Povestiri — 4 Pe Cat de Greu E Vantul

Serge 
Brussolo 


Pe cât de greu e 
vantul 


Aussi lourd que le vent 


Era o galerie vitrată, ca un șarpe lung de sticlă între 
masele moi ale dunelor ce mărgineau plaja. Lui Elsy îi 
plăcea să se plimbe prin acel intestin de plexiglas, pe 
care în unele locuri nisipul îl acoperea complet. O 
domina strania impresie de a se plimba prin interiorul 
unui gigantic boa transparent, iar atunci îi plăcea să-și 
lase spiritul să vagabondeze, închipuindu-se victimă a 
unei îngurgitări monstruoase, condamnată să înșele, 
prin hoinăreală, așteptarea unei digestii definitive. Da, 
lui Elsy îi plăcea tunelul lung de sticlă pe care-l 
alcătuiau atelierele artiștilor, construite unele în 
continuarea altora, precum celulele cine știe cărei 
închisori pentru esteti. Pașii ei răsunau sub bolta 
zgâriată de ghearele ploii, ale vântului și nisipului, 
detașându-se net într-o tăcere pe care n-o tulbura nicio 
lovitură de ciocan, nicio discuţie între creatori și 
modele, maeștri și discipoli... În prezent, sălile erau 
goale aproape în totalitate și, chiar închiriindu-le pentru 
o coajă de pâine, municipalităţii îi era foarte greu să 
găsească amatori. 

„Marea urcă în fiecare an tot mai mult, afirmau 
ziarele, valurile rod litoralul. Plajele se retrag”. 

Probabil era adevărat, dar lui Elsy puţin îi păsa. De 
altfel, nu-i displăcea să-și imagineze veranda prinsă sub 
valuri ca un submarin eșuat, suscitând curiozitatea 
peștilor și a micilor sepii albastre care forfoteau în 
lungul litoralului. Nu ajungea să vadă scufundarea 
coastei ca pe o catastrofă. „Ţara se înclină!” se spunea, 
cu expresii sententioase, în cafenelele ce märgineau 
pieţele. Această formulă o sedusese și începuse imediat 
să-și reprezinte continentul ca pe o corabie a cărei pupă 
lua apă și care-și îndreaptă încet etrava spre cer, după 
un unghi din ce în ce mai apropiat de cel drept. 

— Creșterea apelor i-a alungat pe plimbäreti și 
artiști! îi destăinuise portarul clădirii, la sosire. Înainte, 
seara mai ales, nu mai terminam de măturat hârtiile și 
cornetele de îngheţată turtite. Nu că arta ar fi pasionat 


mulțimile, ei as! Da’ trebuie s-o spunem - cu respectul 
cuvenit, m'dame - se găseau totdeauna una, două fete-n 
pielea goală care pozau și chestia asta, asta atrăgea 
tineretul. 

li întinsese cheia cu o mutră ironică, adăugând 
printre dinţi: 

—... În orice caz, dacă vreţi să schimbaţi studioul, nu 
vă jenati! De loc nu ducem lipsă! 

În momentul când intră în galerie, portarul ieșise 
pentru o ultimă oară din gheretă, ca să strige: 

— Vă previn! Nu veniţi la mine să vă dati cu 
presupusu' despre murdăria geamurilor și a cupolei 
care-i, practic, acoperită de gäinatu’ pescărușilor ălora 
nenorociti! Nu mai curät nimic, de când nu mai trimite 
primăria notă de servicii. 

Si dispăruse în fortăreaţa lui, bombănind ceva în 
legătură cu „o corabie la care n-are niciun rost să-i 
cârpești puntea, când tot se scufundă”. Elsy abandonase 
cheia în prima scrumieră ieșită în cale. În orice caz, 
atelierele erau deschise, căscate s-ar fi putut spune, și 
se distrase îndelung plimbându-se pe planseele 
presărate cu tuburi de vopsea, călcate în picioare, 
vomându-și märuntaiele roșii, albastre, verzi, în 
serpentine lungi, acum uscate. Impinsese perversitatea 
chiar până la a strivi sub călcâi cilindrii încă intacti, 
pătând solul și propriile-i încălțări și glezne cu 
deflagratii moi de albastru de Prusia, roz tyrian sau 
pământ de Sienna ars. Sărise astfel dintr-o cameră în 
alta, jalonându-și vizita cu petele multicolore lăsate de 
tălpi, cum visase întotdeauna să facă, în fantasmele 
copilăriei. Majoritatea sălilor prezentau același aspect 
de haos, juxtapunând tablouri de o perfecţiune 
desăvârșită cu semnele unui lasă-mă-să-te-las din ce în 
ce mai mare. Colo, se găsea o pânză ce fusese instalată 
de-a latul unui pat, astfel ca maestrul să poată picta fără 
a ieși din așternut. Acum, petele de coloranţi, mânjelile 
de ketchup, cutiile de bere goale îndesate sub pernă și 


resturile unui hamburger, cu cartofi präjiti si ceapă, 
esuat între faldurile unei cuverturi se etalau ca tot 
atâtea hieroglife rezumând viata defunctului pe un 
sarcofag egiptean, în alte locuri, manifestäri scatologice 
evidente păreau să mărturisească o regresie mintală și 
corporală neliniștitoare. Parcurgând acest câmp de 
luptă al artei, Elsy se întreba dacă ascensiunea apelor 
era într-adevăr singurul și unicul motiv al exodului care 
transformase galeria în deșert sau dacă artiștii, reuniți 
aici ca într-un lagăr de detenţie, fugiseră definitiv de 
această  colcăitură întunecată ce se înfunda în 
adâncurile lor înșiși și de care, fiecare operă reușită, îi 
apropia puţin mai mult, ca pe niște incurabili cărora 
fiecare analiză vine să le confirme evoluţia tumorii 
maligne care-i devorează. 

— Arta e o maladie, avea obiceiul să repete un pictor 
orb de care Elsy fusese îndrăgostită cu câţiva ani în 
urmă. La fel ca boala, îi e impusă omului din afară. Ca 
boala, provoacă suferinţe. Se trăiește cu arta ca și cu o 
tumoră care adoarme sau se trezește. De la început se 
știe că n-ai să te debarasezi niciodată de ea și că singura 
speranţă pe care o poţi avea este aceea de a suferi mai 
puţin. Atâta tot. 

— Dar creaţia? îndrăznise Elsy. 

— Creaţia? Nu e decât mijlocul de a compensa ceea 
ce distruge arta zi de zi în dumneata. O transfuzie după 
hemoragie, dar totul se strică în ziua când încep să fie 
mai multe hemoragii decât transfuzii... 

Astfel, pierdută undeva în inima galeriei, ea însăși pe 
jumătate digerată de către dune și mare, Elsy se simţea 
bine. 

Uneori, se gândea la colegele ei de la agenţia 
MacFloyd, gătite în mătăsuri și cașmir, cu părul teapän 
sub lacul coafurilor, discutând cu o voce zaharisită, dar 
nemiloasă, detaliile unui contract, modalităţile unui 
avans asupra drepturilor, ale unui transfer de fonduri. 
Cu două luni în urmă, purta aceeași uniformă, executa 


același dans... Din perspectiva timpului, acum situaţia i 
se părea putin cam ireală. 


Totuși, fusese una dintre cele mai îndâriite. „O 
maniacă a promovării”, cum spunea Jean, seara în 
fundul patului, cu o mutră atât invidioasă, cât și rea. 
(După care stingea lumina și o înșfăca de șolduri, ca să-i 
arate el ei cine rămânea stăpânul!) Toate acestea erau 
acum departe, atât de departe... 

Îi era cum nu se poate mai greu să se convingă de 
evidenţa faptului că încă mai făcea parte din echipa 
directoare a lui Grand MacFloyd, de la marea agenţie 
MacFloyd - Tranzacţii artistice de tot felul. Ani de 
muncă, negocieri nebunesti în  tete-â-tete! cu 
producătorii, regizorii, artiștii virtuoși, machiozele 
vedete, inginerii de sunet megalomani, luminiștii 
dementi, se contractau într-un vârtej de chipuri și cifre 
anonime. 

Nu, totul începuse cu Nellie Armstrong. Ideea părea 
absurdă și totuși... Cine-ar fi putut să creadă?... 

În perioada când Elsy își termină lucrarea de licenţă 
în istoria artei și brevetul de negociatoare artistică, 
Nellie Armstrong făcea deja parte din marele batalion al 
uitatilor, era un talent uitat, o marginală supradotată 
care, în chip ciudat, nu știuse niciodată să-și croiască 
drum prin jungla pieţelor mondiale de artă. Niciun agent 
profesional nu-i retinuse numele. Naşterea ei 
flamboaiantă fusese urmată de o noapte compactă 
asupra căreia se căzuse de acord că nu ameninţa să se 
sfârșească. 

Era unul dintre acele fenomene care se produc, 
numai câte două, într-un secol: se ilustrase imediat prin 
creaţii remarcabile, stupefiind criticii, apoi, în mod 
bizar, după un oarecare timp, încetase orice producţie. 
Printr-un proces  ineluctabil, galeriile nu mai 
prezentaseră nicio operă de-a ei și numele îi dispăruse 


1 Conversatie privata. 


din cataloage. Lumea se gândise, desigur, la unul dintr- 
acele talente fugare capabile să-și ardă, în două-trei 
construcţii majore, tot potenţialul creator, la un geniu 
dintr-acelea efemere care ating absolutul din prima 
încercare și apoi se zbârcesc în tot restul vieţii, golite, 
secate, disperat de sterile. Totuși, Elsy putuse constata 
că la agenţia MacFloyd, Nellie Armstrong se bucura 
întotdeauna de un anume prestigiu, iar contabilitatea 
continua să facă să-i parvină cecuri lunare... 

— Dar e stupid! observase ea. Această femeie n-a 
vândut și nici n-a creat nimic de ani de zile, de ce aceste 
vărsăminte? Il șantajează pe patron sau ce? 

Secretara pufnise în râs și ridicase din umeri în semn 
că nu știa. MacFloyd nu avea totuși reputaţia de a fi un 
mecena?, era un bătrânel scund și chel, cu profil tăios. 
De îndată ce un artist înceta să mai reprezinte pentru el 
o valoare comercială, contractul său dispărea, cu prima 
ocazie, între fălcile tocătorului mecanic. Elsy îl văzuse 
împingând la sinucidere doi tineri pictori ale căror 
opere, considerate prea ermetice de către critica 
specializată, bătuseră toate recordurile de nevânzare. 
„N-a făcut nimic pentru ei!” spunea ea adesea, când era 
sigură că n-o putea auzi nimeni. „E exact ca și cum le-ar 
fi tras cu mâna lui un glonţ în cap!” 

MacFloyd vindea arta cum vând alţii oţelul sau 
turbinele răcitoarelor nucleare, cuvintele ,altruism”, 
„bunăvoinţă” sau „dezinteres” reprezentau pentru el tot 
atâtea obscenitäti; niciodată Elsy nu-l văzuse consimtind 
la un avans pe drepturi, fără a fi deja sigur de puterea 
monetară a achiziţiei pe lângă marile trusturi artistice 
mondiale, contra unor sume fabuloase din care creatorul 
nu aduna decât câteva firimituri fără importanţă. 
Așadar, acesta era omul care-i trimitea în fiecare lună 
câte un cec substanţial lui Nellie Armstrong, fără nimic 


2 Protector al artelor si al științelor. [< fr. mécène, cf. Mecena - 
mare bogătaș din Roma antică, protector al literatilor și învätatilor 
din epoca lui Octavian August]. 


în schimb și încă de ani de zile! Nu reușea să înţeleagă! 

Odată, învinsă de curiozitate, profitând de absenţa 
secretarei contabile, ceruse ordinatorului releveul 
complet al vărsămintelor. Lista smulsă din aparat îi 
tăiase răsuflarea: viramentele bancare se eșalonau pe 
zece ani! 

Așadar, de zece ani, Nellie Armstrong trăia pe 
spezele patronului ei, fără a fi dat niciodată cel mai mic 
semn de a-și relua activitatea creatoare de odinioară! 

Era o nebunie... 

Din ce în ce mai intrigată, alergase la arhive să-și 
procure dosarul de presă al lui Nellie. Era subțire, cele 
două-trei benzi magnetice, pe care le-a putut asculta, 
nu-i ofereau decât foarte puţine indicaţii asupra 
personajului. 

Revenea de la Londra, unde fusese să negocieze 
drepturile de adaptare cinematografică ale unui best- 
seller, când MacFloyd o chemase în biroul lui. Nu se 
ridicase, nu-i strânsese mâna. 

— Opriti tot ceea ce lucraţi în prezent, aruncă el pe 
un ton îngheţat. Începând din momentul de faţă, nu vă 
mai ocupați decât de dosarul Armstrong. Veţi avea 
credit nelimitat. Supuneţi-vă capriciilor ei, cumpärati-i 
un blochaus* dacă vi-l cere. Refäceti-vä nasul și sânii, 
dacă așa vrea ea. Instigati o revoluţie sau prostituaţi-vă, 
dacă asta e dorinţa ei de moment, dar urmăriţi-o ca 
propria ei umbră, s-a-nteles? Luaţi legătura cu ea cât 
mai rapid posibil, dejucati orice filaj gazetäresc, nu mă 
contactaţi înainte de a v-o fi cerut ea. Fără scrisori 
părinţilor, prietenilor sau amantilor, nimic care să le 
permită unor eventuali scormonitori să vă găsească. În 
hoteluri, folosiți acte false, nu vă înscrieţi nicăieri cu 
numele adevărate, evitati locurile frecventate. Deveniti 
INVIZIBILE, 

Elsy tuși mărunt, ostentativ. 

— Înainte de a merge să-mi cumpăr un Colt și o 


3 Clădire mare cu multe etaje; bloc. /<germ. Blockhaus 


teacă, pot să știu și eu ce a inventat cucoana asta? 

MacFloyd nu râse. 

— Ascultă, Willoc, scandase el cu glas foarte scăzut, 
ești o fată de ispravă, descurcäreatä. Poţi rămâne foarte 
mult timp în casa asta, dacă faci un minimum de treburi. 
Îmi trebuie brevetul lui Armstrong. E la fel de important 
și de lucrativ ca invenţia cinematografului sau a discului 
microsilon, o știu, de zece ani îi urmăresc lucrările! E 
gata să termine, servește-i drept paravan dacă trebuie, 
dar convinge-o să semneze cu grupul nostru. Inteles? 
Dacă dai greș, să nu te mai prezinti aici niciodată. 
Schimbă ţara, culoarea pielii, sexul la nevoie, dar nu te 
sfătuiesc să-mi mai apari vreodată-n drum... 

lesi din cameră, flatată și înfricoșată în același timp. 
Secretariatul îi emise un set de documente false, 
precum și un plic doldora de cecuri de călătorie. Avea 
acolo o avere întreagă. 

Era tulburată, îl cunoștea suficient pe MacFloyd 
pentru a ști că nu vorbea niciodată în vânt și, se gândi, 
cu emoție, că acel bătrân afurisit era, într-adevăr, 
capabil să fi descoperit un nou Michelangelo sau un alt 
Mozart, pe scurt, cineva care să zguduie bazele artei 
occidentale și să pună temelia unei noi sensibilitati, 
lărgind câmpul percepţiei omenești, provocând o 
mutație radicală a noţiunii de frumuseţe, declanșând o 
veritabilă revoluţie estetică și culturală... Se ambala, cu 
obrajii îmbujoraţi și mâinile umede. Totuși, era sigură că 
se afla la doi pași de un eveniment ENORM. MacFloyd 
nu-și clădise reputaţia promovând pictori de duminică. 
Aspru la câștig, rămânea nu mai puţin dotat cu o 
remarcabilă siguranță a analizei, iar majoritatea 
universitarilor se  înclinau în faţa judecăților lui 
tranșante. Da, MacFloyd era o autoritate peste cinci 
continente și niciun singur critic n-ar fi îndrăznit să-și 
opună glasul celui al redutabilului bătrân. 


În această stare de spirit, a pornit Elsy în căutarea 


celei pe care trebuia de-acum s-o asiste în orice oră din 
zi și din noapte. Ascultând de sfaturi, s-a tuns, și-a 
decolorat părul, a optat pentru o mică mașină gri, de 
ocazie, cu caroseria de o rară banalitate și a cumpărat la 
grămadă un stoc de jeanși, pulovere, slipuri și tricouri, 
dintr-un supermarket de confecţii din cel mai popular 
cartier al orașului. 

Prima etapă a căutării a dus-o drept la Nellie 
Armstrong, în apartamentul dărăpănat al unei H.L.M. 
de periferie, înghesuit între terenuri virane și linii de 
tren. Erau acolo kilometri pătraţi de gunoaie, întretäiati 
de tranșeele betonate ale canalelor de scurgere, väluriti 
de colinele reziduurilor, unde soarele, la apus, aprindea 
scântei de sticlă și oţel. Nellie locuia sub un nume de 
împrumut, în condiţii aproape monahale. De îndată ce 
trecu pragul locuinţei, Elsy simţi că se găsea în faţa unei 
ființe de excepţie. Poate atât prin înfățișare, cât și prin 
aura de putere care emana din acea femeie slabă, 
plutind într-un pulover bleumarin läbärtat, niște blugi 
scortosi de jeg și o pereche de sandale ce rezistau la cel 
puţin două înconjururi ale lumii. 

— Vin din partea lui MacFloyd, începu ea, arătându-și 
cartea de vizită profesională. 

— Ești nebună! șuieră Nellie. Fără nume aici. Zi-mi 
Nel și arde imediat hârtia aia împuţită, ce, nu ti s-a spus 
nimic? 

Umbla prin apartament, pradă unei mari agitatii. Elsy 
remarcă o trusă de piele neagră, pe o măsuţă de placaj, 
un teanc impunător de hârtii ce păreau a fi partituri 
muzicale și, într-o cratiţă pe un resou de camping, o 
mână de seringi puse, vizibil, la sterilizat. Nel îi smulse 
brusc documentul, îi dădu foc cu o brichetă bărbătească 
nichelată, fără arabescuri, și îl lăsă să fie consumat într- 
un capac metalic care făcea oficiul de scrumieră. Cu 
orice altă ocazie, Elsy s-ar fi revoltat; în 
semiobscuritatea apartamentului, nu  îndrăzni să 


4 Habitation à loyer modéré (casa cu chirie mica) 


reacționeze si se mulţumi să-și înfunde mâinile în 
buzunare, pentru a-și ascunde nervozitatea. 

— Am venit să mă pun la dispoziția dumneavoastră, 
reluă ea, trebuie, în mod normal, să vă rezolv orice 
problemă materială și, într-o a doua etapă, să negociez 
termenii contractului... 

Nel îi făcu semn să tacă. 

— Nu trebuie să rămânem aici, murmură ea, terenul 
viran e terminat, nu mai pot lucra, au sfârșit prin a mă 
repera. Acum, sunt cunoscută. Trebuie să plecăm în altă 
parte. Toate astea sunt foarte neplăcute, mi se adună 
întârzierile. Intârzieri mari. Sunt dezolată, chiar nu pot 
să-ţi explic... 

Se opri în loc, trecându-și mâna prin păr cu un 
zâmbet crispat. Avea faţa suptă a unei păpuși bătrâne, 
unde gura exploda, roșie, groasă, ca o veritabilă 
mucoasă sexuală. „O gură de luptă”, își spuse Elsy și 
imediat asociaţia de idei, apărută nici ea nu știa de 
unde, o lăsă complet perplexă. 

— Când plecăm? întrebă ea pentru a-și alunga 
stânjeneala care o cuprindea, alimentată de tăcerea 
interlocutoarei sale. 

Incă o dată, Nel clătină negativ din cap. Nu voia să 
piardă vremea rătăcind în căutarea unei locuinţe 
oarecare. Demersurile, vizitele la agenţii, erau treaba lui 
Elsy. Trebuia „ceva vast”, o câmpie, un deșert. Dacă era 
posibil, într-o regiune puţin populată, „fără martori”. 
Când totul avea să fie pus la punct, o simplă scrisoare 
era de ajuns, urma să sosească imediat, cu primul tren... 

Elsy părăsi edificiul cu senzaţia de-a fi nimerit, prin 
constrângere, într-o conjurație al cărei sens și întindere 
îi scăpau total. Un moment, fu ispitită să lase totul baltă, 
să se întoarcă la agenţie și să ceară o sarcină mai în 
domeniul ei. Se descurca de minune la cocteilurile 
artistice, la vernisaje, iar rochiile ei mini de lamé*, cu 
decolteuri vertiginoase, erau de mult celebre în toată 


5 Material textil din mătase, bumbac sau lână cu fire metalice 


breasla. Câte contracte în exclusivitate nu smulsese 
dezlipindu-și picioarele sau aplecându-se ca să-și ridice 
posetuta! Strânse din dinţi. leșind din biroul lui 
MacFloyd, își arsese corăbiile, nu se mai putea întoarce, 
era pe deplin conștientă. 

Incepu deci să caute prin Sud, trecând în revistă vile, 
cabane de pescari, blochaus-uri dezafectate... Nimic nu 
era convenabil. Locurile insalubre se succedau zonelor 
suprapopulate, colibele dărăpănate, clădirilor 
deprimante. Finalmente, descoperi galeria: o veche sală 
de expoziție construită pe malul mării, la doar zece 
metri de nivelul fluxului... 

Orașul cel mai apropiat se situa la peste cinci 
kilometri de coastă. Era un burg auster și rece, cu 
garduri vii rigide, tunse impecabil. Casele de cărămidă 
roșie aveau toate alura unor mici fortărețe, iar Elsy n-ar 
fi fost deloc surprinsă să descopere aici ambrazuri. 
Deasupra tuturor acestora trona clopotniţa bisericii, 
evocând irezistibil imaginea unui foișor de pază; nu-și 
putu stăpâni un fior. Un panou de metal smältuit ura, 
totuși, bun-venit vizitatorilor, precizând că orașul se 
bucura de o bibliotecă înscrisă printre cele mai 
prestigioase zece biblioteci din comitat. 

Se opri într-un magazin pentru a se aproviziona cu 
conserve și băuturi, trebuind să suporte interogatoriul 
înfumurat al patroanei, o femeie grasă, încotoșmănată 
cu un sort alb, ros până la urzeală... 

— E liniștită viaţa aici, mormăi interlocutoarea ei, de- 
a lungul timpului s-a încercat să se construiască un 
ansamblu de vacanţă între dune, o șmecherie ca să 
atragă turiștii, turnuri, clădiri, dar nenorocitul de nisip a 
înghițit toate construcţiile alea nesuferite. Si-apoi, 
marea urcă, e-adevărat. De-atunci datează galeria, ce 
mizerie! Nu se vedeau acolo decât fete la curu' gol! La 
curu' gol! Mai mare rușinea! Noroc că-n câteva luni 
marea va fi acoperit totul. Sarea o să curețe locul! 

Elsy preferă să nu răspundă. Era un avertisment sau 


o ameninţare? În orice caz, urmau să aibă doar foarte 
puţine contacte cu populaţia, cel mult să fie constrânse 
de a-și reimprospäta proviziile o dată pe săptămână. 

Inainte de a ieși din magazin, mai cumpără un teanc 
de cărţi postale, un pachet de plicuri și timbre. Redactă 
repede o scrisoare pe adresa lui Nellie Armstrong, 
dându-i coordonatele gării, ale trenurilor, schimbărilor 
acestora și fixă întâlnirea peste trei zile. Murea de poftă 
să-i dea telefon lui MacFloyd pentru a obţine lămuriri, 
căci presimtea deja că de la tovarășa ei n-avea să obţină 
decât prea puţine informaţii, dar reuși să se abţină. 

Nel sosi în ziua stabilită, având drept unic bagaj un 
sac diform de pânză, conţinând probabil - Elsy băga 
mâna-n foc - trusa de piele neagră, partiturile muzicale 
și snopul de seringi întrezărite în apartamentul din 
cartierul industrial. 

— Nu v-a urmărit nimeni? glumi Elsy, parodiind 
serialele TV din tinereţe. 

Spre marea ei surprindere, văzu o scânteie de spaimă 
aprinzându-se în ochii lui Nel. 

— Nu, nu cred. Am schimbat de două ori taxiul... Si- 
apoi, era noapte... 

N-au mai schimbat o vorbă până la galerie. 

Când s-au oprit, marea avea consistenţa unui ulei 
întunecat, iar tunelul de sticlă semăna, mai mult ca 
oricând, cu acele piei de năpârcă năpârlite de pe fundul 
vivariumurilor. Nellie se înfioră, intrând sub tenda“ 
ruptă. In acel moment, părea extraordinar de fragilă, cu 
ridurile ei, trupul slab, dezvăluit de tricoul bărbătesc 
prea larg, și gura, floare cărnoasă și musculoasă, cu 
buzele vârstate de cicatrici minuscule. Elsy simţi o 
ciudată emoție; constată că ar fi trebuit să se 
înăsprească pentru a scăpa de farmecul dureros al 
tovarășei sale. 

— Să mergem, spuse ea, făcând un pas înainte. 


6 Apărătoare de soare sau de ploaie, în formă de acoperiș, făcută 
din pânză (la o luntre, la o corabie, pe o terasă, etc.). 


De la instalare, avea impresia că podeaua nu înceta 
să se încline, tot mai mult, în fiecare zi. Era o prostie și 
totuși nu reușea să scape de convingerea că, întârziind 
prea mult pe acele locuri, se condamna să rămână 
prizonieră a construcției, panta solului jucând 
imperceptibil rolul unui pod de cetate ocupat să se 
ridice. 

Tunelul, lung și tot mai prost iluminat pe măsură ce 
se depărtau de intrare, lua în visurile ei aspectul acelor 
coridoare fără sfârșit pe care le parcurgi în galop, fără a 
ști prea bine dacă sträbati meandrele unui intestin 
gigantic sau tubul digestiv al unui boa constrictor încă 
aţipit... 

— Să nu mergeţi până în capăt, o sfătuise portarul, 
ultimele ateliere sunt cufundate în beznă, eu nu mă duc 
niciodată. Și nu pot să vă garantez că n-a rămas vreunul 
pe acolo. Fiţi atentă! 

De-atunci, când se îndrepta către ieșire, Elsy nu se 
putea abtine să nu se întoarcă spre gaura de umbră care 
corespundea secţiunii din galerie acoperite de nisip. 
Uneori, se aștepta să vadă, tâsnind din tenebre, un 
pictor gol și hirsut, mergând în patru labe, cu răgete de 
fiară sălbatică. Monstru în plină regresiune, troglodit al 
artei înveșmântat într-o zdreanţă din pânză de tablou, 
hrănindu-se cu vopsele la tub, devenit definitiv nebun ca 
urmare a vreunui eșec nenorocit. I-o spuse lui Nellie, 
apoi, văzând-o pe aceasta că pălea, se grăbi să adauge: 

— În orice caz, nu suntem singure. Cred că un 
sculptor ocupă unul dintre studiourile încă locuibile. Dar 
e un urs, m-a prevenit paznicul, inutil să încercăm să 
facem cunoștință... 

Au făcut turul proprietăţii. 

Elsy a început să contureze un tablou pitoresc al 
împrejurimilor, retinând câte un detaliu amuzant, 
subliniind câte o trăsătură insolită. Si mai mult decât 
prima oară, era conștientă de extraordinara valoare a 
operelor abandonate prafului și umezelii. 


— De ce au plecat? întrebă deodată Nellie, formulând 
întrebarea pe care Elsy o răsucea în minte de câteva 
zile. 

— Nu știu. Un linșaj, poate?... O sinucidere colectivă? 
Cel puţin să nu fie vorba de un atelier-fantomă, știi, ca 
orașele acelea vechi, abandonate de căutătorii de aur? 

Și-au reluat mersul, șerpuind printre blocurile de 
piatră abia atinse, schiţele acoperite de ciuperci, 
cărbunii care reveneau încet la stare de praf negru... 

Ore îndelungi hoinăreau în tăcere prin anfiladele” de 
coridoare vitrate, tresărind când câte un pescăruș ricoșa 
din cupola transparentă, transformându-se în aceeași 
clipă într-un bulgăre de pene amestecate. 

— Tot timpul sunt enorm de multe păsări moarte în 
jurul construcţiilor de sticlă, declară Elsy, încercând să 
vadă fața celeilalte femei. Vino! o chemă ea, fals 
înveselită, cât timp portarul nu-i aici, am să-ţi prezint un 
prieten! 

O trase pe Nel de mână până la primul atelier, 
împiedicându-se de cutiile de bere goale. 

— Totdeauna e așa de întuneric? bombăni artista. 

— Aproape. Majoritatea becurilor s-au ars, 
administratorul nu mai vrea să se ocupe de întreţinere. 

— Si prietenul dumitale? 

— Uite-l. 

Era un motan tigrat de rasă europeană, foarte slab. 
Avea urechile lăsate pe spate, în semn de spaimă, iar 
coada sa mătura solul, cu mare nervozitate. Elsy îl 
descoperise în dimineaţa instalării, singur în mijlocul 
marelui atelier, cu doi electrozi purulenti înfipţi în 
craniu și legaţi prin cabluri colorate de un magnetoscop 
lângă care se îngrămădea o grămadă de casete noi. 

— Ce-i asta? murmură Nel, ca și cum s-ar fi pomenit 
deodată într-un salon de spital. 

Elsy preferă să-i răspundă pe același ton: 


7 Sir de clădiri, de portice sau de colonade care se succedă în linie 
dreaptă. 


— Magnetoscopul înregistrează visele pisicii, o firmă 
cumpără pe urmă benzile, în cel mai mare secret, și le 
programează la televiziune ca filme de artă și eseistice. 
Portarul e însărcinat să schimbe casetele de două ori pe 
zi și să le expedieze prin poștă laboratorului respectiv. 
Se pare că emisiunile au mult succes în mediile 
universitare! 

Nu inventa nimic, sub influenţa câtorva pahare de 
rom, paznicul galeriei mersese chiar până la a-i dezvălui 
numele regizorului care-și atribuia în mod abuziv 
paternitatea capodoperelor feline. Avusese atunci 
surpriza să audă pronunţat patronimicul unuia dintre 
cineaștii ei preferaţi, cel pe care critica îl desemna în 
mod unanim drept „autenticul și genialul novator al 
suprarealismului în secolul XXI...” și trebuise să-și 
repete, mult și bine, că suprarealiștii secolului trecut își 
considerau metodele mai puţin o artă și mai mult o 
simplă tehnică de cercetare asupra subconștientului, 
dar tot rămăsese tulburată. 

— Dar de ce nu fuge? remarcă Nel după un moment. 

Elsy îngenunche alături. 

— l-au tăiat tendoanele, răspunse ea cu o voce 
atonală, labele nu-l mai susţin... Vino, adăugă, 
întinzându-i mâna, să ieșim înainte de-a reveni portarul, 
nu cred că i-ar plăcea prea mult să ne găsească 
băgându-ne nasul în treburile lui. Atelierul e mai sus. 

O trase pe Nellie, apucând-o de umăr pentru ao 
conduce prin semiîntuneric. Când au intrat în încăperea 
închiriată de Elsy, primul lucru care le-a atras privirea a 
fost pata roșie cu alb a unui albatros aplatizat în centrul 
ferestrei înalte. Pârâiașe de sânge gros își croiseră 
drumuri rectilinii spre sol. Nel se întrebă dacă lichidul 
avea timp să atingă nisipul înainte de a se coagula. 

Tensiunea era aproape palpabilă. Lui Elsy îi venea să 
strige până-i plesneau timpanele, dar se stăpâni. 

Noaptea le învăluia, s-au culcat, fiecare în câte un 
capăt al încăperii, vârâte în sacii de dormit ca în niște 


coconi. Prefăcându-se că dorm, se observau printre 
pleoapele întredeschise. 

„Ll-aş putea face o mărturisire?” se întreba Nel. 

„E o adevărată nebună, își spunea Elsy, va veni să-mi 
taie beregata în somn sau să mă împingă de pe o faleză 
ca să se asigure că nu vorbesc.” 

În zilele următoare, atmosfera s-a destins, dar poate 
că peisajul acţiona asupra nervilor în maniera unui 
euforizant. E adevărat că partea cea mai mare din timp 
și-o petreceau pe plajă. Dincolo de dune se întindea 
oceanul. Algele se îngrămădeau pe nisip, dense, 
tapițând fundul apei ca o veritabilă peluză, înfiorându-se 
ca niște plete în mișcarea valurilor. Lui Elsy îi plăcea 
atingerea lor împrejurul gleznelor, se plimba ore-ntregi 
prin mijlocul acestei vegetatii marine, cu mâinile pradă 
curentului, în derivă. Peștii zburdau printre tufele de 
licheni, biciuindu-i câte-o clipă pulpele... Aici, copacii 
ajungeau foarte jos și înaintau până departe în mijlocul 
valurilor. Nel se dusese în mai multe rânduri să înoate 
în mijlocul acelui desiș de sălcii acvatice. O geamandură 
mare, cu clopot, plutea între pădure și plajă, acoperită 
de pescăruși și emițând uneori un sunet cristalin care 
stârnea fuga disperată a păsărilor. La reflux, eșua pe 
nisipul alb, dezvăluindu-și burta încărcată de scoici. 

Casa se înălța în coasta unei dune, dar unul dintre 
pereţii ei cobora până la mare, iar valurile ce se 
spărgeau pe pietre intrau prin deschizăturile galeriilor 
și șiroiau la întâmplare prin încăperi, formând cascade 
în lungul scărilor. La drept vorbind, nu era o casă, mai 
degrabă un fragment de zidărie conţinând resturile unei 
ambasade, ale unui comandament, cu fundaţiile pierdute 
sub ape. În interior, nicio mobilă, nici măcar un scaun, 
nimic decât o înșiruire de săli înalte și răcoroase unde 
era plăcut să dormi când soarele devenea prea fierbinte. 
Din când în când, păsările se rătăceau înăuntru tipând 
sau se cuibăreau în tăieturile ambrazurilor. Vegetaţia de 
afară se infiltra în anumite încăperi, acoperind pereţii, 


incärcând balustradele cu ciorchini de frunze cärnoase. 
Toate elementele peisajului se întrepätrundeau, în 
măsura în care devenea dificil de a face distincţia între 
interior și exterior. Totul era mare și pădure, pădure și 
casă, casă și mare... 

Nel pleca adeseori să pescuiască într-o bărcuţă albă 
pe care o găsise amarată de un copac scufundat până la 
jumătatea trunchiului. Elsy se mulțumea să culeagă 
fructe sau să adune scoici. După prânz, fiecare își făcea 
siesta, Elsy în clădire, Nel în barcă, în mijlocul 
boschetului marin. 

Acest repaus a fost de scurtă durată, Elsy putându-și 
da seama foarte rapid în ce măsură Nel se temea de ea 
și o ţinea cu hotărâre la distanță de cercetările ei, 
cantonând-o în rolul de servitoare sau bucătăreasă. 
Când Elsy trebuia să reînnoiască proviziile, Nel o 
însoțea în sat, având grijă ca tânăra femeie să nu 
rămână niciun moment singură în apropierea unui 
telefon. 

„E complet paranoică! își spunea Elsy, m-a adus aici 
numai ca să-i servesc drept guvernantă. E o nebunie...” 

Timpul trecea... 

În zorii celei de-a treia zi, dintr-a doua săptămână, 
Nel părăsi atelierul, având mare grijă să nu trezească pe 
nimeni și merse mult timp printre dune. Rătăci un lung 
răstimp, părând să nu reușească să aleagă un loc 
anume. Reflexul argintiu al unui pește, aruncat de 
curenţi, o opri în sfârșit. 

Pipăi cu vârful piciorului animalul mort, înfundându-l 
în nisipul umed dintr-o mișcare rotitoare. În buzunar, 
degetele i se jucau cu o seringă cu ace multiple, unul 
dintre acele dispozitive ale căror ace ameninţă oricând 
ca, destinzându-se, să străpungă palmele. 

Peștele mort dispăruse în fundul găurii umede. Zorii 
întindeau fuioare de ceaţă pe creasta monticulilor, 
estompând sub o pânză vaporoasă relieful valurilor. 

Nel înältä capul, cu gulerul rulat al tricoului albastru- 


închis zgâriindu-i bărbia. Își reluă mersul, scobind un sir 
de urme adânci și turmentate în nisipul unit cu 
marginea valurilor. O mică pană albă zbură un moment 
pe-alături, după care i se lipi de vârful piciorului gol. Se 
aplecă mașinal, culegând cu două degete puful fin, 
năclăit, maculat de sânge. Trebui să facă un efort pentru 
a rezista nevoii de a-și pipăi, în lungul venei jugulare, 
celei trei hematoame lăsate de injecții. Bășicile tari nu 
se resorbeau decât foarte încet, pe măsură ce serul, 
impregnându-i coardele vocale, le modifica subtil 
frecvența sonoră. 

Era un vechi procedeu chimic, cunoscut de toţi 
artiștii, într-o anume epocă, tehnica se bucurase chiar 
de o aparentă comercializare. Cu ajutorul unei simple 
seringi de intravenoase și al unei duzini de fiole 
farmaceutice, devenea posibil ca, din trei-patru injecții, 
să se transforme un vagabond cu glasul rägusit, într-un 
print al bel canto-ului. Era de ajuns pentru asta să 
cunoști cu precizie dozajele fiecăreia dintre cele trei 
injecții. Reţeta beneficiase de un succes neașteptat si, 
timp de două luni bune, trenurile de periferie, 
autobuzele răsunaseră de strălucirea baritonilor, a 
tenorilor, a sopranelor... Casieritele de la magazine îţi 
înapoiau restul scoțând triluri demne de opera din 
Bayreuth. Măturătorii cutreierau străzile declamând din 
Verdi, orașul se preschimbă într-o reprezentaţie haotică, 
într-un potpuriu necontenit, urlat de mii de voci, una 
mai perfectă ca alta. Peste două luni, trucul își pierduse 
din noutate și farmaciștii începuseră să arunce lăzi 
întregi cu fiole-miracol. Lui Nel putin îi păsa de vocea ei, 
dar studii recente asupra materializării sunetelor în apa 
de mare, o împinseseră să conceapă eventualitatea unei 
concretizări în aer liber. Formula nu era încă deloc pusă 
la punct, o știa bine, însă rezultatele obţinute se 
dovedeau deja mai mult decât interesante. 

Un moment, fixă coama celei mai apropiate coline, 
golindu-și plămânii, jucându-și arhitectura suplă a 


nodurilor abdominale. Trebuia să lase strigătul să 
zboare în aerul dens, îngreunat de ceaţă, să-l facă să 
explodeze ca un balon prea umflat, să-i dea o 
arhitectură, o anvergură capabilă de a-l purta cel puţin 
câteva fracțiuni de secundă prin spaţiu, să planeze în 
vid. Din acest motiv prefera cuvintele scurte, care nu 
dispersează atenţia, permițând o concentrare extremă în 
două, trei silabe. Vocabulele cu foneme multiple nu 
dădeau niciodată rezultate bune, o putuse constata în 
repetate rânduri. Nu, trebuia ceva scurt, un substantiv 
compact ca un pumn care se prăvale. Se opri la baza 
dunei, în centrul plajei pustii. Sudoarea îi lipea tricoul 
pe pielea goală, trezindu-i mâncărimi la subsuori. Urlă: 

— Pământ! 

Simti aerul tâsnindu-i printre dinţi cu o violenţă 
nemaiîntâlnită și o frecvenţă apropiată de ultrasunete, 
probabil inaudibilă. Cuvântul se materializa deja între 
eșarfele în derivă ale ceturilor, sub aspectul unui 
bulgăre imperfect, de un alb lăptos, care începu să 
plutească molatic spre a se rostogoli în lungul pantei 
nisipoase. Nel  îngenunche, cu mâinile întinse, 
pregătindu-se să primească pe pântec solidificarea 
cuvântului pronunţat cu câteva secunde înainte. Era o 
masă mare cât un castron de supă, în același timp moale 
și rezistentă, al cărei luciu amintea de portelanul 
chinezesc. Un soi de monstru născut din acuplarea unei 
cești de ceai gigantice cu o vază din dinastia Ming. Pe 
toată suprafaţa sa se întindea o reţea fină de crăpături 
asemănătoare cu ramificatiile vaselor sanguine sub o 
piele prea subţire. 

„Ba nu, se sili ea să gândească, sunt obiecte. Numai 
obiecte.” 

Trebuia să se păzească de orice animism și, pentru a 
se convinge, ţipă a doua oară: 

— Tată! 

De astă dată, chiar lângă capul ei explodă o virgulă 
uriașă și un soi de menhir din ceramică se înfipse în 


nisip, la un metru de ea. Era o materializare enormă 
care, după ce oscilase în loc preţ de-o secundă, se culcă 
pe-o parte, cu un mare scârtâit plângător. Nel se ridică, 
abandonând bulgărele a cărui atingere îi îngheţa 
palmele și burta prin grosimea tricoului. Injectia își 
făcea efectul, dar trebuia să rămână calmă. Cunoștea 
bine beţia care-i cuprinde pe  artiștii-urlători, 
împingându-i să vocifereze ore în șir, făcând să plouă în 
jur cu avalanșe de figuri verbale. Unul dintre amantii ei 
murise astfel, strivit de ploaia de porțelan de Saxa sau 
Sevres pe care o făcuse să se precipite din cer. Făcu 
câţiva pași repezi pe plajă. Unii puteau mugi așa până 
seara, până le plesneau coardele vocale, incapabili să 
reziste vertijului de-a vedea născându-se, din neantul 
glasurilor lor, aceste pete de albeaţă solidă. Nel aspira 
la mai multă disciplină. Ar fi vrut să pună bazele unei 
gramatici a strigătelor. Ale unui lexic permițând, în 
conformitate cu cuvintele, să se obţină anumite forme, 
mereu aceleași. Astfel, trei consoane fricative în La 
minor ar fi creat o curbă, vocabule cum ar fi „câine” sau 
„cal”: unghiuri drepte; o înjurătură: un con... Si așa mai 
departe, la infinit. Lexicul odată terminat i-ar oferi 
strigătorului stăpânirea totală a formelor, pornind de- 
aici ar fi ușor să se construiască poeme cântate pe mai 
multe voci care, strofă după strofă, ar face să se întindă 
sub ochii spectatorilor mase de vis, albe și rigide, 
sculptate prin simpla putere a zgomotului. Astfel, un 
grup de câţiva cântäreti-declamatori bine antrenați ar 
putea materializa, pe scena operei, incredibile 
arhitecturi de porțelan, titani delicati, castele 
proliferante, născute din enunţul unor stranii poeme 
suprarealiste, fără cap, nici coadă. 

— Nu sunt decât conglomerate gazoase, îi explicase 
un chimist dintre cunoștințele sale, frecvenţa sunetului 
utilizat provoacă o întărire a gazelor rare, dar nu e 
decât un fenomen momentan... 

Era adevărat, în funcţie de dozajul serului, se 


influența durata de viață a cristalizărilor vocale, iar 
acestea aveau, în general, obiceiul să dispară la fel cum 
apăruseră, restituind cuvântul care stătuse la originea 
lor după doar câteva minute de existenţă. 

— Ar fi o artă prea efemeră, observase un bariton- 
vedetă, căruia Îi  împărtășise speranțele «i, 
materializările tale vor fi dispărut încă înainte ca noi să 
fi schiţat jumătate din sculptură! 

Nel ridicase din umeri, îl bănuia de fapt că se temea 
ca nu cumva curiozitatea spectatorilor să-i îndepărteze 
de el, în favoarea construcţiei sonore. De atunci, lucra la 
perfectarea longevitätii concretizărilor imaculate. 

— Mamă! aruncă ultima oară, înainte de a o lua la 
fugă de-a lungul franjei de valuri cenușii. 

O secundă, văzu, ridicându-se prin ceață, 
îmbobocirea unei mase suave si delicate, ajunsese deja 
la curba atelierelor maculate de dejectii. 

Portarul parcurgea galeria centrală, cu brațele pline 
de videocasete. 

— Dumneavoastră strigati aşa? întrebă el pe un ton 
iritat. 

— Să strig? replică Nel cu cea mai perfectă rea- 
credință. N-a strigat nimeni. 

În acel moment, venind din partea cealaltă a dunelor, 
amortizate de distanţă, răsunară trei apeluri, contopite 
bizar într-un soi de tânguit siflant și aproape nedistinct: 

— Pământ/mamă/tată. 

Apoi reveni tăcerea, punctată numai de lamentatiile 
pescărușilor. 

— Ce ciudat, remarcă portarul, s-ar fi zis că-i vocea 
dumneavoastră. 

Și se răsuci pe călcâie. Nel reveni în atelier. Pe 
prund, solidificările se dizolvaseră și nisipul, curgând, le 
acoperea deja urmele. Într-o zi, avea să ajungă la 
prelungirea suficientă a creaţiilor fonice pentru a le 
ridica la rangul de opere de artă. 

Fără a aprinde o lumânare măcar, lepădă pantalonul 


si tricoul, umede de spumä, si se lungi pe sacul de 
dormit, aruncat într-un colţ al atelierului. O durea putin 
gâtul. Atâta vreme cât serul nu era perfect, proiectul 
său de gramatică vocală n-avea să progreseze nici c-un 
deget. Totuși întrezărea deja constante, umbra anumitor 
reguli, a anumitor legi. Curios, observase că insultele, 
obscenitätile, înjurăturile generau forme controlabile, 
repetându-se fără deformări notabile. Trebuia oare să 
atribuie acest lucru încărcăturii de energie acumulată în 
asemenea apostrofări? Puterii lor eliberatoare? Cert era 
că funcționau mai bine decât toţi termenii poetici, 
metafizici sau „profunzi” pe care-i încercase înainte și 
exista o anume ironie în a vedea născându-se curbe 
delicate, umbre de cristal, voaluri de marmură, din 
enunţul grosolăniilor scatofilice. Un vers ieșit dintr-un 
poem uitat îi plutea în memorie: „Mi-ai dat noroi și aur 
am făcut din el”. N 

Cine spusese asta? In acelaşi mod, avea să fie si ea, 
într-o bună zi, condamnată să urle, în numele artei, 
gunoaie capabile a-i face să roseascä pe cei mai spurcati 
la gură? Incapabilă să-și afle odihna, se rostogoli pe o 
parte, căutând în buzunarul drept al sacosei de piele 
primele foi ale lexicului sonor. Fiecare vocabulă era 
urmată de o descriere a efectelor obținute, a compoziției 
produselor utilizate, uneori de o fotografie polaroid a 
obiectului astfel creat. Avea acolo cu ce să pună bazele 
unei arte noi: sculptura vocală, mulajul cântat, 
basorelieful-poezie şi uneori se înfiora la gândul 
aspectului comercial al unei asemenea descoperiri! 
Promotorii, arhitecţii, nu vor fi oare tentaţi să creeze 
case cu vocea? Să clădească orașe întregi având ca 
unică mână de lucru un cor de cântăreți bine instruiți, o 
cutie de soluţie și o seringă? Vedea deja ridicându-se 
orașe orbitoare de albeatä, smulse din neant prin 
intermediul unei plângeri, al unui recitativ pus la punct, 
cu grijă, pe planșeta de proiectare a cabinetului unui 
arhitect sau pe biroul cutărui maestru al operelor 


veroase. Din fericire, însuși caracterul fugitiv al 
realizărilor, aspectul efemer al formelor, născute din 
cântec sau declamatie, le protejau de orice speculație 
comercială. Strigătul-sculptură rămânea în domeniul 
artei și niciodată vreo întreprindere de construcţii n- 
avea să se folosească de ea pentru a scoate bani. 
Fragilitatea operei devenea cel mai bun mijloc al ei de 
apărare, iar scurtimea vieţii sale, cel mai sigur gaj al 
eternității! 

Culcată pe burtă, parcurgea cuvintele fără a putea 
măcar să le citească... Erau acolo destule injurii pentru 
a putea alimenta un corp de gardă timp de un an întreg. 
Josnicii, trivialitäti, lui Nel repugnându-i uneori să le 
pronunţe. Adevărate zoaie verbale, grave, insistente. 
Limbaj de sant, mormăituri de animale în rut, stând 
alături într-o lume de putregai și noroi. Si totuși, această 
materie cu izuri de hazna o ajuta să creeze cele mai 
frumoase lucruri. 

Cu ocazia sejurului la Saint-Hool, în urmă cu câtva 
timp înainte de sosirea lui Elsy, locuitorii orașului o 
surprinseseră hoinărind pe terenul viran, ocupată să 
lanseze mătănii de obscenitäti, iar câteva femei, 
revendicându-și calitatea de mame de familie, le 
ceruseră atunci bărbaţilor lor s-o linșeze. Când traversa 
un supermarket, i se întâmpla adesea să se audă numită 
„nebuna” sau „aia care zice porcării”, dar nu renunţa 
niciodată. Nici loviturile, nici insultele, nici pietrele n-o 
făceau să se abată de la calea pe care și-o alesese. 

Adeseori, se gândea la trei indivizi care o trântiseră 
în gunoaie, în după-amiaza aceea. Întărâtaţi de 
nevestele lor, ulcerati de-a fi găsit în gura lui Nellie 
cuvinte pe care până atunci le consideraseră ca 
aparținând în mod privilegiat sexului tare. Cuvinte-tabu 
pentru fete și copii, cuvinte de bărbaţi, de masculi. O 
loviseră cu cruzime, vizându-i punctele sensibile și, dacă 
nu erau nevestele în spatele lor, poate că ar fi violat-o. 

Se răsuci pe burtă, cu fruntea pierdută în mijlocul 


paginilor mototolite. Se simţea foarte moleșită. Fără a-și 
da seama măcar, o fură somnul. Visă. 

Visă că tipase atât de mult, încât devenise mută, 
corzile ei vocale, înţepenite de disperare, nemailăsând 
să răzbată niciun sunet. Atunci începea să sufle vântul, 
ducând prin văzduh marile sculpturi în mijlocul cărora 
trăia. Reușitele ei, capodoperele, comorile ei artistice, le 
vedea înălțându-se la cer pentru a dispărea în cele din 
urmă dincolo de nori. Devenind cu fiecare secundă tot 
mai mici. lar masele pluteau în derivă la infinit prin 
întunericul cosmic, aisberguri de porțelan, survolând 
planetele cele mai diverse ca niște mărturii ale artei 
terestre. Atunci, pe deasupra mulțimii de extratereștri 
masati de-a lungul drumurilor, vedea formele explodând 
una câte una, făcând să plouă, peste capetele ridicate, 
torente de înjurături obscene, ca un mesaj derizoriu și 
grotesc al omenirii către univers. Se deșteptă, scăldată 
de sudoare, cu părul lipit de tâmple. Se întrebă dacă 
pisica avea adeseori asemenea coșmaruri. Brusc, se 
gândi la Elsy. Tânăra femeie îi apărea tot mai mult ca un 
potenţial pericol. Va reuși să-și ţină gura sau se va lăsa 
mânată de demonul curiozitätii? Si, în acel caz, ce 
atitudine să adopte? Își dădu seama că-și pierduse toată 
siguranţa de sine. Dintr-o dată, se simţea bătrână. 

— Bătrână si ridată, pronunţă ea cu voce tare 

Dar nicio dezmintire nu se înălță în întuneric. Era 
singură. 


A doua zi, Elsy îl întâlni pe Gregori. Avusese deja 
ocazia să-și întretaie de două-trei ori drumul cu al lui în 
cursul plimbărilor, dar el nu păruse să-i remarce 
prezența niciodată până atunci. Era un cvadragenar 
bărbos și obez, care se deplasa cu enormă dificultate. 
Puloverul bleumarin pe care-l purta în permanenţă, mult 
prea strâmt pentru corpolenta lui ieșită din comun, lăsa 
să se întrezărească printre ochiurile întinse o piele 
extraordinar de lividă. O veritabilă carne de albinos, 


părând ieșită drept din te miri ce accident de 
pigmentatie. De fiecare dată când trecea prin dreptul 
atelierului său, Elsy îl auzea gâfâind ca un muribund, 
gemând, eructând, icnind de parcă s-ar fi dedat unor 
munci ciclopice, după care se gândise că, pentru un om 
de-o asemenea greutate, urcarea pe o estradă sau 
aplecarea pentru a ridica o pensulă ajungea, efectiv, să 
reprezinte o sarcină de titan. În dimineaţa aceea, după 
ce-i urmărise urmele adânci ale pașilor, pe un parcurs 
sinuos și stângaci, îl descoperi pe plajă, foarte aproape 
de dune. Stătea în picioare, cu faţa spre hulă, între o 
mică roabă din metal cu vopseaua roasă de sare și un 
aparat curios, înţesat de fire și circuite integrate, din 
familia oglinzilor parabolice sau a radarului. Se rezema 
de coada unei lopeti, iar vântul îl biciuia în plin, fără a 
reuși să-i clintească enorma făptură. 

— Salut, spuse Elsy, merge? 

Fără a întoarce capul, omul schiță un gest molatic cu 
mâna dreaptă. 

— Am terminat, îl auzi ea gâfâind și, în aceeași clipă, 
pe ciudatul aparat se stinse o lampă roșie. 

Apoi îl văzu apucând unealta înfiptă la picioarele lui, 
cu o extremă lentoare, un teatralism voluntar care 
ducea imediat cu gândul spre ceremonia săbiei la 
samurai și, o fracțiune de secundă, se întrebă dacă nu 
cumva avea s-o decapiteze, acolo, brusc, dintr-o simplă 
mișcare a mâinii, dar în loc de asta, omul o luă din loc, 
pornind în direcția valurilor cu maiestatea unui rinocer 
care-și potrivește pasul de atac. Stupefiată, îl privi 
părăsind plaja și mergând pe suprafaţa valurilor fără ca 
picioarele sale să se scufunde în apa sărată. Da, exact 
asta făcea. Se deplasa pe mare, fără prea mult efort, de 
parcă ar fi fost vorba de un patinoar sau un lac îngheţat! 
Înainte ca Elsy să-și fi revenit din uimire, împlântase 
tăișul instrumentului în forfota dintre două creste de 
spumă, ajutându-se de picior ca orice muncitor care 
sapă în ciment sau pietriș. Roti scurt din umeri, iar Elsy 


văzu ceva, ce crezu mai întâi că era o piatră de temelie, 
aterizând în roabă. Acum, Gregori lucra rapid, cu gura 
larg deschisă, iar blocurile plouau pe plajă, ricoșând și 
îngrămădindu-se pe nisip. Elsy se aplecă să ridice unul 
dintre paralelipipedele ce se înfundaseră la câţiva 
centimetri de piciorul ei stâng. Avea o consistenţă cam 
ca a cauciucului, dar era de-o transparenţă perfectă. O 
cărămidă, într-adevăr. O cărămidă din apă de mare și, 
imobilizat în centrul ei ca într-un bloc de rășină pentru 
presarea hârtiilor, văzu un pește. 

— Ce-i asta? nu se putu ea abtine să nu-l întrebe pe 
omul care revenea, cu lopata sub braţ. 

— Stereotomie estetică, răspunse el fără alte 
comentarii. 

Elsy îl ajută să-și stivuiască în roabă ciudatele cuburi 
de apă salină solidificată, unde pluteau scoici, alge sau 
feluriti pești. Înainte de-a o lua din loc, se întoarse 
ultima oară pentru a examina marea: în mijlocul 
valurilor imobilizate se căsca o excavatie. O gaură cu 
contururi regulate,  rectilinii, cum sparge uneori 
târnăcopul în zidurile surpate și zări cum, pe distanţa de 
treizeci de metri, valurile luaseră aspectul unui perete 
orizontal, format din paralelipipede de apă, sare și 
spumă, juxtapuse. 

„S-ar zice că-i un trotuar în zi de rebeliune, își spuse 
ea deodată, un bulevard sau o piaţă de unde se smulg 
bolovanii de  caldarâm. Nebunul ăsta  devastează 
oceanul!” 

În zilele următoare, când i se întâmpla să treacă prin 
faţa atelierului lui Gregori, putu constata că obezul 
părea ocupat să-și îngrămădească straniile pietre unele 
peste altele, de jur împrejur, ca și cum ar fi vrut să 
construiască un soi de celulă uriașă cu el în mijloc... 
Prizonier. 

„Se zidește de viu”, cugetă ea, „se zidește într-o 
temniţă din apă de mare...” 

Și se înfioră. 


Timpul trecea ca melcul. Zilele se scurgeau acum cu 
încetinitorul, iar Elsy simțea apropiindu-se primele 
simptome ale plictiselii: oboseala moale a după- 
amiezelor vide, motäiala orelor găunoase. 

Uneori, se apuca de băut, pândind momentul când 
atelierul începea să se învârtească, iar ea trebuia să se 
întoarcă la sacul de dormit în patru labe. 

— Nu știu la ce lucrezi, îi spuse ea lui Nel, când 
aceasta revenea dintr-una din interminabilele sale 
hoinăreli printre dune, dar ai putea măcar să mă pui la 
curent. La urma urmei, agenţia MacFloyd ţi-a finanţat 
cercetările timp de șase ani, iar eu reprezint agenţia 
MacFloyd! Si-apoi, așa aș avea mai putin impresia că 
sunt ALTCEVA decât o menajeră... 

Nel roși, tulburată. 

— Nu vreau să te tin la distanţă, se bâlbâi ea și, 
pentru a-și dovedi buna-credintä, consimti să-i explice în 
mod succint scopul lucrărilor. Pentru moment, tatonez, 
conchise ea, dar soluţia e aproape, o simt. De cum voi 
avea ceva serios, am să-ţi fac semn... 

Mintea oare? Căuta să câștige timp? Elsy n-ar fi putut 
spune. Acum își petrecea cea mai mare parte a timpului 
bronzându-se, complet goală, pe coasta dunelor, 
indiferentă faţă de reflexele luminoase pe care le 
aprindea soarele pe binoclul portarului, îndreptat în 
direcţia ei. Seara, când revenea, îmbrăcată numai cu 
medalionul (o bijuterie de mărimea unui ceas de 
buzunar împodobită cu un soare arzător), îl surprindea 
cu regularitate pe angajatul galeriei spionând-o pe Nel, 
cu ocularele uriașului său ochean marinăresc, înfipte în 
orbitele adânci... 

Nel a părăsit curând atelierul în favoarea bibliotecii 
municipale, unde petrecea câte opt ore pe zi, consultând 
tratate groase de lingvistică si fonetică asupra 
înjurăturilor  arăbești, persane sau chinezești, a 
grosolăniilor turcești și injuriilor grecești. Spera să 


găsească, în mijlocul acestui potop de imprecatii 
murdare, elemente de construcţie vocală interesante. 
Anumite insulte erau atât de șocante, de umilitoare, 
încât uneori ezita să le copieze în caietul gros, școlăresc, 
pe care-l cumpărase în acest scop. Totuși era aproape 
sigură de puterea lor creatoare. Exista în ele un nu-știu- 
ce care activa Eul în profunzimile sale cele mai secrete, 
provocând șocul miturilor ascunse unde animalitatea 
ființei izbucnea în rituri bestiale și practici de o 
obscenitate vecină, prin sfruntarea sa, cu psihanaliza și 
nebunia. Din aceste lături, din acea agitație mintală și 
fizică, tâsnea vibrația care modula vocea în momentul 
actului. Emotia crea lungimea de undă, iar frecvenţa, 
obiectul. Rușinea, mânia sau jubilatia care se atașau 
fiecărei înjurături, jucau rolul butonului de căutare a 
posturilor la staţia de emisie, contactul se stabilea ca 
prin miracol, iar mesajul trecea... 

Nel lucra fără răgaz, mestecând o tabletă de proteine 
vegetale, atunci când se făcea simțită foamea, aplecată 
pe masa îngustă de lemn cafeniu din centrul marii săli 
de lectură, în spate cu privirea curioasă a bibliotecarilor 
care născoceau mii de pretexte (cărţi de aranjat, etajere 
de șters) în singurul scop de a se uita peste umărul ei la 
titlurile lucrărilor pe care le scosese din rafturi cu 
câteva ore mai înainte. Apoi se auzeau șușotind cu 
expresii conspirative, lăsând să scape, din nebăgare de 
seamă, câteva cuvinte rostite puţin cam prea tare. lar 
aprecieri gen: „... Volume care ar trebui puse la index...” 
sau „Alibi universitar acoperind scrieri pornografice” 
ajungeau atunci până la urechile lui Nel, ocupată să-și 
sugă creionul descifrând cine știe ce vechi nomenclator 
al înjurăturilor din marina comercială feniciană sau 
„tabel exhaustiv al insultelor de luptă utilizate în școlile 
de gladiatori din Roma în secolul V I.Ch.” 

Odată terminată recolta de gunoaie, părăsea clădirea 
publică, nu fără a percepe - abia ce închisese ușa - 
exclamatii de dispreţ ca: „Asta e, artista! Merge să ia 


aer!” sau „Ila te uită! Nebuna se duce să-și 
experimenteze porcăriile! Cel puţin o să se poată lua în 
gât cu gagiu-său, n-o să rămână fără replică!” 

Dacă era timp frumos, lâncezea pe terasa unei 
cafenele, până seara, în momentul când soarele se 
înroșea și șoferii autocarelor cu turiști își rechemau 
clienţii cu puternice semnale de claxon. Acest exod era 
pentru ea ca un semnal, se ridica și se închidea în 
toaletă, pentru a-și scoate din poșetă seringa plină și 
acele protejate cu capsule de plastic. După ce-și 
frictiona gâtul cu eter, căuta pe linia carotidei punctul 
de injecție și apăsa pistonul cu o mișcare lentă, 
regulată. Odată sfârșită și această treabă, știa că 
dispunea de cel mult o jumătate de oră pentru a se 
înfunda în inima dunelor și a-și striga toată beţia. 

Ultimele activităţi la bibliotecă o ajutaseră mult: 
selectionând înjurăturile conform formelor constante pe 
care le puteau crea, ajunsese să construiască o formulă 
în două fraze, care reușea să schiteze silueta unui 
elefant. 

Așa că se așeza în craterul unei movilite, indiferentă 
faţă de nisipul care i se infiltra sub rochie și șoptea, 
peste palma desfăcută, cele douăzeci și patru de 
sudalme chinezești, simtindu-si bătăile inimii când 
minusculul animal se materializa peste linia vieţii ei ca o 
sculptură de jad albastru, cu conturul molatic al 
trompei, curba  fildeșilor abia marcată... Marea 
dificultate consta desigur în a nu accentua niciun cuvânt 
în defavoarea altuia, altfel se pomenea mamă a unei 
făpturi șchioape cu trompa hipertrofiată și labele prea 
scurte. Cu cât ridica mai tare tonul, cu atâta animalul 
creștea mai mult în mărime. Dacă șoapta crea un 
pandantiv, volumul folosit în conversaţia mondenă 
dădea naștere unei statui de talie analoagă cu cea a 
elefantului real. Nel se distra mult să privească plaja 
umplându-se astfel cu o coloană de pahiderme din 
porțelan, netede, strălucitoare, sub primele raze ale 


lunii. S-ar fi zis că erau figurinele gigantice din cine știe 
ce grădină japoneză, naufragiată, care eșuaseră pe 
plajă, aduse ușurel de valuri, pentru a sfârși acolo, 
sortite unei îngropări progresive în inima dunelor. 
Totuși durata de viață a statuetelor nu depășea 
niciodată un sfert de oră, iar mamutii se dizolvau în 
noapte unul după altul, restituind șiragul de obscenitäti 
care le prezidaseră creaţia. Într-o seară, Nel se amuzase 
să-i ofere lui Gregori un elefant-strigăt mare cât un 
bibelou, care se evaporase, evident, în buzunarul 
băiatului, când acesta revenea pe jos spre galerie, pe 
străzile pustii. Foarte nemulțumit, îi mărturisise a doua 
Zi: 

— Ştii, nu înţeleg ce mi s-a întâmplat, ţi-am pierdut 
cadoul și-apoi am avut o halucinație. Aseară, în timp ce 
mergeam, mi s-a părut deodată că-ţi aud vocea soptind 
niște insulte. Da, ţi-o jur! Mă neliniștește... Adevărate 
porcării cum n-am auzit în viaţa mea! Mă întreb de 
unde-a scos așa ceva subconștientul meu. A fost 
îngrozitor. Si când mă gândesc că în craniul meu 
dormitează niște chestii atât de obscene. Dezgustător, 
cu adevărat dezgustător! 

Îi fusese foarte greu să nu izbucnească în râs. De fapt 
se simţea bine, umflată, plină, ca de fiecare dată când 
reușea într-o întreprindere de creaţie. Comanda, în 
sfârșit, materiei vocale, într-o bună zi urma să aibă un 
vocabular suficient pentru a sculpta din neant toate 
subiectele la alegere; în așteptare, trebuia să 
muncească și iar să muncească, să muncească mereu... 


Prima scrisoare anonimă a sosit la galerie în primele 
zile ale lunii solare. Era o foaie de hârtie proastă, pe 
care fuseseră lipite litere decupate dintr-un ziar, pentru 
a forma câteva fraze șontoroage, dichisite cu greșeli de 
ortografie grosolane, exprimând ideea generală că: 

„Carate. Coasta ia noastră. O să măturăm orașu de 
toţi ca tine. Meri deti fă căcănările înaltă parte.” 


Elsy îi făcu o vizită lui Gregori pentru a-i arăta 
epistola. Sculptorul obez, mereu ocupat să-și stivuiască 
în jur cărămizile din apă de mare, consimti să se 
întrerupă o secundă pentru a o anunţa că, probabil, nu 
era decât un început, din moment ce el însuși primea cu 
regularitate răvașe similare, de câteva luni. 

— Privește, îi prezentă Gregori un harpon în care 
înfipsese un număr impresionant de file, am optzeci și 
patru, câte una la două zile, ca să fiu exact. Toate spun 
același lucru. Înjurii, ameninţări. Servim drept defulare 
oamenilor cinstiţi din oraș, nimic grav... 

Elsy era mai puţin optimistă, se temea ca vântul 
dinspre mare să nu fi abătut zilnic spre oraș insultele 
restituite prin dezagregarea sculpturilor. Lecturile lui 
Nel la bibliotecă nu trecuseră neobservate. Putea paria 
că se trăncănise mult pe seama ei în pieţele publice din 
cercul cäsutelor stacojii. De-aici și până la a-și imagina 
un oarecare comitet de vigilentä, cu sediul în bistrourile 
din port, care lucra la expulzarea lor, nu mai era decât 
un pas. Se reculese, râzându-și de ea însăși, iată că 
devenea la fel de paranoică precum cea pe care era 
însărcinată s-o apere! 

În zilele următoare au sosit alte mesaje, 
asemănătoare celui dintâi, dar Nel nu le dădu atenţie, 
arzând corespondenţa fără a o citi măcar, în scrumiera 
mare de bronz din hol. Își rări vizitele de documentare, 
consacrându-și de-acum tot timpul elaborării unei 
substanţe concentrate, capabilă să prelungească durata 
de viață a materializărilor fonice la mai multe ore. Ar fi 
trebuit să încerce pe păsări compoziţia astfel obţinută, 
dar nu voia să atragă și mai mult atenţia asupra sa, 
ducându-se să cumpere cutii cu câte zece canari de la 
negustorul de animale domestice care ţinea prăvălie pe 
strada de promenadă... Nu mai avea decât o singură 
soluţie: să experimenteze produsul pe sine însăși, fără 
încercări prealabile. Existau, bineînţeles, riscuri, dar 
Nel nu considerase niciodată arta un hobby lipsit de 


pericole. 

Așteptă seara, apoi se duse cu mașina între dune si 
mare, foarte departe de galerie, unde nimeni n-o putea 
vedea sau auzi, escaladă colina de nisip cea mai 
apropiată, se așeză și deschise mica trusă de marochin 
pe care o tinuse tot drumul pe genunchi. 

Intepätura în sine nu era deloc neplăcută. Totuși, 
după un minut, Nel simţi durerea arzându-i gâtlejul ca 
un gheizer de ulei fierbinte. Un văl negru îi întunecă 
vederea, iar peisajul se clătină subit. Işi spuse: „Am să 
mă trag în ţeapă pe seringă, în cădere”, fruntea i se izbi 
de sol, iar gura i se umplu cu praf de scoici, de cochilii 
sparte. Ar fi vrut să tipe, dar coardele vocale îi păreau 
niște baghete de bronz încătușându-i laringele. Își tot 
repeta: „Trebuia să mi se-ntâmple! Trebuia să mi se- 
ntâmple!” Trupul ei se rostogolea pe pantă ca un pachet 
diform, spre valurile cenușii. Un buștean o opri din 
alunecare, sfâșiindu-i puloverul bleumarin și zgâriind-o 
pe umăr. Rämase nemișcată, cu ochii închişi, 
neîndrăznind să-și mai pipăie gâtul unde părea să se 
solidifice un beton cu priză rapidă. Noua formulă era 
prea puternică, mult prea puternică. Se răsturnă pe 
spate, insensibilă la arsura care-i biciuia umărul 
sfârtecat și deschise gura ca pentru a expulza, într-un 
țipăt eliberator, masa dură care-i comprima cartilajele, 
dar limba i se agită zadarnic fără a reuși să moduleze un 
singur sunet. „Sunt mută”, o izbi gândul ca un glonţ de 
pușcă, angoasa făcând-o să se sufoce. Se ridică pe 
nisipul moale, zece metri mai sus, cu geanta, pe care și- 
o strivise în cădere, vomându-și resturile de fiole 
multicolore, flacoane sparte și seringi pulverizate. Işi 
duse mâna la beregată. Din vena ruptă curgea puţin 
sânge, acum părând a avea grefat pe carotidă un fel de 
ganglion dur și sensibil. Dureros, foarte dureros. 

Nu mai avu forța să urce pentru a-și aduna tocul de 
piele neagră și se mulțumi să coboare împleticită panta 
nisipoasă, sucindu-și gleznele la fiecare pas. „O să 


treacă”, își spuse ea, pentru a se sili să se calmeze. Mica 
mașină aștepta jos, cu portiera deschisă. Nel se lăsă să 
cadă îndărătul volanului și demară. Conducea cu mâini 
moi, în zig-zag, pe la marginea valurilor, ridicând mari 
jerbe de stropi care cădeau pe capotă cu răpăieli de 
grindină. Văzu că-și pierduse sandalele, îi veni să râdă și 
nu reuși să emită decât un fel de zgomot gutural, 
neomenesc. 

Ajunsă la galerie, traversă ca o somnambulă 
promenada mare și se prăbuși pe salteaua pneumatică, 
pradă unui tremur de nestăpânit. Gâtul o durea atât de 
rău, încât se chinui îngrozitor până să înghită o pastilă 
soporifică. Nu voia să gândească. „Mai ales să nu 
gândesc, își repeta, să aștept ziua de mâine și să văd. În 
orice caz, o să treacă, o să treacă...” 

Se cufundă într-un somn agitat, populat de coșmaruri 
unde se vedea pe sine însăși alergând pe creasta 
dunelor, urlând formula de creaţie a elefanților, în 
vreme ce o gloată dușmănoasă o urmărea agitând 
bastoane și puști. 

— Scoală-te, pentru Dumnezeu! îi gâfâi deodată un 
glas la ureche. Scoală-te! Pe cine insulti așa? O să te- 
audă din celălalt capăt al orașului! 

Mirosul transpiratiei lui Gregori o învălui si se ridică 
pe salteaua pneumatică, ferindu-se de atingerea 
mâinilor grase si moi care o zgâlțâiau fără 
menajamente. 

— Ti-e mai bine? întrebă sculptorul, îndepărtându-se. 
Ai avut un coșmar, vorbeai în somn. Tipai mai degrabă, 
asta m-a trezit. Vrei să bei ceva? 

Nel scutură negativ din cap, devenind în același timp 
conștientă că vorbise în somn. 

— Nu mai sunt mută! jubilă ea. Nu mai sunt mută! 

Deranjată, Elsy gemu, agitându-se. Gregori se 
retrase, cu un semn vag al mâinii: 

— Salut și somn ușor. 

În timp ce traversă culoarul pentru a ajunge înapoi în 


atelier, îl auzi înjurând: 

— Al dracului! Ce-i asta? 

Presimtind catastrofa, Nel se ridică și fugi pe urmele 
grasului. Rămase imediat nemișcată lângă el, în mijlocul 
parchetului scârtâitor, cu ochii fixati asupra 
spectacolului pe care-l oferea plaja în spatele 
geamurilor verzi ale verandei. Zece elefanţi de porțelan 
în mărime naturală stăteau împrăștiați pe nisip și dune. 
Valurile scăldau, clipocind, stâlpii netezi și lucioși ai 
enormelor picioare, iar luna arunca reflexe de ceainic pe 
curbele monumentale ale spinărilor puternice. 

— Tu i-ai făcut pe-ăștia, hai? șopti Gregori. E superb. 
Superb! 

Nel înclină din cap tăcută, neîndrăznind să mai 
pronunțe un cuvânt. Gregori o și apucase de mână, 
trăgând-o spre mare. Era o grădină zoologică de vis. O 
turmă de pahiderme, apărută direct dintr-un basm. 
Nisipul ridicat de vânt susura pe coastele lor ca sunetul 
cristalin al zahărului-pudră presărat într-o ceașcă goală 
la ceaiul de la ora cinci. Gregori se plimba printre labele 
lor, indiferent la valurile care-i udau poalele 
pantalonilor. 

— Genial, soptea el, genial! 

Anumite sculpturi se afundaseră în solul moale si 
câțiva elefanţi aveau aerul de a înclina capetele ca 
pentru a se pregăti să atace orașul. Turma se întindea 
între dune, etalând nuanţe de la bleu la roz viu. 

Elsy ieși în sfârșit din galerie, clătinându-se de somn, 
ameţită de sedativele pe care le lua tot mai des. 
Priveliștea o tintui locului. 

— Ce-i bordelul ăsta? răsună în spatele lor glasul 
portarului. 

Era în tricou de corp și izmene, cu o pușcă în 
bandulieră. S-ar fi zis că era un vânător rătăcit într-un 
safari de fantezie. Nel îl văzu luând la ochi animalul cel 
mai apropiat. 

— Nu face prostii, bătrâne! îl preveni Gregori. Nu 


sunt decât niște statui. Statui, înţelegi? 

Paznicul făcu un pas înapoi, iar Elsy auzi clar declicul 
siguranţei pe care o ridica. 

— Eu nu înțeleg decât că porcăriile astea, nu erau 
aici, acum o jumătate de ceas! Nu-i firesc, trebuie să le 
luaţi de-aici! Mai întâi, că se găsesc pe teritoriul 
comunei și n-aveţi niciun drept de expoziţie pe terenul 
din jurul galeriei! 

Gregori vru să facă un pas, dar portarul ochise deja 
„fiara” din faţa lui. Cele două ţevi își scuipară flacăra 
roșie la interval de o jumătate de secundă, proiectilele 
piuiră, ricoșând pe conturul lustruit al trompei fără a 
ciobi măcar materia aparent atât de fragilă. Urmă un 
moment de suspensie, după care omul se retrase, 
bodogănind: 

— Descurcaţi-vă să eliberaţi terenul înainte de ora 
legală, că de nu, chem sticletii. 

Elsy se înfiora, simţea deja că acest incident ridicol 
avea să aibă în curând consecinţe grave. Laba grea a lui 
Gregori i se așeză pe umăr, amical. 

— Haide, făcu el, împingând-o spre galerie, acum să 
dormim. 

Se întoarseră ultima oară, ca pentru a-și întipări în 
fundul memoriei imaginea turmei, de culoarea norilor, 
înțepenită într-o cursă imobilă, fragilă și totodată de 
neconceput. 

Elefanții n-au dispărut decât în zori, iar Elsy și-a 
astupat timpanele pentru a nu auzi revărsarea 
torentului de înjurături infecte care le dăduseră naștere. 
Dar, vântul suflând spre uscat, existau șanse ca tot 
orașul să se fi trezit pentru a asculta atent discursul 
scârbos ce cădea din cer în acea dimineaţă, precum 
cuvintele unui zeu înnebunit dintr-o dată, dojenindu-și 
făpturile într-un limbaj obscen... 


În zilele următoare, Nel n-a mai îndrăznit să-și 
descleșteze dinţii decât pentru a mânca. 


„Iat-o condamnată la tăcere”, își spuse Elsy. 

Nellie nu mai putea nici măcar să dea telefon. Seara 
la culcare își punea căluș, înfundându-și în gură o 
batistă făcută ghemotoc și înnodându-și peste faţă un 
fular de stofă groasă care o sufoca. Nu putea decât să 
aștepte. Să aștepte, pur și simplu, ca soluţia injectată 
să-și încheie efectul. Se comportase ca o idioată, dar 
exaltarea de-a-și fi atins țelul îi ascunsese pericolele 
implicate. 

„Şi dacă efectul injectiei a devenit permanent?” 

Intrebarea se înscria cu litere de foc în mintea lui 
Elsy, care trebuia să facă eforturi neîncetate pentru a nu 
ceda panicii ce-o inunda. Si dacă, de-acum înainte, cel 
mai scurt cuvânt, cea mai mică silabă ieșită din gura lui 
Nel avea să dea naștere unei materializări, ca acei șerpi, 
perle sau diamante scuipate de vrăjitoarele din poveștile 
de odinioară? Nellie începu să nu mai iasă din casă. 
Gregori venea uneori la ele în vizită, aducându-le câte o 
ceașcă de ceai sau cafea. Căpătă curând obiceiul de a le 
alimenta cu conserve, bere sau biscuiţi. Vorbea puţin, 
nu împărțea cu ele mesele, multumindu-se să înghită 
câteva tablete cu hrană de regim pe care le blestema cu 
năduf. Niciodată nu cerea nici cel mai mic amănunt 
despre lucrările lui Nel. Era un companion agreabil și, în 
mai multe rânduri, Elsy îl surprinse arzând scrisorile 
anonime pe care le aducea portarul, pentru ca Nellie să 
nu fie tentată să ia cunoștință de conţinutul lor. Era un 
gest delicat, pe care Elsy îl aprecia la justa lui valoare. 
Cu cât trecea mai mult timp, cu atât teama lui Nel părea 
să crească. Nu mai îndrăznea să se arate; părăsirea 
galeriei, străbaterea orașului, o chinuiau indescriptibil. 

„Am un presentiment, mâzgăli ea, într-o seară, pe un 
caiet, se va întâmpla ceva, ceva rău pentru noi trei...” 

— Aiureli! mormăi Gregori, iar Nel nu îndrăzni să 
insiste. 

Dimineaţa, Elsy se sculă foarte devreme, cu mult 
înaintea paznicului, ieșind să ia scrisorile anonime pe 


care postasul le lăsa sub o piatră plată, la intrarea 
galeriei. În fiecare zi erau tot mai numeroase și unele, 
netimbrate, păreau să indice că autorii se deplasaseră 
personal pentru a le strecura sub piatra ce făcea oficiul 
de cutie poștală. În afara cazului că slujbașul, încălcând 
regulamentele, nu-și asumase sarcina de a le aduce 
gratis, ceea ce în fond nu ţinea de domeniul 
imposibilului... 

— Nu te amări, îi spuse într-o seară Gregori, poţi fi 
sigură că jumătate din  zdrenţele astea sunt 
confecţionate de portar însuși, ne detestă. 

Atmosfera devenea  sufocantă. Când abandona 
atelierul pentru câte o scurtă promenadă printre dune, 
Elsy nu putea scăpa de impresia că era urmărită. 

— Ne spionează cineva, sunt sigură, îi declară ea într- 
o seară lui Gregori. 

Dar, din nou, omul cel gras ridică din umeri. A doua 
zi, nemairezistând, luă mașina și făcu un tur prin oraș. 
În tot timpul escapadei, stinghereala nu încetă să-i 
crească și, în pragul unei crize de nervi, porni înapoi 
spre galerie. Mâinile, din ce în ce mai umede, îi 
alunecau pe volan. 

Deodată, în timp ce ocolea o movilă, în fața capotei 
automobilului se materializă o formă metalică; nu avu 
timp decât să cotească la stânga, scufundând vehiculul 
în valuri până la osii. Obiectul, pe care fusese gata să-l 
lovească în plin, i se păru dintr-o dată familiar, era 
antena parabolică pe care o folosea Gregori la 
experienţele lui de stereotomie estetică. Remarcă de 
îndată că firele multicolore fuseseră smulse și fluturau 
în vânt. Deschise portiera, sărind în valurile pline de 
varec. Masinäria fusese ciopârțită cu târnăcopul sau 
securea, iar nisipul era presărat cu confeti albastre, 
roșii și galbene, ale rezistentelor și condensatorilor 
risipiţi. Elsy simţi un fior neplăcut înjunghiind-o prin 
sale. Puțin mai departe, roaba zăcea pe-o latură, 
vomându-și încărcătura de cărămizi din apă de mare 


roz... 
ROZ? 

Elsy sări într-acolo, pradă unei presimtiri rele. 
Surpriza aproape că-i smulse un țipăt, dar gâtul nu reuși 
decât să i se contracte într-un spasm mut si dureros. 
Gregori era acolo, doborât pe nisip, peste roabă, tăiat 
într-un maldăr de cuburi roz şi păroase, de aceeaşi 
mână criminală care rästurnase peste el antena 
parabolică atunci când, probabil, era ocupat cu altceva. 

Luptând împotriva sentimentului de respingere care 
o năpădea, Elsy se aplecă, atingând cu vârful unghiilor 
paralelipipedele trandafirii unde sclipea o sudoare 
subțire, de spaimă. Da, acela era Gregori, redus la 
starea de zid dărâmat, de pietre din carne. In timp ce 
scotocea prin mijlocul cărămizilor umane, mâna ei izolă 
un fragment unde se deschideau doi ochi. Intoarse 
imediat capul, atât de plină de deznădejde şi mirare 
părea privirea aceea. 

— Nu-l pot lăsa aici! 

Ideea i se impuse cu tărie. Nu cunoștea o iotă din 
stereotomie și, la urma urmei, era posibil ca fenomenul 
să fie reversibil. Alergă la mașină, scoase din portbagaj 
valiza mare de carton presat pe care o ţinea pentru 
transportul hainelor și începu să-l îndese înăuntru pe 
Gregori, claie peste grămadă, repetându-și în sinea ei: 
„Nu trebuie să uit nicio bucată, aș face din el un infirm.” 
Bagajul se revelă curând ca fiind prea mic și fu nevoită 
să se resemneze la a arunca resturile omenești pe 
bancheta din spate. Când își reluă locul la volan, mâinile 
îi tremurau nestăpânite. Porni cu mașina de-a latul 
plajei, apăsând cu piciorul gol pe acceleraţie, spre 
galerie. 


Și acolo suflase vântul catastrofei. În nenumărate 
locuri, domul de plexiglas, stropit cu acid, se găurise, 
lăsând să apară răni mari, moi și căscate, prin care 
intrau păsările. Pescărușii și cormoranii zburau pe 


culoare, ciocnindu-se între ei, crăpând pânzele din 
ateliere, răsturnând sculpturile cu lovituri puternice ale 
aripilor, înspăimântate. Recunoscând mașina, portarul 
ieși din gheretă, cu pușca în mână; purta o beretă trasă 
pe sprâncene, care-i dădea un aer extraordinar de 
îndâriit. 

— Spurcäciune, gâfâi el, era timpul să se hotărască 
cineva să vă pună pe fugă! Suntem oameni cumsecade, 
noi, n-aveţi decât să vă luaţi de voi înșivă! 

Se vedea bine că era beat mort, iar Elsy îl dădu la o 
parte. În promenadă, păsările piuiau, presărând mari 
vârtejuri de pene și trebui să-și apere faţa cu antebraţul 
ridicat, fugind dintr-o suflare până la atelier. Nel zăcea 
pe spate, cu călușul în gură. Fusese despuiată brutal, 
sfâșiindu-i-se hainele, cu pielea torturată, semănată cu 
vânătăi mari, lăsând clar să se vadă că fusese bătută de 
moarte. Totuși, lipindu-și urechea de sânul ei stâng, Elsy 
constată că inima încă îi mai bătea. Se reculese și 
îndesă, la nimereală, hârtiile într-o poșetă, având grijă 
să nu uite gramatica strigătelor și schițele pentru 
partiturile primei opere de sculptură vocală scrisă 
vreodată. Nici nu se mai punea problema să rămână 
acolo, vandalii care o molestaseră pe Nel și-l uciseseră 
pe Gregori puteau reveni în orice moment să-și termine 
treaba. leși, susținând-o, de bine, de rău pe Nel, 
abandonând hainele, obiectele de toaletă, cramponându- 
se doar de acel sac grosolan de iută care conţinea 
rezultatul a zece ani de cercetări. Îngreunată de povara 
umană, se clătină penibil până la mașină. Și deodată, în 
momentul când deschidea portiera, îl văzu pe portar 
luându-le în cătare cu trăsăturile schimonosite de furie. 
Impuscätura detună, enormă, iar Elsy se aruncă pe 
fotoliu, cu un reflex disperat, în timp ce primul proiectil 
spulbera un geam lateral. O răstumă pe Nel pe 
bancheta rezervată pasagerului și manevră, ca prin vis, 
volanul si schimbătorul de viteze, smulgând micul 
vehicul din nisipul plajei. În timp ce se înscria pe drum, 


un al doilea glonţ ricoșă pe aripa din faţă, smulgând 
vopseaua pe vreo zece centimetri. Acceleră. Abia când 
galeria dispăru complet din oglinda retrovizoare, Elsy 
începu să plângă. 

Merse astfel până la miezul nopţii, ameţită, fără să 
știe încotro se îndreaptă. Nellie nu-și recăpătase 
cunoștința, iar pulsul îi slăbea de la o oră la alta. Din 
când în când, haosul îi smulgea câte un geamăt, din 
fericire, înăbușit de călușul care-i astupa gura. În jurul 
miezului nopţii, un ocol le făcu să ajungă sub firma unui 
motel de pe malul mării. 

Elsy nu mai putea. O duse cât putea de ușurel pe 
artistă până pe bancheta din spate, o acoperi cu o 
cuvertură veche de picnic, pătată cu ketchup și conduse 
mașina spre ghereta de sticlă iluminată a biroului de 
recepţie. Era o lovitură de poker, întâmplător, 
receptionerul de noapte era beat criță și îi trebui 
aproape un sfert de oră până găsi cheia. Elsy se așeză 
nestingherită la volan și merse până la clădirea mică din 
elemente prefabricate. Transportarea lui Nellie înăuntru 
nu fu o muncă ușoară, la cea mai mică mișcare bruscă, 
rănita începea să geamă și să se zbată. Elsy știa că în 
mod normal ar fi trebuit să cheme un medic, dar cele 
întâmplate o înspăimântau peste măsură. Se imagina 
deja urmărită de tot orașul, linșată fără nici cel mai 
sumar proces, lapidată sau aruncată de vie într-un cazan 
cu smoală fierbinte... 

Se așeză pe canapea, lângă femeia leșinată. 

Era o cameră strâmtă, înaltă, cu unghiuri 
dezarmonioase. Un dulap negru și banal ocupa tot 
spaţiul. Elsy se ridică și începu să îndese înăuntru 
cărămizile umane scoase din valiză și sac. Procedă, 
aliniindu-le regulat, cu impresia curioasă de-a clădi un 
zid în interiorul unei mobile. În momentul închiderii ușii, 
luă din construcție cărămida unde se deschidea gura lui 
Gregori, o puse pe noptieră, apoi încuie dulapul cu 
broască ruginită. Merse la fereastră. Orașul părea calm, 


marea nu mai era decât o gaură neagră între dune. Se 
lăsă din nou să cadă pe patul tare și scârtâitor, cu ochii 
atintiti asupra buzelor lui Gregori depuse pe noptieră 
lângă scrumieră, ca și cum ar fi așteptat vreun oracol 
miraculos. Nu putea face nimic. Se hotări să doarmă, 
puse pe ușă anunţul „Nu deranjati”, înghiți două 
comprimate de fenobarbital găsite pe mäsuta din baie si 
se aruncă pe burtă în mijlocul cearșafurilor albite prost. 

Căzu foarte repede pradă somnului. 

Se trezi peste o oră, smulsă din uitare de către un 
coșmar fără sens în care mandibula lui Gregori, zăcând 
în continuare între scrumieră si veioză, îi striga 
avertismente si preveniri. Nu-i trebuiră decât zece 
secunde pentru a-și da seama că Nel, în delirul febrei, 
își smulsese călușul și urla din răsputeri. Sări jos, 
încercând să acopere cu mâna faţa rănitei, dar Nel o 
împinse cu o violenţă incredibilă, trântind-o în ușa de la 
intrare, a cărei broască ieftină cedă sub impact. Elsy se 
rostogoli pe treptele peronului. 

Nellie scoase un nou țipăt vibrant si răgușit, care nu 
avea nimic omenesc în el. Era urletul unei mașini lovite 
de moarte, lătratul terifiant al unui automobil în 
momentul accidentului. Elsy căzu pe jos în secunda 
când, un enorm cub albăstriu, se prăvăli ca o nicovală, 
pe biroul receptiei, pulverizând geamurile într-un 
gheizer de fulgere tăioase. Nel se răsturnă pe spate, cu 
gemete de durere făcându-i buzele să tremure. Alte 
blocuri ricoșară pe cel dintâi, rostogolindu-se prin 
parcare și până în valuri, făcând tändäri mașinile 
parcate. Fiecare dintre ele avea cam zece metri lățime, 
păreau niște case ivite din neant, pietre de pavaj 
aruncate de un colos invizibil. Nel se prăbușise de-a 
latul patului, durerea din gât înteţindu-i-se, explodând în 
figuri din ce în ce mai mari. Era o ploaie de meteoriți 
tăiaţi în chip curios în unghiuri drepte. Elsy îi vedea 
îngrămădindu-se pe acoperișurile cäsutelor, zdrobind 
firmele luminoase care alcătuiau, din litere luminate 


intermitent, numele motelului, apăsând lemnăria, care 
deja se sfărâma în mijlocul unui nor de ciment 
spulberat. In unele locuri, materializările vocale se 
aglomeraseră unele peste altele, schițând sugestia unui 
zid din pietre titanice. 

„Trebuie să se oprească din urlat! își spuse disperată 
Elsy, altfel o să îngroape tot orașul!” Si-si imagină 
localitatea dispărând sub o avalanșă venită de nicăieri, 
transformându-se într-unul din acele morminte grosiere 
alcătuite din îngrămădiri de bolovani. Se târî în 
genunchi, cu ochii înceţoșaţi de lacrimi, mușcându-și 
buzele, în timp ce tipetele cădeau din nori, ricoșând pe 
dune, strivind pescărușii în plin zbor, volatilizând 
acoperișurile, deschizând breșe în casele din jur. Reuși 
să-și regăsească suficient controlul nervilor, strangulând 
tremurul care o scutura. Imediat lângă ea, o mașină, 
abandonată de proprietarul îngrozit, aștepta duduind, 
cu portiera deschisă. Elsy alergă în patru labe, escaladă 
scaunul și se strecură la volan. În timp ce băga în viteză, 
ceva ieși din noapte, în faţa mașinii. Era un soi de val de 
materie lividă, care tocmai se formase la nivelul 
trotuarului, înglobând în scurgerea sa un hidrant, o 
pubelă și un câine care trecea pe-acolo. Sări din mașină. 
S-ar fi zis că era o stranie lavă albă și rece, o materie 
tasată, tare și moale în același timp. Câinele, din care 
rămăseseră în exterior doar capul și labele dinainte 
scotea lătrături înfricoșate. Vru să-i sară în ajutor, dar 
animalul părea imobilizat într-o temniţă de porțelan. 
Alte concretizări de același gen se formau deja pe șosea, 
absorbind-o pe o femeie în capot, cu copiii ei. Elsy se 
aruncă asupra mașinii și demară în trombă, în zig-zag, 
pentru a evita blocurile ireale ce păreau să se nască din 
noapte, schitând forme fantastice. Conducea, cu mâinile 
crispate pe plasticul unsuros, privind în retrovizor cum 
se ridicau aisbergurile de porțelan care acum înghiteau 
sau zdrobeau primele case ale periferiilor. S-ar fi zis că 
o banchiză răsărită din neant s-ar fi hotărât deodată să 


acopere orașul cu crusta ei lisă si lucitoare. Avea 
impresia unei simfonii de forme abstracte încălecându- 
se unele pe altele în ritmul unui dirijor nevăzut, 
impresia unui soi de sculptură unde se acuplau într-o 
înmugurire delirantă toate formele cunoscute ale 
geometriei, cuburi, conuri, cilindri, dând totodată 
naștere unei generaţii de poliedre monstruoase, oraș 
mitic ale cărui ziduri păreau să se înalțe cu o viteză 
vertiginoasă. Mașina lovi bordura trotuarului, iar Elsy 
văzu foarte clar un nor de materie solidă, mare cât un 
vaporaș, începând să urce strada ca și cum ar fi navigat 
pe un fluviu, strivind la babord și tribord imobilele pe 
care bordurile sale aveau ghinionul să le atingă. Era o 
scenă de vis, terifiantă și frumoasă în lumina albăstrie a 
lunii, un cataclism ieșit drept dintr-o poveste, un 
spectacol fără precedent al materiei dinamice, o operă 
solidă, o proliferare care devenea muzică. Fu gata să 
oprească mașina pentru simpla plăcere de a urmări 
evoluţia formelor misterioase. 

„E creaţiunea în acţiune!” își spuse ea deodată. 
„Banchiza care cântă!” Făcu un efort ca să-și vină în 
fire, apăsă acceleratorul și se angajă pe drum. 

Conduse până dimineaţă, până când motorul rămas 
fără benzină începu să tușească dezagreabil. Opri în 
mijlocul dunelor și făcu inventarul portbagajului. Nu 
descoperi decât un impermeabil bărbătesc mare, pe 
care-l îmbrăcă pentru a-și ascunde hainele mototolite, 
mânjite de sângele lui Nel. În compartimentul de bord 
găsi câteva bancnote botite și un carnet de bonuri 
pentru restaurant. Vâri totul în buzunar și porni din nou, 
pe jos de astă dată. Voia să ajungă cât mai departe de 
galerie. Spre orele unsprezece, cumpără un ziar local, 
se instală într-un local, cu o cafea neagră dublă, 
intentionând să caute printre știri. 

Nu avu mult de căutat. Prima pagină anunţa: „Orgie 
ucigașă într-un grup de marginali”. Pe câteva coloane, 
portarul galeriei explica felul în care trei vagabonzi (un 


n 
! 


bărbat și două femei) sfârșiseră prin a se omori între ei 
în timpul unui drog-party. Cea mai vârstnică, remarca în 
continuare autorul articolului, binecunoscută 
localnicilor din regiune prin extravagantele sale, fusese 
deja semnalată pentru violenţa ei verbală și injuriile cu 
care-i potopea pe toţi cei ce dădeau semne că s-ar 
apropia. De câtva timp, relaţiile din interiorul grupului 
păreau să se deterioreze, după cum dovedeau ecourile 
neîncetatelor dispute pe care le putuseră percepe 
oamenii de la malul mării. Trupul bărbatului, ciopârtit, 
fusese descoperit în aceeași dimineaţă într-un motel, în 
compania celei mai vârstnice dintre femei, moartă și ea, 
ca urmare a unor multiple lovituri și fracturi. La 
originea dublului asasinat se afla, probabil, tânăra lor 
tovarășă fugară. Urma un comentariu ,stiintific” asupra 
căderii de meteoriți cubici care avariaseră un motel în 
cursul nopţii precedente, soldându-se cu moartea a 
douăzeci și șapte de persoane. 

Elsy simţi frica răscolindu-i stomacul și fugi la 
lavabou pentru a-și voma dubla cafea neagră și a se 
închide în toaletă pentru a-și plânge tot amarul. Din 
fericire, niciunul dintre lucrurile abandonate în galerie 
nu conţinea hârtii susceptibile de-a o identifica în ochii 
anchetatorilor. Ideea lui MacFloyd se revelase rentabilă, 
nu mai avea decât să se piardă în peisaj, nimeni n-avea 
să-i mai regăsească vreodată urma. 

Banii descoperiți în mașină, pe lângă cei pe care-i 
avea în buzunare, i-au permis să ia trenul până la 
frontiera statului; de-acolo, a reușit să fie luată cu 
autostopul de către un șofer nu prea întreprinzător, apoi 
de caravana unui predicator itinerant, care a acceptat 
să-i dea de mâncare cu condiţia să joace rolul de 
păcătoasă pocăită în timpul predicilor lui publice. 

In sfârșit, după săptămâni de vagabondaj forţat, a 
apărut silueta orașului, masivă, prin voalul ei de 
poluare. Elsy avea senzaţia că pune piciorul pe 
pământul fägäduintei. 


De îndată ce a ajuns pe bulevardul periferic, primul 
ei gest a fost de a introduce o fisă în fanta unui telefon 
public, formând numărul lui MacFloyd... Patronul n-a 
spus nimic, conform obiceiului său și, timp de un minut 
îndelungat, în urechea lui nu răsună decât un horcăit 
astmatic punctat de șuierături stăpânite. 

— Eu sunt, reuși ea în sfârșit să articuleze, Willoc. M- 
am întors... 

— OK, răspunse MacFloyd, fără comentarii, du-te la 
Beverlly, va fi un apartament rezervat pe numele 
dumitale, te contactez mai târziu. 

Inchisese deja. In niciun moment, glasul său nu 
trădase nici cea mai mică surpriză. Parcă nu s-ar fi 
îndoit niciodată de întoarcerea lui Elsy. Era înciudată. 
Fără un ban în buzunar, fu nevoită să meargă pe jos 
până la hotelul „Beverlly”. Acolo, portarul refuză s-o lase 
să intre în hol. Era, într-adevăr, mai murdară decât o 
autostopistă după opt ore de așteptare pe un rambleu de 
cale ferată. Purta o cămașă bărbătească ruptă la coate și 
un sort de jogging murdar de pământ; cât despre 
încălțări, în trecere prin foburgurile orașului, preferase 
să-și arunce într-un canal baschetii gäuriti, rămânând 
descultä. Trebui să parlamenteze aproape douăzeci de 
minute pentru ca omul să accepte, în sfârșit, să verifice 
la recepţie. Prevăzător ca întotdeauna, MacFloyd 
trimisese o fotografie cu ajutorul căreia să poată fi 
identificată. Intră deci în posesia apartamentului fără a 
mai întârzia. Petrecu exact o oră și treizeci și cinci de 
minute în cada de la baie, frecându-și pielea de ziceai că 
vrea să i se șteargă până și alunitele și neîncetând să se 
spele pe dinţi până când periuta rămase fără jumătate 
din peri. MacFloyd pusese să fie umplute dulapurile și 
se putu complăcea în bucuria senzuală de a-și simţi 
coapsele umflând mătasea ciorapilor, în beatitudinea de 
a-și înnoda pe șold cordonașul unui slip de voal fin și 
ușor ca o petală de floare exotică. Se machie, 
încărcându-și pleoapele cu paiete argintii, pictându-și 


buzele cu un penel stacojiu. Îi fu nespus de greu să 
aleagă o rochie. O voia grea, carapace de lux, armură 
vestimentară, pentru a se rupe, definitiv, de acele 
săptămâni petrecute, pe jumătate goală, în murdăria 
rulotelor. 

Spre orele șapte, MacFloyd îl trimise după ea pe 
șoferul lui. Aștepta la restaurantul hotelului, cu spatele 
spre enormul acvariu plin cu pești tropicali, siluetă 
îndesată, fără prestanţă, în pofida smochingului scump 
pe care încercaseră cu disperare să-l ajusteze staturii lui 
cocârjate. Nu rosti decât un singur cuvânt: 

— Ei? 

Elsy își simţi inima sărind peste o bătaie. O secundă 
fu pe punctul s-o ia la fugă, apoi capitulă. Știa că avea să 
fie întotdeauna stăpânul ei, idee în care poate chiar 
găsea o plăcere secretă și nesănătoasă. Scoase din 
poșetă pachetelul, pe care-l confectionase 
neîndemânatic, un minut mai devreme, pe suprafaţa 
lăcuită a noptierei chinezești, și îl împinse în direcţia 
degetelor pergamentoase care pianotau pe faţa de 
masă. 

— Nel a murit, murmură ea. 

— Știu, aruncă MacFloyd cu un glas care nu-i trăda 
cu nimic sentimentele. 

— E tot ce-a mai rămas de la ea, adăugă Elsy. 

De ce o spusese pe un ton care suna a avertisment 
sau ameninţare? Își mușcă buzele. MacFloyd deznodase 
sfoara. În centrul cutiei de carton strălucea pandantivul 
lui Elsy, o bijuterie de mărimea unui ceas de buzunar 
decorat cu un soare arzător. 

— Conţine totul? întrebă  MacFloyd, cântărind 
obiectul în palmă. 

Elsy înclină din cap: 

— Am microfilmat gramatica vocală în noaptea când 
ne refugiaserăm la motel, am eșantioane din toate 
soluţiile prelevate din seringile murdare ale lui Nellie 
Armstrong. Am distrus toate originalele de îndată ce am 


înţeles că era pierdută, am... Totul e acolo. Totul... 

Pe ultimul cuvânt, vocea i se sparse. De ce-i 
împurpura obrajii acel sentiment de rușine? Rochia de 
lame părea deodată prea grea, fiecare bijuterie o ardea. 
MacFloyd o bătu pe mână... 

— Nu e moartă cu adevărat, Elsy, murmură el cu 
glasul său șuierător, graţie dumitale, opera ei este 
salvată. Peste câtva timp, primele opere de sculptură 
vocală vor stupefia lumea, publicul cel mai blazat își va 
dori câte o strapontinăt ce va fi plătită în aur! Partial va 
fi și opera dumitale, Willoc, gândește-te la revoluţia 
estetică reprezentată de cei câţiva centimetri de 
peliculă, de cele câteva picături de ser conţinute în 
acest pandantiv. Istoria artei își va aminti de numele 
dumitale... 

— Nu avea familie? 

— Nu, pe nimeni. Mama ei a murit acum cinci ani, 
tumoare pe creier. Fără NOI, nu și-ar fi putut duce 
niciodată opera la bun sfârșit. Bagă-ţi bine asta în cap, 
Elsy. N-ai spionat-o, ai asigurat protecţia operei sale. I s- 
ar reproșa astăzi cuiva că ar fi microfilmat manuscrisele 
distruse în incendiul marii biblioteci din Alexandria? Nu, 
nu-i așa? Si-atunci? 

Vorbise prea mult, glasul i se împiedica de silabe. 
Făcu un gest iritat: 

— Fără complexe de culpabilitate, Willoc! Te rog. 
Suntem gardienii unui patrimoniu, sarcina noastră e 
nobilă și frumoasă. Trezeste-te, pentru Dumnezeu! 
Iniţial, nu vei rămâne prea mult timp aici, un mic voiaj în 
Europa îţi va face cel mai mare bine, ar fi timpul să 
întreprindem un turneu de inspecţie prin agenţiile 
noastre de pe bătrânul continent, nu-i așa? 

Era o promovare, o știa. Cu aceste din urmă cuvinte, 
MacFloyd ieși, după ce-i atinse umărul. Elsy se pomeni 
singură în faţa farfuriei și a șirului de pahare de cristal 


8 Scaun rabatabil fără spătar, fixat de un perete sau de un alt scaun 
alăturat, folosit într-o sală de spectacole. 


unde lumânările aprindeau reflexe stranii. Curios, nu-i 
mai era foame. 

Plecă peste cinci zile, înzestrată cu o garderobă 
oferită cu generozitate din partea casei. În momentul 
urcării în avion, o stewardesă îi înmâna un cablofon care 
spunea: 

„Vei sta alături de mine la Operă în ziua Z, în loja de 
onoare, nu te teme de nimic. Succes. MacFloyd.” 

Se terminase. Încă o pagină se întorsese. 

A descoperit Europa, cenusiul ei, ploile «i, 
coctailurile, contractele, intrigile de agenţie. Când și-a 
luat primul amant francez, în noaptea de Anul Nou, a 
avut cu adevărat senzaţia că viaţa mergea înainte. 


Se instală confortabil în noua sa existenţă, când, într- 
o frumoasă dimineaţă de iulie, un mic articol de ziar îi 
smulse o crispare nervoasă. Era un reportaj în chenar la 
rubrica științifică, anunțând descoperirea unui procedeu 
care avea să revolutioneze industria construcţiilor în 
următorii ani. O solidificare a gazelor rare din 
atmosferă, cu ajutorul unei tehnici sonore deosebit de 
elaborată și ţinută până în prezent secretă... 

Pe Elsy o cuprinse ameteala, încercă disperată să-și 
alunge valul de îndoială care-i năpădea minţile și totuși 
dovada ardea acolo, cu litere negre, pe hârtia proastă a 
cotidianului. O știa. Nu mai putea să joace mult timp 
comedia, să-și impună o amnezie, o spălare a 
creierului... De fapt, știuse întotdeauna că avea să 
sosească și această zi. Chiar în clipa când își încheiase 
centura de siguranţă în avionul care o ducea spre uitare, 
adevărul fusese înscris cu litere de foc în conștiința ei. 
Nu fusese decât un pion. Un simplu pion... 

MacFloyd vânduse secretul sculpturii vocale trustului 
de antreprenori industriali, iar, de data asta, Nellie 
Armstrong era moartă cu adevărat. 

Patru ore mai târziu, Elsy Willoc expedia o scrisoare 
de demisie redactată în trei exemplare, conform 


statutului agentiei MacFloyd - Tranzactii artistice de tot 
felul, părăsind Franţa si abandonându-și toate obiectele 
personale. 


René împinse cearșafurile umede de sudoare cu o 
întindere a picioarelor. Climatizorul rămăsese în pană, 
ca în fiecare noapte, iar acum, în interiorul bungalow- 
ului, domnea o atmosferă de baie turcească, umedă și 
apăsătoare. Rămase nemișcat un lung răstimp, cu 
braţele și picioarele aruncate spre cele patru colțuri ale 
patului, legănat de secvențele care încă îi mai defilau pe 
sub pleoape, ultimele păreri ale somnului pe care 
fluieratul cafetierei electrice avea să le măture în 
curând. Se ridică, întorcând capul pentru a nu-și vedea 
trupul gol, cu șoldurile buhăite, în oglinda prăfuită care 
decora peretele din fund și se repezi la fereastră, 
deschizând-o larg. 

Soarele își aprindea primele raze peste bariera înaltă 
a H.L.M.-urilor? smântânoase, albästrii, care blocau 
orizontul din sudul orașului. Zece mii de locuinţe 
apărute din neant, în răstimpul a trei nopţi. Roadele 
unei tehnologii ciudate căreia Rene nu era foarte sigur 
că-i înțelegea toate misterele. Oraș-dormitor, născut din 
cântecul psalmodiat al unui cor de arhitecti-baritoni, 
care nu operau decât noaptea, făcând să se înalțe în 
mijlocul tenebrelor, acele clădiri cu pereţi netezi, 
strălucitoare ca portelanul și totuși uluitor de rezistente. 
La început, mulţi se temuseră de ceea ce părea a fi doar 
o arhitectură-fantomă, moale și fără consistenţă. 

„Nu e decât aer și vânt, se spunea pe terasele 
cafenelelor, fii sigur că n-am să locuiesc niciodată într-o 
casă fabricată din fumul norilor!” 

Apoi, când bolovanii primelor manifestații ricoșaseră 
din fațade fără a reuși să spargă sau măcar să zgârie 
materia suspectă, părerile se schimbaseră ușurel. 
Astăzi, chiriile extraordinar de mici atrăgeau populaţia 


9 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii moderate. 


din uzinele de pe coastă, pescării sau șantiere navale si 
fiecare nouă tranșă de locuinţe era închiriată încă 
dinainte de-a fi fost „clădită”. Totuși, Rene își amintea 
că citise, într-un ziar de opoziţie, relatarea unei 
catastrofe în cursul căreia un turn cu treizeci de etaje se 
volatilizase brusc, în plină zi, ca sub efectul unei lovituri 
de baghetă magică, abandonându-și locatarii în gol, cu 
mobile, televizoare, lăsându-i să se zdrobească pe asfalt 
într-un maldăr oribil de trupuri strivite. 

„Materia instabilă, pare încă prost stăpânită de către 
constructori.” Conchidea semnatarul articolului. „Îi 
revine comisiei de anchetă să determine 
responsabilitätile în această împrejurare tragică, dar 
deja nu putem decât să acuzăm graba și inconstienta 
arhitecţilor.” 

Comisia, bineînţeles, nu-și pronuntase niciodată 
verdictul. Poate nici măcar nu fusese constituită! Dacă 
de fapt totul fusese rezultatul unei campanii de 
denigrare susținută de sindicate? Rene nu prea știa ce 
să creadă. Era adevărat că aceste imobile noi păreau 
curate și luminoase. Si apoi, soliditatea lor nu putea fi 
pusă la îndoială. René, care-l cunoștea bine pe cumnatul 
portarului, își putuse da seama de nenumărate ori, 
lovind pereţii cu pumnul. Erau duri, duri cu adevărat! Și 
nu sunau a gol! 

La urma urmei, de ce să te temi mereu de noutăţi? 
Poate că, într-o bună zi, avea să se hotărască în sfârșit 
să părăsească vilișoara, puturoasă și umedă, pentru a 
închiria, dacă nu chiar a cumpăra (din moment ce se 
vindea pe credit), unul dintre acele apartamente cu 
pereţii atât de netezi, atât de albaștri. 

De ce nu, de vreme ce preţurile erau atât de mici?... 

Atât de mici...