Povestiri — 2 Trasee Si Itinerarii Ale Uitarii

Serge 
Brussolo 
Trasee și itinerarii 
ale uitării 
Trajets et itinéraires de 
l'oubli 


Georges ar fi vrut să poarte ochelari de cal. Două plăcuţe 
de piele sau metal, harnașate de ambele părți ale obrajilor, 
limitându-i câmpul vizual până la un drum îngust, încăpător 
doar pentru picioarele lui. De fiecare dată când urca scara 
monumentală a muzeului, i-ar fi plăcut să-și amputeze din 
văz orice perspectivă, orice evadare, să-l poată reduce la 
acest itinerar strâmt care-l conducea din parcare până în 
holul de la intrare, cu ochii atintiti spre pielea prost cremuită 
a pantofilor. Clădirea îi trezea o greață greu de definit, 
vecină cu agorafobia!. O beţie nesănătoasă, mai curând o 
ametealà, născută din alinierea paralelă a treptelor, din 
albeata lor orbitoare sub razele soarelui. Uneori avea 
certitudinea că scara, asemenea unui acordeon imaculat, 
avea să se deformeze sub pașii lui, umflându-se, 
rostogolindu-se, extinzându-se într-o cacofonie monstruoasă, 


1 Teamă patologică, obsesivă și nemotivată de spaţiile largi, de locurile 
deschise, de pieţe etc. 


auzită numai de el, care urma să-l arunce acolo, în plin mijloc 
al trotuarului, după ce treptele înmuiate brusc îi vor fi târât 
trupul ca pe al unui înecat azvârlit de valuri. 


Această arhitectură, abia întrezărită cu ocazia sosirii, îl 
cufunda de-atunci într-o silă inexplicabilă, fără remedii și 
încerca să se confrunte cât mai rar cu ea. Adeseori, se 
întreba dacă dezgustul și imposibilitatea de a evolua în 
mijlocul enormelor structuri betonate, nu erau cumva 
rezultatul unui aranjament anormal și perfect concertat al 
liniilor de fugă. Una dintre acele monstruoase iluzii optice 
care se joacă de-a relieful și în care, preţ de-o secundă, 
spiritul nu mai reușește să distingă între conţinut și formă, 
între gol si volum. Își amintea testele din armată: 
răspândirile de pete negre, simbolurile baroce care i se 
păruseră înrudite cu sanscrita și cărora nu a putut să le 
confere, cât de cât, o semnificaţie înainte să i se arate, cu 
ajutorul unui creion, că în fond era vorba de imprimarea 
inversată a unor litere, altminteri perfect banale. De atunci 
detesta rebusurile vizuale, „reliefurile imposibile” sau op-art- 
ul?. Astfel muzeul îi dădea impresia că funcţiona ca o 
capcană pentru ochi. Exista în concepţia sa ceva viciat, un 
detaliu infim și imperceptibil, pervertindu-i geometria. O 
linie, un arc, unghiul unei uși, ceva greu de observat și, 
evident, întrutotul aidoma acelor desene cu ghicitori 
copilărești unde o pisică se ascunde în bucla unei meșe de 
păr și unde un tufiș aparent anodin îl disimulează pe „micul 
Pierre jucându-se cu cercul”... Georges auzise vorbindu-se 
despre străvechi ghicitori mesopotamiene cu imaginile atât 


2 Curent în arta plastică modernă, derivat din constructivism, a cărui 
tendinţă principală este sporul de atenţie acordat obţinerii unor valori și 
efecte optice ale obiectelor în mișcare sau rezultate din mișcarea 
privitorului faţă de ele, ca si a formelor în spaţiu, prin folosirea de linii, 
forme geometrice, uneori repetate uniform, însă cu variaţii de ton, 
neașteptate modificări de ritm etc. 


de încurcate, încât ani întregi de studiu nu erau suficienți 
pentru a se găsi soluţia. Işi amintea chiar că observase una 
dintre aceste  fresce-enigmă într-o oarecare sală 
expozitionalä de la parter. Muzeul se supunea acelorași 
reguli. Ar fi trebuit să se facă fotografii una după alta, să se 
încercuiască fiecare volum, fiecare curbă, cu lupa în mână, 
căutând cheia, indiciul... Dovada. Dovada imposibilității 
arhitecturale a ansamblului, dovada că toată acea 
construcţie nu se putea ţine în picioare, că nu era decât o 
momeală. O replică capricioasă față de spaţiu și timp, o 
meandră de materie necunoscută, organizându-se după 
principii imposibil de conceput. Era convins de incoerenta 
matematică și fizică a clădirii. Muzeul nu putea fi pus în 
ecuaţie: TRISA! 

Într-o dimineaţă, Georges își amintea foarte bine, venise să 
se instaleze în sala rezervată basoreliefurilor* 
mesopotamiene, cu un sac de dormit de armată, două pungi 
de hârtie doldora de sandvișuri și cutii de conserve, o ladă cu 
bere și un flacon de aspirină plin, hotărât să nu plece de- 
acolo până n-avea să găsească răspunsul la întrebarea 
tradusă deasupra cartușului“ scrijelit cu cuneiforme: 

„Hamenotheb pleacă spre Ninive, iar în momentul când 
urcă în car, observă că i s-a furat un cal. Unde este? Găsiţi- 
1!” 

Conform indicatiilor din catalogul expoziţiei, cinci filosofi 
căutaseră timp de șase ani înainte de a găsi soluţia. Solutie 
care ulterior se pierduse în incendiul bibliotecii din 
Alexandria, alături de atâtea alte capodopere. Georges nu 
pretindea să rivalizeze ca metodă cu cei cinci înţelepţi ai 


3 Lucrare de sculptură cu figuri scoase în relief pe un fond cu care fac 
corp comun. 

4 Textul încadrat pe o pagină (pe care se află și texte neîncadrate); 
ornament care încadrează un text tipărit. 

5 Scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie 
săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă, folosit de unele 
popoare orientale antice. 


Antichității, miza pur și simplu pe șansă. Găsirea calului lui 
Hamenotheb ar fi constituit pentru el o revanșă deloc 
neglijabilă. 

Rămăsese acolo cinci zile și șase nopţi, cu fum ieșindu-i din 
cap, cu dureri de ochi, detaliind fresca minunat conservată 
după atâtea secole, urmărind în pliurile stofelor, în 
impestritärile marmurei, în incrustatiile cupelor ridicate de 
băutori, silueta calului lui Hamenotheb. Zadarnic. Scena 
începuse încet să i se învârtească în cap, amestecând formele 
și culorile, creuzet infernal, unde coloane, bărbaţi, femei, 
palate, grădini se amestecau într-o gigantică și demoniacă 
anamorfozäf. In final se prăbușise într-o toropeală 
halucinantă, născută din aburii berii și, înfășurat în sacul de 
dormit ca într-un cocon, adormise pe dale. Elsy, soţia lui, 
care nu știa nimic despre escapadă, nu-l găsise decât peste 
douăzeci și patru de ore, balonat de aspirină și somnifere, 
bâiguind cuvinte fără șir, ca o Pythie” cu oracolele 
indescifrabile. 

Încă o dată muzeul îl învinsese. De-acum nu-i mai rămânea 
decât soluţia ochelarilor de cal și, uneori, începea să se 
gândească foarte serios la poziţia curelelor în jurul capului, 
la locurile de încătărămare, la mărimea bucätilor de piele. 
Bineînţeles, Elsy râse de el: 

„Ar trebui să-i prevezi și cu un cozoroc, aruncase ea cu 
răutate, pentru cazul că ai fi tentat să privești în sus și un 
grumăjer, ca să-ţi taie orice chef să ridici capul. De fapt, ar 
trebui să circuli cu craniul acoperit de un sac opac, sau să-ţi 
donezi ochii la banca de organe...” 

Nu răspunsese nimic, dar de-atunci, planșele sale de desen 
erau pline de schițe și machete care concretizau, într-un mod 
absolut fetișist*, singurul mijloc de protecţie pe care și-l 


6 Imagine deformată, grotescă (dată de o oglindă curbă). 

7 Oracolul din Delphi. 

8 Obiect considerat ca fiind înzestrat cu o forţă magică, supranaturală, 
capabil să dea ajutor celui care îl posedă, îl poartă etc. 


putuse imagina împotriva influenţei perverse a locurilor. 

Într-o zi, în intimitatea atelierului din pivniţă, cu ajutorul 
unor curele vechi, recuperate la întâmplare, din valizele 
împrăștiate prin tot apartamentul, își pusese proiectul în 
aplicare. Un simplu ham avea să-i servească de minune, totul 
era să ia măsurile exacte și... 

I-ar fi plăcut să discute si cu alte persoane, să știe dacă 
aversiunea sa era împărtășită. Un psihiatru i-ar fi confirmat, 
desigur, că nu făcea decât să-și transfere asupra clădirii 
propriul sentiment de culpabilitate, că muzeul nu era decât 
reprezentarea simbolică a eului său, că... 

În fond, toate acestea erau false. Detesta muzeul chiar 
dinainte ca Elsy... Dar, la ce bun? Nimeni nu l-ar fi crezut. 


Georges trânti portiera taxiului, cu ochii fixati spre asfaltul 
trotuarului. Așteptase cu răbdare, sperând că întunericul 
avea să îmbâcsească fortificațiile cât mai curând posibil. Era 
un șiretlic păcătos, noaptea devenind, paradoxal, un tărâm al 
siguranţei. La nevoie, dacă asfintitul se dovedea prea 
luminos, încă mai putea să-și pună ochelarii negri care-i 
umflau buzunarul de la piept al vestei. Era perfect conștient 
de pericolul luptei cu asemenea fantasme. În tinereţe deja, 
fusese asaltat de crize de îndoială bolnăvicioasă, deschizând 
de trei ori la rând același plic pentru a se asigura că 
scrisoarea pe care o introdusese era într-adevăr înăuntru. 

În anumite seri i se întâmplase să privească, o oră 
întreagă, robinetul din baie, pentru a se încredința că era 
închis bine. Elsy, deja culcată, îl interpela atunci pe un ton 
strident: „Dar ce faci? Vii?”, nefăcând decât să-i sporească 
greata, perturbând senzaţia de certitudine pe care încerca s- 
o facă să se nască întrânsul. Angoasa, enervarea îl împingeau 
atunci să-și șușotească descoperirile, ca pentru a le conferi 
mai multă realitate: „Răsucesc robinetul până la capăt. Cade 
ultima picătură. Apa e, într-adevăr, oprită...” Rămânea astfel 
minute fără număr, mormăindu-și ruga derizorie, aplecat 


deasupra lavaboului ca peste un curios agheasmatar, având 
ca fond sonor laitmotivul” chemärilor agasante ale lui Elsy: 
„Stinge lumina, pentru Dumnezeu! Dacă vrei să ţi-o freci, fă- 
o pe-ntuneric! Mie mi-e somn!” Părăsea baia ca o mamă 
smulsă de lângă pruncul ei, cu pântecul înnodat de 
nervozitate, deja incapabil să mai adoarmă înainte de prima 
lumină a zorilor. De câte ori se repetase acest ceremonial? 
Ştia că asemenea absurditäti ascundeau de fapt o boală a 
personalităţii, o slăbire a realului, dacă nu chiar un început 
de schizofrenie. Într-o seară, despärtindu-se de Elsy pentru o 
inspecţie de câteva zile în provincie, de-abia instalat în trenul 
expres, începuse să se gândească dacă nu cumva își 
sugrumase soţia înainte de plecare, fără să-și fi dat măcar 
seama, în stare de delir. 

Delirul devenea într-adevăr, de ceva timp, una dintre 
principalele lui obsesii. Imediat, chipul îi fusese inundat de 
sudoare. În zece minute, ajunsese să se îndoiască de 
propriile-i fapte, de gesturile lui, iar posibilitatea unui omor 
comis în câteva secunde, chiar înainte de a închide ușa, îi 
părea perfect plauzibilă. Sărise din vagon, chiar în momentul 
când trenul se punea în mișcare, incapabil să aștepte 
dimineaţa pentru a-i telefona lui Elsy, asigurându-se astfel că 
era într-adevăr în viaţă. In orice caz, un telefon nu lăsa nicio 
urmă palpabilă, imediat ce punea receptorul în furcă ar fi 
început să se îndoiască de realitatea convorbirii. Trebuia s-o 
poată înregistra pe un mic magnetofon portativ, dar unde să 
găsească un magazin deschis la ora aceea târzie? În cele din 
urmă, făcuse calea-ntoarsă, răvășit, într-o stare vecină cu 
transa. În secunda când apăsase butonul soneriei, era în 
pragul sincopei! nervoase. Elsy îl scrutase, cu o curiozitate 


9 Motiv ritmic, melodic sau armonic dintr-o compoziție muzicală, care 
caracterizează un personaj, o situaţie etc. și care revine ori de câte ori 
apare în scenă personajul sau situaţia dată. 

10 Încetare subită (momentană sau definitivă) a funcţiei inimii, cu 
întreruperea respirației și pierderea sensibilităţii și a mișcărilor 
voluntare. 


nu lipsită de ostilitate, lăsând clar să-i transpară 
incredulitatea când Georges bâlbâise o poveste cu un dosar 
uitat, cu un carnet de întâlniri rătăcit. Poate chiar își 
închipuise că voia s-o... „controleze”, s-o surprindă în 
flagrant delict de adulter. 

Până a doua zi dimineaţa, mentinuse același aer înțepat si 
suspicios. În seara aceea, Georges chiar se simtise atins de 
aripa nebuniei. Ca într-o stare de dedublare, asistase lucid și 
detașat, dacă nu chiar critic, la creșterea rătăcirii în acea 
parte a lui însuși, care-l împinsese să coboare din tren și să 
oprească un taxi, gesticulând ca nebunul în plin trafic. Da, în 
seara aceea întelesese realmente ce înseamnă cuvântul 
„nebunie”. 

Frica actionase ca o revelaţie, un soc electric, și începând 
din acel moment crizele de îndoială își pierduseră din 
intensitate și frecvenţă. Poate că, într-o bună zi, avea să se 
întâmple același lucru și cu privire la muzeu, deși nu era 
foarte sigur. 

Se lansă în atacul scării, cu capul în piept și ochii 
semiînchiși, pe o traiectorie de om beat care, incapabil să-și 
coordoneze gesturile, se lasă antrenat de greutatea 
propriului trup pe o stradă în pantă, unde n-are ce face și 
care îl îndepărtează considerabil de ruta sa iniţială. 

Escalada stângaci treptele, îndoit de mijloc, ca și cum 
coloana vertebrală i-ar fi devenit deodată incapabilă să lupte 
contra poverii capului, greu, atât de greu... I se părea că 
dintr-o dată craniul avea să arunce ancora în mijlocul 
ascensiunii, zdrobindu-se pe marmura albăstrită de noapte, 
cu aceeași greutate ca o ghiulea de fontă. Când, în sfârșit, 
împinse ușile înalte, cu geam, greata se risipi. 

Holul respira anonimatul clădirilor publice. Aceeași 
penumbră de acvariu, același miros de praf, aceleași lemnării 
cu vopseaua cojită. Paznicul cu pielea cenușie nu se mișcase. 

„Nu se clintește niciodată, șoptise odată Elsy, sunt sigură 
că e mort!” 


Era adevărat că firavul bătrân, plutind în uniforma sa de 
serj!! albastru, te ducea cu gândul mai mult la o mumie 
scoasă din vitrina ei, decât la o ființă omenească. Georges ar 
fi fost gata să parieze că de fapt era o statuie de ceară. Un 
fel de semn complice cu ochiul al directiunii la adresa 
vizitatorilor cultivați. Apropiindu-se de ghereta din lemn 
cafeniu, poate ar fi descoperit, lipită sub talpa omului imobil, 
o eticheta redactată astfel: 


„N21: Paznic de muzeu. Tip 1950-1970 (militar sau 
funcţionar de poliţie la pensie, însărcinat cu supravegherea 
sălilor expozitionale).” 


De altfel, la ce ar fi putut să servească un paznic, din 
moment ce nimeni nu vizita vreodată acel loc? Din moment 
ce niciun grup de turiști nu mai măsura coridoarele, iar 
ruloul de bilete, abandonate după geamul murdar al casei, se 
îngălbenea treptat. Muzeul părea să acţioneze asupra 
mulțimilor printr-un fel de respingere, iar Georges găsea aici 
confirmarea teoriilor sale paranoide. 

Cu o clipă înainte de a pătrunde în garderobă, mâna sa 
atinse teancul de cataloage prăfuite depuse pe planșeu, dar 
era un gest inutil, le cunoștea deja conţinutul, după ce le 
citise și recitise în compania lui Elsy, ghemuită în vălmășagul 
de cearșafuri, încercând cu disperare să găsească un antidot 
împotriva crizelor de depresie de care tânăra femeie suferea 
tot mai frecvent. Intră... 


Piesele expuse tronau în centrul piedestalurilor cubice de 
lemn închis la culoare, lăcuit. Imediat ce treceai de pragul 
încăperii, te împiedicai de primul obiect: o valiză de hârtie 
gofrată, cu fermoare de carton, întredeschisă, lăsând să se 
vadă o nicovală roasă de rugină. Nicovala era reală și nu 


11 Tesäturä cu firele în diagonală, folosită, mai ales pentru căptușeală la 
haine. 


încăpea nicio îndoială că greutatea ei ar fi făcut, imediat, 
zdrente fragilul bagaj, dacă vreun călător oarecare ar fi 
simţit, deodată, nevoia de a apuca mânerul acelui geamantan 
fantezist pentru a fugi spre gara cea mai apropiată. Totuși, 
această contradicţie între conţinut și formă îl fascina pe 
Georges. Părea un cufăraș care se relevă dintr-odată mai 
fragil și mai preţios decât ceea ce e menit să protejeze. Un 
soi de paradox logic care se repeta din sală în sală, ca un 
ecou. 

Georges înainta lent, încet, conform unei coregrafii 
stabilite de luni în șir. Astfel, știa că avea să se îndepărteze 
de geanta din hârtie de-a-ndărătelea, pe o distanţă de trei 
pași, urmând apoi să pivoteze cu un sfert de rotaţie spre 
dreapta, îmbrăţișând imaginea tancului, în mărime naturală, 
abandonat acolo, pe estrada sa de stejar albit. Si de fiecare 
dată, la vederea lui, intervenea același șoc mintal, 
subminându-i procesele logice. 

Tancul, replică exactă a unui blindat american Sherman 
din al doilea război mondial, fusese executat dintr-un 
porțelan atât de fin, încât în unele locuri părea translucid. 

„Nu înţelegi niciodată nimic, obișnuia să scuipe Elsy în 
acest moment al vizitei, nu e o reproducere! Nu e o operă de 
artă, e un obiect de uz curent, util, fără pretenţii estetice. E 
pur și simplu un tanc, așa cum l-au dezgropat din nisipurile 
de la Abylhen... Un tanc ADEVĂRAT!” 

Uneori, Georges se întreba dacă femeia nu-și bătea joc de 
el. Cum ar fi putut să fie reală o asemenea construcție, din 
moment ce nu răspundea nici unuia dintre criteriile 
presupuse de un tanc comun? De vreme ce fragila cochilie 
opalescentă, fină ca o ceașcă de ceai, s-ar fi spart la 
contactul cu primul obstacol întâlnit în cale? 

Georges se apropie. Lumina, deși palidă, pe care o difuzau 
neoanele înnegrite, ajungea pentru a face ca unele părţi ale 
mașinii să fie transparente. Nu se putu abtine să nu întindă 
mâna, atingând cu vârfurile degetelor buloanele de porțelan, 


blindajul de porțelan, ţevile mitralierelor de porțelan, 
senilele de porțelan, imaculate, ireale... Ştia că era inutil să 
spere că s-ar fi urcat pe turelă pentru a se lăsa să lunece în 
interiorul mașinii. Greutatea lui ar fi fost suficientă să 
spulbere ansamblul, la fel de sigur ca un ciocan trântit peste 
un ceainic. Totuși, știa că burta tancului era plină cu obuze 
de faianţă, benzi de mitralieră cu muniții opalescente, 
lăptoase, ca un serviciu pentru desert, atât de gingașe la 
atingere... 

Nu, niciodată n-avea să ajungă să recunoască că un 
asemenea vehicul nu era un produs al artei. Niciodată. Și 
totuși... 

Se gândi că ar fi trebuit să rupă firul magic care-l ţinea 
legat de tanc, dacă nu voia să-și petreacă restul nopţii 
contemplând acea carcasă absurdă, imposibilă. Acel monstru 
rătăcit în plină lume raţională. 

Se mișcă, smulgându-se greoi din hipnoză, dar celelalte 
opere își intonau deja cântecul de sirene, fortându-i tălpile să 
lunece una după alta pe întinderea parchetului scârtâitor, 
constrângându-l să se arunce orbește în acea mare cu miros 
de ceară și esenţă de terebentină care despärtea insulele 
diverselor piedestaluri cu exponate. Înainta, chinuit, învins 
de beţia muzeului, grizat!? de vertijuri nesănătoase, avansa 
spre oglinda verde-albăstrie a vitrinelor, cu mâinile întinse 
înainte, într-o poziţie de zombi, neoprindu-se decât atunci 
când fața i se ciocnea de suprafața rece a geamurilor. 

In vitrină se găsea un revolver de cristal, cu butoiașul 
transparent, lăsând să se vadă cuprul gloantelor. Un revolver 
demential, sortit dezintegrării la primul foc tras. O armă 
condamnată să se spulbere, într-un nor de ace din cristal, de 
îndată ce cocoșul se va fi zdrobit pe capsa proiectilului 
așezat în poziţie de tragere. Mai încolo stătea un obuz de 
fetru gri, disecat cu bisturiul pentru a se putea vedea 


12 Ameţit. 


încărcătura explozivă alcătuită dintr-o ogivă!3 de pene și 
păsărele moarte... 

— Toate aceste obiecte sunt adevărate! insista Elsy cu 
prilejul fiecărei vizite. La fel de prozaice ca un ciocan sau un 
ghem de sfoară. Stranietatea lor, aparenţa lor artistică nu se 
explică decât prin simplul fapt că provin din ALTĂ LUME... 

lar Georges înclina din cap, repetând ca pe o lecţie sau o 
parolă: 

—... O altă lume... 

Dar n-o credea cu adevărat. 

Acum se deplasa cu pași mici și cu obrazul lipit de sticla 
giganticei vitrine, prin mirosul acru de praf și rame de cupru. 
Sub ochii săi defilau articole de lenjerie absurdă: slipuri 
feminine din smirghel, pijamale de metal îndoit, fără 
articulaţii, un fel de uniformă a nemișcării unde trebuia să te 
baţi în cuie ca să dormi. Cămăși de noapte sculptate dintr-o 
piatră rugoasă înrudită cu granitul, portjartiere și sutiene din 
fontă, de-o greutate enormă, ciorapi de beton, papuci de 
ciment, destul de grei pentru a putea servi drept ancoră unei 
bărci. O întreagă garderobă ieșită din sertarele imposibilului, 
un soi de antiteză a celui mai elementar confort, panoplie 
dedicată unor misterioase turniruri casnice, veșminte-fosile 
transformate de către stihiile vremii în armuri sau carapace. 

Georges înainta, îmbătat. Nu lipsea mult să fi ricoșat dintr- 
o vitrină în alta, ca o minge. Ce popor de coșmar putuse 
îmbrăca asemenea bulendre? Cărui masochist i-ar fi putut 
plăcea aceste costume? Se clătina, încercând să-și imagineze 
niște ființe mai dure decât tuciul, pliind acele efecte din 
bronz, fără mai mare dificultate decât dacă ar fi fost de 
nailon sau mătase, dar mintea i-o lua razna, încleindu-se în 
mlaștinile neputinței. Îl înghiţea deja o altă sală, 
deschizându-se spre un seif de lut ars, roșu ca o glastră; 
fragil, casant, gata să plesnească precum o coajă de ou la cea 


13 Partea anterioară a unui proiectil de artilerie, a unei bombe sau a 
unei rachete, având formă aerodinamică. 


mai slabă lovitură cu pumnul. Se găseau acolo, în lungul 
culoarelor, căști militare de porțelan sau sticlă pictată, 
uniforme de hârtie creponată, bâte din măduvă de soc... Încă 
o dată, Georges se pierdea în asociaţii de idei. Ar fi trebuit 
oare să-și imagineze că aceste arme, aceste veșminte 
fuseseră concepute pentru fiinţe de o extremă fragilitate, de- 
o infinită delicateţe, pe care o lovitură de ciomag din vată 
hidrofilă era suficientă să le ucidă, oameni, combatanți mai 
fragili decât hârtia de mătase a uniformelor lor, sau era cazul 
să vadă în toate acestea un ceremonial estetic, o meditaţie 
asupra sfâsierii mintale pe care o impunea structura 
antitetică! a obiectelor, ca acea bâtă de bumbac căreia 
materialul îi reducea la neant eficacitatea și utilitatea? 

Elsy ar fi început să urle de furie la auzul unor asemenea 
supozitii. Odată, la întoarcerea dintr-o vizită la muzeu, se 
certaseră violent. 

„Nu vrei să înţelegi, urlase ea în încheiere, te înrădăcinezi 
în locul comun, în banal, în cotidian.” 

Se lăsă să cadă pe o banchetă fixată cu șuruburi în podea. 
Pierduse noţiunea timpului. Ce oră putea fi? Nu mai avea 
habar de nimic. În faţa postului său, un cap umflat, veritabilă 
antinomie!* a capetelor micsorate a indienilor Jivaro, ocupa o 
vitrină de doi metri pe trei. Oasele și țesuturile, elasticizate 
printr-o cufundare prelungită în soluții  înmuietoare, 
formaseră un soi de vezică pe care fusese suficient s-o umfle 
ca pe un balon obișnuit (după ce în prealabil fuseseră cusute 
toate deschizăturile, nări, gură, urechi) pentru a obţine 
această monstruozitate mare cât un pui de elefant, care-l 
privea acum prin geamul acvariului său. Puțin mai încolo, 
picioarele hipertrofiate ale unei chinezoaice își dezvăluiau 
scânteierea sidefie a pielii întinse, gata să pocnească. Si 


14 Care conţine o antiteză; care folosește antiteze. 

15 Contradictie aparent insolubilă între două teze, două legi sau două 
principii (filozofice), care se exclud reciproc și care totuși pot fi 
demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. 


acolo procesul viza maimutärirea prin inversare a unei 
tradiţii cunoscute. Din minuscule, degetele și călcâiul 
deveniseră pur și simplu enorme. O frază citită în cine știe ce 
carte uitată dansa în mintea lui Georges: 

„Diavolul e principele inversiunii...” 

Se simţea obosit, deshidratat, ca după un marș de mai 
mulţi kilometri. Nu asta făcuse? Cât timp trecuse de la 
intrarea în hol? 

O lampă albastră clipea intermitent la jumătatea peretelui, 
indicând amplasamentul unui punct de alimentare. Un dulap 
metalic plin de sertare, fante și butoane, unde vizitatorul își 
putea reface forţele înainte de a începe vizita unei noi săli. 
Se apropie. Praful acoperea vizoarele mașinii, mascând 
etichetele care-i enuntau diferitele articole de consumatie. In 
apropiere, un rest de ambalaj punea o pată vie pe pernele 
unei banchete. În timp ce-și căuta märuntisul în fundul 
buzunarului, Georges observă că fantele de plată erau 
obturate de o întreagă reţea de pânze de păianjen, ale căror 
laturi se întindeau până la mânerele  sertarelor 
distribuitoare. Era evident că aici nu se mai oprise nimeni de 
luni întregi, poate chiar de ani de zile. Mașinal, privirea i se 
îndreptă spre coșul de sârmă, vecin cu aparatul, căutând 
urme de ruj pe cele două pahare îngălbenite care fuseseră 
aruncate acolo. Nuanta folosită odinioară de Elsy avea o 
denumire sofisticată, puţin cam ridicolă, produs perfect al 
snobismului publicitar folosit în domeniul cosmeticelor. 
Niciodată nu reușise să-și amintească exact numele, dar era 
ceva gen roz-ardezie... Da, roz-ardezie. : 

Dar niciunul din recipiente nu purta urme de fard... In 
orice caz, EA ar fi putut urma o altă rută, nu exista decât o 
șansă la câteva sute ca și EA să fi trecut exact prin același 
loc. Si, în plus, nimic nu dovedea că se machiase în 
DIMINEAŢA ACEEA... 

Rămase o clipă derutat, oscilând de pe un picior pe 
celălalt, cu fisa între degete. În cele din urmă, se decise să 


spargă bastionul lipicios al pânzelor de păianjen si apăsă 
două butoane la întâmplare, unul din coloana „Alimente”, 
celălalt din șirul „Băuturi”. Cu un zumzet scurt, dulapul îi 
debită!$ un pahar plin până sus cu un lichid trandafiriu și o 
tabletă fortifiantă cu proteine, (2500 de calorii, preciza 
ambalajul) aromată cu ciocolată. Mâncă și bău fără a fi cu 
adevărat atent la ceea ce făcea. Ştia că putea continua să 
umble toată noaptea, din sală în sală, fără a reuși totuși să 
înconjoare întreaga incintă. In spatele unei galerii se 
deschidea o altă galerie, în capătul unui coridor, alt coridor. 
Muzeul era un labirint etajat. După ce urcase și coborâse pe 
rând o duzină de scări, vizitatorul pierdea inevitabil orice 
simţ de orientare, mărturisindu-se chiar, foarte rapid, 
incapabil de a localiza nivelul la care se rătăcise. 

— Sunt sigur că indicatoarele sunt false, îi declarase el 
într-o zi lui Elsy, au amestecat numerele etajelor. Nu ţi se 
pare bizar că de la primul a trebuit să URCĂM la parter și să 
COBORAM la al doilea? 

Ca de obicei, ea râse de el, replicând că era foarte ușor să 
găsească drumul cu ajutorul „ghidului electronic” și că, prin 
urmare, era pur și simplu ridicol să întârzie cu privirea pe 
niște indicatoare probabil vechi și actualmente lipsite de 
orice semnificaţie. 

Lui Georges nu-i plăcea „ghidul electronic”: un 
paralelipiped metalic, gros cât o brichetă, care putea fi 
procurat de la automatul instalat în plin mijloc al holului de 
la intrare, în schimbul câtorva monede. Odată ce avea 
„Jhidul” în buzunar, vizitatorul se putea aventura prin 
monstruoasa geografie a muzeului, fără a mai trebui, 
niciodată, să-și facă griji cu memorarea itinerarului, 
pierzându-se absolut liniştit prin  dedalul!” sălilor 
expoziționale si al vitrinelor fără nici cea mai mică teamă, de 
vreme ce, când îsi considera vizita încheiată, nu-i rămânea 


16 A furniza o cantitate de fluid, de material pulverulent, de energie etc. 
17 Labirint. 


efectiv decât să scoată „ghidul” din buzunar și să apese pe 
butonul roșu din mijlocul acestuia pentru a i se indica 
ieșirea. Cutiuta metalică, susținută pe un jet de aer 
pulsatoriu, îi sărea din mână și, plutind la un metru deasupra 
podelei, îl readucea, fără greș, pe cel rătăcit în centrul 
holului de pornire, pe cel mai scurt drum, potrivindu-și viteza 
de deplasare după cea a omului, oprindu-se când acesta se 
hotăra să facă un popas pentru mâncat sau dormit, repornind 
când omul se hotăra să-și reia drumul. Docil, răbdător, ca un 
câine bine dresat. Totuși, Georges detesta acest obiect, 
ajungând chiar până la a-l declara periculos. 

„Imaginează-ţi, obișnuia el să-i repete soției sale, 
imagineazä-ti că nenorocita aia de cutie are o pană! I se arde 
un circuit și începe să se învârtească în cerc! Atunci ce-ai 
face?” 

Dar Elsy ridica de fiecare dată din umeri: ghidul NU 
PUTEA să aibă nicio pană. 

Teoretic, sistemul era perfect. Se putea pătrunde în clădire 
pentru o ședere de un an, cu mâinile în buzunare. Mașinile 
furnizau alimente și băuturi la orice etaj te găseai, cu 
condiţia de a fi fost prevăzător să te înarmezi cu cartela de 
credit regulamentară, eliberată de către administraţia 
artelor și culturii. Noaptea era ușor să dormi pe o banchetă 
și fiecare sală avea, într-un colţ, o cabină cu duș și WC, unde 
vizitatorul găsea necesarul de toaletă, un aparat de ras 
electric, un dulap-uscător pentru rufe și produse diverse ca 
deodorante, spumă de epilat, tampoane menstruale, 
servetele răcoritoare etc. Preţul acestor servicii se revela 
incredibil de scăzut și un an petrecut în muzeu costa mai 
puţin decât o lună într-un club de vacanţă; totuși, numărul 
vizitatorilor rămânea scăzut. Există chiar și cazuri de 
exonerare!*, când cartela de credit e eliberată gratuit, îi 
explicase Elsy, iar dosarul nu e deloc dificil de constituit, 


18 Acţiunea de a (se) exonera și rezultatul ei; eliberare, achitare de o 
datorie, de o sarcină etc. 


ajunge o simplă fotocopie a carnetului de student sau de 
lucrător în domeniul artistic sau... 

— Vrei să spui că statul își asumă cheltuielile pentru toţi 
acești oameni? întrebase Georges, stupefiat. 

— Nu statul, idiotule! i-o retezase Elsy. Ministerul Artelor 
și al Culturii! 

Nu îndrăznise să ceară și alte explicaţii, cu atât mai puţin 
să conteste răspunsul tinerei femei și uneori începea să se 
gândească la acel straniu Minister al Artelor și Culturii, stat 
în stat, administraţie paralelă ale cărei planuri îi apăreau tot 
mai putin clare. Se simţea mai bine, oboseala scădea, 
transformându-se într-o ușoară migrenă. Se ridică. Cunoștea 
bine încăperile de la parter, după ce le străbătuse, de 
nenumărate ori, în compania lui Elsy, când își pusese în cap 
să facă însemnări pentru eseul pe care se hotărâse brusc să-l 
scrie. Georges o încurajase, spunându-și că o muncă 
intelectuală avea s-o abată de la crizele depresive. 

Elsy începuse prin a veni în fiecare după-amiază, apoi, 
foarte rapid, prinsese obiceiul de a petrece câte o noapte sau 
două, pe săptămână, pe canapelele din sălile expoziţionale. 
Când Georges, neliniștit, se grăbea la muzeu, temându-se ca 
ea să nu fi înghiţit un tub de barbiturice în WC-ul cabinei- 
toaletă, o găsea cel mai adesea adormită, numai în slip și 
sutien, pe un divan oarecare dintre două vitrine, cu obrazul 
rezemat pe mapa cu hârtii. Într-o dimineaţă, când încerca s-o 
trezească, din servieta de piele alunecase un dosar. Prima 
pagină purta un titlu în diagonală: 


„Discurs despre fragilitate” 


Din perioada aceea nu mai păstra decât amintiri neplăcute. 
Elsy slăbea văzând cu ochii, cufundându-se în vizite 
interminabile. Întrucât femeia beneficia de o cartelă gratuită 
de acces, Georges nu-i putea controla cumpărăturile cu 
ajutorul obișnuitului referat de cheltuieli și totuși era sigur 


că nu mânca. Dimineaţa, în timp ce o căuta, avea grijă să 
examineze coșurile de gunoi din apropierea banchetelor. 
Erau întotdeauna goale. Diagnosticul se impunea de la sine: 
anorexie!” nervoasă. 

Elsy era atât de slăbită încât n-a mai avut forţa să se opună 
când a internat-o în spitalul civil. Tratamentul a fost lung și 
laborios. Încercând să facă tot ce putea, Georges a fotocopiat 
primele pagini din „Discurs despre fragilitate”, a îndesat 
totul într-un plic și l-a expediat la secţia Studii Proiecte și 
Realizări a Ministerului Artelor și Culturii. Spera, în mod 
confuz, că anunţarea unei burse, a unei distincţii 
universitare, ar fi risipit apatia lui Elsy. Auzise, odinioară, 
vorbindu-se despre o fată, de optsprezece ani, care se 
pomenise bombardată cu titlul de conferențiar la 
universitatea din Almoha, după ce trimisese aceluiași birou 
un plan de studiu în trei părţi despre „Arta contractiilor 
faciale la actorii comici din imperiul cretan de jos”. Dar nu 
sosise niciun răspuns care să pună capăt convalescentei lui 
Elsy, iar tânăra femeie a ieșit din spital la două luni după 
internare, îndopată cu întăritoare și cu coapsele înnegrite de 
hematoamele injectiilor cu revitalizante. 

— Cum te simţi? o întrebase el, instalând-o pe pat, cu o 
pernă proptită sub șale. 

Elsy îl privise un lung răstimp, cu ochii goi, ca și cum 
cuvintele ar fi avut nevoie de un timp infinit până să-i atingă 
înţelegerea. 

— Sunt... Ca de porțelan, lăsase ea să-i scape după un 
minut. Ca tancul, știi? Am impresia c-am să mă sparg dintr-o 
clipă-n alta, că voi fi lovită și voi plesni poc! Ca un pepene... 

Apoi râse nervos și adăugase cu o voce somnoroasă: 

— Sunt fragilă, fragilă. Cred că sunt ca tancul, nu m-aș 
simţi în siguranţă decât la muzeu... 

Georges preferase să schimbe vorba. O tăcere densă apăsa 
totul în jur. Ciuli urechea, încercând să perceapă ecoul 


19 Lipsă a poftei de mâncare. 


pasilor vreunui vizitator, soaptele unei conversatii. Era inutil, 
stia, zidurile perfect izolate fonic nu läsau sà se infiltreze 
niciun sunet, la fel cum construcţia masivă înăbușea complet 
zgomotele din exterior, astfel încât un bombardament sau 
defilarea unei fanfare cu zece mii de instrumentiști pe 
bulevard și-ar fi văzut vacarmul ricoșând pe pereţii 
impermeabili ai clădirii, fără a ajunge să sfredelească, nici cu 
un decibel, inima pietrelor albe lustruite. Georges se aplecă 
să-și desfacă șireturile. Il dureau picioarele. Se descältà și-și 
agätà pantofii pe după gât, cum îi văzuse făcând adesea pe 
sportivi. Contactul cu răceala parchetului lăcuit îi aduse o 
intensă ușurare. Porni mai departe. 

La dreapta se deschidea o sală consacrată sculpturilor 
clasice. Pe un piedestal de marmură, un cub de ceară 
imaculată, mare cât o valijoară, răspândea reflexe luminoase. 
Apropiindu-te, puteai distinge în centru un fel de umbră, un 
nucleu de obscuritate cu forme greu de definit. Georges 
cunoștea bine obiectul, era unul dintre cele care o fascinau 
pe Elsy și despre care vorbise mult în eseul său asupra 
fragilitätii. Hexaedrul?° de stearină?! albă și dură constituia, 
într-un fel, cufărul în care era închisă o sculptură de ceară 
neagră, ambele formând de-acum o masă indivizibilă. 
Conform catalogului, figurina invizibilă, căreia nu i se puteau 
ghici decât trăsăturile de ansamblu prin pereţii cufărului, ar 
fi fost de o frumuseţe incomparabilă, unii vorbeau chiar 
despre „piesa capitală a artei occidentale”, mergând până la 
a trasa o paralelă cu Venus din Milo sau Gioconda. In 
prezent, pentru a ajunge la capodoperă, ar fi trebuit să se 
topească blocul care o cuprindea asemenea unui seif, lucru 
imposibil din moment ce o asemenea operaţiune ar fi 
provocat totodată și înmuierea, apoi topirea statuetei 


20 Poliedru cu șase feţe. 

21 ubstanţă solidă de culoare albă sau gălbuie, obţinută pe cale 
industrială, având diferite întrebuinţări (la fabricarea lumânărilor, 
săpunului, hârtiei, în industria textilă etc.). 


inghitite, transformând sipetul și giuvaerul într-o băltoacă 
informă și fără valoare. Trebuia deci să se mulțumească 
numai cu acea umbră, cu acea pată de întuneric, despre care 
se spunea că ar fi frumuseţea și care se ghicea neclar în 
inima unui cub de ceară ca zăpada, ca o afirmare ironică a 
imposibilității si a absolutului. Tot conform afirmațiilor din 
catalog, rafturile bibliotecilor universitare se îndoiau sub 
greutatea tezelor consacrate tentativelor de a descrie 
bibeloul necunoscut, pierzându-se în ipoteze și deductii 
asupra naturii reale a acestuia, fără a ajunge niciodată la o 
soluţie satisfăcătoare. Dealtfel, Elsy făcuse două călătorii de 
studii, a câte cincisprezece zile fiecare, pentru a consulta 
respectivele memorii, dar revenise, deceptionatä și prost 
dispusă, afirmând că niciunul dintre universitarii în 
chestiune nu ajutase adevărul să progreseze „cu mai mult 
de-un pas de furnică”! Cât despre Georges, el nu se putea 
dezbăra de o anume neîncredere. In fond, cum putuse 
miniatura să reziste scurgerii de ceară albă și fierbinte 
destinată formării cufărului cubic? I se părea că sculptura n- 
ar fi putut decât să se topească sub efectul unui asemenea 
tratament, iar, după părerea lui, blocul opalescent nu mai 
închidea la ora actuală decât un bot negricios lipsit de orice 
valoare artistică. I se destäinuise lui Elsy, iar tânăra femeie 
replicase, ridicând din umeri, că întrebarea era considerată 
clasată de multă vreme, sub argumentul postulatului lui 
Heissenmann. Georges fusese nevoit să apeleze la 
dicţionarul enciclopedic, pentru a afla că Fred 8S. 
Heissenmann, doctor a cinci, șase universităţi, stabilise, cu 
treizeci de ani, în urmă un sistem de date ipotetice de bază, 
conform cărora sculptorul nu putuse, în niciun caz, să se 
dedea unei mistificări și că operaţiunea de încastrare se 
desfășurase după un procedeu necunoscut, al cărui secret se 
pierduse de-atunci, dar care garanta perfecta integritate a 
statuetei. Și, în acest scop, cercetătorul își fundamenta 
afirmaţiile pe referințe foarte numeroase la scrierile 


personale ale artistului. O asemenea ,explicatie” îl 
convinsese pe Georges doar pe jumătate, dar Elsy părea să-i 
acorde atâta importanţă operei misterioase, încât nu dorise 
să atace entuziasmul tinerei femei prin reflexii pline de 
scepticism. 

De fiecare dată când intra în această sală, îi atrăgea 
atenţia vitrina care ocupa colţul din dreapta. Era un cufăr 
oferit, fără niciun mijloc de protecţie, curiozitätii 
plimbäretilor. Un fel de cutie minunat lăcuită și dotată cu un 
mâner delicat de aur fin, în centrul capacului. Un panou 
indica faptul că acea casetă rămânând NEÎNCUIATĂ, 
conţinea o colecţie incomparabilă de imagini pornografice 
japoneze. Totuși, ridicarea capacului ar fi acţionat, în aceeași 
clipă, un dispozitiv de autodistrugere chimică, transformând 
fotografiile în cenușă, într-o fracțiune de secundă, mai 
înainte ca profanatorul să fi avut răgazul de a întrezări cel 
mai mărunt detaliu. 

O asemenea perversitate îl aducea pe Georges în culmea 
veseliei. Interdictia exacerba, mai presus de orice limită, 
atenţia vizitatorului și nu un singur indiscret trebuia să-și fi 
înfundat furios mâinile în buzunare pentru a rezista tentatiei 
de a da la o parte capacul lăcuit. 

Aberatiile estetice de acest fel exercitaseră o mare 
influență asupra lui Elsy, care-și mărturisise, foarte rapid, 
dorința de a proceda la experienţe analoage, construind 
capcane asemănătoare, unde spiritul ajungea să se 
rătăcească, atras invincibil de vertijul fascinatiei. Teoretic, 
Georges ar fi trebuit să se bucure de o asemenea decizie și 
totuși aventura îl cam speria. Şi dacă tânăra femeie n-avea să 
reușească să obţină ceea ce dorea, nu cumva urma să se 
prăbușească de la o si mai mare înălţime? Înainte de-a se fi 
putut hotărî să intervină, Elsy expediase mai multe anunţuri 
la o gazetă artistică profesionistă, prin care maeștri 
momentului recrutau asistenţi, modele și discipoli. Începând 
din acel moment, își petrecuse cea mai mare parte a timpului 


pândind turneele cotidiene ale factorului poștal, în 
așteptarea unei ipotetice scrisori. 

Într-o seară, întorcându-se acasă, o găsise fredonând. O 
vizită la coafor îi transformase părul lung și drept în 
bulgărele hirsut?” al unei coafuri afro”, purta un tricou nou 
fără sutien (ea, a cărei pudoare refuza portul bikinilor, 
îndemnând-o să se exhibe pe plaje în costume de baie care 
acopereau maximum din trup, până la limita ridicolului), iar 
coapsele goale îi tâsneau dintr-un mini-șort tăiat foarte sus, 
chiar în furca picioarelor. 

— Am primit un răspuns! aruncase ea imediat, închizând 
cu piciorul ușa băii, într-o încercare de a ascunde cele două 
genţi de voiaj deja închise. 

— Si pleci? 

Elsy începu să-și agite nervoasă peria de cap, căutând, 
vizibil, să regăsească firul unui discurs, pus la punct cu grijă, 
și care, în prezent, îi scăpa. 

— Poate, încă nu știu. Da... În fine, e interesant. Este un 
stagiu de asistentă cu toate cheltuielile achitate. Tipul auzise 
vorbindu-se despre mine! Îţi dai seama! E o nebunie! 
Cunoștea chiar și cele două referate pe care le-am făcut în 
primul an la institut și... 

Se opri deodată; era conștientă cât de jignitor era pentru 
el tot entuziasmul său, dar n-avea niciun rost, coafura cea 
nouă, hainele vorbeau în numele ei. Era deja plecată, iar 
această conversaţie, această amânare suplimentară care o 
despärtea de autobuzul Greyhound, această așteptare, nu 
mai apărea decât ca un contratimp inutil și supărător. 
Georges se așeză, foarte dezgustat și, totodată, biciuit de 
fulgere de furie. În momentul acela o găsea frumoasă și 
carnală. Își pierduse eternul aspect de intelectuală eterată, 
emana vitalitate și feminitate. Îi venea s-o muște cu toţi dinţii 
de coapsele pe care șortul le lăsa descoperite. Râvnea să-i 


22 Aspru, grosolan. 
23 (despre coafură) cu părul foarte încreţit. 


frământe cu palma globurile mobile ale sânilor ce se agitau 
sub bumbacul tricoului. Voia... Da, era frumoasă, vie, dar 
pentru o altă viaţă. 

— Plec, declară ea sec, trântind peria pe masă. Am mașină 
la ora opt. Te sun când ajung acolo. 

Georges nu găsi nicio replică. De fapt, îi venea să tipe: 
„Cine-i tipul? Câţi ani are?” 

Violenţa îl inflama și totuși rămase calm, politicos. Putin 
prea teapän, poate... Agită mâna, cu o mimică prin care-ar fi 
vrut să spună: „OK, OK, distracţie plăcută, salut!” Elsy 
continuă să se ţină dreaptă, cu ochii fixati asupra periei. 
Maieul i se ridicase, lăsând să se vadă parţial ombilicul. O 
clipă, Georges avu impresia că o înconjura o frază scrisă cu 
ajutorul unuia dintre acele dermatografe?* speciale care se 
găseau acum în toate magazinele de produse cosmetice. 
Fetele le foloseau, cel mai adesea, pentru a-și mâzgäli părţile 
cele mai intime ale trupului cu sloganuri sau invitaţii 
obscene, spre uzul exclusiv al amantilor. Era o modă 
prostească. Putuse Elsy să ajungă până acolo? Işi răsese 
pubisul pentru a scrie o ineptie de genul „Următorul!” sau 
„Gratis pentru blonzi!” cum văzuse în anumite reviste. Un 
scurt moment, vederea îi fu întunecată de un voal negru. O 
auzi spunând: 

— OK, am exact timpul necesar, nu e nevoie să mă conduci 
la autogară, ești obosit. Pa! Te sun, îţi promit. 

Un sărut rapid îi șterse obrazul, după care o auzi trântind 
câteva uși. Când își reveni în fire, își dădu seama că nu-i 
lăsase nicio informaţie pentru a o regăsi, nici nume, nici 
număr de telefon. Furios, se smulse din fotoliul unde căzuse 
și alergă până în baie. Sertarul dulăpiorului de toaletă era 
gol; Elsy îşi luase până și provizia de pilule 
anticonceptionale. Destule pastile pentru a-i ajunge șase 
luni! Crezu că va începe să urle. Așadar, fără măcar a-l 
cunoaște pe bărbatul la care se ducea, avusese în vedere 


24 (Creion colorat) care are o compoziţie specială și servește la machiaj. 


posibilitatea sexului cu el! Georges nu-si mai revenise din 
betie trei zile-n sir, smulsese firele telefonului si vomase pe 
mochetă. 


Se îndepărtă de sculptura din ceară, fiecare pas stârnind 
câte un scârtâit dureros al parchetului. Parcă muzeul ar fi 
protestat față de prezenţa lui, refuzând să fie spurcat de 
piciorul unui vizitator oarecare, revendicându-și virginitatea 
coridoarelor. Își spuse că, fără-ndoială, era foarte târziu și nu 
trebuia să mai înainteze. De altfel, aproape atinsese limita a 
ceea ce considera el „teritoriile cunoscute”. Dincolo începea 
labirintul unde era periculos să se aventureze fără ghid 
electronic. Nu îndrăznea să-și închipuie ce i s-ar fi întâmplat 
călătorului imprudent, auzise vorbindu-se despre bărbaţi și 
femei care nu mai reușiseră să găsească drumul și fuseseră 
descoperiţi morţi de foame, fiindcă-și pierduseră cartela de 
credit. „Calomnii!” răspunsese, bineînţeles, Elsy. 

Georges își amintea, foarte bine, de cele trei luni, de 
singurătate și disperare, care urmaseră plecării în „stagiu” a 
tinerei femei. Telefona o dată pe săptămână, cel mai adesea 
pe fugă, pretextând că „stau la coadă încă zece persoane...” 
si nu putea vorbi prea mult. Era aproape sigur că mintea și, 
în realitate, îl suna de la un post particular, dar nu avea 
putere să se angajeze într-o polemică. După o lună, 
abandonase orice speranţă de-a o mai vedea înapoi. Zi de zi, 
se târa până la chioșc pentru a cumpăra buletinul artistic din 
sud și studia minuţios informaţiile locale. Era aproape sigur 
că Elsy plecase spre una dintre acele comunităţi de artiști 
snobi care prosperau pe tot litoralul, trezind curiozitatea 
turiștilor. Într-o zi, pe când desfăcea paginile mari si bältate 
ale cotidianului pe terasa unei cafenele, dăduse peste o 
fotografie ce părea extrasă dintr-un reportaj despre o tabără 
naturistă. Elsy apărea în planul întâi, complet goală, 
bronzată, în mijlocul unui grup vesel de bărbaţi și femei de 
vârste între treizeci și șaptezeci de ani. Subtitlul spunea: „În 


ambianta caldă a clubului nisipurilor din Saint-Hool, Hanes 
Angst își sărbătorește cel de-al treizeci și optulea vernisaj”. 

Seri de-a rândul examinase acea fotografie, cu lupa în 
mână. Elsy părea să-l privească adoratoare pe cel mai bătrân 
dintre nudisti, un mosnegut cu o barbă mare și blondă, 
probabil faimosul Hanes Angst la care făcea referire textul. 
Apoi a observat că umărul, șoldul și coapsa soţiei lui se 
rezemau (se lăsau în voie?) pe trupul unui individ înalt, cu 
figură de Christos, care se ţinea puţin mai în spate. 
Bineînţeles, putea fi vorba doar de un simplu contact în 
timpul unei busculade. Bineînţeles... 

Aproape începea să se deprindă cu noua sa viață mohorâtă 
și solitară, când totul se răsturnase din nou. 

Într-o seară, în timp ce se chinuia să adoarmă în așternutul 
încurcat și plin de sudoare, soneria își făcuse auzit semnalul 
pe două note. Deschizând ușa, Georges se pomenise în faţa 
lui Elsy, care dârdâia în mijlocul palierului, îmbrăcată cu un 
impermeabil bărbătesc prea mare pentru ea. 

— Mi-am pierdut cheile! se bâlbâi ea, în mijlocul unui 
surâs palid. 

O secundă lui Georges îi veni să tipe că uitase, efectiv, să 
și le ia, în urmă cu trei luni, din simplul motiv că nu mai 
intenționa să revină, dar se abtinu, ceva din atitudinea 
tinerei femei îl prevenea asupra existenţei unui pericol. Elsy 
intră și, imediat, lumina de neon din bucătărie îi scoase în 
evidenţă trăsăturile obosite, paloarea pe care bronzul nu 
reușea să i-o ascundă. 

— Ce faci? întrebă el mecanic. 

Femeia se lăsă să cadă pe un scaun, strângându-și mâinile 
împreunate între coapsele goale care ieșeau din 
impermeabil. 

— Bine, reuși ea să articuleze, trăgându-se nervoasă de 
tivul șortului, ca pentru a-l readuce la o lungime mai 
decentă. 

Preferă s-o lase în pace; de altfel, nici n-ar fi știut ce să 


spună. Se retrase în cameră, cu urechea ciulită, căutând să 
identifice fiecare zgomot, fiecare gest. Elsy petrecu mult 
timp în baie, după care cobori la subsol. În sfârșit, se închise 
în camera de zi și, după smiorcăielile ei, Georges înţelese că 
plângea. Cu o bucurie sadică, se pomeni spunându-și: „l-a 
dat papucii!” Totuși, teama care emana din tânăra femeie 
făcea foarte puţin credibilă o asemenea versiune asupra 
evenimentelor. Când o văzuse, avusese imediat senzaţia că 
FUGEA de ceva sau de cineva... 

Dimineaţă, o descoperi făcându-și de lucru cu cafetiera 
electrică. Își aranjase părul care, la fel ca în trecut, îi cădea 
drept pe umeri și își luase pe ea unul dintre acele capoate 
terne”. Georges observă că până și pielea îi părea mai 
palidă, deși aici probabil era vorba doar de-o asociaţie de 
idei. Prin urmare, presupuse că-și arsese, în crematoriul de 
la subsol, toate hainele pe care le purtase „acolo”, precum și 
impermeabilul bărbătesc. 

De astă dată mutenia ei nu mai avea nimic ostil, era mai 
degrabă tăcerea gâfâitoare a unui animal înfricoșat. 
Niciodată nu făcea confidente. Se mulțumea cu teama ei 
solitară, cu sudorile nocturne care o făceau să se ridice în 
capul oaselor, cu cămașa de nailon lipită de trup ca o cârpă 
udă. Georges înţelese că fugea de ceva ce se petrecuse 
„acolo”, dar nu îndrăznea s-o provoace la o explicaţie. 
Observă că urmărea în ziar rubrica de fapt divers și, când îl 
credea plecat sau adormit, căuta la radioul cu tranzistori 
frecvenţa radio a mașinilor de poliţie. 

În acest moment, sosi scrisoarea de la Ministerul Artelor si 
Culturii. Georges găsi plicul oficial la poșta de ora șase, când 
Elsy tocmai plecase la supermarket. 


... Domnule, scria pe hârtie, comitetul nostru de selecție a 


25 Anost, banal, comun, monoton, placid, plictisitor, prozaic, spălăcit, 
șters, uniform. 


studiat cu atenție expozeul/ pe care ati binevoit să ni-l 
trimiteţi, în legătură cu referatul dumneavoastră intitulat 
„Discurs asupra  fragilității”, am remarcat calitățile 
intrinsece”, precum și cultura pe care o vădesc analizele 
adeseori absolut strălucite și ipotezele îndrăznețe, dar 
credibile. Din toate aceste motive, am fi încântați să vă 
încredințăm contractul de Director cu Inventarul Muzeelor 
Nationale (pe care-l veţi găsi anexat). Dacă nu ne parvine 
niciun răspuns în interval de cincisprezece zile, ne vom 
vedea obligați să considerăm răspunsul dumneavoastră 
negativ. 


Urmau câteva formule de politeţe perfect incolore. Privind 
mai de aproape, Georges observă că misiva nu era de fapt 
decât o simplă copie în interiorul căreia fuseseră completate 
spaţiile albe, cu privire la titlul lucrării și funcţia propusă. 
Mai mult, eroarea de a se adresa, destinatarului, care ar fi 
trebuit să fie Elsy numindu-l „Domnule”, dovedea că nici 
măcar nu deschiseseră referatul în discuţie. În clipa aceea, 
ușa se trânti în spatele lui Georges. 

— Mi-am uitat portmoneul, gâfâi Elsy, după care, văzând 
scrisoarea cu ștampilă oficială, păli. Ce-i asta? scânci ea cu 
voce sugrumată, smulgând literalmente hârtia din mâinile 
soțului său... 

Acesta își căuta deja cuvintele de consolare care să-i 
menajeze amorul propriu, când remarcă enorma ușurare ce 
se așternea pe trăsăturile tinerei femei. 

Ca și cum s-ar fi așteptat să găsească altceva, nu se putu el 
stăpâni să-și spună, altceva... Ca o somaţie de a compărea în 
faţa tribunalului, de exemplu? 


26 Prezentare dezvoltată, amănunţită și sistematică, expusă oral sau 
scris, a unor fapte, a unei situaţii, a unor idei etc.; dare de seamă, 
expunere. 

27 Care constituie partea lăuntrică, proprie și esenţială a unui lucru; 
care există prin sine însuși (independent de relaţiile sale cu alt lucru). 


— E o idiotenie, începu Georges, le trimisesem extrase din 
eseul tău... În fine, știu, n-ar fi trebuit s-o fac, a fost stupid 
din partea mea să mă amestec în munca ta, dar mă 
gândisem... În sfârșit, pe scurt, am ratat, cretinii ăștia, se 
vede clar, nici măcar nu l-au citit. Ai văzut ce propun? O 
slujbă de mizerie; în ceea ce-i privește, puteau să scrie și 
ștergător de praf sau măturător al parchetelor naţionale 
sau... 

Elsy îl întrerupse. Se vedea clar că nu auzise niciun cuvânt 
din scuzele lui. 

— Nu, e foarte bine. Foarte interesant, șopti ea gânditoare, 
în cât timp, spun? Cincisprezece zile? Dumnezeule! 
Scrisoarea a întârziat, trebuie să le răspund imediat! 

Năuc, o văzu alergând în căutarea unui stilou și al 
numărului de identificare socială. Cu câteva luni în urmă, i-ar 
fi aruncat scrisoarea în faţă, declarându-se insultată; nu știa 
dacă să se simtă ușurat sau să se arate neliniștit. Un sfert de 
oră mai târziu, Elsy expediase răspunsul și contractul 
semnat. 

— Ştii, îi murmură ea în aceeași seară, strecurându-se în 
pat, munca îmi va face bine, sunt sigură. 

Georges se ridică într-un cot. 

— Dar ce muncă-i asta? Nici măcar nu știi... 

— E o muncă administrativă, îl întrerupse ea, activitate de 
birou, știi, cu orare fixe, opt cu douăsprezece, două cu șase și 
cutare și cutare... 

— Şi te tentează? 

— O să-mi ocupe timpul, o să-mi facă bine, iar apoi, seara, 
îmi va permite oricum să revin acasă destul de devreme ca să 
fac mâncarea, nu? 

Și îl trase spre ea, ridicându-și singură furoul de nailon roz 
până sub sâni, asta în condiţiile în care Georges nici nu se 
atinsese de ea, după întoarcerea din „stagiu”. Da, îl trase, 
nervoasă, ca pentru a tăia din scurt orice cerere de 
explicaţii. De altfel, au făcut un amor foarte nereușit, iar 


Georges își dădu perfect de bine seama că simula orgasmul. 
În acel moment ar fi trebuit să simtă CAPCANA! În loc de așa 
ceva, se autoconstrânse să privească situaţia într-o lumină 
euforică. Elsy avea să lucreze: se simțea mai bine. 

Primi ceea ce numea ea râzând „ordinul de drum” peste o 
săptămână. 

— Încep peste două zile, îi spuse ea într-o seară, iar lui 
Georges i se păru că-i distingea în glas o imensă ușurare. 

Parcă ar fi spus: „Doar două zile au mai rămas, în sfârșit!” 
O asemenea grabă i se părea suspectă dar, încă o dată, nu 
îndrăznea s-o preseze cu întrebări. 

În dimineaţa indicată, Elsy se sculă cu mult înaintea lui și 
se pregăti îndelung în baie. Când ieși, purta un soi de 
uniformă militară din pânză groasă, rezistentă, diformă și 
lipsită de graţie. Își înnodase părul într-un coc strâns și 
incältase bocanci masivi, de marș. Georges, stupefiat, se 
ridică în șezut. 

— Unde pleci așa? 

Elsy tresări, iar Georges înţelese că se gândise să iasă din 
casă înainte ca el să se fi trezit. 

— Vei lucra la birou în echipament de luptă? insistă el, 
nevenindu-i să creadă. Ce-i acolo, administraţie sau teren de 
manevre? 

Femeia ridică din umeri. 

— Nu fi idiot, șopti ea cu glas schimbat, m-au prevenit că e 
multă muncă manuală, iar arhivele sunt prăfuite. Crede-mă, 
îmi convine așa. Și nu mă enerva! Nu vezi că am trac? 

Mintea, vizibil. Nu părea speriată, ci doar grăbită să iasă. 
Instinctiv, Georges se gândi la seara plecării în stagiu și în 
cap i se aprinse un semnal roșu. De ce, în acel moment, nu 
sărea din pat, s-o apuce de umeri, s-o scuture și s-o facă să 
vorbească, să mărturisească o dată pentru totdeauna? Elsy îi 
întorsese deja spatele. Ajunsă la ușă, agită vag mâna: 

T Salut. 

In voce i se simtea jena. 


— Pe diseară, aruncă el, culcându-se la loc. 

Auzi ușa trântindu-se. Nu-i răspunsese. 

Nu s-a întors nici seara, nici a doua zi, nici în zilele 
următoare. Nemairezistând, Georges s-a dus la sediul 
administrativ al Ministerului Artelor și Culturii, unde a 
umblat din birou în birou, cerând explicaţii și lăsând în urmă 
sămânță de scandal. Finalmente, după nenumărate căutări si 
rătăciri pe coridoare, s-a pomenit faţă în faţă cu un omulet 
chel, cu niște cucuie ciudate pe ţeastă, care, cu o expresie 
acră și dispretuitoare, acceptă să-i arate copia actului 
parafat de Elsy. Documentul preciza că tânăra femeie „... se 
angajează să întreprindă în folosul Ministerului Artelor și 
Culturii o operaţiune de inventar, știind că această misiune, 
necesitând o vizită completă în toate sălile muzeului, ar 
putea s-o reţină în interiorul localurilor expoziţionale pe o 
durată imprecis definită, dar rareori mai scurtă de șase luni.” 

— Şase luni! răcni Georges, mototolind copia. 

— Cum, se interesă omuletul, cu o amabilitate prefăcută 
care nu reușea să-i mascheze amuzamentul, nu erati la 
curent? Dar trebuie pus la socoteală un an pentru un 
inventar superficial! Anumiți colaboratori ai noștri au 
absentat cinci sau șase ani. Alţii nici nu s-au mai întors 
vreodată. 

Părăsise ministerul golit de orice spaimă, precum și de 
toate sentimentele. Elsy îl păcălise de la început până la 
sfârșit, știuse tot timpul ce implica semnarea hârtiei și, când 
îi spusese, cu câteva zile în urmă, că „oricum voi reveni 
acasă destul de devreme ca să fac mâncarea”, mintise, de 
bună voie, în cunoștință de cauză. Acum își dădea seama că 
semnase contractul de colaborare ca un criminal care-și 
înscrie febril numele în registrul de angajări al infanteriei 
marine, când un mandat de arestare pe numele lui începe să 
circule de la un șerif la altul. N-avea să mai revină; dintr-o 
dată, era sigur, și nimeni n-avea să meargă s-o caute acolo 
unde se afla. Muzeul, teritoriu interzis în pragul căruia 


murea legea celorlalte ministere, o proteja cu mai multă 
siguranţă decât adâncurile Amazoniei. În asemenea măsură, 
încât pe frontonul” edificiului, în locul obișnuitelor devize 
umaniste pompoase și tranșante, s-ar fi putut înscrie simpla 
formulă: „Drept de azil”. 

Da, muzeul rămânea un teren virgin, temut, căruia nu i se 
schitase niciodată vreun plan (Georges o știa, după îndelungi 
căutări, prin cadastrul”* și nomenclatoarele topografice sau 
arhitecturale, fără a fi descoperit vreodată nici cea mai mică 
schiţă, nici cel mai sumar proiect), iar capitelurile“ sale nu 
erau decorate cu numele nici unui arhitect, cu nicio dată de 
încheiere, lăsând să planeze asupra locului un anonimat din 
cele mai neliniștitoare. Uneori Georges se gândea la acele 
construcții ale Antichității ale căror creatori erau sacrificați 
fără remușcări în unicul scop de a păstra secretul absolut 
asupra accesului la anumite camere destinate să primească 
tezaurele regale. In holul de primire, niciun „plan la 
dispoziţia vizitatorilor” nu indica limitele clădirii. A vizita 
însemna a porni în derivă, a te afunda orbește pe un drum 
căruia nu i se cunoaște nici lungimea, nici itinerariul. Elsy 
alesese să se evapore în aceste zone albe care marcau 
odinioară pământurile neexplorate pe hărţile primilor 
navigatori, iar acum Georges prefera să nu mai știe de ce... 

Pentru el era moartă, iar muzeul îi devenea mormânt; 
parcurgea locurile ca și cum ar fi umblat pe aleile unui 
cimitir, legănat de o melancolie ca a plimbäretului toamna si- 
și spunea: „Au și trecut trei ani!”, ca un văduv care, 
duminica, vine să curețe piatra funerară a soţiei. Ştia totuși 
că, jucându-se cu asemenea gânduri, se mintea pe sine 


28 Element de formă triunghiulară, mărginit de o cornișă, care 
încoronează faţada unui edificiu 

29 Totalitatea lucrărilor tehnice de determinare exactă a unor proprietăţi 
funciare, cu toate caracteristicile lor. 

30 Partea superioară a unei coloane, semicoloane sau a unui pilastru, pe 
care se sprijină arhitrava. 


însuși, își ascundea adevărul: acela de a ști că Elsy continua 
să trăiască fără el, undeva, într-una din acele săli a căror 
îngrămădire vertiginoasă îl terifia. Avea să se întoarcă într-o 
bună zi? Habar n-avea, iar la minister nimănui nu părea să-i 
pese cu adevărat. Rarii funcţionari cu care putuse discuta 
asupra muncii de inventar rămăseseră cu toţii evazivi cu 
privire la scopurile unei asemenea întreprinderi. O tânără 
controloare de la serviciul de depistare a falsurilor, pe care o 
invitase într-o seară la cină în speranţa de a-i sustrage câteva 
informaţii, îi spuse, între două fumuri de ţigară (după ce 
făcuseră dragoste pe bancheta din spate a vechiului său 
Dodge): 

— E un plan vechi de zece ani, din câte-am auzit vorbindu- 
se, o iniţiativă pe termen lung, așa cum lansează biroul în 
fiecare lună fără a ști dacă proiectul va merge sau va eșua 
lamentabil. Cred că, acum zece ani, s-a întrunit directiunea 
artistică pentru a hotărî să lanseze o operaţiune de 
recensământ destinată unei încercări de evaluare a stării 
bunurilor naţionale, dar nimeni nu știe dacă a fixat o 
scadenţă precisă pentru prezentarea rezultatelor. Poate au 
estimat că evaluarea, descrierea și catalogarea pieselor vor 
necesita treizeci de ani, iar atunci se vor reuni peste 
douăzeci de ani și vor decide în acel moment, cu rapoartele 
în mână, dacă o asemenea întreprindere a fost o idee bună 
sau proastă! 

— Dar, obiectă Georges, pe indivizii însărcinaţi cu 
inventarul, i-ati văzut revenind, nu? 

Plictisită de toate aceste întrebări, fata sfârși prin a ridica 
din umeri: 

— Eu? Nu, niciodată, dar nu ţine de serviciul meu. 

Asta era tot. Preferase să abandoneze, să se mulţumească 
numai cu vizite săptămânale punctuale; poate că într-o zi, 
peste câţiva ani, când avea să-și fi format un motiv, n-avea să 
mai revină... 

Georges se opri în pragul unei noi săli. De astă dată, era 


foarte târziu si se simţea îngrozitor de obosit. Se hotări să se 
întoarcă, întrebându-se dacă avea să petreacă weekend-ul 
următor la muzeu, așa cum făcuse deja în săptămâna trecută, 
cu sacul de dormit, punga de hârtie plină de tartine prea 
uscate și eternul carton de bere brună. 

Ajuns în hol, se opri o secundă pentru a-și pune pantofii, 
dar picioarele i se umflaseră și trebui să se resemneze să 
iasă din clădire descult. Era o noapte fără lună. Se simți 
ușurat. 


Elsy zăcea întinsă pe spate, în tenebre, din timpuri 
imemoriale. Constiinta ei, care nu mai funcţiona decât cu 
încetinitorul, îi dădu brusc de veste că se simţea rău. Tânăra 
femeie își încordă șalele, cârcelul slăbi în intensitate, iradiind 
difuz în șold și partea de sus a coapsei. Sub pielea ei goală, 
pământul părea fin, ca o cenușă. Era o iluzie, știa, datorată în 
mare parte stratului de materie cornoasă care-i acoperea 
acum spatele, fesele și pulpele, apărându-i carnea de 
mușcătura minusculelor pietricele de care era plin pământul. 

Astfel răstignită, cu braţele și picioarele întinse spre cele 
patru puncte cardinale, se simțea oferită și fragilă, fără 
apărare, fără carapace... 

„Sunt o stea de mare”, își spuse ea încă o dată, și-și mișcă 
umerii de la dreapta la stânga, scobind solul, cu dispreţ față 
de pietrele de cremene cărora le simţea colții ascuţiţi tăind-o 
prin calozităţile“! ce-i acopereau acum partea posterioară a 
trupului. 

„Sunt o stea de mare”. 

Mâinile care îi strângeau pulpele și degetele care îi 
strângeau gleznele de ani în șir, poate îi transmiseseră forţa 
lor și devenise ca o crucificată căreia cuiele înfipte în carne 
ar avea puterea să-i ofere o energie nouă, o soliditate fără 
egal. Ar fi fost incapabilă să spună dacă acele palme, care o 


31 Portiune de piele întărită și îngroșată sub acţiunea unor factori 
externi nocivi; bătătură. 


ţineau întinsă astfel, aparțineau unor bărbaţi sau femei si de 
altfel nici nu-i păsa. Nu conta decât acea senzaţie de 
strângere, ca a unei duble perechi de cătușe din carne și 
oase. Stia de altminteri (chiar dacă n-o mai percepea cu 
adevărat, anchiloza învingând) că propriile ei falange se 
sudau în acest moment pe alte glezne, aparţinând altor 
făpturi, care ele însele... 

Era o senzaţie extraordinară, dublată de obscuritatea 
totală care domnea în acele locuri și adeseori își imagina un 
balet de răstigniţi legaţi unii de alţii prin extremităţile 
apendicelor. 

„Stele cu patru braţe, atingând alte stele cu patru braţe, 
dispuse pe sol ca un joc de dame, ca un mozaic...”, își 
murmura ea uneori, înfiorându-se la gândul covorului uman 
pe care se vede că-l formau astfel, cu toţii culcati pe spate, 
innodati unii de alţii prin legăturile degetelor strânse, 
veritabilă plasă vie al cărei fiecare ochi era alcătuit din 
bărbaţi și femei culcate. 

„Formăm un tot, își spuse, suntem marele tot... Fiecare 
freamăt al unităţii se comunică ansamblului și percep 
mișcarea produsă la zeci de metri de mine, nu mai sunt 
singură...” 

Era adevărat, nu mai cunoștea rătăcirea, solitudinea, 
angoasa de a se simţi ignorată în sânul unei mase de fiinţe 
anonime. Avea să uite pentru totdeauna frica de 
individualitatea pe care trebuie să ţi-o asumi cu orice pret. 
Nu mai avea nume, nu mai avea chip, nu era decât un nod al 
plasei, o pătrățică albă pe o tablă de șah... Și era MINUNAT! 

Noaptea făcuse din ei niște orbi, chiar mijind ochii până la 
durere, Elsy nu mai vedea nimic. Era un întuneric sublim, un 
neant de sincopă, un voal al agoniei. Monstruoasa nuditate a 
unui cosmos fără stele și fără planete care dădea impresia 
plutirii în infinitul limb”? sau de a dormi sub privirea vidului 


32 Loc în cer unde catolicismul presupune că ar sta sufletele drepţilor și 
ale copiilor morţi nebotezati, înainte de venirea lui Cristos. 


universal. Un agorafob ar fi înnebunit, simtind astfel 
deasupra sa ceea ce părea a fi spaţiul fără fund, vertijul* în 
stare brută. Cei din „Marele Tot” apreciau și mai mult 
pământul de sub spate și pietrele care li se încrustau în 
omoplati, nu făceau decât să perceapă si mai bine soliditatea 
plasei corporale, a covorului uman pe care preferaseră să-l 
formeze o dată pentru totdeauna. 

Niciodată până atunci Elsy nu se mai aflase într-o situaţie 
atât de plăcută. Nu mai era nevoie să ia nicio hotărâre, să se 
teamă, să ezite, să se îndoiască, din moment ce nu mai putea 
face nimic, din moment ce nu mai era nimic, decât un nod. Și 
acest nod, oricât de derizoriu era, avea, totuși, o importanță 
capitală, din moment ce de el și numai de el depindea 
integritatea plasei. In prezent, toate vechile ei spaime i se 
păreau ridicole, demne de milă și, totuși, fără ele nu și-ar fi 
găsit niciodată locul în sânul marelui întreg. Ajunsese să-și 
considere viaţa trecută ca pe un itinerar inițiatic impus de 
către o forţă transcendentă, necunoscută... 

Intoarse capul cu câţiva centimetri spre dreapta, 
modificând unghiul gâtului, pentru a evita astfel apariția 
unui cârcel. Știa că frecarea continuă, cu pământul și 
pietrele, îi rosese părul și îi prefăcuse teasta într-o bilă de 
piele goală, întărită, ridată. Ştia că umerii ei, mușchii dorsali 
de care fusese atât de mândră odinioară, în timpul sejurului 
în mica societate naturistă de la nisipurile din Saint-Hool, 
erau acum acoperiţi cu o crustă de bătături groase, de un 
galben probabil închis, agrementat: la articulaţii cu pliuri 
solzoase cum se pot observa pe labele broaștelor țestoase. 
Ştia că fesele și coapsele, cu mușchii dezvoltați în urma 
alergărilor pe nisip și a ceasurilor de înot în larg, trebuia să 
fie în prezent turtite iremediabil, deformate de nemișcare și 


33 Senzatie de lipsă de echilibru în spaţiu, ametealä (care survine mai 
ales la vederea abisurilor). 

34 A da culoare, relief, a infrumuseta prin adăugarea unui accesoriu 
plăcut. 


de anii de poziție culcată. Ştia toate acestea, dar ce conta?! 

N-ar fi vrut pentru nimic în lume să-și abandoneze locul în 
cadrul marelui tot. Dacă, în urmă cu câţiva ani, i s-ar fi spus 
că avea să sfârșească astfel, copleșită dincolo de orice 
speranţă, ar fi izbucnit în râs. Își amintea uneori de Georges, 
de acea destrămare cotidiană care fusese viaţa lor, de acel 
vid la marginea căruia oscila fără încetare, înțepenită între 
aspiraţiile ei artistice, mixer și veselă. O dată, o singură dată, 
basculase într-o altă lume și fusese cât pe-aci s-o coste foarte 
scump... 


Anuntul a fost cel care declansase totul. Anuntul stagiului, 
încă și-l amintea foarte bine. În seara când urcase în 
autobuzul Greyhound albastru-metalizat, se hotărâse să facă 
totul pentru a o rupe cu neantul vieţii sale. 

„Trei luni, murmurase pentru sine, îmi acord trei luni, dacă 
după acest răstimp nu se va întâmpla nimic...” 

Cu dermatograful de neșters pe care i-l oferise ca premiu 
vânzătoarea de la institutul cosmetic unde mersese să-și 
cumpere o cremă pentru soare, își înscrisese hotărârea pe 
piele, cu litere minuscule. 

„În trei luni, mă împusc. La 6 aprilie, în anul albastru.” 

O faptă puștească, era perfect conștientă, dar întotdeauna 
fusese sensibilă față de fetișismele adolescenților. 

Autocarul o aruncase undeva pe coastă, abrutizată de 
căldură, după treizeci și una de ore de drum. Era un oraș 
balnear cum nu văzuse decât la televizor. O junglă de 
hoteluri din oţel și crom, de turnuri, unele mai luxoase ca 
altele, de cinematografe gigantice cu șapte etaje, deschise 
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, ale căror săli 
puteau înghiţi până la treizeci de mii de spectatori. În 
perioada debarcării lui Elsy, un război izbucnise, între 
adepţii cinematografului și fanaticii teatrului, și tot orașul se 
convulsiona în ritmul dinamitărilor și incendiilor. 

Singurele informaţii de care dispunea constau într-un 
nume: Nel și o adresă pe malul mării. Se gândise, cu o 
anume emoție, că era vorba de Nelson, pentru a descoperi 


însă că, de fapt, diminutivul ascundea o femeie, Nellie, iar 
cât despre adresă, aceasta era a unei comunităţi naturiste, 
compuse exclusiv din artiști de renume, situată în coasta 
unei dune, printre desișurile unui crâng de palmieri 
artificiali. 

Nellie părea să aibă vreo cincizeci de ani, era o femeie 
înaltă și slabă, cu faţa osoasă și pometi proeminenți. 
Nuditatea ei dezvăluia sub piele jocul perpetuu al 
tendoanelor, al mușchilor și al nervilor. În lumina roșie a 
asfintiturilor de soare, evoca irezistibil imaginea unui om 
jupuit,  exhibându-și fără pudoare reţeaua sanguină; 
arhitectura incredibil de complicată a trupului ei, relevată în 
fiziologia sa cea mai crudă, dădea cu tifla acelor plaje snoabe 
unde nu se mai întâlneau de-acum decât burti și celulită. Elsy 
o găsea frumoasă de-i tăia răsuflarea. 

— Ai aerul unei provinciale care-și face de cap în timp ce i- 
au plecat puștii în colonie și bărbatu-i reţinut la birou! 
aruncase imediat Nel, descoperind-o pe veranda bungalow- 
ului“ ei. Și, cum Elsy schiţa gestul de-a o lua la fugă, 
adăugase imediat, apucând-o de umăr: Nu-ţi lua tälpäsita! 
Știu cât pretuiesti. Ti-am citit referatele, am să te pun pe 
picioare, după care vom putea să lucrăm. 

În aceeași seară, o constrânsese pe tânăra femeie să facă 
dragoste cu doi bărbaţi din club, iar în seara următoare, cu 
un grup de adolescenţi si tot așa, până când Elsy se curätase 
de toate fantasmele care dormitau în ea. Operația a durat o 
săptămână. După șapte zile, era nouă, pregătită. Disponibilă. 
Atunci a început Nel să-i vorbească despre lucrările ei. 

— Ştii, îi explică ea cu vocea ei groasă și răgușită, într-o 
seară, când se plimbau amândouă pe la marginea valurilor, și 
pe mine m-a interesat mult cubul lui Heissenmann. Eu însămi 
am semnat, cu pseudonim, eseul Heissenmann sau Estetica 
Secretului, râse Nel, observând expresia stupefiată ce se 


35 Locuinţă din lemn sau din împletitură de trestie, fără etaj, înconjurată 
de verande și de vegetaţie. 


asternuse pe fața tovarășei sale. Nu face mutra asta, reluă 
ea, știu că terfeloaga aia e considerată o biblie universitară, 
dar în prezent totul e depășit, reiau totul de la zero. Si 
pentru asta am nevoie de o asistentă. Îmi trebuie cineva care 
să mă poată seconda cu ocazia experimentelor... 

Se opri, fixând-o pe Elsy cu o privire, dintr-o dată 
extraordinar de dură, și lăsă să cadă, cu o voce seacă: 

— Cred că vei fi capabilă. 

In zilele următoare, Elsy descoperi în pivnițele casei un 
laborator asemănător celui pe care îl utilizase la facultate, în 
cadrul lucrărilor practice din anul doi. Parfumul produselor o 
îmbăta la fel de sigur ca aburii alcoolului și, clătinându-se, 
rătăci de la un vas la altul, lăsându-și degetele să cutreiere 
brichetele de stearină, să pipăie seurile, uleiurile tibetane 
sau chinezești, privind lumina cum juca pe rafturile cu ceară 
de albine... Trebui să facă un efort pentru a-și aduna 
gândurile și a pregăti un bidon de șaizeci de litri cu 
substanță opalescentă, onctuoasä*, capabilă să se menţină 
în stare lichidă timp de mai multe ore, fără cel mai mic adaos 
de căldură. Lucrau mult, căutând să regăsească ideea care 
călăuzise gesturile sculptorului antic când se hotărâse să-și 
închidă opera în blocul care o masca acum ochilor publicului. 

— Cubul lui Heissenmann e rebel în faţa radiografiilor, 
spusese într-o zi Nel, știu, am încercat. Ceara folosită posedă 
proprietatea de a voala plăcile... Secretul e bine păstrat. 
Secretul. 

Elsy se simţea bine. „Sunt acasă la mine, își spunea ea 
adesea, acolo unde ar fi trebuit să fiu dintotdeauna.” 

Georges, casa, muzeul dobândeau astăzi aspectul galben și 
cetos al acelor fotografii de familie uitate, unde nici măcar 
nu mai reusesti să-i identifici pe cei imortalizati. Începea să 
se îndoiască de existenţa lor. Viaţa cu Nel răspândea acel 
parfum de pasiune pe care Elsy îl adulmecase odinioară în 
holurile și amfiteatrele facultăţii. Nu mai existau decât 


36 Care are aspect de grăsime; îmbibat cu grăsime; unsuros. 


pentru un singur lucru, arta, uitând de ele însele si de lume, 
de bărbaţi și de evenimente. Fără vecinătatea mării și băile 
zilnice pe care aceasta le îngăduia să le facă, ar fi emanat 
mirosuri mai mult decât dezagreabile, atât de mult se 
neglijau, dormind pe jos în atelier pentru a supraveghea 
buna fierbere a câte unui preparat, urinând într-o găleată 
fiindcă experienţele în curs nu le permiteau să-și părăsească 
postul pentru a urca până la toaletă, mâncând cu degetele 
conţinutul conservelor deschise de-a valma, pe care niciuna, 
nici alta nu se gândeau măcar să-l reîncălzească. Seara se 
prăbușeau, doborâte de oboseală, fericite și împlinite de a-și 
fi jucat rolul, de-a fi progresat cu o sutime de milimetru, de-a 

Nel nu vorbea decât despre lucrările ei, era ca și cum, 
născută într-un laborator, n-ar fi ieșit niciodată decât ca să-și 
reînnoiască stocul de substanţe chimice. Memoria ei nu era 
punctată decât de reperele calendaristice ale propriilor 
creaţii, al expozițiilor pe care le vizitase, ale tezelor sau 
eseurilor care-i inflamaseră spiritul; restul nu avea nicio 
importanţă. 

„Începând de-acum își spunea Elsy, fascinată, întotdeauna 
voi trăi așa.” 

— Suntem samuraii artei, îi spusese Nel într-o seară, 
singurătatea noastră e cumplită, dar fecundă. 

Cercetările asupra cubului lui Heissenmann, chiar dacă le 
ofereau o hrană intelectuală densă și fierbinte, nu avansau 
totuși prea mult. Toate tentativele lui Nel de a elucida 
problema se soldau invariabil cu eșecuri. Fiecare simulare a 
statuetei de ceară neagră, căreia îi atribuiseră simbolic 
forma unui semn de întrebare, se topea odată cu cufărașul. 
Naufragiul blocului imaculat părea să implice distrugerea 
inevitabilă a conţinutului. 

Fără a se descuraja, reîncepeau în fiecare zi aceleași 
mișcări, aceleași preparative, indiferente faţă de picăturile 
de ulei încins care le bășicau mâinile și braţele, presărându- 


le pe piele cicatrice strălucitoare si netede... 

Au mai muncit în acest ritm infernal încă aproape opt zile, 
după care, dintr-odată, când începea să le ajungă disperarea, 
Elsy a găsit soluţia. A fost o orbire, o deflagratie mintală 
urmată imediat de un incredibil sentiment de evidenţă, iar 
tânăra femeie și-a dat seama că avusese tot timpul soluţia 
problemei la îndemână, între paginile mucegäite și 
spongioase ale acelui vechi tratat de ocultism estetic atât de 
des răsfoit în adolescenţa ei și pe care continua să-l târască 
încontinuu după ea, împreună cu alte șase, șapte opere 
fundamentale de care nu se despärtea niciodată. 

Da, răspunsul, singura posibilitate... 

— Nu pot să cred, bâigui Nel, cu respiraţia tăiată de 
surpriză. 

— Ba da, se aprinse Elsy toată de emoția descoperirii, o 
pastă ocultă a cărei compoziţie a fost de altfel dezvăluită 
foarte des în vechile cărți de necromantie, un material de 
obicei moale, extrem de sensibil la căldură, dar care, în 
timpul anumitor faze foarte precise ale lunii, suferă influenţa 
astrală a stelelor și devine mai dur ca granitul timp de patru, 
cinci ore... Nimic mai simplu. Odată opera terminată, artistul 
n-a avut decât să aștepte o conjunctie favorabilă a astrelor 
pentru a îneca statueta în ceară fierbinte. Devenită astfel 
solidă ca betonul, nu risca să se topească, iar când și-a reluat 
consistenţa obișnuită, cubul de stearină era deja rece! 

— Dar, obiectă Nel, nu cunoaște nimeni data exactă la care 
se produce acest fenomen? 

— Ba da, se agită Elsy, o dată la fiecare treizeci de ani, cu 
trecerea cometei. Ceea ce înseamnă că peste cinci ani, foarte 
precis, obiectul necunoscut va deveni din nou și numai 
pentru câteva ore, solid ca marmura, iar atunci va ajunge să 
topim la aburi blocul de ceară albă ca să terminăm o dată 
pentru totdeauna cu misterul lui Heissenmann! 

— E extraordinar! șopti Nel, complet buimăcită. 

Si-si petrecuseră noaptea așezate la masă cu două sticle de 


votcă poloneză, îmbătându-se ca doi soldaţi în permisie. 

— Extraordinar... sughita din când în când Nel, legănându- 
se primejdios pe scaun, extraordinar... 

La al șaselea pahar, Elsy își pierduse cunoștința și se 
rostogolise pe dalele bucătăriei. Cât despre Nellie, ea 
rezistase până-n zori, înainte de a se alătura tovarășei sale în 
aburii comei etilice. 

După trei zile trăite aproape exclusiv cu aspirină, cafea 
neagră și bicarbonat, Elsy a început ciorna unui mare articol 
destinat Buletinului Estetic al Artelor Frumoase și Revistei 
nationale a conservatorilor de muzeu. Anunta toate detaliile 
descoperirii, releveele astrale, precum și ziua și ora când, în 
sfârșit, avea să fie posibilă topirea cubului lui Heissenmann 
fără niciun pericol pentru opera ascunsă. Lucrarea se 
intitula: 


UN MISTER AL ARTEI ELUCIDAT! 


Avea să fie o bombă, fără îndoială. Deţinea mijlocul de a-și 
croi un loc ales în inteligenţa universitară care ocupa 
avanscena, poate chiar avea să i se confere o catedră la 
facultate sau vreun institut s-o facă doctor honoris causa. 
Oricum, avea în mână subiectul unei cărți de mare tiraj, un 
best-seller care să-i umple buzunarele în trei luni! Își putea 
cumpăra o vilă pe litoral, să divorţeze, să... Trepidând de 
emoție, azvârli rapid pe o foaie de hârtie planul unei opere în 
trei parti (problema, cercetarea, soluţia). Trebuia s-o trimită, 
cât mai repede posibil, unui editor, să obţină un avans, din 
drepturile de autor, destul de substanţial pentru a plăti 
primele rate ale casei și... 

Adormi, cu nasul în hârtii, zdrobită de excesele ultimelor 
zile. A trezit-o Nel, scuturând-o violent de umăr. 

— Ce-i asta? mugi ea, agitând ciorna abia introdusă în 
carul“ mașinii de scris. 


37 Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, 


Elsy avu un moment de plutire, după care, cu vocea încă 
păstoasă, expuse proiectul în linii mari. 

— Eşti nebună, biata mea fetiță! urlă Nel. Păi n-ai înţeles 
nimic! Soluţia ta nu e extraordinară decât în măsura în care 
nu se servește nimeni de ea! În măsura în care creează o 
tensiune intelectuală apropiată de vertij, un echilibru fragil și 
preţios. Am putea să știm, dar preferăm să ignorăm, să 
conservăm misterul, căci acest mister este cel ce-i conferă 
cubului lui Heissenmann întreaga sa greutate. Odată cubul 
topit, ce-ar mai rămâne? O operă de artă printre atâtea 
altele, câtă vreme secretul păstrat în toată opacitatea sa îi 
atribuie o singularitate neegalată! Trebuie să te bucuri de 
dorinţa de a ști ca de un afrodiziac. Soluţia ta e un afrodiziac, 
un excitant! Imbogäteste cu mai multă carne obiectul ascuns, 
graţie ei fantasma se încarnează, trece din stadiul purei 
himere la rangul de potentialitate, excită intelectul, îl 
împinge pe buza vârtejului: a ști sau a nu ști, înţelegi? 
Atracția si perversitatea secretului, iată ce trebuie 
salvgardat cu orice preţ! Misterul și rezolvarea sa posibilă 
sunt cei doi poli ai fascinatiei. Când nu se crede în 
posibilitatea unei elucidări, problema își pierde din interes și 
asta era pe cale să se întâmple cu cubul lui Heissenmann. În 
prezent, acest răspuns existând, secretul se reanimă, capătă 
și mai multă greutate... 

— Dar e o crimă! se bâlbâi Elsy, arzând de indignare. O 
disimulare, o... Un păcat faţă de știința omenească! 
Concepţia ta asupra artei trădează voieurism, nu ești o 
estetă, nu ești decât o perversă, o bolnavă! Plăcerea ta e 
pornografică, viziunea ta asupra artei, obscenă! Vrei să 
ascunzi explicaţia pentru totdeauna? 

— Da! Pentru totdeauna! S-o sigilez într-o cutie, mai bine: 
s-o scriu pe o foaie de hârtie și s-o înec în betonul unui 
piedestal care ar servi drept soclu cubului. Pe el s-ar grava: 


făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a 
rândurilor. 


,Solutie”. Îţi imaginezi efectul obţinut? Si ne vom sinucide 
amândouă pentru a respecta regula jocului: ca nimeni să nu 
ştie... 

Elsy se zbătu, scăpând din mâinile puternice ale lui Nel. 

— Nu ești decât o biată bolnavă! repetă ea, alergând în 
capătul opus al camerei. 

— Ba nu, obiectă Nel, silindu-se să fie mai calmă, știi, în 
adâncul sufletului, că am dreptate. E însăși logica. Ia cazul 
romanelor polițiste cu problemă: atâta timp cât se ignoră 
cheia enigmei (Cine a ucis? Cum? De ce?), misterul e viu, 
palpabil, minunat. Dar, de îndată ce survine deznodământul, 
e o catastrofă, nu mai rămâne nimic, doar dezamăgirea... Ne 
închipuiserăm ceva mai interesant, ne... 

— Taci! urlă Elsy și fugi pe plajă, cu mâinile peste urechi. 

Când reveni în casă, noaptea târziu, își descoperi resturile 
carbonizate ale ciornei în cenușarul mare de cupru din 
bucătărie. Cuprinsă de o îndoială groaznică, se precipită spre 
șemineul din salon pentru a găsi, în mijlocul buștenilor, 
scrumul tratatului de ocultism, din care nu supravietuise 
decât cotorul. Nel își luase măsuri de prevedere. 

— Si acum, ţipă Elsy, năvălind în camera tovaräsei sale, 
vrei să mă supui unei spălări pe creier, poate? 

Si-o reproșă imediat; dacă Nel, cedând nebuniei, hotära 
pur și simplu s-o suprime? 

Euforiei din primele zile îi succedase o perioadă întunecată 
de ciocniri aproape cotidiene. De-acum relaţiile lor involuau 
pe panta negativă. Elsy se simţea frustrată, spoliată de 
partea ei din glorie, în orice caz, n-avea destule resurse 
pentru a-i ţine piept interlocutoarei. Se refugiase într-o 
atitudine pasivă și nervoasă de îmbufnare infantilă, care o 
făcea să se blesteme și să plângă noaptea în pernă. 

Cum se întâmplase așa ceva? Ulterior, lui Elsy i-a fost 
întotdeauna foarte greu să reconstituie filmul exact al 
evenimentelor. Si totuși... 


Mai întâi un mic gheizer de nisip a tâsnit brusc la zece 
centimetri de capul ei, în timp ce se bronza, goală, în 
mijlocul golfului pustiu. Această erupție neașteptată a 
intrigat-o și s-a gândit imediat la unul dintre acei crabi 
scormonitori care trăiesc la nivelul nisipului, suflând din 
răsputeri prin răsuflători pentru a se acoperi de praf sau 
mâl, făcându-se neväzuti în faţa oricărui eventual animal de 
pradă. 

Asta a amuzat-o. S-a rostogolit pe-o parte, întinzând 
degetele cu prudenţă, pentru a pipăi suprafaţa în căutarea 
micii carapace plate. Proceda prin tatonări scurte, nedorind 
să fie ciupită. Totuși, unghiile ei se afundau în nisipul umed 
fără a întâlni nimic... 

Perplexă, se ridică în genunchi și-și înfipse arătătorul în 
mijlocul micului crater pe care vântul încă nu-l ștersese 
complet. Tresări imediat. Atinsese ceva fierbinte. Fierbinte și 
metalic, de o morfologie destul de îndepărtată de aceea a 
unui crab scormonitor: un glonţ blindat... 

Proiectilul îi încălzea palma și trebui să sufle peste el ca 
asupra unui pateu??? scos din cuptor pentru a atenua 
fierbinteala. Se sufoca. Cineva trăsese asupra ei! Lucrul 
evident avu nevoie de un timp nesfârșit pentru a-i ajunge la 
nivelul conștient. Fusese luată la ochi, probabil din vârful 
unei dune vecine. În sufletul ei se înteti o cumplită mânie, 


38 Un fel de plăcintă umplută cu carne tocată, cu brânză etc. 


alungând teama. Ar fi trebuit să se aștepte de mult, cum 
putuse fi atât de proastă? 

Se îmbrăcă în grabă și fugi la cabană. Nel dormea (sau, 
mai degrabă, se prefăcea că dormea) pe verandă, în hamacul 
ei de plasă albastră. Avea respiraţia perfect normală, dar ar 
fi putut foarte bine să tragă prin lucarna podului și, ratând 
lovitura, să revină imediat la culcare pentru a risipi orice 
bănuială. 

Elsy strânse din dinţi și nu spuse nimic. Provocarea unei 
explicaţii s-ar fi revelat, în orice caz, periculoasă. 

Zilele următoare au trecut într-o tensiune extremă. Ca să 
doarmă, Elsy își baricada ușa și fereastra și presăra prin 
cameră „capcane” pe care Nel să le răstoarne în întuneric: 
teancuri de cărți, sticle goale, bibelouri... 

„E nebună!” își spunea ea, cu mai mult dezgust decât 
teamă. „Bolnavă!” 

De două, trei ori, în cursul primelor patru nopţi, a văzut 
mânerul ușii răsucindu-se și a auzit cläntänitul unei sârme în 
gaura cheii, dar broasca rezistă. 

Foarte curând, a încetat să mai mănânce, temându-se de 
otravă. Practic nu mai cobora din camera ei, pândind printre 
jaluzele momentul când Nel mergea să înoate. Clipa când 
femeia cea înaltă se avânta în valuri devenise pentru ea ca 
un semnal, atunci se repezea afară din casă, în direcţia 
negustorului de dulciuri, care vindea îngheţată copiilor 
pätati de soare și cumpăra te miri ce: trei calupuri de 
ciocolată, patru pungi de bomboane, două pachete de 
prăjituri... 

— Hei! Sunteţi neserioasă, la vârsta dumneavoastră! 
aruncă individul. Lăsaţi-le pentru puști! O să mă devalizati*°! 

Elsy plătea, revenea în fugă, se baricada din nou și începea 
să le devoreze, amestecându-le, ciocolată, biscuiţi și pateuri 
parfumate, până i se făcea rău. De ce nu fugea? Nu avea 
bani, bineînţeles, dar ar fi putut să facă autostopul. Nu, nu 


39 A prăda, a jefui pe cineva de bunuri. 


acesta era adevăratul motiv. De fapt, nu voia să se 
recunoască învinsă, să capituleze în faţa lui Nel, să renunţe 
la drepturile ei asupra soluţiei cubului lui Heissenmann. Intr- 
o seară, Nel a venit să-i bată la ușă. 

— Esti supărată? E o idiotenie! Hai să facem pace! Am 
greșit arzându-ţi articolul, recunosc, te bucuri? Îţi cer scuze! 
OK? Suntem din nou prietene? 

Elsy strânse din dinţi. Toate astea puteau a capcană de la o 
poștă. Pe de altă parte, murea de foame, încarcerată astfel în 
odăiță, fără a uita problema dejectiilor, care începea să 
devină crucială. Își strecură în buzunarul bluzei un coupe- 
papier“ cu lamă mare și se duse să descuie. Nel surâdea. 
Avea o privire limpede și francă. 

— Mergem la restaurant, să sărbătorim! aruncă ea cu un 
râs vesel, perfect natural. 

O oră mai târziu, se instalau pe terasa unei braserii de 
lângă plajă. Elsy tinuse să aleagă ea însăși localul. În tot 
timpul mesei, urmări cele mai mici gesturi ale tovarășei sale, 
cu o atenţie extremă, refuzând s-o lase pe aceasta să o 
servească. Nu se întâmplă nimic. Simti o înseninare 
prostească. Oare Nel își regreta actul impulsiv sau căuta să-i 
adoarmă suspiciunile? Se mărturisea incapabilă de-a decide. 

Se culcă imediat după întoarcerea acasă, îngreunată de 
mâncare, grizată de vinul prea siropos și se cufundă într-un 
somn plin de halucinaţii. 

Căldura a fost aceea care o trezi, o căldură sufocantă, 
însoţită de un miros acru. Miros de fum. Se ridică în capul 
oaselor. Vălătuci groși se strecurau pe sub ușă, din coridor, 
umplând încăperea. FOC! Ardea casa! Alergă la ușă, era 
încuiată. Degeaba zgâltâi cheia în broască, nu se deschise. 
Fusese blocată cu ceva pe dinafară, cu o scândură poate sau 
un scaun proptit sub clanţă... 

Fumul continua să urce, acoperindu-i gleznele, coapsele. 
Fără-ndoială, Nel dăduse foc laboratorului, toată povestea 


40 Cutit pentru tăiat hârtie. 


putea fi pusă pe seama unui accident în timpul 
experienţelor... 

Tuși. Începea s-o cuprindă panica. Atmosfera devenea 
irespirabilă. Nu-i mai rămânea decât o singură soluţie; alergă 
la fereastră fără să judece, deschise oblonul și se aruncă în 
gol. Era la etajul întâi, un salt pe nisip nu risca să-i fie fatal! 

Totuși, în momentul când picioarele ei părăsiră cornișa de 
cărămidă, întrezări, preţ de-o clipă, cuva de două sute de 
litri, plină cu ceară fierbinte, care fusese târâtă chiar pe axul 
căderii ei. Se aruncă înapoi, pielea șalelor îi dispăru, smulsă 
de zgrunturii peretelui. Reuși să se agate cu mâna dreaptă 
de oblon, înfigându-și degetele între jaluzele. Rămase astfel 
câteva secunde, balansându-se în gol, printre trosnetele 
balamalelor care săreau din șuruburi, după care reuși să se 
sprijine de crengile joase ale unui copac de lângă fațadă și să 
alunece până jos, între recipient și perete, cu burta abia la 
câţiva centimetri de cazanul în clocot. Scăpase ca prin 
urechile acului. S-ar fi putut invoca o criză de 
somnambulism, pierderea echilibrului... 

Când reveni în casă, descoperi lucrul pe care deja îl 
bănuia: nu era niciun incendiu, o simplă cutie cu fumigene 
lipită de ușa ei, pe culoar, fusese de ajuns pentru a-i da iluzia 
rugului... 

— Nu puteam proceda altfel, murmură deodată Nel în 
spatele ei. Nu ţi-ai fi putut ţine gura, sunt sigură. Primul tău 
gest la plecarea de-aici ar fi fost să-ți telegrafiezi 
descoperirea la ziare. O știu. N-ai înţeles nimic. Reprezinti o 
adevărată primejdie la adresa artei. O adevărată primejdie... 

Era palidă, încordată. Elsy se înfioră, între timp se 
înnoptase. Plaja și drumul erau pustii, nu putea spera 
ajutorul nimănui. Incepu să se deplaseze, cu spatele lipit de 
perete. 

— Focul de armă, în ziua aceea... Tu ai fost? 

Nel înclină din cap, cu o expresie, acum, tristă. 

— E singurul mijloc, șopti ea, vrei să distrugi totul, din 


orgoliu, din mândrie deșartă. Nu vezi în artă decât un mijloc 
de parvenire socială. Ești un monstru, un mic monstru oribil, 
îngust la minte. Cum m-am putut înșela atât de amarnic, 
cum? 

Elsy văzu străfulgerarea briciului la înălțimea beregatei și- 
și aruncă înapoi capul, lovindu-se de perete. Dezechilibrată 
de elan, Nel se prăbuși peste umărul ei, devenind moale. 
Grea. Abia când simţi faţa tovarășei sale rostogolindu-se 
peste obraz, Elsy își observă propria mână strângând 
mânerul coupe-papier-ului pe care-l scosese instinctiv din 
buzunarul bluzei, în momentul atacului. Lama dispărea până 
la plăsele în burta femeii nemișcate... 

Au rămas o bună parte din noapte strânse una-ntr-alta, cea 
vie și cea moartă, întrecându-se în nemișcare. Spre orele 
două, Elsy reuși să-și recapete controlul gesturilor. Părea că 
măduva spinării ei, tranșată printr-o lovitură de scalpel, s-ar 
fi sudat la loc. Se mișcă, antrenând-o din mers și pe Nel. : 

Avea o stranie senzaţie de depărtare, anestezie, absenţă. li 
trebui mai mult de-o oră ca să târască leșul între dune și să-l 
îngroape la poalele unei coline de nisip. Monticulii“! cenușii 
se deplasau, o știa, și peste câteva luni Nel avea să fie 
acoperită de un întreg lanţ de coline. 

Făcu ordine în casă, închise obloanele și puse într-o 
fereastră de la parter anunţul pe care Nel însăși îl scrisese în 
acest scop: „Sunt plecată în călătorie! Mulţumesc pentru 
vizită!” 

Niciun minut nu se gândi să se prezinte la poliţie. Cine-ar 
fi crezut-o? Își înfipsese zdravän arma în pântecul lui Nel, 
avea să se vorbească despre un conflict amoros între două 
lesbiene, de crimă pasională, nicidecum despre un accident! 
Nu, n-avea de ales și de altfel nici nu mai avea forța să 
judece. 

Plecă în aceeași noapte, pe jos, până la hotarul statului. 
Acolo avu șansa să se poată strecura într-un tren de marfă. 


41 Formă de relief cu aspect de movilă; munte mic, colină. 


Făcuse treizeci și una de ore la venire, aveau să-i trebuiască 
cincisprezece zile la întoarcere. 

Îl găsi pe Georges fără nicio ușurare, casa nu mai 
reprezenta un refugiu împotriva celor ce aveau să-i ia 
neîntârziat urma. I se părea că în orice moment o patrulă de 
poliție avea să înconjure clădirea, intrând pe ferestre, cu 
pistoalele în mâini. Îi era frică. Îngrozitor de frică. Noaptea, 
auzea trântindu-se în spatele ei ușa camerei de gazare și se 
trezea urlând. 

De fiecare dată când curăța legume, aplecată peste 
chiuvetă, privirea lui Georges i se înfigea în ceafă, ca un 
semn de întrebare ruginit și tăios scormonindu-i prin creier. 
Voia SĂ ȘTIE. Curiozitatea nesănătoasă îi emana prin toţi 
porii, ar fi vrut ca ea să-i MĂRTURISEASCĂ, să se pocăiască, 
să-i ceară iertare. Se imagina pe sine însăși târându-i-se la 
picioare, bâlbâindu-se: „Ai avut dreptate, nu trebuia să 
plec.”, iar el, transpirând blândetea condescendentă” a 
masculului bucuros de forţa lui, ar fi zis: „Te-am prevenit 
eu!” Nu, era imposibil. După ceea ce trăise, n-o mai puteau 
încăpea zdrentele prea strâmte ale acestei vieţi mărunte și 
ieftine, ale acestei uzuri cotidiene și mohorâte care avea s-o 
rontäie încetișor până-n mormânt, până la resemnare. 

În timp ce Georges dispărea la birou, ea începea să bea ca 
să-și alunge atât angoasa, cât și dezgustul. Într-o dimineaţă, 
se trezi în camera unui hotel din port, unde urcase în 
compania unui marinar spaniol. Intelese că nu mai avea mult 
până să-și piardă minţile. Stia ce-ar fi spus maică-sa: 
„Încearcă să faci un copil, o să-ţi dea o ocupaţie. Femeia 
pentru asta e făcută, nu pentru altceva. Munca, studiile, 
crede-mă, toate astea sunt ciorbă demagogicä“! Un copil. Te 


42 Care are o atitudine plină de respect sau de bunăvoință faţă de 
cineva; respectuos, amabil. 

43 Înșelare a opiniei publice prin promisiuni mincinoase, discursuri 
bombastice etc., practicată de cineva pentru a-și crea popularitate; 
purtare de demagog. 


vei simţi împlinită, fericită, ușurată că-ţi îndeplinești rolul în 
societate, datoria față de oameni. Deprimarea ta nu e decât 
expresia unei conștiințe încărcate, Elsy, refuzi să-ţi joci rolul 
și asta te face să fii nefericită. Si o știi...” 

In visuri, îl vedea pe Georges gătit cu uniformă de poliţist, 
apucând-o de ceafă și urlând în falset“: „Vă arestez pentru 
refuzul de a vă fi asumat rolul față de societate. Tot ce 
spuneţi, începând din acest moment, poate fi folosit 
împotriva dumneavoastră.” Nu mai întrezărea nicio soluţie și, 
încet, la fel ca în trecut, începu să se gândească la 
sinucidere. Una dintre frazele preferate ale mamei sale 
revenea, tot mai des, să i se învârtă prin teastä: „Nu trebuie 
să trăiești mai presus de mijloacele tale, fiica mea. Și nu la 
bani mă refer...” 

Contractul de inventariere al ministerului sosise ca o mână 
care ti se întinde deasupra capului când, agăţat de buza unei 
prăpăstii, te pregătești să-ţi dai drumul. 


— E ca si cum ati pleca să faceţi de una singură înconjurul 
lumii, îi explicase sergentul instructor (un tip bondoc și roșu 
la faţă, cu craniul complet ras), nu puteţi conta decât pe 
dumneavoastră și numai pe dumneavoastră înșivă. V-aţi 
operat de apendicită, sper? Fiindcă, după un an de mers, nu 
se mai pune problema să faceţi calea-ntoarsă pentru a da 
fuga la doctor! 

O pusese să se dezbrace, complet, își înfundase degetele 
cu unghii pătrate în cavitățile abdominale ale lui Elsy, îi 
palpase toate încheieturile, cu un ochi de gimnast asexuat. 

— Merge, conchisese el, aveţi o construcţie bună, mușchi 
viguroși. Sunteţi sterilizată? Vreau să spun: v-aţi făcut 
ovaroctomie? 

Luată din scurt, roșise, bâlbâind apoi un „nu” timid, 
înghesuit între două înghitituri, ceea ce-i smulsese 


44 Timbru vocal obţinut prin restrângerea fonatiei folosit de tenor pentru 
a-și extinde vocea în acut. 


instructorului o grimasă: 

— Se nasc complicaţii. În fine, vă revine datoria de a fi 
atentă. Trebuie să înţelegeţi, o fată sau un tip care fac 
inventarul pot rămâne un an, doi, trei chiar, fără a vedea pe 
nimeni, iar atunci când are loc o întâlnire din întâmplare și 
cele două persoane în cauză sunt de sexe opuse, prin forța 
împrejurărilor, natura își spune cuvântul! Observati că o 
spun spre binele dumneavoastră, fiindcă odată gravidă vă va 
fi greu să continuaţi înaintarea și-apoi un plod vă întârzie 
întotdeauna... Dacă trebuie să vă ocupați de el, să-l duceti, 
să-l culcati, nu mai puteţi lucra și e enervant... 

Îl ghicise ezitant, speculând asupra riscurilor sarcinii pe 
care le-ar fi întâmpinat și asupra complicatiilor antrenate de 
o asemenea situaţie. Îl văzuse sucindu-și și-nvârtindu-și pixul 
între degetele semănate cu smocuri mari de păr, pradă unui 
conflict interior, reticent, oscilând între cele două cazuri: 
„aptitudine fizică pentru serviciul activ” și „inaptitudine 
totală sau parţială” motivând o imposibilitate de încorporare, 
și simtise o sudoare îngheţată prelingându-i-se prin scobitura 
șalelor... 

— Întelegeti, mormăise sergentul, nu ajunge să vreţi sau 
să nu vreţi. Puteţi nimeri peste un individ frustrat, dezläntuit 
și să fiți violată. Cât despre pilule, nu reprezintă o soluţie 
valabilă, toate cele ce vi se vor putea da mâine, vor fi 
expirate peste doi, trei ani, dacă șederea depășește această 
limită, nu veți mai fi protejată... 

În cele din urmă, după ce-i pipăise încă o dată mușchii, 
probabil impresionat de bronzul ei complet și aura de 
sănătate pe care o degaja, decretase: 

— OK, merge, dar cu condiția unui curs de autoapărare 
înaintea plecării! 

Timp de trei zile, Elsy trăise alături de instructor, robot 
neobosit, declamându-și sfaturile pe un ton egal care părea 
să nu cunoască niciodată nerăbdarea sau agasarea. O 
învățase totul: lupta, supraviețuirea și, uneori, avea impresia 


că se pregătea pentru o îndepărtată explorare siderală, la 
marginile galaxiei. 

— Antrenamentul angajaţilor cu inventarul este același cu 
al membrilor de comando, declarase sergentul în timpul unui 
scurt preambul, pentru asta mă aflu aici. 

Il asculta, fascinată. Deja nu mai aparţinea lumii normale, 
scăpa legilor comune, devenea intangibilă. 

— Sistemul e simplu, explică el, a fost conceput spre a vă 
constrânge să MERGEŢI. Tot ceea ce luaţi cu dumneavoastră 
e guvernat de aceeași singură lege, același principiu. Vi se va 
fixa la glezna stângă un contor-brätarä electronic, care vă va 
contabiliza pașii și distanţa parcursă în fiecare zi. Funcţia sa 
reală este aceea de a controla dacă mergeţi minimum opt ore 
zilnic, respectând un anumit ritm, în loc de a lenevi toată 
ziua pe un divan și de a sta cu ochii în tavan... Dacă, din 
întâmplare, se întâmplă așa ceva, cartela alimentară vi se 
demagnetizează pe toată durata de nemișcare. Adică, 
automatele de tablete nutritive nu vă mai livrează niciun 
aliment sau băutură, până nu vă reluati deplasarea. 

Il asaltase, desigur, cu întrebări cărora omul le răspunsese 
de bine de rău. După el, folosirea brăţării-martor viza 
îndepărtarea vagabontilor de tot felul, ispititi de perspectiva 
de-a mânca pe cheltuiala administraţiei pe tot restul vieţii. 

— E un fel de jandarm portabil, conchisese el cu un râs 
gros, evită ca nu puţini șmecheri, odată lăsaţi de capul lor, să 
cadă pradă tentatiei de a se culca pe o banchetă și a trândăvi 
șase zile din șapte! In acest sens, e o mașină foarte morală! 

Inelul-spion avea și alte funcţii: înzestrat cu o 
micromemorie, înregistra descrierile inventarului ca un 
magnetofon cu bandă magnetică de durată nelimitată; în 
plus, fiecărui metru parcurs îi corespundea o unitate dolar 
înscrisă într-o  ferestruică prevăzută cu zece cifre, 
asemănătoare afișajului unui calculator de buzunar. Astfel, 
umbläretul putea în orice clipă să verifice dintr-o singură 
privire suma pe care urma s-o primească la întoarcere. lar 


acest aspect euforizant al obiectului tindea să-i șteargă 
partial funcţia punitivă iniţială. 

Chiar a doua zi, Elsy vedea închizându-se împrejurul 
propriei sale glezne brätara de crom impenetrabil si, un 
scurt moment, avu senzaţia foarte clară de-a fi o sclavă pusă 
în fiare. Ceea ce nu corespundea cu nimic realității de vreme 
ce, dimpotrivă, inelul de control reprezenta pentru ea 
asigurarea libertăţii. 

— Nu vă temeti de nimic, azvârli militarul, bătând-o viril pe 
umăr, metalul e antialergic! 

Abandonase tonul monoton pe care-l folosise în tot timpul 
instrucției, chipul însuși părându-i mai mobil, mai viu. 

— Un sfat, sopti el, în timp ce Elsy se încälta, dacă aveţi un 
amic, profitati în seara asta fiindcă, începând de mâine, 
urmează abstinenta pe o perioadă nedeterminată. 

Elsy răspunse că nu avea niciun amic, iar castitatea nu i se 
părea o problemă dramatică. Anii îndelungaţi petrecuţi în 
patul lui Georges îi dovediseră că era capabilă să-și domine 
chinurile cărnii. Dar sergentul nu avea de unde să știe asta. 

A doua zi, în zori, intră în muzeu. Instructorul o aștepta în 
mijlocul holului și insistă să agate chiar el la gâtul tinerei 
femei ghidul electronic de care, de-acum încolo, n-avea să se 
mai despartă. 

— După cum vedeţi, explică el în șoaptă, ca și cum s-ar fi 
aflat amândoi în pragul unei biserici, nu are buton de punere 
în funcţiune, ceea ce înseamnă că nu-l veţi putea activa când 
doriţi, contrar tuturor ghizilor pe care i-ati putut folosi în 
trecut. Ministerul însuşi va decide data  înapoierii 
dumneavoastră și va proceda la punerea lui în funcţiune cu 
ajutorul unei unde-semnal, readucându-vă spre ieșire. Până 
atunci, cutiuta va rămâne mută. Nu vă sfătuiesc să încercaţi 
să mesteriti la ea, e prevăzută cu un dispozitiv de 
autodistrugere care o va face imediat inutilizabilă... 

Rămase un moment cu braţele pe lângă trup, jenat, după 
care se hotărî să-i strângă mâna în laba sa groasă și 


bătătorită. 

— Mă întreb serios ce-ar putea face o puicuţă ca 
dumneavoastră într-un asemenea mormânt, bombăni el 
pentru ultima oară, înainte de a se răsuci pe călcâie. 


Elsy îl privi cum cobora treptele albe ale muzeului. Se 
simțea bine. Nu-i era teamă, doar pânza grosolană a 
uniformei îi irita pielea, prea fină, pentru un contact atât de 
aspru. O cuprinsese strania impresie de-a pleca astfel, 
aproape fără bagaje, într-o călătorie atât de lungă. Avea pe 
sânul stâng în buzunarul cusut la piept dreptunghiul de 
plastic al cartelei magnetice care avea să-i permită să 
supravieţuiască; la gât, läntisorul de crom ce ţinea ghidul... 
Se simţea aproape goală. 

Cu o mișcare bruscă, pătrunse în prima sală de la parter. 
Imediat, din brätara-spion se auzi un declic și, ridicând tivul 
pantalonului, văzu cadranul, încă lipsit de cifre, luminându- 
se. Începea inventarul... 

Cât timp umblase astfel? N-ar fi putut spune, niciodată n- 
avea s-o știe. Descoperise, puţin câte puţin, că, dincolo de o 
anume limită, timpul se imobiliza într-un prezent continuu, 
fără ieri, fără mâine. Uneori, percepţia ei temporală suferea 
influența unor stranii aberaţii și se trezea, în căușul 
banchetei de vinilin, cu senzaţia că dormise zece ani. În alte 
momente, i se părea că trecuseră doar câteva săptămâni de 
la plecare. Dar nu era proastă, remarcase foarte rapid că, 
prin cartela magnetică, i se deschidea la fiecare distribuitor 
un compartiment la care vizitatorii nu păreau să aibă acces. 
Pornind de-aici, îi era ușor să-și imagineze că hrana 
rezervată funcţionarilor Ministerului Culturii fusese supusă 
în prealabil unui adaos de droguri psihologice destinate să le 
alunge din minte efectele depresive ale claustrofobiei. 

Înainta, în clinchetul continuu al inelului de control, 
privind cum, pe gleznă, cifrele umpleau, progresiv, trei 
căsuțe, apoi patru, apoi cinci... Începând de la cinci, nu se 


mai ostenise să-și ridice pantalonul uniformei. Stia că 
aparatul convertea metrii în kilometri și prefera să rămână în 
necunoștință de cauză cu privire la distanța parcursă. 
Înainta... 

Era o viață ciudată, dedicată studiului, monahală s-ar 
putea spune, pentru care anii de universitate o pregătiseră, 
în ansamblu, foarte bine. Mergea, șușotind, ca pe-o rugă, 
descrierile pieselor acumulate de-a lungul rafturilor. 
Noaptea, își folosea o parte din timpul de odihnă pentru a 
eșafoda teorii estetice pe care apoi le enunta cu voce tare, 
sperând că înregistrările astfel realizate i-ar putea interesa 
pe specialiștii de la minister. Niciun incident notabil nu 
intervenea să-i tulbure călătoria. 

O dată pe săptămână, își spăla uniforma în lavaboul 
cabinei-toaletă din sala pe unde trecea. Uneori făcea un duș 
sau se spăla pe cap (fără a ști prea bine de ce, din moment 
ce nu se întâlnea niciodată cu nimeni și, prin urmare, 
aspectul ei exterior nu mai avea importanţă). Au trecut 
douăsprezece luni, într-o suită de zile asemănătoare între 
ele. Se simţea bine, ușurată de tracasările cotidiene, de 
corvoada ștersului prafului sau a spălării veselei. 

Uneori începea să viseze că efectua inventarul colecţiilor 
preţioase ale unui print, dacă nu chiar ale unui împărat 
puternic si crud, dar care va ști să-i răsplătească 
devotamentul în timp util. Mergea. 

Pesemne că acum era foarte departe de punctul de pornire 
și, totuși, nimic din arhitectura muzeului nu anunţa un sfârșit 
apropiat al lucrării. Primul an a trecut astfel fără a-și fi dat 
seama; al doilea, dimpotrivă, a fost marcat de câteva 
incidente care au întrerupt agreabil monotonia zilelor. 

Mai întâi a fost descoperirea unui cadavru în uniformă la 
picioarele unui automat de hrană. Trupul, descompus de 
mult, dobândise înfățișarea unei mumii de piele uscată. 
Ingenunchind lângă rămășițe, Elsy observă că unghiile 
omului scobiseră uriașe zgârieturi febrile pe vopseaua 


aparatului și se gândi că probabil necunoscutul murise de 
inanitie, la câţiva centimetri de miile de tablete proteinizate, 
după ce (dintr-un motiv greu de precizat) își pierduse sau 
deteriorase cartela magnetică de alimentaţie. O străbătu un 
frison neplăcut, pentru prima oară, în luni de zile, devenea 
conștientă de pericolele inventarului și nu se putu împiedica 
să nu-și pipăie dreptunghiul de plastic prin țesătura 
uniformei. Fiind epuizată, trebui să se resemneze să 
mănânce și să bea la câţiva metri de cadavru, conștientă de 
trista ironie a situaţiei. 

Altă dată, avu surpriza să audă izbucnind, la o sută de 
metri în dreapta, plânsetele ascuţite ale unui copil... 
Corectându-și itinerarul în funcţie de acest element nou, 
descoperi, târându-se cu viteza melcului printr-o sală 
gigantică, o fată de vârsta ei, cu abdomenul deformat de o 
sarcină deja avansată, care remorca de mână un băieţel de 
doi-trei ani, gol și plin de praf. Au rămas un moment 
nemișcate, privindu-se în ochi, ca și cum fiecare dintre ele s- 
ar fi crezut până atunci ultima reprezentantă a speciei. 

— Îi e foame, murmură fata, a cărei uniformă deschisă 
oferea spectacolul unei burti balonate, întinsă, acoperită cu 
reţele fine de vase sanguine sparte și al sânilor umflati de o 
lactatie deja abundentă. Apoi, cum Elsy nu găsea nimic de 
răspuns, adăugă: 

— Mă numesc Marie, iar el e Jacques. Putin mai târziu, 
repetă încă o dată: „li e foame”, ca și cum ar fi căutat să 
scuze vacarmul pe care-l provoca. 

— Ești singură? murmură Elsy (și sunetul vocii ei, pe care 
nu mai era obișnuită să și-o audă la un volum atât de ridicat, 
i se păru ciudat, ca să nu zică inuman). 

Marie înclină capul, în lumina neoanelor fața ei părând 
disperat de slabă. 

— A plecat acum cinci sau șase luni, șuieră ea, vreau să 
zic: a murit. A vrut să forţeze sertarele unui distribuitor 
pentru a fura ratii suplimentare. Dispozitivul de protecţie l-a 


electrocutat. 

Elsy își mușcă buzele; sergentul o pusese de mult în gardă 
contra tentativelor de furt. Cartela magnetică de 
aprovizionare nu oferea decât treizeci și două de mii de 
calorii pe zi, repartizate în general conform schemei: zece 
mii, douăsprezece mii, zece mii. Era inutil să spere că ar 
obţine mai mult, toate operaţiunile fiind contabilizate de 
către un ordinator central deosebit de vigilent. 

— Si tu faci inventarul? întrebă Elsy, pentru a devia 
conversaţia pe un teren mai puţin dureros. 

Tânăra femeie o fixă fără a părea să înţeleagă. 

— Inventarul? se bâlbâi ea. Nu, eu făceam parchetele, iar 
Paul mătura covoarele. Paul a murit, a vrut să forţeze 
sertarele unui automat pentru a fura ratii în plus. Sistemul 
de protecţie l-a electrocutat. 

Se întrerupse, ca sub efectul unei subite iluminări, apoi 
continuă: 

— De fapt, toate astea s-au întâmplat din vina puștiului. 

Tăcu, iar Elsy, cu toate eforturile, nu găsi nimic de 
adăugat. De peste un an nu mai vorbise cu nimeni și, la drept 
vorbind, nu simţea deloc lipsa. S-au mulțumit să meargă una 
lângă alta. Intrigat și impresionat de prezenţa lui Elsy, 
Jacques încetase să mai plângă. 

— Trebuie să înaintăm, murmură deodată Marie, altfel 
aparatul scuipă cartela înapoi. 

— Dar probabil o ai pe cea a soţului tău, nu? remarcă Elsy. 

— Nu, ecusonul e netransmisibil și nu funcţionează decât 
în mâinile titularului. Au făcut-o ca să evite furturile între 
funcţionari. În orice caz, când cineva moare, cartela sa e 
demagnetizată automat de către brätara-martor, imediat ce 
aceasta a constatat oprirea inimii. 

Au avansat astfel până seara, la oaza distribuitorului de 
raţii, iar Elsy i-a cedat portia ei copilului, întrebându-se 
totodată cum avea să se descurce puștiul dacă mama lui 
murea pe neașteptate. Apoi se gândi la nașterea Mariei. 


Imediat ce noul-näscut îi tâsnea din burtă, trebuia să se 
ridice în picioare și să pornească înainte, să umble, dacă voia 
să mănânce... lar, când sânii își vor fi istovit ultima picătură 
de lapte, avea să fie obligată să-și hrănească ambii copii din 
singura și unica ei raţie... În acest ritm, cât timp aveau să-și 
păstreze forța necesară pentru a asigura media pretinsă de 
brätara-martor? 

În noaptea aceea, Elsy a dormit foarte prost, asaltată de 
mii de vise în care se vedea, goală, rătăcind ca o stafie 
descărnată din sală în sală, cu câte un copil agăţat de fiecare 
mamelă. Când se trezi, leoarcă de sudoare, Marie și Jacques 
dispăruseră. În zilele următoare, timp de aproape o 
săptămână, îi strigă pe nume la fiecare jumătate de oră. Apoi 
ciulea urechea, sperând să audă un răspuns, dar acesta nu 
mai sosi niciodată. 

Amintirea acestei aventuri s-a estompat treptat în spiritul 
tinerei femei, făcând-o totuși să păstreze groaza de 
nemișcare și o frică bolnăvicioasă de accidente. Când se 
descoperea ajunsă în capătul câte unui tronson de scară pe 
care trebuia s-o coboare pentru a-și continua drumul, nu se 
putea împiedica să nu se gândească la ce s-ar fi întâmplat 
dacă aluneca brusc pe o treaptă prea lustruită. Se imagina, 
cu piciorul sfârtecat de o fractură deschisă, prăbușită în 
golul unei banchete, incapabilă să pună un picior jos fără a 
urla imediat de durere. Avea să moară foarte rapid, era 
sigură, devorată de febră, cangrenă și foame. Nu era 
prevăzut nimic pentru asemenea afecţiuni grave, în fundul 
dulăpioarelor de toaletă din cabinele-duș nu se găseau decât 
câteva comprimate antitermice, care de cele mai multe ori 
erau expirate de mult. 

— Muzeul e un mediu perfect sănătos, îi explicase 
sergentul, aerul e filtrat, garantat fără viruși, bacterii sau 
microbi. Temperatura e constantă și confortabilă. 
Arhitectura asigură o absenţă totală a curenților de aer. De 
fapt, e imposibil să te îmbolnăvești. Prin urmare, nu s-a 


prevăzut nimic pentru conditionarea si transportul 
medicamentelor. In plus, funcţionarii detasati la faţa locului 
sunt aleși dintre cei perfect sănătoși. Hrana însăși e perfect 
echilibrată. Stiti la fel de bine ca mine că aceste proteine 
vegetale sunt imputrescibile. Pot fi stocate și mâncate peste 
o mie de ani, fără nicio problemă! Niciun termen de garantie 
care să fie respectat! 

In lumina ultimelor evenimente, tânăra femeie se simţea 
mai puţin în siguranţă decât crezuse iniţial, iar, în 
momentele celor mai puternice crize de angoasă, i se 
întâmpla să coboare sau să urce scările în patru labe. Uneori, 
într-o tresărire de mândrie, reacţiona. „Voi merge mai 
departe decât a ajuns cineva vreodată!”, începea ea atunci să 
viseze, dar glasul militarului îi răspundea ca un ecou: „In 
orice caz, spuneţi-vă tot timpul că nu veţi ajunge niciodată 
atât de bătrână pentru a fi vizitat totul!” 

Altă dată, râsese de temerile lui Georges, dar acum își 
dădea seama că muzeul avea dimensiunile unui adevărat 
oraș. Un oraș căruia era însărcinată să-i efectueze inventarul 
complet fără a uita nicio cameră de servitoare, niciun dulap, 
nicio linguriţă de cafea... Totuși, când ajungea să uite de 
aspectul danaidian* al muncii, era forțată să admită că 
edificiul constituia un soi de lume paralelă și odihnitoare. O 
matrice tăiată de exterior, impermeabilă, protectoare și 
învăluitoare. Elsy își amintea angoasele ei de odinioară când 
câte un crainic oarecare scuipa prin difuzorul tranzistorului 


45 Danaides, cele cincizeci de fiice ale lui Danaus, regele Argosului. 
Când Aegyptus, fratele lui Danaus, a sosit în Argos cu cei cincizeci de 
feciori ai lui, Danaus le-a făgăduit să-i însoare cu fetele sale. Un oracol 
însă îi prezisese că va muri de mâna unuia dintre nepoţii săi. Pentru a 
zădărnici prezicerea, Danaus le-a cerut fetelor lui să-şi ucidă soţii în 
noaptea nunţii. Danaidele s-au ţinut de cuvânt, singură Hypermnestra 
crutând viaţa soţului ei, Lynceus. Mai târziu el îşi va ucide socrul, drept 
răzbunare pentru moartea fraţilor săi, împlinind oracolul. Pentru crimele 
săvârşite, danaidele au fost condamnate să umple veşnic, în Hades, un 
butoi fără fund. 


obișnuitele știri apocaliptice despre situația mondială si 
despre cererea crescută a adăposturilor antiatomice. Se 
revedea, alergând de la un chioșc la altul, cumpărând 
săptămânale după săptămânale, răsfoindu-le nervoasă în 
căutarea unui oracol de pace pe care nimeni, din păcate, nu 
i-l putea oferi. Gloata îi trezea oroarea, rumoarea urbană nu-i 
mai apărea decât ca o sursă de ameninţare. 

„Toţi oamenii ăștia! începea ea atunci să-și spună, sunt 
prea numeroși! Sunt prea numeroși!” 

I se întâmpla să viseze că, trezindu-se într-o bună 
dimineaţă, avea să se pomenească singura supraviețuitoare a 
unui oraș decimat de o misterioasă epidemie... 

Astfel, muzeul, cu coridoarele sale goale, cu locurile pustii, 
concretiza vechile fantasme ale necropolei. 

Totuși, la sfârșitul celui de-al doilea an, începu să se simtă 
o oarecare delăsare. Dar poate că era obosită. Slăbise mult 
în ultima vreme și, noaptea, coșmaruri diforme si 
respingătoare se iveau s-o smulgă din somn, reducându-i 
uneori timpul de odihnă la jumătate, dacă nu chiar la un 
sfert. Incältärile dădeau semne de oboseală și vedea 
apropiindu-se momentul când avea să trebuiască să-și 
continue drumul descultä. Atunci, deodată, la cotitura unei 
săli, găsi primele haine. A! Puţine, pentru început: o vestă de 
uniformă aruncată de-a latul treptelor unei scări, o pereche 
de ghete înalte abandonate în vârful unei vitrine... Apoi alte 
veste, pantaloni, întregi costume de funcţionari pe care 
proprietarii lor le lăsaseră acolo, indiferent unde, pentru a 
porni goi spre cine știe ce destinaţie misterioasă. Perplexă, 
naviga în derivă de la o insuliță de materiale la alta, 
stăpânindu-și chemarea care i se ridica în gât. Ca să pună 
capac la toate, dădu peste o grămadă de cartele magnetice 
de aprovizionare ce acopereau, ca un covor foșnitor și 
colorat, parchetul unei săli consacrate unei expoziţii de 
epave cu trei catarge. Aplecându-se, putu constata că toate 
dreptunghiurile de plastic fuseseră rupte în două, 


intenţionat... Putin mai departe găsi, pe un perete, un 
incredibil număr de impacturi ale unor explozii, ca și cum 
zidăria ar fi fost ciuruită cu rafale de pușcă-mitralieră și, 
apropiindu-se și mai mult, descoperi îngrămădirea înnegrită 
de ghizi electronici care fuseseră zdrobiți anume de perete, 
provocându-li-se în același timp autodistrugerea. Luase 
naștere astfel un veritabil cimitir de carcase carbonizate, 
torsionate, inutilizabile. Cu cât avansa mai mult, cu atât îi 
creștea senzaţia că parcurge cercurile succesive ale unui 
ciudat itinerar inițiatic, alcătuit din abandonuri, la prima 
vedere, dementiale. Astfel, cartelele de aprovizionare rupte 
în bucăţi implicau respingerea definitivă a hranei; ghizii 
sparti: refuzul de a reveni. Si, un scurt moment, se întrebă 
dacă nu cumva asista la ceremonialul unei monstruoase 
sinucideri colective. 

În același moment, pătrunse în zona de umbră. Dacă ar fi 
citit placa explicativă fixată la intrarea în hol, ar fi știut că 
pusese piciorul într-o tentativă de reconstituire a obscuritätii 
hiperspaţiului... 

Dar nu citise placa, așa că avu certitudinea că a căzut în 
hăul neantului. Era o negreală fără egal, despre care ezitai 
să spui dacă era „insondabilă” sau, dimpotrivă, compactă și 
solidă, unde nu mai ajungeai să stabilești dacă pluteai în 
derivă prin spaţiul infinit al unui cer în perpetuă expansiune, 
sau dacă dimpotrivă te aflai încastrat în inima unui zid 
ciclopic, ca insectele prinse în enorme blocuri de rășină 
transparentă, care se pot vedea pe etajerele muzeelor de 
istorie naturală. 

Bătu din braţe, nemaiștiind dacă trebuia să umble sau să 
zboare. Un val de ameţeală o răsturnă și se rostogoli 
înainte... Într-o fracțiune de secundă, crezu că avea să cadă 
astfel zile de-a rândul, așa că fu surprinsă să izbească solul 
încă înainte de-a fi putut formula cu adevărat acest gând. 
Gura ei întâlni o altă gură, o pereche de buze fremătară 
peste dinţii săi, formând cuvintele unui mesaj: 


„Suntem marele tot, spunea vocea, vino să-ţi iei locul în 
sânul arhitecturii supreme. Vino...” 

Panica o azvârli înapoi și se pomeni în plină lumină, în sala 
galioanelor mucegäite, cu ochii răniți de strălucirea 
neoanelor. Observă că tremura din cap până-n picioare, 
pradă unui veritabil șoc nervos și trebui să se strângă ghem 
pentru a încerca să scape de acea irepresibilä® senzaţie de 
frig care o cuprindea, pentru a încerca să reţină căldura 
vitală care părea să-i scape din trup prin toţi porii. În cele 
din urmă, reuși să se târască până la cabina-duș din imediata 
apropiere și să se arunce sub jetul fierbinte, fixat la 
temperatura cea mai ridicată. O jumătate de oră mai târziu, 
cu pielea înroșită și dureroasă, își veni în fire. Se debarasă 
de carcasa cumplit de grea a uniformei îmbibate cu apă și, 
păstrând pe trup numai brätara-spion și ghidul electronic 
care i se balansa între sâni, intră pentru a doua oară în zona 
de umbră. Sub degetele ei, pereţii se simțeau acoperiţi de 
spongiozitäti dezgustătoare, prăfoase, crăpând la cel mai mic 
contact. Ciuperci, probabil născute din umiditatea și aburii 
acelor respiratii cărora le percepea fluxul și refluxul, 
puternice, cadentate și totuși atât de apropiate de somn, de 
pierderea cunoștinței. Se aplecă, întinzând orbește palmele, 
întâlni un șold, sexul unui bărbat culcat pe spate. Mâinile 
necunoscutului, aruncate deasupra capului (pentru ca astfel 
dispuse braţele și picioarele sale să formeze imaginea unui 
mare X culcat) se strângeau împrejurul gleznelor a două 
femei ce cuprindeau ambele în fiecare mână articulațiile unui 
alt om culcat, care la rândul lui... 

Elsy simţi ameteala revenindu-i. Era un covor de bărbaţi și 
femei înläntuiti, crucificati reciproc la infinit, toţi culcati pe 
spate, goi și nemiscati. Se ridică și porni înainte, fascinată, 
încălecând trupurile unul după altul, cu incredibila senzaţie 
de a se deplasa pe o tablă de șah vie. Uneori se apleca, 
pipăind câte o burtă în noapte, atingând câte o gură care 


46 Care nu poate fi reprimat. 


deodată se anima rostind cuvinte mereu asemănătoare... 

— Vino cu noi. Suntem sfârșitul rătăcirii. Sfârșitul 
diferenţelor, sfârșitul individului. Începutul TOTULUI... 

Elsy înainta, atingând în treacăt oamenii, bărbaţi sau 
femei, sudati prin legătura degetelor într-un bloc liniștit. 
Deodată, deveni conștientă de cumplita solitudine în care se 
găsea azvârlită, singura ființă sortită rătăcirii în această 
lume a unităţii. Era acolo, neatașată, în derivă. Si întreaga ei 
viaţă Îi apăru deodată sub semnul rătăcirii și al 
deșertăciunii... 

— Ești o corabie-fantomă, murmură o gură, foarte aproape 
de ea. 

— Noi vom fi parâmele tale, șopti o fată pe care nu putea s- 
o vadă... 

— Caută si gäseste-ti locul în marele tot, adie un cor 
invizibil. 

Cuprinsă de panică, o luă la fugă, călcându-i în picioare pe 
cei ce încă se mai încăpăţânau să vrea s-o domine, dându-și 
seama de fragilitatea poziţiei verticale. Galopa, se împiedica. 
Se prăbușea, se rostogolea, fugind de voci si de fascinația pe 
care o isca într-însa acea incredibilă comunitate de fiinţe 
imobile, prizoniere unele altora. Când, în sfârșit, se lăsă să 
cadă pe jos, epuizată, șiroind de sudoare, cu inima bătând să- 
i spargă pieptul, își dădu seama că nu mai știa unde era 
intrarea. Se pierduse. 

— Așa a început totul, șopti o femeie, căreia îi simţea 
buzele mișcându-se pe coapsa ei goală, cei dintâi s-au rătăcit 
în sală involuntar, iar întunericul nu le-a permis să 
regăsească ieșirea, așa că, după ce s-au ciocnit din 
întâmplare, s-au hotărât să nu se mai despartă și să se ţină 
de mâini zile în șir. lar, după ce au căutat zadarnic ieșirea 
mai multi ani de-a rândul, au înţeles inutilitatea unei 
asemenea încercări, s-au culcat, în așteptare, și s-a format 
primul ochi al plasei. Ceilalţi au venit pe urmă, încet. De 
bună voie. Căci nu există nicio altă soluţie. 


Elsy se ridică, fugind de voce, zdrobită de oboseală si 
foame. Se gândi la cartela magnetică din buzunarul 
uniformei, undeva de cealaltă parte a acelui cub de noapte, 
atât de deasă, încât lumina din sala galioanelor nu mai 
ajungea până la ea. Minute fără număr scrută neantul, fără a 
percepe nici cea mai mică formă, s-ar fi putut îndoi că mai 
avea ochi și nu putu rezista nevoii de a-și atinge pleoapele 
pentru a se convinge. Foamea îi brăzda burta cu junghiuri 
dureroase, se întrebă cum făceau fiinţele culcate pe jos ca să 
nu moară de inanitie, dar nu reuși să găsească un răspuns 
satisfăcător. În cele din urmă, și prin cel mai mare hazard cu 
putinţă, se pomeni în plină lumină, printre masele roase ale 
armadei-fantomă. Revenise, ca prin minune, la punctul de 
plecare. Primul ei reflex fu acela de a alerga să-și recupereze 
cartela de celuloid, din buzunarul de la piept al uniformei, 
acum uscate, și s-o introducă febrilă în fanta aparatului 
distribuitor. 

Curios, după a doua înghiţitură, pofta de mâncare îi pieri si 
glasul necunoscut reveni să-i intoneze în memorie câteva 
cuvinte pe care se sili imediat să le alunge: „Nu există nicio 
altă soluţie.” 

Noaptea trecu fără ca Elsy să fi putut închide, o secundă, 
ochii. Dreptunghiul de întuneric decupat în perete de către 
ușa de acces o hipnotiza. Așadar, un univers fetal se putuse 
instala în sânul unui alt univers fetal, iar muzeul se revela 
asemănător unei păpuși rusești cu interioare multiple. Elsy 
era conștientă că i-ar fi fost ușor să pornească neîntârziat la 
drum, să evite sala fatidică mergând la dreapta sau la 
stânga, în voia hazardului coridoarelor, să uite acel centru 
blestemat, acel maelstrom“ care părea să-i atragă invincibil 
pe funcţionarii rătăcitori prin edificiu. Poate ar fi trebuit 
totodată să astupe deschizătura căscată, spre a evita ca putul 
uitării să mai facă și alte victime? Pentru aceasta, ar fi fost 
de ajuns să deplaseze o vitrină sau o tapiterie, servindu-se de 


47 Vârtei. 


ea spre a masca pragul capcanei. Dar știa deja că n-avea să 
facă nimic de acest fel... 

Spre dimineaţă, epuizată de șocurile nervoase pe care le 
suferise, căzu pradă unui somn bântuit de coșmaruri, din 
care se trezi sufocată. De-acum, hotărârea ei era luată. 
Desprinse ghidul electronic care i se bălăngănea între sâni 
și-l aruncă din răsputeri spre peretele ciuruit de lovituri. 
Aparatul ricoșă într-un nor de scântei, iar Elsy îl văzu 
explodând, cu o secundă, înainte de a atinge podeaua. Prin 
jurul ei șuierară șuruburi, umplând de stele geamurile din 
apropiere. Pentru a termina, apucă în ambele mâini cartela 
magnetică și o îndoi până când se rupse ca o dischetă supusă 
unei torsiuni brutale. „Sunt complet nebună”, își spuse ea, 
contemplând bucăţile de plastic rupt ale căror așchii îi 
zgâriaseră degetele. Incepu să-și sugă sângele ce îmbrobona 
tăieturile, gândindu-se că probabil aceasta era ultima masă 
pe care o mai lua, după care făcu un salt în întuneric, spre 
marele tot... Încă o dată, alerga sărind peste trupuri. Voia să 
se piardă. Cu adevărat. Total... Cu sufletul la gură, se lăsă să 
cadă urlând ca și cum ar fi trebuit să se facă auzită până la 
capătul universului: 

— Am venit! Arătaţi-mi locul! 

Trebui să-și repete chemarea în mai multe rânduri, pentru 
ca, în sfârșit, un glas îndepărtat să se înalțe în noapte: 

In cele trei zile care urmară, acest simplu cuvânt, strigat la 
intervale regulate, fu pentru ea ca un far pentru o corabie 
rătăcită. Avansa, cu spiritul crispat asupra glasului uniform, 
monocord“, care-și lansa apelul ca pe un semnal: 

— Aici... 

Înainta, cu picioarele frânte, bolnavă de oboseală, căutând 
să-și dea seama dacă ţipătul devenea mai clar sau se 
estompa, dacă mergea în direcţia bună sau dacă se rătăcea. 
Avansa... 


48 Care se caracterizează prin lipsă de variaţie; monoton. 


În sfârșit, în momentul când se aștepta cel mai putin, o 
palmă i se depuse pe genunchi, oprind-o scurt din mers. 

— Aici, spuse ultima oară invizibilul. 

Elsy se präbusi. În dreapta și-n stânga, două mâini băteau 
aerul în căutarea ei, desfăcându-și și închizându-și degetele 
ca niște plante carnivore. Le simţi parcurgându-i coapsele, 
abdomenul. 

— E tânără, spuse cineva, în stânga. 

— Să-și ia locul! răspunse altcineva, la dreapta. 

Întinzând braţele înainte, Elsy întâlni masa îngheţată a 
unui trup înţepenit în moarte si nu se putu împiedica să nu 
scoată un țipăt. 

— E Esther, murmură o gură foarte aproape de ea, a murit, 
îngroap-o și ia-i locul... 

Fără a mai sta pe gânduri, începu să scurme cu unghiile 
pământul afânat care-i amintea, prin consistenţa sa moale și 
sfărâmicioasă, de straturile ciupercăriilor. Nu-i fu greu deloc 
să scobească, sub dalele reci și ridate, o cavitate adâncă, 
unde cadavrul sfârși prin a se scufunda, dispărând. Apoi, 
odată groapa astupată, se ridică pentru a bătători locul sub 
picioare, cum văzuse cândva la cinematograf sau la 
televizor... Si se culcă, pe acel strat de humus și mucegai, 
gustând contactul aspru și puternic al degetelor cu bătături 
care se închideau peste gleznele ei ca niște cătușe de fier. 
Azvârlindu-și mâinile deasupra capului, în căutarea celorlalte 
picioare și le imobiliză la rândul ei. Se culcă, se crucifică, se 
răstigni în tenebrele marelui tot. Și deodată i se păru că 
toată viaţa ei nu constase decât în așteptarea acestui unic 
moment. 

Nu mai avea vârstă, nici nume. Nici măcar nu mai știa 
unde se găsea. Lumea înconjura muzeul, iar muzeul însuși i 
se părea atât de îndepărtat, încât și una și alta își pierdeau 
orice credibilitate, ajungea să se îndoiască de existenţa lor 
reală. Închise ochii. Nu mai era nevoie să meargă, să 
contabilizeze orele și kilometrii. Descoperise un ou în centrul 


oului, o cochilie mai groasă, mai solidă decât prima si se 
instala în ea cu o bucurie senzuală, cu o expandare corporală 
depășind tot ceea ce-i putuse dărui sexul în ultimii ani. 

Când redeschise pleoapele, fu conștientă că pierduse 
noţiunea timpului. N-ar fi fost capabilă să precizeze de câte 
zile se găsea astfel, culcată undeva în centrul plasei umane, 
ofertă adusă nopţii. 

— Dar nu mi-e foame... se pomeni ea constatând cu 
jumătate de glas. 

Era adevărat, stomacul n-o asalta cu niciun ghiorăit și 
totuși era sigură că nu mai ingerase nimic de câteva 
săptămâni. Degetele strânse pe gleznele ce-i încadrau capul 
nu dădeau niciun semn de oboseală. 

— Din cauza ciupercilor, murmură o voce răgușită, undeva 
mai sus de ea, ciupercile care căptușesc pereţii și tavanul, 
sporii lor cad peste noi ca o ploaie continuă. O ploaie de 
proteine vegetale revitalizante. Ne rehidratează pielea, ne 
alimentează carnea și mușchii prin simplă penetratie 
epidermică. E ca și cum, pentru a mânca, ar ajunge să 
destupăm un tub cu cremă nutritivă și să ne masăm pe trup 
cu conţinutul... 

— Dar atunci suntem plante! nu se putu ea abtine să nu 
strige. 

In întuneric răsunară „șt!”-uri agasate și, pret de-o 
secundă, avu senzaţia că se afla într-o sală de cinema sau de 
concert. De astă dată, nimeni nu-i mai răspunse la întrebări 
și trebui de-acum să se mulțumească doar cu propriile ei 
observaţii pentru a-și satisface curiozitatea. Interlocutoarea 
sa nu mintise. Foarte rapid, cu sensibilitatea epidermică 
stimulată de către tenebre, începu să discearnă contactul 
susținut și practic impalpabil al sporilor pe piele. Era ca o 
aversă care, precipitându-i circulaţia sângelui prin vene, 
făcea să i se nască în trup o ușoară febră. Își imagină 
răsturnările economice pe care le-ar fi antrenat o asemenea 
ploaie hrănitoare în „exterior”, îndreptând popoarele spre 


naturism, condamnându-le la obezitate în cazul unor 
precipitaţii prea frecvente. Vedea femeile adăpostindu-se sub 
bolta „umbrelelor de regim”, în impermeabilele „de slăbit”. 
Vedea restaurantele închizându-și porţile din cauza lipsei de 
apetit, industriile alimentare falimentând, pudicii murind de 
foame. Auzea rugăciunile recitate: „... ploaia noastră cea de 
toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, buletinul meteorologic 
anunțând „hrană copioasă în Est și în Bazinul Parizian. 
Regim în Sud și foamete în Corsica”. Atunci, ascunsă în 
întuneric, se lăsa în voia unor mari hohote silentioase de râs, 
ale căror trepidatii, scurgându-se din mână în mână, se 
transmiteau curând tuturor celor din jur. 

„Gura mea nu mai servește la nimic, cânta ea în minte, nici 
limba, cu atât mai puţin dinţii, esofagul sau stomacul!” 

Burta ei nu mai conţinea decât vreo câţiva metri de 
intestine pe cât de goale, pe-atât de inutile, menite de-acum 
încolo contractării progresive. Hrănită din „exterior”, se 
găsea în prezent eliberată de orice funcţie excretivă, iar 
vezica și intestinele nu-și mai exersau obișnuita tiranie 
asupra sfincterelor, astfel că uneori ajungea să se îndoiască 
dacă mai avea sex sau anus. 

„Sunt dezumanizată, își murmura ea atunci, imaterială.” 

Ceea ce era întrutotul fals, de vreme ce trupul ei, dacă 
ignora acum problema deșeurilor, în realitate nu făcuse 
decât să trocheze un sistem de alimentaţie contra altuia. Cu 
timpul, înţelese că sporii păreau să-și asocieze capacităţilor 
nutritive anumite virtuţi dificil de calificat altfel decât 
halucinogene și-și lăsă spiritul să se rostogolească în voia 
mării de imagini ce-i inundau creierul, plutea în derivă 
printre îmbobocirile geometrice, aberatiile spatiale sau 
temporale. Curgea... Curgea. 

Elsy era întinsă pe spate din timpuri imemoriale, iar 
mâinile care-i strângeau pulpele de luni întregi, degetele 
care-i strângeau gleznele de ani de zile poate aveau să-i 
transmită forța lor. „Sunt o stea de mare”, își spuse ea 


confuz și mișcă șoldurile de la dreapta la stânga, scobind 
pământul, în dispreţ faţă de pietrele de cremene cărora le 
simţea colții ascuţiţi tăind-o prin calozitätile ce-i acopereau 
spatele și zona lombară. „Sunt o stea de mare.” 


Georges ar fi vrut să poarte ochelari de cal. Două plăcuţe 
de piele sau metal, harnasate de ambele părţi ale obrajilor, 
limitându-i câmpul vizual până la un drum îngust, încăpător 
doar pentru picioarele lui. De fiecare dată când pornea pe 
scara monumentală a muzeului, i-ar fi plăcut să-și amputeze 
din văz orice perspectivă, orice evadare, să-l poată reduce la 
acest itinerar strâmt care-l conducea din parcare până în 
holul de la intrare, cu ochii atintiti spre pielea prost cremuită 
a pantofilor. Clădirea îi trezea o greață greu de definit, 
vecină cu agorafobia. O beţie nesănătoasă, mai curând o 
ametealà, născută din alinierea paralelă a treptelor, din 
albeata lor orbitoare sub razele soarelui. Uneori, avea 
impresia că scara, asemenea unui acordeon imaculat, avea 
să se deformeze sub pașii lui, umflându-se, rostogolindu-se, 
extinzându-se într-o cacofonie monstruoasă auzită numai de 
el, care urma să-l arunce acolo, în plin mijloc al trotuarului, 
după ce treptele înmuiate brusc îi vor fi târât trupul ca pe al 
unui înecat azvârlit de valuri. 

Incă o dată trecu limita ușilor înalte, cu geamuri antiglont, 
pentru a-și semăna ecourile pașilor la întâmplare, prin sălile 
goale. Își ţinea sub braţ uniforma de vizitator, mereu aceeași, 
împreună cu bocceaua kaki a sacului de dormit înfășurat în 
grabă, cele două cartoane de bere brună puternic 
alcoolizată, cele... 

Ca de fiecare dată, fresca mesopotamiană îl opri în pragul 
labirintului. „Hamenotheb pleacă spre Ninive...” Era ca o 


parolă căreia n-avea să-i străpungă niciodată secretul, 
invocarea peșterii lui Ali-Baba, obolul necesar pentru a trece 
fluviul morţilor. Si, de ce nu? Un test inițiatic... „Hamenotheb 
pleacă spre Ninive...” 

Într-o zi, Georges avea să sfârșească prin a găsi calul 
pierdut, undeva între cutele unei stofe, într-o buclă de păr, în 
pavilionul unei urechi, în forma unei aluniţe, în... Da, într-o 
Zi... 
Așteptând, revenea punctual ca un candidat la sinucidere 
care, în fiecare săptămână, înaintează până pe buza falezei 
de unde nu se decide niciodată să sară, ca pentru a se 
obișnui cu acest gest; a-și mecaniza pașii în scopul ca acea 
ultimă mișcare să devină un soi de reflex complet desprins 
de conștiință. Un automatism. 

Uneori, îi plăcea să-și imagineze că, într-o noapte, devenit 
dintr-o dată somnambul, părăsea coconul sacului de dormit 
pentru a porni să rătăcească la întâmplare prin culoare, săli 
și scări, îndepărtându-se tot mai mult de ieșire. PIERZANDU- 
SE definitiv, total... Dimineaţa, la deșteptare, își dădea 
seama, cu spaimă și bucurie, că marșul său inconștient îl 
făcuse să depășească limita teritoriilor familiare, azvârlindu- 
l, îmbrăcat numai într-o pijama de flanelă albastră, într-un 
labirint prodigios. Da, în realitate, ar fi fost o soluţie ideală; 
din nenorocire, nu suferise niciodată de somnambulism. 

Totuși îi plăcea să hoinărească „pe buza prăpastiei”, s-o 
contemple, stând în picioare pe pragul ultimei săli cunoscute, 
perspectiva care se deschidea în faţa lui, ca un turist care 
îndrăznește prudent să-și bage nasul în gura unei caverne 
deschizând accesul spre o monstruoasă înșiruire de bulgări 
de stâncă, plini de ţepi calcaroși sau ca pasagerul care nu 
cutează să privească pe deasupra copastiei vasului cu care 
călătorește, îngrozit de simpla idee de a întrezări, în apă 
limpede, umbra abisurilor marine gata să-l înghită. Si se 
crampona de tocul ușii, cu toate cele zece degete, cu toate 
unghiile, ca și cum un val spumegând s-ar fi rostogolit din 


fundul culoarului să-l înhate, să-l tragă după el fără milă, tot 
mai departe, înainte de a-l abandona, de a-l arunca pe 
limanul unei mochete, într-o insulă de vitrine necunoscute 
ridicate ca niște stânci. În alte momente, se lăsa în voia unor 
jocuri mult mai perverse, cărora nici chiar el nu le întrezărea 
adevărata semnificaţie. 

Nu fusese necesar un prea mare efort ca să ia tiparul cheii 
care deschidea vitrinele și să și-o facă în oraș la un artizan 
oarecare; în anumite seri, când singurătatea îl scălda în 
mareea sa de melancolie, scotea din buzunar dublura de 
metal cafeniu și, cu infinită prudenţă, descuia câte o broască. 

Era o senzaţie îmbătătoare, o gură de exaltare și rușine, un 
tremur de frică și veselie. În acel moment, avea certitudinea 
de a simţi, succesiv și în ordine, toate emoţiile unui violator 
de morminte, ale unui necrofil. Făcea să pivoteze încet 
panoul de sticlă groasă, întindea mâna, pândind urletul 
sirenelor de alarmă, care fără-ndoială n-aveau să întârzie și 
tinându-si respiraţia, un strop de salivă i se prelingea pe 
bărbie, i se părea că percepe foșnetul aerului, răsuflarea 
trosnindă a lemnului, șocul fiecărui grăunte de praf 
strivindu-se pe geamul deschis... Si apoi... Si apoi nimic. 
Muzeul nu era prevăzut cu niciun sistem de detecție, totul se 
întâmpla ca și cum s-ar fi dorit să i se păstreze fragilitatea, 
vulnerabilitatea... 

Georges punea atunci degetele pe uniforma din hârtie de 
mătase, pe o ţinută de camuflaj căreia nu-i lipsea niciunul 
dintre nasturii de carton. Cu o extremă lentoare, îmbrăca 
vestonul si pantalonii de uniformă, își lega sireturile 
bocancilor de fetru albastru și mergea până la tanc, 
conștient și fericit de-a oferi imaginea unui combatant 
irațional, soldat al unei armate menite să cadă sub rafalele 
unei mitraliere din puf de lebădă, să se prăbușească gazată 
cu efluvii de levănţică... În alte momente, încălța papucii de 
beton, își punea pe cap un melon de ciment și-și strecura 
braţele în deschizăturile unei redingote de cărămidă roșie. 


Parcurgea apoi sala în lung și-n lat, rănindu-și gleznele, 
subsuorile și fruntea în această armură dementă. De ce 
proceda astfel? Ca un anchetator nebun care-și face o 
datorie din a pune pe el hainele victimei pentru a găsi soluţia 
misterului?... 

De altfel, nu progresa nici cu un deget. La cafenea, la 
birou, la restaurant, nu se putea împiedica să lanseze 
discuţii-sondă: „Nu mergeţi niciodată să vizitaţi muzeul? Se 
pare că sunt acolo lucruri foarte drăguţe...” 

De fiecare dată era privit ca și cum ar fi proferat o 
absurditate. Răspunsurile nu variau practic niciodată și cele 
două motive invocate se puteau rezuma astfel: 

„N-aș înţelege nimic...” 

„Mi-e teamă să nu mă pierd...” 

În anumite perioade, îl străbăteau nemiloase fulgere de 
luciditate, aruncând asupra peisajului nevrozelor lui o lumină 
fără concesii. 

Nu, n-avea s-o reîntâlnească niciodată pe Elsy. Era un 
ritual puţin cam tulbure, un scop artificial creat care-i mobila 
vidul existenţei și, într-o anumită măsură, ar fi trebuit să-i fie 
recunoscător tinerei femei pentru că îi oferise astfel o 
rațiune de a supravieţui. În prezent, avea propriul său 
muzeu, la fel cum alţii nutresc un viciu ascuns sau un hobby 
oarecare... 

Când avea să fie bătrân, foarte bătrân, urma să închirieze 
o magherniță chiar în faţa treptelor care duceau în clădire. 
În fiecare dimineaţă avea să-și tragă un scaun în pragul ușii 
și să fixeze scara, până seara, așteptând ziua când Elsy va 
ieși, în sfârșit, din marele hol cu geamuri. Bătrână, frântă, cu 
părul alb și rărit. Poate avea s-o lase să treacă fără ao 
recunoaște măcar? Poate avea să pornească pe stradă 
șchiopătând, fără a-i acorda nicio singură privire acestui 
moșneag așezat, în care nu mai reușea să identifice omul pe 
care-l abandonase cu patruzeci de ani în urmă? 

Trebuia să prevadă această eventualitate, să-și bată în cuie 


deasupra capului un panou cu numele articulat complet, cu... 

Da, acum era sigur că mai era foarte multă vreme până să 
iasă. De când îl culeseseră sticletii la intrarea biroului, cu un 
aer rece și chipuri ferme. Doi indivizi, la vreo patruzeci de 
ani, cu părul gras și costume mototolite mirosind a tutun. 

— E soţia dumneavoastră? aruncase cel mai înalt, 
arătându-i o fotografie a lui Elsy în compania unei alte femei, 
mai vârstnică și cumplit de slabă. 

— Da... 

Restul nici măcar nu-l surprinsese. Elsy era căutată de luni 
de zile pentru omor calificat. Niște puști care săpau în nisip, 
undeva pe coasta Saint-Hool, sfârșiseră prin a descoperi 
cadavrul lui Nellie Willoc, o artistă cunoscută la care locuise 
ea într-o perioadă. Nu mai încăpea nicio îndoială, cele două 
femei se certaseră de moarte. (Se bănuia chiar o istorie de 
relaţii contra naturii.) Georges îi trimisese pe cei doi agenţi 
federali la singura instanţă capabilă s-o scoată pe Elsy din 
muzeu: Ministerul Culturii. Totuși tentativa nu dusese la 
nimic, ghidul electronic al tinerei femei nerăspunzând 
solicitărilor tehnicienilor. 

— În orice caz, dacă nu vrea să mai revină, conchisese 
funcţionarul, singurul mijloc ar fi să trimitem pe cineva în 
căutarea ei, vă oferiţi voluntar? 

Cei doi copoi dăduseră îndărăt, ca și cum li s-ar fi aruncat 
apă clocotită în față. Plecaseră, lăsând mandatul de arestare 
în mâinile lui Georges. 

— Dacă apare la suprafaţă, anuntati-ne, mârâiseră ei 
înainte de a face cale-ntoarsă, nu vă faceţi complice prin 
tăinuirea infractorului. În orice caz, jurisdicţia statului unde 
s-a comis crima nu admite nicio prescriere, indiferent dacă 
iese mâine sau peste treizeci de ani, tot aia e! E bună de 
scaunul electric... 

Georges o găsea o ironie agreabilă: așadar, dacă apărea 
coborând scara de marmură albă în direcţia străzii, Elsy n-ar 
fi făcut decât să schimbe o condamnare pe viaţă cu una la 


moarte! 

De atunci, păstra ordinul de încarcerare în buzunarul 
hainei, ca pe un talisman. Stia bine că acea nouă piesă la 
dosar ar fi trebuit, în mod firesc, să-l împingă să se alăture 
tinerei femei, din moment ce de-acum nu mai exista pentru 
ea viaţă posibilă în afara clădirii. Actul de întemnitare lua 
deodată aspectul unei foi de îmbarcare. Avea biletul, ce mai 
aștepta ca să plece? Nu-l retinea nimic... Nicio rudă, niciun 
prieten... Nimic. Atunci? 

Noaptea, în așternuturile încâlcite, i se întâmpla adesea să 
se întrebe dacă, de fapt, muzeul nu era mai important decât 
conţinutul. „Un cufăr de platină conţinând un bolovan...” 
Unde citise această expresie? Nu reușea să-și amintească și 
totuși nicio alta nu-i exprima mai bine sentimentele. Oare 
edificiul trebuia privit dintr-un unghi categoric non- 
pragmatic? Trebuia să vadă în el o necropolă, mormântul 
gigantic al vreunui uriaș îngropat după ritul vechilor 
egipteni, alături de toate colecţiile sale? 

Sau un monument funerar? Un monument a cărui sală cu 
comori a fost protejată printr-un întreg labirint de coridoare 
destinate rätacirii jefuitorilor, printr-unul dintre acele 
dedaluri“” ale morţii de care abundă pântecul piramidelor? 
Ce mumie prodigioasă și malefică dormea astfel, pierdută 
undeva în inima construcției, înconjurată de bunurile ei cele 
mai scumpe, apărată de orice violare cu ajutorul unei reţele 
de capcane subtile unde funcţionarii Ministerului Culturii 
veneau întotdeauna să se piardă fără greș? 

Dar poate trebuia să meargă și mai departe? Mult mai 
departe, să îndrăznească să pronunţe numele labirinturilor 
sacre ale mitologiei păgâne, să se întrebe ce fiară demonică 
își aștepta, dincolo de traseul coridoarelor, tributul în carne 
umană, hrănindu-se cu cei ce întocmeau inventarul, 
sacrificați cu deliberare de către orașul terifiat de singura 
idee că monstrului i-ar putea veni într-o zi ideea de a ieși din 


49 Labirint. 


bârlog pentru a-și lua obolul din rândurile populaţiei? 

De ce nu? 

Cineva cunoștea răspunsul. Cineva știa secretul: un om din 
umbra unui birou directorial, un prefect, un ministru, dar 
niciun vânt de adevăr, niciun fragment de explicaţie nu 
răzbătea de după buzele sale pecetluite, iar Georges avea să 
fie condamnat pentru totdeauna că caute numai prin 
mijloacele lui o lămurire definitivă. Trebuia să caute prin 
bibliotecile universitare, prin infernul prăfuit al vechilor cărți 
de referinţă, prin jungla tezelor nebunești și neterminate din 
cauza internării autorilor, prin cimitirul memoriilor lovite de 
interdicţie, de excomunicare sau de erezie... Să găsească 
terfeloagele care dizertau fără nicio rușine asupra tratatelor 
vrăjitorești ale magilor tibetani, figurile ezoterice ale 
itinerarelor sacre de unde se poate ieși nebun sau înţelept 
pentru că ti s-a descris adesea fără să-ţi dai seama una dintre 
hieroglifele fundamentale ale spiritului omenesc. Astfel își 
petrecea majoritatea serilor eșafodând ipoteze din ce în ce 
mai delirante, sărind de la o construcţie logică la alta fără să- 
i pese de cea mai mică articulaţie dialectică“, etalându-și 
demonstrațiile cu mari lovituri de a priori”. 

În mai multe rânduri avusese un vis ale cărui peripeții îl 
înspăimântau: ca de obicei, stătea așezat cu genunchii 
depärtati în faţa frescei mesopotamiene, în mijlocul cutiilor 
de bere goale și al resturilor de tartine cu ton și roșii. 
Deodată, intră un copil. E un puști oarecare, un școlar cu 
siguranţă, în uniformă gri, ducând un ghiozdan ponosit... Se 
oprește lângă Georges, mijește ochii câteva zeci de secunde 
pentru a examina pictura murală, apoi izbucnește în râs... 
„Aici!”, tipa el, arătând cu degetul calul lui Hamenotheb. 

Georges se trezea de fiecare dată urlând de groază. Era un 
vis, nimic mai mult decât un vis, desigur, dar îi putea oare 


50 Teorie generală și metodă filozofică constând în analiza și depășirea 
argumentelor contradictorii în scopul descoperirii adevărului. 
51 Înaintea oricărei experienţe, înainte de fapte, în mod aprioric. 


neglija latura premonitorie? Cât de infimă o fi fost? Privirea 
unui copil și încă a unui copil mic, neinitiat în logica și 
mecanismele raţionale ale lumii adulţilor, avea să reușească 
să străpungă secretul ghicitorii în răstimp de câteva 
secunde? Dacă așa era, atunci lui Georges, nu-i mai rămânea 
decât să-și tragă un glonţ în teastä sau să-și scoată ochii, 
pentru a se afunda în dedalul muzeului urlând ca un animal! 

De-atunci, ţinea permanent în buzunarul vestonului câteva 
imagini Polaroid ale basoreliefului, pe care el însuși le făcuse 
cu ajutorul unui aparat de fotografiat. Când i se întâmpla să 
întâlnească vreun băieţel, într-un scuar sau staţie de 
autobuz, îi strecura în mână unul dintre pătratele de hârtie 
glasată și-l invita, sub pretextul unui joc, să găsească el calul 
pierdut. Până când puștiul îi înapoia clișeul cu o expresie 
dezgustată, cunoștea secunde de angoasă indescriptibila. 
Intr-o zi, era sigur, avea să audă exclamatia fatidică: „Aici!” 
și n-avea să mai poată amâna. Va trebui să plece, să 
avanseze, să meargă spre necunoscut... 

Totul depindea de acel unic simbol... Hamenotheb pleacă 
spre Ninive... spre Ninive spre...