Serge Brussolo — Haita

Brussolo = un star al litera 
un Stephen King al Frantei! 


SERGE BRUSSOLO 


# 


HAITA 


OMUL, CEA MAI APRIGĂ FIARĂ 


Atunci când vărsarea de sânge a dat fiarelor gustul pervers 
al sacrificiilor, ele s-au răzbunat trunt pe oameni pentru 
suferintele acumulate. Blestemul s-a abătut asupra celui 
menit să ispăsească păcatele unui tată supranumit marele 
vânător... $i omul a devenit astfel cea mai aprigă fiară. 


Serge 
Brussolo 


Haita 


La meute 
1990 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, Paris) este un scriitor 
francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o familie 
săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la cursele de 
cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în copilărie povești 
din mitologia greacă sau egipteană, imprimându-i astfel nu 
numai gustul pentru lectură, dar şi pentru scris. Locuiau toţi 
trei într-o cameră de servitori de la mansarda unui imobil 
luxos dintr-un cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale 
lecturi au fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake 
şi Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a crimei” 
cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi desenate pe care 
le citea în paralel cu romanele foto Satanik sau cărțile 
polițiste a lui James Hadley Chase. 

In anii '60, familia sa se mută într-un bloc social (HLM) 
dintr-un cartier muncitoresc de la periferia Parisului. 
Vecinătatea unei baze a armatei americane îi înveselește însă 
copilăria: împreună cu alţi copii scotocea prin pubelele 
americanilor descoperind şi citind cu indicibilă bucurie (în 
original, cu ajutorul dicționarului!) comics-uri altfel 
intruvabile în Franţa acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, 
Superman, The Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie „romane”, de 
câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu avea 


reputaţia făcută: unii profesori îl dispretuiau și-i spuneau că 
n-o să facă nimic în viaţă; alţii însă îl admirau și-i prevesteau 
o carieră de scriitor. Ajuns - în mod natural - student la 
litere, îşi trimite scrierile pe la diverse publicaţii şi debutează 
astfel, la 21 de ani, în paginile unui fanzin obscur. 
Perseverează, de altfel nu ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 
1978 primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru 
nuvela Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile 
încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide porţile, 
publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un ville 
malade. Urmează alte 150 de romane. 

În anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de clasificat, 
Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este creatorul unor 
universuri literare halucinante, construite cu ajutorul unei 
doze specifice de violenţă și sexualitate, care i-au adus un 
public format din cititori pe cât de fideli pe atât de pasionați. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul lui 
text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în periodicul 
L'Aube enclavee în 1972. Funnyway (Funnyway, în Jurnalul 
SF nr.163), o altă nuvelă, publicată în 1978, a fost 
recompensată în 1979 cu Marele Premiu al Literaturii 
Science-Fiction Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction 
Frangaise. Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga 
același premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe 
d'une ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de abisuri 
(publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul Apollo în 
1984. Un număr mare de romane au fost publicate în colecţia 
Anticipation a editurii Fleuve Noir și în colecţia Presence du 
futur a editurii Denoel. 

După ce iniţial a scris numai science-fiction, Brussolo a 
abordat mai târziu alte genuri literare, precum romanul 
istoric sau cel aparținând genului thriller. Este, de 
asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii și tineret 
intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


Prolog 


Sarah privea cum se apropie chelnerita deghizată în subretă 
de comedie, cu rochie neagră, sort alb și bonetă scrobită. Era 
o fată tânără, probabil o debutantă, pe care încă o mai 
intimidau putin clientele acelui cartier considerat „șic”. Fata 
puse ceainicul pe masă și spuse încetișor: Lapsang sushong... 
solicitând o aprobare de la Sarah. Tânăra femeie zâmbi, îi 
plăcea ritualul pompos și neghiob al saloanelor de ceai, cu 
șușotelile lor ca de spovedanie, cu secretele imaginare 
schimbate între două înghiţituri de tartă cu afine și 
gângurelile doamnelor de cincizeci de ani, cu părul vopsit. În 
toate astea exista o banalitate care o liniștea. Era o lume 
blândă și domoală, unde nu avea loc niciodată vreun fapt 
deosebit - o enclavă de calm pe traseul bulevardului. 

Turnă putin lichid fierbinte peste feliuta rotundă de lămâie. 
Imaginea i se reflecta în oglinzile din fundul sălii. Cu ocazia 
asta constată că turbanul de piele pe care îl purta nu-i 
alunecase și că nimeni nu putea ghici că avea craniul lipsit 
de păr. Era un lucru important. 

Firește, ar fi putut să folosească peruci, dar detesta acest 
subterfugiu care i-ar fi afectat originalitatea și care - 
paradoxal - îi dădea impresia că e cheală, își zise că era 
frumoasă așa, îmbrăcată toată în piele neagră, cu umerii 
obrajilor proeminenţi, ochii alungiti și parcă ceva dintr-o 
preoteasă egipteană obosită de rugăciuni nesfârsite. 
Rugăciuni sau sacrificii... 

Ştia că toate celelalte femei se uită la ea. Le simţea privirile 
ca pe atingerea ușoară a unor aripi de fluture. Priviri 
geloase, vindicative. Zâmbi și amestecă în ceai cu lingurita 
de argint. O ceremonie desuetă, care o liniștea mai bine 


decât ar fi făcut-o tranchilizantele cele mai eficiente. 

Își petrecuse ziua umblând după cumpărături și făcând o 
grămadă de alte activităţi inutile. Cumpărase haine, lenjerie 
fină și pierduse o oră întreagă căutând ciorapi de o anumită 
nuanţă cenușie. Pentru cine? Pentru ce? 

Se tot îmbrăcase și dezbrăcase în spaţiul îngust al cabinelor 
de probă, și de fiecare data surprinsese în privirea 
vânzătoarelor aceeași scânteie de admiraţie. Într-un magazin 
din cartierul Marais, chiar auzise o fată șoptind: „Are asta un 
look!...” Era plăcut să te joci de-a femeia normală. Putea să-și 
spună că e soţia trândavă a unui cadru superior și că își 
petrece zilele frecventând magazinele și librăriile-saloane de 
ceai unde se vorbește cu gura plină despre literatură. 

„Marţi, la ora optsprezece, mă duc la cursul de bucătărie 
chinezească”, visa ea. „Vineri, ședința de gimnastică 
tibetană...” 

Era un joc. Jocul de-a „oamenii normali”. Îl juca de îndată ce 
ieșea pe poarta vilei, străduindu-se să uite totul: pe Georges 
și maniile lui, muzeul, animalele. Se străduia să-și imagineze 
cum putea să arate după-amiaza unei tinere burgheze lăsate 
în voia ei. Seara se întorcea acasă încărcată cu pachete pe 
care le uita într-un colţ și nici măcar nu le desfăcea. Ştia că 
nu va avea niciodată ocazia să poarte rochiile alese, totuși, 
cu o grijă meticuloasă. Toate astea nu erau pentru ea. În 
casă nu avea nevoie decât de o bluză albă și o cămașă de 
forță. O ţinută de clinică psihiatrică. 

Gândul o făcu să râdă înfundat și își arse buzele sorbind din 
ceaiul prea fierbinte. 

Se întinse ca atunci când îţi cauţi o poziţie confortabilă într- 
o cadă plină cu apă cäldutä. Se tolănea în banalitatea acelui 
sfârșit de după-amiază liniștită. Se spăla în ea. Căci de 
cealaltă parte a bulevardului, în spatele zidurilor înalte care, 
aidoma unor metereze imposibil de cucerit, închideau vila și 
parcul, o aștepta ceva murdar. Uneori îi venea să oprească 
oamenii de pe stradă și să-i întrebe: 

— Ştiţi ce se află dincolo de aceste ziduri? 

Probabil că trecătorii mai întâi s-ar fi strâmbat și apoi ar fi 
răspuns: 

— O cazarmă? Un institut? O clădire oficială? 


Adevărul era că privind de la înălțimea unui om nu aveai 
cum să ghicești parcul, casa mare și domul ei ciudat, plin de 
gäinatul porumbeilor. Nu se putea ghici nimic și era cu atât 
mai bine... 

Da, oamenii ar fi zis: „O cazarmă...” Iar ea ar fi răspuns: 

— N-ati ghicit! E un templu. Si, ca în toate templele 
adevărate, aici se săvârșesc sacrificii. 

Dar nu trebuia să se gândească la asta, altfel și-ar fi văzut 
fericirea fărâmițându-se, pierind. Trebuia să continue joaca 
de-a femeia frivolă - până la capăt, până seara, până în 
momentul în care va fi nevoită să se întoarcă. 

Clientele o priveau din nou. Se distra închipuindu-și ce 
gândeau despre ea: „E amanta cutărui publicist... E un top- 
model... E...” 

Ar fi putut să le răspundă: 

— Nici vorbă de așa ceva. Sunt dresoare. 

Cuvântul acesta i se potrivea exact, nu? Era dresoare și 
peste foarte puţin timp avea să se înapoieze în cușca fiarelor, 
unde o aștepta Georges Mareuil-Mondesco. 

O aștepta, era sigură. În seara asta avea să fie 
reprezentaţie. Se puteau deja aprinde reflectoarele și 
împrăștia rumeguș în arenă. 

Rumeguș ca să absoarbă sângele... 

Dădu din cap, parcă deranjată de o viespe, și își goli ceașca. 
Liniștea i se fisura, dar ea era de vină. Se apropiase prea 
mult de casă, iar undele nefaste emanate de creierul 
dezechilibrat al lui Georges trecuseră pe deasupra zidului și 
veniseră să o persecute în confortul plăcut al salonului de 
ceai. 

Femeile de la masa vecină o urmăreau, cu buzele strânse. 
Un moment se întrebă dacă nu cumva își pierduse în așa 
măsură sângele rece, încât să vorbească cu glas tare. De la o 
vreme, i se cam întâmpla, în clipele de mare tensiune 
nervoasă. 

— Sunt o dresoare, ar fi avut ea poftă să le strige. Sau mai 
curând o infirmieră. O infirmieră secretă, fără uniformă sau 
bonetă... 

Totuși avea o uniformă. Georges o pusese să cumpere una, 
ca să inducă în eroare. O îmbrăca uneori, când venea cineva 


în casă. Dar asta se întâmpla rar. Din cauza muzeului, 
Georges nu mai primea de multă vreme pe nimeni. 

O infirmieră secretă, denumirea era bună. O infirmieră pe 
care ar fi trebuit să o îmbrace în cauciuc negru. Strânse din 
dinţi pentru a-și ascunde râsul nervos. 

Simtea o pornire din ce în ce mai mare de a le ocări pe 
cliente. Cu ţinuta lor semeatä, îi aminteau brusc de 
fantomele sinistre ivite din trecutul ei intim. „Să nu intârziati 
pe străzi diseară, frumoaselor”, își zise rânjind. „În noaptea 
asta, fiara va fi slobozită. Știu, simt...” 

Era sigură că nu se înșeală. Cunoștea perfect simptomele. 
De câteva zile, Georges se agita, se învârtea ca un animal în 
cușcă, îl văzuse ascultând pielea fotoliilor și legăturile de 
marochin ale cărților îngrămădite în bibliotecă. Uneori, chiar 
se uita fix la propriile lui încălțări, cu o angoasă care îl făcea 
să se schimonosească. Criza mocnea, fierbea înăbușit pe 
marginea plitei. Avea să izbucnească în curând, copleșindu-l 
cu imagini insuportabile. Și, atunci, din culise va trebui să-și 
facă apariţia ea, dresoarea, infirmiera secretă. Va trebui să-i 
vină în ajutor. 

Dar deocamdată bea ceai într-un salonaș snob unde o pisică 
siameză se freca de picioarele scaunelor. Doamnele spuneau: 
„O, ce drăgălașă e!...” Era o nerozie și era bine, liniștitor. 

Ar fi stat acolo zile în șir, să bea lapsang sushong și să 
rontäie bucăţi mici de tartă. 

Ba nu, îi șopti o voce interioară, te-ai plictisi. Știi bine că ai 
nevoie de cușca fiarelor, de noapte... de execuțiile secrete. 

Asta fusese adevărat mai demult. Astăzi nu mai era chiar 
atât de sigură. Nu mai era „prinsă”. 

Se aplecă spre geam și privi mulțimea de pe trotuare. Din 
interiorul vilei, cu greu ţi-ai fi putut da seama că e atâta lume 
pe străzi. Treptat, uitai orașul și te credeai pe o insulă. 
Urmări oamenii cu un fel de aviditate, de lăcomie. Păreau 
plictisiti, osteniti. Se vor întoarce la casele lor și se vor uita 
la televizor, căscând și blestemând programele plictisitoare. 
Asta era viața normală. Prețul liniștii. 

Privi la ceas. Criza se va declanșa, probabil, pe la miezul 
nopţii. Asta era totdeauna ora la care mintea lui Georges 
începea să se fisureze. Când răsunau cele douăsprezece 


bătăi, creierul lui făcea explozie, năpădit de valul seismic al 
fantasmelor, al nebuniei... 

Ce va vedea el în seara asta? Nu avea de ce să-și pună 
întrebări, programul său era imuabil, ca un mecanism bine 
reglat. Era destul să închidă ochii ca să-l vadă agitându-se în 
mijlocul marii biblioteci. La miezul nopţii, casa va începe să 
transpire... Totdeauna începea așa. Sudoarea brobonea 
pielea fotoliilor, îmbrăcămintea cărţilor. El le ștergea 
frenetic cu o batistă, agitându-se și suflând zgomotos. Ea 
stătea în umbră, ca de fiecare dată, până în momentul când 
trebuia să intre în scenă. Fiindcă era și puţin actriţă, nu-i 
așa? Dacă nu vrei să-i superi pe nebuni și să le stârnești 
mânia, trebuie, evident, să știi să joci teatru. 

O pală de vânt agită revistele dintr-un chioșc. Unul dintre 
titluri o făcu să zâmbească: /upuitorul umblă pe străzile 
noastre... 

Suna ca un roman-foileton de prin anii treizeci. Un titlu 
melodramatic, pentru o poveste incredibilă despre care se 
vorbea în toată presa, fericindu-i pe ziariști. Jupuitorul umbla 
pe străzi, iar ea era într-un... salon de ceai, în compania unor 
burgheze grase, severe și puţin cam moleșite. 

Pisica siameză adulmeca pachetele îngrămădite la piciorul 
mesei. Acum, lui Sarah i-ar fi fost cam greu să-și aducă 
aminte ce anume cumpărase în cursul după-amiezii. Hainele, 
lenjeria deveneau la apropierea serii niște accesorii lipsite de 
importanţă. Le-ar fi putut face cadou unei trecătoare sau le- 
ar fi putut îngrămădi în prima pubelă ieșită în cale, dacă nu 
s-ar fi temut că în felul acesta va atrage atenţia. Pentru că 
nu-și putea permite cu niciun preţ să atragă atenţia. De 
altfel, ăsta și era motivul pentru care ieșea atât de puţin în 
oraș. N 

Se aprinseseră felinarele. Se făcea noapte. In curând vor 
veni iarna, Crăciunul, goana după cadouri, după 
cumpărături, un ritual de la care ea era exclusă. Dădu 
resemnată din umeri, plăti si își luă de jos pachetele. Pisica 
mieună deranjată, îi veni să-i șoptească: „Taci. Taci, că altfel 
îl chem pe Jupuitor...” 

lesi. Bulevardul și valul de mașini încă o mai despärteau de 
zidul înalt și cenușiu. O cazarmă? Un institut? Un zid enorm 


și cenușiu, cu o poartă mare de fier pusă în mișcare deo 
comandă electrică. Poarta aceea de oţel întărea aspectul 
„oficial” al clădirii. Era grea, ghintuită, fără broască la 
vedere. Respingătoare. 

Sarah se opri la marginea trotuarului, așteptând culoarea 
verde a semaforului. 

„Doar douăzeci de metri”, numără în gând. „Doar 
cincisprezece, doar...” Fiecare pas o apropia de zid și de 
poartă. Se uită din nou la ceas. Mai erau încă șase ore până 
la miezul nopţii. Un răgaz lung și scurt totodată, dar nu avea 
puterea să abată cursul evenimentelor. Ca orice dresoare, nu 
era deloc în deplină siguranţă în interiorul custii, așa că 
totdeauna trebuia să fie cu ochii în patru, să se gândească la 
gheara care s-ar fi putut întoarce împotriva ei. În orice clipă. 

Când apăsă pe butonul interfonului, se crispă de groază. 

— Eu sunt, zise. 

Se auzi un bâzâit, și poarta enormă se deschise, acționată 
de un sistem hidraulic. De fiecare dată când intra, avea 
senzaţia că pătrunde într-un seif. De partea cealaltă era 
parcul, cufundat în întuneric, iar la capătul aleii - casa mare 
cu obloanele închise. 

Tânăra se clătină pe tocurile înalte. Pachetele o 
stinghereau, îi venea să le arunce într-un tufiș și să nu-i mai 
pese de ele. 

După felul cum erau aprinse luminile, Sarah ghici că el se 
afla deja în bibliotecă, străduindu-se să-și sporească frica. 

Lui Georges nu-i plăcea că ea ieșea în oraș. Singur, devenea 
mult mai permeabil la fantasme. Nebunia lui își lua avânt. 
Sarah păși încet pe alee, ghidându-se după luminile casei. 
Nu-i era frică de întuneric. Nu era ea marea organizatoare a 
misterelor nopţii? 

Se poticni încă o dată pe treptele de marmură ale scării 
mari de la intrare, acoperite cu frunze uscate. Nimeni nu se 
ocupa de întreținerea parcului care, treptat, începea să 
semene cu un teren viran năpădit de buruieni. 

Sarah deschise ușa holului. Nu se putu abtine să adulmece, 
încercând să detecteze un eventual miros de sudoare. Dar 
era prea devreme. Casa nu transpira niciodată înainte de 
miezul nopţii. Georges îi explicase asta de nenumărate ori. 


Lăsă pachetele într-un colţ al holului, la picioarele unei 
armuri. Pendula arăta șase și un sfert. 


Capitolul 1 


Probabil că era aproape miezul nopţii când casa deveni 
jilavă. Georges, nemișcat în mijlocul bibliotecii imense, simţi 
cum mirosul invadează treptat încăperea. Un miros greu și 
uleios, care îţi făcea greață. Rezemat în coate de birou și cu 
palmele așezate de o parte și de alta a unei enciclopedii 
groase pe care o răsfoia, Georges se prefăcu a nu observa 
nimic și își potrivi ochelarii pe nas. Dar panica i se amplifica, 
făcând să-i danseze în fata ochilor literele mici de pe pagina 
presărată cu pete de umezeală, împiedicându-l să mai 
citească. Se strădui să-și controleze respirația. Acum era 
trecut cu două minute de miezul nopţii. O tăcere profundă și 
apăsătoare domnea în sala cu pereţii acoperiţi de cărţi. Avea 
senzaţia că tavanul cobora încet, aidoma unui ciocan cu 
aburi, ca să-l strivească, pe el, Georges Mareuil-Mondesco, 
omuletul pierdut într-un fotoliu de piele, prea mare pentru el. 

Georges detesta mobilierul casei. Megalomania tatălui său 
dusese la umplerea celor treizeci și trei de încăperi ale 
locuinţei cu un mobilier disproporționat, care părea a fi fost 
fabricat pentru o armată de giganţi. Totul era prea larg, prea 
înalt, prea gros. Trebuia să apuci cu amândouă mâinile 
mânerele sertarelor ca să le poţi trage, să-ţi soliciti toţi 
mușchii ca să deschizi o ușă. Fuseseră alese doar materiale 
nobile, lemn masiv, întărit cu ferecături. Unele fotolii erau 
atât de grele, încât aveai nevoie de trei oameni ca să le poţi 
deplasa. Georges auzise că în unele ţinuturi, devastate în 
mod regulat de taifunuri, mobilele sunt prinse cu șuruburi de 
podea pentru a nu fi luate de trombă. Nu știa dacă e vorba 
de un fapt adevărat sau doar de o poveste, dar de un lucru 
era sigur: ciclonul ar fi putut să treacă peste casa lor fără să 


deplaseze din loc nici mäcar un fotoliu! Totul fusese aranjat 
aici o dată pentru totdeauna, după dorinţa lui Werner 
Mareuil-Mondesco, în urmă cu treizeci de ani. 

Georges privi, nervos, peste umăr. Regretă imediat că se 
lăsase pradă fricii. Ştia că această casă se hrănea cu spaima 
lui și că el trebuia să se prefacă nepăsător cât mai mult timp 
posibil. Totuși, mirosul devenea din ce în ce mai stânjenitor. 
O duhoare de menajerie, un miros de urină. Probabil că 
plutea în toată casa, răspândindu-se în valuri gretoase pe 
culoare, rostogolindu-se vijelios dintr-o încăpere în alta. 
Georges se strădui să rămână calm. În ciuda fricii, mâinile, 
lipite de birou, îi erau uscate și reci. Nu se simţea deloc în 
largul lui în fotoliul prea mare. 

Deși împlinise patruzeci și cinci de ani, avea impresia că e 
un copil care trebuie tot timpul să se salte în vârful 
picioarelor pentru a ajunge la obiectele pe care adulţii le 
așezaseră astfel încât el să nu poată pune mâna pe ele. Casa 
fusese construită de Werner, tatăl lui, și numai pentru sine 
însuși. Precum un costum de comandă, nu se putea potrivi 
nimănui altcuiva decât proprietarului ei. Georges se simțea 
acolo străin, nelalocul lui, ca un cerșetor îmbrăcat cu niște 
haine vechi, căpătate. Prea slab, prea mic, parcă plutea în 
interiorul construcției. Sifonierele enorme îl dominau ca 
niște faleze, ca niște donjoane. Ușile cu două canaturi, prin 
care se intra în diferitele încăperi, erau destul de înalte 
pentru a lăsa să treacă un om călare. Disproportia penibilă a 
locuinţei alunga însăși ideea de intimitate, de confort, de 
stare plăcută. Salonul era mai mare decât sala pașilor 
pierduţi a unui palat de justiţie. Când te mișcai prin el, 
tocurile îți pocneau pe dalele de marmură neagră, stârnind 
ecouri care se repetau la nesfârșit. Tavanul acoperit de 
casetoane își înălța bolta la zece metri de podea, conferind 
ansamblului înfățișarea unei catedrale. Era frig chiar și în 
plină vară, căci soarele nu reușea să treacă prin sticla 
colorată a vitraliilor care acopereau fiecare fereastră. O casă 
construită pentru un colos de doi metri și zece, o eroare a 
naturii. Un... monstru? 

Acest gând îl făcu pe Georges să-și muște buzele și să 
arunce din nou o privire pe deasupra umărului stâng. Cărţile, 


ca niște cărămizi groase îmbrăcate în piele, tapisau zidul din 
spatele lui. Rafturile se ridicau până la tavan, ca într-o 
venerabilă bibliotecă universitară. Unele dintre ele erau 
foarte vechi și valorau azi o adevărată avere. Toate se 
refereau la vânătoare sau la zoologie. 

Erau grele, imposibil de transportat. Câteva, care datau din 
Evul Mediu, aveau chiar scoarte din lemn ferecat, cu 
închizători de oţel. Îţi trebuia întreaga forță pentru a le 
deplasa. Când încercai să le tragi de pe raftul lor, aveai 
senzaţia că smulgi o piatră din zid. Georges se rănise foarte 
grav în copilărie, provocând prăbușirea unui raft plin cu 
volume enorme. Tatăl său râsese de el și îl rugase să se ducă 
să sângereze în altă parte, nu pe covoarele lui orientale. 

O casă construită pentru un uriaș, plină de șifoniere uriașe, 
ticsite de costume uriașe. O casă în care erai condamnat să 
trăiești în pielea unui pitic. Totuși, Georges avea un metru 
optzeci, ceea ce nu era deloc neglijabil. Când i se întâmpla să 
se aventureze în afara casei, pe străzi și prin magazine, 
constata cu o oarecare satisfacţie că îi domina pe mulţi 
dintre semenii lui și că era înalt... Din păcate, această iluzie 
înceta imediat ce se întorcea acasă, imediat ce era 
confruntat cu acele fotolii obeze, cu acele scaune foarte 
potrivite să servească drept tron unui rege viking. 

Werner voise balamale enorme, clante de fier forjat 
capabile să reziste forței mâinilor sale prea puternice. 
Desenase canapele și scaune capabile să suporte fără să 
geamă greutatea corpului său gigantic. Toate astea implicau 
o arhitectură exagerată și apăsătoare, o lume în care omul 
normal își găsea cu greu locul. Georges visa uneori la 
apartamente înguste, la camere mici, de servitoare. Aici, și 
bufetele erau prea mari. Werner, cu egoismul cumplit ce îi 
caracteriza fiecare hotărâre, ceruse ca totul să fie de 
mărimea lui. De aceea trebuia să ridici braţele ca să ajungi la 
clantele ușilor, să urci pe o bancă mică pentru a putea avea 
acces la chiuvetă. 

Firește, în spatele tuturor acestor lucruri se afla dorința 
constanta de a umili. În timpul vieţii, Werner se delectase 
privindu-și vizitatorii cum se răsuceau să se catere cu greu 
pe niște scaune prea înalte pentru ei și își stăpânise râsul 


triumfător observând aerul jalnic al acelorași invitaţi care, 
după ce reușiseră să se așeze, își dădeau seama că picioarele 
lor nu atingeau pământul! Werner Mareuil-Mondesco fusese 
un om crud. Un titan care ti-ar fi strivit mâna dacă i-ai fi 
întins-o și s-ar fi uitat la tine cu o privire indulgentă, așa cum 
te uiţi la un caniș. Un om cu care nu puteai comunica decât 
ridicând capul, dându-l mult pe spate. „Toți îmi vorbesc 
uitându-se la cer”, îi plăcea să repete. „De parcă s-ar adresa 
lui Dumnezeu în persoană.” Se delecta folosindu-se de 
statura lui pentru a-i umili pe cei de lângă el, și rareori se 
așeza ca să discute, astfel încât îi constrângea pe 
interlocutorii lui să adopte atitudinea unui turist care 
contemplă donjonul unei cetăţi. 

Georges își scutură capul, încercând să alunge amintirile 
care îl härtuiau. Nu voia să se gândească la toate astea, mai 
ales în momentul când casa începea să transpire... 

Incet, cu maxilarele încleștate, își trecu mâna peste mapa 
de piele de pe birou. Era umedă. Tresări. Totuși, nu era 
surprins; așa se petreceau lucrurile totdeauna. Făcea parte 
din ritual. Mai întâi casa devenea jilavă, după aceea... 

Își îndreptă ușurel spatele, mângâind braţele fotoliului. Din 
piele se prelingeau picături fine. Fotoliul transpira ca un 
animal cuprins de febră. Nu era vorba de un simplu fenomen 
de condensare, ci pur și simplu de sudoare. Prima dată când 
se petrecuse povestea asta, Georges își dusese la gură 
degetul umezit, și imediat simtise pe limbă gustul de sare. 
Condensarea nu produce picături de apă sărată, numai 
corpurile vii sunt în stare să transpire astfel, umplând aerul 
cu o duhoare de sală de sport neaerisită. 

Georges simţea sudoarea fotoliului năclăindu-i pantalonii. I 
se părea că stă călare pe un animal epuizat de o lungă 
alergare. Stia că, în spatele lui, copertele de piele ale 
volumelor îngrămădite în bibliotecă transpirau la fel. Era 
primul simptom, semnul unei febre crescânde. Pretutindeni 
în casă, toate obiectele de piele răspândeau aceeași sudoare. 
Fotoliile, canapelele, hainele, cizmele, pantofii - transpirau. 
De parcă acele piei moarte ar fi revenit brusc la viaţă, 
recăpătându-și puterea de a se înfiora, de a se înfierbânta. 

În aceste momente de mare panică, unora dintre blănurile 


din salon părul li se lipea în suvite cleioase. Pielea de zebră 
răspândea o duhoare cumplită, din blana de grizzly prinsă pe 
perete cădeau domol picături. Pielea se trezea, pielea sub 
toate formele, naturală sau prelucrată, domesticită. Pantofii 
redeveneau animalele care fuseseră cândva, într-o zi, se vor 
acoperi de păr. Georges era sigur de asta. Marochinul 
cărților îngrămădite pe rafturile bibliotecii va începe într-o zi 
să mugească. Viața revenea icnit, spasmodic, injectând 
scurte tresăriri postmortem obiectelor care umpleau casa. 


Sarah iși crispă mâinile pe balustrada scării, ,Ticnitul 
smintitul”, îşi zise ea, cu o animozitate reală, „Ticnitul face 
iar circ, gata, începe iar...” 

Ticnitul, smintitul... Când se gândea la Georges, simţea 
totdeauna nevoia să folosească asemenea cuvinte vulgare, ce 
caricaturizau nebunia acestuia. O minimalizau, o lipseau de 
amploare și, în același timp, 0... linișteau, pe ea, infirmiera, 
martora - complicea? 

Se retrase în umbră, astfel încât el să nu o poată vedea. Cu 
mâinile crispate pe rampă, urmărea acutizarea crizei. li 
întrezărea deja derularea perfect previzibilä, jalonatàä 
precum un drum al Calvarului. 

„Du-te si scutură-l”, îşi zicea uneori. „Du-te si aruncă-i O 
cană cu apă în faţă, să se potolească!” 

Dar niciodată până acum nu îndrăznise s-o facă. 

Stia că în aceste momente de mare agitaţie el vedea 
„lucruri“ tulburătoare. Lucruri pe care ea nu le putea zări, il 
pândea, ușor dezgustată, dar și cuprinsă de o excitație 
ciudată, inexplicabilă. 

„Ticnitul, țăcănind, smintitul se dă în stambă... , 

li cunoștea toate numerele și mai cu seamă finalul cumplit, 
invariabil. 

, Ticnitul, smintitul.” 

Se sprijini cu spatele de perete. „E ca si cum ai pândi o fiară 
sălbatică”, îsi repetă. „Să nu uiţi niciodată asta. O fiară 
sălbatică.” 


Georges trase din buzunarul vestei o batistă si își șterse 
încet ochelarii. Să nu cedeze niciodată în faţa panicii, 
niciodată să nu lase să i se vadă spaima. Vâri mâna în 
buzunarul halatului de casă, scoase un carnet gros de 
culoare neagră, îmbrăcat în pânză, îl deschise și începu să-și 
noteze observaţiile. O făcea cu lux de amănunte, specificând 
ora, poziţia geografică în interiorul casei, simptomele 
constatate. Această îndeletnicire, care îi permitea să-și 
păstreze controlul nervilor, era îndeplinită cu meticulozitatea 
unui cronicar maniac. 

Sub coapse, pantalonii absorbeau sudoarea fotoliului. O 
sudoare prea grasă, care emana un miros violent. Animalic. 
Georges încercă să surprindă cu coada ochiului vreo 
înfiorare a pielii de pe braţele fotoliului. Pielea arămie lucea, 
asudată, ca un bivol gonit de o felină. Impresia de viaţă pe 
care o degaja mobila era atât de puternică, încât Georges n- 
ar fi fost surprins peste măsură dacă ar fi auzit-o gâfâind sau 
mugind, dar așa ceva nu se întâmplase niciodată până atunci. 

Georges nota în carnet, cu un scris mic și ilizibil, voit 
deformat și pe care numai el îl putea descifra. Peste câteva 
minute, vor răsuna zgomotele, îndepărtate, dar amplificate 
de cutia de rezonanţă a sălilor înalte și goale. Casa era o 
gigantică portavoce, o pâlnie de gramofon. 

La douăsprezece minute după miezul nopţii, Georges notă 
primul foșnet, ca zgomotul unei perii care freacă un zid. O 
perie... sau o blană. O blană aspră, cu peri tari. Georges 
răsuci creionul între degetele îngheţate. Deocamdată nu era 
chiar îngrijorat. Coridorul lung, plin de colonade, care ducea 
la pavilionul expoziţiei, era barat cu sârmă ghimpată. 


O precauţie pe care o considerase necesară în urmă cu trei 
săptămâni, din cauza zgomotelor care i se părea că se 
apropie în mod primejdios. li ceruse lui Sarah să-l ajute să 
deruleze sârma plină de ţepi, să o întindă de-a latul 
culoarului, între două coloane de marmură. Fata se cam 
strâmbase văzând cât era de muncă, dar până la urmă se 
lăsase convinsă. Si astfel, în câteva ore, ridicaseră o barieră 
curioasă, care semăna cu frontiera unei ţări din Est sau cu 
gardul unui lagăr, ceea ce e aproape același lucru. 

Pânza aceea de păianjen arăta destul de ciudat în mijlocul 
statuilor de marmură, al covoarelor și al oglinzilor înalte, 
dispuse de-a lungul coridorului. Dintr-o dată, divinitätile 
mitologice ale Renașterii păruseră prizonierele unui ghetou 
ciudat, aflate în așteptarea unei exterminări apropiate. Acest 
gând îl liniștise momentan pe Georges și îl făcuse să se lase 
cuprins de euforie, chiar dacă știa că adevăratul prizonier 
era el și numai el... 

Da, munciseră din greu, cu mâinile protejate de niște 
mănuși vechi, dar spiralele rebele ale sârmei ghimpate le 
sfâșiaseră de mai multe ori hainele, crestându-le dureros 
pielea. De fiecare dată, Georges avusese impresia că niște 
colti mici i se înfigeau în carne, ca să-i sfâșie mușchii, și nu-și 
putuse reține o tresărire de panică. Exact ceea ce avea să se 
întâmple într-o zi, dacă pierdea controlul asupra situaţiei. 
Din fericire, Sarah era acolo, Sarah care îl salva de greșeli, 
de uitări, de absente. Tensiunea nervoasă pe care o suporta 
de atâţia ani îl lăsa din ce în ce mai des lipsit de apărare, de 
reflexe, incapabil să ia o hotărâre. Era cât se poate de 
conștient că, fără ajutorul ei, s-ar fi îndreptat spre catastrofă. 
Prezenţa fetei era o adevărată binecuvântare. 

— Ești aghiotantul meu, îi spunea el în glumă. 

— Sunt infirmiera ta, îi răspundea ea. Stii bine că, fără 
îngrijirile mele, ai duce-o și mai rău. 

Cu siguranţă că avea dreptate. Oricum, se dovedise de mare 
ajutor la instalarea sârmei ghimpate. 

— Singur n-aș fi reușit niciodată, îi spusese Georges. Acum, 
restul casei este într-adevăr apărat. 

Apărat, da, însă pentru cât timp? Sudoarea și zgomotele 
deveniseră din ce în ce mai frecvente. De trei-patru luni, 


perioadele de repaus începuseră să se scurteze. Fenomenele 
transpiratiei se manifestau înainte doar o dată sau de doua 
ori pe an, nu mai mult, și în general, în preajma 
comemorării... A comemorării... 

(Imbecilule! Nu aminti niciodată de asta! Niciodată!) 

Georges se ridică încetișor. Coapsele i se dezlipiră de 
fotoliul umed. Acum mirosul năvălise peste el, un miros 
oribil. Acea sudoare... 

Acea sudoare de maimuţă. 

Traversă biblioteca fără să arunce nicio privire bucätilor de 
piele care luceau de transpiratie. Casa era enormă, pierdută 
în mijlocul unui parc apărat de un zid împrejmuitor, prevăzut 
deasupra cu un grilaj. Un domeniu născocit de megalomania 
lui Werner, o enclavă feudală pe care o puteai parcurge în 
galopul calului, și asta chiar în mijlocul unui oraș mare, plin 
de birouri și uzine. Un castel anacronic, pe care 
municipalitatea dorise de mai multe ori să-l treacă în rândul 
monumentelor istorice. 

— Nu încă, protestase Georges. Am mijloacele de a întreţine 
casa fără să recurg la mila statului. Poate mai târziu... 

Doamne! Dacă oamenii aceia ar fi știut adevărul, ar fi urlat 
de oroare și ar fi rupt-o la fugă, uitând pe loc de propunerile 
lor de subvenție! 

Georges își înăbuși un râs nervos. Accesele de ilaritate îl 
făceau să sughite și să plângă. Din când în când își repeta că 
e nebun, pur și simplu nebun, și că răul care cangrena casa 
nu era decât produsul creierului său bolnav. Da, nebunia era 
o ipoteză seducătoare, aproape liniștitoare. O consolare. 
Numai că, din nefericire, nu credea deloc în ea. 

— Inchipuiri, murmură el. Halucinatii. Nimic din toate astea 
nu există. Tu ai inventat totul. 

Dar simţea pe coapse și pe degete sudoarea fotoliului și 
vedea lucind volumele mari, cu scoartele pline de picăturile 
de transpiratie. Si mirosul! Mirosul de subsuoară, care 
domina totul. Nu - refugiul nebuniei era o capcană, o lașitate 
care îi permitea să nege realitatea primejdiei. O dată sau de 
două ori îi trecuse prin minte să se interneze. Era bogat, ar fi 
putut alege o clinică elegantă, confortabilă, dar știa că 
procedând astfel nu rezolva deloc problema. 


Era răspunzător de ceea ce clocotea înăuntrul casei, era de 
datoria lui să reţină haosul între zidurile construcției, să 
împiedice răul să se răspândească în afară, în parc, în oraș... 
El era paznicul blestemului, santinela tenebrelor. Trebuia să 
administreze răul ca un contabil ai ororii, și asta până la 
moarte. 

Se opri în pragul holului. Imensitatea încăperii îl ametea 
puţin. Sala era atât de mare, încât niciun sistem de iluminat 
nu reușea să o scoată în totalitate din întuneric. Totdeauna 
rămâneau ici si colo unghere obscure, bălți de beznă care 
stagnau prin colțuri, în spatele statuilor de abanos, pe sub 
canapele. Georges avea grijă să nu se apropie niciodată de 
ele, de parcă petele de umbră ar fi ascuns vreo capcană. 

Oglinzile care acopereau pereţii îi reflectau imaginea, aceea 
a unui bărbat înalt și slab, cu părul foarte scurt, tuns perie, 
ca al militarilor. Doar o urmă de păr, care lăsa să i se 
zărească pielea roșiatică a capului golaș. Se văzu adus de 
spate și bătrân. Viaţa trecuse ca un vis, ca un coșmar. Trăise 
într-o veșnică spaimă, în așteptarea momentului următor, a 
ceea ce avea să se petreacă foarte curând... Trăise fără să-și 
dea seama de asta, prizonier al secretului acelei case, în timp 
ce oamenii ceilalți se mișcau, liber, pe afară, făceau călătorii, 
iubeau femei, creșteau copii, se plictiseau așteptând pensia, 
moartea... În definitiv, cine era mai câștigat? Ceilalţi sau el, 
paznicul unui secret uluitor? 

Se scutură pentru a pune capăt contemplării acelei oglinzi 
cu umbre și traversă holul în diagonală. Acum trebuia să 
meargă în sala comemorativă - și perspectiva îl înspăimânta. 
Se opri în faţa ușii grele, cu ghinturi de aramă, ezitând, 
amânând momentul în care va trebui să o deschidă și, 
repede, foarte repede, să aprindă lumina, astfel încât sala de 
expoziţie să nu-i apară ca o gaură neagră și fără fund, ca o 
prăpastie înfricoșătoare. Trase o gură mare de aer și se 
agätà de clantà, întrerupătorul se afla înăuntru, la dreapta, 
lângă tocul ușii. Imediat ce era acţionat, se aprindea o 
baterie de reflectoare ce revărsa o lumină fără umbre, ca 
într-o sală de operaţii. 

Georges făcu un pas, apoi încă unul. Sala era ocupată de o 
vitrină imensă, în care fusese reconstituit, în mărime 


naturală, un colţ de savană. Un panou de aramă, fixat pe 
soclu, purta inscripţia: Werner Mareuil- Mondesco. Katanga. 
1948. 

Georges se înfiora. Reconstituirea din spatele geamului 
blindat era de o fidelitate extraordinară. Într-un colţ al 
savanei, printre ierburi uscate și tufișuri pline de mărăcini, 
fusese ridicat un cort din pânză groasă. În picioare, la 
poalele unui copac mort, albit de soare, un bărbat înalt, cu 
torsul gol, se rădea cu un brici. O oglinjoară proptită la baza 
unei crengi îi permitea să-și urmărească până și cele mai 
mici gesturi. Cu faţa plină de săpun și braţele ridicate pentru 
vecie, bărbatul își rădea, de peste treizeci de ani, obrazul 
stâng. Werner... Werner Mareuil- Mondesco, tatăl lui. 

Georges se opri la jumătatea drumului, întrebându-se dacă 
va avea forța să meargă mai departe. În general, se 
mulțumea să privească din pragul sălii, printr-un binoclu, 
vitrina - atât de tare îl înspăimânta statuia de ceară. Werner 
comandase executarea ei după o serie de fotografii făcute în 
cursul unui safari. Era un capriciu de om bogat, o atracţie pe 
care îi plăcea să o dezvăluie la sfârșitul seratelor, pentru a le 
înveseli pe doamnele de condiţie bună, încălzite de șampanie 
și de alcooluri tari. 

— Haideţi să dăm o raită pe la cortul meu! striga în gura 
mare, agitându-și trabucul. Veţi vedea o adevărată operă de 
artă, o reconstituire care o să vă lase cu gura căscată! 

În privința asta avea dreptate. Statuia de ceară care îl 
reprezenta pe el le făcea pe cele de la Muzeul Grevin să 
semene cu niște marionete jalnice. Artistul modelator lucrase 
cu o grijă de maniac al detaliului, reconstituind fiecare 
cicatrice cu o fidelitate scrupuloasă. Nimic nu lipsea - de la 
aluniţe și până la părul de pe piept, implantat cu mâna, fir cu 
fir. Culoarea cărnii era atât de reușită, încât îţi venea 
ameţeală. Pe umeri se vedeau sechelele unei insolatii și 
urmele unei jupuieli ușoare. Sub spuma de săpun se zărea 
barba deasă care acoperea obrajii vânătorului. Pentru 
această realizare fusese nevoie de luni întregi de muncă 
înverșunată, de ore și ore de poză, de nenumărate relevee 
anatomice. 

Pe soclul vitrinei, un panou-legendă preciza originea 


fiecärei cicatrice care marca torsul gol al lui Werner Mareuil- 
Mondesco. Pe bicepsul drept se distinge o rană în zigzag, de 
la lovitura de labă a unui leopard. Pe piept, în mijlocul 
marelui pectoral stâng, gaura făcută de o săgeată indigenă în 
provincia... 

Un monument stupid, ridicat pentru glorificarea unui 
fanfaron. Un monument de vanitate, care te lăsa fără glas. 
Totuși, în ciuda arogantei acelei realizări, nimeni nu 
îndrăznise vreodată să râdă sau să facă vreo glumă cât de 
mică în cursul vizitelor-surpriză organizate de Werner. Atât 
de puternică era impresia de forță amenințătoare, sălbatică, 
pe care o degaja statuia, încât ezitai să-ţi baţi joc. Omul acela 
de ceară părea atât de real, atât de... viu! Briciul ţinut de 
mâna lui mare părea o armă redutabilă. Ar fi fost de ajuns ca 
uriașul să se întoarcă, să măture spaţiul cu braţul întins - 
pentru a tăia un gât sau a cresta o faţă. Dar era o prostie, nu 
putea să se întoarcă, nu-i așa, pentru că era vorba de o 
statuie. În copilăria lui, Georges își spusese asta de zeci de 
ori. 

Vitrina, prin felul meșteșugit în care fusese concepută, 
provoca o senzaţie de stinghereală. Georges știa că, sub 
piatra mare și albă așezată la intrarea în cort, se află un 
scorpion împăiat, cu acul ridicat. În timpul vizitelor, Werner 
se distra să le înspăimânte pe doamnele din lumea bună, 
cerându-le să ridice piatra cu pricina și provocând un cor de 
strigăte ascuţite și o dezläntuire de clipiri nesfârșite. De 
copac fusese sprijinită o carabină de calibru mare, cu un 
glonţ pe ţeava. Un glonţ adevărat. Lui Werner îi făcea 
plăcere sa sublinieze acest lucru. 

— Să nu puneţi mâna! le zicea el. Trăgaciul e foarte 
sensibil, glontul poate să plece singur. Dar în ţinuturile alea, 
nu-i așa, trebuie să fii tot timpul în gardă. Poţi să știi ce te 
pândește din tufiș? Ca să urinezi, ai nevoie de două mâini. 
Una ca să ţii revolverul, cealaltă ca sa ţii... revolverul. Ha! 
Ha! 

Și de fiecare dată izbucnea într-un râs zgomotos, un râs de 
căpcăun satisfăcut, care le făcea pe femei să tremure extrem 
de plăcut. 

Da, vitrina era prea reală ca să provoace ironia. Stârnea 


nelinistea prin multele ei detalii. Puteai să vezi patul de 
campanie, cu plasa împotriva ţânţarilor și cărţile așezate pe 
mäsuta pliantă de la căpătâiul lui. Georges știa că între 
paginile lucrării de zoologie fusese așezat un prezervativ 
care ţinea loc de semn de carte. O provocare puerilă, 
imaginată de Werner pentru uzul exclusiv al doamnelor de 
lume cu priviri prea indiscrete, în aceeași ordine de idei, 
când te apropiai de vitrină dintr-un anumit unghi, îţi dădeai 
seama că slitul pantalonilor de uniformă ai statuii nu era 
bine închis. Ajungea să apleci puţin capul ca să întrezărești, 
prin crăpătura pânzei, sexul personajului. Un membru 
enorm, deși nu era în erectie. În cursul vizitelor, Werner 
avea totdeauna grijă să o plaseze în punctul strategic pe 
vreuna dintre invitate, pentru a se bucura de plăcerea de a o 
vedea roșind brusc si, întorcându-și privirea, îngrozită la 
culme. 

Pe masa de la căpătâiul patului se aflau o sticlă de whisky și 
un pahar de argint, câteva cartușe, precum și un revolver 
mare, cu mânerul striat. 

Ani de zile, Georges se multumise cu o vizită lunară, 
deschizând puţin ușa sălii și privind din prag, cu binoclul. 
Uneori, în zilele de angoasă, fusese asaltat de bănuieli. Oare 
părul de pe pieptul statuii nu devenise mai cărunt decât 
înainte? Oare barba care îi acoperea obrajii nu devenise mai 
deasă? O vreme, fusese convins că, după moartea lui Werner, 
statuia îmbătrânea în locul lui, nemișcată, în acel colţ de 
savană aflat la adăpost de timp, iar tulburarea lui ajunsese 
până la limitele insuportabilului. 

Alteori își spunea că în cavoul familiei fusese coborât un 
sicriu gol și că adevăratul cadavru al tatălui său se afla acolo, 
de cealaltă parte a geamului, conservat în mod miraculos 
prin arta uluitoare a unui îmbălsămător pentru oamenii 
bogaţi. Fusese nevoie de multe eforturi ca să se convingă că 
în sală nu era decât o prea realistă statuie de ceară. De 
altfel, nu numai el avea această senzaţie stingheritoare. 
Servitoarele care se succedaseră în casă refuzau treptat să 
mai aibă grijă de vitrină. 

— E prea fragilă, spuneau ele. Mi-e frică să nu sparg ceva. 

Dar Georges știa că minteau. In realitate, le era teamă să 


intre în vitrină pentru a șterge de praf colosul de ceară cu 
torsul plin de cicatrice. Le era frică să nu-l gâdile cu 
pămătuful lor, să nu-i provoace o mișcare de mânie, o... Un 
braț care se întinde, cu mâna strânsă pe mânerul unui brici 
lung. Un fulger circular de oțel, care sectioneazä un gât si 
smulge așchii de os din vertebrele cervicale. 

Georges le înţelegea repulsia. Cu timpul, renuntase, lăsând 
statuia să se umple încet de praf. Vitrina rămăsese acolo, în 
inima casei, închistată, performanţă a prostului gust de care 
se vorbise mult cândva la seratele mondene. („Aţi văzut 
vitrina lui Mareuil-Mondesco? Dumnezeule, cum poate să fie 
cineva atât de vulgar?”) își bătuseră joc de Werner, dar 
totdeauna de departe, în spatele lui, pentru că tuturor le era 
teamă de el. 

Georges fusese multă vreme speriat de vitrină. La 
paisprezece ani, la câteva luni după moartea tatălui său, i se 
întâmpla să intre în sală cu un chibrit aprins în mână, de 
parcă ar fi avut o armă. 

— Nu ești decât o lumânare, mormăia el apropiindu-se de 
statuie. Nimic altceva decât o lumânare. Aș putea să te 
topesc, dacă aș vrea! 


Sarah se trase usurel înapoi, päräsindu-si postul de 
observatie. Cunostea pe de rost ceremonialul. Peste câteva 
minute, va fi rândul ei să intre în scenă. 

Nu se mai putea mărgini să rămână în culise. Aveau să 
răsune cele trei lovituri de gong, semnalul de începere. 

„Pentru că am un rol de jucat”, îşi spunea ea. „Am un rol 
frumos în această bufonerie sângeroasă și e timpul să ies în 
luminile rampei, să execut gesturile și să declam textul scris 
pentru mine.” 

Era perfect conștientă că, monologând în acest fel, destul 
de artificial, punea o oarecare distanță între ea și 
evenimente, tinea frica la respect. Ticnitul nebunul, 
țăcănitul, bufoneria, reprezentatia, toate astea erau niște 
cuvinte-cod, de care se agăța pentru a-și păstra sângele rece. 
Apela la fanfaronadă ca să nu tremure de frică, asemenea 
copilului care, mergând pe un drum cufundat în întuneric, 
cântă îngroșându-și glasul. 

Tânăra se deplasă pe lângă zid, cu spatele lipit de tapetul 
de hârtie umed. Stia că va veni la ea. Nebunul, ticnitul 
țăcănitul va urca încet treptele ca să ajungă la ea. Totdeauna 
se întâmpla la fel. 

Avu impresia că un regizor invizibil o împingea afara din 
culise și că un sufleor ascuns îi soptea replicile... 


Georges se opri la trei metri de vitrinä. În oglinjoara 
agăţată între ramuri vedea ochii lui Werner, care îl 
supravegheau. 

„Idiotule!” își repetă pentru a mia oară. „Nu sunt decât 
niște ochi de sticlă! Portelan colorat. Niște proteze. Nimic 
viu!” Dar transpira abundent sub halatul de casă și propriul 
lui miros îl stingherea. Acum trebuia să intre în vitrină. Să 
deschidă usita instalată lateral și să pătrundă în acel pătrat 
de Africă fosilizată. Puse mâna pe clanta de porțelan. 

Intră... Dispozitivul de climatizare făcea să se miște 
ierburile înalte, întărind iluzia. Georges se strecură în cort. 
Deși trecuseră atâţia ani, mirosul de sudoare și de somn nu 
slăbise deloc. I se păru totuși că nivelul lichidului din sticla 
de whisky scăzuse și că prezervativul care servea drept semn 
de carte se deplasase între alte pagini, de parcă în fiecare 
noapte statuia de ceară își părăsea poziţia de la poalele 
copacului, punea jos briciul și venea să se întindă pe pat, 
sorbind un pahar de alcool și citind câteva file înainte de a 
adormi... 

Nu, era absurd. Statuia nu se mișca. Rămânea încremenită 
în faţa oglinzii, și ziua și noaptea. Era o bucată de ceară fără 
viaţă, o lumânare gigantică. 

„Dacă ti-as înfige în fund un fitil aprins, ai lumina casa o 
săptămână întreagă!” gândi cu ură Georges, îngenunchind 
lângă patul de campanie. 

Băgă mâna sub pat, în căutarea valijoarei. Nu-i plăcea să 
procedeze astfel, pe pipăite, căci îi era frică de insecte, de 
scorpioni. Într-o zi, va pune mâna pe o tarantulă și... 

Dar toate insectele din vitrină muriseră... 


Muriseră? Chiar puteai să fii sigur de asta? Citise că în 
Egipt fuseseră descoperite, în vasele funerare ale unui 
mormânt, niște larve pe care putina umiditate le readusese 
la viaţă, și asta în ciuda miilor de ani de somn. Poate că tot 
așa stăteau lucrurile și în interiorul, vitrinei. Într-o zi, 
insectele pe care le credea uscate vor ieși din amortealà și 
vor începe să se plimbe de colo până colo. Apucă mânerul și 
trase spre el. Era o valijoară din lemn preţios, protejată de 
coltare din cupru. O deschise. 

Pe catifeaua adâncită a alveolelor, stăteau șase brice 
drepte, cu lame sclipitoare. Câte unul pentru fiecare zi a 
săptămânii. Cel de duminică lipsea. Se afla între degetele 
statuii. Georges luă briciul de joi și îl privi îndelung. O lamă 
frumoasă de oţel, o sabie la scară redusă. Pe mânerul scobit, 
din corn cizelat, se etalau inițialele lui Werner Mareuil- 
Mondesco. Niște litere mari, legate între ele pe un fond de 
arabescuri, asemenea unor coloane de templu pierdute în 
mijlocul vegetației. Georges închise ușurel briciul. Un oţel 
suedez, călit ca sabia unui samurai. O asemenea realizare, 
atât de perfectă, era aproape de neconceput în zilele noastre. 
Georges știa că nu trebuie să mângâie tăișul cu degetul, dacă 
nu voia să se cresteze până la os. Ca să te razi cu o astfel de 
armă trebuia să fii perfect stăpân pe tine, și mâinile să nu-ţi 
tremure. La cea mai mică greșeală, îţi tăiai beregata. Pielea 
se deschidea fără să-ţi lase timp să simţi vreo durere... si era 
deja prea târziu. 

Georges puse briciul în buzunar și ieși din cort. Ochii din 
centrul oglinjoarei îl urmăreau mereu. 

„Lasă-mă-n pace!” porunci el în gând. „Dă-mi pace, fiindcă 
treaba o fac pentru tine. Repar tâmpeniile tale. Întelegi? 
Tâmpeniile tale!” 

Deocamdată nu avea de ce se teme, statuia îl va lăsa în 
pace. Avea o misiune de îndeplinit. leși din vitrină și îi 
închise cu grijă ușa. Era douăsprezece și jumătate, trebuia să 
se grăbească. Briciul îi atârna greu în buzunarul halatului de 
casă. 

„Eşti ticnit”, șopti o voce înfundată, în adâncul creierului 
său. „Eşti pur și simplu ticnit. Ar trebui să te internezi.” 

În mod ciudat, perspectiva unei eventuale internări nu-l 


speria. Visa la ea din când în când, ca la o vacanţă lungă si 
binemeritată. I-ar fi plăcut să fie nebun. Ar fi vrut ca toate 
chinurile să i se poată reduce la câţiva termeni barbari, 
precum psihoză sau schizofrenie; dar această ușurare, 
această pace nu-i va fi acordată, era inutil să mai viseze la o 
astfel de portiță de scăpare. Va trebui să suporte totul până 
la capăt. Să ia asupra lui blestemul. 

Părăsi cabinetul și porni în sus, pe scara imensă din hol. 
Respira cu o oarecare dificultate, și o nevoie cumplită de a 
urina îi chinuia vezica. Străbătu un culoar, mergând în vârful 
picioarelor, pentru a-și înăbuși zgomotul pașilor. Intra pe 
teritoriul stăpânit de Sarah, în acea zonă unde el însuși nu 
pătrundea decât în caz de extremă urgenţă. Având grijă să 
nu facă niciun zgomot, deschise ușa unui bufet și se strecură 
în ascunzătoarea îngustă. În perete, la înălțimea unui om, 
fusese practicat un vizor care îţi permitea să urmărești tot ce 
se petrecea în camera vecină. Georges își lipi ochiul de 
ocularul de cauciuc, așa cum se instalează la periscop un 
căpitan de submarin. 

Lentila cuprindea în raza ei vizuală toată suprafaţa unei băi 
acoperite cu plăcuţe de marmură imaculată, înăuntru se 
mișca o femeie tânără, goală, cu trupul subţire și musculos. 
Cu șoldurile înguste și sânii mici. Capul, ca și pubisul și 
subsuorile, îi era perfect ras. Georges scoase un lung suspin 
de ușurare. Sarah era perfectă, se îngrijea totdeauna. Putea 
să aibă încredere în ea. Își șterse cu mâneca sudoarea de pe 
frunte și trase o gură de aer. Deja respira ceva mai bine. 

De cealaltă parte a peretelui, tânăra umbla prin încăpere, 
ocupându-se de märuntisuri. Georges miji ochii. I se păru că 
săpunea în chiuvetă o pereche de chiloti. Această treabă fără 
importanţă îi scotea în evidenţă mușchii antebratelor. Avea 
carnea tare și puternică, fără pic de grăsime. O constituţie 
viguroasă, care lăsa să se ghicească, sub pielea netedă și 
brună, toate contururile ecorșeului. 

Georges îi privi încă o dată, cu atenţie, craniul chel, 
strălucind ca o bilă de biliard, pubisul grijuliu epilat cu 
ceară, mai neted decât sexul unei fetițe. Niciun firișor de păr. 
Sarah era ca statuile de marmură ale zeitelor din Grecia 
antică, perfectă, neomenească, platonică. 


Fără plete, fără blăniță, fără cea mai mică urmă de 
animalitate. O statuie de marmură. 

Georges își simţi pieptul ușurându-se. De fiecare dată când 
făcea o verificare îi era teamă să nu o surprindă pe Sarah în 
greșeală. Să nu cumva să descopere că nu se îngrijise, că are 
păr pe picioare, la subsuori. Că vintrele i s-a transformat 
într-un hätis, în... blană. 

Căci despre asta era vorba, nu-i așa? Fiecare smoc de păr 
constituia un fel de teritoriu animalic, un embrion de blană 
care nu aștepta decât să se întindă, să prolifereze, să 
invadeze restul corpului. Era suficient un moment de 
neatentie sau de neglijență corporală, si pilozitatea lua 
amploare, se revărsa dintre coapse, acoperea pântecele, 
pornea la asaltul picioarelor. Blana primitivă se reconstituia. 
Blana animalului initial. O pădure de peri grași, obsceni, din 
care emana acel oribil miros de sudoare. Acea sudoare de 
maimuţă pe care niciun parfum, niciun deodorant nu reușeau 
să-l acopere. 

Gura lui Georges tremura spasmodic. Era fericit, ușurat. 
Da, de fiecare dată când se apleca spre vizor se temea să nu 
o surprindă pe Sarah în greșeală. Să nu o descopere 
costumată în animal, josnică, păroasă... bună de ucis. 

Nu voia să-i facă rău, dimpotrivă, dar trebuia să respecte 
regulile casei. Niște reguli cumplite, al căror păzitor era 
chiar el. 

Din fericire, nu reușise niciodată s-o prindă pe tânără în 
greșeală. Ea rămăsese de-a lungul lunilor neteda, perfectă, 
zveltă. Îi plăceau la ea umerii proeminenţi ai obrajilor, gura 
cu buze subţiri, pline de cruzime, lipsite de senzualitate. Ii 
plăcea să-i vadă mușchii viguroși mișcându-se sub piele. 
Îmbrăcată, Sarah avea totdeauna aerul unei studente fragile, 
puţin cam slabe. Al unei balerine gata sa cadă pradă primului 
virus sau să strănute cum a dat de curent. Goală însă, își 
arăta adevărata ei fire de femeie-soldat. Dacă ar fi avut 
pielea neagră și s-ar fi născut în Africa, ar fi luat sulița și 
scutul pentru a se impune în fruntea unui trib de masculi 
războinici. l-ar fi dominat fără greutate, căci avea forţa si 
duritatea unei lame de spadă. Dormea putin și mânca din 
vârful buzelor, fără plăcere. Fiecare din atitudinile ei trăda 


pânda, alarma. Stând jos si bând o ceascä de ceai, era deja 
pregătită să se năpustească si să lupte. 

Georges avea nevoie de ea, o dorea în umbra lui, ca pe un 
înger păzitor, o infirmieră... De altfel, în felul acesta vorbea 
de Sarah când cineva îl întreba despre tânăra femeie. 

— Infirmiera mea, zicea, și amintea de crizele penibile de 
astm din timpul nopţilor, care îl doborau uneori, lăsându-l 
vlăguit, gâfâind, mai slab decât un copil. Dacă n-ar fi fost 
ea... adăuga cu o voce plină de subîntelesuri. 

— Si totuși, nu pare deloc de la Asistenţa Publică, spuneau 
scepticii, în colţul gurii. 

Si era adevărat că Sarah, cu genele rase, cu craniul gol 
ascuns sub o bonetă albă, evoca parcă ceva echivoc, 
primejdios. 

— Nu știu ce să zic, observase într-o zi un prieten al lui 
Georges. Dar are aerul unei călugăriţe caterisite și convertite 
la nazism. Mă bagă în sperieti. E drăguță, dar nu mi-ar veni 
deloc să mă culc cu ea. Mărturisesc că aș ezita să mă 
strecor, în pielea goală, lângă ea în pat. Tu nu? 

Georges răspundea cu un zâmbet superior. Sarah nu-l 
speria deloc, dimpotrivă, dar nu-i displăcea faptul că inspira 
anturajului său o teamă salutară. Afară, pe stradă, în 
cafenele, oamenii o luau drept o cover-girl. Se îmbrăca în 
piele și purta o bonetă de aviator, gen primul război mondial, 
a cărei curelușă și-o lega sub bărbia triunghiulară. Pe terasa 
cafenelelor, părea o aviatoare venită să-și potolească setea 
până când vreun mecanic îi va face plinul avionului. Dar 
lucrul acesta nu se întâmpla prea frecvent, deoarece Sarah 
ieșea rar din casă și avea același dezgust față de „exterior” 
ca și patronul ei. Parcul din jurul casei îi era de ajuns ca să ia 
aer și să alerge în fiecare dimineaţă pentru a-și întări 
mușchii picioarelor lungi. Georges o urmărea cu binoclul, 
apreciind faptul că transpira foarte puţin, chiar și atunci 
când făcea vreun efort. 

Din acest punct de vedere, Sarah era perfectă. O femeie- 
războinic exilată în labirintul unui mare oraș, o infirmieră 
obișnuită să îngrijească răniții, sub bombardamentele de 
artilerie. Vorbea puţin și nu zâmbea niciodată. Și era bine 
așa - mai văzuse cineva o lamă zâmbind? 


Georges se îndepărtă de vizor și își scoase hainele. După ce 
rămase în pielea goală, îmbrăcă un costum de scafandru din 
cauciuc negru, fără cagulă, peste care își aruncă o manta 
impermeabilă, de marinar, de aceeași culoare, își puse niște 
încălțări de ciclist și, cu briciul în buzunar, ieși din dulap. 
Mantaua era lungă, ascunzându-i aproape în întregime 
combinezonul de scafandru care, la nevoie, putea fi luat 
drept niște pantaloni colanti. 

Cobori încet scara cea mare. Din clipa aceea, ceremonialul 
începuse și nimic nu mai putea să-l oprească. Trebuia să 
meargă până la capăt, ca de fiecare dată. 

Ajunse în hol o luă la dreapta și o porni în jos, pe scara ce 
ducea la garaj. Nu se simțea prea nervos, dar briciul îi atârna 
în buzunar ca o nicovală. 


Capitolul 2 


Alese cea mai joasă dintre cele cinci mașini rânduite în 
garaj. Era albastră și avea un profil de rechin. Și mai era și 
un vehicul rapid. Urcă în ea și declanșă, prin telecomandă, 
deschiderea ușilor. Panourile masive, blindate, alunecară 
lateral, dând la iveală planul înclinat al rampei de acces 
către stradă. 

Lui Georges nu-i plăcea să conducă, deși nu-l ameninţa 
nicio primejdie - se înnopta și străzile erau pustii. Se uită la 
ceasul de pe tabloul de bord. Unu fără douăzeci. Observă, cu 
dezgust, că mâinile lui lăsau urme jilave pe volan. Ezită, 
rulând la întâmplare. Când era posedat, creierul nu-i mai 
funcţiona bine. Vraja îi reducea inteligenţa și îi întuneca 
rațiunea. Trebuia să-și găsească prada foarte repede, pentru 
a redeveni normal. Cu reperatul se ocupa în general Sarah, 
procurându-i adrese, fotografii, comunicându-i obiceiurile 
victimelor. El n-ar fi fost în stare să facă o astfel de treabă. I- 
ar fi fost prea frică să nu fie remarcat, arestat, interogat. Și 
pe urmă, nu avea nici răbdare. 

Luptând împotriva huruitului din urechi, își repetă 
informaţiile din dosarul selectat și învăţat pe de rost în 
ultimele zile. Era vorba de o femeie de patruzeci și cinci de 
ani, impresară la o casă de discuri. Joia seara stătea acasă, la 
mica ei reședință particulară, unde studia dosare și asculta 
benzi până la miezul nopţii. Apoi, timp de o oră, gâfâia 
făcând gimnastică aerobică, după care intra sub duș, se 
relaxa și în cele din urmă își scotea cätelusul (un minuscul 
yorkshire), pentru a-i îngădui să urineze pe roata vreunei 
mașini. Plimbarea câinelui avea loc, cu regularitate, între 
unu și unu și un sfert. După aceea, femeia se întorcea în casă 


și aștepta vizita unui amant tânăr, de vreo douăzeci de ani, 
un cântăreț de muzică ușoară care lucra într-un local 
specializat în exploatarea turiștilor japonezi. 

Georges trebuia să lovească în acest scurt răgaz de timp. 
Unu-unu și un sfert... Locuinţa era situată pe o stradă 
îngustă și pustie, mărginită de prăvăliile unor anticari. 
Femeia era înaltă și puternică, perfect sănătoasă. Practica 
mai multe sporturi. Dosarul preciza că, în raporturile 
sexuale, prefera să stea deasupra partenerilor ei masculini și 
nu ezita să-i sodomizeze cu un penis artificial, pe care îl ţinea 
în permanenţă pe noptieră, într-o cutie lăcuită. 

Georges se întreba cum putea să obţină Sarah astfel de 
informaţii, îi trăgea de limbă pe servitori? Să fi fost vorba de 
persoane pe care le frecventase în trecut? Nu avea habar și 
nu îndrăznea să ceară lămuriri. 

Georges pătrunse pe strada anticarilor, parcă mașina cum 
putu mai bine și opri motorul. Îi era frig, în ciuda 
descărcărilor de adrenalină care îi tulburau organismul. Un 
văl gros, dezagreabil de compact, îi întuneca parţial mintea. 
Răsuflarea lui umplea habitaclul cu norișori de abur, dar el 
nu mai reușea să-și amintească unde se afla butonul care 
comanda încălzirea. Într-o zi - după ce-și va împlini 
nelegiuirea - se va pomeni definitiv idiot, vlăguit, neștiind 
nici măcar ce-ar trebui făcut pentru demarajul unei mașini. 
Va rămâne acolo ca un imbecil, legănându-se pe marginea 
trotuarului, așteptând să vină poliţia și să-l înhaţe... De aceea 
avea nevoie de Sarah: pentru a contracara aceste bruște 
stări de absenţă. 

Se înfioră. Sudoarea îi șiroia, rece ca gheaţa, pe sub 
costumul de cauciuc. Scoase briciul din buzunar, îl desfăcu și 
îl așeză pe genunchi. Cifrele roșii ale ceasului dansau pe 
tabloul de bord, continuând numărătoarea inversă. 

Georges închise ochii. Venea iarna. Anotimpul prost, în 
care, înfofolite în hainele lor de blană, femeile umpleau 
străzile cartierelor bogate. Această paradă provocatoare 
atâta apetitul casei și îl constrângea pe Georges să iasă din 
bârlog. Umbla la întâmplare, cu nările fremătând, pe urmele 
burghezelor îmblănite. 

Nu-l înșelau, nu! Zadarnic se stropeau cu parfumuri 


costisitoare, tot nu reușeau să acopere mirosul de sudoare 
animală care li se prelingea din haine. Se credeau frumoase 
și-și dădeau ifose, într-o capcană de peri grași care puteau. 
Georges strângea pumnii în adâncul buzunarelor și mergea 
mai repede, copleșit de greață. Blănurile îi întorceau 
stomacul pe dos. Vulpe, lutru, linx, astrahan... Animale 
moarte, cusute margine în margine. Piei de cadavre, 
asamblate ca un joc de puzzle, toale de la mort care duhneau 
încă a carne si a abator. Cândva, aceste blănuri conţinuseră 
un întreg amalgam de mate, de organe umflate cu sânge, cu 
umori, cu excremente. A te servi de ele era ca și cum ai pune 
pe tine, drept impermeabil, un sac de pubelă! Cum era 
posibilă atâta lipsă de discernământ? 

Iarna, femeile-maimutä se preumblau prin oraș, cu trupul 
păros iar faţa și mâinile golașe, precum acei simieni cu 
chipul ciudat de omenesc. Georges le detesta. Le vedea 
intrând în parfumerii și trebuia să se abţină să le strige: 

— Asta nu-ţi va servi la nimic! Puti! Puti a animal! A Animal! 

Ca să-și păstreze stăpânirea de sine, își înfigea unghiile în 
palme și își mușca buzele până la sânge. 

Hainele de blană dansau pe retina lui, umplându-i creierul 
cu un carnaval macabru. Uneori avea scurte halucinaţii și își 
imagina orașul colonizat de maimuțe îmbrăcate în haine din 
piele de femeie. Nişte maimuțe sporoväind și legănându-se în 
boarfele lor de piele rozalie. 

În copilărie, când îl întrebaseră la internat dacă voia să 
vadă „fotografii cu femei la blana goală”, imediat își 
închipuise niște biete creaturi victime ale unei aberaţii 
organice și acoperite cu o blană lânoasă, de oaie. 

Femei la blana goală. Nu era decât un băieţel naiv și prea 
politicos, fără habar de acest argou folosit cu afectare de 
adolescenţii de familie bună, care voiau s-o facă pe golanii. 
Femei la blana goală... Chiar crezuse că îi vor arăta niște 
fenomene de bâlci. Femei-vârcolac, femei-animale, cu tâte 
păroase, ca acele femele de gorilă expuse la grădina 
zoologică și ai căror sâni semănau cu niște enorme tetine de 
cauciuc. 

Își bătuseră joc de deceptia lui. 

— Păi nu sunt decât niște femei goale! 


— Ha-ha! făcuseră haz colegii lui. Poate că preferai niște 
gagii! 

Oaie, păr, blană. Din ziua aceea începuse să härtuiascä 
urmele de blană reziduală la toate femeile din anturajul lui. 
Vara erau smocurile din scobiturile de la subsuoară. Tufișuri 
lânoase, pline de picături de sudoare. Femeile din cartierele 
populare nu-și rădeau părul de la subrat. Georges le lua 
urma și le spiona pândind momentul în care își ridicau 
mâinile, eliberând un val de miros jilav, acid, puternic, 
întindeau braţele așa cum și-ar fi desfăcut picioarele, lăsând 
să se întrezărească un hău de jilăveală păroasă. 

Reperase o prăvălioară lângă Hale, cu articole de fierărie, 
unde vindea o tânără din sud, brunetă, cu subsuorile 
garnisite cu un păr negru și des. O punea frecvent să ridice 
mâinile, cerându-i mărfuri așezate pe etajerele de deasupra 
tejghelei. De cum trecea de colţul străzii, arunca târguielile 
în prima pubelă întâlnită în cale. Se clătina, cu nările pline 
de acea jilăveală sărată care îl înspăimânta și îl încânta în 
același timp. 

Dacă ar fi fost mai inteligent, ar fi detectat în toate astea 
începutul unui blestem, un semn prevestitor, un avertisment. 
Ar fi ghicit ce urma să se întâmple, ar fi putut interveni și... 

Nu, nu trebuia să se încânte cu iluzii, ce ţi-e scris în frunte 
ţi-e pus. Timpul trecuse și el fusese nevoit să înveţe să 
trăiască în orașul maimutelor, între mirosurile de subsuori de 
pe străzile populare și duhoarea de blană din cartierele șic, 
fără să știe că pornise deja pe viitorul său drum al crucii. 

Scârtâitul unei porţi metalice îi alungă brusc amintirile. 
Deschise repede ochii. Ceasul de pe tabloul de bord arăta 
ora unu. Femeia tocmai ieșise din casă, înfășurată într-o 
haină groasă, de blană neagră. Cu părul negru răspândit pe 
umeri, emana ceva puternic, de animal. Mirosul ei îl izbi pe 
Georges în interiorul vehiculului, în ciuda geamurilor închise. 
Dispunea de cincisprezece minute pentru a-și duce misiunea 
la bun sfârșit. Deschise torpedoul, apucă fiola cu cloroform 
care se afla înăuntru și o sparse pe o bucată de prosop, 
străduindu-se să-și țină respiraţia. lesi încetișor din mașină și 
lăsă portiera întredeschisă. 

Femeia, trasă de minusculul yorkshire, stătea întoarsă cu 


spatele la el. Era înaltă, puternică, si înţelese că, dacă se va 
zbate cumva, îi va fi greu s-o stăpânească. Ştia că nu are 
forță musculară. Sansele lui de reușită constaseră totdeauna 
doar în rapiditatea cu care era capabil să-și anestezieze 
prada. 

Inainta ușor, fără zgomot, cu mușchii moi precum 
cauciucul. Ceaţa comatoasă care îi paraliza creierul anula 
partial efectele fricii. Dedublat, se privea acţionând așa cum 
priveşti pe ecranul televizorului peripeţiile unui film de 
groază, încă trei metri îl mai despärteau de femeie. O auzea 
vorbind cu câinele, prostindu-se de parcă ar fi avut de-a face 
cu un copil întârziat mintal. Mirosul ei era puternic, atroce. 
Făcuse un duș, dar săpunul și deodorantele nu erau destul 
de eficiente ca să înșele hiperdezvoltatul simţ al mirosului cu 
care era înzestrat Georges. În ciuda parfumului, folosit din 
plin, femeia putea a păr umed. 

Iar toate acestea ascundeau și altceva. O duhoare de rut, de 
umezeală intimă, își aștepta amantul și se pregătea deja 
pentru dragoste. Georges detecta asta printr-o ceață de 
parfumuri care îi întorceau stomacul pe dos. 

I se părea că o vede goală prin haina groasă de blană. Era 
împlinită bine. Cu o carne tare, dar deja greoaie, un fund 
mare și, pe coapse, granulatiile unei celulite tenace. Când 
făcea dragoste, devenea probabil moale și jilavă. Un corp 
total diferit de cel al lui Sarah... 

Georges se repezi, cu țesătura impregnată de cloroform 
boţită în căușul palmei. Bratul lui descrise o mișcare de 
învăluire și se lipi de bărbia femeii care încremeni și se 
sufocă de groază. Era bine. Când începeau să respire mai 
repede, hiperventilatia activa efectul anestezicului. Georges 
se lipi de spatele ei, împiedicând-o să se desprindă. Cätelusul 
o luase la goană, înspăimântat, și alerga urmărit de șarpele 
de piele al lesei. 

In sfârșit, femeia își pierdu cunoștința. Georges o prinse în 
brațe și o trase spre intrarea locuinței a cărei poartă 
rămăsese întredeschisă. 

Inăuntru e o grădină mică, scrisese Sarah în dosar. Se poate 
lucra acolo nestingherit, fără riscul de a fi zărit de la 
ferestrele celorlalte imobile. 


Femeia era grea. Georges o târi pe pietriș si o aruncă pe 
iarba umedă a unei mici peluze. Cu o lovitură de picior, 
închise poarta. O ceaţă roșie îi înnegura vederea și el aprecia 
cu mare greutate distanţele. Femeia nemișcată i se părea, 
rând pe rând, foarte aproape și foarte departe. 

Apucă briciul și, cu dosul mâinii, scoase blana de pe femeie 
de parcă jupuia un animal ucis de curând. Sfâșie hainele, 
dezgolind victima, fără să-i cresteze carnea albă, lăptoasă, 
putin cam grasă. Apucă suvitele lungi de păr și le strânse 
între degete, alcătuind o singură coadă, pe care și-o înfășură 
pe după încheietura mâinii. Cu vârful briciului, desenă un 
cerc însângerat în jurul calotei craniene, la rădăcina părului, 
și trase din toate puterile. Pielea capului se desprinse cu un 
fâsâit molcom, de piele de iepure pe care o desprinzi. 

Femeia scoase un geamăt înăbușit, fără să reușească să 
scape de efectul narcoticului. Creștetul capului îi devenise o 
bilă roșie și vâscoasă. Georges băgă scalpul în marele 
buzunar interior al mantalei. Prin ceața vrăjii, o voce 
îndepărtată îngâna monoton secundele unei numărători 
inverse înfricoșătoare. Se aplecă, ţinând briciul ridicat. Părul 
pubian lucea în noapte, mic animal negru cu blană 
triunghiulară. Era des, cârliontat și cobora până mai jos, pe 
faţa interioară a coapselor. 

Georges înfipse lama ca să-l decupeze, trasând pe pielea 
palidă trei linii roșii, de sânge. Nu voia s-o omoare pe femeie, 
doar s-o jupoaie, doar să-i preleveze părul în timp ce era 
inconștientă, dar ceața somnambulismului nu-i permitea 
totdeauna să-și controleze forţa, în cursul ,interventiilor” 
precedente, i se întâmplase să taie burta victimei, apăsând 
prea tare pe brici. Crezuse că incizia fusese superficială dar, 
în realitate, lama intrase adânc. 

Nu erau distrugeri conștiente, ci doar accidente. Cel puţin 
așa își spunea mai târziu, când se întorcea acasă. Numai 
blănurile îl interesau: părul, triunghiul pubian, smocurile de 
la subsuori. El era vânător, nu asasin, nu-i așa? Iar chinurile 
la care le supuneau pe animale vânătorii de blănuri erau 
mult mai rele decât ceea ce le făcea el femeilor. La urma 
urmelor, ELE nu mureau... cel puţin atunci când reușea să 
controleze, de la un capăt la altul, apăsarea briciului. 


Prinse vârful triunghiului între degetul mare si arätätor, 
pentru a-l dezlipi de pe carne. I se păru că tăiase prea tare. 
Era regretabil, nu-i plăcea să provoace infirmităţi 
iremediabile. Nu era un sadic și nu voia deloc să-l concureze 
pe Jack Spintecătorul. Numai blănurile... plânurile... 

Avea degetele năclăite. Dezlipi mica blăniţă triunghiulară, 
ajutându-se de brici, își dădu seama că pe pântecele femeii 
era prea mult sânge. Mult prea mult. Să fi tăiat, încă o dată, 
prea adânc? Își mușcă buzele ca să se pedepsească. Era rău. 
Nu voia să ucidă, mai ales asta nu voia. Işi simţi ochii 
umezindu-se de lacrimi. Independente, perfect rodate, 
mâinile își continuau treaba. Triunghiul de păr dispăru în 
buzunarul interior al mantalei. Subsuorile erau rase, lipsite 
de interes. Georges se ridică în picioare și închise briciul. 

Huruitul puternic din urechi îl făcea să se clatine. Femeia 
nu mai mișca, nu mai gemea. Murise? Georges spera că nu, 
își va reveni. Câteva săptămâni într-o clinică, puţină 
chirurgie estetică, și gata. Nimic ireparabil. 

Se aplecă și fu cât pe ce să-și piardă echilibrul. Nu se mai 
putea ţine pe picioare. Creierul, inundat de sânge, îi vibra ca 
un balon gata să explodeze. Se sprijini cu spatele de perete, 
gâfâind, fără să mai știe ce trebuie să facă, cramponat de 
ghemul năclăit al mantoului de vizon, ca de un colac de 
salvare. După aceea... Nu-și mai amintea ce trebuia să facă 
după aceea... 

Asa se întâmpla totdeauna. Vălul imbecilitätii cădea peste 
el, lăsându-l fără apărare. Cât era ceasul? Unu și zece, unu și 
douăsprezece? Peste cinci-șase minute, un taxi îl va aduce pe 
amantul victimei în faţa locuinţei, tăindu-i retragerea. 
Bărbatul va deschide poarta și va da peste Georges întepenit 
acolo, cu mâinile roșii de sânge. Asta va însemna sfârșitul, 
poliția, rușinea. Și cum să le explice că nu era nebun, că nu 
acţiona dintr-o nevoie patologică, ci doar pentru a satisface 
exigenţele casei, pentru a repara prejudiciile cauzate pe 
vremuri de tatăl lui? Nu făcea decât să plătească datoriile lui 
Werner. Repara. Exact asta era: departe de a distruge, el 
repara. 

Unu și treisprezece... unu și paisprezece... 

Stătea acolo încremenit, cu articulațiile blocate. Rigid ca o 


statuie. Poarta se va deschide. Tânärul se va näpusti si-l va 
lovi fără ca el să-și poată ridica măcar braţele pentru a se 
apăra. Îi va zdrobi dinţii, nasul, fără să-i dea posibilitatea să 
se explice. Își înăbuși un hohot; lacrimile îi siroiau pe obraji. 
Poarta se deschise scârțâind. 

Sarah îl pălmui violent, o dată, de două ori. 

— Vino-ti în fire! șuieră ea. S-a terminat. Trebuie să plecăm. 
Nu mai avem decât două minute. 

Aprinse o mică lanternă și cercetă rapid solul. O dată, el 
uitase pur și simplu briciul! Briciul cu inițialele lui Werner! 

— Haide! îi ordona tânăra. Afară. Nu atinge nimic, ești plin 
de sânge. 

leșiră.  Căţelușul, ascuns sub un vehicul, scheună 
înspăimântat când îi văzu că reapar. Sarah îl împinse pe 
Georges spre mașină. Deschisese portbagajul, ca să ascundă 
înăuntru mica motocicletă japoneză pliabilă, cu ajutorul 
căreia se repezise pe urmele patronului ei. Actiona cu 
fermitate, fără să dea semne de panică. După ce închise 
portbagajul, se așeză la volan, în timp ce Georges se chircea 
pe scaunul de alături. Demară ușor, dezlipind de trotuar 
mașina-rechin. La capătul străzii apăru un taxi... 

— Era timpul, sopti ea. Dacă nu veneam, ai fi rămas lipit de 
perete, în așteptarea poliţiei. 

— Te... tetanie, îngână Georges. Asta... asta mi se întâmplă 
din ce... în ce mai des. 

Sarah ridică din umeri. 

— Nu-i nimic, murmură ea, accelerând. Sunt aici ca să te 
ajut, nu-i așa? 

— D... da, se bâlbâi Georges. 

Se simţea bolnav și slăbit ca un copilaș. Acum, când ceața 
roșie se risipea, era cuprins de sentimentul cumplit că poate 
îi provocase victimei sale o vătămare prea mare. 

— Trăia? întrebă cu îngrijorare, ascunzându-și la subsuoară 
mâinile pline de sânge. Nu i-am făcut prea mult rău? 

— Nici vorbă, replică distrată Sarah, abordând un viraj. 
Respira. Ai operat foarte bine. Nu te neliniști și înghite asta. 

Îi întinse o cutiuţă cu o pastilă pe care trebuia să o ţină sub 
limbă până se topea. Îi dădu ascultare, dar mâinile lui 
murdăriseră îngrozitor de sânge pastila. Avu impresia că 


înghite o ostie însângerată, o ostie profanată, ca acelea care 
se folosesc în cadrul sabatului și al liturghiilor negre. 

Aceasta este carnea mea, îi murmură vocea lui interioară. 
Acesta este sângele meu... 

Ajunseseră acasă. Sarah scoase brațul afară, pentru a 
acţiona comanda electronică a ușii garajului. Mașina-rechin 
lunecă pe rampa de acces, ca un animal de pradă care se 
întoarce în bârlogul lui subteran. 

— Vino, porunci Sarah, ajutându-l pe Georges să coboare. 
Trebuie să te speli. 

— Blă... blänurile, gâfâi el. În congelator. Ştii... 

— Ştiu, îi tăie vorba tânăra. Dă-mi mantaua. 

Georges se dezbrăcă. Într-un colț al garajului, fusese 
instalată o cabină de duș. Sarah îl împinse sub jet. Clăti 
repede mantaua, precum și „pieile” din buzunarul- 
receptacul. Georges își spălă mâinile. Datorită costumului de 
scafandru, din cauciuc, pe care jetul de apă îl și curätase, nu 
era nevoie să umble cu stofe pătate, să se ocupe de spălatul 
sordid al unor rufe însângerate. 

— Gata, zise încetișor Sarah. Acum șterge-te, să nu răcești. 

Lui Georges îi plăcea tonul ferm al vocii ei. O fermitate de 
dădaca, lipsită de agresivitate. Vocea cuiva care își cunoștea 
perfect meseria de înger păzitor. Georges își scoase 
costumul de cauciuc și luă halatul de baie pe care i-l întindea 
ea. Se simţea aproape bine. 


Capitolul 3 


A doua zi, după o noapte de somn fără vise, se trezi cât se 
poate de liniștit, în cap nu mai simţea nicio huruială și era 
din nou sigur pe mâinile lui. Făcu un dus, înghiţi câteva 
pilule vitaminizate - singura lui hrană de dimineaţă - și 
cobori în atelier. Acesta era o încăpere goală, fără nicio 
deschidere spre exterior și a cărei ușă se afla ascunsă în 
spatele unei oglinzi mari, așezate vertical. Sarah îl aștepta 
acolo, îmbrăcată cu o bluză albă. Locul acela, foarte banal, 
nu amintea prin nimic de laboratorul doctorului. 
Frankenstein, Nici urmă de retorte, de serpentine și sticlărie 
misterioasă și negricioasă scoțând un bolborosit de cazan de 
vrăjitoare. Nici urmă de aparatură complexă electronică, 
plină de becuri semnalizatoare... ci doar o masă lungă, 
acoperită cu plăcuţe de faianţă, ce putea fi curățată imediat, 
trecându-se cu o cârpă peste ea. Câteva etajere, niște 
damigene cu produse chimice, o cadă uzată și un cadru de 
uscare străvechi, plin de cuie ruginite. 

Intr-un colţ, marele congelator bâzâia în surdină. Georges 
îmbrăcă o bluză cenușie, împestriţată de pete maronii, care 
aparținuse tatălui său, Bluza îi era prea mare, și de fiecare 
dată trebuia să-i suflece mânecile. Sarah executase deja 
operaţiunile elementare, scoțând „blănurile” din congelator 
și presărându-le cu bulgări de sare. Georges luă loc și se 
aplecă peste recipiente. Văzu imediat că tăiase prea adânc 
seara trecută și că smulsese mai multă carne decât era 
necesar. Era sincer dezolat. Nu simţea în el niciun impuls 
sadic și nu se considera deloc un maniac sexual. 

Mutilarea femeii cu yorkshire-ul nu-l excitase nici pe 
departe. In niciun moment al acţiunii nu-și simtise sexul 


întărindu-se sub efectul unei erectii monstruoase, după cum 
nici nu ejaculase în slip când folosise briciul. Si totuși, așa se 
petreceau lucrurile în romanele de duzină, nu? Asasinul 
simțea totdeauna o mare plăcere când își tortura victimele, 
iar mirosul sângelui îl propulsa negreșit în culmea plăcerii 
sexuale. 

Da, numai că Georges avusese totdeauna un apetit sexual 
redus. Libidoul său, anesteziat de frică, rătăcea rareori în 
jungla fulgurantă a fantasmelor. De altfel, nici chiar noaptea, 
în cursul traditionalelor faze onirice în care inconstientul 
lucrează din plin, nu avea aproape niciodată erectii. 
Problema era mai veche. Poate că nu avusese niciodată 
mintea destul de liberă pentru a se interesa de universul 
amorului. Dacă n-ar fi existat casa și responsabilitatea 
zdrobitoare cu care îl apăsa blestemul familiei Mareuil- 
Mondesco, de bună seamă că s-ar fi făcut preot. Da, credea 
cu sinceritate că lui unul castitatea nu i-ar fi pus nicio 
problemă. 

Rumegând aceste gânduri, prinse cu o pensetă de lemn 
triunghiul pubian și se duse să-l spele sub jetul robinetului. 
Sarea înroșită începu să se topească. Acum trebuia să răzuie 
cu grijă carnea de pe dosul blănii, să îndepărteze toate 
particulele de ţesut inutil, pentru a evita ca alterarea dermei 
să ducă în timp la căderea părului. Dacă se lucra de 
mântuială, blana ar fi prezentat, foarte repede, supărătoare 
porțiuni rărite, zone goale care ar fi produs o impresie dintre 
cele mai proaste, evocând vreo respingătoare maladie a 
sistemului pilos. 

Georges prinse în piuneze pielea, cu părul în jos, pe o 
planșetă de lemn și începu să taie cu grijă bucăţile de carne 
care mai rămăseseră agätate de colţurile triunghiului. Apucă 
apoi o racletă și atacă suprafaţa cărnoasă pe care sarea și 
apa o decoloraseră. Trebuia procedat cu multă îndemânare, 
pentru a îndepărta carnea și grăsimea fără să rupă pielea. 

Sarah se retrăsese la celălalt capăt al atelierului și fuma 
nervoasă, ca să nu mai simtă mirosul fad al sângelui. 

Georges, absorbit de munca lui, nu-i acorda nicio atenţie. 
Ca de obicei, mintea lui plutea, la întâmplare, pe undele 
capricioase ale amintirilor, pierzând cu totul noţiunea 


timpului. Prepararea pielii dura totdeauna foarte mult, 
cerând numeroase faze de umezire, pe care Georges le 
supraveghea cu o privire vagă, în timp ce mintea i se deplasa 
de colo-colo, prizonieră în labirintul copilăriei. 


Werner îl initiase în taxidermie când băiatul nici nu 
împlinise opt ani. Werner era pasionat de vânătoare, trofee și 
animale împăiate, pe care le aducea triumfător din cele patru 
colţuri ale lumii. 

— Un vânător trebuie să știe să-și pregătească singur pieile, 
spunea apăsat, strivind umărul fiului între degetele lui mari, 
cu unghii pătrate. A prepara animalul pe care tocmai l-ai 
doborât e un mijloc de a prelungi plăcerea, înţelegi? Il 
incizezi, îl deschizi și pătrunzi în intimitatea lui viscerală. E 
la fel de excitant ca dezbrăcarea unei femei. La început, 
pielea rezistă, ca un veșmânt recalcitrant, apoi se 
întredeschide, se crapă. Se smulge cu un fâșâit șuierat, cu un 
zgomot ușor, umed și mătăsos. Si animalul apare încet, mai 
gol decât gol, jupuit, în toată splendoarea lui musculară. 
Numai și numai în acel moment poţi deveni conștient de 
toată frumuseţea animalului pe care l-ai ucis! Atunci poţi 
admira frumuseţea ligamentelor, învelișul mușchilor cu 
întrepătrunderile lui perfecte. Nimic nu e mai frumos decât 
un ecorșeu sub pelicula satinată a grăsimii care îl învăluie ca 
un voal. Rămâi în faţa lui, cu pielea flască în mână, nădușit, 
aplecat peste acea carcasă inertă, lipsită de apărare. Peste 
acel cadavru pe care-l dezbraci. Este un moment mare, fiule! 
Un moment mare! 

Georges, la cei opt ani ai lui, dădea din cap fără să 
înțeleagă. El știa un singur lucru: simţea nevoia să-i facă pe 
plac tatălui său, să fie demn de dragostea și de mândria lui. 

La puţin timp după aceea, Werner începuse să-i aducă 
animale ucise la vânătoare și să i le ascundă în lada cu 
jucării, printre urși din pluș și clovni din pâslă. Când 
deschideai capacul, descopereai un iepure, prins cu latul în 
urmă cu câteva zile. Ochii mari ai animalului mort se uitau 
ţintă la tine, din mijlocul urșilor îmbrăcaţi și al elefanților în 
costum cu vestă. Un animal, un animal adevărat, care emana 
un miros ciudat, gretos. Prima dată, Georges o rupsese la 


fugă, scoțând un răcnet, dar Werner îl prinsese din urmă pe 
culoar, îl apucase de ureche și îl adusese înapoi în cameră. 

— Joacă-te cu el! îi poruncise. Trebuie să te obișnuiești, 
dacă vrei să devii un mare vânător, ca tăticu'. Că doar n-ai 
să-ți petreci viaţa jucându-te cu urși din plus! 

Georges fusese nevoit să ia în braţe iepurele mort și să-l 
care cu el toată ziua, după cum obișnuia să facă și cu 
Maiorul Croquignot, ursul din pluș cenușiu. Luase masa cu 
micul cadavru pe genunchi, în aerul viciat de mirosul pe care 
acesta îl emana, în ziua aceea, îi venise cumplit de greu să-și 
bea cacaua și să-și mănânce tartinele. 

— Ia zi! făcea Werner, rânjind ca un căpcăun. Nu-i așa că te 
distrezi grozav? E cu totul altceva decât vechitura de 
Croquignot, nu? 

Georges bâlbâise o încuviinţare, gata să vomite. I se părea 
că iepurele transpira pe genunchii lui goi. Fusese foarte cald 
și, cu timpul, animalul devenise mai moale. La sfârșitul zilei, 
Werner îi ordonase băiatului să ducă iepurele la bucătărie 
„mai înainte ca pielea să se rupă”. Georges îl dusese imediat, 
cu o mare ușurare, apoi își spălase mâinile cu săpun, mai 
mult de o jumătate de oră, ca să scape de mirosul iepurelui 
mort. 

Începând din ziua aceea, fusese nevoit să se înveţe cu 
surprizele macabre ale tatălui său. Ba găsea în buzunarul 
pijamalei un șoarece mort, ba dădea, în fundul ghiozdanului, 
peste un cobai asfixiat cu eter. Vâra mâna, neștiutor, în 
căutarea unei batiste, a unui creion, a unei cărți și, deodată, 
degetele lui întâlneau masa moale a micului cadavru, acel 
ghem cu elasticitate suspectă, pradă proceselor de lichefiere 
internă. După câteva luni, ajunsese să se obișnuiască. Cel 
putin așa își spunea ori de câte ori găsea vreun animälut într- 
un sertar sau într-unul din pantofi. 

— Ce dacă? Nu-mi pasă deloc! Absolut deloc! Mă doare-n 
cot! 

Un șoarece în cizmele de călărie, o piele tăbăcită de 
chitcan-de-pädure, între paginile cărţii de rugăciuni... Dădea 
nepăsător din umeri, se debarasa de „surpriză” și-și continua 
treaba, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Stoicismul lui îi 
plăcu lui Werner, care începu să-i vorbească de împăiere și-i 


arătă cele mai frumoase specimene din colecţia sa. 

Georges nu acordase până atunci prea multă atenţie marilor 
statui de blană, puţin cam greoaie, care umpleau culoarele 
locuinţei familiale. Pantere, urși, elani, toate făceau parte din 
decor, ca acele armuri pe care nu trebuia să le atingi dacă nu 
voiai să-ţi cadă în cap, cu un zgomot groaznic de fiare, sau ca 
nenumăratele panoplii cu arme albe care jalonau pereţii cu 
tăișurile lor, frecate săptămânal cu praf de lustruit. 

Werner îl forța să mângâie acele animale încremenite, ca 
niște statui, pe soclul lor. Trebuia să îngenuncheze, să le 
pipăie pântecele, să-și strecoare mâna între coapsele lor. 

— Simti? îi zicea, gâfâind, tatăl lui. Nicio cusătură. Nu se 
ghicește nicio cută. Frumoasă treabă! Si pielea! E și acum 
suplă la pipăit, nu ai impresia că atingi o mumie uscată. 
Armătura a fost calculată cu cea mai mare precizie. Nici prea 
subţire, nici prea groasă. Georges dădea din cap, 
prefăcându-se că se minunează, ca să nu provoace furia 
tatălui. Am să te învăţ și pe tine! murmura Werner cu 
fervoare. Vei cunoaște toate trucurile. O să vezi, e cu totul 
altceva decât să te joci cu trenuletul electric. 

Așa începu calvarul de fiecare joi. Așa fu nevoit Georges să- 
și folosească momentele de răgaz tăind în carnea animalelor 
moarte furnizate de tatăl lui. În timp ce alţi copii călăreau, 
jucau tenis, el, Georges Mareuil-Mondesco, trudea pe 
cadavrul unei pisici sau al unui câine mic, cu bisturiul în 
mână, desprinzând, cu mișcări precise, pielea animalului, cu 
nasul în corpul dezgolit, supurând, în mirosul de viscere 
repede înghesuite într-o găleată. Trebuia să mânuiască 
sarea, boraxul și soluţiile de tăbăcit, cu dozări atât de 
meticuloase. Se lăsa în genunchi deasupra ligheanelor, 
mișcând pieile cu un băț pentru ca acestea să se impregneze 
bine. Suporta cu greu mirosul și contactul cu produsele. 
Mâinile i se umplură de bubulite respingătoare. Când pielea 
era întinsă pe cadrul de uscare, Werner făcea o vizită de 
control. 

— Idiotule! răcnea. Nu ai extirpat complet tendonul cozii. Și 
ea o să putrezească și o să cadă. Foarte rău! Dar aici?! Aici și 
aici... ai văzut? A rămas carne pe piele. Asta va forma puncte 
de alterare, și părul o să se ducă. Treabă de mântuială! 


Rasoleală! 

Tuna și fulgera, umplând cämäruta cu mișcările trupului 
său enorm. Georges se sprijinea de un perete, înspăimântat, 
ascunzându-și la spate mâinile pline de eczeme. Deseori 
Werner lua un bisturiu și sfâșia pielea întinsă la uscat, ca un 
vandal care distruge o pânză într-un muzeu. 

— De la început! striga el. N-ai să te culci până n-ai să 
prepari corect acest animal. 

Și, deschizând frigiderul, îi arunca pe masă altă pisică... 

Uneori, Georges se întreba de unde veneau aceste animale. 
Probabil că Werner le cumpăra angro, de la vreun magazin 
specializat, dar cine le omora? El sau un servitor? Nu, fără 
îndoială că el, căci niciodată nu găseai pe cadavre nici cea 
mai mică urmă de lovitură. Cu siguranţă că își instalase în 
atelierul personal un clopot de asfixiere, în care se putea 
face vid în câteva minute, tehnica permițând să se provoace 
moartea unui animal fără a fi nevoie să-l lovești. 

Lac de transpiratie, cu stomacul crispat, tremurând de 
oboseală, Georges își relua bisturiul, hotărât să nu mai uite 
de data asta afurisitul acela de tendon al cozii, care trebuia 
extirpat cu o sârmă îndoită. 

Pe măsură ce lunile treceau, animalele deveneau din ce în 
ce mai mari și, de două-trei ori, trebui să lucreze pe câini-lup 
sau pe dobermani. La zece ani, vârstă la care colegii lui de 
clasă asamblau cu răbdare machete de corăbii sau 
aeroplane, Georges jupuia cadavre de animale domestice, 
punea la macerat piei și construia schelete din sârmă pe care 
le umplea apoi cu paie. li era rușine de această activitate 
secretă și nu sufla o vorbă nimănui. Neîndemânatic, epuizat, 
făcea o sumedenie de greșeli de montaj, cosea prea strâns 
sau prea slab, și vedea pieile rupându-se sau botindu-se pe 
schelete. Când, printr-o minune, un animal se dovedea a fi 
fost bine pregătit, Werner critica atitudinea aleasă. 

— Ce mai e și poziția asta? izbucnea el. Asta e pisică 
pregătindu-se să sară? Ai crede că se află pe un ring și 
participă la un meci de box! Nu-i mai lipsesc decât mänusile 
și șortul! 

Georges își mușca buzele ca să nu plângă. Mâncărimea 
mâinilor îl împiedica să doarmă noaptea. Visa soluţii de 


tăbăcit, repetând formule: borax, alaun, acid sulfuric... Îi era 
frică de acidul sulfuric, ai cărui stropi îi arseseră grav 
degetele de vreo două ori. 

— Neîndemânaticule! striga Werner. Când îţi vei meșteri 
cartușele de vânătoare, presupun că pulberea o să-ţi 
explodeze în faţă! 

Dar Georges nu avea niciun chef să fabrice cartușe. Detesta 
vânătoarea. Chiar și ideea de a împușca un animal îi provoca 
oroare. 

— Intelegi, îi murmura Werner după ce bäuse putin și îl 
apucau confidentele, nu poţi simţi adevărata satisfacţie decât 
jupuind un animal cald, un animal pe care abia l-ai doborât. 
Să-l incizezi atunci când sângele încă îi mai circulă prin vine, 
când inima abia i s-a oprit, când nervii se încăpățânează să 
vehiculeze o puzderie de mici mișcări reflexe. A murit, tu îl 
deschizi... și totuși el mai mișcă! 

Când fiul său împlini optsprezece ani, se gândi să-i ofere 
acestuia o vânătoare privată. Umplu parcul cu o mulţime de 
animale dezorientate, care numai cu forţa își părăsiră cuștile 
în care fuseseră transportate. 

Camionetele intrară o săptămână întreagă pe poarta mare 
de fier. Din ele coborau oameni în bluze cenușii, care trăgeau 
după ei câte o ladă grea. Uneori, niște iepuri se ascundeau 
cu repeziciune prin tufișuri. Altă dată - veverite. Fură 
slobozite chiar și câteva maimuțe și căprioare înspăimântate. 
Toată acea faună buimăcită fugea printre boschetele 
parcului, se arunca în tufișuri, urca pe trunchiurile copacilor. 

— Îţi amenajez o pădure virgină, repeta Werner, arătând 
spre copaci. Vei putea să-ţi inviti toţi prietenii. 

Dar Georges, care era considerat ciudat și puţin sociabil, nu 
avea prieteni. Werner nu se împiedică de această dificultate 
și invită toată clasa. Când elevii școlii particulare debarcară 
însoţiţi de dădacele lor, găsiră pe peluză o masă imensă, 
pregătită pentru petrecere. Și niște cadouri, în pachete 
ciudat de identice, pentru fiecare dintre ei. Niște pachete 
lungi și plate, destul de grele. 

— Haideţi! Deschideti-le! Deschideţi-le! îi îndemnă Werner, 
frecându-și mâinile. Fără mofturi, ce naiba! 

În fiecare pachet era o carabină de vânătoare, cu lunetă, și 


o cartușieră plină cu gloanţe. 

— Vom face un safari! strigă Werner. Cel mai bun vânător 
va câștiga un ponei! 

Puștii aplaudară, în timp ce dădacele, înspăimântate la 
vederea armelor, încercau cu disperare să intervină. Dar nu 
puteai să te împotrivești dorințelor lui Werner, iar copiii, 
intärâtati, nu se mai gândeau decât să intre în parc și să 
tragă în tot ce le trecea prin preajmă. Când auzi zgomotul 
închizătoarelor, Georges își simţi stomacul crispându-se. 
Puștii scoteau cu aviditate gloantele din cartușiere, în timp 
ce Werner le explica în linii mari cum trebuie să mânuiască 
armele. 

— Oricum, trasul cu arma nu se învaţă, declarase el brusc. 
E un har, ca pictura sau cântatul. Te naști cu el. Aceia dintre 
voi care au un suflet de vânător vor nimeri în plin, fără ca 
măcar să știe cum! _ 

Copiii aplaudară din nou, subjugati. În casă, dădacele 
chirăiau și se zbăteau să ajungă la telefon, dar Werner, șiret 
ca o maimuţă, scosese din funcţiune linia telefonică. 

— Safari! strigau colegii lui Georges. Safari! 

Conduși de Werner, asaltară peluzele, alergând spre copaci. 
Animalele fugiră la apariţia lor, zbughind-o în toate direcţiile. 
lepurii se năpustiră printre picioarele căprioarelor, iar 
maimutele smulseră scoarța copacilor ca să-i bombardeze pe 
vânătorii începători. Incremenit de groază, ţinând în mână 
pușca neîncărcată, Georges trebui să asiste la masacru. Se 
dezläntui un foc susţinut și dezordonat, stârnind o mulţime 
de ecouri între zidurile înalte ale proprietăţii. 

Copiii trăgeau în toate părțile, ciuruind tufișurile, golind 
încărcător după încărcător. Tuburile de cupru săreau în aer 
înainte de a se rostogoli în iarbă. O căprioară, atinsă în 
coloana vertebrală, se târa pe peluză, cu partea din spate 
paralizată, incapabilă să fugă. Puștii se grupară în pluton 
pentru a o împușca de la doi pași. Werner, intrând în joc, își 
atribui rolul ofițerului care comandă focul. 

— Ochiti, fiţi gata... 

Căprioara se prăbuși, secerată de alice. 

— Am doborât-o! răcniră puștii triumfători. Am doborât-o! 

Vânătoarea dură aproape o oră, până la epuizarea 


munițiilor. Micile corpuri îmblănite ale maimutelor si 
veveritelor cădeau din copaci, străpunse dintr-o parte în alta, 
vomând sânge, bătând aerul cu labele. 

Scena era cu atât mai josnică cu cât, în cursul zilelor 
precedente, Georges nu se putuse abtine să nu îmblânzească 
animalele, aducându-le fructe sau biscuiţi la ora gustării, 
începuse chiar să le dea nume, să deosebească între ele 
căprioarele după petele blänitei. Firește, maimutele veniseră 
primele la el, fuseseră primele care se repeziseră la 
prăjiturile așezate în grămezi pe farfurii vechi de Sevres, 
primele care se lăsaseră mângâiate... Le botezase Lăcomilă, 
Strengärilàa, Mască Roșie, Gâlgâilă. Si acum muriseră toate, 
îngrămădite la poalele copacilor, ca un morman de blănuri 
năclăite de sânge. 

Vânătoarea fu întreruptă de venirea unei tinere mame, 
agitate la culme. Ea își pălmui fiul, îi smulse carabina din 
mână și îl ameninţă pe Werner cu un proces. În curând își 
făcură apariţia și alte mame furioase, anunţate de dădacele 
care până la urmă telefonaseră de la poștă sau dintr-o 
cafenea din apropiere, în pragul crizei de isterie, ele își 
examinau vlăstarele pe toate părțile, copleșindu-l pe Werner 
Mareuil-Mondesco cu un torent de injurii care, rostite de 
aceste doamne din lumea bună, căpătau brusc un aspect 
suprarealist. 

Afacerea safariului provocă un adevărat scandal în lumea 
saloanelor, dar nimeni nu făcu vreo plângere la poliţie. Nu-l 
puteai târi în justiţie pe Mareuil-Mondesco fără riscul de a te 
expune unei inevitabile răzbunări financiare; soţii doamnelor 
erau perfect conștienți de acest lucru. Nu avu loc niciun 
proces... și nicio altă masă aniversară. i 

— Nişte secături, bombănise Werner drept concluzie. Își 
cresc puștanii în puf, ca pe niște fete. Când va izbucni 
următorul război, se va băga de seamă că Franţa e populată 
numai cu pederaști! 

Grădinarul adunase cadavrele animalelor împușcate și le 
îngrămădise în lada frigorifică de la parter. 

— Material de lucru pentru tine, mormăi Werner. Dacă nu 
ești în stare să te folosești de o pușcă, încearcă măcar sa fii 
un as al bisturiului. 


Georges se văzu nevoit să se înhame la pregătirea pieilor. În 
fiecare seară, după școală, se închidea în atelierul lui și lucra 
până la o oră foarte târzie din noapte. De atunci începu să-și 
urască tatăl. 


Revenind brusc la realitate, Georges așeză triunghiul 
pubian în recipientul cu soluţie de tăbăcit, unde era nevoie 
să stea mai multe ore. Acum trebuia să spele scalpul cu 
suvite năclăite și să curețe cu grijă interiorul „bonetei”, 
pentru a o transforma într-o perfectă calotă de piele. Porni la 
treabă, cu limba între dinţi, cu mimica unui școlar absorbit 
de munca lui laborioasă. Nici măcar nu-și dădea seama că 
fredonează. 


Capitolul 4 


În penumbra camerei sale, Sarah își cercetă cu neliniște 
pielea. Pe cap, părul începuse deja să-i crească, îl simţea 
cum scârtâie sub palmă, imperceptibil, ca un lichen 
încăpățânat sau o iarbă proaspăt cosită. La fel și în cazul 
pubisului, a cărui pilozitate renăscută îi irita cutele ascunse 
ale intimitätii. Agasată, tânăra scoase din trusa de toaletă 
micul aparat de ras, cu baterii, de care se folosea zilnic, în 
secret. Indeplinea într-o beznă totală această operaţiune 
delicată, temându-se de supravegherea lui Georges. 

Ştia că pereţii camerei erau plini de vizoare ascunse cu 
abilitate. Le descoperise întâmplător existenţa și era 
convinsă că Georges se folosea foarte des de ele. Nu ca săo 
spioneze într-un scop erotic, ci pentru a se convinge că 
trupul „infirmierei” sale nu prezenta vreo urmă de păr, 
dintre acelea care stârneau în el un dezgust imposibil de 
stăpânit. In fiecare noapte, îndată ce stăpânul casei se 
retrăgea în camera lui, Sarah se rădea pe pipăite, în 
întuneric. Era preţul supravieţuirii sale. 

Un cap ca o bilă de os lustruit, un sex golas, de fetiţă, 
subsuori roz și lipsite de păr. Toate constituiau un fel de 
asigurare împotriva nebuniei lui Mareuil-Mondesco-fiul. Ca 
să-l liniștească și să-i învingă fobia, tânăra îi spusese că 
suferă de alopecie, acea boală care duce la căderea părului 
de pe cap și de pe tot corpul. Nu știa dacă el o crezuse sau 
doar se prefăcea, așteptând să o prindă cu minciuna. 

În fiecare seară își plimba pe cap micul aparat de ras care 
zbârnâia ușor, înroșindu-i pielea din cauza mulţimii 
cercurilor concentrice. Cu pubisul avea mai mult de furcă, 
din cauza cutelor pielii. Pentru picioare și subsuori folosea o 


lotiune depilatoare rapidă. Dimineaţa, apărea în sala de baie 
puternic luminată, știind perfect de bine că Georges o spiona 
din spatele peretelui, îl auzea mișcând în dulap când venea 
să-și lipească ochiul de lentila ascunsă în mulura marii 
oglinzi ovale. Sistemul de spionaj fusese instalat la începutul 
secolului, de către un prinţ rus erotoman, pentru care cea 
mai mare plăcere consta în a-și da nevasta diferiților lui 
valeti. Sarah citise asta într-o lucrare consacrată istoriei 
acelei case, lucrare publicată pe cheltuiala autorului și pe 
care o descoperise pe un raft al bibliotecii, într-o seară când 
nu avea ce face. 

Oferindu-i acea cameră-capcană, Georges o punea în 
situația unei prizoniere expuse în permanenţă curiozitätii 
temnicerilor, lucru care îi era insuportabil. Putin îi păsa că el 
o vedea goală. Anii petrecuţi la orfelinat o dezvățaseră de 
pudoare. Incäleca toaletele de porțelan și urina sau defeca 
sub lumina albă a neoanelor din tavan, fără să încerce să-și 
ascundă intimitatea gesturilor. Nu trebuia niciodată să lase 
să se ghicească faptul că descoperise taina dulapului. Atâta 
vreme cât credea că o înșeală, el va avea încredere într-însa. 

Așeză înapoi în trusă aparatul de ras și îl ascunse în spatele 
unei mobile, înainte de a se stropi cu multă colonie. Un fior 
dureros îi parcurse pielea iritată. Era din nou perfect netedă, 
își îmbrăcase încă o dată „uniforma de statuie”. În curând 
avea să se facă ziuă, și simțea cum o cuprinde o anumită 
nervozitate gândindu-se la ceea ce-i va cere Georges să facă, 
foarte curând, în dimineaţa aceea. 

De la o vreme, nu mai reușea să-și controleze nervii. I se 
întâmpla să se trezească noaptea, lac de nădușeală, sau să 
tresară când scârtâia parchetul. Visa din ce în ce mai des că 
Georges intră la ea pe o ușă secretă și se apleacă asupra ei 
cu briciul în mână... Ai minţit! Îi striga el, cu o voce oribil de 
stridentă. Esti plină de păr, ca și celelalte! Esti un animal! O 
maimuţă! O maimuţă! 

Coșmarul o făcea să se ridice în capul oaselor, în așternutul 
răvășit, gâfâind, cu senzaţia că plămânii i-au luat foc. Își 
pipăia instinctiv craniul și pântecele, ca să se asigure că 
părul nu o trădase în somn. În timpul zilei, imediat ce se 
vedea într-o oglindă, își verifica nuditatea perfectă a pielii 


din locurile ce ar fi trebuit să fie acoperite cu păr. Din 
nefericire, făcea parte dintre acele persoane a căror 
pilozitate abundentă crește cu o rapiditate înspăimântătoare. 
Ceea ce era un defect, mai ales când trăiai în casa unui 
nebun obsedat de tot ceea ce avea legătură cu părul și cu 
blana. De trei săptămâni dormea prost, și un presentiment 
nelămurit îi crispa stomacul. Cercetase pereţii camerei, în 
căutarea vreunei uși secrete ascunse sub tapiserie, dar nu se 
pricepea la uși secrete și era aproape incapabilă să emită 
vreo părere despre grosimea zidurilor care o înconjurau. 

De ce mai rămânea aici? Nu era prizonieră. Ar fi fost de 
ajuns să-i dea lui Georges un somnifer și să plece, pur și 
simplu, după ce ar fi golit seiful a cărui ușă stătea tot timpul 
întredeschisă. Da, era ușor. Arunca o pilulă într-un pahar cu 
apă, apoi înghesuia într-o geantă teancurile de bancnote. 
După care cobora în garaj și fura una dintre mașini. De ce să 
se teamă? Georges Mareuil-Mondesco nu se număra printre 
cei care pot depune plângere la poliţie. 

Cu banii luaţi putea să înceapă o viață nouă. Era încă 
tânără, ar fi reușit să uite. Nimeni nu-i cunoștea adevărata 
identitate, cu atât mai puţin „patronul” ei. Nu avea decât să 
golească seiful și să plece la întâmplare. Ce o retinea acolo? 
Fascinatia? Nevoia de răzbunare? Impresia fabuloasă, plină 
de satisfacţie, că dispune de un formidabil instrument de 
distrugere? 

Nu știa; dar, de o lună, își simţea tulburarea crescând. 
Poate pentru că, pur și simplu, ura i se micșora... sau pentru 
că oroarea îi slăbise dorinţa de răzbunare. Era conștientă că, 
într-o zi sau alta, va veni sfârșitul. O mașină a poliţiei se va 
opri la intrarea în parc, și din ea vor ieși oameni înarmaţi, 
fluturând un mandat de perchezitie. In clipa aceea, totul se 
va termina. Capcana se va închide cu zgomot, prinzând-o 
înăuntru. Trebuia să plece înainte de a fi prea târziu, înainte 
ca anchetele, mărturiile, greșelile lui Georges să îndrepte 
poliția spre casa mare din parc. 

Deocamdată ziarele vorbeau încă de asasinul fără chip, 
subliniind neputinta anchetatorilor. Toată presa era plină de 
titluri de senzaţie, unde nu era vorba decât de /upuitor sau 
de Vânătorul de scalpuri! Cazul ocupa prima pagină a 


cotidienelor si era subiectul numärul unu al discutiilor din 
bistrouri. Se întocmeau portrete-robot, toate contradictorii si 
fără să aducă nici pe departe cu Georges Mareuil-Mondesco. 
Totuși, fusese remarcată trecerea unei motociclete sau a 
unei biciclete cu motor, ceea ce era deja un amănunt 
alarmant, din pricina motorului prea zgomotos al vehiculului 
japonez. 

Si apoi mai erau și greșelile lui Georges, din ce în ce mai 
frecvente, din ce în ce mai mari. Penultima oară lăsase să-i 
cadă lângă cadavru unul dintre bricele tatălui său, un brici 
cu mâner de fildeș, frumos lucrat și purtând inițialele 
familiei. Dacă poliţia ar fi pus mâna pe un astfel de obiect, cu 
siguranţă că nu i-ar fi trebuit prea mult ca să ajungă până la 
ei. Sarah simțea cum îi crește frica, la fiecare nouă 
operaţiune. Examina solul cu lanterna, încercând să nu calce 
în sânge, străduindu-se să încurce urmele lăsate de 
incältärile lui Georges. 

Fuseseră deja la un pas de catastrofă. Deseori scăpaseră în 
ultima clipă sau printr-o întâmplare norocoasă. Nebunia care 
punea stăpânire pe Georges nu permitea un calcul precis al 
minutelor, fiindcă, o dată intrat în acţiune, bărbatul pierdea 
noțiunea timpului sau cădea pradă uneia dintre faimoasele 
lui crize de tetanie, care îl tintuiau locului, împiedicându-l să 
fugă. Tânăra întelesese perfect că inconştientul lui se folosea 
de acest truc pentru a-l împinge să se lase prins în capcană, 
să se lase pedepsit; iar ea îl punea să înghită medicamente 
imaginare (bomboane cu un aspect vag de pilule rozalii) 
pentru a-l convinge că nu avea de ce să-i fie teamă de 
această paralizie fantezistä. Georges  înghițea falsul 
medicament și recăpăta o aparență de mobilitate. Dar cât 
timp va dura asta? 

Pierdea controlul executorului, mașina de adus moartea se 
intepenea treptat, devenea mai putin mobilă, mai putin 
ascultätoare, angrenajele se gripau. 

La început, îi făcuse o plăcere incredibilă să tragă sforile 
acestei marionete ucigașe, să-l teleghideze pe acest asasin 
ascultător, prea înspăimântat de lumea exterioară ca să 
repereze el însuși victimele. Dacă n-ar fi fost ea, ar fi ieșit la 
întâmplare, să o atace pe prima femeie întâlnită la colțul unei 


străzi, fără discernământ, fără măcar să-l preocupe 
asigurarea retragerii! În acest mod săvârșise primele două 
crime, având un noroc incredibil. 

Sarah apăruse la momentul potrivit. Ea alesese victimele, le 
cronometrase obiceiurile, stabilise un calendar, grile orare. 
Fusese pilotul lui, determinând ziua, ora și locul. Ea îi 
spusese pe cine să lovească și când să lovească. Ea îi trasase 
direcţia și venise în urma lui pentru a înlătura scrupulos 
„deșeurile” crimelor. Fiindcă el era încurcă-lume, imprudent, 
uitând uneori până și să-și pună mănușile! Ea îl supraveghea 
și îl bătea la cap cu tot felul de sfaturi, așa cum își 
muștruluiește o mamă copilul cu capul în nori: „Uită-te la 
stânga și la dreapta înainte de a traversa strada, nu vorbi cu 
necunoscuţi, nu...” 

li spunea: 

— Nu-ţi uita mănușile, asigură-te că în curtea casei (în 
apartament, pe culoar) nu se mai află nimeni, nu răspunde 
niciodată la telefon, concentrează-te asupra timpului care se 
scurge, numără secundele... 

El dădea din cap, cu privirea în gol, părând cu gândul în 
altă pane. 

Tânăra moștenise un asasin distrat, un ucigaș visător, 
capabil să se oprească la locul crimei ca să privească la 
nesfârșit un desen de pe rochia victimei sale sau să cadă în 
extaz în fața unei aluniţe de pe coapsa dezvelită. O dată (o 
singură dată) fusese gata să adoarmă, răsturnând sticluta cu 
cloroform pe mocheta deja udă de sânge. Vaporii 
anestezicului îl toropiseră, și Sarah îl găsise motäind alături 
de femeia măcelărită, cu pleoapele închise, ținându-se pe 
picioare doar printr-o minune. În seara aceea crezuse că nu 
vor reuși să scape și fusese nevoită să lupte împotriva 
tentatiei de a fugi, care îi dădea furnicături pe talpă. 

Jupuitorul, Vânătorul de scalpuri era un bărbat timid și 
politicos, cu gesturi măsurate, care își ferea privirea și îi 
apărea sub aspectul unui copil bătrân, prizonierul unei case 
prea mari pentru el, torturat de niște fantome tenace, care îl 
condamnaseră să repete fără încetare același ritual 
sângeros. Nu, asta nu va dura la nesfârșit. Deja întinseseră 
prea mult coarda, iar rezerva lor de noroc se epuiza în mod 


primejdios. 

Se făcea ziuă. Sarah se ridică și trecu în sala de baie. 
Constată, cu o anumită nervozitate, că mașina de ras îi 
lăsase niște plăgi roșii pe craniu. S-ar fi putut să fie 
remarcate? Hotări, pentru mai multă siguranţă, să-și pudreze 
capul. Sub aparenţa lui de inadaptat și de timid, Georges 
Mareuil-Mondesco era un monstru - iată un adevăr pe care 
nu trebuia să-l uite niciodată. 

Un monstru care tăia pielea femeilor, le smulgea părul de 
pe cap și dintre picioare, secţionându-le măruntaiele. 
Aproape toate muriseră de pe urma rănilor. Georges mânuia 
cu prea multă forță lama, crestând organe vitale, răvășind 
uterul și vezica, sfârtecând, precum elicea unei bărci cu 
motor, carnea intimă a victimelor. Sarah îi ascunsese 
totdeauna adevărul, întrucât culpabilitatea ar fi putut să-i 
agraveze starea mintală deja deficientă. 

Când apăruse prima oară în casă, Georges îi explicase 
îndelung motivele actelor lui, iar ea dăduse din cap 
aprobativ, ca să nu-l supere. 

— Fenomene ciudate, insistase el. Fenomene pe care numai 
eu le pricep și care sunt tot atâtea semnale de alarmă. Când 
se manifestă, înseamnă că această casă își cere dreptul, și 
trebuie acționat cu rapiditate, mai înainte ca mânia ei să 
provoace un proces împotriva căruia nici dumneata, nici eu 
nu vom putea lupta. Blestemul trebuie să rămână închis 
numai între aceste ziduri, este o necesitate vitală, înţelegi, 
nu? 

Da, înţelegea, înţelegea că el e ticnit de-a binelea, nebun de 
legat, bolnav, periculos... dar rămăsese, pentru că el nu-i 
ceruse nimic, pentru că acest univers al nebuniei se 
dovedise, brusc, un refugiu nesperat, unde nimeni n-ar fi 
venit să o caute. O ascunzătoare ideală, cu tot confortul 
imaginabil, un loc în afara lumii, unde nu mai avea a se teme 
de nimic. 

Nu mai avea a se teme de nimic... decât de nebunia unui om 
care nu ar ezita o secundă s-o omoare dacă ar descoperi că 
are păr pe pântece, ca toate celelalte femei. 

Se îmbrăcă și își puse bluza albă, care îi plăcea lui Georges. 
Azi „pieile” erau uscate, și ritualul cerea ca ele să fie depuse 


în interiorul muzeului, în locul rezervat lor. Această parte a 
programului era executată în întregime de Sarah. Pe 
Georges îl înspăimânta chiar și ideea de a pune piciorul în 
aripa de sud a casei, acolo unde se aflau galeriile expoziţiei. 
Așa cum se întâmpla de obicei, Georges îi va înmâna un sipet 
mic, conținând scalpul și părul pubian preparate, și îi va 
deschide o trecere prin obstacolul de sârmă ghimpată care 
bara culoarul ducând spre aripa de sud. Mai departe, trebuia 
să se descurce singură, în timp ce el își frângea mâinile, 
privind-o cum se îndepărtează. Sarah cunoștea povestea 
colecţiei. O auzise de nenumărate ori, la început cu o 
surpriză amestecată cu teamă, apoi cu o totală indiferenţă... 
dar în ultima vreme teama se făcea simțită din nou, fără ca 
femeia să-și poată explica motivul. Nebunia lui Georges 
Mareuil-Mondesco devenea contagioasă. Uneori, tânăra se 
trezea mângâind pielea cărţilor îngrămădite în bibliotecă, în 
căutarea acelei „sudori” despre care el vorbea atât de des, 
transpiratie care, după părerea lui, constituia primul 
simptom al trezirii. 

Sudoarea... după aceea mirosul. Acea... sudoare de 
maimuţă... 

La naiba! Își pierdea și ea minţile. Nebunia ucigașului de 
femei își lăsa și asupra ei urmele, ca o țesătură prost vopsită. 
Nu existau nici sudoare, nici mirosuri, ci doar fantasmele 
unui nebun, prizonier al unui ritual din ce în ce mai 
sângeros. 

Își părăsi camera. Georges o aștepta deja la intrarea 
galeriei de sud, în fața baricadei de sârmă ghimpată pe care 
o instalaseră cu atâta osteneală. Tinea în mână o cutie de 
lemn preţios și se legăna de pe un picior pe altul, stânjenit, 
cu faţa schimonosită de frică. La început, Sarah se achitase 
de sarcină fără să facă mofturi, cu o oarecare indiferenţă. Azi 
însă nu se putea gândi fără o crispare a stomacului că urma 
să pătrundă în muzeu. 

Când ajunse în faţa lui, Georges îi întinse cutia. 

Ticuri nervoase îi agitau mușchii faciali, și nările îi palpitau 
într-un ritm dezläntuit. Voia să vorbească, dar nu reușea să 
emită decât o gâlgâială gâfâită. Era paralizat de frică. Sarah 
se lăsă în genunchi, luă foarfeca așezată pe dalele pardoselii 


și decupă în bariera de sârmă ghimpată un pătrat 
aproximativ. Degajă deschizătura, vâri capul între umeri și se 
strecură de cealaltă parte a frontierei. Georges împinse cutia 
în direcţia ei. Încă o dată vru să spună ceva, probabil 
„Noroc”, dar nu reuși decât un bâiguit de neînțeles. Sarah 
luă cutia și îi întoarse spatele. 

În față avea acum perspectiva culoarului mărginit de 
coloane de stuc și statui pline de praf. De când nimeni nu 
mai făcea curat în acea parte a casei, păianjenii se 
inmulteau, tesâänd prin colţuri și între coloane pânze mari și 
lipicioase. Tablourile, care aproape că nu se mai vedeau de 
sub praf, ofereau privirii același peisaj cetos. Sarah înainta 
încet, cu stomacul înnodat. Nu parcursese mai mult de trei- 
patru metri și totuși i se părea că Georges rămăsese la ani- 
lumină în urma ei. Îl simţea făcându-se mic, îndepărtându-se 
cu mare viteză, ca acei oameni rămași pe un peron de gară în 
timp ce trenul începe să înghită șinele. 

De ce îi era frică? Doar mai făcuse lucrul acesta și niciodată 
nu întâlnise vreo dificultate. In fond, nu trebuia decât să 
intre într-o sală plină de praf și să așeze o cutie alături de 
alte cutii. Si-atunci? Știa că de vină erau nervii. Prea multă 
tensiune nervoasă. Si poveștile acelea de adormit copiii, cu 
care Georges o bătea mereu la cap. Zadarnic încercase să nu 
le ia în seamă, imaginile lor înspăimântătoare o urmăreau 
până și în vis. 

Încetișor, cu perfidie, întrebarea se conturase treptat, până 
când i se impusese cu limpezime: „Şi dacă...” Și dacă ar fi 
adevărat? La început, dăduse nepăsătoare din umeri și luase 
o carte, o revistă, ca să alunge acea zgândăreală mintală. 
Dar întrebarea revenise cu încăpățânare. Si dacă ar fi 
adevărat? 

Ajunsese la jumătatea culoarului lung și deja se simţea 
sufocată de mirosul de aer închis, de praf cald, de parcă s-ar 
fi aflat în ușa unui hambar imens. De cât timp nu se mai 
trăgea cu aspiratorul, nu se mai deschideau ferestrele? Zece, 
cincisprezece ani? De când maladia lui Georges se agravase 
în așa măsură, încât nu mai punea piciorul în aripa de sud. 
Deocamdată, el se mulțumea cu un simplu baraj de sârmă 
ghimpată, dar asta nu va dura. Mai devreme sau mai târziu, 


va dori ceva mai solid: o palisadă, un perete. Va trebui să 
zidească niște cărămizi drept în mijlocul galeriei, să închidă 
complet acea parte a clădirii, la care ducea numai acel 
culoar. 

Sarah se opri în faţa ușii duble. Nu-și putu reţine o privire 
rapidă pe deasupra umărului și avu surpriza neplăcută de a 
descoperi la celălalt capăt al coridorului un Georges mititel. 
Imediat avu un cumplit sentiment de vulnerabilitate și trebui 
să facă un efort ca să nu dea înapoi. Respira greu. Praful 
lipicios acoperea fiecare mulură cu o pulbere cenușie, 
semănând cu mucegaiul. Își tinu respiraţia și împinse usa, 
care se deschise cu un scârtâit groaznic. „E o prostie”, își 
spuse, „dar dacă dormeau, zgomotul i-a trezit.” 

Își făcu reproșuri pentru acest gând idiot, animist. De 
cealaltă parte a ușii nu era nimic viu. Numai piei jupuite, 
cadavre montate pe socluri, biete obiecte inofensive. Işi 
încleșta dinţii și trecu pragul, lipindu-și cutia de sâni, parcă 
ar fi vrut să se apere. 

Sala care se întindea în faţa ei era imensă. Acoperită cu o 
cupolă de sticlă verde-albăstruie, susținută de o structură de 
grinzi metalice, cu întrepătrunderi ca de pânză de păianjen. 
O arhitectură tipică începutului de secol, futuristă și total 
barocă în același timp. Un dom odinioară transparent, ale 
cărui geamuri groase și incredibil de murdare nu mai 
permiteau acum să se vadă afară decât printr-o ceaţă de 
dejectii. Prin cupolă intra o lumină stranie, un fel de revărsat 
de zori permanent, care nu ţinea cont de fluctuațiile soarelui. 

Sarah făcu vreo câţiva pași, cu fruntea sus, surprinsă încă o 
dată de imensitatea acelui loc. Era un fel de catedrală 
străvezie... sau un acvariu, întărit, în mod ciudat, cu grinzi, 
un acvariu pentru un monstru marin cu lovituri de coadă 
formidabile. Sarah își scutură capul, ca să alunge încă o dată 
imaginile morbide create de imaginaţie. De ce acel loc 
stârnea într-însa astfel de fantasme? Poate că în aer se aflau 
microorganisme asemănătoare celor găsite în grote sau în 
morminte, a căror inhalare te intoxică rapid, provocând o 
febră uneori mortală? 

Își cobori încet privirea. Muzeul se întindea dinaintea ei, 
ciudat, haotic, încălcând toate criteriile de expunere general 


admise. Specimenele prezentate curiozitätii vizitatorului 
fuseseră grupate într-un mod lipsit de sens, care stânjenea 
considerabil apropierea și chiar observarea. Câte animale 
împăiate erau acolo? Georges nu avea habar, iar Sarah 
renuntase de multă vreme să le mai numere. Cu siguranţă, 
câteva sute. Acea haită păroasă forma o mulţime compactă, 
fără a fi repartizată pe alei sau travee, așa cum se întâmplă 
în mod obișnuit în muzee. Fuseseră îngrămădite la 
întâmplare, cum se nimerise, fără grija de a amenaja pentru 
vizitatori coridoare de trecere. Erau acolo maimuțe, multe 
maimute, batalioane de gorile; dar și feline de tot felul: tigri, 
lei și pantere negre. Câteva pahiderme, dar în număr 
restrâns. Werner Mareuil-Mondesco fusese pasionat mai cu 
seamă de blănuri. 

Muzeul cuprindea trofeele unei vieţi întregi de vânători și 
safariuri. Toate animalele îngrămădite în sală fuseseră 
omorâte, jupuite, tăbăcite și cusute de el și numai de el. 
Acele siluete păroase, tepene, în poziţii de pândă sau de 
atac, constituiau întreaga lui operă de taxidermist. 

Erau acolo destule animale ca să umpli o junglă sau o Arcă 
a lui Noe; destule animale moarte ca să ocupi cuștile câtorva 
grădini zoologice. Dar toate acele cadavre încremenite în 
lumina slabă nu evocau vânătoarea, ci parcă o catastrofă 
atomică... Sfârșitul unei lumi, poate scufundarea unui 
continent. Imediat ce pășeai pragul sălii de expoziţie erai 
cuprins de o puternică senzaţie de dezgust. Proportiile 
măcelului te lăsau fără glas și erai uluit de faptul că un 
singur om - unul singur! - putuse să împuște cu propria lui 
mână atâtea creaturi. Performanţa începea să semene cu un 
holocaust, și ţi-l închipuiai pe Werner Mareuil-Mondesco 
vânând dintr-un bombardier din care arunca peste junglă 
tone de explozibil, în scopul de a strânge destule cadavre 
pentru a-și alcătui colecția formidabilă. 

Sarah gemu, își dădu seama că strângea atât de tare cutia 
la piept, încât colţurile ei îi intrau în sâni. Animalele se aflau 
cu spatele la ea. Mulțimea păroasă, nepreocupată să se 
expună curiozităţii vizitatorilor, se concentrase în centrul 
sălii, pentru a forma o masă compactă, cu privirile îndreptate 
în aceeași direcţie. Niciun culoar nu permitea circulaţia 


liberă printre specimene. Dacă voiai să le privesti mai 
îndeaproape, trebuia să te strecori printre socluri, să te 
deplasezi în zigzag printre corpurile păroase, așa cum te 
strecori printre trunchiurile unei păduri prea dese. 

Când intrase prima dată în muzeu, Sarah fusese uimită de 
această „dezorganizare” ciudată. Până atunci crezuse că 
tuturor colecționarilor le place să-și ordoneze specimenele, 
să le claseze, să le eticheteze. Până atunci nu mai întâlnise 
niciun colecţionar care să nu fie și un maniac al clasificării și 
al ordinii logice. Werner Mareuil-Mondesco era, din acest 
punct de vedere, o mare excepţie. Muzeul lui reprezenta o 
debara, o cazarmă, o dezordine uriașă. Inutil să cauţi vreun 
„traseu al vizitei” sau vreun panou explicativ. Animalele 
fuseseră aruncate acolo ca în fundul unei cale. La grămadă, 
înghesuite unele în altele - ai fi zis că umăr la umăr - păreau 
o armată strânsă să asculte discursul vreunui șef militar... 
sau o mulţime furioasă, sorbind cuvintele unui orator care 
predica războiul civil. 

Sarah nu avea habar pentru ce-i veneau în minte astfel de 
imagini. La urma urmelor, nu era vorba decât de niște 
animale moarte, nu? Niște statui de păr, cu labele bătute în 
cuie pe câte un soclu de lemn. Sub blănurile acelea se aflau 
armături de sârmă, paie și nimic altceva. În fond, nu erau 
decât niște păpuși mari și păroase, lipsite de graţie... și ușor 
înspăimântătoare. 

Tânăra se scutură, forțându-se să meargă spre mulţimea de 
statui nemișcate, ale căror spinări alcătuiau un adevărat zid. 
La doi metri de primele gorile, simţi mirosul. O duhoare de 
transpiratie și de menajerie, ceva ce amintea urina și rutul. 
Se înfioră. In niciun muzeu nu avusese vreodată acea 
senzaţie de realism, de prezență. Animalele împăiate put, în 
general, a produse chimice. Interminabila scaldă în soluţiile 
de tăbăcire biruie duhoarea specifică, și blana lor nu miroase 
mai mult decât o tesalä oarecare pentru cai. Aici lucrurile 
stăteau cu totul altfel, și nu putea să descopere de ce. Să fi 
reușit Werner să pună la punct un procedeu inedit, al cărui 
secret îl păstrase cu îndârjire? Nu era imposibil. Oricum, 
blănurile acelea împăiate degajau un miros de animal, care 
până la urmă te sufoca dacă te aflai prea multă vreme în 


contact cu el. 

Strângând cutia la piept si lipindu-și coatele de corp, Sarah 
se strecură printre două gorile, croindu-și drum pe lângă 
masculii cu blana atât de închisă la culoare, încât părea 
neagră. Nu avea de ales. Trebuia să intre în grămadă și să 
dea din coate printre cadavre, ca într-un vagon de metrou la 
o oră de vârf. 

Uneori trebuia să se abţină să murmure vreun: „Pardon!” 
disperat sau un: ,Coborâti la prima?” 

Se lovea de piepturi musculoase, se fofila cu stângăcie 
printre pumni ridicaţi, în timp ce frecatul continuu de blănuri 
îi irita pielea mâinilor și a obrajilor. Acest contact „carnal” îi 
provocă, treptat, un adevărat dezgust. Acea promiscuitate 
care o obliga să meargă în patru labe, ca să poată trece 
printre coapsele unei gorile, stârnea în ea o revoltă surdă, 
trezindu-i din nou în memorie amintiri pe care ar fi vrut să le 
uite pentru totdeauna. 

Pe măsură ce înainta, îi era din ce în ce mai greață. Îi era 
cald, transpira. Mulțimea păroasă se împingea în ea, vrând 
parcă să o înăbușe. Până la urmă, ajungea să se zbată într-un 
labirint de păr, întrebându-se cu groază dacă va mai fi în 
stare să găsească ieșirea. Mergea mai departe, gâfâind, cu 
un umăr înainte, cu maxilarele încleștate. Frecärile îi boteau 
hainele, făcând să-i sară nasturii de la bluză. I se întâmpla să 
se trezească, în mijlocul animalelor, cu pieptul gol, 
ștergându-și sudoarea de blana lor. În acele momente, 
trebuia să facă mari eforturi ca să nu înceapă să urle, 
blestemându-l pe Georges, dar înţelegându-i nebunia. 

Mulțimea aceea de animale moarte strânse la un loc avea 
ceva nesănătos și primejdios. N-ar fi putut să spună ce, dar 
percepea, pierdută în mijlocul  haitei, o vibraţie 
amenințătoare, pe care nu și-o putea explica. Se oprea, 
gâfâind, ca să-și încheie nasturii și să scuipe firele de păr 
care îi intraseră în gură. 

Oare mergea în direcţia bună? Sau se învârtea în loc? Era 
greu să-ţi faci o idee corectă despre drumul ce trebuia 
urmat. Când credeai că ai găsit o cale nimereai într-o 
fundătură barată de un piept enorm, cu pectoralii lucind 
precum cauciucul. Si trebuia să pornești înapoi, să te târăști 


iar printre acele corpuri disproportionate. 

De ce atâtea maimute? De ce toate acele gorile care se 
băteau în piept si ai căror ochi de sticlă păreau că aruncă 
fulgere de furie? Sudoare de maimuţă... Işi amintea foarte 
bine expresia folosită de Georges. Ştia că la ieșirea din sală 
corpul ei va fi plin de păr negru, smuls cadavrelor împăiate. 
Se lipea deja de pielea ei jilavă, de parcă tocmai părăsise 
patul unui amant îngrozitor de păros. Bluza o făcea să se 
încingă și mai mult și îi încetinea înaintarea, agățându-se de 
labe, de capete. Ca să câștige timp, ar fi trebuit să treacă 
printre ele goală, dar era destul doar să se gândească la o 
astfel de eventualitate ca să simtă că își pierde mintea. Să se 
atingă, goală, de acele piei, de acele blănuri? Nu, asta chiar 
că era imposibil. Imposibil. 

Uneori, în mijlocul mulţimii de maimuțe, dădea peste 
„luminișuri” ciudate, ocupate de animale fantastice. Trucaje 
de taxidermist expert, cu care Werner Mareuil-Mondesco 
găsise de cuviință să se amuze. Găseai acolo un centaur, 
alcătuit, după toate probabilitățile, dintr-un cal și un 
cimpanzeu grefati unul pe altul, dar trucajul rămânea greu 
de descoperit. Sarah își plimbase degetele pe talia animalului 
legendar, în căutarea vreunei cusături, fără a reuși să 
descopere o cât de mică îmbinare. 

Probabil că Werner exultase la simpla idee a renghiului 
jucat lumii științifice. Convocase, pesemne, savanţi de 
renume și se înverșunase să-i convingă de existenţa reală a 
creaturii, apoi, în momentul în care savanții începuseră să 
admită că sunt tulburati, ba chiar entuziasmați, izbucnise în 
râs și le dezvăluise el însuși înșelătoria, aruncându-i pe 
oamenii de știință într-un hău de furie copleșită de rușine. La 
câţiva metri de centaur stătea un yeti cu craniu piriform, 
ascuţit ca un obuz, fără îndoială, o simplă gorilă căreia i se 
dilatase capul prin întinderea pe o formă încălzită în 
prealabil. 

Acești monștri contrafăcuţi nu o speriau pe Sarah. Admira 
în sinea ei diavoleasca abilitate cu care fuseseră creaţi. 

Dădea din cap gândindu-se câte ore de muncă au fost 
necesare pentru elaborarea acelor animale de carnaval, a 
căror existenţă stiintifica nu depășise durata unei farse. 


După îngrămădirile uluitoare din muzeu îţi puteai face o 
imagine mai precisă despre Werner: un iconoclast și un 
nebun cu râs distrugător. Un gigant plin de el însuși, trăind 
după propriile lui legi, un titan care se antrena în secret 
pentru o viitoare Apocalipsă. 

Legenda spunea că doborâse multe dintre aceste animale în 
condiţii pur și simplu eroice, nefiind înarmat decât cu o 
tepusä de vânătoare sau cu un pumnal. Era adevărat? 
Georges se declara neputincios când trebuia să deosebească, 
în relatările tatălui său, realul de imaginar. Prin saloane, 
Werner era zugrăvit ca un mitoman și un cabotin, dar nu era 
deloc imposibil să fi făcut totul pentru a răspândi el însuși 
această imagine, mascând în acest fel o cutezanţă incredibilă 
si un dispreţ față de primejdie pur și simplu de neconceput. 

Sarah făcea totdeauna o pauză atunci când ajungea la 
cercul monștrilor. Dacă și-ar fi luat un rucsac cu ea, probabil 
că ar fi profitat ca să mănânce și să-și potolească setea 
înainte de următoarele încercări. Monștrii mesteriti de 
Werner constituiau micul ei carnaval, îi plăcea să-și treacă 
degetele prin coama extraordinar de fină a licornului, să-i 
atingă osul frontal (cu siguranţă un dinte de narval) și chiar 
să-și așeze obrazul pe iapa albă, imaculată. Si-l închipuia pe 
Werner, cu o femeie de lume la braţul lui, evocând în termeni 
homerici luptele pe care trebuise să le susțină pentru a 
învinge aceste creaturi fantastice. Dacă respectiva cochetă 
era naivă, atunci făcea ochii mari și nu rezista când Mareuil- 
Mondesco își desfăcea puţin cămașa și o punea să-i pipăie 
cicatricele. După aceea, era o joacă de copil să... 

Sarah părăsea cu regret cercul mitologic, știind că restul 
traseului nu va fi nici pe departe la fel de simpatic. Intr- 
adevăr, cu cât te apropiai mai mult de centrul sălii, cu atât 
posturile animalelor împăiate deveneau mai echivoce. Mai 
întâi erau lupte, înfruntări cu ghearele, înghesuieli de 
cărnuri sfâșiate. Niște leoparzi care se mutilau în cursul unei 
lupte necruțătoare. O gorilă apucând un crocodil de maxilare 
și sfâșiindu-l în două. Cimpanzei care sugrumau antilope 
tinere. Un leu, cu capul vârât în burta unui bou, se ospăta 
fără să împartă prada cu nimeni. 

Rănile, sfârtecările fuseseră și ele redate cu o uimitoare 


grijă pentru detaliu. Sirurile de mate care ieșeau din plägi 
fuseseră mulate din ceară, cu un simţ al realismului care 
depășea tot ce se poate vedea de obicei. Totul părea atât de 
real, încât nu puteai să nu te gândești că animalele acelea 
furioase parcă s-ar fi oprit brusc, doar cu o clipă în urmă. 
Treceai în vârful picioarelor, ca să nu le deranjezi prea mult, 
și te îndepărtai, pândind zgomotele masticatiei, sfâșierilor 
umede și ingurgitărilor zgomotoase... 

Sarah nu zăbovea niciodată în cercul luptelor. Trecea cu 
privirea fixă, inventându-și niște ochelari de cal pentru a 
rezista tentatiei de a privi cu atenţie acele dislocări organice 
prea bine realizate. Dar ultimele cercuri constituiau pentru 
ea un adevărat coșmar, căci Werner grupase aici aproape 
numai scene de împerechere. 

Nu era vorba de niște banale poziţii de dragoste dintre 
animale, reprezentând procesul normal al procreării, ci pur 
și simplu de niște tablouri cumplite, înfățișând numai 
raporturi împotriva naturii, de o obscenitate și o violență 
insuportabile. Aici se afla sâmburele negru al colecţiei, 
nucleul lui de groază. O gorilă viola o căprioară, spărgându-i 
pântecele din cauza penetrării violente. Un leu călărea o 
leoaică și, în furia împerecherii, îi devora ceafa și umerii, 
dezvelind crestele gălbui ale vertebrelor. 

În acel loc al traseului, Sarah își mușca buzele până la 
sânge. Ochii animalelor aveau o strălucire umedă și 
senzuală, buzele răsfrânte dezveleau carnea roz a gingiilor în 
care își aveau rădăcina niște colti enormi. Unghiile gorilei 
brăzdaseră zgârieturi lungi pe flancurile cäprioarei violate. 
Leul căsca, relaxându-și gura într-un rictus de canibal. 
Violuri, sodomii, împerecheri degenerând în devorări... Sexul 
căpăta aici, în mod ciudat, alura unei interminabile 
condamnări la moarte. 

Sarah se împletici, ezitând să se strecoare în mijlocul 
fiarelor. Dacă se aruncau deodată asupra ei? Dacă îi 
smulgeau hainele, ca să... Inima neagră a muzeului palpita, 
umplându-i capul cu un huruit surd. Era o mlaștină născută 
din obsesiile lui Werner, un teritoriu interzis și periculos, 
conceput pentru a trezi impulsurile cele mai bestiale. Câte 
zile pierduse ca să migălească acele erectii monstruoase, să 


modeleze acele fante de ceară, dilatate până la rupere? Acele 
mucoase plesnite, acele orificii altădată naturale și care nu 
mai erau acum decât niște răni? Puteai să vezi în toate astea 
altceva decât opera unui nebun? 

Tânăra își croi drum spre centrul sălii. Acolo se afla vitrina 
adăpostind colecţiile personale ale lui Georges. Cutii, toate la 
fel, deschise ca niște sipete și arătându-și scalpurile cu grijă 
pieptănate și părul pubian prins pe pernite de catifea roșie. 
Sarah se opri în fața etajerelor și deschise usa de sticlă. 
Mâinile îi tremurau îngrozitor, transmițându-și febrilitatea 
etajerelor transparente, care începură să zăngăne. Așeză 
cutia lăcuită și îi deschise capacul. Acum se grăbea să fugă 
de acolo. Singurul ei gând era să fugă din sală înainte de... 

Înainte de ce anume? 

Umflă părul scalpului căruia Georges îi aranjase cu grijă 
suvitele și îl puse în echilibru pe capac. Triunghiul intim, 
prins în ace mici pe catifeaua stacojie a pernitei, părea o 
podoabă misterioasă. Te gândeai imediat la pielea unui 
animal mitic, azi dispărut; la blana unui animal legendar. 
Sarah încremeni, cu degetele asudate. Simtea apăsând-o pe 
umeri privirile animalelor adunate în spatele ei. 

Spre vitrină se îndrepta curiozitatea - vigilenta? - acelei 
mulțimi tintuite pe socluri de lemn. Toate animalele priveau 
în aceeași direcţie, de parcă scalpurile și părul triunghiurilor 
pubiene expuse pe etajere ar fi exercitat asupra spiritului lor 
o irezistibilă putere de fascinatie. Dar care spirit? Pierduse 
complet häturile! Acele animale erau toate moarte, 
MOARTE! Nu aveau mai mult suflet decât o păpușă de 
tärâte. De altfel, erau umplute cu paie. Și totuși sentimentul 
de ameninţare, absolut irațional, creștea întruna. 

Sarah înţelese că nu trebuia să mai întârzie acolo, închise 
repede vitrina și bătu în retragere. Când se întoarse, avu, o 
fracțiune de secundă, impresia că înfrunta o mulţime lacomă 
de linșaj, că era singură, mică de tot și dezarmată în fața 
unei haite de piepturi păroase care înainta spre ea compactă. 
O întreagă junglă pornea la asalt, arătându-și colții și 
ghearele. 

Clipi de câteva ori, să alunge această iluzie. 

Niște manechine umplute cu paie, nimic mai mult... 


Se avântă printre corpurile întepenite, mergând în zigzag, 
de la maimuţă la tigru, de la leu la grizzly, în direcţia ieșirii. 
Se lovea de umeri, de boturi, de labe, de coame. Dădea din 
braţe, încercând să-și croiască un drum prin acea pădure de 
blănuri. Când ieși, în sfârșit, din mulţime, se prăbuși în 
genunchi, la un metru de ușă. N-o mai ţineau picioarele, își 
șterse faţa cu o poală a bluzei. Georges nu trebuia să 
ghicească nimic din această criză bruscă de groază. Dacă 
lăsa să i se vadă frica, însemna să devină vulnerabilă. 
Respiră profund și își curăţă cu grijă fruntea și obrajii. 

Scăpase hăţurile, recunoștea asta fără ezitare. Dar de ce? 
Cu siguranţă că de vină era atmosfera casei. Dacă trăiești cu 
nebunii, până la urmă înnebunești și tu. Monologurile lui 
Georges acționau asupra minţii ei ca o hipnoză lentă, 
intoxicând-o zi de zi. În ritmul ăsta, în curând îi va fi frică si 
de umbra ei! 

Își aranjă hainele și deschise ușa dublă. Georges o aștepta 
și acum la capătul celălalt al culoarului, siluetă mică 
plimbându-se de colo până colo în spatele barierei de sârmă 
ghimpată. Sarah își băgă mâinile în buzunare, încercă să ia 
un aer degajat și străbătu galeria fără să se grăbească, 
ignorând deliberat vocea care - din adâncul minţii - îi striga 
că nu va fi cu adevărat la adăpost decât de cealaltă parte a 
„frontierei”. 


Capitolul 5 


Când ajunse în camera ei, își smulse hainele si stătu 
douăzeci de minute sub duș pentru a se debarasa de părul 
negru sau brun care i se lipise de pielea jilavă. Işi recăpătă 
controlul nervilor, puse pe ea un tricou și un șort și ieși să 
alerge prin parc. 

Porni încetișor pe lângă zidul de incintă, accelerând 
progresiv, până când își simţi inima bătând cu putere. Iarba 
era umedă și rece, pământul noroios, dar ei nu-i păsa. Nu 
contau decât efortul, durerea mușchilor înţepeniţi, care se 
încălzeau cu greu. La fiece respiraţie, din gură îi ieșeau aburi 
și avea impresia că înaintează printr-o pânză de ceaţă. După 
ce făcu de două ori turul parcului, simţi un junghi într-o 
parte. Frântă în două din cauza sufocării, hotări să se 
oprească în pădurice, unde Georges nu mai putea s-o vadă - 
știa că o urmărește cu binoclul de îndată ce ieșea din casă. 

Se așeză pe o buturugă, așteptând ca inima să-și recapete 
ritmul normal, în tufișuri se vedeau cruci mici de lemn, acolo 
unde animalele își găsiseră moartea în acel safari-aniversare 
organizat de Werner Mareuil-Mondesco. Memorialul fusese 
improvizat de Georges, fără știrea tatălui său, și crucile mici 
putrezeau, de peste treizeci de ani, la umbra boschetelor, 
relicve inutile ale unei hecatombe grotești. 

Sarah își frictionä umerii. Printre frunze zărea domul 
muzeului, umflătură adăugată mai târziu și care arăta ca o 
bășică pe flancul casei. Avea creștetul acoperit de porumbei, 
a căror ocupaţie principală era să întunece conștiincios 
geamurile cu gäinatul lor. Păsările își aveau cuibul în 
împletiturile grinzilor, de unde nimeni nu se gândea să le 
alunge. Uneori își luau toate zborul, ascultând de un semnal 


misterios, si planau deasupra parcului, rotindu-se peste 
peluze, nu mai sus de vârfurile copacilor. 

Zidurile înalte și cenușii, care nu lăsau să se vadă nimic din 
orașul înconjurător, înăbușeau zgomotele bulevardului și 
accentuau impresia de izolare pe care o simteai totdeauna 
când traversai grădina. Aici erai în afara lumii, pe o altă 
planetă, și îţi venea greu să-ţi imaginezi că de partea cealaltă 
a incintei străzile erau pline de mașini și de gură-cască. 
Georges pretindea că lângă acele ziduri fuseseră împușcați 
multi oameni: comunarzi și, mai târziu, membri ai 
Rezistenței. Pietrele din zidărie păstrau și acum urmele 
acestor execuţii. E 

Sarah se ridică în picioare. Incepea să-i fie frig. Casa era o 
insulă pustie, unde nimeni nu pătrundea niciodată sau 
aproape niciodată. Comenzile erau livrate prin partea din 
spate a proprietăţii, într-un hangar mic, pe care Georges îl 
poreclise „bojdeuca”. Acolo aduceau comisionarii lăzile si 
cutiile de carton, fără să zărească parcul sau casa. Bojdeuca 
dădea spre stradă, iar accesul se făcea printr-un oblon 
metalic comandat electric. Un fel de sas, un loc de trecere în 
care erau îngrămădite sticlele goale și pubelele. 

Sarah se ocupa de aprovizionare, ca și de bucătărie. 
Georges nu mai ţinea de câţiva ani servitori și îl părăsiseră 
chiar și menajerele ocazionale, speriate de cât aveau de 
muncă. Fuseseră obișnuite să tragă cu aspiratorul prin 
apartamente normale, nu să frece kilometri de coridoare! 
Apoi mai erau și maniile lui Georges, aflat tot timpul la pândă 
în spatele lor, supraveghindu-le permanent, interzicându-le 
accesul în anumite părţi ale casei, tresărind imediat ce 
deschideau o ușă... Toate renuntaserä, rând pe rând. Cele 
mai în vârstă își aminteau de Werner și de faimosul muzeu în 
care avuseseră ocazia să facă, o dată sau de două ori, curat. 

— Nişte orori! șușoteau la tejgheaua bistrourilor. Să știi, 
draga mea, că nimeni n-ar trebui lăsat să arate astfel de 
lucruri! Dacă și asta e știință, ei bine, atunci prefer să rămân 
proastă! 

Această izolare era foarte convenabilă pentru Sarah care, 
după ce sosise, luase frâiele în mână, asigurând pe cât putea 
curăţenia și treburile imediate. De altfel, pe Georges îl durea 


în cot de starea generală a casei. Praful nu-l deranja deloc și 
accepta bucuros să se rezume la conserve sau alimente 
congelate. Oricum, mânca foarte puţin. Sarah dădea din când 
în când telefon la băcănia din colţ si îngrămădea în 
dulapurile din bucătăria imensă destule provizii încât să 
poată rezista unui asediu. Seara, se înarma cu o cheie de 
conserve, frigea biftecuri și se uita la Georges cum ciugulea 
ca un copil, fără poftă de mâncare. 

— Vrei o îngheţată cu vanilie? întreba ea. O cremă de 
ciocolată? 

Enuntarea acestor bunätäti aprindea o licărire puerilă în 
ochii dementului, care apuca brusc lingurita, cu mai multă 
energie. 

— Da, bâiguia el. Ciocolată... 

În aceste perioade de latenţă, când nebunia îl lăsa 
întrucâtva în pace, Georges se comporta ca un copil. Sarah 
trebuia să-i ordone să-și schimbe hainele și chiar să se spele 
când se neglija prea mult. Niciodată nu protesta. Pleca 
rușinat spre baie și se stropea cu colonie, ca un puști care 
preferă folosirii săpunului excesele parfumurilor. 

— O să te rad eu dacă nu ești în stare s-o faci fără să-ţi 
smulgi jumătate din pielea de pe faţă! îi zicea Sarah, 
pierzându-și răbdarea. 

lar el se lăsa încă o dată în voia ei, docil, cu mâinile 
încrucișate pe burtă, expunându-se fără teamă briciului, el 
care... 

Un băieţel bătrân - Sarah nu găsea alte cuvinte mai 
potrivite, în toate gesturile lui era ceva stângaci, copilăresc. 
Lipsa de siguranţă a unui băieţel care, știindu-se incapabil să 
facă bine vreun lucru, se așteaptă în fiecare moment să 
primească o palmă. Umbra lui Werner îl împiedicase să 
crească. Lipsit de soare din cauza acelui copac gigantic, 
rămăsese atrofiat, firav, în stadiul de legumă decolorată. „Un 
bonsai”, își zicea uneori tânăra femeie, „Un copac pitic, 
torturat si întortocheat. O monstruozitate elegantă. Un 
obiect de colecţie, unic și niţel respingător totodată.” 

O singură persoană intra cu adevărat pe poarta cea mare a 
proprietăţii, o dată pe lună. Era împuternicitul lui Georges, 
Herbert Chasselier. Sosea pe ascuns, ducând cu el o servietă 


mare de piele, burdușită, și se închidea cu Georges timp de o 
oră în biroul mare de la parter. Sarah făcuse totdeauna în 
așa fel încât să nu-l întâlnească, dar știa că venea să dea 
socoteală pentru numeroasele plasamente din care Georges 
trăia după moartea tatălui sau. Cu urechea lipită de gaura 
cheii, tânăra surprinsese discuţii financiare purtate într-un 
jargon de neînțeles, îi auzise vorbind despre schiţe 
strategice, despre combinaţii probabil îndrăzneţe. 

Intrevederea se termina, în general, cu o mulţime de 
semnături, apoi Chasselier scotea din servietă teancuri de 
bancnote pe care Georges le îngrămădea într-un seif, fără să- 
și dea osteneala să le numere, în felul acesta, sumele care 
poposeau un moment pe acel birou enorm, cumpărat pe 
vremuri de Werner de la un potentat dement din Africa, erau 
de-a dreptul impresionante. Uneori, lângă ele apărea o 
grămadă de lingouri de aur, care își ocupau apoi locul lângă 
bancnote, în spatele ușii blindate a dulapului metalic 
încastrat în zid, deasupra șemineului. 

— Eşti bogat, îi zisese ea într-o zi. De ce nu pleci de aici? Dă 
foc coșmeliei ăsteia și pleacă să trăiești în insule! 

Georges oftase ostenit. 

— N-ar servi la nimic. Nu LE poţi omori, pentru că ELE sunt 
deja moarte. M-ar găsi oriunde m-aș duce... 

Ea nu insistase, știind că, prin definiţie, e inutil să discuti cu 
nebunii. Si totuși, nu se putea reţine să treacă iar și iar prin 
faţa seifului, să-și strecoare privirea prin ușa întredeschisă și 
să numere hoteste teancurile de bancnote. Zăcea acolo o 
mică avere, neproductivă, îngrămădită în mod fetișist. O 
momeală poate. O cursă. Dar cui să-i fi fost destinată? Să fi 
vrut Georges să-i pună la încercare lealitatea? Nu, era o 
prostie. Ajutându-l la execuțiile lui secrete, Sarah își 
dovedise de o mie de ori buna-credintä. Când trebuia să 
plătească băcanului, vâra mâna în seif și lua un pumn de 
bancnote. Georges nu-i cerea nicio socoteală, nicio 
justificare. 

Stăpânul casei nu ieșea niciodată, se plimba rar prin parc, 
și majoritatea timpului și-o petrecea așezat în fotoliu, într-un 
colț al bibliotecii. Monologa fără să aștepte răspuns, 
istorisind pentru a suta mia oară povestea casei și 


netrebniciile lui Werner. Înainte de venirea lui Sarah, ca să 
nu aibă impresia că vorbește singur, obișnuia să-și pună în 
faţă microfonul unui magnetofon. Aparatul de înregistrat îi 
dădea iluzia că își dictează memoriile și îi furniza în același 
timp un alibi ca să continue. Apariţia miraculoasă a tinerei 
izgonise în fundul unui sertar magnetofonul, cu benzile lui cu 
tot. De acum înainte, Georges vorbea pentru Sarah. Faptul 
că ea nu-i acorda decât o atenţie relativă avea, în definitiv, 
prea puţină importanţă. Femeia era acolo, vie, și asta 
ajungea ca să-l facă fericit. 

Vorbea cu o voce monotonă, revenind întruna asupra 
acelorași evenimente, reluând cu detalii nesfârșite episodul 
acelui safari-aniversare. Uneori se poticnea la un amănunt, 
încerca încăpățânat să-și amintească numele exacte pe care 
le dăduse animalelor cu o săptămână înainte de execuţia lor. 
Trecea în revistă poreclele cele mai tâmpite, zgâriind braţele 
fotoliului pe măsură ce amintirile îi scăpau. 

Alteori recita interminabil formulele chimice ale soluţiilor 
de täbäcire pe care tatăl lui îl fortase să le înveţe pe de rost. 

Sarah îl ascultase la început distrată, având grijă să nu se 
lase absorbită de acest maelstrom distrugător. Ca să se pună 
la adăpost de molipsire și de atmosfera nesănătoasă a casei, 
se gândea la bancnote. Într-o zi, profitând de faptul că 
Georges va dormi, va goli seiful și va pleca la întâmplare. 
Scenariul îi ocupa gândurile seri întregi, își imagina o viaţă 
nouă, o meserie, o casă numai a ei. Seiful era destul de 
„înzestrat” ca să-i asigure un nou început. Pentru asta era de 
ajuns să uite trecutul, să șteargă cu buretele, să o ia de la 
Zero... 

Dar cel mai greu îi venea să uite trecutul. Era din ce în ce 
mai convinsă că nu va reuși asta până când Georges nu va 
lichida dosarele în instanță. Avea nevoie de briciul lui pentru 
a deveni amnezică, pentru a se elibera definitiv de 
coșmarurile care o chinuiau în fiecare noapte. Erau legaţi. El 
era instrumentul ei. Înainte de venirea sa, Georges ucidea la 
întâmplare, fără discernământ, riscând enorm. Ea îl pusese 
pe roate și îl ghidonase, indicându-i ţinte precise. Planificase 
măcelul, folosindu-se de nebunia lui în scopuri personale. 

Erau asociaţi, îl „pilota” așa cum ar fi pilotat o mașină de 


război cu o teribilă putere distrugătoare. Toată subtilitatea 
consta în a nu se lăsa înghițită de această mașină, dar munca 
de dresare o pasiona. Sub aparenţa lui de introvertit, de 
timid, Georges ascundea hotărârea unui asasin convins că 
acţionează pentru binele tuturor. I se încredintase o misiune, 
o misiune care îl așeza deasupra oamenilor și a legilor lor. 

Treptat, acea mare izolare a proprietăţii începuse să-i placă 
lui Sarah. Era suficient să treci dincolo de zid, ca să intri într- 
o altă dimensiune. Uitai orașul și vacarmul lui, populaţia 
agresivă și delăsătoare, neoanele și fațadele sclipitoare, 
pentru a pătrunde într-o enclavă de calm. Parcul, cu 
fântânile lui secate, cu falsele ruine romantice, cu statuile 
mutilate și înveșmântate artistic în iederă, părea veșnic în 
așteptarea protagoniștilor unei serbări galante. Sarah se 
plimba deseori prin parc indiferentă la ploaie sau la frig, 
bucurându-se de mirosul tare al ierbii, înfiorându-se 
surprinsă când porumbeii părăseau timp de o clipă domul 
pentru a descrie cercuri mari și zgomotoase pe deasupra 
capului ei. 

Uneori urca la ultimul etaj al casei, într-un pod plin de 
pânze de păianjen, unde nimeni nu mai venea, și se așeza 
lângă lucarnă, cu ochii lipiti de ocularele unui binoclu 
puternic. Privea orașul așa cum un astronom observă o stea 
îndepărtată sau o planetă necunoscută. Le urmărea pe micile 
eleve ale școlii particulare aflate de cealaltă parte a 
bulevardului. Ce cuminţi erau acele fetițe cu häinute albastre 
și șosete albe! Pășeau cu demnitate, fără să cedeze vreodată 
tentatiei de a se îmbrânci, își ascundeau gura când râdeau, 
pufnind în dosul palmei, își ștergeau nasul demne ca niște 
prințese și strănutau cu cea mai mare graţie. 

Sarah le detesta, pentru că erau contrariul a tot ce 
cunoscuse dânsa. Din orfelinat nu păstra decât amintirea 
jegului, a răutăţii si a atingerilor sordide. Nu cunoscuse 
decât fete stupide, cu o ereditate încărcată. Puștoaice 
obscene și violente, de care trebuia să te ferești în fiecare 
ceas al zilei... și al nopţii! O lume a prostiei și a viciului, 
asupra căreia domneau niște supraveghetoare cu mâini 
jilave, gata oricând să te fericească cu o scatoalcă sau cu o 
mângâiere echivocă. Într-o zi, o infirmieră căreia avusese 


proasta inspiraţie să i se plângă de disciplina prea severă a 
instituţiei, îi replicase: 

— E un antrenament bun, care te pregătește pentru viitorul 
tău domiciliu: închisoarea - acolo unde veţi ajunge toate 
până la urmă! 

Această amenințare devenise atât de frecventă, încât, 
treptat, începuse să semene cu un blestem inevitabil. Abia 
ieșite din orfelinat, aveau să fie înghiţite de închisoare, de 
ocnă, asta era sigur. Destinul le era scris dinainte în marea 
carte a întemniţării. Lucrul acesta le era repetat atât de des, 
încât se întrebau de ce autorităţile își mai dădeau osteneala 
să le pună în libertate la majorat și nu le transferau direct în 
celulele celei mai apropiate închisori. Multe fetiţe priveau 
totul cu un anumit fatalism. Era stabilit că imediat ce vor ieși 
de acolo o vor scrânti. Cele mai multe dintre ele vor deveni 
prostituate, câteva infanticide, aproape toate drogate. Nu 
puteai decât să te resemnezi, asta era viaţa, ce ţi-e scris în 
frunte ţi-e pus. 

Cu ochii lipiti de binoclu, Sarah le privea cu o invidie 
dureroasă pe micile eleve cu șosete albe. Blândetea expresiei 
lor îi vătăma sufletul. Le invidia puritatea, inocenta. Le purta 
pică fiindcă nu erau decât niște copii cu probleme de copii. 
Ba deseori le și blestema. 

Își frictionä umerii înghetati și își reluă alergarea, părăsind 
refugiul din tufișuri, și se avântă pe peluza de un verde crud. 
În străfundul minţii, o voce insinuantă îi fredona un refren 
viclean: Cât timp a mai rămas? Cât timp, până când poliția va 
încercui parcul, până când oamenii purtând căști și veste 
antiglont vor porni la asaltul casei? Își scutură capul ca să 
scape de acest zumzet generator de angoasă, dar cuvintele 
se agätau de ea cu încăpățânare, ca niște lipitori de care 
nimic nu o putea ajuta să scape. 


Capitolul 6 


— E cineva aici? răcnea cu o voce greoaie Werner Mareuil- 
Mondesco. E cineva aici? 

Se împleticea pe culoarul dinspre sala de expoziţie, 
descheiat la cămașă, iar pe față si pe tors șiroindu-i o 
sudoare grasă. La fiecare trei metri se agăța de coloane, ca 
un om beat, și striga aceleași cuvinte ca un lătrat furios. 
Câinii de afară simţiseră imediat schimbarea de atmosferă si 
începuseră să geamă domol. 

— E cineva aici? 

In felul ăsta începuse totul, cu aceste cuvinte rostite cu un 
glas de căpcăun și care sunau ca o ameninţare. Când îl 
auzise, Georges întelesese imediat că nu trebuia să-și 
manifeste prezența. Un instinct ascuns îl împinsese să se 
ghemuiască în fundul cämärutei în care se instalase în urmă 
cu câteva ore ca să consulte niște manuale de taxidermie din 
secolul al XVIII-lea. 

Sudoarea îi apăruse brusc pe față, pe palme, și își tinuse 
respiraţia, ca la apropierea unui animal periculos. Werner 
mergea în zigzag printre coloane, izbind zidurile cu pumnii 
lui mari, ștergându-și uneori faţa cu poalele cămășii. Georges 
încetase să mai respire. Avea acum paisprezece ani, dar 
comportamentul tatălui său rămânea în continuare pentru el 
un mister înspăimântător. Văzuse pe gaura cheii cum se 
apropia colosul cu păr cărunt, care de circa o oră parcurgea 
casa în toate sensurile, să se convingă că era goală. 

Le dăduse liber în dimineața aceea servitorilor. Nici 
Georges n-ar fi trebuit să se afle acolo dar, din cauza aerului 
închis al cămăruţei, în cele din urmă adormise, cu nasul în 
ceasloavele lui, pierzând lecţia de echitație. În mod normal, 


joi după-amiaza se ducea în pădurea Boulogne ca să se 
plimbe la trap pe alei și nu se întorcea acasă decât seara, 
durându-l fundul de atâta călărit și cu hainele putind a 
sudoare de cal. Nu, n-ar fi trebuit să se afle acolo... Și acum 
Werner cutreiera casa goală, precum căpitanul unui vapor 
care se scufunda. 

Câinii de pază din parc chelălăiau înspăimântați și își arătau 
colții, înnebuniţi de furia bărbatului al cărui miros satura 
atmosfera. Lui Georges îi era frică de câini, niște dulăi 
enormi și sângeroși, de care Werner considerase înțelept să 
se înconjoare de când se „complota împotriva lui”. Animalele 
se plimbau de colo până colo pe peluză, zi și noapte, gâfâind 
și cu balele curgându-le din gură, cu mușchii proeminenţi, 
arcuindu-se sub blană la fiecare mișcare. Să te plimbi prin 
parc însemna să intri în cușca fiarelor și să executi un număr 
extrem de primejdios. 

Nimeni nu putea să o facă decât însoţit de Werner, căci 
numai el știa să ţină animalele la distanţă și să le strunească 
furia congenitală. 

— Fii calm! îi spunea invitatului, luându-l de mână. Rămâi 
calm! Dacă le arăţi că ţi-e frică, poţi să fii sigur că vei fi 
atacat. Destinde-te, și totul va fi bine! 

Animalele mârâiau arătându-și colții gălbui și balele le 
curgeau de parcă ar fi salivat dinainte la gândul ospätului 
foarte apropiat. De când fuseseră instalaţi în parc, casa se 
transformase într-o insulă pustie și majoritatea servitorilor 
își dăduse demisia. Asta îl bucurase pe Werner. 

— Voi rămâne singur, striga el în gura mare, lovindu-se în 
piept. Singur pe epava corăbiei, singurul stăpân la bordul 
vasului-fantomă! 

Nu se simțea bine. În cursul anului trecut, îi apăruseră 
brusc semnele unei exaltări ciudate. Părul îi încărunţise, își 
înmulţise extravagantele, precum și crizele de furie. 
Flecăreala cameristelor punea această stare pe seama 
ultimei sale amante, o baroană tânără care făcuse o 
chestiune de onoare din a-și bate joc de el, dar Georges 
presimtea ceva cu mult mai îngrijorător. Nu-și cunoscuse 
niciodată mama, care murise la nașterea lui, și se obișnuise 
foarte repede cu poznele sexuale ale tatălui său, care se 


lăuda tot timpul cu ardoarea „nevoilor” lui. Tânăra amantă 
nu era singura cauză, Georges ar fi băgat mâna în foc pentru 
asta. 

O vâlvătaie neagră ardea în Werner, mistuindu-i rațiunea. 
Dulăii sângeroși care mișunau prin parc constituiau unul 
dintre cele mai sigure simptome ale acestei prăbușiri 
mintale. 

— Nişte câini nebuni! explica el cui voia să-l asculte. O rasă 
perversă, căreia îi place doar să muște și să sfârtece. Să nu 
vă apropiaţi niciodată de ei dacă aveţi o rană, oricât de mică, 
fiindcă mirosul sângelui îi face să turbeze. Și, întorcându-se 
spre doamne, adăuga cu un zâmbet nerușinat: lar voi, 
frumoasele mele, dacă sunteţi la ciclu, să staţi la o distanţă 
respectabilă. Căţelușii mei v-ar putea lua drept niște friptane 
în sânge ambulante! 

Doamnele roșeau, păleau și îi întorceau spatele, jurându-se 
să nu mai răspundă vreodată invitatiei unui astfel de individ. 
Da, de la o vreme Werner nu se simţea bine. Sfărâmase un 
pian lovindu-l cu pumnii și trăsese cu pistolul în statuile din 
hol. 

— Căpiază, șușoteau servitorii. Opiul îi roade creierii. 

Căci se spunea că Werner consuma droguri orientale și 
abuza de afrodisiace ca să facă față problemelor unei 
virilitäti în scădere. Georges îl surprinsese, în propria lui sală 
de baie, vopsindu-și părul de pe cap și de pe piept. 
Bätrânetea îl ajungea din urmă pe vânătorul marilor fiare, 
înfigându-și în el gheara implacabilă. 

— Acest sărman Werner colecţionează carabine ca să uite 
că pușcociul lui personal a rămas fără muniții, se susotea 
prin saloane. 

Atunci o întâlnise pe Olga Oldenbourg Van Scheefering, o 
mică baroană cu un titlu nobiliar de origine incertă, dar a 
cărei gură cărnoasă și dispretuitoare făcea ravagii printre 
celibatarii din înalta societate. Georges știa că ea își bate joc 
de Werner. De fiecare dată când venea la ei în casă, băiatul 
se ascundea în spatele unei tapiserii sau al unei coloane și 
trăgea cu urechea la schimbul de replici acide, la râsul 
dispretuitor, la capriciile bruște ale fetei. 

— Bietul meu Werner, pufnea ea vizitând muzeul. Ai un 


suflet de negustor de vechituri. Dacă n-ai fi fost bogat, te-ai fi 
făcut vânzător de piei de iepure! 

Animalele nu o impresionau. Le găsea ridicole, armele o 
făceau să caște, poveștile vânătorești o adormeau. Werner se 
ţinea după ea, făcând sluj ca un caniș gigantic, încercând în 
van să-i atragă atenţia, să-i trezească interesul, să-i 
stârnească admiraţia. 

E cineva aici? 

Vocea răsuna îngrozitor, făcând să vibreze geamurile și să 
zăngăne ciucurii lustrelor de cristal... 

Georges se zbătea în pat, prizonier al așternuturilor 
scăldate de sudoare. Stia că visează, dar această certitudine 
nu-i micșora cu nimic groaza. De ani de zile, în fiecare 
noapte retrăia ultima zi a lui Werner Mareuil-Mondesco, ziua 
aceea fatală când... Chiar trebuia să mai suporte încă o dată 
totul? Să revadă iar imaginile de groază care îl urmăreau 
fără răgaz de atâta amar de vreme? 

E cineva aici?! 

Werner se apucase să lovească în pereţi, de parcă ar fi vrut 
să scoată afară niște eventuali spioni ascunși în zidărie. 
Câinii nebuni din parc deveniseră și mai furioși. Acum 
alergau în cerc, în căutarea unei prăzi inexistente. Negăsind 
nimic de devorat, începuseră să ciopârteascä ramurile de jos 
ale unui arbust. Toată casa duhnea a catastrofă; Georges își 
zise în gând că locuitorii din Pompei respiraseră probabil 
aceeași duhoare în cele câteva ore care precedaseră 
cataclismul. Un miros de cenușă și praf de pușcă ars. Acel 
parfum al distrugerii, care plutește în aer după lovitura 
trăsnetului. 

Ghici din instinct că tatăl lui pregătea o „chestie urâtă”, o 
farsă sinistră. Uriașul avea în priviri o sclipire de nebunie și 
respira repede, prea repede, ca sub efectul unui drog 
halucinogen. Georges stinse lampa care lumina cämäruta. 
Din locul unde se afla, putea să vadă muzeul cu animalele 
înșirate cu grijă pe travee, aliniate parcă în poziţie de drepţi, 
după un traseu bine determinat. De fiecare dată când 
parcurgeai sala de expoziţie, aveai impresia că treci în 
revistă batalioanele unei armate hirsute și bestiale, gata 
dintr-o clipă în alta să rupă rândurile și să se năpustească la 


asalt. 

Georges era sigur că Werner o aștepta pe Olga. Băuse și 
totodată fumase - tutun din acela acru, cu opiu, pe care îl 
ţinea ascuns într-o mobilă chinezească din bibliotecă. 
Rostogolea niște ochi cât cepele, asemenea unui arap de la 
bâlci, și asuda exagerat, de parcă metabolismul ar fi început 
să-i funcționeze, brusc, cu viteză mărită. 

Georges se ghemui și mai mult. Ar fi vrut să devină invizibil, 
să fie orb și surd. Să dispară în neant, să nu asiste la ceea ce 
avea să urmeze - presimtea că va fi cumplit. Bârfele de salon 
și flecărelile servitorilor îi răsunau în cap, murmurându-i la 
ureche aceeași tânguire împuţită: Werner drogat, Werner 
impotent, Werner nebun de legat... 

Nervii i se înnodau, iar pe șira spinării îi treceau fiori după 
fiori. De ce adormise? De ce uitase de afurisita de lecţie de 
călărie, care cel puţin ar fi avut meritul de a-l pune la 
adăpost în timp ce... 

Apoi răsună soneria de la poartă; Werner tresări de parcă 
ar fi fost curentat. Georges îl auzi alergând prin galerie și 
traversând holul. Câinii îl întâmpinară cu urlete de lup. 

— Domol! ordonă Werner cu o voce nesigură. Domol! 

Trecură câteva minute, apoi râsul Olgăi răsună în capătul 
galeriei. Râsul acela suna fals, dar se simţea că fata încerca 
să facă impresie bună, să-și ascundă frica. 

— Cu ce hrănești aceste animale? zise ea încercând să 
adopte un ton nepăsător. 

Dar în vorbele ei se simţea tensiunea și se ghicea cu 
ușurință că îi fusese foarte frică atunci când străbătuse 
parcul. 

— Cu hoituri furate de la morgă! răcni Werner. Vreau să 
prindă gust de carne omenească, pentru a fi pregătiţi să-mi 
devoreze dușmanii și detractorii! 

— Umorul dumitale, scumpule, va fi totdeauna inimitabil, 
zise intepatä Olga. 

Se îndepărtară. Poate spre dormitor? Georges se ghemuise 
în nișa lui. Nu putea fugi, câinii îl înspăimântau. Ghicindu-i 
frica, l-ar fi hărțuit și l-ar fi mușcat de glezne. Numai tatăl lui 
reușea să le impună respect. Prezența animalelor care 
patrulau pe peluză îl obliga pe pasagerul clandestin, pe 


spectatorul ascuns care devenise, să rămână în interiorul 
muzeului. De-a lungul galeriilor ajungeau până la el râsete 
ascuţite, râsete ironice care se transformară foarte repede în 
exclamatii mânioase. Deodată Olga își pierdu distincţia, răcni 
și scuipă ca o ţaţă sau ca o negustoreasă de peste. Georges 
auzi zgomote de luptă și obiecte de porțelan făcându-se 
tandäri. 

— Gata! Dă-mi drumul! strigă Olga. Ești ridicol. Nu fi atât 
de stupid „viril”. Nu cășuna pe mine pentru... incapacitatea 
dumitale fizică! 

— Stricato! urlă Werner. Ești atât de rece, încât i s-ar 
înmuia și unui tap! 

Răsună o pereche de palme, urmată de strigăte ascuţite, 
care trădau o spaimă din ce în ce mai mare. 

— Vreau să plec! se încăpăţâna Olga. Dă-mi drumul. Au 
dreptate oamenii - ești nebun, complet nebun! 

O rupsese la fugă, și picioarele desculte îi scârțâiau pe 
parchetul ceruit al galeriei. Werner se repezi după ea, 
zguduind podeaua, făcând la fiecare pas să se cutremure 
lustrele. Un adevărat pahiderm galopând prin salon, 
răsturnând mobile și fotolii. Georges își imagina tatăl sub 
înfățișarea unui rinocer furios, repezindu-se la atac cu cornul 
în jos, străpungând sofalele, distrugând rafturile bibliotecii. 
Izbea la întâmplare, dărâmând statuile, crăpând coloanele. 
„Căpcăunul”, își zise el în culmea spaimei. „Vine căpcăunul!” 

Olga intră brusc în câmpul lui vizual. Gâfâia și avea bluza 
sfâșiată. Werner îi smulsese fusta, și tânăra alerga buimacă, 
în ciorapi negri și portjartier. Rujul i se întinsese pe bărbie și 
pe obraji, dând impresia că faţa îi era plină de vânătăi. 
Ciorapii i se deșiraseră, pe porțiuni mari, la genunchi și la 
glezne. Mătasea lor delicată luneca pe parchetul vitrificat, 
iar fata, incapabilă să-și păstreze echilibrul, se lovea tot 
timpul de colțurile vitrinelor. Zgomotul respirației sale 
umplea domul muzeului. Gâfâit de animal încolţit, de 
căprioară prinsă la strâmtoare, care simte apropiindu-se 
primejdios haita asmuţită pe urmele ei. 

Se învârtea în loc, neștiind unde să se ascundă, căci muzeul 
nu mai avea și altă ieșire. La fiecare zece secunde, privea 
peste umăr, pândind cu spaimă apariţia lui Werner. Işi 


pierduse semetia și-și scuipa nervoasă părul pe care 
sudoarea i-l lipea de gură. Se aruncă asupra vitrinelor în 
care fuseseră expuse arme primitive: cuțite și pumnale 
lucrate grosolan. Dar broaștele erau încuiate și își rupse 
zadarnic unghiile încercând să forțeze ușile. 

Werner apăru brusc, hirsut, cu torsul gol. Sudoarea dizolva 
vopseaua cu care își cănise părul cărunt de pe piept. Picături 
mici și negre îi șiroiau pe pântece și pe coaste, creând iluzia 
că sângera din sute de tăieturi. Era foarte congestionat la 
față si se cocârjase, cu o mână apăsată pe sex. Georges 
înţelese că înghiţise o doză prea mare de cantaridă, ca să-și 
stimuleze erecţia deficitară, și că acum substanţa îi răvășea 
măruntaiele, provocându-i arsuri îngrozitoare de-a lungul 
multiplelor canale ale sistemului urinar. Se strâmba și se 
zvârcolea spasmodic, în timp ce sudoarea îi picura de pe fața 
înfierbântată. 

— E... e ridicol, Werner, gemu Olga. Calmează-te, altă dată 
o să meargă mai bine... Te rog. 

Înţelesese că nu mai era vorba de un simplu simulacru de 
viol, de un joc erotic puţin cam piperat. Bărbatul care venea 
spre ea nu vedea în corpul ei decât o pradă de ciopârtit, 
câteva zeci de kilograme de carne roz, pe care avea să-și 
încerce ghearele și dinţii. Frica îi topi trăsăturile feţei, 
transformând-o într-o mască lividă. Urlă, dar nimeni nu 
putea să o audă. Geamurile muzeului erau prea groase; 
bulevardul, orașul făceau parte din altă planetă. Era singură, 
la capătul puterilor, pradă unui nebun de care crezuse că-și 
poate râde. Devenea, brusc, conștientă de formidabila 
musculatură a lui Werner. Fără acele costume în care părea 
mai mult sau mai puţin sugrumat, acesta își dezvăluia 
adevărata înfățișare de luptător viking. Se apropia, cu 
mâinile întinse ca niște clești, cu bărbia mânjită de bale, 
mormăind injurii de neînțeles. Febra zămislită de substanţele 
toxice pe care le înghiţise făcea să-i palpite venele groase de 
la tâmple și de pe frunte. Ai fi zis că niște râme albăstrui i se 
zvârcoleau cuprinse de nebunie sub epidermă, încercând 
zadarnic să scape din acel înveliș. 

— Werner... îl imploră Olga, cu voce pierită. 

Îi era atât de frică, încât urină fără voie, fără măcar să-și 


dea seama ce i se întâmplă. 

— Eşti ca toate celelalte, răgi Werner. O piele drăguță, un 
înveliș frumos, dar pe dinăuntru mormane de putregai. Un 
stârv, nimic mai mult. Va trebui să ne mulțumim cu 
ambalajul și să ne descotorosim de restul. Sa nu păstrăm 
decât pielea... Da. Să nu păstrăm decât pielea! 

Pe peluză, dincolo de geamurile domului, câinii urlau și 
säreau, înnebuniţi de mirosurile de furie și de spaimă care 
îngreunau aerul. Georges însuși se simţi copleșit de 
duhoarea emanată de cele două trupuri. Mirosea a animal, 
putea a sudoare de maimuţă. 

Pret de o secundă, se întrebă dacă nu cumva trebuia să iasă 
din cämärutä și să se așeze între ei, dar glasul raţiunii îi 
porunci să nu facă nimic dacă voia să rămână în viaţă. Scena 
ce se desfășura sub ochii lui nu era dintre acelea care să 
poată fi întrerupte. Werner își pierduse mintea și niciun 
argument logic n-ar fi putut să-i înfrângă furia. Tânăra 
imprudentă îl umilise, crezuse că poate să se joace cu el, 
cum avea obiceiul să facă și cu ceilalţi curtezani. Se înșelase 
și această greșeală avea s-o coste viaţa. Vinișoare mici se 
spărseseră în ochii lui Werner iar albul din jurul pupilelor se 
preschimba acum în roșu, dându-i o privire de animal de 
pradă. Apucă în mâna dreaptă cornul unui zebu împăiat, și 
mușchii i se umflară. 

— Dar asta? urlă el la Olga. E destul de lungă pentru tine? 
Destul de tare? 

Cu o mișcare scurtă, smulse cornul, sfâșiind pielea tăbăcită 
a animalului care se clătină pe soclu. Cu degetele crispate pe 
arma improvizată, se îndreptă spre fata care vru să fugă, 
alunecă în băltoaca de urină și căzu greoi pe spate. 

— Destul de lungă? strigă în gura mare Werner. Destul de 
tare? 

Răcnea și râdea în același timp, agitând cornul cu o mișcare 
obscenă de du-te-vino. Se aruncă asupra Olgăi și începură să 
se lupte confuz pe podea, ieșind din câmpul vizual al lui 
Georges. Copilul își astupă urechile, să nu mai audă râsul 
demonic al tatălui său. „Tata râde ca un animal”, își zise el 
copleșit de groază. O imagine absurdă, pentru că animalele 
nu râd niciodată, nu-i așa? Cel putin nu în prezența 


oamenilor... 

În ciuda faptului că-și lipise palmele de urechi, băiatul 
tresări când urletul tinerei îi sfredeli timpanele. Un strigăt de 
femeie sfâșiată, trasă în ţeapă. Un țipăt de oroare viscerală, 
a cărui stridentä era cu adevărat insuportabilă. Urlă într-o 
acută durând o clipă interminabilă, apoi încetă brusc. 

Dintii lui Georges cläntäneau gata să se rupă, fără ca el să- 
și poată recăpăta controlul maxilarelor. Convins că acest 
zgomot se auzea, probabil, până la celălalt capăt al muzeului, 
își strecură repede o batistă în gură, sufocându-se pe 
jumătate. 

Werner reveni în câmpul lui vizual. Mâna dreaptă, cea în 
care tinuse cornul de zebu, îi era roșie de sânge. O șterse 
mecanic pe părul de pe piept și se îndreptă spre vitrinele 
înșirate în fundul galeriei. Scoase o cheie din buzunar, 
descuie o broască și luă dinăuntru o pușcă enormă. O armă 
redutabilă, concepută pentru vânatul gorilelor și care trăgea 
cu gloanţe dum-dum, acele proiectile cu vârful pe jumătate 
despicat, ce fac explozie când ating ţinta și provoacă 
distrugeri organice înspăimântătoare. Georges știa că armele 
expuse în vitrine erau încărcate. Werner tinuse totdeauna ca 
ele să fie astfel. După părerea lui, o armă descărcată era la 
fel de jalnică precum un eunuc a doua zi după castrare, așa 
că veghea cu gelozie ca fiecare carabină expusă în galerie să 
aibă în permanenţă un glonţ pe ţeava, și asta în ciuda 
pericolelor evidente ale unui astfel de fetișism. 

Cu arma în mână, cu maxilarul căzut, Werner începu să se 
plimbe printre animalele împăiate, oprindu-se ici și colo ca 
să-și așeze pe blana unei gorile sau a unui urs fruntea 
inundată de sudoare. 

— Copiii mei, hohotea el. Singurii și adevărații mei copii... 
Voi mă intelegeti, nu-i așa? 

Gesticula ca un om beat și plângea grotesc, mânjindu-și faţa 
cu sânge proaspăt. În sfârșit, se opri în faţa unei gorile, o 
femelă adusă din Kenya cu un an în urmă, și îi șopti ceva la 
ureche. Spectacolul oferit de acel bărbat pe jumătate gol, 
mânjit de sudoare, de sânge și de vopsea, care își petrecuse 
braţele pe după grumazul formidabil al colosalei maimuțe 
împăiate, avea ceva grotesc și atroce. Cui credea el că-i 


vorbește în acel moment? Ce secret inutil soptea la urechea 
animalului burdușit cu paie? 

Georges luptă să se smulgă din acea fascinatie, să deschidă 
ușa cămăruţei și să strige „lată!”, dar se simţea complet 
paralizat, redus la statutul de mumie gânditoare. 

Si apoi era convins că, la cel mai mic semn din partea lui, 
tatăl va deschide focul, ciopârtindu-l mai înainte de a fi putut 
să iasă. Se mulțumi deci să muște și mai tare batista si să 
lupte împotriva senzatiei de greață care devenea din ce în ce 
mai acută. Werner se oprise cu faţa la animale, cu cele două 
țevi ale puștii îndreptate spre propriul său piept, cu mâinile 
împreunate pe chiulasă și degetele mari pe trägace. 
Lacrimile îi șiroiau pe obraji, fără să-ţi poţi da seama ce 
anume îi provoca o astfel de tristeţe. 

— Copiii mei, bâigui el din nou. Micutii mei... 

In același moment răsună și împușcătura, proiectilul 
făcându-i o gaură enormă în piept și desprinzându-i capul de 
pe umeri. Degetele crispate descărcară și cartușul de pe a 
doua ţeava, al cărui glonț spulberă craniul lui Werner. 
Georges, cu ochii holbati de groază, văzu trăsăturile tatălui 
său descompunându-se într-o ceaţă de sânge și pielea de pe 
faţa dilatându-se ca o mască de ceară supusă unei călduri 
prea mari. O aversă purpurie inundă pieptul gorilei, în timp 
ce corpul lipsit de cap făcea înapoi câţiva pași, încă însufleţit 
de mișcările reflexe comandate de măduva spinării. Georges 
se răsturnă pe spate, chiar în momentul în care cadavrul se 
prăbușea pe parchet, cu un zgomot enorm. 

Când își reveni în simtiri, băiatul fu gata să se sufoce cu 
voma pricinuită de batista înfundată în gură. Tremura din 
cap până în picioare, cuprins de frisoane cumplite, care îi 
dădeau impresia că se află închis într-un dulap frigorific. 

În cele din urmă își adună puterile, se ridică în genunchi și 
puse mâna pe închizătoarea ușii. În acel moment, percepu 
din interiorul galeriei zgomotul slab al unui galop 
dezordonat. Gheare scrâșneau pe podea, pe lemnul ușilor, 
încercând cu stângăcie să apese pe clante. Realitatea îi 
străfulgera mintea, făcându-l să se arunce înapoi, în fundul 
camarutei. 

Câinii! Câinii reușiseră să intre în casă! Mirosul de sânge 


care venea dinspre cele două cadavre îi înnebunise de-a 
binelea. Probabil că se aruncaseră asupra unei uși de sticlă 
de la parter, o smulseseră din balamale și pătrunseseră în 
locuinţă, în câteva minute aveau să fie acolo, înăuntrul 
domului, arătându-și colții, gata să sfărâme tot ce le-ar ieși în 
cale. Teroarea avu asupra lui Georges efectul unui șoc 
electric. Își scoase cureaua și întepeni clanta, legând-o de o 
ţeava de calorifer, astfel încât ușa să nu poată fi deschisă din 
exterior. Abia terminase meștereala, când animalele avide de 
masacru se năpustiră în sală, strecurându-se printre 
maimutele împăiate și aruncându-se asupra celor două 
cadavre. 

Din clipa aceea, Georges nu se mai apropie de gaura cheii. 
Nu avea nevoie să se uite ca să știe ce se petrecea de 
cealaltă parte a ușii. Mârâielile animalelor dezläntuite îi 
răsunau în urechi. Câinii hârâiau, mestecau, se înecau. După 
zgomotul ghearelor pe podea, Georges ghicea că se opinteau 
ca să rupă mai ușor bucăţi din trupul lui Werner și cel al 
Olgăi.  Clefăieli umede trădau înaintarea boturilor în 
pântecele sfâșiate ale celor morţi. Si Georges se pricepea 
destul de bine la zoologie ca să știe că dulăii, ca orice 
adevărate animale de pradă, mai întâi goliseră cadavrele 
înainte de a se ospăta din carnea lor. 

Băiatul rupse batista și își făcu niște dopuri pe care le 
înfundă în urechi cât putu de mult. Se ghemuise în fundul 
cämärutei, în spatele unei baricade de cărți, sperând ca 
mirosul pielii în care erau îmbrăcate volumele să acopere 
propriul său miros și să-l apere de adulmecatul dulăilor. 
Ghemuit astfel, căzu într-o stare de năuceală vecină cu coma 
și pierdu noţiunea timpului. Delira câteva ore, recitând în 
minte toate formulele băilor de tăbăcire reţinute în cursul 
lecturilor. Dârdâia din tot corpul, pradă unei crize de 
hipotermie datorate socului psihic. 

Abia la căderea nopţii ieși din acea cloacă cerebrală. Câinii 
erau tot acolo și îi auzea respirând greoi. Domul era plin de 
miros de sânge și de putreziciune. O duhoare de măcelărie 
prost întreţinută sau de abator părăsit. Georges se mișcă 
ușor, cu membrele anchilozate și o nevoie presantă de a 
urina. Limba i se umflase din cauza setei și toate hainele îi 


erau umede de sudoare răcită. 

Din când în când, dulăii lătrau și umblau prin sală, stropind 
cu urină soclul vreunei vitrine. Nu păreau dornici să iasă din 
muzeu. Fără îndoială, vegheau asupra prăzii lor, de teamă să 
nu le fie luată de vreun alt animal. Georges înțelese că 
trebuia să-și păstreze calmul dacă voia să nu-și piardă 
minţile. Are să apară cineva. Mai devreme sau mai târziu, 
servitorii se vor întoarce să-și reia slujba, vor suna la poartă 
și se vor mira că Werner nu apare să le deschidă... 

Georges își bloca mintea asupra acestui gând. Trebuia să 
reziste până în zori, până la sosirea poliţiei. După aceea, 
polițiștii vor lichida câinii, vor descoperi masacrul și îl vor 
elibera. După aceea... După aceea... 

Dormi câteva ore. Totuși, la răsăritul soarelui nimeni nu se 
prezentă la poarta de la intrare. Era clar că Werner le 
dăduse servitorilor mai multe zile libere. Asta însemna că 
Georges trebuia să rămână închis toată această vreme, fără 
apă și mâncare, blocat într-o nișă din perete, la zece metri de 
o pereche de sälbäticiuni care, mai devreme sau mai târziu, 
tot îi vor descoperi prezenţa. 

Avu o criză nervoasă și se strădui să plângă în tăcere, să nu 
alarmeze câinii. Murea de sete și se hotări să-și strângă 
urina într-unul din pantofi, așa cum făceau frecvent eroii din 
romanele de aventuri. Din păcate, nu se putu hotărî să 
înghită lichidul dezgustător, ale cărui prime picături îi arseră 
îngrozitor buzele. Se simţea foarte obosit și-și simţea limba 
ca un burete uscat. 

Când se făcu ziuă de-a binelea, câinii își reluară ospätul, 
mârâind și râgâind la fiecare îmbucătură. 

Dimineaţa trecu, și nimeni nu veni la poartă. Telefonul nu 
sună nici măcar o dată, iar Georges se întrebă dacă nu 
cumva Werner întrerupsese linia, pentru a duce la bun 
sfârșit o ceremonie premeditată. 

Fu tentat de câteva ori să deschidă ușa și să fugă spre 
galerie din toate puterile ca să scape de infernul din dom. 
Dar știa că ideea era ridicolă. Niciodată n-ar fi putut să 
alerge mai repede decât câinii și nici n-ar fi reușit să închidă 
destul de rapid ușile coridorului ca să creeze obstacole în 
calea moloșilor. De altfel, se simţea prea slăbit pentru o 


astfel de risipă de energie. De patruzeci și opt de ore nu 
băuse și nu mâncase nimic și corpul lui dădea semne de 
epuizare. Dacă nimeni nu-i venea în ajutor, era condamnat să 
moară în fundul cämärutei. 

Din fericire, mirosul de putreziciune care domnea în muzeu 
îi ascundea prezenţa. lar câinii, ghiftuiţi, nu păreau 
preocupaţi să pornească la vânătoare. Georges îi văzu, prin 
gaura cheii, dormind pe podea, cu blana înroșită de sânge și 
pântecele umflat. Se dădu însă repede înapoi, de teamă ca nu 
cumva privirea să-i trădeze prezenţa. La căderea nopţii avea 
febră, și imediat ce închidea ochii, imagini ciudate îi defilau 
sub pleoape. 

Servitorii se întoarseră abia după trei zile, dar le trebui o 
dimineaţă întreagă până să se hotărască să cheme poliția. Se 
temeau de furia lui Werner, dar și mai mult le era frică să se 
aventureze în parc atunci când câinii se plimbau liberi. Până 
la urmă, grădinarul se hotărî să se catere pe zidul de incintă. 
De acolo putu să-și dea seama că, la parter, câteva uși de 
sticlă fuseseră sparte. Prin urmare se luă hotărârea să fie 
anunțată poliția. 

Când pompierii întinseră o scară să coboare în parc, câinii 
tâsnirà din casă, plini de sânge și arătându-și colții, 
înfățișarea lor era atât de înspăimântătoare, încât un poliţist 
tânăr, surprins de apariţia lor, își pierdu echilibrul și căzu pe 
peluză, fiind imediat atacat de dulăii care începură să-l rupă 
în bucăţi. Colegii se repeziră în ajutorul lui, descărcându-și 
armele în câinii nebuni, care în cele din urmă se prăbușiră în 
iarbă, cu șalele, coastele și capetele ciuruite de gloanţe. 

Politistii porniră pe urmele de sânge lăsate de câini pe 
covoare și pe parchet, și astfel ajunseră în muzeu. Cei mai 
multi vomară la simpla vedere a acelui spectacol cumplit. 

Georges, pe care împușcăturile îl treziseră din comă, avu 
prezența de spirit să bată cu pumnul în usa cämärutei, 
pentru a-și semnala prezenţa. Zgomotul fu cât pe-aci să ducă 
la deschiderea focului fără somaţie. Scos din închisoarea lui, 
băiatul se pomeni întins pe o targa, fiindcă era prea slăbit ca 
să se mai poată ţine pe picioare. Apoi îl duseră imediat de 
acolo, înainte să poată arunca o singură privire asupra 
masacrului sângeros din sală și, până a fi urcat în ambulanţă, 


își pierdu cunostinta. 

Ziarele făcură mare caz de întâmplare; timp de o 
săptămână, chioșcurile fură pline de relatările lor despre 
cazul oribil al miliardarului excentric sfârtecat și devorat de 
Câinii lui. 

Ancheta dură putin. Moloșii deterioraseră prea mult 
cadavrele ca să se mai poată întreprinde o autopsie 
satisfăcătoare. După ce devoraseră carnea, animalele 
sfărâmaseră și oasele, ca să le scoată măduva. Din Werner 
Mareuil-Mondesco și Olga Oldenbourg Van Scheefering nu 
mai rămăsese decât un morman de resturi imposibil de 
identificat. Prezenţa puștii duse la presupunerea că Werner 
încercase să tragă în câini în momentul în care aceștia 
începuseră să devină amenintätori, dar că murise atacat, mai 
înainte de a fi putut duce lucrurile la bun sfârșit. 

Servitorii, care totdeauna îi detestaseră pe cei doi câini, se 
întrecută să scoată în evidenţă ferocitatea incontrolabilă a 
animalelor. 

— Trebuia să se sfârșească așa, repetau ei la cea mai mică 
întrebare. Niște monștri, erau niște monștri! 

Când își veni în fire, la clinică, Georges hotări să nu sufle 
nimănui vreo vorbă despre cele întâmplate sub cupola 
domului. Confirmă, cu o clătinare extenuată a capului, 
ipoteza câinilor nebuni. Faţa lui mică, marcată de urmele 
epuizării, îi dovedea buna-credintä și nimeni nu avu inima să- 
l tortureze mai mult. 

Cazul fu clasat la rubrica „accident“, iar Chasselier - 
împuternicitul lui Werner - deveni tutorele legal al lui 
Georges și administră averea până la majoratul copilului. 
Nimeni nu află vreodată ce se întâmplase în muzeu în acea zi 
de joi. În saloane se emise ideea că Werner alesese probabil 
împăiatul ca mijloc de înmormântare și că, în curând, va fi 
văzut, între două gorile, tronând pe aleile iubitului său 
muzeu. 

— Dacă nu va avea etichetă, va fi foarte greu de deosebit de 
maimuțe! spuse rânjind una dintre fostele lui amante. 

Dar rămășițele lui Werner Mareuil-Mondesco nu erau destul 
de numeroase pentru a umple un sicriu de dimensiuni 
normale. De altfel, resturile fură incinerate, respectându-se 


dorința exprimată de Werner în testament, Georges nu află 
niciodată ce se întâmplase cu cenușa tatălui său. 


Georges se ridică în capul oaselor, gâfâind, cu gura uscată. 
Nu era nevoie să caute întrerupătorul lămpii. Nu mai dormea 
de multă vreme decât cu lumina aprinsă și nu suporta nici 
cel mai mic colţ de umbră în dormitorul lui. 

Cu o mână tremurătoare apucă paharul cu apă de pe 
noptieră. Coșmarul se întorsese încă o dată... Știa acum că 
nu va reuși să adoarmă iar decât în zori. Avea să-și petreacă 
restul nopţii stând în pat și ascultând zgomotele casei. 

Işi așeză pe așternut palmele transpirate, așteptând ca 
țesătura să se impregneze cu sudoarea lor. Cu urechea la 
pândă, se cufundă în identificarea diferitelor trosnete care 
umpleau liniștea. Asta a fost șifonierul, asta comoda de pe 
culoar, asta... După un moment, se va auzi inevitabilul 
zgomot suspect. Poate un fâsâit? Zgomotul unei blăni aspre 
frecându-se de mulurile lambriurilor aflate de cealaltă parte 
a peretelui. Un scrâșnet de gheare tocite înaintând cu 
stângăcie pe parchetul prea tare ceruit? 

Se așeză bine între perne. Sertarul întredeschis al noptierei 
lăsa să se zărească un revolver militar, cu butoiașul plin. O 
bucată de fier, în perfectă stare de funcţiune... și total 
inutilă. 

O lamelă a parchetului pocni răsunător în spatele ușii 
dormitorului, de parca cineva s-ar fi oprit lângă batant. 
Georges își tinu respiraţia. Faţa îi lucea uleios în lumina 
lustrei. 

Trecură câteva secunde, apoi, undeva mai departe, se auzi 
geamătul unei comode. Până în zori... Va sta așa, cu ochii în 
patru, până în zori. Simti nevoia să o sune pe Sarah, dar se 
răzgândi. Oricum, ea încă nu percepea manifestările 


misterioase ale casei, prezenta sa nu ar fi diminuat cu nimic 
pericolul. Într-o zi va cunoaște si ea frica. În curând. 


Capitolul 7 


Sarah ridică lanterna, proiectând în tunelul culoarului 
fasciculul de lumină albă. Era o lanternă puternică și grea, 
cum folosesc polițiștii americani. Lumina ei străpungea 
întunericul, aruncând asupra fiecărui obiect un halo palid, 
care ștergea orice culoare. Tânăra apăsă încă o dată pe 
întrerupătorul de pe peretele bibliotecii, fără să reușească să 
aprindă lustra. De la o vreme, penele de curent din casă erau 
din ce în ce mai frecvente și porţiuni întregi din clădire 
rămâneau cufundate în beznă, fără să se poată face nimic. 
Totul se petrecea de parcă instalaţia electrică ar fi murit 
încetișor, tronson cu tronson, ca un organism obosit, ale 
cărui terminatii nervoase degenerează progresiv. 

În fiecare noapte descopereai altă zonă de negru, un culoar, 
o încăpere, un dulap în zid, unde becurile rămâneau cu 
încăpățânare stinse. Această invazie a tenebrelor o enerva pe 
Sarah și îi alimenta stinghereala. Cercetase circuitele, 
schimbase sigurantele, fără a obţine nicio ameliorare a 
situaţiei. Casa se umplea de întuneric așa cum umple apa 
calele unui vapor care se scufundă. Ar fi fost prea periculos 
să facă apel la un reparator, căci nu puteau risca să lase un 
străin să se plimbe liber prin sălile de expoziţie. În disperare 
de cauză, tânăra cumpărase vreo zece lanterne mari, pe care 
le ascunsese în diferite puncte strategice ale clădirii, astfel 
încât să poată dispune de ele în orice moment. Detesta 
întunericul și foșnetele lui imposibil de identificat. Acele 
umbre pe care totdeauna i se părea că le surprinde cu coada 
ochiului. Ştia că era vorba de o simplă manifestare a oboselii 
nervoase, dar nu-și putea reţine tresărirea ori de câte ori i se 
părea că a detectat o mișcare în beznă. În unele locuri, 


noaptea părea să clocotească aidoma unei găuri negre. O 
simteai adâncă si periculoasă, ca un ochi de nisipuri 
mișcătoare. 

Aceste expediţii nocturne trezeau în mintea lui Sarah 
amintirile neplăcute ale orfelinatului, își amintea cu silă de 
carcera menită pedepselor, acea pivniţă umedă unde erau 
închise cu o găleată pentru nevoi si un băț pentru gonit 
șobolanii... Sarah nu reușise niciodată să afle dacă temnita 
era într-adevăr plină de rozătoare sau fusese vorba, pur și 
simplu, de o gogoriţă inventată de supraveghetoare pentru a 
le înspăimânta pe fetiţele rebele. Dar își trăise cu ochii la 
pândă fiecare dintre numeroasele încarcerări, încercând să 
detecteze în întuneric apropierea parazitilor, strângând în 
mâini bätul, în timp ce supraveghetoarele pufneau în râs, de 
cealaltă parte a ușii. 

De îndată ce punea piciorul în pivniţă, Sarah era năpădită 
de mâncărimi, de parcă pe picioare i s-ar fi plimbat mii de 
insecte, luându-i cu asalt coapsele, încercând să i se 
strecoare pe sub elasticul chilotilor. Se scărpina frenetic, 
alungând niște libărci inexistente, trecându-și iar și iar mâna 
prin păr, ca să fie sigură că niciun păianjen nu i se plimbă pe 
cap. Din când în când, vizeta se întredeschidea și se auzea 
chicotitul prostesc al grăsanei Marie Pointard, acea 
balabustă care avea, în incinta instituţiei, funcţia de 
supraveghetoare generală și de infirmieră. Marie Pointard. O 
roșcată înaltă, mai mult decât durdulie, exagerat machiată și 
ale cărei subsuori păroase răspândeau o duhoare de vulpe. 
La paisprezece ani, Sarah se jurase că îi va face de 
petrecanie, îi va găuri pielea lăptoasă, plină de pistrui. 
Făcuse jurământul în întunericul carcerei, respingând 
insectele imaginare care îi escaladau picioarele. Anii 
trecuseră, dar întunericul îi provoca aceleași mâncărimi și nu 
putea să înfrunte bezna fără a avea la îndemână un obiect 
înrudindu-se mai mult sau mai putin cu un... băț. 

Marie Pointard. Unul dintre numele pe care le scrisese pe 
coperta dosarelor de execuţie cerute de Georges Mareuil- 
Mondesco. Un nume pe care îl mâzgălise pe hârtie cu o furie 
incontrolabilă. 

Marie Pointard și mirosul ei de vulpoaică, părul ei învăpăiat, 


răutatea ei de căpcăun mieros. 

Sarah își retinu un fior și, mânuind lanterna ca pe o armă, 
lumină culoarul de sus în jos. Haloul alb incendia oglinzile cu 
strălucirea lui rece. Tânăra se apropia cu pași lenți de 
oglinzi, temându-se de vreo descoperire neplăcută. Aici, ca 
de altfel peste tot, praful acoperea cristalul cu un strat gros 
și cenușiu, care masca imaginile, asemenea pânzei de 
putreziciune de la suprafaţa unui iaz. În spatele acestui praf, 
imaginile dansau tulburi, nedefinite. „Ca feţele unor înecaţi 
pe fundul unui lac”, nu se putu împiedica Sarah să remarce. 
Iar lanterna devenea lipicioasă în mâna ei. 

Ca să învingă angoasa, continua să depene amintiri, să 
murmure de una singură. Acest subterfugiu îi ţinea loc de 
cântec, atenuându-i singurătatea și vulnerabilitatea. 

La ieșirea din orfelinat, fusese plasată ca femeie bună la 
toate în casa unei burgheze înstărite ce se ocupa de acţiuni 
caritabile. O zgripturoaicä. Cu zâmbetul pe buze, exercita 
asupra protejatelor ei un sadism cotidian. Sarah îi suportase 
scatoalcele si ciupiturile, mușcându-și buzele ca să nu 
geamă. 

— E spre binele tău, fata mea, spunea stăpâna, cu glas 
mieros, de fiecare dată când sancţiona o greșeală în serviciu, 
lăsând o nouă vânătaie pe pielea servitoarei. 

După câteva săptămâni, fata se pomenise plină de 
hematoame, în locurile cele mai sensibile. Patroanei îi plăcea 
cu deosebire să o ciupească de sâni și de coapse, prinzând 
pielea între degetul mare și arătător, pentru a-i imprima o 
insuportabilă mișcare de răsucire. Dacă fata tipa, o pălmuia 
imediat bombănind: 

— Fii stoică, învaţă cel puţin să rămâi demnă! 

Se numea Maude-Henriette Bourrelier. Maude-Henriette 
Bourrelier. Sarah îi caligrafiase cu grijă fiecare literă a 
numelui pe fișa de stare civilă din cel de-al doilea dosar de 
execuţie. 

Maude-Henriette Bourrelier, care își punea o mănușă albă 
ca să verifice starea de curăţenie a mobilelor, plimbându-si 
mâna peste contururile lor, în căutarea unei urme de praf 
care să-i permită aplicarea pedepselor corporale. Pe vremea 
aceea începuse Sarah să se plimbe pe acoperișuri, în 


buzunar cu un diamant de geamgiu. În unele nopţi, își 
părăsea camera de la etajul șase și se strecura, cu încălțări 
antiderapante, pe cărarea metalică îngustă a jgheaburilor. 
Totdeauna fusese remarcabil de suplă și nu știa ce e 
ameteala. Era un joc de copii să se lase să lunece de-a lungul 
fațadelor, de la un balcon la altul. Aceste plimbări o exaltau, 
o răzbunau de robia diurnă la care o supunea Maude- 
Henriette. 

Dintr-un magazin de sport, luase o coardă solidă de 
alpinism, cu ajutorul căreia cobora în rapel. Noaptea, se 
afunda în tunelul curților interioare, deplasându-se călare pe 
bare de sprijin și lipindu-și faţa de geamuri, spionând 
intimitatea burghezilor. Aceste escapade deveniră foarte 
repede un drog. Îi permiteau să suporte chinurile îndurate 
din partea lui Maude-Henriette, fără să cedeze impulsurilor 
criminale pe care le stârneau în ea aceste jigniri constante. 
Noaptea, umbla pe crestele acoperișurilor, cunoscând cu 
exactitate obiceiurile locatarilor din bârfele celorlalte 
servitoare sau ale portăreselor. Stia cine era plecat în 
weekend, cine abuza de somnifere, cine dormea cu urechile 
astupate cu dopuri de ceară. Cobora cu rapiditate faţada, 
tăia geamurile și sărea în apartamente. 

Nu fura niciodată nimic, dar devasta totul, cu o plăcere 
teribil de senzuală, care o îmbujora la faţă și făcea sângele 
să-i bată în tâmple. Sfâșia cu un brici veșmintele costisitoare, 
făcea bucățele hainele de blană. Cu un spray cu vopsea scria 
vorbe urâte pe pereţii salonului, apoi desfunda canapelele, 
sofalele, sfârteca pânzele unor mari maeștri. Actiona repede 
și bine, gâfâind, fără să zăbovească niciodată mai mult de 
zece minute. Acest vandalism îi procura o satisfacţie mai 
mare decât orice drog existent. După ce săvârșea fapta 
criminală, deschidea fereastra și dispărea așa cum venise, 
lăsând în urma ei un apartament devastat. 

Sarah se opri în mijlocul marelui salon și constată, cu o 
adevărată ușurare, că lustra încă funcţiona. Stinse lanterna, 
se așeză în fotoliul de piele maronie pe care îl prefera 
Georges și luă o ţigara din cutia lăcuită așezată pe măsuţă. 
Era una dintre acele țigarete orientale, încărcate din plin cu 
nicotină, de care Werner abuzase multă vreme în cursul 


vieţii. Savoarea lor violentă agresa gura si impregna 
mucoasele cu un gust ciudat, de lemn ars. ,Tigäri care miros 
a vreascuri”, își zicea tânăra de fiecare dată când aprindea 
una. „Ca un parfum de rug.” Râse nervos, dând afară un val 
de fum înţepător. Nu avea niciun chef să se întoarcă în pat, 
să se dezbrace și să doarmă. Așa cum era acum, cu cizme și 
haine din piele, se simţea mai în siguranţă. Si mai avea și un 
cuţit cu piedică, pe care îl furase de pe una din etajerele 
muzeului. Un cuţit frumos, cu mânerul din dinte de cașalot 
care stătea perfect în palma ei. 

De ce dormea din ce în ce mai putin? Avusese loc incidentul 
cu oglinda, ce-i drept, dar își jurase că nu se va mai gândi la 
el. Probabil că fusese vorba doar de o glumă... sau de o 
înscenare pusă la cale cu mare grijă de Georges. Cu 
siguranţă că nebunul se deplasa în stare de somnambulism, 
fabricând, fără știrea lui, „manifestări misterioase” de care 
nu-și mai amintea la trezire. 

Oricum, lucrul acela o impresionase neplăcut pe tânăra 
femeie care, pret de o secundă, își simtise raţiunea 
clătinându-se. „Îmi pierd minţile”, gândise ea. „Am întins 
prea mult coarda... am trecut de partea cealaltă a oglinzii.” 

Pe Georges însă fenomenul nu-l alarmase deloc. 

— Ai să mai vezi și altele, murmurase el, dând din umeri. 
Nu e decât dovada că această casă te-a contaminat și pe 
dumneata. 

Contaminat? El o contaminase, nu casa! El și trăncănelile 
lui demente, monologările lui smintite, blestemele lui de doi 
bani! Poate că era timpul să plece. Nu avea decât să 
pescuiască ceea ce se afla în seif și apoi să fure o mașină. 
Răzbunarea ei depășea tot ce sperase vreodată, și asta fără 
să-și murdărească mâinile. Atunci de ce mai întârzia acolo? 
Casa e de vină, îi șopti o voce piţigăiată. Casa te tine în 
puterea ei. 

Sarah ridică din umeri, agasată și își reluă firul amintirilor. 
Răsfoirea trecutului îi permitea să uite angoasele prezente. 

Sub pleoape îi apăru chipul de o semetie prostească a 
numitei Maude-Henriette Bourrelier, fata unui negustor de 
vinuri îmbogăţit; își aminti cum în fiecare seară, la sfârșitul 
zilei de muncă, își tampona cu arnică vânătăile, înainte de a- 


și îmbrăca pantalonii negri de vandal si de a se avânta la 
asaltul acoperișurilor. 

Pe la începutul verii, comisese o greșeală ireparabilă. 
Exaltarea impunităţii o făcuse să forţeze norocul dincolo de 
orice limite rezonabile. Iar în perioada aceea se simţea cu 
adevărat  „posedată”, protejată de forte misterioase. 
Invincibilă... I se părea că nimeni, niciodată, nu o va putea 
împiedica să-și săvârșească devastările justitiare. Se plimba 
de-a lungul zidurilor, trecea peste balcoane, cu briciul în 
mână... 

Într-o noapte din luna august, pe când era ocupată cu 
sfâșiatul unei cape de zibelină, într-un apartament unde 
credea că nu e nimeni, fu orbită brusc de lumina lustrei. În 
ușă stătea o femeie blondă, înaltă, solidă, cu buzele 
încremenite într-un zâmbet răutăcios, îmbrăcată cu un halat 
de mătase, ţinea în mână, cu o ușurință surprinzătoare 
pentru o femeie, un pistolet automat. 

— Îţi urmăresc de câtva timp acrobatiile de pe faţadă, îi 
șopti ea ironic. Tocmai mă întrebam când ai să te hotărăști 
să-mi faci o vizită. 

Da, în momentul acela se năruise totul, jocul încetase a mai 
fi distractiv și spaima căzuse peste Sarah ca un văl rece. 

— Nu pot să-i sufăr pe curcani, murmurase femeia înaltă, cu 
părul oxigenat. Te voi pedepsi eu însămi, așa cum știu eu. 

Sub ameninţarea armei, Sarah fusese obligată să se 
dezbrace, și necunoscuta o înläntuise, cu ajutorul unor 
cătușe, într-un dulap din perete. Trebuise să se lungească pe 
spate, în timp ce femeia îi prindea mâinile de o ţeava care 
trecea de-a lungul plintei. 

— Așa, murmurase blonda, cu un râs plin de ameninţări. Vei 
sta aici până când vom găsi mijlocul de a te face să plătești 
tot ce ai distrus. 

Si închisese usa dulapului, cufundând-o pe Sarah în 
întuneric. Năucită, fata nici măcar nu se gândise să 
protesteze sau să strige. 

Fusese lăsată acolo o zi întreagă, fără să vină cineva, și, 
nemaiputând să se abţină, fusese nevoită să-și facă nevoile 
pe ea. Seara, blonda îi adusese apă și supă, apoi îi curätase 
„porcăriile”, spunând cu un calm înspăimântător: 


— De acum înainte o să-ţi pun un ziar sub fese. Îţi va servi 
drept culcuș și va fi mai ușor de curăţat. 

La auzul acestor cuvinte, Sarah simtise cum i se face pielea 
ca de găină. Nu avu timp să protesteze. Femeia îi vâri în 
gură o minge de cauciuc și o legă peste buze, îngrozitor de 
strâns. 

— Asta o să-ţi taie cheful de a răcni, trâmbiţă ea. Știu eu 
cum să dresez puicute ca tine. O bună parte din viaţă am fost 
ajutoare de patroană într-un bordel din Tanger, așa că ai dat- 
o-n bară cu mine, zău că ai dat-o-n bară! 

A doua zi, trei bărbaţi se succedară în dulap și abuzară de 
Sarah. Fata nu-i văzu decât ca pe niște umbre, dar ei o 
făcură sa o doară și o străpunseră fără menajamente, încercă 
să tipe și se înecă în strigătele ei. Vru să dea din picioare, 
dar umbrele o potoliră cu lovituri de curea. 

— În felul ăsta îţi plătești datoria, îi explică blonda în 
aceeași seara. Câte stricăciuni, atâţia clienţi. Numai bărbați 
importanţi, care plătesc gras. Într-un fel, n-ai de ce să te 
plângi, pentru că așa vei fi eliberată mai repede. 

Sarah crezuse că va înnebuni. Pe când se pregătea să urle, 
mingea de cauciuc năclăită de salivă îi astupă din nou gura, 
reducând-o la tăcere. 

— Pentru tine voi fi doamna Raimonde, zise femeia cu părul 
prea decolorat. Iar dacă vrei sa faci gură, să știi că n-ai spor! 

Sarah fusese ţinută în dulap șase luni și posedată de 
aproape patru sute de bărbaţi, cărora nu le văzuse niciodată 
faţa. Usa se deschidea, intrau niște siluete luminate din 
spate, se lăsau în genunchi între coapsele ei și o violau mai 
multă sau mai puţină vreme, după caz. Renunţă foarte 
repede sa se mai apere. Carnea i se întări la încheietura 
mâinilor, acolo unde o răneau cătușele. Seara, doamna 
Raimonde îi „făcea culcușul” și o spăla cu un burete îmbibat 
cu apă rece. După aceea îi scotea mingea de cauciuc, îi 
dădea să înghită o pilulă anticonceptionalä și o hrănea cu o 
amestecătură de piure și carne tocată. 

— Nu e cazul să mănânci mult, îi spunea. Stai toată ziua 
nemișcată și te-ai îngrașă. O masă pe zi e destul. 

Șase luni... Şase luni întemnitatä în fundul unui dulap, 
lungită pe un culcuș de ziare vechi. Uneori, când doamna 


Raimonde dădea vreo serată, Sarah auzea râsete de cealaltă 
parte a ușii, alteori era arătată ca o atracţie, ca un fenomen 
de bâlci. Doamna Raimonde descuia atunci ușa și o prezenta 
prietenelor sale: 

— O fetiță rea, chicotea. Dar ne ocupăm de ea ca s-o 
aducem pe drumul cel bun. 

În urma uneia dintre aceste prezentări, o femeie veni la 
rându-i să îngenuncheze în dulap. Avea pielea moale și 
fleșcăită a unei sexagenare și zicea că o cheamă Janine. li 
debită tinerei interminabile jurăminte de dragoste, apoi o 
mușcă între picioare, plină de cruzime. 

— Voi interveni în favoarea ta, făgădui. O voi îmbuna pe 
Raimonde, voi plăti o parte din datorie. Te vei muta la mine. 
Te iubesc... 

Sarah o detesta mai mult decât pe toţi ceilalţi, mai mult 
decât siluetele fără chip care se foloseau de ea fără multă 
vorbă. O ura pentru că mintea, pentru că încerca s-o 
păcălească, își promise că va adăuga acest nume pe lista ei 
neagră; dolofana Marie Pointard, Maude-Henriette, doamna 
Raimonde, Janine... Toate îi vor plăti într-o zi, de îndată ce va 
găsi ocazia; ei, prizonierei din dulap, fetiţei rele care 
deocamdată mesteca o minge de cauciuc ca să-și uite 
durerile pântecelui. 

Şase luni... Pielea întărită de la încheietura mâinilor i se 
îngroșa din ce în ce mai mult. Rutina adusese un fel de 
detașare, de distantare, care o ferea să-și piardă minţile. 
Apoi fusese episodul câinelui... Un bărbat, cu siguranță un 
bătrân, cu respirația astmatică, îi mânjise sexul cu grăsime 
înainte de a-și pune câinele să o lingă. Era un doberman 
enorm, ai cărui colti atingeau periculos carnea fetei. Fusese 
prea mult. Sarah crezuse că va înnebuni. 

De fiecare dată când animalul se strecura în dulap, își 
simțea pielea  acoperindu-se de sudoare. Groaza o 
încremenea într-o atitudine ca de mort. Nu mai mișca, fiind 
convinsă că animalul, cu apetitul atâtat de grăsime, îi va 
devora pântecele. Mirosul lui îi provoca greață, și vomă de 
câteva ori, gata-gata să se sufoce din cauza mingii care îi 
astupa gura. Seara, când doamna Raimonde îi scotea călușul, 
fata era podidită de un asemenea cläntänit, încât devenea 


imposibil să i se mai dea de mâncare. 

Șase luni... Siluetele, pielea scofâlcită a Janinei, duhoarea 
câinelui, colții și blana lui aspră... 

Raimonde și-a dat seama, probabil, că era inutil să mai 
insiste și că prizoniera ei ajunsese la capătul puterilor. Intr-o 
noapte, îi injectă un somnifer puternic și o scoase din imobil, 
închisă într-un cufăr de răchită. Sarah se trezi pe un teren 
viran, într-un bordei din cutii de carton. Fusese îmbrăcată cu 
haine vechi, dar curate. Într-un buzunar, dădu peste câteva 
bancnote și niţel märuntis. Își ispășise pedeapsa, era liberă. 
Părăsind acel loc plin de gunoaie, își dădu seama că se afla în 
provincie, foarte departe de locul de ,întemnitare”. Doamna 
Raimonde făcuse bine lucrurile. 

În săptămânile următoare, reuși să se angajeze la o 
crescătorie de câini, unde trebuia să curețe cuștile. O muncă 
respingătoare, obligând-o să calce prin excremente și 
bältoace de urină pentru a evita mușcăturile animalelor pe 
care detentia prelungită le înnebunea de furie. Sarah detesta 
câinii. Când patronul era plecat, lua un bici și îi lovea până 
când o dureau mâinile. Într-o zi, făcu rost de otravă de 
șoareci, ucise toate animalele și goli casa de bani înainte de 
a fugi. 

Era conștientă că se comporta ca o nebună, dar nu-și putea 
înfrâna impulsurile. Era dominată de o ură incontrolabilă, 
care nu-i dădea pace. La două luni după ce doamna 
Raimonde îi redase libertatea, nu mai dormea decât două ore 
pe noapte. O dată isprăvită bruma de bani, începu să se 
adăpostească prin parcuri și pe sub poduri. Niciun moment 
nu se gândi să recurgă la prostituție pentru a-și câștiga 
existenţa. Rătăcea la întâmplare, buimacă, năucită, fugind de 
dușmani imaginari, de comploturi care nu existau decât în 
imaginaţia ei. Încet, în etape succesive, luă drumul capitalei. 
Numai gândul răzbunării o împiedica să se sinucidă, numai 
ura o ţinea în viață. Mergând, repeta întruna numele, mereu 
aceleași: Marie Pointard, Maude-Henriette, Raimonde... Ştia 
că nu-și va găsi liniștea decât după ce-și va potoli setea de 
răzbunare, decât când va face să curgă sânge. Voia moartea 
călăilor ei, fără să fie sigură totuși că va avea forţa să 
lovească, și această nesiguranţă o ucidea. 


Își strivi ţigara în scrumiera de argint. Tutunul prea tare îi 
anesteziase mucoasele, îi amortise limba. Lumina lustrei 
tremură din cauza unei variaţii de tensiune, făcând-o pe 
Sarah să se îndrepte în fotoliu. Apucase instinctiv mânerul 
gros al lanternei. Marea oglindă florentină de la capătul 
încăperii reflecta o imagine vagă, cea a unei siluete 
îmbrăcate în piele și pe jumătate înghiţite de un fotoliu 
enorm. Se ridică încet, strângând lanterna ca pe o măciucă 
sau... un băț. Acolo văzuse semnul, în urmă cu trei 
săptămâni. În colţul din stânga sus. O urmă lăsată în praf de 
o palmă grasă și umedă. O mână prea mare ca să fie ceaa 
unui simplu om... 

Mâna unei maimuțe mari. A unei... gorile... 

Stia că presupunerea era absurdă, stupidă, smintită. Si 
totuși, văzuse foarte bine urma. O maimuţă venise să se uite 
în oglindă, atrasă de propria ei imagine. Pusese mâna pe 
stratul de praf care acoperea sticla, iar degetele ei... 
Tâmpenie. Curată tâmpenie. Opera lui Georges, care 
intentionase să o impresioneze. li fusese de ajuns o labă de 
gorilă și puţin ulei. Apoi se urcase pe un taburet, să imprime 
conturul acelei palme luate de pe vreo etajeră a muzeului... 
Nebunii simt nevoia să le împărtășești nebunia, nu-i așa? 

Se ridică în vârful picioarelor, ca să atingă ușor suprafața 
oglinzii. Sub stratul recent de praf, amprenta încă se mai 
putea observa. O palmă enormă, cu degetele scurte și 
groase, teribil de puternice. O înșelătorie? Altceva ce? 
Incercă să înghită, dar avea gura uscată și buzele ca 
smirghelul. Senzatia de deviere mintală o cuprindea din nou, 
ca după otrăvirea câinilor. Da, în momentul acela întrezărise 


fisura din țesătura cotidianului si, dincolo de acea fisură, 
hăul care o pândea. Cămașa de forţă, sedativele, camerele 
capitonate... 

Își amintea de perioada petrecută pe sub poduri și de 
bătăile cu vagabonzii care încercau să abuzeze de ea. Pe 
unul îl aruncase în fluviu, în plina iarnă. De fiecare dată când 
se gândea la el, spera că se dusese drept la fund, cu trupul 
intepenit de apa rece ca gheaţa. Mâncată de purici si de alte 
insecte, ajunsese în cele din urmă la Paris, într-un centru de 
găzduire pentru vagabonzi, o răseseră în cap, la pubis și la 
subsuori, pentru a o debarasa de parazitii de care era plină. 

Într-o seară, neștiind unde să-și găsească un refugiu, sărise 
peste zidul „casei”, îi era foame și frig, și spera că va reuși să 
fure câteva haine și ceva de-ale gurii. Și apoi, părea ușor de 
pătruns în imobilul acela mare, nelocuit. Intrase spărgând o 
fereastră, parcursese culoarele și muzeul. Se instalase într-o 
cameră mică de la mansardă, pasageră clandestină a unei 
mari corăbii-fantomă, începuse să-l spioneze pe Georges, să-i 
surprindă uneltirile, în cele din urmă, găsise „blănurile” din 
marea galerie a domului: triunghiurile pubiene tăbăcite cu 
grijă, scalpurile blonde și brune. Atunci, în chip cât se poate 
de firesc, se gândise la acel „Jupuitor” despre care se tot 
vorbea în presă de câteva luni. Acel bărbat misterios care 
ciopârtea femeile ca să le smulgă „blana”. 

Zâmbi dându-și seama că, întâmplător, capul său ras din 
cauza parazitilor o salvase, probabil, de briciul lui Georges. [i 
apăruse acestuia din urmă ca într-un vis, femeie lipsită de 
pilozitate, asexuată. Liniștitoare. Intrase în nebunia lui fără 
să pună întrebări, fără să se mire. 

— Ştiam că ești aici, îi mărturisise el. Te-am văzut când ai 
sărit peste zid. Hotărâsem să te domesticesc. 

Un craniu si un pubis rase îi salvaseră viaţa. Dacă n-ar fi 
fost păduchii, ar fi sfârșit în convulsiile unei hemoragii, cu 
pielea creștetului smulsă și cu pântecele spintecat de un 
brici cu tăișul redutabil de ascuţit. 

— Te-am găsit imediat frumoasă, murmurase Georges. 
Destinul te-a îndrumat până aici. 

Destinul? Da, poate. E adevărat că se puteau ajuta unul pe 
altul - el, dementul si ea, fata însetată de răzbunare. Numele 


începuseră să i se înșire în minte: Marie Pointard, Maude- 
Henriette, Raimonde. Începuse să pună pe hârtie informaţii: 
locuri, date. Topografia cutărui sau cutărui imobil. O 
sumedenie de date înmagazinate mai demult, pe vremea 
când fusese sclavă, conversații surprinse prin usa dulapului, 
întocmise cu răbdare fiecare dosar al viitoarelor execuţii 
secrete. 

Își găsise, în sfârșit, călăul, cel pe care îl va teleghida fără 
să-și murdărească niciodată mâinile. Îi furnizase victime, 
făcând din nebunia lui un act de justiţie. Și totul mersese 
cum nu se poate mai bine. Janine căzuse prima sub loviturile 
lui Georges, urmată de Maude-Henriette și de doamna 
Raimonde. Unele muriseră golite de sânge, altele rămăseseră 
pe vecie desfigurate, hidoase. Georges nu se împiedica de 
amănunte. Tăia, tăia... Azi, nevoia de răzbunare pe care 
altădată Sarah o simtise cu atâta violenţă începuse să 
amorteascä. Prea mult sânge, poate. Prea multe burti 
hăcuite. Pe lista neagră nu rămăsese decât Marie Pointard, 
supraveghetoarea de la orfelinat. Mai era necesar să 
continue? 

Sarah se clătină, cuprinsă de ametealä. De câteva clipe, 
tensiunea arterială îi crescuse considerabil și avea un huruit 
în urechi. Nervii îi provocară furnicături în buricele 
degetelor, în timp ce unele zone ale feței îi amorteau, dându-i 
senzaţia că e prizoniera unei măști de ghips. Se trase înapoi, 
încercând să se sprijine de fotoliu. Tigara fumată putin mai 
înainte îi lăsase pe limbă un gust ciudat. Se întrebă deodată 
dacă nu cumva tutunul lui Werner fusese înadins amestecat 
cu vreo substanţă halucinogenă. Deja perspectiva holului se 
deforma, pereţii se ondulau și armurile căpătau o înfățișare 
absolut neobișnuită, de obiecte elastice. 

Sarah înjură. Se lăsase atrasă în cursă! Ar fi trebuit totuși 
să rămână cu ochii în patru - malignitatea lui Werner 
impregna casa din pivniţă până în pod. La multă vreme după 
moartea lui, trebuia încă să suporţi ticăloșiile spiritului său 
întortocheat, să te aștepți în permanenţă la vreo farsa 
stupidă. I se păru că o peliculă fină de transpiratie îi acoperă 
haina de piele, de parcă porii veșmântului se deschiseseră 
lăsând să se scurgă picături mici de sudoare. Își crispă 


unghiile pe braţele fotoliului. Asta-i bună! Doar n-o să se lase 
înghițită de fantasmele lui Georges! Totuși avea certitudinea 
că haina de pe ea atârna deodată mai greu, de parcă și-ar fi 
mărit brusc grosimea, volumul. Chiar și mirosul i se 
schimbase. 

Parfumul agreabil, de piele lustruită, se preschimbase într- 
un miros de animal. O mireasmă grea, de mosc, care amintea 
de staul, de vacă udă. Vru să schiteze un gest, dar mâinile îi 
rămaseră tintuite de rezemătorile fotoliului. Bluzonul o 
strivea ca o armură prea grea. Avu impresia îngrozitoare că 
oasele unei cuști toracice în curs de reconstituire își făceau 
loc prin căptușeală. Era prizoniera unei carcase proaspăt 
ieșite de la abator. Ghicea jilăveala cărnii care prindea acum 
consistentă sub fața internă a pielii. Pielea domesticită 
redevenea sălbatică, își recăpăta aspectul iniţial. Haina 
putea a sânge si a grăsime. În câteva minute, carcasa se va 
cicatriza, închizând-o pe Sarah într-o temniţă de carne crudă. 

Tânăra îşi  încleșta  maxilarele, luptând împotriva 
halucinatiei. Din cauza senzatiilor oribil de precise, de reale, 
îi venea să urle de dezgust. Își repetă că trebuie să se miște 
dacă nu vrea să sfârșească în pântecele unei vaci jupuite, 
fiindcă așa avea să se termine totul: bluzonul mort se va 
căptuși cu carne, carnea cu oase... apoi oasele se vor suda 
pentru a reconstitui scheletul iniţial, iar Sarah, încremenită 
de frică, se va pomeni zidită în această carcasă care 
renăștea, fetus gigantic adăpostit în burta unei bovine- 
fantomă. Se va zbate zadarnic, rănindu-și pumnii de coastele 
lipicioase ale animalului. Treptat, crescând cu o viteză 
halucinantă, carnea va astupa toate deschizăturile, și ea va 
începe să se sufoce, incapabilă să-și croiască drum prin acea 
masă nouă, solidă, elastică... 

Sarah se mușcă violent de dosul mâinii. Durerea făcu 
imediat ca fantasma să dea înapoi, și fata căzu între braţele 
fotoliului, cu sudoarea șiroindu-i pe faţă. Inima îi ciocănea 
pieptul într-o cadență infernală. Deschise gura și încercă 
disperată să tragă o gură de aer. Ar fi vrut să se dezbrace de 
geaca din piele, să o arunce pe podea, așa cum respingi 
corpul moale al unui adversar învins, dar nu avea puterea să 
se miște. 


„Te înșeli”, îi șoptea vocea prudentei. „N-ai omorât-o, își va 
relua asaltul, va încerca să te învăluie...” 

Ridică mâna la întâmplare, căutând pe dibuite nasturii. Se 
înfiora toată, descoperind în locul lor un șir de gurguie 
umede, din care picura puţin lapte. Niște gurguie violacee, 
cum văzuse pe burta scroafelor; înmuguriseră în centrul 
butonierelor și împroșcau un lapte gras, care se prelingea pe 
pielea bluzonului. În ciuda dezgustului, Sarah nu se putu 
abtine să le atingă ușor. Erau umflate și se ridicau la cea mai 
mică apăsare, lăsând să iasă un jet albicios. Vino-ti în fire, își 
repetă opintindu-se în tocuri. Nimic din toate astea nu e real. 
Nu e decât un efect al drogului... O halucinație, nimic mai 
mult. 

Îi veni să guste laptele, ca sa se convingă că nu are nicio 
savoare, că nu există, dar nu se putu hotări să ducă la buze 
acel lichid gros care picura din butoniere. Acum respira mai 
liniștit și își stăpânea frica. Mai de mult, înainte de a ajunge 
în casa lui Georges, văzuse deseori cerșetori cuprinși de 
delirium tremens si care se luptau cu șerpi sau insecte 
imaginare. Ştia ca furnicăturile nervoase ale intoxicației 
alcoolice dau naștere unor mâncărimi care pot fi cu ușurință 
confundate cu pașii mărunți ai unui păianjen sau ai unui 
gândac enorm. Nenorocitii care suferă de acest tip de delir 
își jupoaie pielea până la sânge, într-o încercare disperată de 
a se debarasa de acele libărci închipuite. li văzuse pe unii 
sărind chiar, în plină iarnă, în apa rece ca gheaţa a unei 
bălți, pentru a se spăla de paraziţii-fantomă care îi 
năpădiseră. Ceva destul de asemănător se întâmpla și cu ea 
în acel moment. Substanța halucinogenă amestecată în 
tutunul lui Werner îi tulbura momentan creierul... dar peste 
câteva minute totul avea să revină la normal. 

Închise ochii. Geaca o ţinea prinsă ca într-un înveliș prea 
greu, prea viu. Simtea oasele unei cuști toracice solide 
apăsându-i sânii și câteva vertebre puternice rănindu-i 
umerii. Proliferarea celulară se încetinise, pentru că ea nu-i 
mai dădea crezare. Fenomenul se hrănea cu frica ei și, dacă 
reușea să-și păstreze sângele rece, atunci vrăjitoria își 
pierdea consistenţa. Se strădui să se gândească la altceva, 
să-și facă gol în minte, dar creierul amortit îi reacţiona 


alandala, proiectându-i în față mănunchiuri de imagini 
heteroclite. În sfârșit, după un anumit timp, geaca își reluă 
aspectul de veșmânt obișnuit. Sarah o atinse cu buricele 
degetelor. Era umedă și puţin cam grasă, dar asta însemna 
deja un progres. 

„S-a terminat”, își zise în gând. „Controlezi din nou situaţia. 
S-a terminat.” 

Totuși, îi venea greu să-și directioneze privirea, iar labele 
picioarelor i se păreau la o distanţă de kilometri. Luă o carte 
aflată pe măsuţă și o deschise. Rândurile îi dansau în faţa 
ochilor ca apele unui lac agitat de vânt. Se forță să 
descifreze primul paragraf. După zece minute, reuși să 
înţeleagă că era vorba de un tratat de taxidermie, specializat 
în pregătirea peștilor mari. Cuvintele făceau explozie în 
capul ei, ca niște bule de cerneală neagră, lipsite de 
semnificaţie. Silabele trosneau, provocând zgomote cărora 
nu le cunoștea sensul. 

O mâncărime ciudată îi irita podul palmelor, închise, cu 
neliniște, cartea și băgă de seamă că pe îmbrăcămintea de 
marochin albastru începuseră să crească fire de păr tare. Un 
fel de barbă aspră, care întepa pielea. Aruncă volumul pe 
covor, cu o mișcare bruscă, și își frecă mâinile de parcă s-ar 
fi atins de ceva murdar. Abia când se sprijini de braţele 
fotoliului își dădu seama că și pielea acestuia începuse să se 
acopere cu păr lung, de porc... 

Niște fire de păr gras, îngrozitor de vii, ieșind din piele cu o 
viteză pur și simplu incredibilă și formând un fel de blänitä. 
În câteva minute, fotoliul căpătase înfățișarea unui animal 
imposibil, cocoșat, fără cap și coadă, dar al cărui păr se 
ondula în suvite dese sub coapsele tinerei. 

„Halucinaţie”, își repetă Sarah, respirând adânc. Dar 
zadarnic se uita ţintă la cusăturile fotoliului și la granulatia 
pielii, fiindcă nu vedea decât acel păr gras, prin care 
misunau miriade de păduchi. Imaginea o îngreţoșă; încercă 
să se ridice, dar corpul ei refuză orice colaborare. Păduchii i 
se urcară pe degete și pe mâini. Simtea cum îi pătrund sub 
haine și îi aleargă pe piele. Stătea pe un animal diform, păros 
și infestat de paraziți. Paralizată, prizonieră a unei poziţii 
inacceptabile, se umplea de păduchii monstrului orb. Simtea 


puricii explorându-i subsuorile si ciupind-o, grăbiţi să ajungă 
la sângele ei. Mâncărimi insuportabile îi sfredeleau 
pântecele și scobitura coapselor. 

— E IMPOSIBIL! repetă cu glas tare, dar strigătul nu avu 
niciun efect asupra realităţii fenomenului. 

Insectele îi asaltau mai departe corpul, părăsind părul 
fotoliului ca să se adape cu sângele cäläretei sale 
imprudente. Sarah își mușcă buzele, încercând să râdă 
pentru a-și recăpăta o aparenţă de rațiune. Mâncărimile 
deveneau insuportabile si mișunatul micilor paraziți pur și 
simplu o înnebunea. Cu stomacul crispat, scoase deodată un 
urlet lung și se aruncă înainte, în sfârșit, cu un spasm, reuși 
să se smulgă din fotoliu și se rostogoli pe covor, în cădere, se 
izbi cu capul de colțul mesei, și șocul o făcu să-și piardă 
cunoștința. Rămase așa un moment, cu nasul în desenele 
complicate ale covorului. Când, în cele din urmă, deschise 
ochii, un firisor de sânge tocmai i se coagula deasupra 
sprâncenei drepte. În salon se revărsa lumina zorilor, si 
fotoliul își recăpătase aspectul obișnuit. 

Trânti o înjurătură și se ridică în picioare. Primul ei gest fu 
să-și descheie geaca de piele și să o lase să cadă. Imediat îi 
fu ciudă pe ea, fiindcă, acţionând astfel, dădea consistență 
fantasmelor din timpul nopţii. Avea gura cleioasă și buzele 
amortite, de parcă ar fi ieșit dintr-o anestezie profundă. Se 
lăsă în genunchi lângă măsuţă, deschise cutia si rupse câteva 
țigări, răspândindu-le tutunul în palmă. I se păru că observă 
resturi vegetale de natură nedeterminată, care semănau cu 
niște așchii de ciuperci, dar trebui să recunoască faptul că 
nu cunoștea mare lucru în materie de halucinogene. Părăsi, 
prost dispusă, salonul și se întoarse în camera ei, cu intenţia 
de a intra imediat sub duș, pentru a se debarasa de mirosul 
de sudoare și de somn chinuit care îi impregna pielea. 

După ce se dezbrăcă în baie, lumina puternică a neoanelor 
îi descoperi, la vintre și la încheietura coapselor, o puzderie 
de urme ale unor mici întepäturi. Contactul cu apa caldă și 
săpunul îi provocă imediat niște mâncărimi insuportabile. Se 
strădui să rămână calmă și închise robinetul. 

— Urticarie, zise apăsând pe silabe. Fantasmele tale au luat 
naștere dintr-o simplă criză de urticarie, iar mâncărimile au 


zămislit imagini de păduchi si alți paraziți, NIMIC ALTCEVA! 

Se şterse și își unse pielea cu o cremă sedativă. În ciuda 
risipei de precautii fizice și mintale, nu reușea să scape de 
nodul de spaimă din stomac, chiar dedesubtul sternului. 

— La dracu'! înjură cu un glas înăbușit, examinându-se în 
oglindă. 

Avea cearcăne adânci la ochi și răsuflarea îi mirosea 
groaznic, întoarse spatele cu dezgust propriei sale imagini și 
se duse să se îmbrace. Cobori la bucătărie, cu mâinile bine 
înfundate în buzunare pentru a rezista dorinţei de a se 
scărpina. 

— Urticarie! repetă cu încăpățânare, turnându-și cafea într- 
o ceașcă. 


Capitolul 8 


Georges apäru si el, dupä câteva minute. Era în halat de 
casă și avea obrajii plini de o barbă căruntă. Văzându-i părul 
în creștere, tânăra își retinu cu mare greutate un spasm de 
greață. ,Päros ca un fotoliu”, își zise, constatând că 
reacţionează de parcă nu mai judeca normal. 

— Arăţi groaznic, constată Georges. Ai văzut sau ai auzit 
ceva noaptea trecută? 

Era una dintre numeroasele lui obsesii. De luni de zile părea 
că trăiește în așteptarea momentului în care Sarah va avea, 
în sfârșit, ,revelatia”. 

— Nu, mormăi tânăra, cu încăpățânare. Și ce-ar fi trebuit să 
văd, după părerea ta? Cărţi-care-transpiră? 

Își dădea seama că era de rea-credintä dar, în dimineaţa 
aceea, mai mult ca oricând, nu avea niciun chef să dea apă la 
moară nebuniei partenerului său. 

— Încerc doar să te pregătesc, îi răspunse el, preparându-și 
ceaiul. Prima dată, îţi provoacă un șoc. Va trebui să nu te 
inspäimânti când îţi va veni rândul. 

Sarah trânti ceașca în chiuvetă și căută în buzunarul 
pantalonilor o ţigară. 

— Devin din ce în ce mai puternice, zise cu gravitate 
Georges. Într-un fel, am făcut tot ce-am putut pentru asta, 
așa că e normal. 

Sarah știa că partenerul ei vorbea de animalele împăiate și 
îngrămădite sub domul muzeului. Erau obsesia, ideea lui fixă. 
Animalele asistaseră la asasinarea Olgăi și la sinuciderea lui 
Werner, fuseseră împroșcate cu sângele celor două cadavre, 
și măcelul le dăduse gustul pervers al sacrificiilor. De atunci, 
asemenea unor idoli păgâni, nu doreau decât un singur 


lucru: să vadă curgând sângele oamenilor, al acelor oameni 
care, cândva, le omorâseră și le jupuiseră - pentru a le 
reduce la tristul rol al unor statui de păr, pe care nimeni nu 
venea vreodată să le contemple sau să le adore. 

Sarah cunoștea toate astea pe de rost. Vraja făcuse din 
Georges un ucigaș. Animalele se foloseau de el pentru a se 
răzbuna pe oamenii care le asasinaseră si le împăiaseră. Il 
aleseseră să fie marele lor preot, sacrificatorul lor, cel care, 
pentru marea lor plăcere, făcea să curgă sânge omenesc. 
Blestemul îl condamnase pe Georges să ispășească crimele 
lui Werner, repetând la infinit practicile lui ucigașe: 
asasinarea unei femei, prepararea pielii unei victime etc. 

Pentru Sarah, era vorba de un banal caz de psihoză, de o 
scrânteală provocată de masacrul oribil din muzeu, căruia 
Georges îi fusese martor involuntar și neputincios. Mintea 
copilului amestecase, aglomerase totul: ura față de tatăl lui, 
față de împăiere, teama de femei, o homosexualitate refulată 
precum și o probabilă impotenţă care își găsea compensarea 
în asasinat... Clădise treptat o lume imaginară, populată de 
animale amenințătoare, de ritualuri sângeroase și lucrări de 
laborator. Da, tânăra știa toate astea, ea însăși se folosise de 
multiplele posibilități ale acestei demente perfect 
structurate, ca să-și realizeze proiectele de răzbunare. Si 
totuși... 

Si totuși, siguranţa și fatalismul lui Georges aveau ceva care 
o făcea să-și simtă sângele îngheţând în vine. Acest ucigaș 
prea liniștit, prea resemnat, nu se potrivea deloc cu imaginea 
pe care ne-o facem de obicei despre un psihopat criminal, 
despre un maniac al briciului. Georges Mareuil-Mondesco își 
îndeplinea sarcina cu o resemnare de funcţionar, fără 
strigăte, fără furie, fără pasiune, își trăia blestemul ca pe un 
serviciu cu o jumătate de normă, fără să-i placă ce făcea. 
Niciodată Sarah nu reușise să descopere în vorbele lui acea 
vibraţie exaltată care trădează dementa, niciodată nu văzuse 
în ochii lui vreo strălucire de nebunie. În realitate, dacă îţi 
dădeai osteneala să reflectezi, erai silit să-ți mărturisești că 
omul părea ciudat de normal. 

Sarah făcu un efort ca să coboare cu picioarele pe pământ 
și își dădu seama că, de câteva minute, se uita în mod absurd 


la ceașca goală. 

— Tatăl dumitale consuma droguri? întrebă ea la 
întâmplare. 

— Tot felul de droguri, răspunse domol Georges. Un obicei 
pe care Îl căpătase în cursul călătoriilor. Presupun că a mai 
rămas o mulțime de rezerve în casă și... (Se întrerupse, păru 
că se gândește la ceva, apoi zâmbi.) Oh! Inteleg, făcu el. Ai 
văzut ceva și încerci, disperată, să te liniștești cu o explicaţie 
rațională? Dă-mi voie să-ţi spun că-ţi pierzi timpul. Ceea ce ai 
văzut s-a întâmplat efectiv, poţi fi sigură de asta. Nu te 
chinui zadarnic. Casa încearcă să intre în contact cu 
dumneata, e un lucru normal. Te afli aici de câteva luni si, de 
acum înainte, ești prea implicată în acţiunea noastră pentru 
a rămâne veșnic în afara legilor care guvernează muzeul... 

Sarah simţea cum o cuprinde furia de fiecare dată când el 
începea să vorbească astfel, cu certitudinea plină de calm a 
unui practician sigur de diagnosticul lui. I se părea că 
seamănă cu un comis-voiajor diabolic, care încearcă să 
plaseze pe datorie un blestem. 

— N-am văzut nimic! strigă ea cu o voce prea stridentă. 

— Minti, replică domol Georges, luând o gură de ceai. 

Sarah îi întoarse spatele și ieși din bucătărie. Se opri la 
intrarea marelui salon și făcu un ocol ca să nu atingă fotoliul 
de piele care o tinuse prizonieră noaptea trecută. Smuci de 
câteva ori, nervoasă, clanta ușii de sticlă și se repezi în parc. 
Umezeala care stăruia deasupra peluzei îi pătrunse prin 
haine, înghețând-o până la oase. Chiar începea să o ia razna 
sau?... Deodată băgă de seamă că își scărpina, prin grosimea 
puloverului, bäsicile, dar avea destule cunoștințe de 
psihologie ca să știe că stigmatele, oricât de impresionante, 
n-au dovedit niciodată nimic. 

Nemultumità și îngrijorată, traversă peluza. 

Cerul era negru, acoperit de nori grei, gata să se reverse. 
Aversa de ploaie izbucni în momentul în care tânăra se 
strecura printre boschete, biciuindu-i cu räutate omoplatii. 
Picăturile îi treceau cu violenţă prin lâna puloverului, 
rănindu-i spatele ca niște degete reci și ascuţite, ale căror 
unghii i s-ar fi înfipt în carne. O rupse la fugă, încercând să 
se adăpostească sub copaci. Cei mai mulţi dintre ei erau 


uscati, de parcă micile morminte ale animalelor împușcate în 
cursul aniversării-safari ar fi otrăvit treptat tot peisajul, 
atacând plantele de la rădăcină. Marele cedru de Liban nu 
mai era decât un schelet negricios, căruia îi cădea scoarţa. 
La fiecare bătaie de vânt, crengile lui părăsite de viaţă se 
mai rupeau putin, iar coroana - altădată atât de impozantă - 
nu mai era acum decât cioturi ciopârțţite și jalnice. 

Sarah se sprijini cu spatele de trunchiul uscat. Dârdâia de 
frig. Apa rece îi șiroia pe șira spinării și se oprea în dreptul 
șalelor, transformându-i chiloţii în cârpă de spălat pe jos. Își 
plimbă privirea peste mormintele minuscule, își imagină 
animalele moarte săpând tunele sub pământ ca să atace 
rădăcinile copacilor. Micile cadavre răufăcătoare mușcaseră 
din carnea cedrului, provocându-i interminabile hemoragii de 
sevă. După o vreme, marele arbore murise. 

Se așeză pe iarba umedă și își cuprinse trunchiul cu braţele, 
ca să reziste la frig. Picăturile care cădeau din ramuri îi 
izbeau craniul ras. Pietrisul scârtâi, făcând-o să ridice capul. 
Georges venea spre ea, adăpostit sub o umbrelă mare și 
neagră. Își pusese un impermeabil peste pijama și se apropia 
cu pași mărunți, murdărindu-și papucii în iarba udă. Sarah 
simţi brusc un val de simpatie pentru acest asasin cu care 
împărțea atâtea lucruri. Amândoi, în fundul unui dulap din 
perete, cunoscuseră spaima. Amândoi aveau aceeași oroare 
față de părul de animal si de mirosurile intime. Bărbatul se 
lăsa pe vine în faţa ei și tinu umbrela în așa fel încât să-i 
protejeze pe amândoi. 

— Sarah, murmură el cu blândete. Nu te împotrivi. Nu 
respinge evidenţele, nu vei reuși decât să te îmbolnăvești. 
Știu că totul poate să pară greu de admis, și eu am trecut 
prin faza asta, apoi am încetat să mă mai opun și mi-am 
recăpătat raţiunea. _ 

Sarah își înăbuși un râs amar. Își recăpătase rațiunea? A 
asasina femei si a le ciopârti pielea însemna pentru el 
regăsirea raţiunii! Georges o luă de mână și o sili să se 
ridice. 

— Am să-ţi arăt, îi șopti el, la ureche, ca să acopere 
zgomotul aversei. Aveam de gând să păstrez secretă 
informaţia până în ultimul moment, dar simt că e nevoie să te 


linistesc. Vino! 

O trase de mână peste peluză, în direcţia domului acoperit 
de gäinaturi. Era atât de întuneric, încât ti-ar fi venit greu să 
crezi că se făcuse ziuă, Sarah se lăsă în voia lui, nu fără 
oarecare teamă. Nu-i plăcea deloc să se apropie de cupolă și 
de împletiturile ei metalice. Gäinatul de pe geamuri și oxidul 
de carbon te împiedicau să vezi colecţiile pe care le 
adăpostea domul. Dacă - învingând o silă îndreptăţită - îţi 
apropiai faţa de ochiurile de sticlă, nu zăreai din siluete 
decât niște contururi vagi care, în reverberatia luminii slabe, 
păreau că se deplasează lent, ca într-o secvență 
interminabilă, proiectată cu încetinitorul. Sarah făcuse o 
dată sau de două ori această experienţă și își jurase să nu o 
mai repete. Dar Georges continua să o tragă după el, cuprins 
de o exaltare care nu prevestea nimic bun, rănindu-i, fără să- 
și dea seama, încheietura mâinii. 

— La zece metri de sol, un ochi de geam e spart, îi explică 
el, arătând spre flancul domului. E de ajuns să te catäri de-a 
lungul grinzilor. Nu e mai greu decât ai urca o scară! 

Ea ar fi dorit să-i spună că era și mai ușor dacă intrau în 
galeria expoziţiei pe ușa interioară din aripa de sud, dar știa 
că pentru nimic în lume el nu ar fi trecut pe acolo. Faptul că 
trăgea cu ochiul în interiorul muzeului printr-un geam spart 
îi dădea, probabil, senzaţia că privește la o sălbăticiune 
printre barele cuștii. Se simţea în siguranţă. 

Georges își lăsă umbrela pe pământ și începu să se catäre 
pe grinzi. Sarah avu o scurtă ezitare, apoi îl urmă. Fierul 
ruginit îi jupui repede mâinile. Ploaia dizolva acel guano și 
acoperea grinzile subţiri cu un fel de unsoare cleioasă, 
împiedicând o prindere sigură. „O să cad pe spate”, își zise 
ea, dându-și peste cap unghiile din cauza bulonului gros al 
unei traverse. Avea impresia hidoasă că escaladează unul 
dintre stâlpii de sprijin ai Turnului Eiffel. Ploaia îi biciuia 
faţa, în timp ce vântul îi ridica în sus puloverul, inghetându-i 
șalele. 

Când ajunse, în sfârșit, la geamul spart, apa îi șiroia pe corp 
de parcă ar fi traversat înot lacul din parc. Georges se 
instalase, cu îndemânare, în unghiul format de două grinzi. 
Scoase din buzunarul impermeabilului un binoclu și zise ceva 


ce Sarah nu înţelese. La zece metri deasupra solului, vântul 
sufla cu o violenţă uimitoare, de parcă și-ar fi pus în gând să- 
i smulgă de unde se cocotaserä și să-i arunce jos, 
nemailăsându-le timp să violeze intimitatea muzeului. 

— Privește! strigă Georges, lângă tâmpla tinerei femei. 
Animalele din centru, femelele... _ 

Sarah luă binoclul si se apropie de ochiul de geam. Își dădu 
seama că, la cel mai mic pas greșit, va cădea în cap prin 
deschizătură, tăindu-și gâtul în muchiile periculos de ascuţite 
ale sticlei sparte. Era destul o pală violentă de vânt, un 
porumbel ivit de nu se știe unde... Cu o oarecare reticenţă, 
își vâri capul prin gaura plină de cioburi. Probabil că trăia 
aceeași senzaţie ca atunci când îţi treci capul pe sub lama 
unei ghilotine. Cum nu se poate mai neplăcută. Se făcuse 
atât de întuneric afară, încât lămpile de veghe care ardeau în 
permanenţă în sala de expoziţie i se părură de-a dreptul 
orbitoare. Animalele din centru, spusese Georges. Își zise 
deodată că era vorba de perechile monstruoase din ultimul 
cerc. Acele acuplări împotriva naturii, pe care Werner se 
distrase să le migălească în cele mai mici detalii, mergând 
până acolo încât să modeleze, din ceară delicat colorată, 
penisuri umflate. Imediat fu cât pe-aci să renunţe. 

Nici nu se gândea să privească prin lupă acele orori. De 
fiecare dată când traversa muzeul, evita cu mare grijă să se 
uite la animalele din ultimul cerc, cel din jurul podiumului pe 
care Georges ţinea, să expună „blănurile” victimelor sale. 
Trecea pe acolo cu ochii atintiti drept înainte, fabricându-și 
niște imaginari ochelari de cal, să nu zărească nimic din 
acele împerecheri absurde și bolnave. Fu tentată să se dea 
înapoi, dar simţi în ceafă răsuflarea lui Georges. Nebunul îi 
stătea în spate, lipit de ea, interzicându-i să se sustragă. 
Reglă claritatea imaginii. Animalele apărură din ceaţă, 
îngrozitor de apropiate. Atât de apropiate, încât avu 
certitudinea prostească de a le putea atinge. Simti încă o 
dată șocul copulärilor înfricoșătoare. Gorila  violând 
căprioara și frângându-i ceafa între degetele ei păroase; leul 
pătrunzând leoaica și devorându-i carnea de pe umeri, 
dezvelindu-i crestele gălbui ale omoplatilor. 

— Femelele, zise Georges gâfâind. Uită-te la burta lor! 


Era în culmea exaltärii, si Sarah îl simţea cum tremură și se 
înfioară în spatele ei. Mai reglă o dată imaginea. 

Burta femelelor violate era grea și umflată, dilatată, 
aproape atingând solul. Sarah se încruntă. Nu reușea să 
interpreteze corect ceea ce vedea. 

— Nu înţelegi? zise cu nerăbdare Georges. Sunt pline! 

Pline? Voia să spună că... Nu! Pline? Însărcinate? 

Avu o tresărire involuntară și își tăie degetele în așchiile de 
geam agätate de grinzi. Cu un nod în gât și inima bătându-i 
cu putere, îndreptă binoclul spre animalele împăiate de pe 
soclurile grele de lemn așezate direct pe parchet. Pline... 
Burtile le erau umflate, dilatate, dar poate că așa fuseseră 
dintotdeauna. În fond, nu se uitase niciodată cu atenţie la 
figurile acelea respingătoare. Ba chiar considerase ca pe o 
datorie să nu le acorde nicio privire, în acest caz fiind posibil 
ca... 

Dar știa că se mintea singură. 

De prima dată când vizitase muzeul fusese hipnotizată de 
acele scene barbare, de o bestialitate fantasmagorică. Și cum 
ar fi putut fi altfel? Își amintea perfect de alura gratioasä a 
căprioarei, de burta ei slabă și coastele proeminente. Fra 
sigură că în perioada aceea sămânța gorilei încă nu o lăsase 
grea... DAR CE TOT SPUNEA?! Era vorba de un animal mort, 
de o simplă piele întinsă pe un schelet de sârmă și umplută 
cu paie, și asta cu peste treizeci și cinci de ani în urmă! 

— Ai văzut? zise triumfător Georges. Ai văzut? 

Strânse cu putere binoclul; ocularele cauciucate îi apăsau 
dureros orbitele, dar nu le dădea importanţă. Privea la 
burtile pline, umflate, aproape atingând solul. Pui? Pui sub 
acea piele tăbăcită, sub acea piele sterilizată de soluţiile de 
conservare? Ca și cum ai admite că un fotoliu poate să dea 
naștere unui balansoar! Lucrătura aceasta monstruoasă era 
tot opera lui Georges. Se strecurase în muzeu, tăiase burta 
animalelor și o umpluse cu paie. Poate că făcuse toată acea 
înscenare în stare de somnambulism, fără să-și dea seama? 
Uneori, când se trezea dimineaţa, era foarte năucit, foarte 
rătăcit... Si-l imagină cu destulă ușurință dedându-se acestor 
dezgustătoare activităţi nocturne. Era sigură că modificase 
căprioara și leoaica! Si când te gândești că ea fusese gata să 


se lase păcălită de o inselätorie atât de grotescă! 

În momentul în care se pregătea să se tragă înapoi, burta 
căprioarei tremură sub efectul unui neașteptat spasm 
interior. Sarah crezu că va urla. Era trează, se făcuse ziuă, 
ora halucinatiilor trecuse de multa vreme, doar nu... 

Burta mișcă din nou. Foarte clar. Neîndoielnic. Sarah văzu 
pântecele întinzându-se între picioarele din spate. Sub pielea 
tăbăcită se propagă un fior care urcă spre diafragmă. Sub 
blana mătăsoasă mișca ceva. O masă care se răsucea, 
căutând în mijlocul măruntaielor o poziţie mai confortabilă... 

Dar căprioara nu mai avea măruntaie! Abdomenul ei nu mai 
conţinea decât paie! Paie uscate, înghesuite într-un schelet 
grosolan, făcut din sârmă. Un văl negru întunecă binoclul. 
Sarah crezu că va leșina, că va cădea în faţă și își va reteza 
gâtul în ascutisurile de sticlă ale geamului spart. Se văzu 
nevoită să se sprijine de grindă. Burta dilatată a căprioarei 
avu un nou spasm. 

Și brusc, chiar în momentul în care Sarah fu gata să-și 
piardă minţile, o lumină tâsni orbitoare. Sobolani! Niste 
simpli șobolani! Pătrunseseră înăuntrul animalului, își 
croiseră drum prin paie și se instalaseră în burta căprioarei, 
la căldură, transformând cadavrul uscat într-un bârlog 
confortabil. Ceea ce se vedea era deplasarea lor prin pielea 
întinsă. Un cuib de șobolani sau de șoareci. Simple 
rozătoare, care începuseră să prolifereze în incinta muzeului, 
acolo unde nimeni nu le căuta pricină niciodată. Molfăiau 
pieile, rodeau soclurile de lemn, transformau burtile 
tigroaicelor și leoaicelor în culcușuri confortabile. 

Sarah scoase un suspin de ușurare. Numai asta putea să fie! 
Georges surprinsese tresäririle animalelor împăiate și 
nebunia lui se folosise imediat de fenomen ca să construiască 
o poveste de adormit copiii. Dumnezeule! Fusese gata să o 
înnebunească de groază! 

Lăsă binoclul în jos și se ghemui pe grindă, fiindcă tot îi mai 
tremurau picioarele. Georges o prinse imediat de umeri. 
Mâinile lui slabe o strângeau cu o forță insuportabilă, și 
Sarah scoase un geamăt. 

— Ai văzut? spuse el dintr-o răsuflare. E opera noastră. 
Putem să fim mândri de ea. 


Ploaia deveni si mai puternică, orbindu-i. Trebuia să 
coboare mai înainte de a-și pierde echilibrul din cauza 
violenţei rafalelor. Bâjbâind, alunecară, nesiguri, de la o 
grindă la alta, apropiindu-se încet de sol. Sarah se zgâria în 
oţelul ruginit și își jupuia pielea de buloane, încercând să 
uite de slăbiciunea care îi submina mușchii picioarelor. În 
sfârșit, ajunseră pe peluză și se adăpostiră, instinctiv, sub 
umbrelă. Era inutil, apa curgea de pe ei ca de pe niște 
înecaţi abia scoși din canal. Alergară spre casă, lipiti unul de 
altul. Georges aprinsese un foc mare în șemineul din salon, 
își smulseră de pe ei hainele ude, se înfășurară în pături și se 
instalară în fața flăcărilor. Aversa lovea în ușile de sticlă de 
parcă s-ar fi hotărât să lapideze casa și pe cei din ea. 
Vacarmul era atât de mare, încât aveai impresia că auzi niște 
pietre izbindu-se de faţadă. Georges turnase votcă în două 
pahare mari, apoi începuse să bea - cu un râs scurt și nervos 
după fiecare înghiţitură. 

— Multă vreme am fost ca dumneata, zise uitându-se ţintă 
la foc. Mă chinuiam, nu puteam să cred. Apoi, într-o zi, am 
renunțat să mă mai revolt, mi-am acceptat destinul, am 
înţeles ce se aștepta de la mine. 

Sarah își trase pătura pe umeri. Ploaia rece ca gheaţa îi 
amortise fruntea și urechile. 

— Trebuie să ispășesc, explică Georges. Trebuie să 
răscumpăr greșelile tatălui meu, toate masacrele inutile. 
Acea hecatombă de animale - asasinate, dezmembrate. Le 
datorez o compensație. Sângele asasinului curge în vinele 
mele, sunt impur. Werner mi-a lăsat moștenire crima lui. 

Sarah își retinu un strănut. 

— Şi ce ai de gând să faci? întrebă într-o doară. 

— Animalele se bizuie pe mine, acum sunt tatăl lor, care le 
hrănește, răspunse el, apăsând pe fiecare cuvânt. Au nevoie 
de sânge omenesc, ca să revină la viaţă, ca să beneficieze de 
o nouă naștere. Transfuzia trebuie să se efectueze în folosul 
lor. Istoria trebuie să se repete, dar invers! 

Pentru prima oară de când îl cunoștea, Sarah avu impresia 
că distinge în vocea lui o vibraţie suspectă. O înflăcărare ce 
te ducea cu gândul la demenţă. 

— Sunt paznicul, continuă Georges. Am datoria să veghez 


asupra gestatiei femelelor, să-i asigur reușita. 

— Si când vor făta? făcu domol Sarah. 

— Păi e evident! șuieră Georges. La comemorarea morții 
tatălui meu. N-ai remarcat ce burti mari au? Le mai trebuie 
sânge, mult, mult sânge, pentru ca fetușii să se dezvolte 
armonios. Contez pe dumneata să mă ajuţi până la capăt. Nu 
mai avem mult. Doar vreo trei săptămâni. 

— Si dacă... nu mai putem să le hrănim? îl întrebă curioasă 
tânăra. 

Georges își îndreptă spatele, și buza inferioară începu să-i 
tremure, cu o strâmbătură cumplit de copilărească. 

— Ar fi îngrozitor. Puii n-ar putea să se nască. Ar muri și ar 
putrezi în pântecele femelelor. Si întreaga casă ar putrezi o 
dată cu ei. Si dumneata! Si eu! Ciumă, lepră. Ne vom 
descompune în mijlocul ruinelor muzeului. Ar fi punctul de 
pornire al unei epidemii enorme, care ar trece dincolo de 
zidurile incintei și s-ar răspândi peste întreaga ţară... 

Delira. Avea privirile fixe. Flăcările din cămin făceau să 
danseze umbre pe fața lui suptă de nemâncare. Sarah nu-și 
putu reţine un fior de spaimă. 

— Ele se bizuie pe mine, iar eu mă bizui pe dumneata, 
recită el. Suntem legaţi. . 

Sarah dădu mecanic din cap, ca să nu-l contrarieze. li scăpa 
din mână și începea să o sperie. 

— E o treabă care ne depășește, murmură el. Un plan 
miraculos, pe care nu trebuie să încercăm a-l înţelege. Nu 
suntem decât niște executanti. Chicoti prostește înainte de a 
adăuga: Nişte executanţi... sau mai curând niște executori. 

— Dar ce se va naște? făcu Sarah, fără să-și poată stăpâni 
tremurul coardelor vocale. 

— Nu știu, mărturisi Georges. Nu e treaba mea să știu. Eu 
mă aflu aici să repar o greșeală, atâta tot. 

— Si dacă... nu le dăm ascultare? ripostă ea, de parcă ar fi 
fost vorba de o simplă ipoteză. 

— Nu-ţi face iluzii, replică Georges tăios. Nu ne vor lăsa 
răgaz să ne revoltăm. Sunt prea puternice. Ţi-ai putut da 
seama noaptea trecută. Se strecoară în minţi și provoacă 
niște imagini insuportabile, care până la urmă devin 
realitate. 


Sarah își reproșa, deodată, că se lăsase ademenită în 
capcana acestei conversații absurde. Nu va putea nicicând 
să-l prindă cu mâţa în sac. Era în stare să inventeze la infinit. 
Dementa lui, structurată cu grijă, nu lăsa nimic la 
întâmplare. Prevăzuse totul, obiecțiile, criticile... Totul. Se 
gândi la șobolanii cuibäriti în burta cäprioarei. Asa se nasc 
legendele, marile mituri. O privire naivă, uluită, care abia 
așteaptă să creadă, și mașina se pune în mișcare, fabricând 
miracole. Nişte șobolani... poate doar niște șoareci! Cum ar 
reacţiona Georges dacă i-ar servi, brusc, propriile ei 
interpretări? Rău, cu siguranţă, foarte rău. Nu putea să-și 
asume un astfel de risc. 

Işi goli paharul dintr-o înghiţitură. Alcoolul și flăcările îi 
îmbujorau fața. Georges vorbise de o dată comemorativă. Ar 
fi vrut să obţină mai multe informaţii în această privinţă, dar 
băgă de seamă că el adormise, cu bărbia în piept, înfășurat 
în pătură, ca un cerșetor într-un azil de noapte. 

Niște șobolani... niște șoareci. Era destul să ia un bisturiu și 
să intre în sala de expoziţie. Să se lase în genunchi la 
picioarele cäprioarei si să-i taie pielea abdomenului, 
revărsând la pământ ascunzătoarea rozătoarelor. Soarecii ar 
cădea chitäind și s-ar împrăștia în fugă, zgâriind parchetul cu 
labele lor mici și rozalii. Sfârșitul unei legende... Teoretic, 
treaba părea foarte simplă. Si totuși, îi venea greu să se 
închipuie deschizând ușa domului, cu bisturiul în mână, 
strecurându-se printre maimuțe pentru a ajunge la ultimul 
cerc, la acele burti palpitânde în care trebuia sa înfigă tăișul 
lamei. Si dacă... Asta o ţinea pe loc, acest „și dacă?” agasant, 
de care nu reușea să uite. Animale gestante, alimentate de 
sacrificii umane. Aiureli! O țesătură de aiureli, la care niciun 
om cu scaun la cap nu se putea gândi fără ca imediat să 
zâmbească sau să dea din umeri. 


Capitolul 9 


Sarah fu obsedată de acest gând vreme de câteva zile. Să 
intre în muzeu, să spintece animalele cu burta umflată și să 
spulbere legenda. Tinu chiar, sub pernă, un scalpel furat din 
laboratorul de taxidermie, iar noaptea atingea cu degetul 
oţelul rece al lamei și își repeta: „Număr până la zece și 
pornesc!” Începea să înșire cifrele, încorda mușchii 
picioarelor ca să arunce cuverturile, dar... 

Dar își imagina sârma ghimpată care oprea accesul în 
galerie și vedea coridorul lung și pustiu, unde fiecărui 
zgomot îi urma un ecou ciudat. Trebuia să se strecoare 
printre maimuțe, să-și croiască un drum prin acea mulțime 
păroasă, să ajungă anevoie până la primul rând. Ceva îi 
șoptea că n-au s-o lase să-și realizeze planul. 

În timpul zilei, Georges o supraveghea cu coada ochiului, 
studiindu-i atitudinile. Uneori medita posomorât, așezat într- 
un fotoliu enorm, care parcă îl înghiţea; alteori perora, 
cuprins de o euforie suspectă. Spunea atunci că i-ar fi plăcut 
să poată supraveghea mai de îndeaproape sarcina 
animalelor-fantomă, să le cântărească pentru a se asigura că 
puii creșteau constant în greutate. Își descoperea subit 
veleitäti de mamoș, consulta lucrări despre reproducerea 
animalelor și buchisea manuale vechi, folosite în școlile 
veterinare din secolul trecut. Sarah îl vedea pipăind niște 
perne de parcă ar fi fost vorba de pântecele de femelă gata 
să fete. Dacă nu s-ar fi temut atât să intre în muzeu, Georges 
și-ar fi petrecut zilele și nopţile la căpătâiul animalelor 
împăiate, luându-le pulsul și examinându-le limba. Această 
pasiune bruscă o enerva și o îngrijora pe tânăra femeie. 
După ultima crimă, sperase că fiul lui Werner va intra într-o 


stare de latentä de lungă durată, dar agitația de care el 
dădea dovadă îi contrazicea așteptările. După cum 
presimtise, Georges îi vorbi foarte curând de un nou 
sacrificiu. 

— Trebuie să hrănim fetușii, îi explică el doctoral, încă n-am 
folosit toate bricele din cutie, și multe dosare de execuţie au 
rămas nerezolvate. Puii au nevoie de alte ofrande ca să 
ajungă la maturitate. 

Sarah nu încercă să protesteze, își zicea că era destul să 
iasă pe poarta parcului și să nu se mai întoarcă. De parcă i-ar 
fi citit gândurile, Georges chicoti ironic. 

— Ti-e frică, remarcă el. Te simţi depășită. E normal. Chiar 
cred că te gândești să fugi. 

— M-ai împiedica? întrebă ea, cu o voce pe care ar fi vrut-o 
detașată. 

— Deloc, făcu Georges. Nu intră în planurile mele să te fac 
prizonieră. Știu că de lucrul acesta se va ocupa casa în locul 
meu. Nimeni nu te reţine, și totuși nu pleci. Asta nu ti se 
pare ciudat? Inexplicabil? 

Sarah dădu din umeri, fără să răspundă. Georges atacase 
un punct sensibil. Setea de răzbunare care o chinuise atâta 
vreme nu explica totul. De altfel, această nevoie morbidă 
slăbise în mod considerabil în lunile din urmă, iar ultimele 
masacre la care asistase stinseseră ardoarea secretă care îi 
mistuia sufletul. Se considera răzbunată îndeajuns încât să o 
poată lua din loc, și totuși... Mereu se împiedica de acest 
„totuși” ilogic, de această forță misterioasă pe care Georges 
o atribuia casei. 

— Am nevoie de un reperaj, insistă fiul lui Werner. Am 
consultat dosarul Marie Pointard, și femeia mi se pare o ţintă 
excelentă. Roșcată, pilozitate abundentă, transpiră... Bună, 
foarte bună. 

Sarah ieși din casă peste o oră, pe mica ei motocicletă 
japoneză, îmbrăcată ca de obicei în haine de piele și cu casca 
pe cap. Acest accesoriu clasic al motociclistului era cât se 
poate de comod pentru a-i ascunde craniul ras. Sigur că ar fi 
putut să folosească peruci, dar se temea de reacţia lui 
Georges și mai ales nu voia să-i stimuleze fantasmele. Iar 
ochelarii mari, ascunzându-i faţa, o făceau aproape de 


nerecunoscut, așa încât putea fi luată cu ușurință drept un 
adolescent. Descoperi cu o adevărată surprindere cât era de 
plăcut să iasă din casă. Alergând în zigzag prin mulţimea 
mașinilor care emanau oxid de carbon, avu senzația ciudată 
că respiră oxigen pur. Aceasta euforie dură, din păcate, 
destul de puţin, căci ziarele de la chioșcuri erau pline de 
netrebniciile Jupuitorului. Titlurile groase anunțau revelații 
misterioase, mărturii de ultimă oră, portrete-robot făcute de 
psihiatri de renume. Trecând prin fața unui magazin de 
arme, Sarah zări în vitrină, printre bombe lacrimogene, 
bastoane și pinteni electrici, un panou pe care era scris: 


Doamnelor, nu vă lăsaţi pradă Jupuitorului. Oferiti-va 
mijloacele de a rezista asalturilor maniacului! 


Isteria era în toi. 

Sarah merse încet pe lângă trotuar. Era îngrijorată. 
Evenimentele din zilele trecute o făcuseră să piardă 
contactul cu realitatea ultimei crime comise de Georges, dar 
nu era mai puţin adevărat că imediat ce te retrăgeai în 
spatele zidului care înconjura parcul uitai foarte ușor de tot 
ceea ce se petrecea în lumea „normală”. Tânăra se opri să 
cumpere câteva ziare și se instală pe terasa unei cafenele, să 
le frunzărească. Poliția nu știa nimic. Portrete-robot 
fanteziste descriau monștri de benzi desenate, cu fălci 
proeminente, ca omul cavernelor. Autorităţile psihiatrice 
delirau la nesfârșit despre fetișismul părului. Fuseseră 
arestaţi și apoi eliberaţi sute de suspecți aflaţi în evidenţă ca 
fiind colecționari de păr pubian. Cei mai multi dintre ei se 
multumeau, din nefericire, să-și radă victimele, având grijă 
să nu le taie pielea. În câteva arondismente, niște cetățeni de 
treabă puseseră mâna pe câţiva bieti obsedati sexual și îi 
linșaseră fără multă vorbă. 

Sarah aruncă ziarele într-o pubelă. Agitaţia jurnalistică îi 
confirmă temerile. Trecuse prea puţin timp de la ultimul 
asasinat și vigilenta populaţiei nu dispăruse. Străzile erau 
patrulate în fiecare noapte de zeci de mașini ale poliţiei. O 
operaţiune executată în astfel de condiţii risca serios să ducă 
la o catastrofă. Si totuși efectuă reperarea. Marie Pointard 


nu mai era de un an de zile supraveghetoare la orfelinat. 
Mostenise un magazin de animale domestice, specializat în 
câini de apartament. Niste stârpituri cu patru picioare, cu 
păr scurt și ochi bulbucati, care scheunau jalnic și își vârau 
nasul printre gratii imediat ce vedeau că cineva are intenţia 
să se apropie de ele. Marie Pointard locuia deasupra 
magazinului și lucra până noaptea târziu. Făcea toaleta 
câinilor, pentru ca aceștia să arate mai bine, și curăța custile 
care, la sfârșitul zilei, emanau un miros de urină pur și 
simplu insuportabil. Sarah făcuse deja o primă reperare și 
luase modelul cheii care deschidea ușa din spate. 

Observase că, atunci când știa că nu o vede nimeni, fosta 
supraveghetoare se folosea de cel mai mic pretext ca să 
lovească animalele. Uneori, când acestea încercau să mârâie, 
le ciupea de sex. Câinii o detestau și, dornici să scape din 
acea închisoare, lingeau slugarnic mâinile fiecărui client care 
catadicsea să treacă pragul magazinului. Treaba celor doi 
părea ușoară. Intrai prin spate și urcai în apartament, fără să 
faci zgomot. După aceea, era destul să aștepți ca grăsana să- 
și termine activităţile nocturne și să-și încheie socotelile, 
pentru ca apoi să o iei ca din oală, acolo sus, în întunericul 
dormitorului. Trăia singură si dispretuia ușile blindate și 
încuietorile complicate. De data asta, Georges nu era obligat 
să lucreze sub un portal sau în stradă. Perspectiva ar fi 
trebuit, în mod normal, să o liniștească pe Sarah. Atunci de 
ce nu se putea debarasa de un inexplicabil presentiment al 
catastrofei? 

„Acţionăm prea devreme”, își spunea. „Și apoi, ea e prea 
grasă, prea puternică. Ar putea să se debaraseze de Georges 
cu o simplă lovitură de umăr și să-l arunce de perete.” 

Poate că el ar fi trebuit să o lovească în cap de îndată ce 
intra în cameră... sau, cu spray paralizant, să o orbească. Dar 
Georges nu admitea nicio schimbare de program. Ca toţi 
maniacii, se încăpăţâna să respecte întocmai ceremonialul pe 
care i-l dicta nebunia. Va utiliza cloroformul, pentru că așa îl 
învățase Werner să omoare animalele destinate împăierii, și 
n-ar fi acceptat niciodată să-și lovească victima ca să o facă 
să tacă. Toate aceste manii sacrosancte complicau lucrurile 
și diminuau mult siguranţa operaţiunii. 


Sarah trecu de două ori prin faţa magazinului. Marie 
Pointard se fandosea în fața unei femei bine îmbrăcate, ce se 
îmbujorase la gândul de a achiziționa mica oroare cu părul 
tuns, care îi lingea mâinile, cu o înflăcărare disperată. 
Supraveghetoarea devenise și mai grasă, și părul ei părea 
mai roșu ca oricând. Sarah își zise, cu răutate, că alesese să 
locuiască într-un magazin de animale pentru a-și ascunde 
mirosul corpului propriu, dar mânia i se risipi imediat, și ea 
își dădu seama că putin îi păsa de Marie Pointard. Întelegea 
perfect că ura îi scăzuse o dată cu trecerea timpului. Nici 
asasinarea doamnei Raimonde nu-i procurase plăcerea 
scontată. Totul se petrecuse foarte repede, și bătrâna 
codoașă înghițise gălușca fără măcar să știe ce i se întâmplă. 
Cloroformul stricase totul, transformând execuţia într-o 
banală intervenţie chirurgicală. 

Dar Georges nu voia să lucreze fără cloroform. Nu-i plăcuse 
niciodată să-și facă victimele să sufere inutil. 

Sarah se apropie de vitrină și se prefăcu interesată de câini. 
Prin geam putea să zărească părul roșu de pe braţele fostei 
supraveghetoare și umbra de mustață care îi sublinia buza 
de sus. I se păru și mai respingătoare decât și-o amintea si 
încercă să se întărâte cu această constatare, cultivându-și 
ura așa cum sufli într-un foc care refuză să se aprindă. 
Observă că Marie Pointard își diversificase produsele, și 
acum vindea și pești exotici, ale căror acvarii mari aruncau 
în magazin o lumină verzuie. Își zise deodată că știe destul, 
încălecă pe motocicletă și porni spre casă. 

— Vom acţiona în seara asta! declară Georges brusc. Puii au 
nevoie de hrană, iar sacrificiul nu-și face efectul decât după 
ce „blănurile” sunt expuse în vitrină. Trebuie deci să ţin cont 
de răgazul impus de operaţiunea de tăbăcire și... 

Sarah îl lăsă să delireze și se duse să-și toarne whisky într- 
un pahar mare. Nu avea obiceiul să bea, dar voia să scape cu 
orice pret de presentimentul ce îi contracta stomacul. 
Așteptă, ghemuită într-un fotoliu, să se facă seară, gândindu- 
se la rondurile polițiștilor, la cetăţenii bănuitori, la teancurile 
de bancnote îngrămădite în seif. Niciodată dorinţa de plecare 
nu-i fusese mai vie. Nu va avea nicio satisfacţie de pe urma 
acestei noi execuţii. Rănile din copilărie nu se repară cu 


sânge. Moartea inutilă a doamnei Raimonde o făcuse să 
înţeleagă acest adevăr elementar. Alcătuirea unor noi dosare 
n-ar fi servit la nimic. Și totuși, mai de mult, când sosise în 
casa lui Georges, întocmise liste după liste. Prietenele 
doamnei Raimonde, toate acelea care râseseră de ea văzând- 
o legată și cărora le retinuse numele și le descoperise 
adresele. Prevăzuse căruţe pline de condamnate, jurase că 
nimic nu o va opri, și apoi... 

Lehamitea, deceptia. Un fel de acuplare nestăpânită, care 
nu dusese la niciun orgasm. Mai goli încă trei pahare ca să-și 
uite angoasa. Afară se lăsa noaptea. 

— Puii au nevoie de hrană, repetă Georges îmbrăcându-și 
mantaua impermeabilă, de culoare neagră. Dacă nu ne 
supunem, vom fi bombardati de halucinaţii insuportabile. 
Presupun că nu ești dispusă să mai suporţi încă o dată un 
astfel de tratament? 

Plecară amândoi cu mașina. De data asta, Sarah hotărâse 
să-l însoțească. Ziarele scriseseră despre mica motocicletă, 
așa că nu mai era cazul să se folosească de ea. Pe lângă asta, 
în doi ar fi înfruntat mai bine corpolenta fostei 
supraveghetoare. 

Să fi fost aproape miezul nopţii când ajunseră în fața 
magazinului. Neonul vitrinei lumina strada pustie. Marie 
Pointard se agita printre cuști, gâfâind, mânuind fărașul și 
mătura. Georges își strecură în buzunar sticla de cloroform. 
Va îmbiba tamponul sus, în dormitor, după ce grăsana va 
face să se cutremure treptele scării sub greutatea ei. leșiră 
din mașină fără să trântească ușile și intrară în curtea 
imobilului. Sarah era foarte nervoasă și își controla cu mare 
greutate tremurul mâinilor. Introduse cu dificultate cheia 
falsă în broasca ușii din spate. Intrară fără să facă zgomot și 
urcară scara lipiti de perete - acolo unde, în general, treptele 
nu trosnesc. În magazin, Marie adresa, cu glas scăzut, vorbe 
urâte câinilor. 

De cum ajunse în dormitor, Sarah știu că se îndreptau spre 
catastrofă. Mirosul câinilor stăruia în interiorul locuinţei, de 
parcă animalele ar fi obișnuit să se culce în același pat cu 
grăsana roșcată. Duhoarea aceea de blană și de urină avu un 
efect nefast asupra lui Georges, care începu să tremure. 


— Linisteste-te, îi sopti Sarah. Sunt animale mici, nu dulăi. 

Dar ce spunea nu servea la nimic, înţelese că Georges nu se 
putea împiedica să asocieze mirosul canin cu moartea tatălui 
său. Cât fusese de proastă! Cum de nu se gândise mai 
devreme la asta? Își așeză mâna pe braţul nebunului, dar el 
se eschivă, cu o tresărire de dezgust, și se lipi de perete. 

— Dă-mi cloroformul, îl imploră ea. N-ai să poţi face totul 
singur. 

În clipa aceea, câinii începură să latre la parter, de parcă ar 
fi detectat prezenţa intrușilor la catul de sus. 

— N-ati tăcut? bombäni Marie. Vreti să am iar necazuri cu 
vecinii? Jigodii puturoase ce sunteţi! 

Dar  lătrăturile deveniră din ce în ce mai furioase, 
transformându-se într-o adevărată revoltă. Marie Pointard se 
agita, strigând la ei fără să-i poată face să tacă. 

— Vă întărâtă ceva, observă ea în cele din urmă. Ce anume? 
O să iesiti și o să-mi aratati Mami vă deschide cușca. 
Atenţie, nu vă-nghesuiţi! 

Catastrofa se produsese. Câinii aveau să se repeadă pe 
scară și sa dea buzna în cameră... Sarah băgă mâna în 
buzunarul lui Georges, să ia cloroformul și tamponul. Auzi 
ghearele animalelor pe pardoseala magazinului, apoi câinii 
porniră la asaltul scării. Animälutele gâfâiau si cheläläiau 
furioase, descărcându-și agresivitatea în această goană 
neprevăzută. Se înghesuiră la intrarea în locuinţă, haită de 
pitici mârâind si arătându-și colții. 

Georges rămăsese, paralizat, lângă perete, rostogolind niște 
ochi de nebun și bâiguind rugăciuni de neînțeles. Sarah 
pricepu că retrăia, a câta oară, episodul sinistru petrecut în 
muzeu. Vru să-l scuture, dar unul dintre câini tâsni prin ușa 
întredeschisă și se repezi la ea. Fără să piardă timpul cu 
intimidările, animalul i se aruncă la picioare și o mușcă de 
gleznă, făcând-o să-și piardă echilibrul. Sarah dădu drumul 
cloroformului si căzu pe spate în patul fostei 
supraveghetoare. Dinţii ascuţiţi ai câinelui trecură prin 
pielea cizmei, prinzându-i oasele ca o minusculă capcană de 
lupi. Vru să se ridice și să-l lovească, dar alt animal o înșfăca 
de mână. De data asta ţipă de durere, și sângele îi inundă 
mâneca pe dinăuntru. Georges rămânea în continuare 


paralizat lângă peretele acoperit cu un tapet cu flori. Mâinile 
îi atârnau inerte de-a lungul corpului. Sarah lovi animalele cu 
pumnul liber. Acestea, furioase, nu vrură să-i dea drumul. 
Erau atât de excitate, încât urinară pe ea. 

— Ce se petrece acolo? bombăni Marie Pointard, repezindu- 
se pe scară. E cineva? Pe toţi dracii! Lasă că te scot eu la 
iveală! 

Își regăsise, instinctiv, tonul pe care îl folosea, la orfelinat, 
pentru a teroriza fetiţele surprinse fumând în cabinele de 
toaletă; și, o fracțiune de secundă, Sarah crezu că avea din 
nou treisprezece ani. 

Dar camera se umplea de căţei surescitati, care săreau în 
toate părţile. Şapte, opt, poate chiar nouă javre avide de 
masacru și care, în ciuda taliei mici, mușcau zdravăn și 
săreau ca niște diavoli. Sarah înţelese brusc că va fi copleșită 
de această invazie de câini de mărimea unui manson. li veni 
să strige: „Doar n-o s-o apärati pe scroafa asta mare?” 
Sufocându-se sub mulțimea lor, sângerând din zece răni 
provocate de micile lor mușcături, nu reușea să se ridice, 
încerca să lovească, dar trei animale i se prinseseră de 
fiecare braţ, anulându-i orice libertate de mișcare. Sfâsiau 
pielea bluzonului, căutând carnea, cu o furie de nebănuit la 
niște animale atât de plăpânde. Tânăra se simţea ca o 
căprioară încolţită de haita ogarilor, în mod ciudat, potăile se 
încăpățânau să nu-l bage în seamă pe Georges si se 
înverșunau doar asupra ei. Sarah se felicită că nu-și scosese 
casca de motociclist. 

In sfârșit, ușa camerei se deschise cu violenţă, și Marie 
Pointard aprinse lumina. 

— Ce căutaţi aici? răcni ea. Nu miscati, că vă ciuruiesc! 
Sunt înarmată! 

Agita un revolver care, între degetele ei durdulii, semăna cu 
o jucărie. 

— Nu! Nu! hohoti Georges, cu o voce de copil. Nu-l mâncaţi 
pe tăticu'! Nu-l mâncaţi pe tăticu'! 

Surpriza o încremeni în pragul ușii pe grăsană. Aceasta 
rămase prostită, uitându-se la bărbatul înalt ce plângea 
apărându-se cu coatele ridicate, ca un puști care se 
pregătește să primească o chelfăneală. 


— Nu-l mâncaţi pe tăticu'! repetă el, cu dictia unui copil de 
doisprezece ani. Nu e chiar atât de rău! Nu e chiar atât de 
rău! 

— Ce mai e și ticneala asta? vociferă Marie Pointard. Pe toţi 
dracii! Chem curcanii! 

Sarah se ridică dintr-o smucitură și îi aruncă în față unul 
dintre câini. Fosta supraveghetoare apăsă pe trăgaci, 
împușcând la întâmplare, dar detunătura nu produse decât 
un pocnet neînsemnat. Câinele se zvârcolea la picioarele ei, 
cu șalele rupte. Înainte ca roșcovana să aibă timp să-și 
potrivească tirul, Sarah sări la ea și o răsturnă, prinzând-o cu 
amândouă mâinile de pumnul în care ţinea arma. Animalele, 
furioase, îi săriră în spinare și îi sfâșiară geaca, mușcând-o 
de omoplati. Cu dinţii înfipţi în pielea ei, se încordau 
încercând să-i desprindă carnea de pe oase. 

— Georges! imploră tânăra femeie. Georges! Ajută-mă! 

— Putoare! răcni grăsana. O să te spintec. 

Era incredibil de puternică, dar corpolenta o împiedica să 
se ridice. Sarah, neștiind ce să mai facă, o mușcă de sânul 
stâng. Acum câinii, innebuniti de mirosul de sânge, le 
atacară de-a valma pe amândouă. Unul dintre ei își vâri botul 
între coapsele dezvelite ale fostei supraveghetoare și mușcă 
la nimereală. Marie Pointard scoase un urlet, o împinse pe 
Sarah și aruncă arma, încercând să-și smulgă animalul dintre 
picioare, Sarah se rostogoli pe covorul uzat, apucă pistolul și 
apăsă spasmodic pe trăgaci. 

Împușcăturile răsunară unele după altele, în vreme ce 
proiectilele îi străpungeau pe supraveghetoare și pe mai 
mulţi câini. În două secunde, încărcătorul era gol. Animalele, 
dându-și în sfârșit seama de pericol, se retraseră sub pat. 
Patru dintre ele zăceau pe parchet. Grăsana căzuse pe spate, 
cu fusta ridicată și tâmpla găurită. Coapsele ei enorme, 
încremenite de moarte, îl sufocaseră pe câinele rămas cu 
botul între ele, ca pentru o mângâiere murdară. 

Sarah azvârli pistolul. Era plină de sânge și avea dureri 
insuportabile. Acolo unde colții potăilor nu reușiseră să-i 
străpungă pielea, hematoamele începuseră deja să capete o 
culoare neagrä-vinetie. 

— Georges! strigă ea. Vino, trebuie să plecăm. Vino! 


Dar bărbatul căzuse pe spate, într-o poziție de marionetă 
ruptă. Ea crezu că murise, dar Georges mișcă ușor. 

— Nu... Nu mai pot să mă misc, zise el gâfâit. Mi-a intrat 
ceva în sale... Un glonț... nu mă doare, dar sunt întepenit tot. 

Sarah își trecu imediat mâna pe sub bazinul lui și găsi o 
pată de sânge. Un glonţ pătrunsese undeva, pe traseul 
coloanei vertebrale, și sectionase un nerv motor. 

— Te duc eu, îi șopti. Nu putem rămâne aici, e prea 
periculos. 

Il săltă cum putu mai bine. Noroc că era puternică, iar el 
foarte ușor; pentru că nu o ajută deloc, și trebui să-l târască 
până pe culoar ca pe un mort. Lovi cu piciorul în ușa 
camerei, închizându-i înăuntru pe câinii care imediat se 
porniră să latre. Vecinii din toate părţile începură să-și 
manifeste nemulţumirea, bătând în pereţi și în tavan. 

— Destul! vociferă o voce de bărbat. Chem poliția, m-am 
săturat de scandalul ăsta! 

Sarah porni în jos pe scară, ducându-l pe Georges pe umeri. 
Apăsarea bărbatului îi înteti durerea rănilor, și trebui să 
strângă din dinţi ca să nu geamă. Amândoi sângerau, pătând 
tapetul și mocheta. Când ajunseră la parter, câinii rămași în 
celelalte custi se repeziră la grilaje arătându-și colții. 
Vacarmul gratiilor ce se loveau între ele se răspândi până în 
stradă, repercutându-se de fațade. Sarah crezu că nu va 
reuși niciodată să mai ajungă la mașină, și căzu în genunchi 
în mijlocul drumului. În sfârșit, îl întinse pe Georges pe 
bancheta din spate și se așeză la volan. Mâinile năclăite de 
sânge îi alunecau pe schimbătorul de viteze. Demară, 
luptându-se cu durerea și simțindu-se la un pas de leșin. În 
spatele ei, Georges gemea ușor. 

— Täticu', auzi ea. Iar l-au devorat pe tăticu'... 

Se îndreptă spre casă, convinsă că bărbatul își va da 
sufletul dintr-un moment în altul. Se simţea foarte rău și îi 
era frică să nu leșine la volan. Dacă pierdea controlul 
vehiculului, risca să urce pe trotuar și să intre într-un felinar 
sau într-un chioșc de ziare. Asta ar fi fost destul ca să 
provoace sosirea poliţiei. Işi reproşa ușurința de a fi cedat 
capriciilor lui Georges, în ciuda presimtirii rele pe care o 
avusese în timpul după-amiezii. 


Stiuse dintotdeauna că se va termina rău, cu un dezastru 
sângeros. 

Cu mâinile crispate pe volan, angajă mașina pe rampa de 
acces care ducea la garaj, își pierdu cunoștința în momentul 
în care ușa blindată se închidea în urma ei, cu un plesnet 
surd. 


Capitolul 10 


Când își veni în fire, dârdâia de febră și curba volanului îi 
invinetea obrazul, încercă să se miște, dar sângele, uscându- 
se, îi lipise hainele de răni, și prima mișcare îi smulse un 
țipăt de durere. Toate cojile de pe spate se rupseră în același 
timp, redeschizând plăgile. Se simţi atât de rău, încât crezu 
că e gata să moară. Se gândi la turbare și la mulţimea de boli 
transmisibile prin saliva animalelor. 

Cu precauţie, reducându-și mișcările la strictul necesar, 
deschise portiera și puse piciorul pe cimentul garajului. 
Cizma sfâșiată la călcâi îi era și ea năclăită de sânge. Tânăra 
se târi încetișor spre cabina de duș care servea de obicei la 
curățirea hainelor după întoarcerea dintr-o expediţie, își 
scoase geaca ruptă în fâșii și, înainte de a pătrunde în 
cabină, regla presiunea jetului. După ce toate hainele i se 
udară, le dezlipi ușurel de pe tors. Apa înroșită bolborosea în 
gaura de scurgere de la picioarele ei. 

Se dezbrăcă la piele și se înfioră văzând în ce hal era. 
Bratele, coapsele, umerii îi erau pline de vânătăi mari și 
albăstrii si de urme de mușcături. Dinţii câinilor îi 
spintecaseră adânc carnea, provocând răni umflate, care 
deja supurau. În unele locuri, pielea îi era atât de distrusă, 
încât nu se putea spera cicatrizarea ei fără copci sau puncte 
de sutură. 

Totuși, era cu neputinţă să cheme un doctor. La ora aceea, 
poliția analizase deja sângele care păta mocheta și tapetul 
fostei supraveghetoare. Laboratorul determinase că era 
vorba de două persoane diferite. Ba chiar se extrăseseră 
dintre dinţii câinilor fragmente microscopice de carne 
omenească și se știa că unul dintre agresori fusese mușcat 


grav. Probabil că informaţia circula deja în mediul medical: 
Semnalati de urgență orice individ care prezintă pe corp 
mușcături de animale. 

Sarah se șterse, tamponându-și ușor rănile cu prosopul. 
Fiecare atingere îi provoca junghiuri groaznice. Apa 
decolorase marginea mușcăturilor, dându-le un aspect 
cadaveric, care amintea de carnea umflată a înecatilor. 
Tânăra se așeză, încercând să scape de senzaţia de leșin. 

Se strădui să-și amintească din lecturi dacă se putea 
determina sexul unui individ după sânge sau după un 
fragment de piele... Dacă acest lucru era posibil, polițiștii 
știau acum că unul dintre asasini e o femeie. Menghina se 
închidea încet. Dârdâi de frig și înțelese că avea febră. Luă 
trusa de prim ajutor, pe care nu o folosiseră niciodată până 
atunci, scoase din ea sulfamidă praf și și-o presără pe răni. 
Pe spate, acestea erau cele mai numeroase, și se strădui să 
ajungă la ele, scuturând peste umăr punguta cu antibiotic. 
După aceea îmbrăcă un tricou curat și își înfășură cu 
pansamente braţele și coapsele, înghiţi cinci aspirine, ca să 
aline durerile pe care le simţea la cea mai mică mișcare și, în 
sfârșit, se hotărî să se ocupe de Georges. 

Era aproape sigură că acesta murise, și fu de-a dreptul 
stupefiată când, în momentul în care deschise portiera, îl 
auzi gemând. Își zise că era preferabil să nu-l miște din loc și 
îi tăie hainele cu o foarfecă foarte bine ascuţită. După ce 
rămase gol pe banchetă, Sarah trebui să-l șteargă îndelung 
până să localizeze gaura foarte mică a impactului, situată 
chiar în dreptul șalelor. Glontul, de calibru redus, se oprise, 
probabil, între două vertebre, fără să rupă totuși oasele. Era 
o rană gravă, care necesita o întreagă aparatură chirurgicală 
dar, încă o dată, solicitarea unui doctor ar fi echivalat cu 
semnarea mărturisirilor complete. Trebuia să se vindece 
singuri... sau să moară. Sarah nu știa ce să facă. Nu avea 
niciun fel de cunoștințe medicale, așa că extragerea glontului 
îi depășea posibilităţile. Și pe urmă nu se vedea deloc pe ea 
însăși scotocind prin rană cu un ac curbat, în încercarea de a 
scoate afară mica bucăţică de oţel prinsă între două oase! 

Se limită să presare, simbolic, sulfamidă pe rană și așeză un 
prosop curat peste mijlocul rănitului. li atinse fruntea și 


constată că era fierbinte și uscată. „Mâine va fi mort”, își 
zise, cu un sentiment de panică amestecat cu ușurare. Se 
hotări să-l lase acolo, pe bancheta din spate, căci nu se 
simţea în stare să-l urce în camera lui. Cu un tampon îmbibat 
în alcool, aseptiză cum se pricepu mai bine bancheta din 
piele. Interiorul mașinii mirosea puternic a sânge coagulat. 

După ce termină, urcă la primul etaj și se întinse pe o 
canapea. Culcată pe burtă, așteptă să o lase treptat 
junghiurile din spate și să o cuprindă, în sfârșit, somnul, 
eliberând-o de durere. 

Se trezi în zori, scăldată în sudoare și tremurând cuprinsă 
de febră. Mușcăturile de pe braţe i se umflaseră și păreau 
gata să pocnească la cea mai mică atingere. Se blestemă că 
se lăsase surprinsă de agresivitatea javrelor. Observând, cu 
ocazia deplasărilor de reperaj, câinii aceia mici în custile lor, 
nici nu bănuise un astfel de artag, o astfel de dorinţă de a 
face rău. Îi subestimase, nevăzând în ei decât niște jucării vii, 
niște gheme de păr pe care le împodobești cu panglici și 
häinute ridicole. Fusese depășită, copleșită de numărul lor. 
Dacă Georges ar fi putut să-i vină în ajutor, lucrurile s-ar fi 
petrecut cu totul altfel, dar el rămăsese paralizat de spaimă 
la amintirea dulăilor care îi devoraseră tatăl. 

Jävrute! Simple jävrute! Nu-si putuse închipui că niște câini 
atât de neînsemnati îi vor aminti partenerului ei de fiarele 
aduse de Werner din Africa! Si apoi totul se petrecuse atât 
de repede... Evenimentele nu duraseră mai mult de trei 
minute. Trei minute catastrofale. Cine trăsese în Georges? 
Marie Pointard... sau chiar ea, Sarah, când descärcase 
pistolul la întâmplare, ca să împuște câinii? Nu era în stare 
să-și dea seama. Oricare dintre gloanţe ar fi putut să se 
piardă, să ricoșeze... 

Fuseseră învinși de niște stârpituri, de niște tântari. Se 
blestemă încă o dată pentru prostia ei. Era conștientă că își 
diminuase vigilenta. Rasolise treaba, subestimând nevrozele 
lui Georges. Un magazin de animale! Păi trebuia să fii prost 
să nu ţii seama de asta! 

Adormi din nou și se trezi abia la prânz. Avea febră și îi era 
greață. Se înfășură într-o pătură și cobori în garaj. Georges 
nu-și schimbase poziția, dar își recăpătase cunoștința. În 


mod bizar, febra îi dispăruse si, deși rănit mai grav decât ea, 
părea că se reface mult mai repede. Tânăra ridică prosopul. 
Rana care îi găurea șalele nu mai sângera. Impactul îi 
provocase o umflătură urâtă și albăstruie, la baza coloanei 
vertebrale, chiar deasupra feselor. 

— Nu-mi mai simt picioarele, murmură el. Am impresia că, 
de la buric în jos, nu mai exist. 

Sarah îl ciupi cu putere de coapsă, de pulpă. Nu simţea 
nimic, toate terminatiile nervoase îi păreau moarte. 

— Ești paralizat, constată ea. Am avea nevoie de un medic. 
Cunoști vreunul care să ne ajute? Cu destui bani... 

Dar el nu cunoștea pe nimeni. De vreo zece ani trăia izolat, 
așa că lucrul acesta nu era deloc de mirare. 

— E grav, zise el, zgâriind pielea banchetei. Tânăra femeie 
crezu la început că vorbea de starea lui, dar Georges 
continuă aproape imediat: E grav. Am eșuat. Animalele nu 
vor avea parte de jertfa lor. 

— Ba da, răspunse agasată Sarah, care dârdâia. A murit. 
Am omorât-o. Un glonţ a lovit-o în tâmplă. 

— Asta nu contează! se mânie Georges, izbind cu pumnul în 
banchetă. Ritualul nu a fost respectat. Trebuia să prelevăm 
pieile și să le aducem aici. Ţi-ai pierdut cumpătul prosteste. 
Ar fi trebuit să iei briciul din buzunarul meu și să decupezi 
„blănurile”. 

Sarah, stupefiată, rămase cu gura căscată. Îi salvase viaţa, 
și el își permitea să o certe? 

— Sarah, reluă Georges, e foarte grav. Dacă nu hrănim 
femelele, puii vor muri, și mânia animalelor se va întoarce 
împotriva noastră. Ti-am mai explicat asta... 

Tânăra fu cât pe ce să izbucnească. Pentru a-și masca furia, 
scotoci în trusă, luă câteva aspirine și le înghiţi. 

— Georges, zise ea îndemnându-se la calm. Mă simt foarte 
rău. Vom vorbi despre toate astea mai târziu. Am să-ţi aduc 
ceva de mâncat și de băut. Încearcă să nu te miști. 
Deocamdată, starea noastră mă preocupă mai mult decât cea 
a animalelor tale împăiate. Poţi să înţelegi așa ceva? 

Făcu întocmai cum spusese și își reluă locul pe canapeaua 
din salon. 

Pe la începutul după-amiezii, intră în sala de baie și mai 


facu un dus, pentru a se debarasa de tricoul care se lipise de 
rănile de pe omoplati. Putu astfel să se examineze în oglindă 
și strânse din dinţi la vederea umflăturilor violete care îi 
acopereau umerii. Era sigură că fiecare urmă se va 
transforma, în curând, într-o cicatrice vizibilă, cu margini 
sfâșiate. Constată că rănile de pe braţe, prea adânci, nu se 
închideau și continuau să sângereze abundent. Și așa aveau 
să rămână până nu se hotăra să le coasă. Dar gândul de a 
cobori în laboratorul de taxidermie, de unde să ia acul curbat 
pe care Georges îl folosise mult timp la potrivirea pieilor pe 
armătura lor, aproape că o făcea să leșine. 

Rupse niște prosoape pentru a-și confectiona pansamente 
noi, dar și acestea se îmbibară foarte repede de sânge. 
Ameteala o obligă să stea jos. Slăbiciunea începea să pună 
stăpânire pe ea. 

În timpul serii, își aminti că văzuse în biroul lui Werner o 
pipă de fumat opiu, și își zise că poate avea șansa să 
găsească drog în cutia pe care era așezată luleaua de fildeș 
cizelat. Georges îi spusese că Werner uzase și abuzase de 
toate substanţele toxice aduse din numeroasele lui călătorii. 
Puse mâna, cu oarecare ușurare, pe o bilutä de pastă 
rășinoasă și neagră, cu miros puternic, încercă să-și 
pregătească o pipă după cum văzuse prin filme. Spera ca 
opiul să-i amorteascàä durerile. Așeză pe măsuţă acul, 
lumânarea și bila de rășină pe care trebuia să o înmoaie, și 
se strădui să umple pipa fără să se frigă prea tare și nici să 
dea foc salonului. 

Se văzu nevoită să ia, de câteva ori, totul de la capăt până 
când reuși să tragă puţin fum. Avu un acces de tuse, apoi, 
foarte repede, simți cum mucoasele îi amortesc, După un 
sfert de oră, plutea într-o năucire ciudată, plină de imagini 
distorsionate. Încercă să se ridice, dar căzu înapoi pe perne. 
Nu o mai durea nimic și își zise că trebuia să profite de asta 
pentru a-și coase, în laborator, rănile, dar picioarele refuzară 
să-i dea ascultare. În jurul ei, salonul se legăna, oglinzile 
curgeau de-a lungul pereţilor, covoarele clipoceau ca niște 
bălți în care desenele persane înotau asemenea unor pești 
mari. Lustra alerga pe tavan, ca un păianjen din cristal 
clinchetitor. Se opri deasupra bibliotecii și începu să teasä o 


pânză imensă, ale cărei fibre cristaline vibrau la fiecare 
deplasare a lui, precum coardele unei harpe. 

Sarah dădea din cap și râdea, sedusă de toate aceste 
minuni. Mintea îi plutea, detașată de corp, și nu o mai durea 
nimic. Zări animalele abia în momentul când acestea 
pătrundeau în salon. 

Erau conduse de o gorilă care se sprijinea într-un băț ca 
într-un toiag, în spatele ei înaintau două leoaice și o panteră, 
cu pași mărunți și stângaci, ca la ieșirea dintr-o lungă 
amorțeală. Fără nicio teamă, Sarah le privi apropiindu-se. 
Stia că nu veniseră acolo ca să-i facă vreun rău si nu avea de 
ce se teme. Animalele se opriră în faţa canapelei și se uitară 
la ea îndelung. Aveau niște ochi ciudati, care semănau cu 
niște proteze de sticlă. Nişte ochi morţi, care le dădeau un 
aer trist, și ale căror pupile nu se modificau în funcţie de 
fluctuațiile luminii. 

Gorila se apleca spre Sarah și îi smulse tricoul. O făcu 
prinzând stofa, aproape delicat, între degetul mare și 
arătător. Leoaicele se apropiară imediat și începură să lingă 
rănile tinerei. Saliva era rece, îngheţată aproape, și se 
întindea precum chiciura pe pielea lui Sarah. „Din cauza 
opiului”, își zise aceasta din urmă. „Imagini de vis exotic. 
Imediat va apărea Tarzan și mă va duce în grădină. Vom trăi 
într-o colibă cocoţată în vârful marelui cedru... , 

Dar vedea cusătura de pe abdomenul gorilei. O cusătură pe 
care cineva încercase că o ascundă artistic sub părul lipit al 
blănii. „Oh!” „Un accident grav, scumpeteo? Fu ea tentată să 
întrebe. Un ulcer?” îi venea să râdă, dar se abtinu, ca să n-o 
ofenseze pe marea maimuţă. Leoaicele continuau să o lingă. 
Sarah se lăsă în voia lor, știind foarte bine că saliva 
animalelor conţine antiseptice naturale, extrem de puternice. 
Aflaseră de suferinţa ei și încercau sa o ajute cu ce le stătea 
în putinţă. Ar fi vrut să le mulțumească dar, spre deosebire 
de Tarzan, nu avea nicio noţiune despre limbajul animalelor. 
La drept vorbind, tot ce se întâmpla era foarte distractiv și se 
lăsă în voia limbilor reci care îi parcurgeau spatele. 

Iluzia avea să se risipească de la sine, firește. Nu era decât 
un vis provocat de opiu, iar ea hotărâse să nu se lase 
impresionată. Totuși, ochii de sticlă ai animalelor o 


stinghereau cu fixitatea lor. Iar din labe le ieșeau cuie, cuiele 
pe care le smulseseră coborând de pe soclurile din expoziţie. 

Inchise ochii și se lăsă cuprinsă de toropeală. Era foarte 
plăcut să nu mai simţi nicio durere. Pipa fierbinte îi căzu din 
mână si se rostogoli pe măsuţă. Gorila ridică laba, de parcă 
ar fi dat semnalul de plecare, și se întoarse greoi. Fiarele o 
urmară. Grupul lor ciudat traversă salonul și se îndepărtă 
spre aripa de sud. Imaginea lor se șterse încetișor din mintea 
tinerei, în timp ce ea însăși plutea, în derivă, într-un 
preafericit neant. Dormi cincisprezece ore în șir și se trezi cu 
limba amortitä și capul greu. Era despuiată, întinsă pe burtă, 
iar tricoul (pe care probabil că îl smulsese de pe ea în somn) 
zăcea pe mochetă, făcut bucățele. Nu mai păstra decât 
amintiri confuze din transa plină de halucinaţii, iar imaginile 
care îi mai stăruiau în memorie aveau consistenţa unor 
frânturi de vis. 

Se ridică și constată că durerile erau mult mai mici și că 
edemele rănilor se dezumflaseră în mod considerabil. Plăgile 
cele mai adânci încetaseră să sângereze, și tot corpul îi 
părea pe cale de cicatrizare. Nu mai avea febră și simţi, 
deodată, nevoia irezistibilă de a mânca. Intră în bucătărie, se 
repezi la frigider și își pregăti niște sandvișuri enorme, cu 
friptură rece. Abia după ce bău și a treia ceașcă de cafea își 
aduse aminte de Georges. 

„A murit”, își zise. „Acum nimic nu mă mai reţine aici. N-am 
decât să iau banii și să plec.” 

Se simţea ușurată, eliberată de ritualul îngrozitor la care 
fusese complice în cursul ultimelor luni. Imbräcä un halat de 
casă și cobori în garaj. Hotărâse să fure cea mai discretă 
dintre mașini, dar mai întâi trebuia să distrugă toate 
dosarele, toate notele, și mai ales să verifice dacă nu cumva 
Georges strânsese vreo documentaţie despre dânsa. Și mai 
trebuia să pună mâna pe jurnalul lui și să-l ardă. Situaţia o 
silea să acționeze neîntârziat, căci Chasselier, împuternicitul, 
urma să-și facă apariţia foarte curând, pentru vizita lui 
lunară. Când va fi descoperit cadavrul lui Georges, poliţia va 
face repede legătura între glontul din șalele cadavrului și 
micul pistol găsit la Marie Pointard. 

— Sarah, dumneata ești? se auzi vocea lui Georges când 


tânăra deschise usa garajului. Sarah? 

Sarah încremeni. Nebunul nu murise. Nimeni nu-l îngrijise, 
avea un glonţ în sale, dar trăia. Simti cum o cuprinde o furie 
rece. 

— A, dumneata ești! suspină rănitul, când ea se aplecă să 
pătrundă în mașină. Credeam că au venit. 

— Politistii? întrebă mecanic tânăra. 

— Nu, îi tăie Georges vorba, ridicându-se în coate. ELE. 

Animalele. 

Inältä din umeri. Nu avea niciun chef să-și piardă timpul cu 
astfel de prostii. Examină repede rana dementului, în jurul 
punctului de impact, carnea se înnegrea ca sub efectul unei 
cangrenări subite. Fesele slabe și picioarele lui Georges erau 
pline de pete violete, cât se poate de îngrijorătoare. Când 
apăsă cu vârful degetului carnea, aceasta rămase anormal de 
lividă și lipsită de elasticitate. 

— Sunt nemultumite, bâigui el. N-am fost la înălţimea 
situaţiei. Mi-am pierdut sângele rece când te-au atacat 
câinii... Ar fi trebuit să te ajut, s-o ucid pe femeia aceea și să 
fac prelevările. Eu însă m-am purtat ca un imbecil. Dar 
câinii, toţi acei câini... aveau un aer atât de feroce... 

— Nu-ţi mai bate capul, îl întrerupse Sarah. Sunt alte 
probleme, mai urgente, de rezolvat. 

— Ba nu, se mânie Georges. Dumneata nu-ţi dai seama! Nu 
există nimic mai important decât buna desfășurare a 
sacrificiilor. 

— Nu poţi să te mai mişti, bombăni cu răutate Sarah. Ce-ai 
de gând sa faci? Să pleci la vânătoare târându-te pe trotuar? 

— Nu, am avut ce-am meritat, zise, gâfâind, rănitul. Nu mă 
plâng. De altfel, le-am și spus-o animalelor. Dar mai e o 
soluţie. 

— Care? 

— Să continui dumneata în locul meu. Cunoști dosarele, 
victimele. Știi foarte bine cum trebuie să procedezi. Mă vei 
înlocui. Vei îndeplini de una singură ultimele execuții. 

Sarah se trase înapoi. 

— Nici vorbă! izbucni ea. S-a terminat. Aici drumurile 
noastre se despart. Am rămas prea multă vreme în această 
casă. Mi-am făcut partea mea de treabă, m-am săturat, voi 


pleca. 

Mâna iui Georges o prinse de genunchi, cu o violență 
incredibilă. 

— Nu! räcni el. Nu pleci. Mi-am luat angajamentul în fața 
animalelor. Le-am asigurat că vei îndeplini programul până 
la capăt... În locul meu! 

— Eşti nebun de legat! strigă Sarah, smucindu-și piciorul. 

Îndată ce rosti aceste cuvinte, o cuprinse teama ca nu 
cumva să fi declanșat un mecanism ireversibil, o mașină ale 
cărei angrenaje nu vor întârzia să o strivească. Era prima 
dată când se referea direct la nebunia lui. Până atunci 
folosise totdeauna perifraze și eufemisme, ca să-l facă să se 
detașeze atunci când mintea începea să-i pornească razna. 
„Te ambalezi prea mult”, îi spunea rezervată. „Ești enervat”. 
Ambalat, enervat... Niciodată nebun. leşi cu prudentă din 
mașină, temându-se că el o va prinde de gât și o va sugruma. 
Dar era absurd, tocmai îi spusese că avea nevoie de ea. 

— Îţi voi aduce de mâncare, zise cu un ton pe care îl dorea 
neutru, încă nu ne-am revenit de pe urma celor întâmplate. 
Cred că e mai bine să ne odihnim o vreme. 

Se întoarse la parter, ca un înotător care revine, din 
străfunduri, la suprafaţă, simtindu-si plămânii în flăcări, gata 
să se asfixieze. Deschise imediat una dintre ușile de sticlă și 
respiră aerul parcului. $e simţea slăbită, iar rănile o jenau, 
dar nu mai avea febră. Își repetă că trebuia doar să câștige 
puţin timp. Va părăsi casa de îndată ce starea fizică i se va 
ameliora. O hotărâre fără drept de apel. Frigul de afară o 
făcu să se întoarcă în casă. Se întinse pe canapea. 

Imediat o cuprinse somnolenta, îngreunându-i pleoapele. 
Încercă să se împotrivească, neștiind ce anume îi provoca 
această toropeală subită, dar amorteala o cuprinse repede, 
forțând-o să adoarmă. Visă încă o dată animalele cu limbi 
reci. Veneau din galeria de sud, înaintând anevoie, zgâriind 
parchetul cu piroanele care le ieșeau din picioare. Erau 
conduse de aceeași gorilă greoaie și cocârjată. Pielea ei prea 
scortoasä, care își pierduse obisnuinta mișcării, de pe urma 
celor patruzeci de ani de încremenire petrecuţi pe soclu, se 
crăpa la cusături, lăsând să se zărească paiele umpluturii. 
Sarah își zise că avea aerul unei marionete de pluș uzate. O 


marionetă de pluș colosală, ai cărei ochi de sticlă nu 
exprimau niciun sentiment. Se apropia urmată de cele două 
leoaice și de pantera care șchiopăta stângaci, cu limba 
atârnând. 

O linseră îndelung, și Sarah înţelese că îi veneau în ajutor 
cu intenția fermă de a o face să-i ia locul lui Georges. Aveau 
nevoie de un executor, de un călău, căci nu erau decât niște 
fantome, și influenţa lor nu se putea exercita eficient dincolo 
de zidurile casei. Ea va fi cea care va prelua ștafeta, va 
deveni furnizoarea lor. Îi redau sănătatea, dar urma să le 
aducă trofeele de care aveau nevoie pentru a se reîncarna, 
pentru a-și lua revanșa... 

În timp ce se agita pe canapea, auzi un cor de tânguiri 
venind dinspre muzeu. Gemetele se răspândeau pe culoare, 
umplându-le de ecourile unor scâncete copilărești, cu 
modulatii sfâșietoare. Se gândi la cätelusi bolnavi, la pisoiași 
răniți, la bebeluşi släbiti, scâncind în leagănele lor. 
Plânsetele îi făcură rău și se simţi copleșită de o milă 
profundă. 

„Nu plângeti”, i se păru că murmură. „Vă voi ajuta. Voi face 
tot ce doriţi și veţi scăpa de chinuri.” 

Preţ de o secundă, avu un intens sentiment de ușurare, apoi 
își dădu seama că tânguirile care o mișcaseră atât de tare 
proveneau din pântecele animalelor bortoase. Din burta 
căprioarei și a leoaicelor, unde se ascundeau acele chestii pe 
care nu îndrăznea să și le imagineze. Monștrii aceia 
plângeau, ghemuiti înăuntrul burtilor de piele. Monștrii aceia 
spurcati, născuţi din ură și din vrăjitorii de neînțeles, 
încercau să o înduioșeze. Să o înșele! 

Avu o tresărire de revoltă. Nu! Nu-i va hrăni, nu le va 
permite să se încarneze mai mult. Nu dorea decât un lucru: 
ca ei să rămână în starea de embrion, de lucruri informe și 
neterminate, să crape înainte de a se fi născut! Mânia tinerei 
făcu să scânteieze ochii leoaicelor. Femelele mârâiră, 
arătându-și colții, și gorila trebui să intervină ca să nu le lase 
să o muște. Mâinile ei mari le apucă pe amândouă de pielea 
spatelui și le trase înapoi. Sarah rânji sfidător. 

— N-aveti decât să mârâiţi! șuieră ea. N-am să vă ajut! 

Nu, nu va fi dădaca lor! Nu va face jocul puterilor răului. Va 


lăsa embrionii să moară, chiar dacă putrezirea lor avea să se 
transmită întregii case. Răgetul leoaicelor îi răsună cu putere 
în urechi și zări vag gorila care se îndepărta ţinând sub 
fiecare braţ câte o fiară ce se zbătea. Această imagine 
grotescă o făcu să râdă. 

Ceva mai târziu, visă că alăpta un embrion diform și 
translucid, un fel de pisoiaș fără blană, a cărui piele 
transparentă lăsa să se zărească traseele venelor si 
contururile mușchilor. Acest ecorseu bâjbâia la pieptul ei, în 
căutarea mamelonului, iar dinţii lui, deja ascuţiţi, îi zgâriau 
pielea. Puiul atârna îngrozitor de greu, și urâtenia lui era 
insuportabilă - Sarah trebuia să întoarcă faţa, pentru a nu fi 
cuprinsă de panică. Simtea colții tinerei fiare molfăindu-i 
sfârcul sânului și tremura la gândul că o poate mușca dintr- 
un moment în altul, preferând laptelui sângele. Se înfioră, 
știind că frica ei stârnea apetitul animalului neformat. 

— Trebuie să-i dai laptele tău! îi strigă o voce lipsită de 
trup. Altfel pielea lui nu va putea să crească și va rămâne 
gol, expus agresiunilor. Acum ești mama lui, ai semnat un 
pact cu animalele. 

Nu! protestă ea. N-am semnat nimic! Nu-i adevărat! Nu-i 
deloc adevărat! 

Se trezi brusc, scăldată în sudoare... sau în bale, nu mai 
știa. Inima îi bătea, i se izbea de coaste, și imaginile visului 
se încăpăţânau să-i vibreze, în ecouri dureroase, sub oasele 
craniului. Merse, împleticindu-se, până în bucătărie și își 
stropi faţa cu apă rece. Dacă nu părăsea casa, era 
condamnată să-și piardă definitiv minţile! În locuinţa aceea 
exista ceva nesănătos. Prea multe arme, prea mult sânge, 
prea multe umbre asasinate. 

In timp ce se ștergea, auzi dinspre laborator un scârtâit 
metalic. Cineva răsturnase ustensilele pe pardoseală și 
manipula cäruciorul mare care servea de obicei la 
deplasarea, de la congelator la masa de lucru, a animalelor 
moarte. Recunostea fără greutate scârtâitul strident al 
rotilelor de cauciuc neunse. Cineva intrase în laborator... 

Cineva... 

Aflată încă sub influența imaginilor din vis, tânăra și-o 
închipui la început pe marea gorilă devastând ceea ce pentru 


ea însemnase o cameră de tortură, apoi își reveni si ieși 
repede din bucătărie. Nu existau nicio gorilă, nicio leoaică 
plesnind pe la cusături. Totul fusese numai în imaginaţia ei. 
Când ajunse în salon, ușa laboratorului de împăiat se 
deschise... și apăru Georges. 

Ei îi fu cu neputinţă să înţeleagă cum de el, cu rana pe care 
o avea, se putuse târi până acolo. Dar acum se întinsese, cât 
era de lung, pe cärutul metalic și se servea de braţe pentru a 
se deplasa. Se prindea de mobile și înainta prin încăpere, cu 
o dexteritate uimitoare. A 

— Ce faci? bâigui ea. Nu trebuia să te miști! In starea în 
care te afli, e o adevărată sinucidere. Te-ai târât de la garaj? 

— Nu, zise rănitul gâfâind. Gorila m-a transportat până în 
laborator. M-a adus cu mare grijă, n-am simţit nicio durere. 

Un spasm de groază o străbătu pe tânără, scuturând-o ca o 
descărcare electrică. 

— Destul! strigă ea, cu mâinile la tâmple. Nu mai vreau să 
aud de tâmpeniile astea! 

Stia că nu avea dreptate, că scăpa häturile, dar frica îi 
anihila orice urmă de bun-simt. O gorilă... O gorilă... Nu era 
decât o coincidenţă. Georges nu avea de unde să știe că ea 
tocmai visase o gorilă! Dar spusese: „Gorila”, de parcă ea ar 
fi trebuit să știe la ce făcea aluzie. De parcă ar fi evocat un... 
prieten comun?! 

— Liniștește-te, murmură mieros Georges. La urma 
urmelor, eu sunt cel rănit grav. Mi-e frig. Nu vrei să pui pe 
mine o pătură? 

Ea dădu din cap și plecă să aducă un pled scoţian, pe care îl 
întinse peste corpul gol al lui Georges. Observă, în timp ce-l 
acoperea, că picioarele lui arătau și mai rău, iar carnea 
prezenta umflături mari și vinetii. Picioarele, până la călcâie, 
erau albastre, cangrenate. 

— Nu trebuie să te pierzi cu firea, spuse rănitul, cu o voce 
voit liniștitoare. Trecem amândoi printr-o perioadă proastă, 
dar asta nu înseamnă că ne-am pierdut busola. Te-ai gândit 
la ce ţi-am cerut? 

Sarah se deplasă, instinctiv, în așa fel încât el să nu-i poată 
vedea chipul. 

— Te voi instala în bibliotecă, în faţa căminului, în felul ăsta 


n-o să-ţi fie frig. 

— Nu-ţi ascunde capul în nisip, apăsă pe cuvinte Georges. 
Ştii foarte bine că animalele te-au pus pe picioare ca să duci 
misiunea până la capăt. Eu am eșuat, nu mai au încredere în 
mine. Și apoi, sunt prea grav rănit ca să mai pot fi un bun 
executor. De acum înainte, totul e în mâinile dumitale, Sarah. 
Ești singură la comenzi. 

Ea împinse până în bibliotecă marele cărucior - care pe 
vremuri servise la transportarea cerbilor sau urșilor - și avu 
nevoie de câteva minute ca să aprindă focul. Nu voia să 
întâlnească privirea lui Georges. Era conștientă că nebunia 
lui intra într-o fază acută și că nu trebuia cu niciun preţ să-l 
contrazică. Nu trebuia, în ruptul capului, să-l facă să-i treacă 
prin minte că ea se putea dovedi, brusc, o adversară 
înverșunată. „Mizează pe cartea încrederii și câștigă timp!” 
își zise, încercând să zâmbească. 

— Mă duc să studiez dosarele, răspunse punând un buștean 
pe foc. Dar acum totul va deveni mult mai greu. Poliţia e cu 
ochii în patru. Dacă toate acele femei se hotărăsc să 
vorbească, sticletii pot întocmi o listă și întinde capcane în 
jurul victimelor potenţiale. 

— Să vorbească? mormăi Georges. Haida-de! Ar trebui să 
recunoască faptul că aveau cunoștință de micile jocuri ale 
doamnei Raimonde, că erau complicele sistemului ei foarte 
original de pedepsire. Mi se pare puţin probabil. Oricum, 
dacă ţi-e frică de o cursă, alege, la întâmplare, o victimă de 
pe stradă. 

— Ştii bine că ăsta e cel mai bun mijloc de a fi prins! Am 
nevoie de o cât de mică pregătire. 

— Atunci du-te, nu pierde timpul. Te-ai refăcut suficient ca 
să pornești la vânătoare chiar din după-amiaza asta! 

Ea dădu din cap, stăpânindu-și furia. Îl lăsă în faţa focului, 
străbătu salonul și se strecură în birou. De data asta era 
hotărâtă: va goli seiful și nu va mai pune piciorul în casă! Se 
asigură că Georges nu putea sa o vadă și intră în birou. 

Dar, pentru prima dată de când sosise în casa familiei 
Mareuil- Mondesco, seiful era închis, ușa încuiată și cifrul 
amestecat. 

Georges o prinsese în cursă. 


Crezu că va izbucni în plâns, încercă zadarnic, cu degetele 
tremurânde, să mânuiască rotitele - nu obtinu decât un 
clinchet inutil. Teancurile de bancnote rămâneau de cealaltă 
parte a ușii blindate, o sumă fabuloasă, suficientă ca să-și uiţi 
trecutul și să-ţi construieşti o viață nouă. Georges se 
strecurase în birou în timp ce ea dormea și închisese ușa... 
Georges... sau gorila? 

Își ascunse fața în palme ca să-și înăbușe strigătul de 
disperare. Georges îi citise gândurile, proiectele cele mai 
ascunse. Fără bani, era un nimeni. Părăsirea casei ar fi 
însemnat întoarcerea în stradă, la vagabondaj, însemna să se 
întoarcă sub poduri, la cerșetori, la păduchi. Un iad de care 
scăpase, în ultima clipă, intrând în casa din parc. 

Nebunia lui Georges fusese norocul ei, un mijloc de a 
alunga tentatia sinuciderii, nevoia din ce în ce mai violentă 
de a sări în apa tulbure a canalului, ca să uite pentru 
totdeauna de doamna Raimonde, de dulap și de umbrele 
vizitatorilor... Georges o salvase din acel angrenaj, oferindu-i 
răzbunarea, mânuind oţelul și aducând moartea în locul ei. I 
se substituise, o făcuse să-și dea seama că era incapabilă să 
ucidă, să apuce un brici și să... Nu. Nu putea să facă ce-i 
cerea el: să iasă în stradă, să aleagă o victimă și să o 
ciopârteascä îngrozitor, pentru a preleva „blănurile” 
necesare ritualului. 

Degetele ei umede lăsaseră urme mari pe ușa seifului. Le 
șterse cu mâneca și ieși din birou. Era prinsă în capcană. 
Așteptase prea mult. Dincolo de orice, o teroriza perspectiva 
de a se pomeni în stradă, fără o para. Afară, va fi foarte 
vulnerabilă, lipsită de orice putere. Va trebui să uite episodul 
parcului, acea insulă pustie din mijlocul agitatiei orașului. 

Acea lume din afara lumii, unde se simtise apărată, ferită de 
orice pericol, cel puţin până când... 

Se întoarse în bibliotecă și scoase dintr-un sertar secret 
dosarele de execuţie, clasate cu grijă. Georges se uită la ea 
cu o privire aprobatoare. Dacă avea să ucidă, atunci trebuia 
să se folosească de trambulina urii, să-și inventeze o 
motivaţie ca să poată lovi. Dar principalele ei dușmance erau 
moarte, lista neagră nu mai cuprindea decât figuranti de 
planul doi. Complici care se amuzaseră când dăduseră cu 


ochii de ea încătușată în acel spaţiu închis. Nu puteai să 
spumegi de furie pentru atât de puţin. Răsfoi paginile fără să 
le vadă. Își ţinea capul în jos, ca să nu întâlnească privirea lui 
Georges. 


Capitolul 11 


Georges se ajută de coate pentru a manevra căruciorul prin 
tunelul coridorului. La fiecare efort, mușchii și tendoanele 
braţelor lui slabe deveneau proeminente și el simţea 
junghiuri în umeri, ca după o ședință de gimnastică prea 
intensă. Restul corpului îi dădea pace. Mai ales rana. De la 
mijloc în jos nu mai simțea nimic. Chiar dacă i s-ar fi bătut 
cuie în fese, nu i-ar fi fost smulsă nici măcar o tresărire. 
Gândul acesta îl amuza. 

Împinse cu amândouă mâinile ușa și conduse căruciorul în 
sala unde trona vitrina cu statuia de ceară a lui Werner. 
Constată, cu o reală satisfacţie, că azi spaima îi era aproape 
nulă și că se putea apropia de mulaj fără să înceapă să 
tremure. Cu fața lipită de vitrină, privi cu atenţie statuia 
încremenită dinaintea oglinjoarei, cu fața acoperită cu spumă 
de ras, cu briciul în mână. De când animalele din muzeu 
începuseră să procreeze, i se părea că Werner arăta mult 
mai puţin arogant decât înainte. Ceara feţei pălise, parcă sub 
efectul unei angoase subite, tot corpul i se moleșise, și 
mușchii căpătaseră un aspect ușor flasc, care trăda o 
prăbușire organică iminentă. 

„Din cauza climatizării”, îi șopti glasul raţiunii. „Sistemul de 
răcire s-a dereglat, și ceara a început să se topească, asta e 
tot.” 

Își scutură agasat capul, ca să reducă la tăcere glasul care 
simplifica, banaliza lucrurile. li plăcea să creadă că Werner, 
subminat de viitoarea naștere a animalelor înviate, tremura 
de frică și se chircea între pereţii acelui vivarium. 

— Pedeapsa, murmură el. Ziua pedepsei se apropie. Nu mai 
ești chiar atât de mândru, nu? 


Lovi cu pumnul vitrina, de parcă ar fi vrut să sperie un 
animal închis acolo. Privirea din oglinjoară a lui Werner își 
pierduse sclipirea ironică. Georges se simţi satisfăcut. Se 
ajută de braţe să împingă căruciorul și ieși din sală. 
Pedeapsa se concretiza, creștea în burta animalelor 
fecundate, se mișca în interiorul pielii animalelor împăiate cu 
patruzeci de ani în urmă chiar de Werner. Acele animale 
profanate, pe care se amuzase să le împerecheze în chip 
josnic, doar în scopul de a încânta curiozitatea obscenă a 
vizitatorilor. Această glumă proastă se întorcea azi împotriva 
lui. Animalele umilite vor zămisli pedeapsa familiei Mareuil- 
Mondesco și totul va lua sfârșit. 

Georges opri căruciorul în mijlocul salonului și vâri mâna 
sub pătura care îi acoperea corpul, pentru a-și pipăi 
picioarele. I se păru că, sub pielea întărită, simte fâșâind 
paiele... 

Se amuză urmărind cu vârfurile degetelor conturul 
coapselor, al feselor. Sub carne nu mai erau mușchi, ci doar 
ghemotoace de paie care îi umpleau burta și picioarele. De 
aceea nu mai simţea niciun contact de la buric în jos. 
Începuseră să-l împăieze. Încet, progresiv. Magia animalelor 
îl naturalizase pe jumătate, pedepsindu-l pentru ca își 
pierduse controlul nervilor și provocase eșecul ultimului 
sacrificiu. Nu considerase util să știe de asta și Sarah, pentru 
că nu voia să o tulbure și mai mult, dar era sigur că 
recunoscuse, sub degete, foșnetul paielor. Si apoi pielea îi 
devenise mai tare, îngroșată în urma tăbăcirii. 

Un medic nu i-ar fi fost de niciun folos. Și, de altfel, nici nu 
avea de gând să se lase îngrijit. Accepta cu docilitate 
pedeapsa. Nu contesta verdictul de incompetentä pe care îl 
primise, pentru că știa că era drept. Se lăsase, în mod stupid, 
cuprins de panică atunci când potăile invadaseră camera 
grăsanei Marie Pointard și o silise pe Sarah să se zbată 
singură în mijlocul haitei. Fusese pedepsit, era normal. Dacă, 
pe viitor, avea să mai comită și alte greșeli, dacă nu-și 
dovedea zelul, știa că îl vor mutila și mai mult, că paiele îi 
vor umple tot corpul, ocupând treptat locul organelor. Nu-și 
mai putea permite nicio greșeală. Nu voia să ajungă în 
vitrină, lângă Werner, redus la stadiul de mumie din piele 


roz, căreia numai creierul îi va rămâne intact. 

Căci era sigur că nu i se va acorda favoarea neantului, a 
uitării, îi vor menţine mintea în stare de funcţiune, pentru a-i 
lăsa timp să constate toată oroarea condiţiei sale. Va trebui 
să supravieţuiască la nesfârșit într-o închisoare de piele și 
paie, asupra căreia nu va mai avea niciun control, îl vor 
așeza într-o vitrină, ca pe un fenomen de bâlci, iar vizitatorii 
vor trece prin faţa lui, privindu-l cu ochi plini de o curiozitate 
bolnavă. 

— Un om, vor susoti. Un om împăiat! Ce ticnealä! 

Străduindu-se să nu facă să scârtâie roţile cäruciorului, se 
deplasă în așa fel încât să o poată observa pe Sarah, aflată în 
bibliotecă. Tânăra studia dosarele de execuţie... sau se 
prefăcea, cine ştie? Îl necăjea și stârnea în el o anume 
nerăbdare. Se împotrivea în mod absurd puterii casei și se 
agăța de o „realitate” care în incinta parcului nu mai era 
valabilă. Îi simțea dezaprobarea, spiritul critic pueril. Falia 
dintre dânșii se mărea din ce în ce mai mult. Era dezamăgit 
de încăpăţânarea tinerei. Ieri, aceasta ajunsese chiar să-i 
spună o vorbă urâtă, să-l facă nebun. Până atunci, se 
abtinuse totdeauna să folosească un limbaj jignitor. Georges 
își dădea seama că se îndepărta de el. În curând, avea să 
treacă în cealaltă tabără, și asta nu era bine, nu era bine 
deloc. Nu voia să-i facă niciun rău. 

Noaptea trecută, toropit de febră, visase că tânăra golea 
seiful, fura o mașină și părăsea casa, fără să se mai întoarcă. 

Acest coșmar, cu siguranţă dictat de spiritul animalelor, îl 
alertase. Imediat ce putuse ajunge la parter, închisese seiful 
și amestecase cifrul. 

În dimineaţa aceasta descuiase în secret dulapul metalic 
care adăpostea conexiunile electrice ale casei și scosese 
circuitele imprimate care comandau accesul în garaj, poarta 
grea și ghintuită de la intrarea în parc, precum și ușa 
hangarului de aprovizionare, care se deschidea spre stradă. 
De acum înainte, aceste trei căi de comunicaţie cu exteriorul 
aveau să rămână închise. Erau prea grele și prea solide ca 
să-ți închipui că ai reuși să le fortezi sau să le manevrezi 
doar cu puterea braţelor. 

Georges era mulţumit; în felul acesta, ridicase podul mobil 


și-i sudase lanţurile. Casa se transformase într-o fortăreață 
inexpugnabilă. 

Se asigurase că Sarah nu-l putea vedea și ascunsese 
modulele electronice într-un loc știut numai de el. Dacă 
tânăra voia să-l lase cu buzele umflate, atunci va fi obligată 
să escaladeze zidul de incintă ceea ce, din cauza netezimii 
perfecte a zidăriei, se dovedea cu totul imposibil. Și pentru 
că nu exista scară, Sarah ar fi fost forţată să sape trepte în 
betonul peretelui, pentru a se cätära, metru cu metru, până 
sus. O treabă destul de dificilă, care nu ar fi trecut 
neobservată. Totuși, în cazul în care femeia ar fi cedat 
tentatiei unei astfel de escapade, Georges luase din colecţia 
lui Werner o carabină de mare precizie, cu lunetă, cu 
ajutorul căreia își propunea s-o sperie. Dacă Sarah se 
apropia de zid, ar fi tras la doi metri deasupra capului ei, 
smulgând frânturi din beton. Această demonstraţie ar fi fost, 
probabil, destul de impresionantă pentru a o convinge pe 
Sarah să revină pe calea cea bună. 

Işi frecă mâinile, satisfăcut că, în ciuda handicapului său 
fizic, planificase atât de bine contraofensiva. Spera ca 
puterile misterioase ale animalelor, care domneau asupra 
casei, să fie multumite. La drept vorbind, totul depindea de 
voinţa tinerei, de cooperarea ei, iar acest aspect al 
programului îi provoca o angoasă difuză. Nu putea să 
înţeleagă de ce, pe nepusă masă, ea se înclina în faţa unor 
scrupule lipsite de fundament. Viaţa câtorva idioate nu era 
prea importantă în comparaţie cu evenimentul formidabil 
care se pregătea chiar în acest moment în marea sală a 
muzeului, încă o dată, era dezamăgit. 

Nu se îndoise nicio clipă că ea îl va urma până la capăt. I se 
păruse că descoperă într-însa un suflet geamăn, o complice 
de mare calitate. Azi era mirat de tergiversările ei, de acea 
teamă pe care i-o citea în privire. Ghicise că îi era frică de el. 
Mariajul lor însângerat se năruia înaintea apoteozei finale, îi 
va deveni dușmancă? La acest gând, simţi că i se strânge 
inima, fiindcă nu voia deloc să o vadă pe Sarah scăldată în 
sânge. Uneori și-o închipuia stropind cu benzină animalele 
din muzeu, scăpărând un chibrit și... Nu, nici nu putea fi 
vorba să o lase să facă asta. 


Ştia că spiritul animalelor era bănuitor față de partenera 
lui. Animalele-fantomă o vindecaseră, dar nu aveau încredere 
în reacţiile ei. Îi acordaseră un răgaz, o perioadă de probă, 
nimic mai mult. La primul pas greșit, soarta îi va fi 
pecetluită. De două zile o observa pe furiș. Traumatizată de 
recentele evenimente, încă nu-și dăduse seama că îi creștea 
părul! Nu o crezuse niciodată când îi spusese că suferea de 
alopecie. Ştia că se rade pe ascuns, fiindcă atunci când îi 
scotocise camera descoperise mașina de ras și accesoriile de 
depilare; și totuși, această mică înșelătorie nu-l deranjase 
peste măsură. Important era să fie și să rămână fără păr, 
indiferent ce s-ar fi întâmplat... or, această clauză a 
contractului era pe cale de a fi încălcată. 

Părul de pe capul tinerei creștea cu o viteză pur și simplu 
anormală, și probabil că la fel se întâmpla și cu cel de pe 
pântece. Georges ghicea că de vină era o vrăjitorie a 
animalelor, ca o ameninţare voalată. Degeaba și-ar fi ras ea 
capul din oră în oră - părul i-ar fi crescut imediat, din ce în 
ce mai repede, făcând din ea o femeie-maimutä, O PRADĂ! 

În felul acesta, nu mai era la adăpost, se întorcea în turmă, 
devenea la fel ca toate celelalte. Privind părul scurt și aspru 
care îi răsărea pe cap și la tâmple, Georges se simţea deja 
cuprins de un dezgust nestăvilit. Brusc, îi provoca oroare, ca 
toate femelele hirsute de afară, ca acele maimuțe cu vintrele 
pline de păr, acele femei incapabile să se ridice la 
demnitatea marmurei. Da, procesul se pornise. Dacă Sarah 
nu se hotăra să apuce un brici și să plece la vânătoare, avea 
să devină ea însăși, și foarte curând, o pradă pe deplin 
acceptabilă. Imaginându-și-o plină de păr, Georges simţea că 
nu-i va fi deloc greu să o ucidă și că vechea lor legătură nu-i 
va face deloc mâna să tremure. Admira în sinea lui 
înţelepciunea animalelor care, prevăzând reaua-voinţă a 
tinerei femei, se gândiseră să facă din ea un substitut al 
vânatului. Le întelesese perfect mesajul: Dacă Sarah refuză 
să coopereze, servește-te de ea, sacrific-o! 

Probabil că acest ultim sacrificiu ar fi fost suficient pentru a 
finaliza gestatia femelelor profanate. Imediat ce ultimele 
„blănuri” vor fi fost expuse pe altarul muzeului, burtile de 
piele aveau să se sfâșie, eliberând progenitura răzbunării. 


Georges nu putea sti cum vor aräta acele creaturi näscute 
din ură si umilință, alimentate de sângele femeilor 
sacrificate, și concepute doar în scopul revanșei. 

Uneori și le închipuia sub forma unor animale de pradă 
mari, de culoare albă, mișcându-se tăcute printre copacii din 
parc. Fiinte imaculate și foarte puternice, sinteză a tuturor 
speciilor de animale. Prădători legendari, cărora niciun 
vânător nu le va putea veni de hac vreodată. Le vedea 
rătăcind pe peluză, în lumina lunii, sălbăticiuni argintii, cu 
ochi roșii. In incinta parcului se va reconstitui treptat o 
junglă cumplită, populată de lighioane ucigașe, care doar 
noaptea vor ieși să vâneze, pe bulevarde, și își vor ridica 
tributul din rândul faunei noctambulilor și a marginalizatilor. 
În timpul zilei, animalele se vor ascunde în casă, ferindu-se 
de strălucirea soarelui, iar el, Georges Mareuil-Mondesco, 
ultimul cu acest nume, va veghea asupra lor. Va fi 
conservatorul acelei jungle orășenești și secrete ce va 
prolifera la câţiva zeci de metri de autobuze și de staţii de 
metrou. Va fi protectorul și în același timp valetul acelor 
fiare mari și albe, născute din imbecilitatea unui taxidermist 
încăpățânat si din sângele unor femei. 

Își șterse de pătură mâinile umede. Sarah, cu nasul în 
dosare, se prefăcea că nu-l vede. Biata Sarah, atât de 
nehotărâtă, atât de neprevăzută, cu creștetul acoperit de păr 
scârbos... 

Pe cine spera să păcălească? Nu va împiedica întoarcerea 
marilor prădători albi, era prea moale și prea slabă ca să se 
opună voinţei animalelor-fantomă. Încăpăţânarea ei avea 
ceva patetic. 

Dar poate că, pur și simplu, era prea lașă ca să treacă ea 
însăși la acţiune? Una e să alegi o victimă, și alta să o simţi 
murind de mâinile tale. 

Georges își mușcă buza de jos, cuprins deodată de îndoială. 
Lașă. Era lașă. Cum de nu se gândise mai devreme? Sigur, o 
omorâse pe grăsana Marie Pointard, dar cu pistolul, de la 
distanță, fără contact fizic cu leșul. O astfel de execuţie era 
la îndemâna oricui, chiar și a unui copil! 

Această ultimă iluminare îi spulberă ultimele scrupule. I se 
păru că lașitatea ei emană un iz de carne moale, ușor 


fezandată. Un parfum de victimă, de animal încolţit într-o 
fundătură, ale cărui intestine se golesc din cauza fricii. Se va 
slobozi în haine când va vedea că se apropie tăișul briciului? 
Era gata să parieze că așa se va întâmpla. Reușise, un timp, 
să creeze o anumită iluzie, dar acum totul se sfârșise, 
definitiv. Acum avea pe cap tuleiele acelea hidoase. Dacă te 
apropiai de ea și îți încordai auzul, probabil că puteai să 
distingi scrâșnetul părului pubian care, în creștere, se freca 
de pielea fotoliului. Maimutaä! Maimuţă! 

Merita să moară. Nu mai avea încredere într-însa. Gresise 
acceptându-i atât de multă vreme ajutorul. Sângele ei va fi 
de ajuns pentru a hrăni fetușii. Va fi ultima transfuzie, 
ultimul sacrificiu. Cu degetele crispate pe marginile 
căruciorului, Georges își dădu seama, brusc, că o detesta din 
toată fiinţa lui și că va fi fericit să o ucidă. Trase din nou cu 
urechea, încercând să audă foșnetul părului în momentul în 
care ea își va schimba poziţia picioarelor. 

Maimuta! Maimuta! li va pune cadavrul în congelatorul 
mare din laboratorul de taxidermie, ca să aibă cu ce hrăni 
puii în primele ore după nașterea lor. Da, era o idee bună. Si 
își dădu seama imediat, după o anumită vibraţie a aerului, ca 
animalele îi aprobau iniţiativa. 


Capitolul 12 


Sarah se aplecă deasupra chiuvetei, ca să-și vadă mai bine 
faţa în oglinda din baie. Ridică mâna și își plimbă vârful 
degetelor peste craniu, provocând un scrâșnet mătăsos, de 
perie mângâiată în răspăr, îi creștea părul. Se răsese cu două 
ore în urmă, și părul îi și crescuse. 

Îl simţea sub unghii, ca niște tuleie aspre, un soi de 
ștergător de picioare, care irita pielea. Nu știa mare lucru 
despre legile organice care comandau creșterea diverselor 
pilozitäti ale corpului omenesc, dar era foarte sigură că, în 
mod normal, părul nu crește atât de repede! Părea că 
metabolismul i se accelerase brusc, activând excesiv 
rădăcinile înfipte în pielea capului. Se mai aplecă încă putin 
și smulse cu o pensetă un fir de păr. Își zise că măsura deja 
un milimetru. Un milimetru în două ore. La o asemenea 
viteză, era suficientă o singură noapte ca să-și vadă crescut 
la loc părul negru și des de pe vremuri. 

Panica îi provocă furnicături în palme. Niciodată nu mai 
auzise de așa ceva. Ştia că unii bărbaţi sunt forţaţi să se radă 
de două-trei ori pe zi, din cauza repeziciunii cu care le crește 
barba; numai că era vorba de barbă, nu de părul de pe cap! 
Cineva îi modifica organismul, acţiona asupra glandelor, ca 
să o prindă în greșeală. Era perfect conștientă de tot ceea ce 
implica această creștere a părului. Dintr-o dată, devenea o 
simplă femeie, își pierdea statutul de executoare. Nimic nu o 
mai apăra de pornirile criminale ale lui Georges. 

Îngrijorată, își vâri mâna în pantaloni, pipăindu-și partea de 
jos a pântecelui. Se strâmbă simțind peria tuleielor pubiene 
acoperindu-i muntele lui Venus. Era victima unei vrăjitorii, 
ceva care-o depășea se înverșuna împotriva ei, o deposeda 


de armură, îi smulgea cuirasa. Nu știa ce nume să dea 
acestei entităţi, dar începea să simtă cum i se fărâmiţează 
certitudinile raţionale. 

„Haide, haide”, își zise. „E o simplă dereglare pasageră. 
Poate chiar ceva pus la cale de Georges. Ar fi de ajuns, 
pentru asta, să te facă să înghiți anumiţi hormoni, fără știrea 
ta.” 

Se agäta de explicaţie. Ştia că absorbirea repetată a unor 
hormoni masculini provoacă la femei simptome de virilitate: 
reducerea volumului sânilor, schimbarea registrului vocal... 
creșterea pilozității. Pilule, niște simple pilule sfărâmate și 
amestecate în mâncarea zilnică. Georges era în stare să 
imagineze o astfel de capcană. Descoperise, probabil, că ea 
se rădea în secret și hotărâse să-i zădărnicească jocul. Se 
întoarse în camera ei, să se radă încă o dată dar lamele 
micului aparat de ras electric patinară pe părul neobișnuit de 
tare. „Tuleie de porc mistreţ”, își zise tânăra, fără să vrea. 

Se stropi cu lotiune pentru a diminua senzaţia de arsură 
care îi tortura craniul, și se rase repetându-și că asta nu 
servea la nimic. Trebuia să fugă cât mai repede, pentru că nu 
mai era în siguranţă. De douăzeci și patru de ore nu se mai 
putea deplasa în interiorul casei fără să simtă în ceafă 
privirea insistentă a lui Georges. Infirmul o urmărea în 
permanenţă, lungit în căruciorul lui, prefăcându-se că 
doarme. O observa, cu pleoapele întredeschise, ca un motan, 
care mimează perfecta nemișcare a somnului, ca să lase să 
se apropie pasărea râvnită. 

Unsese roţile căruciorului și se deplasa fără zgomot, 
apărând în câmpul ei vizual atunci când Sarah se aștepta mai 
puţin. Îl credea la celălalt capăt al casei și, brusc, îl 
descoperea în spatele ei. Nu-l auzise venind, iar el profitase 
de lipsa ei de atenţie pentru a i se strecura în spate, într-o 
tăcere perfectă. Da, unsese din belșug osiile mesei rulante, 
fără să ţină cont că păta covoarele din salon, și această 
precauţie nu prevestea nimic bun. Ea adăuga o notă sinistră 
la lista măsurilor intrate deja în vigoare: circuitele electrice 
întrerupte, porţile mereu zăvorâte... 

Sarah se dusese în garaj, cu intenţia de a face plinul 
breakului cu care avea de gând să fugă, dar își dăduse foarte 


repede seama că usa blindată care închidea rampa de acces 
fusese scoasă din funcţiune. Georges ridicase podul mobil, 
izolând casa de restul lumii. Sub pretextul joggingului zilnic, 
tânăra făcuse turul parcului, dar examinarea gardurilor nu-i 
lăsase nicio speranţă. Acestea erau absolut netede și înalte 
de șase metri. Pentru escaladarea lor ar fi trebuit să folosești 
pioletul, ca la povârnișul unui munte, iar ea nu deţinea nimic 
de acest gen. Și în plus avea mari îndoieli că Georges ar fi 
lăsat-o să întreprindă, în deplină libertate, această 
escaladare. 

În ajun, auzise scârtâitul ușii de la rastelul cu arme și, putin 
după aceea, constatase dispariția unei carabine. Georges era 
înarmat. Cu siguranţă, o armă de precizie. O carabină de 
mare calibru, concepută pentru vânarea fiarelor sălbatice, și 
ale cărei cartușe provocau distrugeri îngrozitoare. Se 
gândise, în treacăt, la telefon. Dar o chemare în ajutor ar fi 
însemnat, pur și simplu, o sinucidere. Ce să fi spus? „Alo! 
Sunt prizoniera Jupuitorului, maniacul despre care vorbesc 
toate ziarele! Veniti să mă eliberaţi.” 

Dacă ar fi fost arestat, Georges ar fi tras-o și pe ea după 
sine. Era prea compromisă. Existau analiza sângelui și 
urmele de mușcături de pe corpul ei. Tot atâtea indicii care 
constituiau dovada participării la asasinarea numitei Marie 
Pointard. Nu, nu trebuia să se aștepte la vreun ajutor din 
afară. 

Cobori la parter, examinându-se, la fiecare treizeci de 
minute, în oglinda din bibliotecă. După o oră, craniul nu-i mai 
era întru totul neted. Când trecea cu mâna peste el, avea o 
senzaţie de iritare a palmei. Frica explodă în ea ca o bombă 
și o făcu să tremure. Hormonii? Explicatie rocambolescă. 
Tentativă grotescă de motivare raţională! De ce se străduia, 
cu atâta îndârjire, să mascheze adevărul? Puterea casei, 
magia animalelor-fantomă îi modificau corpul. Ceea ce 
considerase multă vreme drept delirul unui nebun începuse 
să pună stăpânire și pe ea și să o silească să i se supună. Nu 
trebuia să mai rămână nicio secundă acolo, dacă nu voia să o 
apuce, alături de Georges, pe drumul dementei! 

Scotoci prin sertarele de la bucătărie și reuși să găsească 
vreo câteva bancnote și putin märuntis și strecură totul în 


buzunar. Neputând să ia niciun bagaj, se îmbrăcă gros, puse 
sub braţ unul dintre dosarele de execuţie și se duse să-i 
anunţe lui Georges intenţia de a acţiona chiar în acea seară. 
Alesese o victimă care locuia la periferie, dar nu prea 
departe, cu speranţa că va obţine o mașină pentru această 
deplasare. Cu o expresie vicleană, Georges răsfoi dosarul și 
examina fotografiile, în timp ce-i aștepta răspunsul, tânăra își 
zise că știe perfect ce avea ea de gând, că citea într-însa ca 
într-o carte deschisă. Fiul lui Werner îi puse întrebări și ea îi 
răspunse străduindu-se să adopte un glas ferm; dar își dădu 
seama că vorbele îi sună fals. 

— De ce asta și de ce așa de departe? se miră el. Sunt și 
alte posibilităţi în Paris, nu? 

— Pe asta o urăsc mai mult decât pe celelalte, replică 
Sarah. Imi va fi mai ușor s-o ucid. 

— Iată un motiv valabil, aprobă Georges, închizând dosarul. 

Zâmbi, arătându-și dinţii. „Ca o vulpe!” își zise tânăra și se 
agăţă de această comparaţie absurdă, pentru că îi exprima 
perfect sentimentul de insecuritate. 

— Nu vreau să-ţi dau lecţii, zise Georges domol, dar vei 
acţiona la căderea nopţii. 

— Firește, și ce-i cu asta? 

— Vreau să spun că, începând de la apusul soarelui, puterea 
casei ajunge deplină... și te va însoţi, înțeleg? Spiritul 
animalelor va veni pe urmele tale. Să nu faci nimic care l-ar 
putea supăra. 

Ea se stăpâni să ridice din umeri. Spiritul animalelor! 
Imediat ce va ieși din parc, va redeveni normală. Normală! 
Ideile ciudate care acum i se înghesuiau în cap se vor 
destrăma imediat, împrăștiate de mirosul extrem de plăcut al 
oxidului de carbon, al ploii udând asfaltul, al gunoaielor 
îngrămădite pe trotuare. Se va cufunda în banalitatea 
cotidiană, va lua metroul, se va sui în autobuze... Si care 
fantomă este în stare să reziste unei deplasări cu metroul? 

— Mă duc să aleg un brici, zise în cele din urmă Georges, cu 
un zâmbet ciudat. 

Si se îndepărtă, împingându-și căruciorul printre canapelele 
din salon. „E prea ușor”, își zise Sarah încleștând maxilarele. 
„Nu mă va lăsa să ies. Ştie prea bine că nu mai am de gând 


să mă întorc. Atunci?” 

Spiritul animalelor vine pe urmele tale... Așa spusese. 
Aiureli! Curate aiureli... 

Georges își făcu din nou apariţia și îi întinse o gentuţă de 
piele care conţinea briciul, tamponul de prosop și sticla de 
cloroform. „Trusa jupuitorului perfect”, își zise Sarah, 
cuprinsă de isterie, îmbrăcă un impermeabil negru și își puse 
pe cap o șapcă de piele, trăgându-și cozorocul până la 
sprâncene. Ceafa rasă îi conferea aspectul unui tânăr recrut 
în permisie. 

— Coboară în garaj și claxonează când ești gata, zise 
Georges. Îţi voi deschide ușa. 

Ea încuviinţă fără să discute, dornică să plece cât mai 
repede, și îi întoarse spatele. 

Parchetul îi frigea tălpile. Se abtinu să o ia la goană pe 
scara care ducea la garaj, alese o mașină banală și claxonă. 

Poarta grea se ridică imediat, lăsând să apară rampa de 
acces. Sarah demară. Nu avea bani și nu știa unde va dormi, 
dar simţi o imensă senzaţie de ușurare în momentul în care 
mașina pătrundea pe bulevard. 

— Ai scăpat la fix, murmură ea, fără măcar să-și dea seama 
că vorbește cu voce tare. Încă o zi, si ai fi fost tocmai bună 
pentru cămașa de forță. 

Conduse la întâmplare, drept înainte, preocupându-se doar 
să se îndepărteze cât mai mult de casă. 

— Liberă! exclama din când în când, cu un râs scurt, 
metalic, dezagreabil. Liberă! 

Traversă orașul și ajunse la periferie. Nu știa încotro merge. 
Peisajul se schimbă o dată cu venirea nopţii. Acum tânăra 
străbătea un decor alcătuit din terenuri virane și uzine de 
gaz. Rezervoare gigantice stricau panorama. Cilindri ruginiti, 
închiși într-un fel de cuști enorme, dintr-o împletitură de 
bare metalice. Această arhitectură din fier strâns cu șuruburi 
i-o amintea pe cea a domului din mijlocul parcului, și Sarah 
clipi repede, ca să șteargă amintirea. Numai că rapelul 
fulgerător îi alungă euforia, și mâinile umede începură să-i 
alunece pe volan. 

Acum se făcuse noapte de-a binelea, și peisajul - palisade în 
spatele cărora se înălța scheletul unor blocuri neterminate - 


căpăta o tonalitate apăsătoare. Santierele pustii și uzinele 
goale dădeau acestui colţ de periferie aspectul unui oraş- 
fantomă, părăsit de cei vii. În lumina palidă a lunii, turnurile 
neterminate semănau mai mult cu niște ruine după 
bombardament decât cu niște locuinţe noi. Sarah privi, 
nervos, în retrovizor. Acum era departe de casă și, în mod 
normal, ar fi trebuit să se simtă ușurată. Totuși, pe măsură 
ce se schimbau cifrele kilometrajului, simţea o nevoie din ce 
în ce mai acută de a se uita peste umăr. 

Spiritul animalelor... Așa mormäise Georges. Spiritul 
animalelor venea pe urmele ei. Tâmpenii! Povești de ticnit, 
care fuseseră gata să o facă să căpieze. Nu trebuia să se mai 
gândească la asta. Fasciculul farurilor părea fragil și 
tremurător, ca și cum întunericul din jur ar fi fost prea gros 
pentru o lumină atât de slabă. Sarah se simţi, brusc, 
vulnerabilă și în pericol, în oglinda retrovizoare nu vedea 
decât un hău de obscuritate, gura unei găuri negre, gata să o 
înghită cu mașină cu tot. 

„Nu rămâne singură!” îi șoptea glasul raţiunii. „Caută un 
bar, o cafenea! Nu sta singură, expusă, fără apărare...” 

Roti volanul, pentru a angaja mașina pe o stradă 
transversală, căutând cu disperare lumina vreunei vitrine. 
Dar fațadele erau toate la fel de întunecate, de parcă 
populaţia, anunţată de primejdie, și-ar fi bătut în cuie 
obloanele, pentru a se apăra mai bine împotriva 
monstruozităţilor care bântuiau în seara aceea străzile, chiar 
în acel moment... „O cafenea!” imploră în gând Sarah. 
„Măcar un bistro!” Rătăcea printr-un labirint de străzi 
jalonate de felinare decapitate. Ceva trăgea mașina înapoi. O 
forță invizibilă, o masă elastică ce părea că s-a agăţat de 
bara de protecţie, pentru a încetini înaintarea vehiculului. 
Sarah apăsă până la fund pedala moale a accelerației, fără 
niciun rezultat: mașina se târa, derapând, împotmolită în 
noapte ca într-un ochi de nisip mișcător. 

Deodată, la treizeci de metri înaintea ei, Sarah zări faţada 
unui bistro de cartier. Lumina din sală tremura în spatele 
geamurilor unsuroase ale localului, de parcă ar fi urmat să se 
stingă dintr-o clipă în alta. Sarah înţelese că nu trebuia să 
mai zăbovească. Dacă mai ezita, și această ultimă portiță de 


scăpare i-ar fi devenit inaccesibilă. Noaptea o va masca, așa 
cum zidise și celelalte faţade, preschimbând traseul străzilor 
într-un sinuos tunel de beznă. Cuprinsă de o mare spaimă, se 
năpusti asupra portierei și o luă la fugă fără să se mai uite 
înapoi. Strada era plină de ceva care se rostogolea sub 
tălpile ei, o avalanșă de tenebre care încerca să o prindă, 
pentru a o dezmembra în vârtejul ei ametitor. Ceva care 
huruia și făcea solul să vibreze, ca la apropierea unei rame 
de metrou sau a unui tren enorm, cu vagoanele blindate cu 
oţel... 

Sarah deschise cu amândouă mâinile ușa localului, năvălind 
într-un spaţiu care mirosea a rumeguș și a vin roșu de 
proastă calitate. Apariţia ei întrerupse o clipă conversațiile, 
dar vacarmul vocilor continuă de îndată ce tânăra ajunse la 
bar. Sarah se sprijini în coate de tejghea. Inima îi bătea gata 
să-i spargă pieptul. Ceru o cafea și un pachet de ţigări, 
încercând, prin gesturile de o mare banalitate, să combată 
dezläntuirea forțelor malefice care mârâiau la usa bistroului, 
așteptând ceasul închiderii ca să o sfârtece. Bău o gură din 
cafeaua amară și aprinse o ţigară. Degetele îi tremurau 
îngrozitor, atrăgând privirea bănuitoare a barmanitei. 

Durerea îi străpunse ochiul drept în momentul în care 
trăgea primul fum de ţigară. Avu o cumplită senzaţie de 
mutilare, de parcă un clește invizibil îi pătrunsese brusc sub 
pleoape, ca să apuce globul ocular și să-l smulgă. Deschise 
gura să tipe de durere, dar, imediat, durerea fulgerătoare 
făcu loc unei absente totale a senzatiei, ca si cum cavitatea 
orbitei fusese supusă unei anestezii locale. Sarah se agăţă de 
tejghea, să nu cadă. Câmpul vizual i se redusese la jumătate, 
în partea dreaptă nu mai vedea nimic. Era chioară... Își pipăi 
cu precauţie fața, așteptându-se la un dezastru. Era convinsă 
că degetele i se vor împotmoli într-un val de lichid vitros, că 
vor intra într-o orbită deschisă, scobită, dar nu simţi nimic. 
Ochiul drept își pierduse orice însușire senzorială, nici măcar 
nu-l mai localiza. 

— Nu vă simtiti bine? o întrebă femeia de la bar, care îi 
observase gesturile. 

Sarah mormăi o scuză și o rupse la fugă spre toaletă, 
așteptându-se să le provoace consumatorilor strigăte de 


oroare. Dar obrajii îi erau uscati, curati. Ochiul se afla tot la 
locul lui, doar că nu-i mai servea la nimic. Intră în cămăruţa 
toaletei. O oglindă crăpată atârna deasupra unei chiuvete 
negre de murdărie, pe fundul căreia fuseseră strivite 
chiștoace de ţigară. Lumina era galbenă, nesigură, dar Sarah 
descoperi imediat anomalia. 

Ochiul ei drept nu mai avea aceeași culoare, nu mai 
prezenta partea albă... era despicat vertical, ca pupila unei 
pisici. Era ochiul unui animal. 

Se mușcă de mână, ca să-și înăbușe strigătul. Ochiul avea 
ceva artificial, mort. Nu se mișca, și părea că fixează un 
punct invizibil din spaţiu. Părea... 

Își stăpâni respiraţia, căută în buzunar un creion și îi 
apropie vârful de pupilă. Când mâna atinse corneea, se 
produse un zgomot perfect identificabil. Un zgomot cristalin, 
care nu amintea de nimic viu. 

Era un ochi de sticlă. Mai rău: era una din acele proteze 
care se introduc în orbitele animalelor împăiate si din care 
Georges avea borcane pline pe etajerele din atelier. 

li furaseră ochiul și i-l înlocuiseră cu o bilă de sticlă 
colorată; îi scoseseră un ochi, pentru a-i aminti că trebuia să- 
și îndeplinească îndatoririle, îi... 

I se făcu greață, înţelese că va voma și deschise ușa ca să se 
ușureze în scaunul jegos. Spasmele îi scuturară cu violență 
stomacul gol. Pe când încerca să-și îndrepte spatele, două 
sulițe de foc îi intrară în picioare, ţintuind-o locului, încercă 
să se miște, dar niște cuie de oţel îi străpungeau pielea 
incältärilor, croindu-și drum prin carnea și oasele tarsului, 
înainte de a ieși prin talpă și a se înfige în sol. Dădu din 
mâini, prizonieră a unui soclu care îi interzicea orice 
mișcare. Prin minte îi trecu fulgerător imaginea animalelor 
din muzeu, tintuite pe piedestalul lor de lemn. Își duse 
instinctiv mâna sub pulover. I se păru că o cusătură lungă, 
interminabilă, îi împărțea torsul în două. Simti perfect 
cicatricea cusăturii care serpuia pe burtă și firul de aţă 
cerată care menținea pielea margine în margine. Cicatricea 
trasa o dungă prin părul care îi acoperea pieptul. Păr?! 

Își trase imediat mâna și lovi cu cotul ușa toaletei. Tot nu se 
putea mișca. Sângele picioarelor străpunse îi picura prin 


pingele. O panică înfiorătoare puse stăpânire pe ea. Se 
transforma lent, acolo, în spaţiul acela murdar și urât 
mirositor, care avea să fie mormântul ei. Nervii vor înceta să 
mai răspundă solicitărilor creierului; va întepeni. Se împăia... 
In câteva minute, se va acoperi cu păr din cap până în 
picioare, căpătând aspectul grotesc al unei maimuțe mari, 
deghizate în femeie. 

Spiritul animalelor... spusese Georges. Spiritul animalelor o 
prinsese din urmă, ca să o pedepsească, își pierdea sângele 
prin picioarele găurite. Vederea i se întunecă, de parcă 
ochiul stâng ar fi început să se metamorfozeze și el în 
proteză de sticlă, în interiorul corpului, fibrele musculare i se 
transformau în paie. Peste câteva clipe... 

— E în regulă acolo, înăuntru? se auzi, de cealaltă parte a 
ușii, vocea femeii de la bar. 

Sarah deschise gura, crezu că va scoate un urlet de animal 
rănit, dar se limită să spună: 

— In regulă, mulţumesc. Ies imediat. 

— Scuzati-mä, mormăi cealaltă, dar pe-aici se întâmplă tot 
felul de lucruri, și ne temem. 

Sarah îi răspunse cu un râs tremurător, își recuperase 
ochiul drept, și nimic nu-i mai tintuia de sol picioarele. Vocea 
femeii alungase vraja. Sarah stătea, pur și simplu, sprijinită 
cu spatele de perete, într-o cabină de toaletă foarte murdară, 
și pe tot corpul îi șiroia o sudoare rece ca gheaţa, își plimbă 
privirea peste inscripţiile obscene care umpleau pereţii. 
Vulgaritätile o linișteau, o ancorau în real. Le descifra cu un 
fel de fericire năucă. 

„Te afli la privată!” își zise. „Nici n-ai fi putut găsi un loc 
mai nimerit. Esti protejată! Protejată!” Trase apa și râse 
prostește, mulțumită de această tiflă dată puterilor 
misterioase. Se dojeni imediat. NU EXISTAU PUTERI 
MISTERIOASE, căzuse doar într-o scurtă criză halucinatorie, 
datorită nervilor prea zdruncinati. 

Se hotărî, în sfârșit, să iasă din toaletă. Când intră în sală, 
lumina neonului îi provocă o furnicătură dureroasă de-a 
lungul nervului optic din partea dreaptă, de parcă ochiul îi 
ieșise de sub efectul unei scurte anestezii. Se sprijini de 
tejghea, bău cafeaua rece și plăti. „Episod de isterie!” 


diagnostică. „A nu i se acorda prea mare importanţă.” 

Își adună tot curajul și păși spre ieșire. Ceva îi șoptea că va 
găsi automobilul sfărâmat, ciopârtit. Probabil că haita 
gorilelor-fantomă se înverșunase împotriva lui, cât timp 
lipsise, smulgând din balamale portierele, rupând volanul, 
sfâșiind scaunele. Lângă trotuar va descoperi o epavă, o 
carcasă eșuată, cu toată caroseria burdușită de pumni 
enormi... 

Dar, contrar a ceea ce-și imagina, mașina era intactă și 
motorul continua să toarcă sub capotă. Se urcă la volan, 
hotărâtă să nu mai cedeze halucinatiilor și să meargă tot 
înainte, până nu va mai rămâne picătură de benzină în 
rezervor. Totuşi, imediat ce-și așeză mâinile pe volan, 
degetele îi amorţiră și deveniră tepene, pierzându-și toată 
sensibilitatea. 

„Nu intra în panică!” își zise ea, respirând adânc, încercă 
să-și miște falangele, dar articulațiile păreau sudate. De la 
încheietură în jos, nu mai simţea nimic. Mâinile îi erau ca 
niște mănuși umplute cu paie. Inerte, moarte. Le izbi cu 
violență de tabloul de bord, fără să reușească să simtă nici 
cea mai mică durere. Ai fi zis că palmele îi fuseseră brusc 
amputate și la capătul braţelor i se înșurubaseră proteze. De 
parcă fără știrea ci i se extrăseseră toate oasele mâinilor, 
pentru a fi înlocuite cu sârme și paie. „Bine”, capitulă ea. 
„Mă întorc.” 

Nu avea încotro. Nu putea scăpa de influenţa casei până 
când nu lichida problema animalelor-fantomă. Reală sau pur 
și simplu imaginară, problema trebuia rezolvată neîntârziat. 
Era preţul libertăţii ei. 

— Mă întorc, repetă cu voce tare. 

Imediat ce formulă capitularea, mâinile îi redeveniră suple 
și prinseră volanul. Cuprinsă de furie, demară și porni 
îndărăt. Mânia îi anula temerile și o făcea să uite miracolele 
a căror victimă fusese. Hotărâse să nu mai reflecteze asupra 
acestui subiect, să nu mai încerce să lămurească tot ceea ce 
se întâmpla. Ştia doar că trebuie să termine cu Georges și cu 
animalele muzeului, să spargă buba. Era pe deplin convinsă 
că acest act simbolic o va elibera de fantasmele 
incontrolabile care o chinuiau. Fusese nevoită să o suprime 


pe doamna Raimonde pentru a scăpa de amintirea oribilă a 
dulapului - tot așa va face și cu cei care ocupau domul, îi va 
distruge până la ultimul, iar dacă Georges se va pune în 
calea ei, nu-l va cruța nici pe el. 


Capitolul 13 


Când ajunse acasă, trebui să coboare și să sune la usa 
garajului.  Oblonul greu de oţel se ridică imediat, 
deschizându-i calea, dar tânăra lăsă mașina afară, cu intenţia 
să o ia de acolo mai târziu, după ce va îndeplini ceea ce-și 
propusese. Intră, gâfâind, în parcarea ce se întindea sub 
peluza parcului. O clipă, avu tentatia să blocheze poarta cu 
un butoi metalic sau cu o roată, dar își dădu seama că 
puterea sistemului hidraulic era destul de mare pentru ca 
aceste slabe obstacole să fie strivite fără a opune rezistenţă. 

Cu tâmplele umede de sudoare, privi oblonul care cobora 
huruind; știa perfect de bine că, în momentul în care acea 
ușă grea de oţel va atinge betonul, Georges va smulge 
modulele electronice, blocând astfel toate căile de acces ale 
casei. 

Se debarasa de impermeabil, fiindcă transpirase. I se păru 
că în garaj domnea un calm neobișnuit și că era observată pe 
furiș, dar alungă această impresie, dând din umeri. li veni să 
strige: „Eu sunt, Georges. Am venit pentru nota de plată 
finală. Va trebui să ne încheiem socotelile!” Dar preferă să se 
abţină de la provocări puerile. El era sus și știa foarte bine 
pentru ce se întorsese. Acum înfruntarea nu mai putea fi 
amânată. „Am venit să-l lichidez pe nebunul care m-a 
înnebunit!” hotărî, cu un râs macabru. Își smulse șapca. 
Părul de pe cap căpătase consistenţa grasă și lânoasă a unei 
blăni de oaie. Acest nou miracol îi confirma ceea ce bănuia 
de douăzeci și patru de ore: o pregăteau pentru abator! O 
metamorfozau într-o pradă cât se poate de acceptabilă. De 
vreme ce nu voia să vâneze, va lua locul victimei pe care nu 
fusese în stare s-o aducă. 


Nimic nu se mai împotrivea ca Georges să vină și să 
opereze asupra ei „prelevările” lui sinistre. O va scalpa, îi va 
smulge părul dintre picioare - și o aștepta pentru această 
ultimă ceremonie, pentru această ultimă execuţie, ascuns 
undeva sus, în labirintul casei. 

Simti în abdomen un sfredel dureros și își dădu seama că 
murea de frică. Îşi masă pieptul si se strădui să respire adânc 
și rar. Acum trebuia să meargă până la capăt, orice retragere 
era imposibilă, și nu putea părăsi casa decât după 
neutralizarea lui Georges. Luă de pe un panou un topor de 
incendiu, scoase dintr-un colţ o canistră de cinci litri plină cu 
benzină și se asigură că bricheta îi funcţiona. Răsufla 
sacadat, dureros, iar degetele îi lăsau pete uleioase pe tot ce 
punea mâna. 

„Trebuie să termini cu el”, își zicea. „De fapt, ai știut 
dintotdeauna că, într-o zi, se va întoarce împotriva ta!” 

Vedea moartea lui Georges ca pe o amputare salutară. 
Numai despärtindu-se de acest membru cangrenat își va 
putea salva corpul. Și așa întârziase prea mult și el fusese 
cât pe ce să o facă să-și piardă minţile îndrugându-i poveștile 
lui cu blesteme și animale-fantomă. După ce îl va omori, va 
redeveni normală, spaimele i se vor domoli și va uita tot 
acest coșmar. 

Urcă încet treptele, ţinând într-o mână toporul și în cealaltă 
canistra cu benzină. Ajunsă în capătul de sus al scării, se 
crispă. Cum se pregătise Georges ca să pună mâna pe ea? 
Stătea în spatele ușii? Era pe jumătate paralizat, dar îi 
fuseseră de ajuns câteva zile pentru a reuși să stăpânească 
perfect mișcările căruciorului metalic. 

Îl împingea de două ori și parcurgea, în mare viteză, câte un 
culoar, deplasându-se mai rapid decât o făcuse pe picioarele 
lui. Sarah deschise ușurel ușa și își încleșta degetele pe 
mânerul toporului. Marele salon era cufundat în întuneric. 
Toată casa arăta ca un bloc compact de obscuritate, și tânăra 
înţelese că, de la plecarea ei, adversarul tăiase curentul 
electric, pentru a se obișnui cu întunericul. O aștepta pitit 
undeva, gata să se propulseze pe o traiectorie aducătoare de 
moarte, cu briciul în mână. 

Pierdu câteva secunde cu manevrarea întrerupătorului. 


Fusese o prostie, dar nu se putuse împiedica să o facă, 
semnalându-și astfel prezenţa prin zgomotul butonului. Se 
ghemui, cu toporul ridicat, gata să respingă un eventual 
atac. Orbită de beznă, nu distingea nici măcar conturul 
mobilelor, își șterse cu dosul palmei sudoarea care îi provoca 
usturimi la ochi și încercă să-și amintească poziţia 
mobilierului din salon. Dar asta nu servea la nimic, în lipsa 
ei, Georges ar fi putut să deplaseze mobilele, pentru a-i 
zădărnici tentativele de orientare. 

Schitä o deplasare spre stânga, scotocind cu ascutisul 
toporului întunericul. Nu mai avea nicio noţiune a distanțelor 
și nu voia să zăbovească în zonele degajate unde el își putea 
manevra cu ușurință căruciorul. Presupunea că eliberase la 
maximum spaţiul pentru a-și amenaja arii de circulaţie 
întinse. Cu siguranță că împinsese fotoliile la perete si 
scosese covoarele, care ar fi putut să blocheze roţile mesei 
rulante. 

„Ba nu!” își spuse agasată. „Nu-l supraestima. E grav rănit, 
nu a putut să facă atâta mișcare!” Da, îi murmură o voce 
vicleană. Dar poate că l-au ajutat gorilele! 

Își mușcă buzele până la sânge, pentru a se pedepsi că 
cedase iar ispitei nebuniei. 

Aici ar fi trebuit să fie, în mod normal, o canapea mare, 
englezească, de piele, prea grea pentru ca un infirm să o 
poată mișca măcar cu un centimetru. Explora zadarnic locul. 
Acolo nu mai era nimic. Canapeaua dispăruse. Cum putuse 
Georges, țintuit pe un cărucior?... Hotări să nu-și piardă 
timpul cu întrebări și se lăsă în genunchi. 

Unde era nebunul? Nu-i plăcea să se simtă expusă astfel, ca 
în centrul unei arene, își închipuia că Georges o vedea 
perfect, ca un animal de pradă nocturn, ai cărui ochi percep 
infraroșiile. Era o presupunere prostească, evident. Nu lupta 
cu un animal, ci pur și simplu cu un om, un om cu picioarele 
paralizate și care nu se putea deplasa decât cu un cărucior! 
Își încordă auzul, în speranţa că va auzi clinchetul 
rulmentilor, dar tăcerea era desăvârșită. Trebuia să se miște 
dacă nu voia să-și petreacă noaptea stând ghemuită într-un 
colţ al salonului. 

Poate că lucrul cel mai simplu era să ajungă în bucătărie și 


| d 


să repună în funcţiune curentul electric. Dar probabil că el 
se aștepta la asta și luase măsuri în acest sens... Parcurse pe 
vine doi metri, scotocind frenetic întunericul cu ascutisul 
toporului. Bidonul cu benzină o stingherea și îi obosea 
mușchii. Nu voia să-l abandoneze. Constituia un fel de scut, 
și ar fi putut să-l amenințe pe Georges că îl va stropi cu 
benzină dacă se apropie de ea. 

Bratul ei întâlni o sfoară care făcu să sune un clopoțel, 
înregistră, cu coada ochiului, flacăra roșie a unui foc de armă 
înăbușit de surdină, și se pomeni împroșcată de tencuiala pe 
care glontul o smulsese din zid, doar la câţiva centimetri de 
faţa ei. Se aruncă pe parchet, încurcându-se într-o mulţime 
de sfori legate de niște instrumente metalice care 
zdrăngăniră: zurgălăi, clopoței și chiar simple linguri. 
Georges „amenajase” salonul în așa fel încât să poată repera 
înaintarea prăzii, îi veni să-l înjure, dar se retinu pentru a nu- 
și semnala și mai mult poziţia în încăpere. Se deplasă repede 
în sens invers, așteptându-se în fiecare secundă să se 
lovească de o mobilă sau de căruciorul dementului. 

Cu mușchii încordaţi, explora porţiunea de întuneric din 
jurul ei. Nu știa unde se află în interiorul salonului, și n-ar fi 
fost în stare nici măcar să găsească din nou scara ce ducea la 
garaj. Băgă de seamă că respira prea tare, iar gâfâitul i se 
auzea de la câţiva metri, închise gura și încercă să-și 
identifice poziţia în spaţiu, dar se deplasase la întâmplare, 
pierzând orice reper. Brusc, pe când explora cu prudenţă 
locul, răsună un pocnet îngrozitor, și fălcile unei curse 
pentru lupi prinseră lama toporului. Zguduitura fu atât de 
violentă, încât Sarah scăpă toporul și căzu în șezut. Un 
spasm de groază îi parcurse intestinele, și ea crezu că își va 
pierde controlul sfincterului. 

Capcane! Georges scosese vechile capcane îngrămădite de 
Werner în dulapul atelierului și le instalase pe parchet, 
transformând cuprinsul salonului într-un teren periculos, 
unde în orice moment riscai să te trezesti cu glezna 
secționată. El însă, lungit în cărucior, nu risca nimic! Si, cu 
siguranţă, își stabilise niște repere, astfel încât să nu se 
deplaseze prin locurile „minate”. Sarah își îndreptă spatele. 
Nu îndrăznea să se miște, imaginându-și peste tot în jurul ei 


fălci de fier cäscate, care abia îi așteptau trecerea ca să se 
închidă. Tatonă în întuneric, căutând toporul, terorizată la 
gândul că, din greșeală, ar putea să-și așeze mâna chiar în 
mijlocul unei curse. Găsi, în sfârșit, coada toporului, 
îngreunat acum de mașina infernală, împinse bidonul în fața 
ei, servindu-se de el ca de un scut, dar această tehnică 
prezenta defectul că făcea zgomot și îi trăda poziţia. Alte 
două împușcături străpunseră tenebrele, și o oglindă se făcu 
tändäri, aruncând peste femeie o ploaie de cioburi tăioase, 
care-i crestară umerii. Sarah nu-și putu reţine un strigăt. 

— S-a sfârșit, Sarah, făcu vocea îndepărtată a lui Georges. 
Nu te mai împotrivi prostește, știi bine că soarta ţi-e dinainte 
hotărâtă. Animalele te-au judecat și te-au condamnat. 
Renunţă, îţi promit că voi folosi cloroformul. Voi îmbiba bine 
tamponul, ca să adormi foarte repede, îţi jur că nu te voi 
atinge până când nu vei fi total inconștientă. N-o să te doară. 
N-o să te doară deloc... 

Ea nu răspunse. Atinse cu degetele un ușor defect al 
parchetului, un defect pe care-l cunoștea foarte bine. O 
proeminentä de care se împiedicase de sute de ori și care îi 
indica acum direcţia bucătăriei. Se orientă și își reluă târâtul, 
servindu-se de bidonul de plastic pentru a degaja drumul. 

— Te aud, șuieră Georges, cu o fărâmă de enervare. Ne 
pierdem timpul. De ce te încäpätânezi ca un copil? Credeam 
că vei accepta cu mai multă demnitate moartea. Făcu o 
pauză, apoi reluă, cu un mic rânjet exasperant: Cum ai 
părul? Cred că unsuros și lânos. Stii că-i simt mirosul? Burta 
îți duhnește a oaie. Ai lână între picioare, micuță Sarah. Nu- 
mi trebuie lumină ca să știu unde ești. Te adulmec ca un 
câine de vânătoare. Puti ca un animal care va muri... 

Bidonul întâlni cercul de oţel al altei curse. Sarah o împinse 
încetișor într-o parte, de parcă ar fi fost o mină antitanc. 
Transpira abundent, iar ochii îi străluceau. 

— Sarah! îi strigă Georges. Inceteazä cu copilăriile. Să 
punem capăt acestui safari imbecil. Aș fi dorit tare mult să 
îndeplinim cu toată răspunderea ritualul, ca doi adulţi. Ce-ai 
de pierdut? Viața dumitale nu servește nimănui. Eşti o 
nevrozată, într-o zi vei fi internată și vei rămâne până la 
sfârșitul vieţii într-un ospiciu. De ce te încäpätânezi să 


supravietuiesti? Ştii bine că vechile dumitale fantome te vor 
urmări totdeauna. Dulapul, doamna Raimonde, toţi acei tipi 
care te-au violat sunt amintiri care te vor härtui fără 
încetare. Până te vei sinucide... Nu se poate sfârși altfel, 
Sarah. E imposibil. Gâfâia. Lasă-te în seama mea, zise 
ostenit, îţi voi dărui uitarea, fără să simţi nicio durere. Cu 
blândete. Te vei întinde pe canapeaua mare de piele și îţi voi 
da tamponul cu cloroform, să ţi-l pui singură la gură... 

Detalie ritualul aducător de moarte așa cum ar fi înșirat 
amănuntele unei apetisante reţete de bucătărie, de parcă 
înspăimântătoarea listă de componente ar fi fost în stare să 
trezească apetitul victimei. 

Sarah aprecia că intrarea în bucătărie era acum pe undeva 
pe aproape. Va fi de ajuns să se lipească de perete și să 
branșeze curentul, apoi... 

Georges era înarmat și nu va ezita să tragă. Trebuia să 
profite de cele două-trei secunde în care el va fi orbit de 
lumină, și să treacă la acţiune. Hotări să împrăștie o parte 
din benzină pe parchet, astfel încât, atunci când va fi nevoie, 
să poată ridica o barieră de flăcări între ea și dement. Când 
va ajunge la adăpost în bucătărie, va aprinde bricheta și o va 
arunca în băltoaca de benzină. Din fericire, avea o brichetă 
din acelea folosite de militari, protejată împotriva vântului, 
pe care niciun curent de aer nu o putea stinge. Deșurubă 
capacul bidonului. Mirosul carburantului îi răbufni în faţă, 
sufocant. 

— Ce e asta? urlă Georges. Benzină? Oprește-te! Faci o 
tâmpenie. N-ai dreptul. Furia animalelor se va întoarce 
împotriva ta, nu vei mai scăpa niciodată de ele! 

Sarah goli aproape jumătate din bidon. Ochii începură să o 
usture din cauza vaporilor. Auzi căruciorul lovindu-se de o 
mobilă. Georges își pierdea sângele rece. Acum era 
momentul! Se ridică și o zbughi în direcţia bucătăriei... După 
nici trei pași căzu într-un mărăciniș de sârmă ghimpată. Cu 
hainele și carnea sfâșiate, ţipă de durere, încercând să-și 
protejeze ochii. Georges desfășurase în ușa camerei unul 
dintre sulurile care îi serveau, în mod obișnuit, să închidă 
galeria din aripa de sud. Spirele de metal se încurcaseră, 
formând un desiș foarte încâlcit, o pânză de păianjen plină de 


ţepi, în mijlocul căreia Sarah se zbătea rănindu-se tot mai 
mult cu fiece mișcare. Georges înţelese, după strigătele ei, 
că tânăra căzuse în cursă și râse satisfăcut. 

Sarah își dădu seama că, agitându-se, se încurca și mai mult 
și că în întuneric nu va reuși să se elibereze. Ghimpii îi 
deschiseseră rănile superficial cicatrizate, și acum era din 
nou plină de sânge pe tot corpul. Avea impresia că înoată 
într-o piscină plină cu arici. Orice mișcare era o tortură. Cu 
bicepșii zgâriati, întinse braţul să ia bricheta din buzunar, 
săltă capacul cu degetul și acţiona rotita zimtatä. Auzi 
sfârâitul flăcării și aruncă micul cub de metal pe parchet, în 
spatele ei. Benzina se aprinse cu un bufnet, ridicând un gard 
de flăcări de-a latul salonului. De partea cealaltă a vâlvătăii, 
zări silueta lui Georges, care manevra cu disperare să se 
îndepărteze. 

Sarah nu avea la dispoziţie prea mult timp ca să scape din 
cursă. Peste câteva minute Georges urma să se întoarcă 
aducând un extinctor și să transforme rugul într-o grămadă 
de cenușă. Deocamdată, focul duduia, mistuind canapeaua 
cea mare din piele, care ardea emanând un miros de animal 
la frigare. 

Sarah reuși, la lumina flăcărilor, să se desprindă din 
mărăcinișul metalic care o înfășură ca pe un cocon. Se 
răsuci, ţipând de fiecare dată când un ghimpe îi smulgea o 
altă bucată de piele. Cu hainele în zdrente, reuși în sfârșit să 
se târască afară din cursă. Georges se zbătea de cealaltă 
parte a perdelei de flăcări, și Sarah auzi clar șuieratul unui 
extinctor în funcţiune. Luă de jos toporul, bidonul și alergă 
spre cea mai apropiată ușă de sticlă, deplasându-se în 
zigzag, pentru a se feri de cursele împrăștiate pe parchet. 
Dădu la o parte draperia pe care Georges o întinsese ca să 
facă întuneric și apăsă pe clantä. 

Trebui să deschidă și obloanele ca să se poată năpusti în 
parc. Focul, asfixiat de spuma lipicioasă a zăpezii carbonice, 
se preschimbase într-un nor gros de fum, ale cărui rotocoale 
înnegreau pereţii și tablourile. 

Din trei pași mari, Sarah traversă terasa și sări pe peluza 
spongioasă. Din cauza scării și a balustradei, Georges nu 
putea să vină după ea, deoarece căruciorul nu ar fi putut să 


coboare treptele fără să se răstoarne. Așa că avea timp să 
dea ocol casei pentru a ajunge la dom. Nu știa decât confuz 
ceea ce va face. Poate că va sparge un ochi de geam și se va 
strecura înăuntru prin acea deschizătură. 

— Vino înapoi! urlă Georges în spatele ei. Nu face asta! 

Nota de implorare făcea să-i tremure vocea. Tânăra nu se 
întoarse. Văzu cu coada ochiului că el împinsese căruciorul 
până pe terasă și că încerca să ducă arma la ochi. Își devie 
traseul astfel încât să iasă din raza lui vizuală, și merse mai 
departe pe lângă ziduri, în locul acela era protejată de 
statuile parcului. Auzi pocnetul gloantelor care loveau 
marmura. Capete și mâini săriră în aer, pulverizate de 
violența impactului. Sarah își scrânti gleznele și căzu greoi în 
iarba grasă. Ploaia din ultimele zile udase bine peluza, și 
tânăra se pomeni, instantaneu, transformată într-o statuie de 
lut. Se târî, prin noroi, după topor și după bidonul care acum 
nu mai era decât pe jumătate plin. 

— Sarah! Sarah! urlă Georges de pe terasă, iar glasul lui 
suna implorator și amenintätor totodată. 

Femeia îngenunche în spatele unui piedestal, să-și mai 
tragă sufletul. Simti un junghi într-o parte a corpului și 
punctișoare negre îi jucau în fața ochilor. După mișcările pe 
care le făcea Georges, înţelese că încerca să coboare, cu 
masa rulantă, treptele, ca să o poată vâna. O adevărată 
nebunie. Căruciorul avea să se răstoarne, și el... Cramponat 
de balustrada de piatră, Georges începuse coborârea. 

De fiecare dată când roţile treceau de o treaptă, căruciorul 
se hurduca, gata să se răstoarne. Zgâriind piatra cu unghiile, 
nebunul se strâmba cumplit. Carabina, pe care o strecurase 
sub el, îl stingherea în această manevră dificilă, și fiul lui 
Werner înjura întruna, cu glas scăzut, insultând-o pe Sarah 
în chip josnic. 

In ciuda pericolului la care o expunea această încăpățânare, 
tânăra nu-și putea lua ochii de la infirmul care sfida toate 
legile echilibrului doar ca să o poată urmări și ucide. Dacă 
reușea să ajungă pe peluză fără ca masa pe roţi să se 
răstoarne, Georges putea să se avânte pe urmele celei pe 
care trebuia să o ucidă cu orice preţ, mai înainte ca ea să 
distrugă muzeul. Sarah se ridică. Nu trebuia să cedeze. 


Domul era încă departe si va trebui să spargă un geam ca să 
poată intra. 

Incepu să spere că, în momentul în care va distruge 
animalele, va înceta și blestemul. Așa scria în romanele 
fantastice. Era destul să distrugi obiectul demonic și, 
deodată, totul redevenea normal. Monstrii recăpătau 
înfățișare omenească, rănile se cicatrizau... Sarah o luă la 
fugă, trăgând după ea bidonul de benzină care i se lovea de 
coapsă. 

Georges se clătina, în echilibru instabil, dându-și unghiile 
peste cap pe balustrada scării. Roţile din faţă ale 
căruciorului săriră ultima treaptă și intrară, până la osie, în 
pământul moale al peluzei. Șocul făcu să basculeze 
căruciorul, care se ridică asemenea unui cal înspăimântat. 
Georges nu avu timp să se agate de stâlpii balustradei, iar 
corpul său, proiectat ca de o catapultă, descrise o curbă prin 
aer și se prăbuși greoi în mocirlă. Din locul unde se afla, în 
ciuda zgomotului ploii, Sarah auzi limpede trosnind coloana 
vertebrală a rănitului. Acest zgomot cumplit o făcu să-și vâre 
capul între umeri; încremeni în plină fugă, neștiind dacă să 
meargă mai departe sau să pornească înapoi, pentru a-i da 
ajutor bărbatului care zăcea în noroi, cu șalele răsucite într-o 
poziţie care nu prevestea nimic bun. 

„A murit”, își zise. „De data asta chiar a murit.” 

Într-adevăr, existau puţine șanse ca vertebrele vătămate ale 
lui Georges să fi putut rezista la un asemenea salt. Rănitul 
era prăbușit în iarbă, absolut nemișcat, iar căruciorul se 
înfipsese în pământ, în poziţie verticală, ca un aeroplan 
străvechi căzut brusc din cer. Sarah ezită... 

Si dacă era un șiretlic? Poate că încerca să o înduioșeze, 
convingând-o astfel să se apropie. lar când se va apleca, el va 
scoate briciul și... Trebuia să alerge mai departe. Si să 
termine o dată pentru totdeauna cu „blestemul”, să 
lămurească lucrurile, să spulbere umbrele îndoielii! 

Acum ajunsese la dom și trebuia să spargă unul din geamuri 
dacă voia să pătrundă în sala de expunere. Ridică toporul și 
lovi, pe jumătate ascunsă după o grindă, ca să se ferească de 
cioburi. Dar ochiul de geam rezista, iar ascutisul toporului 
ricoșa fără să provoace nici măcar o crăpătură. Fu nevoită să 


lovească de mai multe ori până când geamul catadicsi să se 
spargă. Epuizată, se aplecă prin deschizătură. Oboseala îi 
șoptea să adopte o soluţie facilă: să verse conţinutul canistrei 
prin deschizătură și să aprindă un chibrit... 

Dar își pierduse bricheta în incendiu, și ploaia îi udase 
cutiuta de chibrituri pe care o avea la ea în permanenţă. Si 
apoi, în câteva minute, focul ar fi putut să cuprindă întreaga 
clădire, lipsind-o pe femeie de orice posibilitate de retragere. 
Iar Sarah avea acum nevoie de un răgaz de câteva ore ca să- 
și recapete puterile, să-și panseze rănile și să-și schimbe 
hainele. Aruncă bidonul și, măturând cu toporul cioburile 
rămase în rama ferestrei, își trecu, pe rând, picioarele peste 
grinzi și intră. „S-a sfârșit”, îi veni să le strige animalelor 
încremenite în penumbră. „Acum nu mai există nimeni care 
să creadă în voi!” 

Puse piciorul pe parchetul sălii, ţinând toporul sus, cu faţa 
la siluetele păroase cărora nu le distingea prea bine 
contururile. Avu impresia că înfrunta o hoardă gata de linșaj, 
o mulțime cu ochi de sticlă în care se reflecta o ură imensă. 

„Nu sunt decât niște păpuși din piele și paie!” își repetă ea, 
stând în spărtură, cu omoplatii biciuiti de aversă. ,Niste 
păpuși de paie, care nu pot să-mi facă nimic!” 

Dar picioarele îi rămâneau, cu încăpățânare, tintuite pe 
podea, si nu găsea forța să meargă spre animale. I se păru că 
un val de ură o împinge afară, ca o mână elastică. Se 
poticnea de un zid invizibil și stătea prostește pe loc, într-o 
poziţie ofensivă care îi obosea braţele. 

— Nu puteţi să-mi faceţi nimic! ţipă conștientă că începea 
iar să cedeze fantasmelor nebuniei. 

Dar chiar în secunda aceea se aștepta la ce era mai rău. Nu 
s-ar fi mirat peste măsură dacă ar fi văzut că animalele se 
smulgeau de pe socluri și veneau în întâmpinarea ei, 
arătându-și ghearele și colții. Avea certitudinea secretă că 
înfrunta o armată, că ataca o forţa a cărei putere o depășea. 

— Georges a murit! zise gâfâind. Iar eu nu cred destul în voi 
ca să puteţi cu adevărat să-mi faceţi vreun rău! 

Se simţi fericită că le aruncase în față acest argument. 
Faptul că nu credea în ele o proteja de influența animalelor- 
fantomă. Această teoremă improvizată o seducea și o 


liniștea. Firește, cedase o dată sau de două ori halucinatiilor, 
dar nu vor obţine nimic mai mult. Nu le va da niciodată 
ascultare! Nu va fi servitoarea, sclava, si cu atât mai putin 
victima lor! 

Făcu un pas, cu toporul ridicat deasupra capului. Luminile 
de veghe nu-i permiteau deloc să se orienteze cu certitudine. 
Răspândite în toată sala, acele veioze proiectau insulițe de 
lumină galbenă, între care domnea un întuneric adânc. Sarah 
gâfâia. Știa că în acel moment era în joc viitorul sănătăţii ei 
mintale. Dacă dădea înapoi, dacă ceda panicii, va trăi veșnic 
cu îndoiala în suflet... Cu angoasa... 

Se afla acolo pentru a distruge un mit, o legendă, pentru a 
reduce obsesia lui Georges Mareuil-Mondesco la 
dimensiunile unei povești de adormit copii, ale unui banal 
delir psihotic. Vor fi de ajuns câteva lovituri de topor. Va 
sparge burta animalelor, eliberând șobolanii care își 
stabiliseră domiciliul în pântecele de piele. Peste câteva 
clipe, îi va vedea împrăștiindu-se, chitäind, căutându-și 
refugiu sub vitrine sau prin ungherele muzeului, îi va vedea 
alergând cu pași mici pe lângă plinte, galopând pe läbute cu 
toată viteza... 

Cu ochii mijiti, Sarah reperă vitrina unde se îngrămădeau 
scalpurile și triunghiurile pubiene ale victimelor lui Georges. 
Femelele gravide stăteau în spatele acestui altar, dispuse în 
arc de cerc. O căprioară, o leoaică și o tigroaică. Sarah își 
amintea că le văzuse pântecele mișcând, atunci când privise 
prin lentilele binoclului. Copiii răzbunării, spusese Georges... 

Dar Georges nu era decât un biet nebun, un băieţel nebun 
care crescuse în afara lumii, cultivând tot felul de ciudätenii 
infernale, imaginându-și ritualuri oribile, își alcătuise din 
spaimele lui un sistem, sfârșind prin a confunda visul cu 
realitatea. Ea se slujise de el, iar el se folosise de ea... Fusese 
cât pe-aci să o ucidă. Acum totul se terminase, în câteva 
secunde, ultima umbră se va risipi, ultima îndoială... 

Dădu ocol vitrinei. Avea nevoie de această devastare 
simbolică, pentru a se vindeca. Simtea că pe urmă va fi liberă 
să plece, că nimic nu o va mai ţine legată de locul acela. Va 
putea din nou să urce într-o mașină, fără ca un soi de 
legătură elastică să o constrângă să facă, după câţiva 


kilometri, cale întoarsă. Era suficient să decapiteze acele 
păpuși de piele, îngreunate, umplute. Era destul să le taie în 
două, cu o lovitură de topor bine tintita. 

Lumina veiozelor tremura ușor pe podea, făcând să miște 
umbra celor trei femele împerecheate abject. Sarah respira 
cu greutate, și mirosul blănurilor o îneca, aidoma unui gaz 
toxic, strivindu-i tâmplele. Muzeul se cutremură de un urlet 
tăcut, geamurile domului vibrau de un interminabil strigăt de 
ură. 

— Nu sunteţi destul de puternice, zise, rânjind, tânăra 
femeie. Deja nu mai cred aproape deloc în voi... 

Se apropie de căprioară, a cărei burtă tremură sub efectul 
unui spasm. Cu degetele crispate pe coada toporului, Sarah 
încă mai ezită. Si dacă șobolanii, innebuniti de spaimă, se vor 
arunca brusc asupra ei, urcându-i-se pe haine, copleșind-o? 

Vechile spaime de la orfelinat reveneau la suprafaţă. Marie 
Pointard și celula destinată pedepselor. Bätul pe care ţi-l 
întindeau, cu o grimasă, „pentru cazul în care...” 

Ochii animalelor împăiate interceptară lumina unui fulger și 
aruncară o strălucire roșie. 

— Acum! făcu Sarah, gâfâind. Acum ori niciodată! 

Lovi cu tăișul toporului în coloana vertebrală a căprioarei, 
apoi se întoarse imediat și lovi, pe rând, leoaica și tigroaică. 
Voia să nu piardă nicio secundă, să nu se lase distrasă de 
ceva, să nu intrezărească nimic care să o poată face să dea 
înapoi... 

Lama toporului sfâșie pielea, cu un pârâit sec. Ceva o stropi 
pe Sarah. O materie moale, vâscoasă. Sânge, poate, sânge de 
șobolan... 

Gemea lovind cu toporul, spintecând la întâmplare, 
despicând capete și crupe. Animalele de piele se dislocau, 
aruncând afară ghemotoace de paie, năclăite de o materie 
maronie, organică. 

„Șobolani”, își repeta frenetic Sarah. „Un terci de șobolani 
Burtile plesniră brusc, și ceva căzu pe podea. Trei forme, trei 
grămezi rosiatice, înfășurate în rămășițele unui înveliș 
placentar. Sarah încremeni, cu toporul deasupra capului, cu 
mușchii sträbätuti de tresăriri dureroase. Privi cu atenţie în 
întuneric, concentrându-se asupra podelei dintre labele 


[7 


animalelor distruse. Nu erau șobolani, ci doar trei... ceva, 
imposibil de identificat, care fugeau târându-se, încercând să 
se ascundă în labirintul soclurilor. Tânăra se lăsă în 
genunchi, cu ochii holbati, căutând zadarnic niște cadavre de 
rozătoare, pentru a avea confirmarea ipotezei de care se 
hotărâse să se agate. Dar acolo nu era nimic altceva decât o 
băltoacă vâscoasă, de la care porneau trei dâre ce aminteau 
de urmele unor melci uriași. 

Femeia porni în patru labe, printre picioarele gorilelor, 
zicând în sinea ei că risca enorm aventurându-se astfel în 
mijlocul haitei. „Animalele” roz dispăruseră deja, înghitite de 
întuneric. Sarah se opri, încordându-și auzul. I se păru că 
aude un clipocit îndepărtat, un târâș spongios. 

Sobolani? Nu, erau mult mai mari... Cam de talia unor 
prunci. Niște organisme roze și golașe, înzestrate încă de la 
naștere cu reflexe remarcabile și cu un simţ al supravieţuirii 
deosebit de dezvoltat. Niște șobolani? Sigur că există 
șobolani foarte mari, văzuse așa ceva la un bâlci. Niște 
rozătoare cât o pisică... 

Dar un șobolan, chiar și gigantic, nu cântărește trei 
kilograme la naștere! Pentru că lucrurile acelea tocmai se 
născuseră, în faţa ei, nu-i așa? Distrugând femelele, Sarah 
provocase un fel de fătare prematură. Alungase embrionii din 
ascunzătoare, silindu-i să fugă pentru a supravieţui. 

Se trase ușor înapoi, mânjindu-se cu mizeria care acoperea 
parchetul. Dinspre animalele hăcuite venea un miros de mate 
și de abator, de parcă ar fi fost cu adevărat vorba de niște 
cadavre, de niște animale proaspăt sacrificate. Sarah își 
îndreptă spatele. Dinţii îi cläntäneau și o durea îngrozitor 
umărul, înţelese că, mânuind toporul, probabil își rupsese un 
tendon. Bolta domului îi transmise din nou ecoul unui 
clipocit. Ce eliberase? Ce monstruozitate? Nu voise să îl 
creadă pe Georges și acum... Acum... 

Trăgând după ea toporul devenit deodată foarte greu, o 
porni, cu spatele, spre geamul spart. Nu mai putea rămâne 
nicio secundă în muzeu. Acum nu mai putea. 

Se târi cu stângăcie spre deschizătură, tăindu-și genunchii 
în cioburi, și sări în parc. Nu știa unde să se ducă și îi era silă 
să intre în casă. Se adăposti instinctiv sub copacii înalţi și se 


lăsă să cadă la rădăcina unui pin. Tremura convulsiv, de frig 
si de frică. Bratul stâng nu o mai asculta, de parcă fuseseră 
tăiate niște cabluri care îi acționau mașinăria internă. 
Abandonă toporul în noroi și se ghemui, în timp ce picurii 
ploii îi lunecau de-a lungul feţei. La o sută de metri de 
pădurice, corpul lui Georges zăcea în continuare pe peluză, 
gol și aproape cenușiu. Un norișor de fum gras ieșea pe ușa 
spartă a salonului, pătând faţada. La vederea acestui 
spectacol, tinerei îi venea greu să se convingă că un simplu 
zid despärtea casa și parcul de tumultul orașului. 

Noaptea devenea mai luminoasă, peste mai puţin de o oră 
zorii vor decolora cerul. Sarah hotări să aștepte până atunci. 
Nici nu putea fi vorba să pătrundă în casă în plină noapte... 
mai ales cu chestiile pe care le eliberase în mod stupid și 
care, chiar în acest moment, se târau pe sub vitrinele 
muzeului. Vor rămâne închise acolo sau vor reuși să 
întredeschidă ușa sălii, să străbată galeria, să se strecoare 
printre sârmele ghimpate si? Sarah își retinu un spasm 
amintindu-și de clipocitul lipicios care urmase apariţiei 
creaturilor. Poate că le rănise mortal? Lovise, lovise... 
Probabil că fuseseră atinse de topor. Nu avea cum să fie 
altfel! Da, le rănise. Chiar în acel moment, agonizau între 
labele animalelor  împăiate, grämäjoare vâscoase, cu 
membrele neterminate. 

Născute înainte de termen, nu puteau supraviețui unei 
astfel de agresiuni. Aveau să moară. De frig și de foame. 
Până în zori, vor muri... De fapt nu avea niciun motiv să se 
neliniștească, timpul lucra în favoarea ei. 

Își repetă cu încăpățânare această ipoteză, în timp ce 
contempla ivirea zorilor. Când cerul căpătă o nuanţă bătând 
în cenușiu, Sarah se ridică și traversă peluza, apropiindu-se 
de Georges. Dacă lăsa cadavrul în iarbă, s-ar fi putut expune 
riscului să-l zărească cineva dintr-un imobil vecin. Un bărbat 
gol, întins pe peluză în prag de iarnă, ar fi atras imediat 
atenţia vreunui curios înarmat cu un binoclu, așa că trebuia 
să transporte cât mai repede cadavrul în casă. 

Îl apucă de glezna cu o mână - de cealaltă nu se mai putea 
folosi - și îl trase pe scări. Deși slab, Georges era îngrozitor 
de greu, și crezu că nu va reuși să-l ducă până sus. Capul 


mortului se izbea puternic de fiecare treaptă, producând un 
zgomot destul de neplăcut, de teastä lovită. Gemând din 
cauza efortului, cu braţul mort lipit de abdomen, tânăra 
împinse cadavrul în salon. Plângea de enervare și mormăia 
înjurături, fără măcar să-și dea seama. La un moment dat, 
pierzându-și sângele rece, se apucă să lovească leșul cu 
piciorul, pentru a-l împinge peste pragul ușii de sticlă. 

În momentul când se rostogolea pe parchetul carbonizat din 
salon, Georges deschise ochii și scoase un strigăt răgușit. 


Capitolul 14 


Sarah se aplecă, înspăimântată, peste bărbatul morfolit de 
noroi, convinsă că ochii i se deschiseseră din cauza unui 
simplu spasm post-mortem, dar el respira, și se văzu nevoită 
să recunoască acest lucru. Și, când își lipi urechea de pieptul 
cenușiu al lui Georges, îi auzi inima bătând între gratiile 
proeminente ale coastelor. 

— Mă auzi? bâigui ea. Intelegi ce spun? 

Dar el se mărginea s-o privească ţintă, fără a clipi, și buzele 
îi rămâneau ca sudate, înţelese că era complet paralizat și că 
mintea lui sălășluia acum într-un corp mort, deconectat. 
Părea deodată atât de dezarmat, încât Sarah simţi cum ura îi 
dispare. 

— Voi chema un doctor, îi făgădui. După ce ies pe poarta 
parcului, voi anunţa spitalul, și cei de acolo vor veni să se 
ocupe de dumneata, îţi promit. 

În ochii rănitului apăru o strălucire de panică, de parcă s-ar 
fi temut de această eventualitate, dar Sarah nu vru să ţină 
seamă de ea. Îl apucă pe Georges de subsuori și îl târî în 
bibliotecă, îl instala în faţa căminului și îl acoperi cu o 
pătură. Asta era tot ce se simţea în măsură să facă 
deocamdată. Dacă el nu murise după tot ce i se întâmplase, 
însemna că mai putea să aștepte puţin, nu? 

Urcă în camera ei, făcu un dus și își schimbă hainele. Bratul 
rănit o durea de fiecare dată când îl îndepărta de corp, și 
hotări să și-l lege de piept, ca să nu se mai bălăbăne. Dar 
cum va conduce mașina cu o singură mână? Era cu 
neputinţă! Se dezbrăcă și încercă să miște umărul, dar o 
durere cumplită o fulgeră de-a lungul membrului mort. Avu 
încă o dată impresia că tendoanele îi fuseseră tăiate și că 


niciun mușchi ne mai era în stare să-i miște oasele braţului. 

Luă o aspirină, reglă presiunea dușului și își spălă rănile. La 
picioarele ei, clocotea noroi amestecat cu sânge, dar 
constată, cu o adevărată ușurare, că, în majoritate, 
mușcăturile care îi acopereau torsul nu se deschiseseră. O 
dureau micile tăieturi provocate la umeri de cioburi, dar 
consideră că rănile nu erau chiar atât de adânci ca să fie 
nevoie de puncte de sutură. Se șterse cu mare grijă, își pansă 
noile răni și îmbrăcă un tricou. 

Era îngrozitor de obosită, și din când în când avea amețeli. 
Ar fi vrut să poată folosi un excitant de tipul dexedrinei, care 
i-ar fi dat impulsul necesar să se îndepărteze de casă, dar nu 
avea așa ceva la dispoziţie. Din cauza umărului se îmbrăcă 
mult mai anevoios. Apoi improviză un bandaj pentru a-și ţine 
braţul fixat. 

Era îngrijorată. Va trebui cumva să se opereze? Perspectiva 
nu avea nimic îmbucurător, căci mușcăturile care începuseră 
să se cicatrizeze urma să stârnească, desigur, tot felul de 
întrebări. Un doctor clandestin? Nu cunoștea niciunul. Si 
apoi îi era teamă că, dacă va aștepta prea mult, va rămâne 
infirmă. 

Umplu cu haine de primă necesitate o geantă de călătorie, 
își zise că trebuie să distrugă „blănurile” compromiţătoare 
expuse în vitrina muzeului, pentru a nu se putea face nici cea 
mai mică legătură între Georges și jupuitorul nebun despre 
care scriau toate ziarele. Când se gândi că trebuie să se 
întoarcă în galeria domului, își simţi stomacul crispându-se 
aproape dureros. Totuși, nu avea încotro, casa era plină de 
amprentele ei, și nu trebuia să uite că, acoperindu-l pe 
Georges, nu făcea decât să-și protejeze propria retragere. 

Cobori în bucătărie, se folosi de un scaun ca să dea lao 
parte mărăcinișul de sârmă ghimpată care astupa intrarea, 
își pregăti o cafea și mâncă, își dădea seama că e prea 
obosită ca să mai gândească și că din cauza grabei ar putea 
face greșeli, dar îi era frică să stea jos, să adoarmă cu... cu 
acele lucruri care îi dădeau târcoale, acele animale pe care 
doar le întrezărise și nici măcar nu știa cum arată. 

Simti din nou că ameteste și trebui să se prindă de chiuvetă 
ca să nu cadă. Puncte negre îi dansau în faţa ochilor. De cât 


timp nu mai dormise? Aproape de două zile, și corpul slăbit 
începea să dea semne de prăbușire. „Nu trebuie să pleci așa 
de repede!” îi șoptea vocea raţiunii. „Peste două, trei zile va 
veni Chasselier, împuternicitul lui Georges, în vizita lui 
lunară. Va sosi, ca de obicei, cu o servietă înțesată de 
bancnote. Va fi destul să-l lovești în cap când trece pragul 
casei și să pui mâna pe bani. Oricum, vei avea nevoie de bani 
ca să te tratezi, dacă vrei să eviti o anchetă a serviciilor 
sociale.” 

Nu avea deloc chef să se întoarcă sub poduri, să trăiască 
din cerșit. Murdăria si păduchelniţa îi provocau acum oroare, 
și chiar se mira că putuse suporta traiul alături de cerșetori, 
în cloaca aceea din trecut. 

Să-l aștepte pe Chasselier... Evident, era tentant. Va aduce 
în geantă câteva zeci de milioane de franci. Sume 
nedeclarate, provenite, cu siguranță, din manevre 
frauduloase, și pentru furtul cărora îi va fi imposibil să 
anunţe poliţia. Aprinse, cu stângăcie, o ţigară, sperând că 
acţiunea conjugată a cafelei și nicotinei îi va reda puţin 
clarviziunea. 

A-l aștepta pe Chasselier însemna să rămână în casă, între 
corpul inert al lui Georges... și animalele care se târau pe 
sub mobilele din muzeu. 

La ora asta, sunt moarte, își zise cu hotărâre. Erau niște 
avortoni, niște ființe neterminate, premature. N-au putut să 
reziste lipsei de îngrijire, de căldură, de hrană. Da, probabil 
că acum se descompuneau sub o vitrină, undeva în labirintul 
sălii de expunere. Nu trebuia să se mai ocupe de ele. Ba 
chiar era important să uite până și de existenţa lor, dacă voia 
să rămână întreagă la minte, în următoarele luni, trebuia să 
izgonească din memorie tot ce avea vreo legătură cu acea 
casă din parc si cu execuțiile secrete. Numai cu un astfel de 
pret va reuși să alunge umbra dementei, care plana asupra ei 
chiar în acel moment. 

Se scutură. Pierduse noțiunea timpului. Bratul o durea din 
nou, și această suferinţă o făcea să transpire. Gustul tigärii îi 
deveni deodată insuportabil, de parcă ar fi supt un 
excrement uscat. 

Poate că trebuia să se ocupe de Georges. Să-i dea să bea. 


Luă o carafă cu apă si se duse în bibliotecă. Bărbatul înalt și 
slab zăcea în continuare pe covor, precum un cadavru în 
așteptarea medicului legist. Avea faţa pământie și buzele 
vinete, îl crezu din nou mort dar, când se lăsă în genunchi 
lângă el, Georges mișcă ochii. Vru să-i dea de băut, dar nu 
reuși să-i desclesteze maxilarele. Tot trupul lui părea blocat, 
zăvorât... 

Prin asociaţie de idei, Sarah se gândi deodată la circuitul 
electric care comanda porțile casei și la claustrarea pe care 
i-o impusese Georges în cursul ultimelor zile. Îl părăsi pe 
rănit și se repezi spre dulapul metalic. Lipseau câteva 
module. Stia că arătau ca niște sertare plate, fiecare 
conţinând un circuit imprimat, acoperit de microprocesoare. 
Era clar că Georges le scosese din tabloul central imediat 
după întoarcerea ei, chiar în momentul în care poarta 
garajului se închisese în urma femeii. Ce făcuse cu ele? Unde 
le putuse ascunde? Cu siguranţă că le pitise undeva pe 
aproape, fiindcă ea nu întârziase prea mult în garaj... 

Făcu vreo câţiva pași prin salon, îmbrăţișând cu privirea 
peisajul înspăimântător al parchetului ars, al canapelei 
calcinate și al tavanului afumat. Dacă Georges se mărginise 
să strecoare modulele sub una dintre pernele sofalei, 
însemna că ele erau acum total distruse, căci din mobilă nu 
mai rămăsese nimic. Sarah își mușcă buzele, își imagina 
circuitele imprimate mistuite de flăcări, transformându-se în 
șuvoaie lungi de rășină arsă. Se apropie de canapea, scotoci 
prin cenușă cu un vătrai, dar focul topise până și arcurile. 

Se strâmbă. Dacă modulele dispăruseră, porțile casei vor 
rămâne închise, orice ar face ea. Oblonul blindat al garajului, 
panoul de la intrarea în parc și chiar cel al hangarului unde 
se aduceau produsele comandate nu se numărau printre 
porţile pe care să le poţi forţa cu ranga. Toate erau cumplit 
de grele, imposibil de mișcat manual. Fără comenzile 
electronice, reședința devenea o închisoare cu ieșirile zidite. 
Un mormânt. 

Tânăra își șterse sudoarea ce-i îmbrobonea fața. Trecu în 
revistă posibilele ascunzători din jurul dulapului metalic. 
Lungit în cărucior, Georges nu putuse merge prea departe. 
Imediat ce auzise poarta grea a garajului atingând betonul, 


scosese modulele pentru a le ascunde undeva, apoi 
întrerupsese curentul... Cât timp stătuse ea jos? Trei minute? 
Scotoci grabnic împrejur, pierzându-și treptat sângele rece, 
băgând mâna pe după mobile, ridicând tablourile. Nu găsi 
nimic. Imaginea canapelei calcinate îi dansa în faţa ochilor. 

Firește că fusese ascunzătoarea cea mai probabilă, cea mai 
la îndemână. Si ea însăși tot acolo ar fi strecurat, în grabă, 
microprocesoarele, dacă ar fi fost în locul lui Georges. 
Totuși, existau și alte posibilităţi. Casa era veche, 
întortocheată, putea să aibă ascunzători cunoscute numai de 
proprietarul ei: muluri goale în interior, dulapuri cu fund 
dublu, panouri secrete... Se opri, gâfâind, gata să ameteascä, 
și hotări să meargă să-l întrebe pe Georges. 

— Modulele! bâigui îngenunchind lângă el. Unde le-ai 
ascuns? Porţile sunt blocate, am nevoie de sigurante ca să 
restabilesc circuitul. Unde sunt? 

Dar el se uita la ea fără să răspundă, cu gura închisă, cu 
buzele cusute. Fu tentată să-l apuce de umeri și să-l zgâltâie, 
dar își dădu seama că, procedând astfel, risca să-i grăbească 
sfârșitul. Ajunsese cu nervii la limită. 

Peste două zile, Chasselier se va prezenta în faţa portii de la 
intrare, va suna îndelung, apoi va telefona. Nu va primi 
niciun răspuns, se va neliniști și va anunţa poliţia. Vor veni 
pompierii, cu o simplă scară vor ajunge în parc, apoi... 

Ce să facă? Era prizoniera casei, prizoniera zidurilor de 
incintă dincolo de care treceau valuri de pietoni și circulau 
autobuze. Era prizoniera unui zid conceput să reziste 
oricărei tentative de efractie și să apere casa de privirile 
curioșilor. Cuprinsă de panică, străbătu salonul răsturnând 
mobilele și măturând cu mâna etajerele. Apoi cobori în garaj, 
luă o rangă și încercă să forţeze oblonul care închidea 
ieșirea. O tentativă prostească, dar nu se putea resemna să 
accepte claustrarea. 

Juli vopseaua ușii, zgârie betonul, dar nu mișcă oblonul nici 
măcar un sfert de milimetru. În schimb, eforturile îi 
zdruncinau dureros braţul rănit și gemea de fiecare dată 
când junghiurile îi sfredeleau umărul. După un sfert de oră, 
aruncă ranga și izbucni în plâns. Ca să iasă de acolo trebuia 
să escaladeze zidul, dar cu braţul vătămat era imposibil. Nu 


putea să sape trepte în beton și nici, cu un braţ în eșarfă, să 
se menţină pe zidul abrupt. Singura ei șansă era să pună 
mâna pe o scară destul de înaltă... Poate în pod... 

Nu, nimeni nu pune în pod o scară de șase metri, grea și 
teribil de incomodă. Dacă exista, această scară se afla 
neapărat în parc sau în remiza de la parter. Pe vremuri, 
pomii și arbuștii fuseseră tunși, așa că grădinarii folosiseră în 
mod obligatoriu o scară pentru aceste lucrări. Cu inima plină 
de speranţă, tânăra femeie urcă la parter și ieși pe peluză. 
Da, fusese nevoie de o scară pentru a spăla geamurile 
domului... O scară mare! Imediat ce o va găsi, o va sprijini de 
zid și va aștepta să se facă noapte ca să treacă peste el. Apoi 
i-ar fi fost suficientă o frânghie pe care să alunece de partea 
cealaltă, pe trotuar. O cuprinseră însă îndoielile. Va putea să 
facă toate astea cu un singur braţ? Şase metri însemna mult. 
Dacă nu va reuși să se ţină bine, se va rostogoli pe trotuar și- 
și va rupe amândouă picioarele. Până la urmă, va fi 
descoperită de o mașină a poliţiei și va trebui să dea 
explicaţii. Să justifice acea fugă ciudată, rănile bizare de pe 
Corp. 

Schiopäta prin noroiul peluzei. De când locuia acolo, nu 
văzuse niciun grădinar la lucru. Uneori, vara, Georges se 
distra manevrând la întâmplare mașina de tuns iarbă, ca să 
degajeze terenul din imediata vecinătate a casei, dar restul 
parcului căpătase aspectul unei păduri pline de hâätisuri. 
Statuile, năpădite de rugi, semănau cu niște gladiatori prinși 
în plasă. Sarah dădu ocol casei și trecu repede prin faţa 
domului, cu ochii ţintă la geamul spart cu lovituri de topor. 
Dacă nu reușea să fugă, însemna că va trebui să mai 
petreacă o noapte în casă. O noapte în vecinătatea fiinţelor 
pe care făcuse prostia să le elibereze... 

Au murit. Le-ai rănit. Frigul le-a venit de hac. Erau niște 
avortoni, prea slabi... Lipsiti de apărare. Vulnerabili... 

Dar își amintea că îi văzuse fugind, foarte sprinteni, 
propulsându-se în întuneric cu o forță și o rapiditate de 
animale stăpâne deplin pe capacităţile lor. Astfel de fiinţe 
chiar ar fi suferit de frig, de lipsa de hrană? 

Găsi scara așezată direct pe pământ, ca o linie de cale 
ferată neterminată. Rugii și mușchii o acopereau în 


întregime, iar insectele mișunau prin crăpăturile lemnului 
spongios. Zăcea acolo de cel puţin zece ani, de când nu se 
mai spălaseră geamurile domului, de când Georges își 
concediase grădinarii și servitorii, pentru a se putea bucura 
de o singurătate propice planurilor sale. 

Nu mai era decât o îmbinare de leaturi putrede, care se 
fărâmiţau sub talpă ca scoarţa unui copac uscat. Sarah se 
așeză pe o buturugă pentru a înfrunta povara descurajării. 
Apoi își zise că, oricum, scara ar fi fost prea grea ca să o 
poată mișca cu o singură mână. 

Prizonieră... Vocea vicleană șoptea în mintea ei, cu rânjete 
de spiriduș rău. 

Prizonieră. 

Se ridică; i se făcuse frig și umezeala îi pătrundea prin 
haine. Se apropia iarna. Se apropia iarna, iar ea avea să se 
pomenească fără bani și fără adăpost, ca altădată, când 
dormea la gurile de metrou, ca să se impregneze de căldura 
jilavă a tunelelor. Deși își jurase să nu mai ajungă la o astfel 
de decădere, iată că o aștepta din nou aceeași viaţă... 

Se întoarse în casă. Telefonul funcţiona, dar a lua legătura 
cu exteriorul constituia o gravă ameninţare. Georges 
agonizând, urmele de luptă, salonul distrus, devastat, 
modulele dispărute... Cum să explice toate astea? Reparatorii 
ar fi intrat imediat la bănuieli. Dacă le trecea prin minte să 
anunţe poliţia, atunci situația ar fi devenit extrem de 
spinoasă. Cum să explice incendiul, dispariția modulelor, fără 
să cadă imediat într-o plasă de afirmaţii neverosimile? Si mai 
era și galeria din aripa de sud, astupată cu un gard de sârmă 
ghimpată, si „blănurile” compromițătoare, etalate pe altarul 
muzeului. Firește, putea să ardă scalpurile și triunghiurile de 
păr pubian, să taie împletitura de sârme... dar pentru toate 
astea trebuia să se apropie de muzeu, să redeschidă galeria, 
chiar să pătrundă înăuntru... 

Această înlănţuire de acţiuni o înspăimânta. Și totuși, ar fi 
fost singura soluţie. Să curețe prin casă, să pretexteze un 
incendiu, un accident și să telefoneze după ajutor. Pe când 
intra în salon, își dădu seama de stupiditatea bietului ei plan. 
Pereţii erau plini de urmele gloantelor! Niște găuri mari, 
care nu lăsau nicio urmă de îndoială asupra originii lor. Se 


präbusi într-unul dintre fotoliile scäpate de la foc si rămase 
năucită, copleșită de neputinţă, în cele din urmă adormi, fără 
măcar să-și dea seama. Se trezi după trei ore, din cauza unui 
cârcel. 

Avu un acces de tuse și înţelese că răcise în parc. Simtea că 
are febră și gâtul o durea rău când înghiţea. O anghina? 
Tetanos? Se gândi la zecile de tăieturi care îi brăzdau pielea 
și începu să-i fie teamă de o infecţie. Si mai erau si 
mușcăturile de câini, pe care le lăsase să se cicatrizeze la 
întâmplare, fără să se gândească la un eventual virus. Nu era 
deloc în apele ei. Se simţea epuizată și incapabilă să mai 
reziste multă vreme. Se târi până la bucătărie, ca o bătrână 
cocârjată de ani, și înghiţi trei aspirine. 

Nu voia deloc să cadă în ghearele febrei. Pierderea 
conștiinței ar fi însemnat apariţia lui Chasselier, a 
pompierilor, a poliţiei, mai înainte ca ea să fi avut timp să 
curețe de bizarerii casa. Își făcu din nou o cafea foarte tare, 
forțându-se să mănânce o bucată de carne rece și trei ouă. 
La sfârșit, înghiţi conţinutul unui tub de lapte îndulcit, 
concentrat, încercă să se convingă că alimentele îi vor reda 
tonusul, dar nu se alese decât cu o ușoară senzaţie de 
greață. Se îndreptă cu pași șovăielnici spre bibliotecă și se 
așeză lângă Georges. Acesta încă trăia, și ochii lui o fixară cu 
o resemnare de animal hărăzit abatorului. 

— Chiar nu poţi vorbi? insistă femeia. Ştii bine că va veni 
Chasselier. Va găsi poarta închisă și va anunţa poliţia... 
Presupun că nu vrei să fie împușcate acele chestii care s-au 
născut ieri-seară? Pentru că s-au născut... Le-am văzut. N-am 
reușit să le omor. Totuși am încercat... Am încercat... Dacă 
poliţia va intra aici, le va ucide îndată. 

Georges închise ochii, fără ca Sarah să-și poată da seama 
dacă e obosit sau refuză orice comunicare. Era livid și pielea 
lui părea că își pierde treptat căldura, de parcă funcţionarea 
organelor se încetinea de la o oră la alta. Sarah renunţă. 
Deschise sertarul biroului, luă revolverul care se afla acolo și 
se întoarse să se așeze undeva, în salonul devastat. Cu arma 
pe genunchi, hotări să amâne pentru a doua zi curăţenia. 
După aceea va chema reparatorii și va încerca să o șteargă în 
timp ce ei vor lucra la tabloul de conexiuni. Planul cam 


șchiopăta, dar nu avea altul. Va masca, de bine de rău, 
urmele gloantelor, agätând tablouri ici și colo. Vor fi niște 
tablouri foarte ciudat expuse dar, cu puţin noroc, 
subterfugiul ar fi putut să reușească, închise ochii, 
închipuindu-și depanatorii absorbiți cu înlocuirea modulelor, 
procedând la încercări... Ea va spune că are de dat un 
telefon, va ieși din casă și va fugi servindu-se de scara 
folosită de ei pentru a intra în parc. 

Suspină, disperată de aspectul extravagant al stratagemei. 
Febra puse din nou stăpânire pe ea, prăbușind-o într-un 
somn adânc. De data asta o trezi un acces de tuse. Era 
întuneric, și ploaia intra în salon prin ușa spartă. Pe parchet 
se lätea o bältoacä mare, spălând cenușa incendiului. 

In afară de răpăitul ploii, Sarah auzi limpede clipocitul 
foarte apropiat al unui târâit umed. Își simţi părul de pe 
ceafă zbârlindu-se și apucă frenetic mânerul revolverului, 
cercetând cu privirea încăperea, de jur-împrejur. 

„E apa”, își zise. „Apa care șiroiește pe parchet.” Dar știa că 
se minte. Recunoscuse foarte bine zgomotul spongios al 
fetușilor născuţi prematur. Clipocitul acela noroios, de 
animal de mlaștină. leșiseră din muzeu? Haida-de! Era 
imposibil. Ar fi trebuit să treacă de ușa grea, din lemn, și de 
bariera de sârmă ghimpată. lar spărtura din dom era prea 
sus pentru ca niște nou-născuți să poată ajunge la ea... 
Părăsi fotoliul, strângând convulsiv pistolul în mâna udă de 
sudoare. Trebuia să știe. Să știe mai înainte de a se face 
noapte. Înaintă încetișor pe culoar, privind cu atenţie în 
colţurile întunecoase și pe sub mobile. 

Și dacă se cätäraseràä pe un sifonier, așteptând-o să treacă 
pentru a sări asupra ei? Parcă le și simțea ghearele 
zgâriindu-i tâmplele, căutând ochii... 

Trase piedica armei, ca să-și mai dea curaj. Piesa de oţel 
pocni cu un zgomot metalic, plin de ameninţări. Acum era 
destul să atingă ușor trăgaciul, pentru ca glontul să 
pornească, însoţit de un torent de foc. Gloanţele crestate 
care umpleau butoiasul aveau o enormă putere de 
distrugere, nimic nu le va rezista... Nimic, și cu atât mai 
puţin niște avortoni rozalii, născuţi înainte de termen. 

Când ajunse la galeria din aripa de sud, zări imediat sârma 


ghimpată tăiată la nivelul pardoselii. Firele sectionate 
lăsaseră un spaţiu liber suficient de mare încât să poată 
trece o pisică adultă, în fundul culoarului, se putea distinge, 
situată la aceeași înălțime, o gaură în ușa închisă a muzeului. 
Pe pardoseală zăceau așchii, de parcă lemnul ar fi fost 
ciopârtit cu răbdare. Pe acolo ieșiseră animalele. Scrijeliseră 
cu ghearele ușa la nivelul solului și tăiaseră cu dinţii sârma 
ghimpată. Părăsiseră domul. Acum se plimbau prin casă. În 
deplină libertate. Chiar în acel moment. Sarah îl blestemă 
încă o dată pe Georges pentru sabotarea circuitului 
electronic și simţi dorința aproape irezistibilă de a-i trage un 
glonţ în cap... 

Se aplecă să examineze parchetul și observă, în lamele lui, 
niște urme scobite, niște zgârieturi care puteau fi de gheare. 
Un fel de mucus mânjea pardoseala peste tot pe unde se 
târâseră creaturile, de parcă trupul lor, lipsit de epidermă, se 
apăra de agresiunile exterioare secretând un lichid vâscos, 
abundent, a cărui consistență amintea de bale sau de albușul 
de ou. Tânăra presupuse că, nefiind în măsură să meargă, 
animalele se târau. 

Trebuia să nu uite că era vorba de niște ființe născute 
înainte de termen, fără îndoială insuficient formate... sau cel 
putin neterminate. Distrugând burtile de piele care le 
serviseră drept placentă artificială, Sarah le întrerupsese 
dezvoltarea. 

Provocase o „naștere” prematură. Niște animale normale ar 
fi murit după o astfel de intervenţie, dar aici era vorba de 
prădători de sinteză, incredibil de rezistenți. O specie 
necunoscută, zămislită din ura animalelor-fantomă, un 
ansamblu fantastic al tuturor armelor concepute de natură 
pentru regnul animal. 

Sarah își șterse sudoarea care îi picura pe frunte, încerca, 
nervoasă, să-și imagineze un portret-robot al creaturii: forța 
unei gorile, dinţii unui crocodil, ghearele unui tigru. O 
sinteză îngrozitoare si, cu siguranță, hidoasă, căreia îi 
blocase evoluţia. Dar asta nu însemna că animalele pe care le 
eliberase erau mai puţin periculoase. Fetușii aceia găuriseră 
o ușă si roseseră sârma ghimpată! 

Ce copil ar fi fost în stare de așa ceva, doar la vreo 


cincisprezece ore de la nastere? 

Palma în care strângea revolverul îi era udă de sudoare. 
Trecu arma în cealaltă mână, ca să-și șteargă degetele pe 
haine. Mucusul desena pe parchet o urmă lucitoare. Se 
distingeau foarte clar trei dâre paralele, care se întindeau pe 
lângă plinte și îndeosebi pe sub mobile. Sarah nu îndrăzni să 
se aplece ca să cerceteze dedesubtul șifonierelor. Atâta 
așteptau fiarele ca să sară pe ea. Nici n-ar fi apucat să le 
vadă bine. S-ar fi năpustit asupra ei și i-ar fi smuls pielea de 
pe faţă; parcă le și simţea ghearele înfigându-i-se până în 
oasele maxilarelor, ca să-i sfâșie obrajii. 

Se depărta imediat de dulapuri și comode, care constituiau 
ascunzători posibile. 

Dacă voia să scape de fetuși, trebuia să se refugieze pe un 
teren descoperit, acolo unde putea să-i vadă apropiindu-se. 

Făcând cale întoarsă, reveni în salonul devastat și aprinse 
toate luminile din încăperile vecine. Trase într-un colţ 
carcasa canapelei și instală un fel de post de observaţie în 
mijlocul încăperii, înconjurându-l cu o barieră de curse. 
Pentru asta, fusese de ajuns să împingă în punctele 
strategice maxilarele de oţel instalate de Georges, noaptea 
trecută, pentru ea însăși. Capcanele alcătuiau acum un cerc 
neîntrerupt, peste care femeia ar fi trecut cu ușurință dacă 
ar fi fost cazul, dar de care o creatură târâtoare nu s-ar fi 
putut apropia fără să fie înșfăcată de maxilarele dinţate. 
Această precauţie o mai liniști puţin. Aruncă pe jos câteva 
perne, scoase din rastelul de arme o pușcă și trei cutii de 
cartușe. Apoi își aminti de focurile bengale cu magneziu, de 
care Werner se folosise pe vremuri, în cursul expedițiilor, ca 
să ţină la distanţă sălbăticiunile în timpul popasurilor 
nocturne, să balizeze pistele de aterizare sau pur și simplu 
să-și semnaleze prezenţa. Erau niște cilindri de hârtie cerată 
pe care îi aprindeai smulgând o capsă de frecare. Când 
actionai acest detonator, tâsnea imediat o flacără albă, lungă 
și orbitoare. Sarah își zise că acest fulger la conservă va 
înspăimânta, cu siguranţă, animalele care în acel moment se 
târau pe sub mobile, căutând refugiu în întuneric. 

Și pentru ca totul să fie perfect, tânăra merse în bucătărie, 
să se aprovizioneze cu apă și hrană. Apoi pregăti repede un 


termos plin cu cafea neagră. 

Această agitaţie îi ocupa mintea și o ajuta să nu cedeze 
asalturilor panicii pe care o simțea mârâind la limita 
conștientului. O singură secundă de nesupraveghere ar fi 
făcut-o imediat s-o ia razna și să dea fuga în parc, urlând în 
noapte, să alerge în cerc ca un animal care nu știe cum să 
scape de moarte și își uzează ultimele forte în inutile 
tentative de fugă. Se întoarse în salon și se instală pe perne, 
în interiorul cercului format din curse cu arcuri bine unse. 
Din poziţia în care se afla, cuprindea cu privirea, fără 
probleme, cele cinci uși pe unde putea să intre ameninţarea, 
împingând mobilele la perete, Georges eliberase perfect 
terenul, nelăsând creaturilor niciun loc unde să-și găsească 
refugiu. 

Georges? 

Işi dădu seama, brusc, că uitase de el! Nu-l putea abandona 
în voia sorții acolo, în bibliotecă, indiferent ce suferise din 
cauza lui. Bombănind și blestemând, se ridică, luă revolverul 
și se deplasă lateral, până în pragul sălii de lectură. Ca să-l 
poată târi pe rănit, era obligată să se despartă un moment de 
armă, ceea ce nu-i convenea deloc. 

— Georges? strigă stupid, de parcă el i-ar fi putut răspunde. 

Dar avea nevoie să-și audă propria voce, ca să se 
liniștească, să spargă tăcerea apăsătoare care se instala în 
casă o dată cu venirea nopţii. Se strecură în încăpere, se 
convinse că nimeni nu se ascundea după ușă și se apropie de 
rănit. 

Zăcea gol în faţa căminului, sfâșiat, cu ochii larg deschişi... 
Ii smulseseră brațul stâng. 

Sarah nu-și putu reţine un strigăt de oroare. Sângele care 
tâsnea din acea rană cumplită inunda covorul. Pe umărul 
nenorocitului se zăreau urme de gheare, acolo unde fiarele 
se sprijiniseră pentru a-și îndeplini nelegiuirea. Veniseră, 
profitând că Sarah era ocupată cu pregătirile, smulseseră 
braţul lui Georges și îl duseseră cu ele să-l devoreze în 
liniște. Îngheţată de groază, tânăra se lăsă în genunchi, luă 
firul unei lămpi electrice și improviză un garou, își lipi 
urechea de pieptul bărbatului și îi auzi bătaia regulată a 
inimii slăbite. Era încă în viaţă. 


Lasă-l, îi soptea instinctul. Câtă vreme animalele se vor 
ocupa de el, tu vei fi la adăpost. Se vor hrăni din corpul lui și 
nu vor încerca să te atace. Asta e o soluție bună. O soluție 
EXCELENTĂ, fii si tu măcar o dată putin realistă! Nu te 
încurca în sentimentalisme. Oricum, e aproape mort! 

Se întrebă dacă era monstruos să te gândești la o astfel de 
perspectivă. Ce-i drept, rănitul nu avea să supravieţuiască 
foarte multă vreme, lipsit de îngrijire cum era, iar ea dorea 
să trăiască. g 

Dorea să trăiască... In ciuda masacrelor, în ciuda 
monstrilor. 

Termină cu garoul, se ridică și puse mâna pe telefon. Unica 
soluţie era să cheme poliţia. Să le spună... Ce să le spună? 
Alo? Puteţi să treceţi pe la mine? Sunt atacată de niște 
monștri născuți din animale împăiate. Sunt foarte supărată, 
pentru că deja l-au devorat pe jumătate pe proprietarul casei 
și... Nu! Putea să prezinte lucrurile și altfel. Să vorbească de 
agresiune, de... Ridică receptorul, dar nu se putu hotări să 
formeze numărul, în starea actuală a lucrurilor, prevenirea 
poliției însemna acceptarea închisorii sau a ospiciului pe 
viaţă. Nimeni nu va crede povestea ei cu monștri, însă toată 
lumea se va interesa de scalpurile expuse în muzeu! Își 
imagina fără greutate titlurile ziarelor:  Complicea 
Jupuitorului își omoară partenerul și îl mănâncă! Picnic 
sângeros în casa nebunilor! O vilă din arondismentul 
șaisprezece transformată în abator! 

Nu, trebuia să se descurce singură. Mâine va chema 
reparatorii, așa cum prevăzuse iniţial, și va profita de 
neatentia lor, ca să treacă peste zid. Îl apucă pe Georges de 
braţul drept și începu să-l tragă pe podea. 

Lasă-l aici, îi repeta vocea care îi șoptea în cap. Dacă îl duci 
în salon, vei atrage animalele la tine. Lasă-l unde se află. 
Peste două ore, va fi mort. 

Rănitul cântărea mai mult decât un sfert de vită, iar lui 
Sarah îi venea foarte greu să-l miște. La fiecare trei secunde 
se uita peste umăr, ca să se asigure că animalele nu se 
apropie fără știrea sa. O spaimă cumplită o făcea să dârdâie 
din toate încheieturile și să se simtă pe punctul de a-și pierde 
orice demnitate. Sângele care ieșea din ciot îi murdărise 


incältämintea si partea de jos a pantalonilor. Nu reusea sä-si 
ia ochii de la ciotul de carne vie din care ieseau capetele 
gălbui ale oaselor roase. Creaturile făcuseră totul în tăcerea 
cea mai deplină, profitând de faptul că Georges nu putea să 
strige, îl dezmembraseră cu perfecta stăpânire de sine a 
acelor câini ucigași, dresați să nu latre niciodată, chiar și în 
cele mai grele împrejurări. Si făcuseră totul la câţiva metri 
de ea, în spatele ei... 

La capătul puterilor, îl abandonă pe Georges în pragul 
bibliotecii, spunându-și că măcar putea să-l supravegheze din 
„bivuacul” ei. Era destul să aștepte ivirea zorilor. Avea 
convingerea că acele creaturi nu vânau decât noaptea. Va 
profita de somnul lor ca să scape și va anunţa spitalul de la 
prima cabină telefonică întâlnită în cale. Întorcându-se la 
postul ei, Sarah își imagină perplexitatea polițiștilor în faţa 
unui Jupuitor pe jumătate devorat, mut și pe deasupra total 
incapabil să răspundă - fie chiar în scris - la întrebările lor. 

Se așeză în centrul cercului de capcane și încărcă pușca de 
vânătoare. Nu era prea sigură că știa să folosească 
asemenea gen de armă, dar prezenţa ei o liniștea. Cu această 
carabină, Werner împușcase elefanţi furioși, masacrase 
rinoceri, nimicise lei... Își asezä pe genunchi arma 
impozantă. În caz de atac, va trebui să o utilizeze cu o 
singură mână, și reculul va fi teribil. Iar detunătura, extrem 
de zgomotoasă, avea toate șansele să se audă de cealaltă 
parte a bulevardului. 

Bău puţină cafea. Deși temperatura acelui sfârșit de toamnă 
era destul de scăzută, hainele i se îmbibaseră pe de-a 
întregul de o sudoare grasă, cu miros acid. 

Socoti că avea de așteptat mai mult de zece ore până la 
ivirea zorilor. Zece ore de nemișcare, în timpul cărora 
trebuia să lupte împotriva somnului... ea, care nu-și dorea 
decât să doarmă! 

Cafeaua o îngreţoșă, fără să-i redea niciun pic de vigoare. 
Era mult prea obosită pentru ca excitantii naturali să mai 
aibă vreun efect asupra ei. l-ar fi trebuit niște droguri, 
amfetamine, ceva care să o facă să uite până și noţiunea de 
epuizare. 

În jurul ei, casa era învăluită în tăcere. Undeva, sub o 


comodä Ludovic al XVI-lea, niste animale pe care nu reusea 
să si le imagineze rodeau braţul lui Georges, sfărâmând 
oasele între dinţi, pentru a le extrage măduva... 

In ciuda acestei imagini oribile, Sarah simţi că, de somn, îi 
cade capul în piept. Aprinse o ţigară și fuma până când își 
simţi gura uscată, apoi îi veni să urineze. Nici nu putea fi 
vorba să intre pe vreun culoar pentru a ajunge la o baie! Se 
hotărî să se usureze într-un colț al încăperii, cu revolverul în 
mână, cu mușchii abdomenului crispati la fiecare trosnitură a 
parchetului. 

Pe la miezul nopţii, adormi în mijlocul pernelor, în 
genunchi, cu bărbia în piept, ca o santinelă fulgerată de 
oboseală. Motäi vreo zece minute și se ridică brusc, trezită 
din inconstientä de o cumplită senzaţie de ameninţare. 

Se uită în jurul ei și văzu imediat că Georges dispăruse. 

Animalele veniseră după el. 

Il târâseră la loc sigur, unde vor putea să-l dezmembreze 
complet, fără să fie expuse focurilor de armă. Femeia se 
ridică în picioare, cu pușca proptită în scobitura șoldului, 
pentru a bloca reculul. Trecu peste linia defensivă a curselor 
și făcu doi pași în direcţia bibliotecii. 

— Georges? strigă ea. 

Vocea nu-i mai era decât un firisor tremurător și abia 
audibil. 

„ll vor mânca înainte de a se face ziuă”, își zise încleștându- 
și maxilarele ca să preîntâmpine cläntänitul dinţilor. 

Georges fusese dus înapoi în fața căminului. De data asta îi 
smulseseră, din șold, piciorul drept. Retezarea, aproximativă, 
rupsese și o parte din organele genitale. Sarah vomă pe 
covor, murdărind ţeava puștii. După ce spasmele i se 
domoliră, se apropie de Georges și își așeză degetele pe 
pieptul lui, în dreptul inimii. 

Carnea era îngheţată, moartă. Nu avea rost să mai întârzie 
într-un loc atât de periculos, plin de ascunzișuri și colţuri 
întunecoase, așa că se retrase în grabă. O părticică din ea îi 
șoptea că îl expusese cu bună știință pe Georges, pentru a se 
proteja de voracitatea animalelor, dar era prea obosită 
pentru un proces de conștiință. Se întoarse din nou în 
„tabără” și își jură să nu se mai miște de acolo înainte de 


ivirea zorilor. 

Ca să rămână trează, începu să se gândească la 
metabolismul creaturilor. Se măreau acestea proporţional cu 
volumul de hrană înghițită? De câte zile aveau nevoie ca să 
devină adulte? Trei, patru sau mai multe? „După ce vor 
termina cu Georges, mă vor ataca pe mine!” își zise. 
„Trebuie, cu orice preţ, să părăsesc casa imediat ce se face 
ziuă.” 

Se gândi cu o oarecare ironie că, poate, avea să sfârșească 
devorată de niște monștri necunoscuţi, în timp ce de partea 
cealaltă a zidului de incintă oamenii ieșeau, căscând, din 
staţiile de metrou, cu un ziar sub braţ, în timp ce ferestrele 
birourilor se luminau, autobuzele își revărsau contingentele 
de muncitori încă ametiti de somn, morocănoși, putind a 
lotiune după ras și a deodorant ieftin... 

„Jungla”, își spuse. „Cea mai cumplită dintre jungle, chiar în 
mijlocul orașului. Între marile magazine, bănci și restaurante 
ieftine. O junglă secretă, populată de animale de pradă 
misterioase, despre care nu știu nimic.” 

Mai adormi încă de două ori, dar nu o atacă nimeni. 
Cadavrul lui Georges o proteja deocamdată de voracitatea 
animalelor. Când se făcu, în sfârșit, ziuă, Sarah crezu că are 
o sută de ani. Corpul înţepenit refuza să i se întindă, și 
articulațiile genunchilor îi trosniră, făcând-o să geamă. 

Trase toate perdelele, pentru a permite luminii de afară să 
intre din abundență în casă. Era o lumină cenușie, lumina 
unei zile ploioase, dar ei i se păru orbitoare. Mai așteptă un 
sfert de oră, apoi intră în bibliotecă. Cadavrul fusese din nou 
mutilat. Piciorul stâng dispăruse, iar brațul rămas era 
ciopârtit de la nivelul cotului, întreaga încăpere putea a 
abator. Pe podea se distingeau perfect locurile unde 
creaturile lipăiseră, conștiincios, sângele picurând din răni, 
căci limbile lor mânjiserä, cu arabescuri maronii, parchetul. 
„Nu lasă să se piardă nimic”, își zise Sarah, strâmbându-se 
de dezgust. „Absolut nimic.” 

De data asta, trebuia să acţioneze rapid, împinse cadavrul 
pe un covor și îl transportă până în atelierul de taxidermie, 
unde îl înghesui cum putu în dulapul frigorific care 
adăpostise atâtea animale. Apoi ascunse capcanele într-un 


dulap din zid și se strădui să redea salonului un aspect 
anodin. Cel mai mult timp îi luă agätatul tablourilor peste 
urmele lăsate de gloanţe. Bratul în eșarfă o stingherea 
considerabil în săvârșirea acestor treburi, dar reuși să dea 
impresia că încăperea fusese teatrul unui simplu incendiu. 
Ascunse armele și strânse covoarele pline de sânge. Se 
grăbea, gâfâind, menajeră a ororii, tresărind la cel mai mic 
zgomot. 

„S-a făcut ziuă”, își repeta. „Până la noapte vei fi liniștită. 
Dar până atunci o să speli putina...” Trecu în revistă întreg 
parterul, evitând totuși colţurile întunecoase. După ce se 
asigură că în diferitele camere nu mai rămăsese nimic 
echivoc, se întoarse în bibliotecă, deschise agenda telefonică 
la rubrica „reparatori” și ridică receptorul. Dar telefonul nu 
mai avea ton. 


Capitolul 15 


Creaturile întrerupseseră linia, smulgând firele pe o 
distanţă de peste zece metri! Era de ajuns să se aplece, ca să 
constate  stricăciunile. Plintele erau pline de urmele 
ghearelor si dinților, peste tot unde creaturile se 
înverșunaseră să distrugă instalaţia. Ce erau ele, ca să-i 
poată ghici astfel gândurile, să-i prevadă gesturile, să-și dea 
seama care erau obiectele strategice ce trebuia să fie 
suprimate? Un animal obișnuit ar fi știut oare să saboteze 
telefonul? Nu, bineînţeles! Dar nu avea de-a face cu animale 
obișnuite. Erau niște prădători născuţi din ura animalelor 
sacrificate, profanate de Werner. 

Niște ființe concepute numai pentru răzbunare și pentru a 
le aduce oamenilor cele mai mari prejudicii. Niște executori 
acționând în secret, având foarte mare grijă să nu fie 
niciodată văzuţi. Niște călăi din umbră, pe care nu va avea 
niciodată ocazia să-i privească în faţă și care o vor ucide prin 
surprindere, chiar în clipa când se va aștepta mai putin. 

Dădu drumul receptorului. Era inutil să încerce vreo 
reparaţie sau să găsească un alt aparat telefonic. Nu o vor 
lăsa să sune. Ca să aibă conștiința împăcată, aruncă o privire 
rapidă în fumoar, unde stăteau frumos aliniate pipele lui 
Werner. Telefonul de acolo zăcea pe podea. Jumătate din 
aparat părea să fi fost conștiincios mestecată. 

Sarah își luă revolverul și ieși în parc. De data asta, era 
prinsă în capcană în mod iremediabil. Chiar dacă se apropia 
de zid să strige după ajutor, tot nu o auzea nimeni. Zidul era 
gros, iar zgomotele bulevardului i-ar fi acoperit strigătele. 
Nu mai putea să conteze decât pe vizita lui Chasselier și pe 
mirarea lui în fața porţii închise. Dar când va veni acesta? 


Peste două zile? Asta însemna patruzeci si opt de ore de 
așteptare într-o casă transformată în junglă. Două nopţi de 
pândă, tremurând, trăgând cu urechea la zgomotele de pe 
culoare. Doua nopţi de curată teroare. 

Se înarmă cu curaj pentru a se întoarce în casă și urcă în 
camera ei de la primul etaj. Luă de acolo sacul jegos de 
dormit în care se adăpostise, pe vremuri, pe sub poduri. Un 
culcuș pentru uzul militarilor, absolut impermeabil și în care, 
folosind o glugă, te puteai adăposti de ploaie. Incercase de 
mai multe ori să-l spele, dar era atât de murdar, încât niciun 
detergent nu putuse să scoată vreodată din el mirosul de jeg 
și urină. Il luă sub braţ și se întoarse în parc, fără să fi fost 
deranjată. Se instală pe un teren descoperit, se vâri în sac, 
își trase gluga pe cap și adormi. 

Se trezi la ora patru după-amiaza, când cerul începea deja 
să se întunece. Plouase, dar ea nu simtise nimic. O dureau 
șalele cum stătuse ghemuită pe peluză, dar nu dădu nicio 
importanţă faptului; important era că se putuse odihni în 
vederea nopţii care avea să urmeze, îi era foame și avea 
poftă de o ţigară. 

lesi din sac, îl împături cu grijă și îl ascunse sub un tufñis. 
Luă revolverul în mână și se îndreptă spre casă. Ușa de 
sticlă, spartă, se bălăbănea cu zgomot în bătaia vântului. 
Tânăra aruncă în salon o privire prudentă, dar nu remarcă 
nimic. 

Luminile rămăseseră aprinse. Inspectă repede parterul, 
ținându-se departe de mobile și evitând culoarele înguste. 

In faţa atelierului de taxidermie, încremeni. Ușa fusese 
găurită la nivelul solului, pe o porţiune mare cam cât să lase 
și treacă o pisică, și pardoseala era murdară de urme de 
sânge. 

Sarah ridică ţeava armei și apăsă pe clanţă, își dădea seama 
că era temerară, dar ceva în ea o împingea să grăbească 
înfruntarea, cu dorinţa secretă de a scurta tortura așteptării. 
Mai mult decât atât: avea poftă să ucidă. Să ucidă acele 
chestii invizibile, care o sfidau. Descoperea brusc în ea 
același impuls nesănătos care ghidase actele lui Werner cu 
multi ani în urmă. Se näpusti în atelier, agitând ridicol arma, 
gata de încăierare. Creaturile forțaseră dulapul frigorific, 


ciopârtind metalul de jur-împrejurul mânerului. Usa aceea 
mare, emailată, aproape că era scoasă din balamale, de 
parcă de ea s-ar fi agăţat un animal îngrozitor de greu. 
Cadavrul lui Georges sau mai curând ceea ce rămăsese din el 
se rostogolise pe pardoseală. Din fiul lui Werner nu mai 
rămăseseră decât capul și trunchiul. Chiar și șoldurile 
dispăruseră, împreună cu abdomenul devorat până la nivelul 
diafragmei. 

„Foamea”, își zise Sarah izbucnind într-un râs isteric. „l-a 
podidit foamea!” 

Se serviseră din frigider, ca niște puștani la întoarcerea de 
la școală. Luaseră din proviziile mămicii, fără să mai aștepte 
ora mesei. Dar poate că, pentru ei, tot timpul era ora mesei?! 

Consideră inutil să ascundă încă o dată cadavrul. Era scris 
ca Georges să ispășească până la capăt și ca mormântul lui 
să fie stomacul unor carnasiere redutabile, la nașterea 
cărora contribuise prin manevre de neînțeles. Devorat, ca și 
tatăl lui. Istoria se repeta. Dar ce rol îi era rezervat ei în 
cadrul acestui ceremonial sinistru? Avea să ţină la 
comemorarea devorării locul numitei Olga Oldenbourg Van 
Scheefering? Se temea că ăsta era adevărul, dar simţea că 
animalele se jucau cu dânsa, se întăreau cu frica ei. Nu o vor 
sacrifica decât în ultimul moment, când nu vor mai putea să-i 
amâne execuţia. 

Se forță să meargă până la bucătărie și să-și pregătească 
ceva de mâncare. Nu-și putea permite să ajungă și mai 
slăbită, înghiţi niște ouă, bău lapte și mâncă mai multe felii 
de pâine cu miere. Pâinea era uscată, dar nu dădu atenţie 
inconvenientului. Proviziile din frigider se epuizau, în curând 
nu vor mai rămâne decât conserve. Mânca în picioare, 
privind în jurul ei, ca o santinelă la pândă. 

În timp ce mesteca, îi treceau prin minte tot felul de idei 
absurde. Se întrebă dacă nu cumva ar fi putut, colectând tot 
praful de pușcă, de la toate cartușele îngrămădite prin 
sertarele casei, să meșterească o bombă artizanală capabilă 
să arunce în aer una dintre porţile blindate. Înţelese foarte 
repede că era o soluţie ca din benzile desenate. Și apoi nu 
prea îi venea să scotocească prin dulapuri, riscând în orice 
moment să dea peste vreuna dintre creaturi, pitită într-o 


cutie de carton! 

Ca să-și împace conștiința, examină instalaţia telefonică, 
dar cele mai multe aparate fuseseră făcute bucățele. Văzu cu 
această ocazie că unele urme, dintre cele rămase pe parchet, 
se deosebeau de celelalte. Studiind dârele lăsate de animale, 
izolă o linie de zgârieturi mai adânci, ca și cum creatura care 
se cramponase de lemn în locul acela avea o forță mult mai 
mare decât cea a fraţilor săi. Ghearele distruseseră cu 
sălbăticie lamelele, trădând o putere musculară net 
superioară. „Un dominant, își zise tânăra. „Probabil mai bine 
dezvoltat, mai bine înarmat să înfrunte deficienta fizică. 
Ceilalți doi se vor șubrezi, dar el va continua să crească.” 

Examinarea celorlalte dungi îi confirmă teoria. Scrijeliturile 
lemnului erau superficiale. Devastarea dulapului frigorific și 
distrugerea ușilor erau, cu siguranţă, opera unuia și aceluiași 
animal. Masculul dominant luase conducerea operaţiunilor, 
și fraţii săi îl urmau șontâcăind, profitând de munca lui. El 
mânca, pe când ceilalţi doi se multumeau să lipăie sângele, 
el se făcea tot mai mare, în timp ce semenii lui își pierdeau 
din forţă, de la o oră la alta. Sarah își zise că, în realitate, nu 
avea decât un singur dușman, ceilalţi doi nefiind, probabil, 
mai periculoși decât o pisică. Se ţineau după monstru pentru 
a se hrăni cu firimiturile lăsate de el și pentru a beneficia de 
protecţie din partea lui. 

Se făcea seară, așa că tânăra își improviză din nou tabăra în 
mijlocul salonului. Instală iarăși cursele și se aprovizionă cu 
o sumedenie de cartușe luminoase, căci se temea ca nu 
cumva animalul să provoace un scurtcircuit general, care ar 
fi cufundat casa în beznă. Adună lămpi electrice sau cu 
petrol, muniții, cuțite, provizii, si se instală ca în așteptarea 
unui asediu. Își puse niște mănuși mari și întinse sârmă 
ghimpată în faţa diferitelor deschizături. Un animal care nu 
se putea deplasa decât târându-se s-ar fi încurcat, în mod 
obligatoriu, într-un astfel de obstacol, și n-ar fi reușit să se 
elibereze fără să facă zgomot. După ce luă toate măsurile de 
prevedere, Sarah se pregăti să înfrunte întunericul. 

Noaptea trecu însă ca și cea dinainte, fără ca femeia să fi 
avut ocazia să vadă creaturile. Totuși, pe la unu dimineaţa, 
auzi zgomotul ușii de la dulapul frigorific și deduse că 


animalele veneau să ,termine” cadavrul lui Georges. 
Constatarea o îngrijoră, fiindcă asta însemna că peste puţin 
timp va trebui ca ele să plece în căutarea unei alte surse de 
hrană. Nevoile lor nutritive erau enorme, și mai mult ca sigur 
că acest apetit nesätios avea să le împingă foarte repede 
spre singura pradă susceptibilă să li-l satisfacă: Sarah. 
Tânăra știa foarte bine că nu vor pleca să vâneze în afara 
casei. 

Infirmitatea îi făcea incapabili să treacă peste obstacolul 
zidurilor, să se catere într-un copac sau să sară peste zidul 
care îi despärtea de stradă. Erau lipsiți de suplete și nu știau 
decât să se târască - monștri ologi, cu labele din față 
hiperdezvoltate. 

Niciodată nu vor putea să lovească fulgerător și să dispară, 
așa cum fac marile animale de pradă, ale căror înfruntări se 
reduc la o singură lovitură, mortală, aplicată dibaci, cu laba. 
Erau puternice, dar nu îndeajuns încât să poată forța porţile 
blindate; nu puteau prăda decât în perimetrul grădinii. 

Altfel ar fi stat lucrurile dacă, după cum dorea Georges, 
dezvoltarea lor ar fi continuat în mod normal. Atunci ar fi 
putut să iasă din casă, să treacă, din câteva salturi, 
bulevardul, să escaladeze fațadele și să se deplaseze pe 
acoperișuri, de la un imobil la altul, în felul acesta ar fi vânat 
în fiecare noapte. Ar fi intrat în mansarde, devorându-i pe 
studenţii din Cartierul Latin sau pe subretele portugheze 
instalate de patronii lor în camere modeste. 

Toate crimele ar fi fost atribuite Jupuitorului, fără ca nimeni 
să pună mâna vreodată pe acele lighioane lungi și suple, care 
ar fi sărit printre antenele de televizor pentru a se întoarce 
în casa din parc înainte de răsăritul soarelui... În inima 
orașului s-ar fi născut o adevărată junglă. O junglă al cărei 
gardian pătimaș ar fi fost Georges Mareuil-Mondesco. 

Acest gând o făcu pe Sarah să se felicite că întrerupsese 
gestatia fetusilor. Dar ar mai fi făcut asta dacă nu ar fi crezut 
că are de-a face cu niște șobolani? Firește că nu! Distrusese 
femelele de piele ca să se liniștească, nu ca sa dea naștere 
unei orori în și mai mare măsură insuportabile. 

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, auzi niște gemete cu o 
ciudată rezonanţă copilărească, care aminteau de scâncetele 


unui bebeluș înfometat. Se simţi foarte tulburată, întrucât 
până atunci nu-și putuse închipui că acele creaturi s-ar fi 
putut exprima altfel decât cu răgete de leu. Se făcu ziuă, fără 
ca vreuna dintre ele să fi încercat să se aventureze pe 
terenul descoperit al salonului. 

Sarah se duse în bucătărie, să-și pregătească o cafea caldă. 
Creaturile deschiseseră toate dulapurile și molfăiseră cutiile 
de conserve, spărgându-le în fel si chip. Ciopârtite cum 
arătau, ambalajele de metal semănau cu niște tuburi de 
obuze defecte, făcute bucățele de o explozie necontrolată. 
Legume de tot soiul zăceau pe pardoseala bucătăriei, 
alcătuind o baltă vâscoasă. Din toate conservele fuseseră 
scoase bucăţile de carne. 

Sarah își bău cafeaua și plecă sa se culce în grădină, la 
umbra zidului de incintă, își luă cu ea pușca, își puse 
revolverul la centură și se duse să-și ia sacul de dormit. 
Peluza era umedă, dar ploaia stătuse. Se instala la fel cum 
făcuse cu o zi înainte. Nu dorea decât să supraviețuiască 
până la sosirea pompierilor sau a poliţiei. După aceea, va mai 
vedea. Dacă va reuși să fugă fără să alarmeze pe cineva, se 
va considera satisfăcută. Dacă va fi prinsă, va avea cel puţin 
consolarea că nu împărtășise soarta lui Georges, cel devorat 
de propriii lui „copii”. Va trebui să improvizeze, în funcţie de 
moment, de situaţie... și de norocul pe care îl va avea atunci. 
Era posibil ca pompierii să pătrundă în casă fără să o vadă 
sau ca ea să se poată furișa afară folosindu-se de confuzia 
generală. Va vedea atunci, la faţa locului. Oricum, era mai 
bine să sfârșească la închisoare decât în ghearele unui 
animal de pradă necunoscut de zoologi. Dintr-o celulă poţi 
oricând să scapi; din stomacul unui monstru, niciodată! 

Se trezi către prânz, sâcâită de o difuză impresie de 
primejdie. Era ziua în amiaza mare; totuși nu se mai simţea 
în siguranţă. lesi din sacul de dormit și făcu turul parcului, 
astfel încât să examineze din toate părţile casa. Când intră 
printre copaci, văzu imediat că micul cimitir al animalelor 
căzute victimă acelui safari de pomină fusese răvășit. 
Mormintele fuseseră răscolite, și oasele mici ale scheletelor 
împrăștiate. Aplecându-se, tânăra putu să constate că oasele 
fuseseră strivite cu intenţia de a li se extrage o măduvă care 


nu mai exista. Creaturilor le era foame... 

De ce nu o atacaseră în somn? Prinsă în coconul sacului de 
dormit, nu ar fi avut timp să se elibereze. Dispreţuiseră o 
pradă ușoară și preferaseră acele oase uscate, pe care dinţii 
lor le transformaseră în praf... Dar poate consideraseră că ea 
e prea departe de casă, pe un teren prea descoperit. 
Ezitaseră să traverseze la lumina zilei întinderea peluzei, iar 
spaţiul deschis le provocase teamă. Pentru asta preferaseră 
păduricea și tufișurile, sub care se puteau ascunde cu 
ușurință. 

Le era foame și probabil că se aflau într-o dispoziţie foarte 
proastă. 

Sarah trase piedica puștii și intră în casă. Imediat auzi 
zgomotele unei alergări stângace și i se păru că surprinde o 
mișcare în hornul șemineului. La unul din capetele salonului, 
creaturile smulseseră câteva scândurele din parchet, cu 
intenţia evidentă de a se strecura în acel spaţiu, sub podea. 
Voiau să sape un sant ca să apară sub picioarele ei? 

Simti că noaptea aceea va fi decisivă și că va trebui să stea 
cu ochii în patru. leși din nou în parc, hotărâtă să rămână 
afară cât timp va fi lumină. Inima îi bătea cu putere. Se 
sprijini cu spatele de stâlpii din balustrada terasei și trase cu 
urechea la zgomotele din casă. Auzi de câteva ori ecourile 
unei alergări, apoi plânsete și strigăte ascuţite, în mod 
inexplicabil, avu certitudinea că monștrii se băteau între ei. 

Era o prostie, totuși nu putea să scape de această primă 
impresie. 

Intră în salon după ce soarele dispăruse la orizont, între 
dinţi avea un cartuș de magneziu, gata să facă față unei 
eventuale întreruperi a curentului, iar pușca o ţinea lângă 
șold. Arma era încărcată cu mitralii și în orice moment putea 
să scuipe o puzderie de plumbi care ar fi sfârtecat totul în 
cale. Multe mobile fuseseră răsturnate, iar o parte din 
scaune rupte. Copertele de marochin din bibliotecă fuseseră 
molfăite și se vedea clar că monștrii încercaseră să mănânce 
chiar și pielea unui fotoliu! 

Apetitul exasperat le împinsese spre acești înlocuitori 
amărâţi, fără să poată fi cu adevărat satisfăcut. Sarah 
inspectă bucătăria devastată, cu toate proviziile distruse, 


presărată cu făina ieșită din saci. Se trase înapoi, cu arma la 
șold și degetul crispat pe trăgaci. 

„Mă vor ataca”, își repeta. „Sunt moarte de foame. Sunt 
obligate să mă atace. Vor tâsni dintr-o clipă în alta... 
rostogolindu-se de pe coș sau ivindu-se de sub parchet.” 

Nu îndrăznea să pășească mai departe; se uita ţintă spre 
lamelele de lemn de sub picioare. Să fi fost animalele 
dedesubt? Poate că se deplasau ghidându-se după zgomotul 
pașilor ei. Se vor năpusti împrăștiind în jur bucăţi de 
dușumea, o vor apuca de glezne, petrecându-și pe după 
coapsele ei braţele noduroase. Nu va avea timp nici măcar să 
tipe. Boturile îi vor fi ajuns în burtă, scotocindu-i intestinele 
prin gaura buricului sfâșiat... 

Își zise că era mai bine să iasă din nou afară, fiindcă 
niciunul nu se putea târî peste peluză fără știrea ei. Dar 
întunericul din parc era apăsător. 

Vru să se întoarcă pe loc și păși într-o baltă vâscoasă, 
prelinsă pe sub una din mobile. Se aplecă; degetul i se 
crispase pe trăgaci. ÎI va împușca imediat ce îi va vedea 
strălucirea ochilor, va... 

Sub comodă se aflau împrăștiate resturile unui cadavru 
făcut bucățele, imposibil de identificat. Atinse ușor cu ţeava 
oasele moi și o carne roșiatică din care ieșea un fel de 
mucus. Corpul fusese zdrobit, curăţat, ros, și era cu 
neputinţă să-ţi faci o idee - fie măcar vagă - despre aspectul 
pe care ar fi putut să-l aibă, pe când trăia, creatura căreia îi 
aparținuse. Sarah se încruntă. Desigur, era unul dintre cele 
trei animale. Se ridică și se deplasă lateral. 

În fumoar, descoperi al doilea cadavru, la fel de 
dezmembrat, la fel de conștiincios curăţat. O băltoacă de 
piele și grăsime, peste care erau împrăștiate câteva oase 
moi. 

Masculul dominant își devorase fraţii. De ce se întorsese 
împotriva celor de o rasă cu el, în loc să o atace pe ea? Ar fi 
putut să o surprindă în somn, ambalată în sacul de dormit, ar 
fi putut... 

Era de neînțeles. 

Unde se afla acum? În spatele ei? În coșul căminului? Sub 
parchet? Încă îi era foame? Bineînţeles! Îi era foame. 


MEREU îi era foame! 

Trebuia să-l ucidă mai înainte de a deveni prea puternic. 
Fiecare zi care trecea îi permitea să-și fortifice organismul, 
să se mărească, să se dezvolte. Ezitând să-l urmărească, 
Sarah își micșora propriile ei șanse de supraviețuire. 
Deodată furia puse stăpânire pe ea. În seara aceea trebuia să 
se sfârșească, nu avea de ce să mai aștepte, trebuia să-și 
stăpânească temerile și să treacă la acţiune. Să deschidă 
toate ușile și să tragă în orice umbră suspectă, își îndesă 
cartușe în toate buzunarele și luă la rând parterul, 
deschizând ușile de perete, cu patul armei înfipt în scobitura 
șoldului, gata să tragă. 

În curând, nu-i mai rămase decât o singură încăpere de 
controlat. Muzeul de ceară a lui Werner Mareuil-Mondesco, 
acea sală unde trona vitrina climatizată în care stătea închisă 
statuia marelui vânător. Știu, chiar mai înainte de a deschide 
ușa, că EL se afla acolo. Era logic, inevitabil, și ar fi trebuit 
să se gândească la asta de la început. 

Respiră adânc și păși pe prag, împingând ușa cu ţeava 
armei. 

Vitrina fusese devastată, și podeaua era plină de rămășițele 
ei. Marea statuie de ceară zăcea pe spate, mușcată, zgâriată, 
de parcă fiara ar fi încercat să o devoreze. 

Ghearele ei distruseseră munca delicată a sculptorului, iar 
Werner nu mai era acum decât un morman de seu sfâșiat, un 
cadavru fals, acoperit cu păr artificial. Sarah înaintă în 
încăpere, având grijă să nu calce pe cioburile vitrinei. 
Decorul era intact, nimeni nu se atinsese de mărăcinișul fals, 
de copacul uscat, de cort... 

Dar cortul era închis. Cineva coborâse pânza de la intrare. 
Cineva sau ceva... 

Sarah își simţi ritmul inimii accelerându-se. Animalul era 
acolo, ascuns în adăpost. Probabil că stătea ghemuit pe patul 
de campanie și își păcălea foamea sugând unul dintre 
păianjenii mari, naturalizati, pe care Werner îi așezase în 
ierburile înalte. 

Sarah ridică încetișor ţeava puștii. Era destul să tragă 
îndată, ca să-l transforme în tocătură, acolo, prin pânza 
cortului. Deodată, în clipa în care degetul i se așeza pe 


trăgaci, văzu mișcându-se țesătura decolorată de soarele 
Africii. Animalul se pregătea să sară, se ghemuia ca să 
ţâșnească în sală. 

Sarah își tinu respiraţia. Pușca îi tremura îngrozitor, și se 
temu că va rata ţinta. Chiar în fracțiunea de secundă când 
urma să apese trăgaciul, ceva fu împins pe sub pânza 
cortului, ca o scrisoare pe sub ușă. Sarah identifică obiectul 
și sughiţă de surpriză, crezând că va lesina. 

Era unul dintre modulele de la tabloul de conexiuni. 

Animalul găsise comenzile electronice ascunse de Georges 
și... i le dădea! 

Era absurd, era o nebunie! 

„Animalul” își negocia viaţa. 

Sarah lăsă ușurel în jos ţeava puștii. Modulul fusese împins 
afară fără ca ea să poată zări vârful vreunei gheare sau 
conturul vreunei labe. Era o capcană? 

De bună seamă că nu. Creatura avusese de o sută de ori 
ocazia să o ucidă și nu o făcuse, preferase să-și mănânce 
fraţii ca să o crute pe ea, femeia care voise să-i distrugă, în 
povestea asta exista o logică. 

Un plan... 

Sarah puse pușca pe podea și întinse mâna. Dar modulul fu 
imediat tras înapoi. Animalul se aștepta la mai multă 
bunăvoință din partea ei. Intelese. Frânse ţeava carabinei, 
scoase cartușele, apoi trase revolverul de la centură, roti 
butoiașul și-l goli cu ajutorul extractorului. Gloantele căzură 
pe parchet, împrăștiindu-se printre cioburile vitrinei. 

Întinse mâna, și de data asta modulul rămase pe loc. Îl luă. 
În locul lui apăru o altă placă acoperită de microprocesoare. 

Monstrul îi oferea cele trei chei electronice care comandau 
porţile blindate! Sarah întinse din nou mâna. Deodată simţi 
că nu-i mai e frică. Ştia că animalul îi propunea un pact... O 
asociere. 

Adevărul e că avea referinţe excelente! Nu selectionase ea, 
cu grijă, în cursul anului care tocmai se încheiase, victimele 
Jupuitorului? 

Luă modulele, alergă cu ele la tabloul metalic și le conectă. 
Când acţiona întrerupătoarele, auzi foarte clar vibrația 
oblonului mare de la garaj, care se deschidea. 


Nu se mai putea ţine pe picioare de emotie. Se lăsă să cadă 
într-un fotoliu, tremurând din toate mădularele. Se asociase 
cu un monstru. Rămase multă vreme ghemuită în fotoliu, 
incapabilă să se ridice și să ia o decizie. Stătea acolo, fără 
arme, cu spatele întors spre sala în care se afla animalul, dar 
nu-i mai era frică. Pactul fusese semnat... 

Încă de la început se înșelase. EL nu avusese niciodată 
intenţia să o omoare. Fusese un lucru evident, dar ea nu se 
pricepuse să înţeleagă: EL era prost alcătuit, handicapat, 
incapabil să ducă viaţa normală a unui mare animal de 
pradă. Avea nevoie de ea. Avea nevoie de o infirmieră. De 
cineva care să vegheze asupra lui și să-i faciliteze treaba. 
Avea nevoie de o dădacă și de o complice. Înapoindu-i 
modulele, îi dădea de înţeles că o angaja. Era de acum 
patronul ei, așa cum fusese altădată Georges. Va îndeplini 
aceeași funcţie. Nimic nu se schimbase. Va rămâne o 
furnizoare. Izbucni într-un râs morbid, obscen, și nu catadicsi 
să se potolească decât atunci când, iritat, gâtul începu să o 
doară. 


Capitolul 16 


Chasselier veni a doua zi, la opt dimineata. Sarah, care 
adormise în fotoliul din salon, tresäri imediat ce auzi soneria. 
— Georges? cârâi în interfon vocea bătrânului. Eu sunt. 
Sper că n-ai uitat de întâlnirea noastră. 

Tânăra se ridică dintr-o săritură și acţiona butonul care 
comanda poarta mare de la intrare. Canatul blindat se 
întredeschise două secunde și se închise automat. După 
aceea, avocatul trebuia să parcurgă aleea lungă ce ducea la 
peron. Sarah se ascunse după perdele. Chasselier era bătrân 
și miop. Avea obiceiul să meargă privind în jos, de parcă s-ar 
fi temut ca nu cumva picioarele să nu-i mai asculte, brusc, de 
ordinele creierului, îl văzu pășind pe drumul cu pietriș, 
purtând sub braţ o servietă enormă. De unde se afla, 
bătrânul nu putea să zărească ușile de sticlă distruse și 
faţada înnegrită. Sarah hotări să-l intercepteze în salon și 
apucă un sfeșnic. 

Era foarte calmă, sigură pe ea, aproape detașată. De la 
revelaţia din ajun, nu mai știa ce-i aceea frică sau 
nehotărâre, întelesese perfect pe ce drum avea să apuce. 
Calea era deja trasată, trebuia doar s-o urmeze... 

Se postă în spatele unei armuri din holul mare de la intrare 
și întredeschise ușa. Tocurile lui Chasselier scârtâiau pe 
pietriș, cu o regularitate de metronom. 

— Georges? zise el vârând capul pe ușa întredeschisă. Am o 
surpriză frumoasă pentru tine! 

Sarah îl lovi, și soclul sfeșnicului înfundă în chip grotesc 
pălăria pe capul bătrânului. 

Acesta căzu cât era de lung, zdrobindu-și nasul de 
pardoseala de marmură. Servieta mare îi scăpă din mână și 


se rostogoli cu un zgomot înăbușit. Sarah o deschise. Era 
înţesată cu teancuri de bancnote uzate. Se afla acolo o 
adevărată avere, cu care să tot pui bazele unei vieţi noi. 

Sarah îl trase pe Chasselier în centrul holului și închise ușa. 
Nu voia să vadă ce avea să se petreacă acum. Cu servieta 
sub braţ, porni spre garaj, să-și termine pregătirile de fugă. 

Alese o dubită veche, dar în perfectă stare, pe care Georges 
o folosise cândva la transportarea animalelor destinate 
împăierii. Făcu plinul, verifică uleiul și bateria, în spatele 
vehiculului instala un cufăr de răchită care continuse rufărie. 
Puse în el o cuvertură împăturită în două și un blid cu apă. 
Făcea totul cu o meticulozitate de menajeră maniacă, 
încercând să nu se gândească la ceea ce se petrecea sus. Si 
totuși, știa că fiara ieșise din cort, se târâse până la mijlocul 
holului ca să-l adulmece pe Chasselier și... 

Dar bătrânul era deja mort, nu-i așa? Sarah îl lovise tare, și 
cu siguranţă că șocul îi spărsese craniul decalcifiat. Cel puţin 
așa nădăjduia, fiindcă nu-i dorea să-și recapete cunoștința în 
momentul în care chestia aceea se va apleca asupra lui... 

„E opt și jumătate”, își zise, „și mi-am luat în primire noua 
funcţie.” 

Era tot infirmieră, nu schimbase decât bolnavul și patronul. 
Acesta va fi însă mult mai autoritar decât Georges și mai 
exigent, dar ea se va obișnui. Nu-l va vedea niciodată, 
intelesese asta imediat. O convenţie făcând parte din pact. 
Vor trăi alături, ea având grijă ca totdeauna să aibă capul 
întors în altă parte. EL nu voia să fie văzut. Probabil că îi era 
rușine de infirmitatea lui. Sarah îi respecta pudoarea. Stia că 
numai victimele lui vor avea privilegiul cumplit de a-l privi o 
secundă în ochi, înainte de a-și da sufletul. Iar ea trebuia să 
se străduiască să nu știe niciodată nimic despre înfățișarea 
lui, dacă voia să rămână în viaţă. De altfel, nu era, în mare 
măsură, vinovată de invaliditatea lui? li întrerupsese 
gestatia, îl fortase să se nască într-un stadiu organic 
incomplet, care nu-i permitea să facă faţă de unul singur 
propriilor nevoi. 

Încercă un difuz sentiment de culpabilitate, care o agasa. 
Planificase o mulțime de crime, asistase la multe măceluri, și 
iată că se acuza de a fi împiedicat dezvoltarea corporală a 


unui monstru! Era de-a dreptul incorigibilă! 

Legă solid cufărul de cadrul vehiculului, apoi încarcă o 
canistră, un bidon de zece litri cu apă, o trusă de prim ajutor, 
pe urmă urcă la etaj să-și strângă lucrurile. Traversă repede 
salonul, având grijă să nu arunce nicio privire în direcţia 
holului. Mergea repede, tropăind zgomotos, astfel încât să 
acopere zgomotul masticatiei, pe care nu voia să-l audă 
pentru nimic în lume. Va trăi după niște reguli precise și 
riguroase. Un protocol dificil, în cadrul căruia cea mai mică 
încălcare va duce la o dramă; o etichetă a cărei nerespectare 
se va solda cu moartea. 

EL. nu va accepta niciodată să fie văzut, iar ea nu va putea 
suporta vreodată să-i zărească fața fără să simtă imediat 
nevoia de a-l suprima. Un echilibru fragil, o tensiune 
continuă. Si cu toate astea, otrava curiozității... 

Se înfioră. Din totdeauna trăise într-o cușcă plină cu fiare 
sălbatice. Mai întâi la orfelinat, în pivnita cu șobolani, apoi în 
dulap, cu animalele în călduri care trecuseră peste ea, după 
aceea... după aceea fuseseră crescătoria de câini și Georges. 

Georges, Jupuitorul, pe care trebuise să-l ţină în lesă vreme 
de aproape un an. Azi își schimba stăpânul, pentru a accepta 
să trăiască în umbra unui animal de pradă și mai periculos. 
Viaţa i se desfăşura sub semnul dăunătorilor, al prădătorilor. 

Işi luă bagajul și hotărî să dea foc casei pentru a li se șterge 
urmele, în felul acesta, Jupuitorul și sinistrele lui colecţii vor 
dispărea fără urmă. Aduse din garaj un bidon cu benzină și 
stropi grijuliu mulurile și covoarele. Se duse chiar și în 
muzeu și stropi gorilele devenite acum inofensive. 

Intorcea o pagină a vieţii - după ce fusese infirmiera unui 
nebun, devenise dădaca unui monstru! Izbucni în râs, dar 
râsul îi era lipsit de veselie. Poate că ăsta era blestemul EI! 

Goli bidonul, îl aruncă la întâmplare și se întoarse în salon. 

— Plecăm! zise cu vocea unei învăţătoare care anunţă 
sfârșitul recreatiei. 

Se simţea ușor ridicolă adresându-se astfel creaturii. Fusese 
totdeauna exasperată de cei care le vorbeau câinilor sau 
pisicilor. Dar creatura asta era mai mult decât un animal - o 
dovedise... Era un prădător șiret, capabil să pună la cale 
strategii, să dejoace vicleniile adversarilor. Un ceva care nu 


trebuia cu niciun pret subestimat. Tusi usor în pumn, pentru 
a-si semnala prezenta. 

— Cobor, anunţă ea. Vom lua dubita. 

Stia el măcar ce e aceea o dubită? „Dar dacă e în stare să 
citească gândurile? Dar dacă nu-i poţi ascunde nimic?” 

Simti un fior pe șira spinării si se repezi spre garaj, să uite 
de această ipoteză alarmantă. Deschise poarta, eliberând 
rampa de acces, și trase la o parte din drum mașina pe care, 
după tentativa de evadare ratată, o lăsase în faţa parcării. 

Apoi se instală pe un butoi metalic, cu spatele spre scară, și 
așteptă cu privirea în gol. 

Oare EL întelesese? Va veni? 

Se gândi la bani și la felul în care urma să-i folosească. Va 
trebui, firește, să se instaleze într-o reședință izolată, la țară. 
Își zise că ar fi comod să facă o crescătorie de câini. Câinii ar 
ține vizitatorii la distanţă si ar putea, eventual, să servească 
drept hrană animalului. O crescătorie de câini, în apropierea 
unui mare parc zoologic, una dintre acele rezervaţii unde 
tigrii și leii sunt lăsaţi să se plimbe în libertate. Prezenţa 
fiarelor va putea să servească drept alibi monstrului, în caz 
de masacru. Dacă îi venea chef să devoreze vreun ţăran, ar fi 
fost ușor să se dea vina pe leii de la grădina zoologică și să 
se pretindă că unul dintre ei scăpase și atacase localitatea. 

Da, o rezervaţie de animale era un camuflaj excelent! 

Se întrebă care vor fi modalităţile de vânătoare. Va pleca 
monstrul de unul singur la prădat sau ea va trebui să-i aducă 
victimele la îndemână, să selecteze prada și să-i dea drumul 
pe un teren de vânătoare studiat cu grijă? Înclină spre cea de 
a doua soluţie și ghici că va trebui să întocmească alte 
dosare de execuţie. 

Un zgomot de respiraţie venind dinspre scară o avertiză că 
acel ceva intrase în garaj. Strânse pumnii, înfigându-și fără 
să vrea unghiile în palmă. ,Tocmai a mâncat”, își zise, 
tinându-si respiraţia. „Nu riști nimic.” 

Până a doua zi, putea să fie liniștită. Dar, de cum se va 
lumina de ziuă, va trebui, fără întârziere, să facă rost de un 
vânat, altfel avea să suporte furia animalului. Poate o 
persoană care face autostopul. Era ușor să iei pe cineva de 
pe marginea drumului, să-l adormi cu cloroform și... O 


femeie la volan nu stârnește neîncredere si, de bună seamă, 
adolescentele se vor urca, fără probleme, în mașina ei. 

Auzi scârtâind arcurile mașinii. EL urcase în vehicul, prin 
urmare înțelegea perfect ce i se spunea! Această constatare 
o înspăimântă, dar era prea târziu ca să dea înapoi. Urcă în 
cabina șoferului, cu faţa întoarsă într-o parte. Trebuia 
neapărat să reziste tentatiei de a arunca o privire în oglinda 
retrovizoare. Să nu încerce cu niciun preţ să afle! 

Răsuci cheia în contact, lăsă motorul să meargă, ca să fie 
sigură că nu va avea probleme cu pornirea, apoi sări jos și 
urcă la etaj ca să arunce pe parchetul îmbibat cu benzină un 
chibrit aprins. Salonul se prefăcu într-un vârtej de foc, și 
suflarea fierbinte a incendiului uscă într-o fracțiune de 
secundă sudoarea care îmbiba pielea lui Sarah. Femeia se 
trase înapoi, gâfâind. Flăcările cuprindeau deja mobilele și 
mulurile, răsucindu-se în jurul coloanelor. Cobori în fugă 
scara, urcă în dubă și demară. Conducea cu o singură mână, 
blocând volanul cu genunchiul când trebuia să schimbe 
vitezele. Se gândea că ăsta putea fi un bun motiv pentru a-i 
lua pe autostopiști: „Mi-am luxat umărul, nu vreţi să 
conduceţi în locul meu?” 

Dubita tâsni de pe rampa de acces și pătrunse pe bulevard. 
Un sentiment ciudat puse stăpânire pe femeie. O exaltare 
stranie, pe care nu și-o putea înfrâna, îi venea să lase geamul 
în jos și să strige: 

— Duc un monstru la ţară! Ce ziceti de asta? Ai? 

Pe trotuare, oamenii se grăbeau, cu fețele posomorâte, 
îngrijoraţi de gândul că vor întârzia la birou și va trebui să 
înghită mânia șefului de serviciu. Ceva îi șoptea că soarta ei 
era cea mai bună... că, trăind în umbra unor monștri, scăpa 
de mediocritate. 

Creatura apăruse la momentul potrivit, în clipa în care 
Sarah urma să cedeze, în mod prostesc, chemării la 
normalitate, tentatiei unei vieţi meschine, în care nu se 
întâmplă nimic, și care ar fi dus-o încet, dar sigur, pe panta 
depresiunii. Cum poţi trăi normal, după ce ai cunoscut 
exaltarea tenebroasă a execuțiilor secrete? Ar fi fost pur si 
simplu imposibil! Se gândi la acei soldaţi care, scäpati ca 
prin minune din iadul războiului, nu mai visează decât să se 


întoarcă la luptă, pentru că nu sunt în stare să se readapteze 
vieţii cotidiene. Era la fel ca ei. Nu putea să trăiască decât în 
umbra unui executor. 

Pătrunse pe șoseaua de centură. Conducea cuminte, fără 
măcar să știe încotro se îndreaptă. Hotări să ajungă cât mai 
repede la ţară. Zâmbi gândindu-se că în acel moment 
flăcările mistuiau centrul muzeului, făcând să explodeze 
geamurile domului. Animalele ardeau, răspândind un 
groaznic miros de păr ars. Cu mirosul ăsta începuse totul, cu 
mirosul ăsta se si termina. Un rug, un rug de maimute! 

În ciuda creaturii din spatele ei, se simţea de-a dreptul 
fericită. 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 
Territoire de fièvre (1983) 

Les Lutteurs immobiles (1983) 

Les Bêtes enracinées (1983) 

Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-béton (1984) 

Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison vénéneuse (1984) 


Ambulance cannibale non identifiée (1985) 


Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opéra (1985) 
Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colère des ténèbres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 


Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, c'est 
à quel étage? în 2003) 


Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 


Procédure d'évacuation immédiate des musées fantômes 
(1987) 


L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d’encre (1988) 
Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Écorcheurs (1988) 
Le Dragon du roi Squelette (1989) 
La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 


L'Homme aux yeux de napalm (1989) 


Cauchemar à louer (1990) 
La Meute (1990) 
Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 
Les Bêtes (1990) 
Les Emmurés (1990) 

Les Rêveurs d'ombre (1990) 
Les Démoniaques (1991) 
Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 
Capitaine suicide (1992) 
Abimes (1993) 
Hurlemort (1993) 
Derelict (1993) 
Sécurité absolue (1993) 
La Route obscure (1993) 
De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 
Armés et dangereux (1993) 


La Maison de l'aigle (1994) 
Le visiteur sans visage (1994) 
Le Chien de minuit (1994) 
Le Sourire noir (1994) 

La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 

La Main froide (1995) 
Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 

Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 

Le Château des poisons (1997) 
La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crépuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 
Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 
Les Prisonnières de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnée (1999) 
Le Manoir des sortilèges (1999) 
La Chambre indienne (2000) 


Iceberg Ltd (2000) 
Dernières lueurs avant l’aube (2000) 
Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 

Les Cavaliers de la pyramide (2004) 


La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 


La Maison des murmures (2005) 

La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre (2006) 
La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains (2006) 
La Fenêtre jaune (2007) 

Ceux qui dorment en ces murs (2007) 

Le masque d'argile (2008) 

Dortoir interdit (2009) 

Ceux d’en bas (2010) 


Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 

D.E.S.T.R.O.Y. 


D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 
Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu (2001) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon (2001) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes (2002) 
Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 
Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains (2004) 
Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons (2005) 
Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 
Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse (2006) 
Sigrid et le mondes perdus 
Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre (2002) 
Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud (2002) 
Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 


Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de muraille, 
2005 


Élodie et le maâtre des rêves 


Élodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les géants (2007) 
Nouchka et la couronne maudite (2007) 


Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 
Les Hommes tritons (1986) 


Les Tourmenteurs (1987) 


Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 
L'Empire des abâmes (1997) 


Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 


Sub pseudonimul Akira Suzuko 


Les Harponneurs d'étoiles (1998) 


La Meute hurlante (1998) 
Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D. Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 


Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 


(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 


Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 


Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 


Haita (roman), Editura Nemira, 2006 


Cosmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 
Mâna rece, Paralela 45, 2007 


Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 


Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], Editura 
Aramis, 2008