Serge Brussolo — Kamikaze spatiali

Kamikaze spatiali 


Serge 
Brussolo 


Kamikaze spatiali 


Traducere de 
Mihnea COLUMBEANU 


Traque-la Mort 
1982 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, Paris) este un scriitor 
francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 


A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 


În anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM!) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 
înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 
citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 
dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 
acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 
Shadow etc. 


Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie 
„romane”, de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. 
In liceu avea reputaţia făcută: unii profesori îl 
dispretuiau și-i spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; 
alții însă îl admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. 
Ajuns - în mod natural - student la litere, îşi trimite 
scrierile pe la diverse publicaţii şi debutează astfel, la 
21 de ani, în paginile unui fanzin obscur. Perseverează, 
de altfel nu ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 
primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru 
nuvela Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, 
editurile încep să-l ia în seamă şi Denoël îi deschide 
porţile, publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un 
ville malade. Urmează alte 150 de romane. 


În anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de 
clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violență si 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionati. 


Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul 
lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în 


1 Ib. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii 
moderate. 


periodicul L'Aube enclavée în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr. 163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Francaise. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 
ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 
abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 
Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost 
publicate în colecţia Anticipation a editurii Fleuve Noir 
și în colecţia Présence du futur a editurii Denoël. 


După ce initial a scris numai science-fiction, Brussolo 
a abordat mai târziu alte genuri literare, precum 
romanul istoric sau cel aparținând genului thriller. Este, 
de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


Capitolul I 


Constelatia Orbului îşi aprinsese steaua majoră, Uta 
cea albă, ale cărei pulsatii neregulate, proprii 
variabilelor explozive, puteau - în perioadele de mare 
strălucire - să ardă retina oricui o privea fix mai mult de 
câteva minute. Timp de cinci nopţi, lumina ei crăpa 
cerul negru al deşertului, aţâţată de emisiile eruptive şi 
deflagratii. Glob de foc lichid în perpetuă turbulenţă, a 
cărui strălucire lividă conferea oamenilor şi obiectelor 
un straniu aspect fantomatic. 

Lisiah înjură, iar mâinile sale cu mănuşi albe se 
strânseră pe volan. Camionul înainta cu viteză 
constantă, indiferent faţă de vântul nisipos care răpăia 
pe cubul de tablă blindată al cabinei. Intr-o parte şi alta 
a flancurilor înnegrite de fumul a sute de explozii 
străvechi, şenilele duduiau, înghițind drumul într-o 
mişcare de deglutitie punctată de täcäneli hulpave. 

Cu parbrizul său redus la proporţiile unei fante înguste 
şi rândurile de buloane groase cadrilându-i suprafaţa, 
mastodontul evoca mai mult imaginea unui tanc decât 
pe aceea a unei semi-remorci. Intreaga caroserie purta 
urmele flăcărilor. Exploziile perforaseră tabla cu schijele 
lor ucigaşe, căscând în metal răni strălucitoare care nu 
se mai închideau niciodată. Vopseaua mată, de un gri- 
albăstrui analog culorii dunelor înconjurătoare, se umfla 
în băşici groase, acoperind de bine de rău sudurile 
grosolane care colmatau ici şi colo găurile şi rupturile. 
Astfel constelat de plăgi, vehiculul amintea de acele 
armuri ruginite care se descoperă uneori la întâmplare 


prin ungherele câte unui muzeu, turtite, presärate cu 
zgârieturi, martore a zeci de bătălii. Formidabile şi 
jalnice în acelaşi timp. 

Lisiah îşi îngustă ochii, lumina Utei rănindu-i retina, 
sfredelindu-l într-un punct dureros dintre sprâncene. În 
câteva minute, obisnuita crampă avea să-i încalece 
ceafa, avertizându-l că depăşise limita de siguranţă. 
Atunci, nu-i rămânea decât să întindă braţul spre cheia 
de contact şi să oprească motorul. Se lăsă pe spate, în 
fotoliul său de vinilin cusut, căutând suprafaţa tetierei. 
Când se aplecă spre stânga, oglinda retrovizoare prost 
orientată îi restitui imaginea unui chip palid, cu pomeţii 
bräzdati, o mutră pătrată cu teasta rasă după moda 
grupurilor de şoc ale armatei. Masinal, degetele sale 
înmănuşate trecură peste pielea păroasă, stârnind un 
scrâşnet de perie mângâiată în răspăr. Ridică din umeri, 
ştiind că acea tunsoare aparent virilă ascundea de fapt o 
extremă cochetärie: se tundea nu din nostalgia 
comandourilor, ci pentru a-si disimula calvitia ce-i rodea 
tâmplele, întinzându-se tot mai mult cu fiecare an. 

Frână. Ecranul albastru al radarului lumina cabina cu o 
aură ireală, dar nici un ecou nu-i păta suprafaţa. Lisiah 
îl scoase din funcţiune - în orice caz Prădătorii scăpau 
aproape întotdeauna de baleiajul undelor 
electromagnetice. Aprindea aparatul conform codului de 
luptă, pentru a respecta regulamentele, dar ochiul său 
nu căuta niciodată să citească nici cea mai mică 
informaţie.  Ştergătoarele  scârţâiau pe parbriz, 
chinuindu-se să dea la o parte nisipul; din când în când, 
aderau pe geamuri ca nişte limacşi de cauciuc corodat. 
Habitaclul mirosea a ulei încins, plastic, bere acră. Pe 
scaunul din dreapta, un pachet de cărţi de joc fremătau 
în curentul gurilor de aerisire. Bucäti de adeziv negru 
mascau, de bine de rău, plăgile cäptuselii, rupturile 
fotoliilor prin care ieşea umplutura, ca o vomă moale şi 
roz de materie amorfă. Pe tabloul de bord, un pahar de 
carton se răsturnase cu multe zile în urmă, băltoaca 


astfel formată îngroşându-se într-o peliculă brună si 
prăfuită pe care hurducăturile drumului o zbârceau tot 
mai mult cu fiecare zi. Lisiah oftă. Cu ocazia ultimului 
popas la centrul rulant, o îmbarcase pe June, în speranţa 
că avea să-i asigure camionului o relativă curăţenie. Se 
înşelase. De la plecare, blonda cam moleşită pe care o 
„săltase” din barul autostopistelor se lăfăia în cabina de 
odihnă, îmbrăcată numai în sutien şi un mini-şort din 
care ieşea furca trandafirie a coapselor ei planturoase. [i 
surâsese cu o mişcare vag vulgară a gurii, iar el spusese 
da. Din lene, poate. Femeia se agätase de marginea 
camionului, trăgându-şi cu o mână bocceaua din care 
ieşea ţeava cu găuri de ventilaţie a unei carabine 
„Schwenck” cu lunetă pentru ochirea în infraroşu şi 
imediat începuse să facă mutre, să-l numească 
„iepuraşul meu”; îi venise s-o trântească pe asfalt din 
câteva şuturi. De ce n-o făcuse? 

Se foi în scaun, aruncând o privire prin deschizătura 
perdelei despärtitoare. June îşi lăcuia unghiile cu 
galben, încreţindu-şi concentrată nasul şi suflând din 
timp în timp pentru a-şi da la o parte buclele blonde 
care-i acopereau fruntea. Avea o faţă moale, cu bărbia 
fără vlagă. Fără pometi, un nas abia vizibil. Nestiind 
prea bine de ce, lui Lisiah îi deştepta imaginea unui 
pateu cu prea mult zahăr. Greţos. 

— Salut! azvârlise ea, de îndată ce se aşezase în spate. 
Eu sunt June! Tu eşti Mănuşi-albe? Mamă, da' eşti o 
adevărată celebritate! Ce baftă! Şi el, e Killer? 

Killer mârâise, dezvelindu-şi două şiruri de colti 
inoxidabili, iar fata se retrăsese, dintr-o dată amuţită. 
Killer avea întotdeauna acest efect asupra străinilor. 
Lisiah se aplecă şi dezmierdă câinele cu vârful ghetei. 
Animalul lătră şi se întoarse pe o parte, dezvăluind 
privirii proteza electronică articulată ce-i înlocuia laba 
stângă din faţă, precum şi drena urinară ce ieşea din 
cicatricea trandafirie ce-i şerpuia printre coapse, în 
locul unde explozia îi smulsese organele sexuale. Killer 


era capabil să adulmece un Prădător de la cinci 
kilometri distanţă şi nu se înşela niciodată. Chiar dacă 
refacerea lui costase o avere, rămânea un obiect de 
invidie pentru toţi vânătorii. Lisiah trebuise să respingă 
sute de oferte, unele mai ispititoare decât altele, şi de 
fiecare dată când se oprea la centrul rulant, se temea să 
nu i se fure câinele... 

June îşi agita mâna în faţă, inundând vehiculul cu 
mirosul de lac, un parfum dens, de fructe exotice 
stricate.  Putregai. Lisiah nu-şi putu stăpâni o 
strâmbătură. 

De trei săptămâni, îl bombarda cu întrebări. „De ce îţi 
ţii mereu mănuşile pe mâini? S-ar zice că te duci pe la 
vreo nuntă! De ce nu-ţi scoţi niciodată cămaşa, nici când 
faci dragoste? De ce...?” 

În ciuda ancoșelor? tăiate în patul puştii, se îndoia că 
tânăra capturase sau doborâse vreun Prădător. Uneori, i 
se întâmpla să se întrebe dacă arma era în stare de 
funcţionare, sau dacă June se multumise s-o recupereze 
dintre rebuturi, cu intenţia de a dobândi astfel alura 
unei amazoane. La următoarea escală, avea s-o dea jos, 
se hotărâse. Prefera singurătatea, în locul trăncănelii 
necontenite a păpuşii ăleia smântânoase. 

Examină dunele de nisip albastru, prin ambrazura 
laterală. Se ascundea acolo o întreagă faună de coşmar. 
Ora'manul, o reptilă scurmătoare care se deplasa prin 
adâncuri şi scotea la suprafaţă vârful limbii, ca un 
periscop. Extremitatea acestui apendice forma o 
excrescenţă glandulară mare cât o nucă, înzestrată cu 
puterea de a străluci ca o pepită de aur. Vai de 
imprudentul care se apleca să culeagă acea oglindă 
pentru ciocârlii! Limba ora'manului i se înnoda imediat 
în jurul braţului, ca tentaculele unei caracatite, 
trăgându-l în adâncurile solului, spre botul larg deschis 
al şopârlei! Dar mai exista şi karak'anaqul, poreclit de 
unii „ariciul deşertului”. Acel organism animal, analog 


2 Crestătură. 


cu polipii, se prezenta sub forma unui inofensiv cactus. 
Totusi, oricine se apropia sfârsea inevitabil ciuruit de 
ace veninoase. Adevărat tun viu, cactusul infernal îşi 
mitralia efectiv prăzile cu propriii săi spini, trăgând în 
oricine trecea prin raza uriaşelor lui salve de ţepi. 
Imediat ce ţinta era doborâtă, rădăcinile prehensile’ 
ieşeau din pământ pentru a se înfige în cadavru ca nişte 
trompe, aspirând până şi cele mai infime particule 
nutritive conţinute în țesuturile mortului. Lisiah nu 
întâlnise niciodată ora'manul, nici ariciul deşertului şi, 
la drept vorbind, existenţa lor i se părea mai mult 
ipotetică. Dornici să iasă în evidenţă, vânătorii nu ezitau 
să exagereze, populând astfel dunele cu o faună 
legendară ieşită direct din aburii alcoolului. 

Prădătorii, însă, erau cât se poate de reali, iar Killer o 
aflase pe pielea lui... Lisiah îşi apăsă o mână pe faţă. 
Privi un moment mănuşa albă, îngălbenită de 
transpiratie, şi-şi îndesă pumnul în buzunarul vestei din 
pânză de sac. Era obosit, foarte obosit. Treisprezece ore 
de conducere neîntreruptă, începând de dimineaţă, fără 
nici cel mai mic semn de emoție din partea câinelui. 
Aveau să se înapoieze cu buzele umflate... In centrele 
rulante, atmosfera nu era deloc euforică, prăzile 
începând de câteva luni să se rărească. 

„Urcă spre nord”, decretase sergentul, „dar s-au făcut 
ai dracu', sunt sigur că sapă sate subterane, galerii. 
Trăiesc ca nişte cârtite, de-asta devine dificil... Da' ce! 
Doar nu sunteţi nişte fătălăi! Mai exista şi plăcerea 
vânătorii!” Oamenii bombăniseră, dacă Prădătorii se 
rarefiau, suma primelor scădea proporţional. Unii se 
gândeau deja să se reconvertească, zvonurile despre 
războiul din sud înfierbântau spiritele, redeşteptau 
speranţa. În anumite provincii, luptele rasiale nu 
cunoscuseră nici un moment de răgaz, rugul putea să se 
reaprindă, iar atunci era nevoie de mercenari, de... 

Lisiah nu împărtăşea acest entuziasm. Vânătoarea îi 


3 (Apucătoare) - Care are facultatea de a apuca. 


adusese mult timp bogăţie şi celebritate, nu ţinea să se 
descurajeze atât de uşor. În timpul stagiului militar, nu 
fusese decât un număr matricol, optzeci de kilograme de 
carne de tun, două picioare ca să fugă, o puşcă cu care 
să tragă, nimic mai mult. Odată cu apariţia vânătorii, 
devenise ,Mänusi-albe”, unul dintre cei mai buni 
urmăritori. Cel mai bun, poate. (Dar mai exista şi 
sergentul, un vânător redutabil, deşi cam crud, după 
gusturile lui Lisiah). Da, devenise cineva, unul dintre 
puţinii posesori ai unui camion complet blindat - cu 
carcasă anti-explozie în spate - în locul acelor tancuri 
meşterite cu lampa de sudură, prea grele, 
dezechilibrate, care se înfundau regulat în crustele de 
nisip putred pentru a nu mai ieşi niciodată, cu echipajul 
găsindu-şi moartea în ele. Câţi Prădători adusese el la 
centrul rulant? Douăzeci? Treizeci? Şi, de fiecare dată, 
contul său din banca electronică se mărise cu câte 
douăzeci de mii de dolari. 

Prin ambrazura parbrizului, lumina Utei intra valuri- 
valuri, de un albastru electric, insuportabil. S-ar fi zis că 
un proiector mătura suprafaţa Almohei, în căutarea unui 
fugar. In oraşe, trebuia să se tragă perdelele sau, 
dimpotrivă, să se improvizeze interminabile petreceri 
nocturne, unde se dansa cu robă lungă şi ochelari negri. 
Petrecerile-surpriză degenerau în orgii şi, inevitabil, 
câte un betiv punea pariu că avea s-o privească pe Uta 
drept în faţă. Dimineaţa, trebuia luat pe targă, cu ochii 
arşi de focul stelei. Orb, ca atâţia alţi imprudenti... De 
cât timp nu mai pusese Lisiah piciorul într-un oraş? Nu 
mai cunoştea decât centrul rulant, acel enorm ansamblu 
de cuburi metalice ruginite, montate pe roţi, care se 
deplasau peste nisipuri cu lentoarea unei broaste 
țestoase. Acel gigantic drugstore ambulant constituia 
singura insuliţă de civilizaţie în mijlocul deşertului. 
Vânătorii se înghesuiau să-şi negocieze capturile în faţa 
reprezentantului guvernului, să facă târguieli, cu 
monede sau muniții la schimb, ori pur şi simplu să-şi 


ofere câteva ore plăcute. Acolo o întâlnise pe June. 

Se propti în fotoliu, cu picioarele pe tabloul de bord, şi 
închise ochii. Ca întotdeauna când adormea, prin minte 
începeau să i se învârtă crâmpeie din viaţa sa trecută, 
păsări de coşmar care nu se speriau de nimic. 


Spre miezul nopţii, Killer începu să-şi lanseze vaietul 
de vânătoare, întretăiat cu mârâieli scurte. La fel ca 
toate animalele importate de pe Pământ, nu se adaptase 
niciodată cu adevărat în noua sa patrie şi trăia într-o 
stare de alertă cvasi-permanentă, atent la fiecare 
umbră, la cea mai mică mişcare a unei crengi, cu 
extremă suspiciune. Aproape toate animalele aduse pe 
Almoha sufereau de o depresie cronică şi trebuise să se 
renunţe foarte rapid la ideea de a se reconstitui pe 
această planetă, încă nouă, o faună geamănă cu cea de 
pe Pământ. Pisicile tindeau să se sinucidă, aruncându-se 
pe ferestre, iepurii se devorau între ei pradă unor crize 
de nebunie ucigaşă complet inexplicabile, caii - abia 
debarcati de pe astronave - se culcau la sol, refuzând 
categoric să se mai hrănească. Părea un refuz masiv şi 
concertat, o reacţie de respingere, asupra căreia 
psihologii continuau să-şi pună întrebări. „Animalele ştiu 
ce e bun şi ce e rău”, bombăneau unii, „dacă o refuză pe 
Almoha, înseamnă că Almoha nu e bună pentru noi!” 
Asemenea afirmaţii îi făceau pe conducători să ridice 
din umeri. Nici o planetă colonizată nu revelase până în 
acel moment o asemenea bogăţie energetică. Vegetaţia 
era luxuriantă şi de o rară frumuseţe, apa de o puritate 
fără egal, aerul... 

Bineînţeles, exista nitrolyna... 

Şi Prădătorii. Asta, însă, era o altă poveste. 

Lisiah mângâie încetişor zgarda câinelui. Cu mâna 
liberă, acţionă închizătorul torpedoului, scoțând binoclul 
dinăuntru. 


— Ce se-ntâmplă? bâigui June, trezindu-se din somn. Îl 
taie pisarea, sau ce? 

Fără a se osteni să-i răspundă, Lisiah deblocă portiera. 
Imediat, vântul plin de nisip îl plesni peste faţă, 
încrustându-i sub epidermä minuscule gräunte albastre. 
Lumina Utei scălda peisajul cu arderea ei lividă şi 
verticală, strivind orice umbră. Lisiah o luă la fugă cu 
paşi mărunți spre vârful celei mai apropiate dune, urmat 
de câine. Proteza metalică a animalului cläntänea la 
fiecare salt, ca un metronom scos din minţi. Ajunseră 
curând pe vârful monticulului, culcati pe nisip, umăr la 
umăr. Lisiah ridică binoclul la ochi, afundându-şi 
sprâncenele stufoase în ocularele mari de cauciuc. 
Deşertul defila prin câmpul vizual al lentilelor, cu 
unduirile sale instabile, relieful pe care o simplă 
viforniţă putea să-l modifice, oazele multicolore... Killer 
mârâia din răsputeri, cu toate simţurile în alertă. 
Prădătorul se apropia, Lisiah era convins, animalul nu se 
înşela niciodată. Manevră rozeta de reglaj, cercetând 
fiecare adâncitură nisipoasă, cu palmele umede si 
respiraţia scurtată. Deodată, îşi dădu seama că gâfâia în 
acelaşi ritm cu câinele, în surescitarea vânătorii. „Nu 
mai lipseşte decât să scot limba!” îşi spuse el, amuzat. 
Şi deodată, o văzu... 

Alerga pe creasta unui şir de dune, cu paşi lungi şi 
supli. Sânii ei goi, zguduiti de salturile fugii, oscilau pe 
torsul musculos, cu mişcări de du-te-vino cadentate, de 
o extremă graţie. Cu ajutorul ocheanului, Lisiah îi putea 
urmări cele mai mici gesturi. Mişcările nervoase ale 
capului, înclinația umerilor... Năduşeala fugii îi lipise 
suvitele părului roşcat pe omoplati, ca nişte cureluşe de 
piele. O traistă grosolană de pânză îi juca pe şold la 
fiecare pas. Lisiah înghiţi în sec, dureros. Prezenţa 
părului îl pusese în alertă, provocându-i un declic în 
ceața memoriei. Prădătorii aveau în general craniul ras 
şi pubisul tuns, nu-şi amintea să fi întâlnit nici un 
specimen care să facă excepţie de la regulă, şi totuşi... 


Killer lăsă să-i scape un nou mârâit amenintätor. Lisiah 
întoarse capul, în acelaşi moment în care arătătorul lui 
June găsi trăgaciul carabinei Schwenck pe care o 
epolaset cu mare siguranţă, rezemându-şi obrazul de 
pat, cu ochiul lipit de lunetă. Fără să stea pe gânduri, 
luă un pumn de nisip şi îl aruncă în faţa blondei. Din 
răsputeri. Fata tresări, îşi duse mâna la obrazul stâng, 
unde minusculele fire de siliciu lăsaseră o constelație de 
infime înţepături... 

— La dracu'! Te-ai sonat sau ce? înjură ea, strâmbându- 
se de durere. Eram gata să i-o trag drept la cap! E 
femelă, poate fi plină, valorează cel puţin cinşpe mii de 
dolari! 

Lisiah apucă ţeava carabinei, o smulse din mâinile 
posesoarei sale şi-i scoase chiulasa, pe care o vâri în 
buzunar. 

— De ce faci asta? răcni blonda. N-ai dreptul să mă- 
mpiedici să câştig ceva parale. Ticălosule! Dă-mi-o- 
napoi! 

Lisiah aruncă arma devenită inutilizabilă, apucând 
femeia de păr. 

— Gura, mugi el cu glas surd, m-auzi? Tine-ti botu'. N-o 
să-mi facă mie legile-n camion o stopistă de nimic! Poţi 
să-ţi bagi asta în scăfârlia ta decolorată? Eu şi numai eu 
hotărăsc când tragem şi în cine tragem! OK? 

O îmbrânci dintr-o răsucire a încheieturii. June se 
rostogoli pe panta dunei, cu ochii plini de lacrimi şi 
buzele crispate de furie. Când dădu să se ridice, Killer 
îşi arătă colții, făcând-o să se resemneze la a rămâne 
culcată pe burtă, în nisip. Lisiah îşi îndreptă atenţia spre 
fata care fugea prin mijlocul deşertului albastru. 

— Nu e o femelă oarecare, mormăi el printre dinţi, cu 
părul pe care-l are! Suntem la mai puţin de cinci 
kilometri, poate să ne pulverizeze cât ai clipi, dacă are o 
rază de acţiune destul de întinsă. În orice caz, vie 
valorează cel puţin cincizeci de mii de dolari, sunt sigur. 


1 Aducere a armei în poziţia de ochire şi declanşare a focului 


Si-apoi, încă nu ştiai că Prădătorii nu se reproduc? Va 
trebui să mai toci manualul de vânătoare, fetito! 

June scuipă o sudalmă, dar se abtinu de la orice 
mişcare imprudentă; ştia că Killer o detesta şi abia 
aştepta ocazia să-şi înfigă caninii inoxidabili în carnea 
moale a coapselor ei lăsate goale de şort. Avea să se 
răzbune, azi-mâine, în orice caz, nu era grăbită. Lisiah 
îşi înăbuşi o obscenitate, femeia cu părul roşu dispăruse 
după bastionul unui munte de nisip solidificat, şi de ceva 
vreme în spatele ei, la un kilometru distanţă, se furişa o 
umbră. Studie din nou situaţia şi mormăi dezamăgit. O 
camionetă mică, fortificată stângaci cu blindaje îndoite, 
pornise pe urmele Prădătoarei. Patru câini alergau în 
faţa vehiculului, galopând cu burta la pământ, după 
fugara care încă nu observase nimic. Haita înainta 
rapid, într-o tăcere ireală... 

— Am căcat-o, lăsă să-i scape Lisiah, ridicându-se, e 
ochită deja. Ştii legea vânătorii? Prada e a cui a văzut-o 
primul. Haide, plecăm... 

Porni spre camion, cu inima grea de furie, dar regula 
era regulă. Încălcarea codului vânătoresc aducea 
întotdeauna neplăceri. Reveni în cabină, indiferent faţă 
de îmbufnarea lui June, care începuse să se joace cu 
radio-receptorul pe unde scurte, încercând să prindă o 
emisiune de noapte, dar probabil că se găseau prea 
departe de centrul rulant pentru a reuşi să capteze 
muzica siropoasă difuzată douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru, prin antenele ruginite ale cubului 
ambulant. Lisiah adormi într-o clipă, trecând de la veghe 
la inconştienţă fără a-şi da măcar seama. 

Îl deşteptară, cu putin timp înaintea zorilor, o serie de 
deflagratii surde care se rostogoleau în depărtare, 
făcând camionul să trepideze pe suspensii. Deasupra 
dunelor, drept înainte, cerul era roşu. June se ţinea de 
tabloul de bord, cu faţa descompusă şi bretelele 
sutienului căzute pe coate. Killer lătra, cu urechile 
lăsate pe spate de spaimă... 


Prin aer plutea miros de praf de puşcă, iar peste 
parbriz se aşterneau particule de funingine. Aproape 
imediat, din difuzor se auzi un glas tremurător, bâiguind 
cuvinte neînţelese. 

— E un semnal S.O.S., constată Lisiah, au încasat-o. 
Încearcă să le obţii coordonatele. 

Blonda îl privi cu groază: 

— Ce, te-ai sonat? Doar nu mergem acolo! 

Trebui să-i smulgă microfonul din mâini, dar apelurilor 
sale nu le răspunse decât o suflare greoaie, făcând să 
vibreze pânza difuzorului cu palpitatia sa surdă, 
extraordinar de încetinită. Camionul se ambală, luând-o 
la fugă prin labirintul dunelor, ca o uriaşă insectă de 
metal. După o oră de rătăciri, descoperiră primul crater. 
Exploziile scobiseră în nisip enorme pâlnii negre, 
tatuând solul cu flori mari de funingine. În anumite 
locuri, căldura degajată vitrificase cuarțul, transformând 
drumul într-o gigantică placă de sticlă ce se sfărâma sub 
şenilele de treizeci de tone. Lisiah strânse mâinile pe 
volan, având impresia că se deplasa peste o imensă 
oglindă spartă. „Şapte veacuri de ghinion!” se pomeni el 
spunându-şi, în timp ce lua un viraj delicat. Lamele de 
metal articulat  patinau,  încetinind considerabil 
înaintarea. 

— Parc-ar fi un bombardament, şopti June, cu o voce 
fără expresie. 

Lisiah ridică din umeri; de câte ori ridicase ochii spre 
un asemenea spectacol? N-ar fi putut calcula o cifră, nici 
măcar aproximativă. După câteva sute de metri, găsiră 
câinii, sau cel puţin rămăşiţele lor: bucăţi de carne 
înnegrită, carbonizată. Sfârtecati de explozii, în plină 
goană. 

— Oh! sughiţă June deodată, cu degetele în gură. Ia 
uite! 

Ceva ocupa mijlocul drumului, un fel de vietate mică şi 
neagră, cu cinci labe, asemănător unui păianjen. In 
momentul când şenila stângă o strivi cu un trosnet sec, 


Lisiah îşi dădu seama că fusese o mână omenească... 
Camioneta nu rezistase deflagratiilor, capota se 
desprinsese complet, grotesc, ca sub acţiunea unui 
gigantic deschizător de conserve. Din vehiculul 
răsturnat emana un miros de carne arsă, amestecându- 
se cu cel mai acru, al nitrolynei. 

Lisiah sări pe pământ, în timp ce June alerga să vomeze 
mai la distanţă. O singură privire în interiorul carcasei 
fumegânde îi ajunse pentru a afla că tot echipajul căzuse 
victimă furiei fetei cu părul roşu. Doar şoferul mai trăia, 
cu mâna crispată pe microfonul emitätorului radio. 
Lisiah  îngenunche, punând mâna pe fruntea 
muribundului. Arsuri oribile umflau carnea în băşici 
negricioase, iar părul pârlit îi încorona craniul ca 
scrumul unui soi de licheni. 

— Femela, murmură el, cu glas abia auzit, femela... 
Coama lungă... 

Apoi, capul i se răsturnă într-o parte şi trupul se 
destinse. Lisiah începu să recupereze pläcutele de 
identitate legate la gâturile oamenilor. Majoritatea erau 
înnegrite, dacă nu chiar topite, dar aşa cerea datina. 
Luă din torpedoul ignifug cartea de bord unde se găseau 
consemnate numele membrilor echipajului. Centrul 
rulant se însărcina să anunţe familiile, dacă morţii aveau 
familii. June îl aştepta, agăţată de bara de şoc a 
camionului, palidă. 

— Nu ştiam că e aşa, se bâlbâi ea, în timp ce Lisiah se 
urca pe treaptă. 

— N-ai mai văzut niciodată o vânătoare care iese prost? 
întrebă el ironic, întinzându-i mâna. Ce să vezi, e un 
adevărat botez! 

Blonda alergă să se refugieze în cabina de odihnă, 
trăgând cu furie perdeaua după ea. Lisiah îngrămădi 
plăcile de identitate într-un pahar gol şi deschise 
registrul. Anumite nume îi erau familiare, indivizi pe 
care-i întâlnise prin centrul rulant, într-un moment sau 
altul al vieţii, chipuri neclare, fără nici un semn 


particular veritabil. La ultima pagină, jurnalul se rezuma 
la un mic paragraf scris cu o caligrafie mare şi stângace, 
plin de greşeli de ortografie. 

„Corny a găsit urma Prădătoarei spre amiază. E ea 
Lona coamă lungă. E singură. Pare obosită. O so 
prindem cu câini în timp ce doarme o so gâtue înainte 
de aşi da sama ce i sa întâmplat...” 

Lisiah închise jurnalul. Lona, coama lungă. Niciodată 
nu crezuse cu adevărat în existenţa ei. Surâse 
satisfăcut: de îndată ce cartea de bord ajungea în 
mâinile sergentului, premiul oferit pentru capturarea 
Lonei urma să se mărească de trei, patru ori. De fiecare 
dată când un Prădător învingea, eliminarea lui devenea 
şi mai urgentă, şi nu exista motivaţie mai bună pentru 
vânători decât o recompensă rotunjoară, înscrisă cu 
aliniamentul ei de zerouri pe afişul galben al celor 
căutaţi... Porni motorul. Mai întâi, centrul rulant, apoi... 

Lona. Cunoştea în sfârşit numele următoarei sale 
victime. 

Lona, coama lungă... 

Lona roşcovana, psiho-criminala cea mai urmărită din 
ultimii ani. Se simţea bine. Maşinal, începu să fluiere 
cântecul vânătorii: 

„Pe urmele morţii. Pe urmele morţii până nu-ţi face 
semnul sorții...” 


Capitolul II 


Lona nu se mai misca. Cu bratele desfäcute în cruce si 
faţa spre sol, aştepta ca bătăile inimii să-i încetinească. 
Sânii ei îşi săpaseră o adâncitură în nisipul albastru, 
animale de carne netedă pe care frica încă le mai făcea 
să tremure cu vibrații înspăimântate. Deschise ochii, 
făcând un efort să asimileze în spiritul ei nemişcarea 
pietrelor, încremenirea staţionară a apei care doarme. 
Gândirea ei nu trebuia să mai urmeze decât o linie fără 
denivelări, o curgere calmă şi monotonă. Depindea de 
asta viaţa ei. Oaza din apropiere îşi înălța desisul 
multicolor de frunze şi fructe. Între trunchiuri strălucea 
oglinda limpede a unei bălți. Lona îngustă ochii. O baltă. 
Fiinţa ei mentală trebuia acum să semene cu o baltă. Să- 
şi piardă contururile, unghiurile, toată acea arhitectură 
în dinţi de fierăstrău născută din nelinişte, din groaza 
care o umpluse când năvăliseră oamenii şi câinii. li 
fusese frică, iar frica ei îi ucisese. De altfel, puţin lipsise 
să nu sufere şi ea aceeaşi soartă, având ca dovadă 
arsura de la picior. Se ridică. Punctul dureros care-i 
sfredelise plexul cu o clipă înainte nu mai era, relaxarea 
învingându-i nervozitatea. 

— Un vânt albastru îmi suflă prin craniu, repetă ea, 
silabă cu silabă. 

Era formula-cheie pe care o învățase odinioară, codul 
rugăciunii pentru calmare. Işi reluase controlul asupra 
lumii înconjurătoare, pietrele i se supuneau, plantele 
oazei, şi apa... Tot acel univers atât de liniştit în 
aparenţă şi care totuşi nu cuprindea decât moarte, foc şi 


violenţă. 

— Vă stăpânesc, murmură ea, pornind spre buchetul de 
verdeață. Vă domin... 

Când ajunse la baltă, nu putu rezista plăcerii de a 
îngenunchea şi a-şi stropi trupul maltratat, în locurile 
unde schijele de piatră îi lăsaseră zgârieturi adânci. 
Apoi, se întinse pe margine, aşteptând ca picăturile 
agätate de părul ei pubian să se evapore în căldura 
soarelui. Întinse mâna şi culese un mango, strivindu-l 
între degete. Un ulei gălbui fu stors din pulpa zdrobită, 
lichid cu miros acrişor: nitrolyna, cum o numeau 
pământenii. Aruncă resturile fructului. Ştia că ar fi putut 
la fel de bine să rupă ramura unui copac, să sectioneze o 
frunză cu dinţii, să sfarme pietrele lovindu-le unele de 
altele... De fiecare dată, palmele i-ar fi fost unse de 
aceeaşi grăsime, acelaşi ulei tâsnit din materiile 
vegetale sau minerale. Nitrolyna se găsea peste tot, 
curgea prin toate, nitrolyna adăpa Almoha ca o sevă 
universală. Fiecare plantă, fiecare mineral îi purta 
moleculele, atât în stare lichidă, cât şi solidă. Sânge al 
lumii, nitrolyna iriga planeta ca o gigantică reţea de 
vase sangvine. Era trăsătura de unire dintre lucruri. 
Semnul Almohei. 

Şi otrava ei. 

Se înfioră, în ciuda arsitei soarelui. Pe umeri, suvitele 
stacojii ale părului ei ud începeau să se usuce. 

De la începutul colonizării, pământenii putuseră lua cu 
amândouă mâinile din bogăţiile planetei. Tăiaseră 
pietrele pentru a clădi case de înălţimi vertiginoase, 
cultivaseră solul, înlocuiseră câmpiile cu crânguri 
anarhice, utilizaseră uleiul galben ca şi cum l-ar fi extras 
dintr-o arahidă oarecare. Mâncaseră şi băuseră sângele 
Almohei, construiseră cu carnea ei. Nitrolyna nu avea 
nici un efect asupra organismului lor, şi nici organismul 
lor nu avea vreo incidenţă asupra ei. 

Nu la fel se întâmpla cu almohanii... 

Foarte rapid, coloniştii au început să-şi dea seama că 


aceia pe care-i numeau pudic „indigenii” păreau a 
poseda o incredibilă putere asupra înseşi texturii lumii 
lor. Undele emise de creierul lor acționau în mod direct 
asupra nitrolynei. 

„Dintotdeauna s-a întâmplat aşa”, încercaseră să 
explice bătrânii, „almohanii nu sunt telepati în măsura 
în care ar putea să comunice între ei prin gândire, şi 
totuşi întreţin o anume legătură mentală cu pământul pe 
care stau. Însă acest cordon ombilical e dureros, este un 
lanţ greu de tras după sine... Un blestem.” 

Atunci, au intrat în joc psihologii şi savanții pământeni. 
„În anumite situaţii”, decretase unul dintre ei, „creierul 
almohanilor emite o undă specifică, un mesaj 
electromagnetic a cărui frecvenţă se determină cu 
ajutorul unui hormon secretat de glanda medulo- 
suprarenală. Pe scurt, să zicem că adrenalina le permite 
să producă un semnal cerebral particular, acţionând 
direct asupra moleculelor de nitrolynă conţinute în 
mediul înconjurător. Acest semnal operează asupra 
substanţei uleioase pe care o cunoaştem cu toţii la fel ca 
un detonator asupra unui calup de dinamită, făcând-o să 
explodeze. Almohanii sunt nişte detonatoare umane.” 

Vestea înfricoşase ansamblul coloniei. Până atunci, se 
remarcase într-adevăr că unele accidente ciudate 
tulburau ordinea lucrurilor, dar niciodată nu se stabilise 
vreo legătură cu acei primitivi prea putin vorbäreti, care 
se deplasau goi în toate situaţiile şi erau tolerati, cu 
condiţia să se ţină la distanţă de oraşe sau centrele de 
cultură. 

„Adrenalina e o secreție a fricii sau a angoasei”, 
precizaseră imediat medicii, „ceea ce înseamnă că, de 
fiecare dată când almohanii suferă o excitație nervoasă, 
sunt susceptibili de a arunca în aer orice depozit natural 
de nitrolynă care se află în împrejurimile lor mai mult 
sau mai puţin imediate. Altfel spus: de îndată ce li se 
face frică, sunt surprinşi, se enervează, îşi doresc o 
femeie, prilejuiesc cele mai înfiorătoare catastrofe!” 


Această revelaţie avusese efectul unei declaraţii de 
război. 

Două săptămâni mai târziu, se formaseră primele 
comitete de auto-apărare, iar vânătoarea „Prădătorilor” 
era declarată deschisă. 

Prădătorii. De-atunci, nu mai fuseseră desemnaţi decât 
sub această denumire infamă. Bieti indigeni inofensivi 
fuseseră avansați la gradul unor barbari însetaţi de 
carnagii. Ziariştii nu întârziaseră să le găsească toate 
defectele  imaginabile: „Sunt sterili!” declarau 
editorialele. „Ce dovadă mai clară de degenerescenţă 
vreţi?” 

Lona îngenunche, disciplinându-şi respiraţia. Amintirile 
îi răscoleau ura. Un şuvoi arzător ameninţa să i se 
răspândească prin vene. Îşi masă plexul, recită primele 
douăsprezece versete din ritualul calmării. Liniştea îi 
reveni. Îşi scăldă tâmplele cu apă din baltă, psalmodie 
rugăciunea  detaşării şi-şi reluă locul la umbra 
palmierului. Nici furie, nici mânie - preceptele erau 
categorice - şi nici entuziasm. O detaşare senină, iată 
care trebuia să fie idealul moral al unui almohan. „O 
linie blândă, o pantă fără efort.” Învăţaseră să-şi 
stăpânească impulsurile, să cultive un sânge rece 
perpetuu, să nu se ambaleze niciodată. Acea reţinere 
constantă fusese taxată de pământeni drept răceală. 
Prinseseră plăcerea de a vedea în ei nişte personaje 
trufase, dispretuitoare. Maşinării lipsite de sentimente, 
care nu se lăsau niciodată pradă emoţiilor. „Fiare fără 
măruntaie”. De acest constant exercițiu al 
flegmatismului, însă, depindea supraviețuirea lor. Lona 
îşi văzuse anumiţi fraţi de sânge devenind primele 
victime ale unui moment de emoție imperfect reprimată. 
Când nitrolyna era activată, combustia ei rapidă provoca 
o explozie care nu cruța pe nimeni... 

Pământenii nu se interesaseră deloc de acest aspect al 
lucrurilor, o singură constatare dominându-le toate 
rationamentele: de îndată ce un almohan punea piciorul 


într-un oraş, acesta era ameninţat cu distrugerea 
imediată. Pietrele unui imobil, până atunci stabile, 
sigure, se transformau în tot atâtea calupuri de 
dinamită. Cea mai mică portocală de pe taraba unui 
aprozarist devenea la fel de periculoasă ca o grenadă cu 
cuiul smuls. Cel mai mic obiect dobândea calităţile unei 
bombe cu efect întârziat, aşteptându-şi amorsarea. Dacă 
un plimbäret neavizat prin mulţime, călca pe picior un 
indigen, catastrofa era gata: clădirile zburau în bucăţi, 
pomii fructiferi mitraliau totul în jur precum cel mai 
dibaci pluton de execuţie, fiecare piatră din caldarâm se 
metamorfoza într-o mină gata să-ţi ciopârteascä 
jumătate din trup... „Chiar dacă au intenţii paşnice”, 
decretau ziarele, „NU NE PUTEM ASUMA 
RISCURILE!!!” 

Cauza almohanilor fusese judecată şi pierdută din 
start. 

O mână de indigeni goi, locuind în corturi, nu puteau în 
nici un caz să suporte comparație cu această colonie 
pământeană în plină expansiune. După unele 
tergiversări datorate intervenției umaniştilor care se 
ridicau împotriva oricărei tentative de exterminare 
radicală, vânätoarea devenise o întreprindere de 
utilitate publică. În toate oraşele, pe toate drumurile, 
vânătorii începuseră să ia urma almohanilor, alungându- 
i pe indigenii îngroziți spre nord, departe de oraşe si de 
centrele urbane de producție. Puțin câte putin, häituiala 
urzise un inel de ură pe întreaga circumferință a 
planetei, iar acest cerc mortal se contracta pe măsură 
ce vânătorii se apropiau de polul desertic al Almohei, 
anunțând iminenta holocaustului final. 

Lona îşi examină cu vârful degetelor arsura. Carnea vie 
secreta un lichid deja purulent. In panica ulterioară 
atacului urmäritorilor, îşi pierduse sacosa de pânză, 
singurul ei bagaj, unde avea obiceiul să-şi țină trusa de 
prim ajutor şi tabletele nutritive concentrate pe care 
anumiți traficanti nu ezitau să le vândă proscrisilor, 


mijlocind un oarecare avantaj. Cum fugarii erau lipsiţi 
de orice monedă, femeile nu aveau altă soluţie decât să 
se supună  capriciilor sexuale ale comercianților. 
Bărbaţii trebuiau să se aranjeze pentru a troca 
eşantioane de minerale preţioase sau să se resemneze la 
a-şi asuma riscul morţii de foame şi de sete pe distanţa 
dintre două oaze. Pentru a obţine o sută de comprimate 
nutritive-hidratante, Lona trebuise să accepte patru zile 
de copulatie cu cei trei contrabandişti al căror camion 
se strecura cu regularitate printre ochiurile plasei 
întinse de urmăritori. Păstra de pe urma acelui episod o 
greață dublată de o ură tenace pe care versetele cărții 
de calmare n-o puteau combate decât cu mare efort. În 
ziua aceea, întrucât se lăsase luată prin surprindere, îşi 
pierduse tot capitalul de supravieţuire. Se culcă pe o 
parte, scobind nisipul, cu genunchii adunaţi sub bărbie, 
în poziţie fetală. În curând avea să răsară Uta cea albă. 
Lividă şi tristă, Lona închise ochii. Nu dorise moartea 
vânătorilor, dar câinii o smulseseră prea brusc din 
somnolentä. Nu-i fusese frică, nu, însă surpriza o făcuse 
să piardă controlul asupra „liniei drepte, pantei blânde”. 
Nu mai fusese decât un mare semn de exclamatie viu. 
Imediat după aceea, se dezläntuise infernul, devastând 
pietrele, drumul. Gheizere de flăcări crăpaseră nisipul, 
suflând o gâfâială roşie. Schijele zburaseră în toate 
direcţiile, zgâriindu-i pielea, şi fugise, neştiind dacă era 
grav rănită sau doar şocată. 

În urma ei, camioneta hăituitorilor sărise în aer, 
eviscerată ca o biată cutie de conserve. Nitrolyna îşi 
scuipase mânia şi rafalele de moarte până când Lona 
reuşise să-şi disciplineze spiritul, să regăsească „vântul 
albastru purtător de calm”, suflul monoton al 
echilibrului cel just. 

Acum, îi era sete şi foame. Chiar deasupra ei, un arbust 
îşi curba crengile grele de fructe aurii, nu avea decât să 
întindă mâna, dar totuşi ezita. Nu ignora faptul că pulpa 
de mango, carnea zemoasă de guava, conţinea 


periculoasa moştenire a nitrolynei. Odată ce avea 
stomacul plin, cu pielea întinsă, era de ajuns o emoție 
brutală, o scuturătură afectivă neprevăzută, pentru ca 
încărcătura conținută în viscerele ei să explodeze ca un 
butoi cu praf de puşcă! Pret de-o fracțiune de secundă, 
avea să-şi vadă atunci burta plesnind ca un burduf prea 
umflat, intestinele tâsnindu-i precum lungi furtunuri 
însângerate. Abdomenul ei avea să vomite flăcări atâtate 
imediat de sfârâielile grăsimii topite. Lona urma să se 
prăbuşească, retezată în două părţi distincte, ca acei 
oameni sectionati la nivelul bazinului de către un obuz 
antitanc. Câţi pieriseră astfel, ucişi de masa pe care 
tocmai o luaseră? Mai mult de unul, fără îndoială, şi nu 
ţinea să intre în confreria lor funebră! Se hotărî să 
doarmă. Catastrofa, atât de recentă, ajungea pentru a-i 
tine departe câtva timp pe vânători. După aceea, trebuia 
să ia o hotărâre: să încerce a se aproviziona din nou de 
la contrabandişti, sau să se resemneze să muşte din 
fructele otrăvitoare... 

La drept vorbind, nici una dintre variante nu o 
mulțumea cu adevărat. Premiul acordat pentru 
capturarea ei trebuie să fi ajuns atât de mare, încât 
traficantii riscau să cadă pradă ispitei. Intrarea în 
legătură cu pământenii - chiar şi cu cei scoşi în afara 
legii - devenea cu fiecare zi tot mai primejdioasă, în cele 
din urmă ajungându-se invariabil la trădare. 

Privirea ei parcurse unduirea joasă a dunelor. A doua 
zi, trebuia să-şi reia goana spre nicăieri, şi de fiecare 
dată când călătorea pe jos, avea senzaţia că se scufunda 
şi mai mult în inima unui câmp de mine gigantic. O 
lume-capcană, unde totul concura spre distrugerea ei. 
Ştia perfect de bine că, de-a lungul orelor, datorită 
oboselii, flegmatismul avea să i se destrame, tensiunea 
nervoasă subminându-i seninătatea. li era frică să-i fie 
frică... Odinioară, când maestrul Zâ îi dăduse arme 
puternice, Lona îşi controlase trupul mai eficace decât 
cei mai buni dintre yoghinii pământeni. Ştia să-şi 


accelereze sau să-şi încetinească în voie bătăile inimii, 
să-şi închidă rănile în răstimp de o noapte, să-şi 
stăpânească muşchii netezi. Azi, ce-i mai rămăsese din 
toate astea? Işi abandonase exerciţiile cotidiene, pentru 
a fugi drept înainte ca un animal hăituit, se despärtise 
de maestrul Zâ, se... 

Intr-o secundă, întrezări imaginea bătrânului filozof, cu 
teasta lui pleşuvă plină de cucuie curioase şi pieptul atât 
de slab încât coastele păreau mereu gata să crape pielea 
întinsă. „Lona”, murmura el adeseori, „Lona, pământenii 
n-au înţeles nimic. Au interpretat secretele Almohei pe 
dos. Nu noi facem să explodeze pietrele şi fructele care 
ne înconjoară, ci lumea e aceea care nu cere decât să 
explodeze. Atâta timp cât spiritul nostru, prin practica 
statornică a seninătăţii, controlează universul, materia 
rămâne stabilă. Inertă. Fără pericol. Dar de îndată ce o 
emoție pe care nu ne-am putut-o înfrâna sfărâmă linia 
continuă a calmului nostru interior, pietrele, fructele îşi 
regăsesc întreaga putere malignă. Nu le mai dominăm; 
redevenite libere să facă rău, se dezintegrează 
semănând moartea. Noi nu suntem «detonatori», Lona, 
suntem exact contrariul!” 

In continuare, tânăra fată se întrebase de multe ori 
dacă bătrânul, pronuntând aceste cuvinte, încercase să-i 
dezvăluie un adevăr tainic, sau dacă nu făcuse decât să 
se joace cu paradoxurile în scopul de a pune la încercare 
capacităţile reflexive ale elevei lui... Avea să-l revadă 
oare, într-o bună zi, pe maestrul Zâ, sau filozoful pierise 
şi el, victimă a hăituitorilor? 

Se culcă pe spate, privind fix focurile albe ale Utei, 
ajunsă la apogeul traiectoriei. Pleoapele nici nu-i 
clipeau. Singuri, almohanii, erau capabili să suporte 
luminozitatea stelei fără a li se vătăma retina. 
Pământenii, în schimb, trebuiau să-şi pună ochelari 
negri şi groşi, sau să-şi ţină privirea fixată spre sol, cu 
riscul ca acuitatea lor vizuală să slăbească periculos. 
„Nu este asta dovada că noi suntem adevărații stăpâni ai 


acestei lumi?” se întrebă ea, aducându-şi mâinile pe 
pieptul lovit. Îşi destinse muşchii, încetinindu-şi la limită 
respiraţia. Inima începu să-i bată într-un ritm extrem de 
slab. Avea să doarmă. Somn calm, fără coşmaruri. Chiar 
inconştientă, îşi păstra controlul liniei drepte, al pantei 
dulci... Vântul de nisip se înteţi, acoperindu-i tot trupul 
cu o peliculă fină albăstruie. De departe, în strania 
luminozitate nocturnă, s-ar fi zis că la marginea apei 
zăcea o statuie, zeiţă a oazei, sculptată în timpuri 
străvechi de cine ştie ce popor nomad îndrăgostit de 
frumuseţe. 


Capitolul III 


Lisiah strânse degetele pe volan. La capätul drumului 
aparuse centrul rulant, un cub enorm si ruginit pe care 
îl tracta un interminabil convoi de şenile ale căror mari 
plăci articulate laminau relieful, cu un zgomot infernal. 
Manevra era delicată. Înscrise camionul pe axa de 
abordaj şi ridică uşurel piciorul. Umbra titanicului 
vehicul îi acoperi. Văzut de la sol, spectacolul rămânea 
impresionant, chiar şi pentru un om obişnuit cu el, iar 
June nu-şi putea desprinde privirea dinspre namila care 
îi domina. Treizeci de etaje, străpunse de ambrazuri 
rare, peste care ploaia lăsase enorme lacrimi de rugină. 
Un seif ambulant, veritabil deşert de buloane, întrerupt 
ici şi colo de câte o antenă parabolică radar sau ţeava 
câte unei mitraliere. Centrul de aprovizionare mobilă 
evoca irezistibil imaginea unei epave scoase din ape, 
după o şedere de mai multe secole sub alge. Oxidarea îi 
rodea suprafaţa ca o hidoasă lepră roşie şi, de fiecare 
dată când studia acei pereţi cu umflături, Lisiah se 
aştepta să descopere scoici încrustate cum se pot vedea 
pe cocile răsturnate ale corăbiilor eşuate la mal. Până şi 
Killer părea stupefiat. 

Gruiele docului de îmbarcare coborâră două ventuze 
magnetice care se lipiră pe acoperişul de treizeci de 
tone. Se simţi un uşor şoc, apoi camionul începu să se 
ridice în aer, spre platforma de sosire. Killer începu să 
mârâie, nelinistit de mişcarea pendulatorie care 
cuprinsese cabina. In sfârşit, macaraua îi depuse pe 
plaja posterioară a centrului si putură descuia 


portierele. Un lucrător în uniformă de luptă îi remise lui 
Lisiah o fişă de identificare magnetică şi-i făcu semn să 
intre. Vacarmul şenilelor era atât de mare, încât nici 
chiar dacă ar fi urlat, nu reuşeau să-şi audă glasurile. Se 
afundară sub portal. Un panou culisă în spatele lor, 
punând capăt abominabilei orgii de decibeli. 

Fură primiţi de o puzderie de baloane multicolore şi 
acordurile unei fanfare înregistrate pe disc suplu. 
Lăsând la o parte aspectul neobişnuit al acestui 
protocol, s-ar fi putut crede într-o piaţă oarecare. 
Galeria comercială se întindea dintr-o parte în cealaltă a 
construcţiei, într-un dezmät de neoane şi afişe bältate. 
Mulțimea forfotea în jurul caselor de marcaj, împingând 
cărucioare pline de materiale heteroclite: alimente, 
muniții, cartuşiere, benzi de mitralieră, veste anti-glont. 
Putin mai departe, un bâlci duduia din toate manejurile. 
Lisiah se opri la răscrucea ascensoarelor şi depuse jos 
bocceaua lui June. 

— Aici ne despärtim, spuse el, întinzându-i chiulasa 
carabinei, nu cred că asocierea noastră merită să se mai 
prelungească. Hai, salut şi drum bun! 

Femeia îi smulse piesa metalică din mâini, cu un fulger 
de ură în privire. Gura îi palpita într-un rictus convulsiv 
de-o înfiorătoare vulgaritate... 

— Ticälosule! sughiţă ea ca şi cum s-ar fi sufocat. 
Canalie! Mă laşi de izbelişte! 

Lisiah se răsucise deja pe călcâie, nedorind să se dea în 
spectacol. Vocea lui June îi explodă în urechi, acoperind 
muzica de bâlci: 

— Am să mă răzbun! Poponarule ce eşti! Să n-ai nici o 
îndoială! Ti-o plătesc eu! 

Ceva îi percută omoplatul cu violenţă, lovindu-i carnea 
prin grosimea bluzonului de vânătoare. Intelese că 
aruncase în el cu chiulasa carabinei Schwenck, la fel 
cum se aruncă în leproşi cu pietre. O secundă, se 
întrebă dacă era cazul să se întoarcă din drum ca s-o 
cârpească, dar detesta demonstrațiile de acest gen. 


Intră în ascensor şi apăsă butonul cu inscripţia „Salon 
cosmetic”. Uşile se închiseră şuierând, acoperind 
imaginea lui June în mijlocul sălii, cu buzele 
schimonosite de injurii. Killer se frecă de pulpa lui 
Lisiah, neliniştit, cu urechile date pe spate. Cabina îi 
scoase cu cincisprezece etaje mai sus, într-un culoar 
aşternut cu o mochetă stacojie, îngeraşi auriti susțineau 
sfeşnice cu panglici albastre, mari oglinzi cu rame 
haşurate decorau pereţii la distanţe egale. O întreagă 
panoplie de teatru îşi etala luxul de mucava în direcţia 
unei săli de marmură trandafirie falsă. Lisiah grăbi 
pasul, cufundându-se în norul de vapori ce tâsneau din 
aeroterme. Un robot cubic rulă spre el, oxidat de 
umiditatea permanentă a locurilor. Pe caroseria sa 
cromată, vag antropomorfică, un penel grăbit mâzgälise 
mari virgule de miniu?. 

— Vă aflaţi într-un stabiliment de lux, anunţă nazal 
difuzorul frontal, fiţi amabil si reglementati dreptul de 
intrare,  încredinţându-mi cartea dumneavoastră 
magnetică de credit şi exprimaţi-vă alegerea. 

O trapă ventrală pivotă, dezvăluind mai multe butoane 
corespunzând fiecare cu câte o opţiune anume. Lisiah 
apăsă tasta „Super-lux!”. Androidul zumzăi şi porni în 
direcţia unei cabine a cărei perdea se trase deoparte, 
glisând pe tijă, cu un zgomot de inele. Lisiah înaintă, 
robotul întorcându-se deja. Încăperea avea pe toţi 
pereţii şi pe plafon oglinzi speciale, pe care aburii nu le 
puteau face mate. Delfini de aramă, înalţi de cincizeci de 
centimetri, erau pe post de tâsnitori împroşcând cu 
spumă, parfumuri şi esențe, prin deschizătura verde- 
cenuşie a boturilor lor căscate. Lisiah se împiedică, 
ezitând, gata să se întoarcă din drum. Manete în formă 
de mâini cu degetele lipite comandau deversarea 
diverselor săruri de baie. Aplecându-se, putu număra o 


5 Oxid de plumb, de culoare roșie-portocalie, insolubil în apă, 
întrebuințat la prepararea vopselelor ce apără metalul de 
coroziune. 


duzină, printre care cinci sortimente de afrodiziace. Apa 
din cada de marmură neagră era stătută, tulbure, puţin 
cam lăptoasă. Il cuprinse îndoiala. Rezervele lichide ale 
centrului rulant erau extrem de limitate, trebuia să se 
recupereze apa fiecărei băi, „purificată” şi reinjectată în 
containerele institutului cosmetic timp de luni în şir, 
dacă nu chiar ani. Îşi înmuie degetele în lichid şi îl 
mirosi, aproape aşteptându-se să regăsească duhoarea 
miilor de sexe care se scăldaseră în lichidul acela. În 
sfârşit, ridică din umeri şi începu să se dezbrace. 
Ghetele îi căzură pe jos, urmate de pantalonii cu 
buzunarele pline. Când îşi scoase mănuşile, strânse din 
fălci, întoarse ochii, încercând să nu-şi vadă imaginea 
reflectată, dar cubul de oglinzi îl închidea ca într-o 
capcană. N-ar fi trebuit să vină, întotdeauna era la fel. 
Inchise ochii, crispându-şi pleoapele până la durere, şi-şi 
termină pe orbecăite dezbrăcatul. Pipăi marginea din 
imitație de marmură, încălecă marginea recipientului şi 
se cufundă în lichidul fierbinte. Un miros dulceag îi 
inundă nările, după care o spumă galbenă îl acoperi 
până la bărbie. Reînseninat, deschise ochii. Totuşi, timp 
de câteva minute, nu se putu abţine să nu scruteze 
scurgerea de apă, convins că din clipă în clipă prin 
robinet avea să tâsneascä un smoc de păr. Reuşi în 
sfârşit să se destindă. Killer se culcase în faţa perdelei, 
cu botul pe labe, somnoros. Era cald. Lisiah se întinse 
pe spate, studiind miile de mici mâzgălituri ce şerpuiau 
de-a lungul oglinzilor. Acopereau toată încăperea, până 
şi marmura purta urmele poansoanelor, iar Lisiah 
simţea cuvintele şi frazele scurgându-i-se pe sub degete 
prin interiorul căzii. Dintr-o dată, îi atrase atenţia o 
inscripţie, chiar sub delfini: 

„LONA ROŞCOVANA. PUNEM NOI MÂNA PE EA! PE 
ONOAREA LUI CORNY MCDOUGALL!” 

Corny... Lisiah tresări, recunoscând unul dintre numele 
înscrise în cartea de bord culeasă din carcasa calcinată 
a camionetei. Oare era un semn de bine sau de rău? 


Somnolenta îi şterse temerile, si nu întârzie să adoarmă, 
cu obrazul pe marginea de marmură cojită. Imediat, 
trecutul îi asaltă conştiinţa rătăcită... 


Lisiah îşi amintea de tatăl său ca de un om extrem de 
dur, căpitan al miliției regulate, cu cămăşi călcate care 
s-ar fi zis că erau croite din carton brun, pe care ofiţerul 
ţinea neapărat să-i frece obrajii când îl lua pe genunchi. 
Cu timpul, fizionomia i se dizolvase progresiv în uitare, 
depersonalizându-se până la a deveni un bot de carne 
anonimă, dar contactul rânced al stofei întărite de 
amidon dăinuise, precum şi imaginea nasturilor mari, 
aurii şi lucitori ai uniformei, care-şi imprimau emblema 
(două aripi suprapuse peste o sabie) pe obrajii 
bäietelului, cu ocazia permisiilor la sfârşit de 
săptămână, când braţele reiate cu dubla diagonală a 
galoanelor se întindeau spre el să-l apuce şi să-l strângă 
la pieptul îngust şi tare. 

„Ei, puştiule, ce-i nou la raport?” îi tuna în urechi un 
glas. Îngrozit, copilul îşi înfunda faţa în catifeaua 
epoletilor, aşteptând cu nerăbdare momentul când era 
depus la loc pe jos, şi putea fugi în celălalt capăt al 
apartamentului. Da, Nathan, tatăl său, era un om dur. 
„Am înăbuşit nu numai una dintre revoltele negrilor 
ăstora nenorociţi!” îi plăcea lui adeseori să declare, 
enumerând cu încântare impresionanta serie de raiduri 
pacificatoare la care participase în Noua-Africă. „Mereu 
voluntar!” conchidea el în general, cu un râs zgomotos 
ce-i teroriza soţia şi fiul. „Mereu voluntar!” 

Era în plină epocă a războaielor rasiale. Proaspăt 
colonizată şi, totuşi, deja uitată de Pământ, Almoha se 
cufunda în măcelul luptelor intestine pentru putere. 
Muncitorii mineri, aproape toţi de rasă neagră, 
refuzaseră să recunoască autoritatea guvernului 
majoritar alb şi îşi însuşiseră zonele energetice vitale. 


Înfruntările duraseră unsprezece ani, fiind soldate cu un 
mare număr de victime din ambele tabere. Tatăl lui 
Lisiah murise în campanie, trupul pierzându-i-se în 
infernala mocirlă a cine ştie cărui câmp de luptă. Lisiah 
însuşi a primit fără întârziere foaia de drum. A plecat, s- 
a străduit să supravieţuiască şi a fost demobilizat cu 
câteva luni înainte de semnarea armistiţiului. S-a întors. 
În buzunarul cămăşii, o hârtie oficială preciza că 
soldatul clasa întâi Lisiah Eggle era lăsat la vatră pentru 
tulburări nervoase. Respectiva afecţiune se găsea 
desemnată sub termenul de „structură nevrotică, cu 
tendinţă depresivă”. Nimeni n-a îndrăznit să-l întrebe pe 
tânăr de ce avea mereu mâinile acoperite cu mănuşi 
albe, fără nici o legătură cu expresia sa descompusă. De 
altfel, Lisiah devenise deosebit de irascibil. Cel mai mic 
incident: un pahar răsturnat, o pată pe faţa de masă a 
restaurantului, îi stârnea furii turbate, frizând crizele de 
nervi. Mai presus de toate, nu putea suferi uşile 
glisante... 

De fiecare dată când câte o uşă pe şină se trântea 
violent, scrâşnetul ascuţit, urmat de detonatia seacă a 
cârligului ce se agăța, îi irita un punct sensibil al 
creierului, unde intrase pentru totdeauna amintirea unei 
portiere de elicopter descuiată brusc, lunecând ca o 
ghilotină, în timp ce braţul mitraliorului, întins în 
exterior, încerca să învârtească arma blocată. 

Şi atunci, în aparatul ce cădea liber, doborât de 
antiaeriana inamică, panoul se închidea, strivind cu 
acelaşi trosnet ţeava şi braţul... 

Bratul lui. 

Păstra intact filmul celor ce urmaseră: tetanizarea’ 
roşie, dincolo de țipăt, în faţa retinei cu literele galbene 
vopsite pe batantul care dansa prosteşte: LEVEL HERE. 
După care, din ceata uitării se iveau încet alte secvenţe. 
Imagini din spital. 


ë A provoca o stare de participare sufletească dureroasă la 
evenimente și paralizată în faţa atrocităților săvârșite. 


De la grefă. 

Odată ce elicopterul se înfundase în orezărie, în 
mijlocul bulelor de gaz, trebuise să se taie cu lampa de 
sudură canatul, în timp ce gloantele trasoare răpăiau pe 
fuzelajul turtit. Braţul înconjura ţeava cu ventilaţie a 
mitralierei, ca un piton rătăcit pe o autostradă, prins de 
roata unui camion de treizeci de tone. 

(Începând din acel moment, imaginile deveneau mai 
tulburi, mult mai tulburi.) Işi amintea perfect, însă, 
clădirile anexei chirurgicale strivite sub ploaie. Bratul 
său dobândise, până la cot, consistenţa unei bucăţi de 
piele maltratată şi cusută stângaci peste un hău de 
spongiozităţi galbene şi rău mirositoare. Cyborgul- 
chirurg operase în timpul unei alarme, fără lumină, 
bazându-se numai pe razele infraroşii ale celulelor lui 
vizuale. 

Amputare. Cuvântul reverberase în spiritul lui Lisiah, 
croindu-şi drum prin vata anesteziei. Mortierele 
bombardau spitalul, ochind depozitul de muniții din 
imediata apropiere. La banca de organe nu se găsise 
decât un singur braţ transplantabil de dimensiuni 
similare şi, când îşi recăpătase cunoştinţa, Lisiah 
observase, cu mirare şi deriziune, că era braţul unui om 
DE RASĂ NEAGRĂ! 

Membrul, de altfel, funcţiona perfect. Totuşi, nu 
percepea nici o senzaţie. Era ca o proteză de carne vie, 
impermeabilă la căldură, frig, înţepături, iar Lisiah 
trebuia uneori să-şi facă incizii, să sângereze, pentru a 
se încredința că nu era din cauciuc. Prima oară când se 
văzuse gol, la ieşirea dintr-o baie, cu trupul alb ca 
zăpada îmbrobonat de picături, nu-şi putuse alunga 
impresia grotescă de a-şi fi cufundat braţul drept, până 
la umăr, într-un butoi cu gudron. „Ca să-ţi cauţi acolo 
decorația!” ar fi adăugat Fatty Grocer, al doilea 
mitralior, dacă nu-l înghitea orezăria. 

Astfel, trebuise să înveţe a trăi cu acel membru de 
manechin, real totuşi, prelungire a trupului său şi totuşi 


NEGRU. Când urina, Lisiah credea mereu că în spatele 
lui stătea un negru, care-i ţinea cu deferenţă sexul în 
mână. Tulburi erau senzațiile acelor degete pe care nu 
şi le simţea ca fiind ale lui, ale acelei mâini străine 
aplicată pe el. Când se masturba, avea impresia că-l 
mângâia un negru, căci degetele aparţineau unui 
bărbat, unui bărbat puternic, îngroşate cu bătăturile 
comune luptătorilor de karate. Atunci, cu trupul său alb 
şi suplu, el devenea principiul feminin al unui rit 
homosexual în care negrul era stăpânul. Degeaba 
repetase „Eu comand acest braţ!”, nu se întâmpla nimic. 
În acelaşi timp, insensibilitatea membrului îi conferea o 
putere de transgresiune magică în măsura în care Lisiah 
nu reuşea să şi-l integreze în schema sa corporală. 
Rămânea BRAŢUL ALTUIA. Ce conta, astfel, că degetele 
lungi şi cornoase tocau cu un atemi” gâtul unui sticlete! 
Un brici, în palma aceea necunoscută, era capabil de 
multe perversiuni, iar Lisiah nu se simţea deloc 
responsabil. 

Uneori, îl apucau accese sadice; mângâind pubisul 
blond al unei militante din Ku Klux-Klan până la spasmul 
final, fără să se servească decât pe întuneric de mâna sa 
dreaptă fără mănuşă... după care, cu mâna stângă, 
apăsa  întrerupătorul, inundând camera cu lumină, 
pentru ca fata să observe brusc acea fiară neagră 
dormind pe pielea ei goală, în despicătura picioarelor... 
Atâtea jocuri periculoase, alimentate de miturile 
ancorate în fundul subconstientului. Partea lui 
întunecată, latura neagră... faţa albă? 

Câteodată, se gândea că poate ar fi trebuit să termine, 
cu ajutorul unei drujbe. O amputare definitivă, de astă 
dată. Un exorcism, ca în poveştile fantastice. Totuşi, 
veritabila victorie ar fi constat în a-i da acelei mâini 
negre un spirit alb. 

Adeseori, noaptea, când coşmarurile înfiorătoare îi 
alungau somnul, incapabil să mai suporte mult timp 


7 Lovitură din artele marţiale. 


contactul cearsafului pe trup, se ridica si pornea prin 
oraş. O dată, se văzuse în vis, pictat pe bolta Capelei 
Sixtine, jucând rolul omului în celebra frescă a Facerii, 
de Michelangelo. Dumnezeu, care mai întâi întinsese 
degetul spre el pentru a-i da viaţă, se retrăgea dintr-o 
dată, supărându-se pe rasa lui datorită culorii braţului. 
Şi, în momentul când degetele arătătoare li se atingeau, 
Lisiah se dezintegra, căzând ca o pulbere sub efectul 
distrugătoarei scântei divine. Căci Dumnezeu, Unul, era 
ALB. 

Da, Lisiah suferise mult. Când alcoolul îi reaprindea 
fantasmele, începea să spere că un brusc fenomen de 
respingere avea să-l debaraseze în sfârşit de membrul 
străin, descompunând carnea aceea neagră, acei muşchi 
negri, acele... Imediat, îl cuprindea spaima: şi dacă 
refuzul se exercita în sens invers? Dacă braţul îl 
respingea, pe el, pe Lisiah? Şi dacă avea să putrezească 
pe neaşteptate, el, Lisiah, la capătul unui braţ grefat 
intact şi plesnind de sănătate? Atunci, se gândea la 
sinucidere, dar nici chiar această idee nu-i aducea vreo 
uşurare. Cum ar fi putut să ia o armă cu mâna aceea 
neagră şi să-şi pună efectiv ţeava la tâmplă, fără a avea 
imediat impresia că era asasinat de un negru? Uneori, 
se gândea să devină stângaci şi să ceară amputarea din 
partea unui medic clandestin, dar amintirea durerilor 
suferite cu ocazia recentei internări în spital nu-i 
permiteau să persiste deloc nici pe această cale. 

Într-o seară, contra a două cupoane, o ghicitoare 
acceptase să-i citească liniile înscrise în palma neagră 
insensibilă. „Nu-i mâna cea bună!” protesta ea 
încontinuu. „Nu-i mâna care trebuie!” În cele din urmă, 
Lisiah intelesese, bănuia, că palmele sale se negau una 
pe alta. În dreapta, nu era decât un mizer negru tânăr, 
delincvent precoce, înrolat cu forţa de către un 
judecător, ca urmare a unei condamnări minore. În 
stânga, un fiu de familie burgheză trăind în umbra 
tatălui său, strălucitul ofiţer astăzi dispărut. In dreapta, 


era mort, în stânga, viu. În dreapta... Văzându-se astfel 
dedublat, crezuse că înnebuneşte. O respinsese pe 
femeia în zdrente şi fugise urlând. Nu peste mult timp, 
se gândise să tocmească un tatuator pentru a-i colora 
braţul grefat cu cerneală albă chinezească, dar omul cu 
ace îi dăduse de înţeles că o asemenea operaţie, deşi 
posibilă, risca foarte tare să se soldeze cu o otrăvire a 
sângelui... 

După o perioadă de prăbuşire totală, conditionarea 
psihologică la care fusese supus în timpul serviciului 
militar începuse să se şteargă. Xenofobia sa, rasismul lui 
artificial regresaseră. Puțin câte putin, îşi reluase 
autocontrolul, acceptându-şi grefa. Astăzi, toate acestea 
i se păreau atât de îndepărtate... Totuşi, nici un moment 
nu se gândise să renunţe la mănuşile albe; oare ar fi 
trebuit să vadă în asta semnul unei vindecări precare, 
spectrul psihozei gata să reapară? Nici chiar Lisiah n-ar 
fi ştiut să se hotărască. 


Killer mergea la trap cu nasul în mochetă, intrigat de 
mirosurile neobişnuite care îl asaltau de când intrase în 
centrul rulant. Lisiah îl urma la trei paşi în urmă, cu 
mâinile în buzunare. Baia îi făcuse bine şi nu mai 
regreta cele câteva unităţi de credit cât îl costase acest 
lux atât de rar pentru un vânător. 

Solul metalic îi täcänea sub tălpi; acum, se afla în faţa 
unui stabiliment dificil de clasificat, jucând în acelaşi 
timp rolul de corp de gardă, comisariat de recrutare, 
local administrativ şi lupanar. 

Sergentul părea să doarmă, înghesuit între un terminal 
de ordinator verde-oliv şi o ladă constelată cu 
înmatriculări ale armatei, înscrise cu şablonul. Un zid de 
dosare prăfuite despärtea încăperea în două. Pe alocuri, 
coperţile pline să crape se năruiseră, deschizând găuri 
în peretele multicolor. Deasupra unei grămezi de cufere 


metalice de provenienţă militară stăteau cocotate câteva 
fete, cu fustele suflecate dezvăluindu-le sexul despicat în 
formă de stea. 

— Târfe martiene, spuse sergentul cu un gest de 
lehamite, răspunzând la întrebarea mută a lui Lisiah. 

Hoogleborn Ventura, zis „sergentul”, dădea pe dinafară 
din uniformă, veritabil munte de carne oacheşă pe care 
oricine evita să-l înfurie, atât de mult părea conceput 
trupul acela gros să zdrobească, să distrugă. Un cap 
minuscul si curios de inexpresiv domina acea 
formidabilă arhitectură omenească, ca o bilă roz 
complet rasă, fără păr, nici sprâncene, amintind 
irezistibil, chiar prin disproportia sa, de teasta cine ştie 
cărui dinozaur. 

— Salut, Mänusi-albe, bombăni el pianotând masinal pe 
consolă, ştii că grăsana de June a venit să se plângă? Se 
pare că ai făcut-o să piardă o ocazie. Vrea să te reclame 
la sindicatul stopiştilor, fii atent, ar fi foarte capabili să- 
ti facă porcării... 

Lisiah se aşeză pe un butoi împodobit cu un cap de 
mort. Acid, probabil. 

— Stopiştii sunt cerşetorii hăituielii, mârâi el, cel care 
n-are camion n-are nici dreptul să dea ordine. Sindicatul 
lor e o aiureală, ce, ai văzut tu vreodată sindicate ale 
vagabonzilor? 

Hoogleborn zâmbi. Toată lumea îi cunoştea aversiunea 
faţă de autostopişti. Lisiah se scotoci în buzunar, 
scoțând carnetul şi pumnul de plăcuţe de identificare. 
Gigantul făcu o grimasă. 

— „Vulpea nisipurilor”, hai? Toţi au rămas acolo. l-am 
zis eu lui Corny: „Nu cu echipa ta de ciungi ai să-i vii de 
hac L.onei!”, da' poţi să-i spui... 

Tăcu, bătând numele celor dispăruţi pe ecranul 
terminalului, cu ajutorul singurului său deget de la 
mâna dreaptă, arătătorul. Lisiah observă că scotea 
limba, ca un şcolar sârguincios. 

— Si tu o vrei pe Lona, mormăi Hoogleborn, ia seama, 


într-o bună zi, o să ajungă ca un drog. La fel ca poveştile 
alea cu balena albă de odinioară, de pe Pământ. La 
jocurile astea, se pierde mult. Ştii că această Coamă 
roşie e clasificată ca psiho-criminală clasa întâi? A 
devastat regiuni întregi. În sud, există un lac, se 
numeşte Lacul Lonei. E un coltisor foarte mişto pentru 
pescuit, atâta numai că, la treizeci de metri adâncime, 
există un oraş, un oraş adevărat, cu toţi locuitorii lui. 
Grozavă cantină pentru peşti. Intr-o zi, Coama roşie 
trecea pe-acolo şi şi-a prins piciorul într-o capcană 
pentru lupi, uitată de un fermier. Unda durerii a făcut să 
sară în aer barajul hidrocentralei şi tot fluviul s-a vărsat 
în vale. Au murit 2200 de oameni. 

Lisiah cunoştea povestea. Oraşul se numea 
Yellowtown, iar Hoogleborn fusese şeriful său. Soţia şi 
fiica lui muriseră în inundație, pe când Ventura îi căuta 
Lonei urmele prin munţi. Şase luni mai târziu, revenise 
la vânătoare. După doi ani de căutări neobosite, o 
localizase pe Coama roşie la marginea deşertului alb, 
dar acolo femela îi scăpase iarăşi printre degete, 
lăsându-l aproape mort, ciuruit de aşchii de piatră. 
Medicii din centrul rulant făcuseră tot posibilul, 
extrăgând schijele una câte una. În prezent, sergentul 
nu mai avea decât o singură piatră în trup, o ţandără 
înfiptă în ventriculul stâng, o bucăţică de cuarţ aparent 
inofensivă dar plină de nitrolynă, veritabilă bombă 
adormită, pe care gândul unui almohan o putea trezi în 
orice clipă din letargie, făcând chisăliţă inima lui 
Hoogleborn. Mare noroc că Prădătorii fugeau la 
apropierea centrului rulant, asigurându-i rănitului o 
relativă securitate. Fostul militar ştia că-şi luase adio de 
la cariera lui. Niciodată n-avea să-şi mai poată relua 
hăituielile, riscându-şi paşii pe urmele unui almohan. 
Era prizonier, zidit în mijlocul centrului rulant, mai sigur 
decât în cea mai păzită dintre închisori. De-acum, 
ieşirea ar fi echivalat cu o sinucidere. Neputinta sa nu 
făcuse decât să-i intensifice furia şi dorinţa de 


răzbunare. Devora povestirile vânătoreşti cu o lăcomie 
nesănătoasă, cerând detaliile cele mai sordide, 
amuzându-se pe seama episoadelor sângeroase. Lisiah 
nu reuşise niciodată să-şi stăpânească greaţa difuză 
care îl asalta ori de câte ori trebuia să-l întâlnească pe 
sergent, dar fiindcă fostul militar făcea oficiul de 
coordonator general, nici o afacere nu se putea trata 
fără cunoştinţa lui. Claviatura consolei încetă să mai 
täcäne. Hoogleborn se răsuci pe scaun, scoțând din 
buzunarul de la piept un obiect filetat. 

— Uite, murmură el, învârtind în lumină dulia unui 
proiectil, noua „specială-anihilantă”. Pătrunde în creier 
cu o asemenea viteză, încât ţinta nici nu mai are timp să 
simtă durerea. E un atu bun. 

— Vreau s-o prind vie, trânti Lisiah. Numai incapabilii 
îşi omoară prăzile. 

Sergentul avu un rictus de nervozitate. 

— Nu cred că e cea mai bună soluţie, scuipă el, ce vrei 
să facem cu ea? Savantii au să-i scormonească prin 
creier ca să descopere cum funcţionează. Va fi ţinută 
inconştientă, cu ajutorul drogurilor, în vreun spital- 
închisoare. Nu, crede-mă, nu ne vom găsi liniştea decât 
atunci când ultimul dintre Prădători îşi va fi vomat 
sufletul dracului. Nu se reproduc, de fiecare dată când 
câte unul din ei cade, e un pas în plus spre eliberare... 
Trebuie s-o dobori. Moartă valorează mai puţin, ştiu, dar 
sunt gata să-ţi plătesc diferenţa din buzunarul meu. O 
învoială între noi, fiind vorba de tine, Mănuşi-albe, de 
acord? Moartă, şi nu pierzi nimic. Să zicem că eo 
favoare pe care ţi-o cer... Poţi tu să-mi refuzi mie o 
favoare? 

Lisiah strânse din dinţi, ameninţarea fiind foarte vag 
voalată. Ştia că  Hoogleborn manipula multiplele 
confrerii şi sindicate din centrul rulant, era suficient un 
consemn oficios, murmurarea unei dorinţe, pentru a 
dezlănţui comitetul de luptă al autostopiştilor, secţia 
dură a mecanicilor... 


Înclină din cap, fără să se compromită. Coordonatorul 
general zâmbi satisfăcut. 

— Am să-ţi umplu ţevile, şuşoti el, conspirativ. Lona a 
fost discipola unui mare stab almohan, maestrul Zâ, un 
fel de guru. De-asta e periculoasă, făcea parte din casta 
conducătoare. E combativă, hotărâtă. Nu se dă înapoi 
din calea masacrelor... Ai grijă, micutule, fii prudent. 

Lisiah bodogăni ceva neclar, care putea trece eventual 
drept consimtire. De un minut, atenţia îi era atrasă spre 
manejul* prostituatelor de pe trotuarul de oţel al 
biroului de coordonare. Una dintre ele părea să facă 
mari eforturi pentru a obţine un client binevoitor care 
să-i solicite compania. Era o fată magnifică, cu fruntea 
înaltă şi bombată, reliefată de podoaba grea a unui păr 
negru aruncat peste umărul stâng, care-i şiroia până la 
talie, acoperindu-i sânul. Rochia ei lungă, de piele roşie, 
despicată înainte, se deschidea la fiecare pas, 
dezvăluind rana înstelată a sexului cu buze multiple şi 
umflăturile atâtätoare ale muschilor  abdominali 
unduindu-se în ritmul mişcărilor. Frumuseţea şi graţia 
gesturilor ei distonau în mijlocul turmei de animatoare 
machiate grosolan. „Poate că are un tarif prea scump”, 
îşi spuse el, reuşind efortul de a arăta interes 
monologului lui Hoogleborn. 

— Îţi fac bon pentru o smecherie cu totul nouă, spunea 
acesta din urmă, vezi, ţin la tine! E o vopsea specială 
care, pare-se, împiedică propagarea în spaţiu a undelor 
emise de Prădători. Dacă înfunzi un sălbatic din ăştia 
nenorociţi într-o ladă fără nici o deschizătură şi 
badijonată pe dinăuntru cu produsul de care-ţi vorbesc, 
unda de frică nu va putea să iradieze în exterior, rămâne 
prizonieră în cub şi nimic aflat afară nu-i va suferi 
influenţa. Nitrolyna va continua să doarmă... 

Lisiah se încruntă, incredul. 

— Dar ce aşteaptă de nu zugrăvesc toate oraşele cu 
chestia asta? 


3 Arenă pe care evoluează (la circ) animalele dresate. 


Sergentul surâse cu suficientä: 

— Vopseaua e impermeabilă faţă de unde, adevărat, 
dar numai pentru trei zile. După aia, îşi pierde orice 
putere. Te vezi tu zugrăvind un oraş întreg din trei în 
trei zile? Nu se poate întrebuința pe scară largă, şi apoi, 
cea mai îngustă fisură, cea mai mică gaură, ajung 
pentru a lăsa să treacă emisia, ar trebui ca oamenii să 
trăiască în temnițe oarbe, ermetice. Si cine s-ar apuca 
să  vopsească pământul din subsol, unde se 
înrădăcinează fundaţiile? Regimente de cârtite savante? 
Nu, micutule, e doar o jucărioară, unge cu ea un cufăr, 
un butoi, dar ia seama! O crăpătură, o găurică, şi eşti 
mort! N-o folosi cu Lona, poate pentru alţii, dacă eşti 
atât de nebun, dar cu Lona nu. Pentru Coama roşie, 
utilizează mai degrabă asta... 

Invârti glontul între degete. Proiectilul descrise un arc 
de cerc pe masa din fier şi se opri chiar în faţa lui Lisiah. 

—  Anihilantă specială cu cap exploziv, repetă 
Hoogleborn, perforează oţelul cel mai dur. La cinci 
kilometri, e la fel de precisă ca la o sută de metri. Poţi s- 
o dobori pe Lona fără a-ţi asuma nici un risc. Dar 
trebuie să ştii să tragi. Şi tu ştii. 

Lisiah vâri cartuşul în buzunar. Fata cu rochie de piele 
se agäta de braţul unui vânător. Bustiera rigidă îi umfla 
sânii. Cel stâng - singurul vizibil - se oferea mâinilor ca 
un fruct din piele strălucind de roua sărată a sudorii. 
Vânătorul solicitat scoase un mormăit şi o îmbrânci pe 
tânăra femeie, care se lovi violent de un stâlp. Lisiah nu 
mai dorea decât un singur lucru: să scape de 
Hoogleborn. Puse la punct ultimele formalitäti, cerând 
ca toate cumpărăturile să-i fie depozitate începând de a 
doua zi dimineaţă în compartimentul din spate al 
camionului. Sergentul nu-i creă nici o dificultate; dacă 
Lisiah i-ar fi cerut-o, el personal ar fi desfăşurat un 
covor roşu sub picioarele viitorului ucigaş al Lonei. 
Afară, toate fetele îşi găsiseră clienţi; numai femeia cu 
fruntea bombată mai aştepta, cu ochii închişi şi capul 


rezemat de o grindă metalică, oferind vederii linia 
atrăgătoare a gâtului gol, cu fanta umbrită a sexului în 
corola sa de piele. Lisiah se apropie. Când puse mâna pe 
braţul necunoscutei, zări tatuajul violet care-i marmora 
umărul. O rozetă încadrată într-o paranteză de semne 
cuneiforme. Semnul castelor princiare. Fu profund 
tulburat. 

— Cine eşti? murmură el, cu glas răguşit. 

Fata îl privi, cu sprâncenele tepene şi pometii crispati 
de orgoliu. 

— Sunt An Leed-Whin, din clanul Will'Oc. Prinţesă a 
lunilor gemene şi a muntelui Arheta... 

Scoase un fel de suspin, iar ochii i se înceţoşară. Toată 
demnitatea i se risipise. Când înălţă capul, nu se mai 
citea decât implorare. 

— Vrei să te culci cu mine, vânătorule? N-am să-ţi cer 
bani, numai sexul tău în pântecul meu şi gura ta peste a 
mea... 

Cum Lisiah se pregătea să răspundă afirmativ, fata îl 
opri cu un gest al mâinii. 

— Aşteaptă! comandă ea pe un ton aspru, ai auzit 
vorbindu-se de coprofagii martieni? 

Lisiah tresări, înțelegând adevărul într-o fracțiune de 
secundă, dar era deja prea târziu. Tânăra femeie îşi 
azvârlise părul pe spate, dintr-o amplă mişcare a cefei, 
dezvăluindu-şi sânul drept. Vânătorului îi fu nespus de 
greu să-şi reprime o strâmbătură de dezgust. Insecta 
era acolo, bulgăre de chitină orb, în scobitura claviculei 
unde forase o rană permanentă, ale cărei buze albe 
purulente o strângeau ca pământul în jurul tulpinei unei 
plante. Lisiah ştia de existenţa parazitilor simbiotici, 
fără a fi văzut niciodată cu ochii lui fenomenul. Crezu că 
avea s-o ia la fugă, cu Killer pe urme. I se spusese că 
insectele se năşteau oarbe şi surde. leşite din cocon, 
viaţa lor nu depăşea cincisprezece zile, dacă nu reuşeau 
să găsească o fiinţă „purtătoare”. Ghidându-se după 
vibraţiile paşilor victimei, aveau obiceiul de a se lăsa să 


cadă de la înălţimea cuibului - cel mai adesea, un copac 
- pe spinarea animalului ce trecea prin apropiere. 
Aptere de coşmar, îşi scobeau imediat vizuina în carnea 
nefericitului, ca o excrescenţă lucitoare şi dură pe care 
nimic n-o mai putea desprinde vreodată... Atunci, viaţa 
bolnavului se transforma într-un lung calvar, căci 
insecta - coprofagă de la natură - avea puterea de a-i 
transmite victimei necesităţile sale alimentare, servindu- 
se de ea ca de un obiect, anihilându-i voinţa cu ajutorul 
unor secretii chimice complexe. Mulţi oameni se 
sinucideau, incapabili să suporte decadenta bolii, în 
vreme ce alţii încercau să se debaraseze de parazit, 
tăindu-l cu lama sau arzându-l cu flacăra de sudură. 
Curată nebunie! Căci animalul se apăra, inoculându-i 
ucigaşului un venin mortal, care-i paraliza centrii 
nervoşi în treizeci de secunde. Lisiah se înfioră, 
gândindu-se ce trebuise să îndure An Leed-Whin, de 
când intrusul începuse să-i impună poftele sale imunde. 
Incepuse a se hrăni cu propriile sale excremente, să-şi 
bea urina în  ascunzişul apartamentelor sale, 
ascunzându-şi boala ca pe cea mai infamă tară. Apoi, 
cerințele animalului se făcuseră simțite cu si mai multă 
vivacitate, învăţând-o să îngenuncheze în plin mijloc al 
câte unei promenade pentru a înghiţi dejecţiile unui 
câine, a lipăi de pe asfalt urina animalelor domestice... 
Foarte rapid, devenise un obiect de oroare pentru toţi 
apropiații săi, amanţii o părăsiseră, fusese alungată de 
la curte. Oribila simbioză făcuse din ea o persoană 
respingătoare, un monstru grotesc care trăia în patru 
labe, adulmecând duhorile toaletelor publice cu balele 
poftei pe buze. Foarte puţini aveau forţa de a 
supravieţui unor asemenea umilinte, dar la unii dorinţa 
de a trăi învingea ruşinea. Şi apoi, nu repeta toată 
lumea că durata de viaţă a insectei nu depăşea opt ani? 
Totuşi, această asertiune nu putuse fi nicicând 
verificată, victimele parazitului marțian nesuportându-şi 
în nici un caz calvarul mai mult de patru ani... 


— De cât timp? întrebă Lisiah, cu un glas pe care 
încerca să şi-l stăpânească. 

Tânăra suspină cu extremă lehamite. 

— De şase luni. 

Nu se afla decât la începutul bolii, curând avea nici să 
nu mai caute a-şi dovedi că încă mai putea fi dorită. 
Avea să accepte singurătatea. Nebunia. Urma să 
sfârşească în drojdiile unui oraş minier, acolo unde 
sărăcia împiedica oamenii să se arate dificili. Avea să 
devină târfa epavelor, cea pe care vagabonzii o 
încălecau pentru o sticlă de molan? roşu, ea care... 

Lisiah strânse din dinţi. 

— Vino, murmură el. 

An Leed-Whin avu o lucire stranie în adâncul pupilelor: 
bucurie, uşurare, apoi ruşine, teamă că fusese luată din 
milă, şi în sfârşit ură... Lisiah ridică din umeri, îşi scoase 
lent mănuşile şi-i arătă ambele mâini. Cea albă şi cea 
neagră. 

— Vezi, spuse el, dintr-o dată obosit, şi eu sunt un 
monstru. 

Porniră, în freamătul greu al rochiei de piele. 


Lisiah descuie portiera din spatele camionului. 
Proviziile erau acolo, precum şi un anumit număr de 
obiecte pe care avusese grijă să le comande fără a trece 
pe la Hoogleborn. Se împiedică de unul dintre borcanele 
cu vopseaua-minune şi îl împinse cu vârful ghetei. Sacii 
de nisip ce tapitau pereţii vehiculului făceau aproape 
suportabil vacarmul centrului rulant. Începu să-şi 
inventarieze echipamentul. O părăsise pe An în zori, 
având grijă să n-o trezească, lăsând-o ghemuită în 
mijlocul patului răvăşit, cu faţa înfundată în corola 
părului răsfirat. Fata suspinase aproape toată noaptea, 
în timp ce Lisiah făcea mişcări de du-te-vino în ea. li 


? Vin din struguri nealtoiti. 


sărutase buzele, îşi introdusese limba în gura aceea care 
mesteca gunoaie şi excremente, deja de şase luni. li 
abandonase sexul, încercând să nu tresară când simtise 
teaca obrajilor calzi şi a cerului gurii cuprinzându-i 
membrul. „Te copulezi cu un tomberon!” ar fi tipat 
Hoogleborn. „O să te scuipe putrezit până-n măduva 
oaselor! Eşti mai sonat decât te credeam!” De ce făcuse 
asta? Din sfidare faţă de sine însuşi? Din supremă 
derâdere? Si, în timp ce An Leed-Whin îi înghiţea 
sămânţa cu sughituri stângace, Lisiah îşi privise mâinile 
ce strângeau tâmplele tinerei femei. O mână albă, o 
mână neagră. Una albă, una neagră, una... 

Mai târziu, An îi arătase pumnalul de care nu se 
despärtea niciodată. O armă redutabilă, cu două tăişuri 
ascuţite. Bijuterie ieşită din atelierul cine ştie cărui 
aurar marțian. 

„Intr-o zi”, murmurase ea, „când n-am să mai pot, am 
să IL tai, dintr-o lovitură. Fără să tremur.” 

Atunci, Lisiah o trăsese spre el şi adormiseră, 
amestecându-şi respiratiile. 

Lisiah se scutură şi sări din camion. Vinciurile 
magnetice îşi fixaseră ventuzele pe acoperiş, iar 
lanţurile se întindeau deja. Urcă în cabină, blocă 
portierele şi porni motorul. 

— Pornim! anunţă nazal glasul mecanicului. 

Killer tresări, când roţile se desprinseră de sol, iar 
buzele i se răsfrânseră, dezvăluind colții. Timp de un 
minut interminabil, vehiculul oscilă între cer şi pământ. 
Lisiah demară, evaluând viteza trenului în momentul 
luării de contact, şi corijă desfăşurarea şenilelor în 
funcţie de calculele sale. Largajul!° se efectuă fără 
probleme. Peste un minut, camionul mergea în paralel 
cu flancul centrului rulant. În momentul când Lisiah îl 
înscrise pe direcţia deşertului, întrezări silueta masivă a 
lui Hoogleborn în cabina macaralei de abordaj. Gigantul 
ridica pumnul, în semn de victorie... 


10 Detaşarea de zona de ancorare (a centrului rulant). 


— Pe urmele morţii!!! mugi sergentul, în difuzorul 
radioului. Lisiah îşi încordă mâna înmănuşată, masinal, 
cu un gest reflex... 

— Pe urmele morţii, răspunse el în microfonul agăţat 
de oglinda retrovizoare. Tonul, însă, nu-i era deloc 
convins. 

Killer slobozi un lătrat prelung. Un urlet de moarte, care-l 
îngheţă pe tânăr până-n măduva spinării. Cu o mişcare 
nervoasă din volan, se afundă între dune. 


Capitolul IV 


Lona întoarse capul pentru a privi o ultimă oară oaza. 
Curând, pata verde a boschetului avea să se estompeze, 
ştearsă de vibraţiile aerului supraîncălzit, scutind-o să 
lupte împotriva tentatiei de a smulge fructele ce îndoiau 
crengile şi a se îndopa cu ele, sub riscul de a-şi vedea 
jumătatea inferioară a trupului explodând la prima 
emoție putin cam prea vie. Stăpânirea muschilor netezi 
îi permitea în mare parte să-şi domine chinurile foamei, 
dar ştia că nu putea rezista o veşnicie astfel. Organismul 
ei se deshidrata, pielea i se contracta, mulându-se pe 
fiecare muşchi ca o haină rămasă prea strâmtă. 
Urmărea fără greutate jocul tendoanelor prin carne, 
venele îi desenau curioase reţele pe braţe şi coapse, 
bifurcându-se în  încrengături si  sub-încrengături, 
ramificându-se în delte albăstrii complexe. Inainta. 
Căldura făcea nisipul să i se unduiască sub ochi, 
accentuându-i greata. I se părea că din moment în 
moment avea să sfârşească prin a se ciocni de orizont ca 
de un fundal din pânză. Avea să-şi piardă echilibrul, să 
crape decorul... Ce urma să descopere de cealaltă 
parte? De când îşi amintea, întotdeauna o iritase 
impresia de a se deplasa pe Almoha ca pe 
practicabilele!! unui teatru. 


11 Element de decor constând dintr-un podium mobil, folosit pentru 
a realiza pe scenă impresia unei diferenţe de nivel (un dâmb, un 
balcon etc.) și pe care se poate circula; platformă mobilă pe care 
sunt instalate luminile și camerele de luat vederi care înregistrează 


— E o scenă, îi declarase ea cândva lui Nath, colegul ei 
de învăţătură. Un fel de platou, unde noi servim numai 
drept recuziteri. Nu găseşti? 

Băiatul înclinase din cap, amuzat: 

— Recuziteri? Şi de ce nu actori? 

Nu ştiuse ce să-i răspundă, dar de-atunci niciodată nu 
se mai putuse dezbăra de certitudinea că lucra la 
construirea unui panou în trompe l'oeil. 

Simplul fapt că Almoha era lipsită de animale părea a-i 
confirma raţionamentul. 

— E ca şi cum ar fi uitat să ne predea o parte din 
costume, în ajunul unei reprezentații! 

Nath se mulțumea să clatine din cap, indulgent - în 
fond, nu era decât o novice. 

— Fereşte-te să îndrugi asemenea absurditäti în ziua 
când maestrul Ză va vrea să facă din tine o iniţiată! îi 
şoptise el, amenintând-o cu degetul. 

Lona îşi amintea de primii săi ani conştienţi ca de un 
chin perpetuu. Memoria nu putea s-o poarte niciodată în 
urmă cu mai mult de optsprezece ani, fără a se lovi de 
albeata unui perete anonim, perfect neted. Un zid 
impenetrabil, de care i se zdrobeau toate eforturile. 

— Suntem amnezici, îi explicase ea colegului său, nu 
avem adolescenţă, nici copilărie. Nimic... 

— E firesc, se enerva Nath, ştii bine că toţi am suferit o 
spălare a creierului înainte de a intra la mănăstire. 
Uitarea e primul prag al iniţierii. Viaţa ta trecută nu mai 
există. Poate că erai fiica unui prinţ, sau a unei 
prostituate, ce mai contează azi! Eşti nouă, nici un 
regret, nici o ranchiună. Gata cu umilinţa, şi cu 
disprețul. Înţelegi? Maestrul Zâ ne-a povestit-o de sute 
de ori. 

La mănăstire, curiozitatea era considerată cel dintâi 
dintre păcate, aşa că trebuia să înveţe a-şi înfrâna 
întrebările, aşteptând să treacă pas cu pas diferitele 
praguri ale cunoaşterii. 


un spectacol, o scenă de film etc. 


Comunitatea trăia în cea mai deplină nuditate. Câteva 
corturi de pânză grosolană ridicate în centrul unui cerc 
de dune, nici un veşmânt, o hrană frugală. De la început, 
se depuseseră eforturi pentru a le trezi sentimentul 
efemerului, al  provizoratului. Nu aveau obiecte 
personale, nimic care să poată deveni un simbol al 
individualităţii. Când o fată sau un băiat părea să 
manifeste ataşament faţă de o cană, o pătură, o unealtă 
anume, aceasta îi era imediat luată şi aruncată în foc, cu 
cenuşa împrăştiată în vântul deşertului. Când a atins 
stadiul crucial al celui de-al douăzecilea an, Lona a fost 
chemată la maestrul Zâ. 

— Trebuie să-ţi începi capodopera, i-a spus bătrânul, 
ştiu că dovedesti talente artistice sigure. Fratele 
magazioner îţi va pune la dispoziţie toate materialele de 
care vei avea nevoie. Nu-ţi cruța nici timpul, nici 
sudoarea. Nu contează decât splendoarea rezultatului. 

Lona s-a apucat de treabă. Cu ciocanul în mână, a 
început să sculpteze suprafaţa unei stânci plate aflată la 
sud de tabără. Piatra, foarte dură, necesita eforturi ale 
tuturor muşchilor, iar seara, tânăra fată se foia în 
culcuş, incapabilă să-şi afle somnul, cu trupul zdrobit de 
crampe şi palmele însângerate de mânuirea uneltei cu 
coadă de fier. Adeseori, soarele îi umplea spinarea cu 
bäsici pline de umoare, iar sub unghii i se înfigeau aşchii 
de granit. Nu se plângea niciodată. La capătul a şase 
luni, reuşise în sfârşit să micşoreze blocul şi să schiteze 
un contur al operei finale, în care se distingea ilustratia 
unui pasaj dintr-o carte sfântă: patruzeci de îngeri 
păzitori deschizând poarta cerului, pentru a-i lăsa să 
intre pe aleşii lui Dumnezeu. Cele cinci sute de familii 
ale poporului sfânt se înghesuiau de-a lungul coloanelor 
firmamentului, într-o incredibilă piramidă omenească, 
abandonând navele cosmice cu care veniseră până 
acolo. Lona nu înţelegea prea bine toate detaliile 
textului, dar întocmise o listă completă a figurilor pe 
care trebuia să le desprindă din piatră: şaizeci şi şase de 


nave interplanetare, două mii de personaje (bărbaţi, 
femei, copii amestecați) simbolizându-i pe cei aleşi, 
patruzeci de serafimi, paradisul cu diluviile sale de 
fructe şi flori, râurile de miere, munţii de... 

După un an, nu terminase nici măcar o treime din 
lucrare. I se constatase o infecţie la mâna stângă, cea cu 
care mânuia ciocanul, şi timp de câteva săptămâni se 
temuse de perspectiva unei amputări rudimentare. 
Chiar când îşi revenea din convalescentä, un frate 
mesager a venit s-o viziteze la locul de muncă. Avea o 
expresie abătută. 

— Trândävesti, a observat el, cu un aer trufas. 
Maestrul Zâ vrea să-ţi vadă opera la sfârşitul anului. 
Dacă n-o termini la timp, vei fi dezonorată. 

Lona trebuise să-şi dubleze eforturile, sculptând chiar 
şi noaptea, la lumina unei lămpi cu ulei. Timp de patru 
luni, a învăţat să se mulţumească numai cu trei ore de 
somn pe zi. Mânca, defeca, urina cu ciocanul în mână. 
Mesteca alimentele amestecate cu praful de piatră, îşi 
bălăcea picioarele în propriile-i dejectii. Când a căzut pe 
pământ ultima aşchie de granit, se simţea plină de o 
stranie mândrie. Era ca o exaltare orgolioasă, satisfacția 
profundă de a-şi fi lăsat semnul pe un obiect, de a şi-l fi 
însuşit. Pentru totdeauna. Jubilaţia îi învingea ruşinea. 
Era atât de absorbită de opera ei, încât nici nu l-a 
observat pe maestrul Zâ, decât în ultimul moment. Se 
apropia, cu ochii pe jumătate închişi, urmat de tot 
clanul, care-şi potrivise paşii după cadenta bătrânului. 

Atunci, Lona a văzut cu groază că toţi ţineau câte un 
ciocan în mâini... 

Nu le-a trebuit decât o jumătate de oră pentru a reduce 
sculptura la o grămadă de tändäri. Lona închisese ochii, 
dar fiecare lovitură reverbera în carnea ei, zdrobindu-i 
sufletul. A crezut că avea să urle, să înnebunească şi să-i 
bombardeze cu pietre. S-a mulţumit să rămână mută ca 
o statuie, cu trupul ud de năduşeală şi membrele 
străbătute de tremurături convulsive. Când novicii s-au 


retras, maestrul Ză i-a pus o mână pe umăr. 

— Alungă mânia care te pustieşte, a intonat el cu glasul 
său acid, învaţă să te detaşezi de orice construcţie 
definitivă. Nimic nu există pentru veşnicie, nimic nu-ţi 
merită ataşamentul. Fiecare obiect îşi poartă într-însul 
propria distrugere viitoare, ar fi o nebunie sau o prostie 
s-o negi. Porunca ta trebuie să fie: nu construi nimic 
pentru totdeauna. Nu există viitor, Lona, nici un viitor... 

Nu peste mult, Nath îi povestise că Zâ şi trupa lui 
făcuseră bucăţi un tablou de zece metri lungime pe 
patru înălţime, la care el muncise aproape un an şi 
jumătate. Lona nu-şi putuse stăpâni un râs nebunesc, la 
vederea chipului descompus al băiatului, pe care 
culorile chimice îl tatuaseră cu pete multicolore. 

— Nici o artă, repeta adeseori maestrul, nici o 
arhitectură. Nimic din ceea ce se lasă de obicei 
posterităţii. Nici o moştenire... 

— De ce suntem sterili? îl întreba uneori fata pe 
colegul ei. De ce nu cunoaştem dorinţa sexuală? 

— Ştii la fel de bine ca mine! se aprindea atunci Nath. 
Dacă trebuie să ne desprindem de toate, să atingem o 
asceză totală, cum am putea pretui şi creşte un copil? 
Un nou-născut ti-ar învinge detaşarea, indiferența. Cred 
că am fost conditionati fizic pentru a scăpa de tirania 
rutului. Şi-apoi, nu suntem îngeri? 

Lona înclina din cap, fără să răspundă. Ştia că anumiţi 
stareti susțineau această teorie: mănăstirea forma îngeri 
a căror sarcină era aceea de a construi paradisul 
destinat poporului ales. lar îngerii nu au sex. O 
asemenea explicaţie o lăsa cel puţin nesatisfăcută. 
„Fiecărei vârste, adevărul ei!” spusese Zâ, iar Lona 
înţelegea agasată exactitatea unei asemenea declaraţii. 
Adeseori, confreria îi apărea ca o gigantică scară a 
cunoaşterii, fiecărui palier corespunzându-i câte o nouă 
piesă din puzzle, un element suplimentar al şaradei. 
Câte etaje mai avea de urcat? Ajungea la capătul 
răbdării. „Aş vrea să iau liftul şi să ajung deja sus!” se 


pomenea ea uneori bombänind. Ar fi vrut să-l zgâltâie pe 
Zâ ca pe o puşculiţă, să-i smulgă secretele unul câte 
unul. De unde veneau, cine erau ei? Ce misiune şi-i 
revendica? 

— În curând vom fi îngeri, explica liniştit Nath, şi într-o 
zi, vom construi paradisul. 

În zorii celui de-al douăzeci şi doilea an de viaţă, a 
început să audă vorbindu-se despre „ziua lui Zâ”. Graţie 
aplicaţiilor astrologiei ştiinţifice, maestrul putuse 
determina data exactă de sosire a poporului ales. De- 
acum încolo, totul trebuia să fie gata. Nath nu mai putea 
de bucurie. 

— Îţi dai seama? repeta el prin toate colţurile taberei. 
În sfârşit vom clădi paradisul, vom preschimba deşertul 
de nisip albastru în eden! 

Curiozitatea o devora pe Lona, întrebările îi ardeau 
gura. Care popor? De unde avea să sosească? Care era 
numele lui? 

Nath, însă, nu-i lua în seamă interogatoriile. 

— Pământul fägäduintei, continua el să gângăvească, 
vom da naştere pământului făgăduinţei! 

În ciuda tuturor eforturilor, nu putuse afla mai mult. 
Tânărul avea cu trei ani mai mult decât ea, iar această 
diferenţă - oricât de mică era - ajungea pentru a-l plasa 
pe un stadiu mai înalt de iniţiere. Nu şi-ar fi trădat 
maeştrii, o ştia. Prin aceeaşi perioadă, au debutat 
cursurile de limbă şi civilizaţie. Au fost puşi să asimileze 
idiomul şi moravurile poporului ales, cu ajutorul unor 
tehnici hipnotice deosebit de eficiente. În şase luni, 
Lona învățase destul pentru a trece neobservată printre 
viitorii locuitori ai Almohei. Într-o noapte, Nath a venit s- 
o trezească din somn. Ultimii tăciuni ai focului îşi 
aruncau prin cort lucirile roşiatice, tatuând chipurile 
celor adormiti cu pete febrile. Lona se ridică în capul 
oaselor, învelită cu pătura, având pleoapele grele de 
somn. La picioarele ei, tânărul depusese o traistă grea 
de piele rigidă. Observă cu mirare că Nath arbora 


craniul ras alinitiatilor de rang înalt. 

— Plec, îi sopti el, arătându-i sacul, am venit să-mi iau 
rămas bun. 

— Unde te duci? se bâlbâi Lona, luptându-se cu 
căscăturile care-i umpleau gura. 

Tânărul făcu un semn vag: 

— Într-acolo. Nu contează încotro. Voi însămânţa 
deşertul. Pregătesc paradisul. 

Lona simţi imediat că i se risipeşte oboseala, iar ochii i 
se aţintiră asupra traistei pline. Nath o luase de mână, 
îşi căuta cuvintele... 

— Ce ai în sac? îi şopti ea la ureche. Arată-mi! 

Intelese că îi impunea un conflict de conştiinţă. Nath îşi 
muşcă buzele, ezită, apoi desfăcu curelele. 

— Sunt nebun, bombăni el, n-ar trebui s-o fac. Să nu 
spui nimănui, m-auzi? Nimănui! 

Îi promise tot ce voia. Odată deschis, bagajul dezvălui o 
serie întreagă de compartimente. Se aliniau flacoane de 
sticlă groasă, toate pline cu substanţe diferite. 

— Asta conţine o pădure, murmura tânărul, un codru 
de brazi, iar asta, sămânţa unei pajişti. Aici sunt sălcii, 
iar acolo, stejari. La dreapta... 

Lona îi urmărea explicaţiile, copleşită. Fiecare sticlă 
conţinea câte o pulbere de germeni concentrați, cu 
dezvoltare rapidă. La fel ca trusa de scule a unui zeu, 
traista conţinea geneza unei lumi. O mare adormită într- 
o fiolă, lângă trei lacuri şi o jumătate de duzină de fluvii, 
toate etichetate. Junglele îşi aşteptau ieşirea din 
letargie, prăfoase şi uscate, în fundul unui säculet. Un 
lanţ muntos, redus provizoriu la trei pietricele, ocupa 
centrul unei capsule de sticlă. 

— Moleculele cu creştere accelerată, comentă Nath, au 
o înmulţire extrem de rapidă. Voi modela suprafaţa 
acestei lumi ca un desenator aplecat asupra unei planşe 
albe. Intelegi? Din mâinile mele va ieşi geografia unei 
ţări întregi... 

Devenea liric. 


— Ai să te joci de-a grădinarul, ce mai, îl întrerupse 
Lona. 

Băiatul roşi, vexat. 

— Nu pricepi nimic, mormăi el, cunoşti tu un singur 
grădinar capabil să planteze un vulcan, o cascadă? Să 
parcurgă brazdele pe când în urma lui se înalţă pădurea 
născută din praful ce-i scapă printre degete? 

Se înfierbânta. Lona îi puse o mână pe buze. 

— Nu sunt animale, remarcă ea. 

Nath ridică din umeri: 

— Multe animale-pudră ai văzut la viaţa ta? Nu 
confunda geoagronomia cu vrăjitoria! 

Se răzbuna, era clar. Într-o latură a sacului stătea un 
pachet de schiţe. Lona îl luă. 

— Astea ce-s? 

— Peisajele desenate de maestrul Zâ, răspunse Nath 
prost dispus, panoramele pe care va trebui să le execut. 

Lona desfăşură foile. Cu trăsături ample de penel, 
fuseseră zugrăvite locuri magnifice, cuiburi de verdeață 
şi de calm. Văi, râuri. 

Unduirea mătăsoasă a colinelor şi pădurilor. 

— Vezi, observă tânărul, ăsta e paradisul! 

Trebuia să admită că avea dreptate. Nath îi luă uşurel 
schiţele din mâini şi-şi închise la loc bagajul. 

— Adio, murmură el în şoapta, şi fie ca răbdarea să-ţi 
vină la fel ca dinţii bebeluşului! 

Râseră, se îmbrăţişară. Faldul cortului căzu. Nath nu 
mai era. 

Nu l-a mai văzut niciodată. 

Rămasă singură, a învăţat să trăiască aşteptând „ziua 
lui Zâ”. li iniţia pe cei mai tineri, îi supunea pe alţii 
probei operei distruse, sfâşia pânze de o factură 
extraordinară, sfărâma sculpturi de o incredibilă 
frumuseţe. Timpul se încleia în monotonia sarcinilor 
reîncepute fără încetare, când, într-o seară, în momentul 
când soarele se lichefia dincolo de dune, a chemat-o Zâ. 
Lona se căţără pe colina unde bătrânul maestru obişnuia 


să se retragă pentru a medita, luptând cu nodul de 
angoasă care i se zbătea în fundul stomacului, pe 
măsură ce urca panta de pământ crăpat. Sus, bătrânul o 
puse să se aşeze lângă foc. 

— Lona, începu el, cu glas abia auzit, s-a întâmplat o 
mare nenorocire, iar ziua lui Zâ riscă să devină ziua 
sângelui. Ştii că mulţi dintre fraţii noştri au plecat să 
modeleze lumea după chipul şi asemănarea paradisului. 
Ultimul dintre noi a plecat acum trei ani, era fratele tău 
de învăţătură, Nath. Astăzi, blestem ziua când am 
ridicat mâna pentru a le da semnalul de plecare. 

Undeva s-a produs o greşeală, seminţele cu care i-am 
înzestrat sunt imperfecte, ba chiar mai rău: periculoase! 
Conţin germenele unei substanţe instabile, capabilă să 
explodeze la cea mai mică solicitare. Am făcut din 
pământul făgăduinţei un câmp minat... 

Astfel a aflat Lona de existenţa nitrolynei. 

— Puterile noastre mentale sunt extrem de dezvoltate, 
i-a destăinuit mai târziu maestrul Zâ, ne permit să 
controlăm de la distantă fierberea nefastă care doarme 
în inima lucrurilor. 

Printr-o constantă practică a ascezei cerebrale, putem 
potoli moartea care forfoteşte prin pământ, copaci şi 
coline. Astfel, acest paradis va rămâne un paradis, iar 
noi vom deveni mai mult ca oricând îngerii păzitori ai 
poporului ales. Veghind asupra pământului, îi vom 
veghea pe ei. Toate materiile poartă în ele principiul 
distrugerii despre care ţi-am vorbit cândva, iar astăzi, e 
mai adevărat ca oricând. Paradisul şi infernul 
conlocuiesc sub paşii noştri, iar edenul nu cere decât să 
se topească într-un hău de foc, dar vom şti să înfrânăm 
răul. 

Lona a învăţat, aşadar, să-şi stăpânească trupul şi 
spiritul. „Când poporul ales îşi va fi durat oraşele”, 
psalmodiati staretii, „fiecare dintre noi îşi va câştiga 
celula sa de meditaţie, iar de acolo va asigura pacea 
naturii numai prin propria-i concentrare.” 


Si apoi, totul se precipitase. Primele astronave 
sfâşiaseră văzduhul, arzând iarba sub focul arzătoarelor. 
„Poporul ales!” strigau novicii, „poporul ales!”. Dar ziua 
lui Zâ rămânea totuşi foarte îndepărtată. Atunci, se 
întorseseră spre bătrânul maestru... „Nu sunt aleşii”, 
gemuse filozoful, „ci o altă specie, primitivă, barbară. 
Nu, nu sunt cei pe care-i aşteptam...” 

Mănăstirea fusese cuprinsă de cea mai mare confuzie. 
Structurile până atunci atât de rigide au început să se 
fisureze. Noii sosiți aveau numele de „pământeni”, iar 
limba lor a fost asimilată în cincisprezece zile, atât de 
rudimentară era. Primele contacte s-au desfăşurat fără 
mari probleme, iar mulţi dintre fraţi au declarat că era 
mai bine să devină îngerii păzitori ai pământenilor, 
decât să rămână lipsiţi de scop şi ideal. A fost începutul 
schismei. Dar gâlceava teologică n-a avut totuşi timp să 
se inflameze, căci noii-sosiţi, de-abia instalaţi, i-au 
decretat pe almohani psiho-criminali, din motivele 
cunoscute, şi au început să-i vâneze... 

În prezent, Lona se afla sub imperiul celei mai mari 
nedumeriri. Zâ spusese: „Voi dominați solul, voi îl 
constrângeţi să rămână calm”, la care pământenii 
replicaseră:  „Almohanii sunt veritabile detonatoare 
umane, fără ei, pământul nu e altceva decât pământ. In 
prezenţa lor, se transformă în dinamită!” Cine mintea? 
Cine se înşela? Cine aducea moartea? Almoha, sau cei 
care o creaseră? Nenumărate întrebări la care nimeni 
nu răspundea, în haosul sângeros al acelei vânători 
absurde. 

Dacă Zâ avea dreptate, de fiecare dată când un vânător 
dobora un „Prădător”, durata de viaţă a planetei se 
scurta direct proporţional. Când toţi almohanii urmau a 
fi fost exterminați, nimeni n-avea să mai controleze 
somnul nitrolynei, copacii, fructele, pietrele 
schimbându-se în tot atâtea bombe. Oraşele dispăreau 
în răstimpul unei gigantice deflagratii. Peisajele de vis 
luau înfăţişarea unor câmpuri de bătălie, ciuruite de 


barajele artileriei... Astfel, printr-o justă răsturnare de 
situaţie, călăii deveneau victime. Fiecare Prădător 
doborât făcea să avanseze cu încă un grad acul celei mai 
mari bombe cu efect întârziat concepută vreodată, 
fiecare... 

Dar dacă pământenii aveau dreptate? 

Lona scutură din cap, alungându-şi aceste gânduri 
lugubre. Deocamdată, îi era foame, o foame care-i rodea 
burta mai feroce decât un acid. In aceeaşi seară, cel mai 
târziu, trebuia să se resemneze la a culege şi mânca 
fructele ce despicau solul, acei mici cactuşi cu pulpa 
plină de apă. Şi de nitrolynă... 

Închise ochii, urmându-şi mersul orbeşte, cum fac 
uneori copiii. Odinioară, Zâ o învățase să doarmă 
mergând, dar azi ar fi fost complet incapabilă. 

Înaintă astfel timp de peste o oră, împiedicându-se 
uneori de câte o piatră sau o bucată de rădăcină albită 
de soare. Deodată, chiar când era gata să cadă în 
genunchi, în depărtare izbucni un sunet. Un fel de răget 
monocord, pe care rafalele de vânt îl sufocară într-o 
clipă. Trompeta traficantilor! Lona îşi simţi ritmul 
cardiac accelerându-se şi trebui să facă apel la toată 
învăţătura sa pentru a-şi controla emoția crescândă. 
Când regăsi linia dreaptă, porni cu paşi înceţi spre 
vârful celei mai apropiate dune. Dacă ştia să se arate 
prudentă, poată că avea să mănânce înainte ca alba Uta 
să se înalțe la zenit... 


Capitolul V 


După ce părăsise centrul rulant, Lisiah a rămas cu 
mâinile pe volan timp de treisprezece ore în şir. Culcat 
pe podeaua cabinei, Killer închisese ochii. Urechile îi 
tresăreau la cel mai mic zgomot suspect, ascultând 
suflul vântului precum şi lunecările mătăsoase ale 
dunelor bolnave, pe care le dislocau avalanşe bruşte. 
Lisiah avea gura uscată, în pofida măsurilor de 
prevedere pe care se străduia să şi le ia, neliniştea 
arzându-i stomacul cu sucurile sale acide. Nici nu se 
gândea s-o doboare pe Lona, orice-ar fi crezut 
Hoogleborn. Imediat ce o captura pe Coama roşie, avea 
să pornească spre cea mai apropiată zonă minieră. 
Fiecare tabără avea propriul său reprezentant 
guvernamental. Avea să i-o abandoneze pe Lona 
acestuia, vie, să-şi ia premiul şi să se desfete cu câteva 
săptămâni de odihnă. Incercä să-şi concentreze atenţia 
asupra acestei părţi a programului, cu spatele lipit de 
pânza îmbrăcată în plastic a scaunului, atent la câinele 
al cărui prim mârâit ar fi anunţat fără greş prezenţa 
unui Prădător la mai puţin de cinci kilometri. 

Mai călători o parte din noapte, după care opri motorul 
şi adormi, cu braţele pe volan. Drumul de a doua zi nu 
diferea cu nimic de cel din ajun. Uneori, şenilele 
trebuiau să meargă în zig-zag printre craterele 
exploziilor recente, sau să patineze prelung pe oglinda 
de nisip vitrificat de către căldura deflagratiilor. În două 
sau trei rânduri, Killer îşi arătase colții, iar Lisiah a 
urcat pe culmea câte unei dune, cu binoclul în mâini. 


Dar era vorba de Prädätori anonimi, bărbaţi în 
majoritate, fugind goi peste nisipuri ca nişte animale pe 
care le urmăreau câinii, cu fiecare zi tot mai aproape. 

A trecut astfel o săptămână, punctată de popasuri şi 
alarme false. Răbdarea lui Lisiah, însă, rămânea intactă. 
Avea destule provizii şi carburant solid pentru a se 
învârti o lună întreagă prin mijlocul deşertului; mai 
mult, plăcerea perversă a urmăririi acţiona asupra 
nervilor lui ca un euforizant, slăbindu-i progresiv 
noţiunea timpului. În sfârşit, la începutul celei de a doua 
săptămâni, reuşi s-o identifice pe Lona în câmpul vizual 
al lentilelor. Slăbise mult şi avansa cu paşi nesiguri, 
lăsând în urma ei o dâră lungă, în zig-zag. Începu s-o 
urmărească încet, escaladând de două ori pe zi creasta 
câte unei movile pentru a determina traseul prăzii şi a 
corija unghiul de deviere al camionului. De fiecare dată 
când ducea binoclul la ochi, mâinile i se umezeau, iar 
bătăile inimii i se accelerau. Imaginea mărită a tinerei 
femei umplea ocularele, şi-i putea observa drumul 
picăturilor de transpiratie pe masca de praf care-i 
acoperea trăsăturile, claia stacojie a părului fluturat în 
rafalele de vânt, jocul muschilor ce-i umflau carnea 
lipsită complet de grăsime. Găsea o plăcere puţin cam 
ruşinoasă în acest voyeurism. Uneori, când Lona 
întorcea capul, Lisiah îşi retrăgea gâtul între umeri ca şi 
cum l-ar fi putut vedea, ca un pustan care-şi spionează 
prin gaura cheii părinţii cum fac dragoste şi e surprins 
de deschiderea brutală a uşii... În ce-l privea pe Killer, el 
detesta acea aşteptare. De la începutul filajului, 
începuse să măsoare cabina ca un lup în cuşcă, 
incretindu-si botul, cu colții dezveliti. Lisiah ezita asupra 
strategiei pe care ar fi trebuit s-o aplice. Mai întâi, se 
gândise să drogheze fructele următoarei oaze, injectând 
în pulpa de mango câţiva centilitri de soporific puternic, 
dar îşi dăduse repede seama că Lona evita produsele 
vegetale ale Almohei. Arma cu săgeți neutralizante nu-i 
convenea nici ea. Sansele de reuşită nu depăşeau 


cincizeci la sută, victima dându-si seama, o dată din 
două, că înţepătura simțită nu era fapta vreunei insecte 
- oricum foarte rare - ci a unui proiectil tras direct din 
carabina unui vânător. Surpriza şi spaima acestei 
descoperiri erau de cele mai multe ori suficiente pentru 
a provoca un adevărat potop de nitrolynă în care pierea 
şi Prădătorul urmărit. lar Lisiah ţinea să-şi aducă prăzile 
vii. În ultimă instanţă, se hotărî să aleagă un viclesug pe 
care-l concepuse la centrul rulant. 

Descriind un arc de cerc, o depăşi pe Lona, înaintând la 
adăpostul dunelor. În timp ce femeia dormea, ghemuită 
într-o  adâncitură de nisip, Lisiah mări viteza, 
asigurându-şi un avans comod. La prima lumină a 
zorilor, judecând că victima sa avea nevoie de o zi 
întreagă de mers pentru a-l ajunge, opri motorul, înghiţi 
trei pastile anti-oboseală şi se apucă de lucru. 

La amiază, camionul devenise de nerecunoscut. 
Flancurile sale constelate cu abtibilduri tipätoare 
ofereau privirii un incredibil amestec de flori, stele si 
fete goale contorsionându-se în cea mai obscenă 
gimnastică. Lisiah însuşi se găti cu o costumatie kitsch, 
poncho de lame şi sombrero de paie roz, cu un minuscul 
girofar în vârf. Din jumătate în jumătate de oră, lua un 
corn turtit şi sufla din răsputeri în mustiucul de aramă, 
scuipând prin pâlnie un behăit tânguitor, deosebit de 
dizgratios. 

Astfel deghizat, cocotat pe aripa dreaptă a camionului 
său multicolor, oferea imaginea liniştitoare a unui 
traficant ce-şi chema clienţii cu semnale de trompetă, 
conform celui mai pur obicei al contrabandistilor din 
deşert... Partea dinapoi a vehiculului, însă, era mai puţin 
inocentă. Toată suprafaţa blindajului anti-explozii fusese 
badijonată cu vopseaua cauciucată oferită cu atâta 
generozitate de Hoogleborn. Etanşeitatea cuirasei era 
totală, Lisiah verificând-o în mai multe rânduri. Mai 
mult, consultând prospectul, observase că sergentul 
amplificase considerabil riscurile produsului. Nici o 


undă nu traversa învelişul unei suprafeţe goale de cel 
puţin treizeci de centimetri pătraţi, iar dezagregarea 
materiei nu intervenea decât după nouăzeci de ore, ceea 
ce oferea o marjă de siguranţă de aproape o zi. Lisiah 
determinase cu precizie poziţia celui mai apropiat oraş 
minier, treizeci de ore de drum ar fi trebuit să fie de 
ajuns pentru a o calma, neexistând aşadar nici un motiv 
de îngrijorare. 

Înainte de a se cocota pe capota vehiculului, cu goarna 
în mână, trebuise să-l ascundă pe Killer, dându-i să 
înghită o pilulă de somnifer, căci animalul dădea semne 
prea mari de agitaţie. Acum, câinele dormea în 
adâncitura unei dune, ascuns sub o pânză de camuflaj. 
Soarele cobora spre asfintit, Lona trebuia să apară cât 
de curând. 

Suflă în trompetă, azvârlindu-i în vânt mugetul de 
mamut în rut. La început, crezu că era o vibraţie a 
aerului prea încins, apoi, o halucinație datorată prea 
marii luminozitäti a solului, dar nu se înşela. Cineva 
venea spre el. O femeie goală, cu păr roşu. Lona. 

I se puse un nod în gât şi trebui să înghită, pentru a 
putea vorbi pe tonul vesel adoptat întotdeauna de 
traficanţi. Agitându-şi braţele, începu cântecul trocului, 
parodie grosolană şi jignitoare după cel al vânătorii: 

— Troc, troc, troc! Troc imediat, troc cu aur sau hering 
sărat, dar troc, troc, troc, troc imediat! 

La sfârşitul cupletului, în general, clientul trebuia să 
anunţe natura schimbului solicitat. 

Lona se rezemă de un far. Avea tot trupul acoperit cu o 
peliculă fină de praf uscat. În anumite locuri, crusta 
începuse să crape, dându-i alura unei foarte frumoase 
mumii cu pielea deshidratată crăpată într-o infinitate de 
răni minuscule. 

— Mi-e foame şi sete, murmură ea cu vocea răguşită de 
nisipul drumului, îmi trebuie tablete, cât mai multe 
tablete. Voi fi a ta, pentru orice vrei... 

Lisiah se îmbufnă, simulând cu credinţă şiretlicul 


parşiv al negustorului preocupat să-şi tragă clientul pe 
sfoară. 

— Nu eşti prea grasă, declară el din vârful buzelor, 
parc-ai fi un iepure după o săptămână de colici. Imi plac 
femeile cărnoase, să le poţi frământa... 

Lona închise ochii; părea la capătul puterilor. O 
secundă, Lisiah se ruşină de comedia pe care o juca. 

— Sunt destul de drăguță dacă mă spăl, insistă ea, şi- 
apoi mă pricep la pat, toţi comercianții mi-au zis-o. Ştiu 
să sug, şi-apoi... Cum ziceţi, voi? Sunt bună de... 
sodomizat? Da, asta e: bună de sodomizat. N-ai să 
regreti. Incearcă-mă. 

Stingherit, Lisiah se prefăcu a sta pe gânduri. 

— Patruzeci de tablete, declară el. 

Lona scutură negativ din cap, părul aureolându-i-se de 
praf. 

— Nu, şaizeci, mai puţin nu. 

Sărind la pământ, Lisiah se învârti în jurul tinerei femei 
ca şi cum ar fi evaluat plăcerile pe care le putea căpăta 
de la acel trup descărnat. 

— Cincizeci, mârâi el, le iei sau pleci. 

Femeia încuviinţă, cu o mică mişcare a bărbiei. 

— Vino în spate, îi ordonă el, duşurile sunt sub 
perdeaua roşie. Mănâncă şi odihneşte-te o oră, după 
care vom vedea ce ştii să faci. 

Lona îl urmă, rezemându-se de marginea camionului. O 
luă în braţe, ajutând-o să urce pe treaptă, dar el rămase 
afară. Mişcându-se ca o somnambulă, traversă cabina, 
devorând din ochi tabletele nutritive-hidratante din care 
Lisiah desfăcuse un pachet de trei sute, pe un platou 
cromat. 

Covoarele groase dădeau locului aspectul unei 
locuinţe, mai fiind şi două pufuri şi o saltea gonflabilă de 
la armată. 

— Te las, mormăi el, bate în perete când eşti gata. 

Apăsă butonul de închidere şi încuie circuitul dintr-o 
mişcare a cheii. Portiera pneumatică şuieră, obturând 


partea dinapoi a camionului ca usa blindată a unui seif. 

Peste o secundă, tânăra femeie avea să dea la o parte 
perdeaua roşie, descoperind că nu acoperea decât o 
cutie mare de carton goală, iar atunci urma să se 
întoarcă spre ieşire, dar era prea târziu. Pereţii 
vehiculului aveau să-i înăbuşe tipetele. Prefera astfel... 

Se despuie de costum, înjurând.. Rolul pe care-l jucase 
îi displăcea în cea mai mare măsură. Poate ar fi trebuit 
să-l asculte pe Hoogleborn şi s-o omoare pe Lona cu un 
glonţ în ţeastă, aşa era mai curat! Smulse abtibildurile 
cu gesturi ample, furioase, şi le călcă în picioare. O 
secundă, rămase cu fruntea rezemată de tabla 
vehiculului, pândind un urlet, un plânset, dar peretele 
era prea gros. Ridică din umeri: ce-l apucase? 
Dezgustul? 

Trebui să înfrunte dorinţa crescândă de a deschide uşa, 
pentru a o dobori pe Lona cu un glonţ între ochi. O 
moarte curată, simplă. Fără păcăleli. Dar nu mai putea 
face să gliseze batantul. In acel moment, undele de frică 
născute din descărcările de adrenalină se repercutau de 
stratul reflectorizant cu care  vopsise carcasa. 
Intredeschiderea uşii n-ar fi reuşit decât să preschimbe 
deşertul într-o maree de lavă. Suspină şi se duse să-l 
recupereze pe Killer de sub acoperitoare. Animalul 
tocmai se trezea din amorţeală, împleticindu-se ca un 
cätelandru bolnav, cu botul în pământ, labele îndoite şi 
coada între picioare. Lisiah trebui să-l ridice pe braţe în 
cabină. La orizont, soarele apunea, iar un vânt uscat 
presăra geamurile cu cristale tăioase de cuarţ. Lisiah 
aruncă o scurtă privire spre cronometru: cincisprezece 
ore... Intinsese vopseaua protectoare cu cincisprezece 
ore înainte, ceea ce-i lăsa trei zile pentru a ajunge la 
colonia minieră Ghan-Taar. Dacă nu-l încetinea nici o 
problemă tehnică, totul ar fi trebuit să se rezolve în 
şaizeci şi două de ore. Porni motorul. Şi dacă îl imobiliza 
o pană neaşteptată, în mijlocul deşertului? O pană 
ireparabilă? Se cutremură. Când eşti vânător, mai bine 


să nu te gândeşti niciodată la aşa ceva! Motorul hurui, 
părând în perfectă stare. Killer se culcase din nou, la 
picioarele fotoliului. Totul mergea bine, de ce Dumnezeu 
nu reuşea să se destindă? 


Lona îşi înfundă faţa în faldurile perdelei roşii. Frica se 
răspândea prin ea ca o otravă arzătoare. Prinsă! Căzuse 
prinsă! Când descoperise înşelăciunea, sperase că 
explozia de nitrolynă produsă de surpriza ei avea să 
răstoarne camionul, eliberând-o. Dar nu se întâmplase 
nimic. Nedumerirea nu făcea decât să-i înteţească 
groaza. De ce nu zbura în bucăţi vehiculul? De ce undele 
de spaimă emise de creierul ei nu mai deşteptau mânia 
solului? Din pricina oboselii, poate, sau a epuizării? 
Numai asta putea fi explicaţia... Simti lacrimile 
inundându-i obrajii şi, pentru prima oară în viaţa ei, nu 
făcu nimic pentru a şi le reţine. Unde era dusă? Spre 
sala de disectie a vreunui institut, fără nici o îndoială! 
Acolo unde savanții pământeni decorticau după placul 
inimii craniul almohanilor, pentru a le pătrunde 
secretul! Auzise adeseori vorbindu-se despre aceste 
locuri ale morţii şi torturii, unde „Prădătorii” erau 
predati ca nişte cobai de rând, contra unor sume despre 
care se zicea că erau fabuloase. Cercetătorii ştiinţifici 
nu se zgârceau niciodată cu preţul de achiziţie a 
„specimenelor”, mai cu seamă când acestea erau încă în 
viaţă. Dar misterele Almohei erau bine păzite. 

Se culcă pe patul gonflabil şi-şi strânse genunchii sub 
bărbie. Hopurile drumului făceau să se surpe grămada 
de tablete nutritive puse pe tava strălucitoare. Se 
întrebă dacă avea curajul să reziste ispitei. Fiecare cub 
de pastă era probabil drogat, pentru a putea fi scoasă 
din temniţă fără dificultăţi. Consumând fie şi doar unul 
singur, n-ar fi făcut decât să se ofere călăilor, legată de 
mâini şi de picioare. Nu! Trebuia să-şi păstreze controlul 


asupra ei înseşi. Până la capăt... 

Frica îi revenea, agitându-i fălcile cu un tremur 
spasmodic. Isi trase peste cap perdeaua roşie, ca un 
copil la trezirea dintr-un coşmar. Nici o explozie nu 
tulbura înaintarea camionului. Urlă, cedând panicii. 
Odinioară, ar fi dat orice pentru a scăpa de puterea ei 
asupra nitrolynei, iar astăzi se înfricoşa la gândul că şi-o 
pierduse. 

Vehiculul mergea înainte, insensibil faţă de tipetele ei, 
maşină sinistră care cu fiecare învârtitură de roată o 
apropia tot mai mult de strălucirea orbitoare a 
scalpelelor. 

Işi pierdu cunoştinţa. 


Lui Lisiah îi era din ce în ce mai greu să-şi ţină ochii 
deschişi. Efectul stimulentelor se estompa, lăsând loc 
oboselii. Totuşi, nu avea deloc timp să doarmă. Abia 
dacă-şi putea îngădui o siestă de două ore la jumătatea 
drumului. Căută în buzunarul bluzonului tubul turtit, 
pescui din el încă două drajeuri şi le depuse pe limbă. 
Un cârcel tenace i se instalase călare pe ceafă, tăindu-i 
vertebrele ca un fierăstrău, imediat ce dădea să-şi 
răsucească gâtul. 

Când în ambrazura parbrizului se ivi buchetul verde al 
unei oaze, se hotări să poposească atâta timp cât să-i 
treacă oboseala. Killer sări la pământ de cum se 
deschise portiera. Părea să-i fie încă destul de greu a-şi 
sincroniza mişcările labelor şi scotea limba cusută pe 
care setea i-o uscase ca pe o bucată de piele veche. 
Lisiah urină îndelung, cu faţa spre desert. Excitantele - 
de proastă calitate - îi încetineau reflexele, cufundându-l 
într-o torpoare vecină cu beatitudinea. Avu nevoie de 
cinci minute interminabile pentru a se încheia la slit; 
nasturii de metal şi butonierele îi dansau sub ochii ce-l 
usturau de somn, schimbându-și locurile şi partenerii în 


acordurile zumzetului din urechi. Când înältä capul, 
câinele era ocupat să sfarme un pepene verde între 
fălcile sale fortificate. Fructul zemos trosnea sub dinţii 
de crom, lăsând să se scurgă un lichid roşiatic, deosebit 
de sätios. Cu o altă ocazie, Lisiah ar fi pedepsit animalul 
pentru o asemenea imprudenţă, dar azi era nevoit să 
admită că şi lui i-ar fi plăcut să mestece miezul răcoros 
al pepenilor de nisip, atât de tare îi uscase praful 
beregata. Făcu un pas înainte, întinse mâna, apoi se 
reculese.  Condiţionarea sa de vânător era mai 
puternică, iar spaima încălcării codului îi învinse imediat 
plăcerea ospätatului. Işi frecă ochii, inspirând din 
răsputeri. 

— Haide, plecăm! 

Killer se supuse, cu o secundă întârziere. Lisiah îşi 
reproşa greşeala de neiertat pe care o comisese. Ar fi 
trebuit să pună la încercare energizantele înainte de 
începutul operaţiunii, ştia prea bine că centrul rulant 
era plin de produse expirate, de ce nu fusese mai 
precaut? Emotia vânătorii, bineînţeles! Nici o secundă 
nu se gândise că putea ieşi ceva prost... Nătărăul! 
Fusese un neghiob jalnic. Se aşeză la volan şi porni 
maşina. Cronometrul de bord arăta trecerea timpului, 
marja de siguranţă se topise deja ca îngheţata la soare. 
De-acum încolo, trebuia să conducă neîntrerupt, cu 
pedala apăsată la maximum, rugându-se ca nici o 
furtună de nisip şi nici o crustă de cuarţ putred să nu-i 
încetinească deplasarea. 


Lona îşi dădu dintr-o dată seama că rupea cu dinţii 
perdeaua roşie şi avea gura plină cu fâşii de stofă. 
Scuipă, mânjindu-şi bărbia cu salivă şi scame de catifea. 
Frica îi comprima tâmplele tot mai mult cu fiecare 
secundă, ca o menghină pe care un călău invizibil o 


strângea cu încă un ghivent!?. Panica îi inunda spiritul, 
înghițind orice proces raţional, aducând cu sine imagini 
ale laboratoarelor, electrozilor, bisturielor, 
depărtătoarelor. Simtea deja fierăstrăul muşcând din 
oasele calotei sale craniene, acele sondelor 
scormonindu-i măduva spinării pe toată lungimea, 
cateterele strecurându-i-se în abdomen. Căutau să-i 
învingă sterilitatea, testând pe ea cele mai infame tipuri 
de spermă, fără a cruța nici o sămânță animală. Avea să 
trăiască în ritmul inseminărilor, al analizelor, grefelor, 
electroşocurilor. Aveau să-i distrugă creierul zonă cu 
zonă, în speranţa de a localiza centrul de control asupra 
nitrolynei, răpindu-i succesiv auzul, mirosul, văzul, 
paralizându-i membrele unele după altele... Spaima îi 
comprima pântecul în spasme dureroase, şi-şi dădu 
seama că urinase pe salteaua pneumatică. Brusc, 
nemaiputând rezista, se aruncă spre perete, lovind cu 
pumnii, zgâriind vopseaua cu mişcări prelungi ale 
unghiilor. Sub ghearele ei otelite, pelicula ca un cauciuc 
subţire se desprindea fâşii-fâşii, lăsând să apară metalul 
strălucitor al panoului dezgolit. Nu-şi mai aparţinea, 
rupea, zgâria, scobea, ca un animal înfricoşat care caută 
să-şi croiască drum. Aşchii cenusii şi moi i se înfipseseră 
în tot trupul ud de sudoare, cu degetele julite de 
buloane lăsând dâre lungi de sânge pe blindajul 
camionului. Si deodată... 


Lisiah percepu imaginea cu coada ochiului. Mai întâi 
fulgerul, tâsnind din podeaua cabinei, ridicând câinele 
în aer, apoi burta animalului umflându-se ca un balon de 
piele, plesnind precum un dovleac... Măruntaiele lui 
Killer îl împroşcară într-un suvoi gretos, împrăştiindu-i- 


12 Sant elicoidal regulat făcut pe suprafața interioară sau exterioară 
a unei piese cilindrice ori conice, care permite înșurubarea acesteia 
cu o piesă similară; filet. 


se pe faţă, pe mâini, în ciucuri cleiosi si calzi. Apoi, 
animalul ricoşă pe tabloul de bord, percutând direcţia. 
Drumul începuse imediat să se onduleze în faţa barelor 
de şoc, în timp ce nisipul era crăpat de cratere enorme, 
flori negre strălucitoare. Lisiah începu să tragă frenetic 
de volan, cramponându-se de cercul de bachelită care-i 
luneca printre degetele slinoase. Din spate se propagă 
un şoc surd, urmat de un zăngănit de fiare, şi înţelese că 
una dintre şenile se rupsese. Vehiculul nu mai înainta 
decât intermitent, cutremurându-se sub descărcări. 
Flăcări lingeau geamurile, după care portiera din 
dreapta fu lovită de o detonație formidabilă. Lisiah 
acţionă disperat ştergătoarele, dar parbrizul rămânea 
înnegrit de funingine, orb. Cabina era deja plină de fum, 
care-i sfâşia beregata cu accese de tuse dureroase. Fără 
blindajul camionului, ar fi murit de douăzeci de ori. Cu 
braţele îndoite peste chip, nu mai încerca decât să se 
apere, având oribila senzaţie de a fi prizonier într-un 
tanc rătăcit pe un câmp de mine. Habitaclul se deforma, 
planşeul crăpat lăsa să se zărească drumul, cu pâlniile 
sale presărate de tăciuni roşiatici. Pe când Lisiah se 
zbătea în mijlocul măruntaielor câinelui ce continua să 
se golească în ritmul hurducăturilor, camionul de 
treizeci de tone părăsi drumul, afundându-se într-o 
depresiune. Lisiah fu smuls din fotoliu, placat de tavan, 
pentru a cădea apoi la loc. În momentul când camionul 
atinse solul, capota se ridică, strivind acoperişul cabinei 
şi scaunul şoferului, iar Lisiah fu imobilizat sub o 
încâlceală de bare metalice răsucite. Se mai produse o 
ultimă zguduitură, apoi se lăsă tăcerea, tulburată numai 
de şuierul vântului. Abia atunci îşi dădu seama Lisiah că 
avea coapsa străpunsă dintr-o parte în alta şi sângele 
care-i înroşea pantalonul era al lui, nu al lui Killer. 
Incercä să se mişte, dar resturile fotoliului îl ţineau 
țintuit la sol ca gratiile unei cuşti. Înţelese că avea să se 
golească de tot sângele, fără a putea ajunge la trusa de 
prim ajutor, şi înjură, cu fălcile încleştate de furie. 


Fumul începea să se împrăştie, dezvăluind un peisaj ca 
după bombardament. O întindere de cratere, bucăţi de 
metal heteroclite, un far... Mirosul nitrolynei împuţea 
văzduhul. Lisiah încercă să se ridice, şi simţi ceva sub 
degete. Patul pustii. De ce îşi pierduse vopseaua puterea 
izolatoare? De ce se îndopase Killer cu fructe? De ce... 

Fatalitate. Toţi hăituitorii o sfârşeau la fel. Te crezi mai 
bun decât ceilalţi, şi apoi, într-o zi... Hoogleborn avea 
dreptate. Ar fi trebuit s-o doboare pe Lona fără a-şi 
asuma nici un risc. Să fi tras, respectând distanţa de 
protecţie. Să... Scrâşnetul de nisip răscolit îl făcu să 
întoarcă încet capul. Lona cobora încet panta dunei, cu 
părul în vânt şi o lucire de spaimă în ochi. În timp ce 
privirea ei parcurgea peisajul devastat cu tot atâta 
dezgust ca şi cum ar fi fost un câmp de luptă, sânii cu 
areole brune şi mari i se ridicau într-un ritm accelerat. 

Lisiah apucă în mână carabina, trase de închizător, o 
luă pe Lona la ochi... 

Zgomotul glontului urcând prin interiorul ţevii se 
repercută într-un ecou metalic, iar Lona rămase 
nemişcată, cu pupilele contractate, scrutând întunericul 
cabinei. 

„Va arunca totul în aer”, îşi spuse Lisiah, „dar voi avea 
timp să trag.” Degetul său alunecă până la trăgaci. 
Colimatorul îşi imprima cruciulita neagră pe pieptul 
tinerei femei. Lona nu se mişca, stând cu ochii atintiti 
spre cei ai vânătorului, calmi, fără pic de ură... 

„Să se care!” mugi în gând Lisiah, „să se care de-aici, 
sau să întoarcă naibii capul!” 

Transpiratia i se acumula în sprâncene, prelingându-i- 
se de-a lungul nasului cu picături mari, sărate. Practic, 
nu doborâse niciodată un Prădător, ascunzându-şi 
oroarea de a ucide sub alibiul banilor. Dar premiul 
dublu vărsat pentru fiecare pradă livrată vie nu explica 
totul. Departe de el gândul... 

Pierduse mult sânge, vederea i se împăienjenea, 
degetele îi deveneau insensibile. Nu-şi mai simţea 


carabina în mâini, îşi pierdu cunoştinţa chiar în 
momentul când Lona porni pe panta dunei, spre el. 


Când întredeschise pleoapele, era rezemat de flancul 
îndoit şi negru al camionului. Lona tocmai termina să-i 
bandajeze coapsa. Pe nisip zăceau comprese maculate 
de sânge, precum şi câteva seringi insensibilizante. 
Mâinile tinerei femei se mişcau peste pansament, 
consolidând bandajul cu bucăţi mari de leucoplast. 
Remarcă dintr-o dată praful cenuşiu acumulat sub 
unghiile ei pilite. Zgâriase vopseaua! De ce nu se 
gândise la această posibilitate? Idiot, devenise complet 
idiot! 

— Urâtă rană, observă Lona, ridicând capul. Mi-e 
teamă să nu se infecteze. 

Lisiah făcu un gest vag cu mâna. 

— De ce nu m-ai abandonat? reuşi el să articuleze, în 
ciuda arsurii febrile a buzelor. 

Lona ridică din umeri. 

— Sunt la fel ca tine: nu-mi place să omor. 

Îşi pierdu din nou cunoştinţa. 


Capitolul VI 


Lisiah şi-a petrecut următoarele trei zile după accident 
într-un delir înrudit cu coma. În anumite momente, 
conştiinţa i se desprindea din mocirlă, înota cu greutate 
spre suprafaţă printr-un nor de mâzgă ce acoperea totul, 
spărgea în sfârşit valurile moi născute din frisoanele 
febrei pentru a găsi faţa gravă a Lonei, cu pometii ei 
înalţi şi ochii reţinuţi, ce atrăgeau atenţia. Din acele 
momente de scăpare, păstra un cumplit sentiment de 
greață, căci abia scosese gura că şi trebuia să se 
scufunde înapoi în adâncurile umede, în valurile cu 
creste groase, ca şi cum l-ar fi atras ceva în jos. Se 
zbătea, îşi scuipa ultimele bule de oxigen, se îneca, totul 
cu o infinită lentoare. Algele îl înhăţau, strecurându-şi 
limbile vegetale până în cele mai mărunte dintre 
orificiile naturale ale trupului său. Urla. Atunci, mâna 
Lonei i se depunea pe frunte, îi fărâmiţa între dinţi o 
tabletă hidratantä, înfigea acul unei noi injecții. Fără ea, 
ar fi murit în douăsprezece ore, o ştia perfect. Căldura şi 
nisipul favorizau răspândirea cangrenelor galopante, a 
septicemiilor, şi destui vânători pieriseră pe drum, în 
urma rănilor. Când îşi recăpătă în sfârşit cunoştinţa, 
observă că Lona îl îngropase pe Killer la o oarecare 
distanţă, iar vântul începuse să acopere mormântul. li fu 
recunoscător. Din camion nu mai rămăsese mare lucru. 
Exploziile împrăştiaseră roţi, bucăţi de tablă şi din 
motor, ca piesele unui joc de construcţie. Pereţii de 
metal sfâşiat se căscau ca nişte plăgi cu marginile 
periculos de tăioase. Lona adunase tot ceea ce le era 


necesar pentru a supravieţui: tablete nutritive, pături, 
haine, trusa farmaceutică, legând toate proviziile pe un 
cărucior electronic - un minitransportor pe care Lisiah îl 
utiliza uneori pentru încărcarea camionului. Ridicându- 
se într-un cot, o văzu cum ieşea din cabina şoferului, 
împingând cu ambele mâini portiera, torsionată. Se 
îmbrăcase cu o cămaşă şi o pereche de pantaloni, şi-şi 
ascunsese părul sub un fes tricotat militar. Toate, alese 
din „garderoba” lui Lisiah. Astfel încotoşmănată, putea 
fi confundată cu oricare stopistă. Se simţi mai uşurat. 

— Instrumentele de reperare sunt inutilizabile, spuse 
ea, îngenunchind la picioarele lui. Busola electronică, 
sextantul, n-a mai rămas nimic din ele. De radio, ce să 
mai vorbim. Cât despre armă... 

li întinse carabina. Masinal, Lisiah încercă să acţioneze 
închizătorul dar maneta chiulasei, îndoită, nu-l mai 
asculta. Se întrebă dacă puşca se stricase accidental, 
sau dacă tânăra găsise mai prudent s-o scoată din uz, 
lovind-o de pietre. 

— De ce nu m-ai abandonat? lăsă el să-i scape, cu un 
oftat agasat. 

Nu-i răspunse imediat, verificând buna stare a hainelor 
pe care probabil abia atunci le îmbrăcase. Nefiind deloc 
obişnuită să umble acoperită astfel de materiale textile, 
uitase să-şi închidă fermoarul pantalonilor. Lisiah îi 
atrase atenţia. Se conformă, fără pic de jenă. 

— Nu te-am lăsat să putrezeşti aici fiindcă am nevoie 
de dumneata, spuse ea în sfârşit. Voi traversa deşertul 
în compania dumitale. Dumneata eşti un vânător rănit, 
eu sunt o stopistă. N-o să ne deranjeze nimeni. Imi 
datorezi atâta lucru, fără mine acum ai fi fost deja mort. 

Lisiah ridică din umeri: 

— Nu va fi atât de uşor pe cât crezi! Vrei să te întorci 
înapoi, aşa-i? Să depăşeşti linia hăituirilor şi să cobori 
spre sud, într-o regiune care se consideră debarasată de 
Prădători? Nu vei reuşi să te infiltrezi în nici un oraş, cel 
mai mic incident te va face să-ţi pierzi controlul. Te vei 


da de gol. 

Fata se întoarse, împingându-şi sub bonetă o şuviţă 
roşcată care-i scăpase. 

— N-am chef să discut cu dumneata despre asta, 
comentă ea, rece. Acum te-ai întremat îndeajuns ca să 
porneşti la drum? 

— Okay, mârâi el, să mergem. În orice caz, nu trebuie 
să rămânem aici, sticla ar putea atrage traficantii, şi 
atunci n-aş mai da multe parale pe pielea noastră. 

Lona înclină din cap, aruncând o privire neliniştită spre 
uriaşele plăci de cuarţ vitrificat care reflectau razele 
soarelui ca nişte adevărate oglinzi. 

Strălucirea lor se zărea fără-ndoială de departe. Lisiah 
se strâmbă; de când Statul interzisese comerţul cu sticlă 
sălbatică, contrabandiştii colcăiau peste tot, neezitând 
nici o secundă pentru a dobori concurenţii sau martorii 
ocazionali, şi nu era recomandabil să întârzii pe locurile 
unei vitrificări accidentale ca aceea care înflorea în acel 
moment împrejurul craterelor înnegrite, aşternând 
peste fiecare pâlnie un singur strat translucid, de o 
puritate ca a cristalului. 

Superstiţiile puseseră imediat stăpânire pe sticla 
naturală, conferindu-i mii de puteri, unele mai insolite 
decât altele. Tăiat după o formă rotunjită şi acoperit cu 
argint pe o faţă, cuarțul vitrificat alcătuia, după cum se 
spunea, veritabile oglinzi magice, care nu reflectau nici 
o imagine. Oglinzi oarbe, goale, deschizându-se spre un 
hău strălucitor şi fără limite. Totodată, unii pretindeau 
că aceste oglinzi deţineau facultatea de a reflecta 
trăsăturile persoanelor amenințate de o moarte 
iminentă. Un pământean bogat îşi căptuşise cu ele toată 
sala de recepții a resedintei. Acea galerie a oglinzilor 
fusese supranumită „salonul întâlnirilor nedorite”, iar 
vizitatorii se înghesuiau înăuntru din snobism, cu frica 
în pântec şi mâinile umede, terorizati de gândul că 
puteau descoperi dintr-o dată, în plin mijloc al întinderii 
argintate, un chip familiar, prea familiar. Propriul chip! 


Dar galeria nu se golea niciodată, tinerii îndeosebi 
dădeau nävalä, sfidând oglinda cu mari rafale de 
invective, interpelând suprafaţa mută, înjurând-o chiar. 
Uneori, apărea o siluetă, mai întâi tulbure, apoi din ce în 
ce mai clară. Atunci, peste mulţimea invitaţilor se lăsa 
liniştea, degetele se strângeau pe cupele cu şampanie, 
mâinile sfărâmau ţigări sau fursecuri fără a-şi da măcar 
seama. Apoi, chipul se detaşa în profunzimea oglinzilor 
şi era identificat fără efort cutare sau cutare noctambul 
celebru. Aerul era populat de suspine ciudate şi cineva 
pronunţa fraza rituală: „Ne părăsiți deja?” Un formidabil 
hohot de râs risipea spaima şi, pe când muribundul 
fugea în parc, orchestra îşi dezlănţuia alămurile în 
exorcisme răsunătoare. 

Dar sticla era folosită şi sub formă de geamuri sau 
ochelari. În acest caz, transparenţa prezenta alte virtuţi. 
Dacă te hotărai să examinezi lumea prin ferestre sau 
lentile acoperite cu misterioasa materie, aveai surpriza 
să descoperi chipurile oamenilor din jur la vârsta morţii 
lor. Astfel, o fetiţă dobândea înfăţişarea unei bătrâne cu 
trăsături  zbârcite, o tânără amantă îşi etala pe 
cearşafuri nuditatea unui trup devenit adipos, 
monstruoasă suprapunere de cordoane albicioase 
legănându-se nesigure. Masca anilor se lipea peste 
orice, punându-şi stigmatul ca un verdict. O casă 
devenea un maldăr de moloz, o grădină, un vălmăşag de 
buruieni. Uneori, mâna femeiască apropiindu-se de 
sexul tău se acoperea de pete hepatice, iar în alte 
momente, nu se schimba. Atunci, cu o tresărire, o 
priveai pe prietena agăţată de cot, crezând o clipă că 
uitaseşi să-ţi pui funestii ochelari, duceai mâna la ochi... 
Vai! Lentilele erau într-adevăr pe nas, declarându-şi 
sentinţa implacabilă. De altfel, privind puţin mai de 
aproape, observai riduri abia perceptibile pe fruntea 
tinerei femei, indicii ale unui uşor decalaj, ale unei 
amânări. Cât...? Cinci ani? Zece? Da, chiar prinse în 
fasciculul lentilelor magice, anumite chipuri nu se 


schimbau, dezväluindu-si într-o clipă  înfiorătoarea 
apropiere a decesului, scadenta imediată. Dar infernala 
ispită care-i asalta fără excepţie pe purtătorii de 
ochelari-miraculoşi era aceea de A SE PRIVI IN 
OGLINDĂ... Câţi oameni trăiau bântuiti astfel, făcând 
mari ocoluri pentru a nu se zări în oglinda de la baie, 
sau, dimpotrivă, apropiindu-se pe furiş, zi de zi, cedând 
pas cu pas morbidei dorinţe de A ŞTI? 

Lisiah nu putuse niciodată să verifice cu ochii lui 
autenticitatea fenomenului, dar ştia că, în cercurile sus- 
puse, fusese dezavuată practicarea unor asemenea 
aberaţii. Din acel moment, comerţul cu superstiții fusese 
prohibit riguros şi oricine se lăsa prins în flagrant delict 
era imediat supus pedepsei corporale. Totuşi, traficul nu 
încetase numai pentru atâta lucru, asemenea curiozitäti 
valorând pe Pământ munţi de aur, şi nu trecea o zi fără 
ca o navă de contrabandă să nu încerce a pleca. Mulţi 
vânători nenorocoşi se reconverteau la căutarea plăcilor 
de cuarţ vitrificat, desprinzând cristalele cu lovituri de 
daltă pentru a le ascunde sub podeaua dublă a 
camionului. 

Lisiah se culcă pe cäruciorul electric, căruia 
captatoarele solare îi asigurau o autonomie nelimitată. 
Piciorul amortit de anestezice nu-l făcea să sufere dar, 
dacă nu se înşela, odată ce avea să se epuizeze 
conţinutul farmaciei, nu-i mai rămânea decât să-şi muşte 
buzele pentru a nu urla. Lona se instală pe locul 
conductorului şi manevră manetele. Micul vehicul porni, 
cu viteză redusă, printre dune. 

— Ne vor trebui două secole ca să ieşim din deşert! 
gemu rănitul. Nu-ţi dai seama? 

Tânăra femeie ridică din umeri: 

— Poate ne vor culege colegii dumitale, nu? Vânătorii 
nu-şi ajută niciodată prietenii naufragiati? Ca măsură de 
prevedere, ar fi bine să-ţi înveţi rolul. Sunt stopistă, şi 
mi s-a spus că şoferii le tutuiesc întotdeauna pe stopiste. 
Okay? 


Lisiah lăsă să-i scape un mormăit neinteligibil. Îşi 
pierdea minţile. Ce făcea? De ce intra în jocul acelei 
fete... al acelei prăzi? li salvase viaţa, fie, dar în fond nu 
din vina ei fusese rănit? 

„Evident”, îşi spuse, „mi-ar putea răspunde că nu 
trebuia s-o urmăresc!” Fără ea, nu mai era nimic de 
capul lui. Dacă se hotăra dintr-o dată să-l arunce la 
poala unei dune, dintr-o lovitură de picior, urma să 
moară în cel mult o zi, cu ochii arşi de soare şi piciorul 
umflat de secretii putride. Strânse din pumni, închizând 
ochii. De o parte şi de alta a capului său, tacanitul 
şenilelor intona un cântec mecanic de leagăn. Adormi 
neîntârziat, doborât de calmante. 


Începând din acel moment, timpul încetă să mai existe. 
Fiecare zi părea complet copiată după cea dinainte. 
Mergeau în derivă, la întâmplare, ghidându-se vag după 
stele, contrazicându-se asupra direcţiei de urmat sau 
identificării cutărui şi cutărui reper. Invariabil, Lisiah se 
cufunda într-o mutenie ostilă, iar Lona începea o 
incantatie de nemulţumire, cu sonorități stranii. 
Noaptea, se lipeau unul de altul pentru a se feri cât de 
cât contra vifornitelor si ciuleau urechile, pândind cu 
nelinişte maşinile traficantilor care brăzdau câmpia 
începând cu apusul soarelui. Cu răsuflarea scurtă, 
auzeau scrâşnetul sculelor pe sticlă, loviturile precise 
ale ciocanelor sau înjurăturile oamenilor, când li se 
întâmpla să se taie. În pofida acestor alerte necontenite, 
Lona reuşea să-şi păstreze controlul nervilor, spre 
marea mirare a lui Lisiah care, dacă s-ar fi aflat în locul 
tinerei femei, ar fi provocat o catastrofă fără precedent, 
la cât era de crispat. Dar hoţii de oglinzi nu reprezentau 
decât una dintre multiplele corporaţii de umbre care 
populau deşertul, şi amândoi fugarii cunoşteau acest 
lucru. 


Într-o seară, înconjurau masa năruită a unei dune, când 
partea din faţă a căruţului ajunse pe o roză de nisip 
albastru profund, ale cărei fațete reflectau scânteietor 
lumina. 

— O piatră cu ecou, murmură Lona, culegând 
amalgamul de cuarţ, credeam că nu se mai găsesc. 

Cea mai mică piatră cu ecou se vindea pe sub mână 
contra unor sume fabuloase, Lisiah o ştia, după ce 
negociase şi el două, în timpurile de început ale 
vânătorii. Înaintea decretului guvernamental de 
interdicție, bijutierii tăiaseră mii de pietre 
asemănătoare, montându-le în inele sau medalioane de 
factură barocă, pe care oamenii obişnuiau să le ofere în 
dar cu ocazia ceremoniilor de botez sau căsătorie. 
Bijuteriile aveau curioasa facultate de a înregistra, ca 
nişte veritabile magnetofoane, toate cuvintele 
pronunțate în prezența lor. Rozele de nisip beau 
sunetele, imprimându-şi-le pentru veşnicie în structura 
lor moleculară, captând conversațiile, murmurele, 
şuşotelile unei vieţi întregi. Îşi urmau stăpânii, ca nişte 
microfoane invizibile, în toate deplasările, balansându-se 
la capătul unui lanţ de aur, prin valea dintre doi sâni, 
sau aruncând focuri de pe inelarul câte unei 
moştenitoare bogate. Fiecare şevalieră, fiecare camee 
reprezentau astfel mii de ore de înregistrare, tone de 
bandă magnetică acoperite cu cuvinte de la un capăt la 
altul. „Viaţa mea nu s-a pierdut complet”, îi explicase lui 
Lisiah o bătrână, „toate amintirile mele, bune sau rele, 
toate peripetiile existenţei mele sunt aici, în acest mic 
glob de sticlă: tipetele pe care le-am scos la naştere, 
cântecele horelor copilăreşti, visurile, confidentele celor 
mai bune prietene. Prima mea întâlnire şi zgomotul 
umed al sărutului, la sfârşitul serii. Freamătul ierbii, 
țipătul fecioriei mele pierdute şi, poate, răsuflarea 
băiatului de deasupra mea? Şi vorbele, cuvintele, zi 
după zi. Râsetele, disputele, tipetele de plăcere 
întretăiate cu numele amanţilor. Câţi, oare, sunt aici, în 


acest medalion pe care pot să-l tin în cäusul palmei! 
Nimic nu s-a şters, am păstrat totul. Glasurile celor 
dispăruţi, momentele de fericire. Minut cu minut...” 

Bijuteriile cu amintiri cunoscuseră un succes fără 
precedent, fantastica lor memorie a sunetelor 
transformându-le în obiecte ale unui fetisism nesänätos. 
„Nu lăsaţi nimic să dispară!” proclamau pancartele 
giuvaergiilor, „nici legămintele, nici suspinele!” Uneori, 
când întâlnea câte o femeie tânără si frumoasă, lui 
Lisiah i-ar fi plăcut să străpungă intimitatea perlei ce i 
se legäna la gât, sfărâmând-o dintr-o lovitură de călcâi si 
îmbătându-se cu secrete de alcov, şoapte umede, cereri 
amoroase desfrânate... 

Când purtătorul cuartului murea, tradiția cerea ca 
inelul sau colierul să fie depus la picioarele 
mormântului, într-o nişă specială, inviolabilă. Apoi ruda 
cea mai apropiată spărgea roza de nisip cu ajutorul unui 
ciocan de argint, restituind fluxul cronologic al 
înregistrării. Şi, în timp ce sicriul cobora în pământ, 
răsuna glasul putin cam nazal al ginecologului, 
anunțând: „E fetiţă (băiat)!”, urmat fără întârziere de 
plânsetele noului-näscut, şi firul continua să se 
desfăşoare, fără a omite nici un detaliu. Dar totul se 
stricase când adepţii bijuteriilor din deşert începuseră 
să invadeze progresiv cu mormintele lor cimitirele 
municipale. Lisiah se putuse apropia odată de un 
asemenea „câmp de ultimă odihnă”, din care se înălța o 
nemaiauzită cacofonie de conversații amestecate. S-ar fi 
zis că se certa o mulţime întreagă, înlănţuindu-şi fără 
discernământ gemete de împerechere şi suspine de jale, 
cuvinte de bun venit şi blesteme. Totuşi, cimitirul era 
pustiu, Lisiah se asigurase de asta. Numai cuarturile, în 
lăcaşurile lor funebre, îşi vomau necontenit roadele 
anilor de înregistrări permanente, umplând locurile cu o 
vitalitate falsă. Trebuise să fugă, cu mâinile la urechi. 
Nu peste mult, departamentul de stat interzisese 
comercializarea rozelor de nisip, întru marea bucurie a 


printilor pieţei negre, care au găsit astfel o ocazie 
suplimentară de îmbogăţire. 


Spre sfârşitul săptămânii, rezerva de morfină 
epuizându-se, Lona a devenit obligată să rărească 
injectiile. Lisiah a început să sufere. Cu chipul supt de 
durere şi mâinile strânse pe barele căruciorului pentru a 
atenua şocurile, nu-şi mai descleşta dinţii. Cu speranţa 
de a-i alunga durerile din gând, tânăra a începui să-i 
povestească adolescenţa ei pe Almoha. I-a relatat totul: 
despre maestrul Zâ, despre încercarea cu capodopera, 
poporul ales, Nath... Lisiah nu-şi credea urechilor. 

— Vrei să spui că voi aţi semănat munţii, pădurile, ca 
pe nişte boabe de mazăre? întrebă el cu glas sugrumat. 
E imposibil! 

Făcând eforturi să nu-şi piardă răbdarea, Lona îi vorbi 
despre geoagronomie si despre proasta calitate a 
seminţelor care antrenaseră proliferarea nitrolynei pe 
tot cuprinsul planetei. 

— In loc să plantăm paradisul, am creat infernul, 
conchise ea, într-un anume sens e normal să plătim azi 
pentru greşeala comisă. Nu te joci de-a ucenicul vrăjitor, 
fără riscuri. 

Lisiah îi ceru amănunte despre poporul ales, dar fata 
îşi recunoscu neputinta de a-i răspunde, iniţierea ei fiind 
întreruptă înainte de a fi atins ultimele trepte ale 
cunoaşterii. Işi dădea perfect de bine seama că rănitul îi 
asculta afirmaţiile cu cel mai mare scepticism, coborând 
fiecare dezvăluire la nivelul basmelor femeieşti sau al 
superstitiilor. Ar fi vrut să se arate mai convingătoare, 
dar înţelegea fără greutate cât de dezlânată şi obscură 
putea să pară povestirea ei. S-ar fi zis că era o şaradă 
incompletă, un rebus trunchiat. Poate că Nath ar fi ştiut 
să aducă o lumină nouă asupra tuturor acelor lucruri. 
Cu condiţia, însă, de a fi acceptat să vorbească. În fond, 
iniţierea îl punea pe un plan superior... 

Noaptea, Lisiah scruta cerul, încercând să corecteze 


deriva vehiculului, dar nu se putea desprinde de 
senzaţia că se învârteau în cerc. Proviziile li se 
terminau, căruciorul dădea semne de oboseală. Curând, 
aveau a fi constrânşi să urmeze drumul oazelor, să se 
alimenteze cu fructe-capcană. Lona devenea bombă şi 
detonator totodată, şi era suficientă o alarmă falsă, un 
accident imprevizibil, pentru a face să explodeze burtile 
amândurora ghiftuite cu pulpă de mango. Aveau să 
sfârşească precum Killer, cu buricul transformat în 
crater şi intestinele deşertându-se pe nisip. Pentru a-şi 
alunga aceste gânduri sumbre, Lisiah o întrebă pe 
tânăra femeie dacă auzise vorbindu-se despre deşertul 
de sticlă. 

— Se povesteşte că un meteor s-a prăbuşit în plin 
deşert, îi explică el, era o sferă de foc complet 
incandescentă şi, în momentul impactului, căldura a 
vitrificat nisipul şi dunele pe mai mulţi kilometri pătraţi, 
transformându-le în oglindă. De departe, s-ar părea că e 
un lac, dar când te apropii, observi că poţi merge pe 
suprafaţa lui fără nici o greutate. Solul s-a metamorfozat 
în oglindă, o oglindă mare cât o câmpie! 

Lona făcu o mutră abătută, după părerea ei nu era 
vorba decât despre o legendă creată în întregime de 
către traficanţi. A doua zi, suflă un vânt puternic, şi au 
trebuit să renunţe la înaintare, pentru a se adăposti sub 
pături. Când vântoasa s-a îndepărtat, au descoperit, 
barând orizontul, un formidabil curcubeu-de-nisip. 
Semicercul albăstrui, înalt de câţiva kilometri, se detaşa 
cu claritate peste norii pe care-i străpungea dintr-o 
parte în alta. Era un fenomen destul de rar, datorat 
capriciilor curenților aerieni a căror putere de aspirație 
ridica nisipul în văzduh, dându-i forma unei linii curbe 
asemănătoare cu traiectul unui banal curcubeu. In 
acelaşi timp, puterea de suctiune era atât de mare, încât 
firele de cuarţ sau siliciu sfârşeau prin a se suda unele 
de altele, constituind un tunel de o duritate comparabilă 
cu a betonului. 


— E ca un pod peste lume, sopti Lona, poţi să te caţări 
şi să mergi pe el. Cel putin, atâta timp cât continuă să 
sufle curentul de aer, căci de îndată ce se opreşte 
vântul, nisipul redevine fluid. Vai de nefericitul care a 
riscat escaladarea! 

Lisiah nu reuşea să-şi desprindă ochii de fenomen. O 
secundă, se imagină pe sine însuşi, lunecând pe podul 
de nisip ca pe o ramă de montagne russe, înghesuit pe 
fundul unui vagonet multicolor. Şi nu-şi putu stăpâni un 
surâs. 

Veritabil parc de atracţii naturale, câmpia dunelor îşi 
dezvăluia zi cu zi fantasmagoriile. Lisiah devenea puţin 
câte puţin tot mai conştient că nu ştia nimic, sau 
aproape nimic, despre această planetă stranie. Până 
atunci, trăise la fel ca toţi vânătorii, la adăpostul 
camionului, ghemuit între pereţii de metal pământean, 
singurul care nu conţinea nitrolynă (şi care se vindea la 
preţul aurului, căci se găsea din ce în ce mai greu), 
observând exteriorul numai prin fanta îngustă a 
ambrazurilor parbrizului, fără să pună piciorul pe sol 
decât pentru a-şi imobiliza prada. Astăzi, rănit, 
neprotejat, atingea cu degetul însăşi esenţa lucrurilor. 

La sfârşitul celei de-a doua săptămâni, mirosul fetid ce 
se răspândea din pansamente nu-l lăsa să-şi mai facă 
nici o iluzie cu privire la starea piciorului. Infecția se 
întindea, iar trusa de prim ajutor era goală. Febra nu 
întârzie să-i revină, în forţă, înfierbântându-i obrajii şi 
pleoapele. 

— Nu trebuie să adormi! striga Lona, zgâlţâindu-l cu 
brutalitate. Când încetezi să lupti, răul progresează! 

Avea, desigur, dreptate. Lisiah îi ordonă să vorbească, 
să-i relateze din nou istoria mănăstirii, a capodoperei 
distruse. _ 

Fata se execută fără crâcnire. Apoi, veni rândul lui. Işi 
scoase mănuşile, dezvăluindu-şi în plin soare mâna 
neagră, pentru a expune fantasmele care îl torturau de 
ani în şir. Tânăra începu să-i pună întrebări, obligându-l 


să gândească, să combată toropeala care-i cuprindea 
creierul. 

Intr-o noapte, îşi făcuseră tabăra la poala unei movile, 
când pe Lisiah îl trezi din somn o bizară impresie de 
lumină. Părea că o rază îi traversa pleoapele închise. Se 
ridică într-un cot, dând pătura în lături. La vreo 
douăzeci de metri, drept înainte, o tânără fată în rochie 
de mireasă stătea cu spatele rezemat de o dună şi 
braţele pline de flori. „Delirez”, îşi spuse el, dintr-o dată 
scăldat în sudori reci, „sunt halucinatiile dinaintea 
morţii!” În faţa lui, mireasa surâdea, aranjându-şi 
faldurile voalului ca pentru o fotografie, dând la o parte 
o buclă blondă ce-i scăpase din diadema care îi 
încununa fruntea. Deodată, dispăru, înlocuită de un 
chelner în smoching, care ţinea în mâna întinsă un 
platou încărcat cu cupe de şampanie. 

— Lona! tipase, înnebunit de groază. 

Femeia se ridică la auzul lui, intrând imediat în alerta. 
Şi, după cum mijea ochii, Lisiah înţelese că şi ea 
descoperise incredibilul spectacol. Mireasa luase locul 
ospătarului. Râdea, urmată de doi cavaleri de onoare, 
care încercau s-o facă să înghită o enormă felie din 
tortul de nuntă. Avu loc o busculadă, şi un pocal cu 
şampanie căzu. Fără nici un zgomot. Abia atunci, Lisiah 
observă că întreaga scenă se desfăşurase în tăcerea cea 
mai deplină, ca un film fără sunet. De altfel, acum, când 
se dezmeticise, personajele care se agitau la picioarele 
dunei i se păreau curios de plate. 

— Ce-i asta? întrebă el, punând mâna pe umărul Lonei. 
Un miraj? 

Fata clătină din cap: 

— Nu, o simplă proiecţie în două dimensiuni. Ai auzit 
vorbindu-se de fibre optice, nu? Sunt fibre de sticlă care 
pot transporta lumina pe distanţe de kilometri întregi, 
fără ca aceasta să slăbească. Se întrebuinţează pentru a 
se transmite informaţii de tot felul prin cabluri 
submarine: telefon, informatică, televiziune. În mod 


normal, emisia de lumină se produce cu ajutorul unui 
laser; regeneratoarele situate din loc în loc 
compensează slăbirea semnalelor. Din reflexie în 
reflexie, raza luminoasă parcurge toată întinderea 
reţelei, până la receptor. Pe Almoha, capriciile naturii 
au vrut ca subsolul să fie parcurs de conductori similari. 
Tes un lanţ fibros prin nisip, pe sub picioarele noastre, 
traversând planeta dintr-o parte în alta. Sunt filoane de 
siliciu sau cuarţ născute din căldură şi din nisip, cu o 
asemenea calitate de refracție încât nu au nevoie nici de 
laser, nici de repetitoare pentru a transmite imaginea pe 
care au captat-o. S-ar putea spune că sunt fibre optice 
sălbatice. Cablul natural al cărui capăt îl vezi acolo, în 
josul dunei, trebuie să brăzdeze tot deşertul, coborând 
până foarte departe spre sud, trecând pe sub păduri, 
oraşe, munţi, pentru a ieşi undeva la antipozi, într-un 
scuar sau o grădină, sub forma unei moviliţe de nisip. 
Un bazin, poate, unde vin să se joace copiii. Când 
soarele e destul de puternic, fibrele înregistrează scena 
ce se derulează în zona lor şi o transportă până aici, la 
milioane de kilometri distanţă, chiar în inima pustiului. 
Nunta la care asişti se desfăşoară în acest moment la 
celălalt capăt al planetei, unde acum e ziuă. Nimic mai 
simplu... 

Îi aruncă o privire ironică, iar Lisiah înţelese că 
probabil avea un aer absolut tâmp. Se culcă la loc, 
bombănind, cu privirea îndreptată spre ecranul 
improvizat. Peste o oră, mireasa şi nuntaşii părăsiră 
peluza, fiind înlocuiţi de un bătrânel cu ochelari şi 
baston, apoi de un gardian orăşenesc în uniformă. 
Absurditatea unei asemenea proiecţii îl făcu pe Lisiah să 
izbucnească într-un râs nervos. Tocmai descoperise 
voyeurismul pe scară planetară! De ce, sfinte Doamne, 
fasciculul nu ieşea pe o plajă liniştita, într-unul din acele 
mici golfuri unde cuplurile nelegitime veneau să facă 
dragoste la adăpost de privirile curioşilor? Cel puţin, ar 
fi putut să se amuze şi el un pic! 


Petrecu următoarea jumătate de oră imaginându-şi că 
o gigantică pânză de păianjen alcătuită din fibre optice 
îşi urzea plasa pe sub pământ, spionând fiecare oraş, 
fiecare litoral, şi că el - Lisiah - stătea instalat în 
mijlocul reţelei, pe un fotoliu pivotant, studiind întreg 
universul fără ştirea nimănui! 

Adormi cu această viziune onirică, alimentată de 
torpoarea febrei. : 

A doua zi, au mâncat ultima tabletă hidratantă. Işi 
pierduseră complet simţul de orientare şi se deplasau la 
întâmplare, cu speranţa de a tăia calea unui hăituitor. 
Câmpia, însă, rămânea tăcută, nici un zgomot de motor 
- fie şi îndepărtat - neamestecându-se cu şuierul 
vântului. Încercaseră să-şi însemneze drumul, pentru a 
se asigura că nu se învârteau în cerc, dar vântul sirocco 
ştergea totul, acoperind bolovanii şi pietricelele, 
condamnându-i la rătăcire în labirint. Lisiah, practic, nu 
mai suferea; piciorul rănit îşi pierduse sensibilitatea. 

— Sunt bun de amputat! gemea el, în momentele de 
luciditate. 

Peste patruzeci şi opt de ore, Lona hotări să 
poposească la umbra unei oaze. Băură şi mâncară, fără 
o vorbă. Mestecau fructele zemoase, la fel de prudent ca 
şi cum ar fi fost îmbucături de T.N.T. Când îşi simţi 
stomacul îngreunat, Lisiah fu cuprins de o cumplită 
panică. Ar fi făcut orice, pentru a putea voma şi defeca 
imediat. 

— Nu intra în panică! îl preveni Lona. Eu sunt foarte 
calmă... 

Totuşi, peste cincisprezece minute, o cuprinse o diaree 
de origine psihosomatică şi trebui să-şi scoată pantalonii 
pentru a se ghemui după un tufiş. Nici Lisiah nu se 
prezenta mult mai grozav. Cu ochi häituiti, îşi fixa 
ombilicul de parcă ar fi privit un câmp de mine. 

— Dumnezeule, bombăni el, da' voi ce mâncaţi la 
mănăstirea aia? 

Lona se îmbufnă, ridicându-şi pantalonii pe coapse. 


— Tablete. Confreria avea provizii, multe provizii. Cât 
să-ţi ajungă pentru câteva vieţi la rând. Toate s-au 
pierdut, când pământenii au dat semnalul de luptă. 

— Nu vă atingeati niciodată de fructe? 

— Ba da, dar pe vremea aia îmi era mult mai uşor să 
mă stăpânesc. Nu riscam să mă aleg cu un glonţ în cap 
de la colţul fiecărei dune! 

Preferă să nu insiste. Lona umplu o ploscă, din baltă. 

— Dacă ai probleme, arunc-o cât de departe poţi, îl 
sfătui ea, întinzându-i recipientul. 

Căruciorul îşi reluă hurducările nehotărâte. Dintr-o 
dată, Lisiah se hotări să pună întrebarea care-i ardea 
buzele: 

— Dar unde ati fost înainte de a venit să modelati 
Almoha? Doar aţi venit de undeva, nu? Nu v-aţi născut 
aici! 

Tânăra ridică din umeri, cu fatalism: 

— Ti-am mai spus: cu toţii am fost spälati pe creier. 
Memoria mea începe cu confreria, Almoha, deşertul... 
Înainte, n-a fost nimic. E ca un blocaj, un fel de zăvor 
mental. 

— E o nebunie! răcni Lisiah, trăgându-şi pătura peste 
cap. 

Odată cu lăsarea nopţii, au întâlnit o soră cu sort alb, 
care împingea un landou unde se agita un copil obez. 
Femeia se aşeză pe o bancă, îşi aranjă poziţia bonetei 
albe şi începu să tricoteze, în timp ce tâncul începea să- 
şi arunce una câte una jucăriile pe jos. Lisiah preferă să 
închidă ochii. Cinematograful fibrelor optice nu-l mai 
interesa. A doua zi, a izbucnit furtuna, fără s-o fi putut 
prevedea după nici un semn. Orbită de rafalele tăioase, 
Lona comise o manevră greşită. Căruţul cobori duna, cu 
şenilele blocate, după care se răsturnă cu un trosnet 
sinistru, pulverizând celulele solare dispuse în faţă. 
Lisiah se rostogoli în praf, apucă glezna femeii şi se 
agăţă de ea. Intre timp, vântul nisipos redusese 
vizibilitatea până la trei metri, strecurându-se în haine, 


zgâriind pielea. Lona se chircise, cu genunchii la bärbie 
şi mâinile împreunate pe ceafă. 

— Trebuie să găsim un adăpost! urlă Lisiah. Altfel, ne 
jupoaie de vii! 

Nu exagera. Într-unul sau două rânduri, avusese ocazia 
să examineze trupul câte unui vânător prins într-o 
furtună de nisip. Mitralierea necontenită cu pietricele îi 
lacerase pielea mai eficient decât o gigantică descărcare 
de alice. Tânăra se lăsă trasă de mână, cu privirea 
ştearsă, complet apatică. Lisiah înţelese că încerca să-şi 
domine frica, retrăgându-se într-o stare de 
somnambulism voluntar. Nu-i mai adresă nici un cuvânt 
şi începu să înainteze săltând pe piciorul nevătămat. 
Rafalele îi biciuiau spatele, sfâşiindu-i cămaşa. Uneori, 
câte o piatră i se înfigea în piele, smulgânduii 
obscenitäti sau gesturi furioase. Incerca să reconstituie 
mental configuraţia peisajului pe care îl străbătuseră, 
căutând să localizeze adânciturile de teren, găurile în 
stânci. Lona îi atârna de mână grea ca o ghiulea de tun. 
Se lăsa târâtă, cu ochii închişi, şi pometii şi fruntea 
zebrati de zgârieturi. Lisiah avu un moment de intensă 
descurajare, fiind cât pe ce să se aşeze în mijlocul 
viforului. Apoi, piciorul rănit îl trădă si se prăbuşi 
înainte, spre coasta apropiată a dunei. În clipa când 
palmele i se afundară în versant, auzi un trosnet surd şi 
se rostogoli în întuneric. Avu nevoie de un minut întreg 
pentru a-şi da seama că nu mai simţea suflul vântului pe 
trup, nici muşcăturile nisipului. O chemă pe Lona, 
tipätul răsunând cu ecou, ca sub bolta unei catedrale. O 
dună goală pe dinăuntru! Intrase în pântecul unei dune 
bolnave. Una dintre acele movile pe care un fenomen 
inexplicabil le evacua încet din interior, transformând 
îngrămădirea de praf într-un soi de capitoliu întărit, 
cristalizat. Se târi spre gaură. Lona rămăsese în acelaşi 
loc, stând în picioare, în furtună. Rafalele nisipoase îi 
făcuseră bucăţi tricoul, dezvelindu-i sânii sub şocurile 
pietrelor. Părea complet insensibilă. O apucă de 


încheietura mâinii şi o conduse în interiorul dunei. 

Simunul a suflat trei zile în şir, acoperind soarele până 
la a îneca deşertul într-o noapte permanentă. De cum s- 
au regrupat la adăpostul conului de întuneric, Lona a 
ieşit din strania ei indiferenţă. Întrucât se temea de 
tenebre, s-a cuibărit lângă Lisiah, iar tânărul - în 
contact cu carnea aceea netedă - nu şi-a putut ascunde 
tulburarea. Afară, prăpădul devasta câmpia, răzuind 
oazele, acoperind camioanele vânătorilor rătăciţi. 

— Nu vom mai regăsi căruciorul, murmură tânăra, cu 
voce voalată, nisipul îl va fi înghiţit complet. Mi-e sete. 
Ai putut să păstrezi plosca? 

— Nu, i-am dat drumul când m-am rostogolit în gol. 
După aia, a fost prea târziu, nu mai vedeam nimic. 

Tăcură, economisindu-şi saliva. Somnul îi dobori şi 
adormiră, sudati unul de altul, pachete de muşchi 
maltratati, vârstati de zgârieturi. Foarte repede, pe 
Lisiah îl cuprinse febra, aducând obişnuitul ei şuvoi de 
halucinaţii şi imagini morbide. Visă o baltă clipocind, un 
pârâu cu apele în creştere... 

Când Lona se trezi în sfârşit din toropeală, observă că 
hainele i se îmbibaseră de sudoarea companionului ei. 

— Dormi? întrebă ea, atingându-i fruntea. Arzi... 

Lisiah râse dureros. 

— Mi-e aşa de cald c-am să vitrific nisipul sub mine! 
Aud zgomote de apă... Tu nu? Ascultă! E ca un şipot de 
picături. 

Femeia îşi scoase tricoul, începând să-l şteargă pe faţă 
şi gât. Simti cu vârfurile degetelor că avea buzele 
crăpate şi limba i se umflase, ca un limax de carton ce-i 
astupa gâtul asemenea unui bulgăre de carne moartă. 
„O să moară.” Certitudinea i se înscrise în spirit cu linii 
de foc şi trebui să apeleze la toată ştiinţa ei pentru a 
potoli hula de panică în care sistemul nervos ameninţa 
să i se dezläntuie. Deodată, înţelese că se temea de 
singurătate. Se obişnuise cu prezenţa lui Lisiah, ca şi 
cum ar fi fost un animal familiar, iar ideea de a se regăsi 


iarăşi singură în desert îi producea în suflet un val de 
groază. 

„lată ceva ce nu corespunde deloc cu învăţămintele 
maestrului Zâ”, îşi spuse ea cu amară ironie, „dacă aş 
judeca într-adevăr logic aş combate această veleitate de 
ataşament, lăsându-l pe vânătorul ăsta să agonizeze 
până la capăt. Poate chiar sacrificându-l...” 

Câteva ceasuri mai târziu, vântul slăbi în intensitate, 
iar Lona auzi ecoul unui clipocit înălțându-se sub bolta 
de nisip. Tresäri, nevenindu-i să creadă. Apropiind 
pleoapele, sondă penumbra, atentă la cel mai mic reflex. 
După un minut, i se păru că întrezăreşte pe sol o pată 
mai închisă la culoare şi aruncă un pumn de pietricele în 
direcţia ei. Un „pleosc!” sonor răspunse acestei 
iniţiative. 

— Avem apă! se bâlbâi ea, scuturându-l pe Lisiah. Este 
o groapă cu apă, acolo, în faţă! Suntem salvaţi! 

Mâna rănitului i se încleştă pe încheietură, arzătoare şi 
uscată: 

— Nu te-atinge... Nu înainte să se lumineze de ziuă... 

— Dar... 

— Nu! Aşteaptă lumina... 

Lisiah täcu, epuizat. Lona se întrebă dacă 
avertismentele tânărului aveau vreun temei real. Poate 
că delira, iar în acest caz, fiecare minut ce trecea era 
pierdut. Se hotărî să-i încalce sfatul şi porni spre 
băltoacă. Furtuna care se îndepărta degajase cerul, 
lăsând să se infiltreze o slabă lumină cenuşie. Acum, se 
distingeau pereţii cristalizati ai capitoliului, cercul 
aproape perfect al bazei acestuia. Întinse mâna spre 
groapa cu apă. 

— Nu! 

Glasul lui Lisiah răsunase ca în sala unei gări pustii, 
întoarse capul. Se ridicase în coate şi zgâria pământul. 

— Ascultă-mă, pentru Dumnezeu! mugi el. Nu te-atinge 
de lichid până n-ai sondat nisipul de jur împrejur! Fă-o, 
îţi explic pe urmă... 


Căzu la loc, cu sufletul la gură. Perplexă, Lona începu 
să-şi înfigă degetele în sol, din loc în loc, descriind un 
cerc care avea în centru mica baltă unduită de valuri 
mărunte. Deodată, îşi retrase mâna şi şi-o şterse de 
pantalon. Atinsese o piele goală şi călduţă, îngropată la 
câţiva centimetri sub suprafaţă. 

— Aici e... ceva! anunţă ea, cu voce sugrumată. 

— Scoate-l, ordonă Lisiah, nu rişti nimic, câtă vreme nu 
atingi lichidul. 

Femeia se conformă, înlăturând nisipul cu palmele şi 
înfruntând valul de repulsie care o cuprinsese. Scoase 
uşor la lumină masa palidă şi moale a unui animal cu 
ochii închişi. Un fel de cârtiţă gigantică, înzestrată cu 
labe säpätoare şi gheare puternice. Un apendice 
prelung îi ţinea loc de gură, înfundându-se în nisip ca o 
conductă de canalizare inelată. 

— Balta, explică Lisiah, groapa cu apă: e saliva lui! Are 
un rât în formă de tub, care secretă saliva într-o gaură 
din piatră, până se acumulează o băltoacă. Dacă ai fi 
băut, soporificul conţinut în lichid te adormea pe loc şi 
cădeai cu capul în gaură. Acolo, sucurile digestive 
începeau să te dizolve fără să-ţi dai seama măcar, 
transformându-te într-o pastă. Enzimele te-ar fi asimilat 
complet,  lichefiindu-te bucată cu bucată. Aşa se 
hrăneşte el. Mulţi i-au căzut în capcană, crezând că 
găsiseră un nou izvor sau o oază în curs de uscare. 

Lona clătină din cap: 

— Dar pe Almoha nu există animale... 

— Nu provine de pe Almoha. E un sugător marțian, 
scăpat de pe o navä-circ care s-a prăbuşit în deşert, 
acum trei ani. Câteva specimene cu viaţa încetinită s-au 
aclimatizat. Dai peste ele din când în când... 

Pe ultima silabă, glasul i se stinse, şi-şi cobori 
pleoapele. Lona rămase tăcută, luptând cu deprimarea. 
După încă o oră, când vântul încetase complet, ieşi 
pentru a încerca să regăsească plosca, dar peisajul 
fusese atât de răscolit încât nu mai recunoscu 


împrejurimile şi nu reuşi să repereze locul accidentului. 
Reveni la dună, ferindu-se de căldura soarelui în plină 
ascensiune. Oboseala o dobori de cum se culcă. Visă că 
descoperea, parţial îngropată în nisip, trusa de ucenic 
vrăjitor a camaradului ei, Nath. Spärgând fiolele una 
câte una, crea un lac, o pădure, o livadă, rezolvând 
totodată şi problemele supravieţuirii. O treziră gemetele 
lui Lisiah, care dădea din cap într-o parte şi-n alta. Îşi 
spuse că, pe o rază de sute de kilometri, oazele fuseseră 
nimicite, gurile de apă astupate de furtună, şi că nu mai 
aveau nici o şansă să scape, în afara unui miracol... În 
chip curios, întâmpină cu detaşare această certitudine. 

Se târi spre deschizătura dunei şi se instală acolo pe 
burtă, cu coatele în nisip şi privirea pierduta în gol. 
Întinderea albastră dansa sub ochii ei, aerul vibra de 
căldură, deformând liniile, agitând tot peisajul într-un 
ciudat cutremur silențios. În clipa când dădea să închidă 
pleoapele, avu o vedenie: un stol de baloane multicolore 
luându-şi zborul peste orizontul dunelor... 

— Ce oră e? bâigui Lisiah, care-şi recäpätase 
cunoştinţa. 

— Nu ştiu, văd nişte baloane... 

— Nişte ce? 

— Baloane. Dar s-a sfârşit, au zburat. Roşii, albastre. O 
halucinație, un miraj. Firesc, e foarte cald. 

Lisiah păru să se ghemuiască, în căutarea somnului. O 
spumă albă îi mânjea gura la colţuri. Deodată, se săltă, 
cu ochii ieşiţi din cap. 

— Baloane! gâfâi el. Nu e un miraj! E centrul rulant! 
Trebuie să se afle foarte aproape. Să mergem în 
întâmpinarea lui, repede, e singura noastră şansă de 
scăpare! 

Lona înţelese că nu glumea. Îşi luă tricoul rupt, îl 
îmbrăcă, se asigură că părul roşu nu-i ieşea de sub 
bonetă şi îl trase pe Lisiah afară. 

— Eşti stopistă, şopti el, îţi trebuie un nume. Elsy, 
sau... Lise. Da, Lise e bine. Eşti independentă, nu apartii 


nici unui sindicat. Am în buzunarul de la piept o cartelă 
magnetică, îţi dau codul. Pune să mă îngrijească şi 
creditează costul tratamentului. Reţine o cameră şi să 
nu ieşi până nu vin eu după tine. la tranchilizante, 
dormi, dar mai ales nu te arăta... 

Lona îl luase în cârcă şi înainta, de bine de rău, în timp 
ce el o potopea cu sfaturi şi recomandări. 

— Începând din clipa când te voi fi introdus în centru 
fără a te denunța, voi fi la fel de vinovat ca tine. 
Înţelegi? Nu lăsa niciodată să ti se vadă părul, încearcă 
să ţi-l vopseşti în lavaboul de la hotel... 

Cu muşchii încordaţi, tânăra înainta pas cu pas, 
controlându-şi respiraţia, alungând orice urmă de 
fierbere din vene. Se miră că încă mai putea să 
transpire, când pielea ei dobândise de atâtea zile exact 
consistenţa pergamentului vechi. Sudoarea îi ardea 
ochii. În ceafă, simţea răsuflarea horcăită a lui Lisiah. 

— După ce cumpărăm un camion nou, îndruga rănitul, 
spălăm putina cât putem de repede... 

Lona strânse din dinţi, sucindu-şi gleznele prin găurile 
deşertului. 

— Nu mai pot... gâfâi ea şi căzu în genunchi. 

— Urlă, îi comandă Lisiah, ţipă! Cheamă în ajutor! Au 
detectoare  ultra-sensibile, reglate pe frecvența 
omenească... 

Acum, vacarmul centrului rulant părea foarte aproape, 
aşa că începu să dea din braţe, vociferând cuvinte fără 
şir. Peste câteva minute, umbra cubului o acoperi, 
enormă. Lisiah îi strânse mâna, în semn de complicitate, 
şi desenă rapid în nisip cifra-cheie a contului magnetic, 
după care o şterse cu o mişcare bruscă a palmei. 
Zarurile erau aruncate. Lona văzu o navetă 
desprinzându-se din masa oxidată a antenei mobile, 
pentru a porni în direcţia lor. 

— Vor fi aici în cinci minute, murmură ea, cu gâtlejul 
dintr-o dată uscat. 

Lisiah dădu din cap. Da, în cinci minute. Cu atât mai 


bine, sau mai rău... 


Capitolul VII 


Lisiah mângâie cu vârfurile degetelor umflătura violetă 
a cicatricii ce-i înstela coapsa. Cusute grosolan, buzele 
plăgii coborau în zig-zag de la şold până la genunchi, 
sub forma unei crăpături sângerii de un estetism 
îndoielnic. Doctorita făcu un gest vag cu mâna, 
înlăturând obiectia neformulată a pacientului. Era o 
femeie slabă, de vreo cincizeci de ani, cu coc. 
Stetoscopul îi atârna peste oasele pieptului, oscilând de 
la vârful unui sân la celălalt, atunci când se apleca. 

— Cicatricea va dispărea în opt zile, anunţă ea 
căutându-şi tigärile, v-am implantat un regenerator. E o 
tehnică nouă, costisitoare, dar infailibilă. Tesuturile vă 
erau necrozate de la bazin până la gleznă, în mod 
normal erati bun de amputat. Cu regeneratorul, celulele 
vi se vor reconstitui progresiv. Proliferarea accelerată 
va înlocui cărnurile distruse, muşchii, nervii. Mâine, veţi 
fi deja capabil să vă deplasati, cu ajutorul unui baston. 
Nu mai rămâne decât o singură problemă: să vă 
extrageti unitatea de regenerare la data recomandată, 
neapărat! Dacă depăşiţi termenul, piciorul vi se va 
dezvolta, va creşte. Veţi începe să schiopätati. Piciorul 
dumneavoastră îşi va depăşi perechea cu trei centimetri, 
cu opt, zece... Pe scurt, piciorul vi se va alungi la 
nesfârşit, ca o creangă care creşte. Când genunchiul 
dumneavoastră drept va ajunge la nivelul gleznei stângi, 
veţi deveni un fenomen de bâlci! Debarasati-vä de 
acceleratorul celular peste douăsprezece zile, e limita 
ultimă. După aceea, nu mai răspund de nimic. În ajunul 


scadentei, o să vă apară un tatuaj în formă de cruce pe 
dosul mâinii. Este singurul semnal cu care vă pot dota... 

— Se întâmplă de multe ori ca pacienţii să uite? se 
nelinişti Lisiah. 

Femeia elimină un nor de fum albastru... 

— Cu cei din categoria dumneavoastră, e mai bine să 
fim prudenti. Se găseşte mereu câte unul care rămâne 
în pană în deşert, cu o zi înainte de extracţie. Sunt găsiţi 
peste zece zile, cu un braţ sau un picior lung de zece 
metri, şi mai au obraz să se plângă! 

— Okay! răspunse el, împăciuitor. N-am să uit... 

Căută cu vârful degetului umflătura regeneratorului, 
pe faţa interioară a coapsei. Un cilindru cât o ţigaretă, 
poate putin mai mare. Când înălţă capul, doctorita îi 
întorsese spatele. Lisiah se ridică imediat în cot şi 
pianotă cifra-cheie a contului bancar pe consola 
instalată la căpătâiul patului. Numerele se desenară în 
mijlocul ecranului, anunțând o sumă ridicol de mică. 
Injură. Operația îi secătuise toate economiile, lăsându-l 
aproape pe loc lefter. Nici nu mai putea fi vorba de a 
cumpăra un camion nou... 

Timp de peste un minut, îşi consumă saliva cu 
obscenitäti diverse. Fără bani, situaţia avea să devină 
rapid disperată. Lipsit de vehicul, urma să se 
pomenească degradat la rangul de autostopist, obligat 
să cerşească o îmbarcare. Mai rău: avea să devină 
prizonier al centrului rulant! Se zisese cu părăsirea 
cubului, pentru a se evapora în deşert; trebuia s-o 
ascundă pe Lona, să evite curiozitatea altor cerşetori... 
Cât timp aveau să reziste? Tânăra femeie urma să 
sfârşească inevitabil prin a comite o gafă, cel puţin dacă 
tensiunea nervoasă permanentă nu-i răpunea nervii, 
făcând-o să se trădeze. În acel caz, pielea lor nu mai 
făcea nici o para chioară. Urmau să fie hăituiţi prin tot 
centrul, cu puştile în mâini, în concertul de urlete ale 
câinilor înnebuniţi de urmărire. Strânse din dinţi, dintr-o 
dată inundat de sudoare. Pentru moment, Lona se 


ascundea într-o cameră a hotelului robotizat de la etajul 
cinci al antenei de aprovizionare. 

Nu mai ieşise din celulă de aproape cinci zile, 
hrănindu-se cu mâncare din platourile servite de 
distribuitorul automat, evitând orice contact, orice 
întâlnire. Lisiah aruncă din nou o privire spre contul 
bancar. Derizoriu! N-aveau să se poată ascunde la 
nesfârşit în fundul unui hotel. De îndată ce i se epuiza 
creditul, roboții însărcinați cu poliţia locuințelor 
închiriate urmau să-i expulzeze, aruncându-i în stradă. 
Atunci, nu le mai rămânea decât să se alăture 
comunităţilor de autostopişti ce sălăşluiau în apropierea 
sasurilor de plecare, dormind pe dalele caroiate ale 
parkingurilor, pândind o îmbarcare, un favor din partea 
conductorilor. Bărbaţii încercau să-şi afirme 
cunoştinţele de mecanică, talentele de căutători. 
Femeile, anatomia... Era o cloacă fără nume, pe care 
serviciul de ordine o tolera în măsura în care se rărea 
mâna de lucru. Domneau mizeria şi legea celui mai 
puternic, făcând din prostituție şi violenţă reguli 
generale. Fetele aparţineau toate câte unui susţinător 
sau clan în contul căruia îşi vindeau farmecele 
hăituitorilor solitari, în intervalul unei campanii de 
vânătoare. Lisiah se întrebă câte zile ar fi reuşit Lona să 
rămână incognito, într-o asemenea hazna. Cu un oftat de 
descurajare, se prăbuşi la loc pe pernă. Poate ar fi fost 
mai bine să-i amputeze piciorul? Contemplă tavanul 
aproape un sfert de oră, după care reveni la consolă şi 
apăsă câteva taste. Pe ecran defilă lista vehiculelor, cu 
ofertele de vânzare. Acestea din urmă, puţin numeroase, 
proveneau cel mai adesea de la vânătorii ghinionisti, 
dornici să-şi schimbe meseria. Odată ce-şi vindeau 
camionul, se retrăgeau şi debarcau la proxima escală, 
peste un an, doi, în afară de cazul că-şi găseau de lucru 
la bordul centrului rulant, ceea ce rămânea destul de 
dificil, roboții monopolizând cele mai diverse profesiuni. 
Dacă nu aveai cunoştinţe specializate şi deosebit de 


vandabile, erai sortit şomajului celui mai definitiv. 

Lisiah stinse consola. Preţurile enunțate sfidau bunul 
simt. Furtul unui vehicul ţinea de domeniul fanteziei, 
toţi proprietarii fiind fisati electronic. Pentru a părăsi 
sasul de plecare, şoferul titular trebuia să-şi aplice 
palma pe un analizator digital. Altfel, panoul de ieşire nu 
pivota. Nu, nu exista nici o scăpare. Strânse din fălci, 
gândindu-se la reacţiile Lonei, căreia îi spusese că 
achiziţionarea unui nou mijloc de locomotie n-avea să 
prezinte nici o dificultate. 

Când închise ochii, uşa glisă, făcându-i loc unui bărbat 
înalt. Hoogleborn Ventura. Sergentul. Lisiah îşi simţi 
instantaneu palmele umezindu-se. 

— Deci, n-ai prins-o, constată grăsanul, lăsându-se să 
cadă la picioarele patului. Nici tu... 

Lisiah făcu o mutră. În piept, inima i se lovea de coaste 
într-un ritm din ce în ce mai nebunesc. 

— Ţi-ai mai pierdut şi camionul, observă sergentul, o să 
te coste scump expediţia asta. Ce-ti face piciorul? 

Ridică din umeri. Ochişorii iscoditori ai lui Hoogleborn 
îi scrutau chipul. 

— Ai rănit-o? întrebă coordonatorul general. Ai rănit-o, 
asta e, şi a avut timp să reacționeze. Te credeam 
trăgător mai bun. Probabil că operaţia ţi-a supt toate 
lovelele, ai să te trezesti pe jantă. Dacă vrei, încerc să-ţi 
aranjez o îmbarcare, dar nu trebuie să te-aräti exigent, 
ţi-ai pierdut toate cărţile bune. Nici măcar puşcă nu mai 
ai! 

Făcu o pauză, înghiţi în sec şi reveni la atac: 

— Ai atins-o nasol? Ar putea să supravieţuiască rănii? 
Zi, pentru Dumnezeu! 

Se ambala. Vinişoarele albastre de pe tâmple îi 
palpitau spasmodic. 

— Era într-un hal fără de hal, se hazardă Lisiah, 
slăbită, la capătul puterilor. Cred că de-atunci şi până 
acum a şi murit. Sângera mult, dar n-am mai reuşit să 
mă ţin după ea... 


— O fată te-a adus aici, din câte-am auzit, îl întrerupse 
brusc sergentul. Credeam că nu-ţi plac stopistele? 

Lisiah se rugă ca năduşeala să nu-nceapă să-i şiroiască 
pe frunte. 

— Am adunat-o din deşert. O lăsase baltă un şofer. Un 
sadic, îi era frică de el. 

Hoogleborn râse sardonic: 

— Nici nu mă mir. Sper că va şti să-ţi fie 
recunoscătoare. Poate o să facă trotuarul ca să te 
repună pe linia de plutire?!... 

Tăcu, strâmbându-se. Ochii îi străluceau de furie 
reţinută. 

— Nu mi-ai adus-o pe Coama roşie, micutule, mormăi 
el. Mă dezamăgeşti. Mă dezamăgeşti mult. Mă întreb 
chiar dacă nu cumva îmi vinzi gogoşi. N-ai încercat de 
câteva ori s-o prinzi vie? Dacă încercând asta ai 
încurcat-o, regret că nu ţi-ai lăsat boaşele pe-acolo. 
Parol! 

Se lăsă un moment de tăcere, greu de ameninţări, după 
care uriaşul se ridică făcând să trosnească somiera. 
Înainte de a ieşi pe uşă, se mai întoarse o dată... 

— Nu mi-ar plăcea să aflu că m-ai dus cu zăhărelul, 
făcu el pe un ton îngheţat, deloc nu mi-ar plăcea. 
Încheiaserăm un acord, aveam cuvântul tău. Coama 
roşie moartă, în schimbul premiului complet, am zis. 
Poate că dacă o interoghez pe fata aia care te-a salvat, o 
să aflu adevărul. Nu? 

Se răsucise pe călcâie. Lisiah cunoscu un minut de 
panică intensă. Fabulatia Lonei n-ar fi rezistat niciodată 
verificărilor pe ordinator. Toţi pasagerii centrelor 
rulante figurau într-un fişier informatic centralizat. 
Vânători, stopişti... Toţi. Lui Hoogleborn nu i-ar fi fost 
deloc greu să descopere că numele fals sub care se 
prezentase Lona nu exista. Şi dacă, din nenorocire, 
observa părul roşcat al tinerei femei... 

Lisiah se repezi la consolă. Programă codul de apel al 
hotelului. Primi imediat legătura cu camera Lonei. 


Observă că stătea în afara unghiului vizual al 
obiectivului, prudentă, fără să-i apară pe ecran decât 
braţul şi umărul. 

— Eu sunt, şopti el, pleacă imediat. Goleşte-mi contul 
la primul distribuitor de monedă. Ne vedem pe 
bulevardul central. 

Intrerupse comunicarea, întrebându-se dacă 
Hoogleborn avea cunoştinţă despre mesaj. Clătină din 
cap, agasat. Sergentul încă nu pusese să-l spioneze. Îşi 
scoase bluzonul din dulap şi-l îmbrăcă. Fusese destul de 
prudent pentru a comanda diverse haine de la 
distribuitorul general şi se putu echipa fără probleme. 
Pe spătarul unui scaun stătea rezemat un baston; îl luă 
şi ieşi pe culoar, şchiopătând. Piciorul nu-l mai durea, în 
patruzeci şi opt de ore, cel mult, nici nu mai avea nevoie 
de cârjă. Măcar atâta lucru câştigase. Nimeni nu-i dădu 
atenţie. Intră în primul ascensor sosit, fără ca vreo 
infirmieră să-i fi pronunţat numele. Ce-avea să facă, 
odată ajuns la parter? Ce putea face cu Lona? Ce... 

Alungă întrebările care-l asaltau şi ieşi din cabină de 
cum şuierară uşile. Vacarmul bâlciului îi dădu o secundă 
amețeli, aşa că trebui să se sprijine în baston, închizând 
ochii. O mână îl apucă de braţ. 

— Te simţi rău? 

Era Lona, cu boneta trasă până pe sprâncene. 

— Am părul tot roşu, spuse ea, remarcându-i privirea, 
am încercat să-l vopsesc, dar produsele nu se prind... 

Lisiah o puse la curent cu evoluţia situaţiei, fără să-i 
ascundă în nici un fel gravitatea problemelor. În jurul 
lor se îmbulzea mulţimea, compactă, călcând în picioare 
confetti murdărite. Deodată, Lisiah avu impresia că era 
urmărit; întoarse capul, scrutând cât mai discret posibil 
cohorta de petrecăreţi. Nu-i trebui decât o secundă 
pentru ca privirea să i se fixeze asupra unei fete blonde, 
cocoţată în vârful unui manej. Purta un costum de 
chelneriţă, constând dintr-o minijupă cu franjuri, cizme 
albe şi o vestă de cowboy ce-i dezvăluia sânii goi, prea 


grei. June! Un nod neplăcut îi crispă stomacul. Era 
ultima persoană pe care dorea s-o întâlnească. 

— E mai bine să ne despärtim, îi şopti el Lonei, urcă la 
băile publice, sunt deschise toată noaptea. Inchiriazä 
pentru patru ore un salon. Voi încerca să găsesc o 
ascunzătoare. Dă-mi jumătate din bani. 

Lona îi strecură în mână un sul de bancnote şi plecă 
fără să mai privească înapoi. 

— Ia te iută! se auzi vocea batjocoritoare a lui June în 
spatele lui. Ne-am găsit o nouă amică? Credeam că nu-ţi 
plac stopistele. 

— E cea care m-a adus, aruncă Lisiah pe un ton voit 
nepăsător, am avut un accident. 

— Ştiu, trânti blonda, mestecându-şi eternul chewing- 
gum, s-a comentat cam peste tot. Deci, acum ai rămas 
fără, Mănuşi-albe? 

li accentuase numele cu ironie. Lisiah nu reacţionă. 
June îşi azvârli buclele pe spate, cu o mişcare a cefei 
perfect exersată. In deschizătura vestei, sânii i se 
ciocniră. Zâmbi, întinzându-şi buzele machiate lucios 
într-o expresie pe care o credea fermecătoare. 

— Haide, chicoti ea, te tachinez doar! S-a terminat cu 
fleacurile, nu mai suntem supăraţi. Dacă nu ştii unde să 
te duci, pot să-ţi împrumut maghernita mea... 

— Nu mai eşti cu stopiştii? 

June ridică din umeri: 

— Nu, mă săturasem să tot fac trotuarul prin 
parkinguri. M-am angajat la atracţii, nu-i chiar o 
grămadă de bani, da-s independentă. 

Făcu o pauză, apoi adăugă, făcându-i cu ochiul... 

— Poate reuşesc să-ţi găsesc de lucru, cine ştie? La 
atracţii, se caută oricând lume, tipi duri. 'Te-ar inspira? 
Nu prea poţi s-o faci pe dificilul, în situaţia ta! 

Lisiah încuviinţă, cu sufletul plin de furie, dar June îi 
putea fi utilă. După anii petrecuţi în drojdiile centrului 
rulant, cunoştea toate locurile ascunse, toate 
angrenajele. 


— Ei, insistă ea, în legătură cu ascunzätoarea, eşti de 
acord? Eu stau plecată toată noaptea, te poţi duce chiar 
acum. 

Acceptă. Fata îi indică rapid drumul spre unitatea de 
locuit şi-i întinse buzele. 

— Haide! gânguri ea, cu un surâs în colţul gurii. Sunt 
convinsă că fac o investiţie bună. Un băiat ca tine nu 
rămâne mult timp la fund. Să nu mă uiţi, când vei fi din 
nou pe creasta valului, asta-i tot ce-ţi cer! 

O jumătate de oră mai târziu, Lisiah împingea uşa 
celulei locuibile. Era o cameră minusculă, lipsită de 
hublou şi aflată chiar deasupra sălii maşinilor. 
Trepidatiile surde ale motoarelor agitau mobilele şi 
obiectele cu acelaşi tremur convulsiv, făcând paharele 
să tresalte, creioanele să se rostogolească, furculitele să 
cânte. Aşezându-se pe patul adâncit, avu impresia că-şi 
alesese domiciliul în interiorul unui aparat gigantic de 
vibro-masaj. Spasmele ce se năşteau sub tălpile lui, 
urcându-i în lungul picioarelor, se risipeau în burtă. Un 
început de erectie îi întinse pe neaşteptate pânza 
pantalonilor. Injurà. Preferă să se culce pe spate, 
sperând ca în acelaşi timp să scape de vibraţiile 
infernale, dar îşi dădu seama prea repede de 
absurditatea tentativei. Monstruosul masaj îl urmărea 
indiferent ce poziţie ar fi adoptat. li trecură prin minte 
cuvintele lui June: La atracții, se caută oricând lume. 
Incleştă pumnii, simpla idee de a se alătura acelei trupe 
de menestreli nevolnici aducându-i în gură un gust de 
fiere. Cunoştea de mult timp slaba paradă: băşinosul 
venusian ale cărui gaze intestinale se distingeau prin 
virtuțile lor halucinogene. Prestidigitatorul-anatomist, 
care făcea să dispară părul, membrele şi sânii femeilor 
din asistenţă, te presăra cu negi la o mişcare a baghetei 
magice şi te gratifica cu o cocoaşă între omoplati. Hoţul 
de buzunare marțian, devenit maestru în arta de a 
subtiliza un deget sau o ureche fără ca victima să-şi dea 
seama măcar. Fabricantii de amintiri pornografice care, 


cu ajutorul unei fotografii format de identitate, îţi 
furnizau în cinci minute un film video ce te prezenta 
copulându-te în poziţiile cele mai scabroase cu vedeta 
favorită de cinema. Specialiştii horoscopului intravenos, 
tatuajele meteorologice ale căror personaje îşi schimbau 
culoarea pe măsura variațiilor atmosferice. Şi atâţia 
alţii, o legiune demnă de milă, cu grimase uzate, 
efectuându-şi figurile ca nişte păpuşi mecanice prost 
unse. Lisiah se închipui un moment comper!” al 
magicianului, amuzând publicul prin prezentarea 
neaşteptată a unui ombilic apărut brusc în mijlocul 
frunţii. Nu, n-ar fi putut s-o facă niciodată! 

Până la urmă adormi, uitând de Lona, Hoogleborn şi 
centrul rulant. Cu puţin înaintea zorilor, îl trezi o 
ejaculare brutală, generată de vibraţiile neîncetate ale 
patului. Infuriat pe sine însuşi, avu exact atâta timp cât 
să-şi schiteze o scurtă toaletă înainte de a näväli June. 
Avea părul în dezordine, era cam beată, iar machiajul 
tocmai terminase să i se şteargă. Se lansă imediat într- 
un lung monolog beţivănesc, evocând epoca în care îşi 
vindea trupul la întâmplare prin centrele miniere. O 
muncă uşoară, da, dar detesta viaţa în zonele 
industriale. Şi clientela! Marinari, ţărănoi, reprezentanţi 
ai comerţului intergalactic, care încercau mereu să-ţi 
bage pe gât câte un flecustet ca să nu plătească... Astfel 
moştenise, întâlnire după întâlnire, un tub de somnifere 
venusiene care-i permitea să doarmă încontinuu în timp 
ce lucra, graţie unei substanţe care disocia conştiinţa de 
funcţiile motorii, o serie de creme, care modificau 
înfăţişarea sânilor după voie, o perucă schimbându-şi 
automat culoarea şi coafura în fiecare zi, un... 

Lisiah o părăsi în mijlocul enumerării. Piciorul nu-l mai 
deranja. Porni în direcţia marii promenade. Bulevardul 
interior era gol, interminabilă mochetă gri pe care 
roboții măturători o parcurgeau bâzâind, aspirând 
chiştoace şi hârtii slinoase. După douăzeci de metri, o 


13 Prezentator al unui spectacol de estradă, de varietăți etc. 


descoperi pe Lona, ghemuită pe o bancă. 

La apropierea lui, fata săltă capul, îşi smulse boneta şi 
schiţă un surâs jalnic. 

Văzu că se răsese complet în cap, presărându-şi scalpul 
cu o infinitate de răni mărunte. 

— E un păcat, murmură ea cu voce slabă când Lisiah se 
aşeză alături, o uzurpare. Mă ridic la un rang care nu-mi 
aparţine, dar aveam oare încotro? 

— Cum ţi-ai petrecut noaptea? o întrebă el imediat, cu 
gâtul strâns de abcesul conştiinţei încărcate. 

Lona făcu unul dintre gesturile acelea vagi care-i 
deveniseră familiare. 

— Fără mari probleme. Am plecat din baia publică, 
după ce-mi dădusem părul jos. Cum tu nu veneai, am 
mers pe bulevardul median, cu speranţa de a mă pierde 
în mulţime. Acolo, un vânător m-a luat drept prostituată 
şi mi-a cerut să urc cu el. M-am gândit că era o protecţie 
bună. Am avut trei clienţi în timpul nopţii... 

Lisiah simţi că-l cuprinde o stranie senzaţie de greață. 

— Şi... şi nu te jenează? 

Tânăra îşi reprimă un surâs ironic: 

— Ştii bine că suntem complet impermeabilă la jocurile 
voastre... „amoroase”. N-a fost nici mai penibil, nici mai 
neplăcut decât un examen medical amănunţit. Cred că 
voi continua, cât timp cauţi tu o soluţie ca să ieşim de- 
aici. Voi schimba cât mai frecvent sectorul. Şi tu? Ai un 
adăpost? 

Lisiah îi vorbi despre June, despre parcul de atracţii. 
Cuvintele sunau fals în gura lui, glasul îi derapa pe un 
ton prea ridicat, psalmodiind un monolog care părea 
scos dintr-o piesă proastă de teatru. „De ce, pentru 
Dumnezeu?” se întrebă. „N-are decât s-o facă pe curva, 
dacă-i convine! Ce treabă am eu?” 

In momentul despărțirii, Lona insistă să împartă cu el 
mărunţişul adunat din hoteluri rău famate, prin camere 
de „trecere”. Refuză posomorât şi se răsuci în loc pe cât 
de repede îi permitea piciorul regenerat. Hoinări o bună 


parte din dimineaţă, răvăşit de sentimente obscure si 
contradictorii. Lona îşi găsise o acoperire excelentă. Cea 
mai bună pe care ar fi putut-o spera. In afara 
parkingurilor, femeile plăcerilor scăpau de tirania 
peştilor. Toate fetele care măsurau bulevardul interior 
erau „independente”, Lona neavând deci a se teme că 
putea fi amendată de cutare sau cutare organizaţie care 
reglementa comerţul cu simţurile. Proxenetismul nu 
avea drept de jurisdicție în inima centrului rulant, iar 
influenţa sa se stingea la limitele ultimei căi de garare. 
Luni de zile, un an poate, puteau să treacă până observa 
cineva că tânăra femeie nu figura pe nici unul dintre 
fişierele prostituţiei legale. În tot acel timp, avea să 
zburde vioaie de la un hotel la altul, agăţată mereu de 
braţul altui vânător, dormind şi mâncând în deplină 
imunitate. Parazit anonim trăind în umbra ,clientilor”, 
fantomă din carne şi oase căreia nici un registru nu-i 
retinea numele... Da, era o soluţie bună. 

Lisiah ridică din umeri şi reveni la cabina locuibilă a 
fostei sale coechipiere. June nu dormea. Aşezată 
turceşte în mijlocul patului, tocmai îşi termina de lăcuit 
unghiile. Trepidatiile podelei îi agitau grotesc sânii, 
parcurgând masa molatică a coapselor cu frisoane 
groteşti. Îl primi făcându-i complice cu ochiul. 

— Am fost s-o vedem pe mica noastră amică? chicoti ea 
dând din degete. Eu m-am spetit pentru pâinea ta. L-am 
chemat pe Hannafosse Guthbrandt, malacul care 
conduce bâlciul. Are ceva pentru tine. Ceva care-o să-ţi 
aducă un pliculeţ gras. O atracţie care aduce mulţimea 
în masă, dar îi alungă mâncând pământul pe „artişti”... 

Lisiah se trânti pe cuşetă, cu un nod în stomac. 

— Ce? 

June îl măsură cu o privire îngheţată şi, o secundă, ura 
o aureolă cu haloul ei livid. 

— Ai auzit vorbindu-se de poker-schizofren? 

Articulase cuvintele cu curiozitate, rostogolindu-le pe 
limbă ca pe nişte trufandale rare. Lisiah nu se mai 


mişca, luptând contra greutăţii de plumb ce-i apăsa 
omoplatii, amenințând să-l turtească. 

— Credeam că e interzis...? se bâlbâi el, cu glas 
inexpresiv. 

June surâse mieros: 

— Prin alte părţi, da, dar aici oamenii sunt mai liberali. 
E o şansă pentru tine! 

Îi venea s-o pălmuiască. Jocurile schizofrenice fuseseră 
declarate prohibite pe toată planeta, de peste cinci ani, 
rata mortalităţii printre participanţi devenind prea 
ridicată. Niciodată nu se apropiase Lisiah de o capcană 
mai abominabilă. Jucătorului i se făcea o injecție 
destinata să-i provoace o perfectă dedublare a 
personalităţii. Barierele mentale säreau din loc, 
constiinta limpede nu se mai putea opune dezläntuirii de 
forte negre venite din adâncurile Eu-lui. Astfel, se asista 
la ecloziunea unei formidabile tornade, strivind fără 
discernământ fobii, dorinţe perverse,  pulsiuni 
sinucigaşe, voinţă de auto-distrugere. Răul se întindea, 
şerpuind prin meandrele creierului,  prelingere, 
băltoacă, ocean, luând totul în trecere. Tăiat în două, 
sfâsiat, jucătorul devenea propriul său adversar, cel mai 
feroce duşman. Eu şi Supra-Eu se încleştau într-un 
impact dintre cele mai dureroase, fiecare căutând să-l 
domine pe celălalt, ciocnire ce lăsa întotdeauna leziuni 
iremediabile. O reţea frontală de electrozi capta 
imaginile emise de encefal, transformând impulsurile 
electrice în puncte luminoase. Televizoarele dispuse în 
mijlocul publicului îi permiteau astfel acestuia să 
urmărească visurile candidatului, ca pe orice film de 
aventuri. Lisiah  asistase odată la o asemenea 
reprezentaţie şi i se întorsese stomacul pe dos când 
jucătorul - un omuleţ torturat de probleme sexuale 
insurmontabile - începuse să-şi sfărâme cu lovituri de 
ciocan propriul sex, pe care halucinatiile îl făceau să-l 
perceapă sub forma unui scorpion cu coada ridicată. 
Cea mai mare parte a candidaţilor sucombau în timpul 


probei, iar alţii ieşeau nebuni sau mutilati. Si atunci, 
cecul pe care li-l achita animatorul nu le mai servea 
decât ca să-şi plătească internarea sau sistemul de 
proteze fără de care cu greu se mai puteau descurca de- 
atunci înainte. Dacă accepta, Lisiah ştia încă de pe-acum 
ce-avea să se întâmple: urma să fie închis într-o cuşcă de 
sticlă, conţinând un scaun şi o masă. Pe aceasta din 
urmă stătea o nemaivăzută panoplie de cuțite, brice, 
instrumente chirurgicale. Toate, pentru ca eventualele 
sale pulsiuni!* mutilatoare să nu fie frânate de nici o 
problemă tehnică. Se mai găseau otravă, flacoane de 
acid... şi mai ce? 

Foarte rapid, drogul avea să-l cufunde într-o stare de 
somnambulism vecin cu transa. Inceta să-şi mai 
perceapă limitele propriului trup, carnea i se îngreuna, 
anesteziată, spiritul începea să-i plutească, liber, 
neancorat... Şi atunci... Atunci, tot ceea ce-i refulase 
conştiinţa sa de ani de zile se răspândea la suprafaţă ca 
mâlul unui eleşteu răscolit. Complexele, obsesiile, 
spaimele, fascinatiile. Toate, ca tot atâtea bule de gaz 
puturos, îi invadau creierul, băşici nesănătoase, pungi 
de fiere, primejdioase varice mentale străpunse brusc de 
acul drogului. Şuvoi opac, ruptură de anevrism... N-ar fi 
rezistat. Şi duelul începea, dedublându-l. Opunând un 
om alb înzestrat cu un braţ negru, unui negru flancat de 
un braţ alb. Da, negativ şi pozitiv, aveau să se găsească 
faţă în faţă, rivali de neconceput, precum pionii unui 
curios eşichier al spiritului. Imaginile începeau să se 
înlănţuiască într-un ritm din ce în ce mai precipitat: mai 
întâi o partidă de skanderberg, mână albă şi mână 
neagră înnodate într-o aceeaşi torsiune. Apoi, pielea i se 
cadrila, transformându-i toată suprafaţa corpului în 
tablă de dame unde unghiile i se plantau una câte una, 
pioni deveniți vârfuri de săgeată. Degetele, desprinse de 
palma originară, o parcurgeau în diagonală, sărind din 
căsuţă în căsuţă, schiţând atacuri şi replieri. Pătrat alb, 


11 Element dinamic al activității psihice inconștiente. 


pătrat negru. Arătătorul lua mijlociul, inelarul dădea şah 
mat degetului mare, cel... Galopau peste el ca tot atâtea 
cuie,  crăpându-i pielea,  perforându-i muşchii... 
Clepsidre pline cu cuarţ alb sau negru măsurau durata 
partidei, marcau punctele. Eu îl insulta pe Eu, îl provoca 
scuipându-i în faţă cuvinte sfidătoare: „Am să-l omor pe 
negrul din tine! Am să te purific, să-ţi redau integritatea 
dintâi!” Noaptea se scurgea asupră-i ca smoala, 
întinzându-i-se pe tors, cufundându-i în întuneric 
jumătatea superioară a trupului. Atunci, pentru a aduce 
înapoi lumina, pentru a face ziua să-i răsară pe umeri, 
îşi dădea foc părului. Îşi transforma craniul într-un 
efemer soare de flăcări sfârâitoare. Mâna grefată se 
preschimba în tarantulă, caracatiţă, fără a mai înceta, 
înainte de a o face chisăliţă. Doar dacă nu cumva, 
dornică să-şi regăsească independenţa, nu apuca un 
cuţit, începând să sectioneze la înălţimea umărului 
braţul care o purta... 

Nu, n-ar fi avut nici o şansă să iasă nevătămat dintr-un 
duel schizofrenic. Urma să piară, victimă a vechilor lui 
fantasme prost resorbite, în vreme ce June - aşezată în 
rândul întâi - se cocoşa de râs, urmărindu-i jalnicele 
salturi mortale pe ecranul albăstrui al televizorului. Nici 
un moment nu încetase să-l urască, iar acum avea 
dovada. Se întreba dacă n-ar fi fost mai bine s-o culce pe 
pat şi s-o strângă de gât până-i sfărâma laringele, 
înainte de a căuta să-i facă şi mai mult rău, dar se 
stăpâni. 

— Am să mă gândesc, murmură el, închizând ochii. Am 
să mă gândesc... Înainte de toate, trebuia să câştige 
timp. Dar, de-acum încolo, nu-şi mai făcea nici o iluzie: 
latul se strângea. 


În zilele care au urmat, de fiecare dată când voia să 
scoată nasul afară, nu se mai putea dezbăra de 


insuportabila impresie că era supravegheat. Pe Lona n-o 
mai întâlnea decât în supermarketuri. Acolo, aplecati 
asupra galantarului cu produse congelate, schimbau 
câteva fraze rapide, după care se despärteau, fără o 
privire. Această sărmană stratagemă n-a întârziat să se 
compromită. Într-o dimineaţă, în timp ce tânăra femeie 
strecura pe furiş câteva bancnote în mâna lui Lisiah, un 
fulger alb îi tintui locului. Peste o secundă, se văzură 
încercuiți de o patrulă de roboti-militieni, cu 
tetanizoarele pregătite... Pe caroseria blindată a celui 
mai mare dintre androizi începu să clipească un beculet 
roşu, şi un glas lipsit de orice undă omenească pârâi din 
difuzorul frontal: 

— Vă faceţi vinovat de infracţiune, fiind surprins în 
flagrant delict de proxenetism. Articolul 23 din codul de 
moravuri interioare. Nu sunt tolerate decât prostituatele 
independente, orice tentativă de „protecţie” este 
asimilată unui racket!5. Vă rugăm să ne urmaţi... 

Lisiah era prea surprins pentru a reacţiona, şi se lăsă 
dus, cu L.ona pe urme, spre unul dintre ascensoarele 
rezervate serviciilor poliţiei. După ce parcurseră 
meandrele unui culoar metalic pustiu, trupa îi abandonă 
la intrarea unui birou căptuşit cu console de ordinator. 

— Avansati, scrâşni glasul lui Hoogleborn, intraţi, sunt 
nespus de încântat să vă văd! 

Lisiah simți transpiratia  revărsându-i-se de pe 
sprâncene, şiroind în josul tâmplelor. Făcu un pas 
înainte, urmat prompt de tânăra femeie. În spatele lor, 
uşa blindată se închise cu un sâsâit. 

De la pupitrul său constelat cu diode 
electroluminiscente, sergentul îi privi răutăcios. 

— Ei, micutule, atacă el imediat, mă obligi să mă joc 
de-a v-aţi ascunselea? La vârsta mea, şmecheriile astea 
nu mă mai amuză. Trebuia să te gândeşti. Ai avut motive 
să te dai la fund, căci lui Hoogleborn nu-i place să fie 
tras pe sfoară, ştii bine, nu-i aşa? Şi tare m-ai mai 


15 Asociaţie de bandiți care storc bani prin violență. 


păcălit, acum sunt sigur, fuga ta o dovedeşte. Niciodată 
n-ai avut intenţia s-o aduci pe Coama Lungă! Nu mă 
contrazice, o ştiu. Un vânător a găsit epava camionului 
tău în apropierea taberei Ghan-Taar. Voiai s-o vinzi 
felcerilor, şi-ncă s-o vinzi vie! Pungaşule! Când îmi 
promiseseşi! Dar ţi-a scăpat, şmechere, ţi-a dat papucii 
şi iată-te, înapoi la punctul de plecare. Am să-ţi fac viaţa 
grea, micutule, destul am turbat din cauza ta, poţi să mă 
crezi! June te-a dat în gât. M-a prevenit că încercai să-ţi 
vinzi stopista pe bulevardul interior, şi asta-i infracţiune 
majoră, băiete! Du-te de-o fă pe peştele, dacă vrei, DA-N 
PARKINGURI! M-auzi? În parkinguri, cu epavele 
centrului, cu derbedeii, cu micii caizi'* specialişti ai 
curvăsăraiului... Acolo va fi locul tău, de-acum încolo. Îţi 
tâtâie curu', hai? Te-ntrebi cât timp vei fi capabil să 
rezişti, fără armă şi fără ajutor? Nu mult, crede-mă! Vor 
veni să-ţi taie gâtu-n somn, ca să-ţi salte päpusica. Nu 
eşti de-ai lor, nu faci parte din forţă! : 

Trebui să se întrerupă, cu răsuflarea tăiată. În chip 
curios, Lisiah simţea că i se luase de pe suflet o greutate 
enormă: coordonatorul general continua să nu cunoască 
adevărata identitate a Lonei, ceea ce reprezenta un atu 
major al jocului pe care-l ţinea în mână. Mai bine să se 
găsească exilat în jungla parkingurilor, decât prins sub 
focul dezintegrator al unui pluton de execuţie... 
Sergentul revenea deja la atac: 

— Cunosti drojdiile, nu? Cerşetorii de la calorifere, 
drogatii de la rezervoarele cu carburant care trag pe 
nas vapori de benzină cât e ziua de lungă, până-şi ard 
plămânii. Şi, pentru mica ta prietenă, ritmul obligatoriu 
de cincizeci de „pase” pe zi, în patru labe, prin 
bältoacele de ulei de la vidanjă. Intoxicarea progresivă 
cu gaze de eşapament, surzenia totală datorată 
vacarmului motoarelor. Zi! Te-ai gândit? O să suferi, 
„Mănuşi-albe”, rău ai să mai suferi. Numai dacă nu-ţi ia 
apărarea vreo bandă de poponari, să te înroleze în 


16 Persoană tiranică într-un anturaj; șef de bandă criminală. 


rândurile lor. 

Izbucni într-un râs tunător. Lisiah aruncă o privire 
scurtă spre Lona. Rămăsese nepăsătoare, retrasă, cu 
acel aer dispretuitor pe care îl adopta de fiecare dată 
când încerca să se abţină într-o situaţie neplăcută. 
Hoogleborn se opri în sfârşit din sughitat. Coborând 
sprâncenele, cu o grimasă de răutate, se întoarse spre 
femeie: 

— Tu, parcă te doare-n cot! explodă el. Mai lasă aerele 
astea de ducesă! Pe mine n-ai să mă impresionezi, 
duduie Cu-curu-n-sus! Auzi? Răspunde! De unde te-a 
adunat jigodia asta? Cât ai câştigat de când eşti aici? 
Nu-ncerca să minţi, oricum o să ti se confişte totul. Vă 
debarcăm în zona parkingurilor cu raţii pentru două 
zile, nimic mai mult. După aia, vă descurcati cu talentele 
voastre. Cărui sindicat de stopişti îi apartii? Nici unuia, 
fără-ndoială! 

Respira cu gâfâieli mari. Pe tâmple îi palpitau venele 
dilatate. 

— Dacă nu te-arăţi cooperantä, am să-ţi implantez un 
contor vaginal cu afişaj pubian, ca la curvele industriale! 
o ameninţă el. Aşa, chiar dacă scapi de-acolo, dacă 
ajungi să părăseşti zona, niciodată n-ai să-ţi mai poţi 
ascunde trecutul! 

Lona rămase ca de gheaţa, cu privirea goală de orice 
sentiment. Numai mişcările extraordinar de încetinite 
ale nărilor îi mai indicau apartenenţa la lumea celor vii. 
Sergentul bătu cu pumnul în consola luminoasă, iscând 
pe ecran o explozie de paraziți scânteietori. 

— Cine eşti? Numele tău. Repede! Amicul tău zice că 
te-a cules din deşert. Bizar, nu? Ce făceai pe-acolo? 
Trafic, bineînţeles! Oglinzi sau pietre de ecou. O să te 
coste scump, ia seama! Poate chiar ai să regreti 
parkingul! 

Restul se petrecu foarte repede. În culmea furiei, 
Hoogleborn ridică braţul, prăvălindu-şi enorma mână 
într-o lovitură formidabilă care plesni ca un bici. Lisiah 


văzu palma înroşind obrazul Lonei, cu inelul întors spre 
interior, despicând pielea pe o lungime de câţiva 
centimetri. Înainte de a fi putut să intervină, tânăra 
femeie scoase un țipăt strident de durere. Imediat, ca un 
ecou, o detonație surdă vibră prin aer. Era o deflagratie 
înăbuşită, cum ar produce o petardă explodând într-o 
pernă. În aceeaşi secundă, cămaşa sergentului se crăpă 
din INTERIOR, un torent de sânge tâsnind pe orizontală. 
Lisiah se ridică, răsturnându-şi scaunul. Hoogleborn se 
prăbuşise cu spatele peste pupitrul terminalului, având 
o gaură enormă în mijlocul sânului stâng. Căldura 
degajată de explozie arsese materialul de jur împrejurul 
rănii, desenând pe nylon o uriaşă aureolă neagră. Lisiah 
reacţionă cu extremă repeziciune, apucând un bluzon de 
pânză agăţat pe spătarul unui fotoliu şi astupând rana, 
pentru a bloca hemoragia care ameninţa să inunde 
covorul. Lona îl privi cum acţiona, aiurită, mai teapänä 
decât o statuie. 

— Dar... Dar ce s-a întâmplat? reuşi ea în sfârşit să 
articuleze. 

— O aşchie de nitrolynă, explică scurt tânărul, de ani 
de zile avea în inimă o aşchie de nitrolynă... 

Rămaseră nemiscati câteva secunde, privindu-se în 
ochi. 

— Ce putem face? îndrăzni într-un târziu Lona. 

— Să-l ascundem. Toată lumea îi cunoştea infirmitatea, 
dacă e descoperit, vor înţelege imediat că în centrul 
rulant s-a infiltrat un „Prădător”. 

— Dar, obiectă ea, ar fi trebuit să sară totul în aer! 

— Bineînţeles că nu! se enervă Lisiah. Materialele din 
care e construit centrul nu conţin nici un atom de 
nitrolynă, provin de pe Pământ. La fel ca şi camioanele. 
De-asta sunt preţioase ca nişte bijuterii. Acum, când 
legăturile cu planeta mamă au încetat, fiecare bucată de 
metal terestru costă o avere. Haide, vino... 

Răsturnă cadavrul, smulgând lanţul petrecut la gâtul 
lui Hoogleborn. Se balansau de el două chei, fiecare 


permiţând să se descuie consolele de programare. 
Sistemul nu era cu nimic diferit de cele folosite în 
armată. Lisiah acţionă încuietorile, deblocând tastele 
claviaturii. 

— De-aici se transmite totul, comentă el faţă de Lona, 
un ordin bătut pe consola asta se execută în următoarele 
zece minute. Putem să trimitem roboții la ocupațiile lor 
obişnuite şi să luăm o navetă de legătură... 

— Dar există, desigur, un cod...? 

— Nu, Hoogleborn nu avea memoria cifrelor. Cele două 
chei îi ajungeau. Cine i le-ar fi putut smulge cu forţa? 

Lisiah se instală, pianotând stângaci cu un singur 
deget. Pe ecran se aprinseră semnale luminoase. 
Aparatul nu avu nevoie nici de cinci minute, pentru a 
înghiţi comenzile, într-un sfârâit puternic de străluciri 
multicolore; în sfârşit, din perete tâsni o placă de sticlă 
iradiată, ca o felie de pâine dintr-un prăjitor... 

— Mâna, ordonă Lisiah, pune-o cu palma, bine lipită. E 
un releveu de amprente palmare, singurul permis de 
liberă trecere folosit pe-aici. 

Făcu la fel, după care încuie pupitrul şi luă cheile. 

— Dacă reuşim să facem cadavrul să dispară, o să 
piardă timpul la nesfârşit încercând să înţeleagă ce s-a 
întâmplat... 

Îl înfăşurară pe sergent în covorul dispus la intrarea 
biroului. Fu o muncă extrem de dificilă şi, pe tot timpul 
operaţiunii, avură impresia că manevrau o statuie de 
bronz. În fine, Lisiah reuşi să lege macabrul colet cu 
ajutorul unui mosor cu fir de cupru descoperit într-un 
dulap plin cu materiale electronice. Acţiona cu 
febrilitate, încercând să nu gândească, alungând 
cuvintele care-i urcau lent spre conştiinţă, inundându-i 
creierul cu o frică de gheaţă: „omor, asasinat... ÎN 
AFARA LEGII...” Înţelegea perfect că atinsese punctul 
fără de întoarcere. În secunda când sergentul îşi dăduse 
sufletul, cu pieptul sfârtecat, el, „Mănuşi-albe”, devenise 
un renegat. Un trădător. Nici nu mai putea fi vorba să 


revină în urmă! De-acum încolo, aveau să-l vâneze ca pe 
un Prădător oarecare, ca... Se scutură, eliberă uşa şi 
aruncă o privire rapidă pe culoar. Roboții dispăruseră. 

— Trebuie să găsim o gură de evacuare, şopti el, un tub 
pentru deşeuri. Tocätorii vor recicla cadavrul sub formă 
de biftecuri sau jigouri!”, iar Hoogleborn va sfârşi în felii 
congelate, prin galantarul cine ştie cărui magazin... 

Lona izbucni într-un râs nervos. Ideea de a-l regăsi pe 
Hoogleborn sub aspectul unul „delicios biftec aromat cu 
ceapă”, trebuia să mărturisească, era de un comic 
irezistibil. Se stăpâni şi apucă pachetul, trăgând din 
toate puterile de care era capabilă. Trebui să parcurgă 
culoarul de la un capăt la celălalt, înainte de a descoperi 
gura unui tobogan de descărcare. Lisiah basculă panoul, 
eliberând o  înfiorătoare miasmă de gunoaie în 
descompunere, şi împinse cadavrul cu lovituri regulate. 
In sfârşit, sergentul dispăru prin gaură, coborând pe 
tobogan într-o suită de şocuri surde. 

— Gata, conchise Lona, am terminat... 

Lisiah nu se mai mişca, privind fix, halucinat, şi trebui 
să-l zgâltâie de umăr pentru a-l smulge din stupoare. 

— Acoperişul, se rezumă el să îngaime, naveta e pe 
acoperiş... Ascensorul... 

Îl luă de mână şi-l trase spre cabină. În momentul când 
apăsă pe butonul ultimului etaj, se aprinse un semnal 
luminos, afişând menţiunea: „Accesul la acest nivel nu le 
este permis decât persoanelor dotate cu autorizaţie 
electronică. Vă rugăm să procedati în consecinţă.” 

O nouă placă de sticlă iradiată ieşi din perete, iar Lona 
se conformă,  lipindu-şi degetele pe suprafața 
scannerului. Luă apoi mâna lui Lisiah de încheietură şi o 
ghidă spre aparat. Tânărul părea în stare de şoc, nu mai 
reacţiona decât cu moleşeală şi privirea îi era, curios, 
împăienjenită. 

Mai întâlniră trei baraje de acelaşi gen, înainte de a 
debarca pe acoperiş. Când ieşiră în sfârşit deasupra 


17 Friptură preparată din pulpă de berbec. 


cubului rulant, vântul deşertului îi plesni cu violenţă. 
Navetele erau acolo, asemănătoare unor mici elicoptere, 
fiecare sub paza câte unui robot. Androidul nu le cedă 
locul decât după ce le prelevă amprentele palmare. Lona 
se lăsă să cadă pe fotoliul din carlingă. 

— Ştii s-o conduci? întrebă ea, cam neliniştită. 

Lisiah încuviinţă cu un semn al capului şi se aşeză la 
comenzi. Îşi regăsise sângele rece, gesturile sale 
revenind la siguranţa cam mecanică dinainte, iar 
privirea la acuitatea obişnuită. 

— E simplu, observă el, ajunge să programăm numele 
oraşului. De restul se ocupă pilotul automat. 

Rămaseră o secundă nemiscati, privindu-se în ochi, cu 
ciudata impresie de a se găsi aşezaţi pe acoperişul unei 
clădiri în mers, după care vraja se rupse şi Lisiah apăsă 
câteva butoane ale tabloului de bord. 

Carlinga se încuie, cu o serie de pocnete seci si, 
aproape imediat, elicopterul luă înălţime, depăşind 
turnul de fier ruginit care se ridica în mijlocul dunelor 
de nisip albastru, vehicul titanic, cu aspectul unui 
zgârie-nori ambulant. 

— Şi acum? strigă Lona, pentru a acoperi zgomotul 
elicelor. 

Lisiah ridică din umeri. Acum, se aflau în voia 
hazardului. 


Capitolul VIII 


_Lona asculta cântecul eolienei de deasupra garajului. 
In faţa atelierului de reparaţii, furtunurile pompelor 
mari şi roşii, surmontate de sigla unei oarecare firme 
petroliere, atârnau molatice în praf. Trecu un copil, 
apăsând stângaci pe pedalele unei triciclete îndoite. 
Ocoli Studebaker-ul, imitând sunetul unui claxon, şi 
dispăru în direcţia drugstore-ului, tăind calea unei femei 
grase încărcate de pachete, care dădu drumul unui 
torent de invective. Satul se numea Laughing Valley. 
Lisiah bătea nervos cu degetele în volan, aşteptând ca 
mecanicul să termine de făcut plinul. Furaseră maşina 
din parcajul unui bal popular, cu trei zile în urmă, iar 
tânărul se temea ca numărul de înmatriculare să nu le fi 
fost comunicat şerifilor din oraşele învecinate, dar 
mersul pe jos sau autostopul ar fi prezentat pericole şi 
mai mari. Abandonaseră naveta în adâncitura unui 
luminiş, la şase sute de kilometri mai spre nord, cu 
speranţa ca nici un excursionist să n-o descopere mai 
devreme de o săptămână, însă nu se amăgeau cu iluzii, 
mai devreme sau mai târziu micile afişe galbene ale 
avizelor de căutare aveau să înflorească pe fațadele 
primăriilor şi pe debitele de băuturi. 

— Când dispariţia lui Hoogleborn se va da publicităţii, 
explicase Lisiah, June o să facă legătura între denuntul 
ei, absenţa noastră şi inexplicabila evaporare a 
sergentului... Sticleţilor n-o să le trebuiască prea mult 
timp ca să tragă concluziile care se impun! 

Lona suporta mai bine încercările. Ani de zile trăise 


urmărită, iar situaţia actuală nu era deloc o noutate 
pentru ea. La primul sat întâlnit în cale, Lisiah 
cumpărase o rochie scurtă de pânză galbenă, un fular 
lung şi o pereche de espadrile. De-atunci, ea se deplasa 
în acest echipament de orăşeancă în vilegiatură, cu 
eşarfa legată ca un turban pe teasta pleşuvă, atentă ca, 
atunci când punea picior peste picior, să nu-şi dezvăluie 
pubisul lipsit de lenjerie. Pentru moment, încă se mai 
hrăneau cu tablete prelevate din stocul de supravieţuire 
al elicopterului, dar rezervele li se împuţinau repede. 
Curând, aveau să fie constrânşi să îngurgiteze o 
alimentaţie tradiţională, constituită din fructe şi legume 
almohane, căci oraşele - scăpate de mult de 
ameninţarea Prădătorilor - nu mai ezitau să consume 
roadele pământului, chiar dacă acestea rămâneau veşnic 
pline de nitrolynă. Fără nici un sălbatic prin apropiere, 
nitrolyna era la fel de inofensivă ca sucul de struguri, 
toată lumea o ştia! Iar sălbaticii se aflau acum undeva 
departe, foarte departe, în nord, unde exterminarea lor 
tocmai se sfârşea, spre marele bine al omenirii, nefiind 
deci nici un motiv pentru a continua să rumege infectele 
tablete alimentare furnizate de armată. 

Lisiah vedea cu nelinişte apropiindu-se momentul când 
Lona şi el trebuiau să se hotărască a înghiţi, îmbucătură 
după îmbucătură, mâncărurile-capcană din snack-baruri 
şi restaurante. Puteau supravieţui unei explozii a solului, 
dar nu şi aceleia a propriilor intestine! 

Viitorul apărea în culori din cele mai sumbre, cu lumea 
ca un vast câmp de mine căruia Lona risca în orice 
moment să-i devină detonatorul. Singură şi goală în 
mijlocul deşertului, era mai în siguranţă decât aici, unde 
cel mai mic incident ar fi declanşat o catastrofa 
înfiorătoare. Era suficient un ghiont primit în 
înghesuială, o uşă sau un sertar prinzându-i degetele, o 
piatră aruncată de un copil neîndemânatic, o cădere pe 
scări... şi câte şi mai câte. 

Atâtea accidente neînsemnate, ţinând de realitatea 


cotidiană, care pentru tânăra femeie luau aspectul unei 
partide de ruletă rusească. Nu putea folosi un ac şi o 
pereche de şosete, un cuţit şi un cartof, fără a-şi asuma 
imediat aceleaşi riscuri ca un artificier ocupat să 
dezamorseze o bombă cu mecanismul înfricoşător de 
complex. Dar, ajungea o înţepătură, o tăietură, o 
julitură, pentru ca să zboare casa în bucăţi, imobilele să 
se dărâme, trotuarele să sară în aer. Nu putea trăi decât 
ascunsă într-o cameră tapiţată cu saltele şi perne, în 
afara oricărei posibile agresiuni. Terorizată la simplul 
gând de a-şi înghiţi portia zilnică de alimente minate, 
avea să devină curând anorexică, murind de inaniţie... 
Lisiah  strângea din dinţi, observând degradarea 
profilului delicat al femeii. Ea surâdea, contemplând 
spectacolul oraşului, amuzându-se de jocurile copiilor, 
de veşmintele localnicilor. Un porțelan, devenise la fel 
de fragilă ca un bibelou de porțelan. Şi totuşi, printr-un 
infernal paradox, rămânea o maşinărie de ucis. Era 
moartea. Lisiah se înfiora. Ajutând-o să intre în oraş, 
comisese un act criminal, impunându-le anumitor 
oameni riscul unei morţi violente... De ce? De ce n-o 
ducea într-un loc pustiu, în mijlocul unei câmpii, al unei 
păduri, unde s-o doboare cu un glonţ în ceafă? Ar fi 
murit unul lângă altul, în aceeaşi jerbă de foc născută 
dintr-o ultimă durere. Cuplu blestemat, imposibil, 
monstruos. Aveau să se înapoieze în neant, ea, bomba 
umană, şi el, nebunul bicolor... 

Mecanicul se apropie, adulmecând un bacşiş. Lisiah îi 
aruncă o monedă şi demară. Ce viitor putea să spere? 
Aveau să fugă drept înainte, din oraş în oraş. Schimbând 
maşina la fiecare două sute de kilometri, trăind din 
furturi, ascunzându-se pentru a dormi, tresărind la cel 
mai mic zgomot. Apoi, banii aveau să li se termine şi 
trebuiau să ia hotărârea de a ataca o staţie service, a 
sparge o băcănie. Derizoriu. 

Automobilul fugea pe drum, despicând norii de praf cu 
botul său supraîncărcat de cromuri. Apăru un panou, ca 


fulgerul, estompat de viteza goanei: 


„AŢI IESIT DIN LAUGHIN' VALLEY. 
LA REVEDERE!" 


Câte pancarte asemănătoare aveau să vadă defilând, 
înainte ca un baraj de poliţie să-i mitralieze la cotitura 
drumului? 

De ambele părţi ale şoselei, viile îşi întindeau 
aliniamentele de araci şi ciorchini cărnoşi. Strugurii 
mănoşi debordau de frunze, grele, negre, hipertrofiate. 
Aroma dulce plutea peste vale, îmbătătoare ca aburii 
alcoolului. Deasupra, coastele erau acoperite cu o 
verdeață plesnind de vitalitate, pădurile se unduiau în 
ocoluri strânse, iar mai departe, muntele... 

Lisiah îşi crispă mâinile pe volan. În maşină INTRASE 
O VIESPE! Minusculul punct galben înspăimântat, 
bâzâia cu furie de la un geam la altul. LONA RIDICĂ 
MÂNA PENTRU A SE APĂRA... Lisiah frână, inundat de 
o sudoare îngheţată, imaginându-şi acul sfredelind o 
gaură în carnea tinerei femei, inoculându-i veninul cu 
efect atât de dureros... 

Când deschise portiera, insecta scăpase deja. Rămase 
un lung răstimp agăţat de capotă, cu picioarele 
tremurându-i şi respiraţia sacadată. Lona îl privea fix, 
interzisă. Intelese că nu ştia nimic despre viespi. Nici o 
secundă nu ştiuse prin ce pericol trecuseră. Se aşeză 
frânt, dintr-o dată golit de toată energia. Când Lona 
deschise gura, îi făcu semn să tacă şi să închidă geamul. 
Fata nu protestă. 

Incidentul era semnificativ. Adevărat simbol al 
infernului care-i aştepta. De-acum încolo, o simplă 
insectă se putea dezvălui la fel de ucigaşă ca o rafală de 
automat. Trebuia să se teamă de orice, de poliţie ca şi 
de viespi! Ridicol, se îndreptau spre un apocalips ridicol. 
În acelaşi timp, cântărind din privire ciorchinii enormi 
ce jalonau panta, nu se putu împiedica să se gândească 


la ceea ce fusese gata să se producă, iar stomacul îi fu 
crispat de greata terorii. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât vedea viitorul 
contractându-se abia la dimensiunile câtorva zile. Nici în 
ruptul capului nu puteau să supravieţuiască... 

— Ce-a fost? întrebă Lona după un sfert de oră, cu 
ochii ficşi asupra drumului şi fălcile încleştate. 

— Un animal importat de pământeni, unul dintre foarte 
puţinele care s-au aclimatizat fără probleme. Va trebui 
să te temi si de zgârieturile pisicilor, de muscäturile 
câinilor, de... 

— Taci! tipase. 

N-au mai schimbat nici o vorbă, până seara. 

„Voi lucra într-o fermă”, se gândea Lisiah, „într-un colţ 
destul de retras, la ţară. Voi construi o cabană în munţi. 
Cine să vină după noi?” 

Işi stăpâni un râs sarcastic în faţa acestui tablou idilic. 
Amorurile rupestre dintre doi monştri! Era pe cale să-şi 
piardă capul. N-o iubea pe Lona şi nici Lona nu-l iubea. 
Numai conştiinţa permanentă a anormalităţii lor îi ţinea 
uniţi. Complici. Se recunoscuseră dintr-o ochire, gemeni 
scandalosi rătăciţi într-o lume care nu era a lor. Asta era 
tot, nici un sentiment, nici afecţiune, nimic. Nimic decât 
satisfacția de a nu se mai simţi singuri. 

În noaptea aceea, maşina a rămas în pană pe un drum 
de ţară. În lipsa unei roţi de rezervă, au fost nevoiţi să-şi 
îndese proviziile într-un sac de hârtie şi să se afunde în 
pădure, după ce împinseseră vehiculul într-o carieră 
abandonată. 

Au rătăcit două zile printre copaci, aflându-se la un pas 
de catastrofa când Lona a fost cât pe-aci să calce peste 
un cuib de bondari. Dormeau lipiti unul de altul, spate în 
spate, ca două animale la pândă, pentru a sfârşi ieşind 
din desişuri la abia o sută de metri de un motel ale cărui 
căsuțe stăteau împrăştiate pe malul unui lac. Cu o 
imprudenţă sinucigaşă, au pornit spre recepţie şi au 
închiriat o cabană. Era o faptă absurdă, dacă nu chiar 


puerilă, dar care le exprima perfect starea de spirit a 
momentului: o mare lehamite, amestecată cu dezgust. 
Angoasa şi febrilitatea cedaseră treptat locul unui soi de 
astenie morbidă, de detaşare plictisită. Practic nici nu-şi 
mai vorbeau, comunicând prin gesturi sau prin mimică. 

Lona se instală într-un şezlong de plajă din pânză 
decolorată, cu faţa spre lac. In ce-l privea pe Lisiah, el 
începuse să şchiopăteze. Fenomenul nu-l surprindea 
deloc, tatuajul semnal apărându-i pe dosul mâinii cu trei 
zile în urmă. Rosătura tenace a cernelii urticante îi 
devorase încheietura o noapte întreagă, tăindu-i din 
scurt orice început de aţipeală, iar dimineaţa - când se 
grăbise să-şi smulgă mänusa mânjită de pământ - 
putuse vedea crucea întinsă pe pielea umflată de 
inflamație. Trecuseră de-atunci peste optzeci de ore. 
Piciorul supra-regenerat îşi începuse procesul de 
creştere, alungindu-se imperceptibil. Deja, când făcea 
eforturi să stea drept, îi era uşor să constate că rămânea 
cu călcâiul stâng la cel puţin doi centimetri deasupra 
solului. „Curând ai să poţi organiza un circ!” îi declarase 
el Lonei, însoţindu-şi deşelarea cu gesturi grotesti. 
Tânăra, însă, nu-i răspunsese. 

Timpul trecea fără ca ei să-şi schiteze nici cea mai mică 
strategie, nici un plan cât de vag. De la răsăritul 
soarelui, se instalau în şezlonguri şi rontäiau tabletele 
nutritive, cu privirea spre lac. Nimic altceva. 


Lona urmărea din ochi creasta muntelui apropiat. 
Zăpada o fascina. Prin ceața ce învăluia piscul, ghicea 
albeata ireală, învelişul pufos. Uneori, reuşea să se 
smulgă din fotoliul scârtâitor şi mergea până la lac, cu 
paşi târsiti. Rămânea acolo, în apa ce-i tăia gleznele de 
rece ce era, vântul ce sufla printre culmi lipindu-i de 
trup rochia galbenă subţire. 

De când fugiseră din centrul mobil de aprovizionare, 


Lona pierduse noţiunea timpului. O mare lene se 
instalase în ea, urmând amuzamentului din primele zile. 
Acum, pământenii şi oraşele lor îi păreau mai plicticoşi 
decât deşertul. Ar fi vrut să adoarmă, să-şi piardă 
cunoştinţa, să se ghemuiască în căuşul fotoliului de plajă 
ca într-o matrice cu pânza albită de intemperii. Imagini 
macabre îi populau visele, vehiculând evidente 
imbolduri sinucigaşe. În câteva rânduri deja, profitând 
de somnul lui Lisiah, mersese până la a-şi unge mâinile 
cu dulceata de la micul dejun, întinzându-şi palmele 
cleioase la soare în speranţa de a atrage câteva dintre 
acele insecte zumzăitoare care-l înspăimântau atâta pe 
insotitorul ei. Cu ochii închişi, aşteptase, ţinând 
degetele depărtate, pândind momentul când acul 
insectei înfuriate avea să i se împlânte în carne. Dar 
viespile nu veniseră, lăsând-o descumpănită şi ridicolă, 
mânjită astfel cu marmeladă portocalie. Altă dată, se 
plimbase pe mal în direcţia debarcaderului, unde 
obişnuiau copii să vină pentru a face pietrele să ricoşeze 
pe suprafaţa apei, propulsându-le cu ajutorul prăştiilor 
sau cu elasticele întinse pe crăcane de lemn. După ce-i 
observase aproape un sfert de oră, dintr-odată îi 
insultase, năpădindu-i cu injurii înjositoare, cu singurul 
scop de a le provoca furia. Apoi, se răsucise pe călcâie, 
prezentându-le spatele drept ţintă, cu dinţii strânşi. 
Aşteptând cu un amestec de nerăbdare şi groază ca o 
bucată de silex să i se înfigă între omoplati, s-o 
străpungă cu o durere acută pe care nu şi-ar fi putut-o 
reprima. Dar nici unul dintre puştani nu avusese curaj 
să treacă la fapte, iar Lona revenise spre bungalow, 
disperat de umilită. Ştia că unii dintre condiscipolii ei, 
sătui de fuga neîntreruptă prin deşert, organizau uneori 
mari bancheturi la adăpostul oazelor. Se ghiftuiau cu 
fructe până-i apuca greaţa, îşi umflau burta cu 
incredibile cantităţi de mango, smochine şi banane. În 
zori, candidaţii la sinucidere îngenuncheau distantati, în 
poziţia clasică a harakiri-ului, aprindeau o ţigară, 


trăgeau câteva fumuri din ea şi-şi striveau pe ombilic 
jarul incandescent.  Arsura îi pulveriza imediat, 
metamorfozându-le trupurile într-o ceaţă însângerată 
ale cărei volute sfârşeau întotdeauna prin a colora 
nisipul în roşu... 

Avea să ajungă şi ea acolo? Ar fi vrut să n-o creadă, şi 
totuşi, această goană fără scop o epuiza. O clipă, se 
gândise că odată ajunşi dincolo de raza de acţiune a 
urmăritorilor viaţa avea să redevină posibilă, dar acum 
îşi dădea seama că nici nu putea fi vorba de aşa ceva. 
Exista întotdeauna cineva care să-i ia urma, s-o 
denunțe... s-o doboare. 

Lisiah nu-i mai era de nici un ajutor. Regenerarea 
piciorului drept îl transforma cu fiecare zi tot mai mult 
într-un fenomen de bâlci. Membrul în plină creştere îşi 
depăşea omologul cu câte zece centimetri pe zi, şi de- 
acum nu mai putea merge decât cu genunchiul îndoit. 

— Trebuie să te duci la un medic! îi declarase ea din 
nou, cu o oră mai devreme. La un veterinar, orice! 
Numai să ţi se scoată unitatea de regenerare înainte de 
a-ţi ieşi piciorul pe fereastră! 

Lisiah nu râsese. 

— E imposibil. Asta-i o treabă de super-laborator, 
medicentru sau clinică cibernetică, nu pentru un 
doctoraş de ţară! Smecheriile astea conţin o incredibilă 
doză de energie. Ajunge o trăsătură de bisturiu 
stângace, un electrod sectionat, pentru a elibera brusc 
douăzeci-treizeci de mii de volti! M-as pârli pe masa de 
operaţie ca un nefericit stropit cu benzină, şi doctorul 
odată cu mine! Nu, în afara filierei normale nu există 
nici o speranţă. De altfel, nici nu cred că vreun chirurg 
nespecializat şi-ar asuma un asemenea risc. Cât despre 
a ne prezenta la un medicentru, nici să nu mai vorbim. 
Copoii ne aşteaptă deja... 

Îşi lăsase capul să cadă la loc pe pernă, cu o expresie 
sinistră şi cearşaful tras până sub bărbie. 

— Nu trebuie să mai întârziem mult pe-aici, mormăi el 


în momentul când Lona ieşea, paznicul începe să ne 
privească pieziş: eu mereu în pat, tu cu rochia ta 
murdară. Du-te şi spune-i să pregătească nota de plată 
pentru mâine dimineaţă, asta o să-l liniştească, iar la 
noapte fugim... 

Lona porni spre pădure, cu intenţia de a tăia o cârje. 
Nu-i trebui mult timp pentru a găsi ceea ce căuta: o 
creangă solidă, bifurcată la capăt, pe care Lisiah şi-o 
putea propti fără dificultate la subsuoară. Cu ajutorul 
pumnalului luat din trusa de supravieţuire a navetei, 
curäti bastonul de frunze, îl coji şi reveni la cabană. Işi 
depuse opera sub verandă; ştergându-şi pe rochie 
mâinile unsuroase de sevă. Era un timp frumos, iar cerul 
şi lacul aveau aceeaşi culoare. Nori de porțelan îşi 
înspumau frişca bătută la orizont. O luă în direcţia 
receptiei, fredonând. In fundul gheretei sale cu geamuri, 
bătrânul parcurgea coloanele mărunte ale unui ziar de 
pronosticuri, privind printr-o lupă mare cu mâner de 
corn. Nici nu ridică privirea la apariţia ei, dar poate că o 
fi fost putin cam surd? Lona se rezemă de comptoar', 
lăsându-şi ochii să hoinărească de-a lungul şirurilor de 
chei numerotate. Pereţii erau tapetati cu afişe, reclame 
naive lăudând frumuseţea cutărei sau cutărei regiuni. 
Fotografii retuşate unde pădurile de un verde intens, 
cerul albastru azuriu, cvasi-electric, frizau limitele 
halucinatiei. Deodată, ochii i se opriră pe un dreptunghi 
de hârtie glasata, format 50 x 50, al cărui text o făcu să 
strângă pumnii... 

Desenat cu un penel naiv, un autocar roşu şi mare 
traversa în diagonală foaia, urcând pe panta unui 
curcubeu cu rădăcina din stânga printre hornuri de 
uzine, iar cea din dreapta într-un peisaj idilic, cu munţi 
şi flori. O inscripţie cu litere agresive domina acest 
simbol infantil: 


18 Masă lungă și măsură folosită de negustori; tejghea, tarabă, 
scrin. 


,Plecati în LINIE DREAPTĂ spre agrement! 
Urmati PANTA DULCE a destinderii! 
Călătoriţi cu « Navi-vacanţa»...” 


Linia dreaptă... Panta dulce! De câte ori auzise aceste 
cuvinte, pe vremea când încă mai făcea parte din 
comunitate? De câte ori le pronuntase maestrul Zâ în 
faţa ei? Linia dreaptă, panta dulce, cele două principii 
ale păcii care trebuia să guverneze spiritul în orice 
moment... Surpriza aproape o făcu să-şi piardă controlul 
de sine. 

— Da? întrebă peltic paznicul, luându-i în sfârşit la 
cunoştinţă prezenţa. 

Lona se reculese. 

— Sunteţi amabil să pregătiţi nota pentru mâine la ora 
zece? şopti ea, cu voce schimbată. 

— Plecati? Domnu' 'mneavoastră o duce mai bine? N- 
arăta prea bine mai deunăzi, din ce-am văzut. E infirm? 

Confirmă distrată din cap, şi arătă spre afiş: 

— Ce-i asta? 

Bătrânul ridică din umeri. 

— O şmecherie turistică mai mult! Ne năpădesc. „Navi- 
vacanţa”? Habar n-am! O companie mică, negresit. 

— Aveţi o hârtie şi un creion? 

Bătrânul se conformă ursuz, cotrobăind printr-un 
sertar, de unde scoase până la urmă un pix ros în dinţi şi 
un bloc-notes cu foile smulse. Lona mâzgäli rapid 
coordonatele agenţiei: ,Wondertown. Wolfs Jump 
Street, 14 th. Telefon: 04-AA. 3.7.” 

Părăsi recepţia, într-un soi de ceaţă mentală din cele 
mai confuze. Un mesaj? Un semnal? Nu putea fi vorba 
de altceva. Altfel, cum să se explice o asemenea 
coincidenţă? De altfel, caligrafia particulară a cuvintelor 
codificate excludea orice rol al hazardului. Se aşeză pe o 
bancă, simţindu-şi genunchii înmuiaţi. Aşadar, almohanii 
sfârşiseră prin a constitui un grup de rezistenţă, un 
nucleu clandestin implantat chiar în sânul unui oraş 


pământean! Afisele serveau drept ghid pentru rarii 
supraviețuitori ai vânătorii. Diseminate prin toată ţara, 
le indicau fugarilor calea salvării... Odată trecut primul 
moment de stupefacţie, spiritul ei calculat îşi reluă 
supremaţia. Trebuia să fure o nouă maşină. Cea a 
paznicului avea să le rezolve problema, iar în materie de 
provizii... 

Lisiah se supuse planului ei - de altfel, avea încotro? În 
câteva zile, piciorul hipertrofiat avea să-i interzică să se 
mai arate în public. Urma să treacă de la stadiu de 
şchiop la acela de fenomen. 

— Maestrul Zâ te va putea ajuta cu siguranţă, îi 
făgădui ea, pentru a-l convinge definitiv, e singura ta 
şansă. M-ai salvat, i-ai renegat pe vânători, nu va putea 
decât să-ţi fie recunoscător! 

Tânărul îşi spuse că-şi făcea o opinie cam prea exaltată 
despre toată situaţia. „Asocierea” lor rezulta strict dintr- 
o înlănţuire de împrejurări ieşite din comun, în care 
soarta se complăcuse să joace un rol delicios de ironic. 
Asta era tot. În rest, nu-şi făcea nici o iluzie de 
tergiversare. Spre ora unu noaptea, Lona se prezentă la 
recepţie, unde îl trezi pe paznic prefăcându-se teribil de 
alarmată. 

— Repede! gâfâi ea. Soţul meu a făcut o sincopă, a 
căzut din pat şi nu reuşesc să-l întorc. E prea greu. 

Când bătrânul trecu pragul cabanei cufundate în 
întuneric, Lisiah îl dobori dintr-o lovitură în ceafă. Apoi, 
Lona îl legă cât putu de bine, îi puse un căluş şi-i goli 
buzunarele de toate cheile care se găseau. Cu ajutorul 
diferitelor seturi, goliră de rezerve bucătăria şi garajul, 
îngrămădind de-a valma conserve, scule, bidoane cu 
benzină, canistre de apă gazoasă, în portbagajul break- 
ului parcat. Casa de marcat le oferi un pumn de 
bancnote. 

— Trebuie să lăsăm un mesaj, insistă Lisiah, 
instalându-se la volan, să spunem că bătrânul e legat în 
camera noastră, altfel ar putea trece zile întregi până să 


fie găsit... 

Lona ezită un moment, apoi porni înapoi spre recepţie, 
unde se prefăcu a scrie câteva cuvinte pe comptoar. 
Când îl legase pe bătrân, îi observase foarte clar unghiul 
anormal al cefei. Lisiah îi fracturase vertebrele 
cervicale. Totuşi, nu ţinea ca tovarăşul ei să afle, în 
ultimele zile fiind prea des gata să clacheze; acum, când 
se apropia de ţel, dorea să evite orice criză de conştiinţă 
care le-ar fi întârziat înaintarea. Demarară, lăsând în 
urma lor motelul cu firma sa care anunţa intermitent, cu 
litere de neon roşu: La Moş Sam. 

În zori, s-au oprit la o groapă de gunoi publică, au luat 
plăcile de înmatriculare de pe carcasa unui camion 
vechi şi au făcut schimbul. Vicleşugul era rudimentar, 
dar îi putea ajuta să câştige timp. În aceeaşi seară, au 
ajuns la periferia oraşului Wondertown. 

Spre deosebire de aglomerările pe care le putuseră 
traversa până atunci, Wondertown era un adevărat oraş. 
Dacă avuseseră cea mai mică îndoială în acest sens, 
zona industrială prin care au fost nevoiţi să umble în zig- 
zag o oră încheiata le-o va fi risipit imediat. În două 
rânduri, Lona a tresărit, arătându-i câte un afiş cu 
„Navi-vacanţa”. Autocarul mare şi roşu pornind în 
escaladarea curcubeului se etala pe faţade şi, în faţa 
unei asemenea inocente şi candori, greu s-ar fi putut 
distinge în acel spot publicitar comic vehiculul vreunui 
mesaj secret. Pe măsură ce se apropia momentul 
contactului, Lisiah se simţea cuprins de teamă. Cum 
aveau să reacționeze almohanii? Nu cumva Lona îşi 
făcea iluzii asupra nobleţei lor sufleteşti? „Ne vor 
ucide”, rumega el sumbru, „pe mine, pentru că sunt 
vânător; pe ea, fiindcă m-a ajutat!” 

Adresa aflată de Lona se afla pe o străduţă minusculă, 
şerpuind printre două faţade leproase ca un pârâu în 
fundul unui canion. Fură primiţi de un dublu gard de 
pubele, tronând de o parte şi de alta a drumului. 
Fermentarea deşeurilor menajere  împuţea toată 


strâmtoarea, grea, apăsătoare. 

Veritabilă ceaţă microbiană, devenită palpabilă cu 
ajutorul aburilor ce scăpau din subsolul unei spălătorii. 
La numărul 14, o pancartă coşcovită anunţa: „Navi- 
vacanța” - Călătorii în grup, excursii. Sediul 
transporturilor colective. 

Dedesubt, o vitrină prăfuită şi întunecoasă părea să se 
deschidă spre adâncurile tulburi ale unui acvariu prost 
întreţinut. Câteva afişe scortoase stăteau agätate ici şi 
colo, lăudând splendoarea unor excursii definite vag. 

— E mai bine să intru singură, observă tânăra. 

Era încordată, neliniştită. Făcu un efort să zâmbească, 
îl strânse pe Lisiah de încheietura mâinii şi deschise 
portiera. 

— În orice caz, altă soluţie nu e, mai murmură ea, ca şi 
cum ar fi căutat să se convingă singură. 

Afară, era cald şi umed. O zăpuşeală de seră, 
alimentată de gâfâielile şuierătoare ale presei de călcat. 
Când trecu prin dreptul gurii de evacuare, un nor de 
vapori i se strecură sub rochie, umezindu-i coapsele cu 
aburi fierbinţi. Traversä strada şi puse mâna pe mânerul 
de la uşa agenţiei. Chiar mijind ochii, în interior nu se 
distingea nimic. Intră. Pe jos se îngrămădeau cataloage 
şi prospecte învechite. O maşină de scris vetustă 
ruginea în linişte, cocotatä pe un birou, ca pe un 
piedestal. Soneria de la uşă lansă două acorduri 
pitigäiate, apoi tăcu. După câteva secunde, din fundul 
prăvăliei se auzi zgomot de paşi. Apăru un bărbat, gătit 
într-un impecabil costum trois-pieces, cu un lanţ de ceas 
desuet legat larg între buzunarul vestei şi o butonieră. 
Lona tresări. În ciuda părului lins cu grijă, a cravatei de 
un gri discret şi a ochelarilor cu rame de baga, îl 
recunoscuse de la prima vedere... 

— NATH! 

Omul se opri un moment, surâse şi-i întinse mâinile: 

— Ai scăpat, murmură el cu un glas calm din care 
răzbătea emoția, nici nu ştii cât mă bucur! Dumnezeule, 


după atâţia ani... Vino. 

Retrase mânerul uşii, rezemă de geam o pancartă cu 
inscripţia „închis” şi o conduse în camera din fund. 
Acolo, o cuprinse în braţe, strângând-o cu putere. 

— Cum ai reuşit? întrebă el, împingând-o spre un 
fotoliu ros. Povesteşte-mi! 

— Mai întâi, trebuie să-ţi spun că nu sunt singură, 
atacă Lona, afară mă aşteaptă un om, un pământean. 
Fără el, n-aş fi acum aici. I-a renegat pe ai lui, m-a salvat 
de vânători, s-a compromis pentru mine. Va trebui să-l 
ajutăm... 

Chipul lui Nath se crispă imperceptibil... 

— Mai întâi, povesteşte! 

Vorbi aproape o oră, insistând de fiecare dată asupra 
rolului lui Lisiah. Nath asculta, nepătruns. Când Lona 
termină, îi confirmă că agenţia servea într-adevăr drept 
centru clandestin de regrupare. 

— Am fabricat bani falşi, explică el, am trucat 
informatica bancară, am cumpărat comerturi fantomă ca 
acesta, ferme îndepărtate unde îi ascundem pe 
supraviețuitorii vânătorii. Ai sosit la timp, urma să 
închid prăvălia. Sunt luni întregi de când n-am mai 
primit pe nimeni. Cum e situaţia, sus? 

Lona ridică din umeri,  desfăcându-şi masinal 
turbanul... 

— Proastă, vânătoarea închide cercul. Hăituitorii simt 
că „prada” se răreşte şi în curând vor fi şomeri, aşa că 
fixează preţuri duble, încercând să câştige cât mai mulţi 
bani înainte de a se retrage... 

Nath scuipă pe jos, dezgustat. 

— Văd că ţi-a reuşit iniţierea, comentă el, privind 
teasta rasă a tinerei, şi când te gândeşti că, la plecarea 
mea, erai abia o puştoaică... Un INGER! 

Ar fi vrut să-l contrazică, să-i dezvăluie că pierderea 
podoabei capilare nu se datora decât necesităţilor de 
camuflaj, dar ceva din tonul vechiului ei coleg de 
învăţătură o puse în gardă. 


— Atâta muncă, reluä Nath, cu privirea pierdută, 
atâtea suferinţe, ca să trecem atât de aproape de ţel. 
Din cauza pământenilor, misiunea noastră a eşuat. Nu 
vom mai distruge almohanii pe solul acesta, trebuie să 
reluăm cursa. Să începem de la capăt. Dar avem forţa! 
Nici unul dintre noi nu a renunţat la răzbunare. Vom 
clădi un alt infern! Un al doilea paradis trucat! 

Lona simţi că pălea. Afirmațiile necugetate ale lui Nath 
sugerau secrete cumplite, le presimtea. 

Tânărul îşi lărgi nodul cravatei, cu tâmplele lucind sub 
o peliculă fină de sudoare. 

— Mă găseşti exaltat, aşa-i? o întrebă el pe Lona. Dar 
dä-ti seama că am brăzdat planeta asta nenorocită în 
lung şi-n lat, şi cruciş şi curmeziş. Mi-am semănat 
munţii, mi-am plantat pădurile, MI-AM DEPUS MINELE, 
şi toate astea, DEGEABA. Pentru ca în cele din urmă 
capcana să se întoarcă împotriva noastră. Pământenii au 
fost prea şireţi, prea suspicioşi. Cât despre almohani, ei 
ar fi trebuit să marşeze până la capăt! Acum, trebuie să 
pornim iarăşi de la zero... 

Lona îşi încleşta degetele pe braţele fotoliului. 

— Despre CE vorbeşti, Nath? întrebă ea, cu voce de 
gheaţă. 

Interlocutorul ei tresări. O secundă, în ochi i se citi 
incredulitatea, furia, apoi exasperarea. 

— Părul tău, arătă el craniul dezgolit al tinerei femei, 
n-a fost... Iniţierea? 


Lona râse: 
— Nu, e doar o simplă... „deghizare”. Eram prea 
cunoscută. Mă numeau, cred, „Coama roşie”... Nu, 


Nath, nici o iniţiere. Cel puţin, nu până azi... 

Se lăsă o tăcere stânjenită, prelungă. Nath se agita, 
stingher. Deodată, se ridică şi începu să umble prin 
încăperea plină de praf, cu mişcări largi ale braţelor. 

— Ei, şi-apoi, ce contează?! mormăi el. Tot trebuia s-o 
afli, într-o zi sau alta! Deci, nu te-ai îndoit niciodată? Ai 
crezut povestea aia cu îngerii... cu paradisul? 


Dumnezeule, ce copilării! 

— Vorbeşti despre almohani ca despre nişte duşmani 
mosteniti, dar noi nu suntem almohani? 

Nath ridică din umeri. Acum, în ochi îi strălucea o 
ironie stăpânită. 

— Din moment ce ţi-ai păstrat prospetimea infantilă, 
am să-ţi spun o poveste frumoasă, şopti el, o poveste pe 
care numai initiatii şi-o povestesc, seara... la veghe. 
Deschide-ţi urechile şi încearcă să-ţi meriţi capul chel, 
OK? 


Capitolul IX 


—. La origine, au existat două planete: Ghan şi 
Almoha. Două lumi în criză, dedate unei lupte perpetue, 
unui război neîncetat. Care au fost cauzele şi peripetiile 
acestor confruntări sângeroase? Astăzi, nimeni nu mai 
are habar. Indiferent din ce pricină, din conflict în 
conflict, din escaladă în escaladă, Ghan şi Almoha au 
sfârşit prin a se distruge. Reciproc şi total, reducând 
cele două planete la un nor de asteroizi razleti. Toţi 
ghanienii au pierit în acest înfiorător holocaust, toţi cu 
excepţia a o sută de bărbaţi şi femei - clerici, în 
majoritate - a căror navă efectua o misiune de 
supraveghere în constelația Lebedei. Almohanii, a căror 
tehnologie era mai dezvoltată, şi-au putut salva o mare 
parte din populaţie. Înghesuind bărbaţi, femei, copii în 
calele giganticelor nave cosmice, au reuşit să decoleze 
înainte ca rachetele ghaniene să le devasteze solul, 
străpungând-o pe Almoha dintr-o parte în alta şi 
pulverizând-o ca pe un măr prins într-o salvă de alice... 

Cele şaizeci şi şase de nave au început deci să zboare 
în derivă prin cosmos, ducând în pântecele lor cele cinci 
sute de familii salvate. Lipsiţi de o lume, supraviețuitorii 
au devenit nomazi, dezrädäcinati, căutând cu disperare 
un nou pământ de azil... Graţie puternicei sale structuri 
religioase, societatea a trecut proba, ierarhia 
necunoscând nici un simptom de slăbire. Trebuie să 
recunoaştem că preoţii au ştiut să canalizeze energiile, 
întărind în suflete mitul pământului făgăduinţei, al unei 
noi lumi de care fiecare zi a căutării îi apropia tot mai 


mult. 

Patruzeci de îngeri păzitori aveau să deschidă poarta 
cerului pentru a-i lăsa să intre pe aleşii lui Dumnezeu, 
proclamau cărţile sfinte, iar cele cinci sute de familii ale 
poporului sacru urmau să se îndese de-a lungul 
coloanelor firmamentului, într-o incredibilă piramidă 
omenească, abandonând navele care le vor fi adus până 
acolo. lar serafimii le înmânau cheile paradisului 
terestru, cu diluviile sale de fructe, de flori... Asta nu-ţi 
aminteşte de nimic? 

Lona  tresäri, tocmai recunoscuse descrierea 
capodoperei de piatră pe care maestrul Zâ se grăbise s- 
o pulverizeze în faţa ei, distrugând, fără pic de 
remuşcare, un an şi jumătate de muncă îndârjită. 

Vru să spună ceva, dar Nath îi făcu semn autoritar să 
tacă. 

—  Almohanii au început să creadă în pământul 
făgăduinţei, în grădina edenului. Profetii lor au făcut 
totul pentru a-i încuraja pe calea aceasta, ştiind bine că 
era singura care ar fi evitat o dezagregare rapidă a 
cadrelor sociale. Da, trebuiau să aştepte; da, 
horoscoapele ştiinţifice o afirmau clar: undeva, în 
negreala insondabilă a cerului, îngerii munceau pentru 
ei. Ingerii construiau paradisul. Un paradis pentru uzul 
exclusiv al exilaţilor... Ingerii clădeau munţii, sădeau 
pădurile, umpleau lacurile... 

Tânăra femeie se agită pe scaun, dintr-o dată 
stânjenită. Tonul sardonic folosit de tovarăşul ei o 
tulbura în cea mai mare măsură. Nu fuseseră ei înşişi 
îngeri? O îndoială cumplită începu să i se insinueze în 
suflet. 

— Atunci, profeţii s-au făcut poeţi, continuă Nath, 
descriind cu precizie fiecare loc, zugrăvind un tablou 
idilic al unei planete despre care ştiau cu certitudine că 
nu exista decât în imaginaţia lor. Dar gloata îi urma, 
deviantii deveneau din ce în ce mai rari, unitatea socială 
supravietuia cataclismului. Castele rămâneau stabile, 


privilegiile necontestate. 

În acest timp, la mii de kilometri în urmă, racheta 
ghaniană se fixase pe urmele armadei, înregistrând 
toate comunicațiile, toate mesajele.  Compilând 
discursurile radiodifuzate ale preoților almohani. A 
durat peste treizeci de ani. Când echipa 
supraviețuitoare a adunat destule amănunte, şeful 
misiunii a decis cea mai formidabilă expediție punitivă 
imaginată vreodată. Calculând traiectoria exactă a 
navelor de salvare, ghanienii au determinat care avea să 
fie poziția armadei peste cinci ani. Odată stabilit acest 
punct, au depăşit flotila spațială, care la drept vorbind 
înainta destul de lent, pentru a-si economisi rezervele de 
energie, şi - propulsându-se cu viteze superluminice - şi- 
au început prospecţia în zona viitoarei întâlniri. N-au 
avut nevoie de mult timp pentru a descoperi ceea ce 
căutau: o minusculă planetă deşertică, pustie, fără nici o 
formă de vegetaţie. O imensă întindere de nisip 
albastru, presărată cu capitoliile dunelor. O lume 
anonimă. O lume bună de modelat. Un paradis pe care 
să-l creeze. Atunci, prinzând clerul almohan în propria 
lui capcană, S-AU HOTĂRÂT SĂ CONSTRUIASCĂ 
PARADISUL. Au devenit îngerii din poveste... 

Lona lăsă să-i scape un geamät, dar Nath nu-i acordă 
nici un răgaz. 

— Întreprinderea nu era cu nimic imposibilă pentru 
ghanieni, stăpânirea  geoagronomiei de către «i, 
seminţele pe care laboratorul lor le producea din belşug 
le-au permis să sculpteze planetoidul conform datelor 
exacte din textele „sacre”. Totul a fost respectat, până la 
cel mai mic peisaj, cel mai mic aşezământ. lar globul de 
nisip albastru a devenit un paradis. 

Singura problemă o prezenta componenţa echipei 
propriu-zise. Multi tineri, puţini oameni copti. Pentru a 
evita orice contestare, responsabilul suprem a hotărât 
ca toţi să sufere o spălare a creierului, o amnezie 
provocată,  ştergând din memoria novicilor orice 


amintire despre debarcarea pe noua Almoha. Au uitat 
războiul, distrugerea lumii lor originare, dorinţa de 
răzbunare... Totul. Numai câţiva îngeri au rămas 
păstrători ai secretului. Şeful lor se numea maestrul 
Zâ... Cu ajutorul initiatilor, a fabricat pentru almohani 
un pământ al făgăduinţei „pe măsură”, o momeală 
gigantică. Un cal troian, cum ar zice pământenii. Un cal 
troian la scară cosmică! 

Toţi tinerii au fost conditionati, fizic şi mental. Au fost 
învăţaţi să devină „îngeri”. Fără necesităţi sexuale, fără 
copii, fără cupluri. Fără ataşamente, fără nimic. Nici 
faţă de obiecte, nici faţă de persoane. Aminteste-ti 
încercările ciudate din tinereţea ta: capodopera 
distrusă, miile de întrebări care te asaltau... 

Oficial, li se preda abnegatia, li se spunea că nu existau 
în calitate de indivizi, că trebuiau să uite complet de ei 
înşişi pentru a nu se consacra decât altora, şi astfel să 
nu construiască niciodată nimic care să poată favoriza 
ecloziunea individualismului. N-aveau să se iubească, n- 
aveau să procreeze, n-aveau să clădească nici un lucru 
destinat uzului lor personal. Au învăţat să dispretuiascä 
durabilul, eternul, să se mulţumească numai cu 
efemerul; să vadă, în fiecare lucru, distrugerea sa 
viitoare. Pe scurt, au încetat să mai fie persoane, pentru 
a se preschimba în pioni. În soldaţi. Soldaţii răzbunării! 
Bineînţeles, nici unul nu o ştia, dar pregătirea 
psihologică pe care o suferiseră îi predispunea spre 
detaşare totală, chiar indiferenţă. Nedobândind nimic, 
nu aveau nimic de pierdut, nimic de regretat. Nici o 
legătură nu intervenea pentru a le submina vocaţia. O 
vocaţie de maşinării ale morţii. De samurai, ar spune 
pământenii. Da, Lona, suntem nişte kamikaze. Kamikaze 
spaţiali... 

Făcu o pauză, ajuns vizibil cu sufletul la gură. Lona nu- 
şi putea desprinde privirea de chipul rigid al fostului său 
tovarăş. 

— Dar nitrolyna?! bâigui ea deodată. N-a fost un 


accident! 

Nath izbucni în râs: 

— Biată mititică! Fireşte că nu! Am minat de bună voie 
întreaga planetă cu mijloacele pe care le aveam la 
dispoziţie. Fiecare sămânță, fiecare embrion fusese 
tratat în sensul ăsta. Am făcut să prolifereze nitrolyna în 
pietre, în fructe, în sol. Am contaminat cu bună ştiinţă 
Almoha... 

— Dar de ce? Almohanii au aceeaşi putere ca noi? 

— Nu, almohanii sunt „normali”, fără alte puteri 
mentale decât un simplu pământean. Maestrul Zâ a 
intervenit asupra creierului nostru, modificându-ne 
frecvențele undelor cerebrale, efectiv „branşându-ne” 
pe nitrolynă. În paralel, eram învăţaţi să ne dominăm 
trupul şi emoţiile, să respectăm „linia dreaptă”, „panta 
dulce”. Simplă tehnică de supravieţuire. Nici nu se 
punea problema să cădem în propria noastră capcană! 

— Dar ce scop au avut toate astea? 

— Ce scop? râse sarcastic Nath. Dar e foarte simplu. 
Să-i contaminăm pe almohani! Manipulările genetice ale 
maestrului Zâ nu ne permit să ne reproducem decât 
împreună cu ei. Fără plăcerea copulatiei, fără durerile 
facerii. Copiii născuţi din asemenea uniuni vor fi cu toţii 
mutanti înzestrați cu aceeaşi putere ca noi. Această 
facultate, însă, nu se va releva decât la vârsta 
maturității. Mai mult, pentru specia almohană, suntem 
CONTAGIOŞI; saliva noastră, sudoarea noastră, sperma 
noastră - toate vehiculează un bacil care provoacă 
mutații cerebrale genetice. Înţelegi? Va fi suficientă o 
atingere, un sărut, pentru a le comunica „puterea” de a 
face nitrolyna sa explodeze; în câţiva ani, PARADISUL 
lor se va transforma în infern. Vor deveni PROPRIII LOR 
CĂLĂI! Şi pentru asta vor fi de ajuns doar o mână de 
ghanieni. Noi le vom livra, intim amestecate, paradisul 
şi infernul în acelaşi timp. Pentru a ne strecura în 
rândurile lor am învăţat limba „poporului ales”, 
moravurile „poporului ales”! Pentru a le infiltra 


societatea, a le oferi, fără ştirea lor, formidabila 
posibilitate de a se distruge ei înşişi. Nu s-ar fi ferit, 
suntem atât de asemănători cu ei... 

— Dar pământenii ne-au luat-o înainte, observă Lona, şi 
tot planul vostru minunat s-a compromis. Asta e? 
Majoritatea novicilor (din care făceam şi eu parte) nu 
avuseseră timp să fie iniţiaţi! Nu ştiau nimic despre 
proiectele secrete ale lui Zâ. Au crezut în basmul cu 
îngerii, şi era deja prea târziu pentru a le mai dezvălui 
adevărul. S-a produs schisma, şi mulţi s-au hotărât să 
pornească copilăreşte în calea pământenilor, bulversând 
total masinatia iniţială. Din păcate, de data asta n-au 
putut trece neobservati, limba poporului ales, 
obiceiurile poporului ales nu erau aceleaşi cu ale 
coloniştilor de pe Pământ. N-am avut încredere în ei. Şi 
s-a ales praful de toate, Nath, aşa e? 

Tânărul îşi crispă dureros chipul. 

— Nu vorbi aşa, Lona! Dacă ai fi putut trece ultimul 
prag al iniţierii, astăzi mi-ai fi împărtăşit convingerile. 
Dar ai dreptate, da, aşa este, pământenii au devansat cu 
un an sosirea flotei almohane. Au colonizat paradisul, 
ne-au poluat opera într-un timp nemilos de scurt, au 
transformat peisajele de vis în zone industriale. Când au 
trecut pe deasupra capetelor noastre, almohanii n-au 
mai recunoscut grădina naturală descrisă de profeti. Si 
şi-au continuat drumul... 

Lona fu zguduită de un râs nervos. 

— Degeaba? Aţi făcut toate astea degeaba!!! 

— Nu! Nu degeaba. Procedeul e bun, s-a dovedit. Îi 
vom ajunge din urmă ŞI O VOM LUA DE LA ÎNCEPUT. 
In altă parte, undeva, vom construi o a treia Almoha! 

Lona se ridică dintr-un salt, răsturnându-şi fotoliul. 

— Sunteţi complet nebuni! Şi în scopul ăsta încercaţi 
să-i adunaţi pe supraviețuitorii vânătorii? Nu veţi fi 
decât o mână de oameni... 

Nath strânse din fălci, având, pentru prima oară de la 
începutul discuţiei, un aer ameninţător... 


— Nu, te înşeli. Nu o mână. Mult mai multi. Zâ crede 
că poate produce mutatii copiilor pământeni. Am răpit 
deja aproape o sută şi le-am şters amintirile... 

— E monstruos. 

— Ba nu, va veni şi ziua lui Zâ, iar Ghan va fi 
răzbunată. Nu te poţi împotrivi, tu, o ghaniană! 

Rămaseră o secundă faţă în faţă, sfidători, după care 
tensiunea se risipi. În cameră se instală o linişte grea. 

— Maestrul Ză va decide, aruncă într-un târziu Nath, în 
orice caz, atâta vreme cât rămâi cu noi, vei fi departe de 
pământeni. 

Lona reveni în magazin. Prin vitrina murdară din faţă îl 
zări pe Lisiah, cu mâinile crispate pe volanul break-ului. 

— El m-a scos din labele hăituitorilor, murmură ea, 
dintr-o dată epuizată, trebuie să-l ascundem. Il caută 
poliţia, la fel ca pe mine. Va trebui ca şi maşina să 
dispară, e a unui om pe care a trebuit să-l omorâm... 

Mâna lui Nath i se lăsă pe umeri: 

— N-ai nici o teamă, se vor ocupa ai noştri. Eşti 
răvăşită, odihneşte-te, mâine vei vedea mai limpede... 

Se îndepărtă de ea, apăsă butonul unui interfon pus pe 
birou şi transmise un ordin. 

— Spune-i prietenului tău să vină, se întoarse el spre 
Lona, veţi înnopta aici, apoi vom abandona agenţia 
pentru un alt punct de întâlnire. 

Lona oftă. Cursa continua. 


Capitolul X 


Au aşteptat zorile într-o cămăruţă de deasupra 
prăvăliei. Lisiah se culcase pe podea, cu cârja la 
îndemână si ochii închişi. Lona preferase să se 
ghemuiască într-un colţ al încăperii. Fixa fereastra fără 
s-o vadă, jucându-se cu tivul rochiei. Când îi povestise 
totul lui Lisiah, acesta se multumise să murmure, dând 
din cap: 

— O planetă falsă, o lume trucată! Iată de ce au refuzat 
animalele să se aclimatizeze, instinctul lor nu s-a lăsat 
păcălit! 

În zori, Nath a venit să le împartă tablete nutritiv- 
hidratante şi haine noi. 

— Plecăm peste o oră, îi anunţă, pregätiti-va. 

Evita să-l privească pe Lisiah, jenat de spectacolul 
piciorului care îl depăşea acum pe celălalt cu peste 
treizeci de centimetri. Laba, care începea şi ea să se 
dezvolte după aceleaşi proporţii, afişa un volum dublu 
faţă de cel normal. Lona s-a schimbat fără o vorbă, 
trăgându-şi pe trup o rochie albastră, presărată cu flori 
mari imprimate. A refuzat chiloţii şi sutienul, 
multumindu-se să-şi aşeze pe cap o perucă scurtă şi 
blondă, stilată impecabil. 

— Pe dumneata te vom introduce în compartimentul de 
bagaje, îi spuse Nath lui Lisiah, într-un cufăr foarte 
încăpător, eşti prea vizibil cu cârja asta şi... Dacă poliţia 
îţi are semnalmentele, nici un moment nu vei trece 
neobservat. 

Fostul vânător nu căută să protesteze. Peste o jumătate 


de oră, urcau la bordul unui autocar de excursii, pe trei 
sferturi plin. Stupefiată, Lona îşi recunoscu mai mulţi 
condiscipoli dinainte, printre călători. Fără a îndrăzni să 
schiteze nici un gest de recunoaştere, se aşeză pe locul 
ei, cufundându-se în lectura pliantului publicitar care 
comenta expediţia. Jucându-şi rolul până la capăt, Nath 
se instală lângă şofer şi luă microfonul. 

— Promenadă la izvoarele Hawkstream-ului, începu el, 
acesta este programul excursiei noastre. După cum 
ştiţi... 

Lona nu-l mai ascultă, revenind la studiul planului. 
Reieşea că maşina avea să urce în amonte pe malul 
râului, până la izvor, în inima podişurilor, parcurgând 
totodată „unul dintre cele mai pitoreşti peisaje de pe 
valea Yonxului...” 

Maestrul Zâ îi aştepta la destinaţie, era convinsă. Ce- 
avea să-i spună? Că refuza să meargă mai departe pe 
calea răzbunării? Că războiul purtat de ghanieni nu era 
şi al ei? Condiţionarea i se erodase odată cu trecerea 
anilor, cu fugile neîncetate, alertele, pericolele... Nu mai 
era acea maşinărie perfectă pe care doriseră preoţii s-o 
construiască, animalul dresat să ucidă pe care-l 
concepuse Zâ, nu... Nu mai aspira decât la linişte şi 
odihnă. „Ne vor ucide”, îşi spuse ea deodată, „sau cel 
puţin ne vor închide... Nu-şi pot permite să ne lase 
liberi, ştim prea multe.” Se înfioră. După ce fugise de 
hăituitori, acum trebuia să fugă şi de ai săi? 

Incetä să se mai chinuiască şi reveni cu atenţia spre 
peisaj. Glasul lui Nath îi cânta în urechi, psalmodiind 
vesel: 

— Vom traversa  foburgurile Wondertown-ului, 
prelungirea lor fiind o mărturie a aspectului înfloritor al 
oraşului. Cel care odinioară nu era decât un biet sat... 

Lona adormi, frântă de emoţii. 


Au mers toată ziua, fără să se oprească decât la 
distanţă de oraşe. Lona a remarcat rapid că nu se forma 
nici un grup şi că multi pasageri purtau peruci. Initiati, 
în majoritate. Cadre devotate sistemului, gata să reia 
vânătoarea de îndată ce li se cerea. Revanşarzi!” feroci, 
a căror răbdare rezista tuturor încercărilor. Nu, ea nu 
era din acelaşi aluat. Nu cerea decât să redevină 
„normală”, să se topească în mulţime şi să fie uitată. 
Maestrul Zâ avea oare puterea să intervină asupra 
creierului ei, să i-l „debranşeze” în vreun fel, eliberând-o 
de cumplita legătură care o unea cu nitrolyna, sau 
operaţia era ireversibilă? „Am să plec cu Lisiah”, îşi 
spunea, „când lupta se va sfârşi, au să uite de 
„Prădători”, nimeni n-o să ne mai suspecteze. Ar fi de 
ajuns...” Divaga. Maestrul Zâ n-avea să-i facă nici un 
cadou. Nu era decât o deviantă, un element negativ, 
nimic mai mult. Poate că aveau s-o „reprogrameze”? 
Poate urma să sufere din nou conditionarea îngerilor? A 
capodoperei? Aveau să-i şteargă amintirile, la fel ca în 
trecut. Avea să uite din nou totul: vânătoarea, pe Lisiah, 
pe pământeni... Avea să redevină nouă, gata s-o ia DE 
LA INCEPUT. Şi urma deşertul (galben sau verde, de 
astă dată), viaţa în cort, predicile despre paradis, 
îngerii... Nu! N-ar fi fost capabilă niciodată. 
NICIODATĂ. N-avea să mai plece să însămânţeze 
planeta, cu trusa de demiurg sub braţ, împrăştiind 
otrava cu mâna plină... Nu! 

Isi cucerise individualitatea, pe când ceilalţi nu erau 
decât nişte pioni. Refuza să o ia de la capăt, să fie 
minţită, manipulată. Sacrificată. Şi nici o propovăduire 
de-a lui Nath sau Zâ nu putea schimba lucrurile. 

Brusc, îşi dădu seama că ghanienii nu erau cu nimic 
mai buni decât pământenii. Zâ nu făcuse decât să 
inventeze un alt soi de hăituială; Ză forma vânători, iar 
scopul lor era acelaşi: moartea. În jurul ei nu se găseau 


19 (Persoană) care încearcă să-și ia revanșa, care vrea să se 
răzbune; (om) caracterizat prin dorința de răzbunare, răzbunător. 


victime, numai călăi, căutând să-şi asigure supremaţia 
asupra altor călăi. O execuţie a executorilor! Pufni în 
râs, atrăgându-şi privirile dezaprobatoare ale tovarăşilor 
de călătorie. 

Spre seară, au ajuns pe podişurile Yonxului. Era o 
regiune pustie, o nicovală de piatră golaşă unde nu 
creştea nimic. Un vânt îngheţat biciuia geamurile 
autobuzului, zgâlţâind caroseria aşa cum valurile mării 
furtunoase zgâltâie o lotcă de pescari. 

Coborâră din vehicul, strângându-se unii în alţii pentru 
a scăpa de muşcătura frigului. Nath se duse să-l 
elibereze pe Lisiah, pe care hurducăturile îl reduseseră 
la starea unei marionete stricate. Lona alergă să-l ajute. 
Rămaseră nemiscati, unul lângă altul, în noaptea care 
cobora încet, înghițind marginile platoului. 

— Presupun că e ultimul popas înainte de spaţiu? 
întrebă ironic fostul vânător. 

Lona îi puse degetele pe gură, făcându-l să tacă. Sub 
conducerea lui Nath, grupul porni la drum, adunându-se 
în direcţia unei falii ce părea naturală. 

— Cred că nava lor e acolo, ascunsă sub un strat de 
grohotişuri artificiale, şopti tânăra la urechea lui Lisiah. 
Tot timpul a rămas aici, de când au sosit pe planetă. 
Gata să plece din nou... 

Ca pentru a-i da dreptate, Nath scoase din buzunar o 
cutie de comandă metalică, începând să tasteze cifrul 
codului de deschidere. Aproape imediat, breşa se 
întredeschise duduind, spre a dezvălui primele trepte 
ale unei pasarele de acces. Unul câte unul, fugarii 
porniră, dispărând în măruntaiele pământului. Lisiah 
strânse din fălci. Zarurile erau aruncate! Rezemându-se 
stângaci în cârja improvizată, cobori în gura lupului, cu 
Lona pe urme. 


Nu văzură din astronava îngropată decât un culoar 


lung de oţel. Abia sosiseră la baza scării, când fură 
dispersati în cabine individuale, fără violenţă, dar şi fără 
blândete. Lona înţelese că reîncepea luarea sub control. 
Aveau să fie examinati, testati. Li se punea la încercare 
fidelitatea, respectul faţă de dogmă. Erau depistaţi 
deviantii, erau fortificaţi cei a căror condiţionare se 
uza... Oribilul manej avea să se pună în mişcare: 
capcane psihotehnice, imagini, asociaţii de idei... Iar 
ordinatorul contabiliza loviturile: individualism 
hipertrofiat... De reeducat! Amintiri traumatizante, frică 
fizică de moarte... De reeducat. Maestrul Zâ avea să 
conducă balul, dirijor invizibil comandând o orchestră 
de microprocesoare. Fanfara programelor îşi începea 
defilarea, alergând de la o bobină magnetică la alta, 
provocând ploi de cartele perforate ca nişte confetti, 
listinguri precum serpentinele. Incepea petrecerea! 

Totuşi, în nici un moment, terminalul situat în cameră 
nu se aprindea. Îi fu adusă mâncarea pe o tavă şi, când 
încercă zadarnic să deschidă uşa cabinei, o voce 
înregistrată o anunţă că „nici un supravieţuitor nu 
trebuie să părăsească habitaclul înainte de sfârşitul 
examenelor medicale”. Se lăsă să cadă pe cusetä, 
întrebându-se dacă n-avea să regrete curând cubul 
rulant. 

Adormi pe neaşteptate, cu trupul umplut de o 
delicioasă oboseală. Înainte ca pleoapele să i se închidă, 
mai avu timp să se gândească: „Aerul condiţionat, 
ticăloşii! Au drogat aerul.” 

Se trezi după un timp incalculabil. Era goală, cu 
braţele şi picioarele depărtate. Hainele îi stăteau într-o 
grămăjoară pe pardoseala de cauciuc, iar celula era 
goală. De cum se mişcă, în burtă, între coapse şi la ceafă 
îi izbucniră dureri difuze. Fusese sondată, nu încăpea 
nici o îndoială. Veniseră să-i verifice starea de 
funcţionare. Înjură şi se îmbrăcă la loc. Cum suporta 
Lisiah proba? Încercase oare deja să sugrume doi, trei 
ghanieni? 


În timp ce stătea ghemuită în mijlocul patului, panoul 
de acces glisă, făcându-i loc lui Nath. Era gol, ca 
odinioară, şi-şi scosese peruca aceea cu suvite 
pieptănate îngrijit. Se aşeză turceşte pe podea, refăcând 
legătura cu tradiţiile deşertului, şi aşteptă ca temnita să 
se închidă din nou pentru a-şi începe discursul. 

— Verdictul? îl ironiză tânăra, adoptând instinctiv 
aceeaşi poziție. Bătrâna Lona e bună pentru 
decerebrare? O spălătură mentală bună, şi-o luăm de la 
capăt! O ştersătură zdravănă a neuronilor, şi va fi ca 
nouă? Asta s-a hotărât? 

Nath făcu un gest nervos: 

— Taci din gură, ai înnebunit. Nu s-a hotărât nimic. Am 
intervenit în favoarea ta şi într-a pământeanului. Unii 
voiau să vă elimine pur şi simplu, sub pretextul că tu 
eşti prea îmbătrânită ca să mai suporţi o nouă 
condiţionare, iar Lisiah rămâne un ucigaş, indiferent ce- 
o fi făcut ca să te ajute... Vezi, situaţia nu e deloc 
strălucită. Dar Zâ e echitabil. Imbätrâneste, şi nu-i plac 
atitudinile extremiste. Mă gândesc să ajung cu el la un 
compromis. În orice caz, nu mai putem sta mult timp pe 
planeta asta, în cincisprezece zile - trei săptămâni cel 
mult - vom porni din nou pe calea stelelor, şi nu veţi mai 
reprezenta un pericol pentru noi. Chiar dacă vă prinde 
poliţia şi vă torturează, n-o să ne mai puteţi cauza nici 
un prejudiciu. Zâ e perfect conştient... 

— Şi Lisiah? 

— Nici o problemă. Va fi eliberat în acelaşi timp cu 
tine. Specialiştii noştri îi vor readuce piciorul la 
proporţiile normale, comprimând spaţiile intra-atomice 
ale membrului. De altfel, i s-a scos unitatea de 
regenerare... 

— Ne veţi lăsa să plecăm? 

— De ce nu? N-o să te luăm cu forţa, ştiind că n-ai 
întârzia să ne provoci dificultăţi insurmontabile. Timpul 
va fi preţios, acolo sus, prea preţios ca să-l pierdem cu o 
isterică. Şi-apoi, ţi-am mai spus, nu putem să te... 


„reprogramăm”. După cum demonstrează analizele, 
conditionarea ta nu mai e cea de altă dată. Nu mai eşti 
destul de detaşată de lucruri şi de oameni, te temi de 
durere, de moarte. Nu mai gândeşti în termenii 
comunităţii, ci într-ai individualităţii... Pe scurt, nu mai 
ai nici o calitate a unul bun kamikaze. Fără a dori să te 
jignesc, n-ai mai fi o recrută de soi! 

Lona îşi stăpâni tremuratul ce-i cuprinsese mâinile. 

— Spui adevărul? 

— Dumnezeule, obositoare mai eşti! se strâmbă Nath, 
comic. Bineînţeles! Zâ o să vă dea personal afară, cu 
şuturi în fund! Vă vom da bani, acte false... În 
continuare, nu vă rămâne decât să vă descurcati singuri. 
Dacă aveţi atâta minte să vă ţineţi departe de oameni, 
mai sunt şanse să scäpati cu bine. Cât despre tine, va 
trebui să te fereşti permanent de agresiunile fizice. 

— Vrei să spui că „puterea” mea asupra nitrolynei va 
rămâne? 

Tânărul schiţă un gest de scuză: 

— Operația e ireversibilă. Îmi pare rău. 

— Dar nava asta?! se miră Lona. Dacă, odată ajunsă în 
spaţiu, unul dintre voi se răneşte: o să se facă praf şi 
pulbere! 

— Ba nu! Nava a fost construită pe Ghan, cu metale 
ghaniene. Nu conţine în compoziţia ei chimică nici un 
atom de nitrolynă. Nu vom sintetiza nitrolynă decât 
după ce vom fi descoperit noul... paradis. 

— Sunteţi nebuni. 

— Fiecare cu nebunia lui, draga mea. În ce mă 
priveşte, eu pe tine te găsesc nebună, că vrei să rămâi 
pe lumea asta putredă, fără scop, fără nici un ideal. Te 
vei bălăci în propria-ti mediocritate... În doi ani, o să te- 
apuce nostalgia mănăstirii, vei regreta că nu mai 
participi la luptă, la marea operă a răzbunării, dar va fi 
prea târziu. 

Se ridică. 

— Voi vorbi pentru tine, încheie el, trecând pragul, şi 


să nu-mi multumesti! Pentru nimic în lume n-aş vrea să 
te am sub ordinele mele, mie însumi îmi fac un serviciu 
permitându-ti să pleci! 

Dispăru. Lona îşi duse mâinile la umeri, înfrigurată. 
Aşadar, probabil că Zâ avea să-i elibereze! Să le dea 
mijloacele pentru a începe o nouă viaţă! Nu lipsi mult să 
izbucnească în plâns de fericire. 


Capitolul XI 


Maestrul Ză stătea în centrul imensei săli de comandă, 
siluetă minusculă sculptată în lemnul cel mai uscat. 
Numai capul şi mâinile îi ieşeau din roba galbenă ca 
şofranul ce-i plutea în jurul trupului. Astfel stând, 
nemişcat, luminat de diodele licăritoare ale pupitrelor, 
ducea cu gândul la acele marionete pe care mânuitorii 
le acţionează introducându-şi mâna şi degetele înăuntru. 
Teasta sa plină de umflături curioase, lucind ca fildeşul 
vechi, intercepta lucirile ecranelor multicolore ce 
acopereau pereţii. Nath se opri la şase paşi, respectând 
distanţa regulamentară, şi luă poziţia lotus. Un lung 
răstimp, rămaseră astfel faţă în faţă, în ţăcănitul 
continuu al ordinatoarelor, după care maestrul întinse 
mâna spre foile şi diagramele medicale aşternute pe jos. 
Avea degete extraordinar de fine, pe care nodurile 
falangelor dobândeau aspectul unor delicate bijuterii. 

— E pierdută, spuse el cu glas scăzut şi blând, pentru 
noi şi pentru ea însăşi. Condiţionarea i se erodase deja, 
când a venit la tine. Socul revelaţiei i-a provocat un 
traumatism psihic ireparabil. Condiţionarea fizică şi 
mentală i-a fost distrusă. In câtva timp, zăvoarele vor 
sări, blocajele vor dispărea. Va reintra în posesia 
amintirilor, îşi va regăsi bucuria totală a trupului. Va 
cunoaşte din nou tirania rutului şi a menstruatiilor. 
Poate o să se bucure, dar va greşi. Căci examenele sunt 
clare, după atâţia ani de somn, simţurile ei infirme îşi 
vor dezvolta o infernală nevoie de compensare, care i se 
va întinde puţin câte puţin prin toată carnea. Foarte 


rapid, va fi asaltată de o frenezie sexuală intensă, 
destinată să rămână nepotolită chiar sub pedeapsa cu 
moartea, căci un eventual orgasm ar declanşa, fireşte, 
explozia nitrolynei conținută în obiectele înconjurătoare. 
Apoi, această exacerbare se va răspândi şi la cele cinci 
simţuri, intensificându-le până la durere. Nu va mai 
suporta lumina unei lumânări fără să izbucnească în 
plâns, nu va auzi zborul unei muşte fără a avea impresia 
că un ac înroşit în foc îi străpunge timpanele. Apa cea 
mai insipidă îi va arde limba precum oţetul, mirosul 
vântului îi va devora nările ca un acid... Şi mai ales, mai 
ales, nu va mai putea să atingă, nici să fie atinsă, atât de 
sensibilă îi va fi devenit pielea! Cea mai mică mângâiere 
va dobândi tăria unei zgârieturi de gheară. Nu va putea 
supravieţui decât câteva zile, cel mult. Căci, chiar şi 
trăind într-o cameră obscură, cu urechile şi nările 
astupate cu dopuri de ceară, va trebui totuşi să se 
hrănească... Nu va rezista mult timp durerii. Undele 
care o leagă de nitrolynă îi vor tâsni din creier, 
distrugând totul în jur. Începând de azi, e ca o bombă cu 
efect întârziat, al cărei mecanism de ceasornic a fost pus 
în funcţiune. Trebuie să ne debarasăm de ea. Ai 
pregătit-o? Nu i se va părea ciudat că o eliberăm atât de 
repede? 

— Nu, am afirmat că decolăm în curând şi avem alte 
griji decât să ne ocupăm de ea. 

— Foarte bine. Găseşte-le o maşină, expediază-i în sud, 
mâine dimineaţă. Se va deregla foarte repede. Nu vreau 
să-şi dea seama aici, ar putea da naştere unor scene 
deplorabile. 

Nath se înclină. 

— Şi pentru tovaräsul ei, ce ati hotărât? 

— Să plece cu ea. Când Lona va începe să sufere cu 
adevărat, el va fi prima victimă. E firesc ca un vânător 
să piară prin propriul lui păcat. 

Nath surâse discret, apreciind umorul maestrului, apoi 
schiţă cele cinci saluturi rituale de despărţire. leşi de-a- 


ndărătelea, cu ochii fixati spre craniul omuletului. 
— Pe urmele morţii! aruncă el, din pragul sălii. 
Maestrul Zâ ridică pumnul, dezgolindu-şi braţul ca un 
lujer de viţă. 
— Pe urmele morţii! 


Au părăsit platoul în zori, pe marginea unei vechi albii 
interioare, acoperită cu mâl uscat. Nath îi concediase 
fără o vorbă, ca pe nişte leproşi luaţi din milă, dar de 
care era grăbit să scape. Lisiah se instalase la volan, cu 
buzele strânse şi pântecul încleştat într-o greață 
nedefinită. Pe bancheta din spate, Lona inventaria 
conţinutul gentii de voiaj pe care i-o dăduse initiatul în 
clipa plecării. 

Exulta: 

— Avem acte false, haine, bani! Si destule tablete 
nutritiv-hidratante ca să ne ajungă trei luni! Niciodată 
nu crezusem că ne vor ajuta... 

Lisiah se încruntă, exact acest ultim lucru îl neliniştea. 

Avea impresia vagă de a fi fost dintr-o dată manipulat, 
de a juca o partidă din care i se ascundea un anumit 
număr de reguli primordiale. 

— Trebuie să mergem spre sud, mormăi el, smucind de 
volanul cojit, există unghere practic pustii, ferme 
izolate. Putem trăi în munţi, dându-ne drept căutători de 
minerale, o să ţină un timp, apoi mai vedem... 

Apoi... 

Mestecă din nou cele două silabe ale cuvântului. Apoi... 
De-acum, erau sortiti provizoratului, soluţiilor de 
expectativă. Permanent aveau să existe apoi-uri, după 
ce-uri, aşteptând-uri. Totul putea fi pus la îndoială de pe 
o zi pe alta. O privire piezişă, o aluzie amenințătoare, şi 
trebuiau să-şi facă bagajele în timpul nopţii, să fugă 
orbeşte spre un alt refugiu, un alt bivuac... 

Se concentră asupra drumului, făcând eforturi să-şi 


golească mintea de orice gând. 

Au călătorit până seara, fără oprire. Într-un orăşel cu 
numele Sashkona, Lisiah cumpără mai multe haine 
grosolane: salopete uzate, cămăşi în carouri, caschete 
decolorate; o panoplie dizgraţioasă, care-i transforma în 
doi ţărani desăvârşiţi. 

— Imi voi lăsa barbă, observă el, încheindu-şi bretelele, 
şi voi fuma pipă. Va trebui să vorbim mai simplu. Să 
încetăm a mai folosi cuvinte complicate sau întorsături 
elegante de frază. De fapt, ghiorăielile ar trebui să ne fie 
de ajuns... 

Au dormit în maşină, la adăpostul unui gard, şi şi-au 
reluat drumul la răsăritul soarelui. Lona n-a scos o 
vorbă toată dimineaţa, stătea cu ochii ficşi, părând 
extrem de atentă, ca şi cum în faţa ei s-ar fi desfăşurat 
un spectacol invizibil, ca şi cum ar fi învăluit-o o 
simfonie - neauzită altor urechi decât ale ei - în frazele 
ei muzicale. O secundă, lui Lisiah îi veni s-o zgâltâie, dar 
renunţă, alertat de pupilele dilatate straniu ale femeii. 

„E oboseala!” îşi repetă el un sfert de oră în şir. „Nimic 
decât oboseala, o noapte bună de somn şi n-o să se mai 
vadă nimic...” 

Dar era departe de-a fi sigur. Prea multe lucruri îl 
jenau şi, mai cu seamă, inexplicabila răzgândire a 
tovarăşilor Lonei, care, după ce îi ţinuseră prizonieri 
aproape douăzeci şi patru de ore, dintr-o dată păruseră 
extrem de dornici să-i vadă plecând cât mai repede! 

Opri vehiculul în parcarea primului motel care le ieşi în 
cale. 

Era un stabiliment vetust, cu cabane dărăpănate şi 
jumătate din firmă smulsă de vânt. Paznicul, îmbibat 
paşnic cu ţuică, nu le puse nici o întrebare. Îşi ocupară 
căsuţa fără ca tânăra femeie să fi deschis o singură dată 
gura. Lisiah era prea epuizat ca să mai stea pe gânduri, 
se trânti pe pat îmbrăcat complet şi îl fură de îndată un 
somn adânc. 

Când deschise ochii, mult mai târziu, se lăsase 


întunericul, înecând obiectele într-o ceaţă chinuitoare. 
Silueta Lonei se profila în dreptul ferestrei, nemişcată. 
Lisiah se ridică, cu inima strânsă de o presimţire rea. 

— Nu dormi? 

Nu-i răspunse. Când repetă întrebarea, puţin mai tare, 
Lona păru să se trezească dintr-un vis profund sau o 
criză de somnambulism. Lisiah apăsă butonul veiozei, 
inundând odaia cu o lumină galbenă ca urina. Lona făcu 
un salt înapoi, ridicând cotul pentru a-şi apăra faţa, ca 
un miner care iese brusc la soare după o lungă şedere 
sub pământ. În acel moment, Lisiah observă că avea 
pupilele înspăimântător de dilatate, ochii 
transformându-i-se în două găuri cu albul aproape 
absent. 

— Ce făceai? 

— Mă uitam afară. Un bărbat şi o femeie fac dragoste 
sub măslinul de pe colină. Au luat cu ei şi un tranzistor, 
iar acum ascultă programul de noapte al unui post care 
se numeşte W.R.H.- 678... 

Cu stomacul crispat de teamă, Lisiah se apropie de 
fereastră. Singura colină pe care o putea zări se afla la 
aproximativ patru kilometri, întunericul transformând-o 
într-un dom opac şi uniform. 

Se răsuci şi apăsă întrerupătorul, cufundând încăperea 
în întuneric. 

— Îi mai vezi şi acum? murmură el, cu gâtul cumplit de 
uscat. 

— Da, bărbatul a scos din buzunar un pachet de ţigări. 
Sunt Blue-Knife, fără filtru. Fata îi întinde o brichetă şi... 

— Ajunge! Ori inventezi sau... 

Nu îndrăzni să încheie propoziţia. Lona se apropiase. 
Îşi rezemă o mână de perete. Imediat, se lumină la faţă. 

— Lisiah! Oh, Lisiah! Pe cealaltă parte a peretelui e o 
muscă. Merge, îi simt şocurile läbutelor în palmă, prin 
cărămidă, şi... Gata. S-a terminat, nu mai simt nimic. 
Cum a venit, aşa a şi plecat. Şi afară, nu mai văd nimic, 
decât noaptea... Ce se întâmplă? 


Lisiah înghiţi un nod dureros. 

— Şi azi dimineaţă, în maşină, vedeai ceva? 

— Nu, auzeam. Ascultam conversaţia dintre un om şi 
fiul lui, cu cinci kilometri înainte de a fi ajuns la 
înălţimea lor... E ca o criză, înţelegi? Timp de câteva 
zeci de secunde, simţurile mele îşi măresc puterea, mă 
proiectez în spaţiu prin miros, prin văz. Am impresia că 
aş putea să văd până la stele... E... E îmbătător! 

Tânărul se lăsă pe pat, cu palmele umede şi reci ca 
gheaţa. 

— Crize de acuitate, murmură el, ca pentru sine, amicii 
tăi o ştiau! De-asta ne-au alungat... 

— Ce tot îndrugi? E o prostie! Le-aş fi putut fi de mare 
folos. 

— Nu fi atât de sigură! Pentru moment, fenomenul te 
seduce, îţi procură senzaţii agreabile, dar ce se va 
întâmpla dacă se amplifică, dacă devine permanent? 
Adineaori, când am aprins lampa, aproape ti s-a făcut 
rău, aminteste-ti! 

— Nu, nu e posibil... Vrei să zici că... 

— Da! Începând din care stadiu plăcerea devine 
durere? Nu te-ai gândit? 

Lona scutură din cap, aproape cu frenezie. 

— Nu m-ar fi abandonat! 

— Visezi! N-aveau timp de pierdut cu o deviantă! 

Îşi trecu mâna prin dreptul ochilor. Oboseala îi 
îngreuna pleoapele, ca de plumb. 

— Trebuie să reflectăm, spuse el cu glas aproape 
neauzit, să găsim o soluţie înainte de a lua amploare 
crizele... 

— Nu e nimic de făcut, răspunse Lona cu voce 
posomorâtă, decât să ne despärtim până nu devin o 
bombă gata să explodeze. Tu încă mai poţi să scapi... 

Făcu o pauză, apoi reluă, cu insistenţă: 

— Nimic nu ne leagă, ştii bine. Nimic, în afară de 
fraternitatea anormalilor, ceea ce nu ajunge. Mi-ai 
salvat viaţa, eu ţi-am salvat-o pe a ta, suntem chit. Du- 


te! Ia banii, maşina. Eu am să mă afund în pădure. Cât 
timp îmi mai rămâne? Două zile? Trei zile? 

Avea dreptate, Lisiah o ştia perfect. Nu-i aştepta nici 
un viitor, nici o perspectivă, nimic care să poată justifica 
riscul pe care şi-l asuma acum, rămânând lângă ea. Insă 
nu-şi găsea curajul de a se ridica şi fugi. 

Zorii îi găsiră faţă în faţă, ca pe doi jucători tăcuţi, 
aşezaţi de-o parte şi de alta a unui eşichier invizibil. 

Cu puţin timp înaintea răsăritului, Lona percepu 
scrâşnetul unei colonii de furnici ocupate să foreze solul 
la un metru şi jumătate sub cabană. Totuşi, criza fu 
suficient de scurtă pentru a nu prilejui nici o catastrofă. 
La ora şase, porniră iarăşi spre nord. Lisiah conducea cu 
toată viteza, apăsând pedala la limită. Lona se refugiase 
în oboseala ei, dormitând cu ochii semi-închişi. Numai o 
dată, se ridică în fotoliu, declarând: 

— Auzi? Un şuier de locomotivă! 

Dar nu se găsea nici o cale ferată mai aproape de două 
sute de kilometri. Când se opriră să facă plinul, Lisiah 
îndrăzni în sfârşit să-şi expună planul de acţiune. 

— Trebuie să ajungem la un mare oraş, înţelegi? De 
preferinţă, un oraş de garnizoană, sunt destule prin 
zonă. 

— Dar de ce? 

— Din cauza barurilor pentru soldaţi si a traficului care 
se desfăşoară acolo. L-am cunoscut bine, la vremea mea. 

— Şi ce vrei să cumperi? Droguri? 

— Cam aşa ceva. Ai auzit de anesthotoxină? 

— Ce anume? 

— Anesthotoxină. E un anestezic puternic, extrem de 
puternic, care insensibilizează fără a te face să-ţi pierzi 
cunoştinţa. E folosit în armată, pentru a înviora băieţii şi 
a-i trimite în linia întâi. Un comprimat, şi nu-ţi mai simţi 
corpul. E ca şi cum spiritul tău ar sălăşlui într-o bucată 
de lemn, o marionetă. l-am văzut pe unii, care luaseră 
anesthotoxină, atacând la baionetă, cu ambele glezne 
rupte, am văzut camarazi alergând cu cioturile abia 


suturate. Când statul major ducea lipsă de efective, se 
goleau spitalele militare, distribuind anesthotoxină cu 
ghiotura. Poate fi soluţia pentru tine... 

— Ai putea găsi? 

— Sigur. După război, anumiţi bolnavi au vrut să 
înghită în continuare porcăria asta. Şi-au făcut din ea un 
fel de practică mistică, o asceză religioasă. 
Anesthotoxina îi elibera de sub tirania cărnii, 
permițându-le să devină spirite pure etc. S-au întemeiat 
mai multe secte şi, în acelaşi timp, prin jurul spitalelor 
militare s-a dezvoltat o piaţă paralelă. Cu un dram de 
noroc... 

Licărul care se aprinsese în pupilele Lonei se stinse 
rapid. 

— La ce bun? şopti ea. Nu te încăpăţâna. Nici măcar nu 
ştiu dacă apreciez ceea ce vrei să faci pentru mine. Un 
spirit într-o bucată de lemn... Crezi că e într-adevăr 
preferabil morții? 

Lisiah nu-i răspunse, reluându-si locul la volan. Ochii 
săi roşii si usturători făceau eforturi tot mai mari să 
rămână deschişi. 

La începutul dupä-amiezei, au ajuns în mahalalele unui 
orăşel minier. Cazarma se detaşa pe fundalul de ţevării 
şi rezervoare, ca un cub enorm de beton cenusiu. 
Soldaţi în uniforme de campanie hoinăreau pe străzi, 
vizibil plictisiti Lui Lisiah nu-i fu greu deloc să 
închirieze o cameră într-un hotel degradat. 

— Încearcă să dormi! o sfătui el pe Lona, luând toţi 
banii disponibili. Nu ştiu cât timp îmi va trebui ca să 
găsesc ceea ce caut. g 

Fata consimti, cu un surâs straniu pe buze. In 
momentul când închise uşa, Lisiah înțelese că îl bănuia 
de a fi inventat toată povestea ca să fugă cu paralele, iar 
în gură îi veni un gust amar. 

Afară, spectacolul oraşului jalonat de uniforme îl purtă 
cu mulţi ani înainte, având neplăcuta impresie că 
trecutul alerga să-l ajungă din urmă, să-l prindă într-un 


soi de capcană circulară care acum îl forţa să păşească 
pe urmele propriilor paşi. Se cutremură. 

Cafenelele rezervate militarilor în permisie erau la fel 
de lugubre ca în amintirile lui. De-a lungul tejghelelor, 
bărbaţi în ţinută de camuflaj dădeau pe gât enorme 
sticle de bere brună. Conversatiile posomorâte erau 
presărate cu înjurături. Pe trotuar, câteva fete se 
plimbau prin faţa barurilor, unduindu-şi şoldurile. Se 
apucă de băut, era singura cale de a lega prieteşug. 

Peste trei ore, i se propuseseră tot felul de droguri, 
euforizante, afrodiziace, remedii miraculoase contra 
bolilor venerice, diverse ustensile de uz erotic, dar nici 
un strop de anesthotoxină. Incepea să-şi piardă 
speranţa, când un caporal obez cu chelie lucitoare îl 
trase de cot. 

— Ai luat-o prost, îi şuieră grăsanul cu un glas ascuţit, 
nu eşti în cartierul care trebuie, camarade. Tre' să te 
duci spre centru, pe la spitalul de nebuni. Ai să vezi o 
cafenea, chiar în faţă la camera de urgenţă, „Bazooka” 
se cheamă, mişto? Hm? „Bazooka”. E unu' acolo, un tip 
înalt şi slăbănog, ras în cap, care le zice la toţi „frati- 
miu”. El poate să te-ajute. Face parte dintr-o societate... 
„Fraţii spiritului pur”, sau cam aşa ceva... 

Lisiah se execută. Noul bar semăna întru totul cu cel 
pe care tocmai îl părăsise. „Fratele”, însă, lipsea. Contra 
unui bacşiş, află că omul sfânt avea obiceiul să apară pe 
la mijlocul după-amiezei, şi că avea nevoie de răbdare. 

Se retrase la toaletă, pentru a-şi clăti faţa cu apă rece. 
Oboseala îi rodea oasele mai sigur decât o colonie de 
termite. Reveni în sală, se aşeză la masă cu o cafea 
triplă şi adormi, cu capul pe antebrat. 

Când se trezi, în faţa lui se aşezase un bărbat. Un 
individ înalt, costeliv, cu pielea cenuşie. O manta 
militară veche, care cândva trebuie să fi fost albastră, îi 
ţinea loc de haine. Era ocupat să-şi străpungă mâna 
stângă cu un ac gros de seringă, cam ruginit, dedicând 
acestei munci o sârguinţă de şcolar silitor, cu ochii mijiti 


si limba scoasă. Când termină, scoase din buzunar o 
lamă de ras învelită într-o hârtiuţă galbenă, o 
despachetă şi-şi făcu pe braţ o tăietură de vreo zece 
centimetri. Sângeră foarte puţin, ca şi cum practica 
repetată a acestor exerciţii de automutilare l-ar fi golit 
complet de sânge. 

— Vezi, spuse el, ridicând privirea spre Lisiah, nu 
sufăr. Trupul ăsta nu e decât un veşmânt pentru mine, 
accidentele şi neajunsurile lui sunt neînsemnate, numai 
spiritul meu e o comoară. Mă căutai? Eu sunt fratele Ko. 
Vrei să fii de-ai noştri, sau încă nu faci decât să te 
apropii? Pot să te ajut. Dar îţi pot zice de pe-acum că te 
afli pe calea cea bună. Nu vei mai cunoaşte foamea, 
oboseala, boala. Vei fi scăpat de tirania rutului, de 
înşelătoriile simţurilor. Mângâierile femeilor îţi vor 
deveni străine, savoarea mâncărurilor, necunoscută. 
Senzualitatea bestială care reglează viaţa oamenilor nu 
va mai avea nici o putere asupra ta. Renuntând la trupul 
tău, vei deveni liber, ajuns dincolo de falsele plăceri. 
Numai spiritul îţi va mai străluci, cu lumină înmulțită. 
Nemaifiind invadati, potopiti de şuvoiul informaţiilor 
fizice, lobii tăi cerebrali se vor dezvolta mai presus de 
orice aşteptare... Comunitatea noastră va fi fericită să te 
primească. 

Glasul său, cu toate cuvintele rostogolindu-se într-un 
murmur monoton, producea un curios efect hipnotic. 
Lisiah trebui să se scuture pentru a pune întrebarea 
care-i ardea buzele: 

— Unde se găseşte comunitatea asta? 

— Într-un loc secret, frate-meu. La adăpost de cei răi. 
Suntem tolerati, dar unii ne vor răul, o ştii la fel de bine 
ca mine. Dacă doreşti cu adevărat, te voi conduce la 
cineva care să-ţi examineze candidatura şi să-ţi aducă la 
cunoştinţă regulile ordinului nostru. Trebuie să intri în 
rândurile noastre fără întârziere, frate-meu, la noi nu va 
trebui să-ţi mai faci griji cu aprovizionarea, nu va mai 
trebui să alergi prin baruri neliniştit, în căutarea unui 


frate-negustor. Noi înşine ne distiläm propria 
anesthotoxină... 

— Încă nu sunt gata, dar ti-as putea trimite pe cineva 
care şi-a terminat parcursul de apropiere şi nu mai 
poate suporta nici o senzaţie. O femeie. O vei accepta? 

Un surâs cucernic încreţi chipul cenușiu. 

— Să vină. Toate oile sunt binevenite în regatul 
anesteziei. Mă aflu aici zilnic. 

— Ai la tine... 

— Bineînţeles, frate-meu, întinde mâna pe sub masă. 

Lisiah se conformă. Un tub metalic i se depuse în 
palmă; strânse degetele, cu pieptul dintr-o dată eliberat 
de o greutate enormă. Reusise. 

Celălalt se aplecă spre el, cu răsuflarea pestilenţială: 

— Produsul e gratuit, dar am obiceiul să accept o 
donaţie pentru comunitate. Un obol de un fel sau altul. 
Nimic mai ieftin de cincizeci de dolari... 

Lisiah numără rapid bancnotele şi le făcu sul. Cu acest 
tarif, Lona n-avea să reziste prea mult timp. Cât îi 
trebuia pentru a înghiţi tot tubul de comprimate? O zi? 
Două, cel mult... Se ridică. 

— Sunt fericit că te-am cunoscut. Poate am să-ţi trimit 
pe cineva. 

— Dar bineînţeles, frate-meu, nu şovăi, tocmai 
căutătorii ne lipsesc... 

Lisiah îşi stăpâni o înjurătură şi ieşi precipitat din 
cafenea. Aerul de afară avea gust de fum. Curând avea 
să se înnopteze. Agasat, îşi dădu seama că petrecuse 
toată după-amiaza dormind în faţa ceştii de cafea. 
Contactul cu cilindrul de alamă îl însenină. Şi acum? Nu 
câştigase decât o amânare, în patruzeci şi opt de ore 
Lona avea să reînceapă a suferi tulburările de percepţie. 
În ritmul ratelor de cincizeci de dolari la fiecare două 
zile, finanţele aveau să le tindă rapid spre zero. Deci? 
Cel mai simplu ar fi fost să se infiltreze într-o 
comunitate de anestezişti, dar oare fata avea să accepte 
o asemenea soluţie? 


Ridică din umeri, ajungând la hotel. În camera jegoasă, 
Lona dormea. Depuse tubul pe noptieră şi mâzgăli pe o 
hârtie modul de folosinţă, precum şi felul în care îşi 
procurase comprimatele. Sublinie câteva cuvinte: 
„Bazooka”, „fratele Ko”, „comunitate”... 

După care înghiţi două somnifere şi se înveli cu pătura. 
Nu mai dorea decât un singur lucru: să doarmă şase luni 
în şir. 

După trei minute, simţi că se prăbuşeşte într-un put 
fără fund, un tunel vertical tăiat prin bezna cosmosului. 
Începu să-şi dorească o prelungire a căderii la nesfârşit. 


Epilog 


Când se trezi, patul Lonei era gol. Tubul de 
anesthotoxină dispăruse de pe noptieră. Nu-i trebui mult 
timp ca să constate că tânăra luase jumătate din 
bancnotele ce constituiau bugetul lor. De asemenea, îşi 
însuşise o mare parte din tabletele nutritiv-hidratante 
primite de la Nath, precum şi cheile maşinii. 

Nu se miră. Când scrisese mesajul, în ajun, îşi dăduse 
seama că despărţirea devenise inevitabilă. Nici nu se 
putea pune problema s-o urmeze pe Lona în rândurile 
anesteziştilor, iar faimoasa „solidaritate a monstrilor” se 
oprea în pragul acestei bifurcări. 

Se sculă. Hainele mototolite, umede de transpiratie, îl 
strângeau într-o gangă ca de carton. Făcu un pas spre 
lavabou, apoi renunţă. Se simţea gol pe dinăuntru, 
găunos. Fragil. O secundă, îi veni dorinţa de a alerga 
spre „Bazooka”, s-o prindă din urmă, să... Era o 
idiotenie. O idiotenie inutilă. Nu făcuse decât să accepte 
invitaţia fratelui Ko? Sau poate întorsese farurile maşinii 
spre ţară, fugind pe drumuri pustii, cu gândul de a muri 
undeva în fundul unei păduri, îmbătată de senzaţii, ucisă 
de miros, de văz, de atingere, de...? N-avea s-o afle 
niciodată - şi era mai bine aşa. Adună banii, îndesându-i 
de-a valma în buzunar. Totul avea să se şteargă, era de 
ajuns să aştepte. leşi din cameră fără a închide uşa, 
cobori scara şi păşi în stradă. Mirosul de fum stăruia. 
Ajungând în dreptul cafenelei, manşetele ziarelor îl 
frapară cu literele lor mari şi groase: 

„NOU RAZBOI RASIAL IN SUD! Stare de urgenţă 


proclamatä în sapte provincii. Revolte sângeroase în trei 
mari centre industriale. Garda civilă la arme!” 

Pe umăr i se depuse o mână. Întorcând capul, îl 
recunoscu pe grăsanul cu chelie lucioasă care-i dăduse 
adresa fratelui Ko, cu douăzeci şi patru de ore în urmă. 

— Ai văzut? exclamă obezul, cu ciudatul său glas în 
falset. Iar a început! Două companii fac manevre. Eu 
plec poimâine, dar tu? Nu te interesează o poveste din 
asta? Ştii că se recrutează fără să pună întrebări? Orice 
înrolare pe cinci ani implică o amnistie totală. Ai aerul 
unuia pe care s-ar putea să-l intereseze. Mă înşel? Du-te 
la cartierul 58, întreabă de sergent. li zici că vii din 
partea lui Freddy-grasul... 

Avu un scurt moment de ezitare, apoi se răsuci pe 
călcâie, cu un gest de complicitate virilă. Lisiah îl privi 
îndepărtându-se, ca un munte de osânză rostogolindu-se 
peste cap. 

Nu mai exista nici un acum, nu mai exista după. Cercul 
se închisese. Mai avea de ales, sau totul era deja 
prescris? Făcu un pas înapoi, mitraliat de titlurile 
enorme ale cotidianelor. Umbra i se lipea de caldarâm, 
împiedicându-l să fugă. Se retrase, cu senzaţia că se 
scufunda într-o baltă de nisipuri mişcătoare. Cu 
degetele tepene, cu creierul înecat de amețeli, auzi 
sunând undeva ora cinci şi jumătate. 


Opere 


Vue en coupe d’une ville malade (1980) 

Les Sentinelles d'Almoha (1981) 

Aussi lourd que le vent (1981) 

Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 

Portrait du diable en chapeau melon (1982) 

Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 

Territoire de fièvre (1983) 

Les Lutteurs immobiles (1983) 

Les Bêtes enracinées (1983) 

Ce qui mordait le ciel... (1984) 

Crache-béton (1984) 

Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison vénéneuse (1984) 

Ambulance cannibale non identifiée (1985) 

Le Rire du lance-flammes (1985) 

Rempart de naufrageurs (1985) 

Abattoir-Opéra (1985) 

Naufrage sur une chaise électrique (1985) 

Enfer vertical en approche rapide (1986) 

La Colère des ténèbres (1986) 

Danger, parking miné! (1986) 

Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, 
c'est à quel étage? în 2003) 

Docteur Squelette (1986) 

Opération ,serrures carnivores” (1987) 


La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 

Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 

L'Ombre des gnomes (1987) 

Le Château d'encre (1988) 

Le Voleur d'icebergs (1988) 

Le Tombeau du roi Squelette (1988) 

Les Ecorcheurs (1988) 

Le Dragon du roi Squelette (1989) 

La Nuit du bombardier (1989) 

Boulevard des banquises (1989) 

L'Homme aux yeux de napalm (1989) 

Cauchemar ă louer (1990) 

La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 

Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Reveurs d'ombre (1990) 

Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 

3, place de Byzance (1992) 

L'Armure maudite (1992) 

Rinocerox (1992) 

Capitaine suicide (1992) 

Abimes (1993) 

Hurlemort (1993) 

Derelict (1993) 

Sécurité absolue (1993) 

La Route obscure (1993) 

De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 

Mange-monde (1993) 

Armés et dangereux (1993) 

La Maison de l’aigle (1994) 


Le visiteur sans visage (1994) 

Le Chien de minuit (1994) 

Le Sourire noir (1994) 

La Moisson d'hiver (1995) 

Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 

Profession: cadavre (1995) 

La Main froide (1995) 

Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 

La fille de la nuit) (1996) 

Ma vie chez les morts (1996) 

Promenade du bistouri (1996) 

Les Ombres du jardin (1996) 

Le Château des poisons (1997) 

La Cicatrice du chaos (1997) 

Les Enfants du crépuscule (1997) 

L'Armure de vengeance (1998) 

Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 

Les Prisonnières de Pharaon (1999) 

Le Livre du grand secret (1999) 

Baignade accompagnée (1999) 

Le Manoir des sortilèges (1999) 

La Chambre indienne (2000) 

Iceberg Ltd (2000) 

Dernières lueurs avant l’aube (2000) 

Le labyrinthe de Pharaon (2000) 

La Princesse noire (2004) 

Les Cavaliers de la pyramide (2004) 

La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 

La Maison des murmures (2005) 

La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 

La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 

La Fenêtre jaune (2007) 

Ceux qui dorment en ces murs (2007) 

Le masque d'argile (2008) 


Dortoir interdit (2009) 
Ceux d’en bas (2010) 
Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 

Pèlerins des ténèbres (2000) 

La Captive de l'hiver (2001) 

D.E.S.T.R.O.Y. 

D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 

Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 

Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 

Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 

Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 

Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 

Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 

Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 

Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 

Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 
(2006) 

Sigrid et le mondes perdus 

Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud 
(2002) 

Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 

Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de 
muraille, 2005 

Élodie et le maâtre des rêves 

Élodie et le maitre des Rêves (2004) 

Nouchka 

Nouchka et les geants (2007) 

Nouchka et la couronne maudite (2007) 

Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb 
Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 


Les Hommes tritons (1986) 
Les Tourmenteurs (1987) 
Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 


L'Empire des abâmes (1997) 
Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 


Sub pseudonimul Akira 
Suzuko 
Les Harponneurs d'étoiles (1998) 


La Meute hurlante (1998) 
Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D. Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 
Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 
(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 

Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 

Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 

Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 

Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 

Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 

Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 

Destroy, Editura Lucman, 2006 

Krucifix, Editura Nemira, 2006 

Haita (roman), Editura Nemira, 2006 

Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 

Mâna rece, Paralela 45, 2007 

Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 

Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008