Povestiri — 1 Somnul Sangelui

somnul sângelui 


i Aa 


A K Pa 


[ALD PRESS | 


Serge 
Brussolo 
Somnul Sângelui 


Traducere de Constantina Paligora 


Sommeil de sang 


1 


Muntele nu începu să sângereze decât în zorii celei de-a 
treia zile. 

În ajun, copilul zărise cu claritate galopul cămilelor- 
carapace prin vibraţiile moi ale aerului dogoritor, dar puţin îi 
păsase de acele apariţii, preferând să se facă ghem în 
cuibarul cortului de pânză albă, în grămada de așternuturi 
ce-i sugeau, încet-încet, sudoarea. Totuși, o voce din exterior 
murmurase un grup de silabe guturale, despre care puştiul 
știa că s-ar traduce prin „prădătorii”. Oricum, nu conta, 
fiindcă niciodată piraţii nisipurilor nu s-ar fi încumetat să se 
caţere pe munţii verzi ce ţâșneau, ici și colo, în plin deșert, 
cocoașe ilogice cu pante abrupte, acoperite cu o iarbă deasă 
ca peria, atât de stufoasă, încât nu lăsa să se vadă solul 
nicăieri. 

Imediat, doica se ridică în genunchi, făcând să tremure 
monumentala arhitectură a coapselor sale plesnind de 
grăsime, peste care se prăvăleau, în valuri succesive, 
multiplele perne ale burii, cu pielea întinsă și lucioasă. 

Aruncând o privire prin deschizătura cortului sortit odihnei, 
ea se strâmbase, plină de dispreţ: 

—... doar nişte jefuitori, nişte jefuitori murdari și 
neisprăviţi... De trei zile se ţin pe urmele caravanei, fără să 
îndrăznească să treacă la atac! 

Întrucât copilul schiță o mișcare, dând de înţeles că vrea să 
se ridice în picioare, femeia îi arse un pumn în piept, 
aruncându-l la loc în așternuturi. 


— Să nu ieși afară, mormăi ea. Vrei cumva să fii rănit? 
Spune! Asta vrei? 

Copilul ridică din umeri, apoi văzu cum dădaca se prăvăli 
din nou în culcuș, cu picioarele depărtate, cu pântecul său 
uriaș, brăzdat de striaţii împletite, fixând tavanul, cu sânii, 
umflaţi ca niște burdufuri, bălăngănindu-i-se de o parte și de 
alta a torsului său împestrițat de sudoare. 

Ea nu dăduse niciodată dovadă de pudoare și puştiul își 
aminti din nou spaima care-l cuprinsese când, la vârsta de 
cinci ani, o văzuse pentru prima oară. Femeia se dezbrăcase 
în întregime, apoi se cufundase după el în bazinul cu apă 
caldă rezervat abluţiunilor!. Remarcându-i ochii dilataţi de 
groază, ea ţipase: 

— Mă consideri o balenă, idiotule, nu-i așa? Chiar crezi că o 
să fac apele să se reverse? 

Femeia avea craniul ras, asemenea tuturor suratelor din 
corporaţia sa și lipsa părului îi accentua și mai mult 
obezitatea. Oare ce vârsta avea ea acum? Ce vârstă avea el 
însuși? Puștiul n-ar fi putut s-o spună cu exactitate. 

Soarele încingea încetul cu încetul pânza albă, devorând 
fibrele, făcând ca în interiorul adăpostului să domnească un 
miros de bumbac ars, ca și cum un fier de călcat, uitat de 
cine știe ce gospodină, pârlea corturile de protecţie, ridicate 
în grabă de șefii convoiului. 

La început, copilul se lăsase furat de torpoarea? ce se 
abătea asupra taberei la fiecare oprire. Prăbușit pe 
cuvertura de iută, cu braţele și picioarele întinse la 
întâmplare, el se abandonase în mâinile doicii, care-i ștergea 
trupul gol cu ajutorul unei cârpe îmbibate cu esențe 
vegetale. Apoi căldura îi venise de hac și uriașei femei, și ea 
sfârșise prin a se prăbuși, la rându-i, pahiderm cu piele 
suplă, luptând împotriva abrutizării3 provocate de acel somn 


1 Spălare rituală a corpului prescrisă de unele religii pentru purificare. 
2 Arșiţă, caniculă, călduri, dogoare, dogoreală, fierbințeală. 
3 A face să-și piardă sau a-și pierde însușirile morale, specific umane; a 


nesănătos și îngâna: 

— Nu cumva să ieși. E periculos, înţelegi? 

Dar el nu răspundea, mulțumindu-se să ridice din umeri, 
iritat... 

— Sunt niște bădărani, gâfâia doica, niște neciopliţi... 

Şi vocea gemea în spatele lui, pe când el depărta foile 
cortului, pregătindu-se de plecare. Ştia prea bine că ea n-ar 
reuși niciodată să se ridice în picioare, să lupte împotriva 
propriei sale greutăţi pentru a-l urmări și a-l face să se 
înapoieze în culcușul îmbibat de transpiratie. În felul acesta, 
ieșea de două-trei ori pe zi, conștient de imprudenţa sa și, 
totuși, incapabil să nu participe la spectacolul caravanei 
ancorate la poalele muntelui, cu alinierea cocoașelor 
cămilelor-carapace cu blană albă, având labele și pântecul 
acoperite cu un strat gros, cornos, ce le proteja de nisipul 
otrăvit al deșertului. Oamenii umblau de colo-colo, pășind 
desculți prin iarba deasă a versanților, purtând aruncate pe 
umeri încălţările cu tălpi roase, ce trebuiau neapărat 
reparate înainte de a porni din nou la drum, pentru a nu-și 
lăsa pielea picioarelor pradă mușcăturilor nisipului acid. 
Incălţările erau schimbate la fiecare oprire, cei mai sărmani 
acoperind găurile cu ajutorul unor bucăţi groase de piele, 
cusute în grabă. Negustorii înstăriți puteau fi recunoscuţi 
după cizmele de oţel articulate, ce le îmbrăcau picioarele 
până la genunchi. 

— Cel mai rău, îi explicase un bătrânel cu faţa acoperită de 
o bucată de mătase neagră, cel mai rău este atunci când se 
stârnește vântul, spulberând nisipul... Înţelegi? Grăunţele de 
vitriol pătrund pretutindeni, până în cea mai neînsemnată 
cută a stofei, până în cea mai mică deschizătură... Seamănă 
cu un roi de viespi... Fie ca cerul să se îndure, astfel încât 
nici tu și nici cei de un neam cu tine să nu daţi piept 
vreodată cu o furtună! Nu traversa niciodată deșertul fără o 


deveni sau a face să devină insensibil, asemănător cu un animal, cu o 
brută; a (se) îndobitoci, a (se) dezumaniza. 


cagulă de piele, căreia, în prealabil, să-i coși toate 
crăpăturile, și fără mănuși... Nu face ca mine! Eram tânăr și 
prost și mă credeam la adăpost de orice uragan... 

Și bătrânul își dăduse vălul la o parte, expunând în plin 
soare un chip distrus de cicatrice, un bulgăre de carne roasă, 
în care nasul și obrajii păreau tăiaţi dintr-un burete. Toţi 
ghizii aveau stigmate asemănătoare. 

— Sărutările deșertului sunt mai periculoase decât cele ale 
târfelor din oaze!, obișnuiau să spună conducătorii de 
cămile, arătându-și cicatricele care le împodobeau pomeţii. 

Astfel, băiatul mergea de la un grup la altul, ciulind urechea 
la povestirile neguţătorilor, la plângerile emigranților ce se 
învârteau printre baloţii de marfă, printre rulourile de 
ţesături, protejate cu foi mari de hârtie. 

— Nu vrei păsări-de-artificii? îl zădărâse un negustor 
cocoţat pe o grămadă de colivii de bambus, împletite 
grosolan. Privește, sunt minunate, încă tinere... Curând, 
penele lor vor deveni destul de lungi, destul de stufoase și se 
vor putea aprinde în plin zbor, prin frecare cu aerul! Cum, n- 
ai văzut niciodată păsări-de-artificii? Ţărane, dă-i drumul! 
Privește, e fascinant, penele lor secretă o substanţă 
inflamabilă şi explozivă. În apogeul zborului, ele se 
transformă în torţe de flăcări! Dacă vrei, pot să ţi le asortez, 
pentru același preţ... Sigur că da, da! La sfârșitul unei cine, a 
unei ceremonii, e nemaipomenit să dai drumul unor păsări- 
de-artificii... Așteaptă, nu pleca! 

Copilul încercase să se îndepărteze, dar negustorul 
ambulant îl înhăţase de braţ, fâlfâindu-i pe sub nas un coș de 
răchită în care se zbătea o pereche de iepuri cenușii, speriaţi 
de moarte. 

— Iepuri fumegători, foarte rari! turuia individul, în culmea 
fericirii. Adevăraţi iepuri fumegători! Când aleargă, prin 
frecare cu vântul, blana lor dă naștere la un fum gros, negru. 
E singurul lor mod de a se apăra. Un veritabil ecran 
protector, o ceaţă impenetrabilă ce durează cel puţin o 


jumătate de oră. Din zece iepuri dintr-ăștia poţi să-ţi 
confecţionezi o haină care te va face invizibil în faţa 
dușmanilor tăi! Dacă te simţi ameninţat, n-ai decât să alergi 
ca să provoci un nor de fum! Complet adevărat! Am avut 
clienţi mulţi vânători de fiare, soldaţi, precum și oameni 
politici... 

Mulțimea se adunase în jurul lor, râzând în hohote. Mândru 
de a se găsi în centrul atenţiei tuturor, individul îl lăsase în 
pace pe puști, continuându-și discursul, ceea ce-i permisese 
micuţului să se amestece printre puzderia de gură-cască. 

În cele din urmă, doica venise după el, învelită într-o 
cuvertură subţire de bumbac ce o lăsa pe jumătate goală. 

— Ai înnebunit de tot! îi mârâise ea la ureche. E singura 
explicaţie! Auzi, să ieși ca să te vâri în mijlocul gloatei ăsteia! 

Femeia gâfâia și avea faţa roșie de efort. În spatele ei, 
conducătorii de cămile întindeau mâinile, încercând s-o 
mângâie. Totul se terminase cu bine, nu fusese pedepsit. 

În zorii celei de-a treia zile, jefuitorii se apropiaseră de 
munte. Noul popas nu diferea cu nimic de opririle anterioare. 
De treizeci de nopţi, cămilele-carapace mergeau în zigzag 
printre dunele de nisip otrăvit, urmând un traseu cunoscut 
doar de căpetenia caravanei. Niciunul dintre călători n-avea 
dreptul de a pune piciorul pe pământ, iar dacă era cuprins de 
necesităţi urgente, respectivul trebuia să urineze sau să 
defece din înaltul nacelei de răchită, agăţată de cocoașele 
păroase. Mulţi sufereau de greţuri, din cauza balansului 
continuu la care erau supuși, și vărsăturile lor permanente 
trasau dâre maronii de-o parte și de alta a animalului ce-i 
căra. Jena și proasta dispoziție a pasagerilor stârneau râsul 
conducătorilor de cămile. Când vreun negustor începea să 
protesteze, invocând lipsa de comoditate, murdăria și prețul 
exorbitant al traversării deșertului, cel mai apropiat dintre 
nomazi rostea invariabil replica: 

—... dacă nu ești mulţumit, coboară și mergi mai departe pe 
jos!, punând imediat capăt discuţiei. 


De fapt, cu toţii văzuseră ce se alesese dintr-o găină ce 
scăpase dintr-un coteţ, cu câteva zile în urmă. De îndată ce 
orătania atinsese suprafaţa solului, piuiturile ei de durere 
sfâșietoare îi făcuseră pe mulţi dintre emigranţi să-și astupe 
urechile. 

— E  nisipul-canibal, murmurase un bătrân aflat în 
apropierea copilului. Pe vremea mea, așa i se spunea. De 
altfel, unii afirmau că nu-i vorba de nisip adevărat, ci că 
fiecare grăunte este în realitate o insectă carnivoră... 

Cum nimeni nu dădea atenţie vorbelor sale, bătrânul 
recăzuse rapid în somnolenţă. 

Puștiul simţise o reală senzaţie de ușurare, ce-l ajutase să 
tragă cu putere aer în plămâni, când muntele își profilase 
masa întunecată în mijlocul câmpiei pustii. 

— Vom putea să ne spălăm! strigase el, cu sufletul la gură, 
împungând cu degetul spre stratul gros de iarbă verde ce 
acoperea flancurile colinei. O oază! 

În imediata lui apropiere, un conducător de cămile ricanase: 

— Asta nu este o oază și nici nu există apă! 

Era adevărat, avuseseră posibilitatea de a se convinge de 
asta de îndată ce debarcaseră. Domul ierbos, fără roci sau 
asperităţi de niciun fel, deși s-ar fi potrivit de minune pentru 
cultivarea pepenilor sau a altor fructe „pentru sete”, nu 
ascundea niciun izvor, baltă sau altă sursă de apă și locașul 
pentru baie, ridicat în grabă la capătul debarcaderului unde 
fuseseră ancorate cămilele, alimenta căzile, contra cost, prin 
intermediul bidoanelor cărate de caravană. 

— Ciudată oază! concluzionase dădaca, în vreme ce încerca 
să smulgă un smoc de iarbă; spre uimirea ei, degetele îi 
alunecau în permanenţă, nereușind să reţină nici măcar un 
singur fir. 

Prădătorii se învârtiseră o zi întreagă în jurul muntelui. Din 
locul în care stătea, copilul nu putea să vadă decât pata 
albastră sau neagră a hainelor lor, precum și fulgerele 
fugare pe care soarele le aprindea, din când în când, pe 


oţelul armelor. 

— Dar ce vor ei, de fapt? întrebase. De ce nu pornesc la 
asalt? 

Femeia cea grasă ridicase din umeri. 

— Bănuiesc că speră să ne intimideze, pentru a obţine de la 
caravane un tribut de trecere. Dacă nu-i băgăm în seamă, or 
să spele putina. 

Numai că jefuitorii nici nu se gândiseră să plece. În zorii 
celei de-a treia zile, puștiul îi văzu montând un mortier, 
fixând tubul lansator de rachete între cocoașele cămilei cu 
ajutorul unor curele speciale. 

— Or să tragă! Or să tragă! chelălăiau neguţătorii, 
bulucindu-se printre cuștile de orătănii cârâitoare, a căror 
putoare de găinaţ răzbătea până în corturi... Or să tragă! 

Arma emise un soi de sughiț sec, câtuși de puţin 
impresionant, făcând animalul să sară într-o parte, apoi 
racheta începu să se înalțe cu un șuierat dureros, o sfâșiere 
mătăsoasă, deșteptând în copil senzaţia că un scalpel 
gigantic se freca de pielea cerului. 

În jurul lui se stârnise panica: bărbaţi, femei și animale se 
împingeau într-o fugă disperată, strivind sub tălpi stofe și 
ulcioare cu ulei preţios, spulberând fragilul aranjament al 
cuștilor de răchită, eliberând valuri de pene sau de peri. Un 
iepure fumegător începu să coboare panta colinei, risipind 
imediat în urma-i un ecran de fum, acru precum funinginea, 
ce în curând acoperi întregul vârf al muntelui. Puștiul nu se 
mișcase din loc. I se păru că aude un șoc moale, în partea 
stângă, un zgomot analog celui pe care-l face o piatră mai 
mare ce se afundă în mâlul unui iaz. Asta a fost tot. Nici 
flacără, nici explozie, nici resturi șuierând prin aer, nici... 
Nimic! 

Numai acel zgomot ca de palmă trasă pe furiș. O palmă 
moale și umedă... 

— Eşti acoperit de funingine! rânji dădaca, atunci când îl 
descoperi, nemișcat, doar la câţiva metri de locul de impact. 


Puteai să fii ucis! 

El se răsuci pe călcâie, ridicând din umeri. Deja beduinii 
alergau spre punctul dezastrului, ducând pe braţe baloţi de 
pânză. Copilul li se alătură. 

Era o gaură rotundă, arsă pe margini, răspândind un 
straniu miros de carne prăjită. Iarba, probabil, gândi el, în 
vreme ce dădea din coate ca să ajungă în rândul întâi. 

O mireasmă fadă plutea în aer; brusc, o duhoare de abator 
se răspândi în întreaga comunitate. Puștiul se aplecă, 
vârându-și capul în cercul curioșilor. Racheta străpunsese 
creasta, înfigându-se foarte adânc, după toate aparențele, 
provocând ţâșnirea unui gheizer dezgustător, ale cărui 
șuvoaie se coagulau în cruste brune pe genunchii și pe 
mâinile bărbaţilor. Copilul simţea cum greaţa îi răscolea 
măruntaiele. La picioarele lui, craterul împroșca stropi, 
palpita, aidoma unei răni vii. În jurul lor, orăcăiala 
neguţătorilor își scanda trilurile de îngrijorare, de spaimă 
chiar: 

— Muntele a fost atins! Muntele a fost atins! 

— Eşti foarte palid! îi murmură dădaca la ureche. Ar trebui 
să te duci să te întinzi, știi bine doar că niciodată n-ai putut 
suporta să vezi sânge... 

Pe neașteptate, puştiul tresări. Sânge? Nu era posibil și, 
totuși, conducătorii de cămile, care ștergeau punctul de 
impact cu ajutorul unor bucăţi de pânză înroșite și stropeau 
marginile găurii (ale rănii?) cu jeturi puternice de alcool de 
orez, te trimiteau cu gândul la o echipă de chirurgi în plină 
acţiune. 

Începu să se simtă rău. În spatele lui, mai multe voci purtau 
un dialog lipsit de sens: „Oare ce mai așteaptă? Trebuie 
cusut! Ba nu, cauterizat! Asta-i cea mai bună metodă, ca să 
evite infecțiile!” 

Deja doi servitori cu turbanele desfăcute aduceau un vas cu 
jăratic în care se înroșeau câteva lame late, semănând cu 
niște secere. O mână rotundă îl prinse de braţ. 


— Vino, o să te îmbolnăvești aici, vino! 

Femeia avea dreptate, numai că el nu-și putea dezlipi ochii 
de la rana căscată în mijlocul ierbii și continua să-și repete: 
Nu este decât un izvor, un simplu izvor, acoperit, poate, cu 
noroi, există doar și noroi roșu, nu încape îndoială, asta 
trebuie să fie... 

Când lamele, încinse până la roșu, atinseră excavaţia, avu 
loc un soi de cutremur, o clătinare scurtă, venită de foarte 
departe, o încordare a versanților colinei, amintind perfect 
de crisparea mușchilor unei spinări ce se trage înapoi. 

Am înnebunit! își zise copilul. 

Îmbulzeala se risipea. Doi conducători de cămile se 
instalară lângă cicatrice, ungând-o cu ceea ce părea a fi un 
balsam analgezic de producţie artizanală. Spectacolul se 
sfârșise, așa că puștiul se lăsă dus de dădacă. 

În noaptea aceea, dormi foarte prost. Pe la ora două, 
căldura ce domnea în interiorul cortului îl smulse din somn; 
se sufoca, iar sudoarea îi șiroia pe trup. Era un fapt 
nemaiîntâlnit. Inexplicabil. 

Nopțile în deșert erau caracterizate, invariabil, printr-o 
temperatură foarte scăzută, aproape de punctul de îngheţ, și 
trebuia să te sufoci sub o grămadă de pături, dacă nu voiai 
să degeri. Femeia se răsucea în întuneric, iar întregul corp îi 
lucea. Instantaneu, copilul își dădu seama că, sub propriile-i 
mâini, solul era fierbinte, ca și cum ar fi căzut pradă unui foc 
interior. 

— Muntele este, de fapt, un vulcan! gândi el, ușor panicat. 
Se pregătește să erupă! Trebuie să plecăm numaidecât! 

Incepu să gesticuleze, încercând să scape dintre cuverturile 
ce-l înăbușeau, apoi se năpusti afară în noaptea îngheţată, 
căldura ce se degaja din vârful muntelui dădea naștere unui 
halou de ceaţă. Puștiul înaintă, observând că, pe măsură ce 
se apropia de rană, temperatura terenului creștea sub 
picioarele sale goale. Dădu cu ochii de un conducător de 
cămile, care-l măsură cu o privire goală. 


— Nu-i așa c-o să erupă? șopti copilul, nedorind să 
stârnească panică în tabără. 

Omul ridică din sprâncene a mirare, apoi întoarse capul 
bombănind. Puștiul avu impresia că distinge câteva cuvinte, 
ceva de genul „infecţie, nu eruptie”. 

Nemaiavând încotro, se reîntoarse să se lungească alături 
de dădacă, lipindu-și obrazul și urechea de iarba grasă și 
stufoasă. Imediat, căldura se transmise întregului său cap, o 
căldură bolnăvicioasă, de febră, ce umezea pământul. S-ar fi 
spus că întreaga colină începuse să transpire. 

După câteva clipe, copilul avu senzaţia foarte clară a unei 
pulsaţii surde și neregulate, lângă tâmplă, ca și cum în 
adâncuri ar fi funcţionat o pompă, care uneori accelera, ca 
sub efectul unor bruște atacuri de tahicardiet. 

— O inimă! murmură el, trimițând un ghiont în fesele doicii. 
M-auzi? S-ar zice că e o inimă! 

Dar masiva femeie se mulţumi să geamă și să se întoarcă pe 
partea cealaltă. 

Rămase cu urechea lipită de sol până la ziuă, ignorând 
crampele care-i încleștau șalele și spinarea, ascultând bătăile 
inimii muntelui, după un ritm din ce în ce mai haotic. S-ar fi 
zis că un cal enorm, ce avea potcoave grele de oţel, se 
chinuia să urce la suprafață, accelerându-și cursa din oră în 
oră, trecând succesiv de la pas la trap, de la trap la galop... 

Când soarele răsări, copilul o trezi pe matroană fără 
menajamente. 

— Repede, îi urlă el în urechi, cred că se va produce o 
catastrofă, strânge lucrurile și mișcă-te! N 

Afară, febra subterană părea să-i fi cuprins și pe călători. In 
jurul cămilelor, lumea se luase la păruială, cuferele și cuștile, 
stivuite în grabă, oscilau periculos la fiecare salt al 
dobitoacelor. Dădu încet din cap: 

— Priveşte, ai crede că sunt pasagerii unei nave, pe cale de 


4 Accelerare anormală a bătăilor inimii datorită unui efort fizic, unei 
emoții, unei afecţiuni cardiace etc. 


a se scufunda, bătându-se pentru cele câteva bărci de 
salvare! 

Împăturiră în mare grabă cortul de odihnă, își azvârliră 
sacii pe umeri și coborâră versantul în urma celorlalţi. Cu 
mare greutate, izbutiră să se urce în nacela ce le fusese 
rezervată. 

— Iute, gemu de alături negustorul de iepuri fumegători, 
trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult! În mod sigur, 
proiectilul era otrăvit, iar acum bestia o să se trezească. 

Copilul începea să întrezărească adevărul. Se ghemui lângă 
dădacă și prinse să fixeze cu alţi ochi vârful muntelui. Acolo 
sus, aproape de culme, rana se deschisese din nou și un râu 
de sânge amestecat cu umori se revărsa în cascadă spre 
câmpie, răspândind în jur o mireasmă grețoasă, șerpuind 
prin iarbă în meandre complicate. 

Beduinii îmboldeau animalele cu vocea și cu biciul, 
îndepărtând caravana de debarcader, înjurându-i pe ultimii 
întârziaţi, pe care erau siliţi să-i ridice din mers, cu riscul de 
a-i face să se prăbușească în nisip. Puștiul își mușcă buzele 
până la sânge. În faţa lor, muntele fremăta, se legăna de la 
dreapta la stânga, de parcă ar fi încercat să-și elibereze 
rădăcinile pentru a porni în urmărirea fugarilor. Simţi cum 
pielea de pe ceafă i se face ca de găină. Era un spectacol de 
coșmar. Jur-împrejurul colinei, nisipul se retrăgea și deodată 
apăru o labă! Un membru anterior scurt, asemănător celui al 
unei broaște testoase, acoperit de solzi  îmbucați, 
invulnerabili în faţa temutei acidităţi a nisipului. Apărură și 
celelalte labe, brăzdând câmpia, sfărâmând stâncile; capul se 
ivi la urmă. Era o sferă îmbrăcată într-o carapace de os și de 
corn, ochii și gura rămânând în totalitate invizibili. 

Negustorul de iepuri izbucni în hohote de râs observând 
aerul năucit al copilului. 

— N-ai mai văzut așa ceva până acum, nu-i așa? Li se spune 
animale-munţi. Se înfundă în pământ pentru a hiberna, 
lăsându-și afară doar spinarea și, în felul ăsta, pot rămâne o 


mie de ani, până să iasă din nou la suprafaţă. În deșertul 
otrăvit, reprezintă singurul lor loc sigur de popas... 

— Dar iarba? 

Negustorul hohoti din nou: 

— Sunt peri, micuţule, peri! 

În spatele lor, gigantica ţestoasă isprăvea să se elibereze 
din capcana nisipoasă ce-i servise drept adăpost pe durata 
letargiei sale; unghiile sale puternice se mișcau cadenţat, 
zgâriind solul pe o notă stridentă, dificil de suportat. 

— Unde se duce acum? întrebă puștiul, urmărind evoluţia 
extrem de lentă a animalului. 

Negustorul schiță un gest vag. 

— Să moară undeva... Probabil că proiectilul de ieri era 
otrăvit. E o adevărată porcărie. lată că se mai pierde un loc 
de odihnă pe ruta caravanelor. 

Până la lăsarea nopţii ei avură posibilitatea de a urmări 
marșul colinei vii, ce se profila ca o umbră chinezească pe 
fundalul asfinţitului. Întunericul care se lăsa îi dădea aspect 
de aisberg în derivă și, uneori, vântul croia poteci prin blana 
sa, ca prin înaltele ierburi dintr-o prerie... 

A doua zi, muntele dispăruse. 


2 


Vântul ce se năpustea în interiorul giganticei clădiri se 
zbenguia prin pădurea de cârlige nichelate, pentru carne, ce 
zăngăneau pe bara lor. Asta se întâmpla în fiecare dimineaţă, 
ca într-un joc de-a ala-bala, cristalin și delicat, freamăt de 
oţel inoxidabil care, deseori, evoca, în spiritul celor ce 
dormeau, cântecul ascuţit al bisturielor aranjate pe marginea 
unei mese de operaţie. An deschise ochii. Nasul îi ieșea din 
sacul de dormit, pătat cu sânge uscat, captând izurile aduse 
de vânt și simţi cum stomacul i se întoarce pe dos. Dormise 
prost toată noaptea, un șobolan mursecase” pânza sacului, cu 
intenţia clară de a pătrunde înăuntru. Din fericire, sacii de 
dormit ai celor ce munceau în abatoare erau confectionati 
dintr-un material identic cu cel al vestelor antiglonţ. Un 
fermoar solid permitea închiderea sacului peste cap, 
nelăsând decât câteva găuri de aerisire apărate de nituri 
puternice. In fiecare noapte, șobolanii dezlănțuiau o 
sarabandă infernală prin sălile de lucru ale măcelăriei 
uriașe; dacă nu reușeai să-ţi găsești somnul, era inutil să 
speri că ai putea ieși să urinezi sau să respiri o gură de aer 
curat, căci mareea chițăitoare cu colţi ascuţiţi s-ar fi aruncat 
imediat asupra ta, făcându-te bucăţi în maximum un sfert de 
oră. Din momentul în care răsărea luna, singurul loc cu 
adevărat sigur din întregul abator rămânea sacul de dormit. 
Treptat, te obișnuiai, ajungând să uiţi de cavalcadele 


5 A rupe în bucăţi cu dinţii; a sfârteca; a sfâșia. 


neostoite ale rozătoarelor, de tropăitul lor pe pântecul sau 
umerii celor de alături. Cât despre An, ea se distra, în nopţile 
când suferea de insomnie, înhăţându-le labele sau 
împungându-le burta cu degetul prin stratul de nailon care-o 
proteja. Întunericul din adăpost, căldura uneori sufocantă ce 
domnea în el, îi dădea o stranie impresie de invulnerabilitate, 
ca în cazul copilului care, trezindu-se dintr-un coșmar, își 
ascunde capul sub cearșaf, ca și cum acest fragil și derizoriu 
zid de apărare ar fi capabil să-l izoleze pe vecie de fantome. 
Negreșit, după apusul soarelui, cel mai bine era să te vâri în 
cocon, luând cu tine unul sau două vase goale, pentru 
eventuale necesităţi. 

An deschise fermoarul ruginit, eliberându-și umerii slabi și 
goi, peste care se revărsa masa albă a părului său, cu șuvițe 
extraordinar de grele. Tribul încă mai dormea, omizi albastre 
aliniate paralel, ghemuite în poziţie foetală. Șobolanii se 
retrăseseră în galeriile lor. lar măcelăria, cu hala de 
tranșare, cu pereţii ei mobili și cu ușile blindate ale 
frigiderelor, căpăta în lumina zorilor, un aspect solemn, de-a 
dreptul necuviincios. An se eliberă pe de-a-ntregul, 
împingând la o parte sacul de dormit ca și cum ar fi fost o 
piele moartă, o carapace de acum inutilă și stânjenitoare. 

Tânăra era fragilă în totalitatea ei; o piele palidă și fină 
acoperea conturul fiecărui os. Claviculele, coastele, linia 
ondulată a vertebrelor ieșeau în afară la fiecare mișcare, 
înțepând carnea. Văzând-o astfel, te puteai aștepta, în orice 
moment, ca un gest, puţin mai brusc decât precedentele, s-o 
trimită la sol, gâfâind, ruptă în bucăţi, aidoma unui fruct 
prea delicat ce explodează dintr-odată sub propria-i greutate. 
Stomacul o hărțuia cu cruzime, foamea își răspândea trilurile 
prin măruntaiele ei și An știa că, dacă s-ar scula imediat, ar 
trebui să se străduie din răsputeri să-și menţină echilibrul. 
Își duse mâna la cap. Prinse una dintre șuviţe și trase. Părul 
se detașă, fără să-i provoace nicio durere; era un cârlionţ 
des, bogat, ondulat, cu frumoase reflexe argintii. Ea îl 


frământă în palme până-l făcu o sferă compactă, pe care și-o 
vâri în gură. Trebuia să mestece încet, cât mai încet posibil. 
Până când masa mătăsoasă avea să ajungă o pastă moale, 
ușor acrișoară... Atunci putea să-l înghită, lăsând bolul 
alimentar ticsit de proteine să coboare spre stomac, unde 
sucurile digestive urmau să-l dizolve, extrăgând din el toată 
substanţa nutritivă. Cu un gest scurt, fata trase o altă buclă 
ce-i atârna pe frunte. Părul pubian era, în general, mai 
plăcut la gust, mai hrănitor, dar An prefera să nu abuzeze de 
el fiindcă acesta creștea mai încet. În schimb, pletele aveau 
un ritm de creștere foarte rapid și, ori de câte ori îi era 
foame, ea nu ezita să-și făurească o superbă calvitie, 
înfigându-și amândouă mâinile în coama bogată, 
mestecându-și apoi buclele plină de zel. O singură noapte era 
suficientă pentru ca bulbii suprapotenţi să acopere locurile 
goale, și, în repetate rânduri, An se culcase în întregime 
cheală, în urma unui chef, trezindu-se a doua zi cu capul 
acoperit cu o claie de păr deasă prin care abia trecea 
pieptenele. 

Fuseseră numiţi „teritorii individuale autonome”, pentru că 
fiecare își era sieși suficient, trăind într-o autarhie€ 
bionutritivă completă. Fiecare fir de păr reprezenta pentru ei 
un aliment, o extraordinară rezervă de proteine. Se hrăneau 
din ei înșiși, veritabile grădini vii, al căror proces de 
creștere, permanent și accelerat, sfida toate legile 
biochimiei. 

An îngenunche și împături cu grijă sacul de dormit. În jurul 
ei, ceilalți membri ai clanului ieșeau, încetul cu încetul, din 
starea de inconștiență. Deasupra capetelor lor, cârligele 
zbârnâiau acum pe un ritm mai accelerat. Fata se înfioră. 
Erau nevoiţi să pornească la drum, știa asta. În ajun, clopotul 


6 Situaţia unui stat, a unei națiuni care își satisface nevoile economice 
prin propriile-i puteri, fără import sau ajutor străin. Stat care se află în 
această situaţie. 2. (În școala cinicilor) Independenţa indivizilor față de 
toate convențiile sociale, considerate ca străine naturii. 


de avertisment al Meșterilor Măcelari sunase fără încetare. 

Era un ordin pe care nu se cuvenea să-l ignore. An se ridică 
în picioare, încheindu-și centura de piele ce conţinea 
uneltele sale de muncă (cârlige, cuțite, dălți pentru 
dezarticulare, scoabe). Oţelul pioletului îi îngheţa fesa 
dreaptă; strângând din dinţi, ea își urcă pe umăr sulul de 
funie unsuroasă. Materialul, insuficient curăţat, se deteriora, 
odgoanele îmbibate cu sânge și grăsime alunecau din mână, 
deseori în cursul unei escaladări, și trebuia ca ghinionistul să 
se sprijine cât putea de tare, ca să nu alunece și, astfel, să-i 
tragă și pe ceilalţi după el. Apoi, fata își agăţă de gât o 
pereche de pantofi prevăzuţi cu crampoane, singura piesă de 
îmbrăcăminte cu adevărat utilă pe durata unei ascensiuni. În 
rest, era preferabil să rămâi gol. După o jumătate de oră, 
cămașa și pantalonul, îmbibate de sânge, deveneau scorţoase 
din cauza cheagurilor și se transformau în reale piedici. An 
nu-și permitea decât o singură cochetărie: niște mănuși 
ghintuite, cumpărate cu o avere de la un negustor ambulant, 
dar care îi permiteau să înainteze cu o siguranţă fără egal pe 
peretele de carne. 

— Chiar trebuie să plecăm? gemu o voce de alături. 

— Deja? reluă o alta, ca un ecou. 

Fata zâmbi. Fusese o noapte bună, șobolanii nu provocaseră 
stricăciuni și până și sacii mai prăpădiţi rezistaseră în faţa 
atacului. Un nou-născut se zbătea în braţele unei femei cu 
ochii cârpiţi de somn. Automat, An se aplecă și întoarse 
micuțul pe burtă, astfel încât să poată paşte părul mamei 
sale. 

— Haideţi! strigă ea mulţimii, apoi se urni din loc. 

Ceilalți aveau s-o urmeze, se obișnuise cu asta. Aveau să 
pornească treptat-treptat, formând o coloană haotică și 
dizgraţioasă, târându-și picioarele, remorcându-și cu greu 
materialul ruginit și zăngănitor. O să le ia o zi întreagă ca să 
iasă din măcelărie, poate chiar două. Două zile în mijlocul 
carcaselor aliniate din care picura sângele, două zile de mers 


printre șirurile formate din hălci de carne suspendate unele 
după altele, de hoinăreală prin acest labirint de mușchi 
fasonaţi. Lui An îi plăceau aceste marșuri forțate, tulburate 
doar de gâfâială și de frecarea tălpilor de beton. 

Cel mai cumplit... Da, cel mai cumplit era să te gândești la 
faptul că oamenii (bărbaţi, femei, nu și animale), oamenii 
deci, puteau să se hrănească din aceste bucăţi de carne, 
obscene și umede, că niște fiinţe erau capabile să mestece 
fibrele, cu dinţii și limbile lor, fără să-și verse maţele imediat. 
Că erau în stare să... 

An se cutremură. Deseori, tatăl său îi repetase că era bine 
să admită un lucru fără a încerca să-l înţeleagă, și ea se 
străduia să respecte acest precept, dar lipsa de înţelegere îi 
înăbușea logica, determinând-o să explodeze în valuri de 
dezgust. Un tropăit accelerat venind din spate îi dădu de 
știre că cineva îi călca pe urme. 

Tânăra nu întoarse capul, așteptând ca cel din spate să 
recupereze întârzierea. 

— Eşti într-o formă bună, fir-ar să fie! gâfâi o voce lângă 
umărul ei. 

Era Josep. Ea îi aruncă o privire scurtă. Trăsăturile 
bărbatului, altădată atrăgătoare, se lăsaseră într-un chip 
neplăcut. O întreagă reţea de riduri îi izvora de o parte și de 
alta a ochilor și a gurii. Craniul, aproape golaș, lucea în 
lumina neoanelor zăbrelite, presărate pe tavanul imensei 
hale. Părul său nu mai forma decât o firavă coroană pe ceafă 
și pe tâmple. Josep trăda de la o poștă boala, anemia, 
malnutriţia. 

Pesemne că moare de foame, gândi ea, domolindu-și pasul. 

Calviţia era un rău fără leac. Privat de singura sa sursă de 
hrană, chelul începea să slăbească, iar în cele din urmă 
murea de inaniţie. Unii, care se mulțumeau doar cu părul 
pubian, mâncau doar o dată la trei-patru zile. Rareori cineva 
le dădea de pomană, dăruirea de păr unei persoane ce nu-ţi 
era rudă directă fiind dintotdeauna socotită drept 


obscenitate. 

An înghiţi cu greutate nodul din gât, simțindu-se nefericită. 
Înţelegea perfect drama lui Josep. Poate chiar ea avea să 
păţească la fel, peste câţiva ani... Era o afecţiune 
imprevizibilă; într-o bună zi, bulbii se atrofiau, mureau 
sufocaţi sub asaltul secreţiilor seboreice, pielea acoperită de 
păr începea să semene cu un deșert, cu un câmp de grâu 
pustiit de secetă. Părul devenea din ce în ce mai rar, regresa 
până la stadiul de puf, apoi urma calviţia. Foamea. Moartea. 

Niciunul dintre autonomi nu s-ar fi gândit, nici măcar o 
clipă, că ar fi existat posibilitatea de a se reîntoarce la 
sistemul tradițional de alimentaţie, pe care-l foloseau 
oamenii... De altminteri, oare l-ar fi suportat? An era 
convinsă că ingerarea unei bucăţi de carne, simplul contact 
dintre limba sa și un dram de grăsime ar fi otrăvit-o tot atât 
cât o linguriţă cu cianură de potasiu. Nu, nu exista nicio 
soluţie; cel mult puteai să-ţi întârzii momentul final cerșind, 
ca Josep. După aceea... 

— Câţi ani ai acum? gâfâi bărbatul. Ştii că l-am cunoscut pe 
tatăl tău? L-am cunoscut chiar foarte bine, el... 

An se opri brusc. Privi iute înapoi, ca să se asigure de faptul 
că nimeni nu-i putea vedea. 

— Ţi-e foame? întrebă ea cu o duritate pe care o regretă 
imediat. 

Josep se făcu roșu la faţă. Tânăra îl văzu cum se încordează 
din cauza replicii umilitoare și crezu c-o să-i întoarcă spatele. 
Totuși, bărbatul rămase nemișcat, cu buzele tremurându-i. 
Deschise doar gura, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, apoi 
se răzgândi. An observă că gingiile îi sângerau și că îi lipseau 
deja mai mulţi dinţi. Fata ridică din umeri cu un aer de 
lehamite... 

— Dă-i drumul! îi porunci ea. 

Bărbatul nu ezită decât o singură clipă. Apoi botul lui se 
năpusti asupra tâmplei tinerei femei, răspândind o răsuflare 
râncedă. Ea simţi cum buzele moi îi înșfăcau părul, cum 


incisivii îi trăgeau de rădăcină. Chelul îi provoca multă 
durere, zdrobindu-i umerii între degetele sale crispate. An 
percepea mirosul pe care-l degaja, un iz de boală, ceva între 
urină și sudoare... Ar fi vrut să-l îmbrâncească, să-l azvârle la 
pământ, într-o băltoacă de sânge închegat. Nu i-ar fi trebuit 
prea multă forță pentru asta. Acum Josep îi făcea prăpăd 
prin păr, smulgând șuviţe întregi cu dinţii. Îl auzea cum 
înghite precipitat. Oare de câte zile nu mai mâncase? Tânăra 
femeie avea impresia că este strivită și devorată de vie de 
către un animal cu chip de om... Era mai rău chiar decât un 
viol; ar fi preferat de o mie de ori să-și deschidă coapsele, să- 
l lase să-și facă mendrele cu ea... Era de-a dreptul 
insuportabil. Își înfipse amândouă mâinile în pieptul 
bărbatului, își încordă mușchii și-l împinse îndărăt cu 
întreaga putere de care era în stare. Acesta se rostogoli pe 
ciment, mugind, cu o privire de nebun, ţinând între maxilare 
o șuviţă. An începu să fugă. In depărtare, îi auzea pe ceilalţi 
venind și ea se ruga ca nimeni să nu fi asistat la scena ce 
avusese loc. 

Toată partea stângă a craniului o durea cumplit. Trecându- 
și degetele prin acea zonă, își dădu seama că tot părul îi 
fusese smuls, iar pielea capului îi era împânzită de 
mușcături. Dăduse dovadă de mare prostie, nu trebuia să se 
încreadă în chelioși, tatăl ei îi spusese întotdeauna asta. 
Trecând prin faţa ușii unui frigider, încercă să-și surprindă 
imaginea. Ceea ce văzu o făcu să se încrunte: toată tâmpla 
stângă îi era dezgolită, iar șuviţele, ciumpăvite ca naiba, 
stăteau zbârlite la orizontală. Ridică din umeri și-și șterse cu 
dosul palmei balele ce-i curgeau pe frunte. 

Incidentul îi provocase călduri; în consecinţă, ea grăbi 
pasul, pentru a evita sudoarea să i se răcească pe trup. 

— An! An! 

Cineva o striga. Josep, firește. Fata întoarse capul, fără să 
încetinească ritmul. Bărbatul înainta șchiopătând, cu pieptul 
scobit, cocârjat sub greutatea balotului purtat pe spate. 


— Iartă-mă, îngăimă el, cred că am înnebunit, sunt patru 
zile de când... 

Ea schiță, cu mâna, un gest vag, ce lăsa să se înțeleagă că 
uitase încăierarea, apoi privi din nou drept înainte. Nu 
trebuia să se lase cuprinsă de milă; în caz contrar, chiar în 
aceeași seară l-ar fi regăsit la picioarele ei, implorând-o, 
sorbind din ochi buclele din zona pubisului. Era legea 
clanului și Josep o cunoștea, ca și ceilalți, ca toată lumea. 
Oare avea să găsească în el destulă demnitate pentru a se 
retrage să moară în singurătate sau avea să înnebunească 
până într-atât încât să-și agreseze semenii? An cunoscuse 
unul sau două cazuri similare. Indivizi care își sugrumau sau 
își scalpau tovarășii. Pe viitor, trebuia să se ferească de 
Josep... 

Autonomii erau obligaţi să fie vigilenţi. An știa că marile 
epidemii de alopecie, de la începutul secolului, făcuseră 
ravagii în rândurile lor. 

Populaţii întregi, văzând cum tot părul le cade, preferaseră 
să moară decât să se reconvertească la regimul oficial de 
alimentaţie. 

— Aceste epidemii n-au fost naturale, obișnuiau să 
murmure bătrânii în jurul focurilor de tabără, fiindcă 
autonomii aduceau prejudicii economiei  „halitorilor de 
carne”. A fost de ajuns un simplu bombardament 
bacteriologic pentru a sfârși cu totul... _ 

Într-un fel, An îmbrăţișa această părere. În două luni, o rasă 
întreagă fusese redusă la câteva triburi răzlețe, supuse 
capriciilor administraţiei locale. Ajunși în acest stadiu, 
deveniseră brusc simple fenomene. 

Unii chiar nu ezitau să folosească termenul de „monstru”. 
Oamenii începuseră să azvârle cu pietre asupra lor, apoi 
socotiseră că e mai bine să-i vâneze pentru scalpuri (mai ales 
tinerii burghezi, trândavi în restul timpului), apoi venise 
vremea „rezervaţiilor”. O gaură în stâncă, pe fundul unui 
canion, ticsită de șerpi veninoși; o faleză goală, expusă 


furtunilor de nisip otrăvit; un sat lacustru, ridicat pe apele 
unui lac poluat cu vapori halucinogeni... 

An nu cunoscuse toate aceste chinuri; aici, pe Almoha, 
tratatul încheiat cu Seniorii abatoarelor făcea din ei niște 
persoane de neatins. Un decret oficial îi desemna drept 
singurele fiinţe vii abilitate de „a se deplasa și a munci pe 
teritoriul de stocare, la orice oră, din zi și din noapte...” 

Era o situaţie groaznică, An își dădea seama de asta și 
situația continua să se înrăutățească. Faptul că era silită să 
se miște printre hălcile de carne moartă îi stârnea greaţa. 
Înainta printre pereţii de carne ca printr-un cimitir sau 
printr-o necropolă. În mintea ei, abatorul se transforma în 
sală de disecţii, iar frigiderele în sertare de morgă. Măcelarii 
rânjeau: 

— Doar n-o să ne spui că n-ai fost niciodată tentată să-ţi tai 
o bucată, cât pentru o friptură? o zădărau ei, batjocoritori. 

— Dar voi, răspundea ea, când vă plimbaţi printr-un cimitir, 
nu va fost poftă niciodată să dezgropaţi un mort ca să 
mâncaţi o bucată din el? 

Asemenea replici, deși uneori pline de insolenţă, îi umpleau 
de bucurie pe maiștrii ce tranșau carnea. Autonomii erau 
singurii muncitori ce nu reprezentau un pericol, căci nu 
dădeau dovadă de lăcomie și nici nu se ocupau cu șterpelitul. 
Ca revanșă, ei le asigurau protecţie împotriva unei populaţii 
nutrind nostalgia linșajului; după părerea lor, era un târg de 
pe urma căruia fiecare parte avea de câștigat. 

An mergea în pas săltat, trăgând aerul adânc în plămâni, 
încercând să facă abstracţie de decorul înconjurător. Așa 
cum se aștepta, tropotul regulat al unor copite de cal se făcu 
auzit drept în faţa ei, între șirul dublu de hălci de carne. 

Întotdeauna se întâmpla astfel, șefii măcelăriei recurgând la 
un ceremonial vechi de câteva secole. Calul de paradă 
apărea încet din întuneric, vârât într-o carapace de metal 
lucitor, plină de nituri, susţinând pe spinare silueta obeză a 


Marelui Jupuitor, strâns în cuirasa” lui de muncă. Respectivul 
era un individ de vreo cincizeci de ani, cu fața congestionată, 
acoperită de pete violete, născute în urma spargerii vaselor 
fine de sânge; bărbia triplă se lăsa ca o veritabilă pernă de 
grăsime pe marginile grumăjerului*. Cuirasa pentru coapse, 
jambierele* și brasardele!" fuseseră încătărămate cu mare 
grijă, în locurile libere lăsând să apară pielea sa palidă; frigul 
ce domnea în interiorul halelor de carne îi provoca o 
dizgraţioasă piele de găină. O peliculă fină de promoroacă îi 
acoperea pelerina lungă, precum și cagula de fier ce-i 
strângea chipul, scoţându-i în evidenţă aspectul mongoloid. 

— Animalul sosește, rosti el cu o voce albă, așadar nu 
trebuie să întârziaţi, luaţi ascensorul. Guerric vă așteaptă... 

Individul schiță un gest stângaci, pentru a indica ușa 
deschisă a cabinei de transport, și întregul trup îi zăngăni. 
Oare de câţi grăjdari avea nevoie oare pentru a se înălța în 
șa? Sau poate că era prins de niște scripeti, ce-l ridicau, așa 
cum se întâmpla cu hălcile de carne pe care le comercializa? 
An zâmbi, găsind imaginea nespus de plăcută. Fără să scoată 
o vorbă, se îndreptă spre ascensor. Cabina uriașă ar fi putut 
închide între pereţii ei o cireadă de boi, nu era exclus să fi 
fost construită tocmai în acest scop. Tânăra femeie era 
nevoită să aștepte venirea celorlalţi; ca atare, se așeză pe 
linoleumul murdar de pământ și emise un șuierat pe trei 
note, adresat tovarășilor ei, ca să iuțească pasul. După o 
scurtă ezitare, calul o urmă. Animalul înainta cu grijă, copită 
după copită, făcând să oscileze pereţii ascensorului. 
Cavalerul îl mângâie pe grumaz. 

— Câţi vom fi? întrebă An deodată, fără să ridice capul. 


7 Îmbrăcăminte de piele, din zale de fier sau plăci de metal care proteja 
pieptul și spatele războinicilor din antichitate și din evul mediu și 
păstrată până în sec. XIX; platoșă. 

8 Parte a armurii care apără gâtul. 

9 învelitoare de piele, de lână sau de postav, care acoperă și protejează 
piciorul de la gleznă până aproape de genunchi. 

10 Parte a armurii care protejează brațul. 


— Ca de obicei, mârâi bărbatul, nici mai mulţi, nici mai 
puţini. Fiara e obosită, a traversat o bună parte din deșert. 
Observatorii mi-au spus că a fost rănită de Jefuitori. S-ar 
putea să fie vorba de un proiectil otrăvit. Trebuie să ne 
așteptăm ca o parte din carne să fie stricată. Fiţi atenţi ca nu 
cumva cei ce au răni, la mâini sau la picioare, să alunece în 
sângele otrăvit. Jefuitorii utilizează veninurile vegetale cu o 
rară dexteritate... 

Marele Jupuitor tăcu. An verifică încă o dată starea setului 
de scule. Brusc, atmosfera se îngreunase. Indexul bărbatului 
lovea, cu regularitate, oblâncul șeii, aidoma acului unui 
metronom neuns, a cărui fiecare bătaie ar fi însoţită de un 
imperceptibil scrâșnet de rugină. Ascensorul se umplea în 
tăcere. Josep trecu prin faţa lui An și se duse să se lipească 
de peretele din dreapta. Valuri de aburi țâșneau din nările 
armăsarului pur-sânge și din gurile oamenilor. Acum 
tremurau cu toţii, frigul le crăpa buzele, degetele, sânii 
femeilor. Unii începură să strănute. An se frecţionă pe umeri 
și pe piept, încercând să-și activeze circulaţia sângelui... 

In sfârșit, ușile se închiseră cu un șuierat surd, iar cabina 
prinse să vibreze. Nu aveau câtuși de puţin senzaţia că ar 
urca, totuși colivia se cățăra spre suprafaţă cu o viteză 
vertiginoasă. 

Nesimţindu-se în largul său, armăsarul tropăia pe loc 
nechezând, iar stăpânul lui îi mângâia grumazul cu mănușa 
de fier, în speranța de a-i transmite propria-i răbdare. 
Ascensiunea dura cincisprezece minute, toţi știau asta. Era 
ultimul lor răgaz, ultima pauză dinaintea furtunii. An închise 
ochii, alungând hipnoza ce o cuprindea întotdeauna în astfel 
de momente, împingând-o să numere niturile peretelui, 
striaţiile linoleumului, pistruii de pe braţe, ghinturile de pe 
frâul calului. Se forţă să tușească. Nu mai simţea nici măcar 
contactul rece ca gheaţa al lamelor atârnându-i pe fese; sulul 
de funie nu atârna mai mult decât o pană. Automat, ea își 
scoase din centură mănușile ghintuite și începu să și le tragă 


pe mâini. Era prea devreme, asta nu servea la nimic, dar 
trebuia să facă ceva, ca să risipească tensiunea! 

Deceleraţia brutală le proiectă stomacul până în gât. Calul 
sări înnebunit și îmbrânci o femeie, care căzu în genunchi. 

— Ușurel! Așa... Încetișor! 

Când ușile se deschiseseră, asupra lor se prăvăli un val de 
soare și de aer uscat. Diferenţa de temperatură era atât de 
mare încât simţiră că se sufocă și începură să clipească des. 
Ajunseseră la nivelul preriei, acolo unde nisipul otrăvit se 
sfârșea printr-o linie de frontieră accidentată. 

leșiră cu toţii din cabină, desfătându-se cu atingerea caldă a 
vântului de-a lungul trupurilor lor. Fiecare secundă căpăta 
subit o greutate peste măsură, iar gestul cel mai anodin, 
alură de simbol. 

Marele Jupuitor își îndreptă mâna spre orizont. An se gândi 
că, în aceste momente, el suferea cumplit, încins în platoșa 
de oţel, sub soarele arzător. 

— Uite-o! gâfâi cavalerul, ridicându-se în scări. 

Într-adevăr, fiara sosea, legănându-și  cocoașa-munte, 
aruncând valuri de nisip de o parte și de alta a imensului său 
corp. Vibraţiile aerului supraîncălzit îi deformau imaginea, 
conferindu-i aspectul tremurat al mirajelor. Dar nu era o 
iluzie și bărbaţii și femeile, aliniaţi în iarba arsă, avuseseră 
ocazia să o simtă pe propria lor piele în repetate rânduri. 

— Uite-o! repetă An. 

Brusc, animalul coti îndreptându-se direct către ei. 
Geografie vie, aflată în căutarea vreunei vizuini funebre, 
peisaj dezorientat, cu pasul din ce în ce mai nesigur. Flancul 
său drept, pătat de plăci imense de sânge coagulat, prezenta 
în vârf o rană, un crater cu marginile zdrenţuite pe care 
efortul drumului prin deșert îl mărise și mai mult. 

— A pierdut mult sânge, ceea ce este rău pentru carne, 
bombăni Marele Jupuitor. Daţi-vă toată silința să salvaţi 
pielea. 

An dădu din cap în tăcere. Stindardele pocneau în vântul 


fierbinte al deșertului, desfășurând emblema seniorilor 
măcelari deasupra capului celor ce o purtau, cramponaţi cu 
toate falangele lor de prăjinile bălţate. 

La un gest al cavalerului, cei cincizeci de violoniști, 
îmbrăcaţi în haine din mătase roșie strânse pe corp, își 
ridicară arcușurile, începând să cânte Imnul Tranșării. 
Muzica urcă în aer, la început șovăitoare, cu poticneli, 
atingând apoi treptat desăvârșirea. An scrâșni din dinți. 
Detesta aceste spectacole după care se dădeau în vânt 
seniorii măcelari, avea oroare de aceste serbări sângeroase, 
cu dansuri nemiloase, ea... 

Colina ajunsese la mai puţin de o sută de metri de ei. 
Enormă și totuși derizorie, cu capul său de ţestoasă cu ochi 
invizibili, minusculi. Era cumva conștientă de faptul că urma 
să moară, sau doar se mulțumea să asculte de vreun mesaj 
obscur înscris în străfundurile instinctului său? 

În acel moment, trunchiurile ce astupau groapa începură să 
pocnească. Monstrul cel orb continua să înainteze. An își 
încleștă pumnii. Într-o secundă, totul avea să ia sfârșit. 
Câteodată, ea încerca să se liniștească, să se convingă că 
arătarea aceea avea să se abată din drum în ultimul moment, 
ocolind capcana, continuându-și marșul lent, colosal și 
indiferent, către oraș, pe care l-ar fi DEVASTAT, fără a-și da 
măcar seama. Dar astea nu erau decât simple plăsmuiri, 
lipsite de orice credibilitate. Animalele-munţi nu se abăteau 
nici măcar cu un milimetru din drumul lor, totul se petrecea 
după aceeași schemă, ca și cum ar fi fost legate o dată 
pentru totdeauna de niște șine invizibile. De fiecare dată 
când una dintre ele simţea că se apropie clipa morţii, o 
pornea fără greș pe aceeași cale, pe același traseu. 

Seniorii măcelari calculaseră coordonatele acestei curse 
funebre cu o exactitate exemplară, amplasând capcana cum 
le venea lor mai bine, adică în imediata apropiere a 
abatoarelor din Almoha. 

Cu un trosnet înfiorător, pahidermul se prăbuși în abis. S-ar 


fi zis că este un oraș înghiţit de o crevasă, în timpul unui 
cutremur. Șocul se răsfrânse asupra câmpiei, răsturnându-i 
pe muzicieni și pe cei ce purtau stindardele. Calul se cabră, 
nechezând strident. Stând ghemuită, An simţi cum oasele 
scheletului său sunt străbătute de o vibraţie puternică. Un 
nor de praf se năpusti asupra tuturor, pălmuindu-i. 

Un muget înfiorător urcă din adâncul giganticei prăpăstii. 
Tânăra femeie începu să fugă, în clinchetul instrumentelor 
ce-i băteau fesele. Ea știa că monstrul nimerise în ţepele de 
oţel dispuse în fundul gropii și că, într-un minut sau două, 
avea să moară, cu măruntaiele sfâșiate, înecat de valul 
hemoragiilor interne. 

Alergau cu toţii spre marginile excavaţiei, cu stomacul 
măcinat de crampe, incapabili de a mai emite un gând cât de 
mic, de a încerca un sentiment cât de firav. Nu mai erau 
decât niște simple mașini. În spatele lor, viorile reîncepuseră 
să cânte. 

An se năpustea înainte, cu ochii fixaţi pe cocoașa ierboasă 
ce depășea capcana. O clipă, se gândi că era nevoită să se 
arunce în gol. Cu mâinile înainte, că... 

Nici măcar nu-și dădu seama că sărea; se regăsi cu nasul 
afundat intre perii verzi și grași, de care se apucase zdravăn 
cu ambele mâinile. Tremurul de agonie zgâlţâia muntele de 
sus până jos, transmițându-se până în braţele sale. N 

Trebuia să se asigure, dacă nu voia să se prăbușească. In 
mare grabă, înfipse trei scoabe în peretele mustind de 
grăsime, prin care trecu lamele de la centură. 

În jur, confrații ei ţipau pentru a-și domina frica, săreau în 
gol, ricoșau de flancurile bestiei, dispăreau în adâncuri fără 
să fi reușit să-și încetinească prăbușirea. Miasme de sânge, 
de urină și de excremente se înălțau spre cer. Străpuns din 
toate părţile, animalul se golea pe dinăuntru; în câteva 
minute, poate, urma să se răstoarne pe-o parte, strivindu-i de 
peretele gropii pe imprudenţii ce se ţineau agăţaţi de el. 
Acesta era adevăratul pericol: să te găsești în locul 


nepotrivit. 

Mișcându-se cu mare iuțeală, An scoase lamele din scoabe, 
apoi desfăcu frânghia și și-o petrecu în jurul mijlocului. 
Trebuia să coboare. Să coboare cât mai jos cu putinţă. Să 
taie pielea acolo unde apăreau primii solzi, să dea ocol 
acestui munte de carne și grăsime, cu cuțitul în mână, 
răvășind perii și iarăși tăind, scalpând... 

Pe măsură ce cobora, întunericul devenea tot mai dens. De 
două sau de trei ori, se ciocni de câte un membru al clanului, 
fără să-i afle însă identitatea. Acum, viorile nu se mai 
auzeau; ultimele gemete ale animalului acopereau orice alt 
zgomot. Aerul îi ieșea fluierând din plămânii ciuruiţi. Un 
clocot neliniștitor urca din fundul gropii. Probabil era sânge; 
dacă mai întârziau mult pe acolo, riscau să se cufunde în 
undele acre și dense. Tânăra se văzu nevoită să lupte 
împotriva senzaţiei de vomă ce pusese stăpânire pe ea. 
Picioarele sale goale atinseră primul rând de solzi. Trebuia 
să fie foarte atentă: nisipul otrăvitor presărat pe deasupra lor 
- imposibil să fi dispărut în totalitate - ar fi putut să-i 
devoreze călcâiele doar în câteva clipe. Urcă din nou un 
metru, își scoase cuțitul și-l înfipse la orizontală în peretele 
din faţa ei. Un jet fierbinte îi inundă figura, cleios, sărat. De 
data aceasta, ea vomită, fără să mai încerce să se reţină. 

Indiferente, condiţionate de orele întregi de repetiţii, 
mâinile sale își continuau treaba, mergând în zigzag, mărind 
cu fiece secundă rana pe care o scobeau în carnea fiarei. Ştia 
că era nevoie să atingă un soi de stare secundă, să ajungă în 
acel stadiu de semiconștienţă mecanică, în care frica 
dispărea, ascunzându-se într-un ungher umbros al creierului, 
încetând de a-i mai paraliza braţele, eliberându-i bicepșii, 
făcând din ea o mașină perfectă. 

An închise ochii. 

Dorm, îşi spuse ea în sinea ei, dorm și visez urât. Într-o oră, 
totul se va termina, mă voi trezi în sacul meu, va fi frig și 
va... 


Singura soluţie era această litanie mentală, această recitare 
hipnotică, ce o dezrobea din sclavia spaţiului și a timpului. 
lar mâinile ei se duceau, se întorceau, înfigeau o nouă 
scoabă, fixau funia, strângeau mânerul de lemn al cuţitului... 

— An... An... 

Apelul avu nevoie de un timp infinit pentru a străpunge 
stratul de indiferenţă în care se înfășurase. Mai degrabă 
ghici decât văzu chipul lui Josep, la doi metri deasupra ei. 
Oare de când își croia poteca prin preria unsuroasă? De o 
oră, de două? 

Josep se bălăngănea în tăcere, cu degetele încleștate pe 
frânghie. Mai mult ca sigur, căzuse într-o stare de apatie 
încă de la începutul operaţiilor, rămânând chircit ca un pisoi 
înspăimântat din cauza senzaţiei de ameţeală. 

— An... An..., vocea i se rostogolea către tânăra femeie. 

Ea își ridică fruntea, în vreme ce sângele îi picura în ochi, 
orbind-o. De dezgust, fu cât pe ce să piardă priza și se 
prăbuși un metru. Simţind mușcătura nisipului pe tălpi, se 
ridică cu toată forța de odgon pentru a urca din nou. 

— Taci din gură! urlă ea. Păstrează-ţi calmul și coboară, 
pentru numele lui Dumnezeu, coboară, trebuie să jupuim 
bestia! 

Într-adevăr, tânăra tocmai auzise izbucnind semnalul 
trompetelor ce anunțau coborârea lanțurilor, în câteva clipe, 
marginile pieii tăiate urmau să fie fixate în cârligele ruginite. 
Sus, pe câmpie, dând ascultare unui gest al Marelui Maestru, 
trei sute de cai aveau să-și înceapă munca de remorcare. lar 
epiderma animalului-munte urma să se dezlipească, încetul 
cu încetul, cu un oribil zgomot de sucţiune, lăsând liber 
drumul către mușchii și carnea vie a cocoașei striate, întinsă 
de armătura coastelor enorme. 

— Coboară! 

Pe pipăite, ea reuși să se fixeze deasupra brazdei 
sângerânde, se prinse mai bine de funie și își înfipse 
picioarele în scările de sfoară. Poziţia era bună. Deasupra ei, 


lanţurile alunecau zornăind. Cârligele, impregnate cu vopsea 
fosforescentă, oscilau ca niște pendule. Îl apucă pe primul 
ce-i trecu prin apropiere și îl prinse în blana animalului, 
având grijă să nu înţepe decât stratul superficial. 

— Josep! Repede! 

Bărbatul se mișca exasperant de încet sau poate că nu mai 
avea putere să-și controleze coborârea... Deja lanţurile își 
începeau noul suiș, verigă după verigă. An se scutură; fără 
voia ei, pierduse noţiunea timpului, douăzeci de minute se 
condensau în câteva secunde. Trebuia să-și revină. Oboseala 
o deșela. Ar fi avut chef să se lase să cadă la întâmplare, 
aidoma unui pachet inform. 

— An! 

Țipătul vibră terifiant. Pielea ce se desprindea îl aruncase 
pe Josep înapoi. Tânăra îl văzu răsturnându-se, pornind ca o 
săgeată spre peretele gropii, căzând... Trecând pe lângă ea, 
nefericitul încercă s-o prindă de braţ, dar nu izbuti. Unghiile 
lui îi zgâriară coapsa, de la șold până la genunchi. Ea urlă. 
Un bufnet surd fu singurul ecou la ţipătul său. Stropi grei îi 
atinseră spinarea. Prăbușindu-se, bărbatul nimerise în lacul 
de sânge ce umplea încet capcana. Dacă spusele Marelui 
Jupuitor erau adevărate și bestia fusese atinsă de un proiectil 
otrăvit, în curând Josep avea să piară, la rându-i, intoxicat... 

— Scoateţi sângele! urlă ea din nou. Ce mai așteptați? 
Dumnezeule! 

Când aveau oare de gând să coboare găleţile? Pielea 
continua să se desprindă cu un șuierat moale. Era o muncă 
extrem de delicată, știa asta. Acolo sus, în prerie, trebuia să 
fie controlată sever înaintarea cailor, tracțiunea lor trebuia 
bine dozată, pentru a evita ruperea blănii. Ei, cei ce 
munceau, valorau mai puţin decât acești doi sau trei 
kilometri pătraţi, acoperiţi de peri, An nu se îndoia câtuși de 
puţin. 

Tânăra femeie se cramponă de un odgon, străduindu-se să- 
și recâștige calmul. În câteva zeci de minute, totul avea să se 


sfârșească, așa că nu-i rămânea decât să aștepte. Sângele 
coagulat îi astupa urechile, ochii, nările. De îndată ce 
închidea gura, răsufla cu greutate. Treptat, se obligă să-și 
disciplineze respiraţia. 

— Un, doi, trei... Un, doi, trei... 

Până în acea clipă, animalul nu mai mișcase, nicio tresărire 
postmortem n-o aruncase în pereţi. Acest aspect nu trebuia 
neglijat. Abia după ce pielea avea să fie dusă într-un loc 
sigur, ceremonia tranșării urma să înceapă cu adevărat. 
Marele Jupuitor avea să taie o bucată de carne cu ajutorul 
unei căngi, după care i-o va arunca degustătorului, pentru a 
o testa. Dacă oficiantul (un băieţel de vreo zece ani) murea în 
urma ingerării de ţesut otrăvit, Meșterul Măcelar dădea 
ordin să înceteze tranșarea, corpul dovedindu-se impropriu 
consumului. Uriașa carcasă era distrusă, muntele fiind 
transformat într-un morman de carne sfâșiată, ce avea să fie 
acoperit cu var nestins. Dimpotrivă, dacă reieșea că nu 
există niciun pericol, An și tovarășii ei trebuiau să se 
preschimbe în mineri, forând galerie după galerie în această 
imensă masă de mușchi morţi, săpând, îndepărtând ramurile 
venelor, până când ustensilele lor se izbeau de suprafaţa 
netedă a unui os. Un lanţ neîntrerupt transmitea apoi carnea 
până în frigidere, prin canalul ascensoarelor, lăsând hălcile 
tăiate în grabă pradă promoroacei, iar abatorul-fortăreaţă își 
punea prada la păstrare, închizându-și porţile pentru șase 
luni, pentru un an... 

Sunetul unui corn de aramă sfâșie aerul, iar sentința căzu 
din înalturi, pronunţată de o voce solemnă: 

— Tranșaţi! 

An își azvârli capul pe spate; un ghem dur îi bloca gâtlejul. 
Se gândi la prerie, la soare. Acolo sus, violoniștii drăcuiau de 
zor căldura. După o oră, aveau să-și azvârle instrumentele și 
să se așeze la umbra trunchiurilor, destupând ulcioarele cu 
bere călduţă, pe care le puseseră, încă de dimineaţă, sub 
firișorul de apă ce se scurgea dintr-un robinet ruginit. Numai 


Marele Jupuitor avea să rămână în picioare, în același loc, în 
armura sa încinsă de razele amiezii, încremenit la marginea 
capcanei,  străduindu-se să reprime prin  strânsoarea 
genunchilor încercările de revoltă ale calului. 

Tânăra își înclină fruntea și lacrimile prinseră să-i curgă pe 
obraji. 

Nervii, gândi ea, ca și cum ar fi fost obligată să se scuze în 
faţa propriei conștiințe. Doar nervii sunt de vină. 

Acum, era extrem de obosită; ar fi avut nevoie de un somn 
bun, ca să-și recapete puterile. Dar asta nu putea spera s-o 
facă mai devreme de câteva ore. Dacă ar fi vrut să mănânce, 
trebuia mai întâi să-și spele părul, căci șuviţele îi erau 
întărite de cheaguri de sânge. Apelul răsună din nou: 

— Tranșaţi! 

Cu un gest obosit, An desprinse hârleţul ce-i atârna la 
spate. Acesta se înfipse în peretele stacojiu care scoase un 
sunet moale, dureros... 

Tânăra săpă vreme de trei ceasuri, scobind o cavernă între 
două coaste, aruncând bucăţile între picioare, în marile 
coșuri prevăzute cu roţi ce fuseseră coborâte acolo cu 
ajutorul frânghiilor unsuroase. Fiecare lovitură îi deștepta în 
trup o durere scurtă, dar intensă. Ar fi vrut să-și lase unealta 
jos, să se ghemuiască în mijlocul cavităţii organice, să 
închidă ochii și să doarmă. O dată sau de două ori, se văzu 
nevoită să lupte împotriva moleșelii ce o cuprindea. Nu putea 
să-și acorde însă un asemenea lux, căci animalele-munțţi 
putrezeau într-un ritm surprinzător. La sfârșitul zilei, carcasa 
în care muncea n-avea să fie decât un hoit monstruos, 
lichefiindu-se sub acţiunea unui proces de degenerescenţă 
accelerată. Trudind ca niște sclavi, autonomii abia reușeau 
să coboare în congelatoare doar a douăzecea parte din masa 
inițială. 

Hârleţul îi scăpă din mâini. Brusc, deveni conștientă de 
faptul că palmele i se transformaseră în carne vie. Se lungi 
pe burtă, stăpânindu-și cu greu dezgustul. În interiorul 


șanțului, întunericul era aproape total; mental, încercă să-și 
stabilească poziția geografică. Probabil, era pe cale de a se 
afunda încet în direcţia inimii, un organ monstruos, 
cântărind aproximativ două tone. Trebuia să înainteze cu 
prudenţă extremă; în orice moment, peretele muscular s-ar fi 
putut rupe, iar atunci ar fi urmat plonjarea în abisul visceral, 
căderea pe topoganul unei vene, afundarea în marea 
colcăitoare a intestinelor. Mulţi dintre tovarășii ei își 
găsiseră astfel sfârșitul în rezervorul unui ventricul, încă 
umplut cu lichidul său vital, sufocaţi în noroiul de 
excremente din uriașul colon, digeraţi de sucurile gastrice 
ale unui stomac muribund. 

An se deplasa pe podeaua elastică, fiind atentă ca suprafaţa 
de presiune să se extindă la maxim. 

Să nu rămâi în genunchi, mai degrabă târăște-te. Nu te 
așeza, mai bine lungește-te. Vocea tatălui ei îi răsuna în 
urechi. Intotdeauna respectase cu sfințenie sfaturile lui și 
până acum nu avusese motive de a se căi. 

— An... An... 

Vocea bolborosea în spatele ei. Tânăra fu nevoită să facă un 
efort imens pentru a-și întoarce capul. Era Josep. Nefericitul 
reușise să se cocoaţe pe marginea crevasei. Tot trupul îi era 
acoperit cu un strat gros de sânge coagulat. 

— Du-te în altă parte! gâfâi ea. Suntem prea grei, carnea o 
să cedeze. Pentru numele lui Dumnezeu, urcă, mișcă-te de 
aici! 

Dar bărbatul nu se urnea din loc, marionetă stacojie, 
grotească și înspăimântătoare totodată. În semiobscuritatea 
ce domnea acolo, îl puteai asemui cu un cadavru jupuit 
evadat dintr-o sală de disecţii. Brusc, An fu cuprinsă de 
dorinţa de a-l împinge înapoi în șuturi, de a-i crăpa capul cu 
hârleţul. 

— Cară-te! mârâi femeia, plină de o ură ce o surprindea pe 
ea însăși. Cară-te! 

Bărbatul făcu atunci lucrul de care se temea cel mai mult: 


îngenunche, sprijinindu-se în același timp și pe mâini și 
începu să înainteze în patru labe. Imediat, podeaua de fibre 
striate vibră precum pielea de pe o tobă. An își reţinu urletul 
ce îi urca în gâtlej. I se părea că percepe pocnetul 
tendoanelor pe cale de a se rupe... Dădu din mâini și din 
picioare, aidoma unui înotător doborât de un cârcel, care se 
îneacă, pradă unei intense panici. Un ultim gând îi mai fâlfâi 
prin minte ... e absurd, absurd, apoi caverna se despică în 
două, aspirându-i în interior. Îl văzu pe Josep trecând în zbor 
planat pe deasupra ei și simţi o durere teribilă la mâna 
dreaptă. Pricepu că nenorocitul, în timp ce o depășea, se 
agăţase cu hârleţul, străpungându-i involuntar palma dintr-o 
parte în alta, zdrobindu-i carpienele și metacarpienele. 

Cei doi se prăbușeau, într-un zgomot de deglutiție!! informă 
și monstruoasă, ca și cum ar fi fost înghiţiţi de o gură uriașă, 
neagră, lipsită de dinţi. Un șoc brutal puse capăt căderii 
tinerei femei. Se ciocnise de muchia unei coaste. An reuși să 
se prindă de ea. Josep dispăruse, sorbit de hăul formidabilei 
anatomii. Orbită de sânge, ea reuși să se caţere pe os și să se 
târască spre exterior. Se sufoca. Mâna sa sfâșiată emitea 
unde de durere insuportabile și, fără panica feroce care-i 
mobiliza spiritul, tânăra ar fi leșinat, rostogolindu-se pe 
urmele lui Josep. 

În pragul unei crize de nervi, izbuti să iasă din craterul de 
carne ciopârțită. Işi pierduse centura, uneltele, sulul de 
frânghie; dacă dorea să scape din acel iad, nu mai avea decât 
o singură soluţie. 

Indoindu-și braţul bolnav pe piept, An se aruncă în vid, în 
direcţia unui coș pe jumătate umplut cu bucăţi de carne, 
rugându-se în sinea ei ca funiile să fie suficient de solide și 
ca nacela de răchită să nu se răstoarne din cauza șocului. 

Totul se petrecu după cum sperase; ateriză fără necazuri pe 
salteaua umedă. Câteva minute mai târziu, frânghiile 


11 Act fiziologic reflex prin care bolul alimentar trece din gură, prin 
esofag, în stomac; înghițire. 


începură s-o ridice. Femeia se strădui să rămână nemișcată, 
cel mai mic gest imprudent putând să frângă fragilul 
echilibru. 

Pe măsură ce se înălța, tenebrele se risipeau. 

S-a sfârșit, își zise ea, s-a sfârșit! 

Și această constatare o făcu să încerce un sentiment de 
extremă jubilare, asemănătoare cu beţia. Închise ochii. 
Arsura soarelui pe piele îi dădu de știre că ajunsese la 
marginea  capcanei. Mai multe mâini o înșfăcară cu 
brutalitate, punând-o apoi pe iarba uscată. 

Rămase nemișcată o bună perioadă de timp, cufundată într- 
o stare de prostraţie. Sângele i se usca pe trup, întinzându-i 
pielea. În cele din urmă, se hotări să-și ridice pleoapele. 
Prima privire o aruncă spre mână și nu putu să-și reprime o 
strâmbătură de dezgust: degetul mare, indexul și mijlociul 
fuseseră pur și simplu smulse. Falangele inelarului 
împungeau aerul, dezgolite în întregime, precum degetul 
unui schelet necuviincios și înspăimântător. An vomită, apoi 
își dădu seama că suferea teribil. Acum, după ce spaima 
dispăruse, durerea o copleșea, sfredelindu-i nervii și mușchii, 
invazie de termite cu mandibule de oţel înroșit în foc. 

O umbră o acoperi. Mai mult ca sigur, era cel ce se îngrijea 
de starea lor fizică. Auzi șuieratul unui vaporizator de 
anestezic. Un frig glacial o făcu să nu-și mai simtă braţul 
drept până la cot. Vru să murmure „Ce bine e!” aidoma unui 
puști ce mulțumește stângaci, cu gura plină de prăjitura ce 
tocmai i-a fost oferită, dar infirmierul deja se îndepărtase. 
Tânăra se ridică puţin, sprijinindu-se în celălalt cot. Membrii 
clanului ieșeau unul câte unul din prăpastie. La orizont, 
soarele se pregătea să apună; în cel mult o jumătate de oră, 
carcasa roșie și hăcuită, avea să-și înceapă procesul de 
descompunere. 

Marele Jupuitor continua să rămână drept pe calul său. Îi 
făcu semn să se apropie de el. Tânăra femeie se sculă în 
picioare, ţinându-și braţul îndoit spre sâni. Chipul puhav, 


strâns în cagulă, schiță o strâmbătură. 

— Neplăcut lucru, mârâi el, arătând spre mâna mutilată, va 
trebui s-o repari cumva, dacă nu, va rămâne un handicap! 
Ține asta și rezolvă problema cât mai repede... 

Și ea îl văzu scotocind în traista ce-i atârna la oblânc, de 
unde scoase o pungă marcată cu sigiliul său (aur, pesemne) 
și i-o aruncă. An prinse săculeţul din zbor, pe când cavalerul 
își îmboldea armăsarul să se întoarcă. 

— Era o zi bună, mai apucă el să bombăne, o zi bună... 

Ea nu știu ce să-i răspundă; între timp, viorile începuseră 
aria ce anunţa sfârșitul operaţiei de tranșare. 

Tânăra femeie porni în urma celorlalţi. În lumina apusului 
zidurile înalte ale măcelăriei căpătaseră o ciudată nuanţă 
rozalie. Trecură prin fața rândului de muzicieni, depășiră 
șirul celor ce purtau stindardele, îndreptându-se spre sălile 
de sănătate. O clipă, An avu senzaţia că face parte dintr-o 
echipă sportivă ce se reîntoarce la vestiare. Ca după fiecare 
expediţie, era pradă unei euforii de necrezut, ce-i izbucnea 
prin toţi porii. Dintr-odată, i se părea că viaţa i se deschidea 
în faţă, minunată, oferindu-i o mulțime de posibilităţi. 

Sunt de-a dreptul idioată! gândi ea, pe când intra în sala 
placată cu mozaic alb în care apa ţâșnea din dușuri, călduță 
și limpede. Un infirmier o atinse pe umăr și o trase într-o 
parte. După ce-i curăţă mâna, i-o vâri într-o mănușă de 
protecţie antișoc, antiseptică, anesteziantă și impermeabilă. 

— Fii atentă, îi spuse individul, ștergându-și degetele de 
bluză, calmantul o să-și înceteze efectul mâine dimineaţă. 
După nouă sau zece ore o să te dezmorțţești al naibii. E cazul 
să iei măsuri... 

An dădu din cap. Acum oboseala acumulată de-a lungul 
întregii zile i se prăvălise pe umeri; își târșâi picioarele până 
la duș, se așeză sub jet, direct pe pardoseală. Sângele 
coagulat ce-i acoperea corpul se dilua treptat, se prelingea 
de pe fese în jgheaburi, făcând spumă în gura de scurgere. 
Își ridică mâna sănătoasă și-și frecă părul unsuros, plin de 


resturi de carne. Un funcţionar milos îi turnă pe cap o 
jumătate de pahar cu șampon. Tânăra femeie simţi că 
renaște. 

Rămase culcată acolo mai bine de treizeci de minute, cu 
faţa acoperită de șuviţele albe din care se prelingeau picuri 
de apă, cu ochii închiși. Nu-și dorea decât un singur lucru: să 
închidă fermoarul sacului de dormit pe deasupra capului și 
să se cufunde într-un somn adânc, indiferentă la zbenguielile 
șobolanilor. 

Să doarmă, da, să doarmă... 


3 


În temnița albăstruie a congelatorului, răsuflarea lor 
exploda în valuri de ceaţă groasă. An o privea pe bătrâna 
Rebecca, ale cărei degete pergamentoase mânuiau cu 
dibăcie ghemele cu fir de sutură și acele chirurgicale. Capul 
său, aproape chel, osos și palid, se detașa pe fondul purpuriu 
al carcaselor atârnând în cârligele lor... Ea își petrecuse 
metrul de croitoreasă în jurul gâtului, ca pe un straniu colier 
gradat, în vreme ce foarfecele mari, înfipte în cingătoarea de 
piele, îi împungeau pântecul scobit. 

— Nu-ţi face griji, micuţo, murmura ea, îţi rezolv eu toată 
treaba! O să-ţi confecţionez o frumoasă mănușă de carne, 
care te va repune pe picioare în trei zile... 

An zâmbi. Niciodată nu crezuse cu adevărat în proprietăţile 
extraordinare ce erau atribuite resturilor din animalele- 
munti. Cu toate acestea, știa că toţi demnitarii de pe Almoha 
erau capabili să plătească o avere pentru dreptul de a folosi 
cea mai mică rămășiță de mușchi. Chiar în acel moment, 
douăzeci sau treizeci de femei din înalta societate se plimbau 
de colo-colo pe culoarele camerelor frigorifice, drapate în 
haine de carne roșie, croite și cusute de dimineaţă tot de 
Rebecca. In copilărie, An urmărea cu mare plăcere 
respectivul spectacol. Așezată pe treptele frigiderului, ea se 
lăsa îmbătată de forfota acelor doamne cu coafuri savante, 
cu pleoapele vopsite, ce defilau goale în veșmintele lor 
sângerânde. 

— E un fapt bine cunoscut că, prin contact cu carnea 


colinelor vii, țesuturile umane întineresc! rostea sentenţios 
Rebecca. E de ajuns s-o porţi o singură oră pe zi, pricepi? Și 
îţi păstrezi tinereţea... 

An zâmbea, sceptică, dar pentru nimic în lume nu s-ar fi 
lipsit de spectacolul soțiilor de ofițeri sau de negustori 
mergând  legănat, strânse în corsetele de mușchi, 
petrecându-și pe umeri capele de antricoate, încercând cu 
chiu cu vai să reziste în izul stătut de măcelărie. Trebuia să 
ciulești urechea pentru a pescui din șușotitul general câteva 
frânturi pitorești de genul: „Ba da, draga mea, te asigur, o 
cută pe șold. Uite așa și după aceea n-o să mai vorbim de 
celulită...”, ca răspuns la „... cât despre sânii mei! E simplu, 
amantul meu nu i-a mai recunoscut!” 

An își ducea atunci mâinile la gură, ca să-și astupe hohotele 
de râs. Și în tot acest timp, Rebecca croia, cosea, potrivea 
bucăţile flasce, tivea un guler cu un feston, fără să se 
oprească nicio clipă din muncă. 

În alt coridor așteptau răniții, infirmii. Acei ce credeau că în 
urma aplicării îndelungate a unei bucăţi sângerânde pe o 
țeastă cheală părul avea să crească din nou, o rană avea să 
se închidă, iar un membru mutilat avea să înmugurească. Ce 
procent din aceste credinţe era reprezentat de mit? Nimeni 
nu știa cu certitudine. Rămânea faptul că închirierea de 
veșminte confecţionate din carne crudă aducea multă avere 
seniorilor tutelari, căci țesuturile animale sfârșeau invariabil 
prin a se necroza; frigul nu făcea decât să încetinească 
procesul de putrezire, absolut firesc, și era mai convenabil să 
se împrospăteze garderoba în fiecare săptămână, dacă se 
dorea păstrarea efectelor tratamentului. 

Într-un fel, era insolit și îmbucurător să le vezi astfel, pe 
burghezele din oraș, cum aleargă la abator în fiecare luni, cu 
aceeași grabă cu care s-ar fi dus la o mare casă de modă. 
Atunci, halele înalte, placate cu ceramică, ale uriașei 
măcelării se umpleau de zumzetul trăncănelilor, de triluri de 
râsete mondene, asemenea unuia dintre saloanele de ceai 


din cartierele elegante. 

Neîndoielnic, doamnele veneau să defileze în mod regulat, 
ca și cum ar fi făcut prezentarea unei mode barbare și 
carnivore, stranii manechine însângerate, ale căror gesturi, 
oricât de nesemnificative, deșteptau plescăieli de masticaţie 
și visuri canibale. 

Frigul începuse să-i ardă umerii; An se ridică, se urcă în 
ascensor și se propulsă la parter. De cum ieși din cabină, 
nimeri în mijlocul unei formidabile activităţi. Coloane de 
funcţionari se zoreau, cărând perii, găleți și șorţuri din pânză 
groasă, într-un vacarm de urlete din rărunchi. Pielea 
animalului-munte era acolo... 

Doi kilometri pătraţi de peri verzi azvârliţi pe sol, aidoma 
unei mochete gigantice. Chiar și de aproape, iluzia era 
perfectă; înfundându-ţi talpa piciorului în pilozitatea deasă 
aveai aceeași senzaţie ca atunci când striveai iarba unei 
peluze. De altminteri, dacă te gândeai bine, nu exista decât o 
mică diferenţă între o veritabilă prerie și blana pe care o 
freca acum echipa de serviciu. Pielea fiarei era singurul 
material ce putea rezista mușcăturii nisipului. Graţie unuia 
din ciudatele capricii ale naturii, redutabila aciditate a 
deșertului nu reușea să-i vină de hac și structura sa 
moleculară ieșea triumfătoare din înfruntarea cu toate 
soiurile de coroziuni, de parcă ar fi fost alcătuită dintr-un 
metal extraordinar de suplu. Era de ajuns să o rulezi ca pe o 
carpetă uriașă, să o transporti cu ajutorul a o sută de cămile- 
carapace aliniate în bună ordine și, în acest fel, să duci cu 
tine pretutindeni printre dune acea porțiune de teren mobil. 
Triburile nomade se dădeau în vânt după această practică. 
Când clanul lua hotărârea de a se stabili într-un loc, 
„pajiștea” era desprinsă de pe animalele de povară, apoi 
derulată peste nisipul otrăvit, iar în mijlocul acestei prerii, 
mătăsoasă și veșnic verde, atât de plăcută încât nu aveai 
nevoie de alt culcuș, erau ridicate corturile. Mulţi se 
întindeau direct pe blană, așa cum ar fi procedat în faţa unui 


șemineu. Curând, pielea își pierdea simpla folosință de covor 
de sol, era confundată cu o adevărată porțiune de teritoriu, i 
se dădea un nume. Începea să fie iubită... 

An văzuse, o dată sau de două ori, asemenea tabere ridicate 
în mijlocul peticului lor acoperit de peri verzi, stranie oază 
fără apă pierdută pe suprafaţa unui deșert arzător precum 
vitriolul!?. Oamenii trăiau acolo în perfectă liniște. Luaseră 
sfârșit cursele interminabile, fără nicio oprire pe motiv că nu 
găsești nicăieri un loc unde să ridici un bivuac, acele marșuri 
în derivă de luni întregi, de ani chiar, pe câmpia de foc ce 
devora tot ceea ce atingea. Cei mai mulţi copii se nășteau pe 
spinarea cămilelor, împărțeau cu femeile nacelele până la o 
vârstă înaintată - douăzeci și cinci, treizeci de ani - fără să fi 
întrezărit nici cel mai mic uedi'5, fără să fi pus vreodată 
piciorul pe pământ mai mult de câteva minute. 

Asta era situaţia. Trebuia să înveţi să trăiești în balansul 
perpetuu al animalelor, în spaţiul strâmt al nacelei, unde 
toate lucrurile erau bine fixate, ca să nu se rostogolească 
dintr-o parte într-alta. Se povestea că femeile, obligate să-și 
petreacă întreaga existenţă în asemenea habitacluri ce 
reprezentau domeniile lor, nu erau în stare să rămână în 
picioare mai mult de trei minute, din cauza mușchilor de la 
picioare, care se atrofiaseră. 

Era o călătorie fără sfârșit, punctată doar de moartea 
animalelor și de accidente frecvente, când ghinioniștii se 
rostogoleau în nisip de pe spinarea cămilelor. Doar câteva 
triburi destul de bogate puteau, ca urmare a prosperității lor, 
să pună mâna pe epiderma mult visată. În majoritatea 
cazurilor, era vorba de clanuri de mineri, ce exploatau în cel 
mai mare secret unul din rarele zăcăminte, perforând solul 
otrăvitor de pe Almoha. 


12 Acid sulfuric (în soluție concentrată). 

13 Vale largă caracteristică unor deșerturi (din Africa de nord și Arabia), 
cu fundul acoperit cu nisip și pietriș, prin care se scurg apele ploilor 
torențiale sau unele ape curgătoare nepermanente. 


După ce nomazii se instalau, era de ajuns să incizeze cu 
ajutorul unui briceag o porţiune din covor, în prealabil rasă 
și să planteze o sămânță; după trei sau patru zile, fructul sau 
leguma în cauză ajungea la maturitate... 

Era una dintre proprietăţile pieii și nu cea mai 
nesemnificativă. Totul se petrecea ca și cum aceste curioase 
piei îmblănite ar fi fost înzestrate cu o prodigioasă rezervă 
de vitalitate: strecurând între buzele unei cicatrice proaspete 
butași de orice fel, deveneau bogate în materie de legume 
sau de fructe. Plantele ce potoleau setea compensau în mod 
avantajos lipsa apei. 

Acele enorme lămâi ce clipoceau, pline cu un lichid acid, 
aveau rol de izvor, crescând nestingherite între tufele de peri 
lânoși, unde obișnuiau să se zbenguie copiii. 

Când clanul dorea să pornească din nou la drum, dintr-un 
motiv sau altul (mină epuizată, filon secat), corturile erau 
strânse, plantațiile smulse, iar giganticul covor se rula până 
la viitorul loc de adăstare. 

Nomazilor puţin le păsa de deșert, căci niciodată nu le-ar fi 
venit în minte să-și revendice cutare sau cutare parcelă. 
Nisipul aparţinea tuturor, adică nimănui. Doar pieile contau, 
ele reprezentau adevăratul lor domeniu, solul lor, ŢARA LOR, 
rulat și transportat pe cămile, ca o mochetă vulgară. Sau 
întins pe marea de nisip, covor miraculos, o insulă de 
protecţie, de adăpost, o plută mătăsoasă, bogată în 
vegetaţie, de care depindeau vieţile lor. 

Totuși, în mai multe rânduri, tabloul își pierdea culorile 
optimiste. An știa că blănurile se „consumau” încet-încet, 
pierzându-și vitalitatea nutritivă. Atunci fructele și legumele 
încetau să mai crească, pielea se dezgolea sub vântul 
deșertului, abandonându-și perii în smocuri mari. Existau tot 
soiul de boli incurabile, lipsite de orice speranţă, printre care 
se număra și „Ingustarea”, cu două forme - larvară și 
galopantă - ce sfârșeau prin a reduce cei doi kilometri 
pătraţi la dimensiunile unui prosop de baie. Mai erau și 


afecțiunile alergice, urticaria, eczemele, impetigo!?, care 
brăzdau solul cu cruste sângerânde, unde nimeni nu se 
gândea să semene pentru a se hrăni. Tot în legătură cu 
rănile, trebuiau amintite rozătoarele dunelor, niște bestii 
oribile acoperite cu solzi, aducând cu niște ploșnițe uriașe ce 
dădeau năvală în bande din galeriile lor, rozând câmpia cu o 
viteză  înspăimântătoare,  însoţindu-și  masticaţia cu 
gălăgioase schelălăituri de plăcere. 

Şi apoi, firește, mai existau și Jefuitorii, acei vandali ce-și 
făceau o datorie din a nu respecta nimic și care stropeau 
blana cu napalm, când se întâmpla să fie vreo noapte fără 
lună. 

Pe scurt, pieile nu erau eterne, iar seniorii ce conduceau 
măcelăria scoteau din treaba asta un profit bun, căci 
membrii clanului ghinionist erau pregătiți să facă orice 
sacrificiu pentru a-și procura un nou teritoriu, decât să-și 
reia viaţa rătăcitoare, prizonieri ai nacelelor de răchită, ceea 
ce permitea mărirea preţului, de fiecare dată, dincolo de 
orice limită rezonabilă. 

An se scutură ca după un vis urât, apoi se retrase spre 
scara de metal ce ducea în vârful clădirii fortificate. 

Meterezele miroseau a piatră încălzită; mergând de-a 
lungul liniei dantelate a crenelurilor, tânăra avu impresia că 
atinge peretele de cărămidă al unui furnal în plină activitate. 
Părea că un vulcan scufundat își trimitea lava printr-o reţea 
întreagă de vene săpate în inima zidurilor, irigând fortăreaţa 
cu un șuvoi neîntrerupt de foc lichid; de aceea, ea nu 
îndrăzni să se rezeme de cadrul ferestruicilor, pentru a privi 
câmpia. 

În depărtare, vântul nisipurilor ștergea încet urmele lăsate 
de animalul uriaș. Rănile deșertului căpătau din oră în oră un 
aspect tot mai estompat. Scrijeliturile se închideau la loc, 


14 Boală de piele contagioasă manifestată prin apariţia unor bășicuțe 
seroase și purulente care se sparg, formând cruste gălbui care nu lasă 
urme. 


aidoma unor cicatrice. În câteva zile, până și imensul șanț al 
capcanei avea să dispară, năpădit de avalanșa valurilor 
nisipoase. În partea opusă câmpului de bătaie în plină 
cicatrizare, detașându-se ca o subţire linie întunecată pe 
fundalul orizontului, apărea procesiunea primelor caravane. 
Ele aveau să ajungă la podul ce ducea la Marea Măcelărie în 
cel mult două ceasuri, umplând curtea cu văicărelile femeilor 
și ale copiilor. Atunci femeile aveau să se strângă în jurul 
pieii proaspăt curățate, iar târguiala începea. 

An prinse să alerge, urmând vechiul drum al rondului în 
direcţia turnului lângă care se afla cabina unui ascensor. 
Lumea exterioară o devora la fel de sigur ca și nisipul; se 
grăbea să regăsească labirintul vânăt al sălilor frigorifice, 
unde fiecare intersecţie, fiecare unghi erau tivite cu 
promoroacă. Învăţase să iubească frigul, aburii ce-i ţâșneau 
din gură la cea mai mică mișcare a buzelor, se obișnuise cu 
pielea de găină, ca și cum ar fi fost o haină. Oftă ușurată 
când liftul se prăbuși în pântecul abatorului. 

Totuși, An detesta acest loc și câteodată, chiar înainte de a 
se cufunda în somn, se lăsa purtată de imaginaţie, 
închipuindu-și cum niște conjuraţi ciudaţi ţineau o adunare la 
lumina unei lumânări, având chipurile mascate de cagule. 
Scena se petrecea undeva, în fundul frigiderului, iar 
necunoscuţii discutau despre felul în care ar putea să abată 
din drum următorul animal-munte pentru a-l atrage spre 
oraș, transformându-l într-un soi de buldozer viu. Un 
instrument al unei răzbunări oarbe. 

De fiecare dată când o asemenea posibilitate i se înfiripa în 
minte, imagini din îndepărtata copilărie ieșeau din noaptea 
uitării. Atunci, ea revedea orașul de sticlă în care se oprise, 
împreună cu tatăl său, în seara ce încheia un drum lung. Era 
o aglomerare de pereţi  translucizi, compuși prin 
juxtapunerea unor geamuri, imobilizate cu ajutorul unui mic 
filet de plumb, în care soarele se reflecta orbitor. Fiecare 
pătrat de geam, vopsit în albastru, roșu sau galben, 


contribuia la instalarea unei atmosfere stranii, lăsându-ţi 
impresia că te afli în fața unor pereţi alcătuiți din vitralii a 
căror extremă fragilitate îţi trezea fiori pe șira spinării. 

— E un fel de tiflă, îi explicase tatăl ei. Orașul a fost 
construit datorită ignoranței unor arhitecţi, pe traseul 
funebru al animalelor-munțţi, iar axa ultimei lor curse trece 
chiar prin centrul lui. Până acum, niciunul dintre ele n-a avut 
puterea să treacă dincolo, după cum îţi poţi imagina. Toate 
au murit înainte să atingă zidurile sale, dar într-o zi... 

Era adevărat. Din înaltul crenelurilor de sticlă albastră, An 
putuse admira scheletele gigantice presărate pe câmpie, cu 
monstruoasa îmbucare a cavităţii toracice, în care fiece 
coastă părea tăiată în fildeșul cel mai pur. Nisipul le 
acoperea încetul cu încetul, iar vântul cânta în oasele golite 
de măduvă ca într-un flaut mortuar. 

— Se apropie, îi spuse un pândar. Cel mai îndepărtat - cel 
pe care dunele aproape l-au acoperit - a murit în '91; de 
atunci, n-au încetat să-și dea duhul din ce în ce mai aproape. 

Cu ajutorul unui ochean de aramă, ea constatase că 
imensele schelete albite de soare erau, în mod regulat, 
situate la o distanţă de o sută de metri unul de altul. Ultimul 
dintre ele se afla doar la o azvârlitură de băț de ziduri. Fetiţa 
se gândea că data viitoare era de ajuns ca fiara să lupte 
câteva secunde în plus împotriva agoniei, ca labele ei lipsite 
de vlagă să brăzdeze pământul o clipă mai mult, pentru ca 
fruntea sa să se înfigă în fragilele fortificaţii, pentru ca 
pântecul său să șteargă de pe suprafaţa pământului cartiere 
întregi, pentru ca... 

— Dar de ce nu fug? întrebase An. 

Tatăl ei își întipărise pe chip o expresie ambiguă și se 
abținuse să mai adauge ceva. 

În piaţa centrală trena un enorm seismograf. Atunci când 
acul începea să vibreze, mai întâi încet, apoi dintr-o parte 
într-alta a cadranului, era semn că pachidermele muribunde 
se apropiau. O asemenea precauţie reprezenta un gest de-a 


dreptul inutil, fiindcă nimeni nu părăsea niciodată orașul în 
momentul crucial; doar un crainic se instala în turnul cel mai 
înalt, de unde relata înaintarea colinei vii, precum și 
eforturile sale de a înfrunta moartea, secundă după secundă. 
Atunci vocea individului răsuna dintr-o stradă în alta, 
retransmisă printr-o rețea întreagă de megafoane de tablă 
ciocănită. 

— Fiara continuă să meargă, gâfâia el, se ţine bine pe 
picioare... Încă două sute de metri... Capul i se clatină... Se 
apropie, se... 

Până în acel moment, transmisia se încheiase întotdeauna 
cu cuvintele: „Se prăbușește!”. Dar într-o zi... 

— De ce nu pleacă? repetă An, dar de fiecare dată tatăl ei 
se mulțumea doar să dea din umeri, fără să-i ofere nicio 
explicaţie. 

Curând, copila pricepuse că aglomerarea urbană era 
suprapopulată și că lucrul cel mai greu îl reprezenta găsirea 
unui loc liber, ceea ce părea cel puţin paradoxal. 

Printr-un soi de ironie dureroasă, de sfidare permanentă la 
adresa morţii, localnicii se complăcuseră să facă din fiecare 
stradă, din fiecare fațadă o operă de artă. Pavajul de faianță 
fină fusese pictat de mână, fiecare bucată având un motiv 
diferit. Pietrele caselor, prelucrate cu ajutorul acului de 
gravat de către sculptori destoinici, erau în același timp 
superbe basoreliefuri. Nu se mai știa numărul atelierelor de 
sticlărie, a negustorilor de cristale sau de porțelanuri de 
gală. O manufactură executa cu precădere miniaturi deosebit 
de fine, precum și bibelouri nemaipomenite, al căror loc ar fi 
fost cu siguranţă într-un muzeu. 

Odată cu trecerea zilelor, fetița căzuse pradă unei stranii 
fascinaţii. I se părea că ar fi putut să rămână acolo pe vecie, 
parcurgând fără oprire vechiul drum de rond, sărind de pe 
un careu galben pe un careu albastru, pândind peste linia 
moale a dunelor balansul cadenţat al munţilor porniţi în 
marş. 


În momentul în care tatăl ei, luând-o de mână, o trăsese în 
urma lui pentru a-și relua călătoria, An văzuse că acul 
seismografului își începuse oscilaţia. 

— Priveşte! ţipase ea. Se apropie fiara! 

— Ştiu, răspunsese laconic bărbatul. 

Plecaseră fără să mai privească înapoi și mai târziu ea se 
întrebase, în repetate rânduri, dacă orașul de sticlă își 
ocolise încă o dată destinul, sau dacă nu cumva enorma 
carcasă îl pulverizase, transformându-l într-un morman 
imens de cioburi lucitoare. Nu avea să știe niciodată. 
Niciodată. 

De altminteri, ea avea acum alte subiecte ce-i ocupau 
mintea. Îi ura pe Măcelari, dar mai ales detesta fracţiunile 
extremiste carnivore, ai căror membri mergeau până acolo 
încât își smulgeau caninii, implantându-și după aceea în 
maxilar colţi de tigru sau de leu, pe care îi arborau cu 
ostentaţie la reuniunile mondene, bucurându-se de acești 
dinţi-săbii ce le ţâșneau de sub buza inferioară aidoma unor 
pumnale de email. Până și femeile cheltuiau averi întregi 
pentru a-și oferi un „surâs de panteră”, iar atunci când 
făceau dragoste obișnuiau să muște umerii amanțţilor lor, 
scoțând răgete precum sălbăticiunile. 

Întregul oraș se hrănea în exclusivitate cu carne crudă; era 
un rit ce nu se cuvenea a fi încălcat. La cocteiluri, lumea 
sfâșia carnea pur și simplu cu dinţii, ţinând bucăţile direct în 
palme. 

An știa că, odinioară, Almoha cunoștea trei sisteme de 
alimentaţie: măcelarii - exclusiv carnivori; nomazii - prin 
esență vegetarieni, de vreme ce trăiau din fructele și 
legumele pe care le semănau pe piei; și autonomii, care se 
hrăneau din ei înșiși, fiind scutiţi în consecinţă de nevoia de 
a crește vite sau de a cultiva plante. Aceste trei moduri de 
existență  dezvoltaseră tot atâtea atitudini filosofice. 
Agresivitatea exagerată și afișată deliberat la iubitorii de 
carne; calm și seninătate la beduini; tendinţă profundă spre 


meditaţie la ceilalți. 

Curând,  „băutorii de sânge”, manifestau la adresa 
„mâncătorilor de iarbă și de păr” un dispreţ, amestecat cu 
mult arțag, ce nu întârzia să degenereze în ostilitate pe faţă. 
Independenţii, care „nu produceau nimic, nu consumau 
nimic”, fuseseră taxaţi drept inutili și se făcuseră destule 
eforturi pentru a se reduce numărul lor la minimul necesar. 
Cât despre rătăcitori, aceștia scăpaseră de exterminare în 
măsura în care acceptaseră „jocul”, cumpărând sau vânzând, 
schimbând metalul din mine pe obiectele de primă 
necesitate, de care duceau lipsă. Li se dăduse în stăpânire 
deșertul otrăvit și, atâta timp cât ei nu încercau să-l 
părăsească pentru a se așeza în orașe, aveau parte de o viaţă 
liniștită, căci un lucru era clar: niciodată Seniorii abatoarelor 
n-ar fi acceptat să împartă același oraș cu acești „înghiţitori 
de napi”, care aveau drept teritoriu o „carpetă”! 

Civilizaţia Măcelarilor se dezvolta având la bază cultul 
cărnii și al virtuţilor sale: agresivitate, forță, virilitate, 
sănătate. Carnea era mestecată cu convingerea că urma să 
confere degustătorilor sfânta putere. In inima 
congelatoarelor erau tezaurizate bucăţi alese cu atâta grijă, 
de parcă ar fi fost vorba de lingouri de aur. În mai multe 
rânduri, An cutreierase acele săli în care seifurile-frigidere, 
prevăzute cu încuietori cu cifru, ascundeau înlăuntrul lor 
mormane de biftecuri congelate, bucăţi de mușchi stivuite cu 
grijă, ca și cum ar fi fost monede sau pachete de acţiuni. 

Într-o zi, Marele Jupuitor o lăsase să intre, murmurând 
șoapte pline de respect, într-o cameră frigorifică ce proteja 
patrimoniul istoric al lumii abatoarelor. Acolo, se plimbaseră 
de la un raft la altul, în clinchetul armurii ciupite de rugină. 

— E un muzeu, murmura demnitarul obez, un muzeu 
adevărat. Toate comorile civilizației noastre se află aici... 

Pradă excitaţiei, el își mușca buzele crăpate, plimbându-și 
degetele vinete de frig peste ambalajele îngălbenite de 
vreme. 


Și An descifra inscripţiile cu un amuzament din ce în ce mai 
mare: „Două delicioase vrăbioare cu ceapă tăiată mărunt”, 
citea ea agale, în vreme ce, cu coada ochiului, remarca 
expresia de adâncă devoțiune ce se așternea atunci pe chipul 
bărbatului. „Limbă de bou, întreagă, preparată cu vin fiert...” 

Și tânăra continua să silabisească astfel timp îndelungat, 
bătându-și joc de beatitudinea interlocutorului său, leșinat de 
admiraţie și respect în faţa acestor pachete învelite în 
celofan scoase dintre ruinele vreunui supermarket, în urmă 
cu două sau trei secole... 

Într-adevăr, ea cutreierase deseori culoarele albe de 
promoroacă, plimbându-se printre rândurile de sertare 
zăvorâte în care erau îngrămădite scrinurile ce ascundeau 
bijuteriile aparținând tuturor soțiilor înalţilor demnitari. 
Existau acolo diademe, coliere, pectorali, toate cizelate de 
bijutieri destoinici în cea mai fină carne crudă. O veritabilă 
avere păzită de un șir de uși cu cifru. Și An se cutremura de 
repulsie la gândul că femeile erau în stare, fără să vomite, 
să-și pună la urechi acei cercei din grăsime umedă sau să-și 
atârne de gât fâșii de carne cizelată, pentru a se duce apoi să 
se fandosească și să danseze pe podeaua unei săli de bal 
îngheţate. Ştia că meșterii croitori se luau la întrecere 
pentru a tăia rochii de gală din grosimea unui antricot sau a 
unui mușchi file de animal-munte. Iar când aceste veșminte, 
aceste bijuterii, după câteva nopţi de petrecere, începeau să 
putrezească, ele erau azvârlite, din înaltul zidurilor, câinilor 
și șobolanilor ce populau curţile interioare, cu râsete care, 
din cauza abuzului de șampanie și de sânge fermentat, sunau 
neplăcut de strident. 

Legile  opulenţei cereau ca bogătașii să-și etaleze 
posesiunile, fără să se zgârcească, altfel spus, să se strice 
hălci întregi de carne pentru tapete, perdele, covoare, 
mochete, care, în timpul unei singure dimineţi, graţie 
căldurii ce domnea în apartamente, atrăgea nori de muște. 

An medita deseori pe tema acestei ciudate civilizaţii, 


oscilând permanent între cei doi poli ai tezaurizării geloase 
și risipei neobrăzate. Totuși, puterea acestor orașe-abatoare 
era în mod straniu fragilă, dacă te gândeai că ar fi fost de 
ajuns o simplă pană prelungită a sistemului frigorific pentru 
a provoca distrugerea unei întregi filosofii fondate pe 
utilizarea frigului artificial. Fără frigidere, imperiul 
Seniorilor Măcelari s-ar fi prăbușit și An știa că, într-o zi sau 
alta, o conjurație condusă de nomazi și de autonomi avea să 
izbutească să saboteze definitiv panourile solare ce asigurau 
producţia de electricitate. Nu era decât o problemă de timp. 
O simplă problemă de timp... 

De altfel, de mai multe ori, niște necunoscuţi mâzgăliseră în 
piaţa din faţa bisericii slogane amenințătoare, ale căror litere 
tremurate spuneau multe: „Viitorul va fi CALD!” Dar 
populaţia abatoarelor, cu aroganţa sa obișnuită, nu luase în 
seamă avertismentul, iar pe parcursul reuniunilor religioase 
membrii partidului carnivor călcau în picioare ostentativ 
cuvintele amenințătoare, arătându-și colții. An nu pătrunsese 
în perimetrul sacru decât o singură dată, cu mult timp în 
urmă, pe când era copil. Deasupra arcului ce încununa 
poarta, erau etalate sculpturile trinităţii prea-adorate de 
Meşterii Măcelari: boul, vițelul și porcul. Aceste specii, cele 
mai delicioase gustate vreodată, dispăruseră de multe 
generaţii de pe planetă, și fiecare se pierdea în extrapolări 
obscure în privinţa savorii respectivelor animale, astăzi 
mitice. Dacă treceai prin fața portalului închis, puteai 
percepe psalmodieri ce înlănţuiau cuvintele unui ritual de 
neînțeles, în care reveneau, ca un laitmotiv, termenii: 
„bucată de la șale, rotocol de pulpă, fleică, cap de piept...” 

La auzul acestor vorbe, autonomii fugeau astupându-și 
urechile, ca și cum ar fi vrut să scape de emanaţiile unei 
incredibile haznale. 

— E o religie infamă! mârâia bătrâna Rebecca. Ar trebui să 
fie interzisă. Un cult demonic, maimuţărind Sfintele Scrieri. 
Oare știi că, după toate aparențele, ei au un relicvariu în 


care ţin închisă coada unui bou, precum și triptice pe care 
sunt pictate imaginile celor trei fiinţe blestemate, atât de 
venerate de neamul lor? Într-o zi, vor fi pedepsiţi după cum 
merită... 

An nu pricepea îndestul toate aceste subtilităţi religioase. E 
adevărat însă că nu ignora că acei carnasieri practicau rituri 
barbare în timpul ceremoniilor funerare, tranșându-și morții 
sau jupuindu-i pentru a-i spânzura, după eviscerare, de 
cârlige, în adâncul mormintelor-frigidere emailate în negru. 
Asemenea obiceiuri trezeau în ea o surdă repulsie, 
provocându-i greață. O greață așa de puternică, încât își 
dorea să nu-i fi cunoscut niciodată. 

Cabina ascensorului se opri cu brutalitate și tânăra femeie, 
dezechilibrându-se, se izbi cu umărul de peretele metalic. 
Șocul îi redeșteptă durerea ce-i chinuia mâna rănită. 
Anestezia își consuma efectul, iar în câteva ore avea să 
sufere ca un osândit la muncile iadului. Poate că mănușa de 
carne promisă de Rebecca urma să-i aducă un strop de 
alinare... Îndrăznea să spere, fără a crede totuși în asta. Pașii 
ei răsunau în marea sală goală. Vântul se juca printre 
cârlige, făcându-le să zăngăne. An se opri în dreptul sferei 
sacului de dormit. Desprinse legăturile și făcu fermoarul să 
alunece. Ce altceva îi mai rămânea decât să doarmă? Să 
doarmă și să aștepte următoarea chemare a trompetei, 
anunțând apropierea altui pahiderm. Într-o zi, toate fiarele- 
munţi de pe Almoha aveau să dispară. Oare atunci domnia 
Seniorilor Măcelari urma să se prăbușească, minată de o 
decadenţă accelerată? Ea nu știa nimic în această privință. 

Nimeni nu poate să prevadă viitorul; de altfel, autonomii n- 
aveau să se mai afle acolo, ca să asiste la spectacol. Ei aveau 
să fie lichidaţi înainte de aceste evenimente. Cu mult 
înainte... 

An se strecură în sacul blindat și-și trase fermoarul peste 
cap, punându-se la adăpost. O clipă, i se păru că aude râcâit 
de gheare, în imediata apropiere. Șobolanii. Ea închise ochii. 


Indiferentă. În câteva minute aveau s-o acopere complet, 
pătură vie de blană cenușie, transmiţându-i căldura lor. 

Când prima rozătoare i se căţără pe pântec, An deja 
dormea... 


4 


Orașul se preschimbase într-un cuptor de cărămidă, cu 
străzi pustii. Loviţi de toropeală, locuitorii se retrăseseră în 
etuvele ce le ţineau loc de case, pentru a se coace acolo, la 
adăpostul apărătoarelor de țânțari, alungând roiurile de 
muște ce dansau în lumina orbitor de albă. 

Aerul fierbinte vibra, deformând orice lucru, și deșertul 
aducea cu un miraj oscilant, din care răsărea, ici-colo, 
cocoașa de blană a unui vârf, a unei creste adormite. Vântul 
se zbenguia prin iarba ghiftuită de sânge închegat, șuiera, 
urla, biciuia coloana vertebrală a munţilor, fără să reușească 
să provoace nici măcar un singur frison uriașelor mase 
inconștiente, cufundate într-un somn pe care niciun vis nu-l 
tulbura vreodată. 

Gahl fusese nevoit să coboare nacela de răchită, cu o oră 
înainte de a zări poarta de sud a cetăţii, pentru a prinde o 
cămilă-carapace care avusese supărătoarea idee de a-și rupe 
cureaua. Acum, cizmele sale articulate de metal, grele și 
incomode, îi împungeau carnea la fiecare pas. Armura, 
mănușile, cagula de piele, având doar fante pentru ochi, 
constituiau sub dogoarea soarelui un costum insuportabil, 
demn de cea mai eficientă sală de tortură. Înainta în 
veșmintele sale de plumb, având senzaţia că se mișcă în 
interiorul unei carapace cotropite de un lac de ulei clocotit. 
Din când în când, bătrâna Sarah își ridica fruntea ridată din 
lectică și lăsa să curgă câte o șuviţă de apă dintr-o ploscă 
peste ţeasta lui. Lichidul se evapora aproape instantaneu și 


această scurtă secundă de ușurare făcea și mai penibil 
marșul șefului caravanei. Bărbatul strânse din dinţi; curând, 
coloana avea să treacă de înaltele ziduri pe care amurgul le 
colora în trandafiriu. Clanul era bogat; nu avea să-i vină greu 
să triumfe în târguieli și să pună mâna pe pielea teritoriului. 
lată o idee de care trebuia să se agate. 

Șeful își ridică pumnul în semn de victorie și, în spatele lui, 
tribul izbucni în răcnete de entuziasm. 

Cu toate acestea, ultimele șase luni nu gravaseră în 
memorie nicio amintire plăcută. Gahl se lăsase târât într-o 
tentativă de asociere cu un clan prieten, al cărui loc de 
extracţie se afla lângă al lor. Era un gest simbolic. Cele două 
prerii se apropiau, margine lângă margine, și un ins priceput 
într-ale medicinei venea să le coasă pe toată lungimea lor, 
aidoma unor bucăţi de stofă. Ceremonia de fuziune permitea 
membrilor ambelor triburi să se amestece între ei și să 
contracteze căsătorii cu parteneri de pe cealaltă piele, ceea 
ce în timpuri normale era strict interzis. Acest avantaj 
prezenta o oarecare importanță, căci corturile lui Gahl 
adăposteau mai multe fete decât băieţi, iar prietenii lor 
sufereau de un rău invers, în sensul că la zece bărbaţi 
reveneau doar două femei... Asemenea situaţii dăunau 
considerabil afacerilor unui grup. Certurile nimiceau spiritul 
colectiv, iar homosexualitatea contribuia la instalarea unei 
atmosfere tulburi. Când în comunitatea sa fuseseră înfiinţate 
primele haremuri feminine, Gahl se gândise că venise 
vremea să treacă la acţiune. De altminteri, ultimele vești îi 
aduseseră la cunoștință că muncitorii de pe teritoriul vecin 
erau puși la licitaţie și că mulţi se luau la bătaie ca să 
participe la treaba asta, lăsând în paragină galeriile minei. 

În consecinţă, cele două domenii fuseseră cusute, în 
speranţa de a restabili situaţia, favorizând schimburile. Mulţi 
dintre bătrâni bombăniseră, dar lui Gahl puţin îi păsa; el nu 
ţinea să se repete aberaţiile pe care le văzuse în copilărie, 
când numărul mic al reprezentantelor sexului frumos îi 


împingea pe văduvi să se căsătorească cu propriile fiice și 
făcea din fiecare băieţel prada tuturor pederaștilor!5 din 
zonă. 

La început, lucrurile se desfășuraseră bine. După un val 
impetuos de căsătorii inter-clanuri, febra se retrăsese din 
minți și oamenii porniseră din nou pe drumul minei, cu 
trupurile liniștite. 

De ce oare fusese nevoie ca infirmierul să vină, într-o seară, 
în cortul lui Gahl, cu acea gură strânsă, filiformă, ce nu 
anunţa nimic bun? 

— Grefa reprezintă un eșec, șoptise el, cele două se resping 
reciproc. Locul unde am cusut s-a preschimbat într-o rană 
plină de puroi. Nu mai e nimic de făcut... 

Imediat, Gahl îi porunci să păstreze secretul, în speranţa că 
fenomenul va fi pasager: din păcate însă, în săptămânile ce 
urmaseră, toată lumea putuse să vadă cum situaţia se 
înrăutăţea. Un iz de putreziciune se degaja din sol, iarba 
dispărea, lăsând locul unor voluminoase ulceraţii!* având 
culorile hematoamelor!”. Locul în care firul unise cele două 
teritorii devenise o rană vie, un soi de brazdă sângerândă ce 
exhala o putoare de cangrenă. 

Atunci oamenii începură să murmure. 

— Cine respinge pe cine? șușoteau ei cu un aer complice. 
Pământul nostru a fost întotdeauna sănătos. E un veritabil 
covor de nomazi ce a trecut cu bine prin atâtea anotimpuri! 
Ce știm despre ceilalţi, hm? Cine poate să afirme că răul nu 
vine de la ei? 

Gahl se străduise din răsputeri să calmeze spiritele, dar nu 
obținuse nicio izbândă. Cu toţii știau că, în caz de separare, 
erau constrânși să-și trimită soţia sau soţul în câmpul lor de 
origine, așa cerea legea, iar neliniștea nu făcea decât să-i 


15 Cel care practică pederastia; homosexual; uranist. 

16 Leziune a pielii sau a unor mucoase. 

17 Aglomerare de sânge închistat într-o cavitate naturală sau sub piele, 
de o hemoragie. 


învrăjbească și mai mult. Boala se agravase rapid, 
distrugând solul artificial. Pielea devenea fibroasă, se înmuia 
și, în unele locuri, piciorul străpungea stratul necrozat, 
afundându-se în masa devorantă a nisipului. 

— Nu-i nicio speranţă, declarase infirmierul, pieile sunt 
pierdute, au devenit deja cadavre în descompunere... 

Omul avea dreptate; vulturii începuseră să descrie 
neosteniţi  largile lor cercuri de pândă pe deasupra 
corturilor. Gahl dăduse ordinul de evacuare. La această 
veste, izbucniseră adevărate bătălii între părinţii ce veneau 
să-și ceară fetele înapoi și ginerii ce refuzau să-și predea 
soțiile. Se cerea rambursarea unor sume, despăgubiri. Se 
revendica posesia asupra unui obiect, a unui copil, se... se 
murise pe capete. 

La căderea nopţii, Gahl și ceea ce mai rămăsese din clanul 
lui se urcaseră pe spinările cămilelor-carapace și porniseră 
la drum. Merseseră vreme îndelungată... O cale atât de 
lungă... 

Acum, orașul se afla în faţa lor. Fortăreaţa trandafirie a 
Meșterilor Măcelari. Iar prin deschizătura porţii celei mari, 
în curtea interioară, se distingea pata verde a unui teritoriu 
ce încă nu se bucura de un nume, de o istorie și nici de 
oameni care să-l populeze. Un teritoriu care, mâine în zori, 
probabil că avea să le aparţină... i 

Căpetenia ridică pumnul în semn de victorie. In spatele lui, 
coloana trimise încă o dată în văzduh un strigăt de 
entuziasm. 


5 


Natanesh, Marele Jupuitor, se opri la jumătatea scărilor, 
gâfâind; pieptul îi era sfâșiat de junghiuri cumplite ori de 
câte ori se încăpăţâna să persevereze într-un efort susţinut. I 
se părea că o săgeată înroșită în foc i se înfipsese între 
plămâni, nesinchisindu-se de carapacea de metal ce-i proteja 
torsul. Sângele i se revărsa către faţă, întinzându-i excesiv 
obrajii, conferind pielii zgrunțuroase o nuanţă violacee. În 
acea clipă, vasodilatarea căpăta o asemenea amploare, încât 
avea senzaţia că vede explozia miilor de vinișoare ce-i 
brăzdau carnea. Cu timpul, microhemoragiile se înmulțeau, 
împânzindu-i figura cu o mulţime de pete de neșters. 

Se sprijini de zidul văruit al palatului de vară și cuirasa 
emise un ciudat zgomot găunos. Durerea se risipea. Cu 
stângăcie, el desfăcu una dintre chingile ce-i încingeau 
șoldurile; presiunea cochiliei de fier asupra pântecului său 
scăzu ușor. Reîncepu să urce scările. Imbătrânea. Prea mult, 
chiar. Cu fiecare zi care trecea, vârsta sa îmbrăca aspectul 
unui scandal. Cincizeci de ani! Pe când marea majoritate a 
carnivorilor mureau tineri, abia atingeau treizeci de ani, fiind 
măcinaţi de boli stranii ce nu puteau fi numite și asupra 
cărora se păstra tăcerea! Începând cu vârsta de optsprezece 
ani, îmbătrânirea se accelera, fiecare an costând dublu. 
Nimeni nu cunoștea cauza acestui proces și puţinele 
informaţii cunoscute erau ţinute în mare taină. Natanesh nu 
ignora faptul că unele fracțiuni eretice ţineau ședințe pe 
undeva, prin oraș, denunțând folosirea cărnii de animal- 


munte, socotind-o nefastă pentru organismul omului. 

„În fiecare zi ne intoxicăm tot mai mult!”, clamau afișele 
lipite, noapte de noapte, pe pereţii abatoarelor. Miliția 
carnivorilor patrula în permanenţă, făcând abuz de puterile 
sale, procedând la arestări arbitrare, torturând și executând 
presupuși vinovaţi fără niciun mandat legal. 

Natanesh ura această violenţă; oboseala ce-i sleia 
organismul îl ducea uneori până în pragul greţurilor. Și dacă 
acei care fuseseră supranumiţi „dieteticieni” aveau dreptate? 

Nu observase oare chiar el însuși, în mai multe rânduri, la 
cei din imediata lui apropiere, simptomele unei curioase 
afecţiuni, înrudită cu lâncezeala? O încetinire progresivă a 
gesturilor ce deformau atitudinile, o dificultate crescândă de 
a ţine un discurs coerent ce sfârșea inevitabil prin topirea 
limbilor și a cuvintelor în aceeași masă cleioasă, o aversiune 
din ce în ce mai mare faţă de poziţia verticală, dar mai ales, 
MAI ALES, ceea ce fusese denumit „sindromul struţului” și 
care se putea rezuma într-o tendinţă patologică de a se 
îngropa... 

Ajunși în acest stadiu al bolii, carnasierii îngenuncheau în 
poziția de rugăciune a triburilor musulmane și își îngropau 
capul în sol, regresând către un soi de viaţă larvară, de 
letargie analoagă stării de hibernare practicate în mod 
curent de către reptile. 

— Poziţia adoptată este revelatoare, spuneau doctorii, 
incontestabil seamănă cu cea a unui animal-munte în forma 
sa simbolică... 

Bineînţeles, gura acestor blasfemiatori trebuia să fie închisă 
și totuși Natanesh își punea deseori întrebări în legătură cu 
importanța unei asemenea ipoteze. Între timp, bolnavii - 
dezgropaţi din locurile publice, unde aveau prostul obicei de 
a-și face groapa - erau „replantaţi” în pivnițele fortăreței; 
acolo erau lăsaţi să se stingă încetul cu încetul, fără să mai fi 
apucat să-și redobândească luciditatea. 

— E un cerc vicios, declarase un cercetător, carnea 


colinelor vii ne intoxică la fel de sigur ca și o otravă, dar fără 
ea am îmbătrâni de trei ori mai repede! 

Natanesh înghiţi anevoie. Într-un groaznic zăngănit de 
metal ruginit, picioarele sale reușiră să se caţere pe culmea 
ultimei trepte. De îndată, îl asaltară muștele, nebune 
furioase, ricoșând cu un sunet mat pe suprafaţa armurii. [i 
era sete, teribil de sete. Epuizarea făcea din fiecare mișcare 
de-a sa o aproximaţie și el avea certitudinea că, fără sprijinul 
cuirasei, s-ar fi prăvălit pe dale ca o marionetă dezarticulată. 
În fiecare dimineaţă, își îmbrăca greaua carapace, socotind-o 
un al doilea schelet, un soi de asigurare pentru poziţia de 
verticalitate, un medicament împotriva prăbușirii. Își păstra 
convingerea puerilă că, atâta vreme cât va rămâne închis 
între plăcile sale de tablă prinse în buloane, va ţine piept 
dorinţei de a-și afunda ţeasta în solul pe care, uneori, îl 
simţea urcând înlăuntrul lui. 

Traversă șchiopătând sala cea mare, aruncând doar o 
rapidă privire către Vanesa, fiica lui, care zăcea alături de 
noul ei iubit în cavitatea carcasei eviscerate ce-i servea drept 
pat. Mai multe sticle de șampanie erau presărate pe podeaua 
de marmură, iar pe speteaza unui scaun o rochie de bal își 
încheia procesul de putrefacție. Natanesh își întoarse capul. 

De multă vreme, tatăl și fiica nu mai aveau ce să-și spună și 
el o bănuia că nu-i acordă ospitalitate decât în măsura în 
care funcţia pe care o ocupa în interiorul clanului îi asigura o 
oarecare protecţie împotriva agresivităţii creditorilor, a 
căror haită nesătulă nu înceta nicio clipă s-o urmărească. 

Bătrânul se duse până la o măsuţă de bronz, plasată într-un 
colţ al încăperii. Ca de obicei, pe ea se adunase un teanc 
întreg de facturi nedesfăcute. Vanesa era înglodată în datorii 
dincolo de limitele admise în general. În fiecare seară, 
aproape fără excepţie, pierdea sume fabuloase la cazinoul 
din turnul de vest. 

Ea însăși își estima pierderile la zeci de kilometri pătraţi de 
carne crudă, ceea ce reprezenta leafa pe un an a unui 


funcționar cu putere de decizie din administrația 
abatoarelor. Într-o bună zi, avea să se trezească zăcând într- 
o temniță uitată de lume. Deja, de mai multe ori, portăreii 
dăduseră buzna în vilă, cu hotărârea nestrămutată de a pune 
mâna pe toate obiectele ce ar fi putut fi valorificate într-o 
licitaţie publică. Din nefericire pentru ei însă, de fiecare dată 
nu descoperiseră decât covoare, tapiserii sau cuverturi de o 
prospeţime cel puţin dubioasă, golite de sânge, scorojite, 
uscate, în care batalioanele de muște ce bântuiau casa 
depuseseră miliarde de ouă. Neavând încotro, plecaseră, 
bombănind ameninţări, privind chiorâș, în acompaniamentul 
foșnetelor hârtiei timbrate. 

Natanesh lăsă în urmă grămada de somaţii și merse spre 
terasă. Soarele cobora dincolo de orizont; o caravană șerpuia 
sub zidurile fortăreței și violentul miros de sudoare al 
cămilelor-carapace urca până la el, înțepându-i nările în mod 
neplăcut. Se lăsă pe o bancă de piatră și zgomotul produs de 
această mișcare atrase atenţia copiilor ce se jucau în colţul 
opus. Aceștia începură să alerge spre el, dând din mâini. Trei 
băieţi și două fetițe, ai căror taţi, acum fără nume și fără 
chip, se perindaseră prin patul Vanesei, pe durata ultimilor 
ani. 

Bătrânul oftă. Doar prodigioasa fecunditate a carnivorilor 
mai permitea rasei lor să supraviețuiască. Erau încurajate 
raporturile sexuale de la cele mai fragede vârste și nimeni nu 
se mira de faptul că fetele deveneau mame la treisprezece 
ani. Era singura soluţie pentru ca orașele-abatoare să nu se 
preschimbe în gigantice turme de struţi, iar morala n-avea 
nimic de-a face cu treaba asta. 

— Bunicule! Bunicule! 

Ţipetele îi împungeau dureros urechile, în pofida protecţiei 
cagulei. Pe buzele lui se înfiripă un simulacru de zâmbet. 
Puștii îl înconjurară, maree trepidantă de trupuri goale cu 
mâini unsuroase. 

— Ai omorât bestia? îndrăzni cel mai mare dintre băieţi. 


Spune, ai ucis-o? 

Ținând cont de nu știu ce snobism, Vanesa se încăpățânase 
- cu toată vârsta lor fragedă - ca micuţilor să li se implanteze 
colţi de jaguar, ce le ieșeau acum dintre buzele subţiri într- 
un rictus bestial, făcându-l de fiecare dată pe Natanesh să se 
simtă stingherit. 

În prezent, „bătrâneţea” lui îi permitea să scape de 
asemenea mascarade și cu o reală ușurare refuza ofertele 
dentiștilor de la curte: 

„O, nu, vă mulţumesc, sunteţi extrem de amabil, dar vedeţi 
dumneavoastră, bătrânele mele maxilare n-ar suporta o 
asemenea operaţie. Și apoi, asta nu cadrează cu vârsta mea, 
aș avea aerul unui moș care vrea să facă pe tânărul mascul! 
Nu, lumea ar râde de mine... Mai bine să lăsăm astfel de 
podoabe în seama celor tineri...” 

— Fiara, chelălăiau micuţii, fiara! Câte kilograme de carne 
ai luat? Mama zice că o să te îmbogăţești, nu-i așa? 

Ameţit de vacarm, el le mângâia capetele la întâmplare. 

Într-o bună zi, se vor hotărî să poarte gheare, își zise în 
sinea lui, și atunci își vor smulge unghiile; apoi va veni moda 
blănurilor și o să-și implanteze o blană sau, de ce nu, o să-și 
grefeze o coadă de panteră... 

Rămânea perfect conștient de aspectul eretic al unor astfel 
de observaţii, dar, o dată cu apropierea morţii, se hotărâse 
odată pentru totdeauna să se pună de acord cu sine însuși. 
Oare ce mai putea să se întâmple în viaţa lui, cu adevărat 
important? 

— Era un animal obosit, murmură el, foarte obosit, așa că a 
murit repede. Dar carnea era bună... 

— Povestește-ne mai pe îndelete! 

— Era cald..., începu el. 

De câte ori îndrugase aceeași poveste în fața puștanilor 
tremurând de nerăbdare, cu colţi de feline, despre care s-ar 
fi putut zice că nu așteptau decât semnalul unui invizibil șef 
de haită ca să se năpustească asupra lui, devorându-l printre 


hohote de râs? 

— Groapa fusese acoperită... 

Ştia că mușcăturile de copii erau redutabile și că, în urma 
bătăilor organizate în curtea școlilor, pe durata recreaţiei, 
rămânea cel puţin un mort. Meritau să fie auziţi seara, pe 
când se antrenau să ragă, apoi să urle; și mai târziu - când 
ajungeau la adolescenţă - cum se străduiau să imite strigătul 
tigrului în călduri, așteptându-și femela, pentru a simţi cum 
îți îngheaţă până și măduva oaselor. 

„Nu e decât o modă, afirmau cei mai mulţi cu un zâmbet 
cumsecade, o să treacă în curând”. 

Dar Natanesh nu era prea sigur de asta și uneori își dădea 
seama că a muri nu i se mai părea atât de dificil ca în trecut. 
Era ca și cum, dintr-odată, i-ar fi fost acordat privilegiul de a 
leșina în ajunul unui cataclism. Şi de aceea resimțea o 
jubilaţie secretă. 

Vorbea, vorbea întruna despre chemările trompetelor, 
despre stindardele ce fluturau în vânt. Vedea cum pupilele 
micutilor sticleau de poftă și de orgoliu. Cum ar fi putut să le 
spună adevărul? Adevărul-tabu, cel pe care doi sau trei 
înţelepţi și-l șopteau la ureche și care nu era înscris nicăieri. 
Adevărul despre Almoha, așa cum el, Natanesh, îl aflase de 
la tatăl lui, care la rândul său îl știa de la tatăl lui, care la 
rândul său... 

Nu putea, firește. De altminteri, chiar era oare în posesia 
adevărului adevărat? Continua să vorbească. Povestea. Iar 
privirea lui se oprea, lucidă, nemiloasă, pe feţișoarele 
ridicate spre el, care-și sugeau degetul mare între cele două 
șiruri de colţi strălucitori. 

Da, îi văzuse. li spionase cu binoclul pe când, în incinta 
creșei sau la grădiniţă, se înghesuiau împreună cu ceilalţi 
prichindei în jurul bazinului umplut cu nisip carnivor, cu 
găletușele lor colorate în mână, scoțând din ele, din timp în 
timp, câte un animal - șoarece, broască, hamster - pentru a-l 
arunca în centrul iazului nisipos și a-l privi cum se 


zvârcolește, înainte de a dispărea ros, digerat, dizolvat, îi 
pândise ore întregi. 

De atunci nu mai avea nicio îndoială, se bucura că urma să 
moară... 


6 


Orașul se preschimbase într-un cuptor de cărămidă, cu 
străzi pustii. Loviţi de toropeală, locuitorii se retrăseseră în 
etuvele ce le ţineau loc de case, pentru a se coace acolo, la 
adăpostul apărătoarelor de țânțari... 

Aerul fierbinte vibra, deformând orice lucru, și deșertul 
aducea cu un miraj oscilant, din care răsărea, ici-colo, 
cocoașa de blană a unui vârf, a unei creste adormite. Vântul 
se zbenguia prin iarba ghiftuită de sânge închegat, șuiera, 
urla, biciuia coloana vertebrală a munţilor, fără să reușească 
să provoace nici măcar un singur frison uriașelor mase 
inconștiente, cufundate într-un somn pe care niciun vis nu-l 
tulbura vreodată. 


7 


Rebecca acționa cu o minuţiozitate extremă, strecurând 
lamele subțiri ale foarfecelor sub fiecare buclă de fir de 
sutură, tăind cu delicateţe nodul, apoi trecând la următorul, 
fără strop de nerăbdare. Încet-încet, mănușa de carne se 
desfăcea, se căsca aidoma unei haine ale cărei cusături ar fi 
cedat treptat. An se străduia să privească în altă parte. Era 
atât de excitată, încât lipsise puţin să nu sfâșie cu dinţii 
bandajul de carne crudă. Bătrâna îi simţi nervozitatea și 
schiță un gest liniștitor. 

— Acum, șopti ea, acum... 

An oftă. Nu mai simţea durerea, asta reprezenta o 
certitudine; totuși, sub carapacea stacojie și moale, degetele 
sale nu-și redobândiseră supleţea de odinioară și tânăra avea 
nevoie de câteva secunde pentru a-și închide pumnul, cu 
oarece greutate. Tendoanele sale îi păreau a fi pe punctul de 
a se rupe, articulațiile pregătite să ţâșnească din locurile lor. 
S-a dus naibii, se gândea ea din ce în ce mai des, s-a dus 
naibii definitiv... 

Rebecca secţionă ultimele cusături cu scalpelul, lăsând în 
jos, de o parte și de alta, plasturele însângerat, eliberând 
mâna mutilată în plină lumină. An avu o mică strângere de 
inimă. Rănile se închiseseră într-un mod remarcabil, nu 
putea să nege asta, un ţesut cicatricial solid obtura zonele 
sfâșiate. Totul fără nici cea mai mică urmă de puroi. În 
câteva ore, palma sa se refăcuse, prezentând un aspect ce n- 
ar fi putut fi obţinut decât după mai multe săptămâni de 


luptă susţinută împotriva infecţiei. Din acest punct de vedere 
era o reușită incontestabilă, dar numai atât, căci degetele nu 
crescuseră la loc. 

Stiam asta, știam asta, bolborosea tânăra femeie în sinea 
ei, n-avea cum să se întâmple altfel. 

Avea pică pe ea însăși din cauză că nu încetase să spere, să- 
și imagineze o clipă că-și va găsi alte falange sub bandajul 
însângerat, după cum spuneau legendele. 

Timp de un minut, ce dură cât o eternitate, ea se simţi 
împărţită între ură și lacrimi, fixând cu insistenţă lucrul acela 
zdrobit ce-i atârna la capătul braţului. Era un clește, o labă 
de insectă, orice altceva, cu excepţia unei mâini. 

— Nu mai simţi nimic? 

Vocea Rebeccăi o smulse din starea de profundă tristeţe; ea 
clătină din cap a negatie. 

— Mă mai ustură puţin, asta-i tot, dar nu mă mai doare. 

O tăcere plină de stinghereală se instală între cele două 
femei. Rebecca își clănțănea mai departe foarfecele, ca un tic 
nervos, fără măcar să-și dea seama de propriile-i gesturi. 

— Nasoală treabă, murmură ea într-un târziu, la carnivori 
merge, doar am văzut mai multe cazuri. Probabil că noi 
suntem făcuţi altfel... 

An se întrebă dacă bătrâna încerca să se scuze sau dacă ea 
constata o stare de fapt. În creier i se materializau noiane de 
întrebări, cu o viteză nebună. Ce avea să se întâmple cu ea? 
Ieri încă mai era cea mai bună lucrătoare din clan și fără 
îndoială cea mai agilă. Astăzi se regăsea incapabilă să 
acţioneze pe peretele de grăsime, incapabilă să se fixeze 
într-o mână pentru a tranșa cu cealaltă, incapabilă să... An își 
înălță capul, fixând-o pe bătrână cu energia conferită de 
disperare. 

— Crezi că ar fi posibil să-mi fac o proteză? Un cârlig, de 
pildă, pe care să-l folosesc pe post de piolet sau cuţit? 

Rebecca își plecă ochii, neizbutind să-i susţină privirea. 

— Micuţo, știi foarte bine că ţin la tine, începu ea pe un ton 


nesigur, e de-a dreptul nasol ceea ce ţi s-a întâmplat și nu 
prea am ce sfat să-ţi dau, dar... 

— Dar...? 

— Păzește-te, este tot ce vreau să-ți spun. De fiecare dată 
când printre noi a apărut un handicapat, Măcelarii au venit 
după el. Tu cunoști toate astea la fel de bine ca și mine. De 
fiecare dată... Adu-ţi aminte de Micha, cea cu piciorul rupt, 
sau de Lana, cea cu șoldul blocat... Erau simple fracturi, care 
făceau însă ca ființele acelea să devină neputincioase, să 
aibă nevoie în permanenţă de ajutor, încetinind munca celor 
de alături. Cu toţii au fost duși de aici, pentru a li se 
încredința „lucrări mai puţin penibile”, cel puţin așa s-a 
afirmat, dar cine i-a mai revăzut? Cine? Nimeni. 

An se cutremură. Cunoștea miile de povești de groază pe 
care autonomii, ca rasă persecutată, prinseseră a și le 
murmura seara, vârâţi în sacii de dormit blindati, iar treaba 
aceasta dura de generaţii întregi. 

— Se spune că ei îi dăruiesc pe infirmi extremiștilor, îi cârâi 
Rebecca la ureche, fiindcă le e teamă de aceștia și vor să se 
menţină în grațiile lor oferindu-le din când în când... o 
distracţie. Tremură cu toţii în faţa copiilor lor, până și 
Natanesh Jupuitorul, nu constituie un secret pentru nimeni, 
iar Măcelarii ne urăsc, așa cum îi urăsc și pe nomazi. Chiar 
dacă am privi lucrurile cu optimism, admițând că Natanesh 
nu va permite să fii azvârlită în stradă, ce vei face? Cât timp 
vei reuși să scapi de raziile facţiunilor extremiste, ale acelor 
copii de bogătani care, profitând de o noapte fără lună, te 
vor prinde ca să te scalpeze, să-ţi frece ţeasta și pântecul cu 
o loţiune depilatoare, oprindu-ţi definitiv creșterea părului? 
Cât timp se vor amuza, privindu-te cum crăpi de foame, 
aruncându-ţi bucăţi de carne pe care tu te vei chinui să le 
înghiţi, numai pentru aţi astupa golul din stomac și care te 
vor face să vomiţi, în caz că nu te vor otrăvi? Nu exagerez 
deloc, mulţi dintre ai noștri au avut de îndurat torturi 
asemănătoare și cadavrele lor au căzut pradă câinilor și 


șobolanilor din curţile interioare. Abatoarele reprezintă 
închisoarea, dar și refugiul nostru, iar a păși în stradă nu 
este decât preludiul sinuciderii... 

— Ce aș putea să fac? 

Rebecca își lăsase mâna uscată și ridată pe șoldul osos al 
tinerei femei. 

— Părăsește orașul, plătește-ţi traversarea primei caravane 
ce se va opri între zidurile noastre, și pierde-te în deșert, 
acolo unde nimeni nu va veni să te caute... 

— Așa ai proceda și tu? 

— Bineînţeles. De fapt, ce te mai ţine legată de acest loc? 
insistă croitoreasa. Nu ai nici bărbat, nici copii. Părinţii tăi 
au murit în groapă, cu mulţi ani în urmă. Pleacă! Dacă nu aș 
fi fost atât de bătrână, aș fi venit cu tine. Pleacă, până nu va 
fi deja prea târziu; infirmierii poate au întocmit raportul, 
lumea se va întreba în privința aptitudinilor tale, vei fi 
convocată în fața unei comisii medicale, formată cu 
precădere din membri ce sunt devotați cauzei carnivorilor. 
Cât ai clipi, vei fi declarată inaptă de muncă. Apoi vor veni să 
te caute doi polițiști... 

Vocea bătrânei devenise vehementă, făcând-o pe An să se 
simtă profund tulburată. Niciodată nu dorise să se 
gândească la toate astea. De-a lungul anilor, se complăcuse 
să-și repete în permanenţă că ea era cea mai bună, că nu 
putea să i se întâmple nicio nenorocire. Acum însă aceste 
puerile credinţe se prăbușeau aidoma castelelor din cărţi de 
joc. 

— Du-te în piaţa de mărfuri, reluă Rebecca, doar știi că a 
fost omorât animalul-munte, în seara asta, caravanele se vor 
aduna acolo ca să cumpere pielea și să negocieze produsele 
scoase din mină. Ar fi un ghinion teribil să nu găsești un loc 
să te îmbarci. Nu lăsa impresia că fugi; găsește-ţi un motiv 
pentru călătorie, un scop aparent. Mâine va fi prea târziu, ți- 
o repet, așa cum am făcut-o și pentru Micha sau Lana. Ia-o la 
sănătoasa fără să mai privești înapoi, gândește-te că în urma 


ta există colții câinilor și șobolanilor... Și ai oamenilor din 
acest oraș. 

Bătrâna tăcu, respirând anevoie. Un firicel de salivă îi 
cursese pe bărbie. 

An îngheţase până în măduva oaselor; era ca și cum, pentru 
prima data după atâţia ani, lua cunoștință de suflarea albă a 
frigiderelor. Se cutremură. 

— Plec, murmură ea. 

Mâna Rebeccăi deveni mai grea pe șoldul ei. Cele două 
femei nu mai aveau ce să-și spună. Tânăra se sculă în 
picioare, ţinându-și cu stângăcie braţul drept în faţă, de 
parcă ar fi fost o sculptură în ghips, pe care trebuia s-o 
ferească de șocuri. 

— Du-te! 

An nu mai întoarse capul, deja ajunsese pe culoar, gâfâind, 
având grijă să înăbușe zgomotul pașilor săi. Din fundul 
sacului de dormit recuperă punga ce conţinea suma totală a 
primelor acordate de către Măcelari la fiecare tranșare 
reușită, precum și o pelerină de stofă uzată, a cărei glugă și- 
o trase peste păr. Nu mai avea nevoie de nimic altceva, de 
altfel nu poseda nicio avere. În momentul când se strecura în 
ascensorul ce trebuia să o ducă la poalele zidurilor 
abatorului, ea se surprinse gândind: Visez, e un coșmar, cu 
speranţa puerilă că acest gând, aidoma unei formule magice, 
avea să risipească ceţurile îngrozitoare în care se zbătea de 
la începutul serii. Dar nu se întâmplă astfel. 

Unde aș putea să mă duc? Întrebarea continua să-i zumzăie 
în străfundurile sufletului, fără ca ea să-i poată oferi nici 
măcar umbra unui răspuns. Se asemuia cu o prizonieră ce își 
părăsește celula pentru a se trezi în plin deșert. Un vechi vis 
din copilărie ţâșni în cele din urmă prin straturile de uitare 
ce o acopereau. 

Orașul-vitraliu...! De ce n-ar fi pornit în căutarea lui? 
Dumnezeule, medită ea, sunt pe cale de a-mi regăsi propriile 
urme! Cercul se închide... 


Cabina se opri cu un șuierat de aer zvâcnind. Poarta 
metalică culisă. Tânăra femeie se afla în piața cea mare. Se 
simţi îmbrâncită de grupuri zgomotoase. Din toate părțile, 
lumea se îndrepta spre locul unde se ţinea licitaţia; 
negustorii de vin rostogoleau butoaiele cu sânge fermentat, 
comisii! împingeau tomberoane cu carne crudă. Ici-colo, 
carnivorii izbucneau în râsete stridente și agresive, luându-i 
în zeflemea pe nomazi. 

— Sunt la fel de palizi ca și napii lor! șuieră un tânăr cu 
colţi strălucitori, declanșând cotcodăcitul isteric al grupului 
de fete ce-l însoțea. 

Oamenii deșertului mergeau însă din dugheană în dugheană 
ignorând provocările, cumpărând obiecte de primă 
necesitate: cuțite, unelte de toate formele, spumă de ras. 
Erau serviţi cu comentarii ironice, până și cea mai măruntă 
achiziție obligându-i să irosească zeci de vorbe fără rost. 
Orășenii simțeau o plăcere diabolică să-i facă să aștepte, dar 
și să mărească preţurile în chip abuziv. Orice reprezenta un 
pretext pentru mii de chinuri meschine, pentru tot atâtea 
umilinţe. Iar ei, nomazii, își plecau capetele, strângând din 
dinţi, încăpăţânându-se să rămână calmi, socotind că o 
noapte plină de necazuri nu cântărea prea greu în 
comparaţie cu douăsprezece luni de pace. Ei zâmbeau, 
gândindu-se că în zori aveau să ia din nou drumul deșertului, 
lăsând masa îndesată a orașului departe în urma lor, aidoma 
unui șancru!” altoit pe nisip... 

An se apropie de un bătrân a cărui djellaba? era plină de 
arsuri. Cicatrice lucitoare brăzdau obrajii săi ridaţi și dosul 
palmelor, acolo unde vântul lovise în mai multe rânduri. 


18 Comis-voiajor agent comercial ambulant care se deplasează dintr-un 
loc în altul în căutarea de beneficii sau furnizori. 

19 Ulceraţie a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere în 
organism a unor germeni infecţioși. 

20 Haină lungă și largă, desfăcută pe părți, cu glugă, purtată în Africa de 
Nord. 


— Aș dori un loc într-o caravană, începu ea, luându-și inima 
în dinţi, am bani ca să plătesc... Cu cine trebuie să vorbesc? 

Vreme de un minut interminabil, bătrânul rămase neclintit, 
fără să răspundă, făcând-o pe tânără să se întrebe dacă nu 
cumva era surd sau dacă nu refuza să-i vorbească. În clipa 
când se răsucea pe călcâie, auzi vocea bărbatului, joasă, 
răgușită, ca a aceluia ce s-a obișnuit mai mult să tacă. 

— Nu există decât o singură caravană care te-ar putea 
interesa în seara asta, frumoaso. Cea a tribului lui Gahl. 
Neamul lui e bogat și va cumpăra pielea. Ceilalţi vor pleca 
așa cum au venit. Nu vor ajunge prea departe, firește, căci se 
vor alege cu covoare vechi ce vor crăpa după două 
săptămâni, sau vor întârzia în oraș, până când miliția 
carnivorilor îi va azvârli în șanț și atunci ei vor deveni 
Jefuitori și vor încerca să pună mâna, prin violenţă și furt pe 
teritoriul altora. Vor merge prin deșert căţărându-se pe 
spinarea fiarelor-munţi, organizând ambuscade în care să 
atragă călătorii izolaţi. Dacă vrei să fii sigură că vei pleca, 
du-te să-l cauţi pe Gahl, el singur va părăsi, în noaptea asta, 
orașul cu o piele nouă și solidă, cu un pământ fertil pentru ai 
săi. Cămilele sale dorm de-a lungul zidului de răsărit. Du-te 
și discută cu el, iar dacă nu-ţi ajung banii, oferă-i pântecul 
tău. Gahl e un bărbat lacom! 

Bătrânul izbucni într-un râs strident, apoi se cufundă din 
nou în starea de apatie. An își strânse mai bine pulpanele 
pelerinei uzate; mulţimea se îndesa odată cu scurgerea 
fiecărui minut și ea se văzu nevoită să dea din umeri ca să-și 
croiască drum. 


8 


Acum cămilele erau așezate în ordine pe întregul perimetru 
al curţii interioare a orașului-abator. În cortul de pânză 
cenușie, ridicat în mare grabă, Gahl tocmai își dezbrăca 
vechiul combinezon, pe jumătate ros de nisip. Bărbatul avea 
multe arsuri, din fericire superficiale. Bășici pline de apă îi 
umflau carnea, acolo unde pielea cedase, fiind devorată de 
particulele de siliciu acid. În mod inevitabil, avea să rămână 
cu cicatrici, mari cercuri lucioase lipsite de păr, netede și 
palide ca pielea unei vezici întinse la maximum. 

Căpetenia oftă. Tensiunea nervoasă ceda locul unei oboseli 
imense și totuși noaptea era abia la început. În spatele lui, 
bucata de țesătură ce masca deschizătura cortului foșni, 
pusă brusc în mișcare de formele voluminoase ale lui Sarah, 
doica obeză și cheală. Gahl nu-și întoarse capul. Ştia că 
femeia înțepenise acolo, sprijinindu-și mâna dreaptă pe 
umărul puștiului gol ce n-o mai părăsea de când... Ea privea, 
probabil, umflăturile de pe pulpele lui, poate chiar ţinea în 
mână vreun vas cu unguent sedativ. Într-un minut, avea să-i 
propună să-l ungă... 

Gahl se grăbi să-și îmbrace tunica de postav roșu și să-și 
tragă cizmele în picioare, strângând din dinţi când stofa i se 
freca de răni. Sarah nu scoase o vorbă. Oricum, bărbatul nu 
mai avea niciun chef s-o vadă sărindu-i în ajutor. Tot ce 
fusese între ei se terminase... 

Totuși, nu mai putea s-o ignore multă vreme; se răsuci 
așadar pe călcâie, iar pe buze îi înflori un zâmbet artificial. 


— Ia te uită, lume nouă! 

Doica schiță un gest moale, parcă a lehamite. 

— Sosesc. Blana e foarte frumoasă, ar trebui... 

Gahl n-avea nevoie de sfaturile ei. Doar el era șeful. Şeful. 
Femeia ar fi trebuit să știe asta și să se comporte ca atare, în 
loc să rămână acolo, frământând clavicula acestui puștan 
palid și rahitic, cu privire absentă și vicleană, cu... 

Își bombă pieptul, umflându-și plămânii la maximum, 
aidoma unui cocoș ce se pregătește de luptă. Licitatia, 
singurul lucru la care trebuia să se gândească era licitaţia. 
Să se ducă la faţa locului, să-și cântărească din ochi 
adversarii, să le estimeze resursele. Nu, era inutil, știa asta. 
Un pretext, doar un pretext pentru a face abstracţie de 
prezenţa femeii și a copilului. Brusc, gesticulă nerăbdător. 

— Spune-i să iasă! rosti el cu voce seacă. 

O clipă crezu că doica avea să-i poruncească să tacă, poate 
chiar să-l pălmuiască, dar ea se mulţumi să-l împingă pe 
băiat spre deschizătura adăpostului, fără să scoată o vorbă. 

— Ai cumva situaţia la zi a socotelilor? întrebă Gahl numai 
cu scopul de a spune ceva. 

Sarah îi întinse un pergament împăturit în patru, pe care 
bărbatul se prefăcu a-l parcurge. Vacarmul ce răzbea din 
exterior îi umplea capul. Ici și colo, orchestre rustice 
începeau melodii zgomotoase, punctate din plin cu pocnetele 
cuferelor mari și cu tipetele metalice ale cimbalelor?!. 

— Licitaţia urmează să înceapă, urlă o voce deformată de 
un megafon, deschiderea licitaţiei într-o oră... O oră... 

— Pari obosită, remarcă el pe un ton ce se dorea conciliant, 
culcă-te, odihnește-te! Știi bine că nu putem rata această 
târguială, noi suntem cei mai bogaţi, nu-i vorba decât de o 
simplă formalitate... 

Femeia ridică din umeri. 

— Nu asta mă neliniștește, murmură ea, cu răsuflarea 


21 Vechi instrument muzical compus din două talere de aramă care erau 
lovite unul de altul. 


tăiată. Îţi aduci aminte ce trebuia să faci? Ceea ce trebuie să 
cauţi? 

Gahl fu obligat să lupte împotriva valului de mânie ce-i 
aprinsese obrajii. Drept cine îl lua? Drept un om lipsit de 
creier? Drept un... 

— Odihnește-te! porunci el pe un ton tranșant. De îndată ce 
licitaţia se va termina, o să... 

Bărbatul mișcă din umeri, privind cum Sarah se prăvălește 
în culcușul său. Goală-pușcă, balon de carne netedă, balenă 
albă, cu mamelele atârnându-i peste burdihanul dilatat, 
aproape transparent. Câteodată avea impresia că e un fruct 
prea copt, sub presiunea propriei greutăţi. Craniul său ras, 
strălucitor, îi accentua obezitatea și totuși nicio clipă doica 
nu inspira dezgust. Curbele sale monumentale nu erau 
străine de o anumită frumuseţe senzuală, de o graţie stranie 
și moale. Era ca și cum ea n-ar fi fost infirmă, ci ar fi 
aparținut unei alte rase, venind din altă lume. Ea era 
frumuseţea, excesul, belșugul... Se revărsa, se legăna, mare 
de grăsime, marmură lichidă abia vârstată cu albastru. Oare 
câţi ani avea? De unde venise? Gahl n-ar fi știut să răspundă. 

El nu știa decât un singur lucru: pe Almoha, deseori 
dădacele îl însoțeau pe protejatul lor până la mormânt. 
Tradiţia le acorda un loc permanent în patul conjugal, atunci 
când copilul, pe care-l îngrijiseră o viață întreagă, se 
căsătorea. Şi nu de puţine ori, după ceremonia de unire, 
soților li se oferea un pat de trei locuri, numit de obicei 
„patul înţelepciunii”. Circula zvonul că, în caz de sterilitate a 
tinerei neveste, doica era cea care asigura descendența casei 
respective, lăsându-se fecundată de către stăpânul său. 
Bineînţeles, acest lucru era ţinut în mare secret, ceea ce nu 
împiedica unele limbi clevetitoare să vorbească despre 
anumiţi copii, alintându-i cu apelativul „al celei de-a treia 
perne”. În confuzia angoaselor sale din adolescenţă, Gahl se 
întrebase deseori dacă nu cumva și el se trăgea tot dintr-a 
„treia pernă”, dar niciun amănunt din palidele sale încercări 


de anchetă nu-i permisese să stabilească dacă ipotezele ce le 
vehicula erau reale. 

Căpetenia ieși din cort, mergând de la un grup la altul, 
ciulind urechea la poveștile negustorilor, la plângerile 
emigranților. Uneori era recunoscut și salutat: 

— Respectele mele, Gahl! Merge treaba? Şi doica ta? 
Frumoasă bucată, nu-i așa? Când mi-o împrumuţi și mie? Ai 
grijă, nu ești prea gras, o să te consume până la măduvă. Ar 
fi mai bine să nu exagerezi cu amorul în deșert! Sigur! 

Asemenea glume reprezentau picanterii obișnuite. Bătrânii 
râdeau, bucuroși de butadele lor, conducătorii cămilelor își 
dădeau între ei lovituri de cot, schimonosindu-și gura în 
moduri obscene. Gahl zâmbea și trecea mai departe fără să 
răspundă. Știa că datina le obliga pe doici să satisfacă 
nevoile sexuale ale stăpânului lor când acesta nu avea o 
femeie alături. Era un act considerat drept normal și al cărui 
temei nu mai fusese luat în discuţie de vreme îndelungată. 
Lui Gahl însă nu-i plăcea deloc să se gândească la asta. În 
străfundurile ființei lui, o voce striga că Sarah ar putea fi 
propria-i mamă, cu toate că niciodată nu-l lăsase să înţeleagă 
așa ceva și această eventualitate îi îngheţa sângele în vine, 
cu atât mai mult cu cât, practic, era sigur că o posedase cu 
forţa, într-o seară de beţie, cu puţin timp înainte ca bănuiala 
să i se insinueze în suflet. Până și în cele mai vechi amintiri, 
umbra  guvernantei îl veghease întotdeauna. Crescuse 
înconjurat de recomandările lui Sarah, de spaimele lui Sarah, 
de poruncile lui Sarah... 

Între ei nu exista niciodată o veritabilă tandreţe, ci mai 
degrabă transferuri de instincte, ca la animale. Capul său 
culcat pe pântecul gol al doicii, mâna sa între sânii enormi. 

— Tu ești calul meu, îi spunea el câteodată, mi-ar plăcea să 
mă urc pe șalele tale și să te fac să galopezi. Ti-ar plăcea 
loviturile de cravașă? Spune! Şi pintenii? 

Iar ea răspundea inevitabil: 

— Da, mi-ar plăcea. 


O dată sau de două ori, pe când era mai tânăr, o obligase 
să-l care pe umeri de la un capăt la celălalt al pielii, 
frecționându-i, seara, omoplaţii cu un șomoiog de paie ce-i 
zgâriau pielea lăptoasă. O tiraniza pur și simplu, îmbătându- 
se de puterea sa cea nouă. În acea epocă, Sarah îl fascina. Se 
simțea ca și cum ar fi fost stăpânul unui munte de carne 
mișcătoare, al unui pahiderm cu pielea moale. I se părea că 
doica ar fi putut, dacă asta i-ar fi fost dorinţa, să dărâme un 
zid cu o lovitură de șold, să oprească un cal în galop 
strângându-l între sânii ei, să-i golească de sămânță pe toți 
bărbaţii unui corp de gardă, să nască o turmă de hipopotami. 
Cu timpul, Sarah își pierduse prodigioasa vitalitate. 
Rătăcirile din oraș în oraș, uzura pricinuită de drumurile 
reluate în permanenţă îi știrbiseră încetul cu încetul din aura 
de zeiță wagneriană și uneori, seara, privind-o pe furiș, Gahl 
începea să creadă că ea nu mai era decât o femeie obeză și 
obosită, cu respiraţia grea și agitată... 

— Asta e ultima mea călătorie, murmurase ea când își 
ocupase locul în caravană, ultima... 

Instinctiv, Gahl intuise că Sarah nu greșea. 

Acum, când ajunseseră la abatoare, bărbatul era groaznic 
de obosit și nici femeia nu părea în cea mai bună formă. 
Pielea ei căpătase o nuanţă cenușie, pământie, provocând un 
efect teribil. Deseori, ea încremenea, cu brațul stâng 
încordat, de parcă ar fi fost cuprins de o crampă neașteptată, 
în vreme ce cu dreapta se apăsa pe piept. Apoi aspira o gură 
mare de aer și înjura pe înfundate. 

O să moară, se gândea Gahl, fără să reușească a se lămuri 
dacă această evidenţă i-ar produce vreo pagubă. O să 
moară... 


Călătoria durase o eternitate. În două rânduri, își făcuseră 
tabără pe spinarea unui animal-munte. Într-o seară, Sarah îl 
trăsese lângă ea și, cu această ocazie, bărbatul remarcase că 
mirosul pe care-l răspândea se schimbase, că ochii îi erau 


umbriţi de cearcăne profunde. 

— Ştii ce trebuia să faci? îi murmurase la ureche. Nu uita 
că, negreșit, va fi nevoie de cineva care să mă înlocuiască, 
care să se ocupe de copil, când nu voi mai fi aici. Mă bizui pe 
tine. Caută o înlocuitoare, da, asta e de datoria ta. Ai împlinit 
treizeci de ani, acum trebuie să devii un bărbat adevărat... 

Să devină un bărbat adevărat. Detesta această 
perspectivă, detesta aranjamentele făcute de Sarah. O 
detesta pe Sarah. Înfășurat în pătură, Gahl se complăcuse să- 
și imagineze, mai bine de o oră, în ce fel urma să i se 
schimbe viața dacă doica avea să moară. 

Spectacolul pieţii sufocate de mulţime îl smulse din 
gândurile sale. Lumea se masase în jurul giganticei piei. 
Câţiva bărbaţi, probabil șefi de trib, îi verificau supleţea cu 
podul palmei sau apucau cu degetele câte un smoc de peri, 
înainte de a se ridica în picioare, dând din cap cu un aer 
complice. Gahl dorea să se abţină de la asemenea ticuri de 
geambaș, ce nu ascundeau în ele niciun strop de știință 
adevărată. O piele nouă era impecabilă la cumpărare; ea nu- 
și dezvăluia slăbiciunile decât pe parcursul anilor, 
eventualele defecte rămâneau nedetectabile în momentul 
vânzării. Nu servea la nimic să joace rolul cumpărătorului 
neîncrezător, obișnuit cu toate vicleșugurile. Aici, pentru a 
face o afacere bună, nu puteai să te bazezi decât pe steaua ta 
norocoasă. 

Se lăsă să cadă într-unul din acele jilțuri de lemn rezervate 
conducătorilor. Toate aveau să meargă foarte repede, fiindcă 
dispunea de credite importante. Își încleștă degetele pe 
rezemătoarea pentru coate, nerăbdător să isprăvească totul. 
Veritabilele probleme aveau să vină abia după aceea. Vocea 
lui Sarah îi răsuna în minte: 

Nu uita, cineva care să mă înlocuiască, cineva care să se 
ocupe de copil când nu voi mai fi aici... 

Țiuitul unui megafon ce anunţa începutul tranzacţiilor îl 
făcu să tresară. Imediat, o tăcere de moarte se abătu asupra 


curții înconjurate de zidurile fortăreței. 

— Primul lot, cântă cornetul de fier ce difuza lenta 
psalmodiere a comisarilor-evaluatori, un covor nou pentru 
sol. Suprafaţa: două mii de metri pătraţi. Grosime standard: 
cincisprezece centimetri. Blană în perfectă stare, foarte 
deasă, fără peliculă sau paraziți. Păr nedespicat, secreţii 
seboreice normale... 

Gahl închise ochii. Descrierea mai dură încă un minut bun, 
apoi, în sfârșit, răsună formula rituală de deschidere a 
licitaţiei: 

— Preţ fixat: două milioane de credite sau echivalent, după 
expertiză și evaluare. 

Primele cifre ţâșniră din toate părțile într-un ritm accelerat, 
apoi, pe măsură ce suma lua proporţii, strigătele 
cumpărătorilor deveniră mai puţin numeroase. 

— Patru milioane de credite sau echivalentul, aruncă 
deodată o voce răgușită. 

— O dată... De două ori... 

— Cinci milioane, căscă Gahl. 

Jilţul dur, incomod, îi frângea șalele. Nu mai avea decât o 
dorinţă: să treacă la continuarea programului, singura sa 
dorință cu adevărat importantă. În jurul lui, se făcură auzite 
murmure indignate. Nu respectase obișnuita progresie lentă, 
punând capăt cu brutalitate oricărei relansări, într-un mod 
nepoliticos, aidoma unui individ care se plictisește. Câteva 
reflecţii atacară lipsa de educaţie a tinerilor șefi, dar lui Gahl 
puţin îi păsa de părerea celorlalţi. Delegatul abatoarelor veni 
să se intereseze de coordonatele caravanei sale, pentru a 
putea efectua evaluarea pieselor de schimb. 

— Patru mii de iepuri fumegători, intră căpetenia în detalii, 
opt mii de păsări-artificii, cu șase și nouă culori. În total, fac 
mai mult de zece milioane de credite! 

Politicos, funcţionarul murmură admirativ, notă efigia 
clanului și decalcă” sigiliul de bronz sudat pe pectoralul 


22 A copia, a transpune un desen copiat pe o hârtie transparentă, pe o 


tânărului pe o plăcuţă de argilă moale. 

— Mâine dimineaţă, totul va fi pregătit, încheie el, 
îndepărtându-se după ce se înclină în faţa-i. 

Deja se trecuse la al doilea lot, deșeuri de blană de 
categoria a doua. Gahl își luă tălpășiţa, strecurându-se cu 
dezgust. 

De fapt, acum, când se gândea mai bine, își dădea seama că 
totul se schimbase din momentul în care apăruse copilul. 
Când, după două luni de absenţă, Sarah revenise, ţinând de 
mână acest puști pricăjit, cu pielea prea palidă pătată cu 
pistrui, el înţelesese că domnia sa se isprăvise, că Sarah îl 
izgonea în afara câmpului afecțiunii sale. Acum era bărbat în 
toată firea, nu mai avea nevoie de ea. Pe viitor, avea să-i 
adreseze doar cuvinte distrate, fraze găunoase și politicoase 
cum i-ar fi înșirat oricine. Sarah îl uitase. La început, el 
încercase să se împrietenească cu acest băieţel osos și gol 
(era un calcul pur, o manevră pentru a se apropia din nou de 
doică), dar femeia - ca și cum ar fi ghicit capcana - reușise 
întotdeauna să-l sustragă de la tentativele sale de seducere. 

— Lasă-l în pace! decreta ea pe un ton autoritar, 
necunoscut lui până atunci, lasă-l, el nu trebuie să ducă 
aceeași viaţă ca și ceilalți. De fapt, el nici nu este ca toată 
lumea. Nimeni să nu încerce să-i vorbească, n-ar fi bine nici 
pentru el, nici pentru noi... 

Pe moment, Gahl ridicase din umeri, nevăzând în această 
declaraţie decât o modalitate de a-l umili, o manieră de a-l 
face să priceapă că nu mai reprezenta nimic altceva decât un 
bărbat necioplit și fără haz, cu trup greoi, aspru, acoperit de 
păr. Și, preţ de o secundă, invidiase pielea diafană a 
adversarului său, chipul marmorean, pântecul său lipsit de 
pilozitate, nasul său trandafiriu, transparent ca un porțelan 
și scuipase de ciudă. 

Apoi însă, distanțându-se, simţise că vorbele doicii 
ascundeau greutatea unei ameninţări difuze, umbra unei 


altă hârtie, pe o placă, pe o stofă etc. 


puteri vătămătoare și periculoase și începuse să-l privească 
pe copil cu neîncrederea rezervată de obicei fiarelor 
îmblânzite, susceptibile de a-și regăsi întreaga ferocitate 
atunci când te aștepți mai puţin. 

Numeroase întrebări rămâneau fără răspuns: unde își 
descoperise doica protejatul? Ce urmează? Și la ce servise 
acea călătorie epuizantă, de vreme ce starea sănătății, 
mereu în declin, o îndemna dimpotrivă să evite orice efort? 
Gahl își amintea pregătirile minuţioase de dinainte de 
plecare, hărţile adnotate, cărţile de farmece împănate de 
semne, mormanul de rulouri. lar când masiva femeie găsise 
în sfârșit ceea ce căuta de ani întregi, își azvârlise toate 
hârţoagele în nisipul devorant, nelăsând nimic în urma ei 
care să furnizeze măcar umbra unei explicaţii. Sarah plecase 
cu o singură cămilă-carapace, fără să-i spună nimic lui Gahl 
și vreme de mai multe săptămâni el crezuse cu adevărat că 
doica părăsise tribul pentru a se duce să moară în mijlocul 
deșertului, așa cum procedau deseori îngrijitorii de cămile, 
preferând să-și lase rămășițele pământești să se mumifice în 
interiorul nacelei de răchită decât să-și lase corpul pradă 
nisipului, care nu ierta nimic, înghițind totul, oferind 
imaginea dezolantă a unui neant definitiv. Se înșela; avusese 
posibilitatea de a-și da seama de asta când o văzuse 
reîntorcându-se, slăbită, mai bolnavă ca niciodată, trăgând 
după ea pe acest puști apărut de cine știe unde, care - de 
atunci - mergea în fundul gol și cu coastele ieșite în afară, 
fără să încerce nici măcar o singură dată să se joace alături 
de cei de aceeași vârstă cu el. 

Gahl știa foarte bine că Sarah, ca mulţi dintre semenii săi, 
poseda cunoștințe aprofundate în nenumărate domenii 
științifice sau esoterice, iar acum avea certitudinea că uriașa 
femeie, simţindu-și sfârșitul aproape, dorise din toate 
puterile să ducă la capăt problema pe care o sucise și o 
răsucise o viaţă întreagă în tainița testei sale, dublându-și 
existenţa de servitoare și sclavă cu o prodigioasă activitate 


cerebrală, ce o elibera de hazardul condiţiei sale. De altfel, 
nu ea era cea rugată să intervină atunci când o piele 
prezenta simptomele unei boli ce aducea prejudicii clanului? 
Nu cunoștea ea filtre și unguente care calmau sau...? 

Gahl strânse din dinţi. Când Sarah avea să moară, puștiul 
avea să-i fie urmaș? Dorise să-i lase acestuia moștenire 
întreaga sa știință, socotind că prezentul protejat era prea 
obtuz la minte ca să înţeleagă până și lecţia cea mai 
neînsemnată? Pe tema asta, tânărul bărbat păstra ascuns 
înlăuntrul lui o mânie rece și vanitoasă. Și, ca o culme a 
ghinionului, unirea de piei pe care o aprobase și pe care 
conta pentru a-și consolida prestigiul de nou șef se soldase 
cu o catastrofă. O clipă, fusese tentat să răstoarne situaţia 
folosind în mod judicios câteva fraze de genul: „De când 
ţâncul ăsta a venit aici, am avut parte numai de necazuri”, 
dar rușinea îi oprise vorbele pe buze și astfel pierduse ocazia 
de a nimeri două ţinte dintr-o lovitură. De atunci, își reproșa 
mereu această slăbiciune. 

Uneori, înainte de a adormi, se lăsa furat de vise, 
închipuindu-și că, de îndată ce doica era dizolvată de nisip, el 
îl surghiunea pe vecie pe copil sau aranja lucrurile în așa fel 
încât să-l piardă în labirintul străzilor unui oraș oarecare, 
abandonându-l cruzimii binecunoscute a  Meșterilor 
Măcelari. Desigur, nu era vorba decât de niște fantasme fără 
consistenţă. Niciodată nu avea să reușească să-și adune tot 
curajul necesar pentru o asemenea faptă. Totuși spera ca, 
după moartea doicii, să nu mai fie nevoit să se încline în faţa 
capriciilor moștenitorului ei, monstru juvenil burdușit de 
cunoștințe misterioase, exercitând o veritabilă fascinaţie 
asupra maselor. 

Într-un mod neclar, Gahl simţea că era necesar să-și asigure 
puterea. Alegerea înlocuitoarei lui Sarah putea să-i permită 
această reașezare a forţelor. Era de ajuns să găsească o 
personalitate destul de maleabilă, s-o facă prin câteva 
privilegii acordate, aliata sa, să... Din păcate însă nu 


dispunea decât de foarte puţin timp pentru a selecţiona 
persoana potrivită. Cu orice preţ, trebuia să angajeze o 
străină, pe cineva care rămânea insensibil la intrigile celor 
din clan și care nu se gândea decât cum să-l părăsească de 
îndată ce ar fi strâns o sumă onorabilă. În felul acesta, Gahl 
ar fi putut să schimbe doica în fiecare an, cu ocazia escalei 
rituale în orașele-abatoare, când se negociau produsele 
scoase din mine. Această reînnoire constantă a personalului 
ar împiedica să se ţeasă legături prea strânse între copil și 
guvernanta sa. Așa ceva nu era greu de realizat, întrucât 
douăsprezece luni petrecute pe o piele trebuia să reprezinte 
o adevărată tortură pentru un locuitor al orașelor. 

Șeful zâmbi, regăsindu-și calmul. Fără să-și dea seama, 
Sarah îi furnizase chiar instrumentul prin care avea să-și 
consolideze din nou puterea. Grăbi pasul, fără să știe cu 
adevărat încotro se îndrepta. Mergea la întâmplare de câteva 
ceasuri, străbătând străduţele cenușii în care mișuna o 
mulțime  nedeslușită și zgomotoasă, împiedicându-se de 
palisade ce barau anumite căi, pe care era agăţată obișnuita 
pancartă: 


Trecerea interzisă. PERICOL! Turme de șobolani. 


Un iz apăsător de carne alterată se lăsase peste zidurile 
fortăreței și, un moment, se gândise că, dacă s-ar apropia de 
cer, ar reuși să scape de înspăimântătorul miros. Era o 
greșeală; pe metereze, miasmele erau și mai puternice, 
exacerbate de ultimele raze ale soarelui. Avea impresia că 
încremenise în fața ușii unui cuptor uriaș în care un bucătar 
nebun pusese să se frigă o bucată de carne în plină 
putrefacție. Fusese cât pe ce să vomite pe deasupra 
crenelurilor. Își continuase căutarea, lăsând în urmă-i 
vacarmul licitaţiilor. Colindase prin mai multe taverne. 
Chipurile feminine pe care le întâlnise acolo respirau viciul și 
decăderea; nu se punea problema să recruteze orice 


nimerea. Discutase cu o sumedenie de comercianţi ce 
vindeau rufărie sau cu artizani, prezentându-le problema în 
termeni aleși. Dorea o doică, pe cineva care să accepte un an 
de exil pe covorul chinului, urmând să primească un salariu 
foarte bun. Dacă zăngănitul pungii, pe care nu uita s-o agite, 
trezea flăcări în priviri, anunţul referitor la durata 
angajamentului imprima invariabil pe mutrele tuturor 
aceeași lipsă de entuziasm. 

— Cum, îi azvârlise în faţă o matroană robustă, ai cărei sâni 
viguroși ţâșneau dintr-o bluză prea larg răscroită, un an în 
care să mănânc numai legume? Nimeni n-ar rezista la un 
asemenea supliciu, bunul meu domn! Aici cu toţii suntem 
carnivori, nu veţi găsi pe nimeni să se învoiască a se otrăvi 
de bunăvoie, indiferent cât de mare ar fi suma propusă! Nu 
încape îndoială. 

Gahl se mulțţumise să ridice din umeri, apoi orele 
continuaseră să defileze, fără ca norocul să-i zâmbească. 
Acum începea să se îndoiască în privința succesului acţiunii 
sale și totuși trebuia să găsească pe cineva, dacă nu dorea 
ca, după moartea lui Sarah, copilul să fie încredinţat unei 
femei din trib, ceea ce n-ar fi făcut decât să favorizeze 
integrarea sa. Pe când traversa din nou piaţa în direcţia 
zidurilor răsăritene, o mână îi apucă mâneca. Mâna 
aparţinea unui bătrân descărnat și, o secundă, el crezu că 
bietul cămilar îi cerea de pomană. În vreme ce căuta câteva 
monede prin buzunare, vocea celuilalt îi zgârie timpanele. 

— Ai găsit-o pe fata aceea frumoasă care te căuta? 

— O fată! 

— Da, o fată cu pelerină albă, care voia un loc în caravana 
ta. 

Gahl simţi cum îl parcurge un frison de triumf. 

— Zici că era o femeie cu pelerină albă? 

Deja el scruta mulțimea bălțată, ce venea în valuri din ce în 
ce mai compacte. Il părăsi pe bătrân, se căţără pe un 
morman de cutii și zări pata albă a unei glugi deplasându-se 


pe lângă dughene. Dând din coate și din umeri, bărbatul își 
croi drum prin marea de oameni emanând mirosuri grele. 
Când își puse mâna pe braţul tinerei, aceasta tresări. 

— Mă căutai? întrebă el fără niciun preambul. 

— Tu ești Gahl? 

— Intocmai și știu ce dorești. Poţi veni cu noi cu o singură 
condiţie: îți vei plăti călătoria după cum îmi va fi mie de 
folos... 

— Am bani... 

— N-am nevoie de ei... 

An își mușcă buzele; știa că o femeie singură era nevoită să- 
și pună pântecul la dispoziţia tuturor membrilor clanului 
care o doreau. Faptul în sine reprezenta o convenţie 
obișnuită dintotdeauna. Gahl îi ghici gândurile și schiță un 
gest de negare. 

— Nu, nu e vorba de asta. Te voi duce unde vei dori, cu 
condiţia să accepţi să te ocupi de un copil a cărui doică 
urmează să moară... 

— Cât timp? 

— Nu știu, să zicem un an... 

Perioada impusă nu era exagerată. Cine se aventura în 
lungul drum prin deșert devenea tributar ritmului specific al 
clanului ce se deplasa de la o mină la alta și care nu intra 
într-un oraș decât o dată la treisprezece sau paisprezece 
luni. Circulau zvonuri despre unele trasee ce ar fi depășit un 
deceniu, dar bineînţeles că asemenea ciudăţenii reprezentau 
cazuri excepţionale. 

— Accept, murmură ea, accept să am grijă de copil. De fapt, 
caut un oraș-vitraliu, îl cunoști cumva? 

— Am auzit vorbindu-se de el, minţi Gahl. Vino... 

Șeful o apucă de mână, ducând-o spre un cort pe care 
vântul îl umfla ca pe o sferă de stofă. Ín pragul lui, puştiul îl 
privea apropiindu-se, cu ochii ficși, nepermițând nimănui să-i 
citească gândurile. An fu frapată de formidabila absenţă a 
pupilelor sale, ale căror două puncte simetrice păreau să se 


deschidă asupra unui hău de ape tulburi. Un moment avu 
senzaţia că se găsește în faţa unui fenomen rarisim de 
autohipnoză și simţi tentaţia de a ridica mâna și a pocni din 
degete sub nasul micuţului, pentru a-l smulge din strania 
toropeală. Tânăra observă că falangele lui subţiri erau 
încleștate pe scoarțele unei cărţi groase de farmece, legată 
în piele, pe care se distingeau numeroase pete de sudoare și 
de grăsime. 

— El este? întrebă ea încet. 

— EI, încuviinţă Gahl. 

— Cum îl cheamă? 

Șeful tribului înălță din umeri. 

— N-are nume... 

Cei doi intrară în cort. O dogoare de seră, umedă, grea le 
apăsă umerii și tânăra femeie, obișnuită cu frigul uscat din 
camerele frigorifice, fu cât pe ce să leșine. Înainta 
clătinându-se și se împiedică de trupul unei femei imense, 
întinsă pe jos, a cărei respiraţie șuierătoare era întreruptă de 
o tuse răgușită. 

— Sarah, spuse Gahl, iată fata pe care mi-ai cerut-o... 

An îngenunche, coborându-și gluga pe umeri. 

— Autonomă, gâfâi doica, al cărei craniu ras lucea de 
sudoare. Ea întinse mâna pentru a atinge buclele grele și 
albe. 

An dădu ușor din cap. 

— Nu face nimic, murmură bolnava, nu contează... 

Gahl plescăi, oarecum iritat. 

— Plecăm mâine în zori! încheiase el brusc discuţia. 

Atunci când se ridică din nou în picioare, An simţi în ceafă 
sunetul unei melopei nedeslușite, în care pluteau frânturi din 
ceva asemănător unei stranii numărători inverse. Întorcând 
capul, îl descoperi pe copil, înţepenit într-o atitudine 
hieratică?3. Chipul său aplecat peste cartea deschisă, 


23 Care reprezintă sau susține reprezentarea personajelor în atitudini 
convenționale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele 


atinsese un grad înspăimântător de depersonalizare. Tânăra 
femeie îi dădu ocol, fără să îndrăznească să-i vorbească, 
fascinată de paginile mari lucitoare, cu coloane paralele de 
cifre. Un formular, probabil, sau vreo tablă numerică 
exhaustivă, folosită odinioară în școli. Pe vremea când școlile 
încă mai existau... 


religioase. 


9 


Vreme de mai multe ceasuri, An luptase împotriva salturilor 
bruște ale stomacului său revoltat, înghițind într-o cadență 
din ce în ce mai rapidă. Rătăciseră săptămâni întregi printre 
dune, cățăraţi pe spinarea cămilelor. 

Balansul permanent al animalului o azvârlise, sughițând 
amarnic, în fundul litierei de răchită împletită, sub privirile 
ironice ale nomazilor și ea fusese nevoită să-și vâre în gură o 
bucată de stofă, pentru a nu-și vărsa maţele în faţa tuturor. 
Fusese o traversare interminabilă... 

Sarah o ţinuse în permanenţă de mână. 

— Nu trebuie să ne arătăm prea exigenţi, murmură, 
întinzându-i la intervale regulate o ploscă umplută cu apă 
călduţă, pentru ca ea să-și poată șterge bărbia acoperită de 
vomă. Totul e să ajungem sănătoși... 

Dădaca avea dreptate. 

La capătul unui lung periplu, pielea fusese desfășurată 
undeva, pe o ondulaţie oarecare a deșertului. An își pierduse 
simţul orientării. Câmpia galbenă, de o uniformitate 
halucinantă, nu oferea niciun punct de reper, iar creasta sau 
buchetul de trandafiri de nisip pe care, uneori, încerca să le 
ia drept borne de etalonare erau regăsite, perfect reproduse, 
la o sută de metri mai încolo, semănând în suflet îndoiala că 
ar sta pe loc, spaima că ar bâjbâi pe propriile urme prin 
acest labirint plat în care pietre, dune și cristale aveau toate 
aceeași înfățișare. Încetul cu încetul, capul tinerei femei se 
preschimbase într-o vezică cu pereţi fragili, plini de un sânge 


gros ce zvâcnea surd. Fiecare pas al cămilelor, fiecare 
izbitură trezeau pulsaţii dureroase în capătul superior al 
coloanei sale vertebrale, în vreme ce balansul cadenţat al 
animalelor în marș îi provoca în stomac un atroce ruliu. 
Când, într-un târziu, cămilele își înțepeniseră lungile labe 
acoperite cu os, oamenii desfăcuseră pielea, a cărei 
prospeţime îi conferea moliciune și maximă aderenţă. 

— Acum or s-o fixeze, îi explicase doica, arătând spre un 
grup de beduini care, din loc în loc, înfigeau în sol mari cuie 
artizanale prin grosimea covorului. E necesară treaba asta, 
cel puţin la început. În zilele ce urmează tăbăcirii sale, 
teritoriul face întotdeauna febră. Nervii din piele își amintesc 
de tăiere, de răzuire, de cuțite și mușchii superficiali se 
contractă. Toată suprafaţa este cuprinsă atunci de spasme ce 
sfârșesc prin a declanșa o veritabilă mișcare de târâre. 
Seamănă cu o reptilă tăiată în două care ar începe să se 
târască pentru a-și găsi jumătatea inferioară, o mochetă 
azvârlită la gunoi ce ar pleca brusc în căutarea întunericului 
din care făcea parte la început: apartamentul, casa... 

An înălţase din sprâncene. 

— Vrei să spui că fiecare blană încearcă să se unească cu 
corpul de care a fost separată? 

Sarah dăduse din cap în tăcere. 

În continuare, ele nu mai avuseseră ocazia să stea de vorbă. 
Cu toţii fuseseră nevoiţi să se înhame la treabă; trebuiau 
ridicate corturile, un soi de wigwam-uri, confecţionate cu 
ajutorul unor pânze aspre, stivuite pe o grosime de trei 
centimetri și cusute cu fir de cupru. Vânturile nisipurilor 
corozive rodeau aceste colibe cu un apetit disperat, bătându- 
și joc de textura pereţilor, ce era totuși similară cu cea a 
vestelor antiglont de odinioară. Doar câţiva notabili aveau 
parte de adăposturi speciale asamblate cu ajutorul unor 
resturi de epidermă de animal-munte, recuperate de la 
abatoare. Apoi, în genunchi, vreme de multe ceasuri, cu 
șalele împunse de crampe cumplite în tovărășia altor femei, 


An trebuise să se deplaseze de-a-ndărătelea, șold lângă șold, 
incizând pielea pe doi sau trei centimetri, pentru a strecura 
acolo, cu multă grijă, câte un bob scos din săculeţul pe care 
o matroană i-l legase în jurul gâtului. Femeile se târau înapoi 
în armonie, ţintind cu crupele lor cerul, însămânţând covorul 
viu, încercând să uite contactul aspru al curelei ce le rodea 
ceafa până la carne, frecarea săculețului de sânii lor goi. 

— Semințele roșii dau naștere așa-zișilor spotiaci, adică 
fructele „de stele”, îi explicase una dintre vecinele sale de 
muncă, iar cele albastre și galbene, unor tuberculi pentru 
supă și pentru făină. Cele verzi... 

Când soarele începuse să coboare dincolo de linia 
orizontului, An putuse în sfârșit să se ridice în picioare. O 
bară dureroasă îi bloca șalele, susținându-i vertebrele cu 
cimentul oboselii. Atunci Sarah o luase de mână și o duse 
până la un cort ale cărui prime două straturi se cojeau sub 
efectul unor insolaţii repetate. 

Întunericul se lăsase cu rapiditate ștergând hotarele insulei 
de blană. 

— În timpul nopţii nu trebuie să ieși afară, murmurase 
femeia obeză, nu există lună și ai putea să părăsești 
suprafaţa protectoare fără să-ţi dai seama și să cazi în nisip. 
Asemenea nenorociri s-au întâmplat de mai multe ori, căci nu 
se folosește niciun soi de lumină - nici foc, nici torţe - șefilor 
le este frică de un incendiu care ar distruge pielea și le-ar 
speria cămilele, făcându-le să-și ia tălpășiţa. 

An se lungise pe „iarbă”. Perii se umeziseră din cauza 
transpiraţiei provocate de o febră ușoară și, din când în 
când, o crispare bruscă a solului îi gâdila omoplaţii. Dormi 
fără vise. 

A doua zi, de dimineaţă, curiozitatea tinerei fusese trezită 
de manevrele ciudate ale unui omuleţ obez îngenuncheat în 
mijlocul covorului. Înarmat cu un aparat de tuns, respectivul 
personaj se apucase să elibereze un pătrat cu latura 
aproximativ de un metru străduindu-se să obțină unghiuri 


drepte perfecte, măturând partea tunsă cu palma, retușând 
ici-colo linia tăieturii, mânjind solul cu spumă de ras, 
ascuţind un brici lung și drept. 

— Ce face acolo? întrebase ea înspăimântată la culme. 

Sarah schiţase un gest vag: 

— E istoricul tribului. Săptămână după săptămână, el va 
tatua istoria noastră pe piele, ca pe pagina unei cărți. Dacă 
rămânem mai mult timp, scrierile sale ajung să șerpuiască 
sub pașii noștri, între rândurile de legume, între tufele de 
peri, într-o linie sinuoasă și violetă ce cuprinde toate faptele 
și gesturile noastre. E o practică obișnuită. El va vorbi 
despre tine, despre mine, despre bârfe, despre înșelăciuni, în 
mici caractere ce nu vor putea fi șterse niciodată. Individul 
nu se preocupă prea mult de adevăr; singura sa grijă o 
constituie pitorescul. Dacă ești curioasă, ai putea să te duci 
mâine să citești ceea ce gândește despre tine sau ceea ce 
murmură ceilalţi în legătură cu tine. În general, este destul 
de surprinzător. Cel ce tatuează nu riscă nimic, misiunea sa 
este protejată de imunitatea sacerdoţilor, el e liber să 
colporteze cele mai cumplite bârfe, fără să fie nevoit 
vreodată să se justifice sau să-și citeze sursele, ceea ce - 
bineînţeles - nu face decât să încurajeze mărturisirile și 
delaţiunile. Deseori, în zori, vei surprinde pe cei geloși și pe 
femeile adultere prefăcându-se că ar culege legume pentru a 
descifra cu coada ochiului ultimele cronici, curioși să vadă 
dacă sunt cumva pomeniţi acolo. Câteodată, unii încearcă să 
cresteze pielea pentru a șterge cutare sau cutare pasaj în 
care sunt numiţi în termeni puţin glorioși, dar asemenea 
practici atrag după ele puternice sancţiuni. Pedepse în 
cursul cărora te poţi trezi cu spinarea sau burta presărate cu 
nisip arzător... 

Doica încetase să mai vorbească, fiind străbătută de 
frisoane provocate de amintirea unei scene mai puţin 
plăcute. 

La câtva timp după aceea, An avu ocazia să însoţească pe 


unul dintre tinerii tribului într-o deplasare pe spinarea 
cămilei. 

Ea se afundă în găoacea nacelei ce se bălăbănea de mama 
focului, convinsă că aceasta urma să se prăbușească dintr-o 
clipă în alta. Calvarul dură patru ceasuri. Deodată, pe când 
căzu pradă moleșelii, puştiul care ţinea hăţțurile împunse cu 
arătătorul drept în direcţia unui patrulater de culoare 
închisă, uitat între două dune. 

— Privește! ţipă el cu o voce stridentă, în plină schimbare. 
O pagină de carte... 

Stupefiată de această revărsare neașteptată de cuvinte, An 
nu fu în stare de altceva decât să rămână cu gura căscată, 
fixând prostește patrulaterul roz-murdar ce evoca perfect, 
trebuia să recunoască, o foaie de manuscris, o misivă 
gigantică. 

— E mai degrabă o scrisoare, decât o pagină imprimată, 
reuși totuși să-l corecteze. 

— E o piele veche, uscată, sterilă, îi explică puștiul. Cei ce-o 
locuiau au părăsit-o pentru a-și cumpăra alta nouă. Privește, 
este atât de veche, încât întreaga suprafaţă este acoperită cu 
tatuaje. 

Băiatul avea dreptate; aplecându-se în afara litierei, An 
reușea să distingă perfect alinierea marilor caractere 
înclinate ce acopereau suprafaţa cojită, de la un capăt la 
celălalt. 

— Astăzi, Maria a născut doi băieţi, citi ea, primul a fost 
numit Lauro, al doilea Nel... 

Pe măsură ce animalul înainta, paragrafele defilau, strânse 
unele în altele și odată cu ele anii. 

— Ieri, Lauro și-a ucis fratele, pe Nel, în timpul unei 
păruieli, descifră ea mai departe, el avea treizeci și trei de 
ani. 

Tânăra femeie era pur și simplu fascinată. Oamenii aceia 
plecaseră. Plecaseră până la unul, uitându-și trecutul, istoria. 
Lăsând această efemeridă la bunul plac al deșertului, 


semănând la întâmplare peste treizeci de ani de cronică, 
imposibil de șters. Simţea cum o cuprinde o ușoară 
amețeală. 

— Oprește! porunci ea. Vreau să cobor! 

— Nu e deloc prudent, protestase băiatul, poate că mocheta 
a putrezit, piciorul tău o s-o străpungă, iar tu... 

Dar deja ea se lăsa să alunece de pe crupa cămilei. Atinse 
ușor cu călcâiele spaţiile pline și cele goale ale unei fraze pe 
care n-o înţelegea și care curgea dintr-o singură suflare, fără 
să arate nici cea mai mică slăbiciune în rectitudinea sa, 
pentru a se întrerupe două sute de metri mai încolo. An se 
întrebă prostește dacă literele aveau să se întipărească pe 
pielea sa scăldată de sudoare și, timp de o secundă, ea își 
imagină cum ambele tălpi îi sunt tatuate definitiv de o suită 
de silabe profetice a căror semnificaţie o va căuta veșnic. 

— Trebuie să plecăm, gemu puştiul. 

An se puse din nou în mișcare. 

— Nu se ocupă nimeni de toate astea? întrebă ea, intrând 
iarăși în nacela de răchită. 

— Ba da, recunoscu băiatul, un nebun. I se spune Ermitul. 
Cu ajutorul cămilelor, el remorchează fiecare piele până la 
bivuacul său. In felul acesta, a recuperat mai bine de o sută 
de bucăţi; le stivuiește una peste alta și le coase pe o 
legătură, ca și cum ar fi vorba de o carte, dându-i și numele 
de „Cronica deșertului”. Dacă nu ne mai pierdem timpul pe- 
aici, ai putea chiar s-o vezi, înainte de asfintit. 

Apoi niciunul dintre ei nu mai scoase o vorbă tot restul 
drumului. Spre seară, atunci când ultimele focuri ale 
asfinţitului incendiau dunele, An putu să zărească, în mijlocul 
umbrelor nopţii ce se năștea, tabăra nebunului. Vântul 
deșertului se juca printre paginile de piele ale giganticului 
volum plesnind ca un bici. De departe, ai fi zis că o mână 
invizibilă își răsfoia jurnalul intim în căutarea unei amintiri 
uitate, sau că un colos își parcurgea rapid agenda, pentru a 
găsi cine știe ce misterioasă întâlnire cosmică. Tânăra se 


gândi că, într-o bună zi și numele ei va domni undeva în 
mijlocul acestei cărți vrăjite și simţi un fior pe șira spinării. 

Viața curgea încet pe suprafața pieilor. Era un soi de 
prezent încremenit făcut din repetiţii neostenite, din 
secvențe reproduse la infinit. Aceleași cuvinte, aceleași 
gesturi. An deprindea existența monotonă a oamenilor 
deșertului. Uneori o însoțea pe Sarah în peregrinările sale. 
Era curioasă să afle tot. Mulțumită acestor numeroase 
escapade, ea se familiariză cu miile de dificultăţi pe care le 
întâmpinau popoarele nomade. Era foarte cald și ea 
adormise. Deodată, vocea lui Sarah se făcu auzită ca un 
tunet: 

— Sosim! 

Tânăra îşi ridică pleoapele cu mare greutate şi zări un 
pătrat de blană asemănător cu cel pe care-l lăsaseră în urmă. 
Populaţia se adunase la una dintre extremităţi, ca pentru a le 
întâmpina. O fracțiune de secundă, An avu impresia că 
reveniseră în punctul de plecare, într-atât de mult 
dispunerea corturilor, textura stofelor aminteau de tabăra 
lor de baștină. Deja doica sărise pe sol și începuse să 
pălăvrăgească aprins cu cel ce părea a fi șeful tribului. 

— Parcă ar fi paralizată, explică bătrânului pe un ton 
vehement, ne este imposibil s-o îndoim, s-o facem sul. E ca o 
dală de piatră! 

Și ca pentru a-și sublinia spusele, tânăra îl văzu lovind solul 
cu călcâiul. Pielea sună mat și nu se adânci deloc sub 
presiune. An înaintă câţiva pași pe terenul ras. Avea senzaţia 
că se deplasează pe o placă de tablă. 

— Ce se întâmplă? șopti ea, lipindu-se de șoldul doicii. 

— Tetanie?! îi suflă aceasta. E ceva destul de obișnuit. 
Fibrele se contractă sub efectul unui microb, până ce devin 
la fel de rigide ca o scândură. Privește iarba! Fiecare păr stă 


24 Sindrom caracterizat prin contracția mușchilor și înțepenirea 
membrelor, ca urmare a anumitor boli sau a unor stări fizice 
excepţionale. 


ridicat, ţeapăn ca un ac de arici! 

An îngenunche la marginea blănii. Era adevărat. Fiecare 
păr avea aspectul și consistenţa unui ac. Nimeni n-ar fi putut 
trece pe acolo fără a-și înţepa tălpile. Din loc în loc, se 
zăreau mase de fructe zdrobite, străpunse din toate părțile, 
precum și cadavrul unui copil, surprins mai mult ca sigur de 
acest fenomen. 

Mai târziu, tânăra avu senzaţia de a descoperi numeroase 
afecţiuni de a căror existenţă nu avusese habar. Pelada” ce 
făcea ca pielea să se dezgolească pe porţiuni întregi, lăsând 
să apară o suprafaţă netedă, evocând o ţeastă cheală sau 
flancul unui animal bolnav; tonsuri? de temut, pe care 
cămilarii le frecţionau noapte și zi cu misterioase loţiuni 
capilare de fabricaţie proprie. Senilitatea precoce, cu 
blănurile la fel de albite ca pletele unui bătrân și cu 
epiderma cutată în lungi riduri, presărată cu acele pete de 
bătrâneţe, numite în mod curent, „flori de cimitir”, ce pot fi 
văzute pe mâinile persoanelor în vârstă... Și covoarele lovite 
de crampe, înfășurându-se în jurul propriei lor axe, în mod 
spasmodic, aidoma unor covoare hemofile?” ce-și pierdeau 
sângele la cea mai mică crestătură, interzicând celor ce le 
ocupau să planteze vreo legumă, existând pericolul izbucnirii 
unor hemoragii torențiale, al nașterii unor mlaștini de 
cheaguri. Cele care se umpleau de hematoame sub fiecare 
talpă ce înainta, cele care... 


25 Boală de piele care se manifestă prin căderea părului de pe cap pe 
anumite porțiuni (rotunjite). 

26 Ceremonia tunderii părului din creștetul capului la consacrarea unui 
cleric catolic; (concr.) locul, de formă rotundă, rămas fără păr în urma 
acestei ceremonii. 

27 Boală ereditară, transmisă de mamă numai băieților, care constă într- 
o predispoziție spre hemoragie, cauzată de prelungirea timpului de 
coagulare a sângelui. 


10 


Prima dată când pătrunsese în interiorul cortului doicii, An 
nu putuse să zărească decât o grămadă imensă de rulouri de 
pergamente îngălbenite. Mirosul de transpiraţie de copil o 
copleșise, o boare acrișoară, juvenilă. Întorcându-și ochii, îl 
zărise ghemuit, gol, pe o pătură maronie de bumbac. Buzele 
lui înșirau mai departe strania lor melopee? cifrată pe o 
tonalitate extrem de ascuţită. 

Parcă ar fi un comisar de licitaţie în plină criză de nebunie!, 
fusese primul său gând. Copilul își deschidea cartea cu o 
iuțeală fulgerătoare, apăsa cu vârful degetului o suită de 
cifre, extrăgea din ele rădăcina pătrată și cubică, apoi o lua 
de la capăt. La nesfârșit. 

— De ce face asta? o întrebase pe doică, fără să știe prea 
bine dacă nu cumva atingea vreun subiect tabu. 

Femeia cea grasă avusese un zâmbet crispat ce nu-i 
ascundea stinghereala. 

— Ca să nu gândească, se bâlbâise ea, e un soi de... bruiaj. 

Apoi Sarah devenise palidă, conștientă de faptul că deja 
spusese prea multe. An preferase să schimbe subiectul 
discuţiei. 

Noaptea, când închise ochii, își dădu seama că micuțul 
adormise cu fruntea pe paginile volumului său de numere. 
Buzele încă i se mai mișcau, bolborosind rezultatele unor 


28 Melodie lentă, ritmică și monotonă, care acompania în trecut o 
declamație. 


operaţii înspăimântător de complicate pe care subconștientul 
său continua să le efectueze prin pătura de ceaţă a visului. 
Se lăsă să alunece în urma lui. Întotdeauna încerca o 
senzaţie ciudată dormind astfel, goală, fără obișnuita 
protecţie a sacului blindat. I se părea că în orice clipă 
cohortele de șobolani aveau s-o invadeze, țâșnind din ierburi 
în valuri strânse de colţi și gheare. În pofida acestor gânduri 
deloc liniștitoare, ea reuși să adoarmă, fără ca vreun coșmar 
s-o tulbure. 

Când a doua zi se trezi din nou la viaţă, cortul era gol. 
Afară, Sarah ridica pe o cămilă un coș impozant în care 
zăngănea un arsenal întreg de flacoane și de ulcele 
multicolore. Unguente, probabil. Așezat cu picioarele 
încrucișate între labele animalului, puștiul își frunzărea 
mecanic albumul cu cifre și tânăra femeie percepu un șuierat 
gâfâit în care cântau silabele unei enumerări vertiginoase: 

— 87. Pătrat: 7569. Cub: 658 503. Rădăcină pătrată: 
9,3274. Rădăcină cubică: 4,4310... 

Și An se gândi că Sarah, în loc de recreaţie, îl lăsa să recite 
tabela de logaritmi, nomenclatorul atomic al lui Mendeleev 
sau structurile electronice ale diferitelor elemente... 

După ce devoră câteva șuviţe, ea se ridică pe flancul aspru 
al cămilei, încercând să facă abstracţie de mirosul puternic 
ce-i asalta nările. Sus, copilul se ghemuise într-un colț al 
litierei. Nici măcar nu deschise ochii când An se așeză lângă 
el. După câteva minute, își făcu apariţia și Sarah, cu faţa 
violacee de efort, cu degetele crispate pe sânul stâng; 
înghiţea aerul cu lăcomie, ca și cum s-ar fi aflat în pragul 
asfixiei. 

— Bătrâneţea, murmură ea pe post de scuză, înainte de a 
întinde hăţurile. 

Animalul se urni într-o direcţie pe care numai doica părea 
că o cunoaște. An închise ochii; în ritmul hopurilor, șoldul 
copilului se uni de al său, cele două epiderme unindu-se 
printr-o singură transpiraţie. O fracțiune de secundă, ea 


crezu că ar putea fi vorba de un gest intenţionat și, printre 
gene, aruncă o scurtă privire spre sexul juvenil din furca 
picioarelor, dar nicio erecţie nu-i modifica arcul. Iritanta și 
eterna muzică i se infiltra în urechi: 

— Carbon, simbol C, număr atomic 6, masă atomică 12,01. 
Plumb... 

An strânse din dinţi. 

Ajunseră în sat după patru ore de traversare. A fost o 
intervenţie de rutină, o consultaţie fără surprize. Când totul 
luă sfârșit, An se îndreptă spre cămilă, cărând bagajele, 
lăsând-o pe Sarah să discute preţul pentru serviciile aduse. 
Era cald, teribil de cald. În momentul când se căznea să se 
urce în nacelă, pe tânără o cuprinse ameţeala și fu cât pe ce 
să-și piardă echilibrul. Mâna copilului, înșfăcând-o de umăr o 
împiedică să se rostogolească în mijlocul nisipului acid, cu 
coșul cu flacoane cu tot. 

— Îţi mulţumesc! murmură ea, cu pomeţii albiţi de frică. 

— Zinc, simbol Zn, număr atomic..., rosti puștiul, cu 
privirea golită de orice conţinut. 

Tânăra femeie se întinse pe fundul împletit, total 
descurajată. 

Nu porniră pe drumul de întoarcere decât spre sfârșitul 
zilei, când soarele devenise stacojiu. 

— Ţine hăţurile, suspină Sarah strecurându-i în palmă o 
busolă fosforescentă, tot către sud. Eu mă întind putin. 

Trei minute mai târziu, doica dormea sforăind ușor. An 
rămase singură, cu mâinile încleștate pe curelele de piele. 

— Tu nu vrei să te odihnești? lansă ea o întrebare în 
direcţia băiatului. În curând se va întuneca prea tare ca să 
mai poţi citi... 

— Nu contează, rosti el cu o ciudată voce, am pagini în 
alfabetul Braille pentru noapte... 

An se întrebă cum ar fi reacţionat puștiul dacă i-ar fi smuls 
brusc cartea din mână și i-ar fi aruncat-o departe, în nisipul 
devorant. Negreșit și-ar fi continuat munca de bruiaj cu 


ajutorul altui calcul mental prodigios... Ajunseră în tabără 
abia în zori. 

An descoperi „secretul” tribului mult mai târziu. În repetate 
rânduri, atenţia îi fusese atrasă de niște stranii manevre, un 
soi de ritual oarecum misterios, așa cum le făuresc deseori 
mitologiile clanurilor. La fiecare răsărit de soare, Sarah ieșea 
din cort, se instala în centrul satului și umplea un recipient 
enorm cu suc fermentat. Această băutură spumoasă, cu iz 
acru, ţinea loc de bere, iar nomazii o consumau din plin. 
Imediat după ce se deșteptau, toţi locuitorii defilau prin fața 
doicii, cu o găletușă în mână, bărbaţi, femei, copii, fără 
excepţie. Fiecăruia dintre ei Sarah îi oferea câte un polonic 
masiv din acea mixtură și ceremonia era reluată în dimineaţa 
următoare. Invariabil. 

Tânăra femeie avu nevoie de câtva timp pentru a observa că 
guvernanta adăuga la preparatul respectiv câteva picături 
dintr-un flacon negru, pe care îl punea cu grijă la loc, de 
parcă ar fi fost vorba de un elixir vital. Într-o noapte, An avu 
ocazia să atingă preţioasa sticlă. Aceasta răspândea un miros 
pe care ar fi fost capabilă să-l recunoască dintre altele o 
sută: cel de sânge de animal-munte! Chinuită de curiozitate, 
ea se hotărî s-o chestioneze pe Sarah chiar în dimineaţa 
următoare. La auzul întrebării, mâinile femeii obeze se 
crispaseră pe flacon, iar pe chipul ei se întipări aceeași 
mimică ca atunci când inima ei rata o bătaie. 

— Amestecul acesta, gâfâi doica, reprezintă un an de 
conștiință pentru întregul trib. Legumele și fructele care 
cresc pe piele sunt impregnate cu secrețiile glandelor 
somnului ce o brăzdează în toate direcţiile. Acele mucoase ce 
le fac pe pahiderme să doarmă vreme de o mie de ani. Astfel, 
în tije, în pulpă, în frunze, pulsează o sevă încărcată cu 
narcotic. Dacă nu avem grijă, am putea adormi cu toţii, fără 
să ne mai trezim niciodată. Sângele fiarei, conţinând 
germenii violenţei, ai ferocității, combate această stare de 
lucruri. Numai și numai în interiorul organismului uman cele 


două efecte se anulează. Dacă, dintr-un motiv sau altul, acest 
urcior s-ar sparge, ne-ai vedea pe toţi cufundându-ne în 
somn, aidoma colinelor vii... 

Doica avu o ezitare imperceptibilă, apoi adăugă: 

— Nu oprim tratamentul decât cu o singură ocazie: 
hibernarea. E un soi de rit, de omagiu... Cum aș putea să-ţi 
explic? 

Sarah ridică din umeri și îi întoarse spatele. An nu reuși să 
afle mai multe lucruri. 


11 


Curând, tânăra femeie își dădu seama că, exceptând-o pe 
Sarah, membrii tribului se ţineau la distanţă de ea, fără a-i 
da totuși posibilitatea de a descifra dacă era vorba de o 
neîncredere alimentată de calitatea sa de străină sau de o 
reţinere prudentă, manifestată în general în fața unor 
persoane aparținând unei caste superioare. 

Nu era exclus ca amândouă motivațiile să se suprapună 
până la un punct, într-o manieră mai mult sau mai puţin 
confuză. Se aprecia probabil faptul că era capabilă să se 
hrănească, fără să-și ceară partea din rezervele satului, cu 
alte cuvinte că „nu fura pâinea cămilarilor”; pe de altă parte 
însă, această aberaţie nutritivă trezea, fără nicio îndoială, un 
sentiment de dorință amestecată cu dezgust. Reacţia 
negativă era imediat temperată datorită legăturilor pe care 
ea părea să le întreţină cu Sarah, doica-vraci, paznică a 
copilului sacru, precum și a relaţiilor sexuale imaginare cu 
Gahl, șeful nomazilor. Acesta din urmă se mulțumea să o 
salute, fără exces de curtoazie. Uneori, schimbau câteva 
cuvinte referitoare la Sarah, a cărei sănătate se înrăutăţea 
din zi în zi, sau la copil și la atitudinea lui faţă de tânăra 
femeie. Totuși, într-o seară, când întunericul începea să 
estompeze marginile covorului, Gahl se arătă mai amabil ca 
de obicei: 

— Nu ne-ai vizitat niciodată minele, remarcă el, punându-și 
palma presărată cu bătături pe umărul lui An. Vino să-ți 
arăt... 


Trăgând o torță electrică, prevăzută cu dinam, din centura 
sa de piele, șeful o conduse până la extremitatea sudică a 
pieii, acolo unde se deschidea un soi de pâlnie stâncoasă 
care te făcea să te gândești la valvele sidefii ale unor scoici. 
Mascând cu degetele raza luminoasă, el mătură prima 
cavernă cu o rotaţie de pumn. Oricât de rapidă fusese 
mișcarea, An avusese timp să surprindă imaginea a sute de 
iepuri  fumegători, sfere de blană șterse la culoare, 
zgribulite, lipite una de alta, cu urechile ridicate și 
fremătătoare. Animalele umpleau grota de calcar aidoma 
unui flux colcăitor. Când tânăra dădu să pună o întrebare, 
Gahl îi puse un deget pe buze. 

— Nu vorbi, îl auzi ea șoptindu-i la ureche, s-ar putea speria 
și ar începe cu toţii să fumege! Ne-am asfixia. 

O prinse de braţ și o conduse până în pragul altei caverne, 
ocupată de astă-dată de o colonie întreagă de păsări-artificii. 

— Cea de-a treia conţine cămile-carapace, șuieră bărbatul 
împingând-o spre ieșirea strâmtă, presupun că n-ai chef s-o 
vezi... 

An era extrem de tulburată. 

— Vrei să spui că animalele astea trăiesc în permanenţă 
astfel, în interiorul acestor traiste stâncoase, până în ziua 
când sunt scoase de acolo pentru a fi vândute, la fel ca 
iepurii și ca păsările, sau pentru a fi dresate, în vederea 
curselor? 

Gahl dădu afirmativ din cap. 

— Exact. Sunt niște rase troglodite. Dacă nu venim după 
ele, nu ies niciodată afară. Rămân în străfundurile găurii 
respective și se reproduc în permanenţă, până ajung să se 
strivească de pereţii grotei sau să se mănânce între ele, 
pentru a-și diminua numărul. Să iasă? Unde s-ar putea duce? 
Numai cămilele ar fi în stare de asta și păsările (cu condiţia 
să nu se oprească niciodată din zbor sau să nu fie prinse în 
vârtejurile vânturilor de nisip). Dar nu, ele nu ies nicicând. 
Nici cămilele, nici păsările. Rămân în adâncul pământului, cu 


nisipul devorant deasupra capetelor lor, până ce noi venim 
să le luăm. Una câte una... 

— E o treabă grea? 

— Nu, dacă folosim sedative ca momeală. Nu sunt 
conștiente de nimic. Păsările se utilizează la ceremonii, în 
cantități mari. lepurii își dau blănurile armatei - haine de 
camuflaj și perdele de fum individuale. De asemenea, putem 
să ne folosim de oricare dintre aceste vietăţi ca de un semnal 
specific pentru o situaţie critică, atunci când ne aflăm în plin 
deșert. Una peste alta, nu ne putem plânge de un asemenea 
comerț. 

leșiră la aer și vântul nopţii risipi miasmele ce urcau din 
adâncuri. An se simţi mai bine. În jurul lor, tabăra era pustie, 
acoperită de smoala tenebrelor; nimeni nu se mai aventura 
în exterior până dimineaţa, iar deschizăturile corturilor 
fuseseră strânse în șireturi, ca nu cumva copiii să fie tentaţi 
de vreo escapadă nocturnă. În lumina torţei, aglomerarea 
aceea de adăposturi tăcute căpăta aspectul unei cetăţi- 
fantomă. Cei doi mergeau fără să scoată o vorbă. Sub 
picioarele lor, perii deși formau un fel de covor de lână ce le 
înăbușea zgomotul pașilor. 

— Vino, porunci bărbatul. 

An oftă. Ştia că așa se va întâmpla de când el îi propusese 
să viziteze mina; nici măcar nu schiță un gest de surpriză 
când o trânti pe piele, trăgând-o de păr, desfăcându-i 
pulpele. Femeia îl primi înlăuntrul ei fără să protesteze. 
Oricum, nu simţea nimic, ceea era un lucru normal. Ea nu 
putea să atingă orgasmul sau să fie fecundată decât atunci 
când se cupla cu un bărbat din propria-i rasă. 

Mișcările lui Gahl, umplându-i pântecul, se dovedeau tot 
atât de puţin erotice precum consultația unui ginecolog. Pe 
când el gâfâia de zor, An își răsturnă capul pe spate și 
deschise ochii, încercând să descopere vreo stea în cerneala 
cerului. Dar nu zări nimic. Astfel ei făcură dragoste mai bine 
de o jumătate de oră, chiar în piaţa satului. Când Gahl se 


retrase din ea, An se întrebă dacă și acest moment al 
existenţei lor va fi menţionat de cronicile deșertului. Se 
despărţiră fără să-și adreseze niciun cuvânt. 

În dimineaţa următoare, când ieși din cort, îi reţinu atenţia 
o inscripţie de pe sol: 


An, STRAINA, cea care se-ndoapă cu păr, este o târâtură. 
Ea se culcă cu oricine... 


În mod vizibil, invectiva fusese tatuată în grabă. Probabil în 
întuneric, dacă ţinea cont de faptul că fraza șerpuia în 
zigzag, iar literele erau pocite. Apropiindu-se cât mai mult, 
ea remarcă un anumit număr de greșeli de ortografie și o 
nesiguranţă a scrisului, ceea ce o făcu să creadă că autorul 
era un copil. Tânăra înălță din umeri și se îndreptă spre 
cămilă, înfruntând cu indiferenţă ocheadele zeflemitoare pe 
care i le aruncau nomazii. 

Sarah veni după ea la scurtă vreme, însoţită de puștiul ce 
mergea cu nasul vârât în cartea deschisă, aidoma unui preot 
cramponat de breviarul său. Doar în momentul când îi 
întinse mâna, pentru a-l ajuta să se caţere în nacelă, tânăra 
observă petele de pe degetele lui. Pete de cerneală de 
tatuaj... 

Deseori, seara, An se întâlnea cu Gahl în piaţa satului. El o 
aștepta acolo, gol-pușcă, mascând strălucirea torței electrice 
cu o bucată de pânză. O încăleca fără să spună o vorbă, iar 
ea îl lăsa să-și facă mendrele, suportându-i mișcările 
violente, ca și cum ar fi fost vorba de o explorare medicală. 
Bărbatul o poseda fără nicio precauţie, inundând-o cu 
sperma lui, de parcă ar fi sperat în mod făţarnic să-i facă 
pântecul să rodească. Aparenta ei sterilitate îl agasa. Printre 
beduinii din tabără, el avusese întotdeauna reputaţia unui 
mascul autentic, a unui „fecundator” și fiecare aștepta ca o 
revanșă să vadă cum crește burta străinei. Bineînţeles, 
nimeni nu știa din ce motiv se abandona An acestui joc 


nesănătos. Pur și simplu, ea n-ar fi știut ce să răspundă. 
Poate că descoperea ceva amuzant în această mistificare, 
poate că încerca o plăcere secretă văzând cum tremură 
„bărbăţia” unui șef, poate că... 

Intr-o noapte, pe când el îngenunchea între picioarele sale 
desfăcute, tânăra femeie îi vorbi despre inscripţiile tatuate 
de către copil. De la o vreme, nu trecea o zi fără să nu 
descopere noi insulte, adăugate peste rândurile cronicii 
obișnuite. 

Gahl avu un rictus iritat. 

— E un puști prost-crescut, mârâi el, cu ochii la pândă. Dar 
Sarah îl divinizează. S-a dus să-l caute tocmai în celălalt colţ 
al deșertului. Oare ţi-a spus că, într-o epocă îndepărtată, cei 
de-un neam cu el fuseseră decretaţi ca fiind animale 
dăunătoare și că oricine avea dreptul de a-i dobori, fără nicio 
somaţie prealabilă? De la ea am aflat asta. 

An se cutremură. 

— De ce, Dumnezeule mare? Doar are un aer total 
inofensiv... 

Faţa lui îmbrăcă o expresie de ignoranță. 

— Habar n-am. Mai mult ca sigur, e vreo poveste de 
religie... 

— Sunt convinsă că e aici și ne privește, spuse femeia în 
clipa când Gahl o pătrundea. 

Bărbatul schiță un gest evaziv. 

— O să-i atrag atenţia celui ce se ocupă cu tatuarea să nu-și 
mai lase sculele la întâmplare... 

Viaţa își reluă cursul obișnuit. Câteodată, tânăra femeie 
simţea cum se sfâșie coconul de toropeală ce o înfășură de la 
plecarea ei din abatoare, din zi în zi mai gros și, pe durata 
acelor scurte clipe de luciditate, conștiința acutizată a 
situaţiei în care se afla, o orbea. Nu avea decât infime 
speranțe de a se integra în micuța comunitate și de 
altminteri nici nu o dorea cu adevărat. 

Toate eforturile mele constau în faptul că mă culc cu șeful 


tribului, medita ea cu amărăciune. Mi-e frică de doică, mi-e 
frică de copil și singurul lucru care m-a ajutat să-mi găsesc 
un protector a fost pântecul... 

Să plece? Dar unde se putea duce? Orașul-vitraliu din 
amintirile copilăriei nu-i mai apărea decât ca un vis găunos. 
An se abrutiza în muncile zilnice, semănând, recoltând, 
cărând saci și coșuri pentru a nu se gândi la nimic. Într-o 
noapte, îl imploră pe Gahl să o lase să coboare în mină, să 
muncească alături de ceilalţi. 

— Nici vorbă, mugi el, acolo femeile n-au ce căuta și, în 
plus, cu mâna ta beteagă n-ai fi bună de nimic... Ai face mai 
bine să naști un copil și așa tribul se depopulează... Ducem 
lipsă de fete tinere; sunt prea multe căsătorii consangvine, 
avem nevoie de o infuzie de sânge proaspăt! 

Pentru prima dată, după atâta vreme, An plânse pe 
întuneric, blestemându-se pentru slăbiciunea de care dădea 
dovadă. Din acel moment, se hotări să rărească întâlnirile cu 
Gahl, consacrându-se cu o ardoare de-a dreptul hipnotică 
treburilor ce o legau de Sarah și de copil. Ca și cum ar fi 
simţit apropierea termenului fatal, doica se antrenase într-o 
activitate debordantă, acoperind cu scrisul său fin o cantitate 
neverosimilă de rulouri de hârtie, amestecând produse și 
substanţe, testând ceea ce rezulta din combinaţie pe propria- 
i piele. 

— Rămân atâtea întrebări fără răspuns! îi obiectase tinerei 
femei atunci când aceasta o îndemnase să doarmă. 

Într-o seară, doica plecă de una singură în deșert, pentru 
una din interminabilele sale ședințe de prospecţiune, 
stârnind o observaţie laconică din partea copilului, ce 
provocă un fior de gheaţă pe spinarea tinerei: Într-o zi n-o să 
se mai întoarcă. 

Micuţul se înșela, cel puţin de data aceasta, căci femeia cea 
obeză se înapoie înainte de a se întuneca. Totuși, spre miezul 
nopţii, Sarah avu o sincopă ce provocă o panică teribilă 
printre membrii tribului. 


— Acum, când a mai rămas atât de puţin până la ceremonie! 
gemeau femeile. Ce ne facem dacă ea moare? 

N-a fost decât o alarmă falsă. O oră mai târziu, după ce 
înghiţise un decoct de ierburi, amestecat cu câţiva stropi de 
„sânge de fiară”, doica își recăpăta culorile, întinsă în fundul 
wigwam-ului. 

— Ce înseamnă ceremonia asta? întrebă An, strângând cu 
putere umărul copilului. 

Acesta se scutură, cuprins parcă de o durere cumplită, 
înainte de a rosti printre buzele încleștate: 

— Nimic... E doar hibernarea. 

Apoi, ca și cum ar fi încălcat o regulă, puștiul se afundă din 
nou cu nasul în tabelele sale. 


12 


Fiara se chinuise mult până își dăduse duhul. Acum, 
Natanesh, Marele Jupuitor, privea cum se îndepărtau 
muzicanţii în haine roșii, purtătorii de stindarde și autonomii 
năclăiţi de sânge. Linia orizontului înghiţea soarele și groapa 
căscată apărea ca un mare pătrat pictat pe sol. Un patrulater 
plan, lipsit până și de cea mai infimă profunzime, aidoma 
unei căsuțe de pe tabla de șah rătăcite și aruncate tocmai 
acolo de vântul deșertului. Timp de o clipă, el se complăcu să 
legene această imagine în creierul său înceţoșat de oboseala 
provocată de  interminabila staționare pe marginea 
excavaţiei. Un șah-capcană, în care anumite căsuțe ar fi niște 
hăuri ce înghit piese vii, negreșit ideea nu-i displăcea. Dând 
din pinteni, își trezi calul și se îndreptă spre fortăreață. Ca în 
fiecare zi, înainte de lăsarea întunericului, spiritul său se 
smulgea din amorţeala în care-l arunca îndeplinirea 
sarcinilor protocolare, trimițându-i împunsături în gât. Când 
se urcă în ascensor, căută butonul celui de-al șaptelea 
subsol, în loc să se propulseze spre metereze, acolo unde se 
afla locuința sa. Nu era decât un șiretlic, printre atâtea 
altele, pentru a scăpa de cei ce-l așteptau, fiica lui, nepoţii... 
Cabina se opri, cu un geamăt puternic de aer zvâcnind. La 
acest nivel, mergeai prin rădăcinile orașului, o sală enormă 
pe care ochiul nu era în stare s-o parcurgă în întregime, o 
câmpie subterană, o pivniţă gigantică putând adăposti o 
turmă de animale-munţi. Exista acolo suficient spaţiu ca să 
construieşti un nou oraș, numai că pământul fărâmiţat, 


prăfos, nu putea să ţină fundaţia nici unei clădiri, era un 
câmp necultivat pe care razele soarelui nu aveau să-l 
lumineze niciodată, o întindere neagră, născătoare de 
deznădejde, al cărei nume nu mai fusese pronunţat de vreme 
îndelungată. 

Un paznic se apropie, îl recunoscu pe Natanesh și schiță un 
salut regulamentar: 

— Cu respect, comandor! 

Nat îi răspunse distrat, parcurgând din ochi terenul, 
scurmând mental brazdele în care, ici-colo, răsăreau 
siluetele unor oameni goi, ghemuiţi, cu capetele înfipte în 
praf până la umeri. 

— Câţi au fost săptămâna asta? întrebă el. 

Paznicul dădu vag din mână: 

— Vreo zece, cred. 

Natanesh își îmboldi calul să înainteze. „Sindrom de 
îngropare”, termenul folosit de medici îi dansa în minte. 
Calul pășea încet, iar Marele Jupuitor avu impresia că trecea 
în revistă o armată de struţi umani. 

— Continuă să trăiască, explică santinela, aidoma unui ghid 
ce comentează în faţa turiștilor frumuseţea locului vizitat, 
ăsta e un fapt sigur. De altfel, dacă îi mângâi, se cabrează! 

Această declaraţie, plină de subînţelesuri, prevestea lucruri 
cam dubioase în privinţa relaţiilor dintre gardian și bolnavii 
pe care era însărcinat să-i păzească. Natanesh preferă să se 
prefacă indiferent, ca și cum n-ar fi înţeles nimic. Aceste 
corpuri goale, oferindu-se parcă, neputincioase, erau 
capabile să trezească redutabile fantasme în mintea celui ce 
patrula în preajma lor, pe durata unei zile întregi. 

Cimitire vii, se gândi el. În vreme ce autonomii și nomazii îşi 
abandonează morţii în nisip, carnivorii, în schimb, îi 
plantează ca pe niște legume. Un cimitir fără morminte, fără 
dale de marmură; o armată ce sporește fără incetare, 
alcătuită din oameni în comă. 

Deja văzuse prea multe. 


Trase de hăţuri și se reîntoarse la ascensor. Sus, pe 
metereze, puștii îl întâmpinară cu ţipete stridente, 
insuportabile. 

— Bunicule, bunicule, urlau ei, ai omorât fiara, i-ai vândut 
pielea! Povestește-ne! 

Fetiţele se ţineau de el, băieţii băteau darabana pe armura 
lui, fără pic de respect pentru funcţia pe care o ocupa. 

— Povestește-ne! Povestește-ne! 

Țipătul îi inunda urechile. Se gândi că, într-o bună zi, avea 
să înnebunească, că avea să-i înhaţe de gât, unul câte unul, 
pentru a-i azvârli peste creneluri, pândind șocul surd al 
trupurilor zdrobite pe nisip și foșnetul cărnurilor roase. 
Această idee reuși să-i umple sufletul de o bucurie 
nesănătoasă, dar reconfortantă. 

— Povestește-ne! Povestește-ne! 

Natanesh se prăbuși, pe o bancă de piatră, într-un teribil 
zăngănit de metal. 

— Fiara era mult mai mare decât celelalte, înțelegeţi, mult 
mai mare... 

Copiii se strânseseră în cerc în jurul lui, cu colții lucitori. La 
capătul unui sfert de ceas, bătrânul reuși, de bine, de rău, 
să-și încheie povestea și să scape din ghearele micuţilor. 
Această încercare îl epuizase; se simţea scăldat de sudoare 
sub armura încinsă. Traversă sala în diagonală, cu intenţia 
fermă de a se încuia în biroul său, uitând total de lume până 
a doua zi. În momentul când trăgea ușa în urma-i, zări umbra 
tăcută, încremenită în fața mesei de bronz, acoperită cu 
hârtii și își dădu seama că stomacul începuse să-i producă 
secreţii acide, ca de fiecare dată când neliniștea i se apropia. 

— Ce este? 

Celălalt, un aspirant sau un stegar (din cauza penumbrei ce 
învăluia încăperea cu pereţii goi, Marele Jupuitor nu reușea 
să distingă însemnele gravate pe armură), prinse să 
reflecteze o serie de saluturi rituale, întârziind răspunsul 
nepermis de mult. Individul punea în acest balet al mâinii 


drepte - rând pe rând deschisă sau închisă - o afectare ce nu 
era lipsită de ironie. Când, în cele din urmă, tânărul își ridică 
fruntea, Nat putu să vadă strălucind doi canini umeziţi de 
salivă. Un element extremist. Simţi cum neliniștea urcă încă 
o treaptă înăuntrul lui și încercă să-și compună un chip de 
piatră, mascându-și oboseala în spatele unei priviri ce se 
dorea dură. 

— Ce este? repetă el, devenind, în aceeași secundă 
conștient, de faptul că n-ar fi trebuit să spună de două ori o 
întrebare, ci să se mulţumească să pocnească din degete, cu 
un gest iritat. Nu fusese niciodată un artist prea bun, de 
aceea se și abținuse să se aventureze într-o carieră politică. 

— Cu respect, comandor! îngăimă interlocutorul său din 
vârful buzelor. Seful, care a avut în sarcină curățirea 
șanțului, m-a trimis să te caut. A apărut o problemă și ar 
avea nevoie de sfatul tău... 

Nat își prinse casca și ridică mâna, în semn de plecare. 
Aspirantul o luă înainte pe scara strâmtă. Era o construcţie 
lipsită de orice balustradă de securitate, cufundându-te de-a 
lungul zidului, cu care, de altfel, făcea corp comun pe 
întreaga sa parte stângă. Cei doi coborau în adâncurile 
fortăreței. Din zece în zece metri, un bec galben, închis în 
spatele unui grilaj, arunca pe trepte câte o fâșie subţire de 
lumină. Între aceste mici pete de culoare, cei doi înaintau 
printr-o beznă absolută. 

Un loc ideal pentru un atentat, se gândi Nat. Ar fi de ajuns 
o treaptă care se clatină, o sfoară întinsă, un pumn de bile 
sau chiar un strat de grăsime, asternut într-un loc anume, 
invizibil pentru mine, ca să mă ajute să mă rostogolesc în 
gol... 

Instinctiv, umărul său stâng căută contactul cu zidul. La 
dreapta se întindea abisul, știa asta. Această infracţiune la 
adresa securităţii sale, era deliberată, dorită, avea drept 
unică menire călirea tinerilor, pentru a-i face să se vindece 
atât de spaima de întuneric, cât și de ameţeală. Nu era decât 


una din miile de încercări, presărate ca niște capcane prin 
întreaga cetate, și care reprezentau gloria milițienilor. Când 
avea douăzeci de ani, Nat coborâse această scară într-un 
picior, din bravadă, ca o sfidare la adresa propriei persoane, 
sărind câte patru trepte deodată, cu ochii închiși. Astăzi, nu 
mai era în stare să înainteze decât printr-o lentă târâre pe 
verticală, iar scrâșnetul cuirasei pe zid îi trăda ameţeala. Se 
simţi cuprins de rușine. 

În curând, puștanul ce mergea în faţa lui avea să-și 
regăsească tovarășii rânjind. 

„Bătrânii sunt mai fricoși decât cei ce înfulecă iarbă!”, avea 
să declare în faţa lor. „Cred că ar fi timpul să trecem la o 
curăţenie serioasă!” 

Acest gând îl plesni ca un bici și Nat reuși să-și domine 
spaima, grăbind pasul. 

— Să ne grăbim! rosti el pe un ton tăios. N-am chef să-mi 
pierd toată noaptea aici! 

În cele din urmă, atinseră solul și Nat savură contactul cu 
pământul solid de sub tălpi. La înapoiere, avea să se 
străduiască să scape de tânărul ofițer și să urce cu 
ascensorul, asigurându-se totodată de faptul că nimeni nu-l 
va vedea. 

Șanțul se căsca în faţa lor, pătrat de noapte ce părea tăiat 
din însăși profunzimea cosmosului. Muncitorii, cărora li se 
poruncise în mod vizibil să-și înceteze lucrul, așteptau, 
așezați pe marginea gropii, bălăngănindu-și picioarele în 
hău. Șeful de echipă se apropie. Era un individ durduliu, cu 
torsul gol, având niște cuirase pentru coapse din cauciuc 
verde, care, pe lângă faptul că-l încurcau, îi confereau 
aspectul unei broaște. 

— Cu respect, comandor! șușoti el, luându-și un aer 
conspirator. Sunt extrem de fericit că te văd! Am oprit totul 
imediat... În mijlocul grămezii de oase există ceva straniu... 
Nu sunt prea sigur de ceea ce am văzut, mă-nţelegi? Doar o 
autorizaţie ar putea să dezvăluie... 


Continuându-și bâlbâielile, broscoiul îl trăsese pe Nat spre 
una din nacelele de răchită fixate la marginea excavaţiei, 
care serveau la transportul echipei ce asigura curăţenia. Nat 
simţi cum i se redeșteaptă ameteala pe măsură ce coșul se 
cufunda în întunericul șanțului, în mijlocul unui scrâșnet 
insuportabil de odgoane și scripeti. 

— Cu respect, comandor! repetă șeful șantierului, 
întinzându-i o mască parfumată, destinată combaterii 
îngrozitorul miros de putreziciune ce-i învăluia în prezent. 

Filtrul duhnea a lavandă sintetică, făcând să-i apară lacrimi 
în colţurile pleoapelor, dar oricum era mai bine decât nimic. 
Un șoc venind de sub picioarele lor le dădu de veste că 
atinseseră fundul capcanei. Muncitorul acţionă fascicolul 
unei puternice lămpi cu arc, dezvăluind spectacolul de sfârșit 
de lume ce domnea în jur. Nat nu mai inspectase un șantier 
din tinereţe (era o sarcină încredințată de obicei 
începătorilor) de aceea nu putu să-și reţină un fior de 
dezgust. De jur-împrejur, formidabile îmbucări de oase își 
pierduseră rigiditatea iniţială, coastele și vertebrele se 
înmuiau până ce căpătau consistenţa aspicului, grăsimii 
lichefiate. Întreaga carcasă se descompunea, reîntorcându-se 
progresiv la stadiul de băltoacă uleioasă, ce trebuia scoasă 
găleată cu găleată, dacă nu se dorea izbucnirea vreunei 
epidemii de septicemie galopantă. Vârtejul de muște forma, 
pe toată această masă, o ceaţă de puncte negre în suspensie, 
o pâclă foșnitoare, aidoma unei tunici de zale. Cei doi bărbaţi 
făcură câţiva pași. Ici colo, Nat întrezări mai multe trupuri 
umane zdrobite în cădere; unele dintre ele începuseră deja 
să plutească, având braţele și picioarele în cruce, fiind duși 
de valul adipos al ţesuturilor dizolvate. 

— Aici e, comandor, șopti șeful de echipă, între oasele 
bazinului! Privește! 

Nat își încreţi pleoapele. Timp de o secundă, avu senzaţia 
clară că inima urma să i se oprească definitiv, apoi răul se 
risipi. Tinute prizoniere de braţele cuștii toracice zdrobite, la 


înălțimea a ceea ce fusese odinioară burta fiarei, se vedeau 
resturile unui buzunar flasc în care ieșeau în evidenţă 
formele unui obiect perfect identificabil, în pofida creșterii 
neterminate: UN FOETUS! Embrionul destul de avansat al 
unui animal-munte în gestație... 

— Fiara aștepta pui, se bâlbâi șeful de echipă, târându-și 
tălpile cuirasei pe podeaua nacelei, nu-i așa domnule 
comandor? Dar un asemenea lucru nu s-a pomenit niciodată! 
N-am dreptate? 

Cu un gest al mâinii, Nat îi impuse să facă liniște. Într- 
adevăr, nu se mai pomenise niciodată, de când exista 
memoria carnivoră. Pahidermele nu se reproduceau, era un 
fapt binecunoscut. Cum s-ar fi putut acupla două coline vii în 
timpul somnului? Nimeni nu știa de unde veneau, fuseseră 
acolo dintotdeauna, mute, nemișcate, cufundate într-un somn 
adânc, hrănindu-se din rezervele lor corporale ca orice 
hibernant, murind atunci când acestea deveneau 
insuficiente. Animalele-munți nu aparțineau nici unui sistem 
zoologic, ele nu reprezentau altceva decât un mister 
monstruos. O turmă ilogică, diminuându-și încet-încet 
numărul membrilor, odată cu trecerea timpului, aidoma unui 
soare care se răceşte din an în an, sortind pierzaniei 
definitive lumile ce le încălzea. Se știe că, odată cu dispariția 
acestei rase, locuitorii de pe Almoha aveau să fie condamnați 
la sfârşit grabnic, măcelarii pentru că urmau să nu mai 
dispună de carne, iar nomazii din cauză că nu vor mai avea 
parte de pieile necesare creşterii oribilelor legume cu care 
se Îîncăpățânau să se îndoape. Cât despre autonomi, era 
evident că niciuna dintre taberele muribunde n-avea să 
accepte să-i vadă supraviețuind, aveau să cadă iute la un 
acord, pentru a-i face să dispară, azvârlind planetele într-un 
holocaust pe cât de definitiv, pe atât de exemplar. În anumite 
medii, lucrurile acestea erau deja cunoscute. De câţiva ani, 
gânditorii mâzgăleau statistici neclare, fluturau studii 
prospective ce încercau să evalueze timpul inevitabil ce-i mai 


despărțea pe meșterii Măcelari de declin, de moarte. Se 
obișnuiseră cu ideea unui sfârșit apropiat și iată că astăzi, 
împotriva oricărei logici, aceste animale-munțţi, presupuse a 
fi pe cale de dispariţie mai mult sau mai puţin accelerată, se 
dovedeau purtătoare de viață nouă. Nat își șterse sudoarea 
ce-i brobonea fruntea. 

— Trebuie să prelevăm foetusul, murmură el, trimite iute 
după Ghun, medicul! Să nu așteptăm până embrionul se va 
descompune în totalitate! 

Bătrânul simţea cum urcă în el un formidabil sentiment de 
triumf. Se retrase în fundul nacelei în tovărășia muncitorului, 
dădu ordine pe un ton tăios și curând păși spre cel mai 
apropiat ascensor. 

— Voi fi în biroul meu, încheie el pe când se urca în cabină, 
aştept să-mi expediezi rapid raportul experților. 

Se rezemă apoi de peretele metalic și apăsă butonul 
luminos. Trebuia să elaboreze un raport urgent, să 
avertizeze pe principalii lideri din senat, să decidă... 

Când intră din nou în mica încăpere, capul i se învârtea, așa 
încât se văzu nevoit să-și acorde un moment de odihnă 
pentru a permite inimii să-și regăsească ritmul normal. După 
aceea, luă câteva picături dintr-un drog neplăcut de amar, 
așternu pe hârtie prima ciomă a raportului, notă 
coordonatele tuturor responsabililor politici pe care trebuia 
să-i anunţe și sfârși prin a aţipi, frânt de oboseală. Și avu un 
vis. Visă un viitor eliberat de orice angoasă, visă turme 
numeroase, statornice și ai căror noi membri satisfăceau pe 
deplin nevoile abatoarelor. O mână lăsată pe umărul său îl 
smulse brusc din acest paradis imaginar. Medicul stătea de 
cealaltă parte a biroului. Era un bărbat uscăţiv, cu păr alb, 
cu faţa ca o lamă de cuţit. Armura sa, încheiată 
neîndemânatic, părea să fâlfâie împrejurul trupului prea 
slab. 

— lartă-mă, dormeai, spuse el în loc de scuză, asemenea 
treburi nu mai sunt pentru cei de vârsta noastră... 


Nat se scutură, simțind că inima i-o luase din nou la galop. 
Tuși, ca să-și alunge răgușeala. 

— Care va să zică, gâfâi, fiarele se reproduc, nu-i așa? 

Ghun se prăbuși pe un jilţ de fier; chipul său întunecat nu 
prevestea nimic bun. 

— Ei? îl îndemnă din nou Nat, încleștându-și pumnii. 

— E adevărat, începu bătrânul medic, foetusul! Se află 
acolo, n-avem cum să contestăm asta. Cât despre 
interpretarea pe care trebuie să o dăm evenimentului în sine, 
țin să-ţi spun că nu doresc să joc rolul prevestitorilor de 
nenorociri, dar toate faptele nu-mi vestesc nimic bun. Tu, 
care muncești de atâţia ani la abatoare, știi foarte bine că 
atât carnea, cât și sângele animalelor-munţi poartă în 
materia lor germenii agresivităţii, ai mâniei și uneori ai 
nebuniei. Și totuși, asemenea fiare își petrec cea mai mare 
parte din viaţă dormind! Treaba asta nu ţi se pare bizară, 
paradoxală chiar? Mai degrabă ai fi tentat să crezi că, 
dispunând de un astfel de potenţial, pahidermele acestea pe 
care le vedem în permanenţă adâncite în somn ar trebui în 
mod normal să se comporte ca niște monștri, să se bată între 
ele. Să se devoreze una pe alta... Ei bine, nu se întâmplă așa, 
deoarece fiecare animal este „clădit” pe un dublu postulat 
contradictoriu. Există carnea, sursă de energie, de vitalitate, 
de ferocitate și mai există PIELEA. Da, pielea, care joacă 
rolul de anestezic. Învelișul este cel care o împinge pe fiară 
la somn; epiderma secretează starea de inconștienţă, 
împiedicând bestia să se dezlănţuie. Imaginează-ţi un tigru a 
cărui blană, impregnată de narcotice, l-ar face la fel de 
inofensiv ca un pisoi și te vei apropia de adevăr. Pielea 
constituie o manta neutralizantă, sedativă. Un strat de 
grăsime brăzdată de o reţea întreagă de glande cu emanaţii 
soporifice. Totul se petrece de așa manieră, ca și cum natura, 
înspăimântată de faptul că a creat un monstru într-un 
moment de rătăcire, s-ar strădui să-l neutralizeze făcându-l 
prizonier al unui câmp de forţe ale somnului... lată motivul 


pentru care fiarele dorm și pentru care NU AU ALTĂ 
SOLUŢIE DECÂT SĂ DOARMĂ. Dacă astăzi una dintre ele se 
dovedește a fi gestantă, înseamnă că, undeva, există un 
mascul care S-A TREZIT și care hoinărește printre dune, un 
mascul care, în perioada de rut, a fecundat prima femelă 
adormită întâlnită în cale. Concluzia vrea să sublinieze mai 
ales următoarele: dacă există unul, pot exista zece, o sută. O 
sută de munţi care se plimbă după bunul lor plac, după o 
traiectorie fantezistă ce n-are cum să fie prevăzută... O 
turmă, poate o hoardă monstruoasă care, chiar mâine, va 
zdrobi orice oraș... 

Medicul se opri, cu răsuflarea tăiată. 

— Se vor trezi, asta vrei să spui, murmură Marele Jupuitor, 
invadat de un straniu sentiment, compus atât din extaz, cât 
și din spaimă. Se vor trezi, pentru a duce o viaţă normală și, 
mai ales, pentru a se înmulți... 

— Şi pentru a ne pulveriza! scandă medicul. Gândește-te 
numai puţin! S-a zis cu așteptarea liniștită în același loc, cu 
aceeași neschimbată capcană grosolană... De data aceasta, 
fiarele vor fi lucide! 

— Cu ce se vor hrăni? 

— Habar n-am. Poate că sunt carnivore și-și devorează 
semenii, poate că trăiesc din propriile rezerve... În acest din 
urmă caz, odată devenite active, ele riscă să moară în scurtă 
vreme. Nu cunosc absolut nimic despre rasa lor. La fel de 
bine ne putem imagina că mănâncă, de ce nu, cămile... Sau 
oameni. Oricare ar fi adevărul, de îndată ce se vor trezi, 
foamea lor va fi teribilă, așa cum se întâmplă în cazul tuturor 
hibernanţilor și ele nu vor manifesta decât o singură 
nerăbdare: să se sature... 

Nat se străduia din răsputeri să-și pună cât mai rapid 
ordine în gândire; își dădea perfect seama că trebuia să-și 
joace rolul de șef, cel puţin în aparenţă. 

— Mai întâi, comentă el, e necesar să cunoaștem cauza 
acestei treziri, pentru a evita generalizarea sa, dacă este 


posibil. Mă întreb însă dacă nu putem spera să capturăm un 
subiect în stare de trezire, în scopul de a-i preleva sămânţa 
și, după distrugerea specimenului, să folosim produsul la 
însămânţări artificiale, ca să salvăm șeptelul. 

Medicul își ridică mâinile a neputinţă. 

— N-am nici cea mai mică idee. Ce-ai vrea să-ţi răspund? 
Este vorba de un caz în totalitate nou; testele efectuate 
asupra masculilor adormiți arătau absenţa completă a 
secreţiilor fecundante. Nişte animale adormite sterile și 
neputincioase, acestea erau caracteristicile lor. Niciodată n- 
am avut posibilitatea de a analiza sămânţa la care te referi. E 
posibil ca ea să fie refractară la orice tentativă de conservare 
și să-și piardă întreaga putere la o jumătate de oră după 
ejaculare. Totul e posibil. Putem să ne imaginăm orice. Chiar 
orice... 

— E un fapt foarte îngrijorător. Presupun că nu mai avem 
posibilitatea de a determina dacă foetusul ar fi produs un 
specimen hibernant sau în stare de trezire... Nu, bineînţeles. 
Singurul lucru ce rămâne de făcut este să găsim fiara fără 
somn, asta poate să ne ia săptămâni, luni chiar, de patrulări 
la întâmplare și în tot acest timp zeci de femele vor fi 
fecundate. 

— Exact. lar dacă, așa cum ziceam, fiarele, odată ieșite din 
coma prelungită, nu se alimentează, trăind din grăsimea lor, 
vor pieri cu toate rapid, în orice punct al deșertului, acolo 
unde ar fi imposibil să le tranșăm. Vor muri cu zecile, vor 
putrezi într-o singură zi, diminuând catastrofal șansele 
noastre de supravieţuire. 

— Ar fi apocalipsul... 

— Încerc doar să trec în revistă toate ipotezele. De îndată 
ce se pune în mișcare, o asemenea masă trebuie să-și ardă 
caloriile cu o viteză halucinantă. Ea e silită să lupte 
împotriva propriei greutăţi, împotriva nisipului ce-i face 
dificil fiecare pas, împotriva căldurii care, în acele momente, 
o scaldă în valuri de transpiraţie. Presupun că se 


deshidratează pe durata câtorva zile... 

— Mi-ar trebui o evaluare, îl întrerupse Nat. Fă niște 
calcule aproximative... 

— N-ar fi nimic altceva decât niște povești de adormit copii. 
Noi nu cunoaștem nimic despre felul cum funcţionează acești 
monștri. Adormiţi, ei trăiau o mie de ani, treziţi pot muri în 
patruzeci și opt de ore. N-ar fi exclus ca acest caz care ne 
preocupă să fie unul izolat. Un somnambul ocazional, dacă 
dorești, dar tot la fel trebuie să luăm în considerare și 
eventualitatea unei epidemii de insomnie. 

Nat se ridică în picioare, făcând să scrâșnească armura din 
toate încheieturile și începu să măsoare, în sus și în jos, 
podeaua mozaicată. 

— Situaţia este încurcată, fără drept de apel, continua să 
turuie Ghun în spatele lui. Unii vor zice că a venit sfârșitul 
lumii, că trezirea fiarelor va fi generală, că turmele se vor 
subția. Că oamenii se vor călca în picioare, nu vor 
supravieţui decât atâta timp cât va dura carnea din 
congelatoare și că după aceea... 

— Nomazii nu vor întârzia să ne împărtășească soarta, 
obiectă Marele Jupuitor, de vreme ce nici blestematele lor de 
piei nu-s inepuizabile... 

— Nomazii nu vor supravieţui după noi, dar autonomii da! 
Ei sunt singurii care pot profita de această catastrofă. Cu 
orice preţ trebuie să evităm răspândirea unor asemenea 
zvonuri. Pentru că acești nemernici mâncători de păr și-ar 
imagina imediat că a revenit perioada lor de glorie! Atunci n- 
am mai putea să-i ținem în frâu. De altfel, știi la fel de bine 
ca și mine că ei n-au încetat niciodată să comploteze... 

— Totul va rămâne confidential, în măsura posibilului. O să-i 
întemniţez pe muncitorii de pe șantier. Totodată, trebuie să 
alcătuim o patrulă formată din bărbaţi ce reprezintă 
siguranţă. Spioni destoinici care să ne informeze rapid. Cât 
mai rapid. 

— Carnivorii vor dori numaidecât să se debaraseze de 


autonomi, rosti gânditor medicul, ocazia este prea frumoasă 
pentru ei. Toate vechile doctrine rasiste vor înflori din nou, 
iar populaţia le va îmbrăţișa fără rezerve. E o supapă ce 
explodează întotdeauna atunci când situaţia nu mai poate fi 
ținută sub control. 

Natanesh ridică din umeri. 

— Dacă vor avea nevoie de sânge, o să-i lăsăm în mâinile lor 
pe bătrâni și pe infirmi, asta-i tot, căci nu ne putem permite 
să ne atingem de potenţialul nostru de muncă atâta vreme 
cât mai există o șansă de a-l folosi. Cu începere din seara 
asta, trebuie să procedăm la o estimare a tuturor rezervelor 
noastre, pentru a ști câţi ani am reuși să supravieţuim după 
dispariția animalelor-munţi. Presupun că nimeni nu cunoaște 
cu adevărat ceea ce conţin camerele frigorifice, nu-i așa? Cât 
timp ar fi necesar pentru un inventar discret? Două luni, 
trei? 

— Mai degrabă patru. Din clipa asta ar trebui redus 
consumul destinat banchetelor, luate măsuri de reducere a 
cheltuielilor. Extremiștii nu vor accepta ușor restricţiile ce le 
vor afecta nivelul de trai. 

Natanesh emise un mârâit surd. 

— Dacă animalele vor muri cu zecile, nu se va pune 
problema de a ne înmulţi, ci de a supravieţui... 

— Nimeni nu ne va crede. De generaţii întregi, noi trăim 
într-o inconștienţă totală. S-a îngrijit vreodată cineva să 
determine cu exactitate cât timp va dura acest paradis? Cu 
toţii știam că fiarele nu se reproduc și totuși nici măcar o 
clipă n-a fost luată în consideraţie ideea unui recensământ, 
chiar și empiric. Bineînţeles, sarcina ar fi fost titanică: să se 
cadrileze planeta, să se brăzdeze nisipurile... Ani de muncă 
asiduă, pentru a ajunge în final la o numărătoare vagă și 
grosolană. Nimeni n-a avut curajul de a se lansa într-o 
asemenea acţiune. Ne-am complăcut să ne imaginăm că 
turmele de hibernanţi aveau să rămână bogate, evocam 
faimoasele „lanţuri muntoase din sud”, acele hoarde 


adormite flanc lângă flanc, barând orizontul, despre care 
vorbesc deseori nomazii. Se spunea „zidul din sud”, fără să-l 
fi văzut niciodată... Astăzi, cine poate pretinde că nu este 
vorba decât de o simplă legendă? Ca să ne asigurăm de 
existenţa lor, ar fi trebuit să ne părăsim orașele, să trecem 
dincolo de meterezele ce ne oferă o protecţie înfrigurată și 
să ne aventurăm în deșertul bun doar pentru nomazi. 

Natanesh ridică o mână, întrerupând brusc tirada 
interlocutorului său. 

— Știu asta. Într-un fel, ai dreptate, dar numai în parte. 
Cunoști foarte bine, ca și mine, că orice călătorie lungă 
rămâne o himeră pentru carnivori, din cauza faptului că ei nu 
pot să ia și să PĂSTREZE PROASPETE proviziile de carne 
mai mult de câteva zile. Răcitoarele portative cu panouri 
solare sunt total incomode. Vânturile doboară ecranele, 
nisipul roade firele și acumulatorii... De numeroase generaţii, 
noi suntem prizonierii cetăților noastre; legăturile dintre 
fortărețe sunt aproape inexistente și nu ne rămâne altceva 
de făcut decât să ne lăsăm în mâinile nomazilor, care, 
bineînţeles, profită de ocazie, răzbunându-se pentru 
umilinţele îndurate. Poșta nu sosește niciodată sau întârzie 
cu anii. Fiecare oraș a devenit treptat „un teritoriu 
autonom”, federaţia nu mai este decât o simplă amăgire. 
Fiecare abator trăiește închis în sine, rupt de lume, ignorând 
tot ce se poate întâmpla IN ALTA PARTE. Tineretul nostru 
privește călătoria ca pe o practică obscenă, un act barbar, o 
rămășiță din timpurile preistorice, un semn evident de 
decadenţă... Societăţile stabile nu se deplasează deloc. 

Nu umbli brambura când te simţi bine la tine acasă... 
Cunoști ca și mine sloganurile: „In afara orașelor nu există 
scăpare...” 

Marele Jupuitor se opri, conștient de faptul că se lăsase 
antrenat în dezvoltarea unei teorii conţinând unele aspecte 
ce puteau fi greșit înţelese, dacă nu chiar considerate 
subversive. 


— Desemnarea unei patrule ne va crea mari probleme, 
încheie el, toţi tinerii aleși vor vedea în această expediţie o 
misiune sinucigașă și puţini dintre ei se vor înapoia, e 
adevărat. Chiar de pe acum pot să prezic, fără riscul de amă 
înșela, că primul sfert din efective va muri de agorafobie, al 
doilea de foame și sete, din cauza proastei conservări a 
proviziilor. Cât despre ceilalţi, care vor supravieţui graţie 
biscuiţilor uscați și legumelor, ei se vor zbate în ghearele 
unei veritabile crize morale, fiind convinși că și-au trădat 
credinţa și poate că nici nu vor îndrăzni să se mai arate în 
fața ochilor noștri, devenind din acel moment vagabonzi 
lipsiţi de orice avere, servitorii pe care beduinii îi vor folosi, 
promițându-le doar câteva parale. 

— Acum caricaturizezi totul, izbucni medicul. 

Nat se încruntă, adoptând o expresie încăpăţânată. 

— Nu, nu cred asta sau, în tot cazul, eroarea este foarte 
mică! 

Între cei doi bătrâni se lăsă o tăcere grea, încărcată de jenă. 
Medicul tuși. Nu mai aveau ce să-și spună. Se despărțiră 
după ce-și împărţiră un anumit număr de sarcini. Nat se 
simțea bine. Nu-i era frică, cel puţin nu mai mult decât de 
obicei. Ideea de a desemna membrii patrulei îl umplea chiar 
de o plăcută excitație și deja se imagina trecând în revistă 
șirurile de cadeți, pândind cu coada ochiului neliniștea 
întipărită pe chipurile tinere de îndată ce avea să anunţe: 

— Domnilor, este vorba de o misiune în exterior, o misiune 
de durată... 

Avea să se simtă exultând în fața spectacolului epuizării 
limbuţiei lor, al topirii instantanee a aroganţei lor necioplite. 
Exterior! Avea să insiste, multiplicând cuvintele generatoare 
de spaimă: Afară... Extra-ziduri, călătorie... Traversare!, 
studiindu-le figurile devenite brusc cenușii, scăldate de 
sudoare... Acești soldaţi de coridoare, acești războinici de 
uliţă, specialiști în linșaj și teroare citadină, patrulând pe 
străzi și dispuși în permanenţă să ciomăgească vreun 


cămilar, să radă vreun autonom singuratic... Vreme de 
câteva minute, avea să-i domine din nou, în ciuda vârstei 
sale, în pofida inimii bolnave; pentru câteva clipe avea să le 
vâre din nou frica în oase. Avea să fie cel ale cărui ordine 
urmau să-i conducă spre moarte. 

Stiu că voi reprezentaţi elita naţiei, avea să clameze el, 
amuzându-se să-i atragă în capcană folosindu-se de propriul 
lor sistem. „Cei mai buni, escadronul negru”, termeni cu care 
lor le plăcea să se împodobească și care astăzi, în numele 
unei etici de bravură, îi ţintuia cu spatele la zid, punându-i în 
imposibilitatea de a refuza sau de a se răzvrăti. 

Patruzeci dintre voi, avea să trâmbiţeze, trasi la sorti! 
Plecarea în două zile! 

Bătrânul se ridică; din cauză că rămăsese prea mult timp 
așezat i se declanșaseră din nou durerile lombare ce-i blocau 
vertebrele. Cu chiu, cu vai, se târî până pe terasă. Încremeni, 
lăsându-și obrazul în bătaia vântului nopţii. Îngustându-și 
ochii, încercă să sondeze întunericul ce domnea dincolo de 
ziduri, străduindu-se să distingă enorma cocoașă păroasă a 
celui mai apropiat animal-munte. 

Și dacă mâine se trezește, gândi el, dacă începe să meargă 
la întâmplare, cu fruntea la nivelul solului, spărgând 
meterezele ca pe o coajă de ou, spulberând cetatea fără ca 
măcar să fie conștient de treaba asta? 

Această eventualitate nu reușea să-l înspăimânte. Poate 
chiar o dorea, în străfundurile sufletului. Se prăbuși pe un jilt 
de piatră și adormi imediat, insensibil la chingile cuirasei ce-i 
tăiau carnea. Și visă. Visă că un lanţ de coline bara dintr- 
odată orizontul, apropiindu-se, din oră în oră, de abatoare. O 
linie de creste înaintând într-un lent balans cadenţat... Și nu 
era câtuși de puțin un coșmar... 

Două zile mai târziu, un observator atent care ar fi stat pe 
metereze la răsăritul soarelui ar fi putut remarca plecarea 
simultană a mai multor caravane care, după ce ieșiseră din 
cetate, se despărţiseră în tăcere, fiecare îndreptându-se 


către unul din cele patru puncte cardinale. Deși purtau 
tradiționalul djellaba, beduinii nu aparţineau câtuși de puţin 
raselor nomade, dacă se ţinea cont de colții ce le ţâșneau de 
sub buza inferioară. Niciunul dintre ei nu avea mai mult de 
treizeci de ani; chiar înainte de a-și vedea fiecare de drum, 
își uniseră mâinile pentru jurământul de carne și sânge. 
Începea căutarea. 

După o săptămână, șapte porumbei, purtând același mesaj, 
au fost lansați dintr-un punct oarecare din deșert în direcția 
cetăţii. Trei se rătăciră, doi au fost trântiţi în nisip de o rafală 
neașteptată de vânt, al șaselea a fost devorat de o pisică pe 
când se așeza pe un acoperiș, iar cel din urmă se prăbuși pe 
terasa lui Natanesh și muri imediat de epuizare. După ce luă 
cunoștință de raport, Marele Jupuitor organiză o caravană 
compusă în majoritate din extremiști carnivori deghizați în 
beduini, având partea de jos a feţei acoperită cu un voal mat. 
Prima etapă îi conduse dincolo de dune, în direcţia unei 
tabere mizere, ridicată pe minusculul fragment de blană 
hrănitoare. În acel loc, coloana lui Natanesh se întâlni cu 
grupul de cercetași ce plecaseră cu o săptămână mai 
devreme. 

— E o pistă interesantă, domnule comandor, începu imediat 
un subofițer ce avea un canin rupt pe jumătate. lar 
întâmplarea ne-a fost favorabilă. La târgul din nord, unde ne- 
am schimbat cămilele, am cutreierat toate tavernele și nu am 
făcut economie nici la aur, nici la băutură. Nimeni nu știa 
nimic în legătură cu oarece fiare care s-ar fi trezit. De altfel, 
ori de câte ori am menţionat o asemenea eventualitate, ni s-a 
râs în nas și am fost trataţi drept betivi. Toată lumea susţine 
că, accidental, colinele vii nu pot să iasă din somn. Totuși, la 
un moment dat, o reflecţie m-a făcut să ciulesc urechea, un 
bătrân îngrijitor de cămile, în momentul în care îl părăseam, 
mi-a declarat textual: „Teoria ta nu ţine, băiete și totuși, 
presupunând ca ar fi adevărată, numai un Shankra ar fi 
capabil să facă așa ceva...” 


Natanesh se cutremură; cuvântul străpungea cu viteza unei 
săgeți straturile memoriei sale. Trebuia să se întoarcă 
îndărăt, cu foarte mult timp în urmă, la epoca istorisirilor pe 
care i le povestea doica în fiecare seară, înainte de a adormi. 

— Un Shankra..., murmură el, ești sigur? Asta e un personaj 
din poveștile pentru copii, o legendă... 

— Un Shankra, comandor. Cum nu știam despre ce este 
vorba, i-am cerut bătrânului să-mi explice. Individul afirma 
că totul se leagă de un trib foarte vechi, cu puteri 
extraordinare. Numele lor înseamnă: „singurii locuitori ai 
planetei”, sau „adevăratul popor”, se pare că ar fi mai multe 
traduceri, care nu s-au pus de acord... Bineînţeles că l-am 
întrebat unde se află acest clan, dar moșul a izbucnit în râs, 
că muriseră cu toţii și fuseseră digeraţi de amar de vreme. Vi 
se pare o pistă serioasă? 

— Alta n-avem, spuse Nat, continuă... 

În aceeași seară, demnitarul se întorsese în oraș. Povestea 
cu Shankra îl sâcâia. De cum păși în spatele zidurilor, se 
duse glonţ la arhivele secrete ale fortăreței, o sală imensă 
unde putrezeau mii de dosare cu coperţile pătate de 
mucegai. Arhivarul mărturisi, încurcat, că sistemul de 
clasare, dintre cele mai fanteziste, nu permitea decât foarte 
rar să fie izolat un subiect precis. De altminteri, de mai bine 
de treizeci de ani nu se mai consemna istoria cetăților, iar 
evenimentele - oricât de excepţionale ar fi fost - sfârșeau 
inevitabil prin a se șterge din memorie fără ca nicio scriere 
să le asigure perenitatea. 

— Totul zboară, totul se șterge! bombănea el cu un zâmbet 
subțire. Cine să se mai intereseze de lucrurile astea? 

Natanesh știa că individul avea dreptate; de multă vreme, 
viața se împotmolise într-un prezent perpetuu. Nu se mai 
scriau ziare, nu se mai colportau știri, nu se mai privea 
dincolo de ziduri, iar lumea se sfârșea la porţile orașului. 

— Ceea ce caut eu a fost notat negreșit în urmă cu vreo 
sută de ani, rosti Nat înaintând printre rafturi. Sunt sigur că 


vom găsi... 

Vreme de șase zile, cei doi răvășiră etajerele; fantome albite 
de salpetru, pergamentele se prefăceau în praf sub degetele 
lor, monografiile se fărâmițau, reîntorcându-se la starea de 
cenușă... 

— Shankra, Shankra, Shankra..., bolborosea funcţionarul 
numele ca pe un soi de incantaţie, în vreme ce se strecura 
printre bibliotecile surpate. 

În cele din urmă, exhumară o mapă de carton negru 
acoperită de un lichen tenace, a cărei etichetă îl făcu pe 
Natanesh să sară în picioare de parcă ar fi avut douăzeci de 
ani:  Shankra-re. Dosarul purta ştampila Ministerului 
Agriculturii, subcomisia Aprovizionare. O serie de sigilii 
păreau să indice faptul că documentul trecuse ulterior în 
mâinile Ministerului de Interne, apoi în cele ale Ministerului 
Apărării... O escală ce nu prevestea nimic bun. Primele 
pagini fuseseră legate din nou și sigilate cu ceară după 
uzajul în vigoare în cazul afacerilor confidenţiale. Un 
avertisment scris cu cerneală roșie continua să bareze 
coperta: Doar pentru persoanele autorizate. 

Nat se retrase la poalele unui munte de hârtii și rupse 
pecetea. Expunerea de fapte pe care o parcurse era 
redactată într-o formă succintă, în scopul evident de a 
comunica unui oarecare înalt funcţionar un anumit număr de 
elemente de bază asupra unui trib în mod clar puţin 
cunoscut. Denumirea Shankra-r6 era tradusă aici prin 
„adevărații păstori ai turmei” sau „singurii ciobani ai 
planetei”. 

„Clanurile, explica naratorul, aveau particularitatea de a fi 
foarte reduse și, cu precădere, compuse din femei. Anumite 
anomalii fizice, slab definite, îi transformaseră în niște 
fenomene biologice, aidoma animalelor-munţi. In virtutea 
acestor puteri, triburile se decretaseră rapid „paznicii 
turmelor” şi legendele afirmau că masculii posedau 
capacitatea de a comanda somnul fiarelor... Ei pretindeau, 


citi Natanesh, că posedă puterea de a le smulge pe 
pahiderme din starea de uitare de sine, neutralizând prin 
intermediul undelor telepatice acțiunea glandelor soporifice 
care le brăzdează epiderma...” 

Urma un raport medical ce lua în discuţie credibilitatea 
unor asemenea emisii. Nat se încurcă în noianul de termeni 
tehnici; la un moment dat, crezu că înţelege că specialistul 
nu excludea eventualitatea unei inhibiţii reale a amintitelor 
glande cu ajutorul unei substanţe produse de o reţea 
întreagă de mucoase legate direct la cortex, a căror 
funcţionare, până în prezent, nu putuse fi determinată în 
mod satisfăcător. 

„Este posibil, concluziona autorul rezumatului, ca telepatii 
tribului să fie capabili, efectiv, să modifice secrețiile fiarelor 
adormite, provocându-le în același timp trezirea, dar, fără 
îndoială, că ne aflăm în prezența unei ipoteze ce trebuie 
analizată cu cel mai mare scepticism...” 

Ministerul Sănătăţii efectuase o contra expertiză. De data 
aceasta, autoritatea consultată denunţă întreaga abordare ca 
fiind o culme a șarlatanismului și a poveștilor de adormit 
copiii. Totuși, în pofida acestui aviz defavorabil, lucrurile își 
urmaseră cursul. Fusese refuzată expunerea în faţa celui mai 
Mic risc, iar secţiunea prospectivă de futurologie aplicată 
elaborase un scenariu descriind eventualele efecte ale unei 
treziri în masă a animalelor-munţi, ale cărui concluzii erau, 
în mod firesc, catastrofice. 

„Cei din neamul Shankra, explica futurologul, deţin în 
prezent o forță de distrugere naturală ce depășește orice 
imaginaţie. Dacă ei sunt în stare, în egală măsură, SĂ LE 
COMANDE ÎN CE DIRECŢIE SĂ MEARGĂ? În acest caz, o 
mână de indigeni goi se află, actualmente, în posesia unei 
puteri nimicitoare comparabile cu un val halucinant de care 
de asalt de înălțimea unor coline! Într-o bună zi, oare aceștia 
nu vor fi tentaţi să folosească o asemenea forță pentru a 
dezlănţui - și a câștiga - un război de cucerire? Cu excepţia 


cazului când s-ar servi de această cavalerie de apocalips 
pentru a șantaja orașele, obţinând profituri imense, dar 
nemeritate...” 

Această ultimă idee impresionase, în mod vizibil, comisia de 
anchetă, de vreme ce, o săptămână mai târziu, raportul 
ajunsese la Ministerul Apărării, secţiunea de Planificare 
Strategică. Întreaga operaţie se desfășurase în cel mai mare 
secret, doar o jumătate de duzină de persoane fiind la curent 
cu cele întâmplate. Acum Nat parcurgea paginile cu 
înfrigurare. Biroul militar hotărâse, fără urma nici unei 
îndoieli, declanșarea unei acţiuni preventive. La început, se 
gândiseră să-i întemniţeze pe „vinovaţi”, dar această soluţie, 
incomodă, nu asigura în niciun chip securitatea animalelor. 
Nu se cunoștea distanţa până la care băteau undele și nimic 
nu garanta că, din adâncul celulelor, prizonierii nu-și 
continuau mârșavele fapte. Atunci fusese declanșată o 
operaţiune de asanare. Comandouri alcătuite din carnivori, 
deghizați în jefuitori, masacraseră în câteva nopţi cele patru 
triburi  inventariate. Problema celor ce scăpaseră se 
rezolvase și mai simplu - fusese de ajuns să se răspândească 
zvonul că erau purtători ai unei boli infecțioase mortale 
pentru ca populaţia să-i vâneze până la ultimul individ. Până 
la ultimul? 

Documentaţia grafică a broșurii era alcătuită dintr-un 
maldăr de scheme. In acel talmeș-balmeș, se găsea o 
presupusă imagine în secţiune verticală a unui animal-munte 
așa cum și-l imaginaseră oamenii de știință în urma 
observaţiilor răzlețe și rapide. Reconstituirea, având la bază 
studii și crochiuri executate în întunericul gropilor de 
tranșare, atunci când fiara, sub acţiunea putrefacţiei 
accelerate, își pierdea formele și scheletul, lăsând să apară 
mari zone de incertitudine. Pe măsură ce înainta de la 
epidermă spre centru, ceața ipotezelor invada planșele 
anatomice, sub aspectul unor pete albe străjuite de semnul 
întrebării. Și, în faţa acestor desene neterminate, erai tentat 


să crezi că pahidermele nu erau compuse decât dintr-un 
înveliș ce nu acoperea nimic, aidoma unor monstruoase 
pușculițe goale, lipsind în totalitate măruntaiele sau 
diversele organe. Se încercase să se stabilească, prin 
intermediul unor diagrame savante, maniera în care undele 
emise de „ciobani” provocau inhibiţia „glandelor somnului”; 
mai exista și o listă lungă de frecvenţe probabile din care 
Natanesh nu pricepu o iotă. Aceste rămășițe ale unei științe 
pierdute nu mai însemnau astăzi mare lucru și, în fond, cine 
le-ar fi putut înţelege? De altfel, nu se mai inventa nimic; 
lumea se mulțumea să păstreze un material vechi de câteva 
secole, cuprinsă de spaima de a nu ajunge vreodată în 
mizerie. Federaţia se dizolvase din cauza fricii imense de 
exterior: Nimic bun dincolo de ziduri, trâmbiţau sloganele; 
călătoria este ca o boală rușinoasă. Nat frunzărea planșele 
de desen îmbibate de umezeală. Secţiunea longitudinală a 
creierului unui Shankra demonstra că oamenii de odinioară 
nu se dăduseră în lături de la disecţii; totuși - concluziona 
raportul autopsiei - nu putea fi constatată nicio anomalie a 
emisferelor cerebrale sau circumvoluţiilor. Dacă puterea 
exista, în niciun caz ea nu era palpabilă. Privind obiectiv, 
devenea evident că întreaga afacere nu se sprijinea decât pe 
ipoteza de lucru, pe o simplă supoziţie, un joc speculativ ale 
cărui consecințe dăduseră naștere sentinţei de moarte a unui 
popor. Şi, iată, acum el, Natanesh, se confrunta cu aceleași 
ambiguităţi. Oare exista vreun supravieţuitor al rasei hulite, 
purtător al harului respectiv. Dacă da, nu putea să riște în 
niciun caz, șarpele trebuia să fie localizat și distrus cât mai 
curând. O clipă, își imagină acea ființă neînsemnată 
comandând prin gânduri turmei de munţi să se deplasase în 
pas de atac și se cutremură. Desigur, medicul pretinsese că, 
după deșteptare, niciun pahiderm nu avea să trăiască mai 
mult de câteva zile, dar pe ce se bazau afirmaţiile lui? La 
urma urmei, aici era vorba de o nouă ipoteză de lucru, 
simplă supoziţie... Şi, oricum, n-ar fi fost nevoie de mai mult 


de patruzeci și opt de ore pentru a rade un oraș de pe 
suprafaţa pământului, câtă vreme se încăpățânaseră să 
construiască așezări pe drumul fiarelor... 

Bătrânul oftă, îngrămădi, în mare grabă, foile între coperţile 
putrezite și părăsi sala pradă unor sentimente contradictorii. 
Se temea sau era mulțumit de ceea ce se întâmpla acum? În 
niciun moment nu se lăsase păcălit în privinţa rolului pe care 
se obliga să-l joace în ultima vreme. De fapt, când se lăsa dus 
de valul de sinceritate, era nevoit să recunoască faţă de sine 
însuși semnele acelei jubilări întunecate, ce-și împrăștia în 
sufletul lui undele unui delicios sentiment de ură. Era prea 
bătrân pentru a-și mai face griji în legătură cu ceea ce-l 
aștepta și, în plus, îi detesta prea mult pe semenii săi pentru 
a dori cu orice preţ să le lase moștenire un viitor fără nori. 
Nu-i displăcea să și-l imagineze pe acest ipotetic păstor 
rătăcind prin deșert, deșteptând turmele una câte una, 
parafând cu aceeași mișcare sentința de condamnare la 
moarte a civilizaţiei abatoarelor, mergând în fruntea acelui 
val monstruos ce nimicea totul în calea lui. Un mit? O 
legendă? Poate... 

O ipoteză fragilă, desigur, a cărei unică dovadă tangibilă 
era reprezentată de acest dosar putrezit, parcurs odinioară, 
cu multă neliniște, de mâinile unor înalţi funcţionari. 

Ar fi fost de ajuns un simplu accident pentru ca ultimul act 
de acuzare la adresa straniului neam Shankra să se spulbere 
ca un fum... Ar fi de ajuns... Ar fi de ajuns, gândi el, să 
ațipesc lângă cămin, cu dosarul pe genunchi și, o mișcare 
INVOLUNTIARA, să azvârle cele câteva foi în mijlocul 
flăcărilor. Atunci n-ar mai rămâne nimic, nimic altceva decât 
un personaj de legendă, al cărui nume a fost uitat până și de 
cei bătrâni. lar, dacă vreo criză cardiacă mi-ar pune capăt 
zilelor în curând, secretul ar dispărea odată cu vechiul meu 
hoit și lumea ar continua să vorbească despre epidemie... 
Despre cazuri izolate de somnambulism... 

Exact așa s-ar fi petrecut lucrurile. În două luni, totul ar fi 


fost uitat și viermele ar fi putut să-și desfășoare mai departe 
munca trudnică, devorând fructul din interior. Nat zâmbi și 
împinse ușa biroului său. In vatră se înălțau limbile unui foc 
vesel... 


13 


În interiorul taberei, viaţa se schimbase. Obișnuită să 
detecteze până și cea mai mică variaţie de atmosferă, An nu 
avusese nevoie de prea mult timp pentru a izola mii de fapte 
mărunte lipsite de importanţă, dar care, în ochii săi, se 
încărcau dintr-odată cu o semnificaţie grea și misterioasă. 
Sarah, căreia îi pusese o sumedenie de întrebări, se 
mulțumise să-i răspundă printr-o frază de tipul „Așa-i 
ceremonia”, laconică, ce nu reușise să-i potolească via 
curiozitate. 

Dacă nu s-ar fi temut de mustrările doicii, copilul s-ar fi 
arătat mai vorbăreţ, An ghicea asta. Poate că descoperea 
astfel o modalitate de a-și da importanţă, de a încerca să ia 
locul lui Gahl... 

Într-o dimineaţă, ieșind din cort, tânăra descoperi un 
spectacol la care niciun autonom n-ar fi putut asista fără să 
fie străbătut imediat de un frison oribil: din loc în loc, se 
formaseră grupuri compacte. Bărbaţi și femei, cu capetele 
unse cu spumă de ras, se lăsau în voia briciului lui Sarah. 
Imensa femeie se deplasa gâfâind de-a lungul șirului de 
nomazi îngenuncheaţi, cu ceafa înclinată, într-o poziţie ce 
evoca irezistibil cine știe ce practică religioasă; lama sa 
descria în aer arabescuri extraordinar de rapide, tăind apoi 
fără milă șuvițe lungi sau buclate, dezgolind ţeste trandafirii 
sau palide. Deja An se pregătea să sară pe spinarea primei 
cămile, să fugă încotro vedea cu ochii, pierzându-se în 
deșert, când mâna puștiului se strecură într-a sa. 


— Degetele ţi-s îngheţate, observă el pe un ton șoptit. Nu-i 
cazul să-ţi fie frică, tu nu ești vizată. Este una din etapele de 
dinaintea hibernării. Se rad cu toţii în cap, ca ocnașii, chiar 
și fetele... 

— Dar de ce? 

Băiatul plescăi ușor din limbă, după care răspunse pe un 
ton arogant: 

— O dată pe an, tribul încetează să mai lupte împotriva 
virtuţilor soporifice ale blănii animalului, știi bine asta. Cu 
toții se vor culca, fiecare în cortul lui. Pentru o lună sau 
două. Vor hiberna aidoma colinelor vii, trăind din propriile 
lor rezerve, trezindu-se în cele din urmă slabi ca niște 
schelete. 

— Dar părul? 

— Părul se taie din cauză că, în această perioadă a anului, 
pielea care i-a hrănit vreme de douăsprezece luni își 
inversează procesele și încearcă să se alimenteze la rândul 
său. Perii ce o alcătuiesc devin lacomi, ca tot atâţia șerpi. Ei 
se lipesc strâns de orice seamănă întrucâtva cu o altă blană, 
de plete, de pildă. Dacă nu ești atent, riști să te pomenești 
înlănţuit de sol prin intermediul propriilor tale șuvițe. Ele se 
grefează pe perii blanei, devenind prelungirea lor. Dacă ești 
treaz, e de ajuns să te foloseşti de un cuţit ca să te eliberezi; 
dacă dormi însă, lucrurile devin mult mai grave, căci covorul 
digeră tot ceea ce blana sa a capturat, așa cum fac 
pseudopodele plantelor carnivore. Covorul aspiră substanţa 
vie, o înghite, o asimilează, iar cel ce a avut nenorocul să fie 
înhăţat se transformă curând într-un înveliș gol... 

An se cutremură. 

— Din cauza asta se rad cu toţii, continuă copilul, atât pe 
cap cât și pe corp. Unii chiar își tund animalele domestice, 
pisicile de exemplu; cu toate că treaba asta e interzisă s-a 
convenit ca, la sfârșitul fiecărei ceremonii, să se păstreze un 
număr considerabil de animale neproductive, pentru a potoli 
foamea solului. 


Băiatul făcu o scurtă pauză înainte de a relua: 

— O să vezi, când toată lumea va fi inconștientă, că iarba va 
colcăi și va șuiera aidoma unui cuib de vipere. Totuși, vei 
putea să mergi prin ea desculță, fără niciun risc. Pielea 
netedă n-o interesează, dar păzește-ţi bine buclele! Nu te 
sfătuiesc să te poticnești sau să adormi în raza de acţiune a 
fiarelor! Este un sfat care ţi-ar putea salva viaţa. Ai văzut 
vreodată un păianjen ce aspiră o insectă până când trupul 
victimei devine o cochilie goală și translucidă? Același lucru 
ţi se poate întâmpla ţie, dacă nu respecţi regulile... 

— Dar eu nu pot să mă rad! se sufocă tânăra femeie. 

— Știu și tocmai din acest motiv acum tu ești persoana cea 
mai expusă, dar cred că Sarah te-a avut în vedere, nu-ţi fie 
teamă! De altfel, nimeni nu ţine să dispari în săptămânile ce 
vor veni, tu reprezinţi unica lor siguranţă de a se trezi... 

— De ce? 

Puștiul ezită o clipă, înainte de a răspunde. 

— Sarah o să-ţi vorbească despre asta în amănunt, la timpul 
potrivit, dar, de obicei, ea joacă rolul de paznic... 

— Paznic? 

— Chiar așa. Ea rămâne trează în vreme ce toţi ceilalţi 
dorm. Ea continuă să înghită sânge de fiară atunci când 
ceilalţi s-au oprit și normal că nu hibernează. Intră în toate 
corturile, pentru a se asigura că totul merge bine și pentru a- 
i rade pe cei ce dorm. Aleargă de la un adăpost la altul, cu 
vasul de spumă într-o mână, cu briciul în cealaltă. Rade 
capete, obraji, bărbii, piepturi, pubisuri... Tot. 

An înălţă din sprâncene. 

— Părul crește atât de repede? 

— La rasele nomade, da, trei până la patru centimetri pe 
săptămână. Probabil ca o consecinţă a alimentaţiei vegetale 
sau a soarelui. Dar la fel de bine poate fi o capcană întinsă 
de piele, cine știe? Pe scurt, dacă adormiţii nu sunt rași, așa 
cum ţi-am explicat, ei riscă să nu mai vadă niciodată lumina 
zilei. Or, Sarah este bolnavă... N-ai nevoie să te gândești 


prea mult pentru aţi imagina ce s-ar întâmpla dacă ar muri în 
timpul hibernării... 

An dădu din cap. _ 

— Deci ei vor s-o secondez pe doică, nu-i așa? Intr-un fel, 
voi fi un soi de paznic de urgenţă... 

— Exact. 

Cum imensa femeie se îndrepta spre ei, puștiul își înfundă 
din nou nasul în carte, reluându-și neclarul mormăit 
matematic. An nu se putu opri să nu zâmbească. 

— Te amuză obiceiurile noastre? făcu obeza, cu o undă de 
agresivitate în glas. În orașe nu vedeţi niciodată asemenea 
lucruri, nu-i așa? Știu că trufașii carnivori ne iau în zeflemea, 
pe noi, cei ce înfulecăm iarbă, noi, rumegătorii... Dar nu 
contează! Hai cu mine, a sosit momentul ca să-ţi plătești 
călătoria! 

Cele două femei intrară în cort și imediat An zări un lucru 
straniu ce fusese scos din cufărul în care Sarah își ascundea 
comorile. Era un soi de cască de războinic, prelucrată, 
dizgraţioasă. O sferă de oţel grea, brună, pe suprafaţa căreia 
încă se mai descifrau mușcăturile flăcărilor. 

— Copilul ţi-a spus totul, nu-i așa? începu doica. Iată, dar, 
uniforma ta de ceremonie. Dacă vrei să supravieţuiești, 
poart-o pe toată durata hibernării. Am comandat-o unui 
fierar din oraș, de îndată ce am aflat că vii cu noi. Privește! 

An întinse mâinile, curioasă ca întotdeauna. Coiful îi 
acoperea tot capul, lăsându-i liberă doar faţa. 

— Buclele sunt ferite de voracitatea ierbii, explica Sarah, 
există chiar și un sistem de siguranţă, o încuietoare ce ar 
tăia avântul oricărui intrus care ar dori să te lipsească de o 
asemenea protecţie. 

Tânăra pipăi metalul. Era adevărat; la baza gâtului, chiar pe 
centru, degetele ei palpară gaura unei broaște. Totul părea 
să fie perfect. 

— Şi iată ceva pentru pântec, adăugă doica, scoțând la 
vedere un lanţ de fier, semănând ca două picături de apă cu 


o centură de castitate. 

— Dar e 0... se înecă An. N 

— Exact, îi confirmă obeza. Ea se încuie cu aceeași cheie. In 
felul acesta și părul pubisului tău va fi la adăpost. Incearc-o! 

An avu o imperceptibilă ezitare, căci ridicolul situației o 
făcea să uite de pericol; o fracțiune de secundă, își dori să 
rămână goală în mijlocul covorului înfometat. Apoi ascultă de 
rațiune, își strecură coapsele în deschizăturile căptușite cu 
piele și închise centura pe buric. Se simţea greoaie. 

O să trec prin blană, gândi ea ironic, și o să mă afund în 
nisip ca un cadavru lestat cu plumb. 

Înaintă câţiva pași. Prin deschizătura cortului, copilul o 
privea, dar nimeni n-ar fi putut să precizeze dacă fragedul 
chip trăda surpriza sau batjocura. An se îmbujoră și se 
întoarse cu spatele. Se simţea neîndemânatică, neajutorată. 
Sarah se apropie și-i ridică braţele. 

— N-ai păr la subsuoară? 

— Autonomii n-au avut niciodată. 

— Bine. 

Bătrâna se gândi un moment, înainte de a vorbi din nou, 
pronunțând cuvintele răspicat: 

— Să nu-ți scoţi cuirasa decât pentru a mânca, asta-i tot. Să 
dormi cu ea, chiar dacă este incomodă, chiar dacă-ţi taie 
pântecul sau ceafa, chiar dacă vei crăpa de cald. Nu uita că 
ierburile se vor afla lângă tine, pândindu-te, palpându-te, 
așteptând să faci o greșeală cât de mică. 

— De ce nu purtaţi și voi o armură asemănătoare? o 
întrerupse An. Presupun că siguranţa ar fi mai mare... 

Sarah ridică din umeri. 

— Tradiția nu pomenește despre armuri. Presupun că în tot 
acest ceremonial există o parte simbolică, ce astăzi ne scapă. 
Trebuie să execuţi gesturile fără să-ţi pui întrebări și, mai 
ales, fără să încerci a le modifica. Rolul nostru nu privește 
acest aspect. Bineînţeles, există și o parte de risc, dar 
trebuie s-o consideri ca pe un tribut plătit pieii. 


Doica îi întinse cheia tinerei femei, apoi își apucă din nou 
briciul. 

— Acum du-te, îi porunci ea, trebuie să-mi continui munca! 

Pe când dădea să iasă, An se văzu nevoită să lupte 
împotriva dorinţei, ce punea stăpânire pe ea, de a se ascunde 
în gaură de șarpe. 

— Când va începe hibernarea propriu-zisă? întrebă fără să 
se întoarcă. 

— La primul freamăt al ierbii, răsună vocea surdă a lui 
Sarah în spatele ei, încetăm să mai bem sânge de fiară și 
somnul pune stăpânire pe noi. Ciclul va fi respectat conform 
tradiției 

Imensa femeie tăcu. Strângând din dinţi, An își strecură 
capul împodobit cu casca prin deschizătura cortului. Contrar 
oricărei așteptări, niciun hohot de râs nu-i salută apariţia. 
Bărbaţii, femeile și copiii își ștergeau testele proaspăt rase, 
tamponând ici-colo câte o zgârietură stacojie provocată de o 
tăietură superficială. 

— Merge? șușoti băiatul, fără să-și ridice nasul din carte. 

Tânăra izbucni în râs. 

— Merge. Mă întreb numai dacă voi fi în stare să-i tund fără 
să le smulg jumătate din piele! 

Îi auzi hohotul înfundat. Automat, ea îngenunche, 
plimbându-și degetele rășchirate pe suprafaţa covorului. Să 
fi fost doar o impresie? I se părea că perii i se lipeau de 
mână cu mai multă insistenţă decât în mod obișnuit, cu mai 
multă putere. Semăna cu mângâierea a mii de tentacule. An 
se ridică dintr-un salt. In spatele ei, puştiul plescăi cu 
superioritate. 

— Nu, încă n-a început. Nu e decât rodul imaginaţiei tale! 

Ofensată, tânăra se răsuci pe călcâie și traversă tabăra în 
diagonală. Începea să se obișnuiască astfel, încinsă cu lanţul 
și totuși trebuia să aibă grijă să nu se aleagă cu răni între 
picioare. 

Era cazul să se aprovizioneze cu o pomadă protectoare din 


incredibila farmacie a doicii. Fără ca să-și fi exprimat dorința 
în mod conștient, pașii o purtară până în faţa cortului lui 
Gahl. Ca și ceilalți, șeful tribului era gol, fără nicio urmă de 
păr pe corp. Ascuţișul briciului îi înroșise pielea și el nu 
înceta să-și fricţioneze pubisul sau capul cu palmele, luptând 
împotriva tentaţiei crescânde de a se scărpina. Bărbatul 
ridică ochii, o zări pe femeie și îi întoarse spatele ostentativ. 

— Ai venit să mă sfidezi? o repezi el posac. A fost nevoie să 
te acoperi cu fier ca să-mi spui bună ziua... Chiar atât de tare 
ţi-e teamă c-am să te las grea? Nu știam că fetele autonome 
se sperie în asemenea hal de bărbaţi. Cum faceţi voi de vă 
înmulţiţi? De fapt, acum nu mă mai mir că sunteţi o mână de 
oameni... 

Brusc, An simţi nevoia să-l pălmuiască. Și totuși, de ce să 
nu-i mărturisească că sămânța bărbaţilor de pe Almoha, 
Măcelari sau nomazi, când umplea pântecul femeilor 
autonome nu avea o mai mare putere de fecundare decât o 
simplă înghiţitură de apă? Chiar, de ce? Se temea oare să nu 
fie umilită, să nu fie privită ca un monstru, ca o anomalie? 
Deja bărbatul își relua atacul, cu fruntea plecată, cu privirea 
străpungătoare, cu limba ascuţită. 

— Şi când mă gândesc că tu ne vei rade atunci când Sarah 
nu se va mai simţi în puteri... Depășește-ţi fobiile! Ai fi în 
stare să ne jugănești pe toţi în timpul somnului! De atâtea ori 
mi s-a spus să mă feresc de autonomi, încât o să-i cer doicii o 
centură blindată... N-am chef să mă trezesc eunuc! 

Gahl se făcu nevăzut în interiorul cortului rânjind 
ostentativ. În jurul lor se formase un grup de gură-cască. An 
frânse cercul, dând din umeri, cu buzele tremurânduii, 
simțind în gât un nod de mânie. Casca o înăbușea și fu 
nevoită să lupte împotriva tentaţiei de a și-o smulge de pe 
cap și a o arunca departe, în mijlocul nisipurilor corozive. 

Pe când era pe punctul de a cădea pradă suspinelor, îl zări 
pe copil îndreptându-se spre ea. Puștiul nu scoase o vorbă, 
mulțumindu-se să-și pună mânuţa rece și umedă pe coapsa 


femeii, într-un gest de alinare. 

E de-a dreptul idiot, gândi ea, mucosul ăsta a făcut o fixatie, 
se comportă ca un mascul ce pretinde că mă consolează, ca 
un protector. Mâine-poimâine se poate trezi crezându-se 
stăpânul meu... 

Totuși, era nedreaptă; din cele povestite de Gahl, reieșea că 
băiatul nu făcea parte din clan, așadar amândoi erau niște 
străini toleraţi din cauză că Sarah părea să aibă nevoie de 
prezenţa lor - două obiecte aducătoare de profit ce urmau să 
fie debarcate în primul oraș atunci când aveau să înceteze să 
le mai fie de folos. Ş 

Ziua se scurse fără ca alt incident notabil să fi avut loc. In 
cursul nopţii, An fu deșteptată de o dezagreabilă senzaţie de 
gâdilătură. Era ca și cum s-ar fi culcat pe o saltea umplută cu 
râme vii; totul colcăia sub omoplaţii săi, sub şale și între 
coapse, aidoma unor mii de degete agere ce-i atingeau 
pielea, nutrind cine știe ce ţel misterios. Era ascultată de 
sute de tentacule minuscule, era palpată, era împresurată 
din toate părțile. Pseudopodele îi escaladau obrajii, îi căutau 
gura. Acum nu mai încăpea îndoială că, dacă ar fi fost lipsită 
de protecţia centurii de castitate, perii i s-ar fi vârât în sex 
sau în anus, plimbându-se prin interiorul ei ca printr-un 
cadavru, înlănţuind-o ca tot atâtea limbi lacome. Tânăra se 
ridică dintr-un salt. Undeva, în bezna cortului, băiatul 
murmură: 

— Nu-i nimic, începe... 

An rămase în picioare, în mijlocul întunericului, aproape un 
ceas, incapabilă să se lungească din nou, simțind sub tălpi 
colcăiala infectă ce i se prelingea printre degete. Apoi, cum 
oboseala îi apăsa coloana vertebrală, se lăsă să alunece 
iarăși spre sol, cu o strâmbătură de dezgust. Se ghemui, 
aruncându-și capul între braţe, cu genunchii îndoiţi sub 
bărbie, oferind o suprafață cât mai mică mângâierilor 
iraționale ce populau noaptea. 

Cum e posibil să existe o asemenea oroare? se întrebă ea, 


cufundându-se într-o moleșeală halucinantă. Afară, un animal 
urlă de disperare, o pisică probabil; pesemne că înfometatul 
covor o făcuse prizonieră. 

Prima victimă, gândi tânăra femeie, primul sacrificiu... 

În zori, fiindcă Sarah nu se simţea bine, An fu nevoită să 
facă singură turul corturilor pentru a anunţa oficial debutul 
hibernării. În consecinţă, ea merse din cort în cort, repetând 
fraza oficială pe care o învățase de la doică: 

— Lăsaţi sângele, închideţi ochii, a sosit timpul somnului, 
dormiţi pentru a plăti tributul. 

Pretutindeni era primită cu o anumită răceală. Era clar că 
nomazii acceptau cu greu ca ea, o persoană străină, să se 
amestece în datinile lor intime. În fiecare adăpost, membrii 
clanului zăceau întinși pe spate, statui cu ţeste dezgolite, cu 
pântece de copil. Cei mai mulţi nu-i băgau în seamă 
intervenţia și continuau să-și ţină ochii închiși, prefăcându-se 
că dorm. Doar o fetiță de doisprezece ani, insensibilă la 
mustrările tatălui său, o apucă de mână în momentul în care 
ieșea din cort și-i șopti în grabă: 

— Păzește-ne bine, străino, tu, cea cu părul atât de frumos! 

An zâmbi ușor și își văzu de drum. Afară, iarba se agita în 
toate sensurile, ca sub efectul unor vânturi furioase, 
contradictorii. O carcasă translucidă - coconul de nedefinit a 
ceea ce, doar cu puţine ore în urmă, fusese o pisică - trona în 
mijlocul pieţii. An fu silită să facă un efort pentru a nu privi 
într-acolo, ocolind-o pe departe. Ultima oprire a fost la Gahl. 
De data aceasta, contrar temerilor sale, bărbatul nu o mai 
întâmpină cu sarcasmele obișnuite. Propriu-zis, pe chipul lui 
se întipărise o reală neliniște. 

— Detest toate vechiturile astea superstițioase! mârâi el 
când tânăra îngenunche alături, pentru a-i debita tirada pe 
care o tot repeta mecanic de o oră. Ne riscăm pielea pe 
degeaba! adăugă, ridicându-se în coate. De fiecare dată când 
mă întind pentru blestemata asta de hibernare, nu știu dacă 
mă voi mai trezi vreodată... 


Șeful făcu o pauză, apoi se întoarse pe o parte, privind-o 
țintă. 

— În sfârșit, te afli aici și ţin să-ţi spun că mă simt mai 
liniștit cu tine decât cu Sarah - ea e bătrână și flecărește fără 
rost. Azi-dimineaţă mi-a smuls jumătate din piele... 

Apoi izbucni în râs. Râsul lui era sincer, sănătos, 
comunicativ. An îi fu recunoscătoare că n-o primise 
strângând din fălci, așa cum procedaseră ceilalți membri ai 
clanului. Deja bărbatul îi pusese mâna bătătorită pe coapsă. 

— Haide, spuse el pe un ton autoritar, să mai facem 
dragoste pentru ultima dată, repede, înainte ca somnul să 
pună stăpânire pe mine! Nu te teme, n-o să te las grea, 
pesemne că o să adorm chiar înainte de a atinge clipa 
supremă... Haide! 

Tânăra femeie nu avu curajul să-l refuze. El fu cel care 
strecură cheiţa în broască și acţionă mecanismul. An își dădu 
deoparte centura de castitate cu o bucurie fără egal. 

Gahl avusese dreptate. Cu puţin înainte de a ejacula, el 
închise ochii și se rostogoli, pradă unei stări de inconștienţă. 
Corpul îi mai fu parcurs de câteva tresăriri, apoi sexul îi 
redeveni moale între picioarele tinerei femei. Dormea. Pe 
când își potrivea centura la loc, An avu impresia că ghicește 
prin crăpătura dintre bucăţile de stofă ce acopereau 
deschizătura cortului fulgerul unei priviri încărcate de ură și 
dispreţ. Privirea puștiului. Dintr-odată, ea se simţi extrem de 
obosită; pentru câteva clipe ar fi avut chef să se 
împărtășească din uitarea în care plonjase Gahl. Să se culce 
peste el, în speranţa că somnul ar fi contagios, să... 

În exterior, acum domnea o tăcere de moarte, tulburată 
doar de lătrăturile neliniștite ale câtorva câini singuratici. 
Tabăra părea abandonată. 

Un sat fantomă, gândi ea reîntorcându-se în cortul doicii. 

Imensa femeie o privi cu un zâmbet obosit. 

— Ai rezolvat? 

— Am rezolvat, încuviinţă tânăra. 


Copilul se ghemuise în celălalt capăt al adăpostului, cu 
spatele la ele. An se întrebă dacă nu cumva plângea și schiţă 
un gest în direcţia lui, dar Sarah o opri. 

— Lasă-l, doarme! 

An nu găsi în ea forța de a insista. Era epuizată; se așeză pe 
cufăr, își desferecă încet casca și-și smulse mai multe șuviţe, 
pe care începu să le mestece agale, impregnându-se de 
puterea lor nutritivă. Pe durata întregii operaţiuni, Sarah 
stătu retrasă, evitând s-o privească, de parcă s-ar fi dedat la 
cine știe ce practică obscenă. 

De ce ai impresia că e mai puțin respingător să te hrănești 
cu tuberculi pufoși născuți din pielea muribundă a unui 
animal putrezit?, ar fi vrut să-i strige tânăra femeie; totuși, 
reuși să se stăpânească și își închise coiful la loc cu 
nervozitate. 

— Şi acum nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să 
așteptăm, rosti ea, cu o undă de sfidare în glas. 

Sarah dădu anevoie din cap. 

— Da... Să așteptăm. 

Și începu să-și ascută briciul pe o fâșie de piele atârnată de 
catargul central. An își concentră întreaga atenţie asupra 
copilului. Puștiul nu dormea și-ar fi băgat mâna în foc pentru 
asta. Mai mult ca sigur, o blestema în gând, mestecându-și 
arțagul în liniște, alimentându-l cu imagini întrezărite în 
cortul lui Gahl: An stând pe vine cu șeful, An netrebnica 
înfulecând păr... 

— Când trebuie început rasul? se interesă ea, pentru a se 
gândi la altceva. 

— De mâine, răspunse doica. E mai bine să dăm dovadă de 
prudenţă. De foarte multă prudenţă... 

Orele nopţii trecură în mijlocul chelălăiturilor animalelor 
căzute în plasa ţesută de piele. După ce-și bătători umerii, 
răsucindu-se de pe o parte pe alta, An sfârși prin a plonja în 
neant, iar când deschise ochii la primele luciri ale zorilor avu 
strania certitudine că nu aţipise decât vreme de câteva 


minute. Fără s-o deranjeze pe Sarah, luă vasul cu spumă 
albă, compactă, și marele brici drept. Afară, cerul era 
întunecat,  rotocoale groase se  grămădeau deasupra 
colinelor. Un veritabil perete de nori astupa orizontul, 
prevestind furtună. An își simţi stomacul strângându-se - nu 
înfruntase niciodată vânturile deşertului. În oraşele- 
abatoare, la primele semne de uragan, lumea se retrăgea în 
interiorul clădirilor cu pereți groși; se astupau uşile și 
ferestrele cu plăci de tablă blindată și se aștepta în liniște să 
treacă monstruoasa palmă acidă, lăsându-i în voia sorții pe 
vagabonzi și pe cei fără adăpost, pe care vântul îi surprindea 
prin hăţișul ulicioarelor, devorându-i pe loc în câteva 
secunde. Tânăra își alungă aceste gânduri și începu lungul 
ceremonial ce avea s-o ducă iarăși din cort în cort, mânjind 
teste, obraji și pubisuri cu pămătuful plin de spumă, 
înlăturând apoi săpunul prin mișcări ample cu lama 
scrâșnitoare, zgâriind ici-colo un coș sau o ureche care 
prindea imediat să  sângereze. Sarah nu  exagerase, 
pilozităţile creșteau cu o viteză accelerată și ea putu să 
evalueze lesne pericolul ce ar fi luat naștere dacă s-ar fi 
suspendat repetarea acestor gesturi vitale chiar și o singură 
zi. Își îndeplinea treaba cu conștiinciozitate; aceste statui 
umane îi dădeau senzaţia că ar fi efectuat pe bandă rulantă 
toaleta funerară a unei morgi întregi. Erau cu toţii acolo, în 
stare de inconștienţă, teribil de fragili, oferindu-se parcă; ar 
fi fost de ajuns o simplă tăietură, făcută de o mână hotărâtă, 
repetată de la o beregată la alta, pentru a frânge firul 
acestor vieti derizorii ce abia mai pâlpâiau. Ar fi fost 
suficient ca, la adăpostul nopții, un dușman implacabil să 
poposească pe piele și să se strecoare din cort în cort, cu 
pumnalul în mână, pentru a extermina fără niciun risc o 
populație întreagă, lipsită de apărare. Da. Un singur om, un 
călău solitar și tăcut care, de îndată ce și-ar înfăptui crima, s- 
ar îndrepta spre altă tabără, cu lama, încă umedă de sânge, 
înfiptă la brâu. An fu nevoită să se scuture pentru a-și reveni 


în fire. Delira, era în extaz, îmbătată de această putere 
potenţială, graţie căreia îi domina pe cei ce-o dispreţuiseră, 
cei care-o porecliseră „înfulecă-păr”; uneori, îi plăcea să 
pună tăișul briciului peste mărul lui Adam sau la baza unui 
sex, spunându-și că o simplă mișcare a mâinii i-ar potoli 
setea de răzbunare. 

Dar apoi redevenea stăpână pe sine, iar gesturile ei 
rămâneau sigure, precise, ca și cum ar fi ras capete, obraji și 
trupuri toată viaţa. Când trecu pragul cortului lui Gahl, avu 
surpriza să descopere că obrajii șefului clanului erau negri 
din cauza bărbii. larba de pe covor se agita nebunește de-a 
lungul gâtului și al urechilor sale, ca și cum ar fi dorit să se 
asigure că prada nu-i va scăpa. An își îndeplini munca dând 
dovadă de o atenţie ieșită din comun, escaladând pomeţii, 
plonjând sub bărbie, alergând până la pectorali, coborând 
panta mușchilor abdominali spre interiorul coapselor. 
Treptat, crampele îi cuprinseră ceafa, apăsând-o. Când se 
ridică din nou în picioare, șalele ei protestară împotriva prea 
îndelungatei poziţii incomode. Orele zburaseră ca un vis. li 
era foame, iar vasul cu spumă se golise. Tânăra șterse lama 
murdară și ieși din cort, indiferentă la foiala ierbii de sub 
picioare. Nu dorea să se reîntoarcă la promiscuitatea 
adăpostului doicii, cu mirosurile sale de transpiraţie și de 
corpuri insuficient spălate. Se opri în mijlocul taberei, se 
așeză pe un jilţ public și își duse mâna la talie, căutând pe 
lanţul centurii de castitate deschizătura în care se afla 
cheița. ERA GOALA! O secundă, lui An nu-i veni să-și creadă 
ochilor, rămăsese ca bătută în cuie, sucind și răsucind între 
degete inelul metalic. Cheia dispăruse... Pesemne că se 
deschisese cârligul, iar cheița se prăbușise undeva, oriunde, 
în iarba deasă și șuierătoare. Imediat, i se iviră în minte 
toate consecinţele unui incident ce, în alte condiţii, ar fi 
părut minor, îmbrăcând strălucirea întunecată a 
catastrofelor: dacă nu reușea să desferece coiful, în scurt 
timp avea să moară de foame și din cauza deshidratării, 


părul său aflându-se acoperit de sfera de metal ghintuit ce-i 
servea drept acoperământ. O inundă o sudoare de gheaţă și 
An crezu că avea să leșine, într-atât de mare era groaza ce o 
sufoca. Se chinui din răsputeri să-și revină în fire, apoi 
alergă la Sarah, care încă dormea, o apucă de umeri și o 
zgâlţâi, urlându-și disperarea. În cele din urmă, doica o 
învrednici cu o privire sticloasă. Nu avu nevoie de prea multe 
explicaţii pentru a pricepe mărimea dezastrului. 

— Nu am o dublură, bolborosi ea, încercând, cu chiu cu vai, 
să se scoale, și nici șperaclu... Nu există decât această unică 
cheie, era singurul exemplar și... 

Deja, tânăra femeie îi întorsese spatele; știa că trebuia să 
refacă întregul traseu de dimineaţă, explorând fiecare bucată 
de teren, scotocind printre peri, palpând solul centimetru cu 
centimetru. O sudoare rău-mirositoare îi impregna trupul, i 
se strângea în sprâncene, îi ardea ochii. Întorcând capul, avu 
viziunea tragică și grotescă a doicii înaintând în patru labe, 
cu mamelele bălăngănindu-i-se, greblând blana cu degetele 
sale scurte și îndesate. 

Trebuie să-mi păstrez calmul. Trebuie să-mi păstrez calmul. 

Automat, tânăra își regăsi vechile exerciţii de respiraţie, 
practicate de atâtea ori în întunericul gropii, când teroarea o 
ţintuia locului, lăsând-o neputincioasă, lipită de flancul fiarei 
în agonie. Situaţia actuală era întrucâtva aproape la fel de 
periculoasă. Trebuia să înainteze cu metodă, disciplinat. 

— Oricum, cârâi Sarah, ea trebuie să fie aici! 

Această constatare o mai liniști. Era adevărat. Chiar dacă o 
mișcare greșită desprinsese cheia la un moment dat, aceasta 
nu se putea găsi decât sub picioarele lor. Filmul dimineţii îi 
defilă cu viteză prin creier; își amintea că se izbise de un 
obiect pe când intra într-unul dintre corturi, o bancă de lemn 
ce încurca trecerea, ascunsă în penumbră. Căzuse greu, pe 
șold; fără îndoială, în acea secundă, doar în acea secundă, 
cârligul s-ar fi putut desface. An își încleștă pumnii, făcând 
eforturi imense pentru a descoperi un detaliu care i-ar fi 


permis să identifice adăpostul respectiv... Dar era aproape 
imposibil, se deplasase timp de ore și ore, repetând aceleași 
gesturi, îndeplinindu-și sarcina în mod mecanic, cu mintea 
hoinărind aiurea. Acum, toate chipurile se confundau într-o 
horă nedeslușită. 

— Trebuie să forțăm broasca, urlă ea în direcţia doicii, nu 
pot rămâne așa! 

Sarah schiță un gest de neputinţă. 

— Nu știu dacă așa ceva e posibil, sughiță ea, există riscul 
de a bloca definitiv mecanismul! Mai bine să căutăm mai 
departe... 

Și obeza plonjă din nou cu nasul în sol. An alerga de la un 
culcuș la altul, îmbrâncindu-i pe cei ce dormeau, răsucindu-i, 
azvârlindu-i pe bărbaţi și pe femei, unii peste alţii, în poziţii 
involuntar scabroase de coit somnambulic. 

— O să crăp! murmura ea fără să-și dea seama. O să crăp 
de foame pe acest covor de rahat! 

Sângele rece îi dispăruse, siguranţa i se transforma în 
agitaţie  frenetică.  Innebunesc  complet!, gândi ea, 
descoperind privirea consternată a doicii ţintuind-o. Căutară 
până la căderea serii. După ce se înnoptă, An vru să continue 
la lumina unei torţe și Sarah își vărsă plămânii în strădania 
de o face să se răzgândească. 

— Riscăm să aprindem covorul! urlă ea, strângând cu 
putere umerii tinerei femei. După aceea, o să fii în câștig, n- 
am ce zice! 

Amândouă erau atât de nervoase încât nu lipsi mult să se ia 
la bătaie; apoi descurajarea le dobori, împingându-le înapoi 
spre cort, cu mintea golită de orice gând, aidoma unor 
bolnavi ce ies dintr-o lungă amnezie. Copilul dormea, 
începându-și cea de-a doua zi de hibernare. Femeile nu-i 
acordară nici măcar o singură privire, prăbușindu-se 
epuizate la pământ, gata să izbucnească în lacrimi. 

— Cât timp ai putea rezista? murmură Sarah într-un târziu. 

— Habar n-am, răspunse moale An. N-am trecut niciodată 


printr-o situație asemănătoare. Știu doar că persoanele din 
clanul nostru care chelesc își pierd forţele foarte repede 
dacă nimeni nu le dă o șuviţă de pomană. Cred că după două 
zile voi începe să mă deshidratez la modul serios, mai ales pe 
căldura asta. Deja, începând de mâine, voi fi prea slăbită 
pentru a mă lansa în cercetări amănunțite. Va trebui să fac o 
pauză după fiecare oră... 

Tânăra tăcu, ghicind gândurile lui Sarah: 

Fata asta nu e bună de nimic, iar tribul nostru se află din 
nou în pericol. Dacă murim amândouă, nu va mai fi nimeni 
care să mânuiască briciul și atunci... 

— Şi dacă ai încerca să mănânci câteva fructe? se hazardă 
s-o întrebe doica. 

An plescăi, iritată: 

— Dar tu ai mânca vreo două-trei șuvițe de păr? Nu, n-aş 
rezolva nimic cu asta. Autonomii riscă să se otrăvească ori de 
câte ori duc la gură altceva decât hrana lor obișnuită... 

Cele două femei se culcară, fixând bezna ce învăluia cortul 
cu ochi mari,  potrivindu-și respirația după ritmul 
extraordinar de lent al suflului copilului. Nu exista altă 
soluţie decât să găsească blestemata de cheie, să grebleze 
două mii de metri pătraţi de piele cu neliniștea în pântec și 
gustul fricii pe limbă. 

— Dormi? răsună vocea doicii, la capătul unei interminabile 
jumătăţi de oră. 

— Nu. 

Până în zori, amândouă nu mai scoaseră o vorbă. A doua zi, 
își desfășură orele după un scenariu identic până la 
disperare, iar noaptea le azvârli la pământ ca pe niște 
înecate eșuate pe malurile unui fluviu, buimăcite, cu șalele 
frânte de durere, cu degetele înroșite de cele șaisprezece 
ceasuri de pieptănat iarbă. Nu găsiseră nimic și tânăra 
femeie își simţea întreaga ființă cotropită de o moleșeală ce 
nu prevestea nimic bun. De mai multe ori pe parcursul 
investigaţiilor, un nor negru, vestitor de sincopă, îi aburise 


privirea și de fiecare dată fusese nevoită să se întindă mai 
bine de o oră, pentru a-și recăpăta forţele. Transpirase din 
abundență; în seara aceasta, pielea ei avea un aspect uscat, 
neplăcut și frigea. Limba îi umplea gura, ca o fiară plină de 
praf și plesnită pe la încheieturi, izbindu-se de grilajul 
dinţilor la fiecare înghiţire, cu un șoc dureros. 

La intervale regulate, Sarah venea să puncteze cu întrebări 
enervante această lentă înaintare către neant: 

— Cum te simţi? Merge? 

An schița atunci un gest moale și își închidea ochii. 

Nici Sarah nu arăta mai bine. Eforturile duble din ultimele 
patruzeci și opt de ore o marcaseră profund: faţa îi era 
cenușie, iar pulsul ezitant. 

Dimineaţa fusese silită să execute singură ceremonia 
rasului, de teamă ca nu cumva reflexele din ce în ce mai 
nesigure ale tovarășei sale să provoace catastrofe. O 
asemenea risipă de energie o lăsa acum cu pupilele goale, cu 
ochii încercănaţi, cu palma crispată pe sânul stâng, cu trupul 
scăldat de sudoare și cu unghiile cianozate. Cele două femei 
avură parte de un somn agitat și prea puţin reconfortant. 

După ce soarele răsări, ele nu mai avură curajul de a 
înfrunta din nou căldura zilei. An rămase întinsă pe spate, cu 
tâmplele zvâcnindu-i insuportabil. Din ce în ce mai des, un 
stol de fluturi negri îi voalau vederea. Odinioară, ea avusese 
prilejul să asiste la moartea unor carnivori, după câteva ore 
de deshidratare; în cazul ei, calvarul avea să dureze mai 
mult, era sigur. Ar fi trebuit să se târască în exterior, pentru 
a-și continua căutarea disperată, dar, singură, ideea de a fi 
obligată să mai suporte arșiţa soarelui încingându-i tabla 
căștii, îi provoca greață. 

— Ştii, vorbi Sarah pe neașteptate, aș vrea să te pun la 
curent în privinţa copilului... 

— Da? 

Obeza tuși, așa cum procedează cineva care n-are idee cu 
ce să înceapă confesiunea, înainte de a da drumul cuvintelor 


să curgă: 

— Nimeni nu este în cunoștință de cauză. Dar tu trebuie să 
știi. Dacă mor, e nevoie ca cineva să cunoască adevărul... 

Doica își subliniase ultima frază cu un mic râs jenat. Brusc 
înviorată, An se ridicase într-un cot. 

— Întotdeauna am bănuit că puștiul ăsta are o poveste cam 
neclară, remarcă ea, căutând privirea grăsanei. De ce îţi dai 
toată silința să-l abrutizezi, obligându-l să stea toată ziua cu 
nasul în păcătoasa aia de carte? 

— Nu trebuie să se gândească, șopti doica aproape 
imperceptibil. Trebuie să-i amorțim mintea, să i-o ocupăm, să 
n-o lăsăm să vagabondeze în stare de veghe. Pe timpuri, cei 
de teapa lui erau ţinuţi în stare de somn permanent, fiind 
hrăniţi prin perfuzii. Sau erau uciși. Așa, pur și simplu. 

— Cei de teapa lui? 

— Tribul lui a dispărut de multă vreme, de foarte multă 
vreme, cu mult înainte ca mama mamei mele să vină pe 
lume. Pe atunci, o ordonanţă de-a Măcelarilor îi decretase ca 
fiind animale dăunătoare și, ca atare, fiecare avea dreptul să- 
i omoare fără somaţie. Clanul lor, deja puţin numeros, nu a 
întârziat să dispară. Doar câţiva fugari au supraviețuit, 
ducând o viață nocturnă, trăind în ghetourile orașelor- 
fortărețe împreună cu cerșetorii și estropiaţii?”, cu vânătorii 
de șobolani... Acest copil este ultimul reprezentant al rasei 
sale. Am avut nevoie de ani întregi de verificare a tuturor 
cronicilor deșertului pentru a-i localiza urma. Când l-am 
găsit era singur, mama lui tocmai murise în urma unei 
furtuni de nisip. El este ultimul. Înţelegi? Ultimul! Unde mai 
pui că habar n-are de puterea pe care o posedă. Se crede 
normal, înţelegi? Normal! A venit cu mine pentru că era 
singur și pentru că i se urâse să tot ţesale cămile în marele 
târg din nord și, mai ales, pentru că i-am promis că-l voi face 
ucenicul meu... 


29 (Franţuzism) Schilod, mutilat, schilodit; (p. ext.) neputincios, slab, 
infirm. 


Sarah se opri, gâfâind. Picături de sudoare îi brobonaseră 
fruntea. An se temu ca nu cumva bătrâna să facă vreo criză 
căreia să nu-i poată ţine piept. 

— Taci din gură! îi porunci ea. Culcă-te și dormi! O să-mi 
povestești mai târziu, când te vei simţi mai bine! Taci, că eu 
mă duc să-i rad pe cei din clan! 

Pentru a pune capăt oricărei încercări de revoltă, tânăra 
înșfacă vasul cu spumă și briciul. Afară, soarele se revărsa 
asupra taberei aidoma unui val de plumb topit. An se clătină 
vreme de câteva clipe, cu gura larg deschisă, înghițind cu 
lăcomie aerul încins. La orizont, cerul era și mai negru decât 
în ajun; furtuna galopa spre ei, venind din fundul deșertului, 
răsuflare a morţii ce nu avea să întârzie să-și răspândească 
blestemele devorante. Adunându-și întregul curaj, ea începu 
lunga vizită a corpurilor cufundate în somn; totuși, ajunsă la 
jumătatea cursei, An leșină și se rostogoli pe iarbă, tăind în 
profunzime beregata unui adormit pe care tocmai îl 
bărbierea. Nu ieși din comă decât după cinci ceasuri și se 
descoperi plină de sângele rănitului nemișcat de alături. 
Atinsese limitele rezistenţei și i se părea că articulațiile îi 
sunt făcute din gelatină inconsistentă. Se hotărî să se 
întoarcă în cortul lui Sarah, întrucât nu se mai simţea în 
stare să continue treaba cu corectitudine. 

De îndată ce trecu pragul adăpostului, privirea i se opri 
asupra doicii. Ochii acesteia erau ciudat de goi, lipsiţi de 
culoare. În ei nu strălucea nicio flacără. Ochi de porțelan, îi 
veni imediat în minte tinerei femei. Da, chiar asta era - două 
pupile pictate pe faţa unei statui de cretă. An se cutremură, 
temându-se mai presus de orice că ghicise adevărul. Puse 
mâna pe sânul moale al bătrânei. Era ca de gheaţă și niciun 
ecou, chiar și neregulat, nu-l făcea să palpite. Sarah murise; 
fusese doborâtă în câteva secunde, fără să fi putut măcar să 
schițeze un gest de revoltă sau de fugă. Brusc, An realiză că 
acum rămăsese singura ființă conștientă în mijlocul acestui 
dormitor irațional pierdut în inima deșertului. O veritabilă 


panică îi răscoli măruntaiele. 

Era spaima viscerală a claustrofobului care se trezește în 
tenebrele unei mine prăbușite, ameţeala care-l cuprinde pe 
marinar în clipa când apa, devenită dintr-odată limpede ca 
lacrima, îi dezvăluie abisul fără fund de care îl despart doar 
câteva scânduri bătute grosolan în cuie. Un lung țipăt de 
neliniște îi ţâșni de pe buze, consumându-i ultimele forţe. 
Avea să moară și ea, trăgând după sine în agonie întregul 
trib. O febră neașteptată o devoră din cap până în picioare; 
se surprinse vociferând, urlând imprecaţii teribile. Trebuia 
să se trezească, să înceteze cu toţii acest joc stupid, această 
caricatură de religie ce, curând, urma să-i azvârle în neant... 

An se aruncă asupra copilului, îl prinse de umeri și începu 
să-l zgâlțâie cu ultimele resurse de putere, dar ochii lui se 
încăpățânau să rămână închiși. Când îl lăsă să alunece din 
nou pe pământ, mâna dreaptă a puștiului se deschise, 
eliberând cheia de la cască! An trăi o clipă de intensă 
stupefacţie - și totuși, tija de metal delicat cizelată era acolo, 
strălucitoare, între smocurile de peri! Cheia... Totul devenise 
limpede: copilul profitase de noapte, de ultimele sale minute 
de trezie, pentru a desface cârligul, împlinindu-și astfel 
răzbunarea. Poate că se gândise să-i înapoieze obiectul furat 
după câteva ore, lăsând-o să scape doar cu o sperietură (cel 
puţin, așa îi plăcea să creadă), dar somnul pusese stăpânire 
pe el, transformând farsa sa într-o capcană mortală. Cu o 
mișcare scurtă, își descheie coiful, apoi își smulse pumni 
întregi din părul lipicios de sudoare. Mesteca lacom, înghițea 
zgomotos și o luă de la capăt. Aproape simultan, simţi cum 
oboseala o părăsește treptat. Întotdeauna se întâmpla așa - 
lipsiți de hrană, autonomii mureau în câteva zile; dacă se 
alimentau corect, își reveneau, după cele mai severe 
privaţiuni, în numai trei ceasuri. După ce se sătură, An își 
încuie casca, puse cheia la locul ei și se lungi lângă cadavrul 
doicii. Trebuia să se odihnească, să uite încercările prin care 
trecuse în ultimele douăzeci și patru de ore. Era rândul ei să 


doarmă... Îşi pierdu rapid cunoștința, iar în clipa în care se 
prăvălea în neant primele rafale ale uraganului se 
dezlănţuiră deasupra taberei, suflându-și mângâierea de foc 
asupra corturilor, pârlind stofele protectoare, devorând 
pielea animalelor nedigerate încă de covor. Mai mulţi câini, 
jupuiţi de vii, începură să urle, prizonieri ai unei curse 
nebune cu cercuri din ce în ce mai strâmte, înainte de a se 
rostogoli într-un ultim spasm, hălci de carne ridicate pe labe, 
patrupede muribunde cu mușchi dezveliți. 

Tânăra mai avu un gând în care era vorba de strania gelozie 
a copilului față de Gahl; pe viitor, trebuia să ţină cont de ea, 
dacă nu dorea să se repete aceeași absurditate, căci putea să 
parieze fără greș că, dacă nu s-ar fi supus unor eforturi 
nechibzuite în ultimele zece ore, Sarah ar mai fi trăit. 

An ieși din starea de torpoare când soarele coborâse după 
orizont. Vântul urla, mitraliind corturile în rafale dese. Ea se 
apucă să strângă mai tare chingile ce ţineau intrarea închisă. 
Se culcă din nou, cu speranţa că uraganul va înceta în zori, 
pentru a-i permite să-și îndeplinească munca. Şi așa 
întârziase prea mult. Din păcate însă, aurora îi aduse o 
dezminţire neliniștitoare și, când vru să-și scoată mâna afară 
din cort, o pală de nisip îi devoră falangele. Se văzu nevoită 
să facă un salt înapoi și să-și șteargă degetele de un smoc de 
blană, înjurând. Mii de bășici îi împânzeau carnea; s-ar fi zis 
că își vârâse mâna într-un cuib de viespi cuprinse de 
nebunie. Durerea era atât de ascuţită, încât nu avu încotro și 
recurse la unul din unguentele lui Sarah, pentru a stăvili 
umflătura. Apoi se lungi din nou. Cine știe, poate că doica ar 
fi avut pregătită o soluţie și în cazul ăsta; ea, în schimb, nu 
putea decât să aștepte, rugându-se ca vijelia să se potolească 
rapid. Se adânci într-o meditaţie morocănoasă; se simţea 
aidoma unicului pasager al unei mașini nebune, gonind cu 
viteză maximă, al cărui conducător și-a dat duhul înainte de 
a fi apucat să scoată o vorbă despre modul de utilizare a 
diferitelor manete. Se ghemui între copilul nemișcat și hoitul 


înțepenit al imensei femei cu ochi goi, îndemnându-se la 
răbdare. 

Vântul nu încetă decât la sfârșitul după-amiezii. Ea se hotări 
să facă imposibilul; în consecinţă, se echipă cu vechea sa 
pelerină uzată, care nu ar fi protejat-o mai mult de câteva 
secunde, în caz că ar fi izbucnit din nou rafalele, își trase 
gluga pe ochi și încălţă cizmele de metal descoperite pe 
fundul unui cufăr. Traversă grăbită piaţa centrală, intră în 
cortul lui Gahl, pe care-l bărbieri în trei minute, apoi alergă 
spre alt adăpost. Munca fu expediată fără prea mare 
dificultate. Totuși, în momentul când se pregătea să se 
reîntoarcă în culcușul ei, o toană bruscă a vântului îi suflă în 
faţă o ploaie de nisip. An avu prezenţa de spirit să-și ridice 
braţul pentru a-și proteja chipul, dar câteva grăunţe reușiră 
să i se strecoare sub pleoape. Era ca și cum cineva i-ar fi 
injectat în pupile ardei iute pisat. De sub gene îi țâșniră 
lacrimi de foc; ea se aruncă înainte, la întâmplare, orbită în 
totalitate și căzu cu nasul pe burta îngheţată a doicii. 
Durerea aproape o paralizase; căută pe pipăite printre 
flacoanele risipite pe sol, încercând să-l găsească pe cel mai 
potrivit. Incapabilă să descifreze cea mai mică menţiune pe 
etichete, fu nevoită să se încreadă în miros. În cele din urmă, 
descoperi o loţiune opiacee, despre care își amintea că ar 
poseda calități analgezice, se unse cu ea pe ochi și se 
ghemui, cu palmele lipite de sprâncene, așteptând ca 
suferința să se diminueze. Afară, furtuna creștea din nou în 
intensitate, făcând să geamă catargul cortului. An se lungi cu 
mare grijă; se simţea extrem de fragilă, în pragul unei crize 
de nervi. Orbitele n-o mai dureau, dar pupilele nu mai 
distingeau decât o ceaţă uniformă, albicioasă. 

— O să treacă, murmură ea, culcându-se pe o parte, până 
mâine n-o să mai rămână nicio urmă! 

Nu era cu adevărat neliniștită, alături de Sarah asistase la 
numeroase accidente similare și niciunul dintre pacienţii pe 
care-i îngrijiseră nu-și pierduse vederea definitiv. Trebuia 


doar să aibă răbdare - inflamaţia avea să se resoarbă mai 
mult ca sigur pe durata nopții. 

În zori, se trezi din cauza mirosului pestilenţial al 
cadavrului, al cărui proces de descompunere era accelerat 
de căldura excesivă. Vederea îi rămăsese la fel de înceţoșată 
ca și în ajun și, cu toată acalmia furtunii, ea n-ar fi avut 
curajul să-și părăsească adăpostul. Era terorizată de ideea 
de a traversa satul pe bâjbâite, cu braţele întinse, conștientă 
fiind de faptul că ar putea în orice moment să părăsească 
blestematul de covor, rostogolindu-se în nisip. Nu cunoștea 
destul de bine geografia taberei pentru a se deplasa prin ea 
recurgând doar la memorie. Corturile aliniate se confundau 
între ele în amintirea sa și tânăra n-ar fi fost în stare în 
niciun chip să le identifice după pipăit. În plus, dacă vântul 
ar fi surprins-o în mijlocul taberei, ea ar fi fost devorată de 
vie, înainte de a fi apucat să se orienteze. Nu, sub nicio 
formă nu se putea hotări să iasă afară, să se cufunde în acest 
labirint lăptos la care o condamna partiala orbire. Se unse 
din nou cu alifie, mâncă, apoi rase cu meticulozitate ţeasta 
copilului. Acesta nu se mișcă, după cum se temea, așa că 
operaţia se desfășură fără probleme. Ajunse la concluzia că 
era mai bine să doarmă, așteptând ca vederea să-i revină cât 
de cât, dar îngrozitoarea miasmă de putreziciune ce umplea 
cortul îi ridica stomacul în gât. Ar fi trebuit s-o îngroape pe 
Sarah, s-o târască până la marginea covorului, până în locul 
unde deșertul își reintra în drepturi, pentru a o răsturna în 
nisip cu o lovitură de călcâi, așa cum se procedează cu morții 
ce sunt încredinţaţi profunzimilor oceanului, numai că se 
temea să nu se repete experiența din ajun. Se gândi la 
cămilele care nu mai înghițiseră nimic de câteva zile și care 
nechezau surd în spatele peretelui cortului-grajd, bătându-se 
între ele pentru ultimele legume uscate rămase în iesle. De 
ce oare nu dormeau și ele? Organismul lor rămânea 
insensibil în faţa puterilor dezvoltate de piele? Este ultimul 
din rasa lui, dar despre ce rasă era vorba? De ce puteri 


misterioase dispunea? Pe moment, puștiul nu era decât un 
corp moale ca o cârpă, abia respirând, ca toţi ceilalţi. An nu 
putea să conteze decât pe ea însăși. 

Următoarele patru ore trecură ca un vis. Spre amiază (mai 
mult ca sigur era amiază, căldura atinsese apogeul), furtuna 
se dezlănţui din nou, zgâlțâind cortul până seara, fără să 
cunoască nicio perioadă de acalmie; făcea să geamă catargul 
metalic, ale cărui vibrații se transmiteau, periculos de 
puternic, cablurilor ce susțineau ansamblul. 

Dacă se prăbușește partea superioară, gândi tânăra femeie, 
nu rezistăm mai mult de zece minute... 

Din fericire, odată cu căderea nopţii, uraganul scăzu 
sensibil în intensitate. Când An riscă să-și scoată capul prin 
deschizătura conului de pânză, ochii îi oferiră un spectacol 
de un negru uniform, de smoală; brusc, căpătă convingerea 
că, chiar dacă ar fi avut la dispoziţie torţa electrică a lui 
Gahl, tot n-ar fi putut zări lumina. Se cufundă din nou în 
marea de descurajare. Singura soluţie raţională ar fi fost să 
întrerupă această ceremonie stupidă, numai că nu avea cum. 
Intr-o tresărire de combativitate, își umflă plămânii și prinse 
să urle din toate puterile numele lui Gahl. Continuă în felul 
acesta vreme de vreo zece minute, dar numai cămilele îi 
răspunseră cu gemete slabe, în disperare de cauză, înșfăcă 
braţul puștiului și-l scutură fără milă. În stare de veghe, 
băiatul ar fi ţipat de durere; acum însă se mulțumi să mârâie 
și să se agite, acoperit sub mii de straturi de inconștienţă. În 
acea noapte, An plânse mult timp, înainte de a adormi și ea, 
zdrobită de nefericire. 

Către miezul nopţii, copilul începu să geamă așa cum 
procedează un individ ce se zbate sub asaltul unor coșmaruri 
repetate. Punându-i mâna pe frunte într-un gest de 
îmbărbătare, tânăra constată că era acoperit de sudoare. De 
altminteri, de când îl zgâlţâise, în culmea nervilor, puştiul se 
agitase în permanenţă. Acum ea se întreba cu îngrijorare 
dacă nu cumva comisese o greșeală brutalizându-l astfel. 


Oare  perturbarea somnului  hibernanţilor nu provoca 
tulburări importante ale echilibrului psihic? Și dacă toţi cei 
pe care-i deranjase mai mult sau mai puţin pe parcursul 
ultimelor ore se trezeau nebuni? Ea își alungă acest gând din 
minte. Acum, băiatul se zbătea din ce în ce mai tare, tăind 
aerul cu braţele sale slabe, bolborosind cuvinte fără rost, în 
care reveneau invariabil formule matematice de neînțeles. 
Tânăra vru să-l oblige să se culce la loc, dar palmele îi 
alunecară pe torsul jilav al băiatului. 

— Haide, haide, calmează-te... Calm! 

Incepu să-i înșire vorbe de consolare mecanice, lipsite de 
formă clară, așa cum te adresezi unui animal temător, căruia 
puţin îi pasă de sensul frazelor, fiind însă sensibil la tonul 
vocii. Timp de câteva secunde, crezu că reușise, apoi copilul 
se ridică în capul oaselor și o pocni violent la baza nasului. 
Lacrimi de durere și de mânie ţâșniră din ochii tinerei femei. 
Ea înţelese că micuțul era în plină criză de somnambulism; 
într-un minut el avea să se scoale în picioare, să iasă din 
cort, să rătăcească pe covor la voia întâmplării, până când 
picioarele sale vor părăsi suprafaţa protectoare sau până 
când vântul nisipurilor îl va jupui, aducându-l în stadiul de 
halcă de carne urlătoare. Il prinse zdravăn de umeri; cu 
niciun preţ copilul nu trebuia să plece din cort, ea n-ar fi fost 
în stare să-l urmeze. Să-l reţină, să-l conducă... N-ar fi fost 
decât doi orbi cramponaţi unul de altul, mergând în derivă, 
terorizaţi în fiece clipă de spaima de a nu ieși din tabără sau 
de a nu auzi uraganul dezlănțuindu-se din nou. An se aruncă 
peste el, ţintuindu-l la sol. Se rostogoliră amândoi, goi, 
încolăciţi, aidoma unor luptători grotești sau unor amanți 
scandaloși. Foarte repede, ea pricepu că trupul firav al 
adolescentului ascundea o forță cu mult peste cea mijlocie; 
coapsele osoase îi zdrobeau coastele, unghiile îi brăzdau 
șalele. Când o mușcă, plin de cruzime, de sânul stâng, An se 
trase înapoi și îl lovi scurt cu pumnul închis în plină figură. 
Imediat, el încetă să se mai agite. Ea se rostogoli până la 


cufărul Sarei, în care se afla și un sul de frânghie, pe care o 
petrecu de două ori în jurul taliei copilului, iar bucata 
rămasă și-o răsuci de braţul drept. La început, se gândise să- 
l lege de mâini și de picioare, dar se temea că, deși înlănțuit 
în felul acesta, băiatul să nu înceapă să se târască spre 
exterior când ea ar fi fost cufundată în somn. inut în lesă, el 
nu putea să facă vreo mișcare fără s-o trezească. Liniștită în 
această privință, tânăra se lungi și închise ochii. În clipa 
când moleșeala o acoperea cu valuri succesive, funia îi tăie 
încheietura cotului, copilul se sculase și mergea spre ieșire. 
Ea ţâșni ca un arc, trăgând din răsputeri, așa cum ar fi făcut- 
o pentru a opri o cămilă în călduri. Cânepa se zbătea în 
palma unicei sale mâini valide, provocându-i o usturime de 
nesuportat. În câteva secunde, puștiul avea să ajungă afară, 
eliberându-se de sub controlul ei. An plonjă în întuneric, își 
închise braţul în jurul gâtului copilului, și-l seceră cu 
piciorul. Dezechilibrându-se, el se prăbuși. Ea profită de 
acest eveniment pentru a-l târî până în fundul cortului, apoi 
se culcă peste el, acoperindu-l cu propriul său corp. Amândoi 
gâfâiau și erau acoperiţi de sudoare, de parcă tocmai ar fi 
încheiat o confruntare amoroasă. Această imagine o făcu să 
se rușineze și ea se strădui să o uite cât mai curând. Nu 
trebuia să se mai ridice; astfel lipit de sol, copilul părea să se 
liniștească. Braţele sale încetară să se mai miște spasmodic. 
Într-o jumătate de oră, el își regăsise imobilismul de statuie 
și numai respiraţia îi rămase neregulată. An nu îndrăznea să 
se miște, terorizată de ideea că orice fleac i-ar fi putut 
redeștepta criza. Până în zori, cei doi rămaseră înțepeniţi, 
carne lipită de carne, gură lângă gură... 

După căldura ce domnea în interiorul cortului, An își dădu 
seama că soarele răsărise; totuși, acuitatea sa vizuală 
continua să rămână apropiată de zero, interzicându-i orice 
deplasare. Mirosul pestilenţial depășea limitele 
suportabilului, întețit de razele ce încălzeau pereţii de pânză. 
Era mai mult decât putea să îndure tânăra femeie. 


Depărtându-se de copil cu infinită precauţie, ea își încleștă 
degetele în jurul gleznelor doicii, cu intenţia de a trage 
cadavrul doi-trei metri în exterior. Obţinu tot atât succes în 
acţiunea sa ca și în cazul în care ar fi dorit să ridice o stâncă 
ajutându-se de o singură mână. Căzu în genunchi, cu 
răsuflarea tăiată. Niciodată nu-și imaginase că Sarah era atât 
de grea. În fundul cortului, puștiul reîncepu să geamă și ea 
auzi clar zgomotul călcâielor sale frecându-se de iarbă. Din 
fericire, nu apucase să se scoale în picioare; ea îl turti sub 
propria-i greutate și îi mângâie tâmplele cu degetele sale 
lipicioase. 

Astfel se scurseră patruzeci și opt de ore, timp în care 
tânăra fu condamnată la paralizie. De fiecare dată când 
încerca să se depărteze de el, băiatul își relua gesticulaţia 
somnambulică. Nu se mai chinuia să gândească; doar mânca, 
dormea, mânca, dormea... În exterior, furtuna se domolise pe 
durata unei după-amiezi, apoi se dezlănţuise din nou și mai 
abitir. Prevăzătoare, ea înfășurase ţeasta băiatului într-o 
bucată de stofă groasă; în schimb, în vasul de gresie spuma 
se uscase, prinzând pămătuful ca într-o menghină. 

— Totul s-a dus naibii, își spunea ea, în rarele accese de 
luciditate, apoi cădea din nou pradă moleșelii. În zorii celei 
de-a treia zile, An constată că distingea formele generale ale 
obiectelor ce o înconjurau. Spre amiază, își redobândise, în 
parte, vederea. La o distanţă de trei metri, lumea se sfârșea 
într-o ceaţă deasă, dar oricum era mai bine decât nimic. 
Totuși, fu nevoită să mai aștepte până a doua zi, într-atât era 
de teribilă furtuna. Apoi vântul se potoli dintr-odată. Fără să 
știe de ce, ea avu certitudinea că uraganul își epuizase 
ultimele rafale. Se smulse din wigwam cu senzaţia că a 
scăpat din străfundurile infernului; sub mâinile ei, iarba nu-și 
pierduse niciun strop din vitalitate, colcăind mai mult ca 
niciodată. An ezită mult înainte de a intra la Gahl. Ştia 
dinainte ce avea să găsească. În cele din urmă, strângând 
din dinţi, desfăcu un pic deschizătura cortului și riscă să 


arunce o privire scurtă. Spectacolul - oricât de teribil era el 
în esenţă - nu avea nimic oribil din punctul de vedere al 
formei. Ai fi zis că șeful tribului se dizolvase, lăsând în urma 
lui doar un soi de cocon translucid cu aspect vag umanoid. 
Treaba asta aducea cu crisalida și cu năpârlirea șerpilor. 
Tânăra se răsuci pe călcâie și plecă. In toate celelalte 
adăposturi o aștepta același dezastru. Nu mai rămăsese 
nimic din trib, nimic altceva decât o mână de cămile cu 
privirea sticloasă, mestecând câteva resturi de legume 
uscate, strânse, flanc lângă flanc, în spatele peretelui de 
piele al grajdului. Ea le reîmprospătă raţia, apoi îl transportă 
pe copil în cortul șefului, acolo unde înfiorătoarea putoare a 
cadavrului în descompunere nu mai putea să-i ajungă. La 
capătul a ceea ce păru să fie o săptămână, privirea sa își 
recăpătă acuitatea de odinioară și, cu toate că strălucirea 
soarelui îi provoca migrene, An se simţi ușurată. Era singură, 
singură cu un copil adormit pe care-l rădea cu punctualitate, 
fără să știe dacă el n-avea s-o scuipe în faţă la trezire. 
Aștepta. Era datoare faţă de sine însăși să-și păstreze 
vigilența. Crizele de somnambulism îl făceau uneori pe băiat 
să sară imprevizibil în picioare, cu braţele întinse, cu ochii 
goi. Atunci el rătăcea în derivă, cu pași ezitanţi și grei, de 
fiecare dată apropiindu-se tot mai mult de marginea 
zdrenţțuită a covorului. În cele din urmă, An își confecţionase 
dintr-o fâșie de piele un soi de lesă artizanală pe care i-o 
prinsese de gât copilului. Când hoinăreala lui întâmplătoare 
risca să devină prea periculoasă, ea își înfigea călcâiele în sol 
și, arcuindu-se, trăgea cu amândouă mâinile de lesă. În clipa 
aceea, lațul îi strângea beregata și începutul de asfixie îl 
făcea pe puști să bată în retragere, oprindu-l brusc din 
înaintare. Astfel, ea îl plimba prin satul mort ca pe un animal 
domestic. Seara, lega celălalt capăt al curelei de un ţăruș de 
fier, așa cum ar fi procedat în cazul cămilelor. 

Intr-o zi, pe când îl însoțea pe băiat într-una din rătăcirile 
sale fără ţel, o bruscă răsucire a acestuia o dezechilibră; 


fruntea i se izbi de o bancă de lemn negeluit și, timp de un 
minut, ea își pierdu cunoștința. Inainte de a se prăbuși în 
neant, simţi însă, cu mare claritate, cum lesa îi alunecă 
dintre degete, fără să poată face nimic pentru a o reţine. 
Eliberat de orice constrângere, prizonierul își continua cursa 
către deșert... 

Leșinul său dură puţin; An deschise ochii cu impresia că o 
așchie i se strecurase între gene, apoi amintirea ultimelor 
sale gesturi o împinse în sus, mai ceva decât o descărcare 
electrică. 

În jurul ei, covorul era gol până la disperare... 

La o distanţă de o sută de metri, silueta slăbuţă a copilului 
dansa pe deasupra nisipului, deformată de vibraţiile aerului 
supraîncălzit. An își dădu seama că el mergea prin deșert, 
descult, FĂRĂ NICIUN FEL DE PROTECŢIE, iar praful 
ridicat de pașii săi i se revărsa pe pulpe, fără să-i provoace 
rănile obișnuite. Puștiul mergea în zigzag pe câmpia acidă, 
probabil de vreun sfert de ceas, fără să dea vreun semn că ar 
fi păţit vreun rău; părea la fel de neatins ca și cum s-ar fi 
tăvălit pe o pătură de lână. Ultimele cuvinte ale doicii 
răsunară în urechile tinerei femei: 

El nu este ca toti ceilalți, el este singurul reprezentant al 
rasei sale. 

An înghiţi cu noduri. Era într-adevăr ultimul, ultimul 
specimen al unui popor ce fusese în acord perfect cu 
deșertul, singurul exemplar viu al unui trib ce putea merge 
nestingherit, în pielea goală, printre dune. Era din rasa 
animalelor-munţi, a acelor fiare despre a căror origine 
nimeni nu mai știa nimic și care făceau parte din peisaj, 
dormind de o mie sau două mii de ani și al căror somn se 
sfârșea odată cu moartea. El era unicul individ capabil să 
trăiască pe Almoha, cel pentru care, după exemplul colinelor 
vii, planeta nu reprezenta o capcană mortală... 

An fu nevoită să înșeueze o cămilă-carapace pentru a merge 
să-l recupereze pe copil, care se îndepărta din ce în ce mai 


mult de tabără. Cum băiatul nu-i răspundea la chemări, ea se 
văzu nevoită să-l captureze cu lasso-ul și să-l remorcheze 
până la covor, ca și cum ar fi avut de-a face cu un animal 
rătăcit ce trebuia dus înapoi în ţarcul său. Restul zilei și-l 
petrecu adâncită într-o uluire vecină cu starea de comă. 
Așadar, ea îl veghease, timp de săptămâni întregi, pentru 
NIMIC, interzicându-și să-l părăsească numai și pentru un 
singur minut, cu riscul de a sacrifica de dragul lui pe toți 
ceilalți membri ai clanului... Iar astăzi, toate astea se revelau 
a fi fără niciun fundament. Ar fi putut să-l lase să alerge prin 
furtună, să dea piept cu vânturile de nisip, să... Şi de ce 

Sarah nu-l însărcinase CHIAR PE EL cu corvoada blestemată 
a rasului, de vreme ce puştiul, spre deosebire de An, nu se 
temea să rămână blocat în mijlocul uraganului? Chiar, de ce? 
Doar dacă... Doar dacă doica nu ignorase până în ultima 
clipă că protejatul ei rezista în faţa tuturor acizilor, puterea 
la care făcea aluzie fiind CU TOTUL ALTA decât cea 
descoperită acum... Această ipoteză nu reuși decât s-o 
tulbure și mai mult, dar întrebările sale se estompară în faţa 
apariţiei unui gigantic sentiment de culpabilitate. Ea 
provocase sfârșitul întregului trib din cauza incompetenţei 
de care dăduse dovadă. O incompetenţă alimentată probabil 
de dorinţa inconștientă de a se răzbuna pe acești nomazi ce o 
jigniseră cu atitudinea lor neprietenoasă. Ea își impusese să 
salveze copilul, acest copil încredinţat de Sarah în clipa 
mortii și iată că astăzi descoperea că respectivul alibi nu mai 
era valabil. Că el nu fusese niciodată valabil! 

Trecu o altă săptămână. An se simţea aidoma unui 
naufragiat pe o insulă pustie. Lipsa de activitate îi agrava 
starea depresivă și uneori se surprindea vorbindu-le 
cămilelor. Pentru a-și păcăli plictisul, într-un rând, rase o 
porţiune destul de mare de piele, se așeză cu picioarele 
încrucișate, având la îndemână trusa de tatuaj a scriitorului 
public și începu să caligrafieze cu mici caractere chinuite tot 
ceea ce se întâmplase până atunci. Ea descoperea în această 


muncă, ce-i lăsa seara degetele pătate cu tuș negru, o nouă 
modalitate de a-și zgândări rănile. Treptat, cronica se 
transforma în autocritică. Ea nu se menaja deloc, insista 
asupra „crizelor” sale. Când epuiză acest subiect, vorbi 
despre băiat. Ce risca oare? Pielea nu mai reprezenta decât 
un covor uitat, mort, ce nu mai era locuit de nimeni. In cel 
mai bun caz, ermitul care colecţiona teritorii abandonate 
avea să-l includă în primul volum al memorialului deșertului, 
iar, în cel mai rău, vânturile nisipurilor - după ce vor fi 
isprăvit de ros corturile și instalaţiile - aveau să-l acopere în 
totalitate, afundându-l la baza dunelor... Când nu mai știu ce 
să mai scrie despre băiat, își aminti de orașul-vitraliu și îl 
descrise ca pe următoarea etapă a călătoriei sale. Când 
termină, fu cuprinsă de sentimentul că-și folosise timpul 
îndeplinind o muncă stupidă și răsturnă sticla de tuş cu o 
lovitură mânioasă de picior. 

După câteva zile de la acest eveniment, iarba încetă să mai 
colcăie, perii regăsindu-și rigiditatea obișnuită. Hibernarea 
se sfârșise. Furioasă la culme. An își desferecă centura de 
castitate și coiful, aruncându-le cât putu de departe, în 
deșert. Spre marea ei mirare, puștiul nu se sculă imediat 
pentru a se năpusti asupra cărţii, ci dimpotrivă, crizele sale 
de somnambulism se răriră și el păru să se scufunde într-un 
somn și mai adânc. An înțelese că adolescentul devenea tot 
mai anemic, că forțele îi slăbeau, interzicându-i orice 
mișcare intempestivă. Dacă nu-și deschidea ochii cât mai 
curând, avea să continue să doarmă, depășind timpul 
convenit, avea să slăbească și mai mult, devenind incapabil 
să schițeze cel mai mic gest. Urma să moară... Încă o dată, 
tânăra începu să blesteme absenţa doicii. Ce trebuia să facă 
acum? Cu multă grijă, trecu în revistă în memorie toate 
declaraţiile, toate manevrele bătrânei. În cele din urmă, își 
aminti de flaconul de sânge amestecat cu anticoagulant, din 
care doica și copilul beau, în fiecare dimineaţă, câteva 
picături pentru a combate proprietăţile narcotice ale 


fructelor. Desigur, sticla rămăsese în cortul Sarei și tânăra 
femeie fu nevoită să-și petreacă o pânză peste faţă înainte de 
a pătrunde în adăpostul unde cadavrul se descompunea 
nestingherit. Fără îndelungata sa practică în mijlocul 
abatoarelor, nu încape îndoială că ar fi leșinat în faţa 
spectacolului ce-o aștepta acolo. Încercând să nu ţină cont de 
el, răsturnă sipete și felurite cutii până dădu de flaconul 
negru, apoi alergă la băiat și, desfăcându-i buzele crăpate, îi 
umezi limba cu câteva picături din respectivul produs. Oftă. 
Atâta vreme cât nu avea să-și schimbe alimentaţia, puștiul 
era constrâns să folosească drogul dulceag; în caz contrar, 
exista pericolul de a intra imediat în stare de hibernare. An 
puse cu grijă preţioasa sticlă într-un săculeţ de piele pe care 
și-l atârnă de gât. 

Copilul nu se trezi decât a doua zi. El deschise ochii, 
bombăni ceva de neînțeles, după care se ghemui, scâncind 
de frig. An îl acoperi cu pelerina ei, apoi se duse imediat la 
grajduri. Nu intenţiona să rămână prea mult timp în tabără. 
Pe durata unei luni, jucase rolul unui paznic de cimitir; 
experienţa i se păruse îndelungată și nu mai dorea decât un 
singur lucru: să pornească la drum. In acest scop, alese două 
cămile sănătoase și încărcă litierele cu frunze și fructe 
uscate. Din cufărul doicii luă câteva hărți, foarte imprecise, e 
drept, precum și o trusă cu tot ce era de trebuinţă în caz de 
arsuri provocate de nisip. An parcurse încă o dată satul, 
adunând tot soiul de obiecte ce ar fi putut să-i fie vreodată 
de folos, cuțite, frânghii, pânze de protecţie, încărcându-le și 
pe acestea pe cămile. Se întrebă în sinea ei dacă straniul său 
tovarăș de singurătate auzise vorbindu-se despre oraşul- 
vitraliu și dacă ar fi fost în stare să-i indice vreo pistă 
serioasă... 

Către amiază, copilul putu să se așeze în fund; totuși, era 
extrem de slăbit, astfel încât ea se văzu nevoită să-l sprijine, 
strecurându-i totodată printre dinţi și câteva bucăţi de 
fructe, tăiate grosolan. 


— Merge? îl întrebă ea. 

Băiatul bătu din pleoape și rosti ca pe o evidenţă: 

— Sarah a murit. 

Nu părea să resimtă niciun fel de durere și An răsuflă 
ușurată. 

— Au murit cu toţii, vorbi la rându-i, cu toţii, înţelegi? N-am 
putut să mă ocup de ei din cauza furtunii... 

Puștiul ridică din umeri cu un aer fatalist și își puse 
arătătorul sub ochiul femeii, urmărind linia inferioară a 
genelor până la finele riduri în labă-de-gâscă. 

— Te-ai ars, spuse el. Aici... 

— M-am urâţit foarte tare? 

Copilul clătină din cap. 

— Nu. 

Părea că nu-și mai aduce aminte nici de ultima lor ceartă, 
nici de furtul cheii, ce ar fi putut s-o coste chiar viaţa. An 
consideră că n-avea rost să-i reîmprospăteze memoria în 
această direcţie. 

— Poţi să te ridici în picioare, să mergi? 

— Desigur, e ușor. 

Copilul se sculă. Corpul său slab îi punea în evidenţă 
întregul schelet, cea mai mică mișcare îi făcea oasele să sară 
sub pielea palidă. Ai fi zis că învelișul de carne se topise, 
intrând parcă la apă, fiind la un pas de a se destrăma. Tânăra 
avu tentaţia de a-l prinde în braţe, dar, în ultima clipă, 
recunoscu că dădea dovadă de o atitudine ridicolă. Nu se 
putea purta ca o mamă cu acest supraom fără să nu devină 
imediat conștientă de grotescul situaţiei. Era ca și cum o 
libelulă ar fi protejat un elefant. Și unde mai pui că ea Îi 
detestase întotdeauna pe copii... Atunci, de unde venea 
această bruscă solicitudine? 

In fond, ti-e puțin frică de el, nu-i așa?, se tachina ea 
ironică. 

Puștiul făcu câţiva pași, nesigur pe sine, apoi se aplecă 
pentru a-și culege cartea din iarbă, ale cărei pagini erau 


frunzărite de boarea ușoară. An se mișcă și mai rapid, 
apucând volumul cu o mână, îndreptându-și apoi spinarea 
înainte ca băiatul să priceapă ce se petrece. 

— S-a isprăvit cu toate astea! decretă ea. Sarah a murit, așa 
că timpul lecţiilor a trecut... Tu chiar vrei să continui? 

— Nu! 

Copilul răspunsese pe un ton violent. 

An zâmbi, se răsuci din șold și aruncă cartea înainte, cu 
toată forța de care era capabilă; volumul descrise o curbă și 
se prăbuși în nisip cu sfârâitul unui buștean cuprins de 
flăcări. În treizeci de secunde, nu mai rămăsese nimic din 
pagini și din coperti. 

Și acum, ce urmează să se întâmple? medită ea. Oare ce 
forțe am eliberat, forțe pe care Sarah le inăbușise cu atâta 
grijă? 

Alături de ea, puștiul bătu din palme și acest gest, atât de 
pueril, i se păru straniu tinerei femei. Mai bine zis, deplasat. 
Era mimica unui copilandru lipită peste trupul unui semizeu. 
Tânăra scutură din cap, vrând să alunge puzderia de 
gânduri: 

Doar n-o să încep să-l venerez pe mucosul ăsta, ar fi 
culmea! 

Apoi îi întinse hărțile. 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se despre un oraș construit ca 
un vitraliu? îl întrebă ea. Cred că trebuie să mergem spre 
sud... 

Băiatul dădu afirmativ din cap. 

— Da, spre sud... 


14 


Natanesh, Marele Jupuitor, prinsese să se afunde în 
mahmureală când porumbelul se prăvăli pe biroul său, cu 
aripile dislocate și ochii crăpaţi. Cu stupefacţie, își dădu 
seama că era vorba despre raportul uneia dintre cele patru 
patrule trimise în deșert cu trei luni în urmă, pe care sfârșise 
prin a o alunga din minte, fără să simtă cea mai mică 
remușcare. Fidel misiunii sale, micul grup își continuase 
prospecţiunile primejdioase, culegând informaţii din tavernă 
în tavernă, din caravană în caravană. g 

Atâta răbdare sfârșise prin a fi răsplătită. Intr-o bună zi, 
ajunseseră lângă o tabără prăpădită, ridicată pe un minuscul 
fragment de piele. In spatele unui cort grosolan se înălța un 
curios monument funerar: zeci și zeci de piei abandonate, 
puse una peste alta și legate aidoma unei cărți sau unui 
registru. Briza se juca printre paginile sale, frunzărindu-le cu 
plesnete de rufărie pusă la uscat. Acolo trăia un ermit puţin 
cam nebun, care, de zeci de ani, compila toate bârfele din 
regiune. Fără să se lase prea mult rugat, individul le vorbise 
despre un copil cu comportament bizar ce fusese adoptat de 
un trib vecin, un puștan straniu ce nu părea să promită nimic 
bun (bătrânul intuia treaba asta) și că o doică, binecunoscută 
pentru știința ei, i se ţinea mereu pe urme. 

Era o pistă firavă, totuși singura. Cercetașii porniseră la 
drum, în ideea de a găsi teritoriul clanului lui Gal (sau Gan, 
mormăielile nebunului erau uneori de neînțeles) și a face o 
cercetare discretă. Natanesh simţi cum îi renaște brusc 


interesul. Nu se mai atinsese de dosarul „Shankra” de 
aproape două luni și întreaga afacere se scufundase din nou, 
treptat, în oceanul de praf și mucegai pe care, poate, n-ar fi 
trebuit să-l părăsească niciodată. Această lovitură de teatru 
îi captiva din nou atenţia, îi risipea plictisul ce-l cotropea. 
Demnitarul se surprinse așteptând, întrucâtva nerăbdător, 
un nou raport. 

Câteva zile mai târziu, un alt porumbel călător îi dădu de 
știre despre descoperirea taberei în cauză; ghidaţi de ermit, 
membrii patrulei ajunseseră, în cele din urmă, în satul- 
fantomă. Investigaţiile lor îi puseseră în situaţia de a descifra 
cronica tatuată pe sol. 

Doica murise, copilul trăia, părea să dispună într-adevăr de 
puteri depășind normalul, îl însoțea o autonomă, cei doi 
porniseră spre o cetate desemnată cu apelativul de oraș- 
vitraliu... 

Imediat, Natanesh se duse să consulte niște hărţi păstrate 
sub cheie într-o cameră blindată, dar niciuna dintre ele nu 
menţiona respectivul oraș, cel puţin nu sub numele folosit în 
misivă. Cu meticulozitate și infinită răbdare, bătrânul se 
apucă să verifice un tabel extrem de vechi conținând numele 
aglomerărilor urbane. Majoritatea proveneau din dialecte 
locale și el se văzu nevoit să se raporteze la o traducere cu 
clasificare analogică. La rubrica „Geam, cristal”, el descoperi 
într-un târziu: Anuncar Tengla Padena, a cărui traducere 
literală aproximativă era: „Meterezele de sticlă și de plumb”. 
Coordonatele păreau să fi fost stabilite cu exactitate și totuși 
nu reușea să le transpună pe hartă. La intersecţia liniilor 
trasate de creionul său nu întâlnea decât vidul; acolo nu era 
semnalată nicio așezare umană. Se gândi că exista 
probabilitatea ca planurile să fi avut parte de o proastă 
etalonare, cu toate că, până acum, aceste exemplare 
rarisime și secrete se dovediseră a fi întotdeauna exacte. În 
disperare de cauză, Nat își reluă cercetările. O broșurică 
auditivă îl informă că Tengla Anuncar Adena (sic) fusese 


distrus, cu cincisprezece ani în urmă, de atacul unui animal- 
munte. Din oraș nu mai rămăseseră decât câteva cartiere în 
ruine, ce încă mai erau bântuite de un grup de rebeli cu 
practici nesănătoase: omnivorii, care mâncau orice le cădea 
în mână și dădeau dovadă de o delăsare obscenă în materie 
de alimentație. Nat comunică patrulei coordonatele 
respective cu ajutorul a doisprezece porumbei, dând ordin de 
a captura copilul, de a-l suprima și de a-i distruge în 
întregime rămășițele pământești. 

De îndată ce primi porunca, grupul de intervenţie se hotări 
să pornească iarăși la drum. În prealabil, însă, trei dintre 
membrii lui incendiară tabăra lui Gahl, ca și enormul volum 
alcătuit din cronicile deșertului. Cât despre ermit, ei se 
mulțumiră să-l târască legat la capătul unei frânghii prin 
câmpia cu nisip devorant, până când nu mai rămăsese nimic 
din corpul nenorocitului. Îndeplinindu-și sarcina, își 
îndemnară cămilele să se îndrepte spre sud... 


15 


Cu toate scările ridicate, autopompa stacojie cobora încet 
de-a lungul vechii străzi principale, având rezervoarele 
laterale încărcate până la refuz cu petrol. Agăţat de ultima 
bară, cu umerii dispărând sub harnașamentul de sticle ale 
căror valve îi zgâriau metalul ruginit al căștii, pompierul se 
deplasa paralel cu linia balcoanelor de la etajul cinci. 
Mănușile de azbest, tubul  lansatorului de flăcări 
perpendicular pe... 

Perpendicular. 

Patricia se gândi că, în câteva secunde, avea să fie de ajuns 
o simplă presiune a degetelor pentru ca raza de napalm în 
fuziune să ţâșnească din gura înnegrită, carbonizată, a 
lansatorului... Curba galbenă, strălucitoare, avea să 
împroaște balustrada de fier forjat, scorojind, dezintegrând 
pictura. Geamurile colorate aveau să se spargă cu un pocnet 
sec, o vibraţie dureroasă, băltoaca avea să se întindă pe 
covoare, apoi întreg apartamentul va prinde să duduie ca o 
sobă, împrăștiind torente de fum, de funingine deasă... Când 
incendiul avea să se stingă, din apartament nu va mai 
rămâne decât o gaură neagră pe faţadă, aidoma unei orbite 
goale. Degetele fetei căutară rotita de ajustare a binoclului. 
Privirea sa, limitată de câmpul lentilelor, se deplasă la 
nivelul balcoanelor. La etajul patru al numărului zece... 
Bastoanele de dinamită fixate în grabă cu plasture de 
volutele de fier forjat transpirau sub căldura sufocantă a 
deșertului. Nitroglicerina picura în broboane fine ce aveau să 


se zdrobească provocând o mică detunătură între ghivecele 
de mușcate ofilite. Când limba de napalm urma să guste 
terasa, încărcătura avea să pulverizeze probabil atât omul, 
cât și scara de oţel... Decapitată și stupidă, autopompa avea 
să încremenească locului, exceptând cazul când explozia nu 
i-ar disloca burta stacojie... 

Era mirosul unei zile de luni. La multă vreme după ce 
filamentele calendarului etern înnegriseră definitiv cadranele 
în urma unui scurtcircuit, Patricia încă mai era în stare să 
ghicească zilele după mirosul lor. Era mirosul unei zile de 
luni, în pofida izului de carne putrezită ce urca dinspre 
măcelăriile părăsite, ale căror geamuri dispăruseră sub 
straturile de muște albastre. 

Patricia își agăță de umăr cureaua binoclului. Trebuia să 
ajungă la chepeng înainte ca pisicile s-o localizeze. Cu labele 
din spate blocate din cauza turbării, ele obișnuiau să se 
deplaseze pe porțiunile plane ale acoperișurilor. Totuşi, 
unele mai erau capabile de salturi nemaipomenite, astfel 
încât nicăieri nu te aflai cu adevărat la adăpost. Fata înainta 
cu precauţie, cu degetele încleștate pe ţigle. Cizmele de piele 
galbenă, smulse la întâmplare dintr-un dulap, îi jucau puţin 
în jurul gleznelor, cu toate că fuseseră îndesate cu cârpe. 
Strecurându-și trupul slab prin deschizătura chepengului, o 
fracțiune de secundă ea trăi cu impresia că pătrunde în 
interiorul unui submarin. Cu voce joasă pronunţă cuvintele: 

— Închideţi tambuchiul, amuzându-se de sonorităţile muiate 
ale ultimului termen. Tambuchiul, de fapt, părea urzit trainic 
din noroi și spumă. 

Lumânarea continua să ardă pe balustrada scării, acolo 
unde o lipise cu trei picături de ceară. În clipa când o luă din 
nou în mână, dincolo de chepengul închis se auzi un scrâșnet 
mânios. Fata nu întoarse capul; prefera să-și imagineze în 
locul mustăţilor pline de spumă roz ale pisicilor ventuzele 
palpitânde ale caracatiței din „Douăzeci de mii de leghe sub 
mări”... 


Un violent miros de putreziciune venind dinspre frigiderele 
oprite îi tăie răsuflarea de cum ajunse la etajul cinci. Patricia 
se opri, oscilând între fascinaţie și dezgust, cucerită de 
această hipnoză olfactivă ce nu o mai părăsise niciodată din 
ziua în care, copil fiind, căzuse pe burtă, cu nasul și cu gura 
pe un stârv neidentificat, acoperit parţial de iarbă... Poate 
fusese o pisică... 

La început, Yann curăța apartamentele, de cum trecea 
dincolo de ușă, ca și cum ar fi îndeplinit un rit. Patriciei îi 
plăcea să-l vadă scoțând din frigidere bucăţile de carne 
colcăind de viermi, pentru a le arunca în gâtlejul sonor al 
gunoierniţelor, în care se prăvăleau într-o suită de palme 
moi, umede... Respectivul zgomot, același, îi zumzăia în cap 
și atunci când Yann o posedase pentru prima oară, în spatele 
grilajului de la măcelăria cabalină. Soarele încingea carnea 
carcasei rupte, căzută în rumeguș, pe care i se lipeau fesele 
în ritmul impus de bărbat. Când sosise clipa extazului, ea își 
înfipse unghiile în carnea moale, lipicioasă, strecurându-și 
degetele printre coaste ca printre zăbrelele unei închisori de 
os. Pelicula de grăsime i se întindea pe umeri, pe ceafă. 
Sângele îi întărea părul despletit... 

Atunci îl întâlnise prima dată pe Yann. Mai târziu, în cursul 
după-amiezii, ea își sărbătorise cei paisprezece ani jefuind o 
patiserie. De atunci, uneori, în momentele de extremă 
plăcere, în spatele pleoapelor închise îi sclipea imaginea 
capului unui cal, aurită, inundată de soare. Apoi, cum 
muștele și viermii puseseră stăpânire pe întreaga marfă, 
fuseseră nevoiţi, cu regretul în suflet, să părăsească salteaua 
de carne... 

Mai ales să nu vă serviţi de gunoiernițe. Yann nu o 
ascultase; totuși ea reperase zumzetul încă de dimineaţă. 
Yann ridicase din umeri, mestecând cu un aer superior 
curelușa căștii de crom, având imprimate pe ea armele 
Seniorilor Măcelari, pe care se încăpăţâna s-o poarte în 
permanenţă, chiar și când era în pielea goală. Așa și era în 


ziua aceea, plăcuţele de identificare dansându-i pe pectorali. 
Musștele ce ţâșniseră din gunoiernițe nu întâmpinaseră nicio 
opreliște, năpustindu-se asupra sa, înțepându-l. Păcătoasele 
bășici roșii și galbene, pline cu lichid și totuși tari ca niște 
pastile de lemn. Mai întâi pe braț, două... Apoi pe umeri și pe 
piept. În fiecare dimineaţă, Patricia scotea din trusa pe care 
o purta la centură, alături de pistolul automat reglementar, 
două comprimate de sulfamidă. Până în prezent, nu se vedea 
nicio ameliorare notabilă. Yann devenea din ce în ce mai 
lent, făcea mofturi când era vorba să se aventureze pe 
culoare, pe scări. Ieri, de pildă, afirmase, între două reprize 
de căscat, că era inutil să schimbe apartamentul în fiecare 
zi... Tocmai el, care la început nu întârzia mai mult de o 
jumătate de zi în același loc. Patricia nu mai întorcea capul 
când se întâmpla să parcurgă un coridor; hârșâitul patului 
puștii de asalt pe parchet, în spatele ei, îi dădea de știre că 
bărbatul o urma. De ce oare nu-și lăsa arma în ungherul 
vreunui culoar, pe vreo rogojină, de vreme ce-i venea din ce 
în ce mai greu să se deplaseze fără să se ţină de pereţi? Un 
dezertor putea fi dublat cumva de un  fetișist? 
Tripanozomiază”. 

Intr-o zi, Patricia n-avea să-l mai poată trezi. Deja nu mai 
era în stare s-o călărească. Corpul său avea să putrezească 
undeva în inima clădirii și fata se întreba uneori dacă va ști 
să distingă putoarea răspândită de Yann în concertul 
pestilenţial ce urca din casa scării. Ea nu avea să-i mai 
revadă niciodată zâmbetul deformat de colții care-i ieșeau de 
sub buze și pe care, aidoma tuturor renegaţilor, încercase să- 
i pilească în măsura posibilităţilor... 

Pocnetul parchetului răspândea fragmente de cuvinte. 
Patricia se opri. Ar fi trebuit să știe în ce ordine să atingă 
scândurile pentru a recompune fraza înregistrată. Poate era 
o maximă sau un avertisment... 

Coordonatele unei galerii secrete ce șerpuia de-a lungul 


30 Boală provocată de prezenţa tripanozomei în sânge; boala somnului. 


apartamentelor și se deschidea prin hubloul unei oglinzi 
necositorite în fiecare baie, în fiecare dormitor. Cât de 
pasionant ar fi fost totul odinioară! Patricia simțea că ar fi 
fost în stare să rămână zile întregi acolo, sărind dintr-o 
căsuţă în alta, ca într-un șotron, atentă la silabe, încercând 
pe rând toate combinaţiile posibile... 

Căldura devenea apăsătoare, lipindu-i pielea de bluzon. 
Transpiraţia îi brobona coastele cu mici coșuri roșii. Cu 
rapiditate, fata își lepădă veșmintele, rămânând doar cu 
cizmele prea mari, ca în reviste... Slabă, goală, cosiţele grase 
biciuindu-i omoplaţii, ea cobori sărind într-un picior până la 
al treilea etaj. Chipul său cizelat din unghiuri ascuţite, lipsa 
totală a șoldurilor, pieptul plat o făceau să semene, dacă 
jumătatea inferioară rămânea în umbră, cu un băiat. Patricia 
închise ochii și împinse prima ușă din stânga... Un joc 
obișnuit pe perioada marilor călduri: să-și ofere plăcerea 
primului obiect pe care degetele îl întâlneau. Un sfert de oră, 
cel puțin. Uneori acţiunea în cauză rezerva surprize de 
proastă calitate, dar Patricia își ţinea întotdeauna 
angajamentul, chiar dacă durerea i-ar fi smuls lacrimi. În 
partea aceasta, balconul dădea spre parcul zoologic. La 
începutul relaţiei lor, ea venea acolo cu Yann, când se însera. 
Bărbatul îi împrumuta pușca de asalt și-i ghida mâinile pe 
pat, indicându-i poziţia corectă a braţului, a umărului. În 
luneta infraroșie a vizorului, cuștile animalelor păreau 
deformate în mod bizar. De cele mai multe ori, fiarele 
începeau să se agite, ca și cum ar fi devenit conștiente de 
privirea mortală ce le ţintuia. Degetul apăsând încet 
trăgaciul... Să vezi capul lebedei zburând într-un val de 
pene... Yann îi spunea cum ar fi putut să fixeze o încărcătură 
de TNT pe rinoceri și să-i facă să sară în aer, noaptea, pe 
lună plină... Patriciei îi plăceau șușotelile acestor petreceri 
clandestine, vibraţiile înăbușite ale puștii, vânătăile ce-i 
apăreau pe clavicule sau clipele când Yann se lăsa peste 
șalele ei, în vreme ce ea ţintea capul leului... Apoi, se 


terminaseră cartușele. 

La primul etaj, trebuia să te ferești de seră și de grădina de 
iarnă. Gazonul se deplasa în plăci întregi, putând să 
escaladeze zidurile, să alunece pe sub fanta ușilor, ca o 
adevărată pădure de brice. Toamna, frunzele căzute, pe care 
curenţii de aer le răvășeau, erau capabile să-i decapiteze pe 
plimbăreţii imprudenti. În careul strâmt al curţii interioare, 
zăpada nu se topea niciodată, când venea vara, trebuia s-o 
îngrămădească în pivnițe, s-o arunce cu lopata în 
deschizătura răsuflătoarelor. Apa șiroia prin jgheaburi, fără 
să înmoaie însă nimic. 

Patricia fu nevoită să se oprească în ungherul unde se aflau 
pubelele pentru a culege umbrele unor pescăruși, trei la 
număr. Căldura le moleșise și ea avu destulă bătaie de cap în 
încercarea de a le desprinde din smoala topită. Apoi a fost 
umbra unui nor; de forma unui elefant, lipită de zidul de 
nord, chiar deasupra mușcatelor ofilite. Siluetele erau 
îndeosebi influenţabile și înzestrate cu o supărătoare 
predispoziţie spre mimetism. Dacă umbra unei păsări 
rămânea mai mult timp în preajma unui lampadar, ea 
devenea lampadar. Cu alte cuvinte, proprietarul ei de drept 
se afla în imposibilitatea de a o mai folosi... Asta admițând că 
o pasăre, chiar și un pescăruș, ar fi avut suficientă răbdare 
pentru a întreprinde demersurile necesare în vederea 
recuperării unei umbre pierdute. De altfel, metodele de 
conservare creaseră întotdeauna probleme. Ca să nu mai 
vorbim despre nenumăratele tranzacţii ale căror victime 
erau chiar siluetele uitate... Umbre plăcute ochiului cusute 
cu fir de sutură pe maiourile adolescenților, umbre diluate în 
bain-marie, puse în flacoane și vândute pe post de cerneală... 
Umbre... 

Patricia își reveni în fire; știa că delirează, că 
halucinogenele, picurate de Măcelari în apa ce curgea din 
robinete, acționau cu perfidie, împingând-o pe nesimţite pe 
panta periculoasă a visului. 


Ezită puţin în faţa cabinei portarului. Nu-i plăcea deloc să 
se apropie de stradă. Totuși, Yann sudase obloanele și unica 
broască a porţii celei mari. În copilărie, când se trezea dintr- 
un coșmar, avea obiceiul să-și tragă peste cap cearșafurile și 
păturile, grosimea ţesăturilor izolând-o de ameninţare. 
Lucrul era valabil și în cazul de față - se simţea mai bine 
lăsând o anumită distanţă între ea și bulevard. 

Spre amiază, Meșterii Măcelari aveau să coboare acest 
drum, cu pași înceţi. Încadrând bena de gunoi, pe care ploaia 
răpăia ca pe un bidon gol. Încinși în combinezoanele lor 
brune, matlasate, protejaţi de înţepături, de mușcături. După 
obiceiul lor, aveau să înceapă cu ferestrele de la parter, 
spărgând geamurile cu un dos de mănușă ghintuită, pentru a 
deversa în camere conţinutul sacilor colcăitori, îngrămădiţi 
între fălcile benei. Șobolani mici, negri, cu cozi inelate, 
îngrășaţi cu bacili de toate soiurile, a căror cocoașă plină de 
tumori împrăștia bășici dezgolite de păr pe blana aspră... 
Până acum, nu depășiseră numărul șase, dar Patricia, cu 
urechea lipită de răsuflătoare, pândea scrâșnetul ghearelor. 

Șobolanii. Escaladând ţevile de canalizare, străpungând 
pereţii. Urcând etaj după etaj, spre acoperișuri, la întâlnirea 
cu pisicile. La întâlnirea cu rebelii... 

Frontul de rezistență de la portalul din sud, ca și cel din 
centru nu rezistaseră în fața invaziei. Ar fi trebuit să închidă 
toate obloanele, să cimenteze partea de jos a ușilor, să 
zidească scările. Cu cine? Cu Yann, pe care moleșeala îl lua 
în stăpânire pe zi ce trecea? Ieşirea din clădire însemna 
acceptarea de bunăvoie a prigoanei nemiloase a patrulelor 
carnivore, a internării în lagărele de detenţie, din care 
nimeni nu mai revenea, încărcătorul pistolului mai era plin; 
se gândea să pună deoparte două gloanţe... 

La ora unu avea să vină lăptarul, cu carafele aburite, 
burdușite cu halucinogene. Era suficient pentru a te ajuta să 
plonjezi cu capul înainte de la etajul șase, păstrându-ţi 
zâmbetul pe buze. Şi totuși, setea... Să reziști tentaţiei, să 


înfrunţi imensa capcană... 

Şi apoi, la ora trei... Întreaga zi să stai la pândă... Totuși, 
spălătorii de geamuri nu mai veniseră de când Yann 
doborâse trei dintre ei, la un interval de două zile. Patricia 
simţi un fior de gheaţă pe șira spinării, în pofida căldurii de 
cuptor. Din hol, urcau ecourile unui bocănit surd, când 
înăbușit de covorul roșu, când amplificat de dalele de 
marmură. Calul portarului se opri între coloane, speriat de 
propria sa imagine reflectată în oglinda fisurată. Patriciei i-ar 
fi plăcut să-i sară în spinare, să se prindă strâns de coamă, să 
dea ocol curții în galop, apoi să pornească la asaltul scării și 
a șirurilor de coridoare. Dar animalul se retrăgea deja în 
umbră. Călare pe el, portarul îi alungase pe Măcelari, în zorii 
unei zile cenușii. Patricia își amintea sosirea lor zgomotoasă, 
vacarmul galeriei în  degringoladă, sub bolta porții 
principale. Capul însângerat al bărbatului... 

Yann pretindea că, din cauza rănii, individul înnebunise. De 
fapt, din acea zi, portarul rătăcea de-a lungul culoarelor, cu 
pușca de vânătoare pe umăr, bătând în uși, solicitând chirii 
ce nu aveau să fie plătite niciodată. In două rânduri, 
deschisese focul asupra fetei, ratând-o cu puţin. Câteodată, 
noaptea, se instala în casa scărilor, bombănind, ţipând... 

Sunetul de bronz al cornului de vânătoare se făcu auzit în 
susul străzii. Geamurile începură să tremure, să vibreze în 
lăcașurile lor, pierzându-și ultimele fragmente de chit... Apoi 
haita invadă bulevardul, adevărate maree de coli, de labe, 
de  lătrături. Câinii se revărsau pe trotuare, zgâriau 
obloanele, se năpusteau asupra clădirilor, căscându-și 
gâtlejurile roșii, înghițind în sec. Tancurile veniră în urma 
lor, cu bubuitul regulat al șenilelor, cu turela rotindu-se de la 
dreapta la stânga. Patricia nu se putu abţine să nu-și bage 
capul între umeri când se privi „ochi în ochi” cu gura unui 
tun. Încă nu începuseră să tragă. Muzica încetă, fiind 
înlocuită imediat de cârâielile unui megafon... 

„Apoi am auzit o altă voce din ceruri ce zicea: «leși, o, 


popor al meu, părăsește-o ca nu cumva, solidarizându-te cu 
greșelile sale, să fii nevoit să pătimești pentru suferințe ce 
nu îţi aparţin!»” 

Concertul câinilor ce încheiau defilarea acoperi continuarea 
peroraţiei. Din nou, răsună cornul... Într-o bună zi, bandiții 
ăștia aveau să taie parâmele ce fixau casa și să injecteze 
nisip mișcător în caldarâm și clădirea avea să se scufunde 
încet, inexorabil, etaj după etaj. Patricia și portarul se vor 
mulțumi doar să arunce lestul, pentru a amâna cât mai mult 
clipa naufragiului, împingând prin deschizăturile ferestrelor 
fotolii, piane, biblioteci... Asta cu condiţia ca întreaga 
construcţie să n-o pornească în derivă, împinsă de vântul ce 
i-ar fi decapitat hornurile, condusă de mâna nesigură a unui 
nebun agăţat de bara din cabina sa. Şi, chiar și în acest caz, 
în scobiturile valurilor de asfalt și bitum vegheau minele 
având carcasa încrustată cu scoici, ca niște arici mortali... 
Ele aveau să explodeze, împrăștiindu-și ploaia de termite și 
îngrozitoarele insecte se vor strecura prin ferestrele căscate, 
trecând imediat la atacul mobilelor, al scărilor, parchetului, 
grinzilor, al scheletului lemnos al imobilului. Şi casa avea să 
se transforme într-o ploaie de rumeguș, iar locuitorii aveau 
să treacă prin podelele putrezite, în cădere liberă... Se vor 
zdrobi cu toţii de dalele din hol. 

Patricia se scutură. Poate că mai exista vreo modalitate de a 
scăpa de apocalipsă. Să ridice placa rotundă a canalului de 
scurgere și să coboare în adâncurile lui, la lumina 
tremurătoare a unei lămpi de furtună, împreună cu portarul. 
Să găsească la cheiul unsuros, cenușiu, o mică barcă. Să-l 
instaleze în partea din spate pe Yann, acel Yann care nu avea 
să mai deschidă niciodată ochii, având pleoapele lipite cu o 
păcătoasă crustă galbenă. Paznicul s-ar fi postat la provă, în 
umbra galbenă a lămpii fumegătoare, cu colierul de chei 
atârnat în jurul gâtului, cu pușca petrecută peste umăr. 
Patricia așezată la mijloc, cu pântecul crescut despărțindu-i 
pulpanele bluzonului de piele. Ei ar aluneca încet pe acest 


straniu fluviu de dejecţii, abandonând nava pe cale de a se 
scufunda... Barca ar pluti pe apa densă precum uleiul, 
nemișcată. Uneori, la vreo cotitură a canalului, lampa ar 
lumina epavele mucegăite ale clădirilor prăbușite. Patricia și- 
ar încălzi mâinile pe sfera trandafirie a pântecului său, atât 
de greu de parcă ar urma să dea naștere unei locomotive. 

Va fi un cal, îl voi numi Sargasse... 

Fata își scutură din nou pletele năclăite de grăsime. Trebuia 
să reziste, să reziste cu orice preţ. Să nu se abandoneze 
valului lipicios, mortal, al drogurilor injectate de miliția 
carnivorilor în interiorul ultimelor rezervoare de apă 
potabilă, în speranţa de a-i lichida, pe ei, rebelii, de a-i face 
să înnebunească, de a-i determina să se arunce în gol, să se 
sinucidă sau să deschidă toate porţile, pentru a ieși să 
danseze pe străzi, după ce ar fi neutralizat sistemele de 
autoapărare. 

Patricia se temea de această maree perfidă ce-i invada 
creierul când, după ce se terminau rezervoarele de apă de 
ploaie, setea o obliga să se adape de la robinetele din 
apartamente. Mai existau oameni care refuzaseră să-și 
părăsească locuinţa din vechile cartiere, pentru a se duce în 
cea mai apropiată clădire municipală. Vechile imobile încă 
mai rezistau, iar sistemul lor defensiv îndepărta pentru o 
vreme iscoadele trimise de abatorul din vecinătate. Intr-o zi 
însă, când pilele se vor termina, când angrenajele vor rugini, 
când firele și circuitele vor pieri sub colții șobolanilor, nimic 
nu-i va mai apăra pe răzvrătiți de raidurile Măcelarilor. 
Patricia știa asta, dar pentru nimic din lume n-ar fi plecat de 
acolo. 

Acum, halucinaţiile se risipiseră și strada apărea în faţa 
ochilor ei așa cum fusese întotdeauna, goală, fără urmă de 
câini sau care de asalt. De altfel, cum era posibil ca o 
asemenea mașinărie să mai fie în stare să funcţioneze? Fata 
își duse binoclul la ochi, potrivindu-și apărătoarea de cauciuc 
pe nas. Împrejurul cetăţii se întindea un peisaj dezolant, o 


întindere de dărâmături, o mlaștină de piatră și de cretă ce 
făcea uneori să crape baza unei coloane sau a unei grinzi. Cu 
mare greutate mai puteai recunoaște schița unei încrucișări 
de drumuri, dantela unei faţade sculptate cu delicateţe. Nu, 
nu mai rămăsese nimic, în afară de un grohotiș întins pe 
câţiva kilometri pătraţi, născut din zvârcolirea monstruoasă 
a unui animal în agonie. Chiar în faţa Patriciei, la o distanţă 
de maximum o sută de metri, oasele dezgolite ale unei colivii 
toracice își continuau fărâmițarea sub acţiunea vântului, 
acolo unde fiara se prăbușise, moartă, după ce arase întregul 
oraș cu burta-i enormă. Câteva bucăţi din vechea zidărie mai 
rezistau, ici-colo, descompunând razele soarelui în fascicule 
albastre, verzi, galbene, iar vântul se juca periculos printre 
fragilii pereţi de vitraliu, care în curând aveau să se spulbere 
în mii de bucăţi, eliberând lanţul de plumb ce ţinea alăturate 
patrulaterele de sticlă colorată. Dar, ca și cum cineva ar fi 
vrut să ia totul în derâdere - ceea ce părea să se întâmple 
curent în astfel de situaţii - marele seismograf, folosit 
odinioară pentru detectarea apropierii  pahidermelor, 
supraviețuise dezastrului și trona, intact, chiar în mijlocul 
ruinelor, cu acul blocat pe o curbă ascendentă, ce astăzi 
îmbrăca aspectul unei orații funebre. Dincolo de aceste 
limite, deșertul își reintra în drepturi, mare de nisip oscilând 
în vibraţiile aerului supraîncălzit. Patricia răsuci rotița, 
schimbând reglarea, izolând un trandafir al nisipurilor, o 
piatră cu unghiuri amuzante. Putea să rămână astfel ore în 
şir, pândind printre dune cordonul negru al expedițiilor de 
pedepsire trimise de Seniorii Măcelari, cu unicul scop de a-i 
alunga. 

Deodată, în cercul lentilelor apăru o pată neagră, 
mișcătoare. O cămilă-carapace cu mers șovăitor, gata-gata să 
se prăbușească, un animal epuizat, mai mult ca sigur, din 
cauza unui traseu de mai multe zile, fără o oprire propriu- 
zisă. Câteva minute mai târziu, fata reuși să distingă două 
fețe alungite de slăbiciune în litiera ce se bălăngănea de 


mama focului. Un puști cu ţeasta rasă și o femeie de vreo 
treizeci de ani, cu păr alb, bogat. O autonomă. Patricia își 
mușcă buzele. De multă vreme, trăia cu speranţa că vor veni 
niște naufragiaţi, alungaţi de furtună pe insula de ruine, dar 
deșertul nu trimitea niciodată nimic, exceptând cohortele 
Seniorilor Măcelari, în escapadele lor săptămânale. Dar iată 
că astăzi... 

Fata se întrebă cum ar putea să le iasă în întâmpinare fără 
a risca să dea în nas cu vreo trupă de carnivori aflaţi la 
pândă. Cu toate că nu părăsea niciodată clădirea, ea 
dispunea de una sau două ieșiri de urgenţă. Canalul de 
scurgere era una dintre ele, deși în acest caz era vorba de un 
traseu lung printr-un labirint de ulicioare unsuroase, în care 
doar un cunoscător ar fi reușit să se descurce. Ajunsese la 
concluzia că, dacă dorea să-i intercepteze în momentul când 
necunoscuţii aveau să sosească la periferia fostului oraș, 
trebuia să pornească la drum imediat. O excitație fantastică i 
se prelinse de-a lungul coloanei vertebrale și, preţ de un 
minut, Patricia simţi că renaște. Apoi, brusc, o întrebare îi 
năvăli în minte, alungându-i euforia: Și dacă e o halucinație? 

Intinse mâna spre bluzon. 


16 


În momentul când An și copilul trecură de ultimele 
tronsoane de metereze ce încă mai mărgineau câmpul de 
pietre ce odinioară fusese un loc de înaltă artă și frumuseţe, 
ei se treziră faţă în față cu o adolescentă cu plete îngălate, 
înotând într-o pereche de cizme prea mari pentru ea și al 
cărei corp părea să fi fost mitraliat de nenumărate rafale de 
pistrui. Pe un ton autoritar, necunoscuta le porunci să-și 
abandoneze animalul și s-o urmeze fără întârziere, dacă nu 
doreau să servească drept ţintă pentru carnivorii ce stăteau 
la pândă. An era prea obosită pentru a se revolta sau a 
discuta în contradictoriu. Călătoria fusese un adevărat 
infern; trecuseră pe lângă catastrofă în mai multe rânduri. 
Prima dată, când litiera își pierduse una dintre chingi, ceea 
ce avusese drept efect dezechilibrarea nacelei și prăbușirea 
în nisip a jumătate din proviziile pentru băiat. A doua, când o 
neașteptată rafală de vânt orbise cămila-carapace și animalul 
se încăpăţânase să meargă în cerc vreme de trei zile, surd la 
orice comandă... Acum, tânăra femeie nu mai dorea decât un 
singur lucru: să doarmă și să se spele. Ea își deschise inima 
în fața Patriciei, pe când aceasta îi conducea într-un lung 
periplu prin canalul de scurgere. 

— Nicio problemă în privinţa dușului, mormăise fata, cu 
condiţia să-ți păstrezi gura închisă sub jet. Întreaga reţea de 
canalizare e burdușită cu halucinogene. Pentru băut, 
strângem apă de ploaie, când se întâmplă să plouă, iar dacă 
nu, sugem tablete hidratante. În schimb, suntem bine 


aprovizionaţi cu produse de lungă conservare. Primele 
termene de valabilitate expiră în cinci ani, de acum încolo... 

An întâmpina mari dificultăţi în a pune un picior în faţa 
celuilalt; în spatele ei, copilul înainta pur și simplu ca un 
somnambul. În cele din urmă, părăsiră cloaca labirintică a 
canalelor de evacuare, pentru a urca în interiorul unei clădiri 
aparent în bună stare. 

— Bine aţi venit la Anuncar Tengla Padena! rosti fata pe un 
ton vesel. 

An se chinui să zâmbească. O pagină fusese întoarsă. 

Începea o nouă viaţă... 


17 


Patricia știa tot. Patricia cunoștea tot. Ea epuizase 
bibliotecile ascunse între dărâmături, digerase sămânța 
tuturor căștilor hipnopedice care încă mai funcționau. 
Uneori, seara, se așeza în mijlocul unui apartament, în faţa 
unui șemineu, căruia noaptea îi scotea în evidenţă până și 
cele mai neînsemnate ornamente. Lăsa tenebrele să 
devoreze încăperea, scurgându-se prin fereastră, peste 
vopsele, peste covoare, înghițind vitrinele, pianele, lăsând în 
loc o băltoacă de umbră ce devenea cu fiece secundă tot mai 
densă. 

Fata rămânea dreaptă în fotoliul ei, strângând cu putere 
rezemătoarele pentru braţe, de parcă, dintr-odată, clădirea s- 
ar fi pus în mișcare, alunecând cu o viteză terifiantă prin 
deșert. Deseori, Yann dormea la picioarele ei, cu casca de 
crom trasă peste ochi, ghemuit ca un animal care încearcă 
să-și păstreze căldura, în ciuda vântului nocturn ce-i umple 
vizuina cu valuri de aer îngheţat. An nu îndrăznea să 
vorbească, să frângă această armonie. Copilul, în schimb, se 
plictisea. Majoritatea timpului și-l pierdea hoinărind dintr-o 
cameră în alta, deschizând sertarele, dulapurile, scotocind 
prin cutii, prin scrinuri, prin birouri, sucind și răsucind 
obiectele în palmele sale lacome. S-ar fi zis că se apucase să 
facă cine știe ce inventar urgent. 

— O autopsie..., o corectase Patricia, cu un zâmbet ciudat și 
An se gândise la acei auguri care examinau cu mare atenţie 
măruntaiele animalelor, în căutarea vreunei profeţii obscure. 


— E un Shankra, șoptise Pat într-o seară, pe când puștiul se 
vântura printre etaje. 

An nu înţelesese o iotă și fata se văzuse nevoită să-i explice 
strania istorie a poporului dispărut. 

— În primul rând, sunt semnele, spusese ea în încheiere, 
prima falangă a fiecărui deget extrem de mare în raport cu 
celelalte, degetul mare mai lung decât se obișnuiește, 
distanţa dintre ochi depășind normele comune... 

An ridică din umeri. Ea cunoștea zeci de legende 
asemănătoare și-și povestise alte zeci în interiorul sacului 
său de dormit. Patricia insistase: 

— Fii cu băgare de seamă, indivizii ăștia ar fi în stare să 
lase grea până și o piatră! 

Și fata îi prezentase ciudatul sistem de reproducere al 
păstorilor deșertului. 

— Când o femeie a fost fecundată, ea poartă foetusul vreme 
de treizeci de ani, o viaţă întreagă. O viaţă de gestație, în 
timpul căreia se deplasează ducând cu sine un pântec enorm, 
gata-gata să explodeze, un glob de carne palpitândă ce umflă 
țesătura hainelor până când nasturii se rup. Cusăturile se 
deșiră. O viaţă... Şi apoi, spre cincizeci, șaizeci sau șaptezeci 
de ani, vine scadenţa: o naștere în pragul morţii. O naștere 
care, de cele mai multe ori, PROVOACA moartea. Atunci 
vede lumina zilei o fetiță, întotdeauna o fetiță. O copilă care, 
la rândul ei, este fecundată, căci sămânţa Shankra 
acționează în așa fel încât foetusul inițial conţine, de fapt, o 
serie întreagă de urmași îmbucaţi unul în altul. Fiecare 
bebeluș poartă înlăuntrul lui un alt bebeluș, care la rândul 
lui... Acesta-i adevărul: o copilă de câteva săptămâni este 
deja gravidă, ducând în pântecul ei un întreg popor, o lume 
ce va să vină, care deocamdată doarme acolo, sub buricul 
ei... De data aceasta, gestaţia este foarte rapidă. Abia pornit, 
motorul se ambalează; din doi în doi ani se naște o nouă 
fetiță, asta până în momentul în care lanţul ajunge la ultima 
sa za. Astfel, o singură copulaţie poate să creeze aproximativ 


două sute de indivizi, un trib întreg, un clan de femei. Ultima 
verigă este întotdeauna un mascul, un mascul care, de fiece 
dată când se _ împreunează cu o femeie, dă naștere unui 
popor întreg. În mod normal, cu un asemenea sistem, cei din 
neamul Shankra ar fi trebuit să umple tot pământul, numai 
că Măcelarii au vegheat în permanenţă, eliminând băieţii, 
unul câte unul, iar apoi - după ce a fost cunoscută puterea 
lor asupra animalelor - s-a trecut la exterminarea lor, fără 
deosebire de sex... A 

An era de-a dreptul năucită. În minte îi dansa imaginea 
unor embrioane îmbucate unul într-altul, imaginea acelor 
sute de sarcini diferite conţinute de un singur pântec. 
Fenomenul avea ceva fascinant și obscen totodată, 
fermecător și oribil. Într-o altă noapte, pe când Patricia 
răsucea între degete un pahar înalt, plin cu o licoare groasă 
și parfumată, An auzi legenda animalelor-munţi. Planete vii 
plutind în spaţiu, cu labele retrase, suflând prin toate 
orificiile lor o atmosferă artificială și care fuseseră ocupate, 
timp de secole, în totală necunoștinţă de cauză, de oameni, 
care erau convinși că trăiesc pe niște asteroizi adevărați. 

— Turmele lor pluteau în derivă prin întregul cosmos, 
istorisea Patricia și astronomii le numeau nebuloase. 

Ea îi mai povesti cum trubadurii cântau anatomia colinelor 
vii, cu cele patru foetusuri ale lor: unul pentru cămilele- 
carapace, al doilea pentru păsări, al treilea pentru iepurii- 
fumegători, iar ultimul pentru... oameni. (Șobolanii, pisicile, 
câinii au fost aduși în calele rachetelor, pentru 
prospectare...). 

— Da, șoptea fata, se zice că ființa umană se trage din burta 
fiarei... 

An o asculta, îmbătată de vocea ei răgușită, copleșită de 
noapte ca de un vin ametitor. 

Timpul trecea. An își petrecea zilele întinsă pe capacul unui 
pian uriaș de concert, lăcuit în negru. Soarele, filtrat prin 
ultimele vitralii cădea pe aceste ultime vestigii de 


splendoare, pictând pe corpul gol al tinerei femei benzi 
paralele albastre, roșii, galbene. 

— O să ţi se imprime curcubeul pe piele! rostea deseori 
Patricia, cu un râset dureros. 

An nu se mișca. Stătea așa, cu capul golit de orice gând. 
Uneori, lăsând să-i atârne piciorul, atingea clapele de fildeș 
cu vârful degetelor, făcând să plângă mici note ce zgâriau 
urechile. Femeia era perfect conștientă de vidul cu care se 
confrunta acum. Ani în șir, visase la orașul-vitraliu, pentru a 
sfârși cramponată de un pian dezacordat, aidoma unui 
naufragiat de pluta sa. Nu mai avea niciun ţel, drumul ei se 
dilua în nisipuri. Nu se mai ducea nicăieri. Uneori, An se 
închipuia îmbătrânind alături de fată, în mijlocul ruinelor 
orașului și tremura. Întărită parcă de timp și de plictis, o 
idee își croia drum sub fruntea ei. La început, se amuzase, ca 
și cum ar fi fost vorba de un simplu joc intelectual, o ipoteză, 
o speculație complet gratuită, apoi, treptat, construcţia 
căpătase consistenţă. 

Ea devenise un organism parazit, prea mare, prea greu, 
pentru a mai fi aruncat în uitare sau tratat cu dispreţ. Era ca 
un chist pe gingie pe care îl iriţi cu limba: știi că-i provoci 
mai mult rău și, totuși, nu te poţi abţine să nu-l gâdili la 
intervale regulate. Vorbele Patriciei se coceau înlăuntrul ei și 
An se imagina cu pântecul umflat la maximum, adăpostind în 
el un întreg popor. Ea avea să fie pământul ce urma să redea 
viaţa unei rase dispărute, ea avea să poarte între coapsele 
sale două sute de foetuși, un trib gata constituit. Va putea cu 
adevărat să se considere „mama unui popor”, a unui popor în 
totalitatea sa, iar nu a unei infime celule, a unui embrion 
unic și meschin, din care nu ieșea decât un singur individ 
(doi sau trei în cele mai bune dintre cazuri) și se vedea grea 
cât o casă locuită, plină ca o clădire, lăsând în pământ, la 
fiecare pas, urme adâncite, aidoma unui pahiderm în 
miniatură... 

Dar toate acestea nu erau decât vise lipsite de consistenţă. 


An știa foarte bine că niciun bărbat - dacă nu aparținea rasei 
autonomilor - n-ar fi reușit s-o fecundeze. Imediat, însă, 
revenea speranţa: un bărbat, nu, dar copilul era cu adevărat 
uman?... 

„Ar fi în stare să lase grea până și o piatră”, spusese 
adolescenta. 

La rândul ei, Patricia se lupta cu otrava îndoielii. O îndoială 
care, de la sosirea tinerei femei și a copilului, nu o părăsise 
nici măcar o secundă. Ea se obliga să alunge valurile 
veninoase lansându-se în marșuri forţate de-a lungul 
coridoarelor. Dădea buzna în ascensoare, urca și cobora de 
la etajul șase la subsol, de o sută de ori la rând, până când 
greaţa o făcea să se prăbușească pe dalele holului, cu inima 
zvâcnindu-i de nebună. Dar ipoteza rămânea agăţată de 
creierul său, clipind ca un semnal de pericol iminent: 
autonoma și copilul erau cu adevărat REALI? Ei apăruseră 
din deșert chiar în momentul când își dorea cu furie o 
companie, dovedindu-se puţin credibili în singurătatea lor. 
(O autonomă și un Shankra! Oare puteai visa un cuplu mai 
neverosimil?) Nu, ei se născuseră din fantasmele clocotind 
de droguri, era aproape sigură de asta. Își dorise niște 
prieteni și ei veniseră: la fel de ilogici, la fel de scandaloși ca 
și urșii cântători din pluș, alimentaţi din amintiri, din 
fragmente de lecturi, construiți după schema magiei din 
copilărie. Ei se născuseră din neant, ca un contrapunct 
colorat la eterna tovărășie a lui Yann, pe zi ce trece tot mai 
inexistentă. Ei nu erau făcuţi decât din nori, din fum, iar 
când drogul avea să-și epuizeze puterile, cei doi urmau să 
dispară, fantome inconsistente, bășici imaginare dotate cu 
voce și cu gesturi artificiale. De atâtea ori dăduse piept cu 
capcane de temut provocate de halucinogene, încât acum 
orice obiect, orice lucru i se părea suspect. De câte ori nu se 
dăduse cu capul de niște ziduri care, în cele din urmă, se 
dovediseră a fi inexistente, de câte ori nu ţinuse-n mâini 
animale fabuloase cu greutate și degajând căldură, nu 


simţise în palme jocul mușchilor lor, colcăiala intestinelor, 
pentru ca, în final, să observe că nu strânsese între degete 
decât niște spectre, niște bule de vânt, izvorâte din mintea ei 
bolnavă? 

An și copilul nu i se păreau mai consistenţi decât acele biete 
imagini de ceaţă. În mai multe rânduri, aflându-se faţă în 
faţă, pe când stăteau la taclale - ea în fotoliu, cu Yann la 
picioare, iar tânăra femeie ghemuită pe covor - Patricia 
căutase în buzunarul bluzonului său masa rece a pistolului, 
săltase dispozitivul de blocare și mâna îi înșfăcase crosa, 
mângâind cu degetul trăgaciul. Se luptase din răsputeri cu 
dorința de a scoate arma și de a deschide focul, acolo, 
asupra autonomei, ţintind în plină figură, de la mică distanţă. 
Nu avea nicio îndoială, interlocutoarea sa n-ar fi suferit 
deloc. Ea ar fi continuat să vorbească pe un ton egal, iar 
proiectilele grele, traversând trupul de ceaţă, s-ar fi înfipt în 
machetăria vreunei mobile preţioase, fără ca seara să fi fost 
stricată pentru atâta lucru. Nu, An și copilul nu erau reali, se 
convingea din ce în ce mai mult, cu cât treceau zilele. Ştia că 
avea nevoie de dovezi, că trebuia să obțină măcar o singură 
certitudine, cu riscul de a-i dezmembra, de a-i face bucăţi, 
mușchi cu mușchi, pentru a se impregna de realitatea 
sângelui lor. Cât timp avea să mai reziste în faţa fluxului de 
suspiciune? Fiecare întâlnire cu ei reprezenta o tortură, 
fiecare discuţie - o solicitare la maximum a nervilor. 

Ar fi dat totul pentru ca acești musafiri să plece, ar fi dat 
totul ca ei să rămână. Patricia se surprindea deseori pipăind 
pereţii cu mâna, lovind solul cu călcâiul, ciupindu-și 
sfârcurile sânilor sau partea interioară a coapselor, dar nici 
măcar vânătăile dureroase nu i se păreau mai convingătoare. 
De îndată ce An și copilul îi întorceau spatele, ea avea 
imboldul de a se năpusti asupra lor, cu baioneta în mână, 
rugându-se ca lama sa să izbească altceva decât vidul. Visa 
crime reale, înspăimântătoare în materialitatea lor. Ar fi vrut 
să muște acele mâini, acele braţe, acei sâni, să se pătrundă 


de densitatea lor, să mestece, să înghită, să-și simtă 
stomacul întinzându-se după fiecare îmbucătură. Deja 
prinsese obiceiul de a fugi când recunoștea pașii autonomei 
sau ai puștiului rătăcind pe vreun culoar. Ea se temea din ce 
în ce mai mult de un impuls terifiant ce ar fi făcut-o să-și 
scoată pistolul și să golească încărcătorul până la ultima 
alveolă. Din zi în zi, frica devenea tot mai apăsătoare. Şi 
totuși, ei da, și totuși, trebuia să afle! 

Din ce în ce mai des, An îl însoțea pe copil în peregrinările 
sale prin jungla apartamentelor părăsite. Din când în când, 
ajungând la cotul unui coridor sau al unei scări, scăpau ca 
prin minune de vreun foc, de vreo salvă de alice trasă de 
portarul nebun, ce sfărâma stucatura, sfredelea abanosul 
unei balustrade la fel de dibaci ca și o colonie de gigantici 
cari. 

Băiatul se transforma, An și-ar fi băgat mâna sănătoasă în 
foc pentru asta. Obrajii săi, doar cu două luni în urmă netezi 
ca pielea unui bebeluș, păreau acum ciudat de aspri sub 
palmă, ca și cum un început de pilozitate s-ar fi străduit să-i 
acopere. Chiar și corpul lui își pierdea liniile delicate, textura 
mușchilor îi întindea carnea, îi umfla curba braţelor și a 
pântecului. An era total ignorantă în privinţa vitezei de 
creștere a celor din neamul Shankra. Erau ei oare aidoma 
animalelor, ce devin adulte la puţin timp după ce s-au 
născut? Vorbele Patriciei băteau în acest sens; nu afirmase 
ea că fetiţele erau capabile să nască la numai doi ani după ce 
veniseră pe lume? l-ar fi plăcut să-și pună tovarășul faţă în 
faţă cu un animal-munte adormit. Oare el ar fi fost în stare 
să-l trezească? Instinctul său l-ar fi făcut să redescopere 
mecanismele mentale adecvate, mutele formule cerebrale, 
apte să sfărâme imobilitatea pahidermelor? De altminteri nu- 
l surprinsese ea, în mai multe rânduri, rezemat în coate de 
balustrada unui balcon, adâncit într-o meditaţie profundă din 
care îl smulsese cu mare greutate? Oare nu dăduse frâu liber 
undelor sale, lăsându-le să alerge peste nisipuri, aidoma 


cercurilor concentrice, cu o bătaie mai mare decât un radar, 
în căutarea unei turme adormite? Oare își trimitea spiritul ca 
pe o săgeată, ca pe un laţ invizibil, așteptând răbdător să 
capteze emisia inconștientă a unei hoarde aţipite? Dar toate 
acestea erau cu adevărat reale? Oare visele lui nu erau mult 
mai simple, ca ale unui adolescent obișnuit, oare nu-și 
alimenta construcţiile onirice cu fantasme feminine având 
forme schimbătoare, împrumutate rând pe rând de la An și 
de la Patricia? La urma urmei, de unde putea să știe? Și 
noaptea îi învăluia, fără ca ea să fi găsit măcar umbra unui 
răspuns. Adormeau unul lângă celălalt, adânciţi în căușul 
unui divan, toropiţi de o fericită oboseală. 

Atunci Patricia se apropia de ei, fără să facă zgomot, se 
apleca deasupra lor, până ce le simţea răsuflarea pe obraji și 
le plimba pe beregăţile lipsite de apărare tăișul unei 
baionete proaspăt ascuţite, încetișor, fără să apese, aidoma 
unei mângâieri a morţii. lar, când sudoarea îi umezea 
tâmplele, îi făcea palmele jilave, fata fugea, incapabilă să mai 
ţină piept vreme îndelungată dorinţei de a tăia, de a ciopârțţi 
aceste ființe fără densitate care-i tulburau singurătatea cu a 
lor insuportabilă complicitate amoroasă. Și, uneori, ajungea 
să-și dorească, înnebunită, ca portarul s-o omoare acolo, la 
cotitura unui coridor. Cu o ușurare fără seamăn și-ar fi simţit 
pieptul explodându-i în contact cu încărcătura de plumb, în 
timp ce în urechi i-ar fi răsunat formula rituală urlată de 
nebun zi și noapte: „Ultimul avertisment înainte de 
sechestru!”. 

La o săptămână după sosirea tinerei femei și a copilului, 
evenimentele cunoscuseră o întorsătură îngrijorătoare. 

Pe când traversa ceea ce odinioară fusese o sală de bal, An 
descoperi trupul deja înțepenit al lui Yann. Nefericitul se 
răsturnase pe spate, având casca de crom trasă în mod 
grotesc peste ochi. Mâinile sale erau încleștate pe pușca de 
asalt, într-un inutil reflex de apărare. La început, An crezu că 
bărbatul murise din cauza bolii, apoi, apropiindu-se de el, 


observă că fusese înjunghiat de două ori, în gât și în pântec, 
și că beregata, braţele și interiorul coapselor purtau urmele 
unor mușcături profunde, ca și cum cineva ar fi încercat să-l 
devoreze. O fereastră fusese spartă și o scară de frânghie 
atârna de-a lungul fațadei, fixată de balustradă cu o ancoră 
cu gheare. Tânăra simţi cum îngheaţă până în măduva 
oaselor. Ucigaşul sau ucigașii veniseră din exterior, 
reușiseră să păcălească ultimele detectoare cu deficienţe, 
intraseră în casă... Se aflau undeva, ascunși în umbra unui 
apartament, așteptând clipa propice. Să fi fost jefuitori? 
Posibil, deși mușcăturile evocau mai degrabă modul de a 
acţiona al carnivorilor. Aceste simulacre de canibalism, 
urmând fiecărui omor, când asasinii se distrau semnându-și 
într-un fel fapta cu amprenta caninilor lor... 

Dintr-odată, An se simţi foarte singură, pierdută în mijlocul 
acestui labirint de camere goale. Fu nevoită să lupte cu 
dorința de a-i chema pe ceilalţi, de a le striga numele din 
răsputeri. Asta n-ar fi însemnat, în același timp, să semnaleze 
criminalilor propria-i prezenţă? O teroare nebună se prăvăli 
asupra-i. Evenimentele din ultimele luni îi nimiciseră 
rezistența nervoasă. Odinioară ar fi pornit în căutarea unei 
arme, ar fi construit un plan de bătaie: acum însă, nu putu 
decât să se ghemuiască în fundul unui dulap. Rămase astfel 
toată noaptea, cu mâinile încleștate pe mânerul adăpostului, 
cu genunchii ridicaţi sub bărbie. Nu-și reveni în fire decât a 
doua zi când dimineaţa strecură pe sub ușă un firicel de 
lumină galbenă. An își părăsi bârlogul, convinsă că va găsi 
culoarele pline cu hoiturile ultimilor locuitori ai orașului- 
fantomă. Înainta încet, aruncând dese priviri peste umăr, 
tresărind la cel mai mic scârțâit al lemnăriei. Îi găsi pe 
Patricia și pe băiat adormiţi unul lângă celălalt și imediat 
încercă un sentiment neplăcut de gelozie, pe care se forță să- 
l reprime, fiindcă nu era timpul pentru asemenea trăiri. 
Adolescenta adormise cu mâna dreaptă încleștată pe un 
pistol automat aparţinând armatei, ţeava armei aproape 


atingând ceafa puștiului. Dacă n-ar fi fost vorba de o poziţie 
involuntară, ar fi putut crede că fata ezitase multă vreme 
dacă să-și împuște sau nu tovarășul și că oboseala născută 
din această dilemă lucrase în favoarea amânării, ţintuind-o 
pe mochetă. An avu grijă să întoarcă gura pistolului de la 
vremelnica sa ţintă, înainte de a o zgâlţâi pe Patricia. 

— Carnivorii! îi suflă ea în ureche. Au ajuns între zidurile 
casei noastre! L-au ucis pe Yann... 

Pat o privea fix, ca și cum i-ar fi căutat pe chip simptomele 
unei boli oarecare. 

— Desigur, murmură fata, cu un surâs bizar, sunt cu toţii 
aici... 

An avu strania impresie că avertismentul ei nu este luat în 
serios. Se strădui să prezinte în câteva cuvinte descoperirea 
pe care o făcuse în ajun fără să obţină nicio reacţie din 
partea adolescentei, cu excepţia unui vag rictus 
neîncrezător. 

E din cauza Șocului, gândi ea, pe când trezea copilul, o să 
aibă nevoie de câteva minute pentru a realiza ce s-a 
întâmplat. Da, asta trebuie să fie. 

Era necesar să rămână grupaţi. Această falsă evidenţă îi 
dansa în minte. Grupaţi? De ce? Dacă ucigașii erau în număr 
mare, asta n-avea să conteze deloc. Nu exista niciun dubiu în 
această privinţă. 

Rămaseră cu toţi ghemuiţi pe podea, incapabili să ia vreo 
hotărâre, fără să-și adreseze niciun cuvânt, pândind în 
concertul zgomotelor specifice vechilor clădiri un sunet 
aparte, insolit, care ar fi trădat apropierea dușmanului. 

— Ţineţi-vă departe de ferestre, repeta An la intervale 
regulate, dacă au cumva vreo pușcă... 

Astfel trecu toată ziua, într-o tensiune și o neliniște fără 
limite. Spre seară, Patricia se sculă în picioare. 

— Mi-e foame, declară ea pe un ton categoric, mă duc să 
caut ceva de mâncare, Cel puţin, eu am un stomac... 

An nu avu curajul să discute în contradictoriu; de altfel, fata 


nici nu-i lăsă timp de asta, în trei secunde, ea ajunse în 
capătul culoarului și începuse să coboare scara într-un 
picior, fredonând. Umbrele nopţii se revărsau prin ferestre, 
păltoace de cerneală păreau să izvorască din sol pentru aţi 
înghiţi gleznele, genunchii. Lui Pat nu-i era frică. De ce 
anume ar fi trebuit să se teamă? De discursurile ţinute de o 
fantomă? La urma urmei, ea îi era recunoscătoare spectrului 
numit An pentru dorința de a aduce un pic de animaţie în 
viaţa sa. Zilele erau atât de lungi... În ajun, ea renunţase 
definitiv să-l mai împuște pe copil. Evidenţa îi cucerise 
definitiv mintea. De acum înainte, știa că oaspeţii ei nu 
existau, niciunul, nici celălalt și că era inutil să se mai 
chinuie în privinţa lor; n-avea decât s-aștepte ca amândoi să 
se dizolve în aer, să se reîntoarcă în neant. Tot circul n-avea 
să mai dureze mult, efectul drogului era totdeauna limitat în 
timp. Fata ajunse la apartamentul de la etajul al doilea unde 
obișnuia să-și ţină pachetele-gustări descoperite întâmplător 
în mai multe distribuitoare. Își umplu buzunarele și, pentru 
a-și ușura acţiunea, își luă pistolul în mână. În clipele acelea, 
s-ar fi simţit în stare să devoreze chiar și un animal-munte. 
Desfăcu unul dintre ambalaje cu dinţii și mușcă din bara 
moale, cu un gust vag de lămâie. Survival pack food, spunea 
eticheta, într-un dialect de mult dispărut. Întunericul 
invadase palierul: fata merse până la ascensor, al cărui buton 
de apel clipea precum ochiul unui ciclop. Ușa culisă cu un 
șuierat surd, de aer zvâcnind. EI erau acolo. 

Doi bărbaţi, doi beduini înfășuraţi în djellaba-urile lor roase 
de atâta purtare, având partea de jos a figurii mascată. 
Instinctiv, Patricia își ridică arma, lăsând în jos cocoșul cu un 
bobârnac al degetului mare. 

Ar fi putut să-i împăneze cu gloanţe. Zâmbi din nou. Nomazi 
în interiorul unui lift... De ce nu și o cireadă întreagă de 
cămile? 

Cei doi nu se clinteau, mase opace, atingând aproape 
plafonul cu capetele lor. 


Pur și simplu vânt, gândi ea, doar vânt... 

Nu mai trebuia să acorde importanţă tuturor halucinaţiilor, 
dacă nu voia să se îmbolnăvească de-adevăratelea. Se hotări 
să ignore fantomele; ca atare, se întoarse cu spatele la ele, 
anclanșând la loc dispozitivul de blocare a armei. „Spectrele” 
o înjunghiară chiar în momentul în care cabina începea să 
urce. Sub omoplatul stâng și în gât. Până la garda 
pumnalului. 


An strânse din pumni până ce-i albiră falangele. Respirația 
zgomotoasă a copilului umplea întreaga încăpere. Patricia 
plecase de mai bine de un sfert de ceas și amândoi știau că 
acest interval, oricât de scurt ar fi fost, era deja excesiv de 
anormal. Cu un reflex disperat, puștiul se aruncă la pieptul 
tinerei femei; se rostogoliră pe podea și rămaseră așa, 
agăţaţi unul de altul, degetele îngheţate de neliniște 
strângând cărnurile tremurânde. 

— Nu-i nimic, gâfâi An, în câteva ore o să se lumineze de 
ziuă... 

Tânăra femeie era conștientă de aspectul derizoriu al 
vorbelor sale. Prinse capul copilului între mâini, încercând 
să-i transmită un oarecare sentiment de liniște. Deseori, în 
trecut, se simțea neputincioasă, cu mâna ei bleagă, o 
infirmă... Acum băiatul o strângea cu aceeași forță 
surprinzătoare pe care o constatase la el pe durata 
hibernării. Gâfâia, bolborosind cuvinte nearticulate, fără 
sens. Instinctiv, ea îl strânse la piept. Și lucrul se produse, 
fără a trezi în An nici cel mai mic reflex de refuz. Brusc, 
tânăra femeie își dădu seama că pustiul o pătrunsese! Că o 
poseda, extrem de neîndemânatic, aidoma unui beţiv căzut 
pradă unei excitări de nestăvilit. O umplea cu totul, o ţintuia 
pe covorul ros de vreme pe care se mai distingeau mari 
desene, neclare însă. An abia devenise conștientă de actul în 
sine, că totul se și termină. Puștiul se smulse din braţele ei și 
se dădu brusc înapoi, lovindu-se brutal cu spatele de perete. 


Ea nu îndrăznea să se miște, incapabilă să ateste 
veridicitatea momentului trăit. Oare băiatul procedase astfel 
fiind mânat de suferinţă cumplită, pentru a stabili un contact 
desperat, depășind cuvintele, pentru a combate printr-un act 
de viaţă moartea ce se apropia? Nu cumva ascultase doar de 
instinctul său, de o conduită înnăscută, înscrisă dintotdeauna 
în cortexul său, fără știrea sa, și care-i poruncise să-și 
salveze rasa de la pieire cu ajutorul singurei modalităţi ce-i 
stătea la îndemână? Ea nu știa nimic în această privință, 
totuși cea de-a doua soluţie i se părea mai plauzibilă. Da, 
asta era, fără îndoială, reflexul unei ființe amenințate în 
șansele sale de a supraviețui, de fiinţă ce urmează să moară, 
un gest pe care el nu-l înţelegea și care, acum, îl îngrozea, 
făcându-l să se simtă rușinat... 

An rămase imobilă, inertă. Nu putea să-i mărturisească 
faptul că era stearpă, refractară faţă de orice spermă. Dar 
oare chiar era adevărat? Chiar era sigură de asta? Oare nu 
cumva, mai degrabă, încerca să se liniștească, amăgindu-se 
cu iluzii deșarte? Dorise nespus acest moment, visase la el în 
repetate rânduri și acum, când lucrurile se urniseră, se 
zbătea, nega, respingea vechile sale fantasme cu o 
inexplicabilă oroare viscerală. Pat nu se mai întorcea. An 
simţea moartea căţărându-se de la un palier la altul. Puștiul 
o privea fără să scoată o vorbă, cu ochii dilatati, strălucitori. 
Tânăra își dădu seama că, de fapt, ei doi nu discutaseră 
niciodată cu adevărat. Câte fraze își adresaseră unul altuia 
de când se cunoșteau? Brusc, avu chef să-i spună ceva 
esenţial, definitiv, dar gura i se umplea numai cu banalităţi. 
Ce puteau face? Să iasă din casă, să fure o cămilă de la cei 
care-i asediau, să fugă? Încotro să se ducă? Copilul, cel 
puţin, putea să alerge desculț prin deșert. El ar fi putut să-și 
sape o groapă în nisipul devorant, să se ascundă acolo și să 
aștepte până ce primejdia ar fi trecut. Îi explică toate 
acestea. Băiatul o privi cu gura căscată, ca și cum ar fi 
constatat că tovarășa lui de suferință înnebunise subit. An 


înţelesese că el nu era conștient de propriile-i puteri, că 
probabil nu știa totul despre veritabila lui natură. Nu era 
decât un puștan... 

Acum, el o privea, cu o scânteie de teamă în adâncul 
pupilelor. 

— E adevărat, murmura ea, trebuie să mă crezi, poţi să faci 
asta! 

Imperceptibil, copilul se îndepărtă de An. Ea vărsa lacrimi 
de furie și de neputinţă, care-l speriau și mai tare. Și totuși 
asta era singura soluţie. Cine l-ar fi căutat sub stratul acid, 
cine s-ar fi dus să-l prindă în mijlocul câmpiei de foc, 
uniformă, fără niciun reper? 

— Du-te! îl rugă ea. Du-te! A 

An îl apucă de umeri, silindu-l să se ridice în picioare. În 
jurul lor, se îngrămădeau tenebrele, cu liota lor de pocnete și 
scârțâituri, de fâsâituri furișate. Nu mai aveau la dispoziţie 
decât câteva secunde. Ea îl prinse de mână și începu să 
alerge spre sala de bal. El se lăsa tras, greutate inertă, 
rebelă. An fugea, izbindu-se în plin de uși, lovindu-se dureros 
de colțurile mobilelor, ale căror forme confuze doar le 
bănuia, ascunse aidoma unor fiare ce se pregătesc să 
pornească la asalt, cu intenţia de a o strivi de perete. 
Pătrunseră în sala de dans ca într-un hău de întuneric. 
Brusc, îi cuprinse ameţeala. 

An înaintă spre fereastra spartă, împiedicându-se de hoitul 
lui Yann. Scara de frânghie era tot acolo. 

— Du-te, îi porunci băiatului, o să vin mai târziu după tine! 
Fă ce-ţi spun! 

Îi apucă faţa între mâini, îl sărută violent pe buze și apoi îl 
împinse aproape cu răutate. Timp de o secundă, puștiul o 
privi ca un tembel, legănându-se de pe un picior pe altul. 
Oroarea îl luase în stăpânire cu o asemenea rapiditate, încât 
nu reușea să se adapteze situaţiei. Tânăra femeie se văzu 
nevoită să-i pună mâinile pe prima bară a scării și să-l 
împingă spre balustradă. În spatele lor se auzeau pași 


grăbiţi, o cavalcadă zgomotoasă. De data aceasta, vraja se 
rupsese. Băiatul încălecă balustrada. Ea îl văzu alunecând 
spre sol, siluetă fragilă, albă, lipită de faţa întunecată, 
înnegrită de fumul incendiilor. Se întoarse în clipa când 
apărea primul bărbat. Nu-i mai era teamă. Evită lama 
pumnalului, apoi îl lovi pe necunoscut cu genunchiul între 
picioare, cu întreaga sa forță, delectându-se la auzul 
zgomotului zdrobirii cărnii fragile de oase. Cum individul se 
cocârjă de durere, ea îi sparse ochii cu degetele făcute 
furculiță, nesinchisindu-se de jetul lipicios ce-i invadă dosul 
palmei. O clipă, își întoarse capul, pentru a vedea fuga 
puștiului printre dărâmături. Fusese o greșeală nepermisă. O 
greutate enormă o răsturnă pe burtă; încasă niște picioare în 
ceafă și în şale. In jurul gâtului îi fu petrecut un braţ, 
sufocând-o, umflându-i limba în gură. Acolo departe, la 
marginea deșertului, copilul își bombardă urmăritorii cu 
pumni de nisip devorant. Și oamenii lui Natanesh se dădeau 
îndărăt, fugind de ploaia de grăunţe acide care le atacau 
veșmintele, săpând apoi răni sângerânde, cratere, bășici pe 
testele și obrajii lor. An zâmbi, în ciuda durerii ce-o resimțea, 
o secundă crezu că băiatul avea să scape... Asasinii erau pe 
jos; nimeni n-ar fi fost capabil să se aventureze într-o cursă 
de urmărire printre dune fără ca picioarele să nu-i fie 
imediat devorate până la genunchi. Până s-ar fi dus după 
cămilele-carapace, puștiul ar fi apucat să-și găsească o 
ascunzătoare. Reușiseră... 

Detunătura scurtă, rostogolindu-se deasupra câmpiei, îi 
alungă orice iluzie. În depărtare, băiatul încremenise, cu 
braţele în cruce, cu ceafa dată pe spate, cu o gaură 
întunecată în mijlocul spatelui, între omoplaţi. An vru să tipe, 
dar urletul i se împiedică în laringele rănit... 

Celelalte evenimente se derulară în ceața ce caracterizează 
coșmarurile, în detașarea halucinantă proprie scenelor de 
nebunie. Nu o violară, nu, animalele nu sunt violate. Se 
mulțumiră doar să-i lege mâinile de volutele de fier forjat ale 


balconului cu sârmă ghimpată, care-i tăia carnea până la os. 
An rămase în această poziţie toată noaptea. Din când în 
când, un soldat se desprindea din grup, venind să-i urineze 
pe faţă. Dimineaţa, înșeuară o cămilă, pentru a se duce să 
recupereze corpul copilului; curând, îl aduseră în sala de bal. 
An observă că glonţul îi ieșise prin coșul pieptului și că un 
crater sângerând găurea torsul la distanță egală de cele 
două mameloane. Soldaţii se așezară în cerc în jurul 
cadavrului și, după ce scotociră printre cutele djellaba-urilor, 
scoaseră la iveală baionete îmbrăcate în teci de piele neagră, 
pe care era imprimată emblema Măcelarilor. An închise ochii 
și strânse puternic din dinţi, cât pe ce să le sară smalţul. 
Rămase astfel, oarbă și mută, pe toată durata cât asasinii 
înfulecară rămășițele pământești ale puștiului, conform 
tradiţiei în vigoare în corpurile de elită carnivore. Când se 
stinseră ultimele pocnete ale maxilarelor, responsabilul 
expediției - un subofițer având unul dintre canini spart pe 
jumătate - se îndreptă spre ea. Rânjete și chiţcăieli se făcură 
auzite în imensa sală când individul își ridică pumnalul la 
orizontală, agățând cu lama-i strălucitoare o rază de soare. 
An simţi cum mâna bărbatului îi cotrobăie prin păr, adunând 
toate șuviţele laolaltă, apoi vârful de oţel alergă de pe frunte 
până la ceafă, într-un cerc perfect, arzător și n-a mai fost 
nimic în afară de acea explozie roșie, acea lavă revărsată pe 
capul său, acea erupție ce-i dizlocă maxilarele, într-un țipăt 
nebun, de nestăvilit. Fusese scalpată... 


18 


Portarul fu cel care descoperi trupul torturat al lui An. Ca 
de obicei, el venise călare, cu colierul de chei zăngănindu-i în 
jurul gâtului, atras de zarva ce avusese impresia că o 
percepe în mijlocul ceţurilor provocate de drog. Nebunul 
galopase prin sala de bal, copitele animalului săpând găuri 
adânci în parchetul lăcuit, smulgând așchii de lemn la fiecare 
pas. Apăruse în momentul când ultimul carnivor încăleca 
balustrada balconului, pentru a se prinde de scara de 
frânghie. Portarul dusese pușca la umăr și trăsese. Așa, pur 
și simplu, fără să știe de ce. Poate că, sub influenţa 
halucinogenelor, i se părea că soldatul are cap de lup și 
picioare bifurcate. Omul lui Natanesh se prăbușise în gol, 
fără să scoată un țipăt, cu jumătate de ţeastă spulberată de 
încărcătură. 

Apoi portarul se grăbise să taie sârma ghimpată ce 
înconjura încheieturile tinerei femei, cu ţeasta însângerată, 
înainte ca ţepii să-i ruginească în răni, după care o 
transportase în cămăruţa de la parter. „La nivelul liniei de 
plutire”, cum se încăpăţâna el să spună când fantasmele îl 
făceau să ia clădirea drept o gigantică navă amarată la chei. 
Se simţea bine. Respinsese o tentativă de abordaj și omorâse 
un pirat. O clipă, avusese imboldul de a o rostogoli pe rănită 
peste bord, căci nu-i plăceau pasagerii clandestini, dar 
starea în care se afla nenorocita îi inspiră milă. În fond, dacă 
necunoscuta avea să moară, putea oricând să oficieze 
ceremonia „morții în mare”, azvârlind corpul legat fedeleș și 


lestat cu fontă din înaltul celui de-al șaselea etaj. În rest, 
peștii aveau să se ocupe de ea, asta era legea oceanului... 

O instalase pe tânără pe masa din bucătărie; sângele ce 
picura pe dale avea să fie mai ușor de șters. Ea sângera 
enorm. Picături mari, cu miros fad, se zdrobeau de mozaicul 
alb cu un sunet cristalin, regulat. Nebunul nu știa ce să facă. 
În cele din urmă, îi înfășură capul într-o pânză și încercă să-i 
vâre pe gât puţin alcool, pe care ea îl scuipă tușind. Aici se 
oprea competenţa sa medicală. Se hotări să pornească din 
nou în rondul de supraveghere. Dacă femeia nu va muri până 
când se va reîntoarce, în două sau trei zile, avea tot timpul să 
ia o decizie. 

Dar An nu muri. Își recăpătă cunoștința în plin delir al 
febrei, cu buzele crăpate, cu limba aspră ca o rozătoare. 
Întregul trup îi dogorea. Deasupra frunţii sale se năștea 
infernul. Avu totuși prezenţa de spirit să-și lase mâna 
dreaptă de-a lungul pântecului, pentru a culege un smoc de 
păr pubian, ducându-și apoi, cu preţul unor eforturi enorme, 
degetele la gură. Imediat ce înghiţi, se prăbuși din nou în 
neant. În zilele următoare, de fiecare dată când reușea să 
iasă din comă, făcea același gest, dăruind astfel organismului 
său o raţie suficientă pentru a supravieţui. 

Timpul trecea. Marginea mesei îi tăia ceafa, dar hemoragia 
încetase să-și mai tatueze marile flori purpurii pe podeaua 
bucătăriei; în prezent, o cască de cruste îi strângea pielea 
capului ca într-o menghină, trăgându-i pielea aidoma unei 
coafuri întărite cu amidon. Nu îndrăznea să se miște. Plonjă 
în tunelul roșu al neființei, având impresia că își pierde 
limitele corporale. Se fărâmiţa, devenea pulverulentă, 
aidoma unui cadavru ce se transformă din nou în praful 
inițial. 

Astfel se scurse o săptămână întreagă, între incendii și 
frisoane, între viaţă și moarte. 

An redescoperi realitatea treptat; șocul îi ștersese, în mare 
parte, amintirile recente. Își aducea aminte de abator, de 


fiara din groapă, de plecarea în deșert, dar mai departe totul 
se estompa. Uneori i se părea că întrezărește forme, chipuri, 
dar, de îndată ce încerca să se concentreze, totul se dizolva 
într-o ceaţă anonimă, înceta să mai lupte. 

La intervale regulate, portarul venea să se asigure că încă 
mai trăia. Bărbatul se așeza la capătul mesei, pe un taburet, 
își umplea plosca de la robinetul chiuvetei și începea să bea 
cu lăcomie. Câteodată, prindea să-i povestească ultimele 
aventuri prin care trecuse. Vorbea, povestea: asaltul 
oamenilor-tritoni, respins în ajun; furtuna în cursul căreia 
clădirea fusese pe punctul de a eșua pe recife; piraţii ce 
împânzeau coasta, atrăgând locuinţele în zonele cu stânci 
submarine, atunci când vremea se strica. An nu-l asculta. 
Acum, reușea să se așeze în fund, fără a resimţi dureri prea 
mari. Din cauza îndelungatei poziţii culcate făcuse escare pe 
coate și pe fese. Era extrem de slăbită și destul de conștientă 
de faptul că, fiind lipsită de păr, pe viitor trebuia să evite 
orice gest intempestiv, orice deplasare în cursul căreia ar fi 
fost nevoită să consume o cantitate prea mare de calorii. 
Părul de pe pântec avea să-i permită să supravieţuiască. 
ATÂTA DOAR, SĂ SUPRAVIEȚUIASCĂ! Nu se mai punea 
problema de a merge, de a se mișca, de a se agita, existând 
pericolul de a-și da duhul foarte repede din cauza 
malnutriției. Descoperea că era condamnată să facă o 
disperată economie a fiecărui minut, să ducă o existenţă de 
statuie, de mumie... Era osândită la o paralizie perpetuă. Iar 
portarul povestea, povestea... Apa ce pătrunsese în pivniţa- 
cală, bărcile de salvare pe care le luase vântul... Se temea de 
Sargase, marea de alge unde clădirea putea să-și 
împotmolească elicea, să-și blocheze cârma. Se temea de 
corabia-fantomă, un bloc de sticlă și oțel comandat de 
Creatorul Zburător, ce plutea în derivă în nopţile cu ceaţă, 
sinistră navă a morților, ai cărei locatari erau spectre. Se 
îngrozea doar la ideea de a se găsi față în faţă, pe 
neașteptate, cu balena de asfalt, cu aisbergul de bitum. An 


nu-l asculta, ea nu mai trăia acum decât între două ape, între 
luciditate și uitare, aidoma cadavrului unui înecat care s-ar 
ridica la suprafaţă pentru a plonja și mai adânc în mâl. 

Rănile i se închideau. Când țesutul cicatricial îi acoperi în 
întregime capul, ea își petrecu în jurul frunţii și al cefei o 
pânză înnodată precum un turban, a cărui unică funcţie era 
de a ascunde oribila rană. _ 

Încet-încet, amintirile sale își regăsiră locul iniţial. Își 
reaminti de copil, de ultimele zile petrecute cu Patricia, de 
Yann... Deveni conștientă de faptul că sămânţa lui Shankra 
își continua opera, în interiorul pântecului său, modificând 
procesele chimice, aglutinând celulele, pregătind o nouă 
viaţa. Și An se simţi mai bine. 

„Ei sunt capabili să însămânţeze până și o piatră!” spusese 
Patricia. Din această clipă, tânăra știa că nici ea nu avea să 
se sustragă regulii, o intuia prin toţi atomii corpului său. Era 
plină, era grea. Și urma să se îngreuneze odată cu trecerea 
lunilor, cu trecerea anilor. Purtând un popor întreg în 
pântec, în curând avea să se afle în neputinţa de a se mai 
putea ridica în picioare, de a mai lupta cu atracţia terestră. 
Avea să se afunde în sol, ca o casă cu prea mulţi locatari. N- 
avea să-și mai poată permite riscul celui mai minor accident, 
de vreme ce dispariţia sa ar echivala cu un genocid, de 
vreme ce alte două sute de persoane și-ar da duhul laolaltă 
cu ea. Uneori, își lipea mâinile deasupra buricului, încercând 
să capteze ecoul acelor sute de inimi bătând în cadență, dar 
încă era prea devreme, mult prea devreme, peste zece ani, 
poate... 

Pe viitor, viața ei nu avea să mai cunoască sentimentul de 
gol sufletesc și nici plictiseala. Avea să tremure în fiece 
minut, în fiece secundă pentru cei pe care îi purta în pântec, 
avea să le vorbească, să le transmită ura ei împotriva 
Măcelarilor, avea să le împărtășească spiritul de revoltă. 
Veritabilă bombă umană, ea va avea posibilitatea de a 
distruge civilizaţia abatoarelor cu ceea ce ascundea între 


coapsele sale. Ea era însăși AMENINŢAREA. Cea prin care 
venea răzbunarea. Natanesh crezuse că salvase de la pieire 
rasa Jupuitorilor, dar nu reușise decât să obţină un răgaz de 
respiro, o simplă amânare. Ea va ști să le înveţe viclenia pe 
fetele ei, le va transforma în niște luptătoare din umbră, în 
niște supraveghetoare, în niște iniţiate... Până în ziua în care 
avea să se nască unicul mascul, cel care va putea să 
comande hoardei de animale-munţi să pornească în marș în 
vederea unui atac distrugător, a unei monstruoase călcări în 
picioare... Da, pântecul ei adăpostea moartea, iar rodul ce va 
vedea lumina zilei va fi ciuma. O singură nerăbdare o mai 
stăpânea: să-și vadă burta crescând, să simtă ridurile 
brăzdându-i chipul. Ar fi vrut să poată îmbătrâni în ritm 
accelerat, să-și mistuie viaţa, să nu mai fie decât o 
septuagenară cu carnea cutată, denivelată, pentru a ţine în 
sfârșit în braţe prima verigă a lanţului, pentru a-i șopti la 
ureche primele sale îndemnuri la crimă, pentru a... 
Odinioară, citise numeroase povestiri fantastice în care 
sarcina unei femei asigura in extremis, în ultimul capitol, 
perenitatea unui demon ce se presupunea că fusese distrus 
definitiv. Astăzi, ea se găsea în aceeași stare de spirit, cu 
diferenţa că spera ca demonii, la timpul cuvenit, să formeze 
o întreagă legiune. 

An nu se mai mișca, economisind fiecare părticică de 
energie, statuie sculptată într-un bloc de ură. Număra 
minutele, așteptând să înceapă numărătoarea anilor. 

După un timp, portarul veni să o caute pentru a o 
transporta în rețeaua de canalizare. Tânăra femeie avu 
senzaţia că înțelege, din acel talmeș-balmeș ce-i popula 
delirul, că patrulele carnivore dezlănţuiseră o bătălie 
cumplită în întregul oraș, trăgând asupra rebelilor, ca și cum 
aceștia ar fi fost iepuri. Pentru a-și desăvârși opera, asasinii 
n-aveau să stea pe gânduri, incendiind negreșit clădirile ce 
mai puteau fi locuite. Ea se lăsă dusă în labirintul umed și 
alunecos al tunelelor de evacuare. Uneori, calul derapa pe 


trotuarul acoperit cu mâzgă și scotea un nechezat 
înspăimântat. Atunci portarul îi mângâia grumazul, 
murmurându-i cuvinte absurde de liniștire. In spatele lor 
tropoteau șobolanii, valuri de gheare și colţi, pe care doar 
cercul galben, tremurător al lămpii de furtună îi ţinea la 
distanţă. 

— Va trebui să facem focul în permanenţă, mormăia 
bărbatul, în caz contrar se vor arunca asupra noastră, 
profitând de orice minut de întuneric... 

An aprobă, fără niciun comentariu. Era prea obosită pentru 
a face faţă unei conversații. In cele din urmă, se instalară 
într-o casă înghițită de o crevasă care trona în mijlocul 
canalului, afundată până la al treilea etaj în mocirla 
greţoasă. Era frig, umezeală și, în plus, nu exista niciun 
distribuitor de hrană care să asigure raţia bărbatului. 

— Va trebui să prindem șobolani, observă nebunul, sau alte 
animale de apă. 

An se întrebă dacă, eliberat fiind de influența alimentelor 
impregnate cu droguri, avea să-și regăsească treptat 
luciditatea sau dacă îi fusese afectat definitiv creierul, ceea 
ce l-ar fi condamnat la demenţă pentru tot restul zilelor. 

Bărbatul fu nevoit să lase calul pe cheiul ce se învecina cu 
clădirea, pentru a-i permite să pască din tufele de licheni ce 
acopereau pereţii. Cu toate acestea, lampa, pe care stăpânul 
obișnuia să i-o atârne de gât, cu scopul de a-l apăra de 
șobolani, se stinsese într-o zi din cauza unei pale de vânt și 
nu mai găsiseră din animal decât resturile pe care 
rozătoarele binevoiseră să le lase. Bărbatul se restabili foarte 
greu după această pierdere, închizându-se într-o tăcere 
depresivă, propice unor evidente impulsuri sinucigașe. Două 
săptămâni mai târziu, lui An îi veni din nou ciclul. Toată 
sarcina ei fusese, pesemne, o iluzie... 


19 


Natanesh apăsă pe lopată. Tăișul de oţel, deși întrucâtva 
tocit, intră fără dificultate în pământul pulverulent al 
ultimului subsol. În jurul lui, se întindea câmpia, neagră, 
infinită, cu cerul său de beton uniform, cu orizontul său 
mărginit în patru puncte prin tot atâtea ziduri chinezești. 
Natanesh muncea anevoie, ţăran neîndemânatic încins în 
armură, cu salturile dezordonate ale inimii sale ce se izbea 
de peretele de fier ce-i îmbrăca pieptul, aidoma dangătului 
unui clopot ce sună alarma. Acum, groapa era destul de 
largă; Marele Jupuitor luă corpul gol al fiicei sale, prinzând-o 
de șolduri, și-i dădu un brânci. Capul Vanessei ateriză moale 
în centrul micului crater. Precum o minge de golf ajunsă la 
capătul cursei. Nat apucă din nou lopata, aruncă pământul 
peste părul mătăsos, acoperind ţeasta până la ceafă. Acum, 
din tânăra femeie nu mai rămăsese decât un corp alb 
ghemuit, îngenuncheat în așa fel încât umerii atingeau solul. 

Un foetus care se roagă, această imagine îl obseda pe Nat 
încă de la începutul ceremoniei. Aruncă unealta; de jur- 
împrejur struţii umani se aliniau din ce în ce mai strâns, în 
curând, locurile libere aveau să se împuţineze serios. 
Bătrânul se depărtă, fără să întoarcă măcar o singură dată 
capul. Ştia că nepoţii îl așteptau acolo jos, la intrarea în sală 
și că aveau să-l asalteze imediat cu tot soiul de întrebări. (Ai 
plantat-o pe mama? Spune, e amuzant? Când voi crește 
mare, voi putea să plantez și eu pe cineva?) Instinctiv, Nat 
întoarse spatele ieșirii, îndreptându-se spre fundul giganticei 


pivnițe. Odată, în urmă cu mulţi ani, galopase până la 
orizont, până când nările calului său se loviseră de marginile 
cenușii ale peretelui. Acolo, văzuse placa, acea placă pe care 
o evocau bătrânii în șoaptă, cu aere de conspiratori. La 
prima vedere, nu era nimic extraordinar: un patrulater de 
marmură, cu litere fasonate, dintre care unele își mai 
păstrau vopseaua inițială, aurie. Nici măcar inscripția n-avea 
ceva îmbietor. Îngustându-ţi ochii, puteai citi: 


COSMOS Ldt. Lumi și H.L..M.*! ecologice 
31 mai 2008 
HAPPY DAYS ARE COMING BACK! 


O semnătură a arhitectului, completată cu o profesiune de 
credință, nimic mai mult. Nat cunoștea povestea lumilor 
ecologice, acele mici planete de beton și de oţel, prevăzute - 
în străfundurile lor - cu o reţea întreagă de mașini complexe 
ce aveau menirea de a le asigura atmosfera, căldura, clima 
adecvată. Da, cunoștea toate astea. Ştia că la începutul 
secolului XXI fuseseră lansate pe orbită multe dintre aceste 
lumi artificiale, cu ideea de a face din ele, într-un fel, un soi 
de anexe ale vechiului continent, ale acelui antic Pământ, ros 
de poluare, dându-și duhul mai degrabă sub munţii de 
deșeuri decât ca urmare a dezastrului provocat de al treilea 
război mondial. Terra dăduse naștere unor sateliți de 
înlocuire și multă lume crezuse într-o renaștere, într-o nouă 
eră a istoriei umanităţi. HAPPY DAYS ARE COMING BACK! 
Dar apoi totul se dovedise a fi zădărnicie; în culise, mașinile 
acestui teatru derizoriu se gripaseră, încetul cu încetul, 
producând aberaţii pe bandă rulantă. Ingroziţi, oamenii 
văzuseră mările solidificându-se, strivindu-și peștii sub 
valurile de ciment; văzuseră cum pomii fructiferi rodeau 
mere explozive sau pere otrăvitoare; cum iarba devora 
pădurea; cum norii zdrobeau păsările. Asistaseră la mutații 


31 Lb. franceză, habitation à loyer modéré - locuinţe cu chirii moderate. 


monstruoase - se născuseră copii-iepuri, cu urechi enorme, 
sau găini cu solzi, a căror mușcătură era la fel de periculoasă 
precum cea a cobrei. Atunci, ei se speriaseră, se temuseră ca 
nu cumva, într-o zi, să vadă coborând din ceruri acești 
mutanti infami și, în cel mai mare secret, la sfatul statelor- 
majore, se trecuse la activarea consolelor de tir. Rachetele 
își luaseră zborul, rapid, ducându-se direct la ţintă, 
spulberând acele lumi de carnaval ce maimuţăreau leagănul 
umanităţii, acele caricaturi de viaţă născute dintr-o știință 
imperfectă. Și totul reintrase în matca obișnuită... Totul? Nu 
chiar. Câteva planete artificiale avuseseră înţelepciunea de 
a-și rupe lanţurile, sfărâmând câmpul de forță ce le ţinea 
prizoniere, pornind în derivă prin cosmos. Pentru a scăpa de 
genocid. Almoha se număra printre ele... 

De secole, Almoha plutea după bunul plac al curentilor 
stelari, urmărită în continuare de rachete inteligente ce 
aveau sarcina de a o descoperi și de a o distruge. Și, într-o zi, 
cine știe, dacă armele ucigașe nu se dezagregau pe traseu, 
poate că urmașii lui aveau să asiste la fatala întâlnire... 

Natanesh se scutură, pentru a-și reveni în fire și se înapoie 
pe urmele propriilor pași. Ce rost avea să încerce a ghici 
viitorul? Rachetele sau animalul-munte deșteptat din somn 
ce fecunda, fără rușine, femelele de-a lungul deșertului, care 
era deosebirea dintre ele? În pragul sălii, copiii îl primiră 
tropăind nerăbdători. 

— Repede! Repede, bunicule! S-a dat drumul la un stol de 
păsări pe a cincea terasă! 

Se îndreptară în grabă spre ascensor. Pe acoperiș, 
strălucirea soarelui le arse pupilele. Păsările-artificii brăzdau 
deja cerul într-o curbă ascendentă, ce se termină cu un val 
de flăcări multicolore. După ce duceau la capăt acest ultim 
zbor, micile corpuri carbonizate cădeau ca o ploaie în curţile 
interioare, unde deveneau hrană pentru șobolanii și câinii 
adunaţi acolo, în așteptarea unui asemenea eveniment. 

— Oh, priviţi-o pe cea albastră! ţipau copii. Oh, uite-o și pe 


cea roșie! 
Brusc, Natanesh se simţi ametit. El nu mai vedea culorile. 
Nu mai percepea decât mirosul. Mirosul de carne arsă.