Serge Brussolo — Ira Melanox

Serge Brussolo 


LE (555500090250 000222522252252525222>222 
=) Sie, Dai 


IRA 
MELANOX 


Serge 
Brussolo 


Ira melanox 


La colère des tenebres 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, Paris) este un scriitor 
francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 

In anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM!) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 


1 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii moderate. 


înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 
citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 
dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 
acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 
Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie „romane”, 
de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu 
avea reputaţia făcută: unii profesori îl dispretuiau și-i 
spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; alţii însă îl 
admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. Ajuns - în 
mod natural - student la litere, îşi trimite scrierile pe la 
diverse publicaţii şi debutează astfel, la 21 de ani, în 
paginile unui fanzin obscur. Perseverează, de altfel nu 
ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 primește 
Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela 
Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile 
încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide porțile, 
publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un ville 
malade. Urmează alte 150 de romane. 

In anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de 
clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violenţă și 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionaţi. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul 
lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în 
periodicul L'Aube enclavee în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Francaise. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 


ville malade/Vedere în sectiune a unui oras bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 
abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 
Apollo în 1984. Un numär mare de romane au fost 
publicate în colectia Anticipation a editurii Fleuve Noir 
si în colecția Présence du futur a editurii Denoel. 

După ce initial a scris numai science-fiction, Brussolo 
a abordat mai târziu alte genuri literare, precum 
romanul istoric sau cel aparținând genului thriller. Este, 
de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


Suprafetele interioare si exterioare ale autobuzului 
erau în întregime acoperite de graffiti. David privea 
fascinat dârele  negricioase ale căror arabescuri 
ascundeau complet vopseaua originală. O adevărată 
junglă din liane neîntrerupte ce se înnodau în bucle 
abundente asemeni fundelor spumoase și foșnitoare 
înflorite deasupra pachetelor de cadouri. Inscriptiile se 
încălecau în straturi ilizibile. Tânărul își lăsă privirea să 
rătăcească în labirintul de înjurături și blesteme. Cel 
mai mult îl atrăgeau numele și datele ornate cu 
semnături. Aminteau de hieroglifele înscrise ca într-un 
ritual pe ghipsul schiorilor ghinioniști la întoarcerea de 
la sporturile de iarnă. 

Autobuzul era mâzgălit de parcă o hoardă de copii 
înarmaţi cu crete colorate ar fi fost lăsaţi singuri într-o 
cameră proaspăt văruită. 

David stătea drept în scaun, cu spatele depărtat de 
banchetă, încercând să minimalizeze șocul zgâltâielilor. 
La fiecare viraj, vehiculul scârtâia și gemea, gata să se 
dezmembreze, integritatea sa fiind la discretia unui 
pumn de șuruburi. 

Şoferul conducea,  bombănind printre fălcile 
transpirate înjurături ciudate. David se întrebă dacă 
omul nu este victima unui soi de boală contagioasă, 
care-l făcea să repete cu voce scăzută colecția de 
inscripţii tatuate pe pereţii autobuzului său. Si-l imagina 
în garaj, cu o lupă puternică în mână, examinând 
îndelung spatiile dintre scaune, străduindu-se să 


descifreze nodurile inscriptiilor, pe care nenumăratele 
suprapuneri le transformaseră în pete întunecate. 
Această muncă extenuantă reluată noapte de noapte 
ajunsese să-i tulbure probabil mintea. Așa s-ar explica și 
de ce conducea agăţat de volan ca de un colac de 
salvare, maltratând direcţia și pneurile, în speranţa 
ascunsă că o manevră greșită va arunca într-o prăpastie 
instrumentul torturilor intime la care era în permanenţă 
supus. Eventual, un incendiu salvator ar devora pereţii 
pe care cuvintele și frazele se împleteau în enigma 
labirintului. 

O hurducătură puternică îl proiectă pe David în 
geamul stropit de ploaia măruntă. Mirosul puternic de 
mare și de plajă mucedă, de alge în descompunere, 
năvăli în mașină, alungând duhoarea de cauciuc încins și 
de benzină. Oceanul se contura ca o seceră argintie în 
pâcla de pe mal, părând dur ca metalul întunecat al unei 
armuri căzute la pământ într-un turnir de o rară 
violenţă. 

David se concentra din nou asupra mâzgăliturilor, dar 
zgâltâielile autobuzului făceau lectura extrem de dificilă. 
Un moment crezu că deslușește începutul promițător al 
unei propoziţii obscene, dar cuvintele se terminară 
brusc în bucle dantelate. Rătăcind printre meandre, găsi 
o formulă matematică ce se pierdea într-o gângăveală 
abia vizibilă pe fundalul de date și numere de telefon. Se 
simţi descurajat. Fuseseră necesare mii de turiști pentru 
a înnegri astfel interiorul vehiculului și lemnul de 
culoare deschisă al scaunelor. Fără îndoială că desfrâul 
caligrafic fusese stimulat atât de lungimea traseului, cât 
și de monotonia peisajului. Cu timpul, peretele devenise 
un manual condensat de ghicitori, grosolănii, o 
antologie de maxime mirosind a filosofie de mahala și 
misticism de pisoar. 

David își masă tâmplele. O migrenă tenace îi fulgera 
timpanele. O nouă zguduitură îi aruncă valiza de carton 
din plasa de bagaje. Se cutremură la ideea de-a o lua în 


patru labe printre scaune, în căutarea chilotilor 
împrăștiați. Soferul nu dădu semne că ar vrea să 
încetinească, în schimb tânărul îl auzi murmurând 
printre dinţi: 

— Locul patruzeci și patru: Nicole le adoră lungi și 
năzdrăvane. 6 iunie '85, mi-am pierdut fecioria la ora 4 
și 30. Trăiască Nadine cea grasă! Moarte soldaţilor de 
gudron! Caut adolescentă pentru dresura în cadrul 
comunităţii. DROP THE BOMB! François și Martine 4 
august '78... 

David se abandonă în adâncitura banchetei, încercând 
să scape de litaniile șoferului maniac. Nu mai avea nicio 
îndoială! Omul cunoștea pe de rost încălecăturile grafice 
care tapisau tabla pereţilor și tavanul mașinii. Trebuie 
să le fi învăţat pe parcursul interminabilelor opriri în 
staţii, asemeni prizonierilor care îşi  mobilează 
singurătatea numărând cuiele ușilor sau dalele din 
podea. La început, privirea a măturat inscripţiile 
distrată, apoi curiozitatea a fost stârnită, declanșând 
prima scânteie de fascinatie. Imediat a trebuit să afle, să 
cunoască, să descifreze totul, înainte ca următoarele 
inscripţii să conducă spre negrul absolut al petei de 
cerneală. Căci scriind mereu pe același suport, pagina 
albă se transformă treptat într-o baltă de beznă, precum 
hemoragia unei sepii. Cele mai fantastice obscenitäti n- 
ar mai fi decât biete focuri de artificii de cerneală 
strălucind într-o noapte fără lună. 

David simţi greata întorcându-i stomacul pe dos; de 
frică să nu vomite, nu mâncase nimic înainte de-a urca 
în autobuz, iar acum era pe punctul să leșine din cauza 
slăbiciunii. Își trecu mâna peste faţă. Palma se umezi de- 
o transpiratie rece, rău prevestitoare. 

Şoferul, lăsând deoparte orice reţinere, începu să 
scandeze o serie de graffiti obscene care, în gura sa, 
păreau seci revendicări sindicale. David sughiţă, 
clătinându-se ametit atât de pe urma hopurilor, cât si 
din cauza cloncănelilor desäntate debitate de șofer, în 


care revenea obsedant cuvântul „bite”. Crezu că va 
leșina, dar deodată o pală de aer rece, marin, năvăli în 
mașină, alungându-i starea de greață. 

Ceaţa, mai puţin densă acum, lăsa să se întrevadă un 
amalgam arhitectonic, construcții albicioase, cu 
aparente de pretiozitate caracterizând stațiunile 
balneare. Hotelurile, pavilioanele de tratament - toate 
aveau un aspect de fortăreață delicată, virginală. 

Din momentul în care autobuzul se angajă pe șoseaua 
principală, David avu convingerea că s-a rătăcit într-un 
decor de teatru. Călătoria mirosea a spital, albeata 
aceasta aseptică părea să curgă dintr-un vas cu eticheta 
„Dezinfectant”. Tärmul, băncile, cabinele de baie, 
chioșcul pentru muzică... toate păreau că funcţionează 
ca anexe ale unui complex chirurgical. Nu ar fi fost 
mirat să descopere o cruce roșie imprimată pe ele, sau 
să zărească fiole cu ser în vitrinele de sticlă. Chiar și în 
absența soarelui, fațadele albe ale clădirilor răneau 
privirea. 

Mașina se opri într-o ultimă zvâcnire și David fu cât 
pe ce să vomite în poală. 

— Aţi ajuns! zbieră șoferul, aici e capătul. Cine vrea 
să meargă mai departe, să aranjeze cu indivizii din colţ. 

David apucă valiza și deodată simţi nevoia să dea 
șoferului un bacșiș gras, necuviincios chiar. De ce? 
Poate pentru că, inconștient, credea că celălalt nu va 
mai reveni niciodată, tăindu-i astfel orice posibilitate de 
evadare? 

Evadare? Haida-de! Era pe cale s-o ia razna! Se afla 
aici din proprie voinţă, pentru a munci, pentru a-și 
câștiga pâinea exersând o activitate care, de altfel nici 
nu-l obosea prea tare. 

Atunci? De ce această reacţie bruscă de repulsie? 

— Aceste graffiti... începu el, toate inscripţiile astea... 
de ce? 

Omul agăţat de volan aruncă spre ele o privire 
tulbure, inundată de frică sau de imbecilitate. 


— Asta e din cauza scrisului pe ghips. La început se 
mulțumesc doar să se semneze, apoi devine o adevărată 
manie. Veţi vedea, e plin orașul de ticniti. Păreţi destul 
de întreg, n-ar trebui să întârziaţi prea mult pe aici. Ati 
venit să vedeţi un pacient? 

— Nu, îngăimă David, am venit să lucrez... E primul 
meu post, sunt trei ani de când zac la agenţia de 
plasare. Intelegeti atunci că... 

Şoferul dădu din cap, își umflă obrazul și scuipă o 
flegmă groasă, negricioasă de la tutunul mestecat, care 
trecu chiar pe deasupra părului lui David. 

— Chiar și pentru lucru, monologă șoferul, chiar și 
pentru lucru n-aș rămâne aici douăzeci și patru de ore în 
șir. E contagioasă chestia asta a lor, deși doctorii s-ar 
putea să spună contrariul. Eu știu că e mai contagioasă 
decât sifilisul. 

Acordeonul metalic al ușii lansă o șuierătură de aer 
comprimat aruncându-l pe David pe trotuar. Tălpile îi 
scârtâirà pe nisipul ce pudra asfaltul, producând un 
zgomot de glaspapir îngheţat. Autobuzul făcea deja 
manevrele pentru a pleca în cursa de întoarcere. 
Tânărul își privi valiza, zgâriată toată. Avea senzaţia că-l 
pândesc mii de criminali în oraș. Toată această 
arhitectură în cretă i se părea ascunsă în spatele unei 
măști chirurgicale pentru a-și păstra anonimatul. 

Reflexele soarelui în ferestrele superioare aruncau 
scântei, chiar și trotuarele păreau pictate în alb. 

Total derutat, David aruncă o privire în jurul său. Nu 
l-ar fi surprins să descopere un grup de chirurgi 
operând într-o piaţă publică aseptizată, sau o parcare 
dotată cu paturi de spital și transformată în salon 
comun. 

Se scutură. Călătoria îl obosise și bătea câmpii. 
Instinctiv se îndreptă către mare. Pontonul, pe care se 
aflau cabinele de baie, scârtâia sub tălpile sale. 
Scândurile decolorate și umede semănau cu lemnul 
epavelor aduse la mal de ocean, în lungul plajelor 


fuseseră plantate o mulţime de umbrele albe sub care 
trosnea vântul nisipos. Sub fiecare dintre ele se odihnea 
câte o targă. David numără cincizeci, aliniate una lângă 
alta, ca pentru inspecţie. Bolnavii care zăceau în ele 
erau apăsaţi sub greutatea ghipsurilor protuberante. 
Brate, picioare, umeri dispăreau închiși în coconi albi și 
noduroși. 

Tânărul făcu câţiva pași. Bolnavii își expuneau fără 
nicio rușine soarelui părţile corpului neacoperite de 
bandajele ghipsate. Era un spectacol cel puţin straniu că 
bărbaţi și femei să-și descopere în lumina palidă coapse, 
sâni, penisuri, busturi păroase sau netede. Nu-și dădea 
seama dacă spectacolul oferit de nudiștii zdrobiţi, 
ingreunati de bandaje, corsete, atele, era ridicol sau 
patetic. 

De sub ce surpătură sau avalanșă fuseseră salvate 
aceste bucăţi de carne tumefiate, sectionate și recusute? 
Aceste schelete garnisite cu broșe, întărite cu plăci 
metalice precum fosilele pe cale să se disloce? 

David se așeză pe o bornă kilometrică cu muchiile 
tocite. 

Nudistii ghipsati nu-și vorbeau. Cu ochii închiși, cu 
gura  întredeschisă, păreau preocupaţi doar să se 
îndoape cu soare. Se ghicea o aviditate putin 
nesănătoasă, un apetit bestial de burete canibal. Câţiva 
bărbaţi nici nu încercau, de altfel, să disimuleze o 
erectie impresionantă, ce le trasa pe abdomen o umbră 
rectilinie, de cadran solar. 

Își imagina infirmierele profitând de aceste fenomene 
pentru a transforma buricul pacientului în tablă de 
lectură orală. Această idee năstrușnică nu-i alungă însă 
starea de jenă. Goliciunea care-i lovea privirea nu era 
cea a turiștilor estivali, acea impudoare liniștită, 
provocarea senzuală și trândavă a plajelor „rezervate”, 
nu... Aceste cărnuri nude, aruncate pe plajă, îl evocau 
cadavrele de pe câmpurile de luptă, dezbrăcate de 
vântul de gloanţe și de suflul exploziilor. Un talmeș- 


balmes de piei mirosind a mäcelärie, a abator. 
Ghipsurile, mai ales, îi retineau atenţia, dându-i senzaţia 
că are sub ochi mumii proaspăt ambalate. Mumii... 
foarte noi! David era din ce în ce mai tulburat. 

Infirmierele se deplasau agale printre umbrele, cu o 
graţie alunecoasă de madone cu ochii cerniti. Zumzăiau 
cu voce scăzută, șușotelile lor teseau un cântec 
somnolent, o vibraţie de viespe prizonieră. Bolnavii 
păreau și ei gata să toarcă precum motanii îmbuibaţi de 
căldură, hipnotizati, blegi, îmbătrâniţi, culcati într-o 
rână, cu gura plină de bale, învinși fericiţi de o dizolvare 
mentală vecină cu extazul mistic. O tânără schiţă 
deodată o mișcare pentru a se așeza mai bine în targă. 
Ambele braţe și piciorul stâng erau încorsetate în 
bandajul de ghips. David se gândi că seamănă cu un 
cavaler din evul mediu pe care pajii nu l-au scos complet 
din armura de turnir... sau cu un sâmbure însufletit al 
unei statui care-și aruncă cochilia, gata să sară de pe 
piedestal. Vechi imagini din filme de groază îi veneau în 
minte: tinere aruncate de vii în ceară fierbinte, cadavre 
acoperite cu ipsos și deghizate în zei greci pentru 
decorat peluze și alei... Cum să nu stabilești asemănări 
cu răniții ăștia pe cale de fosilizare? 

O ametealä subită îl chemă la ordine. Trebuia să 
mănânce, să-și umple stomacul gol de mai bine de 
douăzeci și patru de ore. Da, ar trebui, dar rămânea în 
continuare țintuit de borna sa, obsedat de alinierea în 
batalion a umbrelelor de soare albe. Nimeni nu-i acorda 
nici cea mai mică atenţie, toată lumea era întoarsă către 
soare. Pe măsură ce se însenina, lumina devenea mai vie 
și ghipsurile se înconjurau cu un halou strălucitor, 
precum niște cochilii de calcar imaculat. Tânărul închise 
ochii pentru a scăpa de agresiunea vizuală. 

Dădu să se ridice, când o puștoaică de vreo 
doisprezece ani dădu buzna dintre cabine, îndreptându- 
se spre el. Avea braţul stâng în ghips, de la palmă până 
la umăr. Surâzând, își scutură coditele decolorate de 


soare și-i întinse tânărului un creion gros cu tuș negru. 

— Esti nou aici, nu? se adresă fetița. Trebuie să-mi 
faci un desen. 

— Ce? bâlbâi David. 

— Un desen! se enervă puștoaica. Aici, pe ghips, ce 
vrei, așa e obiceiul! Să-mi faci o chestie haioasă, dar nu 
porcării, că mă sugrumă bătrânii. 

Descumpănit, David luă creionul. Cochilia de pe 
braţul fetiţei era deja ornată de o mulţime de dedicatii si 
de desene grotești. li aminteau de scrijeliturile din 
autobuz și avu un moment de recul. Puștoaica mormăi a 
dispreţ. 

— Dacă n-ai o idee mai nostimă, multumeste-te să 
semnezi, aruncă fata cu un oftat de lehamite. 

David se execută. În momentul când puse creionul pe 
suprafața ghipsului, avu o senzaţie stranie. Aceea de a fi 
pe cale să degradeze un monument public, în stilul 
acelor turiști care-și gravează inițialele pe operele de 
artă, pe culoarele muzeelor. Trebui să se concentreze 
pentru a-și reveni și să mâzgălească o vagă semnătură. 
Puștoaica ridică din umeri îi smulse creionul din mână și 
cobori spre plajă. 

— Cum e, Nathalie? o întrebă o infirmieră cu un ton 
de falsă amabilitate. 

Tânărul puse mâna pe valiza ce-i părea acum teribil 
de grea, în ciuda celor câteva lucrușoare conţinute, și-și 
puse coada pe spinare. Marea gri-argintie se ondula în 
benzi asemenea fâșiilor de mică, cu străluciri uleioase. 
Norii se îngrămădeau spre orizont. 

În căutarea unei cafenele, David se intersectă cu o 
bizară procesiune de infirmieri târând brancarde. 
Numără doisprezece, mergând în pas cadentat, ca niște 
purtători de lectică. 

Putin mai departe întâlni un grup de tineri sprijiniți în 
bastoane. Aveau toţi câte un picior în ghips până la șold. 

Pe o peluză, postat cu fața spre cazino, un panou 
metalic anunţa cu litere ornamentale pompoase: 


Saint-Alex. Apele lui. Soarele lui. CALCIUL LUI. 
Stațiune termală agreată. Boli osoase. 


O bornă indicatoare marca spre toate direcţiile 
existența „caselor termale” cu nume voit poetice. David 
ezită în intersecţie. Se simțea murdar si șifonat. 
Noaptea petrecută în tren, călătoria cu autobuzul îi 
transformaseră hainele în cârpe mototolite și îmbâcsite. 

Zări în sfârșit o cafenea cu firma decolorată de soare. 
O fâșie de cârpă scorojită anunţa: 


La crucea de treflă. Salvarea marinarului 


Această, denumire avea ceva neobișnuit în decorul 
luxos și aseptic al staţiunii. Un băiat înfășurat într-un 
sort lung ștergea marmura micutelor mese rotunde 
împrăștiate pe terasă. 

David intră, împingând ușa de sticlă, în interior. În 
spatele tejghelei, un grăsan bucălat, probabil patronul, 
cântărea lingurite. 


II 


Chelnerita înaltă si slăbănoagă așeza pe mese 
scrumierele. Avea în jur de patruzeci de ani. Pieptănată 
într-un coc lăsat pe ceafă, purta o rochie neagră de 
subretă?, surprinzător de scurtă, care abia îi ascundea 
fesele. Sala era întunecoasă. Așezat într-un colţ izolat, 
un bărbat în bluza de corp contempla halba de bere din 
fața lui. Mâinile sale mari, cu degete spatulate, 
înconjurau vasul, cu palmele în sus, într-o atitudine 
ciudată despre care nu se putea spune dacă evoca 
meditaţia sau o totală neputinţă. Bărbatul era uimitor de 
musculos, bicepșii săi având aspectul unor protuberante 
de cauciuc în pragul anevrismului. In spatele tejghelei, 
patronul cântărea mai departe lingurite. 

David se apropie. Observă că după fiecare cântărire, 
acesta aplica o etichetă minusculă adezivă pe coada 
obiectului, pe care marca ceva cu tuș, cu ajutorul unui 
pix cu vârf subţire... Ezită, neîndrăznind să întindă 
gâtul, cu teama de a nu părea indiscret. Constată însă 
că toate paharele, toate ceștile dispuse pe etajere, 
purtau etichete asemănătoare. 

Patronul consultă din nou micul cântar, înjură printre 
dinţi și marcă de această dată un pahar cu suc de fructe. 
Chelnerita cu rochie scurtă se îndreptă către David. Era 
cam botoasă, cu colțurile gurii lăsate, dar avea în 
schimb pulpe frumoase, zdravene și aurii. 

— Si pentru domnul, ce să fie? 


2 Fată angajată într-o casă pentru diverse treburi de 
gospodărie, mai ales cu atribuţii de cameristă. 


Vocea îi era răgușită, gudronoasă. Câteva suvite albe i 
se amestecau în coc. Mâinile lungi, cu degete alungite, 
se terminau cu unghii frumoase, lăcuite albastru 
deschis. 

— O cafea, încercă David. 

— Câte grame? fornăi chelnerita, scurgându-se în 
spatele tejghelei, în direcţia filtrului de cafea. 

— Câte grame... de cafea? repetă prostește tânărul, 
neîntelegând. 

Femeia ridică din umeri. 

— Nu, i-o reteză nervoasă. Greutatea ceștii. Vă întreb 
ce greutate aveţi voie să mânuiti. 

— Scuzati-mä, se rugă tânărul, nu înţeleg! 

O scânteie de interes se aprinse în pupilele voinicei 
brunete. 

— Nu sunteţi la cură, deci? spuse ea cu un ton mai 
puţin profesional. Vreau să spun... nu sunteţi bolnav? 

— Nu, deloc. Trebuie să... 

— Ah! oftă chelnerita, scuzati-mä! Nu prea am mai 
fost obișnuiți să vedem oameni sănătoși pe-aici, și ca 
atare suntem obligaţi să luăm măsuri de precauţie. 

— Așa este! interveni patronul. Am avut destule 
necazuri. Acum nu mai avem încredere. Au vrut să mă 
dea și-n judecată. Ca și când ar fi vina mea că se crapă 
peste tot. 

David se clătină, lovit în moalele capului de aceste 
manifestări de complicitate echivocă. Cuvintele îi 
zumzăiau pe la urechi. 

— A trebuit să schimb toată vesela, explică mai 
departe grăsanul. Aveam niște căni de bere magnifice, 
grele, în fațete. Puteai pocni un betiv în cap fără să 
rămâi cu toarta orfană în mână. Si niște halbe de gresie! 
Halbe cu capac, grele ca niște marmite, halbe de 
profesionist. Aproape unelte de lucru, ce mai! Toate-s 
surghiunite în pivniţă azi. De acum lucrez în ,usurare”. 
O porcărie. Portelan pentru salon de ceai! Pähärute 
pentru creșă! Uitaţi-vă la asta! 


Împinse către interlocutor o ceascä translucidă. O 
etichetă mare din plastic aproape o îmbrăca. David 
descifră stupefiat cuvintele trasate cu o scriere mare, 
scoläreascä: „Această cană cântărește 100 grame”. 
Intelese dintr-o dată că toată vesela bistroului era 
catalogată într-un mod asemănător. 

— Vedeţi domnule, continuă patronul, oamenii ăștia, 
la „cură”, cum ni s-a atras atenţia să-i numim, se 
fărâmiţează ca niște mobile vechi mâncate de carii. 
Oasele lor nu mai valorează nimic. O tracţiune puţin mai 
puternică și crac! se crapă! Ca atare, trăiesc cu teroarea 
șocului, a efortului. Câţiva sunt atât de fragili încât nu 
au voie să ridice mai mult de douăzeci de kilograme pe 
zi! Umblă cu niște carnetele după ei, în care-și notează 
toate greutăţile mânuite în cursul zilei. Fac adunări 
peste adunări, cu frica de-a nu depăși limita tolerată. E 
o nenorocire să vezi toate astea! Ridici lingurita pentru 
a amesteca în cafea: zece grame, apuci ceașca de cafea: 
o sută de grame. Suntem obligaţi să le comunicăm atât 
preţul, cât și greutatea băuturilor consumate. Asta ca să 
le dăm posibilitatea să-și ţină contabilitatea! De parcă 
au dreptul să-și impună regulile! 

— Oh! Domn' Louis, interveni chelnerita cu voce 
șuierătoare, nu vorbiti așa, veţi avea iar necazuri... 

Grăsanul clipi, realizând că s-a lăsat purtat de furie. 
Aruncă o privire împrejur și se aplecă spre David, 
adoptând o mină de conspirator. 

— Mathilde are dreptate, șopti el la limita audibilului. 
Sunt atât de răi indivizii ăștia sfărâmicioși! Adevärati 
tirani. Păziţi-vă să nu atingeti vreunul pe stradă, că 
infirmierul vă și umflă mutra! Nu-i pot suferi pe cei 
sănătoși. Printre ei sunt și tipi plini de biștari, din lumea 
bună, și bineînţeles, municipalitatea le linge cârjele! 
Spun asta pentru dumneavoastră, ca să evitati o 
greșeală. Uite, îl vedeţi pe zdrahonul de colo, cu o bere 
în faţă? Este Georges Alby, fost patron al unui club de 
culturism. Astăzi e șomer: fărâmicioșii l-au făcut să-și 


închidă prăvălia! Au început cu petiţii, pretinzând că un 
centru de dezvoltare a mușchilor într-un oraș locuit 
aproape în totalitate de bolnavi era o adevărată 
provocare. Că era de neconceput pentru oamenii cu 
oasele deficitare să treacă pe lângă huidume obișnuite 
să ridice zece sau douăzeci de tone pe zi. Au pomenit de 
„atentat la morala bolnavilor”! Atât și nimic mai mult. 
Cum răspunsul întârzia să sosească, au început să 
împroaște cu calomnii. Pe scurt, în curând s-a vorbit că, 
de fapt, clubul ridicătorilor de greutăţi era în realitate o 
cloacă de borfași... Vă imaginati ce a urmat. 

— Fiţi atent, continuă patronul. Sunt niște vipere. Nu 
mai departe decât ieri, a fost pe-aici unul care-mi 
contesta greutatea cestilor. A trebuit să facem o 
contraexpertiză în prezența inspectorului de igienă. 
Pentru cinci grame diferenţă aș fi fost ameninţat cu 
închiderea temporară și amendă. Vă spun eu, au în 
mână orașul, se va sfârși rău! Într-una din zilele astea va 
sări în aer! Oamenii de treabă vor lua spitalele cu asalt, 
înarmaţi cu drugi de fier. Îi vor stâlci pe toţi cräpatii 
ăștia, cum făceau în evul mediu cu criminalii. Lovituri de 
măciucă peste articulaţii... Pârrr! Crac! Voi avea 
senzaţia că ascult un concert simfonic! Ah, gândul ăsta 
mă ridică la ceruri! Doamne, în ziua aia nu voi rămâne 
în spatele tejghelei, credeti-mä! 

— Domnule Louis! gâfâi chelnerita înspăimântată, 
domnule L.ouis, poate să vă audă careva... 

Apăsă pe „careva” și David înţelese că la el se referea. 
Roși. 

— Lasă, Mathilde, suspină cafegiul, revenindu-și, mă 
calmez, mă calmez! Toarnă de băut domnului, face firma 
cinste... 

Se îndepărtă cu un pas greoi de pachiderm istovit și-și 
reluă locul în faţa balanței, lângă grămada de lingurite. 
Se lăsă un moment de stinghereală în care Mathilde și 
David rămaseră faţă în faţă, ochi în ochi. Un vag iz de 
transpiratie urca din decolteul chelneritei, un parfum 


intim si cald care îl tulbură pe tânăr. Își imagină curbura 
sternului între mingiile jucăușe ale sânilor, dâra umedă 
a unui strop de sudoare ce se scurge către buric... Gura 
Mathildei tremură imperceptibil la colțuri, ca într-o 
pornire de plâns, deși, fără îndoială, era doar un rictus 
de enervare. Se aplecă, trase zăvorul unui dulap 
încastrat în perete și scoase o halbă grea pe care i-o 
umplu cu bere neagră. David remarcă mânerul 
recipientului. Vasul de gresie cântărea cât o mică 
halteră. 

— Cu siguranţă, ăsta nu-i un păhărel pentru anemici! 
chicoti chelnerita. Nu le scoatem decât pentru prieteni. 
Instalaţi-vă pe terasă și vă pregătesc imediat o gustare. 
Aveţi un aer sfârșit. 

David se execută. Halba cântărea o tonă în mâna lui. 
Se așeză, după ce-l salută pe Georges Alby cu o scurtă 
înclinare a capului. Culturistul îi răspunse cu o crispare 
a pometilor. Pe tricou purta o emblemă decolorată de 
spălat: „Scuturătorii de haltere”. 

— Îl port doar pentru a-i enerva, spuse în surdină 
atletul, căruia nu-i scăpase privirea lui David. E 
adevărat ce v-a povestit moș Louis, să știți. M-au făcut 
să piș sânge. Îi înnebunea gândul că unii pot apuca bare 
de două sute de kilograme, în timp ce ei erau atenţi să 
nu ridice prea multe lingurite pe zi! Inaintea epidemiei 
de fragilitate aici era o staţiune dinamică. Oh, 
bineînţeles, veneau și câţiva bătrâni pentru calciu, ape 
și alte chestii de-astea, dar orășelul nu căpătase 
aspectul de acum. Aţi văzut plaja-cimitir? Turma de 
sfărâmicioși care încearcă să se consolideze la soare? 
Îndată ce strâng destule lovele ridic tabăra. M-au adus 
la sapă de lemn nenorocitii ăștia! Da, da! Da' 
dumneavoastră, ce päziti în paragina asta plină de statui 
ambulante? 

David trase o înghițitură din berea acră. 

— Sunt în trecere doar. Trebuie să ajung la Institutul 
Minsky. Sunt infirmier stagiar, e primul meu 


angajament. 

Culturistul se crispä. David își dădu seama că trebuie 
să vorbească mai departe pentru a înlătura stinghereala 
provocată de spusele sale. 

— E departe de Saint-Alex? încercă el. Şoferul 
autobuzului părea să nu știe. 

Georges Alby ridică din umeri. Părea încurcat. 

— Nu, cedă el, înnodându-și mâinile mari în jurul 
halbei din față. Dar trebuie să traversaţi câmpia si nu 
veţi găsi pe nimeni să vă ducă până acolo. 

— De ce? 

Culturistul avu o nouă crispare a fălcilor. 

— Superstitii locale, murmură el, povești idioate! Se 
spune că o „fiară” trăiește în câmpie. Un soi de monstru 
cu siluetă de gorilă. Tâmpenii! Puștii de la colţul străzii 
le-au lansat pentru a-i speria pe bolnavi. Năvălesc din 
când în când pe plajă cu mâinile spre cer, urlând „Yeti! 
Yeti! Vine...” Se distrează văzându-i pe färâmitatii ăștia 
cum fug tropăind din cârje. 

Tăcu. Părea că reflectează. Adăugă într-un sfârșit: 

— În situaţia mea nu-i de disprețuit un mic câștig. Am 
un camion vechi, dacă ne înţelegem la un preţ rezonabil, 
vă pot duce acolo mâine dimineaţă. Vi se pare corect? 

David aprobă cu căldură. 

— V-aţi întâlnit cu tipii din institut? întrebă el, 
trăgându-și scaunul mai aproape. 

Alby dădu din cap a negatie. 

— Nu, este un centru de cercetare, nu se amestecă cu 
ceilalți. De fapt, sunt specializaţi în cazurile disperate. 
Trăiesc acolo ca pe o insulă pustie. Aici nu sunt prea 
iubiți. Moș Minsky are o reputaţie urâtă. Este acuzat, 
mai mult sau mai putin pe faţă, că exersează pe cobai 
umani, având binecuvântarea Ministerului Sănătăţii. 
Mica infirmieră care-l ajută schimbă doar bandaje și 
plimbă olite. O cheamă Judy sau Julie, nu mai știu... 
Trebuie să mai fie pe acolo și o pereche de boșorogi la 
administraţie, niște prăpădiţi vicioși, obișnuiți să tragă 


la măsea. Nimeni nu știe ce se pune la cale prin 
coclaurile alea, așa că se bârfește din plin. 

Cu aceste ultime cuvinte, conversaţia se stinse, lăsând 
locul unei linişti apăsătoare, întreruptă doar de 
clinchetul linguritelor pe tabla de zinc a tejghelei. Alby 
se ridică. 

— Mă duc să verific camionul, spuse el în loc de salut. 
Vă aștept mâine dimineaţă la ora 8, la autogara cea 
veche. Vă spune Mathilde unde este. 

David îi întinse mâna, dar celălalt întorsese deja 
spatele. Tânărul se strădui să termine berea care-i dilata 
stomacul și-i amăra sufletul. Chelnerita se ivi din 
penumbră, punând pe masă un sandwich enorm în care 
se suprapuneau jambon, pateu și cârnat, ca într-o ladă 
de gunoi. 

— Vă pregătesc imediat o cameră sus, șopti ea 
complice, trebuie să dormiti! Puteţi urca într-un sfert de 
oră. Camera 27. 

Cum se îndepărtă Mathilde, își luă gustarea și ieși, 
abandonând valiza sub masă. Hoinărea la întâmplare, 
ametit de bere, molfăind din când în când câte un 
dumicat greţos. Pierdu repede noţiunea timpului. 
Mergea de-a lungul mării cu un pas nesigur. Soarele 
încingea boarfele botite cu care era îmbrăcat, făcându-l 
să asude din greu. Între pavilioanele de tratament și 
plajă era un du-te vino de scaune rulante. Câţiva 
bolnavi, probabil cei mai înstăriți, erau precedati de 
infirmieri musculoși însărcinaţi să degajeze drumul. 
Indivizii, cu mutre de bandiți, se achitau de obligaţii fără 
menajamente, înlăturând cu o îmbrâncitură trecătorii 
distrati care nu se retrăgeau suficient de repede din 
calea lor. Sentimentul de opresiune crescu în David. Nu- 
i plăceau mutrele viclene pe care le întâlnea. Găsea că 
„pensionarii” transpirau frică și ură. Stăteau la pândă, 
gata oricând de scandal, cu vociferările pregătite pe 
vârful limbii. De câteva ori i se strigă să se miște din 
drum, deși nu stătea în calea nimănui. O femeie chiar îl 


pocni în cap cu bastonul. Înţelese că hainele sale civile 
atrăgeau suspiciunea. De-a lungul falezei nu erau 
tolerate decât halatele albe! Il cuprinse un sentiment 
ciudat de vinovăţie. 

— Salut! făcu o voce copilăroasă în spatele lui. 
Așadar, tot umbli de colo-colo? 

David se răsuci și descoperi puștoaica cu codițe 
blonde ce-i solicitase talentele de desenator o oră mai 
devreme. Era îmbrăcată cu un slip alb minuscul, care - 
împreună cu ghipsul - scotea în evidenţă roseata pielii, 
iritată de soare. 

— Infirmierele spun că ești un golan, aruncă fetiţa, 
îngustându-și ochii. Așa-i? 

— Categoric, nu! îngăimă tânărul. Lucrez la Institutul 
Minsky. Aștept o mașină să mă ducă acolo. 

— Aha! șopti fetiţa. Înseamnă că vei vedea monstrul 
din landă! Oho! O să-ţi sară în cârcă, o să-ţi spargă 
mutra și o să devii și tu un „ghipsat” ca noi toţi! 

Părea fericită de această concluzie anticipată, dar 
dialogul fu întrerupt de un infirmier cu alura de luptător 
de catch’, care îi ceru tânărului actele pentru verificare. 
În faţa foii de drum cu antetul Ministerului Sănătăţii 
făcu o grimasă de neîncredere. Începu să se legene 
greoi de pe un picior pe celălalt. 

— Ah! mormăi jenat, suntem colegi deci... Nu mă 
înţelege greșit, băiete, dar „ghi...”, pensionarii trăiesc 
cu groaza unei agresiuni care i-ar sfărâma și mai rău. O 
adevărată psihoză. Odată, un betivan a aruncat cu pietre 
în ei. Rezultatul? Cinsprezece fracturi deschise la mâini! 

Ezită un timp, bombăni un aproximativ „la revedere” 
și cobori din nou pe plajă. Fetiţa dispăruse și ea. 

David se hotări să urce înapoi spre centrul orașului. 
Trecând pe lângă cafenelele de pe strada principală, 
remarcă mai mulţi pacienţi notându-și cu grijă în 
carnetele greutăţile diferitelor obiecte din faţa lor, 


3 Gen de lupte libere în care sunt permise aproape orice mijloace 
pentru înfrângerea adversarului. 


înainte de a se atinge de ele. 

Puțin mai sus, pe terasa unei ceainării de lux, un 
bătrân era hrănit cu lingurita de către un infirmier cu 
spate de hamal. Bebelușul bătrân, cu expresie 
răutăcioasă, îl făcu să se înfioare. Necunoscând orașul, 
se rătăci curând. Ceainăriile alternau cu magazinele de 
materiale ortopedice, ceștile de porțelan scump cu 
corsetele cu balene metalice. Îl cuprinse o ușoară 
ametealä. Încetini pașii, de frică să nu intre în coliziune 
cu vreuna din statuile din stuc ambulante ce mergeau în 
derivă în lungul străzilor. Se simţea ameninţat și 
amenintätor. Îi era frică să mai avanseze. Se întrebă 
cum va mai regăsi cafeneaua unde îl aștepta valiza sub 
masă. Nu se gândea decât la camera promisă de 
Mathilde, la dușul pe care-l va face îndată ce va trece 
pragul și la patul în care se va arunca apoi, fără să-și 
mai dea măcar osteneala să se șteargă. 

Găsi drumul, fără să știe cum. Eșuă, mort de oboseală 
pe terasa de la „Salvarea Marinarului”. Intelegätoare, 
chelnerita cu rochie prea scurtă îl ajută să urce scara. 

— Haide, sufletelule! șopti ea, împingându-l către 
numărul 27. Știu eu cum să te tratez... 


III 


David se trezi după două ore, cu inima bătându-i 
nebunește. Simtea că-i crapă capul din cauza migrenei. 
Constată că era gol sub cearceaf. Cine-l dezbrăcase? 
Mathilde? Făcu un duș interminabil pentru a mai ostoi 
balonul dureros care i se umfla ca o hernie între lobii 
creierului. Deschise valiza și extrase haine curate. Le 
preferă de culoare albă, încercând să se confunde cu 
personalul sanitar ce întesa străzile. ,Tinuta de 
camuflaj!” se gândi, în timp ce-și încheia cămașa. Își 
dădu seama că acţionează ca un răufăcător sau ca un 
pușcăriaș pe cale s-o șteargă. Era o idiotenie, dar 
atmosfera din Saint-Alex îl înspăimânta. Era nerăbdător 
să ajungă la Institutul Minsky. I se părea că acolo va fi la 
adăpost. 

Era cald, după-amiaza era lungă și nu putea rămâne 
în cameră până seara. Se hotări deci să coboare în 
restaurant. Fu întâmpinat de murmurul conversatiilor. 
Salonul fusese invadat de pacienţi. Trecerea era 
împiedicată de cârje și bastoane puse de-a valma. Se 
discuta cu voce scăzută, într-un mod distins, dar 
suprapunerea tuturor șușotelilor sugera șuieratul unui 
cuib de șerpi înfuriati. 

David se instală într-un colţ întunecos, aproape de 
toalete. În faţa lui, un bărbat cu piciorul stâng în ghips, 
își acoperise bandajele tepene cu mici vezicule cu aer, 
fără îndoială destinate protejării la șocuri a membrului 
fracturat. Toţi mâncau sau beau cu o încetineală 
extremă, descompunând fiecare gest, ca niște automate 


cu arcul neîntors. Träncänelile se învârteau în jurul 
subiectelor medicale. Erau citate nume de 
medicamente, se comparau rezultate de analize... „Trei 
decilitri, de trei ori pe zi...”, auzi David. „O înţepătură la 
culcare, intravenoasă desigur, mi s-a spus că...”, 
„Doctorul Kantz mi-a recomandat...” 

Formule magice se încrucișau în semiobscuritatea 
sălii. La fiecare comandă servită, creioanele alergau pe 
foile carnetelor, adunând numere infime. „Dumnezeule, 
deja cinci kilograme de azi dimineaţă, se smiorcăi o voce 
de femeie, nu mai am voie să ating nimic până la 
noapte...” 

Tânărul voia s-o șteargă din această anticameră a 
disperării când tipul din faţa sa începu să-și legene 
ciudat capul. Se văicărea în surdină, faţa îi era lividă, 
trăsăturile contractate, asemeni unui medium intrat în 
„comunicaţie” cu lumea cealaltă. Ochii se rostogoleau 
albi în fundul capului. David încremeni. Bărbatul 
smiorcăia din ce în ce mai tare și firișoare de sânge i se 
prelingeau din nas. Discuţiile încetară brusc, toate 
feţele se întoarseră spre cel ce bolborosea în chinuri. Cu 
ceafa ţeapănă, omul lupta din greu să susţină un cap ce 
părea prea greu pentru el. Încerca cu disperare să se 
ridice, dar piciorul în ghips nu oferea un sprijin 
suficient. Gura i se deschise și o salivă vâscoasă, 
roșiatică se adună spumă în colţul buzelor. În final se 
auzi zgomotul. De unde se afla, David îl percepu 
distinct. Un sunet de ou spart. Un foșnet dur de cochilie 
strivită în palmă. Un trosnet de glob geografic școlar 
zdrobit din neatentie de copii... Dislocarea intimă se 
făcea auzită. Se simţea prăbușirea din adâncuri. O falie 
invizibilă se deschidea undeva, formând fascicule de 
breșe vii. David se crispă de marginea mesei, ghicind ce 
va urma. 

Si deodată văzu craniul tipului turtindu-se de parcă l- 
ar fi aspirat ceva din interior. Capul nu mai era rotund, 
ci concav! Părul se prăvăli în această concavitate, pielea 


fu absorbită si ea. Nimic nu o mai susţinea... Pieptul 
necunoscutului se prăbuși, faţa i se strivi de masă, 
spărgând ceașca și farfurioara. Cioburile îi sfâșiară faţa 
și-i străpunseră ochii. 

David se lipi de perete. Nu-și putea dezlipi privirea de 
craniul moale care se mula pe suprafaţa mesei. Era ca o 
poșetă mare din piele roză. Roză și flască. Era ca o 
ploscă păroasă folosită de turiștii montaniarzi. Sângele 
curgea din abundență prin toate orificiile naturale. 

— La dracu'! înjură Mathilde. lar o fractură 
spontană... 

Alergă către telefon. Cafeneaua se golea, bolnavii 
scurgându-se în dezordine, fără a-și mai plăti 
consumatiile. Bătrânii scoteau chitäieli de șobolani, cei 
mai tineri se foloseau de cârje pentru a-și deschide 
drum. În câteva secunde panica se generaliză. 

— Asteptati! Doamnelor! Domnilor!... urla moș Louis. 
Nu plecaţi, e nevoie de martori... 

Dar nimeni nu-l mai asculta. O femeie în vârstă îl 
îndepărtă cu o lovitură de baston în plină faţă. David îl 
privea în continuare pe bărbatul cu capul aplatizat. 
Cunoștea fenomenul, desigur, dar asista pentru prima 
oară la o fractură spontană atât de spectaculoasă. 

Ascultând de un impuls inexplicabil, puse mâna pe 
mica geantă de piele pe care victima o lăsase să cadă pe 
pardoseală și o ascunse la spate. Se blestemă imediat 
pentru gest, cu atât mai mult cu cât obiectul nu putea 
conţine altceva decât niște märuntis, o pereche de 
ochelari negri și batiste de hârtie... Trecuseră luni de 
când nu mai cedase viciului; luni în care ajunsese să 
creadă că se vindecase... și acum, deodată... Același gol 
în stomac, aceeași atracție. Aceeaşi chemare 
ameţitoare. Geanta îi ardea degetele, dar era prea târziu 
pentru a o pune la loc. Se precipită spre scară. Patronul 
încerca să scoată putin märuntis de la un client mai lent, 
Mathilde tipa la telefon. Profitând de zăpăceală, David 
urcă scările câte patru odată. Rușinea de a fi furat 


geanta îl făcu să uite de cadavrul cu cutia craniană 
dislocată. Ajuns în cameră, ascunse prada sub saltea. 
Gâfâia, fruntea îi era inundată de sudoare. Se lăsă să 
cadă pe mochetă, își descheie nasturii de la cămașă 
pentru a avea mai mult aer. Criza l-a surprins pe 
neașteptate. A văzut omul contorsionat de spasmele 
morții, a văzut implozia craniană, apoi deodată totul a 
fost surghiunit în ceața visului si nu mai vedea decât 
sacul. Pungă de piele, ferecând secrete. Atât de plină 
faţă de craniul acesta atât de gol... 

„Nu este decât o nevroză trecătoare, îi șoptise cândva 
psihologa de la agenţia de plasare. O manie datorată 
stării de inactivitate forțată. Trebuie să vă umpleti viaţa, 
iar subconștientul dumneavoastră o face într-un mod 
simbolic: furând obiecte pline, gata să pleznească, pe 
care le îndesaţi într-o valiză. Fiţi sigur că această 
cleptomanie va sfârși imediat ce veţi avea un servici. Nu 
este decât o stare tranzitorie...” 

David o lăsase să debiteze aceste asigurări anemice, 
repetându-și că, probabil, ea avea dreptate. Din ziua în 
care i se va propune în sfârșit un angajament, nu va mai 
râvni la poșetele și valizele ce-i treceau pe sub nas. Da, 
crezuse sincer și acum, iată... Reacţia sa era cu atât mai 
gravă cu cât nu mai beneficia de alibiul șomajului. 
Urmase niște cursuri, niște stagii de perfecţionare. 
Acum avea o meserie, un patron. Atunci...? 

Se duse să-și ude faţa. Prin fereastră zări un furgon de 
poliție în care era încărcat corpul nefericitului. Moș 
Louis gesticula,  învârtind în aer o linguriţă 
amenințătoare. Un inspector märuntel, îmbrăcat într-un 
costum strâmt, lua notițe căscând a plictiseală. David ar 
fi plecat din Saint-Alex imediat, să sfârșească 
așteptarea, să scurteze popasul. Nu, nu-și făcea iluzii în 
privinţa Institutului Minsky. Anemicul bagaj științific nu- 
l îndreptăţea să spere decât să plimbe lighene și apa de 
clismă, dar, după toţi anii aceștia pierduţi, oricum era 
mai bine decât nimic. 


Îl cuprinse subit o poftă de-a bea ceva tare, dar nu 
îndrăznea să coboare în bar. Se întinse pe pat și se 
scufundă în întunericul ce creștea încet la orizont. 
Imaginea capului fleșcăit îi trecea din când în când prin 
faţa ochilor, dar o alunga cu o clipire de pleoape. 
Cuprins de amortealä, o zări în ușa deschisă pe 
Mathilde. Își scosese sortul alb, își descheiase doi 
nasturi de la rochie și-și desfăcuse părul. Legăna o sticlă 
de uzo la sânul drept. 

Noaptea devenea treptat stăpână absolută. 

— Ei? șopti femeia. Ne refacem? Blestemată zi, nu-i 
așa? Moș Louis a tras pe dreapta. Acum e ora când 
încep să misune șobolanii! Recreatia mică... Asa... 
mama Mathilde te-a lăsat să-ţi aduni puterile, și-acum 
trebuie să le folosim... 

Se lăsă să cadă în genunchi pe pat, cu coapsele 
depărtate, rochia scurtă dezvelind triunghiul chilotului 
ca într-o poză de revistă pentru bărbaţi. În ciuda figurii 
obosite, avea picioare frumoase, nervoase și 
musculoase. Să fi frecventat și ea clubul lui Georges 
Alby? Abandonă sticla și așeză palmele întinse în josul 
abdomenului lui David. Degetele răsfirate îi clădeau un 
aer de medium pregătindu-se să invoce spiritele. 

— Intelegi, murmură ea, în oraș sunt numai präpäditi. 
Imposibil să încerci o călăreală cât de timidă, i-aș lăsa 
amestecați printre pliurile cearceafurilor, cräpati ca 
portelanurile chinezești, moi ca paiatele de șifon. Și 
apoi, cum dracu' să îmbrăţișezi un tip acoperit pe 
jumătate în ghips. Ai impresia că te tragi în ţeapă cu o 
statuie, nu? 

Continuând să vorbească, îl dezbrăca încetișor. 
Gesturile aveau ceva medical în ele, lipsite de orice 
urmă de erotism. David o răsturnă sub el, îi rupse slipul 
de hârtie întins peste șolduri și o străpunse. 

Făcură dragoste într-un stil confuz, înfășuraţi în haine 
și cearceafuri, în care se frecau și se încurcau. Patul 
gemea sub izbiturile de taur ale tânărului. Mathilde 


bolborosea obscenitäti aflate la limita între descrierea 
clinică si vulgaritatea argotică. David nu percepea decât 
frânturi, dar semăna atât de mult cu un monolog de film 
porno, că-l pufni râsul. Un râs nervos. Destul de curios, 
îmbrăţișarea asta în fugă le-a produs o plăcere 
deosebită. Rămaseră împreunaţi încă o bucată bună de 
vreme în noaptea ce se îngroșa. Când, în sfârșit, 
Mathilde aprinse veioza, tânărul văzu o puzderie de 
gândaci de bucătărie care se folosiseră de întuneric 
pentru a ieși din crăpături, lansându-se în atacul asupra 
pereţilor. Chelnerita trecu în baie. Pe pereţi, animalele 
orbite de lumină se confundau cu petele de igrasie. 

— De ce ai furat geanta mortului? aruncă deodată 
Mathilde, acoperind zgomotul făcut de apă. 

David se încordă, ca un hoţ surprins cu mâna în 
buzunarul victimei. 

— Să știi, nu prea au mare lucru la ei, continuă 
femeia. Riscul e mare și nu prea merită. Ești chiar atât 
de pârlit? 

Se întoarse în cameră, impudică, cu rochia făcută sul 
în jurul taliei, cu abdomenul gol, astrahanul lipit de piele 
și pulpele acoperite de picuri fini. 

— Nu o fac pentru bani, spuse rar David. De altfel, 
nici nu deschid ceea ce iau... Sunt... un soi de 
cleptoman. Salt genţi, valize, dar nu le fortez 
încuietorile sau fermoarele. 

— Phii! fluieră Mathilde, nu-i ceva prea obișnuit! Ca și 
cum ai șparli conserve pe care nu le mănânci niciodată... 

— Puţin..., da, încuviinţă băiatul. E prea complicat de 
povestit în câteva cuvinte. 

— Şi de altfel nu-i treaba mea, conchise ea. Ce mă 
interesează la tine e ăsta! 

Și strânse degetele în jurul penisului lui. Făcură încă 
o dată dragoste. Îndată ce Mathilde stinse lumina, 
gândacii își reîncepură marșul. 


IV 


David părăsi „Salvarea Marinarului” după un somn ca 
de plumb de trei ore. Trasă la faţă, deodată distantă, 
Mathilde fi explicase în două cuvinte cum să-l 
întâlnească pe Georges Alby, la autogara cea veche. Era 
frig și un vânt aspru sufla dinspre mare. Orașul pustiu și 
alb, avea aerul unui spital de campanie, încercuit de 
apele cenușii. Grăbi pasul. Un camion din alte vremuri îl 
aștepta în parcare. Semăna cu un pachiderm, verde- 
măsliniu, încadrat între două faruri mari ca niște obuze. 
O corcitură de tractor și autobuz. Pe portiere se 
coșcoveau anunţuri publicitare devenite ilizibile. Alby, în 
tricoul său de culturist, era cramponat de volan ca un 
pilot înaintea plecării în cursă. 

— Mișcaţi-vă mai repede! strigă el, scoțând capul pe 
geam. E mai bine s-o ștergem cât încă nu-i nimeni pe 
străzi, altfel trebuie să oprim din zece în zece metri, să-i 
lăsăm pe ologi să treacă. Ne-ar lua câteva ore să ieșim 
din oraș. Ghipsatii au prioritate absolută. Dacă au chef, 
pot bloca circulaţia toată ziua! 

David sări pe treapta ruginită a mașinii. Cabina putea 
a ulei și a dezinfectant. Scaunele își vomitau câltii pe la 
toate cusăturile. Alby demară, întorcând de volanul 
imens de parcă se afla la timonă. Mușchii hipertrofiati îi 
tresăreau la cel mai mic gest, ca niște valve acţionate de 
un sistem pneumatic. Camionul intră în șoseaua 
principală. Pe o terasă de pensiune, fetiţa cu braţul în 
ghips juca șotron. 

— Uitaţi-vă la mucoasa aia mică! bombăni culturistul. 


O să-și fractureze glezna în doi timpi și trei mișcări. 
Puștii nu rezistă, totalizează cel mai mare număr de 
fracturi. 

David nu răspunse. Vehiculul ieși din oraș și se avântă 
pe șoseaua de pe faleză. Marea arunca valuri de stropi 
pe asfalt. Peisajul se schimba cu repeziciune, făcând loc 
stepei aride, presărate cu stânci ascuţite de granit. Tufe 
de mărăcini dezrădăcinate se rostogoleau purtate de 
vânt. 

Părăsind șoseaua, Georges Alby apucă un drum de 
țară. Nori de ceaţă se adunaseră în văioagele din jur. 
Pete mohorâte, bältoace înconjurate de scaieti 
întrerupeau decorul. Suferinta domnea în mijlocul 
pustietätii ca un idol doborât de o ghiulea. 

— Şi tot așa continuă pe kilometri întregi, lămuri Alby 
răspunzând anticipat întrebării ce se năștea în David. 
Institutul Minsky e la capăt, agăţat de faleză. Pe 
marginea hăului. 

Tânărul clătină din cap. Peisajul îi evoca un câmp de 
luptă răscolit de obuze, otrăvit de praf de pușcă, 
sterilizat prin sângele combatantilor extratereștri, cu 
hemoragii acide. 

— Așadar, aici locuiește faimosul monstru? surâse el. 

Şoferul se foi, vizibil încurcat. O cută îngrijorată îi 
brăzda fruntea. 

— Ştiţi, mormăi dregându-și glasul,... „fiara”,... ieri am 
cam exagerat puţin. Mi-era teamă că nu mă angajați. 
Acum, că am ajuns aici, pot să vă spun: e adevărat, se 
întâmplă lucruri ciudate... 

David înlemni. Drumul se deschidea în faţa ochilor ca 
un torent, ca o rană. 

— Câmpia este plină de schelete, recunoscu Alby. 
Oase de câini, de oi rătăcite. Câteodată chiar și de vaci 
sau cai. Grămăjoare bine lustruite. Cine le ucide? Nu se 
știe... 

— Animal de pradă? tatonă David. 

— Nu cred. Acum doi ani s-a instalat la Saint-Alex un 


circ pentru o săptămână de reprezentatii. A treia zi a 
evadat un tigru. Un animal superb, cu niște colti ca 
pumnalele. Vă imaginati ce panică, ce nebunie! O 
patrulă, din care făceam și eu parte, a început să 
răscolească landa. Toată lumea era înarmată ca pentru 
un comando, lipseau doar grenadele! Ei bine, tigrul a 
fost găsit... Între două menhire. Mort, pe jumătate 
devorat. Capul era găurit, matele împrăștiate pe 
pământ... Ce soi de animal de pradă, după 
dumneavoastră, poate trata astfel o fiară de două sute 
de kilograme, cu fălci ca o capcană de lup? Ihm? Ce 
agresor? Ce vicleșug de pe lumea cealaltă? Aveţi idee? 
Eu nu. Eu știu doar că mi-e frică, atât... 

— De ce mai veniţi aici? 

Alby ridică din umeri. 

— Pentru că am găsit o grotă sub un dolmen. Mi-am 
depozitat acolo materialul sportiv. Vin cu niște prieteni, 
câteodată, noaptea, și mai agităm halterele. În secret, ca 
pe vremea primilor creștini! Numai aici putem avea 
puţină liniște. Ne ascundem sub pământ ca pentru o 
întrunire diavolească. Într-o seară, sosind aici, am văzut 
o umbră în ceaţă. O siluetă de gorilă cu un cap rotund, 
lucitor ca un os bine ros... Am șters-o. Nu sunt un fricos, 
dar chestia aia... nu avea nimic omenesc, la dracu'! 

Pe tânăr îl trecură fiorii. Bănuia că atletul vrea să-și 
bată joc de el. Să povestească chelneritei, la întoarcerea 
în Saint-Alex, gluma făcută „mucosului de la institut”... 
Alby intui reticentele celuilalt, pentru că adăugă: 

— N-am nimic cu dumneata, bătrâne! Cred că e corect 
să te pun în gardă. Institutul e la capătul pământului. 
Nimeni nu știe exact ce învârte profesorul. I se trimit 
cazurile disperate. Voluntari care ar face orice numai să 
trăiască. După mine... 

— După dumneavoastră? 

— A  zbârcit-o! Încercând să consolideze vreun 
prăpădit de aici, a făcut din el un monstru, ca în filmele 
de groază... I-a injectat cine știe ce pentru a-i întări 


oasele, și tipul s-a transformat într-un soi de gorilă. S-a 
încorsetat într-o carapace de os, ca un cavaler în 
armură. Si-acum se plimbă liber și, când i se face foame, 
vânează orice. Chiar și un tigru. 

Camionul se hurducă, trecând printr-o râpă. Ceaţa se 
împrăștia o dată cu apariţia soarelui. Lumina, alungând 
claritatea verde-albăstruie a zorilor, dezbrăca întinderea 
ierboasă de aerul malefic. David avea acum în faţă doar 
un imens teren, vag ondulat. O pistă de motocros, un 
teritoriu de dragoste pentru adolescenţii privaţi de 
intimitate. Surâse. 

— Vă înselati dacă mă luaţi drept un fraier bătrân! 
bombăni Georges înţepat. Veţi fi ca-n pușcărie acolo. 
Nu-i decât o mașină de serviciu, și se pare că și aia pe 
moarte. Dacă veţi avea chef să veniţi în Saint-Alex, va 
trebui să folosiţi o bicicletă sau... picioarele! 

David mormăi ceva neinteligibil. Poveștile astea de 
adormit copiii îl agasau. Deodată, în faţa lor răsări un șir 
de construcţii din cărămidă roșie, profilate pe fundul 
cenușiu al oceanului. La vederea lor, gândul îl duse la 
un centru administrativ, sau mai curând la o cazarmă. 

— Acolo e! spuse scurt Alby. Dati-mi biștarii acum, n- 
am chef să întârzii mult pe-aici! Faleza e șubredă, malul 
se surpă treptat în mare. 

Tânărul scoase câteva bancnote pe care le îndesă în 
torpedoul mașinii. 

— Dacă aveţi nevoie de mine, mă puteţi chema 
oricând, la Mathilde, spuse șoferul încetinind în faţa 
intrării. Haide, petrecere plăcută! 

David ignoră ironia tonului și deschise portiera. 
Poarta din fier forjat a institutului atârna strâmbă în 
balamale. Iedera invadase zidul de cărămidă ce 
înconjura așezământul. 

Sări din mașină. Alby făcu imediat stânga-mprejur, 
abandonându-l în pragul acestei fortărețe austere 
perforate de creneluri zăbrelite. 

Grilajul înroșit, presărat cu bășici de rugină, se înălța 


asemeni unei porţi mobile de cetate medievală 
inexpugnabilă. Nu îndrăzni să o atingă, strecurându-se 
atent prin deschizătură. Sub tălpi scârtâi pietrișul. 
Pentru început, zări doar peluzele atinse de calvitie, 
tufișurile ce păreau ascunzători pentru asasini la pândă. 
Din  desișuri  răsăreau statui albicioase. Erodate 
sistematic, frecate, jupuite de furtunile de nisip și sare, 
scobiturile în piatră se înmuiau în curbe estompate. 
Câteva nu mai prezentau decât feţe cu trăsături 
fantomatice sau le lipsea figura cu totul. Hainele, 
obiectele sculptate cândva de daltă, își pierduseră 
contururile, detaliile. Astfel, acest bărbat purta oare o 
coroană... sau coarne? Ce strângea la piept femeia 
aceea? Un copil sau o clepsidră? 

Tot parcul era populat astfel, cu giganţi anonimi, 
nedefiniti, ambigui. Rafalele venite dinspre mare 
șlefuiau  piedestalurile si pe ocupanţii lor. Opere 
finalizate erau readuse în faza de eboșă subtiatä. 

In spatele acestor santinele neclare, se ridicau 
abrupte zidurile de cărămidă roșie ale pavilioanelor. 
Privirea se izbea dureros de formele greoaie, cu vagi 
deschideri spre exterior. Vântul urla printre aceste 
canioane trasate în unghi drept. Șfichiuit de vijelie, 
David dădu înapoi. 

Un stor se ridică, în sfârșit, la parterul unei clădiri și 
tânărul crezu că distinge pata palidă a figurii unui 
bătrânel. Un bărbat cu barbă albă ieși câteva minute 
mai târziu pe peron. Nu părea dispus să mai avanseze. 
Purta o caschetă militară ciudată, cu o vizieră rigidă 
care-i ascundea sprâncenele. Niște bretele enorme, 
roșii, îi traversau pieptul. 

— Sunteţi noul infirmier? behăi moșul. Căutaţi-o pe 
domnișoara Julie, în corpul B. În direcţia aceea. Sunt 
niște panouri indicatoare. Corpul B... În definitiv, nici nu 
e greu... 

David apucă în direcţia indicată de paznic. O 
copleșitoare senzaţie de singurătate apăsa deasupra 


spitalului. Semăna cu epava unui pachebot scos la 
plimbare de cei câţiva supraviețuitori. Urcă trepte, 
împinse uși de sticlă. Nisipul se infiltrase peste tot, 
scârțâind neplăcut pe linoleumul de pe coridoare. 
Majoritatea saloanelor erau goale, lăsate pradă prafului 
și pânzelor de păianjen. 

Temându-se să nu se rătăcească, tânărul strigă timid. 

— Pe aici! spuse o voce de femeie, distorsionată de 
ecou. 

David se orientă, împinse o ultimă ușă batantă. Se 
trezi într-o încăpere strâmtă, încărcată de instrumente 
nichelate. 

Julie era roșcată. „Cu părul ca mașina pompierilor”, 
gândi el. Bucle stacojii încadrau un obraz rumen, 
păstrând încă acea moliciune copilărească ce dă uneori 
adolescenților un aer de bebeluș perpetuu. Nasul 
minuscul scotea în evidenţă o gură foarte cărnoasă. 
Buza inferioară, pe care și-o mușca mereu, era umflată 
ca o mucoasă inflamată. Cât despre rest, era mai curând 
durdulie. Fără a fi grasă, era cărnoasă și îndesată. 
Înfloritoare. Se vedea că nu-i era rușine cu coapsele 
groase, cu fesele grele. Aspectul fizic nu-i crea 
complexe, era clar; se simţea bine în el, ca într-o 
îmbrăcăminte lejeră. 

Tânărul fu frapat de abundența de pistrui de pe 
fruntea și obrajii fetei. Genele și sprâncenele îi erau tot 
roșii. Totul era în contrast ciudat cu halatul alb de 
infirmieră. „Roșu și alb, gândi el, este emblema vie a 
steagului serviciilor de sănătate”. Părea o tipă foarte 
energică, iar strălucirea din ochi dezmintea aspectul de 
graţie fragilă care ar fi plasat-o în categoria frumuseţilor 
melancolice. 

— Deci tu ești David? zise ea simplu. Dacă tot suntem 
aici, vino să-ți caut câteva halate pe măsură. 

Puse jos valiza și-și scoase impermeabilul. Julie îl 
cântări din ochi, apreciind dimensiunile, și se îndreptă 
spre o etajeră de pe care luă un halat scăldat din belșug 


în apret. 

— Ai făcut studii științifice? întrebă ea distrată. 

David negă în tăcere. Obtinuse acest post de infirmier 
auxiliar în urma unui stagiu cu care nu se prea omorâse. 
Înţelesese chiar de la început că singurele sarcini pe 
care le-ar putea îndeplini erau să schimbe un pansament 
sau să golească o ploscă. 

— Nu-i un loc rău, murmură mecanic Julie, încheind 
nasturii halatului de infirmier pe trupul släbut al lui 
David. Nu vom fi decât doi: tu si eu. Ghipsaţii sunt 
destul de calmi, vei vedea. Profesorul Minsky nu prea se 
interesează de problemele de serviciu. A rechizitionat o 
clădire întreagă pentru activităţile lui particulare. Nu e 
un cercetător apreciat, ca atare a fost tras pe linie 
moartă aici... Mai sunt Gunther, portarul, și Theresa, 
bucătăreasa. Doi babalâci cărora le e frică de boli și nu 
se apropie niciodată de noi. E ca-n tabără aici! 

Din cuvintele ei, însă, nu răzbătea nicio rază de 
bucurie. David era frapat de intensitatea privirii fetei, în 
adâncul pupilelor ardea o aviditate devoratoare. Era 
sigur că sub învelișul roz de adolescentă prea coaptă 
mocnea un incendiu. O lucire de rug sacrificator care-l 
neliniști. 

— Hai să-ţi arăt camera! spuse tânăra. Trebuie să te 
descurci să o faci locuibilă, aici nimic nu poate fi păstrat 
în bună stare. 

ÎI conduse pe culoare, îi arătă ascensoarele 
muribunde care trebuiau evitate. David nu-și putea 
dezlipi privirea de slipul minuscul ce se contura sub 
halatul infirmierei. O bentiţă roșie ca un semnal de 
alarmă. Julie se dădu deoparte, lăsându-l să intre în ceea 
ce urma să fie camera lui. Abia acum zări că-n jurul 
gâtului, fata purta o pereche de căști minuscule. Iniţial 
crezuse că e un stetoscop, dar constată că era casca 
unui mic casetofon, ca acelea folosite cândva de 
adolescenţi. De ce se servea Julie de o asemenea 
antichitate? Nu avu timp să reflecteze. Camera prăfuită 


îi prezenta un divan uzat, o masă, un scaun si un șifonier 
din plastic cârpit cu leucoplast. 

— Mai există și un radiator cu ulei, comentă ea în 
continuare. Dacă vrei să faci duș, ar fi mai bine să le 
folosești pe cele din vestiarul personalului. Aici apa n- 
are presiune, este prea sus pentru posibilităţile 
instalaţiei. 

— Si tu, unde stai? tatonă timid David. 

— Am o cameră în aripa cealaltă, dar nu prea dorm 
acolo. Sunt atâtea paturi neocupate la parter, că ţi se 
face lene să mai urci. Te culci oriunde, dacă ai o 
cuvertură... O seară în salonul 8, altă seară în salonul 
10... Vei face și tu la fel, curând. Și-apoi, te simţi foarte 
repede atât de singur, încât cuvântul intimitate ti se 
pare ridicol. 

— Dar nu suntem decât noi doi? 

— Din păcate, da. Cei care te-au precedat n-au 
rezistat mai mult de trei zile. Izolarea, stepa... totul i-a 
trimis la plimbare. Trebuie să recunosc, nopţile cu 
furtună sunt îngrozitoare. 

David înghiţi saliva de consistenţa cleiului. Julie se 
așeză pe pat, ridicând un nor de praf în jurul ei. Se juca 
distrată cu căștile de la gât. 

— E adevărat că ești cleptoman? spuse ea deodată. 

Tânărul tresări stupefiat. 

— Am citit în dosarul furnizat de agenţia de plasare, 
explică ea cu un aer de scuză. Au ţinut să prezinte și 
profilul psihologic al candidatului. 

David își șterse gura cu dosul palmei: 

— N-aș spune cleptoman, mai curând colecţionar. 

Julie ridică din umeri. 

— Cleptoman nu mă deranjează, murmură ea 
închizând ochii. 

Tânărul făcu o mișcare necontrolată. 

— Şi știind asta, întrebă el, profesorul n-a ezitat să mă 
angajeze? 

— Minsky nu se ocupă cu hârtoagele, spuse Julie în 


surdină. Eu am semnat actul de angajare. Am 
contrafăcut semnătura lui... 

Părăsi camera fără alt cuvânt, lăsându-l pe David 
năucit în urma acestui ciudat prim contact. Așteptă un 
moment, descompus, vulnerabil și porni în căutarea 
fetei, dar se rătăci pe culoare. li trebuiră aproape zece 
minute până cobori din nou în parc. Gâfâia alergând pe 
pietriș. Renuntä. Fata încercase oare să stabilească 
între ei o legătură complice sau doar să-l pună de la 
început, într-o poziţie de inferioritate? Nu știa ce să 
creadă. Mergea în jurul clădirii, halatul îi flutura alb în 
urmă. Vântul din larg îl izbi când se întoarse. 


V 


O oră mai târziu, David însoţit de Julie, parcurgea 
camerele din corpul C. Tânăra infirmieră își reluase 
mina profesională și vocea nemodulată, asemănătoare 
unui robot. Cuminte, el o urmărea cu mâinile la spate, 
făcând eforturi să-și compună o expresie atentă. 
Asemănătoare, clădirile ofereau toate aceeași geografie 
a culoarelor, scufundate în lumina difuză oferită de 
ochiurile translucide ale ferestrelor. 

Bolnavii, puţini la număr, zăceau în cărucioare sau pe 
paturi flancate de zăbrele metalice pentru protecţie. 
Prizonieri în corsete, cochilii și găoace de ipsos, fixau 
plafonul fără să clipească măcar. Niciunul nu manifestă 
nici cea mai mică urmă de interes la trecerea lui David. 
Păreau căzuţi într-o fascinatie care le monopoliza toată 
energia mintală. 

— Suferă toţi de stări depresive profunde, sublinie 
Julie. Îi îndopăm cu hipnotice pentru a-i împiedica să se 
distrugă prea repede. Cei care vin aici nu mai au nicio 
speranţă. Se abandonează în grija lui Minsky, ca și cum 
s-ar da pe mâna unui vraci. Administraţia îi pune să 
semneze o declarație și familiile nu pot să ne atace sub 
nicio formă dacă tratamentul dă greș. De altfel - asta 
pentru a păstra secretul științific - nu returnäm 
corpurile. E un privilegiu pe care profesorul l-a câștigat 
după o luptă grea. 

David dădu din cap impresionat. La cursurile de 
specializare învățase că maladiile psihosomatice luau în 
ultima vreme o amploare pe care nimeni n-ar fi bănuit-o 


în urmă cu un secol. Manifestările inconștiente nu se 
mai prezentau acum sub forma clasicelor ulcere, 
eczeme, psoriazis, colite sau alte accidente benigne, 
generate de stres și de refulare. In ziua de azi, lovesc 
puternic, într-un mod deosebit de spectaculos. 
Fracturile spontane devin frecvente, fără a fi rezultatul 
unui șoc traumatic. Procesul evoluează foarte simplu: o 
decalcifiere accelerată se produce subit într-o secţiune 
oarecare a scheletului și în momentul în care servești 
ceaiul braţul se rupe doar sub greutatea cestii de 
porțelan! David văzuse zeci de filme prezentând acest 
tip de accident: un copil întins pe un șezlong își simte 
tibia crăpând fără ca ceva sau cineva să-i fi atins măcar 
piciorul... Un bărbat își fracturează cutia toracică în 
somn, întorcându-se de pe o parte pe cealaltă... Si altele, 
și altele... Toate aceste cazuri au contribuit, puţin câte 
puţin, la răspândirea unei veritabile psihoze de 
fragilitate. 

Problemele cele mai alarmante erau fracturile 
spontane de craniu. De câteva luni, acest tip de 
afecţiune tindea să devină atât de frecventă precum 
crizele de apendicită de altădată. Incepea cu o migrenă 
banală, care nu putea fi îmblânzită cu nicio aspirină de 
pe lume. Bolnavul se plângea curând de dureri localizate 
la „suprafața craniului”. După o oră de suferinţă, o 
trosnitură puternică se făcea auzită, omul prăbușindu-se 
sângerând din abundență pe nas și pe urechi. 

Autopsiile arătau că, în șase cazuri din zece, cutia 
craniană era făcută ţăndări ca un porțelan chinezesc sub 
o lovitură de ciocan. Cioburile de os se înfigeau în 
creier, transformându-l într-o pernutä de ace... In 
funcţie de gradul leziunii, existau fracturi simple, duble, 
triple... sau ceea ce se numea (în bancurile macabre ale 
cursanților) „puzzle în vrac”! 

Profesorul Gregoire Alexandre Minsky, de la 
Universitatea din Santa-Catala, își propusese să trateze 
degenerările osoase psihosomatice intervenind asupra 


complexului de fragilitate pus în evidenţă la bolnavi. 
Teoria stârnise hohote de râs în rândurile corpului 
medical, dar în faţa calamitätii, sfârșiseră prin a-i acorda 
ceva credit și niște clădiri propuse pentru demolare 
situate pe o faleză ce se măcina. 

Julie îl apucă de braţ, smulgându-l din gândurile sale. 

— Fii puţin atent! spuse cu un ton din care răzbătea 
iritarea. Va trebui să înveţi repede să te descurci singur. 
Sunt singură aici și nu am chef să te cocolosesc ca o 
cloșcă. 

Descuie o ușă și-l împinse într-o cameră obscură. Un 
foc de lemne proiecta luciri stranii ce păreau că 
dansează. 

— Prima sarcină! făcu ea cu o nuanţă de răutate în 
glas. 

David privi în jur. Semăna a centrală termică. Betonul, 
canalizările, luciul șerpuitor al flăcărilor ce mângâiau 
hublourile de control, totul întărea această ipoteză. 
Sesiză însă șinele ce duceau spre ușa groasă înroșită de 
foc... Si înțelese că tocmai pätrunsese într-un 
crematoriu, fălcile i se încleștară. Cărucioare acoperite 
cu cearceafuri așteptau într-un colţ al sălii. Se apropie și 
ridică un pled. Un cadavru îmbrăcat în ghips din cap 
până în picioare era întins pe o targă pe rotile, ca o 
statuie grosolană, un betiv pietrificat și albit cu guano. 

— Ti-am spus, nu înapoiem corpurile. Ca atare, le vei 
incinera pe acestea. Dar, înainte de a arunca în foc, 
trebuie să le scoţi găoacele. Ai aici un fierăstrău și 
foarfece pe policioară. Încearcă să nu te rănești. 

Tânărul preferă să ignore ironia. Intoarse spatele și 
începu să tragă cearceafurile, unul câte unul. De fiecare 
dată avea senzaţia ciudată că maimuţărește pe unul din 
acei oficiali care prezidează la inaugurarea unei statui, 
pentru care cea mai grea problemă este, la capătul unui 
discurs scris de secretară, să tragă de cordonul cu care 
e legată pânza ce învăluie opera de artă cocotatä pe 
piedestal. 


Indivizii întinși pe cärucioare nu mai aveau nimic 
uman. Se spulbera chiar și certitudinea că acești 
scafandri de ghips ar putea ascunde ceva interior. David 
apucă micul fierăstrău cu lamă circulară. 

— De când sunt aici? întrebă el, temându-se ca nu 
cumva printr-o mișcare greșită să spintece rămășițele 
pământești pe jumătate putrezite. 

— Două ore, cel mult. I-am scos din camera frigorifică 
în cinstea ta. Boala era foarte avansată, la sosirea lor la 
institut. Nu se mai putea face nimic pentru ei. Era 
imposibil să-i miști fără să le rupi imediat vreun os. Au 
fost indopati cu hipnotice ca să moară fără chinuri. 

David actionà fierăstrăul, care începu să șuiere, 
răspândind un miros de ulei încins. Un nor de pulbere 
albă invadă camera când lama mușcă din platoșa de 
ghips. Băiatul era destul de îndemânatic pentru un 
novice, iar gogoașa nu opunea rezistență. Dedublându- 
se, se privea acţionând. Pudra de cretă ridicată în aer de 
dinţii circularului acoperi corpurile cu o brumă 
fantomatică, se scurse pe lângă mese, depunându-se pe 
podea, asemeni carbo‘-ului pe un platou de filmare. 
Avea impresia că deschide sarcofage surprinzător de 
fragile. Acoperindu-și gura cu o mână, Julie începu să 
tușească. Crematoriul mirosea a sală de clasă, un iz de 
cretă, aspru și fad în același timp. Cochiliile se 
deschideau, dezvelindu-și conţinutul îngheţat mai dur 
decât carapacele în inima cărora fuseseră ascunse. 

Când termină de spintecat și ultimul scafandru de 
ghips, David decuplă fierăstrăul și apucă foarfecele. 
Julie se postă în spatele tabloului de control al 
cuptorului. Platforma montată pe șine alunecă până 
ajunse la înălţimea infirmierului. Acesta împinse pe ea 
primul cadavru debarasat de cochilie. Era al unei femei 
tinere, acoperit de cicatrici. Platforma de oţel își reluă 
imediat drumul către portita cuptorului. David închise 
ochii pentru a nu fi orbit de lumina puternică. Simti însă 


4 Zăpadă carbonică. 


căldura focarului dogorindu-i faţa. O lumină roșie i se 
imprimă sub pleoape, apoi pocnitura canatului îl anunţă 
că răposata ajunsese în sasul de incinerare. 

Cu mâinile umede, apucă din nou foarfeca, simțind că 
Julie vrea să-l încerce. Le-a luat o oră bună pentru a 
termina macabra operaţie. Când aruncă foarfeca, David 
era acoperit de sudoare, își șterse fruntea cu un colț al 
bluzei. Julie avea pudră de cretă în păr și sprâncene, un 
fard cenușiu care-i dădea un aer de strigoi. Părăsiră 
amândoi sala fără să schimbe un cuvânt. 

Își petrecură restul amiezii dedicându-se sarcinilor 
spitalicești curente. David lustrui apoi podeau din 
saloanele ocupate. Incercä la început să lege o 
conversație mondenă cu bolnavii, dar în faţa lipsei de 
colaborare a acestora renunță repede. Munci multă 
vreme cu mătura și găleata cu dezinfectant, mirosind a 
lămâie, până începu să-l roadă foamea. 

— Paznicii lasă containerele cu mâncare în pragul 
clădirii, îi explică Julie. Nu trec nicio dată mai departe. 
Ne ocupăm și de asta imediat. Bolnavii nu ne 
interesează, sunt alimentati toţi prin perfuzii, ca și cei 
aflaţi în comă. 

David găsi pe peron, în capul scărilor de la intrare, un 
morman de vase termoizolante. Dezgustul manifestat de 
cei doi bătrâni pentru bolnavi și îngrijitorii lor era de-a 
dreptul insultător. Grämada de gamele pântecoase 
sugera hrănirea unui lepros căruia i se aruncă peste 
gard resturile de la masă. Era oribil. 

Mâncară în liniște într-un salon de intervenţie 
dezafectat, așezați de-o parte și de alta a mesei de 
operaţie, sub lumina piezișă a unui proiector în fațete. 
Marmitele, spre plăcuta surprindere a lui David 
conţineau o tocană foarte gustoasă. 

— li duc o portie și profesorului, spuse Julie, 
strângând vasele. Instaleazä-te pe coridor. Aici nu există 
gardă de noapte. Doar că dormim în apropierea 
bolnavilor... 


Ziua scädea în intensitate. David puse gamelele goale 
pe peron. Parcul, cufundat în umbră, se confunda cu 
cerul și cu marea. Câmpia nu mai era decât o pată 
întunecată. Doar câteva lumini aprinse în depărtare, 
localizau prezenţa orășelului. 

Brusc, tânărul fu cuprins de un acut sentiment de 
singurătate. Se întoarse precipitat în pavilion și se așeză 
pe un taburet metalic în pragul unui salon comun. 
Flacoane cu plasmă și cu glucoză picurau din vârful 
unor catarge, punctând scurgerea timpului. Gândurile îi 
fugiră la Julie. Într-adevăr, o fată tare ciudată! Emana o 
invitaţie permanentă la complicitate, ca o chemare 
perfidă greu de descifrat... Vibratii nefaste si 
acaparatoare. Ce joc făcea oare? Si aluzia aceea directă 
la cleptomanie... De ce? 

Se ridică și începu să măsoare nervos încăperea cu 
pași mari. Spitalul tăcut, cu pacienţi muţi și mumificati, 
îl îngheţa. Își aduse aminte de gentuta de piele furată la 
cârciumă. lată că supliciul continuă... Pentru cât timp 
oare? De fiecare dată când încerca să-și analizeze 
faptele, David constată că acţiona sub dublul impuls al 
închiderii în sine și al fascinatiei crimei, încă din 
copilărie. Era intim convins că destinul său era marcat 
de fatalitate. 

Totul începuse demult, era un puști atunci... 
Amintirile răbufneau la suprafaţă din mâlul depus de 
ani. Amintiri-epave, crezute distruse, de nerecunoscut, 
dar pe care le descoperea totuși intacte. Era... era în 
Deauville, în podul unchiului Jean. Era... Oare câţi ani 
avea atunci? Nouă, zece poate...? Era cu Nath, 
inevitabilul verișor de provincie. Era o casă bătrânească, 
cu o statuie înălţată printre ferigi. David ar fi vrut să 
stăvilească valul acesta ce creștea în el, hemoragia 
amintirilor, „boala bătrânilor”, cum o numea, dar fluxul 
trecutului sfârșea mereu prin a-i umple sufletul. Se 
abandona, plutind la voia întâmplării. Timpul se 
scurgea, fluviu invizibil ce căra în apele învolburate 


resturi din care se inspira de fiecare dată pentru a 
reface acel puzzle ce era viaţa lui. 

Casa, da... _ 

Casa se înălța cu faţa către plajă. Işi amintea 
hulubăriile mâncate de vânt și de sare, terasa presărată 
cu șezlonguri decolorate, vacarmul, mirosurile grele de 
ulei de plajă. Podul era singurul loc unde se simţea în 
siguranţă. Poate din cauza aglomerării de grinzi și ţigle, 
semănând cu un depozit? Sau cu un anticariat? David se 
îndesa în fundul unui fotoliu de bambus descleiat, care 
scârtâia la fiecare mișcare, sprijinindu-și picioarele pe 
pielea jupuită a unei vechi șei. Cufărul se afla și el prin 
apropiere.  Cufărul... Împreună cu Nath îi ridicau 
capacul, de parcă deschideau un mormânt cu o dală 
grea deasupra. Conţinutul era învelit cu o bucată de 
cauciuc cenușiu, uzat, zbârcit și întărit de scurgerea 
vremii. Era ca pielea unui animal enigmatic pe care-l 
atingeai cu precauție... 

„O bucată din balonul unui dirijabil, îi povestise tatăl 
lui David, un fragment din Hindenburg, pentru a fi mai 
precis. Cel puţin așa pretindea unchiul meu, un 
colecţionar amărât!” Le explica în continuare că 
aerostatul cu pricina a avut un sfârșit tragic la începutul 
unui oarecare război mondial. Pasagerii au pierit în 
flăcări în condiţiile misterioase ale unui sabotaj. După 
această povestire, David umbla cu morbida relicvă cu un 
respect infinit. Sub ea se ascundeau cărţile... Colecţia 
integrală publicată de bunicul său de-a lungul a treizeci 
de ani. Erau mii de fascicole cu coperţile jupuite, 
îngălbenite, cu ilustrațiile mâzgălite grosolan în culori 
tipatoare. 

„Lectură de voiaj, spunea adesea cu dispreţ tatăl său. 
Tipul de foileton popular, de care chioșcurile gemeau în 
acea perioadă!” 

Copilul însă, fără să-l asculte, extrăgea broșurile 
subtirele una câte una, studiind coperţile cu o gelozie 
meticuloasă. 


Lumină palidă. Sub tălpile sale, o treaptă se deschide 
ca un chepeng, din care iese o mână descărnată 
apucând-o de gleznă. Cu menţiunea, deasupra, 
„Întoarcerea doctorului Schelet!”... 

Podeaua unui dormitor basculează ca un banal capac, 
azvârlind personajele adormite în fundul unei prăpăstii 
căptușite cu tepuse. Şi titlul: „Invitaţii doctorului 
Schelet!”. David se alimenta din această iconografie a 
răului cu o satisfacţie infernală, îndopându-se cu 
aventurile acestui prăpădit Fantomas, savant cu fața 
mumificată de indienii patagonezi, a cărui piele lipită de 
craniu, evoca un cap de mort! 

Uita de părinţi, de Nath, de casă. Nimic nu conta mai 
mult decât aceste hârtii foșnitoare între degete, decât 
rândurile cu litere mari, asemeni celor din manualele 
școlare... 

Și doctorul diabolic inventă un medicament care 
permitea schimbarea sexului după dorință. Putea să 
revină la locul crimei fără a fi pedepsit, putea să scape 
de urmăritori metamorfozându-se în femeie bătrână... 

Se povestea de asemeni despre Hurlemort, orașul 
blestemat, în care fiecare grădină era un cimitir, fiecare 
căruță un dric. Tunelul-fantomă ce înghitea trenuri în 
nopţile cu lună plină. Și se mai povestea... 

David citea, citea până îl durea capul, până-l apuca 
somnul. Până când întunericul îneca podul și cartea se 
scufunda în beznă. Închidea atunci cufărul pentru 
câteva zile, până miercurea următoare. Se smulgea din 
mreaja faptelor doctorului dement cu inima încărcată de 
regrete. Regăsea, trei etaje mai jos, lumea fără savoare 
din sufrageria familiei, cu o față de masă prea scrobită, 
cu un parchet prea ceruit. 

Erau oare acestea primele simptome? Semnele 
intoxicației mentale care-i vor conditiona peste câţiva 
ani viaţa. Pasiunea pentru obiectele suspecte? 

Marele Hannafosse, fusese asasinat aici din motive 
rămase neexplicate. Asasinul rămăsese nedescoperit, în 


pofida tuturor cercetărilor făcute. Timp de câteva luni, 
afacerea  constituise bomba tuturor gazetelor. Se 
stabilise (David aflase din jurnalele îngălbenite de 
vreme, găsite și ele în lădoi) că victima fusese otrăvită la 
ora opt dimineaţa, dar constituţia sa robustă rezistase, 
peste orice limită a normalului. Speriat asasinul îi 
trimisese un glonte în plin piept, dar Marele Hannafosse 
găsise puterea să iasă din beciul în care fusese aruncat 
și să-l urmărească prin parc. De la înălţimea porţii - 
bineînţeles numai pentru a-i scurta agonia - misteriosul 
criminal îi despicase beregata cu o tăietură adâncă de 
brici. Se emiseseră o mulţime de ipoteze asupra 
identității asasinului: Amantă abandonată? Dramaturg 
trimis la plimbare? Coleg gelos? Cert e că la șase luni de 
la închiderea succesiunii, un străin parșiv cumpărase 
proprietatea pentru un dumicat de pâine. Avusese ideea 
să reia diverse episoade din trista aventură cu ajutorul 
unor statui în mărime naturală, împrăștiate prin parc și 
prin casă. Plătind o taxă modică de intrare, puteai să 
urmărești scenă cu scenă moartea Marelui Hannafosse. 

În sufragerie, un manechin de ipsos pictat, de 
înălțimea unui bărbat (și cu trăsăturile remarcabil 
reproduse), ducea la gură o cescutà de porțelan delicat, 
lucrată cu migală. In spate, asasinul, o statuie cu fața 
netedă, fără ochi și buze, ascundea o mică fiolă umplută 
cu un lichid negru în buzunarul unui veșmânt amplu, 
inform, ce putea aparține la fel de bine unui sex sau 
celuilalt. 

Lângă ușa ce ducea la bibliotecă, o a treia sculptură îl 
înfățișa pe actor clătinându-se, cu mâna la piept, 
sprijinit de tocul ușii. Toată casa era jalonată astfel de 
procesiunea sinistră de manechine funebre, de-o paloare 
cadaverică, cu degetele plate. 

„„„Hannafosse ieșind din pivniţă, strângând cu putere 
balustrada scării, cu cămașa sfâșiată și pieptul găurit de 
glonte (treptele erau stropite cu pete de vopsea roșie!)... 
Hannafosse târându-se printre tufele din parc: ochii 


bulbucati, sticlosi, urmăreau asasinul fără faţă. 

Lângă peretele clădirii, ultimul tablou: criminalul cu 
figura ștearsă, despicând aerul cu briciul, deschide o 
rană imensă în beregata nefericitului. 

Afacerea cunoscuse un succes pe cât de mare, pe atât 
de efemer, și în momentul în care veniturile începuseră 
să scadă iremediabil, șmecherul vânduse imediat casa. 
Atunci o cumpărase bunicul lui David, în speranţa, 
poate, a unei reclame publicitare care să se răsfrângă 
asupra publicaţiilor sale. „Singurul editor de foiletoane 
polițiste care trăiește chiar în locurile unde s-a comis 
cea mai mare crimă perfectă a tuturor timpurilor!” se 
specifica deasupra adresei editurii de pe coperta 
broșurilor. 

Mai târziu, părinţii lui David, grijulii să se debaraseze 
de tot ceea ce considerau ei o dovadă evidentă de prost 
gust,  înlăturaseră  macabrele statui ce  încurcau 
considerabil intrarea în anumite camere. Fuseseră însă 
curând obligaţi să renunţe la acţiunea de curăţare, 
pentru că o oarecare asociaţie de protecţie a 
capodoperelor îi dădu în judecată. Se văzuseră 
constrânși prin hotărâre judecătorească să păstreze 
totul așa cum era și să permită vizitele publicului! 
Nimeni nu venea să admire proprietatea, veneau pentru 
sculpturile sinistre rămase pe locurile lor, răsărind din 
desișuri. Și nimeni nu recunoștea asta, bineînţeles! 
David își amintea foarte bine că pentru a nu le mai 
vedea, părinţii sacrificaseră câteva camere. De câte ori 
nu-l împinsese pe vărul Nath către gaura cheii, 
explicându-i: „Acolo asasinul îl împușcă. Dacă te apleci, 
vezi chiar si pistolul!” Se înghesuiau susotind, 
transpirati, iscodind crâmpeie tragice dintr-un muzeu al 
ororii: arma agitată în aer, cămașa sfâșiată de trecerea 
glontului, deja înroșită de câţiva litri de sânge... Adesea 
alergau prin parc, își zgâriau pulpele în mărăcini, își 
croiau drum printre tufișuri în direcţia ultimelor statui 
decolorate. În nenumărate locuri, vegetaţia acoperise 


deja trupul lui Hannafosse. Toamna mai apärea, din 
acest semicadavru, câte o mână deasupra stratului gros 
de frunze, ca a unui înecat din creasta unui val. 

Ultima scenă îi era cea mai dragă, desigur. Nu o dată, 
Nath a emis ideea să rupă pumnul ce ţinea briciul, 
pentru a-l lua acasă. David l-a convins, cu mare greutate 
de fiecare dată, să renunţe. Nu voia să mutileze această 
minunată bandă desenată în trei dimensiuni care-i 
atrăgea invidia tuturor colegilor. 

Astăzi se întreba dacă nu fusese o premonitie. O 
dovadă de fetișism nesănătos, începutul unei vocatii? 
Poate... 

Podul din Deauville, casa, parcul,... închise ascunzând 
secrete. Acolo David pusese cap la cap idei și senzaţii, 
într-o sinteză veninoasă. Claustrarea și secretul... 
Misterul fascinant al obiectelor încărcate cu un trecut 
necunoscut. Acolo, ca o străfulgerare, simtise ameteala 
colectionarului. Mai târziu, scria în jurnalul intim că o 
colecţie este de fapt închisoarea în interiorul căreia un 
temnicer gelos zăvorăște obiecte în stare să stârnească 
interes. Il obseda această imagine. Obiecte-martor, 
obiecte-suspecte, condamnate să suporte detentia 
veșnică în inima unei vitrine, datorită trecutului lor 
tulbure, insondabil. Astfel devenise colecționar, adunând 
indiciile unei interminabile anchete, periind pentru a 
elucida o enigmă din care nu avea nicio dată, el, 
cleptomanul-detectiv. Incercase să se explice si 
psihologului de la agenţia de plasare, dar medicul îl 
ascultase distrat, încăpățânându-se să vadă în boala 
pacientului doar o nevroză cauzată de șomajul prelungit. 
O astfel de explicaţie friza insulta sau imbecilitatea... 

David trebui să facă un efort pentru a se smulge din 
leneșa derivă mentală. Se făcuse noapte. Vântul se 
înverșuna asupra unui oblon prost închis. 

Se ridică. Lumina se scurgea ca uleiul pe gresia 
coridorului. Fără să știe exact de ce, ieși pe peron. 
Felinarele din parc fuseseră aprinse și aruncau băltoace 


galbene în jurul statuilor itite printre boscheti. 

Julie era acolo, rezemată de un piedestal. Rafalele de 
vânt îi ridicaseră halatul peste coapse. Își asezase 
căștile pe urechi și asculta cu ochii închiși. O expresie 
oribilă de extaz îi desfigura trăsăturile, așezându-i pe 
faţă o mască de demenţă și aviditate. Singură în beznă, 
părea să sfideze forțele invizibile dezläntuite de vijelie. 
Infirmierul dădu un pas înapoi, cu un nod în gât. Se 
simţea surprins în flagrant, de parcă tocmai, o 
descoperise prinsă în satisfacerea unei plăceri 
monstruoase. Julie nu-l simţi. Cu capul dat pe spate, 
gâtul întins, părea în mod ciudat prizoniera strânsorii 
căștilor de la urechi. Tânărul bătu în retragere. Tunelul 
uleios al coridorului i se păru deodată o oază de liniște. 
Se lăsă să cadă pe taburet. Expresia animalică de pe 
chipul fetei continua să-i danseze în faţa ochilor. 


VI 


A doua zi, când făcu ochi, David constată că adormise 
pe un pat neocupat, într-un salon pustiu. Fără îndoială, 
se așezase să se odihnească pentru un minut în timpul 
rondului, iar oboseala făcuse restul și-l răsturnase în 
inconștiență, fără să-și dea seama. Verifică repede 
starea bolnavilor, îi era puţin rușine de slăbiciunea sa, 
dar nu era obișnuit cu gărzile de noapte. Iesi în parc 
sperând ca vântul să-i alunge somnolenta. 

Măturând distrat câmpia cu privirea, fu martorul unui 
spectacol bizar. Doi pescăruși ce zburau la înălțime mică 
deasupra falezei se prăbușiră ca doborâti de plumbul 
unui vânător. David putea să jure, totuși, că nu se auzise 
nicio împușcătură. Păsările au picat ca bolovanii, cu 
aripile moi ce nu mai puteau controla traiectoria. Erau 
vădit ucise fulgerător. Cineva vâna pe câmp cu o 
carabină cu amortizor? Prea puţin probabil... 

Tânărul se  încruntă, enervat. De când venise, 
întâmplările insolite abundau. Nimic concret, desigur, 
dar umbre abia întrezărite ajunseseră să-i producă o 
stare de neliniște împotriva căreia era greu de luptat. 

Ridică din umeri și porni în căutarea Juliei. Era la 
vestiarele de la parter, făcea duș în nișa pătrățoasă 
destinată acestui scop. Îl salută, fără să încerce să-și 
ascundă goliciunea. David, neobișnuit cu moravurile 
personalului medical, făcea eforturi să nu-și trădeze 
jena. 

Dădu să iasă, când găsi halatul fetei aruncat pe un 
scaun. Căștile încălecau cutele materialului și se legau 


printr-un fir de micul casetofon demodat. 

Ascultând de un impuls de moment, David scoase 
caseta. Nu avu timp să descifreze inscripţia roșie de pe 
etichetă: ,Chewing magnetic tape”... numele unei 
formaţii sau poate al unui cântec. Julie închise apa. 
Tânărul se grăbi să pună totul cum a fost. De ce 
procedase așa? Nu era obiceiul lui să spioneze oamenii, 
dar nu-și putea împiedica un obscur sentiment de 
ameninţare. Era preocupat. „Chewing magnetic tape” îi 
amintea de ceva. Ceva îndepărtat... Un titlu uriaș în 
presă. Miros de scandal și de mort. Fără îndoială o 
afacere de care auzise vorbindu-se demult, când era 
copil... 

Julie bâjbâia în spatele lui. 

— Ai adormit astă-noapte, spuse ea. Nu te speria, intri 
curând în ritm! 

Dar nu asta-l îngrijora pe David. 

Merseră împreună să ridice gamelele depuse pe peron 
și apoi dejunară în tăcere. Părul ud al Juliei picura pe 
masă, în jurul bolului de cafea. Era îmbrăcată doar într- 
un halat de baie, întredeschis pe sânii lăptoși ce înţepau 
cu alicele sfârcurilor. David își văzu propriul chip 
reflectat pe pântecele de aluminiu al cafetierei. Avea 
mutra zbârlită a unui chefliu azvârlit din pat. „Ce tablou! 
blestemă în gând. S-ar putea numi «Pereche bătrână 
luând micul dejun»!” Ideea nu-i aduse nici măcar un 
surâs pe buze. Această pseudo-rutină instalată într-o 
atmosferă de pseudo-camaraderie era doar o faţadă. 
Julie, cu neglijeul împuns de sânii robusti, oftând 
distrată, era, fără îndoială, la fel de atentă ca o felină ce- 
și studiază prada. 

David tusi, iritat de izbucnirile astea paranoice. Puse 
farfuria peste grămada de gamele goale și ieși. Furios, 
cu pumnii încleștaţi îndesaţi în buzunarele halatului, 
apucă aleea principală. Si Minsky ăsta? Faimosul 
profesor Minsky, unde dracu' se ascundea? Se întreba 
dacă există cu adevărat. Ce descoperire îl absorbea în 


momentul de faţă? Până acum, David întâlnise doar 
bolnavi obișnuiți, îngrijiţi după reţete banale. Nişte 
zombi, pentru care era suficient să înlocuiești la ore fixe 
borcanul cu glucoză sau cu plasmă. Unde erau ascunși, 
oare, cei care beneficiau de tratamentul revoluţionar 
pus la punct de Gregoire Alexandre Minsky? 

Tânărul infirmier oftă. La un moment dat, după ce 
parcurse cam jumătate din drum, văzu iar doi pescăruși 
doborâti în plin zbor de tintasul invizibil și silențios. Se 
hotărî să ignore acest semn de întrebare suplimentar şi- 
și continuă drumul spre saloane. 

Dimineaţa se scurse fără probleme. Către prânz, 
totuși, Julie îl chemă s-o ajute la rezolvarea unor 
probleme administrative de care Minsky nu mai voia să 
audă. Trebuia să copieze adrese pe plicuri mari din 
hârtie groasă. David se instală într-o încăpere plină de 
praf, încărcată de bibliorafturi metalice și atacă teancul 
de scrisori din faţă. După un sfert de oră, i se termină 
pasta din pix. Deschise sertarul biroului, căutând ceva 
de scris, între gume înnegrite, ace și agrafe, privirea îi 
căzu pe o bucăţică de ziar șifonată pe care erau înșirate 
pe o coloană câteva cuvinte: „Ira, irae. Furia. Melanos 
(melas). Negru. Nox, noctis. Noaptea.” Putin mai jos, 
cuvintele grecești și latine, de-a valma, erau legate fără 
a respecta nicio logică gramaticală: „Ira Melano:... 
Furia tenebrelor”. 

David simţi pulsul crescându-i. Intuia că Julie vrusese 
ca el să citească această hârtie. Rămase interzis, timp 
îndelungat, repetând cuvintele murmurat ca o 
rugăciune. Mesajul ciudat avea asupra lui un efect cvasi- 
magic. 

În camera alăturată, Julie părea scufundată în studiul 
unui dosar voluminos. David era convins că juca teatru. 

Împinse sertarul, se ridică și examină în fugă 
etichetele lipite pe bibliorafturi. În mare parte era 
hârtogäraie de administraţie, fără interes. Dibui, însă, 
un dosar pe care era scris „Personal”. Un lacăt închidea 


accesul, dar, ca din întâmplare, nu era încuiat. 

Ezită preţ de o secundă, întinse mâna și trase către el 
micul container. Erau înăuntru cinci dosare. Două ale 
gardienilor, subtirele, unul voluminos, etichetat Minsky 
și două dosare roșii. Cel referitor la Julie era gol..., 
celălalt îl privea pe David. Continea, desigur, și studiul 
biroului de ajutorare psihologică. Tânărul văzu imediat 
că pasaje întregi erau subliniate cu creion roșu. Cu 
inima bătând alert, răsfoi fituicile fotocopiate. Tot ce se 
referea la viciul său era scos în evidenţă. Un alt 
paragraf în raport era încercuit cu tuș de o mână 
furioasă. Ingustând ochii, citi: 

„La vârsta de unsprezece ani, subiectul a petrecut 
vacanţa în zona Saint-Demeter. După cum se știe, 
regiunea a fost devastată în toamna aceluiași an de o 
catastrofă naturală care a făcut mii de victime. Pacientul 
pare să nutrească un complex de culpabilitate prost 
înţeles faţă de această tragedie, de parcă ar fi fost un fel 
de instigator. Evident, este vorba doar de o deviatie ce 
trebuie pusă în legătură cu o practică vinovată exersată 
în regiunea numită mai sus. Masturbare?... Raporturi 
sexuale precoce?... Greu de precizat. Subiectul a 
analizat acest viciu, oricare ar fi el, și acum își dorește 
inconștient pedeapsa. Ca urmare, a găsit în vestea 
catastrofei un sprijin pentru dorința sa punitivă. Este 
posibil să...” 

David închise precipitat dosarul. Valuri de sudoare i 
se prelingeau pe faţă. Dezastrul din Saint-Demeter! Nu- 
și amintea să fi discutat cu cineva. Era foarte probabil 
ca, fără știrea lui, să i se fi făcut o narco-analiză despre 
care, normal, nu-și mai amintește nimic. Dar cine a făcut 
sublinierile în raport? Julie... Tot Julie căreia nu i-a 
repugnat acest urât portret moral! Luptând împotriva 
furiei și a sentimentului oribil de manipulare ce pusese 
stăpânire pe el, David vâri documentele la loc, reluându- 
și pânda în spatele vrafului de scrisori. Cu fiecare minut, 
pierdea tot mai mult controlul situaţiei. Mâzgăli câteva 


adrese cu o mână bleagă, încercând să câștige timp de 
gândire. Fata împrăștia tacticoasă piesele de scrabble, 
combinând elementele componente ale unui rebus. 
Făcea manevre ziua-n amiaza mare, deplasându-și 
ostentativ trupele. Dar ce joc era ăsta? David avea 
impresia că în jurul lui se tesea încetișor o plasă cu 
ochiuri din ce în ce mai mici. Se opri din scris. 

Scârtâitul ușii îl anunţă că Julie ieșise din birou. 
Tânărul rodea capătul creionului. Era obligat să preia, 
dacă nu avantajul, măcar iniţiativa. Pentru că Julie 
privise prin el, trebuia, la rândul lui, să o facă să-și 
piardă opacitatea. Zâmbi, gândindu-se că deţinea deja 
un embrion de strategie. 

Apropiindu-se de telefon, ridică receptorul, tastă 
codul informaţiilor și obtinu numărul arhivelor presei 
informatizate. După câteva minute de așteptare, îi 
răspunse o functionarà surprinzător de amabilă, care se 
interesă cu ce-i putea fi de folos. David aruncă o privire 
fugară pe fereastră, constatând că fata era în capătul 
celălalt al parcului. 

— Aș vrea un rezumat al articolelor referitoare la un 
grup muzical numit „Chewing magnetic tape”, spuse el. 
Dacă se poate... 

Interlocutoarea sa ezită un moment, apoi răspunse: 

— Pot încerca o localizare rapidă a titlurilor în care 
figurează acest nume, presupunând că s-a scris ceva 
despre această orchestră. Vă convine? 

David acceptă. Un zumzet se făcu auzit în receptor. 
Un minut se scurse astfel, în târâitul continuu al 
parazitilor. 

— Am găsit ceva, făcu deodată vocea, o relicvă de- 
acum douăzeci de ani. Sunt multe articole în reviste 
muzicale destinate unui public adolescent. Rock și cea 
mai urmat... Vă citesc? Este chiar entuziast. Se pare că 
acest grup a fost la originea unui stil de muzică, 
particular... Asteptati! Mai e ceva! 

Tonul se crispă. David strânse receptorul. Secundele 


se scurgeau. O imprimantă ţăcănea undeva la celălalt 
capăt al firului. 

— Se împute treaba, confirmă femeia. Acum titlurile 
provin din jurnalele de senzaţie, iată unul: „Chewing 
magnetic tape, încă un pas pe calea ororii, muzica ce 
stârnește nebunia”. Totul în continuare e cam la fel. 
Dacă aveţi un terminal vă pot trimite conţinutul 
articolelor respective. 

— Nu, mulţumesc, n-am display. 

— OK, conchise arhivista, la dispoziţia 
dumneavoastră. Convorbirea vă va fi facturată după 
tariful în vigoare. 

Comunicatia fu întreruptă. David puse receptorul în 
furcă. „Chewing magnetic tape, muzica ce stârnește 
nebunia”... Cu ce sunete malefice se hrănea Julie prin 
căștile îmbrăcate în cauciuc negru? 

Brusc, revăzu figura infirmierei răsărind din bezna 
parcului, mutra răscolită de plăcere, înecată de o poftă 
venită de pe altă lume. „Chewing magnetic tape”, „Ira 
Melanox"”... Julie era înconjurată parcă de formule 
magice. Cuvinte bizare, de neînțeles, teseau împrejurul 
ei o constelație ale cărei orbite se organizaseră într-o 
stea în cinci colțuri. Julie domnea asupra unui institut 
fantomatic, ordonând mistere impalpabile. 

David se îndreptă către rafturile cu clasoare metalice. 
Saint-Demeter... De ce s-a trădat în fața psihologului de 
la centrul de angajare? Saint-Demeter nu era decât un 
coșmar din copilărie! O fobie... O construcţie nevrotică 
banală, un travesti al conștiinței, un... 

Se opri. Stia foarte bine că păsăreasca asta freudiană 
nu explica nimic. Saint-Demeter era o pată de neșters pe 
suprafaţa creierului său, o excrescentä pe memorie. Își 
șterse faţa de transpiratia ce i se prelinge peste 
sprâncene pentru a-i arde privirea. Simti deodată nevoia 
să iasă și o luă la fugă pe peronul clădirii. Cerul era 
plumburiu, încărcat după furtuna din noaptea 
precedentă. Statuile fără feţe priveau toate către el. 


Timpul părea încremenit. Câmpia era parcă o capcană 
cosmică, camuflată la repezeală sub tufișuri și câţiva 
bolovani. 

David examină cerul, dar nu mai văzu pescăruși 
căzând, doborâţi în plin zbor. Înjură cu năduf. Trebuia s- 
o zgâltâie bine pe Julie ca să-i spună ce are în cap... Nu, 
era imposibil. Nu-și putea permite să-și piardă slujba. Si- 
așa, era o minune că fusese angajat, în pofida dosarului 
său psihologic încărcat... Oare chiar o „minune”? 
Reintră în clădire. Infirmiera îi ieși în întâmpinare. 

Munceau ca de obicei, fără să schimbe un cuvânt, 
contaminati de tăcerea hipnotică a pacienţilor sub 
perfuzie. Noaptea cobora încet, înnegrind ferestrele. 

După împărțirea rituală a gamelelor, David se retrase 
într-un colț, pe un pat prăfuit, cu cearceafurile mirosind 
a mucegai. Se întinse numai pentru câteva clipe, dar 
oboseala și epuizarea nervoasă îl trimiseră cu viclenie în 
lumea somnului. Un somn încărcat, ca o grădină 
sălbăticită, ca un mormânt acoperit de buruieni. Un 
somn de junglă ostenită. 


VII 


David visează. Este la  Saint-Demeter... are... 
unsprezece ani?... Ferma este în mijlocul câmpiei, 
imagine tremurată în vibrația aerului supraîncălzit. 
Pământul galben ridică deasupra casei un praf ca de 
sulf. Urăște pulberea silicoasă ce se infiltrează peste tot, 
în haine, în cearceafuri, chiar și-n mâncare. 

Este o zi toridă, de august. Soarele de vacanţă aruncă 
în urma trecătorilor o umbră bine conturată, de un 
negru intens, a cărei pânză gudronată pare să se 
lipească de pământ pentru a încetini mersul 
proprietarului. David suspină greoi. Își târăște umbra ca 
pe o mantie grea. Degeaba umblă aproape gol, rămâne 
piatra de moară cărată în spate, această fâșie de 
tenebre ce se mulează pe relieful terenului și se agaţă în 
pietrisul de pe alee, țesătură grea și fleșcăită visând la 
nemișcare. Îi era silă de această copie născută dintr-o 
pată de tuș negru. Această ființă de fum care-l trage 
înapoi. Cu cât se alungește, cu atât atârnă mai greu. 
Oamenii nu sunt decât niște cai de tracţiune pentru 
propriile lor umbre, era convins de asta. Se istovesc 
ducând o viaţă menită să remorcheze fantome molatece, 
spectre ce înfloresc în lumină și mor în obscuritate. 
Bizar și paradoxal! 

Băiatul se apleacă, îndoaie ceafa, trăgând înjugat, pas 
cu pas, jumătatea lui cauciucată. Este în vacanţă, în 
pensiune. Plictiseala se coace la soare, umflându-se zi 
de zi, până ajunge la dimensiunile unui fruct otrăvitor. 
În zadar repetă că „nu-i decât un moment trecător”, 


fierea îl apasă sub stern. 

Se va duce să vadă porcii... 

Mișună în jurul fermei, animale hidoase, trăind mereu 
cu râtul în pământ. David observă masele informe ce 
tropăiau pe patru picioare minuscule. Praful îi vopsește 
în galben, dându-le un aspect caraghios de carnaval. Se 
rostogolesc de pe-o parte pe cealaltă, burta rașchetează 
pământul cu un zgomot de sac târât pe nisip. li urăște 
pentru că-l sperie... Toată ziua scurmă cu râtul, 
sfărâmând glodul întărit, căutând nu se știe ce comoară. 

Câteodată se opresc, răsuflă și încep să rumege prada 
extrasă din adâncul pământului. Copilul îi botezase 
„detectori de mine”. Şi-i imagina răscolind humusul, cu 
râtul sprijinit pe discul metalic al unei încărcături 
explozive, vor crăpa ca un foc de artificii din untură. Vor 
sări în aer; pentru ca apoi să aterizeze sub o formă mai 
cunoscută: halcă de jambon sau o bucată de caltabos. 

David nu poate suferi căldura: face să-i fiarbă creierul 
și-i provoacă gânduri negre. 

Merge întorcându-se adesea, pentru a se asigura că 
porcii nu-i mănâncă umbra. Ar fi în stare. Botul puternic 
pare să doboare orice obstacol. Mușcă, rupe, sfâșie cu 
conștiinciozitatea profesională a unui brăzdar de plug. 
Râtul blindat pare să fie făcut pentru lovituri de 
berbece. 

Bäietelul îi înjură cu voce scăzută, fără să găsească 
vreodată cuvintele care să-l mulțumească pe deplin; e 
greu să găsești termeni care să umilească un animal 
atât de  dezgustător, să  înjosească o asemenea 
monstruozitate. Apoi se îndepărtează, tot privind peste 
umăr, pentru a verifica integritatea propriei umbre. 

Putin câte putin, gândul devenise obsedant. De când a 
sosit în vacanţă aici, se îngrozește la gândul că o 
neatentie fatală va aduce întunecoasa lui proiecţie în 
apropierea unui porc. Se poate trăi oare cu o umbră pe 
jumătate devorată? Mușcătura unui porc - fără îndoială, 
dezonorantă - va duce la infectarea copiei orizontale. 


Nu risca apoi ca boala să urce pe nesimţite, trecând de 
la silueta culcată la proprietarul ei, respectând 
principiul vaselor comunicante? Nu pare absurd, dacă 
stai să te gândești. Si David se gândește numai la asta 
de-o lună... 

De ce oare l-au lăsat aici părinţii lui, în această 
ciudată tabără, unde se presupune că se va aerisi si se 
va căli în cadrul „sănătoaselor munci agricole”? Ar vrea 
să plece acasă. Să nu mai verifice mereu ce se urzește în 
spatele său; să nu mai fie necesar să înregistreze 
deplasările batalionul de grăsuni grohăitori cu spatele 
acoperit de praf galben. 

E prea cald și timpul se dilată, se scurge. David simte 
pe coapsă contactul grăsos, uleios al sandvișului cu 
pateu, de care nu se atinsese și care se lichefiază lent, 
pătrunzând stofa șortului. 

Se îndepărtează fugind de fermă. Aleargă cu faţa în 
vântul ocru a cărui mângâiere îl irită. Strânge buzele 
pentru a nu înghiţi nisipul cu gust acid care decolorează 
limba și înroșește ochii. 

Întinde pasul. Are întâlnire. 

Copacul este un mare paratrăsnet, un trunchi neted și 
lucios care are la extremităţi buchete arborescente 
simetrice. Ramuri și rădăcini au aceleași dimensiuni. 
Par copiate unele după celelalte, excrescente gemene 
într-o dezordine studiată. 

Cârceii, aerieni sau subterani, se oglindesc și se 
confundă. Îmbinarea lor are ceva nenatural ce amintește 
de decorul care ornează preţios balustrada unei scări de 
ceremonie. 

Și totuși, arborele e viu. La atingere, scoarţa lui se 
dovedește extrem de fină. Pare sintetică. O carapace din 
solzi îmbrăcând corpul unui șarpe ridicat pe jumătate, 
gata să atace. Aici, însă, creștetul umflat al reptilei 
mânioase s-a preschimbat într-un buchet de ramuri 
compacte cu frunze inexistente. 

Crengile goale, înălțate amenintätor spre cer, ca o 


sumedenie de cängi, cârlige artritice a căror singură 
ambiţie e să muște din perdeaua de nori. Ramurile sunt 
un buchet de mâini întinse, cu degetele crispate. 
Rugătoare sau acaparatoare? E greu de spus. 

Copacul trăsnetului este ancorat în mijlocul câmpiei. 
Solid. Dă impresia că rădăcinile-i coboară adânc în 
pământ. Unii pretind că ar fi legate direct de focul 
central chiar, de nucleul de magmă. Dar nu-i decât o 
poveste. La apropierea de grilajul protector se poate 
observa că ramurile au corpurile  carbonizate, 
gudronase. Arborele e o imensă cäpätânä lemnoasă cu 
barba suptă de limba flăcărilor. 

Nu se poate înainta până lângă copac; grilajul cu bare 
înnegrite împiedică acest lucru. Se poate atinge, însă, 
peretele acestei cuști cilindrice. Făcând încet turul, 
examinând arborele din toate unghiurile, te împiedici 
inevitabil și de contor. E greu de ignorat această placă 
de marmură, fixată la înălțimea privirii, semănând cu o 
dală comemorativă. Este (0) bucată mare, 
dreptunghiulară, de culoare neagră cu vene albastre. 
Vremea i-a şters luciul, făcând-o să semene cu o turtă 
dulce macabră. Un sir de ferestre sunt practicate în ea 
pentru a lăsa să se vadă contorul ca de pompă de 
benzină. Seamănă surprinzător cu o mașină de încasat 
luxoasă sau, si mai bine, cu o casă de înregistrare 
barocă într-un birou de pompe funebre. Cifrele se 
rostogolesc alergând în spatele micilor fante. Cifrele 
mari, negre, școlărești, desenate cu o pensulă migăloasă 
pe discuri emailate albe. Placa indică, privită mai atent: 

„00954 FURTUNI”. 

Bineînţeles, numărul afișat se modifică la fiecare nouă 
furtună. Contorul este montat pentru a efectua o muncă 
de rutină pentru a continua adunarea asta perpetuă. 

Pe întreaga câmpie sunt doar cinci arbori ai furtunii. 
Toţi înconjurați de grilaje asemănătoare, asemeni 
animalelor din grădina zoologică. 

La bifurcația ramurilor fără frunze atârnau merele. 


Era uimitor. Aspectul de curpeni de viță torturați era 
într-adevăr incompatibil cu aceste fructe mari, lăcuite, 
perfect rotunde, care nu cădeau niciodată. Asemenea 
schelete vegetale nu se potriveau cu ideea de 
fecunditate. Păreau mai degrabă rezervate sinuciderilor 
sau linșajelor. 

Fermierul îi explicase mai demult lui David: 

„Înainte era un iad, micutule. Fulgerele fărâmau cerul 
în mii de bucățele. Ar fi trebuit să vezi asta! Pfui! 
Cădeau de pretutindeni. Prea multă electricitate, prea 
mult magnetism, așa se pare. Furtuna distrugea totul, 
fermele luau foc una după alta. Blestematele zig-zag-uri, 
și-acum le mai văd! Si exploziile care te asurzeau, care 
terorizau plozii și le făceau pe gravide să lepede”. 

Fermierul vorbea, gura mare, grasă de transpiratie, se 
agita, sfincter sonor îngropat între pliurile prost 
bărbierite. David își imaginează un cer fisurat de 
crevase incandescente. Un foc alb cade din înălțimea 
nopţii, un soi de acordeon de lumină contractându-se și 
lovind locuinţele, grajdurile, transformându-le în torţe 
aprinse. SSSPLASH! 

Sfichiui ca o bombă sau un artificiu de carnaval, ce 
poartă în coadă o strălucire mătăsoasă de flăcări. Un 
zgomot adânc, aproape... moale! Și imediat începe să 
sforăie, pârâie și devorează. Fermele nu mai sunt decât 
niște bulgări roșii și galbeni. Arhitecturi scheletice și 
negre pierdute în burta incendiului. 

„Ar fi trebuit să trăiești sub pământ, precum cârtitele, 
continuă țăranul. Nimic nu ajuta, nici paratrăsnetele, 
nici gogoritele magice ale făcătorilor de farmece. 
Câmpia atrăgea focul cerului. Era o lege a naturii. Mulţi 
au murit, câţiva au plecat, abandonând tot, ca să 
cerșească pe alte meleaguri. Si au venit savanții... Au 
plantat niște arbori aduși de pe altă planetă. Arbori 
mănâncă-trăsnet...” 

David cunoștea restul. Copacii au proprietatea de a 
atrage fulgerele. Nu sunt distruși, dimpotrivă le înghit, 


le absorb, le digeră si se folosesc de ele pentru a ajuta 
fructele să se coacă. De când sunt aici, loviturile se abat 
doar asupra lor, le-au luat drept ţintă și le mitraliază cu 
fiecare furtună cu încărcături distructive. Trăsnetul 
ocolește fermele, castelele de apă, silozurile, pentru a se 
agăța în capcana crengilor rășchirate. Se naște din 
adâncurile nopţii pentru a se stinge într-o explozie de 
scântei ce trosnesc înainte de a fi supte de trunchiul 
hulpav. Copacul este un burete nesătul. 

„Totul se acumulează în miezul fructelor. Forţa 
tunetului, electricitatea trăsnetului. Toate astea se 
înghesuie, se rostogolesc în bulgări în interiorul 
merelor, ca într-un micut pachet aducător de moarte! 
Le-ai văzut? Nu cad niciodată. Se coc veșnic, crescând 
câte puţin cu fiecare vijelie. Coaja pare dură ca metalul, 
iar interiorul este scobit. Parcă ar fi globurile atârnate 
în bradul de Crăciun. In acest vid se acumulează 
energia.” 

»Si-atunci nu pot fi mâncate?” întrebase David, 

simulând inocenta. 
_ „Biet nefericit! sughiţă ţăranul. Mai ales, asta nu! 
Întâi că ti-ar trebui niște dinţi de oţel ca să poţi rupe 
coaja. Apoi, dacă ai reuși, ai elibera forța distructivă ce 
zace înăuntru!” 

Copilul visează. Își imaginează miezul invizibil de 
energie concentrată, toată violenţa acumulată într-un 
spaţiu atât de îngust. Un măr poate, deci, conţine forța 
mustită din înaltul cerului? Un fruct rotund, galben și 
prostănac poate deci conţine suma tuturor spasmelor 
naturii prăvălite asupra unei regiuni? li place această 
idee care-l ameteste. O savurează, o cântărește. I se 
pare că deţine ceva de o importanţă capitală. O teoremă 
ale cărei legi le percepe parţial. Râde. Se gândește că ar 
trebui evaluată puterea distructivă a copacului în 
,»megamere”. 

Pierde ore întregi lângă cușcă, cu nasul în sus, cu 
privirea fixată pe imensele mingi aurii, lucioase ca 


fructele de ceară. Täranul are dreptate: e bradul de 
Crăciun al morţii, ce crește la o sută de metri de fermă, 
cu globurile ce se umflă câte un pic după fiecare 
furtună. 

Într-o noapte... 

Într-o noapte s-a ridicat din pat, în timp ce toţi ceilalţi 
dormeau duși, a furat un șfic de pe masa din magazie și 
a sărit grilajul de protecţie ce înconjura trunchiul cu 
pricina. 

Se comporta ca în transă, ajutat de un somnambulism 
complice. Nu-și aduce aminte mare lucru, doar că s-a 
chinuit mult până a tăiat codita verde ce susţinea mărul 
pe ramură. Era... Era ca o încercare de a tăia un cablu 
gros de fier. În acest timp, mâna stângă strângea 
fructul, prizonier. Acoperit de sudoare, își privi degetele 
și murmură cu tonul astronautului care tocmai a pus 
piciorul pe o planetă nouă: 

„Eu, David Sarella, iau în stăpânire această capcană 
periculoasă.” 

Formula i se păru magică și definitivă ca un pact 
semnat cu sânge. 

Apoi... 

Apoi a fost dezorientat. Nu știa unde să-și ascundă 
prada. Noaptea o pune sub pernă și o pipăie din când în 
când cu vârfurile degetelor. Mărul nu pare gol în 
interior. Este rece și nu poate fi încălzit nicicum, chiar 
dacă este expus ore în șir soarelui dogoritor. Mărul 
rămâne o enigmă care nu cântărește prea mult. 

„Este o bășică de săpun îmbrăcată în oţel, scuipată de 
gura unui vulcan!” fredonează vântului ce agită 
pulberea gălbuie. 

David are unsprezece ani și vacanţa se apropie de 
sfârșit. Nu-și poate lua trofeul în bagaj, e conștient de 
asta. N-a putut niciodată s-o mintă pe mama sa... 

Cu spatele întors către fermă, scurmă pământul cu 
unghiile, sapă o cavitate de mărimea unui pumn pentru 
a-și rostogoli în interior comoara. O acoperă apoi, fiind 


grijuliu să șteargă urmele, ca-n romanele de aventuri. 

E foarte cald, simte că se înmoaie și umbra din 
spatele său, ca un steag ţesut din ierburi ce se veștejesc 
treptat. A doua zi își va strânge bagajul. 

Nu știe încă, bietul copil, că peste trei luni va auzi la 
radio despre o explozie puternică ce a răvășit câmpul în 
regiunea unde-și petrecuse vara, transformând peisajul 
într-un crater steril și pustiit. Că atunci se va gândi doar 
la porci, la râtul lor scormonind pământul în căutarea 
unor bunätäti scârboase, cu maxilarele ce măcinau de-a 
valma pietriș și rădăcini... Si va înţelege... Va înţelege că 
a distrus o regiune întreagă cu complicitatea unui porc. 

Va înțelege că tocmai a comis prima sa crimă de 
colecționar... 


VIII 


David se trezi agitat, cu pieptul zguduit de darabana 
inimii. Gâfâia sugrumat de halat, cu faţa năclăită de 
transpiratia rece a coșmarului. Dreaptă, la capătul 
patului, Julie îl urmărea cu o atenţie de gheaţă. 

— Vorbeai în somn, spuse ea cu o voce îndepărtată. Ai 
strigat ceva despre... 

— Ajunge! i-o scurtă David. Nu crezi că jocul a durat 
destul, că ar fi timpul să dai cărţile pe faţă? Ce joc e 
ăsta? De-a psihiatrul-detectiv? De-a hoţii și vardiștii? 

Julie dădu un pas înapoi în faţa acuzațiilor, cu fălcile 
încleștate. 

— Mă deceptionezi, șuieră ea. Credeam că mă vei 
situa de partea cealaltă... 

— Ce parte? urlă David în culmea disperării. 

— Cea a complicilor, murmură fata. Tovarăși, legaţi la 
același stâlp. 

Cu aceste ultime cuvinte, îi întoarse spatele și părăsi 
încăperea, lăsându-l pe David zburlit și mahmur în 
mijlocul cearceafurilor făcute ghem spre marginea 
patului de zvârcolirile sale în agonie. Cu tâmplele 
zvâcnind, tânărul se așeză pe marginea dormezei. 
Coșmarul îi rămânea apăsător în suflet, în pofida 
diversiunii create de altercatie. Saint-Demeter... Mărul 
trăsnetului. Imagini ale catastrofei i se perindau în fața 
ochilor. 

Un crater vitrificat în mijlocul unei câmpii de cenușă. 

O regiune întreagă devastată de arsenalul conţinut de 
livada infernală. Televiziunea a prezentat îndelung 


drama, saturând ecranele cu viziuni apocaliptice. A fost 
promulgat chiar si un decret interzicând copacii- 
paratrăsnet, dar era prea târziu, răul fusese făcut. 
Copilul și-a petrecut toată toamna în faţa televizorului, 
într-o stare de șoc, hipnotizat de imaginea trunchiului 
cenușiu distrugător, de gura orizontală căscată. Apoi 
timpul s-a scurs și puterea lui extraordinară de 
recuperare, privilegiul copiilor, l-a ajutat, să uite. Da, să 
uite. Dar nu chiar tot. In tot cazul, nu destul... 

Sări de pe pat și se duse să-și clătească faţa la 
chiuvetă. Acum cuvintele Juliei îi răsunau în urechi. 
Vorbise de complicitate... Ce dracu' voia să spună? Că 
nu trebuia să vadă în ea un dușman? Că și ea târa în 
urmă un trecut dubios, otrăvit? Poate. Dar nu putea fi 
sigur! 

Apucă pe culoar și făcu un rond de rutină. Deodată, la 
capătul unui coridor se găsi faţă în faţă cu Julie. Era 
palidă și-și mușca buza inferioară ca o apucată, parcă 
într-o criză de epilepsie. Tânărul se blocă, așteptându-se 
la o ieșire urâtă din partea ei. Fata avansă și-l apucă cu 
putere de reverul halatului. 

— Nu-ţi sunt dușman, gâfâi ea, trebuie să înţelegi! 
Suntem de aceeași teapă... 

Făcu o pauză. Respira sacadat, nările îi tremurau de 
furie. 

— Tatăl meu, bolborosi brusc, tatăl meu era un mare 
criminal și el... 

Märturisirea tâsnise într-un spasm dureros. Julie își 
bălăbănea capul, dezorientată, dezechilibrată. Gura i se 
căsca, înghițind aerul cu lăcomie. Când David schiţă, în 
sfârșit, un gest, fata o luase deja din loc. Tocurile îi 
răpăiau pe dalele culoarului ca salva unui pluton de 
execuţie. Nu încercă să o prindă. 

Sâmbăta următoare, seara, se plimbară pe plajă, la 
piciorul falezei. Profitau de timpul liber pentru a bea 
câte o cutie de bere foarte alcoolizată. David, făcând un 
efort de a-și învinge reticentele inconștiente, începu să 


povestească cum - la 11 ani - a distrus un departament 
întreg, având drept complice un porc. 

Julie ridică o sprânceană și râgâi... Când își întoarse 
din nou privirea asupra tânărului, în ochii ei ardea iarăși 
acea strălucire ciudată, devoratoare. 

— Nu știu ce să cred, murmură ea. Știai ce faci când 
ai șterpelit mărul ăla? 

— Nu chiar, dar se poate ca subconștientul meu să fi 
acţionat, nu? 

— Așa ar spune și profesorul Minsky, hohoti 
infirmiera. 

— Şi... tatăl tău? încercă David. 

— La ce te-ai gândit când ai fost convins că toți 
oamenii aceia au murit din cauza fructului îngropat? 
spuse ea încetișor, ignorând întrebarea. 

David se foi, înțelegând că trebuie să joace jocul până 
la capăt. 

— Aveam unsprezece ani, gemu el. Cred că mi-am 
spus că am devenit un fel de asasin fără față, cineva 
care nu va fi identificat vreodată, precum statuia din 
parcul Deauville. 

— Ce statuie? 

Îi luă mult timp până termină de povestit legenda 
Marelui Hannafosse și a ucigașului cu briciul. Julie 
sorbea din berea ce-i lăsa o spumă fină în colţurile gurii. 
Vântul nopţii rostogolea pe nisip cutii goale. Era o beznă 
atât de neagră, încât nu se mai zărea nici marea. David 
aștepta, jucându-se în nisipul umed cu degete nervoase, 
dar Julie nu-i făcu nicio confidentä în seara aceea. 

Trebui să mai rabde o săptămână. 

Era o noapte fără lună în sâmbăta următoare când 
reveniră pe plajă. O beznă oarbă de laborator fotografic. 
Se dezbrăcară și intrară goi în apa mării. Nu se vedeau 
unul pe celălalt, avansau tatonând, căutându-se cu 
mâinile întinse. Era formidabil și totodată îngrozitor. 

Când ieșiră din valuri, căutară un timp locul unde-și 
lăsaseră hainele și cutiile de bere. 


În acea noapte de sfârșit de lume, Julie se näpusti 
asupra tânărului, trântindu-l la pământ, și îl încălecă. 
David, țintuit pe plajă, nu văzu nimic, nici corpul, nici 
umbra lui. Fu atât de surprins că ejaculă foarte repede, 
greblând crispat nisipul cu mâinile. Julie se desprinse și 
se așeză la o oarecare distanţă. Putin mai târziu, flacăra 
brichetei sale aruncă o rază de lumină asupra profilului 
de păpușă dolofană. 

— Tatăl meu era proprietarul unei case de discuri: 
„Chewing magnetic tape”. Ai auzit, poate, vorbindu-se, 
nu e prea mult de atunci... 

Trase din ţigară. Vântul răspândea mirosul de tutun, 
iar punctul roșu ce se mișca încoace și încolo deasupra 
solului semăna cu un licurici. Vocea îi scăzu cu un ton. 
David se ridică și se apropie. Işi așeză capul pe coapsa 
rotundă a infirmierei. Uitase deja că tocmai făcuseră 
dragoste pentru prima dată. Asculta avid. 

— Într-o zi, continuă Julie, a avut ideea să reproducă 
semnalele captate de electroencefalografe de la 
dementi. Era o găselniță. A mituit un doctoraș blazat ce 
lucra într-un cabinet psihiatric rezervat asasinilor 
nebuni. Zig-zag-urile desenate de înregistrator erau 
memorate într-un sintetizator, care modula cu ajutorul 
lor muzica. Linia muzicală căpăta astfel un nu-știu-ce 
agresiv, insinuant. O palpitatie care urca la creier. 
Undele cerebrale ale  bieţilor ticniti deveneau 
metronomul, dirijorul unei orchestre de profesioniști! 
Un nou stil se născuse. Au fost date uitării funk, rock, 
hard... EEG-ul era stăpân absolut. Admiratorii l-au numit 
„Egg”, oul... Amuzant, nu? S-a vândut ca prăjiturile cu 
cocaină! Apoi tatăl meu s-a gândit să transplanteze pe 
disc laser traseele amprentelor digitale. Se folosea de 
aceste circumvolutiuni ca de un modulator. Nu 
selectiona decât amprente speciale; bineînţeles. Degetul 
mare și arătătorul criminalilor celebri sau ale maniacilor 
sexuali. Preferintele se îndreptau către asasinii 
oamenilor politici. Și aici a trebuit să-și cumpere 


colaboratorii, dar nici poliția nu duce lipsă de copoi 
corupți care se plictisesc la arhive. Nu poţi să-ţi închipui 
ce urme minunate de cerneală grăsoasă dormeau între 
paginile prăfuite ale acestor dosare! Pete lätärete cu 
striuri minuscule, vârtejuri ale pielii, turbioane cu relief 
microscopic. Le-a tezaurizat cu pasiune, făcând din 
fiecare o bijuterie muzicală, imprimând partiturilor 
personalitatea lor demoniacă. Cititorul laser urmărea 
cuminte cercurile concentrice chinuite, sinteze grafice 
ale unor tipi distructivi, monștri psihopati. Vânzările au 
depășit orice așteptare. 

Atunci s-a insinuat că muzica sa era toxică, că 
sinuciderile printre copii și crimele comise de 
adolescenţi erau în continuă creștere! L-au calomniat, l- 
au acuzat, l-au arestat... l-au... 

Julie se opri. Își stinse ţigara și întunericul redeveni 
absolut. Suspină și începu să mângâie ușor părul lui 
David. Era frig și valurile se spărgeau cu zgomot, 
biciuind nisipul, lovind cu răutate cochiliile de scoici. 

— Si-apoi? continuă tânărul cu un ton sugrumat. 

— Nu se mai știe nimic despre el, șopti Julie. Ocnă pe 
viață la Funnyway sau la Shakakandarec. S-ar putea să 
nu conteze prea mult... 

Tăcu. Se scufundară amândoi în oceanul de liniște. 

O suflare de nisip îi aduse brusc la realitate. Deveniră 
conștienți că dârdâiau de frig. Pe pipăite, adunară 
hainele, uitând de cutiile de bere. 

— Într-o zi îl voi răzbuna! mârâi Julie când ajunseră pe 
faleză. 

Fraza continuă să-i răsune multă vreme în urechi lui 
David. O mai auzea în singurătatea cämärutei și când 
începură să mijească zorile. Mai ales, nu putea alunga 
din suflet imaginea Juliei, cu căștile pe urechi, 
îmbibându-se cu muzica otrăvită revărsată de o veche 
casetă din burta unui casetofon de buzunar. 

„Chewing magnetic tape, muzica ce stârnește 
nebunia.” 


Infirmiera era  subjugată de aceste melodii 
vătămătoare sau era vorba doar de niște exagerări 
jurnalistice? Julie avea oare creierul atacat? Căștile 
fixate pe urechi funcționau ca o dublă perfuzie otrăvită? 

David își rumegă ideile până ce oboseala îl scoase din 
minţi. 

Când se trezi, fu izbit de o evidenţă dureroasă: 
cleptoman-colectionar, a fost ales de o nebună pentru 
cine știe ce misiune dubioasă! A semnat cu ignoranță un 
contract de complicitate la o crimă despre care încă nu 
știa nimic. Julie selectionase candidatura lui tocmai pe 
criterii negative, care, în mod normal, l-ar fi îndepărtat 
de orice slujbă. Julie își alesese un nevrozat, un ex- 
criminal infantil. Julie își cumpărase un tip de acţiune, 
care să-i pună în aplicare planurile criminale! 

Această revelaţie îl îngrozi în așa hal încât luptă din 
toate puterile s-o scufunde în adâncurile sufletului. Din 
fericire, zilele care urmară au fost de o mare banalitate, 
monotonia lor curgând fără neliniști asupra tânărului ca 
o binecuvântată pomadă anestezică. 

Prima întâlnire cu profesorul Minsky reuși să-l 
distragă definitiv de la frământările sale. 

Colos chel și mustăcios, savantul se împiedică de 
David în capătul unei alei și-și continuă drumul, fără un 
gest sau un cuvânt de scuză. Înainte ca tânărul să-și fi 
recăpătat sângele rece, profesorul dispăruse sub 
porticul unei clădiri, siluetă uriașă, cu privirea fixă și 
difuză, pe care nimic n-o putea opri din drum. 

Luarea de contact, lipsită de protocolul obișnuit, făcu 
asupra tânărului o curioasă impresie de irealitate. Ca 
urmare, nu era convins de existența carnală a lui 
Gregoire Alexandre Minsky. Această aberaţie îl scuti de 
orice deferenţă faţă de fantoma cu gabarit elefantin ce 
nu dădea nici cea mai mică atenţie personalului aflat 
sub ordinele lui. 


IX 


Faleza arăta ca o prăjitură uriașă fosilizată. De câte 
ori o contempla de la mică distanţă, David avea 
imaginea unui tort enorm tăiat în felii de copii pofticioși. 
Roca, albă și roză, avea un aspect spongios de blaturi 
etajate, alternând cu straturi de cremă. Culorile 
pastelate, moliciunea formelor șlefuite prin erodare 
făceau din zidul înalt un dobos* colosal uitat pe malul 
mării de o familie de uriași la o aniversare ce 
degenerase în ceartă. 

David se plimba în zona înconjurată de stânci, 
închipuindu-se un liliputan zigzagând pe fundul unei 
farfurii, pășind peste firimiturile unei gustări uscate, 
rămase de un mileniu sau două. In motul acestei 
grămezi de consistenţă suspectă se aliniau pavilioanele 
centrului medical, clădiri lungi din cărămidă roșie, cu 
ferestre zăbrelite. Vântul le smulgea tiglele ca peștelui 
solzii la curățat. Garduri vii näpârlite trasau 
circumvolutii în spaţiul dintre clădiri, formau rozete în 
jurul unor statui răsturnate de ultima furtună. 

David nu suporta tufișurile astea în care se agăța, 
iritându-și pielea. Julie nu le dădea atenţie. Impingând 
căruciorul încărcat cu medicamente, infirmiera năvălea 
în holul spitalului cu un pas de cuceritor, străbătea 
lungile coridoare acoperite cu dale pătrate, ca o 
menajeră grăbită să scape din labirintul unui 


5 Tort făcut din foi de aluat suprapuse, cu cremă de 
ciocolată între ele, foaia de deasupra având o glazură de 
zahăr ars. 


supermagazin. Halatul alb tipa pe crupa proeminentă, 
copiind cu precizie conturul slipului. 

— Într-o zi voi coace o crimă care să o depășească pe 
a tatălui meu! suiera ea câteodată către tânărul 
infirmier. O escrocherie măreaţă, magnifică, o tiflă de o 
insolenţă blestemată... 

— Ai vreo idee? o întreba David cu vocea sugrumată 
de neliniște. 

— Poate, murmura ea, îngustând ochii. Poate... 

Și împingea  maiestuoasă căruciorul, făcând să 
tremure pastilele în pähärutele lor de plastic roz. 

Victimă a acceselor subite de claustrofobie, David 
alerga câteodată de-a lungul saloanelor, pentru a-și 
alunga spaima cu ajutorul curselor astea nebunești. 
Fugea împleticindu-se între peluzele dintre clădiri. 
Grămezile de cărămidă respingătoare, cu profil de 
bunker, îi inspirau - mai ales la orele cu lumină puţină - 
o groază ascunsă. 

— Este un vechi centru universitar, îi explică Julie. 
Pavilioanele au fost construite de niște ţărișoare din 
lumea a treia, care ulterior s-au exterminat reciproc în 
două-trei salve atomice. Localurile au rămas neocupate 
multă vreme; când au vrut să le rechizitioneze, au 
constatat că faleza se prăbușea în bucăţi mari, de parcă 
era tăiată felii. Fiecare furtună mai serioasă își ia portia 
de tort. În curând vor cădea în mare primele clădiri. 
Sper ca până atunci să ne surâdă norocul. 

— Dar Minsky ce face? întreba adesea, tulburat de 
neclaritatea comentariilor auzite de-a lungul stagiului 
său aici. 

Julie ridica din umeri. 

— Ti-am mai spus, ofta plictisită, încearcă să intervină 
asupra complexului de fragilitate la nevrozati. Crede că 
permițând spiritului bolnavilor să se concentreze asupra 
unui simbol al puterii, al vitalitätii, va înlătura procesul 
de decalcifiere spontană. 

— Si are efect? 


— Nu chiar cum spera. Dar cred că nici nu se 
preocupă din cale-afară. Mare parte a interesului o 
consacră altor cercetări. 

— Care? 

— Limbajul insectelor. Dar să nu pomenești vreodată 
de asta. Are impresia că nu știe nimeni. 

Personalitatea lui Gregoire Alexandre Minsky îl 
intriga pe David. Profesorul își făcea doar scurte apariţii 
în centrul medical, cea mai mare parte a timpului 
petrecându-și-o în pavilionul pe care îl ocupa și de care 
nu avea voie nimeni să se apropie, ameninţat de furia 
savantului. Era un bărbat înalt și gras. Un colos invadat 
de grăsime, ceva între un rugbist și o gorilă. Craniul 
pleșuv îi strălucea ca o cască de piele, iar mustata 
neagră, hipertrofiată, se întindea sub nas, acoperindu-i 
total gura. Se deplasa ca un elefant care se rostogolește, 
cu un foșnet puternic al halatului alb. Ochii, încercuiți 
de o reţea fină de riduri, luceau de inteligenţă, dar 
trădau în același timp indiferență pentru tot ce nu 
reprezenta un motiv de speculație savantă. 

Când îl întâlni, David nu se putu abtine să nu-l întrebe 
despre metoda pe care o pusese la punct pentru a 
combate epidemia de fracturi spontane. 

Minsky se încruntă, parcă încercând să-și amintească 
o poveste veche, din care timpul ștersese o mare parte 
din memoria sa. 

— E cam greu de rezumat, mormăi el în sfârșit. Să 
spunem că am mizat totul pe o nălucă. Pe un surogat. 
Am recurs la un simbol universal și foarte simplu: 
coarne! 

— Coarne? bâigui David. 

— Da, se enervă savantul. Coarne de taur, de cerb, de 
tap. Pe scurt, atributul bărbăţiei, simbol evident al 
vitalităţii, al virilităţii. Toată lumea se teme de coarnele 
taurului. Ele sunt simbolul forței sălbatice, al 
împungerii, al sfâșierii măruntaielor! Cultul coridei a 
făcut din ele arme ucigașe, demne de rivalizat cu săbiile 


samurailor. M-am gândit că ar fi abil să exploatez 
această închipuire naivă pentru a-i stimula pe pacienţi. 
Sau, cel putin, să le stimulez secrețiile organice! Ştii că 
unghiile, ghearele, ca și coarnele, sunt producţii în care 
calciul deţine cea mai mare parte. Metoda mea constă, 
deci, în a stopa pierderile de calciu din organismul 
bolnavilor, concentrându-le atenţia asupra unui artificiu 
care să le combată complexul de fragilitate. Pe scurt, le- 
am grefat coarne... 

David se luptă să nu holbeze tâmpește ochii. 

— Este o operaţie ușoară și fără pericol de respingere, 
continuă Minsky. Coarnele plantate pe frunte le dau un 
sentiment magic de putere. Ei știu că dacă doresc să le 
facă să crească, trebuie să înceteze cât mai repede să se 
decalcifieze. Le administrăm proteine, vitamine și orice 
aliment susceptibil să favorizeze dezvoltarea osoasă. 
Indivizii care mi-au fost aduși au suferit multiple fracturi 
și repetate. S-ar putea numi „fracturi cronice”. Oasele li 
se crăpau ca sticla, fără să suporte nici cel mai mic șoc. 
Doi dintre ei avuseseră chiar accidente craniene 
spontane. De când au intrat aici, nu s-a mai semnalat 
nicio recidivă! Niciuna! Se concentrează acum în 
totalitate către producția cornoasă. Aceste arme pe care 
le-am implantat în frunte le-au permis să învingă 
senzaţia oribilă de fragilitate care-i fărâmiţa din interior, 
de parcă aveau scheletul construit din zahăr înmuiat. 
Oh! Da, știu! S-a spus că teoria mea este absurdă, că nu 
se bazează pe date științifice. E adevărat, poate, dar 
funcţionează! Am vindecat oameni! De un an, niciunul 
dintre ei n-a suferit vreo fractură spontană, deși acest 
tip de accident apărea înainte cu o frecvenţă de unul pe 
lună. Sunt cârpiti de-a lungul întregii structuri osoase, 
plini de broșe, plăci, false rotule. Fără mine, ar fi 
continuat să se sfărâme, să se fragmenteze ca un puzzle 
viu. 

Tăcu să-și tragă sufletul. Perle de salivă i se agätau în 
mustață. 


— Dar coarnele astea? îndrăzni David. Trebuie să le 
poarte toată viața? 

Minsky mătură aerul cu un gest vag. 

— Poate da, se eschivă el, poate nu. Ce mai contează? 
Moda îi obligă pe oameni să se travestească câteodată 
mult mai ridicol! Esenţial este să supravietuiesti, nu? 

Cu această concluzie, se îndepărtă în foșnetul 
puternic al  halatului, lăsându-l pe David foarte 
impresionat. Văzându-l transportat, Julie îl scutură 
puternic. 

— Nu te lăsa hipnotizat de delirul acestui nebun 
bătrân! îi aruncă ea. Nu-și vizitează pacienţii decât 
odată pe trimestru. Pentru el, este doar un alibi. Un 
pretext pentru subventionare. 

— Atunci povestea cu coarnele e minciună? 

— Deloc. Dar nu e nici așa de minunat. Îţi arăt..., dar 
să nu scoţi o vorbă. Dacă proful se prinde, ne aruncă-n 
drum. Si-apoi, avem tot interesul să-l acoperim. Nu 
suntem prea curati, niciunul... Eu, cu tatăl meu, tu, cu 
mărul tău. E aproape o asociaţie de răufăcători, nu? 

David acceptă. Comuniunea în crimă era una din 
temele favorite ale Juliei. Visa la ea ca la o misterioasă 
sanctificare. Catastrofa născută din întâlnirea dintre un 
porc și mărul-trăsnetului o fascina. Băiatul era conștient 
de acest lucru. Era la rândul său flatat de asta și 
mulțumit că se putea cuibări între pulpele pline de 
pistrui ale ciudatei infirmiere. 

După ce prinse rutina grijilor mărunte, fu condus de 
Julie în al doilea pavilion, unde erau cazaţi pacienţii 
aflați sub tratament. Până acum, David nu întâlnise 
decât bolnavi în faza preparatorie, adică oameni 
acoperiţi de ghips și bandaje, mumii îndopate cu 
neuroleptice, nou-veniti. Trecând pragul pavilionului 2, 
luă contact cu cei pe care Minsky îi „trata” de mai bine 
de un an. Șocul a fost mult mai dur decât se aștepta. 

În primul salon, Julie îi atrase atenţia asupra unui 
bărbat de vreo treizeci de ani. Era gol, relativ bine 


proportionat, dar carnea purta urmele a numeroase 
intervenţii chirurgicale, de cârpire după fracturile 
spontane. Așezat pe un scaun metalic, în mijlocul unei 
camere tencuite, scufundată în întuneric, părea atipit. 
Avea ceafa ușor înclinată de parcă ceva îi trăgea capul 
în faţă. 

David își înghiţi saliva cu greu. Două imense coarne 
încovoiate tâsneau din fruntea tipului. Fiecare 
excrescență măsura cam cincizeci de centimetri. Erau 
de-o albeatä de fildeș și relativ subţiri. Două umfläturi 
deformau osul fruntii, în locul în care coarnele se 
înrădăcinau în cutia craniană. Bărbatul părea să 
întâmpine oarecare dificultate în susţinerea acestor 
ornamente. Capul său avea tendinţa să pice înainte. Pe 
gât i se conturau mușchii și tendoanele ca un mănunchi 
de rădăcini. 

— Hai! sopti Julie. Nu trebuie să le vorbești, se 
concentrează! 

În altă cameră, David văzu un bătrân cu fruntea 
încoronată de coarne bogat ramificate, ca de cerb. 
Medita și el, cu mâna sprijinind tâmpla. 

— Încearcă să-și dezvolte sentimentele agresive, 
comentă Julie. Minsky pretinde că descărcările de 
adrenalină stimulează creșterea, îi alimentăm cu 
proteine și calciu, altfel dezvoltarea coarnelor s-ar face 
în detrimentul scheletului. 

— Atunci, înseamnă că teoria funcţionează? 

— La cei pe care i-ai văzut, da. Complexul de 
fragilitate se atenuează. Oasele nu se mai crapă. Dar 
mai sunt și ceilalţi... 

David ezită, întrebându-se dacă are chef să afle mai 
mult. Întunericul de pe culoarele de supraveghere îl 
apăsa. 

— Care ceilalți? spuse cu reţinere. 

— Cei care nu știu să-și canalizeze agresivitatea, cei 
cărora implantul cornos le consolidează complexul de 
fragilitate. Vino! 


Cotrobäi prin marsupiul halatului, exträgând un set de 
chei. David zări o ușă blindată, aproape mascată de 
semiobscuritatea din jur. 

— Galeria monștrilor, anunţă infirmiera. Pacienţii pe 
care Minsky preferă să-i uite. 

David păși pragul camerei și se cutremură. O femeie 
firavă zăcea într-o stare de prostratie într-un ungher, cu 
genunchii la gură, în poziţia fetală. Excrescentele osoase 
ce-i ieșeau din frunte erau atât de ramificate că nu se 
mai puteau numi coarne. Semänau mai curând cu o 
reţea de tije încâlcite, legate sub formă de plasă, ale 
căror prelungiri se îndreptau către pământ ca ramurile 
unei sălcii plângătoare din os. Da, chiar asta era: o 
salcie plângätoare din os. Ramurile cornoase se 
răsuceau toate către podea, organizându-se în reţele 
cartilaginoase ale căror încrucișări evocau gratiile unei 
cuști. 

— Vezi, lăstarii nu se îndreaptă în sus! murmură Julie. 
Au tendinţa să construiască un zid între subiect și lume, 
să-l închidă într-un corn de cartilagiu. În cazul ăsta, 
replica se transformă în apărare pasivă. In loc să 
producă coarne, acest gen de bolnav își confecţionează 
o cochilie. Utilizează armele încredințate într-o manieră 
introvertită. Pe dos! Dar n-ai văzut tot! Privește! 

Cu o sumbră exaltare, descuie altă ușă, dezvăluind o 
sală mare, luminată doar prin câteva ochiuri înguste de 
geam. Această lumină oblică pica pe niște ciudate forme 
solidificate, așezate pe podea. Lucrurile acelea semănau 
cu niște bolovani uriași, slefuiti, sau cu niște ouă... Sau 
cu bilele de biliard. Bile de înălțimea unei cabine 
telefonice! 

De data asta David se retrase precipitat. Era palid și 
simţea transpiratia rece adunându-se între sprâncene. 

— AJUNGE PENTRU AZI! făcu Julie putin 
decepţionată. Trebuie să te obisnuiesti. 

Tânărul dormi foarte prost în noaptea aceea. Somnul 
îi fu bântuit de imagini vagi, încărcate de o difuză 


oroare. I se părea că bulgärii de fildeș, abia zäriti în 
penumbra magaziei, îi adresau semnale neinteligibile. 
Erau ca niște hieroglife enigmatice, de care depindea 
strict viaţa sa. 

A doua zi își îndeplini sarcinile cu o mutră rătăcită și 
Julie își bătu joc de el. Până la urmă, nu mai rezistă și o 
rugă să-l mai ducă la pavilionul 2. 

— Trebuie să știu, bâigui el. 

— Dar ai ghicit deja totul! ricană fata. 

— Ouăle? 

— Ouăle, mingi de biliard, numește-le cum vrei, 
reprezintă ultimul stadiu al complexului de fragilitate, 
când subiectul preia metoda lui Minsky și o deturnează 
în avantajul lui. În loc să își construiască arme ofensive, 
bolnavii respectivi se îmbracă într-o cochilie care se 
îngroașă până ajunge de consistenţa fildeșului. 

— Dar cum se explică? 

— Oh, deja de la operaţie! Coarnele, în loc să se înalțe 
către cer, se curbează către sol ca dinţii de morsă. Acest 
rămuriș se înnoadă ca într-o plasă, reţeaua de ochiuri 
înconjoară pacientul, apoi alveolele se încarcă una câte 
una, ca cicatrizate. Asta e faza de ou. Cochilia mai poate 
fi spartă doar cu lovituri de ciocan. Acum începe 
osificarea și bila devine dură ca o minge de biliard. 

— Si bolnavii cum mai supraviețuiesc? 

Julie oftă disperată. 

— Sarcina noastră e să plasăm tubulete înainte ca oul 
să se prefacă în redută. Unul asigură ventilatia în cocon, 
altul pentru hrănirea pacientului de la distanţă. Tubul se 
termină cu un ac de perfuzie înfipt în braţul bolnavului. 

— Nu riscă să le piardă mișcându-se? 

— Sunt comatoși cronici, care se scufundă cu fiecare 
zi mai mult către viaţa larvară. Odată cochilia formată, 
se hrănesc foarte puţin, nevoile fiziologice scad de parcă 
ar hiberna. Nu au nevoie decât de un aport nutritiv 
minim. Câteva picături de plasmă, proteine și calciu 
pentru a asigura soliditatea oului. 


— Si dejectiile, excrementele? 

— Nu există, se folosește tot. Intelegi de ce Minsky se 
ferește să-i arate? Au întors teoria lui pe dos. Hai, vino 
dacă vrei să-i vezi de-aproape... 

Il conduse din nou în pragul sălii boltite, sub razele 
încrucișate, răvășitoare. 

David nu se mulțumi să privească din prag. Cuprins 
de un freamăt căruia nu-i înțelegea cauza, avansă spre 
primul bulgäre de fildeș, sferă aproape perfectă, 
strălucitoare și netedă, abia marcată de nervurile 
încrucișate. Își plimbă palma pe ea cu senzaţia că 
mângâie un ou de marmură. Încercă să vorbească, dar 
nu reuși decât să bâlbâie cuvinte fără șir. Globul 
gigantic, imaculat, nu tremură în contact cu degetele 
sale. 

Era ca un glob de gheaţă, scăpat dintr-o avalanșă, un 
enorm bulgăre de zăpadă... O ţeastă imposibilă, fără 
deschideri pentru ochi, gură, nas sau urechi. Un craniu 
de infirm total. O planetă fără nume, virgină, fără relief 
și fără urme. O lume în care de-acum încolo se scrie 
destinul. 

Un nucleu viu se ascundea în fructul de marmură. Un 
fetus adult, dormind. Un centru magic, palpitând, 
inaccesibil, care-i produse o ametealä de neînvins. 
Semnalul! Semnalul ascuns în adâncul lui, care-l 
avertiza că atinge ceva de importanţă capitală. O 
imagine a închistării, a claustrării perfecte. Fără să știe 
bine de ce, gândul îl duse la märul-träsnetului. Se 
retrase năuc și atunci privirea îi căzu pe tuburile care 
perforau carapacea. Erau două. Unul era legat la ceea 
ce părea o butelie cu plasmă, celălalt la un sistem de 
aerisire în care se umfla spasmodic un balon mare de 
cauciuc. 

— Haide, vino, insistă Julie, ești prea impresionabil, 
nu merită să te uiţi la chestiile astea. 

— N-a murit niciunul până acum? întrebă David. 

Infirmiera ridică din umeri. 


— Ba da, bineînţeles, doi sau trei. Uneori, forța de 
constrictie a cochiliei este atât de mare încât sugrumă 
tuburile. Oul devine perfect etanș. Dacă ne prindem la 
timp, putem săpa alte găuri. Sau, cel puţin, încercăm, în 
caz contrar, bolnavul moare sufocat în câteva ore, în 
sânul propriului său cocon. Dar poate chiar asta-și 
dorește, în definitiv? 

David nu găsi nimic să răspundă. Încerca să-și 
închipuie viaţa în interiorul unui ou. Bula de os închisă 
în jurul miezului viu, asupra pasagerului imobilizat, 
cosmonaut ce-și secretă propria capsulă spaţială. Și-o 
imagina îngreunându-se, îngroșându-se spre interior, 
până ajunge să-și strivească locatarul. Vedea un 
automobil al cărui habitaclu se cicatriza, închizând 
șoferul într-un lingou de metal. 

Se gândea la insectele, la batracienii fosilizati într-un 
cub de chihlimbar pe care-i aranjăm pe etajere, în 
clasele de științe naturale. Cochilia, la început 
protectoare, se transformă în închisoare și apoi în 
mormânt. 

Fătul murea, prizonier într-o placentă blindată. Puiul 
va rămâne pe veci încarcerat în cavitatea unui ou de 
marmură, pe care ciocul lui moale nu-l poate sfărâma. 

Sipetul ajungea să ucidă, cufărul își asfixia comoara 
pe care trebuia s-o apere. David își lipi fruntea de 
suprafaţa de fildeș a sferei. Era acolo ceva ce-l chema cu 
putere. O baliză emițătoare care-i făcea semne din 
adâncurile inconștientului său. O imagine perfectă a 
întregului, a claustrării, a comorii captive. O prezenţă de 
sinteză care-l cuceri ca un exemplar important dintr-o 
colecţie. 

— Miezul fermecat, bolborosi el, sinteza care rezumă 
tot! Tot! 

Julie îl scutură. Era conștient că fata-l privea cu 
stupoare. Buzele subtiate exprima o uluire în pragul 
dezgustului și totuși ochii-i luceau cu lăcomie. 

— Ce vrei să spui? îl atâtä ea, umezindu-și buzele. 


Este ca... mărul? Mărul-trăsnetului? 

David se eliberă cu brutalitate. Știa că avea dreptate. 
Ideea morții, a crimei, nu lipsea. Atracția vie, exacerbată 
a prăzii nu decurgea din extrema ei fragilitate? Era atât 
de ușor s-o omori, s-o transformi în mausoleu. Era de 
ajuns să întrerupi tuburile de alimentare. 

Un singur gest. Atât de ușor de realizat. O crimă 
săvârșită asupra unei mingi de biliard. Astfel, cochilia va 
deveni coșciug, perfect etanș ca o casetă blindată. 

— Oul continuă să crească și după moartea 
ocupantului? întrebă cu o voce descompusă. 

— Bineînţeles! Ca și unghiile sau părul cadavrelor. 

Îl apucă de braţ și-l trase către flaconul de ser, 
suspendat de un catarg metalic. 

— Soluţia este perfect dozată, ciocăni ea borcănelul. 
Asigură soliditatea cochiliei, dar oprește creșterea 
exagerată. Nici prea mult, nici prea putin, înţelegi? Nu 
suntem aici ca să fabricăm bolovani de fildeș! Trebuie să 
fii atent la dozarea hranei. Să nu exagerezi cu elemente 
ce favorizează creșterea țesutului osos. Cu orice pret 
trebui să împiedicăm ouăle să se îngroașe în interior. E 
clar? 

Părăsiră salonul. 

— Cum justifică Minsky starea acestor bolnavi? 
întrebă tânărul când ieșiră din nou la aer. 

— N-are nimic de justificat, spuse Julie, ridicând din 
umeri. Tipii erau condamnaţi la moarte. In orice caz, 
mai devreme sau mai târziu, o fractură spontană le 
turtea ţeastă. Aici, cel putin, supraviețuiesc, chiar dacă 
o fac în fundul propriului coșciug! 


X 


Către sfârșitul săptămânii, David fu covârșit de 
dorința de a scăpa de atmosfera sufocantă din centrul 
medical. Plimbările pe plajă, alergarea în jurul peluzelor 
nu-l mai ajutau să-și păstreze echilibrul psihic. Visa să 
ajungă la Saint-Alex, unde să-și mai alunge gândurile 
negre șterpelind ici-colo niscaiva lucruri, fetișuri a căror 
posesie ilicită îi reda puterile. Visa la poșete, mici valize 
din piele cenușie, cu încuietori frumoase, nichelate. 
Contrar pungașilor ordinari, el nu se încurca în partea 
materială a furtului. In posesia lui, prada rămânea 
intactă. Ambalajele luxoase nu erau amenințate sub 
niciun chip cu deteriorarea. Constituiau, de fapt, însăși 
valoarea ciordelii. Fără ele, ritualul magic se pierdea, 
actul sacru se reducea la nivelul hotului de buzunare. 

David nu mai șutise nimic de câteva săptămâni și nu 
găsea nimic să compenseze această lipsă. Odată, când 
lucra din greu fesele Juliei, își închipui tot felul de 
cufărașe, saci marinărești cu șnurul legat în noduri 
complicate. Satisfactia veni cu o rară violenţă. 

În ajun, dibuise o bicicletă uzată într-un garaj. Era un 
vechi funnyway cu zece viteze, acoperită de rugină. 
Unsă bine însă, acceptă s-o ia din loc, fără a se lăsa prea 
mult rugată. Această constatare îl stimulă pe tânăr în 
planul său. 

La ora opt o preveni pe Julie de plecarea sa și o șterse 
repede, ca să nu-i dea ocazia să cârtească. Ştia că dacă 
fata apucă să caște gura, va găsi destule argumente 
pentru a-l determina să rămână pe loc, și tocmai asta nu 


voia cu niciun chip. 

Pedală până la poartă de parcă l-ar fi mânat dracu' din 
spate. Se bucura ca un copil la gândul că-i va revedea 
moș Louis, pe Mathilde și pe bătrânul culturist Georges 
Alby. Bucuria evadării din institut îi dovedi că existau 
legături intime între el și aceste personaje cunoscute 
fugitiv. 

Legănat de miraj, apucă drumul plin de hârtoape ce 
tăia câmpia. Se bucura la gândul că-i va întâlni din nou 
pe acești bieti neciopliti. Simplitatea lor va fi o ușurare 
pentru el, după toate zilele acestea petrecute în umbra 
perfidei infirmiere. 

Durerile din muşchii  neîncălziți îl siliră să 
încetinească ritmul. Rotile bicicletei lăsau urme vizibile 
în bruma ce se menținea pe pământ. Pe alocuri, drumul 
dispărea sub stratul de bumbac al ceţii, abandonând 
călătorul anonimatului unui teren fardat. David ezită. Se 
dezechilibră la un hop și căzu, prins în pedale. Se opri 
să mai rasufle. 

In jurul lui, menhirele aveau aspectul recifurilor 
așteptând un naufragiu. Lichenii arătau ca spuma făcută 
de o apă murdară cu detergent. Întinderea pustie degaja 
o aură sinistră și fericirea lui se risipi brusc, îl trecură 
fiorii. Se simţea tare departe de Saint-Alex și de centrul 
medical, rătăcit într-o regiune intermediară, închistată 
asupra secretelor sale. 

Cobori de pe șa, trase o gură de aer. Mirosea a iarbă 
și a mucegai, împingând bicicleta ce zdrăngănea de zor, 
părăsi drumul în direcţia unui dolmen. Uriașele blocuri 
cenușii îl duceau cu gândul la pietrele brute descărcate 
în atelierul unui sculptor. Erau de fapt statui potenţiale. 
Sau ouă de granit ce ascundeau capodopere în devenire. 

Rânji, realizând că urzeala de coincidente îi guverna 
viața. Se gândise la menhire ca la cochilia unei statui 
viitoare, dar, pe de altă parte, și ca la mingile de fildeș 
născute din rătăcirile lui Minsky. lar muzica născută de 
tatăl Juliei, acel cântec ce-l trimisese la ocnă, nu era 


supranumit ,egg”, adică oul? 

Rânji din nou. Psihologul de la agenţie ar fi spus cu 
siguranță, că în viaţă, coincidentele se descoperă 
voluntar și că sensibilitatea lui făcea decupaje selective 
în real. Bineînţeles, dar... 

Nu-i plăcea turnura pe care o luau gândurile sale. 
Poate ar fi mai bine să se întoarcă la institut, fără să 
încerce să împingă mai departe această escapadă, fals 
ludică? 

Nu mai vedea nici drumul acum. Lumina era palidă, 
datorită orei matinale, cernută de un văl de nori 
imobilizati deasupra câmpului. Vântul împrăștia o 
duhoare de măcelărie prost întreţinută, probabil un 
iepure sfâșiat de vreun animal de pradă putrezea printre 
bolovani. 

Ceva scrâșni sub tălpile tânărului. Uscături, gândi el, 
dar, lăsând privirea în jos, văzu o puzderie de oase 
împânzind terenul. Erau sute, de parcă o basculantă 
descărcase aici toate resturile unui centru de împăiat. 

David îngenunche. Vagele cunoștințe de anatomie îi 
permiseră să identifice cranii de iepuri, vulpi și chiar de 
câini. Se strâmbă, amintindu-și de povestea cu care îi 
plictisiseră cei din Saint-Alex. Si mai era și istoria cu 
tigrul pe jumătate devorat, înșirată de culturistul 
șomer... Îşi freca nervos degetele pe iarbă. 

Mai încolo, găsi câteva schelete de păsări. Fără 
îndoială, pescärusi. Fu izbit de faptul că toate testele 
purtau urme de impact. Ca traversate în mare viteză de 
un glonte, fără a fi totuși pulverizate. Imaginea 
pescărușilor doborâti în zbor îi reveni în minte. Ridică 
din umeri, sâcâit. Dar îi era frică... 

Oasele împrăștiate se sfărâmau sub pașii săi. Pe 
măsură ce înainta, un cântecel parșiv i se insinua în 
urechi: „monstrul din câmpie, monstrul din câmpie...” 

„Păstrează-ţi cumpătul!”... Trebuia să existe, desigur, 
o explicaţie... Georges Alby emisese ipoteza unui 
monstru scăpat din institut, dar era o prostie: bolnavii 


lui Minsky nu puteau dobori cu lovituri de coarne 
pescăruși în plin zbor! Imaginea aceasta grotescă aduse 
pe buzele lui un surâs tremurat. 

Roata din față a bicicletei lovi un obiect greu, care se 
rostogoli peste bolovani cu un zgomot metalic. David 
remarcă discurile, de un roșu aprins, legate între ele cu 
o bară de inox. O halteră mică! O bară de încălzire cu 
greutăţi de zece kile... Pielea de pe ceafă i se zbârli de 
groază. Ce spusese Georges? „Ne întâlnim în landă, într- 
o peșteră. Acolo ne exersăm arta, ascunzându-ne ca 
primii creștini...” Da, da! Cam așa ceva. Culturistul își 
pierduse unul dintre obiectele de ceremonie, sau...? 

Nu-i plăcea această a doua variantă, cea care se 
contura din ce în ce mai plauzibilă. Și, deodată, se 
întâlni cu oroarea! Georges Alby era acolo, înghesuit 
între două menhire, încercând parcă să se apere 
împotriva unui agresor. Avea o gaură uriașă în mijlocul 
frunţii. Proiectilul ieșit prin ceafă, făcuse terci partea 
posterioară a craniului. 

Avansând încă un pas David schimbă unghiul și 
constată că jumătatea inferioară a corpului fusese 
devorată; scheletul era gol de la metatarsiene până la 
stern... De data asta nu se putu abtine să nu vomite. 

În timp ce stomacul i se golea în spasme, Alby 
continua să-l fixeze cu ochii morți. Oasele îi fuseseră 
remarcabil curățate. Vederea acestei arhitecturi în fildeș 
amintea de munca unor piranha, renumiţi pentru 
voracitatea lor. David dârdâia. Într-o cută de granit se 
căsca o peșteră, probabil ascunzătoarea de care-i 
vorbise culturistul, unde își instalase sala secretă de 
dezvoltare a mușchilor. De către cine sau de către ce 
fusese surprins? Gaura din frunte sugera o execuţie 
efectuată cu o armă de foc. Dar niciun trăgător de pe 
lume nu-și devorează victima cu o așa meticulozitate! 
Singura explicaţie ar fi fost că după ce Georges Alby 
fusese împușcat, un animal de pradă să fi trecut 
întâmplător pe acolo și să fi desăvârșit lucrarea. Nu era 


neapărat obligatoriu ca cele două agresiuni să fi fost 
concertate. 

Cu toate acestea, ceva continua să neliniștească pe 
tânăr. Cadavrul fusese curăţat fără grabă, chiar pe locul 
unde căzuse. O felină, sau orice alt animal de talie mare, 
ar fi sfâșiat corpul, pentru a-l devora, dezmembrându-l 
cu ajutorul ghearelor și coltilor. Cadavrul ar fi fost 
sfârtecat, împrăștiat pe sol, or ăsta se prezenta în 
poziţie fetală, nici măcar un os nu fusese smuls. 

David se apropie, înfrângându-și dezgustul. Tibiile și 
femurele nu arătau urme de masticatie. Un tigru le-ar fi 
măcinat între fălci, în tot cazul, ar fi lăsat dâre adânci în 
țesutul osos, încă strălucitor. Dar Georges Alby nu 
păţise nimic de genul acesta... 

Fusese savurat cu rafinată migală, cu atenţie parcă 
pentru a nu-i deranja ultima poziţie. Ce să mai 
înţeleagă? Că asasinul îl curätase răbdător cu ajutorul 
unui scalpel cum se curăţă oasele de iepure? Ce măcelar 
meticulos era atât de erudit în anatomie pentru a lucra 
fără să zgârie măcar un os? Un profesionist în felul 
său... 

O sudoare rece îi acoperi faţa din nou. 

Un profesionist? Un chirurg, un doctor... 

Un profesor? 

Se îndreptă dintr-un salt. lată că era pe cale să 
înnebunească! Ce încerca să imagineze? În curând îl va 
vedea pe Minsky sub formă de vârcolac în halat alb, 
traversând câmpia, cu un revolver într-o mână și un 
bisturiu în cealaltă... Începea să delireze. „Și în definitiv, 
de ce nu?” îi șopti o voce insinuantă. Nu era profesorul 
clădit ca un uriaș? Ca un... Yeti? Avea, fără îndoială, o 
forță ieșită din comun, în ciuda începutului de obezitate. 
Cufundat de prea multă vreme în cercetări zadarnice n-a 
fost oare victima unui acces de febră cerebrală care i-a 
furat minţile? 

David se aplecă să-și ridice bicicleta. Gestul îi salvă 
probabil viaţa, căci în același moment auzi mieunatul 


ascuţit al unui glonte ricoșând în piatră! Cineva trăgea 
asupra lui! Avu reflexul de a înșfăca bicicleta și se 
retrase alergând în zig-zag printre tufele de arbuști 
spinoși. Încă două proiectile sfâșiară pâcla în apropierea 
capului său. Lipsa detunăturii îl convinse că vânătorul 
folosea o armă cu amortizor. 

Gonind nebunește, David se bălăbăni până la drum și 
se aruncă în sant. 

I se păru că vântul aduce un parfum ciudat de plăcut. 
O miasmä purtând amprenta unei mari case de 
parfumuri. Era sfidător, surprinzător. Ucigașul era un 
dandy în smoching, îmbibat cu after shave, care vâna cu 
un .45 într-o mână și briciul în cealaltă? 

David îndrăzni să arunce o privire în jur. Câmpul 
părea pustiu până în depărtare. Tânărul se ridică, sări 
pe șa și porni spre Saint-Alex, profitând de drumul ce-l 
ducea la vale. Alte proiectile nu-i mai șuierară pe la 
ureche. 

Ajunse la periferia staţiunii în mai puţin de douăzeci 
de minute, cu hainele lipite de corp de transpiratie. 
Abandonând bicicleta pe marginea plajei, se dezbrăcă și 
plonjă în valuri. li era cumplit de frică. Imaginea lui 
Georges Alby, descărnat cu un scalpel, îl chinuia. Nu 
exista niciun monstru în landă sau, cel puţin, nu un 
monstru în sensul obișnuit. Asasinul nu era un vârcolac 
sau o gorilă, ci un adevărat dandy spilcuit și parfumat ca 
o cocotă! Un maniac cu brici și arme de foc. 

lesi din apă și se uscă la soare. În mod normal trebuia 
să fi fugit la poliţie, dar nu-l încânta ideea. În egală 
măsură cleptoman și criminal, se ferea de serviciile de 
pază. Ştia că polițiștii vor scormoni și în trecutul lui. 

Negreșit vor descoperi dosarul psihologic în arhiva 
agenţiei de plasare... Vor considera profilul lui mental 
drept puţin ortodox și ca atare... suspect. 

Nu, nu! Nu putea aștepta nimic din partea asta! Mai 
bine să tacă, să nu dezgroape morții! De altfel, monstrul 
putea fi un grangur din Saint-Alex, nu putea ști! 


Parfumul costisitor pe care-l folosea sugera luxul, 
cazinouri, mari hoteluri cu fațade somptuoase... Mai 
mult chiar, dacă ucigașul nu era complet idiot, la ora 
asta cadavrul era încărcat în portbagajul unei mașini și 
aruncat pe undeva în apele unui curent de coastă. David 
nu voia să se amestece în povestea asta. Cel puţin, nu 
direct. O scrisoare anonimă ar rezolva problema! 

Se  îmbrăcă și porni în direcţia pontoanelor, 
preumblându-se aiurit printre șezlonguri și umbrele. În 
atmosfera aseptică a staţiunii, aventura proaspăt trăită i 
se părea de-a dreptul incredibilă! Un moment, se îndoi 
de realitatea întâmplării! Nu avea chef să povestească 
Mathildei și lui moș Louis. Se simţea culpabil, bătător la 
ochi, ca un evadat călare pe o iapă. 

Mâncă într-un mic restaurant, mâncarea îi aluneca pe 
gât fără să simtă gustul alimentelor înghesuite în 
farfurie. Se târa prin oraș, îngrozit de ideea că era 
obligat să se întoarcă înainte de căderea nopţii... pe 
același drum! Străbătând cheiul pescarilor, se întrebă 
dacă nu putea cumpăra serviciile unui vâslaș, să-l ducă 
până în apropierea institutului. 

Satisfăcut de această stratagemă, bântui barurile din 
josul orașului, în căutarea unui „taxi”. Găsi cu greu un 
pescar care să accepte să-l transporte, cu bicicletă cu 
tot, într-o atât de scurtă călătorie de coastă. Cererea 
neobișnuită, părea să ascundă ceva! Nu avea încredere 
sau îl luau drept nebun. Trebui să plătească foarte 
scump escapada și numai către sfârșitul zilei se hotări 
grosolanul marinar să-l debarce printre blocurile căzute 
din înălţimea falezei de cretă. Urcă poteca purtând 
bicicleta în cârcă. Era obosit și putin ametit de multele 
pahare pe care le tot plătise. Se îndreptă către dușuri. 
Imaginea lui Georges Alby se  desprinsese de 
înspăimântătoarea realitate, dar cea anonimă a 
ucigașului parfumat lua, paradoxal, tot mai multă 
consistență, pe măsură ce se scurgeau ceasurile unul 
după altul... 


„Sunt un martor incomod, se gândi el. Teoretic, este 
obligat să mă suprime! Dacă nu mai părăsesc institutul, 
va îndrăzni oare să vină aici?” 

Își închipui asasinul fără faţă venind cu o salvare, 
deghizat în pacient, acoperit de proteze, în cârje, dar 
trădat de parfumul scump! Acest scenariu, deformat de 
beţie, îi stârni o criză de râs isteric. Ascendenta 
„romanelor de călătorie”, îl domina. „Nu mai lipsește 
decât doctor Schelet!” se bucură el. Apoi își aminti că 
numise monstrul din landă „asasinul fără față” și se 
gândi la statuia din grădina de la Deauville, la ucigașul 
Marelui Hannafosse. Va fi, la rândul lui, victima unui 
asasin-fantomă ce mânuia indiferent briciul și pistolul? 
Se reactualiza trecutul? 

Coincidenta îl tulbură și-l trezi. Când ieși de sub dus, 
nu mai avea deloc chef de râs. Se simţea vulnerabil, 
trebuia neapărat să uite această poveste, înainte de a 
înnebuni de tot. David era prea fragil pentru a-și 
permite luxul de a se lăsa descoperit în faţa fobiilor 
obsesive. Trecu în vestiar și-și reluă ţinuta de infirmier. 
Jură să fie vigilent și să nu mai coboare în Saint-Alex. 

O găsi pe Julie în sala de mese, bosumflată, cu căștile 
pe urechi. Nu încercă să înnoade o conversaţie, bău trei 
cafele mari și plecă să-și facă rondul. Se foi printre 
paturi, verifică buteliile de perfuzii, tamponă fruntea 
bolnavilor indiferenți. ,Si-acum, se gândi, trebuie să uit 
tot. Un individ de teapa mea nu trebuie să-și facă 
probleme cu crimele altuia.” Dar nu era pe deplin 
convins. 

Odată rondul efectuat, luă ascensorul și se cätarà pe 
acoperișul clădirii. Era un fel de terasă pe care zăceau 
dezmembrate câteva șezlonguri. De la înălțimea acestui 
observator inspectă întinderea câmpiei. Noaptea o 
învăluia, înecând menhirele ca fluxul unei mări de 
cerneală. Așteptă multă vreme, în vântul de gheaţă venit 
din larg, obosindu-și ochii în încercarea de a desluși 
umbrele. Deodată, când tocmai voia să se îndepărteze 


de balustradă, avu impresia că zäreste o siluetă înaltă, 
cu craniul dezgolit ca de mort. Umbra se ivi din beznă și 
dispăru în interiorul institutului, printr-o ușă secretă. 
Fără să-și poată explica de ce, o frază îi reveni în minte, 
nu mai știa de unde: „Ira Melanox, furia tenebrelor...” 

Împietrit de spaimă pentru moment, își veni repede în 
fire, hotărât să înfrunte fiinţa răsărită din noapte. In 
timp ce cobora, diseca imaginea colosului sumbru, cu 
craniul hipertrofiat, pe care îl văzuse prelingându-se de- 
a lungul zidurilor. Nu visase. Arätarea tatonase 
întunericul cu corpul aplecat înainte. Faţa îi rămăsese 
ascunsă, dar David nu avea să uite prea curând teasta 
jupuită de piele, bila de os cu reflexe metalice. 

Tâsni afară, cu o bară de fier fluturând în mână și 
traversă peluza în fugă. 

Dar nu întâlni pe nimeni. Urmărind zidul de incintă, 
descoperi o mică ușă cu balamalele bine unse, încuiată, 
dar nici urmă de monstru. Patrulă cam douăzeci de 
minute, tremurând și furios în același timp, dar „fiara” 
nu catadicsi să vină să-l înfrunte. Se hotărî să se 
întoarcă, nu mai vedea nimic. Unde era „ființa”? În 
interiorul unui pavilion? În patul unui așa-zis bolnav? 
Măcar, exista în realitate? N 

Intră în sufragerie, îngheţat și nemulţumit. In ciuda 
tuturor emoţiilor din ultima vreme, nu se mai gândea la 
Georges Alby. 


XI 


A doua zi, în timp ce se plimba la baza falezei, David 
se întâlni cu Minsky. Profesorul pășea pe malul mării, la 
limita valurilor, indiferent față de spuma ce-i umezea 
incältärile. Studia, cu  grumazul îndoit, manejul 
minusculelor animale marine care topäiau în scobiturile 
stâncilor din apă. 

Tânărul se gândi că ar fi fost necuviincios să încerce 
să-l evite, astfel încât, se îndreptă spre el. Nu reuși să-și 
înfrângă, totuși, un obscur sentiment de stânjeneală. 

Minsky strivi un crevete albastru sub talpă. 

— Acum câtva timp am izolat o larvă, începu el pe un 
ton somnambulic, parcă urmărind cu voce tare un 
monolog interior. O larvă foarte mare, de un metru 
lungime. Avea forma unei păstăi verzi și fibroase. 
Expusă la căldură, din ea a ieșit o insectă cu motricitate 
evolutivă: în prima săptămână mergea, în a doua alerga, 
în a treia și-a luat zborul... 

— Si în a patra? întrebă politicos David. 

— S-a sublimat. Vreau să spun că s-a dizolvat în 
atmosferă. În totalitate. Sub formă gazoasă, pulverizând 
o mulțime de spori care, la rândul lor, dau naștere altor 
larve. Și, ce e mai caraghios, am aflat că pe planeta 
Desder 3 aceste coleoptere gigantice sunt folosite 
pentru transportul în comun. Sunt închiriate călătorilor, 
care se instalează în cârca lor. Sunt animale foarte 
puternice și foarte rapide. Cel care le folosește trebuie 
să deţină o evidenţă exactă a „vârstei” lor, dacă nu vrea 
să-și vadă calul zburător dizolvându-i-se subit între 


coapse, în timp ce zboară la treizeci-patruzeci de metri 
deasupra solului! După cât se pare, se mai întâmplă și 
chestia asta câteodată. O eroare de calendar și hop! 
Animalul încălecat se pulverizează ca o fantomă! 
Insectele sunt niște fiinţe tare ciudate. Nu ne prea 
interesăm noi de multiplele lor posibilităţi. Cred că... 

Tăcu. Ridică fruntea, de parcă abia atunci realiza că 
alunecase pe panta confidentelor disproportionate. 
Schiţă o grimasă. 

— Bat câmpii! conchise brusc. Insectele nu mai 
pasionează pe nimeni în ziua de azi! 

Îi întoarse spatele și se îndepărtă, bălăcindu-se în 
spumă. David îl privi mergând de-a lungul plajei, cu 
pasul greoi care-l făcea să semene cu un urs 
impopotonat cu halat alb. Minsky și ideea lui fixă cu 
entomologia! Nu era oare o fațadă? Un accesoriu pentru 
a-și lua o mutră de savant distrat și inofensiv, un om de 
știință absorbit de manii savante! 

Este adevărat, cu greu îţi puteai imagina un asemenea 
colos înțepând fluturi pe o bucată de plută în insectar! Il 
vedeai mai degrabă vânând cu mâna goală fiare 
sălbatice, răsturnând în ţărână tauri apucati de coarne... 

David ridică din umeri. Se întoarse să-și reia serviciul. 
La sfârșitul zilei, Julie îl târî pe plajă. Făcură dragoste 
pe nisipul umed și băură bere neagră. N-au schimbat 
niciun cuvânt înainte de a se înălța luna. În acel 
moment, fata începu să plângă, cu privirea îndreptată 
către cer. Hohotele ei nu aveau nimic emoţional. Erau 
lacrimi de furie, exteriorizarea unei energii întunecate. 
O explozie rece, devastatoare. 

— Trebuie să te hotărăști! spuse ea în sfârșit, 
spărgând gheaţa. 

— La ce te referi? întrebă David, simțind cum i se 
chircește penisul. 

— La crimă! făcu Julie. La crima pe care va trebui s-o 
facem. Suntem predestinati pentru asta, știi prea bine! 
Atunci, de ce să mai așteptăm? 


Tânărul se ridică într-un cot, alarmat. Totuși, nu era 
chiar surprins. 

— Port ca și tine amprenta crimei, șuieră ea, la ce bun 
să neg? Trebuie să ne sfâșiem crisalidele, să ne spargem 
cochiliile pentru a ne împlini destinul. Dacă nu o facem 
acum, posibilităţile nerealizate ne vor sufoca, asemenea 
bulelor osoase ale nevrozatilor din pavilionul 2! Simt 
asta, David! Trebuie să actionäm, am înţeles privindu-i 
pe prăpădiţii ăștia, care se înfășoară în propria lor frică! 
Acum sau niciodată! Dacă mai așteptăm, dacă ne 
mulțumim cu substituiri, cu fetișuri, refularea va genera 
sindromul de fragilitate. Tu nu poţi rămâne veșnic 
cleptoman, eu nu pot asculta muzică până la sfârșitul 
zilelor! 

— Ce-ai vrea să faci? întrebă încetișor tânărul. 

— Nu știu. Mi-am spus că am putea câștiga o groază 
de bani parazitându-l pe Minsky și cercetările lui asupra 
limbajului insectelor. M-am convins că am putea să le 
valorificăm într-un mod original, să punem pe picioare o 
afacere destrăbălată în stilul... tatălui meu. 

— Si eu ce rol am? _ 

— Să-l ucizi pe Minsky... Îţi va fi ușor, ai omorât deja 
mii de oameni cu ajutorul prietenului tău porcul... 

Dintr-un salt David fu în picioare. 

— A fost un accident! răcni. Trebuie să-ţi repet de o 
mie de ori? 

— Bine, bine... suspină Julie. Un motiv în plus să-ţi 
urmezi destinul. Fii, deci, demn de rolul ce ţi s-a oferit: 
ucide cu sânge rece, conștient, fără a-ţi mai inventa 
scuze! Mai devreme sau mai târziu o vei face, este 
inevitabil. Măcar s-o faci pentru ceva ce merită. 
Presupun că descoperirile profesorului ne pot face 
bogaţi... Dacă ai bani, nu va mai trebui să muncești, îţi 
vei consacra tot timpul colecţionării de obiecte furate... 

Se strâmbă înainte de a mai adăuga: 

— Glumesc, bineînţeles! Cred că sunt un pic cam 
pilită. 


David simulă un hohot de râs, dar știa foarte bine că 
Julie nu era beată. Tocmai îl supusese unui nou test, 
parte din jocul ei ascuns. Ce era mai rău, nimerise în 
plin! Tânărul visa dintotdeauna la crimă ca la o etapă 
initiatica. Nu putea spune de ce, dar continua să creadă 
că un colecţionar rămâne un criminal nepedepsit, un 
mânuitor de secrete ce atingea ordinea lumii, un 
ginecolog al universului care-și scufundă degetele în 
pântecele creaţiei. Un astfel de om nu poate selecta 
simbolurile reprezentative pentru cosmos și viață fără a 
avea în prealabil cunoașterea intimă a morţii. Făcea 
parte din faza de instruire, precum disectiile ce-i ajută 
pe viitorii chirurgi. 

Julie știa să acţioneze perfect, era de o abilitate 
diabolică. De unde aflase de cercetările lui Minsky? 
Marota? entomologică ascundea într-adevăr o activitate 
de studiu, sau era doar încă o momeală a infirmierei? 

— Tata Minsky, atacă el, e curat? 

Julie se strâmbă. 

— Ce înţelegi tu prin „curat”? Vrei să spui că e ticnit? 

— Da, mormăi David. Dacă tot vorbești mereu de 
crimă, știi ce se întâmplă în câmp? 

Infirmiera întoarse brusc capul. 

— Ascultă, urlă David, vreau să știu dacă Minsky are 
vreun amestec în povestea asta! Dacă este responsabil 
de tot ce se petrece! 

Julie părea îngrozită. Își strânse hainele în grabă. 
Tânărul o apucă de încheietura mâinii. 

— Nu pot vorbi despre asta, șopti fata, e prea 
periculos! Dar ai dreptate, el este de vină! Dacă ar fi 
vorbit, s-ar fi putut împiedica măcelul... 

Se smulse și fugi către poteca ce urca către institut. 
David înjură de necaz. Se simţea manevrat. Julie îi 
propunea, una peste alta: un sacrificiu ritual, o crimă 


6 Preocupare excesivă (uneori obsedantă) pentru un 
anumit lucru, idee fixă. 


desäntatä, o posibilitate de defulare a dorințelor, 
permițându-i să scape de sindromul de fragilitate, si un 
mijloc de a face societăţii un serviciu, debarasând-o de 
un savant iresponsabil! Era prea mult! Sau infirmiera 
era absolut nebună de pe urma auditiilor de muzică 
dementă, sau..., dimpotrivă, era nemaipomenit de 
lucidă! 

Se resemnă să se întoarcă fără a rezolva această 
enigmă primordială. 

În ziua ce a urmat, îi ceru Juliei mănunchiul de chei de 
la sala ouălor de fildeș. Infirmiera ezită, apoi cedă 
aruncându-i o privire scrutătoare. 

David trecu pragul criptei cu pietatea pătrunderii în 
biserică. Trebuia să mediteze și avea nevoie de liniște. 
Se plimba printre sferele osoase cu mâinile la spate. 
Trăgea din când în când câte un șut interogativ bilelor, 
dar nici măcar un freamăt nu-i răspundea. Simti că 
deţine o definiţie: un obiect demn de a figura într-o 
colecţie era dator să fie asemeni bilelor de fildeș din faţa 
lui. În egală măsură inert și viu, palpitând de o viaţă 
invizibilă, ascunsă în interior ca un miez. Da, asta era! 
Furând valize pe care nu le deschidea niciodată, încerca 
să imite aceste obiecte-germen, obiecte-seminte! Să 
obțină un acord imposibil din start, între însufletit și 
neînsuflețit! Între ceea ce este și ceea ce va fi. Bulgării 
de os erau fie bilele de cristal în care-și întrezărea 
viitorul, fie borne de reper, balize cosmice, transmițând 
în eter mesaje intersiderale. 

Începu să le mângâie, tremurând de fericire, într-o 
stare vecină cu extazul mistic. 

— Cine va permis să intraţi? răcni vocea lui Minsky în 
spatele lui. Nu sunteţi decât un ajutor, nu aveţi acces în 
această parte a spitalului. Ce faceţi aici? 

Pășea îmbătat de furie și de frică. „Ca un criminal 
surprins”, gândi David. Dar uriașul îl apucase deja de 
reverele halatului și-l scutura cu ură. 

— Derbedeule, urlă el în timp ce balele-i împroșcau 


mustata, ai tot interesul să uiţi ce-ai văzut acum aici, 
altfel... 

Cu o răsucire violentă a bustului, îl aruncă pe David în 
culoar, recuperă cheile și încuie ușa. Tânărul îl privi 
îndepărtându-se cu mersul său de urs, bombănind și 
gesticulând ca un beţiv. Se ridică abia după ce 
profesorul părăsi clădirea. 

Picioarele abia-l mai țineau, nu numai din cauza 
altercaţiei... În timpul scandalului înregistrase un 
amănunt tulburător. 

Halatul lui Minsky împrăștia parfumul. Parfumul care 
semăna până la identificare cu cel al asasinului din 
landă... 


XII 


Această descoperire îl îngrozi, fără să-l mire totuși. De 
mai multă vreme îl așezase pe Minsky în categoria 
suspectilor. Ce ritual practica ciudatul savant? Ce 
obsesie îl împingea să iasă în câmp, pentru a se juca de- 
a vârcolacii parfumati? 

David își amintea acum silueta înaltă întrevăzută în 
apusul soarelui, acea umbră de uriaș încoronat cu un 
craniu hipertrofiat. Trebuia să admită că profesorul 
suferea transformări îngrozitoare, sau pur și simplu se 
deghiza pentru a-și îndeplini mârșăviile? A doua soluţie, 
ce-i drept mai puţin pitorească, era cu siguranţă cea 
corectă. Cel puţin așa spera David. 

Pradă gândurilor năvalnice, măsura parcul cu pași 
mari, indiferent la briza ce sufla din larg. Se întrebă 
dacă n-ar fi mai bine s-o șteargă imediat, apoi se gândi 
din nou la parfum. Cum se făcea că nu-l simtise 
niciodată înainte la Minsky? 

— O greșeală, murmură nervos. Toţi sfârșesc prin a 
face un pas greșit într-o zi. De data asta a uitat să se 
spele pe mâini sau să se șteargă pe faţă... 

Forţa fizică a lui Minsky îl speria. Cum putea un om 
dezarmat să înfrunte un colos atât de greu, cu forţele 
înzecite de demenţă? Mai mult, Minsky avea si un 
revolver! David își aminti de urmele impactului ce 
găurise cutiile craniene împrăștiate în osuarul dintre 
stânci. Gregoire Alexandre Minsky își aranja oare unul 
lângă altul, în valijoară, instrumentele din inventarul 
monstrului: arme de foc, flaconul de parfum, scalpelul 


pentru descărnat cadavre? lată o pradă excepţională pe 
care David ar fi șutit-o cu o imensă fericire! Era oare 
posibil să fie făcut inofensiv, lipsindu-l de atributele 
nebuniei lui? 

Tânărul medită îndelung la această stratagemă. 
Familiarizat cu psihologia idolatrului, era convins că 
substituirea uneltelor de sacrificiu era suficientă pentru 
a-l „dezactiva” pe Minsky, aruncându-l într-o confuzie 
totală. Pierderea panopliei ar declanșa un proces de 
inhibare care l-ar lăsa pe profesor descumpănit ca un 
copil! Dar, pentru a sustrage această trusă, mai trebuia 
să și pătrundă în apartamentele profesorului. De aceea 
trebuia să-l spioneze în toate deplasările. 

Această perspectivă nu-l descurajă pe David, dar, 
neavând fire de erou, era conștient de originea dubioasă 
a forţelor care-l împingeau să acţioneze. Nu-și făcea 
iluzii în privința dorinţei de a trece la fapte: îl tenta 
valijoara imaginară! Se gândea la ea ca la un cadou de 
Crăciun, o încoronare a carierei sale de cleptoman! Si-o 
închipuia atârnându-i în mână, grea, blindată, încărcată 
de închizători inviolabile... 

Adânc tulburat de aceste gânduri, se ascunse la pândă 
în desișul de lângă clădirea rezervată. Dârdâia de frig. 
Incercă să se apere de vânt lipindu-se de soclul unei 
statui. Crengile tepoase, legănate de rafale, îi zgâriau 
faţa și dosul palmelor. 

Trecu o oră. Umbra lui Minsky se plimba de colo-colo, 
în spatele ferestrelor cu geamurile opacizate. Profesorul 
ieși înainte de prânz să facă un tur de plajă. David 
constată că încuie ușa blindată a pavilionului și-și agaţă 
cheia de gât. 

Se hotărî să-l urmărească de departe. De fapt, valiza 
putea fi ascunsă undeva în afara institutului, la baza 
unui menhir, de exemplu. 

Ascunzându-se după stânci, David îi însoţi pe savant 
de-a lungul hoinărelii acestuia. Degeaba. Se simţea 
obosit și făcea tot mai multe stângăcii. Pietricelele se 


rostogoleau sub tălpile lui, își suci glezna si se juli în 
ieșiturile blocurilor de granit. 

Minsky urcă în sfârșit spre institut, fără să dea semne 
că ar vrea să devină „vârcolac”. Prânzi singur în 
sufragerie, pescuind în gamele fără mare eleganţă. Apoi 
se ridică și porni spre pavilionul bilelor de fildeș... 

Inima lui David își pierdu ritmul. Se gândi deodată la 
furia savantului, chiar în aceeași dimineaţă. De ce 
avusese această reacţie anormală? Pentru că nu suporta 
să vadă dovezile eșecului său contemplate de un al 
treilea..., sau pentru că se temea să nu descopere un 
obiect de importanţă capitală? Un lucru secret, otrăvit și 
revelator. Un lucru capabil să-l acuze... O valijoară, de 
exemplu! 

Tânărul se grăbi, se precipită în clădire, încercând să 
înăbușe zgomotul pașilor. De data asta va afla. 

Pitit după un dulap, îl văzu pe profesor introducând o 
cheie în broasca ușii ce ascundea sipetele osificate. 

— Ah, nu! urlă deodată Minsky întorcându-se. Ajunge! 
Mă urmăriți de azi dimineaţă! Vă credeţi invizibil 
probabil, dar v-am simţit permanent în urma mea! Dacă 
aveţi chef de chelfăneală, poftim, veţi fi servit! N-am de 
gând să mă las sâcâit! 

Ușa metalică lovi lateral peretele. Minsky părea beat 
de furie. Avea faţa violacee, agita braţele și scuipa 
sudălmi. 

David văzu cu groază cum acest munte se pune în 
mișcare în direcţia lui. Panica îl tintui în loc. 

— Secătură! răcni savantul, iese din magazia de 
șomeri și vrea să conducă! 

Uluit și înspăimântat, David apucă un scaun și încercă 
să-și facă o pavăză, dar Minsky îl apucase deja de braţ. 

Urmă o încăierare confuză, care-i aruncă din perete în 
perete. Fiecare încerca în zadar să-și imobilizeze 
adversarul. Sprijinindu-se de perete tânărul îi dădu 
profesorului un brânci puternic cu piciorul, aruncându-l 
în interiorul criptei. Dezechilibrat, proful căzu pe spate, 


izbind unul din ouăle de fildeș, care se rostogoli până îl 
lovi pe cel de lângă el. Sunete de cavernă răsunară sub 
arcade. 

Rupându-și tuburile de alimentare, sondele, 
sfărâmând buteliile de aer, ouăle se loveau între ele ca 
bilele într-un joc de biliard. Se rostogoleau cu bubuituri 
de tunet, ciocnindu-se de ziduri luând viteză cu fiecare 
ricoseu. 

David avu reflexul de a nu trece pragul să-l salveze pe 
Minsky. În momentul în care trânti ușa blindată, avu o 
scurtă viziune cu Minsky îngenuncheat, agitându-și 
braţele într-un gest de protest copilăresc. Un ou îl lovi 
atunci în plină figură... David întoarse spatele. Inima-i 
bătea să-i spargă pieptul. Așteptă ca ouăle să se 
oprească în sfârșit din rostogolire. 

Când se reinstală liniștea, răsuci mânerul și aruncă o 
privire prin ușa întredeschisă. Profesorul zăcea între 
sferele albe care-l înconjurau ca o grămadă de perle 
gigantice. Nu mai avea cap, iar jumătatea inferioară a 
cadavrului părea turtită de buldozer. David vomită la 
intrarea în temniţă. Părăsi pavilionul împleticindu-se. 

Când o întâlni pe Julie îl spuse cu o voce palidă: 

— Gata... l-am omorât pe Minsky. 

— În sfârșit! suspină femeia. Am crezut că nu te mai 
hotărăști vreodată. Acum poate începe... 

Îl sărută pe obraji ca la o aniversare. 


XIII 


Imediat ce află de moartea profesorului, Julie ferecă 
sala bulgărilor de fildeș, scoase cheia de pe inel și o 
aruncă în mare de la înălțimea falezei. 

— Partea aceasta de coastă se va prăbuși oricum în 
curând, încheie ea în loc de discurs funebru. Minsky și 
monștrii lui vor dispărea în valuri și nimeni nu-i va 
regreta. 

David era încă șocat. Cu degetele crispate pe o cană 
de cafea, îngăima o poveste lungă cu vârcolaci, briciuri 
și vânători nebuni. Julie se holba, cu ochii dilatati de 
surpriză. Îi întrerupse cu un gest tăios. 

— Doamne, făcu ea iritată, dar ce înseamnă 
bazaconiile astea? Ai înţeles totul aiurea, bietul meu 
David... Minsky nu era un maniac, sau cel puţin nu cel 
pe care-l credeai tu... A ucis doar indirect, prin tăcerea 
lui. Of, toate astea-s foarte complicate! Ti-am oferit 
câteva indicii, speram să înţelegi singur, nu puteam să 
mă deconspir. 

David era convins că fata mintea. Crezuse exact ceea 
ce dorise ea să creadă! Se bazase pe reacţiile lui. Mai 
rău chiar, le planificase. 

— Te-am ales, e adevărat, acceptă ea. Dosarul tău era 
comentat defavorabil. Era ceea ce căutam de luni în șir. 
Aveai structura necesară, îmi semănai! 

— Dar parfumul, se ambală David, împușcăturile, 
scheletele descărnate? Am văzut urmele impactului, 
craniile străpunse, oasele curățate... Si silueta de pe 
câmp, de ce se deghiza? Pentru a nu fi recunoscut? 


— Calmează-te! se înmuie Julie. Se poate explica totul 
altfel. Te-ai lăsat impresionat de poveștile dobitocilor 
din Saint-Alex, ai ţesut un roman în jurul acestei 
legende... Dacă m-aș fi gândit măcar o clipă... 

„Te-ai gândit! urlă David în sinea lui, furios. Te-ai 
gândit numai la asta. Te-ai mulțumit să mă îndrepţi cu 
grijă pe o pistă falsă, să ajung să-mi fie groaza de 
Minsky... Îmi trebuia o motivaţie, bineînţeles!” 

Dar nu-și exprimă reproșurile cu glas tare. Julie îl 
domina prea puternic. 

— Îţi voi arăta, continuă fata. 

Rămaseră multă vreme în salonaș, täcuti, ascultând 
zgomotul valurilor. Rememorau fiecare etapă a crimei: 
fără martori, fără arme... În privinţa cadavrului, nu era 
niciun pericol să fie descoperit. Paznicul senil și 
bucătăreasa ursuză nu intrau niciodată în pavilioane. 
Aspectul ciudat al bolnavilor îi îngrozea peste măsură. 
Considerau fracturile spontane o maladie mai mult sau 
mai putin contagioasă, față de care cel mai bine e să te 
ţii la distanță. Julie nu încercase să-i convingă de 
contrariu. Această precauţie o avantaja astăzi. 

— Minsky era o fantoma, zise ea, nimeni nu se va mira 
că nu mai apare. Se va crede că s-a înfundat în 
laboratorul lui. 

— Laboratorul te interesează, nu-i așa? De la început 
te-a fascinat povestea cu insectele, simțeam eu! Hai, 
recunoaște! 

— Totul se află acolo sus, fu de acord infirmiera. Așa 
este. O escrocherie magnifică. O crimă de lezmajestate 
ce va da o superbă palmă societăţii care l-a condamnat 
pe tata. Poţi câștiga din afacerea asta, și încă mult! Vei 
avea nevoie de biștari, nu uita! Nu poţi fura totul cu 
mâna ta. Un mare colecţionar e dator să fie bogat. Dacă 
vrei să abandonezi, mai ai încă timp. Dar mi-ar părea 
Tău. 

David nici nu visa să renunţe. 

Cu o înclinare a capului, își dădu consimțământul. 


Julie îl sărută prelung, într-o manieră ceremonioasă, 
rituală, fără dorinţă fizică. Pactul era pecetluit. 

Intrară în pavilionul lui Minsky ca în labirintul de 
apărare al unei piramide. Cimentul suna sub tălpile lor, 
fiecare pas producea sub arcade o mică detonare seacă 
de pistol cu capse. Traversară mai multe saloane 
mobilate cu paturi prăfuite, apoi spaţiile cu aspect de 
spital părăsit se gâtuiră într-un lung culoar. Ajunseră 
într-o cameră strâmtă, luminată de o singură fereastră 
pe ochiurile căreia fusese lipită hârtie de calculator. 

O mare planșă entomologică atârna de perete. 
Reprezenta o specie de lăcustă neagră cu picioare 
gigantice. 

Această viziune produse asupra lui David o reacţie 
ciudată, de stânjenealä. Insecta avea un aspect 
strălucitor, metalic, care o făcea să semene cu un glonte 
de calibru mare. Mai exact un proiectil de pușcă 
mitralieră. Un proiectil montat pe o îngrămădeală de 
labe cu pinteni zburliti. Capul, foarte alungit, semăna cu 
vârful unei săgeți. Corpul, spre deosebire de al altor 
insecte, nu era format dintr-o suprapunere de plăci, 
pelicule sau elitre articulate într-o armură complexă. 
Nu. De la capătul ascuţit până la vârful cozii, animalul 
era un bloc compact. Un container etanș, o capsulă fără 
îmbinări. Coapsele păreau complet disproportionate cu 
dimensiunea acestei fiinţe. Semăna în egală măsură cu 
un vinci, o grindă de susţinere, o catapultă și o scară de 
incendiu. La vederea lor, te gândeai imediat la o 
greșeală de asamblare, o aberaţie mecanică, asemeni 
unui motor de Formula 2 grefat pe un kart sau pe o 
mașinuţă cu pedale. 

David se strâmbă; insecta trezea în el o repulsie 
profundă. Caroseria ei, cel puţin surprinzătoare, o situa 
în categoria vânătorilor din zbor. Lipsa unei carapace 
sau a unei căști de cheratină o deosebea de rubedeniile 
din regnul lor. Nu încerca să-și compună un aspect de 
cavaler îngreunat de harnașamente. Își construise un 


profil de torpilă, de harpon. Inspira frică. 

Deasupra desenului se afla un nume scris cu 
majuscule negre: „Ira Melanox”. 

David zări un costum agăţat în cuier, umplut cu câlti, 
pe care-l bănui folosit iniţial pentru dresura câinilor. 
Apropiindu-se, constată însă că veșmântul era croit 
dintr-un nylon blindat. Același nylon folosit de poliţie la 
confecţionarea vestelor antiglont. 

Combinezonul, foarte amplu, corespundea clar 
măsurii profesorului. O cască blindată, enormă, trona pe 
o etajeră. Grija pentru apărare o transformase într-o bilă 
compactă, în care era practicată o mică fantă acoperită 
cu plexiglas în dreptul ochilor. Un astfel de scafandru 
putea să reziste unei salve de mitraliere, fără a suferi 
nici măcar o zgârietură. David îl recunoscu imediat: era 
silueta zărită în câmp... Silueta monstrului! 

Trei-patru mese ocupau spaţiul, acoperite toate cu foi 
împrăștiate, scrise cu o caligrafie indescifrabilă. Un mic 
casetofon se odihnea pe o mäsutä. Julie apăsă butonul 
de redare. Vocea lui Minsky se făcu auzită, deformată de 
boxa minusculă: 

„Se constată, chiar, absenţa organelor de târâit, nu 
există zimti pe faţa interioară a pulpelor, spre deosebite 
de lăcusta de câmp. Nu are nici organe auditive, din 
moment ce abdomenul nu prezintă orificiile obișnuite în 
primul segment. A fost căutată în zadar urechea pe 
tibie, ca la lăcustele arboricole. Ira Melanox este surdă 
și mută. Sau cel puţin în sensul clasic acceptat de noi. 
Vreau să spun prin asta că nu emite sunete specifice și 
nici nu recepționează vreunul. Nu pare să fie supusă 
unui tropism” particular. Un dimorfism sezonier o 
colorează toamna în roșu. Nu am putut constata un 


7 Tendinţă de orientare a organismelor vii în funcție de 
un agent fizico-chimic. 

8 Existenţa la aceeași specie animală sau vegetală a 
două forme specifice distincte. 


dimorfism sexual foarte clar. Coapsele sale hipertrofiate 
au putere s-o propulseze cu o viteză de 894 m/s, adică 
tot atât de rapid ca proiectilele de .50 ce deservesc 
mitralierele tip Browning M2. Ovipozitorul, extrem de 
alungit, se conturează...” 

Julie atinse butonul de ejectie. Caseta sări pe masă. 

— Ce înseamnă asta? întrebă David, din ce în ce mai 
nedumerit. 

— Tot n-ai înțeles încă? se enervă Julie. Ira Melanox 
este o lăcustă de pradă teribil de agresivă. Doboară 
vânat de o mie de ori mai mare decât ea. Nu atacă în 
roi, ci singură, cu o deosebită precizie. Ira Melanox este 
un glonte viu. Dintr-un salt poate lovi o pasăre în zbor, 
străpungând-o asemeni unui proiectil blindat. Nu-i este 
frică de nimic pentru că știe că poate dobori orice 
animal: câini, pisici, cai. E de ajuns să se arunce înainte 
pe o traiectorie rectilinie, pentru a arunca în aer orice 
teastä. E simplu, eficient, silențios, continuă ea. Fără 
colcăială, fără roiuri reperabile de la un kilometru. Fără 
târâiala celorlalte familii de lăcuste. O armă eficace, 
capabilă de performanţe incredibile. Aici, pe malul 
mării, ţinta lor predilectă sunt bineînţeles pescărușii, 
care mișună peste tot. Îi doboară cu precizie și se 
năpustesc asupra cadavrului îndată ce a căzut pe 
pământ. Sunt foarte vorace, înghit cantități imense de 
carne crudă. Minsky le-a descoperit în câmp, undeva în 
spatele institutului. Una dintre ele a sărit asupra lui și i- 
a găurit umărul. A rămas în interiorul rănii și a trebuit 
să o extrag eu cu o pensetă, ca pe un glonte de .38. Imi 
amintesc, era încă vie și se zbătea în vârful cleștișorului. 
Era oribil. Minsky uitase de sângele ce se scurgea, 
privea micul monstru agitat și-mi urla să nu-l omor. Am 
închis-o într-o cutie metalică, dar a sărit prin capac! In 
sfârșit, profesorul a vârât-o într-o casă de bani. O 
auzeam ricoșând în pereţi. Eram verde de frică. Minsky 
mi-a ordonat să nu vorbesc nimănui despre această 
aventură. L-am ascultat. 


David pălise. Cu coada ochiului spiona plansa fixată 
pe perete. Numele îl atrăgea „Ira Melanox”. 

— Spui că trăiesc în landă? bâigui el. In spatele 
institutului? 

— Da, nu trece nimeni prin zona aceea. Reputația 
noastră, faleza care se prăbușește, tin oamenii la 
distanţă. Lăcustele locuiesc într-un soi de lighean, 
străpuns de multe găuri. E cartierul lor general; Minsky 
îl numea „arsenal”. În timpul zilei se răspândesc prin 
jur, se catärà pe arbuști, se așază la pândă pentru a-și 
surprinde victimele. 

— Sunt mari? 

— Doi-trei centimetri. Uneori patru. Nu se reproduc 
prea ușor, ceea ce le împiedică să se înmulțească peste 
măsură, și în același timp le asigură o existenţă secretă. 
Ferite de represalii. „Arsenalul” nu are niciodată mai 
mult de trei mii de indivizi. Minsky le-a studiat 
încotoșmănat în costumul antiglont. Parcă le aud 
scrâșnind, ricoșând pe pietre. Doboară în medie trei- 
patru pescăruși pe zi. Practic neglijabil și nu riscă să fie 
reperate. De două sau trei ori au vânat câini vagabonzi 
care se apropiaseră de stup. În general, vizează capul, 
între ochi. 

— Izbiturile nu le dăunează? 

— Ba da, câteodată, dar sunt robuste și se refac 
repede. Ochii, minusculi, sunt situaţi pe spate, ca o 
lunetă în infraroșu. Vârful de atac este capabil de 
adevărate acte de curaj. Minsky se distra pe seama lor, 
punându-le să treacă prin ecrane din ce în ce mai 
groase. Când își iau avânt, puţine lucruri sunt în stare să 
le oprească. 

David dădu din cap. 

— Nu mai înţeleg nimic, mormăi el. Cum vrei să facem 
avere pe seama acestor gângănii? Vrei să faci din ele 
animale de circ? Să montezi un spectacol? 

— Nu fi tâmpit! Nu mă interesează aspectul lor 
spectaculos. Nu devii bogat descoperind o specie 


necunoscută, oricât de ciudată ar fi ea! 

— Atunci? fierbea David. 

— Calmează-te! șuieră infirmiera. Ai auzit ce spunea 
Minsky. Sunt surde și mute. Nu emit și nu aud niciun 
zgomot. Și totuși, comunică. 

— Prin telepatie...? 

— Imbecilule! Crezi că vreau să montez un număr de 
senzaţie? „Lăcustele extra-lucide”? 

— Nu văd atunci, capitulă David, jignit. 

— Câţiva savanţi cred că furnicile comunică între ele 
cu ajutorul a șase glande, fiecare putând emana un iz 
diferit, net identificabil. Fiecare parfum corespunde 
unui ordin sau unei informaţii precise. Vaporii emiși în 
atmosferă vehiculează un vocabular al supravieţuirii 
foarte redus, compus în principal din mesaje de alarmă. 
Furnicile sunt singurele care percep aceste mirosuri. 
Lucrurile se petrec întocmai la Ira Melanox. 

— Vrei să spui că... 

— Exact. Lăcusta neagră conversează degajând valuri 
de mirosuri extrem de parfumate. O picătură de 
mărimea unei gămălii de ac din această secreție emană 
un halou perceptibil de om pe o rază de 4-5 metri. 
Insectele, însă, sunt capabile să receptioneze mesajele 
transmise astfel la o distanță de douăzeci de ori mai 
mare. Aceste miasme plăcute, foarte concentrate, 
vehiculează ca în cazul furnicilor, mesaje fundamentale, 
ca de exemplu: „ţintă văzută la zece metri”, „formaţie de 
luptă”, „poziţie de tir”, „la comanda mea, foc!”, 
„obiectivul atins”... și așa mai departe. Bineînţeles că 
schematizez. Dar aș vrea să înţelegi că fiarele tăcute își 
vorbesc tăcut. Este un limbaj de comando, superior 
transmiterii prin semne. Se poate discuta multă vreme, 
fără teama că păsările aflate în zbor le vor repera cu 
simţurile lor caracteristice: văzul și auzul. 

— Dar aceste mirosuri... cu ce seamănă? Put? 

Julie izbucni în râs și împinse o ușă pe care David n-o 
văzuse până atunci. Crăpătura lăsa să se ghicească o 


sală lungă, îngustă, ocupată de o interminabilă masă 
acoperită cu plăci de faianţă. Masa era plină cu sticlărie 
de laborator; erau acolo sute de flacoane și tuburi de 
eșantioane acoperite la gură. Bucăţele mici de hârtie 
fixate pe „evantaie” aminteau de uneltele parfumierilor. 
Pe peretele din dreapta erau instalate cuști din sticlă 
armată cu fire de oţel. In ele erau ţinute prizoniere 
lăcustele negre, iar săriturile lor de protest crăpaseră 
majoritatea pereţilor de sticlă și deformaseră mantaua 
de fier, producând mici protuberante. 

David tresări auzind zgomotele seci ale impactelor. 

— E sticlă blindată, comentă Julie, pentru parbriz de 
submarin. Minsky lucra aici numai îmbrăcat în 
combinezonul antiglont. Îi era frică de accidente, dar 
curiozitatea științifică era mai tare decât teama. 

— Ce încerca să facă? 

— Să descifreze limbajul lăcustelor negre! Ca orice 
savant care se respectă! Voia să identifice parfumurile 
unul după altul, să inițieze un soi de dicționar olfactiv al 
limbii folosite de Ira Melanox. Era o muncă de titan, 
fiindcă lăcusta neagră, spre deosebire de furnici, posedă 
mai bine de cincizeci de glande cu mirosuri! Înseamnă 
că vocabularul e foarte extins, nu? 

— Cum proceda? 

— Prin încercări succesive și deductii. Preleva de la o 
gânganie dată un strop de parfum concentrat și 
producea o soluţie pe care o stoca într-un pulverizator. 
Se ducea în câmp cu atomizorul după el și împroșca 
„arsenalul” cu câteva porţii de secretii diluate. Apoi 
studia comportamentul insectelor cu ajutorul unui 
binoclu special pe care și l-a construit singur. Incerca să 
ghicească sensul mesajului lansat. 

Era într-adevăr nebun. Câteodată lipsea toată ziua, 
bătând câmpia în lung și-n lat în costumul de scafandru. 
Transpira sânge cu apă când soarele ardea mai tare. 
Într-o zi l-a văzut un puști din sat și a alergat să 
povestească peste tot că Yeti locuiește la marginea 


falezei. A doua zi numai era nici măcar o pisică prin 
împrejurimi. 

Pleca însoţit de cutiuta cu flacoane, continuă Julie, ca 
un reprezentant al unei firme de cosmetice... sau 
vânzător ambulant de enciclopedii, nu știu ce 
comparaţie i se potrivea mai bine. Ajuns aproape de 
„arsenal”, se întindea pe jos și lansa unul sau două 
valuri de parfum. Ca un ritual. Câteodată, lăcustele îl 
vedeau apropiindu-se și-l întâmpinau cu o salvă 
puternică în torace, ce-l trimitea la pământ, în fund. M-a 
chemat la el într-o seară. Era în camera lui, cu pieptul 
gol, toracele îi era pestrit de hematoame. Avea trei 
coaste rupte. M-a pus să-l bandajez și să-i fac o injecție 
calmantă. 

După un an, pretindea că a identificat zece cuvinte 
elementare, dar cred că-și făcea iluzii. Fabricase o 
capcană blindată de care se folosea la capturarea de noi 
exemplare, cele pe care le poţi vedea de-a lungul 
zidurilor. Își asuma riscuri idioate. Era ca o plimbare 
sub o grindină de gloanţe drumul până la „arsenal”. 
Cred că, oricum, ar fi mierlit-o acolo. 

— Bine, dar tu? i-o tăie David. Care este interesul tău 
aici? Vrei să dialoghezi cu lăcusta neagră? 

Julie ridică din umeri. 

— Mi se rupe de Ira Melanox, scuipă ea. Ce mă 
interesează pe mine e asta! 

Apucă un flacon de sticlă groasă umplut cu un lichid 
galben. O etichetă îmbrăca sticla: „Vezicula posterioară, 
stânga. (Numărătoarea se face în funcţie de ovipozitor). 
Glanda numărul patru. Mesaj Presupus: Dușman! 
(vizitatori nocivi?), în apropiere rapidă, în trei ore.” 

Cu un creion fin fusese tăiată această definiţie pentru 
a scrie printre rânduri: „Pericol, un sfert nord-est”. 

— Minsky a realizat acest flacon dintr-o singură 
picătură prelevată, explică Julie. Dilutia este cea 
normală, folosită în parfumerie. Miroase! 

Deșurubă capacul gros și-l șterse pe mâna tânărului. 


David simţi urcându-i spre nări un efluviu straniu, fără 
echivalent. Un val de mister, care reducea la zero toată 
alchimia producătorilor de parfumuri! Avu o clipă o 
stare de ametealä. Mireasma punea stăpânire pe el, 
aprinzându-i în mucoasele nazale o lăcomie de 
neînfrânt, o foame olfactivă pe care n-o mai cunoscuse. 

Își lipi strâns mâna sub nas. Efluviul aromat îl 
înnebunea. Era un drog, o îmbiere la supradoză, un flux 
halucinant care-i dezläntuia toate simţurile. Dorea să nu 
se mai sfârșească niciodată această minunată senzaţie. I 
se părea că inspiră paradisul, că percepe mirosul precis 
al unor idei. Dansau în jurul lui figuri abstracte, fiecare 
cu un parfum distinct. Limbajul lăcustelor depășea tot 
ce fusese inventat până atunci în domeniul parfumurilor. 
Descoperea cea mai pură operă de artă, se dizolva în 
atmosfera aburilor necunoscuţi, emanaţii fascinante și 
indescriptibile. După experienţa asta, orice pradă din 
magazinele luxoase, toată chimia conținută de sticlutele 
răsucite împuţea aerul cu miros de sirop de banane. 

„Pericol! Un sfert către nord-est”, trezea în nările 
omenești sensibilitatea animală, transformându-le în 
organe de plăcere sexuală. 

Da, acesta era adevărul: până acum, David văzuse în 
nas doar un instrument informativ, astăzi îl descoperea 
drept o veritabilă unealtă a plăcerii. O unealtă a 
extazului rarisim. Adulmeca infinitul, percepea un miros 
urcând din altă lume. 

Din primul moment știu că are în mână prima piesă 
din colecţie. 

Julie îl scutură puternic. Năuc, reveni cu greu la 
realitate. 

— Ei? făcu triumfător infirmiera. Ai simţit? Bănuiești 
acum cum ne îmbogățim? 

— Vrei... să vinzi parfumuri? bolborosi David. 

— Bineînţeles. Vom lansa pe piaţă produse care vor 
depăși în putere de sugestie tot ce s-a inventat până 
acum. Nu va putea nimeni să ne concureze. Emanatiile 


Irei Melanox vor dobori cele mai mari mărci la stadiul 
de deodorante pentru cätelusi! Vom vinde cuvintele 
lăcustelor! O bucăţică de frază aici, un strigăt de alertă, 
dincolo, un ordin, o indicație topografică. E suficient să 
exploatăm colonia din „arsenal”, să ne pregătim pentru 
o creștere a producției. 

— Dar vom fi singuri... 

— Si ce dacă? Nu vom distila hectolitri de apă de 
colonie pentru prăvălii! Producţia noastră va fi evident 
artizanală. Nu vom fabrica decât pentru clientela de lux. 
Bogată și gata să plătească din greu. 

— Asta este deci escrocheria, se extazie David, crima 
de lezmajestate de care vorbeai! Vrei să-i faci pe 
bogătani să se parfumeze cu pârturi de lăcustă! 

— Exact! Asta va fi revanșa mea! Societatea noastră 
se va numi Ira Melanox Ltd. Minsky a inventat numele 
ăsta, nu reprezintă nimic pentru comunitatea științifică. 
Va fi emblema noastră, märetul șut în fund. David, îi 
vom batjocori, îi vom mânji, îi vom ridiculiza și ei vor fi 
primii care să ne întindă mâna. La început, te vei 
familiariza cu aparatura de lucru, manevrele, apoi voi 
aduna eșantioanele și voi căuta un distribuitor. Va trebui 
să fiu foarte atentă, să înșel pe cei ce-mi vor lua urma, 
pe spionii industriali, dar mă descurc eu! A venit în 
sfârșit și ceasul nostru, David! 

Tânărul aprobă cu un nod în gât. În jurul lor, lăcustele 
țăcăneau precum gloantele pe blindajul unui tanc. 

David își petrecu serile următoare în laboratorul 
strâmt ca un mat. Ghicea febra ce-l devorase pe Minsky. 
Turbarea căutării. Dorinţa de a colecta elementele 
răzlețe, dintr-o mulţime închisă, rotundă, ce se 
eschivează fără încetare. Profesorul smulsese cuvânt cu 
cuvânt secretul limbajului lăcustelor. A luptat împotriva 
dispersării, și-a riscat viața de mii de ori pentru a reuni 
fragmentele unei statui sparte. 

Străbătea nervos sala îngustă, cu mâinile înnodate la 
spate. Fruntea îl ardea. Câteodată se oprea pentru a 


mângâia coperta pânzată a dictionarului neterminat. 
Degetele-i umede întorceau foile febril. Descifra 
definiţii, corecturi, ștersături. 

Era indicat numărul flaconului, apoi localizarea 
secretiilor. Poziţia glandei, aspectul individului observat, 
dimensiuni, greutate. Urma o înșiruire de schițe, cu data 
prelevării eșantionului. 

Minsky își îndeplinise munca urmărit de nevoia de 
precizie,  corectând mereu, acumulând elementele 
contradictorii. Câteva pagini, anulate cu linii trasate în 
dușmănie, trădau disperarea, dar nu renuntase. 

David avea ochii roșii și capul îi era de plumb din 
cauza oboselii, dar citea în continuare. 

„Flacon 168, spunea manualul, a douăsprezecea 
glandă anterioară dreapta. Dilutia normală. Parfum de 
lămâie sonoră, de cimbal îndulcit. Un pocnet de bronz, o 
aciditate proaspătă și persistentă. Un pistol de aur 
trăgând un glonte de strasuri și paiete ce pulverizează 
creierul. Eșantion din 12 ianuarie, anul Calului. 
Semnificatii propuse «Atac vertical, obiectiv 15 metri». 
Varianta: «Pradă deasupra. De cinci ori înălțimea 
copacului». (De semnalat prezența unui copac în 
apropierea ligheanului-arsenal; lăcustele l-au luat drept 
etalon se pare.) 

Ulterior, această încercare de explicaţie a fost ștearsă 
și scris deasupra cu o mână grăbită: „Insectele măsoară 
distanţele în unităţi de salt terestru. Saltul mediu 
efectuat pe sol în moment de repaus, echivalează cu 
aproape 3 metri. Saltul de luptă dovedește o forţă 
înspăimântătoare. Animalele le limitează în scopul de a 
evita irosirea în mod inutil a energiei... De aici 
necesitatea indicatiilor de distanţă”. 

David nu știa ce să creadă în fața unor astfel de 
interpretări. I se păreau nebunești, fără nicio bază. Cele 
zece pagini îl convinseseră de dementa lui Minsky. 

— Nu mai pot eu de teoriile lui! strigase Julie. Ocupă- 
te doar de clasificarea parfumurilor, reține descrierea și 


numărul flaconului, ca și poziția anatomică a glandei 
producătoare. Restul e literatură pentru șoarecii de 
bibliotecă. 

Dar David nu se putea împiedica să nu devoreze 
rândurile  întretăiate, supraîncärcate de adnotări. 
Flacoanele îl înconjurau în batalioane compacte. 
Dicţionar lichid, manual de conversaţie în care frazele 
se măsurau în centilitri. Buteliile clipoceau de vorbe 
lăsate în așteptare. Vibrau din toate simbolurile 
încătușate. Erau scântei sustrase efemerului, scăpate 
din ordinea vremii. Suspendate! 

„Atac general, scrisese Minsky, foc de voie.” 

Mai departe, către sfârșitul caietului putea fi citită 
întrebarea: 

„Lăcustele negre par a fi comandate de un număr 
oarecare de șefi. Ordinele emanate de acești 
comandanţi au puterea de-a declanșa salvele masive?” 

Și mai jos: „Cum pot fi identificaţi conducătorii, dacă 
niciun dimorfism nu-i distinge de ceilalți indivizi?” 

Era evident că savantul reușise să descifreze în jur de 
30 de ordine cu semnificaţii clare. Comenzile se 
refereau la atac sau apărare. Jucându-se cu 
pulverizatoarele, uzurpase postul comandantului de 
escadrilă și teleghida deplasarea unităţilor de luptă 
izolate, obligându-le să atace ţinte aberante sau fără 
interes. Prelevarea la întâmplare a eșantioanelor, 
imposibilitatea identificării indivizilor selecționați făcea 
să planeze, totuși, o mare incertitudine asupra 
cercetărilor lui. David înţelese repede că ţinea între 
degete o ciornă inutilizabilă. Renunţă să mai înțeleagă si 
se apucă să selectioneze șase parfumuri sublime, care 
însă nu-i mai dădeau senzaţii halucinante. Semnificaţia 
lor era: „Totul e în regulă”, „căldură“, ,frig”, 
„umezeală”, „iarbă alunecoasă”, „pământ bun pentru 
cuibărit”. 

Odată hotărât, începu iniţierea în recoltare. Era 
suficient să pulverizeze un somnifer în interiorul 


vivariumului. După ce adormeau, punea o lăcustă pe 
platanul microscopului și apăsa delicat asupra glandei 
vizate, aflată într-unul din cele două șiraguri de sub 
abdomen. Nu era prea complicat, dar David se temea 
mereu ca nu cumva subiectul să se trezească în timpul 
operaţiei. 

Prepară astfel o sută de flacoane pe care Julie le așeză 
într-o valijoară de mostre. 


XIV 


Săptămâna următoare, Julie porni către oraș, unde 
stabilise deja nişte contacte. li convinsese pe 
intermediari fără dificultate. Dacă apărea o problemă în 
tratative, era suficient să deșurubeze capacul unui 
flacon pentru a convinge întreaga lume de minunätia 
produselor sale. 

__ Succesul a fost o chestiune doar de câteva săptămâni. 
Intr-o lună casa Ira Melanox își atrase clientela din 
protipendadă.  Minusculele flacoane de sticlă de 
laborator, fără niciun fason, valorau greutatea lor în aur. 

Julie era în al nouălea cer. Își răzbuna tatăl, îi umilea 
pe granguri... Era atât de extaziată că David simţi 
nevoia să-i administreze un duș rece. 

„Să știi că niciodată produsele cosmetice n-au fost 
preparate din chestii prea plăcute. Ca să nu-ți mai 
vorbesc de ambră sau de mosc...” 

Dar fata rămase insensibilă la astfel de argumente. 
Banii curgeau gârlă și David începu să strângă avere. La 
sfârșitul trimestrului, devenise foarte bogat și începea 
să se sature de munca de laborant la care-l condamnase 
Julie. 

Nimic nu se schimbase. Dispariţia lui Minsky nu mira 
pe nimeni. Bolnavii, după o primă fază de agresivitate 
benefică, intrară toţi în criza de fragilitate. Unul după 
altul se închideau în sânul splendidelor cochilii osoase, 
puișori prizonieri urmând un drum involutiv. 

David îl vedea din când în când, pentru a uita de 
topäiala lăcustelor în spatele pereţilor blindati și de 


delirul olfactiv al parfumurilor care-l împietreau 
câteodată în mijlocul unui gest o după-amiază întreagă, 
victimă căzută într-o prostratie odoriferă din care se 
smulgea cu greu. 

Julie își asumase întreaga parte mondenă a afacerii. 
Își luase pseudonimul Ira Melanox si frecventa asiduu 
cocteiluri și cluburi la modă. 

Acest aspect al lucrurilor îl lăsau rece pe infirmier. Se 
plictisea și visa să străbată lumea pentru a-și procura 
primele obiecte din ceea ce urma să constituie colecţia 
lui. Uită în sfârșit de moartea lui Minsky. 

Veni și vara. Julie hotări că era timpul să înceapă o 
campanie de lansare a produselor în societatea 
cocteilurilor tropicale, a croazierelor de lux. Ceru 
partenerului să-i pregătească câteva sute de flacoane în 
care vor fi diluate informaţii banale, în stilul; „Căldură și 
odihnă”, „Nimic de semnalat”, „Constant”. Aceste 
parfumuri acide și proaspete, inhalatii glaciare, 
ușurează capul de căldurile cele mai apăsătoare. 

David le selectionase pentru folosinţa lui personală. I 
se întâmpla să le inspire ore întregi plimbând flacoanele 
prea sub nas, fără a se mai gândi la ceva, trăind doar 
pentru plăcerea olfactivă ce nu scădea nici din cauza 
obisnuintei. Cu mirosurile nu te deprinzi, își spunea. 
Bucuria, mereu la fel de vie, nu se tocea cu niciun chip. 
Creștea chiar cu esentele pure, până lua proporţiile unei 
preafericite come. 

Tânărul realiză curând că această practică, chiar dacă 
nu avea consecinţe neplăcute pentru organism, îl ducea 
către o stare de beatitudine detașată, o letargie 
intelectuală. Făcea din creierul său o bilă vidă. 

Femeile descoperiră deodată, cam peste tot în lume, 
că nu se mai parfumau pentru a seduce ci din egoism, 
doar pentru ele însele. Bărbaţii începură să dorească 
atingerea lor, nu pentru frumuseţea corpului, ci pentru 
a inspira efluviile de Ira Melanox, emanate de carnea 
lor. 


Preţul flacoanelor de sticlă grosolanä creștea 
continuu. 

Julie nu stătea mai mult de o zi, două, la centrul 
medical. Ajungea noaptea, după o cursă labirintică, 
menită să-i păcălească pe eventualii urmăritori. Timp de 
douăzeci și patru de ore se înfățișa bucătăresei, patrula 
pe alei îmbrăcată cu halatul de infirmieră, apoi se 
întâlnea cu David pentru a prelua comenzile. 

Se schimbase mult. Părul părea mai strălucitor, pielea 
mai netedă, ochii mai adânci. Luxul o făcuse să 
înflorească. 

— Răbdare! îi repeta tânărului. Doar câteva luni și 
apoi ne oprim. Va trebui să o ștergem de aici înainte ca 
cineva să se mire de tăcerea lui Minsky. Administraţia e 
lentă în reacţii, dar nu trebuie subestimată. 

David era întru totul de acord, dar abuzul de 
parfumuri îi tocise hotărârea în luarea deciziilor. 
Condamnat la singurătate, nu făcea nimic altceva decât 
să inspire aburii evadați din eprubetele cu esantioane. 

Într-o zi, într-o criză de luciditate, încercă să scape de 
beţia laboratorului. Se introduse în costumul vătuit al lui 
Minsky și ieși pe câmp cu scopul de a repera arsenalul. 

Nu-i luă mult timp. Un șoc puternic în piept îl aruncă 
înapoi. Căzu pe spate și-și pierdu cunoștința. Când 
deschise ochii, o durere oribilă îl răscolea plexul. O 
lăcustă albästruie și strălucitoare, ca un glonte de 
mitralieră, era așezată pe pieptul lui, emițând un mesaj 
complex din combinaţii parfumate amestecând diversele 
semnificaţii ale glandelor abdominale. 

David, doborât pe miriștea arsă de soare, se simți 
inundat de valurile de parfum necunoscut ca de un 
anestezic pulverizat direct în figură. Era incapabil să se 
ridice în picioare. Prizonier al propriului său viciu, 
rămase întins la pământ, năuc, neîndrăznind să se rupă 
din vraja vaporilor ametitori. 

Alte insecte se așezară pe el. Zece, douăzeci, 
treizeci... Începură să colcăie pe pieptul lui, iar 


piciorusele cu  pintenii zburliti zgâriau nylonul 
costumului de protectie. Aromele pätrundeau pe sub 
cască în rafale puternice. Se lăsă purtat. 

Apoi, brusc, înțelese. Läcustele crezându-l mort, 
încercau să-l devoreze! Fără protecţia combinezonului 
antiglont, i-ar fi rontäit pielea acum! Aproape o sută de 
gângănii se plimbau pe el, căutând o breșă în întăritura 
veșmântului. David își aminti de manșetele prea largi, 
prost încheiate; de gulerul căscat. 

Cu un efort de voinţă, se ridică într-o rână și mătură 
cu dosul mâinii insectele ce-l năpădiseră. Lăcustele nu 
reacționară imediat. David profită și o rupse la fugă în 
zig-zag. Auzi una sau două șuierături și ceva ricoșă pe 
suprafaţa lucioasă a căștii. Ajunse în sfârșit la centru 
fără alte probleme. 

În timp ce se dezbrăca, văzu un enorm hematom care- 
i tatua pieptul, acolo unde glontul de chitină îl lovise. Se 
întinsese pe pat, tremurând de o frică retrospectivă. 
Incepând cu acea zi încetă să se mai dedea viciului 
paradisiac. Manipula flacoanele cu neîncredere. Își 
înfipsese în nas dopuri de ceară. Noua luciditate îl făcu 
să ia seama la singurătatea sa în mijlocul centrului 
medical fantomă, populat cu bolnavi în regresie 
constantă, în mare parte morți deja. 

Într-o noapte, chinuit de insomnie crezu că aude 
zgomot de pași afară. Ridicând perdeaua cu grijă, văzu o 
siluetă îndepărtându-se cu pas greoi în direcţia 
câmpului. Monstrul se întorsese! 

Intelese într-o clipă că umbra era îmbrăcată în 
combinezonul lui Minsky și-i purta și casca. Putin mai 
târziu, descoperi și mașina Juliei parcată într-un 
boschet. Motorul era cald încă. Nu se mai îndoia asupra 
identităţii exploratorului nocturn. Constatarea îl aruncă 
într-o profundă perplexitate. De ce simţea nevoia tânăra 
infirmieră să meargă în miezul nopţii pe teritoriul 
lăcustelor? E 

Cuprins de bănuială, făcu inventarul automobilului. In 


portbagaj descoperi trei valize mari, goale si foarte 
grele. 

Anormal de grele. 

Îl durea încheietura mâinii. Erau blindate în întregime 
și dotate cu încuietori cu cifru. Crezu un moment că 
Julie vroia s-o șteargă cu agoniseala lor, dar ipoteza nu 
se potrivea deloc cu umbra în costum de scafandru ce se 
pierdea în noaptea câmpiei, înarmată doar cu o 
lanternă. 

Renunţă să încerce să mai înțeleagă ceva si se duse 
înapoi la culcare, dar de-acum trebuia să fie vigilent. 

Noaptea de 20 iunie fu pentru David noaptea 
îndoielilor. Până-n zori rămase lungit în pat, rumegând 
ipoteze dintre cele mai sumbre. Începea să creadă că 
fusese din nou manevrat de Julie, dar nu prea îi vedea 
motivele. 

Când se ridică soarele, tânărul își părăsi camera și 
cobori în parcare. Nu era nevoie să deschidă capacul 
portbagajului pentru a ghici ce se ascundea în fundul 
marilor valize blindate. Pocnetele surde percepute îi 
aminteau de niște zgomote familiare. Acelea ale 
lăcustelor din vivariu... 

Își trecu mâna peste faţă. Se pregăti pentru înfruntare 
și porni s-o caute pe Julie. 

O găsi dejunând liniștită la parterul pavilionului, în 
mica bucătărie improvizată de el. O cafetieră șuiera pe 
plita electrică. Julie scoase dintr-un dulăpior două căni 
enorme, țărănești, și o cutie cu zahăr pudră. 

— Haide, spuse ea înainte ca David să deschidă gura, 
știu că m-ai văzut aseară! Si că ai atins valizele. Nu face 
mutra asta! 

Tânărul se lăsă să cadă pe un scaun. 

— M-ai avut! constată el. Dar nu înţeleg bine nici de 
ce, nici cum. Banii? 

— Esti idiot! 

— Atunci? 

Julie își aprinse o ţigară extrasă dintr-un port-tigaret 


din aur masiv. Scoase un norisor albästrui, cu gura 
rotunjită. 

— Am contrafăcut dicţionarul lui Minsky, spuse ea în 
sfârșit. Am rupt câteva pagini și am rescris definițiile 
falsificate, bineînţeles. „Cuvintele” pe care le-ai băgat în 
butelii nu erau cele pe care le bănuiai. 

— „Căldură”, „constant”, „soare”... Erau false? 

— Da. Erau de fapt emanatii provenite de la un șef de 
escadrilă și comandau atacuri masive. Textul înseamnă 
în mare: ,Tir grupat. Atac și repliere. Fără devorare”, 
este un ordin de bază, urmat de efect imediat. Singurul 
pe care Minsky l-a testat într-adevăr. Când îl primesc 
lăcustele se aruncă asupra victimei calculându-și forța 
de penetrare, astfel încât să traverseze ţinta dintr-o 
parte în alta, și dispar în peisaj fără să mai întârzie în 
cadavru. Este un comportament de atac adoptat în faţa 
animalelor mari ce pot ameninţa viaţa clanului. De 
exemplu, la apropierea unui cal care poate strivi sub 
copite roiul... 

— Ai vândut deci ordine de distrugere imediată, da? 
Ordine pentru plutoane de execuţie? 

— Da. Exalaţiile comandanților de escadron sunt 
foarte puternice, anulând toate celelalte ordine. Se 
impun ca o necesitate vitală. Şefii de escadrilă sunt într- 
un fel santinelele care veghează asupra comunităţii. 
Este de importanţă capitală să fie ascultați. 

— Si rostul valizelor? 

— Contin munitia. Le-am făcut pe cele mai frumoase 
femei din lumea bună să se parfumeze cu ordinul de tir 
grupat, pentru care tot ele vor fi, normal, și ţintele. Le- 
am vândut sinucidere în atomizor! Acum trecem la 
partea a doua a planului. Să ducem la faţa locului (în 
stațiunile balneare și termale simandicoase) agenții 
execuţiei. Adică niște escadrile de Ira Melanox. 

David scoase un lung suspin. 

— Chiar aveai nevoie de parfumuri? întrebă el. Puteai 
pleca acolo cu bocceluta de insecte și... 


— Nu. Stii foarte bine că prindeam läcustele la 
întâmplare. Minsky n-a descoperit nimic, niciun element 
distinct care să-i permită identificarea rangului avut în 
ierarhia clanului. Fără șefii de escadron, Ira Melanox nu 
atacă ţinte umane, dacă acestea din urmă sunt în număr 
mare. Mai mult, scoase din „arsenal”, suferă o mutație 
psihologică, devin timorate și se mulţumesc să vâneze 
animale micute. Rozătoare, în principal. Câteva devin 
vegetariene. Au nevoie de o coordonare viguroasă. Dacă 
m-aș fi mulțumit doar cu cooperarea lăcustelor, nu aș fi 
avut niciodată certitudinea că deţin un escadron dotat 
cu şef. În acest caz, parfumul va înlocui comandantul 
absent sau slăbit din cauza „dezrădăcinării”. Va scoate 
insectele din torpoarea lor și le va determina să 
acţioneze. 

— Nu te poţi mulțumi cu crima de lezmajestate, nu-i 
așa? Escrocheria era o răzbunare nesemnificativă... 

— Da, după umilirea secretă, vreau să aduc moarte! 
Nu te încântă ideea? Le-am vândut parfumul morții, 
parfumul morţii lor! Crima, David! Gândește-te că ești 
născut pentru crimă, ca și mine! Suntem predestinati! 
Am construit această execuţie ca pe o operă de artă. 
Trebuie să vii cu mine pentru spectacolul final! 

David schiță o mișcare de evadare. Fata îl retinu, 
înfigându-i unghiile înroșite în carnea antebraţului. 

— Eşti dator să vii! șuieră ea. Ăsta-i destinul! E în 
ordinea firii, David. În ordinea firii. 

Se reașeză, palid și cu respiraţia sacadată. Stia că se 
va conforma. Julie era șeful lui de escadron, emitea 
ordine care depășeau liberul lui arbitru. Ordine pe care 
era incapabil să le neglijeze. 

Urcă la etaj și-și adună câteva haine. 

După două ore, părăsiră institutul. Nu lăsară nimic în 
urma lor care să-i trădeze. Julie arse notele lui Minsky și 
goli flacoanele în chiuveta laboratorului. După care 
anestezie lăcustele din vivariu și le aruncă în W.C. 

La plecarea lor din institut, munca profesorului nu 


mai exista. 

— Nu ne mai întoarcem aici, explică Julie. Am 
cumpărat acte false pentru amândoi. O dată împlinită și 
a doua parte a planului, o ștergem în altă ţară. Banii nu 
ne strică. 

David înţelese că fata avea dreptate. Pe măsură ce se 
îndepărtau de centrul medical, insectele pierzând orice 
contact cu „arsenalul” încetară să ciocănească pereţii 
valizelor. 

— Se calmează, observă infirmiera; sunt debusolate. 
Efluviile roiului nu mai ajung până la ele. Nu mai știu ce 
au de făcut. Întelegi de ce am avut nevoie de parfumuri? 

David încuviinţă, zăpăcit. 

Ajunseră către prânz la Saint Euphrate, orașul cel mai 
simandicos de pe coastă. 

— Trebuie s-o facem repede! murmură Julie. 
Străduiește-te să fii discret. Vreau un pumn de lăcuste 
în fiecare din punctele următoare: parcul cazinoului de 
vară, grădina hotelului Van Schul, oaza artificială din 
Palatul Albastru și grădina tropicală. În aceste zone au 
loc cocktailuri care reunesc înalta societate, și deci și pe 
clienţii noștri! Vom arunca insectele în mijlocul 
vegetației. Zăpăcite, vor fugi să se ascundă, și vor duce 
o viață larvară până în momentul în care efluviile 
condamnărilor la moarte le vor trezi. Din acel moment, 
vom foarte atenţi la mirosurile care ne înconjoară! Îţi 
dai seama că nici nu poate fi vorba să ne plimbăm prin 
oraș îmbrăcaţi în costum de scafandru. Uniforma ta va fi 
smochingul și nu vei transporta decât o cutie metalică. 
Îți vei ascunde o duzină de lăcuste într-un port-tigaret 
înainte de a te deplasa spre locurile indicate. Este 
singurul bagaj pe care-l vei purta. Ai grijă să nu te fâtâi 
pe lângă vreo tipă mirosind a Ira Melanox. Vei fi si tu 
urcat în căruţa condamnaților la moarte! 

David bäläbänea mecanic din cap, depășit de atâtea 
recomandări. 

Traseră la un hotel banal, unde nu riscau să 


întâlnească vreo clientä. Se săpuniră îndelung sub duș, 
pentru a îndepărta mirosurile impregnate în piele. 

Când Julie deschise prima valiză, David era gata să 
sară pe fereastră și s-o șteargă pe scara de incendiu. 
Dar insectele stăteau cuminţi pe fundul bagajului. Un 
moment chiar, tânărul le crezu moarte. Fata apucă una 
cu grijă. Oribila gânganie lunguiaţă nu făcu nicio 
mișcare de apărare. 

— Sunt stresate, diagnostică Julie. Vor rămâne 
liniștite atâta vreme cât nu recepționează nicio 
comandă. Aminteste-ti bine tot ce ţi-am spus! Nu te 
freca pe lângă päpuselele pictate ce se ondulează prin 
saloane. Sunt toate îmbibate cu ,creatiile” noastre. 
Parfumurile provin din esentele foarte diluate, dar 
mesajul rămâne perceptibil pe-o rază de douăzeci de 
metri. E mult. Noi ne vom deplasa doar când toată 
lumea va fi ocupată să se sărute și să se încalece pe 
plajele private. Dar rămâne, în continuare, riscul 
întâlnirilor... 

Femeia scoase din poșetă două port-tigarete din 
argint masiv, le săltă capacul și începu să așeze pe 
fundul fiecăreia, lăcustele, una lângă alta. Nici nu 
mișcau. 

Când încărcă cele două cutiute, le închise cu grijă și 
întinse una lui David. 

— Atenţie! E o bombă! O bombă vie cu fragmentare, 
reutilizabilă. 

— Reutilizabilă? 

— Sigur. Insectele nu rămân în cadavru. Îl traversează 
și fug să se ascundă. Nedescoperind nici urmă de 
proiectil, poliţia își va smulge părul din cap. Între timp, 
lăcustele vor continua să le găurească pe cele care le 
vor ademeni cu vapori-comandă. De aceea vorbesc de 
bombă reutilizabilă. Acum trebuie să te îmbraci, pune-ţi 
smochingul. Vom merge împreună să vizităm oaza din 
Palatul Albastru. 

David deznodă cordonul halatului de baie și începu să 


se îmbrace fără convingere. 

Circulau cu geamurile ridicate, astfel ca valurile 
parfumate provenite dintr-o eventuală maşină 
decapotată să nu-i inunde cu flacăra lor roșie. 

Suportul de argint cântărea o tonă în buzunarul lui 
David. Pentru a-şi uita frica, simula interesul pentru 
mulțimea de pe stradă. Era un oraş al luxului şi 
snobismului strigător la cer, în care oamenii arborau 
toalete de seară ziua-n amiaza mare. Mare parte dintre 
ei aveau ochii ceacâri, după ultimul strigăt al modei, iar 
femeile își tatuaseră enorme grains de beauté în culorile 
curcubeului. Arhitectura megalomană era înăbușită de 
danteluri şi colonade. Bulevardele şerpuiau pe sub 
fațadele ca niște enorme prăjituri solidificate. Căldura 
aprindea fulgere strălucitoare peste peisajul de zăpadă 
zaharisită. 

David clipea des, încercând să alunge durerea ce-i 
sfredelea retina de când părăsise hotelul. 

— Acolo e, spuse deodată Julie frânând. Vezi că are 
portar. Ignoră-l și traversează holul. Grădina este în 
fund. Priveste-ti ceasul, ca și cum ai avea întâlnire, și 
aruncă lăcustele între pietre, întoarce-te imediat, ia-ti 
un aer de domn căruia i s-a tras clapa. Atenţie la femeile 
parfumate! 

David ieși din mașină. Picioarele-i erau de cârpă. Nu 
știa nici măcar de ce o ascultă. Fascinatia crimei? Poate, 
dar nu numai... Ce altceva atunci? O condiţionare 
asemănătoare lăcustelor sale? Nu era departe să creadă 
asta. 

Inaintă pe trotuarul moale, ce i se lipea de tălpi. 
Dezastrul dormea în buzunarul său, escadrila atipitä pe 
fundul unui etui de argint. „Douăsprezece gloanţe vii”, 
gândi el. Douăsprezece minitorpile care vor lovi și apoi 
vor dispărea fără urmă de la locul impactului. Se 
cutremură și examină îndelung perspectiva 
bulevardului. La ora asta era pustiu, mulțimea se 
înghesuia pe marginea plajelor private. Nu vor invada 


clădirile plăcerii decât după apusul soarelui. 

David trecu prin faţa portarului; holul era gol, grădina 
la fel. Scoase un oftat de ușurare. Văzu un buchet 
multicolor, un amalgam de pietre încoronat cu plante 
grăsoase. Mâna îi căuta deja tabachera. Se opri îngheţat 
să miroasă aerul. Prea obișnuit cu esentele tari, se 
îndoia că va fi în stare să detecteze un simplu parfum 
diluat de o mie de ori. Vechiul viciu îl punea în primejdie 
acum. Cu mâinile tremurânde scoase port-tigaretul de 
argint, îl deschise și-l scutură febril, insectele se agätau, 
refuzând să cadă. Trebui să le înlăture cu dosul palmei. 

Lăcustele se rostogoliră pe bolovani, se scuturară și 
dispărură într-o crăpătură. Tânărul se dădu înapoi, cu 
tabachera goală în vârful degetelor. Nu se mai gândea 
decât cum s-o șteargă mai repede, fără să atragă 
atenţia, întoarse spatele și se abtinu cu greu să n-o rupă 
la fugă. 

— Esti plin de transpiratie, constată Julie când îl văzu 
din nou în mașină. Te-am observat, gesticulai ca un 
dement. Vrei să ne prindă? Trebuie să te stăpânești, 
drăgălașule! 

In grădina hotelului Van Schul îi arătă ea cum să 
procedeze. Era calmă, nonșalantă, și totuși ochii 
cercetau fără încetare împrejurimile. 

— De ce nu actionäm mai bine seara? întrebă David. 

— Idiotule! înjură ea. Seara e momentul cel mai 
periculos. Femeile se parfumează pentru a ieși în lume, 
se fâtâie prin grădini să se răcorească. La prânz nu e 
nimeni, e prea cald. Si-apoi, ele se parfumează rareori 
pentru plajă, sau cel puţin folosesc un produs mai ieftin. 
Seara scot artileria grea, din care fac parte si 
pulverizatoarele noastre! 

Spunând acestea, deșertă conţinutul tabacherei sale 
într-un grup de cactuși. 

Lucrară astfel până la cinci după-masă, împrăștiindu- 
și munitia în mijlocul florilor celor mai frumoase. David 
inhala aerul spasmodic, exersând în van detectarea unei 


turiste estivale învăluite în miasme de moarte. Nu 
simţea nimic. Receptoarele olfactive îi fuseseră afectate 
de abuzul de esențe pure. Nu se mai putea baza pe ele. 

Se schimbară într-o parcare și se întoarseră la hotel. 

Julie nu cobori la masă. Se instală pe balcon, cu o 
sticlă de vodcă la îndemână, și-și lăsă privirea să 
hoinărească peste plajă, peste portul turistic. Noaptea 
căzu fără ca fata să iasă din imobilitate. David se 
așezase în întuneric, neîndrăznind să aprindă veioza. 

Către ora unu, un concert de sirene urcă spre cer, 
amestecând timbrul mașinilor de poliţie cu cel al 
diverselor servicii de salvare. O agitaţie extremă 
cuprinse bulevardele. Nu se mai auzea decât scrâșnetul 
pneurilor, ordine sau tipete îngrozite. 

Julie începu să râdă, tăcută. Girofarurile aruncau 
lumini alarmate pe fațadele ca de frişcă ale hotelurilor si 
cazinourilor. Era cald, dar David dârdâia. Astfel îi 
apucară zorii. 

Când Julie se hotări, în sfârșit, să deschidă radioul, îl 
auziră pe crainic vorbind gâfâit despre ucigași invizibili, 
atentate odioase având ca ţintă personalităţi înalte din 
viaţa orașului. 

„Douăzeci și șapte de victime, bolborosi el, toate 
doborâte cu ajutorul unor proiectile cărora nu li s-au 
găsit resturile. Douăzeci și una de femei și șase bărbați 
aparținând lumii teatrului și a finanţelor. Serviciile de 
securitate nu înțeleg cum au putut opera teroriștii fără a 
fi văzuţi. Se lansează presupuneri...” 

Julie stinse receptorul. 

— A început, spuse ea încetișor. Va dura atâta vreme 
cât lăcustele vor fi în viaţă si puicutele astea de lux se 
vor stropi cu parfumul nostru. Am câștigat, David! Am 
câștigat! 

Când tânărul cobori să cumpere ziarele, văzu că 
întreaga presă vorbea numai despre „ucigași invizibili” 
și  „comando-fantomă”. Victimele, se spunea, se 
prăbușiseră subit, străpunse de gloanţe de calibru mare, 


care le-a produs ravagii în organism. Urmau fotografii 
din diferite grădini pe care le vizitase David în ajun. Se 
vedeau bălți mari de sânge printre cactusi, siluete albe 
conturate pe fundalul de marmură ca niște fantome 
scobite, îmbrăţișând pavajul din dale. David bătu în 
retragere, stomacul îi era făcut ghem. Julie își reluase 
locul în balcon. Nu catadicsi să arunce măcar o privire 
prin ziare. 

În seara următoare mai căzură douăsprezece victime. 
A doua zi orașul se golea, în câteva ore, toţi grangurii 
veniţi în vacanţă la Saint Euphrate se năpustiră în 
mașini, fugind din acest câmp de măcel. Julie se îmbrăcă 
și-și făcu bagajele. 

— Plecăm? îngăimă David. 

— Plec, îl corectă ea. Nu te urmez. Mai am încă două 
valize cu lăcuste, merită distracţia... Cred că e mai bine 
să ne despărțim aici. Nu ai stofă! Du-te si te ocupă de 
colecţia ta de valize! Acum ești bogat, te poţi consacra 
în întregime cleptomaniei! 

Își bătea joc, David simțea asta. Se clătină neștiind ce 
atitudine să adopte. În adâncul sufletului, știa că fata 
avea dreptate. 

Julie îl sărută pe obraji, ca o verișoară îndepărtată, 
luându-și rămas bun, și părăsind camera cu valizele 
asasine în mâini. 

David se întinse pe pat. Își astupă urechile, să nu audă 
mașina fetei cum o ia din loc. Era singur acum! 


XV 


A doua zi, David plăti camera și se îndreptă către 
gară. Orașul suna a pustiu, ca un decor abandonat. 
Kilometri de trotuar ofereau imaginea unui velodrom 
părăsit. Tânărul trecea printre fațadele albe, fără viaţă, 
ca un călător într-un defileu de cretă, în care fiecare 
zgomot ricoșează din perete în perete, pentru a exploda 
în ecouri prolifice. 

Privea adesea peste umăr. Avea impresia că s-a 
rătăcit pe o autostradă sau că se deplasează în mod 
fraudulos pe pista unui mare circuit automobilistic. Se 
aștepta să vadă răsărind, dintr-o clipă în alta, botul unui 
bolid teșit, gonind cu burta lipită de asfalt, într-un urlet 
infernal. Dar nici urmă de mașină care să-l oblige să 
urce pe trotuar. Nu întâlni niciun prăpădit, înainte de a 
ajunge la gara centrală. Aici, mulțimea era ca o baltă 
uriașă, colcăind de voci și bagaje de forme nehotărâte. 

— Curcanii au blocat trenurile! urlă unul. Aeroportul 
este închis. Sunt baraje pe toate șoselele! Orașul e 
încercuit, nu se mai poate ieși sau intra! 

David fu năpădit de un presentiment rău. Părăsi gara 
și urcă grăbit bulevardul, în direcţia șoselei de centură 
de pe faleză, una din principalele căi de acces în oraș. 

După câteva minute constată că strada era sugrumată 
de vehicule oprite, care formaseră o coadă interminabilă 
de capote multicolore. Mare parte dintre mașini 
fuseseră abandonate de proprietarii lor, cu ușile 
deschise și cheile în bord... Înghesuiala de caroserii 
umplea șoseaua, revărsându-se uneori și pe trotuar. O 


călăreală de piese de domino metalice, montate pe patru 
roţi. Te făcea să te gândești la o deraiere gigantescă. 

În capăt, barând orizontul, se ridica un gard de sârmă 
ghimpată. Baricada era flancată de două turnuri de 
observaţie echipate cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere 
ușoare, era un baraj inexpugnabil. David văzuse adesea 
la televizor astfel de baricade. O barieră construită din 
bare de fier, solide, plantată în mijlocul șoselei, bloca 
accesul. Scripeti sprijiniți pe fațadele din apropiere 
făceau din această unitate mobilă o adevărată zidărie 
portabilă. Era clar că valul de mașini se strivise de 
baraj. Puținele mașini care încercaseră să spargă 
blocada își sfârșiseră cursa în șanțul drumului, întesate 
de gloanţe și cu motorul dislocat. 

— Ascundeţi-vă! șopti o voce de femeie în apropiere. 
Vreti s-o mierliti? Sunt obosiţi morți, sunt aici dinainte 
de răsăritul soarelui. 

Tânărul se lăsă pe vine fără să se gândească. Zări o 
femeie tânără cu părul oxigenat, pieptănat în coadă de 
cal, care se ascunsese de bine, de rău, în spatele unei 
portiere deschise. Avea pometii iesiti mult în afară și 
nasul lung, cu nări fremătătoare. Purta o rochie albă 
foarte decoltată, pe care o suflecase peste coapse, 
pentru a îngenunchea mai ușor. 

— E îngrozitor! gâfâi ea. Au făcut un cordon sanitar în 
jurul orașului. Imposibil să treci fără să te radă imediat! 
Se spune că vor să-i blocheze pe teroriști în oraș. Saint- 
Euphrate va rămâne izolat până vor pune mâna pe el. 

Transpirase, faţa îi lucea în soare. David rumegă 
știrea. 

— E aberant! făcu el într-un târziu. 

— Deloc! șuieră blonda cu mutră de starletă. Au fost 
prea multe victime noaptea trecută. Prea multe 
personalități masacrate. Li s-a dat ordin de sus. Se pare 
că toate operaţiunile de pază sunt preluate de brigăzile 
de elită, de soldaţii în negru. 

— N-a putut pleca nimeni? 


— Ba da, bineînţeles! fornăi ea cu un ton întepat. I-au 
lăsat să treacă pe barosani. Eram acolo, i-am văzut. 
Indivizii cu lovele, mătușicile cu cätelusi și diamante! P- 
ăștia chiar i-au salutat cu mâna la chipiu. Doar trebuie 
să-i protejeze, nu? Ceilalţi, însă... 

David nu mai asculta. Era sigur că Julie, asimilată de 
mai multă vreme de înalta societate, putuse s-o șteargă. 
Poate chiar prevăzuse această reacţie de plecase atât de 
precipitat. Înjură printre dinţi. Blonda aprobă. 

— Așa-i, aveţi dreptate! fonfăi ea cu o grimasă snoabă, 
stângace. Suntem în rahat! Dacă se decretează legea 
marțială, ne ia dracu'! 

Transpira din ce în ce mai tare. Bretonul decolorat i 
se lipea de frunte. Se chinuia să-și scoată pantofii. 

— Am fost la o petrecere, explică ea. Am auzit zvonuri 
despre încercuire și speram să mă amestec în puhoiul 
de granguri la ieșirea din Saint Euphrate. De fapt, sunt 
coafeză. Numele meu e Martine, dar mi se spune Fabia. 
Drăguţ, nu? 

— Voiati să treceţi..., o întrerupse David. 

— Da. Dar, ghinion! La baraj controlau actele, aveau 
liste făcute după registrele mondene, ca atare... Eu 
lucrez la „Clio”, spre faleză... 

Tăcu, aproape sufocată. Caroseriile supraîncălzite 
răspândeau o duhoare de furnal. David era convins că 
Julie trecuse. Îl abandonase pe câmpul de bătaie, pradă 
ultimelor zvârcoliri ale unei lupte de ariergardă. 

— Trebuie să ne cărăm! spuse deodată Martine-Fabia. 
Dacă rămânem prea mult înţepeniţi aici, ne vor găuri! 
Haideţi, vom cobori către plajă... 

Îl apucă de mână și-l trase după ea. Avea degete 
prelungi cu unghii interminabile. Sudoarea i se 
prelingea siroaie între sâni. David o urmă pe 
promenadă. Întoarse capul, soarele juca pe capotele 
mașinilor moarte, irizând reflexe ce mascau baricada și 
turnurile mobile. Martine mergea precipitată, cu 
pantofii aurii aruncaţi pe umăr. Avea mai mult ca 


oricând un aer de vedetă în mizerie. 

Vorbea fără să-și tragă răsuflarea, iar vocea 
necontrolată trecea indiferentă de la tonul snob la 
inflexiunile populare. Din străzile învecinate se scurgea 
mulțimea buimacă, încărcată cu valize și baloturi. O 
mulţime în derută, al cărui elan murea călcat în picioare 
pe malul oceanului. 

— Orașul este încercuit, murmură unul, cu ochii 
plecaţi. Baraje peste tot. Sunt chiar și elicoptere. Si 
vedete rapide care patrulează de-a lungul coastei! 

— Se spune că vor să pună mine în larg! observă 
Fabla, agätându-se de braţul lui David. Mă întreb cum o 
să se termine... 

Magazinele erau închise în cea mai mare parte, străzi 
întregi ofereau privirii un decor de obloane metalice 
trase. Cei care vruseseră să fugă ezitau acum să se 
întoarcă acasă. Cocosati, poticnindu-se se îincäpätânau 
să tragă după ei valize mult prea grele. Mormanul de 
bagaje începea de altfel să-l fascineze pe tânăr. Se 
simţea ca un pește care vedea agitându-i-se sub nas o 
momeală miraculoasă. Cleptomania se trezi brusc în el, 
atâtatä de atmosfera stranie din orașul prizonier. I se 
învălmășeau în creier imagini de jaf. 

— Cum va merge comerțul, acum, că toată clientela 
cu bistari a șters-o?! mormăi Martine. La „Clio” nu 
coafăm topârlance! 

David n-o asculta. Un jeep urca strada. Ocupantii, 
îmbrăcaţi în piele în pofida căldurii toride purtau căști 
incasabile și-n mâini aveau automate grele. O portavoce 
împrăștia apeluri la prudenţă, încuraja denunturile și 
anunţa ora de stingere. Studiind arhitectura barocă a 
cazinoului, tânărul o găsi asemănătoare unei măști 
mortuare, proaspăt scoasă din mulaje. Fuseseră de 
ajuns două nopţi de coșmar pentru a schimba fizionomia 
orașului. 

— Totul va fi trecut prin sită, îi comunică doct 
Martine. Se vor face percheziţii-surpriză, se vor pune 


sub urmärire toate telefoanele. Se vor pune microfoane 
probabil și prin magazine și cafenele... 

Părea s-o distreze situaţia generală amenințătoare, 
deși cu trei ore în urmă încercase să se amestece printre 
paraziți, în coloana de fugari auriti Se pare că-și 
schimba părerea de la o oră la alta. David ar fi vrut să se 
debaraseze de ea fără s-o vexeze. Nu avea nevoie de 
dușmani într-un oraș în care poștașii aveau să se 
prăbușească sub greutatea scrisorilor anonime. Martine 
se lăsase greu pe braţul lui. Suvitele decolorate 
contrastau puternic cu pielea bronzată. Din profil avea 
mutra unei puștoaice care se joacă de-a învăţătoarea. 

In faţa unui chioșc, un ziar local prezenta fotografii 
ale cadavrelor. ,Serata sângeroasă de la Palatul 
albastru”! Anunta titlul. „Plutonul de execuţie fantomă 
folosește un tip de muniţie totalmente necunoscut de 
serviciile balistice”. 

— Dimineaţă un profesor anunţa la radio că s-ar putea 
să fie o rază invizibilă..., observă Martine. 

David contempla fotografiile. Femei, în rochii de 
mătase, căzute pe dalele de marmură. Mătăsurile 
ridicate ofereau privirii picioare sexy în ciorapi negri, 
chiloti fremätätori din dantelă. Sângele inundase 
podoaba capilară a victimelor, mai roșu decât fardul de 
buze. Înainte de a se coagula, îmbrăcase colierele 
doamnelor în perle de cheaguri rubiconde. Toate 
capetele purtau urmele impactului. Mari negi, negri și 
scobiti, străbăteau fruntile drăgălașe, mingile catifelate 
ale sânilor. Bărbaţii, îmbrăcaţi și ei de gală, erau 
cadavre mai puţin interesante. Câţiva servitori, aflaţi din 
nefericire în calea tirului, erau doborâti cu nasul în 
tăvile cu pahare de șampanie. Alunecaseră pe acest 
câmp de luptă, căptușit cu mătase, presărat cu perle 
căzute din coliere rupte. 

„Ira Melanok...” gândi sumbru David. 

— Ce insinuati? întrebă Martine cu nasul încreţit de 
nedumerire. 


Tânărul înţelese că vorbise cu glas tare. Tulburat de 
neistovitul balet al valizelor, își pierdu cumpătul. 

— Trebuie să merg la hotel, am de încheiat niște 
afaceri... 

Martine păru dezamăgită. 

— Bancuri! făcu ea. Dacă plecaţi, nu mai am niciun 
motiv să nu mă duc la lucru... 

Se sprijini de un gard, pentru a-și încălţa pantofii. I se 
dusese un fir la ciorap, trăgând o linie mai palidă la baza 
coapsei. 

— Dacă vă plictisiti, căutaţi-mă la „Clio”, aruncă ea 
îndepărtându-se. Vacantele cu „stingere” nu sunt prea 
vesele! 

David dădu mecanic din cap. Cu un efort de voinţă, își 
fixă privirea pe fesele fetei, să nu mai vadă valizele... O 
apucă în direcţia hotelului său, străduindu-se să nu se 
uite decât la picioarele femeilor. 


XVI 


David nu mai părăsi hotelul. O atmosferă de lovitură 
de stat plana peste oraș. Neliniștitoare mașini patrulau 
pe deasupra străzilor, precum gândacii de bucătărie, 
iesiti din crăpături urmărind traseul rectiliniu al 
pardoselii.  Rulau încet, se opreau în dreptul 
plimbäretilor solitari, ca ulii ce localizează prada 
târându-se pe sol. Prezenţa lor bänuitoare stânjenea 
gesturile celor câţiva gură-cască. Simtindu-se observat 
fiecare își compunea o atitudine de împrumut. Fiintele 
cele mai inofensive adoptau un comportament suspect 
de un ,normal” teatral. Pentru a-și arăta nevinovăția 
jucau rolul omului onest, amplificând până la grotesc 
gesturile dezinvolte. De la fereastra camerei, David 
observa ciudatele numere de pantomimă. Avea impresia 
că strada devenise o scenă pe care se întâlneau sute de 
actori pentru o misterioasă audiție. 

Din când în când, o dubă oprea în faţa unui imobil, 
scuipând detașamentul de perchezitie. Apärati de veste 
antiglont echipați cu arme și truse de spărgător, 
năvăleau imediat în clădire, lovind și sunând la toate 
ușile. Dacă nu li se deschidea, spărgeau ușa fie cu 
piciorul, fie cu ajutorul explozibilului. După trecerea lor 
nu mai rămânea nimic întreg. În douăzeci de minute 
erau sondati pereţii, mobilele golite si răsturnate, 
mochetele smulse. 

Nimeni nu îndrăznea să protesteze. Furia căștilor 
mute descuraja și cea mai mică dovadă de nesupunere. 
Orice obstacol, cât de mic, în calea lor ar fi preschimbat 


energia sumbră care-i anima într-o explozie mortală. 
Detașamentul de perchezitie se deplasa de la o casă la 
alta, fără a descoperi vreodată ceva. Eșecurile repetate 
sporiră indispozitia polițiștilor. Speraseră în rezultate 
rapide și se poticneau în găinării cărora nici nu le 
dădeau atenţie. Trecuseră astfel prin case de joc 
clandestine, bordeluri de copii, laboratoare de droguri, 
studiouri cinematografice specializate în baby-porno... 
Nici nu le luară măcar în seamă. Conta doar 
descoperirea teroriștilor-fantomă, a ucigașilor invizibili, 
ce foloseau arme necunoscute. Proiectilele care omorau 
fără a lăsa în urma lor nici cartușe, nici plumbi, îi 
scoteau din minţi. Clădeau scenarii incredibile, vorbeau 
despre „gloanţe solubile”, jeturi de gaze de mare 
presiune, „raze invizibile”... 

Eșecul investigărilor balistice debusolă total forțele de 
ordine. Erau incapabili să-și imagineze arma crimei, 
pentru prima oară de la facerea lumii! O asemenea 
aberaţie înfierbânta și minţile cele mai raţionale. 

Legea marţială interzicea locuitorilor din Saint- 
Euphrate să tragă perdele și chiar să stingă lumina! 
Fiecare fereastră trebuia să fie o vitrină, atât ziua, cât și 
noaptea. O proclamaţie ordona ca storurile și jaluzelele 
să fie scoase cât mai repede. Apartamentele se 
transformau în acvarii și-n același timp în scene de 
teatru. Renuntai la intimitate; te rezumai să trăiești la 
vedere, spionat. Observatorii, postați pe acoperișuri, 
echipați cu binocluri puternice, inspectau apartamentele 
dezvăluite, administrând mustrări severe recalcitrantilor 
care mai păstrau câte un coltisor de umbră în camere. 

Pentru a scruta toate cotloanele, poliția rechiziționă 
atât mașinile pompierilor, ce patrulau cu scara înălţată 
prin oraș, cât și vehiculele de întreţinere a iluminatului 
public. 

Un straniu balet suprarealist împânzea străzile cu o 
cohortă de camioane cu scările telescopice desfășurate, 
pe care călăreau, ciorchine, polițiștii supraveghetori, 


echipati cu enorme binocluri. Curând, nimeni nu mai 
îndrăznea să se dezbrace pentru duș sau pentru culcare. 
Cu atât mai putin să facă dragoste. Stäteau întepeniti în 
fotolii, eventual cu câte o revistă în mână, ca în sala de 
așteptare la dentist. David era crispat și el ca toţi 
ceilalţi, ezitând să se miște, întrebându-se dacă gestul 
pe care urma să-l facă nu avea cumva vreo interpretare 
suspectă. 

Noaptea, un halou sângeriu, produs de lămpile lăsate 
aprinse, îi pătrundea sub pleoape, stricându-i somnul. 
Ziua, privirile supraveghetorilor alunecau asupra lui ca 
o atingere slinoasă, care zbârlește epiderma. Orașul 
întreg îndura scotoceala indiscretă, atingerea rectală 
care-l lăsa rușinat și descumpănit. 

Haita de polițiști scormonea de asemenea și 
acoperișurile. Patrule de cätärätori bântuiau în toate 
direcţiile printre coșuri, coborau în rapel de-a lungul 
fațadelor, escaladau pantele de ardezie, versanţii de 
țiglă...  Colcăiau ca  păduchii pe capul orașului. 
Luminatoarele sparte lăsau să se scurgă în camerele 
pentru bone și studenţi, indivizi mascaţi sub căști. Au 
apărut chiar și zvonuri despre violuri și cotonogeli. 

Ucigașii-fantomă nu mai făcură victime. Frica 
inspirată de teroriști fu înlocuită treptat cu cea faţă de 
polițiștii de elită. Au fost uitaţi bandiții invizibili; nu se 
mai gândeau decât la hoardele barbare care bântuiau 
prin oraș. Percheziţiile, spionajul constant, teama 
interceptărilor telefonice, microfoanele ascunse în 
cafenele, săli de așteptare contribuiră la instalarea unui 
sentiment de neliniște și nesiguranţă. 

Lumea începea să vorbească despre jafuri, arestări la 
întâmplare, interogatorii sfârșite rău... 

David era bolnav de nerăbdare. Stia că lăcustele nu 
vor mai ataca prea curând. Preţioasele mondene 
plecând din oraș, nu mai exista pericolul ca vreo ţintă 
parfumată să provoace un nou tir. Insectele, 
dezorientate, se vor ascunde un timp până se vor 


aclimatiza si vor construi o altă colonie, în acest stadiu 
era de așteptat desigur, o nouă hecatombă. Lăcustele 
vor începe să vâneze ca în landa de lângă institut, dar 
acest proces inevitabil avea nevoie de luni, poate chiar 
un an... Deocamdată, lipsite de șeful escadrilei și de 
ordine imperative, sufereau inhibarea generată de 
dezorganizare. Nu mai erau periculoase, pentru o 
vreme... 

Câte zile se va încäpätâna poliția să mai caute 
teroriști-fantomă? Asta era cea mai mare necunoscută. 

David se temea că șederea prelungită între patru 
pereţi îl va face suspect. Se hotări, deci, să iasă pentru o 
plimbare pe plajă, își înțelese îndată greșeala. Orașul își 
reluase rutina zilnică, dar indivizii care se fredonau pe 
aleile de lângă malul mării nu puteau fi decât niște 
trântori lefteri. Paraziti, marginalizati, pe care evadarea 
prea-bogatilor lor protectori îi lăsase șomeri. Erau aici 
gigolo pentru doamnele bătrâne sau domnii mai ofiliti, 
atleți cu corpul suplu, unsi ca niște unelte bine 
întreţinute. Starlete ce păreau scăpate din magazinele 
pentru adulatorii sfântului Onan, improvizate deasupra 
raioanelor de librărie. Cântäreti de stradă sau de terasă. 
Un mic popor trăind din parazitism, asemeni acelor 
pești-pilot ce se hrănesc cu resturile căzute printre 
dinții rechinilor... Dar marii rechini ai finanţelor 
dispăruseră, uitând de efemerii lor servitori și complici 
în desfrâu. 

Acum, tipii încercau să facă figură bună pentru a salva 
aparențele. Cei mai multi, luaţi pe nepregătite, nu aveau 
nici cu ce să-și plătească o cameră de hotel. Cât despre 
prostituție, nu merita nicicum atenţie în aceste vremuri 
de neîncredere și supraveghere. Cafenelele și barurile 
de noapte pustii nu erau locuri propice pentru 
vânătoare, iar agätatul la colț de stradă nu era posibil 
nici atât. 

David înaintă până la mal, unde valurile mureau 
suspinând. Un tânăr hermafrodit, pletos, cu aparatul 


genital scos generos în evidenţă de pantalonul colant 
leopard, îl testă cu o ocheadă, apoi renunţă. Marea 
rostogolea spre țărm resturi de scoici fărâmate, 
amestecate în valurile de spumă. Geamandurile cu 
stegulet indicau poziția plasei ce închidea golful. Până și 
plaja era prizonieră. Tălpile lui David se îngropau în 
nisipul umed. Cât timp mai trebuia să suporte tirania 
cordonului sanitar? Cât timp va trece până ce politaii 
vor ridica blocada? 

Tânărul hermafrodit îl depăși în fugă, împroșcându-l 
cu apă, și se aruncă în valuri. David se scutură. 
»Fetitele” se holbau la el, nevenindu-le să-și creadă 
ochilor. Era o adevărată minune: un motan bezmetic, un 
străin buimac, un posibil client. Profesionistele dădură 
buzna dintre cabinele de baie. Erau cam ofilite. 
Delăsarea era trădată de starea jalnică în care se 
prezentau podoabele lor capilare, își udau frecvent 
părul, încercând să ascundă faptul că era cam slinos și 
să-l facă să stea mai înfoiat. David se opri în dreptul 
unei blonde cu sânii smochiniti de sarea marină, expuși 
fără jenă privitorilor. Când fata dădu să deschidă gura, o 
explozie puternică ridică un gheizer de spumă destul de 
aproape de mal. 

— Minele! urlă careva. Au scăpat din filet! 

David rămase țintuit locului, prostit, tetanizat, în timp 
ce valurile aduceau spre țărm informe hălci de carne 
sfâșiată. 

— E Fabrice. La dracu'! sopti sugrumată blonda, 
ducându-și mâna la gură. 

Marea avea acum o spumă roșie, cleioasă ca o vopsea. 
Jumătatea inferioară a corpului unui bărbat eșuă lângă o 
stâncă din apropiere. Rămășițele tipului, sectionat 
deasupra buricului, păstrau încă, în mod curios, 
pantalonii colanti leopard intacti. 

Lumea se retrăgea în panică. David sări câte două 
trepte odată pe scara ce ducea spre promenadă. O 
mașină-gândac se oprise deja pe faleză. Tânărul dădu 


buzna într-un bar și ceru un coniac. Cei cinci-sase 
clienţi, aflaţi lângă tejgheaua de zinc comentau 
accidentul, având grijă să sublinieze că fusese din vina 
mortului. 

— Un betiv! făcu unul. 

— Sau una din târfulitele alea..., adăugă altul, în tot 
cazul, nu-i nicio pierdere. 

— Coniacul dumneavoastră, domnule..., zise băiatul 
de la bar, ridicând un pähärut pe tejghea. 

Un pocnet scurt, sec dar voalat, înăbușit, se auzi, 
provenind ca din interiorul depărtat al unui lucru. Și 
deodată, David văzu încheietura mâinii barmanului 
înclinată într-un unghi ciudat, ilogic. Mâna care ţinea 
sticla se desfăcu. Oasele proaspăt rupte întepau pielea. 

— Doamne, încă o fractură spontană! oftă unul din 
clienţi. E a treia la care asist de azi-dimineaţă. 


XVII 


Perchezitiile se înmulţiră. Imobilele aveau, mai toate, 
ușile sparte, apartamentele  răvășite, devastate. 
Patrulele străbăteau în lung şi-n lat acoperisurile; aveau 
chiar tendința să tragă în orice umbră profilată printre 
cosurile caselor. Cu această ocazie căzură multe victime 
printre pisici, care putrezeau în jgheaburile de la 
stresini, blocând scurgerea apei. Din stradă, era 
suficient să ridici capul pentru a zări pe clădiri o 
mulțime agitată, siluete înarmate înghesuindu-se ca 
pirații la un abordaj. Părea că un război bizar se ducea 
la treizeci de metri deasupra solului, într-un câmp de 
bătaie înțesat de coșuri și antene de televiziune. Te 
aşteptai parcă să vezi prăvălindu-se din înalturi tunuri, 
cai în harnașamente sau oameni încorsetaţi în armuri, 
ciuruiti de săgeți, agitând drapele în flăcări. Tot mai des, 
exploziile făceau să vibreze geamurile. Tiglele, 
sfărâmate de tropäiala continuă, plângeau pe asfalt cu 
lacrimi de pudră roşie, ca de sânge uscat. De la un 
acoperiş la altul erau aruncate pasarele, scări de asediu, 
iar cohortele de supraveghetori blindati năvăleau 
scoțând ridicole strigăte de luptă. Colonizarea vârfurilor 
orașului se dovedi curând un fiasco total. Incăpățânată, 
însă, armata își făcu tabere în zonele cu pricina, 
aprinzând bivuacuri între lucarne, ridicând corturi pe 
suporturile antenelor de televiziune. 

Situația părea că se eternizează şi David începu să 
resimtă efectele tensiunii nervoase. Trebuia să găsească 
un expedient, își aminti de tânăra cu plete oxigenate pe 


care o întâlnise în mijlocul mașinilor abandonate. Îi 
spusese că o cheamă Martine, parcă, și că lucrează într- 
un salon de coafură numit „Clio”... 

Cedând tentatiei, părăsi hotelul și porni din nou prin 
oraș. Salonul avea o vitrină imensă din sticlă fumurie pe 
care erau proiectate holograme reprezentând diverse 
stiluri de pieptănături. Capetele femeiești buclate, 
decolorate, rase se materializau astfel la un metru 
deasupra solului, ca ectoplasmele ieșite din gura unui 
medium în transă, pentru ca apoi să se dizolve în 
irizările vitrinei. 

David găsi acest artificiu publicitar destul de sinistru. 
Fidelitatea reliefului tridimensional făcea impresia unei 
parade a capetelor tăiate. Era extrem de deprimant. 
Impinse usa și pătrunse într-o sală întunecată, încărcată 
de fotolii și chiuvete. Un robinet picura undeva în 
întuneric. Nu văzu nicio clientă. Martine, îmbrăcată cu 
halat de nylon ce se termina la nivelul feselor își făcea 
unghiile fluierând. Ridică alene capul. Privirea îi prinse 
viaţă la vederea lui David. 

— La te uită! Ce mică e lumea! spuse acesta. 

Martine ridică din umeri. 

— Hai, intră! Nu-i niciun pericol! Mamă, ce poveste! 
Patroana, madame Clio, a fost dusă adineaori la spital. A 
căzut cu nasul în casa de înregistrare; îi curgea sânge 
din nas și din urechi... Medicul a spus că e o fractură 
spontană. Se pare că de la proclamarea stării de 
urgenţă s-a produs o recrudescentä a accidentelor 
osoase. Din cauza stresului... Le e groază de brigăzile de 
securitate. Se spune că ridică pe oricine... Mi-au distrus 
ușa de la garsonieră, nu mai am curajul să mă duc 
acasă; dorm deasupra prăvăliei, în tot cazul sunteţi 
drăguţ că ati venit să mă vedeţi... Mă invitaţi la 
restaurant? 

David acceptă. Martine se ridică fandosindu-se și 
plecă să se schimbe. Avu însă grijă să-și desfacă nasturii 
la halat până la brâu înainte de a ajunge la vestiar, avea 


sânii bronzati, cu vinisoare albästrui. 

Dejunară într-o braserie unde clienţii susoteau în mod 
dubios. Când și când, o mașină-gândac urca strada, 
conversațiile se  întrerupeau ca la comandă, iar 
furculitele se opreau în aer, imobilizate la mijlocul 
drumului. 

Martine perora cu o voce șuierătoare, colportând 
bârfele auzite de la ultimele sale cliente. David clătina 
din cap, ametit de această pălăvrăgeală continuă. 

— Lumină în toate camerele, storurile ridicate, foarte 
practic, n-am ce spune! Nu poţi să faci măcar un duș 
fără să te simţi studiat! Vă spun, așa-zișii paznici ar 
trebui să se cam care de aici! Dacă vrei să te schimbi, 
trebuie să te bagi neapărat sub o cuvertură... 

Golindu-și paharul, David constată că nu mai simţea 
nici buchetul vinului. Simţul mirosului, lezat de 
abuzurile de esențe, nu dădea semne de vindecare. Va 
rămâne un infirm până la sfârșitul zilelor? Plăti și ieșiră 
în strada inundată de soarele orbitor. Pe plajă, turiștii 
de nevoie stârneau mila. Martine täcänea pe tocurile 
înalte; părea cam ametitä. 

— Să știți, lumina poate fi foarte excitantă, chicoti ea. 
Să faci dragoste sub reflectoare, cu ferestrele deschise... 
Mamă! Trebuie să te simţi de parcă ai juca într-un film 
porno! Vi-i imaginati pe labagii ăia de polițiști cocotati 
pe acoperișuri obligaţi să se masturbeze între două 
coșuri de fum?! Cred că mi-ar plăcea să încerc. Le-aș da 
cu tifla!... 

Alunecă și căzu în genunchi. David se aplecă s-o 
ridice, un zgomot de parbriz spart se auzi în stânga lor. 
Întoarse capul și văzu vitrina unui magazin cu articole 
de fierărie brăzdată de o reţea de crăpături ce porneau 
dintr-o mică gaură centrală. O gaură mică și rotundă 
cum numai un glonte poate face, sau... 

— Aţi văzut, trag asupra noastră! urlă Martine 
arătând cu degetul orificiul din vitrină. Trag asupra 
noastră! 


Tipetele ei stârniră panică printre trecători, se 
produse o învălmășeală, câţiva fură cälcati în picioare. 
David nu-și credea ochilor. Martine, înnebunită, îl 
strângea de braţ. Îl trase după ea într-o lungă cursă 
bezmetică. Cu acest prilej își pierdu și pantofii. 

Politistii, atrași de urlete descinseră dintr-o mașină 
neagră, cu automatele în mâini, și începură să tragă la 
întâmplare, pulverizând vitrine și parbrize. Martine și 
David scăpară ca prin minune din această canonadă și 
se adăpostiră în interiorul salonului de coafură. 

— Au tras asupra noastră! sughitä încă odată tânăra, 
în pragul unei crize de nervi. 

David o apucă de umeri, încercând s-o calmeze. Nu 
vedea decât o explicaţie a agresiune căreia tocmai îi 
fuseseră ţinte: un glonte rătăcit scăpat din arma vreunui 
membru al brigăzii de pe acoperișuri. Nu întrevedea altă 
posibilitate. 

Rămaseră astfel, ghemuiti unul în celălalt, până seară, 
ingenunchiati în spatele unul fotoliu dominat de casca 
de uscat părul. Către ora cinci Martine deschise radioul 
ce trona pe casa de marcat. 

„Patru atentate mortale, fonfai imediat vocea 
crainicului de la postul local. Vă reamintesc, patru femei 
au fost doborâte în cursul zilei de astăzi de 
detașamentul-fantomă, care răspândește teroarea în 
orașul nostru. Nu se pot explica motivațiile politice ale 
asasinilor, întrucât niciuna dintre victime nu aparţine 
clasei privilegiate. Cele patru femei ucise în mod laș, 
erau de fapt modeste funcţionare. Două dintre ele erau 
cameriste la hotelul Wagulesco. E greu de precizat ce 
plan criminal urmăresc asasinii și...” 

Martine îl reduse la tăcere. Se auzea acum doar 
vacarmul din stradă, vuietul mașinilor-gândac ce urcau 
strada în plină viteză. Pneurile scrâșneau la virajul în 
intersecţia Republicii, vitrina coaforului vibra încetișor 
sub asaltul sonor. 

Pe acoperișuri, confuzia era totală. Se trăgea asupra 


tuturor cosurilor suficient de groase pentru a adäposti 
un criminal; se lansau atacuri de cucerire asupra 
ornamentelor clădirilor... Câţiva politisti alunecarä pe 
panta unui acoperiș și se striviră de dalele din faţa 
bisericii. Cam peste tot se trăgea la nimereală, 
proiectilele ricoșau pe fațadele caselor, mușcând bucăţi 
mari din trupul acestora, pulverizând ferestrele 
luminate. 

Martinei îi cläntäneau dinţii. Căută o sticlă de rom în 
vestiar și confecţionă un grog, amestecând tăria cu apă 
caldă de la robinet. David deschise din nou radioul. 
Buletinul de la ora șase nu aduse nimic nou. Se descria 
cu lux de amănunte identitatea victimelor, insistându-se 
asupra vieţii lor modeste. 

„Căpitanul Fangh de la brigada anti-teroristä 
presupune că este vorba de o manevră concentrată, 
conchise crainicul. Teroriștii sunt hotărâți să producă 
panică în rândurile populaţiei, cu speranța că vor 
declanșa un asalt masiv asupra porților orașului. Un 
exod le-ar permite să se strecoare cu ușurință printre 
barajele răsturnate. Un singur lucru e sigur: N-a fost 
identificată arma de care se folosesc!” 

David rămase perplex. De ce-și reluaseră lăcustele 
tirul ucigător? Era de neînțeles. Nu avuseseră timp să-și 
reconstituie clanul. Atunci? Să fie doar niște acte 
izolate, comise de specimene amenințate direct? Insecte 
pe cale să fie strivite din întâmplare sub călcâiul unui 
trecător, de exemplu... Ametiti de băutură, adormiră pe 
covor, cu un șervet făcut sul sub cap în loc de pernă. A 
doua zi, dimineaţă, erau treziti de tiruri sporadice de 
arme de foc, venite de pe acoperișuri, puţin mai târziu, 
radioul anunța că șase persoane au fost lovite de 
gloanţe rătăcite. Grupuri mari de locuitori înnebuniţi 
luaseră cu asalt străzile îndreptându-se către barajele 
de la marginea orașului. Fuseseră respinși doar cu 
ajutorul gloantelor de cauciuc. Temperatura creștea 
ușor. Nesiguranta declanșase un val epidemic de 


decalcifieri psihosomatice, iar medicii spitalului central 
erau deja depäsiti de evenimente. 

— Nici nu poate fi vorba să scoţi nasul afară! conchise 
Martine. Ne vom instala deasupra, frigiderul este plin. 
Alungă gândurile negre! Hai, vino! 

Îl apucă de mână și-l trase după ea pe scări, la etaj. 
Era o încăpere de un prost gust strigător la cer, tapisată 
cu catifea de un albastru întunecat, din podea până în 
tavan, ca un cufăr. Oglinzi imense încadrau patul lipit de 
sol. Balconul, închis cu geamuri mari, dădea spre ocean. 
Martine dispăru în sala de baie. 

— Trebuie să ne ridicăm moralul, strigă ea, acoperind 
zgomotul dușului. Ajungem la spital în trei zile dacă 
alunecăm pe panta disperării. Îţi propun un program 
sănătate curată: facem dragoste, mâncăm, dormim. Iti 
convine? 

leși din cabinetul de toaletă goală în întregime, cu 
sânii ridicaţi și tepeni, cu pubisul oxigenat. Era de o 
albeatä strălucitoare. Foarte mulțumită de perspective, 
începu să pozeze ca pentru magazinele de specialitate. 
David n-avea niciun chef să facă dragoste, dar ideea de 
a se întoarce la hotel, în camera goală, îi displăcea și 
mai mult. 

Iritată de lipsa de participare a partenerului său, 
Martine începu să facă mutre. 

— Nu ești prea entuziasmat, nu-i așa? Si eu, care m- 
am parfumat în cinstea ta ca o prinţesă!... 

— Ce? bâigui David holbând ochii. 

— Da! făcu tânăra. Când mama Clio a căzut cu nasul 
în casă, cu capul făcut bucățele, ne-am împărţit între noi 
stocul ei de parfumuri. Chestii extrem de scumpe, care 
erau vândute numai doamnelor din înalta societate! In 
acest moment deși sunt goală-pușcă, am pe mine ceva 
cu care mi-aș fi putut cumpăra o mașină nouă! Un strop 
în spatele fiecărei urechi, un al treilea deasupra 
sânilor... Nu simţi? Dumnezeule, nu ești normal! E 
ultimul strigăt în materie de parfumuri, se numește Ira 


Melanox. Of, bărbaţii ăștia... 

Suspină și apoi schiță un pas de dans. David era 
îngrozit. Brusc înţelese tot. Bogătașele în graba plecării, 
abandonaseră în urma lor trusele de machiaj, valijoarele 
cu cosmetice! Flacoane cu Ira Melanox rămăseseră din 
belșug în toate băile din marile hoteluri, amestecate 
printre farduri de pleoape, lacuri de unghii! Femeile 
care lucrau în aceste locuri fuseseră tentate de această 
pradă, care, oricum, altfel, ar fi ajuns la gunoi. Lăsaseră 
să alunece în buzunarele sorturilor micile sticlute de 
moarte parfumată, cărora presa le făcuse atâta reclamă. 
Astfel,  parfumurile-capcană continuau să circule, 
învăluind femeile de condiţie modestă, pentru care nu 
fuseseră destinate! Mișunau prin oraș ţintele ambulante, 
lăsând în urma lor dâre mirositoare, echivalente cu o 
condamnare la moarte... 

— Hei! făcu Martine, ridicând din sprâncene, de ce 
mă privești așa? S-ar părea cà-ti inspir frică! 

Avansă către el, cu braţele lipite pe lângă corp. David 
inspiră, amușină într-un mod caraghios, grotesc chiar, 
dar nu simţi absolut nimic. Celulele sale olfactive 
alterate nu mai detectau mirosurile. 

— Of! Ce joc mai e și ăsta? zise fata, apropiindu-se. 

David făcu din instinct un pas înapoi. Se împiedică de 
cablul unei boxe și căzu. Neîndemânarea îi salvă viaţa. 
Ca într-un coșmar, văzu geamul sărind în tändäri, ca o 
jerbă cu străluciri cristaline, apoi o văzu pe Martine cum 
se cambrează și se prăbușește la pământ; o bucată de 
piele zbură din stern, împroșcând cu sânge și așchii de 
os. Ceva venit din stradă o străpunse, perforându-i un 
tunel în cutia toracică. Un moment se legănă, în timp ce 
jeturi puternice de sânge tâsneau dintre omoplati și 
dintre sâni, apoi se afundă în mocheta întunecată, cu 
faţa acoperită de pletele oxigenate. 

David se ridică în coate, încercând să se îndepărteze 
cât mai repede de cadavru. Pe capacul translucid al 
combini stereo își făcea toaleta o mică ființă oribilă... O 


insectă cu profil de torpilă își freca piciorușele unul de 
altul. Era acoperită de sânge și de striuri musculare 
sfâșiate. David cedă panicii. Mai mult târâș decât în 
fugă, cobori scara, împinse ușa salonului și ieși în 
stradă. Insensibil la soarele puternic, urca bulevardul 
făcând spume ca un cal la capătul puterilor. Sângele 
Martinei i se imprimase în cămașă, trecătorii îl evitau cu 
prudenţă. Tânărul nu-i vedea, i se părea că aude mereu 
insectele șuierându-i pe la urechi. Era urmărit de 
imaginea dopului de carne ce se detașase din pieptul 
fetei, pentru a cădea ca un pachet moale pe dalele unei 
măcelării. Fugea în zig-zag, ca un nebun, trecând pe 
trotuarul opus când zărea o femeie. Acum erau toate un 
pericol de moarte! De la simpla menajeră la adolescenta 
în jeans, toate erau niște capcane! 

Ajunse la hotel fără să-l fi oprit cineva pe drum. 
Imediat ce urcă în cameră, se aruncă sub duș, încercând 
să scape de eventualele parfumuri impregnate în piele. 
Rămase mult timp sub jetul de apă, tremurând și 
cläntänind din dinţi. Era mort de frică. 

Revenind în cameră, se înfășură într-un cearceaf și se 
ghemui într-un colţ. Abia după o oră ieși din starea de 
prostratie. Radioul vecinului se auzea puternic prin 
peretele subţire: 

„Drama se amplifică pe măsură ce se adâncește 
misterul. E un fapt cert că asasinate asemănătoare celor 
din Saint Euphrate s-au mai petrecut încă în trei orașe 
de pe litoral. Ni s-a comunicat cifra de treizeci și trei de 
morți în ansamblu pe toate cele trei localităţi. Au fost 
vizate în principal personalităţile, dar lista cuprinde și 
femei aparţinând clasei mijlocii. Nimeni nu mai este 
astăzi la adăpost. «Femeie» este cuvântul cel mai des 
pronunţat! S-a stabilit că 90% din victime sunt femei, de 
parcă ar fi vizate în mod special. Identitatea «lor» 
rămâne încă un mister, iar ipotezele abundă. Se 
vorbește deja de o armată formată din maniaci sexuali, 
dar această eventualitate nu-l poate convinge pe 


profesorul Henri Bertold-Brieux, care, referindu-se la 
mijloacele tehnice folosite de ucigași, declară sigur pe el 
că asistăm la vreo invazie extraterestră! Confratele său 
doctorul Franklin Nemo, confirmă această ipoteză. Ne 
îndoim de impactul unei astfel de declaraţii... Deși 
surprinzătoare are totuși meritul de a explica natura 
rănilor observate pe corpurile victimelor. «Nu poate fi 
vorba decât de un jet de gaz», afirmă doctorul Henri 
Bertold-Brieux. Poliția, complet depășită de evenimente 
rămâne tăcută...” 

Programul continuă cu muzică, anunțând sfârșitul 
buletinului informativ. David se ridică, lăsând să-i cadă 
cearceaful umed ce se mula pe el, ca o a doua piele. Iată 
că Julie își vedea de treabă în continuare, aducând 
moarte și dezolare de-a lungul litoralului. Dacă panica 
va cuprinde orașul, vor avea loc multe incidente 
violente, barajele vor fi măturate, polițiștii vor fi călcaţi 
în picioare... David ezita în faţa ferestrei, cu privirea 
îndreptată către mare. Trebuia să prevină poliţia? Ar fi 
fost o tâmpenie. De altfel, povestea lui era incredibilă: 
„O  lăcustă ucigașă, domnule comisar, ascultă de 
ordinele unei ape de toaletă aflate în vânzare în cele mai 
luxoase parfumerii...” 

Ce farsă! Pe cine ar putea convinge cu o astfel de 
bazaconie? Poate doar un ziarist în criză de inspiraţie. 
Un hârtogar preocupat să descopere un nou monstru din 
Loch Ness... În tot cazul, trebuia să încerce. Târâtă de 
nebunia ei, Julie ar fi fost capabilă să aducă dezastrul pe 
întreaga coastă. Trebuia s-o oprească. 

Răsfoi un almanah și descoperi fără probleme 
numărul de telefon al jurnalului local, își drese glasul și 
se apropie de aparat. Zarurile erau aruncate. 

Tocmai forma a treia cifră a numărului respectiv, când 
simţi deodată o durere violentă la nivelul falangei a 
doua a degetului arătător. Scoase un urlet; suferinţa îl 
aduse lacrimi în ochi. Își contempla indexul rupt; fruntea 
îi era scăldată de sudoare. Era victima primei sale crize 


de fragilitate. 


XVIII 


David știa că trebuie să acţioneze foarte repede. După 
durerea insuportabilă de la început, degetul îi amortise. 
Avea aspectul unui cârcel noduros, umflat și violaceu. 
Suferinta nu se mai manifesta în mod continuu. Se 
ghemuise la încheietura palmei, de unde ieșea din când 
în când, ca o amintire a unei străvechi crucificări. 
Tânărul lupta să-și domine spaima care-l năpădea. 
Problema era prea serioasă pentru a se lăsa purtat pe 
valurile fricii. Nu era chiar surprins de ceea ce i se 
întâmpla, îndurase prea multe șocuri emoţionale în 
ultima vreme pentru a mai rămâne intact într-o lume în 
care totul se rupea în bucăţi. Acum trebuia să găsească 
soluția potrivită. Era de meserie, cunoștea fondul 
problemei. Organismul său decretase stare de urgenţă, 
nimic nu mai avea importanţă în fața acestui S.O.S. cu 
străfulgerări dureroase. 

Rupse un cearceaf cu dinţii și-și înfășură cu grijă 
mâna. „Nu-i decât un semnal de alarmă, gândi el, un 
mini-atac. Nu prevestește în mod obligatoriu marea 
prăbușire osoasă, să nu ne speriem!” 

Dar avea un chef nebun să urle. Cel mai cuminte ar fi 
fost să părăsească orașul, să scape de stresul blocadei. 
Aflat la adăpost, în liniște, procesul destructiei 
psihosomatice s-ar opri poate de la sine. Da, dar cum să 
scapi din Saint Euphrate? Atunci? Atunci rămânea 
soluţia spitalului, tranchilizante și doze mari de calciu. 
Era singura strategie posibilă până la ridicarea blocadei. 
Se îmbrăcă în fugă și își ascunse mâna sub haină. 


În momentul când trecu pragul hotelului, frica puse 
stăpânire pe el. Ştia că absenţa mirosului îl expunea la 
pericolul unei atingeri mortale. Va trebui să evite orice 
femeie pe o rază de douăzeci de metri în jur! Nu era 
prea ușor! 

Durerea degajată de degetul rănit îl aduse la realitate. 
Porni, aruncând adesea priviri scrutătoare în jurul lui. 
Un nod în piept îl sufoca. Dibui imediat spitalul general. 
Era o clădire albă, cu colonade frivole; fațada avea 
aspect de cazinou. Bănci de marmură jalonau holul în 
care vegheau busturile unor chirurgi „celebri” ca niște 
santinele. 

O infirmieră mofluză, cu un sort cam dubios, îl acostă 
pe coridor. Își dădu seama că nu-l va lăsa să facă un pas 
mai departe dacă nu-i arată degetul. Se execută. 
Grăsana îl examină cu o mutră de dispreţ. 

— Dragă domnule, făcu ea într-un târziu, sunteţi mic 
copil cu ce-mi prezentaţi dumneavoastră aici! Suntem 
suprasolicitati! Zeci de cazuri grave! Se pare că întreg 
orașul se sfărâmă. Veniti pe aici, vi-l punem la loc... Dar 
numai pentru că sunteţi simpatic! 

David o urmă într-o sală plină de cărucioare, de 
bolnavi ghipsati care ciocăneau neîndemânatic din cârje 
în drum spre toalete. Alţii, aruncaţi pe paturi, 
incorsetati ca niște mumii, scânceau fără încetare. 
Cripta, prost luminată, insuficient aerisită, putea a eter, 
urină și transpiratie. Pentru o clipă, David crezu că a 
nimerit într-o infirmerie militară, ridicată în goană la 
marginea unui câmp de bătaie. 

— Doctorul Ambush se va ocupa de dumneavoastră! 
anunţă infirmiera cu siluetă de elefant, descriindu-i un 
tip subtirel, cu părul negru și gras. Purta ochelari cu 
lentile violete și fuma în timpul rondului. 

David îl găsi pe medic dezagreabil. Prost bărbierit, 
lipsit de vlagă, avea o mutră marcată de o perfidie 
extrem de respingătoare. 

Se apropie de David, trase către el un cărucior 


incärcat cu cele necesare pentru astfel de cazuri si se 
puse pe treabă. 

— O să doară, îl preveni, cu ţigara lipită pe buza 
inferioară. Nu mai avem voie să folosim morfină pentru 
cazurile ușoare. Ca tratament, la fel: calciul a fost 
rechiziționat... Tot ce putem face este să vă administrăm 
neuroleptice, atât. Trebuie să ne descurcăm cu ce avem. 

Așeză foarte îndemânatic oasele rupte în poziţia 
inițială, aruncă o privire scurtă în jurul lui și-i sopti: 

— Să nu ne audă! Plătind o mică atenţie, v-aș putea 
scrie o rețetă cu prioritate. Cu ea n-aţi mai avea nicio 
problemă în procurarea medicamentelor din farmacie. 

David scotoci stângaci prin buzunar, luptându-se să-și 
scoată portofelul. 

— Hei, încetișor! mormăi celălalt. Vreti să mă prindă? 

Scoase chiar el etuiul din piele și-l goli de conţinut, 
scuturându-l bine. 

— La dracu' cu regulamentele lor, înjură el cu un 
surâs înspăimântător, toţi tipii ăștia de aici sunt 
terminati! Dumneavoastră sunteţi începător în boală. S- 
ar mai putea face ceva pentru dumneavoastră, e normal 
să aveţi prioritate. Eu sunt pentru medicina preventivă! 

Zgârie câteva cuvinte într-un carnet, detașă foaia si i- 
o întinse lui David. 

— Dacă aveţi probleme, nu ezitaţi să mă căutați. 
Ambush, doctor Ambush. Retineti, da? 

Cu un semn ironic din cap se îndepărtă. David ieși din 
salon cu impresia că tocmai părăsise un abator. Se 
îndreptă către farmacia spitalului. Reţeta medicului cu 
lentile violete fu onorată fără a stârni dubii, cel puţin 
aparent. Tânărul părăsi spitalul cu buzunarul plin de 
medicamente și cu degetul făcut sandwich între două 
atele. Intuitia îi șoptea că efortul nu fusese în zadar, în 
caz de recidivă, Ambush nu se va da înapoi să-l trateze, 
cu condiția să se prezinte la el cu buzunarele garnisite. 

Se opri pe marginea unei fântâni, înghiţi o jumătate 
de duzină de pastile cu o gură de apă sălcie. Ajuns în 


camera sa de la hotel, se întinse pe pat și dormi până 
seara, moleșit de analgezicele luate. 

Când se trezi, era întuneric, se ridică greoi, capul îi 
era de plumb. Indexul de la stânga i se rupse când 
încerca să aprindă lumina... De data asta scoase un urlet 
puternic, iar teroarea se instală în sufletul său, se 
färâmita! Trebuia să accepte evidenţa: era pe cale să 
devină la fel de fragil ca un „ghipsat”! Dacă nu făcea 
urgent ceva, fracturile se vor multiplica în cursul 
săptămânii viitoare. Mici fisuri localizate la nivelul 
oaselor de mai puţină importanţă: degete, încheieturi... 
Apoi răul se va accentua, va fi rândul braţelor și 
picioarelor. Se va disloca asemeni unui condamnat tras 
pe roată în Piaţa Greve. Trebuia să acţioneze, dar cum? 
Dacă Minsky ar fi mai fost în viaţă, ar fi putut... 

Minsky?... David se cramponă de acest nume. Aici era 
soluția! Faimoasa terapie imaginată de colosul chel, 
pasionat de insecte. Da, acum era momentul s-o aplice! 

Orbecăi până în baie. Creierul îi fierbea. Detinea, în 
fine, ceva concret! Trebuia să-și construiască un plan de 
bătaie și să plece la luptă imediat ce va răsări soarele. 
Nu închise un ochi toată noaptea. În pofida cașetelor 
somnifere, rămase întins în pat, zăcând, atent la 
pulsatiile dureroase ce se ridicau din degetele rănite. La 
radio se vorbea în continuare despre invaziile 
extraterestre. Primarul în persoană protesta pe calea 
undelor, cerând sancţiuni împotriva celor ce propagau 
știri proaste, și mai ales false. Explozii de panică 
aruncaseră, ici-colo, mulţimea împotriva barajelor de 
polițiști de la intrările în oraș. Situaţia se înrăutăţea din 
oră în oră. 

David se ridică și se îndreptă către fereastră. Oceanul 
arunca irizatii ca o baltă de ulei la intrarea într-un garaj. 
Lumini dansau pe acoperișuri. Poliţia se lupta cu 
inamicul invizibil, urmărind fantome și mitraliind pisici 
în rut. 

Când se înălţă soarele, David era dărâmat de 


oboseală. Se îmbrăcă mecanic, înhätä pașaportul fals și 
plecă spre bancă. 

Evenimentele din ultimele zile îl făcuseră să uite că 
era dacă nu bogat, cel puţin scutit de griji. Dacă Julie 
nu-l mintise poseda la ora asta un cont confortabil, 
alimentat din vânzările de Ira Melanox. Se va folosi de 
banii aceștia ca de o armă împotriva bolii. 

Cunoscu un moment de panică, când casierul cercetă 
atent actele false, dar totul decurse fără complicaţii. 
Teancurile alunecau pe marmura ghișeului cu un foșnet 
mătăsos. Le îndesă fericit prin buzunarele pardesiului. 
Putinii clienţi ai băncii trăgeau cu coada ochiului spre 
extravagantul care era îmbrăcat cu un trenci ce atârna 
sub greutatea milioanelor. Semnă câteva formulare și 
traversă holul cu pas grăbit, cu gulerul ridicat ca un 
spion din filme. 

Grenadele lacrimogene explodau în Piaţa 31 mai 1951 
aruncând o miasmă împuţită asupra unui mic grup de 
demonstranți. În urma protestatarilor sufocati. David 
găsi banderole pe care scria: „Saint Euphrate închisoare 
de stat. Cerem liberă circulaţie și încetarea blocadei”. 

Tânărul ridică din umeri și porni în direcţia spitalului 
general. Împușcături izolate se auzeau din depărtare. 
Aproape de fântâna Saint-Sophie, o babă goală își 
smulgea părul din cap urlând: 

— Extratereștrii sunt printre noi, vine sfârșitul lumii. 

În holul spitalului fu întâmpinat iar de grăsana 
infirmieră, întâlnită în ajun. Îl conduse la doctorul 
Ambush imediat. Bărbatul cu lentile violete își mesteca 
eternul chiștoc de ţigară în timp ce aranja într-un 
sterilizator niște seringi antice din sticlă. Părul gras 
părea pictat pe craniu. 

— Ce-i? mormăi el fără să ridice capul, iar s-a rupt 
ceva? 

David aruncă scurt șase teancuri în sterilizator. 
Ambush  scuipă ţigara și închise demn capacul 
aparatului. 


— O.K.! M-am prins despre ce-i vorba. Contrabandă. 
Vreti un camion de medicamente... 

— Mi se rupe de pastilele dumneavoastră! atacă 
David. Vă pot oferi triplul acestei sume, dacă-mi faceţi 
un serviciu... 

Un tic nervos deformă gura medicului. 

— De acord, spuse el, împingându-l pe David în 
spatele unui paravan. Ce doriţi? Să vă procur o fetiță? 

— Nu bateti câmpii, nu am prea mult timp la 
dispoziție! Am avut o nouă fractură în noaptea trecută. 

Ambush ridică din umeri, neputincios. 

— Asta, bătrâne, n-are leac! Dacă faceţi o criză de 
fragilitate nu pot face mare lucru pentru 
dumneavoastră. Nu vreau să vă fraieresc. Sunt 
interesat, dar cinstit. 

— Există, totuși, o posibilitate - metoda profesorului 
Minsky. 

Doctorul ridică o sprânceană. 

— Ţăcănitul ăla? Mi s-a povestit că nu se interesa 
decât de ciuperci... 

— De insecte, nu de ciuperci! se enervă David. A pus 
la punct o terapie originală, e cam mult de explicat. 

— Nu mă interesează, o tăie Ambush, rezumati! Vreti 
să vă aplic această așa-zisă terapie? Foarte bine. In ce 
constă? 

David înghiţi în sec. 

— Mi-ar trebui..., începu el, mi-ar trebui... grefate 
niște coarne! 

Doctorul căscă gura, sufocat de mirare. 

— Ce? bâlbâi el. Delirati? 

În secunda următoare își reveni: 

— O.K.! capitulă el. Dumneavoastră plătiți și eu vă 
grefez tot ce vă doriţi. Chiar și urechi și coadă de taur, 
dacă vă încântă! 

— Vorbesc foarte serios. Vă plătesc. Doriţi un avans 
mai consistent? 

Ambush își trecu mâna peste față. Avea un aer amabil 


si condescendent, aerul unui psihiatru când discută cu 
un nebun. 

— Nu, ajunge! suspină el. Am făcut și lucruri mai rele. 
De fapt, povestea asta cu grefa nici măcar nu este 
ilegală! 

Părea că reflectează. 

— Îmi trebuie timp să fac rost de materiale, de 
implant, de antirejectiv. Trebuie să trec pe la institutul 
veterinar. Si mai trebuie să mă gândesc la modul de 
lucru. Mă ametiti! N-am făcut asta în viața mea! 

— Gândiţi-vă repede! În trei zile voi fi deja înfășurat 
cu totul în ghips! 

Bărbatul cu lentile violete ridică mâna, temperându-l. 

— Mâine seară, conchise el, cu tonul unui geambaș. 
Mâine seară, la mine, la ora opt, Cheiul Imperatrice, 
numărul 15. E bine? 


XIX 


David era tintuit de pat, incapabil să facă o mișcare. 
Gânduri oribile îl bântuiau, venite din ceața 
anestezicului: 

„Dumnezeule! M-au acoperit cu ghips din cap până în 
picioare!” sau „M-am färâmitat în întregime, nu mai am 
niciun os care să poată fi mișcat cu ajutorul mușchilor!” 

Avea febră, febră mare, camera de hotel se deforma, 
curgea, se ondula. Asculta de fanteziile unei oribile și 
înspăimântătoare arhitecturi, ca o nalbă mare în 
continuă mișcare. David nu mai știa ce se întâmplase cu 
el în ajun. 

Întâlnirea fixată cu Ambush. Un vechi antrepozit, 
transformat în sălaș. Mai păstra imaginea unui hangar 
jegos, care domina un ponton dezafectat, lângă care 
putrezeau bărci pline de apă. Antrepozitul ascundea 
camere mari cu podeaua lustruită sau acoperită cu dale 
mari, asemănătoare cu sălile de baie sau cu măcelăriile. 
Un miros de dezinfectant plutea în această mini-clinică, 
cu lustrul nepotrivit cu restul arhitecturii. 

David se oprise lângă o masă acoperită cu 
instrumente chirurgicale. Ambush își pusese deja 
halatul. 

„A fost greu să procur coarne proaspete, declarase el, 
dar cred că o să meargă...” 

David îi plătise, se dezbrăcase... Apoi... 

Apoi, nu mai știa ce a urmat... 

Se trezise în mașina care-l ducea către hotel. 

„Voi spune portarului că aţi fost rănit în timpul 


manifestatiilor, îi șoptise Ambush. Dar să stiti, nu cred o 
iotă din povestea cu coarnele simbolice. Dacă acceptaţi 
un sfat, ar fi mai bine să plecaţi din oraș, înainte ca 
stresul să vă färâmiteze. Aveţi lovele, se pare că unii au 
reușit să treacă... Încercaţi!” 

David nu răspunsese. Era prea ocupat cu susţinerea 
capului bandajat.  Fruntea, craniul, deveniseră 
insensibile, ca de lemn. Încerca doar o senzaţie de 
greutate care-l făcea să pice în nas. Cum ajunsese în 
cameră, se înfundase în pat. Acum... 

Acum învăţa gesturile comune tuturor operatilor: 
mâinile avansează tremurând, nesigure, degetele pipăie 
bandajele... sub ambalajul de mumie se ghiceau 
cocoloașele moi ale compreselor, mici pernute umede. 

„Nu atingeti nimic mai devreme de o săptămână, îi 
poruncise Ambush, la coborârea din mașină. Inghititi 
pilulele antirejective si rämâneti liniștit. Ah, da! Încă 
ceva: uitați-mă! Plătiţi bine, dar sunteţi un client cam 
sucit!” 

David se așeză. Avea senzaţia că i se bălăngănea 
creierul între pereţii cutiei craniene. Se examină în 
oglinda de la baie. Capul îi era încoronat de un turban 
un pic cam grotesc si mai mult umplut cu câlti. 
Mormanul de comprese, repartizate uniform, ascundea 
complet rădăcina coarnelor. Semăna cu un fachir de 
cinema, dar era palid și avea ochii conturati cu cearcäne 
vinete. O durere îndepărtată se ridica de undeva de 
deasupra sprâncenelor, acolo unde fuseseră plantate 
apendicele. Ceva cocea acolo, palpita ca o măsea de 
minte ce-și face loc prin gingie. 

Înghiţi câteva pastile cu puţină apă. Buzele si limba 
păreau căptușite cu un clei albicios. Se duse să se 
întindă din nou. 

Amintirea excrescentelor animale ce-i străpungeau 
fruntea, îi dădu un sentiment de vigoare, se simţea 
salvat. Fusese biciuită dorinţa lui de a lupta. Angoasa 
dispărea. De-acum era înarmat, era periculos. Putea să 


spintece un om cu o lovitură de cap, putea... Adormi. 

Se trezi la ivirea zorilor. Zgomote de sfărâmături de 
geamuri urcau din stradă prin fereastra deschisă. 
Explodau grenade, trezind ecouri dureroase în capul său 
bolnav. Se hotări să mănânce ceva. Sună chelnerul. 

Băiatul de servici îl examină îndelung cu un aer 
insolent. 

— Ia te uită! rânji el. V-au aranjat bine polițiștii! 

— E de la o ţiglă... o bucată dintr-un coș, minți 
prostește David, mi-a căzut în cap de sus, de pe un 
acoperiș înalt... 

__— Un coș, observă băiatul hlizindu-se, da, bineînţeles! 
In ziua de azi sunt multe accidente din cauza coșurilor 
ce se surpă de pe clădiri! 

David îl blestemă în gând și-l dădu afară. Vapori 
pestilentiali se ridicau din stradă și se infiltrau printre 
canaturile ferestrei. Tânărul își înghiţi din nou pastilele. 
Se gândi că trebuia neapărat să părăsească Saint- 
Euphrate și să se întoarcă la institut. Acolo s-ar trata 
singur, folosind rezervele de calciu. Cu puţin noroc, un 
tratament de două săptămâni ar fi de ajuns să diminueze 
simptomele de fragilitate. i 

În tot cazul, nu mai putea rămâne aici. Intre lăcuste și 
manevrele represive ale brigăzilor de elită, situaţia 
devenea de nesuportat, iar starea lui îi interzicea orice 
urmă de stres. Nu avea decât o soluţie: s-o întindă cât 
mai repede cu putinţă. 

N-avea încredere în călăuze. Majoritatea erau, fără 
îndoială, niște escroci. Nu, ar putea fugi cu ocazia 
îmbulzelilor ce aruncau mulţimea spre barajele poliţiei. 
Acolo, cu condiţia să nu fie călcat în picioare, va avea 
poate norocul să treacă, lăsându-se purtat de fluxul 
uman. 

Se gândise la început să fugă pe mare, dar lanţurile 
de mine plantate în lungul litoralului îl îngrozeau. Mai 
mult, nici nu era un vâslaș prea bun, și nu se vedea 
înfruntând valurile trăgând la rame într-o canoe 


putredă, plină cu apă! 

Mâncă copios, se îndopă iarăși cu analgezice și își 
puse bluzonul de piele. Era hotărât să abandoneze 
bagajele și să coboare în stradă, la pândă, să aștepte 
primul moment prielnic. Pământul se legăna sub tălpile 
lui, dar n-avea de ales. 

În câteva zile, poliţia va primi sprijinul armatei. 
Mulțimea, timorată, nu va mai îndrăzni să se revolte, iar 
fiecare baraj va fi apărat de o unitate de blindate sau de 
automitraliere. N 

Päräsi camera cu un pas nesigur. In stradă, grupuri 
de tineri se agitau cu un aer sălbatic, înarmați cu bare 
de fier. Multi erau răniţi. David îi urmări, în speranța că 
vor forma un detașament ofensiv. Capul i se învârti si se 
scufundă într-o ceață ca de bumbac care-i încetini 
reflexele. Caroserii de mașini incendiate împiedicau 
circulaţia. Copacii decorativi, plantați în ghivece mari la 
intrările hotelurilor de lux, fuseseră rästurnati la 
pământ și tăiați bucățele. Cartușe mari, explodate, de 
gaze lacrimogene, se  îngrămădeau la marginea 
drumului. Orașul oferea imaginea unui război civil. 
David percepea toate aceste detalii cu o oarecare 
detașare datorată calmantelor. Nu păreau mai reale 
decât fotografiile din revistele cu pagini lucioase. Una 
din acele poze de război, oribile, care prezentau scene 
de masacru. Dar culorile erau atât de frumoase și 
unghiul atât de bine ales, încât deveneau chiar plăcute 
privirii. 

Somnolent, își târa picioarele în urma manifestantilor. 
Fiecare pas îi răsuna în creier, explodând într-o durere 
surdă sub meandrele turbanului. 

Mulțimea cârtitoare se aduna, cuprinzând diferite 
pături socialele populaţiei. Fără ca vreun conducător să 
iasă în faţa și să ia cuvântul, protestatarii convergeau 
către barajul de la Poarta Kaudine. Apariţia lor în capul 
bulevardului fu salutată cu o salvă de gaz urticant trasă 
de la înălțimea acoperișurilor. Primul asalt fu astfel 


respins cu ușurință. La a doua tentativă, polițiștii postati 
deasupra barajului au pus în funcţiune bateria 
aruncătoare de spumă folosită împotriva incendiilor. Un 
torent de apă înspumată inundă asfaltul. Temându-se 
pentru pansamentele sale, David bătu în retragere. 

Descoperi curând că asedii asemănătoare se 
desfășurau la toate porţile orașului. Cam peste tot, 
cohorte de oameni furioși făceau presiuni, fără sloganuri 
sau ordine imperative. David avu impresia că asistă la o 
revoluţie învinsă din start, dar încăpățânându-se să 
respect orarul unui tărăboi de onoare, calculat la minut 
ca programul unei uzine. 

În timpul unui asalt asupra Porții Marcady își pierdu 
turbanul în înghesuială... 

Fruntea îi era protejată doar de câteva comprese. 

Căută să se refugieze la adăpostul întunericului unui 
portal. Dar o puștoaică îl văzu. Cu ochii dilatati de 
spaimă, ridică spre el un deget teapän, urlând: 

— Un extraterestru! Există! Sunt aici! Repede! Tipul 
cu haină de piele, opriti-l, are antene pe cap! 

David se aruncă într-o străduţă îngustă, răsturnând 
coșurile de gunoi. O babă preocupată să-și hrănească 
pisicile hămesite, se cutremură la vederea lui. 

— Diavolul! behăi ea. Fiara Apocalipsului! E sfârșitul 
lumii! 

David o împinse cu o lovitură de umăr. Baba tipa tot 
mai tare. Tânărul îi smulse sortul din care-și făcu un coif 
destul de caraghios, gândindu-se că ar putea trece drept 
o mască de protecţie împotriva gazelor. Continua să 
alerge în zig-zag. În spatele lui, vociferările fetiţei 
acopereau lamentările bătrânei. Era clar că puștoaica 
preluase conducerea unei patrule improvizate și că 
venea în urma lui prin labirintul strädutelor. Inima lui 
David se ambală. 

Tânărul se lipi de un zid, încercând să-și tragă 
sufletul. Cârpa pe care și-o pusese pe cap atârna până la 
umeri, dându-i un aspect de șeic. 


— Dracul! urlă în continuare baba. Avea în frunte 
coarnele Fiarei! Fiara din scriptură! 

Un vacarm de pubele răsturnate îi acoperi vocea. 
David începu să fugă iar, cu pas greoi. O migrenă 
puternică îi strivea capul. Se simţea de parcă i-ar fi fost 
înfipte două sulițe deasupra sprâncenelor. Lupta din 
răsputeri să nu se prăbușească. 

Dacă pun mâna pe el îl vor crucifica imediat și tot 
orașul va defila prin faţa cadavrului ,Martianului” 
capturat! Nu-și făcea iluzii în privinţa asta. 

Înghiţi deodată trei comprimate analgezice si se 
cätärà pe o scară de incendiu. Pasarela ce urca în zig- 
zag pe toată înălțimea clădirii îl duse către acoperiș. 
Ajuns sus, se opri lângă un coș, la capătul puterilor. 

Trecură zece minute și nu apăru nimeni în urma sa. 
Se ridică și încercă să-și caute o ascunzătoare capabilă 
să-l ţină departe de privirile celorlalţi. Se temu de 
polițiștii de pe acoperișuri, dar aceștia erau preocupaţi 
cu ce se întâmpla jos, în stradă. Se strecură într-o 
hulubărie, se întinse și se acoperi cu paie. Calmantele îl 
aduseră somnul pe nesimţite. 

Când se trezi, era deja noapte. O coloană de torţe se 
zărea în lungul bulevardului. 

— Poarta! urla sacadat mulțimea, îndreptându-se 
către baraj. Deschide-ti poarta! 

David ieși din ascunzătoare. Tatonând prudent, 
localiză scara de serviciu și începu să coboare pe 
întuneric. Grenadele explodau în stradă cu zgomote 
seci, de pungi de hârtie sparte. 

Când ajunse pe trotuar, înţelese că exasperarea 
mulțimii atinsese apogeul. Frica și întunericul 
electrizaseră mulțimea. Puhoiul se deplasa compact, ca 
un berbec cu o mie de capete. Proiectoarele poliţiei 
luminau fugitiv fete mascate cu fulare, acoperite cu 
căști de motocros. O fetiţă, ridicată pe umerii unui colos 
bărbos, îi zgândărea pe contestatari prin intermediul 
unei portavoce. 


— Prieteni! spunea ea. Un comando de extratereștri a 
fost surprins în după amiaza asta de către un membru al 
serviciului nostru de ordine. Prezenţa invadatorilor 
veniţi din spaţiu este certă. Poliţia nu are dreptul să ne 
ofere drept momeală acestor monștri! Trebuie să 
actionäm și să evacuăm orașul cât mai repede! 

Se auzi aprobarea frenetică a mulţimii. Voiau să afle. 
Suspectau poliţia că face parte din complot. De fapt, 
copoii erau într-adevăr de pe pământ? Monștrii din 
spaţiu nu-i înlocuiseră oare? 

Această eventualitate îndârji masa de oameni. Cu o 
singură mișcare, mareea umană porni către păienjenișul 
barajului. Au fost aruncate torţe și sticle cu benzină. O 
rafală străpunse noaptea, apoi arma tăcu. 

Confuzia era atât de mare, că David nu mai vedea 
nimic. Nu avea decât o grijă: să nu-i fie smulsă cârpa de 
pe cap, dezvelind coarnele încă necicatrizate. Aproape 
peste tot răsunau urlete de furie și de durere. Scântei de 
pucioasă rupeau întunericul. Ca o inimă uriașă, 
mulțimea pulsa: se năpusteau către baricadă, se agätau 
de ea, se retrăgeau, se călcau în picioare. 

David se sufoca. Pieptul îl era strivit de umărul 
vecinului. Un turn de pază se clătină, bârnele de 
susţinere cedară bulon cu bulon... Tânărul o luă la fugă 
când fugiră și ceilalți. Sări printr-un ecran de flăcări, se 
poticni de bolovanii din pavaj. 

— Am reușit! ţipă unul. Am trecut! Suntem liberi! 

David căzu în genunchi în noaptea ce mirosea a fum. 
Își pierduse cârpa; așa, din profil, pe fundalul 
tremurător și roșu al incendiului, semăna cu un diavol 
păzind intrarea infernului. 

Preocupati de fuga lor, ceilalți nu-i aruncară nici 
măcar o privire. 


XX 


Putin mai târziu, David recuperă o cască de 
motociclist de la un manifestant ucis de prăbușirea unei 
grinzi. Era un model integral, cu vizieră, care-i ascundea 
perfect coarnele. Şi-o puse pe cap și porni la drum. 
Constată că era singur. Odată barajul străpuns, mareea 
de oameni se împrăștiase pe câmp. Înflăcărarea se 
stingea; în curând aveau să apară zorii. Tânărul mergea 
pe dunga continuă a șoselei. Noaptea îl învăluia ca o 
mantie; pașii îi răsunau pe asfalt. 

Cu primele luciri ale zilei, se opri la o stână, unde se 
înfășură în fân și dormi trei ceasuri bune. 

Se trezi mort de foame. Se spălă la o fântână publică 
și constată că degetele rupte nu-l mai făceau să sufere. 
Contactul cu apa îngheţată nu-i produse durere în 
falange. Văzu în asta un semn de vindecare. Acum, că 
părăsise orașul, se simţea puternic. Criza de fragilitate, 
tratată încă de la început, nu-i va mai produce neplăceri, 
era convins. Începea să-și organizeze un plan pentru 
început, o cură la institut, apoi capturarea unor 
specimene de Ira Melanox, pe care le va trimite 
autorităţilor, păstrându-și anonimatul, bineînţeles, cu 
explicaţii privitoare la particularităţile acestei insecte. 

Procedând astfel va contracara strategia Juliei. Nu 
putea să le lase să se înmulțească în liniște, infestând 
orașele, tintind prada umană la întâmplare! Apoi va 
pleca departe, în străinătate poate, îi rămăseseră destui 
bani, putea să trăiască destul de mult timp din ei, 
ocupat doar să fure valijoare pentru plăcerea lui. 


Mergea cu pas susținut, rumegându-si gândurile. Nu 
mai avea febră. Prezenţa coarnelor în frunte nu-l 
deranja absolut deloc. Când starea lui generală va fi 
considerabil îmbunătăţită, se va putea debarasa de ele. 
Cu bani găsești oricând tipi de teapa lui Ambush. 

Se opri pe marginea unui câmp să culeagă mere. 
Câteodată se întâlnea cu grupuri de fugari, dar se 
multumeau să-și facă vagi semne cu mâna sau să emită 
câte o onomatopee. Nu încerca să-i rețină. Acum, că 
scăpaseră din oraș, evadatii nu știau încotro să se 
îndrepte, bântuiau la întâmplare, descumpäniti. David 
își continuă drumul în etape. De două ori fu nevoit să 
sară în sant la apropierea unor convoaie militare. Ştia că 
va trebui să evite Saint-Alex și să ajungă la institut cu 
mijloace proprii. Asta însemna o zi întreagă de mers, 
pentru că încerca să se menajeze. Trecând printr-un sat 
de pe țărm, se gândi să-și cumpere provizii. Ţăranii îl 
întâmpinară cu neîncredere și cu pușca de vânătoare la 
îndemână, în fiecare prăvălie. 

— Asta din cauza fugarilor, croncăni brutarul. Nu au 
para chioară și încearcă să fure mâncare. Povestesc 
despre martieni care devastează orașele de pe coastă. 
Treaba lor, nu mă interesează! 

David plăti, ieși din sat, mâncând cu poftă. Scurtă 
drumul prin pădure, ca să evite șoselele și patrulele. 
Când se lăsă noaptea era dărâmat. Se instală într-o 
scorbură mare și dormi somn fără vise. 

În zori, i se păru că putea mișca degetele din nou, fără 
să simtă nici cea mai mică durere. Metoda lui Minsky, 
aplicată pe subiecţi aflaţi în faza incipientă, se dovedea 
miraculoasă. 

Întărit de această constatare, mâncă, terminând 
ultimele provizii, și-și reluă drumul. 

Conform planului, evită Saint-Alex și clădirile lui albe. 
Ceaţa plutea ca de obicei deasupra câmpiei. David era 
atent să nu părăsească mijlocul drumului, încercând să 
se ţină departe de ţinutul lăcustelor. Suspină ușurat 


văzându-se în sfârșit în vecinătatea centrului medical. 
Clădirile institutului se profilau pe fundalul cenușiu al 
cerului. 

De cum împinse poarta, simţi că s-a petrecut ceva... 
Usa de la reședința paznicilor se căsca de parcă cei doi 
bătrâni ar fi fost obligaţi s-o rupă la fugă, fără să ia 
nimic cu ei... Mai ales că... Mai ales că una dintre 
clădiri... lipsea! O clipi fu năpădit de groază. Apoi 
realiză că o bucată din faleză se präbusise, antrenând și 
pavilionul profesorului Minsky. O tăietură clară sectiona 
peluza din parc, de parcă o lovitură teribilă de topor 
despicase deodată faleza. O statuie fără faţă se ţinea 
curios în echilibru pe marginea abisului. Vântul aducea 
miros de pământ reavăn și rădăcini umede. David era 
tentat să facă un pas până la marginea hăului, dar 
prezenţa șopârlelor ce se târau pe sol îi determină să-și 
schimbe gândul. Faleza se disloca, centrul medical era 
mai mult ca oricând în echilibru pe vârful unui puzzle ce 
se dezmembrează, înţelese și de ce se refugiaseră 
portarii: iminenta unei catastrofe! La  mareea 
următoare, șocul valurilor ar putea arunca în neant 
întregul edificiu de calcar ros de vreme. David se 
scutură. Era obosit și epuizat. 

Pătrunse în corpul pentru tratamente intensive. 
Bolnavii sub perfuzie fixau în continuare plafonul, 
înconjurați de mașinării bâzâitoare. Pentru ei nimic nu 
se întâmplase, nimic nu existase. David umplu 
flacoanele de glucoză și de ser. Se întreba dacă avea 
rost să evacueze acești morti-vi. Se hotărî să 
menţioneze prezența lor în scrisoarea adresată 
autorităţilor și presei. 

Se dezbrăcă și trecu în vestiar să facă un duș. Apa 
mirosea a rugină. Avu grijă să nu-și ude capul și să nu-și 
privească imaginea în oglinzile ce căptușeau pereţii 
camerei. Nu-și dădea seama de ce proceda așa. Simtea 
greutatea coarnelor pe frunte, dar nu voia să le vadă. 
Era ilogic, dar nu avea timp să reflecteze la asta acum. 


Gol, pătrunse în sala în care erau depozitate 
medicamentele și-și administră trei doze de calciu. 
Prefera să fie prudent. Când aruncă seringile în coșul de 
gunoi, văzu pete de sânge coagulat pe podea. Stropii, 
uscați de multă vreme, desenaseră o traiectorie 
punctată. 

Urmări dâra și împinse ușa unei camere individuale. 

Julie era întinsă goală pe un pat, maroniu de pe urma 
hemoragiilor. Proptise pe umărul drept un pachet mare 
de comprese și-și așezase la îndemână mai multe cutii 
cu morfină, în seringi utilizabile o singură dată. Era 
palidă, fără sânge și foarte slabă. Pupilele, foarte 
dilatate, îi dădeau o privire extatică, de religioasă 
vizitată de Sfântul Duh. 

Pufni în râs recunoscându-l pe David și îndreptă spre 
el un deget batjocoritor. 

— Oho! rânji ea, iată-l pe dracu-n persoană care vine 
să mă caute! Ce coarne micute aveţi, jupân Belzebut! 
Sunteţi sigur că nu le-aţi furat de la tapul domnului 
Seguin? 

Se sufocă și începu să tușească. O grimasă de 
suferință o desfigură. David păși printre seringile 
împrăștiate pe podea. 

— Dar ești drogată până în măduva spinării, spuse el 
așezându-se la căpătâiul ei. Ești rănită? Lasă-mă să 
văd... 

— Nu! urlă Julie, oprindu-i gestul. Nuuu... 

Lăsă capul să-i cadă moale înapoi pe pernă. Părul i se 
lipise de obraji în suvite uleioase. 

— E o lăcustă, sughiță ea. Am căzut în propria mea 
capcană. Şi-au revenit în interiorul valizei... Când am 
ridicat capacul... E o minune că nu m-a omorât. Am venit 
să mă îngrijesc, dar n-am putut să o extrag... N-a avut 
suficientă forţă când a lovit, a rămas în plagă... 

— Trebuie s-o scoţi, începu David, o vom... 

— Nu, nu trebuie, ţipă Julie. Nu înţelegi! Se mișcă tot 
timpul, își sapă galerii... Mă devorează din interior! 


Tânărul fu trecut de frisoane de oroare. 

— Sunt un cuib de termite ambulant, adăugă Julie. Se 
mișcă, rontäie și ronţăie... A forat tunele în adâncul 
mușchilor! Fără morfină aș înnebuni de durere. 

Mâna ei scheletică se agăţă de braţul lui David. 

— Oh! gâfâi ea, fă-mi te rog o supradoză înainte ca 
stocul să se sfârșească. Dă-mi lovitura de graţie, înainte 
ca scârboșenia asta să-mi roadă măruntaiele. Te rog! 

— Ești nebună! protestă băiatul. Precis se mai poate 
face ceva... 

— Imbecilule, zbieră Julie, nu ești chirurg! Ar trebui 
să mă despici de sus până jos ca s-o găsești! Ce mai 
aștepți? Vrei să mă halească? Vrei să te răzbuni, nu? Nu 
ţi-a picat bine că te-am lăsat de izbeliște... Dar, bietul 
meu David, n-ai fi putut continua! 

Se strâmbă, întorcându-se pe partea dreaptă. 

— Oh! gemu ea, o simt, e acolo! Se mișcă! Îţi spun că 
se mișcă! 

Figura i se schimonosi. Gemea ca o femeie în chinurile 
facerii, cu picioarele desfăcute larg, cu degetele crispate 
pe tăblia patului. David se dădu înapoi speriat. Fruntea 
îi era acoperită de o transpiratie de gheaţă. Iesi pe 
coridor. O auzi strigând din nou în urma lui. 

Cu chiu, cu vai, ajunse în secţia administrativă. Era 
convins că trebuie să povestească tot. Se instală în faţa 
mașinii de scris. Mâinile îi tremurau puternic așa că 
reuși destul de curând să blocheze claviatura, îi era 
frică, căută în zadar o sticlă de alcool. Găsi un vechi 
dictafon și câteva casete. 

Așezat în întuneric, începu să povestească istoria 
lăcustelor ucigașe, dar își dădu seama că devia și că 
povestea lui nu era susţinută de argumente sau dovezi. 
Începea să semene cu delirul unui narcoman. Nu va 
convinge pe nimeni în felul ăsta. Să captureze câteva 
exemplare? Să le închidă într-un container... Dar era 
imposibil deoarece capcana pentru insecte și costumul 
de „vârcolac” al lui Minsky dormeau în fundul mării, sub 


tone de pietre detasate din faleză. Nu, nu putea face 
nimic! 

Rămase multă vreme cufundat în întuneric, tresärind 
de fiecare dată când Julie tipa „Se mișcă!”. Nu se 
simtise niciodată atât de neputincios. 

Către seară, totuși, reuși să dactilografieze o scrisoare 
pe zece file, destul de confuză și se grăbi s-o xeroxeze 
înainte de a o distruge tot el, din lașitate. 

În timp ce lucra, i se păru că distinge lumini pe 
șoseaua ce venea dinspre câmp. Era însă atât de exaltat, 
încât nu le dădu atenţie. Trebuia să expedieze plicurile. 
Căută adresele respective în anuar. Își dădea seama că 
era inutil. Poliţia era probabil asaltată de mii de scrisori 
anonime. Ah! Ale sale se vor dilua în mijlocul oceanului 
de demenţă, fără ca cineva să-și facă probleme, plicurile 
lipite făceau un teanc gros pe birou. Mai trebuia doar să 
meargă la Saint-Alex unde le va pune la poștă. Noaptea, 
când străzile sunt pustii, riscul de a întâlni pe cineva era 
mic, sau, în fine, așa-i plăcea să creadă. Apoi va trebui 
să ia o hotărâre în privinţa Juliei... Nu putea fugi din 
institut abandonând-o astfel într-o agonie interminabilă. 

Se îmbrăcă, luă impermeabilul, își puse casca. 
Bicicleta mai era încă în remiză. O apucă de furcă, jenat 
de plicurile timbrate care-i deformau buzunarul. Porni. 
Inchise poarta si se lansă pe drum. 

„Fac o prostie”, se gândi pedalând grăbit. 

Bicicleta se zguduia din toate încheieturile. Lumina 
palidă, tremurătoare, străpungea întunericul doar la trei 
metri în faţa sa. Transpira din belșug; un presentiment 
rău i se năștea în capul pieptului. Deodată, o lumină 
puternică îl orbi. Torte. Vru să frâneze, se împiedică si 
căzu la pământ. 

— Hei, tu! Nu face prostii că trag! 

— Ce vreţi de la mine? protestă David strângând 
pumnii. 

— Comitetul Apărării din Saint-Alex! lătră o a doua 
siluetă. Patrulăm în fiecare noapte pe drumul din câmp 


de când a fost descoperit cadavrul lui Georges Alby, pe 
jumătate devorat. Ne-am hotărât să-l pândim pe 
monstru la el acasă. Dumneavoastră cine sunteţi? 

— Sunt infirmier la Institutul Minsky, îngăimă David. 

— Minti! vociferă unul. Bătrânul Gunther, portarul, 
ne-a spus că la institut toată lumea a murit când s-a 
prăbușit faleza. După catastrofă n-au mai văzut pe 
nimeni ieșind din clădiri, dintre membrii personalului 
medical. Sunt morţi cu toţii: Minsky, târfa lui roșcată și 
valetul. Mai erau ghipsatii, care au crăpat de mult. De 
unde ai ieșit? 

— Hei, făcu unul mai vigilent, șefule, e plin de sânge, 
și ce dracu face cu casca pe bicicletă? 

— E sângele meu! urlă David îngheţat de frică. Am 
căzut când m-aţi orbit cu lanternele... 

— Se poate, dar atunci scoateţi-vă casca, să vă vedem 
mutra. 

— Nu! 

Trei umbre îl înconjurară, în timp ce lumina îi căuta 
figura. 

— Of! Doamne! se sufocă unul. 

Cu reflexul groazei superstitioase, polițiștii se 
îndepărtară eliberându-l. 

— E Diavolul! bâlbâi un ţăran. Diavolul! 

David o șterse în întuneric. Profitând de uluirea 
produsă sări șanțul, părăsi drumul și se afundă în balta 
de cerneală a câmpului. 

— Era Monstrul! urlă unul în spatele lui. Trageti! 
Trageti odată! 

Dar tortele nu erau suficient de puternice pentru a 
străpunge noaptea, iar proiectilele s-ar fi pierdut de 
pomană. 

David alerga ca un nebun. Politisti nu vor avea 
curajul să-l urmărească. Era salvat. Bâjbâi, apoi se lipi 
cu spatele de un menhir. Voia să-și tragă sufletul. 

Lăcustele îl ciuruiră, tintuindu-l de granit, fără ca 
David să le fi auzit măcar șuierând. Căzu ca un bolovan, 


intepenit de surpriză si de moarte. Instantaneu, 
insectele îl acoperiră. 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 
Territoire de fièvre (1983) 

Les Lutteurs immobiles (1983) 

Les Bêtes enracinées (1983) 

Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-béton (1984) 

Les Foetus d'acier (1984) 


La Maison vénéneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opéra (1985) 

Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colère des ténèbres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 


Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, 
c'est à quel étage? în 2003) 


Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 


Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 


L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d’encre (1988) 
Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Écorcheurs (1988) 
Le Dragon du roi Squelette (1989) 


La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar à louer (1990) 
La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Rêveurs d'ombre (1990) 
Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 
Capitaine suicide (1992) 
Abimes (1993) 
Hurlemort (1993) 
Derelict (1993) 
Sécurité absolue (1993) 


La Route obscure (1993) 
De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 
Armés et dangereux (1993) 
La Maison de l’aigle (1994) 
Le visiteur sans visage (1994) 
Le Chien de minuit (1994) 
Le Sourire noir (1994) 
La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 
La Main froide (1995) 
Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 
Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 
Le Château des poisons (1997) 
La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crépuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 


Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 


Les Prisonnières de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnée (1999) 
Le Manoir des sortilèges (1999) 

La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 

Dernières lueurs avant l’aube (2000) 

Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 
Les Cavaliers de la pyramide (2004) 


La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 


La Maison des murmures (2005) 


La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 


La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 


La Fenêtre jaune (2007) 

Ceux qui dorment en ces murs (2007) 
Le masque d'argile (2008) 
Dortoir interdit (2009) 

Ceux d’en bas (2010) 


Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 


Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 


Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 


Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 


Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 
(2006) 


Sigrid et le mondes perdus 


Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 


Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de 
muraille, 2005 


Elodie et le maâtre des rêves 
Élodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les géants (2007) 
Nouchka et la couronne maudite (2007) 


Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb 
Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 
Les Hommes tritons (1986) 


Les Tourmenteurs (1987) 


Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 
L'Empire des abâmes (1997) 


Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 


Sub pseudonimul Akira Suzuko 


Les Harponneurs d'étoiles (1998) 
La Meute hurlante (1998) 
Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D. Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 


Les Guerriers du grand Crâne (1998) 


Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 


(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 


Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 


Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 
Haita (roman), Editura Nemira, 2006 
Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 
Mâna rece, Paralela 45, 2007 


Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 


Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008 


100000009000000000000000000000000000000000: 


David päsi pragul camerei si se cutre- 
mură. O femeie firavă zăcea într-o stare 
de prostatie într-un ungher,cu genunchii 
la gură în poziţie foetală. Excrescentele 
osoase care-i ieşeau din frunte erau atit 
de ramificate că nu se mai puteau numi 
coarne. Semănau mai curind cu o rețea 
de tije incilcite, legate sub formă de pla- 
să, ale căror prelungiri se îndreptau către 
pămint ca ramurile unei sălcii plingă- 
toare din os. Da, chiar asta era : o salcie 
plingătoare din os. Ramurile cornoase se 
răsuceau toate către podea, organizin- 
du-se în rețele cartilaginoase, ale cărei 
încrucișări evocau gratiile unei custi. 


COPERTA : VALENTIN TANASE 


ISBN 973-9085 -03-2 Lei 160