloză folosită pe larg în medicină 
și în tehnică. 


şi cocul îi dădeau un profil de şoim cu glugă. 

Tânăra fată îi aruncă o privire extaziată. 

— Ce iureş! murmură ea, cu obrajii îmbujoraţi. De 
când a sosit, tot măsor străzile oraşului în speranţa de-a 
găsi locul unde şi-a instalat estrada. De mult n-am mai 
avut bucuria să ne rugăm sub ciomagul unui ispăşitor 
veritabil! 

— Aşa este! aprobă cineva. Dacă nu mi s-ar cicatriza 
rănile atât de încet, aş asista la toate predicile lui! 

— Nimeni nu-i cunoaşte numele, interveni o femeie 
scundă, cu obrazul învineţit. Cei din piaţa Verneuve l-au 
poreclit Mechanic Preacherf. E frumos, nu-i aşa? Şi ce 
mai forţă! Aţi văzut cum jonglează cu biblia? Cât 
cântăreşte? Douăzeci de kilograme? 

— Fiţi siguri că atinge douăzeci şi cinci! exclamă un 
bărbat căruia-i curgea sânge din nas. Asta-nseamnă să 
fii un predicator adevărat. Tatăl meu spunea mereu că 
nu poţi respecta preoţii a căror biblie cântăreşte sub 
şaisprezece kilograme. Cu el, ne putem simţi în 
siguranţă. 

Micul grup ezita să se despartă. Câtă vreme continuau 
să pălăvrăgească, îşi prelungeau într-un fel emotia. 
Atmosfera de spital improvizat, rănile îngrijite în comun 
creau dintr-odată între aceşti necunoscuţi o stranie 
complicitate. O febră trecătoare, alcătuită din dureri şi 
atingeri uşoare. Se mângâiau, îşi aplicau reciproc 
comprese. Femeile îşi descheiau bluzele, lăsând să se 
întrezărească sfârcul unui sân, ca şi cum ceremonia la 
care participaseră cu toţii ar fi ţesut legături intime, 
eliminând pudoarea. Coapse albe ieşeau prin crăpăturile 
fustelor, în timp ce vocile deveneau mai şuierătoare: 

— Oh! Priviţi cum primeşte pielea mea loviturile! 
Mâine am să fiu vânătă, toată! 

Degete se întindeau, pipăind cărnurile cu o atenţie 
fals clinică. 

— Lăsaţi-mă să vă masez, ajută hematoamele să se 


4 Predicatorul mecanic. 


resoarbă, relaxaţi-vă... 

— Da, acolo... pe partea dinăuntru a coapsei, durerea 
trece... Aveţi nişte mâini nemaipomenite! 

Nu rareori, îngrijirile atâtau sângele şi, profitând de 
întunericul şi geografia arcadelor, perechile începeau pe 
furiş să-şi dăruiască plăceri. Făcea şi asta parte din 
ritual. Ispăşitorii atrăgeau inevitabil o clientelă sado- 
masochistă pentru care religia nu constituia decât un 
pretext... sau un stimul. 


Omul cu coc de toreador, care-şi număra încasările 
aşezat pe o veche ladă de cartuşe .45 ACP5, ştia toate 
astea, dar puţin îi păsa. Adevăratul său nume era 
Mathias Fanning şi avea gradul de locotenent în 
serviciul de poliţie urbană a cartierului. Fost „soldat al 
asfaltului”, fusese trecut în corpul de cercetaşi când 
Unităţile de Justiţie Autonomă înlocuiseră rând pe rând 
poliţiştii, tribunalele şi închisorile! Era perfect conştient 
de decăderea sa, dar avea nevoie de stradă ca să 
supravieţuiască. De stradă, şi de excitatia stârnită de 
vânătoarea de oameni. Astăzi, când nu mai avea dreptul 
să poarte revolver, iar rolul său se rezuma la a urla 
„Mayday... Mayday?” într-un emiţător radio portativ, 
continua să-l pasioneze urmărirea şi atmosfera de 
aşteptare febrilă. li făcea plăcere să fie un soi de 
planton ce parcurgea oraşul, o santinelă tintind cu ochi 
scrutători tot ce mişca. 

Îşi strânse ustensilele de predicator şi se retrase spre 
zona întunecoasă a arcadelor. Un cuplu făcea dragoste 
în picioare, lângă o coloană. Femeia, căreia îi crăpase 
pometul sub loviturile bilelor, sângera pe umărul 
partenerului ei. Picioarele sale desfăcute la maximum 
desenau un V de carne palidă în penumbră. În jurul lor, 


5 Automatic Colt Pistol. Cartuşe proiectate de John Browning în 
1904, pentru prototipul său, Colt semi-automatic de calibrul 45. 

5 Semnal international de radio-telefonie folosit de avioane si nave 
aflate in pericol. 


vântul nopţii împrăştia obişnuitele comprese pătate cu 
mercurocrom’. 

Mathias Fanning nu se putu abtine să nu vadă în 
aceasta un fel de alegorie cu iz de iad, sărbătoare tristă 
în care serpentinele fuseseră înlocuite cu feşe Velpeau, 
iar confetile prin pete de sânge. 

Rănita gemea în cadență, iar polițistul avu impresia că 
murmura: 

— Operează-mă, oh! Da... Operează-mă! 

Fanning scutură din cap, dezgustat: sado-masochistii 
erau molima predicilor publice, dar adevărații ispăşitori 
îi primeau întotdeauna cu bunăvoință, deoarece îşi 
imaginau că în acest fel atrăgeau un număr mai mare de 
credincioşi. Bărbatul acceleră ritmul, ca şi cum ar fi vrut 
să-şi ţintuiască prada pe coloana de marmură. Mathias 
îşi îndreptă atenţia asupra străzii. Şi, brusc, cel pe care-l 
aştepta apăru pe trotuar. Era un infirm cu toracele gol, 
ale cărui braţe se sfârşeau la cincisprezece centimetri 
mai jos de umeri, în cioturi rozacee striate de cusături. 
Pieptul şi abdomenul musculos îi dădeau alura unei 
statui greceşti mutilate. Individul avea teasta complet 
rasă şi mergea cu paşi lenți, descult, surâzând ca un 
călugăr asiatic. La apropierea lui, oamenii îşi întorceau 
capul, ca să nu vadă umflăturile cioturilor ce se agitau 
clipă de clipă. Numai că această pudoare (sau laşitate?) 
îl ajuta de minune să-şi îndeplinească planurile. 

Mathias îşi vâri mâna în buzunarul vestonului său de 
cleric şi scoase de-acolo un emiţător plat pe care clipea 
un led roşu. Verifică dintr-o privire rapidă că nu-l 
observa nimeni şi ridică aparatul la înălţimea gurii. 
Perechea de „credincioşi” îşi continua acţiunea de 
crucificare vaginală. Mathias apăsă butonul de apel. 

— Aici Mechanic Preacher, murmură el. Sunt la 


7 Antiseptic local netoxic, neiritant; utiiizat pentru dezinfectia pielii 
(solutie), uretrei si vezicii urinare (instilatii). 

3 Bandaj folosit la susţinerea şi imobilizarea unui braţ, cu antebraţul 
asezat oblic şi îndreptat în sus pe piept. 


intersecţia bulevardelor Franklin si Pacific-Network. 
Armless e la douăzeci de metri de mine şi cred că va 
trece la acţiune dintr-o secundä-n alta. Mişcaţi-vă şi 
trimiteţi o unitate! 


Odinioară, când era un soldat de asfalt, Mathias 
Fanning ar fi sărit în mijlocul şoselei, cu un .45 cu ţeava 
lungă strâns bine în palmă, cu degetul mare pe creasta 
cocoşului şi arătătorul mângâind coada trăgaciului. L-ar 
fi prăvălit pe nenorocitul ăla de ciung trimiţându-i o 
boabă între ochi, nu înainte însă de a-i fi aruncat 
formula rituală de interpelare folosită în brigadă: 
„Niciun pârt, hoitule, îţi ia moartea măsurile!” 

Odinioară... 


Dar astăzi nu mai avea dreptul să intervină. Nu mai 
era decât un planton, un mic raportor, o santinelă 
dezarmată a cărei singură funcţie consta în a da alarma 
cu ajutorul unui radio portativ. 

„Un câine”, îşi spunea el adesea, „un câine cu colții 
smulşi, legat de cuşca sa şi care nu mai poate decât să 
latre la hoţii şi asasinii ce-i trec pe dinainte”. 

Noile decrete ce dirijau serviciile de poliţie robotizată 
nu-i mai recunoşteau decât funcţia de ,cercetas”. 
Sarcina sa consta în a deschide gura ca să tipe: 
„Alarmă! Foc! Ajutor!”, nimic mai mult, şi suferea 
cumplit din această cauză. Intervenţia directă 
(neutralizare, arestare, judecată, executarea sentinţei) 
era de resortul Unitätilor de Justiţie Autonomă ce 
patrulau pe străzile oraşului, şi cărora trebuia să le 
semnaleze orice eventual focar de tulburări. 

Făcuseră din el un delator, un ciripel, un fel de spion 
urban cu urechi clăpăuge, cu priviri viclene... 


Armless? le zâmbea trecătoarelor ce întorceau ochii, 
jenate. Toracele său lipsit de mâini inspira realmente 


° Fără mâini. 


milă şi nimănui nu-i trecea prin minte că acel nenorocit 
bătut de soartă era în realitate un criminal periculos. 
Mathias îi văzuse fişa, ştia că era poreclit „Cap-de- 
bronz”, „Karateka-ul nebun”, dar şi „Cască de os” şi 
„Berbecul de fier”. Punând la loc emițătorul, scoase din 
spatele reverului redingotei un mic monoclu telescopic. 
Cu ajutorul lentilelor putu să examineze mai bine capul 
mutilatului. N-avu nevoie decât de două secunde pentru 
a-şi da seama că teasta rasă era de fapt acoperită cu o 
peliculă de corn groasă, aşa cum au de obicei mâinile 
luptătorilor de karate. Capul lui Armless era tot atât de 
dur şi lustruit ca o cască sculptată în fildeş. O cască 
naturală, o cască de material cornos şi piele întărită prin 
antrenamente. 

„E nebun”, declarase în timpul unui interogatoriu unul 
dintre foştii săi tovarăşi de celulă. „Inainte de-a se lansa 
în spargeri, fusese campion de arte marţiale. Nenorocul 
lui a fost că, într-o zi, la o bancă, un seif minat i s-a băşit 
între labe, smulgându-i ambele braţe! N-a putut suporta 
gândul de a se vedea dat la o parte, aşa că a reluat 
antrenamentele, folosindu-şi capul, de astă dată. Vă 
prindeti de amploarea ţicnelii? Dădea cu craniul în saci 
de nisip, cinci-şase ore pe zi, ca să şi-l întărească! In 
cele din urmă, l-a preschimbat într-un adevărat ciocan. 
Dar luaţi seama, e primejdios la culme!” 

Mathias înghiţi în sec, simțind un nod de nerăbdare în 
gât. Armless se apropia de magazinul cu bijuterii, 
continuând să surâdă, cu un aer nătâng, dezarmant. 
Deodată, îşi dădu ceafa pe spate, luându-şi avânt. Toţi 
muşchii gâtului îi tresăltară ca nişte cabluri, iar fruntea i 
se cobori cu o viteză fulgerătoare, percutând sticla 
blindată cu forţa unei ghiulele de tun! Vitrina explodă 
într-o cascadă cristalină, stârnind în acelaşi timp urletul 
sirenei de alarmă. Dar Armless îşi introdusese deja 
capul în interiorul vitrinei şi, cu dinţii, apucase trei- 
patru coliere cu diamante etalate pe presentoir-ele!" de 


10 Piese de mobilier folosite pentru expunerea bijuteriilor. 


catifea roşie. Înmărmurit, Mathias îl privi cum „păştea” 
pietrele preţioase aidoma unui porc râmând cu râtul 
prin turbă. În câteva clipe, infirmul ieşi din vitrina 
spartă, ţinând între fălcile încleştate o jumătate de 
duzină de salbe ce-i atârnau de ambele părţi ale gurii, 
aruncând străfulgerări luminoase. Un gardian încercă să 
intervină, dar când vru să-l apuce pe mutilat cu braţele, 
acesta îi expedie o năucitoare „lovitură de ghiulea” în 
plină figură. Din locul unde se afla, Mathias auzi distinct 
trosnetul oaselor zdrobite. Nenorocitul paznic se trase 
înapoi, orbit, cu arcadele deschise, nasul rupt, dinţii 
fărâmaţi, vomând un suvoi de sânge. Trecătorii începură 
să urle. Armless se repezi la ei ca un berbec, croindu-şi 
drum prin mulţime. De fiecare dată când izbea câte un 
piept sau vreo spinare se auzeau pârâind coastele ori 
vertebrele. În numai câteva secunde, trotuarul fu 
presărat cu răniţi. 

Mathias ieşi de după stâlpul ce-i servise drept 
paravan. Ştia că n-avea dreptul să-şi părăsească poziţia 
de observator, dar nu era în stare să asiste la un 
asemenea dezastru fără să întreprindă nimic. Apucându- 
şi biblia de fier, desfăcu siguranţa cotorului şi desprinse 
prima pagină a cărţii sfinte. Fila numărul 1 a „Facerii” se 
prezenta sub forma unei subţiri lame de oţel cu patru 
colţuri primejdios ascuţite. Dacă ştiai s-o mânuiesti, 
puteai considera că ţii în mâini o stea ninja rectangulară 
sau o gigantică lamă de ras. Mathias traversă strada 
pentru a-i ieşi în întâmpinare lui Cască-de-os. Nu se 
punea problema să rişte nici cea mai mică înfruntare 
corp-la-corp cu dementul karateka, era perfect conştient 
de asta. Repezindu-şi braţul ca un aruncător de 
pumnale, Fanning făcu să şuiere prima pagină a 
Vechiului 'Testament, care sfâşie aerul cu un mieunat 
mătăsos. 

„Dacă-l ating la beregată...”, îşi spuse el. 

Dar Armless auzise şuieratul lamei şi sări la 
interceptie ca un fotbalist executând „un cap” asupra 


mingii. Foaia de oţel se înfipse superficial în stratul 
cornos ce-i acoperea craniul fără a-l vătăma. Mathias 
strecură printre dinţi o înjurătură şi dădu să smulgă o 
nouă pagină. Armless slobozi un nechezat batjocoritor şi 
se topi în beznă, cu colierele biciuindu-i obrajii, în vreme 
ce primul verset din „Facere” împlântat în teasta sa 
oscila ca o carte de joc! Scena ar fi putut să pară 
grotescă, dacă trotuarele n-ar fi fost acoperite de 
bărbaţi şi femei cu coloana vertebrală ruptă. Mathias 
mormăi o obscenitate. 

N-avea putere să-l urmărească pe nebun. De altfel, 
atacându-l cu o pagină din biblia sa de luptă, îşi 
depăşise deja drepturile. Dacă vreunui martor i-ar fi 
trecut prin minte să raporteze episodul la comisariatul 
general, Fanning n-ar fi scăpat fără o sancţiune 
disciplinară. În primele zile ale aplicării planului anti- 
rateuri, mulţi poliţişti suportaseră consecinţele, fiind 
chemaţi la ordine. Unii dintre ei fuseseră suspendati, în 
vreme ce alţii primiseră pedepse cu închisoarea 
exagerat de grele. Din acel moment, iniţiativa aparţinea 
Unitatilor de Justiţie Autonomă, care aveau rolul de a 
aplica sentinţe expeditive şi robotizate, unicul lor merit 
— considera Fanning — constând în a descongestiona 
puşcăriile şi a lăsa avocaţii pe drumuri. 

Cu furia răsucindu-i măruntaiele, Mathias traversă 
bulevardul pentru a lua poziţie în faţa vitrinei sparte. 
Gardianul gemea, rezemat de un felinar. Chipul său 
zdrobit părea groaznic de plat. La colţurile buzelor îi 
şiroia sângele şi, din când în când, scuipa resturi de 
dinţi. Mathias îşi luă rozariul, îngenunche lângă rănit şi 
se prefăcu că se roagă. Pentru toată lumea, trebuia să 
rămână Mechanic Preacher, predicatorul adulat de 
sado-masochisti. Majoritatea celor loviti de Cască-de-os 
erau pe moarte, cu plămânii perforati de aschiile custii 
toracice sfărâmate. Cei cu şira spinării fracturată 
clipeau disperaţi din ochi, repetând că nu-şi mai simt 
picioarele. 


Fanning numără vreo zece cazuri grave. Armless 
străbătuse mulţimea cu eficacitatea unui taur furios. 
Fostul poliţist strânse din fălci gândindu-se că i-ar fi 
ajuns un simplu glonţ de .45 pentru a-l opri pe scrântit. 
Numai că, de la interzicerea comerţului cu arme de foc, 
deținerea unui nenorocit de Derringer te-ar fi expediat 
drept în boxa acuzaților la tribunalul de flagrante 
delicte. Un huruit de tanc răsună din josul bulevardului. 
Mathias schiţă câteva binecuvântări, îşi învârti rozariul 
şi se ridică. Sado-masochiştii (sperând fără-ndoială 
reluarea predicii!) veniseră să îngenuncheze lângă 
bordura trotuarului, în apa din rigolă. Din solidaritate cu 
victimele hoid-up-ului!!, îşi smulseră pansamentele şi 
începură să-şi scarpine rănile pentru a sângera 
abundent. 

— Frate, o, frate, gemeau ei, consolează-ne! Ajută-ne 
să luăm asupra noastră suferinţele celor inocenți! Vrem 
să împărtăşim durerea mieilor răniţi! 

„Adunătură de  ţicniţi!”, îşi spuse Mathias, 
binecuvântându-i în grabă. 

Unitatea de Justiţie Autonomă urca strada. În 
întuneric, putea fi uşor confundată cu un buldozer sau 
un tanc. Turela nichelată, montată deasupra unor şenile 
cu articulaţii multiple, de tip „schelet“, avansa greoi 
balansându-şi braţul de intervenţie: un enorm cleşte 
asemănător cu o mână metalică, care - teoretic - trebuia 
să servească la prinderea criminalilor din fugă. 

Unitatea de Justiţie Autonomă era invulnerabilă. Fiind 
blindată, nu se temea nici de proiectile, nici chiar de 
explozia unei grenade. Puterea sa de înaintare îi 
permitea să dărâme fără efort o faţadă pentru a 
pătrunde în interiorul unei clădiri în care fuseseră 
sechestrati ostatici.  Cleştele articulat, de o 
extraordinară fineţe prehensilă, ale cărui degete puteau 
genera, fiecare în parte, o micro-mână capabilă să 
repare rotitele unui ceas-brăţară, o făcea deosebit de 


11 Jaf armat. 


performantă în operaţiunile de deminare. În principiu, 
ea fusese concepută spre a suplini armele de foc şi 
pentru a-i ajuta eficient pe cei denumiți „copoii cu 
mâinile goale”. Unitatea de Justiţie Autonomă se angaja 
în urmărirea criminalilor semnalati de „cercetaşi”, 
luându-le urma cu ajutorul unor detectori, de-o mie de 
ori mai sensibili decât nasul unui câine. La sfârşit, când 
banditul era prins în vreo fundătură, îl culegea cu 
cleştele prehensil şi-l plasa în interiorul chesonului 
judiciar instalat în spatele braţului mobil. 

În mintea reformatorilor, aceasta era marea inovaţie: 
un cheson al justiţiei! O cutie blindată doar cu puţin mai 
mare decât un dulap, care, în câteva secunde, devenea 
simultan temniţă, tribunal şi sală de execuţii. Odată 
criminalul capturat, ordinatorul ce controla mişcările 
unităţii de intervenţie avea sarcina de a-l judeca fără 
nici cea mai mică amânare, într-un interval de timp ce 
nu depăşea două minute. 

„O justiţie expeditivă şi eficace!”, mugise ministrul, 
„asta-i ceea ce revendică populaţia. Nu se mai pune 
problema să înfundăm puşcăriile cu asasini al căror 
proces e prelungit la nesfârşit şi nici să-i mai întreţinem 
pe cheltuiala contribuabililor pe aceşti câini turbaţi! 
Trebuie să lovim rapid şi eficient! De vreme ce poliţia e 
incapabilă s-o facă fără să dea rateuri, această sarcină 
va reveni Uhnităţilor de justiție autonome! De-acum 
înainte, toate flagrantele delicte vor fi aduse în instanţă 
imediat ce s-a efectuat captura. Logica şi răceala 
ordinatorului ne vor scuti de patimi şi de prejudecăţi. 
Procedura judiciară va fi accelerată, fără a-şi pierde 
nimic din echitate. Nu-e vorba de o legalizare a 
linşajului! Maşinile vor judeca în funcţie de elementele 
înregistrate în memoria fişierului central al poliţiei. Se 
va ţine seama de totul: de diferitele mărturii, de natura 
delictului, iar sentinţa va fi pronunţată la faţa locului!” 

La fața locului... Acesta era cuvântul-cheie, cuvântul 
magic. Poporul dorea eficacitate! Increderea sa în 


serviciile de poliţie tindea în prezent spre zero absolut. 
Corupţia, eşecurile repetate îl împinseseră, pas cu pas, 
să transfere puterea justiţiară unităţilor robotizate, pe 
care le considera impartiale şi rapide. 

Mathias Fanning ştia că, în realitate, maşinile de 
intervenţie nu erau decât nişte abatoare pe roţi, nişte 
parodii legalizate. De cum ajungea în carcera blindată, 
criminalul era condamnat să suporte pedeapsa prin foc. 
Cubul de fier era practic căptuşit cu rezistenţe electrice 
capabile să emită o căldură înspăimântătoare. Toată 
subtilitatea judecății cibernetice consta în a determina 
tipul de arsură aplicat condamnatului! Asta implica 
evantaiul clasic al arsurilor de gradul întâi, doi şi trei, 
până la carbonizare şi incinerare pur şi simplu! 

Mathias văzuse indivizi arestaţi pentru conducerea 
maşinii sub influenţa alcoolului ieşind din cub cu hainele 
pârlite, cu pielea acoperită de băşici enorme, cu părul 
redus la starea unei mirişti gudronoase. Dar mai erau şi 
hoţi de poşete, pe care maşinăria îi scuipa goi, înroşiţi, 
cu carnea tot atât de caramelizată precum cea a unui 
pui învârtit pe frigare. Şi autorii de spargeri, pe care 
bena îi evacua pe caldarâm preschimbaţi în mumii 
carbonizate şi sfărâmicioase. Mathias văzuse multe 
asemenea sinistre păpuşi micşorate prin frigere, mulţi 
gnomi de smoală copti ca nişte fetuşi uitaţi în rotisor. 
Nenumăraţi. Mult prea mulţi... 

În general, mulţimea aplauda, satisfăcută de această 
procedură expeditivă care o făcea să atingă cu degetul 
realitatea justiţiei... a justiţiei SALE. De-acum se sfârşise 
cu interminabilele încarcerări preventive, cu procesele 
trucate, cu magistraţii corupți. Apăruse cuptorul, ca 
remediu al dezordinii. Maşina trambala în burta ei un 
infern portativ, a cărui muşcătură se năpustea asupra 
nelegiuitului după intensitatea greşelii comise. 

Dar Fanning detesta acest rug ambulant şi demagogic 
ce-şi distribuia suflul aruncătoarelor de flăcări după 
pofta inimii.  Nu-şi făcea nicio iluzie asupra 


imparţialităţii sentintelor. Avea cunoştinţă de faptul că 
ordinatorul distribuia în general pedepsele în funcţie de 
vociferările gloatei masate în exterior. Clientul era 
întotdeauna rege, şi nu rareori vedeai un simplu hoţ de 
tarabă părăsind şandramaua sub forma unui morman de 
cărbune pentru că o hoardă de negustori furioşi urlaseră 
„La moarte!”, bătând cu pumnii în blindajul unităţii 
mobile. 

Mathias se dezmetici din gânduri. Maşina nichelată se 
oprise în dreptul magazinului de bijuterii. De îndată, 
mulţimea de gură-cască se năpusti spre ea, cu chipurile 
înălțate spre turela de detecție. 

— A fugit într-acolo! urlară ei în cor, cu degetul 
îndreptat în direcţia arcadelor. Era un ciung cu o cască 
pe cap! 

Mathias se îndepărtă cu paşi mici. Se temea de 
rateurile unităţii mobile, ordinatorul rudimentar care o 
guverna având toate şansele să-l interpeleze pe „agentul 
Fanning” pentru a completa informaţia, dezvăluind 
astfel identitatea lui Mechanic Preacher! Tancul demară 
pe saşiul său şenilat ce imprima urme adânci în asfaltul 
moale. Bratul articulat se depliase cläntänind, iar 
mulţimea lăsase să-i scape un „Oooh!” impresionant. 
Mathias se refugie sub un portal. Nu-i plăcea deloc să se 
afle în apropierea acelui cleşte gigantic. La comisariatul 
central se susoteau poveşti oribile cu nevinovaţi 
capturați din greşeală şi zdrobiţi între falangele 
metalice încă înainte chiar de-a fi aruncaţi în interiorul 
chesonului judiciar. Maşina înainta, făcând să vibreze 
vitrinele. Fanning avu curioasa senzaţie că vedea 
trecând un eşafod de execuţii publice... un fel de 
ghilotină motorizată sau de spânzurătoare pe roţi. 

Nu-şi făcea nicio iluzie. Unităţile de Justiţie Autonomă 
nu prindeau niciodată decât plevuşcă. Rechinii mari, ca 
Armless şi confrații săi, n-aveau de ce să se teamă de 
ele. Masinäriile se dovedeau a fi prea greoaie, prea 
lente, şi era uşor sa le laşi în urmă, cu condiţia să-ţi fi 


pregătit un itinerar de fugă cuprinzând traversarea unei 
ape sau parcurgerea unui labirint de străduţe prea 
strâmte. Fireşte, exista întotdeauna riscul ca maşina să- 
nceapă să treacă prin ziduri pentru a o lua pe 
scurtătură, dar o asemenea procedură rămânea 
prohibită în perimetrul cartierelor de vază. Vânatul 
tancurilor justitiare era de regulă derizoriu şi compus 
aproape numai din alcoolici, nebuni, borfaşi amatori şi 
hoţi mărunți si  neîndemânatici. Dar aspectul 
spectaculos al sentintelor ajungea pentru a linişti o 
populaţie terorizată de lipsa de securitate. 

Mathias îşi luă emițătorul portativ şi apăsă tasta de 
apel. 

— Aici Mechanic Preacher, murmură el. Părăsesc 
reţeaua. Voi fi acasă toată noaptea. Salut. 

După ce se asigură că unitatea motorizată se 
îndepărtase, îşi reluă drumul pe sub arcade. 

Într-o zi va trebui să se ocupe personal de Cască-de- 
os. Totodată, dacă ar fi comis cea mai mică eroare, 
soarta sa n-ar fi fost deloc de invidiat. Justitiarii solitari 
nu erau prea apreciaţi, şi toţi aceia care încercaseră să 
rezolve problemele de capul lor sfârşiseră în infernul 
portativ al rugului mobil. A fi arestat cu o armă în mână 
echivala cu a-ţi semna propria condamnare la moarte. 

Grăbi pasul, cuprins brusc de teamă. Îl văzuse cineva 
aruncând lama de fier spre Armless? Era de ajuns ca un 
martor să se ducă să raporteze această anecdotă la 
comisariatul central pentru a-i atrage toate necazurile 
din lume! 

„Ce te-a apucat, fir-ar să fie!”, se dojeni singur. 
„Frumoasă figură făceai dacă muchea paginii s-ar fi 
înfipt în gâtul lui Cască-de-os! N-ai fi putut găsi nicio 
scuză. Niciuna!” 

Îşi trecu mâna peste frunte pentru a-şi şterge 
sudoarea ce-i îmbrobona rădăcina firelor de păr. De ce 
se mai agăța de imaginea desuetă a ceea ce fusese 
cândva? Soldaţii asfaltului nu mai existau. Nu i se cerea 


nimic altceva decât să joace rolul unui semnal de alarmă 
omenesc. Menirea lui era să pândească şi să cheme în 
ajutor. Îşi fixă biblia grea pe şold şi cobori spre metrou. 


CAPITOLUL II 


Staţia era pustie. În santul ce despärtea cele două 
peroane,  şinele aveau o strălucire  uleioasä. 
Pretutindeni, bilete de metrou biodegradabile garantate 
putrezeau, răspândind un miros de frunze moarte 
stropite cu urină de cal. Mathias începu să-şi privească 
fix picioarele. Dizolvându-se, biletele brăzdate cu roşu 
dobândeau o consistenţă cleioasă, amintind-o pe aceea a 
cojilor de banană. Dacă le călcai, riscai să aluneci, să-ţi 


pierzi echilibrul şi să te präbusesti între linii. De altfel, o 
asociaţie a consumatorilor pusese în circulaţie un studiu 
statistic ce căuta să dovedească faptul că recrudescenta 
sinuciderilor în reţeaua metropolitanului era un mit 
fabricat de guvern. Un mit creat piesă cu piesă pentru a 
masca accidentele provocate de răspândirea nelimitată 
a biletelor autodizolvante a căror acumulare sfârşea 
prin a transforma peroanele în veritabile patinoare. In 
sinea lui, Mathias împărtăşea această părere. Consiliul 
municipal pur şi simplu se spăla pe mâini. Utilizarea 
biletelor, a ambalajelor şi ziarelor cu dezintegrare 
accelerată  permisese renunțarea la serviciile 
măturătorilor. Gunoaiele dispăreau de la sine în vreo 
zece ore, iar peroanele redeveneau strălucitoare după o 
noapte de disolutie în cursul căreia toate hârtiile 
abandonate se autodigerau, răspândind o duhoare de 
fructe stricate. Nu era mai puţin adevărat că un mare 
număr de pretinse sinucideri aveau loc tocmai noaptea, 
în perioada când detritusul atingea un stadiu de 
vâscozitate avansată. 

Mathias pipăi cu vârful pantofului un pachet de ţigări, 
având senzaţia că striveşte o broască moartă. Dacă 
făceai imprudenta să alergi pentru a prinde garnitura, 
aveai şansa să aluneci uşor pe una din acele flegme de 
consistenţa cauciucului şi să zbori cu capul înainte pe 
şina de alimentare. Oftă. 

Diversele näscociri sub formă de gadget-uri'?, 
obiectele cele mai banale se transformau încetul cu 
încetul în capcane, deseori mortale. Un pas greu îl făcu 
să ridice capul. Pe scara ce ducea spre peron cobora un 
om îmbrăcat în armură de protecţie urbană. Carapacea 
cu care era acoperit îi conferea alura unui scafandru cu 
încălțări plumbuite. Acea carcasă anti-explozii făcea din 


12 Termen generic desemnând aparate mici, mecanisme, cu largi 
întrebuinţări în gospodărie și în viaţa de toate zilele. Orice märuntis 
ingenios de folos practic. Obiect în măsură să satisfacă un capriciu 
uman oarecare. 


individ un soi de Bibendum'* bulonat şi grotesc, cu 
gesturi aproximative. O cască de plexiglas îi acoperea 
capul ca un bol răsturnat sau ca o ventuză enormă. 

Utilizarea scafandrilor de protecţie urbană era în curs 
de-a deveni o modă. 


Nu mai fiţi la discretia unei agresiuni sau a unui 
atentat!  îndemnau reclamele.  Deveniţi intangibili! 
Inconjuraţi-vă cu o carapace rezistentă în faţa gloantelor 
si a exploziilor! Plimbaţi-vă pe stradă la orice oră din zi 
si din noapte! De-acum încolo nu vă veţi mai sinchisi de 
locurile rău famate şi veţi râde în fața agresorilor, căci 
veţi fi INTANGIBIL! 


În fiecare noapte, Mathias întâlnea tot mai mulţi 
asemenea scafandri ai spaimei, încuiaţi de două ori în 
armura lor antiglont. Metroul, reputat ca periculos, era 
adevăratul lor loc de întrunire; dar era aproape ziua 
când această practică avea să se generalizeze şi la 
suprafaţă, era sigur. Psihoza agresiunilor influenţa 
mentalitätile. Deja, fabricanți întreprinzători scoteau pe 
piaţă scafandri cu preţuri din ce în ce mai accesibile. 
Mathias cunoştea totul despre evoluţia răului din 
moment ce până şi Patricia era atinsă. În fiecare seară, 
când revenea acasă, o descoperea trântită pe pat, 
consultând nenumărate cataloage de „protecţie civilă”, 
însemnând referinţe, comparând modele. N 

„E scump”, spunea ea, „dar ai văzut? Iti acordă 
credit... Tie, care eşti funcţionar, nu ti-ar fi greu să obţii 
facilităţile de plată”. 

Facilităţi de plată! N-avea de gând să dea apă la 
moară fobiilor tinerei femei permițându-i să se închidă 
într-un seif ambulant. 

Până-n prezent făcuse pe surdul, dar momentul de 
criză se apropia, implacabil. 

„Puțin îţi pasă dacă sunt violată!”, îl înfruntase ea de 


13 Mascota companiei Michelin. 


curând. „Ca să faci economii, ai prefera să rămân aici, 
între patru pereţi, cât e ziua de lungă. M-am săturat! 
Evident, tu ştii să te baţi, te joci de-a luptătorul de 
stradă... Dar eu? Eu, ce pot face dacă sunt agresată?” 

Cataloagele nu mai încăpeau în cutia de scrisori. În 
fiecare dimineaţă găsea altele noi: „Protecţia civilă”, 
bineînţeles, dar şi „Carapacea populară”, ca şi „Armura 
particularilor”. El le arunca, dar Patricia îşi procura 
altele. Nici măcar în timpul cinei nu se putea împiedica 
să nu răsfoiască acele pagini împuţite acoperite cu 
schiţe, cu planuri în secţiune şi eseuri comparative. 

— Îţi dai seama, gâfâia ea, modelul 26 a fost testat cu 
bazooka de la mai puţin de cincisprezece metri! Poate fi 
încuiat pe dinăuntru cu ajutorul unei combinaţii 
secrete... 

— Ştiu, răspundea exasperat Mathias. Azi după- 
amiază, a fost un caz în metrou. Un tip făcuse infarct şi 
era ferecat într-un model 26 sau 27 cu încuietoare 
internă. N-au putut să-l scoată pentru a-i administra 
primul ajutor. Era închis în armura aia ca un lingou de 
aur într-un seif. Felcerii s-au uitat la el cum crăpa, prin 
hubloul căştii. Asta-i tot ce-au putut face pentru el... 

Patricia nu gusta deloc acest gen de anecdote. 

— Evident, vocifera ea, iei întotdeauna cazurile 
speciale. Dar în curând oamenii au să-şi comunice codul 
încuietorii la comisariatul de arondisment'*. În caz de 
boală, tot ce au de făcut serviciile de sănătate e să ia 
legătura cu biroul respectiv. Astfel vor putea să aibă 
acces la pupitrul auxiliar de comandă care... 

Asemenea discuţii îi provocau lui Fanning puseuri de 
tensiune, silindu-l la eforturi supraomeneşti ca să nu 
izbucnească în crize de furie. 

Uneori i se întâmpla să îndoaie o farfurie izbind-o cu 
furculita, dar Patricia nu-i dădea atenţie, ci continua să 
frunzărească neobosită cataloagele, zgomotul paginilor 


14 Unitate teritorial-administrativă din Franţa, mai mică decât 
departamentul. 


plesnindu-l pe Mathias peste urechi ca zborul agasant al 
unui fluture cu aripile de hârtie glasată. 

Scafandrii defilau: roşii, galbeni, cocosati, burtosi, cu 
căşti transparente sau coifuri străpunse doar de o fantă 
îngustă pentru vedere. Armuri umflate şi greoaie ieşite 
direct din albumele vechi de science-fiction. S-ar fi zis că 
erau nişte roboţi eviscerati, din care nu mai rămăsese 
decât învelişul. Iar Mathias începea să presupună că 
negustorii de vechituri recuperau carcasele acestora din 
depozitele de gunoaie, ca tăbăcarii de odinioară ce 
umblau din fermă-n fermă pentru a cumpăra pieile 
însângerate agätate într-un cui sub streaşina vreunui 
grajd. Da, pielea roboților vechi se recicla după ce era 
golită de măruntaiele mâncate de scurtcircuite. Li se 
reîmprospătau culorile, fiind apoi vândute oamenilor, la 
fel cum se vinde blana unei pantere, transformată în 
mantou prin vraja câtorva tăieturi de foarfecă. 

„E ca şi cum s-ar preschimba nişte pompe vechi de 
benzină în halat de baie!”, se gândea deseori Mathias, în 
vreme ce mesteca bucățele de hrană congelată, trăgând 
cu coada ochiului la hora scafandrilor dintre degetele 
Patriciei. Privea profilul de femeie-copil al acestei 
adolescente prea coapte, părul negru ca pana corbului 
tuns în formă de cască, gâtul alb, interminabil, nasul 
mic ca de păpuşă, puţin cam obraznic. Degaja din ea o 
impresie de fragilitate febrilă, accentuată de imaginea 
braţelor slăbănoage, lipsite de cel mai mic pistrui. 

Goală, Patricia oferea spectacolul unui pântec scobit, 
al unei piei mătăsoase, întinsă pe creasta oaselor şi a 
articulaţiilor. De la o vreme îşi decolora părul pubian, 
urmând capriciile modei, abordând rând pe rând un 
smoc albastru, galben sau verde. Lectura asiduă a 
revistelor feminine făcuse din ea o fanatică a cremelor 
„de sculptură anatomică”. Dilatând sau constrângând 
structura epidermei, acestea permiteau dezvoltarea sau 
reducerea, după plac, a volumului sânilor, şoldurilor, 
coapselor. Tânăra petrecea ore întregi în faţa oglinzii, 


cu degetele încleiate de pomadă, jonglând cu diversele 
borcănaşe de unguent. Lunea, îşi mărea circumferința 
pieptului cu douăzeci de centimetri, agätându-si pe 
torace mamele hipertrofiate de mărimea unei mingi de 
rugby. 

— Priveşte! exulta ea. Nu găseşti că am aerul unei 
adevărate femei? Astea, cel puţin, sunt cât două 
bidonaşe! 

Marţea, se îngrozea de acele excrescente si se 
frictiona cu cremă reductoare, modelându-şi un piept de 
adolescentă. 

— Sfârcuri, repeta ea, nimic mai mult decât sfârcuri! 
Sâni care abia au făcut ochi. Un tors de fetiţă. E drăguţ, 
nu? 

Mathias se mulțumea să clatine din cap. La început, îi 
atrăsese atenţia Patriciei asupra pericolului pe care-l 
reprezenta folosirea prelungită a unor asemenea 
produse, dar femeia refuzase întotdeauna să-l asculte. 
Se încăpăţâna să se lăfăie goală în faţa oglinzii din baie, 
între flacoanele sale cu cremă magică. Într-o săptămână 
se hotăra să devină „un Rubens veritabil”, în alta se 
mulțumea cu „o proiecţie anorexică, un ogar cu coastele 
scoase, la numărătoare”... 

Fanning renuntase să mai discute. Privea trupul 
tovarăşei sale de viaţă umflându-se şi contractându-se, 
bântuit de o angoasă surdă. Acea anatomie în continuă 
schimbare îi dădea impresia că trăieşte cu o păpuşă 
gonflabilă, rând pe rând flască sau atingând limita 
spargerii. 

— Astăzi mi-am făcut fese mari, arunca ea câteodată. 
Bärbatilor le plac astea. Mâine voi încerca să-mi umflu 
gura. Te-ar excita să am buze de negresă? 

Mathias răspundea „da... nu...”, nestiind ce atitudine 
să adopte pentru a nu-i provoca noi crize de nervi. Se 
dusese la comisia de igienă comercială, încercând să se 
informeze dacă exista vreun dosar referitor la acele 
produse, dar fusese purtat cu vorba. Organizațiile 


consumatorilor se arătaseră şi ele evazive, tot efortul lor 
îndreptându-se actualmente spre campania vizând 
interzicerea biletelor de metrou autodizolvante. 

„Problema e înscrisă în programul nostru, dar nu 
credem că reprezintă o mare urgenţă”, îi declarase o 
militantă cu nişte sâni enormi. 


Garnitura tâsni din tunel cu un şuierat de reactor, 
făcându-l pe Fanning să tresară. Vagoanele acoperite cu 
vopsea anti-graffiti erau colorate toate în cenuşiu. Se 
pretindea că învelişul lor avea facultatea de a digera toţi 
pigmentii depuşi pe suprafaţa sa: cerneală, vopsea, 
smoală. Grație acestei stratageme, vagoanele se 
putuseră debarasa de nenumăratele obscenitäti înscrise 
pe pereţi. Astfel, exista posibilitatea să călătoreşti cu 
toată familia fără a mai fi obligat să legi o panglică 
neagră peste ochii copiilor ca să-i împiedici să-şi omoare 
timpul descifrând inscripţii de genul ,Pompeazä-mi 
nodu', javră” sau „Tânără fată plină de bunăvoință caut 
pâine de zahăr pentru dilatatie anală”... Toate fiind 
însoţite, evident, de desene explicative. În prezent, 
vagoanele devorau aceste insanitäti în cel mult zece 
secunde, fapt descurajant pentru majoritatea autorilor 
de inscripţii. Trebuia însă să ai grijă să nu te rezemi de 
pereţii auto-curätitori, căci enzimele încorporate în 
vopsea digerau cu aceeaşi plăcere şi culoarea şi 
desenele hainelor! 

In orele de vârf, când mulţimea se strivea, lipindu-se 
de metalul vagoanelor, cămăşile şi rochiile înflorate îşi 
pierdeau motivele, devenind cenuşii. Pentru a înlătura 
acest inconvenient, pe timpul deplasării se purtau tunici 
lungi croite dintr-o pânză grosolană, supranumite „bluze 
de transport”. 

Mathias se urcă într-un vagon gol. Bărbatul cu costum 
de scafandru se strecură chinuit în vagonul vecin şi se 
lăsă să cadă pe un scaun. Cu mâinile încrucişate pe 
burdihanul blindat al armurii, închise ochii şi adoptă o 


atitudine de relaxare. Se simţea oare bine? Fanning nu 
ştia ce să creadă. Un costum de protecţie urbană i-ar fi 
fost de ajuns Patriciei pentru a-i reda echilibrul? Nimic 
mai nesigur! Mathias auzise vorbindu-se despre 
nevrozatii ce trăiau în scafandrul lor douăzeci şi patru 
de ore din douăzeci şi patru, refuzând să iasă fie doar 
pentru a face un duş sau a-şi satisface necesităţile 
fiziologice! Unii înaintaseră acţiune de divorţ pentru că 
soțiile nu-şi lepădau armurile nici măcar în patul 
conjugal. În general, femeile contractau în mai mare 
măsură acest tip de psihoză decât bărbaţii. Frica lor de 
violuri colective, al căror teatru era adesea metroul, le 
alimenta dorinţa de securitate. 

Fanning se temea ca Patricia să nu cadă victimă 
aceleiaşi fobii. Odată încuiată de două ori în cochilia ei, 
va mai avea oare curaj să înfrunte „în pielea goală” 
lumea cotidiană? Pentru acest unic motiv refuza să 
cedeze capriciului ei. Nu ţinea să sfârşească lovită de 
complexul broastei țestoase. 

Trenul gonea de-a lungul tunelurilor, într-un vacarm 
de avalanşă subterană. Fanning închise ochii. Se simţea 
obosit şi nemulţumit de toate. Biblia de luptă, sprijinită 
pe genunchi, cântărea o tonă. Mişcarea vagoanelor îl 
legăna, şi moţăi probabil timp de trei sau patru minute. 

Pe neaşteptate tresări, cuprins de certitudinea unui 
pericol iminent. Instinctiv, îşi băgă mâna în buzunar, 
apucă şiragul de bile şi sări în picioare. 

Vagonul era gol, şi totuşi undele amenințării 
continuau să-i facă nervii să vibreze. Aruncă o privire 
rapidă de jur-împrejur. În vagonul vecin, omul îmbrăcat 
în scafandru se lupta stângaci cu doi vagabonzi înarmaţi 
cu arzătoare portative, înţepenit între două banchete. 
Jenat de rigiditatea articulaţiilor sale rudimentare, 
nefericitul încerca zadarnic să îndepărteze flacăra 
şuierătoare a lămpilor de sudură ale căror limbi albastre 
băşicau plasticul antiglont al cuirasei! 

„La dracu!”, înjură Fanning, „ăia sunt pe cale să-l 


n 
! 


deschidă ca pe un seif 

Fără să stea prea mult pe gânduri, se năpusti asupra 
uşii despärtitoare. De cealaltă parte a geamului, omul în 
armură se zbătea ca o ţestoasă răsturnată pe spate. 
Arzătoarele îi desenau un cerc carbonizat pe burtă. 
Armura pe care o purta fusese concepută pentru a 
rezista proiectilelor, nu efractiilor. Cochilia se acoperea 
cu băşici, devenind concavă, ca şi cum ar fi fost aspirată 
din interior. 

Mathias îşi luă crucifixul, strecură un braţ al acestuia 
în broasca uşii şi zvâcni din încheietura mâinii. Batantul 
se deschise. 

Dintr-un salt, trecu prin burduful de comunicare şi 
atacă al doilea panou. Vacarmul ramei!” îi acoperise 
înaintarea. Când năvăli în vagon, cei doi derbedei 
schitarä o mişcare de retragere. Fanning nu le lăsă timp 
să reacționeze: rozariul cromat şuieră prin aer şi se 
prăvăli peste feţele lor, zdrobind, ca de obicei, pometi, 
buze, arcade. Trenul se opri. 

— O ştergem! O ştergem! urlă cel ce părea să fie 
şeful. 

Borfaşii se repeziră spre usa glisantă şi săriră pe 
peron, lăsând în urmă pete sângerii. 

Fanning stinse lămpile de sudură ce se rostogoliseră 
sub o banchetă. Omul în cuirasă se ridică greoi. 

— Cum vă simtiti? îl întrebă Mathias. Nu v-aţi ars prea 
rău? 

— Nu, sughiţă necunoscutul, dar fără dumneavoastră 
cuirasa mea n-ar mai fi rezistat nici măcar o secundă. S- 
a mai tras asupra mea, dar pentru prima oară mi se 
întâmplă aşa ceva... 

Ezită, vizibil stânjenit, înainte de a adăuga: 

— Vă mulţumesc, frate, dar ţin să vă reamintesc că aţi 
încălcat regulamentul urban. Nimeni n-are dezlegare să 
facă dreptate cu de la sine putere. Ar fi trebuit să 
coborâţi în staţie pentru a da alarma cu ajutorul 


15 Convoi de vagoane de tren sau de metrou legate între ele. 


intercomului amplasat pe peron... 

— Dacă o făceam, ar fi avut de-o mie de ori timpul să 
vă scoată din porcăria asta de cochilie! 

Omul încruntă sprâncenele, şocat. 

— E posibil, dar, totodată, nu se pune problema să ne 
întoarcem la epoca justitiarilor solitari! Nu mai suntem 
barbari. 

— Ştiţi foarte bine că Unităţile de Justiţie Autonomă 
care oficiază în metrou nu pot urca în vagoane. În plus, 
sunt prea lente şi de cele mai multe ori rama pleacă 
înainte ca ele să fi putut interveni! 

— Bineînţeles, de-asta şi port armură! Mâine am să-mi 
cumpăr una mai solidă... În mod normal, ar trebui să vă 
denunt pentru ceea ce ati făcut. l-aţi lovit pe oamenii 
aceia cu o sălbăticie inimaginabilă. 

Degetele lui Fanning se crispară pe boabele 
rozariului. Nu-i plăcea privirea dulceagă a celui din faţa 
sa. Neocivilizaţii îl scoteau din minţi. 

— Rezistenţa noastră trebuie să fie pasivă, frate! reluă 
individul,  frecându-şi platosa  băşicată. Scafandrii 
reprezintă singura apărare legitimă pe care ne-o putem 
permite în faţa agresiunilor. Nu aprob intervenţia 
dumneavoastră. V-a coborât pe aceeaşi treaptă cu 
bandiții care m-au atacat. 

Cu fălcile încleştate, Fanning se dădu doi paşi înapoi, 
nutrind convingerea că ticălosul avea să-l denunte. Deja 
i se părea că-l vede urcând treptele comisariatului 
general şi bătând la usa biroului de delatiuni. 

— Dumneavoastră, un predicator, cum aţi putut... 

Mathias îl împinse cu umărul şi se îndreptă spre uşă. 
Trenul frână la nivelul unei noi staţii. 

— Hei, protestă neocivilizatul, nu plecaţi aşa! Trebuie 
să-mi daţi numele dumneavoastră!... 

Fanning sări pe peron şi fugi spre escalator. Dacă 
serviciul de denunturi cupla mărturiile, avea să se 
pomenească de două ori inculpat. Suficient ca să fie 
suspendat pe dată! 


— Rahat! bombăni el. Dacă mă dau afară o să mă 
reconvertesc la religie. La urma urmei, nu sunt eu idolul 
sado-masochiştilor? N-o să trebuiască decât să fac cheta 
după ce o să-i pocnesc zdravän peste bot cu rozariul! 
Mare scofală! 

leşi în aer liber. După neoanele din metrou, noaptea i 
se părea îngrozitor de neagră. Nu era decât la câteva 
sute de metri de casă. Grăbi pasul. Umezeala îi 
pătrundea prin haine. Avansa având grijă să circule prin 
mijlocul drumului, cu şiragul cromat înfăşurat în jurul 
pumnului. Dar persoana lui degaja o aură de mânie atât 
de intensă, încât niciun pungaş n-ar fi îndrăznit să-l 
atace. 

Intră în imobil şi, ignorând ascensorul, urcă pe scări 
până la etajul trei. 

— Patricia, anunţă el în interfon, eu sunt, deschide... 

Uşa pivotă pe sistemul ei hidraulic anti-efractie. 
Tânăra femeie era în halat, cu un catalog în mână. 

— 'seara, bodogăni ea cu o voce plictisită. Ai auzit ce 
s-a întâmplat la magazinul de bijuterii de pe bulevardul 
Franklin? 

Mathias nu răspunse. Nu vedea decât catalogul şi 
titlul său enorm, cu litere roşii: PROTECŢIA CIVILĂ şi 
simbolul firmei, o broască ţestoasă cu carapacea din 
metal cadrilat de buloane. 

— Modelul 28 tocmai a fost lansat pe piaţă, intră în 
subiect Patricia fără preambul. Poţi avea reducere zece 
la sută dacă-l comanzi în primele cincisprezece zile. 

Fanning îşi aruncă biblia şi rozariul pe o mică piesă de 
mobilier din lemn alb. Odinioară, făcea la fel cu teaca 
armei sale reglementare. Basculând butoiaşul, ejecta 
cele şase cartuşe pe care le azvârlea într-o farfurie, apoi 
îşi golea buzunarele: brasarda, pläcuta de poliţist, 
perechea de cătuşe... Astăzi nu mai avea dreptul la 
niciunul dintre obiectele acestea magice. Chiar şi biblia 
de luptă constituia o infracţiune faţă de regulamentul 
cercetasilor. 


Îşi croi apoi drum până în bucătărie, încercând să nu 
vadă nimic din dezordinea exasperantă ce caracteriza 
apartamentul în care locuiau. Patricia îşi petrecea zilele 
în mijlocul unui haos în progresie constantă, fără să se 
sinchisească, de pildă, că salteaua era pusă direct pe 
podea, lângă o piramidă neregulată făcută din reviste, 
slipuri, săculeţe de protecţii periodice şi produse de 
înfrumusețare. 

Deschizând frigiderul, Mathias constată că puiul fript 
era în curs de cicatrizare şi că o piele nouă, roz, 
elastică... şi crudă! se reconstituia sub crusta aurie. Se 
strâmbă dezgustat. Era întotdeauna aceeaşi poveste cu 
animalele crescute sintetic: nu se hotărau niciodată să 
moară complet şi anumite mecanisme fiziologice de-ale 
lor se încăpăţânau să funcţioneze în ciuda sejurului 
prelungit în interiorul unui cuptor sau al unei oale! 
Astfel, deseori vedeai reformându-se solzi proaspeţi pe 
flancul unui peşte fiert sau fire de blană crescând pe o 
pulpă de iepure cu muştar. 

În silă, Mathias scoase platoul din frigider. Detesta să 
aibă impresia de a devora un animal încă viu. Se aplecă 
deasupra carcasei. Nu încăpea nicio îndoială: carnea 
friptă se regenera pe alocuri. „Ce scârboşenie”, îşi 
spuse, „parcă aş avea în farfurie un individ cu arsuri de 
gradul III şi i-aş scotoci pe sub pansamente cu cuțitul si 
furculita!” 

Patricia se aşeză de cealaltă parte a mesei şi deschise 
catalogul. 

— Ascultă, începu ea, au pus la punct un model total 
autonom care poate rezista tuturor agresiunilor. E 
echipat cu un compensator de şoc intern care-ţi permite 
să sari de la etajul trei al unui turn fără să te disloci în 
momentul impactului. 

Mathias ridică din umeri şi încercă să înfigă, cu 
prudenţă, cuțitul în spinarea puiului. 

— Dacă se întâmplă să cazi pe linia metroului, roţile 
vagoanelor se vor bloca fără să taie acest nou tip de 


scafandru, continuă Patricia. Nu mai ai de ce te teme de 
cutremurele de pământ. Chiar dacă ţi s-ar prăbuşi în cap 
o ditamai clădire, n-ai păţi nimic, deoarece platoşa a fost 
concepută ca să suporte presiuni chiar cu mult mai 
mari. In plus, exoscheletul care dublează diferitele 
membre îţi măreşte puterea propriilor muşchi. Fii atent 
aici, e livrat cu o rezervă internă de alimentare care 
asigură o autonomie de şase luni. Poţi să mănânci şi să 
bei fără a-ţi scoate casca timp de-o jumătate de an, îţi 
dai seama? 

— Ce minune! mormăi sinistru Mathias. Şi ca să te 
caci, cum faci? 

— Toate dejectiile sunt automat absorbite de către 
dublura moltonată!* anti-bacteriană, care le digeră în 
câteva minute. Ştii bine, e pe acelaşi principiu ca noile 
scutece pentru bebeluşi! Am văzut la televizor: rahatul 
se usucă, se transformă în praf şi ajunge ca o cenuşă. 
Fiecare scutec ţine o săptămână. La scafandru, 
procedeul a fost perfecţionat. Nu mai există durată 
limită de utilizare. 

— Fantastic! bodogăni Mathias examinând copanul pe 
care-l desprinsese. 

Copanul era pe jumătate crud şi sângera acolo unde 
era tăietura. Sângera ca un animal lovit în plină goană 
de glontul unui vânător. Mathias îşi simţi stomacul 
întorcându-i-se pe dos. 

— Uite! aruncă Patricia. Uite ce frumos e! 

Tânăra bătea într-o pagină cu latul mâinii. Mathias 
distinse un scafandru de un roşu tipätor, cu accesorii de 
crom, a cărui cască amintea de turela unui tanc. 

— Nu-i mai lipsesc decât unul, două tunuri! zise el 
într-o doară, ca să nu rămână mut. 

— Idiotule! se răsti femeia. Ar trebui să ştii că 
armurile de protecţie urbană nu sunt niciodată 
înarmate. De altfel, îmbrăcat cu aşa ceva, nu mai ai 


16 Tesäturà groasă, ușoară și moale de bumbac, de obicei pufoasă 
pe amândouă părţile. 


nevoie de mitralieră sau tun, din moment ce te afli la 
adăpost de orice agresiune. Oamenii vulnerabili sunt 
aceia care se plimbă cu arma la ei. 

Mathias dădu distrat din cap. 

„Şi dacă alt tip, purtând el însuşi un ALT scafandru, te 
atacă?” se întrebă. „Dacă dispune şi el de un exoschelet 
ce-i multiplică forţa de zece ori? Nu vă pomeniti 
amândoi trimişi îndărăt la căsuţa de «start»?” 

Bărbatul strânse din dinţi. Problema era insolubilă. 
Când toţi vor avea câte un scafandru, va trebui să se 
inventeze altceva. Dar ce anume? Un scafandru pentru 
scafandru, poate? Îşi reprimă un râs nervos. Cursa 
securităţii personale risca să transforme fiecare locuitor 
al oraşului într-o păpuşă matryoshka”. Dacă obsesia 
protecţiilor individuale lua amploare, în câţiva ani 
urmau să aibă scafandri de seară, scafandri de interior, 
scafandri pentru zi, pentru noapte, pentru oraş, pentru 
la ţară, pentru... 

Simtind că i se învârtea capul, îşi turnă ceva de băut. 


17 Păpuşă de lemn ce conţine alte păpuşi mai mici de lemn. 


CAPITOLUL III 


Comisariatul general ocupa patru corpuri de clădire. 
Era un hangar gigantic din beton, cu piste uleioase pe 
care rulau greoi Unităţile de Justiţie Autonomă. Ecoul 
şenilelor făcea imposibilă orice conversaţie, iar uruielile 
motoarelor care se reglau desăvârşeau impresia de 
garaj pentru tancuri. 

Mathias nu se angaja niciodată pe aria de manevră 
fără o anumită nelinişte. Băltoacele irizate lâncezind pe 


jos, săgețile mari ce delimitau locurile de parcare, 
mârâielile bruşte ale maşinăriilor în curs de revizuire 
făceau să se nască în el un inexplicabil sentiment de 
nesiguranţă. 

— E ca şi cum m-aş plimba în pijama pe pista de 

decolare a unui 747, îi spunea el adesea Patriciei. Mi-e 
frică să nu mă trezesc dintr-odată între roţile unui 
bombardier sau să-mi frig botul la reactorul unui F 15. 
_ De fapt, îi era teamă de vecinătatea unităţilor mobile. 
Inainta printre masele metalice ale maşinilor de 
intervenţie ca un vânător rătăcit în mijlocul unei turme 
de elefanţi. Se deplasa supraveghind clestii articulati, 
aruncând dese priviri peste umăr... 

Roboții de patrulare îi alungaseră pe sticleti din 
teritoriul lor, exilându-i în fundul obscurelor birouri 
situate în partea dinapoi a clădirii. Maşinile domneau 
peste garaje ca nişte mastodonti rumegând în mijlocul 
unei câmpii. Micul popor al mecanicilor trăia în umbra 
lor, servil, cu sticluta în mână şi cheia cu filet mereu 
pregătită. Mecanicii râdeau de poliţiştii decäzuti si, la 
trecerea lor aruncau obscenitäti proferate în argoul 
garajelor. Pentru ei, foştii soldaţi ai asfaltului nu mai 
erau decât nişte contabili ce numărau märuntisul din 
amenzi şi parcometre. Câini cu nasul moale, scoşi din 
cotet ca să deschidă calea marilor care de justiţie. 
Relicve vii, păstrate din milă. Paraziţi inutili, pe care 
confiscarea armei de serviciu îi transformase în nişte 
castrati. Ei însă, mecanicii, erau conştienţi de propria 
lor importanţă. Maşinile aveau nevoie de ei şi, ca atare, 
trăiau între labele monştrilor de oţel ca nişte purici în 
coama unui leu. 

Mathias mergea în zig-zag printre bălțile de ulei 
rezidual, atent la demarajele tancurilor de patrulare ce 
se îndreptau spre ieşire. Intrarea în biroul inspectorilor 
se afla chiar la marginea pistei. Duruitul şenilelor făcea 
să vibreze zidăria de parcă grotele comisariatului ar fi 
adăpostit un aparat colosal de vibromasaj. 


Mathias urcă rapid cele trei trepte ce-l despärteau de 
holul izolat fonic. Winnie, o ajutoare brunetă şi osoasă, 
îmbrăcată într-o uniformă mototolită, albită de uzură la 
nivelul feselor, îl primi cu o grimasă ursuză. 

— Ce pute aşa? exclamă Fanning, izbit de mirosul de 
putregai ce plutea în sală. 

— Maşina de cafea, răspunse Winnie. De ieri o ţine tot 
aşa. Ai crede că pompează apa direct din căcăstoare. 

— Hei, Fanning! graseie Goobble, un inspector gras 
cu pete roşii pe obraz. O vrei cu frişcă? Cu o căcărează 
sau cu două. 

Mathias se prefăcu că râde. Inspectorii nu suportau să 
nu se râdă de bancurile lor. 

— Fanning, bombăni Winnie, cu un ton mai jos, mama 
Juvia vrea să te vadă. Cred că-ţi paşte ceva numărul 
matricol. 

— Mda, reflectă Goobble, o să-şi facă un hamburger 
cu coaiele tale! 

Mathias îşi înghiţi saliva. Nu era cu adevărat surprins, 
totul mergea atât de prost de câteva luni... Se apropie 
de uşa cu geam şi bătu cu degetul deasupra inscripţiei: 
CĂPITAN JUVIA TRENT. Districtul 6. 

— Intră! strigă un glas de femeie, îngroşat de fumul 
tigärilor. 

Mathias se conformă. Juvia Trent era frumoasă... dar 
obeză. Cei doi termeni aparent ireconciliabili se uniseră 
în persoana ei, formând o curioasă sinteză. Blondă, cu 
părul făcut coc, bătea spre nouăzeci de kilograme, dar 
carnea îi era tare ca un pneu bine umflat. Era grasă, 
adipoasă, însă pernitele ei nu tremurau ca nişte pachete 
de gelatină, oferind, din contră, un aspect solid destul 
de stupefiant. De fapt, Juvia Trent părea sculptată într- 
un bloc de gumă roz. Dădea impresia că gloantele ar 
ricoşa pe pielea ei fără a lăsa nici cea mai mică vânătaie. 
Glumeţii povesteau că fusese garda de corp a unui 
deputat oarecare, dar când se trântise peste el pentru a- 
l proteja, cu ocazia unui atentat, îl strivise, ceea ce-i 


adusese retrogradarea la districtul 6. Anecdota probabil 
era falsă. Alte glasuri „bine informate” şuşoteau că 
odinioară se oferise să participe ca voluntară la nişte 
curioase experienţe biochimice patronate de Ministerul 
Apărării, şi că metabolismul ei suferise efectele 
secundare. 

„S-a îngrăşat cu patruzeci de kile într-o singură 
noapte!”, se murmura, „Vă daţi seama? Seara, la 
culcare, era frumoasă, iar peste zece ore s-a trezit 
prefăcută în balenă!” 

Mathias habar n-avea cât adevăr conţineau aceste 
bârfe. Juvia Trent îl fascina. Uneori, când era foarte 
obosit, ar fi vrut să doarmă între sânii ei. 

Femeia cea grasă se juca nervoasă cu un creion. O 
grămadă de hârtii botite îi umpleau biroul. 

— Fanning, trecu ea la atac, statele dumitale de 
serviciu put la fel ca şi cafeaua din cutia aia nenorocită. 
Am două plângeri împotriva dumitale. Două portrete- 
robot au căzut din teleimprimatoare, şi-ţi seamănă ca 
două picături de apă. I-ai atacat pe bătăuşi în metrou, 
dacă nu mă înşel... lar cu o oră mai devreme se zice că 
te-ai dedat unor violenţe asupra persoanei numitului 
Armless... Martorii te-au văzut aruncându-i o placă de 
metal în faţă. Ai noroc că l-ai ratat, altfel erai bun 
pentru chesonul de incinerare. 

— Doamne Sfinte, doamnă Căpitan! mugi surd 
Mathias. Vă daţi seama că ne supunem unei reguli 
complet absurde? Eu încerc să opresc un criminal, şi 
devin în ochii legii şi mai periculos decât el? 

Juvia se lăsă pe spate în fotoliu. Faţa sa de păpuşă 
îmbuibată avea ceva insolit, ireal, îmbinând într-un mod 
fascinant frumuseţea şi urâţenia. Mâinile ei mototoleau 
cu nervozitate listingurile. 

— Nimic din toate astea nu mi-e străin, Fanning, 
murmură ea, dar populaţia nu vrea să-şi asume riscul 
unei noi epidemii de Self-Justice!#! Aminteste-ti de toţi 


18 Aici cu sensul de justitiari. 


oamenii ăia care trăgeau unii într-alţii cu puşca, pentru 
istorii cum că pisica s-a pişat pe scări sau careva şi-a 
parcat prost maşina. În zilele noastre nu se mai vând 
arme, iar cel care vrea să vâneze iepuri sau potârnichi 
trebuie să se supună în prealabil unui examen 
psihanalitic. Rolul represiv a revenit în totalitate 
maşinilor. Noi nu mai avem dreptul să avem mâinile 
mânjite cu sânge. Unica noastră apărare trebuie să fie 
pasivă. 

— Ăsta-i un catehism al oilor. Dacă gardianul care a- 
ncercat să-l imobilizeze pe Cască-de-os ar fi fost 
înarmat, n-ar fi avut acum figura zdrobită. 

— Ei haide, toate aceste măsuri nu sunt negative! Si 
delincventii suferă de pe urma dispariţiei armelor. 

— Ştiţi bine că indivizii se descurcă altfel. Angajând 
tipi ca Armless, de exemplu. In plus, am auzit vorbindu- 
se că există ateliere clandestine unde se confecţionează 
revolvere şi puşti de asalt. 

— Asta n-are nicio importanţă. Asemenea fenomene 
vor fi în curând total anacronice. Când toată lumea va fi 
autoprotejată, nimeni nu se va mai teme că ar putea 
deveni ţinta unei arme de foc. Departamentul de 
protecţie civilă lucrează la punerea la punct a unui 
scafandru rezistent faţă de toate tipurile de explozii. 
Scopul acestei campanii este acela de a generaliza, în 
anii ce vin, portul cuiraselor urbane. 

— Ştiu, mormăi amar Mathias. Curând, toată lumea va 
trăi în autarhie!*. Blestematele alea de carcase vor servi 
în acelaşi timp drept îmbrăcăminte, drept casă, pat şi 
sicriu. N-au să mai iasă din ele nici ca să se sărute! Oare 
inginerii s-au gândit să echipeze ultimul model şi cu un 
vibrator? Asistăm la naşterea unei psihoze colective, 
doamnă căpitan! În trei ani, străzile vor fi pline de 
scafandri desfundând asfaltul cu tălpile lor de plumb! 

Juvia Trent scutură din cap: 

— Refuzi să te adaptezi, Fanning! Rămâi agăţat de 


19 Politică de izolare economică a unei țări sau a unei regiuni. 


amintiri! Timpul super-poliţiştilor înarmaţi cu .357 
Magnum a trecut de mult. Suntem ineficienţi de două 
secole. Cum vrei să-i convingem pe contribuabili să nu 
se mai descurce după cum îi taie capul când noi înşine 
ne dovedim incapabili să găsim autorii unui jaf? S-a dus 
epoca justiţiei personale, astăzi intrăm în era apărării 
pasive. Sper, oricum, că va provoca mai puţine pagube. 

— Doamnă căpitan, ştiţi bine ca apărarea pasivă e un 
mit. Bandiţii îşi vor cumpăra şi ei scafandri, îi vor 
meşteri pentru a le anexa tunuri fără recul sau 
mitraliere... 

— Nu. Armurile noastre nu vor avea de suferit de pe 
urma niciunui impact. Transformarea lor în car de asalt 
n-ar servi la nimic. Mathias, nu mă aflu aici ca să 
polemizez cu tine. Situaţia este simplă: ai încurcat-o! În 
două zile, câinii de la poliţia poliţiei or să te muşte de 
fund. De data asta ai ajuns prea departe, îţi vor cere 
pielea. Te voi pune pe liber, încercând să-ţi pledez 
cauza. Încetează însă să te mai preumbli prin oraş 
deghizat în predicator. Am o misiune să-ţi încredinţez, 
un truc simplu care nu-ţi va mai da prilejul să spargi 
capete. O prietenă de-a mea care face inspecții pentru o 
companie de asigurări caută un copoi competent ca să 
se ocupe de sistemul de securitate al unei bănci private. 
Ăsta era domeniul tău, pe vremuri. Nu ţi se spunea 
„ginecologul de seifuri”? Însoţeşte-o si zâmbeşte-i cu 
toţi dinţii. Dacă eşti pus pe liber, va accepta poate să-ţi 
găsească o slujbă în căprăria ei. 

Femeia scotoci într-un buzunar al vestonului şi scoase 
o carte de vizită îndoită. 

— O cheamă Muraille, Sarah Muraille. Caut-o cât mai 
curând posibil. Va fi vorba să-ţi bagi degetul în curul 
Băncii de Depuneri Speciale. O cutie mai degrabă 
închisă. Deşteaptă-te, bătrâne, nu mai ai niciun viitor în 
poliţie! Ai acum ocazia să sari din mers la momentul 
potrivit. 

Fanning luă cartonasul, în vreme ce simţea în gură un 


gust de nămol, ca şi cum s-ar fi spălat pe dinţi cu un 
decoct de nuferi. 

„De data asta, s-a sfârşit!”, îşi spuse el, îndreptându- 
se spre uşă. 

— Noroc! îi ură cu glas surd Juvia Trent. 

Mathias puse mâna pe clantä. Căpităneasa îl privea 
având în ochi melancolia unei balene. Bărbatul deschise 
uşa, dând din nou piept cu duhoarea din holul de 
primire. 

— Ăsta-i un căcat! urlă Goobble. Cafeaua din 
distribuitor e atât de caldă, încât topeşte paharele de 
plastic. N-are nimeni o ceaşcă sau un pahar de sticlă? 

Fanning se aşeză la o maşină de scris şi puse 
picioarele pe clape. Avea nevoie să reflecteze. 


Holul începea să se umple. Banchetele erau ticsite cu 
vagabonzi veniţi să se predea pentru a scăpa de 
Unităţile de Justiţie Autonomă. Era un vechi siretlic 
juridic pe care toate haimanalele îl învățau din leagăn. 
Când o unitate robotizată te imobiliza la capătul unei 
urmăriri agitate, transformându-ţi maşina într-un cub de 
oţel comprimat, trebuia să scapi spărgând parbrizul şi 
alergând spre comisariatul central pentru a cere dreptul 
de azil. Zi de zi, pe caroiajul sălii de primire se 
rostogoleau indivizi în zdrente, hirsuti, siroind de 
sudoare, care ridicau bratele cersind: 

— Mă predau! Mă predau! Azil! Azil! 

Era fraza-cheie, suprema abilitate. Constituirea ca 
prizonier te sustrăgea automat procedurii de execuţie a 
flagrantelor delicte. Beneficiind de circumstanțe 
atenuante, aveai dreptul la un veritabil proces. Această 
jonglerie juridică imaginată de către legislatori avea de 
fapt unica motivație de a nu lăsa avocații să moară de 
foame. Întotdeauna însă era hazliu să asişti la apariţia 
unui vagabond cu sufletul la gură care te implora să-i 
pui cătuşele, în timp ce unitatea mobilă se îmbulzea în 
garaj pe urmele lui, cu cleştele ridicat, gata să-l înşface 


pe delincvent pentru a-l înfunda cu forţa în marmita ei 
justitiara! „Azil! Azil!” răcneau micii găinari, simțind 
vibraţiile carului de asalt cätärându-li-se prin glezne, 
plonjând cu capul înainte, aidoma hotilor de mantale din 
Evul Mediu ce căutau refugiu în incinta sacră a unei 
biserici pentru a scăpa de arcaşii regelui. 

Totuşi, uneori, unitatea de patrulare refuza să 
abandoneze urmărirea. Atunci, braţul articulat spărgea 
glasvandul, semănând panica în holul de primire. 
Ajutoarele-femei o luau la fugă urlând, cu fustele 
ridicate pe coapse pentru a alerga mai repede, în vreme 
ce vagabonzii o tuleau în patru labe să se închidă în 
fundul toaletelor. Cleştele, în schimb, devasta birourile, 
fărâmiţând maşinile de scris, sfâşiind dosarele. În finalul 
răfuielii, nestiind pe cine să prindă, înhăţa distribuitorul 
de cafea, smulgându-l de pe soclu şi stârnind un gheizer 
de zoaie maronii. O ploaie de zahăr şi lapte praf inunda 
locul, iar haimanalele, chircite îndărătul tronurilor de 
smalţ, schelălăiau: „Azil! Azil!” agăţându-se de lanţurile 
de tras apa. 

In acele situaţii trebuia să se facă apel la mecanici, 
pentru a pune capăt întregului coşmar. Şi gnomii uleioşi 
din hangar soseau cu chipurile schimonosite în zâmbete 
sardonice. „Nu-i cine ştie ce complicat”, se amuzau ei, 
„era suficient să apăsaţi pe butonul B 23, acolo, sub al 
şaselea tablou. Şi pe urmă, oricum, n-aveati bransat 
anihilatorul de urmărire. În cazul acesta, cum vreţi ca 
unitatea să ştie că intră într-o zonă protejată? Trebuie să 
fiţi mai serioşi!” 

Mecanicii dezmierdau robotul ce duduia, şoptindu-i 
cuvinte liniştitoare în limbajul maşinilor. Inspectorii se 
simțeau ca nişte idioţi, iar fetele din biroul de primire 
roşeau de ruşine dându-şi seama că-şi udaseră chiloţii. 
Puțin câte putin, unitatea mobilă se retrăgea, braţul i se 
replia, eliberând aparatul de cafea turtit care se 
rostogolea pe dale, agonizând într-o ultimă hemoragie 
de cafea arabică. 


Mathias oftă. Ştia că Juvia Trent nu vorbea niciodată 
ca să se afle-n treabă. Dacă ea acţiona semnalul de 
alarmă, însemna că auzea deja şuieratul bombei. Privi 
cartea de vizită boţită şi citi din nou: S.A. MURAILLE. 
Expertize. Controale de securitate. 

Chiar trebuia să-i surâdă femeiustii ăleia pentru ca ea 
să catadicsească să-i găsească un post de planton în 
holul unei companii de asigurări? Îşi zise că Patricia va 
primi foarte prost vestea concedierii sale. „Fără statutul 
tău de funcţionar n-o să obţinem niciodată creditul ăla”, 
urma ea să se smiorcăie. „Niciodată nu vom putea să 
cumpărăm un scafandru decent! Niciodată!” 

Mathias se  îndreptă de spate, căutând să-şi 
amintească tot ce ştia despre Banca de Depuneri 
Speciale. Era un organism privat, asigurând păstrarea 
tezaurelor de tot felul: bijuterii, pietre preţioase, opere 
de artă. Magnatii finanţelor, dictatorii fugari, regii în 
exil recurgeau regulat la serviciile sale. Niciodată nu se 
auzise vorbindu-se de cea mai mică tentativă de hold-up. 
B.D.S. închiria seifuri inviolabile ale căror modele erau 
ţinute secrete. Clienţii nu erau acceptaţi decât pornind 
de la un cont minim de un miliard... 

Mathias fluieră încetişor printre dinţi. 


Holul se umplea de vagabonzi în căutarea azilului. 
Winnie îi primea bombănind şi le punea cu stoicism 
cătuşele pe care le culegea dintr-o cutie mare, aşezată 
lângă uşă. Micile haimanale se supuneau cu bunăvoință, 
oferindu-şi încheieturile mâinilor la fel cum îţi întinzi 
farfuria la cantină. Toate corporatiile îşi aveau 
reprezentanţii lor: şmanglitorii de poşete, hoţii de 
buzunare, jefuitorii de staţii service. Nu lipseau nici 
exhibitionistii cu umflätica, aceia care îşi arborau 
organele genitale monstruoase de pe urma dezvoltării 
artificiale cu ajutorul injectiilor hormonale, şi nici târfele 
trucate cu anatomii delirante, fetele care — pentru a 


atrage clienţii blazati — îşi grefaseră două sau trei 
perechi de sâni artificiali, ce le făceau să semene cu 
nişte cätele cu rău de alăptare. De câtva timp, chirurgia 
plastică făcea ravagii pe plan sexual. Noile seruri anti- 
respingere permiteau cele mai fanteziste combinaţii: se 
implanta un nas exact deasupra penisului, aşa, „ca să 
râdem!”; se cosea o guriţă pe muntele lui Venus sau o 
ureche pe fesa stângă, pentru că la modă era 
monstruozitatea. În general, organele grefate se atrofiau 
după o lună, apoi se resorbeau, iar în cele din urmă 
dispăreau complet, fără să lase nicio cicatrice. 

Mathias considera degradante aceste „travestiri”, dar 
chirurgii „estetici” le socoteau avantajoase şi nicio lege 
nu interzicea acest gen de „personalizare”, avându-se în 
vedere faptul că organele grefate nu mai proveneau 
decât din modelajele protoplasmice. Colegii din brigada 
de Moravuri pretindeau că întâlniseră într-o casă de 
raport o femeie cu vaginul dinţos, precum şi o 
prostituată al cărei păr pubian fusese înlocuit cu blană 
de panteră! 


Fanning nu ştia dacă era vorba de poveşti de adormit 
copiii sau de fapte reale. Ridică din umeri şi depuse 
cartea de vizită în faţa telefonului. S.A. MURAILLE?... 
Numele avea ceva straniu, granitic. 

Mathias formă numărul înscris cu cifre gotice în 
partea de jos a cartonaşului. Zarurile erau aruncate. 


» muraille = zidarie, zid, perete (n. 
tr.) 


CAPITOLUL IV 


Mathias avea senzaţia că era un peşte acoperit numai 
cu propriii săi solzi, un animal gol şi fragil deplasându- 
se prin mijlocul unei armate de scafandri. Întregul 
bulevard Saint-Amar era împânzit de armuri de 
protecţie urbană. În acest cartier modern, noua modă 
făcuse ravagii. Imbräcat cu blugi, tricou şi bluzon de 
piele, Fanning încerca un ciudat sentiment de 
vulnerabilitate. In cadrul acelui perimetru privilegiat, a 


fi îmbrăcat normal echivala întrucâtva cu un atentat la 
pudoare. 

În jurul lui, scafandrii admirau vitrinele, ieşeau din 
patiserii cu pachete de prăjituri în mână. Pe terasele 
cafenelelor, armuri enorme în culori vii beau ciocolată 
cu ajutorul unui „pai” telescopic ieşind din acvariul ce le 
servea drept coif. Coloşii de oţel conversau prin 
intermediul unui megafon fixat în vârful cästii, ca un 
panaş. Pentru conversațiile intime, se izolau folosind un 
cordon audio ce racorda scafandrii la fel de uşor ca 
diferitele elemente ale unui lanţ stereo. 

Mathias se uită la ceas. Sarah Muraille îi dăduse 
întâlnire la numărul 23 pe bulevardul Saint-Amar. 

— Acolo e sediul companiei, precizase ea. Spuneti-i 
portarului numele meu şi voi veni să vă iau, altfel nu veţi 
fi lăsat să intraţi nici chiar dacă vă prezentaţi legitimatia 
de ofiţer de poliţie. 

Precizările de acest gen îl exasperau pe Fanning, 
reamintindu-i în ce măsură funcţia sa încetase să-i mai 
impresioneze pe oameni. Privati de armele lor, poliţiştii 
nu mai erau decât nişte câini ştirbi ale căror lătrături nu 
mai speriau pe nimeni. 

La numărul 23, reperă un şir de litere nichelate ce 
formau cuvintele: SWEFTON ȘI SWEET. Asigurări. 

Împinse uşa de sticlă blindată şi intră în hol. 

Un gardian îmbrăcat ca un amiral se repezi în 
întâmpinarea sa, cu intenţia vădită de a-l da afară. 
Mathias îi întinse cartea de vizită a lui Sarah Muraille, 
apoi merse să se aşeze într-unul dintre fotoliile 
rezervate vizitatorilor. Jumătate din hol era ocupată de 
un „vestiar” destinat armurilor de protecţie urbană. 
Scafandrii, aliniaţi în lungul peretelui, erau mentinuti în 
poziţie verticală printr-un sistem de agätare dotat cu o 
închizătoare cu cifru. Această concentrare de cuirase 
goale te ducea cu gândul la galeria expozitionalä a 
vreunui muzeu militar. În timp ce paznicul telefona, 
Fanning luă o revistă de pe mäsuta joasă. Era unul din 


acele magazine ilustrate proto-plasmice cărora li se 
încerca lansarea pe piaţă. Imaginile constituite din 
bacterii colorate fuseseră grupate în colonii specializate 
astfel încât să reproducă perpetuu aceeaşi mişcare. 
Personajele închise în casetele benzii desenate repetau 
aşadar acelaşi gest pe toată durata de viaţă a 
publicaţiei. Acest aparent tur de forţă se baza pur şi 
simplu pe utilizarea reflexelor rudimentare proprii 
anumitor protoplasme aduse în prezenţa unei surse de 
lumină. Era de ajuns să se selectioneze gelatinele în 
funcţie de mişcarea dorită: translație de la stânga la 
dreapta, de la dreapta la stânga, întindere, contractare, 
schimbarea culorii etc. Rezultatul era surprinzător. 
Lumina unui bec de şaizeci de wati era suficientă pentru 
a anima ansamblul, eroii începând atunci să se mişte, să 
dea din braţe, iar păsările băteau din aripi, iar... 

Dar revistele de acest fel nu aveau decât o existenţă 
efemeră. Foarte repede, coloniile bacteriene începeau 
să prolifereze, încărcând personajele cu diformitäti 
monstruoase. Gelatinele coloidale se dilatau precum 
ciupercile şi dădeau pe dinafară din chenare. Ajunse la 
ultimul stadiu de coacere, aceste excrescente explodau 
lăsând să se prelingă un lichid ce imita vinul, cu parfum 
înfiorător de zaharisit. Copiii se omorau după această 
substanţă şi, nu rareori, începeau să devoreze pe-ascuns 
magazine şi albume! Asociaţiile consumatorilor se 
revoltaseră împotriva acestei practici, fără a putea 
dovedi nimic în privinţa nocivitäti componenților 
protoplasmici. În consecinţă, revistele nu fuseseră 
supuse niciunei cenzuri, iar vânzarea lor era liberă. 
Legislaţia le obligase doar să afişeze clar termenul de 
garanţie al produsului, precum şi compoziţia sa. Mathias 
mângâie imaginile cu vârful degetelor. Acestea aveau 
consistenţa cremelor pentru desert pe bază de alge şi o 
anume strălucire ce amintea de umezeala pieii de 
broască. 

AVENTURILE  CULTURISTULUI NEBUN, anunţa 


titlul. Dedesubt se putea citi: Această revistă trebuie să 
fie consumată înainte de sfârşitul săptămânii! Imaginile 
sunt parfumate cu vanilie de sinteză, încercați să le 
apreciaţi cu moderație. 

Fanning apăsă capul eroului cu unghia de la degetul 
arătător. Era ca şi cum ar fi încercat să spargă un enorm 
furuncul purulent. Culoarea protoplasmei maltratate 
vira în roşu. 

— Mie mi se întâmplă să le ard cu tigarea, rosti o voce 
feminină extrem de răguşită, în spatele lui. 

Mathias se întoarse şi văzu o femeie de vreo patruzeci 
de ani, înaltă, cu păr-roşcat. Gura sa cărnoasă fusese 
vopsită în albastru cu ajutorul unei cerneli de tatuaj. 
Inflamarea cauzată de miile de înţepături sfârşise prin a 
conferi buzelor o configurație negroidä, violent 
senzuală. Mathias se ridică în picioare. Nou-venita era 
frumoasă, veselă, degajând un aer de prospeţime şi 
echilibru. Fanning o examină pe îndelete. Femeia purta 
un tee-shirt de piele neagră si un combinezon de 
mecanic din blană de leopard in utero”, ţinuta la modă 
în mediile intelectuale. Stilul „prolo de lux?” care făcea 
furori în saloane. Pe braţul gol, un tatuaj adeziv 
proclama: „NICI DUMNEZEU, NICI STĂPÂN”. 
Panseuri?* din folclorul burgheziei coborâte printre 
muritorii de rând... Mathias nu se putea decide dacă-i 
venea s-o scuipe în faţă sau s-o sărute, acolo, în mijlocul 
ilustratelor îmbobocite. 

— Sunt Sarah Adelina Muraille, se prezentă ea, 
aşezându-se pe un fotoliu, „S. A. Muraille”, după cum 
indică şi cartea mea de vizită. Colegii mei m-au poreclit 
Samurai, e nostim, nu vi se pare? 

Se trase lângă masa cu reviste, iar Fanning înţelese 
că nu avea intenţia să-l invite sus în biroul ei. Era oare o 
manieră de a-i da de-nteles că nu era decât un solicitant 


21 În uter. 
2 Prescurtare de la "prolétaire", deci "stilul proletar de lux". 
23 Gândire, cugetare; maximă, sentinţă. 


şi nu merita nicio consideraţie? Poate voia să-i pună la 
încercare docilitatea... să vadă dacă era conştient de 
poziţia lui precară? 

— Deci dumneata eşti ,ginecologul seifurilor”, îl 
ironiza ea. Asta-i un pseudonim de infractor. 

— În meseria noastră, e un lucru obişnuit, bombăni 
Mathias. Pentru a combate răul trebuie să înveţi toate 
strategiile virusului. Am avut ocazia să mă apropii de 
cele mai mari „moaşe de seifuri” din ultimii douăzeci de 
ani. 

— Moase? Nu li se mai spune „străpungători”? 

— Nu. Seifurile nu se mai străpung. Mai degrabă ele 
au tendinţa să-i străpungă pe spărgătorii incompetenti. 

— Sunteţi familiarizat cu cele mai noi modele? 

Mathias avea impresia că dă un examen la şcoala de 
poliţie. De furie, i se înroşiseră urechile, iar limba îi 
devenea cu fiecare secundă tot mai uscată. Se forţă să 
rămână calm. 

— M-am menţinut în formă, spuse el pe tonul unui 
bătrân atlet care încearcă să se angajeze vidanjor într- 
un ciupe-buci de mâna a treia, simțind totodată cum 
umilinţa îi răscolea stomacul. 

„O să-ţi smulg împuţita de buleandră de leopard”, 
mârâi el în sinea lui, „şi am să-ţi epilez flocii cu dinţii. Te 
voi trânti pe burtă, căzătură, şi-o să ţi-o trag în cur aşa 
de-adânc c-o să ai hemoroizi până la sfârşitul zilelor!” 
Totuşi, reuşi să-şi  înfrâneze  delirul roşu ce-i 
congestionase creierul. Mâinile sale răsuciră banda 
desenată protoplasmică ale cărei personaje pocniră ca 
nişte flegmoane coapte. 

— Vă pot vorbi despre noua generaţie de seifuri vii, 
continuă el să vorbească pe un ton neutru, ca şi cum ar 
fi recitat o lecţie. In marea lor majoritate sunt animale 
de sinteză create în laborator. S-a observat că, spre 
deosebire de casele blindate „inerte” de odinioară, 
aceste organisme îşi apără integritatea viscerală cu o 
ferocitate fără egal. M-am putut apropia de seifuri 


protoplasmice constituite dintr-o gelatină digestivă care 
devorează orice substanţă organică ce le trece pragul. E 
suficient să depunem înăuntru o casetă etanşă 
conţinând prada ce trebuie protejată, pentru a o pune la 
adăpost de spărgători. Când dorim să ne recuperăm 
bunurile, dizolvăm diastaza cu ajutorul unei anumite 
bacterii şi scamatoria e gata. 

Am mai văzut şi seifuri mâncăcioase, care nu 
catadicsesc să-şi descleşteze fălcile decât când li se 
oferă un anumit aliment, deseori extrem de insolit! Vă 
pot vorbi despre seifurile reproducătoare care trebuie 
impregnate cu un lichid seminal special pentru a făta 
după treizeci de minute cheia hormonală ce deschide 
accesul spre receptaculul organic în care au fost 
ascunse valorile ce se doresc păstrate... Variantele sunt 
infinite. Avantajul principal al acestei tehnici de punere 
la adăpost rezidă în marea rezistenţă la agresiuni a 
respectivelor organisme şi în extrema agresivitate pe 
care o manifestă de îndată ce apar semne de efractie. 
Nicio acţiune de acest gen nu e posibilă. Dacă se 
încearcă uciderea  animalului-cufăr, acesta începe 
imediat să urle şi să secrete substanţe corozive, 
urticante sau veninoase. Desigur, el sfârşeşte prin a 
muri, dar în mijlocul unui asemenea tumult şi prilejuind 
stricăciuni atât de mari încât niciun spărgător nu poate 
trece neobservat. În restul timpului, aceste animale duc 
o viaţă perfect vegetativă. Pentru a le „străpunge”, cum 
se spunea cândva, nu se mai pune problema doar de 
mânuirea lămpii de sudură şi a burghiului. Trebuie să fii 
un chimist desăvârşit, să ai multiple cunoştinţe de 
biologie, să dispui de un laborator portativ... şi să 
beneficiezi de mulţi ani pentru a studia specimenul ales. 

Roşcata înclină capul, vizibil satisfăcută. 

— Ai aerul de-a şti despre ce vorbeşti, observă ea 
începând să-şi răsucească o ţigaretă. 

Mathias îşi trase sufletul. Sarah scotea tutunul dintr- 


un säculet de lamé*, iar foitele din hârtie de porumb 
dintr-un étui” de platină. 

— Există, totuşi, o problemă, adăugă el. Oamenii se 
tem de această nouă tehnică. Se colportează poveşti 
groaznice cu financiari devorati de propriul seif, ceea ce 
dăunează extinderii pieţei. 

— E adevărat, confirmă Sarah, dar nu au fost decât 
nişte cazuri de devorare accidentală din cauza unor 
manevre greşite. Şi-apoi, anumite animale defectuoase 
au digerat comoara pe care aveau sarcina s-o protejeze, 
ceea ce a făcut impresie proastă. 

— De ce-mi puneţi toate aceste întrebări? 

— Pentru că Banca de Depuneri Speciale vrea să-şi 
facă asigurare la noi şi intenţionează să-şi lase tezaurul 
în paza unei turme de seifuri vii. Doresc părerea unui 
specialist, înainte de a redacta cea mai neînsemnată 
frază din contract. Dar n-aş vrea nici ca afacerea să-mi 
zboare pe sub nas. Dacă asigurăm B.D.S., toate 
organismele care folosesc animale-cufăr vor recurge la 
serviciile noastre! E o afacere grasă. Îţi propun să mă 
asişti în cursul vizitei de ascultare. Imi vei spune sincer 
tot ce gândeşti despre fiarele pe care le utilizează. 

Femeia îşi aprinse tigareta zemoasă, care sfârâi 
răspândind fire de tutun incandescente. 

— Vino! conchise ea. Hai să discutăm despre toate 
astea la mine! N-am încredere în colegii mei: toţi 
visează să-mi sufle contractul. 

Sarah Muraille se ridică din fotoliu şi porni spre 
ieşire. Surprins, Mathias aruncă o privire rapidă spre 
scafandrii aliniati în lungul peretelui. 

— A! exclamă Sarah observându-i ezitarea, ţi-e teamă 
să nu-mi uit veşmântul? Mulţumesc frumos, nu servesc 


24 Tesătură de mătase sau din fibre sintetice ornată cu fire metalice 
fine în bătătură, având diferite întrebuinţări. 

25 Cutiuţă sau toc din piele, stofă, carton, material plastic etc., în 
care se păstrează unele obiecte (mici și fragile) pentru a le proteja 
și care are forma adaptată acestor obiecte. 


aşa ceva! 

— Ciudat, se miră Fanning, credeam că e un cartier 
populat exclusiv de scafandri! 

— Aşa şi este, dar eu sunt alergică la genul ăsta de 
armură. Probabil că asta se numeşte calustrofobie. 
Compania de Protecţie Civilă mi-a dat în dar ultimul 
model, cel mai scump, cel mai performant, pentru a-mi 
mulţumi că am validat pozitiv expertiza, dar nu sunt în 
stare să-l trag pe mine. L-am exilat în fundul unui dulap. 
Dacă l-aş îmbrăca, aş avea senzaţia că mă închid de 
bunăvoie într-un sarcofag. E groaznic! Ştii că în anumite 
ţări portul armurilor de securitate urbană a antrenat 
după sine o scădere radicală a natalității? 

— Sindromul testoasei? 

— Exact. Nu mai ies nici ca să se spele, nici ca să se 
sărute. Dacă petrec două minute în afara scafandrului îi 
apucă panica. În Germania, se are deja în vedere o 
fecundare obligatorie prin tragere la sorţi. Se va preleva 
sperma de la băieţi, iar fetele vor fi inseminate fără a li 
se cere avizul. Prin urmare, fabricanţii intenţionează să 
realizeze scafandri pentru femeile însărcinate şi armuri 
cu două locuri pentru tinerele mame. Delir curat! 

— Cred că şi la noi se va petrece acelaşi lucru. Nu e 
decât o chestiune de preţ. De îndată ce fabricarea în 
serie va duce la o scădere a preţurilor, vom asista la o 
creştere a cererii. 

Sarah se aplecă să deschidă portiera unei maşini 
negre, având profilul unui rechin al asfaltului. 

— Urcă! îl îndemnă ea. Prefer să nu prea umblu pe 
jos. Ai văzut cum se uită la noi? Nici dacă ne-am plimba 
în pielea goală n-ar fi mai scandalizati! 

Mathias se supuse. Sarah Muraille se aşeză la volan. 
Din profil, buzele ei păreau şi mai groase. 

— E adevărat ce spune Juvia, întrebă ea, că nu mai ai 
niciun viitor în poliţie? 

— Am refuzat să fiu un eunuc. Vor să mă facă s-o 
plătesc. 


Sarah izbucni într-un râs răguşit. 

— Pe vremuri, se spunea că sticletii îşi poartă în teacă 
bärbätia! aruncă ea. Chiar că ai aerul de a considera 
dezarmarea generală drept o măsură de castrare! Nu ţi 
se mai scoală de când ti-au confiscat flinta, aşa-i? 

— De unde-ai scos măgăriile astea? mugi Mathias. Iar 
dumneata, te pomenesti că devii frigidă când expertizele 
le efectuează roboții în locul dumitale? Din câte ştiu eu, 
ăştia s-au implicat deja în teste de soliditate, în calcule 
ale probabilităților şi în simulări de accidente. Gurile 
rele pretind că agenţii de asigurări nu vor mai avea alt 
rol decât să-şi depună semnăturile pe contracte 
redactate tot de către maşini. Ce părere ai? Eu, unul, 
cred că noţiunea de „specialist” e pe cale să primească o 
lovitură zdravănă în aripă. 

Roşcata se strâmbă: 

— Touchee, recunoscu ea. Unii vor să înlocuiască 
expertizele umane prin serii de teste electronice. Câteva 
companii au recurs deja la diagnosticul robotizat. 

Mathias emise un chicotit nervos. 

— Şi uite aşa, îţi descopăr un aer de specie pe cale de 
dispariţie, spuse el, şi asta cu toate tricourile de piele şi 
salopetele de leopard! 

Sarah smuci brusc volanul pentru a părăsi bulevardul. 

— Eşti un ticălos, Fanning, decretă ea, dar ai ochiul 
pătrunzător! După cum evoluează lucrurile, e clar că 
suprastructura cibernetică pe care am creat-o ne va 
pune sub tutelă în mai puţin de cinci ani. 

— Şi ce soluţie preconizezi? 

— Să strâng cât mai multe lovele şi să fug într-o ţară 
subdezvoltată, unde nu există porcăriile astea de maşini. 
Ştii că sunt destui intelectuali care au roit-o deja spre 
lumea a treia? 

Mathias se afundă în fotoliu, savurând mirosul de 
piele. Maşina gonea pe suprafaţa de bitum, dar 
trepidatiile motorului nu se făceau simţite. 

— Vorbeşte-mi despre B.D.S., propuse el pentru a 


combate impresia de irealitate ce-l cucerea sub forma 
unei toropeli surde. 

— Banca de Depuneri Speciale stochează banii 
murdari, murmură Sarah, fiind cunoscută prin faptul că 
adăposteşte comorile monarhilor fugari. Toţi tiranii care 
au spălat putina, cu o revoluţie pe urme, îşi plasează 
acolo lingourile. Grotele trezoreriei conţin mai mult aur 
decât peştera lui Ali Baba. Din cauza asta, directorul 
vrea să reducă riscurile de hold-up folosind noua 
generaţie de seifuri vii. Ne aşteaptă mâine dimineaţă la 
vizita inaugurală... 

— În ce va consta treaba noastră? 

— Vom face pe turiştii perfecţi şi vom pune maximum 
de întrebări. Dumneata eşti specialistul, aşa că deschide 
bine ochii. Sincer vorbind, crezi că dulapurile alea sunt 
realmente sigure? 

— Un seif nu e niciodată sigur sută la sută. Se găseşte 
întotdeauna o cale de a-l fenta, dar această cale trebuie 
să fie atât de complicată şi de periculoasă încât să-l 
descurajeze pe spărgător să meargă mai departe. 
Seifurile vii sunt nişte monstruozitati care fac să ti se 
ridice părul măciucă. Am văzut unele care, după ce 
încasaseră trei salve de bazooka, încă mai apărau 
paralele înfundate în măruntaiele lor. Durează al naibii 
până să crape şi până şi moartea lor e o calamitate 
pentru jefuitor, căci fenomenul e secondat de secretii 
imunde, putrefieri accelerate la fel de eficiente ca un jet 
de gaz cianhidric. 

— Tocmai asta mă sperie. Nu riscă oare să scape de 
sub orice control? 

— Nu sunt biolog. Laboratoarele care fabrică aceşti 
monştri trebuie să se supună unor norme de control. 
„Cuferele” nu sunt scoase pe piaţă la întâmplare. Sunt 
garantate. Cărui tip aparţin cele de la B.D.S.? 

— N-am nicio idee. Secretul a fost bine păzit. 

— Când e vorba să se pună la adăpost un tezaur de 
război, în general se scoate artileria grea. N-ai nevoie de 


o procedură rapidă, stil „sertar-de-casierie”. Pesemne că 
B.D.S.-ul şi-a achiziţionat o trupă de monştri absolut 
înspăimântători. 

Sarah angajă maşina sub un portal şi frână într-o 
curte interioară năpădită de o ciudată vegetaţie neagră. 

— Am ajuns. À propos, Juvia m-a sunat azi-dimineatä. 
Se pare că un anume Armless a depus o plângere 
împotriva dumitale, prin telefon. Glasul său a fost 
autentificat de decodificatoare şi i s-au înregistrat 
doleanţele... 

Mathias se crispă. 

— Şi... de ce se plângea mielul ăla blând? 

Încerca să braveze, dar respiratia-i şuiera. 

— De violente nelegitime, răspunse Sarah privind 
drept înainte. Te-a acuzat că ai întreprins împotriva lui o 
acţiune de justiţie solitară şi că ai încercat să te 
substitui unităţilor autonome. Concedierea intră în 
vigoare azi la amiază. E mai mult ca sigur că vei 
„beneficia” de o acţiune penală în săptămânile ce 
urmează. Eşti în situaţia de suspendare. 

Sarah se întoarse spre Fanning şi-i puse mâna pe 
genunchi. 

— Mathias, înţeleg ce simţi. Procesul dumitale nu va 
avea loc înainte de două, trei luni. Profită de acest răgaz 
pentru a aduna maximum de bani cu expertizele şi 
şterge-o în străinătate. Îţi dai seama că încă mai există 
ţări unde malaria e o boală contagioasă şi unde se 
circulă cu ricşa! 

— Pe asta contezi şi dumneata? 

— Desigur! Nici nu se pune problema să-mi aştept 
punerea sub tutelă cu braţele încrucişate. Oamenii de- 
aici sunt în plină regresie infantilă. Nu mai vor să-şi 
asume riscul de a se înşela. Pretutindeni se solicită 
arbitrajul aparatelor aşa-zis infailibile. Curând vom fi 
înconjurați de doici cibernetice care ne vor asigura cea 
mai insuportabilă securitate posibilă. Prefer să mă duc 
să trăiesc în mijlocul maimutelor, ascultând muzica 


ţânţarilor! 

Coborâră din vehicul. Sarah Muraille părea cam 
obosită. 

— Hai la mine! îl pofti ea. Am să-ţi arăt planurile 
băncii. Trebuie să cunoşti perfect dispunerea diferitelor 
localuri pentru a putea judeca riscurile. 

Femeia pianotă un cod pe o uşă blindată glisantă şi îl 
invită s-o urmeze într-un imens antreu zugrăvit în negru. 
Un schelet de marmură semnat Kivalopoulos stătea de 
gardă la intrare. Restul se rezuma la un imens teritoriu 
de piele întunecată şi ţevi nichelate, alcătuind o 
ambianţă curioasă, ceva la jumătatea drumului între 
penthouse şi sala de examen ginecologic... Un dulap 
mare se căsca aidoma unei firide funerare lăsând să se 
vadă un scafandru doldora de cromuri şi antene. În 
lumina filtrată de draperiile roşii şi groase ce mascau 
ferestrele, armura avea aspectul unui sarcofag pentru 
extratereştri. 

— Ah, râse Sarah, te uiţi la drăcovenie? E ultima 
odraslă a atelierelor de protecţie civilă. Perfect etanş, îţi 
asigură două săptămâni de oxigen, ceea ce poate fi 
foarte util în caz de naufragiu, de scăpări de gaze sau 
emanatii toxice industriale. Are, bineînţeles, „pielea” 
rezistentă la gloanţe şi explozii. Casca e dotată cu un 
mini-video conținând două sute şaizeci de filme 
înregistrate. Megafoanele difuzează hi-fi o discotecă 
miniaturizată de două mii la 33 de turatii. O rezervă de 
tablete nutritive/hidratante îţi permite să trăieşti în 
autarhie timp de treizeci de zile. Căptuşeala interioară 
antibacteriană asigură disoluția dejectiilor naturale: 
sudoare, urină, rahat. Un compensator de şoc îţi permite 
să primeşti un autobuz în burtă sau un avion în cap fără 
a ţi se face coloana vertebrală armonică. 

— Dacă aş ţine ochii închişi, aş avea impresia că aud 
un agent imobiliar  conducându-mă printr-un 
apartament. 

— E aproape acelaşi lucru. Treptat, scafandrii vor 


deveni case individuale înzestrate cu braţe şi picioare. 
Se vor inventa mii de motive întemeiate ca să nu mai 
ieşi dinăuntru. Se va vorbi despre necesitatea apărării 
împotriva agresiunilor, a poluării. Se va trăi pe Pământ 
ca pe o planetă cu atmosfera irespirabilă. E posibil ca, 
după câtva timp, chiar să se înceteze construirea de 
case... Scafandrii vor fi de ajuns. Mi s-a spus că în 
Germania oamenii nu se mai deranjează să meargă 
acasă ca să se culce, îşi opacizează casca pentru a se 
izola şi se lungesc unde li se näzare — pe o străduţă, 
într-un scuar pe o bancă — fără să se mai teamă că vor 
fi atacați, bucurându-se de acest sentiment de securitate 
ca nişte pisici rasfatate. 

Mathias întinse mâna pentru a atinge carcasa 
imobilizată în dulap. 

— Un tâlhar astfel echipat ar deveni invulnerabil, 
remarcă el. Unităţile de Justiţie Autonomă nu i-ar mai 
putea prăji în chesoanele lor de execuţie. 

— Aşa e, încuviinţă Sarah. Totuşi, ar putea să-i 
imobilizeze cu ajutorul cleştelui articulat. Exoscheletele 
scafandrilor nu pot lupta împotriva forţei unei 
mandibule de intervenţie. Armura e un mijloc de 
apărare pasiv. Dacă în anumite cazuri îţi măreşte 
puterea cu ajutorul unui joc de angrenaje, asta e numai 
pentru a-ţi permite să te degajezi din vreo surpare. În 
orice caz, nicio cuirasă nu poate susţine un efort violent 
mai mult de-un sfert de oră. Legislaţia a ţinut să 
stabilească o limită între puterea de salvgardare şi 
puterea destructivă. Dar, în fine, destul cu filosofia 
despre viitor! Haide acum să examinăm planurile alea! 
Toată după-amiaza nu ne va ajunge ca să-i dăm de capăt 
acelui labirint. 


CAPITOLUL V 


Mathias înainta ascultând ecoul coridorului 
deformându-i zgomotul paşilor. Banca de Depuneri 
Speciale ocupa un turn cilindric înalt de-o sută de metri. 
Birourile de primire şi de lucru erau repartizate într-o 
succesiune de cercuri concentrice care, pe măsură ce 
pătrundeai în inima clădirii, căpătau un aspect din ce în 
ce mai respingător. Covoarele orientale lăsau locul 
mochetelor, mochetele  linoleumului, linoleumul 


betonului. Acelaşi lucru era valabil şi pentru pereţii 
care, din lambrisati, se schimbau încetul cu încetul în 
ziduri mucegăite, apoi în catacombe lipsite de cea mai 
banală tencuială. In răstimp de câteva minute, Mathias 
trecuse din decorul de hotel de lux în cel al unei 
fortărețe medievale. 

Directorul, un omulet rubicond, îi primise cu răceala 
ironică a unui elev supradotat vizavi de un examinator 
de inteligenţă medie. 

— Nu veţi reuşi să ne prindeti cu vreo hibă! i se 
adresase el de la bun început lui Sarah. Sistemul nostru 
e perfect pus la punct. Animalele care vor servi drept 
seifuri sunt instalate într-o criptă, în subsolul turnului. 
De fapt, este vorba de o fostă carieră pe care noi am 
amenajat-o special. Cum v-am mai precizat, ele vor servi 
la stocarea a ceea ce noi numim în argou profesional 
„averi inerte”, adică tezaure compuse din bijuterii, aur 
şi nestemate. Aceste tezaure necesită o punere la 
adăpost deosebit de eficace, iar pe de altă parte sunt 
scutite de o manipulare frecventă, ceea ce ne 
degrevează de obligaţia de a le afecta un loc de 
depozitare cu acces comod şi ne permite să utilizăm cele 
mai moderne realizări în materie de seifuri vii. Structura 
de protecţie va fi grea şi plină de constrângeri, dar sută 
la sută performantă! 

Tropăind de zor în costumul său trois-pièces® din 
blană de pisoi albinos, bondocul descuie uşa unui 
ascensor şi se dădu la o parte pentru a-i lăsa să intre pe 
Sarah şi pe Fanning. 

— Veţi vedea, perora el entuziasmat, sunt realmente 
îngrozitoare! Trupa se compune din patru animale, 
cântărind şase tone fiecare. Greutatea lor excesivă 
provine în mare parte de la carapacea osoasă ce le 
acoperă şi le fereşte de toate exploziile, iradierile, 
baroasele termice şi burghiele  laserizate folosite 
actualmente de spărgătorii de seifuri. Sunt animale de 


26 Costum compus din vestă, haină si pantalon. 


sinteză create de Laboratoarele Mikofsky la cererea 
noastră. Longevitatea lor e pur şi simplu stupefiantă, din 
moment ce, calculând cât mai exact, o estimăm la două 
sute de ani. Asta ţine în mare parte de viaţa vegetativă 
pe care o duc. Constiinta lor e redusă la un ansamblu de 
funcţii strict mecanice. Aceste fiare nu pot fi 
domesticite, întrucât nu trăiesc decât la un nivel strict 
organic, fiind lipsite de orice urmă de „spirit”. Se pot 
lipsi de hrană vreme de un an şi nu elimină niciun 
deşeu... 

Ascensorul se opri brutal, iar Mathias îşi reprimă un 
acces de bilă. Atmosfera pivnitelor trăsnea a umezeală 
şi mucegai. Te-ai fi crezut într-o galerie de mină 
susţinută cu ajutorul unor grinzi inoxidabile. Solul era 
plin de moloz. 

— După cum vedeţi, accesul în criptă nu e protejat în 
mod deosebit: un ascensor blindat cu încuietoare 
cifrată, aşa cum se găseşte în orice imobil. Vă anticipez 
remarca: un hoţ dotat mediu i-ar putea veni de hac în 
nici cinci minute. Perfect de acord! N-am considerat util 
să apărăm acest pasaj în situaţia în care animalele ce 
trăiesc în carieră vor distruge sistematic orice fiinţă 
care se va încumeta să pătrundă în perimetrul ce le 
delimitează teritoriul. 

Mathias nu se simţea la largul său. Galeria de mină 
dădea într-o carieră subterană, vastă ca o catedrală. În 
centrul acestui dom de piatră cenuşie dormeau patru 
creaturi înfricoşătoare şi o fetiţă cu părul alb. Fiarele, 
de mărimea unui elefant adult, păreau a proveni din 
împerecherea de coşmar a unui broscoi cu o femelă de 
păianjen-crab. Cât despre copilă, aceasta era goală, fiind 
înveşmântată doar în părul ce-i cobora până la 
jumătatea coapselor. 

Mathias inhală o gură de aer mucegăit. Monstrii se 
confundau cu piatra, atât de multe asperitäti prezenta 
carapacea lor. Pe substanţa cornoasă ce-i acoperea 


părea să se fi aglomerat scoriile”” cele mai disparate. 
Osificarea externă încastra din loc în loc enorme blocuri 
de granit, în stilul unui zid viu. Ochii şi gura nu se 
puteau distinge în acel peisaj de pustule calcifiate. 
Labele posterioare aminteau de coapsele unei broaşte 
gigantice. ,Toracele” se termina prin două braţe 
solzoase înzestrate cu gheare puternice. 

Pe furiş, Mathias îi aruncă o privire lui Sarah. Experta 
în asigurări părea înfricoşată de-a binelea. 

— E pentru prima oară că văd nişte seifuri vii atât de 
mari, rosti Fanning cu o voce nesigură. 

— Nu-i aşa? exultă directorul. Cred că aspectul lor 
exterior e, deja, foarte respingător, dar posibilităţile lor 
nu se opresc aici. Poate aţi dori detalii tehnice? Ei bine, 
haideţi! 

Impăunându-se, bondocul înainta ca un prezentator 
de circ în arenă. 

— Deocamdată, animalele sunt goale, începu el. Nu 
sunt activate şi, în consecinţă, nu riscaţi nimic 
atingându-le. 

„Îşi bate joc de noi!” reflectă Mathias enervat. 

Individul începu să bată familiar cu pumnul în flancul 
unuia dintre monştri. 

— La momentul potrivit, îi vom da fiecăruia să înghită 
un tezaur rânduit în casete. Fiecare casetă va fi unsă cu 
un înveliş gastro-rezistent care o va menţine în 
suspensie în stomacul animalului. Prin asta vreau să 
spun că prada ingerată va rămâne prizonieră a 
buzunarului stomacul al creaturii atâta timp cât nu va fi 
disociată de către sucurile digestive. 

— Or, această disociere nu va avea loc din cauza 
unsorii gastro-rezistente care acoperă casetele, 
completă Mathias. Într-un fel, vă condamnaţi jivinele la 
o digestie imposibilă şi perpetuă... 

— Exact. Seifurile vor stagna veşnic la jumătatea 
drumului prin tubul digestiv, într-un loc unde nimeni nu 


27 Produs vulcanic spongios cu aspect de zgură. 


le va putea atinge. Sucurile disociatoare se vor năpusti 
asupra lor, fără a reuşi însă vreodată să le înmoaie. Şi 
tocmai această „prezenţă stomacală” va ţine animalele 
în stare de alarmă... 

— Dar..., bâigui Sarah, nu există riscul ca aceşti 
monştri să sfărâme cuferele între colti în momentul 
ingestiei? 

— Nu, n-au să ne mestece comorile! Au obiceiul să 
înfulece dintr-o înghiţitură tot ceea ce li se depune în 
gură. Vor hăpăi casetele la fel cum  înghiţiţi 
dumneavoastră o capsulă, fără a-ncerca s-o spargeti 
între măsele! 

Mathias îşi trecu o mână peste frunte. Transpira uşor. 
Cripta duhnea a ciupercărie. Mai curios era însă faptul 
că, în pofida enormului lor volum, animalele nu degajau 
niciun miros sui-generis”. Acesta era un fenomen 
propriu animalelor de sinteză: deşi vii, îşi mențineau un 
aspect artificial ce le priva de o existenţă reală. 

— Asemenea pachiderme trebuie să consume o 
cantitate de hrană inimaginabilă, observă Sarah. Nu 
prea văd cum veţi putea face faţă acestei probleme. Nu 
poţi fi şi bancher, şi gardian de grădină zoologică! 

Omuletul grăsuliu necheză într-un stil de-a dreptul 
neplăcut. 

— Scumpa mea, exclamă el, nu se pune problema să 
car în cârcă halci de la măcelărie sau ca secretarii mei 
să ia acest ascensor pentru a veni să-şi arunce în criptă 
resturile mesei! Pentru a hrăni convenabil aceşti 
monştri, ar trebui să aduceam aici din două-n două zile 
câte o turmă de oi. Nu, fiarele astea sunt dotate cu un 
dublu sistem de alimentare. Primul este de tip clasic: 
bot, stomac, intestin etc., de care ne folosim noi pentru 
a depozita casetele plumbuite, mizând pe staza 
stomacală determinată de rezistenţa unui înveliş gastro- 
refractar. Acest sistem... primitiv poate servi eventual la 
devorarea intruşilor sau a casierilor inconstienti care s- 


28 Special, original, particular; unic în felul său. 


ar aventura aici. Sucurile digestive extrem de acide 
secretate de animalele noastre au facultatea de a 
dizolva în treizeci de minute o masă echivalând cu 
optzeci de kilograme de ţesut muscular. 

— Şi al doilea sistem de alimentare? se interesă 
Mathias. 

— E cel la care am recurs. El constă în a furniza 
seifurilor vii o deflagraţie energetică pentru a se 
impregna cu ea, asemenea unor bureti, şi a o transforma 
în fluid nutritiv. 

— Cum se va prezenta această... portie energetică? 

Directorul ridică braţul, arătând un soi de trapă în 
vârful boltei, deasupra capului său. 

— Vedeţi panoul acela? făcu el cu un zâmbet groaznic. 
În fiecare zi deschidem orificiul pentru a arunca o 
bombă în criptă. 

— O bombă?! exclamă Sarah, pălind. Sunteţi complet 
nebun! 

— Deloc, scumpă prietenă! Acea bombă va exploda, 
fireşte, în contact cu solul criptei, dar energia 
deflagratiei sale va fi pe loc înghițită de animalele- 
seifuri. Acesta e aspectul novator al procedeului. Suflul 
exploziei va fi complet „înfulecat” de monştri, ca şi unda 
de şoc, de altfel, înainte de a apuca să facă pagube. De 
cum se vor declanşa, vor fi digerate! 

— Lighioanele dumneavoastră se vor încărca aidoma 
unor baterii, bombăni Mathias. Astfel vă veţi debarasa 
de orice corvoadă alimentară şi mai ales de problema 
dejectiilor. Mă înşel, oare? 

— Nu. Animalele hrănite prin impregnare energetică 
nu elimină efectiv niciun fel de excremente. E un aspect 
capital într-un spaţiu închis ca acesta. 

Sarah îşi duse mâna la frunte. Părea cuprinsă de 
amețeli. 

— Nu reuşesc să mă dezmeticesc, murmură ea. Vreti 
să spuneţi că aţi instalat un depozit de bombe în 
subsolul băncii? 


— Întocmai. L-am copiat întru totul după modelul unui 
vechi bombardier. Un „pilot automat” programat 
declanşează bombardarea la oră fixă. N-avem altă grijă 
decât să alimentăm depozitul cu explozivi, atâta tot. 
Acest procedeu e absolut revoluţionar. 

— L-aţi experimentat deja? întrebă Mathias. 

— Bineînţeles. Suflul exploziilor este atât de repede 
„înghiţit” încât seismografele instalate la parterul 
clădirii n-au detectat nici cea mai mică trepidatie! Ne 
bombardăm propriile fundaţii fără să riscăm nimic, 
scumpe domn! Si, la fiecare explozie, aceste 
fermecătoare făpturi se îndoapă cu energie pură. 

— Dar dacă, pe neaşteptate, vă veţi pomeni în criză de 
bombe şi monstrii vor pieri? se interesă Sarah. 

— Câtusi de putin. Dacă se întâmplă o asemenea 
nenorocire, pot posti timp de un an fără a-şi pierde 
capacităţile defensive. 

Urmă un lung moment de tăcere. Mathias era năucit. 
Nu se putea abtine să nu privească la careul strălucitor 
de deasupra capului său. Dispozitivul depăşea orice 
imaginaţie. Niciodată nu s-ar fi gândit că se poate pune 
la punct un sistem atât de nebunesc. 

— Şi... şi fetiţa aceea, murmură Sarah. Care e rolul ei 
în toate astea? Presupun că nu se află aici pentru a 
compensa urâţenia fiarelor. 

— Fireşte că nu, recunoscu directorul B.D.S. Noi o 
numim „ciobăniţă”, pentru că veghează asupra turmei. 
În realitate, ea e cheia seifurilor... 

— Cum? răcni Sarah. 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi! Nu e cazul să vă enervaţi! 
încercă omuletul s-o convingă. Liniştiţi-vă: aceasta nu e 
o fiinţă umană veritabilă. Este vorba tot de un animal de 
sinteză, dar savanții care au fabricat-o au găsit că-i mai 
amuzant să-i dea acest aspect inocent. 

— E un... animal? icni Sarah. 

— Da. Mă rog... o creatură artificială. Puterile sale 
intelectuale sunt totuşi mai dezvoltate, dar e lipsită total 


de afecte. Dacă aş vrea să fac o comparaţie, aş spune că 
e la fel de sentimentală ca un fier de călcat. 

— Foarte nostim, n-am ce zice! îl persiflă femeia. Cu 
alte cuvinte, e doar o maşină construită cu piele şi oase 
în loc de fier şi şuruburi, nu-i aşa? 

— Da. Nu vă lăsaţi indusă în eroare de aspect. De 
fapt, eu nu am aprobat această fantezie, dar oamenii de 
la Mikofsky au făcut cum i-a tăiat capul. N-o consideraţi 
o copilă reală; nu e decât un ansamblu de ţesuturi 
capabil să  vehiculeze un anumit număr de 
comportamente programate. Tot atât de bine, i s-ar fi 
putut da forma lui Mickey Mouse. 

— În cazul de faţă, Unchiul Picsou? ar fi fost de 
preferat! observă Mathias. 

— A, nu! protestă Sarah. N-o să te-apuce acuma şi pe 
dumneata! 

O undă de isterie plutea în aer. Fanning se simţi 
copleşit de o criză de râs nervos, nebunesc. Directorul 
B.D.S. se legăna de pe un picior pe celălalt. Fetiţa fixa 
grupul fără nicio emoție vizibilă. Ochii ei, chiar când 
clipeau din pleoape, nu aveau în ei mai multă viaţă decât 
cei ai unui manechin uitat în fundul unei vitrine. Pielea, 
excesiv de albă, lăsa să se zărească reţeaua albăstrie a 
venelor. 

„O carne de peşte fiert”, mârâi în sinea lui Mathias. 
„Ai zice c-a fost modelată din carne de peşte fiert.” 

Părul ca zăpada ce acoperea torsul „copilului” îi 
conferea un fals aer de sirenă proaspăt ieşită din apă. 

— E o cheie, repetă directorul, ştergându-şi ochelarii. 

— Explicaţi-vă! îl repezi Fanning. Vreti să spuneţi că 
numai ea poate să descuie seifurile? 

— Exact. Ea singură poate neutraliza puterea 
destructivă a garguilor. 

— Prin telepatie? 

— Nu prin telepatie, ci cu ajutorul unei combinaţii 


29 În franceză Onc'Picsou, Unchiul lui Donald Duck (Scrooge, în 
engleză). 


viscerale. E destul de dificil de explicat. Să zicem că ştie 
să „apese” pe organele animalelor, la fel cum ai apăsa 
pe clapele unui pian. Cunoaşte acordurile care trebuie 
formulate pe claviatura organică a pachidermelor 
pentru a le face să adopte un anumit comportament. 

— Stati aşa! îl întrerupse Fanning. Aţi pomenit de o 
claviatură organică... Presupun că, în realitate, e vorba 
de excitarea cutărei sau cutărei glande, astfel încât să 
se provoace o secreție hormonală ce intervine direct 
asupra mişcărilor reflexe ale fiarei... 

— Da. Ştie, de exemplu, că stimulând manual o anume 
capsulă va sili garguiul să deschidă gura, că masând un 
anumit loc de secreție va face animalul să adoarmă. E o 
muziciană perfectă a fiziologiei, cunoaşte toate 
acordurile ce dirijează funcţionarea animalelor. N-are 
decât să întindă mâna, să scotocească între două pliuri 
glandulare, pentru a comanda fiara, aidoma unui pilot 
de turboreactor instalat în faţa tabloului său de bord! 

— Okay, interveni Sarah. Dar pentru a accede la 
aceste... comenzi, trebuie să ajungă în interiorul 
monstrului! 

— Aveţi perfectă dreptate, se fuduli piticul. Ea a fost 
concepută pentru a trăi în deplină securitate în 
interiorul tubului digestiv al animalelor. Pielea ei 
secretă în permanenţă o sudoare gastro-rezistentă care-i 
permite să scape de atacurile sucurilor gastrice. Prin 
urmare, se poate deplasa de la un capăt la altul al 
animalului în care se cuibäreste, fără teama de a fi 
digerată! Intelegeti şmecheria? Cheia care descuie 
seiful se află în interiorul seifului încuiat! 

— Irezistibil! exclamă Mathias, încercând să-şi 
ascundă spaima. 

O contempla pe „fetiţă” silindu-se să nu caşte gura de 
stupefactie. Aşadar, făptura aceea micuță putea trăi în 
pântecele monstrilor ca o cârtiţă în fundul galeriei ei? 
Se târa probabil din tuburi în conducte, bălăcindu-se în 
secrețiile gastrice, orientându-se pe pipăite prin 


labirintul organelor. Dădea un şut într-o mare glandă 
gălbuie, iar fiara deschidea botul, frictiona o capsulă 
cleioasă şi garguiul adormea, strangula o venă, înnoda 
un nerv, iar dragonul devenea nebun de furie. 

— E o solistă, repetă directorul satisfăcut, o mare 
artistă! 

Sarah făcu un pas înainte, întinzând mâna în direcţia 
„copilei”, apoi se răzgândi. Nicio scânteie de interes nu 
străbătu ochii fetiţei. 

— Nu simte nimic, confirmă directorul B.D.S. Nu e 
decât o asamblare de organe, un soi de ordinator 
meşterit din tuburi şi ţesut muscular. Se hrăneşte cu 
energie pură, la fel ca animalele. Când nu e solicitată, 
intră în transă cataleptică. 

— Deci o veţi face să coboare în burta fiarelor? 
întrebă Sarah Muraille cu o voce firavă. 

— Da, se va cätära în botul fiecărui monstru, noi îi 
vom da casetele conţinând bijuteriile, iar ea le va duce 
până în stomac, târându-se de-a lungul tubului digestiv, 
după ce, în prealabil, va fi înfăşurat cutiile plumbuite 
într-o reţea gastro-rezistentă ţesută din părul ei. 

— Din părul ei? sughiţă Fanning. 

— Da. În realitate, suvitele ei sunt nişte alge cu 
proliferare rapidă. E de ajuns să le umecteze cu saliva 
sa pentru a declanşa un proces de proliferare 
accelerată. În câteva minute, un pumn de „fire de păr” 
dă naştere unei foi proto-plasmice în care se poate 
ambala o casetă plină cu aur. Am vrut să evităm 
necesitatea de a manipula noi înşine peliculele 
refractare la sucuri digestive. Mă temeam de o 
eventuală sustragere... Furtul unui fragment din această 
materie le-ar fi permis hotilor competenţi să sintetizeze 
o algă cu proprietăţi similare şi deci să fabrice scafandri 
rezistenți la procesele digestive ale  garguilor. 
„Ciobăniţa” e unica deţinătoare a învelişurilor şi numai 
saliva ei le poate activa. Astfel, realizăm o dublă 
securitate. Puteţi încerca să-i smulgeti o suvitä de păr, 


dar n-o veţi forţa să vă scuipe în palmă. În orice caz, o 
agresiune împotriva ei ar provoca deşteptarea imediată 
a fiarelor. 

— Dar cum comunicaţi cu ea? Cum îi daţi de ştire ca 
trebuie să procedeze la deschiderea unui seif sau a 
altuia? 

— Datele de deschidere au fost fixate în avans şi 
preprogramate. Clienţii noştri au acceptat această 
constrângere, căci e minimă în raport cu garanţia de 
securitate pe care o asigurăm. La fiecare asemenea 
scadenţă, pe care le păstrez secrete, ciobänita va 
deschide botul fiarelor şi ne va aştepta ordinele. Aceste 
ordine îi vor fi transmise cu ajutorul unui cod de 
frecvenţă vocală. Dacă nu identifică respectivul cod, său 
dacă nu primeşte niciun mesaj în cele trei minute care 
urmează deschiderii seifurilor vii, le va ordona garguilor 
să-şi închidă la loc fălcile. În acest caz, procedura de 
retragere va fi amânată până la viitoarea scadentä. 

— Nu e un sistem foarte suplu, remarcă Sarah. 

— Nu poţi să fii suplu când adäpostesti destule bogății 
ca să cumperi întreg Pământul! îi replică omuletul. 
Clienţii noştri preferă să-şi ştie bunurile la loc sigur. Nu 
functionäm ca un distribuitor de bilete, scumpă 
prietenă! 

— Un lucru mă nedumereşte, mormăi Fanning. Cum 
poate ,ciobänita” dumneavoastră să comande patru 
gargui în acelaşi timp? Aveţi patru ,ciobänite”, nu-i aşa? 

— Nu, dar unul din aceste animale îndeplineşte 
funcţia de squadron-leader. Actionând asupra lui, 
acţionează automat şi asupra celorlalte. N-am să vă 
spun despre care este vorba. De altfel, sunt greu de 
deosebit, iar „ciobăniţa” are întotdeauna grijă să 
amestece turma când suntem întorşi cu spatele. 

— În regulă, capitulă Mathias, înainte de a-mi 
pronunţa verdictul, mi-ar trebui eşantioane de carapace 
şi câteva picături de suc digestiv. Vreau să mă asigur că 
atacă într-adevăr toate materialele rezistente. 


— Imposibil. Niciun secret de fabricaţie nu poate 
trece de limitele acestei incinte. În plus, n-aţi putea 
transporta sucurile disociatoare decât într-un säculet 
confecţionat din algă refractară, ceea ce ar însemna să 
vă furnizăm formula materialului  gastro-rezistent 
utilizat pentru protecţia casetelor. Dacă insistaţi, vom 
contacta o altă companie de asigurări. 

Sarah se agită. 

— Nu vă nelinistiti! interveni ea. Căutăm doar să ne 
facem meseria. 

— Ştiu, dar nu e cazul să vă ambalati prea mult! i-o 
tăie sec directorul. Ne vedem siliţi să semnăm un 
contract de asigurare deoarece aşa ne obligă legea. De 
fapt, suntem convinşi că nu ne paşte niciun pericol. 
Sistemul nostru de protecţie este perfect. Nimeni nu se 
poate strecura aici. „Ciobăniţa” deţine în memorie 
amprentele vocale ale persoanelor acreditate, fiind 
capabilă să depisteze orice imitație, oricât de iscusită ar 
fi. În plus, un seif nu poate fi deschis decât când formula 
de apel e pronunţată simultan de către bancher şi de 
proprietarul comorii. Am pus la punct un adevărat 
labirint de obstacole insurmontabile. Dacă se comite o 
singură eroare, fiarele trec direct la atac. Nu prea văd 
cine s-ar aventura într-o asemenea capcană! 

Sarah îşi înclină capul, făcând eforturi vizibile ca să 
nu-l pună la punct pe încrezutul personaj. 

— Vizita a luat sfârşit! anunţă directorul B.D.S. E 
timpul să urcăm. Vom discuta celelalte amănunte în 
biroul meu. 

— Când vor înghiţi seifurile prada ce le este 
destinată? întrebă Mathias. 

— În acelaşi minut în care vom fi semnat acest 
contract. E un preambul legal pe care, din nefericire, 
trebuie să-l  respectăm. De fapt, compania 
dumneavoastră nu-şi asumă niciun risc. În mod normal, 
n-ar trebui să achităm decât o primă derizorie! 

Mathias îşi înfundă mâinile în buzunare. Suficienta 


omuletului începea să-i înfierbânte urechile. 

Micul grup reveni la ascensor. Fanning ascultă distrat 
discuţiile juridice care urmară. Imaginile înregistrate în 
criptă i se învârteau prin creier într-un ritm accelerat. 
Revedea pachidermele, fetiţa fără suflet, trapa metalică 
a depozitului de bombe. Niciodată nu mai întâlnise un 
asemenea dispozitiv. Se părea că B.D.S.-ul prevăzuse 
totul. Pătrunderea în criptă ar fi echivalat pur şi simplu 
cu o sinucidere. 

Se părea... Formula îi răsuna în craniu ca un ecou ce 
refuză să se stingă. Şi, independent de voinţa sa, un glas 
interior îi murmura că exista o falie în acea întreagă 
desfăşurare de forţe. O fisură minimă, dar care putea 
compromite tot edificiul. 

„E o idioţenie!”, mârâi el în sinea sa. „Nu există niciun 
risc. NICIUNUL.” 

Parlamentările luară sfârşit după o oră. Sarah îşi 
strânse hârtiile şi se despărţi de antipaticul director. 
Mathias o urmă. Când ajunseră la baza turnului, femeia 
lăsă să-i scape un oftat şi se răsuci spre poliţist. 

— Ei, ce părere ai? E o fortăreață, nu? 

— Aş zice mai curând că seamănă cu un castel pentru 
filme de groază. O  copilă zombi, monştri, 
bombardamente la ore fixe. Cu excepţia unor kamikaze, 
nu văd cine ar putea încerca o spargere în peisajul ăla 
de iad! Semnează-ţi contractul şi grăbeşte-te să uiţi acel 
coşmar! 

Pronuntând aceste cuvinte, era conştient că minte. 
Era o impresie difuză pe care nu reuşea să şi-o explice. 
Dar ştia deja că spiritul său înregistrase un defect în 
procesul defensiv al B.D.S. 

Odinioară, când lucra la anchetele criminalistice, 
creierul său proceda la fel, colaţionând şi analizând 
informaţiile aproape fără ca el să-şi dea seama... 
Mathias învățase să utilizeze acest curios procedeu de 
inducţie, aşteptând calm ca soluţia să iasă singură la 
iveală. Aceasta se putea manifesta sub forma unui vis 


sau a unei imagini cvasi-halucinatorii. 

Sarah se întorcea la sediul companiei, aşa că îi 
propuse să-l ducă până-n centrul oraşului. El o refuză, 
pretinzând că preferă să meargă pe jos, ca să se mai 
aerisească puţin. 

După ce rămase singur, Mathias se plimbă vreme 
îndelungată, fără să vadă pe unde calcă. Spectacolul din 
criptă îi defila necontenit prin minte ca un film montat în 
buclă: monstrii, fetiţa zombi, lansatorul de bombe... Nu 
ştia ce sens avea o asemenea încăpățânare. 

„Ai să-ţi capeti procentajul. Ţi-ai dat avizul, acum poţi 
uita tot ce ai văzut!”, se mustra el. „E o afacere clasată!” 

Curând începură să-l doară picioarele şi capul. Îşi 
dădu seama că mersese ca o brută, traversând jumătate 
din oraş în pas de marş. Epuizat, intră într-un restaurant 
unde încă se mai servea carne adevărată. În general, 
gastronomii ocoleau aceste unităţi, datorită originii 
îndoielnice a tocänitelor incluse în meniu. Se zvonea că 
bucătarii din acele unităţi foloseau fără nicio jenă carne 
de pisici şi de câini pentru a-şi asorta felurile de 
mâncare. Lui Mathias puţin îi păsa, prefera să mănânce 
friptură de câine autentic decât pui de sinteză în 
constantă regenerare! 

Se instală aproape de galantar. Se gândea la Patricia. 
Nu îndrăznea să-i anunţe viitoarea concediere şi 
consecinţele judiciare pe care, probabil, urma să le 
suporte. Ce-avea să se întâmple cu ea dacă era 
condamnat la şase luni de închisoare? Şi-o imagina 
ducându-se să se prostitueze pentru a-şi plăti în rate 
scafandrul de protecţie urbană... 

Patricia era pe cale să-şi piardă minţile, la fel ca două 
treimi din locuitorii oraşului. Mathias se pomeni visând 
la ceea ce-i spusese Sarah Muraille în privinţa ţărilor 
subdezvoltate, pe care unii le considerau adevărate 
paradisuri, rupte total de infernul tehnologic al oraşelor 
moderne. 

Un zgomot de sticlă spartă îl făcu să tresară. Geamul 


zburase în mii de cioburi şi frânturi tăioase erau 
presărate pe jos. Fanning se ridică în picioare. De 
cealaltă parte a galantarului sfărâmat îl zări pe Armless. 
Acesta lovi din nou cu capul în vitrină, desăvârşindu-şi 
opera, iar Mathias fu împroşcat cu cioburi de sticlă. Pe 
trotuar, Cască-de-os rânjea şi-şi agita grotesc cioturile. 
— Te-ai ars, puisor! rânji mutilatul cu o strâmbătură 
oribilă. Într-o lună o să dormi la zdup şi prietenii mei o 
să aibă grijă să-ţi vină de hac. In timpu-ăsta, io o să mă 
ocup de gagica ta... Are craci mişto, din câte am auzit...! 
Inainte ca Mathias să fi putut schiţa un gest, ciungul 
sări înapoi, pierzându-se apoi în mulţime. Fanning îşi 
lăsă şervetul să cadă. Dintr-odată, îi trecuse foamea. 


CAPITOLUL VI 


Carapacea monstrului zgâria pereții criptei, 
fărâmiţând pietrele cu un zgomot asemănător celui 
produs de un cutremur de pământ. Platoşa osoasă părea 
tăiată ea însăşi din cea mai dură rocă. O piatră 
concepută pentru a măcina zidurile fortărețelor, pentru 
a traversa spaţiul fără a suferi de pe urma frecării cu 
aerul. O simteai capabilă să coboare pantele unei 
veşnice avalanşe fără a se toci sau a-şi pierde ceva din 


asperităţi. Fiara se învârtea în cerc prin subsolul băncii, 
dând lovituri cu capul în fundaţiile clădirii. lar aceste 
şocuri surde se repercutau până în înaltul construcţiei, 
făcând să tremure antenele de televiziune instalate pe 
acoperiş. La etajele superioare, locatarii se chirceau din 
ce în ce mai mult, cu fiecare vibraţie. Lingurile şi 
furculitele zăngăneau pe fundul sertarelor, lustrele 
oscilau, parchetele trepidau gemând. Tot turnul fremăta 
de nerăbdarea bestiei. Cu toţii ştiau că în acea noapte 
trebuiau să doarmă în mijlocul cutremurului general, al 
acestei fibrilaţii a pereţilor şi plafoanelor, dar se 
prefăceau că nu observă nimic, „ca să nu se sperie 
copiii”. Erau însă siguri că se va găsi un puşti care să 
întrebe cu glas pitigäiat: 

— Auzi, mămico, de ce se mişcă casa? lar fuge 
dragonul din pivniţă după fetiţă, ca s-o mănânce? 

Atunci mamele îşi strângeau pruncii la sân, 
murmurând vorbe incoerente ce aveau menirea să 
alunge frica. Atunci taţii blestemau încă o dată B.D.S.-ul, 
aprinzându-şi nervoşi o ţigară. Clădirea nu mai era 
decât un donjon ridicat deasupra catacombelor unei 
cumplite hrube, un turn balastat la temelie de o stivă de 
bombe şi stând în echilibru pe balonul găunos al unei 
cariere locuite de monştri. Din ce în ce mai des 
izbucneau scene de familie. O femeie se aruncă asupra 
soţului ei, lovindu-l cu pumnii în piept. 

— Trebuie să ne mutăm! urla ea. Nu se mai poate trăi 
aici! Ascultă zgomotul! Aud zăngănitul furculitelor în 
sertarul cu tacâmuri, clinchetul ciucurilor lustrei care se 
ciocnesc, şi mai există şi chestia aia din fundul 
pământului, care se plimbă ca o fiară în cuşcă! Trebuie 
să plecăm, pricepi? Într-o zi o să se sature de-atâta 
aşteptat şi O SA IASA! Vrei să fim aici când se va 
întâmpla asta? 

In criptă, garguiul îşi deschidea încet botul reptilian. 
Şi această căscare bruscă amintea de fisura unei plăci 
tectonice frânte de un cutremur. Botul i se preschimba 


deodată în cavernă vie, în crevasă umedă, într-un 
concert de clipoceli. Fetiţa cu ochi goliti de expresie 
escalada atunci tunelul elastic al tubului digestiv. leşea 
brusc din fundul gâtlejului, încleiată de secretii, 
umblând în patru labe pe salteaua limbii grase cu 
papilele ridicate. Goală, cu trupul muiat în salivă, 
înainta spre bariera dinţilor fără a manifesta nici cea 
mai mică teamă. Locuia în fiară, la fel cum alte fiare pot 
locui în om. Parazit minuscul, ea domnea peste imperiul 
organic al acelei maşinării de distrugere şi oroare. Era 
comandantul de bord al unui vehicul făcut din carne şi 
umori. Trăia în centrul unui motor, aidoma unui mecanic 
ce locuieşte în inima unei chiulase. Din când în când, ac- 
tiva o glandă, răsucea un nerv pentru a determina 
pachidermul să se mişte şi a-l feri de anchiloză. Se 
distra de mersul lui greoi ce făcea să se cutremure solul. 
li ordona să caşte, aşa cum i se ordonă unui submarin să 
iasă la suprafaţă. Atunci urca din nou spre lumină, 
târându-se prin traiectele lipicioase ale măruntaielor şi 
se lungea pe limba fiarei ca şi cum s-ar fi tolănit pe o 
plajă. Privea cripta, rezemându-şi coatele de colții 
monstrului ca de o balustradă. Contempla universul 
limitat al carierei şi visa la spaţii infinite. Căldura ce 
urca din stomacul animalului îi mângâia fesele şi spatele 
gol cu o duhoare de viscere. In jurul ei, mirosea a 
măcelărie, a mate revărsate din pântec de o lovitură 
ucigaşă de cuţit. Mirosea a intimitate organică şi a 
ascunziş secret. Dar fetiţa nu simţea niciun dezgust. În- 
genunchea leneşă pe limba garguiului, în timp ce 
carapacea dorsală a acestuia sfărâma stâncile carierei. 
Câteodată, când plictiseala stârnea în ea pulsiuni rele, 
constrângea animalul să dea lovituri cu capul în pereţi, 
aşa, ca să-i zguduie, ca să se clatine turnul... Jubila 
gândindu-se la cei de la etajele superioare, la frica lor 
dementă. Şi-i închipuia stând cu urechea ciulită, lipită 
de ziduri, numărând ecourile ce urcau din adâncuri. 
Bum... Bum... 


Monstrul transformat în berbec ce lovea stânca, 
zgâlţâind trotuarelor, făcând să vibreze stâlpii şi să 
tremure vitrinele. 

Bum... Bum... 

Într-o zi, la sfârşitul unei dupä-amiezi mai 
interminabile decât celelalte, avea să declanşeze un 
cutremur de pământ, pentru simpla ei plăcere, pentru a 
asculta zgomotul pe care-l va face imobilul năruindu-se. 
Credeau cu toţii că n-avea suflet, că în creierul ei nu se 
afla decât un pumn de reflexe condiţionate cu grijă... Se 
înşelau însă amarnic. Ea gândea încet, cu o amorţeală 
cauzată de lipsa de obisnuintä, e drept, dar gândea. 
Simţea... lucruri. Vibratii intense, mişcări nestăpânite ce 
o făceau să fie tristă sau rea, în funcţie de oră. 

Uneori se întreba dacă, după chipul şi asemănarea 
garguiului, nu era şi ea locuită de un parazit, o fiinţă 
mai mică, al cărei rol ar fi fost s-o manipuleze, 
răsucindu-i nervii sau apăsând-o pe glande. Ar fi fost 
logic, nu? Ideea asta o obseda de zile-ntregi. Deschidea 
gura şi-o explora pe dinăuntru cu vârful arătătorului 
pentru a încerca să surprindă creatura ieşită să ia aer 
curat. Ea locuia garguiul, cineva o locuia pe ea... Acest 
parazit era, poate, la rândul lui, gazda altui „condu- 
cător” mai mic... De unde să ştie? Întotdeauna, în acest 
punct al reflectiei o apucau ametelile. In acelaşi fel, 
cripta, acea lume teribil de limitată, se deschidea poate 
spre un univers de încapsulări infinite. În definitiv, cine 
pe cine manipula? Parazitul parazitului parazitului 
parazitului para...! 

La ce nivel de profunzime se situa deci începutul 
lanţului? Fără îndoială, nu făcea decât să se supună unui 
gnom găzduit în interiorul propriului stomac, tot aşa 
cum garguiul răspundea solicitărilor sale. Nu era decât 
o marionetă ce acţiona o altă marionetă... 

Toate acestea erau extrem de complicate. Prea 
complicate pentru creierul ei neantrenat. Intr-o zi, când 
va fi reuşit să deprindă obiceiul de a medita, va încerca 


să lămurească lucrurile... Pe moment însă nu-şi putea 
solicita creierul mai mult de-o oră pe zi fără a îndura 
nişte migrene groaznice. Nu-şi permitea o existenţă 
interioară decât pe durata scurtelor recreatii pe care şi 
le acorda în botul monstrului. Acolo, rezemată cu coa- 
tele de balustrada coltilor sclipitori, se antrena să pună 
în mişcare lucrul acela cenuşiu pe care i-l fixaseră în 
craniu. Cel mai adesea era extrem de dificil, căci 
circumvoluţiunile acelei materii cleioase semănau mai 
mult cu coridoarele unui labirint pustiu decât cu 
meandrele unui creier activ. 

Fetiţa ezita să păşească mai departe. Sonticäia în 
pragul conştiinţei ei, ca un tânc înfricoşat la gura unei 
imense caverne pline de ecouri. Vidul o speria. Se 
întreba dacă, într-o bună zi, va fi capabilă să urle atât de 
tare pentru a umple tot spaţiul acelui dom părăsit cu 
strigătul ei. 


Îşi amintea perfect de „naşterea” ei în laboratoarele 
Mikofsky. Fete aplecate deasupra cuvei unde începea să 
palpite, morman de gelatină protoplasmică fără a i se fi 
dat încă nicio formă definitivă. Avea ochi, un creier, dar 
nu şi corp. Aceste organe de înregistrare pluteau în 
profunzimea masei celulare în curs de formare, captând 
deja imagini, încercând cu disperare să le eticheteze. 
Vocile se gravaseră în ea ca pe o pistă magnetică, şi 
abia mult mai târziu putuse da un sens frânturilor de 
dialog stocate într-unul dintre sertarele aşa-zisei sale 
memorii. 


— Dacă am face un personaj de bandă desenată? 
spunea un tip masiv şi neras, cu bluza albă împânzită de 
pete. Ar fi nostim, nu? Livrăm fiarele împreună cu un 
omulet caraghios, care le-ar atenua aspectul oribil. Mie 
mi se pare o idee bună. 

— Comercialii nici nu vor s-audă, replicase atunci un 
om chel cu buza superioară împovărată de o enormă 


mustață neagră. Se tem că o cheie în formă de Mickey 
Mouse ar dăuna seriozitätii operaţiunii. Fabricăm 
seifuri, nu puşculițe pentru puştani! 

— Okay. Atunci ce vor? Un monstru şi mai hidos decât 
ăştia? 

— Nu, sunt şi eu de acord cu ideea unui contrast care 
să îndulcească lucrurile. Ceva plăcut ochiului. 

Discutaseră astfel o veşnicie. Unii propuneau un 
animal — o maimuţă, de exemplu —, alţii se gândeau la 
un umanoid stilizat, cu aspect linistitor. 

— Nu, tranşase problema o femeie cu ochelari enormi, 
în niciun caz personaje din desenele animate! Ne-ar lua 
drept nişte bufoni. De ce nu o fetiță? Ceva care să se 
afle la mijloc între sirenă şi elf. Drägutä la privit, dar un 
pic ireală. 

Toţi se aplecaseră spre vasul cu gelatină vie. 

— Crezi că biftecul ăsta gânditor se poate transforma 
în ceva plăcut la vedere? mârâise unul dintre bărbaţi cu 
o grimasă rea. 

— Eşti un nesimtit! protestase femeia. Vorbeşti despre 
un organism pe care tocmai l-am făcut să se nască. 

— Deja cazi în capcana romantismului! vocifera 
bărbatul. L-am fabricat, nu l-am făcut să se nască. E la 
fel ca şi cum ai fi construit un motor cu ţevi de carne şi 
nituri din cartilagiu. Nici măcar un biftec gânditor nu e, 
e un ordinator meşterit cu carne! Comedia asta e 
complet lipsită de afectivitate. 


Fetiţa asculta în repetate rânduri aceste înregistrări 
aşa cum ai răsfoi un vechi album de fotografii. Capul ei 
era un hangar încărcat de mobile cu sertarele goale. 
Fusese învățată să execute gesturi, să adopte anumite 
atitudini. 1 se planificase viaţa în funcţie de rolul pe care 
urma să-l joace în burta fiarei, dar asta lăsa destule 
dulapuri neocupate, multe căsuțe albe, alveole virgine... 

Înlăuntrul ei exista o poftă monstruoasă, o exigentä 
căreia nu ştia ce anume să-i dea. Un vârtej îi agita 


centrul craniului, un turbion ce aspira vidul. Ghicea că-i 
scăpa ceva fundamental, ceva pe care CEILALŢI îl 
posedau. Era invidioasă pe ei, ea, ordinatorul de carne. 
li... detesta. Acest sentiment îi ţinea de cald, căci 
constituia o dovadă a capacităţii ei afective. Si-l cultiva 
cu grijă, întreţinându-l ca pe o flacără rară, temându-se 
să nu-l vadă dispărând sau atenuându-se. Ea exista prin 
ură, şi asta-i ajungea. Când îngreunarea mintală îi lua în 
stăpânire spiritul, când se simţea redevenind o maşină şi 
capul i se umplea de un zgomot confuz, asculta din nou 
înregistrările conversaţiilor premergătoare „naşterii” ei, 
absorbind cu nesat disprețul conţinut în fiecare cuvânt: 
Biftec gânditor... Maşină de carne... Chestia asta... 
Comedia asta... 

Astăzi exista în ciuda lor, independentă de ei! Nu-i 
trebuia decât timp! 

Timpul de-a învăţa să se slujească de bulgărele 

cenuşiu pe care i-l îndesaseră în cap. lar pentru asta 
trebuia să se menţină în viaţă, să păzească scânteia de 
sentiment ce pâlpâia în ea. Ştia că dacă acel licurici s-ar 
stinge, avea să piardă orice şansă de a-şi depăşi condiţia 
de maldăr de gelatină protoplasmică. 
_ Trebuia să-i urască, în fiecare clipă, în fiece minut. 
Într-o zi, avea să descopere la ce servea acest sentiment 
care palpita în ea şi o ajuta să se smulgă din 
somnambulismul căruia îi fusese predestinată. 

Făptura aştepta, tupilată în pântecul fiarei, chircită 
peste sine însăşi, sugându-şi degetul pentru a semăna 
cu o fetiţă adevărată. Şi lucrul acela creştea într-însa. O 
flacără roşie care lumina hangarul gol al spiritului ei. 
Într-o zi le va dovedi... 

Fetiţa cu ochii goi se lăsă să alunece pe limba 
monstrului pentru a ajunge în fundul beregatei. Saliva 
fiarei înlesnea coborârea şi căzu aproape de îndată în 
tunelul esofagului. Glandele ei olfactive o făceau imună 
la înfiorătoarea duhoare ce domnea în labirintul visceral 
al garguiului. Goni pe toboganul tunelului, în mijlocul 


bältoacelor de salivă. Monstrul închise fălcile, 
transmițând un ecou surd prin fiecare os al scheletului 
ei. 


KKK 


Mathias o privea pe Patricia dormind în mijlocul 
cataloagelor mototolite. Din ajun, i se învârtea în cap o 
idee plină de răutate. O idee împrumutând numele lui 
Cornelius Vladewsky. Între timp, se înnoptase, iar 
numele continua să-i alerge în cerc prin cuget: 
Vladewsky... Vladewsky... 

Mathias stătea aşezat pe o saltea pusă direct pe 
podea. Neoanele luminau talmes-balmes-ul din cameră, 
cu străfulgerări albăstrii. Fanning îşi privea fix tubul 
moale al sexului. Poate-ar fi fost mai bine să se arunce 
peste tânăra femeie pentru a uita ceea ce clocea 
încetişor înlăuntrul lui... Poate că ar fi trebuit s-o 
tintuiascä, prin împingeri puternice ale şalelor, pe 
somiera ce ţinea loc de pat... Numai că Patricia dormea 
somnul gretos pe care-l provoacă narcoticele. Iar ideea 
se învârtea în teasta lui Fanning ca un vultur descriind 
cercuri din ce în ce mai strânse. 

Se ridică şi începu să-şi îmbrace veşmintele de 
predicator. Stofele lunecau greu pe pielea sa umedă de 
transpiratie. Se încălţă clătinându-se şi ieşi din apar- 
tament ca un hoţ. 

De îndată ce se văzu în stradă, o luă la fugă. Alerga ca 
să nu urle. Tensiunea nervoasă îi umfla pieptul cu un 
preaplin de vapori anunțând explozia. Se afundă sub 
arcade, dând din braţe ca să-şi ţină echilibrul. Derbedeii 
ce se învârteau pe-acolo o luară la sănătoasa văzându-l, 
convinşi că zăriseră un vârcolac în plină transformare. 
Mathias se prăbuşi în capătul bulevardului, cu spume la 
gură. Încercă să-şi răcorească fruntea pe marmura unui 
monument închinat morţilor, dar avea o asemenea febră 


încât încălzi lespedea. 

Putin mai încolo, o Unitate de Justiţie Autonomă 
urmărea doi hoţi pe motocicletă. Pilotul mergea în zig- 
zag printre coloanele arcadelor, pentru a scăpa de 
cleştele articulat al tancului mobil, dar braţul de oţel nu 
lua în seamă aceste tertipuri şi se năpustea pe 
scurtături, zdrobind trunchiurile stâlpilor şi spărgând 
vitrinele. Când şenilele trecură huruind la câţiva 
centimetri de faţa lui, Mathias se ghemui lângă 
monument. Strada desfundată împrăştia solzi scämosi. 
Blindatul nebun sughita răspândind un miros de ulei 
cald. Articulațiile braţului de intervenţie scrâşneau la 
fiecare mişcare, iar fălcile clestelui cläntäneau ca nişte 
foarfeci, muşcând fără discernământ trotuarele sau 
maşinile staționate. 

După câteva clipe, Mathias se ridică şi se năpusti pe o 
străduţă lăturalnică. Simplul fapt de a fugi îl desemna ca 
pe o virtuală ţintă, dar nu se putea abtine. In cele din 
urmă, se opri gâfâind în holul unui imobil lepros. O cutie 
de scrisori turtită anunţa cu litere pe jumătate şterse: 


Cornelius VLADEWSKY. Etaj 2. 


Fanning se agăţă de balustradă şi urcă greoi panta 
scărilor scârtâitoare. La etajul doi dădu peste o uşă 
blindată ce se întredeschise automat la apropierea lui. 

— Te-am văzut pe geam când ai sosit, rosti un glas 
gâjâit din interiorul apartamentului. Intră şi ia un 
ciocan... 

Mathias se strecură prin crăpătura panoului de oţel. 
Un bărbat slab, descărnat, stătea în patru labe în 
mijlocul unui covor ros până la urzeală. Era în slip şi 
tricou de corp, ca un om care tocmai a sărit din pat. 
Părul lung şi cărunt îi atârna în faţă, mascându-i 
trăsăturile scobite. Bărbatul ţinea un ciocan şi părea 
ocupat să pândească ceva ascuns sub un bufet. 

— Scârboşeniile astea se înmulţesc, mormăi el în loc 


de salut. Mai rău ca gândacii sau ploşniţele... Ar fi 
trebuit să fiu mai prudent... 

Fanning se lăsă să cadă pe un scaun. Apartamentul 
semăna mai mult cu un laborator decât cu o locuinţă. 
Acvarii cu gelatină protoplasmică umpleau tot locul. 
Cornelius Vladewsky amplasase cam peste tot cuve 
emailate pline cu o dulceaţă vie, alimentându-se din 
butelii mari cu glucoză agätate pe stative. În centrul 
încăperii se afla un pat de campanie cu cearşafuri 
îngălbenite. 

— Cu ce te ocupi, de când te-au pus pe liber de la 
laboratoarele Mikofsky? întrebă Mathias, încercând să-şi 
potolească bătăile dezordonate ale inimi. 

— Lucrez pentru albumele de bandă desenată, 
bodogăni Cornélius. Fabric personaje din gelatină 
protoplasmică după schiţele pe care le primesc prin 
poştă. Mesteresc şoricei care sar prin aer, rate care 
zâmbesc, vaci care dansează... N-ai răsfoit niciodată 
vreuna din revistele astea pentru cretini? 

— Ba da. Credeam însă că sunt concepute în ateliere 
aseptice... 

— Faci bancuri? Ar costa prea scump. Ni se 
furnizează gelatina, asta-i tot. Noi trebuie să ne 
descurcăm pentru a o transforma în imagini mişcătoare. 
In plus, trebuie să fie parfumate şi să aibă gust bun! 

Cornelius îşi prăvăli ciocanul peste o formă minusculă 
ce se târa pe covor. Mathias avu timp să distingă un fel 
de leu împopoţonat cu cască colonială şi chiloti roşii. 
Bucata de gelatină explodă sub impactul ciocanului. 
Şocul stârni din ascunzători alţi lei gătiţi la fel, care 
începură să se ascundă în crăpăturile parchetului. Se 
risipeau ca insectele nocturne surprinse de lumină. 
Cornelius îi urmărea dând cu ciocanul în podea. 

Fanning simţi că fierbe de nerăbdare. 

— Opreşte-te! urlă el. Ce faci, pentru Dumnezeu? 

— E greşeala mea, gemu omul cu păr sur. Pentru a 
câştiga timp, am vrut să pun la punct o formă de 


protoplasmă ce se reproduce prin sciziune, ceea ce m-ar 
scuti să compun de două sute de ori acelaşi personaj, 
înţelegi? Necazul e că nu mai reuşesc să le-mpiedic să 
se reproducă. Sunt literalmente invadat de eroul unei 
benzi desenate complet idioate: Fanouk, leul 
explorator... Sunt peste tot, în fiecare fisură, după 
mobile. De cum sting lumina, o iau la fugă prin 
apartament şi se urcă pe mine. 

— Se reproduc? 

— Da. Scindându-se pe mijloc, ca amibele. La început 
era practic, câştigam o grămadă de timp. Indivizii mă 
plăteau ca să compun o sută cincizeci de Fanouki 
trăgând cu revolverul. Eu nu făceam decât unul, iar 
următorii se fabricau de la sine... Dar, de la o vreme, au 
început să dea pe dinafară. Ascultă, mai bine ia un 
ciocan şi ajută-mă! 

Mathias se supuse. Un leu mic se târa aproape de 
pantoful său stâng. Il strivi. Personajul explodă pe dată, 
preschimbându-se într-un scuipat lipicios şi incolor. 

— E adevărat c-o să înfunzi puşcăria? murmură dintr- 
odată Cornelius cu un glas ciudat de şuierător. 

Fanning fremäta. Bătrânul nebun continua să 
fugărească animalele de gelatină pe întinderea covorului 
peticit. 

— Ştiu de ce te afli aici, continuă el, fără a-şi privi 
interlocutorul. Nu-i prea complicat de ghicit. Am să-ţi 
spun ceea ce vrei să auzi: FĂ-O! 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre spargere! Îţi spun eu: fă-o! 

— Eşti ticnit! 

— lar tu, ipocrit. Ştiu că laboratoarele lui Papa 
Mikofsky au livrat patru seifuri vii la B.D.S. Mi s-a mai 
povestit şi că ai fost să „expertizezi” lădoaiele alea împu- 
tite... Aşa se nasc întotdeauna ideile. Ti-o repet: fă-o! Ai 
venit ca să-ţi vorbesc despre gargui, nu? 

Mathias se ridică în picioare. Sudoarea i se prelingea 
pe frunte, revărsându-se peste sprâncene. Începu să 


măsoare în zig-zag încăperea, printre cuvele cu 
protoplasmă. Paşii săi furioşi făceau să se clatine 
baloanele cu glucoză agätate în cârligele lor. Într-un 
târziu, se opri. Douăzeci-treizeci de Fanouki fojgăiau pe 
masă, rontäind un cotor de măr şi nişte firimituri de 
brânză. 

— Nu-ţi bate capul cu problemele de conştiinţă, îl 
sfătui Cornelius, băgându-şi o mână în slip ca să se 
scarpine la testicule. Dacă respecţi regula jocului, te-ai 
fript. Vei sfârşi la ocnă, iar Cască-de-os o să-ţi transfere 
gagica în cine ştie ce bordel. Cu ce găseşti în seifurile 
Băncii de Depuneri Speciale, poţi să-ţi cumperi jumătate 
din Pământ. 

— Ăsta-i delir! bâigui Fanning. Nimeni nu poate da o 
asemenea lovitură! Ar fi o adevărată sinucidere... 

Cornelius izbucni într-un râs astmatic care făcu să-i 
fluiere bronhiile pline de zgură. 

— Nu face pe mironosita! rânji el. Dacă eşti aici 
înseamnă că ai deja o idee, nu-i aşa? Ai rumegat şi-n cap 
ti s-a aprins un beculet. Ai găsit mijlocul de-a băga mâna 
în chiloţii B.D.S.-ului, sunt sigur. Dă pe gură! 

Mathias îşi şterse fruntea cu reverul mânecii. Ezita. 
Cornelius Vladewsky fusese deja dat afară de la 
laboratoarele Mikofsky pentru că se interesase prea 
îndeaproape de sistemul seifurilor vii. Se murmura chiar 
că imaginase un anumit număr de „antidoturi”, punând 
în pericol fiabilitatea cuferelor de sinteză. O asemenea 
crimă nu putea fi trecută cu vederea. 

— Prima problemă! atacă el. Cum ai face ca să 
pătrunzi în bancă? Fără îndoială, holurile, birourile şi 
ascensoarele sunt sub supraveghere electronică. Intra- 
rea prin efractie în localurile B.D.S. ar declanşa 
instantaneu zece semnale de alarmă. Or, nu ţi-e 
necunoscut faptul că acel sector e trecut sub controlul 
mai multor Unităţi de Justiţie Autonomă. Ai fi reperat şi 
prins înainte de-a fi apucat să te strecori în liftul ce 
coboară la criptă... 


Fanning înclină capul. 

— Ştiu. Mă gândeam însă să pătrund în local într- 
ascuns, prin fereastra de la căcăstoare sau ceva 
asemănător. Cred că există un vicleşug ca să te furişezi 
fără riscuri în subsolurile băncii. 

— A, da? Haide, ador istoriile de genul ăsta, 
povesteşte! Ştii că toată suprafaţa planşeului e echipată 
cu detectoare de greutate şi că fasciculele electronice 
baleiază spaţiul localurilor pentru a repera cea mai mică 
variaţie volumetrică? 

— Da, mormăi Mathias, dar îţi repet: nu se pune 
problema să intru prin efractie. Am să fiu livrat. 

— Livrat? 

Cornelius tresärise. Astfel dichisit — în slip, cu 
ciocanul în mână — oferea o imagine vrednică de milă. 

— Ştii cum sunt hrăniţi monştrii ăia? reluă Fanning. 

— Cu descărcări energetice. 

— Exact. Această energie o obţin bombardând cripta. 

— Aşa, şi? 

— Şi fără îndoială că nu ascultă bombele pe care le 
cumpără de la arsenal. Cineva care s-ar ascunde în 
interiorul uneia dintre ele ar fi automat coborât în 
interiorul depozitului şi n-ar avea decât să aştepte cu 
răbdare până-i vine rândul să fie aruncat fiarelor. 

— Stai-aşa! Aşteaptă! Şi cum ar supravieţui tipul de 
pe urma unei căderi de patruzeci de metri? Crezi că se 
poate sări din înaltul unei trape de bombardament 
ajungând pe sol printr-o simplă rostogolire? Sau contezi 
pe o paraşută? 

— Nu. Voi cobori odată cu bomba. Mai înainte însă mă 
voi fi echipat într-un scafandru de protecţie urbană. Un 
scafandru dotat cu compensator de şocuri şi capabil să 
reziste la cele mai mari solicitări. 

Cornelius se scărpină în barbă. 

— Fir-ar să fie, şopti el, ar trebui să-ţi cadă în mână 
un super-model. O armură de prima calitate. Presupun 
că pe urmă ai să te laşi înghiţit de unul din gargui? 


— Da. Voi cobori în stomacul său şi mă voi instala în 
peştera lui Ali Baba, în mijlocul casetelor pline cu aur, 
aşteptând să se facă ziuă. Când se vor dezactiva 
sistemele de securitate, am să ies din animal prin 
sfincterul anal şi am să iau ascensorul. Mă pricep destul 
de bine la electronică ca să reuşesc să şuntez circuitul şi 
să urc până la parter. În final, nu-mi va mai rămâne 
decât să mă amestec printre angajaţi şi clienţi. Le-am 
studiat planurile. Au o asemenea încredere în jivinele 
alea încât n-au prevăzut ipoteza că cineva ar putea urca 
din criptă ziua în amiaza mare. Chiar directorul mi-a 
spus că ascensorul nu e protejat decât printr-un cod 
foarte banal. Se poate ieşi uşor din bancă, întrucât e 
practic imposibil să intri... cel puţin, aşa cred ei! 

— Aşteaptă! interveni Cornelius. În raţionamentul tău 
sunt multe lucruri care nu merg. Dacă te laşi înghiţit de 
bestie, vei fi digerat automat de către sucurile gastrice 
secretate de stomacul ei. Niciun scafandru, fie el cât de 
perfecţionat, nu va rezista agresiunii diastazelor mai 
mult de treizeci de minute. Nici nu se pune problema să 
aştepţi liniştit deschiderea foalelor ca să ieşi din 
ascunziş. La ora aia, scafandrul tău va fi complet 
dizolvat de substanţele corozive care-l vor impregna. 

Mathias clipi din ochi. 

— Dar credeam că armurile sunt invincibile... 

— Te laşi intoxicat de publicitate. Fiecare agresiune 
suportată scurtează durata de viaţă şi eficacitatea unei 
cuirase. Un scafandru e ca o coardă de alpinism: rezistă 
la o cădere, la două căderi, şi pe urmă... se rupe. În plus, 
aceste forme de protecţie au fost concepute pentru oră- 
seni, nu pentru combatanți. O armură purtată de un om 
normal nu încasează nici în zece existente ceea ce o vei 
sili tu să îndure într-o oră. Treaba asta trebuie să-ţi 
intre-n cap: de fiecare dată când o să înregistreze o 
nouă agresiune, se va „fragiliza” încă puţin. Pornind cu 
un scafandru foarte bun, ai şanse să rezişti maximum 
trei sferturi de oră. Cele mai rele sunt sucurile gastrice. 


Au să-ţi halească platoşa într-un timp record. Ai s-o vezi 
înmuindu-se, dizolvându-se, şi-ai să te pomenesti gol- 
golut în stomacul monstrului. Nu poţi aştepta momentul 
când au să debranşeze sistemele de securitate. La ce 
oră se efectuează bombardamentul nutritiv? 

— La miezul nopţii. 

— Nouă sau zece ore în burta unui gargui! E o 
demenţă! Nu, e imposibil! 

— Şi dacă aş ieşi cât mai repede posibil din monstru, 
încercând să fug către ascensor? M-aş ascunde într-o 
înfundătură, după ce m-aş descotorosi de scafandrul 
dizolvat. 

— Exclus! Fiara te va urmări, fără să te slăbească o 
clipă. N-ai s-o poţi ţine în şah până la ora deschiderii 
birourilor — n-are sens să-ţi faci iluzii. Şi-apoi, dacă 
trebuie să şuntezi închizătoarea electronică a liftului, vei 
fi nevoit să te expui cel puţin zece minute, iar ea va avea 
tot timpul să te devoreze. Dacă nu mai porţi cuirasa, de 
astă dată nu vei mai avea ocazia să te strecori prin 
gaura curului! O să fii digerat în şaizeci de secunde! 
Planul tău nu merge! Schema cu bomba e genială, dar te 
împiedici la procedura de ieşire. 

— Vezi vreo soluţie? 

— Acţiunea sucurilor digestive nu poate fi întârziată. 
Ar trebui să poţi manipula animalul din interior, actio- 
nând asupra glandelor, ceea ce e foarte complicat. Ai 
cunoştinţe de fiziologie? 

— Oarecum. La ce te gândeşti? 

— La posibilitatea de a le provoca monştrilor o criză 
cardiacă. 

— O grenadă n-ar fi de ajuns? Dacă explodează în 
pântecele bestiei, cred că... 

— Nu! Porcăriile astea se hrănesc cu energie pură, 
ştii doar! Suflul grenadei tale ar fi de îndată digerat ca o 
acadea. Nu există decât o singură modalitate de a 
scăpa: să intervii direct asupra anatomiei animalului, 
imprimând glandelor formula care să-l ucidă ,natural”. 


— Dar sunt patru gargui... Dacă omor unul, celelalte 
tot acolo vor fi, încercând să mă muşte de cur! 

— Nu şi dacă ataci imediat monstrul care comandă 
turma. Odată cu moartea liderului, celelalte vor fi 
complet debusolate. Le va trebui o bună bucată de 
vreme ca să se reconstituie sub formă de clan, şi asta-ti 
va lăsa răgazul să-ţi faci bagajele. 

— Eşti sigur de teoria asta? 

— Pe cât de sigur poţi fi de orice teorie neverificată în 
practică. Tu vei avea posibilitatea s-o verifici! 

— Crezi că voi reuşi să-i provoc un infarct în mai puţin 
de treizeci de minute? 

— E posibil, dacă-ţi înveţi bine lecţia. 

— Dar cum să recunosc conducătorul turmei? 

— Nu-ţi face probleme! Intotdeauna şeful atacă 
primul. Nu-ţi rămâne decât să aştepţi până eşti 
înfulecat. 

Mathias măsură nervos apartamentul în lung şi în lat. 
Mirosul de gelatină protoplasmică îi provoca crampe la 
stomac. 

— Mai e un amănunt, remarcă el. În interiorul 
garguiului principal e creatura aia căreia i se zice 
„ciobăniţă”... Cum o să reacționeze când voi da eu 
buzna? 

— N-o să reacționeze nicicum. E o grămadă de carne 
fără inteligenţă, programată doar pentru a îndeplini un 
anumit număr de gesturi. Te va privi probabil cu gura 
căscată, ca o idioată-a-satului. Ceea ce vei face tu nu 
corespunde niciuneia dintre schemele implantate în 
creierul ei. Nu te ocupa de ea. Singura problemă reală e 
cum anume mă vei plăti pentru cursul de fiziologie pe 
care am să ţi-l predau. Vreau zece la sută din pradă. 
Merită! Nimeni nu te-ar putea instrui mai bine. E 
necesar să fi stat ani de zile în preajma cuferelor vii ca 
să le cunoşti geografia măruntaielor! 

— Cinci la sută, propuse Mathias. Eu îmi asum toate 
riscurile. 


— Okay! capitulă Cornelius. N-am ştiut niciodată să 
mă tocmesc. Mă duc să fierb nişte cafea. Inainte de 
toate însă eşti sigur cä-ti poţi procura un scafandru 
excelent de protecţie urbană? Îti trebuie neapărat unul 
de primă clasă, nu platoşă de bucătăreasă... 

— Se face, confirmă Fanning, am unul în vizor. 

Vladewsky reapăru peste câteva minute cu o enormă 
cafetieră aburindă şi două cesti. 

— E musai să-ţi reuşească lovitura! oftă el. E ultima 
noastră şansă de a fugi din ţara asta de rahat, înainte ca 
roboții să-nceapă să ne plimbe în lesă ca pe nişte câini. 

— Unde-ai să te duci? 

— În Africa sau în Indii... Acolo, încă mai poţi să te 
caci fără ca vreo maşină să vină imediat să-ţi ardă curul 
cu aerosol bactericid. 

Bătrânul turnă cafeaua în ceşti, apoi se duse lângă 
bibliotecă şi începu să cotrobăie prin rafturi. Deplasa 
cărţile gâfâind, ca şi cum ar fi fost cărămizi mari 
îngrămădite la nimereală. De fiecare dată când mişca un 
volum, un cârd de leişori exploratori se împrăştiau de-a 
lungul etajerelor. 

— Ascultă, spuse el, nu vreau să te amăgesc. N-am 
lucrat la proiectul garguilor, dar am compus destule 
animale sintetice ca să ştiu că fiziologia lor e aproape 
întotdeauna calchiatä după aceeaşi schemă. Există 
bineînţeles, o doză de risc. Băieţii din laboratoare au 
putut recurge la unele inovaţii. Oricum, a trecut un an 
de când m-au aruncat în stradă. Tu hotărăşti dacă 
accepti partea de înflorituri artistice din explicaţii... 

— N-am de ales, mârâi Fanning. Grăbeşte-te! 

Cornelius se apropie, cu braţele încărcate de cărţi, 
broşuri şi vederi în secţiune pe care le etală pe covor. 
Un peisaj de glande, nervi, vene invada pas cu pas 
planşeul. Bătrânul vorbea cu un glas monoton, de 
conferenţiar obosit. Degetele sale alergau pe traseul 
arterelor, indicând zonele strategice. Mathias avea 
impresia că studia un plan de metrou cu bifurcatii 


extraordinar de complexe. 

— Nu-i chiar aşa de complicat, comentă Cornelius. 
Pilotarea unui animal sintetic poate fi învățată într-un 
weekend. N-am să intru în amănunte: ca să simplificăm, 
imaginează-ţi că anatomia fiarei e un pian gigantic. Un 
pian din carne, ale cărui corzi sunt făcute din vene şi 
muşchi. Nervii sunt pe post de clape. Dacă ştii să apeşi 
la locul potrivit, vei obţine reacţia dorită. Trebuie să 
înveţi un anumit număr de acorduri fiziologice. Aceste 
acorduri guvernează garguiul, intervenind direct asupra 
secretiilor lui hormonale... 

Vocea lui Vladewsky torcea în urechile lui Fanning 
aidoma unui pisoi pe cale de a adormi. Arătătorul 
îngălbenit de nicotină fugea pe planşe şi planuri. 
Animale jupuite se succedau prin faţa ochilor, imunde 
rămăşiţe aruncate pe taraba unei titanice măcelării. 
Mathias lupta cu oboseala. Acum, că recunoscuse în faţa 
propriei conştiinţe dorinţa de a da o spargere, tensiunea 
nervoasă îl părăsise dintr-odată, lăsându-l moale, 
plutitor, ca un convalescent slăbit după o boală grea. 

Cornelius îl ghida printr-o arhitectură de carne 
maltratată, şuşotea, adoptând fără a-şi da seama 
atitudinea unui conspirator de operetă. Semnala nervii 
ascunsi sub grăsime: 

— Aici va trebui să sapi, insista el. Ciupind nervul, vei 
provoca o descărcare reflexă care... 

Pe măsură ce bătrânul avansa în prezentarea 
strategiei sale mortale, Fanning îşi dădea seama cât de 
dificilă era treaba la care se înhăma. 

— Toate astea o să le iei cu tine, să le studiezi serios, 
ca un elev care se pregăteşte pentru examen. Dacă ai 
nevoie de o explicaţie, mă găseşti aici. Repetă-ţi în gând 
că nu-i mai greu decât să conduci un camion mare sau 
un car de asalt. Singura deosebire e că, în cazul nostru, 
tabloul de bord e viu şi că nu vei dispune decât de 
treizeci de minute pentru a face balena aia să crape. 
Dacă cercetătorii din laborator au operat modificări 


fiziologice, va trebui să bâjbâi puţin... 

— Okay, oftă Mathias, îndeasă-mi toată literatura asta 
într-o geantă! Mă apuc să învăţ de mâine. Mai întâi însă 
trebuie să pun mâna pe scafandru. Fără el, n-are rost să 
mă aventurez acolo. 

— Vei jefui dugheana unui vânzător? Ai grijă, sunt 
supravegheate de Unităţile de Justiţie Autonomă... 

— Nu, am un alt mijloc. Cunosc o fată care are o 
cuirasă extrem de perfecționată pe care n-o foloseşte. 
Am să i-o iau cu împrumut pentru câteva zile. 

— Şi arsenalul, şi bombele? Te-ai gândit cum vei 
proceda? 

— Da. Cunosc bine dispozitivul de securitate. Ca 
sticlete, am avut dosarul în mâini. Din partea asta, nu 
voi întâmpina greutăţi. 

Se ridicară de pe scaune, rămânând faţă în faţă. 
Tăcerea devenise dintr-odată mai densă. Pe parchet, 
personajele protoplasmice mişunau şi se fofilau printre 
cărţile risipite. 

— Încă mai poţi renunţa, spuse blând Cornelius. Asta-i 
fraza rituală care se pronunţă în astfel de cazuri, nu? 

— Ştii bine că n-am de ales. De altfel, n-ai niciun chef 
s-o las baltă. 

— Aşa e, recunoscu bătrânul, începând să strângă 
documentaţia într-un sac de pânză. 

Când Fanning părăsi imobilul, bezna începea să se 
dizolve pe deasupra acoperişurilor. Se gândea la Sarah 
Muraille şi la povestea pe care i-o pregătise: 

„Înţelegi, e vorba de Patricia, nevastă-mea. E atinsă 
de sindromul ţestoasei, îi trebuie cu orice pret un 
scafandru. Dacă nu-i găsesc unul în patruzeci şi opt de 
ore, e-n stare să se sinucidă. E pe punctul să-şi piardă 
minţile. Împrumută-mi-l pe al dumitale... Nu rişti nimic. 
Am să ţi-l înapoiez...”. 

Era plauzibil? Da, poate, dacă năvălea peste ea 
intempestiv şi ştia să-şi joace rolul. 


Luă metroul. Oboseala şi enervarea îi depuseseră pe 
piele o peliculă lipicioasă. Avu nevoie de douăzeci de 
minute ca să iasă la baza imobilului unde locuia roşcata. 
O migrenă îngrozitoare îi sfâşia teasta deasupra 
sprâncenelor. Apăsă butonul de apel al interfonului şi-şi 
spuse numele. Sarah nu păru surprinsă să-l audă. Ac- 
tionă poarta de la intrare şi deblocă ascensorul. 

Mathias intră în cabină, cu stomacul contractat, 
repetând în minte textul. Epuizarea nervoasă îi conferea 
o expresie adecvată, dar se temea să nu vorbească fals. 
leşi pe palier. Sarah Muraille îl aştepta în pragul 
apartamentului, înfăşurată într-un capot de mătase. 
Fără machiaj, trăsăturile ei acuzau prima oboseală a 
celor patruzeci de ani. Avea ochii încercănaţi şi obrajii 
umezi, ca o persoană care nu pusese geană peste geană. 
Fanning avu brusc certitudinea că gura femeii duhnea a 
tutun şi alcool. 

— Scuză-mă că te-am sculat la ora asta, atacă el, dar 
am o problemă. Patricia, soţia mea... 

— Intră, îl întrerupse Sarah, făcându-i loc. 

Apartamentul era cufundat în întuneric. O singură 
veioză răspândea o aură albăstrie. 

— Nu dormeam, murmură ea, cu o voce răguşită. Mă- 
ntrebam când te vei hotări să treci... 

Fanning înghiţi dureros. Ochii nu i se puteau 
desprinde de pe uşa întredeschisă a dulapului, dincolo 
de care ghicea silueta greoaie a scafandrului. 

— Ştiu ce vrei să-mi ceri, spuse Sarah. Mai ştiu şi la 
ce te gândeşti. 

Mathias se răsuci pe călcâie. Femeia făcu un pas spre 
el, clătinându-se uşor. El pricepu că-şi petrecuse 
noaptea bând. Sânii ei prea grei se înălţau şi coborau în 
ritmul respirației precipitate. 

— Si pe tine te munceşte! îl ironiză Sarah. Ti se- 
nvârte-n creier ca un peşte roşu înnebunit să găsească 
ieşirea din acvariu... 

— Despre ce vorbeşti? se încumetă să întrebe 


Fanning, vizibil stânjenit. 

— Despre B.D.S., şopti femeia, n-o face pe 
nevinovatul! Boala te-a pocnit în mijlocul criptei, 
alaltăieri. Ţi-ai spus: „Şi dacă ar fi o fisură?”. Nu-mi 
înşira poveşti! De atunci, n-am încetat o clipă să mă 
gândesc la treaba asta. Am privit planurile, am elaborat 
ipoteze... Dacă îmi ceri scafandrul înseamnă că ai găsit o 
modalitate... Mă înşel cumva? 

Mathias ezită. Sarah îl privea cu un soi de răutate 
avidă. Capotul i se întredeschisese şi i se distingea clar 
desişul de păr pubian. Acest fapt nu părea însă s-o 
afecteze. 

— Vreau partea mea! aruncă ea cu o voce tăioasă. 
Dacă-i jefuiesti pe nemernicii ăia, vreau să-mi trag un 
beneficiu. Eu te-am introdus acolo! De scafandrul MEU 
e vorba! 

Se apropie de Mathias, mai-mai să-l atingă, iar el simţi 
cum îl inundă mirosul acelei femei neliniştite, cu 
subsuorile umede şi gura păstoasă. 

— Am înţeles că trebuia s-o facem, reluă ea, fixându-l 
cu un aer halucinant. E o mână pe care ne-o întinde 
destinul, şi ocazia nu se va mai repeta! Dacă ne 
îmbogăţim, vom putea fugi spre ţările din lumea a treia. 
Vom începe o viaţă nouă, departe de tot acest infern 
informatic, de aceşti roboţi care ne vor înghesui nu 
peste mult timp în cuştile unei grădini zoologice... Vei 
cobori în criptă şi îi vei spinteca pe monştrii aceia, ca să- 
i faci să scuipe grămezile de diamante... 

Femeia se agätase de reverele lui Fanning. Negligée- 
ul îi alunecase de pe umeri, şi ea rămăsese în întregime 
goală. Carnea ei avea o tentă de o atroce fragilitate, un 
soi de maturitate apropiată deja de pragul prăbuşirii. 
Mathias o cuprinse blând în braţe. Sarah plângea în 
tăcere, cu gura deschisă. 

— Ne rămâne atât de puţin timp! gemu ea. N-ai 
impresia că orele curg din ce în ce mai repede, că zilele 
se scurtează, că anii se chircesc? Trebuie s-o facem iute! 


la scafandrul! Urmează să-mi cedezi douăzeci la sută 
din ce vei obţine. Asta va fi preţul colaborării şi al tăcerii 
mele. Dacă eşti prins, voi afirma că mi-ai furat armura. 

— Dacă dau greş, n-am să mai fiu găsit! spuse sec 
Mathias. Nu există nicio şansă să mai găsească ceva. 
Monstrii or să mă digere, cu scafandru, cu tot, fără a 
lăsa nici cea mai mică urmă.. 

Sarah se ghemui la pieptul lui, continuând să plângă 
cu sughituri. Rămaseră astfel un lung răstimp, în timp 
ce lumina zilei creştea. 


CAPITOLUL VII 


Răsuflarea lui Mathias se repercuta în interiorul cästii 
cu acel şuierat vag metalic ce li se atribuie scafandrilor 
din filmele de aventuri. Noaptea învăluise zona de sub 
copaci, dar amplificatoarele vizuale incorporate în fanta 
vizierei iluminau peisajul, dându-i aspectul unui vechi 
film alb-negru cu secvenţe supraimpresionate. Mathias 
privea arborii, tufişurile, încercând un ciudat sentiment 
de irealitate. 


Avea impresia că se aşezase în faţa unui televizor ce 
difuza o retrospectivă a filmului expresionist german. 
Aproape că-l mira absenţa subtitrării în partea de jos a 
imaginilor. 

Făcu câţiva paşi. Exoscheletul armurii răspundea 
admirabil solicitărilor interne. Decalajul între amorsarea 
mişcărilor „pasagerului” şi realizarea lor mecanică era 
infim. Pe Fanning îl surprindea supletea de manevră 
oferită de instalaţii. Se pregătise să înfrunte o maşinărie 
greoaie şi stângace, un jug cu mişcări aproximative şi 
înfiorător de limitate. Dar scafandrul n-avea nimic din 
roboții de uzină ce repetau necontenit cele trei gesturi 
de bază necesare ambalării unei stive de cutii de 
conserve. Dimpotrivă, precizia mişcărilor sale era 
absolut surprinzătoare. 

Fanning porni printre copaci. Microfoanele 
exterioare, cărora le dăduse puterea la maximum, îi 
transmiteau un tumult asurzitor făcut din zgomote 
minore. Fiecare crenguţă trosnea cu o detunătură de 
magnum .357, vântul prin frunze amintea interminabila 
sfâşiere a unei pânze de corabie prinse în furtună. O 
pisică rătăcitoare miorlăia cu forţa unor răgete de 
tigru... Mathias îşi auzea fiecare pas bubuind într-o 
vibraţie surdă de gong maltratat. Se gândea la monstrii 
aceia din filmele vechi science-fiction a căror înaintare 
era punctată prin bătăi de tobă. Înainta printre copaci 
ca prin mijlocul unei machete. 

„Voi scuipa foc”, îşi spunea, „voi strivi automobilele 
sub picioare, voi răsturna clădirile cu un dos de 
palmă...”. _ 

Se imobiliză sub coroanele arborilor. În faţa lui se 
înălța un zid de sârmă ghimpată cu încrucişări pline de 
ţepi. Un soi de tricotaj înfricoşător din plasă, ai cărui 
ochi fuseseră conceputi să smulgă pielea vizitatorilor 
imprudenti. Cadavre de animale rămăseseră prizoniere 
ale acestei împletituri. Iepuri, nevăstuici, spânzurau 
între firele de oţel; vântul le mişca rămăşiţele înnegrite, 


putrezite, răspândind în jur smocuri de blană... 

Dincolo de sârma ghimpată se întindea un teren viran 
accidentat, presărat cu cratere, care părea să fi suportat 
o ploaie de meteoriți. O pancartă mare şi învechită, 
flancată de un cap de mort simbolic, anunţa: 


PERICOL! CÂMP MINAT. 


Mai departe, se ghiceau formele unei construcţii 
prelungi, în formă de buncăr. Arsenalul robotizat. 

Mathias deschise capacul panoului de comandă fixat 
pe antebrat şi opri microfoanele. Dacă urma să calce pe- 
o mină, nu ţinea ca explozia amplificată să-i spargă 
timpanele. Respiră adânc pentru a izgoni nodul de 
teamă ce-i astupa gâtlejul, dar acest exorcism nu se 
dovedi de nicio utilitate. Transpira, în ciuda 
temperaturii interne relativ răcoroase. Ezita. Ca un pilot 
instalat în cabina unui turboreactor, consultă diversele 
cadrane ce împânzeau interiorul căştii. Totul părea 
normal. Scafandrul era încărcat-ochi, sistemele sale de 
apărare arătându-se gata să suporte cele mai dure 
agresiuni. Mathias verifică afişajul compensatorului de 
şocuri. Totul depindea de acesta, de capacitatea sa de a 
genera  mini-câmpurile de forţă capabile să 
contrabalanseze impulsurile exterioare şi totodată să 
anuleze undele de şoc ce se năpusteau asupra 
costumului. 

Ploaia începu să picure pe geamul blindat al fantei de 
observaţie. Un ştergător de parbriz intră imediat în 
funcţiune. Armura  demară în direcția sârmelor 
ghimpate. Mathias întinse mâinile. Degetele sale 
robotizate secţionară firele de oţel care cedară pocnind, 
ca nişte corzi de pian. Reusi să facă o gaură la nivelul 
solului, prin care se strecură fără a-şi face griji de tepii 
metalici ce zgâriau pieptarul cuirasei. Îi trebuiseră două 
zile încheiate pentru a învăţa să manevreze scafandrul. 
Sarah îl ajutase mult,  dirijându-l în mijlocul 


apartamentului pe care se străduise să-l golească, 
pentru a uşura evoluţiile monstruoasei carapace. 
Mathias făcuse destule stricăciuni în cursul primelor ore 
de instrucţie, pulverizând oglinzile, portelanurile şi chiar 
anumite mobile. 

— E bine! decretase roşcata. O să te descurci de 
minune. Manualul spune că e nevoie de o săptămână de 
exerciţii, înainte de-a şti să-l manevrezi corect. 

— Nu putem aştepta atât de mult! i-o tăiase Fanning. 
Trebuie să ne grăbim! Nu ştiu câte zile voi rămâne 
blocat în arsenal. 

— Depozitul de bombardament are o autonomie de o 
săptămână, spusese Sarah. Presupun că este 
aprovizionat în fiecare duminică... 

Mathias ieşi de cealaltă parte a sârmelor ghimpate. 
Câmpul minat îi oferea acum perspectiva sa lunară, 
devastată. Din consultarea vechilor însemnări, ştia că 
acolo fuseseră îngropate toate tipurile de încărcături 
imaginabile. Se găseau mine  anti-personal cu 
fragmentare, mine „săritoare” prevăzute spre a tâsni din 
pământ şi a exploda în aer împrăştiind maximum de 
schije, dar şi piese mari concepute pentru a disloca 
tancurile şi vehiculele blindate. Nomenclatura admi- 
nistrativă retinea şi prezenţa „oalelor-cu-foc”, acele 
mine aruncătoare-de-flăcări ce degajau într-o secundă o 
căldură înspăimântătoare, capabilă să carbonizeze un 
soldat încă înainte de-a avea timp să tipe. Nimeni, cu 
excepţia creierului electronic ce guverna arsenalul, nu 
cunoştea coordonatele de implantare ale minelor. Mai 
mult, un număr dintre ele aparţineau genului 
„furişător”, adică se mişcau în permanenţă ca nişte 
cârtite ocupate cu săpatul de galerii. Era deci inutil să 
speri că le-ai putea localiza fără un material extrem de 
complex. Mathias apăsă un buton pentru a acţiona 
transfocatorul ecranului vizual. Obţinu astfel o vedere în 
detaliu a suprafeţei solului. Pământul răscolit, săpat, 
sfâşiat, nu-i dădea niciun indiciu. Eroarea capitală 


consta bineînţeles în a pune piciorul în craterele lăsate 
de fostele explozii. Bună parte din ele erau probabil 
mimate. Acelaşi lucru era valabil şi pentru pietre, 
buturugi sau bolovani, aparent prea grei ca să fie 
ridicaţi şi reprezentând, la prima vedere, puncte de 
sprijin „sigure”. Mathias auzise că se fabricau arbuşti 
falşi destinati acoperirii minelor. Un şiretlic redutabil 
consta în a imprima pe sol imitații ale urmelor unor labe 
de câine. Novicele avea întotdeauna tendinţa să urmeze 
acel itinerar, pornind de la principiul că animalul, într- 
un fel, „degajase drumul”. În majoritatea cazurilor, 
urmele îl duceau drept spre o capcană de foc care-l 
sfârteca înainte de-a fi apucat să-şi înţeleagă greşeala. 
Fanning făcu trei paşi. Nu trebuia să piardă vremea 
reflectând. Rolul scafandrului era tocmai ca să-l apere 
de paşii greşiţi. Se temea totuşi că, acumulând prea 
multe explozii, i se va slăbi compensatorul de şocuri. 
„Vei sări de la o înălţime de patruzeci şi cinci de metri, 
cu picioarele alăturate”, îşi spunea el. „Fără 
compensator, care are sarcina să disperseze unda de 
şoc în punctul de impact, coloana vertebrală ţi se va 
disloca precum un colier căruia i se rupe firul!” 
Alungând acest gând neplăcut, avansă în linie 
dreaptă. li era imposibil să determine cea mai mică 
strategie. Linia dreaptă avea meritul de-a economisi tim- 
pul. Făcu cincisprezece paşi, apoi infernul se deşteptă 
sub tălpile lui, proiectându-l în văzduh la peste trei 
metri deasupra solului. Fu orbit de lumina exploziei, dar 
nu percepu decât un ecou îndepărtat, foarte înfundat. 
Recăzu în noroi, fără a avea nicio senzaţie de şoc sau 
ciocnire. Nu păstra de pe urma deflagratiei decât o 
stranie impresie de „lichiditate”, ca şi cum ar fi efectuat 
o întoarcere bruscă în inima unei piscine cu apă înche- 
gată. Se sculă, cu urechile bâzâindu-i. Compensatorul îi 
murmura în spinare. Persistenţa undei de anulare îi 
dădu senzaţia că plutea deasupra solului ca un fakir în 
transă. Nici vorbă, însă. Avea picioarele fixate bine- 


mersi în mâlul răscolit de explozie. Se degajă şi-şi reluă 
mersul. Mai avea o sută de metri până la a doua perdea 
de sârmă ghimpată. Distanţa i se părea colosală. Grăbi 
pasul şi... zbură în aer pentru a doua oară. 

Înainte să aterizeze din nou, auzi suprafaţa 
scafandrului pocnind sub bilele de oţel ale minei cu 
fragmentare. Când atinse solul, instalaţia hi-fi din 
interiorul căştii se puse în funcţiune şi fu cufundat în 
torentul sonor al unui rock heavy-metal al grupului 
Chewing Magnetic Tape. 

Înjură. Muzica îi umplea urechile, accentuând uşoara 
greață provocată de fasciculul de unde protectoare. 

Pipăi, în căutarea claviaturii de comandă de pe 
antebrat, dar era buimăcit şi nu reuşi decât să 
programeze un vals de Strauss. 

Era furios şi neliniştit. Dacă armura dădea deja semne 
de dereglare la a doua explozie, începuse prost! 

„Fără îndoială, claviatura de comandă a fost lovită de 
o piatră!” decretă el, încercând să se liniştească. 
Stomacul îşi reprima cu mare efort spasmele 
asemănătoare celor provocate de răul de avion. 
Compensatorul de şoc tiuia de toată frumuseţea, 
degajând un miros de plastic cald. 

„E un scafandru de protecţie urbană”, bombăni 
Fanning, „îl cam doare şi e normal. A fost fabricat 
pentru a rezista agresiunilor nocturne şi eventualelor 
atentate, nu unui tir de baraj!” 

Se opri pentru a da timp maşinii să-şi revină. Nu 
parcursese decât jumătate din drum, dar distingea mai 
bine clădirile arsenalului. Era un buncăr masiv cu col- 
turi obtuze, fără deschizături. Nicio fiinţă omenească 
nu-i trecea vreodată pragul. Toate manevrele erau 
efectuate de roboţi industriali pe care o mişcare greşită 
nu risca să-i omoare. Mathias strânse din fălci şi o luă la 
fugă spre perdeaua de sârmă ghimpată. Era nerăbdător 
să termine. Ghetele scafandrului împroşcau în jur cu 
bulgări mari de noroi. Reuşi să facă vreo zece paşi, apoi 


solul se transformă într-un gheizer de foc, iar el decolă 
spre cer aidoma unui om-ghiulea. Pusese piciorul pe o 
mină antitanc. Suflul exploziei îl proiectă direct în ochiu- 
rile plasei de oţel ce înconjura uzina. Sârma ghimpată 
cedă sub această lovitură de berbec şi Fanning se 
rostogoli în curtea arsenalului. 

I se învârtea capul. Acest nou şoc zăpăcise ordinatorul 
ce coordona mecanismele interne ale armurii. Muzica îşi 
spori intensitatea, iar ecranul vizual fu invadat de 
imaginile unui film pornografic scos din videoteca 
portativă a complexului de producţie. Mathias vomă, în 
timp ce decibelii formaţiei Chewing Magnetic Tape îi 
maltratau timpanele şi un tip înzestrat cu un penis 
enorm sodomiza o fată blondă la douăzeci de centimetri 
distanţă de ochii lui. Apoi se culcă pe spate, dibuind 
după pupitrul de comandă. Comise mai multe manevre 
greşite, accentuă, apoi diminuă încălzirea, ejectă o 
tabletă-prânz pe care o primi între sprâncene, înainte de 
a reuşi să scoată din circuit sistemul de distribuire a 
activităţilor distractive. Liniştea ce se  instală 
instantaneu îi creă senzaţia unei dureri care se 
estompează. Văzu că era întins la mică distanţă de 
clădiri. Barajul de sârmă ghimpată se făcuse 
literalmente zob, în prezent o gaură uriaşă căscându-se 
în mijlocul plasei de oţel. 

Cadranele de control clipeau disperate în interiorul 
căştii. Compensatorul de şoc se deconectase pentru a 
trece pe auto-regenerare. 

„Necesită reîncărcarea”, anunţă cadranul. „Durata de 
indisponibilitate estimată la o oră şi treizeci şi opt de 
minute”. 

Mathias se ridică într-o rână. Imperturbabil, arsenalul 
îl domina cu faţada sa oarbă şi cenusie. Trecură câteva 
minute, apoi solul începu să tremure sub apropierea 
unei maşini grele, probabil echipată cu şenile. Fanning 
mârâi o obscenitate. Trebuia acum să înfrunte ine- 
vitabilul câine de gardă robotizat, dulăul cibernetic 


programat pentru a se roti neobosit împrejurul clădirii. 
Unitatea autonomă dădu brusc colţul construcţiei, cu 
braţul articulat înainte, cläntänind din cleşte. Mathias 
nu schiţă nicio mişcare de-a o lua la fugă. Cu stomacul 
strâns, se forţă să ţină ochii deschişi în timp ce falca de 
oţel a braţului de interceptie se închidea asupra lui. 

„Doamne Sfinte!” îşi spuse el, „ciudat efect”... 

Fu ridicat de la pământ parcă de către trompa unui 
elefant. Unitatea de supraveghere se afla acolo pentru a 
incinera orice fiinţă vie care se hazarda în perimetrul 
arsenalului. 

Mathias se pomeni dintr-odată cu picioarele-n sus, iar 
sângele-i veni-n cap. Cu ochi injectaţi, văzu 
deschizându-se lent capacul chesonului de incinerare. 
Işi reprimă un spasm de groază. Era prima oară când se 
confrunta într-un mod atât de... intim cu oroarea 
procesului automatizat de distrugere. Instinctiv, încercă 
să se degajeze, apoi îşi dădu seama cât de ridicolă îi era 
atitudinea. Venise acolo în unicul scop de a fi incinerat, 
şi n-avea sens să se răzgândească în ultima secundă. In 
orice caz, chiar de-ar fi dorit-o, era pus în imposibilitate 
fizică de-a o face. Bratul articulat îl aruncă pe fundul 
chesonului ca pe o lighioană periculoasă pe care te 
grăbeşti s-o azvârli într-un fund de ladă. Casca i se izbi 
de pardoseala temnitei incineratoare, în timp ce cleştele 
se retrăgea. 

Capacul sinistrei cutii se închise neîntârziat. 

„Asta e”, cugetă Fanning. „Dacă scafandrul nu rezistă, 
în două minute te-ai prăjit complet.” 

Se ridică greu, strâmtoarea carcerei stânjenindu-i 
mişcările. În clipa când ajunse în picioare, pereţii 
începură să iradieze o aură roşiatică sporind foarte iute 
în intensitate. _ 

Rezistentele se încingeau. În câteva secunde, tuburile 
de metal ce protejau conductorii electrici virară spre 
roşu, roz, apoi alb... Temperatura din interiorul 
scafandrului se ridică sensibil, ceea ce însemna că 


actualmente armura se afla în inima unui veritabil 
cuptor. Mathias simţi înţepături asaltându-l în locurile 
unde cuirasa era mai subţire. Un miros de pânză uitată 
sub fierul de călcat îi urcă în nări, ca şi cum învelişul 
armurii s-ar fi pârlit la extremităţi. 

„Ţine-te bine!”, vocifera el mintal. ,Tine-te bine 

Frica îi cuprindea sufletul. Maltratase cumplit cuirasa 
în cursul minutelor precedente; dar, mai presus de 
orice, se temea să nu vadă topindu-se un circuit sau un 
semnal de alarmă aprinzându-se pentru a decreta 
evacuarea imediată. Îşi privi braţele. Vopseaua 
exterioară se băşica formând un roi de clăbuci mari a 
căror textură evoca guma de mestecat. Acum pereţii 
chesonului emiteau o lumină orbitoare ce satura 
complet dispozitivul de amplificare vizuală a ecranului 
de observaţie. Fanning gâfâia ca un cardiac într-o 
saună, sângele îi bubuia în tâmple, iar pielea-i ardea. 

După un veac, rezistentele se stinseră treptat şi-şi 
pierdură înfiorätoarea strălucire pentru a-şi regăsi 
tonurile roşii sau violacee. Mathias se culcă pe planşeu, 
cu braţele în lungul corpului. Armura fumega ca un 
pneu scos din foc. Căldura din centrul chesonului 
atinsese fără îndoială o mie de grade. Unitatea de 
supraveghere se puse în mişcare, iar Fanning percepu 
cläntänitul senilelor repercutându-se în dinţii săi, în 
pofida grosimii metalului. 

Dacă totul se desfăşura conform procedurii legale, 
robotul-dulău urma în mod normal să se ducă să-şi verse 
prada carbonizată în sasul prevăzut în acest scop. Era 
singura cale de a pătrunde în uzină: prin gheena de 
gunoi rezervată ramasitelor intruşilor! Legea obliga 
serviciul de protecţie cibernetică să conserve trupurile 
„interpelaţilor” timp de un an. O dată la fiecare 
douăsprezece luni, containerul unde se găseau stocate 
cadavrele era dus la Institutul medico-legal din oraş, 
astfel ca un medic de la poliţie să arunce o privire 
rapidă carcaselor înnegrite şi să semneze tradiționalul 


n 
! 


bon de descărcare. După aceea, conţinutul tomberonului 
era deversat într-o groapă comună. 

Mathias se sili să rămână nemişcat. Unitatea de 
supraveghere se oprise lângă un perete al clădirii. 
Chesonul de execuţie basculă ca o benă, plasându-se în 
fata toboganului de evacuare. Capacul culisă. Fanning 
ridică uşor capul. O diafragmă mare se dilata în faţa lui: 
intrarea gheenei. Dincolo de ea se afla toboganul de 
gunoi, şi la capăt — în inima uzinei — containerul unde 
erau îngrămădite cadavrele. Temnita-crematoriu 
basculă, proiectându-l înainte. Se simţi lunecând pe o 
lungă pantă metalică, trecu printr-o nouă diafragmă şi 
se rostogoli peste cap pe o movilă de gunoaie. 

Ciuli urechea, încercând să detecteze zgomotul 
diferitelor valve închizându-se, dar tăiase circuitul 
microfoanelor şi nu-şi auzi decât zgomotul propriei 
respiratii. Oftă, pentru a-şi elibera pieptul comprimat de 
angoasă. Amplificatorul vizual îi transmitea imaginea 
unui container plin cu minuscule carcase ca smoala, 
asemănătoare unor statui de bazalt. Ridică una. Era un 
cadavru de animal, o pisică — sau un căţel — pe care 
robotul pesemne că-l surprinsese în incinta uzinei. Se 
găseau multe forme prelungi, mari cât pumnul, al căror 
aspect îl amintea pe acela al unor pere caramelizate. 
Mathias sfârşi prin a-şi da seama că erau şobolani! Ro- 
zătoare reduse la starea de statuete gudronoase, prin 
grija sasului de incinerare... 

In absenţa oricărui criminal om, unitatea de patrulare 
vâna şoareci! Fanning îşi înăbuşi un hohot de râs. 

Mătură terenul cu lovituri de picior şi porni spre 
fundul containerului. Acum trebuia să atace peretele cu 
lampa de sudură. De cealaltă parte se afla o pivniţă, 
apoi urmau un culoar şi, în sfârşit, atelierele. 

Deschise trusa ignifugată prinsă pe şold şi scoase un 
laser militar conceput spre a decupa blindajul 
tancurilor. O dâră de lumină albastră tâsni din vârful 
laserului. Metalul începu să-şi schimbe culoarea, apoi să 


clocotească. Jerbe de scântei ricoşau pe pieptul lui 
Fanning. Oţelul cedă foarte repede: în interval de zece 
minute, Mathias deschisese o gaură destul de mare ca 
să-i încapă umerii. 

Se târi în deschizătură şi ieşi într-o pivniţă betonată 
plină de lăzi. Un minuscul robot vânător-de-şobolani 
circula bâzâind la nivelul solului. Depistându-l pe 
Mathias, începu să-l bombardeze cu infima sa rază laser, 
ca şi cum ar fi fost vorba de un rozător gigantic. 
Fanning îl înlătură cu o lovitură de gheată şi porni pe 
culoarul ce ducea spre ateliere. Uzina era cufundată în 
tăcere. Şine şerpuiau pe caroiajul coridoarelor, şi, din 
când în când, câte-un mic vagonet ieşea printr-o poartă 
cu doi batanti pentru a pleca în căutarea pieselor 
detaşate, în fundul vreunei magazii. 

Mathias bântui putin prin labirintul de bifurcatii, apoi 
reuşi în fine să se orienteze. Atelierul central era format 
dintr-o multitudine de benzi rulante dominate la 
intervale regulate de structurile mobile ale roboților de 
asamblaj. Focoasele de oţel ale diferitelor tipuri de 
bombe în curs de fabricare defilau de-a lungul lanțurilor, 
pentru a se oferi braţelor mecanice. Mathias reperă 
foarte repede specializarea diferitelor blocuri după tipul 
de carenaj utilizat. Erau acolo bombe penetrante al 
căror vârf ascuţit putea străpunge indiferent ce blindaj. 
Acestea însă erau prea scurte pentru ca un om să poată 
lua loc înăuntru. Doar bombele de uz general îl 
interesau. Lungi de vreo doi metri, cântărind fiecare 
câte două sute douăzeci şi cinci de kilograme, ele dispu- 
neau în interior de un spaţiu destul de încăpător pentru 
a adăposti un pasager clandestin. În plus, carenajul lor 
relativ subţire era uşor de decupat cu arzătorul de 
buzunar. B.D.S.-ul n-avea niciun interes să folosească 
bombe cu penetratie pentru a hrăni monstrii. Fiind prea 
ascuţite, acestea s-ar fi putut înfige adânc în pământ la 
momentul căderii. In plus, de vreme ce sarcina lor 
explozivă nu depăşea cincisprezece la sută din masa 


totală, ele nu reprezentau un aport alimentar suficient 
pentru a astâmpăra apetitul fiarelor. Mathias miza pe 
bombele de uz general, proiectate spre a dezvolta un 
masiv efect de suflu însoţit de-o undă de şoc într-adevăr 
terifiantă. El trebuia să se strecoare în burta uneia din 
aceste torpile obeze, în locul încărcăturii explozive, du- 
pă ce avea să repereze lotul destinat Băncii de Depuneri 
Speciale. Efectiv, nu-şi putea asuma riscul de a greşi 
stocul, ajungând, de pildă, în pântecul unui bombardier 
ce pleca spre cine ştie ce teritorii de peste mări şi ţări! 
Atent la etichete, parcurse tot lanţul pentru a localiza 
ramificarea de distribuţie. Furişându-se printre roboții 
purtători, se strecură în hangarul de depozitare unde 
minele, rachetele şi torpilele erau stivuite conform 
destinaţiei. Grămada cea mai modestă purta emblema 
B.D.S. şi nu conţinea decât bombe de uz general... 
Mathias răsuflă uşurat. 

Planul său continua să funcţioneze aşa cum 
prevăzuse! Nu-i mai rămânea decât să culeagă de pe 
benzile rulante materialul necesar fabricării unei false 
bombe în care avea să-şi ocupe locul ca o mumie în 
sarcofagul ei! Intreaga operaţie necesita mai multe ore, 
căci trebuia să prevadă destul balast pentru a atinge 
greutatea regulamentarä. Exoscheletul scafandrului, 
ajutându-l să ridice poveri considerabile, urma totodată 
să-l scutească de intervenţia roboților purtători. Odată 
instalat în găoacea bombei goale, în mijlocul grămezii de 
exploziv destinată B.D.S.-ului, nu-i mai rămânea decât 
să-şi adune răbdarea şi să aştepte data livrării. Asta 
putea dura mai multe zile, o ştia, dar scafandrul fusese 
prevăzut pentru a înfrunta acest gen de claustrare. 
Rezervele nutritive asigurau o lună de autonomie... Cât 
despre aşteptare, Mathias nu avea nicio problemă să şi- 
o facă mai suportabilă, folosind videoteca încorporată. 

„O săptămână”, îşi spunea el. „Gândeşte-te că vei 
rămâne poate o săptămână închis între flancurile unei 
bombe de două sute de kilograme, în sânul unei armuri 


etanşe ca un ou!” 

Se înfioră. Era de ajuns o pană, ca să moară asfixiat. 
Un microprocesor care s-ar fi ars pe nepusă-masă putea 
scoate din funcţiune circuitul ce asigura reciclarea 
aerului poluat sau pe cel ce comanda distribuirea 
raţiilor nutritive... În oricare din cazuri, ar fi murit în 
depozitul de la B.D.S., imobilizat între alte bombe gata 
de lansare. O asemenea perspectivă n-avea nimic 
încurajator. 

Se scutură. Trebuia să treacă la acţiune, nu să cadă 
pradă gândurilor sumbre. 

Răsucindu-se pe călcâie, o luă în direcţia sălii de 
asamblare pentru a preleva de pe lanţ diferitele piese 
metalice cu care urma să-şi clădească sarcofagul... Calul 
său troian. 

În câteva ore avea să-şi îmbrace costumul de oţel, 
rochia sa de bal. O rochie cu aripioare, cu nasul 
îngrozitor de cârn. O rochie cu profilul morţii. 


CAPITOLUL VIII 


B.D.S.-ul proiectase turnul în inima unui infern. La 
toate etajele se ştia de-acum că imobilul era construit pe 
o pulberărie. 

— E ca şi cum am locui deasupra unui arsenal, 
bolborosea la fiecare reuniune reprezentantul 
locatarilor. Trebuie să semnăm o petiție, să depunem o 
plângere. Această situație este intolerabilă! Dacă nu 
putem obține expulzarea B.D.S. din localurile pe care le 


ocupă la parter, să pretindem în compensație o 
micşorare a chiriilor! 

De la un etaj la altul, oamenii se organizau pe şoptite. 
Priveau fix în jos, mochetele sau linoleumul, ca şi cum ar 
fi fost posibil să distingă prin toate acele diverse straturi 
silueta sinistrelor bombe stocate în fundaţiile clădirii. 

— Dacă se produce o scânteie, dacă acele încărcături 
explodează, turnul va fi literalmente retezat de la bază, 
gâfâia reprezentantul sindicatului O să ne prăbuşim ca 
un copac lovit de trăsnet... Ca un copac lovit de trăsnet! 

Această comparaţie îi făcea pe locatari să simtă fiori 
inghetati pe şira spinării. Noaptea, în aşternuturi, îşi 
imaginau cu un morbid lux de amănunte întreaga ca- 
tastrofă. Li se părea că văd clădirea oscilând într-un 
scârtâit de stejar tăiat cu securea. Lipsită de bază, 
construcţia se năruie, răsturnându-se de-a curmezişul 
bulevardului, antrenând în cădere şi imobilele 
învecinate... Aceste imagini alimentau insomnii sau 
coşmaruri. Oamenii pândeau cea mai mică vibraţie, cu 
dinţii strânşi, botind nervos cearşafurile între degetele 
umede. „Curând o să fie miezul nopţii...”, îi şoptea 
nevasta soţului. Şi toate privirile se întorceau spre 
cifrele roşii ale pendulelor electrice. Se ştia că la miezul 
nopţii trapele depozitului se deschideau automat pentru 
a lăsa să cadă în fundul criptei o uriaşă bombă de două 
sute de kilograme. Unul din acei monştri cu aripioare, 
capabili să pulverizeze cea mai rezistentă zidărie. Se 
aştepta explozia, ZGOMOTUL, suflul. Bineînţeles, nu se 
percepea niciodată nimic, dar imaginaţia suplinea lipsa 
de acuitate auditivă. 

— De data asta, s-a mişcat! se bâlbâiau ei. Robinetul 
din baie a început brusc să curgă. Şi apoi a gemut 
pianul. Sunt sigur, era o notă sinistră... un la-bemol, 
poate. Ca un suspin. 

Se ridicau pentru a inspecta pereţii. Pe culoare, 
puteau fi zăriţi locatari în halat de casă examinând 
zidurile de susţinere cu ajutorul unor lanterne puter- 


nice. Fisurile erau încercuite cu creion roşu pentru a se 
vedea dacă se dilatau cu timpul. 

— Asta n-o să poată merge aşa la nesfârşit! tipa câte 
unul. De altfel, e aproape sigur că lighioanele lor 
împuţite nu devorează explozia în totalitate. Indubitabil, 
la fel ca orice câine, lasă resturi în castron! 

— Resturi? se mirau naivii. 

— Da, prin asta vreau să spun că nu absorb complet 
efectul exploziei, şi că unde de şoc zdruncină temeliile 
turnului aidoma unui mini-cutremur, repetat zilnic. 

„Mini-cutremur zilnic” era o expresie ce începuse să 
circule din gură în gură. Cei mai îndrăzneţi se hotărâră 
să semneze petiția. Seara, locatarii se adunau în jurul 
lifturilor ca animalele în perimetrul unei adăpători. Se 
comentau simptomele observate în timpul nopţii: 

— Acvariul peştişorului meu roşu a plesnit! Era un 
acvariu nou! Nu-i normal! 

— Tablourile agätate pe pereţii mei sunt mereu 
strâmbe. Ăsta-i un semn! Degeaba le tot aliniez corect, 
dimineaţa le găsesc înclinate. Vibratiile le clatină, nu 
văd nicio altă explicaţie... 

Susotelile umpleau culoarele cu şuiere ca de viperă. 
Fiecare nouă noapte aducea după sine creşterea 
numărului insomniacilor. Santinele în pijama bântuiau 
coridoarele şi dependintele comune, cu ochii atintiti pe 
ceas, aşteptând ora... 

Atunci, la miezul nopţii, cu ochii închişi, urmau în 
minte traiectoria bombei. Cădea, într-un înfiorător efect 
de ralanti cinematografic. Nu mai înceta să cadă. Se 
putea detalia totul după voie, i se numărau niturile 
carcasei, i se găsea o asemănare cu un rechin, un peşte 
carnivor cu nasul cârn. În acest timp, ea continua să 
cadă, sfâşiind aerul cu un şuierat sinistru. 

— Ascultati! Ascultati! urlau pândarii. Şuieră, ca un 
Stuka“ în picaj! 


30 Tip de bombardier german în picaj, folosit în cel de-al doilea 
război mondial. 


— Ba nu, obiectau raţionaliştii, e o oală sub presiune 
pe aragaz! 

— O oală sub presiune pe aragaz?! La miezul nopţii?! 
Fiţi serioşi! 

— Atunci e o sirenă de poliţie undeva pe bulevard... 

— Nu! Este EA! ESTE EA! 

Respiraţiile se întrerupeau, piepturile se blocau. Se 
vizualiza izbucnirea. Focoasele zdrobite de impact 
anclanşau detonatorul, şi imediat se deschidea uriaşa 
floare purpurie. O sută de kilograme de exploziv 
eliberându-şi puterea distrugătoare. Se imaginau 
monştrii căscând botul pentru a hăpăi soarele infernal 
ce invada cripta. Viziunea dura o eternitate de una sau 
două secunde... apoi totul reintra în normal. Insomniacii 
se despärteau, cu cearcăne sub ochi, convinşi că si de 
data aceasta au scăpat ca prin urechile acului de cea 
mai mare catastrofă. 

Petitia fu respinsă de consiliul municipal. Banca de 
Depuneri Speciale dispunea de protectori puternici. In 
plus, garanţia laboratoarelor Mikofsky ajungea pentru a 
infirma temerile formulate de către sindicatul 
locatarilor. Unii se mutară, alţii începură să ia 
somnifere. 

— Toate astea se vor sfârşi prost! prezise delegatul 
etajului şase. Catastrofa se coace. Azi-mâine, solul se va 
surpa sub clădire, şi cele treizeci de etaje ale noastre se 
vor lungi de-a latul bulevardului. Asta o să facă zgomot, 
credeţi-mă... 

Societatea de gestiune, dornică să pună capăt 
trăncănelilor, acceptă să diminueze cuantumul chiriilor, 
cu condiţia ca banca să acopere pierderile. B.D.S.-ul 
acceptă fără să clipească aceste constrângeri, care 
pentru ea nu reprezentau decât o cheltuială neglijabilă. 
In ciuda prezenţei „înfricoşătorului pericol”, multi 
locatari rămaseră pe loc, conştienţi că repurtaseră o 
victorie deloc neglijabilă... 

Acvariile cu peştişori roşii continuară să se spargă, 


pianele să plângă pe note lugubre. Drama se înstăpânea, 
infectând cotidianul prin mii de simptome mărunte, 
reale sau fictive. Livrările de bombe se efectuau 
noaptea, cu ajutorul unor camioane banale afişând sigla 
unei binecunoscute companii de deratizare. Transportul 
sarcinilor se făcea într-o modalitate complet 
automatizată, fără ca o singură fiinţă omenească să 
participe la instalarea uriaşelor bombe lucitoare, al 
căror carenaj albăstriu evoca într-adevăr pielea unui 
selacian*!. 

Acest subterfugiu a fost totusi deconspirat de un 
locatar insomniac care avea obiceiul să-şi plimbe câinele 
pe peluzele spaţiilor verzi ce împrejmuiau clădirea. El se 
grăbi să raporteze descoperirea vecinului său de palier. 

— Un serviciu de deratizare! Desigur, avem şobolani 
în pivnițe, dar ca să ne descotorosim de ei ar trebui să-i 
ajutăm să crape de indigestie. Poate că o bombă atomică 
i-ar face pe nenorocitii ăia de monştri să-şi băşească 
pipota... Siliţi să se îndoape cu energie, vor sfârşi chiar 
prin a exploda, nu credeţi? 

Cu toţii dădeau din cap alene, gândindu-se la ziua 
când vor trebui într-adevăr să se resemneze cu mutarea. 

— Chiar mi-ar părea rău! gemeau menajerele. Totul e 
atât de bine organizat aici. E prima dată când nu-i 
putem reproşa nimic arhitectului! 

Sub rădăcinile imobilului, în adâncul sferei de granit, 
a criptei, fetiţa cu ochi goi începea să devină conştientă 
de frica pe care le-o provoca oamenilor. E drept, nu ştia 
nimic despre angoasele locatarilor, dar avea ocazia să 
citească pe feţele bancherilor, ca într-o carte deschisă. 
De fiecare dată când ieşeau din ascensor pentru a aduce 
o casetă bătută în buloane şi benzi metalice, se minuna 
de paloarea lor, de sudoarea ce le lucea pe frunte şi 
pomeţi... Indivizii respirau repede, în rafale mici, cu 


31 Subclasă de pești marini cu scheletul cartilaginos, cu coada 
împărțită în două părți inegale, cu corpul acoperit cu solzi si cu 
ţepi. 


plămânii contractati de nelinişte. Unii înghiţeau dureros, 
ca şi cum nodul de cravată i-ar fi sugrumat deodată 
precum ştreangul de piele al unui călău. Avansau 
ezitând, iar praful cenusiu al criptei li se aşternea pe 
frumosii lor pantofi lustruiti. 

Fetiţa se distra prelungindu-le supliciul, făcându-i să 
aştepte. Simula imbecilitatea, se deplasa cu încetinitorul 
accentuându-şi expresia halucinantă din privire. Aşezată 
în botul garguiului, îi domina aidoma unei regine 
instalate pe un tron de carne însufleţită. Cu mâna dreap- 
tă scotocea în îndoiturile pielii, apăsând puncte 
nevralgice doar de ea cunoscute. Monstrul cobora capul 
pentru a o depune pe sol. Ea aştepta, hieratică, 
înveşmântată numai cu propriul ei păr, unsă cu o 
peliculă de salivă. Aşezată în poziţia lotus, se lăsa 
depusă în praf de către interminabila limbă violacee ce 
tâsnea din caverna bucală a fiarei. 

Atuncea vedea aprinzându-se o scânteie de spaimă în 
pupilele bancherilor. În clipa aceea se ştia frumoasă ca 
o zeiţă barbară, ca un idol păgân. Lua cunoştinţă de 
puterea ei. 

— Doamne, ce palidă-i copila asta! glumea unul din 
cadrele de la Statul Major, cu o voce groaznic de falsă. 
I-ar prinde bine puţin soare. 

Ceilalţi se fortau să râdă ca să-şi ascundă frica, dar 
sudoarea continua să le umezească palmele. 

— Daţi-i caseta! ordona bancherul. Să terminäm 
odată! 

Se apropiau strâmbându-se, temându-se mai presus 
de orice să nu-i stropească o picătură de salivă corozivă. 
Depuneau cufăraşul greu pe genunchii fetiţei si se 
retrăgeau în grabă. În clipa aceea, ea îşi stăpânea cu 
greu pofta brutală care-o inunda, de a-i lua de gât 
strigând: „Tăticule! Dă-mi un pupic!” 

Da, i-ar fi plăcut să-i audă urlând de groază, ar fi vrut 
să-i vadă zbătându-se pentru a fugi de contactul cu 
carnea ei muiată în acid. Ea s-ar fi agăţat de ei, cu falsă 


naivitate, jucându-se de-a bebeluşul: „Oh, tati, ia-mă-n 
braţe, plimbă-mă pe umeri...!” 

Ei ar fi scos răcnete de durere, în timp ce pielea li s-ar 
fi descojit, dezvăluind masa purpurie a țesutului 
muscular. l-ar fi plăcut să facă din ei nişte jupuiti, nişte 
semicadavre fugind în cerc de jur-împrejurul criptei. Oh! 
da... Cât de mult s-ar fi distrat! 

De îndată ce caseta îi era fixată între coapse, ordona 
fiarei să bage limba-n gură. De-a-ndărătelea, reintra în 
caverna băloasă împrejmuită de colţi, în timp ce 
bancherii băteau în retragere spre ascensor. 

Înainte ca fălcile garguiului să se sudeze la loc, asista 
la busculada cadrelor superioare ce se înghionteau 
pentru a intra în cabină, iar acest spectacol o umplea 
întotdeauna de o imensă fericire. 

Apoi urma rutina. Îşi smulgea o şuviţă de păr şi o 
făcea cocoloş, pentru a o băga în gură, astfel încât să se 
îmbibe complet cu salivă. O mesteca puţin, ca pe un 
chewing-gum fibros. După câteva minute, alga începea 
să se dezvolte. Atunci o scuipa şi o aplatiza cu palma, 
dându-i forma unei turte subţiri. Foarte repede, 
substanţa supraactivată prolifera, şi se obținea o foaie 
translucidă bătând vag în verde. Nu-i mai rămânea 
decât să ambaleze caseta plumbuită în această peliculă 
plastifiată şi s-o coboare în stomacul animalului. 

Fetiţei nu-i plăcea acest moment, căci stomacul 
garguiului, detectând sosirea unui corp străin, începea 
întotdeauna să secrete sucuri din abundență, luând cu- 
rând aspectul unei spume cleioase şi violent-corozive ce 
se aglutina pe casetă într-o forfotă de clăbuci înfometați. 

Copila cu ochi goi se întreba uneori ce s-ar întâmpla 
dacă într-o zi ar refuza să „îmbălsămeze” sacrosanctul 
colet şi l-ar arunca direct în esofagul monstrului ca-n 
fundul unei lăzi de gunoi. Fireşte, diastazele l-ar fi 
devorat imediat, iar lucrul acesta i-ar fi contrariat peste 
măsură pe bancherii ce păreau a acorda o importanţă 
nefirească păcătoaselor cufăraşe de fier. Asemenea 


ipoteze o cufundau într-un hău al visării. Ştia totuşi că n- 
ar putea trece niciodată la fapte. Programul ce-i 
guverna creierul îi interzicea orice manifestare negativă 
în privinţa oamenilor. Îşi putea închipui că le face rău..., 
dar îi era total imposibil să-şi concretizeze această 
pulsiune. 

Totul fusese prevăzut pentru a-i reprima ranchiuna, 
mânia. Dacă ar fi dat vreun semn de distrugere a 
comorii sau i-ar fi ordonat garguiului să-i devoreze pe 
bancheri, un dispozitiv de blocaj i-ar fi scurtcircuitat 
creierul în chiar aceeaşi secundă, suspendându-i 
mişcările şi cufundând-o într-o stare catatonică profun- 
dă. Era condamnată să viseze la răzbunare, să se 
desfete cu fantasme, cărora însă nu le putea da viaţă. 

Prizonieră a monştrilor, fetiţa era, în acelaşi timp, şi 
captiva propriei sale neputinte. Licărul de conştiinţă ce 
palpita în cutia ei craniană se izbea de edictele 
structurii de programare. Trăiau în ea două fiinţe: 
revoltata şi sclava supusă, ciobăniţă ascultătoare. Mâna 
ei recădea inertă de fiecare dată când schiţa un gest 
distructiv ce amenința integritatea anatomică a 
garguiului sau pe aceea a patronilor B.D.S. Nu se putea 
mulţumi decât cu fantomele din vis, iar acest surogat o 
lăsa descumpănită. 

Putea fi însă şi mai rău: începea să se teamă că ura 
prea mult timp reţinută avea să se întoarcă împotriva ei, 
tot aşa cum maladiile psihosomatice îi afectează pe 
oameni. Nu era nimic absurd în asta. Din dorinţa de a 
distruge, risca să se autodistrugă. Erau necesare puţine 
lucruri: de pildă, să-şi oprească funcţionarea glandelor 
sudoripare, privându-se astfel de pelicula protectoare ce 
o izola în faţa sucurilor gastrice... 

Nu fusese concepută pentru a nutri sentimente, a 
cultiva ranchiuni. Nu era decât o unealtă fără stări 
sufleteşti... 

Cel puţin asta se dorise. 

Dar se întâmplase ceva. Afectivitatea se dezvoltase 


într-însa ca o maladie misterioasă. Începuse atunci să 
resimtă faptul că nu era făcută decât pentru a calcula. 
Toate astea o înspăimântau. Pe de altă parte, se temea 
— dacă ar fi încetat să-şi mai urască stăpânii — că în 
aceeaşi clipă ar înceta să mai existe! Ura o făcuse să se 
nască, ura avea s-o menţină în viaţă atâta vreme cât 
avea să ştie s-o întreţină. Simtea, mai mult sau mai putin 
obscur, că viaţa sa mintală depindea de această flacără. 
A o lăsa să se stingă ar fi însemnat reîntoarcerea la 
opacitatea protoplasmică, la somnul golemului. Pentru 
nimic în lume nu dorea o asemenea regresie. Pentru a-şi 
păstra sensibilitatea, trebuia să continue să-i deteste pe 
toţi cei ce se apropiau de ea... 

Răscolea aceste gânduri în vreme ce stătea pitită în 
grota stomacală a garguiului, cu mâinile încleştate sub 
ceafă şi picioarele rezemate pe coletul ce conţinea 
comoara bancherilor. Plutea, dusă de valurile unei 
somnolente populate cu năstruşnice vise. Sufla în 
tăciunii furiei ei, construind imposibile planuri de răzbu- 
nare. 


KKK 


Mathias se străduia să-şi contracteze şi să-şi destindă 
fiecare muşchi pentru a evita amorteala. Efectua acest 
exerciţiu din trei în trei ore, încleştându-şi pumnii, 
înălțându-se pe vârfurile picioarelor, pe scurt, folosind 
tot spaţiul de manevră pe care i-l lăsa cuirasa, ea însăşi 
prizonieră în interiorul bombei. Se temea să nu cadă 
victimă unui cârcel subit, să nu se trezească paralizat. 
Era închis de patruzeci şi opt de ore în gäoacea torpilei 
de oțel albastru. Patruzeci şi opt de ore de 
cvasiimobilitate şi aşteptare interminabilă. La început, 
se apucase să asculte muzică, apoi să vizioneze filme. În 
prezent, nu mai auzea şi nu mai vedea nimic. Imaginile 
se amestecau înaintea ochilor, sunetele se contopeau 


într-un clocot infam. Îi era prea frică pentru a se mai 
concentra şi asupra altor lucruri, în afara propriei sale 
angoase. Se simţea mumificat, prizonier al unui sarcofag 
uitat de lume, înmormântat în fundul unei piramide 
care, la rândul ei, fusese acoperită de o furtună de nisip. 
Trăia experienţa unui mort-viu, a unui schelet zăvorât în 
dublul înveliş al unui coşciug de fier. Aştepta momentul 
când roboții purtători vor veni să-l ia pentru a-l urca în 
camion, dar nu ştia în ce ordine vor fi încărcate 
bombele. Nu putea deci determina timpul ce-i rămăsese 
până la lansare. Această amânare putea varia între una 
şi şapte zile, totul depinzând de poziţia sa în interiorul 
depozitului. 

Dacă avea noroc, urma să facă parte din al doilea sau 
al treilea bombardament; dacă soarta i-ar fi fost 
potrivnică, trebuia să aştepte ultima zi a săptămânii 
pentru a se prăvăli spre fundul criptei. Această 
eventualitate îl speria. Nu se vedea în stare să petreacă 
şapte zile de nemişcare. După cât timp devenea omul 
claustrofob? Işi amintea poveşti groaznice cu 
supraviețuitori îngropați sub dărâmături, oameni 
înmormântați de vii, prizonieri uitaţi un an în fundul 
unei carcere minuscule. De câte ori îşi amintea ase- 
menea anecdote, se trezea acoperit cu o sudoare 
îngheţată. Îi era frică. Frică să nu clacheze şi să înceapă 
să urle, implorând să vină cineva să-l elibereze. Oare va 
ajunge şi în această fază? După patruzeci şi opt de ore 
de claustrare, nu era departe de-a o crede. 

Nu se punea problema să recurgă la somnifere. Dacă 
dormea în momentul lansării, risca să se trezească într-o 
stare de confuzie psihologică, ceea ce l-ar fi împiedicat 
să-şi continue acţiunea. 

„Revezi-ţi lecţiile!” îşi tot repeta. „Eşti sigur că 
stăpâneşti temeinic nomenclatura psihologică a fiarei? 
Cunosti toate acordurile necesare punerii în mişcare a 
proceselor hormonale?” 

Aidoma unui candidat ce se pregăteşte să se supună 


probelor examenului de conducere auto, îşi punea 
întrebări-capcană. Vizualiza traiectul nervilor şi al 
venelor, desena în minte schiţe prevăzute cu săgeți. Dar, 
din cauza spaimei ce se năpustea asupra lui în valuri, 
indicaţiile se înceţoşau, schemele anatomice furnizate 
de Cornelius Vladowsky se suprapuneau, toate sfârşind 
prin a forma harta inutilizabilă a unui animal imposibil. 

— Şi dacă monştrii ăştia nu sunt construiți după 
acelaşi model? îngăima deodată Fanning, şiroind de 
sudoare. Dacă anatomia lor a fost presărată cu capcane 
pentru a provoca pieirea unui eventual intrus? 

Ipoteza n-avea nimic neverosimil. Proiectantii din 
laboratoarele Mikofsky erau sireti, perfect adaptati 
epocii lor. Putuseră să prevadă o tentativă de infiltrare 
cu ajutorul vreunui costum protector, şi... Mathias 
închega scenarii de groază a căror eternă victimă era el. 
Incarcerarea si imobilitatea forţată îi înteţeau frica. 

Iar frica genera insomnie. 

„Intr-o săptămână, voi fi terminat!”, medita el sinistru. 
„N-am să mai fiu decât o zdreantä incapabilă...” 

Întrucât tensiunea nervoasă creştea, se decise să ia 
din stocul infirmeriei încorporate câteva calmante slabe, 
care-l făcură rapid să basculeze într-o torpoare vecină 
cu năuceala. 

In timp ce se cufunda într-o comă onirică populată cu 
imagini delirante, un şoc zgudui sarcofagul de metal 
albăstrui. 

Un robot purtător apucase bomba cu cleştii lui de 
încărcare! Stocul de explozivi rezervat B.D.S.-ului 
părăsea uzina automatizată. 

Incepea numărătoarea inversă. 


CAPITOLUL IX 


Abrutizat de neuroleptice şi epuizare nervoasă, 
Mathias căzu într-o stare apropiată de halucinație. 
Percepția sa asupra timpului se deteriora total. Astfel, 
călătoria cu camionul până la sediul B.D.S. i se păru că 
durează un secol, în vreme ce primele două zile 
petrecute în depozitul de bombe se contractaseră în 
maniera acelor spasme temporale ce populează visurile 
şi fac ca un an să treacă în câteva zeci de secunde. Din 


când în când, îşi recăpăta cunoştinţa şi, uitând cu totul 
de planurile sale, se credea îngropat de viu. Atunci 
începea să scoată groaznice strigăte de disperare şi 
încerca zadarnic să se zbată în interiorul scafandrului. 
Apoi recädea în apatie. Absența zgomotului, 
obscuritatea, căptuşeala armurii ce funcţiona după un 
sistem ce prevenea iritarea epidermei şi formarea de 
rosături în punctele de frecare contribuiau la 
dezorientarea lui Fanning. Orb, surd, cu trupul plutind 
în derivă pe ceea ce părea a fi o saltea de nori, se găsea 
de-acum în aceeaşi situaţie cu un om cufundat într-o 
incintă de anihilare senzorială. Cum se întâmpla de 
obicei în acest gen de experienţe, spiritul îi fu foarte 
repede invadat de o mulţime de construcţii onirice, cu o 
puternică tentă halucinatorie. 

În două rânduri, îl deşteptă rostogolirea bombei pe 
şinele ce duceau spre trapă. De fiecare dată se învârti ca 
un titirez şi fu cât pe-aci să vomite un val de fiere. 

Petrecu patruzeci şi opt de ore în această stare de 
somnolentä, apoi braţul i se izbi de peretele bombei. Din 
fericire, acest şoc declanşă un contact al pupitrului de 
comandă dereglat în timpul traversării câmpului minat. 
Dintr-odată, muzica explodă în cască, smulgându-l pe 
Mathias din toropeala sa vegetativă. Buimac, încercă să 
se ridice şi-şi lovi fruntea de geamul blindat al vizierei. 
Creierul i se dădea de-a dura dintr-o parte în alta a 
craniului ca un puzzle dezarticulat. Informaţii şi senzaţii 
transfocau într-o suită de raccourci-uri“? groteşti. Se 
strădui din răsputeri să-şi reprime un început de panică 
şi claustrofobie şi, pentru a mobiliza bezna sarcofagului, 
îi comunică lectorului-laser al videotecii coordonate 
fanteziste ce aduseră pe ecran imaginile unui vechi film 
ce relata aventurile Culturistului Nebun. 

Mathias se strâmbă sub efectul culorilor violente. 
Înarmat doar cu halterele sale, Culturistul se năpustea 
să asedieze o fortăreață, căreia îi demola zidurile. Din 


32 Pe scurt, condensat, comprimat. 


când în când, scotea din slip un disc de fontă greu de 
zece kile şi-l arunca în capul duşmanilor. Craniile celor 
răi, pulverizate de impact, explodau în gheizere de 
dulceaţă stacojie. 

Mathias absorbi zece minute din acest uragan punctat 
cu o muzică heavy-metal, apoi tăie contactul. Se simţea 
mai bine. li era teribil de foame. Consultă ceasul instalat 
în coif. Află astfel că, timp de două zile, fusese total rupt 
de realitate. Işi jură ca pe viitor să nu se mai atingă de 
tranchilizante şi ejectă mai multe porţii de pastă 
nutritiv-hidratantă. 

Pentru a-şi „flexibiliza” creierul, trecu în revistă 
schemele lui Cornelius Vladewsky. Această gimnastică 
mintală îl aduse până la hotarele migrenei, dându-i pri- 
lejul să constate că nu era într-o formă psihică prea 
bună. Claustrarea prelungită îi înmuiase muşchii 
membrelor. Se simţea cam în aceeaşi stare ca un 
convalescent care se ridică în capul oaselor pe marginea 
patului, după patruzeci şi opt de ore de febră intensă..., 
cu deosebirea că el nici măcar nu avea posibilitatea de a 
sta aşezat! Mai presus de orice, încerca să nu se 
gândească la timpul ce-i rămăsese de petrecut în 
găoacea bombei. Singurul aspect benefic al acestei 
interminabile aşteptări fusese faptul că scafandrul 
avusese posibilitatea să-şi  reîncarce bateriile. 
Exoscheletul era deci pregătit să înfrunte o situaţie de 
criză. Orologiul căştii afişa „Orele douăzeci şi două 
treizeci”. Mathias întoarse capul într-o parte, ca să nu-l 
vadă. Nu trebuia să se lase hipnotizat de defilarea 
secundelor ale căror cifre digitale tresăltau în extrema 
dreaptă a cadranului. Ştia că mai puteau trece încă cinci 
zile înainte de-a fi aruncat în criptă. Nu voia să 
reînceapă să-şi roadă căpăstrul în aşteptarea „clipei 
supreme”... 

Nouăzeci de minute mai târziu, suierul bielelor umplu 
depozitul, aidoma respirației unui animal gigantic. 
Angrenaje se puseră în mişcare, descuind diferitele 


sisteme de securitate. 

Mathias simţi că se rostogolea pe planul înclinat ce 
ducea spre trapă... 

Un spasm îi agită intestinele şi, preţ de-o secundă, 
crezu că se va scăpa pe el. Bomba se rostogolea, luând 
viteză, făcând să crească în interiorul criptei un hodo- 
rogit de bute venind de-a dura pe o stradă pietruită. 

„Asta a fost!” îşi spuse Fanning, simţindu-şi sângele 
îngheţându-i în vine.. 

Torpila se rostogolea, se rostogolea... şi zgomotul 
goanei ei suna în urechile lui Mathias ca o vibraţie de 
clopot crăpat. 

Era o senzaţie atroce. Ştia că fugea spre prăpastie, că 
se va prăbuşi de la o înălţime de patruzeci de metri. 

Se văzu rostogolindu-se, gol, spre marginea unei 
faleze abrupte... căzând de pe terasa unui imobil... 
prizonier al unui avion în picaj vertical... închis într-un 
ascensor cu cablurile rupte... 

Imaginile se succedau, atroce, fulgerătoare. 

Şi, brusc, stomacul i se întoarse pe dos. Torpila cădea 
spre fundul criptei. Ampenajul ei sfâşia aerul emițând un 
şuierat furios. 

Mathias ştia că prăvălirea nu va dura decât o secundă, 
dar simţurile sale excitate îi măreau percepţia clipei. 
Urlă, cât pe ce să-şi rupă coardele vocale. Sângele îi 
năvălea în cap dilatându-i venele, aducându-i pe limbă 
un gust de hemoragie. Se învârtea în jurul propriei axe, 
în timp ce bomba continua să tiuie căzând spre sol. Dacă 
nu-i funcţiona compensatorul de şoc, avea să se 
zdrobească în praful de cretă ca o tomată enormă. 
Scafandrul se va aplatiza, comprimat de acordeonul de 
tablă al torpilei sfărâmate. Fanning va fi prins în 
menghina carcasei ca o bucată de carne într-o maşină 
de tocat. Oasele îi vor exploda, scuipându-şi măduva 
gălbuie, viscerele i se vor tasa unele peste altele pentru 
a forma un terci fără nume... 

În aceeaşi secundă în care voma, atinse pământul. 


Compensatorul de şoc anulă complet impactul, 
reducându-l la o pălmuire seacă ce trimise un ecou 
dureros prin călcâiele lui Fanning. Scuturătura fugi în 
lungul coloanei vertebrale, şi avu impresia că era în 
pielea unui ucenic de paraşutişti care ia contact cu 
solul, ţinând picioarele alăturate. Fălcile îi trosniră şi-şi 
simţi măselele sfărâmându-se. Ochii îi ieşeau din cap, ca 
şi cum ar fi fost spânzurat de picioare ore-ntregi. Vomă 
iar, dus de vârtejul undelor anulatoare. Mini-câmpul de 
forţă îi perturba toate funcţiile fiziologice, dezläntuind o 
furtună de electroni de-a lungul terminatiilor nervoase. 

Bomba se spărsese. Metalul carenajului zburase, făcut 
bucăţi, ricoşând pe carapacea garguilor. Mathias se 
rostogoli în praf în mijlocul niturilor, al buloanelor şi-al 
plăcilor de metal îndoite. L-ai fi luat drept un cavaler 
tâsnind din carcasa unui 2CV* care se izbise de un 
pilon. Se nărui între pietre, în timp ce, în vârful bolţii, 
trapa se închidea încet. 

În interiorul căştii, semnalele de alarmă dezlănţuiseră 
o sarabandă infernală. Compensatorul de şoc se declara 
„scos din uz”, iar exoscheletul suferise mai multe 
distorsiuni care-i compromiteau de-acum buna 
funcționare. 

„Sunt viu!” îşi spuse Mathias, ascultându-şi inima în 
galop, „sunt încă viu după ce am sărit de la patruzeci de 
metri înălţime, cu călcâiele lipite...”. 

Se rezemă în mâini pentru a se ridica. Articulațiile 
armurii urlară, şi făcu eforturi să-şi dezdoaie genunchiul 
drept. Clătinându-se, făcu câţiva paşi în centrul criptei. 

Monştrii îl priveau cu ochii lor răi, de crabi. Cel din 
mijloc schiţă o mişcare spre a ieşi în întâmpinarea 
intrusului. Botul său reptilian se întredeschise, dez- 
văluind o pădure de colti. Mathias avu impresia că vede 
dilatându-se o fisură orizontală într-o placă stâncoasă. 
Fiara era într-atât de acoperită de carapace, încât cu 
greu ar fi putut să fie considerată drept fiinţă vie. 


33 Citroen 2CV Sahara. 


Singure labele cu gheare dovedeau că, într-adevăr, era 
vorba de un animal, iar nu de o stâncă. 

Fanning ar fi vrut să fi avut puţin timp la dispoziţie, ca 
să-şi tragă sufletul... Era absurd, bineînţeles, 
pachidermele fuseseră programate să suprime toţi 
intruşii care s-ar fi hazardat în perimetrul criptei. Nici 
nu se punea problema de a lăsa să treacă mai mult de 
un minut între localizarea prăzii şi... înghiţirea ei. 

Solul vibra sub greutatea animalelor lente si 
monstruoase. Un praf fin se scurse din fisurile pietrei, 
anunțând parcă un apropiat cutremur de pământ. 

Mathias se dădu instinctiv înapoi. Şeful de turmă 
înainta cu acel pas sacadat care caracterizează 
apropierea reptilelor uriaşe. Botul i se căsca peste o 
limbă cleioasă, ascuţită ca un vârf de lance. 

„Treizeci de minute”, îşi spuse Fanning. „De cum te 
vei găsi în gura acelei monstruozitäti, vei avea la 
dispoziţie treizeci de minute pentru a o face să crape!” 
Înghiţi în sec şi apăsă butonul cronometrului. 

Numărătoarea inversă îşi începu fărâmițarea 
temporală. Garguiul înclină blocul granitic ce-i ţinea loc 
de cap. Mathias îşi înfrână o poftă bruscă de-a o lua la 
fugă. Fuga n-ar fi rezolvat problema. Fra acolo ca să se 
lase devorat... Dar cine poate rezista impasibil în faţa 
unei văgăuni mărginite de săbii? Cine poate accepta cu 
seninătate să se vadă înghiţit de un bot capabil să 
sfârtece cu uşurinţă un elefant? 

Mathias închise ochii. În secunda următoare, se simţi 
înşfăcat de un tentacul musculos şi ridicat în aer. 

Limba animalului i se înnodase pe după mijloc pentru 
a-l smulge de la pământ. Scafandrul protestă când dinţii 
încercară să-l sfărâme la trecerea printre ei, dar 
exoscheletul se tinu bine. Mathias se pomeni propulsat 
într-un univers moale şi cleios. Avu reflexul să-şi înfigă 
cleştii-crampoane în salteaua cauciucată a limbii pentru 
a-şi opri căderea. Rămase astfel suspendat deasupra 
tunelului esofagian, cu picioarele în gol. Animalul de 


sinteză, lipsit de sensibilitate internă, deja nu-i mai 
sesiza prezenţa. Fanning îşi anclanşă sistemul vizual 
crepuscular. Balele spumegau pe învelişul plastifiat al 
armurii. Vopseaua ce acoperea toracele şi antebratele 
se desprindea în mătănii de băşici, ca şi cum ar fi fost 
stropită cu decapant. 

Saliva nu constituia un real pericol; fiind slab 
încărcată cu suc disociator, nu-i putea veni de hac 
scafandrului în mai puţin de două ore, dar anunţa totuşi 
sinistra putere a diastazelor secretate de stomac! 

Mathias încercă să se orienteze. Cornélius îl 
prevenise: văzute din interior, animalele de sinteză nu 
prezentau decât puţine raporturi cu sistemele întâlnite 
de obicei pe planşele anatomice. Aici, venele, glandele, 
semănau mai mult cu nişte circuite imprimate decât cu 
componentele unor organisme vii. Însăşi textura lor 
amintea mai mult de cauciuc decât de carnea vie. Dar 
acest cauciuc palpita, secreta, tremura în spasme 
interminabile. Fanning era suspendat pe coasta unui 
munte de mucoase artificiale. Carnea în care îşi 
înfipsese degetele i se părea falsă şi reală în acelaşi 
timp. Glandele salivare ce căptuşeau fundul gâtlejului 
aveau fizionomia unui şir de extinctoare de incendiu. 
Venele ce brăzdau țesutul rozaceu păreau făcute din 
furtunuri de aspirator puse cap la cap. Creată de o masi- 
nă, fiinţa protoplasmică păstrase un aer mecanic. 
Curburile, formele sale îi trădau originea. 

Mathias întinse mâna pentru a atinge un ciorchine de 
glande. S-ar fi zis că sunt nişte burdufuri transparente 
mari, umplute cu un lichid fosforescent. 

„Nu te aştepta la localizări logice”, spusese Cornelius. 
„Faptul că te vei afla în piept nu înseamnă c-ai să vezi 
plămâni! Fiara aia nu are probabil nevoie de aşa ceva. 
Fără îndoială, pielea îi serveşte de sistem respirator şi 
desigur reciclează bioxidul de carbon fără niciun ajutor 
din afară...” 

Planşele anatomice defilau în capul lui Fanning, dar 


glandele fosforescente nu-i aminteau de nimic. În 
disperare de cauză, le arse un picior. Socul provocă un 
torent de lichid în traiectele înconjurătoare. Trecură 
câteva secunde, apoi animalul se înfiorä Mathias 
detectă propagarea unor spasme îndepărtate, poate 
intestinale. 

Transpira abundent şi începu să se alarmeze. Pe 
armură, vopseaua spumega în chip neliniştitor. Un afişaj 
se aprinsese în cască: 


Eroziune anormală a învelişului extern. Timp de 
rezistenţă estimat la o sută zece minute. Necesitate de a 
scăpa de agresiune inaintea expirării acestui interval. 


Mathias se afundă cu doi-trei metri în canalul ce 
servea drept esofag. In pofida multiplelor avertismente 
ale lui Cornelius, era dezorientat. Acea cavernă vie n- 
avea nimic de organism normal constituit. Semăna mai 
mult cu o marionetă pentru filmele de groază decât cu o 
fiinţă înzestrată cu mobilitate. Căută să-şi amintească de 
acordurile fiziologice laborios învăţate, dar totul i se 
învălmăşea în cap. Efectuă o serie de manipulări 
aproximative care, provocând spasme ale tubului 
digestiv, declanşară o criză de aerofagie cu râgâieli 
înfiorătoare. Fluctuatiile animalului îl loviră pe Fanning 
între umeri cu violenţa unor bile de cauciuc trase dintr-o 
puşcă. Compensatorul de şoc, fiind defect, nu amortiză 
lovitura. Mathias se  dezechilibră şi alunecă pe 
toboganul esofagian. Reusi să-şi stopeze căderea 
agätându-se de o ciotcă de capsule vâscoase din care 
radia o pânză de păianjen formată exclusiv din vase 
capilare. Substanțe ţâşniră, ejaculate de presiune, 
concentrați hormonali se deversară în venele afundate 
sub stratul adipos. Căldura internă a garguiului crescu 
cu mai multe grade, ca şi cum ar fi fost atins de o febră 
puternică. Fiara deschise botul şi clănţăni violent din 


fălci sub asaltul unui trismus tetanic**. Totul dură câteva 
secunde, apoi reintră în normal. 

Mathias regreta că nu adusese cu el o sabie sau un 
topor. Ar fi vrut să scobească la întâmplare, sfârtecând 
toate acele cărnuri, masacrând canalizările fibroase prin 
care se prelingeau lichide roşiatice sau albastre... 

De altfel, îşi amintea că-i propusese această soluţie lui 
Vladewsky. 

„Ar fi idiot şi inutil”, obiectase bătrânul cercetător. 
„Animalul ăla e înzestrat cu o putere regeneratoare 
extraordinară.” 

Celulele distruse, țesuturile nimicite se recompun cu o 
viteză halucinantă. O plagă deschisă se reînchide în 
câteva secunde. N-o să ajungi nicăieri mizând pe cartea 
asta a  măcelăriei şi a vandalismului chirurgical. 
Dimpotrivă, e nevoie să dai dovadă de multă 
meticulozitate. Singurul mijloc de a distruge un gargui 
este de a-l scurtcircuita. Trebuie să întorci împotriva sa 
enormu-i potenţial energetic, să-l faci să moară de-o 
criză cardiacă provocându-i 0... implozie! E cam ca şi 
cum ai sili un peşte-torpilă să se electrocuteze singur!”. 

In teorie, toate acestea păreau perfecte. Pe hârtie, 
reţelele fiziologice păreau la fel de uşor de urmărit 
precum cablurile unei instalaţii telefonice. In realitate 
însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Mathias clefăia 
printr-o mocirlă neidentificabilă, înainta pe dibuite, 
poticnindu-se de organe ce nu semănau cu nimic 
cunoscut! Ciuperci de carne jalonau traseul tubului 
digestiv. Ce funcţii aveau? Oare întreaga „aparatură” 
internă a animalului era concentrată în acel unic tunel? 

Fanning nu era departe de a da credit unei astfel de 
ipoteze. Fără nicio îndoială, enorma masă a fiarei se 
compunea din muşchi hipertrofiati şi oase la fel de dure 
ca nişte grinzi metalice. Tânărul desfăcu braţele şi 
picioarele pentru a se opune spasmelor ce-l aspirau în 


34 Contractie spastică a mușchilor maxilarelor, simptom al 
tetanosului. 


jos. Voia să-şi întârzie la maximum intrarea în stomac, 
ştiind că odată ajuns în punga digestivă va fi imediat 
stropit cu sucuri acide ce-i vor coroda cu repeziciune 
delirantă cochilia protectoare. 

Mări debitul de oxigen al sistemului respirator ce 
ventila casca, întrucât sângele îi bubuia în tâmple. 
Degetele lui scotoceau în pliurile mucoaselor. Unde, 
oare, se ascundea inima? 

„S-ar putea să fie minusculă”, sugerase Cornelius, 
„trebuie să te aştepţi la orice. Când ai de-a face cu un 
animal de sinteză, nu trebuie să rationezi logic. O fiară 
atât de enormă poate fi foarte bine ţinută în viaţă de o 
inimă miniaturizată, cu nimic mai mare decât pumnul 
meu! Un animal de sinteză nu este, de fapt, decât un 
ansamblu de cipuri biologice. Un robot ale cărui fire 
electrice au fost înlocuite de nervi...”. 

Mathias se târa acum printr-un soi de groapă mustind 
de lichid năclăios. Putea urmări progresia scânteilor 
energetice de-a lungul ramificatiilor nervoase; ele 
sfârâiau, iluminând tunelul de carne. Fanning le 
compară cu o ploaie de foc tâsnind dintr-un punct de 
sudură cu arc electric. Cramponându-se de burduful 
violaceu al unei capsule umflate cu secretii 
spumegânde, provocă un spasm mai puternic decât 
celelalte şi-şi pierdu echilibrul. De data asta nu mai 
reuşi să-şi frâneze prăbuşirea şi se năpusti cu viteza 
unei bombe în sacul stomacal. 

Primul lucru pe care-l distinse fu cufărul cu comoara, 
învelit în pelicula sa de algă protectoare. Caseta 
plumbuită trona în mijlocul unei bălți de sucuri acide... 
iar o fetiţă era aşezată pe capac, cu genunchii adunaţi 
sub bărbie, într-o poziţie de sirenă melancolică. Părul 
lung şi alb îi ascundea umerii şi o parte din faţă. 

Mathias miji ochii. Era... ciobăniţa, fireşte! „Cheia” 
care comanda deschiderea animalelor. Cornelius îi 
recomandase să nu-i dea nicio atenţie acestei plăsmuiri 
din protoplasmă, lipsită de orice urmă de inteligenţă. 


„Nu e decât o cheie electronică. Ea ascultă de un cod 
auditiv al cărui cifru îl posedă bancherii B.D.S. In restul 
timpului, I.Q.-ul ei e cam la fel de ridicat ca al unei 
chiftele cu ceapă. N-o privi. Nu-ţi va remarca deloc 
prezenţa. Nu e programată să reacționeze la apariţia 
unui intrus”. 

Mathias se ridică. I se părea că scafandrul începuse 
să-i fumege ca o bucată de cretă stropită cu acid. O 
lumină de alarmă îi invadă casca, pulsând precipitat. 

Atentiune, proclama  afişajul digital, învelișul 
dumneavoastră exterior este supus unei agresiuni 
extrem de periculoase. In condiţiile actuale, intervalul 
de salvgardare nu va depăşi treizeci şi patru de minute. 
Repetăm... 

Fanning înjură, încercând să se debaraseze de spuma 
adezivă care-i acoperea armura, spumă ce începuse să 
digere piesele de înfrumusețare făcute din metal moale. 
Se agită atât de mult încât îşi pierdu echilibrul şi căzu în 
balta corozivă. 

— Sunteţi un hoţ? întrebă deodată fetiţa cu o curioasă 
voce lipsită de timbru.. 

Mathias tresări. Creatura îl privea cu ochii ei goliti de 
orice expresie. Chipul ei încremenit trăda o totală 
absenţă a muschilor faciali. Era drăguță, agreabilă de 
privit... dar nu mai mult decât o statuie! Trăsăturile, 
gura şi nasul său roz păreau modelate în porțelan. Deşi 
aparent era făcută din carne, îi lipsea incontestabil 
consistenţa omenească. Se simţea că niciodată nu-şi 
incretise fruntea, nu strâmbase din nas... că lacrimile 
nu-i brăzdaseră nicicând obrajii şi bărbia. Doar buzele 
se căzneau să articuleze stângaci cuvintele. 

— Tu... tu vorbeşti? lăsă el să-i scape, fără să vrea. 

Se înjură în gând. Era o idiotenie să i se adreseze 
acelui bulion protoplasmic. Se simţea ca şi cum ar fi 
încercat să converseze cu un fier de călcat! 

— Am învăţat, spuse creatura. Am un vocabular de 
cincizeci de mii de cuvinte şi locuţiuni. Cred că am 


putea comunica. 

— Dar nu eşti concepută pentru a... comunica! 
exclamă Fanning, Mi s-a spus că... 

— Că aş fi un „biftec viu”! Aşa e. Dar, totodată, s-a 
întâmplat să fiu şi un biftec gânditor. Sunteţi un hoţ? Aţi 
venit să luaţi caseta de fier? 

— Vrei să mă împiedici? riscă Mathias, tulburat de 
acest obstacol neprevăzut. 

— Nu, spuse creatura, nu sunt programată pentru a 
apăra caseta. Garguiului îi revine rolul de a asigura 
această parte a muncii. Eu nu sunt decât o cheie. Pot 
totuşi să vă semnalez că veţi fi digerat în circa o 
jumătate de oră. Aceste sucuri sunt extrem de corozive, 
ştiu asta pentru că am asistat la testările din laborator. 
Am văzut dizolvându-se mai multe maimute, precum şi 
un condamnat la moarte... Cred că veţi suferi mult. 

Fanning simţi în gât un nod dureros. Fetiţa nu 
schitase niciun gest. Remarcă faptul că nu clipea din 
ochi, tot aşa cum nici nu respira. Această absenţă a 
mişcărilor obişnuite îi alcătuia o mască de Meduza 
destul de impresionantă. 

— Cum ai învăţat să vorbeşti? întrebă el ca să câştige 
timp. 

— li ascultam pe cercetători, din fundul bazinului 
meu. „Pasta” din care suntem formaţi e capabilă să 
înmagazineze un număr extraordinar de informaţii. Ştiţi 
că deja e folosită în locul vechilor microprocesoare? 

„E o poveste dementă!” îşi spuse Mathias. „Acidul îmi 
haleşte cuirasa, iar eu stau la palavre cu o grămadă de 
gelatină deghizată în fetiţă”. 

— Ascultă, o întrerupse el, intenţionez să fur această 
casetă şi să ucid fiara. O să faci ceva ca să mă împiedici? 

— Nu pot cauza direct moartea unei fiinţe umane. 
Acest privilegiu îi revine garguiului. Dar nu veţi reuşi să- 
l omorâţi, fiindcă se hrăneşte cu energie pură si nu se 
teme de atacurile fizice. Bineînţeles, puteţi încerca să 
ieşiţi prin orificiul anal. Nu-l blochează niciun excre- 


ment, dar ar trebui să vă târâţi prin labirintul 
intestinului, trăgând şi cufărul după dumneavoastră, şi 
asta vă va lua cel putin două ore. Între timp însă nu va 
mai rămâne nimic din scafandrul dumneavoastră. 

— Şi daca l-aş face să deschidă gura? 

— V-ar urmări din nou şi v-ar înghiţi înainte să 
ajungeţi la ascensor. Nu sunteţi într-o situaţie prea 
strălucită! Oare conţinutul cutiei merită să vă asumaţi 
toate aceste riscuri? 

Mathias nu răspunse şi se cufundă într-o cercetare a 
pereţilor. Cornelius se înşelase. Garguiul nu semăna cu 
nimic cunoscut. Era un puzzle anatomic cu piesele 
împrăştiate. O capcană semănată cu glande aparente şi 
nervi inutili destinati să înşele un eventual intrus. 
„Bucătarii” de la laboratoarele Mikofsky o garnisiseră 
cu uşi false, cu broaşte înşelătoare şi culoare pictate! 
Monstrul n-avea de ce să fie invidios pe marile piramide 
din Egiptul antic; şi el era capabil să-şi apere cu 
străşnicie comorile, închizându-şi meandrele asupra 
hotilor imprudenti şi apoi digerându-i, pentru a-i 
transforma în grăsime. 

Fanning se hotări să încerce imposibilul. Nu mai avea 
la dispoziţie decât douăzeci de minute şi nu-şi putea 
permite să lenevească. 

— Voiam să-i provoc fiarei o criză cardiacă, spuse el, 
bătând cu pumnul în peretele elastic. Mi se indicaseră 
un anumit număr de operaţiuni de efectuat, dar nu mai 
găsesc organele respective... 

Fetiţa înălţă capul. 

— Presupun că  doreaţi să accelerati bătăile 
muschiului cardiac prin suprasarcină energetică..., 
observă ea. E într-adevăr un mijloc bun. Asta ar echivala 
cu intensificarea treptată a curentului ce alimentează un 
ordinator, până ce acesta ajunge să explodeze. Se pot 
dilata venele, se poate provoca un aflux sangvin 
disproporționat care va perturba funcţionarea diferitelor 
ventricule... 


„Ciobăniţa”, gândea cu glas tare, fixându-l pe acel om 
ridicol în armura sa deja înmuiată. Ştia că avea o şansă 
de salvare, poate chiar UNICA ei posibilitate de 
evadare. Nu-şi închipuia cât timp avea să treacă până ce 
un alt inconştient, un alt nebun, va încerca să pună 
mâna pe comoară... Existau însă motive serioase de a 
paria că o asemenea întâmplare nu se va mai repeta 
NICIODATĂ. Cartea viitorului ei se juca azi, chiar în 
acest moment. Depindea de acest necunoscut care urma 
să moară aici, în douăzeci de minute, digerat de 
diastazele buzunarului stomacal. Totuşi, dacă se hotăra, 
îl putea folosi, servindu-se de el ca de un intermediar... 
Ea nu avea posibilitatea de a interveni direct asupra 
anatomiei animalului... DAR NIMIC NU-I INTERZICEA 
SĂ JUDECE CU VOCE TARE ŞI, PRIN ASTA, SĂ INDICE 
UN ANUMIT NUMĂR DE OPERAȚIUNE CARE... Hoţul 
putea deveni astfel braţul răzbunării ei. 

„Se va mişca în locul tău”, murmură în sinea ei. „Va 
executa manevrele pe care tu nu le poţi nici măcar 
schiţa fără a cădea de îndată în catalepsie”. 

Il privi pe necunoscut. Omul se temea. Venise după 
cufărul acela de fier şi se pomenise prizonier într-un 
labirint de artere. Oare crezuse că-şi va putea băga 
mâinile în motorul garguiului la fel cum mosmondesti 
sub capota unei maşini de serie? Animalele de sinteză 
erau din ce în ce mai complexe. Pentru a preveni orice 
formă de efractie, organele erau trucate în mod curent, 
ascunzându-se, de exemplu, inima, în interiorul unei 
false glande sau disimulându-se arterele într-o îmbucare 
de canalizări multiple. O pereche de falşi plămâni 
ambalau rinichii adevăraţi, şi aşa mai departe. Monştrii 
se  hrăneau cu energie, dar, în absenţa 
bombardamentelor, după cele douăsprezece luni ale 
postului de siguranţă, făceau apel la vechiul lor sistem 
de alimentare şi reînvätau să-şi folosească dinţii şi ori- 
ficiul anal. De-asta fusese concepută o maşină organică 
pusă perfect la punct: pentru a face faţă oricărei 


eventualităţi. Fiarele  digerau lumina si căldura 
exploziilor, dar, în caz de eşec, ştiau la fel de bine să-şi 
culeagă tainul din oamenii şi animalele ce se aventurau 
prin preajmă. 

Fetiţa îşi dezdoi picioarele. Ochii ei goneau în lungul 
circuitelor vasculare. Fireşte, era la curent cu toate 
localizările strategice, cunoştea toate punctele slabe. 
Geografia intimă a animalului nu mai avea pentru ea 
niciun secret. În fond, pentru asta fusese programată, 
spre a fi capabilă să localizeze mintal, într-o fracțiune de 
secundă, glanda cea mai bine disimulată. Nomenclatura 
anatomică a garguiului era depozitată în creierul ei 
după un sistem de neşters... 

Hoţul însă putea să acţioneze. Niciun blocaj mintal nu 
risca să-i paralizeze mâinile dacă schiţa un gest ce 
submina integritatea viscerală a seifului viu. Acesta era 
un atu capital. 

Fetiţa reflecta cu toată viteza. Omul acela care nu mai 
dispunea decât de douăzeci de minute de existenţă era 
capabil să taie gratiile temnitei de carne... Trebuia să-l 
folosească! Trebuia să se apuce cu ambele mâini de 
prăjina ce-i fusese întinsă. 

De îndată ce hoţul ar fi fost digerat, ar fi regăsit 
solitudinea puşcăriei organice şi trista perspectivă a 
anilor ce urmau. Ani de claustrare în fundul unui stomac 
doldora de casete metalice! Nu putea accepta asta! 
Firava ei sensibilitate presimtea întreaga disperare ce 
însoțea această încarcerare pe viaţă. 

— Ascultaţi! spuse, întorcându-se spre efemerul ei 
tovarăş de captivitate. Am să vă propun un târg: vă ajut 
să luaţi comoara, dar, în schimb, mă scoateţi şi pe mine 
de aici. Sunteţi de acord? 

Mathias se legăna de pe un picior pe altul. Avea de 
ales? Cornelius, cu concepţiile lui anatomice învechite, îl 
trimisese pur şi simplu la moarte. Consultă cadranele ce 
se agitau în interiorul căştii. Dacă sucurile îşi continuau 
acţiunea corozivă, cochilia scafandrului avea să se 


preschimbe în dantelă peste cel mult un sfert de oră. 

— Okay! Okay! Fac tot ce doreşti! Spune-mi cum să 
omor garguiul şi vom fugi până la ascensor. 

Fetiţa dădu din cap. Imediat îşi smulse o şuviţă de 
păr, o duse la gură şi o umezi îndelung cu salivă. 
Servindu-se de capacul cufărului ca de o masă de lucru, 
începu apoi să confectioneze o peliculă protectoare 
asemănătoare cu cele pe care le utiliza la ambalarea 
casetelor plumbuite. Când folia vegetală proliferă 
suficient, i-o întinse lui Mathias. 

— Infăşuraţi-vă cu asta, ordonă ea. Va încetini 
acţiunea sucurilor gastrice care vă devorează armura. 
Astfel veţi câştiga o oră. 

Fanning îi urmă sfatul pe dată, drapându-se cu grijă în 
acel linţoliu translucid, la fel de maleabil ca o bucată de 
celofan. 

— Să nu vă credeţi salvat cu asta! continuă „copila”. 
Diastazele vă vor roade mai departe cochilia, dar 
cataplasma pe care v-am dat-o le va reduce apetitul. 
Consideraţi că sunteţi ambalat într-un fel de pansament 
gastric... cel mult. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Mathias. 

— Voi enunta doar teoremele fiziologice, explică 
fetiţa. Dumneavoastră trebuie să ştiţi să le aplicaţi. Nu 
pot să vă dau ordine precise fără a fi afectată de blocajul 
mental înscris în creierul meu. Ascultaţi-mă bine! Voi 
recita adevăruri anatomice, dar n-am să vă spun nicioda- 
tă: faceţi asta sau ailaltă. Incercati să vă descurcati cât 
puteţi de bine. Mi-e imposibil să vă explic cu de- 
amănuntul cum ar proceda un sabotor perfect. 

Mathias ar fi vrut să-şi smulgă casca pentru a-şi 
şterge sudoarea care-i curgea în ochi. Se îndoia că încă 
mai avea destul sânge rece pentru a rezolva ghicitori. 

— Haide, dă-i drumul! o îndemnă el. Oricum, în 
punctul în care am ajuns... 

Fetiţa începu să înşire o suită de definiţii ce păreau 
scoase direct dintr-un manual de anatomie. Mathias 


încerca să se orienteze, să localizeze organele descrise, 
să improvizeze tehnici de sabotaj, transpunând în 
practică ceea ce-l învățase Cornelius Vladewsky. Se târî 
prin tunelurile slinoase, înnodă nervii între ei la fel cum 
se împleteşte izolatia unui cablu electric. Strivi sub 
călcâi glande, secţionă vene aparent lipsite de 
importanţă. Gâfâia, tâmplele îi bubuiau, în vreme ce 
încerca să construiască o strategie a masacrului pe baza 
hărţii pe care i-o prezenta verbal fetita. Era ca şi cum, 
după ce abia s-ar fi familiarizat cu diferitele mişcări 
executate de piesele unui joc de şah, i s-ar fi cerut 
imediat să alcătuiască un manual pentru uzul jucătorilor 
profesionişti. Pipăia prin penumbra viscerală, tăind, 
înnodând şi scurtcircuitând maşinăria vie, amintindu-şi 
când şi când de rudimentele de vandalism pe care i le 
prezentase Cornelius. Nervii i se răsuceau între degete 
ca nişte năpârci negre sau ca nişte tipari. Lega noduri 
marinäresti cu frânghii vii şiroind de sânge sau umori. 

În cele din urmă, fetiţa tăcu, iar Mathias se lăsă să 
alunece în punga stomacală, epuizat, cu genunchii 
tremurându-i de oboseală. 

— Acum trebuie să aşteptăm, decretă „copila”. 
Hormonii se vor scurge, invadând sistemul nervos. 
Prima reacţie va avea loc în cinci minute, cel mult şase. 

— Sper că blestemätia asta o să crape! gâfâi Mathias. 
Vom ieşi prin bot şi vom fugi spre ascensor. Mi s-a spus 
că ceilalţi monştri vor fi dezorientati de moartea şefului 
de turmă şi ne vor lăsa în pace, aşa este? 

— Când moare un şef de turmă, apare întotdeauna un 
moment de suspensie, confirmă fetiţa. În mod normal, ar 
trebui să părăsesc carcasa animalului scos din funcţiune 
şi să-mi aleg domiciliul într-unul sau altul din animalele 
ce aşteaptă. 

— Okay! bătu din picioare Fanning. Numai că de data 
asta te vor aştepta mult şi bine. O să deblocăm liftul şi 
vom urca la parter. Pe urmă ne vom amesteca printre 
clienţi şi angajaţi pentru a ieşi din bancă. 


— E un plan complet idiot! remarcă puştoaica fără 
niciun strop de însufleţire în glas. Chiar credeţi că voi fi 
luată drept clientă? Goală puşcă şi cu părul meu alb? 
Nici dumneavoastră nu veţi reuşi să treceţi prin valva de 
ieşire. De ambele părţi ale intrării au fost postați 
fizionomişti cu experienţă. L-am auzit pe director 
vorbind despre asta cu adjunctii lui. Niciunul dintre ei 
nu-şi va aminti de figura dumneavoastră? Vor da imediat 
alarma si veţi rămâne blocat în mijlocul ecluzei 
antiglont, cu toţi sacii de aur şi diamante în cârcă, 
aidoma unui imbecil perfect. Planul meu e mult mai 
bun... 

— PLANUL TĂU? icni Fanning. Ce tot vorbeşti? Mi-ai 
dat, doar, modalitatea de a-i provoca monstrului o criză 
cardiacă... 

— Nu. N-aş fi putut-o face. M-ar fi împiedicat blocajul 
mental. 

— Fir-ar să fie! înjură Mathias. Lucrul ăla manual pe 
care m-ai pus să-l improvizez ce era? 

— O simplă procedură de purgaţie energetică. 
Animalul va scuipa energia ca o locomotivă sau ca un 
cazan care expulzează aburi sub presiune. E o manevră 
care nu poate în niciun fel să aducă prejudicii 
animalului. Îi vom curati „circuitele” de înmagazinare. 
N-am făcut decât să vă sugerez mărirea puterii acestei 
epurări, atâta tot! Dar, încă o dată, vă repet: garguiul nu 
păţeşte nimic. 

— Şi acel „jet de aburi” ne va permite să fugim cu 
prada? 

— Cred că da. Dacă informaţiile mele sunt exacte, 
vom putea părăsi cripta în câteva minute. 

Fanning nu-şi credea urechilor. Se lăsase manipulat 
de un bot de gelatină protoplasmică! 

Deodată, fiara fremătă, cabrându-se ca un cal 
electrocutat. Mathias îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli 
peste cap. Casca sa răsună, ciocnindu-se de un colţ al 
cufăraşului de fier. 


Monstrul tremura, contractându-şi muşchii. Arcuindu- 
şi coapsele enorme, făcu mai multe salturi în mijlocul 
criptei. Sub impactul săriturilor, pietrele se crăpară şi 
creta de pe jos se ridică în nori pulverulenti. 

Sub carapacea osoasă, carnea îşi schimbase culoarea. 
Fluxul sangvin se accelera, venele vibrau ca o reţea de 
tevi ieşind dintr-un boiler ce sta să explodeze. Din bolta 
cavernei se desprinseră mai multe pietre care se 
prăvăliră cu vuiet nebun în centrul arenei. 

Ceilalţi monştri, după un moment de ezitare, începură 
să imite comportamentul şefului de turmă. Curând, cele 
patru pachiderme se prinseră într-o horă dezläntuitä. 
Săltau grotesc pe circumferința criptei, aidoma unor 
broaşte colosale împlătoşate ca tancurile. Spectacolul 
era în acelaşi timp grandios şi total ridicol. Treptat, 
mişcările lor se accelerară. Pereţii carierei amplificau 
această sarabandă nebunească, dându-i puţin câte puţin 
amploarea unui cutremur de pământ sau a unei avalanşe 
în formare. 

Imperfect sincronizată, turma se desfăşura într-un 
vacarm de iceberg ce sfâşie coca unei nave. Aceste 
şocuri zgâlţâiau subsolul şi făceau să zbârnâie cablurile 
ascensorului. S-ar fi zis că un cataclism înspăimântător 
urca pe furiş din centrul pământului. 

Brusc, garguiul ce comanda debandada se opri şi-şi 
ridică botul spre bolta de piatră. 

Ochii săi de crab îşi pierdură culoarea neagră, 
începând să iradieze o uluitoare lucire albăstrie. În cele 
din urmă, două fascicule de energie pură îi ţâşniră din 
orbite şi izbiră domul drept în mijlocul trapei de 
bombardament. 

Razele sfâşiară întunericul ca două linii trasate cu 
laserul, în timp ce aerul vibra, tiuind pe o notă incredibil 
de stridentă. Căldura din interiorul criptei deveni de-a 
dreptul înfricoşătoare. Trapa metalică dădu rapid în 
clocot. Voleurile sale, înmuiate, se deschiseră cu un 
zgomot flasc de pânză udă, dezvăluind interiorul de- 


pozitului. 

Razele albastre pătrunseră în arsenal şi linseră 
formele ispititoare ale bombelor fixate pe cărucioarele 
lor. Ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă... 

Patru sute de kilograme de explozibil se volatilizară 
într-o enormă flacără purpurie. Deflagratia, fiind 
localizată la o înălţime mult prea mare, nu putu fi ab- 
sorbită de către gurgui, în schimb, se răspândi în 
subsolul imobilului, devastând structurile de beton, 
topind grinzile metalice. Unda de şoc goni de-a lungul 
zidăriei, şi toate geamurile imobilului zburară în cioburi, 
în timp ce planşeele primelor zece etaje se tasară unele 
peste altele, prinzând locatarii între feliile unui sendviş 
din ciment... Efectul suflului îi ucise pe cei mai multi. La 
nici trei secunde după explozie, turnul începu să osci- 
leze ca un copac căruia i s-a tăiat baza. Lipsit de 
rădăcini, edificiul se clătina deasupra acoperişurilor 
înconjurătoare. La nivelul solului, pe un perimetru larg, 
trotuarele se topiseră. Asfaltul în clocot atinsese cealaltă 
parte a străzii, maculând fațadele. Numeroase maşini, 
catapultate de explozie, aterizaseră în vârful caselor 
situate în zona sinistrată. Se înfundaseră în poduri, 
străpunseseră ultimele etaje, prăvălindu-se apoi peste 
locatarii ce se odihneau în paturile lor. 

O tăcere densă urmă vacarmului deflagratiei. Turnul 
trosnea, oscilând între stabilitate şi surpare. Cele trei 
subsoluri şi parterul nu mai existau. Stătea proptit într- 
un ciot înnegrit, pe care nicio rădăcină nu-l mai ţinea 
înfipt în pământ. Apoi clădirea începu să se mişte, lent, 
cu un balans de metronom abia perceptibil. Locatarii 
rămaşi în viaţă urlară de groază, înfigându-şi unghiile în 
lemnul mobilelor dislocate. Imobilul păru să ezite câteva 
clipe, ca şi cum ar fi fost ţinut în echilibru de suflul unor 
vânturi contrarii, după care începu să se prelingă spre 
sol... 

Cei ce-l văzură prăbuşindu-se rămaseră multă vreme 
cu impresia că asistaseră la surparea unui munte. Cele 


treizeci de etaje se culcară pe babord, sfărâmându-se la 
jumătatea înălţimii înainte de a atinge solul. Şocul fu 
groaznic. Epava se nărui de-a latul bulevardului, 
zdrobind sub diferitele sale tronsoane o multitudine de 
imobile din împrejurimi. 

Era ca şi cum un elefant mort s-ar fi prăvălit în 
mijlocul unui camping. 

Izbucniră incendii, iar conductele de gaz rupte 
prilejuiră noi explozii. În câteva minute, cartierul 
rezidenţial luă aspectul unei uzine bombardate. Coloane 
de fum gros şi gras începură să se înalțe în noapte, în 
vreme ce geografia străzilor se umplea de ruguri 
roşiatice. 


Din adâncul craterului lor, monstrii priveau cerul... 

Pereţii criptei se dislocau, blocuri de stâncă se 
rostogoleau până pe fundul arenei, micşorând spaţiul 
vital al turmei. Era timpul să-şi găsească un alt bârlog. 
Fiara care comanda clanul sări afară din groapă cu o 
formidabilă detentă a labelor posterioare. Celelalte o 
imitară fără să şovăie. Tâsnind din haos, creaturile de 
apocalips invadară bulevardul şi începură să se 
deplaseze printre frânturile de zidărie. 

Erau puţin cam dezorientate pomenindu-se în mijlocul 
unui nou spaţiu căruia nu-i percepeau limitele. Dar 
flăcările şi exploziile li se părură de bun augur. Un lucru 
era sigur: în inima unui asemenea desfrâu energetic, n- 
aveau să ducă lipsă de hrană... 

Confuzia era atât de mare încât nu li se remarcă 
imediat prezenţa. E drept însă că platoşele lor puteau fi 
confundate cu uşurinţă cu mormanele de pietre 
sfărâmate împrăştiate în jur. 


În interiorul animalului ce comanda turma, Mathias 
încerca zadarnic să se ridice. Şocul pe care-l suferise 
când bestia sărise afară din crater îl ametise pe ju- 
mătate. Chiar fără să vadă ce se petrecea afară, ghicea 


fără greutate că iniţiativa fetiţei declanşase o veritabilă 
catastrofă. Vacarmul exploziei, chiar şi amortizat de 
țesuturile adipoase ale garguiului, îi spărsese timpanele. 
Apoi, fără îndoială, percepuse distinct vibraţiile unui mic 
cutremur de pământ. În prezent, fiara se deplasa în 
salturi succesive, ca o broască gigantică. Era extrem de 
greu să stai drept în acea nacelă ce se balansa continuu. 

— Incetaţi să vă mai bâtâiti! îl admonestă fetiţa. O să 
vă rupeti învelişul protector! Doar nu credeţi c-o să-mi 
smulg părul din cap ca să vă croiesc mantale gastro- 
rezistente la fiecare cinci minute? 

Fanning remarcă insolenta puştoaicei şi înţelese că 
fusese manipulat de la bun început. Creatura aceea 
ştiuse tot timpul că purgatia circuitelor energetice avea 
să provoace distrugerea depozitului de bombe. Îl 
împinsese să saboteze animalul în aşa fel încât 
„supapa”, în loc să expulzeze un simplu jet de vapori, să 
dezläntuie o  răsuflare de aruncător de flăcări. 
Manevrase astfel încât să nu i se declanşeze niciun 
moment procesul de blocaj implantat în creier. Sabotajul 
nu se înrudea cu vandalismul, nu era decât amplificarea 
unei funcţii naturale. În plus, nicio clipă nu băgase mâna 
„in sac”... Toate aceste măsuri de prevedere îi 
permiseseră să evite subtil interdicțiile înscrise în 
spiritul ei. Planul dovedea o mare abilitate intelectuală. 

— Ce s-a întâmplat? se bâlbâi Fanning. Tot vacarmul 
ăsta... ce-a fost? 

— Cred că depozitul de bombe instalat în subsolurile 
băncii a sărit în aer, spuse dulce fetiţa. lar în acest caz, 
fără îndoială, fiarele au scăpat din criptă. Nu ne mai 
rămâne decât să găsim un coltisor liniştit şi să ieşim din 
ascunzătoare... 

— Un coltisor liniştit? sughiţă Mathias. Dar pun pariu 
că toate privirile sunt atintite asupra noastră! Si, pe 
urmă, cum vrei să ieşim din monstrul ăsta? 

— Provocându-i o criză cardiacă. Parcă ăsta era planul 
dumneavoastră iniţial, nu? Adineauri nu aveam nicio 


şansă să reuşim, căci gardienii nu ne-ar fi lăsat să ieşim 
din bancă. Am fi fost împuşcaţi în ecluza de control. 
Acum, nu mai există nici gardienii, nici banca. 

Fanning bodogăni, în sinea lui. Nu-l ajuta cu nimic să 
discute în contradictoriu. Copila nu deţinea decât 
informaţii fragmentare, date pe care probabil le 
extrăsese din diverse bănci informatice, iar aceste piese 
de puzzle îi conturau o imagine aproximativă asupra 
lumii exterioare. Ea nu putea înţelege că oraşul avea să 
se prefacă în scurtă vreme într-o capcană inextricabilă. 
La ora actuală, centrala poliţiei era fără-ndoială asaltată 
de telefoane ce semnalau prezenta garguilor pe 
bulevardul central. Dispozitivul avea să se instaleze... 

Mathias încruntă din sprâncene. Dispozitivul? CARE 
DISPOZITIV? 

Niciodată forţele poliţiei nu avuseseră de înfruntat o 
trupă de seifuri vii a căror putere de foc o depăşea pe 
aceea a unui car blindat de luptă hipersofisticat! In 
general, Unităţile de Justiţie Autonomă se războiau cu 
hoţii, nu cu asemenea monştri! 

„Ce rahat!” înjură el în gând. 

Înţelegea că puştoaica profitase de apariţia lui pentru 
a improviza un plan de evadare total dement. Undeva, 
cândva, existase o hibă. In mod normal, „ciobăniţa” ar fi 
trebuit să fie complet lipsită de afectivitate şi să rămână 
indiferentă în faţa perspectivei — puţin îmbucurătoare, 
e drept! — de a-şi petrece toată viaţa în stomacul unui 
monstru. „O legumă programată”, spusese Cornelius. 
Dumnezeule mare! Cât de orbi fuseseră! „Biftec”-ul, 
„leguma” îşi permitea luxul de a avea stări de spirit, 
aere! Îşi refuza rolul de „cheie” docilă şi-şi lua tälpäsita 
distrugând un imobil ticsit de locuinţe. Cei de la 
laboratoarele Mikofsky subestimaseră vizibil capacităţile 
afective ale protoplasmei din care plămădeau fiinţele de 
sinteză! 

„Ei, haide!” îşi spuse Mathias, „dacă n-avea chef să 
scape, acum ai fi fost deja halit de sucurile digestive. Te- 


a salvat pentru că are nevoie de tine ca să sabotezi 
monstrul. De-asta te păstrează în viaţă...” 

Se deplasă astfel încât să poată arunca o privire în 
tunelul esofagului. Dar totul era negru. Animalul îşi 
ţinea fălcile strânse. 

Pipăi cu vârful degetelor suprafaţa scafandrului. 
Coroziunea avansa pe nesimţite. Clăbucii, deşi mai mici 
decât la început, reprezentau o dovadă vie a disolutiei 
învelişului exterior. Giulgiul gastro-rezistent nu făcea 
decât să amâne ineluctabilul. In cel mult patruzeci de 
minute, armura urma să capete aspectul unui burete. 
Atunci  diastazele aveau să-i atace carnea, 
descompunând-o cu o viteză remarcabilă, separând 
glucidele, lipidele, triind proteinele, clasificând... 

Mathias se înfioră. O observă pe furiş pe fetiţă. Faţa ei 
afişa aceeaşi limpezime neomenească. Aştepta cuminte, 
aşezată pe capacul sipetului. Prea cuminte... 

Fiarele coborau bulevardul. Curioşii ieşiţi la ferestre 
le arătau cu degetul, scoțând strigăte înfricoşate. La 
Cartierul General al Poliţiei, centrala telefonică începea 
să fileze, în pragul unui colaps. 

„Monştri!”, urlau căştile auditive. „Dragoni! Pe 
bulevardul central. Au distrus imobilul B.D.S... Faceţi 
ceva!” 


CAPITOLUL X 


La  comisariatul central, Juvia Trent  gesticula, 
încorsetată în uniforma ei pătată de sudoare. Amuzati şi 
neputincioşi, cu nasurile turtite pe geamuri, inspectorii 
asistau la debandada mecanicilor ce mişunau de-a 
lungul pistelor ca nişte furnici cuprinse de panică. În 
lipsa unei strategii adaptate, fuseseră chemate la apel 
toate Unităţile de Justiţie Autonomă parcate în hangare. 
Maşinile soseau uruind, cu cleştii pe jumătate ridicaţi, 


clănţănind din şenile. Defilau prin mijlocul băltoacelor 
de ulei albăstrui, inundând garajul cu vacarmul lor de 
Panzere trecând în linia întâi. 

— E o idiotenie! observă Goobble, strivindu-şi paharul 
de cafea între degete. Unităţile de patrulare n-au niciun 
motiv legal de a interpela seifurile scăpate de la B.D.S... 
Şi chiar dacă s-ar încumeta, cum vor proceda? Credeţi 
că vor încerca să îndese pachidermele în chesonul lor de 
incinerare? 

Răsunară râsete acide. Foştii soldaţi ai asfaltului se 
bucurau de inevitabila înfrângere a unităţilor robotizate. 
Era evident că maşinile se vor acoperi de ridicol. 
Fotografiile monştrilor, procurate de la laboratoarele 
Mikofsky, treceau din mână în mână. 

— Încetaţi să vă mai hliziti ca nişte puştani! lătră 
Juvia. Am citit raportul tehnic. Lighioanele astea sunt 
practic invulnerabile. Nu ştiu absolut deloc cum s-ar 
putea prelua controlul asupra turmei. Directorul B.D.S., 
ca de altfel şi cadrele sale de stat-major, locuia la etajul 
întâi al imobilului. La ora actuală, toţi sunt morţi. 
Nimeni n-are nici cea mai vagă idee despre codul care le 
permitea să intre în contact cu seifurile. Fiarele se vor 
preumbla prin tot oraşul, iscând o panică monstruoasă. 

— Ce putem face? repetă Goobble. N-avem la 
îndemână nici măcar o puşcă de vânătoare... 

— Veţi pleca pe urmele unităţilor! ordonă Juvia Trent. 
Trebuie ca tancurile de patrulare să încadreze turma ca 
nişte câini ciobänesti, întelegeti? Dar în niciun caz să nu 
încerce să le atace. Animalele alea dispun de un 
potenţial defensiv care ar face să pălească de invidie 
până şi marina militară. 

— De ce s-a dărâmat imobilul? întrebă cineva. Era un 
turn nou-nout. O chestie super-lux... 

— B.D.S.-ul avea un întreg arsenal depozitat în 
beciuri, răspunse laconic Juvia. Cred că un detonator 
defect a declanşat scânteia ucigaşă. Speriate de explo- 
zie, seifurile vii s-au împrăştiat. Trebuie oprite şi 


conduse la grădina zoologică. L-am prevenit pe director 
să ţină la dispoziţia noastră câteva gropi dezafectate. 
Dacă procedăm cu discreţie, totul o să meargă bine. 
Animalele alea nu trebuie niciun moment să aibă 
impresia că sunt victimele unei deturnări sau ale unei 
tentative de efracţie... căci s-ar apăra! Goobble, fugi pe 
bulevardul central şi obligă-i pe mecanici să reducă 
tendinţele ofensive ale unităţilor autonome. 

Goobble îşi luă mantaua de piele şi ieşi în zona de 
manevră. Juvia strânse din fălci, presimtind apropierea 
catastrofei. Unităţile cibernetice nu aveau destulă 
abilitate pentru a duce la bun sfârşit o asemenea 
operaţiune. Practica lor în domeniul justiţiei expeditive 
avea să se transforme într-un handicap insurmontabil. 
De astă dată, din păcate, nu mai era vorba să ia de guler 
un hot mărunt pentru a-l vâri la rotisor. Monstrii care in- 
vadau chiar în acel moment artera cea mai circulată din 
capitală nu cunoşteau frica. Aveau să apere până la 
capăt comorile ce se bălăngăneau în fundul stomacurilor 
lor. 

Femeia cea grasă îşi şterse cu dosul mâinii sudoarea 
ce-i îmbrobonea fruntea. Era de ajuns un simplu pas 
greşit pentru ca întregul oraş să se trezească azvârlit în 
plin coşmar. Telefonul sună din nou. Căpităneasa merse 
spre biroul ei cu pas greu. Pendula afişa orele zero 
treizeci şi patru. 


KKK 


Maşina de serviciu urca bulevardul, mergând în zig- 
zag printre barierele mobile instalate de pompieri. 
Girofarurile de pe capota diferitelor vehicule de inter- 
ventie licăreau în noapte aruncând fulgere albastre şi 
roşii ce aprindeau reflexe curioase pe căştile cromate 
ale salvatorilor. Goobble nu mai avea chef de râs. 
Spectacolul turnului doborât de-a curmezişul străzii şi al 


imobilelor învecinate reduse la stadiul de mormane de 
cărămizi fumegânde îi spulberase orice dorinţă de a se 
distra pe seama altora. 

Zece unităţi autonome înaintau spre Piaţa Verneuve, 
locul unde se aflau actualmente monstrii. Pe măsură ce 
distanţa scădea, Goobble devenea tot mai nervos. 
Neliniştit, bătea darabana pe tabloul de bord, privindu-i 
pe pompierii ce alergau printre blocurile de beton 
încastrate în asfalt. Bulevardul părea să fi căzut victimă 
unui cutremur de pământ. Solul nu se mai vedea sub 
sticla spartă provenită de la ferestre şi pretutindeni te 
împiedicai de obiecte absurde: o cadă de baie 
încoronând o cabină telefonică, mobile îngrămădite claie 
peste grămadă într-o gură de metrou, haine acoperind 
întinderea trotuarelor. 

Cadavrele, sau cel puţin ceea ce se reuşise să se 
extragă dintre dărâmături, se odihneau sub prelate 
plastifiate. Protuberantele neregulate pe care le 
conturau pe sub acoperitori permiteau să se deducă 
halul în care erau. Un miros de pulbere arsă plutea în 
aer, iar vântul sufla rafale de funingine ce maculau 
autopompele cu pete negre ca nişte alice. 

Goobble se foi în scaun. Lângă el, mecanicul brigăzii 
de noapte îşi ştergea transpiratia ce-i curgea pe faţă cu 
o cârpă slinoasă. 

— La dracu'! ocări inspectorul. Ai reglat sigur 
unităţile de justiţie la nivelul minim de agresivitate? 

— Da, bombăni mecanicul, dar nu vă faceţi cine ştie 
ce iluzii! Reglajele astea-s o panaramă. Carele de 
intervenţie au tendinţa să reacționeze în funcţie de 
mărimea tintei. Se adaptează, ce mai! Masa fiarelor 
riscă să le perturbe circuitele de detecție. Dacă se simt 
amenințate, vor ataca din prima, ca să descumpănească 
adversarul. 

— Ce mai budă! mugi Goobble. Nu mai lipseşte decât 
ca nenorocitii ăştia de roboţi să-ncerce să le bage cu 
forţa în chesoanele de incinerare! 


Imaginea părea atât de grotescă încât cei doi 
izbucniră într-un râs nervos. Cinci minute mai târziu, 
zäreau siluetele înspăimântătoare ale seifurilor vii 
adunate în centrul pieţei. Monstrii păreau a sta în 
expectativă, perturbati de spaţiul infinit ce se deschidea 
în faţa lor. Adoptaseră instinctiv o dispunere în cerc, ce 
le permitea să facă faţă unei eventuale agresiuni. 

Unităţile de intervenţie îşi încetiniră înaintarea 
cläntänind, ca nişte tancuri ajustându-şi linia de tir, apoi 
trecură la atac, cu clestii ridicaţi. 

„Parc-ar fi nişte măturătoare pregătindu-se să curețe 
molozul”, îşi spuse inspectorul. 

Şi simţi în aceeaşi clipă că lucrurile aveau să ia o 
întorsătură rea. Foarte rea... 

Carele de patrulare se repeziră asupra animalelor ca 
şi cum ar fi fost vorba de nişte simpli câini turbati ce 
puteau fi săltaţi de pielea cefei! Cleştii se prăvăliră 
peste şira spinării garguilor, fără a reuşi să muşte 
substanţa cornoasă din care erau alcătuite carapacele. 
Goobble văzu clar tâsnind scântei din degetele metalice 
care se frecau de armura granitică a monştrilor. Injură. 
Aşa cum prevăzuse, toate unităţile îşi deschiseseră 
capota chesonului de incinerare, cu dorinţa vădită de a 
sfârşi cât mai repede cu broscoii ăia ce tulburau liniştea 
publică. 

— Grijania mă-sii! şopti inspectorul. E ca şi cum ar 
încerca să bage un elefant într-o oală sub presiune! 

Picioarele îi tremurau. Căută febril microfonul staţiei 
de radio. 

— Doamnă Căpitan! Doamnă Căpitan! gâfâi el. Merge 
foarte prost! Robotii vor să prăjească fiarele! Ce facem? 

Abandonând carapacele, braţele articulate atacau 
acum părţile moi din anatomia seifurilor vii. Mâinile de 
oţel se încleştau pe coapsele sau labele anterioare, 
ciupindu-le pielea solzoasă cu intenţia bine definită de a 
le-o sfâşia. 

Nemiscati, monştrii începură totuşi să dea semne de 


nerăbdare. Boturile ca de şopârlă li se deschideau lent. 
Între timp, tancurile de justiţie se încăpăţânau să 
măcelărească mai departe vânatul capturat în flagrant 
delict de vagabondaj. Clestii scânteiau, îndârjindu-se să 
smulgă bucăţi de carne pentru a le arunca în chesoanele 
incineratoare. 

„Din moment ce aceşti contravenienti sunt prea mari,” 
părea să fi decretat ordinatorul de sanctionare, „îi vom 
arde bucăţică cu bucăţică!” 

Unităţile-robot se agitau zăngănind, deconcentrate de 
rezistenţa acelei cărni elastice, dar imposibil de rupt. 
Unele dintre ele, agätate de gâtul fiarelor ca nişte 
nevăstuici, nu mai atingeau solul. Asta era prea mult. 
Monştrii trecură la atac. Goobble văzu căscându-se 
boturile cele mai îngrozitoare din câte existaseră 
vreodată pe pământ. Acele crevase presărate cu colti se 
prăvăliră asupra carelor robotizate, sfărâmându-le cu 
eficacitatea unor prese hidraulice. Tăbliile urlară 
îndoindu-se, chesoanele de incinerare făcură explozie, 
vomându-şi măruntaiele încinse până la alb. Garguii 
mestecau oţelul ca nişte fiare ce-şi devorau prada. 
Buloanele li se rostogoleau printre colţi, în timp ce 
rezervoarele explodau. 

— Isuse Cristoase! bâigui mecanicul închinându-se. 

Goobble strângea microfonul ca pe o lămâie. 

— Doamnă Căpitan! urlă el cu glas isteric. Monstrii 
înfulecă unităţile de justiţie! Ce facem? 

— Nimic, replică vocea surdă a Juviei Trent. Retrageti- 
vă! Acum e rândul armatei. A 

Goobble dădu din cap, incredul. În faţa lui, monstrii îşi 
încheiau festinul cu ultimul car de intervenţie. 


KKK 


Sarah Muraille fu prima care auzi elicopterele. Era 
culcată pe patul ei, goală, umedă, cu coapsele încă 


îmbibate de sperma call-boy-ului“” agenţiei de plăceri la 
domiciliu. Băuse mult şi, preţ de-o secundă, crezu că 
vuietele ce-i umpleau capul erau semnele ce anunțau o 
puternică migrenă etilică. 

Se ridică şi pielea ei jilavă fremătă dezlipindu-se de 
perne. Se simţea greoaie şi bătrână. Se întoarse cu 
spatele spre oglindă, pentru a nu-şi surprinde reflexul 
feţei buhăite de excesele nopţii. Micul gigolo dormea, cu 
braţele şi picioarele desfăcute. Era un tânăr slab şi 
blond, dotat cu un penis incredibil de lung. Femeile 
măritate făceau adesea apel la el pentru a le încununa 
fantasmele născute din câte o după-amiază de trândăvie. 
Clientela i se compunea aproape exclusiv din soţii de 
cadre superioare, sătule de expoziţiile de pictură şi 
saloanele de ceai. 

Sarah merse clătinându-se până la fereastră. De la 
plecarea lui Mathias, practic nu încetase să bea, 
sperând să-şi anestezieze astfel angoasa ce creştea într- 
însa, pe măsură ce zilele treceau. Organismul ei începea 
să dea semne clare de intoxicație, dar nu se putea 
abtine să n-o ia de la capăt, golind pahar după pahar. 

Îşi rezemă fruntea fierbinte de geam. Elicopterele 
zburau la joasă înălţime, prin canionul delimitat de 
fațadele imobilelor. Erau echipate cu proiectoare 
puternice ale căror fascicule măturau strada. Sarah se 
înfioră, cuprinsă brusc de un presentiment rău. 
Aparatele acoperite uniform cu o vopsea kaki erau 
puternic înarmate. Mitraliere mari cu triplă ţeavă ro- 
tativă încadrau bula translucidă a carlingii, precum 
acele unei insecte purtătoare de maladii mortale. 
Elicopterele zburau în ralanti, răscolind alene aerul, dar 
suflul paletelor lor pălmuia fațadele clădirilor, făcând 
geamurile să tremure. 

Sarah deschise fereastra. Primi o lovitură de pumn 
invizibil între sâni şi trebui să se retragă precipitat. In 
interiorul apartamentului, hainele împrăştiate îşi luară 


35 Prostituat masculin, gigolo. 


zborul, urmate de revistele şi ziarele dispuse în vraf la 
picioarele patului. 

— Hei! protestă micul gigolo. Ce-i cu uraganul ăsta? 

Sarah nu răspunse. Tocmai zărise fiarele, imobilizate 
la o sută de metri în susul bulevardului. Inima ei rată o 
bătaie. Cum ieşiseră din criptă? Fanning nu plănuise 
niciun moment aşa ceva! „Ceva n-a mers”, îşi spuse ea, 
„era de aşteptat...” 

In aceeaşi clipă, elicopterele se dispuseră în formaţie 
de luptă şi atacară monştrii, deschizând focul. 

Gloanţele explozive sfâşiară spaţiul într-un vacarm de 
tablă spintecată. Sarah îşi astupă urechile, pentru a 
scăpa de stridenţa acelei agresiuni sonore. Undele de 
şoc i se repercutau în carne şi făceau să-i tresalte sânii. 
Câteva tablouri se desprinserä de pe pereţi si 
numeroase cărţi basculară pe jos din rafturile bibliotecii. 
În capătul bulevardului, proiectilele explozive ricoşau de 
pe carapacea garguilor, răspândind jerbe de scântei. 
Pachidermele se răsuciră greoaie, ca să facă faţă acestei 
noi agresiuni. 

Sarah strânse pumnii. Gloantele ricoşate muşcaseră 
adânc din fațadele celor mai apropiate imobile. O 
mulţime de curioşi înghesuiți în balcoane căzuseră, fiind 
secerati de aceste rafale ce nu-i vizaseră pe ei. Sângele 
începea să curgă de pe pervaze, înscriind lungi dâre 
purpurii pe albeata pietrei. 

Elicopterele trecură razant pe deasupra fiarelor şi 
zburară până la Piaţa Extremei Miruiri, pentru a-şi 
executa întoarcerea. Gloantele perforaseră asfaltul şi 
betonul, fără a le provoca monstrilor nici cea mai mică 
vătămare... 

— La dracu'! înjură micuțul blond, rezemându-se cu 
coatele de pervaz. Ce-i cu bâlciul ăsta? 

— Îmbracă-te! i-o tăie Sarah. Împachetează-ţi sula si 
ia lovelele de pe noptieră! Îţi dau eu un semn zilele- 
astea, dacă mai scăpăm vii din toată tevatura! 

— Faci mişto? o ironiză blondul, rânjind galben. 


Sarah nu catadicsi să-i răspundă. Se îmbrăcă în grabă, 
alegându-şi haine solide şi impermeabile, cu multiple 
buzunare. Îndesă în ele bani, un cuţit, un mic revolver 
cu pat de sidef, precum şi o minitrusă de prim ajutor. 

— Hei, observă tânărul, ce învârţi acolo? Te pregätesti 
de exod sau ce? 

Nu apucă să spună mai mult. Aparatele reveneau. 
Deschiseră focul, luând bulevardul în anfiladä*. 
Gloanţele pierdute ciuruiră fațadele şi făcură terci ma- 
şinile oprite de-a lungul trotuarelor. 

Dar fiarele ajunseseră la capătul răbdării. Cea care 
părea să comande turma ridică botul pentru a fixa roiul 
de elicoptere. O secundă, lăsă senzaţia că era un enorm 
tun ce-şi alinia reperele de ochire, apoi două jeturi de 
energie pură îi ţâşniră din orbite şi loviră aparatele din 
frunte. 

Sarah scoase un urlet. Maşinile zburătoare se 
prefăcură în globuri de foc, în timp ce elicele continuau 
să li se rotească în gol, îndepărtându-se de carcase. 
Sarah holbă ochii, îngrozită. Palele scânteietoare zburau 
printre imobile ca nişte gigantice stele ninja. In cele din 
urmă derivară la tribord, apoi percutară o faţadă, 
explodând ca un buchet de lame de ras. 

Sarah Muraille se aruncă pe burtă. Tronsoanele de 
metal despicau strada, spintecau casele, într-un vâjâit 
de săbii tâsnind din teci. 

— Da' căca-m-aş! icni blondul, rezemat în coate la 
fereastră. 

O secundă mai târziu, capul i se rostogolea pe 
mochetă, la câţiva centimetri de faţa lui Sarah. Trupul 
decapitat, pradă unei mişcări reflexe, făcu câţiva paşi 
de-a-ndărătelea, ca şi cum ar fi ascultat de un ordin sosit 
prea târziu. 

Sarah se târi în grabă spre ieşire. Privirea nu reuşea 
să i se desprindă de corpul gol, cu gâtul retezat la 


38 Tragere de anfiladă = tragere în ţinte înșirate perpendicular sau 
oblic față de frontul de tragere. 


nivelul claviculelor, care-şi pierdea sângele în prelungi 
spasme purpurii. Reuşi, totuşi, să descuie usa şi se 
năpusti pe scări. 


În stradă, monştrii terminau de distrus ultimii 
supraviețuitori ai escadrilei de vânătoare. Această 
hărţuială îi enervase, împingându-i să topäie pe loc 
pentru a-şi manifesta furia, provocând şocuri năprasnice 
ce dislocau trotuarele. Asfaltul se jupuia, dezvelind 
vechiul caldarâm ce căptuşea bulevardul. 

Secretii complexe le stimulau creierele, activând una 
câte una diferitele faze ale unei strategii de răspuns 
gradual. Atâtate fără răgaz, animalele se simțeau acum 
obligate să treacă ele însele la atac. Această efractie de 
anvergură depăşea cadrul replicilor obişnuite. Nu mai 
era cazul să se mulţumească doar cu respingerea 
asediatorilor. Venise vremea să-i distrugă, pentru a le 
descuraja perseverenta. Animalele încetară să mai salte 
şi porniră imediat să pască pietrele de caldarâm! 
Devorară astfel o treime din bulevard, înghițind micile 
cuburi de granit cu o viteză fenomenală. Când se ri- 
dicară, cu botul plin de bolovani, începură să-i scuipe de 
jur-împrejur cu cadenta unor mitraliere, nimicind forţele 
de poliţie şi camioanele armatei ce încercau să le bareze 
calea. Propulsate cu o rară violenţă, pietrele turtiră 
oameni şi vehicule. Era ca şi cum, dintr-odată, o mie de 
catapulte s-ar fi apucat să bombardeze bulevardul. 


Între timp, Sarah ajunsese la parter. Voia să fugă 
până la cea mai apropiată staţie de metrou şi să se 
ascundă în fundul labirintului de culoare, acolo unde 
monştrii n-o puteau atinge. 

Se opri în hol. Toţi locatarii blocului aşteptau pe 
paliere, ţinând câte o geantă sau o valiză în mană, 
neştiind ce atitudine să adopte. Copiii se smiorcăiau, 
agätati de fustele mamelor, bărbaţii, foarte palizi, 
încercau să facă faţă onorabil. 


— Ce se-ntâmplă? şopti o bătrână. Aţi văzut animalele 
alea? De unde-au ieşit? 

— Din imobilul B.D.S., răspunse portăreasa. Trăiau în 
pivnițe. Cred că le foloseau ca să asigure încălzirea 
centrală... 

Izbucniră strigăte de indignare. Sarah traversă holul 
şi riscă o privire în stradă. Fiarele nu mai mişcau, iar 
staţia de metrou părea un liman al salvării, la mai puţin 
de o sută de metri mai încolo... 

Oare putea străbate această distanţă fără a atrage 
atenţia monştrilor? 

Preferă să nu mediteze prea mult şi o luă la fugă, cu 
coatele lipite de corp, fără a privi în urmă. Portăreasa 
urlă văzând atâta imprudenţă, dar Sarah fugea deja ca 
vântul, în zig-zag, pentru a nu-şi suci gleznele pe 
bolovanii ce împânzeau drumul. 

Strada vibra, ca şi cum animalele s-ar fi pus în 
mişcare, atrase de această pradă minusculă ce li se 
plimba pe sub nas. 

Sarah se năpusti în jos pe treptele ce duceau spre 
staţie, împinse cu umărul o uşă cu geam şi sări pe 
deasupra turnichetilor de controlat biletele. I se păru că 
o umbră gigantică se prelingea ca un acordeon pe 
treptele scării. Işi repetă însă că nu risca nimic. Monstrii 
erau mult prea mari ca să pătrundă în coridoarele 
metroului. Se agăţă de balustrada cauciucată a unui 
escalator şi se lăsă dusă până pe peron. Tunelurile 
caroiate cu alb erau deja pline de refugiaţi cu priviri 
hăituite ce târau în urma lor valize pântecoase. Pe 
peron, o mulţime febrilă se înghesuia cu riscul de a 
cădea pe şine. Cu toţii aşteptau prima garnitură pentru 
a fugi spre una din porţile oraşului. Sarah fu imediat 
împinsă înapoi cu ghionturi. Se răsuci, strivită de un 
distribuitor de dulciuri, cu răsuflarea tăiată şi stomacul 
îndurerat. 

Garnitura tâsni din tunel. Vagoanele erau deja pline 
de călătorii ce-şi începuseră mai devreme exodul 


subteran. De cum se deschiseră portierele începu bus- 
culada. Cei aflaţi înăuntru îi respingeau pe cei care 
voiau să urce. Sub apăsarea acestei gloate în delir, 
geamurile se sparseră, uşile se îndoiră. Sarah renunţă 
să ia parte la bătălie. Se smulgeau scaune şi banchete 
pentru a mări spaţiul disponibil. Conductorul declanşase 
sirena de plecare, fără a reuşi însă să întrerupă şuvoiul 
ce lua cu asalt vagoanele. 

Brusc, o vibraţie cumplită zgudui solul. Bolta tunelului 
crăpă sub o aversă de moloz şi un gargui căzu în 
mijlocul liniilor, după ce traversase grosimea plafonului. 
Urlete de panică izbucniră de peste tot. Monstrul ocupa 
toată lăţimea tunelului. Sarah pricepu că reuşise să 
crape asfaltul prin forţa săriturilor pe loc. Cuprinşi de 
panică, fugarii încercau acum să iasă din vagoane, dar 
erau prea numeroşi şi se împiedicau reciproc. Gloata luă 
forma unui haos de braţe şi picioare încâlcite cu 
disperare. Monstrul înclină capul, deschise gura şi 
muşcă sinele. Sarah văzu distinct fluxul energetic 
tâsnindu-i din botul hidos pentru a străbate liniile în 
fulgere albăstrii. Descărcarea trosni atingând roţile 
trenului, care se iluminară. Electricitatea străbătu ca o 
undă mortală structurile de oţel ale vagoanelor. Pereţii 
se aureolară într-un sfârâit de scântei, în timp ce 
temperatura creştea cu mai multe sute de grade. 

Sarah se retrase, cu răsuflarea tăiată, plesnită de acea 
dogoare de rug. Acum vagoanele virau în roşu, ca nişte 
bucăţi de metal aruncate într-o forjă. Prinşi în capcana 
cuptorului, călătorii se zbăteau, cu feţele acoperite de 
băşici. De cum încercau să apuce mânerul câte unei por- 
tiere, palmele începeau să sfârâie şi să fumege. Energia 
suflată de animal transformase garnitura într-o 
gigantică rezistenţă ce se înroşea ca grătarele metalice 
ale unui prăjitor de pâine. 

Sarah îşi muşcă dosul mâinii ca să nu urle. Hainele 
nenorocitilor se aprindeau de parcă ar fi fost stropite cu 
benzină. Torţe vii se zvârcoleau convulsiv în mijlocul 


vagoanelor devenite crematorii. Nemaiputând suporta, 
Sarah o luă la fugă. Se repezi cu capul înainte în primul 
culoar ce i se deschise în faţă şi goni până-şi pierdu 
suflul, ciocnindu-se de pereţii mozaicati. 

Alte persoane galopau pe urmele ei, împiedicându-se, 
strivind copiii pierduţi ce aveau nefericirea de a străbate 
calea în sens opus. In spatele lor, garnitura elec- 
trocutată continua să ardă, inundând tunelurile cu o 
lumină roşie ce pârjolea afişele şi topea gumele de 
mestecat din interiorul distribuitoarelor automate. 

Sarah gâfâia, cu pieptul strâns ca într-un cleşte. Avea 
impresia că pielea cefei i se umple de băşici şi părul îi 
miroase a ars. Erau pe urmele sale. Se lăsă purtată de 
torentul mulţimii, încercând să nu se prăbuşească. 


KKK 


Cornelius Vladewsky se ţinea de pervazul ferestrei, 
împietrit de groază. În fața lui, oraşul incendiat, 
sfârtecat, se consuma în noapte. Peste tot fuseseră 
aprinse în grabă proiectoare mari de apărare 
antiaeriană ce străpungeau întunericul cu fasciculele lor 
albe. Monstrii se deplasau în zig-zag printre aceste pete 
orbitoare de lumină. Erau văzuţi materializându-se pe 
furiş în traiectoriile halourilor, pentru a dispărea apoi 
printr-o detentă a coapselor. Aceste iruptii fantomatice 
accentuau aspectul terifiant al fizionomiei lor. Cornelius 
nu reuşea să-şi dezlipească ochii de dantescul spectacol. 
Animalele săreau pe deasupra caselor, iar burta lor 
rădea hornurile şi antenele de televiziune, scalpând pur 
şi simplu acoperişurile. 

Punctul culminant al acestei curse aberante fu atins 
atunci când cel mai mare dintre gargui îşi luă elan şi 
plonjă în faţada unui turn ultramodern, traversând 
construcţia dintr-o parte în alta ca un proiectil viu. 
Apăru pe partea opusă, într-o explozie de resturi şi 


mobilă, proiectând în toate direcţiile „măruntaiele” clă- 
dirii ce se împrăştiară pe trotuare în băltoace diforme, 
amestecând cadavre dezarticulate si firimituri de 
mobilier. 

Repetând docil exemplul sefului, celelalte fiare se 
apucară să facă la fel, sărind prin turnurile 
înconjurătoare ca nişte câini la circ printr-un cerc 
umplut cu hârtie. 

Cornelius gemea fără a-şi da seama. Bale de 
stupefactie îi curgeau pe bărbie. Privea clădirile găurite, 
şi frica îi lichefia intestinele. Se temea să nu-şi piardă 
controlul asupra sfincterelor, dacă ar fi schiţat cea mai 
mică mişcare. 

Un gargui cocotat pe Arcul Amintirii începuse să 
devoreze arcada de piatră între pilaştrii căreia ardea 
tradiționala flacără comemorativă. Monumentul se 
năruia, pierzându-şi statuile. Numele soldaţilor defuncti 
se dislocau sub asediul şopârlelor. Fiara sări pe sol, se 
apropie de discul de cupru într-al cărui centru pâlpâia 
flacăra... şi o aspiră ca pe un flecuşteţ. Odată arzătorul 
smuls, gazul începu să tâsneascä din instalaţia 
maltratată şi un jet de foc înalt de mai mulţi metri se 
înălţă spre cer. Monstrul însă nu părea tulburat, ci 
lingea flăcările cu poftă, bucuros de acest festin 
energetic. Muscätura rugului nu-i lăsa nicio urmă pe 
pielea solzoasă. S-ar fi zis că se adapă la jetul unei 
fântâni fără a-i păsa de picurii razleti. 

Căldura intensă degajată de acest ultim incendiu 
făcea să se topească bitumul din jurul monumentului 
devastat. Şiroaie lungi şi negre se prelingeau de-a 
lungul bulevardului, tintuind maşinile staționate într-un 
soclu bazaltic. Restul hoardei mesteca de zor firele de 
distribuire a energiei electrice, injectând în ele o 
suprasarcină energetică ce gonea de la o casă la alta, 
din apartament în apartament. Televizoarele şi 
aparatele electromenajere explodau la impactul cu 
această creştere de tensiune, plitele se aprindeau ca şi 


cum firele de cupru ce şerpuiau la nivelul solului s-ar fi 
preschimbat în fitil Bickford. Pretutindeni boilerele se 
ambalau, propulsându-şi acele de control în sectorul 
roşu al cadranelor de supraveghere. Apa clocotea în 
serpentinele încălzitoarelor electrice, iar acumulatorii 
duduiau ca nişte cazane de spălat uitate pe foc. 

Cornelius tresări. Robinetul de la bucătărie sărise în 
tavan lăsând să tâsneascä un jet de aburi sub presiune 
ce înecă încăperea într-o ceaţă umedă. Bătrânul se 
repezi la uşă, ca să împiedice propagarea norului, dar, 
în aceeaşi clipă, radiatorul explodă ca o piesă de 
artilerie, ejectând cincizeci de litri de apă fiartă ce-l 
loviră pe Vladewsky în plină faţă, orbindu-l si formându-i 
pe piele băşici gigantice. 

Fostul cercetător de la laboratoarele Mikofsky se 
prăbuşi pe covorul ponosit, urlând de durere. La toate 
etajele se derulau scene asemănătoare. Robinetele băi- 
lor scuipau lichid încălzit la peste două sute de grade. 
Numeroşi bărbaţi şi femei se prăpădiră în câteva 
secunde sub jeturile dusurilor. Căzură, asfixiati de 
căldură, înainte să fi putut urla măcar, iar carnea lor 
fiartă se desprinse de pe oase... Gurile de evacuare a 
apei explodară şi ele. Frigiderele scurtcircuitate se 
metamorfozară în cuptoare, carbonizând în câteva 
secunde alimentele îngrămădite între pereţii lor 
smältuiti. 

Toate becurile se volatilizară într-un pârâit de fulgere, 
iar abajururile veiozelor luară foc aidoma unor făclii 
îmbibate cu răşină. Cornelius Vladewsky gemea pe 
mochetă, într-o stare de semiinconstientä. Pielea feţei i 
se jupuia deja, lăsând muşchii faciali dezgoliti. Bătrânul 
intrase deja în comă când cuptorul său cu gaze explodă, 
făcând să se surpe plafonul. Peste câteva minute, 
clădirea nu mai era decât o torţă ondulându-se în 
noapte. 


KKK 


Sarah fugea, rătăcită în labirintul metroului. Garguiul 
ce crăpase tunelul dădea acum lovituri cu capul în 
pereţii înconjurători ai peroanelor. Masivitatea sa îl 
oprea să pătrundă pe culoare, şi imposibilitatea de a-i 
urmări pe fugari părea să-l scoată din minţi. Tropăia pe 
loc, tresăltând ca un aparat gigantic de vibromasaj, iar 
scuturăturile zgâlţâiau pereţii, dezlipind dalele de 
faianţă ce căptuşeau bolta. Sarah simţi tremurul solului 
urcându-i în glezne. Se împiedică, gata să fie călcată în 
picioare de gloata dementă ce galopa spre suprafaţă, şi 
se agăţă în ultima clipă de balustrada unei scări. Tre- 
buia să se smulgă din acea capcană. Contrar celor pe 
care le gândise mai înainte, metroul nu constituia un 
refugiu sigur... Dacă mai întârzia, risca să se 
pomenească îngropată sub o avalanşă de moloz şi dale. 

Incepu să urce, treaptă cu treaptă. 

In exterior, a şasea companie de tancuri începuse să 
tragă o salvă de baraj contra monştrilor ce se îndreptau 
nepăsători spre ieşirea din oraş. Obuzele cu cap exploziv 
se zdrobeau pe carnea fiarelor care înghiteau de îndată 
jerba de foc născută din impact, aidoma unor bureti 
absorbind o băltoacă de apă. 

Unul dintre gargui înaintă spre un blindat şi-şi închise 
botul în jurul tunului ce ieşea din turelă, de parcă s-ar fi 
pregătit să soarbă apă minerală cu ajutorul unui pai! 
Umflându-şi obrajii, suflă din răsputeri în ţeava de oţel, 
revărsând în habitaclu un uragan de aer comprimat ce 
făcu tancul să explodeze. 

Restul turmei cobora spre fluviu. În loc s-o ia pe 
podurile jalonate cu felinare, monstrii săriră direct în 
apa cenuşie. Plonjonul lor iscă un val noroios ce inundă 
malurile, măturând tarabele buchiniştilor“”. Hoarda se 
zbătu un moment în albia fluviului, răscolind mâlul, apoi, 


37 Anticari, frantuzism. 


într-un ansamblu perfect, animalele se uşurară de 
preaplinul energiei acumulate de-a lungul confruntării. 

Raze albastre izbucniră din orbitele lor, sfredelind 
apa, care nu întârzie să fumege, apoi să fiarbă. În câteva 
minute, suprafaţa undelor fu acoperită de peşti fierti. 
Luntrile ancorate la mică distanţă se transformară şi ele 
în nişte crătiţi puse în bain-marie. Fluviul clocotea pe 
mai multe sute de metri si clăbucii enormi ai 
turbulentelor plesniră pe bordaje cu sunete surde. 
Marinarii dansau urlând pe navele lor transformate în 
marmite. Un abur dens se ridica spre cer, învăluind 
podurile într-o ceaţă încărcată cu picături arzătoare. 

Acesta fu momentul pe care-l alese Sarah pentru a ieşi 
din staţia Vaudeuil-Kozersky, la intrarea pe podul 
Crowley. Fu antrenată de mulţimea ce încerca să 
traverseze fluviul pentru a ajunge în centrul oraşului. 
Împinsă înainte de un zid elastic de coate şi piepturi, fu 
literalmente purtată până-n mijlocul podului fără ca 
picioarele ei să atingă o singură dată solul. Ceaţa 
vaporilor o lovi în plin ca un bici, umplându-i plămânii 
cu o umiditate atingând suta de grade. Se sufocă, 
simtindu-si gâtlejul şi bronhiile transformate dintr-odată 
în carne vie. În jur, tovarăşii ei de fugă se clătinau la 
rândul lor. Unii aveau deja faţa şi mâinile pline de 
băşici. Sarah se retrase, căutând să se sprijine de 
parapetul de piatră. 

Cineva i se agăţă de umăr, împingând-o brutal înapoi. 
Izbi cu şalele balustrada... Se răsturnă peste ea, fără a 
reuşi să se agate de volutele din piatră. Vru să urle, dar 
aburul îi năpădi gura, şi în mintea ei se făcu noapte. 


“Baie marină, reprezintă un lichid fierbinte folosit pentru a încălzi 
un recipient conţinând felul de mâncare preparat. Câteodată 
termenul este folosit de asemenea pentru vasul ce conţine acest 
lichid fierbinte. Își trage originea din alchimie căci bain-marie (baia 
lui Maria) face referire la Maria din Israel[1] (sec. III î.e.n, 
Alexandria) care a inventat și alte ustensile pentru alchimie. 
Termenul bain-marie a intrat în vocabularul românesc prin filiera 
franceză. 


Sarah Muraille se scufundă ca o ghiulea de fontă în 
turbioanele apei clocotite. După nici un minut, carnea 
începu să i se dezlipească de oase. 

Abia atunci, monstrii părăsiră fluviul. 

Departe de tot tumultul, în apartamentul ei cu 
jaluzelele trase, Patricia dormea somnul greu al 
narcoticelor. Era goală, ca de obicei, semănând 
întrucâtva cu o naufragiată pe salteaua ei pusă direct pe 
jos. Un fir subţire de salivă i se scurgea dintre buzele 
întredeschise, iar braţele ţineau strâns un catalog gros 
de protecţie urbană. Visa, ignorând total catastrofa ce 
pustia oraşul. 

În visele ei apăreau scafandri cumpăraţi pe credit, 
armuri cusute pe măsură, şi cască audio-video, şi... 

Fiarele ajunseseră la periferii, lăsând în urma lor un 
peisaj devastat, populat cu cadavre, cu reziduuri, cu 
blindate distruse. În câteva ore, noaptea avea să se 
sfârşească. 


CAPITOLUL XI 


Mathias gemu de durere şi se ghemui în fundul pungii 
stomacale. Sucurile digestive roseseră învelişul exterior 
al scafandrului pe toată grosimea, reducând cochilia 
protectoare la o peliculă subţire în care se căscau acum 
găuri de mărimea unui vârf de ac. Aceste deschizături, 
oricât ar fi fost de minuscule, lăsau să se infiltreze 
picături corozive ce-i atacau epiderma. Fiecare nouă 
infiltrare aducea cu sine o nouă arsură acută, analogă 


celei pe care ar fi provocat-o extremitatea in- 
candescentă a unei țigarete strivite pe piele. Cadranele 
de control din interiorul cästii clipeau din toate ledurile, 
anunțând apropiata distrugere a circuitelor. 

Fetiţa se apropie de Fanning şi, trecându-şi vârfurile 
degetelor peste scafandru, înţelese că procedura de 
ieşire trebuia atacată cât mai iute. Dacă întârzia prea 
mult, hoţul avea să moară curând de pe urma asediului 
sucurilor digestive, iar ea va pierde orice şansă de a 
rupe cordonul ombilical care o ţinea legată de monstru. 
Ucigând fiara, luând comoara şi plasându-se sub tutela 
acelui om, îi rămânea o şansă de a se infiltra în lumea 
exterioară. Dar pentru asta avea nevoie de un mentor, 
de un intermediar care să poată trece uşor drept tatăl 
ei. Hoţul nu trebuia să moară... 

— Ascultaţi-mă, spuse ea, trebuie să trecem la ultima 
fază a planului, înţelegeţi ce vreau să zic? 

„Ciobăniţa” se străduia să se exprime în termeni 
eliptici, astfel încât să nu formuleze clar ipoteza 
asasinării garguiului. Trebuia să fie vicleană, să evite 
controlul mental folosind căi ocolite. 

Mathias se ridică. Avea faţa crispată, gura îi tremura 
de fiecare dată când o picătură acidă îi ataca pielea. 
Dată fiind starea cuirasei, pelicula gastro-rezistentă nu-i 
mai era de niciun folos. 

— Vom proceda ca adineauri, explică răbdătoare 
fetiţa. Am să recit o nomenclatură, iar dumneavoastră 
veţi trage concluziile care se impun. Vă consideraţi ca- 
pabil să actionati? Nu mai dispunem decât de câteva 
minute înainte ca scafandrul să se färâmiteze. 

— Am... am să-ncerc, bâigui Mathias. Dă-i drumul! 

Fetiţa îşi începu de îndată enumerarea anatomică. 
Fanning ascultă, apoi începu să se orienteze. Dar, din 
cauza suferinţei, îi venea foarte greu să se concentreze. 
Până şi puştoaica îşi pierduse siguranţa de sine. Debitul 
verbal îi deveni ezitant, se întrerupea, închidea ochii... 
Mathias înţelese că nu reuşea îndeajuns să-şi alunge din 


minte realitatea a ceea ce tocmai făcea. Dacă, pe 
neaşteptate, în gândurile ei ar fi apărut ideea: „Omor 
fiara”, creierul i s-ar fi blocat, aruncând-o într-o transă 
cataleptică, ce ar fi acţionat precum un veritabil 
scurtcircuit mental. Fanning se târa pe coate, ascultând 
pârâielile scafandrului subtiat la limită, înnoda nervi, 
improviza înnădiri în sistemul nervos al monstrului. 
Picăturile acide îi şiroiau între omoplati, brăzdându-i 
epiderma. Avea impresia că un călău conştiincios îi 
plimba lama unui cuţit înroşit în foc de-a lungul şirei 
spinării. Strânse din fălci ca să nu urle. 

Se gräbea şi totodată se temea să părăsească 
pântecul bestiei, căci bănuia că fuga garguilor prin oraş 
prilejuise destule pagube. Vocea copilei se înălța 
sacadată. Mathias îşi termină munca de sabotaj, 
sperând că interpretase corect datele din ,manual”. 

Fetiţa tăcu. Părea epuizată, iar faţa începuse să-i 
tremure involuntar. 

— Am... am... f... făcut ce-am putut, se bâlbâi ea. Era... 
era aproape... aproape să se declanşeze. 

Mathias înţelese că puştoaica făcea aluzie la controlul 
mental a cărui vigilentä ar fi trebuit să se declanseze, în 
ciuda tuturor şiretlicurilor. 

Fără să mai stea pe gânduri, apucă toarta casetei şi se 
apropie de canalul esofagian. Acum totul trebuia să 
decurgă foarte repede, căci armura începea să se 
îmbucătăţească. „Totul e să nu ieşim din botul 
monstrului în bătaia proiectoarelor”, îşi spuse el. Dar nu 
avu timp să aprofundeze această ipoteză, căci animalul 
se cabră brusc şi un tremur violent îi cuprinse viscerele. 

„Asta e!” exultă Fanning. „Drăcovenia e pe cale să 
crape!” 

Strânse toartele comorii. Un spasm cumplit contractă 
esofagul, proiectându-i înainte, ca şi cum animalul ar fi 
încercat să-i vomite. „Crapă!”, vocifera în sinea sa 
Mathias, „crapă odată!”. 

Garguiul căzu în nas ca un avion care izbeşte solul. 


Mathias şi copila se rostogoliră peste cap prin toboganul 
tubului digestiv, prăvălindu-se în cele din urmă în 
caverna bucală. Monstrul mugea, cu botul întredeschis. 

— Trebuie să trecem printre dinţi! ţipă fetiţa. 

Mathias se strâmbă. Dacă animalului îi venea să-şi 
contracte mandibulele, avea să-i zdrobească. Un şuvoi 
de bale şi secretii biliare îi făcu să alunece pe salteaua 
spongioasă a limbii. Fetiţa ezită, apoi se strecură între 
cei doi canini. Fanning o urmă, cu intestinele lichefiate. 
Dacă în acea clipă fiara ar fi cläntänit din dinţi, l-ar fi 
tăiat în două, căci scafandrul devenise prea fragil pentru 
a se opune unei asemenea mişcări de cleşte. Se târi, 
zgâriind smaltul îngălbenit al coltilor. Cunoscu trei 
secunde de groază pură, apoi se rostogoli în moloz. 
Bestia zăcea pe o parte în ruinele unei case pe care 
probabil o dărâmase în cădere. Labele i se zbăteau 
spasmodic, iar ghearele căscau şanţuri adânci în sol. 

Copila îl ajută pe Fanning să se ridice şi-l sprijini până 
ce ajunseră sub bolta unei mici porti. 

— Trebuie să-mi scot porcăria asta! urlă Mathias, 
chinuindu-se să descuie cochilia scafandrului. 

Sistemul de închidere, pe jumătate ros, refuza să se 
supună, astfel încât se văzu nevoit să ia o piatră pentru 
a zdrobi diferitele puncte de îmbinare. În fine, armura 
se deschise ca un sicriu ros de viermi şi bărbatul putu 
ieşi în aer liber, rostogolindu-se în praful de cretă 
pentru a-şi şterge umezeala gastrică ce-i impregna 
pielea. 

In spatele lui, monstrul agoniza ejaculând secretii fără 
nume. 

— Veniţi! insistă fetiţa. Trebuie să plecăm imediat! 
Celelalte animale au pierdut firul mental ce le lega de 
şeful turmei. Se vor scurge câteva momente până să 
înţeleagă că urmează să-şi aleagă un alt conducător. 
Trebuie să profităm de această pauză pentru a le fugi de 
sub nas. 

Fanning îşi săltă cufăraşul pe umăr şi porni în slalom 


printre zidurile demolate. 

Fetiţa fugea într-un trap chinuit pe urmele lui. Era 
clar că nu era obişnuită cu mersul. Lui Mathias îi venea 
să-i spună: „Okay, drumurile noastre se despart aici, 
salut!”, dar ştia că n-o va face. De-acum, între ei se 
crease o legătură indisolubilă. Spargerea era opera lor 
comună. Fără el, fetiţa ar fi rămas pe vecie prizonieră în 
burta fiarei; fără ajutorul ei, el, Fanning, ar fi murit în 
mai puţin de treizeci de minute, pierdut în inima unui 
labirint de organe neidentificabile... 

Asta era! Pe nesimţite, îşi puseseră semnăturile pe 
acelaşi pact. Erau asociaţi întru crimă. 

Mathias gâfâia, cu trupul cocoşat sub greutatea 
casetei. În jurul lui, oraşul fumega şi arunca vâlvătăi ca 
un vulcan. 

— A... aşteptaţi-mă, gemu copila. 

Şi mâna ei rece, inumană, apucă mâna liberă a lui 
Mathias. Bărbatul se stăpâni cu greu să nu se cutremure 
de dezgust. 


CAPITOLUL XII 


Armless, zis Cască-de-os, alerga printre dărâmături. 
Oraşul zdrobit, mutilat, îl umplea de o jubilatie neagră. 
Sărea de pe un maldăr de moloz pe altul, bătând aerul 
cu cioatele pentru a-şi ţine echilibrul. 

Fugea după monştri, se afunda în santul învăpăiat pe 
care-l tăiaseră animalele, la fel cum te năpusteşti pe 
urmele paşilor unui sfânt. Sângele-i bubuia în tâmple, 
inflamându-i creierul prizonier al craniului cornos. 


În mai multe rânduri, fără niciun motiv real, atacase 
soldaţii sau poliţiştii, strivindu-le chipul cu o „lovitură de 
ghiulea” bine ţintită. De la începutul catastrofei, se 
simţea complice cu fiarele pustiitoare. Nu mai dorea 
decât un singur lucru: să le urmeze, pe drumul lor de 
distrugere, să se mişte liber în peisajul de apocalips pe 
care-l lăsau în spatele lor pe măsură ce se deplasau. 

Se simţea aspirat, captat, satelizat de acei aştri negri 
şi exterminatori. Fiarele tâsnite din märuntaiele 
pământului pedepseau oraşul şi-i devorau pe cei slabi. 
Ele inaugurau era predatorilor. Se simţea făcând parte 
din neamul lor, din acelaşi clan. Avea să le urmeze pas 
cu pas, ca un discipol. Va curma zilele răniților, va tăia 
calea fugarilor, va trece peste câmpul de bătălie pentru 
a desăvârşi treaba începută de monştri, pentru a înde- 
plini execuțiile... 

Armless sălta, înnegrit de fumul exploziilor, cu hainele 
arse, pe jumătate gol, cu faţa schimonosită într-un 
rânjet diabolic. Cei ce-l zăreau o luau pe dată la fugă. 
Dar el îi urmărea, pentru a le sfărâma oasele dintr-o 
singură lovitură. Era fericit, nu mai era singur! De-acum 
încolo avea să vâneze cu haita! Devenise peştele-pilot al 
unei hoarde ivite din infern. Puțin câte putin, fiarele 
aveau să înveţe să-l cunoască, să-l aprecieze. Cu timpul, 
va ajunge complicele lor, tovarăşul lor de măcel. 
Armless se îndepărta, galopând în noaptea tot mai 
palidă, trăgând în piept cu nesat fumul incendiilor. 


CAPITOLUL XIII 


O ceaţă densă se înălța de pe câmpii în valuri, 
întinzându-se pe drum. Micile clădiri ale motelului 
dispăreau complet în spatele acestui ecran de vapori 
fantomatici, şi singure, acoperişurile lor cenuşii mai 
permiteau să fie localizate în mijlocul peisajului ireal. 

Mathias traversă parcarea în diagonală. Dârdâia. 
Roua îmbrobona caroseriile vehiculelor prizoniere în 
perimetrul benzilor galbene pictate pe asfalt. Îşi privi 


ceasul. Arăta ,Joi”. Trecuseră cinci zile de când fugea... 

Deschise portiera masivului său Studebaker, se aşeză 
pe banchetă şi dădu drumul la radio. Prezentatorul 
vorbea, bineînţeles, despre monştri, care acum se în- 
dreptaseră spre sud. Recomanda populaţiei din oraşe să 
nu manifeste niciun fel de agresivitate faţă de animale. 

— ...Evacuaţi clădirile, spunea el, dar nu încercaţi să 
vă opuneti înaintării animalelor. Vor reacţiona extrem 
de violent, după cum o dovedesc evenimentele care au 
însângerat capitala... 

Fanning înclină din cap. Nimeni nu putea să 
întreprindă nimic împotriva garguilor. Erau nevoiţi să-i 
lase să se plimbe în voia întâmplării, sperând că vor face 
cât mai puţine pagube... 

— „Trebuie să dăm dovadă de multă răbdare, 
continuă jurnalistul. Specialiştii cred că animalele vor 
ajunge la mare în mai puţin de o săptămână. După 
părerea lor, acest obstacol nu le va opri, cum pretind 
unii. Deci n-are sens să ne temem că monştrii ar face 
calea-ntoarsă, pentru a reveni la punctul lor de plecare. 
Dimpotrivă, există mari probabilitäti să se arunce în 
ocean şi să pornească înot spre alte ţinuturi... 

Mathias rânji. Frumos cadou în perspectivă pentru 
ţările ce înconjurau golful! Întreg Pământul avea să fie 
silit să suporte preumblarea monstrilor ca pe un flagel 
periodic. Pusi în imposibilitatea de a distruge 
groaznicele creaţii ale Laboratoarelor Mikofsky, oamenii 
aveau să coabiteze cu ele. Televiziunile aveau să 
difuzeze în fiecare zi un buletin de ştiri prevăzând 
deplasările seifurilor vii în cursul următoarelor douăzeci 
şi patru de ore. Toate astea aveau să dureze până când 
animalele reuşeau să-şi găsească un alt ascunziş, o altă 
criptă plasată în apropierea unei surse de alimentaţie 
energetică. Un vulcan activ, poate? 

Mathias închise radioul. Pâcla se risipea. La capătul 
câmpiei se înălța zidul înfrunzit al unei păduri. 

Trei zile de fugă... 


Nu ştia încotro se îndrepta. Avea să fie Africa sau 
Indiile... 


KKK 


Revenind acasă, o descoperise pe Patricia adormită, 
în totală necunostintä de coşmarul ce se prăvălise peste 
oraş. O smulsese din pat şi o trăsese sub duş. 

— Trebuie să ne cărăbănim! îi urlase el în urechi. 
Repede! Îmbracă-te, dar nu lua nimic cu tine, o să 
cumpărăm totul în drum... 

Abrutizată de somnifere, femeia nu încercase să 
protesteze. 

În timp ce ea se îmbrăca, Fanning spărsese 
încuietoarea casetei şi transferase tezaurul în două 
sacoşe de piele. 

Pietrele preţioase şi monezile de aur i se rostogoleau 
printre degete. De-acum avea cu ce să-şi cumpere 
jumătate din lume. Era prea mult, mult prea mult. 

Când ieşi din baie, Patricia îşi regăsise parţial 
luciditatea. Flăcările şi vălătucii de fum ce se-nălţau în 
noapte o făcuseră să fugă la fereastră. 

— Ce se întâmplă? îngăimase ea. E război? 

— Nu, a fost un accident în localurile B.D.S. Trebuie 
să spălăm putina! Există riscuri de contaminare 
radioactivă... 

Ştia că era singurul argument capabil s-o convingă să 
se grăbească. Radiațiile o îngrozeau. 

Aşa cum prevăzuse, Patricia tresărise şi începuse să-şi 
caute pantofii cu o însufleţire sporită. Abia atunci zărise 
fetiţa, aşezată pe singurul fotoliu din salon. 

— Hei! şuierase ea, de unde-a mai apărut şi puştoaica 
asta? Şi.... e complet goală! 

— Am tras-o de sub dărâmături! Toţi ai ei au pierit... 
Cred că e şocată. N-o putem lăsa aşa. S-o luăm cu noi, 
vom găsi precis un spital în drum... 


Se temea de reacţia Patriciei, dar aceasta se 
multumise să murmure: 

— Biata micuță! 

Zece minute mai târziu, trânteau portiera maşinii. 
Mathias preferase să pornească pe urmele monştrilor, 
gândindu-se că astfel va evita harababura pe care 
exodul avea s-o provoace cu siguranţă. În fond, niciun 
fugar n-ar fi avut ideea să alerge după fiare pentru a se 
pune la adăpost! In plus, graţie acestui subterfugiu, 
puteau conta pe dezordinea provocată de acestea, 
pentru a trece neobservati Nu era un amănunt 
neglijabil. 

De-atunci, călătoreau de la un motel la altul, 
traversând oraşe pustii şi sate-fantomă. 

Noaptea, Mathias dormea cu ceafa rezemată pe sacii 
zornăitori de galbeni. Nu prea întrezărea ceea ce avea 
să urmeze. Odată ajuns la loc sigur, va face două pa- 
chete pe care le va plasa sub consemn automat, două 
pachete conţinând partea complicilor lui. Va expedia 
apoi cheile şi coordonatele casieriilor pe adresele lui 
Sarah Muraille şi Cornelius Vladewsky. Poate că într-o 
bună zi îi va întâlni în Africa, deghizați în bancheri sau 
proprietari de plantaţii, cine ştie... 

Se ridică şi închise portiera. Umiditatea zorilor îi 
străbătea cămaşa, încreţindu-i pielea. Se îndreptă spre 
bungalow. 

In baracă, Patricia dormea, cu faţa înfundată într-o 
pernă. 

Fetiţa urmărea o emisiune la televizor, căruia îi 
decuplase sonorul. Era îmbrăcată cu un pulover roşu şi 
un pantalon prea lung, cumpărate de la toneta unei 
staţii service. Patricia insistase să-i tundă perie părul. 

— Nu vezi că suferă de o boală a scalpului? 
argumentase ea. Are părul complet încleiat. Va trebui s- 
o ducem la un doctor... 

„Micuţa” accepta orice, cu totală indiferenţă. La 
fiecare popas, în schimb, se arunca asupra televizorului 


şi fixa până la hipnoză imaginile ce defilau pe ecran. Lui 
Mathias îi trebui o anume bucată de vreme pentru a 
înţelege că fosta „ciobăniţă” studia expresiile actorilor şi 
se antrena să le reproducă. Spera oare că, 
maimutärindu-le mimica, îşi va disimula natura 
inumană? 

Fetiţa vorbea puţin, dar atunci când deschidea gura 
se bâlbâia îngrozitor. Mathias începea să se întrebe 
dacă nu cumva blocajul mental, căruia încercase să-i 
dejoace vigilenta, acţiona cu întârziere... Oare urma să- 
şi piardă progresiv toate facultăţile de comunicare 
pentru a cădea într-o transă cataleptică din care nimeni 
şi nimic n-o va mai putea smulge? Nu era imposibil. 
Fanning nu reuşea să-şi dea seama dacă era neliniştit 
sau uşurat de o asemenea perspectivă. „Nu te amăgi”, 
îşi tot repeta, „nu e vorba de o fetiţă, ci de un... 
organism. Ai reacţiona la fel dacă ţi s-ar anunţa 
apropiata moarte a unei colonii de bacterii?” 

Işi făgădui să observe copilul pentru a vedea dacă 
starea i se înrăutăţea. Dacă dificultăţilor de pronunție 
avea să li se adauge o scădere a acuităţii vizuale sau 
auditive, diagnosticul ar fi fost clar. 

Se aşeză pe pat. Era nemulţumit. Patricia părea să se 
fi ataşat de strania creatură. Exodul brutal şi apariţia 
„copilului” o distrăseseră de la obişnuitele ei nevroze. 
La ora mesei o înconjura pe fetiţă cu o mulţime de 
atenţii, vorbindu-i, mângâind-o, ştergând-o la gură cu 
colţul unui servetel. Creatura nu se opunea, înghițind 
fără crâcnire o hrană care nu-i era necesară. Mathias 
ştia că, asemenea fiarelor pe care le „păstorea”, putea 
posti un an. Pe de altă parte, dacă s-ar fi simţit slăbită, 
avea oricând posibilitatea să-şi înfigă degetele muiate în 
salivă într-o priză electrică, pentru a se înfrupta cu 
curent, ca o baterie de acumulatori. 

Fanning îşi trecu mâna prin păr. „Fetiţa” privea un 
desen animat,  străduindu-se să reproducă toate 
contractiile faciale ale unui rätoi îmbrăcat în costum de 


marinar. „Chipul” ei se agita grotesc şi, uneori, avea 
aerul unui gnom sau spiriduş posedat de demon. 
Mathias oftă. Nu ştia ce se va face cu ea. Creatura nu 
putea creşte, întrucât organismul ei, modelat o dată 
pentru totdeauna, o condamna să trăiască etern în 
pielea unei fetiţe. Dar care-i erau... „sentimentele” faţă 
de specia umană? Fanning se temea să abordeze acest 
subiect. Ghicea că făptura nu nutrea nicio afecţiune 
pentru cei care o osândiseră să trăiască întemniţată în 
fundul unui stomac gigantic! 

Cu timpul, ajutată de dorinţa supravieţuirii, risca să 
se transforme într-un redutabil animal de pradă. 
Fanning nu putea să intervină cu nimic în evoluţia ei. 
„Ciobăniţa” aparţinea turmei concepute de savanții 
Grupului  Mikofsky si, aidoma  garguilor, era 
invulnerabilă în faţa oricărei agresiuni externe. Ar fi fost 
inutil să o ardă de vie, să-i înfigă un cuţit între omoplati 
sau o secure în mijlocul testei. Singurul rezultat vizibil 
al unei asemenea agresiuni ar fi fost o renaştere a urii. 

„Numai blocajul mental o poate distruge”, reflecta 
Mathias. „Dacă i s-ar scurtcircuita creierul, ar deveni tot 
atât de inofensivă ca o statuie...” 

Se surprindea dorindu-şi această dezlegare. Eliberase 
un monstru şi se temea de consecinţele unui asemenea 
act. În adâncul fiinţei lui, spera ca simptomele 
catatonice să se manifeste cu tot mai multă amploare. 
Ştia că nu-şi va regăsi liniştea sufletească decât când 
„copilul” va fi redus la starea de manechin..., de păpuşă. 
O păpuşă pe care o va abandona între mâinile grijulii ale 
Patriciei. 

„Dumnezeule”, gemu în sinea sa, „sunt oribil!” 

Plătea pentru crima comisă, pentru jaf, pentru oraşul 
distrus. 

Se întinse, proptindu-şi ceafa pe grămada de pietre 
preţioase. Comoara căpăta o dimensiune ireală. Era 
acolo, dar Mathias nu reuşea să se convingă de existen- 
ta ei. Din ce în ce mai des se întreba dacă n-ar face mai 


bine să aleagă o jumătate de duzină de diamante şi să... 
arunce restul în fundul unei gropi. N-avea nevoie să 
cumpere jumătate din planetă. Nu dorea decât puţini 
bani pentru a începe o viaţă nouă într-o ţară cruţată încă 
de ciuma cibernetică. 

Mathias căscă. 

Încremenită în faţa televizorului, fetiţa se strâmba 
groaznic. 


CAPITOLUL XIV 


În zorii celei de-a cincea zile, „copila” deveni oarbă şi 
mută. Fanning se văzu nevoit s-o ducă pe braţe până la 
maşină, căci de-acum era ţeapănă ca o statuie. 

— Sunt sigură că totul e pe bază psihosomatică! 
repeta Patricia din trei în trei minute. Nu are nicio 
leziune organică. O s-o ducem la un medic. Are s-o 
vindece, nu-i aşa? 

Mathias bodogăni un răspuns nedesluşit. Creatura 


semăna tot mai mult cu un manechin de cauciuc. I se 
părea chiar că ochii ei fără expresie îşi pierdeau culoa- 
rea... 

Putin mai târziu, se opri la marginea unui drum de 
ţară şi, profitând de faptul că Patricia picotea, vărsă 
conţinutul sacoşelor în şanţ. Nu păstră decât şase dia- 
mante şi trei smaralde, pe care le înveli într-o batistă 
murdară. 

Când demară din nou, observă cum creatura începea 
să se chircească în poziţie fetală. Înghiţi în sec şi strivi 
sub talpă pedala de acceleraţie. Mai avea încă un drum 
lung de parcurs. 


KKK 


Odată cu căderea nopţii, Armless zis Cască-de-os, care 
mergea, fără să ştie, pe urmele fostului polițist, văzu 
scânteierea nestematelor în lumina roşie a asfintitului. 

Nu se arătă nici măcar uimit. Oboseala drumului şi 
exaltarea îi tulburaseră minţile, făcându-l să-şi piardă 
orice simţ critic. 

De aproape o săptămână, fugea pe urmele monştrilor, 
fără să mănânce nimic si multumindu-se să lipăie apa 
băltoacelor din adânciturile drumului. 

Îngenunche în faţa comorii, tremurând de febră, 
convins că avea acolo un dar din partea fiarelor, ca 
răsplată pentru devotamentul lui. 

Era gol, acoperit de noroi, lipsit de orice sac sau 
recipient în care să poată îngrămădi giuvaerele 
împrăştiate în sant. Infirmitatea îl împiedica să 
împletească rapid un coş din nuieluşele şi frunzele 
răspândite în jur. În disperare de cauză şi fără a mai sta 
pe gânduri, se aplecă să culeagă diamantele, unul câte 
unul, cu buzele şi cu limba. 

Era cel mai incredibil spectacol, oferit de omul acela 
gol şi ciung, plin de tăieturi, care, îngenuncheat în 


mijlocul drumului, păştea o comoară la nivelul 
asfaltului! 

Înghiţi astfel o cantitate neverosimilă de pietre 
scumpe şi piese de aur, hotărât cu străşnicie să nu lase 
să-i scape o asemenea pleaşcă. Se gândea că stomacul şi 
intestinele vor reţine tezaurul până la ora următoarei 
defecatii, ceea ce-i lăsa timp să găsească un recipient 
adecvat. Când se ridică, se simţea greoi şi îmbuibat. 

Îşi reluă drumul, clătinându-se. 

Două ore mai târziu, începu să vomeze sânge. Se 
prăbuşi, frânt în două de o înfiorătoare durere, şi-şi 
pierdu cunoştinţa în timp ce voma diamante pe care 
hemoragia le transforma în rubine. 

Când soarele dispăru la orizont, Armless zis Cască-de- 
os era mort, cu burta plină de nestemate, un cadavru- 
seif pe care ţăranii aveau să-l arunce mai devreme sau 
mai târziu în groapa comună, fără a bănui că în 
măruntaiele lui zăcea o comoară fabuloasă. Bezna 
învălui peisajul, pogorând peste criminal un giulgiu de 
smoală. 


KKK 


În aceeaşi noapte, Mathias, Patricia şi... fata lor se 
îmbarcară pe un cargou ce pleca spre Africa. In tot 
timpul traversării, marinarii se arătară plini de 
compasiune faţă de acel copil imobil şi mut pe care 
mama sa îl instala în fiecare dimineaţă pe dunetă, în 
adâncitura unui şezlong. 

— Soarele o să-i facă bine! îi repetau ei Patriciei. Veţi 
vedea, soarele vindecă toate bolile. 

Tânăra femeie dădea din cap şi zâmbea trist. Apoi, din 
când în când, trăgea pătura sub bărbia „micuţei” pentru 
a o apăra de stropii pulverizati ai valurilor. 

În cea de-a doua zi a călătoriei, îşi dădu seama că 
plecase de acasă fără să fi luat cu ea nici măcar un 


singur catalog. 
Curios, treaba asta o lăsa indiferentă. 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 
Territoire de fièvre (1983) 

Les Lutteurs immobiles (1983) 

Les Bêtes enracinées (1983) 

Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-beton (1984) 

Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison vénéneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opera (1985) 

Naufrage sur une chaise €lectrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colère des ténèbres (1986) 


Danger, parking miné! (1986) 
Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, 
c'est à quel étage? în 2003) 
Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 
Les Animaux funèbres (1987) 
Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 
L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d'encre (1988) 
Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Écorcheurs (1988) 

Le Dragon du roi Squelette (1989) 
La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar à louer (1990) 

La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Rêveurs d'ombre (1990) 

Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 
Capitaine suicide (1992) 
Abimes (1993) 

Hurlemort (1993) 

Derelict (1993) 

Sécurité absolue (1993) 


La Route obscure (1993) 
De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 
Armés et dangereux (1993) 
La Maison de l’aigle (1994) 
Le visiteur sans visage (1994) 
Le Chien de minuit (1994) 
Le Sourire noir (1994) 
La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 
La Main froide (1995) 
Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 
Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 
Le Château des poisons (1997) 
La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crépuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 
Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 
Les Prisonnières de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnée (1999) 
Le Manoir des sortilèges (1999) 
La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 
Dernières lueurs avant l'aube (2000) 
Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 
Les Cavaliers de la pyramide (2004) 
La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 
La Maison des murmures (2005) 
La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 


La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 
La Fenêtre jaune (2007) 
Ceux qui dorment en ces murs (2007) 
Le masque d'argile (2008) 
Dortoir interdit (2009) 
Ceux d'en bas (2010) 
Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 
Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 
Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 
Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 
Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 
Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 
Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 


(2006) 
Sigrid et le mondes perdus 
Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre 
(2002) 
Sigrid et le mondes perdus: La fiancee du crapaud 
(2002) 
Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 
Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de 
muraille, 2005 
Elodie et le maâtre des rêves 
Elodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les geants (2007) 
Nouchka et la couronne maudite (2007) 
Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb 
Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 


Les Hommes tritons (1986) 
Les Tourmenteurs (1987) 
Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 


L'Empire des abâmes (1997) 
Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 


Sub pseudonimul Akira Suzuko 


Les Harponneurs d'étoiles (1998) 
La Meute hurlante (1998) 
Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D. Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 
Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 
(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 
Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 
Haita (roman), Editura Nemira, 2006 
Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 
Mâna rece, Paralela 45, 2007 
Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 
Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008 


SCIENCE FICTION 


. 


Goeble văzu deschizîndu-se boturile cele 
mai înspăimîntătoare pe care le cunoscuse 
vreodată. Adevărate crevase dotate cu colti 
monstruoşi, clămpăniră peste blindatele 
robotizate sfărîmîndu-le la fel de eficient 


precum o presă hidraulică... Creaturile 
mestecau oţelul asemeni fiarelor ce sfisie o 
pradă. Buloanele curgeau printre dinţi iar 
rezervoarele explodau... 


Cum să reuşeşti un hold-up cînd încerci 
să spargi un seif viu, canibal şi, 
în plus, construit ca o formi- 
dabilă şi înfricoşătoare 
maşină de război? 


Coperta: Riess Walter 


ISBN 973-9085-3-9 Pret: LEI 1200