Serge Brussolo — Cosmar de inchiriat

Brussolo este enigma imposibil de clasat 
a literaturii franceze, creatorul ei unic si baroc. 


SERGE BRUSSOLO 


&, « 


COSMAR 


ÎNCHIRIAT 


Casa de pe colină: sălasul unui blestem străvechi... 


Serge 
Brussolo 


Coșmar de 
închiriat 


Cauchemar a louer 


1990 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, 
Paris) este un scriitor francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 

In anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 
înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 
citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 
dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 
acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 


Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie 
„romane”, de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. 
În liceu avea reputaţia făcută: unii profesori îl 
dispretuiau și-i spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; 
alții însă îl admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. 
Ajuns - în mod natural - student la litere, îşi trimite 
scrierile pe la diverse publicaţii şi debutează astfel, la 
21 de ani, în paginile unui fanzin obscur. Perseverează, 
de altfel nu ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 
primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru 
nuvela Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, 
editurile încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide 
porţile, publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un 
ville malade. Urmează alte 150 de romane. 

În anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul 
lui original și distinctiv literatura science-fiction 
franceză. Considerat de unii critici o enigmă imposibil 
de clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violenţă și 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionaţi. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. 
Primul lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut 
în periodicul L'Aube enclavée în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Française. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 
ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 
abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 
Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost 
publicate în colecţia Anticipation a editurii Fleuve Noir 


și în colecţia Presence du futur a editurii Denoel. 

După ce iniţial a scris numai science-fiction, Brussolo 
a abordat mai târziu alte genuri literare, precum 
romanul istoric sau cel aparţinând genului thriller. Este, 
de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


1 


ERA UNA DINTRE ACELE ZILE când totul merge din 
ce în ce mai rău; când imaginile din jur îţi par o 
prelungire a cosmarurilor din timpul nopții, un fel de 
revărsare a imaginarului în lumea reală. Ploaia inunda 
peisajul, învăluind drumul în perdele lichide continue, în 
spatele cărora casele nu mai erau decât niște umbre 
vagi. Tatăl lui David conducea cu dinţii înclestati și 
mâinile crispate pe volan. Zgomotul aversei acoperea 
glasul radioului, strivind muzica sub o răpăială jilavă. 
Mami stătea tăcută, cu nervii încordaţi. Nu prea avea 
încredere în calităţile de șofer ale soțului ei, cu atât mai 
mult cu cât știa că, înainte de plecare, acesta băuse pe 
ascuns. 

Îl văzuse închizându-se în magazia din grădină, unde 
ţinea ascunsă damigeana cu rachiu de mere. Când ieșise 
de-acolo, bărbatul ei se împleticise o clipă pe poteca 
dintre dovleci - unii păstrând și acum cicatricele ultimei 
sărbători de Halloween - și nu-și găsise echilibrul decât 
agăţându-se de frânghia de rufe. Mami îl împinsese pe 
David pe scaunul din spate, de parcă ar fi vrut să-l crute 
de această scenă rușinoasă. Deseori, când își bănuia 
bărbatul că băuse, mami îi dădea fiului, în șoaptă, 
sfaturi disperate: 

„Dacă avem un accident, grăbește-te să ieși din 
mașină, nu te ocupa de noi. Chiar dacă suntem răniți 
sau inconstienti, îndepărtează-te cât poți de repede, mai 
înainte ca rezervorul să facă explozie. Nu pierde timpul 
încercând să ne ajuţi, mai ales dacă mașina a luat foc...” 


David clătina din cap, fără să scoată o vorbă, cuprins 
treptat de senzaţia că era un pilot kamikaze pregătindu- 
se să decoleze. 

Azi se duceau să viziteze casa cea nouă, recomandată 
de agenţie. 

— 1 se spune Picnicul de la Willoughby, le explicase 
agentul imobiliar. Are o poziţie foarte frumoasă. La 
începutul secolului se organizau acolo dejunuri la iarbă 
verde cu un aer foarte monden, foarte francais... 

Mami se hlizise, puţin cam prostește. Tati dăduse din 
umeri. 

— Doar dacă turiștii nu vin să ne frece la bibilică, 
mormăise el. 

— Si dacă vin, n-o să iesiti în pierdere, îl încântă 
agentul. Sunt sigur că doamna, soţia dumneavoastră, 
face niște clătite foarte bune și o cafea excelentă. Vara 
se poate câștiga o grămadă de bani cu câteva prăjituri 
de casă și zece litri de citronadă. 

Tati ridicase dintr-o sprânceană și mormăise: 

— Mare șmecheraș mai ești! 

Râseră cu toţii, greoi, așa cum numai adulţii știu s-o 
facă, și totuși, imediat ce intrase în biroul acela mic, 
David fusese cuprins de un nestăpânit sentiment de 
angoasă. Nu știa de ce. Poate pentru că ideea mutatului 
îl înspăimânta? Oricum, o tulburare inexplicabilă pusese 
stăpânire pe el atunci când directorul agenţiei scosese, 
dintr-un fișet metalic cu vopseaua scorojită, fotografia 
casei. De altfel, la ultima ședință cu părinţii, psihologul 
școlii declarase că David era un copil prea impresionabil 
pentru vârsta lui și cu prea multă imaginaţie. 

— O curcă plouată, da-da, bombănise tati. Sămânţă 
proastă. 

— Nu are decât doisprezece ani, îi luase apărarea 
mami. 

— Eu, la doisprezece ani, îi pusesem cu botul pe labe 
pe toţi cei de pe strada mea, i-o trântise tati. Si toţi 
puștanii ascultau de cel mai mic semn al meu, așa să 


știi. 

Adevărul era că agenţia imobiliară îţi dădea o 
senzaţie de sufocare. Era un fel de cocioabă mică și 
întunecoasă, înghesuită între două clădiri enorme care 
păreau că o apasă ca doi dinozauri de beton. Zidul era 
brăzdat pe dinăuntru de crăpături care te făceau să te 
gândești la pereţii unui ou gata să se spargă. Acolo 
David se simtise imediat... în pericol. 

O pisică neagră, plină de cicatrice, se fâtâia nervoasă 
pe mocheta unde urinase din abundență. Animalul 
sfâșiase cu ghearele anunţurile din vitrină, făcându-le să 
semene cu niște pergamente ciopârtite, aproape ilizibile. 
Acum, animalul mieuna încetișor, lovind covorul, într-un 
ritm accelerat, cu coada lui năpârlită. Lăsase urme de 
gheare peste tot: pe lambriurile de lemn, pe fisetele 
metalice, pe mapa de birou. 

— Sunt sigur că am ceea ce vă trebuie, zisese 
bărbatul așezat la mașina de scris și pe care iluminatul 
prost îl preschimba într-o umbră chinezească enormă. 

Și imediat scosese un dosar roșu, murmurând cu o 
lăcomie ciudată: 

— O casă de vis. O afacere grozavă pentru cineva 
căruia îi place munca fizică. 

O introducere frumoasă. Tati era mândru de mâinile 
lui groase, pline de bătături, cu pielea mai aspră decât 
aceea a iguanei. După care discutaseră de bani și David 
nu-i mai ascultase. Pe toată durata tranzacţiilor, pisica 
se uitase fix în ochii lui, fără să clipească, cu ghearele 
adânc înfipte în mochetă. „Hei! zisese David în gând. 
Ești motanul lui Frankenstein, ori ai căzut în mașina de 
tocat gunoaie, te-au montat din piese detașabile sau ce- 
ai patit?” 

Incerca deseori să stabilească o legătură telepatică 
cu animalele. Acest mod de comunicare funcţiona în 
general bine în benzile desenate. Numai că, în realitate, 
dacă te uitai fix în ochii unui animal mai mult de zece 
secunde, îi provocai mai ales lătraturi sau miorlăituri 


furioase. Poate că trebuia folosite anumite cuvinte 
pentru a intra în contact? Un fel de formulă de politeţe? 
Jupâne Motan? Înălțimea Voastră? 

— Îţi place de Shagan? se auzi vocea agentului 
imobiliar. A fost lovit de multe necazuri. Când era 
pisoiaș, o ceată de șobolani a încercat să-l înfulece de 
viu, dar, deși era micut, a reușit să-i omoare. Pe toți. 

— Înseamnă că... e un luptător nemaipomenit, 
murmură David, ca să spună și el ceva. 

— Da, chicoti celălalt. Bine spus. 

Bărbatul părea că se amuză, dar David nu înţelese de 
ce. 

— Vă dau adresa, cheile și vă las s-o vizitaţi liniștiți, 
zise bărbatul întorcându-se spre tati. Eu am totdeauna 
încredere. N-am să mă tin după dumneavoastră să-mi 
laud marfa. Vizitaţi totul pe îndelete cu familia, luaţi o 
hotărâre în deplină libertate și pe urmă vă întoarceţi 
aici. 

Lăsă că cadă, pe mapa de birou zgâriată, o enormă 
trusă de chei. 

— Puteţi merge cu toată încrederea, repetă, Picnicul 
de la Willoughby e o casă superbă. 

Porniseră la drum pe la începutul după-amiezii și, pe 
toată durata traseului, băieţelul avusese impresia că se 
deplasează în mijlocul unor valuri uriașe sau că intrase, 
din neatentie, într-un acvariu. Lumea dispăruse, șoseaua 
se dizolvase în scurgerile de noroi, și nu mai rămânea 
decât acel drum de pământ pe care tatăl său, firește, în 
cele din urmă se rătăcise. De jur împrejur, lumea se 
scufundase, înecată, înghițită de apă. Continentele se 
topiseră ca niște bucăţi uriașe de zahăr dizolvate de 
creșterea apelor. Ștergătoarele de parbriz se agitau 
asemenea labelor unei insecte gigantice agätate de un 
geam. 

— Asta da zi împuţită! bombăni tatăl, aplecat asupra 
volanului. Uitaţi-vă la mocirla asta, ai zice că toți sfinţii 
paradisului se pișă în capul nostru! 


— Andy! strigă mami, tresărind. Nu huli! Nu într-o zi 
ca asta! Când intri într-o casă nouă e, într-un fel, ca și 
cum ai începe o viaţă nouă, ai ocazia de a lua niște 
hotărâri înțelepte. 

Poate că blestemele lui tati declanșaseră chestia? 
Cine să știe? Poate creierul lui, îincetosat de mânie și 
alcool, emisese o undä-semnal, care functionase ca un 
mesaj, atrăgând creatura care bântuia fără treabă și... 

Nu, fusese întâmplarea, numai întâmplarea. 

Tati lovi câinele la ieșirea dintr-un sat căruia David 
nu-i cunoștea nici numele, nici existența. Animalul se 
ivise din mijlocul ploii torențiale, cu blana udă și parcă 
dată cu catran, sălbăticiune lucitoare ce părea că ieșise 
dintr-o baltă de scurgere a canalizării. Tati încercase, cu 
stângăcie, să-l ferească, dar nu-i plăcuse niciodată să 
conducă și nu avusese ocazia să se experimenteze în 
manevre periculoase. In plus, conform formulei 
consacrate, alcoolul de mere încetinea probabil 
reflexele. David simţi cum aripa din dreapta îl lovea în 
plin pe animal. Șocul se transmise în toată caroseria, 
pentru a se răsfrânge apoi în mâinile, gleznele și 
pântecele băiatului. Preţ de o clipă, acesta avu senzaţia 
că el însuși lovise animalul cu pumnul și cu piciorul, 
simțindu-se cumplit de vinovat. 

Vibratia avea ceva moale și dezgustätor, care trăda 
strivirea cărnii și zdrobirea oaselor. 

Imediat David se simţi copleșit de imagini cumplite, 
alimentate de amintirea tuturor animalelor călcate de 
mașini pe care le văzuse pe autostrăzi în cursul 
existenţei sale. Acele corpuri golite, ale căror măruntaie 
se destramau pe bitum, acele cadavre pe care 
camioanele le mai turteau câte puţin la fiecare trecere, 
transformându-le curând în simple siluete tatuate pe 
asfalt. Umbre grase, băltoace de piele care abia dacă 
mai erau tivite cu păr și ale căror oase se 
preschimbaseră treptat în pulbere. 

Tati frână brusc și David începu să spere, prostește, 


că animalul nu avea nicio leziune. Poate că ar fi reușit 
să-l urce în spate și să-l lase la un veterinar? Nu, era o 
prostie, niciodată tatăl lui n-ar fi fost de acord să se 
ocupe de un animal rănit. lar mami, oricât de miloasă 
pretindea că este, s-ar fi gândit mai întâi la sângele care 
ar fi putut să-i păteze pernele. 

Chiar în momentul acela, animalul se aruncă asupra 
ferestrei laterale scoțând un urlet de lup. Botul strivit nu 
mai era decât un terci de carne din care ieșeau colții. 
Labele din faţă zgâriau portiera de parcă ar fi vrut să 
treacă prin ea, iar capul i se izbi de geam cu atâta forţă, 
încât probabil că șocul îl ameti. 

Toată familia se trase înapoi, speriată. Sângele 
animalului mânjea parbrizul cu dâre purpurii, diluate 
imediat de ploaie. Tati porni din nou motorul, 
bolborosind o vorbă urâtă. Să ieși din vehicul ar fi 
însemnat să te sinucizi. Nebun de furie, câinele se 
arunca întruna asupra caroseriei, ca un porc mistreţ. 
Șocul loviturilor făcea vehiculul să tremure pe 
amortizoare. 

Tati acceleră, cu mâinile jilave de transpiratie, 
îngrozit de gândul că s-ar putea împotmoli. Câinele 
însângerat alerga greoi, ţinându-se după mașină. Rana 
oribilă nu-i diminuase cu nimic capacităţile fizice și 
continua să sară, lovind cu capul în geamurile laterale, 
în încercarea de a pătrunde în mașină pentru a-l face 
bucățele pe șoferul vinovat. Tati avea fruntea plină de 
sudoare, o sudoare izvorâtă din spaimă, care îi făcea 
palmele lipicioase. Apăsă pe acceleraţie, cuprins de 
panică, sperând că va scăpa de animal, dar câinele 
continua să izbească mașina, de parcă ar fi avut puterea 
să alerge tot mai repede. Poate că durerea și furia îi 
înzeceau forța musculară. Se puteau auzi zgomotul 
fleșcăit al labelor groase călcând prin noroi și frecarea 
blănii de caroserie. 

De fiecare dată când sărea, ghemul de carne ciopârtit 
care îi servea drept cap se turtea de geamul lateral, cu 


un plesnet gretos. De data asta, tati apăsa pedala de 
acceleraţie până la refuz. Mașina se năpusti înainte, 
aruncând un val de mocirlă negricioasă, care acoperi 
geamul din spate. Cu falangele înţepenite pe volan, tati 
conduse cu cea mai mare viteză aproape o jumătate de 
oră, convins că, la cea mai mică încercare de încetinire, 
câinele va recâștiga teren. 

„Acum o să avem pană de benzină, își zicea David, 
sau ratăm curba si ne răsturnăm în șanț...” 

Dar nu se întâmplă nimic de felul ăsta și, treptat, 
spaima se risipi. Când tati încetini, priviră cu toţii prin 
retrovizor, așteptându-se să vadă câinele ivindu-se dintr- 
o clipă în alta, dar oglinjoara nu le arăta decât panglica 
cenușie a drumului plin de apă. 

— Pe toţi dracii, gâfâi tati, ce-a fost asta? L-ai văzut? 
Nu mai avea cap, dar tot alerga... 

Ținând volanul cu o mână, scotoci prin torpedou, în 
căutarea romului pe care îl ascundea uneori acolo, dar 
nevasta lui avusese grijă să o facă înaintea lui, și acum 
plosca de metal era goală. Înjură. David întorcea capul 
din trei în trei secunde, pentru a privi peste umăr, 
așteptându-se să vadă, prin geamul din spate, botul 
însângerat al câinelui. 

— Ce-a fost asta? bolborosi încă o dată tati, privind 
șiroaiele de sânge negru care se întăreau pe parbriz. 

Dar nimeni nu-i răspunse. Mami se închină din 
obisnuintä, gândindu-se că vor ajunge în sat într-o 
mașină plină de sânge. 

— Ploaia va spăla caroseria, mormăi tati ghicindu-i 
gândurile. Sper că aripa nu s-a turtit de tot, că altfel o 
să-și râdă toată lumea de noi. 

David se ghemuise pe bancheta din spate. Auzea, în 
adâncul creierului, o voce răutăcioasă care fredona: 
semn rău, semn rău, semn rău... 

În momentul acela ar fi trebuit să știe... Ar fi trebuit 
să ghicească și să fugă. Să părăsească mașina și s-o ia la 
goană peste câmp. Să nu se ducă la întâlnirea 


îngrozitoare pe care i-o pregătea destinul. 

Imediat după aceea apăruse indicatorul scorojit și 
decolorat, iar inima tresărise dureros în pieptul 
băiatului. 

Willoughby. 

— Am ajuns! zise tati, răsuflând ușurat. 

„Am ajuns”, zise David în gând, în vreme ce mâinile îi 
deveneau reci ca pielea unui animal. 


2 


DIN CAUZA PLOII, trecură prin sat fără să zărească 
nimic. Casele, bătute de șuvoaiele de apă, te trimiteau 
cu gândul la niște siluete întrezărite dincolo de 
perdeaua biciuitoare a unei cascade. Străzile erau 
pustii, obloanele închise. Podeaua verandelor scotea un 
sunet de butoi gol. 

„Ne-am rătăcit, își zise David. Tati n-a remarcat 
indicatoarele, și până la urmă am intrat într-o zonă 
militară. E un sat de butaforie, o chestie din aia care 
servește la experimentarea rachetelor. Construiesc 
case, le umplu cu obiecte și manechine, apoi le 
bombardează ca să măsoare efectul exploziilor, asta 
numindu-se o simulare.” 

Televiziunea difuzase un documentar pe această 
temă, arătând bungalowuri cochete măturate de un 
suflu invizibil dar cumplit de puternic. Construcţiile își 
luau zborul, desfăcându-se scândură cu scândură, în 
timp ce manechinele înșirate de-a lungul străzilor se 
dezmembrau cu  încetinitorul. Aceste imagini îl 
obsedaseră multă vreme pe David. Si acum i se mai 
întâmpla să viseze noaptea prăbușirea cäsutelor atât de 
frumos colorate. Le vedea făcând explozie, cu o graţie 
molatică, fără flăcări sau fum, iar capetele manechinelor 
se rostogoleau pe străzi ca niște bile de bowling în 
căutarea unor popice-fantomă. 

„O tabără militară, își repetă el strivindu-și cu 
înfrigurare nasul de geam. Un sat-tintä. Peste câteva 
minute, din cer va cădea o șmecherie. Un proiectil 


teleghidat, o rachetă, o... ceva, și mașina noastră va 
începe să se topească, și oţelul moale ne va învălui ca o 
cochilie, și...” 

Din cauza spaimei, simţea o nevoie furioasă de a face 
pipi. Câinele nebun care îi atacase poate că era dulăul 
lăsat să păzească tabăra. Cu siguranţă că radiaţiile 
suportate în cursul diferitelor experienţe nucleare îi 
modificaseră organismul, ceea ce explica incredibila lui 
rezistenţă și... 

Se scutură. 

„Delirezi, constată el, ești gata să pierzi häturile.” 

La ieșirea din sat, ploaia se opri brusc și se pomeniră 
la marginea unei păduri dese, cu trunchiuri noduroase, 
care acoperea versantul a ceea ce părea un fel de 
colină. Pe un panou de fier ruginit, orientat către culme, 
stătea scris Willoughby Point. Aversa,  spălând 
trunchiurile și frunzișul de praful care le acoperea, 
înviorase culorile pădurii, făcând-o să arate ca un decor 
nou-nout de teatru. 

— Te-ai crede într-un film de desenate animate, 
murmură mami, luându-i pe David de mână. Ai văzut cât 
e de frumos? 

Băiatul clătină din cap. Printre trunchiurile copacilor 
se ridica o ceaţă de condensare, care plutea la cincizeci 
de centimetri de sol. Rădăcinile copacilor dispăreau în 
acel soclu pufos și ireal, astfel încât întreaga pădure 
părea ieșită la suprafaţa unui nor. 

— Nu e decât un pic de ceaţă, mormăi tati. Ploaia a 
scos căldura din pământ, asta e tot. 

Avea o teamă bolnăvicioasă față de tot ce era frumos. 
Un fel de artag mocnit care îl făcea să deteste operele 
de artă, sculpturile, tablourile, toate acele lucruri în faţa 
cărora te oprești cu sprâncenele ridicate, ochii mari și 
gura întredeschisă. 

— Timp pierdut! declara el sententios. Arta e o 
chestie pentru leneși. Un pretext ca să arzi gazul de 
pomană. Și pe urmă nu servește la nimic. Când văd câte 


muzee sunt și mă gândesc la toţi acei indivizi care nu au 
unde să doarmă... 

„Dar e drăguţ”, protesta uneori David, agitând o 
ilustrată sau o poză decupată dintr-o revistă ilustrată. 

„Drăguţ, drăguţ, fonfăia tatăl, cu un glas smiorcăit, 
asta e o vorbă de cumătră și care n-ar trebui să iasă 
niciodată din gura unui bărbat.” 

Uneori era foarte dificil să vorbești cu tati, corzile lui 
vocale păreau a fi făcute pentru răcnit. Conversatiile cu 
el erau minate, pline de capcane, era suficient un cuvânt 
neînsemnat pentru a declanșa o reacţie în lanţ. O 
explozie nucleară. 

Acum mașina urca încetișor panta. Capota, despicând 
ceața, amintea de prora unei corăbii a vikingilor. De o 
parte și de alta a drumului, copacii se ridicau ca pereţii 
unei fortărețe. Unii erau atât de apropiaţi, încât i-ar fi 
fost imposibil chiar și unui copil să se strecoare prin 
spaţiul dintre trunchiurile lor. 

„Ai zice că sunt barele unei cuști”, își zise David. 

Dacă în pădurea aceea trăiau animale, cu siguranță 
că nu exista niciun risc ca ele să tâsneascä brusc, din 
desiș, în mijlocul drumului. Porcii sălbatici și chiar 
căprioarele erau prea mari ca să se poată strecura 
printre copacii cu trunchiuri atât de apropiate. 

La jumătatea pantei, mașina fu gata să se 
împotmolească, și geamul din spate se murdări iar de 
noroi. Din fericire, roţile prinseră sub ele o creangă 
ruptă, și vehiculul se putu smulge din solul moale. leșiră 
pe neașteptate într-un luminiș inundat de soare, care 
forma un fel de gol pe culmea colinei. Casa se afla acolo, 
așezată pe covorul de ceaţă, masivă și cenușie, cu 
ferestre mici și înguste ca deschizăturile din zidurile 
unei cetăți. 

— E nostimă, făcu mami deschizând portiera. Ai zice 
că e o mică citadelă. Andy, i-ai văzut ferestrele? Sunt 
mici de tot... 

Tati trase frâna de mână. Nu avea chef ca mașina să 


se ducă la vale pe terenul alunecos. 

— Cu siguranţă că e o fostă construcţie militară, zise 
el, îndreptându-și spatele. Cred că au fost indieni pe-aici 
prin regiune. Un trib mic și sângeros. Mă rog, așa mi se 
pare... 

David ciuli urechea. Perspectiva de a locui într-o 
mică fortăreață, martoră a unor bătălii trecute, nu-i 
displăcea deloc. Poate că, scotocind prin boscheti, va 
reuși să găsească până la urmă vestigiile acestor 
înfruntări. O săgeată ruptă, un tomahawk vechi. Nu, era 
o prostie, o sumedenie de turiști veniseră aici la picnic și 
copiii lor scotociseră cu mult înainte desișurile, așa că, 
probabil, nu mai rămăsese nimic... în afară poate de 
lucrurile ascunse, îngropate, greu de scos la lumină? 

— Va trebui s-o revopsim, murmură mami arătând 
spre faţadă. Piatra asta cenușie, goală, arată îngrozitor. 
Ai zice că e un vechi monument funerar. 

Imediat după aceea, își mușcă buzele, de parcă ar fi 
regretat ce spusese. 

— Din cauza vântului, zise tati. larna probabil că 
vântul bate tare acolo sus. Vopseaua și-a luat tälpäsita o 
dată cu vijeliile. 

Stăteau toţi trei nemiscati, în iarba plină de apă, fără 
să îndrăznească să facă un pas înainte. Casa, cu o formă 
cubică, fără înflorituri arhitecturale, îi domina cu masa 
ei apăsătoare și lipsită de graţie. 

— Părea mai veselă în fotografiile văzute la agenţie, 
se încumetă să spună mami. 

David strâmbă din nas. E adevărat că acea clădire 
avea ceva dezagreabil. Cu pietrele ei mari și cenușii, 
tăiate anapoda si înghesuite la întâmplare, cu 
deschizăturile cât se poate de înguste, casa semăna 
perfect cu o mică fortăreață și, după poziţia retrasă, 
părea concepută pentru a rezista la asedii de lungă 
durată. Nici chiar soarele care inunda luminișul nu 
reușea s-o mai înveselească. Lumina murea la suprafața 
ei, fără măcar să-i atingă piatra, iar fațada, nepăsătoare 


la razele soarelui, rămânea un bolovan cenușiu, un fel 
de tumulus gigantic căruia ezitai să-i treci pragul. 

— Haide, intrăm sau stăm aici toată ziua? zise tati 
pierzându-și răbdarea. 

Mami strânse mâna lui David, și băiatul constată că 
degetele ei își pierduseră brusc toată căldura. 

Tati deschise ușa care nici măcar nu era încuiată. 

— Asta e semn bun, declară el. Înseamnă că în 
regiune nu sunt hoţi și că între oameni domnește 
încrederea. Mie-mi convine să scap de oraș și de uși 
blindate. 

Înăuntru era întuneric și frig. David simţi imediat un 
miros ciudat de cenușă, ca și cum vântul, pătrunzând 
prin coșuri, ar fi împrăștiat în încăperi praful din 
căminele lăsate în părăsire. 

— Nu e deloc umezeală, constată mami. Lucru de 
mirare, atât de aproape de pădure... 

Avea dreptate. Piatra zidurilor peste care îţi treceai 
degetele era uscată, plină de praf. David o gustă cu 
vârful limbii. Era îngrozitor de amară, foarte neplăcută. 

— E un loc imens, șopti mami deschizând la 
întâmplare ușile. Chiar și cu vechiturile pe care le-au 
lăsat aici, tot nu vom avea destulă mobilă să umplem 
casa! 

— O să confectionez eu, zise cu hotărâre tati. Mâini 
am, lemn e berechet în pădure... 

Acum treceau prin săli pustii pe care razele soarelui 
le dunga cu diagonale lungi și aurii, încărcate de praf. 

— Va trebui să măsurăm totul, zise mami, să 
desenăm un plan... 

David profită că tatăl lui măsura cu pași mari o 
încăpere și se îndepărtă, trăgându-se înapoi. Porni pe un 
culoar îngust care părea că traversează casa dintr-o 
parte în alta. Mergea atingând zidul, ca un orb, și, 
explorând peretele cu degetele, descoperea o mulțime 
de cratere mici, de parcă piatra ar fi fost ciuruită de 
mitralii, de parcă niște prizonieri ar fi fost împușcați 


chiar în mijlocul acestor culoare, de parcă... 

Se opri tulburat. Privi în jurul lui. 

Toate acele adâncituri care găureau pereţii aminteau 
de interminabilul ricoșeu al unor proiectile de calibru 
mare. Se dăduseră lupte în interiorul casei? Își închipuia 
soldaţi ascunși în spatele unor baricade din scaune și 
bufete, trăgând foc continuu în indieni mâzgäliti cu 
desene războinice. Pe culoar muriseră oameni, zeci de 
oameni, care până la urmă blocaseră trecerea. Soldaţii 
se repliaseră în bucătărie, trăgând la întâmplare pentru 
a-și acoperi retragerea. 

Excitat, David mima numai pentru el o luptă 
imaginară, lipindu-se de zid ca să evite mulţimea 
gloantelor. Colo se prăbușise un tip cu pieptul străpuns 
de o săgeată, iar unghiile lui zgâriaseră peretele; 
dincolo un glonţ făcuse o gaură enormă, în partea 
cealaltă... 

„Nu e decât un culoar, cu pereţii deteriorati, îi șoptea 
glasul rațiunii. Nu e decât o casă veche, care trebuie 
tencuită din nou...” 

Dar nu avea chef să ţină cont de realitate. Alergând, 
lipindu-se de tocul ușilor, fugind în zigzag ca să scape 
de săgeți, pătrundea tot mai adânc în labirintul casei. 
Nu i-a trebuit mult timp până să-și dea seama că nu mai 
auzea vocile părinţilor și că lumina devenea din ce în ce 
mai slabă. De la umbră trecuse la penumbră, de la 
penumbră la aproape întuneric, iar acum se oprise în 
pragul tenebrelor și ezita să meargă mai departe. 

Totuși nu coborâse noaptea. Era suficient să ridice 
capul spre spărturile mici din zid, care întruchipau 
ferestrele, ca să aibă confirmarea imediată. Nu, era 
altceva... 

— Lumina nu reușește să intre în casă, zise cu glas 
scăzut. 

Da, asta era. Razele soarelui se răsfrângeau pe 
faţadă fără să reușească să se strecoare în încăperi. 
Ferestrele erau mici, firește, dar băiatul avu deodată 


convingerea că nu dimensiunile lor intrau în discuţie. 
Casa era refractară la lumina zilei; asta explica și frigul 
dinăuntru. Cu siguranţă că până și în zilele cele mai 
toride de vară zidurile se încăpăţânau să rămână reci ca 
gheaţa, impermeabile la căldura din jur. 

David se întoarse. Ochii i se obișnuiau cu penumbra. 
Deschise o ușă și nimeri într-o bucătărie enormă. Erau 
acolo destule cratite încât să gătești în ele pentru un 
întreg batalion. O oală uriașă și neagră trona pe o 
mașină de gătit, din fontă, care ocupa tot zidul din fund. 
Praful acoperea totul cu plușul lui cenușiu: pardoseala, 
masa... David înaintă cu pași mici. Pe mușama zăcea 
ceea ce fusese o tartă cu căpșune. Din ea fusese tăiată o 
bucată mare, aflată acum într-o farfurie, sub paza unui 
cuţit și a unei furculite. Da, era într-adevăr tartă cu 
căpșune, numai că fructele, ca și aluatul, aveau 
consistenţa scrumului unei ţigări. Cu băgare de seamă, 
David ridică o mână, apoi întinse un deget. Cum o atinse 
ușor, bucata de prăjitură se sfărâmă, pierzându-și forma 
iniţială, iar în farfurie nu mai rămase decât o 
grămăjoară de un cenușiu spălăcit, mirosind a muc de 
țigară. 

Cine din casă se distra modelând sculpturi fragile, de 
cenușă? 

— Nu, nu, nu e asta, se grăbi să șoptească băiatul. 
Prăjitura e aici de atâta vreme, încât s-a transformat în 
pulbere, asemenea mumiilor scoase din sarcofag cu 
neatenţie... 

Dar cât timp trebuie să treacă pentru ca o tartă cu 
căpșune să se preschimbe în pulbere? Zece ani? O sută? 
O mie? Nu, era prea mult. Pentru cine fusese făcută și 
cine o uitase pe masă fără să muște din ea nici măcar o 
dată? De parcă ai putea să uiţi o astfel de tartă cu 
căpșune! 

Observă că intrarea lui nepoftită nu deranjase nicio 
insectă, niciun rozător. În filmele de groază, când eroul 
pătrunde într-o casă părăsită, pașii lui provoacă 


totdeauna debandada unei armate de gândaci de 
bucătărie și de șobolani pe care aparatul de filmat se 
grăbeşte să-i arate într-o suită de prim-planuri 
scârboase. Acolo nu era nimic, nici muște, nici gândaci, 
nici șoareci. Nicio gânganie nu încercase să se apropie 
de tarta care nu mișuna de viermi. Niciun păianjen nu-și 
tesuse pânza în colțurile bucătăriei. Locul nu avea nimic 
neliniștitor în afară de prăjitura fulgerată de o 
descărcare electrică inexplicabilă, desertul acela din 
care nimeni nu avusese timp să guste și care te făcea să 
presupui o lovitură de teatru, o catastrofă, o... dramă. 

Luă un cuţit înnegrit și atinse ușor suprafaţa tartei. 
Prăjitura se prefăcu imediat în pulbere, răspândind un 
miros de scrumieră. David se simţi vinovat. Grozav 
arheolog ar mai fi fost! N-ar fi descoperit bine mumia 
regelui, că ar fi și făcut-o praf! 

Se înfioră. Monologul interior cu care obișnuia să-și 
însoțească joaca nu mai era de ajuns pentru a-l liniști, și 
nici vocea groasă și virilă cu care flecărea când nu-l 
observa nimeni. 

Lăsă cuțitul și ieși încetișor din bucătărie. De ce 
încetișor? Habar n-avea. Se purta ca un îmblânzitor de 
animale preocupat să nu stârnească furia fiarelor atipite 
tocmai atunci când nu avea la îndemână decât cratite și 
oale cu fundul înnegrit. 

— Am hotărât, de comun acord, să părăsim 
mormântul egiptean, zise închizând ușa. Profesorul 
Mortimer Braxton a pus în prezenţa mea sigiliile pe ușa 
camerei mortuare și... 

Dar tăcu. Jocul nu mai funcţiona. Excitarea extrem de 
plăcută din primele minute lăsase locul unei angoase 
mocnite, imposibil de stăpânit. 

— Asta din cauza cadavrului tartei cu căpşune, zise 
el, încercând să se amuze. 

Nu mai știa prea bine unde se afla și nici unde-i erau 
părinţii. Vru să strige, dar teama că va fi certat îl făcu să 
se  răzgândească. Probabil că făceau măsurători, 


probabil că vorbeau despre tapet, despre culoarea 
tavanului, despre toate acele lucruri pe care David le 
găsea cumplit de plictisitoare. 

— Acolo vom pune șifonierul, spunea mami, și acolo 
canapeaua, iar dincolo... 

Zile în șir vor deplasa mobilele până când le vor găsi 
locul exact. Tatăl său îl va pune să care cutii, fotolii, și 
va tipa la el dacă se va arăta neîndemânatic. 

„Trebuie să te întorci la suprafaţă, îi șoptea o voce 
interioară. Nu e bine să înoti prea multă vreme în ape 
adânci.” Dar unde era culoarul cu găuri? Își dădu seama 
că nu știa. Să fi fost casa chiar atât de mare? In 
momentul în care întorcea spatele bucătăriei, David 
văzu ceva pe pervazul unei ferestre. O șopârlă mare și 
cenușie lipită de ochiul de geam. Stătea nemișcată, și o 
clipă băiatul se întrebă dacă era animal sau statuetă. 
Dar cine ar fi avut ideea ciudată să pună o statuetă pe 
marginea unei ferestre? 

Animalul stătea tot nemișcat, și David simţi nevoia 
irezistibilă de a-l atinge. 

— O voi apuca de coadă, hotări el. Cel puţin să nu mă 
întorc mofluz de la vânătoare... 

Dar abia îi atinse cu degetul apendicele codal mult 
râvnit, că întreaga șopârlă se preschimbă în pulbere. De 
data asta, David făcu un salt înapoi și o luă la fugă. Se 
lovi rău de tot cu fruntea de o ușă deschisă și fu gata să 
cadă jos ametit. Dar făcu un efort disperat de voinţă să 
se ţină pe picioare. Ceva îi striga să nu zăbovească prin 
locurile acelea, să se repeadă afară din casă și să se 
sature de soare. Trecu, privind rătăcit, prin încăperi 
pline de mobile acoperite de praf. Zări până și haine 
uitate pe spătarul unui scaun sau la picioarele patului, și 
imaginea lor îl făcu să prindă aripi. 

Cu spume la gură, băiatul se năpusti ca un nebun în 
încăperea unde părinţii lui tocmai terminau cu 
măsurătorile. 

— Tu făceai vacarmul ăsta? bombăni tatăl. Dacă vrei 


să alergi, du-te în grădină, fir-ar să fie! 

— Nu-i el de vină, îi luă apărarea mami. Încă nu știe 
cum e la ţară. 

Fără să mai aștepte alte invitaţii, David se strecură 
spre ieșire. Primi soarele drept în faţă, ca pe un soc 
dureros în adâncul ochilor. Se scutură ca un câine; avea 
impresia că hainele de pe el puteau a cenușă. Chiar 
simţi nevoia să-și șteargă degetele pe iarba udă. În 
fundul curţii zări o fântână și se repezi la robinet să-și 
stropească fața. Contactul cu apa rece venind din 
pântecul colinei îi făcu bine. Acum, în bătaia soarelui, 
băiatul se mira de panica de care se lăsase cuprins în 
casă. Se poate? Își pierdea capul pentru o tartă veche și 
uscată și o șopârlă moartă, coaptă la soare? La școală, 
Billy Shonacher îi arătase câteva dintre animälutele 
uscate pe care le păstra în niște cutii de chibrituri. De 
fiecare dată îi făcuse aceeași recomandare: „Să nu le 
atingi, că se alege praful de ele.” Exact ce se petrecuse 
cu șopârla. O atinsese și... 

Cât se poate de stupid. 

Trăgând lacom aer în plămâni, băiatul dădu ocol 
casei. Copacii străjuiau tot perimetrul terenului, în 
rânduri strânse, prea apropiați,  amestecându-și 
rădăcinile. 

„Gratiile unei cuști”, își zise încă o dată David. Ici și 
colo, mese mari, cu bănci de lemn, își înfigeau picioarele 
în pământ, delimitând probabil spaţiul unde turiștii 
veneau pe vremuri la picnic... (De ce „pe vremuri”?) 

Soarele usca picăturile de ploaie de pe frunze. 
Undeva, de cealaltă parte a colinei, probabil că se afla 
marea, dar copacii o ascundeau privirii. Poate că 
această creștere anarhică a pădurii îi îndepărtase pe 
turiști. De ce să te urci în creștetul unei coline ca să vezi 
oceanul, dacă trei mii de copaci afurisiti îţi acoperă 
peisajul? 

David merse spre liziera pădurii. Văzuţi de aproape, 
copacii erau și mai impresionanti, cu scoarța lor 


noduroasă și rădăcinile ca niște tentacule înfipte 
zdravăn în pământ. Orășean fiind, David nu văzuse până 
atunci decât copacii din parcuri și din grădina publică. 
Niciodată nu avusese la contactul cu ei această impresie 
de forţă brutală, putin cam prea amenințătoare. 

— Aștia sunt copaci adevăraţi, murmură mami care 
se apropiase în spatele lui. Nu arbuști asfixiati de oxid 
de carbon și de urină de câine. Nu-i așa că-s frumoși? 

Când tati nu era pe lângă ei, David și mami vorbeau 
deseori despre lucruri pe care li se întâmpla să le 
găsească „frumoase” sau ,drägute”. Rostind aceste 
cuvinte, amândoi își lăsau, instinctiv, ochii în jos, dar 
niciunul nu-și dădea seama de asta. 

— Chiar vom veni să locuim aici? întrebă David, cu un 
ton pe care l-ar fi dorit liniștit. 

— Da, zise mami. Tatăl tău are nevoie de aerul de la 
țară pentru a se destinde. Casa asta o să-i facă mult 
bine; aici cel puţin o să-și poată instala atelierul mult 
visat. 

David vru să-i vorbească de cadavrul tartei cu 
căpșune și de mumia șopârlei, apoi își dădu seama că nu 
mai rămăsese nicio dovadă a spuselor sale. Numai două 
grămăjoare de ţărână. Hotări să nu spună nimic. 

— Haideţi să plecăm! se auzi deodată vocea lui tati. 

David se întrerupse din contemplarea copacilor. îi 
era foarte greu să se convingă că de acum înainte va trăi 
aici. I se părea ceva la fel de incredibil ca anunţul unei 
călătorii organizate pe Lună. Işi reluă locul pe bancheta 
din spate. Tati fluiera încet printre dinţi. Pentru prima 
dată, de foarte multă vreme, părea și el relaxat. 

— E loc destul, zise. O să instalez un atelier pricopsit 
în draci. Da, un atelier pricopsit în draci... 

Plecară fără să încuie usa. David se abtinu să spună 
vreo vorbă despre hainele întrezărite pe speteaza unui 
scaun. Chiar atât de grăbiţi să plece să fi fost locatarii 
dinaintea lor, încât să-și fi uitat hainele? Și așternuturile 
la fel. Adu-ti aminte că erau cearsafuri, o pernă... 


Trecură prin oraș fără să se oprească. Tati voia să 
ajungă acasă înainte de a se face noapte. 

— Semnăm contractul? întrebă mami, punând o mână 
pe umărul lui tati. 

— Da, răspunse el. Cu amândouă mâinile. Cred că 
vom începe o viaţă nouă. 

Ploaia se oprise și de pe întinsul câmpurilor se 
ridicau aburi. Tati se juca distrat cu volanul. La 
răspântie zăriră cadavrul câinelui... 

Zăcea în noroi, cu labele căzute, cu capul făcut terci. 
În poziţia aceea părea și mai impozant. Mami scoase un 
strigăt scurt, în timp ce David se ridica pe banchetă. 
Explorarea casei aproape că îl făcuse să uite de 
întâmplarea cu câinele nebun. Degetele i se crispaseră 
pe îmbrăcămintea scaunului. Se va ridica animalul să-i 
atace din nou? Se prefăcea că e mort, ca să-i atragă mai 
bine în cursă; într-o clipă va... 

— Andy, nu te opri! îl imploră mami. 

Dar tati frână fără să ţină cont de geamătul ei. 

— La dracu! bombăni el. Trebuie să mă duc să văd cu 
ochii mei. 

— Nu, îl rugă și David. Poate că n-a murit. Dacă nu e 
decât o prefăcătorie, și când... 

Dar tati dădu nepăsător din umeri și deschise 
portiera. David se chirci pe banchetă. Era sigur că fiara 
va tâsni din noroi să atace. Capul său enorm va umple 
tot interiorul mașinii; va mânca volanul, scaunele, va 
găuri tabla cu dinţii... 

Tati ocolise prin spatele mașinii, să ia o manivelă din 
portbagaj. Cu braţul pe jumătate ridicat, se apropie cu 
pași înceţi de animalul nemișcat. 

Mami tremura, apăsându-și gura cu mâinile, de parcă 
ar fi vrut să-și înăbușe un strigăt pe care îl bănuia mult 
prea îngrozitor. 

Ajuns la un metru de câine, tati îi trase un picior în 
coaste fără să declanșeze nici cea mai mică reacţie. Apoi 
îi lovi și mai tare cu piciorul și se lăsă pe vine. 


— E mort! strigă el, făcând un gest cu manivela. 
Puteţi veni și voi. Spurcăciunea asta s-a hotărât, până la 
urmă, să crape. 

Mami ezită. Deși îi era frică, David ieși primul. Nu 
voia să i se zică încă o dată curcă plouată. Înaintă 
încetișor spre animal, asigurându-se cu coada ochiului 
că portiera rămăsese larg deschisă. Ploaia spălase 
cadavrul și curätase rănile capului. Lipsit de orice urmă 
de sânge, câinele devenea mai banal, mai „liniștitor”. Nu 
mai era decât un animal mort, asemănător cu toate 
celelalte animale moarte pe care le puteai vedea uneori 
agätate în cârligele din măcelării. 

Se lăsă în jos, ţinându-și răsuflarea. Carnea ruptă de 
pe frunte lăsa să se întrevadă lucirea unui os, dar nu 
mai era nici pic de sânge, aversa de ploaie spălase totul, 
croindu-și prin blană o mulţime de säntulete regulate. 

— Ce chestie ciudată, murmură tati. la uite aici și 
aici... Şi dincoace... 

Arătă spre niște umflături cârpite de un veterinar 
nepriceput, care brăzdau corpul câinelui la nivelul 
pieptului. David înţelese că era vorba de cicatrice vechi 
care, după ce rana se închisese, formaseră niște creste 
violacee, destul de urâte. 

— E plin de ele, adăugă tati. Pe spate, pe coapse, pe 
pântec... 

Degetul lui sărea de la o cicatrice la alta. 

— Dar de ce? întrebă mami. Să fi avut un accident de 
vânătoare? 

Tati scutură din cap. 

— Nici vorbă, nu înţelegi? E o potaie dresată să 
atace. Probabil că ţăranii din partea locului organizează 
lupte de câini. Poate că ăsta a reușit să scape si a 
supravieţuit vânând. De aceea era atât de agresiv, atât 
de insistent... Era obișnuit cu încăierările, cu principiul 
dinte pentru dinte... 

David privi colții mari de pe falca de jos a fiarei. 
Câţiva fuseseră rupti. 


— Lupte de câini, șopti visător tati. Am auzit de asta 
dar n-am văzut niciodată așa ceva. Cred că mi-ar plăcea 
să fac o plimbărică pe-aici... 

— Andy, se revoltă mami. Sunt jocuri pline de 
cruzime, doar n-ai să... 

Dar tati se ridicase deja în picioare. Se întoarseră cu 
toții la mașină, părăsind cadavrul, cu capul zdrobit, al 
câinelui. 

Totuși David nu se simţi pe deplin liniștit decât după 
închiderea portierei. Gândul de a asista la o luptă de 
câini îl înspăimânta, dar știa că nu va îndrăzni să zică nu 
dacă tatăl lui l-ar fi invitat să asiste la așa ceva. Tati era 
curajos, nu ezitase să iasă din mașină pentru a se 
apropia de animal. Nu se înarmase decât cu o simplă 
manivelă și... 

David se întreba dacă el va fi în stare, când se va face 
mare, de astfel de fapte pline de cutezantä. Era chinuit 
de această întrebare care rămânea fără răspuns. Poate 
că era prea delicat ca să fie cu adevărat curajos. Toată 
lumea (vecinii, învăţătoarea, bibliotecara) îi spunea 
mamei lui că e un copil delicat iar această calitate, care 
iniţial îl satisfăcuse, începea să-l agaseze rău de tot. 
Poate curajul implica o anumită doză de răutate. 

Noaptea, în pat, improviza din ce în ce mai des tot 
felul de scenarii de catastrofe, încercând să-și dea 
seama cum ar reacţiona în „situaţie de criză”. (li plăcea 
mult termenul „situaţie de criză”, auzit foarte des la 
prezentatorii de la televiziune.) 

Își imagina cum în casă au intrat niște hoţi. Sau niște 
maniaci sexual. Care profitau de faptul că tati era 
plecat, pentru a o teroriza pe mami, rupându-i bluza și 
forțând-o să-și scoată sutienul. Firește, nici nu-l băgau în 
seamă pe David, pe care și-l închipuiau dârdâind de 
spaimă în spatele unui fotoliu. Și atunci el intervenea, în 
momentul în care obsedatul, aflat cu spatele, o obliga pe 
mami să-și ridice fusta și să-i arate chiloţii. David apuca 
un cuţit și îl înfigea în coastele sceleratului, împingând 


lama în sus și răsucind-o bine, pentru a provoca 
hemoragii grave (așa cum se spunea în romanele de 
război). Lama trecea prin carne și străpungea inima... 

În acest moment al scenariului, David se oprea o 
clipă, ușor îngreţoșat, și hotăra să se mulțumească doar 
cu ce-și imaginase până atunci, fără să meargă mai 
departe. Pentru orice eventualitate, ascunsese cuțite 
sub fotolii, fixându-le cu bandă adezivă. Își spunea 
mereu că într-o zi i-ar putea fi de folos, dar știa că nu 
era destul să ascunzi arme pentru a îndepărta primejdia. 
Mai trebuia și să ai curajul să le folosești... 

De vreo două ori încercase o simulare, înjunghiind un 
pui din frigider. Dar acest act îl scârbise profund. 
(Lama, pătrunzând în carnea moale, își croise drum 
printre organele vâscoase...) Nu, nu era sigur că va 
reuși. Uneori se uita cu oarecare gelozie la derbedeii 
toläniti pe scările imobilelor de pe strada lui, convins că 
răutatea lor - pe care nimeni nu o punea la îndoială! - le 
asigura un capital de curaj la care David nu putea să 
năzuiască niciodată. 

Tati era curajos, așa că avea dreptul să fie uneori 
răutăcios. Asta dovedea, pur și simplu, că ar fi capabil 
să-și apere familia dacă va fi nevoie. Nu se temuse de 
câine. Un alt tată (de exemplu, tatăl lui Billy Shonacker, 
care vindea periute de dinţi electrice, îmbrăcându-se la 
costum cu vestă și răzându-se zilnic înainte de a pleca la 
serviciu) poate că n-ar fi avut curaj. Tatăl lui Billy 
Shonacker era delicat. li dădea voie fiului său să adune, 
la el în cameră, colecţii dintre cele mai respingătoare, 
ceea ce tati n-ar fi tolerat niciodată. Da, tatăl lui Billy 
Schonacker era delicat, dar cu siguranţă laș... Nimănui 
nu putea să-i pară bine că are un astfel de tată, mai ales 
atunci când te mutai la ţară. 

În mintea lui David, cuvintele „la ţară” se asociau în 
mod inexplicabil cu acelea de primejdie. Poate din cauza 
șerpilor? A plantelor veninoase? A ţăranilor pe care 
alcoolul contrafăcut îi transformase în niște ființe pe 


jumătate nebune și care, uneori, îi ciopârteau pe turiști 
cu ferăstrăul mecanic? 

Se întuneca. David își lăsă capul să-i alunece pe 
banchetă, căutând umărul mamei sale. Dacă voia să 
trăiască la ţară, trebuia să se antreneze să devină rău. 
Să nu-i mai fie frică de întuneric, să ucidă animalele, 
să... 


Adormi în clipa în care mașina ajungea la periferia 
orașului. 


3 


ERA UN ORAŞ MURDAR, cu zidurile mânjite de 
fumul furnalelor. Imediat ce te aventurai afară din casă, 
toate obiectele pe care le atingeai cu degetele se 
dovedeau acoperite cu un strat subţire de cărbune, care 
îți înnegrea numaidecât mâinile. Uneori, vântul abătea 
fumul uzinelor peste labirintul străzilor înguste, și o 
ceaţă negricioasă, putind a cauciuc sau acid, pătrundea 
în case, dând alimentelor un gust scârbos, de cauciuc 
ars. 

Părinţii lui David locuiau într-o căsuță amărâtă, 
înghesuită între două imobile din cărămidă roșie. O casă 
așezată de-a curmezișul, care strica alinierea și unde 
părea să-și fi instalat cartierul general toţi dăunătorii de 
pe pământ. Unele ferestre nu mai aveau obloane, 
acoperișul își pierduse în mare parte tiglele iar teväraia 
rezerva cele mai neplăcute surprize. Tati închiriase 
locuinţa pentru grădinița ei, apărată de un gard de uluci 
pe care derbedeii din cartier scriseseră cele mai 
cumplite obscenitäti. „O să-mi instalez aici un atelier, 
declarase el la mutare. În felul ăsta, voi putea cel putin 
să meșteresc fără ca vecinii să-mi bată în perete.” 

Dar atelierul rămăsese doar un vis. Proprietarul nu 
fusese de acord, pretextând că magazia pe care tata 
intenţiona s-o construiască, „ar fi urâtit peisajul”! 

Și când tati încercase să treacă peste interdicţia lui, 
niște derbedei (probabil plătiți de numitul proprietar) 
dărâmaseră imediat construcția. 

Grădina nu producea decât legume bolnave, 


pipernicite, niște chestii moi și decolorate pe care abia 
aveai curajul să le mănânci. În mica grădină era 
periculos să întârzii, căci tipii instalaţi pe acoperișurile 
caselor vecine căpătaseră obiceiul să-și arunce acolo 
sticlele de bere goale. Sticlele se spărgeau împrăștiindu- 
și cioburile în toate direcţiile. Dovlecii, ciuruiti de 
bucätelele de sticlă, începeau să semene cu niște capete 
mari împănate de mitralii. Uneori, acești golani urinau 
în sticle înainte de a le arunca și se prăpădeau de râs de 
fiecare dată când încărcătura făcea explozie. Nu se 
putea face nimic împotriva lor. Mama spusese că era un 
„cartier mitocănesc”, unde chiar și polițiștilor le era 
frică să patruleze. 

Noaptea, tati punea lacăte și lanțuri la uși și la 
ferestre. „Blindase” ușa de la parter cu tablă recuperată 
care slujise drept panou de publicitate pentru un 
lubrifiant de automobile. 

„Într-o zi o să se întâmple ceva, spunea el mereu. 
Când sunt la serviciu, mă gândesc tot timpul la voi doi. 
Îmi spun: «Dacă încearcă cineva să intre pe ușa din 
spate, si Isa nu-l aude!».” 

David era puţin jenat când tati îi spunea mamei Isa. 
Efuziunile tatălui său îi stârneau totdeauna o vagă 
neliniște. 

Coșmelia era destinată demolării, toată lumea din 
cartier știa asta, dar lui mami îi plăcea să spună că 
zgârciobul ăla de proprietar va continua să o închirieze 
până în momentul în care buldozerele îi vor dărâma 
faţada. Noaptea, cupluri întâmplătoare făceau dragoste, 
în picioare, sprijinindu-se de gardul ale cărui scânduri 
începeau să scârtâie cumplit. Dimineaţa descopereai pe 
legumele din „grădină” prezervative folosite iar mami 
nu-și putea reţine o strâmbătură de dezgust. 

Dar, în ansamblu, aceste mici tracasări nu stricau 
deloc buna dispoziție a lui David. Până la urmă se 
obișnuise cu „coșmelia” așa cum te obișnuiești cu o 
haină uzată în care te simţi grozav de lejer. Când 


traversa grădina, ducea totdeauna cu el, drept scut, un 
capac de pubelă, pentru cazul în care vreunul dintre 
depravatii care se bronzau pe acoperișul imobilului de 
alături l-ar fi bombardat cu sticle goale. Aceste 
traversări, cu fărâma lor de pericol, pur și simplu îl 
amuzau. 

„Atenţie, gemea mami. Să nu-ți spargă capul vreo 
sticlă.” 

David se strecura, agitându-și „scutul” în așteptarea 
impactului. La drept vorbind, scârtâiturile gardului îl 
deranjau mai puţin decât gemetele care se auzeau în 
unele nopţi din camera părinţilor lui. Mai ales Isa 
gemea. Când se întâmpla asta, David știa că vreme de 
patruzeci și opt de ore n-ar putea s-o privească în ochi. 

Cu toate astea, „coșmelia” avea farmecul ei. Un 
miros unic de pod. O atmosferă de epavă în derivă. 
David petrecuse nenumărate după-amiezi în bucătărie, 
fabricând împreună cu mama otrăvuri artizanale 
împotriva gândacilor. 

— Cele din comerţ nu sunt destul de puternice, se 
plângea mami. Ar trebui să se pună la punct o 
superformulă, ceva cu adevărat eficace, ca să terminăm 
o dată pentru totdeauna cu gângăniile astea! 

David o luase în serios. Așa că, pe o bucată de 
mușama, începuse să amestece prafuri insecticide luate 
de pe o policioară din magazie. Găsise acolo substanţe 
toxice cu care puteai să le faci de petrecanie 
păianjenilor roșii, furnicilor și gândacilor de Colorado. 
Dozase proporţiile cu cea mai mare seriozitate și notase 
formulele acestor cocteiluri mortale. 

— Pe ăsta o să-l numim „călăul stacojiu”, declara el, 
arătându-i mamei un borcan de iaurt pe fundul căruia 
clocotea o mixtură cu un miros îngrozitor. 

Până la urmă își făcuse un adevărat laborator, ale 
cărui elixiruri le testa pe câţiva gândaci de bucătărie 
ţinuţi prizonieri într-un acvariu vechi. După aceea, cu 
ceasul în mână, cronometra agonia insectelor care, de 


cele mai multe ori, inghiteau otrava fără să prezinte nici 
cea mai mică tulburare funcţională. 

„Magiunul diavolilor”, destinat exterminării 
șoarecilor, nu a avut nici el mai mult succes. „Făina 
veninoasă”, pe care era suficient să o presari pe pânza 
de păianjen, s-a dovedit și ea un fiasco. David persevera 
totuși, căci știa cât de mult detesta mama lui insectele 
parazite. O văzuse izbucnind în plâns când descoperise 
un gândac de bucătărie pe săpunul din baie. Într-o 
noapte, scosese strigăte îngrozitoare pentru că era 
convinsă că un șoarece se urcase în patul ei și se târa pe 
sub asternut. 

Tati nu se încrunta decât la cuvântul „șobolan”. 
Meșterise niște capcane cu ajutorul unor scândurele 
aduse de la atelier, dar rozătoarele găseau totdeauna 
mijlocul să pună gheara pe momeală fără să se lase 
surprinși de resortul destinat să-i sugrume. In ciuda 
numeroaselor tentative, șobolanii își băteau joc de el și 
continuau să topäie prin toată casa. Deseori îi auzeau 
frecându-și blana de plinte și râcâind la capătul de jos al 
ușilor. 

— Când vom avea destui bani, o s-o ștergem de-aici, 
repeta tati. Ne trebuie o casă la ţară, aer curat, legume 
sănătoase. 

Tâmplar de meserie, tati fusese nevoit să se 
resemneze să lucreze într-o fabrică de jucării „retro”, 
care producea cai cu basculă, popice, case de păpuși, în 
timp ce el ar fi dorit să construiască obiecte utile: 
scaune, mese, șifoniere. De altfel, îi era rușine în sinea 
lui de această slujbă și avea oroare să audă pe cineva 
făcând aluzie la ea în prezenţa lui. 

Odată, prost inspirată, mami îi ceruse lui David să 
dea fuga la atelier cu gamela pe care tati o uitase când 
plecase dimineaţa de-acasă. Băiatul își găsise tatăl în 
fundul unui hangar plin de rumeguș, aplecat asupra 
unei marionete cu membre subţiri, căreia îi retușa 
mutrișoara impertinentă. 


| d 


„E drăguță 
face. 

Imediat tati se făcuse stacojiu la față si strânsese 
marioneta în mâinile lui mari, de parcă ar fi vrut s-o 
rupă. Andy Sarella detesta ceea ce era obligat să facă. 
Ar fi vrut să doboare copaci, cu toporul, să-i curețe de 
coajă, să facă fuscei, poduri peste prăpăstii... 

„E adevărat că babacul tău face jucării din lemn? se 
mirase într-o zi Billy Shonacker. Phii! Are mai degrabă 
mutra unuia care construiește spânzurători!” 

După ce rostise cuvântul interzis („drăguţ”), David 
pusese gamela pe marginea unui banc de lucru și fugise. 
Indreptându-se spre ieșire, își dăduse seama că tot 
atelierul era plin cu zdrahoni morocănoși, cu trăsături 
grosolane, ale căror mâini finisau leagăne delicate, de 
păpuși, sau mici animale articulate. 

„Asta nu e muncă de bărbat, declarase Andy chiar în 
aceeași seară, dar a fost singura pe care am găsit-o în 
afurisitul ăsta de oraș. Scaunele, mesele, obiectele utile 
sunt fabricate azi de mașini, nu mai e nevoie de oameni 
ca mine. Ca să-mi regăsesc demnitatea, ar trebui să plec 
la ţară, departe de orașe.” 

„Tatăl tău ar fi vrut să construiască scări, îi explică 
răbdătoare Isa. Ştii ce greu e să construieşti o scară? 
Fiecare treaptă trebuie să se îmbuce perfect. Când l-am 
cunoscut, făcea dulgherie. Era cel mai priceput și cel 
mai îndemânatic meseriaș din sat.” 

Lui David i-ar fi plăcut să știe să sculpteze jucării. Ar 
fi fabricat mici fortărețe și vapoare. Nişte vapoare 
superbe, cum erau pe vremuri, cu mulţimea lor de 
catarge și pânze, dar niciodată nu îndrăznise să-i ceară 
tatălui său să-i spună cum se fac. 

Dacă se gândea bine, trebuia să-și mărturisească 
totuși că simtise o oarecare milă descoperindu-l pe tati 
aplecat asupra acelei marionete neterminate, acolo, în 
atelierul plin de rumeguș galben. O milă amestecată cu 
teamă, căci tatăl lui degaja un miros de ură reţinută, pe 


zisese băiatul, fără să-și dea seama ce 


care îl cunoștea foarte bine. Mirosul pe care îl degaja 
înainte de fiecare „explozie nucleară” a lui, când mătura 
masa cu mâna și trimitea supiera cât colo. 

„Tatăl meu nu se poartă niciodată așa”, spunea Billy 
Shonacker. „Astea sunt apucături de barbar.” 

Iar David trebuia de fiecare dată să se stăpânească să 
nu-i răspundă: „Da, dar tatăl tău e un laș, al meu nu!” 

Trăiseră trei ani în „coșmelie”, trei ani de lupte 
împotriva invadatorilor - oameni și animale -, împotriva 
gândacilor de bucătărie dar și a smintitilor care furau de 
pe frânghia de rufe chiloţii Isei. 

Cu puţin timp înainte de a veni vorba de mutare, 
David tocmai pusese la punct faimoasa lui formulă 
„zâmbetul scheletului”, pe bază de otravă de șobolani și 
praf de pușcă, care fusese gata să dea foc casei 
explodând în contact cu o scânteie provocată de un 
scurt-circuit. De data asta, mami își pierduse răbdarea 
și îl pălmuise. După aceea se închisese în camera ei și 
plânsese toată după-amiaza, în timp ce David încerca să 
șteargă urmele stricăciunilor. În incendiu arseseră trei 
gândaci și era satisfăcut. Se întrebă dacă era cazul să-i 
arate și mamei, apoi hotări să păstreze numai pentru el 
acest triumf. 

Două săptămâni mai târziu, fabrica de jucării lua foc 
și trei muncitori piereau în incendiu. De data asta tati 
hotări să interpreteze catastrofa ca pe un avertisment al 
cerului. 

„Dacă ne încăpăţânăm să rămânem aici, orașul ăsta o 
să ne facă de petrecanie! declară el, lovind cu pumnul în 
masă. Trebuie s-o-ntindem!” 

Perspectiva plecării la „ţară” îl îngrijora pe David, 
Natura era o lume pe care nu o cunoștea decât din 
serialele de la televizor și care, la drept vorbind, i se 
părea la fel de neplauzibilă precum un Disneyland. 

— Vom culege bace din pădure, spunea mami. Fragi, 
dude - și vom face din ele dulceaţă; zeci de borcane, din 
care vei putea să te înfrupţi toată iarna. 


David se prefăcea că se bucură la anunţarea acestui 
program. Numai că se temea de lucrurile care se culeg 
din Natură. În fiecare an, o mulţime de oameni murea în 
dureri cumplite pentru că se dusese să culeagă ciuperci 
otrăvite. Billy Shonacker îi povestise că unul dintre 
unchii lui pierise în felul ăsta, zvârcolindu-se în convulsii 
pe parchet și împroșcându-și familia cu jeturi de venin 
verzui. „Ochii îi ieșeau din cap și nu mai recunoștea pe 
nimeni! îi precizase Billy, foarte mulțumit de el. După 
care a început să se golească și prin partea de jos...” 

Nu, Natura nu se lăsa cu docilitate văduvită. Se 
distra să le întindă capcane hoinarilor naivi, să facă în 
așa fel încât o ciupercă otrăvită să semene cu una 
comestibilă. Mai mult ca sigur că povestea asta cu 
„dulceţurile casei” se va sfârși rău. David, contrar 
adulţilor, prefera produsele de la supermagazin, ale 
căror etichete simpatice îi dădeau un sentiment de 
siguranţă. De exemplu, în compotul „O'Granny” 
fabricantii puseseră o mulţime de chestii numite 
„conservanţi”, „antioxigen” care împiedicau marmelada 
să se strice. Erau, într-un fel, niște medicamente care 
garantau buna conservare a produsului. În șmecheriile 
pe care le făceai singur, nu puneai nimic, și David 
considera asta drept un fapt destul de neliniștitor. 

De altfel, legumele pe care tati încerca să le cultive în 
grădină nu aveau gust bun. Prazul rămânea totdeauna 
galben, iar cartofii erau cenușii și mai tari decât piatra. 
Când mami se ambitiona să-i transforme în piure, aveai 
impresia că mesteci ciment plin de cocoloașe. 

Dar Andy și Isa se născuseră la ţară. Totdeauna 
detestaseră orașele mari și visau la locul lor natal ca la 
un paradis pierdut. Poate că această particularitate îi 
imuniza împotriva otrăvurilor Naturii. Cu siguranţă că 
făceau parte dintre acei oameni pe care un șarpe poate 
să-i muște fără să le provoace vreo neplăcere. (David 
văzuse un film documentar despre un trib indian vestit 
pentru insensibilitatea membrilor lui la veninul șarpelui- 


cu-clopotei. Se spunea că indigenii aveau obiceiul să-și 
injecteze cantităţi infime de venin și că aceste injecții 
artizanale îi protejaseră, în cele din urmă, împotriva 
mușcăturii mortale.) Dar el, David, se născuse în inima 
unui oraș, era un copil al asfaltului și al oxidului de 
carbon. Oare n-aveau să-l intoxice verdeata și clorofila 
de care i se vorbea întruna? 

— Când scoţi din mediul lui firesc un animal, acesta 
moare, îi spusese fără ocolișuri Billy Shonacker. E sigur 
că tântarii or să tabere pe tine cu miile și că vei face trei 
sute șaizeci de alergii pe săptămână. Odată, când am 
fost la ţară, am adormit la umbra unui tufiș, și când m- 
am trezit eram plin de bube. 

Tati și mami se întorceau în habitatul lor natural, dar 
el, David, pleca în exil. Mutarea însemna zborul spre o 
altă planetă și simţea cum i se strânge inima la gândul 
că va părăsi „coșmelia”. 

Trecând în revistă valizele și cutiile ce aveau să 
servească la ambalarea lucrurilor familiei, băiatul găsise 
o cutie de biscuiţi plină cu fotografii vechi. Într-una din 
ele erau Andy si Isa, ţinându-se de mijloc și zâmbindu-i 
obiectivului. Mami avea în mână o formă de prăjituri, 
tati agita un ciocan mare. În spatele lor se zărea o 
banderolă pe care stătea scris: „Al 37-lea târg agricol de 
la...” 

Andy și Isa nu păreau mai puţin bătrâni decât azi, dar 
se simţea în ei ceva... mai luminos. În adâncul ochilor 
aveau o scânteie care acum dispăruse. Îi simteai 
deschiși, încrezători. 

David alergase la mama lui să-i arate fotografia. 
Mami lăsase imediat spălatul vaselor și se așezase pe un 
taburet. Apoi pusese, cu mare grijă, poza pe mușamaua 
care acoperea masa. 

— Aici eram cu un an înainte de nașterea ta, 
murmurase ea, cu o voce ciudat de molcomă. La 
concursurile agricole. Tatăl tău fusese declarat regele 
ciocanului, iar eu câștigasem concursul pentru cel mai 


bun cofetar... 

Din explicaţiile care urmaseră, David retinuse că tati 
fusese declarat învingător la un concurs de bătut cuie. 
Concurenţii trebuiau să înfigă, lovind câte o singură 
dată - și fără să îndoaie vreunul -, cât mai multe cuie de 
dulgher. Proba cerea o îndemânare diabolică și o mare 
forță fizică, fiecare din cuiele cu pricina măsurând vreo 
zece centimetri. Tati bătuse două sute patruzeci, fără să- 
și tragă sufletul, lăsându-i mult în urmă pe toţi ceilalţi 
concurenți. 

— Era nemaipomenit, explica Isa, cu privirea în gol. 
Trebuia să-l fi văzut cum lovea. Toc! Toc! Toc! Era 
frumos ca o mașină. Își prăvălea pumnul, și cuiele 
dispăreau în miezul bârnei de stejar, de parcă ar fi intrat 
în unt. 

Această evocare îl făcuse pe David să viseze. Aproape 
că vedea baletul ciocanului căzând cu putere și 
smulgând câte o scânteie din floarea fiecărui cui. Mami 
făcuse prăjitura cea mai delicioasă din tot satul, datorită 
unei rețete secrete moștenită de la bunica ei. 

„Bătrâna îi spunea prăjiturii ăsteia «momeala 
bărbatului», mărturisi Isa roșind. Pretindea că, de fapt, 
era vorba de o reţetă de vrăjit mascată, un fel de filtru 
de dragoste. Nu mai judeca prea bine, dar era atât de 
bună! A murit cu trei ani înainte de nașterea ta.” 

Oricum ar fi, tati mâncase prăjitură vrăjită și... 

În urma acestei conversații, David păstrase fotografia 
la el, privind-o din când în când, cu senzaţia că trage cu 
ochiul la doi străini care se îmbrätisau prin tufișuri. Si 
simţea o rușine difuză. E adevărat că, pe bucata de 
carton scorojit, mami era drăguță. Drăguţă și... cu faţa 
luminoasă. Tati părea un actor simpatic, dintr-un film cu 
liceeni. Tipul relaxat, care zâmbește tot timpul, chiar 
atunci când primește o directă la moacă. Pe faţa lui încă 
nu se zăreau ridurile din jurul gurii și cele care îi 
increteau fruntea. 

Ce se petrecuse în doisprezece ani? Plecarea la oraș? 


Poate că pur și simplu viaţa. Șomajul, munca pe ici pe 
colo... Poate că întorcându-se la ţară, tati și mami se vor 
debarasa de carapacea de uzură care îi acoperea azi. 

Tata își va instala un atelier într-una din sălile casei. 
Pe timp frumos, va lucra afară. Uneori va intra în 
pădure, cu toporul la umăr, să doboare un copac, iar 
David îl va însoţi. Își vor croi împreună drum prin 
hăţișurile dese, ca niște exploratori, în căutarea 
copacului potrivit, nici prea tânăr, nici prea bătrân. 
După ce îl vor localiza, tati își va scoate cămașa și va 
începe să lovească cu toporul. Când trunchiul va scoate 
prima pârâitură care va anunţa căderea, David își va 
pune palmele în jurul gurii și, va striga ca în filme, 
„Cade!”. Da, va fi o expediţie frumoasă, un fel de 
vânătoare, de safari. Apoi vor porni ferăstrăul mecanic 
şi... 

Tati va începe să confectioneze tot felul de chestii de 
care nu-i va fi rușine, lucruri utile: mese și scaune în stil 
țărănesc. Turistilor le plăcea la culme acest gen de 
mărfuri. Era suficient să dai o anumită patină obiectelor, 
să le umpli cu pete false și să le fasonezi cu sfredelul ca 
să le îmbătrânești. Când totul va fi gata, vor pune o 
pancartă pe drum: DE VÂNZARE MOBILE VECHI. 

Totul va fi mai bine la ţară. Tati nu va mai da cu 
pumnul în masă. Mami nu va mai izbucni în plâns așa, 
din senin. 

— Mda, îi atrăsese atenţia Billy Shonacker. Dar ai să 
te plictisești al naibii de tot. Nu tu cinema, nu tu parc de 
distracții, nu tu magazine de discuri. Vei fi forțat să te 
îmbraci ca un täranoi. Si până la urmă o să capeti si 
blestematul lor de accent! Uuuaaauu! Teroare! 

Această amintire îl făcu să salte nepăsător din umeri. 
Oricum, totdeauna dusese o viaţă austeră. Tati nu putea 
să sufere cinematograful și televiziunea. Nu tolera decât 
radioul, deoarece cântecele îl ajutau să lucreze și să ţină 
cadenta. Uneori, mânuind rindeaua, fredona refrenul 
vreunei melodii la modă, cu o ciudată voce monotonă, 


atonală, care părea că provine de la un computer. 

Mama nu se revoltase niciodată împotriva acestei 
vieţi lipsite de distracţii. Posomorâtă și docilă, mami se 
metamorfoza o dată pe săptămână, duminica, atunci 
când se ducea la biserică. Numai atunci își părăsea 
hainele de corvoadă - „haine de porcăreasă”, cum 
obișnuia să le spună - și scotea dintr-o valiză un taior 
albastru, o beretă mică și împodobită cu violete și o 
pereche de mănuși de bumbac alb. Se pregătea 
îndelung, spälându-se,  coafându-se,  pudrându-se, 
înainte de a-și îmbrăca hainele de ceremonie. Când, în 
sfârșit, părăsea camera, îmbrăcată în taiorul ei albastru, 
părea o străină, si David se simţea de fiecare dată putin 
cam intimidat. Cu biblia de domnișoară în mână, mami 
pleca spre Churche Avenue, fără a insista vreodată să 
fie însoţită. Tati dezaproba ceea ce el califica drept 
„sclifoseli” și îi interzisese categoric nevestei sale să-l 
amestece în chestia asta pe fiul lor. 

— Nu există rai, bombănea el după ce bäuse. Nu e 
decât iad, peste tot. Trebuie să-ţi faci un loc cu pumnii, 
să calci peste ceilalţi dacă nu vrei să calce ei pe tine. 

În fiecare duminică mami pleca fără a mai întoarce 
capul, subtiricä și seducătoare în taiorul ei demodat 
care o făcea să semene cu o stewardesă de prin anii 
cincizeci. Lui David i-ar fi plăcut să meargă cu ea. Nu ca 
să asiste la slujbă, pe care, la urma urmelor o bănuia 
foarte plictisitoare, ci ca s-o ţină de mână pe acea 
străină aproape frumoasă care lăsa în urma ei o 
mireasmă de colonie. I-ar fi plăcut ca Billy Shonacker să- 
l vadă mergând alături de acea femeie încă tânără, 
căreia pudra îi masca ridurile. 

La ţară, mami nu va mai avea nevoie de pudră ca să 
reîntinerească. Vitaminele îi vor reda toată strălucirea 
de la douăzeci de ani. Da, vitaminele minunate despre 
care se vorbea în cărți și în ziare. Va mânca mere, 
fructe, mușcând din ele cu poftă, și pielea ei va redeveni 
roză și netedă. La țară nu mai era nevoie de produse de 


frumuseţe, frumuseţea venea singură, o dată cu sucul de 
roșii. Chiar și aerul era plin de vitamine. 

Da, mutarea va fi benefică pentru părinţi, îi vor 
scoate din rutina în care vegetau de la instalarea lor în 
„coșmelie”. Ce pierdea David în urma acestei schimbări? 
Colegii? In afară de Billy Shonacker nu reușise să se 
împrietenească cu nimeni. De altfel, chiar și Billy nu era 
cu adevărat interesat decât de colecţia lui de animälute 
uscate. Nu vedea în David decât un spectator docil, prea 
putin supărător și gata să se extazieze cu ușurință în 
faţa ultimelor achiziţii. David nu-și făcea nicio iluzie, știa 
că Billy îl va uita imediat. 

Îndată după semnarea contractului de închiriere au 
început și pregătirile pentru mutare. 

— Trebuie să facem o triere, hotări tati. Nu luăm cu 
noi decât strictul necesar, prefer să începem de la zero. 

Au golit șifonierele, comodele, pentru a înghesui 
hainele în cutiile de carton aduse de la supermagazinul 
vecin. 

— Fii atent la gândaci, imploră mami. Să încercăm să 
nu-i luăm cu noi, ne-au imputit destul viața. 

În această împrejurare, David a fost promovat 
controlor-șef. Avea sarcina să verifice ca nicio insectă să 
nu se strecoare în cutele hainelor, apoi să închidă cutiile 
ermetic, cu bandă adezivă, pentru a împiedica orice 
pătrundere nepoftită. 

— Sunt etanșe, mami, spunea el cu un ton de triumf 
de fiecare dată când termina de închis cu scotch o nouă 
serie de colete. 

Tati hotărâse să renunţe la mobilele roase de carii. 
Nu avea destui bani să poată plăti transportul cu 
camionul și le spuse alor lui că vor trebui să se 
mulțumească doar cu mașina lor pentru transportarea 
lucrurilor până la noua casă. 

— Vom face mai multe drumuri, zise el. Oricum, e cât 
se poate de clar că va trebui să ne limităm la obiecte de 
primă necesitate; limpede? 


Zicând aceasta, făcea, bineînţeles, aluzie la 
teancurile de reviste ilustrate îngrămădite de o parte și 
de alta a patului lui David și la revistele pentru femei pe 
care mami le răsfoia seara, așezată într-un colţ al 
canapelei vechi. 

— David, te-ai prins? insistă tati. Nu vreau să-ţi văd 
porcăriile de machete din plastic și nici planorul stricat 
pe care ţi l-ai prins deasupra patului! 

David aprobă încetișor. De asta se si temuse. 
Mutarea căpăta treptat înfățișarea unui exod, semăna cu 
o fugă, în urma căreia părăsești tot ce-a fost al tău, toate 
amintirile. Așa se petreceau totdeauna lucrurile în 
filmele de război. Chiar și aceste cuvinte, pe care tati le 
repeta de zece ori pe zi: „strictul necesar”, amintea într- 
un fel de recomandările unui căpitan în momentul 
naufragiului. „Coșmelia” era condamnată. Imediat ce 
vor da colțul străzii, casa se va nărui înghițită de 
buruieni, precum un cargou cu coca spartă. 

Au hotărât să ardă în mijlocul grădinii tot ce nu 
puteau să ia cu ei. Tati făcu praf, cât ai clipi, bufetele și 
comodele, cu o bucurie răutăcioasă. Bucätile de lemn 
constituiră un rug pe care David se văzu nevoit să-l 
alimenteze cu revistele lui ilustrate si cu vechile 
machete neterminate. 

— Poţi să păstrezi câteva, îi șopti mama, văzându-l 
cum se uita cu părere de rău la seria completă a 
aventurilor „Doctorului Schelet” (douăzeci și cinci de 
fascicule aproape noi, obţinute în schimbul fotografiei 
cu dedicație a unui cântăreţ debutant!). Dar să nu-i spui 
tatălui tău. 

Totuși David nu mai regretă nimic când tati dădu foc 
la mormanul heteroclit care ocupa acum centrul 
grădinii. Între cele două imobile din cărămidă se ridica 
un fum negru și dens, înecându-i pe derbedeii de pe 
acoperișuri. Un cor de obscenitäti salută această 
iniţiativă, si în micul pătrat al grădinii începu să plouă 
cu sticle goale, obligând familia să-și caute refugiu în 


interiorul casei. 

— S-a sfârșit, zise tati frecându-și mâinile, acum 
începem de la zero. Ne schimbăm viaţa. 

În dimineaţa plecării, David se duse la Billy 
Shonacker să-și ia rămas bun. Mutarea coincidea cu 
începutul vacanței de vară, ceea ce îl scutea pe David de 
neplăcerea de a ateriza în cursul anului școlar într-o 
scoală necunoscută. 

Billy îl primi în camera lui, în mijlocul cutiilor de 
carton numerotate care conţineau diferitele specimene 
ale colecţiei sale. Pe pervazul ferestrei se usca o stea de 
mare care, deocamdată, degaja un miros de putrefacție 
avansată. 

— Singurul avantaj la ţară e că poţi procura, în mod 
gratuit, o mulțime de animale, zise Billy. 

Păru că se gândește, apoi adăugă: 

— N-ar fi rău dacă ai pune deoparte, pentru mine, 
toate animälutele mai ciudate care îţi vor cădea în 
mână... Pentru colecţia mea. 

Spunea asta așa, pentru a-i da lui David iluzia că se 
vor revedea peste un anumit timp, dar David știa că asta 
n-are să se întâmple. Mutările te despart de prieteni la 
fel de sigur precum moartea. Corespondezi o lună-două, 
pe urmă scrisorile se răresc. Nu prea mai știi ce să scrii. 
Până la urmă se așterne uitarea. David se mai mutase de 
două-trei ori înainte de a ajunge în „coșmelie”, și pe 
atunci era mai mic, dar păstrase amintirea sfâșietoare a 
prieteniilor întrerupte, a despärtirilor insuportabile. De 
atunci avea grijă să nu se lege prea tare de nimeni. 

Billy clipi încurajator. 

— Haide, nu face mutra asta, îi zise el drept 
consolare, sunt sigur că ai să te distrezi. La ţară, fetele 
sunt al naibii de drăgăstoase, le excită natura. Până la 
toamnă, băftosule, ţi-ai pierdut fecioria! 

Tati făcu două drumuri ca să care cutiile cu haine și 
obiectele de bucătărie. De fiecare dată când se întorcea, 
mașina era mai plină de noroi decât un tanc a doua zi 


după marile manevre. „Coșmelia” se golea. Vocile 
răsunau ciudat în camerele goale. 

— Dar acolo te-ai întâlnit cu cineva? întreba mami. Ai 
vorbit cu vecinii? 

— Nu, mărturisea tati. Dar n-am avut timp să mă 
opresc. După ce ne vom instala, vom avea tot timpul să 
facem cunoștință. 

— Nu pare un loc prea animat, obiecta mami. Si dacă 
e un oraș-fantomă? Dacă nu mai sunt decât bătrâni... 

Tati încerca s-o liniștească cum putea el mai bine și îi 
înconjura umerii cu braţele lui noduroase. 

— Haide, șoptea. Nu-ţi face sânge rău. Casa aia e un 
castel iar tu vei fi regina lui. 

Mașina era atât de încărcată în ziua plecării, încât 
caroseria aproape că atingea de asfalt. David se strădui 
să nu privească înapoi când dădură colţul străzii. In 
momentul în care părăseau periferia orașului, băiatul se 
întrebă ce se întâmplase cu leșul câinelui cu capul strivit 
și dacă începuse să se usuce la soare. 

— Iată un specimen frumos pentru cretinul de Billy 
Shonacker, își zise el în gând, mușcându-și buzele. Voi 
încerca să i-l pun deoparte... doar dacă găsesc o cutie de 
chibrituri destul de mare pentru asta. 

In acel moment, tati începu să cânte, si David simţi 
cum dispare greutatea care îi apăsa pieptul. 

O viață nouă. Porniseră spre o viață nouă. 

Tati și mami vor arăta altfel, totul va fi ca înainte, ca 
pe vremea concursurilor de prăjituri și de bătut cuie, ca 
în fotografiile vechi, uitate în cutiile de biscuiţi. Mai 
bine, mai strălucitor. Luminos. 


4 


CÂND AJUNSERĂ la noua casă, soarele nu mai era 
prezent ca prima dată. Se făcuse întuneric, iar vântul, 
agitând crengile copacilor, producea un zgomot 
continuu care semăna cu vuietul unei mări dezläntuite. 

Deși era abia amiază, luminozitatea devenise foarte 
slabă, iar în interiorul casei era aproape întuneric. 
Incercară zadarnic întrerupătoarele - lustrele refuzau să 
se aprindă, și fură nevoiţi să apeleze la două lămpi vechi 
cu petrol, luate „așa, la întâmplare”. 

Işi îngrămădiră lucrurile în sala cea mare căreia 
lămpile nu reușeau să-i lumineze toate cotloanele. După 
ce terminară de descărcat, hotărâră să viziteze 
proprietatea... și își dădură seama că nu mai 
recunoșteau nimic. 

— Parcă îmi amintesc că dormitorul era la stânga, 
îndrăznise mami. lar în locul acesta nu era niciun 
culoar... 

Tati se scărpină în cap, foarte mirat. 

— Nu mai știu, mărturisi el. E atât de mare... 

— Sunt sigură că am trecut prin faţa acestei uși fără 
să ne dăm seama, insistă mami. E adevărat că e cam 
întuneric aici. Sper ca întreruperile de curent să nu fie 
prea frecvente, altfel va trebui să ne aprovizionăm cu 
lumânări! 

David își asezase mânuta în mâna mamei sale. 
Firește, în faţa lui Billy Shonacker n-ar fi făcut asta, dar 
aici nu avea cine să-l vadă, nu-i așa? (Chiar nimeni?) 

Tati trebui să lovească cu umărul într-o ușă pentru a 


o forța să se deschidă. De cealaltă parte se aflau trei- 
patru încăperi pline de mobile disparate, de bună seamă 
foarte vechi. Într-o cameră descoperiră chiar un pat cu 
așternutul mototolit și un scaun de spătarul căruia încă 
mai atârna o haină. Isa strâmbă din nas. 

— E neplăcut, zise. Am impresia că sunt o intrusă. 
Cui aparţineau aceste lucruri? 

— Cu siguranţă că au fost părăsite de locatarii 
dinaintea noastră, răspunse tati. Sau o fi vorba de o 
moștenire de care n-a catadicsit să se ocupe nimeni. 

Li se mai întâmplase asta o dată. David își aducea și 
el aminte. Se mutaseră în apartamentul unei bătrâne 
care murise cu puţin timp înainte. Dulapurile mai erau 
încă pline de hainele ei. În dulapul din bucătărie 
găsiseră chiar un rest de tocană într-o cutie de plastic. 
Mami îngrămădise totul într-un uriaș sac pentru gunoi și 
dăduse prin apartament cu o soluţie dezinfectantă. 

Stăteau nemiscati la picioarele patului, putin cam 
näuciti. Tati agita lampa, cuprins brusc de o stângăcie 
ciudată. 

— Toate astea îţi lasă o impresie stranie, zise mami 
cu glas stins. 

David se simţea și el stăpânit, pe neașteptate, de o 
stare bizară. Nu îndrăznea să întindă mâna și să atingă 
lucrurile din jurul lui. Poate că locatarii dinaintea lor se 
vor întoarce să si le ia? Si vor fi revoltați din cauza 
urmelor lăsate pe stratul de praf? 

Tati se scutură, risipind senzaţia de apăsare care 
punea stăpânire pe întreaga familie. 

— Ce-ar fi să luăm ceva în gură? zise cu un ton de 
falsă veselie. La naiba! Trebuie să căpătăm puteri ca să 
despachetăm tot ce-am adus! 

Bătură în retragere, poate că puţin cam repede, și 
mami luă, în trecere, coșul cu sandvișuri pregătite chiar 
în acea dimineaţă. leșiră din casă și se instalară la una 
dintre mesele de lemn ale căror picioare fuseseră adânc 
înfipte în pământ. David remarcă faptul că mulţimea de 


turiști care poposise pe acolo înaintea lor se străduise să 
lase peste tot urma trecerii ei. Lemnul mesei era plin de 
inscripţii săpate cu cuțitul. Cu ochii mijiti de curiozitate, 
copilul descifră nume și date care se înșirau pe scânduri 
ca niște răni prost cicatrizate: Trevor și Mary au fost 
aici; 25 august 1959; Lui Jane pentru toată viaţa... 

Se aflau și inimi străpunse de săgeți, dar în general 
toate inscripţiile erau vechi. In mod limpede turiștii nu 
mai veneau acolo de foarte multă vreme. Data cea mai 
recentă nu trecea de 1972. Deodată se stârni vântul, 
răsturnând paharele de plastic cu oranjadă, golite pe 
jumătate. Acum cerul se făcuse aproape negru și 
freamătul pădurii insuportabil. 

— Vine furtuna, zise mami privind în sus. Poate ar fi 
mai bine să ne întoarcem înăuntru. 

— Stai blând, zise agasat tati. Apa ne va spăla de 
spurcăciunile orașului. Va fi ca un botez. Botezul naturii. 

Musca din sandvișuri arătându-și dinţii, pentru a 
dovedi că aerul de la ţară îi făcuse poftă de mâncare. 
David făcu la fel, dar pâinea cu unt i se înghesuia în 
adâncul stomacului ca un ghem elastic. Copacii își 
agitau frenetic crengile, așa cum soldaţii își ciocnesc 
armele deasupra capului pentru a-l înspăimânta pe 
dușman. Dacă mai puneai la socoteală drumul care 
șerpuia pe flancul colinei, pădurea încercuia în 
întregime casa. „De-o mai crește așa, își zise David, va 
năvăli peste drum, va închide cercul și ne vom pomeni 
despărțiți de lume cu totul.” 

— Ce tot mormăi? întrebă tatăl. 

— Nimic, mă uitam la copaci, inventă David. Par 
bătrâni. 

În timp ce se prefăcea că îi admiră entuziasmat, 
privirea băiatului se târa la nivelul solului, localizând 
rădăcinile groase și noduroase. Nu cumva uneori se 
mișcau, când nu se uita nimeni la ele? Imediat după 
aceea îi fu necaz pentru acest gând prostesc, dar o 
surprinse pe mami cu privirea îndreptată în aceeași 


direcție, și avu convingerea că si ea se întreba același 
lucru. Se stârni vijelia, și unul din paharele cu oranjadă 
se răsturnă pe pantalonii lui tati, care înjură. Mami se 
ridică grăbită și îngrămădi, la întâmplare, în coș 
farfuriile de carton și borcănelele cu condimente. Cu o 
mână își ţinea rochia pe care vântul cu o încăpățânare 
feroce, voia s-o ridice. 

— Hai, la treabă, suspină tati. Să terminăm cu 
despachetatul. 

Reveniră în casă, unde acum domnea un întuneric 
desăvârșit, și începură să desfacă pachetele. Nu 
vorbeau. În mijlocul tăcerii nu se auzea decât zgomotul 
provocat de ciocnitul veselei. La un moment dat, tati 
începu un cântec, dar vocea îi răsună atât de ciudat în 
sala goală, încât după un minut renunţă. 

— David, zise mami, fă și tu ceva. Du-te și golește 
unul din șifonierele pe care le-am văzut mai devreme. 
Trebuie să ne agățăm undeva hainele. 

David înţelese că mama lui detesta această corvoadă 
și că ordinul ei ascundea o implorare nerostită. Băiatul 
dădu din cap și o porni pe culoar, cu intenţia de a 
localiza acea parte a casei care era încă plină de 
mobilele locatarului dinaintea lor. Când ajunse în acea 
încăpere, se simţi din nou cuprins de tulburare, ca și 
prima dată. 

Sifonierele enorme și negre îl dominau cu statura lor 
ca niște turnuri. Patul cu așternutul răvășit îl hipnotiza. 
Se apropie de el. Se aplecă și zări fire de păr pe cearșaf 
și pe pernă. Materialul degaja un miros de sudoare 
animală, pe care timpul nu reușise să-l împrăștie. Haina 
așezată pe scaun avea o croială veche, dar asta nu 
însemna mare lucru, ţăranii se îmbrăcau deseori cu 
haine demodate. 

David luptă împotriva tentatiei de a-și strecura 
degetele în buzunarele bluzonului de pânză groasă. De 
ce ezita? Nu avea cine să-l vadă. Întinse mâna și își 
aventură două degete în buzunarul stâng. Si dacă ieșea 


un păianjen? Un păianjen sau un șobolan? Se dădu 
înapoi și se lovi de colţul șifonierului. Din cauza șocului, 
una dintre uși se deschise, lăsând să se vadă un rând de 
etajere pline cu haine îngrămădite în dezordine. 
Majoritatea erau rupte pe la cusături și nu mai aveau 
nasturi. Toate puteau a sudoare. David le aruncă pe 
pardoseală, apucându-le cu două degete. 

În partea de jos a mobilei, David descoperi niște cărţi 
pentru copii. Aventurile lui Timmy la grădina zoologică, 
la plajă sau la munte. O serie de mici albume, cu pagini 
lavabile, pe care le răsfoise și el când era mai mic. Mai 
erau și creioane colorate și caiete de desen pline de 
mâzgăleli de copil. Pe prima pagină, puștiul desenase o 
casă înconjurată de copaci și un soare splendid apărând 
dintre nori. Și se mai vedea și ceva care semăna cu o 
mașină și niște pachete pe care un bărbat cu membre 
aproximative părea că le descarcă. 

Acest desen era repetat de nenumărate ori, dar, 
treptat, soarele devenea mai mic și copacii mai mari. 
Interiorul casei era redat printr-un fel de labirint 
negricios, de o încâlceală apăsătoare. Pe ultimele pagini 
se etala un fel de om negru sau de animal ridicat pe 
labele din spate, al cărui cap ieșea în evidenţă prin doi 
ochi enormi si roșii. Autorul acestor desene își 
mâzgălise cu atâta forță schițele, încât sfâșiase hârtia. 

David azvârli caietul în fundul șifonierului. Mâzgäleli 
de copil! Ar fi vrut să dea peste ceva mai interesant. De 
exemplu, niște soldätei. Sau o navă interstelară. O cască 
de astronaut... Își dorea o cască de astronaut. 

Ridică, resemnat, din umeri și se întoarse în sala cea 
mare, unde părinţii lui se agitau cu mișcări mecanice, cu 
feţele lucind de sudoare. Le spuse că debarasase 
șifonierul, dar nimeni nu-i dădu vreo atenţie. Tati își 
scoase tricoul, să se lupte cu lăzile, și sudoarea curgea 
pe el șiroaie. Mami își suflecase rochia până mai sus de 
coapse, ca să poată lucra mai comod, în genunchi, și, de 
unde stătea acum, David putea să-i zărească triunghiul 


alb al chilotilor. Băiatul își întoarse privirea stingherit. 

— Po' să v-ajut? încercă el, dar nici de data asta nu 
păru să-l audă cineva. 

Andy și Isa respirau greoi degajând un miros de 
adult, alcătuit din tutun și subsuori jilave, din bere și 
deodorant ieftin. 

— Voi face inventarul mobilelor, propuse David. Si un 
plan. Ne va trebui așa ceva, dacă nu vrem să ne rătăcim. 

Ezită o secundă, apoi adăugă: 

— Şi o să-mi aleg camera. 

Era cam un fel de provocare făcută înadins, dar tati 
parcă nici n-o auzise. Mami alinia ceștile de cafea pe 
podea, numărându-le cu glas scăzut. Suvite de păr i se 
lipiseră de obraji din cauza transpiratiei. De fiecare dată 
când ajungea la capătul unui rând, mama lui o lua de la 
început, ca să verifice că nu s-a înșelat. David se întreba 
de ce era atât de preocupată de numărul ceștilor de 
cafea, pentru că oricum nu primea niciodată pe nimeni! 
Băiatul preferă să se îndepărteze. Lumina lămpii făcea 
să danseze pe pereţi umbre mari și diforme, adâncind 
dezagreabil trăsăturile mamei sale. Și deodată păru mai 
bătrână, altfel... străină. 

David se repezi, cu o lanternă în mână, pe primul 
culoar întâlnit. Altădată, când locuia în „coșmelie”, 
dorise din toate puterile să-și aibă camera cât mai 
departe de cea a părinţilor lui. Asta, firește, ca să nu-l 
deranjeze nimeni, ca să poată asculta radioul sau să 
citească liniștit, cuibărit bine între perne, dar și pentru a 
nu le mai auzi certurile... sau gemetele pe care le 
scoteau uneori, în toiul nopții. Azi, când acest lucru 
devenea realizabil, nu mai era atât de sigur de dorinţa 
lui de singurătate. Culoarele îi păreau prea lungi, prea 
numeroase sau prea întortocheate. Fir-ar să fie! Îţi 
venea să faci semne cu creta pe pereţi și să pui tăblițe 
indicatoare la fiecare intersecţie. „Pentru bucătărie, 
urmaţi direcţia nord/nord-vest. Pentru baie...” 

Dar măcar exista baie? 


Aruncă o privire la ceasul său cu busolă și își dădu 
seama că timpul zburase cu o rapiditate uimitoare, și că 
probabil afară se făcea noapte. Ai fi zis că îi luase ore în 
sir frunzărirea cărții de colorat și inventarul sifonierului, 
deși avea impresia că aceste acţiuni nu duraseră decât 
vreo zece minute. Constatarea îl tulbură; hotărî să se 
întoarcă. Să fi atipit fără să-și dea seama? 

În sala cea mare, tati și mami dormeau, lungiti direct 
pe podea. Andy cu faţa în jos, Isa pe spate. Părea că le e 
tare cald și transpirau din abundență. Mami își 
desfăcuse nasturii de sus ai rochiei, și sudoarea îi 
curgea între sâni. Respira repede, cu gura deschisă, ca 
un bolnav care are febră. David se lăsă în genunchi și o 
atinse. Avea pielea fierbinte și globii oculari se agitau 
frenetic sub pleoapele închise. Tati gemea înăbușit, 
scrâșnind din dinţi. Din când în când, unghiile lui 
zgâriau podeaua, cu un zgomot de cretă care alunecă pe 
suprafaţa unei table de școală. 

„Sunt bolnavi, își zise David. Au mâncat ceva 
veninos... Fructe poate. Bace din tufișurile din jurul 
casei. Stiam eu... natura e periculoasă.” 

Trecu printr-un moment de mare panică, apoi ascultă 
de glasul raţiunii. Părinţii lui nu erau bolnavi, pur și 
simplu dormeau. Fuseseră răpuși de oboseală, de 
efectul conjugat al berii și al zăpușelii dinaintea furtunii. 

În schimb lui îi era mai degrabă frig între zidurile 
acelea cenușii, iar încăperea mare în care dormeau 
părinţii îi părea la fel de puţin caniculară ca un frigider. 
Foarte mirat, băiatul se duse să-și ia un pulover din 
teancul de haine scoase din colete. In ciuda tuturor 
eforturilor, nu reuși să găsească pe jos nicio cutie de 
bere goală. Somnul în care căzuse tatăl său nu era deloc 
somnul betiei. Îi veni să-l scuture, dar renunţă imediat. 
Pentru a se încălzi, cără în sală lăzile rămase pe culoar. 
Se pregătise, din cauza greutăţii lor, să le târască pe 
pardoseală, dar descoperi cu stupoare că putea să le 
ridice fără nicio dificultate, ca și când conţinutul lor s-ar 


fi ușurat în mod misterios. 

„Măi, să fie! șopti el. Ăsta-i efectul vitaminelor. Iată- 
te mai puternic decât puţă ăla de Superman!” 

Glumea ca să-și stăvilească tulburarea, dar își vedea 
mâinile apucând fără nicio greutate lada pe care scria 
„Scule” și ridicând-o de parcă ar fi fost goală. Numai că 
era plină. Înăuntru se auzeau zdrăngănind sculele lui 
tati, toate șmecheriile alea din metal care atârnau o 
tonă: dälti, rindele, ciocane... 

David se deplasa ca în vis, cu mintea toropită, 
sprijinind de piept lada uriașă. I se părea că ar fi putut, 
fără mari eforturi, să salte pe umăr automobilul break al 
familiei și să plece cu el fluierând ușor, hamal 
supradotat, capabil să jongleze cu zece piane. i 

„O iau razna, constată cu un râs nervos. În 
sandvișurile cu ton fusese LSD. Sunt în plină criză 
halucinatorie, cum spun ziariștii. E tare plăcut! Dave, e 
tare plăcut!” 

În urmă cu doi ani auzise o poveste asemănătoare. 
Un bolnav se distra injectând acid lisergic în checurile 
cu fructe de la supermagazine. Niște puști se smintiseră 
la cap, și fusese nevoie să-i închidă la nebuni până când 
mintea avea să le revină cu picioarele pe pământ. Acum 
se întâmplase aceeași chestie. Mami cumpărase, fără să- 
și dea seama, pește drogat, și... 

Cără o altă ladă, și mai grea decât cea dinainte. Avea 
impresia că e cu mult mai ușoară ca de obicei. Corpul lui 
era ușor ca fulgul, și avea convingerea că, dacă și-ar fi 
făcut o dată vânt, ar fi sărit până la tavan. Se simţea ca 
un astronaut călcând pe solul unei planete unde forța 
gravitaţiei era foarte mică. Se spunea că pe Lună un 
simplu salt te propulsa la o înălțime de zece metri și că 
trebuia să te mişti cu multă prudenţă dacă nu voiai să-ţi 
iei zborul. 

Întinse braţele. Ceva îl atrăgea, îl purta în sus. 
Mâinile lui își pierduseră toată greutatea, era ușor ca o 
pasăre. 


Ciuperci, cu siguranță că în pădurea asta creșteau 
ciuperci halucinogene. Dar nu  mâncase decât 
sandvișuri, niște felii de pâine amărâte, pe care fusese 
întinsă maioneză din tub. Sau cumva... puseseră ceva în 
maioneză și... 

Plutea în derivă prin casa învăluită în beznă. Deodată 
se pomeni în camera plină de mobile. O secundă, i se 
păru că haina uitată plutea lin deasupra scaunului și că 
picioarele șifonierului greu nu mai atingeau solul. Totul 
dură doar cât ai clipi din ochi, dar David nu putea să 
scape de convingerea că într-adevăr zărise picioarele 
șifonierului stând nemișcate la doi-trei centimetri 
deasupra pardoselei. Inchise ochii, apoi îi deschise. 
Sifonierul se sprijinea din nou pe podea... 

„E de ajuns un bobârnac ca să-l faci să decoleze, îi 
șopti o voce interioară. Haide! Impinge-l putin și-l vei 
vedea urcând spre tavan ca un balon.” 

Dar stătea nemișcat, cu braţele lipite de-a lungul 
corpului, refuzând să comită ceva care l-ar fi făcut să 
cadă în nebunie. Respira cu greutate și inima îi bătea cu 
putere. Spaima se amesteca în mintea lui cu euforia. 

Totul nu era decât un vis. În momentul ăsta dormea 
în sala cea mare, împreună cu părinţii lui, frânt de 
oboseală, cu capul sprijinit de o ladă cu veselă prea grea 
pentru puterile lui. Si deodată avu o inspiraţie. Cretinul 
acela de Billy Shonacker îl prevenise totuși! Cum putuse 
să uite? Era oxigenul! Oxigenul din aer care îi răscolea 
neuronii. Nu fusese obișnuit cu o astfel de puritate, cu o 
lipsă de poluare atât de mare. Organismul lui, obișnuit 
cu oxidul de carbon și gudroanele uzinelor, reacţiona 
prost, se ambala, scăpa häturile. Piloții cunoșteau foarte 
bine acest fenomen, această beţie a altitudinii care îi 
făcea să-și piardă judecata. Nu trebuia să fie îngrijorat, 
totul avea să revină la normal imediat ce trupul său va 
depăși momentul critic al curei de dezintoxicare, 
imediat ce sângele i se va curăța de otrăvurile orașului. 

Se așeză, cu băgare de seamă, pe un scaun. Lanterna 


din mână i se stinsese și totuși în cameră domnea o 
lumină difuză, fără ca David să-și poată da seama de 
unde provine. Ridică privirea spre fereastra îngustă. 
Afară era întuneric beznă. În mod normal, încăperea 
aceea lipsită de electricitate ar fi trebuit să fie cufundată 
în întuneric. Numai că băiatul distingea obiectele din 
jurul lui, învăluite într-o strălucire verzuie, amintind de 
acele fenomene de fosforescenţă naturală care se pot 
observa în unele grote. 

Miji ochii, hotărât să nu se mai mire de nimic. Ceva 
scânteia la căpătâiul patului, o șopârlă de lumină verde, 
un zigzag desenat pe tapet precum semnul lui Zorro. 
David se ridică încetișor de pe scaun. Acum trebuia să 
se catere pe pat, și lucrul ăsta îi era teribil de neplăcut. 
În momentul când puse genunchiul pe așternut, se 
pomeni copleșit de o duhoare de animal sălbatic. Un 
miros urât, de paie îmbibate de urină, care îi amintea de 
o vizită la grădina zoologică și de cușca acelui tigru în 
faţa căreia dorise neapărat să se oprească. Fusese 
sufocat de același miros. Paie tocate, îmbibate de urină. 
Dar si  duhoarea puternică, insuportabilă a 
excrementelor de carnivor îmbuibat cu carne crudă. Aici 
nu era niciun animal sălbatic, ci numai o saltea - 
probabil o saltea de păr -, pe care se tolăniseră ani de-a 
rândul niște corpuri nespălate. 

Se târî pe cearșafurile scortoase, spre căpătâiul 
patului. Deasupra pernei, șopârla strălucea ireală. De 
fapt nu era decât o fâsiutä de tapet smuls, o ruptură 
deschisă în tapetul de pe perete. Între marginile rănii 
puteai pipăi suprafaţa aspră a pietrei, și însăși această 
piatră strălucea, luminând încăperea, ca un vierme 
strălucitor. 

Surprins, David mai ridică puţin hârtia, sfâșiind 
tapetul cu flori mari și naiv desenate. Sub 
acoperământul îngălbenit, pietrele zidului scânteiau de 
parcă ar fi fost luminate din interior. Această 
luminiscenţă învăluia camera într-o strălucire acvatică, 


absolut inexplicabilă. 

Poate că era vorba de mucegai. Sau de un fenomen 
de radioactivitate. Se spune că radiumul strălucește în 
întuneric... Unii licheni au proprietatea de a... 

Mintea lui David rătăcea la întâmplare, răscolind 
printre amintirile lecturilor și ale imaginilor din filme 
documentare. Pentru că, nu-i așa, trebuia să existe o 
explicaţie. 

Tocmai când voia să se tragă înapoi, degetele lui 
atinseră ușor gaura plină de praf a unui crater situat 
chiar deasupra pernei. În centru se afla ceva tare și 
rece. David râcâi cu unghiile, apoi își scoase briceagul și 
îi desfăcu limba mare. După un minut, reuși să scoată 
din zid o bilă de metal turtită. Un glonţ. Un glonţ care îi 
strălucea în căușul palmei. Dar nu era un lucru de 
mirare, de vreme ce casa fusese teatrul unor lupte între 
indieni și coloniști. Nu era decât un glonţ printre atâtea 
altele. Un vestigiu fără mare importanţă. Dezamăgit, 
strânse trofeul în pumn. Lumina verde care ieșea din 
rupturile tapetului pâlpâia într-un ritm hipnotic. Băiatul 
se îndepărtă, trăgându-se înapoi. 

„Dacă ai trece prin faţa unei oglinzi, își zise el, ţi-ai 
zări, prin carne, scheletul, ca la radiografie.” 

Si pe culoar fosforescenta se strecura prin rupturile 
din tapet. În anumite locuri, lumina pulsa cu ardoarea 
curgerii unui metal în stare incandescentă. David băgă 
de seamă că nu-și mai simţea vârfurile degetelor. Toate 
părţile trupului său care atinseseră zidul aveau 
terminatiile nervilor moarte, complet anesteziate. Se 
mușcă de arătător, fără să reușească să simtă nici cea 
mai mică durere. Carnea era tare ca lemnul, insensibilă 
și rece. De altfel, tremura tot, pătruns de un frig 
insuportabil, care îi îngheţa oasele. 

Porni împleticindu-se și ajunse în sala cea mare. Aici, 
din cauza lămpii, nu se puteau distinge efectele 
fosforescentei, dar gravitația se micșorase si mai mult 
de când el ieșise din încăpere. Cești și farfurii din 


porțelan fin pluteau la întâmplare, la câţiva centimetri 
deasupra solului, împinse de curenţii de aer care 
șerpuiau pe sub uși. 

Tati și mami dormeau mai departe, präbusiti într-un 
somn cataleptic. Transpirau din abundență si 
încercaseră să-și dea jos hainele de pe ei, de parcă 
acestea nu i-ar fi lăsat să respire. Mami își coborâse 
până la șolduri partea de sus a rochiei și își desfăcuse 
sutienul care plutea lin deasupra pieptului ei. David își 
frecă faţa. Dacă voia să nu moară îngheţat, trebuia să-și 
procure fără întârziere o pătură. 

Numai cu o simplă atingere deplasă un cufăr enorm, 
plin până la refuz. Greutatea bagajelor era aproape 
nulă. Când deschise capacul, cearșafurile și prosoapele 
ţâșniră afară ca niște păsări captive și începură să 
plutească la înălțimea unui om. Dar David nu mai avea 
timp să se minuneze în faţa acestor miracole. 

Se înfășură într-o pătură în carouri și porni spre 
ieșire. Când, în sfârșit, atinse cu picioarele iarba din 
prag, senzaţia ciudată de plutire se risipi și își simţi 
deodată toată greutatea. Afară era cald și apăsător. 
Stelele scânteiau pe cerul senin. Luna arunca asupra 
luminișului o strălucire care colora în negru frunzele 
copacilor. 

David se târî până la masa de lemn pe care 
încercaseră zadarnic să mănânce cu câteva ore în urmă 
și se lăsă pe bancă. Răcoarea ierbii ude trecea prin 
pânza tenișilor. 

„Nu s-a întâmplat nimic, își repeta el. A fost doar un 
moment de oboseală. Va trebui să uiţi toate astea și să 
nu spui nimănui, dacă vrei să nu ajungi la ticniti. Totul s- 
a întâmplat numai din cauza oxigenului. Billy Shonacker 
te prevenise. Un intoxicat de oraș nu-și găsește, în doi 
timpi și trei mișcări, locul la ţară. Va trebui să te 
obișnuiești și să ai răbdare. Treptat, te vei vindeca, da, 
te vei vindeca...” 

Respirând cu prudenţă, băiatul își lăsă capul pe 


braţele îndoite. După cinci minute dormea. 


5 


TATI ÎL TREZI, scuturându-l cu putere de umăr. Se 
făcuse ziuă, și o ceață ușoară plutea la nivelul solului, 
acoperind picioarele lui David. 

— Dumnezeule, a dormit afară! gemu mami. Uită-te, 
Andy, pătura e udă de rouă. 

— Nu e rău deloc să se călească, glumi tati. Prin 
urmare, soldat, făceai de gardă? 

David își îndreptă spatele. Își simţea braţele și umerii 
amortiti și îl durea fundul de atâta stat pe lemnul tare al 
băncii. Tati îi răvăși părul. Părea bine dispus. Făcu vreo 
câţiva pași spre pădure, respirând adânc, ca sportivii de 
la televizor. Nemișcat, cu faţa spre copaci, se izbi în 
piept cu amândoi pumnii, așa cum fac gorilele, și 
încercă să imite strigătul lui Tarzan. 

— Termină cu maimutärelile, protestă mami. lar tu, 
Dave, du-te să te schimbi, ai hainele ude, ai să te 
îmbolnăvești. 

David încuviință și o porni spre casă. Se simțea moale 
de tot si cu capul înceţoșat. Intepenit mai tare decât o 
santinelă la capătul unei nopţi de veghe forțată. Când 
intră în sala mare, își stăpâni un reflex de teamă, dar 
totul era în ordine. Niciun șifonier nu plutea deasupra 
solului. Ceștile și farfurioarele stăteau pe pardoseală, 
aliniate ca la paradă. Își scoase hainele, strănută și se 
grăbi să-și tragă pe el un pulover uscat. 

„Am avut un moment de rătăcire”, își zise privind în 
jur cu coada ochiului. „Un moment de rătăcire”, așa 
spuneau în general tipii prin ziare, după ce-și 


descărcaseră revolverul în inspectorul de la controlul 
impozitelor. 

David cunoscuse la școală copii care se drogau, 
precum Perdito Perez, care trăgea pe nas o porcărie de 
diluant dintr-o pungă de hârtie transformată în inhalator 
provizoriu. Uneori, Perdito își pierdea minţile, avea 
halucinaţii. Pretindea că scheletul agăţat într-un colț al 
sălii de științe naturale îi făcea semne și clămpănea din 
fălci în chip amenintätor. Într-o zi încercase să prăjească 
o broască la un arzător Bunsen. O broască vie... 

În clasa lui se șoptea că mirosul diluantului era pe 
cale să-i ramolească creierul și că nu peste mult timp va 
fi închis la nebuni. David nu se dedase niciodată unor 
chestii de acest gen, așa că îi venea greu să-și explice 
imaginile ciudate care îl asaltaseră în cursul nopţii 
trecute. Poate că erau rodul imaginaţiei sale prea 
bogate. Citise undeva că artiștii au halucinaţii. Auzise de 
Edgar Poe și de corbul lui, „Nevermore”, de acel autor 
francez, Maupassant, care își întâlnea dublura la fiecare 
colț de stradă. Poate că era și el ca ei, un „geniu 
blestemat”. 

De altfel, psihologul școlii îl încurajase să-și descarce 
preaplinul clocotului imaginativ printr-o activitate 
creatoare: pictura, benzile desenate, teatrul. Dar pe 
David nu-l tenta nimic din toate astea. 

Termină cu îmbrăcatul și ieși din casă. Tati și mami 
făceau mare tărăboi, râzând. Andy o prinsese pe Isa de 
mijloc și o învârtea ca în comediile muzicale. 

— Oprește-te! Ești nebun! se plângea mami, dar se 
simţea că protesta doar așa, de formă. 

Se așezară la masa de lemn, și mami îi mângâie 
obrazul lui David, zâmbind. 

— Ai dormit cu capul pe masă, zise ea, și uite că una 
din inscripţii ti s-a imprimat pe piele. 

David își duse instinctiv mâna la maxilar și simţi 
conturul unui fel de cicatrice nedureroasă. 

— Ce scrie? întrebă. 


Tati se apropie și strâmbă din nas. 

— E scris invers, ne-ar trebui o oglindă, îl tachină el. 
Dar sunt sigur că e o vorbă urâtă; și, dacă nu ti se 
șterge, ai să rămâi așa cu ea toată viaţa. O să fii poreclit 
„perete de privată”... 

Și izbucni în râs, mulţumit de gluma lui. Mami 
întoarse spre el o privire severă, mușcându-și buzele ca 
să nu pufnească și ea. David se prefăcu a-i găsi gluma 
nemaipomenit de hazlie. Hotărât lucru, părinţii lui nu 
erau normali la cap în dimineaţa asta! 

Mâncară prăjituri și băură lapte cäldut. Mami atrase 
atenţia că proviziile se epuizau și că bucătăria trebuia 
repusă cât mai repede în stare de funcţiune. Imediat 
după micul dejun reveniră cu toţii în casă pentru a face 
curăţenie în oficiu. În lumina dimineţii, camerele păreau 
mai puţin sinistre decât prima dată. Tarta de cenușă era 
tot pe masă, dar tati o făcu să dispară într-o pungă de 
gunoi, fără să-i acorde nici cea mai mică atenţie. Gestul 
avu un efect benefic asupra lui David. Poate că acorda 
importanţă unor obiecte lipsite de interes. Rămânea 
blocat asupra unor detalii cărora afurisita lui de 
imaginaţie le conferea dimensiuni exagerate și... 

Într-o zi, după ce înghitise o bucată de sugativă 
îmbibată cu acid, Perdito Perez începuse să se uite ţintă 
la o pată mică de cerneală de pe un caiet. Pretindea că e 
mare cât un ocean și că vede acolo corăbii de pirați 
luptându-se între ele. Își mijise ochii și citise numele 
navelor scrise cu vopsea pe fiecare proră, apoi începuse 
să descrie hainele piraţilor, armele și motivele 
ornamentale care împodobeau mânerele pistoalelor... La 
sfârșit, făcuse o criză de nervi, convins că era pe cale să 
se înece în pata de cerneală. A trebuit să fie dus la 
infirmerie. 

După ce tarta de cenușă ajunse la pubelă, David 
începu să răsufle mai ușurat. Toată dimineaţa își ajută 
părinţii să pună bucătăria în stare de folosinţă și să 
curețe frigiderul care avea un miros închis. Tata 


pretindea că fusese stocat în el un somon preistoric, al 
cărui miros greu provocase până la urmă fuga turiștilor. 
Se distrară grozav, transformând fiecare corvoadă într- 
un fel de joacă. Dar punctul culminant fu atins când 
încercară să aprindă mașina de gătit enormă, care 
ocupa tot peretele din fund. Tati răsucea manetele, 
prefăcându-se a fi un căpitan de vapor care dă ordine 
sălii mașinilor. 

— Eliberati parâmele. Un cart înainte! striga el în 
gura mare, dând drumul la gaz. 

Mami scăpără un chibrit și îl apropie de mașina de 
gătit. Urmă o explozie care îi umplu de funingine. Într-o 
secundă se pomeniră negri din cap până în picioare, în 
timp ce bucătăria se umplea de un fum cumplit. 

— Ce-or fi fript în ea, un urs cu blană cu tot? se miră 
mami. 

Fură nevoiţi să facă curent pentru a aerisi încăperea. 
Ceva mai târziu, tati confecţionă, din pungi de hârtie, 
pălărioare cum aveau bucătarii francezi și îl declară pe 
David ajutor de bucătar. Toţi trei arătau mai murdari 
decât niște cărbunari. Ustensilele agätate de-a lungul 
pereţilor erau acoperite cu un strat gros de grăsime 
neagră, pe care degetele alunecau fără să reușească să 
le apuce. 

— Aștia nu spălau niciodată vasele? se revoltă mami. 
Ne-am mutat într-un cuib de ţigani. Sunt sigură că 
frigeau animale cu pielea și cu blana pe ele. 

Pe la prânz se opriră să-și tragă sufletul. David se 
așeză pe un taburet, lăsând ochii în jos de fiecare dată 
când tati se apropia de mami să-i dea un pupic pe gât. 
Niciodată nu-și văzuse părinţii atât de relaxaţi, așa de 
dispuși să facă haz de surprizele neplăcute ale vieţii 
cotidiene. 

Pe vremea „coșmeliei”, explozia mașinii de gătit ar fi 
provocat o dramă, reproșuri reciproce, o scenă însoţită 
de palme și lacrimi. Aici totul de petrecuse într-o 
veselie. „Te-ai crede într-unul din acele seriale idioate 


unde toată lumea se iubește”, își zise David în gând, 
frecându-și de pulover mâinile negre. În mod ciudat, 
această constatare  îndepărtă brusc impresia de 
mulțumire sufletească pe care tocmai începuse s-o aibă. 
Se simţi pe neașteptate „defazat”, în afara situaţiei. 
Părinţii lui îi părură deodată la fel de îndepărtați ca 
niște actori fără consistenţă, care se agitau pe ecranul 
unui televizor. La fel de falși. 

Făcu o strâmbătură. Ce mai inventau iarăși? Erau 
fericiţi, atâta tot, usurati că scăpaseră de „coșmelie”, că 
se vedeau stăpânii unei case mai mari decât un castel. 
Dar angoasa nu voia să-l părăsească, ghemuită în golul 
stomacului, ca o plăcintă prea grasă care te „apasă” 
neplăcut. Dar dacă tati și mami jucau teatru în faţa lui? 

Ideea îi tâsni în minte cu o forță ameţitoare. 
Niciodată nu-și văzuse tatăl atât de glumet, atât de 
îndrăgostit. Începând de dimineaţă avea impresia că 
urmărea un cuplu de liceeni puși pe șotii, care se 
tachinau și se sărutau tot timpul. Era... prea mult. Prea 
mult într-un timp atât de scurt. Își miji ochii și îi observă 
cu atenţie pe Andy și pe Isa, pe ascuns, fără să 
surprindă nimic cu adevărat revelator. 

— Toată lumea la baie! decretă mami. Eu nu le dau 
de mâncare cărbunarilor. Cei care vor dori un sandviș, 
mai întâi vor trebui să-și dea jos jegul. 

Cu un pas autoritar, mami luă conducerea micii trupe 
pe care o duse la sala de baie. Când pătrunse în 
încăperea pardosită cu plăci, David crezu că de uimire o 
să-i cadă falca. 

Sala de baie era o adevărată sală, nu o cămăruţă 
unde te loveai de chiuvetă. Mare cât o sală de 
gimnastică, adăpostea trei căzi și cinci-șase cabine de 
duș. Într-un colţ se lăfăia un fotoliu de frizer și o 
întreagă trusă de mașini de tuns cu dinţii ruginiti. 
Oglinzi mari, concave, putându-se roti în orice direcţie, 
însoțeau chiuvetele din marmură roz. Tati fluieră ușurel 
printre dinţi. 


— Am descoperit-o în dimineaţa asta, în timp ce voi 
dormeati ca sultanii, zise mami, punându-și mâinile în 
șolduri. Am curăţat totul ca să vă fac o surpriză și am 
dezinfectat instalaţiile sanitare. Stiti că sunt trei wc-uri 
la fiecare etaj? 

— Vrei să spui că sunt trei private? insistă tati, 
venindu-i greu să creadă. 

— Da, răspunse mami, și alte trei cabine de toaletă. 

— Dar de ce trei căzi în aceeași încăpere? întrebă 
David. 

— Ei! Pentru ca locatarii să se poată supraveghea 
reciproc, bineînţeles, glumi tati. Să nu se înece vreunul 
dacă i s-ar pune un cârcel. Presupun că profesorul de 
natatie se instala în fotoliul bărbierului, cu o lunetă, și îi 
supraveghea pe toţi. 

— Termină cu prostiile, i-o tăie mami, prefăcându-se 
că îl ceartă. Acum ne facem curati. 

Și își scoase rochia, trăgând-o peste cap fără să se 
preocupe de prezenţa fiului ei. David rămase 
încremenit. Cunoștea pudoarea legendară a mamei sale 
care, spre deosebire de mama lui Billy Shonacker, nu se 
plimba niciodată în combinezon sau în pijama prin casă. 
Dar fără să dea nicio atenţie acestei minuni, tati 
deschisese robinetele de la căzi, lăsând apa să curgă cu 
presiune. Când mami își scoase chiloţii, David se 
întoarse cu faţa spre perete. Din fericire, aburul 
umpluse încăperea și ascundea tulburarea băiatului. 
Tati se debarasase de pantaloni si de chiloti, apoi sărise 
în apă chiuind ca un adolescent. 

— Ca la un hotel de lux, zise el lungindu-se în cadă. 
Nu-mi mai lipsesc decât trabucul și ziarul financiar. 

David se închise într-una din cabinele de duș. 
Niciodată până atunci părinţii lui nu dăduseră dovadă 
de atâta impudoare. La școală se spunea că mama lui 
Stevie Malloy făcea nudism pe o plajă din California, că 
aceea a lui Marshall Colson era chelneriță topless într- 
un bar de pe marginea șoselei, iar despre tatăl lui Maxie 


Leyton se pretindea că participă la concursuri de 
culturism, cu corpul dat cu ulei, aproape în pielea goală, 
cu sexul ascuns într-o husă din piele de leopard... Tati și 
mami nu semănau deloc cu ei. David nu-i surprinsese 
niciodată într-o ţinută prea „ușoară”. Educaţia primită la 
țară făcuse din ei niște pudici exagerati, care răsuceau 
de două ori cheia în broască atunci când intrau la baie 
să se spele. Mami își ascundea chiloţii ca să-i usuce. 
Sutienele la fel. Și iată că, brusc... 

Deschise robinetul dușului, dar nu pe cel care 
trebuia, și fu gata să se opărească. În spatele lui, Andy 
și Isa făceau tămbălău, stropindu-se reciproc. 

Când ieși din cabină, băiatul trebui să facă un efort 
uriaș pentru a nu remarca pubisul negru al mamei sale, 
care alcătuia o pată pe apa plină de spumă. Sări la 
halatul lui vechi și uzat și se înfășură în el. 

— Cred că la un moment dat s-a încercat 
transformarea clădirii într-un stabiliment termal, zise 
tati, ieșind din cadă. Dar e prea izolată, și amatorii n-au 
venit niciodată. 

David se prefăcea că privește oglinzile care măreau. 
Una dintre ele îl arăta o imagine monstruoasă a 
profilului său stâng. Mami chicoti sub asaltul altui pupic. 

Dumnezeule mare! Doar n-au să înceapă să se 
pipăie?! 

Se îmbrăcară cu haine uscate, blugi și tricouri, în 
timp ce Isa le arunca pe cele murdare într-una din căzi. 

— La haleală! strigă tati. Ce meniu avem? 

— N-a mai rămas mare lucru, repetă mami. Mâine va 
trebui să coborâm în sat după provizii. 

Improvizară niște gustări, cu un anumit spirit de 
economie. Frigiderul nu avusese încă timp să facă 
gheaţă, și apa gazoasă era cäldutä. După masă, tati 
anunţă că își va face siesta pe peluză. Mami îl aprobă. 

— Eu voi da o raită prin pădure, zise David. N-am fost 
niciodată într-o pădure adevărată. 

— De acord, răspunse mami. Dar să nu mănânci 


nimic. Ştii că unele fructe sunt apetisante, dar 
otrăvitoare? 

— Știu, făcu David, suspinând. 

Era nerăbdător să se îndepărteze de casă, să fie 
singur pentru a-și pune ordine în gânduri. 

— Du-te, băiete, îi zise tati culcându-se pe iarbă. 
Dacă o să cazi într-o cursă, trage trei focuri în aer, ăsta 
va fi semnalul. 

David se prefăcu a râde și le întoarse spatele. 
Doamne! Niciodată nu se mai simtise atât de tulburat, 
din ziua când descoperise că fetele din clasă se chiorau 
la el pe fereastra infirmeriei în timpul vizitei medicale! 

Ajuns aproape de liziera pădurii, auzi din nou 
chicotitul prostesc al Isei și strânse din dinţi. Tati și 
mami îi făceau brusc impresia că sunt doi străini, și se 
simţea în postura unui copil care tocmai fusese adoptat. 
Se scutură să-și alunge gândurile fără logică și o luă la 
fugă spre liziera pădurii. Imediat fu surprins de spaţiul 
îngust dintre trunchiuri. Aproape că era nevoit să se 
întoarcă într-o parte pentru a se putea strecura printre 
copaci. 

„Sunt un naufragiat, începu el să inventeze. Am ajuns 
pe o plajă necunoscută și trebuie să pornesc în 
explorarea insulei...” _ 

Înaintă cu stângăcie, lăsând în urmă luminișul. În 
imaginaţia lui, casa nu mai era decât o epavă uriașă, 
eșuată pe peluză, acoperită deja de iarba de mare... 

Foarte repede se pomeni lac de nădușeală, înaintarea 
dovedindu-se foarte dificilă. Trecerea era atât de îngustă 
încât umerii i se agätau de scoarţa aspră a trunchiurilor. 
Pe sol, rădăcinile încâlcite tesuserä un covor noduros pe 
care călcai poticnindu-te tot timpul. Pământul degaja un 
miros de sevă și humus, învăluindu-l într-o răsuflare 
jilavă și apăsătoare. Înainta într-o parte, cu un umăr 
înainte, cu mâinile întinse. De câteva ori se poticni de 
trunchiuri lipite care formau un adevărat zid de 
netrecut, fiind obligat să le ocolească. Frunzișul de 


deasupra capului filtra lumina făcând astfel să stăruie o 
penumbră verde-albăstruie. Acum avea faţa și degetele 
pline de sevă lipicioasă. Picioarele lovite îl purtau la 
întâmplare, strivind ciuperci care pulverizau o ceaţă cu 
parfum de mucegai. Se rezemă cu spatele de un copac, 
obosit, cu mușchii coapselor contractati din cauza 
efortului. li era frică să se uite în spate și să nu mai 
zărească luminișul. De ce se încăpăţânase să meargă 
atât de departe? Și de cât timp tot mergea așa? Îi veni 
să strige după ajutor, dar îi fu teamă că ai lui îl vor 
socoti o curcă plouată. Murea de sete și avea o mare 
ciudă pe el că nu se gândise să ia o ploscă de camping. 
Arăta ca o pădure smintită! Era de mirare cum 
putuseră să crească atâţia copaci pe o fâșie atât de mică 
de teren. Să fi fost pământul colinei chiar atât de fertil? 
După ce-și trase sufletul, se hotări să-și continue 
explorarea. Sub tălpile lui terenul se înclina într-o pantă 
abruptă. Ar fi fost o glumă bună să coboare până la 
poalele colinei și s-o urce din nou venind pe drum... Da, 
era o strategie grozavă, în orice caz mai puţin penibilă 
decât perspectiva unei întoarceri care l-ar fi obligat să 
facă din nou slalom printre trunchiurile prea apropiate. 
Gâfâia, cu gura uscată de efort. Acum rugii 
împletiseră printre copaci o barieră fibroasă de sârmă 
ghimpată. Mărăcinii îi agätau pantalonii, sfâșiindu-i 
gambele și coapsele. Trebuia să se deplaseze cu mâinile 
ridicate ca să mai scape, cât de cât, de mușcătura lor. 
Incepea să-l cuprindă panica, și gura îi tremura 
spasmodic. Jocul nu mat avea nimic agreabil. În felul 
ăsta te rătăceai în pădure și erai descoperit, la topirea 
zăpezii, uscat ca o mumie. La naiba! Începea să-i fie 
frică, dar panta, din ce în ce mai abruptă, îl ducea la 
vale. Sărea de la un copac la altul, vătămându-și umerii 
și coastele la fiecare șoc. Rugii îi sfâșiaseră pantalonii și 
îi zgâriaseră gleznele care acum sângerau. „Dacă ai să 
cazi într-o cursă...” spusese tati. Dumnezeule! Păi 
căzuse într-o cursă, dar nimeni n-ar fi putut să-i vină în 


ajutor dacă n-ar fi sosit călare pe un buldozer și în 
fiecare mână cu câte un ferăstrău mecanic! Unde era 
casa? Probabil că foarte departe în urma lui. Noaptea 
avea să-l surprindă în mijlocul pădurii, închis între 
trunchiuri. Își suci glezna și căzu cu capul înainte într- 
un tufiș de rugi. Atunci văzu totemul... 

Durerea dispăru instantaneu. Unul dintre copaci 
fusese sculptat în așa fel încât să i se dea aspectul unui 
animal cu o morfologie greu de precizat. Stâlpul, crestat 
adânc, era, până la jumătate, acoperit cu mușchi. Între 
urechile animalului-fetiș era înfipt un corn de lună în 
primul ei pătrar. David se ridică încet, cuprins de o 
spaimă amestecată cu admiraţie. Avea intuiţia că se afla 
în fața unui totem adevărat, nu a unui fals, făcut în 
atelier cu ferăstrăul electric pentru a-i înșela pe turiștii 
naivi. 

Ar fi băgat mâna în foc că stâlpul se găsea acolo de 
câteva secole. O dovedeau crăpăturile lemnului, găurile 
săpate de viermi, miile de răni ale statuii. Prin urmare 
nimeni nu coborâse până aici. Niciun arheolog. Niciun 
ghid. Oboseala și frica se risipiseră ca prin minune. I se 
păru că puţin mai departe zărește alt totem. Un totem 
cu un corn de lună inversat. Ambii stâlpi aproape că 
dispăreau în desișul rugilor și era aproape imposibil să 
te apropii pentru a-i atinge. David încercă să se 
strecoare printre trunchiuri. 

Cu un plesnet îngrozitor, din pământ tâsni ceva ce 
proiectă în toate sensurile fragmente de mușchi și de 
lemn, atingând ușor pieptul copilului care se aruncă 
instinctiv înapoi. Inima îi bătea cu putere. Recăzu în 
mijlocul rugilor, în timp ce niște fălci gigantice de oţel 
se închideau la cincizeci de centimetri de el, stârnind în 
jur un praf de rugină... 

Băiatul rămase stupefiat, neîndrăznind să mai miște 
nici măcar un deget. In faţa lui se afla o cursă pentru 
coioti, dar mărimea ei era neobișnuită. Două fălci 
zimtate de oţel, acţionate de un resort care se declanșa 


la o simplă apăsare. Un arc dublu din fier, cu dinţi mai 
periculoși decât ai rechinului. Cursa avea o rază de 
aproape un metru. Dacă nu s-ar fi declanșat din 
întâmplare, fălcile ei i-ar fi prins pieptul sfărâmându-i 
sternul și coastele, tăindu-] în două... 

David gâfâia prăbușit între rugi. Era conștient că își 
udase pantalonii din cauza spaimei prin care trecuse, 
dar nu-și putea lua ochii de la cursa gigantică pe care 
rugina o acoperise cu o crustă roșiatică. Ce declanșase 
resortul? Poate vibraţiile. Poate o bucată de lemn 
aruncată din întâmplare. Un lucru era însă sigur: cursa 
se afla acolo de multă vreme... de ani și ani de zile, dacă 
tineai cont de grosimea stratului de rugină care 
acoperea fălcile. Dar cine o făcuse? Poate niște vânători 
profesioniști? Şi ce fel de animal voiau să prindă? Poate 
un urs? David se ridică parcă cu încetinitorul și se 
rezemă cu spatele de un copac. Dacă l-ar fi prins fălcile 
de metal... 

La dracu! Capul i-ar fi sărit cât colo, sectionat la baza 
gâtului de dinţii mașinii. O rază de un metru... O cursă 
fabricată pentru o sălbăticiune colosală. Apucă o 
creangă groasă și răscoli cu ea iarba de jur împrejur. 
Lovea în dreapta și în stânga, cu impresia oribilă că se 
deplasa pe un câmp minat. Nu avea deloc chef să facă 
pe cercetașul. Deodată se opri. Zărise printre rugi dinţii 
unei alte curse. Tot perimetrul părea „minat”, de parcă 
s-ar fi dorit instalarea unui adevărat baraj defensiv. 
David își șterse cu poalele tricoului sudoarea care îi 
picura de pe faţă. Incepea să înţeleagă! Totemurile îi 
furnizaseră explicaţia pe care o căuta. 

Fermierii din împrejurimi fixaseră cândva, demult, 
aceste curse împotriva indienilor. Pentru a-i împiedica 
să părăsească dealul unde, după toate probabilitățile, se 
instalase tribul lor. Dacă avea dreptate, mașinile ucigașe 
zăceau acolo de două secole, cu gurile deschise, în 
așteptarea prăzii. Oricare muzeu de antropologie ar fi 
plătit scump să intre în posesia lor! 


Se așeză pe vine. Excitatia îi alunga din nou frica. 
Descoperise un sanctuar neviolat, vestigiile unei lupte 
aspre și inumane pe care timpul nu reușise s-o 
dezamorseze. Dar nu putea să rămână acolo, să aștepte 
să-l prindă noaptea. Cum s-ar fi mișcat în întuneric, 
ameninţat de capcane de după fiecare copac? Făcu mai 
multi pași, cu nervii incordati la maximum. Lumina 
începuse deja să scadă, probabil că se făcuse aproape 
șase. Se uită la mână și constată că își uitase ceasul în 
baie. Când ajunse la al doilea totem, descoperi a treia 
cursă... strâmbată și distrusă, de parcă un animal enorm 
s-ar fi zbătut acolo să scape de dinţii de oțel. Fălcile 
îndoite atârnau inerte deasupra resortului rupt. Ceva se 
prinsese în cursă, ceva pe care capcana de oţel nu îl 
putuse reţine. Un animal destul de puternic pentru a o 
forța și a o rupe. Un urs? Nu părea plauzibil, deoarece 
în regiunea aceea nu existaseră niciodată urși. 

David mai cobori câţiva metri, lovind mereu cu bätul 
în desiș. De câteva minute avea senzaţia că este 
observat. Nervii, încordaţi la maximum, îl aduseseră 
într-o stare capabilă să perceapă cea mai fină mișcare. 
O privire străină îi provoca mâncărimi în ceafă, dar 
băiatul ezita să întoarcă capul. Îi veni să strige: „Știu că 
ești acolo”, dar își mușcă buzele în momentul în care 
cuvintele erau gata să-i iasă din gură. Mai departe, 
terenul părea ,curat”, fără surprize. Când avu 
certitudinea că trecuse definitiv de centura de curse, 
David se întoarse brusc pe loc. 

Preţ de o secundă zări silueta goală și lucitoare a 
unui băiat ascuns după ramificatia unei crengi. Un 
indian... Un indian nu mai mare decât el, cu trupul plin 
de cicatrice tribale și desene războinice. Părul uns cu 
grăsime îi era prins într-o coadă lăsată pe spate, iar 
sexul îi dispărea într-o mică husă peniană din bambus. 
Totul dură doar cât ai clipi din ochi. În clipa următoare 
silueta dispăruse înghițită de acoperișul de frunze. 

David trânti o înjurătură. Păstra pe retină imaginea 


unui cap osos și felin, cu buze violacee. Cu trăsături 
aspre și îngrijorătoare. 

După câteva minute, ajungea la poalele colinei. Din 
trei pași mari trecu dincolo de liziera pădurii și căzu în 
genunchi, pe un câmp de ovăz. Avea hainele leoarcă de 
transpiratie. Acum nu-i mai rămânea decât să caute 
drumul în serpentină și s-o pornească spre casă. Se 
făcea noapte, și nori negri se înghesuiau la orizont, 
undeva deasupra satului. 

Avu nevoie de o jumătate de oră ca să ajungă acasă. 
Nimeni nu-l întrebă ce făcuse în tot acest timp și, printr- 
un reflex pe care nici el nu și-l explica, hotări să nu 
spună nimic. 

Era vlăguit și murdar. În timp ce mami pregătea 
ultimele sandvișuri, băiatul se duse să facă un duș în 
sala de baie enormă de la parter. Apa cäldutà dizolvă 
praful și sângele, atâtând mâncărimea provocată de 
zgârieturi. În timp ce se ștergea, David privi de câteva 
ori în direcţia ferestrei, așteptându-se parcă să vadă 
apărând faţa plină de cruzime a tânărului indian cu buze 
violete. 

— La masă! trâmbitä mami, venind până în prag. Am 
terminat ultima cutie de pateu. Dacă tatăl tău nu se 
hotărăște să coboare mâine în sat, va trebui să dăm cu 
banul ca să stabilim pe care dintre noi îl vom mânca. 


6 


ÎN NOAPTEA ACEEA dormi foarte prost, chinuit de 
coşmaruri sângeroase, în care curse de oţel pocneau 
fără încetare, mutilând indienii care trăiseră altădată pe 
colină. Vedea dinţii de fier apucând mâini, picioare. O 
indiană care strângea lemne se rostogolea pe sol, tăiată 
în două de mașina infernală, un copil alergând după un 
câine era decapitat, un... 

În ciuda spaimei stârnite de aceste imagini cumplite, 
nu reuși să se trezească, întorcându-se de pe o parte pe 
alta, prizonier al somnului. Cursele continuau să 
cläntäne, fălci ruginite ascunse sub covorul de frunze 
uscate. Un indian se zbătea în spasmele morţii, cu colții 
metalici ai cursei înfipţi în stern. Resortul scrâșnea, 
continuându-și mișcarea de tracţiune, apropiind cu 
încăpățânare cele două părţi ale dispozitivului, 
asemenea unei guri care se închide. David auzea cum 
pârâie oasele cuștii toracice și carnea care se deschidea 
dând la iveală un noian de vâscozitäti interne... 

Când se trezi, putea a sudoare iar inima îi bătea greoi 
în piept. Își aminti că în ziua aceea familia cobora în 
oraș, și începu să spere că această vizită îi va alunga 
gândurile negre. Serviră un mic dejun sărăcăcios în 
bucătăria care încă mirosea a funingine grasă. Mami 
împărţi ce mai rămăsese dintr-un pachet de biscuiţi 
uscați, pe care reușiră să-i înghită de bine de rău, cu 
ajutorul ultimelor picături de sirop de arțar de pe fundul 
unei sticle. Îi ameninţa foametea. David descoperi, în 
oglinda de la baie, că era tras la față și avea cearcäne 


din cauza oboselii. 

„Asta nu-i o faţă pentru vârsta mea!” bombäni el 
stropindu-și ochii cu apă rece. 

— Plecăm! strigă în gura mare tati, din dosul ușii. 
Autobuzul pentru Täränoaia din Vale pleacă peste zece 
minute. 

David se șterse și străbătu repede culoarul. Imediat 
ce trecu pragul, înţelese că nu era ceva în ordine. 
Părinţii lui stăteau încremeniţi în mijlocul peluzei, ca 
statuile din parc, uitându-se în sus, cu o mare uimire 
întipărită pe feţe. Cineva scrisese niște inscripţii pe 
faţadă. Nişte inscripţii cu litere mari și dezgustătoare 
care spuneau: „Căraţi-vă de-aici, căcănarilor!” sau 
, Plecati să vă împăiați în altă parte, labagiilor!” 

Mai rău decât atât, cineva își făcuse nevoia pe capota 
mașinii și urinase pe scaune prin geamurile laterale 
rămase întredeschise. David își vâri capul între umeri, 
pregătindu-se pentru criza, demnă de temut și care avea 
să înceapă imediat, a tatălui său. La dracu! Nu voia să 
vadă asta. Tati ar fi fost în stare să ia o bâtă de base- 
ball, să coboare în oraș și să spargă toate vitrinele de pe 
strada principală. O dată, crăpase dintr-un singur pumn 
parbrizul unui tip care, trecând pe roșu, fusese gata să 
dea peste David. Tipul accelerase cât ai zice pește. 

— Oh! făcu mami. 

— O glumă de copii nerozi, zise cu blândete tati. 
Probabil că anexaseră casa ca teren de joacă, și sosirea 
noastră îi deranjează. 

Mirat la culme, David își înălță gâtul, uitându-se pe 
rând la Andy și la Isa. 

— Nişte puști cam grosolani, confirmă mami. 

— Nu trebuie să le purtăm pică, zise tati, punându-și 
ochelarii de soare. O reacție de respingere e inevitabilă 
la început, dar peste câteva săptămâni totul va merge 
strună. 

Lui David pur și simplu nu-i venea să creadă. Tati își 
turnase valium în cafea sau ce pätise? De ce nu se 


înfuria? Aștepta cumva ca o bandă de tipi să iasă din 
pădure să-l ungă cu catran și să-l dea de-a dura prin 
fulgi? 

— O să curät imediat, zise mami. Nu trebuie să dăm 
prea mare importanţă unor astfel de lucruri. 

În timp ce se ducea să aducă cârpa și găleata, tati 
deschise portierele. În interiorul mașinii, mirosul de 
urină încălzită de soare era insuportabil. David își vâri 
furios mâinile în buzunare. 

— Când trăiam la ţară, mi se întâmpla și mie să fac 
măgării de felul ăsta, comentă tati. Era de ajuns să 
apară unul străin, ca să nu-mi placă de mutra lui. Imi 
luam prietenii și îi băgam broaște moarte în cutia de 
scrisori sau în carafa cu lapte. Prostii de puștani! 

David se agita stingherit. Mama se întoarse cu un 
burete, mănuși de cauciuc și dezinfectant. Curätatul 
mașinii îi luă o jumătate de oră. 

— Haide, să uităm toată chestia asta, zise tati, 
așezându-se la volan. Trebuie să le arătăm acestor 
oameni că suntem o familie respectabilă și cinstită și că 
am venit aici să trăim în liniște. 

Și spunea toate astea zâmbind. Zâmbetul lui era 
mare, frumos și sincer, ca al acelor tipi care 
propovăduiesc, prin supermagazine, cuvântul Noului 
lisus, încercând să-ţi dea cu forţa o biblie rescrisă de un 
guru cu un nume imposibil de pronunţat. 

Mami se așeză lângă el. Acum mașina putea a 
dezinfectant. David se gândea că inscripţiile de pe 
fațadă n-or să dispară chiar așa de ușor. Automobilul 
porni în jos pe pantă. Mami fredona un cântec religios. 
În dimineaţa aceea purta o rochiţă scurtă, cu bretele, și 
își pieptănase părul pe spate ca o coadă de cal. Coafura 
o făcea să semene cu o adolescentă. 

— Începem chiar să ne bronzăm, constată ea 
examinându-și braţele. 

Mașina ajunse la poalele colinei și intră pe drum. 
David vedea cu teamă cum se măreau casele satului. 


„Îi vom întâlni pe urmașii celor care au pus cursele, 
își zise el. Strămoșii acestor tipi au fabricat cu mâinile 
lor porcăriile alea capabile să taie un om în două. Niște 
debili mintal! Asta e: am venit să locuim într-un sat de 
debili mintal!” 

Mâinile așezate pe coapse îi transpirau pe măsură ce 
se apropiau de primele construcții. Intrară pe strada 
principală. Casele din scânduri alternau cu clădirile din 
cărămidă roșie. Erau multe verande și perdele cu flori la 
ferestre. În general, magazinele păreau bine întreţinute 
și vitrinele erau curate. David lăsă să-i scape un suspin 
de ușurare. Se așteptase la un fel de oraș-fantomă, cu 
barăci dărăpănate, un sat de la capătul lumii, populat de 
idioţi cu bale la gură, de urmașii execrabili a trei 
generaţii de incesturi îndârjite. 

Tati parcă mașina în piaţă și cobori. Mami zări 
imediat băcănia cu vitrină, în pragul căreia un bărbat 
gras, legat cu un sort alb, părea că face de pază. 

— Bună ziua, zise tati scotându-si ochelarii negri. 
Sunt Andy Sarella și aceasta e familia mea. Tocmai ne- 
am instalat în casa de pe colină. Vrem să trăim și să 
muncim aici. Cred că va trebui să ne întâlnim destul de 
des. 

Bărbatul gras le adresă un zâmbet de bun venit care 
semăna mai mult cu o strâmbătură, dar David observă 
că evita cu grijă mâna întinsă de tati. 

— Mă cheamă Isa, zise mami, iar acesta este fiul 
nostru David. 

Zâmbea de parcă ar fi făcut reclamă la o pastă de 
dinţi, iar sânii fără sutien i se bălăbăneau sub rochie. 

— E o regiune frumoasă, insistă tati. Atâta verdeață... 

De bună seamă că bäcanul se dezgheta cam greu. În 
ciuda zâmbetului comercial, ochii îi rămâneau duri și 
feroci, și ai fi zis că plini de dezgust. Poate era șocat de 
faptul că mami nu avea sutien. 

— Ce pot să fac pentru dumneavoastră? zise el după 
câteva clipe. 


Imediat Isa se porni să citească lista de cumpărături 
iar conversaţia deveni o enumerare monotonă care avea 
cel puţin meritul că umplea tăcerea. 

— Pot să dau o raită pe-afară? întrebă David 
trăgându-și tatăl de cămașă. 

— Bineînţeles, îi răspunse tati, suspinând. Trebuie să- 
ti întâlnești și tu viitorii prieteni. 

David ieși din magazinul în care plutea un miros 
gretos de mezeluri. Avea nervii atât de încordaţi, încât 
simțea cum îi bâtâie picioarele. Mda, fabricanți de 
capcane. Oameni duri, cruzi. Probabil că hotărâseră de 
comun acord această strategie  înspăimântătoare: 
încercuirea indienilor cu o reţea de mașini infernale, 
instalând în jurul colinei o frontieră de resorturi și de 
dinţi. Ţărănoi vindicativi și fără să stea mult pe gânduri, 
de care trebuia să te ferești... 

David porni pe strada principală, cu mâinile în 
buzunare, încercând să ia un aer degajat. Avea 
presentimentul amar că îi va fi greu să-și facă prieteni 
aici. Va suferi din pricina lor, asta era sigur. Tati vorbea 
complet aiurea când își închipuia că avea să-și facă 
amici. 

Pe când trecea prin fața unei căsuțe din piatră roz, 
băiatul zări primul grilaj, ascuns de un oblon. Intelese că 
era suficient un gest pentru a-l lăsa în jos și a astupa 
complet spaţiul ferestrei. Era un grilaj cu gratii mari, 
care se intersectau. Se încruntă și începu să privească 
atent fiecare casă. În jurul lui, toate ferestrele erau 
prevăzute cu grilaje închise cu lacăt. Ușile caselor 
păreau ciudat de voluminoase. Prea groase? Se apropie 
de o verandă plină de flori și zări niște buloane mari, de 
jur împrejurul ușii. La dracu! Era o ușă blindată! O 
adevărată ușă de închisoare, pe care se mulțumiseră s-o 
vopsească în culori vii. David își înghiţi saliva îngroșată 
de praf. 

Acum mergea mai repede, dând ocol grupurilor de 
case. Pe celelalte feţe ale clădirilor, grilele erau încă 


închise, prinse solid în cadrul ferestrei. Echipată astfel, 
fiecare casă semăna cu o închisoare sau cu un azil de 
nebuni. Toate ușile erau din oţel și se simţea în 
arhitectura caselor dorinţa de a reduce la maximum 
deschiderile. În realitate orașul era format dintr-o 
juxtapunere de mici fortărețe machiate cu vopsea roz 
sau albă și împodobite cu mușcate. 

David se opri ametit. În faţa lui se aflau atelierele 
unei fierării mari, de unde se auzeau lovituri de ciocan. 
O grămadă de gratii, dungate încă de urma albastră a 
flăcărilor, se răceau sprijinite de un zid. Erau acolo 
destul de multe pentru a echipa toate celulele unei 
închisori de stat, și se putea spune despre ele că 
fuseseră concepute ca să reziste cel puţin la eforturile 
unor ocnași deosebit de fortosi. 

Un jet de scântei tâsni din străfundurile hangarului, 
ca un avertisment. David bătu repede în retragere. În 
curtea unei case văzu un cotet de păsări ale cărui bare 
așezate în cruciș formau o cușcă inviolabilă. Pui 
näpârliti se plimbau tantosi în mijlocul acelei închisori în 
care ţi-ai fi imaginat mai curând un tigru sau o gorilă. Să 
fi fost vulpile de prin partea locului chiar atât de feroce? 
David își trecu mâna peste faţă. Transpira mult și 
respira greu. Un câine se apropie în spatele unui grilaj, 
arătându-și colții. Era plin de cicatricele unor răni 
cusute grosolan de o mână nepricepută. 

„Un câine de luptă, își zise David. Ca acela care ne-a 
atacat zilele trecute...” 

Lupte de câini, asta părea să fie una dintre 
distractiile celor care puneau curse. Oamenilor din 
orașul acela le plăcea sângele. În schimb străinii nu 
erau prea agreati. Se forţă să se miște din loc, căci ghici 
că e urmărit pe furiș. Perdelele se mișcau în spatele 
ferestrelor cu grilaj. Poate cumetrele începuseră deja 
să-și telefoneze una alteia: „l-aţi văzut pe oamenii ăia? 
Pe puștiul care își bagă nasul peste tot și pe maică-sa 
care sare cu sânii pe bărbaţii noștri?” 


Putin mai departe, un muget îi semnală prezenţa unui 
grajd. În aer plutea un miros de bălegar și de paie 
umede. Întoarse capul și văzu staule închise cu grilaje 
înalte de peste doi metri. Nu mai era un grajd, ci o 
grădină zoologică! O grădină zoologică destul de solidă 
ca să adăpostească o turmă de rinoceri! 

Se apropie de barieră cu răsuflarea tăiată. Vacile 
care se mișcau în penumbră erau și ele pline de 
cicatrice și de răni vechi. Multe aveau coarnele rupte 
sau despicate. Suturile aproximative care șerpuiau pe 
pielea lor dădeau impresia unor animale scăpate din 
tumultul sângeros al unei coride și aduse acolo în 
convalescentä. 

Dar era o prostie! Nu se fäceau coride cu vaci de 
lapte. Si din niciun rodeo animalele nu ieseau sfâsiate 
de la cap până la coadă... 

Cu siguranţă că felul în care erau închise le făcea să- 
și piardă minţile, și se aruncau peste gratii încercând să- 
și recapete libertatea. Nu, asta era și mai stupid decât 
restul. 

Regiunea era plină de lupi, si de coioti, si de lincși iar 
aceste fiare sălbatice se strecurau în oraș după căderea 
nopții... Dar distanţa dintre gratii nu era destul de mică 
pentru a opri un coiot. Ar fi fost destul ca acesta să se 
ghemui la nivelul solului pentru a se strecura printre 
găurile gratiilor. 

David simţea cum îl cuprinde durerea de cap. Orașul 
ăsta semăna cu o grădină zoologică, dar și cu o 
închisoare. Aici toată lumea trăia în cușcă, atât 
animalele, cât și locuitorii. Se hotări să se întoarcă la 
mașină. Părinţii lui, cu braţele încărcate de plase cu 
provizii, flecăreau cu doi bărbaţi în pragul bäcäniei. 
Primul, gras și chel, purta o stea de șerif aproape 
ștearsă. Nu avea pe el uniforma, ci o salopetă peste care 
își trăsese o scurtă cum se purta în armată. Transpira 
abundent și degaja un miros de grajd. Al doilea, mai 
släbut, cu părul cärunt dat cu briantină, avea întru totul 


aerul unui preot. Niciunul nu zâmbea. 

Tati ţinea un mic discurs de prezentare. Răceala 
celor doi nu părea să aibă vreun efect asupra lui. Mami 
stătea puţin mai în spate, cu capul aplecat într-o parte, 
poziţia ei fiind cât se poate de gratioasä și... ușor 
provocatoare. Având în vedere înălțimea lui, preotul 
probabil că putea să-și arunce de sus privirea în 
decolteul ei, și ideea asta îl agasă pe David. 

— Colina, mormăi șeriful. Un loc cam ciudat pentru a 
te instala acolo. Copacii atrag trăsnetul, nu vi s-a spus? 
Au mai fost deja accidente... turiști făcuţi cenușă. 

— Probabil că subsolul e plin de minereu de fier, zise 
preotul. E posibil ca acest magnetism să atragă 
fulgerele. Dar, firește, agentul imobiliar nu avea niciun 
interes să vă spună asta. 

— E un loc frumos, zise cu blândeţe tata. 

— Un osuar, vrei să spui, îl corectă șeriful. Pe 
vremuri, în jurul casei s-au dat o sumedenie de lupte. 
Pământul e plin de cadavre de soldaţi și indieni. Toată 
această putreziciune dă vigoare copacilor. 

— Aerul e atât de curat, zise mami. Se respiră atât de 
bine! 

— Îmi amintesc că unul dintre locatarii dinainte, 
săpând în grădină, a scos din pământ un craniu de om, 
debită cu un ton savant preotul. 

Dar spusele lui nu reușiră să alunge zâmbetul cu care 
se înarmaseră Andy și Isa. 

— Acesta este fiul meu, David, zise tati. Pentru el va 
fi un teren de joacă nemaipomenit. David, prezintă-te 
șerifului Bartlow și reverendului Hossecker. 

David întinse mâna și zări pe braţul șerifului o rană 
lungă, cu marginile ciopârtite. 

— Bună dom'le, zise el. 

— Salut, băiete, ai dat o raită prin oraș? 

— Da, răspunse David. De ce aveţi gratii la toate 
ferestrele? 

Cuvintele îi scăpaseră înainte de a fi avut timp să se 


abţină. Bartlow și Hossecker schimbară o scurtă privire, 
și mirosul de sudoare pe care îl degajau deveni, brusc, și 
mai intepätor. 

— Din cauza bandelor de motocicliști, zise șeriful. 
Pușlamale care devastează totul în calea lor. Trec prin 
oraș o dată sau de două ori pe an și fac o sumedenie de 
distrugeri. 

ll privi pe tati în adâncul ochilor și adăugă: 

— S-au întâmplat și niște chestii urâte cu câteva 
cupluri tinere care au căzut în mâinile lor. Unii de la 
oraș, care se instalaseră mai de-o parte, fără să știe. Mai 
ales femeilor le-a venit greu să-și revină, mă înţelegi, 
nu? 

David își încleștă maxilarele. Ţărănoiul ăsta gras îl 
considera un mucos? De parcă n-ar fi fost în stare să se 
prindă că fetele fuseseră supuse unui viol colectiv! 

— Aici domnește un calm înșelător, îi murmură 
pompos preotul. Să știi că regiunea asta a rămas destul 
de primitivă... 

— În locul dumitale, eu aș căuta ceva mai puţin 
izolat, insistă șeriful. Spre Calumet Point sunt locuri mai 
drägute si vin și mai multi turiști. 

— Mulţumesc, zise tati, punându-și din nou ochelarii. 
Dar cred că o să ne placă aici. Și apoi, nu trebuie să 
umbli numai după lucruri ușoare, nu-i așa, domnule 
reverend? 

Hossecker făcu o strâmbătură. Nu era ras, și o barbă 
albă și deasă îi acoperea bărbia. 

David luă pachetele așezate jos. Apoi se hotări să-i 
mai înfigă o banderilă. 

— 'Toate vacile sunt rănite, zise el. Si câinii la fel. 

Bartlow făcu un pas înapoi. 

— Pe coline sunt fiare sălbatice, răspunse el. Noaptea 
se strecoară în oraș. 

— Fiare sălbatice, repetă Hossecker, și vru să-și facă 
semnul crucii, dar se retinu aproape imediat. 

Mami deschisese portbagajul. Ingrämädirä în el 


proviziile, în timp ce tati își lua rămas bun de la 
interlocutorii lui. Ceva mai târziu, pe când pornea 
motorul, tati murmurase: 

— Oameni simpli, dar sinceri, mie-mi place asta. 

Mami zâmbi și își așeză pe nas niște ochelari negri. 

— Caută să ne pună la încercare, zise ea. Va trebui să 
le merităm încrederea. 

David se ghemui pe bancheta din spate, printre 
plasele cu alimente. Îi venea să-și apuce părinţii de păr 
și să-i zgâltâie ca să le treacă pofta de zâmbit ca niște 
idioţi. La dracu! Totul mergea prost, chiar nu-și dădeau 
seama? 

— Animale feroce, bande de golani, violuri! izbucni 
el. Vi se pare distractiv? 

— Scumpule, zise mami, întorcându-se să-l mângâie 
pe obraz, așa era și-n oraș, de ce să ne alarmăm? 

— Ai și uitat de drogati, de șobolani, de gândaci? 
glumi tati. Si de zăbrelele pe care le instalasem la 
ferestrele de la parter? 

La ieșirea din oraș, David avu o tresărire. Cineva 
stătea în pragul fierăriei. Un băiat cu pieptul gol si sort 
de piele, cu mâinile înnegrite de cărbune. Purta părul 
prins la ceafă în formă de coadă de cal, și faţa lui felină 
avea buze violete. 

Era indianul... Indianul întrezărit în pădure, numai că 
azi nu purta chestia aia caraghioasă de sălbatic, ci își 
ascundea fundul într-o pereche de blugi cârpiti la 
genunchi. 

Privirea lui dură era îndreptată spre mașină, iar 
mâinile înfipte în șolduri îi scoteau în evidenţă mușchii 
lungi ai brațelor. Chiar si de la distanţa aceea se puteau 
distinge perfect cicatricele care îi barau pieptul. Cinci 
tăieturi lungi, verticale, care îi brăzdau pielea mată ca 
niște dâre umflate. 

— Ai văzut? triumfă mami. Feciorul de la fierărie e un 
indian! 

— Asta dovedește că nu sunt rasiști, zise tati cu o 


mulțumire insuportabilă. Eram sigur că sunt niște 
oameni cumsecade. 

— Ne detestă, zise David. Câtă vreme vom rămâne 
aici, nu voi avea niciodată prieteni. 

— Dragule, nu fi atât de suspicios, zise mami 
suspinând. Du-te la drugstore cu un teanc de reviste 
ilustrate și vei vedea cum or să dea buzna toţi täranasii 
de-aici. 

„Reviste ilustrate! exclamă furios David în sinea lui. 
Nu zău! Mi-ar trebui cel putin o roabă de cărțţulii pline 
de măscări, asta da!” 

În timp ce mașina se îndrepta spre colină, băiatul 
încercă să-și adune în minte elementele culese. Fiare 
sălbatice, șeriful amintise de fiare sălbatice care trăiesc 
pe colină. Ar trebui să nu mai fie încrezător ci să facă de 
strajă și să nu mai doarmă cu ușa descuiată. Își aminti 
deodată de cursa strâmbată, descoperită între totemuri. 
Poate că fusese un grizzly. Un grizzly bătrân, care ieșea 
din când în când din bârlogul lui. Cu siguranţă că 
mirosurile de bucătărie îi vor atrage spre casă. Într-o 
bună zi, se va näpusti în luminis, în timp ce familia se va 
afla instalată prostește la masa de lemn. Ce masacru va 
fi! 

Firește, tati avea o pușcă veche, dar nu se mai slujise 
de ea de ani de zile. Iar munitiile, înghesuite în fundul 
unei cutii, trăseseră atâta umezeală, încât nu mai erau 
bune de nimic. David asudă tot, dându-și, brusc, seama 
că ușa casei nu era blindată și că niciuna dintre ferestre 
nu avea gratii. În casă putea să intre oricine. Un 
motociclist drogat la culme și cu sula sculată sau o fiară 
sălbatică pornită în vagabondaj, arătându-și printre 
buzele răsfrânte șirul dublu de colti mai tari ca oţelul! 
Tati și mami erau inconstienti, stupid de relaxaţi. De-a 
dreptul debili! 

Dacă ar fi încercat să-i prevină, nu l-ar fi ascultat. La 
țară, creierul li se ramolise, și erau pe cale s-o dea pe 
hippie, ca tipii aceia care pleacă să crească capre și să 


facă brânză la dracu în praznic, unde până la urmă 
crapă de foame și de frig. 

David trebuia să-i protejeze, împotriva voinţei lor, 
poate chiar să instaleze un sistem de alarmă. Cu sfori 
întinse între tärusi și cutii de conserve s-ar fi putut 
înconjura casa, plasând-o în centrul unui dispozitiv care 
ar produce un vacarm îngrozitor la cea mai mică 
apariţie nepoftită. Gândul acesta îl făcu să-și regăsească 
calmul și, cât dură traseul, se gândi la planurile lui de 
alarmă. 

După ce termină cu descărcatul proviziilor, David 
strânse toate sforile rămase din urma mutatului, vâri 
într-o pungă de plastic vreo zece cutii de conserve 
scoase din pubelă și intră în pădure. Ideea lui era 
simplă. Dacă animalul despre care amintiseră Hossecker 
și Bartlow era destul de mare ca să distrugă o cursă de 
fier, atunci va pune neapărat în mișcare și o sfoară 
întinsă la cincizeci de centimetri de sol de jur împrejurul 
casei. 

Era suficient să se instaleze, la intervale regulate, 
ciorchini de fierăraie capabili să provoace un vacarm 
cumplit la cea mai mică atingere - în felul acesta l-ar fi 
auzit cu toţii și ar fi avut timp să... Timp să ce? Să-și 
facă ultima rugăciune înainte ca animalul să spargă ușa 
cu o lovitură de labă? 

Gândul acesta îl înfioră. Ar trebui să curețe pușca 
aceea veche, să pună munitiile să se usuce la soare și să 
încerce să-l convingă pe tati să blindeze ușa așa cum 
făcuse în „coșmelia” de dinainte. Dar cum? Insistând 
asupra violurilor? Pretinzând că văzuse motocicliști 
dând târcoale prin preajmă? Mda! Era o șmecherie 
bună. 

„Am văzut un motociclist chiorându-se la casă cu 
binoclul; își desfăcuse slitul și își freca...” Nu, nu trebuia 
să exagereze, ci să spună doar atât cât să stârnească 
îngrijorarea. Firește, nici nu putea fi vorba să cumpere 
grilaje de la fierărie, asta ar fi cerut prea mulţi bani, dar 


se putea recupera foarte bine fierul vechi de la o groapă 
de gunoi. Căci trebuia neapărat să fie pe-acolo și o 
groapă de gunoaie... Tati era priceput la treabă, ar fi 
îndoit oţelul, l-ar fi tăiat, ar fi transformat ușa de la 
intrare în ușă de seif. 

David înaintase printre copaci numai vreo zece metri. 
Nu voia să repete experienţa îngrozitoare din ajun. Își 
scoase briceagul și începu să taie tärusi pe care îi 
înfigea în pământ din patru în patru metri. Treaba 
aceasta îl făcu imediat să asude, deoarece lemnul 
crengilor era uimitor de tare. Lama briceagului alunecă 
de mai multe ori pe scoarța îmbibată de sevă, gata să-i 
cresteze grav falangele. Infigea tärusii în pământ 
folosindu-se de o piatră mare drept ciocan, căci nu voia 
să se atingă de sculele tatălui său. 

În ciuda dificultăţilor a ceea ce întreprindea, se 
simțea cuprins de euforie. Işi va proteja părinţii fără 
știrea lor, fără să le sufle nici măcar o vorbă. Până la 
urmă, el era singurul din familie care își asuma 
responsabilitätile. Tati avea braţe voinice, adevărat, dar 
nu se folosea îndeajuns de cap! Asta era problema lui. 

Plin de sevă și de mușchi de pe copaci, băiatul se 
trezi deodată într-un mic spațiu degajat, un luminiș cu 
un diametru de vreo zece metri. În spaţiul acela, în jurul 
căruia se înghesuiau trunchiurile prea apropiate ale 
copacilor, fusese aruncat un morman de deșeuri care l- 
ar fi umplut de fericire pe un negustor de lucruri de 
ocazie. Erau acolo mobile, mai ales mobile, rupte, 
despicate, sparte. Lacul crăpat, ca o rană, lăsa să se 
zărească miezul palid al lemnului masiv. 

David se opri la poalele acelei grămezi. Printre 
obiectele de tot felul - lampadare strâmbe, scaune 
metalice strivite - se aflau și multe cârpe. Veșminte 
aduse în stare de zdrente destrămate, haine de copii. 
Rochite albe, murdare de pete roz, blugi, maiouri, toate 
de mărimi diferite și care aparținuseră probabil unui 
băiat și unei fete. La prima vedere, ai fi putut să-i dai 


fetei doisprezece ani și tâncului șase. Totul părea să fi 
trecut printr-o mașină gigantică de tocat gunoaiele sau 
să fi fost prins în vârtejul unui ciclon. 

David făcu un pas înainte. Ceva pârâi sub talpa lui. 
Solul era plin de veselă spartă, formând un pavaj de 
mozaic scânteietor. Intinse mâna să apuce o revistă 
ilustrată mototolită, căreia ploaia îi decolorase pozele. 
Povești de dragoste siropoase, pentru adolescente 
chinuite de pubertate. Jurăminte, sărutări, cadouri, 
niciodată nimic serios, cunoștea schema, dar pe el nu-l 
interesa decât data. O găsi. Era recentă, revista apăruse 
cu trei luni în urmă... 

Șuieră printre dinţi, uimit la culme. O tornadă se 
abătuse asupra colinei în urmă cu trei luni și... Nu! Era 
o prostie. Tornadele distrugeau mai întâi casele și pe 
urmă treceau la mobilier; or, casa era intactă. 

Se tinu de gheridoane, de bufete și urcă pe movilă. 
Când ajunse în vârf, încremeni brusc de groază. In 
creștetul piramidei de deșeuri se afla un frigider de 
format mare cu ușa scoasă din balamale, cu colţurile 
turtite. Obiectul era plin de urmele unor lovituri, de 
parcă ar fi fost întrebuințat la ridicarea unei baricade, și 
mai ales... Și mai ales, prezenta în colțul din dreapta sus 
o urmă enormă de mușcătură care străpunsese adânc 
metalul. 

David fu gata să se tragă înapoi, mișcare ce l-ar fi 
expediat cu fundul la pământ, la poalele grămezii de 
gunoaie. Cu inima bătându-i cu putere și privirea fixă, 
băiatul se cufundă în contemplarea urmelor de dinţi 
care găuriseră metalul frigiderului. Fierul emailat fusese 
mușcat, aproape mestecat! Despicăturile mobilierului 
rupt căpătau dintr-o dată un cu totul alt sens. Acele 
striuri paralele care pătrundeau profund în lemnul 
meselor și al șifonierelor nu erau rezultatul unei 
manipulări neatente, erau urme de gheare! Cinci striuri 
săpate cu furie în cele mai rezistente suprafeţe. Cinci 
gheare ale unei labe enorme, înzestrate cu o forţă 


titanică. 

David își șterse cu mâneca sudoarea de pe frunte. 
Animalul intrase în casă, acum era sigur de asta. 
Locatarii, părinţii, copiii, încercaseră să se apere 
ridicând baricade inutile, dar nimic nu-l oprise... 

În acest caz, trebuia să admită că petele roz care 
murdăreau rochiile și maiourile erau pete de sânge! 
Sânge decolorat de ploaie, de soare, totuși sânge. David 
încercă să-și stăpânească tremurul care acum îi agita 
întreg corpul. Dumnezeule! Murea de spaimă! N-ar mai 
fi lipsit mult să facă pe el. Își simţea intestinele cedând. 
Panica îl ţinea pironit locului, interzicându-i orice 
mișcare. Doar ochii se uitau pe furiș la dreapta și la 
stânga. Si deodată zări gheara... 

Stătea înfiptă în speteaza unui fotoliu scrijelit. O 
gheară ruptă, îngrozitor de lungă, o unghie de animal de 
pradă, făcută să ucidă și să sfâșie. O armă naturală, mai 
ascuţită decât o lamă. Atacul fusese atât de violent, 
încât gheara se rupsese înfigându-se în lemnul tare al 
fotoliului. 

Era mai mult decât putea David să suporte. Se lăsă 
ușurel să alunece jos. Acum înțelegea motivul tuturor 
zăbrelelor care împânzeau orașul. Întelegea de ce 
fiecare casă fusese transformată într-o citadelă și fiecare 
grajd într-o grădină zoologică. Fiara cobora în oraș... 
Zgâria fațadele și încerca să pătrundă în case. Işi 
strecura labele printre barele cuștilor și încerca să 
gâtuie animalele. lată de ce animalele aveau atâtea 
cicatrice, de ce căpătaseră o agresivitate anormală. 
Toate trăiau în așteptarea nopţii, în așteptarea fiarei 
care cobora de pe colină pentru a-și procura hrană. 

Când o familie se muta în casa cu ferestre înguste, 
monstrul își îndrepta cât se poate de firesc poftele către 
această pradă mai ușor de învins, către prostănacii 
lipsiţi de apărare, dornici de aer curat și iarbă verde. 
După ce le observa obiceiurile, într-o noapte ieșea din 
pădure și spărgea ușa. Se năpustea apoi din cameră în 


cameră, omorând și devastând. Era un animal enorm, pe 
care nimic nu-l putea opri. Își ducea prăzile în gură 
(tată, mamă, copii), le depozita în fundul unei grote, 
ferite de căldură, și se înfrupta din ele săptămâni în șir. 

David simţi nevoia să se sprijine de trunchiul unui 
copac ca să nu cadă. Abia se mai ţinea pe picioare. 
Trebuia să-l anunţe pe tati, să-l pună în faţa faptului 
împlinit, să-i vâre dovezile sub nas: frigiderul, gheara... 

David își lăsă umerii în jos. Prevedea deja obiecțiile 
lor absurde: „David, exagerezi, nu sunt decât niște 
gunoaie. E posibil să fi venit vreun animal. A simțit 
miros de mâncare în frigider și s-a repezit puţin la el. Ai 
mai văzut câini și pisici scotocind prin pubele, nu? La 
ţară sunt totdeauna sălbăticiuni, să-ţi intre bine în cap, 
dar nu atacă decât animalele domestice: găinile, iepurii. 
Însă niciodată oamenii. Niciodată nu s-a mai pomenit ca 
un coiot să intre într-o casă și să sfâșie un copilaș, 
niciodată”. 

Tati și mami aveau ochelari de cal, ca toţi adulţii. 
Pentru ei primejdia însemna orașul, drogurile, seringile 
toxicomanilor aruncate în nisipul din parcuri și în care 
tâncii se înțepau îmbolnăvindu-se de SIDA. 

David respiră lent, să-și alunge teama. Animalul 
exista, acum era sigur de asta. Bartlow și Hossecker 
încercaseră să-i prevină cum se pricepuseră și ei. 
Cunosteau existența monstrului și probabil că 
renuntaserä de multă vreme la încercarea de a-l mai 
prinde. Instalaseră o barieră de capcane și... Dar cursele 
erau vechi, ruginite... Asta însemna că fiara exista de 
multă vreme. 

Poate că erau mai multe, se reproduceau, se... 

David dădu ocol maldărului de deșeuri. Pădurea era 
tăcută, prea tăcută, observase asta încă de ieri. Niciun 
ciripit de pasăre, nicio zbenguială de veveritä. Unde 
erau miile de lighioane care trăiau de obicei într-o 
pădure?  Fugiseră, fuseseră devorate, toate, fără 
excepție? Aproape că-i venea să creadă că așa se 


întâmplase. De aceea animalul bântuia prin oraș, avea 
nevoie de pradă ca să se hrănească. Uneori, totdeauna 
noaptea, cobora să se ascundă în șanțurile de pe 
marginea drumului. Ataca o mașină, niște tineri care se 
întorceau de la bal, un betivan care mergea în zigzag cu 
bicicleta lui. Cu o lovitură de umăr devia vehiculul de la 
direcţia lui și se repezea asupra prăzii. De ce nu cereau 
oamenii din oraș ajutorul gărzii naţionale sau al 
armatei? Poate pentru că nimeni nu credea în existenţa 
animalului. Oamenii făcuseră rapoarte, cereri, dar toţi 
își râseseră de ei, așa cum tati și mami și-ar râde de 
David dacă băiatul ar încerca să le demonstreze 
existenţa fiarei. 

Se așeză pe vine. Trebuia să continue cu fixarea 
taärusilor. Poate că semnalul de alarmă le va permite să 
sară în mașină și s-o șteargă mai înainte ca animalul să 
spargă ușa. David putea să facă și curse explozive. Billy 
Shonacker se distrase să meșterească așa ceva în 
pivniță, pentru stârpirea șobolanilor. Un sistem ingenios 
aprindea o petardă mare care transforma rozătorul într- 
un terci însângerat. Mama lui Billy însă intervenise 
pentru a-i cere să renunţe la acest mod de execuţie, în 
principal din cauza exploziilor care se produceau uneori 
la unu dimineaţa și trezea toţi vecinii. Venise chiar și 
poliția de vreo două ori, crezând că era vorba de 
împușcături. 

Dar de unde să-și procure o cantitate suficientă de 
praf de pușcă? N 

Capul începuse să-i huruie. Își reluă lucrul. Nu se 
simţea în pericol. Era convins că animalul nu ieșea decât 
noaptea. Faptul că șeriful Bartlow nu era înarmat 
dovedea că în sat nimeni nu se temea de apariţia fiarei 
în timpul zilei. 

Pe la prânz, Isa îl strigă la masă și se văzu nevoit să- 
și întrerupă lucrul. Se întoarse acasă să mănânce, în 
ciuda angoasei care îi crispa stomacul. In timp ce 
înghiţea ciorba de fasole, se întrebă dacă să le 


vorbească alor lui despre grămada de gunoaie, dar 
zâmbetul nerod al tatălui său îl făcu să renunţe la 
abordarea acestui subiect. Constată că tati era gol până 
la mijloc și că mami nu purta decât un șort mic și un 
sutien de la un costum de baie. Simti în ei un fel de 
tânjeală care i se păru suspectă. Un fel de nepăsare, de 
delăsare cu care nu-l obișnuiseră niciunul dintre ei. 

— Ce bine e! zise mami, cu un suspin, așezându-se pe 
iarbă. 

Își pusese farfuria pe genunchi și mânca cu degetele. 
Sosul de roșii îi curgea din gură, murdărindu-i sânii cu 
pete stacojii. David observă că tati încă nu-și scosese 
uneltele din ambalajul lor și că multe cutii aduse cu ei 
când se mutaseră rămăseseră nedesfăcute. Cu siguranţă 
că își va petrece după-amiaza tolănit în iarbă, ca o pisică 
făcându-și siesta, fără să miște un deget. Leneveala asta 
bruscă îl surprindea pe David, care își văzuse tatăl tot 
timpul cu câte o unealtă în mână, bătând cuie sau 
rindeluind. 

Contul în bancă, destul de subtiat, nu arăta deloc ca 
o trambulină potrivită pentru o lungă perioadă de 
vacanţă. Tati ar fi trebuit să se agite ca un apucat 
pentru a-și instala acel afurisit de atelier de care le 
vorbise întruna în ultimii ani. Își închipuia cumva că 
mobilele lui „vechi” or să se facă singure? 

După masă, David se îndepărtă bombănind. Hotărât 
lucru, adulţii erau o specie greu de priceput, când 
decretând ordine și legi care nu trebuiau încălcate cu 
niciun chip, când acordându-și toate derogările posibile. 
Nu puteai să mai înţelegi nimic. 

Cu materialul sub braţ, David traversă drumul pentru 
a se ocupa și de celălalt versant al colinei. Aici pădurea 
nu mai era chiar atât de deasă, în schimb terenul se 
prezenta mai stâncos. Se deplasă cu mai multă ușurință, 
dar întâmpină mari dificultăţi la înfiptul tärusilor. In 
ciuda căutărilor, nu reuși să găsească nici cea mai mică 
urmă de excrement de iepure. Pe crengile copacilor nu 


se zărea nicio pasăre, iar tăcerea nu era tulburată decât 
de zgomotul frunzișului răscolit de vânt. 

Tocmai înfigea al cincisprezecelea tärus când, jos de 
tot, în câmpie, zări piramida. Era un fel de cabană, cum 
construiesc copiii, numai că asta părea mai mare și mai 
solidă. Scândurile fuseseră bătute în cuie în așa fel încât 
să formeze un con a cărui siluetă amintea vag de cortul 
indian. Pereţii erau plini de simboluri imposibil de 
înţeles. „Cortul” era instalat la marginea unui câmp plin 
de buruieni. 

Era aproape sigur că de pe drum nu putea fi zărit, 
boschetii de pe pajiște ascunzându-i privirilor. Nu putea 
fi reperat decât din vârful colinei, din locul unde se afla 
David în acel moment. 

Își părăsi tärusii și o porni în jos pe pantă, fără să 
provoace rostogolirea pietrelor. Cabana îl atrăgea 
irezistibil, voia neapărat să arunce o privire înăuntru. De 
când se știa dorise să construiască și el una la fel, dar 
tati, din cauza sticlelor aruncate de pe acoperiș și a 
proprietarului, îi interzisese începerea lucrărilor în 
grădină. 

În momentul când ajunse la poalele colinei, David 
simţi ceva strângându-i-se în jurul gleznelor, rănindu-i 
pielea prin șosete, și se pomeni brusc ridicat de la 
pământ. Mai înainte de a-și da seama ce i se întâmplă, 
băiatul se trezi atârnând de o creangă, cu capul în jos, 
cu o durere sfredelitoare în articulaţii și pe jumătate 
leșinat din cauza șocului. Pe ochi îi căzuse un văl roșu și 
auzi cum cineva se apropia de el. 

„O cursă, își zise el, am căzut într-o cursă. Pe sol a 
fost un lat, nu l-am văzut și...” 

Frânghia îi tăia gleznele, și simţea un firișor de sânge 
curgându-i pe gambă înainte de a-i ajunge pe pulpă. 

— E plodul ălora noi, zise o voce de adolescent. Ce 
facem cu el? 

— Trebuie să-l dăm jos și să-l anuntäm pe Anatos, 
zise o altă voce. Ia-ţi bicicleta si șterge-o la fierărie. Cu 


cât mai repede... 

Niște mâini aspre îl apucară pe David de umeri, 
eliberându-l din legături. Căzu la pământ. Gleznele îl 
dureau rău de tot. Băieţii care se uitau la el erau 
îmbrăcaţi în zdrente jegoase și tunși ca pușcașii marini. 
Unul din ei, cel mai mare, purta un inel în urechea 
stângă, iar celălalt avea pe bicepși un tatuaj artizanal. 
Desenul reprezenta, cu aproximaţie, o cursă pentru lupi, 
deasupra căreia scria „Hăitaș”. 

— Trebuie văzut dacă e verde, zise derbedeul cu inel 
în ureche. Dacă e prea copt s-a dus, știi ce-a zis Anatos. 

— OK, mișcă-te, răcni tatuatul, forțându-l pe David să 
se ridice și imobilizându-l cu mâna sucită la spate. 

David era prea surprins pentru a se gândi să se 
împotrivească. Duhoarea celor doi vagabonzi îl sufoca. 
Ce vârstă să fi avut? Nu mai mult de cincisprezece- 
șaisprezece ani, dar craniul tuns îi îmbătrânea 
considerabil. Il târâră pe David până la baraca conică, îl 
aruncară jos și începură să-i smulgă hainele. Copilul 
încercă să se zbată, dar cei doi vagabonzi erau mai 
puternici decât el. În câteva secunde îl despuiară de 
pantaloni și de cămașă. Cel mai înalt îi smulse slipul cu 
o mișcare bruscă, așa cum ar fi dezlipit pielea de pe un 
iepure. David simți cum îl cuprinde panica. 
„Homosexuali, își zise el, am nimerit peste doi spurcati 
de homosexuali, or să mă...” 

Dar deja fusese lipit de pământ, ţinut bine de mâini și 
de picioarele îndepărtate, ca o femeie pe care te-ai 
pregăti s-o violezi. Mâinile bătătorite ale agresorilor îi 
vătămau pielea. 

David deschise gura să strige, dar îi vârâră între dinţi 
o cârpă putind a benzină. Crezu că se va sufoca. 
Tremura din tot corpul. Aplecaţi deasupra lui, cei doi 
adolescenţi îl observau cu o privire foarte atentă. 

— Nu are păr sub braţe, zise băiatul cu inel, pe un 
ton de chirurg care stabilește un diagnostic. 

— Si doar trei floace la sulă, zise și celălalt. 


Mâinile agresorilor îi atinseră obrajii, apoi îi 
explorară picioarele. 

— N-are barbă, făcu tatuatul, nici fire de păr la labe. 

— Sulă mică, coaie mici, conchise celălalt. E verde, e 
un puștan. 

Îi dădură drumul. În mod curios, agresorii păreau 
usurati. David se ghemui, acoperindu-și sexul cu 
mâinile. 

— Nu te speria, zise cel mai înalt. N-o să te luăm pe 
la spate. 

— Niciun pericol, zise ironic celălalt, preferăm 
caprele! 

— Mă cheamă Lenox, zise băiatul care purta inel în 
ureche. El e Buddy. Suntem Hăitașii. 

David făcu un gest spre hainele lui, dar Lenox îl 
respinse. 

— Rămâi așa, ordonă el. Anatos o să vrea să verifice 
el însuși. 

Buddy ieșise din cabană. David îl văzu încălecând pe 
o bicicletă și îndepărtându-se de-a dreptul peste câmp. 
Pedala ca un apucat. 

— Câţi ani ai? mârâi Lenox. 

— Aproape doisprezece, murmură David. 

— Ai rămas cam în urmă, glumi băiatul. Eu, la vârsta 
ta, aveam niște coaie de taur și floace peste tot. Tu ești 
neted ca o mandeză. În fine, n-ar' a face, poate așa o să 
ne fii de folos la ceva. 

David aruncă o privire în jurul lui. Interiorul cabanei 
era plin cu măști de lemn vopsite în culori tipätoare. 
Niște ornamente indiene pe care nu le-ar fi vrut pentru 
nimic în lume pe pereţii camerei sale. Lenox luase o 
pălărie veche și și-o pusese pe cap. Trecu așa un sfert de 
oră, într-o nemișcare totală. 

Din când în când, Lenox îl întreba pe David despre 
viaţa lui sexuală, vrând să știe dacă i se întâmpla să i se 
scoale și să-și „scuipe smântâna”. „Singura ta șansă de a 
fi prieten cu noi este să fii încă copil, mormăi el. Fata 


locatarilor dinainte era idioată, n-a vrut să înţeleagă 
nimic, credea că o vom viola. Frätânele ei era prea mic 
ca să priceapă ceva. Pentru ei s-a terminat prost. Si 
totuși îi prevenisem”. 

În mintea lui David apăru deodată maldărul de 
gunoaie. Locatarii dinainte.  Frigiderul muşcat, 
mestecat... Acum nu-i mai era frică de derbedei. Pe 
colină se întâmplau lucruri mult mai primejdioase, nu-i 
era greu să presimtă asta. Poate că derbedeii ăştia 
aveau să-l lămurească. 

Afară se auzi rateul unui motor. David zări roata din 
fată a unei motociclete. În clipa următoare, un băiat 
oacheș la față se lăsa în jos ca să intre în cabană. David 
simţi un adevărat șoc când revăzu faţa felină, dură și 
buzele violete. Era indianul de la fierărie. 

— Sunt Anatos, zise el cu o voce răgușită, așezându- 
se pe pământ așa cum stau indienii. Nu am prea mult 
timp la dispoziție ca să-ţi explic despre ce e vorba. Dar 
nu ești prea prost, sunt convins că ai făcut singur 
jumătate din drum. Lucrul cel mai important este ca 
încă să fii copil. Asta poate să te salveze și să ne salveze 
și pe noi, dacă ai să ne asculti. În caz contrar, vei sfârși 
ca și cei dinaintea ta. Adică făcut zob. 

David se chinui să-și înghită saliva. In sfârșit sosise 
momentul pe care îl aștepta de atâta vreme. 

— Cu siguranţă că ai ghicit, zise Anatos cu un glas 
înăbușit. Casa de pe colină e blestemată... 


7 


— TOTUL A ÎNCEPUT acum un secol, murmură 
Anatos, a cărui voce se schimbă imediat într-o șoaptă pe 
care abia o puteai auzi. 

Vorbea ca unul care se temea să nu fie auzit, 
aruncând din timp în timp o privire rapidă peste umăr. 
Sudoarea îi pătase fruntea, și tendoanele proeminente 
ale mușchilor de la braţe i se încordau sub efectul 
spasmelor provocate de tensiunea nervoasă. 

— Dar n-am să-ţi povestesc, făcu el cu un ton mai jos. 
Vei trăi tu însuţi întâmplarea, prin magia puternicei 
peyotl... 

Făcu un semn. Unul dintre cei doi vagabonzi scoase o 
bilă negricioasă dintr-un säculet de piele șifonat care 
semăna cu un scrot cafeniu. Anatos luă o bucăţică de 
rășină. 

— Mestecă, îi ordonă el copilului. Spiritul trecutului 
se va deschide în tine. Vei vedea prin ochii morţilor, vei 
vedea ce-au trăit. 

David vru să se apere trăgându-se înapoi, dar 
indianul îl apucă cu brutalitate de ceafă și îi vâri în gură 
biluta vâscoasă. O savoare cumplită îi violentă cerul 
gurii, anesteziindu-i progresiv limba și mucoasele. 
Foarte curând, capul începu să i se învârtească și 
decorul cabanei se risipi asemenea unei holograme care 
dispare. 

— Nu opune rezistenţă, îi comandă Anatos. Imaginile 
vor veni. Vei vizita trecutul. Te vei întoarce în timp. 

David simţi că se răstoarnă pe spate, dar omoplatii 


lui nu întâlniră solul. I se părea că se prăbușește într-o 
prăpastie fără fund, că plecase spre centrul Pământului. 
Se învârtea la infinit. 

— E ca și cum aș cădea de pe o clădire cu treizeci de 
etaje, bolborosi cu fruntea plină de o sudoare rece. 

Se rotea în jurul lui ca o pasăre care nu mai știe să se 
folosească de aripi și se prăbușește în cădere liberă. 

— Acum un secol, zise Anatos fără să ţină cont de 
întrerupere, un trib de indieni, Yanato, trăia în câmpie, 
pe malul fluviului. Erau oameni liniștiți și nu aveau 
dușmani. Într-o vară, pe o noapte cu lună plină, ceva a 
căzut din cer și a lovit malul fluviului, producând o 
zguduitură îngrozitoare care a năruit corturile satului. 

Vocea lui nu mai era decât un firișor răgușit, atonal. 
Se simţea că povestise întâmplarea asta de mii de ori, 
șlefuindu-și frazele și cuvintele, căutând expresiile cele 
mai frapante, cizelând imaginile. Cu siguranță că 
lucrase la monologul acesta zile întregi, pe când trudea 
la fierărie, aplecat peste nicovală, în timp ce scânteile 
care săreau îi ardeau pielea braţelor. 

David înţelese că nu trebuia să mai opună rezistenţă, 
ci să cedeze, să accepte călătoria. Să accepte să se 
strecoare în acel fluviu care îl aspira. Cineva venea la el, 
un necunoscut, un copil dintr-o altă epocă, dintr-o altă 
rasă, de o altă limbă. Si acest copil îi întindea mâinile. O 
fantomă adusă de veninul de peyotl și care îl invita să 
vadă prin ochii ei. 

Wahnn-Ah- Too. Acesta era numele lui. David începea 
să se confunde cu el. Căpăta un corp al cărui miros îl 
incomoda, dar un corp mai suplu și mai puternic decât 
al lui, cel al lui Wahnn-Ah-Too, copilul indian. 

„Nu sunt indian, protestă în mintea lui David. Nu 
vreau să devin altul, nu vreau...” 

Dar nu mai avea de ales, deja era Wahnn-An-Too. 
Vedea cu ochii lui, simţea cu carnea lui. 

Era în alt timp, într-o altă epocă, din care imaginile 
ajungeau până la el gălbui și deformate, ca vechile 


fotografii animate. 

Un alt timp, o altă viaţă. Lui David îi era frig și frică. 
Corpul lui uns cu grăsime de urs purta acum cicatricele 
complicate ale scarificărilor tribale. Avea părul prins în 
două cozi negre și uleioase, de o parte și de alta a 
gâtului. Și avea pielea roșie... O voce îndepărtată (a lui 
Anatos?) îi repetă încă o dată că se numea Wahnn-Ah- 
Too, ceea ce însemna cu aproximaţie Cerbul Rapid. Era 
un nume temporar, un nume de copil pe care îl va 
schimba în curând, când va ajunge în putere. 

Era stăpânit de o mare tulburare. O tulburare 
provocată de un eveniment formidabil. Ceva căzuse din 
Lună, un meteorit probabil, dar Wahnn-Ah-Too nu 
cunoștea acest cuvânt pe care nu reușea să-l traducă 
decât prin locutiunea „piatră-căzută-din-noapte”. 

Nu știa dacă trebuia să se bucure sau să se 
îngrijoreze, nu era decât un copil, dominat de dispoziţii 
schimbătoare. Noutatea îl stârnea dar îl și speria. Cu 
toate astea, în ciuda vârstei fragede, în curând va deveni 
luptător și va trebui să-și câștige prima pană. Până 
atunci dusese o viaţă liniștită, puţin cam monotonă, dar 
faptul se produsese, trebuia să vorbească de el. Piatra 
se desprinsese din stele. O piatră enormă și negricioasă, 
care săpase un crater mare în câmpie, carbonizând 
iarba preriei în jur și lichefiind pietrele. Vreme de zile și 
zile bolovanul căzut din cer palpitase precum jarul peste 
care trece suflarea vântului. Căldura vitrificase nisipul 
de pe marginea locului unde avusese loc impactul iar o 
parte din câmpie se transformase într-o oglindă vastă și 
alunecoasă. Zguduitura provocată de prăbuşire 
despicase solul pe o lungime de aproape un kilometru și 
secerase copacii pădurii. 

La început, lui David-Wahnn-Ah-Too și celorlalţi 
copilași li se păruse ceva frumos, apoi instinctul îi 
îndemnase la prudenţă. 

Vreme de o săptămână aerolitul arsese ca jarul, în 
timp ce vântul aducea dinspre el un miros pestilential, 


de sulf și amoniac. După aceea, piatra începuse să se 
răcească și să-și piardă strălucirea, rămânând un deșeu 
ciopârtit, un fel de cărbune celest gigantic, înfipt, ca 
vârful unei săgeți, în pielea Pământului. Indienii Yanato 
s-au apropiat cu timiditate de stânca picată din cer, ca 
să vadă dacă nu cumva era o manifestare a divinității, 
dar mirosul cumplit degajat de piatră îi obligă să bată în 
retragere. 

David Wahnn-Ah-Too ghicea că acolo e ceva 
primejdios, ceva nefast. Dar știa foarte bine că nimeni n- 
ar fi ascultat de un copil care nu-și câștigase încă prima 
pană. Nu avea dreptul să vorbească, la fel ca și toţi 
ceilalți băieţei. 

Vrăjitorul se urcă pe colină pentru a examina 
umbrele care pătau suprafaţa Lunii. I se păru că 
descoperă una nouă, pe care nu o cunoștea, si hotărî că 
aceea era urma lăsată de stânca înfiptă în câmpie, în 
urma desprinderii de planeta de origine. „S-a rupt un 
munte, declară el. S-a desprins de Lună ca să cadă pe 
pământul nostru. E o avalanșă cerească, așa cum se 
produce uneori în viaţa lumilor.” 

Toţi îl ascultau clătinând aprobator din cap, căci era 
un om foarte înţelept, foarte bun cunoscător al 
misterelor naturii. Totuși, unii luptători tineri ai tribului 
declarară că piatra neagră trebuia adorată ca o 
divinitate, căci era vârful unei săgeți trimisă de zeul 
războiului. lar această săgeată enormă era semnalul 
unui război de cucerire. Indienii Yanato trebuiau să dea 
iama prin câmpii, pentru a cuceri teritorii noi. 

Vrăjitorul îi dezaprobă și exprimă mari rezerve în 
privința emanatiilor pietrei căzute din Lună. După 
părerea lui, toţi ar fi trebuit să stea departe, să fugă de 
miros și de contactul cu ea. Cei mai tineri (dar David nu 
făcea parte din acest clan) nu l-au ascultat și și-au făcut 
un obicei din a se prosterna în fiecare zi în faţa 
totemului ciopârtit, căzut din noapte. 

În această perioadă, cätelele tribului fătară și își 


sfâșiară puii. Peste tot în împrejurimi fură găsite resturi 
de cätelusi făcuţi bucățele de mamele lor. Păsările din 
pădure își aruncară puii din cuiburi ca să moară striviti 
de pământ. Bivolii din câmpie își călcară în copite 
progenitura mai înainte ca aceasta să se fi ridicat pe 
picioarele subtirele si tremurătoare. Asemenea miracole 
malefice nu i-a cruțat nici pe indieni. Pruncii alăptaţi la 
sân mușcară până la sânge mameloanele mamei lor, iar 
unii dintre ei încercară chiar să le devoreze sânii. Unul 
dintre ei trebui ucis cu lovituri de secure pentru a-l 
desprinde de mamela pe care începuse brusc să o 
mănânce. După ce a fost despărţit de mama lui, s-a 
constatat că avea gura plină de sânge și de carne pe 
jumătate mestecată. Femeia muri din cauza hemoragiei 
care nu a mai putut fi oprită, iar copilul a fost văzut de 
tot tribul cum, deși inconștient, cläntänea spasmodic din 
maxilare, asemenea unui câine turbat. 

David ghicea că trebuia să se trezească 
neîntârziat. Acum visul avea să devină insuportabil, era 
sigur de asta. Trebuia să scape de sub puterea drogului 
mai înainte ca groaza să se năpustească asupra lui. 
Trebuia! TREBUIA... 

Da, fuseseră semne. David Wahnn-Ah-Too își amintea 
de ele cu o claritate remarcabilă. Imaginile veneau din 
trecut, aduse de puterea magicei peyotl. Avea alt nume, 
avea alt corp. Memoria colectivă a tribului curgea în 
venele lui. Avea pielea roșie, faţa turtită, codițe întărite 
cu grăsime de grizzly și o husă peniană între coapse. 
Fantoma lui Wahnn-Ah-Too venise dintre umbre pentru 
a-i spune povestea lui, pentru a-i împrumuta corpul și a-l 
ajuta să pătrundă în culisele misterelor colinei. Iar el, 
copilul alb, atât de neajutorat, atât de dezarmat, era 
forțat să asculte. Nu putea să scape, trebuia să suporte 
totul, până la capăt. 

Fuseseră semne. Și astea și multe altele. Toate 
femeile rămase bortoase în noaptea impactului au 
născut, înainte de termen, copii anormali, cu forme 


monstruoase. Astfel de cazuri erau de obicei rare la 
indienii Yanato, care interziceau căsătoriile între rude și 
reprezentau o rasă pură, solidă, fără tare ereditare. 
Malassow, vrăjitorul, a devenit teribil de îngrijorat. La 
șase luni după căderea meteoritului, s-a născut un copil 
cu două capete și cu dinţii atât de lungi, încât îi 
străpunseseră obrajii... 

S-a observat foarte repede că toţi copiii născuţi în 
această perioadă veneau pe lume cu colti de linx în 
gură. Această dentitie aberantă le deforma maxilarul si 
dădea feţei lor un aspect de animal, care a înspăimântat 
tot tribul. David-Wahnn-Ah-Too a fost mușcat de unul 
din ei, și cu mare greutate a reușit să se vindece. Sfatul 
bătrânilor a hotărât că era preferabil să fie suprimati 
dându-li-se să înghită o fiertură otrăvită. 

Dar și în privinţa asta s-au lovit de o surpriză 
neplăcută. Incredibil de rezistenți, copiii au digerat 
otrava fără ca aceasta să-i deranjeze cu nimic. Acum 
cläntäneau din maxilare zi și noapte, mușcând și sfâsiind 
tot ce le venea la îndemână. Au fost închiși într-o cușcă 
unde foarte curând s-au luat la bătaie, aplicându-și 
mușcături cumplite, care au provocat moartea a 
jumătate dintre ei. Malassow a ordonat cufundarea 
cuștii, o noapte întreagă, în apa râului, pentru a-i îneca 
pe supraviețuitori. 

Da, adevărul e că tribul a trecut atunci prin zile 
negre. Trebuia să se îndepărteze de piatra cu efluvii 
malefice, să-și transporte tabăra la celălalt capăt al 
câmpiei, în spatele ecranului format de colină. Indienii 
Yanato și-au strâns corturile și au plecat, fugind de 
stânca ciuruită de cratere dinspre care vântul aducea un 
praf cenușiu și lipicios ca cenușa. 

Şi animalele au fugit. Cele care au fost prea proaste 
pentru a mai ghici pericolul și au rămas în apropierea 
meteoritului au murit în curând, de o boală ciudată. Au 
fost găsite preschimbate în statui de cenușă, care se 
färâmitau și curgeau pe sol imediat ce le atingeai. 


La adăpostul colinei, indienii Yanato și-au regăsit 
viața liniștită de altădată. Treptat, nașterile anormale s- 
au rărit, iar nou-näscutii cu anomalii fizice erau în mod 
sistematic eliminaţi. Pacea cobori din nou asupra 
indienilor care considerară drept o datorie să nu mai 
evoce niciodată aceste amintiri neplăcute. Atunci au 
sosit soldaţii. 

Veneau să „pacifice” regiunea pentru a pregăti 
sosirea unei caravane de coloniști. Imediat ce i-au văzut 
pe indieni, mintea le-a fost obsedată de un singur gând: 
să construiască în vârful colinei o citadelă pentru a ţine 
câmpia sub focul tunurilor. Comandantul garnizoanei, 
un anume William Desmond Hollisson, era singurul 
supravieţuitor al unui fort ars de indieni, undeva prin 
sud. Nu avea încredere în garduri de bulumaci. Visa 
numai la fortărețe după moda veche, construite din 
piatră solidă, refractară la foc și destul de tare ca să 
frângă săgețile sălbaticilor. 

Foarte repede îi veni ideea de a tăia în bucăţi blocul 
enorm de stâncă înălțat lângă râu. Bineînţeles, nu avea 
de unde să știe că era vorba de o piatră căzută din cer. 
Cu timpul, pământul acoperise meteoritul, și pe el 
începuse să crească iarba, făcându-l să semene cu un 
banal bloc de piatră. 

— De ce trăiesc albii în peșteri, ca urșii? l-a întrebat 
David pe vrăjitor. Zic că sunt civilizati și se închid în 
găuri de piatră ca animalele. 

Dar bătrânul, preocupat de alte griji, nu binevoi să-i 
răspundă. Copiii își râdeau de David. „Albilor le place 
piatra, spuneau ei rânjind, toată lumea știe asta. 
Totdeauna caută să se adăpostească după bolovani. 
Chiar și când mor își îngrămădesc pietre pe burtă. Sunt 
nebuni.” 

Malassow s-a dus atunci la soldaţi. „Stânca e nefastă, 
a încercat el să le explice, nu trebuie să se atingă nimeni 
de ea. Cu atât mai puţin să fie folosită la construirea 
unei grote în scobitura căreia vă veţi adăposti, după 


cum aveţi obiceiul.” 

Nimeni nu l-a ascultat, pentru că nu vorbea bine 
limba albilor. Când a făcut desene pe pământ pentru a 
încerca să se facă înţeles, Hollisson le-a șters cu cizma. 
L-au tratat cu asprime pe vrăjitor și l-au aruncat afară 
din tabără, spunându-i să nu mai pună piciorul pe-acolo. 
Lui David i-a fost rușine și a suferit pentru bătrânul 
înţelept. Își tăie pielea abdomenului cu o piatră ascuţită, 
în semn de solidaritate cu vrăjitorul. 

Să-ţi tai pielea abdomenului? Tu? David? Eşti mult 
prea sensibil pentru asta! Wahnn-Ah-Too a făcut-o, nu 
tu! Tu ai face mai bine să te întorci la realitate, mai 
înainte ca lucrurile să ia o întorsătură proastă! Nu ești 
decât un mic alb, fără puterea de a înfrunta magia! 

Indienii Yanato au înţeles că venise din nou vremea 
nenorocirilor. Cortul de piatră al albilor se înălța acum 
în vârful colinei, cub mare și cenușiu, având din loc în 
loc deschizături înguste. Pe ziduri fâlfâia un drapel. 

La câteva săptămâni după instalarea soldaţilor în 
citadelă, pe iarba preriei au fost descoperite primele 
animale torturate. Bivoli, coioti, cerbi. Uneori chiar și 
vreun cal sălbatic. Fuseseră ciopârtiti, aveau membrele 
tăiate, ochii, limba, labele și capul smulse. Cineva 
devorase toate organele interne, transformând hoiturile 
în carcase de carne goale pe dinăuntru. 

Noaptea, războinicii care făceau de pază vedeau 
trecând umbre alarmante. David-Wahnn-Ah-Too le-a 
văzut și el. „Niște animale, a încercat el să explice alor 
lui. Niște animale mai înalte decât un om, care umblă pe 
labele din spate, ca niște urși. Niște animale a căror 
răsuflare răspândește o duhoare insuportabilă.” 

În ciuda vârstei sale fragede, băiatul a fost crezut. S- 
au aprins torţe și focuri, s-au confecţionat săgeți și 
sulițe. Unii vorbeau de urși golași, fără blană, cu botul 
turtit. Alţii de niște oameni îngrozitori, mai înalţi decât 
cei obișnuiți, cu pielea cenușie și maxilarele pline de 
colti. 


Un războinic, căruia îi tremura vocea de frică, 
declară că, în ciuda deformărilor feţei, îl recunoscuse pe 
Hollisson. „Era îngenuncheat în pântecele unei iepe 
moarte, i-a explicat el lui David, și îi scotea, cu 
amândouă mâinile, măruntaiele. Gura îi era atât de 
largă, încât ar fi putut să înghită un bebeluș fără să se 
înece cu el.” 

Până la urmă, toate descrierile au dus la același 
portret: un animal imens și gol, cu o gură exagerat de 
căscată, plină de colti crescuţi în dezordine. Se vorbea și 
de mâini acoperite în întregime cu o materie cornoasă, 
de la vârful degetelor până la încheietura palmei, și 
despre gheare monstruoase de fildeș, în stare să zgârie 
cele mai tari pietre. „Sunt Hollisson și soldaţii lui, 
repetau indienii”. lar David știa, în adâncul lui, că ăsta 
era adevărul. 

În fiecare noapte, citadela cocoţată în vârful colinei 
strălucea în întuneric, emanând o lumină fosforescentă 
ciudată, asemenea flăcărilor care se deplasează la 
suprafața mlaștinilor, deasupra turbelor putrezite. 

Când animalele părăsiră câmpia, începură să dispară 
femeile. Lucrul se întâmpla mereu în același fel: 
animalul, înspăimântător de silențios în ciuda taliei pe 
care o avea, se strecura în tabără, spinteca un cort de 
piele și punea mâna pe o femeie care dormea. A doua zi 
găseau în iarbă capul nenorocitei. Avea limba mâncată, 
iar ochii și creierul supti. Tot așa și corpul, golit de toate 
organele interne și rămas cu carnea neatinsă. Monștrii 
nu se hrăneau decât cu viscere. Își ciopârteau prada 
doar ca s-o poată goli mai bine. S-a observat că sfâșiau 
sexul femeilor pentru a-și putea introduce capul și că, o 
dată intraţi în victima lor până la umeri, se înfruptau în 
liniște, absorbind cu lăcomie șiragul lung și vâscos al 
intestinelor... 

Tribul a fost cuprins de oroare, dar indienii Yanato nu 
mai puteau fugi încă o dată fără să-și piardă onoarea de 
războinici. Trebuia să înfrunte primejdia, oricât ar fi fost 


ea de oribilă, sau să devină batjocura celorlalte triburi. 

Într-o singură noapte au dispărut trei femei 
însărcinate, printre care mama și sora mai mare ale lui 
David-Wahnn-Ah-Too. Cadavrele lor au fost găsite golite, 
la fel cu celelalte. Hollisson și monștrii lui le devoraseră 
măruntaiele... și copiii pe care îi purtau în pântece. De 
data asta mânia a fost mai tare decât frica. Au fost aleși 
câţiva tineri războinici, iar David, deși nu împlinise 
vârsta, a primit și el o lance și un cuţit pentru a lua 
parte la expediţie. Și-a dat seama că i se oferea ocazia 
de a-și câștiga prima pană, dar că avea toate șansele ca 
această primă pană să fie și ultima. 

Indienii Yanato și-au pictat faţa, și-au luat armele și 
au pornit la asaltul citadelei. „Merg la luptă, gândea 
David care pășea în coada coloanei. Peste câteva clipe 
voi muri ca războinic și am să călăresc într-un galop 
veșnic prin preriile cerului.” Nu era nici trist, nici 
înspăimântat, dar degetele i se umeziseră pe mânerul 
lăncii prea mari pentru el. 

Lucru curios, nimeni la apropierea lor nu suna 
alarma, tunurile nu erau îndreptate spre ei și niciun 
soldat nu se grăbise să ia poziție pe metereze cu arma în 
mână. Poarta citadelei era larg deschisă, majoritatea 
soldaţilor păreau  întinși pe iarbă, într-o ţinută 
neglijentă, unii de-a dreptul în pielea goală. Cu mâinile 
încrucișate pe pântece, într-o atitudine de animale 
ghiftuite care digeră, soldaţii zăceau cu ochii la cer, 
indiferenți la sosirea sălbaticilor. 

„Omorâţi-i pe toţi! a ordonat Malassow. Piatra căzută 
din Lună face din ei, în fiecare noapte, niște monștri. 
Unul să nu mai rămână!” 

Războinicii s-au aruncat asupra soldaţilor, tintuindu-i 
la pământ cu ascutisul lăncilor și tăindu-le beregata cu 
pumnalele. lar David i-a imitat. Fra doar un copil, și 
totuși omora cu aceeași hotărâre, cu aceeași eficacitate. 

Niciuna dintre victime nu scoase vreun geamăt de 
durere. Niciun soldat nu încercă să se apere sau să fugă. 


Se lăsară masacrați zâmbind întruna, iar zâmbetul lor 
era mai oribil decât grimasa unui bărbat căruia i s-ar 
smulge organele genitale cu un cuţit înroșit în foc. 

Malassow și războinicii îl găsiră pe Hollisson în 
camera hărților, gol și roz ca un bebeluș monstruos. 
Visa cu ochii deschiși, ţinând în mână o carte de poezii. 
Un fonograf își rotea discul difuzând o melodie 
romantică la modă. Războinicii îl crucificară pe sol cu 
cutitele, apoi îi scoaseră ochii cu un toc care zăcea pe 
birou. Pe urmă îl castrară, îl scalpară și îi spintecară 
corpul de la pubis până la mărul lui Adam. Cu toate 
astea William Desmond Hollisson zâmbea și fredona. 

De data asta, David-Wahnn-Ah-Too avu impresia că 
își va pierde cunoștința. Cuprinși de o spaimă sacră, 
războinicii se retraseră cu mâini tremurătoare. După ce 
trecură pragul citadelei, o luară la fugă în dezordine, 
îmbrâncindu-se în goană pe pantele colinei. Se 
întoarseră în tabără plini de sânge și cläntänind de frică, 
nici pe departe usurati de această victorie inacceptabilă. 
„N-a fost o bătălie frumoasă, conchise Malassow. Si 
niciunul dintre noi nu poate fi mândru de ea.” 

În seara aceea nu cântară și nu dansară, fiecare 
întorcându-și mereu privirea spre vârful colinei, unde 
citadela avea parcă o strălucire neobișnuită. A 

Vreme de o săptămână nu s-a mai întâmplat nimic. În 
a opta zi, David îl zări pe Hollisson călărind în jurul 
colinei. Era gol, părul începuse să-i crească, iar pe tors 
avea o cicatrice care forma o umflătură lungă și 
albicioasă, dar solidă. Hollisson veni în galop până la 
tabără și îl salută pe Malassow cât se poate de politicos. 
Înspăimântat, vrăjitorul zări, în adâncul orbitelor 
distruse, globii oculari ai ofițerului care începuseră să se 
refacă. 

Invincibili... cuvântul s-a răspândit imediat din gură 
în gură. David, care avusese destul curaj sau 
inconștiență să se apropie la o zvârlitură de piatră de 
mica fortăreață, aduse vestea că soldaţii își reluaseră 


activităţile zilnice: jucând cărţi sau văxuindu-și cizmele, 
în ciuda rănilor monstruoase care le brăzda corpul. De 
altfel, cele mai multe răni erau în curs de cicatrizare și 
ofereau privirii un aspect rozaliu, foarte frumos, fără 
nicio urmă de infecţie. 

„Se vindecă, bolborosi David cramponându-se de 
mâna îmbătrânită a vrăjitorului. I-am omorât, și ei sunt 
deja gata s-o ia de la început. Ar fi trebuit să-i tăiem 
bucățele, să-i ardem, să-i... 

„N-ar fi slujit la nimic, răspunsese Malassow. Atâta 
vreme cât piatra Lunii îi va proteja, armele noastre nu 
au nicio putere împotriva lor. Nu mai sunt oameni, 
corpul lor s-a modificat. Dacă vrem să le facem vreun 
rău, va trebui să recurgem la magie...” 

După indicaţiile lui, tribul a înfipt pe colină totemuri 
înfățișând un monstru cu un corn de lună pe cap, apoi 
Malassow a pus să fie semănate împrejurul citadelei 
niște seminţe misterioase în care își punea ultimele 
speranţe. 

După prima ploaie, din seminţe au ieșit niște copaci 
majestuoși, care creșteau extraordinar de repede. In 
câteva luni, versanţii colinei s-au acoperit cu o vegetaţie 
deasă, cu trunchiuri enorme și nemaipomenit de 
apropiate. Citadela s-a pomenit încercuită. „Dacă nu 
putem să-i omorâm, a spus Malassow cu un suspin, cel 
puţin să încercăm să-i închidem în cușcă!” 

David constată cu o oarecare ușurare că strategia 
bătrânului se dovedea eficientă. Copacii enormi, 
imposibil de scos din rădăcină, stinghereau înaintarea 
oamenilor-fiare. Dacă ar fi fost în toate minţile, aceștia 
ar fi putut ca, în timpul zilei, să ia un topor, un ferăstrău 
și să-i doboare; dar mintea lor o luase razna. Erau văzuţi 
zâmbind,  înmulţindu-și amabilitätile, cu o graţie 
efeminată, de homosexuali. Noaptea, drenându-le toată 
bestialitatea, îi purifica. 

Din fericire, în curând copacii fură destul de groși 
pentru a-i împiedica pe monștri să mai coboare de pe 


colină. Încercarä ei să se catäre de-a lungul 
trunchiurilor, dar crengile se rupeau sub greutatea lor. 
Indienii Yanato, ghemuiţi în jurul focurilor taberelor, 
auziră atunci niște urlete înspăimântătoare, ridicându-se 
dinspre citadelă în direcţia Lunii. Erau strigăte 
neomenești, scoase de niște boturi spurcate, cu coarde 
vocale concepute pentru mârâituri și răgete. Haita 
soldatilor-monstri urla până în zori, până la răsăritul 
soarelui, fără să le lase indienilor niciun răgaz. 

„Ce se va întâmpla? îl întrebase David pe Malassow. 
Vor deveni destul de puternici ca să scoată copacii din 
rădăcină și să-și croiască drum prin pădure?” 

Dar bătrânul dădea din cap, fără să răspundă. După 
prima săptămână, strigătele se schimbară. Cu furia se 
amesteca acum durerea. Urletele fiarelor deveneau 
uneori schelălăituri. 

,Malassow, implorau războinicii, fie-ti milă și spune- 
ne ce se întâmplă! 

„Nu fntelegeti? zicea vrăjitorul, rânjind. Le e foame. 
Au ajuns să se mănânce unii pe alţii. În curând vor muri 
cu toţii. Si ultimul care va rămâne își va devora propriul 
corp ca să-și potolească foamea.” 

„Dar ei nu pot să moară, protestau oamenii.” 

„Un om nu poate omori un monstru, îl corectase 
Malassow, dar monștrii pot foarte bine să se omoare 
între ei.” 

Și asta se și întâmplă. Strigătele încetară după cea de 
a doua săptămânii. Indienii hotărâră să se strecoare 
printre trunchiuri pentru a urca până la citadelă. Sus 
descoperiră doar cadavre ciopârtite, imposibil de 
identificat. Hollisson, muribund, se târâse până în 
camera hărților. Pentru a-și potoli foamea violentă, 
nenorocitul își devorase braţele și picioarele. Om- 
trunchi, rătăcind în derivă la hotarul mortii, fredona 
zâmbind, cu gura murdară de sânge. 

Indienii l-au coborât până la râu și i-au așezat trupul 
pe o plută, sperând că va fi dusă de curent departe, spre 


mare, și nu vor mai auzi niciodată de el. 

După trei luni a sosit o altă coloană de cavalerie. A 
urcat direct la citadelă și a găsit cadavrele mutilate de 
care indienii nu îndrăzniseră să se atingă. Masacrul a 
fost pus pe seama indienilor Yanato, și tribul a fost 
nimicit fără milă, cu tunurile. Malassow a murit, ca 
multi alţii, ciopârtit de o ghiulea. Numai câteva femei au 
reușit să fugă, strângându-și copilașii la piept. Regiunea 
a fost declarată „pacificată” și au început să sosească 
primele căruţe ale coloniștilor. În câmpie s-a ivit, peste 
noapte, orașul Willoughby Point. 

Dar David-Wahnn-Ah-Too nu a putut să transmită 
locuitorilor lui secretul colinei, pentru că atunci era deja 
mort. La sfârșitul ultimei bătălii, băiatul încercase să le 
urmeze pe femei, dar după ce parcursese o distanţă de 
câţiva kilometri, primise o lovitură de sabie în cap și 
sângele îl orbea. În cele din urmă, vlăguit de pierderea 
sângelui, se culcase pe iarba câmpiei. 

„Preriile din cer, murmurase el întinzându-se jos. 
Intru în marea prerie. E verde... Oh, cât e de verde!” 

David își simțea acum corpul răcindu-se, putrezind. 
Murea o dată cu Wahnn-Ah-Too. Murea, și spiritul lui se 
înrădăcina în pământul câmpiei. Înțelesese că trebuia să 
facă un efort dacă nu voia să rămână prizonierul 
învelișului corporal al unui indian din secolul trecut. 
Trebuia să scape de magie, să revină în corpul lui, să-și 
regăsească propria viață, să-și înceteze plutirea în 
derivă pe suvoiul timpului. Dar Wahnn-Ah-Too încerca 
să-l rețină. 

„Rămâi cu mine, micule alb, zicea el rânjind. Nu voi 
mai fi chiar atât de singur. Și în fond cineva trebuie să- 
mi adune bietele oase împrăștiate în iarbă. Toţi copiii 
din lume știu să joace arșice... Tu îmi vei reconstitui 
scheletul. Rămâi, micule alb. Ti-am împrumutat numele 
și amintirile mele, în schimb tine-mi tovărășie. Rămâi...” 

David se zbătea, încercând să scape din strânsoarea 
ierbii, a acelui mormânt care nu era al său. „Mă numesc 


David, bolborosi el. Nu sunt indian. Am privit pur și 
simplu în mintea unui mort... Mă voi trezi. Nu e decât o 
scamatorie, un delir provocat de drog. Anatos m-a 
hipnotizat, pur și simplu m-a hipnotizat.” 

Avu o convulsie, apoi se simţi de parcă ar fi împins cu 
piciorul în fundul unei piscine pentru a urca la 
suprafață, dar apa era grasă, teribil de lipicioasă. 
Credea că nu va reuși. Avu un spasm, vomă și fu gata să 
se înece cu ce dădea afară. 

— Gata... Gata, s-a terminat, îi murmură glasul 
înăbușit al lui Anatos. Te întorci, revii. Nu intra în 
panică. 

Stergea bärbia si pieptul lui David cu o cârpă 
mirosind urât. Copilul deschise, în sfârșit, ochii. 
Dezlipirea pleoapelor îi provocă durere, la fel ca atunci 
când ai forța o cicatrice, și gemu. 

Anatos gâfâia, cu faţa lucind de sudoare. David, tot în 
pielea goală, își simţi inima bătându-i cu disperare. 
Mintea nu i se revolta împotriva a ceea ce tocmai trăise. 
Ceva îi șoptea că spiritele indiene nu minţiseră și că nu 
era deloc nebun. Pe toată durata „călătoriei” i se păruse 
că aude sub el mârâitul înăbușit al colinei. Lucrul acesta 
nu-l mira deloc, pentru că din prima zi, de la prima 
privire o simtise malefică. 

— Erau vârcolaci? zise el. 

Acum nu se mai sufoca, așa că nu-i mai era frică. 

— Hollisson și ceilalţi, repetă el. Cei pe care i-am 
văzut datorită lui Wahnn-Ah-Too... erau vârcolaci? 

Anatos dădu indiferent din umeri. 

— Poate, dar nu semănau cu cei pe care ni-i arată de 
obicei prin filme. De altfel, nimeni, n-a reușit să-i descrie 
vreodată exact. Cei care s-au apropiat destul de mult de 
ei ca să-i poată vedea nu s-au mai întors niciodată. 

— După aceea, șopti David, totul a reînceput? 

— După aceea, și după aceea, și iar după aceea... 
până când, în sfârșit, oamenii din Willoughby au început 
să înţeleagă, până când nimeni nu a mai vrut să 


locuiască în citadelă. 

— N-au încercat s-o dărâme? 

— Ba da, dar nimic n-a clintit-o. Nici butoaiele cu praf 
de pușcă, nici dinamita. Chestia asta a căzut din Lună, a 
traversat spaţiul, cum ai vrea să fie distrusă de o simplă 
bombă? E indestructibilă, ca și cei pe care-i naște. 
Citadela a rămas multă vreme nelocuită, apoi legenda s- 
a uitat. Cineva a cumpărat clădirea, a transformat-o... Si 
de fiecare dată monștrii au revenit. De-a lungul unui 
secol a fost, rând pe rând, închisoare, spital, clinică 
psihiatrică, centru de tratamente balneare, hotel, și de 
fiecare dată... Locuitorii din Willoughby au fost nevoiţi 
să înveţe să trăiască cu blestemul. De cele mai multe ori 
reușesc să îndepărteze ameninţarea, făcându-i să fugă 
pe noii locatari, înfricoșându-i prin manifestări de 
ostilitate. Dar unii se încăpăţânează. 

— Ca părinţii mei? 

— Da. Pentru că ăștia sunt deosebit de sensibili la 
emanatiile casei. Pentru că sunt imediat subjugati. 

— Vrei să spui că se vor... transforma? 

Cuvântul ieșise cu greutate, și un moment David avu 
impresia că scuipa o lighioană moartă pe care ar fi 
înghiţit-o din neatentie. 

— Da, zise apăsat, Anatos. Vor deveni fiare a căror 
foame va crește din zi în zi. Si nimic din ce-ar putea 
încerca oamenii din oraș împotriva lor nu va putea să-i 
oprească. Nici capcanele, nici gloantele, nici explozivii. 

— Dar gloanţele... de argint? se bâlbâi David. 

Anatos dădu amuzat din umeri. 

— Nu suntem într-un film cu efecte speciale, zise el 
rânjind. Astea sunt niște tâmpenii inventate de 
scenariștii de la Hollywood, nimic altceva. 

— Dar eu..., gemu copilul. Si EU mă voi transforma... 

Incepuse să dârdâie de frică. Crezu că se va prăbuși, 
transformat într-o grămadă de gelatină. Mâna lui Anatos 
se lăsă pe umărul lui. 

— Nu, zise el cu fermitate. Tu nu, pentru că ești un 


copil. Cazurile observate în cursul secolelor care au 
trecut dovedesc că radiaţiile emise de pietre nu 
acţionează decât asupra adulţilor. 

— De... de ce? 

— Chestie de secretii hormonale. Cu cât un copil e 
mai mic, cu atât mai mult e imunizat împotriva efectelor 
casei. 

Făcu o pauză apoi adăugă: 

— În schimb nimic nu te va imuniza împotriva 
mușcăturilor părinţilor tăi. Dacă se hotărăsc să te 
devoreze, vei ajunge zob, ca și cei doi puștani dinaintea 
ta. Când Fiara simte că îi e foame, nimic n-o oprește și 
are nevoie de o victimă, indiferent cine ar fi. 

Dintii lui David începuseră să cläntäne. Își mușcă 
degetul mic pentru a pune capăt acestui zgomot 
insuportabil. 

— A... Atunci trebuie să plecăm, zise el gâfâit, cu un 
glas pe care nu și-l mai recunoștea. 

— Prea târziu, răspunse Anatos. Casa îi ţine în 
puterea ei. I-a înrobit deja. Peste câtva timp, vor începe 
să iasă noaptea după hrană. De data asta copacii nu-i 
vor opri, nu mai suntem pe vremea vrăjitorului 
Malassow, pe pantele colinei șerpuiește acum un drum 
frumos, un drum deschis de albi, și pe acolo o vor apuca. 
Vor cobori în sat și nu vor găsi decât gratii și uși 
blindate. Atunci se vor ascunde la marginea drumului, 
sperând să treacă vreo mașină. Au nevoie să mănânce, 
înţelegi? Să mănânce cu orice preţ! 

— Si dacă nu găsesc nimic? gemu David. i 

— Atunci vor începe să se gândească la tine. Își vor 
zice: „De ce mai zăbovim? Vom găsi neapărat ceva 
acasă.” 

— N-au să facă asta! răcni David. 

In spatele lui, Lenox si Buddy râseră cu hohote. 

— Oh, ba da, o vor face! murmură Anatos. Fiindcă 
pentru ei nu vei mai reprezenta decât câteva zeci de 
kilograme de carne macră, aflată la îndemână. Puștoaica 


și fratele ei, cei care au locuit aici înaintea ta au zis la 
fel. „N-o vor face, îngâna Buddy cu o voce năroadă. Tati 
și mami ne iubesc prea mult.” 

— Da, îi iubeau, zise și Lenox, se înnebuneau după ei, 
dar de preferință în stare crudă. 

David își astupă urechile. Era un gest melodramatic, 
dar nu și-l putuse reţine. 

— Nu te mai prosti, îl bombăni indianul. Să știi că nu 
ne amuză deloc gândul că, peste trei-patru zile, nimeni 
nu va mai putea să scoată nasul afară după căderea 
nopţii! I-am văzut pe părinţii tăi azi dimineaţă și mi-am 
dat seama că sunt deja atinși. Nu-i așa că s-au 
schimbat? Ştii asta? Nu? ŞTII, NU-I AȘA? 

— DA! urlă David înainte de a izbucni în lacrimi. 

— Atunci trebuie acţionat repede, zise indianul, 
suspinând. Vom intra după aceea în amănunte. Trebuie 
să memorezi regulile de bază, să știi că această casă nu 
are nicio putere asupra ta, că fizic vei scăpa de sub 
influenţa ei, dar că vei fi totuși în pericol de fiecare dată 
când soarele va cobori la orizont. Părinţii tăi vor urma 
ciclul normal al metamorfozelor. Si dacă se 
împerechează în timpul unei transformări, vor da 
naștere unui monstru. Cum li s-a întâmplat acelor 
indieni Yanato care s-au apropiat prea mult de meteorit. 

— E scârbos, bolborosi David ștergându-și lacrimile 
cu dosul mâinii. 

— Atâta vreme cât secrețiile tale hormonale sunt ale 
unui copil, poţi fi sigur că nu riști nimic. Dacă ai fi avut 
barbă, era cu totul altceva. 

Tăcu, își cobori privirea și adăugă cu o voce plină de 
jenă: 

— Și acum să trecem la treaba cea mai delicată... 

David își ridică fruntea ghicind că lucrul cel mai rău 
abia acum urma. Se mânjise de muci ștergându-și 
lacrimile, dar nu dădu nicio atenţie faptului. 

— Nu există decât un singur mijloc de a ucide 
vârcolacul, zise foarte lent Anatos, iar glontul de argint 


nu are niciun amestec în toată treaba asta. Pentru a 
pune capăt blestemului Lunii, trebuie ca fiara să fie 
doborâtă de cineva din propria ei familie. 

— Ce... Cum? se bâlbâi David. 

— Cu cât e vorba de o rudă mai apropiată, cu atât 
mai multe șanse are rana de a fi mortală, se grăbi să 
precizeze Anatos. Nu încerc să explic, spun pur și 
simplu că asta s-a verificat în mod constant în cursul 
secolului trecut. E șocul sângelui. Sângele curat 
împotriva celui impur. Problema nu se poate rezolva 
decât în familie. Fiara nu se hotărăște să moară decât 
dacă se vede doborâtă de cineva din familia ei, cineva 
care o îndrăgește. Această condamnare îl convinge de 
monstruozitatea ei și de necesitatea de a dispărea. Nu 
există nicio altă portiță de scăpare. Niciuna. 

— Sunteţi cu toţii nebuni, șopti David cuprins de 
oroare. 

Vru să se ridice, dar mâna indianului îl tintui la 
pământ. 

— Ia, puștiule, murmură Buddy întinzându-i o sticlutä 
cu rachiu. Trage-i o inghititurä; ai nevoie. 

David duse mecanic sticla la gură și bău un gât. Un 
val de căldură îi incendie imediat fața, sporind si mai 
mult confuzia care îl copleșea. 

— În casă e frig, zise el, fără să se uite la nimeni. 
Mobilele plutesc deasupra solului, iar în camere e 
totdeauna întuneric, chiar și în plină zi. 

— Asta e atmosfera lunară, comentă Anatos. Când se 
face seară, pietrele își regăsesc puterea. Gravitatia e 
mai mică, la fel ca pe Lună. Temperatura scade. Zidurile 
reflectă o lumină lipsită de căldură. 

— Ai intrat acolo? îl întrebă David. 

— Da, o singură dată, mărturisi indianul. Si era gata- 
gata să mă coste scump. 

Își ridică tricoul, arătându-i rănile paralele de pe 
piept. 

— Credeam că magia celor vechi mă va proteja, zise 


el cu un rânjet. Sunt ultimul indian Yanato. Dar Fiara 
era acolo, n-am avut timp s-o zăresc. Doar m-a atins 
ușor. M-am cätärat într-un copac și n-a putut să vină 
după mine. În general, ei sunt prea greoi ca să se catäre 
pe crengi. Sunt puternici, dar lipsiţi de suplete. A doua 
zi, nu-și amintesc nimic și își petrec ziua digerând ca 
pisicile. Sunt într-o dispoziţie încântătoare, foarte 
sociabili, gata să te servească. O să bagi de seamă 
singur. 

— Nu vreau să-i omor, zise David apăsând pe fiecare 
cuvânt. Sunt părinţii mei. Îi iubesc. 

— Așteaptă să-ţi intre bine frica în oase, șuieră 
indianul. Poate că n-ai să-i mai iubești chiar atât de 
mult. 

David își feri privirea, luă hainele și începu să se 
îmbrace. 

— Sunteţi trei ticniti, le zise el. La școală aveam un 
coleg care trăgea pe nas diluant. Povestea niște chestii 
täcänite, la fel ca voi. Vă distrati bătându-vă joc de mine, 
asta e tot. 

— Nu crezi o vorbă din ce spui, replică sententios 
Anatos. Tot ce ţi-am povestit tu presimtisesi deja, 
intuitiv. Greșesc? 

— Nu, mărturisi David. Si am văzut șifonierele 
plutind... Dar nu vreau să-i omor. Vreau să le spun că 
trebuie să plecăm. 

Anatos se strâmbă. 

— Asta nu va servi la nimic. Sunt deja atinși. Digeră 
tot ce-ai aflat de la noi, dar nu sta o mie de ani pe 
gânduri. După părerea mea, metamorfoza va începe 
peste trei-patru zile. Vom încerca să te protejăm după 
puterile noastre, dar vâră-ţi în cap că tu și numai tu, poţi 
pune capăt acestei ameninţări. 

Se ridicară și ieșiră din cabana conică. Anatos îi urmă 
imediat pe motocicleta lui. 

— Orașul se va refugia în spatele zăbrelelor, zise el. 
Bartlow știe că nu poate face nimic împotriva Fiarelor. A 


încercat totul în tinereţea lui: curse, ambuscade cu 
pușca în mână, explozibil. Luptând împotriva 
vârcolacilor și-a pierdut cei mai buni prieteni. Acum se 
ascunde, ca și ceilalţi. Ca Hossecker, care se închide 
noaptea în biserica lui blindată ca să deguste un rachiu 
care ar orbi și-un taur. E rândul tău să intri în scenă, 
puștiule. Noi te-am învăţat regulile, așa cum facem ori 
de câte ori o familie se instalează pe colină. 

— Si s-a întâmplat vreodată, măcar o dată, să vă 
asculte vreun copil? îl întrebă cu ură David. 

Anatos își așeză pe nasul coroiat ochelarii de 
motociclist. 

— Da, răspunse el. O dată. O copilă de unsprezece 
ani. Şi-a ucis tatăl și mama cu un cuţit de bucătărie și... 

— Si? 

— S-a spânzurat, mărturisi Anatos. A fost găsită în 
pădure, spânzurată cu coarda de o creangă joasă. 

Își îndreptă spatele și apăsă cu toată greutatea pe 
pedala motocicletei. 

— Si după ce-și devorează copiii ce fac? întrebă 
David gâfâit, agätându-se de ghidon. 

— Rămân în regiune câtă vreme găsesc de mâncare. 
Cu timpul, devin vicleni. Uneori chiar reușesc să intre în 
case, să forțeze gratiile, dar alţii pleacă să caute mai 
departe, părăsesc ţinutul. 

— Si rămân vârcolaci? 

— Nimeni nu știe. Poate că, dacă nu mai sunt în 
contact cu casa, metamorfoza se atenuează. 

— Asta înseamnă, zise David plin de speranţă, că 
dacă reușesc să-i fac să plece, părinţii mei vor redeveni 
normali! 

— Nu vor pleca de bună voie, zise Anatos, cu 
lehamitea unui profesor în faţa unui elev obtuz. Casa îi 
ţine pe loc. Acum n-are să le mai dea drumul. Acum 
numai tu mai poţi face ceva. Numai tu... Și nimeni nu te 
va ajuta. 

Motocicleta o porni din loc. Buddy și Lenox 


încălecară imediat pe bicicletă și se repeziră pe urmele 
indianului. David se pomeni singur. Propria lui umbră se 
întindea, imensă, până la baza colinei... 

Foarte departe în urmă, la o depărtare de ani-lumină, 
o auzi pe mami chemându-l la gustarea de după-amiază. 


8 


CÂND AJUNSE în vârful colinei, văzu că mami 
așezase o farfurie cu prăjituri și un pahar cu lapte rece 
pe vechea masă de picnic acoperită de inscripţii. Il 
întrebă dacă făcuse o plimbare plăcută și dacă „întâlnise 
zâne și spiriduși”. Își dădu seama că îi vorbea de parcă 
ar fi avut cinci ani. Crezu că se va așeza lângă el, îl va 
lua de mână și îi va povesti Alice în Tara Minunilor. 
Rontäi biscuitii, cu stomacul contractat de frică. Așezată 
pe iarbă, mami zâmbea urmărind cu privirea o gärgärità 
care i se plimba pe genunchi. 

— Gâdilă, chicoti ea după câteva clipe. 

David se ţinea bine de masă, lupta împotriva 
huruitului din urechi care anunţa leșinul. Vorbele lui 
Anatos i se roteau în minte ca lama unui ferăstrău 
circular, răvășindu-i creierul. 

„Tâmpenii, își repeta el. Nimic altceva decât 
tâmpenii.” Dar știa că nu e adevărat, că „hăitașii” nu 
încercaseră să-și bată joc de el. Examină casa cu coada 
ochiului. Prin urmare aici se devoraseră între ei 
oamenii-lupi ai comandantului Hollisson? Cu siguranță 
că scândurelele parchetului  băuseră sângele 
măruntaielor lor împrăștiate, căpătând o nuanţă de 
culoarea vinului pe care ceara - mai târziu - nu putuse 
niciodată s-o ascundă complet. Aici zgâriaseră zidurile 
cu ghearele; probabil că încă mai erau urme sub 
straturile de tapet. Urme „istorice”, îngrozitoare. Si tot 
aici, pe aceeași peluză, indienii îi străpunseseră cu 
lăncile, fără să reușească să-i omoare... 


„Prietenoși ziua, spusese  Anatos. Monstruosi 
noaptea. Metamorfoza le mobilizează toată 
agresivitatea, la soare nu știu decât să zâmbească.” 

David presimtea că procesul pornise deja. Răsturnă 
înadins cu dosul palmei paharul cu lapte. Mami se 
apropie și zâmbi. 

— Neîndemânatic mic, zise ea ciufulindu-i părul. 

David își încleștă maxilarele; ar fi preferat o palmă. 

Își petrecu restul după-amiezii într-un sezlong vechi, 
prefăcându-se că citește reviste ilustrate. În realitate, cu 
ochii ascunși de ochelarii negri, își pândea părinţii, 
înregistrându-le toate atitudinile. După o oră de 
observaţie atentă, băiatul trebui să admită că nu-i mai 
recunoștea. Tati se alese cu o înţepătură de viespe si se 
mulțumi să schiteze o strâmbătură, în timp ce altădată 
(lucru care deja se întâmplase!) ar fi apucat ditamai 
ciocanul, vrând să strivească insecta cu orice pret și 
proferând cele mai cumplite înjurături. David nu-și 
putea lua ochii de la bäsicuta care se umfla pe bicepsul 
tatălui său și căreia, în ciuda durerii, tati nu-i acorda 
nicio atenţie. 

Putin mai târziu tati și mami se hârjoniră prin iarbă 
ca niște copii... sau ca niște animale tinere. Aveau în 
mișcări o graţie felină, o suplete care îţi tăia răsuflarea. 
Mami se rostogolea, sărea în timp ce pe braţe și pe 
coapse se umflau mușchi de care David nu-și amintea. 

— Nu mă prinzi, nu mă prinzi... 

Fredona cu o voce stridentă, de fetiță excitată. Și tata 
se repezea, sărind pe deasupra mesei de picnic fără ca 
măcar să-și fi luat elan. Aveau aerul că simt o mare 
plăcere când se frământau, se pipăiau, își atingeau 
carnea goală. De câteva ori se zgâriară din joacă, 
dungându-și umerii și braţele cu striuri lungi și roșii 
cărora nu le dădură nici cea mai mică atenţie. 

— Tare serios mai e David al nostru, zise deodată 
tati, ivindu-se la picioarele șezlongului. 

Prins în flagrant delict, David se ghemui tot în 


scobitura pânzei decolorate. Ochii cu care îl privea tatăl 
lui aveau fixitatea unei pupile de felină pregătită să 
atace. 

— Vrei să-ți fac niște jucării? îi propuse cu 
amabilitate tati, îngenunchind lângă el. E ușor - tai 
lemnul, scot uneltele și gata! Mi se pare că voiai un cal 
pe care să te legeni. Îţi fac calul în două zile, e bine? 

— Tati, suspină David, cal de lemn îmi trebuia când 
aveam patru ani. 

Tatăl lui se ridică în picioare, tulburat. Preţ de o 
secundă, fața i se crispă, regăsindu-și expresia 
nemulțumită pe care David i-o cunoștea dintotdeauna. 
Se va supăra? Îl va pălmui? David nu și-ar fi închipuit 
niciodată că într-o zi va dori cu atâta ardoare să-și vadă 
iar tatăl cuprins de crizele lui de furie. Dar grimasa 
dispăru imediat, trăsăturile redeveniră netede, relaxate. 
Zâmbitoare. 

— Dacă nu vrei cal, se mulţumi să murmure tatăl lui 
de parcă nu l-ar fi auzit, găsim noi altceva. Un crocodil 
pe rotile? Fac niște crocodili pe rotile foarte reusiti. Am 
să-i pun și o coadă articulată care se va legăna când îl 
vei trage după tine în parc. Toţi micii tăi prieteni te vor 
invidia! 

David își înghiţi cu greutate saliva. Tremurul mâinilor 
lui se transmise ziarului cu benzi desenate, imprimându- 
i un foșnet care amintea de freamătul frunzelor răscolite 
de vântul strecurat printre copaci. 

— Un crocodil, strigă în gura mare tati, cu un aer 
hotărât. Un crocodil grozav. 

Dar nu-și scoase sculele și, după vreo zece pași, își 
uitase deja prima intenţie și se așeză la masă să ridice 
un castel din cărţi de joc. De fiecare dată când vântul 
năruia construcţia fragilă, tati o lua neobosit de la capăt, 
fără să înjure sau să schiteze vreun gest de enervare. 
David se simţea ca un bloc de gheaţă. Acele zâmbete, 
acea bună dispoziție pe care nimic nu reușea s-o strice 
erau pentru el semne funeste, de netăgăduit. Părinţii lui 


nu se mai comportau în mod normal, acum era sigur de 
asta. Dacă băiatul s-ar fi urcat pe capota mașinii și ar fi 
spart parbrizul cu piciorul, probabil că tati ar fi făcut o 
glumă de genul: „Bravo, fiule, în felul ăsta vom respira 
mai bine!” Lucrul cel mai îngrozitor era această 
blândete, preludiul unei bestialitäti în formare. 

David se ridică din șezlong și dădu fuga în casă, să-și 
dea cu apă pe faţă. Intelegea brusc siguranța de 
nezdruncinat a lui Anatos: „Nu vei putea să-i faci să 
plece. Casa îi ţine în puterea ei, e prea târziu”. Da, era 
inutil, simţea prea bine asta. Dacă ar fi vorbit cu tati și 
cu mami, ar fi fost ca și cum s-ar fi adresat unor statui 
din parc sau unor manechine din vitrina unui mare 
magazin. Erau parcă hipnotizati, vrăjiţi. Procesele lor 
mentale nu mai funcționau în mod normal. Tatăl lui îi 
propusese azi calul de lemn pe care David îl ceruse în 
urmă cu opt ani! Dacă le-ar fi vorbit de plecare, i-ar fi 
răspuns cu zâmbetele lor afurisite, de apostoli ai 
nonviolentei. 

Ce putea face? S-o șteargă? Să-și facă o boccea și să 
plece pe drumuri? Nu, ar fi fost o porcărie să-și lase 
părinţii în voia sorții. Cu siguranţă că exista un mijloc de 
a-i vindeca. Trebuia să găsească acest mijloc, și pentru 
asta trebuia să-i ţină tot timpul sub observaţie, ca pe 
niște animale de laborator cărora li s-a injectat un virus 
necunoscut... 

In zilele următoare se dedică în întregime rolului de 
martor tăcut, înregistrând procesele bolii, căutând 
punctul slab. Această sarcină permanentă îi ocupa 
mintea, ferindu-l să cadă în vârtejul nebuniei. 

Noaptea i se întâmpla să viseze că o înjunghia pe 
mami în burtă cu cuțitul mare de bucătărie cu care tăiau 
carnea. Simţea foarte clar lama luptând împotriva 
elasticitatii mușchilor abdominali, apoi - la capătul 
acestei scurte rezistenţe - înfigându-se într-un hău de 
moliciune  vâscoasă, răvășind toate acele organe 
complicate pe care femeile le ascund în pântecele lor și 


care le provoacă atâtea griji. 

Altădată se vedea lovindu-și tatăl în cap cu un ciocan 
luat din cutia cu scule. Craniul lui tati ceda cu un 
zgomot de ou spart, iar fisurile apăreau de jur 
împrejurul punctului de impact, dând feţei aspectul unui 
vas vechi, plin de crăpături. Scena se repeta la infinit, cu 
mici variante grotești sau oribile: cuțitul care tăia 
pântecele Isei elibera cu aceeași ocazie și copilașul 
monstruos pe care-l purta în ea. Nou-născutul tâsnea 
din rană lătrând ca un câine și încerca să-l muște pe 
David de pulpă. 

Ciclul se termina totdeauna în același fel: David 
dădea fuga în pădure cu o coardă în mână și se 
spânzura de o creangă joasă. 

Se trezea din aceste coșmaruri cu inima bătându-i 
gata să se spargă, cu trupul scăldat în sudoare, în ciuda 
temperaturii extrem de joase care domnea în casă. De 
acum înainte nu mai avea curajul să iasă din camera lui 
și prefera mai curând să urineze într-o sticlă decât să 
înfrunte culoarele pustii și fosforescenta lor maladivä. 

De fiecare dată când crăpa puţin ușa camerei sale, 
zărea ceva care îi îngheţa sângele în vene. Uneori o 
supieră plutind la un metru de sol și deplasându-se 
molatic între pereţii culoarului, alteori o zărea chiar pe 
Isa, goală, cu ochii daţi peste cap, rătăcind ca o 
somnambulă și frecându-se de pereţi, cu niște gâfâieli 
de cätea în călduri. Intr-o noapte, când o lumină cu 
lanterna, Isa scoase spre el o limbă cumplit de lungă - 
incredibil de ascuţită - pe care o agită într-un mod 
obscen. David închise imediat ușa și fixă un scaun sub 
clanta. 

În urma observatiilor putuse să constate că 
micșorarea gravitației acţiona în mod inegal, în funcţie 
de locul unde te aflai. În anumite încăperi nu se simţea 
deloc efectul, în vreme ce în altele, la cea mai mică 
mișcare, aproape că te vedeai ridicat de la pământ. 
David cercetă pereţii și înţelese că sălile mari ale 


citadelei originare fuseseră împărțite, prin pereţi de 
cărămidă, în camere mai mici. Aceste camere, construite 
cu materiale obișnuite, atenuau fenomenul. 

David își nota concluziile într-un caiet. Ştia că face 
asta ca să reziste avalanșei de groază pe care o simţea 
vuind în adâncul inconștientului. Din acest punct de 
vedere, detașarea „știinţifică” era singurul mijloc de a 
scăpa de dementa precoce... sau cel putin de a o 
întârzia. 

Încerca, pe cât posibil, să nu se mai gândească la 
viitor, la acea soluţie finală sugerată de Anatos și 
complicii lui. Dar problema stăruia, în vise sau 
coșmaruri în care săvârșea, într-o interminabilă mișcare 
cu încetinitorul, gesturile ucigașe care îl speriau atât de 
tare. 

Cutitul înfigându-se în pântecele lui mami. Buricul, ca 
o gură mică, se agită și urlă cu o voce de soricel din 
desenele animate: ,Asasinulel!” 

Grotesc. Insuportabil. 

Capul lui tati care se sparge ca un ou și lasă să se 
vadă, în loc de creier, un pui de găină pufos care stă 
ghemuit. 

Idiot. Cumplit. 

Apariţia soarelui deasupra pădurii nu-i aducea lui 
David nicio ușurare. Angoasa stäruia înfiptă în pieptul 
lui ca un vârf ruginit de săgeată sau o schijă veche de 
obuz închistată. După ce înghițea micul dejun, David se 
târa până la șezlong și își relua observaţia, cu ochii la 
pândă, în timp ce sudoarea de pe degete dilua cerneala 
proastă de pe revista cu benzi desenate. La patruzeci și 
opt de ore de la dezvăluirile lui Anatos, tati începu să 
urineze în cele patru colțuri ale casei, de parcă ar fi vrut 
să-și marcheze teritoriul. Nu se ascundea deloc când 
făcea asta, iar urina lui avea o duhoare de menajerie. 

Mami îl imită și ea foarte curând. Fără să-i pese de 
David, Isa își cobora șortul în jos și se lăsa pe vine să 
urineze pe peluză. David pleca fruntea și se cufunda în 


contemplarea Căpitanului Meteor care, de la o imagine 
la alta, respingea o invazie de păianjeni gigantici sau 
împrăștia cu pumnii o ploaie de meteoriți care îi 
ameninţa nava spaţială. 

Niste animale. Se comportă ca niște animale, fără 
nici cea mai mică pudoare. In curând n-au să se mai 
îmbrace, ba poate că se vor și acupla pe peluză. 

În camera părinţilor domnea acum un miros de 
sudoare aproape insuportabil. Patul lor mirosea a 
așternut de paie, și hainele puteau a jeg. Dacă le 
miroseai, aveai senzaţia că ţi-ai vârât nasul în lâna grasă 
și murdară a unei oi. David era singurul care mai intra, 
în fiecare dimineaţă, în sala de baie. Devenise cât se 
poate de clar că spălatul nu mai era pentru părinţii lui o 
datorie indispensabilă. David îi urmărea cum se 
instalează în propriul lor jeg. Avu impresia că barba și 
părul tatălui său creșteau mai repede ca de obicei. Si 
unghiile la fel. 

El, care totdeauna avusese unghiile tăiate din carne, 
avea acum un fel de gheare groase și cornoase care 
scrâșneau uneori portelanul farfuriilor sau al cestilor. 
Cu părul lung care îi atingea umerii și cu unghiile de 
femeie trândavă, tati avea aerul puţin cam echivoc al 
unui homosexual prea musculos pentru plaja 
californiană la modă. 

În schimb mami, dintr-un reflex persistent de 
cochetărie, abuza de lotiuni deodorante si de parfumuri. 
Uneori i se zugrăvea pe faţă o expresie de perplexitate 
profundă, care din nefericire nu dura niciodată prea 
mult. 

Părinţii nu mai vorbeau prea mult, multumindu-se să 
comunice prin gesturi sau prin mârâituri. Majoritatea 
timpului stăteau toläniti la soare, cu ochii larg deschisi, 
cumplit de ficsi, de parcă lumina strălucitoare care 
venea din cer nu-i stingherea deloc. 

„Numai animalele se bucură de privilegiul de a privi 
soarele în faţă fără să clipească, notă David în jurnalul 


său. Omul însă nu poate.” 

Ora de masă constituia totdeauna pentru David un 
moment de mare tensiune nervoasă deoarece mami, 
altădată o bucătăreasă excelentă, punea acum pe masă 
feluri de mâncare din ce în ce mai puţin pregătite. Tati 
se plânse foarte curând că făcea carnea prea prăjită. 
Mami și tati începură destul de repede să-și consume 
fripturile complet crude. 

— Sunt mai bune așa, îi spuneau fiului lor. Aproape 
că simţi vitaminele trosnind între dinţi. Ar trebui să faci 
și tu ca noi. Oricum, carnea prăjită duce la cancer, asta 
se știe foarte bine. 

David bâlbâia răspunsuri vagi. De cele mai multe ori, 
mami uita să aducă tacâmurile și era nevoit să mănânce 
cu degetele. 

— Nu mai face pe domnișoara, glumea tati. Crezi că 
vânătorii folosesc tacâmuri de argint? 

Și, aplecându-se peste masă, scosese o limbă 
interminabilă ca să-și lingă farfuria. Barba și părul îi 
împodobeau acum faţa ca o coamă de leu. Rămășițele de 
la mesele din timpul zilei rămăseseră agätate în această 
claie de păr încurcat, fără ca mami să-i găsească ceva 
de reproșat. 

Uneori, când vântul își schimba direcţia, David 
simţea mirosul părinţilor. Un miros care nu mai amintea 
nici de săpun, nici de lotiune de după ras. O duhoare 
puternică de animal, pe care o simtise uneori la 
lighioanele uscate din colecţia lui Billy Schonacker. „Un 
miros de coaie, spusese Billy cu limbajul lui colorat. 
Când te duci la grădina zoologică, apropie-te de lei, de 
tigri și adulmecă, continuase el. Vei vedea că miroase a 
fiară sălbatică, a coaie... Asta e opera hormonilor lor. Nu 
sunt făcuţi decât pentru două lucruri: rut și masacru.” 

Rut și masacru... Cuvintele se roteau fără încetare în 
mintea lui David. Atunci se uita la unghiile lui tati. Niște 
unghii tari, care deja nu mai puteau fi tăiate decât cu 
cleștele. Niște unghii groase, cu nervuri, care l-ar fi 


stingherit tare mult dacă ar fi trebuit să se servească de 
sculele lui. „N-ar fi bun de disc-jockey, își zise David, 
retinându-si un râs isteric, ar zgâria discurile!” 

A treia zi, mami aduse la micul dejun carne crudă în 
loc de clătite si sirop de arțar, iar David fu cât pe ce s-o 
rupă la fugă, în jos, pe versantul colinei. Ceva mai 
târziu, scobindu-și dinţii cu vârful unei unghii, tati zise 
ceva despre absenţa animalelor prin preajma casei. 

— Încă nu s-au obișnuit cu noi, murmură el privind fix 
spre pădure. Vor trebui să înveţe să ne iubească. Mi-ar 
plăcea ca păsărelele să vină să-mi ciugulească firimituri 
din palmă. 

— Ca în Albă ca Zăpada, zise și mami. 

— Ar trebui să mergem în întâmpinarea lor, continuă 
tati, să le dovedim că nu le vrem decât binele. Ne 
lipsește prezenţa lor... Mi-ar plăcea... Mi-ar plăcea să 
mângâi o căprioară. 

— Un pui de căprioară, zise mami cu ochi umezi. 

David se înfioră. Înainte, când totul era normal, 
părinţii lui întreţineau o prudenţă vigilentă faţă de 
animale, pe care amândoi le considerau purtătoare de 
maladii ciudate. „Pelada, i se repetase de nu știu câte 
ori, râia...” 

— Să-mi strecor degetele prin blänita unui cerb, 
repetă tati. 

Păreau în transă, și nările le palpitau mult mai 
repede ca de obicei. 

— Haide în pădure, propuse mami, să facem o 
plimbare, o plimbare lungă... 

Isa se ridică. „Nu în pădure, acolo sunt curse”, fu 
gata să strige David. Dar în sinea lui, o voce 
înspăimântată șoptea: „N-are importanţă, să cadă în 
curse. Ar fi cea mai bună soluţie, ai scăpa de ei...” 

Deschise gura, dar părinţii lui se depărtaseră deja, 
fără să se mai ocupe de el. Tati își smulse blugii și 
chiloţii. Mami făcu la fel, aruncându-și șortul cu piciorul, 
la celălalt capăt al peluzei. În întregime goi, Andy și Isa 


săriră printre copaci, scoțând strigăte ciudate. David îi 
văzu dispărând printre trunchiuri, indiferenți la 
mărăcinii care acopereau solul. 

— Animalele, urla tati. Unde sunt fraţii noștri, 
animalele? 

Și mami chicotea, sărind în urma lui. David închise 
ochii. 

„Să-mi bag mâinile în blana lor”, spusese tati 
etalându-și pe masă degetele cu unghii cu aspect de 
gheare. Vor cobori panta colinei, sărind de la un copac 
la altul. Poate se vor opri lângă o băltoacă de apă pentru 
a se răcori lipăind lichidul direct de pe sol. 

Carnea crudă de pe masă degaja un miros fad, de 
sânge închegat. 

„Bocceaua, își zise David. Sterpeleste banii care au 
mai rămas în portofelul lui tati... și șterge-o. Nu aștepta, 
nu încerca să afli ce se va întâmpla. Nu ești decât un 
puști, nu poţi face nimic pentru ei, nu te crede într-una 
din porcăriile tale de benzi desenate! În realitate, cei 
mici sunt totdeauna victime, niciodată eroi! 
NICIODATĂ!” 

Palmele sale imprimaseră două pete umede pe 
lemnul zgrunturos al mesei. 

Părinţii își făcură apariţia două ore mai târziu, plini 
de dâre însângerate, cu coapsele și gambele năpădite de 
spinii rugilor. Crengile joase îi izbiseră probabil 
făcându-le vânătăi pe piept și pe umeri. Dar lor nici nu 
le păsa și râdeau ca niște liceeni. 

— O plimbare a naibii de frumoasă! exclamă tati. 
Trebuie să recunoaștem că o gură de aer face tare bine. 

Spre seară, totuși, dispoziţia lui se schimbă, și David 
îl surprinse adulmecând ca un câine. Îngenuncheată pe 
peluză, mami smulgea, nervoasă, smocuri de iarbă. 
Niciunul nu-şi  îmbrăcase hainele, iar sângele 
zgârieturilor li se întărise pe piele formând cruste 
maronii. 

— E lipsă de animale, zise tati cu o voce răgușită. 


Tare mi-ar plăcea să le prind ca să le... tăbăcesc. Da, să 
le tăbăcesc. Să le pun pielea la uscat și să fac din ea tot 
felul de obiecte. 

— Genti, haine, visă mami. Turistii caută acest gen de 
marfă. 

Adulmecară amândoi, cu gâtul întins, de parcă vântul 
le-ar fi adus deodată mii de informaţii pe care David nu 
le putea percepe. 

— Animalele, făcu tati. 

— Sunt departe, gemu mami. O vacă și doi viței. Simt 
mirosul lor de lapte. _ 

— Sunt acolo jos, confirmă tati. In oraș. Dar mai e și 
un câine, îi simt mirosul pe limbă. E un câine bătrân, 
miroase a urină. 

Din cauza fricii, David simţi cum i se zbârlește părul 
la ceafă. Soarele apunea, și părinţii lui își pierduseră 
brusc zâmbetul din timpul zilei. Mișcările lor erau acum 
bruște și nervoase, ca ale unor maimuțe enervate de o 
prea lungă captivitate. 

„Sări în mașină, șoptea glasul raţiunii din conștiința 
lui David. Sări în mașină, pornește motorul și șterge-o 
cât poţi de repede, până nu e prea târziu. Chiar nu 
pricepi că se TRANSFORMA?” 

Dar rămase țintuit locului, privindu-si mama care 
adulmeca asemeni unei maimuțe si se lingea pe buze. 
Avusese totdeauna acest prognatism! sau era doar o 
iluzie provocată de lumina scăzută a înserării? 

— Haideţi la culcare, propuse el cu o voce 
tremurătoare. 

Aceste cuvinte rupseră vraja. Tati se scutură și își luă 
de jos chiloţii, mormăind. 

— Da, aprobă el, haide la culcare. Mâine va trebui să 
ne gândim serios la povestea asta cu animalele, cu 


1 Conformatie a feței omului care constă în proeminenta 
anterioară (în formă de bot) a maxilarelor sau a 
arcadelor dentare ale acestora. 


pielea pentru tăbăcit. Nu pot să ard gazul de pomană, la 
nesfârșit. 

„Dar tu ești tâmplar!” îi veni lui David să-i strige, însă 
consideră că era inutil să înrăutățească și mai mult 
situația, înțelegând de îndată că părinţii lui căutau un 
alibi pentru a se putea apropia de ceea ce le lipsea cel 
mai mult în acest moment: prada... 

„Parcă ar fi drogati, își zise el. În curând, nimic nu-i 
va mai putea opri. Vor avea nevoie, cu orice preţ, de 
doza zilnică.” 


9 


A DOUA ZI DIMINEAȚA, tati hotări o plimbare lungă 
prin împrejurimi, ca să „dăm peste afurisitele astea de 
animale care se încăpățânează să facă pe timidele”. 

— Prefer să nu te iau și pe tine, îi zise el lui David. 
Vom merge repede și ai să obosești. 

Mami îi întări spusele: aveau de gând să se 
aventureze în locurile greu accesibile și, nu-i așa, David 
n-avea habar de capcanele care puteau să existe la ţară. 
Plecară fără să ia nimic cu ei, nici ploscă cu apă, nici de- 
ale gurii, dar se ghicea la ei o grabă febrilă de a se 
afunda în adâncul pădurii și a se debarasa de haine 
pentru a sări nestingheriti printre rugi. Tati nu avea 
decât un tenis în piciorul drept, stângul era gol, dar nu 
arăta prin nimic că și-ar da seama de asta. 

— Vom domestici toate păsările din vecinătate, zise 
mami cu fervoare. Trebuie să le reînvätäm drumul spre 
colină. Ar fi atât de frumos dacă în fiecare dimineaţă, 
când deschidem ușa, am descoperi căprioare pe peluză. 

Cu o oarecare ușurare, David se uită după ei cum se 
îndepărtează. Abia trecuse o oră, când se auzi zgomotul 
unui motor. La cotitura drumului apăru un camion vechi 
și hodorogit. La volan era Anatos iar lângă el stătea 
șeriful Bartlow. În spate, ghemuiţi în mijlocul unui 
material heteroclit, Buddy și Lenox se strâmbau din 
cauza zdruncinăturilor. Vehiculul pătrunse în luminiș. 
Era, într-adevăr, un camion vechi, așa cum nu mai poţi 
vedea decât la ţară. O vechitură dată cu o vopsea oliv, 
urâtă în draci. Pe portiere se etala o inscripţie făcută cu 


șablonul: „Mac O'Leary. Fierar.” Anatos trase frâna de 
mână și sări din mașină. 

— I-am văzut plecând, zise el imediat. Am venit să-ţi 
arătăm secretele casei, dar trebuie să ne grăbim, nu 
vreau ca vântul să ducă mirosul nostru în direcţia lor. 

Făcu un gest. Buddy și Lenox coborâră de pe 
platforma din spate și începură să descarce foi de tablă 
și mașini electrice de găurit. Bartlow rămase la locul lui, 
evitând cu grijă privirea copilului. 

— Vino, zise Anatos. Îti voi arăta ascunzătoarea de 
supravieţuire. E o șmecherie care te va salva până când 
vei lua o hotărâre. 

Vorbea repede și degaja un miros de sudoare acidă, 
ca oamenii cărora le e frică. Apropierea prea mare de 
casă îi stingherea în mod vizibil. Indianul îl duse pe 
David în interiorul clădirii și parcurseră unul dintre 
culoarele întortocheate din aripa stângă. 

— Trebuie să memorezi perfect drumul, murmură el. 
Toate coridoarele seamănă între ele și ai putea foarte 
bine să te rătăcești. 

Fundul culoarului era ocupat de o oglindă mare, 
dungată de crăpături lungi și a cărei ramă aurită 
avusese mult de suferit. Anatos o desprinse de pe 
perete, iar David putu să-și dea seama că oglinda era în 
realitate montată în balamale, ca o ușă. In spate se 
găsea ușa blindată a ceea ce părea să fie un seif. Un arc 
ţinea oglinda lipită de această ușă, lăsând între ele doar 
atâta spaţiu cât să-ţi poţi strecura mâna. 

— Noi l-am instalat, zise cu mândrie indianul. Înainte 
nu era decât un dulap, dar am făcut din el un mic 
buncăr, ia privește! 5 

Usa de otel avea niste balamale enorme. In ciuda 
aspectului de nezdruncinat, era pe alocuri turtită si 
plină de zgârieturi adânci, de parcă o armată de jefuitori 
încercase să o forțeze cu lovituri de berbec. 

— Nu poate fi zăvorâtă decât din interior, îi explică 
Anatos. Nimeni nu poate s-o forțeze sau să-i spargă 


broasca. 

Trase de ușă, și balamalele scârțâiră îngrozitor. Un 
val de aer umed îi năvăli în față. David își întinse cu 
timiditate capul în dreptunghiul de întuneric care se 
detașa acum pe perete, zărind o încăpere îngustă, fără 
nicio deschizătură spre exterior. Putea a temniţă si a 
mucegai. Jos se vedea o saltea, o saltea mică, luată 
probabil dintr-un pat de copil. 

„O închisoare pentru puștani”, gândi el fără să vrea. 

Anatos îngenunchease pipăind pardoseala. Degetele 
lui găsiră, în sfârșit, bricheta. Aprinse lampa cu petrol, 
care aruncă o lumină galbenă și tremurătoare asupra 
pereţilor celulei. Pe pereţi erau etajere cu reviste 
ilustrate ale căror pagini se îndoiseră din cauza 
umezelii, cărți cu poze, creioane colorate, jucării pentru 
copiii foarte mici: un urs care nu mai avea decât o 
ureche, cuburi, o mașinuţă roșie. 

— Fata a stat aici înaintea ta, murmură Anatos. A stat 
aici ascunsă un timp, împreună cu fratele ei. 

David își retinu un fior. Încăperea degaja un miros de 
mormânt. Pe saltea zări o tabletă de ciocolată abia 
începută. Lângă pereţi fuseseră îngrămădite provizii 
specifice copiilor: pachete cu prăjituri uscate, cutii de 
cremă de ciocolată, sticle cu apă gazoasă, borcane cu 
dulceaţă. 

— Asta e camera de supravieţuire, zise indianul, 
apăsând pe cuvinte. Ai înţeles la ce servește sau îţi 
trebuie explicaţii suplimentare? 

— Nu e cazul, protestă David cu voce sugrumată. Aici 
te ascunzi noaptea, în timp ce... 

— Mda! „în timp ce...”, cum bine zici! Când foamea 
va începe să-i chinuie, vei avea tot interesul să te retragi 
aici, pe ascuns, de la apusul soarelui. Ogeacul ăsta e 
singura ta barcă de salvare, puștiule. Când ai să vii, ai 
grijă să încurci mirosurile în urma ta, pentru ca ei să nu 
poată ajunge până aici. 

— Să încurc mirosurile? 


— Mda. E destul să-ți ascunzi propriul miros sub un 
alt miros, mai puternic, și, dacă e posibil, neplăcut 
pentru cineva cu acest simţ foarte dezvoltat. Piper, boia 
de ardei iute... Arunci un pumn în urma ta, pe 
pardoseală, și va fi de ajuns ca să le ia nasul foc și să se 
îndepărteze de acest culoar. 

David făcu doi-trei pași înăuntru. Cämäruta îl apăsa. 
Lângă saltea fusese așezat un ceas deșteptător mare. 

— Să nu uiţi să-l întorci, îi atrase atenţia indianul. Nu 
există nicio deschizătură spre exterior și, dacă adormi, 
n-ai cum să mai știi dacă s-a făcut ziuă. 

Se răsuci în loc și arătă spre o găleată emailată, de 
culoare galbenă, instalată în mijlocul proviziilor. 

— Pentru pișat și căcat, zise el fără înflorituri. Dai cu 
puţin dezinfectant și se poate folosi din nou. 

Se întoarse spre ușa blindată și-i arătă lui David cum 
s-o zăvorască cu ajutorul unor bare transversale. 

— Poate să reziste și la atacul unor rinoceri, glumi el 
cu o voce care s-ar fi vrut ironică; totuși o vom mai 
întări. 

David își dădu deodată seama că tocul de oţel era 
dungat de urme adânci de parcă ascutisul unui ferăstrău 
circular ar fi alunecat pe suprafaţa lui în mai multe 
locuri. Ușa însăși, în ciuda șirurilor de buloane, părea a 
fi fost tamponată de un autocar. 

— Sunt... atât de puternici? zise el dintr-o suflare. 

Anatos lăsă capul în jos. 

— Sunt îngrozitori, răspunse cu o voce care își pierdu 
brusc orice nuanţă hazlie. Niciun animal nu are o 
asemenea putere de distrugere. 

David dădu din cap, lămurit, și încercă să mânuiască 
sistemul de închidere a ușii. Când trăgeai ușa, încăperea 
devenea și mai mică, și mai sufocantă. Insuportabilă. 
Cum putea cineva să suporte o noapte întreagă această 
claustrare? 

— Mă duc să-i aduc pe Buddy si pe Lenox pentru 
reparații, zise Anatos. Te las, simte-te ca la tine acasă. 


Dar gluma nimeri ca nuca în perete. 

David se lăsă jos pe salteaua mică. Fetița dormise 
deci aici, cu frätiorul ei în braţe. Copilului îi fusese frică 
de întuneric și plânsese. In unele momente fusese 
obligată să-i astupe gura ca să nu trădeze locul 
ascunzătorii. Respiratiile lor îngreunaseră foarte repede 
atmosfera încăperii, avuseseră dureri de cap și până la 
urmă căzuseră într-o toropeală copleșitoare. 

Intinse mâna la întâmplare și luă o carte de pe 
etajera care ţinea loc de bibliotecă. Era un roman de 
dragoste istoric, insipid. Ilustratia copertei reprezenta 
un castel din Evul Mediu. În vârful donjonului, un 
cavaler în zale strângea în braţe o femeie tânără si 
frumoasă cu hainele sfâsiate. Benzile desenate 
aparţineau, după toate probabilitățile, altcuiva, căci era 
vorba de povești comico-pornografice pentru cătane: 
Aventurile sergentului Screw și ale caporalului Prick. 
Câţi copii or fi trecut prin acel loc al disperării și al 
groazei? Câţi fugari se vor fi ghemuit pe saltea, pândind 
de cealaltă parte a ușii suflul unei respiratii animalice? 

David își șterse palmele pe pânza saltelei. În mijlocul 
creioanelor colorate zăcea un caiet de desen. Mâna 
stângace a unui copilaș desenase silueta a ceea ce părea 
a fi un animal răufăcător, cu ochii roșii și exagerat de 
mari și a cărui gură nu era decât un zigzag de colti. Să fi 
avut puștii timp să-și întrezărească părinţii în plină 
metamorfoză? 

David se înfioră. Atmosfera închisă îl făcea să i se 
zbată tâmplele. După ce terminase caietul, copilul 
mâzgălise pereţii. Un scris rotund, feminin; așternuse 
câteva fraze pe tencuiala învineţită de pete roșcate. 
David întoarse capul pentru a nu fi tentat să le citească. 
Prin urmare, aici va trebui să înveţe să supravieţuiască. 
Dar dacă sistemul de închidere se bloca? Dacă rămânea 
prizonierul dulapului? Simti sfredelul spaimei și începu 
sa se sufoce. „Claustrofobie, îi șopti vocea interioară. În 
dulapul ăsta ai să te ticnesti după trei ceasuri.” 


Nu, nu. Nu era adevărat, va ști să treacă prin această 
încercare fără să o ia razna, ca un adevărat 
supravieţuitor. De altfel, citise într-un ziar de 
popularizare a științei că, în perspectiva viitoarelor 
dezastre nucleare, era necesar de acum încolo să ne 
obișnuim cu  claustrarea prelungită. Savantii îşi 
înmulţeau experienţele în acest sens, în încercarea de a 
stabili dacă oamenii erau în stare să stea ascunși mai 
multe luni în adâncul unui buncăr fără să înnebunească 
sau să se omoare între ei. „Asta va fi o experienţă bună, 
murmură el. În felul ăsta vei fi pregătit pentru al treilea 
război mondial.” 

În ciuda eforturilor pe care le făcea, gândurile i se 
întorceau mereu la fetiță si la frätiorul ei. Şi-i imagina 
acolo, aproape că le simţea greutatea pe saltea. Fata 
luase cu ea bilute de ceară să-și astupe urechile, să uite 
de frecarea și scrâșnetul de dincolo de ușă. Zgomotul 
ghearelor îndârjindu-se asupra oţelului, și de asemenea 
mârâielile, nişte mârâieli  pofticioase pline de 
obscenitate... 

Cât timp rezistase? O săptămână, două? După câteva 
zile începuse să-și urască frätiorul din cauza plânsetelor 
neîncetate și a capriciilor de copilaș. Poate că spunea: 
„Ești rea, mă plictisesc, vreau să mă duc cu mămica, ea 
e mai drăguță decât tine.” Fetița nu mai rezistase, îl 
pălmuise ca să-l facă să tacă. Poate că fusese tentată să 
deschidă ușa și să-l împingă pe băieţel pe culoar 
zicându-i: „Dacă mămica e așa de drăguță du-te atunci 
și dă ochii cu ea!” 

Nu, nici chiar așa... Nu? Chiar așa? De fapt nu știa 
nimic, în acest gen de situaţii orice era posibil, și mai 
ales ce era mai rău. 

„Du-te atunci și dă ochii cu mămica...” Si băieţelul o 
rupe la fugă cu pașii lui mărunți pe culoarul invadat deja 
de lumina roșie a crepusculului. Aleargă, cade, se 
smiorcăie. „Mami? Tommy făcut buba. Mami?” 

Acum s-a făcut întuneric. Lui Tommy începe să-i fie 


puţin frică, dar nu vrea să se întoarcă în dulap. Acolo se 
respiră greu, și mai sunt și mirosurile de caca și de pipi 
care vin dinspre găleată; e murdar, nu-i place asta. Si pe 
urmă vrea îngheţată, iar în dulap nu e îngheţată. 
„Mami?” Ceva vine în direcţia lui, un pas greoi care face 
podeaua să tremure. Îl învăluie un miros cumplit. Acum 
îi e într-adevăr frică, suflă peste genunchiul julit, își 
exersează strâmbăturile cu care o va înduioșa pe 
mămica atunci când aceasta va apărea după colţul 
coridorului. Căci ea vine, nu-i așa? Mămica lui e, nu 
animalul rău de care i-a vorbit surioara. Si pe urmă, el 
nu mai crede în bau-bau, acum e mare, are aproape șase 
ani. O umbră invadează culoarul, o umbră mai neagră 
decât noaptea. 

STAI! 

David se ridică în picioare dintr-o săritură, cu 
răsuflarea tăiată, cu faţa lucind de transpiratie. Un fior 
dureros îi zbârlește perișorii de pe braţe. Inima îi bate 
cu putere. Un zgomot de fiare îl face să tresară, dar nu e 
decât Buddy cu braţele încărcate de scule. Anatos vine 
în urma lui, trăgând un aparat de sudură. 

— Fă o plimbărică pe-afară, zise el. Cred că Bartlow 
vrea să-ţi vorbească. 

David plecă spre ieșire. Oricum, simţea nevoia de aer 
și de lumină. Camionul de pe peluză părea o apariţie 
nepotrivită, anacronică. Seriful rămăsese tot în cabină, 
privind în gol. Lui David i se păru bătrân. Da, asta era. 
Părea un bătrân înspăimântat, ghemuit pe scaunul 
mașinii și retras în el pentru a rezista mai bine 
loviturilor. În oraș, prin metrou, puteai să vezi destul de 
des bătrânei cocârjati astfel pe banchete, ghemuindu-se 
și mai mult de fiecare dată când un tip în geacă de piele 
urca în vagon. Bătrâni care degajau un miros de victimă. 

— Dom'le! zise David urcând pe treapta cabinei. 

Bartlow tresări. Tinea ceva pe genunchi. Un obiect 
greu, înfășurat într-o cârpă unsuroasă. 

— E o poveste a naibii de ciudată, nu-i așa, micutule? 


mormăi el. Nu prea știu să tin discursuri, asta e mai 
curând specialitatea lui Hossecker. De altfel, poate că 
într-una din zile îl vei vedea apărând aici. Eu am venit 
să-ţi spun că nu trebuie să eziti și că n-are de ce să-ţi fie 
rușine. Le vei face un serviciu... si aș vrea să-ţi dau asta. 

Luă pachetul unsuros și-l așeză în mâinile lui David. 
Era foarte greu și, imediat ce-l prinse între degete, 
băiatul înţelese că era vorba de un revolver. 

— Nu e nevoie să-ţi explic cum funcţionează, nu? 
mormăi șeriful. Acum toţi copiii știu asta din leagăn. 

David nu găsi nimic de răspuns. Arma îi atârna în 
mână ca o nicovală. Bartlow își trecu limba peste buze. 
Era foarte limpede că murea de frică și că făcea eforturi 
enorme să nu plece imediat cu mașina. 

— Nu e nimic de înţeles, zise el dintr-o suflare. Asta e 
regula. Trebuie să-i împuști noaptea, după ce s-au 
transformat. Ziua n-ar servi la nimic. S-ar vindeca și ar 
trebui s-o luăm de la capăt. 

— Dar de ce eu? 

— Pentru că trebuie să ai același sânge ca al lor ca 
să-i ucizi, să fii din aceeași familie. Hossecker ti-ar da 
citate din Biblie dar eu n-am să-ţi încarc capul cu vorbe 
pompoase. Eu îţi spun: trage, de la trei metri n-ai cum 
să-i ratezi. Ţine bine pușcociul cu amândouă mâinile, 
altfel reculul o să ţi-l smulgă din palmă. Ti-am adus o 
cutie cu gloanţe, în cazul în care vrei să te antrenezi 
trăgând în copaci înainte de a trece la acţiune. 

Făcu o pauză. Gâfâia ca fumătorii bătrâni, cu 
bronhiile saturate de gudron. 

— Ştiu că e nasol, zise el. Dar numai tu poţi să faci 
asta. Tu trebuie să-i purifici pe cei de un sânge cu tine, 
pe care blestemul i-a făcut impuri, asta o să-ţi spună 
Hossecker. Dacă n-ai s-o faci, vei sfârși ca toţi ceilalţi 
copii. Vei fi găsit făcut zob, cu capul într-un loc și cu 
trupul într-altul. Crezi că arăta frumos copila aceea de 
doisprezece ani despicată în două, cu interiorul 
pântecelui curățat asemenea carcaselor pe care 


măcelarul le scoate din camera frigorifică? Si micuțul, 
Dumnezeule mare! Îi mâncaseră limba și îi supseseră 
ochii. Îţi închipui? Nişte părinţi în stare să facă asta 
propriilor lor copii? S-a dat vina pe un animal sălbatic. 
Nu se putea face altfel. Si au venit amândoi la 
înmormântare, îmbrăcaţi cu hainele lor frumoase de 
duminică și zâmbeau ca niște apostoli. Ai fi zis că sunt 
niște îngeri incapabili să facă rău chiar și unei muște. El 
era poet, un tip care apărea în emisiunile literare de la 
televizor. Ea făcea vase de artă. Niște părinţi tineri, 
curätei, blonzi, mäsurati la vorbă. Pe toţi dracii! Ne-am 
uitat la ei cum își îngroapă copilașii, retinându-ne să ne 
descărcăm armele asupra lor. Oricum, tot n-ar fi servit 
la nimic, le-am fi găurit doar hainele. După ceremonie, 
Hossecker s-a îmbătat criță, de ajunsese să borască 
peste tot în biserică. 

David își încleștă degetele pe mânerul revolverului. 
Bartlow vorbea uitându-se fix undeva, dincolo de 
parbriz. Din casă răsunau lovituri de ciocan. Anatos și 
Hăitașii reparau cămăruţa de supravieţuire. 

— Nu-ţi pune prea multe întrebări, continuă șeriful, 
gâfâind. Spune-ţi că sunt atinsi de o boală afurisită și că 
le faci un serviciu scurtându-le suferinţele. 

— Dar de ce eu? gemu David, înăbușindu-și lacrimile. 

— Ăsta e blestemul, ţi-am mai spus, răspunse Bartlow 
schitând un gest vag. Poate e o smecherie diavolească, 
să facă lucrurile și mai oribile... sau un mod de a ispăși 
crimele sângelui blestemat. Va trebui, nu-i așa, să 
trăieşti toată viaţa cu remușcarea de a-i fi ucis, iar 
suferinţa asta va plăti crimele comise de părinţii tăi. E 
un fel de pact, de contract... de răscumpărare cu 
dobândă. Înţelegi? Vei ispăși în locul lor, toată viaţa. Vei 
plăti datoria lor cu remușcarea ta, dar blestemul te va 
cruța. 

Tusi. 

— Tot ce ţi-am spus eu acum sunt gogosile lui 
Hossecker, zise abia trăgându-și sufletul. El s-a gândit 


mult la chestia asta. Dar eu zic să nu-ţi chinui prea tare 
creierașii; gândește-te să-ţi salvezi pielea, pe urmă o să 
vezi tu. 

— Si dacă pe urmă mă spânzur, cum a făcut 
puștoaica aceea cu coarda, asta o să vă simplifice 
ancheta, nu? zise David artägos. 

Bartlow își feri privirea și roși. David își închipuia 
fără greutate raportul ticluit de șeriful cel gras: „O 
copilă dementă... Își omoară părinţii și se sinucide”. 
Simplu, fără probleme. 

— Ea era fată, protestă șeriful. Tu ești băiat, te vei 
descurca mai bine. 

— Şi la ce v-aţi gândit pentru părinţii mei? 

— Actul criminal al unor vagabonzi. Crimă săvârșită 
de niște motocicliști hoinari. Sper că ai pe cineva în 
familie care să se ocupe de tine? 

Lui David îi veni să-l lovească cu revolverul peste 
faţă, ca să-i vadă sângele curgându-i pe obrajii nerași. În 
clipa aceea, Anatos și Hăitașii ieșiră din casă trăgând 
după ei ustensilele cu care lucraseră. 

— Am terminat, zise indianul. Am mai consolidat ușa. 
Dar să fii atent cu lampa cu petrol. Nu e aerisire, și ai 
putea să te asfixiezi. 

Toţi păreau grăbiţi să plece. David cobori de pe 
treapta mașinii. 

— Vei vedea, cu un revolver e ușor, insistă cu glas 
greoi Bartlow. E ca și cum ai apăsa pe un întrerupător 
să aprinzi un bec. 

Camionul se puse în mișcare, întoarse și o porni în jos 
pe drumul în pantă. David rămase un moment nemișcat, 
apoi se apropie de masa de picnic pe care desfăcu 
pachetul. Apăru o armă enormă, dar uzată. Ţeava și 
mânerul erau zgâriate iar pe butoiaș se vedeau pete de 
rugină. Lângă el fusese așezată o cutie de cartușe, plină 
numai pe jumătate. Bartlow făcea economii. „Voiai să 
înveţi să devii rău, îi șopti vocea lui interioară. [i 
amintești? Credeai că la ţară nu se poate supravieţui 


fără o anumită doză de răutate.” Apucă revolverul cu 
mâna dreaptă și îl tinu ridicat în faţa lui. Era greu, și 
mâna îți obosea foarte repede. Si nu-l entuziasma câtuși 
de puţin. Altădată și-ar fi pus ambele picioare pe tăietor 
ca să poată ţine în mână o astfel de sculă mortală. La 
școală, unii puști care aveau taţii polițiști pretindeau că 
știu totul despre trasul la ţintă. „lata mă ia cu el la o 
groapă de gunoi, povesteau ei, și acolo tragem în cutii 
goale și în sticle, pif! paf! Facem prăpăd! De ziua mea, 
tata îmi va da voie să trag cu pușca lui...” 

Gogoși? Lăudăroșenii? David nu reușise niciodată să 
afle exact, dar totdeauna simtise o gelozie mocnită faţă 
de acești puști, pe care îi considera privilegiați. Azi însă, 
arma care îi păta palmele cu dâre de ulei îl înspăimânta. 
Era un instrument de călău, nu o jucărie pe care o 
mângâi și o pui pe pernă ca să te uiţi la ea când adormi. 

O împachetă la loc și hotări s-o ducă în dulapul de 
supravieţuire. Cu ocazia asta se antrenă să memoreze 
locul exact al ascunzătorii și simulă o fugă nebună 
pentru a se obișnui să mânuiască în cât mai puţine 
secunde ușa blindată și barele ei de siguranță. Repetă 
până când obosi, apoi adăugă noi provizii celor 
existente. Apă, mai ales avea nevoie de apă. Probabil că 
mureai de sete în cămăruţa aceea fără ferestre. 

„Diseară mă voi culca acolo, hotări el. Trebuie să 
încep să mă obișnuiesc.” Apoi ieși pe peluză, să scape de 
mirosul de mucegai al temnitei. 


10 


ANDY ȘI ISA se întoarseră abia a doua zi dimineaţă. 
Murdari de noroi, plini de zgârieturi și cu hainele 
zdrentuite. Aveau un aer rătăcit și fericit totodată. Se 
lăsară să cadă pe peluză și rămaseră acolo legănându-și 
capetele. Aducându-le cafea, David remarcă la amândoi 
urme de sânge sub unghii, iar pe braţe le rămăseseră 
lipite fire de păr de provenienţă animală (blană de 
iepure, de  bursuc?). Erau cuprinși de frisoane 
spasmodice, ca niște câini bolnavi, și respirau așa cum 
fac animalele: cu gura deschisă și limba lăsată să 
atârne. Fără să fi pronunţat vreun cuvânt, amândoi se 
făcură colac și adormiră pe iarbă în bătaia soarelui. 

David se învârti în jurul lor cum te învârtești în jurul 
cuștii cu tigri la grădina zoologică, fără să îndrăznească 
să întindă mâna spre ei. Aveau picioarele pline de sânge 
și partea de jos a gambelor zgâriată de rugi. Tati mai 
avea și o pată pe tricou, în dreptul omoplatului. David 
îndepărtă cu grijă țesătura și descoperi o rană violacee, 
tare urâtă. În locul acela carnea fusese distrusă de o 
salvă de alice care intraseră în mușchi. Puteai vedea 
foarte bine bilutele negre înfipte în carne. Probabil că 
durerile erau cumplite. Pe marginea rănii, acolo unde 
pielea avea aspectul unei fripturi tăiate, pe jumătate 
crudă, se formaseră cheaguri de sânge. 

„Cineva a tras în ei, își zise David. Vreun ţăran 
înspăimântat căruia, probabil, i-au furat găinile.” 

Nu știa ce atitudine să ia. Trebuia să anunţe un 
medic? Dar care medic ar accepta să se deranjeze 


pentru a îngriji doi... vârcolaci? De altfel, Bartlow și 
ceilalţi spuseseră că rănile se închideau singure. Acum 
ori niciodată era momentul să verifice afirmaţiile lor. Se 
instală în șezlong, cu ochii la părinţii plini de sânge, 
care dormeau ca niște animale ghiftuite. I se păru că 
respirau prea repede faţă de niște simpli oameni și că 
aveau în somn o atitudine ciudat de animalică. 

Epuizat de noaptea incomodă pe care o petrecuse în 
cämäruta de supravieţuire, băiatul adormi si el. Când se 
trezi, cam pe la amiază, Andy și Isa încă mai dormeau. 
David se apropie tiptil de ei. Pe omoplatul lui tati, 
deasupra rănii, începuse să se formeze o pojghiţă 
netedă de un roz murdar, acoperind alicele rămase în 
carne. Rana se închidea. Peste o oră, pielea își va 
recăpăta aspectul de mai înainte și rana nu va mai putea 
fi detectată decât căutând cu buricele degetelor alicele 
pătrunse în fibrele musculare. 

Anatos nu mintise. De altfel, zgârieturile care le 
brăzdau gambele începuseră și ele să dispară. Corpul 
monștrilor se refăcea în somn recăpătându-și aspectul 
neted, intact. 

Un nechezat îndepărtat îl făcu pe băiat să tresară. 
Calul era undeva la poalele colinei. O luă la fugă pe 
drum, coborând până la jumătatea pantei. Ajunse la 
timp ca să-i poată vedea pe câţiva ţărani luând-o la 
sănătoasa, fără să răspundă la apelul lui. La liziera 
pădurii fuseseră legate de un tärus trei animale cu o 
blană amărâtă și o înfățișare demnă de toată mila. 
Ţăranii lăsaseră acolo un cal bătrân și costeliv, un porc 
pricăjit și o capră cu păr cenușiu. Calul era bun de dus 
la ecarisaj, și nici celelalte două animale nu făceau mai 
multe parale. 

David înţelese că era o ofrandă destinată să înșele 
foamea bestiilor umane: un mijloc ca oricare altul de a-i 
face să nu se apropie de oraș. Vru să mângâie calul, dar 
amărâtul se depărtă cuprins de frică, trăgând de 
frânghie, de parcă ar fi simţit mirosul unui animal de 


pradă. 

„Mirosul, își zise David, mirosul lor, îl ai pe tine, și 
animalele l-au simţit. Au înţeles că au fost aduse aici la 
moarte.” Calul costeliv tremura pe picioarele lui 
interminabile și întorcea capul să nu-l mai vadă pe 
David, ascultând de unul din acele reflexe pe care le au 
animalele înspăimântate pentru a nega realitatea unei 
ameninţări împotriva căreia nu mai pot face nimic. 

David își lăsă mâna să cadă. Era complicele 
monștrilor, bătrânul cal știa asta. O clipă fu tentat să 
dezlege animalele, apoi își dădu seama că gestul lui nu 
va face decât să complice situaţia. In timp ce urca 
dealul, își zise în gând că acum părinţii lui erau niște 
monștri sacri cărora li se aduceau jertfe. Niște 
minotauri cărora încercau să le potolească foamea 
cumplită pentru a nu le veni ideea de a pleca la 
vânătoare. Când ajunse în fața casei, Andy și Isa erau în 
picioare, făcuseră duș și îmbrăcaseră haine noi. 

— Eşti tras la faţă, zise mami, mângâindu-l pe obraz. 
S-ar zice că ai slăbit. 

— Adevărat, confirmă tati, ciupindu-i de burtă. Ar 
trebui să pună ceva grăsime pe el. 

David se dădu într-o parte, ferindu-se de atingerile 
lor, care i se păreau îngrijorătoare. 

— Sunt niște animale la poalele colinei, zise el ca să 
atragă atenţia părinţilor asupra altui subiect. 

Dar, ca și cum nu l-ar fi auzit, amândoi continuau să-l 
privească fix, de parcă ar fi încercat să-i aprecieze prin 
haine, rotunjimile corpului. 

— E slab, observă mami, dar are pielea atât de 
catifelată! 

În vocea ei se simţea o poftă obscenă. David îi aruncă 
o privire înspăimântată. Avea gura roșie și lucioasă, de 
parcă tocmai și-ar fi trecut peste buze o limbă udă de 
salivă. 

— Catifelată, da, încuviinţă tati. Dar trebuie să aibă si 
grăsime, altfel mușchii se usucă și se întăresc. Carnea 


devine ațoasă... 

Surprinzând privirea plină de oroare a fiului său, 
Andy se grăbi să adauge: 

— Si îmbătrânești înainte de vreme. 

— La doisprezece ani nu trebuie să te retii de la 
nimic, zise și mami. Mănâncă tot ce ai poftă, nu ezita. 
Vrei o prăjitură cu ciocolată pentru gustarea de la 
patru? O prăjitură enormă? 

David spuse da, cu o voce stinsă. Gândul îi zbură 
deodată la povestea aceea în care o vrăjitoare canibală 
ţine un copil închis într-o cușcă și îl îndoapă cu prăjituri 
ca să-l îngrașe. Povestea asta îl îngrozise când era mai 
mic. Poate că părinţii lui urmăreau același lucru. 

Ceva mai târziu, tati și mami coborâră să vadă 
animalele de la poalele colinei. Imediat ce îi zări, calul 
începu să necheze cu disperare, iar porcul să tragă de 
sfoară, guitând din toate puterile. 

— Le-am cumpărat ieri, minţi tati la întoarcere. 
Evident, sunt cam slăbănoage, ar trebui îndopate ca să 
prindă ceva slănină. 

— Este începutul micii noastre ferme! glumi mami, 
pipăind încă o dată braţul gol al băiatului. 

Apoi se încruntă și adăugă: 

— Eşti murdar, vrei să-ţi fac baie? 

— Mami! protestă David. Am doisprezece ani și știi 
bine că mă spăl singur de o grămadă de vreme. 

Ba nu, nu știa, nu mai știa. Făcând această 
propunere, mami nu mai ascultase decât de impulsul 
lăcomiei, care o împingea să mângâie acea carne netedă 
și moale, o lăcomie care o obliga să-și ţină buzele 
strânse, ca să oprească valul de salivă care-i umpluse 
deodată gura. 

La începutul după-amiezii conversaţia se domoli și 
părinţii se lăsară copleșiți de o siestă moleșitoare, pe 
care o întrerupeau din când în când pentru un schimb 
de replici dezlânate. David intrase în pădure, ca să 
scape de privirile lor. Pitit după trunchiul unui copac, 


băiatul îi observa, rozându-și unghiile. 

— E foarte slab, zise visător tati. Poate că ar trebui 
castrat ca să poată lua în greutate. Castratul duce la 
îngrășare. 

— Da, aprobă mami, dar n-ai mai făcut niciodată asta, 
ar putea să moară și ar fi păcat. 

— Îl casträm și îl îndopăm, continuă tati fără să ţină 
cont de întrerupere. În scurt timp își va dubla greutatea. 
— Mm... făcu mami cu îndoială. Evident, e tentant. 

David își simţi tot corpul scăldat de o sudoare rece, 
înspăimântătoare, în timp ce un spasm oribil îi crispă 
intestinele.  Unghiile îi  pătrunseseră în scoarța 
copacului, și își mușcă buzele ca să nu strige. Vorbele 
lui tati ardeau în creierul lui, incendiindu-i neuronii. Ar 
trebui să-l castrăm. Să-l castrăm, să-l... 

„Vorbeau de porc! își zise repede copilul. De porc și 
NUMAI DE PORC. Ce-ţi trece prin minte? Ai început s-o 
iei razna?” 

Inima îi bătea gata să i se spargă și sudoarea îi 
curgea șiroaie de pe frunte revărsându-se peste gene. 
Rămăsese împietrit, incapabil să facă vreo mișcare, în 
ciuda junghiurilor care îi sfredeleau umerii. „Puii sunt 
castrati ca să ia în greutate, recită el în gând. Ei poartă 
numele de claponi. Pisicile la fel, ca să nu alerge după 
parteneri... și devin grase și mâncäcioase.” 

Uiti de eunuci, îi șopti o voce mică și răutăcioasă. 
Funucii, cărora li se smulg testiculele si care devin 
foarte repede grași și molâi. Eunucii... Un adevărat 
deliciu pentru un canibal lacom, nu? 

De pe frunte i se prelingeau picături mari de sudoare. 
„Nu vorbeau de tine, își repeta el apăsând pe fiecare 
silabă. Vorbeau de porc, de porc, de nimic altceva!” Dar 
dârdâia de frică. Își ascunse faţa în mâini. Tati îl 
atinsese, numărându-i coastele. Mami îl pipăise, 
lăudându-i pielea catifelată. Îl pipăise ca pe un pui de 
găină căruia vrei să-i încerci elasticitatea cu degetul. 
Nu, nu era cu putinţă, erau doar închipuiri. INCHIPUIRI 


URÂTE! 

Pentru prima dată de la sosirea pe colină își simţea 
viața amenințată. Până atunci frica rămăsese ceva 
abstract, știrbită de îndoială, de „poate”, dar acum, 
chiar în acel moment, intra în el frica, FRICA 
ADEVĂRATĂ, crispându-i măruntaiele. 

E cam Slab... 

Pentru prima dată se gândi la părinţii lui cu ură, iar 
amintirea revolverului ascuns sub salteaua din camera 
de supravieţuire îi dădu puţin curaj. Reacţia asta îi 
provocă oroare și izbucni în plâns. 

La patru, mami îl strigă la gustare și se văzu obligat 
să iasă din pădure. Mama pregătise o gustare 
pantagruelică: clătite, melasă, îngheţată, prăjitură cu 
ciocolată. 

— Mănâncă! zise ea cu vioiciune. Dacă nu te îngrași, 
copiii din sat au să-ţi tragă o mamă de bătaie de fiecare 
dată când vei trece pe lângă ei. j 

David se așeză la masă, cu stomacul contractat. Își 
amintea de Isa de altădată, care îi repeta zilnic același 
refren imediat ce-l vedea apropiindu-se de frigider: „Nu 
te mai îndopa cu dulciuri, or să-ți cadă toți dinții și o să 
ajungi obez ca fiul domnului Stryker!” 

— Mănâncă! repetă tati și, în ciuda zâmbetului pe 
care i-l adresa, în vocea lui vibra un ton poruncitor. 

David înfruntă prăjitura și scormoni prin îngheţată. 

— E slab porcul, tati, nu? îndrăzni el după un 
moment. 

— Ce porc? se miră tatăl lui. 

— Porcul de la poalele colinei, zise David cu o voce 
fără timbru. 

— Ah, da! făcu distrat Andy. De ăsta uitasem. E 
adevărat că ar trebui să facem ceva pentru el. 

— Poate să-i scurtăm suferinţele? propuse mami cu 
un zâmbet luminos. 

Stomacul lui David se zăvori cu strășnicie. Nici Andy 
și nici Isa nu se atinseră de dulciuri, așa că David se 


văzu obligat să mănânce tot ca să-i păcălească. După ce 
termină această corvoadă, mami, cu un aer posomorât, 
strânse masa apoi se duse la soare, lângă soțul ei. Rana 
de la omoplat a lui tati dispăruse, iar bilutele de plumb, 
umflându-i puţin pielea, te duceau cu gândul la negi sau 
la niște furunculi mari. David dădu fuga mai încolo, să 
vomeze tot ce mâncase. 

„Din fericire există camera de supravieţuire, își zise 
el frenetic, și revolverul de sub saltea.” 

„Așteaptă să-ţi intre frica bine în oase, spusese 
Anatos. Vei vedea că pe urmă o să ţi se pară mai ușor.” 

David se sprijini cu spatele de zidul casei. Picioarele 
îi tremurau și era lac de sudoare. Îl auzi pe bătrânul cal 
nechezând la poalele colinei. Cât timp vor accepta 
țăranii să le distragă atenţia? Până când, firește, își vor 
epuiza rezerva de animale bolnave și neproductive. Asta 
îi va oferi lui David un răgaz, un mic răgaz. Îi va lăsa 
timp să se înveţe cu ideea cea mai cumplită. Să înveţe 
să-și deteste părinţii în așa măsură, încât să vrea să-i 
suprime. 

„Și n-au să te crute, își zise el. Ştii prea bine. O 
vreme vor exersa pe animalele din vecinătate, dar după 
aceea? După aceea vor căuta HRANĂ ADEVĂRATĂ, 
singura capabilă să potolească apetitul unui monstru: 
carnea omenească.” 

Își auzi ca prin vis tatăl care spunea cu o voce moale, 
puţin cam adormită: 

— Ar trebui să tăbăcim pieile noaptea. Noaptea e mai 
răcoare și sunt mai puţine muște. 

Pe cine mai încerca să înșele? Totul se petrecea de 
parcă o parte din mintea lui (partea umană?) încă se mai 
străduia să dea o rațiune lucrurilor, să găsească alibiuri. 
Când vorbea de fermă și de creșterea vitelor, când de 
tăbăcirea pieilor și de confecţionarea unor obiecte 
artizanale. Cu siguranţă că simţea nevoia să-și creeze un 
cadru protector, să ordoneze haosul pe care îl simţea 
clocotind în el; să zugrăvească nebuniei lui un fundal 


liniștitor. 

Pe măsură ce soarele cobora la orizont, Andy și Isa 
deveneau tot mai nervoși. Când cerul deveni roșu, 
amândoi intrară în casă, se dezbrăcară de haine și 
începură să se frece de ziduri. David înţelese imediat că 
încercau să-și îmbibe trupul cu fluidul anesteziant, 
degajat de pietrele de lună, pentru a înfrunta cu toată 
seninătatea suferința metamorfozei. 

Corpurile lor, lac de nădușeală, lăsau pe tapet pete 
mari de culoare închisă, și David observă că penisul 
tatălui său avea o erectie monstruoasă. În transă, cu 
ochii daţi peste cap, Andy și Isa se târau de-a lungul 
pereţilor, smulgând cu unghiile tapetul pentru a dezveli 
mai bine piatra fosforescentă ascunsă de hârtia 
îngălbenită. O dată cu venirea nopţii, în toată casa 
începu să pulseze o lumină verde. 

„Șterge-o! îi urla în urechi glasul raţiunii. Sări 
neîntârziat în barca ta de salvare! Chiar vrei să vezi 
urmarea spectacolului?” Dar rămânea  încremenit 
locului, prizonierul unei curiozitäti periculoase. Simtea 
că metamorfoza va avea loc CHIAR ÎN NOAPTEA 
ACEEA și stătea înfipt acolo, ca un idiot, așteptând să se 
producă inevitabilul. 

Mami scoase un geamăt înfiorător, un fel de horcăit 
de extaz, incredibil de înăbușit. Stătea cu capul 
răsturnat pe spate și cu gura larg deschisă... 
Dumnezeule, ce mare era gura ei... Mult mai mare ca de 
obicei. (Șterge-o, cretinule! la-ti picioarele la spinare și 
rupe-o la fugă până la dulap!) 

Mucegaiul zidurilor presărase corpul lui Andy cu o 
pulbere  lucitoare. Mami se lăsă în patru labe, 
ondulându-și fundul ca o pisică dornică să fie călărită. 
De data asta, David o luă la fugă, lovindu-se de tocurile 
ușilor. 

Intră în camera de supraviețuire, lăsă în jos barele de 
siguranţă și se aruncă pe saltea. Incepea războiul, 
adevăratul război, iar el era singur în adăpostul lui 


antiatomic, așteptând să se îndepărteze vijelia mortală. 
Revolverul împungea salteaua cu o umflătură tare. Se 
trase într-o parte, să nu o mai simtă. Cu nasul în pânza 
aspră, simţea mirosul refugiaților de dinaintea lui: un 
parfum putin  dulceag, de  puștoaică folosind 
eșantioanele de parfum pe care i le lăsa mama ei. Dar și 
un miros de urină. Frăţiorul, fără îndoială, care se scăpa 
pe el în somn. Și, mai puternic decât toate, mirosul 
fricii, cel mai copleșitor. Sudorile tuturor palmelor jilave 
care se șterseseră de pânza în dungi. 

Un strigăt înăbușit răsună în mijlocul casei. David 
închise ochii. Incepea transformarea. Cu toată 
anestezia, tot aveau să sufere când oasele vor începe să 
li se hipertrofieze. Cum se întâmpla? Ca în filme? Cu 
siguranţă că blana nu le creștea accelerat, că nu le 
tâsneau de o parte și de alta a capului urechi ascuţite, 
că pe faţă nu le creștea un bot canin, nu, toate astea 
erau  găselnițe de-ale scenaristilor în căutare de 
senzaţional. Invențiile unor tipi plătiţi să furnizeze 
„vizualul”, material pentru „efecte speciale”. Nu, 
probabil că în realitate lucrurile erau mai simple și mai 
înspăimântătoare. 

Secretii hormonale  ultrarapide, care-și sporeau 
efectul, antrenând stimularea anumitor functii. Unghiile 
cresc, pielea se întărește, oasele scheletului se modifică 
sub efectul unei crize de acromegalie galopantă. Toate 
vestigiile animale rămase în om se reactivează brusc: 
coccisul își regăsește adevărata lui natură de coadă. 
Probabil că era oribil, insuportabil. O tortură internă 
care te făcea să-ţi pierzi minţile de durere. Lungirea 
oaselor care întindeau tendoanele sfâșiind mușchii. 
Organismul mutilându-se si cicatrizându-se totodată. 
Carnea vătămată se umfla în edeme monstruoase, 
corpul se umplea de umflături si de pungi de sânge, de 
hematoame enorme. Durerea  sfredelea creierul 
monstrului, anulându-i orice posibilitate de judecată. 
Fiara rănită trebuia să-și verse furia pe ceva, pe cineva, 


cât mai repede cu putinţă. Să tortureze ca să uite 
tortura care i se aplica lui. 

Da, probabil că așa se petreceau lucrurile, cu febră și 
durere. Cu nebunia unui sistem nervos agresat până 
dincolo de limita suportabilului. Un proces de creștere 
accelerată care necesita o energie enormă și, în 
consecinţă, un aport nutritiv enorm. Fiara trebuia să se 
hrănească pentru a se putea cicatriza cât mai repede, 
pentru ca propria ei carne să se poată reorganiza, 
pentru a-și tămădui schimbările profunde provocate de 
transformare. Mânca atunci carne, pentru a putea să-i 
crească propria ei carne, bea sânge pentru a putea 
compensa hemoragiile declanșate de ruperea unor 
circuite sanguine. Ucidea ca să se autoîntremeze, ca să 
nu moară din cauza rănilor provocate de metamorfoză. 

La un moment dat, după restabilirea echilibrului, nu 
mai suferea, dar acel corp enorm, cu transformări 
chimice foarte rapide, îi impunea foamea, nevoia de 
hrană... Si trebuia să ucidă din nou, pur și simplu ca să 
nu moară de epuizare sau de inanitie, ca să nu fie 
doborâtă de o criză de slăbiciune și atunci să-și simtă 
inima încetinindu-și progresiv bătăile, până la oprirea 
finală, până la moarte. 

Era un cerc vicios. Creatura nu ucidea de plăcere, ci 
pur și simplu pentru a supravieţui. Trebuia să reziste 
până în zori, până în momentul în care metamorfoza 
acţiona în sens invers, eliberând-o de tirania unui 
organism demential, cu nevoi nesätioase. Zorii veneau 
ca o eliberare, punând capăt durerii, redându-i corpului 
proporţiile normale. Monstruozitatea nu aducea nicio 
plăcere, nu era decât un calvar, o încercare cumplită 
care îți impunea legea ei, și îți spulbera mintea. 

Urletul cumplit străpunse grosimea zidurilor. Nu 
striga Isa, nici Andy, ci altcineva, altceva, ceva 
necunoscut. O gură care nu fusese făcută să vorbească, 
ci doar ca să MĂNÂNCE. O gură de mare performanţă, 
fără îndoială, un maxilar cu o deschidere uimitor de 


largă și cu o articulaţie uimitor de elastică... 

David înșira cuvintele așa cum ai parcurge notita 
descriptivă a unui motor de formula 1. În minte i se 
îngrămădeau amintiri de la orele de științe naturale. 
Totul se amesteca în creuzetul supraîncălzit al minţii 
sale: emisiunile medicale, filmele documentare despre 
viața animalelor sălbatice, Revista Practicianului, 
răsfoită în sala de așteptare a unui medic de cartier... 
Aceste frânturi disparate se amestecau într-un amalgam 
de spaimă, într-o sferă zvâcnitoare din care ieșea în cele 
din urmă silueta imposibil de descris a unui monstru 
înnebunit de durere, sfâșiat, rupt, spart și reconstruit. 
Există un hormon care dilată carnea în momentul 
nașterii, David citise asta undeva, un hormon care îi 
conferă o elasticitate pe care în chip natural nu ar avea- 
o și care îi permite să se întindă acolo unde în mod 
normal ar trebui să se rupă. Poate că același hormon 
controla metamorfoza vârcolacului, permițându-i să-și 
mărească talia, fără să facă explozie ca o bombă plină 
de măruntaie și sânge. 

Urletul răsună din nou, mai aproape. Se izbeau cu 
frenezie de ziduri, sperând probabil să beneficieze de 
efectele analgezice ale prafului de lună. David se 
ghemui auzind prăbușirea unui bufet, a unui șifonier. 
Niște farfurii se făcură tändäri pe pardoseală în timp ce 
un pas îngrozitor de greu făcea să se cutremure solul. 
„Vor veni, își zise îngheţat de spaimă. Prima lor mișcare 
va fi să se repeadă aici și să spargă ușa.” Se ghemui 
lângă perete, cu ochii ţintă la ușa blindată, așteptându- 
se să vadă șuruburile sărind din locașuri și foile de tablă 
îndoindu-se. Ce aspect va avea atunci silueta care va 
apărea în cadrul ușii? Poate că nici n-ar mai fi în stare s- 
o identifice. 

Presimtea că în noaptea aceea nu va fi cu adevărat în 
pericol. Animalele legate la poalele colinei constituiau o 
pradă imediată, ușoară, spre care monștrii se vor repezi 
neîntârziat. Aerul era plin de mirosul animalelor de 


sacrificiu - amestec de sudoare și groază care domina 
toate celelalte miresme. Nu, creaturile nu vor veni să 
adulmece în preajma cämärutei de supravieţuire, nu 
încă, nu în seara aceea. 

În casă se făcuse din nou tăcere. O spaimă bruscă 
puse stăpânire pe David. Dacă tati și mami nu 
supravietuiserà transformării? Dacă muriseră din cauza 
durerilor prea mari? Si-i imagină, monștri incompleti, 
zăcând într-o băltoacă de sânge și umori, organisme 
imposibil de identificat, cu carnea sfâșiată și oasele 
rupte la articulaţii. Erau destul de rezistenți să suporte 
durerile metamorfozei? Simti că i se strânge inima. 
Două cadavre în salon, două cadavre imposibile, cărora 
nicio autopsie nu le va dezlega vreodată misterul. Criză 
fulgerătoare de acromegalie, creștere spontană si 
inexplicabilă a structurilor osoase antrenând ruperea 
țesutului muscular... 

Se ridică dintr-o dată și își lipi urechea de ușă. Poate 
că ar fi trebuit să se ducă să vadă, să intervină până 
când nu era prea târziu, mai înainte ca părinţii să-și 
piardă tot sângele. 

Mâna îi alunecă spre bara de siguranţă. 

„Întredeschid ușa, își zise, merg fără zgomot până la 
capătul culoarului și arunc o privire în salon, ca să mă 
asigur că... Doar cât să mă asigur...” De ce să se 
asigure? Că cei doi monștri erau în perfectă stare de 
funcţionare?! Că aveau toţi dinţii și toate ghearele? 

„Mami e fragilă, își zise el cu disperare. Răcește din 
te miri ce. Un simplu curent de aer, și gata, o găsești la 
pat, cu patruzeci de grade temperatură. La nașterea 
mea, a fost gata să moară, a făcut o hemoragie și...” 

Da, era fragilă, anemiată. Atunci cum să suporte 
durerea imensă a metamorfozei? Poate chiar în acest 
moment zăcea în salon, cu jumătate de corp deformat de 
edeme, cu braţele crăpate de fracturile deschise. 
Trebuia să meargă în ajutorul ei. Mami nu era robustă 
ca tati și, aproape sigur, nu putuse suporta înmugurirea 


frenetică punând stăpânire pe organismul ei. Căzuse pe 
podea, se ghemuise, se zvârcolise de durere... 

In momentul în care David scotea din locasul ei prima 
bară de siguranţă, solul se cutremură de niște pași grei 
care se îndreptau spre ieșire. Își încordă auzul și reuși 
să distingă și un al doilea mers, ceva mai ușor. 
Inaintarea unei fiare mai puţin masive, a unei... femele? 
Zgomotul pașilor era însoţit de un fel de scrâșnet 
regulat, și îi trebui un minut pentru a înțelege că era 
vorba de gheare prea lungi, ale căror vârfuri zgâriau 
pardoseala la fiecare pas. Monștrii părăseau casa. De 
parcă și-ar fi ghicit moartea iminentă, bătrânul cal 
începu să necheze pe un ton strident. Ușa de la intrare 
fu deschisă cu violenţă, și vântul serii pătrunse în casă 
vijelios, șuierând pe sub uși și prin gaura cheilor. 

David se dădu înapoi, să-și reia locul pe saltea. Acum 
Creaturile coborau colina, mergeau spre animalele 
legate. 

Clătină din cap. Trebuia să nu-și mai imagineze totul 
secundă cu secundă dacă voia să nu-și piardă minţile. 
Luă, cu un gest stângaci, o carte de pe etajera prinsă pe 
perete. Trebuia să-și ocupe mintea cu ceva, să o 
golească sau să o umple cu un bruiaj imbecil, care va 
ridica un ecran protector între el și demenţă. Răsfoi 
romanul la lumina lanternei. Era povestea neghioabă a 
unei liceene îndrăgostite de campionul la fotbal din 
școala ei. Elevă prea ștearsă, prea conștiincioasă, fata îi 
speria pe băieţi, care preferau fetele mai ușoare și 
impudice. Prin urmare Gwendoline (așa o chema) era 
foarte nefericită... 

David lăsă să-i cadă cartea, o luă din nou și se hotări 
să înveţe pe de rost prima pagină din primul capitol. Era 
o activitate excelentă, care îi mobiliza întregul creier. 
Gwendoline Mac Hyver avea o grație modestă, dar 
sănătoasă, ca a florilor de câmp... 

Urletul insuportabil al bătrânului cal rupse tăcerea. 
David n-ar fi crezut niciodată că un cal în agonie ar 


putea să tipe atât de puternic. Tânguirea se înălţă spre 
cer, interminabilă, pentru a se sfârși într-un fel de 
suspin copilăresc de o confuzie totală. David mototoli 
cartea între degetele livide. 

Gwendoline avea o grație modestă... 

Trebuia să reziste defilării imaginilor josnice care 
aveau să-i apară imediat. Ghearele înfipte în anusul 
calului pentru a-l sfâsia, pentru a forţa o gaură destul de 
mare prin care monstrul să-și vâre capul și să înceapă să 
absoarbă. Căci așa îi descrisese Anatos. O penetrare 
înfiorătoare: cu botul deschis, cu colții înainte, aspirând 
frenetic serpentina lungă a intestinelor și... 

Gwendoline, Gwendoline, Gwendoline Mac Hyver 
avea 0 grație... 

David începu să citească cu glas tare, îngânând ca un 
copilas care învaţă alfabetul, înverșunându-se să 
silabisească fiecare cuvânt. 

Dar cartea era prea idioată. O aruncă și scotoci cu 
disperare pe etajeră, împingând volumele. În spatele 
unei cărţi zări un mic tub farmaceutic. Continea un 
barbituric puternic. li știa numele, pentru că mama unui 
coleg de clasă încercase într-o zi să se sinucidă înghițind 
un tub întreg de porcării de-alea. Cine adusese pastilele 
în cämäruta de supravieţuire? Fata cu romane de 
dragoste? Când înţelesese că niciun subterfugiu nu o va 
proteja împotriva nebuniei, începuse să ia somnifere? 
Aruncându-se în abisul somnului pentru a nu mai auzi 
strigătele provocate de transformare, zgomotul pașilor 
pe culoar, loviturile în ușă... Rezistase trei luni, mărind 
în fiecare săptămână doza, refugiindu-se în anihilarea 
oferită de barbiturice pentru a nu ceda tentatiei de a 
pune capăt acestei vieţi de nebun, pentru a nu fi tentată 
să deschidă ușa o dată pentru totdeauna și să pășească 
pe culoar în întâmpinarea părinţilor ei zicând: ,Tati, 
mami, sunt prea obosită, aș vrea să se termine, fie-vă 
milă, să nu mă doară prea tare...” 

Dumnezeule mare! Totdeauna se sfârșea așa. 


Rezistai, rezistai, apoi într-o zi nervii cedau, doreai din 
tot sufletul eliberarea, sfârșitul torturii. Deschideai ușa 
și pășeai pe culoar, cu ochii închiși ca să nu vezi faţa 
oribilă ce avea să se ivească dintr-o clipă în alta. 

Să nu mă doară prea tare... 

Dar măcar îi împliniseră dorința? Ea nu era pentru ei 
decât o bucată de carne umblătoare, o bucată de carne 
căreia trebuiau să-i sugă repede măruntaiele. O 
apucaseră de glezne, să o despice, să o desfacă, să... 

DESTUL! 

Nu aveai ce aştepta de la Fiară. Nici milă, nici 
înţelegere. Palpitatia durerii îi invada creierul făcând-o 
amnezică, indiferentă. În faţa unui astfel de monstru nu 
puteai avea decât o singură atitudine: ambele mâini 
încleștate pe mânerul de lemn al revolverului, degetele 
arătătoare crispate pe trăgaci și... 

Metamorfoza amplifica vechiul fond de răutate care 
motäie în fiecare individ. Tati fusese rău în tinereţea lui, 
chiar crud. Odată îi povestise că, pe când era copil, 
împreună cu cei din gașca lui, prindea pisici, le stropea 
coada cu benzină și le dădea foc, să le vadă fugind „ca 
niște avioane cu reacţie”. Si nici mami nu era total 
inocentă. Pe la doisprezece ani, își alesese ca victimă o 
micuță debilă din satul ei, pe care o teroriza cu tot felul 
de povești cu căpcăuni și fantome. Intr-o noapte, 
înspăimântată de apariţia Isei ascunsă sub un cearsaf, 
copila se aruncase din podul în care își avea culcușul. Își 
fracturase picioarele și bazinul. Fusese dusă la spitalul 
comitatului și timpul trecuse fără ca ea să se mai 
întoarcă vreodată în sat. În general concluzia mamei la 
această întâmplare suna astfel: „Adevărul e că era 
complet idioată, n-ar trebui permis nimănui să fie atât 
de stupid.” 

Metamorfoza va scoate la iveală sâmburele vechi al 
răului din străfundul sufletului părinţilor săi, îl va face 
să incolteascä, să crească până când îi va transforma în 
doi criminali care nu vor ști ce e mila și remușcarea. 


Bartlow vorbise de eutanasie. „Spune-ţi că le faci un 
serviciu...” David căută instinctiv umflătura pe care o 
făcea revolverul de sub saltea. Va ajunge aici într-o zi? 
Poate că atunci când oboseala și frica vor deveni cu 
adevărat insuportabile. Când nu va mai tânji decât după 
eliberare... Dar ce se va întâmpla după aceea? 

Il va adopta mătușa May? O detesta pe mătușa May, 
cu maniile ei bigote. În unele seri, își forţa cei doi copii 
să îngenuncheze pe covorul din salon și să se 
spovedească în public. Era adepta unei religii care 
număra în total treizeci și cinci de credincioși și, în 
fiecare lună, își impunea un post de zece zile. 

Dacă i-ar fi dezvăluit mătușii May motivul pentru care 
fusese constrâns să-și omoare părinţii, femeia l-ar fi 
crezut, dar i-ar fi făcut, cu multă răbdare și pricepere, o 
viaţă infernală, pentru a-și ispăși cât mai repede crima. 
L-ar fi oprit de la mâncare și i-ar fi aplicat pedepse 
corporale. l-ar zice: „Cu ce mână ai ţinut arma crimei?” 
și, după ce el ar răspunde, mătușa i-ar înfige un cui lung 
de dulgher în podul palmei, ca să cunoască și el 
suferinţele Domnului Nostru Isus... Da, mătușa May era, 
cu siguranţă, capabilă de astfel de lucruri. Își biciuia în 
mod regulat fiul și fiica, deși aveau șaisprezece și 
respectiv șaptesprezece ani. David văzuse dungile lungi 
lăsate de cravașă pe coapsele verișoarei sale, într-o zi 
când culegea cireșe în grădină. Nu... Nu la mătușa May. 

Se lăsă pe spate. Oboseala și tensiunea nervoasă îi 
tulburaseră de tot mintea. Hotări să înghită o pastilă de 
somnifer cu puţină apă cäldutä. Era o lașitate, dar în 
seara asta simţea că nu mai poate să reziste. „Mâine va 
fi mai bine, își zise el. Voi începe să mă călesc.” 

După un sfert de oră, căzu într-un somn fără vise, o 
uitare de sine profundă, ca moartea. Vecină cu neantul. 

Se trezi cu gura cleioasă, fără să-și poată da seama 
dacă dormise o oră sau două zile. Ceasul deșteptător 
arăta orele unsprezece. Se ridică împleticindu-se. 
Părinţii săi se sculaseră? Erau îngrijoraţi de absenţa lui? 


Deschise ușa blindată, încercând să facă cât mai 
puţin zgomot, și ieși cu prudenţă pe culoar. În spaţiul 
îngust al ferestrei se vedea strălucind soarele, era ziuă 
în amiaza mare. Merse în vârful picioarelor până la ușa 
de la intrare. Tati și mami dormeau în iarbă, complet 
goi, prăvăliţi într-un somn ce părea vecin cu coma. 
Pielea lor avea un fel de iritaţie, de parcă toată 
epiderma ar fi suferit de o inflamație monstruoasă. In 
unele locuri (pe spate, pe coapse) se zăreau plăgi 
ulceroase și bășici. La nivelul fiecărei articulaţii carnea 
era umflată și violetă, învineţită de hematoame. 

David făcu un ocol ca să nu treacă pe lângă ei si o 
porni pe drumul în pantă care ducea la poalele colinei. 
Când ajunse în câmpie, văzu că bătrânul cal dispăruse. 
Porcul, alergând în cerc în jurul tärusului, aproape că se 
sugrumase cu sfoara și guita demential. Capra zăcea în 
iarbă. 

Corpul ei nu prezenta nicio urmă de rană și era 
evident că murise fulgerată de spaimă. Perișorii blänitei 
deveniseră în întregime albi! David se înfioră fără să 
vrea. Prin urmare, aspectul monștrilor era atât de 
înfiorător încât putea să provoace moartea. În locul 
acela pământul era umed și maroniu închis. Din cauza 
fricii, animalele eliminaseră o mare cantitate de urină și 
excremente. Ceva mai departe, acolo unde, după toate 
aparențele, fusese omorât calul, iarba era roșie. 

David păși înainte, pregătit să înfrunte un spectacol 
de apocalips, demn de cele mai oribile filme de groază... 
Nu văzu nimic. Nici șiruri de intestine, nici viscere 
împrăștiate, nimic altceva decât o pată de sânge cu un 
diametru de trei metri. Făcu un pas într-o parte și se 
împiedică de o vertebră. Deși supt cu grijă, osul mai era 
încă lipicios. David dădu la o parte iarba și găsi oasele 
care formaseră scheletul calului. Erau împrăștiate la 
întâmplare, aruncate acolo după ce le roseseră. Cele 
mai multe fuseseră rupte ca să poată fi scoasă măduva 
gustoasă. Printre mărăcini, mototolită ca o pătură 


veche, uitată în ploaie, se etala pielea calului cu petele 
de peladă și smocurile prăpădite ale coamei. Acea 
treantä năclăită, lipsită de orice urmă de schelet, îi 
întoarse stomacul pe dos și David vomă pe pantofi. 

Se trase înapoi împleticindu-se, și până acasă o tinu 
numai într-o fugă. Când vru să-și curețe pantofii în sala 
de baie, băiatul își dădu seama că toate aparatele 
sanitare erau acoperite cu un strat de sânge coagulat. 
Părinţii se spălaseră acolo, inundând pardoseala și 
murdărind mozaicul de pe pereţi cu stropi mari, stacojii 
care, uscându-se, deveneau maronii. 

Monștrii veniseră să-și facă toaleta. Cada era plină de 
apă înroșită, de parcă un candidat la sinucidere și-ar fi 
tăiat acolo venele. Peste tot domnea un miros de abator, 
greţos, cumplit. David se îndepărtă, îngrozit, de 
portelanul murdar de sânge si se închise într-o cabină 
de duș. Sudoarea îi picura de pe tâmple și stomacul i se 
contracta întruna, deși nu mai avea ce să dea afară. 

După ce se mai liniști puţin, își răcori faţa cu apă și 
ieși pe peluză. Tati își pusese pe el un șort și stătea la 
masa de picnic, cu un bol de cafea în față. Pe pielea lui 
nu se mai vedea nicio urmă de umflătură. 

— Salut, fiule, zise ridicând mâna. Am făcut treabă 
bună noaptea trecută. Ne-am ocupat de mârtoaga aia 
bătrână. Azi îi vom pune carnea în congelator și îi vom 
tăbăci pielea. 

— Suntem pe cale să devenim niște adevăraţi 
vânători! glumi mami, prinzându-și părul la ceafă cu un 
elastic. 

Era roză și frumoasă. Proaspătă, ca o actriță dintr-un 
clip publicitar. Vremea era splendidă, iarba verde și 
umezită puţin de rouă. Cafeaua se afla pe masă, 
fierbinte, delicioasă, și tartinele la fel, și ouăle cu șuncă 
încă mai sfârâind... 

— E pentru tine, zise mami împingând farfuria în faţa 
lui David. Trebuie să te întremezi. 

Soare, iarbă verde, mami cu obrajii roz. Tati care se 


apropia de ea și își trecea braţul pe după umerii ei. O 
imagine de armonie, de seninătate. Cine i-ar fi zărit, 
astfel așezați la masă, imediat și-ar fi zis: „O familie 
tânără, fericită și destinsă. Un model de fericire.” 

Și era adevărat că îţi făcea plăcere să-i vezi pe Andy 
și pe Isa. Frumoși, cu pielea netedă, fără niciun rid, fără 
cearcăne, ființa lor respira plăcerea de a trăi. Bucuria 
de a avea un corp atât de sănătos, un corp care nu știe 
ce e oboseala sau boala. 

— Mănâncă! îi ordonă mami. 

Calul nu le ajunsese decât pentru o noapte. Ce mai 
rămăsese? Porcul și capra deja moartă. Un răgaz de 
două zile, și apoi? Ce se va întâmpla dacă ţăranii nu vor 
mai aduce nicio ofrandă? 

„Ştii prea bine, își zise cu artag David. Vor cobori în 
oraș și vor da de gratii și de casele transformate în 
fortărețe. Vor bate zadarnic străzile pustii, zgâriind 
fațadele si afişele ca să le treacă furia. Si, inevitabil, 
după un timp (și dacă niciun căţel în călduri nu va face 
nebunia să iasă din cotetul lui) își vor spune: În fond, ne- 
a mai rămas ceva de mâncat acasă, nu? Atunci se vor 
întoarce după tine, pentru că tu vei fi pentru ei prada 
cea mai accesibilă în seara aceea, hrana cea mai 
comodă...” 

David strivi cu furculita o bucată de șuncă. Capra, 
porcul, un răgaz de patruzeci și opt de ore... și apoi? 

Va trebui să înveţe să trăiască în teroarea apusurilor 
de soare, cu speranţa zorilor, cu dorința somnului adânc 
provocat de barbiturice. Ușurel, pe nesimţite, se va 
instala într-un adevărat iad. 

— Mănâncă, zise tati. O să te cântăresc imediat, să 
văd dacă ai început să pui pe tine ceva osânză. 


11 


PORCUL a fost devorat a doua zi seara, dar capra a 
rămas neatinsă, de parcă creaturile nu sufereau 
mortăciunile. Fermierii nu mai aduseră alte ofrande, și 
David înţelese că Andy și Isa vor suferi în curând de o 
foame teribilă. 

Deocamdată comportamentul lor oscila între 
somnambulism şi crize de euforie în cursul cărora 
râdeau în hohote, înmultindu-si glumele idioate. David 
avea impresia că trăiește lângă niște pustani cu un I.Q. 
modest, niște copii ,agitati”, în pragul crizei de nervi la 
fiecare glumă. Totuși, cea mai mare parte a timpului, 
tati și mami stăteau nemiscati, tolaniti pe peluză, 
prăjindu-se la soare. Dormeau mult, cum fac animalele 
de la grădinile zoologice, pe care nu reușești să le 
surprinzi decât în plină digestie, pleoștite, cu burta 
lipită de pământ și botul pe labe. 

Corpurile lor goale îţi dădeau impresia de ceva solid 
și perfect. Fără să semene nici pe departe cu ceea ce ai 
putea obţine după o viaţă destinată îmbuibării, nu, ci 
într-un fel ceva mai „adevărat”. O fermitate, o siguranță 
înspăimântătoare a celui mai mic gest, o forță 
nonșalantă, mereu trează. Reflexe de o precizie și o 
rapiditate uimitoare. Ar fi trebuit să-l vezi pe tati cum 
lua din zbor o sticlă de apă gazoasă care cădea de pe 
masă sau cum prindea o muscă între degetul mare și 
arătător, pentru a înţelege că pentru ei felul de a 
percepe natura se schimbase în mod considerabil. 

Dispozitia li se schimba o dată cu venirea nopţii, când 


soarele începea să coboare în spatele pădurii. Atunci îi 
vedeai că se ridică în picioare și încep să se plimbe 
nervoși pe peluză, scărpinându-se frenetic, ca niște 
animale chinuite de râie. Tati își umplea gura cu gumă 
de mestecat, și mușchii maxilarelor îi deveneau deodată 
proeminenţi, din cauza freneziei cu care mesteca. 
Sudoarea le tâsnea din pori făcându-le pielea să 
lucească precum aceea a unui luptător japonez. Imediat 
ce observa aceste semne, David bătea în retragere și se 
închidea în cämäruta de supravieţuire, după ce se 
asigurase că nimeni nu-l văzuse. 

Lăsa în jos barele de siguranţă, se instala pe saltea și 
înghiţea o pastilă de somnifer, ca să nu audă zgomotele 
metamorfozei și pașii grei ai creaturilor care plecau la 
vânătoare năpustindu-se pe culoar. De două zile David 
era obsedat de o idee pe care Anatos se străduise să o 
sublinieze. Dacă monștrii se acuplau în timpul unei 
metamorfoze, atunci vor da naștere unui copil anormal, 
asemănător celor pe care indienii îi aduseseră altădată 
pe lume, la puţină vreme după căderea meteoritului. 

Gândul ăsta nu-i dădea pace. Işi imagina mama 
purtând în pântece un fetus pe jumătate uman, un 
copilaș vag antropomorf care, în loc de lapte și terci, s- 
ar alimenta cu șobolani și cobai vii. Un lucru scârbos, 
care ar trebui ţinut ascuns și care ar crește în taină, 
devenind, treptat, mai puternic decât părinţii lui. Când 
se așeza pe salteaua din cämäruta de supravieţuire, 
David era imediat asaltat de coșmaruri: mami cu 
pântecele umflat de o sarcină monstruoasă care îi 
invinetea pielea cu hematoame mari, copilașul diform 
agitându-se în abdomenul ei, cläntänind uneori din dinţi. 
Apoi - mai târziu - nou-născutul așezat într-un leagăn de 
fier, scoțând toată ziua strigăte de lup pentru a i se 
aduce hrana care să-i satisfacă o foame nesätioasä. 
Toată recuzita filmelor de groază se revărsa peste el, 
copleșindu-i mintea cu imagini  înspăimântătoare. 
Deodată nu mai era vorba de monștri din cauciuc sau de 


machiaje din latex, totul devenind ADEVĂRAT, real. 

Simtea cum crește în el frica, o frică atât de 
puternică, încât diminua efectele somniferului și îl 
menținea într-o stare de veghe semiinconștientă. A treia 
zi auzi adulmecându-se pe culoar și, cuprins de groază, 
își dădu seama că nu răspândise în urma lui mirodeniile 
destinate să-i ascundă urma. Anatos amintise de piper, 
de boia de ardei... David uitase această recomandare, și 
acum „părinţii” erau acolo, pe culoar, adulmecându-i 
mirosul, fără să reușească să înţeleagă cum putea să fie 
atât de puternic, de persistent, deși copilul (prada) nu se 
afla în fundătura coridorului. 

„Nu sunt decât niște animale, își zise el. Nu sunt în 
stare să gândească. Nu le va trece niciodată prin cap 
existenţa unei camere secrete...” 

Dar animalele sălbatice mai sunt si încăpăţânate. 
Auzise la televizor că unii lei erau în stare să stea trei 
zile culcati sub copacul în care își găsise refugiul prada 
lor. Fiarele nu gândesc, se înverșunează asupra 
evidenţei unui miros. Dacă pe culoar mirosea a copil, 
asta însemna că puștanul se afla acolo, pe undeva, 
trebuia doar să fie căutat cu grijă, fără să se omită 
niciun coltisor. 

Paralizat de groază, David încerca să-și ţină 
răsuflarea, în ciuda inimii care o luase la galop și a 
valurilor de adrenalină care i se revărsau în vene. 
Tintuit pe saltea, băiatul simțea pânza în dungi 
îmbibându-se de sudoarea lui și se afurisea că își 
înmulţea astfel mirosurile corpului, accentuându-și în 
același timp urma olfactivă a prezenţei. 

Creaturile măsurau culoarul cu un mers apăsător, 
izbindu-se uneori de pereţii care se cutremurau sub 
aceste lovituri de berbec. David le auzea adulmecând 
zgomotos, ca niște porci care scormonesc prin mocirlă. 

Fiarele se enervau, se învârteau în loc, încercând să 
localizeze ascunzătoarea acestei prăzi atât de apropiate 
și totuși invizibile. David închise ochii. Somniferele 


(cărora în noaptea aceea le dublase doza) începuseră să- 
și facă efectul, prinzându-i mintea într-o gelatină 
lipicioasă, care îi paraliza orice gând. 

„Voi adormi, constată el, voi cădea într-un somn atât 
de profund, încât nici nu voi auzi zgomotul pe care îl va 
face ușa când o vor sparge. Mă vor devora în somn... și 
nu voi simți nimic.” 

Perspectiva îi păru deodată aproape seducătoare, și 
se lăsă să alunece în inconstientä, ca bolnavul așezat pe 
o masă de operaţie și care - de teama durerii - nu mai 
aspiră decât la neant. 

„Vor râcâi sub ușă, își mai zise el în timp ce 
perceperea lucrurilor începea să i se destrame. Până la 
urmă vor smulge oglinda și vor rupe balamalele. Sunt 
atât de puternici.” N 

Să sfârșești devorat în somn. În fond de ce nu, dacă 
nu era prea dureros? Poate că era mai puţin cumplit 
decât acele coşmaruri care îl obsedau în fiecare seară. 
Se lăsă în voia somnului, pândind spargerea uşii, 
convins că nu se va mai trezi. 

„Așa e bine, reuși să-și zică. Oricum, n-aş fi izbutit 
niciodată să-i omor...” 

Când reveni la realitate, deșteptătorul, pe care uitase 
să-l întoarcă, se oprise. Se pipăi căutându-și ceasul de 
mână și își aminti că îl uitase în sala de baie, în urmă cu 
câteva zile. Adânc tulburat de climatul de nebunie al 
ultimelor douăzeci și patru de ore, băiatul nu se mai 
dusese să-l ia. Ceasul oprit arăta orele două și jumătate. 
De câtă vreme îi încremeniseră rotitele? Zece minute, 
zece ore? 

David se ridică într-un cot, și capul începu imediat să 
i se învârtească, așa că se văzu obligat să se întindă din 
nou, cuprins de o ametealä îngrozitoare. Se simţea 
foarte slăbit. Pastilele puternice și de care începea să 
abuzeze îi jucau o festă urâtă. Rămase așa un timp, 
străduindu-se să-și stăpânească bătăile inimii. În cap îi 
urla o întrebare disperată: E ZI SAU NOAPTE? Ar fi 


putut foarte bine să doarmă, neîntrerupt, douăzeci și 
patru de ore și să se trezească în plină noapte. În cazul 
ăsta, a deschide ușa cămăruţei de supravieţuire ar fi 
însemnat să te arunci în ghearele monștrilor! Somnul 
artificial provocat de pastile îi dăduse peste cap ceasul 
biologic. Se simţea murdar și îi era greață. 

Era noapte sau zi? 

Se ridică sprijinindu-se de pereţi. Podeaua se legăna 
sub el. Când ajunse la ușă, ameti din nou și crezu că va 
cădea în genunchi. In fața ochilor îi dansau stele 
multicolore, care se uneau în vârtejuri strânse. Își așeză 
palmele pe ușă și își lipi de oţel urechea. Dar ușa era 
groasă, iar pe colină nu aveau de unde să existe niciunul 
dintre acele zgomote-reper care, în oraș, dezvăluie 
activitatea oamenilor: huruitul motoarelor, sirenele 
uzinelor, ciocanele pneumatice sfredelind străzile. Acolo 
nu era nimic din toate astea. Nici strigăte de copii 
jucându-se în jurul gurilor de incendiu. Nici vânzători de 
îngheţată cântând din trompetă pentru a-i atrage pe 
puștani. Nimic. 

Colina nu era decât un bloc de tăcere, atât ziua cât și 
noaptea. Păsările fugiseră din pădure și era inutil să 
tragi cu urechea la ciripitul lor. lar orașul era prea 
departe pentru ca zvonurile lui să treacă dincolo de 
ecranul copacilor. David se lăsă în genunchi, sperând că 
va zări sub ușă o dungă de lumină. Dar știa că speranţa 
era zadarnică. Casa era atât de întunecoasă, ferestrele 
atât de înguste, încât întunericul stăruia acolo și în plină 
zi. Se uită cu ură la deșteptătorul cu rotitele paralizate. 
De ce nu se gândise să-l întoarcă? 

„Pentru că îţi era prea teamă ca să te mai poţi gândi 
la lucruri importante”, își mărturisi el cu sinceritate. 
Clătină din cap, încercând prin acest mijloc derizoriu să- 
și alunge ceața care încă îi mai stăruia în minte. Bäu 
puţină apă călduţă, rontäi câţiva biscuiţi ca să-și mai 
recapete din forte, dar frica îi crispa stomacul și abia 
putea să înghită. 


Era noapte sau zi? 

Nu era în stare să ia o hotărâre. Avea impresia 
subiectivă că dormise foarte, foarte mult timp, dar asta 
nu însemna nimic. Mai avusese și altădată această 
senzaţie ciudată: certitudinea că nu ai atipit decât un 
minut, deși în realitate ai dormit nouă ore încheiate, ca 
o marmotă în plină hibernare. Somnul era înșelător, 
somnul era o capcană. Dacă deschidea ușa și se trezea 
cufundat în tenebrele unei nopţi adânci, atunci era 
pierdut. 

„Doar am să întredeschid ușa, își zise el. Arunc o 
singură privire și închid imediat...” Dar nu era un plan 
bun. Poate că, în chiar acel moment fiarele se așezaseră 
pe pardoseală, de cealaltă parte a ușii blindate, 
așteptând, cu răbdarea marilor animale de pradă, ca 
victima să se hotărască în sfârșit să facă o greșeală 
fatală. Da, poate că așteptau acolo, în tăcere, la pândă, 
cu urechea ciulită ca să prindă cel mai mic fâșâit. Dacă 
ar fi tras zăvoarele ușii, chiar și numai o secundă, ar fi 
văzut o labă enormă repezindu-se în deschizătură, o 
labă ale cărei gheare puternice i-ar fi pătruns în piept, 
secţionându-i coastele și sternul, cu eficacitatea unei 
foarfeci de autopsie. N-ar avea timp să reînchidă ușa 
pentru că... ar fi deja mort! Apoi, cu o lovitură de umăr, 
creaturile ar da la o parte întăritura blindajului, pentru 
a se năpusti înăuntru, la ospăț. 

David aruncă biscuitii și se apropie din nou de ușă ca 
să asculte zgomotele din exterior. Stând așa, cu urechea 
lipită de fierul plin de buloane, avea impresia că ascultă 
un robot. Nu auzi niciun ecou de conversaţie. Dar nici 
asta nu însemna nimic. S-ar fi putut ca tati și mami să 
doarmă pe peluză, la soare, cuprinși de unul din acele 
accese de somnambulism care făceau din ei niște 
automate tăcute, cu un comportament pur instinctiv. 

„Dacă ar fi ziuă, i-ar îngrijora absenţa ta, se gândi 
David. Te-ar chema, te-ar căuta...” 

Nu, chiar și asta era fals. Cea mai mare parte a 


timpului, Andy și Isa nu-i acordau nici cea mai mică 
privire, coborându-l la rangul de mortăciune. Ghiftuiti, 
de cele mai multe ori părinţii lui nu se gândeau decât să 
doarmă, în așteptarea serii. Mintea lor nu binevoia să 
iasă din amortire decât pentru perioade scurte. Atunci 
începeau să surâdă și să glumească precum doi 
adolescenţi, dar aceste accese deveneau din ce în ce mai 
rare. 

Era zi sau noapte? 

David se așezase pe pardoseală, cu capul lipit de ușa 
îmbrăcată în oţel, incapabil să ia o hotărâre. Totuși nu 
putea să stea acolo până la epuizarea proviziilor, în 
așteptarea unui semn care să-i permită, în sfârșit, să-și 
dea seama dacă de cealaltă parte a ușii strălucea 
soarele sau luna. 

Adulmecă, încercând  copilărește să localizeze 
mirosul fiarelor. Dar nu simţi nimic, în afară de mirosul 
de urină care venea dinspre găleata igienică, de 
mucegaiul zidurilor și duhoarea de sudoare pe care o 
degajau propriile lui haine. Ridică mâna și apucă prima 
bară de siguranţă. Trebuia să se sfârșească într-un fel. 

„Măcar să nu doară prea tare”, zise el trăgând și al 
doilea zăvor. Dar nu-și făcea iluzii, probabil că durea 
cumplit, cumplit, cu excepţia cazului în care ar fi fost 
lovit imediat în cap și ar fi murit pe loc, cu creierul 
zdrobit. Dar citise undeva că fiarele mari nu lovesc 
niciodată la cap. Sar la beregată sau sfâșie burta prăzii, 
apoi îi smulg părțile genitale si le sparg abdomenul ca 
să se înfrupte din masa intestinală... 

În picioare, cu genunchii tremurând, David deschise 
încetișor ușa. După atmosfera închisă din dulap, aerul 
de pe culoar i se păru aproape îngheţat. Revărsarea de 
lumină aurită care scânteia în spaţiul îngust al ferestrei 
îi lovi dureros retina. Era ziuă. 

Suspină sacadat, nevenindu-i să creadă într-un 
asemenea noroc, și se strecură pe culoar închizând ușa 
în urma lui. Prima dată o zbughi în sala de baie, pentru 


a-și lua ceasul de mână, dar și acesta se oprise. Își 
bombăni părinţii care nu voiseră să-i cumpere un ceas 
japonez cu baterie, așa cum aveau toţi colegii lui, dar 
tati detesta astfel de mașinării. „Nimic nu e mai bun 
decât un angrenaj sănătos, spunea el mereu. O lucrare 
de meșter cinstit. Arcuri, roţi dinţate, chestii naturale, 
păi nu?” 

Își dădu cu apă pe faţă si se duse în bucătărie să-și 
facă o cafea. Detesta băutura asta, dar spera ca ea să-i 
limpezească creierul. Adulții pretindeau că „sunt 
incapabili să funcţioneze înainte de a înghiţi prima 
cafea”. Bău două cești, strâmbându-se, catalogă drept 
definitiv scârbos lichidul acela, dar se simțea mai bine. 

Își prinse ceasul la mână și ieși pe peluză. Ca de 
obicei, Andy și Isa erau întinși la soare, în întregime goi. 
David se lăsă în genunchi să-i examineze. Le văzu 
imediat petele de sânge uscat de pe buze și de sub 
unghii. Găsiseră totuși ceva de mâncat noaptea trecută. 
Dar ce? Sau pe cine? Capra? Nu, cu siguranţă că nu. Le 
trebuia, pentru a-și potoli foamea, o carne vie, care 
palpita, proaspătă. Atunci? Un câine vagabond? Poate 
vreun betiv care n-a ţinut cont de ameninţarea 
nocturnă? Poate un călător sau niște tineri într-o mașină 
veche? Nu, nimic important, pentru că sala de baie era 
curată. Asta însemna că fusese ceva neînsemnat, ceva 
ce nu avusese proporțiile primului măcel, și că părinţii 
lui se putuseră spăla fără să lase urme. 

„Un câine, decise David. Aproape nimic. O 
îmbucătură, o gustare. Diseară vor fi înfometați. Vor 
avea nevoie, cu orice preţ, de o pradă substanţială.” 

Se îndepărtă și se instală în şezlong pentru a se 
bucura și el de soare. Somniferele îi dădeau frisoane și 
nu reușea să se încălzească. Invins de toropeala vicleană 
a efectelor secundare, adormi de mai multe ori si motäi 
vreme de cincisprezece-douăzeci de minute. Aceste 
eclipse ale conștientului îl terorizau. Prin minte îi trecu 
un gând îngrozitor. Dacă adormea, fără să-și dea seama, 


tocmai la apusul soarelui? Ar fi stat acolo, la îndemâna 
lor, și între timp s-ar fi produs metamorfoza înfiorătoare. 
Se ridică dintr-o săritură și se forță să dea ocol, cu pași 
mici, casei. Dar obosi foarte repede și inima începu să-i 
bată cu putere. 

Își petrecu toată ziua cu ochii în patru, neștiind ce să 
facă, chinuit de aceleași obsesii. Din când în când se 
apropia de părinţii lui și, întinzând un deget, îl îndrepta 
spre tâmpla lor, ca ţeava unui revolver fictiv. „Bum!” își 
zicea, apăsând pe un trăgaci imaginar. Să-i omoare în 
timp ce dormeau. Cu siguranţă că asta ar fi fost mai 
ușor, pentru că atitudinea lor amintea întrucâtva de 
postura gisantilor? de catedrală. „Bum!” Dar era arma 
destul de „curată” ca să nu facă prea multe stricăciuni? 
David nu voia să le vadă capetele făcându-se tändäri si 
creierii împrăștiindu-se, așa cum se întâmplă totdeauna 
în cărţile polițiste. Nu, voia ceva discret: două găuri 
ireproșabile și aproape fără sânge. In fond, o moarte... 
liniștitoare. 

Revolverul lui Bartlow era mult prea mare pentru a 
face o treabă de fineţe. Era un obuzier, conceput să 
trăsnească un elefant în plină cursă. Nu va provoca o 
gaură discretă, ci un crater oribil, pulverizând, 
sfărâmând... David gâfâia, obișnuindu-se să se joace cu 
acest gând plin de cruzime. Bum-Bum. O ucenicie care îl 
putea duce direct la demenţă. Dar Bartlow spusese: „In 
timpul metamorfozei, numai în timpul metamorfozei, 
ziua n-ar servi la nimic, s-ar vindeca și ar trebui s-o luăm 
de la început.” Această regulă de bază implica o 
înfruntare directă cu oroarea. Asta înseamnă că ar fi 
trebuit să-i aștepte cu fermitate pe monștri și să tragă în 
ei. De două ori. David își reluă locul în șezlong. Andy și 
Isa chiar mai erau cu adevărat Andy și Isa? Poate că 
erau altceva, ceva rău, malefic, care nu mai avea nimic 
omenesc. Chiar să fi fost incurabili sau...? 

Foarte repede, mult prea repede, ziua începu să 


2 Efigie funerară orizontală, reprezentând pe cel îngropat. 


pălească. David deduse de aici că se trezise cam pe la 
începutul amiezii. Nu trebuia să se mai refugieze în 
somn, ci să încerce să-și păstreze, în măsura posibilului, 
mintea limpede. Să se înveţe cu primejdia, în loc să 
cedeze în faţa ei. Să se călească într-un fel. 

Se duse să ia piper din bucătărie și îl presără pe 
culoar până la camera secretă. Era conștient de 
precautia tardivă, dar nu voia să mai neglijeze nimic. 
Când cerul deveni roșu, băiatul intră în cämäruta de 
supravieţuire. Îngustimea locului și atmosfera închisă îi 
provocară o insuportabilă senzaţie de sufocare și, preţ 
de câteva secunde, crezu că va deschide ușa și o va lua 
la fugă peste câmp, încotro va vedea cu ochii. Înhăţă cu 
un gest furios tubul de barbiturice și îl aruncă la celălalt 
capăt al camärutei, printre cutiile cu prăjituri care erau 
proviziile lui. 

Metamorfoza i se păru mult mai rapidă decât prima 
dată, întrucât gemetele încetară foarte repede, lăsând 
să se audă scrijelitul ghearelor pe pardoseală. Se trase 
înapoi, pregătindu-se pentru atacul pachidermelor a 
căror forță le va permite să turtească blindajul și să 
fisureze zidul; dar nu se întâmplă nimic. Scrijelitul de 
gheare se opri la intrarea pe coridor, de parcă fiarele 
ezitau... sau se puneau de acord cum să procedeze. 

Trecu astfel un lung moment, fără ca David să-și 
poată da seama dacă creaturile părăsiseră casa sau se 
pregăteau pentru un atac în forţă. Cu siguranţă că 
plecaseră să dea târcoale pe la poalele colinei. Poate că 
ajunseseră până în oraș, în speranţa că vor reuși să 
pătrundă într-unul din grajdurile protejate de gratii. 

Zgomotul se auzi chiar în momentul în care David 
atipea. Era un râcâit surd, căruia nu reușea să-i 
determine originea, dar care amintea de scârtâitul unei 
crete pe o tablă de școală. Camera de supravieţuire fiind 
ca o cutie de rezonanţă, zgomotul părea că provine de 
peste tot în același timp. Venea din pereţi, din podea, 
din tavan, formând un fond sonor insuportabil. La 


început, David se gândi la zgomotul regulat al unui 
maxilar care roade un os enorm, apoi la o cârtità 
enormă care sapă o galerie într-un sol plin de pietre. 

Si această ultimă imagine îl făcu să tresară, căci era 
apropiată de realitate. Simti că se sufocă și își mușcă 
dosul mâinii căci acum întelesese: Andy si Isa säpau în 
zidul dulapului, micșorând astfel distanța care îi separa 
de pradă. Da, făceau o gaură în perete, săpau un tunel 
ca să poată pătrunde, în sfârșit, în bârlogul vânatului 
care îi sfida de prea multă vreme. Zgomotul pe care îl 
auzea David era provocat de unghiile lor, unghiile lor 
care râcâiau piatra zidului, fărâmiţând blocurile poroase 
tăiate din meteorit! 

Se repezi de la un perete la altul al adăpostului, 
încercând să stabilească de unde venea ameninţarea. Ce 
grosime aveau pietrele? Era cumva vorba de un strat 
banal de cărămizi? 

Nu, pentru că în acest caz ar fi fost destul o simplă 
lovitură de umăr pentru răsturnarea obstacolului. Era o 
piatră adevărată, piatră masivă, asta era clar, dar teribil 
de friabilă. Ghearele monștrilor o vor transforma în 
pulbere ca pe o simplă piatră ponce, săpând încet o 
deschizătură prin care vor putea intra, ocolind ușa 
blindată prin care nu se putea trece. 

„Sunt mai vicleni decât ceilalţi, constată David. În loc 
să se obosească încercând să spargă usa, au hotărât să 
atace direct zidul.” 

Era metoda clasică a jefuitorilor de morminte. 
Ocoleau blocul de piatră inabordabil, înverșunându-se 
asupra pereților, mult mai  accesibili.  „Ocolesc 
obstacolul.” David ridică salteaua să ia revolverul și se 
lăsă în genunchi în mijlocul încăperii, cu mâinile 
încleștate pe mânerul armei, pândind fărâmițarea 
bruscă a zidului, apariția unei reţele de crăpături, ceva 
care să ducă la localizarea tunelului si la iminenta 
invadării. 

La lumina pâlpâitoare a lămpii de petrol pe care o 


aprinsese în grabă, se întorcea mereu în loc pentru a nu 
se lăsa surprins. Zgomotul îl încercuia, transmitându-se 
de la o piatră la alta. Cât timp le trebuia? Toată 
problema se rezuma doar la aceste cuvinte. Le va fi 
suficient celor doi monștri o noapte, o singură noapte 
pentru a străpunge peretele cămăruţei de supravieţuire? 
lar el, David, va avea forța să apese pe trăgaci când, 
într-un gheizer de sfărâmături, va apărea botul căscat 
al... dușmanului? Oroarea, dezgustul, în sfârșit teama, 
toate aceste senzaţii conjugate poate că îi vor da curajul 
să apese pe trăgaci, curajul să sfârșească o dată. 

Zgomotul râcâielilor se auzea mai aproape, mai 
„profund”, mai înăbușit, ca și cum Fiara săpa acum cu 
amândouă braţele vârâte în grosimea zidului. Mergea 
mai repede, își găsise ritmul și avea și scule bune: niște 
unghii mai tari decât oţelul, capabile să lase urme pe o 
ușă blindată. În două ore, va străpunge grosimea 
peretelui și apoi nu va mai avea decât să mărească, 
răbdătoare, gaura. David ridică arma. In acel moment 
trebuia să tragă, ochind capul. 

Spera ca acest cap să fie oribil. Voia să vadă apărând 
o faţă de coșmar, care să nu mai aibă nimic comun cu 
trăsăturile părinţilor săi. O mutră de demon care să nu 
semene câtuși de puţin cu Andy și Isa, ceva respingător 
și cumplit, pe care să nu-i fie greu să-l deteste și să-l... 
distrugă. Da, în felul acesta (dar numai în felul acesta!) 
ar fi fost posibil, realizabil, actul lui. Un bot hidos, 
neomenesc. Nişte maxilare enorme, căscate și două 
pupile roșii, de animal de pradă nocturn, nimic care să 
poată aminti de zâmbetul lui mami, de privirea lui tati. 
Dacă lucrul acela se ivea din zid, atunci, da, va trage. 
Dezgustul și oroarea îi vor călăuzi mâna, îi vor da 
impulsul necesar pentru comiterea crimei. 

Închise o clipă pleoapele și inspiră adânc, să-și 
găsească liniștea. Palmele umede de sudoare îi alunecau 
pe mânerul revolverului. Puse arma jos și își șterse 
mâinile de cămașă. Când luă din nou revolverul în mână, 


remarcă un lucru ciudat. Preţ de câteva secunde, nu 
putu să-și dea seama ce anume îi provoca această 
tulburare, această senzaţie cumplită că pământul îi 
fugea de sub picioare, apoi înţelese ce anume 
declanșase alarma. Vârful plumbuit al gloantelor nu mai 
ieșea din alveolele butoiașului. Cineva intrase în dulap și 
descărcase revolverul, în lipsa lui David... Era dezarmat, 
vulnerabil. Expus. Tati venise în după-amiaza aceea, 
profitând de faptul că el motäia în șezlong. Golise 
butoiașul și furase cutia cu cartușe dată de Bartlow, 
făcând astfel din armă o bucată de fier inutilizabilă. 

David se ridică dintr-o săritură și alergă spre ușă, 
mânat de un impuls de fugă total necontrolat. Trebuia 
să iasă din cameră cât mai repede, să fugă mai înainte 
ca zidul să se crape și să-i lase pe monștri să treacă. In 
timp ce EI erau ocupați cu săpatul, David putea să iasă 
pe culoar, să părăsească locuinţa și să fugă peste câmp. 
Râcâitul ghearelor în zid i-ar fi acoperit zgomotul goanei 
spre ieșire. Era singura soluţie posibilă. Cämäruta de 
supravieţuire devenise acum o capcană, o cursă. Dacă 
mai întârzia acolo, însemna să le lase creaturilor timpul 
necesar să scobească în piatră, să sape tunelul. Ar fi 
însemnat să aștepte moartea, cu resemnarea prăzilor 
prea slabe ca să lupte. Mâinile lui David atinseră ușor 
barele de siguranţă. Va întredeschide ușa, va parcurge 
în vârful picioarelor cei zece metri de culoar și... 

Si apoi? Putea să fugă spre pădure și să se catäre 
într-un copac, acolo unde fiarele nu puteau ajunge până 
la el. 

Ridică prima bară și se opri, cuprins, brusc, de 
îndoială. Și dacă una dintre cele două creaturi stătea 
acolo, așteptându-l de cealaltă parte a ușii...! 

Nu erau proaste. Tati săpa, în timp ce mami aștepta, 
lipită de ușa blindată, să pună gheara pe el. Intuia că 
monștrii îi prevăzuseră reacţia și se organizaseră în așa 
fel încât să-l încercuiască. Dacă deschidea ușa, ar fi 
căzut în braţele mamei lui... în ghearele ei, și totul se 


sfârșea. 

Își lipi obrazul de tablă, încercând să detecteze 
prezenţa fiarei care stătea de pază, dar scormonelile 
ghearelor umpleau cämäruta de un vacarm obsedant. 

Câţi centimetri mai erau până când peretele va ceda, 
până când peretele va lăsa să treacă prin el o labă cu 
gheare?  Cincisprezece, douăzeci? Zidul era gros. 
Amplasarea camerei de supravieţuire fusese stabilită în 
funcţie de rezistenţa zidurilor ei. Era un buncăr în 
miniatură. Poate va avea norocul ca fiara să fie 
surprinsă de venirea zorilor înainte de a străpunge 
peretele. Forța ei se va micșora o dată cu răsăritul 
soarelui, ritmul de înaintare se va încetini, își va pierde 
eficacitatea. Nu va putea să termine tunelul înainte ca 
metamorfoza să-i restituie aparenţa umană. 

David se sprijini cu spatele de ușă și se uită la ceasul 
pe care îl întorsese la apusul soarelui, potrivindu-l la o 
oră aproximativă, determinată de indicaţiile trecute în 
calendarul mare agăţat în bucătărie. Cât timp mai era 
până la apariţia zorilor? O oră, două? Noaptea era 
aproape pe ducă, dar David nu știa cam în ce moment 
începeau părinţii lui să se transforme. Probabil că 
înainte de răsăritul soarelui. Iar în seara aceea monștrii 
nu găsiseră nimic de mâncat, așa că forţele lor aveau să 
scadă mai repede decât de obicei. Peste puţin timp, 
oboseala îi va copleși, încetinindu-le mișcările. Ghearele 
se vor înmuia, tocindu-se de piatră, smulgând din zid 
mai mult praf decât bucăţi. Era o partidă de pocher, un 
pariu smintit. Poate că ar fi fost mai bine să deschidă 
ușa și să fugă. 

Ba nu, ar fi fost o prostie. Stia că mami era acolo, de 
cealaltă parte a ușii, așteptându-l în întuneric, 
nemișcată ca o statuie, tinându-si răsuflarea. li ghicea 
prezenţa, precum un obstacol de carne monstruos, care 
astupa culoarul și a cărui masă făcea imposibilă orice 
tentativă de fugă. 

Se așeză jos, căci nu-l mai ţineau picioarele. Luă 


revolverul descărcat si îl strecură la centură. 
Perversitatea părinţilor lui îl năucea. Prin urmare, se 
prefăcuseră că dorm, așteptând ca el să atipeascä în 
şezlong, apoi se  strecuraseră în cämäruta de 
supravieţuire a cărei ușă nu se încuie pe-afară. Pipăiseră 
oglinda până când panoul de sticlă crăpată se mișcase. 
Cine descoperise arma sub saltea? Tati? Mami? Cine 
avusese ideea să o descarce? 

li întinseseră, pur și simplu, o cursă. Atacaseră zidul 
știind perfect de bine că nu riscau să fie împușcați la 
ieșirea din tunel. Il lăsaseră să se închidă în capcană, 
ocolind obstacolul ușii blindate, pentru a pătrunde mai 
bine în inima acelui refugiu. 

Cum detectaseră prezenţa armei? Mirosul lor foarte 
dezvoltat! Le mirosise a unsoare si a praf de pușcă. 

„Nu te plânge, își zise cu dușmănie David, ar fi putut 
să fie și mai rău. Dacă tati ar fi avut la îndemână un 
aparat de sudură, ar fi putut să sudeze de toc ușa 
blindată,  tăindu-ți definitiv retragerea...” Dar 
preferaseră să descarce arma, știind că băiatul nu se va 
gândi să verifice conţinutul butoiașului. Detectivii din 
filme aveau totdeauna grijă să controleze asta, dar 
David era doar un copil... și apoi arma îi provoca un 
dezgust legat direct de eventuala ei folosire. Tati nu se 
înșelase bazându-se pe faptul că el nu va băga de seamă 
acest subterfugiu decât în ultima clipă, adică... prea 
târziu! 

Se uită încă o dată la ceas. De câteva minute i se 
părea că vacarmul pierde din intensitate. „La apropierea 
zorilor, unghiile li se înmoaie, exultă el. Corpurile revin 
la forma inițială, și puterile îi părăsesc...” 

Da, peste o jumătate de oră vor fi cuprinși de 
spasmele metamorfozei, fără putinţa de a mai continua 
să sape. Trebuia ca zidul să reziste până atunci. 

„Unghiile lor sunt moi, își repeta el ca să-și dea curaj. 
Săpatul în piatră începe să-i rănească și nu se vor gândi 
să ia o unealtă. Fiarele nu folosesc târnăcopul. Vor 


trebui să renunţe, vor...” 

Se legăna de pe un picior pe altul, de parcă ar fi 
dansat. Simtea o nevoie dureroasă să urineze, dar nici 
nu se gândea să se ușureze. După douăzeci de minute, 
râcâielile se răriră, își pierdură forţa, apoi încetară. 
David se lăsă să cadă pe podea, cu capul în mâini, 
bolborosind o rugăciune fantezistă, căreia îi inventa 
cuvintele pe măsură ce o rostea. 

„Nu în noaptea asta, zise el printre suspine, n-au să 
pună mâna pe mine în noaptea asta! N-au să pună mâna 
pe mine!” 

Putin după aceea se auziră gemetele metamorfozei, 
înăbușite de grosimea zidului. David se ghemui pe 
podea si închise ochii, epuizat. Slăbirea bruscă a 
tensiunii îl făcu să adoarmă fără să-și dea seama. Când 
deschise ochii, ceasul arăta orele zece. Probabil că 
soarele strălucea sus pe cer. Nevoia de a urina îi tăia 
vintrele. Se ușură în găleata plină până la refuz și 
deschise ușa. Lumina zilei care cădea prin fereastra 
îngustă îl izbi drept în faţă, umplându-l de o bucurie 
incontrolabilă, care îl făcu să dârdâie de plăcere. 
Culoarul era pustiu. leși din casă. Tati și mami zăceau 
pe peluză, ca două cadavre abandonate de un pluton de 
execuţie. Erau foarte palizi și respirau cu greutate. Tati 
avea braţele pline de praf de tencuială și degetele 
mânjite de sânge. N 

David dădu fuga în casă. Intr-o cameră din spatele 
dulapului fusese săpată o gaură mare, cu marginile 
neregulate. Tencuiala și molozul fuseseră aruncate la 
întâmplare, în febra unei furii incontrolabile. Chiar și pe 
piatră se puteau distinge striatiile lăsate de o unealtă cu 
mai multe lame... sau de o mână cu gheare 
înspăimântător de ascuţite. Gaura era adâncă iar 
cămăruţa de supravieţuire cu siguranță că foarte 
aproape. Îşi băgă braţul în gaură și bătu în perete. Suna 
a gol. Trei-patru centimetri îl despärteau de cămăruţă; 
scăpase ca prin urechile acului... 


Se înfioră și bătu în retragere. Revolverul mare de la 
centură îl stingherea la mers. li era foame, dar avea si 
senzaţia de vomă, îi era și cald și frig. Se duse pe peluză 
să-și observe părinţii. Erau trasi la față. Metamorfoza, 
care nu compensase lipsa de hrană, îi epuizase. Chiar și 
carnea le părea flască, nesănătoasă, amintind de 
moliciunea mușchilor unui bătrân. Mami respira greu, 
sacadat, iar coastele foarte proeminente îi ridicau cușca 
toracică încât ai fi zis că erau gata să-i crape pielea. 

David puse capăt acestei contemplatii, cu inima plină 
de sentimente contradictorii. Trebuia să ceară sfatul 
celor din oraș. Gloante nu mai avea, cämäruta de 
supravieţuire nu mai constituia o ascunzătoare eficace, 
pe scurt, situaţia devenise îngrozitor de complicată și nu 
știa ce să facă. 

Renunţă la mașină. Experienţa lui limitată în privinţa 
conducerii automobilului avea toate șansele să arunce 
mașina în sant, și nu voia să se lipsească de acest mijloc 
de retragere care mai târziu ar fi putut să fie de-a 
dreptul salvator. Se înarmă cu curaj, cobori panta și o 
porni în direcţia orașului. La fiecare pas, ţeava 
revolverului îi învinetea și mai mult pielea pântecelui. 
Era răcoare și vântul dimineţii uscă în câteva minute 
sudoarea care îi îmbiba cămașa. 

„Anatos va găsi o soluţie, își repeta el. Da, o soluţie.” 
Dar la fiecare zece metri se uita peste umăr ca să se 
asigure că părinţii nu veneau după el. 


12 


ÎL GĂSI PE INDIAN la fierărie, aplecat peste 
nicovală, purtând ochelarii de sudură. In fundul 
hangarului, Buddy și Lenox cărau grinzi subţiri de oţel, 
insultându-se reciproc, la fiecare manevră greșită. 

După ce David povesti cum stătea situaţia, Anatos 
aruncă imediat, furios, ciocanul. Unealta ricoșă pe 
nicovală provocând o jerbă de scântei. 

— Tu ești de vină, vociferă indianul. Aștepţi prea 
mult. Până la urmă trebuie să te hotărăști! Ce speri? Că 
se vor vindeca subit? Cu cât trece timpul, cu atât li se 
dezvoltă instinctul; presimt capcanele, devin sireti si din 
ce în ce mai răi. Va trebuie să te ferești de ei douăzeci și 
patru de ore din douăzeci și patru și ai să ai în 
permanenţă arma la îndemână. 

Își scoase sortul de piele, și, hotărât îl apucă, pe băiat 
de umeri. 

— Vino, îi ordonă el. O să cerem alte muniții de la 
Bartlow, și ciment cu priză rapidă de la Clinton, zidarul. 

— Vrei să astupi zidul? Intrebä David. 

— Da, dar va fi o cârpăceală, nimic mai mult. Nici 
măcar nu știu dacă va rezista toată noaptea. Să știi, 
amice, că e în joc propria ta piele! 

Traversară orașul pustiu, parcurgând strada 
principală în bătaia vântului încărcat de praful care le 
biciuia faţa. În spatele gratiilor de la ferestre, feţe 
ascunse priveau cu dușmănie pe la câte un colţ ridicat 
de perdea. David simţea ura orașului îngrămădindu-se 
pe umerii lui ca o greutate invizibilă. Aproape i se părea 


că aude dialogurile murmurate în penumbra caselor- 
fortărețe: „El e, fiul lupilor... Încă nu s-a hotărât, e un 
laș, un egoist, nu va face nimic pentru noi. Nu e bun de 
nimic... Da, nu e bun de nimic.” 

Intrară la Bartlow. Fără să spună o vorbă, Anatos 
smulse revolverul de la centura lui David și îi răsuci 
butoiașul pentru a-l arăta șerifului. 

— Te-ai lăsat tras pe sfoară, nenișorule, mormäi 
polițistul. Cu cât aștepți mai mult, cu atât devin mai 
sireti. Foamea le ascute mintea. Au ajuns deja de două 
ori până aici, fără să găsească nimic de rontäit. Am 
interzis circulaţia în timpul nopţii. La apusul soarelui, 
toată lumea se închide în citadela personală. Populaţia 
are antrenament, dar acest gen de situaţie nu poate 
dura la nesfârșit. Și pe urmă mai e și drumul, 
automobiliștii, motocicliștii. După o vreme, părinţii tăi 
vor începe să vâneze pe-acolo. Dacă te omoară, nimeni 
nu-i va putea alunga de pe colină, vor teroriza regiunea 
luni în șir, ne vor asedia în fiecare noapte și va fi un 
adevărat iad... 

Se strâmbă agasat și adăugă tăios: 

— Încearcă să fii mai îndrăzneţ, fir-ar să fie! Stii bine 
că trebuie s-o faci. De ce să mai aștepți? 

— Îmi... îmi cereti să comit o crimă! izbucni David 
strângând pumnii. 

— La dracu! răcni Bartlow. Ce crimă? Un act de 
civism, asta-ti cer! Sunt niște ucigași, cei mai răi care 
pot să existe, iar tu ești în legitimă apărare, nimeni nu 
te va învinui dacă o să le înfigi un glonţ între ochi! 

Anatos înșfăcă munitiile pe care șeriful i le dăduse 
dintr-un sertar și încărcă butoiașul. 

— Destul cu vorba, interveni el. Trebuie să astupăm 
gaura cât mai repede dacă vrem ca cimentul să se usuce 
până diseară. 

Părăsiră biroul șerifului și se duseră la zidar. David 
așteptă afară. Buddy și Lenox își făcură apariţia în mare 
viteză, la volanul unei camionete antediluviene. După ce 


încărcară sacii, micul grup porni pe drumul spre colină. 
Anatos conducea cu prudenţă. În spate, ajutoarele 
indianului aruncau în jur priviri neliniștite. 

— Si dacă sar pe noi? Te-ai gândit la asta? zice 
Lenox. 

— Ziua dorm, îi explică răbdător David. Azi sunt 
foarte släbiti, pentru că n-au putut să mănânce nimic în 
timpul nopţii. Sunt sigur că nu vor deschide ochii până 
la apusul soarelui. 

— Da, mormăi Buddy. Dar atunci va trebui să-ţi 
ferești curul, pentru că o să le fie al dracului de foame! 

— Va fi un adevărat măcel, aprobă Lenox. Găurește-i 
în seara asta, tipule, că altfel ești curăţat! 

— DAR SUNT PĂRINŢII MEi! răcni David. Nu 
intelegeti ce înseamnă asta? 

— Lăsaţi gura! ordonă Anatos, crispându-și mâinile 
pe volan. Să nu vă mai aud! Sunt de acord cu tine, 
tâncule, e o treabă scârboasă, dar numai tu poţi s-o faci. 
Orice discuţie e inutilă. Tot ce pot face pentru tine e să 
te ajut să câștigi puţin timp, DAR ASTA E TOT! 

Era palid și părea și el grozav de înspăimântat. Când 
camioneta ajunse în vârful colinei, coborâră în grabă, cu 
sacii de ciment pe umăr, și se repeziră în interiorul 
casei, evitând să treacă prea aproape de Andy și Isa 
care zăceau mai departe culcati în iarbă. 

— O să-ţi astupăm blestemata aia de gaură, zise 
Lenox lac de nădușeală. Dar, pe toţi dracii, diseară 
încearcă să-ți amintești că ai rânză-n tine și poartă-te ca 
un tip adevărat! 

David izbucni în lacrimi în timp ce häitasii 
pătrundeau în casă, dar nimeni nu-i acordă nici cea mai 
mică atenţie. Anatos și prietenii lui lucrară o oră 
încheiată. 

— Nu sunt sigur că asta va fi destul, zise indianul, 
punând mâna pe umărul lui David. Până diseară voi 
încerca să găsesc altceva. O chestie care îţi va permite 
să mai câștigi puţin timp, dar ăsta va fi ultimul răgaz, 


micutule. Pe urmă va trebui să faci pasul... 

— Da, răcni Lenox, m-am săturat de scrupulele tale 
infantile. 

Anatos îl repezi, apoi grupul sări în camionetă. 
Niciunul dintre cei trei nu avea chef să stea pe colină 
nici măcar o secundă în plus. Imediat ce mașina porni 
pe pantă în jos, David se simţi copleșit de un cumplit 
sentiment de singurătate. 

Incepea să-l doboare oboseala, își simțea pleoapele 
ca de plumb. Consideră că era mai prudent să doarmă în 
cămăruţa de supravieţuire, pentru a evita orice surpriză 
dezagreabilă. Mai aruncă o ultimă privire părinţilor săi, 
apoi dădu fuga până în cămăruţă, unde se încuie. Lungit 
pe saltea, cu revolverul la îndemână, încercă să vadă 
clar în sufletul lui, dar sentimentele îi apărură sub forma 
unei încâlceli de noduri imposibil de descurcat. Andy și 
Isa îi provocau oroare și era surprins că se detașase de 
ei așa de mult încât îi considera ca pe niște străini. În 
ciuda acestui dezgust, David nu se putea gândi cu 
răceală să-i împuște. 

Epuizarea îi întrerupse gândurile și îl făcu să alunece 
ușor spre toropeală. Işi zise că nu risca cine știe ce. 
Andy și Isa nu se vor scula mai înainte de apusul 
soarelui, iar până atunci cimentul care astupa gaura se 
va usca. lar dacă se apucau să sape, zgomotul ghearelor 
avea să-l trezească imediat. Inchise ochii. Oricum, 
trebuia să doarmă dacă voia să poată înfrunta oboselile 
nopţii. Incepu să spere că monștrii, găsind gaura 
astupată, nu vor avea răbdare să mai sape o dată și se 
vor repezi la poalele colinei, încercând să găsească o 
pradă mai ușoară. Anatos vorbise de un mic 
subterfugiu... Poate avea de gând să aducă un alt cal. 
Sau o vacă bătrână. 

David adormi cu acest gând liniștitor. Avea nevoie de 
un răgaz. 

Deschise ochii opt ore mai târziu, cu inima bătându-i 
gata să se spargă, trezit din somn de sentimentul unei 


catastrofe înspăimântătoare. Abia se ridicase într-un 
cot, când o explozie făcu să se cutremure fundaţia casei, 
provocând năruirea câtorva etajere. David se ridică în 
momentul în care a doua explozie făcea să vibreze solul 
și să-i bubuie timpanele. Exploziile veneau de undeva de 
jos, în timp ce aerul se umplea de un miros de produse 
chimice. 

David se repezi spre ușă. Tati încerca să arunce ușa 
în aer cu dinamită? Nu, gândea aiurea, monștrii nu se 
foloseau de șiretlicuri omenești pentru a-și captura 
prada, nu se bizuiau decât pe unghiile si pe colții lor. 
Nu-ţi poţi imagina un vârcolac aprinzând fitilul și 
astupându-și urechile pentru a se feri de vacarmul 
exploziei. De altfel, exploziile veneau mai de departe... 
din exterior. David le situă instinctiv la poalele colinei, 
în locul unde drumul în pantă se întâlnea cu câmpia, dar 
nu înţelegea ce se întâmplă. Dinamită? Puseseră 
capcane pe drum? Dar pentru ce, dacă se știa că aceste 
creaturi sunt invincibile? 

Se făcuse din nou tăcere. David își lipi urechea de 
ușă. I se păru că aude în depărtare ecoul unei tânguiri 
sfâșietoare. Era o lamentare prelungă, care se frângea 
în suspine insuportabile. Imediat avu convingerea că era 
mami. Nu era o voce omenească, ci o voce de femelă 
monstruoasă, totuși vocea ei... Era rănită, suferea si 
gemea la poalele colinei. 

Monștrii erau invincibili, fie, dar asta nu însemna că 
gloantele ricoșau din carnea lor! David își mușcă buzele, 
amintindu-și de alicele intrate în carnea tatălui său... 
văzuse rana cu marginile ciopârțite... 

Dinamită... Cineva pusese explozibil pe drumul 
colinei, barând calea cu o sfoară legată la un sistem de 
aprindere rudimentar. Cineva... 

ANATOS! Ăsta era deci mijlocul imaginat de el 
pentru a câștiga timp? Să-i rănească pe monștri pentru 
a le împiedica mișcările. David se simţi invadat de un val 
de ură. Îl detestă imediat pe indian și uneltirile lui. O 


rănise pe mami, poate că îl omorâse pe tati... Ce știa el 
despre supraviețuirea vârcolacilor? Dinamita era cu 
totul altceva decât niște alice de vânătoare sau o rană 
de cuţit. O astfel de explozie putea să te ciopârteascä, 
suflul era în stare să-ţi smulgă membrele, capul. 

Își retinu hohotul de plâns. Strigătul răsună din nou 
în noapte, sfredel de suferință care nu mai avea nimic 
ameninţător. Era ţipătul unei ființe rănite de moarte, nu 
urletul unei fiare avide de masacru. Trebuia să se ducă 
în ajutorul părinţilor lui. Trebuia să iasă din cämäruta în 
care stătea ascuns ca un laș și să alerge la poalele 
colinei... _ 

Unde era cutia de prim-ajutor? In portbagaj? Undeva 
în casă? Încercă să-și revadă în minte regulile de prim- 
ajutor pe care ar fi trebuit să le știe din tabăra de vară 
de anul trecut. Garou, artere rupte, care erau obturate... 
Dumnezeule! Atunci ascultase distrat, spunându-și că 
asta era treaba instructorilor. Azi se blestema pentru 
superficialitatea lui. 

Garouri... Trebuia luate niște măsuri de precauţie, nu 
mai știa care, împotriva riscurilor de cangrenă când se 
țineau legate arterele prea multă vreme. 

Mami echipase trusa de prim-ajutor, și David nu știa 
dacă pusese în ea și altceva decât medicamente 
fanteziste de genul coloniei sau alcoolului de mentă. 

Ridică prima bară de siguranţă, apoi și pe a doua. În 
momentul în care întredeschidea ușa își dădu seama că 
își uitase revolverul. Se văzu nevoit să se întoarcă 
pentru a-l lua, dar această greșeală se dovedi suficientă 
pentru a-i zdruncina certitudinile și a fi cuprins de 
îndoială. 

Și dacă toate astea nu erau decât un șiretlic? Un 
șiretlic pentru a-l atrage afară și... 

Dușul rece îl tintui locului. Totuși auzise exploziile 
Si 

Vârcolacii sunt invincibili. Şi dacă, râzându-și de 
flăcările exploziilor și de biata cursă a lui Anatos, fiarele 


se gândiseră să profite de acest incident pentru a-l 
atrage afară pe David? Poate că erau acolo, pe peluză, 
ascunși de o parte si de alta a ușii, întregi, nevätämati, 
cu părul puţin pârlit, modulând tânguiri de durere 
falsificate cu abilitate... 

Invincibili sunt vârcolacii... David își înăbuși un 
geamăt. Nehotărârea îl chinuia, nu știa ce să facă. Să 
meargă înainte sau să se întoarcă și să se ascundă în 
fundul dulapului. 

Poate că n-ar fi fost prea târziu dacă aștepta să se 
facă ziuă. Tati și mami s-ar fi golit de sânge. 

Un val de luciditate venind din străfundul inteligenţei 
îi șoptea că toată această poveste cu vârcolaci era 
grotescă. li văzuseră măcar o dată, o singură dată sub 
înfățișarea lor de bau-bau? 

NU, NU, de trei ori nu! 

Dar dacă se lăsase înșelat de o reţea de presupuneri 
neadevărate, de afurisita lui de imaginaţie, de 
credulitatea superstitioasä a câtorva ţărani înapoiati? 

Tati și mami poate că nu erau decât niște victime ale 
unor emanaţii... toxice, halucinogene...? 

Făcu un pas înainte, dar lumina albicioasă a lunii 
care cădea pe peluză îl tintui locului. 

De o parte și de alta a ușii... Amândoi cu ghearele 
ridicate. 

Apucă revolverul. Dar va avea măcar timp să se 
folosească de el? Poate că, în acest moment, primejdia 
era în spatele lui. Se întoarse brusc pe călcâie, 
cercetând cu privirea adâncurile casei. 

Geamătul, ceva mai slab, rupse tăcerea nopţii. 

Mureau, și el stătea acolo prostește, împiedicat în 
poveștile lui de adormit copiii. Poate că, intervenind de 
urgenţă, mai puteau fi salvaţi; hemoragiile puteau fi 
oprite... Nu există vârcolaci, își murmura el. Astea sunt 
povești pentru copii. Dar frica îl ţinea pe loc, îl tintuia de 
pardoseală. Își imagina fiarele spintecate, ciopârtite, dar 
având încă reflexul de a-i smulge capul în momentul în 


care se va apleca asupra lor. Atâta vreme cât le mai 
rămânea o unghie, una singură, continuau să reprezinte 
un pericol pentru el. Nu trebuia să-și facă nicio iluzie. 

Chinuit de angoasă, David se trase înapoi pentru a se 
întoarce în cämäruta de supravieţuire. Trebuia să 
aștepte zorii și să intervină după ce creaturile 
redeveneau umane. Blestemându-l pe Anatos pentru 
șiretlicurile lui de piele-roșie, băiatul se ghemui pe 
saltea, cläntänind din dinţi. 

Și orele trecură astfel, cumplit de lungi. Din când în 
când îl podideau lacrimile și își astupa urechile pentru a 
nu mai auzi gemetele îndepărtate ale celor două fiare 
rănite. Avea mintea plină cu imaginile unui câmp de 
bătălie. Vedea cai morţi, cu abdomenul spart de 
ghiulele, acoperind cu märuntaiele lor cadavrele 
cäläretilor secerati de mitralii. I se părea că vântul 
aducea până la el miros de praf de pușcă și de sânge. 

Până la răsăritul soarelui își roase unghiile și își 
mușcă buzele. Abia arunci, clătinându-se, cu cearcăne 
mari la ochi, cu faţa umflată de plâns, ieși din casă să 
caute în portbagajul mașinii trusa de prim-ajutor. 

După aceea cobori drumul în pantă, cu revolverul la 
centură, sub cămașă, ţinând în mână cutia de tablă 
marcată cu tradiționala cruce roșie. După ultima 
cotitură a drumului zări pământul răvășit de explozie și 
pomii cu scoarţa sfâșiată. La poalele colinei, în câmpie, 
se vedeau două cratere. Tati zăcea în pământul răscolit, 
cu faţa în sus și ochii vitroși. Mami atârna de un copac. 
Erau goi iar sângele, uscându-se pe corpul lor, făcuse 
din ei niște statui de argilă roșie. David văzu imediat 
tăietura de la pântecele lui tati. Era o fantă largă prin 
care ieșea masa albăstruie a intestinelor, ale căror 
meandre palpitau ca niște șerpi jupuiti ce nu se puteau 
hotări să moară. Frânturi de piatră îi crestaseră de-o 
parte și de alta abdomenul și se zăreau oasele coastelor 
care luceau în soare prin crăpătura rănilor deschise. 

David căzu în genunchi. Mami fusese proiectată de 


suflu și se înfipsese în crengile de jos ale unui brad care 
o crucificase împiedicând-o astfel să cadă. Așchii de 
lemn îi ieșeau din umeri și din coapse, ca niște vârfuri 
de lănci. Mai rău decât atât, explozia îi smulsese sânii și, 
în locul lor, două găuri larg deschise își revărsau 
sângele pe tors, lăsând să picure un terci de cheaguri. 
David își ascunse faţa în mâini. Capul începu să-i huruie 
și, un moment, crezu că va leșina. 

Anatos îi asasinase părinţii... Anatos le întinsese o 
cursă oribilă. O furie răzbunătoare puse stăpânire pe el 
și își zise că o va lua la goană până în sat ca să-i împuște 
pe toţi complotiștii din Willoughby. Da, îi va lichida pe 
indian, pe șerif și pe cei doi derbedei aroganti și... pe 
toată lumea! Va omori pe toată lumea! Un geamăt risipi 
ceața mâniei care îi întunecase mintea. 

Era mami, care se tânguia cu gura întredeschisă, 
plină de o salivă amestecată cu mult sânge, care îi 
năclăia limba. Mutilată, ciopârţită, și totuși trăia. David 
se repezi spre ea, încercând să o elibereze din grapa de 
crengi în care era înfiptă. Nu știa cum să facă. Așchiile 
de lemn alunecau afară din răni cu un zgomot spongios, 
de-a dreptul oribil. Își încordă mușchii, o prinse cu 
amândouă mâinile de după mijloc și trase. Rănile 
deschise ale pieptului mutilat i se striviră de cămașă, 
pătând-o cu două cercuri stacojii. 

— O să fie bine, mami, repeta el, clătinându-se sub 
greutatea tinerei femei inconștiente, o să fie bine... 

O așeză pe iarbă și îi curăţă faţa. Isa gemu, din gură 
îi apăru o spumă roșiatică și mâna ei stângă începu să 
râcâie iarba. 

„Trăieşte, exultă David. Trăiește!” 

Se întoarse spre tati, încercând, cu palmele în formă 
de cupă, să împingă masa intestinală în interiorul rănii 
larg deschise. Nu-i mai era frică, nu mai plângea, nu mai 
tremura. Actiona cu hotărârea rece a unui chirurg. Faţa 
lui Andy era sfâșiată de la bărbie până la rădăcina 
părului. Obrazul spart lăsa să se vadă emailul dinţilor și 


osul maxilarului. Ochiul stâng nu mai era decât un terci 
maroniu și vitros, pe care David nu îndrăzni să-l atingă. 
Se scutură. Deodată își dădu seama că nu putea să facă 
mai mult decât atât. Era nevoie de un medic. Cât mai 
repede! Lăsă baltă trusa de prim-ajutor și o luă la fugă 
spre oraș. 

Își suci gleznele pe pietrele inegale fără ca, din 
pricina asta, să-și încetinească alergarea. Pe la 
jumătatea drumului, se lăsă pe o bornă, să-și tragă 
sufletul. Într-o parte i se pusese un junghi care parcă îi 
sfâșia plămânii la fiecare inspiraţie. Gâfâia, îi curgeau 
bale ca unui alergător de maraton ajuns la capătul 
puterilor, iar faţa îi căpătase o nuanţă violacee. Cu toate 
astea, băiatul își reluă cursa, ajunse în sfârșit la 
marginea orașului și se năpusti pe strada principală. 
Sosirea lui îi încremeni pe toţi gură-cască aflaţi pe 
trotuare. Câteva femei se închinară instinctiv, în timp ce 
conversațiile încetau. Cei din prăvălii rămăseseră cu 
gesturile suspendate. Copiii de pe străzi își întrerupeau 
joaca pentru a-l privi pe David, cu ochii holbati, cu o 
expresie de răutate plină de viclenie întipărită pe faţă. 

David alerga cu picioare de plumb, ţinând o mână pe 
mânerul revolverului vârât la centură. Prin vălul roșu, 
așezat de epuizare înaintea ochilor, băiatul îl zări pe 
Anatos intrând în biroul șerifului. Furia îl cuprinse din 
nou și, cu arma în mână se năpusti în biroul lui Bartlow, 
deschizând ușa cu o lovitură de umăr. Indianul și șeriful 
cel gras înmărmuriră și, preţ de o secundă, David zări 
panica din privirea lor. 

— Ticălosule! urlă el la indian. Mi-ai rănit părinţii, 
ticălosule... 

Dar era la capătul puterilor, și vorbele care îi ieșeau 
din gură se transformau într-un gâlgâit oribil. Bartlow 
ridică mâinile, făcând un semn care îl îndemna să se 
potolească. 

— Linisteste-te, micutule, îi strigă el. Nu e chiar atât 
de grav, nu e chiar atât de grav. 


— Nu sunteţi decât niște asasini! izbucni el. Un oraș 
de asasini. 

Faţa lui Anatos se crispă de mânie. 

— Cretin mic ce ești! șuieră el. Dinamita trebuia să-ţi 
ofere un răgaz. La dracu’! Când mă gândesc că porcăria 
aia era gata să ne pocnească în mâini când o 
meșteream! 

Bartlow dăduse ocol biroului, cu un aer plouat și cu 
mâinile în sus. Când ajunse la un metru de David, șeriful 
își ridică piciorul, cu o suplete remarcabilă, și lovi în 
mâna băiatului. Revolverul zbură prin încăpere și 
ateriză într-un dulap al cărui geam îl făcu tändäri. În 
clipa următoare, șeriful îl apucă pe David de pieptii 
cămășii și îl pălmui scurt. N 

— Tâmpitelule, bombăni el. Îţi închipui că poţi să dai 
buzna la mine, ameninţându-mă cu arma în văzul lumii, 
și să nu păţești nimic? 

Mâna grea a șerifului lovi încă o dată, spărgând buza 
copilului. Anatos interveni. 

— La naiba, mormäi el. Nu e decât un copil. Vino-ti în 
fire. 

— Nu e un copil, vociferă șeriful. E fiul lupilor. Tu nu 
pricepi că-i protejează? E complicele lor. 

— Lasă, interveni Anatos. Stii foarte bine că erau 
gata să-l înfulece de câteva ori. Trebuie doar să-i lăsăm 
puţin timp. 

Indianul reuși să-l împingă înapoi pe șeriful cel gras 
care spumega de furie. Mulțimea se strânsese la 
ferestrele biroului și urmărea tot ce se întâmpla 
înăuntru. 

— Părinţii mei, gemu David. Sunt grav răniţi, trebuie 
adusă o ambulanţă, chemat un doctor... 

Se repezi la telefon, dar Bartlow îl prinse de gulerul 
cămășii și îl aruncă în capătul celălalt al încăperii. David 
se împiedică de un scaun care se răsturnă. 

— Asasinilor! zise el, printre lacrimile care îi curgeau 
siroaie pe faţă. 


Anatos se lăsă în genunchi lângă el. Avea faţa agitată 
de ticuri nervoase și se vedea bine că făcea eforturi mari 
pentru a-și păstra calmul. 

— Nu te agita, puștiule. Părinţii tăi nu riscă nimic. La 
naiba, i-am ologit putin ca să-i mai potolesc. E ca o 
mașină căreia i-ai spart o roată, înţelegi? Am făcut-o ca 
să-ți dau un răgaz... 

Dar David nu auzea nimic, mintea lui rămăsese 
blocată asupra imaginilor însângerate ale viscerelor 
ieşite afară. Îi venea să muște, să zgârie, să facă rău. 
Anatos îl apucă aspru de umeri și îl scutură. 

— Peste patruzeci si opt de ore vor fi vindecati! îi 
strigă el în față. Aminteste-ti ce ţi-am spus. Rănile lor se 
vor închide, totdeauna se întâmplă așa. Nu pot fi ucisi, 
nimeni din Willoughby nu le poate face un rău mortal. E 
ca și cum ar fi imunizati împotriva tuturor. 

David se smulse din mâinile lui. Indianul mintea, 
Bartlow mintea. Nimerise într-un oraș de nebuni, de 
imbecili prizonieri ai unor superstiții din altă epocă. 

— Sunteţi toţi ticniti! vociferă el, cu o spumă roșie la 
gură. Nu există vârcolaci. De altfel nu i-am văzut 
niciodată transformându-se. NICIODATĂ! Voi mi-ati 
împuiat capul cu asta... Nu sunteţi decât o sectă de 
debili mintal. Da, o sectă! O sectă! 

Simtea nevoia să tăgăduiască oroarea. Voia să fie 
chemată o ambulanţă, tati și mami să fie duși la un 
spital, iar acolo va povesti totul și era sigur că i se va 
spune că nimic din toate astea nu există. Da, asta voia 
să audă! Un medic se va apleca spre el, îl va mângâia pe 
păr și îi va spune: 

„S-a sfârșit bäietelule! N-a fost decât un coșmar. Ne 
vom ocupa de părinții tăi si în curând se vor vindeca.” 

Va pomeni de emanatii halucinogene, de intoxicație 
neurologică, va găsi o explicaţie naturală, foarte simplă, 
LINISTITOARE. 

Făcu o nouă tentativă să ajungă la telefon, dar 
Bartlow îl prinse de păr mai înainte de a fi putut pune 


mâna pe aparat și îl aruncă brutal afară. David se 
rostogoli pe verandă în timp ce șeriful urla la el: 

— Du-te si suprimä-i, scârbă fricoasă! Asta se 
așteaptă de la tine... Sämântä de găozar. Du-te si 
omoară-i și cară-te! 

Era scos din fire și nu se mai controla. Mai înainte ca 
David să se poată ridica de jos, șeriful se repezi la el și îl 
lovi cu cizma în coaste, aruncându-l în ţărână. Fu 
semnalul iureșului. Din toate părţile începu să plouă cu 
lovituri. În special femeile și copiii îl loveau. Mamele își 
atâtau progeniturile cum asmuti un câine împotriva unui 
vagabond. 

— Lașule! urlau ele. Din cauza lui trăim îngroziţi de 
spaimă. Pedepsiti-l, trebuie pedepsit! Să-l învăţăm 
minte! 

Folosindu-și coarda ca pe un bici, o fetiţă îl plesni pe 
David drept peste faţă, spărgându-i arcada dreaptă. O 
sumedenie de degete mici și vâscoase se abătură asupra 
adolescentului,  smulgându-i hainele,  zgăriindu-l, 
trăgându-l de păr. Simţi că o mână de copil i se strecura 
între picioare pentru a-i răsuci testiculele. Cei mai mici 
îl mușcau ca niște căţei turbati, fără să-i lase nicio clipă 
de răgaz. 

— Pedepsiti-l! strigau mamele cuprinse de isterie. E 
un laș, un laș! Din cauza lui poate că veţi muri mâine! 

Câteva femei căzuseră în genunchi și se loveau peste 
piept, spunând rugăciuni. O femeie grasă își zgâria faţa 
și își smulgea părul din cap, guițând ca o scroafă. David 
fu apucat de glezne și târât prin tärânä. Pietrele îi juleau 
burta și pieptul. Doi puștani, rânjind, îi smulseră 
pantalonii și slipul. Fetiţa cu coarda se ţinea după el, 
biciuindu-i cu toată puterea, dar coarda încerca acum 
să-l lovească peste pântece și peste părțile genitale. 

— Nu-l omorâţi! se auzi strigătul îndepărtat al 
indianului. El e singurul care poate... 

Încercă să intervină, dar mulţimea compactă îl 
împinse înapoi fără menajamente. David se rostogolea 


prin praf, încercând să se protejeze cum putea mai bine, 
apărându-și sexul cu mâinile. I se părea că înghite sânge 
și sfărâmături de dinţi. Pielea capului îl durea atât de 
tare, încât avea impresia că fusese scalpat. 

— Lasule! Lasule! scanda mulțimea de fanatici. 
Copilul lupilor. Purificati copilul lupilor! 

David se rostogoli încă o dată, cu faţa la pământ, 
zgâriindu-și de pietre obrajii. Un tânc de cinci ani se 
așeză călare pe el și începu să-i înfigă în anus gâtul unei 
sticle de bere. David urlă și se debarasă de el cu o 
lovitură de pumn care sparse gura puștiului. 

Simti că era luat pe sus. În clipa următoare, era 
aruncat într-un jgheab de adăpat și câteva mâini îi 
apăsară faţa pentru a-i ţine capul sub apă. Fulgere roșii 
îi trecură pe dinaintea ochilor și simţi cum se duce la 
fund. În momentul în care plămânii erau gata să-i 
cedeze, o mână de bărbat îl apucă de subsuori și îl trase 
la suprafaţă. Se prăbuși pe marginea jgheabului, 
sughitând, vomând, în timp ce vocea preotului îi răsuna 
în urechi ca bubuitura unui tunet. 

— Vreti să distrugeti singura armă pe care o avem? 
vocifera el. Idiotilor! Dacă moare, va trebui să suportati 
foamea fiarelor până când regiunea va fi total devastată. 
Aţi mai trăit asta de câteva ori. Chiar nu aveţi niciun 
dram de minte? 

Printre pleoapele umflate, David zări cum Anatos și 
Hăitașii își croiau drum prin mulţime. 

— La dracu! făcu Buddy lăsându-se în genunchi în 
faţa jgheabului. E pe jumătate mort. 

— Doctorul, ordonă indianul. Du-te după Morisson. 
Spune-i să vină imediat. 

David ghici că îl scoteau din jgheab și îl lungeau 
ușurel pe pământ. Durerea care îi copleșea tot corpul 
era străbătută de junghiuri sfâșietoare. Nu mai simțea 
putere să-și miște nici braţele, nici picioarele. Își zise că 
poate avea toate oasele rupte. Saliva îi era cleioasă, 
prea groasă ca să fie numai salivă, și plină cu frânturi 


mici de dinţi. Auzea, undeva, departe, glasul lui 
Hossecker care îndemna mulțimea la înțelepciune. În 
ciuda puterii sale oratorice, preotului îi fusese destul de 
greu să domine corul bocitoarelor intrate parcă în 
transă. 

După câteva minute, copilul mai simţi pe cineva 
lângă el. Simti două mâini care îl pipăiau delicat. 

— Transportati-l la mine acasă, ordonă o voce 
necunoscută. Trebuie să-l cos și să-i curăţ toate rănile. 

— La dracu! șuieră Lenox. Ai crede că a căzut într-o 
combină. 

Când îl ridicară de jos, David urlă de durere. 

— Auziti! răcni o femeie din mulţime. Auziţi strigătul 
lupului! E un semn! Un semn! 

Tânguirile reîncepură imediat, cu și mai multă 
disperare. 

— Destul! vociferă Anatos. Terminati cu tâmpeniile! 
Mai era putin și-l omorâţi! 

David înregistră diferite mișcări și înțelese că Buddy 
și Lenox loveau cu pumnul în dreapta și în stânga, 
pentru a-i împinge înapoi pe cei care, infierbântati de 
răcnetele bocitoarelor, ar fi vrut să-l linșeze. Fu dus în 
fugă, fără ca cineva să se preocupe de durerile pe carei 
le provocau mișcările prea energice. Când zgomotele 
străzii se auziră cu mai puţină claritate, băiatul știu că îl 
duseseră în interiorul unei case. Apariţia lui fu 
întâmpinată de strigătele înspăimântate ale unei fetiţe, 
și auzi o femeie murmurând: 

— Oh! Nu, Jim, Nu EL! Doar n-ai să-l ţii aici, 
gândește-te la copii... 

— La toţi dracii! răcni Anatos. Mișcă-te, doctore! 
Trebuie să-l coși și să-i oprești tot sângele ăsta, iar 
rugăciunile mai târziu! 

— Nevasta mea are dreptate, protestă cu timiditate o 
voce mâhnită. Am copii și... 

— Dacă crapă, copiii dumitale vor servi în curând 
drept gustare pentru părinţii lui! îi tăie vorba indianul. 


Puștiul ăsta e arma noastră secretă, bagä-ti bine asta în 
căpățână! 

Urmară murmure și tergiversări, apoi David simţi un 
ac de seringă intrându-i în braţ, și durerea i se risipi 
dintr-o dată, lăsând în locu-i o senzaţie extrem de 
plăcută, de plutire. 

„Îmi părăsesc trupul”, își zise închizând ochii. 

Între momentele de inconștienţă, David auzea 
ecourile unei înfruntări verbale. Hossecker venise și el 
în ajutor și încerca acum s-o liniștească pe soția 
medicului, care îi răspundea întruna cu gemete 
îngrozite. 

— Îl veţi ţine aici, explica răbdător preotul. Până 
când va fi în stare să meargă. Indoapä-l cu morfină sau 
cu ce vrei, numai să fie pe picioare cât mai repede 
posibil. Câtă vreme rămâne inconștient, vom fi 
dezarmati, vulnerabili... 

— Aici? se tângui soția doctorului. Dar dacă le face 
vreun rău copiilor mei? Bessi și John sunt atât de mici. 
Ar putea să-i muște, să-i... 

— Nu e decât un copil! bombăni preotul. Blestemul 
nu are niciun efect asupra lui. Nu se va transforma în 
lup în mijlocul salonului vostru, dacă asta vrei să știi! 

— Atunci va trebui să-l ţinem încuiat! pretinse 
femeia, cu o voce încăpăţânată. Să-l încuiem bine și... și 
să-l legăm! Da, să-l legăm! 

David nu mai ascultă conversaţia. Auzea lângă 
urechea lui clinchetul instrumentelor chirurgicale. I se 
deschise gura și i se extraseră cu penseta fragmentele 
de dinţi înfipte în limbă, dar nu simţea niciun fel de 
durere. Niciun fel de durere. 

Își zise că era foarte posibil ca povestea asta să 
dureze mult și hotări să adoarmă. „Sunt pe un nor, 
gândi el. Un nor de frișcă.” 

Nu se simtise niciodată atât de bine. 

În mod ciudat, o visă pe mătușa May, sora mai mare 
a mamei sale, femeia aceea urâtă, cu faţă de carton 


intepenit. Când era mic, David credea că mătușa May 
purta o mască, din cauza lipsei de mobilitate a 
trăsăturilor ei. Ceva îi șoptea că mătușa May nu ar fi 
condamnat pedeapsa cumplită pe care o suferise. „Te 
pregătește pentru durerile ispășirii”, i-ar fi șoptit ea. 
Parcă o și vedea apropiindu-se de el precum un înger 
negru și sever, cu Biblia într-o mână și în cealaltă cu 
cravașa. 

Mătușa May. De fiecare dată când o săruta, îi simţea 
mirosul de jeg amestecat cu colonie. Nu se spăla 
niciodată, din smerenie, ca să rămână umilă. Aplicase 
copiilor ei pedepsele cele mai perverse, sub pretextul de 
a le alunga din suflete demonul desfrâului. Nevasta 
medicului îi amintea de mătușa May. Probabil că 
adormea în fiecare seară, ca și ea, cu mâna pe Biblie, 
durând-o încă spatele de loviturile de curea pe care și le 
aplicase, în fața oglinzii, cu câteva momente mai înainte. 
Nu, mătușa May nu ar fi dezaprobat linșajul, ar fi văzut 
în asta o experienţă profitabilă, benefică. David o ura pe 
mătușa May. 


13 


CÂND ÎȘI RECĂPĂTĂ CUNOȘTINȚA, David stătea 
întins pe un pat dintr-o cameră cu mobilier demodat dar 
confortabil. Simtea junghiuri în tot corpul si era 
înfășurat în pansamente mai rău decât o mumie. li era 
sete și avea în gură un cumplit gust de sânge. Vru să se 
miște, dar îl legau curele de piele de mâini și de 
picioare. Curelele îl ţineau cu membrele depărtate, 
prinse de barele de cupru ale patului. Era gol și îi 
aruncaseră un cearșaf peste corpul spălat cam de 
mântuială. Își lăsă capul din nou pe pernă. Se simţea 
rău, avea greață. Junghiurile care îl săgetau din când în 
când nu anunțau nimic bun. Nu era greu de ghicit că 
durerea se grăbea să-l asalteze din nou. 

Auzi scârtâitul unei uși și făcu un efort să ridice 
capul. Niste tânci de șase-șapte ani stăteau în prag, cu 
ochii mijiti de curiozitate și o gură dușmănoasă. Un 
băiat și o fată îmbrăcaţi identic. Probabil John și Bessie. 

— Mi-e sete, murmură David. Ati putea să-mi dati 
ceva de băut? 

Vocea îi șuiera ciudat, de parcă limba umflată l-ar fi 
împiedicat să articuleze corect cuvintele. Cei doi copii se 
apropiară cu buzele strânse, transformate într-o simplă 
linie. Erau blonzi și semănau foarte mult. Pe tricourile 
lor se putea citi: Să fim vigilenti, să protejăm animalele 
din regiunea noastră! David pufni într-un râs nervos, 
care îi provocă dureri de dinţi. 

— Tu ești fiul lupilor? zise artägos băiatul. 

— Nu trebuie să ne apropiem de tine, recită fata. Ești 


mai rău decât un animal sălbatic. Ai putea să ne dai 
turbare. 

— Mi-e sete, gemu David. Doar atât. 

Tâncii schimbară o privire și își înăbușiră un rânjet 
rău prevestitor. 

— John? zise David brusc neliniștit. Trebuie să fie o 
carafă pe noptieră, dacă ai putea... 

Bessie ridicase cearșaful ca să examineze corpul 
rănit. Vizibil dezamăgită, fata îi șopti fratelui ei: 

— Are păsărica la fel ca a ta, nu e un animal... 

— Pentru că e încă deghizat în om, zise cu gravitate 
băiatul. Dar noaptea se acoperă cu păr și merge în patru 
labe. 

— Adevărat? întrebă Bessie, mai mult curioasă decât 
îngrijorată. 

— Așa a spus mămica, o asigură John. E o 
scârboșenie vie, care o să ne facă o grămadă de 
necazuri. 

— Mi-e sete, imploră David. Pe masă... 

— Ti-e sete! Ti-e sete! Ti-e sete! repetă băieţelul, 
sărind pe loc. Păi o să-ţi dăm să bei, mda! O să-ţi dăm 
biberonul! 

Bessie izbucni într-un râs strident și bătu din palme. 

— Daa! Daa! Biberonul! aprobă ea. 

John se cățără pe pat, zdruncinând îngrozitor corpul 
rănit al lui David care nu-și putu reţine o tânguire de 
durere. Bäietelul se ridică sus pe saltea, cu picioarele 
protäpite de o parte si de alta a capului celui rănit. 

— O să capeti de băut, zise el desfăcându-și slitul. 

David își întoarse instinctiv capul într-o parte în 
momentul în care jetul de urină îl izbea drept în faţă. 
Avu impresia că îi udau rănile cu apă de mare și se 
zbătu, dar curelele îi limitau foarte strict mișcările. 

Bessie se tăvălea pe jos de râs. 

— Ce zici! f John. E bun pipi-cola? 

— Ce se întâmplă acolo sus? făcu o voce de femeie 
dintr-o altă încăpere. Parcă vă interzisesem să urcați. 


John sări imediat din pat și se încheie la pantaloni. 
Bessie se prefăcu că începe să plângă și se lipi de fratele 
ei. 

— El e de vină! El e de vină! urlă copilul, în momentul 
în care o femeie slabă apărea grăbită în prag. Noi am 
vrut să-i dăm să bea apă și el a încercat să ne muște! 

— Da! Da! îi întări Bessie spusele. Și a mai și făcut 
pipi peste tot. 

Femeia se repezi spre progeniturile ei și le trase 
afară din încăpere aruncând spre David o privire 
îngrozită. 

— Ştiam eu! strigă ea pe culoar. Nu trebuia să-l 
primim aici. Sunt sigură că mirosul lui îi va atrage 
părinţii. Dumnezeule! La noi vor veni prima dată, la noi! 
Vei fi răspunzător de moartea noastră, Jim! 

— Dar sunt medic, protestă slab bărbatul ei. E de 
datoria mea să... 

— Nu e om! urlă femeia, pe un ton isteric. E un 
animal... Un monstru. Când era pe masa de operaţie 
trebuia să-i injectezi otravă, ca la câinii bolnavi. 

— Janice! protestă medicul. Nu-l putem ucide, știi 
bine pentru ce! 

— Dar n-o va face! hohoti soţia lui. Bartlow a spus că 
n-o va face, că e un laș, un... 

— Destul, zise bărbatul, sätul de atâta tărăboi. Nu va 
rămâne decât o zi sau două, atâta tot. Stai departe de 
camera aia, și gata. Și nu lăsa copiii să se ducă acolo. 

— Dar el i-a atras, zise Janice. A încercat să-i muște. 
Oh! Cum poţi fi complicele unor astfel de orori? 

Se trânti o ușă. Cearta dintre soţi se auzea acum mai 
vag. David închise ochii. Urina intrase în pansamente și 
îi ardea faţa și pieptul. Deși era extrem de slăbit, simţi 
cum îl cuprinde furia. Detesta orașul acela și pe 
locuitorii lui, îi detesta cu o ură devastatoare și fără 
remușcări. Îşi dădu seama că ar fi vrut să-i vadă murind 
unii după alţii, să le vadă casele prăbușindu-se, să le 
vadă biserica arzând, să le vadă animalele crăpând pe 


loc și putrezind în mijlocul străzilor. Simtea că se sufocă 
și trăgea de curelele de piele rănindu-și încheietura 
mâinilor, când deodată se deschise ușa. Un bărbat slab, 
cu o calvitie precoce, veni la căpătâiul său. Părea 
stingherit și ochii lui evitau să-l privească pe David în 
faţă. 

— Nu trebuie să-i porţi pică nevestei mele, murmură 
el, cu un ton de scuză, e foarte nervoasă. Nu s-a născut 
aici, și i-a fost totdeauna greu să se înveţe cu regulile 
blestemului. 

— Mi-e sete, se limită să repete David. 

Medicul turnă puţină apă într-un pahar pe care îl 
apropie cu prudenţă de buzele crăpate ale copilului. 

— Înţeleg prin ce treci, zise el. Cel care v-a închiriat 
această casă v-a jucat o festă urâtă. 

— A cui e? întrebă David. 

— Nu se mai știe exact, mărturisi Morisson. A fost 
vândută și revândută de zeci de ori în cursul ultimilor o 
sută de ani. De fiecare dată lucrurile s-au sfârșit prost, 
dar mereu se găsește cineva care să semneze un nou 
contract, cineva care să închirieze acest coșmar... Poate 
că asta face parte din blestem, cine știe? 

Se duse la fereastră și o deschise ca să verifice 
soliditatea barelor. 

— Părinţii mei, gemu David. Sunt grav răniţi, ar 
trebui... 

Morisson îl liniști cu un gest. 

— Nu-ţi face griji pentru rănile lor, zise el, cu un 
zâmbet nervos. Se vor vindeca singure. Aceste... 
creaturi au o vitalitate extraordinară. Totul nu va dura 
mai mult de patruzeci și opt de ore. Așa s-a întâmplat 
totdeauna. Bartlow a folosit un întreg arsenal încercând 
să lupte împotriva „locuitorilor” colinei. Nu a reușit 
niciodată. Imi amintesc că acum vreo cinci-șase ani și-a 
procurat chiar o bazooka de contrabandă. O bazooka! 

Râsul îi răsună spart, plin de tristeţe. Apoi neliniștea 
puse din nou stăpânire pe faţa lui. 


— Cu toate astea indianul a greșit, zise el cu o voce 
înăbușită. De fiecare dată când oamenii au rănit un 
vârcolac, asta n-a făcut decât să-i amplifice ura și 
dorinţa lui de distrugere. Părinţii tăi se vor întoarce, 
micutule. Mâine sau poimâine. lar furia lor va fi 
cumplită. Simt că vor pustii orașul. 

— De ce vă e frică? ironiză David. Träiti într-o 
fortăreață. Noaptea ridicaţi podul mobil, și gata! 

Jim Morisson dădu trist din cap. Lumina lămpii îi 
lumina profilul cu bărbie slabă. 

— Nu e chiar atât de simplu, obiectă el. Emanatiile 
casei de pe colină devin, cu timpul tot mai tari și mai 
puternice. Fabrică monștri din ce în ce mai periculoși, 
într-un timp extrem de scurt. Au fost suficiente câteva 
zile pentru ca părinţii tăi să cadă victimă acestor 
emanatii. Pe vremuri, lucrurile mergeau mult mai încet. 
Asta mă sperie cel mai tare. Sunt sigur că într-o zi 
gratiile și barele n-au să ne mai protejeze. Va trebui să 
ne decidem să plecăm... 

Morisson trase sertarul noptierei și scoase o seringă 
și o fiolă. 

— Îţi voi face un analgezic, zise el regăsindu-și tonul 
de medic. Va trebui să eviti mișcările pentru a permite 
rănilor să se sudeze. Ti-am făcut treizeci și cinci de 
cusături. 

David se încordă în așteptarea injectiei. 

— Vei putea s-o faci? îl întrebă dintr-o răsuflare. 

— Ce? gemu băiatul. 

— Ştii foarte bine despre ce vorbesc! șuieră 
Morisson, cu o voce înţepată. Vei putea... să-ți ucizi 
părinții? 

— Dumneata ai putea să-ţi ucizi copiii? replică David. 

Medicul lăsă să-i cadă umerii. 

— Nu știu, mărturisi el. N-ar trebui să mai poţi trăi 
după așa ceva... 

Își îndreptă spatele, puse la loc seringa, în sertar și 
își șterse de cămașă mâinile umede. 


— Vei primi de mâncare, zise el cu o jenă vădită. 
Regret, dar nu pot să te dezleg, nevasta mea nu mi-ar 
ierta-o. Te voi hrăni eu însumi, cu lingura. 


14 


DAVID DORMEA MULT sub efectul analgezicelor. 
Morisson venea din când în când cu un bol de supă 
călduţă si se așeza la căpătâiul bolnavului pentru a-i da 
să mănânce. Vorbea puţin și se ferea tot timpul să-l 
privească în ochi. David nu putu să-și dea seama dacă 
medicului îi era rușine pentru că îl ţinea legat ca să 
asculte de capriciile isterice ale nevestei sale sau îi era 
într-adevăr frică de el. La sfârșitul mesei, Morisson 
așeza o ploscă între picioarele adolescentului și îi cerea 
politicos să-și facă nevoile. 

În cameră nu era niciun fel de ceas, așa că David 
pierdu foarte repede noţiunea timpului. Dormea, se 
trezea tresărind și adormea din nou. Curelele cu care 
era legat îi răneau mâinile și picioarele. Într-un moment 
de trezire, îl zări pe Anatos la capătul patului. Indianul 
era încins cu sortul lui de piele și se legăna de pe un 
picior pe altul. 

— E-n regulă? întrebă el. Nu te sâcâie prea tare 
doamna Morisson? 

Se asigură că ușa era bine închisă, apoi veni mai 
aproape și se lăsă în genunchi la căpătâiul lui David. 

— Ştii, îi zise el direct, ieri m-am dus până la colină, 
în locul unde ascunsesem dinamita. Nu mai e nimic. 

— Nimic? îngână David, abia mișcându-și gura rănită. 

— Părinţii tăi și-au luat zborul, șopti Anatos. După 
cum ţi-am spus. S-au târât până la casă, pentru a se 
expune radiațiilor emise de ziduri. Acum sunt pe cale să 
se refacă. Casa din vârful colinei strălucește în fiecare 


noapte, formând o pată verde pe cer, de parcă în 
mijlocul luminișului ar arde un foc uriaș. Niciodată n-am 
mai văzut asta. E ca și cum... 

— Ca și cum ce? întrebă David gâfâind. 

— La naiba! Ca si cum casa s-ar grăbi în draci! 
izbucni indianul. Cred că am o făcut o mare prostie. 
Radiațiile pietrelor de lună îi vor „repara”, îi vor 
„reconstrui” în funcţie de agresiunea suferită. Asta 
înseamnă că vor fi de zece ori mai puternici decât 
înainte! Întelegi? 

David înţelegea. În ziarul de știință popularizată, 
băiatul citise ceva în legătură cu insectele care digerau 
otrăvurile din comerţ, rezistau intoxicației și dădeau 
naștere unei progenituri imunizate împotriva tuturor 
insecticidelor. Super-gândaci pe care nimic nu-i mai 
putea otrăvi. 

— Prejudiciul a fost prea important, se lamentă 
Anatos. Metamorfoza va acţiona în consecinţă. Le va 
înzeci protectiile corporale, sporindu-le puterea de 
distrugere. 

Părea cu adevărat îngrijorat, și picături de sudoare îi 
broboneau fruntea înnegrită de fumul de la fierărie. 

— În oraș ce se-aude? întrebă David. 

— Oamenilor le e frică rău, mărturisi Anatos. Simt că 
de data asta grilajele și blindajele nu vor mai rezista. 
Alergăm întruna de la o casă la alta pentru a întări 
mijloacele de protecţie. In zori, vreo două-trei familii au 
șters-o de-aici. Fermierii s-au adunat să hotărască 
asupra unei ofrande... 

— O ofrandă? 

— Da, vor să lege două-trei vaci la intrarea în sat, 
pentru a-i determina pe lupi să nu meargă mai departe. 
Dar n-o să ţină. De data asta vor veni să ne extermine, 
să ne pedepsească... 

Indianul se ridică în picioare și scoase din buzunarul 
sortului un obiect înfășurat într-o cârpă unsuroasă. 
David înţelese că era vorba de revolverul lui Bartlow. 


Anatos îl așeză în sertarul noptierei, printre fiole și 
seringi. 

— Ai impresia că mă voi putea servi de el așa legat 
cum sunt? zise David, și rânjetul i se transformă într-o 
grimasă de durere. 

— Nu-ţi face iluzii, șopti Anatos. Te vor înzdrăveni 
pentru înfruntarea finală și, imediat ce te vei ţine cât de 
cât pe picioare, te vor arunca în drum, cu pușcoci cu tot. 
Asta se va întâmpla pe la apusul soarelui, peste douăzeci 
și patru sau peste patruzeci și opt de ore. Te vei trezi, 
deodată, singur în fața primăriei, cu toate casele 
baricadate în jurul tău, și de data asta nu te vei mai 
putea ascunde nicăieri... 

— Seamănă cu un western, zise David. Seriful 
protäpit pe strada principală, așteptându-i pe pistolarii 
cei răi, în timp ce toţi fricoșii din oraș se ascund care pe 
unde apucă... 

— În privința ălora „răi”, te asigur că n-ai să fii 
dezamăgit, îi zise indianul mergând spre ușă. Prinde 
puteri, tâncule, vei avea nevoie, crede-mă. Vei avea 
nevoie. 

În clipa următoare, se pierdea pe culoar. David 
încercă să-și găsească o poziţie mai confortabilă. Avea 
braţele anchilozate de curelele care îi stinghereau 
circulaţia sângelui, iar buricele degetelor își pierduseră 
deja sensibilitatea. Ascultă cu atenţie și își dădu seama 
că întreg orașul era plin de larma ciocanelor și 
ferăstraielor. Oamenii consolidau în grabă clădirile și 
toate deschizäturile. Şi-i închipuia pe locuitorii din 
Willoughby cedând în faţa fricii și zidindu-și ferestrele. 
Se zideau de vii pentru a scăpa de ghearele monștrilor. 
Unii probabil că plănuiseră deja să se închidă în pivniţă 
și să sudeze ușa în urma lor. Alţii amenajaseră 
ascunzători secrete, dulapuri ascunse în spatele unei 
biblioteci culisante, și aveau să se pitească acolo cu un 
sandvici, o sticlă cu apă și o găleată pentru nevoi. 

Frica invada irezistibil orașul, paralizând activitatea 


economică. Oamenii de la ferme uitau să mulgă vacile și 
să dea de mâncare la păsări. În fond, la ce bun? De 
vreme ce toate aceste prăzi vor fi, poate, devorate chiar 
în aceeași seară? 

Teroarea va cobori de pe colină, de pe acea colină 
care strălucea în întuneric cu o ciudată lumină 
fosforescentă, o lumină rece și totuși mai cumplită decât 
focul care ar fi incendiat o pădure. Fiarele vor veni, 
îngrozitoare ca niciodată, furioase că fuseseră rănite, 
ciopârțite... și vor fi înarmate așa cum nu mai fuseseră 
vreodată înainte. Se vor năpusti asupra orașului, vor 
forța acele case-fortärete, cu ușurința cu care ai desface 
o cutie de conserve, spărgând carapacele derizorii și 
obtinându-si portia de carne proaspătă. 

David simţea sudoarea curgându-i pe corp și iritându- 
i rănile. În momentul acela se auzi scârtâitul ușii, și în 
cameră intrară în vârful picioarelor copiii lui Morisson. 

— Tot nu are păr pe el, observă Bessie. Aș vrea să-l 
aud făcând ca lupul, ca la televizor. N-ar putea să scoată 
un urlet? 

— Ai auzit, lepădătură? bombăni John. Sora mea vrea 
să faci ca lupul. 

— Duceţi-vă la naiba! le răspunse David smucindu-se 
în legături. 

Nu putu să spună mai mult pentru că John îi trase un 
pumn în coapsă, acolo unde un ciob de sticlă îi făcuse o 
tăietură mai mare de douăzeci de centimetri. Durerea îl 
sufocă. 

— Fă ca lupul! mârâi tâäncul. 

— Da, făcu Bessie ai cărei ochi luceau de excitare. 
Urletul tău de adunare. 

— Idioato! zise David, în momentul în care o a doua 
lovitură îi deschidea suturile de la genunchi. 

Tipă de durere și simţi ceva cald și umed îmbibându-i 
pansamentul. În disperare de cauză, cu lacrimi în ochi, 
dădu capul pe spate și le făcu pe plac cu o imitație 
jalnică de urlet. Bessie bătu din palme. „Mai fă! Mai fă!” 


exclamă ea tropăind de plăcere. 

— Ai văzut? zise fratele ei triumfător. E un lup 
adevărat. Ca să n-o muște pe mămica, o să-i punem 
botnita pe care am făcut-o. 

Se apropie de pat scoțând de sub cămașă o îmbinare 
de curele de piele prinse grosolan între ele. Îmbinarea 
stângace forma un fel de mască deasă. 

— Pune-i-o! zise fetiţa. În felul ăsta nu-i va putea face 
niciun rău mamei noastre. 

John se aruncă asupra lui David, lipindu-i de faţă 
cagula de piele prea strânsă. Presiunea curelelor apăsă 
îngrozitor asupra rănilor și cartilajelor nasului rupt. De 
data asta adolescentul urlă fără nicio reţinere. 

— Strânge! Strânge bine! șuieră Bessie. 

John se războia stângaci cu curelele și cu cataramele 
ruginite. Fiecare fortare însemna o apăsare intolerabilă 
asupra nasului fracturat. 

— Mami! zise deodată fetița. Vine mămica, să fugim! 

Plecară în grabă, și David îi auzi fugind pe covorul de 
pe coridor pentru a se ascunde într-una din camerele de 
la etaj, mai înainte ca Janice Morisson să ajungă în 
capătul de sus al scării. David încercă să se debaraseze 
de botnitä, dar câteva catarame erau deja închise, 
făcând eliberarea imposibilă. Își lăsă capul să-i cadă pe 
pernă, cu ceafa inundată de sudoare. Imediat ușa se 
deschise și în cameră intră Janice. Era palidă la faţă și 
se vedea bine că era cuprinsă de o mare agitaţie. 

— Te-am auzit urlând, zise ea gâfâind. Ştiu foarte 
bine ce încerci să faci... Vrei să-i atragi aici ca să te 
elibereze, dar n-am să mă las, îmi voi apăra copiii! 

— Vorbești anapoda, bolborosi David. Dacă părinţii 
mei vin aici, voi fi în pericol ca și voi, ca și toţi locuitorii 
orașului. Nu vor face vreo deosebire și mă vor ucide fără 
să ezite nici măcar o secundă... 

— Nu te cred! i-o reteză femeia cea slabă. Sunteţi de 
același sânge. Adineauri urlai ca un lup, comunicai cu 
ei! 


— Nu se poate comunica cu ei! protestă David. Când 
se transformă, nu mai au nimic omenesc. Încearcă să 
înţelegi asta! Si scoate-mi afurisita asta de botnitä! 

— Nici pomeneală! urlă ea. Dacă soțul meu a hotărât 
să-ți blocheze maxilarele, înseamnă că te consideră 
periculos. 

— Nu soţul, se înfurie David, ci mucosii dumitale! 

— Taci din gură! strigă Janice cu o voce stridentă. Ii 
interzic să vorbești de copiii mei. Dacă vei încerca să le 
faci vreun rău, îi voi apăra. Jim e prea slab, crede că 
datoria lui e să te îngrijească, dar se înșeală. Eu, în locul 
lui, ti-as fi injectat o doză zdravănă de otravă. 

In ochii ei se aprinse o scânteie de nebunie. 

— Ceea ce am să și fac dacă n-ai să stai liniștit, 
bolborosi ea. Voi lua o fiolă și o seringă din dulăpiorul 
de medicamente și, dacă n-ai să încetezi cu urletele, am 
să-ţi injectez în vene atâta otravă, încât să-ţi pocnească 
inima. 

— Nu-i chemam, protestă slab David. 

— Ba da, ba da, se încăpățână nevasta medicului. 
Tocmai le spuneai unde se află casa noastră. Știi bine că 
vor veni să te elibereze, ești produsul împerecherii lor. 
Te tragi din ei, ești un monstru ca și ei... Un viitor lup... 

Balele i se scurgeau pe bărbie și își zgâria frenetic 
umerii prin mătasea bluzei. Cu privirea rătăcită, femeia 
se dădu înapoi spre ușă. 

— Nu uita ce ţi-am spus, zise ea cu o voce tăioasă. La 
următorul urlet, mă duc după seringă. Când vei fi mort, 
liniștea se va întoarce din nou în această casă. li voi 
spune lui Jim să-ți așeze cadavrul în strada principală. 
Da, așa voi face... 

Femeia închise usa, si David auzi cheia răsucindu-se 
în broască. Suspină. Înfruntarea îl epuizase, si pe 
cearșaful care îi acoperea corpul gol se vedeau pete 
mari de sudoare. Simtea o nevoie acută de a urina, dar 
nu îndrăznea să strige. Făcu pe el, fiindu-i cu neputinţă 
să mai reziste. 


Își petrecu ziua într-o stare de descurajare, tresărind 
de fiecare dată când scârtâia o treaptă, înspăimântat la 
gândul că ar putea s-o vadă pe nebună ivindu-se, în 
mână cu seringa plină de otravă. Nimeni nu-i aduse de 
mâncare. Spre seară, Morisson intră în cameră cu un 
bol de supă. Părea epuizat. Se așeză la căpătâiul 
rănitului și îl debarasă de botniță, apoi, fără să scoată o 
vorbă, ridică pansamentele și examină starea rănilor. 

— Te miști prea mult, zise el. Ai rupt suturile, va 
trebui să-ți pun alte copci. 

David îi povesti pe scurt ce se petrecuse în timpul 
dimineţii, dar Morisson îl ascultă distrat. 

— Janice e nervoasă, se mulţumi el să spună. Îi e frică 
și ei, ca tuturor celor din Willoughby. Unele persoane îţi 
consideră scrupulele puţin cam suspecte. Părerea lor e 
că ar fi trebuit de multă vreme să-ţi fi suprimat părinţii. 
Unii vorbesc de complicitate. Ba s-au găsit câţiva care 
să pretindă că metamorfoza te-a afectat în parte și pe 
tine... și că peste puţin timp te vei transforma. 

— Dar dumneata ce crezi? murmură David. 

— Nu știu. Ești la o vârstă de trecere, în curând 
secrețiile hormonale se vor schimba. Nu peste mult timp 
vei avea barbă, glandele... 

— Sunt suspect, nu? îl întrebă David. 

Medicul își feri privirea. 

— Nu știu. Nu vreau să mă gândesc la asta. Treaba 
mea este să te vindec cât mai repede cu putinţă. După 
aceea nu mai știu. Îţi voi da pastile împotriva durerilor, 
și Bartlow... 

— Bartlow o să mă scoată în stradă la căderea nopţii, 
zise David apăsând pe fiecare cuvânt. Ştii asta. O să mă 
aruncaţi în stradă, în timp ce toată lumea din 
Willoughby se va fereca în casă. Asta e, nu? Ăsta e 
scenariul prevăzut de municipalitate? 

— Ti-l voi trimite pe reverendul Hossecker, zise 
Morisson. Pretinde că nu e cazul să ai niciun scrupul, că 
trebuie să te consideri ca un soldat în faţa dușmanului. 


Omorând acești monștri, faci un bine comunităţii. 

— Nu vreau să-l văd pe Hossecker! bombăni David. 
Vreau să fiu dezlegat și să nu mai fiu considerat un 
animal feroce. 

— Nu pot să fac asta, șopti jalnic medicul. Nevasta 
mea n-ar tolera. 

Imediat ce bolul de supă se goli, Morisson o zbughi 
afară din cameră, de parcă s-ar fi temut să nu ia cine 
știe ce boală contagioasă. David motäi un moment. 
Ecoul unei altercatii violente îl trezi din toropeală. 
Câteva persoane se certau la parter, și copilul 
recunoscu glasul lui Bartlow pe care încercau să-l 
tempereze modulatiile melodioase ale vocii lui 
Hossecker. 

— În seara asta s-o facem! răcnea șeriful. Pe toţi 
dracii! Ia du-te, doctore, și aruncă o privire la colină, ai 
zice că în vârful ei strălucește un soare verde! Fiarele s- 
au vindecat și vor veni direct aici, să-și regleze 
conturile. Puștiul trebuie să-și joace rolul. 

— Nu e posibil, protestă Morisson. E prea slăbit, nu 
se va putea ţine pe picioare. 

— Fă-i o injectie, fir-ar să fie! Eşti doctor sau ce ești? 
izbucni Bartlow. Injecteazä-i ceva să-l stimuleze, că doar 
știu prea bine că ai dulăpiorul plin de droguri! 

— E prea slăbit, se încăpăţână Morisson. Dacă îl 
drogăm, va cădea în letargie sau în comă. Va rămâne 
înfipt în mijlocul drumului, râzând prostește și uitându- 
se cum se apropie monștrii de parcă ar fi vorba de două 
mielușele! 

— Scoală-l, ordonă Bartlow. Îl vreau în picioare 
înainte de apusul soarelui. Nu mai fi așa simţitor! 
Suntem în război, înţelegi? ÎN RĂZBOI! 

Din acel moment, discuţia degeneră într-un haos, 
fiecare apucându-se să strige în același timp. Janice 
Morisson domina, cu văicărelile ei stridente, tumultul 
vocilor. David și-o închipuia cu ochii iesiti din orbite, 
tinându-si copiii strâns lipiti de coapsele sale slabe, 


statuie vie a datoriei materne. 

O adevărată cavalcadă zgudui scara. Cheia se învârti 
în broască, și ușa se deschise cu atâta violenţă, încât se 
lovi de zid. Bartlow se năpusti în încăpere. Avea fața 
congestionată și își ștergea fruntea cu o batistă enormă. 

— Dezleagä-l! bombăni el. Mișcă-te, în mai putin de o 
oră se va face noapte. 

Morisson se supuse, apoi, luând seringile din sertarul 
noptierei, îi făcu lui David câteva injecții. 

— Încearcă să te ridici, micutule, murmură el cu o 
voce albă. 

Cu mintea înceţoșată, David încercă să se ridice în 
capul oaselor, dar imediat căzu înapoi pe pat, cuprins de 
ametealä. Bartlow se repezi la el, îl apucă de umeri și îl 
forță să se ridice. 

— Miscä-ti curul, găozarule! vociferă el. N-ai să-mi 
faci pe domnișoara cu nevricale. Auzi? Scoală-te! 

Seriful strivea cu mâna lui bătătorită umărul 
copilului. Deodată, apărut de nu se știe unde, se ivi 
lângă ei Anatos. Indianul îl apucă pe șerif de guler și îl 
trase înapoi. 

— Destul, Bartlow. Îl omori. Tot din cauza 
tâmpeniilor tale a ajuns în halul ăsta! 

— Tu, piele-roșie... începu șeriful. 

David închise ochii, încercând să se izoleze de 
vacarmul care domnea în încăpere. Auzi pașii altora 
care veneau, avu impresia că se băteau, că răsturnau 
mobilele. Hossecker îi îndemna pe bătăuși să-și recapete 
sângele rece. 

— Domnilor! Domnilor! strigă el în gura mare, se 
apropie noaptea. Potoliţi-vă, pentru Dumnezeu! 

Drogurile instalau deja în capul lui David o perdea de 
ceaţă care anihila orice suferinţă. 

— Vreau să mă uit pe fereastră, zise el cu o voce 
slabă. A 

Intervenţia lui reinstală brusc tăcerea. Il ridicară cu 
grijă, așezându-l într-un fotoliu din faţa ferestrei. Anatos 


nu mintise. O lumină verde strălucea în vârful colinei, de 
parcă întreaga casă s-ar fi transformat într-un smarald 
enorm, luminat din interior de o vâlvătaie misterioasă. 

— La ora asta sunt vindecati, zise Bartlow, gâfâind. 
Niciodată până acum casa nu a strălucit așa. Suntem 
terminati. 

Apoi, adresându-se celorlalţi, repetă: 

— Întelegeti, dobitocilor? Dacă acest cäcäcios nu se 
hotărăște să aibă curaj, toţi suntem buni de abator! 

— Încearcă să te ridici, comandă Morisson luându-i 
pe David de subsuori. Fă câţiva pași... 

David se supuse. Drogul îi dădea poftă de râs. 
Deodată nu mai avea pică pe nimeni. Pe Bartlow îl găsea 
chiar amuzant, cu faţa lui mare și roșie și cu batista cât 
o cârpă de spălat pe jos. Făcu un pas, apoi încă unul. La 
al treilea, auzi clar cum crăpau suturile de la coapsă, și 
un val de sânge inundă pansamentele deja pătate. Totuși 
nu simţi nicio durere. 

— Nu-i nimic, zise el. Nu mă doare deloc. 

— Vedeţi? zise Bartlow triumfător. Spune cu gura lui 
că nu-l doare deloc. E aproape vindecat. 

— Serifule, copilul ăsta e burdușit de droguri! 
bombăni medicul. Chiar dacă i-am tăia un braţ, el tot ar 
continua să zâmbească! Nu mă crede idiot. Dacă va 
continua așa, va pierde mult sânge și va cădea în 
sincopă. Asta vrei? Să leșine în stradă? 

— Vreau să-și facă treaba! Asta e tot! vociferă 
Bartlow. Dă-i arma și condu-l în faţa primăriei! 

Anatos aduse revolverul din sertarul noptierei, dar 
David nu reușea să apuce mânerul cu degetele. Arma 
era mult prea grea pentru el. O scăpă. Șocul ciocnirii de 
parchet acţionă percutorul și urmă împușcătura. Glontul 
sparse un bibelou de porțelan de pe o etajeră. Janice 
urlă de parcă cineva i-ar fi tăiat burta. 

— Vedeţi! zise furios Morisson. Asta nu servește la 
nimic. Nu va putea rezista. Dacă leșină, ar putea să i se 
oprească inima. 


David se legăna, făcând un efort demential să-și 
păstreze echilibrul. Sângele îi curgea mai departe de-a 
lungul piciorului, pătându-i pansamentul cu un roșu 
strălucitor. 

„O să-i pătez covoarele mäiculitei Janice”, se 
surprinse el gândind cu o bucurie ascunsă. 

— Stai jos, îi ordonă Morisson, nu poţi merge mai 
departe. Trebuie să te pansez. 

— Nu! răcni Bartlow întinzând mâinile să-l apuce pe 
copil. 

— Destul! interveni Anatos. Acum ajunge, Bartlow! 
Va trebui să așteptăm, asta e tot. 

Luă revolverul de jos și îl îndreptă spre șerif. 

— Indian spurcat, bombăni Bartlow. 

— Noi plecăm, doctore, conchise Anatos. Ocupă-te de 
puști și zăvorăște bine ușile. In noaptea asta o să fie 
tămbălău. 

Apoi părăsi încăperea, împingându-l pe Bartlow 
înaintea lui. 

David îi zări pe stradă. Seriful vocifera împotriva lui 
Anatos care se debarasase de armă. Probabil că o lăsase 
la parter înainte de a ieși. David recăzu în fotoliu, cu 
ochii spre lumina verde care strălucea în vârful colinei. 
Morisson se lăsase în genunchi în faţa lui și îi smulgea 
pansamentele. 

— O să închidem chestia asta, șoptea el nervos. N-o 
să te doară, nu-ţi fie frică. 

Era o recomandare inutilă. Lui David nu-i mai era 
frică de nimic. Credea chiar că ar fi putut să-i vadă pe 
mami si pe tati ivindu-se sub înfățișarea lor de bau-bau, 
fără să-l impresioneze cine știe ce. „Salut, le-ar fi spus 
el. La naiba, machiorul nu v-a aranjat prea bine!” 

— Janice, strigă medicul. Verifică încă o dată ușile și 
coboară în pivniţă cu copiii. 

David își îndreptă privirea spre oraș. Se instala 
noaptea. Se aprinseseră felinarele, iar pe acoperișul 
primăriei fuseseră instalate proiectoare pentru a lumina 


străzile în adâncime și a alunga întunericul din cele mai 
mici colțuri. Cu toate astea, noaptea devenea tot mai 
întunecoasă, sufocând lumina artificială. David zări o 
turmă compactă la marginea orașului. O turmă care 
mugea și behăia, cuprinsă de o groază imposibil de 
stăpânit. 

— Ce e cu animalele alea? bolborosi David. 

— O ofrandă, răspunse Morisson punând alte copci. 
Dar asta nu-i va opri. Nu în seara asta. Nu vin doar să 
mănânce, vor să se și răzbune! 

David se apropie de geam, cu privirea aţintită spre 
câmpia pustie. Câmpia care semăna cu o mare de 
cerneală neagră. Colina se ridica deasupra ei precum 
prora unei corăbii enorme, aducătoare de moarte. 

— Gata, am terminat, zise Morisson, ridicându-se. 
Străduiește-te să nu te ia somnul. 

— Stinge lumina, gemu David. Nu vreau să mă vadă. 

Medicul îi îndeplini dorința. Lustra se stinse, și orașul 
își etală imediat sub ochii copilului perspectiva pustie. 
Casele, la care fuseseră sudate alte gratii în timpul 
după-amiezii, semănau și mai mult cu niște închisori. 
Unele ferestre fuseseră în întregime zidite, și trotuarele 
mai erau încă pline de saci de ciment cu priză rapidă. Ici 
și colo fuseseră întinse valuri de sârmă ghimpată sau 
fixate grape de fier cu eficacitate îndoielnică. 

Si deodată David le simţi prezenţa... 

Erau acolo, undeva afară, se apropiau cu pas greu, 
iar ghearele lor crestau pietrele drumului. Copilul 
închise ochii. Simtea în el prezenţa celor doi. Niciodată 
nu fuseseră atât de puternici, așa de ameninţători... AȘA 
DE FURIOȘI. 

Auzi lângă el o bâiguială, răsunând în întunericul 
camerei, și își dădu seama că era Morisson care, în 
genunchi, cu capul în mâini, se ruga strângând în palmă 
un crucifix de aramă. 

Animalele legate la intrarea în oraș începură să 
mugească sfâsietor. Strigătele lor urcau în spirale 


insuportabile, apoi se frângeau scurt, ca și cum coardele 
vocale le-ar fi fost sectionate cu o lovitură de gheare. 

— Au sosit, murmură David strângând marginile 
fotoliului. Tocmai au intrat în oraș. 

— lisuse Cristoase, se tângui medicul, făcându-și 
semnul crucii. 


15 


DEODATĂ, la intrarea în oraș apărură două siluete cu 
contururi chinuite. Erau două forme vag antropoide, cu 
proporţii hidoase, ale căror membre anterioare atingeau 
pământul. Lumina lunii le făcea să lucească în mod 
curios capul și umerii, și David înţelese că erau aproape 
în întregime acoperiţi cu o crustă caloasă. Aceste plăci 
osificate care le acopereau torsul jucau rolul pieselor 
articulate ale unei armuri, protejându-i de agresiunile 
exterioare. Vacile oferite spre sacrificare mugeau mai 
tare, și întunericul era brăzdat de scânteieri de lame. 
Era ca strălucirea unei săbii de samurai care ar descrie 
în beznă arabescuri ucigașe. Lamele loveau în toate 
sensurile, dâre de oţel pe care abia aveai timp să le 
zărești. 

„Nu sunt săbii, se corectă în gând David. Sunt 
ghearele lor!” 

Niște gheare enorme, ce sfâșiau aerul cu un șuierat 
mătăsos, pătrunzând în carnea animalelor care, 
înnebunite de spaimă, trăgeau de frânghiile lor. Preţ de 
câteva secunde, mugetele deveniră din ce în ce mai 
ascuţite, atingând un registru aproape insuportabil, 
apoi, brusc, se făcu din nou tăcere. O tăcere cumplită. 

— Le-au ucis, bolborosi Morisson. Acum or să le 
mănânce și or să plece... da, or să plece. 

Dar nu credea ce spune. Furia monștrilor nu ar fi fost 
satisfăcută doar cu câteva vaci slăbănoage. Creaturile, 
agasate de acest obstacol care le oprea intrarea în oraș, 
tăiaseră în carne așa cum ai săpa un loc de trecere într- 


un perete. Nu aveau să se mulțumească cu acea carne 
bătrână, tare și uscată, când orașul era plin de mirosuri 
apetisante. David și le închipuia cu capul dat pe spate, 
adulmecând în noapte. Simteau mirosul oamenilor 
ghemuiti în spatele fațadelor, ascunși în masa fortificată 
a caselor. Simteau sudoarea femeilor, mirosul de lapte 
al copiilor, mirosul înţepător care se prelingea la 
subsuoara bărbaţilor. Si toate aceste transpiratii 
amestecate se transformau pentru ele într-o aromă 
delicioasă, într-un sos picant, care le gâdila plăcut 
papilele gustative. Ospätul se afla acolo, aproape de tot, 
era de ajuns să smulgă acoperișul acelor case atât de 
prostește întărite cu fier pentru a băga mâna chiar în 
oala cu mâncare. 

Cu nervii vibrând din cauza drogului, David avea un 
ciudat sentiment de efervescenţă mintală. Se dedubla, 
era în cameră și în același timp în stradă. In corpul său 
și în cel al monștrilor. Fuziona cu orașul și cu agresorii 
lui. Era peste tot, era toată lumea. Bătăile inimii îi 
asurzeau urechile, făcându-l să nu mai audă văicărelile 
lui Morisson îngenuncheat pe parchet. Nu era sigur 
dacă vedea cu ochii lui sau cu cei ai monștrilor, dacă era 
cuprins de oroare sau de o excitație foarte plăcută. 

Ceva în el, o voce nesănătoasă, pe care nu o mai 
auzise până atunci, îi striga: „Ucide! Ucide! Mănâncă! 
Mănâncă!” Îl copleșea ameteala, creierul i se rotea în 
interiorul cutiei craniene ca un pește roșu care își 
pierduse minţile, înăuntrul unui borcan prea mic. 
Deodată era mândru, mândru că își vede părinţii 
puternici și invincibili, mândru că îi surprinde cumpliti și 
neîndurători în costumele lor de călăi. Toată viaţa lor 
fuseseră niște mediocri, niște tipi fără importanţă, care 
suferiseră, în umbra indiferentei celorlalţi, de ironiile și 
de răutatea din jurul lor... Si iată că, brusc, apăreau 
cumpliti, distrugători și fără milă. lată că lumea se 
înclina și tremura în fața lor, iată că suna ceasul 
răzbunării. 


O satisfacţie periculoasă punea stăpânire pe David. O 
dorință de complicitate, o exaltare pe care o știa 
nesănătoasă, dar împotriva căreia nu putea să facă 
nimic. 

„Ucide! Ucide! Mănâncă! Mănâncă!” 

Refrenul îl obseda, un refren de răzbunare pe care îi 
venea să-l scandeze lovind cu amândoi pumnii în capul 
chel al medicului care bâiguia rugăciuni. 

„Ucide-Ucide! Mănâncă-Mănâncă!” 

Da, va lovi în cadență, însoţind astfel mișcările de 
deglutitie ale lui tati și ale lui mami, va lovi până când 
pe capul chel al lui Morisson vor apărea vânătăi 
albăstrui, va lovi până când oasele calotei craniene se 
vor desprinde din locul lor. Va lovi... _ 

Trase o gură de aer și își ascunse capul între mâini. li 
ardeau obrajii. Febra îi incendia corpul, prin vene îi 
curgea foc, avea să se aprindă spontan, acolo în fotoliu, 
și toată familia Morisson avea să piară în flăcări. Janice 
și Bessie, și John. Toţi se vor prăji pe rugul aprins al 
mobilelor de lemn lăcuit, iar carnea lor va degaja o 
aromă plăcută, de zahăr ars. 

Pe stradă, siluetele masive se legănau printre fațade, 
etalându-și contururile vagi, din a căror enormitate 
numai ghearele reflectau lumina Lunii. Niște gheare 
interminabile, care scoteau clinchete în noapte. 

Deodată fiarele se repeziră înainte, atacând cu 
puterea unui pachiderm. Se năpustiră asupra primei 
case de pe strada principală, și umerii lor acoperiţi de 
straturi caloase făcură să sară tencuiala de pe cărămizi, 
în timp ce casa răsuna din cauza șocului ca un clopot 
lovit de un ciocan. Ghearele începură imediat să râcâie 
piatra, fără să ia în seamă deschizăturile blocate de 
bare. Cărămizile se färâmitau într-o ceaţă de pulbere 
roșie, în timp ce loviturile puternice în zid provocau 
crăpături mari în fațadă. 

„Strategia  dulapului, gândi David.  Ocolesc 
obstacolul. Se știu destul de puternice pentru a deschide 


o breșă în câteva minute. De data asta, ghearele lor nu-i 
vor trăda! Casa le-a făcut mai puternice, mai tăioase!” 

Fiecare lovitură de labă sfâșia adânc zidul care se 
fărâmiţa ca un castel de nisip prea uscat. Simturile 
amplificate ale lui David îl făceau să priceapă gemetele 
de groază ale celor dinăuntru. De data asta nimic nu-i va 
proteja împotriva furiei fiarelor, nici gratiile, nici 
blindajele. Tati și mami erau mai puternici decât toţi 
vârcolacii care  terorizaseră până atunci oraşul 
Willoughby. Casa făcuse din ei niște fiare ucigașe, 
indestructibile, pe care nimic nu le mai putea domoli. 
Ghearele zgâriau faţada, loviturile de umăr împrăștiau 
cărămizile, și în curând se deschise o breșă, o gaură 
prin care avea să pătrundă moartea, o moarte sub forma 
ei cea mai cumplită. 

Una din creaturi se năpusti în cavitate, forțând 
deschizătura, care se mări. În noapte se auziră urlete de 
spaimă. Strigăte de femei și de copii. Se auzi un foc de 
pușcă, dar alicele ricoșară pe plăcile osoase ale 
monștrilor. Urmă un îngrozitor vacarm de mobile 
răsturnate, apoi ușa blindată a casei se deschise brusc, 
și o fetiță sări în stradă, alergând în zigzag, cu ţipătul 
stins în adâncul gurii deschise. 

Avea pe cap o tichie roșie, foarte ciudată, și se clătina 
dând din mâini. Când trecu prin faţa casei lui Morisson, 
David își dădu seama că nu purta nicio bonetă, că fusese 
scalpată de la nivelul sprâncenelor și că bila roșie care 
strălucea în lumina Lunii era de fapt cutia craniană 
dezvelită, o bilă de os de care mai rămăseseră lipite ici 
și colo fâșii de piele cu câteva smocuri de păr. Alerga în 
zigzag, cu ochii daţi peste cap, la un pas de sincopă. Un 
bărbat ieși din casă, cu hainele sfâșiate. Avea braţul 
stâng sectionat de la nivelul umărului, și în mâna 
dreaptă ţinea o pușcă cu ţeava răsucită. Acea armă- 
tirbușon avea ceva care îţi stârnea râsul, un râs trist și 
disperat. David se gândi fără să vrea la vechile filme 
comice difuzate uneori la televizor. Tunul care face 


explozie, luând forma unei flori de metal, revolverul 
care... 

Una dintre creaturi se repezi pe urmele bărbatului 
mutilat. Laba i se înfipse în pântecele necunoscutului, 
intră până la cot și apucă oasele coloanei vertebrale de 
parcă ar fi fost coada unei mături. 

David își dezlipi faţa de geam. Nu voia să vadă mai 
mult. Din stradă se auzeau acum tânguiri sfâșietoare, 
care te îngrozeau. Se auzi un zgomot de carne ruptă, 
însoţit de pocnetul tendoanelor smulse. 

„Zgomote de măcelărie, gândi el. Zgomote de 
abator.” 

Îi rămăsese întipărită pe retină imaginea fetiţei cu 
bonetă roșie, cu bonetă de os. Nu putea să se mai 
bucure de puterea monștrilor, să ia parte la revanșa lor. 
Trebuia să facă ceva, să acţioneze... 

„Haide, îi șoptea vocea cea rea, pentru ce atâta 
indignare? Poate că e chiar puștoaica aceea care te-a 
biciuit cu coarda zilele trecute, scârba aceea micuță 
care voia să-ți lovească putica, să te doară cât mai tare, 
cine știe? În fond a primit ce-a meritat!” 

David se zbătea pe fotoliu. Nu! Nu! Nu se mai putea 
identifica cu ei. Ura orașul și populaţia lui bigotă, dar nu 
putea să lase creaturile să-și continue masacrul. 

Afară se auzi urletul unei femei. O femeie pe care o 
sfâșiau fără grabă. O femeie pe care o mâncau de vie... 

„Sfâșiau sexul femeilor, pentru a-și vâri capul în 
pântecele lor și a le devora intestinele”, spusese într-o zi 
Anatos. 

David îl lovi peste umăr pe Morisson, care tresări, își 
pierdu echilibrul și căzu pe parchet. 

— Fă-mi o injecție și lasă-mă să ies, zise el, privindu-l 
ţintă în ochi pe medic. 

— O injecție? Bbâigui Morisson care părea mort de 
spaimă. 

— Da, trebuie să pot merge până la parc. Acolo mă 
voi așeza pe o bancă și îi voi atrage la mine. Asta voiai, 


nu? Asta voiati cu toţii? 

— De... de acord, se bâlbâi medicul, târându-se spre 
noptieră. 

David îl auzi scotocind printre seringi și fiole. Nu 
aprinsese lustra și lucra numai la lumina lunii. 

— E... e periculos, spuse el cu un ultim reflex de 
conștiință profesională. S-ar putea să-ţi cedeze inima. 

— Haide, îi reteză vorba David, nimeni n-o să te 
acuze de greșeală profesională. 

Morisson înfipse acul pe pipăite și apăsă pe piston 
prea repede. Lichidul gros formă o bășică dureroasă sub 
pielea copilului. Vena, dilatată la maximum, stătea gata 
să plesnească. Durerea se atenuă însă foarte repede, și 
David se simţi cuprins de o ciudată senzaţie de plutire. 

— Hainele mele, îi zise el lui Morisson. Îmbracă-mă. 

Medicul deschise un sifonier din care scoase o 
cămașă și o pereche de pantaloni murdari, cu care îl 
îmbrăcă stângaci pe bolnav. Apoi David se cramponă de 
marginea fotoliului și se ridică. Prin minte îi treceau cu 
mare viteză imagini grotești, de parcă ar fi fost 
proiectate de un aparat dereglat. Revedea „coșmelia” și 
tipii care bombardau grădina cu sticle de bere umplute 
cu pișat, îl revedea pe Billy Schonacker și colecţia lui de 
broaște uscate. Toate astea îi păreau nemaipomenit de 
îndepărtate și lipsite de consistenţă. Erau niște imagini 
care nu-l mai priveau, frânturi de seriale televizate, 
lucruri fără substanţă, ciudate. Neverosimile. Realitatea, 
singura realitate erau monștrii care devastau orașul, 
monștrii care benchetuiau pe străzi. MONȘTRII... 

— Ajută-mă, zise el. Ajută-mă să cobor scările. 

Morisson îl prinse de braț și îl ajută să iasă din 
cameră. 

David privea cum i se mișcau picioarele, fără să se 
poată convinge că acele apendice îi aparţineau cu 
adevărat. Acele excrescente ridicole chiar făceau parte 
din corpul lui? Era greu de crezut. Ar fi preferat niște 
roţi... Nişte roţi cu ornamente cromate. 


Scutură capul. Nu-și mai putea controla gândurile, 
dar poate că era mai bine așa. Crima îi va părea mai 
ușor de săvârșit. 

— Dacă te așezi jos, șopti Morisson, încearcă să nu 
închizi ochii, altfel vei adormi imediat. 

Revolverul lăsat de Anatos pe masa din sufragerie 
avea o strălucire uleioasă. 

— Arma, murmură David. Pune-mi-o la centură. 

Medicul făcu întocmai. Când ajunseră la ușă, se 
opriră în fața arhitecturii numeroaselor zăvoare și bare 
de siguranță. Morisson ezita să deschidă. Medicul 
degaja un miros rânced, de urină veche, de parcă s-ar fi 
scăpat în pantaloni. 

— Deschizi sau vrei să trec pe sub ușă? îi zise David. 

— De acord, de acord, făcu Morisson gâfâind. Dar să 
ieși repede, te implor, să ieși repede. 

Il lăsă pe David și începu să tragă pe rând zăvoarele. 
Angrenajele se miscau cu un zgomot de sculă de 
precizie, bine unsă. După ce ușa fu eliberată de 
numeroasele ei puncte de ancorare, Morisson își făcu 
semnul crucii. 

— Noroc, îi zise el cu o voce stinsă. Și ai grijă să nu 
te ia somnul... 

David dădu nepăsător din umeri. Înaintă spre ușă, cu 
mâna sprijinită de mânerul revolverului. Morisson 
întredeschise. David se strecură afară. În secunda 
următoare, ușa se trântea în urma lui. 

Strada era pustie, dacă exceptai cadavrul fetiţei cu 
bonetă roșie care zăcea în praful drumului. David merse 
pe lângă fațadele caselor. Parcul se afla tocmai la 
capătul străzii principale, la două sute de metri de acolo. 
Se întrebă dacă va reuși să ajungă până la el. 
Extremitätile corpului îi amorteau, și degetele nu mai 
simțeau bine conturul armei de la centură. 

„Sunt un copil, își zise el ascultându-și ecoul pașilor. 
Nimic din ce se întâmplă nu e real. Unui copil nu i se pot 
întâmpla astfel de lucruri. Peste câteva minute mă voi 


trezi. Vom fi tot în «coșmelie». Golanii se vor regula 
sprijiniți de gard, apoi își vor arunca prezervativele 
peste dovleci. Billy Shonacker va trece pe la mine spre 
seară, să-mi arate ultima lui descoperire și...” 

Dar știa că toate astea sunt minciuni. Nu mai era un 
copil, era fiul lupilor, purta stigmatul blestemului. Nu va 
mai cunoaște niciodată inocenta sau bucuria. De acum 
înainte, chiar și în plin soare, umbra lui va fi mai neagră 
decât a celorlalți oameni, mai neagră decât noaptea cea 
mai întunecată. 

De acum înainte era blestemat. _ 

Nu știa unde se aflau monștrii în acel moment. În fața 
lui? În spate? Undeva în oraș, ocupați să spargă altă 
casă și să masacreze alţi nenorociti. Își încordă auzul, 
dar huruitul din urechi îl făcea surd la zgomotele nopţii. 
Corpul lui devenise o mașină stângace, pe care nu era în 
stare s-o stăpânească. Cel mai rău îl supărau picioarele. 
Tepene ca două bucăţi de lemn, se slujea de ele anevoie, 
ca de niște catalige. Trecu pe lângă o casă spartă, a 
cărei fațadă părea să fi suferit impactul unui obuz de 
tun. Făcu un ocol să nu alunece pe meduzele care 
acopereau solul în acel loc. 

Meduze? 

Se opri, își miji ochii încercând să identifice acele 
lucruri vâscoase împrăștiate la picioarele lui ca niște 
mici caracatite roșiatice. Intelese brusc că privea niște 
scalpuri... Scalpurile însângerate ale unei întregi familii, 
care fuseseră împrăștiate pe scândurile verandei. Puteai 
vedea un păr lung de femeie, ale cărui suvite, lipite de 
sânge, se despärteau într-un fel de tentacule. Cea mai 
mică dintre meduze avea codițe. 

David își înăbuși un râs nervos. Coditele, care cu 
siguranță că fuseseră blonde, erau împodobite cu 
panglicute roșii ce se asortau de minune cu bältoacele 
de sânge care acopereau solul. David izbucni în râs în 
timp ce din ochi îi tâsneau lacrimi. Nu-si mai controla 
reacţiile nervoase. Ceva îi șoptea să nu-i mai pese de 


nimic - dacă voia să nu-și piardă definitiv judecata, să se 
lungească în rigolă și să închidă ochii și să doarmă. 

„O meriti din plin, îi șoptea vocea amicală. După tot 
ce-ai îndurat, e normal să te odihnești și tu puţin.” 

Tentaţia era copleșitoare. Tot corpul lui tânjea după 
uitare, după neant. Bilute multicolore îi explodau în 
creier - Pif! Paf! - umplându-l de sonorități ciudate. 
Fiecare bilutä era un mic clopoțel, un cimbal subtirel și 
cristalin. Pif! Paf! David păși peste scalpuri, încercând 
să nu alunece pe fâșiile de piele cu păr. Poate că fetiţa 
cu bonetă roșie se va târi până aici ca să încerce una din 
perucile abandonate în praf. Pe care o va alege? Pe cea 
cu părul lung și negru sau mica perucă însângerată, cu 
panglici la codițe... sau pe cealaltă mai sobră, probabil 
masculină, cu părul tăiat perie si deja încărunțţit? 

„Îi va trebui o oglindă, își zise David. Poate că ar 
trebui să mă duc să-i aduc una din casă.” 

Simtea brusc dorința de a-i face o plăcere acelei 
fetițe cu bonetă roșie, care părea atât de singură și de 
tristă așa cum stătea lungită în pulberea din mijlocul 
străzii. Se va duce să caute o oglindă, o va sfătui, o va 
ajuta să-și aleagă noua coafură... În orice caz, nu părul 
cărunt, despre asta nici nu putea fi vorba. 

La naiba, trezește-te! Ai luat-o razna! Trezeste-te! 
Pierzi timp! 

Căscă. Nu prea știa ce căuta pe stradă la o oră atât 
de târzie. Tati și mami nu-i permiteau niciodată să 
hălăduie pe-afară după apusul soarelui, din cauza 
golanilor și a agresiunilor. Dar poate că aici nu erau 
golani. Era un oraș liniștit, unde toți oamenii se iubeau. 
Un oraș fără agresiuni. 

Drogul punea stăpânire pe judecata lui, nu mai 
reușea să despartă visul de realitate. I se păru că, 
undeva niște oameni urlau, că se năruiau ziduri dar, pe 
măsură ce-și concentra atenţia asupra strigătelor, 
acestea deveneau din ce în ce mai melodioase, extrem 
de plăcute. Acei oameni care murmurau își exprimau 


suferinţele prin cântece de operă, pentru a nu-și deranja 
vecinii; iar mobilele care pârâiau, zidurile care se 
prăbușeau, toate formau în spatele vocilor un fundal 
muzical de o mare suavitate. 

„Asta e din cauza drogului! își zise David într-o 
străfulgerare de luciditate. Deraiezi de la realitate. 
Încearcă să-ţi concentrezi atenţia asupra a ceea ce faci. 
Parcul! Trebuie să mergi până la parc!” 

Dar corpul lui l-ar fi tras spre muzică și cântece. 
Revolverul îi atârna stingheritor la centură și fu tentat 
să se debaraseze de el ca să poată merge mai comod. 
Dar era oare un revolver sau o mică nicovală? Ochii lui 
nu reușeau să vadă cu claritate. De ce se înarmase cu o 
nicovală? Era grotesc și îi rănea șoldul când mergea. 

„Mă voi lungi pe pământ, ca fetiţa cu bonetă roșie, își 
zise el, și voi dormi până dimineaţă. Pe urmă o să mă 
simt mult mai bine. Mult mai bine.” 

Se deplasa cu o mare încetineală, cu ochii ţintă la 
parcul care acum se apropia, acum se depărta, de parcă 
strada principală ar fi fost elastică. Cu siguranţă că mica 
grădină publică era un miraj. Își va pierde cunoștința 
imediat ce i se va părea că deschide poarta de fier. Din 
locul unde se afla, zărea o bancă în spatele unei mici 
peluze. Banca îl hipnotiza, nu mai voia nimic altceva 
decât să se lungească pe ea și să închidă ochii. 

„Cea mai bună soluţie, îi zise vocea care îi susura la 
ureche. Cea mai bună soluţie.” 

Cea mai bună soluţie ca să ce? 

Se miră că putea să atingă poarta parcului fără ca ea 
să-i dispară printre degete. Mai făcu încă vreo zece pași 
și se lăsă să cadă pe bancă. 

Se afla acolo ca să facă ceva, dar nu-și mai reamintea 
ce anume. O treabă importantă, capitală. Inchise ochii, 
apoi îi deschise. Era nemaipomenit de tentant să te 
întinzi și să uiţi. Dinspre oraș se auziră alte melodii, ca 
un fel de cântec de leagăn melodios, atât de melodios... 
Auzea un cor de copii, de copii foarte tineri. Cântau 


bine, scoțând acutele cu o pricepere desăvârșită. David 
ar fi vrut din toată inima să înveţe să cânte cu ei. Dar 
cine dirija acel cor? Ce profesori? 

Monștrii! Imbecilule! Monștrii! 

Un scurtcircuit mental târâi de-a lungul neuronilor, 
aducându-l din nou cu picioarele pe pământ. Se pomeni 
gâfâind, uitându-se cu ochii holbati în noapte, spre 
strada pustie. 

„Atrage-i aici, își zise el. Trebuie să-i aduci spre tine 
făcându-i să-ţi simtă mirosul.” 

Își stăpâni biluţele colorate care se loveau ricoșând 
de pereţii interiori ai craniului, se debarasă de haine și 
își smulse pansamentele. Rănile erau acolo, sub ochii 
lui, umflături alungite și violacee, cusute strâns cu fire 
chirurgicale. Intinse degetele si se ajută cu unghiile să 
rupă firul, trăgând de cusături așa cum ar fi rupt o haină 
veche. Se auzi un pârâit. Văzu rana de la coapsă 
deschizându-se, în timp ce un sânge roșu tâsnea prin 
plasa cusăturilor. Nu simţi nici cea mai mică durere. 
Această anulare a durerii avea ceva fascinant, ireal. Ar fi 
continuat așa la nesfârșit, sfâșiindu-se de la un capăt la 
celălalt, pentru a putea arunca o privire în interiorul 
propriului său corp. 

Nu era rău deloc... 

Sângele îi curgea de-a lungul piciorului, căzând, 
picătură cu picătură, în praful aleii. Se gândi că așa cum 
era, cu rana deschisă, semăna cu o jucărie din pluș 
descusută. Pipăi cu mâna printre haine în căutarea 
revolverului. 

„Mirosul meu! strigă el. Îl simtiti? Sunt aici! Vă 
aştept. Omorâţi-mă și n-aveţi a vă mai teme de nimeni. 
Eu sunt dușmanul vostru. SINGURUL VOSTRU 
DUȘMAN!” 

Își închipuia că strigă, numai că vorbele îi ieșeau din 
gură ca un scâncet de neînțeles. Sângele îi curgea din 
rană, colorându-i piciorul în roșu. Ai fi zis că purta un 
ciorap, un singur ciorap stacojiu și obscen. 


„Sunt aici”, repetă el. Si trase înapoi, cu degetul, 
cocoșul armei. 

— Sunt aici, gemu el. Veniti, până nu adorm. Sunt 
atât de obosit. 

Închise ochii. 

— Tati, mami, hohoti. Vă rog... 

Capul îi căzu pe piept, dar se dezmetici îndată și se 
lipi de speteaza băncii. Două umbre veneau pe strada 
principală, două umbre ale căror membre anterioare 
atingeau pământul. 

David închise ochii. Simtea o oboseală imensă, și 
căldura îi părăsea corpul. Motäi câteva secunde si se 
îndreptă din nou. Acum umbrele erau foarte aproape. În 
aer se simțea un miros gretos, de abator. Intrară în 
tufișurile care mărgineau parcul și, preţ de un minut, 
David nu mai auzi decât un pârâit de crengute răvășite. 
Erau acolo, în boscheti, și îl observau. Erau acolo, 
undeva în spatele zidului de frunze, pregătind ultimul 
asalt. Apucă cu amândouă mâinile mânerul revolverului 
și puse amândouă degetele pe trăgaci. 

Greu. Greu ca o nicovală. Nu va reuși în veci să-l 
ridice la orizontală... 

Tufisurile pârâiră. Aerul era plin de un miros de 
abator. 

Si deodată apărură în fața lui, enorme și negre. 
Lumina Lunii îi lovea drept în spate transformându-i în 
două siluete imposibil de identificat. David întrezări 
două mașini de adus moartea, musculoase și diforme, 
care respirau greoi. Stăteau acolo, la trei-patru metri de 
bancă, nemișcate, cu unghiile înfipte în pământ. 

David ridică arma. Știa că nu va avea timp să apese 
pe trăgaci, că dintr-un salt, că dintr-un dos de labă, 
fiarele aveau să-i sectioneze capul și mâinile, dar voia să 
se prefacă, să arate că nu era laș. Fiarele aveau să 
întindă braţul și să-și înfigă ghearele în orbitele lui, în 
gură... 

Dar nu se întâmpla nimic. Monștrii gâfâiau, exalând 


un abur gros, cu duhoare de sânge. Poate știau că, exact 
în acel moment, și pentru prima dată de la metamorfoza 
lor, se aflau cu adevărat în pericol? Nu, ar fi fost 
neverosimil. 

Simţiseră sângele lui David și veniseră. Instinctul 
blestemului le indicase calea, iar ele știuseră să 
recunoască imediat mirosul prăzii esențiale. Atunci de 
ce încremeniseră brusc, cu ghearele adânc înfipte în 
pământ ca o ancoră care ţine pe loc un vapor? Ai fi zis 
că... Că se abtineau! Da, asta era! Că îi acordau înadins 
copilului timp să... 

Ceva scurtcircuita impulsul bestial care le dicta 
fiecare act. O amintire, o fărâmă de ceva omenesc. Ceva 
care blocase mașinăria. Totul avea să dureze numai 
câteva secunde, doar atât. Cât un suspin, cât un geamăt, 
cât un mârâit. 

cCât?... 

Un răgaz. Tati și Mami țineau în frâu fiarele. Si i se 
părea că îi aude strigându-i în urechi: Pentru 
Dumnezeu! Grăbește-te!!! 

Îi lăsau timp să tragă, îi dădeau o șansă. Ai fi zis că îl 
implorau, că îi murmurau „scapă-ne de rău!” 

Ar fi putut să-l atace pe la spate, să-l prindă la mijloc, 
să-l lovească din două părti în același timp. Ar fi putut, 
pur și simplu să aștepte să adoarmă, învins de droguri. 
Dar ei veniseră direct în faţa lui, descoperiţi... Lăsându-i 
timp să... 

Timp să... 

Degetele lui David îngheţaseră pe trăgaci - erau 
moarte, anchilozate, paralizate de nehotărâre. 

— Mami, hohoti el. Tati... 

Vocea lui rupse vraja. Văzu ghearele smulgându-se 
din pământ, cu scrâșnetul unei lame de oţel scoase din 
teacă. Labele se ridicară, lucind în lumina lunii. 

— D... Daaa... viid, mugi o voce deformată oribil. 
Reeepede!!! 

Copilul apăsă pe trăgaci în momentul în care prima 


fiară se arunca asupra lui. Crezu că reculul îi va smulge 
revolverul din mâini. 

„E o prostie, avu el timp să gândească. Nu e decât o 
mică bucată de plumb. O bucată de plumb, inofensivă.” 

Dar creatura, lovită în plin elan, se prăbuși 
sfărâmând sub greutatea ei scândurile băncii. David fu 
aruncat la pământ. Cea de a doua fiară scoase un urlet 
înspăimântător și despică aerul cu ghearele, de parcă ar 
fi vrut să sfâșie noaptea. 

David se ridică, cu mâinile înţepenite pe mânerul 
armei. Trase de două ori, apoi a treia oară, apoi a patra 
oară, fără să-și atingă ţinta, din pricină că mâinile îi 
tremurau. În momentul în care umbra enormă îl 
acoperea, băiatul mai apăsă încă o dată pe trăgaci. 
Creatura încremeni, apoi se präbusi. 

David se simți strivit de masa aceea enormă, ca de un 
stejar trăsnit. Își auzi foarte clar coastele pârâind și 
oasele braţului drept rupându-se cu un zgomot de 
curpen. 

Era strivit de o stâncă enormă, o stâncă din care se 
scurgea un sânge negru și putred. Se sufoca, îngropat 
de viu sub cadavrul monstrului care îl tintuia la pământ. 
Vru să se miște, dar un munte îl apăsa. 

„Am murit, gândi el. E mai bine așa. E mai bine...” 

Apoi își pierdu cunoștința. 


16 


ÎNCĂPEREA mirosea a dezinfectant, și cearșafurile 
erau scortoase. David înţelese imediat că era inutil să se 
miște, corpul îi era prins într-o capcană de gips și 
bandaje care nu-i lăsa nicio posibilitate de manevră. 
Bratul ţinut în extensie și faianta de pe pereţi îl făcură 
să presupună că se afla într-un spital. Storul de la 
fereastră fusese tras în așa fel încât să nu lase să se 
strecoare decât o lumină cu reflexe albăstrui, care 
învăluia camera într-o penumbră plăcută. Pe unul din 
pereţi se putea vedea afișul unei agenţii de turism, o 
fotografie mare și deteriorată, reprezentând o plajă cu 
palmieri. Ceva banal, care nu mai însemna nimic. 

David închise pleoapele și adormi din nou. 

Se trezi de cinci-șase ori, fără să-și poată da seama 
cât timp trecuse între fiecare perioadă de luciditate. A 
șaptea oară, zări o infirmieră aplecată deasupra patului. 
Fiind foarte aproape de ea, putu să bage de seamă cu 
ușurință că nu purta mare lucru pe sub bluză. Din 
păcate era grasă și destul de urâtă. Femeia îl pipăi, îi 
aranjă pansamentele și îi luă temperatura, fără să-i 
vorbească. Puțin timp mai târziu îi auzi glasul pe culoar 
spunând cuiva: 

— Băiatul de la 34 s-a trezit. Cine se sacrifică să-i 
anunţe vestea? 

David adormi din nou, de data asta fiind trezit de o 
durere întepätoare care îi sfredelea torsul la fiecare 
inspiraţie. Avea senzaţia că un inel de fier înroșit în foc 
îi strângea plămânii la intervale regulate. Transpira 


mult si nu putu să-și reţină un geamät. Infirmiera își 
făcu din nou apariţia. Într-adevăr, nu era nici frumoasă, 
nici gratioasà, iar mișcările ei bruște îl speriau pe David 
de fiecare dată când o vedea apropiindu-se. 

— Cum te simţi? întrebă ea. Doctorul Simpson va 
veni imediat să stea de vorbă cu tine. Până atunci 
odihnește-te. 

Își recitase tirada dintr-o răsuflare, ca să prevină o 
eventuală întrebare. Când părăsi camera, David o auzi 
șușotind: 

— E ciudat că nu a întrebat nimic de părinţii lui. 

— Asta din cauza șocului, răspunse o voce mai 
tânără. Probabil că accidentul l-a zguduit rău de tot. 

Doctorul Simpson era un tip înalt, cu păr încărunțit, 
pieptănat cu grijă, și care probabil că făcea ravagii 
printre infirmiere. Se opri la capătul patului și cercetă 
foaia de consultaţii, ca să facă și el ceva. 

— Nu mai sunt la Willoughby, nu-i așa? întrebă 
David. 

Simpson se încruntă, descumpănit. 

— Willoughby? Nu... Cred că e la peste o sută de 
kilometri de-aici. Ai avut un accident. Mașina părinţilor 
tăi s-a izbit de un copac și... 

— Ce? 

Simpson nu-și putu reţine o grimasă. 

— Trebuie să fii curajos, zise el, recitând o frază pe 
care probabil că o auzise într-un serial de televiziune. 
Părinţii tăi... 

— Părinţii mei au murit, spuse încetișor David. 

Medicul suspină ușurat. Se destinse la faţă, arătându- 
și astfel fericirea că scăpase de o povară cumplită. 

— Bănuiai? zise el. Ai fost aruncat din mașină în 
momentul șocului și ai fost găsit pe un taluz. Asta ţi-a 
salvat viaţa. 

— Mașina a ars? întrebă David. 

— Îţi amintești? făcu prudent Simpson. Probabil că 
încă nu-ţi pierdusesi cunoștința. 


— Nu, suspină David. Nu-mi amintesc, dar bănuiesc... 

Replica îl lăsă pe doctor perplex. 

Un accident, mașina care lovește un copac sau un 
stâlp indicator si arde,  carbonizând corpurile 
pasagerilor. Pustiul aruncat afară din mașină în 
momentul șocului. Cine ticluise această punere în 
scenă? Bartlow? Si-l imagina foarte bine pe șeriful cel 
gras, aplecat deasupra lui, în zori, în micul parc 
devastat, spunându-i lui Hossecker: „E aproape mort, 
am face la fel de bine să-l lichidăm si pe el. l-am face un 
serviciu.” 

Cine se opusese? Cu siguranţă că Anatos. Se dusese 
să aducă mașina familiei, în timp ce Morisson extrăgea 
din corpurile părinţilor săi proiectilele compromițătoare. 

David ar fi vrut să plângă, dar nu putea. Avea ochii 
uscați și pleoapele aspre ca glaspapirul. Tati și mami 
redeveniseră oameni după moarte? Cu siguranţă. Căci 
altfel Bartlow n-ar fi riscat simularea unui accident. 

Dusese mașina departe de orășelul lor, pentru ca 
nimeni să nu poată face legătura între Willoughby și 
acești turiști ghinioniști, carbonizati la poalele unui 
platan. 

„Am fi făcut mai bine dacă-l lichidam, repetase 
Bartlow. Oricum, după toate prin câte a trecut, e numai 
bun de ospiciu. Cum o să-și vină în fire, va vorbi de 
vârcolaci, de monștri. Medicii îl vor pune în cămașă de 
forță.” 

„Nu e chiar atât de sigur, obiectase indianul. E un 
puști inteligent. Va ști să-și ţină gura.” 

Dăduseră foc la mașină și fugiseră. Probabil că 
Anatos anunţase poliția de la o cabină telefonică de pe 
autostradă: „Un accident, mda, pe autostrada 23... Mda, 
grav de tot, grăbiţi-vă.” 

Și dăduseră bir cu fugiţii, ca niște lași, lăsându-i 
șansa supraviețuirii până la sosirea ajutoarelor, iar 
Bartlow bombănise tot timpul la întoarcere: „Totuși era 
o treabă care trebuia rezolvată între noi. E sâcâitor în 


draci că am lăsat un martor.” 

„Ai spus chiar tu cu gura ta, i-o retezase Anatos. 
Dacă vorbește, au să-l ia drept un täcänit. Si, în fond, îi 
datoram asta.” 

„Pe dracu! exclamase Bartlow. Nu-i datorăm nimic. 
Din cauza familiei lui am avut de suferit, nu a altcuiva...” 

David își imagina fără mare greutate scena. Orașul 
curăţat în grabă, spărturile astupate și camuflate, 
rapoartele de autopsie ticluite pe un colț de masă, 
cadavrele îngropate. Totul intrase în normal, până data 
viitoare... 

— Când ai fost adus, aveai răni pe corp, zise 
Simpson. Nişte urme de sutură, de parcă ai fi fost deja 
rănit în momentul accidentului... 

— Nu-mi aduc aminte de nimic, zise David. De 
absolut nimic. 

Nu, nu va vorbi de vârcolaci. Nu avea de gând să 
sfârșească la nebuni, îndobitocit de medicamente, închis 
într-o celulă capitonată. 

— Am uitat, repetă. De parcă aș avea o gaură neagră 
în cap. 

— Nu-i nimic, făcu Simpson liniștitor. Mai târziu o să- 
ti revină memoria, nu te speria. 

După ce Simpson se hotărî în sfârșit să plece, David 
rămase singur cu durerea lui, dar asta nu-l neliniștea 
peste măsură. Era sigur că va fi în stare să facă faţă. 
Acum avea antrenament. 


A doua zi veni un poliţist care îi ceru date despre 
familia lui. David îi repetă povestea cu amnezia și 
pretinse că are dureri pentru a scurta cât mai mult 
interogatoriul. Vrând parcă să-l pedepsească pentru 
această minciună, în cursul după-amiezii durerea deveni 
insuportabilă, dar o primi cu oarecare ușurare, pentru 
că îl împiedica să gândească. Febra continua să crească; 
i se administrară analgezice, care îl făcură să cadă într- 
un somn plin de coșmaruri. 


Visă că nu mai era singur în pat, alături aflându-se 
fetița cu bonetă roșie. Se apleca spre el să-l sărute pe 
obraz, și David întorcea capul să nu mai vadă calota 
roșiatică a acelui craniu dezgolit, care păta perna atât 
de aproape de capul lui. 

„Ai fost curajos, spunea fetița. Mult mai curajos decât 
toți oamenii din Willoughby. Imi pare rău că te-am 
biciuit cu coarda.” 

Dar David nu voia să dialogheze cu fantoma aceea cu 
cap însângerat. Se arcui încercând să scape de ea. Auzi 
atunci, prin vis, conversaţia infirmierelor. 

— Febra nu scade, spunea una din ele. Mă trec fiorii 
de toate ororile pe care le povestește. 

— Simple coșmaruri, îi răspunse alta. Poate că e un 
puști care se uită prea mult la televizor. Oricum, cred că 
a fost anunţat cineva din familia lui. 

Fetița cu bonetă roșie se încăpăţâna să doarmă în 
patul lui David. Uneori îl trăgea violent de păr și rânjea 
la protestele lui. 

— Ești rea, spuse David. Ca toţi cei din Willoughby. 
Când o să mă fac mare, o să mă întorc, o să mă duc să 
locuiesc în casa de pe colină și o să vă devorez pe toţi. 

Se zbătu cât îl ţineau puterile, să o dea jos din pat, 
iar gesturile lui necontrolate le făcură pe infirmiere să-l 
lege. 

— Nu! urlă el. Dacă mă legaţi, n-am să mă pot apăra 
împotriva lui John și Bessie. 

— Haide, bombăni o voce de femeie. Eşti la spital, nu 
e nimeni aici cu numele astea. 

Il legară. Făcu în pat, așa cum făcuse acolo, în casa 
lui Morisson. Ceru un revolver și i se dădu un pahar cu 
apă. 

— O să mă întorc, repeta el. Când voi împlini 
optsprezece ani, voi închiria casa. Și n-o să puteţi să-mi 
faceţi nimic. Veţi plăti pentru toate! Pentru toate! 

Și, ca să-i înspăimânte, scotea strigătul de adunare. 
Strigătul lupilor care pornesc la atac. 


Noaptea, când deschidea ochii, chema infirmiera de 
gardă insistând să verifice dacă nu cumva mobilele 
pluteau deasupra podelei. 

— Așa începe totul! explica el. Din cauza gravitaţiei. 
Gravitatia Lunii! Lumina iese din pereţi și îi prinde pe 
oameni în mrejele magiei. Lumina... 

— Este extrem de agitat, spuneau niște oameni 
aplecati asupra lui. Infirmiera de gardă a observat o 
proliferare de fantasme uimitoare pentru un băiat de 
vârsta lui. Construcţii onirice, cu caracter extrem de 
morbid. Cred că ar avea nevoie de o asistenţă 
psihologică... 

— Asteptäm să sosească cineva din familie, răspunse 
Simpson. Sper că această prezenţă va avea un efect 
benefic asupra lui. 

Febra scăzu abia a treia zi. Când deschise ochii, 
mătușa May stătea la căpătâiul său, teapänä, îmbrăcată 
într-o rochie neagră prea strâmtă. În mâini ţinea o 
Biblie. Avea unghiile distruse de muncile gospodărești. 
David o găsi și mai bătrână și mai urâtă ca de obicei. Se 
îngrășase, și hainele stăteau pe ea căscate la piept, dând 
la iveală combinezonul roz, de o curăţenie îndoielnică. 
Avea părul prins într-o coadă, și pe cap purta o pălărie 
de doliu, mică și ridicolă. Toate hainele ei degajau un 
miros de naftalină. Cum putea o femeie atât de 
îngrozitoare să fie soră cu mami? 

— M-am rugat pentru tine, zise ea imediat ce înţelese 
că David își recăpătase cunoștința. M-am rugat mult. 

Se închină și sărută cu devotament Biblia tocită de 
atâta întrebuințare. 

— Și te-am și ascultat, făcu ea cu o voce înăbușită. 
Căci ai vorbit. Ai vorbit mult. 

David vru să protesteze, dar mătușa May îi făcu semn 
să tacă. 

— Nu-ţi fie teamă, zise ea. N-am să te las aici, ei nu 
pot face nimic pentru tine. Am să te duc la noi acasă, cât 
se poate de repede, și am să mă ocup de tine... 


— Mătușă May, zise David gâfâind, cuprins deodată 
de panică. Nu erau decât niște coșmaruri. Doar niște 
coșmaruri. Accidentul mi-a tulburat mintea, trebuie să 
consult un psiholog, da, așa au zis doctorii! 

Mätusa May se încruntă, și asta se dovedi de ajuns 
pentru ca faţa ei să capete un aspect cumplit. 

— N-ai de ce să te temi de mine, micutule, zise ea. 
Știu foarte bine că nu ești nebun. Fu te cred. 

— Ce? făcu David. 

— Ai auzit bine: eu te cred. Nu voi pune vorbele tale 
la îndoială. Te-am ascultat și, puţin câte puţin, am 
reconstituit toată povestea. Casa, blestemul... TOTUL. 

— Nu, făcu David. Am delirat, din cauza febrei. 

Mâna bătrânei îl strânse de umăr ca o gheară. 

— Nu e nevoie de psihologi. Ei nu vor putea să facă 
nimic pentru tine. Nu trebuie să-ți negi fapta. Trebuie să 
trăiești cu ea... și să ispășești! 

David își înăbuși un geamăt de groază. Bătrâna se 
aplecase asupra lui și îl săruta pe obraji. Corpul ei 
degaja un miros de jeg și de colonie ieftină. 

— Micutul meu! zise ea, suspinând. Ai avut nevoie de 
mult curaj, dar în anii viitori vei avea nevoie de și mai 
mult. Te voi conduce pe drumul ispășirii. Îți voi arăta 
calea mântuirii. Îţi jur că-mi voi consacra tot restul vieţii 
purificării tale. 

— Nu, murmură David. Trebuie să rămân aici, la 
nebuni. Sunt smintit, bolnav, am nevoie de calmante! 

— Nu, i-o reteză mătușa May, ai nevoie de rugăciuni. 
Te voi ajuta să ispășești, te voi face să-ţi recapeti pacea 
sufletului. Te voi duce de mână pe cărarea durerii 
mântuitoare. 

— Sunt ticnit! strigă David. Complet ticnit, auzi? Nu 
pot să trăiesc în libertate, sunt un pericol pentru toată 
lumea. 

Mătușa May îi mângâie căpșorul. 

— Haide, zise ea. Nu te lăsa cuprins de panică. 
Satana îţi dictează această atitudine lașă. Trebuie să 


ispășești cu nobleţe, ca un om conștient de păcatul lui 
însă dornic să se mântuiască. Vei vedea ce bine va fi 
după aceea, cât de ușurat te vei simţi. Mă voi consacra 
tie, David, micuțul meu. Numai tie. Îți voi reda 
puritatea, voi stârpi din sufletul tău pata neagră a 
păcatului. 

David ar fi vrut să fugă, să se lase să alunece din pat 
și să se târască pe pardoseală. Să se târască pe culoar și 
să-l implore pe Simpson să-l închidă la nebuni. 

— Azi, pentru că încă mai ești puţin bolnav vom 
începe mai domol, zise mătușa May. Pe urmă, 
bineînţeles, vom trece la viteza superioară... 

Ridică cearșaful care acoperea pieptul bandajat și 
lovi cu Biblia peste coastele fracturate ale copilului. 
David urlă de durere. Mätusa May îi vâri un prosop în 
gură. 

— Va trebui să te obișnuiești să nu mai strigi, zise ea 
încetișor. Suferinta trebuie să rămână înlăuntrul tău. 
Numai în felul acesta te va ușura. 

Îl lovi încă o dată cu Biblia, mai tare. David se 
încordă tot. 

— Spune după mine: „Îmi pare rău”, murmură 
mătușa May. 

— Îmi pare rău, bolborosi David pe jumătate sufocat 
de şervet. Îmi pare rău... 

Și, foarte ciudat, i se păru că se simte deja mai bine. 


Postfata 


Mai 1968. Străzile Parisului, Lyon-ului, Marsiliei și 
ale altor câteva orașe franceze devin neîncăpătoare 
pentru milioanele de manifestanți anti-gaulliști. Valul 
libertar al celor ce proclamau atunci, ca unică lege, 
absenţa Legii, iar drept ultim tabu, însuși tabuul, a 
influențat si literatura S.F. franceză. Ce a fost 
prizonieră, până atunci, a unui „stil american” prost 
asimilat, având drept rezultat mormane de „space 
opera's” șablonarde. 

Anticipația revine în atenţia publicului. 

Zeci de edituri lansează colecţii de profil, sunt traduși 
masiv autorii Noului Val anglo-saxon (Moorcock, 
Ballard, Disch, etc.). Se naște o nouă generaţie de 
scriitori autohtoni, cunoscută sub denumirea de „Noul 
S.F. francez”. Excesele sale se vor face însă simţite în 
curând: autorii noii generaţii se aruncă în hăul politizării 
şocante, confundând science-fiction-ul cu cocktail-urile 
Molotov, literatura cu manifestările și analiza cu 
exorcismul violent. Orice tabu anterior este sfărâmat: 
cărțile perioadei sunt pline de violenţă, sex și droguri și 
străbătute de un suflu politizat de esenţă și inspiraţie 
maoistă. 

Dar ce-i prea mult, strică! Publicul francez avea să se 
sature destul de repede de revoluționarii din noua 


generaţie. Majoritatea editurilor vor abandona genul și, 
la zece ani după „emanciparea” sa, atmosfera S.F.-ului 
francez e nebuloasă, cufundată în recesiune. Tinerii 
autori își văd drastic reduse posibilităţile de exprimare, 
iar rubricile critice îi pomenesc tot mai rar. 

Cu atât mai salutară va fi deci inițiativa unuia dintre 
„clasicii încă în viaţă”, Philippe Curval, care, în 1978, își 
pune reputaţia la bătaie, propunând editurii Denoël o 
antologie consacrată promovării unor nume noi, complet 
necunoscute. Dând dovadă de la fel de mult curaj și de o 
formidabilă intuiţie, Elisabeth Gille, directoarea colecției 
„Presence du futur” își asumă riscul și decide publicarea 
ei. 

Cartea, intitulată inspirat „Futurs au présent” 
(„Viitorul la prezent”), conţinea, alături de alte 
șaisprezece texte, o nuveletă intitulată ,Funnyway”, 
(nuveleta a apărut în românește într-unul din numerele 
revistei „Vatra”) semnată de „un practicant al incestului 
între imaginar și realitate” (după cum îl caracteriza 
Philippe Curval) - Serge Brussolo; ilustrul necunoscut, 
avea să obţină datorită ei, Marele Premiu al S.F.-ului 
Francez din 1979. 

Cariera sa a debutat, așadar, cu un enorm succes, 
fără precedent în analele genului. Din acest moment, 
fenomenul Brussolo avea să devină vedeta literaturii 
imaginarului. În 1981, volumul de povestiri „Vue en 
coupe d'une ville malade” („Secţiune printr-un oraș 
bolnav”), recoltează un al doilea Mare Premiu al S.F.- 
ului Francez, iar în 1984, romanul „Les semeurs 
d'abimes”  („Semănătorii de abisuri”) își adjudecă 
Premiul Apollo, performanţă realizată până atunci 
numai de către Michel Jeury și Philippe Curval. La 
numai 44 de ani (s-a născut în '51), Serge Brussolo este 
autorul a mai bine de patruzeci de volume (culegeri de 
povestiri și romane), aparţinând atât science-fiction-ului, 
cât și de genurilor conexe: fantastic, horror etc. De 


parcă ar fi vrut să umple de unul singur vidul relativ din 
literatura franceză a imaginarului. 

Considerat, după expresia unui critic german, 
„probabil singurul autor francez de S.F. valabil și la 
export”, Brussolo sparge tiparele prea strânse ale 
science-fiction-ului convenţional, lăsându-se condus mai 
degrabă de imagini decât de idei. Opera lui Brussolo nu 
poate fi încadrată într-un gen anume, întâlnim în textele 
sale atât grotescul (în sens clasic, dar și estetic) cât și 
sublimul (în accepțiunea pe care i-o clădea Cornel Robu 
într-un faimos eseu). 

Scriitorul e fascinat de detalii, de la cele obscene, 
insolente, la cele negre, înspăimântătoare ori chiar 
scabroase. Prin scriitura sa, debordând de imagini 
perverse, practicată ca un uriaș ritual voodoo, Brussolo, 
sculptează, de la o carte la alta, coșmaruri logice de o 
frumusețe convulsivă. Romanele sale pornesc de la 
premize normale, izvorând din lumea contemporană, 
care însă, pe parcurs, evoluează în deliruri de o 
plasticitate pe care i-ar invidia-o chiar și Philip K. Dick. 

Temele naratiunilor sale gravitează în jurul câtorva 
idei (câtuși de puţin fixe): obsesia scufundării (în 
„Syndrome du scaphandrier” - „Sindromul 
scafandrului”, dar şi în „Le carnaval de fer’ - 
„Carnavalul de fier”); căutarea unui Graal ce-și pierde 
aura de sfințire în momentul în care este găsit (în 
„Carnavalul de fier” şi „Procédure d'évacuation 
immédiate des musees-fantomes” - „Procedură de 
evacuare imediată a muzeelor-fantomă”); încătușarea 
apăsătoare a unor norme absurde (în „Portrait du diable 
au chapeau melon” - „Moartea cu melon”); eliberarea 
unui univers în care convențiile general acceptate își 
schimbă semnul (în „Ira Melanox” sau „Semănătorii de 
abisuri”). 

O altă obsesie a autorului pare a fi cea a colecțiilor 
de obiecte stranii: „Doctorul Schelet” din romanul cu 
același titlu colecționează cadavre umane; eroul 


povestirii „Coloana a șasea” refuză să se despartă de 
colecţia sa ce cuprinde, între altele, „organele sexuale 
ale tuturor speciilor vii din galaxie”; nuvela ,Traiectorii 
și itinerarii ale vântului”, aflată în sumarul volumului 
„Aussi lourd que le vent” („La fel de greu ca vântul” - 
1981), surprinde instantanee dintr-un muzeu în care 
„permutarea moleculară” a permis inversarea 
substanțelor din care sunt confecționate obiecte expuse: 
tancuri de porțelan se învecinează cu măciuci de vată și 
papuci de casă din beton. 

Cât despre personajele lui Brussolo, acestea sunt 
oameni torturați de singurătate, pradă unor manii şi 
obsesii cu origini obscure, bântuiti de îndoieli 
existențiale provocate de absurditatea trădării într-o 
lume bolnavă, de un totalitarism discret, dar cu atât mai 
eficient, sau fățiș, cu aluri apocaliptice. 

Un nume revine frecvent în scrierile brussoliene și 
anume David: îl vom găsi, astfel, în postura unui copil ce 
asistă la violarea sălbatică a mamei sale, în „La nuit du 
bombardier” - „Noaptea bombardierului”; în „Ira 
Melanox”, ca infirmier într-un spital pentru cei ce suferă 
de o stranie maladie a oaselor, o „epidemie de fracturi”; 
în „Mâncătorii de ziduri”, în „Procedura de evacuare...”, 
s.a.m.d. David este numele märuntelului învingător al 
biblicului Golliath. Dar, în romanele lui Brussolo, uriașul 
care trebuie înfrânt nu are chip; ameninţarea sa e una 
ascunsă; el pândește, înarmat până în dinţi, cu un rânjet 
sardonic întipărit pe figură, primul pas greșit al eroului 
debusolat. 

Subliniam mai sus faptul că Brussolo nu se 
cramponează de un anume gen de literatură. Orice 
etichetare a sa ar fi, cel putin partial, eronată. El și-a 
câștigat o mulțime de fani din rândul împătimiţilor de 
science-fiction, dar a stârnit și aplauzele criticii 
„academice” cu un roman mainstream amintind de 
picturile suprarealiste ale lui Margritte, „3 Rue du 
Byzance” („Strada Bizanțului, numărul 3” - 1991). 


Pentru cititorii români însă, Brussolo înseamnă, 
deocamdată, doar science-fiction: cele șapte romane 
traduse purtau sigla SF, iar cele două numere speciale 
pe care i le-a consacrat „singurul săptămânal de cultură 
SF, fantasy și horror din Europa”, Jurnalul SF, n-au 
izbutit decât să ridice, pentru câteva clipe, cortina care 
învăluie încă multe din fatetele operei sale. 

Prin „Coșmar de închiriat”, primul segment al unei 
trilogii românești, (urmează Krucifix și Haita) Editura 
Nemira ne dezvăluie o altă faţetă a acestui genial Ianus 
al imaginarului, aceea de maestru al groazei. Dar la 
Serge Brussolo, spaima nu înseamnă acea panică 
viscerală cu rădăcini freudiene pe care o inspiră 
scrierile unor Stephen King, Dean R. Koontz ori Ramsey 
Campbell; e ceva mai profund și mai neliniștitor, e o 
angoasă că își strecoară tentaculele catifelate și reci ca 
însăși Moartea, până în cele mai întunecoase firide ale 
subconștientului. 


„.„.. Este o forță brută ce curge asemeni unui torent, 
distrugând totul în calea sa, fără să-i pese de construcții 
savante și de miorlăituri stilistice”, scria, în 1986, Serge 
Brussolo. „Trag la nimereală în strigoii care mă 
înconjoară și sper un singur lucru: că voi avea destulă 
muniţie pentru a rezista asediului!” 


Acest text, scris în mai 1995, a apărut ca postfață a 
volumului Coșmar de închiriat, ediţia I, Nemira, 1996. 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 


Territoire de fièvre (1983) 


Les Lutteurs immobiles (1983) 
Les Bêtes enracinées (1983) 
Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-beton (1984) 

Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison veneneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opéra (1985) 

Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colère des ténèbres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 


Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, 
c'est à quel étage? în 2003) 


Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 


Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 


L'Ombre des gnomes (1987) 


Le Château d'encre (1988) 
Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Ecorcheurs (1988) 

Le Dragon du roi Squelette (1989) 
La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar ă louer (1990) 

La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Reveurs d'ombre (1990) 
Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 


Capitaine suicide (1992) 
Abimes (1993) 
Hurlemort (1993) 
Derelict (1993) 
Securite absolue (1993) 
La Route obscure (1993) 
De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 
Armés et dangereux (1993) 
La Maison de l’aigle (1994) 
Le visiteur sans visage (1994) 
Le Chien de minuit (1994) 
Le Sourire noir (1994) 
La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 
La Main froide (1995) 
Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 
Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 


Le Château des poisons (1997) 
La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crepuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 
Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 
Les Prisonnières de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnée (1999) 
Le Manoir des sortilèges (1999) 
La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 
Dernières lueurs avant l’aube (2000) 
Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 

Les Cavaliers de la pyramide (2004) 


La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 


La Maison des murmures (2005) 


La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 


La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 


La Fenêtre jaune (2007) 


Ceux qui dorment en ces murs (2007) 
Le masque d'argile (2008) 
Dortoir interdit (2009) 

Ceux d'en bas (2010) 


Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pelerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 


Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 


Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 


Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 


Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 
(2006) 


Sigrid et le mondes perdus 


Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 


Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de 
muraille, 2005 


Elodie et le maâtre des rêves 
Élodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les géants (2007) 


Nouchka et la couronne maudite (2007) 


Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb 
Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 
Les Hommes tritons (1986) 


Les Tourmenteurs (1987) 


Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 
L'Empire des abâmes (1997) 


Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 


Sub pseudonimul Akira Suzuko 


Les Harponneurs d'étoiles (1998) 


La Meute hurlante (1998) 


Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D. Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 


Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 


(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 


Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 


Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 


Haita (roman), Editura Nemira, 2006 


Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 
Mâna rece, Paralela 45, 2007 


Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 


Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008