Serge Brussolo — Febra

Serge BRUSSOLO 


- 
à 


f / + | + 


L L . 


Serge 
Brussolo 


Febra 


Territoire de fièvre 
1983 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, Paris) este un scriitor 
francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 

In anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM!) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 
înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 
citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 


1 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii moderate. 


dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 
acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 
Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie „romane”, 
de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu 
avea reputaţia făcută: unii profesori îl dispretuiau și-i 
spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; alţii însă îl 
admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. Ajuns - în 
mod natural - student la litere, îşi trimite scrierile pe la 
diverse publicaţii şi debutează astfel, la 21 de ani, în 
paginile unui fanzin obscur. Perseverează, de altfel nu 
ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 primește 
Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela 
Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile 
încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide porţile, 
publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un ville 
malade. Urmează alte 150 de romane. 

In anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de 
clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violenţă și 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionaţi. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul 
lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în 
periodicul L'Aube enclavee în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Francaise. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 
ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 
abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 


Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost 
publicate în colecţia Anticipation a editurii Fleuve Noir 
și în colecţia Presence du futur a editurii Denoel. 

După ce initial a scris numai science-fiction, Brussolo 
a abordat mai târziu alte genuri literare, precum 
romanul istoric sau cel aparţinând genului thriller. Este, 
de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


Capitolul 1 


Nava vibra încetişor, înfigindu-şi virful carbonizat în 
noaptea spaţiului. Trepidatia alerga prin scheletul 
obosit, contorsiona conductele, făcea să fluiere niturile 
slăbite, să geamă tablele fuselajului. 

Intinsä în cuşeta sa, Liza asculta plinsetul metalic ce 
urca din bätrîna carcasă asemeni unei melodii demodate 
ce nu mai poate fi auzită decît cu un sentiment de 
melancolie. Una din acele arii la modă ce va păstra 
etern gustul nostim şi siropos al amintirilor din tinereţe. 

La exterior, în întunericul cosmosului, pe latura stîngă 
a navei greoaie şi butucănoase se lăfăia scorojită, 
obişnuita şi stupida emblemă a universităţii. Liza se 
simţea totuşi mulţumită în măruntaiele labirintului de 
sasuri şi cămăruţe, ba, s-ar putea spune, chiar în largul 
ei... ca într-o haină familiară sau în fotoliul preferat 
adîncit de îndelungate ore de lectură... 

Era o navă demodată. Un vechi transportor de trupe, 
cu carburant lichid, care făcuse compania de la Ghan- 
Taar, reformat datorită perimării morale... Cu ani în 
urmă fusese scos la licitaţie, iar universitatea fanghiană 
din Santa-Catala îl achizitionase aproape pe gratis. 
Drept urmare, nava ajunsese să ocupe parkingul zonei 
comerciale a facultăţii de ştiinţe, transformîndu-l în 
teren de zbor. 

Nenumärati studenţi visaseră lîngă cele cîteva mii de 
tone înnegrite de razele cosmice şi de reintrările brutale 
în atmosferă. O mulţime de băieţi şi fete, studenţi în 


primul an de biologie, profitaseră de neglijenţa 
paznicilor pentru a face dragoste, într-o seară de vară, 
în picioare, sprijiniți de una din aripioarele navei, cu 
spatele zgîriat de buloanele fuzelajului. 

Liza, asemeni altora, o fată cu plete lungi, blonde, cu 
trup subţire, cu sîni tari, obraznici, de adolescentă, 
scăpase ocheade languroase spre carapacele de 
ţestoasă ale cabinetelor de observaţie, spre turlele de 
oţel albăstrui marcate de fantele hublourilor, adevărate 
coifuri de cavaleri teutoni. 

Îşi pierduse virginitatea asemenea altora, cu rinichii 
lipiti de un rezervor de kerosen, fusta ridicată pînă la 
mijloc, pupilele fixate pe antenele radar ale postului de 
pilotaj şi mintea plină de imagini spaţiale. 

… Iar acum, cinci ani mai tîrziu, se afla aici, cuibărită 
în inima maşinii, cu corpul îndurerat de acceleratiile 
succesive pe care le suportase la traversarea atmosferei 
fanghiene. 

Se numea Liza Angsthron, era doctor în zoologie şi 
avea douăzeci şi nouă de ani. 

Nu ştia de ce, pe neaşteptate, decanul facultăţii o 
înscrisese pe lista personalului autorizat la zbor, 
smulgînd-o din sala de curs, pentru a o viri în salopeta 
cenuşie a cercetătorilor naviganti. I se dăduse vag de 
înţeles că nava urma să întreprindă, sub acoperirea unei 
explorări geologice, o misiune de cea mai mare 
importanţă şi că era nevoie de aportul ei. Nu încercase 
să afle mai mult. Autoritatea administrativă îi provoca o 
teamă difuză şi întotdeauna preferase să se arate docilă. 
Pînă în prezent n-avusese de ce să regrete. 

Astepta, culcată în penumbra cabinei cu pereţi blindati, 
ca cineva să binevoiască a-i dezvălui rolul ce-i era 
destinat. Pentru moment era perplexă. Santa-Catala nu 
mai era de multă vreme o universitate de marcă. Alte 
şcoli mai competitive răzbiseră pe piaţa creierelor, 
anunţind sfîrşitul vechilor rețele de formare 
intelectuală. După ce cunoscuse gloria şi bogăţia, Santa- 


Catala îşi dormea azi somnul prăfuit al universităţilor de 
provincie. Nu, nu ştia spre ce ţel obscur o purta nava 
uzată, iar această ignoranță îi umplea pieptul cu o 
nelinişte surdă... 

Deodată o bătaie puternică în uşa celulei o smulse din 
visare. Tresäri şi se aşeză pe marginea cuşetei cu 
stomacul crispat. Indexul necunoscutului bătu iar, cu 
nerăbdare, în panoul metalic. 

Liza se ridică şi deschise uşa de tablă. Un tînăr cu 
capul ras aştepta pe culoar. O salută reglementar, apoi 
enunţă monoton: 

— Comandantul Junia vă aşteaptă în sala de proiecţie. 
Trebuie să vă însoțesc. 


Capitolul 2 


Părea o cocoaşă verde pe întinderea albă şi decolorată 
a deşertului. Un munte ovoid, fără asperităţi, acoperit 
de o iarbă abundentă şi grasă. Un soi de „căpăţină de 
zahăr” ce atingea o mie de metri înălţime, pe care vîntul 
o zbîrlea cu un pieptene invizibil, nebun. 

Fremätind, Liza îşi trecu mîna prin păr. Unghiile 
retezate scurt  scîrţiiră neplăcut la contactul cu 
tunsoarea în perie ce-i dezvelea ceafa, ca pentru a o 
expune mai bine tăişului unei ghilotine imaginare. În 
argoul piloților, o astfel de coafură era numită 
„condamnat la moarte”. Pielea capului se distingea cu 
claritate sub frizura anemică, cu aspect de licheni, 
accentuind paloarea obrazului cu pometi proeminenţi, 
asiatici şi fruntea înaltă, bombată, marcată de primele 
riduri fine caracteristice celui de-al treilea deceniu de 
viaţă... 


Oamenii alergau pe gilma verde, scurgindu-se în 
ciorchini pe pante. Intreaga populaţie a muntelui 
părăsea înălțimile pentru a se răspîndi în cîmpie, 
păltoacă viermuitoare, informă, zguduită de spasmele 
unui exod de neînțeles. Liza miji ochii, atentă la 
diferitele faze ale fenomenului... 

Deodată, muntele începu să tremure, să se clatine, să 
se balanseze de la stînga la dreapta, ca şi cum ar fi 
încercat să se smulgă din rădăcini pentru a porni în 
urmărirea fugarilor! De jur-împrejur, nisipul clocotea 


agitat de vîrtejuri furioase. În sfîrşit, apăru o labă! Un 
membru anterior scurt şi gros, asemănător cu cel al 
unei țestoase si la fel de solzos. Rînd pe rînd, frămîntînd 
cîmpia, sfărîmînd rocile si crustele de sare, răsăriră alte 
labe. Capul se ivi ultimul: o sferă formată dintr-un 
amalgam de plăci osoase şi coarne, pe care gura şi ochii 
rămîneau total invizibili... Îndărătul Lizei, Junia, o 
femeie masivă, comandantul navei, stinse proiectorul. 
Ecranul redeveni alb. 

— Aşa-i că n-ai mai văzut o chestie ca asta? hîrîi Junia 
cu o voce asprită de tutun. Li se spune ,animale-munti”. 
Se îngroapă pentru a hiberna lăsîndu-şi afară doar 
spatele. Pot rămîne o mie de ani aşa, înainte de a ieşi la 
suprafaţă. 

— Dar iarba? întrebă Liza uluită. 

Interlocutoarea izbucni în ris. 

— Păr, micuto! Par! 

Urmă un moment de linişte. Ca şi restul navei, 
minuscula sală de proiecţie trăznea a ozon. Domnea o 
căldură de cuptor ce făcea insuportabil contactul cu 
îmbrăcămintea, iar Junia, prea puţin grijulie cu 
respectarea sacrosantei etichete militare, utiliza ca unic 
echipament o vestă de piele kaki, pătată de sudoare şi 
un slip de nailon alb, cu o transparenţă fără dubiu. 
Stinjenită de atmosfera de o intimitate lipicioasă, Liza 
ținea ochii fixati obsesiv pe dreptunghiul gol al 
ecranului. Îşi păstrase combinezonul din pînză cenuşie 
de la începutul zborului, evitîind orice relaxare, luptind 
chiar şi împotriva tentatiei de a-şi deschide fermoarul 
pină la buric. Trebui deci să facă un efort deosebit 
pentru a-şi mobiliza coardele vocale: 

— De cînd e filmul? 

Vocea ieşise sugrumată. 

— De aproximativ o sută de ani. A fost făcut pe o 
planetă numită  Almoha. Animalele-munti formau 
adevărate turme. Cronicile pretind că populau deşertul, 
hibernînd o duzină de secole şi nu se trezeau decît 


pentru a muri. Azi rasa li s-a stins, iar Almoha a fost 
distrusă. Animalele astea au devenit mit. Mai vrei să ştii 
ceva? 

Liza înclină capul în semn de aprobare. Ecranul fu din 
nou invadat de alte forme mişcătoare: o hoardă de 
coline vii se deplasau pe întinderea unei cîmpii; lanţ de 
munţi în mers; turme de oameni minusculi fugeau din 
calea avansării lente a titanicului zid, abandonînd sate şi 
oraşe... 

O altă secvenţă detalia distrugerea unui oraş fortificat. 
Animalul şarja, ţinînd capul plecat, fără ură, cu o 
degajare somnambulică ce contrasta în mod straniu cu 
spectacolul de Apocalips ce se năştea de sub paşii săi. 
Imobile, monumente, întărituri sucombau laminării 
pîntecului enorm. Creneluri, domuri, turnuri terminau în 
aceeaşi magmă de pietriş măcinat. lar animalul orb îşi 
continua drumul, lăsînd în urma sa un siaj de ruine... 

Filmul avu o sincopă; acum un grup de călăreţi încerca 
să blocheze înaintarea animalului, un tun mic, fără 
recul, era pus cu febrilitate în poziţie de tragere. Liza îşi 
rodea unghia degetului mare. Lipsite de sunet, imaginile 
aveau ceva ireal. Văzu arma săltind pe loc, obuzul 
ridicîndu-se în văzduh, coborind şi lovind cocoaşa 
pahidermului. Blana semăna atît de mult cu iarba încît 
avu impresia că proiectilul străpunsese creasta unui 
munte. Totuşi, aproape imediat, sîngele ţişni din punctul 
de impact, greu, gros; pîraie stacojii se rostogoleau pe 
laturile - versanţii - bestiei pentru a păta bolovanii albi 
ai dărimăturilor... Dire lipicioase apărură în părul des... 
Liza simţi pe ceafă o palmă umedă. 

— Chiar dacă erau lovite de obuze burduşite cu 
cianură, le trebuia mai mult de o săptămînă pentru a 
muri, şopti vocea aspră a comandantului. Nu se ştie mai 
nimic despre anatomia lor. Imediat ce-şi dădeau duhul, 
corpul li se descompunea cu o viteză fulgerătoare. 
Arhivele conţin doar scheme fanteziste, care aduc mai 
degrabă cu desene medievale decît cu schiţe ştiinţifice. 


Suficient însă pentru ca fiziologia lor să rămînă o 
enigmă profundă... 

Liza  clătină capul în tăcere. Căldura grăsanei i se 
transmitea în ceafă, i se räspindea în umeri, îi invada 
pieptul asemeni unui val de febră. Ar fi vrut să se 
scuture, să se debaraseze de mîna umedă şi arzătoare 
ce i se lipise de ceafă ca o moluscă urzicantă. Dar nu 
îndrăznea. O picătură de sudoare se rostogoli pe coama 
nasului fin, cu transparente de porțelan. 

— Bîntuie şi unele legende, continuă şefa cu o voce din 
ce în ce mai ruginită. Se spune că la originea acestor 
animale s-ar fi aflat adevărate planete vii ce pluteau în 
spaţiu, cu capul şi labele retractate, eliminînd prin 
gurile lor o atmosferă artificială... Unele relatau despre 
„animale-luni”, despre... balene cosmice! Zvonurile au 
atras atenţia ministerului cercetării. Reacţie normală. 
Imagineazä-ti un animal capabil să părăsească solul şi 
să efectueze o traversare a spaţiului galactic fără să-i 
pese de vid, de variațiile uriaşe de temperatură, de 
radiaţiile mortale, de... O carcasă de mii de tone 
traversînd spaţiul de la o planetă la alta la fel de uşor ca 
un stol de rindunici ce trec marea pentru a ierna în 
Africa! Asta presupune o organizare fiziologică de o 
incredibilă rezistenţă... 

Liza înghiţi în sec; întrebarea pe care dorea s-o pună i 
se lipea de limba uscată. Ezită şi un moment se gîndi să 
renunţe: 

— Vreti să spuneţi că animalele astea sînt un fel de 
nave cosmice vii? Rachete din carne şi oase? 

— Asta-i, micuto! Exact! Chiar dacă pare o timpenie, 
asta sînt: nave cu fuzelaj din piele! 

Nave cu ţevărie din organe şi muşchi care-şi extrag 
combustibilul dintr-un stomac! Îţi imaginezi? Fără 
canalizări, fire electrice, motoare, ci pur şi simplu vene 
şi nervi... Un corp suficient de puternic pentru a sfida 
orice capcană spaţială, pentru a scăpa de greutate, de 


cimpuri de atracţie şi care-şi obţine toată energia doar 
din propriul metabolism! 

— Imposibil! 

— Aşa s-a şi crezut la început, dar ulterior s-au 
înregistrat unele ciudätenii: schelete gigantice eşuate pe 
planete care n-aveau cum să le dea naştere, ecouri 
neobişnuite înregistrate de sonde spaţiale... meteori 
capabili să-şi modifice singuri traiectoria şi chiar să facă 
stinga-mprejur! Pe scurt, un amalgam de indicii mărunte 
dar iritante. Au urmat adevărate bătălii teoretice în 
laboratoarele Confederației, s-a vorbit chiar de 
„monstrul Loch Ness al spaţiului”! Apoi Ministerul 
Apărării a pus laba pe dosar... şi totul a devenit mult mai 
serios. 

Liza tresări. 

— Armata? De ce? 

Grăsana ridică din umeri. 

— Ia gîndeşte un pic, bleago! Ce s-ar întîmpla dacă s-ar 
reuşi descoperirea secretelor metabolismului unui astfel 
de animal (admitind bineînţeles, că există)? Care ar fi 
aplicaţiile tehnice? 

— S-ar... s-ar putea face ceva în „beneficiul” 
oamenilor... cînd zic „oameni” mă gîndesc în primul rînd 
la militari. Greşesc cumva? 

— Deloc. Daca se va reuşi cunoaşterea mecanismelor 
fiziologice ale animalelor-mutanti se va putea imagina o 
avalanşă de mutații posibile... 

— Cum ar fi cosmonauti fără scafandri spatiali? 
remarcă Liza. Indivizi capabili să se smulgă oricărei 
forţe de atracţie gravitaţională doar prin propria lor 
forţă musculară? Fiinte ce şi-ar secreta singure 
oxigenul? 

— lată deci! O revoluţie totală! Omul debarasat 
definitiv de suportul mecanic! Omul liber şi nud, capabil 
să se mişte în spaţiu ca peştele în apă. 

Devenise lirică. Liza nu se putu abtine să nu o doboare 
în plin zbor: 


— Este imposibil. Pură utopie. O himeră... 

Mina de pe ceafa ei se crispă. Senzatia de durere se 
accentuă. 

— Decizia a fost luată sus, foarte sus. Ceea ce tu 
numesti „utopie” pare să-i intereseze în mod deosebit pe 
conducătorii noştri. 

— Dar pentru a construi pînă şi cea mai mică ipoteză ar 
trebui... 

— Da?! murmură comandantul pe un ton dulce dar 
amenintätor. 

Liza biîigui: 

— Ar trebui... să se dispună de... de un subiect de 
experienţă... 

Mina Juniei îi părăsi ceafa: ruperea neaşteptată a 
contactului o îngrozi pe tînără precum anunţul unei 
iminente pedepse. O secundă se află în pragul panicii. 

— Ai un loc rezervat în sala de informare, spuse 
ofiţerul, studiază istoricul animalelor-munti. Ne vedem 
mai tirziu... 

Uşa dinspre culoar şuieră. Liza luă brusc poziţia pentru 
salutul reglementar, dar constată că era deja singură... 

Colindă cîtva timp prin măruntaiele şerpuitoare şi 
obscure ale culoarelor fără să întilnească pe nimeni. Pe 
alocuri, din reţeaua de ţevi şi cabluri ce tapisa pereţii, 
tisneau gaze sau jerbe scurte de scîntei. Majoritatea 
becurilor, moarte în cuştile lor de sirmä, lăsau 
coridoarele cufundate în întuneric. Cu dinţii strinşi şi 
pielea zbircită de fantomele terorilor copilăriei, Liza 
continuă să înainteze. Într-un tîrziu, descoperi sala de 
informare. Se zăvori repede, scoţind un oftat de usurare. 
Se afla într-un fel de dulap metalic, total inconfortabil, 
echipat cu un ecran video şi o pereche de căşti 
demodate. A fost nevoită să tasteze trei coduri numerice 
înainte ca aparatul să accepte furnizarea informaţiilor. 
Nu exista nici o modalitate de identificare fonică 
digitală. Ca pretutindeni pe navă, nu puteai scăpa de 
supărătoarea impresie că manipulezi piese de muzeu. 


Ordinatorul nu-i relevă nimic deosebit. Prin faţa ochilor 
i se perindară cîteva fotografii îngălbenite şi un 
fragment de film ce prezenta deriva lentă, prin deşert, a 
unuia dintre  neobişnuitele animale. Documentaţia 
grafică a dosarului era constituită dintr-un teanc de 
scheme. Rătăcit printre ele, se afla desenul unei secţiuni 
din creatură aşa cum şi-o imaginau savanții epocii 
respective în urma observaţiilor scurte şi rare. 
Reconstituirea, rezultată din studii şi schiţe executate în 
grabă cînd animalul, sub acţiunea procesului accelerat 
de descompunere, îşi pierdea rapid forma şi structura, 
lăsa zone de incertitudine. Pe măsură ce te depărtai de 
epidermă şi te apropiai de centru, imprecizia ipotezelor 
invada planşele anatomice luînd forma unor pete albe 
flancate de semne de întrebare. În faţa desenelor ne- 
terminate erai tentat să crezi că pahidermul, datorită 
lipsei de măruntaie localizabile sau de organe distincte, 
era format doar dintr-un înveliş gol, asemeni unor 
monstruoase pusculite cu pereţi sparți... 

Se termină şi ultima bobină. Liza era perplexă. 

Imaginile din arhivă, demodate, confuze, nu aduceau 
nimic nou. Veneau din alte timpuri, din altă epocă, 
redesteptind o lume azi moartă: Almoha. O planetă 
artificială, ultima pusă în serviciu, ale cărei buloane 
erau acum împrăştiate în cele patru colţuri ale 
universului. Animalele-munti nu supravietuiserà 
cataclismului final. Asemeni licornilor, lui yeti sau a 
hidrei cu şapte capete, ele îmbogäteau panoplia 
miturilor şi vrăjilor. 

Tastă codul de ieşire. Ecranul se stinse clipind 
albastru, iar uşa se deschise. În momentul cînd trecea 
pragul, tînăra se ciocni de corpul masiv al Juniei, care 
aştepta lîngă intrare. În obscuritatea culoarului, silueta 
grăsanei avea o densitate amenințătoare, o masivitate 
neliniştitoare. 

— Ai văzut? întrebă aceasta fără să se clintească. 

Liza clătină capul. 


— Da... Şi nu înţeleg. Animalele acestea sînt moarte şi 
niciodată nu s-a aflat nimic despre fiziologia lor... Pentru 
continuarea cercetărilor este absolut necesar un 
exemplar perfect conservat; de exemplu, un cadavru 
prins în gheaţă. 

— Am ceva mult mai bun, rînji Junia, am un animal în 
stare de hibernare, viu, ce pluteşte în spaţiu de un timp 
nedeterminat şi la care procesele vitale se desfăşoară în 
cea mai deplină armonie. 

Liza făcu ochi mari, clipind des: 

— Un animal-munte? 

— Ti-am zis: mai mult chiar! Cele care hibernau pe 
Almoha sînt simpli şoricei pe lîngă ăsta! Animalul are 
dimensiuni colosale, este la fel de mare ca un planetoid. 
Dacă vrei, e chiar o planetă vie. 

— Sînteţi sigură? 

Junia plescăi iritată. 

— Ascultă, şopti mijindu-şi ochii, nu-s aici să te adorm 
cu basme. Acum trei ani, o expediţie geologică era cît 
pe-aici să se „strivească” de un animal ce deriva prin 
cosmos. O creatură făcută ghem ce-şi secreta propria 
atmosferă şi propria atracţie gravitaţională! N-au 
îndrăznit s-o abordeze şi, de frică să nu fie taxati drept 
nebuni sau mistificatori, o dată reveniti pe Terra şi-au 
ţinut gura... A trecut mai bine de un an pînă cînd 
informaţia a eşuat pe biroul decanului universităţii 
Santa-Catala. Ar fi putut azvirli dosarul sau l-ar fi putut 
clasa, în cel mai bun caz, la secţiunea datelor fanteziste, 
dar a decis să ridice mănuşa şi să încerce o uriaşă 
lovitură de poker. Și-a avu dreptate! Stii la fel de bine ca 
şi mine că universitatea noastră nu mai străluceşte de 
mult. În ochii statului am devenit cercetători 
neproductivi, capete găunoase care n-aduc nici un 
beneficiu şi devine tot mai clar că, într-o bună zi, ni se 
vor tăia creditele. Doar un contract cu statul, cu armata, 
ar mai putea să ne pună pe picioare, iar contractul ăsta 
numai animalul poate să ni-l mai obţină... Este suficient 


să-i aflăm misterele, să ştim prin ce procese poate, un 
organism viu, rezista frigului demential din vidul 
interstelar şi să supravieţuiască fără protecţie, secretind 
un halou vital şi un cîmp magnetic... Ti-am mai explicat. 
Trebuie să ştim totul despre aceste... glande de oxigen, 
despre acest schelet care degajă o astfel de atracţie. Pe 
scurt, trebuie să rezolvăm enigma creaturii; o cere 
onoarea şi supraviețuirea noastră. Din fericire, nimeni 
altcineva nu l-a mai localizat. Este adevărat că animalul 
se deplasează în spatele unui cîmp de meteoriți care-l 
ecranează şi bruiază cele mai bune sonde. Dar de un an, 
o echipă, de trei sute de cercetători, pregătită în cel mai 
mare secret, a fost depusă pe trupul creaturii. Toţi 
aparţin universităţii Santa-Catala. li conduce profesorul 
Mikofsky, specialist în chestii d-astea migratoare. 

— Şi s-a obţinut vreun rezultat? 

— Nu ştiu. Nu întreţinem nici o radio-legătură cu 
animalul. Aceasta din două motive: primul, nu vrem să 
riscăm interceptarea de către o antenă adversă; al 
doilea, se pare că undele nu reuşesc să străpungă 
cîmpul magnetic emis de animal. 

— Nici o legătură? exclamă Liza îngrozită. 

— Nu, nici una. Prietenii noştri au acceptat riscul 
acestei  „izolări”. Se află pe animal precum nişte 
naufragiati, fără măcar o sticlă la dispoziţie şi asta de 
douăsprezece luni. Acum este momentul stabilit pentru 
culegerea primelor rapoarte. Este sarcina ta. Te vom 
parasuta pe creatură. Atmosfera, deşi mai săracă în 
oxigen, este totuşi respirabilă. Il vei contacta pe 
Mikofsky şi pe ceilalţi şefi de echipă. Ai la dispoziţie 
douăzeci şi patru de zile pentru a strînge rapoartele de 
sinteză ale primelor constatări. La sfîrşitul perioadei vei 
fi preluată de o navetă automată. Dacă n-ai reuşit să-ţi 
termini treaba, naveta va pleca fără tine şi nu va mai 
reveni decit după multă vreme. Nu dorim să trezim 
atenţia nimănui învirtindu-ne prea des prin această 
văgăună. Nava asta şi pseudo-raidul geologic nu sînt 


decît faţadă: te depun la ducere, te iau la întoarcere, 
este tot ceea ce pot face. Între cele două treceri vor fi 
disponibile ceva mai mult de trei săptămîni, nici o zi în 
plus sau în minus. [ine bine minte termenul! În caz 
contrar, va trebui să aştepţi o altă misiune alibi şi ştii 
bine că ne cam lipsesc creditele pentru astfel de 
expediţii... 

— Aţi fi putut cere sprijin... 

— Ba deloc! Totul trebuie făcut în cel mai mare secret! 
Nici nu se pune problema ca desteptii vreunei facultăţi 
simpatizate de administraţie să vină să ne ia caimacul! 
Oricum, n-ai de ce te teme: animalul doarme de milenii 
digerîndu-şi grăsimea, precum toţi hibernantii. N-are 
conformatia unui prădător, iar scheletul şi oasele sînt 
vag umanoide. În plus pare viguros, sănătos şi robust. 
Vei fi inspectorul ministerului, super-profesorul trimis să 
adune ciornele savanților! 

Liza făcu trei paşi la întîmplare, ameţită de tot ceea ce 
aflase. 

— Această... creatura, murmură după un minut, este 
cufundată în întuneric? 

— Iniţial da, dar acum în jurul ei gravitează o centură 
de proiectoare asigurînd un fel de „zi” permanentă. Au o 
autonomie de cinci ani, deci nici o problemă din acest 
punct de vedere. 

Tinăra îşi trecu mina peste faţă. Transpira din 
abundență. 

— Aş... aş vrea să văd fotografiile, se bilbii. Se poate? 

— Bine-nţeles, aprobă Junia, sînt în seiful din camera 
mea. Te însoțesc, dar cred că rişti să fii decepţionată. 


xK K K 


Clişeul se dovedi nebulos. Aplecată deasupra 
dreptunghiului mare, plastifiat, Liza încerca să-şi facă o 
idee mai clară asupra hibernantului. Nu vedea însă 


nimic altceva decît un halou cetos înfăşurindu-se ca un 
nor în jurul unei forme vag antropomorfe. Se putea ghici 
un fel de corp ghemuit în poziţie foetală, cu capul 
cuibărit între labele anterioare - braţe? - îndoite. 

— Este o fotografie în infraroşu, preciza Junia. Evident, 
lipsită de claritate. Echipa Mikofsky a fost paraşutată cu 
un echipament important. Inclusiv alimente: suficiente 
tablete nutritiv-hidratante pentru trei ani. În schimb, nu 
le-am dat nici o armă. Nici o puşcă, nici cel mai mic 
pistolet! Nu vrem să ne asumăm riscul unui accident 
care ar deteriora iremediabil hibernantul... Te vor primi 
probabil cu răceală; în definitiv, soseşti în calitate de 
inspector... Îi ştii doar pe cercetătorii ăştia de înalt 
nivel: puţin megalomani, acceptă cu dificultate să fie 
supravegheați. Îţi va trebui multă diplomatie. În plus, 
pentru a le stimula zelul, i-am făcut să creadă că 
lucrează pentru minister. Eşti de-a noastră, aşa că sînt 
convinsă că le vei întări această părere... 

— Cînd trebuie să părăsesc nava? 

— Peste douăsprezece ore. O navetă te va introduce în 
atmosfera artificială a animalului, iar de acolo vei sări 
conform procedurii clasice. O aterizare ar fi periculoasă, 
jeturile ajutajelor putînd răni mortal animalul sau să-i 
provoace arsuri grave. Pentru recuperare vom folosi tot 
o metodă artizanală: un elicopter, luat în mod special 
din muzeul aerului din Santa-Catala, va juca rolul de 
intermediar între suprafaţa bestiei şi sasul navetei de 
revenire. Alegerea ta pentru misiune a fost determinată 
şi de faptul că ai urmat un antrenament în timpul 
pregătirii militare, ce corespunde necesităţilor actuale... 
În plus, îl cunoşti pe Mikofsky, am văzut în dosarul tău 
că i-ai urmat cursurile un trimestru întreg, aşa că vei şti 
să-l manevrezi... Este un individ lunecos, uneori greu de 
abordat. 

— N-o să mă recunoască! pufni tînăra. Eram peste 
cinci sute în amfiteatrul lui! 


— N-are importanţă, concluzionă Junia, nu te trimitem 
acolo ca să-ţi depeni amintirile de studenţie... Profită 
mai bine de noaptea ce vine ca să te pregăteşti. Mergi la 
infirmerie şi administreazä-ti o doză de anti-oboseală. 
Echipamentul tău va fi destul de redus şi ca să n-ai 
dificultăţi pentru a ajunge la campamentul de bază, îţi 
vom da o hartă teoretică. Întrebări? 

Liza clătină din cap, cu mintea îngreunată de potopul 
informaţional la care o supusese comandantul. Îşi repetă 
mecanic: „douăsprezece ore”, ca pentru a se convinge 
de realitatea faptului. 

In dreptul uşii, Junia - înfăşurată în bluza decolorată de 
transpiratie - sugeră sfîrşitul întrevederii. 

N-a dormit decît trei ore. Treceri alternative de la 
starea de veghe la coşmar, cu o regularitate de 
metronom. Figura lui Mikofsky, teasta sa cheală, 
mustätile  hipertrofiate au  urmărit-o neîncetat 
suprapunîndu-se grotesc peste masa informă a creaturii 
adormite. La ora cinci un subofițer veni s-o trezească. Îi 
puse în braţe un echipament de salt, o paraşută scoasă 
parcă dintr-un magazin de antichităţii şi o cască cu 
cureluşă din piele. 

S-a îmbrăcat, fortindu-se să-şi păstreze mintea goală, 
lăsîndu-se apoi condusă prin labirintul coridoarelor pînă 
la sasul unde aştepta naveta. 

Era un aparat fără vîrstă, cu buloane încercănate de 
rugină. Urme de vopsea îi marcau aripioarele şi în mai 
multe locuri tabla avea umflături neliniştitoare ce 
văduviseră fuzelajul de fişii mari de metal. Fără un 
cuvînt, Junia îi întinse un rucsac regulamentar. Tinăra îl 
luă, se caţără în vehicul aşezîndu-se lîngă pilot. 

O sirenă anunţă evacuarea zonei de start, trapele fură 
asigurate, luminitele bordului clipiră, Liza închise ochii. 
Ştia că sasul se va deschide, lansînd-o ca pe o bombă în 
vidul cosmic, dar nu ţinea să observe detaliile unei 
manevre ce-i mărea starea de nervozitate. Un şuierat 
anunţă deschiderea trapei; urmă un şoc, apoi senzaţia 


de cădere liberă, asemănătoare cu cea dintr-un ascensor 
rapid; apoi o oprire elastică şi, în sfîrşit, o acceleraţie 
care-o lipi de scaun. Cînd redeschise ochii, hubloul 
privea spre o noapte imensă, pe care absenţa reperelor 
îl priva de adincime, un soi de suprafaţă cărbunoasă 
pigmentată de vagi puncte luminoase avînd aspectul 
unui decor de teatru de proastă calitate. Vehiculul viră 
pe o aripă şi începu să coboare vertiginos în direcţia 
unui halou nebulos ce învăluia un miez întunecat. Liza 
simţi că inima îi bate mai tare. Obiectivul creştea rapid. 
De abia avu timp să remarce centura de proiectoare- 
satelit şi fierberea tumultuoasă a coconului atmosferei 
secretate de animal, că nava şi plonjă în stratul de nori. 
Fiinţa adormită era atît de mare încît îi fu imposibil să-şi 
facă o imagine de ansamblu. Remarcă totuşi curbura 
unui formidabil abdomen, lanţul crenelat al munţilor 
unei şire a spinării lungă de o mie de kilometri... Apoi 
solul veni în întîmpinare şi anatomia monstruoasă a 
hibernantului căpătă aspectul banal şi liniştitor al 
oricărui peisaj văzut de sus. Aplecîndu-se, Liza încercă 
senzaţia că survolează o pădure, o cîmpie acoperită cu 
iarbă, un... 


Capitolul 3 


Aerul trăznea a sudoare. În clipa cînd trapa se 
deschise, Liza fu sufocată de mirosul puternic, greu, 
animalic. Era ca şi cum o formidabilă răsuflare urca din 
sol, un fel de ceaţă unsuroasă ce-i năclăia limba cu un 
gust de sare şi acid acetic. Atîrnată deasupra golului, 
avu impresia că este gata să păşească în dormitorul unei 
fiinţe colosale, creatură de legendă zidită într-un somn 
la fel de greu ca şi propriile sale emanatii. Frisonă. 

Aparatul evolua destul de jos, astfel încît era imposibil 
să cuprindă întreaga siluetă a animalului. Vedea doar o 
zonă roz şi pustie care mărginea preerii cu iarbă, rară, 
maronie. Văluriri, coline moi, agitate din cînd în cînd de 
un spasm nervos sau o contracție musculară. 

„Dumnezeule!” gîndi, „văd ce vede o muscă care se 
aşază pe pieptul unui om adormit. Sînt pe cale de a 
deveni o muscă!” 

Pilotul o bătu pe umăr. Liza vru să zică ceva, dar vîntul 
îi răpi cuvintele. Pentru a-şi lua un răgaz, verifică din 
nou curelele paraşutei. Pachetul gros îi atîrna pe burtă 
dîndu-i senzaţia că este o fetiţă care, jucîndu-se de-a 
femeia însărcinată şi-a strecurat o pătură sub rochiţă. 

Închise ochii şi sări. 

Curios, nu-i era frig. Cădea printr-o ceaţă umedă. Un 
abur cu duhoare de grajd sau dormitor comun! Unul 
dintre acele aere de intimitate ce se simt în vestiare, 
dormitoare sau duşuri. 


I se părea că prăbuşirea durează de secole cînd, brusc, 
o smucitură violentă o trase în sus cîţiva metri. Cu 
umerii zvicnind de durere, aruncă o privire spre cupola 
paraşutei ce se umfla deasupra capului asemeni unei 
flori cu petale fragile. Jos, sub tălpi, cîmpia se apropia 
cu o viteză înspăimîntătoare, o cîmpie de un rozaliu 
plăcut, fără stînci, pietre, arbori. 

Liza se ghemui, gata să primească şocul, lovi solul 
dar... săltă în aer pentru a se rostogoli cîţiva metri mai 
departe, încurcîndu-se în chingi. Sub palme „pămîntul” 
era cald, de o stranie elasticitate, un pic umed... 
Îngenunche, se debarasă de harnaşament şi de salopeta 
de zbor. Temperatura sugera atmosfera grea dintr-o 
seră. Liza hotări să păstreze ca îmbrăcăminte doar o 
bluză maronie cazonă şi un slip regulamentar. 

Se aşeză pe paraşuta adunată ghem, îşi şterse fruntea 
şi subtiorile. Conţinutul scăzut în oxigen al aerului făcea 
să-i vijtie timpanele. Înghiţi în sec de cîteva ori, ridică 
bluza şi-şi apăsă plexul pentru a izgoni teama ce 
începuse s-o cuprindă. Cînd senzaţia de sufocare 
dispăru, observă amuzată că, în locul unde atinsese 
solul ceva mai devreme, „cîmpia” era acum marcată de 
un hematom uriaş. Se ridică, aşeză talpa pe carnea 
suplă, apoi o dezlipi, provocînd un plescăit uşor. 

Hematomul tindea să devină violet. Ceva mai departe, 
Liza observă nişte formaţiuni asemănătoare unor flori 
sălbatice şi care, de fapt, se dovediră a fi un cîmp de 
aluniţe asortate cu cîţiva negi ciudat de roşii. Îşi reprimă 
tresărirea de scîrbă şi-şi îndreptă privirea spre orizont. 
„Cîmpiei” nude îi urma o „preerie” de puf maroniu, la 
început mai rară, îndesîndu-se apoi cu rapiditate. In 
depărtare putea ghici o junglă stufoasă, formată 
probabil din smocuri de păr sau blană. Brusc, în minte îi 
reveniră sfaturile comandantului. 

„Se interzice focul. Nici arme, nici explozibil. Nimic ce 
ar putea să accidenteze intenţionat sau nu animalul!” 


Liza se conformase întocmai. Rucsacul nu conţinea 
decît un pachet de ratii alimentare, o trusă pentru 
luarea de probe şi microanalizorul respectiv, un tub de 
pastile hidratante împotriva setei, binoclul... Nici pistol, 
nici grenade. 

Înaintă cîţiva paşi, strîngînd din dinţi. Îi era imposibil 
să facă abstracţie că merge pe o fiinţă vie: moliciunea 
solului, reţeaua albăstruie a vinişoarelor, întrezărită din 
loc în loc, mirosul de transpiratie, tresăririle fugare ale 
giganticei epiderme iritate de tălpile intrusului, totul te 
obliga să-ţi imaginezi profunzimile de organe ce trăiau 
sub picioare. O masă de viscere ce sfida orice 
închipuire, mii de kilometri de intestine, vene, artere, 
fluvii de sînge rînd pe rînd înghiţite si expulzate de o 
inimă avînd dimensiunile unei electro-centrale. O 
adevărată planetă din came vie, un astru organic 
ghemuit, palpitind şi colcăitor. Un tärîm viu, un relief, 
un decor căruia îi era suficientă o lovitură pentru a-i 
provoca o vinătaie! 

Liza îngenunche din nou. Capul i se învirtea, o 
cuprindea ameteala. I se păru că vede tunelul uriaş al 
unei aorte suficient de largi pentru a trece o locomotivă, 
caverna unui stomac suficient de vast pentru a conţine 
un oraş de provincie şi împrejurimile sale, un... 

Se forţă să se adune. Trupul îi era scăldat de o sudoare 
neplăcută. Se întinse pe paraşută, dar transpiratia 
creaturii trecuse deja prin țesătură. Se ridică dintr-un 
salt. Îşi puse sacul pe genunchi si se forţă să mänînce. 
La o sută de metri mai departe, o crispare musculară 
agită cîmpia, care se acoperi imediat cu „pielea găinii”. 
Intr-o secundă, pe întinderea rară şi netedă se formară 
gîlme vinetii, tari ca piatra. Uşor neliniştită, tinära îşi 
strînse lucrurile, săltă rucsacul pe umeri şi începu să se 
îndepărteze de vînätaie. Oricum nu avea rost să rămînă 
la nesfirsit în acelaşi loc. Dacă dorea să ajungă la bază, 
trebuia s-o pornească fără întirziere. 


Străduindu-se să-şi controleze respiraţia, porni hotărită 
spre o proeminenţă asemănătoare unui mamelon. Dar 
lipsa de oxigen o obligă să încetinească marşul după 
numai zece minute, iar cînd ajunse, în sfîrşit, în vîrful 
mamelonului, era în pragul leşinului. 

În pofida deosebitei puteri de mărire a binoclului, nu 
reuşi să descopere în jur nici măcar o urmă de viaţă. 
Pădurea smocurilor de peri acoperea totul asemeni unei 
jungle impenetrabile. Realiză îngrijorată că singura 
soluţie era s-o străbată... 

Dar în momentul în care atinse liziera pădurii, mirosul 
de sudoare deveni practic de nesuportat. Fiecare fir 
avea grosimea unui bambus gros şi se înălța pînă la trei- 
patru metri de sol, pentru a recădea moale, asemeni 
ierburilor acvatice ce mărginesc heleşteele. Liza avu 
imediat sentimentul că s-a rătăcit în labirintul mocirlos 
al unei orezarii. Mai mult decît în alte părţi, glandele 
sebacee îngropate sub piele secretau din abundență, iar 
solul era în întregime acoperit cu un mil gras şi rînced 
în care piciorul se cufunda cu un zgomot obscen de 
ventuză. Liza îşi domină scîrba şi continuă să se 
strecoare printre  „trunchiuri”.  Pilozitatea, inegal 
distribuită, trecea haotic de la smocuri la lăstăriş. Dacă 
în unele locuri blana putea fi parcursă la fel de uşor ca 
şi o plimbare prin pădure, în altele, „bambuşii” teseau 
un desiş impenetrabil de păr înnodat ce trebuia 
străbătut în patru labe sau cätärîindu-te. In scurt timp, 
Liza fu acoperită de grăsime din crestet pînä-n tălpi. 
Hainele şi rucsacul păreau să fi zăcut cel puţin o lună 
într-un vas cu ulei de măsline. De cîteva ori încercă să 
se ridice, dar alunecă de fiecare dată, cît era de lungă, 
într-o baltă de sebum. Gustul rînced îi acoperea buzele 
şi-i umpluse gura; stomacul se răzvrăti şi, pentru o clipă, 
îi veni să vomite tot ceea ce îngurgitase în ultimele 
cincisprezece zile. 

În timp ce lupta cu greata, un zgomot îi atrase pe 
neaşteptate atenţia. Era tropăitul caracteristic făcut de 


o trupă în marş, produs de vreo zece indivizi ce se 
îndreptau chiar spre ea. Primul reflex a fost să-şi 
semnaleze prezenţa printr-un strigăt, dar exact în 
secunda cînd deschidea gura, o teamă obscură, 
neformulată, o împiedică să-şi ducă la capăt intenţia. 
Anii îndelungaţi petrecuţi în preajma animalelor o 
învăţaseră să respecte avertismentele subtile ale 
instinctului; în loc să alerge în  întîmpinarea 
mărşăluitorilor, alunecă pe burtă sub un smoc de peri 
aparent la fel de impenetrabil ca o tufă de mărăcini. 
Ghemuită, cu bărbia în grăsime, aşteptă cu teamă 
momentul cînd necunoscutii urmau să treacă chiar pe 
lingă ea. Aceştia îşi făcură brusc apariţia dintre 
„bambuşi”, dar se opriră în centrul unei mici zone 
descoperite pentru a discuta între ei cu voci scăzute. 
Erau şapte bărbaţi şi patru femei, de vîrste cuprinse 
între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, cu toţii goi puşcă 
şi lucind de sudoare. Aveau plete lungi ce atîrnau pe 
umeri în fişii unsuroase asemănătoare unor bucăţi de 
piele. Bărbaţii purtau bărbi mari si zbîrlite şi aveau 
unghii foarte ascuţite. Dacă unul dintre ei n-ar fi purtat 
o pereche de ochelari cu rame subţiri aurite, Liza ar fi 
fost convinsă că se afla în prezenţa unei bande de 
primitivi. Neliniştea i se înteţi şi hotărî să fie cît mai 
prudentă. Întrunirea luă sfîrşit. Grupul se dispuse în 
cerc. Liza observă că mai mulţi bărbaţi remorcau colete 
lungi, cu aspect de giulgiu. Nu se înşela: marginile 
deznodate şi răsucite lăsau să se vadă trupurile pline de 
răni a trei tineri. 

Tăieturile adinci ce le marcau busturile păreau opera 
unor arme arhaice: topoare sau securi. Tinindu-si capul 
plecat şi mîinile încrucişate pe pîntec, omul cu ochelari 
auriti îngînă o scurtă rugăciune. Ceilalţi îl imitară. Cu 
toţii aveau un aer speriat, neliniştit. Unii îşi înfrînau cu 
greutate dorinţa de a lăsa baltă înmormîntarea şi a-şi 
relua cît mai repede drumul. În sfîrşit, una dintre femei 
scotoci într-un sac şi scoase un fel de cuţit primitiv 


confecţionat dintr-un omoplat căruia îi fusese ascuţită o 
margine. Îngenunche în mijlocul „poienii” şi, cu ajutorul 
lui scobi în sol trei tăieturi lungi. Liza tresări violent, 
gata să se dea de gol. De la începutul misiunii i se 
atrăsese atenţia că orice agresiune asupra animalului 
era strict interzisă, iar acum, la numai cîţiva metri de 
ea, cineva tăia epiderma creaturii ca pe o piele veche! 
Işi muşcă buzele, cuprinsă brusc de teamă. 

Necunoscuta continuă să  riciie, încercînd să 
adîncească santul din stratul cornos. Cele trei tăieturi se 
transformară curînd în trei răni profunde, paralele, 
avînd fiecare circa doi metri. Țesutul adipos, surpîndu- 
se, lăsa să se vadă o gaură gelatinoasă şi galbenă 
străbătută de citeva vase de sînge. Nu se stîrni 
hemoragie, ci doar o vagă supuratie provocată de limfă. 
Imediat, fugarii apucară cadavrele de miini şi de 
picioare, depunîndu-le pe fiecare în cîte o groapă. Cu 
pupilele dilatate de uimire, întrebîndu-se dacă nu visa, 
nu-şi putea dezlipi ochii de la morţii strecurati, în modul 
cel mai normal parcă, între buzele unei plăgi gigantice. 

„Groparul” introduse cu grijă „cuţitul” în sac, apoi se 
înarmă cu un ac gros din os. Il legă de un mosor din 
lemn printr-un fir cu aspect artizanal. Aşezată în 
genunchi, se apucă imediat să coasă rana deschisă cu 
puţin timp înainte. Bărbatul cu ochelari se grăbi s-o 
ajute trăgind de firul ce ţinea loc de catgut. Marginile 
tăieturii se apropiau treptat. Femeia lucra metodic, 
sigură pe ea. Acul se afunda, ieşea cu un fisîit umed, 
adincitura grăsoasă se închidea, înglobînd cadavrul în 
miezul spongios. În scurt timp, nu mai rămăsese decît o 
umflătură striată de zig-zag-ul cablului surfilat. După ce 
toate mormintele fură acoperite, bărbatul cu ochelari 
mai rosti o ultimă rugăciune şi micul grup îşi reluă, 
marşul ca şi cum o haită invizibilă i-ar fi adulmecat 
urmele... 

Inainte de a-şi părăsi adăpostul, Liza, mai aşteptă vreo 
zece minute. Era uluită. Cu deosebită prudenţă, ca şi 


cum s-ar fi temut să nu deranjeze procesul de 
cicatrizare, se apropie de plăgi. Printre fire putea fi 
observat putin ser, dar foarte diluat. Se gîndi la 
cadavrele implantate în epiderma animalului şi o 
cuprinse ameteala. În lipsa pămîntului, colonii îşi 
îngropau morţii între buzele unei răni gigantice. 
Obiceiul avea ceva magic şi, în acelaşi timp, terifiant. Se 
întrebă cîte cimitire de cicatrici va întîlni oare în drumul 
său... 

… Şi mai mult o nelinişti însă degradarea fizică şi frica 
manifestată de fugari. In plus, cei trei tineri 
înmormîntaţi atît de ciudat pieriseră, era evident, în 
mod violent. Îşi amintea perfect aspectul rănilor, toate 
aflate în zone vitale şi administrate, după toate 
aparențele, cu intenţia de a provoca un prejudiciu 
extrem... 

În aer plutea teama şi mirosul de putrefacție. Hotäri 
să-şi reia imediat drumul. Dacă într-adevăr fugarii erau 
urmăriţi de un pericol oarecare, atunci risca, mai 
devreme sau mai tîrziu, să fie şi ea o victimă. 

Teama difuză ce-i apăsa pieptul înlăturase neplăcerile 
primului contact cu animalul. Acum, grăsimea, smîrcul 
de sebum şi duhoarea de sudoare nu-i mai păreau 
importante.  Grăbi paşii, clipocind zgomotos prin 
orezăria de peri. li trecu prin minte că, poate, gresise 
ascunzîndu-se. Evitind contactul, pierduse ocazia de a 
realiza o întîlnire rapidă... Da, poate, dar nu era cu 
adevărat sigură. Cum ar fi primit-o ceilalţi? Şi armele 
acelea, prelucrate din os, pe care le întrezărise în sacoşa 
celui care părea a fi şeful: tibii ascuţite ca ţăruşii, 
omoplaţi cu muchii tăietoare... Un întreg arsenal din 
oase a căror provenienţă nu putea fi decît umană, 
pentru simplul motiv că nici un animal nu trăia pe... 
animal! 

Imaginea cicatricilor o bîntui iar. Era incapabilă să-şi 
elibereze spiritul de cele trei corpuri îngropate în 
lintoliul de grăsime. Cît timp va trece pînă cînd celulele 


însărcinate cu apărarea giganticului organism vor porni 
la atac, descompunînd intruşii ca pe oricare particulă 
străină? Probabil că se va produce o inflamație, putin 
puroi în jurul suturilor, apoi, o dată cadavrele dizolvate, 
procesul de regenerare va face restul. Firele vor cădea 
şi din cei trei asasinați nu vor mai rămîne decît trei 
cicatrici greu de distins în desişul unei coafuri 
uleioase... 

Suspină. 


Mergea ca o somnambulă de mai bine de o oră. 
Ingreunat de oboseală, corpul îi funcţiona orbeste, 
aidoma unei maşini cu şoferul adormit ce-şi continuă 
totuşi drumul la discretia denivelărilor care-i modifică 
încet traiectoria spre necunoscut. Prima chemare ricoşă 
pe creierul tinerei fără a provoca interesul nici unui 
neuron; au fost necesare încă trei sau patru repetări 
pentru ca pleoapele să clipească şi ca o luminitä de 
inteligenţă să-i apară în pupile. 

Se opri brusc, îngheţată de frică. O altă chemare se 
strecură de foarte aproape, în acelaşi timp neclară şi 
linistitoare. Înţelese atunci că cineva încerca să-i cîştige 
încrederea. O capcană? Ezită: să mai aştepte sau să 
fugă? 

O umbră se fofilă prin pădurea de păr. Un tînăr - gol 
asemeni celorlalţi, strălucind la fel de grăsime. Pletele 
blonde, ondulate, formaseră o aureolă năclăită. Era slab, 
cu o musculatură nervoasă, numai vene şi tendoane. Pe 
stern atîrna o plăcuţă militară de identificare. Un rucsac 
scofilcit îi încovoia ceafa. Se apropia cu mîinile ridicate 
şi palmele deschise... 

— Nu vă temeti, rosti cu voce calmă, nu va fac nici un 
rău. V-am văzut aterizînd... 

Avea o figură osoasă, sinceră, plăcută chiar. Doar ochii 
albaştri, prea deschişi la culoare provocau o senzaţie 
neplăcută. 

— Cine sînteţi? întrebă repezit Liza încă în gardă. 


— Mă numesc Goot, lucrez cu profesorul Mikofsky. Sînt 
ceea ce se numeşte aici un „mesager anatomic”... 

— Un ce? 

— Un mesager anatomic. Explorez teritoriul pentru a 
întocmi o hartă hormonală. Am părăsit baza acum două 
luni. Mikofski spunea că, pînă la urmă, nu se poate să nu 
fie trimis cineva care să pună ordine în porcăria asta. 
Am văzut paraşuta... Ce mi-am zis: „le-te-te, avea 
dreptate bătrinul!” Mi-a fost dificil să va localizez, 
alergati ca o săgeată! 

— De unde ştiţi că sînt cea pe care o căutaţi? 

Tînărul izbucni în ris. 

— Fără supărare, dar numai un nou venit se 
încăpăţinează să se plimbe îmbrăcat prin cocina asta. 
Lepädati boarfele, altfel, în cîteva zile, vor începe să 
putrezească pe dumneavoastră. Toţi am fost nevoiţi să 
facem la fel. Nimeni n-a putut suporta combinezoanele 
militare din nailon, este mult prea cald. E ca şi cum ai 
sta într-un cuptor înfăşurat într-un sac de plastic! 

Liza clătină capul fără a lua totuşi vreo iniţiativă. 
Observă că unghiile tînărului erau şi ele tăiate foarte 
ascuţit. Îl întrebă de ce. 

— Cînd trăieşti într-o lume de grăsime, în care fiecare 
lucru este alunecos, trebuie totuşi să poţi apuca 
obiectele, explică acesta fără ocolişuri. Veţi ajunge să 
faceţi la fel... 

Un minut rămaseră täcuti, faţă în faţă, într-o linişte 
neplăcută. Goot tuşi jenat şi se hotări să-şi dea jos sacul. 

— Vă temeti şi aveţi dreptate, spuse fără s-o privească 
pe Liza. „Sus” probabil că s-au întrebat ce se întîmplă 
pe-aici. Normal. Veţi vedea singură, peste tot se petrec 
chestii bizare. Totul a început acum circa şase luni... 
Mai întîi nimeni nu s-a îngrijorat, apoi... 

— Apoi? 

— Este cam tîrziu pentru a vorbi de asta; faptul că nu 
există noapte nu înseamnă că nu trebuie să dormim. Eu 
sînt obosit, dumneavoastră sînteţi obosită, deci propun 


să ne odihnim, de acord? Să mergi pînă nu mai poţi nu 
foloseşte la nimic, mai ales că oxigenul cam lipseşte. 
Dacă vă epuizați vă va trebui o grămadă de timp pentru 
a recupera. OK? 

Liza se prăbuşi pe sol. Stratul de sebum îi năclăi 
coapsele. 

— OK! 

Goot îngenunche şi deschise sacul. Liza întrezări o 
trusă de prelevări, fişe plastifiate, un set de marcatori. 
Tînărul luă o cutie de tablă din care extrase o bucăţică 
de carne uscată. Liza observă cu uimire cum duce la 
buze fişia fibroasă, o umezeşte cu salivă, apoi o taie cu 
dinţii. 

— Mincati carne! exclamă fata. Ori sînteţi canibal, ori 
aţi luat-o din animalul pe care ne aflăm! Nu mai înţeleg 
nimic! Mi s-a spus clar că este strict interzis să se atingă 
cineva de el... Trebuia să folosiţi exclusiv rațiile de 
supravieţuire reglementare! 

Goot ridică din umeri. 

— „Normal”... „Normal”! rosti exasperat. Numai asta 
ştiţi! Nu v-aţi dat... seama că nimic nu s-a petrecut cum 
era prevăzut? A fost o primă catastrofă, o primă eroare, 
apoi totul s-a înlănţuit... Puțin după debarcare toată 
rezerva de tablete nutritive a fost distrusă. De fapt, n-a 
fost distrusă, ci mai degrabă digerată. 

—  Digerată? O masă alimentară reprezentînd 
echivalentul a trei ani de viaţă pentru trei sute de 
persoane? 

— V-am spus, a fost o greşeală. Nu eram încă 
familiarizați cu morfologia animalului. Nu ştiam că are 
mai multe guri distribuite pe tot corpul şi că - deşi în 
stare de hibernare - diencefalul? era capabil să repereze 
proximitatea unei surse de hrană şi să ordone absorbţia 
sa... 


2 Segment al encefalului sub emisferele cerebrale, între telencefal și 
mezencefal; creier intermediar. 


— Vreţi să spuneţi c-a înghiţit-o, dintr-o singură 
hăpăitură, fără să deschidă măcar un ochi? 

Tînărul zîmbi. 

— Da şi nu, de fapt lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa. 
N-a deschis gura. Porii au secretat un suc digestiv care 
s-a răspîndit pe tot timpul nopţii în toată baza. 
Alimentele disociate, bolul alimentar lichid, au fost apoi 
absorbite de mucoase. Dintr-o dată ne-am trezit fără 
nimic, aşa că a trebuit să găsim o soluţie. 

N-aveam de ales. Ori muream de foame, ori deveneam 
antropofagi... ori ne ciupeam ratia din animal. Pe alocuri 
lucrul este posibil pentru că stratul de grăsime este 
foarte subţire. Este suficient să decupezi superficial 
carnea. Rana se cicatrizează întotdeauna foarte repede 
şi animalul nu suferă mai mult decît dacă ar fi fost ciupit 
de un purice. Puterea nutritivă a țesutului conjunctiv 
este destul de mare, iar gustul acceptabil. Am făcut-o de 
nevoie şi nu ca să ne distrăm. După trei luni însă... 

— Însă ce? 

Tînărul gesticulă, refuzind să răspundă şi se culcă pe 
spate, cu ceafa sprijinită de rădăcina unui fir de păr... 

— Mikofsky vă va explica mult mai bine decît mine, 
concluzionă mestecîndu-şi conştiincios pastrama. Ar 
trebui să încercăm să dormim. Azi am mers aproape 
zece ore, iar mîine va trebui să facem tot atita cale. 
Dacă baza nu s-a deplasat, ne vom întîlni cu bătrînul 
peste patruzeci şi opt de ore. Zic să faceţi ca mine, 
sinteti frîntă... 

Şi închise ochii pentru a-şi sublinia dorinţa încetării 
oricărei conversații. Liza rămase aşezată cu miinile pe 
genunchi, convinsă că tînărul se preface doar că 
doarme. De ce încerca să cîştige timp? Devenea tot mai 
clar că misiunea întîmpinase mari dificultăţi care 
declanşaseră conflicte nedorite, opunind una alteia 
echipele însărcinate cu studierea terenului. 

Deschise cu gesturi mecanice sacul şi luă două tablete 
nutritive concentrate. Simtea muşchii rigizi si 


tendoanele dure de oboseală. Începu să se maseze; 
grăsimea ce o acoperea uşura considerabil operaţia. 
Cînd, în sfirşit, simţi că pulpele şi coapsele deveniră 
ceva mai suple, se întinse cu o strîngere de inimă în 
mocirla sebumului. 

Medită un timp asupra straniei anatomii a creaturii. 
Ipoteza gurilor multiple avansată de Goot nu părea 
imposibilă. Animalele gigantice prezintă, majoritatea, 
tot soiul de bizarerii. Dinozaurii, spre exemplu, nu erau 
prevăzuţi cu două creiere, dintre care unul la mijlocul 
spinării? O creatură a cărei masă nu-i permite să facă 
stinga-mprejur cu uşurinţă, trebuie să-şi poată captura 
hrana într-un fel sau altul fără însă ca risipa de energie 
să anuleze beneficiile operaţiei. 

Cufundată în speculaţii zoologice, adormi fără să-şi dea 
seama... Cîteva ore mai tîrziu fu smulsă din somn de o 
stranie senzaţie de căldură. O umezeală bolnăvicioasă 
umecta solul, propaga prin braţele şi picioarele sale 
febră,... Febră! Sări brusc în picioare, smulgîndu-se din 
grăsimea  lipicioasă cu un dezgustător zgomot de 
suctiune. Încovrigat, Goot nu-şi dăduse seama încă de 
nimic... Jur-împrejurul lor, din adîncurile creaturii urcau 
valuri de transpiratie, perle de sudoare mari cît o 
portocală răspîndindu-se în craterele dilatate ale porilor. 
Îl zgîltü violent pe tînăr. Acesta tresări si se ridică într- 
un cot, privind-o năuc. Picăturile de sudoare, sfere de 
cristal cu sticlă uşor tulbure, înfloreau într-un ritm 
accelerat. Era ca un cîmp ireal populat cu fructe 
sticloase şi gelatinoase, tremurătoare, ce sfirşeau prin a 
plesni umplind aerul cu o duhoare insuportabilă de acid 
uric, de W.C. gigantic. Liza tusi, cu gîtul iritat. Sub tălpi, 
pielea devenise arzătoare. Goot se grăbea să adune 
bagajele. 

— Ce se întîmplă? strigă tînăra  fixîndu-şi 
harnaşamentul. 'Toată zona pare cuprinsă de febră. 

— Chiar aşa şi e! gifii tînărul. Un puseu febril, o 
inflamație provocată de vreo agresiune. O rană uşoară, 


poate chiar un început de infecţie... La dimensiunile 
animalului este nesemnificativ, dar pentru noi e ca o 
catastrofă naturală! Trebuie să ne grăbim. Emanatiile 
sudorii ne vor ataca plămiînii ca un gaz lacrimogen! 

Liza porni în urma lui. Imaginea rănilor-morminte îi 
dansa sub pleoape. Bäga mîna-n foc că de acolo 
provenea infecția. Fuseseră necesare cîteva ore pentru 
ca edemul s-o ajungă, iar acum bîntuia ca un incendiu 
tăcut, cu flăcări nevăzute... Goot o prinse de mînă. 
Incepură să alerge stingaci, zigzagind printre „bambuşi” 
şi „bule de cristal” pe care loviturile de picior le 
transformau în stropi. După un sfert de oră de cursă 
nebună, terenul deveni mai puţin fierbinte sub tălpile 
goale. Părăsiseră zona purpurie, a edemului, iar acum 
păşeau pe un sol roz şi umed. 

— Gata! gifii Goot. De data asta n-a fost grav. N-o fi 
fost decît o simplă zgîrietură. O febră adevărată ar fi 
fost foarte periculoasă! Temperatura normală a creaturii 
este de patruzeci şi cinci de grade. În cazul unor puseuri 
febrile, se ajunge uşor la o sută treizeci - o sută şaizeci. 
Celsius! E ca şi cum ai băga mîna într-un ibric cu apă 
clocotită! Am văzut indivizi surprinşi de un acces de 
febră - li se ducea pielea de parcă ai coji un cartof fiert. 
Groaznic! 

Liza aprobă în tăcere. Îşi aminti cu ironie amară 
portretul blajin al animalului pe care se chinuiseră să i-l 
descrie pe cînd se afla la bordul navei: o uriaşă jucărie 
vie, inofensivă şi ridicolă. Un fel de urs monstruos din 
pluş, cufundat într-un somn senin şi fără tresăriri. Abia 
debarcată, descoperise ca acest „ursuleţ” de coşmar era 
bolnav, că febrele sale deveneau pentru oamenii care-l 
parcurgeau adevărate ruguri imprevizibile şi mortale, că 
sudoarea sa putea să-ţi roadă căile respiratorii la fel de 
eficace ca o grenadă cu sulf! Pe scurt, excursia la 
grădina zoologică promisă se transforma, încetul cu 
încetul, într-o adevărată coborire în infern... 


Goot înainta ca un cercetaş. Din cînd în cînd, 
îngenunchia citind pe sol semne pe care tînära nu le 
distingea; alteori măsura înălţimea perilor şi sensul de 
implantare. Liza ar fi vrut să ştie dacă tînărul era cu 
adevărat competent sau, pur şi simplu, urmărea doar să- 
l] impresioneze pe „inspectorul” trimis de forurile 
superioare. Era gata chiar să-l întrebe, dar s-a abținut la 
timp. Nu era încă momentul deschiderii ostilităţilor. Îşi 
dădea seama că proasta dispoziţie în care se afla nu se 
datora tînărului, ci minciunilor cu care o alimentaseră 
şefii... 

După o oră de marş forţat, părul se rări treptat, 
cäpätind în final aspectul unui puf ras asemănător ierbii 
uscate. ,Tundra” înţepa neplăcut tălpile şi, cîteva 
momente, Liza avu certitudinea că se deplasa pe bărbia 
aspră rasă neglijent a unui gigant. Din fericire, terenul 
redeveni neted. O piele de bebeluş cu aspect de cîmpie 
deşertică îi primi pe solul său catifelat şi uscat. Liza 
suspină cu uşurare. 

Se apleacă pentru a pipăi solul. Degetele alunecară pe 
suprafaţa mătăsoasă şi delicată, elastică şi proaspătă 
precum epiderma unui nou-născut. Țesutul părea de o 
vitalitate deosebită, ca şi cum reînnoirea celulelor s-ar fi 
produs cu o intensitate ieşită din comun. Era puţin 
surprinsă; în minte îi apăru o imagine jenantă şi 
grotescă: cea a unui bărbat al cărui trup, în plină 
maturitate, păstra, ici şi colo, zone infantile ce 
scăpaseră procesului general de îmbătrinire. Era un 
gînd idiot, dar era exact ceea ce simţea la contactul cu 
carnea, uluitor de tînără. Prea tînără... In cîteva ore de 
drum trecuse de la o piele de adult, la una de copil; era 
ilogic şi neliniştitor. Se răsuci căutînd privirea lui Goot. 
Acesta însă ridică din umeri, ca şi cum bizareria 
„peisajului” nu merita întreruperea drumului. Drept 
urmare Liza se simţi şi mai neliniştită. 

Problema se agravă, cînd în depărtare se contură un 
cîmp de pete întunecate. La început, tînăra crezu că era 


vorba de o aglomerare de aluniţe. Îşi înţelese greşeala 
doar cînd degetele picioarelor intrară în contact cu 
primul disc maroniu. Nu era o formaţie pigmentară 
obişnuită, ci, pur şi simplu, acele pete maronii, uneori 
negre, care pot fi observate pe mîinile bätrînilor numite 
popular „flori de cimitir”... Se cutremură, cuprinsă de 
panică. De  jur-împrejur pielea animalului era 
deshidratată, strălucitoare ca pojghita cicatricilor unor 
arsuri. O reţea de riduri se pierdea la orizont, trasînd în 
carne şanţuri granuloase şi profunde. Păşind nesigur, 
trecu de nebuloasa petelor maronii pentru a-şi tortura 
gambele prin ridurile moi ale unei epiderme fleşcăite. O 
epidermă de străbunic de trei ori centenar, ce nu poate 
fi întilnită decît la pensionarii azilelor de bătrîni. 

— Puteţi să-mi explicati cauza acestei... cîrpăceli? 
întrebă fata artägos. E un adevărat balamuc! Parcă-i un 
mozaic pe care cineva s-a distrat alternînd pielea de 
nou-născut cu cea de septuagenar! Animalul ăsta e tînăr 
sau complet senil?! Parcă fiecare bucăţică din corpul 
său s-a hotărit să facă opinie separată şi să se dezvolte 
în cea mai deplină anarhie... Dumnezeule! Doar n-o să- 
mi spuneţi acum că şi ăsta e un fenomen fără 
importanţă! N-am văzut în viaţa mea aşa ceva! Cazuri de 
senilitate precoce, sau de infantilism prelungit, da, dar... 
Dar niciodată o astfel de harababură celulară! 

Goot o întrerupse cu un gest de nerăbdare. Cu ochii 
mijiti, scruta încordat desişul pădurii. 

— Vine cineva, şopti brusc, ascultați cum foşnesc perii! 
Sîntem complet descoperiţi! Repede! Trebuie să găsim o 
ascunzătoare! 

— Dar de ce vă temeti? Teoretic, pe suprafaţa 
animalului ăsta nu-s decît membrii echipei de cercetări! 
Ce tot insinuati? De cînd ne-am întîlnit n-aţi făcut 
altceva decît să evitati orice răspuns direct. Eu... 

Dar nu mai putu să continue. Goot o apucă de mină 
obligînd-o să fugă. „Terenul”, moale, brăzdat de reţeaua 
ridurilor, era foarte dificil. De două ori fu pe punctul de 


a se dezechilibra şi de a se întinde pe jos cît era de 
lungă. Tînărul respira cu gura larg deschisă şi nările 
dilatate. O tentă albăstruie îi cuprindea treptat faţa. 

— Opriţi-vă! îngăimă Liza. Sînteţi vinät de tot! 

— Şi dumneavoastră. Lipsa de oxigen... 

Arătă cu degetul spre o excrescenţă turtită, aflată două 
sute de metri mai încolo, un fel de mamelon uscat cu 
aspect de pară ofilită. 

Liza se opuse clătinînd din cap. 

— E prea departe, n-o s-ajung niciodată. 

— Atunci, culcaţi-vă repede... 

Liza se conformă, gata să leşine; inima bătea să-i 
spargă pieptul. O secundă, privirea i se întunecă. Cînd 
reuşi să vadă din, nou, Goot se afla lungit şi el pe sol. 
Încordîndu-şi picioarele şi braţele, încercă să 
îndepărteze cele două buze ale unui rid adînc ca o 
minusculă crevasă. 

— Ajutaţi-mă! o imploră în şoaptă. Dacă vom reuşi să 
ne strecurăm înăuntru... 

Liza îşi stäpini un tremur de silă; frica tînärului era 
contagioasă. Împingînd la dreapta şi la stînga, încercă la 
rîindu-i să desfacă cele două buze de carne moale. In 
sfîrşit, crevasa se deschise dezvelind un sant din care 
răbufni un val de umiditate rincedă. La indicaţia 
insotitorului, sări înăuntru. Abia atinse fundul că pereţii 
elastici se si apropiară asemeni coridoarelor ce 
populează coşmarurile şi care se strimtează treptat în 
jurul tău. Era gata să urle de frică. Dar zidul gras şi 
umed o strivi înainte să poată deschide gura. Se zvîrcoli. 
Inutil. Era făcută sandwich între două maluri de piele ca 
două saltele vii. O clipă fu sigură că se va sufoca. 

— Calmaţi-vă! şuieră Goot de undeva, din dreapta. 
Ţineţi-vă capul sus... 

Îşi răsuci faţa spre cer. Cîteva raze de lumină se 
strecurau printre cele două falduri lipite. Un pic de 
aer... Inspiră profund. Ascunsă într-un rid! N-ar fi crezut 
niciodată că aşa ceva era posibil! 


Un zgomot de alergare răbufni de afară, strigăte de 
furie şi suferinţă, miriituri neidentificate. Brusc, o 
cuprinse frica. Ipoteze groteşti îi năpădiră imaginaţia: 
paraziți! Creatura fusese colonizată de o armată 
întreagă de paraziți! Plosnite uriaşe, purici, căpuşe, care 
acum se aruncau asupra oamenilor... Da, asta trebuia să 
fie! 

Imediat îşi aminti de rănile întrevăzute pe cadavre, în 
timpul ceremoniei mortuare. Crezuse că se datorau 
bardelor sau cutitelor, cînd, de fapt, era pur şi simplu 
vorba de ace sau mandibule! 

Închise ochii, abandonîndu-se îmbrăţişării pereţilor de 
carne umedă zicîndu-şi că era pe cale să înnebunească. 

După o vreme, Goot se hotărî în sfîrşit, să se mişte. 
Trebuiră să lupte încă o dată împotriva inertiei viscoase 
a cutei de piele şi să se ridice cu dificultate spre lumină 
ajutindu-se de picioare, genunchi şi degete. Scoţind 
capul la aer, Liza avu acut senzaţia scăpării dintr-un 
uter de femeie gigantică. Goot o apucă de gleznă. 

— Nu vă sculaţi! Dacă aveţi binoclu, ar fi bine să-l 
folosiţi. 

Liza se rostogoli pe o latură şi căută în rucsac. 
Cercetind apoi împrejurimile, observă imediat patru 
cadavre ce zăceau în centrul cîmpiei, aproximativ în 
dreptul unei parcele afectate de îmbătrinire. Un bărbat 
şi trei femei. Goi şi acoperiţi de sînge. Omul era 
răsturnat cu faţa în sus, pe nas atîrnîndu-i o pereche de 
ochelari cu rame aurite. Liza strînse dinţii: erau fugarii 
intilniti mai devreme. 

— Goot, murmură fără să-l privească, cine i-a ucis, de 
ce? M-am săturat de eschivări, vreau să ştiu tot! 

Tînărul se tîri spre ea. Fără să-i acorde vreo atenţie, 
scrută împrejurimile, asemeni unui cîine la pîndă. 

— Cine i-a ucis? repetă absent. Ce-i care-i urmăreau. 
Un trib de sălbatici care, în lipsa cavernelor, se 
adăpostesc în riduri. De obicei pot fi întilniţi mult mai la 


est, dar probabil şi-au schimbat locul. Va trebui să fim 
foarte atenţi... 

— Sălbatici?... Ce vrei să spui? 

— Nu-i o invenţie de a mea, ridurile pot fi uşor 
amenajate în peşteri locuibile. Pentru a menţine pereţii 
distantati sînt suficiente cîteva proptele. 

— Puțin îmi pasă de caverne! Nu mai faceţi pe idiotul! 
Cine sînt sălbaticii? Existau deja pe animal cînd aţi 
debarcat? 

Goot a ridicat brusc mîna făcîndu-i semn să tacă. 

— Acolo, şopti abia auzit, puteţi vedea unul chiar la 
marginea „pădurii”... Nu va uitaţi prea mult la el, s-ar 
putea ca strălucirea lentilelor să ne dea de gol... 

Liza îşi potrivi binoclul la ochi. O fiinţă ciudată 
scotocea printre perii unui tufiş. Faţa şi bustul erau cele 
ale unui copil de cincisprezece ani, plin de vitalitate, cu 
musculatura dezvoltată. Sub pielea lucioasă, pectoralii 
se încordau şi se destindeau ca două sălbăticiuni ce 
căutau să se intimideze reciproc. Totuşi, de la mijloc în 
jos putea fi observată o stranie modificare: carnea 
devenea cenusie,  încreţită, picioarele firave si 
descărnate. Părul pubian era alb, iar penisul încovrigat 
ca al unui bătrîn... Liza înghiţi în sec, făcînd un zgomot 
neplăcut. Vedea un individ hibrid, adolescent deasupra 
buricului, bătrin dedesubt! 

— Dar în expediţie..., îngăimă holbîndu-se. 

Goot îi luă binoclul. 

— Nu, nu erau copii... Aveţi dreptate. Fiinţa pe care aţi 
văzut-o nu e altul decît profesorul Clinton Wave, în 
vîrstă de patruzeci şi unu de ani, absolvent al 
universităţii din Santa-Catala, specialist în etnologie 
endocrină. 

În curînd, de la mijloc în sus va fi un nou-născut... şi un 
centenar în rest. Aţi înţeles? Suferă un dublu proces: 
întinerire şi imbätrinire, simultane, dar afectînd cîte o 
parte distinctă a corpului. Celulele ce formează zona 
inferioară a trupului au încetat să se mai multiplice. Nici 


nu se mai reînnoiesc, antrenînd astfel o senilitate 
accelerată. Din contră, cele din jumătatea superioară se 
reproduc continuu, provocînd o evidentă întinerire... 
Este efectul de „cîrpăceală” de care îmi vorbeati mai 
devreme... 

— Dar... cînd s-a declanşat mutatia? 

— Simultan cu a celorlalţi. Cînd au început să mănînce 
din carnea animalului. N-aţi observat că nu sînt altceva 
decît reflexul exact al ,pämintului” care-i poartă? 
Intregul „trib” al lui Clinton Wave este construit după 
acelaşi model, uneori doar cu o inversare a distribuţiei: 
bătrînii sus, tineri în jumătatea inferioară... Cîtiva sînt 
ceva mai puţin atinşi. Există doi sau trei bărbaţi cu braţe 
de bebeluşi, femei de patruzeci de ani obligate să se 
deplaseze de-a busilea pentru că au picioare de copil de 
trei luni... 

— E... e îngrozitor... Deci carnea animalului are o 
influenţă mutagenă capabilă să modifice fiinţele deja 
constituite? 

— Este mai mult decît o simplă ipoteză. Este aproape 
un postulat; a îngurgita „pămîntul” pe care vă aflaţi 
duce inevitabil la a prelua caracteristicile... 

— De acord, s-ar putea să aveţi dreptate. Dar de ce tot 
acest măcel? 

Goot îşi trecu mîna peste faţă. Căpătase dintr-o dată un 
aer foarte obosit. 

— Pentru că, în clipa de faţă, întreaga anatomie a 
creaturii nu este altceva decît un teritoriu cuprins de 
război... 


Capitolul 4 


Se cätärau, lipiţi de sol, escaladînd cît puteau de 
repede gîlmele de carne ce încadrau parantezele de 
riduri. Liza închise ochii pentru a nu mai vedea pielea 
albită, fleşcăită, în plină degenerescentä. Insula de 
senilitate, teritoriu al morţii apropiate, plantat ca un far 
în chiar mijlocul trupului gigantic, exercita asupra ei o 
fascinatie extraordinară. Era ca o bucată de pînză 
cîrpită, un pătrat de ţesut vechi pe un vesmint nou. Un 
fragment de redingotă cusut pe o cîrpă de spălat vase... 

Cufundată în ginduri, se lovi de flancul mamelonului, 
iar şocul, chiar dacă fusese nesemnificativ, se räspindi 
de-a lungul glandei scofilcite pînă în sfircul al cărui vîrf 
se ridică încet, ca un coş violet. Goot, ajuns la jumătatea 
pantei, îi făcu semn să se grăbească. Liza ocoli colina şi 
începu să escaladeze versantul, simţindu-şi coatele şi 
genunchii în flăcări. 

Apropierea celor doi generă un frison în areolă, care se 
boti si se întări. Ajunşi în vîrf, se sprijiniră de sfircul 
tumefiat şi începură să cerceteze cîmpia. 

— Dacă intenţionează să ne încercuiască, îi vom vedea 
apropiindu-se, spuse încruntat tînărul. Anunţaţi-mă dacă 
zăriţi vreun rid care se întredeschide. Se pot ascunde 
oriunde şi se pot deplasa din crevasă în crevasă. Unii au 
săpat chiar tuneluri ce leagă ridurile între ele. Cu puţin 
noroc, pot ajunge la baza mamelonului fără să fi scos 
măcar o singură dată nasul afară... 


Liza se chinuia cu curelele sacului pe care unsoarea le 
făcuse de nestäpinit. Degetele îi alunecau pe stofa 
îmbibată de grăsime, incapabile să asigure cea mai 
slabă priză. Goot se grăbi s-o ajute. Unghiile tăiate 
ascuţit făcură minuni. Liza pescui şase tablete 
hidratante, trei dintre acestea oferindu-le însoţitorului. 

— Acum trebuie să-mi spuneţi absolut tot, mormăi fata 
între două îmbucături. Este în joc propria mea piele, 
încercaţi să uitaţi că sînt un „spion” al Ministerului 
Cercetării... 

Goot clătină capul a lehamite. 

— De fapt, nu prea sînt multe de spus, rosti înfundat. 
După dispariţia rezervelor alimentare a trebuit să 
începem totuşi munca de observaţie. Drept urmare, 
Mikofsky a separat misiunea în şapte echipe a treizeci 
de oameni. Fiecare grupă de studii avea în sarcină o 
anumită zonă din animal: trunchiul, abdomenul, spatele, 
membrele inferioare şi superioare. Pe scurt: blocul 
iniţial s-a divizat. Consemnul era simplu: ridicarea unei 
hărţi anatomice cît mai completă posibil, efectuarea de 
prelevări şi analize, fără a provoca însă vreun prejudiciu 
animalului. După trei luni, toate echipele trebuiau să 
revină la bază, fiecare cu bucätica sa de mozaic, 
rezultatele urmînd a fi puse la un loc pentru o primă 
schiţă geografică. Ştiţi probabil că magnetismul forţei 
de atracţie artificială împiedică propagarea undelor 
electromagnetice. Cum nu se punea deci problema 
menţinerii unui contact radio permanent, au trecut 
aproximativ o sută de zile fără ca vreuna din grupele de 
explorare să aibă cea mai mică legătură cu celelalte... 

Eu rămăsesem la bază împreună cu Mikofsky mai bine 
zis la „P.C.-ul de coordonare”, cum îl numeam noi 
pompos... După cea de-a patra lună de tăcere am 
început să fim cam neliniştiţi. Trei sferturi din misiune 
dispăruse şi nimeni nu ştia ce se întîmplase! De data 
asta, Mikofsky a decis să trimită curieri pe care i-a 
botezat „mesageri anatomici”, buni alergători, avînd 


sarcina de a stabili legătura cu cei izolaţi. Dar mulţi n-au 
mai revenit. În ceea ce mă priveşte, am văzut suficiente 
lucruri care să-ţi facă părul măciucă... 

Liza îşi căută o poziţie mai comodă. Sfircul îşi 
recăpătase aspectul iniţial, moale, fleşcăit, lipsind-o de 
sprijin. 

— Peste tot se petrecuse o adevărată simbioză 
alimentară şi fiziologică, reluă Goot privind în gol. 
Diverşii hormoni ce alimentau teritoriile explorate 
transmiseseră oamenilor caracteristicile lor esenţiale. 
Au acţionat asupra lor aşa cum acționau asupra 
creaturii!  Modificîndu-i, aşa cum modificau maşina 
organică a animalului... 

— Vreţi să spuneţi că au devenit cu toţii nişte... 
monştri? 

— Nu. Nu toţi. Mai întîi, n-am reuşit să-i cataloghez 
încă pe toţi; apoi, am impresia că, în unele cazuri, 
simbioza s-a efectuat într-o manieră... psihologică. Am 
văzut cercetători care şi-au pierdut conştiinţa propriei 
individualităţi... care se identificau într-atit cu animalul 
încît se credeau unul din organele acestuia! Îşi apără cu 
sălbăticie teritoriul împotriva oricărui intrus, botezindu-i 
pe străini „microbi” şi aruncîndu-se asupra lor aidoma 
oricărei leucocite puse în prezenţa unei bacterii... Nu 
exagerez deloc, îi fagociteazä*, îi devoră asemeni 
„fraţilor” lor, globulele albe. Am asistat la scene de 
canibalism  înfiorătoare. Nimic nu-i poate face să 
rationeze, par să fi abandonat orice comportament 
uman. Nu mai sînt altceva decît celule, simpli atomi ce 
lucrează pentru supraviețuirea unui mare tot... Alţii au 
suferit o metamorfoză biologică, similară acestor 
creaturi, bătrîne şi bebeluşi în acelaşi timp şi care acum 
sînt poate pe punctul de a ne încercui... 

— Dar dumneata? obiectă Liza. Şi Mikofsky? Doar luni 
de zile v-aţi hrănit din animal şi totuşi se pare că n-aţi 
păţit nimic... 


3 A îngloba, digerând, bacterii sau alte corpuri străine. 


— Aşa e. Cred că există un fel de „zone neutre”, unde 
aportul hormonal nu ne afectează organismul. După 
părerea mea, baza se află instalată pe una dintre ele. 
Cum am cărat cu mine ratii de carne uscată prelevate 
din zona P.C.-ului, am putut, pe tot parcursul misiunii 
mele, să mă dispensez de a-mi tăia portia din teritorii 
nefaste. Mi-a prins bine... 

Liza îşi muşcă nervoasă buza inferioară. Era uluită; o 
senzaţie de plutire îi cuprindea treptat creierul. 

— Iar asta nu-i tot, reluă Goot. In timpul peregrinărilor 
mele am observat două-trei lucruri suficient de 
îngrijorătoare. Animalul, care era sănătos în momentul 
sosirii noastre, manifestă acum semne evidente de 
dezordine fizică. Afecţiuni localizate, ca această zonă 
senilă infantilă, zone de infecţie, de eczeme, de secretii 
adipoase care nu existau înainte... Este inexplicabil şi 
periculos. Cînd v-am văzut aterizind, tocmai încercam să 
ajung la Mikofsky. Nu ştiu ce va hotări... 

— Ar trebui să luăm contact cu bolnavii, să încercăm 
să-i adunăm şi să-i îngrijim. 

— Uşor de zis, greu de făcut! V-am avertizat: nu numai 
monştrii şi cei care se consideră prelungiri ale 
animalului, dar nimeni nu ne va face viaţa uşoară! 

Tăcu, urmărind atent tresăritul unui fald al pielii aflat 
ceva mai la vale. Spasm nervos sau cineva se deplasa în 
subteran? Imposibil de spus. Liza căută reflex în jur, 
provocînd risul ironic al tînărului. 

— Inutil! Nu veţi găsi absolut nimic care să poată fi 
folosit ca armă improvizată. Nici ciomag, nici piatră. 
Renuntati la vechile obiceiuri - aici nu vă aflaţi pe o 
planetă oarecare. Päsiti pe burta unui animal care 
hibernează! 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Dac-am avea măcar o puşcă de vinätoare! 

— Chiar n-aţi avut nici o armă cînd ati debarcat? 


— Nici măcar umbra unei praştii! Ministrul Cercetării 
ţinea prea mult la jucăria sa, aşa că a preferat să rişte 
numai pielea noastră... 

Sări brusc în picioare, arătînd cu degetul spre cîmpie. 

— Priviţi! 

În apropierea cadavrelor ce marcau centrul 
constelatiei petelor de bătrineţe, un rid se desfäcu larg. 
Trei perechi de braţe ţişniră din caverna orizontală, 
înşfăcară corpurile inerte şi le traseră în adîncurile 
pliului umed care se închise apoi moale. 

— Asta vom păţi dacă ne mai plimbăm pe aici! 
concluzionă lugubru tînărul. Trebuie să părăsim cît mai 
repede zona senilă. V-aţi revenit? Credeţi că veţi putea 
alerga aproximativ un kilometru? 

— Am de ales? 

— OK, pornim! 

Înşfăcară sacii, apucară bine curelele, apoi îşi dădură 
drumul pe coasta mamelonului tinind coatele sus şi 
inspirind profund aerul rarefiat al micro-atmosferei. 
Imediat, Liza se simţi acoperită de sudoare. Lipsa de 
oxigen îngroşa sîngele. Prost irigati, muşchii se sufocau 
în acumularea de acid lactic, declansind în coapse şi 
gambe crampe tăioase... Strînse din fălci, gata să-şi 
sfarme dinții. La fiecare pas, picioarele goale se 
cufundau în carnea relaxată a solului, provocind un 
zgomot greţos de suctiune. Alerga: sărea peste gropi, 
crevase, escalada ridicăturile. Gura îi fu năpădită de 
spume, iar faţa îi deveni violet. Şi, culmea-culmilor, se 
împiedică de un neg si se prăbuşi. Nu se răni, dar timp 
de un minut rămase lungită pe sol, incapabilă să mai 
găsească vreo picătură de energie în picioarele rigide. 
Remarcă, stupid, că unghiile îi deveniseră albastre, iar 
vinişoare subţiri explodaseră sub pielea coapselor. În 
clipa cînd dădu să se ridice, o mînă o înhaţă de gambă, 
trăgînd-o înapoi... Vru să urle, dar din gitlej nu-i ieşi 
decît un sunet ridicol, fără ecou. Un rid se deschise, 
lăsînd să se strecoare afară un bătrin cu braţe 


descărnate, dar mini avide. Degetele sale greblară 
pulpa Lizei, săpînd lungi dîre însîngerate. Paralizată de 
groază şi oboseală, tînăra nu mai avea nici măcar vlaga 
să se zbată. Se lăsă tîrîtă spre despicătură, ca o păpuşă 
dezarticulată. Din gaură ţişni încă un spectru. Capul de 
bebeluş era aşezat pe un bust de centenar... Riîgii, 
regurgită şi începu şi el să tragă. Din umezeala 
ascunzişului urcau la suprafaţă scîncete de copii de-a 
valma, cu chicoteli de bătrîni. Crevasa zigzagată se 
desfăcu mai mult, dînd la iveală o duzină de hibrizi 
îngrămădiţi unii peste alţii. Douăzeci de mini se 
întinseră spre Liza, păianjeni artritici amestecați cu 
încheieturi durdulii. 

Vederea viermuielii avu darul s-o reanime. Zvicni din 
picioare, lovind agresorii direct în piept. Nici unul nu 
rezistă contraatacului. Doi monştri se dezechilibrară, 
căzînd peste braţele întinse. Liza se ridică. Plămiînii o 
ardeau iar capul îl simţea greu şi dureros datorită 
proastei irigări a creierului. Nu mai vedea nimic, nu mai 
auzea nimic decît clocotul sîngelui în tîmple. Înaintă 
orbeşte, zece, douăzeci, treizeci de metri. O durere 
surdă îi cuprindea treptat pieptul, răspîndindu-se şi în 
braţul stîng. Impiedicîndu-se de un alt neg, se prăbuşi 
din nou. De astă dată nu mai avu curajul să se ridice. 
Rămase în amortealä, asteptind cu resemnare 
îmbrăţişarea piticilor... O mînă i se aşeză pe ceafă. 

— Gata, s-a terminat, şopti vocea lui Goot. Am trecut... 


Capitolul 5 


Traversară o nouă „pădure” şi escaladară un pliu 
adipos foarte alunecos folosind metode specifice 
patinajului. Apoi, după ce fură pe punctul de a rămîne 
blocaţi în încurcătura de peri ai unei savane crete, 
ajunseră în apropierea unei mirişti rozalii ocupată de o 
duzină de corturi mari, însemnate cu matricole militare. 

În locul tärusilor, capetele pînzei erau menținute de 
„sol” cu cîrlige mari, fixate în stratul cornos al 
epidermei. 

Metoda, deşi eficientă şi probabil nedureroasă, 
declanşa prin pielea Lizei furnicături neplăcute. 

„Baza”, cum se încăpăţina s-o numească Goot, părea 
sinistru de pustie. Alei blocate de containere răsturnate, 
două corturi präbusite, fără ca cineva să se gindească a 
le remonta. Peste tot era împrăştiat material de 
laborator a cărui sticlărie spartă întesa carnea 
animalului cu cioburi tăioase. Domnea o linişte grea, un 
somn îngheţat de sat-fantomă sau oraş bombardat. 

— Cîţi rezidenţi sînt? întrebă fata pe ton scăzut. 

Goot privi în jur dezorientat. 

— De obicei, cel puţin treizeci... Nu mai înţeleg nimic. 

Fără a se mai întinde la vorbe, fiecare începu să 
cerceteze cîte o parte din corturi, căutînd eventuale 
cadavre. Nu descoperiră însă nici o urmă de luptă sau 
masacru, ci, peste tot, doar semnele unei dezordini 
extreme. Teancuri de dosare risipite şi călcate în 
picioare, dischete cu înregistrări magnetice 


transformate în pulbere. În ultimul adăpost Liza 
descoperi însă un bărbat chel şi corpolent, aşezat la un 
birou, de unde privea absent în gol. Sub calvitia 
lucitoare se contura o figură cu trăsături fine, plină de 
inteligenţă, încadrată de tufişul enorm şi tepos al unei 
mustăţi negre  hipertrofiate. Purta o bluză albă, 
descheiată, sub care, producînd o combinaţie grotescă, 
trupul era complet gol. Pîntecul se revărsa peste coapse, 
strivindu-i organele genitale şi ascunzîndu-le aproape 
total. Liza îşi dădu seama cu întîrziere că în faţa ei se 
afla Mathias Gregori Mikofsky, marele specialist în 
epidemie migratoare a Universităţii din Santa-Catala. 
Făcu un pas, smulgîndu-l pe colos din posaca-i reverie. 
Mikofsky se ridică dintr-un salt, răsturnînd masa si 
scaunul. 

— Cine sinteti? horcăi. Nu faceţi parte din echipă, de 
unde aţi apărut? 

Atras de izbucnirea vocii, Goot intră şi făcu o scurtă 
prezentare. Savantul clătină din cap mai bine de o 
jumătate de minut, ca şi cum cuvintele asistentului îi 
pătrundeau cu dificultate în creier. Pînă la urmă, figura i 
se destinse într-un zîmbet. 

— Goot! Te-ai întors! Dumnezeule! Credeam că voi 
rămîne singur... 

— Dar unde-s ceilalţi? 

Mikofsky ridică braţele spre cer. 

— Au plecat ca toţii! Unul după altul. O adevărată 
epidemie. Imediat după plecarea ta, au revenit doi sau 
trei mesageri anatomici. S-au apucat să descrie ceea ce 
au văzut: ziceau de comunităţi extraordinare! De cazuri 
magnifice de simbioză! O comunicare totală cu animalul, 
o percepție interioară a mecanismelor organice 
provocînd beatitudinea. Pe scurt, un talmeş-balmeş 
mistic care ne-a făcut la început să zimbim... apoi a 
reuşit să semene îndoiala în suflete. Întreaga echipă se 
plictisea, se aşteptau rezultate care nu mai veneau, 
laboratoarele lucrau în gol. Unora a început să le treacă 


prin cap că jocul se desfăşura în altă parte, fără ei. A 
urmat un fel de goană după aur, marcată de dezertări 
zilnice. Efectivul se subtia văzînd cu ochii, plecau spre 
nord, spre sud, care încotro, cum avea chef... N-am 
putut face nimic. Au fost contaminati chiar şi cei mai 
buni: Clinton Wave, Horace Dunn, micuța Osaka... calul 
ăla de Judith Labourasse... Dumnezeule! Tu, tu ce-ai 
văzut? Paradisul? Grădinile Edenului? Dacă-mi debitezi 
o reclamă turistică, te sugrum! 

Tînărul se prăbuşi pe un pat de curele. 

— Cred c-ati fost martorul unei operaţiuni de intoxicare 
în toată regula, şefule! şopti. Poate chiar în ambele 
sensuri ale cuvîntului... Vreau să spun: intoxicație 
psihologică şi alimentară! 

— Alimentară? 

— Da, vă explic îndată. Vă amintiţi, dacă mesagerii nu 
au adus cumva alimente cu ei, la întoarcere? Carne 
uscată prelevată în timpul misiunii lor? 

— Posibil. Nu mănînc niciodată la cantină. Ştii foarte 
bine că mă chinui să ţin regim. Sînt atit de pofticios că 
trebuie să evit pînă şi să văd mâncarea. N-am participat 
la ospetele colective, am mîncat, ca de obicei, ceea ce 
am prelevat personal. 

— Probabil că asta v-a salvat, altfel aţi fi luat-o pe 
urmele celorlalţi. În toate zonele pe care le-am parcurs, 
încărcătura hormonală a fiecărei fărime musculare era 
puternic mutagenă... Am adus eşantioane, le puteţi 
verifica. Liza mi-e martor, nu aiurez: peste tot este 
infernul! Intentionat sau nu, rămîne de clarificat, 
mesagerii au amestecat această carne periculoasă cu 
rezervele comune. Rezultatul: nici o mutație evidentă, 
doar o chemare violentă spre teritoriul „de origine”, un 
soi de atracţie magnetică cu fiece zi mai puternică... 
Trebuiau să ajungă, cu orice preţ, la zona de unde 
fusese prelevat alimentul. Asemeni unui braţ tăiat care 
s-ar căţăra să-şi regăsească încheietura - este o imagine 


aproximativă, dar care ilustrează destul de bine 
situaţia... 

Mikofsky extrase din buzunarul cămăşii o pereche de 
ochelari cu lentile rotunde, pe care începu să le şteargă 
meticulos. Acţiona mecanic, urmărind parcă să cîştige 
timp. Cu buza agitată de ticuri nervoase, digeră 
informaţia. 

— Ai reuşit să trasezi o hartă hormonală? întrebă în 
cele din urmă. O repartiție a zonelor mutagene şi a 
caracteristicilor lor? 

— Da, dar una parţială. În două luni n-am parcurs decît 
trei sau patru „parcele” din animal, suficiente însă ca să 
ti se zbîrleascä pielea. Vreţi s-o vedeţi? 

— Cît mai repede! Ştiu că sinteti obosiţi, dar n-avem 
timp decît să respirăm. Trebuie să ne punem pe treabă 
imediat. Liza... de acord? 

Tinära surise. Brusc i se păru că, toată viaţa, nici nu-şi 
dorise altceva... 


Totalitatea elementelor adunate de Goot era fantastică. 
Liza petrecu aproape douăsprezece ore cu ochii 
înşurubaţi în ocularul cauciucat al analizatorului 
portabil. Alături, Mikofsky lovea claviatura unei console, 
asemeni unei dactilografe nebune. Goot aduna cartelele 
perforate, aranja listările, sintetiza rezultatele. Vibratia 
ordinatorului în funcţiune se transmitea obiectelor, 
făcînd eprubetele să clincăne în suporţi. Liza tăia, rîctia 
şi aduna eşantion peste eşantion, în timp ce blocul de 
analiză îşi scuipa continuu banda perforată. Concluziile 
căpătau un contur din ce în ce mai uluitor: patru cincimi 
din zone erau improprii consumului. Pe anumite arii 
puterea hormonilor era atît de virulentă, încît douăzeci 
de porţii de hrană erau suficiente pentru a provoca 
organismului uman transformări grave! O hartă 
fantasmagorică îşi desenă încet geografia de coşmar: 
regiunea pectorală, scăldată de testosteron, declanşa la 
bărbaţi accese ireversibile de pilozitate, acoperindu-i cu 
o blană groasă, o hipertrofie a organelor sexuale, 
echivalentă cu mărirea de şase ori a „volumului iniţial”, 
precum şi o modificare a coardelor vocale, implicînd, din 
păcate, practicarea curentă a mugitului! Unele zone, 
cum era depresiunea lombară şi bazinul ombilical, 
secretau din abundență un derivat al cortizonului 
capabil să te transforme, în şaptezeci şi două de ore, în 
obez... Altele asigurau condamnarea la impotenţă, la 
furie perpetuă, la rut permanent, la febră, la frig... În 


paralel cu verdictul analizelor, suprafaţa animalului se 
modela într-un sinistru joc în care fiece căsuţă impunea 
o nouă mutație. 

Din cînd în cînd, Liza simţea cum privirea i se 
înceţoşează. Se odihnea cîteva minute, pentru a-şi relua 
apoi înfricoşătoarea enumerare: tulburări provocate de 
hormonul de creştere,  gigantism, dezvoltarea 
caricaturală a extremităților  (miîini, picioare), 
deformarea oaselor feţei... Inhibitia lobului 
antehipofizar: nanism... atrofie, apoi dispariţia organelor 
sexuale! 

… Ursitoarea, blestemată îşi revărsa cîntecul asupra 
Lizei, ţesîndu-şi coconul de nebunie cu încăpăţinarea 
unui animal vicios. Trebui să se agate de masă pentru a 
nu cădea pradă ameţelii. In cîmpul vizual apăru mina 
păroasă a lui Mikofsky. Tinea o ceaşcă plină cu cafea 
aburindă. 

— Profitati cît mai avem puţină apă, murmură savantul, 
aşezînd pe analizor vasul de carton. 

Liza bîlbîi un „mulţumesc” lipsit de vlagă, apoi sorbi, 
conştiincioasă ca o şcolăriţă, lichidul sintetic cu gust 
nedefinit. 

— La ce concluzie aţi ajuns? întrebă, urmărind cu 
degetul serpentina bandei perforate. 

Mathias Mikosfky îşi trecu palma peste obraz. Era tras 
la faţă şi avea privirea tulbure. 

— Nu sînt decît mutații de prim nivel, şopti, altfel spus, 
cazuri „benigne”. Sînt sigur că la faţa locului, pe teren, 
situaţia este mult mai gravă... 

— Vă gîndiţi la o expediţie? 

— Nu putem rămîne aici, cu braţele încrucişate. Nimic 
nu dovedeşte că aceste transformări sînt ireversibile. 
Supuşi unei alimentatii normale, s-ar putea ca mutantii 
să-şi recapete aspectul iniţial. 

— Chiar credeţi? 

— Sîntem nevoiţi să o credem! Vom merge pe teren, cu 
provizii de carne sănătoasă şi-i vom supune pe cei 


bolnavi la o cură intensivă. În plus, nu trebuie să uităm 
tulburările pe care Goot le-a constatat la animal; mă 
îngrijorează, trebuie să le înlăturăm înainte de a lua 
amploare... 

Rămase un minut cu ochii pironiti asupra cestii pe 
jumătate golite, părînd absorbit într-un curios proces de 
autohipnoză, apoi se scutură ca smuls dintr-un vis. 

— E târziu, şopti, lăsîndu-şi mîna pe umărul tinerei, 
trebuie să mergem să dormim. Miine vom aduna tot 
echipamentul necesar. Mă duc să mă culc. 

Părăsi cortul-laborator călcînd greoi, ca un urs rănit, 
lăsîndu-i pe Goot şi Liza singuri în mijlocul cercului 
format de ordinatoare. Tînărul trase o înjurătură, apoi 
întrerupse contactul imprimantei cu o lovitură 
exasperată de pumn. 

— Haideţi, mirii, să vă arăt amplasamentul grupului 
sanitar. Puţiţi... 

Liza ridică o sprinceană, surprinsă de neaşteptata 
înverşunare. Goot se îndreptă spre ieşire, aşa că trebuia 
să se ridice şi să-l urmeze. Traversară o alee, apoi 
pătrunseră sub un cort uriaş. 

Tînăra scoase un fluierat... Pe un covor din cauciuc 
negru era instalat un complex ultramodern de duşuri cu 
circuit închis. Fiecare cabină transparentă funcţiona cu 
un rezervor de treizeci de litri. Apa uzată era aspirată 
printr-o gaură de evacuare, recirculată şi tratată, apoi 
pompată pentru o nouă utilizare. Te puteai spăla de o 
sută de ori cu acea apă fără a te teme de microbi. Cînd 
filtrul bactericid era saturat, imediat ce atingeai 
robinetul se aprindea un bec de avertizare. Era suficient 
să schimbi cartuşul cu unul nou şi aparatul redevenea 
operaţional. Se aflau acolo vreo zece cabine, iar 
oglinzile lor reflectau toate aceeaşi imagine: aceea a 
unei femei tăvălite în untură rincedă, ale cărei slip şi 
bluză păreau să fi fost folosite pe post de cârpe pentru 
zece mecanici timp de o lună. Goot se aşeză pe un 
scăunel. 


— Aruncaţi-vă boarfele în incinerator, ordonă acesta, 
pe policioara duşului aveţi răzătoare şi săpun. Lăsaţi uşa 
deschisă, ca să putem vorbi. 

Liza ezită o secundă, apoi renunţă la ultima rămăşiţă 
de pudoare. Îşi smulse bluza şi se chinui să-şi scoală 
chilotul unsuros. Imaginea pubisului înecat în seu nu 
aprinse nici o luminiţă de interes în ochii însoţitorului. 
Pătrunse în cabină şi răsuci robinetele. Nu numai că 
jetul nu avea presiune, dar trupul îi era atît de acoperit 
de grăsime încît nu simţea deloc impactul cu apa. Luă 
un raclor“ şi începu să se frece energic. 

— Decizia lui Mikofsky nu vă prea entuziasmează! 
strigă cu ochii plini de săpun. 

În pofida gîlgiitului vanei de golire, îl auzi pe tînăr 
miîrîind. 

— E nebun! Complet nebun! N-are nici cea mai mică 
idee despre ceea ce ne aşteaptă... Vă daţi seama că ne 
obliga să pătrundem în teritoriul mutagen cu o cănuţă 
plină cu carne uscată? Dacă, dintr-un motiv sau altul, ne 
vom trezi fără rezervele noastre sănătoase nu ne rămîn 
decît două variante: ori murim de foame, ori ne luăm 
portia din animal. În ultimul caz, mutatia este asigurată 
în maximum o săptămînă! 

— Trebuie făcut totuşi ceva... 

— Da: să aşteptăm aici pînă vine naveta să vă 
recupereze şi să plecăm împreună! 

Liza a scos un sunet ininteligibil. Apa, prea rece, nu 
reuşea să îndepărteze stratul de sebum. Riciia cu 
energie, zebrindu-şi pîntecul şi coapsele cu dîre lungi. 

— Ştiţi, observă între două smiorcăituri, pînă acum 
misiunea voastră a fost un eşec. Bilanţul rămîne 
subtirel: un plan vag, trasat în timpul unui singur raid, 
care omite cele mai interesante teritorii; o echipă 
ştiinţifică, în plină regresie mentală şi fizică... Nu cred 


4 Dispozitiv mobil folosit pentru curăţarea nămolului depus pe 
fundul decantoarelor, fără scoaterea din funcţie a instalaţiei. 2. 
Instrument cu care se raclează; răzuitor. 


că ministrul va fi prea încîntat. Dumneata şi Mikofsky 
riscati enorm să vă terminati cariera spălind podeaua 
holului facultăţii de unde veniţi. Nu vreau să mă alătur 
acestui rateu. Aşa că-l voi susţine pe Mathias să urmeze 
varianta explorării. 

— Sînteţi nebună! Teoriile dumneavoastră ariviste ne 
vor arunca, direct în gura lupului! Doar aţi gustat 
farmecul tribului „bebeluşilor bătrîni”, nu v-a ajuns? Nu 
vă e deloc frică? 

— Ba bine că nu, dar mă tem şi mai mult de oamenii 
ministerului. Sînt capabili de orice. lar Mikofsky cred 
că-mi seamănă... 

Liza opri apa şi porni jetul de aer. Suflul fierbinte o 
învălui, uscînd rapid umezeala de pe trup. După ce 
ventilatorul încetă să mai funcţioneze, părăsi cabina, 
adună vesmintele unsuroase şi le aruncă în fanta 
incineratorului. Un rictus de necontrolat îi strimbă gura, 
făcînd-o brusc, să-şi dea seama că tremura de oboseală. 

— Aş vrea să dorm, îngînă. Puteţi să-mi arätati un cort, 
un dormitor, un hamac, orice, dar ceva în care aş putea 
să mă întind şi să închid ochii? 

Goot îi făcu semn să-l urmeze şi o conduse spre un fel 
de hangar de pînză ocupat cu o mulţime de paturi de 
campanie. 

— Cu adevărat încîntător! îl ironiza tînăra. Parcă ar fi 
sala comună a unui spital din secolul XIX. 

— Sistemul a fost ales de comun acord, eschivă Goot, 
bănuiesc că spectacolul cuplurilor ce făceau dragoste îi 
distra pe suferinzii de insomnie. Puteţi să vă alegeţi ce 
pat doriţi, cearceafurile se auto-sterilizează la fiecare 
douăsprezece ore, aşa că-i exclus riscul bolilor 
venerice... Chiar vreţi să dormiti ştiind că peste cîteva 
zile poate că vom fi monştri? 

— Aveţi un program mai bun? 

— Da: să facem dragoste... 


Liza ridică la întîmplare o cuvertură. Pînza era fină şi 
proaspătă. Înfoie perna cu o lovitură de pumn, apoi se 
culcă pe burtă. 

— Goot, eşti un băiat simpatic, îngînă cu nasul înfundat 
în învelişul de burete. Fă ce vrei cu pintecul şi sexul 
meu, sînt prea obosită ca problema să mă mai preocupe. 
Nu-ţi cer decît un singur lucru: nu mă trezi la orgasm. 

Nu mai auzi răspunsul, somnul o cuprinse în mijlocul 
unui gînd. 

Cîteva ore mai tîrziu, cînd se trezi, era singură în 
dormitor. Băltoaca lipicioasă dintre coapse îi arăta că 
Goot îşi pusese ameninţarea în practică. Ridică din 
umeri, îi trecu prin minte că aşa-i trebuise şi readormi 
instantaneu... 


xK K x 


Mathias Mikofsky avea un aer întunecat. Cu un minut 
mai devreme, mormăind cuvinte neclare se strecurase la 
comanda benei mobile, plină ochi cu carne uscată. De 
atunci, manevrind nervos volanul, încerca să scoată 
maşina din labirintul corturilor. Liza examină vehiculul; 
era o platformă pe pernă de aer, un fel de container 
echipat cu o cabină minusculă. Functiona cu un 
generator nuclear, avînd deci o autonomie practic 
nelimitată. Savantul dărimă două adăposturi ce se 
prăbuşiră cu încetinitorul asemeni cupolei unui circ 
căruia îi cedase stilpul central, orientă botul aparatului 
spre „pădure” şi tăie contactul. Tinära observă că, 
datorită gabaritului, bărbatul se mişca destul de greoi, 
sub abdomenul enorm şi neted, penisul pălind retras şi 
infantil. Liza îşi mută plivirea. 

— O veste rea! mirii bărbatul, ajungînd lîngă ea. Aţi 
trecut pe la laborator? 

— Nu... 


— Astă-noapte seismograful a intrat în funcţiune şi nu- 
mi place deloc ceea ce se vede pe bandă! Laba stîngă- 
faţă a animalului a fost zguduită de un spasm foarte 
puternic. Un şoc cu amplitudinea 7. Echivalentul unui 
violent cutremur de pămînt la scara noastră. S-a rupt un 
os! Probabil humerusul, dar telescopul electronic n-a 
înregistrat pasajul vreunui meteorit. Deci n-am fost 
loviți de nici un corp ceresc în derivă, nici asteroid, nici 
satelit-fantomă! E ca şi cum membrul s-a rupt spontan! 

Liza digeră ştirea. Goot îşi făcu apariţia încărcat cu 
instrumentele de măsură, pe care le azvirli peste 
maldărul de carne uscată, cu o evidentă proastă 
dispoziţie. 

— Nu înţeleg, spuse tînăra, conştientă că proferează un 
adevăr la mintea cocoşului. 

— Nici eu! reluă Mikofsky. Motiv pentru care trebuie 
să mergem la faţa locului. Cine a mai pomenit un braţ în 
repaus care se rupe fără un motiv exterior! Am luat 
toate aparatele de înregistrare transportabile, astfel că 
de data asta nu vom reveni fără rezultate... 

Goot emise un nechezat zeflemitor. 

— Pentru că încă mai credeţi că vom reveni! Delirati! 
Magnetofoanele dumneavoastră nu vor avea timp decît 
să capteze un singur lucru: ultimul nostru suspin! 

Şi, după ce scuipă pe bara paraşoc a benei, făcu stînga- 
împrejur. 


Capitolul 6 


Traseul ales de Mikofsky era clar: traversarea 
pectoralului mic în diagonală, escaladarea deltoidului şi 
coborîrea pe biceps, cu speranţa că panta nu va fi prea 
abruptă. 

La început, Goot şi Liza călătoriră cu bena, aşezaţi pe 
grămada de carne uscată; după cîtva timp însă, 
avertizorul de suprasarcină începu să clipească pe 
panoul de bord din cabină, semnalind o încălzire 
anormală a masinäriei. Cum nu se punea problema 
renunţării la o parte din material şi hrană, cei doi se 
văzură nevoiţi, pentru a uşura transportul, să continue 
drumul pe jos. Tentativa de a se odihni cu rîndul eşuă şi 
ea: prea gras şi greoi, Mikofsky rămînea de fiecare dată 
mult în urma vehiculului, devenind astfel evident că 
singurul loc convenabil pentru el era acela de şofer... 

Din fericire, drumul se dovedi liniştit, ajungînd la 
poalele deltoidului fără a fi întîlnit nici un mutant. 
Totuşi, de două ori, trecură pe lîngă cîte un cimitir de 
plăgi supurante, mărturie a gropilor încă proaspete şi a 
unor lupte recente. La fiecare optsprezece ore, aşezau 
barja pe sol, opreau turbinele şi-şi scobeau un culcuş în 
grămada de pastramă din care mestecau cîteva bucățele 
înainte de a-i fura somnul. 

Sus, în vîrful musculaturii, situaţia se înrăutăţi însă. 
Goot observă cîteva umbre care-i cercetau din spatele 
tufişului format de un puf unsuros, apoi se loviră de un 
parapet făcut din peri groşi cît trunchiurile de copac. 


Lucrarea artizanală proteja valea ce dădea spre biceps. 
Edemul enorm deforma de jur-împrejur solul, sugerînd 
că se aflau destul de aproape de locul fracturii. Ici şi 
colo, carnea era atit de fierbinte încît era imposibil să 
pui piciorul pe ea. Goot şi Liza identificară zone unde 
temperatura depăşea o sută douăzeci de grade Celsius. 
Căldura făcea să vibreze aerul, iar relieful ondula în flux 
constant, tăind respiraţia. 

Fortind la maxim ventilatorul aeroglisorului, Mikofsky 
reuşi în cele din urmă să ridice bena deasupra zidului. 
Tinerii, în schimb, căutară mult pînă să găsească o 
trecere prin împletitură. Văduvite de rădăcină, firele de 
păr aveau tendinţa de a se descuama, fărimiţindu-şi 
teaca într-o mulţime de aşchii tăioase ce zgîriau profund 
spatele şi umerii, dacă făceai greşeala să te freci de ele. 
Ajunşi de cealaltă parte, se treziră nas în nas cu un 
bărbat înveşmiîntat ciudat, avind vreo jumătate de 
duzină de saci de dormit fixati în jurul membrelor cu 
ajutorul unor fişii împletite grosolan. Această armură 
grotescă îi dădea aspectul unui biberon cu virful năclăit 
de sudoare. Văzînd-o pe Liza, începu să se retragă cu o 
expresie îngrozită. 

— E Peter! exclamă Goot, ieşind în patru labe din 
spărtură, ce l-o fi apucat? Hei, Peter! 

Dar cel strigat continuă să bată în retragere. 

— Nu vă apropiaţi! zbieră pe neaşteptate. Nu mă 
atingeti... Sînt fragil... Sînt foarte fragil. Urmaţi-mă de la 
distanţă şi nu vă atingeti de nimeni... Fără strîngeri de 
mînă, fără îmbrăţişări, nimic... Nici un contact! Aţi 
înţeles? 

Goot şi Liza îl asigurară că aşa vor face. Peter îi 
conduse cu infinită grijă în mijlocul unei mici poiene 
unde se găseau vreo zece indivizi. Mikofsky era deja 
acolo. 

— Este echipa numărul patru, şopti Goot. Dumnezeule! 
Lipsesc două treimi din ea! 


Cu sprincenele arcuite de surpriză, Liza observă că, 
aidoma ghidului, majoritatea supravietuitorilor erau 
înfăşuraţi în carapace confecţionate din burete, din 
pinză sau diverse alte materiale. Ceva mai departe se 
aflau două femei, goale, făcute balot între două saltele 
gonflabile, ca două sandvişuri umane. Mikofsky se ridică 
şi arătă spre un bărbat slab, cu părul tuns perie, lungit 
pe un pat cu apă, gilgiitor. 

— Patrick Cornwell, murmură prezentindu-l, 
responsabil cu sectorul patru. Tocmai îmi explica ce s-a 
întîmplat... Continuă, Patrick, fata asta reprezintă 
ministerul. 

Cornwell suspină cu precauţie. Liza a observat imediat 
cu uluire că anumite părţi ale corpului său păreau 
anormal de moi... ca şi cum le-ar fi lipsit scheletul... 
Dacă la piciorul drept, în pofida slăbiciunii sale, puteau 
fi distinse contururile complicate ale oaselor tarsiene şi 
metatarsiene, stingul, în schimb, atîrna lamentabil, 
asemeni unei caricaturi de cauciuc apartinind unei 
păpuşi gonflabile cu supapa prost închisă. Cornwell 
surprinse privirea tinerei: 

— Deficienţă a osteoblastului”, şopti cu o voce neutră, 
celulele osoase nu se mai reproduc. Straturile de oseinä° 
sînt tot mai subţiri, porii se dilată la maximum. Tibia, 
radius, rotula, toate sfirşesc prin a se măcina... Sîngele 
le dizolvă... Ca o bucată de cretă cufundată în oţet, 
scheletul se desface, se transformă în pulbere, iar 
membrele într-un sac de muşchi inutili! Mutaţia începe 
cu extremităţile, continuă cu trunchiul, descompune 
cutia toracică... Plămînii nu mai pot pompa aerul, te 
asfixiezi. Priviţi piciorul meu stîng: dacă aveţi chef, 
puteţi să-l faceţi colac ca pe un furtun obişnuit! Vechea 
poveste cu omul fără oase, omul de cauciuc... dar nu mi 
se mai pare deloc nostimă. Peter se află abia în stadiul 


5 Celulă osoasă tânără, care produce oseina. 
€ Substanţă organică din clasa proteinelor, care formează partea 
organică a oaselor. 


de fragilitate... un bobîrnac echivalează cu o fractură, o 
cădere te transformă în puzzle... În ceea ce mă priveşte, 
alunec treptat spre stadiul de nevertebrată. Peste puţin 
timp, fălcile mi se vor descompune; lipsiţi de suport, 
muşchii feţei nu vor mai putea să acţioneze gura; voi fi 
mut... Voi fi asemeni unei băltoace vii, un fel de pachet 
de organe viermuitoare... 

— Dar cum s-a întîmplat? întrebă Mikofsky. 
Alimentaţia? 

— Da, într-un timp record. Decalcifiere, dispariţia 
sărurilor de calciu... Clasic! 

— Deci animalul este bolnav, constată Liza şi, într-un 
fel, v-aţi molipsit. Membrul care s-a rupt spontan „azi 
noapte” a cedat sub propria-i greutate. lar braţul pe 
care ne aflăm este pe cale de a-şi dilua şi el scheletul şi 
a-şi pierde astfel armătura... 

— S-ar putea. 

Mikofsky se încruntă. 

— S-ar părea, Patrick, că aveţi unele îndoieli! observă 
pe un ton egal. Există vreo altă posibilitate? 

Cornwell înghiţi în sec prudent, temîndu-se parcă să nu 
i se fringă gitul. 

— Lucrurile nu-s chiar atît de simple, profesore, şuieră, 
poate că a fost îmbolnăvit... Este relativ uşor: era 
suficientă inhibarea hormonului de creştere şi... 

— Dumnezeule! îl întrerupse Mikofsky. Cine ar fi avut 
interesul? 

— Destui, încă de cînd au început mutatiile s-a produs 
un fel de... schismă. Unii care, fiziologic sau mental s-au 
asimilat animalului, au vrut să-l apere, să împiedice 
transformarea lui într-o victimă a „colonizării ştiinţifice”. 
Alţii, în schimb, erau convinşi că salvarea nu putea veni 
decît prin distrugerea animalului. Între cele două 
extreme se aflau cei care nu doreau decît să 
supravieţuiască păstrindu-şi integritatea corporală şi 
psihologică. Ultimii au început să se bată pentru a pune 
stäpinire pe teritoriile neutre, sănătoase care, asemeni 


zonei unde este instalată baza, furniza o hrană non- 
mutagenă... O a patra grupare a emis ideea că ar fi 
posibilă extinderea suprafeţei regiunilor consumabile 
activînd procese de creştere, stimulîndu-le artificial... Şi 
s-au pornit să mărească animalul, ca şi cum ai extinde o 
casă: hipertrofiind cutare sau cutare membru... Era, 
credeau ei, singurul mijloc de a opri războaiele de 
cucerire! Bineînţeles, extremiştii au reacţionat violent. 
Unii s-au ridicat împotriva manipulărilor susceptibile să 
provoace  infirmităţi ireversibile, ceilalţi au respins 
compromisul propus de ,moderati”, proclamind încă o 
dată necesitatea lichidării, pur şi simplu, a animalului... 
Încăierările s-au înmulţit, la fel şi morţii. De atunci, 
fiecare clan încearcă să urmeze propria cale, siguri de 
corectitudinea ei. Astfel, „asimilaţii”, adică mutantii, 
distrugînd non-mutantii; partizanii extinderii bătindu-se 
cu invadatorii sau accelerînd creşterea pe bucățele, a 
animalului, provocind simultan  devitalizarea sa; 
„lichidatorii” urmărind să slăbească organismul prin 
intervenţii chimice sau chirurgicale. Ultimii irită nervii 
provocînd spasme ce căpătau aspectul unor adevărate 
cutremure de pămînt... Este foarte posibil ca ei să se 
afle la originea fracturii de aseară. Cunoscînd carenta 
osoasă a zonei, sînt uşor de prevăzut consecinţele unei 
crize de spasmofilie. 

Mikofsky îşi tamponă fruntea nervos. Chelia strălucea 
toată de sudoare. 

— Cine conduce aceste acţiuni? întrebă brutal. 

„Asimilaţii” s-au răspîndit în mai multe triburi 

necoordonate. Sînt sedentari şi nu părăsesc niciodată 
zonele pe care le apără. Majoritatea se consideră 
leucocite şi au supărătoarea tendinţă de a confunda 
„străinii” cu bacterii! „Lichidatorii” sînt conduşi de Isi 
Jasmin, negresa care era gata să obţină în '98 premiul 
Nobel. Despre ceilalţi nu ştiu nimic... 

— Unde s-a baricadat? 


— N-am nici o informaţie, dar cred că undeva între 
hipofiză şi tiroidă... Este o zonă de unde poate trage 
toate sforile biologice ale animalului... Da, pe acolo 
trebuie să fie: gitul, ceafa. Partizanii creşterii îi fac 
probabil viaţa destul de grea... 

Mikofsky se ridică trosnindu-şi rotulele. Cornwell îi 
aruncă o privire invidioasă. 

— Dumnezeule! hirîi. Ce n-aş da să fiu reumatic, 
artritic în ultimul grad! Aş fi măcar sigur că am un 
schelet! 

— Vom lăsa destulă hrană sănătoasă, rosti profesorul. 
Este posibil ca mutatia să se întrerupă, poate chiar să 
regreseze la cei mai puţin afectaţi, dar nu sînt sigur de 
nimic. Este doar o teorie. Vă urez succes... 

— Si eu. Aveţi de făcut o călătorie împuţită, bätrîne! Au 
înnebunit cu toţii... Cele mai strălucite creiere ale 
Universităţii Santa-Catala! Unii nici măcar nu-şi mai 
merită numele de om! 

Goot şi Liza porniră spre benă. Pe laturile acesteia 
erau acum sprijinite două lopeti. 

— Vezi, exclamă posac tînărul, n-am exagerat! E mai 
rău decît îmi imaginam. Isi Jasmin! E la fel de tare ca 
Mikofsky, dar mai puţin ezitantă! Dacă s-a decis să 
distrugă animalul, poţi fi sigură că va reuşi! Planeta asta 
de carne va putrezi sub tălpile noastre, iar noi ne vom 
plimba pe suprafaţa unui cadavru mare cît Luna! 

Tinära ridică din umeri şi, folosind o lopată începu să 
descarce carnea din benă. Era cel puţin la fel de 
neliniştită ca Goot, dar prefera să-şi struneascä 
imaginaţia. Se opri din lucru doar în momentul cînd 
simţi sîngele pulsîndu-i în tîmple. Intre timp, oamenii- 
biberon făcuseră cerc în jurul benei aruncînd priviri 
avide. 

— S-ar putea ca o hrană sănătoasă şi injecții cu calciu 
concentrat să dea ceva rezultate! spuse visător Peter. 

— Da, da, cu siguranţă..., bolborosi ca un ecou grupul 
femeilor sandviş împachetate în saltele gonflabile. 


— Pe naiba! şuieră Goot printre dinţi. 

Liza abia se stăpîni să nu-l pleznească. Cum Mikofsky 
se oprise din lucru, fata sări din maşină aläturiîndu-i-se. 

— E groaznic, îi şopti Peter. Ca să-ţi îngropi prietenii îi 
pliezi ca pe nişte haine ce vrei să le bagi în valiză... În 
fine, în ceea ce mă priveşte, n-am ştiut niciodată să fac o 
valiză, nevastă-mea se... Eu le rulam ca pe un covor... 

După ceremonia de rămas-bun, se îndreptară spre zidul 
de păr, traversîndu-l. Mathias Mikofsky stătea teapän la 
volan, privind, cu ochii mijiti, drept înainte. Mărind 
pasul, Liza ajunse în dreptul cabinei. 

— Vă îngrijorează ceva? strigă, încercînd să domine 
zgomotul ventilatorului. 

Grăsanul rînji sugestiv. 

— Nu mă mai miră afecțiunile de care suferă animalul, 
mirii pe sub mustață. Dilatind arbitrar cutare sau cutare 
zonă, vor s-o facă şchioapă, guşată şi cocoşată. 
Gigantismul artificial al anumitor zone va antrena 
inevitabil devitalizarea altora. Cînd un sector are 
spectrul unui organism atins de senilitate precoce, 
înseamnă că fluxul de hormoni de întreţinere şi creştere 
a fost deviat de pe traseul normal. Pentru a obţine un 
cîştig de suprafaţă nu există decît o soluţie: umflarea... 
şi lungirea membrelor. Ăştia sînt pe cale de a fabrica un 
monstru! 

— Ce intenţionaţi să facem? 

— Să vindecăm cît mai mulţi mutanti, să le creăm 
posibilitatea de a ajunge la bază şi s-o facem pe Isi 
Jasmin rezonabilă. Este cea mai periculoasă. Dacă 
reuşeşte să omoare animalul, ne curätäm cu toţii! 
Atmosfera şi gravitația artificială vor dispărea văzînd cu 
ochii! Vom fi sufocati, inghetati şi aspirati în spaţiu cu 
mult înainte de a reuşi să ne îmbarcăm pe o navetă de 
salvare... Aveţi posibilitatea de a emite un S.O.S.? 

— Nu, nici una, îmi pare rău! Sîntem în aceeaşi oală. 
Undele nu trec prin stratul oxigenat emis de epidermă... 


Din păcate, nu există nici o posibilitate de a arunca o 
sticlă în mare. 

— Atunci trebuie s-o neutralizăm cît mai repede pe Isi 
Jasmin. Sînteţi martor că am fost obligat să iau această 
decizie pentru a asigura supraviețuirea echipei mele si 
cea a subiectului de studiu. Autorităţile superioare nu 
vor avea motive să mă considere vinovat. 

Profesiunea de credinţă o dată rostită, bărbatul se 
cufundă într-o stare de meditaţie posacă din care Liza 
nu avu curajul să-l scoată. Rămînînd în urmă, îl auzi pe 
Goot rizînd ironic. 

— Supravietuirea echipei! hîriîi tînărul. Nu mai spune! 
Are tupeu, nu glumă! In sfîrşit, întilneşte ocazia visată 
de a termina un rival ştiinţific... De cîtva timp, Isi Jasmin 
îl cam eclipsa. Se pusese chiar problema numirii ei la 
conducerea misiunii... Vom plăti oalele sparte de gelozia 
dintre „creiere”! 


x K K 


Exact în mijlocul părului din regiunea pectorală, se 
văzură nevoiţi să-şi devieze brusc traseul, evitînd în 
ultimul moment o hoardă de indivizi atinşi de gigantism, 
dintre care majoritatea nu păreau animați de cele mai 
bune intenţii. 

Acromegalia” le deformase atît de mult oasele feţei 
încît nici Goot, nici Mikofsky nu se dovediră capabili să 
recunoască măcar unul dintre foştii colegi de laborator. 
Exodul lor fusese determinat probabil de un puseu febril 
apărut subit în teritoriul pe care-l ocupau, căci mulţi 
aveau arsuri grave la picioare şi la tălpi. Plăgile umflate, 
supurante le împiedicau mult mersul, făcîndu-i să 
renunţe de-a porni în urmărirea vehiculului. Mikofsky 
încercă totuşi să înfiripe un dialog, dar era cît pe ce să 


7 Creștere exagerată a extremităților corpului și a scheletului facial, 
datorită unei hipersecretii a hipofizei. 


fie linsat cu lovituri de fragmente osoase a căror 
provenienţă era indiscutabil umană. Bena îşi reluă deci 
drumul pînă la marginea muşchilor subcostali. Acolo 
găsiră două cadavre ale căror centri mezencefali de 
termoreglare erau deteriorati sub influenţa, probabil, a 
vreunor intervenţii bacteriene sau hormonale. Primul 
suferise accese de febră atît de violente încît sfirsise 
prin a lua foc, transformîndu-se într-o mumie chircită de 
gudron, păpuşă tragică şi carbonizată cu trăsături 
neidentificate. Al doilea avea pielea albăstruie şi 
căpătase duritatea pietrei, iar nările erau înfundate cu 
gheaţă. 

Mikofsky hotărî să nu-şi întrerupă drumul. Drept 
urmare, ocoli virful sternului şi porni la asaltul marelui 
pectoral stîng. Goot şi Liza, simțindu-se epuizați, cerură 
o zi de repaos total. 

Nemulțumit, profesorul nu avu totuşi de ales, dar 
rămase la volan, înfrinîndu-şi cu greu nerăbdarea. Liza 
adormi instantaneu. Nu se trezi decît opt ore mai tîrziu. 
Picioarele, fesele şi şalele o dureau groaznic - deşi se 
masă timp îndelungat, nu reuşi să obţină vreo 
ameliorare semnificativă. Atunci cînd Goot îi propuse o 
injecție dopantă, nu avu curajul să-l refuze. Tînărul i-o 
administră cu dexteritate. După cîteva minute, Liza îşi 
simţi coapsele si gambele destinse total; observîndu-i 
uşurarea, Goot o plesni peste fese, rizind ca un medic 
satisfăcut. 

— Dacă eşti în formă, ia-ti binoclul, comandă el şi hai 
acolo sus, să încercăm o localizare. Nu vreau să 
continuăm drumul orbeşte şi să dăm nas în nas cu vreun 
trib plecat după pradă. Nu vom avea mereu norocul să 
nimerim peste ologi! 

Arătă spre trunchiul unui fir de păr a cărui extremitate 
atirna moale la doi metri deasupra solului. 

Tînăra ridică din umeri: _ 

— Cum vrei să ne căţărăm pînă-n vîrf? In mod sigur, se 
va plia sub greutatea noastră! Doar dacă... 


Înţelese. Goot zîmbi. 

— Doar dacă excităm muschiul, concluzionă tînărul, cel 
care provoacă erecţia firului de păr în caz de frică sau 
frig intens! 

Scotoci în sac, extrase un burghiu medical şi începu să 
dea o gaură, de grosimea degetului mic, chiar la baza 
„trunchiului”. Aerul se umplu imediat cu un miros de 
corn ars. Terminîndu-si treaba, injectă în bulb lichidul 
din două fiole mari. 

— Suficient pentru a declanşa un tetanos perfect, în 
cincisprezece minute! gilgii Goot. O capodoperă! 

Efectul soluţiei nu se lăsă mult aşteptat: o aureolă de 
carne boti solul, trasînd un cerc zgrunturos în jurul 
firului care se îndreptă cu învelişul gemînd. Liza 
aplaudă. Luîndu-şi binoclul, porni asaltul coloanei 
scuamoase, uimitor de rigidă. Ajunse destul de repede 
pînă la jumătate. Cînd simţi că trunchiul oscilează sub 
greutatea sa, se opri şi duse binoclul la ochi. Domina 
blana cu peste trei metri, putînd observa astfel întreaga 
pădure pectoralä. Manevrind reglajul, încercă să 
localizeze gitul şi capul, dar o ceaţă caldă învăluia 
regiunile respective cu un halou tulbure, compact, pe 
care puterea de mărire a lentilelor nu-l puteau 
străpunge. Se concentră atunci asupra împrejurimilor. 
La zece kilometri în amonte se ridica virful zdrentuit al 
unui crater din care se revărsa lavă. Circa treizeci de 
persoane fugeau dezordonat din calea scurgerii ucigaşe, 
călcîndu-se în picioare unii pe alţii în mijlocul periei 
unsuroase a unei savane de tuleie. Liza căscă ochii 
uluită, crezînd că este victima unei halucinaţii. Dar nu 
avu timp să-şi aprofundeze examinarea: trunchiul începu 
să-i tremure între coapse, amintindu-i înmuierea 
iminentă. Zece metri mai jos, Goot gesticula făcîndu-i 
semne să revină. Nu-şi dăduse seama că urcase atît de 
sus; agätindu-se cu genunchii de asperitätile tecii, 
începu să coboare. Imaginea vulcanului dansa sub 
pleoape imposibilă, nebună... 


Firul se încovoia din ce în ce mai mult, regăsindu-şi 
poziţia iniţială, de trestie curbată; Liza trebui să-şi 
grăbească deplasarea. Degetele îi sîngerau. Scăpă o 
priză, alunecă circa un metru şi-şi zdreli adînc pielea 
abdomenului. 

Stringînd din dinţi, încercă să nu intre în panică, să-şi 
păstreze controlul gesturilor. Reuşi să sară exact în 
clipa cînd firul se plie sub greutatea sa. Contactul cu 
solul se dovedi a nu fi prea dur, carnea animalului 
absorbind cea mai mare parte a şocului. Goot o ajută să 
se ridice. 

— E-n regulă? Contractia a încetat mai devreme decît 
credeam, am crezut c-o să cazi! 

li povesti ceea ce văzuse: vulcanul în erupție, lava 
sticloasă corodînd pielea, săpînd răni şi crevase, goana 
disperată a sinistraţilor care se zbăteau în pînza de 
păianjen a mărăcinişului creţ... Goot o ascultă, incredul, 
cu sprincenele ridicate. Brusc îşi pierdu răbdarea, o 
prinse de umăr şi o scutură cu brutalitate: 

— Bati cîmpii! Nu poate fi un crater, ne aflăm pe un 
animal, n-ai înţeles nimic? 

Se degajă cu o smucitură. Incidentul îl smulse însă pe 
Mikofsky din amortealä; se apropie în grabă, 
dezechilibrat de pîntecul enorm şi ceru explicaţii. Liza 
fu obligată să relateze încă o dată „viziunea”. Savantul 
păru şi el deconcertat. Tinăra se ambală. 

— Din ceea ce se putea observa, fugarii veneau spre 
noi. Cred că vor ajunge aici cam într-o oră! Vom vedea 
atunci dacă am visat... 

La ideea viitoarei confruntări, Goot se strimbă şi 
începu să cerceteze cu febrilitate jungla de peri care-i 
înconjura. Mikofsky ridică fatalist din umeri: 

— Nu vom putea evita la nesfirsit contactul, mormăi pe 
sub mustață, altfel nu vom mai înainta niciodată! Urcati- 
vă în benă. După ce l-am aprovizionat pe Cornwell, 
cantitatea de carne s-a micşorat, aşa că, la nevoie, cred 
c-aş putea ridica barja la vreo doi-trei metri. lar dacă vă 


veţi culca pe burtă, veţi fi feriti de eventualele 
proiectile. Dacă-i necesar, aruncaţi din lest... de preferat 
aparatele mai puţin importante! 

Se îndreptară spre vehicul escaladîndu-i cu o grabă 
febrilă marginile acoperite cu buloane. Mikofsky îşi 
reluă locul în cabina de comandă, zăvori portierele şi 
parbrizul. Uruind din ventilatorul ambalat la maximum, 
maşina părăsi solul, duzele scobind un şanţ în preeria de 
puf. Goot şi Liza se culcară pe mormanul de carne 
uscată, cu nasul în dreptul buzei metalice a benei, 
scrutind peisajul ca doi puşti curiosi ascunşi după 
creasta unui zid. 

Mikofsky alegea drumul cu precautii inutile; vacarmul 
produs de turbină le trăda prezenţa pe o rază de trei 
kilometri jur-împrejur, făcînd superiluă orice tentativă 
de apropiere tăcută. In momentul cînd tocmai depăşeau 
pata negricioasă a unui neg, dintre „bambuşi” ţişniră 
primii fugari. Erau complet goi, buimaci, acoperiţi de 
sudoare. Liza reuşi să numere zece bărbaţi şi tot atitea 
femei. Conducătorul părea a fi un sexagenar scheletic. 
Goliciunea sa albicioasă contrasta ciudat cu ochelarii cu 
rame de baga ce-i călăreau nasul. Pe craniul strălucitor 
erau lipite cîteva fire de păr roşcovan. El ridică braţul 
într-un gest autoritar, provocînd oprirea imediată a 
celor care-l urmau. 

— E Sven Harusson, şopti Goot, un suedez. Conducea a 
patra grupă de explorare... 

Liza examină atent trupurile sinistraţilor; în pofida 
eforturilor, nu izbuti să descopere nici cel mai mic semn 
de mutație. Mica trupă gifiitoare părea să se bucure de 
o totală integritate fizică. Doar feţele trădau o năuceală, 
ce putea fi totuşi pusă pe seama şocului catastrofei. 

Mikofsky făcu semn bătrînului agitindu-şi un braţ în 
afara cabinei. 

— Sven! strigă. Sînt eu, Mathias, mă recunosti? 

Suedezul se retrase însă grăbit, cu pupilele dilatate de 
ură şi exaltare. Bratele descărnate, ridicate deasupra 


capului, tremurau ca nişte curpeni. Se răsuci spre 
însoțitori, emise un scîncet prelung animalic şi sări pe 
piedestalul improvizat de un neg ca şi cum ar fi urcat la 
tribună. 

— Fraţi leucocite, îl auzi Liza urlînd, răul este din nou 
aici! Bacteriile invadatoare îşi masează trupele la 
graniţă! Patria noastră, acest organism viu al cărui 
soldaţi microscopici sîntem, aşteaptă sacrificiul nostru! 
Să digerăm invadatorul patogen! Cei care vor cădea în 
luptă vor fi forma puroiului glorios al eroilor 
necunoscuţi... 

Goot îşi ascunse faţa în palme: 

— Nu, nu-i adevărat! îl auzi tîinära gemînd. Acum se 
cred globule albe! 

Fata frisonă. 

— Ăştia, bîigui ea, ăştia vor să ne mănînce... 

Se ridică într-un genunchi. Jos, trupa excitată se 
desfăşura cu intenţia vădită de a ataca barja. Bărbaţi şi 
femei deschideau si închideau cadentat gura, 
răsfringînd buzele pentru a-şi arăta dinţii. Mandibulele 
clămpăneau cu violenţă producînd un zgomot 
înfricoşător de fildeş crăpat. Cei mai apropiaţi se 
aruncară asupra fustei de cauciuc ce înconjura aparatul, 
încercînd s-o sfisie cu unghiile. Sven Harusson 
supraveghea asaltul, scotind modulatii ascuţite aproape 
insuportabile. Liza se simţea ca paralizată; imaginea 
cercetătorilor blindati cu diplome pornind la atac 
asemeni unei haite de lupi înfometați îi declanşa în 
minte pilpüri de nebunie... 

— Ucide! Ucide! striga suedezul. Fagocitati duşmanul 
microbian! Voi sinteti purificatorii, voi sînteţi cei care 
înfrîng boala... Ucide! 

Mikofsky se scutură; smulgîndu-se stării hipnotice 
provocate de surpriză, împinse manşa ambalind motorul 
la maximum. Vehiculul reacţionă aproape după un 
minut, cînd perna de aer reuşi să-l ridice la trei metri 


deasupra solului. De benă rămăseseră agätati cinci sau 
şase atacatori ceva mai încăpăţinaţi. 

— Nu vă temeti de moarte! îi îndemnă Harusson cu 
glas rägusit. Puroiul este sîngele sfint pe care şi-l poate 
dori o globulă albă... Singura justificare... Singura 
dovadă a sfirşitului său glorios în luptă! Ucide! 

Puroiul... Liza simţi o stringere de inimă. După ce 
fuseseră personalităţi ale lumii ştiinţifice, după ce se 
acoperiseră de onoruri, de gloria recunoaşterii 
internationale, acum nu mai năzuiau decît la puroi. La 
această supuratie pestilentialä, mărturie a luptei 
organismului împotriva agentului infecțios, numai la 
această scurgere putredă în care se amestecă într-un 
talmeş-balmeş bacterii şi leucocite cufundate într-o 
magmă de celule moarte... 

Pe marginea benei îşi făcu apariţia un rînd de degete, 
urmate imediat de mai multe feţe schimonosite de 
rînjete amenințătoare.  Clămpănitul  fălcilor era 
insuportabil. Goot se rostogoli pe o latură împingîndu-şi 
fără ezitare piciorul drept în figura unui bărbos de vreo 
patruzeci de ani. Acesta încasă lovitura fără să 
clipeascä, scuipă cîteva bucăţi de dinţi şi încercă să se 
catäre peste marginea metalică. Liza simţi că cineva o 
prinse de gambe trăgind-o în gol. Vrind să se 
răsucească, se prăvăli pe burtă. Imediat, acel cineva îi 
sări în spinare, îndesîndu-i capul în maldărul de carne 
uscată. Se sufoca. Strigătele lui Sven îi parveneau ca 
prin vată. Îşi strînse picioarele, încercînd să se 
debaraseze de adversar, dar necunoscutul rezistă cu 
încăpăţinare. Percepea cu claritate gifiitul bărbatului 
lipit de omoplatii săi şi-i simţea saliva curgindu-i pe 
ceafă. Se zbătu, inutil însă; zvicnirile sale nu reuşeau 
decît să provoace erecţia luptătorului-leucocită al cărui 
sex se întărise apăsînd fesele tinerei. Şi, în clipa cînd 
credea că va fi violată, simţi cum îi muşcă violent 
umărul. Urlä. Dintii se înfipseră în carne asemeni 
coltilor unui animal care încearcă să smulgă o bucată 


pentru a o amesteca şi înghiţi. De data aceasta durerile 
îi dădură forţa de a reacţiona. Îşi răsturnă atacatorul cu 
o formidabilă zvicnitură din mijloc, apoi îi lovi carotida 
cu pumnii. Un gind dureros şi grotesc îi fulgeră prin 
minte: „Sînt pe punctul de a ucide un sălbatic, cu şase 
licenţe, cu trei doctorate, medaliat a patru sau cinci 
universităţi... şi care se crede o globulă albă!” 

Goot, înarmat cu o lopată, lovea fără să aleagă, strivind 
falange, turtind cranii păroase, crestând figuri. 
Atacatorii cedară unul cîte unul, rostogolindu-se în gol. 
Liza se debarasă de agresorul său, ce nu mai dădea nici 
un semn de viaţă şi se repezi în ajutorul lui Mikofsky. O 
fată cu priviri de nebună sărise pe treapta cabinei; 
folosind o tibie umană ca pe un ciocan, încerca să 
spargă geamul lateral pentru a intra în postul de 
comandă. Parbrizul instalat era pe punctul de a zbura în 
tandäri, iar profesorul se crampona de volan, cu faţa 
lucind de sudoare... Liza sări pe capotă şi, gata-gata să- 
şi piardă echilibrul, se agăţă în ultima clipă de far. 
Ciocanul improvizat îi răni fruntea şi obrazul; dar strînse 
din dinţi, se lipi de parbriz şi o lovi pe nebună cu 
muchea palmei între sprincene. Aplicată greşit şi deci 
nepericulos, lovitura se dovedi totuşi suficientă pentru a 
o dezechilibra pe apucată care, bătînd aerul cu osul, se 
rostogoli de pe treaptă scotind un țipăt de spaimă. 

Mikofsky  strivi pedala de acceleraţie, generind 
protestele turbinei. Atmosfera, deja irespirabilă, se 
umplu de un miros sufocant de cauciuc ars, dar 
vehiculul ţişni zece metri înainte înfigîndu-se ca o pană 
în zidul elastic al perilor zbîrliti Liza escaladă 
acoperişul cabinei şi ajunse în benă. 

— Am scăpat de ei! exclamă Goot. Dumnezeule! Parc-a 
fost un abordaj în toată regula! 

Tînăra se lăsă în genunchi, îşi pipăi umărul îndurerat şi 
îşi privi mîna plin de sînge. Fusese muşcată atît de adînc 
încît erau probabil necesare cel puţin douăzeci de 
puncte de sutură! Înjură... La o sută de metri în urma 


barjei, „luptătorii globulari” păreau să fi renunţat la 
urmărire. Glasul lui Sven Harusson se topi treptat într- 
un murmur ininteligibil. 

— Voiau să ne mănînce, spuse Liza, să ne fagociteze în 
numele  canibalismului biologic! Şi-au pierdut în 
întregime personalitatea şi individualitatea! E un caz de 
simbioză psihologică pur şi simplu înfricoşător. 

— Este ceea ce vom päti dacă mai continuăm expediţia 
asta ridicolă! mirii tînărul. Ar fi mai bine să-ţi foloseşti 
influenţa pentru a-l convinge pe bătrîn să ne-ntoarcem. 
Data viitoare s-ar putea să nu mai fim atit de norocoşi! 

Liza ridică din umeri strimbîndu-se de durere. Un 
lichid cald şi lipicios i se prelingea pe şira spinării. 

— Nu pe acolo! urlă pe neaşteptate, în apropiere, o 
voce necunoscută. Nu pe acolo, că daţi de vulcan! 

Cu inima bătînd nebuneste îşi dădură seama că cel 
care o atacase şi pe care-l crezuseră mort, se tîra acum 
în patru labe prin mormanul de carne uscată. Un 
hematom enorm îi împodobea carotida. Părea să-şi ţină 
ochii deschişi numai cu mare dificultate. Scuipă o spumă 
însîngerată şi se ridică agitind braţele. 

— Vulcanul! strigă din nou. Isi Jasmin l-a făcut! L-a 
făcut pe teritoriul nostru ca să ne gonească... Mai întîi a 
fost doar o gaură minusculă, apoi una cît o monedă de 
zece cenți, apoi a ajuns repede cît o farfurie, cît o tavă... 
cît o chiuvetă. Toată zona s-a ridicat transformîndu-se 
într-un con vulcanic. Trebuie să ne întoarcem, acolo nu-i 
decît moartea! 

Se ţinea în echilibru pe marginea benei, clătinîndu-se 
periculos deasupra golului. Liza întinse mîna pentru a-l 
ţine, dar omul scoase un urlet şi sări din vehicul. 
„lerburile înalte” îl înghiţiră instantaneu. 

— E o idiotenie! vocifera Goot. Nu poţi crea un vulcan 
pe un organism viu! 

Tînăra se abtinu, considerind că ar fi fost inutil să 
declanşeze o nonă polemică. 

— Priveşte! se mulţumi să spună arătînd solul. 


Scurgeri sticloase de lavă răseseră pielea curätind 
stratul cornos şi rădăcina multor peri care se 
prăbuşiseră ca nişte arbori. In unele locuri, santurile 
erau atît de profunde încît dezveliseră vasele sanguine 
superficiale a căror reţea cedase. Fluxul coroziv devora 
blana, deschizînd plăgi dureroase şi pustiitoare din care 
răsăreau doar cîteva insule de epidermă încă intactă. În 
mijlocul acestui teritoriu devastat se căsca un crater cu 
margini zdrentuite, albicioase; un vulcan al cărui con se 
ridica pînă la aproape zece metri înălţime. Goot 
deschise gura fără a fi însă capabil de scoate un singur 
cuvînt. Fruntea Lizei se acoperi de sudoare. Aeroglisorul 
plutea deasupra lavei. Era de ajuns un mic incident, o 
pană a ventilatorului suprasolicitat pentru ca perna de 
aer comprimat să dispară... aruncîndu-i pe sol în 
mijlocul mareei acide. 

— Nu-i un vulcan, murmură fata cu buzele uscate, e 
doar un ulcer... Un ulcer uriaş. Nu mi-aş fi închipuit! 
Goot, tu ce crezi? 

Tînărul tuşi, vizibil neliniştit. 

— Mikofsky a dat-o în bară, articulă cu greutate, 
sîntem mult sub coaste... probabil pe peretele 
abdominal, la baza plămînului stâng. E mai rău decît un 
ulcer. Aproape sigur este o perforatie a unuia dintre 
cele trei stomacuri... O perforatie „la lumina zilei”... E 
groaznic! 

— E vreun risc ca animalul să moară? 

— Nu... nu, nu cred. Să se anemieze, da. Să se 
slăbească. La trezire, sarcinile vor fi preluate de 
celelalte pungi stomacale Momentan hibernează şi nu se 
hrăneşte decît din rezervele stratului de grăsime. 
Rămiîne totuşi riscul unei hemoragii... 

— Crezi că-i o manevră a lui Isi Jasmin? 

— Posibil. Sînt tot felul de modalităţi pentru a provoca 
o perforatie: o otravă, un produs caustic... 

Figura Lizei se lungi de uimire. 


— Ar fi trebuit trei camioane cisternă! La dimensiunile 
creaturii, calculele nu se fac cu lingura de supă... Aici n- 
a fost niciodată debarcată o asemenea cantitate de 
substanţă toxică! 

Tînărul se încruntă. Mikofsky ezita asupra deciziei ce 
trebuia luată, iar vehiculul rătăcea la întîmplare printre 
smocurile de păr încă intacte, în urletul turbinei 
suprasolicitate. 

— Dacă ventilatorul cedează ne-am ars! constată Goot 
cu o voce neutra. Scurgerile astea corozive cu aspect de 
lavă nu-s altceva decît suc gastric, acid clorhidric, 
pepsină8 super-concentrată! Barja va fi integral digerată 
în mai puţin de un sfert de oră! La dimensiunile 
animalului, e normal ca toate secrețiile să fie de o mie 
de ori mai puternice decît cele normale... In definitiv, 
aveai dreptate: e un vulcan, un vulcan din carne şi 
sînge! 

Liza îndrăzni o privire peste parapet. Jos, cîteva glande 
sudoripare încercau să lupte împotriva sinistrului 
deversînd sute de litri de sudoare, fără însă ca valul de 
lichid sărat să reuşească oprirea periculoaselor 
mucozităţi ce radiau în jurul craterului asemeni unei 
pinze de păianjen. Vaporii emişi de sucurile digestive 
iritau ochii şi gitul. Goot începu să tuşească violent, 
imitat fiind imediat de Liza. Prin pinza de lacrimi care-i 
acoperea ochii, fetei i se păru că întrezăreşte o formă 
umană culcată pe una din insulele de epidermă 
încercuite de „lavă”... 

— Acolo! strigă spre Goot. E cineva acolo! 

Lovi puternic cu palma în tavanul cabinei, 
atenţionindu-l astfel pe Mikofsky. După cîteva clipe, 
acesta deschise geamul crăpat. Condusă cu o singură 
mînă, barja glisă periculos. Turbina gemea pe o 
tonalitate tot mai ascuţită, aidoma unui aspirator în 
pragul sufocării. 


3 Enzimă secretată de mucoasa gastrică și activată de acidul 
clorhidric, care hidrolizează proteinele. 


— La stînga! repetă fata. Pe insula triunghiulară... Pare 
un corp întins pe jos! 

— Un codaş, probabil, spuse Goot nerăbdător. Mai mult 
ca sigur că vaporii de clor l-au asfixiat deja, nu mai 
putem face nimic pentru el! N-are rost să mai întirziem; 
ventilatorul riscă să cedeze... 

— ÎI văd! strigă Mikofsky. Încercaţi să-l prindeti cu 
lasso-ul, repede, s-a aprins avertizorul! 

Liza scotoci cu febrilitate prin maldărul de carne, în 
căutarea unui cablu. Găsi o frîinghie şi improviză imediat 
un nod alunecător. Mikofski apropie vehiculul de bucata 
de piele atacată de acid din toate direcţiile. Turbina avu 
un rateu, tuşi, iar aparatul pierdu un metru în altitudine. 
Liza gifiia, un nod îi bloca gitul iar sfircurile i se 
ridicaseră, întărite de frică. Trupul inert părea al unei 
tinere, cu părul negru tuns perie şi pielea întunecată de 
metisă. Zăcea goală, pe o latură, avînd mîinile legate la 
spate cu o fringhie ce-i înconjura mijlocul. Fusese 
evident abandonată intenţionat, sacrificată, ca şi cum 
Sven Harusson sperase - prin această ofrandă - să 
liniştească mînia „vulcanului”... 

Liza îşi dădu seama că lasso-ul nu era bun de nimic. 
Trebuia să sară pe insulă, să elibereze prizoniera şi să 
urce împreună înapoi... Avea să reziste barja pînă 
atunci? 

— Dă-mi un scalpel, îi ceru lui Goot. Cînd îţi spun, ne 
tragi sus! 

Tînărul se execută fără entuziasm. Tinind cuțitul între 
dinţi, tinära încalecă marginea şi-şi dădu drumul în 
lungul flancului benei. Emanaţiile acre îi asaltară 
bronhiile/ iar privirea i se înceţoşă. Agăţindu-se de 
buloane, cobori pînă la burduful de cauciuc ce înconjura 
aparatul şi se pregăti să sară... Se afla la trei metri de 
sol; dacă pielea elastică o respingea, risca să cadă drept 
în mijlocul „lavei”. Mikofsky se agita în cabină, cu figura 
plină de sudoare. Rostogolindu-şi ochii bulbucati îi arătă 
tabloul de comandă. Becul de semnalizare a 


supraîncălzirii declanşa un reflex pîlpiitor pe fruntea-i 
netedă. Nu mai putea întîrzia. Liza se ghemui, sări... 
Căderea i se păru extraordinar de lungă. Cînd picioarele 
atinseră solul, simţi cum pielea se lasă aidoma unei 
trambuline sau a unei saltele de plajă, apoi epiderma 
comprimată se dilată din nou, azvîrlind-o în aer. Moartă 
de frică, bătu aerul cu mîinile şi picioarele, incapabilă să 
controleze traiectoria. Lovi din nou „pămîntul”, ricoşă şi 
alunecă spre valul de acid ce asalta ridicătura cu un 
sfiriit rău prevestitor. Suprafaţa insulei se micşora 
văzînd cu ochi. 

Liza îşi înfipse unghiile în carnea groasă, deschizind 
răni ce ar fi provocat invidia oricărui animal de pradă, 
apoi muşcă epiderma, ancorîndu-se ca un parazit avid 
de sînge. Alunecarea mortală încetă atît de brusc încît 
şocul era pe punctul să-i smulgă falca. Cu infinite 
precautii, începu să urce panta pe care sebumul şi 
sudoarea o transformaseră în patinoar. Gîftia, urmărită 
îndeaproape de  clipocitul umorilor ce  disociau 
proteinele şi lipidele cu o viteză fantastică. Cu genunchii 
de cîrpă se prăbuşi lîngă prizonieră. Pierduse cuțitul, 
probabil la ultimul ricoşeu şi pentru a desface legăturile 
nu mai avea practic la dispoziţie decît unghiile şi dinţii. 

— Nu vei reuşi! strigă mulatra, ghicindu-i intenţia. Sînt 
din nailon! 

Mai exista o soluţie: să ceară să i se arunce fringhia, 
Goot s-o tragă sus pe necunoscută... şi să aştepte să-i 
azvîrle din nou funia pentru ca, la rîndu-i, să se catäre în 
benă. Rămînea ca „insula” să supravieţuiască suficient 
pentru a permite o manevră atît de lentă. 

Se ridică şi făcu semn tînărului aplecat pe marginea 
platformei. Recepţionă sulul de cablu direct în figură si 
o secundă se clătină, ameţită de lovitură. Cu fluturi 
negri sub pleoape, o legă pe tînără de fringhie, 
semnaliză trăgind de cablu şi sustinu trupul ciocolatiu 
pînă cînd smuciturile lui Goot îl desprinseră de la sol. 


Ridicîndu-se în aer, cu mîinile şi gambele în continuare 
legate la spate, negresa lovi fusta de cauciuc a 
vehiculului şi-şi zdrobi omoplatii de buloanele ce 
acopereau bena. 

Liza se străduia să-şi controleze respiraţia. De jur- 
împrejur, lichidul ulcerant rodea botul de carne, 
reducîndu-i spaţiul vital cu fiecare secundă. Prin minte i 
se perinda compoziţia substanţei sticloase: acid 
clorhidric, pepsină... Va începe cu arsuri profunde pe tot 
corpul, pielea se va stringe ca sub un jet de vitriol, ochii 
se vor usca în orbite... Nu va fi decît o fantomă jupuită 
de vie pe care durerea o va face să alerge la întîmplare 
printr-un gheizer de stropi acizi. 

Sus, Goot trăgea, cu muşchii gata să-i pleznească. Cu 
mari dificultăţi reuşi, în sfîrşit, să aducă prizoniera în 
benă. Mai trecu încă un minut interminabil pînă cînd 
fringhia şuieră din nou prin aer. Liza întinse mîna, dar, 
chiar în clipa cînd degetele erau gata s-o prindă, 
vehiculul făcu un salt depärtindu-se cu zece metri! 
Mikofsky se agita în cabină, cu figura înroşită de 
pilpîirile becurilor de alertă. Sirena de suprasarcină tiui 
strident şi maşina mai pierdu un metru din altitudine. 
Acum aproape că atingea scurgerile, picături sfiriitoare 
poposind pe fusta de cauciuc. Liza topäia pe loc, fără să- 
şi dea seama. Frica fusese înlocuită de un fel de 
incredulitate stupidă, în timp ce un glas interior îi 
repeta undeva, sub teastä: „Nu se moare aşa, nu-i 
posibil, o fiinţă omenească nu are dreptul să cunoască 
un astfel de sfîrşit...” 

O contracție neaşteptată zgudui cîmpia răvăşită, 
stîrnind o hulă de lavă ce nu întîrzie să formeze un val 
înspumat. Îşi dădu seama că, de astă-dată, movila va fi 
înecată. Mikofsky manevra cu disperare să se apropie 
de insulă, barja oscilind acum la numai trei metri de 
tînără. Liza nu mai putea aştepta. Lipindu-şi gambele, 
începu să sară pe loc, folosindu-se de elasticitatea cărnii 
grase ca de o trambulină. Era o nebunie, dar nu vedea 


nici o altă soluţie pentru a traversa santul ce o separa 
de vehicul. Fringhia lui Goot nu mai era bună de nimic 
căci maşina se găsea aproape la nivelul „valurilor”, 
adică sub înălţimea la care se afla tinăra, dar separată 
de ea printr-un rîu de lichid ulcerant lat de cinci sau 
şase metri. Liza îşi continua grotescul dans, cîştigind cu 
fiecare salt un plus de înălţime. Cînd se află la un metru 
de sol se aruncă înainte, cu braţele în cruce. O fracțiune 
de secundă întrezări figura lui Goot albită de spaimă şi 
mîinile sale întinse. Dar rată priza şi se agăţă de 
marginea tablierului, izbindu-se violent cu pîntecul şi 
genunchii de flancul benei. Ameţită, simţea cum metalul 
aluneca sub degetele unsuroase. Avu impresia că se 
găseşte atirnată de jgheabul unui acoperiş, la treizeci de 
etaje deasupra solului. Dar Goot o prinse de încheieturi 
şi cu două opinteli o trase sus. Fata se prăvăli cu nasul 
în carnea prăfoasă... 

— Am luat-o! strigă tînărul pentru a fi auzit de 
Mikofsky. Bagă gaz, am recuperat-o! 

Vibrind din toate încheieturile, barja alunecă spre 
babord, într-un miros groaznic de ulei ars. 

Liza se răsuci pe o latură. Coapsa îndurerată atinse 
umărul metisei, încă legată. Nailonul se înfundase adînc 
în pielea cafenie, lăsînd dîre însîngerate. 

— Mulţumesc... murmură necunoscuta cu o voce 
răguşită. Mă numesc Saba Ermal, sînt biolog... fac parte 
din grupul lui Isi Jasmin... 

Liza tresări. Îi făcu semn tînărului să-i dea un alt 
scalpel, apoi se adinci în examinarea nodurilor care 
imobilizau membrele prizonierei. 

— Sînteti o... „lichidatoare”, remarcă pe un ton de 
conversaţie mondenă. Ce treabă aveati atunci cu 
Harusson şi cu „globulele” sale „albe”? 

— Voi aţi provocat porcăria asta? strigă furios Goot 
arätind ulcerul. Felicitări. Sînteţi cu adevărat sonati! Nu 
mă mai miră că v-au vrut devorată de propria 
dumneavoastră operă! 


Saba ridică fruntea, cu sprincenele arcuite şi nările 
dilatate de furie. 

— N-avem nici o vină în declanşarea bolii! Din contră, 
am detectat-o de la început. Isi Jasmin m-a trimis la 
Harusson să-l avertizez şi să-l rog să părăsească zona. 
Nebunii ăştia m-au primit însă ca pe o... bacterie! M-au 
considerat responsabilă de ulceratie. Jumătate din ei 
voiau să mă mänince imediat, cealaltă jumătate să mă 
arunce în vulcan pentru a-i calma furia. Mi-a fost 
imposibil să-i fac să rationeze, nu s-au clintit decît în 
ultimul moment... 

Goot pufni ostentativ, neîncrezător şi scotoci în trusa 
medicală. Barja alunecă din nou printre ierburi, de astă- 
dată la cincizeci de metri de un sol sănătos. Liza oftă 
uşurată. Tînărul începu să-i sutureze neglijent rana de la 
umăr. Fata îşi muşcă buzele pentru a nu tipa. In sfîrşit, 
Mikofsky aşeză vehiculul pe sol, tăie contactul şi se 
extrase din cabină. Şiroia de sudoare din creştet pînă în 
tălpi şi gol cum era, cu pîintecul proeminent, îmbrăcat 
doar cu enorma sa mustață - avea aerul unui băutor de 
bere ce iese din aburii unei saune. 

— Ne oprim aici! anunţă aşeziîndu-se pe acoperişul 
postului de comandă. Maşina e cam obosită, are nevoie 
de o revizie. Toată lumea e teafără? 

Tustrei aprobară. Saba se prezentă, provocind o cută 
de nemulţumire pe fruntea savantului. Întilnirea cu unul 
din discipolii lui Isi Jasmin nu părea să-l umple de 
bucurie. In timp ce Saba îşi enumera încă o dată 
argumentele, Liza îi înfăşură mîinile si gambele cu 
bandaje cicatrizante. 

— Mi s-a repetat mereu că Isi Jasmin vrea să ucidă 
animalul, mirii Mikofsky, iar aici nu văd altceva decît o 
nouă dovadă a comportării ei aventuroase. Omorîrea 
animalului ar însemna pentru noi curată sinucidere. Mă 
întreb dacă nu cumva această intenţie distructivă nu 
este de fapt - sub o altă formă - la fel de patologică ca 
încercările de asimilare ale sărmanului Harusson? 


— O rivală bolnavă şi nebună! V-ar conveni, nu? strigă 
Saba  ridicîndu-se în genunchi. Întotdeauna ați 
dispreţuit-o, ati invidiat-o! Dumneavoastră sînteţi cel 
nebun! Nu v-aţi da în lături de la nici un compromis. Pun 
pariu că aţi fi un recrut perfect pentru adepţii extinderii 
teritoriilor! 

Mikofsky ridică mîna întrerupînd vorbăria şi, culegind 
o bucată de carne, începu s-o mestece. Goot şi Liza îl 
imitară. Numai Saba refuză hrana şi se închise într-o 
mutenie ostilă, echivalînd cu o declaraţie de război. 


x K x 


După ce bărbaţii adormiră, Liza se lăsă pe sol şi se 
ascunse într-un tufiş de peri, pentru a-şi rezolva 
necesităţile. O durea tot corpul. Muşcătura de la umăr, 
hematoamele ce-i marcau genunchii, zgîrieturile ce-i 
zebrau pîntecul... La fiecare mişcare abia reuşea să-şi 
reţină suspinele. Revenind la vehicul se sprijini de un 
trunchi. Saba îşi făcu apariţia dintr-un boschet şi se 
grăbi s-o ajute, apucînd-o de braţ. 

— Mikofsky se înşeală! şopti febril la urechea Lizei. Isi 
Jasmin nu-i nebună. În orice caz nu e mai nebună decît 
cei care acceptă simbioza degradantă cu animalul! Imi 
place mai mult să mor în pielea mea de femeie decît să 
trăiesc În cea a unei „globule albe”, ca Harusson! Ea nu 
poate accepta degradarea, asimilarea progresivă... Dacă 
ne contopim cu animalul regresăm puţin cîte puţin: 
indivizi responsabili vom cădea la rang de organ, de 
celulă, de muncitori biologici fără creier, conceputi doar 
pentru a îndeplini o singură sarcină, mereu aceeaşi. Stii 
ce făceau „soldaţii” lui Harusson pentru a curăța 
ulceratia? Tăiau anumiţi membri ai echipei şi le luau 
carnea, pe care o coseau deasupra găurii, înţepind 
epiderma animalului, aşa cum o gospodină peticeşte o 
izmană ruptă! Ai auzit bine: hălci de bărbaţi sau femei, 


tăiate şi cusute cu fir de sutură pe burta monstrului ăsta 
adormit de mii de ani. Am văzut-o şi mi se face rău cînd 
îmi amintesc. Au asasinat zece dintr-ai lor înainte de a 
renunţa, pentru că gaura devenise prea largă... Toţi o 
vom sfirsi la fel, contaminati de hrană! 

— Există totuşi zone nutritive perfect sănătoase, 
obiectă Liza. Teritoriul pe care se află baza, de 
exemplu... 

Saba ridică din umeri. 

— Sărmană idioată! Teritoriul pe care se află baza e la 
fel de mutagen ca orice altă parte a creaturii! Doar 
acţiunea sa este mai lentă. Isi Jasmin a examinat 
eşantioanele mult mai atent decît moluscă asta de 
Mikofsky: nu există zone neutre, ci doar cu efect lent... 
Dacă alţii se transformă într-o săptămînă, nouă - celor 
„Norocoşi” - ne trebuie doi-trei ani pentru a ajunge la 
acelaşi rezultat ireversibil! În vinele tale şi în ale mele 
curge deja otrava animalului! Cînd mesteci carnea asta, 
pe care o crezi sănătoasă, nu faci altceva decît să-ţi 
înghiţi - bucăţică cu bucăţică - viitoarea ta 
metamorfoză. Examinează-ţi atent corpul, sînt sigură că 
vei descoperi o anomalie. Plimbă-ţi nasul pe pielea lui 
Goot sau Mikofsky (nu ştiu cu care te culci) şi trage 
concluziile la fiecare sfîrşit de lună... Vei vedea! Uneori 
este o transformare psihologică: idei fixe, manii, fobii, 
obsesia asepsiei”, dezinfecţiei... dorinţa de a atinge solul 
din ce în ce mai des. Sînt avertismente care nu înşeală. 
Crede-mă, Isi Jasmin are dreptate: mai bine murim 
acum, întregi, decît să ne transformăm în caricaturi. 
Acest deziderat este de altfel o evidentă dovadă de 
sănătate mentală, de integritate morală perfectă; să 
mori ca un om, nu ca... „globulă albă”! Cine poate 
susţine contrariul? Mikofsky? E un laş! Ascultă-mă, Liza, 
îţi vorbesc despre binele tău. Dacă eşti de acord, vom 


? Metodă de sterilizare a instrumentelor chirurgicale, a locului unde 
se face operaţia etc. cu ajutorul căldurii, ultrasunetelor etc.; absenţă 
a microbilor în urma aplicării acestei metode. 


fugi împreună, ne vom alătura trupelor lui Isi Jasmin şi 
vom acţiona pentru a ucide hoitul ăsta! 

Luată prea repede, Liza clătină din cap. Nu dorea să se 
opună direct; de altfel vorbele exaltatei erau departe de 
a fi absurde, mai ales în privinţa inexistentei 
suprafeţelor sănătoase. Ceva era putred: regiunile 
„imaculate”, providentiale, nu rimau deloc cu logica 
biologică a unui organism, fie chiar atît de surprinzător 
ca  hibernantul cosmic. Nu existau decît două 
posibilităţi; 1) Mikofsky se înşelase; 2) mintise cu bună 
ştiinţă, cu scopul de a evita o panică generală... 

— Ei, ce zici? şopti metisa nerăbdătoare. 

— Trebuie să mă mai gîndesc, obiectă Liza, lucrurile 
evoluează prea repede pentru mine... Divulgările tale... 
Minciunile lui Mikofsky. Am nevoie de un răgaz. 

— Ai dreptate, momentan nu putem face nimic. Va 
trebui să traversăm teritoriile adepților expansiunii. Sînt 
periculoşi. Vom reuşi, poate, dacă ne vom deplasa sub 
protecţia bätrinului. Este un moderat, un molîu, nu cred 
că-l vor opri. Mai degrabă îl vor consulta asupra unor 
aspecte tehnice. Rämîne totuşi şeful expediției şi, în 
plus, se ştie că este inamicul jurat al lui Isi Jasmin, ceea 
ce-i un punct bun pentru noi. Nu ne rămîne decît să ne 
agätäm de el pînă trecem, apoi... 

Liza ciuli urechile: 

— Zici că partizanii expansiunii se afla în faţa noastră? 

Saba făcu un gest vag. 

— li vei vedea miine. Un cantonament din corturi, 
plasat în vîrful unui sancru. O gretosenie! 


Capitolul 7 


Saba nu se înşelase. A doua zi, la prînz, aeroglisorul 
ieşi zgilţiindu-se din pădurea de peri pentru a se găsi în 
faţa unui munte de carne netedă şi goală: un fel de 
mugure uriaş şi straniu ce amintea neplăcut de gîlma de 
țesut fibros a unei tumori în expansiune. Nodulul 
atinsese deja înălţimea unei coline cu pante repezi, iar 
coama era împodobită cu o mulţime anarhică de corturi 
mari, cenuşii, ce-şi întreţeseau cablurile pentru a se 
agäta de epidermă cu cîrlige de mari dimensiuni. Din 
confuzia extremă se născuse un adevărat oraş de pinzä, 
o cetate fremătătoare unde adăposturi individuale, în 
stil „canadian”, se învecinau cu cortul-hangar conceput 
să adăpostească două sute de persoane. La baza 
mamelonului, vreo zece bărbaţi şi femei derulau pe sol 
fişii mari dintr-un fel de stofă roşie şi grea, cu reflexe 
umede. Privind prin binoclu, Liza constată că straniul 
covor sîngeriu era cusut pe pielea animalului descriind 
un cerc perfect în jurul colinei. Femei goale, dar cu 
mänusi pe mini, intepau continuu epiderma cu gesturi 
mici, trăgînd de firul de sutură, asemeni croitoreselor 
profesioniste în plină activitate. Piîndari, poate gardieni, 
supravegheau împrejurimile cu ochii mijiti de atenţie. 
Cu toţii erau înarmaţi cu sulițe de lemn - bete de cort? - 
la extremitatea cărora erau agätate un fel de steaguri 
confecţionate din bucăţi de stofă purpurie. Aceste 
flamuri informe atîrnau în falduri grele, parcurse din 
cînd în cînd de scurte convulsii. Observînd aeroglisorul, 


santinelele dădură un scurt semnal, iar croitoresele îşi 
părăsiră imediat lucrul, retrăgindu-se în dezordine, 
abandonînd în grabă aţa şi acele. Liza observă că, acum, 
ciudatele drapele erau ţinute orizontal, asemeni 
halebardelor, ca şi cum cîrpele roşii ar fi constituit arme 
capabile de a intimida un eventual adversar. Surprinsă, 
se răsuci spre Goot, aşteptînd o explicaţie, dar acesta 
săltă din umeri într-un gest de perfectă ignoranță. Tot 
Saba le veni în ajutor: 

— Sînt mucoase de absorbţie nutritive. La toate 
animalele pluricelulare ele se află, în general, în 
interior: stomac, intestine... Dar, datorită dimensiunilor 
sale, creatura mai are, în afara viscerelor obişnuite şi 
suprafeţe de absorbţie externe! Ele sînt sub forma unor 
zone întinse acoperite cu papile mai mult sau mai puţin 
turgescente!° care secretă un lichid capabil să disocieze 
cu o viteză fantastică proteinele şi grăsimile. Produsul 
rezultat este vehiculat de sînge, contribuind la procesul 
general de alimentaţie. De fapt, am putea spune că este 
vorba pur şi simplu de stomacuri la lumina zilei. Dacă, 
din întîmplare, o pasăre doar atinge zona, se trezeşte 
imediat lipită, apoi digerată. Partizanii expansiunii ştiu 
foarte bine că anumite celule - cultivate adecvat - pot 
să-şi continue diviziunea la infinit şi să trăiască chiar 
separate de organismul din care făceau iniţial parte. S- 
au folosit de strania însuşire pentru a stimula 
dezvoltarea acestei mochete roşii, cu care se străduiesc 
să tapiteze marginile zonei ocupate de ei. Au ţesut 
mucoasă stomacală aşa cum ar ţese covoare! E uşor: 
este suficient să stimulezi diviziunea celulară pornind de 
la cîteva fragmente prelevate de ici-colo. Rezultatul: 
cîrpe vorace şi canibale, de care vă sfătuiesc să vă ţineţi 
departe! In mod cert, bariera a fost făcută pentru a se 
proteja de Isi Jasmin, de ale cărei incursiuni se tem 
foarte mult... 


10 În stare de turgescentä; umflat. 


Liza reglă binoclul, examinind atent ciudatul covor 
sîngeriu desfăşurat la poalele colinei. În pofida măririi 
asigurate de lentile, îi era greu să vadă în el altceva 
decît simple bucăţi de stofă. 

Gardienii  încercuiră vehiculul,  ţinînd drapelele 
canibale pregătite. Pentru a fi recunoscut, Mikofsky opri 
motorul si ieşi pe scara aparatului. Identificîndu-l, 
santinelele deveniră mai putin ostile şi după cîteva 
secunde de ezitare, fanioanele se ridicară, unul după 
altul. Liza simţi că i se ia o greutate de pe piept. 

— Am avut dreptate, şopti Saba în ceafă. Mikofsky va fi 
paşaportul nostru! 

Li se ceru politicos dar ferm să părăsească aeroglisorul 
şi să nu-şi ia cu ei altceva decît o rezervă alimentară 
individuală suficientă pentru trei-patru zile. Apoi grupul 
porni în direcţia colinei, iar Liza avu prilejul să observe, 
în trecere, ciudatul covor al cărui traseu sîngeriu părea 
un drum de onoare în jurul muntelui de carne. Văzut de 
aproape, arăta ca un burete sau ca un prosop de baie. 
Pe scurt, nimic amenintätor. Falsa banalitate cu iz de 
capcană vicleană îi provocă o profundă stare de 
nelinişte. 

Urcînd panta spre cetatea de pînză, constată că 
epiderma pe care călca era tînără şi proaspătă ca a unui 
bebeluş. Frăgezimea ei roză îi aducea în minte imagini 
de scutece şi leagăn. li fu imposibil să nu se gindească 
la fesele rumene pe care televiziunea le etala în prim 
plan, pentru necesităţile publicitare ale cutarei sau 
cutărei pipite. 

— Diviziune rapidă a celulelor şi evacuarea accelerată 
a deşeurilor de nutriţie, murmură Saba intuindu-i 
gîndurile. Această parcelă organică creşte şi întinereşte 
în dauna alteia, care se atrofiază şi moare în locul ei. E 
ca şi cum o mînă sau un picior ar începe să crească 
peste măsură, absorbind singur toate rezervele corpului 
căruia îi aparţine... 

— O mînă-vampir? 


— Dacă vrei. Comparatia nu-i idioată. Reflectă destul 
de bine ceea ce se petrece în momentul de faţă pe 
animal. Două sau trei insule, aidoma celei pe care ne 
aflăm, parazitează total schimburile energetice ale 
creaturii adormite, epuizind-o. Pentru a creşte într-o 
astfel de manieră disproportionatä, nu există decît 
soluţia dirijării spre ele a rezervelor nutritive acumulate 
în hibernant. Consumul de proteine, grăsimi si hidrati 
de carbon este probabil enorm! Practic, colinele astea 
sînt tot atitia foetuşi răsăriţi pe suprafaţa animalului... 
Peste cîteva luni vor fi zece, cincisprezece, douăzeci de 
embrioni artificiali, echivalentul a tot atîtor sarcini! 
Rezervele adunate în vederea hibernării prelungite se 
vor topi rapid, metabolismul se va încetini, iar creatura 
va deceda chiar înainte de a-şi recăpăta cunoştinţa... 

— Probabil că Isi Jasmin e realmente încîntată... 

— Deloc! Respinge degradarea şi pentru unii şi pentru 
alţii. Nu vrea să devenim nişte mutanti, dar se opune şi 
transformării animalului în propria sa caricatură 
grotescă! Din acest motiv este stupid să fim acuzaţi de a 
fi la originea tulburărilor ce afectează organismul 
hibernantului; este ceva împotriva principiilor noastre. 
Vom omori animalul, dar o vom face curat! 

Ajunseseră la periferia campingului. Santinelele îi 
împinseră printr-o reţea de strädute, trasată de 
aliniamentul neregulat al corturilor care se încălecau 
într-o indescriptibilă harababură de cabluri. În jurul 
cîrligelor ce fixau foile de cort şi streşinile, carnea se 
cicatrizase perfect şi nu prezenta nici cea mai slabă 
urmă de supuratie. 

— Unde ne duc? se nelinişti Liza. 

— Probabil că la Huges Berthalem, răspunse metisa 
fără să-şi mişte buzele, el e şef aici. Un vlăjgan scheletic 
cu ochelari albaştri, foarte „retro”. Işi zice biolog. Isi 
Jasmin crede că locul lui ar fi mai degrabă într-o fabrică 
de alimente pentru cîini... Nu-ţi face griji, nu mă 
cunoaşte. 


Fură introdusi sub o cupolă de-a dreptul sufocată de un 
incredibil talcioc. Era simultan arhivă administrativă şi 
laborator. Huges Berthalem trona asupra acestui cîmp 
de bătălie, gol pe sub o bluză albă, murdară, împărțind 
ordine ce nu admiteau replică. Ochelarii cu lentile 
rotunde, violet închis, se clătinau periculos pe coama 
nasului osos şi coroiat. Era mai tînăr decît Mikofsky, dar 
la fel de chel. Văzîndu-şi superiorul, gura ca o tăietură 
rectilinie i se crispă într-o grimasă de iritare. Dar 
rictusul de neplăcere i se topi şi un zîmbet comercial îi 
întinse trăsăturile uscate. Liza rămase în urmă şi nu 
răspunse prezentărilor decît printr-o uşoară înclinare a 
capului. Era uşor de ghicit că brusca lor apariţie îl 
incomoda pe Berthalem. Se temea oare că Mikofsky ar fi 
putut să-i conteste autoritatea? Liza se trezi rugindu-se 
în gînd ca grăsanul să nu comită vreo imprudenţă 
verbală. Urmară cîteva momente de incertitudine, apoi 
obisnuintele sociale îşi spuseră cuvîntul si se improviză 
un toast însoţit de cîteva cutii cu bere căliie. Berthalem 
declamă cu o voce ascuţită, rezumînd activitatea 
depusă, ca şi cum s-ar fi aflat la tribuna unui congres. Pe 
Liza începu s-o doară capul. Se aşeză pe un teanc de 
dosare, sprijinindu-şi spatele de un zid de sonde. 

— Nu există decît puţine teritorii sănătoase, psalmodie 
bărbatul cu ochelarii albaştri, datoria noastră este deci 
de a dezvolta aceste zone privilegiate, astfel încît să 
poată primi cît mai multă lume posibil. Această linie de 
conduită rezultă din simpla logică a supravieţuirii şi a o 
contesta este nu numai ridicol, dar şi criminal. În cîteva 
luni am creat ceea ce numim „o insulă de creştere 
alimentară” capabilă de a asigura subzistenta a circa o 
sută de persoane, lucru indiscutabil, o reuşită de 
netăgăduit. Accelerînd diviziunea celulară se provoacă o 
stare de tinereţe permanentă. Aici poţi să-ţi prelevezi 
fără teamă hrana din sol şi să tai bucăţi mari de carne 
proaspătă, căci vitalitatea țesutului este atit de mare 
încît rana se închide după cîteva ore! Singurul remediu 


al mutatiilor este dezvoltarea şi multiplicarea unor astfel 
de insule. Îi vom primi si pe mutanti şi-i vom supune 
unei cure de carne sănătoasă. Sînt convins că o 
alimentaţie normală va face să regreseze metamorfozele 
celor mai puţin atinşi. Este şi punctul dumitale de 
vedere, dragul meu Mikofsky, deoarece am înţeles că 
transportaţi cu voi resursele bazei! 

Din asistență se auziră cîteva risete discrete. 
Personalul laboratorului se înghesuia servil în jurul lui 
Berthalem, ca pentru a sublinia alegerea făcută. 
Mikofsky înţelese că era inutil să conteste tezele ex- 
subordonatului său şi, făcînd o piruetă, bătu în 
retragere. Aparenta cedare îl umplu de uşurare pe 
bărbatul cu ochelari albaştri. 

— Propun să marcăm această alianţă ştiinţifică printr- 
un mare banchet! urlă cu vocea-i de falset. De acum, 
marele Mathias Mikofsky este de-al nostru şi împotriva 
lui Isi Jasmin! Împotriva obscurantismului! Diseară, 
adunarea şi petrecerea în cortul comun, s-a hotărît! 

Anunţul sărbătorii reuşi să dezghete atmosfera, 
laborantele scoaseră chiote vesele şi o sticlă de scotch - 
apărută ca prin minune - circulă între cei de faţă. Liza 
se mulţumi doar să-şi înmoaie buzele în alcool, spre 
deosebire de Goot, care-l sorbi ca o sugativă, cu 
evidentă plăcere. 

— În vederea a ceea ce va urma, sugerez invitaţilor 
noştri să se odihnească niţel. Să li se dea un adăpost 
confortabil! 

Era o modalitate ca oricare alta de a scăpa de ei. 
Conducîndu-i spre ieşire, Berthalem ridică încă o dată 
paharul: 

— Împotriva lui Isi Jasmin! îl auzi Liza zbierînd. 
Împotriva obscurantismului! 

Dar Saba nici măcar nu clipi. 

Fură cazaţi într-un cort comun, mare cît un hangar, 
împărţit de folii translucide din plastic în mici „camere” 
echipate doar cu un pat din curele şi un recipient 


sanitar. Impresia generală era cea a unei săli comune 
dintr-un ospiciu al secolului XIX. O perdea montată pe o 
şină groasă permitea închiderea fiecărei celule, dar 
sentimentul de intimitate rezultat era aproape identic cu 
cel din cabina de probă a unui mare magazin, sîmbătă 
după-amiaza... 

Goot, beat criţă, se lăsă întins pe un pat, iar Saba şi 
Mikofsky dispărură fiecare în cîte o celulă. Liza rămase 
singură împreună cu tînărul care bolborosea din ce în ce 
mai incoerent. Într-un tîrziu înţelese că dorea să facă 
dragoste şi se lăsă mîngiiată fără să simtă nici cea mai 
vagă tulburare. Cu privirea rece, cu creierul treaz, 
profită de abdomenul tînărului pentru a-i cerceta trupul 
nervos pe care şerpuiau vene şi tendoane. Cuvintele 
Sabei îi răsunau sinistru în memorie: ,Plimbati nasul pe 
pielea lui Goot sau Mikofsky şi trage concluziile la 
fiecare sfîrşit de lună. Sînt sigură că vei descoperi cel 
puţin o anomalie!” 

Începu să exploreze atent carnea străbătută de 
frisoane folosind vîrful limbii şi buricele degetelor, 
insistind mai ales asupra părţilor inaccesibile privirilor 
proprietarului: spatele,  şalele, partea internă a 
coapselor, scrotul... Goot sfirsi prin a-i ejacula în gură 
fără ca ea să fi descoperit cel mai mic semn al unei 
metamorfoze. Surprinsă, înghiţi sperma sufocîndu-se şi 
părăsi încăperea nervoasă, furioasă pe sine. La capătul 
culoarului trona o cabină de duş; se închise înăuntru şi 
se abandonă jetului de apă. Goot era tînăr; poate că 
organismul lui rezista mai bine asaltului celulelor 
mutagene. Ar fi trebuit să-l aleagă pe Mikofsky, ale cărui 
cinci decenii trăite din plin îl desemnau drept un 
excelent subiect de studiu. Se întrebă dacă ar fi avut 
suficient curaj. În timpul facultăţii  întreţinuse 
numeroase relaţii sexuale, dar întotdeauna cu băieţi sau 
fete de vîrsta ei. O singură dată se lăsase dusă de o 
prietenă la un bordel de copii unde - pentru o sumă 
modestă - îşi oferise un puşti de vreo zece ani. Despre 


această aventură păstra însă o inexplicabilă impresie de 
murdărie. 

Se scutură. Cine mintea, Saba sau Hugues Berthalem? 
Cine se rătăcise în labirintul teoriilor greşite? Era oare 
singura care se bucura de integritate mentală în 
mijlocul psihopatilor intoxicati de carnea animalului? 
Dacă da, pentru cît timp încă? 

Scuipă o gură de apă unsuroasă, trase perdeaua şi 
întinse mîna după prosopul agăţat de un cuier. Deodată, 
ceva se crispă în ea. Fără a încerca să înţeleagă, făcu un 
salt înapoi, încrucişîndu-şi braţele peste sîni într-un gest 
reflex de apărare. Brusc, i se păru că din halatul de baie 
se degajă o ameninţare. li trebuiră mai multe secunde 
ca să-şi dea seama că pinza din care era făcut semăna 
cu fişiile de mucoasă arborate de gărzi în loc de 
drapele... Întinse degetele timid, imaginîndu-şi deja cele 
mai viclene capcane. Nu, era totuşi o stofă inofensivă. 
Hotări să nu mai Întîrzie, se şterse rapid şi părăsi cortul 
comun cu un sentiment vag că scăpase din ceva 
abominabil. Faptul în sine i se păru ridicol, aşa că 
începu să respire pentru a alunga nodul de spaimă ce 
persista dureros sub stern. 

Strädutele chinuite ce şerpuiau între corturi erau 
înţesate de trecători cu priviri goale. Peste oraşul de 
pînză fleşcăită plutea o atmosferă de plictiseală. Nimeni 
n-o băga în seamă. Atentă să nu se împiedice de 
cablurile ancorate de sol, ajunse curînd în mijlocul unei 
pieţe minuscule. Circa treizeci de gură-cască formaseră 
un cerc de curioşi ca cele ce pot fi văzute în general în 
jurul circarilor sau negustorilor ambulanți. Li se alătură 
şi, făcîndu-şi loc cu coatele, se strecură în primul rînd. 
Ceea ce văzu îi smulse o strimbătură de greață... In sol 
fusese practicată o despicătură suficient de mare pentru 
ca un om să se poată culca în ea ca într-o cadă de baie. 
În rană, ale cărei margini fuseseră cusute, zăcea un 
tînăr din care nu mai rămăsese afară decît craniul 
complet ras. Tăietura începuse să se cicatrizeze vizibil, 


închizîndu-l în căuşul umed ca într-o teacă din care nu 
va mai putea să iasă. Liza încercă să se retragă, dar 
gestul atrase atenţia unei spectatoare. Femeia, cu un 
coc cărunt şi sîni flescäiti, se apropie încetişor, apucînd- 
o de mină. 

— Expresia ta îmi spune că eşti nouă, nu-i aşa? 
murmură pe tonul ce este folosit cînd te adresezi unui 
copil idiot. Nu-ţi fie teamă! Renunţă la acest aer de 
dezgust! Este un visător... Un iniţiat! Nu are nevoie de 
compătimire! În urma unui accident, a rămas fără toate 
membrele. Cînd se afla însă pe masa de operaţie a 
ridicat brusc capul şi i-a spus marelui Hugues 
Berthalem: „Fără pansamente, fără cusături, e inutil... 
Să se sape o groapă în carnea animalului şi să fiu 
imediat transportat acolo! Simt că mă cheamă o forţă, 
nimic din toate astea nu s-au petrecut întîmplător”. 1 s-a 
îndeplinit dorinţa şi a fost cusut în rană cu cioatele 
membrelor încă sîngerînde... Toţi credeau că va muri... 
Ei bine, nu! A doua zi declara: „Rănile mi s-au sudat de 
carnea animalului, sînt una cu el”! Şi era adevărat! 
Coatele  prinseseră rădăcini în pielea creaturii, 
transformîndu-l într-un fel de prelungire umană a 
hibernantului! De atunci, sîngele Celui-Care-Doarme 
curge în el, îl hrăneşte, îl ţine în viaţă... A adoptat ciclul 
animalului, dormind ca el. Uneori visează. Asta se 
întîmplă o dată sau de două ori pe zi, iar cuvintele sale 
sînt profetice! A intrat în simbioză cu marele organism! 
Sîngele care irigă creierul animalului irigă şi creierul 
său, iar visele şi gîndurile vehiculate de globule capătă 
în capul său cuvinte omeneşti! Va glăsui, iar animalul va 
glăsui prin gura sa! 

Liza încercă să se depărteze, dar unghiile bătrinei i se 
înfipseră în carne. Somnambulul deschise gura şi îşi 
încordă gîtul. Capul tuns, palid, ce răsărea din umflătura 
violetă a cicatricei, avea ceva inspäimintätor. 

— Sînt siamezul, îngăimă necunoscutul cu ochii închişi, 
Cel-Care-A-Prins-Rădăcină! Ascultaţi-mi glasul, este cel 


al pămîntului care vă poartă... Nimeni să nu mai 
nutrească visul utopic de a pleca, căci nimeni nu va mai 
veni să ne caute. Am fost uitaţi, nici o memorie nu mai 
păstrează amintirea existenţei noastre... De aici înainte 
nu vom mai avea altă patrie decît cea care trăieşte sub 
tălpile noastre... Vom rămîne aici pînă vom muri şi copiii 
noştri şi copiii copiilor noştri vor trebui să venereze 
creatura aşa cum v-o cer s-o faceţi! Niciodată nu va mai 
exista un altundeva! 

Debitul verbal se acceleră, spuma îi invadă figura. 
Deschise ochii o secundă, dezvelind pupilele dilatate. Un 
fior trecu printre cei prezenţi. 

— Sînt siamezul, repetă pe ton de incantatie, Cel-Care- 
A-Prins-Rădăcină! Ascultaţi! Visele creaturii curg prin 
mine, sentimentele sale îşi împrăştie căldura prin venele 
mele. Inima mea poate să se oprească, dar a sa va bate 
pentru mine! Nu mai mi-e teamă de moarte. La pieptul 
ei nu mai cunosc întunericul, în carnea sa nu mai cunosc 
singurătatea. Fraţii mei, surorile mele, ea ne iubeşte! 

Ultima afirmaţie aprinse în adunare o scînteie de 
isterie. Bărbaţi şi femei începură să se legene de pe un 
picior pe altul, clătinîndu-şi capul de la dreapta la 
stînga, mormăind ca o litanie cuvintele Celui-care- 
Visează. 

— Ne iubeşte! urlă din nou acesta. Mi-o strigă corpul ei 
gigantic! Eu sînt ea, ea este eu! 

Se iscă un vint de nebunie. Bătrîna o cuprinse pe Liza 
de umeri şi o sărută violent pe gură. Înainte ca tînăra să 
aibă timp să protesteze, buzele feminine fură înlocuite 
de buzele unui bărbat, în timp ce un cor în transă repeta 
mecanic: „Ne iubeşte! Ne iubeşte!” Participanţii se 
rostogoliră pe sol, îmbrätisindu-se la întîmplare. Liza 
întrezări două perechi care făceau dragoste cu furie. Se 
prăbuşi la rîndu-i în mijlocul unui nod viermuitor de 
braţe şi picioare încurcate. 

— Ascultati bătăile inimii ei! gifiia halucinatul din 
adîncul rănii sale. Bate! Bate! Toc, toc, toc... Este un 


metronom gigantic care vă ritmează mişcările! Uniţi-vă, 
reproduceţi-vă, înmulţiţi-vă! Fiii şi fiicele voastre se vor 
naşte pe o carne plină de dragoste! 

Liza se zbătea să scape, dar mini necunoscute o 
prinseră de glezne desfăcîndu-i picioarele la limita 
suportabilului. Lovi un bărbat în tîmplă, altul în burtă. 
Deodată în jurul ei se făcu gol. Saba sărise în grămadă, 
deschizîndu-şi drumul cu lovituri de bîtä. O apucă pe 
Liza şi o trase în cea mai apropiată străduţă. Nimeni nu 
le urmărea. După o sută de metri, Liza se sprijini de 
stilpul unui cort. Era plină de transpiratie şi acoperită 
de vînătăi... 

— Individul ăla, bilbii Liza, îngropatul... E o 
escrocherie? 

Metisa negă din cap. 

— Nu, deloc. Chiar este cusut în creatură. Cioatele s-au 
grefat pur şi simplu în țesutul animalului, lucru greu de 
explicat, dar nu-i totuşi nici o şarlatanie. In privinţa 
elucubratiilor sale, îl priveşte! 

— Ceea ce predică vine totuşi în perfect acord cu 
teoriile lui Berthalem: am fost uitaţi, alungaţi orice 
nostalgie, să ne bucurăm de lumea ce ne-a fost dăruită! 
Să procreăm în fericire! 

— Este partea cea mai neliniştitoare a afacerii: 
tabletele nutritive aveau şi rol de anticonceptionale; fără 
ele, femeile au pierdut şi unicul mijloc valabil de 
protecţie de care dispuneau. La început s-au abținut de 
la orice contact sexual, dar timpul trecea şi... La un an 
după accident, Isi Jasmin evalua la peste cincizeci 
numărul sarcinilor în curs! Cincizeci de femei aproape 
de termen la o populaţie de trei sute de indivizi este 
enorm. Si nimeni nu este în stare să prevadă ce vor fi 
aceşti copii. Foetusii, extrem de fragili, sînt foarte 
sensibili la substanţele mutagene. Te poţi aştepta la 
orice... 

Liza, simțind că erau observate, răsuci capul şi întîlni 
două sau trei priviri furişate, neliniştitoare. Se întrebă 


dacă nu cumva intervenţia Sabei, poate prea violentă, 
nu deşteptase unele suspiciuni. O apucă pe metisă de 
mînă cu intenţia de a se pierde în mulţime, dar 
străduţele erau acum prea goale pentru a mai oferi o 
protecţie satisfăcătoare. In lipsă de altceva, se 
îndreptară spre adăpostul colectiv. La apropierea 
„serii”, cortul se umpluse de un murmur greu, de 
confesional, ce urca din celulele ocupate. Hotăriră să 
părăsească holul şi să-l viziteze pe Mikofsky. Grăsanul 
era aşezat pe pat, mestecîndu-şi mustata cu un aer 
posac. 

— Vor veni să ne ia la banchet, mormăi în loc de salut. 
Mărturisesc că invitaţia avea un aer de obligativitate 
destul de neplăcut... 

— Vă temeti de ceva? se nelinişti Liza. 

— Cred că sîntem oficial invitaţi şi oficios!! prizonieri. 
Berthalem nu ne va mai lăsa niciodată să coborim. Au 
pus chiar aeroglisorul sub pază. 

— De ce le e frică? 

— Nu ştiu. C-o să prevenim autorităţile, că armata o să 
vină să-i gonească de pe „planeta vie”... Tipii ăştia mă 
duc cu gîndul la pionierii îndrăgostiţi de pămîntul pe 
care-l defrişează. Sau la o bandă de emigranţi exaltati, 
hotăriţi să-şi uite vechea patrie. Este totuşi cam stranie 
această stare de toropeală ce alternează cu crize bruşte 
de isterie colectivă. 

— O simplă manifestare a otrăvii conținută în animal, îl 
întrerupse Saba, un mic preludiu al viitoarei mutații... 

— Zona asta este sănătoasă! protestă Mikofsky. 
Perfectă pentru alimentaţie! 

Metisa ridică din umeri. Gura cu buze groase se strînse 
într-o mimică de ironie acidă. 

— Chiar credeţi, sau doar vă faceţi curaj? Rosti cu 
dispreţ. 


11 Care reprezintă, reflectă, susține punctul de vedere al unui 
guvern, al unui partid, al unei grupări etc. fără a avea un caracter 
oficial. 


xK K K 


Festinul se desfăşură sub cupola unei săli vaste, plină 
cu mese şi scaune dispuse la întîmplare. Cîteva 
ghirlande de becuri multicolore împrăştiau o lumină de 
veghe mortuară, principala sursă de lumină fiind 
grătarele pe care se perpeleau bucăţi mari de carne. 
Fumul umplu repede cortul, contribuind şi el la 
estomparea formelor. Sticlele de alcool şi de vin gros şi 
acru, despre care se spunea că era sînge fermentat, 
treceau din mînă în mînă. 

Vacarmul  risetelor şi tipetelor acoperea muzica 
zdrăngănitoare emisă de difuzoarele atîrnate de stilpul 
principal. Liza rătăcea prin marea de oameni, ameţită de 
zgomotul şi de agitația frenetică. Din cînd în cînd, cîte o 
mînă o atingea pe sîni sau pe sex, dar rămînea atit de 
indiferentă încît solicitantii trebuiau să renunţe şi să-şi 
încerce norocul în altă parte... De abia intrată în cort, 
şarpele uman al unei farandole o despărţi de însoțitorii 
săi. De atunci se străduia să-i regăsească, alunecînd prin 
bălțile de vin coagulat, lovindu-se de trupurile cufundate 
în cea mai feroce dintre frecări. Hugues Berthalem 
trona asupra dezmätului, cu gîtul teapän şi sexul moale. 
Lentilele violet dădeau impresia unor ochi de insectă. 
Era înconjurat de bărbaţi îmbrăcaţi în salopete roşii, ce 
aveau figuri imobile şi capetele rase. Liza se obişnuise 
atit de mult cu nuditatea că prezenţa indivizilor în ţinută 
sîngerie îi păru insolită, chiar ridicolă. Prin aspectul lor, 
veşmintele aminteau de combinezoanele piloților - 
foarte largi - utilizate în aviaţie. Stofa din care erau 
croite (un fel de pînze buretoasă) avea totuşi ceva 
neobişnuit. Liza era pe punctul de a face stînga-mprejur 
cînd realitatea o făcu să tresară violent, vărsîndu-şi 
paharul... 

Croite dintr-o pînză buretoasă! 


Se întoarse. Nu mai avea nici o îndoială. Lumina 
flăcărilor aprindea pe echipamentul bărbaţilor reflexe 
umede: reflexe de mucoasă îmbibată cu salivă... 

Liza îşi muşcă degetele. Combinezoanele erau 
confecţionate din bucăţi de ţesut stomacal identic cu cel 
care tapisa poalele colinei! Probabil că materialul era 
activ numai pe o parte, cealaltă putind să intre fără 
probleme în contact cu epiderma umană. În lipsa 
armelor clasice, Berthalem imaginase un mijloc de 
apărare dintre cele mai stranii: armura-canibal! Era 
suficient ca braţele înmănuşate în roşu să se 
încolăcească în jurul victimei ca, în contact cu pielea, 
vesmintul să-şi depună sărutul său devorator! Tinära 
făcu eforturi disperate să-şi stăpînească dorinţa bruscă 
de a o rupe la fugă. Orice luptă corp la corp cu gorilele 
lui Berthalem devenea imposibilă. Să înfrunţi cu mîinile 
goale aceste costume vii echivala cu a te şterge cu un 
burete îmbibat în vitriol! 

Teroarea o paralizase; trebui să lupte din răsputeri ca 
să-şi recapete controlul asupra picioarelor. Acum nu-i 
mai era deloc greu să înţeleagă cum reuşise Berthalem 
să ţină în frîu micul său grup: teroarea inspirată de 
costumele canibale era suficientă pentru a înăbuși orice 
încercare de revoltă. Cei care nu împărtăşeau filozofia 
„inovatoare” a maestrului trebuiseră să înveţe să-şi ţină 
gura. In plus, opoziţia dintre „apatici” şi „isterici” 
devenea şi ea mai clară. Nu apatia stingea privirile, ci 
resemnarea... 

Era suficient ca bărbatul cu ochelarii fumurii să fi pus 
pe picioare un „corp de elită”, o legiune cu uniforme 
înfometate, pe care nu le puteai atinge fără a fi rănit, 
dar pe care erai mîndru să le porţi pentru că inspirau 
cea mai abjectă dintre frici, cea care doarme în 
inconştientul tuturor: frica de a fi devorat! 

Trebuia să iasă, să scape din acest con de umbră 
sufocantă şi umedă! Făcîndu-şi loc cu coatele, începu să- 
şi croiască drum spre pata de lumină ce marca intrarea. 


Era absolut necesar să-i prevină pe Mikofsky, Goot şi 
Saba. Să fugă imediat de pe această colină împuţită! 

Orbită de strălucirea zilei, se agăţă de un cablu. Se 
împletici,  provocind  risetele unor cheflii care-şi 
imaginaseră probabil că era beată moartă. Vinul şi 
dezgustul îi umpleau capul cu o ameţeală fumurie. 

Străduţele oraşului de pînză erau practic pustii. Ici şi 
colo, cîţiva întîrziaţi alergau spre cortul central, putin 
îngrijoraţi că-şi marcaseră, prin întirzierea la banchet, 
un punct de vedere diferit. Treptat, orăşelul căpătase 
aspectul unui camping-fantomă cu străduţe tăcute. Liza 
se depărtă, făcu un ocol pentru ca, în cele din urmă, să 
nimerească pe locul unde se afla Cel-care-Visează! Omul 
continua să doarmă cu gîtul înrădăcinat în umflătura 
violetă a uriaşei răni. Trecu pe lîngă el în vîrful 
picioarelor, înnebunită la ideea că s-ar putea lansa brusc 
în acele vociferări somnambulice al căror secret se pare 
că-l deţinea. Din loc în loc, gărzile asigurau o pază 
aparent nepăsătoare, ţinînd nonsalant pe umeri lăncile 
cu „flamuri”. După mai multe ocolişuri, ajunse, aproape 
întîmplător, chiar la intrarea cortului pentru odihnă. 

In clipa cînd pornea pe culoarul principal mîna Sabei i 
se aşeză pe umăr. Liza nu-şi putu înăbuși un țipăt. 

— Ssst! făcu metisa. Să nu ne dăm de gol, sînt patrule 
în jur... Vino, trebuie să profităm cît sînt toţi la banchet! 

— Nu, doar să aruncăm un ochi în laborator. Ai 
observat ce mutră a făcut Berthalem cînd am sosit aici? 
Am sentimentul că nu totul merge la fel de bine cum se 
străduie să afirme. Niciodată nu vom avea o ocazie mai 
bună! 

În pofida temerilor, Liza îi porni pe urme; în definitiv, 
se afla aici ca inspector, nu? 

Tinerele se strecurară afară. Furisindu-se pe lîngă 
pereţii de pînză, sărind din alee în alee, se apropiară de 
cortul central, a cărui intrare era păzită de doi gardieni 
cu port-drapele. Se văzură nevoite să facă un ocol lung, 
ajungind în cele din urmă pe latura dreaptă a 


adăpostului. Saba despică pînza cu ajutorul unui 
bisturiu si alunecă imediat prin tăietură. Grupul 
electrogen care alimenta reflectoarele de pe stilpi era 
oprit; pînza groasă a pereţilor împiedica pătrunderea 
luminii de afară, astfel încît în conul foşnitor domnea un 
întuneric deplin, tulburat doar de sclipirile ecranelor şi 
grauntelor multicolore ale diodelor de control. Saba se 
îndreptă spre consola principal. 

— Nu veni după mine, rămii deoparte şi în caz de 
necesitate, fă o diversiune. N-am nici cea mai vagă idee 
despre ce trebuie să caut... 

Liza o văzu îndepărtindu-se în haloul albăstrui al 
terminalului, aşezîndu-se la pupitru şi tastînd cu o mînă 
de expert claviatura imensă a panoului central. Trecură 
astfel patruzeci de minute - Liza începu să se biţiie de 
pe un picior pe celălalt pentru a izgoni furnicăturile 
crampelor, cînd Saba, gesticulînd grăbit, îi făcu semn să 
se apropie. Gîftia, iar sudoarea îi lăsase între sîni o diră 
umedă. Pe ecranul video, imaginea ceţoasă a lui 
Berthalem se agita în spatele unui microfon; mimica sa 
exagerată, gesturile emfatice, evocau pantomima 
caricaturală a unui discurs politic. Saba mări puţin 
sonorul. 

— Ascultă! şuieră printre dinţi, probabil că-i o bandă de 
folosinţă internă, o chestie, care a fost difuzată pe 
circuit închis de la un cort la altul. 

Liza se sprijini cu coatele de pupitru. Vocea bărbatului 
cu ochelari albaştri se strecura din pilnia difuzorului, 
fonfăită, ireală precum trăncănitul unui şoarece din 
desene animate. 

„... Nici una din cele şapte cetăţi adepte ale expansiunii 
nu vrea să recunoască predominanta noastră! Toate 
şapte au beneficiat direct de rezultatele cercetărilor 
noastre privind creşterea accelerată, dar nici una nu 
vrea să accepte ideea unei federaţii. Fiecare vrea să 
crească în dauna celorlalţi, să-şi pompeze substanţa 
creaturii pentru a-şi asigura un teritoriu hipertrofiat... V- 


o spun: în acest joc noi vom fi cei mai tari. Dacă vor un 
război de secesiune, îl vor avea! Din momentul acesta 
cursa a început: sîntem opt care vrem să extragem 
rezervele nutritive ale animalului, opt „vampiri” agätati 
de trupul său, opt paraziți care-l golesc putin cîte putin, 
zi de zi, care-l fac să sîngereze... care îl slăbesc. Ştiu! 
Prevăd obiecțiile voastre! Unii ridică deja din sprîncene 
şi se gîndesc: Dacă animalul moare, vom muri şi noi. Ei 
bine, le spun nu! Acest argument, învechit şi simplist, nu 
mai ţine. V-o poate confirma întreaga echipă de 
cercetare: dealurile noastre de carne posedă aceleaşi 
calităţi ca şi restul organismului hibernantului, adică 
atmosferă artificială şi forţă de gravitație! Inainte de a 
detalia acest aspect, să vedem mai întîi un film ce a fost 
realizat de unul din agenţii noştri strecurat în zona 
inamică. Este vorba de echipa numărul opt, cea care 
staţionează pe braţul drept al creaturii. Priviţi si 
deschideţi bine ochii!” 

Figura lui Berthalem fu înlocuită de un plan panoramic 
tremurător, în culori tipätoare, care dezvăluia treptat 
imaginea unei mini gigantice cu degetele îndoite. La 
baza degetului gros prinsese rădăcini un sătuc de 
corturi; alte campamente, ceva mai mici, ocupau cîmpia 
brăzdată de văile liniilor vieţii şi viitorului. Degetele 
lungi, cu gheare, aruncau o umbră neliniştitoare dar 
imobilă. Manevrată fără preocupări estetice, camera de 
luat vederi reculă, dînd la iveală pumnul, antebraţul, 
cotul... 

Liza îşi stăpîni o tresărire; mîna colonizată era total 
disproporţionată în raport cu restul membrului la 
capătul căruia se afla. Părea de cinci-şase ori mai mare 
decît ar fi fost normal, iar greutatea sa - enormă, - fără 
îndoială că paraliza muşchii braţului respectiv. Imaginea 
sări din nou, începînd un travelling, la pumnul îngust cu 
oase proeminente. 

„Priviţi!” scuipă vocea lui Berthalem, „această brazdă 
de la baza miinii! Nu-i altceva decît o încercare de 


amputare! Echipa numărul opt a înţeles perfect că un 
fragment din animal păstrează proprietăţile întregului: 
atmosferă respirabilă, gravitație satisfăcătoare... Acum 
se pregăteşte să plece, cuibărită în căuşul palmei ca la 
bordul unei nave! Vrea să se separe! Da, va pleca, lăsînd 
creatura să se golească prin rana provocată de 
amputatie, lăsînd trupul să moară de hemoragie, 
abandonîndu-ne pe un cadavru imens ce va intra imediat 
în putrefacție. Trebuie să ştiţi că pe celălalt braţ şi pe 
fiecare din membrele posterioare, alte echipe întreprind 
operaţii asemănătoare. Trebuie să ne grăbim, să ne 
smulgem înaintea lor, căci primul ce va decola va 
provoca moartea hibernantului... Da, fraţilor, aceasta 
este trista realitate: războiul de dezmembrare a început! 
N-avem de ales, este absolut necesar să devenim cît mai 
repede autonomi... sau să ne resemnăm, să ne obişnuim 
cu ideea de a deveni cadavre pe un alt cadavru. Trebuie 
să ne concentrăm întreaga energie asupra unui ţel unic: 
eliberarea. Da, afirm categoric: cu mine veţi cîştiga 
războiul de dezmembrare! Cu mine...”. 

Saba opri sonorul. Oasele proeminente ale feţei îi 
luceau de transpiraţie.. 

— Ai auzit? murmură. Războiul de dezmembrare! 

— Sînt nebuni cu toţii. Ca şi cum un membru amputat 
ar putea supravieţui independent de corp! Vor să 
amputeze animalul în somn, să-l transforme într-un soi 
de puzzle ce se va împrăştia în cele patru colţuri ale 
universului... N-avem nici măcar speranţa c-am putea 
încerca să initiem o discuţie eu ei, creierul nu le mai 
funcţionează normal. Vezi, ţi-am spus, nu există teritorii 
sănătoase! În curind vom ajunge la fel, vom debita teorii 
la fel de stupide şi ne vom alătura probabil lui 
Berthalem, sau altcuiva... Isi Jasmin are dreptate: mai 
bine murim imediat, cît mai sîntem întregi! 

Liza se sprijini de marginea pupitrului, ameţită de 
frică. De pretutindeni o asaltau imagini de nesuportat. 
Vedea animalul  desfăcîndu-se, împrästiindu-se în 


cosmos ca o jucărie dezarticulată. Frigul spaţiului va 
conserva pentru totdeauna fragmentele naufragiate ale 
cadavrului, transformînd hibernantul într-o gigantică 
mumie-puzzle, împrăştiată treptat de curenţii neväzuti 
ai cosmosului... O secundă fu pe punctul de a-şi 
răspunde afirmativ la întrebarea dacă nu cumva Isi 
Jasmin avea efectiv dreptate, dar îşi reveni. Saba 
exercita asupra sa o influenţă de care trebuia să se 
teamă. Deschise gura, dar un foşnet venit din spate îi 
opri cuvintele în git. Cu un reflex de care nu se credea 
în stare, stinse ecranul şi o împinse pe metisă de pe 
scaun. Imediat, ceva şuieră în întuneric, pentru a se 
aplatiza cu un plescăit pe suprafaţa consolei. „Un 
drapel!”, gîndi Liza, strecurindu-se în patru labe prin 
labirintul de hîrtoage. Frica îi provocă dorinţa de a 
urina; ocoli un raft şi privi precaută printre etajere. Trei 
gardieni înaintau atenţi pe aleea cortului-laborator; doi 
dintre ei erau îmbrăcaţi în ,armuri-canibal”. Înaintau 
încet, cu mîinile întinse orbeşte. Liza încercă să 
localizeze tăietura de acces făcută de Saba în peretele 
adăpostului. Într-un tîrziu, reuşi să distingă o dungă 
luminoasă, subţire, dar obscuritatea o împiedica să 
aprecieze distanţa. Se foi nerăbdătoare: trebuia cu orice 
preţ să iasă înainte ca vreunul din cretinii ăia să 
pornească grupul electrogen. Apoi se întrebă dacă 
santinelele ar fi putut să le recunoască pe ea şi pe Saba. 
Putin probabil. Orbiti de întuneric, cei trei bărbaţi nu 
reuşiseră să observe decît două siluete - văzute din 
spate - ce se decupau pe ecranul terminalului asemeni 
umbrelor chinezeşti. Exploră pe pipăite suprafaţa unui 
birou, cu speranţa că va reuşi să găsească o armă 
improvizată. Dar nu găsi absolut nimic care ar fi putut 
încetini avansul legionarilor în costume purpurii. În 
disperare de cauză, apucă o brichetă mare, de birou, 
confecţionată din material lustruit. Vru s-o aprindă, dar 
renunţă: flăcările i-ar fi dezvăluit ascunzătoarea înainte 
de a reprezenta un pericol real pentru cort. Şiroind de 


transpiratie, porni lent în direcţia fisurii luminoase. Ce 
făcea Saba? Un gardian se împiedică, dărimind o 
bibliotecă. Liza profită de confuzia creată şi mai cîştigă 
zece metri. In stînga izbucni un urlet; un soldat în 
costum însîngerat trecu pe lîngă ea fără s-o vadă, lăsînd 
în urmă o diîră îngrozitoare de mucoasă umedă. 

Datorită beznei, momentele de confuzie se înmulţiră cu 
repeziciune, tentative de fugă, punctate de lovituri, 
înjurături... 

— Generatorul! strigă un gardian. Să-l pornească 
cineva! 

Liza se încordă, inspiră adînc şi-o rupse la fugă, 
atingînd aproape cu pieptul solul. Era cît pe ce să se 
ciocnească cu Saba, care sosea din dreapta. Săriră una 
după alta prin tăietura din peretele cortului şi - fără să 
se fi pus de acord - începură să alerge în direcţia 
adăpostului unde se desfăşura banchetul. Fără ca cineva 
să le bage în seamă, se amestecară în mulţimea betivilor 
masată la intrarea cupolei. Cînd prima patrulă sosi 
alergind pe alee, tinerele erau deja la adăpost, în 
mijlocul sălii pline de fum în care dansul degenera 
treptat în orgie colectivă. Giftind, se prăbuşiră una peste 
alta. 

— Nu cred că ne-au recunoscut, şuieră Liza, îşi vor 
imagina c-a fost vreun comando-spion venit din alt 
oraş... 

Saba clătină capul fără a răspunde. Liza observă atunci 
că se strimbă ţinîndu-se de umăr. 

— Eşti rănită? 

Metisa confirmă făcînd un semn din cap. 

— Unul din indivizii cu costum roşu, bolborosi fata, era 
cît p-aci să mă termine. l-am simţit mîna pe omoplat. 
Dumnezeule, a fost îngrozitor! Parcă m-a însemnat cu 
fierul... 

Zoologul se aplecă, simulînd o sărutare languroasă. De 
jur-împrejur, dezmätul se amplifică, aşa că nu-şi putea 
permite să facă notă discordantă. Pe omoplatul stîng al 


Sabei, sucul digestiv al armurii-canibal devorase 
epiderma, lăsînd pe carnea întunecată urma unei palme 
roşii, însîngerate. 

— Chestia asta trebuie ascunsă, observă Liza 
îngrijorată. E mai păcătoasă decît o acuzaţie de flagrant 
delict. 

— Să ascund asta? rînji amar metisa. Într-o lume în 
care toţi se plimbă goi! E o nimica toată! 


Capitolul 8 


Festinul continuă pînă cînd şi ultimul petrecäret se 
prăbuşi în mijlocul unei bălți de vin coagulat. Muzica îşi 
mai revărsă vacarmul de oţel scrişnit încă treizeci de 
minute, apoi cititorul scuipă caseta iar difuzoarele nu 
mai emiseră decît un fişiit regulat, punctat de gemetele, 
sughiturile sau spasmele intestinale ale chefliilor răpuşi. 
În mijlocul cîmpului de luptă învăluite de duhoare de 
vin, fum şi regurgitări, Liza şi metisa se prefăceau că 
dorm. Ici si colo, cîţiva bărbaţi îngenuncheaseră 
deasupra unor femei adormite, chinuindu-se să le 
posede, aparent fără să-şi dea seama de lipsa de interes 
a partenerelor... 

„Noaptea” se scurse într-o atmosferă de leşin comatos. 
De două ori Liza se ridică în coate pentru a încerca să-i 
repereze pe Goot, pe Mikofsky... sau pe Berthalem, dar 
viermuiala de trupuri făcea imposibilă orice identificare. 

Aburii băuturilor fermentate se strecurară treptat în 
creierul tinerei. După o jumătate de oră, capul începu să 
i se clatine iar pleoapele să-i atîrne grele. Se lăsă să 
alunece în oceanul difuz al somnului. 

Cînd îşi reveni, sala se golea încet de trupa de 
petrecäreti învinşi, bolnavi. O armată de mahmuri se 
împrăştie pe aleile cetăţii, cu mers ezitant, cu palmele 
streaşină la ochi pentru a se proteja de lumina de afară. 
Liza culese dintr-o baltă o bluză pătată de vin, o aşeză 
pe umerii tinerei mulatre si, susţinîndu-şi insotitoarea ca 
şi cum ar fi fost vorba de un chefliu incapabil să se ţină 


pe picior, se strecurară în mulţimea care se îndrepta 
spre cortul-dormitor. Pe drum se intersectară cu un 
grup de gardieni, apoi cu o patrulă de legionari în 
costum canibal, dar nimeni nu încercă să le oprească. 
Cortul-dormitor căpătă repede aspectul unui spital 
supraaglomerat. Goot zăcea în celula sa, beat mort, 
alături de o grăsană cu sîni flescäiti, Mikofsky se 
prefăcea că doarme, ţinind pe burtă o pernă. Liza şi 
Saba se întinseră de o parte şi de alta a sa şi începură 
să-i povestească ultimele noutăţi. 

Noţiunea de „război de dezmembrare” provocă un 
frison prin trupul profesorului... 

Ziua se scurse sub apăsarea unei abrutizări provocată 
de beţie şi oboseală, în egală măsură. Spre prînz, din 
depărtare, se făcu auzită o voce stinsă, aproape un 
murmur. O voce de somnambul ce trezi un ecou 
neplăcut în memoria Lizei. Fragmente de fraze 
nearticulate se strecurau în lungul strädutelor de pînză. 
Tinära părăsi culcuşul, porni pe aleea adăpostului şi 
scoase capul din deschizătura de acces a cortului 
comun. Murmurele continuau, cînd ascuţite, cînd 
plingärete. O recunoscu: era vocea Celui-Care-Visează... 
„... Sînt siamezul, bolborosea acesta, Cel-Care-A-Prins- 
Rădăcină... Ascultaţi-mi cuvîntul, căci este cuvîntul 
creaturii. Se pregăteşte timpul morţii şi al sîngelui, 
somnul mi-e tulburat de imagini terifiante de 
dezmembrare... Fiinte nelegiuite se pregătesc să 
desfacă marele organism ce le dă viaţă, să-l împrăştie, 
să-i rupă articulațiile, membrele şi capul! Dar trebuie să 
ştiţi, fraţii mei, nu există salvare decît în coeziunea 
întregului. Nu există supravieţuire decît în păstrarea 
unităţii... Imprăştierea înseamnă moarte! Astupaţi-vă 
urechile la cîntecul sirenelor, la sunetul himerelor, 
opuneti-va celor care  propovăduiesc  dislocarea 
anatomică... Cursa creşterii îl va ucide pe cel care ne 
iubeşte, deja carnea se subtiazä pe oasele sale. Cîmpiile 
altădată plăcute tălpilor, moi precum obrajii copiilor, 


sînt scobite şi uscate, întinse pe armătura coastelor 
slăbănoage. Este vremea să faceţi ceva, fraţii mei...”. 

Urmarea se pierdu într-o bolboroseală ininteligibilă. Pe 
străzi domnea acum o anume stare de panică, gărzile 
alergau în toate direcţiile, asteptind un consemn, un 
ordin. Cei cîţiva gură-cască ce îndrăzniseră să se 
apropie de piaţetă fură repede şi cu violenţă împinşi în 
adăposturi. Capul Celui-care-Visează se agita la nivelul 
solului ca şi cum ar fi încercat să se smulgă din capcana 
cicatricei. Urmă un scurt moment de linişte, apoi 
iluminatul îşi reluă lamentaţia profetică. In cortul- 
dormitor, îndărătul Lizei, destul de mulţi se ridicară pe 
marginea paturilor, aruncînd în jur priviri rătăcite. 
Cîtiva dintre cei mai virstnici îşi astupară ostentativ 
urechile... 

Liza se ascunse cît putu mai bine în faldurile 
deschizăturii. Dintr-o  străduţă îşi făcu apariția 
Berthalem, însoţit de garda personală din legionari 
sîngerii. Tălpile loveau pielea colinei cu plesnituri pline 
de furie. 

„Dezmembrarea înseamnă moartea! urlă iar Cel-Care- 
Visează.  Opuneţi-vă celor care vor  dislocarea 
anatomică! Opera de distrugere a început, ea ne va 
condamna pe toţi!” 

— Faceti-l pe imbecil să tacă! mugi Berthalem, 
potrivindu-şi ochelarii albaştri. Ce mai aşteptaţi? Să 
provoace panică? 

Unul din soldaţii în armură purpurie se desprinse de 
grupă şi îngenunche lîngă somnambul. Fără să stringä, 
îşi puse degetele ca un colier în jurul gîtului celui 
inconştient, provocînd apariţia imediată a unor ulceratii 
perforate. Liza închise ochii pentru a scăpa de imaginea 
cărnii devorate cu o viteză uluitoare de sucuri digestive. 
În cîteva secunde, epiderma dispăru, urmară muşchii 
striati, de tendoane, vene. Cînd legionarul îşi desfăcu 
mîinile, în căuşul palmelor nu mai rămăsese decit 
structura colţuroasă şi gălbuie, complet dezgolită a 


vertebrelor cervicale. Capul Celui-care-Visează atîrna la 
extremitatea gitului de schelet, prea greu, cu gura 
dilatată într-un, țipăt pe care nimeni nu-l auzise... 

Călăul se ridică, prinse craniul de urechi şi-l trase 
scurt, smulgîndu-l din sol la fel de uşor ca şi cum ar fi 
cules o legumă... O dată macabra operaţiune încheiată, 
trupa se împrăştie în tăcere. În piaţetă, cicatricea îşi 
arată umflătura cu un rînjet acum ciudat de gol. Liza se 
dădu înapoi mută de groază. 

În zilele care urmară, atmosfera colinei se învălui 
treptat într-o stranie stare bolnăvicioasă. Era clar, 
ultimele cuvinte ale Celui-Care-Visează îşi făcuseră 
efectul. De cîteva ori, Liza întîlni grupuri de indivizi ce 
şuşoteau între ei. Văzind-o apropiindu-se, aceştia se 
împrăştiară însă cu repeziciune. Începuseră să apară 
primele îndoieli, să se nască primele întrebări asupra 
corectitudinii războiului de dezmembrare. Pe pînza 
cortului-laborator îşi făcură apariţia tot felul de 
inscripţii. Toate se opuneau politicii de supra-creştere şi 
divizare. Liza nu mai avea curajul să iasă decît însoţită 
de Goot, dar Berthalem părea că uitase complet de 
existenţa lor; totuşi considerară că era mai înţelept să-i 
ascundă pe Mikofsky (mult prea vizibil) şi pe Saba 
(rănită). Cei doi tineri desfăşurau tot felul de activităţi 
fictive - transport de cutii sau cabluri - operaţii a căror 
principală calitate era că-i făceau invizibili în ochii 
poliţiştilor ce împînzeau strädutele. Au reuşit să ajungă 
astfel la periferia orăşelului, lîngă o costişă de carne 
nudă. Prima constatare le provocă un nod în stomac: 
Berthalem profitase de zilele pline de confuzie ca să 
mărească suprafaţa inelului ce înconjura muntele! 
Acum, înălţimea era complet încercuită de o bandă lată 
de ţesut digestiv. Aeroglisorul rămăsese dincolo de 
bariera zemoasă, lăbărţată în mijlocul Cîmpiei. Dar 
capota motorului, deschisă, sugera cu destulă claritate 
că cineva avusese grijă să demonteze anumite piese 
vitale. 


— ,Santul ăsta” nu-mi miroase a bine! constată Goot... 
Au tras din greu ca să-l termine după venirea noastră. 
Împotriva cui crezi că vrea să se asigure Berthalem? 
Împotriva lui Isi Jasmin, împotriva celorlalte cetăţi? 

Liza îşi muşcă nervoasă buza inferioară. Figura i se 
strimbă într-o mimică de negatie: 

— Cred că Berthalem se teme mai puţin de invadatori 
cît mai degrabă de... dezertori! Întîmplarea cu Cel-Care- 
Visează a avut un efect negativ asupra populaţiei. 
Ciungul ăla înrădăcinat în rană părea să aibă 
presentimente destul de ciudate. Poţi să fii sigur că dacă 
n-ar fi existat inelul de ,protectie” şi gărzile purpurii, 
exodul ar fi fost acum în toi! Gazda noastră ştie foarte 
bine lucrul ăsta, aşa că şi-a luat toate precautiile pentru 
a îndepărta orice intenţie de fugă a enoriaşilor... 

— Ai vreo idee cum ar putea fi sărit barajul? 

— Nici una... Poate doar îmbrăcat cu o armură-canibal. 
O mucoasă digestivă nu cred că se poate autodigera. Nu 
ne mai rămîne decît să furăm patru costume... 

Goot rise fără veselie. 

— Bineînţeles, te oferi voluntar? spuse cu ironie. 

— Nu prea-mi vine. Ai văzut amprenta de pe umărul 
Sabei? Mă-ntreb chiar cum de reuşesc legionarii să 
poarte un astfel de echipament fără să se accidenteze... 

— Probabil, că-şi dau cu vreo unsoare pe bază de 
mucină. E o substanţă care protejează stomacul de 
acţiunea sucului gastric, mormăi Goot gînditor. Mai 
mult ca sigur, Berthalem ţine toate chestiunile astea sub 
cheie, într-un loc numai de el cunoscut... Pe măsură ce 
aşteptăm, presiunea creşte: se  şuşoteşte, se 
complotează. O scînteie şi gata răzmeriţa... 

Apăru o patrulă care se apropia de ei; îşi adunară 
cutiile şi se grăbiră să se piardă în labirintul străduţelor 
de pînză, amestecîndu-se cu mulţimea posacă. 


x K x 


Putin înainte de miezul nopţii, o căldură intensă înroşi 
vîrful colinei, smulgîndu-i din somn. Invadat de sudoare 
şi aburi acri, cortul-dormitor se transformase într-o 
adevărată saună. Cuprinşi de panică vreo şaizeci de 
oameni, încă ametiti de somn, se călcau în picioare 
năvălind spre ieşire, în timp ce alţii, sfişiind pînza cu 
lovituri de cîrlige, se rostogoleau afară, într-o confuzie 
de nedescris. Pretutindeni, sub tălpile goale, solul era la 
fel de înfierbîntat. Partea superioară a virfului de carne 
era înconjurată de o aureolă infecțioasă, un disc arzător, 
umflat, al cărui centru nu era altul decît rana Celui- 
Care-Visează! 

Locuitorii muntelui fură cuprinşi brusc de un fel de 
teroare sacră. Grupuri, grupuri porniră să alerge urlînd 
pe strädutele întortocheate. Trintite pe jos, mai multe 
femei îşi smulgeau cu frenezie părul de pe cap şi din 
zona pubiană. Unii aprindeau torţe şi, treptat, se formă 
o procesiune... Puțin cîte putin, strigătele se 
metamorfozară într-o lamentatie amenințătoare. 

— Sacrilegiu! strigă cineva. Animalul ne face să-i 
simţim furia! Sacrilegiu! Blestemati fie asasinii Celui- 
care-Visează! Moarte criminalilor! Moarte adepților 
dezmembrării! 

Alte guri reluară amenințările în cor. O delegaţie 
înlăcrimată traversă piaţa pentru a se prosterna în faţa 
cicatricei supurante. Dar căldura edemului nu le îngădui 
să reziste mai mult de treizeci de secunde - se retraseră 
strimbîndu-se de durere, cu tălpile pline de băşici. Goot 
îşi trecu mîna nervos prin păr. Atmosfera de isterie 
devenea molipsitoare. 

— Sfinte Sisoe, strigă, ce naiba se-ntimplä? 

Mikofsky ridică din umeri: 

— Un fenomen cît se poate de natural! Cadavrul 
ciungului a început să putrezească în interiorul 
animalului, provociînd astfel o mică infecţie locală. 


Exaltatii ăştia consideră însă asta drept un semn ceresc. 
Miroase a linşaj, aşa că e cazul să rămînem grupaţi... 

Apariţia gărzilor purpurii provocă reflexul mulţimii, 
care se prăvăli pe panta colinei. Busculada se 
transformă în haos. Ghemul de oameni alunecă pe 
flancul elastic, ajungind pînă la centura absorbantă 
lucind de salivă. Opriţi brusc, fugarii oscilară nehotăriţi 
înaintea frontierei gurmande şi mortale, incapabili să ia 
vreo decizie. Se aruncară citeva torţe, care însă se 
stinseră sfiriind în sucurile digestive. Atunci panica se 
transformă în furie, neputinta în ură. Grupul 
protestatarilor făcu stînga-mprejur, repezindu-se spre 
oraş, cu evidenta intenţie de a trece la linşaj. Apărură 
însă gărzile purpurii care, lovind de jur-împrejur cu 
drapelele umede, nu avură nevoie de prea multe minute 
pentru a fragmenta masa compactă a demonstrantilor. 
Fîşiile de mucoasă biciuiau braţe, umeri, torsuri, 
producînd un zgomot moale, gretos, de carne presată cu 
bătătorul. Fiecare atingere devora pielea, rădea 
epiderma, îi jupuia de vii pe cei mai expuşi. Spectacolul 
era de nesuportat... 

Räsculatii se împrăştiară care încotro, abandonînd 
torţe, reteveie şi răniţi. Deasupra cetăţii se lasă o linişte 
caracteristică locurilor supuse legii marţiale. 

Şocată, Liza se apropie de Goot, care cerceta cu 
binoclul inelul de protecţie. Stătea ascuns într-un fald al 
cortului colectiv. Fata se strecură alături, acoperindu-se 
la rîindu-i cu pînza prost întinsă, ca şi cum s-ar fi învelit 
cu o pătură. 

— Ar fi trebuit o pasarelă, observă neutru tînărul, un 
fel de podet făcut din paturi puse cap la cap... 

Tînăra pufni, reţinîndu-şi un oftat amar. 

— Crezi că soldaţii ar fi asistat impasibili la instalarea 
lui? Chiar îţi imaginezi şaizeci-şaptezeci de oameni 
făcînd echilibristică pe o pasarelă oscilantă din saltele? 
Eu nu. 


— Bine, bine... Ai tu vreo idee mai bună? Nu există nici 
un vehicul în oraş, nici un jeep, cu atît mai puţin un 
aeroglisor. Nu există nici echipamente de ridicat, nici 
echipamente de construit. Practic, Berthalem a avut 
grijă să se debaraseze de orice i-ar fi putut ajuta pe 
„adepţii” săi să fugă! Nu-s decît corturi, cîteva 
ordinatoare portabile, sticlărie de laborator... În rest, 
oamenii din epoca de piatră erau mai bine dotați decît 
noi! 

Liza aprobă în tăcere. Cunoşteau situaţia - făcuse şi ea, 
discret, un inventar. Lipsa materialului tehnic era 
dezarmantă. 


xK K K 


A doua zi, Berthalem începu să intensifice campania de 
creştere accelerată. Echipele alese pentru executarea 
injectiilor stomacale ocupară vîrful colinei. Bombardau 
solul cu tunuri pneumatice ce înfigeau în straturile 
succesive de grăsime seringi-obuze autodizolvabile, a 
căror încărcătură stimula activitatea hormonilor de 
creştere. Proiectilele îşi croiau drum producînd un 
neplăcut zgomot de suctiune. Găurile - stropite imediat 
cu homeostatice - se închideau fără cea mai mică urmă 
de sîngerare. Cînd răsună a cincisprezecea salvă, Liza 
avu brusc senzaţia că muntele de carne va începe să se 
umfle sub picioare ca un balon în care suflă un copil. Era 
evident că bărbatul cu ochelari albaştri încerca să 
grăbească lucrurile, vrind astfel să o ia înaintea valului 
de opoziţie provocat de bălmăjelile Celui-Care-Visează. 
Atitudinea lui avea ceva înspäimintätor, irațional. 
Depärtindu-se de vîrf, Liza porni spre mijlocul colinei 
pentru a examina cu mai mare atenţie structura pielii ce 
acoperea versanții. Era grasă, albă, nesănătoasă. 
Semăna cu cea a bebeluşilor obezi, pe care mamele, 
punindu-si la bătaie întreaga onoare şi energie, îi 


îndoapă cu paste făinoase, pentru a-i îngraşă asemeni 
porcilor de concurs... Ar fi luat cîteva eşantioane, dar 
trusa rămăsese în bena aeroglisorului; în consecinţă, se 
mulţumi să pleznească şi să ciupească epiderma 
gelificată. Bineînţeles, nu ajunse la nici o concluzie 
ştiinţifică, dar se dovedi suficient pentru a-i provoca un 
irațional sentiment de catastrofă iminentă. 

Injectiile se desfăşurară toată ,noaptea”, zguduind 
ritmic corturile. Circulau zvonuri neverificabile. Se 
afirma că gărzile purpurii arestau pe toţi cei arşi de 
mucoasa canibală, aceasta fiind dovada participării lor 
la revolta din ajun. Din acest motiv, Saba, care de 
durere şi teamă nu-şi mai descleştă dinţii, trebuia să 
stea în continuare ascunsă. Goot îşi făcu publică ideea 
„podeţului” din paturi, dar nu reuşi să trezească decît 
suspiciuni. Lumea îl lua drept provocator. La rîndul ei, 
Liza încercă din răsputeri să găsească un alt mijloc cu 
ajutorul căruia să poată sări peste bariera devoratoare. 
În cele din urmă, se văzu nevoită să renunţe ridicînd din 
umeri dezamăgită. 

A doua zi, Mikofsky o apucă de braţ şi o trase după el 
în holul cortului-dormitor, de unde putea ţine sub 
observaţie toată cîmpia. 

— Priviţi, şopti abia mişcîndu-şi buzele, cînd au început 
injectiile am făcut mai multe semne pe sol: cîte două 
zgîrieturi paralele, distantate la zece centimetri... Astăzi 
depărtarea dintre ele depăşeşte un pas. Concluzia: 
colina se umflă cu o viteză demenţială. Si asta nu-i tot. 
Mai e ceva ce presupun că nimeni n-a observat. Ia uitati- 
vă niţel la inelul de protecţie! Se pare că şi el a fost 
atins de substanţele de creştere! Se dezvoltă chiar mai 
repede decît colina! 

Liza prinse grăbită binoclul. Mikofsky avea dreptate: 
bariera purpurie se lätise, atingînd acum baza colinei, 
mari fişii umede pornind la asaltul versanților. 

— Fiecare ţesut viu se reînnoieşte cu altă viteză, îşi 
continuă profesorul monologul. Se pare că mucoasa 


stomacală externă creşte de două ori mai repede ca 
derma, ceea ce înseamnă că... 

— Că nu peste multă vreme, inelul de protecţie va 
acoperi tot muntele! continuă Liza dintr-o suflare. 

— Exact. E ca o grefă care, întinzîndu-se, ar cîştiga 
teren. Inelul se va îngroşa spre interior, umplind golul, 
pină va forma un cerc plin. Procesul seamănă cu 
fenomenul de cicatrizare. Berthalem a greşit adoptind 
dispunerea în coroană. Aranjamentul ăsta a fost 
probabil „interpretat” de logica celulară drept o rană, o 
gaură pe care trebuie s-o umple cît mai repede... 

— Cît timp mai e pînă cînd cercul va atinge marginile 
oraşului? 

— Nu ştiu. În ritmul ăsta, două sau trei zile. Evacuarea 
ar trebui să-nceapă chiar de azi, dacă vrem ca suprafaţa 
de parcurs să nu ajungă prea mare. Este suficient ca 
unul singur să treacă pentru a repara aeroglisorul şi a 
face apoi naveta între cîmpie şi colină. Mă duc să 
vorbesc cu Berthalem, în definitiv e om de ştiinţă, nu 
poate să nu cedeze în faţa evidenţei... 

Tînăra interveni energic: 

— Sînteţi nebun! Nici măcar nu vă va asculta, este un 
paranoic! Nu va accepta niciodată ideea unei evacuări în 
masă, a unui exod. Va prefera să se lase digerat 
împreună cu „poporul” său! Dacă-i vorbiti vă va omori 
pe loc... 

— Atunci... trebuie să ne hotărim asupra unui plan 
imediat de acţiune; cu fiecare zi care trece bariera 
devine tot mai greu de depăşit; azi optzeci de metri, 
mîine o sută treizeci şi aşa mai departe! Oraşul va fi 
devorat, Liza, e clar ca bună ziua! 

— Am înţeles foarte bine lucrul ăsta, profesore, dar a 
vorbi cu Berthalem n-ar contribui decît la grăbirea 
holocaustului. Sîntem nevoiţi să ne descurcăm singuri şi 
asta înainte ca să mai observe şi altcineva extinderea 
barierei... 


Goot şi Saba căzură de acord asupra aceleiaşi soluţii, 
cea mai dificilă, dar şi cea mai logică: tunelul. 

— Trebuie să trecem pe deasupra sau pe dedesubt, 
argumentă tînărul. Pe deasupra este imposibil datorită 
gărzilor purpurii, în timp ce pe dedesubt ar exista o 
şansă, dacă distanţa nu-i prea mare. Este suficient să 
coborîm la trei metri şi să săpăm prin țesutul adipos. 
Practic, nu va fi nici un fel de sîngerare, Dacă vom folosi 
un laser chirurgical vom putea topi grăsimea şi, 
simultan, cicatriza capilarele... 

— Va fi probabil imposibil, să facem rost de un astfel 
de aparat, obiectă Liza, iar dacă va trebui să săpăm eu 
braţele, va fi o muncă titanică! E ca şi cum ai încerca să 
tai în bucățele o balenă cu ajutorul unui briceag! 

— Ai perfectă dreptate, adăugă Saba, e o idee 
nebunească şi nu cred în ea nici cît negru sub unghie, 
dar trebuie totuşi să încercăm ceva, nu? 


x K x 


Mikofsky evaluase că, dată fiind viteza de înaintare a 
inelului, cel mai convenabil era ca tunelul să fie început 
la jumătatea pantei, de preferat în interiorul unui cort 
mai mult sau mai puțin dezafectat. In ceea ce-l privea pe 
Goot, acesta se angaja să asigure ,intestinului” o 
creştere constantă de cel puțin douăzeci de metri 
lungime în douăsprezece ore. „Nu-i decît untură! repeta 
neobosit. Vom intra în ea ca-n brînză!” Liza era departe 
de a împărtăşi acelaşi entuziasm, ceea ce n-o 
împiedicase ca, împreună cu Saba, să fure lopeti şi să le 
facă apoi la fel de ascuţite ca nişte macete. In pofida 
tuturor eforturilor le fusese însă imposibil să ajungă la 
cortul-laborator pentru a pune mîna pe un laser 
chirurgical. Goot şi Saba se „mutaseră” într-un adăpost 
plin de containere goale, amplasat la marginea oraşului. 


Hotăriseră apoi ca Mikofsky şi Liza să rămînă în oraş şi 
să încerce recrutarea altor candidaţi la evadare. 

Ultima parte a planului se dovedise, destul de repede, 
complet utopică. La primele schimburi de cuvinte pline 
de subînteles, cei abordati fugeau ca de ciumaţi; unii 
merseseră pînă acolo încît îi acuzaseră de provocare. 
Fuseseră nevoiţi să renunţe. Atmosfera generală se 
degrada, comportamentul oamenilor fiind tot mai mult 
influenţat de suspiciune. Conversaţiile - voit sterpe - se 
topeau repede în tăceri. Treptat, întregul oraş 
încremenise într-o aşteptare obscură şi nerăbdătoare, 
punctată de bubuiturile  înfundate ale tunurilor 
pneumatice, care continuau să-şi scuipe salvele 
otrăvitoare. 

La sfîrşitul primei zile, Liza se alătură lui Goot şi Sabei 
pentru a-i ajuta să evalueze blocurile de grăsime ce 
umpleau cortul sub care se deschidea gura tunelului. 
Tînărul muncise ca un sclav, reuşind să străpungă un 
„intestin” gălbui şi supurant în lungime de circa patru 
zeci de metri. Metisa tapetase gaura cu bucăţi de cutii 
dar ansamblul era fragil şi periculos de instabil. 

—  Parcä-i un mat cuprins de crampe, observă 
neliniştită Liza.. 

— Aşa, subminează-ne moralul, miîrii Saba. Vino mai 
bine şi goleşte mizeria asta... 

Liza se conformă. Operaţiunea consta în a desface 
două fişii de pinză ale adăpostului, a împinge afară o 
bucată de ţesut adipos şi a-l rostogoli pe pantă pînă la 
inelul purpuriu, care-l digera în maximum treizeci de 
secunde. În scurt timp, era acoperită de unsoare din 
crestet pînă-n tălpi. La fel ca Saba, trăgea, musca, îşi 
încorda membrele, forţindu-se să răstoarne muntele de 
resturi bucată cu bucată. Calupurile moi se prăvăleau 
într-un şuvoi tremurător, sărind uneori, ca nişte bucăţi 
ciudate de gelatină. Din fericire, periferiile oraşului nu 
prea erau supravegheate, centura devoratoare 
reprezentînd o garanție - suficientă pentru Berthalem - 


împotriva oricărei tentative de fugă. Nu exista deci nici 
un risc ca cineva să observe gretoasa avalanşă de 
coşmar. După circa o jumătate de oră, bariera de 
protecţie înghiţise aproape patruzeci de metri cubi de 
resturi, dar apetitul ei părea nemodificat. Liza se simţi 
un pic înspăimîntată... 

— Goot trage tare! spuse pentru a-şi schimba gindurile. 
N-aş fi crezut că va fi în stare să avanseze atît de rapid. 

— Nu-i.. altceva decît unt, mormăi tinăra metisă. 
Problema e că a început să-i lipsească aerul. Ar trebui să 
montăm un ventilator; dar n-avem timp. Dacă dăm găuri 
deasupra capului, la trecerea pe sub zona de absorbţie, 
ne vom trezi cu infiltratii de suc digestiv... Situaţia e 
fără ieşire. Spune-i totuşi lui Mikofsky, poate găseşte el 
vreo soluţie. 

Liza o înlocui pe Saba, care se cuibări într-un colţ al 
cortului pentru a dormi cîteva ore. Coborirea în tunel 
avu asupra ei efectul unui coşmar de claustrofob. Pereţii 
galbeni, umezi, zguduiti din cînd în cînd de vibrații 
surde, îi readuseră în memorie visele devoratoare din 
copilărie. Se înfrînă cu greu să nu facă stînga-mprejur. 
Culoarul, foarte strimt, nu permitea decît o tirire dificilă, 
o alunecare viscerală în miezul unei văgăuni elastice în 
care aerul se rarefia pe măsură ce te depărtai de 
intrare. Liza trebui să se oprească de două ori, cu 
plămînii în flăcări şi pete luminoase sub pleoape. Goot 
era prăvălit la capătul tunelului. O clipă, crezu că 
sucombase din lipsă de oxigen, dar, de fapt, pur şi 
simplu dormea, doborit de oboseală. Atentă să nu-l 
trezească, Liza îi luă din mînă cazmaua şi atacă zidul. 
Lanterna, furată din dormitor, afişa pe cadran cifra 
doisprezece. Încă douăsprezece ore de lumină, după 
care întunericul, noaptea... 

Infipse cazmaua în mijlocul peretelui, observînd uluită 
că pătrundea pînă la jumătatea cozii, apoi începu să 
lucreze, fără ca vreo manevră greşită să-i întrerupă 
ritmul. La început, se arătă încîntată de uşurinţa cu care 


înainta, apoi, treptat cazmaua deveni din ce în ce mai 
grea; antebratele şi umerii fură cuprinşi de crampe 
sfişietoare. Sîngele - prost oxigenat - încetase să 
elimine deşeurile oboselii musculare. Se văzu nevoită să 
se oprească şi să se culce între fragmentele desprinse, 
cu inima bătînd nebuneşte şi ochii plini de lacrimi. 

Intre timp, Goot se trezise. Fără un cuvînt, cu privirea 
goală, începu să adune bucăţile de grăsime şi să le 
împingă spre intrare. Işi continuară astfel munca, 
odihnindu-se din oră în oră si impärtindu-si sarcinile. 
Liza şi-ar fi dat trei degete pentru o aspirină. O migrenă 
insuportabilă îi tortura jumătate din craniu, timplele îi 
zvicneau şi înghiţea mereu în sec pentru a-şi destupa 
timpanele. Limba şi buzele lui Goot erau violete; vene 
dilatate îi şerpuiau pe frunte trasind o reţea cu 
ramificații noduroase. 

Făcură o nouă pauză, umăr lîngă umăr, ca două 
cadavre uitate în cavoul galben al unui mormînt de 
untură. Din cînd în cînd, aliniamentul tunelului era 
deformat de zguduiri spasmodice. Sipcile de lemn 
trosneau ameninţător, pereţii fremătau... apoi totul 
revenea la normal şi nu le mai rămînea decît să-şi reia 
lucrul. 

Cînd tînărul era gata să leşine, Liza se hotărî să 
meargă s-o trezească pe metisă, pentru a veni să-l 
înlocuiască. Saba era deja în picioare. Scoţind nasul 
printre două falduri ale cortului, privea, îngrijorată spre 
cîmpie. 

— Zona roşie se apropie foarte repede, şopti, prinzînd- 
o de mîna tumefiată pe Liza. Priveşte! 

Era adevărat. Inelul umed al mucoasei digestive 
ajunsese la jumătatea pantei. Marginea roşie a benzii de 
papile dilatate înflorea la mai puţin de zece metri de 
cort. Suprafaţa liberă din faţa oraşului se micşora văzînd 
cu ochii. 

— Să-l chemăm pe Mikofsky, spuse Liza, simtindu-si 
gura uscată. Pînă diseară bariera va ajunge la primele 


corturi. Atunci va trebui să fim cu toţii în tunel! Mă duc 
să-l caut. Goot e terminat, lasă-l să se odihnească... 

leşi din adăpost, se asigură că n-o vede nimeni, apoi 
tisni spre cea mai apropiată străduţă. Dinspre centrul 
oraşului se auzea un vacarm de injurii amestecate cu 
scandări urlate cu furie. O pală de vînt aduse miros de 
fum şi gust de cenuşă, sugerînd că unul sau mai multe 
corturi fuseseră probabil incendiate. Din toate direcţiile 
îşi făceau apariţia fugarii răniţi, cu pielea roasă de 
atingerea flamurilor carnivore sau de încleştările avute 
cu legionarii purpurii. În sfîrşit, îl găsi pe Mikofsky. Era 
înconjurat de vreo zece bărbaţi şi femei, albi de frică. 

— Am reuşit s-adun cîţiva candidaţi, şopti în clipa cînd 
o văzu pe Liza. Vor putea să ne dea o mînă de ajutor... 
Cred că sinteti epuizați... 

— Ce se-ntimplä? 

— Ceea ce ati prevăzut: populaţia a observat 
dezvoltarea anormală a inelului, iar acum i se cere lui 
Berthalem să întrerupă procesul, dar cred că amăritul 
ăla este complet depăşit. În clipa asta se dau lupte 
pentru cucerirea cortului-laborator. Gărzile nu par 
dispuse să cedeze... 

— N-aţi putut aduna decît zece oameni? 

— Chiar şi asta este o adevărată performanţă. Ideea de 
a se strecura pe sub mucoasă n-a prea stirnit entuziasm! 
În plus, unii cred că pot stopa înaintarea barierei 
folosind tunurile pneumatice. Ar fi posibil, dar nu într-un 
timp atît de scurt! 

— Haideţi, ordonă fata, trebui să plecăm! Mucoasa 
aproape că a ajuns la cortul de unde pleacă tunelul. Vă 
avertizez: se respiră greu în doi, iar în zece va fi şi mai 
dificil. Ca să dăm o gaură pentru a scoate o ţeavă de 
aerisire înseamnă să riscăm o infiltratie de suc digestiv, 
deci lucrul ăsta nu-l vom încerca decît ca ultimă soluţie. 
Va fi greu, foarte greu. Stăpîniţi-vă, nu vă lăsaţi furati de 
panică. Dacă vă zbateţi sau gesticulaţi, riscati să 


distrugeti tunelul. Veţi merge printr-un intestin, nu 
printr-o galerie de mină. Încercaţi să nu uitaţi asta... 

La auzul recomandărilor, patru candidaţi la evadare se 
albiră şi mai rău şi, dîndu-se de-a-ndărătelea, o rupseră 
la fugă. Liza nu încercă să-i oprească. 

În centrul oraşului, confuzia atinsese paroxismul. O 
coloană de fum se ridica lent în atmosfera groasă, 
extremitatea sa marcînd locul înfruntării. Ränitii, din ce 
în ce mai numeroşi, se îndreptau spre marginea 
oraşului. 

— Berthalem este pe cale să preia iniţiativa, constată 
Mikofsky. Ar fi bine s-o luăm din loc. 

Coboriră panta şi pătrunseră în adăpostul de pînză, 
unde îi aştepta Goot. Tînărul le repetă avertismentele 
enunțate anterior de Liza, apoi se strecură în rana 
tunelului, făcîndu-le semn să-l urmeze. 

— Vă veţi culca pe spate, adăugă înainte de a dispărea 
complet şi veţi împinge resturile în spate, agitindu-và cît 
mai puţin posibil. Pe măsură ce vom înainta vom umple 
tunelul în urma noastră, dar este singura soluţie 
valabilă. Şi nu uitaţi: la doi metri deasupra noastră este 
zona roşie! Aşadar, fără imprudente, întrebări? Atunci s- 
o luăm din loc! 

Imediat, Liza şi Mikofsky îşi dădură drumul în urma sa. 
La capătul galeriei, Saba se chinuia, gifiind si 
manipulind cazmaua cu o furie devenită patetică 
datorită epuizării. Profesorul o înlocui. 

— Singura consolare e că nimeni nu va îndrăzni să ne 
urmărească aici, observă metisa, răsucindu-se pe o 
latură. Cîţi metri au mai rămas pînă la cîmpie? 

— Vreo douăzeci, şopti Goot, dar trebuie să adăugăm şi 
o marjă de siguranţă. Nici nu se pune problema să ieşim 
mai repede. Am adunat şipci şi ţevi de aerisire... ar 
trebui să meargă. Trebuie să etalonăm cu atenţie 
tunelul, să-i ştim în orice moment lungimea exactă. La 
fiecare metru săpat, scrijeliti o cifră în perete. Există 
riscul ca lumina să nu ajungă, iar dacă rămînem în 


întuneric, cu atît mai rău. Ar fi bine să păstrăm o medie 
de doi metri cubi la fiecare şaizeci de minute. Pare uşor, 
dar oboseala ne va strivi pur şi simplu în clipa cînd 
oxigenul se va împuţina, iar viteza de înaintare se va 
micşora, proporţional... Începînd din acest moment, vom 
lucra în tăcere. Fără conversații, fără bancuri, să ne 
economisim forţele, OK? 

Mormăiră o vagă aprobare, avind mintea plină de 
imaginea mucoasei pornite la asaltul oraşului. Nu mai 
puteau da înapoi. 

Liza îşi dădu seama cu oarecare uşurare că monotonia 
sarcinii contribuia binişor la anestezia fricii. In acelaşi 
timp, repetarea gesturilor, renuntind la orice reper, 
transforma timpul într-un fel de prezent etern, de 
proximitate vătuită... 

Mikofsky însemna grijuliu parcursul cu ajutorul unui 
bisturiu, säpind cifrele în peretele de ţesut adipos 
asemeni unui îndrăgostit ce zgîrie într-o seară de 
noiembrie, pe coaja unui mesteacăn, o inimă flancată de 
iniţiale... 

Goot, Saba şi zoologul trebuiau să se înlocuiască 
reciproc, din ce în ce mai des. Aerul viciat satura 
galeria, provocînd o iritare dureroasă în adîncul 
pläminilor. Giîfiiturile deveniseră hiîriituri, horcäituri. 
Dintr-o dată, traseul de evacuare a resturilor se blocă. 
Liza închise ochii şi se forţă să rămînă calmă. Evadatii 
aduşi în ultimul moment de Mikofsky îi provocau teamă. 
Avea certitudinea că, prea puţin obişnuiţi cu atmosfera 
sufocantă din tunel, vor fi cuprinşi mai devreme sau mai 
tirziu de panică. Cel mai mult se temea de inevitabila 
criză de claustrofobie ce se va declanşa cînd, datorită 
epuizării bateriilor, lumina liniştitoare a lanternei se va 
stinge definitiv. Care dintre ei va sări în picioare ca un 
diavol, gesticulînd violent şi necontrolat, sfişiind pereţii 
matului şi provocînd astfel năvala sucului digestiv? 

Îşi dădu brusc seama că începuse să pîndească atentă 
fiecare respiraţie, fiecare tic, fiecare rictus de epuizare. 


„Ala va ceda primul”, îşi zise crispată, „sau poate 
ăsta?...” 

Cazmaua părea de plumb, iar zidul din beton. Probabil 
că, chiar în acel moment, bariera „de protecţie” rodea 
deja periferiile, provocînd fuga locuitorilor spre piaţa 
Celui-Care-Visează. Se mai duceau oare lupte?... 
Berthalem - prizonier al propriei nebunii - privea urcînd 
mareea purpurie ca o bucurie surdă, nihilistă? 

— Cît? icni Goot. 

— Încă doisprezece metri, şuieră Mikofsky, ne-am 
pierdut ritmul! 

Saba înjură înfundat. 


x K K 


Oxidul de carbon îi otrăvea sîngele, făcînd-o pe Liza să 
cadă într-o dulce stare de somnolentä. Un fel de atipire, 
populată de imagini incoerente, dar plăcute, care i se 
răspîndea în trup ca o binefacere. 

— Adormim! scuipă Mikofsky. Nu se mai poate! 
Trebuie să încercăm o ventilare, altfel dăm cu toţii în 
primire! Goot, încearcă să scoţi un tub... 

— Şi dacă ne trezim cu infiltratii? 

— Trebuie riscat! 

Tînărul mormăi ceva, dar apucă o bucată de tub 
metalic al cărui capăt superior era tăiat oblic. Ridicîndu- 
l deasupra capului îl înfundă în tavan, sub un unghi de 
patruzeci si cinci de grade şi împinse pînă cînd 
rezistenţa la înaintare încetă. La început nu se întîmplă 
nimic, apoi, treptat, în intestinul supraîncălzit deveni 
perceptibilă o vagă senzaţie de prospeţime. Nimeni nu 
scotea un cuvînt; fixau tubul lucitor cu ochii dilatati, 
aşteptînd cu groază clipa cînd picături mari de suc 
digestiv vor apărea la capătul acesteia. Nu se întîmplă 
nimic. 


Mikofsky bătu din palme pentru a curma starea de 
hipnoză generală. Liza îşi relaxă abdomenul. Saba îi 
întinse cazmaua... 


x K x 


Şocul se produse chiar în clipa cînd lampa se stinse. 
Matul fu străbătut de un geamăt de teroare ce însoţi 
vibrația surdă a impactului. Liza rămase nemişcată, cu 
cazmaua ridicată. În întunericul căzut brusc, oxigenul îi 
păru şi mai rarefiat, dar se forță să alunge ridicola 
impresie. O nouă zgilţiitură zgudui tavanul, provocînd 
scirtitul şipcilor de susţinere. In mintea fetei îşi făcu loc 
o imagine: cea a unui submarin atacat cu grenade de 
adîncime. Simţi mîna Sabei încleştată violent pe coapsă, 
strivindu-i pielea. 

— E Berthalem, bilbii metisa, a reperat intrarea în 
tunel. Dacă nu cumva ne-a trădat careva... Nu poate 
accepta ideea că cineva ar putea scăpa masacrului. 
Şocurile astea sînt obuzele-seringă trase de tunurile 
pneumatice! Ne bombardează cu serul lui de creştere 
accelerată! 

— Ca să obţină ce? Întrebă Goot. Proiectilele se dizolvă 
aproape imediat. Iar în privinţa schijelor nu există nici 
un risc să fim atinşi de ele, din moment ce nu sînt obuze 
adevărate! 

— Dumnezeule mare, rigii Mikofsky, gîndiţi-vă niţel! 
Dacă foloseşte o soluţie concentrată de produs stimulant 
va provoca cicatrizarea imediată a epidermei! Acolo 
unde a fost tăiată, carnea se va reface rapid, iar tunelul 
se va închide singur. Vom fi prinşi în grăsime precum 
nişte fosile într-o banchiză! 

Ultimele cuvinte le rosti urlînd, fără să-şi dea seama. 
Din întuneric se ridică un cor de glasuri îngrozite. O 
femeie scoase un țipăt isteric. Cineva începu să se 
zbată, lovind pereţii cu picioarele şi pumnii. Galeria era 


zguduită în toate direcţiile de mişcări nevăzute şi 
dezordonate. 

— Stăpiniţi-vă! tună Mikofsky. Risipiţi inutil oxigenul! 
Nu-i momentul să batem cîmpii, fiecare minut pierdut 
face jocul lui Berthalem. Fiecare să-şi reia locul. Cu 
niţică perseverenţă vom răzbi afară în mai putin de o 
oră! 

Evaluarea era optimistă, dar Liza se forţa din toate 
puterile să creadă în ea. Cu braţele vibrind de o furie 
disperată, ridică orizontal cazmaua - ca pe-o baionetă - 
şi o înfipse în perete pînă la jumătatea cozii. Acest 
simulacru ucigător o umplu de o bucurie distrugătoare. 
Porni să lovească într-un ritm infernal, tăind derma de 
parcă ar fi despicat pieptul unui duşman de moarte. Nu 
mai simţea nici o urmă de oboseală, era doar o 
maşinărie a urii, un excavator nebun pe care nimic nu-l 
mai putea opri... 

Săpă fără oprire timp de o oră, cu spume la gură, apoi 
se prăbuşi în mijlocul resturilor. 

Simţi că era rostogolită într-o parte, că îi fusese luată 
din mînă cazmaua. Cineva se instalase în locul ei. Goot? 
Saba? Nu reuşi să-şi dea seama. Intui că era pe punctul 
de a leşina. Dar şocurile repetate provocate de săpător 
reuşiră s-o menţină în stare de constientä. 
Bombardamentul continua, golind metodic arsenalul lui 
Berthalem. I se păru că grăsimea de care se sprijinea cu 
spatele devenise mai rigidă, mai tare. Injectiile de 
refacere îşi făceau oare deja efectul? Avea să devină 
oare epiderma un material capabil să tocească, peste 
puţin timp, tăişul cazmalelor? 

— E din ce în ce mai tare! gifii Goot în imediata ei 
apropiere. Parc-ar fi pămînt îngheţat. În scurt timp va fi 
imposibil să mai săpăm... Tunelul se va cicatriza cu noi 
înăuntru! 

Panica punea încet stäpinire pe el, făcînd să-i tremure 
ciudat vocea. Liza încercă să se ridice într-un cot. Brusc 
îşi dădu seama că mîna dreaptă îi era prinsă în grăsime 


ea în apa îngheţată a unui heleşteu! Țesutul adipos 
profitase de imobilitatea pe care o avusese cîtva timp, 
pentru a se dezvolta în jurul degetelor, capturîndu-le 
într-o masă gelatinoasă gretos de lipicioasă. O cuprinse 
spaima: trebui să scuture braţul cu toată energia de 
care mai era capabilă pentru a reuşi să şi-l elibereze. În 
urma ei, cineva scoase un țipăt: 

— Picioarele! Îmi sînt prinse picioarele! Ajutaţi-mă, 
faceţi ceva! Nu le mai pot mişca! 

— Şi eu! interveni un alt fugar. E ca un soclu de 
statuie, sînt sudat de zid! Repede, o cazma... 

Ultima afirmație dezläntui panica. Imbrincindu-se 
innebuniti, evadatii se aruncară asupra pereţilor, făcînd 
să cedeze întăriturile una după alta. 

— Nu mai putem aştepta! strigă Liza. Trebuie să ieşim 
imediat! Găureşte tavanul! 

— Marja de siguranţă e prea mică! protestă Goot. 
Riscăm să ieşim în mijlocul zonei roşii! Trebuie să mai 
săpăm cel puţin o oră! 

— Într-o oră vom fi cu toţii înglobaţi ca nişte fosile! urlă 
metisa. Nu înţelegi? Trebuie, acum sau niciodată! 

Urmă o luptă confuză punctată de lovituri şi înjurături. 
Liza îşi dădu seama că Saba încerca să „perforeze” 
tavanul cu lovituri de cazma. Derma se deşira scotind un 
şuierat umed, gretos. 

— Urcă! Urcă! urlă cineva în întuneric. Sînt prins pînă 
la genunchi! Ajutor! 

Panica atinse paroxismul. Incapabilă să se mişte, Liza 
constată totuşi că matul era invadat de o lumină 
roşiatică, un fel de halou sîngeriu ce provenea din 
exterior. Se încordă, iar un gînd crispat îi cuprinse 
mintea: „Sucurile digestive!” Apoi, pe măsură ce Saba 
se apropia de suprafaţă, lumina deveni treptat rozalie... 

O ultimă lovitură de cazma perfora cîmpia, iar tunelul 
fu inundat de lumina crudă a proiectoarelor. 

Metisa scoase un țipăt de victorie: 

— Am trecut! Repede! Iesiti, rana se şi închide! 


Cu două icnituri se extrase din gaură, se aplecă pe 
marginea ei, întinse mîna pentru a-l ajuta pe Goot. Liza 
îşi regăsi întreaga energie. Zgîriind şi muşcînd cu furie 
tesutul spongios al peretelui, începu să se ridice spre 
lumină. Simti mai multe degete apucîndu-i gambele, 
gata s-o facă să scape priza. Se zbătu, se rostogoli la 
întîmplare, atinse o faţă, o ţeastă... Saba o prinse de 
subtiori, o trase din spărtura cu margini zdrentuite şi o 
întinse pe sol. Lumina era atît de puternică încît tînără 
începu să plîngă. Îl auzi pe Mikofsky care urla: „Repede! 
Tunelul se închide! Repede!” Îşi şterse faţa şi se tîri spre 
gaură, unde apucă o mînă. Se încordă strîngind din 
dinţi, dar ultimele rezerve de energie le consumase în 
galerie: nu reuşi să-l scoată pe necunoscut, care dispăru 
în întuneric cu un țipăt sfişietor. 

— Depărtaţi-vă! Depărtaţi-vă! ordonă Mikofsky. Vă 
prinde plaga! 

Dar era incapabilă să se mişte. Se rostogoli pe burtă, 
simțind cum mini o prind de gambe, trăgînd-o înapoi. 
Luptă să nu-şi piardă cunoştinţa. 

Decorul se rotea în jurul ei ca un caleidoscop. La mai 
puţin de zece metri de rană observă centura de mucoasă 
roşie. Goot, Saba şi Mikofsky se tîrau în patru labe, 
urmaţi de trei necunoscuţi, probabil fugari, pe care 
tunelul nu-i capturase... În depărtare se mai ghicea încă 
forma rotunjită a colinei... acum în întregime roşie. 

Deschise gura, bîlbîi ceva ininteligibil. 

— S-a terminat! îi şopti Saba, susţinîndu-i capul. Nu 
mai e nici un risc. Tunelul s-a închis... În cîteva ore va 
dispare chiar şi orice urmă de cicatrice. Berthalem era 
cît pe ce să cîştige. 

— Oraşul... gîfii cu greutate Liza. Oraşul...? 


Capitolul 9 


Aeroglisorul fusese sabotat cu atîta grijă încît nu mai 
exista nici o rază de speranţă privind o eventuală 
reparaţie. În schimb, rezervele de carne erau intacte, 
fiind suficiente celor şapte evadați. Situaţia era însă 
gravă în privinţa apei. Provizia era complet epuizată. 
Mikofsky  sugerä posibilitatea  distilării sudorii 
animalului, dar Saba se strimbă îngreţoşată. 

— Nu vă mai amägiti, mormăi, hormonii rezistă la 
fierbere. Condensarea nu-i curăţă deloc de capacitatea 
mutagenă. Nu veţi distila nimic altceva decît otravă, 
Mikofsky, otravă şi nimic altceva! 

Cei trei supraviețuitori din grupul lui Berthalem păreau 
ciudat de indiferenți la discuţie. De fiecare dată cînd 
Liza încerca să le afle intenţiile, se închideau într-o 
tăcere încăpăţinată, plină de ostilitate, nu lipsită de un 
anume dezgust. 

— S-ar zice că ne poartă pică pentru că i-am scos din 
labele legionarilor canibali! constată Goot, stäpinindu-si 
cu greu iritarea. 

— Probabil că aşa şi este, răspunse Liza. Pentru ei, 
lumea a început şi s-a sfîrşit cu colina. Se simt vinovaţi 
că au abandonat-o... 

— Nu prea strigau asta în tunel! rînji tînărul. Şi, în 
definitiv, dacă tînjesc atît după Berthalem, n-au decît să 
se arunce în zona de absorbţie! 


A doua zi, macabra butadă căpătă un aer de 
îngrozitoare profeție. Saba, care se trezise prima, 
începu s-o zgilţiie pe Liza eu brutalitate: 

— Cei trei tipi de pe colină! strigă. Au dispărut. Au 
şters-o fără ca măcar să-şi ia ratia de carne uscată... 
Priveşte! 

Liza se sculă, constată adevărul celor spuse şi îl 
preveni pe Mikofsky. 

— Toată carnea, cu excepţia celei de pe colină, o 
considerau probabil impură, se hazardă savantul, 
trăgindu-se de virfurile mustätii hipertrofiate. Rezervele 
noastre îi îngreţoşau, aşa cum îi îngreţoşam şi noi, 
„străinii”... 

În acel moment, Goot îi strigă din cabina 
aeroglisorului. 

— A fost spartă trusa farmaceutică! îi anunţă. Au 
dispărut trei doze maxime de morfină şi o seringă... 

Liza se încruntă. 

— Ciudat, murmură nedumerită, nici unul nu era rănit 
şi nici suferind... De ce să fure calmante? Doar dacă... 

Brusc, fu cuprinsă de o îngrozitoare certitudine. Se 
răsuci spre Mikofsky şi-şi înfipse unghiile în umerii 
acestuia, fără ca măcar să-şi dea seama. 

— Dumnezeule! gemu fata. Intelegi, Mathias? 

Cum profesorul continua să rămînă imobil, Liza porni 
în fugă spre marginea purpurie a mucoasei nutritive; 
Goot urlă ceva, Saba îi porni pe urme. În clipa cînd mîna 
metisei o apucă de ceafă, Liza se opri, cu degetele 
arătînd spre un pumn de cioburi de sticlă ce străluceau 
lîngă buza temutelor papile. 

— Priveşte! bilbiîi. Acolo! Bucätile alea... Trei fiole şi o 
seringă, îmi pun capul! Îţi dai seama? S-au 
insensibilizat, apoi au sărit în mijlocul zonei de 
absorbţie! Au plecat să-i întilnească pe Berthalem şi pe 
ceilalţi, aruncîndu-se în lacul ăsta de sucuri digestive! 

Saba deveni cenuşie la faţă şi o prinse de umeri. 


— Nu mai poţi face nimic, îi şopti în dreptul tîmplei, nu 
mai gindeau normal. Mai devreme sau mai tîrziu, ne va 
veni şi nouă rîndul... 

Sinistrul episod îi determină să-şi reia drumul. Adunară 
din carcasa aeroglisorului tot ceea ce puteau căra şi 
pătrunseră fără ezitare în jungla părului din regiunea 
pectorală. Intenţia declarată a lui Mikofsky era de a lua 
contact cu Isi Jasmin, cu care să înceapă discuţii vizind 
refacerea integrităţii fizice a animalului şi combaterea 
prin toate mijloacele a aberatiilor ce înfloreau acum, 
pretutindeni pe carnea acestuia. La auzul unui astfel de 
program, Saba îi rînji în faţă, spunîndu-i că se hrăneşte 
cu himere. 

— Chiar nu-ntelegeti că-i prea tirziu, îl admonestă ea, 
iremediabil şi definitiv, prea tîrziu! Sînteti un visător 
rupt de realitate, dar am să vă conduc totuşi pînă la Isi 
Jasmin, chiar şi numai pentru a-i oferi ocazia să vă vire 
cu nasul în propria dumneavoastră incompetenţă! Da, vă 
voi duce acolo pentru că-i singura dumneavoastră şansă 
să nu muriti idiot! 

Mikofsky încasă afrontul cu mare calm, dar aparenta sa 
siguranţă nu avu nici pe departe darul să izgonească 
groaza ce o cuprindea încet pe Liza. 

Incă de la începutul lungii călătorii, ieşi în evidenţă un 
adevăr de netăgăduit: animalul slăbise extraordinar de 
mult... Cîmpiile moi, elastice se scufundaseră, se 
lăsaseră ca nişte văi mărginite de coamele arcuite ale 
coastelor. Erau mereu obligaţi să escaladeze crestele 
osoase, apoi să coboare în inima unui defileu arid, 
pentru a reîncepe o nouă căţărare, o nouă coborire... La 
a cincea coastă, cu toţii dădeau semne de evidentă 
epuizare. Se văzură nevoiţi să se oprească pentru a se 
odihni douăzeci şi patru de ore... 

Abia instalaţi, se treziră asaltati de un insuportabil 
miros de putrefacție ce venea dintr-o zonă vecină. 
Rezistară cîtva timp legîndu-si la nas cîte o cîrpă 
îmbibată în esențe aromatice, dar, nemaiputînd suporta, 


se urcară pe cea mai apropiată creastă şi începură să 
cerceteze depărtările cu binoclul. De partea cealaltă se 
întindea o uriaşă zonă necrozată. Un teritoriu 
gangrenat, în plin proces de putrefacție, învăluit de 
haloul de căldură specific descompunerii organice. 
Mirosul era atît de puternic că Goot începu să vomite, 
adăugind şi el o contribuţie la oroarea olfactivă. În 
schimb, Mikofsky rotea nervos inelul de reglaj al 
binoclului. 

— Văd pe cineva! sopti, virindu-si capul între umeri. 
Mutanţi... Of! Doamne! Liza, ia priveşte şi tu! 

Tînăra luă binoclul şi-l duse la ochi. Pe fundul văii 
fusese deschisă o rană uriaşă. Un sînge negru şi gros se 
vălurea, agitat de brasul greoi executat de vreo zece 
înotători, de ambele sexe. În pofida cetii, putea fi 
distinsă cu claritate scînteierea pieilor acoperite cu 
solzi, influorescenta roşiatică a branhiilor situate de o 
parte şi de alta a gitului, membranele fibroase ce uneau 
degetele... Amfibii! 

— Dar cum e posibil? bîigui Liza. 

—  Regresie datorată hormonilor, gifii profesorul, 
reaparitia unor caractere ancestrale. Ştiţi foarte bine că 
pe parcursul formării sale, foetusul uman trece prin 
toate etapele evoluţiei: peşte, reptilă şi aşa mai departe. 
Aici s-a făcut calea inversă: plecînd de la om, s-a revenit 
treptat la stadiile inferioare de evoluţie... Fantastic! 

— Dar... putreziciunea asta, de unde vine? 

— Amfibii, Liza, amfibii! Au deschis rana asta pentru a 
avea posibilitatea să înoate în lungul venelor si 
arterelor. Singura problemă este că-n timpul 
scufundărilor branhiile prelevă oxigenul din sîngele 
animalului pentru a le permite să respire... 

— Iar globulele roşii, mult sărăcite, nu mai reuşesc să 
efectueze sarcina de regenerare a organismului, 
continuă fata, motiv pentru care zona asta este pe cale 
de a muri... 

Saba scuipă cu scîrbă... 


Puțin mai tîrziu se intersectară cu un trib, aparent 
sănătos, care fugea de o zonă cuprinsă de o febră 
intensă. Mikofsky, care îi recunoscuse fără prea mare 
greutate pe majoritatea cercetătorilor, nu reuşi să facă 
totuşi nimic pentru a-i reţine. 

— E sfîrşitul! îi urlă în faţă o femeie masivă cu sîni 
uriaşi. Puseul febril a cuprins cimitirele: firele de sutură 
pleznesc, plăgile mormintelor se deschid una după alta! 
Morţii ies regenerati, umflati de sîngele animalului! Sînt 
soldaţii creaturii, armata căreia i-a dat naştere din 
măruntaiele sale pentru a ne extermina! Fugiţi cu noi, ei 
ne urmăresc... l-am văzut! Morti regenerati, plini de 
forţă, ei... sosesc! 

Şi o rupse la fugă, cu braţele ridicate spre cer, scotind 
urlete îngrozitoare. Liza simţi pielea zburlindu-i-se de 
frică. Goot se dădu şi el un pas înapoi, holbîndu-se la 
pădurea de peri care începea în faţa lor. Chiar şi Saba 
se albi la faţă. Mikofsky se văzu, deci, obligat să-i zgilţiie 
pe fiecare pentru a-i smulge din ciudata stare hipnotică 
care-i cuprinsese pe toţi. 

— Reveniţi-vă! vociferă acesta. Sînteţi doar obosiţi, nu 
vă lăsaţi impresionați de halucinatiile unei femei pe 
jumătate nebună! Haideţi, la drum! 

Se conformară, dar cu o anume reţinere, în timp ce 
prin minte le răsunau încă ultimele tipete ale 
necunoscutei: sosesc! Liza trebui să lupte mai bine de 
un sfert de oră împotriva dorinţei de a fugi, care-i bloca 
abdomenul, în timp ce Goot se tîra cu încăpăţinare mult 
în urma coloanei. Dar profesorul avusese dreptate: nu 
întilniră nici un mort viu, nici un „soldat născut din 
măruntaiele creaturii”. Nu văzură nimic, nimic altceva 
decît cimitire supurind, deformate de febră. 

După trei zile de mers perseverent şi ezitant, ajunseră 
în zona unde se simțeau bătăile inimii. Se dovedi o 
experienţă cît se poate de neplăcută. Un bombardament 
surd şi invizibil zguduia solul asemeni unui berbece 
gigantic ce loveşte poarta unui oraş fortificat. Era ca o 


formidabilă bătălie ce se desfăşura în adîncurile 
animalului, ciocnirea disperată dintre două armate ce-şi 
consumau ultimele forţe. Liza nu mai era în stare să-şi 
stäpineascä fălcile ce cläntäneau cu violenţă. Fiecare 
lovitură de berbece o simţea direct în viscere, aducîndu- 
i parcă stomacul la gură. 

Le fusese imposibil să doarmă, fiecare perioadă de 
odihnă  scurgindu-se într-o atmosferă de letargie 
comatoasă populată de fantasme şi scurte halucinaţii. 

Cînd ajunseră în epicentrul fenomenului, avură 
senzaţia că nu mai era nici un oscior la locul său şi se 
mirau cum de reuşeau să se mai ţină pe picioare. 

Orice conversaţie încetase aproape cu desăvirşire şi 
tuspatru înaintau cu privirile înşurubate în pămînt, 
rumegîndu-şi fiecare groaza. Cu toţii ştiau că sfîrşitul 
era aproape. Încercarea de a o contacta pe Isi Jasmin nu 
reprezenta decît o stupidă lovitură de poker, o ultimă 
tentativă din care era greu de crezut că va rezulta ceva 
pozitiv. Ştiind teoriile extremiste ale biologului, şansa 
unei înţelegeri eu Mikofsky era aproape nulă, iar Liza se 
gindea cu teamă la clipa cînd cele două echipe se vor 
găsi faţă în faţă. Incepu chiar să se gîndească dacă nu 
cumva Saba îi conducea drept în gura lupului şi că nu-i 
ajutase să scape de Berthalem decît pentru a-i permite 
şefei sale să-l umilească pe profesor... Ipoteza nu era 
deloc absurdă, ura ce opunea cercetătorii şi savanții 
căpătînd uneori surprinzătoare accente de infantilism. 

La sfîrşitul săptămînii, pe cînd mergeau cu paşi de 
plumb, Saba se opri brusc pe coama claviculei stingi, 
arătînd cu degetul spre vale. 

— Tabăra Isi Jasmin! strigă triumfătoare. Am ajuns! 


Capitolul 10 


Campamentul, deşi ceva mai restrîns, nu se deosebea 
cu nimic de cel al lui Berthalem. Corturi pătate de 
sudoare se agätau de gîtul animalului, în timp ce deo 
parte şi de alta se căsca vidul. În depărtare se putea 
ghici, prin ceața groasă, virful ascuţit conturat de botul 
giganticei creaturi adormite. Părea un munte cu pante 
abrupte, acoperite de păr castaniu, foarte întunecat. 
Triunghiul isoscel trasat de mandibula inferioară arunca 
un con de umbră peste o parte a taberei. Nimic nu se 
clintea. Liza nu reuşi să localizeze nici pîndari şi nici 
gardieni. Cartierul general al lui Isi Jasmin părea, în 
mod straniu, abandonat. Neliniştea ce putea fi citită pe 
figura Sabei o convinse că nu acesta era aspectul 
normal al locurilor. Probabil că se petrecuse ceva 
neobişnuit, ceva ce transformase bivuacul facțiunii 
integrale într-o cetate-fantomă. La început, Liza avu 
tentatia de a crede că fusese vorba de un atac, dar de 
jur-împrejur nu se observa nici o urmă de luptă. Să fi 
fost o cursă? După un lung moment de ezitare, se 
hotăriră totuşi să coboare. Saba strigă, dar nu primi nici 
un răspuns. Strigă din nou, cu vocea spartă de 
încordarea nervoasă, dar rezultatul se dovedi acelaşi. Ici 
şi colo se vedeau părăsite cîteva maşini de ridicat, un 
aeroglisor şi o mini-macara. Toate fuseseră sabotate cu 
minutiozitate, capotele ridicate lăsînd vederii un 
adevărat ghiveci de angrenaje şi sîrme sfirtecate. 


Intrară în primele corturi. Erau goale. Liza observă, 
totuşi, că incineratoarele de documente debordau de 
cenuşă şi resturi carbonizate. Se părea că cineva se 
străduise să facă dispărute toate arhivele staţiunii. In 
mijlocul sătucului, cupola comandamentului oferea însă 
un spectacol diferit. Interiorul era umplut de 
aproximativ cincizeci de cadavre. Majoritatea erau 
dezbrăcate. Cîteva purtau bluze albe de laboranti, 
minjite de vomă. Fiole sparte erau împrăştiate pe jos, 
amestecate cu pastile de culoare violet şi capsule de 
medicamente. Poziţiile contorsionate ale cadavrelor, 
bălțile de vomă şi fecalele răspîndite peste tot sugerau 
convulsiile înfiorătoare ce precedaseră agonia. 

Totul pleda în favoarea unei otrăviri colective. 

În mijlocul hecatombei, pe un fotoliu metalic, trona o 
negresă masivă. Avea ochii daţi peste cap, iar din gura 
larg deschisă îi cursese pînă între sîni o spumă groasă. 
Saba scoase un geamăt de durere şi se aruncă la 
picioarele matroanei de abanos pe care moartea o 
surprinsese cu şalele cambrate şi coapsele desfăcute, 
într-o postură involuntar obscenă. 

— Isi! Isi! icni Saba, gata să leşine. 

— Ce s-o fi întîmplat? murmură Goot, tinindu-si mîna la 
nas pentru a se proteja de mirosul insuportabil de 
mortăciune. 

— Nu ştiu! gifii Mikofsky. Probabil secta integriştilor a 
preferat să se sinucidă. Totul seamănă teribil cu o 
ceremonie de adio. Nu pare să fi fost vorba de vreun 
atac... 

Erau gata să părăsească locul, cînd Liza observă 
înregistratorul video aşezat pe un trepied auriu, parcă 
pentru a atrage atenţia. Prezenţa sa, inoportună în 
mijlocul cadavrelor înţepenite, evoca pe cea a unei sticle 
abandonate pe o plajă acoperită cu nisip fin... O sticlă 
sigilată, cu un ultim mesaj. Tînăra se răsuci spre ea, dar 
profesorul se repezise deja spre aparat şi apăsă butonul 
de pornire. Ecranul clipi, cîteva zigzaguri colorate îi 


brăzdară suprafaţa, apoi dreptunghiul său se umplu cu 
figura sobră a lui Isi Jasmin. Pe fruntea şi obrajii 
negresei strălucea o peliculă subţire de sudoare, îşi 
umezi de cîteva ori buzele; înghiţi în sec... Apoi, deşi 
modificată de dispozitivul de redare, vocea izvori joasă 
şi vibrantă. 

„... Acesta este ultimul nostru mesaj, spuse femeia pe o 
tonalitate uşor metalică. Îl încredinţez norocului, poate 
va fi găsit de fraţii noştri, aflaţi încă în misiune şi tuturor 
celor care vin pe aici. Datorită situaţiei create, azi am 
luat hotărîrea de a-mi pune capăt zilelor. Nu oblig pe 
nimeni să mă imite, iar cei care o vor face, o vor face 
pentru că ei singuri au decis astfel... 

După cum o ştiu cu toţii, spre deosebire de 
secesionişti, am refuzat de la început mutilarea 
sistematică a animalului. Întotdeauna filozofia mea a 
fost clară, bine conturată: nici un fel de degradare, din 
partea nimănui. 

Astăzi, mai mult ca niciodată, îmi dau seama că, din 
păcate, sîntem cu toţii condamnaţi. Nici o carne nu este 
sănătoasă! Noţiunea de teritoriu nemutagen este o pură 
utopie. Leziunile produse, fie ele psihice sau fizice, sînt 
nu numai inevitabile, dar şi iremediabile. Toţi cei care 
îşi procură ratia de hrană din trupul animalului sînt, fără 
excepţie, condamnaţi. 

M-am hotărît să mă sinucid astăzi deoarece am simţit 
primele simptome ale răului. Creierul se degradează, 
capacităţile intelectuale se subtiazä, mă năpădesc tot 
felul de fobii ciudate, făcîndu-mă să capăt obiceiuri 
dintre cele mai ridicole... 

Nu vreau să mă cufund treptat în mocirla josniciei, nu 
vreau să devin o simplă caricatură umană, asemeni lui 
Harusson sau Berthalem, prefer să mor acum, cît timp 
integritatea mea nu este decît uşor afectată. 

Drept urmare, las mărturie următorul mesaj: nu există 
nici o speranţă. Nici pentru unii, nici pentru alţii. 


Toate cercetările pe care le-am făcut pînă în prezent 
demonstrează un singur lucru: animalul va muri. Fie că-l 
vor ucide secesionistii, fie că el însuşi va alege moartea! 
Este adevărat, totul tinde să dovedească faptul că fiinţa 
asta a sesizat prezenţa oamenilor - prezenţa noastră - 
ca o boală de nesuportat! Se simte infestată, victimă a 
unei invazii, victimă a unor paraziți! E adevărat că 
doarme, dar inconştientul său a detectat, a înregistrat 
toate incursiunile noastre. Cortexul a reacţionat imediat 
printr-o sumedenie de manifestări psihosomatice 
declanşate la scara întregii anatomii. Să mă explic: acolo 
unde omul se mulţumeşte cu un ulcer, o criză de astm, o 
urticarie sau o diaree cronică, creatura a ales o 
manifestare somatică ce sfidează orice imaginație: se 
decalcifică treptat, astfel încît să-şi rupă toate oasele, 
unul după altul! Pur şi simplu se sparge, se desface 
intenționat în bucățele, pentru că nu ne mai suportă! 

La început, a încercat să ne asimileze, folosind procese 
mutagene, dar această strategie dulce s-a dovedit prea 
lentă. In consecință, a preferat să se sabordeze singură, 
alegînd moartea în locul pierderii integrității fizice! Da, 
noi sîntem boala ei, tumoarea ei, esența morții ei şi 
preferă să scape sinucigîndu-se... 

Dată fiind această realitate, se profilează mai multe 
posibilități: anihilarea impulsului autodistrugător prin 
administrarea de antidepresive puternice. Din păcate, 
nu sîntem echipați pentru a sintetiza cantitatea 
necesară de euforizant, iar injectiile pe care totuşi le-am 
făcut au rămas fără rezultat. Cea de-a doua ipoteză 
constă în a împiedica animalul să se sinucidă, 
debarasîndu-l de paraziți. Adică ucigînd toţi oamenii 
care-i mişună acum pe corp. Dar şi asta a eşuat. Eram 
prea puţini pentru a întreprinde o acţiune eficace. 

M-am gîndit atunci la o evacuare masivă, dar ne-a fost 
imposibil să realizăm un emiţător suficient de puternic 
pentru a străpunge centura de bruiaj şi a intra în 
contact cu vreo navă sau sondă spaţială. 


N-a mai rămas decît o soluţie; să redăm animalului 
demnitatea ucigîndu-l, înainte ca indivizi de teapa lui 
Berthalem să-l degradeze pînă în cea mai umilitoare 
stare. Astăzi este prea tirziu. Procesul de distrugere a 
fost declanşat. Nici unul dintre noi nu va muri curat. 
Nici el, nici noi! 

Acestea au fost motivele pentru care m-am hotărit să 
abandonez lupta. Singura mea răzbunare va fi de a 
mărturisi că am reuşit să cunoaştem toate secretele 
animalului! 

Da! Ştiam ce glande produc oxigenul şi care sînt 
mijloacele de sinteză, ce unde cerebrale asigură forţa de 
gravitație care izolează animalul de vidul spatial 
protejindu-l, în acelaşi, timp, funcţiile vitale. Da, ştiam! 
Dar am ars rezultatele cercetărilor şi am distrus probele 
şi eşantioanele adunate. Trebuia să fim siguri că nu vor 
ajunge să fie folosite în scopuri nefaste. Plec. Plec 
înaintea fiinţei care a avut ghinionul să ne suporte, 
căreia i-am tulburat somnul milenar din abjecte 
consideraţii materialiste. Resping degradarea, atît 
pentru ea, cît şi pentru mine. Refuz să asist la 
Apocalipsul care se pregăteşte, refuz să asist la 
spectacolul dezmembrării şi agoniei acestui fantastic 
organism... Cine este cu adevărat înțelept mă va urma. 
Nu oblig pe nimeni să mă imite, dar îi deplîng pe cei 
care au ales aşteptarea. Adio... , 

Un păcănit, apoi caseta începu să se rebobineze 
automat, lăsîndu-i pe cei patru călători fără grai. 

— A reuşit să-i descopere toate secretele, se mulţumi 
să bilbiie Mikofsky cu o expresie rătăcită. Toate 
secretele... 

Liza simţi pornirea să-l pleznească. Cu fiecare secundă, 
panorama catastrofei ce se apropia îi devenea tot mai 
clară. Oasele vor ceda unul după altul. Mai întîi 
membrele, mult mai fragile datorită lungimii, apoi 
coastele. Cuşca toracică se va scofilci, strivind plămînii, 
provocînd asfixia. Odată ce va muri animalul, toate 


funcţiile de protecţie vor înceta imediat: atmosfera 
artificială se va evapora, atracţia gravitaţională care-i 
menținea pe sol va dispărea... Nu va mai exista nimic: 
doar vidul cosmic, frigul. Moartea... 

Rămăşiţele glorioasei echipe ştiinţifice a Universităţii 
din Santa-Catala se vor concretiza în două sute de 
cadavre congelate, la fel de tepene precum stilpii de 
piatră ai unei catedrale... Două sute de statui din carne 
întărită, derivînd veşnic prin spaţiu, tot atitea mărturii 
ale absurditätii umane... lată ceea ce Isi Jasmin refuzase 
să vadă. Şi ce persoană cu bun simţ i-o putea reproşa? 

— E sfîrşitul! sughitä Goot, alb ca varul de frică. Isi 
Jasmin nu s-a înşelat niciodată! Niciodată! 

Era pe punctul de a se lăsa pradă panicii. Liza îl zgîltü 
însă violent şi părăsi cortul. Pentru moment, se stäpînea 
destul de bine, dar nu ştia cît va mai reuşi să-şi 
controleze sistemul nervos. Mikofsky o ajunse din urmă. 

— Liza! rosti acesta, încercînd să aibă un ton ferm. 
Cînd trebuie să revină naveta pentru a te recupera? 

Tinära explodă: 

— Nu mai ştiu! 

Profesorul se holbă incredul la ea. 

— Nu mai ştii? 

— Nu! Din momentul paraşutării avea la dispoziţie 24 
de zile, dar am pierdut noţiunea timpului! Toate 
întîmplările astea! Lipsa nopţilor! Marşurile care nu se 
mai terminau o dată... Cum vreţi să fi ţinut o socoteală 
exactă? Mi-am uitat sacul, cu cronograf cu tot, în tabăra 
lui Berthalem. Am încercat să fac o evaluare subiectivă 
a timpului. De cînd am părăsit însă baza am mărşăluit 
aproape continuu la limita epuizării. În unele zile am 
mers pur şi simplu ca un automat, am fost în pragul 
leşinului, iar acum îmi cereti un calendar exact al 
timpului scurs? Vă arde de glumă, domnule Mikofsky? 
Dumneavoastră ce-ati făcut cu cronograful? 

Savantul înclină spăşit capul. 


— Nu-l mai am, mărturisi, de mai bine de un an. De 
cînd mă aflu aici, am pierdut şi eu noţiunea timpului. 
Mai întîi datorită absenței variaţiei noapte/zi, apoi, 
rămînînd singur, n-a mai avut nici o importanţă. Goot 
era în misiune. Mă orientam la bunul simţ. Dar credeam 
că măcar dumneata... 

— C-o să-mi tin ochii lipiti de ceas?! rînji Liza. Ei bine, 
ati pierdut... Si eu m-am bazat pe ceilalţi... În plus, eram 
mult prea obosită ca să mă gindesc la viitor. Nu ştiu 
cînd va avea loc, cu exactitate, întîlnirea. Am impresia 
că mă aflu aici de un secol. Sînt terminată, domnule 
Mikofsky, înţelegeţi? Terminatä! 

Îşi trecu mîna peste faţă şi făcu cîţiva paşi. 

— Întâlnirea era stabilită în vîrful văii sternale, reluă 
domolită, acolo unde am aterizat. Dacă lipsesc, 
următoarea trecere nu va fi mai devreme de 
treisprezece paisprezece luni, timp necesar ca 
universitatea să adune bani pentru o a treia expediţie... 

— Vom fi de mult morţi! 

— O ştiu la fel ca şi dumneavoastră. Am calculat că ne 
rămîne cu aproximaţie o marjă de opt zile. Ca să 
ajungem la punctul de întîlnire ne trebuie cam o 
săptămînă. 

Mikofsky ridică din umeri exasperat. 

— O săptămînă! Sînteţi nebună! Nu sîntem în excursie! 
Trebuie să ţinem cont de mutanti, de capcanele 
terenului, de ocolişuri... Şi uitaţi ce-i mai important: din 
nefericire, mergem pe jos! 

Cîteva secunde se înfruntară, tepeni, privindu-se în 
ochi, după care îi cuprinse lehamitea. Se aşezară pe jos, 
fixînd indiferenți muntele mandibulei, care se profila 
prin ceața unsuroasă la cîţiva kilometri depărtare. 

— Chiar credeţi că animalul se va dezmembra? 
îndrăzni tinära, cîteva minute mai tîrziu. 

— Categoric! răspunde Mikofsky. Isi Jasmin era un 
cercetător mai bun ca mine, acum pot să recunosc. N-a 
fost numită şefa expediției pentru simplul motiv că era 


negresă... Animalul îşi va fragmenta scheletul, dar 
trebuie ţinut cont şi de grupurile care au declanşat 
războiul de dezmembrare: este suficient ca una singură 
să reuşească să amputeze o labă, de exemplu... şi 
hemoragia îl va ucide în cel mult o oră! Vreti să 
continui? 

— Nu, îl întrerupse Liza. Mă gindesc la colegii 
dumneavoastră. Chiar dacă vom reuşi să plecăm, cea 
mai mare parte a expediției va pieri. Să-i lăsăm aici 
echivalează cu o condamnare la moarte. 

— Îmi pare rău, dar nu văd cum am putea evacua forţat 
mutantii şi nebunii intoxicati de ideile lui Berthalem sau 
Harusson... Nici măcar nu-s sigur că eu voi fi lăsat să 
urc în navetă. În definitiv, pe dumneata vin să te caute. 
Numai pe dumneata! 

Liza fu străbătută de un fior. Intuia deja reacţia 
comandantului de bord cînd va trebui să-i raporteze că 
uriaşa expediţie se terminase printr-un eşec... Ca 
martoră a unui rateu pe cît de grandios, pe atît de 
compromiţător, nu risca oare să se afle, din acea clipă, 
în pericol? 

Datorită mirosului pestilential ce provenea din cortul 
central, hotăriră să doarmă în afara taberei. O 
investigaţie sumară îi lămuri că, în campament, nu mai 
rămăsese nici un obiect întreg. Excepţie făceau 
incineratoarele de documente în care fuseseră arse 
ecuaţiile secrete ce formulau metabolismul animalului. 
Înainte de a adormi, făcură totuşi o ultimă tentativă de a 
stabili un calendar aproximativ al timpului scurs, dar 
deveni destul de repede evident că fiecare evaluase în 
mod diferit durata evenimentelor. In plus, perioadele de 
marş forţat şi săparea tunelului erau percepute prin 
prisma unei oboseli halucinante care bruia total 
socotelile. Adormiră fără să fi reuşit să se pună de 
acord, prăbuşindu-se frîinti de oboseală în mijlocul 
calculelor nesigure. 


Liza se trezi şi observă imediat lipsa Sabei. O cuprinse 
o presimţire neplăcută. Fără să mai stea pe gînduri, 
porni în fugă spre cortul central. De jur-împrejurul 
cupolei mortuare se ridica un zid invizibile de miros 
insuportabil şi, un moment, avu sentimentul stupid că 
aerul era atît de greu încît îi va strivi umerii. N-avea rost 
să mai Întîrzie. Intrînd, o văzu pe Saba la cîţiva metri de 
Isi Jasmin. Atîrna spînzurată de un cîrlig al pilonului 
central, cu limba ieşindu-i printre dinţi vinetie. 

Deodată, de afară, dinspre locul unde-i lăsase pe Goot 
si Mikofsky, izbucniră strigăte şi replici violente. leşi 
grăbită şi era cît pe ce să se ciocnească de Goot, care 
bîntuia printre corturi gesticulînd nervos. 

— Unde-i Saba? zbieră acesta. Unde-i tuciuria aia, să-i 
răsucesc gîtul? 

— De ce? 

— Ne-a aruncat în incinerator toată rezerva de carne 
uscată! bîigui. Nu ne-a mai rămas nimic de mîncat. 

Cînd aflară însă că tinăra integristă se alăturase 
fraţilor ei de luptă, cei doi se mai calmară. Profesorul 
continuă totuşi să mormăie posac. 

— Ca să ajungem la punctul de întîlnire ne-a rămas la 
dispoziţie cel mult o săptămînă, scrişni el, deci nu ne 
putem permite să umblăm haihui. Va trebui să alergăm 
în linie dreaptă spre vîrful sternului, ceea ce presupune 
să traversăm zone extrem de mutagene. Asta înseamnă, 
pentru că nu mai avem rezerve, că nu ne rămîne altceva 
de făcut decît să ne tăiem ratia din terenul străbătut. La 
fel de prost stăm şi cu apa. 

— Dar de ce să nu luăm o provizie chiar din zona asta? 
Întrebă Liza. Doar de aici s-a alimentat şi Isi Jasmin, nu? 

— Da, i-o reteză brutal Goot, dar a înnebunit! Dacă 
teoria ei este corectă, adică nu există teritoriu sănătos, 
bucăţica asta alimentară este, în mod sigur, de o mie de 
ori mai toxică decît cea din terenul bazei! 

— În plus, ca să adunăm o rezervă cere timp, interveni 
Mikofsky. Trebuie să tăiem, să preparăm carnea. Nu 


sîntem echipați. N-avem nici un conservant. Pe căldura 
asta, grătarele noastre vor putrezi în cel mult douăzeci 
şi patru de ore! 

— Să le afumăm! 

— Cu ce, Dumnezeule mare! N-avem lemne. Nu pot 
afuma carne arzînd nailon, plastic sau cauciuc! Vă doriţi 
un cancer sau ce? Am făcut o mică investigaţie prin 
împrejurimi: n-am găsit nici măcar o fărîmă de material 
„nobil”, nimic altceva decît plastic sau metal. În plus, 
integriştii şi-au ars rezervele alimentare, au golit 
rezervoarele de apă potabilă, au spart alambicurile cu 
care se putea distila sudoarea animalului. 

— De ce-a făcut Saba una ca asta? se miră Liza 
descurajată. Ca să se răzbune? Din spirit lichidator? 

— Dumnezeule mare, zbieră Goot, la ce bun 
lamentările astea? Era nebună, ăsta-i răspunsul! 

— Indiferent ce-o fi fost, concluzionă Mikofsky, nu ne 
rămîne decît s-o luăm din loc cu mîinile goale... 

După ce prelevară hrană pentru două zile, pe care 
datorită lipsei de apă renunţară să o mai fiarbă, porniră 
la drum. De data asta, ruta aleasă era simplă: urmau să 
coboare între clavicule spre depresiunea sternală ce 
separa mameloanele. Traseul străbătea o vale nu prea 
abruptă, dar dificil de parcurs datorită tufisurilor 
formate de pilozitatea pectorală. 

Primul „cutremur de pămînt” îi rostogoli claie peste 
grămadă. Trupul animalului fu parcurs de un violent 
frison. Liza se trezi în patru labe, ameţită, în mijlocul 
unui tufiş de peri. 

— Ce-a fost asta? gemu ea. 

— O coastă, şopti sinistru Mikofsky, o coastă 
decalcifiată care s-a rupt, probabil, undeva, pe partea 
dreaptă. Nu-i decît începutul... Isi Jasmin nu s-a înşelat... 

Din acel moment, marşul prin valea sternală se 
transformă într-un adevărat infern. Datorită fracturii se 
declanşă o febră puternică, temperatura crescu la valori 
incredibile, antrenînd o transpiratie abundentă. In scurt 


timp, depresiunea ce separa mamelele animalului se 
umplu cu un veritabil torent de sudoare care-şi 
rostogolea perlele grele, sărate, asemeni unei avalanse. 
Pentru a scăpa de înec, Liza şi tovarăşii ei se agăţară cu 
disperare de firele de păr, căţărindu-se apoi pînă la 
jumătatea pantei mamelonului drept. Tot terenul 
mustea, fiecare metru fiind cucerit cu preţul unui efort 
supraomenesc. Dar, spre dimineaţă, febra scăzu. Sub 
tălpile iritate carnea deveni călduţă, iar torentul de 
sudoare secă, lăsînd în urmă un sol moale şi lipicios din 
care se degaja un puternic miros de acid acetic. 

Următoarele două zile fură liniştite. Pilozitatea, ceva 
mai rară, permise o avansare mai rapidă. Ceva mai 
tirziu reuşiră să pună pe fugă un trib de mutanti cu 
aspect de coşmar. La oprirea de „seară” Liza avu însă 
neplăcuta surpriză să constate că întreaga rezervă de 
hrană putrezise. Fişiile înnegrite de carne emanau un 
miros dulceag revelator. Drept urmare, se văzu nevoită 
să le arunce. 

— E momentul adevărului! rînji prosteşte Goot. Cine 
face safteaua? 

Cum nimeni nu mişcă, reînnoi oferta. 

— Trebuie să mîncăm! Mergem continuu; fără hrană, 
nu vom mai fi în stare nici măcar să punem un picior 
înaintea celuilalt. Gîndiţi-vă că ne-au nai rămas vreo 
patru zile de marş! 

Făcînd pe grozavul, îşi luă bisturiul şi tăie dintr-o 
regiune lipsită de grăsime trei porţii zdravene de carne. 
Liza îngurgită cu mare greutate bucata crudă, elastică şi 
zemoasă, dar se strădui sa nu lase nici o firimitură. 
Simtea cum oboseala îi paraliza gambele. Ştia că dacă 
ar fi refuzat să mănînce, deşeurile oxidate s-ar fi 
acumulat în muşchi, paralizînd-o putin cîte putin. 

Somnul îi fu populat cu abominabile vise de 
metamorfoză, în care se vedea alergînd înnebunită de 
colo-colo, acoperită din cap pinä-n picioare cu solzi şi 
avînd degetele cu labele de broască. Un al doilea 


cutremur îi smulse din somn. Epicentrul părea foarte 
apropiat, zguduitură fiind însoţită de un trosnet surd, 
înfiorător, ce le îngheţă sîngele în vine. O oră mai tîrziu, 
scenariul din zilele precedente se repetă secvenţă cu 
secvenţă: căldură intensă, transpiratie, inundație. De 
astă dată, puseul febril fu atit de puternic încît, pentru a 
nu se trezi cu tălpile arse, se văzură nevoiţi să se catere 
pe cele mai groase fire de păr găsite în zonă. Rămaseră 
astfel agätati un timp nedeterminat, cu mîinile jupuite, 
tăiate de cojile ascuţite ce se exfoliau din teaca firelor. 
La un moment dat, Goot, apucat de un cîrcel, se prăbuşi 
într-o baltă de lichid clocotitor, umplindu-se imediat de 
băşici. 

Ziua se scurse într-o confuzie de apocalips. Spre seară, 
animalul fu zguduit de un alt trosnet, ceva mai depărtat, 
somnul lui transformîndu-se astfel într-o stare de comă 
profundă. Din acea clipă febra deveni uscată, ca şi cum 
giganticul corp pierduse toată umiditatea. Căldura din 
jur părea degajată de un furnal în plină activitate. 
Folosind bisturiul, Liza decupă din teaca unui fir de păr 
mai multe fişii cu care îşi înfăşură picioarele. Ceilalţi o 
imitară. În pofida acestei protectii, reveniti pe sol avură 
senzaţia că păşesc pe capacul unei marmite încălzite la 
roşu. Goot mergea cu mare greutate - pielea pînă la 
jumătatea gambei îi era acoperită de umflături, iar 
băşicile de pe coapse supurau abundent. 

Aerul supraîncălzit le usca gîtul şi plämînii. Supseră 
din bidoane ultimele picături de apă. Apoi, cu fruntile 
plecate, se aşternură la un marş dureros, incäpätinat. 

Spre „seară”, făcură o pauză şi se forţară să înghită 
bucăţi mari de carne crudă, cu speranţa că vor 
îndepărta senzaţia de epuizare ce-i cuprindea treptat. 
Goot suferea cumplit, dar nu se plingea. Căldura intensă 
încărca cel mai mic gest cu greutatea dată de epuizare. 
Trebuiră să facă un efort violent pentru a reuşi să 
pornească din nou la drum. 


Solul mai fu zguduit de alte două trosnituri apropiate, 
urmate de o a treia, foarte depărtată. De astă dată însă, 
nu mai urmă nici o viitură: glandele sudoripare păreau a 
fi secat definitiv. 

Liza mergea cu ochii închişi, ca o somnambulă. Ştia că 
fiecare fractură släbea cutia toracică, micşorind 
sistematic capacitatea de inspiraţie a plămiînilor 
creaturii adormite. Peste puţin timp, aceasta va începe 
să se sufoce, să se asfixieze... Doar dacă între timp 
vreuna din cetăţile ce propovăduiau dezmembrarea nu 
decisese cumva să-şi ia zborul provocînd simultan o 
hemoragie gigantică...? 

Epuizaţi si ametiti, reuşiră totuşi să atingă vîrful 
sternului mai devreme chiar decît se aşteptau. Mîncară 
în tăcere, supraveghind ca nişte animale înfricoşate 
cîimpia goală ce-i înconjura. Liza constată că febra 
scădea, de acum fiind posibil să te culci pe sol fără 
riscul de a te umple de băşici. Pentru moment, 
observaţia îi umplu de bucurie, dar imediat fură obligaţi 
să revină la cruda realitate: da, temperatura scădea, dar 
mult sub valoarea normală. Animalul se răcea, dar nu ca 
un convalescent, ei ca o fiinţă ce urina să moară... 

Liza şi Mikofsky se lipiră de sol. Carnea se întărea, 
cäpätind o neliniştitoare tentă albăstrie. 

— Sîngele nu mai evacuează bioxidul de carbon, 
diagnostică profesorul. Pläminii sînt comprimati, 
metabolismul se încetineşte. 

Tinära ridică fruntea. Pielea „cîmpiei” începea să fie 
străbătută de vinişoare întunecate, cianozate... 

În jumătatea de oră care urmă, temperatura mai scăzu 
cu cîteva grade. Pentru prima oară de cînd pusese 
piciorul pe animal, Liza îşi dădu seama că tremură de 
frig. Destul de repede, suflul ce-i ieşea din gură căpătă 
aspectul unor norisori compacti de ceaţă. Abia atunci îşi 
dădu seama că era complet dezbrăcată. Goală, în 
mijlocul unei cîmpii peste care se lăsa un frig năprasnic. 


Mikofsky, uitind de oboseală, topäia pe loc pentru a se 
încălzi. 

— Stratul de oxigen se subţiază, constată acesta, 
sîntem din ce în ce mai putin feriti de gerul spatial. 
Atmosfera artificială produsă de animal se reduce cu 
fiecare oră. Este... Este ca atunci cînd din cazanul unei 
locomotive ţişneşte un jet de aburi a cărui forţă scade pe 
măsura stingerii focului... 

Liza continua să-şi frictioneze umerii şi coastele. 
Respira greu, iar acul de foc al unei migrene 
îngrozitoare îi sfredelea lobul occipital. Procentul de 
oxigen, destul de redus în mod normal, atinsese acum 
limita sufocării. Întorcînd capul, constată că Goot îşi 
pierduse cunoştinţa. Dorinţa de a se tîri spre el pentru 
a-i face cîteva mişcări de respiraţie artificială îi fu brusc 
retezată: un voal negru, ce anunţa leşinul, îi întunecă 
privirea. 

Mikofsky constatînd că tălpile nu mai atingeau solul, 
încetase să se mai agite; Liza, la rîndul ei, deşi aşezată, 
îşi dădu seama că plutea acum la cîţiva centimetri de 
suprafaţa „cîmpiei”! Mikofsky se holbă spre ea. 

— Forţa de atracţie slăbeşte! horcăi. Animalul trage să 
moară. Atmosfera se destramă. Vom fi aspirati în spaţiul 
Cosmic... 

Tînăra intui că groaza o va face să înnebunească; 
sperînd că durerea va alunga gîndurile negre, îşi muşcă 
feroce antebraţul, pînă la sînge. Se întinse apoi pe 
spate, cu faţa spre cer. Lipsa unui contact ferm sub şale 
îi provoca o stare aproape insuportabilă. Respira tot mai 
greu, iar în ţeastă îi sfirtia ceva ca un scurtcircuit. Gifiia 
cu gura larg deschisă şi cerul gurii uscat ca iasca... 

Leşină cîteva secunde, fiind smulsă din neființă de 
strigătele lui Mikofsky. Se răsuci pe o parte şi imediat se 
crispă violent: acum plutea la peste zece metri înălţime! 
Mikofsky şi Goot (în continuare leşinat) derivau în 
apropiere, aidoma unor epave ce pluteau pe o mare 
nevăzută. Instinctiv, cu un reflex absurd de apărare, 


desfăcu braţele şi picioarele, încercînd o mişcare de 
bras. Dîndu-şi seama că-şi pierduse capul, se forţă să 
rămînă imobilă, cu faţa întoarsă spre sol. Continuau să 
urce. În depărtare, o mulţime heteroclită de obiecte 
porniseră şi ele să se înalțe spre tenebre. Tînăra reuşi să 
observe pinze de cort învălmăşite, un aeroglisor, 
containere... 

Cînd ajunse la aproximativ o sută de metri altitudine, 
observă un grup de mutanti care, pentru a nu fi smulşi 
de pe solul proteguitor, se legaseră de firele de păr din 
blană. Ceva mai aproape, membrii unui alt trib erau pe 
punctul de a-şi termina inserarea picioarelor în carnea 
animalului, înrădăcinîndu-se asemeni Celui-Care-Visează 
asasinat de Berthalem. 

Mikofsky mai avea forţă să urle, dar fetei îi era 
imposibil să înţeleagă ce anume spunea. Ştia că, pe 
măsură ce urcau, temperatura scădea. În curînd vor fi 
zero, minus cinci, minus zece, minus douăzeci... Oricum 
îşi vor pierde cunoştinţa înainte ca spaţiul să-i 
transforme în adevărate statui. 

Începu să fredoneze un cîntec de leagăn. Mikofsky se 
depărta tot mai mult, înotător grotesc ale cărui membre 
băteau cu disperare o apă invizibilă. Goot se pierdea la 
orizont. Liza se pregătea de moarte, trecerea în neființă. 
Frigul încetase a mai fi dureros: acum îi amorteau 
umerii, pîntecul, plutea fericită. Stele de mare 
scînteietoare, îngheţate sub privirea ei. Cinci sute de 
metri mai jos, animalul devenise o pată rozalie, neclară, 
informă. Se răsuci pe o parte, căutînd o poziţie mai 
comodă pentru somn. Biziitul îi umplea urechile, 
atingînd un nivel insuportabil. Strînse fălcile. Chiar nu 
putea fi lăsată să doarmă în pace? 

Deodată, vocea răguşită a lui Mikofsky îi zgirie 
timpanele. Se răsuci. Patul de imponderabilitate era 
extraordinar de plăcut. Niciodată nu mai avusese parte 
de o saltea atît de primitoare. 


— Liza! striga profesorul. Liza! Era pentru azi... 
Elicopterul! Am reuşit! 

Fata săltă din umeri. Ceva o lovi. Un cîrlig, o 
agätätoare cu virf cauciucat o trase spre stînga. Biziitul 
deveni mai intens. 

Cînd văzu botul cîrn al elicopterului de luptă fu sigură 
că va fi înghițită de o insectă gigantică. 


Capitolul 11 


Nava vibra încetişor, înfigindu-şi virful carbonizat în 
noaptea spaţiului. Trepidatia alerga prin scheletul 
obosit, încovoia conductele, făcea să fluiere niturile 
slăbite şi să geamă tablele fuselajului... 

Intinsä în cuşeta sa, Liza asculta plinsetul metalic ce 
urca din bătrîna carcasă aidoma unei melodii demodate 
ce nu mai putea fi auzită decît cu un sentiment de 
melancolie. Una din acele arii la modă, ce va păstra 
etern gustul un pic nostalgic şi siropos al amintirilor din 
tinereţe. Mikofsky stătea lingă hublou cu fruntea lipită 
de sticla blindată, cu faţa imobilă şi privirea absentă. 

— Goot n-a mai putut fi recuperat, explicase putin mai 
devreme, se depărtase prea mult de elicopter. De abia 
au avut timp să mă culeagă pe mine, erau în stare de 
orice pentru a cîştiga cîteva minute, pur şi simplu frica 
le lua minţile. 

Imediat după aducerea lor la bord fuseseră izolaţi de 
restul echipajului, cazaţi sub strictă supraveghere într-o 
cabină situată departe de centrele vitale ale navei, de 
care-i despärtea un adevărat labirint de coridoare. 
Junia, grăsana aflată la comanda expediției, nu-i vizitase 
decît o singură dată. Punerea în carantină sugera clar 
viitoarea dizgrație şi comisia de anchetă. Toţi se 
desolidarizau de aceşti păguboşi atinşi de cea mai 
groaznică dintre boli: virusul eşecului. Se temeau de 
molipsirea aproape inevitabilă, urmată de cortegiul 
interogatorilor şi justificărilor lipicioase. Nimeni nu voia 


să fie implicat în moartea animalului, iar Junia mai mult 
ca oricine. Nimeni nu voia nici măcar să ştie ce se 
întîmplase, ca şi cum simpla ascultare a faptelor ar fi 
atras după sine complicităţi de neevitat. 

— Ne aşteaptă zile negre! mormăi profesorul. Sper că 
nu ţii prea mult la scaunul pe care-l ocupi la facultate! 
Simt că ni se pregăteşte o reciclare dintre cele mai 
dure! 

Liza ridică din umeri, făcînd să alunece cuvertura cu 
care era învelită. Incă nu reuşea să se conecteze la 
realitatea navei, la realitatea existenţei Juniei... O fărimă 
din fiinţa ei continua să rămînă prizoniera creaturii. 

— Va trebui să fim atenţi la ce spunem în legătură cu 
mutanţii, continuă Mikofsky. N-am de gînd să mă văd 
promovat subiect de experienţe şi să-mi sfirşesc zilele 
într-o cameră sterilă... sau într-o sală de disectie! Liza, 
mă auzi? 

Liza mormăi vag şi se apropie de al doilea hublou. 
Noaptea de afară o orbi prin opacitatea ei lipsită de 
speranţă. 

— N-o să vezi nimic, şopti Mikofsky, au distrus centura 
de proiectoare ce gravitau în jurul cadavrului. Nu-i decît 
un bloc de carne congelat de frigul spaţial. Un fel de 
statuie gigantică, sortită să plutească la întîmplare... 
pînä-n vecii vecilor. 

— Un monument? întrebă Liza înfundat. Un monument 
al prostiei umane? 

— Chiar aşa, încuviinţă profesorul, mestecîndu-şi 
mustata, chiar aşa... 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 


Les Semeurs d'abâmes (1983) 


Territoire de fièvre (1983) 
Les Lutteurs immobiles (1983) 
Les Bêtes enracinées (1983) 
Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-béton (1984) 

Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison vénéneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opéra (1985) 

Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colère des ténèbres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 


Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, 
c'est à quel étage? în 2003) 


Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 


Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 


L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d'encre (1988) 
Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Ecorcheurs (1988) 

Le Dragon du roi Squelette (1989) 
La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar ă louer (1990) 

La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Reveurs d'ombre (1990) 
Les Demoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 


Rinocerox (1992) 
Capitaine suicide (1992) 
Abimes (1993) 
Hurlemort (1993) 
Derelict (1993) 
Securite absolue (1993) 
La Route obscure (1993) 
De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 
Armés et dangereux (1993) 
La Maison de l’aigle (1994) 
Le visiteur sans visage (1994) 
Le Chien de minuit (1994) 
Le Sourire noir (1994) 
La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 
La Main froide (1995) 
Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 
Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 


Les Ombres du jardin (1996) 

Le Château des poisons (1997) 
La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crepuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 
Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 
Les Prisonnieres de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnee (1999) 
Le Manoir des sortileges (1999) 
La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 
Dernières lueurs avant l’aube (2000) 
Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 

Les Cavaliers de la pyramide (2004) 


La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 


La Maison des murmures (2005) 


La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 


La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 


La Fenêtre jaune (2007) 

Ceux qui dorment en ces murs (2007) 
Le masque d'argile (2008) 
Dortoir interdit (2009) 

Ceux d’en bas (2010) 


Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 


Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 


Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 


Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 


Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 
(2006) 


Sigrid et le mondes perdus 


Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 


Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de 
muraille, 2005 


Elodie et le maâtre des rêves 
Élodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les géants (2007) 


Nouchka et la couronne maudite (2007) 


Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb 
Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 
Les Hommes tritons (1986) 


Les Tourmenteurs (1987) 


Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 
L'Empire des abâmes (1997) 


Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 


Sub pseudonimul Akira Suzuko 


Les Harponneurs d'étoiles (1998) 


La Meute hurlante (1998) 


Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D. Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 


Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 


(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 


Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 


Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 


Haita (roman), Editura Nemira, 2006 


Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 
Mâna rece, Paralela 45, 2007 


Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 


Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008 


_ SCIENCE FICTION 


Cäàläul se ridică, prinse craniul de urechi 
şi-l trase scurt, smulgîndu-l din sol la fel de 
uşor ca şi cum ar fi cules o legumă... Odată 
macabra operaţiune încheiată, trupa se 
împrăştie în tăcere. În piaţetă, cicatricea îşi 
arătă umflătura cu un rînjet acum ciudat de 
gol... 


Serge Brussolo: născut la Paris în 
1951. Pină în prezent peste 40 de 
volume SF publicate. Un SF generat 
de o imaginaţie ieşită din comun. 
Pornind de la premize acceptabile, 
aparent normale, consecinţele lor se 
transformă rapid într-o adevărată 
Niagara ce-l va tfri pe cititor într-un 
univers halucinant si totuşi logic 

Brussolo este poate singurul scriitor 
de SF francez care concurează cu 
succes autorii anglo-saxoni. 


ISBN 973-9085-07-5 LEI 300