Serge Brussolo — Moartea cu melon

Serge 
Brussolo 


Moartea Cu 
Melon 


Portrait du diable en 
chapeau melon 


1982 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, 
Paris) este un scriitor francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 

In anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM!) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 
înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 
citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 
dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 


1 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii moderate. 


acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 
Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie „romane”, 
de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu 
avea reputaţia făcută: unii profesori îl dispretuiau și-i 
spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; alţii însă îl 
admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. Ajuns - în 
mod natural - student la litere, îşi trimite scrierile pe la 
diverse publicaţii şi debutează astfel, la 21 de ani, în 
paginile unui fanzin obscur. Perseverează, de altfel nu 
ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 primește 
Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela 
Funnyway. In sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile 
încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide porțile, 
publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un ville 
malade. Urmează alte 150 de romane. 

In anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de 
clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violenţă și 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionaţi. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul 
lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în 
periodicul L'Aube enclavee în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Francaise. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 
ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 
abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 
Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost 


publicate în colecţia Anticipation a editurii Fleuve Noir 
și în colecţia Presence du futur a editurii Denoel. 

După ce iniţial a scris numai science-fiction, Brussolo a 
abordat mai târziu alte genuri literare, precum romanul 
istoric sau cel aparţinând genului thriller. Este, de 
asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


Capitolul 1 


Tintuitä pe o piatră, iguana îşi decupa profilul de solzi 
cenuşii pe fundalul nisipos al plajei, gargui imobil căruia 
numai guşa palpitândă îi mai trăda încă apartenenţa de 
lumea celor vii. Sirio îşi fixă în scobitura umărului patul 
slinos al bătrânei sale Renfield. Căldura făcea să vibreze 
aerul la capătul ţevii şi, dincolo de cătare, reptila părea 
acum că suferă deformări stranii. 

Lângă omul încremenit, un câine mic, o corcitură cu 
blana lungă şi neagră, aştepta lipit de nisip, cu botul 
fremătând rezemat pe labe şi nasul la nivelul puricilor 
de mare al căror balet necontenit nici măcar nu-l mai 
deranja. Sirio apăsă uşurel pe trăgaci. Detunătura se 
rostogoli peste ocean, amplificându-se până la a lua 
proporţiile unei explozii sau ale unui uragan. Capul 
retezat de împuşcătură al iguanei zbură înapoi. Animalul 
rămase o clipă înălţat pe labele posterioare, cu creasta 
osoasă şi lungă de pe spinare străbătută de spasme 
convulsive, apoi se rostogoli în lungul stâncii. Nu se mai 
auzi decât zgomotul cozii răzuind o ultimă oară piatra. 

Sirio se ridică greoi. Era masiv, cu ceafă de taur şi 
mustäti hirsute decolorate de chicha?. Fără a da drumul 
puştii fierbinţi, se strecură între stânci. Luntrea cu 


Termen folosit în unele zone ale Americii Latine ce reprezintă 
diverse băuturi. 


vopseaua scorojită era acolo, în umbra umedă şi caldă 
unde domnea parfumul algelor putrede. Se aplecă, 
scotoci în lada din faţă şi scoase o bucată de pânză deja 
maculată cu pete brune pe care şi-o aruncă pe antebrat. 

Pe țărm, câinele schelălăind, dădea târcoale iguanei 
doborâte. lar nisipul ridicat de fuga sa împiedicată se 
prăvălea peste carnea noduroasă, alungând mustele 
care se  înghesuiau pe rană într-un ciorchine 
fremătător... 

Sirio apucă animalul şi îl culcă în pânza albă, 
străduindu-se să nu lase nicio deschizătură. Deasupra 
capului său, zumzăitul devenea obsedant. Injură. 
Insectele îl urmară până, la barcă, aşezându-i-se pe 
umeri, bând sudoarea pieii lui înroşite, pompând rigolele 
sărate din riduri şi crăpături, îndesă pachetul în lada de 
la prova, la adăpost de paraziți, şi culese säculetul de 
iută unde gloantele se ciocneau cu un clinchet de cupru. 

În faţă, câinele, ocupat să adulmece băltoaca de sânge 
pe care nisipul o absorbea rapid, ridică pe neaşteptate 
botul şi începu să mârâie. 

Sirio nu-l luă în seamă şi începu să încarce Renfield-ul, 
fluierând. Oţelul ţevii era fierbinte, iar vânătorul suduia 
de fiecare dată când degetele veneau in contact cu una 
sau alta din părţile metalice expuse soarelui. In cele din 
urmă, vâri o batistă pe sub cureaua tolbei de vânătoare 
ce-i tăia umărul şi fluieră după câine. Dar animalul nu 
mai era acolo... 

Sirio bombăni o ocară nedesluşită şi o luă din loc fără 
să mai aştepte. O să ştie el, El Pero*, să-l găsească. 

De jur-împrejurul lui marea era netedă, strălucirea ei 
sub soare rănind privirea. Sirio ştia că e prea devreme 
ca să reia vânătoarea, detunătura pusese iguanele pe 
fugă până în fundul găurilor lor şi trebuia să aştepte ca 
frica să li se şteargă încetul cu încetul din creier pentru 
a le vedea reapărând una câte una, siluete dintr-un alt 
veac, jalnice şi groteşti. 


3 În spaniolă, câine. 


Sirio traversă plaja. Fire de iarbă măruntă şi uscată îi 
iritară tălpile, însemnând frontiera dincolo de care 
pădurea îşi reintra în drepturi, apoi umbra copacilor 
mari îl acoperi. Nicio boare de vânt nu mişca frunzele, 
iar temperatura urca, încet, inexorabil. Sirio respira cu 
greutate, cu gura deschisă, ca şi cum arsita ar fi sfârşit 
prin a dizolva oxigenul, lăsându-i plămânii să se 
epuizeze zadarnic umplându-se iar cu bioxid de carbon. 
Se aşeză în mijlocul soarelui întunecat pe care-l desena 
pe sol silueta unui palmier. Prundul îi juca pe dinaintea 
ochilor. Brusc, EI Pero reapăru. Tâsnise dintre 
trunchiuri iar acum, înfipt solid pe labe, scheuna cu 
ochii atintiti asupra stăpânului său. Muşchii innodati, 
deja gata să se destindă, fremătau sub blana neagră. 
Smuls din somnolenţă, Sirio înjură. De când cu 
accidentul, câinele se comporta uneori bizar, şi te puteai 
chiar întreba dacă nu-şi pierduse facultăţile de vânător. 
Omul înclină capul în tăcere. Era o poveste idioată. 

Într-o seară când revenea de la pândă, cu arma sub 
braţ, surprinsese doi puşti din sat în cabana sa, cu 
mâinile pline de peşti afumati si, în mod vizibil, ocupați 
să-i prade proviziile fără nici cea mai mică remuscare. li 
sanctionase de îndată, cu lovituri de curea, aşa cum se 
cuvine în asemenea cazuri. Surprinşi în flagrant delict, 
copiii nici măcar nu avuseseră reflexul de a o lua la 
fugă. Trebuie mărturisit că spectacolul oferit de Sirio, 
care urla înjurături cu gura sucită, îi tintuise de sol. 
Accidentul avusese loc a doua zi. Dintotdeauna, câinele 
obişnuise să se joace cu copiii din sat. In labirintul 
barăcilor de scânduri se organizau partide formidabile 
în care animalul avea rolul său. Ceea ce adora el mai 
presus de orice era să fugă după o minge de cârpe, s-o 
prindă din zbor ca pe un vânat, s-o aducă, apoi s-o ia de 
la capăt neobosit. În dimineaţa aceea, mingea continuse 
o petardă enormă, mare cât o lumânare, furată din lada 
pompierilor-genişti cu ocazia ultimului joc de artificii. 

El Pero îşi pierduse mai multi dinţi în toată afacerea şi i 


se crăpase cerul gurii. De-atunci nu mai lătrase 
niciodată, scoțând doar mici schelălăituri dureroase, 
scrâşnete răguşite şi surde care omului îi făceau poftă 
să-şi astupe urechile cu mâinile. 

Sirio scuipă, scârbit. 

Era o crimă, se vatămi un asemenea animal care, lucru 
deloc neglijabil, mânca foarte puţin. 

Schelălăielile se stinseseră în gâtlejul câinelui, dar nu- 
şi schimbase poziţia, legănând uşor capul şi scoțând o 
limbă cu sgănci. Gâfâia, încăpățânat. 

Sirio se scutură. Asta-i aducea aminte de vânătoare, 
când câinele găsea câte ceva. Se ridică, făcu un semn şi 
i se alătură animalului. E1 Pero demară dintr-un zvâcnet 
al şalelor, afundându-se între copaci. Era deprins cu 
jungla şi se deplasa rapid, reperându-şi drumul dintr-o 
ochire. Se îndepărtaseră de plajă, când Sirio auzi 
zgomotul... Era un fel de ronţăit susţinut pe care-l mai 
auzise el în viaţa sa de braconier, dar căruia astăzi nu 
reuşea să-i determine originea. 

Acum câinele înainta încet, cu botul deschis, la pândă. 
Înlăturând lianele, Sirio lungi gâtul. 

— Putat! 

Îl sträbätu un frison. Scârtâitul care avansa printre 
trunchiurile putrede. Ronţăitul... 

Erau furnici roşii. 

Se aflau încă la o bună distanţă, dar putea vedea 
coloanele lungi  împestriţând copacii  doborâţi, 
reîntâlnindu-se,  contopindu-se în băltoace mobile. 
Porcăria dracului! Era gata s-o ia la goană spre prund 
când privirea îi căzu pe urna culcată la pământ şi fixată 
locului cu pietre mari. O jeringura! 

O oală de sacrificiu, enormă, amenințătoare. Ridicate 
în picioare, ulcioarele astea monstruoase aveau 
înălţimea unui om. La nivelul capului şi al picioarelor, 
găuri mari fuseseră practicate în modelaj pentru a 
permite accesul furnicilor. Câteodată, se mai găseau la 


4 Lb. spaniolă, cätea. 


întâmplare aceşti supraviețuitori ai credințelor 
străvechi. În general se sacrifica o capră sau un porc, 
dar Sirio auzise spunându-se că anumite secte ermetice 
nu se dădeau înapoi nici de la sacrificiul uman. Se opri, 
cu ochii fixati pe carapacea de pământ roşu. Odată 
intrat înăuntru, nimeni nu mai putea scăpa, argila arsă 
avea mai mulți centimetri grosime. Ridicând patul 
Renfield-ului, izbi din răsputeri. Un ciob al urnei îi 
zgârie piciorul, dar nimic mai mult. Jeringua se ţinea 
tare. De-acum, Sirio năduşea abundent, înțelese că nu-i 
va veni niciodată de hac în acest fel şi îngenunche. În 
faţa lui, clocotul viu se prelingea peste ierburi. Curgea, 
câştiga teren, îi veni să verse. Cu repeziciune, armă 
puşca, introduse ţeava într-unul din orificii şi împinse 
până când simţi peretele opus al oalei. Protejându-şi faţa 
cu antebraţul, trase. 

Pământul ars zbură în bucăţi, iar Sirio auzi o schijă 
şuierându-i la zece centimetri de ţeastă. Ulciorul 
decapitat lăsa să se zărească două picioare desculte. Le 
apucă de glezne, trase. Indianca apăru, fără cunoştinţă. 
Era goală, dar i se legaseră împrejurul gâtului şi al 
coapselor coliere rituale. Pântecul, enorm, oferea 
spectacolul unei sarcini ajunse la termen. Nu mai era 
timp de stat pe gânduri; încordându-şi muşchii o aruncă 
pe tânăra femeie pe umăr şi o luă din loc ca un nebun, 
cu El Pero pe urme. Cu inima cât un purice de frică, 
parcurse cei două sute de metri ce-l despärteau de plajă 
într-un timp record, indiferent la lianele ce-i biciuiau 
faţa, la gropile în care-şi sucea gleznele. Nu se opri 
decât când strălucirea soarelui îl făcu să închidă ochii. 
Merse până la barcă şi se lăsă să alunece între stânci. 
Pieptul său, cu fire de păr negre şi umede, emitea un 
vâjâit de forjă în plină activitate, iar sudoarea îi ardea 
ochii. În spinare, femeia se simţea tot mai grea; o culcă 
pe fundul bărcii. 

După un scurt răgaz de odihnă începu să împingă 
luntrea, îngenuncheat pe nisip, incapabil să se ţină pe 


picioare. 

Câinele alergă în întâmpinarea valurilor, săltând prin 
exploziile de spumă. Sirio îi făcu semn să urce şi 
încalecă parapetul de lemn când barca începu să 
plutească. 

El Pero i se alătură dintr-un salt, cu blana udă, linsă. 
Sirio aplecă ochii: fata zăcea prăbuşită pe spate între 
banchetele de lemn; avea păr negru, foarte neted şi o 
faţă mică, bosumflată, impenetrabilă. 

Traversă golful cu bătăi prelungi de vâsle, sfidând 
muşcătura soarelui. Creştea în el o excitație înăbuşită. 
Era ca descoperirea unei patimi uitate, a unei iubiri 
stinse şi despre care te întrebi deodată cum te-ai putut 
lăsa - fie şi numai o secundă - sufocat, redus la starea 
de jar aprins mocnind sub cenuşă. 

Barca lunecă în lungul debarcaderului ce ducea spre 
sat şi se opri sub piloţi în franja de nămol ce mărginea 
prundişul. Cu nesfârşite precautii, o ridică pe tânăra 
leşinată şi sări în mâl, cu câinele pe urme. 

Cabana, construită la periferia bidonville-ului”, îşi 
înălța ansamblul de scânduri desperecheate la o 
zvârlitură de bät de valurile muribunde. Sirio rămase 
nemișcat o secundă, cu ochiul treaz, asigurându-se că 
greaua camionetă garată pe axul drumului îl ascundea 
într-adevăr privirilor. În orice caz, soarele dogoarea 
prea tare şi era ora siestei. Prea puţine riscuri ca vreun 
hoinar să-l surprindă asupra faptului. 

O luă la fugă, alergând stângaci, cu genunchii îndoiţi, 
împrăştiind nisipul la fiecare pas. Când nu-l mai 
despärteau decât doi metri de uşă, aceasta se deschise 
şi Maria, soţia lui, apăru încadrată în dreptunghiul 
uşorilor culeşi de cine ştie pe unde. Nu se remarca la ea, 
decât eternul tricou de care nu se despärtea niciodată si 
pe care i-l întindeau mingile mobile ale sânilor cu piele 
lăptoasă. Părul galben cu suvite grase strâns coc nu 


> Așezare încropită din gunoaie, denumire folosită Africa de Nord si 
Franta. 


făcea decât să-i accentueze aerul ursuz şi ridurile ce-i 
brăzdau fruntea. 

— Ce e? latră ea cu o privire lipsită de blândete spre 
burta întinsă a fetei leşinate. 

Sirio nu răspunse, ridică din umeri şi pătrunse în 
baracă. Mirosul de saramură şi de ulei rânced i se opri 
în gât. Unica fereastră, obturată cu un panou de placaj, 
nu lăsa să intre decât o lumină chioară ca de priveghi, 
încleind adunătura heteroclită de obiecte îngrămădite în 
lungul pereţilor. 

— Eşti nebun, îi suflă în spate Maria, n-ai avut destule 
necazuri pân-acum? lar o iei de la capăt! Asta e! O iei de 
la capăt! 

Pe dedesubtul furiei, angoasa răzbătea în triluri 
vibrante. Sirio nu o luă în seamă şi depuse indianca pe 
cea mai apropiată rogojină. De îndată, o rază de lumină 
poposi rotunjindu-se pe sfera abdomenului, împărţind-o 
în două la înălţimea ombilicului, precum linia 
ecuatorului pe un mapamond. 

— Sunt sigur că-i un caz nou, gâfâi Sirio ca pentru sine, 
cei din tribul ei au văzut-o imediat, o dăduseră prada 
furnicilor. 

Maria ridică din umeri cu nepăsare. 

— Poate că au avut dreptate. Era singurul lucru de 
făcut. Nu crezi c-ar fi mai bine să dai uitării toate astea? 
După anii care-au trecut... 

Făcu un gest cu mâna pentru a o opri, pradă 
surescitării. De douăzeci de ani nu se mai cunoşteau, 
practic, cazurile de acest gen. 

Semnele se manifestaseră într-un mod cu totul 
neaşteptat. Sirio îşi mai amintea şi azi, cu o precizie 
halucinantă, ca de un biet ritual al arcanelor morbide, în 
31 mai, cu o oră înainte de închiderea muzeului, craniul 
de pitecantrop din Java a explodat în vitrina sa, sub 
ochii a cincizeci şi trei de vizitatori. Resturile, toate de 
mărime identică (pătrate cu latura măsurând exact 
3,1416 centimetri), înlăturau orice ipoteza vizând să 


demonstreze caracterul accidental al fenomenului. 
Câteva zile mai târziu, maşinile de calculat din lumea 
întreagă dădeau o nouă rădăcină pătrată a numărului 
trei. S-a observat la toţi conducătorii diferitelor religii 
recenzate la zi inversarea sensului circulaţiei sangvine. 
Timp de două luni consecutiv, ouăle găinilor n-au mai 
avut gălbenuş, mase albe perfecte cărora niciun nucleu 
de culoare nu mai apărea să le tulbure integritatea. S-au 
reperat aisberguri plutind cu capul în jos, sfidând legile 
fizicii. Luminările şi făcliile şi-au permutat cele trei 
porţiuni ale flăcărilor care, pe parcursul a douăzeci şi 
opt de zile, au oferit o inimă calorică pentru un vârf 
întunecat, contrar a tot ceea ce se putuse observa până 
atunci. 

Da, au fost semne evidente, chiar dacă extrem de 
misterioase. Sirio care, în vremea aceea, lucra într-o 
grădină zoologică, putuse constata ciudăţenii la 
comportamentul animalelor. Lebedele au încremenit în 
mijlocul peluzelor, după figuri precise şi invariabile. 
Peştii, în fundul bazinelor, nu s-au mai deplasat decât în 
bancuri curios rânduite. Urşii s-au imobilizat în voia 
unei geometrii rigide ale cărei segmente, imuabile, se 
ordonau după unghiuri precise. Din cuşcă-n cuşcă se 
regăseau dispuneri hieratice, obscure, pe care studiile 
asupra obiceiurilor animale nu le catalogaseră niciodată 
până atunci; „... figuri ale paradei rutului”, avansau 
specialiştii fără a le prea veni nici lor să creadă. Nu de 
aşa ceva era vorba, Sirio o ştia perfect. Mergea din fosă 
în fosă, cu un bloc de schiţe în mână şi un metru de 
măsurat ieşindu-i din buzunarul halatului de lucru. 
Efectua relevee precise, ca un amator de şah notând 
febril amplasamentul de neînțeles al pieselor 
campionului său favorit. 

— Priveşte! i-a strigat el într-o seară Mariei, priveşte! 
Era evident! 

Femeia a ridicat din umeri şi şi-a cufundat din nou 
mâna în spuma veselei Nu, nu găsea nimic evident, 


chiar nu găsea. Şi totuşi, totul era evident: ordinea, 
proporţiile, unghiurile... 

După-amiază, Sirio se declarase bolnav pentru a putea 
merge la biblioteca municipală. În timp ce stătea la 
coadă ca să-l întrebe pe responsabil dacă desenele 
etalate pe blocul său nu-i aminteau de ceva anume, un 
bătrânel remarcase peste umărul lui: 

— Ei, vă interesează astronomia? 

Pe dată, Sirio completase un bon pentru a obţine o 
harta celestă. Bine făcuse. Totul era acolo, cum de nu se 
gândise mai devreme? Figurile descrise de către 
diferitele animale corespundeau fiecare unei anume 
constelații. Ursa major, Ursa minor... Lebăda, Peştii, 
Capricornul, Lupul... Dobitoacele, răspunzând nu se ştie 
cărei porunci, îşi orânduiseră turmele sau stolurile ca 
după un curios calc al stelelor. Nu făcuseră decât să 
reproducă pe peluzele grădinii zoologice o hartă a 
cosmosului supunându-se tuturor criteriilor matematice 
în vigoare. Urşii mimau Ursa Mare sau Mică, leii Leo 
minor sau Leo major, maimuţele... 

Sirio era uimit. Triumful său, însă, a fost de scurtă 
durată. A doua zi, sosind la parcul de atracţii, a putut 
constata că toate custile erau goale. 

— Tine-ti botul şi ocupă-te de cepele tale! i-a ordonat 
contramaistrul când a dat să pretindă explicaţii. A tăcut, 
camuflând, sub aparenţa de nepăsare un ochi în alertă. 
Nu i-a trebuit mult timp ca să descopere dincolo de 
gratii, sau în apa tulbura a acvariilor, urme vizibile de 
sânge. Noaptea, s-a ascuns în grota cimpanzeilor, 
aşteptând ca locurile să rămână pustii pentru a-şi 
continua ancheta. Spre miezul nopţii, în cel de-al treilea 
subsol al antrepozitelor, într-o sală enormă, cenuşie şi 
betonată, s-a împiedicat de masa compactă a trei sute 
douăzeci şi şapte de cadavre, populaţia totală a grădinii 
zoologice. Ursi, cai, tigri, lei, lebede. Toate erau acolo, 
cu capetele zdrobite de explozia gloantelor dum-dum, 
ocean de blănuri şi pene unde încă mai clefăiau franjele 


unei spume purpurii. Rămăsese un lung răgaz imobil, 
fascinat de această arcă a lui Noe devenită cimitir, 
abator. O piramidă de bidoane de benzină înălţată în 
grabă, ca un curios colnic funerar, lăsa să se ghicească 
mormântul ce se promitea a fi rezervat nefericitelor 
victime. Fugise, terorizat, urmărit de fixitatea acelor 
pupile moarte şi, o oră mai târziu, Maria trebuise să-i 
smulgă din mâini sticla de rom alb pe care o dădea de 
duşcă pe nerăsuflate. 

Ziarele vorbiseră de o epidemie. „Dizenterie infecțioasă 
prezentând riscuri de contagiune pentru om”, au 
anunţat comunicatele televizate, „măsurile profilactice i- 
au determinat pe veterinari să ordone închiderea 
provizorie a menajeriei şi sacrificarea pensionarilor 
acesteia...” Era fals, bineînţeles. Sirio ştia mai bine ca 
oricine că animalele se găseau într-o formă excelentă. 
Nu, nu era vorba decât de o manevră de epurare 
declanşată fără nicio îndoială de către un puternic 
funcţionar al Ministerului de Interne. 

Fugise. Fără a lăsa adresa. Nu ţinea să sufere aceeaşi 
soartă cu animalele. Cineva l-ar fi putut vedea pe când 
îşi efectua măsurătorile, putea să fie denunţat. 
Contramaistrul, care-l detesta, nu şi-ar fi refuzat 
plăcerea de a-l înfunda. Plecaseră în plină noapte, fără a 
lua cu ei niciun lucru, în ciuda vociferărilor Mariei şi a 
plânsetelor copilului. Sirio rămăsese inflexibil, avea 
dreptate şi o ştia. După câteva săptămâni, scandalul 
primelor naşteri a eclipsat toate celelalte evenimente 
din lume. 

— Am ştiut eu! clama el cât era ziua de lungă. Am ştiut 
eu! 

Săriseră din hotel in hotel până la frontieră, sub nume 
false, consumându-şi toate economiile, în cele din urmă 
cumpăraseră camioneta de la un circar bătrân şi bolnav. 
Era un microbuz „Schwenck” de tablă gri, înălţat pe 
roţi, croit după modelul ambulantelor militare şi complet 
etanş. Pe flancul drept culisa un panou, descoperind o 


deschizătură laterală de şaizeci de centimetri: teatrul de 
marionete. Maria, bineînţeles, strâmbase din nas. Vroia 
o „casă adevărată” şi i se părea indecent să facă 
bucătăria într-un dulap-jgheab-reşou-cămară, să doarmă 
pe banchete pliante şi mai ales, mai ales, să trebuiască 
să cedeze locul unei armate de păpuşi cu cap de ghips 
ale căror escuadef în roabe galbene, roşii sau albastre 
invadau toată partea dinapoi a vehiculului. 

„Ilustra companie”, anunțau literele mari şi multicolore 
şerpuind în jurul farurilor şi pe aripi. „Micul teatru al lui 
Mario Cavalcando şi al Signorei Petronilla”. Sirio nu 
socotise util să schimbe rolul social al firmei. Lăsase să-i 
crească mustata si se descurca de bine de rău cu micile 
figurine de ipsos pe care cel mai mic şoc ajungea ca să 
le făcu să pocnească precum nişte ciudate fructe cu 
miezul de  cretă. Erau  marionete-bust, a căror 
manipulare nu prezenta nicio dificultate. Ajungea să 
întinzi mâna şi să agiţi degetele prin scurta robă de tafta 
pentru ca personajul să prindă viaţă.  Bătuseră 
drumurile de ţară, povestind istorii cu jandarmi şi hoţi 
care stârneau hohotele de râs ale puştimii. Seara, Sirio 
se instala la volan şi punea radioul in surdină, atent să 
nu-i trezească pe Maria şi pe copil, care dormeau în 
spate, dar deja cenzura îşi desăvârşise opera şi 
declaraţiile incendiare din săptămânile precedente 
dispăreau în prezent sub acumularea ,dezmintirilor 
ştiinţifice”, a comentariilor ironice şi condescendente. 
„Psihoză colectivă”, spuneau specialiştii, „escrocherie 
gigantică”, răcneau alţii. Foarte repede, Sirio înţelese că 
nu mai putea aştepta nimic de la sursele de informaţie 
oficiale, încetă să mai tortureze butonul pentru 
schimbarea lungimilor de undă, pentru a se prăvăli 
peste micile publicaţii şapirografiate care începeau să 
prospere în cafenelele săteşti. Aceste fascicule slinoase 
erau mai vioaie decât mass-media cu căluş în gură; sub 
acoperirea  science-fiction-ului, se vehiculau ştiri 


6 Ceată mică. 


confidentiale de maximă importanţă. Totul era să te 
pricepi la cititul printre rânduri, iar el, Sirio, n-avea 
probleme. Două sute nouăzeci şi patru de naşteri 
simetrice, cu fotografiile alături. Ce putere aveau 
teoriile psihosomatice faţă de aşa ceva? Maria detesta 
să-l vadă cufundându-se în studiul micilor broşuri pe 
care chioşcurile le vindeau în prezent pe sub tejghea, 
detesta să fie numită „signora Petronilla” când se ducea 
la cumpărături, detesta în bloc această „viaţă de 
nebuni!” 

— Ceea ce e pe cale să se întâmple este o nebunie! 
obiecta Sirio şi-şi relua căutarea. 

Timpul lucra totodată pentru şi contra lui. Contra lui, 
în măsura în care comisiile de cenzură, din ce in ce mai 
vigilente vegheau să retragă din circuite tot ceea ce - de 
aproape sau de departe - atingea „subiectul”. Pentru el, 
dat fiind că un anume soi de uitare şi apatie a maselor îi 
permitea să acţioneze într-ascuns cu riscuri minime, 
încet, puzzle-ul se reconstituise. Fusese nevoie să treacă 
ani de zile. Mulţi ani. Copilul murise la două luni după 
ce-i sărbătoriseră a cincisprezecea aniversare. O infecţie 
la intestine, după ce băuse apă poluată din fântâna unei 
ferme abandonate. Maria trecuse cu greu peste această 
încercare. 

— E din vina porcăriei ăsteia de existenţă pe care-o 
ducem! urla ea în serile de depresiune. Nici măcar o 
casă n-avem! Nici măcar un bufet unde să ţinem vasele! 
Farfurii şi căni de carton! 

La trei ani după moartea copilului, avuseseră un alt 
băiat, un puşti firav şi taciturn, destul de dibaci totuși cu 
mâinile ca să poată făuri noile capete ale päpusilor 
sparte. Dar şi el îi părăsise pentru a se îmbarca la 
bordul unui  super-cargobot. Nu-l mai  revăzură 
niciodată. 

Sirio suporta foarte bine această viaţă obscură. 
Cercetările lui avansau repede şi prefera anonimatul 
faţă de luminile primejdioase ale renumelui. La scurt 


timp după „evenimente” apăruse, bineînţeles, un profet. 

Predicase noua religie cu o fervoare extraordinară, 
adunând mii de fideli până în ziua când o grenadă îi 
pulverizase tribuna în plin centrul stadionului unde 
ţinea o conferinţă. Atentatul fusese, în mod evident, 
teleghidat de către seizii” guvernului în funcţie şi, 
pentru mai multă siguranţă, s-a ajuns până la a pune 
comandouri gata de orice să distrugă relicvele sfântului, 
expuse în cele zece biserici înălțate pe traseul 
pelerinajului său. Grupe de paraşutişti mascaţi au 
năvălit astfel în criptele sacre, arzând cu aruncătoarele 
de flăcări sărmanele rămăşiţe recuperate după explozia 
care-l costase pe profet viaţa: mâini, picioare, fâşii de 
piele, fragmente de viscere. Toate astea, în unicul scop 
de a împiedica orice viitoare tentativă de clonare. Sirio, 
în ce-l priveşte, colecta informaţii, indiscretii. Se îmbăta 
cu infirmierii de la anumite spitale, cu slujbasii 
crematoriilor, cu cioclii, cu patrulele de sticleţi. Toată 
lumea îl cunoştea pe „Mario Cavalcando” şi pe acra 
„Petronilla”. Se sporovăia, se şuşotea „O fac numai 
pentru că am încredere-n tine, să nu mai spui la nimeni, 
dar...”. Sirio asculta. Nota toate aceste declaraţii de 
oameni beti într-un colţ al creierului, triindu-le mai 
târziu, când camioneta devora drumul, noaptea, în 
liniştea autostrăzilor pustii. Prin intermediul acestor 
relaţii de cafenea reuşise să obţină un număr 
impresionant de certificate, de recomandări, de permise 
de liberă trecere şi de acces la informaţii. Nu mai era un 
saltimbanc, ci un artizan cunoscut şi onorabil. Patrulele 
nici măcar nu-l mai opreau când se întâmpla să le taie 
calea, era salutat cu o ridicare de mină sau făcându-i-se 
cu ochiul. Ajunsese un om bine văzut... 

Această trudă de furnică sfârşise prin a-şi arăta 
roadele. După nenumărate tentative eşuate reuşise să 
depisteze „locul”. Locul secret unde... 

Se scutură. Pe aşternutul mototolit, indianca îşi crispa 


7 Rândaș, grăjdar (la curtea domnească). 


pumnii ca sub efectul unui prodigios travaliu intern. 
Pentru a-i înăbuşi tipetele, Maria îi înfundase cârpe în 
gură. 

— Nu-i momentul s-o audă cineva! obiectase ea pentru 
a reteza din scurt orice reproş. Stii ce te poate costă să-i 
ajuţi pe oamenii ăştia! Trebuia s-o fi lăsat acolo unde 
era, era cea mai bună soluţie! Cea mai bună! 

Sirio înălţase din umeri. Pe pat, fata se zbătea sub 
uriaşa băşică a pântecului ei lucind de sudoare. 
Coapsele desfăcute se agitau spasmodic, iar Maria 
trebuise să-i lege gleznele. 

— O să nască! sughiţă Sirio. O să nască! 

Maria îi aruncă o privire rea. Zumzetul mustelor 
umplea cabana peste pragul suportabilului. O scurgere 
se prelinse în fine din sexul dilatat al indiencei, pătând 
cearşaful, iar Maria slobozi o înjurătură. 

— Asta e! 

Sirio simţea că-i trepidau picioarele, nu lipsea mult să 
se lase să cadă pe solul de pământ bătătorit, cu capul în 
mâini. 

— Idiotule! scuipă nevastă-sa. Eşti alb ca un mort, ieşi 
afară. 

Nu, vroia să vadă totul, totul. Lucrul se năştea între 
picioarele tinerei fete leşinate, ceva lucios, argintat. 

— Găleata! strigă Maria, care ghicise deja. Repede! 

Sirio fugi spre mare, umplu recipientul din creasta unui 
val şi reveni, sucindu-şi gleznele. Un obiect ramificat 
ieşea în prezent din vaginul lărgit, un obiect ce biciuia 
partea interioară a celor două coapse, ca o coadă... O 
coadă de PEŞTE. Maria apucă înotătoarea-coadă cu 
toată mâna şi o trase cu o smucitură scurtă, eliberând 
animalul ale cărui branhii stacojii palpitau cu mare 
iuţeală. 

Cu un gest dezgustat, îl aruncă în găleată stârnind o 
jerbă de stropi. 

— S-a sfârşit. 

Da, se sfârşise. Indianca îşi regăsise calmul, abdomenul 


i se golea, lăsând să curgă un lichid spumos şi tulbure. 
Sirio îi tampona fruntea cu batista lui. În spatele său, 
Maria scoase un chicotit înăbuşit. Nu-i dădu nicio 
atenţie şi merse să se aplece deasupra gäletii de lemn 
încercuită cu fier. Animalul plutea cu burta în sus şi 
botul căscat. 

— Era un peste de apă dulce! Idioato! mugi el. L-ai pus 
în apă de mare, a murit! 

— Vai de mine? făcu Maria pe un ton fals preocupat, îşi 
dădu seama că o făcuse anume. Furia i se potoli, în orice 
caz nu asta era important. Apucă strâns toarta 
recipientului şi ieşi din cabană pentru a-l vărsa pe nisip; 
imediat, E] Pero se precipită, cu fălcile căscate, gata să 
sfâşie şi să înghită carnea albă a noului-născut. Sirio 
săltă din umeri şi se duse la camionetă, în care se şi 
instală cu o sticlă de rom alb la îndemână. Nu întârzie să 
se cufunde într-o inconştienţă năclăioasă De jur- 
împrejurul lui, marionetele acopereau pereții 
vehiculului, ciorchini de capete colorate cu fizionomii 
caricaturale. Nasuri coroiate, negi, cucuie, bärbii în 
formă de galoş, dinţi de cal. Într-o zi - când toate se vor 
fi sfârşit - avea să sfărâme aceste mici cranii de cretă, 
să le zdrobească sub lovituri de ciocan prefăcând cele o 
mie de grimase în bălți de praf alb. Să le... 

Se smulse din somnolenţă a doua zi dimineaţă, spre 
prânz. Căldura din interiorul maşinii era la fel cu cea 
dintr-un cuptor de crematoriu. leşi clătinându-se, cu 
creierul în clocot, bräzdat de spasme dureroase. In 
umbra cabanei n-o găsi decât pe Maria. 

— Am trimis-o de-aici azi în zori, aruncă Petronilla, nici 
n-a cerut restul! Prea fericită să fi dat peste un cretin de 
soiul tău. 

Căuta vizibil gâlceavă. Sirio nu spuse nimic. După- 
amiaza ce se anunţa era prea importantă pentru a se 
mai gândi să risipească o energie prețioasă, în cuvinte 
zadarnice. Înghiţi rapid ultimele comprimate dintr-o 
sticluţă de aspirină şi inspectă materialul camionetei, 


căptuşeala din cauciuc şi îinchiderile  etanşe, 
presurizarea cabinei, starea parbrizului. Bomboanele de 
oxigen şi mästile respiratorii. Spre orele două, hotări să 
greseze ştergătoarele de parbriz al căror scârtâit îl 
agasa, unse portierele şi verifică direcţia. La trei, zăvori 
panoul culisant al teatrului şi se instală la volan, cu 
Maria alături. Nu schimbară nicio vorbă până la ieşirea 
pe autostradă. Mâinile lui Sirio tresăltau suplu pe volan, 
microbuzul gonea, înghițind panglica cenusie punctată 
de benzi galbene. Circulaţia era practic inexistentă, 
şoseaua gudronată atât de lată, atât de goală, i-ar fi 
putut servi drept pistă de aterizare unui 
superbombardier. Cu putin înainte de bifurcația 49, 
semnalizatoarele roşii agätate de glisiere îi mitraliară cu 
luminile lor intermitente, amintind proximitatea unui 
drum rezervat. Un panou metalic cu latura de şase metri 
îi împuşcă într-un trosnet de fulgere... 

Atentiune! Părăsiţi sectorul public pentru a pătrunde în 
zona interzisă! Sunteţi sigur că posedati toate 
autorizatiile necesare şi că vă aflaţi în măsură de a le 
prezenta agenţilor de control cărora le veţi întâlni în 
scurt timp patrulele? 

Sirio îşi simţi palmele acoperindu-se de umezeală. Cât 
despre Maria, îşi muşca frenetic buzele, iar gura 
maltratata dădea impresia că scăpase dintr-un viol 
colectiv. Acum drumul cobora spre centrul unui găvan 
înecat în ceaţă, o pungă de pâclă densă ale cărei falduri 
voalau lumina zilei, preschimbând razele de soare într-o 
lucire autumnală sau crepusculară. Silueta albă a unui 
poliţist în ţinută de piele răsări brusc în mijlocul şoselei. 
Părea că e singur şi neînarmat, dar Sirio ştia că nu 
trebuie să se încreadă; cât erau de lungi talazurile, sub 
copacii piperniciti, pe gazonul rambleurilor, o teribilă 
reţea de mitraliere şi tunuri cu bătaie scurtă urmăreau 
goana camionetei de câteva minute încoace. 


Atenţie! Proclama a doua pancartă, urmează să vă 


angajaţi pe teritoriul roşu! 


Sirio frână. Casca cromată a agentului înainta spre ei. 
Omul examina diferitele permise, vizită maşina de la un 
capăt la altul, îi puse să se dezbrace pe marginea 
drumului, le pipăi hainele, controlă cu un deget expert 
că nu ascundeau niciun obiect în anus (vagin) şi-şi duse 
mâna la vizieră. 

— Venim pentru o reprezentaţie teatrală, găsi util de 
precizat Sirio, arătând  marionetele strălucitoare. 
Polițistul nu-şi descleştă dinţii şi se îndepărtă, făcându- 
le semn să-şi continue drumul. 

Reintrară în camion fără a se gândi măcar să se 
îmbrace la loc. Ceaţa devenea atât de deasă încât 
trebuiră să aprindă farurile. Deodată, acul analizorului 
atmosferic sări pe o porţiune neagră marcată cu un cap 
de mort. Intraseră în zona otrăvită. Instinctiv, Sirio 
încetini. Centura de protecţie înconjura locurile ca un 
inel mortal, cerc de funingine din care doar câteva 
inhalări erau de ajuns ca sa tetanizeze muşchii 
respiratorii, blocând cuşca toracică într-o imobilitate 
definitivă. Prin parbriz se putea urmări lenta întindere a 
eşarfelor neguroase jos, peste câmpii. Pământul 
prezenta aspectul unui şes arid şi bolovănos a cărui 
uniformitate se găsea ici şi colo întreruptă de cadavrul 
câte unei păsări imprudente doborâtă în plin zbor de 
gazele ucigătoare. Sirio ştia ce urma să se petreacă. De- 
abia va fi trecut camioneta pragul, că-i vor și suda 
portierele ca să le alunge orice poftă de-a cobori. Pe 
toată durata spectacolului, aveau să fie nevoiţi a rămâne 
în interiorul maşinii, abţinându-se cu străşnicie să 
arunce vreo privire în exterior. Dealtfel, pânza 
fundalului în faţa căruia se deplasau păpuşile se 
întindea obligatoriu peste o placă de tablă groasă, 
lipsită de obisnuitele ferestruici ascunse care îi 
permiteau mânuitorului să-şi vadă publicul. Nu, vor fi 
reduşi la a-şi mişca mâinile orbeşte; la a-şi striga 


dialogurile cu ajutorul unui megafon. Maria întrerupse 
tăcerea: 

— De ce a examinat marionetele atât de scrupulos? 
șopti ea ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. Sirio se amuză în 
sinea lui. Nu înţelegea niciodată nimic. Niciodată. Ridică 
piciorul, căutând să se orienteze, consultând planurile 
afişate pe tabloul de bord. Mai coti o dată la stânga. 
Frână. 

— Aici e, rosti el abia auzit, mă duc. 

Femeia îl privi nevenindu-i să creadă, cu ochii măriţi de 
spaimă. 

— Eşti nebun! Nu trebuie să ne oprim! Or să ne-ntrebe 
de ce am întârziat! 

Sirio făcu un gest de nerăbdare. 

— Voi zice că m-am rătăcit în ceaţă, pune-ti masca, 
deschid portiera... 

Maria se aruncă pe inhalatorul căruia îi încheie 
cureaua la ceafă. Acum ţeava neagră părea să-i 
tâsneascä din gură ca un tentacul inelat, sau precum o 
trompă, racordând-o la micul recipient galben pătat de 
rugină. Înainte de a elibera uşa făcu şi el la fel apoi luă 
târnăcopul agăţat deasupra capului. Era o sculă militară 
cu vârf pliant, oxidată de vreme. Sări pe pământ, 
umezeala i se caţără în lungul picioarelor ca o clisă 
impalpabilă şi-şi dădu seama că era încă gol. In faţa lor, 
la câţiva metri mai jos, se deschidea portalul cimitirului. 
Un cimitir cu ziduri gârbovite şi acoperite de muşchi, 
aşa cum se pot vedea în vecinătatea cătunelor părăsite. 
Grilajul de fier forjat era blocat deschis pe jumătate, iar 
aleea presărată cu pietroaie mari. Frânturi de marmură, 
poate. 

— Vino. 

Îl urmă după o ultimă privire neliniştită spre camion. 
Era atât de întuneric încât trebuiau să mijească ochii 
pentru a încerca să se orienteze. Sirio parcurse un prim 
şir de morminte. Mici morminte rectangulare din 
marmură albă, nedepăşind niciunul lungimea de un 


metru. Cavouri de copii, ornamentate cu îngeraşi de 
stuc surâzând cu beatitudine forţată. O întreagă 
imagerie de curbe moi şi catifelate, cu ochi goi şi care, 
pe fundalul cetii, lua dintr-o dată aluri ireale. Nu putea 
întârzia mai mult. Alese o dală la întâmplare şi se opinti 
pentru a o da peste cap. Sicriul scurt, îngust, răsună sub 
avalanşa de pământ şi pietre stârnită astfel. Sirio ridică 
târnăcopul şi îl repezi cu toată forţa de care era în stare. 
Capacul se despică pe lung, tändäri zburară în toate 
direcţiile. Maria închisese ochii... Sirio exulta. Smulse 
ultimele scânduri şi se aplecă peste ladă. 

— Priveşte! Priveşte! 

Femeia făcu câţiva paşi timizi prin pietriş, cu pupilele 
dilatate de groază. Sirio îşi introduse mâna în coşciug, 
degetele sale cotrobăind prin blana albastră şi stufoasă 
pe care timpul petrecut sub pământ n-o afectase in 
niciun fel. Ursul de pluş ce se odihnea pe fundalul 
minusculului sicriu, umplându-l cu totul, părea că-i 
priveşte cu ironie, săgetând spre cer dintr-o insolentă 
limbuţă de fetru. Sirio fierbea de excitare. Cu câteva 
lovituri de târnăcop mai degajă alte patru morminte, 
scoțând la iveală un iepuraş, o oaie şi două pisici de 
cârpă împodobite cu clopoței. Jucării, nimic altceva 
decât jucării. Timpul trecea foarte repede, n-avea răgaz 
să-şi savureze victoria, puse pietrele la locul lor, mătură 
aşchiile de lemn şi o luă înapoi spre camionetă, trăgând- 
o după el pe Maria ca pe o somnambulă. Când trecură 
de grilaj, Sirio mai aruncă o ultimă privire spre placa de 
aramă coclită încrustată cu litere înalte şi înclinate: 


„Anexă a penitenciarului Funnyway. Cimitirul 
deținuților.” 


Trânti portierele, porni presurizarea şi demară într-un 
urlet de pneuri. Îl umplea o exaltare formidabilă. Se 
întoarse spre Maria, tipând în mască pentru a se putea 
face auzit: 


— Acum înţelegi de ce copoiul cerceta marionetele? 
Vroia să se asigure că niciuna dintre ele nu reprezintă 
un animal. Niciuna dintre ele nu reprezintă un animal! 
Nici lup pentru bunicuta, nici corb pentru vulpe! 

Tăcu, concentrându-şi atenţia asupra drumului. Zece 
minute întindere. Va susţine că a nimerit într-un făgaş, 
nimeni n-a să poată spune contrariul... 

Microbuzul gonea prin coconul albicios al inelului de 
siguranţă pe care foarfecele farurilor cu greu reuşea să-l 
străpungă convenabil... într-un moment aveau să se afle 
la Funnyway. 

… la Funnyway. 


Capitolul 2 


Nath deschise palma, lent, dezlipindu-şi degetele unul 
câte unul de lingurita de plastic albastru. Obiectul se 
înfipse în mijlocul farfuriei de porțelan smältuit cu flori 
mari, stârnind uriaşe stropituri brune de fiertură cu 
miere. O picătură zaharisită i se lipi pe obraz, chiar sub 
ochi, înainte de a începe să se prelingă ca o lacrimă 
făinoasă. În gât i se oprise un nod. Bavetica îl sufoca. 
Avea să plângă, o ştia. Greşise neglijându-şi siesta, 
acum îi cădea capul de oboseală, iar mierea îi năclăia 
limba cu savoarea ei dulceagă. Işi căută gura cu un 
deget ezitant, incisivii îşi găsiră de îndată locul pe 
unghia înmuiată, deformată de orele lungi de supt 
degetul. Sugea cu sunete umede, reconfortante. Ar fi 
vrut ca doica să vină şi să-l ia în braţe, să-l ridice pentru 
a-l duce spre patul cu cearşafuri constelate cu omuleti 
roz, paiaţele acelea cărora îi plăcea să le mototolească 
faţa înainte de-a dormi. În orice caz, era o zi proastă. 
Castelul de cuburi se dărâmase de două ori încă înainte 
de-a fi putut înălța turnul cel mare cu acoperişul său 
conic roşu, atât de amuzant. După aceea îşi prinsese 
mâna într-o roată a tricicletei şi de-atunci pielea îi 
rămăsese albastră de tot. Nu îndrăznea cu adevărat s-o 
privească, rănile continuau să-l sperie putin. Într-o zi 
avea să moară, era sigur. „Nisipul e plin de murdărie”, 
spunea mereu Dorothee, „dacă faci buba, trebuie să-i 
arăţi doicii”. 

Nath ştia că rău făcuse ascunzându-şi vânătaia, dar se 


temea de sticlutele întunecate cu mirosuri acide pe care 
guvernantele le extrăgeau din dulăpioare însemnate cu 
o cruce roşie, agätate sus pe pereţi, foarte sus, aproape 
de tavan. Acum fiertura era rece. Dealtfel nici nu-i era 
foame, deloc nu-i era foame. Era o zi proastă. Se simţea 
puţin bolnav, ca atunci când urmează să-ţi curgă nasul 
şi te-nţeapă în gât. Atunci picioarele sunt moi şi 
transpiri şi miroase urât. Lui Nath nu-i plăcea să fie 
bolnav. Uneori îi era aşa de rău că făcea pipi în chiloti. 
Dorothee îşi râdea de el: „Faci pipi anume pentru ca 
nana să se ocupe de tine!” Nu greşea întru totul. Nu, nu. 

Zbătându-se, reuşi să-şi desfacä bavetica slinoasă. 
Detesta momentele acelea ceţoase când toate i se 
păreau prea mari, iar el mic de tot, înainte ca - după 
câteva secunde - să se simtă crescând precum copiii din 
poveşti când au băut licoarea magică iar picioarele li se 
lungesc, se lungesc! 

Se îndepărtă de masă, cu greata în vârful buzelor, asta 
era, iarăşi îi creşteau picioarele. Culoarul îi juca înaintea 
ochilor şi patul cu capetele de dovlecei roz care râdeau 
arătându-şi dinţii mari ca nişte clape de pian. Îi plăceau 
mult pianele, bombarda claviatura cu pumnii. „Am să 
vărs!” Faptul se aprinse în craniu ca un semnal de 
alarmă. O luă la fugă. Nu trebuia să vomite pe mochetă, 
nu, asta însemna murdărie şi proastă creştere. Şi era 
dezgustător. Se împletici spre lavabou şi-şi aplecă spre 
cuva de email capul cu o fracțiune de secundă înainte ca 
stomacul să i se golească în jeturi prelungi. Când 
sughiturile îi slăbiră, ridică fruntea. Se simţea putin mai 
bine, dar nu chiar grozav, ca a doua zi după o beţie 
straşnica. Îşi trecu o mână peste faţă, peste obrajii 
teposi neraşi de trei zile. Greaţa se mistuia, avea 
senzaţia că iese dintr-o comă artificială. Îşi apropie mult 
nasul de oglindă, observându-şi fără indulgență micile 
riduri de la colţurile ochilor, începutul de calvitie ce-i 
prelungea tâmplele. „Golfurile!” Nu-i trebui mult timp 
de gândire pentru a-şi da seama că iarăşi avusese unul 


din momentele acelea afurisite de regresiune. I se putea 
întâmpla indiferent când, indiferent unde. Lepădă 
pijamaua, pe care boabe de mazăre roz se amestecau cu 
suzete multicolore. Avea un trup osos, cu burta cam 
moale, acoperit de pilozităţi abundente. Făcu duş cu apă 
rece încercând să nu se privească în oglinda mare de pe 
perete. Nu-i plăcea propria goliciune şi, dealtfel, se 
străduia să facă întotdeauna dragoste pe întuneric. Se 
şterse. Pe piept, în desişul firelor de păr, se distingeau 
areole anormal dezvoltate pentru un bărbat. Această 
particularitate îl jena. („S-ar zice că-s sfârcuri de sâni 
femeieşti!” De ani de zile, amantele ocazionale nu 
pierdeau niciodată ocazia de-a remarca.) 
Circumferintele mari şi brune se aflau acolo ca o 
acuzaţie de hermafroditism ca indicele unei naturi 
„feminine”, întrerupse curentul electric. La încheietura 
mâinii, ceasul de oţel emise o serie de bip-uri stridente. 
Trebuia să plece fără întârziere. Deja ar fi trebuit să se 
afle în prăvălioara sa, ridicând oblonul de fier. Clientilor 
nu le plăcea ca fantezia să dea peste cap orarele 
oficiale. Trase repede o pereche de jeanşi, un tricou, 
nişte bascheti scâlciati Se mulțumea să fie băcan 
săptămâna asta, ţinuta neglijentă îl ajuta să suporte 
constrângerile acestei munci. Nu, un simplu sort 
albastru cu buzunar mare pentru carnet şi creion. Un 
creion gros, roşu lustruit, pe care să-l muşte cu savoare 
gustând trosnetele vopselei netede sub dinţi. Uneori şi-l 
strecura după ureche, dar avea urechile un pic cam 
clăpăuge iar creionul nu rămânea niciodată mult timp 
acolo. Luna trecută trebuise să ocupe postul de P.-D.G.5 
la banca centrală. O muncă păcătoasă şi plictisitoare, 
pentru care nu-l invidia nimeni. Bineînţeles, exista 
posibilitatea de a face pachete de bancnote. Bancnote 
galbene, bancnote roşii, verzi, dar repetarea îi trezea 
curând lâncezeala şi apoi îşi intepa degetele cu ace şi 
imediat doicile soseau cu alcool, cu dezinfectant, cu 


3 Președinte-Director General. 


leucoplast. Trebuise să ocupe postul până să i se fi tras 
din nou cartea. 

În stradă, aerul rece îi făcu enorm de bine, pielea îl 
absorbea ca un burete avid de oxigen. Avu certitudinea 
că pielea îi redevenea netedă, că ridurile ce-i striau 
colţurile ochilor se ştergeau ca sub efectul unei creme 
dermice vrăjite. Roti manivela oblonului de fier cu o 
vigoare plăcută la vedere şi imediat şuvoiul clienţilor 
inundă prăvălia, începea baletul. Nath adora să-şi vâre 
mâna din raft în raft, alergând în căutarea câte unei, 
cutii de conserve cu eticheta colorată ţipător. Inimi de 
anghinare extra. Mazăre Cassoulet” veritabilă cu untură. 
Trăncăneala gospodinelor îi umplea urechile, iar gura 
lui îmbrăca haina amabilitätii pentru a lăsa să şiroiască 
banalitäti zaharisite: rochia cea nouă, coafura cea nouă, 
copilul care a mai crescut. Iar conservele îşi jucau hora 
lor etichetată. Spre orele cincisprezece închise 
magazinul, alese o cutie; fasole cu roşii şi se retrase în 
partea dosnică a prăvăliei cu gând să prânzească. 

Acolo, ceva derapă. Ceva impalpabil care-i umplu 
venele cu un torent arzător şi veninos. „Nu mai credea”. 
Deschizătorul de conserve refuză să pătrundă prin tablă 
şi să decupeze capacul, ochii i se împăienjeniră iar în 
secunda următoare Nath îşi dădu seama că nu ţinea în 
mâini decât un cilindru de lemn masiv pe care fusese 
lipită o etichetă apetisantă. Un soi de butuc grijuliu 
şlefuit şi pictat cu vopsea argintie destinată să-i dea un 
aspect metalic. Cuprins de panică, se repezi în magazin, 
scotocind prin stelaje. Toate conservele se vădiră false, 
constând din ambalaje lipite pe bucăţi de lemn, cuburi, 
piramide, paralelipipede. Nici măcar un singur articol 
din stoc nu era real şi din zorii zilei, nu făcuse decât să 
vândă rondele botezate „bidoane de ulei de măsline 
virgine extra” sau... 

„E normal”, îi strigă o voce interioară, „ştii bine că nu e 
vorba decât de simulacre, nimeni nu se lasă înşelat...” 


? Tocană de fasole cu file de gâscă, rață, oaie etc. 


Nimeni nu se lăsa înşelat în afară de el, se cufunda 
prea adânc în activităţile sale, dând uitării realitatea. 

Îşi smulse sortul şi ieşi în stradă trântind uşa după el. 
Frecvența revenirilor la starea lucidă îl neliniştea cu 
adevărat, la fel cu modul lipsit de nuanţe în care i se 
întâmpla să se „prindă în joc”. De ce se decupla tot mai 
des în vreme ce toţi ce-l înconjurau puteau rămâne sub 
control zile întregi? Îl încerca un sentiment de 
nedreptate amestecat cu spaima de a se simţi altfel. In 
anumite momente nu mai făcea parte din mascaradă, în 
altele făcea parte prea mult. 

Un factor poştal urca bulevardul în sens invers, cu 
cureaua gentii sale de piele oblic peste pântec. Naht se 
gândi că amândoi aveau probabil aceeaşi vârstă. 

— Aveţi ceva corespondenţă pentru mine? întrebă el 
când slujbaşul ajunse la nivelul său. 

Acesta zâmbi, îşi vâri mâna până la cot în geanta 
căscată şi pescui trei scrisori, LA INTAMPLARE. 

— Poftiti! 

— Mulţumesc, ziua bună! 

Nath rămase nemişcat în mijlocul trotuarului. Plicurile 
purtau toate trei numele de Dl. şi D-na Lefevre. Un 
sistem adeziv permitea să fie deschise şi închise în voie 
şi - bineînţeles - erau goale. Privind de aproape, se 
remarcă imediat că timbrul şi adresa fuseseră tipărite. 
Toată corespondenta era fabricată în serie, ca şi 
coletele. Toate erau expediate din Morbihan şi aveau 
destinaţia „Dl. şi D-na Lefevre, str. Cypres, 13”. Le 
mototoli cu furie. 

Oraşul era cenuşiu, în pofida abundentei vopsele roz cu 
care se mânjiseră blocurile de locuinţe şi instituţiile. 
Fațadele aveau în ornamente, în cariatidele lor, ceva fals 
şi găunos care-ţi dădea ghes să te înarmezi cu un ciocan 
pentru a izbi pietrele şi a te asigura totodată că nu 
crăpau sub lovituri ca nişte mulaje de mucava sau 
coloane din stuc. Un autobuz venea spre el. In picioare 
pe platformă, un controlor îşi agita cleştele cromat 


strigând denumirile staţiilor. 

— Vreti să urcați? se interesă el ajungând la nivelul lui 
Nath. 

— Da. 

— Unde mergeţi? 

Nath se bâlbâi căutând ceva care să sune drăguţ: 

— Strada Cenuşie, făcu el în disperare de cauză. 

Controlorul înclină capul gânditor. 

— Hm! lăsă el să-i scape, nu într-acolo mergem, dar o 
să facem un ocol. Nu rămâneţi pe platformă, mergeţi si 
luaţi loc, domnule. 

Nath avansă, se prăvăli pe primul scaun liber şi se 
cufundă în contemplarea scrisorilor şifonate pe care 
încă le mai ţinea între degete. 

— Veşti proaste? îl întrebă o voce peste umăr. 

Se întoarse, roşi. Fata nu era tocmai frumoasă. O 
brunetă, foarte slabă, cu păr lung şi negru şi gură cu 
buze groase, pofticioase. 

— Mă cheamă Patricia. 

Nath făcu un gest vag. 

— Da, veşti proaste. 

Trebuie că avea vârsta lui, poate putin peste. O alunitä 
mare îi marmora tâmpla stângă. Căută în poşetă şi 
scoase un plic, tot mototolit. 

— Eu, eu mă mărit! făcu ea cu un cloncănit ascuţit. 
Logodnicul meu mi-a scris ca să hotărâm data 
ceremoniei. 

Agita misiva sub nasul lui Nath şi nu-i fu greu deloc să 
descifreze adresa: „Dl. şi D-na Lefevre, str. Cypres, 13.” 
Se întoarse la loc. Deodată avu impresia că merge cu 
autobuzul de ore întregi. 

— Biletul! Biletul! striga controlorul, vânturându-şi 
cleştele peste capetele călătorilor. 

— Când ajungem? întrebă Nath, aplecându-se pe 
culoarul central. 

— Peste trei zile. 

li era de-ajuns. 


— Durează prea mult, cobor. 

— Nu! urlă slujbaşul, n-aveţi dreptul să părăsiţi 
autobusul în mers! 

Nath îşi împinse scaunul, care scârtâi pe asfalt şi făcu 
un pas lateral. O fracțiune de secundă, privi cu 
stupefactie şirul scaunelor din lemn aliniate pe trotuar, 
unele în spatele celorlalte. Zece cu totul. Pe primul, cel 
aflat în capătul şirului, un tip tânăr se făcea că învârte 
un volan imaginar şi schimbă vitezele. Nu exista niciun 
autocar. Nu, nimic decât scaune cu fundul de paie 
împletite care fuseseră dispuse unul după altul în lungul 
rigolei. Se dădu înapoi, cu gura moale umplută de un 
gust amar. 

— Treceti la loc! se răsti controlorul, sau vă amendez! 

Nath se îndepărtă cu pas grăbit. Oraşul n-avea decât o 
singură stradă, dar totuşi se temea să nu se rătăcească. 
Nu-i plăcea să le întrebe pe doici încotro s-o ia. 

Plânsete izbucniră în spatele lui. Incidentul din autobuz 
lua o amploare neplăcută. Era de rău. Grăbi pasul. 
Capul i se învârtea uşor şi-şi aduse aminte că nu luase 
masa. Împinse uşa primului restaurant ieşit în cale şi se 
instală la o masă, departe de stradă acolo unde 
penumbra îl ascundea privirilor. Ceru specialitatea zilei. 

— Cuşcuş merghez ca la mama acasă! anunţă chelnerul 
cu o volută a şervetului. Şi vin. 

N-ar fi trebuit să bea vin o ştia, dar avea nevoie de o 
biciuire serioasă. De îndată ce farfuria aburindă se găsi 
în faţa lui începu să mănânce ca un lup, golind pahar 
după pahar. Vinul roşu îi intepa limba cu ferocitate, 
adăugându-se  arsurii  mirodeniilor. Deodată, fără 
tranziţie, furculita i se poticni pe fundul farfuriei goale. 
O farfurie perfect curată, pe care mâncarea nici măcar 
n-o atinsese. Sticla de pe masă, care purta eticheta „vin 
de cupaj, 12°”, nu conţinea decât apă. In sală, 
nepăsători în faţa fenomenului, oamenii continuau să-şi 
mimeze prânzul, tăind aripi de pui inexistenti, servindu- 
se din sosiere cu sosuri imaginare. Unii simulau că le 


ghiorăie matele sau că-şi curăţă o pată de pe costum. 
Cineva îşi împinse taburetul chiar lângă el. 

— E bun ce-ati comandat? 

Fata din autobuz. 

Dădu din cap instinctiv, aşa, ca să fie lăsat în pace. Dar 
Patricia reveni la atac: 

— Ce este? 

— Cârnat albastru cu fragi, trânti el împingându-şi 
tacâmul. Se simţea ca un idiot, sugându-şi astfel 
furculita goală timp de un sfert de oră pentru a înghiţi 
dumicati enormi de neant. Fata comandă şi pentru ea: 

— Doisprezece cârnaţi albaştri şi patru kilograme de 
zmeură, îmi place mai mult zmeura. 

Ospătarul reveni după două minute, aducând un 
recipient neatins de vreun aliment. 

— Poftiti, poftă bună! 

Nath o apucă pe Patricia de umăr: 

— Dar farfuria dumitale e goală! 

Îl privi cu uimire: 

— Bineînţeles, se ofuscă ea, e un joc. 

Strânse din dinţi. Iarăşi uitase. 

— Nu v-aţi purtat cum se cuvine adineaori, atacă 
tânăra, conductorul s-a dus să se plângă la guvernantă. 
Precis o să v-alegeti cu o pedeapsă. 

Nath îşi simţi contracția fugară a stomacului ca efect al 
spaimei, încercă să se îmbărbăteze: 

— În orice caz, nu-mi cunoaşte numele, adresa. 

Fata ridică din umeri. 

— Idiotule! Te numesti Dl. Lefevre şi locuieşti pe strada 
Cypres la numărul 13. Toată lumea o ştie! 

Nath îşi muşcă buzele. Eventualitatea unei sancţiuni îl 
paraliza. Putea fi pedepsit într-o mie de feluri. Să i se 
interzică de-a trage cartea „Doctorul” la jocul 
meseriilor. Tare i-ar mai fi plăcut să fie doctor. Ca să 
atingă fetele. Roşi. Da, medic, era o meserie agreabilă. 
Toţi băieții sperau într-ascuns să tragă cartea 
„Doctorul”, iar fetele făceau rugăciuni pentru ca 


hazardul să le acorde „bolnavul”. Iar el însuşi, era oare 
cu adevărat bolnav? Conditionarea nu părea să mai 
acţioneze asupra lui decât cu intermitențe, însuşi faptul 
că folosea termenul „condiţionare” dovedea că nu se 
mai afla în starea sa normală. Odată ajuns în faţa 
doicilor, trebuia să-şi controleze limbajul, să ia seama să 
nu scape vreun cuvânt fără sens sau suspect. 

— Te plictiseşti? întrebă tânăra femeie molfăindu-şi 
furculita. Nu-ţi place jocul ăsta? 

Nath se reculese pe dată. BA DA, îi plăcea mult jocul. 
ADORA să se joace. Dealtfel, nici nu concepea că s-ar fi 
putut face şi altceva. Pe cuvânt de onoare. 

— Sigur că da, observă fata, nu trebuie să ne plictisim. 
E ca o boală... Da, asta e! 

În restaurant era cald iar Nath simţea că-i renaşte 
greata de dimineaţă. 

— Ştii, făcu Patricia, dacă te-alegi cu vreo pedeapsă, 
am să spun că n-ai făcut-o anume, că ai crezut că erai în 
staţie. 

— Foarte drăguţ din partea ta, fu Nath de acord, am să 
te citez ca martoră. Dă-mi nişte date despre tine... 

— D-na Lefevre, strada Cypres, numărul 13. Ajunge 
doar să-mi scrii. 

Ridică din umeri, descurajat Avea poftă de-un duş, de 
un pahar de alcool. 

— Haide, aruncă el ridicându-se, putem merge la mine, 
am un joc de-a cele şapte familii nou-nout. 

— O.K. 

Părea brusc obosită, într-o oră, cel mult, avea să iasă 
din cloaca drogului. A drogului? 

Încă un termen care trebuia radiat din vocabular. 


Cincisprezece minute mai târziu, Nath închidea după ei 
uşa apartamentului său. Imediat scoase din 
ascunzătoare sticla de scotch şi umplu două pahare. 
Avea certitudinea că alcoolul combătea efectul drogului. 

— Ar trebui să faci un dus. 


Fata se supuse fără să protesteze. Era semn bun, îşi 
regăsea personalitatea reală, altfel ar fi trebuit să o 
dezbrace şi s-o spele el însuşi. Poate chiar s-o fi condus 
la toaletă ţinând-o de mână şi să-i fi dat jos chiloţii 
înainte de-a o pune să se aşeze. Patricia reapăru după 
câteva minute, înfăşurată într-un halat prea mare pentru 
ea. Suvitele părului ud semănau cu nişte cureluşe din 
piele neagră. 

— Am să mă-ntorc. Mai pune-ti un pahar. 

Plecă la rândul lui spre cämäruta toaletei. Aveau să 
facă dragoste, era cel mai bun procedeu de a se remonta 
pe care-l ştia. Făcu un duş rapid, se spălă pe dinţi. Era 
nerăbdător să se târască între coapsele Patriciei, să se 
afunde în ea cu împingeri puternice din sale, ţintuind-o 
pe cearşaful cu cäpätâni de dovleac. Când închise uşa 
băii, coridorul ce-o despärtea de cameră era cufundat în 
întuneric. 

Se forma astfel un tunel lung de patru metri. Patru 
metri de tenebre străpunse doar de micul ochi roşu al 
ceasului amplasat sus, atât de sus încât Nath avu 
impresia că ar trebui să se urce pe un taburet ca să-l 
atingă. Dar nu-i plăceau taburetele. Ameteala îi umplea 
capul cu un vânt negru şi se clătina. Îl dureau mâinile şi 
genunchii. Se agăţă de tocul uşii, riscând o privire 
prudentă în tronsonul de noapte unde trebuia să se- 
avânte. Chiar îi era frică, îşi amintea de o povestire pe 
care o citise, „Coridorul diavolului”. O poveste oribilă 
ce-i dăduse coşmaruri. Era un coridor în aparenţă 
normal, dar dulapurile erau nişte uriaşe guri căscate 
pentru a înhaţă copiii mici, iar diavolul Cacouna lua 
chipul unei umbrele uitate sau al unui impermeabil 
agăţat de un umeraş. lar trenciul se mişca, aşa, cu 
mânecile sale goale. Şi pătratele de pe duşumea, negre 
ca tot ce le înconjura, se prefăceau într-o mare de 
cerneală. Atunci, diavolul Cacouna, care de fapt era o 
pălărie melon, se aseza pe capul bäietelului şi îi aspira 
creierul prin firele de păr... La amintirea acestui 


moment, lacrimile îi podidiră ochii şi se ghemui lângă 
cada de baie. Nu, dacă doica nu venea după el, n-avea 
să fie în stare să traverseze coridorul pentru a o 
reîntâlni pe fetiţa ce-l aştepta acolo, ca să sa joace de-a 
mama şi de-a tata. Dealtfel, frica îl făcea să-i vină pipi şi 
nu reuşea cu niciun chip să-şi descheie nasturii prea tari 
ai pantalonilor. Avea să se murdărească, să... 

Palma îi arse obrazul. Deschise pleoapele. Patricia era 
lângă el, aplecată deasupra, cu privirea aspră şi în 
aceiaşi timp gravă. 

— Ti-e mai bine? 

Inghiti cu greutate. 

— Acum e mai bine. 

Îl apucă de mână şi-l trase spre pat. 

— Lasă-te în voia mea, comandă ea. 

Se înfipse în el luându-i palmele pentru a i le călăuzi 
peste trupul ei. Când totul fu gata, începu să cotrobăie 
febrilă în poşetă: 

— Căcat! Căcat! Căcat! 

— Ce cauţi? o întrebă el, trăgându-şi cearşaful cu 
capete de dovleac pe piept. 

— Tigäri. 

Nath îi întinse pachetul pe care-l păstra în buzunarul 
noptierei, nu pentru că l-ar fi încercat dorinţa de-a fuma 
ci fiindcă îi plăcea să se înconjoare cu simbolurile unei 
vieţi adulte: ţigări, alcool, cremă de ras... 

— Mulţumesc. Te simţi bine? Il întrebă ea revenind să 
se culce alături. Adineaori ai avut un moment prost. O 
ameţeală? 

Nath îi întinse pachetul pe care-l păstra în memoria 
oamenilor care-l înconjurau. Patricia nu păstra nicio 
amintire a trecerilor ei de la o stare la alta, îşi uita pur şi 
simplu parantezele. Dacă putea fi şi ei ca ea, s-ar fi 
bucurat în sfârşit de o comportare coerentă. Fumară în 
tăcere, cu creierul neplăcut golit ca la ieşirea dintr-o 
laborioasă munca intelectuală. Mai făcură o dată 
dragoste, apoi Patricia adormi, cu ţigara între degete. 


Nath o scăpă de chiştoc şi se apropie de geamul uriaş. 
In sfârşit stinseseră proiectoarele cerului, la fel si 
soarele şi doar un miliard de steluțe de o suta de wati 
sclipeau deasupra norilor pictaţi, difuzând peste 
acoperișurile de ardezie cenuşie o lucire albăstruie, 
ireală. In capătul orizontului, enorma sculptură bara 
zidul, înălțându-se până la plafon. Două coapse 
desfăcute în formă de V ale căror pulpe se rezemau pe 
suportii mesei de naşteri, în furca picioarelor, acolo 
unde în mod normal ar fi trebuit să se afle sexul, o 
poartă blindată, etanşă, îşi etala angrenajele prodigios 
de complexe ale zăvoarelor. Era singura deschidere spre 
exterior şi, din cât îşi putea aminti Nath, n-o văzuse 
niciodată deschizându-se. Dealtfel, doicile pretindeau că 
pe toţi cei ce s-ar hazarda afară îi pândea moartea. 
Moartea. O secundă, Nath se întrebă ce formă îşi 
asuma... Cea a lui Cacouna şi a pălăriei lui melon, sau... 
Se scutură, alungind miasmele agätate de meandrele 
creierului. 

„Nu trebuie să ieşiţi spuneau doicile, trebuie să 
rămânem aici, la căldurică, în căuş de puf, cu urechile 
pline de poveşti şi gura plină de lapte...” 

Oraşul era gol, cu unica sa stradă în cerc, 
parcurgându-l de jur împrejurul imobilelor. Se împărțea 
în centru şi centură, conform trotuarului pe care te aflai. 
„Oraşul se numeşte Marele-Oraş, explicau guvernantele, 
„dar puteţi să-i găsiţi şi alte nume. N-o să se supere...” 

Copiii râdeau. Copiii?! 

„Când eraţi mici de tot”, povesteau doicile, „aţi scăpat 
de moartea de-afară alunecând pe un tobogan maro care 
v-a adus aici, unde vă aşteptam noi. Am fost atât de 
bucuroase să vă primim... Atât de bucuroase...” 

Intr-atât era de cufundat în gânduri, încât nu simţi 
prezenţa Patriciei decât în momentul când tânăra îi pusa 
mâna pe umăr. 

— Nu dormi? 

— Nu, mă uitam. 


Rămase nemişcată, lipită de el, studiind în detaliu 
spectacolul zidului pictat, cu peisajul său în culori prea 
vii: munţi, pajişti, un curs de apă. 

— S-ar zice că suntem nişte paznici de far, murmură ea 
cu o voce uşor încleiată, lampa e arsă iar tu vii să repari 
lumina. Da, tu ai fi reparatorul! 

Nath înjură. Fata se încruntă. Văzându-i bărbia care 
tremura, îşi dădu seama că era pe cale să plângă. 

— Nu-i nimic, interveni el pentru a îndigui torentul 
lacrimilor ce-o inundau, priveşte copacii. Sunt frumoşi, 
nu? Avu o bruscă inspiraţie. Ştii de ce s-au inventat 
pomii? E 

Patricia  înălţă sprâncenele, deconcertatä. [Intr-o 
fracțiune de secundă îşi uitase tristeţea. 

— Au fost inventati ca să facă umbră, mormăi ea 
înainte de-a adăuga imediat: sau mai folosesc şi ca să-ţi 
crestezi numele cu un cutitas. Sau ca să aduni frunzele 
şi să faci un buchet. 

Tăcu, absorbită de un fantastic efort de cugetare, în 
sfârşit, după un minut, trânti: 

— Nu, folosesc ca să te-ascunzi după ei când ne jucăm 
de-a v-aţi ascunselea. Nath îi trecu o mână prin păr! 

— Du-te şi de culcă. 

Fata se supuse, îi trecu prin minte că ar trebui să facă 
şi el acelaşi lucru. Gândul la ziua următoare îi deşteptă 
neliniştea. Azi comisese mai multe greşeli... Mai întâi 
prăvălia, din care fugise, apoi autobuzul, îşi trecu mâna 
peste faţă, barba îi crescuse la loc, înăsprindu-i obrajii. 
Trebuia să se pregătească pentru o convocare în toată 
regula, să-şi gândească argumentele. Va fi oare capabil 
să joace comedia corect? Nimic mai puţin sigur ca asta. 
Oboseala îi plumbuia pleoapele. Se târî până la pat şi se 
lungi lângă Patricia. Avea sâni rotunzi, puţin lăsaţi şi, la 
colţurile ochilor, aceleaşi riduri ascunse, discrete. 
Oribile crăpături mici ce nu cereau decât să se 
răspândească, să se adâncească, în zigzag, să se 
ramifice într-un cumplit război teritorial pe care erau 


sigure că-l vor câştiga. Adormi imediat. Când deschise 
ochii a doua zi dimineaţă, o senzaţie neplăcută de 
umezeală între picioare îi dădu de veste că urinase pe el 
în timpul somnului. Alături, cu părul revărsat ca o corolă 
pe pernă, Patricia îşi sugea degetul mare cu mişcări 
uşoare ale buzelor flămânde. Nath se sculă şi se şterse 
bombănind. Drogul îi neutraliza sfincterele, de-asta era 
sigur. De câte ori, pe vremea când condusese banca 
centrală, nu-şi udase pantalonii pentru că nicio doică nu 
se afla prin preajmă ca să vină să-l descheie? La fel se 
întâmpla şi cu mâncarea. Adesea, mâinile lui, devenite 
neîndemânatice şi stângace, se dovedeau incapabile să 
apuce o lingura prea grea, degetele nu mai reuşeau să 
strângă mânerul enorm al unei furculite care dintr-o 
dată se hotăra să cântărească tone întregi. Atunci 
rămânea cuminte, cu palmele pe masă, aşteptând să se 
apropie guvernanta, să-şi susure eternul refren: 
„Deschidem gurita mare... Atenţie!...” 

Drogul poseda o putere inhibitorie deosebit de intensă. 
Drogul? Care drog? 

leşi, îşi căută cheile. Era o idiotenie - cheile, de formă, 
nu încuiau nicio broască. Se multumeau să zornăie pe 
un ton liniştitor. Nimic mai mult. Când se va trezi, cât de 
cu rând, Patricia probabil nu va fi în stare să se îmbrace 
sau să se spele. Va rămâne fără îndoială chircită pe 
mochetă toată ziua, sugându-şi visătoare degetul sau un 
colţ de cearşaf. N-avea nicio poftă să asiste la acest 
spectacol deprimant. Nu ţinea nici să se mai întoarcă la 
prăvălie, nu, avea să... 

În clipa când puse piciorul pe trotuar, umbra doicii îl 
acoperi, enormă. Rämase împietrit, ţinându-şi respiraţia, 
precum un tăietor de lemne hipnotizat de copacul ce se 
prăvăleşte peste el şi căruia frica îi opreşte orice 
tentativă de fugă. Când inima sa îşi regăsi în fine ritmul 
normal, ridică ochii. Femeia era gigantică. Cinci metri, 
poate şase. Lângă piciorul ei, se simţea minuscul, 
dezarmat. Corespundea în toate privinţele imaginii 


caricaturale pe care ne-o putem forma despre o doică, 
cu sortul ei alb, imaculat, susţinut de ace; sânii umflati 
întindeau mătasea bluzei ca două mapamonduri în 
suspensie instabilă. Când se aplecă asupra lui, Nath 
văzu globurile acelea monstruoase dezlipindu-se de 
toracele femeii, antrenate de atracţia gravitaţională. Nu 
mai îndrăzni să se mişte şi totuşi cele două mamele 
atârnau peste el, asteroizi de carne roz gata să-l 
zdrobească, găurind trotuarul în punctul de impact. 
Făcu un pas înapoi. Giganta avansa. Cât cântărea oare? 
Probabil cât o căsuţă cu toate mobilele în ea. In 
comparaţie cu restul, capul părea infim de mic, cu cocul 
său vertical descoperind o frunte netedă şi obraji lucioşi 
ca merele ce-au fost frecate cu un şervet de lână. In 
clipa când doica îşi plie mijlocul şi întinse mâna spre el, 
lui Nath i se păru că aude o serie de şuierături 
hidraulice, ca şi cum nişte sisteme complexe de pistoane 
ar fi intrat în funcţiune, articulând biele, frânând masa 
prodigioasă a corpului în translație. Doicile nu erau 
reale, o ştia. Cel puţin, încerca să fie convins de asta. Nu 
putea fi vorba decât de nişte automate, de roboţi oferind 
toate asemănările cu fiinţa omenească. Odinioară, cu 
treizeci de ani în urma, când Nath şi camarazii săi 
fuseseră aduşi în oraş, androizii nu trebuiau să 
depăşească un metru şi şaizeci de centimetri. Fuseseră 
legänati de aceste paiate de cauciuc şi oţel, cu glas 
scârtâitor. Cu timpul, copiii crescuseră, bărbaţii 
depăşiseră înălţimea de un metru şaizeci. Pentru a 
păstra intact raportul de dominare doicile se adaptaseră 
si ele, triplându-şi mărimea iniţială. Mecanismele 
autoconstructoare se puseseră în mişcare, secretând 
alte piese, alte structuri, clădind pe scheletul primitiv 
astfel ca adulţii reduşi la dimensiunile unor pitici 
artificiali să rămână într-o poziţie de inferioritate. Dar 
poate că toate astea nu fuseseră cu adevărat 
concertate? La urma urmei se putea presupune că 
ordinatorul central ce regiza viaţa oraşului nu ştiuse să 


analizeze schimbarea de context în lipsa unei noi 
programări adecvate. De ce nu? 

— Nath dragă? gînguri vocea cu o curioasă stridentä 
amintind de un megafon mai mult decât de un laringe. 
Ieri i-ai supărat pe micii tăi tovarăşi, nu e bine... 

Mâinile roz coborâră spre el, îl apucară de subsuori şi-l 
ridicară în aer. O panică fără nume puse stăpânire pe 
Nath. Îşi spunea adesea că mecanismul se va gripa într- 
o bună zi iar el se va sfărâma pe trotuar, nereuşind să se 
agate de pânza apretată a sortului. Apăsată pe coastele 
lui, pielea degetelor era caldă, moale parfumată. Privind 
mai de-aproape se distingeau miile de striatii ale 
amprentelor digitale şi chiar un puf blond şi fin 
implantat în piele. Îl cuprinse îndoiala. Maşinării, 
roboţi? Chiar aşa? Nu-i mai era teamă decât de-un 
singur lucru, că-şi va desface nasturii corsajului pentru 
a scoate sânul, că-i va strivi mamela pe gură, indiferentă 
la contactul tepos cu obrajii nebärbieriti ai bărbatului. 
Apoi laptele avea să pulseze printr-o întreagă reţea de 
canale aducându-şi în gâtlejul lui Nath provizia de 
lichid, drogat, înceţoşându-i încă odată creierul. Adesea, 
imediat, ce doica se răsucea pe călcâie, Nath îşi vâra 
degetele până-n amigdale, încercând să regurgiteze 
potiunea halucinogenă, dar procesele chimice se vădeau 
mai rapide decât el şi îl răpea valul regresiunii. 
Redevenea un copil, cu spaime de copil, dorinţe de copil. 
Rezistenţa nu-i servea la nimic, îşi vedea luciditatea 
risipindu-se, fugind ca apa dintr-o găleată găurită, iar 
Cacouna revenea, diavolul cu melon... 

— De ce ai fost aşa de rău? uruia vocea lângă obrazul 
lui. 

Ar fi vrut să tragă cuiul unei grenade şi s-o arunce 
acolo, în gaura nării ăleia, în peştera acelei guri. Se 
mulţumi să facă pe prostul... 

— Nu ştiu, era cald, îşi mestecă el degetul. Voiam să 
conduc şi eu maşina... 

— Haide, haide a trecut, mârâi dulce monstrul 


parfumat care mirosea frumos a talc şi vaselină, va 
trebui să fii mai drăguţ pe viitor. Uite, îţi dau o floare 
frumoasă. Ştii de ce au fost inventate florile? 

— Da, florile au fost inventate pentru că vazele să 
folosească la ceva. 

— Ce mititel e! Hai, du-te la joacă. 

Pistoanele braţelor îl depuseră pe jos, cu macul de 
hârtie creponată în mână. Fiara se îndepărtă, îi plăcea 
să-şi imagineze că îşi regla bazooka şi că făcea să 
explodeze ceafa aceea rozalie cu o rachetă bine plasată. 
Nu rupse în bucăţi floarea decât după ce guvernanta 
dădu colţul străzii. O luă în susul bulevardului, 
dezorientat. Poate ar fi făcut mai bine să rămână acasă? 
Când vru să traverseze şoseaua pentru a intra într-o 
librărie, un grup de băieţi se precipitară spre el, 
trăgându-l cu violenţă înapoi şi tipând că strada era un 
fluviu cu apele în creştere şi că trebuia să se resemneze 
la a înainta în echilibru pe bordura trotuarului... Nu 
avea chef de gâlceavă şi bătu în retragere sub ochii 
teribili ai puştilor. (Puşti?) Putin mai departe, când vroia 
să intre într-un imobil pentru a se spăla la robinetul din 
curte, trei fete ale căror vârste păreau să se eşaloneze 
între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani îi interziseră 
accesul peste prag sub pretextul că aceea era o barcă, 
„suntem pe mare de multă vreme şi nu luăm pasageri 
decât când ajungem în port”. Din nou dădu înapoi. 
Refuzând jocul, îşi dovedea sieşi propria luciditate. 
Hotări sa se întoarcă acasă. Nu băgase nimic în gură din 
ajun iar înaintea ochilor începeau să-i joace fluturi negri. 
Se temea de apa robinetelor, de felurile gata preparate 
dispuse mereu din abundență în galantarele cofetăriilor. 
Când se silea să reziste ghiorăiturilor de foame şi se 
cantona într-o dietă riguroasă, luciditatea nu-i suferea 
nicio alterare. Dimpotrivă, de cum ducea la gură un 
aliment oarecare, pâcla îi înceţoşa mecanismele logice. 
Drogul era pretutindeni. 

Fără îndoială că altă dată, cu mult timp în urmă, oraşul 


acela închis ca un ou trebuise să-şi dubleze 
penitenciarul, de locuințe de serviciu rezervate 
personalului încadrat. Astăzi nu mai rămăsese mare 
lucru din împrejmuirea iniţială. Nath bănui vag că 
prizonierii se aflau probabil grupaţi în centru iar 
temnicerii pe centură, dar toate astea nu erau decât o 
ipoteză imposibil de verificat. Odată cu sosirea doicilor, 
se renuntase la folosirea celulelor. Oraşul, prea vast ca 
să îndrăzneşti cu adevărat să te aventurezi în el, îi 
speria pe „copii”. Unii din ei riscau, în rarele lor 
momente de luciditate, aducând tutun, băuturi alcoolice, 
ţigări, descoperite în fundul dulapurilor prăfuite. 
Bineînţeles, deținerea unor asemenea obiecte era 
prohibită, dar doicile, ţinând seama de mărimea lor, nu 
se puteau strecura în interiorul apartamentelor pentru a 
le scotoci. Trebuia totodată să ai grija să tragi perdelele 
la primele două etaje, astfel ca să evitati riscul de-a fi 
spionat, capetele lor ajungând uneori fără dificultate la 
obloanele de la etajul doi. De îndată ce fuse capabil s-o 
facă, Nath citise mult, cotrobăind cu ambele mâini în 
enorma bibliotecă a deţinuţilor. Pentru a face acest 
lucru postea câte trei zile în şir, strecurându-se printre 
rafturile acoperite de mucegai, după o lungă furişare 
prin dedalul acoperişurilor şi al hornurilor. In oraş nu se 
găseau decât benzi desenate sau albume cu imagini de 
colorat. Ca să citeşti trebuia - fără ştirea guvernantelor 
- să te târăşti pe ardeziile cenuşii, să-ţi însângerezi 
coatele, până la sala aceea întunecoasă unde mirosul de 
piele si legătorie se combina cu putregaiul si al 
ciupercilor palide ce creşteau pe pereţi. Odată ajuns 
acolo, surd la spasmele ce-i sfâşia stomacul, Nath 
galopa peste pagini, sărind de la un paragraf la altul, 
căutând să înmagazineze o savoare ce li se refuza. lar 
după aceea foamea devenea prea puternică, setea de 
asemenea şi atunci se repezea la mâncarea drogată şi 
iarăşi regresa... Opt ani, şase ani, cinci ani de vârstă 
mintală şi bineînţeles că nu mai ştia sa citească. Se 


trezea uneori în faţa unui album de colorat, cu degetele 
pătate de vopsele şi cu obrajii galbeni şi albaştri... Ca să 
înveţe, ca să cunoască, trebuia să flirteze cu leşinul, să 
se plimbe în echilibru pe marginea de prăpastie a morţii 
prin inanitie, să-şi retragă rezistenţa mult înapoia 
limitelor comune. În prezent i se întâmpla să rămână şi 
patru zile fără a înghiţi nimic, sugând din sarea 
grunjoasă pe care o găsise într-un sertar pentru a evita 
deshidratarea. Cunoaşterea merita acest preţ. Cât 
despre ceilalţi, cedând în faţa tiraniei viscerelor lor, nu 
împărtăşeau decât rare momente de inteligenţă. O 
simplă privire aruncată morfologiei pensionarilor 
permitea să-ţi faci o idee justă asupra stării lor 
intelectuale. 

Erau bortosii, obezii, trăind o copilărie perpetuă, trasi 
pe pantă exacerbării de către propria lor lăcomie, şi 
slabii, osoşii. Cei a căror asceză se ghicea după 
încheieturile mâinilor, prea subţiri, după obrajii scobiti, 
după tenul ca de cenuşă. Alimentatia furnizată de 
ordinatorul lagărului şi de care era din păcate imposibil 
să te lipsesti, conţinea şi alte adaosuri printre care doze 
masive de anticoncepţionale dizolvate, asigurându-le 
femeilor deţinute o sterilitate totală cu condiţia să 
înghită cel puţin un pahar de apă la fiecare 
cincisprezece zile, ceea ce era inevitabil. Teoria 
eşafodată de către Nath tindea să explice situaţia lor 
prin ipoteza unei ocne pentru copii amenajată cu mulţi 
ani în urmă şi în care erau, din cine ştie ce motiv obscur, 
prizonieri pe vecie. 

Cufundat în gânduri, nu observă decât în ultimul 
moment umbra guvernantei prelingându-se la colţul 
străzii pentru a merge să se ridice pe vârfuri, de cealaltă 
parte a şoselei, asupra unui imobil cu obloanele trase. 
Nath se aruncă sub prima poartă întâlnită-n cale şi-şi 
dădu seama că, din fericire, cunoştea pe cineva acolo. O 
pictoriţă care, din lipsă de pânză, picta pe pereţii 
apartamentului ei fresce vertiginoase într-a căror 


contemplatie Nath rămânea câteodată ore în şir. Se 
ascunse la ea acasă. Auzindu-i numele, femeia veni să-i 
deschidă, târându-şi picioare. Era complet goală si de o 
slăbiciune atroce, în ciuda tinereţii ei, sânii, reduşi la 
starea unor pungi flasce, ii atârnau pe pieptul adâncit. 
Pielea, de o nesănătoasă tentă pământie, se întindea pe 
arcurile coastelor, subliniind detaliile celor mai mici 
cartilagii, ale cele mai mărunte articulaţii. Era imaginea 
întruchipată a începuturilor descompunerii. Făcu un pas 
lateral, se clătină şi se agăţă de gâtul tânărului. Nath o 
luă în braţe şi o duse până la patul care ocupa unul din 
unghiurile sălii. Pereţii dispăruseră sub mărturia unui 
penel vizionar şi baroc. Oameni-eşichier se dărâmau, 
cälcati în picioare de o hoardă de regi şi turnuri în 
debandadă, o femeie naufragiată, cramponându-se pe o 
plută din valize, naviga în derivă pe o mare de cerneală 
roşie ea însăşi rând pe rând băută şi urinată de o armată 
de înecaţi cu burtile întinse. Zboruri de nicovale 
traversau fațadele unui oraş palid ca moartea, stranie 
încărcătură de alice trase dintr-o puşcă gigantică 
culcată pe linia orizontului. 

— Nel, ţi-e bine? 

Femeia nu-i răspunse. Neth nu se putea hotări să 
acţioneze. Nu era pentru prima oară când o descoperea 
pe Nel în starea aceea. Pentru a reuşi să picteze îşi 
impunea lungi diete absolute, refuzând energic să 
accepte cea mai mică înghiţitură a cărei compoziţie i-ar 
fi putut altera procesul de creaţie şi asta atâta vreme cât 
pensulele ei nu-şi terminau ceea ce începuseră să 
schiteze, îşi decupa aşadar subiectul în pătrate 
corespunzând fiecare unei perioade de post ce atingea 
uneori de la opt la zece zile. După care se întrerupea, se 
îndopa cu zaharicale, cu terci, regresa alături de ceilalţi 
timp de o săptămână, şi apoi o lua de la capăt. 
Abandonându-şi albumul de colorat la prima criză de 
luciditate, smulgându-se de lângă bazinetul cu nisip 
pentru a se târî în atelierul ei şi a confectiona o paletă 


orbitoare de culori sumbre. La fel ca şi Nath suporta cu 
greu prostirea provocată de drog. Odată cu hrana, 
talentul i se risipea, se evapora, opera i se dilua în toiul 
spaimelor infantile, începea să-i fie teamă de Cacouna 
diavolul cu melon, iar cuvântul creaţie nu mai însemna 
pentru ea nimic. Nath sfârşi prin a găsi o sticlă de 
coniac în maldărul de tuburi şi cârpe. Strecură gâtul 
sticlei între dinţii decopertati ai tinerei. Gingiile îi 
sângerau. Bău şi tuşi. Nellie se temea de două lucruri: 
de-a nu mai putea să scape într-o bună zi de nisipurile 
mişcătoare ale drogurilor distilate de către doici şi de a-i 
lipsi pictura. 

— Îţi dai seama, gemea ea adesea cuprinsă de angoasă, 
într-o bună dimineaţă tuburile mele vor fi goale, 
pensulele uscate! Cred c-am să mă omor... 

Nath încerca de bine de rău s-o liniştească. El fusese 
cel care, scotocind prin imobilele cele mai vechi, găsise 
trusa de culori în ulei pe care o folosea ea de-atunci. Nu, 
n-avea să se sinucidă. Nu va deschide într-o zi fereastra 
pentru a se azvârli în gol, nu va împleti un nod glisant ca 
sa se spânzure. Nu, nu va avea decât să-şi mănânce 
regulat terciul cu miere, tot aia era. Acum plângea lipită 
de coapsa lui. La fiecare suspin s-ar fi zis că oasele 
claviculelor aveau să-i crape pielea pentru a tâsni în aer 
liber. 

— Ştii, murmură ea între două sughiţuri, n-am putut să 
rezist. Muream de sete, am băut un pahar de apă. 
Priveşte! 

Se răsuci. Începută cu o mână de maestru, fresca se 
sfârşea într-unul din acei omuleti-cartofi ce împodobesc 
de obicei caietele copiilor mici. 

Rămase cu ea până se stinse soarele. Foamea îi 
scurmase o gaură neagră în abdomen. Stelele se 
aprindeau una câte una, câteodată cu un mic täcänit 
sec, când câte un bec se ardea. Nellie sfârşise prin a 
adormi. Nath o acoperi şi părăsi clădirea, urcând strada 
pe lingă pereţi. Reuşi să ajungă acasă fără încurcături. 


Patricia nu se clintise. Zidită în egocentrismul copiilor, 
îşi dăduse oare seama de absenţa lui? 

— Ştii, spuse ea mestecându-şi una din suvitele lungi şi 
negre, m-am gândit la copaci; ei bine, dacă iarna copacii 
îşi pierd frunzele, asta-i pentru că dacă nu mai e soare 
umbra lor nu mai foloseşte la nimic, nu mai avem 
nevoie, nu? 

Pe masă, un castronaş cu fiertură de miere scos din 
distribuitorul automat îşi termina sleirea. Nath era prea 
înfometat ca să mai poată rezista, afundă lingura în 
pasta brună si dulceagă, înghiţind-o pe nemestecate ca 
şi cum această măsură de prevedere i-ar fi permis să 
scape de efectele nefaste ale produsului. Aproape 
instantaneu, i se păru că penumbra lua forme 
amenințătoare, făpturi de fum, nedesluşite, ca de 
funingine, care aveau s-o pornească târâş pe mochetă 
pentru a sfârşi prin a se strecura în crăcii pantalonilor 
lui şi a-i smulge putulica. Instinctiv, strânse coapsele, 
foarte puternic. Dar mâinile de funingine încă nu 
ajunseseră acolo. Fără a şti prea bine de ce, se gândi 
apoi la prăjitura-fantomă, a cărei poveste le-o spusese 
doica în urmă cu două nopţi, când îşi făcea rondul în 
jurul bulevardului circular. Nath, culcat pe patul său, cu 
ochii mijiti, privea uriaşul cap trecând pe la înălţimea 
etajului doi, spunând pe nas peripetiile din poveste 
copiilor înghesuiți îndărătul fațadelor. (Copiilor?) Iar 
pantofii gigantei scârtâiau în cadență pe asfaltul 
drumului, zdrobind jucăriile uitate, vocea i se scurgea în 
camere ca o apă rece ca gheaţa, înteţind spaimele 
plozilor, prefăcând fantasmele nocturne într-o tortură 
subtilă. Şi ceea ce, în mod normal, i-ar fi făcut să râdă 
pe bărbaţii şi femeile acelea ghemuite sub cuverturile 
lor înflorate, acum le strângea inima şi făcea să le 
tâsneascä lacrimile. 

Seară de seară se contura astfel o geografie 
înspăimântătoare a oraşului. Un ghid al groazei, al 
străzilor cu capcane, al bulevardelor bântuite. Un traseu 


presărat cu curse de unde, în orice moment, putea 
răsări  Cacouna, diavolul cu melon şi seizii săi 
demoniaci. Nath, asemeni camarazilor săi, învățase să 
se ferească de momelile cele mai grosolane, din 
vicleşugurile ce înfloreau din prăvălie-n prăvălie. 
„Patiseriile,” spuneau guvernantele, „sunt locurile pe 
unde se hrăneşte oraşul.” Patiseriile îşi vedeau noaptea 
galantarele palpitând de o infamă lucire roşie ce le 
dădea mokaurilor şi eclerelor aspectul respingător al 
unor prăjituri de pe lumea cealaltă. Vai de copilul care, 
cedând imboldurilor lăcomiei, trecea pragul acestor 
magazine pustii pentru a se ghiftui cu cozonacii şi choux 
a la creme-uri. Neîntârziat avea să descopere sub crusta 
roz delicioasă a glazurilor, sub cununile de cireşe 
zaharisite sub  şirurile de migdale, creme oribile 
preparate pe bază de excremente omeneşti, dulceturi de 
cadavre (marmelade din limbi de femei, jeleuri de 
plămâni), plăcinte al căror răvaş se vădea a fi un deget 
de la mână sau de la picior sectionat la prima falangă. 
lar hârtiile albastru suav al bomboanelor se umflau 
peste cocoloaşe de zahăr candel ascunzând, ca un 
sâmbure secret, măsele cariate sau pilitură de unghii, 
inghetatele si siropurile confecţionate din urină de 
muribund se disimulau sub ambalaje amuzante, turtele 
dulci cuibăreau în pântecele lor brune smocuri de păr 
gras. Dar cea mai mare mistificare consta în faptul că 
arome puternice şi magice mascau gustul acestor 
deşeuri şi înghiteai asemenea orori fără a-ţi da seama pe 
moment, lucru care nu se întâmpla decât după aceea, 
când greata brutală te azvârlea icnind, pe marginea 
trotuarului, pe gură tâsnindu-ti dumicati şi gunoaie de 
tot felul. 

Patiseriile însă mai ascundeau şi alte capcane încă mai 
primejdioase: biscuiţii-clei al căror zahăr îţi suda dinţii 
pentru totdeauna ca un ciment de coşmar, interzicându- 
ti din acel moment orice mişcare a  fălcilor, 
condamnându-te să mori de foame, cu gura mai 


pecetluită decât a unei statui. Şi caramele blestemate 
care-ţi albăstreau limba, obligându-te să nu mai lipăi 
decât cerneală şi să mănânci doar hârtie cu pătrăţele. Şi 
mai ales, prăjitura-fantomă căreia nimeni nu i putuse 
rezista vreodată. O singură îmbucătură, una singură, era 
de ajuns ca să te transforme în turtă dulce şi sfârşeai 
devorat de alţi copilandri, care îţi smulgeau un braţ, un 
picior, pentru a musca din toţi dinţii, indiferenți la 
urletele mute proferate de gura ta desenată cu o 
trăsătură de zahăr surâzătoare. Nath se temea mai 
presus de orice să nu întâlnească vreodată prăjitura- 
fantomă a cărei formă varia fără încetare, adaptându-se 
lăcomiei fiecăruia. Guvernantele istoriseau adesea 
povestea lui Jacky, copilul sfânt care ani de-a rândul 
rezistase vertijului patiseriilor. La sfârşit diavolul îi 
trimise prăjitura-fantomă ca să-l ispitească, iar Jacky 
sucombase seducţiei ei, la fel ca atâţia alţii. 

Da, capcanele erau numeroase, imprevizibile. Nath 
încerca să le recenzeze într-un colţ al creierului dar uita 
(băieţaşii nu-şi pot aminti prea multe lucruri, nu-i aşa?) 
şi câteodată era convins că-şi va găsi sfârşitul cu ocazia 
uneia dintre acesta uitări. Ar fi trebuit să noteze, să 
scrie (dar copilaşii nu ştiu să scrie prea bine, nu?). 
Adesea, în momentele când unghiurile din stomac 
deveneau sfâşietoare, se gândea la blestemul puştiului- 
de-ciocolată, la tableta aceea învelită într-o hârtie 
lucioasă şi atractivă pe care puştiul o devorase din două 
muşcături. După câtva timp, îşi văzuse carnea 
închizându-se la culoare, devenind cafenie, aproape 
neagră, şi, de-a lungul unei nopţi, tot trupul i se 
prefăcuse în ciocolată, cu plămâni de ciocolată şi 
intestine de ciocolată. Când făcea pipi, din puţică îi 
tâsnea ciocolată lichidă, când făcea caca, burta sa 
slobozea o spumă moale şi vanilată unde imediat îţi 
venea cheful să-nfigi lingurita. De atunci, viaţa copilului- 
de-ciocolată a devenit un îndelungat calvar. Trebui să 
fugă de soare şi de căldură; vara, membrele i se 


înmuiau, se pleoşteau. Nici mai putea să se aşeze sau să 
pună mâna pe ceva, fără a lăsa în urmă pete mari 
cafenii. Faţa i se deforma, nasul îi atârna, ca o uriaşă 
picătura brună, ochii coborau în mijlocul obrajilor, 
urechile i se scurgeau pe umeri şi trebuia să se ferească 
de lumina zilei, să trăiască înghesuit într-un frigider, să 
se folosească de cel mai slab curent de aer pentru a-şi 
întreţine duritatea corpului. Când adormea, închidea 
pleoapele cu groaza că va sucomba unui raid de 
prichindei mâncăcioşi care-l vor rupe în bucățele şi îl 
vor aşterne între feliile de pâine ale gustării. Da, viaţa 
copilului-de-ciocolată era cu adevărat atroce, iar Nath n- 
ar fi vrut aşa ceva pentru nimic în lume. Dealtfel, 
povestea istorisea că micuțul, cedând unui acces de 
deprimare, se sinucisese scufundându-se într-o cadă 
plină cu lapte în clocot. Alte versiuni - mai fanteziste - 
pretindeau că puştiul, torturat de un apetit irepresibil, 
sfârşise prin a se autodevora, rontäindu-si câteva 
degete, apoi o mână întreagă, un braţ, un picior, până 
ce nu mai rămăsese din el decât un cap pe care o rază 
de soare îl preschimbase repede în băltoacă întunecată. 
Sub imperiul acestei viziuni, Nath se deştepta urlând de 
groază, se ridica în pat, încâlcit tot în faldurile 
cearşafurilor cu scăfârlii de dovleci... 

Dar oraşul are şi alte guri şi alte boturi dintoase, iar 
scuarurile nu erau cu nimic mai puţin sinistre, cu 
peluzele lor artificiale, verzi, atât de verzi, şi manejurile 
lor... 

Manejul imobil mai ales, cu atât de trista sa reputaţie. 
Un carusel împestritat pe care nimic nu-l punea 
vreodată în mişcare, un titirez de lemn paralizat 
definitiv refuzând cu încăpățânare să mai funcţioneze. 
Copiii care se rătăceau acolo puteau să facă mult şi bine 
tămbălău, să dea din mâini, să tropăie pe fundalul 
masinutei roşii, pe-al rachetei verzi sau al autobuzului în 
miniatură, nu folosea la nimic. Manejul părea sudat 
pentru totdeauna de sol, incapabil să amorseze cea mai 


mică rotaţie. Plictisiti, puştii se îndurau atunci să-şi 
părăsească nacelele pentru a se îndrepta spre alte 
distracţii şi - în clipa când puneau piciorul pe pământ - 
ei înşişi începeau să fugă în cerc, din ce în ce mai 
repede, posedati de o vrajă demonică. Se învârteau, se 
învârteau, ore, zile, nopţi în şir, până ce incältarile le 
zburau zdrentuite, până ce picioarele începeau să 
sângereze şi oasele dezgolite râcâiau asfaltul, rabotând 
falange şi calcaneuri de fiecare dată încă putin. In alte 
locuri, imediat ce o bandă de puştani urcau la bordul 
discului rotitor, un farmec elibera de îndată rablele 
pestrite, bicicletele cu roţi uriaşe, astronavele de placaj, 
care porneau cu voioşie prin oraş, ca nişte prizonieri 
care găsesc într-o bună dimineaţă poarta lagărului 
deschisă şi gardienii morţi de vreo epidemie. Băieți si 
fete trebuiau atunci să ia locul fugarilor, transformând 
baraca într-un manej de copii în patru labe... Da, 
scuarurile se puteau vădi la fel de periculoase ca un 
câmp de mine. Se vorbea despre obiecte-capcană, 
despre solarii cu nisipuri mişcătoare înghiţindu-i pe 
preparatorii de cozonaci şi de castele în mai puţin timp 
decât ne trebuie pentru a o spune. „GLUB!” făcea 
nisipul şi nu mai rămânea din victimă la suprafaţă decât 
o găleţică, decât o lopăţică de plastic galben, o jumătate 
de duzină de forme în chip de stea, o minge cu buline 
albastre... Nath evita toboganele. Doicile pretindeau că 
jgheabul lor fin şi înclinat, din lemn, era guvernat de 
legi ce sfidau fizica. De îndată ce-ţi puneai fesele în 
vârful construcţiei, coborai panta cu o viteză de peste 
două sute de kilometri pe oră, zdrobindu-te la sosire - 
cu trei metri mai jos - la fel de sigur ca un pilot de curse 
percutând peretele tribunelor în plină competiţie. „Un 
morman de carne şi oase sfărâmate”, explicau 
guvernantele, „un terci de băieţel prea naiv”. Nath nu 
traversa grădinile publice decât cu cea mai mare 
circumspectie, trecând departe de balansoarele despre 
care se spunea că după câteva mişcări de du-te-vino te 


catapultează în aer astfel încât căzând să te tragi în 
ţeapă pe vârfurile ascuţite ale grilajului ce împrejmuia 
scuarul. Nu se oprea nici la loteriile cu numerele de 
culoare etalate. As, pică, roşu, în vreme ce marea roată 
presărată cu strasuri şi pietre începea să huruie, 
topindu-şi cifrele într-o spirală indescifrabilă de unde 
tâsnea veselia sau înfrângerea. Totuşi se simţea atras 
spre acel dreptunghi de lumină la fel de sigur ca de 
către un flux invizibil şi hipnotic. Iar roata se învârtea, 
se învârtea... Ca în toate celelalte locuri din oraş, nu 
plăteai nimic, ajungea să ceri un fişic de jetoane pentru 
a-ţi încerca norocul, mizând pe zero verde, pe opt roşu, 
trei negru, atu, rege, regină. „Toată lumea câştigă!” 
striga stăpânul locului. Şi era adevărat, toată lumea 
câştigă premii oribile de care nici nu se putea pune 
problema să te desparti, sub pedeapsa de a cădea 
imediat pradă nebuniei, bolii sau morţii. Borcane pline 
cu formol conţineau fetusi agitati ce tamburinau!° pe 
peretele de sticlă arătându-şi dinţii oteliti, gata să sfâsie, 
cufăraşe surpriză legate cu panglicuţă, umflate de 
măruntaie colcăitoare, colonuri sau intestine subţiri ce 
începeau să ti se târască pe genunchi, încolăcindu-ţi 
gâtul ca şi cum ar fi fost dresate. Picioare şi mâini 
cangrenate, biete rebuturi ale ablatiunilor succesive, 
care-ţi topäiau pe urme, întovărăşindu-te oriunde te 
duceai, zgâriindu-te sau călcându-te pe picioare la cel 
mai mic semn de bună dispoziţie. Anumiți circari 
smulgeau dinţii şi unghiile plozilor când nu ieşea 
numărul pe care mizaseră. Bineînţeles, Nath nu văzuse 
cu proprii săi ochi nimic din aceste lucruri, dar 
guvernantele ştiau ele ce spuneau şi puteai avea 
încredere, asta da... Dealtfel, le urma întotdeauna 
sfaturile, nu ţinea să sfârşească precum copilul-sugativă, 
sau ca Nicolas pe care-l găsiseră devorat de cartea- 
canibal ale cărei file erau toate tăioase ca nişte lame. 
Câteodată, noaptea, se vedea urmărit de volumul căruia 


10 A bate (cu degetele) ușor și ritmic ceva. 


i se deschidea coperta, pentru a se închide la loc 
clănţănind ca o mandibulă avidă de carne proaspătă şi 
ale cărei pagini se frecau precum nişte dreptunghiulare 
limbi plate. „Nu trebuie să ne atingem de cărţi!” 
spuneau guvernantele. Mare dreptate aveau. Cât despre 
jucăriile ce populau magazinele de soldätei de plumb, 
mai bine să nu vorbim despre ele. Se ştia bine că 
obiectul cel mai mic dobândit din acele prăvălii ale 
diavolului era atins de o dezagreabilă înclinaţie spre 
creşterea accelerată. Foarte repede, trenul miniatural 
se mărea, se dilata până la a atinge proporţiile unei căi 
ferate reale, ieşind din baie sau din toaletă. Acelaşi 
lucru era valabil pentru bilele de agat sau mingile de 
buret pe care gigantismul brusc le ridica la rangul de 
asteroizi, făcând să explodeze faţada clădirii sau să le 
năruie parchetul. Toate acestea nu aveau nimic 
liniştitor, dimpotrivă, iar micuţii simțeau prea bine că 
fără protecţia doicilor viaţa lor n-ar fi pretuit mare 
lucru. Diavolul Cacouna, în umbră, pândea cea mai mică 
greşeală, cea mai neînsemnată imprudentä, absolut 
decis să-i livreze ca tain demonilor lui... 

Dar Nath se întreba dacă n-ar trebui să fie încă şi mai 
circumspect, să urmărească la propria sa locuinţă 
manifestările maligne. Colturile de masă ce-i loveau 
coatele, tâtânile uşilor mereu gata să-i prindă degetele. 
Bufetele însele, uriaşe guri deschise pline de mâncare, 
părând că stau la pândă, căscate la nivelul parchetului 
în aşteptarea de a te apropia prea mult pentru ca 
„HOP!” să te înghită şi să te digere. De jur împrejurul 
lui nu vedea niciun loc unde să doarmă în siguranţă cu 
excepţia sânului doicilor. 


Patricia îl trezi în zori, trăgându-l de mâneca halatului. 
Stătea în patru labe pe covor, goală, cu bărbia 
unsuroasă de terci. Lui Nath îi era foame, foarte foame, 
dar era destul de lucid ca să nu se atingă de farfuria cu 
fulgi de cereale în care tânăra râmase la greu. 


— Ştii, făcu ea sâsâind, mă tot gândesc. Cred că 
drumurile au fost inventate ca să despartă oraşele, sau 
dacă nu, ca să se poată folosi maşinile. Iar frunzele 
pomilor, ca să se ascundă fructele de mâncăcioşi. Nu? 

Nath nu găsi util să se angajeze într-o polemică. 
Hotărâse să afişeze un comportament normal, să „joace 
jocul”, iar pentru asta trebuia să se ducă la magazin, să- 
şi reia postul pe care i-l distribuise cartea „meserie” 
trasă cu cincisprezece zile în urmă. Din păcate nimic nu 
se întâmplă aşa cum prevăzuse, în momentul când 
trecea pragul prăvăliei, se ciocni de un grup de bărbaţi 
şi femei ocupați să se bombardeze cu cilindrii de lemn. 
Falsele cutii contrafăcute şi salamurile din ipsos pictat. 
Când vru să intervină pentru a restabili ordinea, un 
tânăr obiectă „că ne găsim la bordul unei corăbii de 
pirați şi tragem cu tunurile înaintea abordajului şi că 
nimeni n-are dreptul să umble aşa între două nave!”. 
Intr-un colţ, o fată aduna cu răbdare „muniţiile” rătăcite 
pe care apoi le stivuia unele peste altele ca pe nişte 
cărămizi cu etichete multicolore. La apropierea lui, îi 
ceru să nu pătrundă pe un „şantier interzis publicului”, i 
se furase deja destul material. Nath ieşi, bănuind că nu 
asta era cea mai bună soluţie, dar vacarmul ce domnea 
în interiorul magazinului îi devenise insuportabil. Opta 
pentru un şiretlic grosolan, îşi confecţionă o capelă de 
jandarm dintr-o coală de ambalaj, o puse pe cap şi-şi 
vâri o coadă de mătură la cingătoare. Dacă-l vor aresta, 
va putea oricând să pretindă că se juca de-a polițistul şi 
patrula în lungul frontierei indiene. Da, era o idee bună. 
Adoptă un pas sältäret, mimând hurducäturile jeep-ului. 
Din când în când se oprea ca să slobozească un geamăt 
de pneuri, schimbă o viteză imaginară şi-şi reluă 
drumul, întâlni două doici fără ca vreuna să manifeste 
intenţia de a-i adresa un cuvânt. Se simţea mai puţin 
oprimat. Un moment fusese pe punctul de a comite o 
greşeală de neiertat imitând atitudinea unui călăreț în 
şa, dar ţinând căpăstrul, cu pumnul pe şold, aşa cum 


putuse vedea în ilustratia unei vechi enciclopedii găsite 
în biblioteca interzisă. Cât de curios ar fi putut să pară, 
niciunul dintre „copiii” ce-l înconjurau nu văzuse, nici 
măcar o dată în viaţă, reprezentarea fotografică a unui 
animal. Cuvântul în sine nu însemna nimic pentru ei. 
Era un concept lipsit de fundament real, o bulă goală şi 
albă, o suită de sunete îndărătul cărora era definitiv 
imposibil de a aşeza o semnificaţie. În două sau trei 
rânduri îşi privise în ochi câte un congener pentru a-l 
întreba: 

„Ştii ce-i ăla un animal?” 

Iar celălalt, măsurându-l cu un aer bovin, o trântise de 
fiecare dată: 

„O prăjitură?” 

Nici chiar reflectând pe îndelete nu-şi explica motivele 
acestei cenzuri misterioase.  Descifrând coloanele 
dictionarelor, nu găsise nimic care să fi putut justifica o 
asemenea punere la index. Animalele păreau utile 
omului, nu practicau - cel puţin din câte ştia el - nicio 
religie pervertită. Nu păreau să se folosească de droguri 
prohibite. Şi atunci? 

În timp ce încetinea la colţul străzii umbra unei 
guvernante îl îneca în băltoaca ei rotundă. Strânse din 
dinţi, inundat de o sudoare îngheţată, se reculese, îşi 
agită volanul fictiv şi emise un uruit ca de motor. 

Vocea scârţâită cobori până la el, caldă, dulce. O voce 
adormitoare din tors hipnotic care-ţi dă chef să închizi 
pleoapele şi să te laşi în voia lui. 

— Nu vrei să te-ntorci alături de micuţii tăi tovarăşi? 
șuieră monstrul zâmbitor. Caută un al şaptelea partener 
ca să se joace de-a Oedip! 

— Da! Da! făcu el ambalat, aşternându-şi pe chip o 
expresie de beatitudine prostească pe care şi-o spera 
convingătoare. Unde? Unde? 

Un deget trandafiriu se dezdoi, gros cât piciorul lui, 
arătând buchetul verde al unui mic scuar unde câţiva 
„copii” păreau să se fi adunat în cerc. Tâsni ca o săgeată 


şi se înfipse între ei dând din coate. Pe peluză, marele 
traseu îşi etala cäsutele şi săgețile multicolore. Cuburile 
zarurilor, şapte de persoană, teancurile de cărţi cu 
figurinele lor naive, stilizate. Pionii destinati să 
marcheze înaintarea jucătorilor. Femeile se ghemuiseră 
ca nişte puştoaice, cu fustele ridicate în susul coapselor, 
nepăsătoare că-şi arătau chiloţii. Doi sau trei bărbaţi 
erau goi. Probabil fuseseră incapabili să se îmbrace, cel 
puţin dacă nu cumva îşi smulseseră de pe ei hainele ca 
să alerge nestânjeniti în urmărirea vreunei mingi. Avu 
loc o ciorovăială, două fete refuzând să se joace cu un 
tip de vreo treizeci de ani pe care-i considerau „prea 
mic” şi trebui să intervină doica. 

„Lui Nath nu-i plăcea câtuşi de putin jocul de-a Oedip. 
Intr-o societate fără părinţi, nu înţelegea de ce-ţi puteai 
bate capul sa trezeşti îndoiala faţă de ei, să susciti 
frustrări, întrebări. Dar poate că toate acestea nu aveau 
alt scop decât aceia de a-i tortura. Deja se distribuiau 
cărţile. Telul partidei era invariabil: câştigător va fi cel 
care reuşea să se culce cu maică-sa, să scape de 
castrare şi să-şi ucidă tatăl. Graţie lecturilor sale, Nath 
ştia ce ascundeau aceste cuvinte, pentru ceilalţi nu era 
vorba decât de un joc, iar cei mai mulţi dintre ei ar fi 
putut înlocui termenii de „tată” şi „mamă” cu „pompier” 
sau „cofetar”, fără a provoca nici cea mai mică jenă. De 
asemenea, „a te culca” însemna „a dormi”; cât despre 
înlănţuirea acestor acţiuni diferite, nu părea să ridice 
prea multe probleme. Interogat de către Nath, un 
câştigător, la încheierea partidei, îi declarase: „Dacă 
sunt doi în pat, trebuie să omori unu; ca să ai loc unde 
să dormi. E şi normal. Atunci, îl omori pe bărbat, fiindcă 
fetele sunt mai dulcişoare ca să dormi lângă ele...” 

I se dădură şase cartoane reprezentând diverse 
obiecte: foarfeci, cuțite, lumânări, creioane, chei. Altele, 
după cum ştia, arătau imaginea broastei, a agăţăturii 
într-o haină, a gropii în pământ... Juca destul de prost, 
lăsându-se încercuit de adversari necoborându-si 


niciodată atuurile atunci când trebuia, în general îşi 
spărgea hornul, îşi rupea lumânarea intrând în biserică, 
încă din primul tur al partidei. Asemenea incidente erau 
aspru penalizate, fără ca să ştii cu adevărat de ce. 
Strecurarea cheii în broască pentru a deschide uşa îţi 
aducea o sută de puncte, după cum şi luarea puștii şi 
tragerea unui foc în ţintă implica o bonificatie de zece 
căsuțe. Toate aceste mişcări strategice erau 
contabilizate cu grijă, determinând poziția jucătorului în 
raport cu „tatăl” şi cu „mama” şi influentau avansul 
pieselor în direcţia patului. Cu puţin noroc, slăbeai 
poziţia paternă prin intermediul cărţilor ,somaj”, 
„salariu mai mic decât cel al nevestei” sau „ridicarea 
permisului de conducere”. Când toate formele de 
apărare erau doborâte, te instalai în pat şi se aprindea o 
lămpiţă roşie cu cuvântul „INCEST”, pe care nu-l 
înţelegea nimeni. Pentru mulţi, acest termen devenise 
dealtfel sinonim cu „Câştigat!” şi, preumblându-se prin 
oraş, nu rareori îi auzeai pe aruncătorii de bile ce 
reuşeau o lovitură frumoasă strigând „Incest! Incest!” 
pentru a-şi revendica victoria. Nath, în ce-l privea, nu 
reuşise niciodată să termine un parcurs complet. Tatăl îl 
prindea după primele o sută de căsuțe şi, invariabil, 
trântea cartonaşul reprezentând foarfecele pătate de 
stropi mari şi roşii. „Puţulica tăiată!” strigau atunci 
mititeii în cor, „Puţulica tăiată! Puţulica tăiată!” 

Foarte complicată, înfruntarea putea dura o zi 
întreagă. În alte momente lucrurile se derulau rapid. Pe 
scurt, era un joc imposibil. Nath simţi deodată nevoia 
unui pahar de tărie şi cineva îi smulse boneta de 
jandarm. Îşi spuse alarmat cit ar trebui să mimeze un 
acces de furie, dar doica era departe şi se putu abtine 
de la orice demonstraţie teatrală. 

— Mâine vin marionetele! declară plină de emoție o 
femeie brunetă cu faţa trasă. 

Nath ciuli urechea. Se întâmpla peste măsură de rar să 
vină cineva din exterior. Oraşul trăia complet închis iar 


Nath nu-şi amintea să fi văzut o singură dată 
întredeschizându-se portalul dintre uriaşele coapse de 
ghips pictat. De câtva timp însă, copiii deveneau apatici, 
o letargie din ce în ce mai manifestă le încetinea 
jocurile, o plictiseală crescândă îi făcea pe zecile de 
bărbaţi şi femei să se moleşească. 

— Mâine? repetă el, bătând cărţile. 

— Mâine! afirmă interlocutoarea sa. 

Nath se simţi cucerit de o excitație fără nicio măsură 
comună cu importanţa absolut relativă a evenimentului, 
în trecut, putuseră deja asista la un spectacol de umbre 
chinezeşti. Nu păstrase o amintire de neşters. Siluete 
mici dansau îndărătul unui ecran, psalmodiind o 
istorioară cam tâmpită care totuşi pe unii îi speriase. 
Cea mai mare parte din puşti erau convinşi că paiatele 
trăiau în camion ca într-o lume miniaturală montată pe 
roţi şi că erau singurii ei locuitori. Nath ştia că nu era 
vorba decât de nişte păpuşi de lemn şi cârpă şi că 
înapoia pereţilor de tablă ai vehiculului erau oameni. 
Oameni veniţi din EXTERIOR. Cu o mutră nepăsătoare, 
la sfârşitul reprezentatiei hoinărise în jurul camionetei şi 
putuse vedea portierele sudate cu flacără autogenă. 
Trebuia să ţină piept dorinţei de a ciocăni cu degetul în 
cochilia de metal unde se ascundeau cei ce puteau trai 
în lumea otrăvită de-afară. Atunci venise o doică, să-l ia 
de mână: „Acum trebuie să mergem la culcare, 
marionetele sunt obosite, au să se odihnească...” A doua 
zi dimineaţă, însă, scuarul era gol. Maşina fugise în 
timpul nopţii, trecând prin valva de ieşire în sens invers, 
fără niciun martor. La bibliotecă putuse citi istoria unui 
deţinut care profitase de spectacolul dat în curtea 
închisorii pentru a evada luând locul unei false mumii pe 
fundul unui sarcofag din carton. Bineînţeles, aici nu era 
câtuşi de puţin posibil să te substitui unei marionete, 
dar ideea era dulce la atingere. Dorea el cu adevărat să 
fugă din oraş? Ce-ar fi făcut în exterior? L-ar fi prins 
fără întârziere, nu ştia decât prea puţine lucruri despre 


viaţa reală, sursele lui de informaţie, dicţionare, 
enciclopedii, romane, datau toate de mai mult de-un 
secol. Trebuie că din epoca aceea şi până acum se 
produseseră răsturnări considerabile. Nu, nu plănuise 
niciodată într-adevăr să scape (cum s-o fi făcut?) dar 
nevoia de-a şti îl chinuia mai presus de orice. Jocul se 
prelungea la nesfârşit şi-i era destul. Se descurcă să 
comită două, trei greşeli tactice care-l eliminară 
imediat, în huiduielile participanţilor. 

„Marionetele, mâine...” Cuvintele îi jucau în cap. Câte 
reprezentații aveau să se dea? Se va putea aşeza foarte 
aproape de scenă, aşa cum îi plăcea lui, animat de 
speranţa secretă că într-o zi sau alta paiatele cu chipuri 
pictate îi vor adresa cuvântul, vor răspunde întrebărilor 
lui. Hotări ca de astă dată să rişte o lovitură de teatru, 
ceva aparent anodin, ca de pildă să se ridice pentru a-i 
da Polichinellei!! o floare şi - în timpul acelui scurt 
contact - să atingă mâna manipulatoare prin roba de 
tafta sclipitoare, să-i dea de înţeles printr-o apăsare 
discretă că ştia. El, Nath, ştia că păpuşile nu erau decât 
nişte păpuşi. Se ridică şi făcu câţiva paşi pe peluză; 
această eboşă de plan îl făcea să se umfle-n pene de 
plăcere. Se întrebă dacă să-i vorbească despre asta şi 
Nelliei, decise că da şi începu să reflecteze la 
modalităţile exacte de a acţiona. 

Îşi aminti o poveste pe care o citise cu puţin timp 
înainte de trecerea circarilor: un trubadur puţin cam 
vrăjitor se ducea la un castel pentru un spectacol de 
umbre chinezeşti. Era lăsat să se producă fără teamă, 
iar după plecarea lui toţi încercau să reproducă, 
răsucindu-şi mâinile, personajele pe care le văzuseră 
dansând pe un perete timp de-o după-amiază întreagă. 
Îndoiau degetul arătător, dădeau peste cap inelarul, 
suprapuneau mijlocul, ridicau degetul mare. Rotunjeau 
încheietura mâinii, schitând un creştet de bătrân, un om 
chel cu barbă lungă, un negru cu buze groase... Râdeau, 


11 Denumirea franceză a personajului comic Pulcinella. 


dar nimeni nu ştia că fiecare curbă descrisă de degetele 
lor, fiecare unghi pe care îl adoptau falangele, 
corespundea în realitate paselor magice ale unui 
redutabil ritual de înrobire. Prezentatorul de umbre nu 
făcuse decât să le deschidă uşa unei hrube malefice, 
aşteptându-i să se arunce acolo ei înşişi cu capul înainte, 
devenindu-şi proprii temniceri, executând de bună voie 
gesturile ce-i condamnau să trăiască de-atunci înainte în 
chip de zombi obedienti. Da, îndepliniseră cu toţii 
ritualul de acceptare, de supunere. O formulă terifiantă 
deghizată, prin mijlocirea unei lămpi şi a unui perete, în 
siluete bonome şi cocârjite. Nath meditase îndelung la 
această istorie. O clipă, se complăcuse chiar să viseze că 
scenetele jucate în centrul scuarului aveau scopul de a-i 
comunica puterea de a trece prin ziduri, de a rămâne 
insensibil la otrava de-afară şi-şi contorsionase şi el 
degetele, schiţând gnomi diformi cărora le lipsea nasul, 
bărbia, aveau cocoloaşe despre care nu se ştia precis 
dacă reprezentau o tumoră sau o ciupercă. Nu găsise 
formula magică şi continuase să-şi maltrateze fruntea 
vrând să străbată zidurile. Dar toate acestea nu erau 
decât basme născute dintr-o excesivă absorbţie a 
terciului drogat. Ridică din umeri şi se îndepărtă de 
grupul pasionat de înaintarea pionilor multicolori pe 
pista din carton. 


Camioneta pătrunse în micul scuar cu flori a doua zi la 
începutul după-amiezii. Pentru a-şi păstra deplina 
luciditate, Nath nu pusese nimic în gură din ajun şi 
accese bruşte de oboseală îi tăiau pulpele la fiecare 
cincisprezece metri. Avu destul de furcă până să se 
strecoare în rândul întâi, mulţimea, foarte numeroasă, 
revărsându-se de pe alei pentru a se răspândi ca o 
băltoacă zgomotoasă pe peluzele proaspăt tunse. 
Microbuzul pestrit se oprise lângă cascadă, aproape 
atingând cu farurile coapsele unei doici îngenuncheate. 
Caroseria dispărea sub stele, semne de exclamare, zig- 


zag-uri roşii şi aurii executate cu trăsături ample şi 
stângace de pensulă. În partea din faţă, Nath putu 
descifra o inscripție impresie?  Dădu înapoi, 
amestecându-se în mulţimea care se  împrăştia, 
întrebarea lui va fi oare înţeleasă? Omul nu dispunea 
decât de foarte puţin timp pentru a-i răspunde, turneul 
n-avea să depăşească probabil două zile, interval 
suficient pentru a epuiza repertoriul artistului şi atenţia 
copiilor. 

În noaptea aceea dormi foarte prost, deşi epuizarea îl 
făcuse să se prăvălească pe somieră ca un soldat 
fulgerat de mitralieră. Junghiuri cumplite îi biciuiau 
stomacul gol şi-i era puţin frig. Setea îi usca gâtlejul, iar 
grauntele de sare pe care se silea să le sugă pentru a 
combate deshidratarea îi aprindeau o arsură tenace pe 
limba si în cerul gurii. Intelese că dacă Mario 
Cavalcando nu decidea să se manifeste destul de 
repede, el, Nath, n-avea să-şi mai poată menţine multă 
vreme deplina luciditate. Fatalmente, urma să se arunce 
asupra fierturii cu miere, asupra laptelui aromatizat din 
sticlutele acoperite de broboane ce tronau în mijlocul 
fiecărui galantar. Strânse din dinţi, alungind aceste 
fantasme gurmande. Afară, luminată palid de lună, 
camioneta forma o pată mare şi întunecată în mijlocul 
scuarului pustiu, oscilând pe suspensii când paşii doicii 
santinelă treceau pe lângă ea în cursul rondului ei 
nocturn. 

A doua zi, o târi şi pe Patricia la spectacol, îşi puse pe 
cap o cască de pompier din carton încleiat şi-şi boi 
obrajii cu vopsea, sperând să-şi modifice astfel 
înfăţişarea în caz că prezenţa sa perpetuă în rândul întâi 
ar fi trezit atenţia guvernantelor. 

Imediat, ştiu că reuşise. Pierrot-ul!? alb care gesticula 
pe scenă arbora o tichie conică lungă împodobită cu un 
uriaş semn de întrebare. Tot dialogul piesei avea dublu- 
înţeles. Eroul nu înceta să repete, cu fiecare ocazie: 


12 Personaj de pantomimă. 


— Sunt un savant, ştiu tot, pot răspunde la TOATE 
întrebările voastre. 

Şerpuind de la o aripă la cealaltă: „Micul teatru al lui 
Mario Cavalcando şi al signorei Petronilla.” 

Cele trei lovituri fură bătute din interior, în latura 
maşinii. Nath simţi că i se strânge inima în timp ce burta 
îi ghiorăia de nerăbdare. Nu ascultă nici măcar un 
singur cuvânt din poveste. Marionetele dansau, ţipându- 
şi textul cu voci contrafăcute, interpelându-i pe 
spectatorii ale căror urlete isterice îl denuntau cu 
entuziasm pe hoţul ascuns, sau pe jandarmul pitit în 
dulap. Când izbucniră aplauzele, Nath hotări să treacă 
la fapte. Smulgând o floare dintr-un rond, se repezi spre 
deschizătura micii scene zbierând într-una: 

— Pentru tine, Guignol! Pentru tine Guignol! 

Totul fu scurt, în aparenţă inocent, dar Nath avusese 
timp să apuce cu toată mâna trupul marionetei, 
strângând degetele mânuitorului într-un salut complice 
şi precis. Reveni la reprezentatia următoare, care 
trebuia să se desfăşoare la ora gustării. De astă dată, 
planul său era şi mai temerar. Decupase din mijlocul 
unui dicţionar vechi o fotografie color reprezentând o 
pisică cu ochi albaştri, desenase peste imagine un mare 
semn de întrebare şi înfăşurase bucata de hârtie pe 
tulpina unui trandafir. Această luare de contact avea 
meritul anonimatului. Dacă mânuitorul nu era un 
simpatizant, n-avea să ştie niciodată cine-i trimisese 
ilustratia interzisă. Dacă dimpotrivă - aşa cum bănuia 
Nath - era vorba de complicitate, omul din maşină 
(Mario  Cavalcando?) va înţelege imediat sensul 
mesajului. La fel ca la spectacolul precedent, aşteptă 
aclamatiile ca să o ia la fugă spre fanta îngustă de unde 
se iveau marionetele, în timp ce se retrăgea, simţi 
privirea doicii fixată în ceafa lui. Sau poate că nu era 
decât o simplă părere. lar când era întrebat de ce 
fuseseră inventati munţii, răspundea: 

— ... pentru ca schiurile să folosească la ceva! 


De data asta Nath fu foarte atent, căutând în fiecare 
replică un dublu-sens, un cuvânt codificat. Cu puţin 
înainte de căderea cortinei, Pierrot făcu o precizare: 

— La miezul nopţii, în iarba din scuar vor crește 
cadouri. Jucării şi bomboane! 

După care un jandarm ţipă: 

— E nebun! Să-l ducem la doctor! 

Nath ştia ce-i rămăsese de făcut. Cu Patricia agăţată de 
braţ, se lăsă călăuzit spre ieşire de către torentul 
mulţimii. Ziua i se păru interminabilă şi, în ciuda 
slăbiciunii sale, trebui să participe la o cursă în saci 
organizată de guvernante, la un măgarul-la-mijloc şi, 
spre seară, la o mare corală. O gustare copioasă fu 
împărţită cu acea ocazie: boluri cu ciocolată aburindă, 
cornuri, briose şi dulceturi, toate bucsite de droguri şi 
avu destul de furcă pentru a se debarasa de mâncarea- 
capcană fără a atrage atenţia guvernantelor ce 
supravegheau mica petrecere. Odată căzută noaptea, 
toţi se duseră grăbiţi acasă. Noaptea era domeniul lui 
Cacouna, diavolul cu pălărie melon şi nimeni n-avea 
poftă să se hazardeze pe terenul lui de vânătoare. 
Patricia adormi de cum puse capul pe pernă, în vreme 
ce doica-santinelă începea povestea lui Nicolas-cap- 
blond si a soldaţilor de plumb blestemati care, la 
adăpostul întunericului, veneau să-i crape ochii cu 
micile lor baionete. La miezul nopţii Nath se dezbrăcă, 
îşi puse pijamaua si ieşi descult din clădire, simulând un 
umblet de somnambul, cu braţele întinse în faţă şi 
privirea halucinată. Era singurul alibi pe care-l putuse 
găsi. Dacă-l intercepta vreo guvernantă avea să se 
prefacă a se trezi plângând, va urla că-i e frică, că se 
uită la el Cacouna ascuns după un tufiş şi alte mofturi pe 
care se va forţa să le facă să sune convingătoare. Ascuns 
sub o poartă, aşteptă ca paşii santinelei să treacă pe 
dinaintea lui, după care numără până la două sute. De 
îndată ce masa enormă dădu colţul străzii Nath fugi ca o 
săgeată în direcţia scuarului. Când ajunse la camionetă, 


un văl negru îi întunecă vederea şi crezu că leşină. 
Grădina, la fel ca şi bulevardul circular, era semănată cu 
jucării şi bunätäti călcate-n picioare, dar lângă una 
dintre roţile vehiculului descoperi o minge verde 
însemnată cu un semn de întrebare care fusese pesemne 
aruncată prin fanta rezervată marionetelor. Pipăind-o, 
simţi clar o tăietură pe care se siliseră s-o dreagă cu 
clei. Ceva se mişca înăuntru când agitai mingea. Tinând- 
o strâns, goni în sens invers, cu inima în gât, acoperit de 
o sudoare îngheţată ce anunţa leşinul. Abia atinsese 
portalul că doica şi apăru la cotitură, ţeapănă si grea 
strivind sub tălpi de metal tricicletele şi trotinetele 
uitate. Odată ajuns în apartament, se închise în baie, 
spintecă sfera de cauciuc în două şi scoase la iveală o 
grămadă de hârtii mototolite pline de un scris mărunt si 
grăbit. Foile erau numerotate, alternând cu articole din 
ziare vizibil vechi. Nath îşi stăpâni tremurul mâinilor şi 
se instală în cadă. Ceea ce citi nu îl surprinse decât pe 
jumătate şi-şi dădu seama că mai mult sau mai puţin 
conştient îşi imaginase deja unele dintre soluţiile pe 
care le expunea manuscrisul. În mai multe rânduri îi fu 
greu să descifreze anumite cuvinte, atât din cauza 
caligrafiei deplorabile cât si datorită noutätii lor. Un 
dicţionar i-ar fi fost de mare folos dar nici nu se punea 
problema să se gândească la aşa ceva. Expozeul debuta 
cu o relatare şapirografiată precedată de menţiunea: 
„Extras din jurnalul unui martor al evenimentelor”. În 
pofida pleoapelor grele ca de plumb, Nath se cufundă în 
lectură, indiferent faţă de picăturile ce cădeau din 
robinetul închis incomplet, udându-i pijamaua într-o 
pată tot mai mare cu fiecare secundă... 


Capitolul 3 


„=. Când m-am trezit, consistenţa pernei de sub 
obrazul meu se schimbase. Tesätura fusese înlocuită pe 
nesimţite cu un înveliş din piele umană cusută la 
aceleaşi dimensiuni. O carne palidă, cu porii putin 
dilatati, grasă, care transpiră sub ceafa mea ca o burtă 
de femeie pe care atipesti după amor... 

Am întors-o cu dezgust, la fel cum împingi un mădular 
amputat spre incinerator, iar degetele mele au simţit 
dârele unor cicatrice vechi, conturul unui ombilic 
proeminent si mai ales  pilozitatea abundentă, 
masculină. N-am îndrăznit să o arunc dintr-un dos de 
palmă sau s-o fac să plesnească lovind-o cu călcâiul. Era 
oare tot umplută cu fulgi, sau metamorfoza actionase şi 
în profunzime, transformând o banală pernă de puf într- 
un sac de carne umflat de măruntaie, gata să plesnească 
la cel mai mic şoc? 

Mi-am spus că ar trebui să mă scol înainte ca şi 
cearşafurile să se prefacă în pleoapă, iar plapuma într-o 
limbă gigantică apăsându-mi trupul cu toate papilele 
ei... Dar nu! Era absurd, inversiunea nu schimba decât 
textura obiectelor, nu şi forma lor. Am trecut în odaia 
vecină, clătinându-mă, rătăcit. Aşa cum mă aşteptasem, 
florile de pe pervazul ferestrei erau acum din aluminiu, 
în mijlocul încăperii, un televizor de carne palidă 
constelat cu pistrui oscila uşor sub greutatea propriilor 
viscere in descompunere. M-am continuat drumul, 
împingând uşa ce-mi stătea în faţă si pret de-o secundă, 


retina mea a înregistrat imaginea unei fete într-un 
fotoliu, o fată cu trupul din catifea ondulata, verde ca 
mărul. Am închis imediat batantul uşii... De data asta 
greata şi-a stârnit hula în pântecul meu şi am devenit 
conştient că în caz de vomă conținutul stomacului va 
tâsni în geamul mästii de gaz pe care nu mi-o pot scoate 
sub niciun pretext, inecându-mi gura, nările curgându- 
mi în lungul obrajilor, băltind în jurul feţei... şi am închis 
ochii. 

Am înțeles că trebuia să mă adun. Tot acel spectacol nu 
era nou, deja în aceeaşi dimineaţă chiar, în nordul 
oraşului, avusesem prilejul să descopăr un ambuteiaj 
unde vehicule din carne aveau la volan făpturi de tablă 
pictată cu dinţi de crom. „Inversiune biologică” explică 
brosurile de prim ajutor. ,Permutatii moleculare”... 
Numai protecţia derizorie a măştii încă mă mai izolează 
de gaz. O crăpătură, o simplă fisură doar, şi n-am să mai 
fiu decât un veşmânt de piele umană pliindu-se pe o 
fiinţă textilă, o păpuşă de cârpă într-un costum de 
epiderma al cărui pantalon, cu croiala perfectă, poartă 
sub unul dintre buzunare umflätura cicatricei unei 
operații de apendicită... 

Mai ales să nu îmi scot masca, să nu beau, nici să nu 
mănânc. În sacul de la şold, cutia de metal cu seringa 
prevăzută pentru douăsprezece injecții nutritive. Una pe 
zi. Să aştept elicopterul de ajutor, dacă mai vine... 

Gazul e pretutindeni, dus de vânt se răspândeşte peste 
oraş în valuri grele. Pe masă traista cască, băltoaca de 
pânză diformă. Degetele mele se afundă în căutarea 
eşantioanelor de păr, de blana şi de pene prelevate 
adineaori de pe diferitele cadavre de oameni şi de 
animale ce barează intrarea hotelului. Un porumbel, o 
pisică, un om. Mâna mea nu mai dă la iveală decât un 
smoc de iarbă ofilită, inversiunea a început deja iar 
penele păsării au devenit frunze de stejar. Curând, dacă 
nu Sunt atent, mutatia se va extinde iar sacul o să-mi 
apară croit asemeni limbului unei frunze gigantice în 


timp ce rămăşiţele vegetale, se vor fi prefăcut în zdrente 
de stofă kaki. Poate că atunci şi masa va începe să-şi 
piardă consistenţa, soliditatea prima şi... 

Cât despre cadavrele, ce umplu aleea ce duce spre 
peron, va fi probabil uşor, aplecându-mă pe fereastră, să 
constat că textura lor pare în prezent curios de 
apropiată celei a asfaltului, până la punctul în care le-ai 
crede statui ieşite direct din atelierul cine ştie cărui 
sculptor modern. Felinarul, dimpotrivă...” 

„Când gazul, purtat de alizee, a început să coboare 
asupra oraşului, precum enorma epavă a unui nor 
naufragiind, cele dintâi atinse au fost păsările. Atunci a 
început să plouă pe străzi cu porumbei de plumb, 
gugustiuci de crom, metamorfozati în plin zbor, căzând 
cu şuierături de bombe sau de avioane de vânătoare în 
picaj,  spărgând serele,  străpungând  caroseriile 
maşinilor, căscând găuri însângerate în mulțimea de 
gură-cască inainte de-a se turti pe asfalt, pierzându-și în 
aceeaşi clipă magnifica înfăţişare ale unor trofee de 
concurs, statuetele hiper-realiste preschimbându-se, sub 
forța impactului, în scuipati metalici căzuţi din cer... 

Puțin mai târziu, în cursul după-amiezii, o aversă deasă 
s-a transformat treptat în ploaie de cerneală roşie cu 
neputinţă de şters, iar plimbäretii inconstienti, pe care o 
curiozitate idioată îi scosese din apartamente, s-au 
întors acasă cu fața tatuată de pârâiase purpurii 
rezistente la orice detergent. Săpun, perie, dizolvanti 
feluriti nu le-au putut veni de hac acestor neaşteptate 
culori ale războiului şi până seara din saloanele 
cosmetice şi farmacii s-au putut vedea ieşind cohorte de 
femei cu figurile striate de scurgeri sângerânde. Părea 
că oraşul s-a umplut brusc de accidentati rătăcind în 
căutarea cine ştie cărui spital-fantomă. Pe înserat, 
asupra oraşului s-a abătut o furtună şi de astă dată 
fiecare picătură de ploaie s-a prefăcut într-o perlă de 
oțel dur. O veritabilă rafală de mitraliere a năpădit 
acoperișurile, fațadele, ricoşând cu piuituri de glonț pe 


beton, perforând obloanele, uşile, cărămida, cu aceeaşi 
putere ca a unor proiectile blindate trase dintr-un .44 
Magnum, din douăsprezece miliarde de .44 Magnum 
ascunse dincolo de nori. Pe autostradă, vehiculele s-au 
aglomerat unul câte unul, secerate de salvă. Imediat 
după aceea, aversa a luat aspectul unei ploi de ciment 
cu priză rapidă şi câteva animale au pierit sufocate, 
precum şi un bătrân în fotoliu rulant blocat în mijlocul 
unei grădini publice... Permutatia este capricioasă, 
lipsită de logică, cel mult s-ar putea găsi în arsenal, 
căutând bine, câteva lăzi de muniţie golite în mod bizar 
de cartuşe dar pline cu apă de ploaie, de asemenea sacii 
de ciment sau... Dar ce contează, la urma urmei? 

Parcă ar fi un război ciudat, ca şi cum produsele create 
de om ar vrea să contamineze, să-şi însuşească natura, 
ca şi cum natura ar dori, pe aceleaşi căi, să distrugă 
orice materie provenind din indiferent ce operaţiune 
transformatoare. Două regnuri înfruntându-se într-o 
curioasă luptă a contaminărilor reciproce şi antitetice... 

Nu-mi mai rămâne decât să aştept. Rezemându-mi 
fruntea de geam văd staţia service, şi pe Henri, aşa cum 
a împietrit acum aproape trei zile, cu un pneu în mână. 
Un pneu roz şi păros care freamătă uneori în vânt, în 
vreme ce Henri însuşi a luat înfăţişarea unui frumos 
cauciuc negru, nou, solid. Şi mă întreb dacă, înarmându- 
mă cu un satâr, cum trebuie să se poată găsi în atelierul 
de reparații anexat garajului şi scobind cu lovituri ample 
în spinarea aceea care acum miroase a latex, a gumă, nu 
s-ar putea să găsesc schija de mortier, moştenire a unui 
recent război colonial cuibărită lângă coloana 
vertebrală, care i-a adus țintei ei vii trecerea definitivă 
în rezervă. Cel puţin, deschizând abdomenul acela, 
acum modelat din cine ştie ce substanţă antiderapantă, 
să nu scot la lumina zilei o tumoră elastică născută din 
abuzul de băuturi alcoolice. O ciroză de cauciuc, ultra- 
realistă şi complet de neconceput... ? 

Aşteptând încă putin, voi vedea solul şi arborii 


devenind de beton, de plastic, în vreme ce blocurile se 
vor revela progresiv de nisip, asemeni acelor castele 
reîncepute neobosit de către copii, în lungul plajelor. 
Atunci, poate că oraşul va dispărea pe durata unei 
averse, iar hotelurile, cazinoul, închisoarea, lichefiate, 
au să se amestece în aceleaşi şiroaie de noroi...? 

Când am părăsit tabăra de vacanţă, cele dintâi 
simptome: unghiile şi dinţii majorităţii fetelor erau din 
vinilin albastru, roşu sau verde. Cât despre ochelarii lor 
de soare, emailul ramelor încă mai mirosea a pastă de 
dinți cu aromă de măr, iar țesutul cornos al lentilelor 
fumurii trăsnea pătrunzător a dizolvant de lac de unghii. 
În ajun, în campingul de pe plajă, o femeie gravidă 
aproape de termen, răscolită de evenimente, născuse 
prematur un păpuşoi din celuloid de sex masculin, cu 
morfologia perfect constituită. 

Poate ar trebui să ne spălăm de orice contact anti- 
natural? Să ne aruncăm ochelarii, să ne smulgem 
plombele cu cleştele, dinţii falşi, să ne distrugem 
îmbrăcămintea, să alergăm goi pentru a ne replia într- 
un loc încă virgin... Da, dar unde? 

Elisabeth şi-a fracturat piciorul imediat după plecarea 
noastră din tabără. O rană urâtă, sfâşiată, deschisă. I- 
am interzis să se ridice şi imediat am bandajat plaga, 
astfel ca să nu vadă cele două capete de tibie ieşind din 
tocana de muşchi sfâşiaţi. O tibie din metal cromat, 
neomenească, nebunească, şi o arteră sectionatä care, 
în loc de sânge, lăsa să-i scape jeturi lungi şi sacadate 
de mercur... l-am spus că o să mă-ntorc. 

Acum... 

Acum, cred c-am să mă asez în dreptul ferestrei pentru 
a pândi elicopterul. Poate că ar trebui să scot casca 
înainte de-a se suda definitiv de oasele craniului meu? O 
duhoare de putrefacție se infiltrează lent în mască, 
aceea a tuturor maşinilor ce se descompun de-a lungul 
şoselei şi peste care se abate deja vârtejul zgomotos al 
ciorilor pe care gazul le-a cruțat deocamdată. Pe pereții 


camerei, tapetul cu puf fin şi blond, prea mult timp 
expus razelor soarelui, îşi încheie  înroşirea si 
descuamarea. Dar dacă elicopterul nu va veni? Poate că, 
în fundul unui hangar, câini flămânzi îşi dispută fuzelajul 
său însângerat cu cläntäneli zgomotoase din fălci, din 
fălcile acelea devenite atât de redutabile de când pe ele 
se aliniază un şir dublu de colti din oţel inoxidabil? 

Imediat am să mă spăl, voi merge la toaletă, şi dacă nu 
urinez nici cerneală albastră, nici esenţă de terebentină, 
am să-mi pot zice că, pentru o clipă, mai sunt om...” 

Manuscrisul precedent este transcrierea exactă a 
carnetului descoperit pe noptiera unei camere de hotel 
când, odată gazul disipat, echipajele de ajutor au putut 
în sfârşit să pătrundă în oraş. Cenzura a ocultat masiv 
evenimentele acestei perioade şi nimeni nu ştie astăzi cu 
adevărat cărui factor, sau cui, să i se impute originea 
lor. Tot ceea ce se ştie, e că un nor de pulbere cosmică a 
pustiit oraşul Almoha în interval de trei zile, declanşând 
o nemaivăzută epidemie de permutări moleculare a 
cărei relatare anonimă raportată mai sus permite să ne 
formăm o imagine destul de justă. 

Au existat şi supraviețuitori. Numai femei şi animale - 
niciun reprezentant al sexului masculin. Salvatorii le-au 
băgat deci în carantină pe cele cinci sute de femele 
umane sau animale, procedând la teste pe cât de lungi, 
pe-atât de negative, ca rezultat. În disperare de cauză, 
presa  vibrând la această detenție arbitrară, 
supravietuitoarele au fost redate unei vieţi normale, 
după unsprezece luni de izolare totală. Atunci a început 
totul. Abia părăsiseră centrul de observaţie, că femeile, 
pisicile si căţelele s-au vădit cu toatele GRAVIDE! 
Perioada de gestație nu a depăşit două luni şi, ajunse la 
acest termen, fetele au născut animale domestice: 
generaţii de pisoi, de căţelandri, iar pisicile şi femelele 
de ogari - bebeluşi umani perfect formaţi. Permutatia, în 
continuare activă, împrumuta alte aspecte. 

Scandalul a fost cumplit. 


Timp de o săptămână, s-au văzut reapărând toate 
vechile teorii satanice şi un val de obscurantism s-a 
revărsat asupra populaţiei. S-a vorbit despre vrăjitorie, 
despre ,imunde copulatii cu demonul”. Toate sectele au 
cunoscut o înviorare a activităţii. Centrul medical a fost 
asaltat douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru de 
către o gloată în delir înălţând ruguri sub ferestrele 
medicilor, stropind fiecare uşă cu apă sfinţită, 
înconjurând spitalul cu cercul unei uriaşe stele în cinci 
colţuri destinată să împiedice diavolii de a se răspândi în 
restul ţării. Garda civilă a trebuit să le facă faţă, cu 
aruncătoarele de flăcări în mâini şi au avut loc 
numeroase ciocniri deosebit de sângeroase. Fenomenul, 
este adevărat, răsturna toate tabu-urile împământenite 
iar Biserica, intuind aici un formidabil mijloc de a-şi 
relua locul în avanscenă, a exploatat la maximum 
aberatia. 

Natiunea a fost cuprinsă de o veritabilă cruciadă, 
apărând puritatea rasială, integritatea fiziologică şi 
condamnând orice formă de metisaj sau naştere 
bastardă. Vechile facţiuni extremiste au profitat pentru 
a-şi lichida răfuielile, „purificând” cu bombe incendiare 
cartierele negre. Guvernul, activat cu putere de către 
această mare a violenţei şi a superstitiei, a trebuit să 
acţioneze cu repeziciune. Tinerele mame, decretate 
„victime ale unor procese independente de voinţa lor”, 
au fost puse în libertate. Femelele animale, căţeii şi 
pisoii, au fost arşi în piaţa publică după străvechile 
reguli ale autodafe-ului!'5. O mai mare jenă se resimțea 
în privinţa sorții convenabile ce li se rezerva bebelusilor 
umani născuţi din pântecul animalelor. S-au exprimat 
rezerve asupra stării lor mintale, s-a argumentat că e 
util studiul unor asemenea mutanţi pentru a se evita 
producerea unei noi catastrofe. Pentru a-i apăra de 
represaliile populare, copiii s-au pomenit încarceraţi 


13 Ceremonie în cursul căreia cei condamnaţi de inchizitie pentru 
erezie erau puși să revină la credința părăsită. 


dincolo de centura gazoasă a închisorii Funyway. Cel 
mai mare complex penitenciar din lume în acel moment. 

Şi asta nu a fost destul. Intre timp, apăruse o nouă 
religie. Un profet anunţa naşterea unei rase noi, 
sfârşitul izolării speciilor, marea simbioză naturală. 
„Om/Animal, acelaşi statut!” tipau sloganurile. S-a 
discutat despre dreptul la vot al animalelor, abatoarele 
au fost incendiate, dresorii şi directorii grădinilor 
zoologice, asasinați. Specia umană trebuia să devină 
vegetariană, spuneau preceptele. 

Încă o dată, Statul a trebuit să ia problema în mână. 

Profetul şi discipolii lui au fost eliminaţi prin forţă. Cât 
despre copii, s-a anunţat că muriseră cu toţii la 
începutul celei de-a treia luni de viaţă şi au fost 
înmormântați cu ceremonie publică în micul cimitir al 
lagărului. 

Afacerea era clasată, cel puţin în aparenţă, căci sicriele 
nu conţineau decât jucării cu înfăţişare animală de care 
se socotise mai prudent să se debaraseze creşa-puşcărie 
pentru cazul că asemenea imagini ar fi putut influenţa în 
mod supărător dezvoltarea viitoare a tinerilor mutanti. 
Pentru mai multă siguranţă, de îndată ce s-au încheiat 
funeraliile, centura de gaz defensivă a fost deplasată cu 
doi kilometri, interzicând de-acum oricărei persoane să 
meargă să se reculeagă la mormintele goale. Secretul 
era protejat. 

În lunile care au urmat, numeroase femei 
„contaminate” şi-au găsit sfârşitul printr-o moarte 
violentă: accidente rutiere, căderi de pe imobile etc. 
Organele purificatoare îşi continuau activitatea obscură. 
Unele au scăpat de tortionari, schimbând localitatea, 
numele, s-au căsătorit, având de astă dată copii 
„normali”. Totusi, din când în când, fenomenul se 
manifestă din nou, prin cazuri izolate pe care 
autorităţile se grăbesc să le camufleze. Cel mai adesea e 
vorba de persoane care au fost în contact cu una sau 
alta din supravietuitoarele de la Almoha, dar, repet încă 


o dată, nu e vorba decât de cazuri izolate. 

Toate acestea s-au întâmplat acum mai mult de treizeci 
de ani. Copiii prizonieri au devenit bărbaţi şi femei. 
Nicio fiinţă omenească nu se poate apropia de ei - sau, 
aproape niciuna. Roboti umanoizi comandati de un 
ordinator destul de vechi girează secţia lor de detenţie. 
Nimeni nu l-a reprogramat de când a fost pus în 
funcţiune. Funnyway e un mormânt unde se îngroapă 
secretele, cele despre care nu se mai doreşte să se audă 
vorbindu-se niciodată... 

Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple Au existat 
semne, auguri şi mulţi sunt de părere că teoria 
pulberilor cosmice nu explică totul. Eu fac parte dintre 
aceştia, dintre cei ce cred că acei copii din Funnyway au 
o misiune de îndeplinit, un mesaj de transmis. Ne-a 
trebuit o viaţă de neîncetate compromisuri pentru a 
obţine informaţiile de care avem nevoie, o viaţă de 
răbdare pentru a încerca acest contact care ştiu că-şi va 
aduce roadele. Orice acţiune din exterior fiind 
imposibilă, voi sunteţi singurii care să puteţi modifica 
traiectoria destinului vostru... 

Alături de această scrisoare vei găsi un tub conţinând 
două sute de tablete nutritive-hidratante de felul celor 
ce se folosesc în armată. Te vor scuti să te atingi de 
hrană şi de băuturile drogate care constituie meniul 
vostru cotidian. Nu pot face mai mult. Poate veţi reuşi 
să luaţi în stăpânire locul, distrugând ordinatorul care 
comandă doicile, v-o doresc din toată inima, dar nu 
cunosc îndeajuns de bine locurile ca să pretind că v-aş 
putea dicta o anume strategie. Fie să izbândiţi! Suntem 
mulţi cei care credem în voi, care vă aşteptăm. N-am să 
mai revin probabil niciodată, nu se intră de două ori în 
Funnyway. Fie ca norocul să se afle ele partea voastră... 

Al vostru devotat: Sirio 


Capitolul 4 


Nath lăsă foile să cadă pe fundul căzii. Multe lucruri se 
asezau la locul lor. Maşinal, îşi privi amănunţit imaginea 
în oglinda băii. Din cine era născut? Dintr-o pisică? 
Dintr-o cätea? Avea vreun mesaj de transmis? O misiune 
de îndeplinit? Nu, nu credea aşa ceva. Mânuitorul de 
marionete îşi punea prea multe speranţe în el. El nu era 
nimic, nimic decât produsul unei aberaţii momentane, 
niciun mesia niciun profet, iar cei care-l înconjurau nu 
purtau într-înşii nicio scânteie divină. Se scutură, culese 
din fundul mingii crăpate tubul metalic plin cu pastile 
cenuşii, îşi puse una pe limbă şi o lăsă să se topească. 
Încă de pe-acum se vedea confruntat cu o dilemă 
monstruoasă. 

Ar fi mai bine să deştepte conştiinţa unui număr maxim 
de deţinuţi, dar pentru o durată foarte scurtă, sau să 
păstreze pentru sine toate pilulele şi să se bucure în 
mod egoist şi prelungit de o luciditate paşnică? 

Nu se putea imagina înfruntând singur doicile, în 
niciun fel. Până la urmă luă hotărârea de a răspândi 
produsul miraculos într-un cerc restrâns pe care să-l 
poată îndruma în interesul optim al tuturor şi, fără să 
mai piardă vremea, o trezi pe Patricia pentru a-i da să 
înghită prima caşetă gri. 


A doua zi dimineaţă, microbuzul dispăruse. Nath se 
duse la Nellie cu intenţia de a-i lăsa o provizie 


însemnată de tablete, dar descoperi că murise în ajun; 
zăcea moartă de inaniţie la picioarele unei fresce 
neterminate. 

Patricia îşi recapătă rapid conştiinţa şi îi veni ideea să 
ambaleze pastilele în hârtii vechi de bomboane. Astfel va 
fi uşor să le dea din mână în mână. Nath spera că, odată 
foamea învinsă prin acţiunea concentratelor nutritive, 
prizonierii se vor abtine să se mai atingă de produsele 
de patiserie. Era un calcul greşit şi putură constata că 
bărbaţii şi femeile se îmbuibau cu creme şi prăjituri din 
pură obisnuintä. Afacerea îi costă douăzeci de 
comprimate. Schimbară tactica, izolând indivizii sub 
pretextul unei partide de de-a v-aţi ascunselea pentru a-i 
sechestra până ce efectele drogului se vor fi disipat. 
Majoritatea reacționară foarte prost. Realitatea situaţiei 
lor le apărea ca insuportabilă şi preferau, abia eliberaţi, 
să se arunce asupra câte unui platou de choux à la 
creme-uri!1 pentru a uita până la ultimul cuvintel ceea 
ce li se spusese. Această atitudine îl lăsă perplex pe 
Nath. Se aşteptase să troneze în adâncurile unei pivnițe 
în faţa unei adunări de conjurati aspirând la o lovitură 
de forţă şi când colo îi descoperea pe drogati fericiţi cu 
lipsa lor de griji şi complăcându-se într-o copilărie 
contrafăcută. Intr-o zi, după ce făcuseră dragoste, 
Patricia ridică din umeri... 

— Cine-ţi spune că nu au dreptate? murmură ea, 
aprinzându-şi o ţigară. La ce slujeşte să le trezesti 
conştiinţa dacă nu putem ieşi? Dacă distrugem 
guvernantele pentru a ne poticni în cele din urmă în faţa 
unei porţi zăvorite, blindate, de netrecut? Dacă vrem să 
supravietuim va trebui să revenim la alimentele drogate 
şi totul o va lua iarăşi de la început. Admitând ipoteza că 
am putea dezamorsa circuitele de alimentare cu drog şi 
că din acel moment am fi în măsură să consumăm o 
hrană sănătoasă, iţi dai seama ce s-ar întâmpla? [ţi 
imaginezi ce-ar fi viaţa mai multor sute de adulţi 


14 Prăjituri asemănătoare eclerelor. 


dezorientati, lăsaţi de capul lor, pradă plictiselii, fără 
niciun fel de obligaţii? Ne-am lua la bătaie pentru 
privilegii infime: cea mai frumoasă casă, cel mai bun 
apartament. S-ar lupta ca să se bucure de cea mai 
frumoasă fată. Unii vor vrea să comande, alţii vor refuza 
să asculte. Cei mai puternici îşi vor însuşi punctele de 
aprovizionare şi-i vor pune pe ceilalţi să plătească 
pentru a avea dreptul se a se servi. Li se va cere 
femeilor să se  preteze  capriciilor sexuale ale 
posedatilor, bărbaţilor să devină sclavi sau soldaţi. Se 
vor purta războaie între un imobil şi altul şi mai ales, 
MAI ALES, va domni plictiseala...! 

— E o prostie, obiectase Nath, de ce n-am reuşi să 
ieşim? 

— Şi ce-ai face, odată ajuns afară? 

Schiţă un gest vag. Din ceea ce-i explicaseră cărţile, 
ştia în chip nelămurit că afară oamenii îşi iroseau vieţile 
muncind, multumindu-se cu câteva momente rare de 
odihnă în cursul cărora încercau în sfârşit să redevină ei 
înşişi. La urma urmei nu asta li se întâmpla şi aici când 
ieşeau din ceturile copilăriei? 

— Ştii, reluă Patricia lungindu-se peste el, mă-ntreb 
dacă nu suntem în fond nişte privilegiați. Pentru toată 
lumea, copilăria e cea mai frumoasă perioadă a vieţii. 
Totul e să-ţi dai seama. Cu o pastilă din când în când, e 
posibil. Cam ca atunci când dormi şi ieşi încet din starea 
inconştientă, cu nasul în pernă şi ştii că vei recădea în 
uitare, asta şi e adevărata voluptate a somnului, acel 
moment la linia apei când încă nu eşti treaz, dar nici 
adormit cu adevărat nu eşti. Clipa aceea fragilă în care 
orice nimic te poate răsturna într-o parte sau în cealaltă. 
De ce vrei să ieşi? 

Nath închise ochii. 

— Avem o misiune de îndeplinit, spuse el. 

Femeia râse şi-i freca pântecul cu sfârcurile sânilor. 

— Chiar crezi asta? Eşti un încăpățânat. Mă gândesc 
mai curând că la tine asta a devenit o idee fixă. Un ţel 


artificial pe care ţi l-ai ales ca să faci ceva cu viaţa ta... 

O împinse violent: 

— Idioato! Dacă asta crezi, de ce te ţii după mine? 

— Trebuie oricum să mă tin după cineva, şopti ea 
răsturnându-se cu coapsele desfăcute, niciodată n-am 
ştiut să fac altceva. 

După o scurtă perioadă de descurajare, au reuşit să 
adune douăzeci de simpatizanți. Erau aproape prea 
mulţi, având în vedere starea proviziilor. Confruntându- 
şi impresiile, îşi dădură seama ca nu aveau habar de 
funcţionarea temnitei gigantice pe care o reprezenta 
oraşul. Ar fi trebuit să demoleze fiecare casă, piatră cu 
piatră, să sondeze subsolurile, să se infiltreze în jungla 
canalelor. N-aveau niciun chef. Patricia găsea aventura 
din ce în ce mai puţin amuzantă, i-o şi spuse lui Nath, 
iar el începu să se întrebe dacă drogul nu sfârşise prin a 
leza una sau alta din părţile creierului fetei. Foarte 
repede, mâna de contestatari adäpati cu tablete 
nutritive scăpară de sub orice control. Intervalul de timp 
în care încă aveau să se mai bucure de deplina lor 
luciditate se scurta cu fiecare zi ce trecea. O ştiau, iar 
asta nu făcea decât să le sporească agresivitatea. 

— E o ruşine, declară o brunetă cu părul tuns scurt, ni 
se impune copilăria ca o infirmitate! Suntem castrati, 
retrogradându-ne la o vârstă la care nu putem profita de 
facultăţile noastre sexuale. Să revendicăm o înălţare a 
plafonului! Să ni se permită să avem cel puţin 
paisprezece ani! Să pretindem să fim adolescenţi! 

Intervenţia ei stârni o furtună de aplauze. Nath nu găsi 
nicio replică, häturile masinatiunii îi scăpau printre 
degete şi nimeni nu-l mai asculta. De-acum fuseseră 
împărţite toate pilulele rămase şi o frază trecea din 
gură-n gură: „Doar trei zile! Doar trei zile!” Deja se 
vorbea de restructurări, elementelor considerate drept 
prea timorate li se confiscă doza, fiind azvârlite din nou 
pradă inconstientei, oferite pe tavă lui Cacouna, diavolul 
cu pălărie melon. Patricia se desolidariza tot mai mult 


de mişcare şi îl invita pe Nath să facă la fel. 

— Sunt nebuni, observa ea, vor să discute cu doicile! 
De ce nu cu o pendulă! 

Strategia conjuratilor se schimba de la o oră la alta, se 
trecu de la petiție la terorism, de la baricadă la 
distrugerea manejului. 

— Vezi, triumfa Patricia, se smiorcăiau mai puţin când 
erau copii! 

Dar Nath nu mai putea interveni. Neputincios, asistă 
din înălţimea unui acoperiş la manifestatia ce parcurse 
bulevardul circular agitând nişte biete pancarte şi 
cocktailuri Molotov meşterite cu ajutorul câtorva sticle 
de ţuică descoperite în fundul unor dulapuri. 

Răsunară strigăte, sloganuri: „Vrem cei 15 ani ai 
noştri!” sau ,Läsati-ne să creştem!”, „Pubertatea va 
învinge!”... 


Nath se aşeză pe tiglele reci, cu Patricia alături şi un 
gust amar în gură. Nimeni, în nicio clipă, nu se gândise 
la ieşire. Eşecul tentativei sale îl consterna, într-o 
noapte se trezise din somn urlând, visase că după ce 
urcase prin canionul coapselor de piatră atingea în 
sfârşit POARTA pentru a constata că nu era vorba de 
fapt decât de un decor pictat în trompe l'œil! Nu se 
afla acolo decât zidul, pretutindeni, peste tot în jurul lui, 
numai zid! 

Câteva sticle explodară în părul doicilor care ţineau 
piept fără ca vreuna din ele să-şi piardă numai pentru 
atâta lucru zâmbetul alinărilor. O bluză arse, lăsând să 
iasă un sân enorm şi lucios, cu sfârcul tumefiat. Mâini 
neîndemânatice aruncară pietre care ricoşară cu zgomot 
găunos pe obrajii rotunzi şi blânzi ai guvernantelor. 
Violentei nu i se răspunse prin violenţă, doicile 
multumindu-se să-i încercuiască pe manifestantii repliati 


'5 (din francezul tromper = "a înșela", "a induce în eroare" si l'œil = 
"ochiul"; citit tromp löi) este o tehnică artistică utilizată în pictură în 
scopul creării iluziei de tridimensionalitate. 


într-o veche clădire administrativă, alcătuind o blocată 
tăcută şi eficace. 

— Au dat de dracu’, comentă Patricia cu umerii 
acoperiţi de piele de găină, păna diseară îşi vor epuiza 
toate tabletele... 

Avea dreptate, începând de a doua zi, guvernantele 
dispuseră din abundență pe pervazul ferestrelor blide cu 
frişcă, tarte, coşuri cu fragi şi brioşe cu zahăr. O enormă 
marmită cu ciocolată aburindă fu aşezată pe prag, apoi 
gigantele dădură înapoi cu o sută de paşi şi-şi reluară 
garda imobilă. Mai trebui să treacă încă trei zile până ce 
un oblon să se întredeschidă şi o mână furişă să înhaţe 
avid un pumn de cornuri. Fură lăsaţi în pace, 
multumindu-se doar să schimbe alimentele învechite sau 
stricate. În sfârşit, când fură sigure că drogul îşi făcuse 
efectul, cea mai mare dintre doici începu să strige: 

— Vreti să ieşiţi? Altfel, va veni să vă ia diavolul cu 
melon! 

Un concert de văicăreli precedă cavalcada nestăpânită, 
uşa se dădu violent de perete şi conjuratii năvăliră pe 
trotuar, cu mutre învinse. 

— Cacouna a venit! urla acum corul guvernantelor, 
Cacouna a venit! 

lar Nath văzu că unele dintre ele îşi puseseră pe faţă 
măşti din carton reprezentând grosolan trăsăturile 
diavolului cu pălărie melon. Manifestantii, îngroziti, se 
împrăştiară în toate direcţiile, cu ochii înotând în 
lacrimi. 

— Sfârşitul unei revoluţii, aruncă sarcastică Patricia, 
zgâriind cu unghiile ardezia de pe acoperiş. 

Nath avu un frison, în buzunar, ultimele tablete 
nutritive i se părură dintr-o dată extraordinar de grele. 
Se ridică. Lumina zilei scădea deja, deşi încă mai era 
destul până să se însereze. „Stingerea”, îşi spuse, 
apropiindu-se de streaşină. 

— Acum vor face o anchetă! rosti lugubru vocea 
tinerei, în spatele lui... 


Următoarele trei zile le pe trecu culcat în pat, cu 
pântecele încleştat de angoasă. În unele momente îi era 
foarte cald, în altele teribil de frig. li ceruse Patriciei să- 
l lase singur, să plece acasă la ea. Era perfect conştient 
că nu va mai trăi decât pe termen limitat. Stătea 
neclintit, ţeapăn, pe talmes-balmesul cearşafurilor cu 
cäpätâni de dovleac. Uneori trebuia să lupte cu pofta de- 
a se arunca pe o strachină cu terci, să înfigă în ea o 
lingură lacomă şi să uite. SA UITE... 

In cea de-a treia seară, în timp ce ochii i se închideau 
singuri sub imperiul oboselii, un deget uriaş bătu în 
geam. Fața  guvernantei umplea toată fereastra, 
surâzând în întuneric. 

— Nath dragă, susură ea, ar fi cazul să vii la o plimbare 
cu mine. O plimbărică frumoasă până într-un loc unde n- 
ai mai fost niciodată. 

Se ridică în capul oaselor, urlând, vru să alerge spre 
uşă pentru a fugi de-acolo, dar o mână enormă, 
trandafirie şi netedă, pulveriza geamurile, se vâri în 
apartament pentru a-l înşfăca de braţ şi-l trase încet 
spre exterior, îşi pierdu cunoştinţa. 


Nu avu loc nici interogatoriu, nici proces, cum se 
aşteptase el la început. Nu-l tortură pentru a-l face să 
mărturisească numele complicilor. Se deşteptă pe 
marginea unui gigantic solar cu nisip. Era gol, pe 
bordura de ciment ce împrejmuia deşertul în miniatură, 
iar soarele îi frigea omoplatii. Lângă cap i se pusese o 
găleţică din plastic împodobită cu steluțe şi o lopäticä 
roşie. Bărbaţi şi femei, în pielea goală la fel ca el, 
aşteptau, îngrămădiţi unii în alţii. Se aflau acolo de 
destul timp, căci pielea umerilor, arsă de razele 
soarelui, se descojea în pelicule scămoase. Recunoscu 
un număr de conjurati, însă nimeni, nu-i adresă un 
cuvânt. Mult îi păsa. Spre sfârşitul zilei, o doică le 
ordonă să se alinieze în şir indian şi să se îndrepte spre 


mijlocul solarului. 

— Ajunşi acolo, comandă ea, o sa construiți un castel 
mare şi frumos. 

Porniră la drum. Fără o vorbă. 

La început, Nath aprecie contactul nisipului cald sub 
tălpi, apoi mângâierea fierbinte se prefăcu în iritare, în 
arsură, în durere. Pierdu o unghie din cauza unei infecţii 
subcutanate şi trebui să-şi continue drumul şchiopătând. 
Le trebuiră aproape patruzeci şi opt de ore ca să ajungă 
în centrul bazinului. Un vânt uscat îi biciuia cu micile 
sale palme muscätoare, mitraliindu-le epiderma cu 
minusculi grăunţi de siliciu ce se infiltrau sub carne, 
desenând mari zone granulate intre omoplati şi 
scobitura salelor. În mijlocul deşertului găsiră un 
robinet şi un soi de cutie de scrisori ce se vădi a fi de 
fapt un lift pe unde aveau să li se distribuie alimentele, 
tâsnind din sol după parcurgerea unui misterios traiect 
subteran. Începură imediat să sape, tasând nisipul în 
gäletici, udându-l de la robinet şi apoi întinzându-l cu 
lopätelele. În partea de sus a „cutiei de scrisori”, un 
plan prins în piuneze indica dimensiunile pe care 
trebuia să le aibă lucrarea: cincisprezece metri lungime, 
doi grosime, zece înălţime. Era o muncă sisifică, puteau 
ei mult şi bine să umezească şi să bătătorească, de 
îndată ce depăşeau statura unui om pereţii se năruiau 
sub rafalele vântului şi trebuiau s-o ia ele la capăt. 

— Trebuie să câştigăm trei metri pe zi, îi explică vecina 
sa de muncă, altfel vom fi lăsaţi fără mâncare. 

— Şi vântul? obiectase Nath. 

Femeia ridicase din umeri cu un aer excedat. 

— Vântul e produs de ventilatoare fixate în plafon, 
idiotule. Nu-i decât un truc în plus ca să ne facă să ne 
curgă balele! 

Alergau astfel toată ziua, încercând cu disperare să-şi 
protejeze munca din ajun care, odată uscată, se 
sfărâma, se scurgea, redevenea diformă, totul 
menţinând un progres acceptabil în ansamblu. 


Reflectarea soarelui pe întinderea albă le devora 
retinele. Toți sufereau de oftalmie, unii chiar îşi 
pierdură vederea. Trebuia să înveţe să muncească 
ţinând ochii închişi, ceea ce nu era chiar uşor. Se 
ciocneau, se împiedicau, nervii cedau, provocând bătăi 
sângeroase. Precum nişte zidari orbi, îşi urmau calvarul 
absurd. Lui Nath i se rupse lopätica şi fu nevoit să sape 
în continuare cu mâinile, ceea ce-i dădu prilejul să-şi 
piardă toate unghiile. Crăpături îi striau palmele. 
Noaptea, pentru a scăpa de muşcătura sirocco-ului 
artificial, deprinseseră obiceiul de a dormi în interiorul 
castelului, până când surparea unui turn abia început, 
care îngropă doi bărbaţi şi trei femei, îi făcu să-şi mute 
gândul de a mai continua astfel. 

Dacă pe timp de zi mâncarea părea curată (desigur, 
pentru a le permite să-şi judece soarta în cele mai mici 
detalii), odată cu căderea serii, cina copios asezonată cu 
drog făcea să renască tot arsenalul terorilor infantile 
(bucătarul deşertului care îndopa plozii cu nisip 
folosindu-se de o pâlnie mare de aur şi căruia îi pândeau 
cu spaimă paşii). In zori frica se risipea, dar nu si 
oboseala, căci teama le alunga somnul. 

Nu terminară niciodată castelul (dealtfel, cum ar fi 
putut-o face?). Într-o bună dimineaţă o doică veni să-i ia. 
Făcură drumul în sens invers. Coloana lor se scurtase 
vizibil. Câţi muriseră, victime ale surpărilor? Câţi 
orbiseră şi se pierduseră pentru a nu mai reveni 
niciodată? Câţi se sinuciseseră mâncând nisip până la a- 
şi provoca groaznice perforatii intestinale? 

Nath păşea cu capul aplecat, nu mai vroia să vadă, să 
audă. Pentru a le permite să-şi recapete forţele, fură 
închişi într-o construcţie din cuburi suprapuse. Halta fu 
însă de scurtă durată, ceea ce era mai cumplit abia 
acum începea. Sporit progresiv, drogul adăugat în 
alimente îi făcu să regreseze mult peste limitele cu care 
se obisnuiserä. Nath realiză deodată că devenea 
incapabil să-şi mai controleze sfincterele. Urina sau 


defeca sub el, în haine, fără a mai putea să se abţină. De 
asemenea, nu mai ştia să umble, trebuia să se 
resemneze la a se târî pe burtă. Mâinile lui îşi 
pierduseră toată precizia, toată forţa. Din gură nu-i mai 
ieşeau decât sunete nearticulate, scâncete de nou- 
născut. Regresase până la vârsta de şase luni şi totul 
trupul îi era neschimbat. O barbă deasă îi năpădise faţa, 
dându-i alura unui naufragiat. O parte din spirit îi 
rămăsese perfect conştient, permițându-i să urmărească 
progresul lentei sale degradări fizice. Când ajunse 
complet incapabil să mai adopte poziţia şezând, o doică 
veni să-l ia în braţe, îl scaldă, îl dădu cu pudră de talc, îl 
înfăşă. Când se văzu depus în căuşul unui cărucior de 
copil înalt cât un imobil cu trei etaje şi a cărui capotă 
albastra ridicată îl acoperea precum plafonul unui 
hangar de aviaţie, înţelese că toate acestea NU PUTEAU 
FI ADEVĂRATE şi încetă să-i mai fie frică. Ce chimie 
ciudată îi satura oare meandrele creierului? Acceptă 
noua detenţie cu o detaşare care-l surprinse chiar şi pe 
el, dar de-acum înainte era convins că trăieşte o suită de 
halucinaţii dictate sub hipnoză şi nimic mai mult. În 
ciuda acestei atitudini, nu fu cruțat de nimic, nici de 
şuvoiul lichid al excrementelor între picioare, nici de 
iritatiile scutecelor îmbibate cu urină, nici de 
biberoanele umplute cu lapte acru şi fierbinte ce-i lăsau 
gura plină de băşici. Tribunalul guvernantelor, invizibil 
şi mut, urmărea executarea sentinţei cu o fermitate 
exemplară. Timpul trecea, subiectiv, neverificabil. In 
anumite zile i se părea deja că e acolo de mai mulţi ani. 
In sfârşit, veniră după el. Un nou popas în castelul de 
cuburi îi permise să-şi regăsească uzul normal al 
trupului. Redeveni bărbat. In clipa când spera că în fine 
va fi eliberat, o guvernantă îi luă de mână pentru a-l 
conduce în mijlocul unei săli gigantice înecată într-un 
nor de vapori cu miros de leşie şi de detergenti. Căldura 
umedă era insuportabilă şi o secundă crezu că vor să-l 
fiarbă ca pe o legumă. De fapt, era vorba de o spălătorie 


gigantică, o baie alimentată cu apă fierbinte unde se 
îngrămădeau munţi de pachete cu praf de spălat. Îşi 
regăsi acolo câţiva conjurati în compania cărora trebui 
să trăiască îngenuncheat, cu peria în mână, spălând 
timp de optsprezece ore pe zi aşternuturi şi bavetici 
murdare din care li se aduceau coşuri întregi. Freca, 
freca rufele îmbibate cu materii fecale sau vărsături de 
terci cu miere, freca, cu braţele cufundate în lichidul 
plin de săpun, având aproape şaptezeci sau optzeci de 
grade. Curäta trusoul unei creşe gigantice fără a 
cunoaşte un singur moment de răgaz. Pielea lui, roasă 
de detergentii prea puternici, i se desprindea de mâini 
fâşii-fâşii, vaporii de  leşie îi iritau bronhiile, 
răspândindu-i-se în plămâni ca tot atâtea şancre 
necerând altceva decât să apară şi să crească. Tuşea 
noapte de noapte, neînchizând ochii decât între două 
accese. 

— Degetele mele sunt atât de arse, îi declară o 
tovarăşă de muncă, încât fără îndoială că mi-am pierdut 
toate amprentele digitale! 

Incă o dată fu luat de-acolo. De-acum îşi stăpâni orice 
euforie, învățase că infernul posedă mai multe cercuri. 
Regresă din nou, perspectiva sa asupra lucrurilor deveni 
tulbure şi începu să aibă dificultăţi extraordinare în a se 
situa în spaţiu, în a concepe, chiar, noţiunea de spaţiu. 
Nu mai ajungea să-şi definească propriile limite precum 
si ce anume făcea parte din corpul lui şi ce nu. Ce vârstă 
avea acum? Câteva săptămâni, poate cu puţin peste. Cu 
toate acestea, îşi dădu seama că era închis într-o 
clocitoare supraîncălzită, îi lipsea aerul, sudoarea îi 
ardea ochii, îşi pierdu cunoştinţa. Când se deşteptă, era 
întins pe pat în apartamentul său, cu cearşaful cu 
scăfârlii de dovleac tras până la piept. Avu impresia că 
dormise multă, multă vreme. Instinctiv, alergă la baie şi- 
şi smulse de pe el pijamaua pentru a-şi examina în 
detaliu, cu un ochi critic, cea mai mică părticică a 
trupului. Nu descoperi niciuna din plăgile care ar fi 


trebuit în mod normal să-i consteleze carnea. Singur, 
podul palmelor prezenta urme strălucitoare care puteau, 
la nevoie, să treacă drept ţesut cicatrizat destul de 
vechi. Dar cu asta nimic nu era sigur. Dealtfel, chiar 
dacă s-ar fi trezit cu tot corpul marmorat de cruste şi 
tăieturi, asta n-ar fi dovedit nimic, toate leziunile putând 
să fi luat naştere în urma acţiunii psihosomatice a 
drogurilor. Abandonă, descurajat. 

Trăise cu adevărat ceea ce i se părea că trăise? Visase? 

Cu toată marea sa oboseală, tinu piept nevoii de a 
mânca, ce creştea înăuntrul lui, şi ieşi să se plimbe în 
lungul bulevardului circular. Se aşteptase să fie 
remarcat, arătat cu degetul. La urma urmei, fusese 
PEDEPSIT, iar ruşinea i se părea o însoţitoare 
inevitabilă a pedepsei. Nimeni însă nu-l învrednici cu o 
privire măcar, nu prezenta nicio importanţă, nimic ieşit 
din comun, redevenise un „copil” anonim. Printre atâţia 
alţii. 

Spre seară, o descoperi pe Patricia, care împingea un 
landou, cu privirea pierdută şi-i vorbea păpuşii 
dinăuntru pe un ton plin de autoritate. Nu-l recunoscu. 

Nath se simţi cuprins de un straniu sentiment de 
irealitate. Era ca o dedublare a lui însuşi, o ametealä cu 
doua feţe. Mai trăise asta şi în trecut, în ziua când citise 
într-o veche carte cu povesti o istorioară intitulată 
„Moartea îndrăgostită”. Era vorba despre un erou care 
nu mai ştia dacă e un tânăr preot visându-se noaptea cu 
trăsăturile unui curtezan, sau un curtezan visând că e 
preot! Cam acelaşi fenomen îl trăia şi el acum. În unele 
momente avea certitudinea că e un bărbat ce se visează 
copil, în altele că e un copil căruia i se impunea, pe 
calea drogurilor, o viaţă cu totul artificială, de adult. 

Cu cât reflecta mai mult, cu atât i se părea mai 
plauzibilă ultima ipoteză. Doicile îi vorbiseră despre boli 
care-i împingeau pe anumiţi bătrâni să dea în mintea 
copiilor. De ce să nu fi fost şi el, Nath, atins de o 
afecţiune inversă? Un rău ce se abătea asupra celor 


mici, făcându-i să creadă, pentru câteva ore doar, că 
devin adulţi? Crize subite de „maturitate” în cursul 
cărora ar fi căutat să dovedească din răsputeri, 
caracterul fals real al condiţiei sale infantile, recurgând 
la supozitii neverosimile - doici artificiale şi gigantice, 
droguri, închisori delirante, etc.? 

Da, nu era decât un copil, un copil bolnav în mijlocul 
altor copii bolnavi, şi nu se găseau într-o închisoare, ci 
într-un spital. Un spital... 

Nu mai vroia să aibă crize, nu, nu mai vroia să i se 
ambaleze creierul pentru a-l face să creadă că e bătrân, 
nu, vroia să fie îngrijit, să... 

Doicile veniră să-l ia înainte de a-şi fi pierdut cu totul 
uzul raţiunii. 

— Eşti obosit, îi murmură ele în timp ce-l trăgeau spre 
cantină, ai fost foarte, foarte bolnav. Trebuie să mănânci 
mult ca să-ţi recapeti forţele, să mănânci mult. 

Când se aşeză la marea masă din lemn, îşi văzu numele 
pe tabelul de prezenţă. O indicație clipea chiar sub el: 


Supraalimentare 


Mirosul fierturii de miere îi umplu nările. Apucă 
lingura, închizând ochii. Cântărea o tonă. I se päru că o 
umbră îl acoperă deodată neagră precum cea mai opacă 
dintre nopţi, o umbră cu pălărie melon. 


Interval 


Sirio se mişcă, încercând să scape de crampa care, de 
câteva minute, îi sfredelea coloana vertebrală. Maria 
plângea, îndesată într-un cotlon al camionetei, trăgându- 
şi cu sârg pe nas mucii şi lacrimile. Bărbatul oftă, 
înăbuşind furia pe care o simţea crescând în el. 


Semiîntunericul ce domnea în interiorul vehiculului îi 
dădea în fiecare zi puţin mai mult impresia de a-şi fi 
pierdut uzul vederii, încă o dată se întoarse spre 
parbriz,  pipăindu-l cu vârful degetelor ca un 
automobilist care şterge cu un gest mecanic un halo 
aburit ce-i înceţoşează vederea asupra drumului. Aici nu 
era nimic de făcut, nici vorbă de condensare, ci două 
plăci blindate solide pe care doicile le sudaseră cu mare 
spor de scântei de îndată ce microbuzul intrase în 
incinta lagărului. 

Colosul se foi în fotoliul său, făcând suspensiile să 
danseze. Ceva ieşise rău, puştiul cu care reuşise să ia 
legătura se lăsase fără îndoială prins, cel puţin dacă 
nu... 

Înjură. 

Urzitul ipotezelor nu-l ducea nicăieri. Un lucru era 
sigur, unul singur: în loc să li se dea drumul la sfârşitul 
reprezentatiei, fuseseră retrasi din circuit. Micul teatru 
al lui Mario Cavalcando şi al Signorei Petronilla” nu mai 
trecuse de grilajele Funnyway-ului. Orbit cu cale la roţi 
şi cu toate deschizăturile obturate, aştepta nu se ştie ce 
sentinţă. Nu se ştie ce pedeapsă. Sirio se deplasă cu 
câţiva centimetri, încercând să-şi întindă picioarele. 
Mişcarea făcu camioneta să se clătine şi, în penumbră, 
chipurile de cretă ale marionetelor se agitară într-un 
frison convulsiv. 

— Din vina ta! mugi Maria între două sughituri, tu şi 
mărinimiile tale! Bine-ai mai ajuns acuma! Nu puteai să- 
ti faci treaba şi numai treaba? Nu, era prea simplu, tie-ti 
trebuia politică! Ah! Bărbaţii şi politica lor! Dar eu n-am 
să merg la-nchisoare, am să le spun, da, am să le spun... 

Sirio îşi astupă urechile. De la începutul detenţiei lor, 
Maria îşi pierdea minţile. Nu trecea o zi fără să-l 
potopească sub o ploaie de invective  isterice, 
reproşându-i claie peste grămadă încarcerarea lor, viaţa 
de nomad la care o condamnase, absenţa unei case, a 
mobilelor, a veselei, moartea primului său fiu, plecarea 


celui de-al doilea şi... 

Gigantul nu asculta. Asediul avea să fie lung, intuia 
asta, aşa că prefera să-şi menajeze forţele. Constiinta 
nu-l chinuia câtuşi de puţin, făcuse lucrul pentru care 
venise, reuşise ceea ce niciun om înaintea lui nu 
încercase măcar: să stabilească un contact cu fiinţele pe 
nedrept reţinute la Funnyway, cu mutantii aceia pe care 
mulţi nu erau departe de a-i considera ca pe nişte zei. 
De-atunci, viaţa sa nu mai avea nicio importanţă, iar cea 
a Măriei cu atât mai puţin. Capetele de ghips se 
ciocneau între ele pe întuneric precum cristalele unui 
candelabru. N-avea nimic altceva de făcut decât să 
aştepte. La început, se gândise să decupeze o trapă în 
planşeul camionetei, dar, pe lângă că nu avea nicio 
unealtă, vehiculul era blindat, ceea ce trecea toate 
planurile de evadare în rândul himerelor. Aşa că 
aştepta, impasibil, încetinindu-şi la maximum respiraţia, 
neridicându-se decât pentru a urina sau defeca în 
dulapul-toaletă unde erau închise W.C.-urile chimice, în 
restul timpului dormea, sau se gândea la copii. Le 
răspunsese oare întrebărilor ce-i chinuiau? Făcuse să 
renască în ei speranţa? Le dăduse o rațiune de a lupta? 

Făcuse maximum posibil, în măsura slabelor sale 
mijloace de complotist obstinat şi solitar. Doicile n- 
aveau să i-o ierte şi se gândea la confruntarea cu ele 
strângând din fălci. Puteau să-l tortureze, n-avea 
complici de denunţat, n-avea să trădeze pe nimeni, în 
afară de Maria poate, dar Maria nu mai era în toate 
minţile de ani de zile. 

— Nu puteai să-ţi câştigi existenţa ca toată lumea? 
vocifera ea. Aveai un post bun la grădina zoologică! Ce-s 
ideile astea pe care ţi le-ai băgat în cap? Domnul vroia 
să facă revoluţie! 

Nu întelesese nimic şi nimic n-avea sä-nteleagä 
vreodată. Sirio nu-i purta pică, făcea parte dintre aceia 
pentru care lumea începe cu rogojina de la intrare şi se 
sfârşeşte la perdelele bucătăriei. 


Acum cercul era închis; cunoscuse senzaţia cea mai 
intensă din viaţa lui, când copilul strecurase tulpina 
florii între mâinile de fetru ale marionetei. Imediat, o 
flacără mare îi pâlpâise în cap: „De data asta am reuşit!” 
Cu degetele tremurătoare, desfăşurase bucata de hârtie, 
fotografia unui animal barată cu un mare semn de 
întrebare! Nu lipsise mult să plângă de bucurie. I se 
întindea mâna! Un semizeu îi cerşea ajutorul! 

Chiar în aceeaşi seară pregătise totul: mingea, pastilele 
nutritive ascunse până atunci în capetele de ipsos ale 
marionetelor, dosarul pe care îl alcătuise cu atâta 
osteneală... Maria nu încetase să-l insulte: „O să faci să 
fim aruncaţi afară, imbecilule! Ai să-ţi pierzi contractul 
cu ocna, unul dintre singurele care ti-au mai rămas! 
Grozav mai eşti!” 

Sărmana Maria, cât de departe de adevăr era! Nicio 
secundă nu înţelesese că tentativa lui Sirio constituia o 
„crimă contra siguranţei Statului” Nu gândise decât în 
termenii concederii, ai contractului rupt, ai suspendării 
plăţilor... Astăzi avea să se trezească în pielea unei 
teroriste, la orizont cu perspectiva interogatoriilor, a 
maltratărilor corporale... 

Sirio inspiră prelung, încercând să izgonească micul 
nod al angoasei ce-i juca în fundul stomacului. Se simţea 
gol pe dinăuntru, străpuns de un vid uriaş la nivelul 
plexului. 

„Mi-e foame, asta-i tot!” îşi spuse el ca să se 
îmbărbăteze, dar n-o credea câtusi de putin. 


Capitolul 5 


Patricia se precipită spre lavabou şi, în vioiciunea 
mişcării, fruntea ei aproape că se lovi de oglinda înaltă 
şi prăfuită fixată deasupra robinetelor, încă o dată 
conţinutul stomacului îi umplu gura, mare caldă şi 
granuloasă, înainte de-a împroşca faianta albă cu stele 
gretoase. Spasmele îi strângeau burta în sughituri 
dureroase, i se părea că măruntaiele-i se târăsc pe 
dinăuntrul trupului cu intenţia bine stabilită de a scăpa 
prin primul orificiu natural ce le va ieşi in cale. 
Lacrimile îi împăienjeneau vederea şi-şi crispă mâinile 
pe marginea chiuvetei, încercând să oprească torentul 
care-i astupa fosele nazale, aninându-i-se de nări in 
broboane brune înainte de-a i se rostogoli pe buze. Apoi 
contractiile se răriră, lăsând-o zdrobită, anihilată, ca la 
ieşirea dintr-o încleştare formidabilă şi monstruoasă. 
Rămase un lung moment nemişcată, pândindu-şi reflexia 
feţei descompuse prin bruma de praf de pe oglindă, cu 
arcul albăstriu al cearcănelor subliniind fiecare ochi şi 
pielea respingător de galbenă întinsă peste pometi. Se 
strâmbă şi răsuci robinetul, jetul de apă începând să 
gâlgâie şi să şteargă murdăria ce împestriţa fundul 
lavoarului. Ar fi dat orice ca să bea un pahar de apă rece 
ca gheaţa, dar: ştia că trebuie să reziste, să se abţină de 
la o asemenea nebunie. Adineaori trăsese o duşcă din 
sticla de ţuică ascunsă în fundul unui dulap, singura 
băutură de care era sigură că nu conţinea nici urmă din 


drogul infect ce curgea la orice oră din zi şi din noapte 
prin conductele oraşului. Începuse să vomite din prima 
zi a săptămânii, regulat, în fiecare dimineaţă. Abia 
punea piciorul jos din pat şi greata îi contracta stomacul 
ca o sferă de carne vie, trebuind să alerge la toaletă 
pentru a şi-l goli în rafale lungi, frântă în două ca o 
marionetă ale cărei angrenaje se gripează, făcând-o să 
execute la nesfârşit o aceeaşi mişcare pe care repetarea 
sfârşeşte prin a o face să arate grotesc. Instinctiv, 
încetase să se mai alimenteze, refuzând să culeagă 
produsele din patiserii, neluând în seamă tentatia 
sticlelor cu sirop de rodii şi a coşurilor cu cornuri 
dispuse la întâmplare pe străzi. Foarte repede, postul îşi 
desävârsise opera, ceata ce-i încleia gândurile se risipise 
pas cu pas, amintirile începuseră să crape clisa ce-i 
bloca mecanismele mintale, ceva se pusese din nou în 
mişcare... La început, o speriase această realitate 
monstruoasă pe care încă n-o percepea decât sub o 
formă fragmentara, precum supravietuitorul amnezic al 
vreunei catastrofe care încearcă să-şi recompună 
trecutul cu ajutorul zdrentelor de ziare smulse din 
dărâmăturile ce-l înconjoară. Ştiuse să aibă răbdare, iar 
adevărul încetase să mai fie o umbră difuză pentru a 
deveni o siluetă, apoi o formă cu contururi din în ce mai 
precise şi totul îi revenise în minte: Nath, conjuratii, 
revolta, toate cele la a căror ştergere contribuise 
consumul cotidian al drogului. Atunci îşi întelesese subit 
cauza greturilor recente: pe toată durata conjuratiei se 
alimentase exclusiv cu pastile nutritive, neglijând 
totodată să înghită paharul de apă bilunar ce-i asigura 
sterilitatea. Timp de aproape o lună încetase să mai 
ingereze anticonceptionale vehiculate prin robinete, 
prin  fântânile sau  îngheţatele din oraş. ERA 
ÎNSĂRCINATA! 


Dovada o strivi. Noaptea îşi ridica poala cämäsii ca să- 
şi contemple pântecul, dar oare făptură se tupila acolo, 


crescând zi cu zi? Ce animal îşi clădea cu răbdare 
vizuina de organe, aşteptând să se fofileze in aer liber, 
cocoloş de blană încă umedă, de pene... sau de solzi? Ce 
creatură căreia nu-i va înţelege nici limba, nici tipetele o 
locuia, căreia nu-i va putea atinge pielea fără un frison 
de dezgust? Oroarea era acolo, sub buricul ei, despărțită 
de degetele sale, de unghii, prin câţiva centimetri de 
ţesuturi conjunctive. AR FI VRUT SA SE DESCHIDĂ, să 
se racleze, să se curețe ca o piele ce e tăbăcită înainte 
de-a fi pusă la uscat. Şi, cu palmele aplatizate peste 
umflăturile muschilor abdominali, stătea pândind cea 
mai mică trepidatie, cea mai măruntă tresărire ivită din 
străfundurile măruntaielor ei. Două luni de gestatie, 
spusese Nath. Două luni de groază aşteptând ca lucrul 
acela să crească, temându-se să nu se pună în mişcare, 
izbind membrana placentală cu coada, cu ghearele... sau 
cu ciocul. 

Ce-o să facă atunci când sarcina nu va mai putea fi 
ascunsă? Cum vor reacţiona doicile? Nu-şi risca oare 
eliminarea pur şi simplu? N-ar fi reuşit nicidecum să 
rămână ascunsă până în ziua naşterii, va trebui să iasă 
şi, mai ales, să se ALIMENTEZE. Şi, de îndată ce drogul 
îi va paraliza facultăţile mintale, va ieşi bineînţeles la 
plimbare, inconştientă de scandalul cauzat de către 
starea ei, iar copiii au s-o urmărească, distrându-se, 
cântând şarade absurde: „Zi, zi, de ce ai o burtă aşa de 
mare?” lar expresia va alerga din gură în gură: „Burtă 
mare, burtă mare!”, până la microfoanele ultrasensibile 
cuibărite în pliurile de plastic roz ale urechilor 
guvernantelor, pârâind de-a lungul circuitelor, ricoşând 
din microprocesor în microprocesor, până la centrul de 
decizie, undeva în inima oraşului... Şi va fi pierdută. Nu 
trebuia să mai întârzie, timpul juca împotriva ei, deja 
dieta prelungită pe care şi-o impunea de peste patruzeci 
şi opt de ore îi încetinea toate gesturile, îngreunându-i 
mişcările. Curând, mersul avea să-i devină o tortură, 
dacă nu chiar o imposibilitate. Trebuia să rămână 


stăpână pe gândurile ei, să adopte un plan de conduită, 
să ia o hotărâre şi, pentru asta, să scape de drogurile ei. 

Işi aminti despre incursiunile sale în teritoriul interzis, 
despre expedițiile in marea bibliotecă a închisorii. „E o 
lume întreagă de descoperit, rit” murmura el adesea 
după ce făcuseră dragoste, „un univers al culorilor, un 
labirint unde nimeni nu va putea găsi un fugar. Celule şi 
iarăşi celule, trasee de promenadă, drumuri de rond, 
foişoare. Si apoi hrube, străzi întregi de hrube cu 
încuietoare triplă, bulevarde de hrube, cu aliniamentele 
lor de numere de să ţi se-nvârtă capul şi mai multe nu. E 
marea junglă penitenciară a preistoriei, puşcăria aşa 
cum era concepută acum o mie de ani. Un teritoriu 
uitat.” 

— Dar cum faci ca să mănânci, să bei? obiecta atunci 
Patricia. Ar fi imposibil, visezi! Atunci, de regulă, Nath 
se enerva pe incredulitatea ei: 

— Ba nu, nu visez! Am fost acolo! Ştiu ce spun! 
Umezeala face ca în pivnițe să crească ciuperci, păduri 
întregi de ciuperci. Fireşte că nu sunt toate bune de 
mâncat, dar ajunge să porneşti la cules c-un tratat de 
botanică sub braţ şi trucul s-a rezolvat! Cu apa e puţin 
mai greu, dar există infiltratii, izvoare ce tâsnesc din 
fisurile betonului. Probabil spărturi în reţeaua de 
canalizare, n-am cum să garantez că apa e potabilă, dar 
nu cred că drogul irigă acea parte a oraşului. E posibil 
să supravieţuieşti o anume perioadă de timp, poate 
chiar mai multe luni, sunt sigur... 

Astăzi, Patricia se ruga ca Nath să fi avut dreptate. A 
se pierde în cartierul străvechilor temnițe reprezenta 
singura strategie pe care era actualmente în stare s-o 
conceapă. Şi trebuia să acţioneze repede. Regăsirea 
anticului complex penitenciar din Funnyway implica un 
parcurs härtuitor pe deasupra acoperişurilor, în condiţii 
adesea înfiorătoare: escalade, târşâiri, sărituri de tot 
felul. Zâmbi gândindu-se că singurul avantaj al unui 
asemenea traiect rezida în eventualitatea unei naşteri 


premature prilejuită de eforturile prea violente, dar nu 
credea cu adevărat în aşa ceva. 

În noaptea aceea avu mult de furcă în a adormi, 
junghiurile dureroase ce-i brăzdau abdomenul punând 
rapid capăt oricărei tentative de a atipi şi se pomeni 
condamnată să se răsucească de pe o parte pe alta, în 
mijlocul tălăzuirilor ce-i gâlgâiau în burtă, împuţind 
pânza pernei cu gâfâiala fetidă proprie înfometaţilor. Pe 
când se iveau primele gene ale zorilor electrici, avu un 
vis. Fugea, alergând cu efort peste caldarâmul inegal al 
unei străzi în pantă, ţinând strâns la piept borcanul plin 
cu apa unde i se zbătea copilul: un enorm peşte roşu cu 
înotătoare fibroase, în vreme ce pe urmele ei creştea 
tropăitul furios ai doicilor şi răcnetele de ură ale 
„copiilor”. Se poticnea, beată de oboseală şi terorizată 
de gândul că-şi va pierde echilibrul şi-şi va scăpa povara 
pe pietrele cu muchii tăioase ce-i chinuiau tălpile. 
Inainta, cu răsuflarea scurtă, frântă în două de un junghi 
în coaste crescând necontenit, iar lichidul se vărsa din 
recipient câte puţin la fiecare pas, udându-i cămaşa. 
Deodată, când era gata să se repeadă sub o poartă, o 
piatră o atinse la umăr şi, cât ai clipi, întrezări gloata 
lansată pe urmele ei, turmă amorfă excitată de 
cläntänelile metalice ale doicilor, hoardă spumegândă 
cu obrajii roşii şi ochi scăpărători. Bărbaţii întindeau 
spre ea crăcanele unor prastii enorme, elasticele 
plesneau în cadență iar proiectilele suierau, de fiecare 
dată mai bine tintite. Atunci se întoarse, oferindu-şi 
spatele loviturilor lor, veritabil bastion de carne şi os, 
strivindu-şi sânii cu globul fragil al acvariului pe 
jumătate gol. Pietrele îi ricoşau pe omoplati, crăpând 
țesătura cămăşii şi fiecare impact scobea încă o gaură în 
grămada de muşchi contractati, sângele şiroind în 
lungul şirei spinării, îmbibând materialul ce-i învelea 
şalele, în spatele ei, ceilalţi îşi opriseră înaintarea; 
rezemati într-un genunchi, o ocheau cu bägare de 
seamă, încurajați de către guvernante, închizând un 


ochi, scoțând limba, iar elasticele pocneau, pocneau... 
N-aveau să mai avanseze, o ştia. Vor aştepta până o va 
durea prea tare, până ce durerea să devină mai 
imperioasă decât dragostea maternă iar ea în sfârşit se 
va întoarce, oferind globul de sticlă ţinut strâns la sân 
ca pe o ţintă. Se va produce un soc surd şi va simţi 
recipientul făcându-i-se bucăţi între degete, tăindu-i 
palmele, apa îi va inunda coapsele iar ea va rămâne 
acolo, idiotizată, prostită, privind copilul cum se 
răsuceşte cu gura căscată şi aripioarele fremătătoare. 
Solzii lui murdăriţi de praf îşi vor pierde putin câte putin 
luciul, vitalitatea, branhiile vor înceta să mai palpite 
convulsiv şi nu va mai fi nimic, nimic decât o suveică 
încremenită, un caier de carne albă, moartă... 

Se deşteptă urlând de groază, cu umerii contractati de 
durerea rănilor imaginare şi-şi dădu seama că plânge. li 
era ciudă pe propria ei sensibilitate melodramatică. Nu 
purta în pântec niciun copil, nu, doar un simplu animal 
anonim. Un pachet de muşchi lipsit de orice inteligenţă 
veritabilă, o... 

Se scutură. Nu trebuia să se mai gândească la ceea ce 
nu va întârzia să se agite în ea, trebuia să nu se mai 
gândească decât la propria ei siguranţă. Numai la asta. 


A doua zi făcu inventarul la ceea ce putuse recupera 
din dulapurile diferiților conjurati azi dispăruţi. Nimic 
extraordinar: trei sticle pe jumătate pline cu băuturi 
alcoolice diverse, vodcă, ţuică, bourbon, o cutie de ratie 
militară probabil perimată şi de care nu trebuia să se 
folosească decât cu cea mai mare prudenţă, câţiva 
biscuiţi soldätesti vechi de vreo cincizeci de ani şi mai 
tari ca piatra şi lucruri de mai mică utilitate pentru 
supravieţuire: țigarete, trabucuri crăpate, somnifere. I- 
ar fi trebuit haine rezistente, încălţăminte de marş, nu 
poseda decât rochite ridicole cu flori, sändälute de 
pânză roz, corsaje sau bluze dintr-o stofă atât de fină 
încât rareori îţi încheiai ziua fără a le fi rupt sau găurit, 


un întreg trusou de grădiniţă de copii secretat de către 
ordinatoare pe măsura nevoilor, panoplii groteşti de 
odrasle  îmbătrânite, sclipituri ale unui carnaval 
posomorât fără altă scadentä decât moartea 
participanţilor. Îşi înghesui comorile într-un landou de 
păpuşă, le acoperi cu un cearşaf şi cu câteva jucării, 
după care părăsi imobilul luând-o spre centru. Se 
îndepărtă precaută, atentă să nu stârnească vigilenta 
doicilor. Genunchii îi tremurau sub propria greutate ca 
nişte armături lipsite de majoritatea niturilor şi i se 
părea că picioarele aveau să se înmoaie dintr-o dată, 
golite de toată energia; încleştă mâinile pe toarta 
căruciorului de copil. Peisajul din jurul ei se întuneca. 
De îndată ce părăseai bulevardul circular iluminarea 
devenea mai rară, veiozele luau locul proiectoarelor, 
becurile înlocuiau neoanele. Oraşul îşi dezvăluia chipul 
obscur, îşi pierdea spoiala încântătoare cu care se 
complăcuseră să mâzgălească centrul. Aici, nici urmă de 
faţade roz, de grădini publice, de galantare pestrite, 
nimic decât lepra uniformă a unui beton administrativ, 
zidării terne şi amenințătoare. Contraforturi de cărămizi 
înnegrite de fumul unor vechi incendii, deşerturi de 
pietre mari cât toată grosimea zidului, perforate ici şi 
colo de craterul câte unei ferestre fără geamuri, tuneluri 
de arcade cu mortarul îngălbenit prin care te afundai ca 
străbătând o anfiladă de cuşti toracice sudate unele de 
altele... Patricia înainta cu tot mai multă greutate. 
Panouri ruginite îi jalonau drumul, epave roase pe care 
se descifrau inscripţii fără nicio semnificaţie: Cartierul 
de înaltă Supraveghere... Secţia politici... Carceră... 

Noaptea o surprinse la picioarele unui mirador, câţiva 
metri despärtind-o de o pădure de sârmă ghimpată. 
Supunându-se unui impuls neaşteptat, se căţără pe 
scara şubredă a turnului de observaţie, incapabilă să se 
mai suporte o clipă măcar prizonieră a păienjenişului de 
străzi şi bariere ale incintelor succesive, pereţi orbi 
şerpuind precum zidurile unui labirint trasat de o minte 


bolnavă. Se chirci pe îngusta platformă oxidată, la 
cincisprezece metri deasupra solului. Acum se găsea 
atât de departe de centură, încât lucirea „stelelor” nu-i 
mai parvenea decât extrem de scăzută. Opacitatea o 
învăluia pe de-a-ntregul, orbind-o. Pe dibuite, identifică 
formele unei mitraliere vechi pe afetul ei, cu o bandă de 
cartuşe încă montată în poziţia de tragere. Rămase 
acolo până dimineaţă. Luă un mic dejun din firimiturile 
unui biscuit soldätesc, bău un păhărel ras de alcool şi-şi 
reluă drumul. Foarte repede, îşi dădu seama că se 
îndepărtase considerabil de traseul descris de Nath, dar 
oboseala îi era atât de mare încât nici măcar o clipă nu 
se gândi să se întoarcă din drum. 

Avea nevoie să mănânce, cât mai curând posibil. 
Amintindu-şi de vorbele tânărului, se hazardă în 
interiorul unei clădiri dărăpănate, dar întunericul 
dinăuntru era atât de dens încât trebui să revină afară. 
În cele din urmă, după două accese de leşin, nimeri în 
centrul unei curţi minuscule unde se răspândea pata 
lividă a unui pâlc de ciuperci. Devoră micile cocoloaşe 
fade şi mäläiete fără a se gândi la pericolul otrăvirii, 
mesteca, îşi umplea gura cu carnea aceea făinoasă cu iz 
de mucegai, înghiţea şi o lua de la capăt, scurmând prin 
pământul sfărâmicios cu unghiile, ciobindu-şi smaltul 
dinţilor cu pietricelele ce rămâneau agätate în 
incâlceala miceliului. Sfârşi prin a se prăvăli la pământ, 
răpusă de o toropire nesănătoasă. Nu părăsi curtea 
înainte de a fi cules toate ciupercile pe care le putu găsi. 
Îşi îngrămădi proviziile pe cărucior şi-şi reluă drumul, 
mulţumită să nu-şi mai simtă stomacul sfâşiat de 
crampe. Slăbise mult, iar hainele îi fâlfâiau pe trup 
astfel încât trebuia să-şi ţină chiloţii cu mâna ca să nu-i 
lunece în josul coapselor la fiecare trei paşi. 

După o săptămână, atinse în sfârşit o fortăreață cu 
ferestrele apărate de grilaje cu gratiile încă acoperite cu 
miniu de plumb. Lampadarele rezistaseră asalturilor 
umezelii iar becurile lor asigurau din loc în loc o 


luminozitate acceptabilă. În beciurile construcţiei 
descoperi o veritabilă ciupercărie, precum şi o infiltrare 
ce forma un soi de lac subteran. Apa era curată, iar 
Patricia putu să-şi astâmpere setea fără a recădea 
imediat în copilărie. Mai târziu se instală într-o celulă 
luminată convenabil şi învăţă să doarmă pe priciul 
putred ale cărui scânduri pârâiau de cum dădea să se 
întoarcă de pe o coastă pe cealaltă. Deasupra capului, 
pereţii fuseseră cizelati de loviturile de lingură ale 
generaţiilor de deţinuţi, iar tencuiala dobândise puţin 
câte puţin alura unei veritabile stele antice. Şiruri de 
caractere şerpuiau de pe un perete pe altul, stângace, 
scrijelite grosolan, încălecându-se uneori, dispărând sub 
pete de salpetru pentru a reapărea puţin mai încolo, 
progresii adesea incomprehensibile redactate în argoul 
puşcăriaşilor, muncă de aurari iluminată ici şi colo de 
câte o imagine naivă, fantasmă sexuală sau țipăt de ură 
împotriva societăţii, caricatură vulgară sau infamantă 
huiduind gardieni şi poliţişti. Pentru a-şi amăgi 
plictiseala, tânăra se deplasa astfel de la un perete la 
altul, cu nasul lipit de tencuiala coşcovită, descifrând 
hieroglifă după  hieroglifă, urmându-şi lectura în 
genunchi, uneori chiar culcată pe burtă, luând urma 
unei fraze până în ungherul tinetelor sau în adâncitura 
unei uşi, căutând cu disperare urmarea vreunei paragraf 
întrerupt din cauză de trecere la tutun sau luptă 
intestină. Identifica stiluri, naratori, clasa ranchiune şi 
speranţe, încerca să stabilească o legătură între 
frânturile de povestire risipite, fragmentate, atomizate 
de câte o schimbare de celulă, de câte un popas la 
carceră. I se întâmpla să găsească mai jos cu două etaje 
sfârşitul unei relatări întrerupte în mijlocul unui cuvânt, 
să-l urmărească pe câte un deţinut de-a lungul anilor: 
ocnaş tânăr plin de artag, puşcăriaş frânt de pedepse şi 
maltratări, în sfârşit prizonier supus, fără nădejde, fără 
mândrie, nemaiaspirând decât la trecerea zilelor şi la 
uitare... 


Din aceste lente decriptări se degaja zi cu zi o 
mitologie a închisorii, cu terorile şi legendele ei. O 
cosmogonie complexă şi redutabilă. Constelatiile de 
graffiti murale luau aspectul unor veritabile scripturi 
religioase, consemnând tabu-urile, sacrilegiile, riturile 
de conjurație, amenințările si paradele. Patricia 
descoperi, cu o excitație întrepătrunsă de teamă, lumea 
magică a temnitei cu demonii, spiritele şi spectrele ei. 

Fiecare perete devenea pagina unei mari cărţi de 
piatră sau cărămidă, o carte ale cărei capitole fuseseră 
separate unele de altele prin uşi, încuietori şi grilaje. 
Aici, prologurile aveau gratii la ferestre, paragrafele 
lacăte blindate, iar tablele de materii sârmă ghimpată 
electrificată în toate colţurile. Şi totuşi, această lume 
osândită la nemişcare, la trasee fixe, colcăia de umbre 
febrile. Nu era deloc nevoie de prea multă imaginaţie ca 
să vezi bântuind lipia-fantomă, turta de pâine conţinând 
o pilă, care le apărea în nopţile cu lună plină deţinuţilor 
norocosi, sau sora ei geamănă supranumită „miezul 
diavolului”, cu coaja întru totul asemănătoare dar 
ascunzând, în schimb, o viperă cu corn şi cu muşcătura 
implacabilă. Mai era şi tunelul de dincolo de mormânt 
care se materializa în fiecare an de Crăciun la miezul 
nopţii, deschizând în pardoseala celulei un subteran 
ademenitor, o galerie demnă de cele mai bune benzi 
desenate, şerpuind pe sub pământ spre exterior, spre 
libertate. Dar şi în cazul ăsta era mai bine să rămâi 
vigilent, căci tunelul ducea cel mai adesea într-o 
bolniţă!* unde ocnasul imprudent se scufunda fără un 
țipăt, zdrobit de infernala avalanşă a cadavrelor în 
putrefacție. Alte variante, mai raţionale, înlocuiau 
leşurile cu un câmp de mine sau o mlaştină cu nisipuri 
mişcătoare, însă rezultatul, în definitiv, nu varia cu 
nimic. Totuşi, din preferinţă pentru exhaustivitate, 
Patricia tinuse să consemneze o versiune izolată în care 


16 încăpere boltită (într-o parte a paraclisului) în care se păstrează, 
așezate la rând, craniile morţilor după dezgropare; criptă. 


tunelul îşi cupla singur ambele extremităţi făcându-l 
prizonier în câteva secunde pe evadatul ocupat să se 
târască prin mijlocul său. Penitenciarul deborda de 
obiecte animate de către fantezia cea mai perversă, dar 
pentru a alcătui inventarul tuturor acestor capcane era 
nevoie de munca a mai multi ani în şir. Patricia retinuse 
în memorie variantele cele mai pitoreşti, cum ar fi acea 
spânzurătoare ce apărea în fiecare vinere sfântă în 
centrul curţii de promenadă şi al cărei ştreang, adevărat 
şarpe ieşit la pradă, se strecura pe sub uşi, prin gaura 
cheii, escalada contraforturile pentru a se încolăci de 
după grumazul prizonierilor adormiti, sugrumându-i cu 
o lentoare savantă. Ghilotina aceea care se lipea de 
ferestre şi-ţi reteza gâtul de îndată ce încercai să scoţi 
capul afară. Ba încă şi scaunul electric, capabil să ia 
înfăţişarea taburetului celui mai anodin, präjindu-te într- 
o scânteie oribilă de cum te lăsai pe el... Tot mobilierul 
mirosea a pucioasă. Cusetele erau făcute din scânduri 
recuperate de la eşafoadele vechi, somnul pe ele era 
sufocant, pieptul se comprima în chinuitoare crize de 
astmă, burta se înnoda în groaznica erectie a 
spânzuraţilor. La refectoriu!”, cutitele fuseseră tăiate 
din foste tăişuri de ghilotină; păreau să-ţi trăiască între 
degete cu o viaţă proprie, lunecând, căzând, căutând 
clipă de clipă ocazia să te rănească, să-ţi taie palma, 
încheietura, de a te lăsa cu o falangă dezgolită. 
Tăieturile lor se infectau rapid şi degenerau în 
cangrenă, în hemoragii ce te goleau de sânge în nicio 
jumătate de oră, lăsându-te secätuit pe faianta 
infirmeriei. Dar fascinația tinerei femei atingea apogeul 
imediat ce se apleca asupra legendelor născute din 
execuțiile capitale. Când un om se aşeza pentru ultima 
oară, pe scaunul electric, când călăul cobora maneta 
aprinzând un trăsnet albăstrui ce inunda pereţii sălii cu 
pârâituri insuportabile, sufletul condamnatului îşi lua 
zborul, aspirat de fluxul magnetic al curentului, se 


17 Sală de mâncare într-un internat, într-o mănăstire etc. 


scurgea din fir în fir, de-a lungul plintelor, îşi urla 
durerea în interiorul lămpilor sau al becurilor ce nu se 
mai stingeau niciodată, tipa în receptoarele centralelor 
telefonice, vocifera în posturile de radio. Era absolut 
inutil să încerci să răsuceşti întrerupătorul, sufletul 
rămânea acolo, plângând cincizeci de wati de lumină 
galbenă ce înţepau ochii, acoperind emisiunile cu un 
mormăit indistinct şi permanent, nu-ţi mai rămânea 
decât să părăseşti încăperea, să fugi de aceea lumină 
sinucigaşă ce ardea zi şi noapte, să abandonezi postul 
de telegrafie fără fir ca să nu-ţi pierzi minţile. Iar 
fantoma electrocutatului continua să se lamenteze până 
ce becul făcea explozie sau radioul se ardea. Dar 
mitologia penitenciarului păstra un loc la fel de 
important şi pentru celula nr. 13, temnita infernală unde 
gamelele devorau supa şi pâinea înainte de-a fi apucat 
măcar să-ţi bagi lingura înăuntru; unde tinetele scuipau 
cu regularitate urina şi excrementele pe care deţinuţii 
încercau să le deşerte; unde inscripţiile de pe pereţi se 
decalcau noaptea pe piele într-o suită neîntreruptă de 
plăgi vii pe care niciun antiseptic nu reuşea să le 
vindece... Folclorul fantastic al puşcăriei era atât de 
bogat încât o viaţă-ntreagă de povestitor n-ar fi fost de 
ajuns ca să-i epuizeze substanţa, iar Patricia se simţea 
întotdeauna cuprinsă de o ameţeală uşoară atunci când 
măsura culoarele, drumurile de rond, în tăcerea 
terifiantă a acelor trasee pe care odinioară le umpluse 
zornăitul lanțurilor, plesnetele de cravaşa şi lătrăturile 
gardienilor. Apoi, puţin câte puţin, interesul îi scăzu şi 
nu mai părăsi cotlonul pe care şi-l alesese ca domiciliu 
decât ca să-şi reînnoiască proviziile. Inchisoarea nu o 
mai amuza. 

Într-o seară, în timp ce privea ţintă globul galben al 
lampadarului cu speranţa că va adormi cât mai curând 
posibil, un scârtâit de gheare, atât de reţinut încât 
aproape că nu se putea auzi, o făcu să se ridice pe prici. 
Într-o secundă, mareea spaimelor copilăreşti o năpădi 


toată. Se apropia cineva pe alee. O fiinţă vie sau un 
spectru, sau, de ce nu? Cacouna, diavolul cu melon... 
Trebui să se scuture, să-şi adune tot curajul pentru a-şi 
scoate capul prin deschizătura uşii şi a arunca o privire 
e culoar. Surpriza o ţintui locului Era o făptură vie, un 
ghemotoc minuscul de blană lipăind pe dale. Un 
şobolan? Un şoarece? Nu se putea hotări, nu văzuse 
niciodată animale altundeva decât în album... Cuvântul i 
se rostogolea în gură ca o flegmă, ca o obscenitate. Un 
animal. Trebui să facă un efort considerabil ca să nu se 
apuce să urle de dezgust. 

Va să zică o asemenea monstruozitate dormea chiar în 
acest moment in căuşul cărnii ei! Se dădu înapoi 
acoperită de o sudoare îngheţată, cu genunchii moi şi 
merse clătinându-se până la culcuşul ei. Zorii îşi 
aprindeau primele becuri, iar ea încă nu închise ochii. 

Burta îi creştea puţin mai mult în fiecare săptămână, 
trăgând-o înainte, stânjenindu-i mersul. Urcarea scării 
căpăta caracterul unei adevărate corvezi, gâfâia, 
cramponată de balustradă, trăgându-şi în sus trupul 
deformat, cu forţa mâinilor. Trebui să se mute, să se 
instaleze într-o altă celulă de la parter, mai aproape de 
sursa de provizii. Într-o zi, pe când parcurgea 
coridoarele cu paşi mici ca să-şi alunge plictiseala, 
privirea îi căzu pe o frescă grosolan colorată şi-şi simţi 
părul făcându-se măciucă... Reprezenta, desenat, cu linii 
groase, de cărbune, silueta unui bărbat înalt de statură 
ai cărui ochi roşii scuipau flăcări. UN BĂRBAT CU 
PĂLĂRIE MELON. Cu răsuflarea tăiată, se apropie de 
perete cu infinită prudenţă, ca şi cum s-ar fi temut că 
zgomotul tălpilor ei pe dalele prăfuite va sfârşi prin a 
deştepta caricatura naivă ce săgeta spre ea din dublul 
rug al pupilelor stacojii. Fresca fusese executată cu grija 
extremă ce li se acordă de obicei muncilor poruncite de 
un stăpân puternic a cărui mânie inspiră teamă. Mii de 
înflorituri contribuiau la punerea în valoare a 
personajului. Privind mai de-aproape, Patricia observă 


că era vorba de un om îmbrăcat foarte corect, cu un 
costum negru şi cu o umbrelă, un soi de gentleman de 
dincolo de mormânt pe care propria banalitate îl făcea 
cu atât mai înspăimântător, cu cât îi accentua oroarea 
orbitelor incendiate. De jur împrejurul lui, artistul 
schitase un morman de lucruşoare negre, vizibil 
carbonizate. Copii poate? În josul portretului se etala un 
cuvânt cu litere caligrafiate stângaci: „TAR-KOOMA”. 
Patricia avu un fior. Analogia avea ceva înfricoşător. 

Tarkoona, tarcouna. Taco-una... CACOUNA! 

Evoluţia era evidenta copiii nu făcuseră decât să 
pocească o vocabulă cu pronunția prea dificilă. Aşadar, 
diavolul cu melon nu era doar o invenţie a 
guvernantelor! Era posibil să i se regăsească urma în 
mijlocul rămăşiţelor trecutului. Terorizase şi alţi oameni, 
bântuise spiritele unei epoci deja îndepărtate... Patricia 
înghiţi dureros. Deodată o luă cu frig. Îşi cuprinse 
zgribulită umerii în palme; nodul din burtă i se păru 
subit greu, foarte greu. Se smulse din contemplatia 
morbidă şi luă calea celulei sale. De-acum încolo n-avea 
să se mai poată simţi în siguranţă. Lumea vechii 
închisori dobândea culorile unei capcane, curând n-avea 
să se mai poată dezbăra de senzaţia că e observată în 
permanenţă, va începe să se încuie la culcare, nu va mai 
îndrăzni să-şi părăsească locurile familiare, va tresări la 
cel mai mic trosnet... Deja, în timp ce urca pe culoar, 
simţi născându-i-se în ceafă pofta irezistibilă de a se 
răsuci pentru a se convinge că nimeni nu vine după ea, 
că nicio umbră nu i se ţine pe urme. Avea să se 
zăvorască, grilaj după grilaj, prizonieră voluntară într-un 
lagăr de detenţie părăsit, avea să... 


După trei zile fu cuprinsă de dureri abdominale. Cu 
stupefactie, îşi dădu seama că părăsise centura de două 
luni; timpul se scursese ca un vis. 

Acum fiara i se mişca în pântec, ieşindu-şi în sfârşit din 
letargie părea să se dedea cine ştie cărei munci de 


răscolire, ciocnind, rostogolindu-se de pe o parte pe 
alta. „O să mă sfâşie”, îşi spunea Patricia, „cu ghearele, 
cu ciocul...” Sila o umplea toată. Copilul lui Nath! O 
pisică, un câine, poate chiar mai rău! Se va târi afară 
din ea, ieşind din craterul dilatat al sexului său ca dintr- 
o vizuină şi O SĂ-L VADĂ, cu botul lui, cu dinţii deja 
ascuţiţi, cu pupilele înguste, începu să plângă, zguduită 
de contractii. Nu, nu putea lăsa să se comită o asemenea 
absurditate! Adunându-şi forţele, se târi în curte şi se 
culcă pe caldarâmul schilodit, cu o piatră mare şi 
colţuroasă la îndemână. Hotărârea îi era luată. De cum 
avea să-l zărească între picioarele ei desfăcute, mânjit 
cu mucus şi cu resturi fibroase, VA LOVI zdrobind micul 
cap ce se bălăngănea, ochii orbi. Da, va lovi, drept între 
urechile ciulite, sfărâmând botul, colții. O să aibă o 
scurtă tresărire, o şfichiuire rapidă din coadă, apoi toiul 
se va fi sfârşit. Ea va rămâne un moment nemişcată, 
regăsindu-şi puterile, ucigaşă legată de victima sa prin 
rudenia cleioasă a cordonului ombilical, apoi... 

Nu, acesta nu va fi un asasinat; un caz de legitimă 
apărare, da! Doar un caz de legitimă apărare... 

Se rostogoli pe spate. Ceafa îi atingea pietrele pe care 
umezeala le făcea alunecoase. Nu mai vedea nimic pe 
„cer”, nicio luminiţă, nicio stea. Unde era Nath? Ce se 
întâmpla cu el? Poate ar fi ştiut să ia o hotărâre mai 
bună? O scuturătură cumplită îi frânse şalele şi urlă cu 
senzaţia că burta i se sfâşia ca o stofă. Strânse degetele 
pe pietroi, încrustându-şi sub piele minuscule fărâme de 
siliciu. Mai urlă o dată, împingând cu toţii muşchii ca să 
expulzeze bestia, ca s-o arunce afară din ea ca pe un 
obiect otrăvit, o schijă de obuz, o tumoră, o... 

Mirosul de sânge îi răscoli inima. Avu un scurt moment 
de panică: poate că animalul o rănise în târârea sa către 
lumină, poate că o lacerase, cu ghearele sale tăioase ca 
bricele şi avea să moară, sângerând pe pavajul curţii de 
promenadă în timp ce fiara va începe să miorlăie, să 
latre... IEŞISE. li ghicea căldura pe coapsele ei. I se 


îndesa în vintre, bot cald căruia nu-i putea recunoaşte 
contururile. Adunându-şi curajul, se ridică, cu pumnul 
înălţat şi unghiile crispate pe piatra, muşchii i se 
încordară... 

Să lovească! Da, sa lovească! 

Atunci, EL începu să plângă cu un glas abia auzit, iar 
Patricia devie lovitura în ultima clipă. 

Era un pui de om. Un băiat. O fiinţă omenească. 
Surpriza o făcu să-şi uite durerea şi rămase acolo, 
prostită, cu bolovanul ei în mână, hipnotizată de copilul 
care i se zbătea între picioare. Imediat după aceea, se 
făcu ziuă. 


Interval 


Umbra guvernantei acoperea camioneta ca o băltoacă 
mişcătoare în continuă extensie. Sirio rămăsese 
nemişcat, cu spinarea lipită de caroseria multicoloră, 
mâinile lui lăsând mari halouri de transpiratie pe 
vopsea. Maria, în ce-o privea pe ea, se învârtea în cerc 
ca o somnambulă, cu pumnii strânşi de ambele laturi ale 
feţei. Slăbise, cumplit slăbise, iar, rochia şifonată îi 
dădea aparenţa grotească a unui automat vechi uitat pe 
fundul unei lăzi cu jucării. Sirio respira în spasme mici, 
înregistrând mii de detalii inutile: ciorapii cu fire fugite 
ai neveste-sii, julitura ce brăzda aripa din faţă-dreapta a 
vehiculului, acolo unde murea fraza „Micul teatru al lui 
Mario Cavalcando şi al Signorei Patronilla”, proprii lui 
pantaloni cu aspect de pânză de acordeon, sau... 

Doicile făcuseră un pas înainte, micşorând cercul de 
asfalt în care se derula interogatoriul. Sirio asuda, cu 
muşchii înnodaţi, încercând disperat să se orienteze, 
aşteptând o eroare, o mică neatenţie... Dar nu vedea 
nimic, nimic decât zidul acela de picioare, labele enorme 


incältate cu pantofi englezeşti, umbrele ce se apropiau 
cu fiecare secundă... 

Fuseseră traşi afară din camionetă câteva ceasuri mai 
devreme, cu o blândete înspăimântătoare, şi de-atunci 
întrebările plouau moi, imprecise, jenate. 

— Cine sunteţi? 

— Reprezentaţi o organizaţie? 

— De ce încercaţi să pervertiti copiii? 

— Cine sunteţi? 

— Reprezentati o organizaţie? 

— De ce...? 

Puțin câte putin, colosul se simtise încurajat de o 
certitudine: maşinăriile care le slujeau drept temniceri 
nu ştiau ce atitudine să adopte! Pârâiau, frânate de o 
programare defectuoasă, încercând zadarnic să se 
adapteze noilor date ale situaţiei. Undeva, sub picioarele 
lor, deasupra capetelor lor, ordinatorul se chinuia; 
impulsurile se pierdeau, nimicite în scurtcircuite. O 
frântură de program şters compromitea tot procesul. 
Guvernantele se legănau, nehotărâte. „O să scăpăm!” îşi 
spuse Sirio, cu venele arse de focul speranţei. „O să 
scăpăm!” 

— Lăsaţi-mă! urlă deodată Maria. Destul! Destul! 
Lăsaţi-mă să plec, m-aşteaptă copiii acasă, micuţii mei! 
N-am făcut niciodată politică, niciodată! 

Îşi smulgea părul din cap ca o dementă, îi curgeau 
balele. Sirio întoarse capul. Ştia că Maria îşi pierduse 
minţile, de câtva timp urina pe ea şi dormea sugându-şi 
degetul. În anumite momente li se adresa marionetelor 
ca unor copii adevăraţi, spunându-le poveşti, legănându- 
le, dezmierdându-le cu o voce nefiresc de ascuţită. N-o 
putuse ajuta, de fiecare dată când deschidea gura ea îşi 
astupa urechile şi-i întorcea spatele, negându-i 
existenţa. 

— Nu ieşiţi din cerc! susură vocea unei doici. Orice 
tentativă de depăşire va fi asimilată unei evadări şi va 
antrena sancţiunile de rigoare... 


Dar Maria nu mai auzea. Sirio o văzu repezindu-se, ca 
un animal căutând să rupă rândurile haitei ce-l 
înconjoară. Fugea cu  stângăcie, cu picioarele 
semiîndoite, într-o atitudine grotească. Sirio crezu că o 
să cadă, dar femeia reuşi să se fofileze printre gleznele 
unei guvernante. O imagine absurdă tâsni în mintea 
păpuşarului: aceea a unui şoarece fugind pe mozaicul 
unei bucătării în încercarea de a scăpa loviturilor de 
mătură ce-l tintesc. 

— Maria! 

Strigase, fără speranţă, dintr-un imbold al conştiinţei. 
Nu-l auzi... Sirio văzu foarte desluşit una din doici 
ridicându-şi genunchiul, pivotând... Talpa se prăvăli 
peste Maria cu un zgomot sfâşietor, în acelaşi timp dur 
şi moale. Un zgomot de măcelărie, închise ochii şi-şi lipi 
faţa de smaltul rece al caroseriei. 

— Urcaţi la loc în maşină! comandă pe nas o voce în 
spatele lui. Nu încercaţi să opuneti rezistenţă. 

Se năpusti în camionetă ca într-un bârlog. Ca un copil 
care se ghemuieşte sub pătură la ieşirea dintr-un 
coşmar. Plonjă în mijlocul pădurii de paiate, mototolind 
micile robe multicolore, sfărâmând feţele de cretă. 

In urma lui, portierele se închiseră şi auzi clinchetul 
lanțurilor: înnodate în jurul clantelor, cläntänitul 
lacătelor. Se chirci cu genunchii la bărbie, străbătut de 
fiori îngheţaţi. Se înfundă în bezna oului de tablă cu 
speranţa ca nu se va mai trezi niciodată. 

Nu mai era nicio ocnă, niciun exterior, niciun camion, 
nimic, doar un fruct născut din noapte şi al cărui 
sâmbure era el, dur. Compact. 


Capitolul 6 


— Au! 

Patricia îşi muşcă buzele, în vârful degetului arătător, o 
mărgică de sânge se umfla, roşie. Făcu o mişcare 
nervoasă şi-şi împinse lucrul. Papiota de aţă se rostogoli 
pe jos, deşirându-se cale de câţiva metri, ceea ce îl făcu 
pe copil să râdă. Tânăra femeie oftă. Înfipse acul într-o 
bucată de cârpă şi se apucă să aranjeze haina însăilată 
în lada ce-i servea drept cutie de cusut. Tunica, informă, 
amintea mai curând de un sac pentru cartofi decât de o 
cămaşă demnă de acest nume, dar trebuia să se 
mulţumească numai cu atât; era deja un miracol faptul 
că descoperise stocul de cuverturi vechi în fundul unui 
dulap. La infirmeria închisorii, pusese mâna pe o trusă 
de intervenţie garnisită cu ace şi catgut şi de-atunci se 
îndârjea să lucreze, tăind, rupând, cârpind. Nu putea 
nicidecum să facă altfel, copilul era gol şi nici ea nu mai 
avea nimic pe trup, după ce aproape două luni îşi 
folosise ultimele veşminte pentru a confectiona scutece 
improvizate. 

La picioarele ei, puştiul începuse să rostogolească 
papiota rudimentară, cu gângureli de plăcere. 

— Dă-mi-o! comandă Patricia. 

O ascultă. Creştea repede, foarte repede, în vârstă de 
abia şaizeci şi trei de zile, era deja capabil să se 
deplaseze pe propriile picioare fără ajutorul nimănui. Se 
exprima într-un limbaj sumar şi totuşi perfect inteligibil 
şi începea să-şi fabrice jucării cu siluete uşor de 


recunoscut: maşini, case cu ferestrele goale, mese şi 
scaune din carton... Precocitatea lui, însă, nu avea nimic 
demn de admirat; mutant, fiu de mutanti, ar fi fost grav 
dacă se întâmpla altfel. Patricia ştia că ar fi fost cazul 
să-i dea un nume, dar ideea îi repugna, în anumite zile îi 
zicea Andy, apoi Josep, cel puţin dacă nu era Nelson sau 
Jeremiah. În alte momente îi vorbea adresându-i-se pur 
şi simplu cu „puştiule” sau „piciule”. El înţelegea şi nu 
părea deloc afectat ele aceste necontenite schimbări. 


De la naşterea fiului ei, Patricia renuntase să-şi mai 
continue goana printre ruine. Nu ignora faptul că un 
traiect rectiliniu, odată depăşit centrul perimetrului, o 
va face să se apropie fără greş, cu fiecare zi, de 
bulevardul circular şi de doici. Voind prea mult să fugă 
de călăii săi risca să dea nas în nas cu ei! Nu ţinea 
câtuşi de puţin să iasă din jungla imobilelor, la antipozi 
faţă de punctul de plecare, după ce brăzdase zona 
interzisă după o linie comparabila cu diametrul unui 
cerc, aşa că se forţa să ţină mereu minte configuraţia 
locurilor şi să se deplaseze după o orbită invariabilă, 
calculându-şi traiectoria în raport cu o clădire reper 
căreia i se observau uşor crenelurile oriunde s-ar fi aflat. 
Cu timpul, libertatea începu să-i apară ca o libertate 
fără scop. Lumea care o înconjura, deşertică, uniforma, 
nu secreta decât plictiseală şi repetiţie. Fugind, sperase 
confuz că înaintarea i se va desfăşura sub culorile unei 
explorări pline de neprevăzut. Nimic de acest fel. 
Căutarea hranei îi consuma cea mai mare parte a 
timpului, împingând-o dintr-o pivniţă în alta, în căutare 
de rădăcini, de boabe sau tuberculi comestibili. Seara, 
se prăbuşea pe culcuşul ei, cu picioarele frânte de 
oboseală, iar a doua zi totul o lua de la capăt... Apariţia 
copilului, gânguritul lui neîncetat, nu alinau în niciun fel 
senzaţia de năucire; se pregătise atâta să fete un animai 
încât îl trata ca pe un animal, neadresându-i cuvântul 
decât sub forma unor ordine scurte sau a unor 


onomatopee: plescăieli din limbă, fluierături. Deschidea 
atât de putin gura încât se mira că micuțul nu rămânea 
mut. De unde-şi lua copilul toate cuvintele cu care-şi 
agrementa cât era ziua de lungă discursul sâsâit? 
Patricia nu-şi amintea să le fi pronunţat, sau poate 
vorbea în somn? Ideea unui copil pescuindu-si 
vocabularul din coşmarurile maică-sii o cufunda într-un 
häu de fascinatie, fără însă ca prin asta să-i modifice 
atitudinea. În nicio clipă nu-l percepea ca fiind carne din 
carnea ei. li era străin. 

Câteodată, noaptea, se ridica într-un cot pentru a-l 
privi cum doarme, încercând cu disperare să trezească 
în ea însăşi un apel, un ecou. Dar fibrele propriei făpturi 
rămâneau tăcute. 


Într-o zi, pe când urcau pe aleea centrală a secţiunii 
condamnaților la moarte, cu braţele încărcate de 
rădăcini albe, copilul se agätä de tunica Patriciei făcând- 
o aproape să se dezechilibreze. În timp ce se apleca spre 
el ca să-l pleznească, fu răscolită de expresia serioasă şi 
atentă a feţei mici. 

— E cineva, murmură el cu un glas melodios. Patricia 
se înfiora. 

— Ce spui? 

— În beci, reluă el cu hotărâre, era cineva care se uita 
la noi. 

Tânăra îşi simţi stomacul zguduindu-se în timp ce o 
menghină de gheaţă îi cuprindea pieptul. O secundă, 
aerul păru să răzbată mai greu prin laringele ei 
strâmtorat de frică. 

— Vorbeşti prostii! gâfâi ea, sfărâmând ciupercile în 
mâini fără a-şi da seama măcar. 

— Ba nu! se ambală tâncul, era în spatele tău. Nu l-ai 
văzut. 

Patricia se enervă, încercând disperată să-şi adoarmă 
groaza sub balsamul mâniei: 

— Destul! 


Nu mai schimbară nicio vorbă, dar răul se produsese. 
Patricia ştia de-acum că nu se va mai putea abtine să nu 
ciulească urechea la cel mai mic scârtâit, că trosnetul 
cel mai mărunt al vreunui oblon o va face să se ridice 
noaptea pe prici, cu părul încleiat de sudoare şi ochii 
innebuniti. 

„E cineva.” 

Cuvintele puştiului o urmăriră o săptămână încheiată, 
apoi temerile i se estompară, minate de repetarea 
sarcinilor cotidiene. Reflectând cât de cât, declaraţia lui 
Jeremiah lua alura unei fabulatii, poate chiar încercase 
s-o sperie în unicul scop de a se răzbuna pentru cvasi- 
indiferența ei? Cu tâncii, de unde să ştii? 

Totuşi ipoteza nu avea nimic absurd, nu era imposibil 
ca un fugar să fi urmat, din motive similare, un traseu 
identic cu al ei, să se fi ascuns auzindu-i că vin, neştiind 
ce atitudine să adopte, să fi... Patricia era împărţită între 
două sentimente, in mod curios, contrare: pe de o parte, 
dorinţa de a fugi de pericol, de necunoscut; pe de altă 
parte, tentatia de a sfârşi cu singurătatea alăturându-şi 
un tovarăş de drum. Această alternativă lua, de la o zi la 
alta, aspectul unei adevărate obsesii. Se temea de omul 
acela, dar şi mai frică-i era să nu-l mai regăsească în 
jungla labirintică a dărâmăturilor. Când înainta de-a 
lungul unui trotuar sau al unui drum de rond, nu se mai 
putea despărţi de senzaţia că e în permanenţă 
observată. Ca şi cum un burghiu invizibil i-ar fi sfredelit 
ceafa, un fir iritant trăgând-o tot timpul înapoi. Odată, îl 
strânsese pe Josep de mână murmurându-i în şoaptă: 

— Auzi, uită-te fără să pară că te uiţi. E cineva în urma 
noastră? Omul ăla, e acolo? 

Puştiul ridicase de îndată din umeri, cu un aer 
dispretuitor: 

— Ba nu. E-n pivniţă, în întuneric. Ti-am explicat o 
dată! 

lar ea nu mai insistase. 

Pentru prima oară de multă vreme, se spălă din cap 


până-n picioare cu apa rece ca gheaţa ce tâsnea dintr-o 
spărtură, îşi aranjă părul cât putu de bine şi-şi studie 
amănunţit fața în oglinda pătată a toaletelor 
directoriale. Când privirea îi întârzie asupra deltei de 
mici riduri ce-i striau colţurile pleoapelor, izbucni în râs, 
dându-şi brusc seama că tocmai o lovise un acces de 
cochetărie cel puţin ridicol în împrejurările date! 
Totodată, chiar dacă era conştientă de faptul că se 
comporta prosteşte, nu se putu abtine să nu facă o 
paradă pe bulevard, cu mâna-n şold, complet goală (îi 
era ruşine de rochia-sac), azvârlindu-şi din timp în timp 
părul pe spate cu o mişcare a gâtului pe care o spera 
plină de farmec. Făcu astfel de două ori turul grupului 
de case, încercând să nu se strâmbe când pietrele îi 
tăiau tălpile, dar nimeni nu se manifestă, îi venea să 
plângă de umilinţă. 

— De ce eşti în pielea goală? o întrebă Andy când 
reveni în celulă ce le ţinea loc de apartament. 

Această remarcă îi birui rezistenţa nervilor şi se 
prăbuşi pe patul ei, scuturată de suspine. A doua zi, luă 
hotărârea să-şi alunge din minte cea mai mică amintire 
a jalnicei pozne, iar viaţa îşi reluă cursul dinainte. 
Mohorâtă... 

Evenimentul avu loc după câteva zile, pe când Patricia 
scormonea pământul cu unghiile în căutarea rădăcinilor 
ce le alcătuiau hrana cotidiană. Deodată, copilul veni să 
se ghemuiască în faţa ei, cu mâinile împreunate pe 
burtă şi o expresie ciudată. O clipă, crezu că suferea de 
colici, dar el îi făcu semn să se apropie, clipind misterios 
dintr-un ochi. Femeia n-avea deloc timp de distracţii. 

— Ce este? întrebă ea, încercând să îndulcească 
exasperarea ce-i răzbătea din glas. 

Băiatul zâmbi, făcând mutre şi jucându-se cu degetele. 
Crezu că o să-l cârpească. 

— Ce e, Josep? mârâi, cu mâna deja ridicată. 

Puştiul o privi cu ochi rotunzi, părând că nu înţelegea 
ameninţarea. 


— Omul ăla, şopti el în sfârşit, e în spatele tău! 

Patricia sări ca sub efectul unei descărcări electrice; la 
câţiva metri de ea, înecat în penumbră şi în pânze de 
păianjen, Cacouna părea că aşteaptă, iar ochii lui arătau 
ca o pată roşie sub borul pălăriei melon... îşi pierdu 
cunoştinţa. 


Capitolul 7 


Societatea anonimă de profilaxie urbană, anunţa mica 
placa acoperită de rugină. Deratizare electronică. 
Moartea sobolanilor şi a şoarecilor prin cele mai 
moderne mijloace. Urma o adresă ilizibilă, precum şi un 
număr de telefon. Mai jos, gravată în metal, se mai 
putea descifra şi o listă întreagă de informaţii, număr de 
serie, data punerii în funcţiune, întreţinere, evacuare, 
revizie, natura penelor înregistrată, apoi tipul de aparat 
şi numărul său de cod. 


TYCOON A. Deratizator cibernetic cu tunuri laser 
frontale. 
Model personalizat: Gentleman. Culoarea: neagră. 


TYCOON A. Patricia îşi trecu mâna peste faţă, 
mânjindu-şi pometii cu pământ şi sudoare. Tycoon A... 

— Nu e un om, e o statuie, mormăi copilul, deceptionat, 
înainte de a adăuga în loc de scuză. Pe întuneric, nu 
văzusem bine. 

De când maică-sa îşi recăpătase cunoştinţa stătea 
bosumflat, întorcându-i spatele lucrului pe care-l găsise, 
dispretuind cu deliberare uriaşul robot din metal 
întunecos înţepenit de umezeală şi praf. Patricia, în ce-o 
privea pe ea, se simţea cucerită de o formidabilă 
încântare. Un robot măturător, o simplă maşină 
programată să măsoare subsolurile douăzeci şi patru de 
ore din douăzeci şi patru, depistând în dublul fascicul al 


razelor lui ultraviolete pata caldă a şobolanilor ce se 
furişau din beci. Când detectoarele izolau ţinta, laserele 
instalate-n fundul orbitelor intrau în acţiune, măturând 
pardoseala cu raza lor purpurie,  carbonizând 
rozătoarele în plină goană... O maşină, una obişnuită, 
aşa cum oamenii de afară foloseau desigur cu miile... Un 
deţinut întrezărise, într-o zi, silueta aceea lugubră cu 
privirea scânteietoare rătăcind prin întuneric, cu pas 
greu şi inuman. Înspăimântat, îi spusese unui gardian 
care, ca să-şi bată joc de el, răspunsese probabil cu un 
glas sepulcral: 

„Omul din subsoluri? L-ai văzut? Vai ţie! E Tycoon A, 
diavolul puscäriilor! Urâtă treabă, crede-mă, niciun 
evadat nu-i scapă!” 

Aşa s-a născut legenda. Deformat puţin câte puţin de 
către repetiţii, Ticoona devenise Tarkoona, cu sonorități 
mai amenințătoare, o mitologie creată de-a lungul zilelor 
îi conferise un trecut, moravuri, o personalitate. Temut 
de toţi, devenise un zeu... 

Patricia sărea de la o verigă la alta cu excitație 
crescândă, regăsind sursele legendei, punctele de 
bifurcatie, mutatiile progresive. Cacouna se 
descompunea sub ochii ei într-o suită de diagrame şi 
ramificații. Femeia trebui să se scuture ca să alunge 
ameteala. Cu infinită precauţie, atinse torsul golemului 
cu vârful degetelor. Vestă, vestă, cămaşă, toate fuseseră 
modelate din metalul cel mai dur şi totuşi se 
reproduseseră cu incredibilă fidelitate cutele stofelor, 
desenele nasturilor. Singură faţa rămânea inexpresivă, 
dominată de dubla protuberantä a laserelor ce devorau 
jumătate din umerii obrajilor. Un cap de insectă! 
Imaginea scurtcircuită în creierul tinerei. 

„Un cap de insectă cu ochi enormi”; după cum putuse 
observa în vechile enciclopedii ale lui Nath. Exact asta 
era! 

Emisfera pălăriei melon corobora portretul, cenuşiu de 
salpetru, punct de pornire al unei constelații de pânze 


de păianjeni ce se înălţau spre plafon în volute grele şi 
moi. O lucire slabă palpita în fundul pupilelor, asemeni 
jăraticului pe care l-a întețit suflul unui curent de aer, 
Patricia observă că umărul stâng era ciocnit şi că 
mâneca  vestonului purta urmele unor zgârieturi, 
datorate probabil căderii unui obiect greu. O surpare 
poate... Androidul luptase să de degajeze din ganga de 
beton înainte de a veni şi eşua în acest ungher unde 
circuitele sale avariate îl constrânseseră la o 
încremenire definitivă, ca un animal rănit care se 
târăşte. Iar atunci, şobolanii reîncepuseră să mişune... 

— Îmi dai pălăria? 

Glasul lui Andy o smulse pe femeie din fascinatie. 
Pălăria? Avu un frison. Să-i descopere diavolului capul! 
Nicicând nu se gândise că într-o bună zi ar comite un 
asemenea sacrilegiu. Cu o ezitare imperceptibilă, se 
apucă să deşurubeze acoperământul capilar din metal, 
mai greu decât un coif de cavaler. Copilul se îndesa în 
picioarele ei, nerăbdător, frământându-i coapsele. 

— Pălăria, pălăria! psalmodia el cu glas strident, 
insuportabil. 

In sfârşit, îi întinse calota acoperită de umezeală. 

— Măcar curăţ-o! 

Mai rămaseră aproape o oră în pivniţă, Patricia 
neîndurându-se să se răsucească pe călcâie. I se părea 
că maşinăria se va pune în mişcare de cum va înceta s-o 
mai privească, ca animalele ce-ţi sar la beregată imediat 
ce privirea ti se desprindea dintr-a lor. Dubla palpitatie 
purpurie a pupilelor amintea de bătăile incredibil de 
încetinite ale unei inimi în hibernare. Maşina încă mai 
trăia, veritabilă larvă de fier, îi PRIVEA! Cu pielea găinii 
pe tot corpul, Patricia se întrebă deodată dacă ochii nu 
riscau să-şi regăsească strălucirea, arzându-i de vii şi pe 
ea şi pe copil în mijlocul ciupercilor... Ei, asta-i! Era 
ridicolă, creierul robotului, dacă detecta căldura 
prăzilor, era fără nicio îndoială programat să nu 
comande foc decât dacă ţinta nu depăşea treizeci de 


centimetri. N-aveau de ce se teme. Hotări în sfârşit să-l 
ia pe copil de încheietura mâinii. Acesta mormăi, ocupat 
să lustruiască pălăria de oţel cu poala tunicii. leşiră din 
pivniţă. 

În aceeaşi seară, în timp ce Patricia visa la 
descoperirea ei, piciul veni să se frece de ea. 

— Auzi, se sclifosi el cu vocea de bebeluş pe care îi 
plăcea să şi-o prefacă atunci când cerea o favoare, auzi, 
cine era domnul? 

Patricia zâmbi. 

— Era diavolul. Cacouna, diavolul copiilor mici. 

Jeremiah ridică din umeri, incredul. 

— Nu-i prea înfricoşător, diavolul tău! observă el 
amuzant, bucuros să-şi prindă mama cu greşeala, apoi 
începu să topäie, cu pălăria trasă pe ochi. 


Noaptea, Patricia avu un vis. Cu ajutorul unor corzi şi 
scânduri, reuşiseră să urce androidul în stradă. Haosul 
ascensiunii făcuse să se deschidă capacul dorsal al 
aparatului, dezvăluind o serie de cabluri multicolore 
tăiate sau deconectate pe care băiatul se apuca 
neîntârziat să le transforme în împletituri fanteziste. 
Atunci, nu se ştie de ce, robotul se punea în mişcare, 
fugind în linie dreaptă, distrugând tot ce-i stătea în cale, 
spărgând găuri în fațadele caselor, carbonizând pereţii, 
făcând pietrele să se topească. După un parcurs nesigur, 
golemul o lua drept pe bulevardul exterior, incendiind 
doicile ce încercau să se opună înaintării lui. Ajungea în 
sfârşit la zidul de incintă, străpungând în doar câteva 
secunde o cavitate destul de largă pentru a lăsa să 
treacă un om de înălţime mijlocie. Andy şi Patricia 
alergau spre deschizătură, nerăbdători să simtă sub 
picioare iarba din exterior, pământul libertăţii. Atunci, 
visul se prefăcea în coşmar, căci gazele îi asfixiau 
imediat, transformând chipul mic al copilului într-un 
glob negru şi schimonosit de unde tâsnea o enormă 
limbă umflată. 


Se trezi din somn urlând. 


Cu descoperirea lui Cacouna, dimensiunea mitologică a 
lagărului se risipi, închisoarea nu mai avea umbre, nu 
mai avea profunzime. Această moleşire a realităţii făcea 
ca lucrurile să fie şi mai terne, iar Patricia simţi că în ea 
se deschidea o falie, o spărtură iremediabilă căreia nu 
reuşea să-i identifice cauza. Nu-şi mai descleşta dinţii 
decât ca să admonesteze copilul sau ca să-i dea ordine, 
relaţiile lor se degradau. Astfel trecură două luni, Andy 
avea acum morfologia unui bäietandru de zece ani, iar 
creşterea sa intră într-o fază stagnantă. Perfect adaptat 
la mediu, se hrănea de-acum fără ajutorul tinerei femei 
şi nu ezita să plece singur în explorare, uneori nici 
măcar ne mai revenea acasă să se culce. 

„Nu mai are nevoie de mine,” îşi spunea Patricia, „va 
supravieţui fără greutate când eu am să mă duc”. 

Singurătatea şi plictiseala îi deveneau zi de zi tot mai 
insuportabile şi se surprindea gândindu-se cu nostalgie 
la lumea de pe centură. Ar fi vrut să doarmă douăzeci şi 
patru de ore în şir, să-şi reducă perioada de trezire la 
durata necesară pentru a înghiţi un prânz şi a fugi să-şi 
golească intestinele. Într-o seară, îl atrase pe copil pe 
genunchii ei... 

— Cred c-am să mă duc, murmură ea pe un ton 
nesigur. 

— Unde să te duci? replică băiatul, fără a manifesta 
cine ştie ce nelinişte. 

— Acolo, undeva în faţă sau înapoi, tot aia e. Mä-ntorc 
de unde-am venit. N-o să-ţi fie frică singur? 

Copilul îi sări de pe coapse izbucnind în râs, făcu o 
tumbă şi o privi drept în ochi. 

— Glumesti? se veseli el atingându-şi pălăria, n-am 
nimic de ce să mă tem. La urma urmei, acum nu eu sunt 
diavolul? 

Nu găsi nimic de replicat şi începu să-şi adune puţinele 
lucruri precum şi proviziile pentru drum. 


Două ore mai târziu, profitând de o absenţă a lui 

Jeremiah, Patricia părăsea casa şi pornea la drum, cu 
paşi mici, ca temându-se să n-o surprindă cineva. 
„Evadez!” îşi spuse, fără a fi măcar conştientă de 
paradox. Şi o luă din nou spre vechea ei puşcărie. 


Abia dacă petrecuse şase luni în ruine, dar ştia deja că 
va păstra din acel popas sentimentul unei lungi detentii. 
Drumul de înapoiere fu mult mai scurt decât îşi 
închipuise. 

leşi în bulevardul circular fără a-şi da seama măcar. 
Imobilele erau tot aşa de roz, cerul la fel de albastru, 
chiar dacă deasupra capului ei norii începuseră să se 
coşcovească. Aruncă bocceaua, îşi lăsă grosiera tunică 
brună să cadă pe trotuar. Era acasă. Se simţea bine, 
totul era frumos. Străbătu bulevardul pe la umbra 
copacilor artificiali şi, când se întâlni cu factorul poştal, 
nu se putu abtine să nu-l întrebe: 

— Aveţi ceva pentru mine? 

— Mda, poftiţi! 

Apucă plicul şi citi repede adresa: „Dl. şi D-na Lefevre, 
str. Cypres nr. 13”. Nu se schimbase nimic. Zâmbi. 

Spre seară îl descoperi pe Nath, aşezat în mijlocul unui 
bazin cu nisip, mâzgälind un album de colorat cu 
degetele pe care le înmuia rând pe rând în vopsele. Se 
îngrăşase mult şi, preţ de-o clipă, se întrebă dacă nu 
cumva îl îndopau cu forţa, ca pe un animal, dar alungă 
acest gând. Merse spre el. Nisipul era cald sub tălpi. Se 
lasă pe vine. 

— Bună seara, murmură ea, cu un nod neaşteptat în 
gât. Eu sunt, Patricia... 

Celălalt  înălţă capul, învăluind-o într-o privire 
înceţoşată, goală de orice sentiment şi ştiu că n-avea s-o 
mai recunoască niciodată. 

— Ne jucăm? făcu ea, simțind că i se umezesc ochii. 
Nath slobozi o ghiorăiala de copil prea bine hrănit, un 
scâncet de debil mintal şi trase spre el un platou 


acoperit cu monstruoase prăjituri ghiftuite cu cremă 
spumoasă, înţelese că dorea să-i ofere una, apucă un 
cocoloş moale cu glazură roz-violetă şi îl duse la gură. 
Nu asta dorise, în fond? 

Cu zaharicala la buze, avu o ezitare, închise ochii. O 
lacrimă idioată i se rostogolea pe obraz. 

— Adio, bâigui ea în gol, apoi muşcă pasta îmbibată cu 
rom ca şi cum ar fi spart o capsulă de cianură. Imediat, 
un vânt albastru începu să-i sufle prin craniu... 


Interval 


Sirio aştepta, cu ochii larg deschişi în penumbra 
camionetei. Culcat pe podea, cu braţele şi picioarele 
întinse în cele patru puncte cardinale! Nu mai ştia de 
cât timp aşteaptă şi de fapt asta nu mai avea nicio 
importanţă. Ştia că ceva o să se întâmple, în zece ani, 
într-o mie de ani. Ceva ce-i va spune şi lui scopul tuturor 
acelor lucruri, al atâtor suferinţe, al atâtor întrebări... 
Nu-i era frică. Nu-i mai era. Fosilă vie, făcea corp comun 
cu camioneta, braţele îi deveneau roţi, capul, un volan, 
burta, motor. Într-o zi va trebui ca toate astea să 
funcţioneze, într-o zi... 

Aşteptând, pândea mişcările din exterior, umbletul 
greoi şi regulat al guvernantei ce făcea de gardă în jurul 
vehiculului. Număra... Unu, doi, trei... (Face stânga- 
mprejur.)... Unu, doi, trei... (Fusta ei va atinge 
acoperişul.) Inspecta în minte motorul, circuitele, 
pneurile. Rugina pereţilor îl mânca precum o eczemă, 
anchiloza  suspensiilor îl făcea să geamă ca de 
reumatisme. Veghea conştiincios, răbdător, hotărât. 

O chestiune de timp, o simplă problemă de timp. O 
întâlnire inevitabilă, contactul ineluctabil a doi aştri ce 
vin din străfundurile cosmosului, într-o... într-o zi... 


Capitolul 8 


Copilul ezita, cu fruntea brăzdată de o cută mare, 
perplex, fixând din ochi cele trei pietricele ce-i însemnau 
podul palmei. Trebuia să aleagă pe deplin conştient, să 
se supună verdictului unei trageri la sorţi n-ar fi fost 
decât tot ce se putea întâmpla mai rău, o capitulare de 
care nu va întârzia să-i fie ruşine... Rostogoli prima 
piatră. Jeremiah? Nu, nu-i plăcea deloc acest nume a 
cărui sonoritate deţinea ceva peiorativ: Jeremiah, 
leremiade! Josep nu găsea nici el mai multă apreciere în 
ochii lui: Josep, şosetă! Nu, într-adevăr, singur Andy 
scăpa de caricaturi. Chiar reflectând îndeaproape, nu 
descoperi nicio analogie de a cărei vecinătate să se 
teamă. Exista într-adevăr Andy-bandit, dar această 
apropiere, departe de a-l umili, îl excita într-ascuns. 

Se hotărâse! Avea să se numească aşadar Andy, iar mai 
târziu, când va mai fi crescut puţin, o să-şi caute un 
supranume, ceva teribil cum ar fi „Cap Negru” sau 
„Falcă de fier”, sau... Gata cu trasul la sorţi! Aruncă 
pietricelele având grijă să ricoşeze pe ciment astfel 
încât se împrăştiară într-un evantai de scântei, îşi culese 
de jos pălăria melon şi examină cu o privire critică 
crestăturile înşirate pe ea. Trei luni de când femeia - 
„mama” - plecase, trei luni de când fugise cu paşi mici 
şi grăbiţi, terorizată de gândul că el, Andy, ar fi putut s-o 
cheme înapoi... Nu făcuse nimic pentru a-i întrerupe 
cursa imbecilă. Tupilat după un horn, o privise 
dispărând în labirintul străzilor şi nici măcar nu-i 


tremuraseră buzele. De multă vreme se aştepta la o 
asemenea cotcärie, instinctul nu îl înşelase, în acelaşi 
timp însă, nu păstra din acea experienţă niciun 
sentiment de nedreptate, nicio traumă, ba chiar, poate - 
căutând bine - se simţea cucerit de o vagă senzaţie de 
uşurare. Solitudinea sa lua aerul unei eliberări, nu mai 
avea de suportat prezenţa Patriciei ca pe o povară 
moartă, o cumplită forţă de inertie căreia îi devenea 
întrucâtva satelit, lună prizonieră. Trădarea tinerei 
femei rupse câmpul de atracţie iar Andy încetase să se 
mai deplaseze după o orbită precisă. Din satelit, 
devenise meteor. 

Prima sa grijă fusese aceea de a regăsi biblioteca 
pierdută despre care mama lui vorbea atât de des în 
vise, iar pentru asta trebuise să rătăcească două 
săptămâni încheiate în mijlocul ruinelor. Se 
încăpăţânase, presimţind importanţa unei asemenea 
descoperiri, şi în cele din urmă, graţie celui mai mare 
hazard posibil, împinsese uşa sălii de lectură. În trei 
luni, răsfoise toate tomurile îngrămădite pe rafturi, 
sorbind fiecare imagine, impregnându-se de cel mai 
mărunt crochiu. Pe parcursul desfăşurării acestei 
gigantice benzi desenate, reconstruise universul. 
Coloanele de semne, însă, îl aruncaseră în perplexitate 
şi, cu toate eforturile lui constante, nu reuşise să le 
pătrundă într-adevăr misterul. Câteva analogii îi 
reţinuseră, bineînţeles, atenţia, dar nu ştiuse să extragă 
elementele unei soluţii şi, la drept vorbind, nu simtise 
niciun pic de regret. Imaginile erau cu mult mai 
interesante! 


Într-o bună zi decisese că ştie destul, răsturnase 
teancurile de volume cu lovituri de picior şi-şi reluase 
drumul. Nu-i era frică, nu, câtuşi de puţin. Şi apoi, cu 
pălăria sa melon, nu se temea de nimeni. Era, la urma 
urmei, diavolul! Singura sa nelinişte provenea din vis. 
Un coşmar idiot care-l urmărea fără răgaz, asaltându-l 


aproape în fiecare noapte şi căruia nu ajungea să-i 
înţeleagă semnificaţia. Erau ca nişte puncte luminoase 
sclipind pe fond negru, o palpitatie aurită din care nu 
mai păstra la trezire decât o amintire confuză. In alte 
momente, i se părea că percepe sunetele unor voci, o 
rumoare îi umplea trupul, pântecul, cuvinte ce se 
serveau de capul sau de pieptul lui ca de un megafon; 
vorbele însă rămâneau nedesluşite, îndepărtate, moi ca 
un terci. În afară de asta, totul mergea bine. 

Mai în joacă, mai în sfidare, hotărâse să se apropie de 
centură, universul acela de nebuni la care visase 
odinioară mama lui în fiecare seară, bâiguindu-şi 
amintirile pe un ton monocord, acompaniindu-si 
monologul cu mari gesturi somnambulice. Când nu-l mai 
despärteau de ţintă decât câţiva kilometri, hotărî să se 
odihnească. Visul îl persecutase de cum dăduse semne 
că ar vrea să închidă pleoapele şi nu mai înainta decât 
cu greutate, având picioarele înţepenite de oboseală şi 
umerii tăiaţi de o povară invizibilă. Într-o clădire, 
descoperi un scaun basculant agrementat cu o pernă 
veche si decolorată. Târi comoara pe trotuar si se cocoţă 
deasupra, distrându-se cu concertul scârtâielilor cărora 
le dădea naştere fiecare gest de-al său. Imediat după 
aceea, epuizarea îl aruncă în buimăceala cea mai totală. 
Se obisnuise putin câte putin cu starea aceea 
nesănătoasă, în care torpoarea si febrilitatea se 
succedau după ritmuri imprevizibile şi i se întâmpla 
chiar să cunoască o anume plăcere. 

Dimineaţa, când examina cu un ochi placid, fără să-l 
vadă, decorul ce-l înconjura, simţi că se schimbase ceva 
în careul de bitum ce încercuia pâlcul de case. Era o 
impresie difuză, un element înregistrat de către 
subconştientul lui, dar nu şi restituit sub forma unor 
date utilizabile, unul dintre acele detalii care îţi „sar în 
ochi” şi totuşi rămân cu obstinatie invizibile, rebele în 
faţa examenului minuţios ca şi într-a baleiajului 
sistematic. Trebui să aştepte până a doua zi înainte de-a 


înţelege că ceea ce-i pusese spiritul în alertă nu era 
nimic altceva decât o curbă anormală a asfaltului, o 
umflătură a şoselei, o băşică de asfalt la vreo zece metri 
de scaunul-balansoar. Trebuia să admită evidenţa: CEVA 
IEŞEA DIN PĂMÂNT! l-ar fi plăcut să-şi reia locul pe 
scaun cu buzunarele îngreunate de cartuşe şi cu o 
carabină automate de vânătoare de-a curmezişul 
coapselor şi totuşi nu se urni din loc. În zorii celei de-a 
treia zile, solul se crăpă, iar prin fisură ieşi o ureche 
gigantică acoperită cu blana brună. Andy vârâ un cartus 
pe ţeava armei sale imaginare, mimând cu un cloncănit 
din limbă zgomotul închizătorului şi făcu un pas înainte. 
Monstrul nu mişca, multumindu-se să ciulească o ureche 
afară din pământ, în ascultarea lumii. Trecu o secundă, 
apoi încă una... Nemairezistând, băiatul se apropie, 
întinse mâna... 

Un amestec de uşurare și dezamăgire îl cuprinse de 
îndată ce identifică obiectul. Era urechea unui urs de 
pluş al cărui cap, de dimensiuni colosale, avea să 
urmeze neîntârziat aceeaşi cale. Într-adevăr, peste 
câteva ore, doi ochi mari de sticlă colorată ieşiră din sol 
ca pentru a iscodi oraşul din perspectiva broaştei... 
Privirea aceea moartă sfârşi prin a-i provoca băiatului o 
furie nervoasă care-l făcu să se arunce asupra boccelei, 
să înşface securea scurtă de incendiu pe care o 
recuperase din postul de ajutor al bibliotecii şi să se 
repeadă la intrus, cu tăişul ridicat... 

În tot timpul după-amiezii se ocupă cu sfârtecarea 
monstruoasei jucării, pe măsură ce ieşea din găoacea ei, 
umplând strada cu fâşii de fetru şi zdrente de nailon. 
Totuşi, această risipă de energie rămase fără efect, de 
vreme ce în aceeaşi seara un al doilea urs de pluş 
străpunse trotuarul la doar câţiva metri de primul. Andy 
se lăsă să cadă pe scaunul său, cu fruntea forfecată de 
greutatea melonului. Acum situaţia i se înfăţişa limpede. 
Pur şi simplu pusese mâna pe o dublă anomalie a unuia 
din terminalele ce alimentau centura. Ordinatorul 


însărcinat să furnizeze jucării de tot felul în partea 
aceea a teritoriului îşi pierduse - dintr-un motiv sau 
altul - funcţia de volum şi bazându-se pe parametri 
fantezişti, se achita de-acum de sarcina sa vomând la 
întâmplare prin oraş aceşti monştri pe care canalele 
subterane se relevau incapabile să-i transporte până la 
creşă! Andy înţelese că în zilele ce-aveau să vină 
ordinatorul dement va confectiona şi alţi urşi, alţi soldaţi 
de plumb de mărimea unui om, alte piese de puzzle 
gigantic şi toate astea în ritm de hemoragie. Nu se 
înşela, deja o maree de serpentine multicolore scăpa 
prin rana bulevardului, pornea la asaltul scării ce ducea 
la clădire precum cele dintâi valuri ale unei inundaţii. 
Curând, o vijelie de confetti va îneca strada într-un 
turbion de fulgi roşii, iar Andy trebuia să se replieze, cu 
gura şi plămânii umpluti de hârtie. Fundaţiile casei vor 
răsuna sub galopul unei hoarde de iepuraşi mecanici 
giganţi, bătând toba într-un tămbălău ca la sfârşitul 
lumii. De astă dată, copilul trebuia să se instaleze în 
ambuscadă, cu o ladă de grenade la îndemână, dacă nu 
vroia să-şi sfârşească zilele călcat în picioare de către 
turma jucăriilor mecanice nebune. Avea să rămână 
astfel mai multe zile, împuşcând fiarele metalice cu 
blana de fetru care se hazardau să escaladeze treptele 
casei. Gloantele vor piui, perforând carcasele şi bucăţi 
de tablă vor zbura în mijlocul deflagraţiilor, ducând cu 
ele labe si urechi, tobe şi talgere... 

Andy se lungi pe caldarâm, i se părea că simte 
rostogolirea gloatei răscolindu-i pântecele, era o vibraţie 
surdă tot mai prezentă. Închizând ochii, încercă să-şi 
închipuie acea maree animală, veritabil zid de urechi, 
alergând umăr la umăr, învârtindu-se neobosit într-unul 
şi acelaşi cerc, căutând cu o încăpățânare întru totul 
mecanică ieşirea ce-i va permite să se răspândească 
prin tot oraşul. Trebuia să le oprească, să le taie calea. 
Numărul lor prea mare va sfârşi poate prin a le paraliza 
complet? Se scutură. O crăpătură se strâmba la el, de 


sub picioare. 

Rămase o săptămână întreagă în acelaşi loc; acolo însă 
- undeva - se declanşase probabil un sistem de 
securitate, blocând circuitul ieşit din minţi, căci nicio 
altă jucărie colosală nu mai apăru să spintece suprafaţa. 
Deceptionat, sfărâmă balansoarul lăsându-l să cadă în 
stradă de la înălţimea etajului şase, şi-şi reluă drumul. 

Câteva zile mai târziu, descoperea infernul... 


Aproape se înnoptase, iar stelele începuseră să se 
aprindă una câta una pe bolta plafonului. Pâlpâiau o 
secunda, apoi se luminau de-a binelea, răspândind 
întunericul. Unele se ardeau cu un scurt fulger albastru 
de cel mai fermecător efect, dispărând în aceeaşi clipă 
de pe harta constelatiilor. Andy mergea, îndârjit. 
Hotărâse ca înainte de căderea nopţii să treacă bariera 
înaltă de cărămidă roşie formată de către o clădire 
căreia nu reuşea să-i ghicească limitele. Pe măsură ce 
înainta, un nod i se opri în gât şi o sudoare rea începu 
să-i traverseze dâre acre în brazda coloanei vertebrale. 
In mai multe rânduri nu reuşi să se abţină de a întoarce 
capul ca să privească peste umăr. Ajungeau la el 
zgomote furişe şi i se părea că pe deasupra solului se 
deplasau umbre repede înghiţite de noapte. Îi era frică 
când pătrunse în holul construcţiei, chitcäituri ascuţite îi 
salutară sosirea şi avu impresia că o mulţime de mici 
făpturi negre o luau la fugă prin beznă. Traversă casa pe 
toată lăţimea ei, cu intenţia de a se îndepărta cât mai 
repede, dar în clipa când încăleca pervazul unei ferestre 
ochii i se holbară de surpriză. În faţa lui, acoperind 
trotuarele cu masa lor îmblănită, vreo sută de urși de 
pluş se îngrămădeau ca un veritabil câmp de bătălie 
vomat de circuitele ordinatorului defectat. Formau un 
soi de ocean de blană agitat sub tresăriri spasmodice şi 
s-ar fi zis că toate acele animale agonizau, gâfâind ici şi 
colo ca nişte muribunzi în poziţii chinuite. Ultimele luciri 
de lumină a zilei făceau ca tabloul sa aibă ceva 


înspăimântător. Puțin mai încolo,  elevatoarele 
pneumatice  deversaseră tone întregi de prăjituri, 
acumulând munţi de de eclere, de cozonaci, sudate 
unele de altele cu cimentul glazurilor şi al fructelor 
putrezite. O colină de savarine cu frişcă se alătura 
pantei unui morman de moca al căror unt negru şi 
rânced emana o îngrozitoare duhoare de descompunere. 
Sticlele de suc, sparte cu miile, formaseră lacuri 
vâscoase şi pestilentiale, în culori nemaivăzute. Un 
fluviu de cremă de patiserie şerpuia printre urşii 
aruncaţi, încleindu-le blana în ceva ce părea a fi o 
scurgere de puroi. Andy se înfioră la gândul că va trebui 
să traverseze acest peisaj de coşmar, se imagina pe sine 
prins sub avalanşa unei faleze de genoveză, cu 
membrele rupte, gura umplută de dulceaţă stricată, 
vomând şi sufocându-se totodată în acea groapă de 
gunoi pe care o adusese pe lume un microprocesor 
defect. 

Pe când era gata să bată în retragere, observă carnea 
jucăriilor ce se agita sub asaltul frisoanelor convulsive. 
O clipă crezu că urşii se vor ridica şi vor porni asupra lui 
să-l strivească sub labe, după care văzu că întregi 
colonii de şobolani îşi scobiseră vizuinile prin paiele ce 
ghiftuiau trupurile  „cadavrelor”, traversând astfel 
jucăriile cu sute de mici galerii. Goana rozătoarelor îşi 
transmitea trepidatiile întregului ansamblu, ridicând 
pluşul în spasme orbile. Odată ce primul impuls de 
teamă trecu, turma se aduna ca să-i facă faţă 
invadatorului, scurgându-se prin coastele despicate în 
ciorchini, în şiraguri, necontenită hemoragie de cozi şi 
colţi gata de orice ca să-şi apere câmpul de 
aprovizionare. Deja hula cenuşie se rostogolea către 
Andy, zgâriind betonul cu un scârtâit aproape continuu. 
Copilul îi privea cum vin, cu mâinile sudate de pervazul 
ferestrei, incapabil s-o ia la fugă. Abia când văzu 
torentul clocotind la baza fațadei, curgând prin fisurile 
cărămizilor, se răsuci pe călcâie şi făcu stânga-mprejur 


urlând de groază... Nu se opri din goană decât după 
cincisprezece minute, când prelunga faţadă de piatră 
roşie dispăru înghițită de alte clădiri. Şobolanii nu-l 
urmaseră. 

Ca urmare a acestei aventuri, nu mai înainta decât cu o 
extremă prudenţă. Într-o zi, pe când explora ceva ce 
părea a fi un vechi vestiar rezervat gardienilor 
închisorii, descoperi în fundul unui dulap, al cărui lacăt 
fusese devorat de rugină, un întreg sortiment de bâte, 
de grenade ofensive, precum si o jumătate de duzină de 
măşti contra gazelor. Cu un tremur surescitat, le 
acapară pe acestea din urmă, căci ştia totul despre 
centura otrăvitoare ce înconjura Funnyway-ul, dar 
cauciucul furtunurilor era îmbătrânit, crăpat în mai 
multe locuri şi întreg ansamblul i se lipea de degete ca 
un stârv de latex, amenințând să se rupă la cea mai mică 
tracţiune. Aruncă măştile, multumindu-se să bage în 
buzunar trei grenade cărora le învățase mânuirea dintr- 
un vechi tratat de instrucţie militară abundent ilustrat. 
lar când păşea, ouăle mari de metal i se rostogoleau pe 
coapsă, iritându-i pielea prin stofa tunicii. Acea perioadă 
lipsită de griji avea însă să se dovedească a fi de scurtă 
durată, într-adevăr visul îşi făcu din nou apariţia, 
bântuind nopţile băiatului cu forţă sporită. La început 
fură un fel de frânturi dintr-o enumerare arbitrară: alfa, 
beta... delta. Apoi, simboluri de neînțeles. 

În sfârşit, un cuvânt explodă în ecouri dureroase, 
trezindu-i în carne o trepidatie surdă: Schedir. Atunci 
începea să lupte, fugind din calea unui lucru ce-l umplea 
de o teroare nemăsurată şi pe care totuşi îl ştia 
inevitabil. SCHEDIRIE. Zorii îl găseau spetit, cu 
membrele frânte de gesticulatiile nocturne, cu capul 


18 Una dintre cele 5 stele ce formează W-ul constelatiei Cassiopeia. 
Ea este o constelație nordică. În mitologia greacă, o reprezintă pe 
orgolioasa regină Cassiopeia care era mândră de frumusețea ei 
neîntrecută. Este una dintre cele 88 de constelații moderne și a fost 
printre cele 48 enumerate de Ptolemeu. 


greu. Ceva căuta să iasă la lumină înăuntrul lui, un apel, 
o înmugurire profundă şi înspăimântătoare căreia nu-i 
prindea sensul. Se schimba. Câteodată se întreba dacă 
Patricia si camarazii ei cunoscuseră o asemenea 
tulburare în copilărie, dar era gata să parieze că nu; 
drogul cu care erau adäpati în ritm cotidian fără 
îndoiala că le alterase procesele mintale, atrofiind 
iremediabil orice embrion de putere. Adormiti, 
anesteziati, rămăseseră surzi la semnalele 
subconştientului lor, ratând în acelaşi timp un stadiul 
capital al evoluţiei. Andy scăpase de ciclul abrutizant al 
narcoticelor, spiritul său nu cunoscuse niciodată 
amorteala biberoanelor saturate de pudră hipnotică, 
torpoarea maladivă de după masă. Rămăsese el însuşi. 
Această constatare îl stimula şi-l speria totodată. Avea 
să se metamorfozeze! Poate chiar să devină un soi de 
diavol? 

După câtva timp, avu o experienţă insolită care îl făcu o 
dată mai mult să constate starea de degradare avansată 
în care se găsea lagărul. 

Căutând un refugiu pentru noapte, împinsese uşa unei 
clădiri aparent anodine cu ferestrele de la faţadă intacte 
şi tencuiala în stare bună, pentru a nimeri într-o sală 
imensă, prelungă, veritabil bulevard acoperit al cărui 
capăt nu i se distingea decât cu mare greutate. 
Ordinatorul, interpretându-şi datele de-a-ndoaselea, 
făcuse din acest loc, practic, antipodul unei creşe. Se 
găsea acolo tot ceea ce trebuie în mod normal să nu fie 
la îndemâna copiilor: munţi din cutii de chibrituri 
formând pe sol un covor trosnitor presărat cu mici 
puncte roşii, lame de ras scoase din ambalajul lor de 
hârtie şi şiroind în lungul coridoarelor într-o ploaie 
argintată cu stropi teribil de tăioşi. Flacoane de 
medicamente destupate, oferind ca nişte bomboniere 
scânteierea pilulelor învelite în zahăr roz, albastru sau 


galben. Sticle de limonada umplute cu apă de Javel!° sau 
cu esenţă de terebentină. Reviste pornografice etalându- 
şi încâlcelile de cărnuri palide şi lucioase, arabescurile 
tumefiate cu pliuri umede. Şi mai ales, mai ales, aliniate 
de o parte şi de alta a culoarului, două rânduri de prize 
electrice gigantice, aliniate cuminţi una lângă alta 
precum uşile unor camere de hotel sau ale cabinelor de 
plajă. Găurile lor enorme, ispititoare, păreau tot atâtea 
invitaţii de a-ţi vâri nu degetele, ci ambele mâini până la 
cot... Andy străbătu acest haos al morţii cu paşi mari, 
încercând să nu răspundă vertijului ferestrelor deschise 
spre prăpăstii demne de cele mai adânci fose marine şi 
ieşi din clădire cu fruntea aureolată de o sudoare rece 
ca gheaţa. 

În aceeaşi noapte avu un nou vis. Simbolurile defilară 
pe sub pleoapele lui ca de obicei apoi cuvântul Schedir îi 
răsună în ţeastă, urmat de un altul şi mai puternic, un 
fel de suflu arzător care-i încleşta şalele şi-i smulse 
prima lui ejaculare: 


CASSIOPEEA... 


Se deşteptă tresărind, cu coapsele încleiate şi impresia 
vie că cineva îi strigase cuvântul în ureche. Dar era 
singur, iar glasul nu provenea din exterior. Atunci, îşi 
îngropă faţa în palme si începu să plângă. Trei zile mai 
târziu, mâna îi fu străbătută de junghiuri ciudate, apoi 
furnicături insuportabile îi parcurseră degetele. Se 
aşeză pe un zid scund cu intenţia de a se înzdrăveni şi, 
în acest scop, îşi deznodă bocceaua. Deodată, în clipa 
când să bage-n gură un hrib cules în ajun, îşi simţi dinţii 
zgâriind suprafaţa unei pietre enorme şi, cu surprindere 
şi groază amestecate, scuipă pe jos o ciupercă de 
cărămidă roşie! Timp de un minut interminabil nu mai 
îndrăzni să se mişte, cu ochii atintiti asupra dumicatului 


19 amestec de substanţă pe baza clorurilor de potasiu folosit ca 
dezinfectant. 


irațional ce-i atingea vârfurile degetelor de la picioare. 
Abia atunci îşi dădu seama că mâna stingă i se sprijinea 
pe zid, un zid DE CĂRĂMIDA ROŞIE, iar explicaţia îi 
tâsni din subconstient, orbitoare. 

„Permutaţie moleculară!” Mama lui mormäise nu o 
dată acest cuvânt, în somn. Transfer organic. Moleculele 
de pământ argilos disociate de mâna sa stângă se 
reconstituiseră în palma dreaptă, distrugând pulpa 
fragilă a ciupercii... 

Operația era probabil ireversibilă, iar Andy fremăta de 
groază la gândul a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă 
metamorfoza avea loc în timp ce, rezemându-se de 
acelaşi zid cu mâna stângă, ar fi fost ocupat să-şi scoată 
membrul pentru a urina! O puţulică de piatră! Rumegă 
câteva secunde acest gând imaginându-şi bălăbănitul 
penisului de argilă sub burtă, veritabilă limbă de 
pendulă chinuindu-i interiorul coapselor în ritmul 
haosului. Odată frica risipită, nu întârzie să-şi închipuie 
situaţia sub aspect ludic, transformând un lampadar în 
bucată de lemn, gratiile unei ferestre în coloane de 
carton, apoi se plictisi de joc şi înţelese că această mână 
vrăjită avea să-i creeze probleme enorme. Ajungea o 
clipă de neatentie, un gest neîndemânatic, pentru a se 
pomeni înzestrat cu un picior de plumb sau un nas de 
metal! Perspectiva n-avea nimic încurajator şi se hotări 
să-şi înfăşoare strâns pumnul într-o fâşie smulsă din 
tunică, după care se apucă să lege pachetul astfel 
format cu o curea de piele. Manevra, efectuată cu 
singurele lui degete valide, se vădi rapid înfiorător de 
complicată, dar reuşi de bine de rău să închidă mănuşa 
improvizată ajutându-se cu dinţii. De-acum era ciung. 

Era vorba de un nou semn? De un nou mesaj din 
subconştient? Nu putea şti şi totuşi nu-i scăpase din 
vedere legătura existentă între fenomenul permutării si 
poveştile cu care îl îndopase odinioară maică-sa. Nu-i 
vorbea decât despre copilul-de-ciocolată, de pustiul- 
turtă-dulce şi de alte fantasmagorii în care teama 


metamorfozei revenea ca un veritabil Jaitmotiv%. Nimic 
nu era stabil şi orice materie putea ascunde într-însa o 
alta, total străină. Trebuia oare să se întrezărească în 
asta supraviețuirea unei credințe străvechi, a unui 
fenomen trecător pe care copiii nu-l percepuseră decât 
extrem de imperfect prin ceata drogurilor? Poate că 
timpul îi va aduce un soi de răspuns? 

În săptămânile următoare învăţă să se lipsească de 
mâna stângă. Se desprinse destul de repede cu 
infirmitatea, la drept vorbind singura  nelinişte 
provenindu-i din visul ce-i invada din ce în ce mai mult 
somnul, reducându-i odihna la o porţiune neînsemnată. 

Casiopeea... Cuvântul îl urmărea, devenea o formulă 
magică, un semn de recunoaştere. Anatemă. 

În sfârşit, într-o seară când atipise cu spatele rezemat 
de un felinar, doborât de oboseală, punctele luminoase 
până atunci confuze şi parcă înecate în apa tulbure a 
unui lac părură să iasă din mâl, să se ridice la suprafaţă, 
câştigând în claritate cu fiecare secundă, mai întâi 
lămpaşe, apoi proiectoare. Andy numără cinci, dispuse 
curios în zigzag; când le uneai printr-o linie, obtineai un 
semn pe care scrisul nu-l folosea decât destul de rar, 
W... 

Surpriza pe care o resimţi în acel moment îi alungă 
somnul şi se ridică dintr-un salt, julindu-şi spatele de 
rugina lampadarului. Figura luminoasă îl ardea ca un 
fier roşu. 

W... W... 

Cunoştea acest desen dintotdeauna. Când, copil fiind, 
îşi petrecea cea mai mare parte a timpului căţărându-se 
pe trupul mamei lui, îi fusese dat de multe ori să 
contempleze pâlcul de aluniţe dispuse pe coapsa stângă 
a Patriciei. Un roi de melanoame formând în chip curios 
un W. Mai târziu, observase că propriul lui picior purta 


20 Cuv. germ. Leitmotiv „motiv conducător”, termen inventat de 
Hans von Wolzogen (prieten al lui R. Wagner) pentru a desemna un 
motiv* sau o scurtă figură 


un tatuaj natural întru totul identic, dar îl crezuse o 
fantezie genetică fără importanţă. Ridică febril poala 
tunicii. Cele cinci puncte erau într-adevăr acolo, 
distingându-se net pe pielea albă. Il străbătu un fior. 
Supunându-se unui impuls obscur, făcu să coincidă 
fiecare deget al mâinii drepte cu câte unul din micile 
semne cafenii. Proceda cu sârguinţă, ca un tehnician 
care realizează un branşament delicat şi scoate limba 
printre dinţi, atent să evite un scurt-circuit. Nu se 
întâmplă nimic. Era gata să renunţe, când avu o 
iluminare bruscă. Eliberându-şi mâna stângă din 
învelişul protector, o apropie de pântec. Acum sudoarea 
îl înţepa în ochi şi toată încheietura mâinii se agita sub 
efectul unui tremur nestăpânit. Preţ de-o secundă vru să 
renunţe, dar deja nu-şi mai aparţinea sieşi. Unghiile îi 
coborau, coborau, ca atrase de un nevăzut flux 
magnetic, în sfârşit, amprentele digitale intrară în 
contact cu suprafaţa pielii. Ceva i se sfâşie în creier, ca 
un baraj fragil, de carne, cedând sub împingerea unui 
flux de amintiri; îşi simţi toţi muşchii tetanizându-se, 
devenind tari ca piatra. Atunci, de foarte departe, 
înăbuşită de distanţă şi totuşi ciudat de prezentă, o voce 
răsună, alergând cu ecouri dureroase de-a lungul 
circumvolutiunilor sale... 


Capitolul 9 


,»… Aceasta este un mesaj hipnotic destinat să se 
declanşeze prin excitație moleculară. Glasul pe care îl 
auziti aparţine unui mort. În momentul când vă vorbesc, 
din planeta noastră nu au mai rămas decât câteva 
fragmente înnegrite, satelizate de către Venus. Motivele 
acestui cataclism sunt lipsite de importanţă, ajunge să 
ştiţi că în urma unei experienţe biologice care a sfârşit 
prost lumea noastră a sucombat unei epidemii de 
permutări moleculare pe care nu am reuşit să o frânăm. 
Această sticlă în largul mării a fost aruncată acum mai 
multi ani şi are unicul scop de a încerca să salveze 
specimenele încă sănătoase din flora si fauna care 
constituie patrimoniul nostru natural Omul este 
pierdut, aşa că această arcă nu conţine niciun exemplar. 

Cincisprezece dintre ai noştri au fost delegaţi pe 
Pământ cu misiunea de a însemina fără ştirea lor mai 
multe sute de femei. Modalitätile acestei operațiuni au 
fost facilitate prin deschiderea unor cabinete de 
ginecologie false, sau prin infiltrarea anumitor agenți ai 
noştri în personalul băncilor de spermă. Scopul nostru 
este de a obţine o clonă grație căreia va supravieţui cea 
mai mare parte a lumii noastre, iar această acţiune este 
comparabilă cu aceea a unui conservator de muzeu care 
- în ajunul unui cataclism atomic - ar expedia în spațiu o 
astronavă conținând cele mai valoroase piese din 
colecțiile lui. Dacă îmi auziti vocea, înseamnă că sunteţi 


dovada vie că această operaţiune a reuşit din plin. 
Tentativa era nouă, iar probabilitățile de succes extrem 
de reduse, poate că sunteţi chiar numai unicul exemplar 
în care răsună aceste cuvinte, căci ambiția noastră nu a 
constat în a clona un om după un altul, ci întreg 
ansamblul faunei într-un singur individ. 

SUNTEŢI O ARCĂ. Capitalul genetic al diferitelor 
specii recenzate a fost transferat în organismul 
dumneavoastră. Astfel, mâna dreaptă conţine anumite 
mamifere clasate falangă cu falangă, în ordinea care 
urmează: degetul mare = elefanți; arătătorul = câini; 
mijlociu = castori; inelarul = pisici... etc. 

Trupul dumneavoastră este astăzi asemenea unui vast 
puzzle unde sălăşluiesc, organ cu organ, toate animalele 
creatiunii. Balenele şi delfinii dorm undeva într-una din 
vertebrele dorsale, numeroase specii de animale marine 
şi-au găsit refugiul în țesutul limbii, păsări aşteaptă, 
inerte, în profunzimea muschilor abdominali. Mi-ar 
trebui ore întregi ca să enumăr totalitatea fiinţelor vii ce 
vă locuiesc. Celulele sunt în dumneavoastră, devenite 
compatibile prin efortul ştiinţific al biologilor noştri, 
conţin aceleaşi informaţii genetice precum cele care au 
dat naştere individului din care au fost prelevate. 
Sângele dumneavoastră vehiculează un hormon 
conservant care le menţine în stare latentă; dacă el ar 
înceta să vă irige țesuturile, programul genetic s-ar 
activa, antrenând o multiplicare celulară accelerată. 
Gestatia ar fi extrem de scurtă, abia de ordinul câtorva 
ore. Aşa cum v-am mai spus: sunteţi o arcă şi de îndată 
ce această navă o să fie trasă pe uscat, multiplele 
perechi care o locuiesc o să plece libere, adulte, apte să 
se hrănească şi să se apere. Nu sunteţi decât un 
purtător, un simplu mesager, un vehicul destinat să fie 
dezmembrat. Mecanismele de hipnoză care vă 
coordonează creierul nu vă permit să vă opuneti, unei 
asemenea decizi, vă veți supune, în stare 
somnambulică, mutilându-vă singur zi după zi, devenit 


insensibil în faţa durerii de îndată ce va răsări 
Casiopeea. lar din membrele dumneavoastră golite de 
sânge va ieşi de fiecare dată o nouă turmă, o nouă 
hoardă... Aceasta va fi legea dumneavoastră. 

Acest proces se va autodeclanşa la începutul celui de-al 
optsprezecelea an de viață, până atunci unica 
dumneavoastră preocupare constând în a vă apropia de 
singura zonă aptă dezvoltării creaturilor care se află în 
dumneavoastră, adică Amazonia. 

Când, adineaori, am vorbit despre balene si elefanţi, nu 
era vorba, bineînţeles, decât de exemple destinate a-mi 
face raţionamentul mai inteligibil, căci e de la sine 
înțeles că animalele purtate în moleculele 
dumneavoastră nu îintretin decât raporturi foarte 
îndepărtate cu omologii lor tereştri; dar descrierea 
bestiarului nostru ar fi mult prea complexă. Aflaţi însă 
că această experiență nu este novatoare prin nimic, în 
trecut planeta voastră a servit de multe ori ca insulă de 
salvare pentru lumile naufragiate şi nu trebuie căutată 
nicio altă explicaţie a creaturilor care alimentează 
cronicile sub numele de monstru din Loch Ness, Yeti, 
„abominabilul om al zăpezilor”, şarpele de mare. Cel 
mai adesea nu e vorba decât de animale în exil, 
vârcolaci, vampiri, zombi, duhuri, nu au nicio altă 
origine! Pământul a devenit întrucâtva grădina 
zoologică a  universurilor distruse. „Pasagerii” 
dumneavoastră vor face să prospere rubricile ziarelor de 
scandal. Se va vorbi despre licorn, despre minotaur, de 
ciclop; vor fi urmărite timp de o vară, când coloanele 
gazetelor devin prea anemice, după care totul va reintra 
în ordine. „Mamutul cu două trompe”, „gorila albastră 
cu cap de reptilă”, îsi vor continua existența la umbra 
trunchiurilor milenare, dincolo de pereții de liane, câțiva 
indigeni le vor venera ca pe nişte zei, le vor aduce 
ofrande de fructe şi femei... Se vor naşte mituri, 
cosmogonii ciudate cărora nimeni nu le va bănui 
vreodată sâmburele de adevăr. Anubis, sfinxul, la fel au 


debarcat din cala unei nave cosmice în timpurile 
trecute, bieti supraviețuitori ai unei ecologii sortite 
cataclismului, noi pensionari ai unui zoo al spaţiului în 
plină dezvoltare. Nu noi nu suntem primii şi nu vom fi 
nici ultimii, căci universul moare din cauza propriei sale 
tehnologii. Fie ca voi să puteţi rămâne încă destul timp o 
„planetă în curs de dezvoltare”! 

Sistemul dumneavoastră pilos, părul capilar şi cel 
pubian, ascund câteva eşantioane din flora noastră, a 
cărei construcţie celulară nu e deloc diferită de cea a 
polipilor sau a spongierilor dumneavoastră, ceea ce 
înseamnă că vegetalele noastre vor juca pe solul 
terestru rolul de animale nevertebrate. Acum, acest 
mesaj se va şterge sub efectul unei substanțe care va 
roade locul său de implantare. 

Mâna dumneavoastră stângă, aşa cum fără îndoială ati 
observat, este înzestrată cu o putere de permutare 
moleculară; acţiunea nu e decât momentană, şi orice 
obiect metamorfozat îşi va regăsi consistenţa inițială 
după două ore. Este singura armă cu care suntem 
capabili să vă dotăm, învăţaţi să-i controlati acțiunea, 
doar voința dumneavoastră trebuie să-i determine 
activitatea. 

Sunteţi plasat sub semnul Casiopeei. Sunteţi arca din 
Casiopeea.” 


Capitolul 10 


Andy deschise încet ochii. O migrenă oribilă îi devora 
ceafa precum o vărsare de sânge în fuziune. Treptat, 
lucrurile îşi reluau locul. Ştia că nu visase, glasul 
lămurise multe fapte, numeroase semne de întrebare. Se 
aşeză. În pofida durerii, nu se putea abtine să nu 
mediteze. Scandalul ce predominase la naşterea 
părinţilor lui era în sfârşit explicat. Patricia vorbise de 
un nor cosmic, de pulbere radioactivă. Nu de aşa ceva 
era vorba, acum se convinsese. Oamenii din Casiopeea 
(nu ştia cum să-i numească altfel), oamenii din 
Casiopeea veniseră, în secret, îndeplinindu-şi scrupulos 
sarcina de înseminare. Misiunea lor ar fi trebuit în mod 
normal să se desfăşoare fără tevatură iar copiii să se 
nască în indiferența generală, după câteva luni, dar nu 
se tinuse seama de epidemia de permutatie moleculară 
ai cărei germeni îi aduseseră fără ştirea lor. De-abia li se 
încheiase munca şi fenomenele schimbărilor texturale 
începuseră să se înmulțească, declanşând o panică fără 
nume. Astfel, embrionii clonati se deplasaseră, trecând 
din abdomenul femeilor purtătoare în uterul femelelor 
animale, cauzând îngrozitoarea polemică pe care o 
cunoaştem. O asemenea glisare nu intra în planul 
fecundatorilor şi a avut ca rezultat aruncarea primei 
generaţii rezultată din manevrele secrete în fundul 
temnitelor din Funnyway unde drogul a neutralizat 
procesele hipnotice făcându-l pe fiecare subiect surd la 


orice apel... 

Epidemia, din fericire, nu se întinsese. Poate că 
traversarea spaţiilor cosmice slăbise germenii bolii, dar 
oricum planul ar fi fost iremediabil compromis fără 
venirea unei a doua generaţii... Fără naşterea lui Andy. 

La acest gând, băiatul se simţi cuprins de un straniu 
sentiment de putere. Aventurându-se în ruine, decretase 
că el era diavolul, iar astăzi descoperea că e mai mult 
de-atât. Era aproape Dumnezeu... Trupul lui devenea 
infinit de preţios, raclă, seif tabernacul, relicvariu, agent 
al învierii... Da, Andy, putea de-acum încolo să-şi 
revendice toate aceste nume. 


Capitolul 11 


Cu cât trecea timpul, cu atât băiatul simţea crescând în 
el dorinţa imperioasă de a-şi recăpăta libertatea. Era 
perfect conştient că stimulii hipnotici exacerbau această 
pulsiune într-un mod cu totul artificial, dar rezultatul 
rămânea acelaşi, nu trecea nicio zi fără a simţi nevoia să 
scruteze zidul de incintă până îl apuca ameţeala, fără a 
fi atras de fisurile şi crăpăturile din bitum ca de nişte 
tuneluri misterioase, fără a fi crezut că vede în cea mai 
mică excavatie sau gaură simbolul fugii lui spre 
exterior... Această tensiune îl epuiza. Dacă îi era uşor să 
conceapă mijlocul de a ieşi din închisoare, nu reuşea să- 
şi imagineze, în schimb, şiretlicurile care să-i permită 
supraviețuirea în mijlocul vaporilor otrăvitori ce 
înconjurau lagărul într-un nor compact şi mortal. Crizele 
de luciditate îl luau cu asalt, îndemnându-l să fugă spre 
centură pentru a o regăsi pe Patricia, a se îmbuiba cu 
prăjituri drogate şi a-şi împlini cei optsprezece ani în 
cea mai totală inconştienţă. Atunci, procesul pus la 
punct de către oamenii din Casiopeea, s-ar fi diluat în 
mijlocul vaporilor narcotici, el ar fi „sărit etapa”, aşa 
cum o făcuseră toţi cei ce populau în acel moment 
bulevardul circular, AR FI FOST SALVAT. Dar aceste 
slabe defensive personale nu rezistau deloc presiunilor 
constante ale ordinelor imprimate în cortex. O chimie 
înşelătoare făcându-i chiar să-şi întrevadă sacrificiul cu 
o bucurie plină de mândrie. Îi fuseseră trucate 


mecanismele mintale, coborându-l la rolul de marionetă. 
El unul nu mai avea nicio importanţă, nu era decât un 
vehicul. O arcă. 

Mijlocul de a evada îi fu oferit într-o seară când 
parcurgea cu pas leneş o stradă aglomerată cu 
caroseriile ruginite ale unor vechi camioane blindate 
destinate transportului deţinuţilor. Cum înainta aşa, cu 
privirea pierdută în gol, o umbră enormă se prelinse de 
la colţul străzii pentru a veni să se spargă într-o suită de 
unghiuri fanteziste pe faţada opusă. Intrând imediat în 
alertă, Andy se aruncă sub roţile unui furgon zăbrelit, 
ascunzându-şi silueta în mijlocul tablelor înroşite. 
Guvernanta nu întârzie să se arate în plină lumină, 
greoaie, bătătorind asfaltul cu pasul ei apăsat, iar ecoul 
mersului îi răsuna în fiecare vehicul eviscerat ca pe o 
tobă. 

Andy auzise destul vorbindu-se despre doici ca să stie 
să recunoască una odată ivit prilejul. In acelaşi timp, 
prezenţa androidei într-un punct atât de îndepărtat de 
centură îl lăsă perplex. Îi fusese oare semnalată 
prezenţa? Aveau să se trimită patrule pentru a-i da de 
urmă? Se chirci între rămăşiţele metalice ce umpleau 
solul, cu stomacul înnodat de frică, dar automatul nu o 
luă în direcţia lui. După vreo zece minute zări robotul 
care traversa strada, în sens invers de astă dată şi 
deduse că făcea de gardă. Prin salturi succesive, 
profitând de absentele maşinăriei, reuşi să se strecoare 
în gangul unui imobil cu intenţia bine stabilită de a se 
cätära până pe acoperiş şi a se deplasa astfel, de la un 
horn la altul, în direcţia monstrului de metal ale cărui 
tertipuri insolite îi zgândăreau curiozitatea. Nu-i fu greu 
deloc să găsească o lucarnă pe unde să ajungă pe 
câmpia de ţigle roşii de deasupra străzii. Scheletele 
roase de rugină ale vechilor antene radar, conurile triple 
sau cvadruple ale bătrânelor sirene de alarmă, formau 
în vârful clădirii o junglă înnegrită pe unde era uşor să 
te strecori fără a atrage atenţia, înainta lent, atent să nu 


pricinuiască nicio cădere de ţiglă, ca capul tras între 
umeri şi strângând din dinţi când tronsoanele de cupru 
ale cablurilor dezgolite îţi jupuiau pielea de pe braţe. 

Ajunse în sfârşit la capătul acoperişului, cu mâinile 
însângerate şi riscă să arunce o privire peste streaşină. 
La vreo zece metri mai jos un proiector mare arunca o 
pată de lumină albă în mijlocul unei curţi interioare, 
luminând un soi de vehicul masiv şi bältat ce fusese 
amplasat în echilibru pe cale din cărămizi, 
împiedicându-i astfel roţile să atingă solul. Lanturi cu 
lacăte blocau portierele, făcând din camioneta o temniţă 
perfectă. Caroseria dispărea sub culori, stele, flori, zig- 
zag-uri, bule, semilune şi litere mari şerpuiau în jurul 
farurilor, trasând o inscripţie pe care copilul nu reuşea 
s-o descifreze: „Micul teatru al lui Mario Cavalcando şi 
al Petronilla”. Doica veghea asupra acestei celule 
improvizate, parcurgând cei patru pereţi ai curţii într-un 
balet imuabil, iar mersul ei neîntrerupt ajunsese să sape 
un mic şanţ în care picioarele ei intrau până la glezne. 
Andy nu ezită nicio clipă. Orice duşman al guvernantelor 
îi devenea un prieten potential si nu trebuia să neglijeze 
niciun ajutor. Cu infinită precauţie, vâri mâna în 
buzunarul tunicii, cuprinzând cu degetele caroiajul 
uneia dintre grenadele ofensive recuperată din arsenalul 
gardienilor. Cu cuiul în dinţi, începu să urmărească 
evoluţia robotului, calculând momentul propice. 
Aruncatul cu pietre nu mai avea niciun secret pentru el 
şi devenise maestru în a sparge un geam de la douăzeci 
de metri, aşa că nu era chiar neliniştit. Când doica 
ajunse exact sub el, se ridică în genunchi. 

— Hei, tu! Grăsano! urlă, agitându-şi braţele. Mai jos 
cu zece metri, maşina frână cu un profund oftat 
hidraulic. Capul îi pivotă şi începu să se înalțe spre cer, 
cu gura deschisă şi un zâmbet poruncitor pe buze. Andy 
smulse siguranţa, închizând un ochi. 

— Ai să cazi, spuse automatul, coboară mititelule, am 
ceva pentru tine... 


n 
! 


„Şi eu am ceva pentru tine!” îşi spuse băiatul, întinzând 
mâna. 

— Cobor dacă zici BAU! făcu el pe un ton capricios. 
Guvernanta clipi din ochi, amuzată. Gura i se rotunji, 
adevărat tunel de beznă. Andy îşi descleştă degetele, 
lăsând oul de metal să cadă într-un pârâit de scântei. 
Auzi desluşit grenada rostogolindu-se prin gâtlejul 
robotului şi se aruncă înapoi. Explozia răsună ca o 
lovitură de talgere, burta doicii se umflă sub efectul unei 
îngrăşări subite, băşică enormă şi fumegândă ale cărei 
şuruburi străpunseră hainele. Făcu câţiva paşi nesiguri, 
cu surâsul ei prostesc mereu înţepenit pe buze, apoi o 
volută de funingine îi filă printre dinţi, nefirească, 
înnegrindu-i nasul şi obrajii. Jerbe de scântei îi tâsneau 
acum din urechi, lichefiind cauciucul roz al lobilor atât 
de delicat desenati. Oscilă în loc înainte de a se nărui ca 
un turn rămas fără sprijin, dărâmând un perete al curţii 
de promenadă. Andy fugi spre scara de incendiu sărind 
şontânc-şontânc. Nu-i trecuse niciun moment prin minte 
că va merge atât de uşor! In clipa când se agăţă de 
prima bară, în spatele lui se înălţă un glas înăbuşit de 
pereţii camionetei: + 

— Repede! strigă omul, o să se autorepare! Intr-o oră 
va fi ca nouă! Trebuie să fugim de-aici cu toată viteza! 

Băiatul cobori treptele pe cât de repede era în stare. 
De îndată ce fu în curte, apucă în mâna stângă poala 
tunicii iar cu dreapta prinse lanţurile ce ferecau 
portierele - în cursul ultimelor săptămâni învățase să-şi 
controleze puterea - şi, fără nicio dificultate, 
metamorfoză verigile într-o ghirlandă de pânză. Aceeaşi 
operaţiune, repetată asupra calelor din cărămizi, 
readuse camioneta la nivelul solului. 

— Impingeti, strigă, e deschis! 

Lanţul textil se rupse la prima apăsare. Din vehicul ieşi 
un bărbat, lat în umeri, clădit ca un colos, cu chipul 
barat de dâra unei mustäti stufoase şi decolorate. 

— Eu sunt Sirio! aruncă el ca formă de prezentare. 


Numele redeşteptă ceva în memoria, nehotărât, apoi 
amintirile i se adunară de la sine. 

— Omul cu marionetele? întrebă, aruncând scurt o 
privire în interiorul maşinii. 

Sirio dădu din cap: 

— Aşa e. 

Rămaseră un minut contemplându-se, buimaci, apoi 
gigantul se scutură. Nervos, smulse ultimele zdrente ce 
mai stăteau agăţate de portiere şi se urcă la volan. 

— N-am putut să ies nicicum - bombăni el evitând cu 
grijă privirea pustiului - roboții ne-au încuiat în timpul 
nopţii şi ne-au adus aici. Cred că bănuiau ceva. Se 
temeau de un complot exterior pe scară largă. Vroiau să 
mă facă să vorbesc... Revolta n-a reuşit? 

Andy ridică din umeri. 

— Nu, dar nu cunosc tocmai bine detaliile, încă nu mă 
născusem. 

Sirio făcu un semn din bărbie, vizibil depăşit. 

— Să spălăm putina! mârâi. Mizeria asta o să fie în 
picioare peste o oră. 

Băiatul examină guvernanta. O metamorfoza ar fi 
întârziat cu o sută douăzeci de minute procesul de 
autoconstructie, dar cheltuiala de energie l-ar fi lăsat 
probabil în pragul leşinului pentru mai multe zile, mai 
bine să se abţină. 

Sirio pusese deja contactul, aşa că Andy se strecură la 
bordul maşinii şi trânti portiera. Camioneta demară, 
sărind peste säntulet cu ajutorul piciorului stâng al 
androidei, de care se sluji ca de o rampă. 

— Nu ştii unde ne-am putea ascunde? gâfâi şoferul. Mă 
tem să nu se ia după noi... 

Andy se gândi la teritoriul urşilor, acolo unde circuitele 
ordinatorului păreau să fie cel mai dereglate şi unele 
detectoarele ar fi fost complet incapabile să coopereze 
eficace cu sonarul guvernantei. 

— Există un loc, încuviinţă băiatul, dar va trebui să nu 
coborâm din maşină. E plin de şobolani... 


Sirio ridică din umeri. 

— Nu face nimic, mormăi el, pneurile fac faţă 
gloantelor, iar geamurile pot rezista la un vânt de o sută 
zece kilometri pe oră. Condu-mă. 

Andy se supuse. 

Goniră cu toată viteza timp de peste o oră, iar omul cu 
mustață nu consimti să încetinească decât când apäru la 
vedere prelunga faţadă de piatră roşie ce marca 
frontiera teritoriului şobolanilor. La gândul de a revedea 
cloaca fetidă a prăjiturilor gigantice, Andy se simţea 
gata să cedeze. Trebui însă să admită că, la lumina 
farurilor, locul nu mai era tot atât de impresionant, 
întunericul preschimba ursii de pluş în coline ierboase, 
iar maldărele de frişca râncedă în troiene de zăpadă. 
Singură fojgäiala rozătoarelor rămânea perceptibilă, 
făcând camioneta să danseze pe suspensii. Sirio trase 
frâna de mână şi se lăsă pe spătar. Părea obosit. Acum, 
că-l putea observa în voie, Andy remarcă miile de riduri 
ce brăzdau faţa omului ca un pământ prea ars de soare, 
firele de păr albe la rădăcină, pielea moale, flască, 
atârnând pe muşchii flescäiti. Da, era într-adevăr un 
uriaş epuizat, la capătul puterilor. Ce vârstă să fi avut? 
Şaizeci de ani? Şaizeci şi cinci? Se instalase o anumită 
jenă, tenace. O tăcere alcătuită din stângăcie, din teamă 
şi întrebări. 

— N-ar trebui să te tutuiesc, spuse deodată Sirio cu 
glas surd, dar eu sunt un om fără reală educaţie. 
Consideră-mă valetul tău... servitorul tău, chiar dacă nu 
ştiu să mă formalizez. Ai auzit vorbindu-se de mine? 
Părinţii tăi îmi cunosc marionetele? 

Nu aşteptă răspunsul şi se lansă într-un lung monolog, 
cu ochii mereu fixati în noapte. Andy înţelese că omul îi 
povestea viaţa lui. Vorbea despre semne, de un profet, 
de o nouă Biserică. Un mozaic gigantic se asambla sub 
privirile copilului: fuga, rătăcirile din oraş în oraş, 
informaţiile dobândite cu răbdare şi viclenie... înţelese 
că naivitatea populară făcuse din ei, doi mesia ai unei 


nemaivăzute religii ce propovăduia sfârşitul separării 
dintre specii, practica zoofiliei si numeroase alte lucruri 
ce scăpau puterii lui de înţelegere. Toate acestea, 
clădite pe o greşeală pentru lămurirea căreia nu avea 
curaj. 

— Nevasta mea a murit, conchise în sfârşit păpuşarul, 
era puţin nebună, a încercat să scape în timp ce eram 
interogati. ELE au strivit-o sub talpă... 

Glasul i se frânse. Făcu o pauză înainte de a relua: 

— M-am pomenit încuiat în camion cu provizia de 
tablete nutritiv-hidratante pe care le adusesem ca să 
alimentez rebeliunea. Pastilele erau ascunse în capetele 
de ipsos ale paiaţelor. Asta m-a ajutat să supraviețuiesc. 
Niciodată doicile nu mi-au adus niciun pic de hrană şi 
totuşi continuau să mă păzească pe când eu ar fi trebuit 
să fiu deja mort de luni de zile, N-am înţeles niciodată 
de ce. Cred că aici totul şi-a ieşit din tâtâni, nu sunt 
capabile să facă faţă unei situaţii care iese din rutina 
zilnică. Ordinatorul central le lasă din ce în ce mai des 
fără instrucţiuni... 

Tăcu. Nu se mai auzea decât scârtâitul arcurilor si 
şocurile moi ale şobolanilor ce se aruncau asupra tablei 
în încercarea de a găsi o deschizătură... 

Andy îşi dădu seama că trebuia să spună ceva. Profită 
pentru a obţine toate informaţiile pe care le dorea 
asupra centurii otrăvitoare ce îneca împrejurimile 
lagărului. 

— Nu mai mult de cinci kilometri, sublinie Sirio, dacă 
reuşim să traversăm cei cinci mii de metri ai morţii 
fumegânde ieşim în natură. După aia, totul e să nu 
cădem în mâinile vreunei patrule... 

Se apucă apoi să explice amănunţit funcţionarea 
vehiculului presurizat şi a măştilor individuale. Copilul 
nu întârzie să adoarmă, legănat de melopeea aceea 
tehnică în care se încrucişau termeni ca autonomie, 
valvă, oxigen, reciclare carbonică, presiune... Nu i se 
cântase niciodată o melodie de adormit copiii mai 


frumoasă. Îl fură somnul, cu degetul în dinţi. 


Capitolul 12 


Încăperea mirosea a praf. Şi a mucegai. Lumina 
pătrundea prin fantele jaluzelelor, decupând solul în felii 
subţiri, paralele. Desene stângace acopereau pereţii, 
omuleti diformi cu labe de păianjen, case fără 
perspectivă ai căror pereţi transparenti lăsau să se vadă 
conţinutul... Andy se întoarse. Ghemuit într-un unghi 
mort, Sirio arunca priviri dese afară, supraveghind 
strada printre jaluzele. Un vacarm de curte în timpul 
recreatiei se înălța din bulevardul circular, amestecând 
strigăte, cântece şi râsete într-o litanie de neînțeles ce 
sfârşea prin a deveni amenințătoare. Copilul se aşeză 
turceşte, având grijă să nu facă lemnele parchetului să 
scârtâie. De comun acord hotărâseră să se apropie de 
centură, şi în acel moment chiar, camioneta aştepta 
disimulată în curtea interioară a imobilului sub o 
grămadă de resturi amestecate. 

— Nu ştiu unde se află intrarea în lagăr, şopti Sirio cu 
chipul încordat, când am ajuns, cu maşina, la baza 
zidului exterior, gărzile m-au obligat să cobor, cu masca 
pe nas. Am fost duşi într-o cameră mică, dotată cu 
ecluză. Un fel de infirmerie. Acolo, un medic ne-a făcut o 
injecție şi mi-am pierdut cunoştinţa. O adevărată gaură 
neagră. Când am ieşit din comă, camioneta era parcată 
pe bulevard în mijlocul scuarului cu flori. Nu mi-a rămas 
nicio amintire despre traseul intermediar. După părerea 
mea, nu există nicio poartă, nicio deschizătură directă în 
zidul de incintă. Am trecut pe dedesubt, cu ajutorul unui 


ascensor şi al unui covor rulant... 

Tăcu, cu un aer preocupat. Nu se punea problema să 
găsească intrarea liftului ascuns. O asemenea acţiune ar 
fi implicat scotocirea sistematică a străzii, ceea ce, în 
situaţia lor, echivala cu sinuciderea. 

Andy miji ochii, privind prin fanta oblonului ca printr- 
un periscop. Între coapsele de ghips vopsit, uriaşa 
poartă metalică părea să aştepte, ironică, cu 
încrucişările ei de buloane, cu barele de siguranţă, cu 
nenumăratele încuietori. 

— Crezi că-i falsă? îi şopti el uriaşului. 

Camaradul său mormăi: 

— Ar fi prea frumos, nu? Aproape un decor de teatru s- 
ar zice, o poartă de mucava. Şi dacă e o capcană? 
Intrarea într-un cuptor de crematoriu, de exemplu? 

Avu o ezitare, apoi reluă: 

— Şi dacă zidul ăsta dă nu în exterior, ci într-o altă 
celulă?! La asta te-ai gândit? Funnyway e ca un stup. 
Lagărul nu reprezintă decât una din alveole. Se spun 
multe despre cele o mie de temnițe ale închisorii. Ce ne- 
am face să cădem în mijlocul unui al doilea infern? 

Andy scutură din cap, agasat. Nu mai avea poftă să 
mediteze, vecinătatea exteriorului îl îmbăta precum cel 
mai toxic dintre droguri. Planul său era din cele mai 
simple: să metamorfozeze zidul, apoi să-l spargă 
folosindu-se camionetă. Sirio părea mai puţin entuziast: 

— Eşti sigur că poţi să înmoi peretele pe toată 
grosimea lui? Rondurile doicilor sunt dese, să ştii! 

Până la urmă conveniseră asupra unei diversiuni. Sirio 
avea să dea foc unui imobil pentru a distrage atenţia 
doicilor în clipa când Andy îşi va face scamatoria. 

— Dacă există vreun sistem de stingere automată, asta 
n-o să ne servească la mare lucru! observase totuşi 
colosul. 

Dar copilul nu-l ascultase. Deocamdată, fantele 
jaluzelelor îi tatuau faţa cu ciudate culori ale războiului 
paralele, accentuând mimica încăpăţânată a 


sprâncenelor, cuta dispretuitoare a gurii... 

Câteva minute mai devreme o văzuse pe Patricia 
împingând un landou şi închisese ochii ca să scape de 
imaginea ei. 


Capitolul 13 


Noaptea albăstrea fațadele, transformând asfaltul într- 
un fluviu de cerneală violetă. Andy dădu capul pe spate, 
căutând printre stelele din plafon cele cinci becuri 
luminoase ale Casiopeei, dar acolo nu erau decât 
constelații fanteziste, nebuloase alimentate de un banal 
transformator electric, un cer pe care întrerupătorul îl 
putea face să apară sau să dispară în voie. Un cosmos 
de duzină a cărui negreală se cojea sub efectul umezelii. 
Ridică din umeri şi pipăi zidul. Ascuns sub o cuvertură, 
aşteptase trecerea primului rond în fundul unei strädute 
prea strâmte pentru ca vreo guvernantă să încapă 
înăuntru. Defileul acela îngust şerpuia între faţade 
oarbe, ducând la zidul împrejmuitor. Sirio îl convinsese 
până la urmă să opereze la antipozii uriaşei porţi 
blindate, argumentând că batantul acela ce se oferea 
privirii cu o ostentaţie suspectă nu putea decât să 
ascundă o capcană. Poate că avea dreptate. Andy nu 
reflectase deloc la asta, începând de la amiază tremura 
încontinuu, la doi paşi de-o criză de nervi. Dacă gigantul 
nu l-ar fi ţinut pe loc, ar fi fugit spre zid ziua-n-amiaza 
mare, sub ochii roboților. Mângâie pietrele cu palma. 
Erau enorme, îl cuprinse îndoiala: va fi oare capabil să 
înfăptuiască o metamorfoză de asemenea proporţii? 
Strânse ruloul de hârtie creponată pe care i-l 
incredintase Sirio şi se concentra. Permutatia iradia în 
jurul mâinii lui drepte într-un cerc aproape perfect, din 


ce în ce mai mare. Îşi încleştă fălcile, în timp ce o 
sudoare fină îi îmbrobona fruntea. Într-un sfert de oră 
cel mult, Sirio va pune foc uneia dintre clădirile vechi, 
după ce se va fi asigurat că n-o proteja niciun sistem 
extinctor automat. Imediat, guvernantele aveau să 
conveargă spre incendiu, eliberând bulevardul circular. 
„Copiii” se vor pune pe urlet, terorizati, vor alerga în 
toate sensurile, stânjenind mişcările roboților care 
atunci vor trebui sa fie atenţi să nu-i strivească. In acest 
timp, Sirio va reveni la camionetă, va traversa 
bulevardul şi se va afunda în străduţă. Pe urmă Andy 
încercă să-şi imagineze guvernantele ocupate să stingă 
rugul apăsându-şi mamelele, stropind flăcările cu jeturi 
mari de lapte smântânos şi nu-şi putu stăpâni un rânjet. 
Transpiraţia îi ardea ochii, revărsându-se de pe 
sprâncene, iar între omoplati i se instalase o crampă. 
Pata progresa în jurul mâinii ca aureola în extensie 
constantă căreia-i, dă naştere o picătură de cerneală pe 
o sugativă. Pietrele i se îndoiau sub palmă. Undeva, o 
sirenă emise un urlet prelung şi i se păru că 
luminozitatea creştea. O şarjă enormă făcu asfaltul să 
vibreze. Turma doicilor dădea năvală. Cum îi vor veni de 
hac sinistrului? Poate îşi vor deschide gura, scuipând 
tone de spumă carbonică? Cel puţin dacă... Nu putu 
continua pe acea cale. Uruitul unui motor îi răsună în 
ceafă. Întorcând capul, văzu camioneta angajându-se în 
strâmtoarea îngustă a fațadelor, zgâriind pereţii cu un 
zgomot groaznic de fierărie. Faţa lui Sirio ieşi pe 
portieră, şiroind: 

— Repede, urla el, am încurcat-o! Focul e aproape 
stins. Sistemul extinctor e în plafon, în mijlocul 
„stelelor”. N-am putut face nimic! 

Între două gâfâieli, explică în ce fel fusese gata să 
piară sub acel duş titanic ce şiroia din cer. Andy se 
ridică, privind cercul de hârtie roşie care acum ocupa 
fundul  intrândului, precum centrul unei ținte. 
Camaradul său clătină din cap. 


— Trebuie să mergem, acum, spuse el pe un ton surd. 
Avu un scurt moment de ezitare, iar degetele i se 
strânseră pe oţelul unei bomboane de metal galben 
ataşată la o mască respiratorie. 

— Ştii ce-o să se-ntâmple, făcu Sirio privindu-l pe Andy 
drept în ochi, de cum vom fi crăpat peretele gazul o să 
intre valuri-valuri. Au să moară toţi asfixiati în câteva 
minute... 

Băiatul ridică din umeri. Privirea îi devenise dură. 

— De ce-mi spui asta? i-o tăie el sec. Vrei să dai înapoi? 

— Să mergem, murmură el fixând furtunul în ceafa 
copilului. 

Omul mişcă din umăr, jenat. Se instalară în habitaclu. 
Sirio ridică geamurile, ferecă toate sistemele de 
securitate. 

— E mai bine să ne punem măştile, explică el maşinal, 
după un an de nemişcare mă tem ca presurizarea să nu 
fie defectuoasă. Anumite manşoane s-au putut destrăma, 
poate că etanşeitatea nu mai e perfectă. 

Andy înţelese că vorbea în unicul scop de a-şi învinge 
nervozitatea. În râtul de cauciuc negru care-i acoperea 
gura, aerul avea un ciudat gust metalic, neplăcut, ca şi 
cum i-ar fi venit deodată să se distreze respirând printr- 
o cutie veche de conserve. Vehiculul porni în marşarier, 
luându-şi elan. Caroseria răzuia fațadele prea apropiate, 
într-un groaznic foşnet de oţel. 

— Mergem, icni conductorul, cu glas sugrumat. Tunelul 
începu să defileze cu toată viteza iar copilul avu subit 
impresia că şade în vârful unei săgeți zburând spre 
ţintă. În faţa lui, cercul stacojiu creştea de la o clipă la 
alta... mai întâi portocală, apoi minge: în sfârşit, soare. 
Se auzi un pârâit mătăsos, partea dinainte a maşinii se 
înălţă, ezită o fracțiune de secundă, apoi îşi reluă goana, 
plonjând într-un ocean de pâclă cenuşie ce se lipea de 
ferestre. 

— Gata, şuiera Sirio cu glas sfârşit, am trecut... 

Andy închise ochii, înapoia lor, gazul se năpustea 


vâjiind prin rana zidului, fum acru n-avea să întârzie a 
se răspândi pe bulevardul circular, întinzându-şi 
pseudopodele impalpabile pe sub uşi, prin ferestrele 
întredeschise. Acum, prizonierii începeau să se sufoce, 
să-şi zgârie feţele. Unii o vor lua la fugă, hăituiţi, 
alergând printre picioarele doicilor în căutarea unui 
ajutor ce n-avea să vină, iar zorii se vor ivi peste un 
câmp de bătălie unde cadavre şi jucării se îngrămădeau 
într-un ciudat mozaic macabru. Guvernantele îşi vor 
relua rondul imuabil, nepăsătoare faţă de timpul ce 
trecea, traversând ceturile ca nişte urşi în marş, 
incapabile să discearnă ce au la picioare. 

Andy avu un frison. Divaga. Lângă el, Sirio îşi consulta 
febril harta, confruntând-o cu indicaţiile ordinatorului 
de bord. Ridică în sfârşit capul şi-i făcu cu ochiul. 

— Vom abandona camioneta într-un sfert de oră, 
explică el. Va trebui să trecem linia frontierei târâş. 
Acolo o să se joace succesul operaţiunii, dar nu-ţi fă 
griji. Am planul meu... 

Andy reveni cu privirea la drum. Nu vedea nimic, nimic 
decât un vârtej noros ce părea să provină dintr-un 
incendiu enorm. Era ca şi cum ar fi coborât în cădere 
liberă prin fumul unui foc de tabără. Câte secunde îi mai 
rămâneau înainte de-a nimeri în mijlocul flăcărilor? 


Capitolul 14 


Părăsiră vehiculul ca nişte hoţi, încovoiaţi spre pământ 
sub greutatea buteliilor de oxigen agätate de burtă. 
Sirio îl apucă pe copil de mână şi o luă la fugă, cu ochiul 
atintit asupra cadranului luminos al busolei sale 
electronice. Andy se lăsa, moale, însoţindu-l pe uriaş în 
fuga silentioasä, cu senzaţia că merge prin centrul unui 
nor prăbuşit pe pământ. 

— Camioneta va continua să se deplaseze, sopti 
bătrânul, am programat-o pentru asta, se va repezi 
drept spre barajul principal, ca pentru a încerca să-l 
forţeze. In timp ce ei vor fi ocupați s-o distrugă, o să 
traversăm prin spatele lor... 

Părea mândru de vicleşugul său. Andy ridică din umeri, 
indiferent. De când trecuseră de zidul împrejmuitor, nu 
încetase să se cufunde într-o toropeală din ce în ce mai 
densă, care-i perturba percepţia realităţii. Alerga cu 
paşi mici pe lângă însoţitorul lui, încetinind atunci când 
acesta i-o cerea; trântindu-se la pământ, târându-se, 
sărind cu docilitatea unui animal de circ. Sub efectul 
sudorii, cauciucul măştii îi irita pielea şi trebuia să 
înfrunte clipă de clipă mâncărimea insuportabilă care îl 
făcea să-i vină să smulgă râtul respirator pentru a se 
scărpina în voie. 

Zgomotul unei rafale de mitralieră izbucni în 
depărtare, urmat de o explozie surdă şi în aceeaşi clipă 
ceața i se risipi dinaintea ochilor. Văzu atunci că Sirio îl 
ducea pe umeri şi că galopa în direcţia unei liziere. În 


gură, aerul avea un gust din ce în ce mai infect, iar în 
coşul pieptului începea să se aprindă o arsură. 

— Sunt pe cale să mă sufoc, constată el cu o detaşare 
vecină veseliei. Vântul îi şuiera pe la urechi, apoi îl 
atinseră crengi umede de rouă. Sirio îl depuse pe 
pământ, mâinile lui îi moşmondiră la ceafă, desfăcând 
închizătoarea măștii... 

— Eşti liber, murmură vocea păpuşarului la spatele lui. 

Se lăsă să cadă în iarbă simțind frunzele foşnindu-i sub 
obraz. Liber? 

Liber să ce? 


EPILOG 


De la fereastra motelului, Andy vedea marea. La 
început, zgomotul acela perpetuu îl făcuse să tipe sau 
să-şi astupe urechile. Acum, începea să se obişnuiască. 
Soarele desena un unghi ascuţit în direcţia patului, iar 
copilul nu se putea abtine să nu tresară de fiecare dată 
când respiraţia aceea caldă i se depunea pe piele ca o 
mână nevăzută şi arzătoare. Dădu la o parte cuverturile 
şi se aşeză. Se aflau la şapte sute de kilometri de 
Funnyway, îi spusese în ajun Sirio, aşa că acum nu mai 
aveau de ce să se teamă. Andy îşi căută din priviri 
hainele şi se strâmbă. Detesta sacii aceia de stofă în 
care trebuia să se lege ca să nu ajungă de râsul tuturor, 
dar uriaşul aruncase la gunoi tunica, pretextând că nu-i 
servea „decât să atragă atenţia”... Ezită, apoi, cu regret, 
se apucă să-şi tragă pe el sortul şi maioul bältat. Cât 
despre încălțări, nicio nădejde! Degetele de la picioare, 
răsfirate, refuzau cu încăpățânare să se insereze în 
locasul de pânză al baschetilor. Făcu câţiva paşi. 

Pescärusii tipau, însăilând schiţa unui balet necontenit 
pe deasupra crestei dunelor. In stradă, un câine se 
rostogolea prin praf. Era ora arsitei. Ora muştelor. 
Populaţia fugise din calea zilei, retrăgându-se la umbra 
jaluzelelor trase, în torsul continuu ol climatizoarelor. 
Sirio n-avea să revină înainte de căderea nopţii. 

„Trebuie să înţelegi”, şoptise el dimineaţă, „aici ai 
nevoie de hârtii ca să circuli. Ştii ce-s alea, hârtii? Nu. 
Bun, ascultă, e prea complicat ca să-ţi explic. Am să fac 


ceea ce trebuie...” 

Plecase, îndesându-şi în buzunare bancnotele verzi 
şterpelite cu o săptămână în urmă din casa unei staţii 
service, cea de unde colosul furase prima lor maşină. 
Benzinarul încercase să se opună, dar Sirio îl înşfăcase 
de păr, dându-i violent capul pe spate. Ceafa tipului 
pocnise ca o scândură veche şi fugiseră... După aceea, 
trebuise să mai schimbe maşina încă de două ori şi să 
mai frângă gâtul şi altui garajist. Era o viaţă amuzantă, 
iar Andy nu regreta că plecase din Funnyway. 

„Avem lovele!” triumfa Sirio, „asta nu-ţi spune nimic, 
hai, omuletule? Dar cu aşa ceva, nicio problemă!” 

Andy era voios, repeta „LOVELE, LOVELE, LOVELE!”, 
minunându-se de foiala mecanică care îi amintea de 
scârtâitul labelor unui şobolan alergând pe dalele de 
faianţă. Răsuci mânerul uşii şi o deschise. Vântul biciuia 
casele joase cu mari palme nisipoase. Copilul avu o nouă 
ezitare, spaţiul acela fără repere, căruia niciun plafon 
sau zid nu-i marca limitele, îl speria ca un hău. Strânse 
pumnii, luptând cu dorinţa crescândă de-a fugi să se 
ascundă sub cuverturi, să-şi înfunde capul sub pernă 
pentru a regăsi o lume cu delimitări precise, liniştitoare. 
Uşa se trânti în urma lui, îşi vâri mâinile în buzunare şi 
o luă spre mare hotărât, cu ochii coborâti spre praful 
solului. Cuţitul îi atârna greu în sort, trăgând de 
elasticul centurii, îl atinse cu vârful degetelor, mângâind 
prăselele de plastic negru, multiplele fante în care se 
încastrau lamele... 

„Il vreau!” îi spusese el lui Sirio, arătând pumnalul în 
vitrina unui magazin. Omul nu se opusese. „E un cuţit 
de cercetaş”, explicase el, „fii pe fază să nu te tai. O.K.?” 
Andy dăduse din cap. Nu ştia ce înseamnă „cercetaş” şi 
dealtfel puţin îi păsa. 

Trecu de şirul cabinelor de plajă coşcovite. Acum 
picioarele i se afundau în nisipul plajei, provocând 
zborul unui stol de purici de mare. In jur nu era nimeni. 
Era cald, prea cald. Se gândi că lampa din cer era prost 


reglată şi că i-ar fi plăcut s-o spargă cu o piatră bine 
ochită, apoi se aşeză la limita valurilor, fără să-i pese de 
spuma ce-i uda fundul chilotilor. Deplie cea mai mare 
lamă a cutitului, care începu imediat să scânteieze la 
soare, jucând în reflexe orbitoare. Puse mâna dreaptă pe 
piatra pe care o reperase în ajun, depărtând bine 
degetele. Cu grijă meticuloasă, puse tăişul lamei la 
articulaţia primei falange a mijlociului. „N-o să doară”, 
spusese vocea. Ridică pumnul şi îl repezi cu toată 
puterea pe mânerul cuţitului. Răsună un trosnet 
înfiorător şi minusculul capăt al degetului se rostogoli 
pe sol. Andy duse ciotul la gură şi supse rana. Nu 
suferea absolut deloc. Era mai curând ca o senzaţie de 
îngreunare. De anchiloză. Nimic groaznic, la urma 
urmei! Pe nisip, falanga retezată se golea încet, pătând 
covorul auriu într-o aureolă brună-roşie cu miros fad. 
Andy acoperi rămăşiţa cu un pumn de pietricele si se 
duse să se instaleze la umbra unei dune. Când îşi 
contemplă degetul încă umed de salivă, constată că se 
formase deja un ţesut cicatricial solid, obturând total 
plaga. Suspină uşurat şi începu să-şi curețe cuțitul cu 
batista. Marea lucea ca o placă de crom, câţiva nori se 
întindeau moi la orizont, iar copilul se întrebă preţ de-o 
secundă dacă nu cumva erau emanatii de gaze 
otrăvitoare marcând amplasamentul altor lagăre, apoi 
alungă gândul. După vreo oră, distinse un soi de freamăt 
organic la capătul plajei, o sferă de carne vie care se 
agita spasmodic sub efectul cine ştie cărei transformări 
misterioase. Hotări să aştepte şi închise ochii. Căldura îi 
plumbuia pleoapele, capul îi devenea tot mai greu. 
Puricii de mare îi săltau între coapsele goale... 

Se trezi în clipa când fruntea sa izbi suprafaţa dunei. 
Se ridică, cu inima bătându-i nebuneste şi-şi dădu seama 
că până la urmă adormise doborât de atmosfera 
anunțând furtuna începutului după-amiezii. Fugi spre 
prundiş, răsucindu-şi gleznele la tot pasul, dar plaja era 
goală. La marginea apei descoperi urme de mers târâş, 


semne ale unor gheare puternice şi nisipul măturat de o 
coadă lungă şi solzoasă. Asta era tot. Fiara mersese 
drept spre ocean, râmând adânc nisipul umed, îndoind 
metalul unei vechi plăci de înmatriculare pierdută între 
două smocuri de varec... 

Andy îşi muşcă buzele, cuprins de vaga impresie că 
făcuse o prostie, apoi se răsuci dând din umeri. În orice 
caz, în mijlocul unui asemenea număr de înotători, 
animalul n-avea să moară de foame, ăsta era un punct 
câştigat! În timp ce revenea spre cäsutele motelului, 
dădu peste Sirio. 

— Mă întrebam unde te-oi fi dus, aruncă bătrânul 
agitând un teanc de hârtii, asta e, am tot ce ne trebuie, 
putem merge oriunde vrei, omuletule! 

— În Amazonia? propuse băiatul cu o notă de nelinişte 
în voce. În Amazonia... De ce acolo? Nici măcar nu ştia 
ce anume implica acest cuvânt bizar. Încercă să spună 
altceva, să găsească o altă denumire de loc, dar o gaură 
neagră îi devora creierul şi nu putu decât să bâiguie iar: 

— În Amazonia... 

Părea că altcineva vorbeşte prin gura lui, că trage de 
sforile limbii... 

— În Amazonia... 

Sirio îl măsură cu o nelinişte amestecată cu respect. 

— Unde vrei tu, omuletul meu, murmură el în cele din 
urmă pe un ton surd, unde vrei tu... 

O luară spre motel, în urma lor, la câteva bătăi de braţ 
de plajă, o umbră prelungă şi albastră lunecă pe sub 
nivelul apei, despicând valurile cu etrava cornoasă a 
nărilor... Dar poate că nu era decât o iluzie. 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 
Territoire de fièvre (1983) 

Les Lutteurs immobiles (1983) 

Les Bêtes enracinées (1983) 

Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-béton (1984) 

"Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison vénéneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 


Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opera (1985) 
Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colere des tenebres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 
Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, 

c'est à quel étage? In 2003) 
Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 
Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 
L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d'encre (1988) 
Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Ecorcheurs (1988) 
Le Dragon du roi Squelette (1989) 

La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar à louer (1990) 

La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Rêveurs d'ombre (1990) 

Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 


Capitaine suicide (1992) 
Abimes (1993) 
Hurlemort (1993) 

Derelict (1993) 

Sécurité absolue (1993) 

La Route obscure (1993) 

De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 

Armés et dangereux (1993) 

La Maison de l'aigle (1994) 

Le visiteur sans visage (1994) 

Le Chien de minuit (1994) 

Le Sourire noir (1994) 

La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 

La Main froide (1995) 

Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 

Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 

Le Château des poisons (1997) 
La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crépuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 
Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 
Les Prisonnières de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnée (1999) 
Le Manoir des sortilèges (1999) 
La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 
Dernières lueurs avant l'aube (2000) 
Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 

Les Cavaliers de la pyramide (2004) 


La Mélancolie des Sirenes par trente Mètres de Fond 
(2004) 
La Maison des murmures (2005) 
La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 
La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 
La Fenêtre jaune (2007) 
Ceux qui dorment en ces murs (2007) 
Le masque d'argile (2008) 
Dortoir interdit (2009) 
Ceux d'en bas (2010) 
Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 
Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 
Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 

Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 

Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 

Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 
(2006) 

Sigrid et le mondes perdus 
Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre (2002) 

Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud 
(2002) 

Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 

Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de muraille, 
2005 
Élodie et le maâtre des rêves 
Élodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les geants (2007) 
Nouchka et la couronne maudite (2007) 
Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 


Les Hommes tritons (1986) 
Les Tourmenteurs (1987) 
Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 


L'Empire des abâmes (1997) 
Les Invisibles (1997) 

La Forteresse blanche (1998) 
Sub pseudonimul Akira Suzuko 
Les Harponneurs d'étoiles (1998) 
La Meute hurlante (1998) 


Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D.Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 
Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 
(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 
Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 
Haita (roman), Editura Nemira, 2006 
Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 
Mâna rece, Paralela 45, 2007 
Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 
Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008 


SCIENCE FICTION 


Patricia sări ca sub efectul unei 
descărcări electrice: la cîţiva metri de ea, 
înecat în penumbră şi în pinza de 
păianjen, Cacuona părea că aşteaptă, iar 
ochii lui arătau ca o pată roşie sub borul 
pălăriei melon... Îşi pierdu cunoştinţa. 


O stranie grădiniţă — puşcărie robotizată 
Dar oamenii au uitat de ea 
Şi atunci s-a instalat 
coşmarul 


Coperta: Riess Walter 


ISBN: 973-9085-20-2 Preţ: 700 lei