Stephen King — [Turnul intunecat] 01 Pistolarul

Stephen King 
Pistolarul 


Seria Turnul Întunecat, Partea | 


Traducere: Mircea Pricăjan 


Stephen King 
The Gunslinger, 1982 


N 


Nemira, 2009 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 
1947, al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. 
Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, iar 
micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate 
mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor '50, 
unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF, iar în 
1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o 
influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să aştearnă 
poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”, pe 
care o vom întâlni mai târziu în Misery. 

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar 
între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din 
Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi 
a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, 
unde a ţinut şi o rubrică permanentă. 

În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat 
de profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă 
dramatică. 

În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie 
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden 
Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va 
duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, 
care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi 
l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. În 1973 declicul s-a 
produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre 
publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat 
drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400 000 de 
dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la 
Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem’s Lot. 
De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei 
literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 


ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie 
să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un 
dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 
povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 
numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie 
pentru Contribuții Deosebite în Domeniul Literaturii 
Americane oferită de National Book Foundation. 

In 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de milioane 
de dolari. 


Lui 
ED FERMAN 
care a riscat cu aceste poveşti, una câte una 


INTRODUCERE 


Despre cum e să ai nouăsprezece ani 
(şi despre alte câteva lucruri) 


Hobbiţii erau mari când eu aveam nouăsprezece ani 
(număr cu o anumită importanţă în poveştile care 
urmează). 

In timpul Marelui Festival de Muzică de la Woodstock, 
prin noroaiele de la ferma lui Max Yasgur trebăluiau 
probabil vreo şase Merry şi Pippin, de două ori mai mulţi 
Frodo şi nenumărați Gandalfi hippy. Stăpânul inelelor al lui 
J.R.R. 

Tolkien avea o popularitate răsunătoare în zilele acelea 
şi, deşi n-am ajuns nici o clipă la Woodstock (regrete, 
regrete), presupun că eram şi eu măcar pe jumătate hippy. 
Suficient, în orice caz, încât să fi citit cărţile şi să mă fi 
îndrăgostit de ele. 

Cărţile din seria Turnul Întunecat, asemenea celor mai 
multe poveşti fantasy de mare întindere scrise de bărbaţi şi 
femei din generaţia mea (The Chronicles of Thomas 
Covenant, de Stephen Donaldson, şi The Sword of 
Shannara, de Terry Brooks, sunt doar două dintre multe 
astfel de exemple), s-au născut sub auspiciile operei lui 
Tolkien. 

Dar, cu toate că am citit cărţile în 1966 şi 1967, m-am 
abținut de la scris. M-a impresionat (şi încă într-un mod 
de-o sinceritate cât se poate de duioasă) amploarea ima- 
ginaţiei lui Tolkien - ambiția poveștii lui -, însă eu voiam să 


scriu genul meu propriu de poveste şi, dacă m-aş fi pus 
atunci pe treabă, aş fi scris-o pe a lui. Asta, cum îi plăcea 
răposatului Dick Nixon cel Viclean să spună, ar fi fost o 
greşeală. Graţie domnului Tolkien, secolul douăzeci era 
populat deja de toţi elfii şi vrăjitorii pe care putea să-i 
încapă. 

In 1967, nu aveam nici o idee despre ce gen de poveste 
ar putea fi, dar asta nu conta; eram convins că voi şti s-o 
recunosc atunci când avea să-mi taie calea. Aveam 
nouăsprezece ani şi eram arogant. Categoric suficient de 
arogant să simt că mai pot aştepta puţin să-mi vină muza şi 
să-mi scriu capodopera (căci eram convins că asta va fi). La 
nouăsprezece ani mi se părea că e dreptul meu să fiu 
arogant; la vârsta aceea, cel mai adesea, timpul încă nu 
apucă să-şi pună pecetea asupra ta. Mai apoi îţi răreşte 
părul şi-ţi taie avântul, după spusele unui cântec country în 
vogă, dar adevărul e că te văduveşte şi de altceva. Nu 
ştiam asta în 1966 şi 1967, iar dacă aş fi ştiut, nu mi-ar fi 
păsat. Imi puteam imagina - cât de cât - cum e să ai 
patruzeci de ani, dar cincizeci? 

Nu. $aizeci? Niciodată! Şaizeci de ani, ca vârstă, ieşea 
din discuţie. lar la nouăsprezece ani exact aşa trebuie să fii. 
Nouăsprezece ani e vârsta la care spui: Păzea, oameni buni, 
că eu trag în piept TNT şi dau pe gât dinamită, aşa că, dacă 
tineti la viață, ştergeți-o din calea mea - vine Stevie. 

Nouăsprezece ani reprezintă vârsta egoismului, când 
grijile personale sunt limitate ca număr. Aveam bătaie 
lungă, şi de asta îmi păsa. Aveam ambiţie cu carul, şi de 
asta îmi păsa. Aveam o maşină de scris pe care o căram 
după mine de la o mizerie de apartament la altul, mereu cu 
un pachet de ţigări în buzunar şi cu zâmbetul pe buze. 
Compromisurile vârstei mijlocii erau departe, povara 
bătrâneţii - dincolo de orizont. Aidoma protagonistului din 
cântecul acela al lui Bob Seger care e folosit acum la 
vânzarea de camioane, simţeam că am o putere fără 
margini şi un optimism aşijderea; buzunarele îmi erau 


goale, dar capul îmi era plin de lucruri pe care voiam să le 
spun şi inima îmi era plină de poveşti pe care voiam să le 
istorisesc. Sună dulceag acum; mi se părea minunat atunci. 
Mi se părea extrem de mişto. Mai mult decât orice voiam să 
trec de barierele mentale ale cititorilor mei, voiam să le fac 
praf şi să le schimb pentru vecie folosindu-mă doar de 
poveste. Şi simţeam că pot face lucrul acesta. Simţeam că 
mă născusem pentru a-l face. ` 

Sună a îngâmfare ce spun? Ingâmfare crasă sau 
pasabilă? Oricum ar fi, nu-mi cer iertare. Aveam 
nouăsprezece ani. Nu aveam nici măcar un fir cărunt în 
barbă. 

Aveam trei perechi de jeanşi, o pereche de ghete, ideea 
că lumea e a mea şi nimic din ce s-a întâmplat în următorii 
douăzeci de ani nu mi-a dovedit că n-ar fi aşa. 

Apoi, în jurul vârstei de treizeci şi nouă de ani, 
problemele au început să se adune: băutura, drogurile, un 
accident de maşină care a schimbat felul în care umblu 
(printre alte lucruri). Am scris despre ele pe larg şi nu e 
nevoie să le tratez şi aici. 

Pe lângă asta, pentru voi e totuna, nu? Lumea trimite 
până la urmă un poliţai nervos care să vă pună puţin frână 
şi să vă arate cine-i şeful. Voi, cei care citiţi aceste cuvinte, 
fără îndoială că v-aţi întâlnit cu el (sau că o veţi face); eu 
l-am întâlnit şi sunt sigur că se va întoarce. Îmi ştie adresa. 
E un tip rău, un copoi nervos, duşmanul de moarte al 
moftului de moment, al poznelor de tot felul, al mândriei, al 
ambiţiei, al muzicii date la volum maxim şi al tuturor 
lucrurilor care ţin de vârsta de nouăsprezece ani. Dar încă 
sunt de părere că aceea este o vârstă nepreţuită. Poate cea 
mai bună vârstă. Te poţi distra cât e noaptea de lungă, dar 
când muzica tace şi berea se evaporă, mai poţi încă să 
gândeşti. Şi să ai vise măreţe. Poliţaiul cel rău oricum îţi 
retează până la urmă din lungul nasului, iar dacă de la 
început îţi lipseşte elanul, ei bine când îşi termină treaba cu 
tine nu mai rămâi nici cât să te vezi sub lupă. „Am mai 


prins unul!” strigă el şi se apropie cu paşi mari, cu carnetul 
de amenzi în mână. Aşa că puţină aroganță (sau chiar 
multă) nu-i un lucru atât de rău, deşi fără îndoială că mama 
v-a spus exact opusul. Mie mi-a spus. Trufia, prăbuşirea 
prevesteşte, Stephen, mi-a spus ea... şi apoi am aflat - cam 
pe la vârsta care rezultă din operaţia 19 x 2 - că până la 
urmă oricum te prăbuşeşti. Sau dă cineva cu tine într-un 
şanţ. La nouăsprezece ani poţi fi amendat în baruri şi ţi se 
poate spune să speli dracului putina, să-ţi vezi naibii de ale 
tale în stradă, dar nu poţi fi amendat când stai jos şi pictezi 
un tablou, scrii o poezie sau spui o poveste, pentru 
Dumnezeu, iar dacă voi, cei care citiţi acestea, sunteţi 
foarte tineri, nu le permiteţi adulţilor, cei care se cred mai 
buni decât voi, să vă convingă de contrariu. Sigur, n-aţi fost 
niciodată la Paris. Nu, n-aţi alergat niciodată cu taurii în 
Pamplona. Da, sunteţi nişte mucoşi care până acum trei ani 
n-au avut pic de păr la subsuoară - şi ce dacă? 

Dacă de la început idealurile nu vă depăşesc puterile, 
cum o să vă descurcaţi când o să creşteţi mari şi tari? 
Daţi-vă frâu liber orice v-ar spune alţii, asta-i filozofia mea; 
staţi jos şi rupeți zăgazurile. 


Cred că romancierii sunt de două feluri, iar aici mă refer 
şi la genul de romancier cu caş la gură care eram eu în 
1970. Cei sortiţi pentru latura mai literară sau „serioasă” a 
meseriei examinează fiecare subiect posibil prin prisma 
următoarei întrebări: 

Ce ar putea să însemne pentru mine scrierea genului 
ăstuia de poveste? Cei al căror destin (sau ka, dacă vreţi) 
este acela de a scrie romane populare sunt înclinați să-şi 
pună o întrebare foarte diferită: Ce ar putea însemna 
pentru alţii scrierea genului ăstuia de poveste? Romancierul 
„serios” caută răspunsuri şi soluţii pentru sine; romancierul 


„popular” caută un public. Amândoi aceşti romancieri sunt 
la fel de egoişti. Am întâlnit destui şi mă pun zălog pentru 
asta. 

In orice caz, cred că şi la vârsta de nouăsprezece ani am 
înţeles că povestea lui Frodo şi a încercărilor sale de a 
scăpa de Inelul Suprem aparţine celui de-al doilea grup. 
Erau, în definitiv, aventurile unei găşti de pelerini englezi 
desfăşurate pe fundalul unei mitologii vag nordice. Îmi 
plăcea ideea aventurii cu aer cavaleresc - o adoram, de 
fapt -, dar nu mă interesau deloc nici ţărănuşii voinici ai lui 
Tolkien (asta nu înseamnă că nu-mi plăceau, pentru că nu 
ar fi adevărat), nici sumbrul decor scandinav ales de el. 
Dacă aş fi încercat să merg pe direcţia aceasta, mi-aş fi dat 
cu stângu-n dreptul. î 

Aşa că am aşteptat. In 1970 aveam douăzeci şi doi de 
ani, primele fire cărunte îmi apăruseră în barbă (cred că de 
vină pentru asta erau şi cele două pachete şi jumătate de 
Pall Mall pe care le fumam zilnic), dar şi la douăzeci şi doi 
de ani îţi permiţi să aştepţi. La douăzeci şi doi de ani timpul 
este încă de partea ta, chiar dacă şi atunci poliţaiul ăla rău 
bântuie prin cartier punând întrebări. 

Apoi, în cinematograful aproape complet gol (cinema 
Bijou din Bangor, Maine, dacă are vreo importanţă), am 
văzut un film regizat de Sergio Leone. Se numea Bunul, răul 
şi urâtul şi înainte ca acesta să ajungă măcar la jumătate, 
ştiam deja că vreau să scriu ceva ce conţinea sentimentul 
de aventură şi magie din seria lui Tolkien, dar pe fundalul 
western aproape absurd de măreț al lui Leone. Dacă aţi 
văzut westernul acela bizar doar la televizor, nu înţelegeţi 
despre ce vorbesc - nu vă fie cu bănat, dar aşa este. Pe un 
ecran de cinematograf, proiectat prin lentilele Panavision 
potrivite, Bunul, răul şi urâtul e o epopee din tagma lui Ben- 
Hur. Clint Eastwood pare înalt cam de cinci metri şi 
jumătate şi fiecare fir sârmos de păr de pe obrajii lui pare 
mare cam cât un sequoia tânăr. Ridurile de la colţurile gurii 
lui Lee Van Cleef par adânci cât nişte canioane şi pe fundul 


fiecăruia s-ar putea afla câte o deşirare (vezi Vrăjitorul şi 
globul de cristal). Deşertul din cadre pare să se întindă cel 
puţin până la orbita planetei Neptun. lar butoiaşul fiecărui 
pistol rivalizează ca mărime cu tunelul Holland. 

Mai mult decât cadrul acesta, îmi doream senzaţia de 
epopee, acea măreție apocaliptică. 

Faptul că Leone habar nu avea de geografia Americii 
(după unul dintre personaje, Chicago e situat undeva în 
apropiere de Phoenix, Arizona) sporea senzaţia de dislocare 
uriaşă a filmului. Şi în entuziasmul meu - entuziasm pe care 
numai un tânăr îl poate atinge, cred - voiam să scriu nu 
doar o carte /ungă, ci cel mai lung roman popular din 
istorie. N-am reuşit să fac asta, dar am sentimentul că 
strădania mea n-a fost de prisos; Turnul Intunecat, 
volumele l-7, cuprinde într-adevăr o singură poveste, iar 
primele patru volume însumează puţin peste două mii de 
pagini în ediţie de buzunar. Ultimele trei volume însumează 
alte două mii cinci sute în manuscris. 

Nu încerc să sugerez aici că lungimea are vreo legătură 
cu calitatea; spun doar că am vrut să scriu o saga şi că, 
într-un fel, am reuşit. Dacă m-aţi întreba de ce am vrut 
asta, nu v-aş putea răspunde. Poate că asta înseamnă să 
creşti în America: ridică cea mai înaltă clădire, sapă cea mai 
adâncă groapă, scrie cea mai lungă carte. lar expresia aia 
nedumerită de pe faţa mea atunci când vine vorba de 
motivaţia gestului? Am impresia că şi asta se explică prin 
natura americanului. Într-un final, nu putem spune decât: 

La vremea aia mi s-a părut o idee bună. 


Încă un lucru despre vârsta de nouăsprezece ani, dacă nu 
vă e cu bănat: este vârsta, cred, la care mulţi dintre noi 
rămânem cumva încremeniţi (mental şi emoţional, chiar 
dacă nu şi fizic). Anii trec şi într-o zi te uiţi în oglindă 


nedumerit de-a binelea. 

Ce caută ridurile astea pe fata mea? te întrebi. De unde a 
apărut burtica asta nenorocită? 

La naiba, eu n-am decât nouăsprezece ani! Ce spun nu e 
nici pe departe un concept original, însă asta nu reduce cu 
nimic efectul de surpriză. 

Timpul vă aduce fire cărunte în barbă, timpul vă taie 
elanul şi în tot acest timp voi vă spuneţi - prostuţilor - că 
timpul încă este de partea voastră. Partea raţională din voi 
ştie că nu e aşa, însă inima refuză să creadă. Dacă aveţi 
noroc, poliţaiul care v-a amendat pentru că aţi depăşit 
viteza şi pentru că vă distraţi prea bine vă mai dă şi o doză 
de săruri mirositoare. Într-o oarecare măsură, asta mi s-a 
întâmplat mie aproape de finele secolului douăzeci. A venit 
sub forma unei furgonete Plymouth care m-a răsturnat în 
şanţul de pe marginea unui drum din oraşul meu de 
domiciliu. 

Cam la trei ani după acel accident am ţinut o şedinţă de 
autografe pentru Dintr-un Buick 8 la o librărie Borders din 
Dearborn, Michigan. Când i-a venit rândul, un tip a spus că 
se bucură tare, tare de tot că sunt încă în viaţă. (Mi se 
întâmplă asta des şi a/ naibii să fiu dacă nu-i o declaraţie 
mai bună decât: „De ce dracu' n-ai murit?”) 

“Eram cu un prieten bun când am auzit că ai fost lovit”, a 
zis el. „Măiculiţă, am clătinat atunci din cap şi-am rostit: «S- 
a zis cu Turnul, se înclină, cade, aaa, căcat, acum n-o să-l 
mai termine niciodată.»“ 

O versiune a aceleiaşi idei îmi trecuse şi mie prin gând - 
neliniştitoarea idee că, după ce am clădit Turnul Intunecat 
în imaginarul colectiv al unui milion de cititori, am totuşi 
responsabilitatea de a-l ţine în picioare atât timp cât 
oamenii vor dori să citească despre el. Asta s-ar putea să 
însemne doar cinci ani; în ce mă priveşte, ar putea însemna 
şi cinci sute. Scrierile fantasy, cele nereuşite laolaltă cu cele 
reuşite (chiar şi-n clipa aceasta cineva probabil că citeşte 
Vampirul Varney sau Călugărul), par să aibă viaţă lungă pe 


rafturi. Metoda prin care Roland încearcă să protejeze 
turnul este să înlăture factorii care ameninţă Grinzile de 
susţinere ale Turnului. Imediat după accident mi-am dat 
seama că asta va trebui să fac şi eu, ducând la bun sfârşit 
povestea pistolarului. 

In cursul lungilor pauze dintre scrierea şi publicarea 
primelor patru volume ale sagăi Turnul Întunecat, am primit 
sute de scrisori „înverşunate”. In 1998 (când, cu alte 
cuvinte, trudeam sub falsa impresie că încă am 
nouăsprezece ani), am primit una din partea unei „bunicuţe 
de opşdoi de ani, nu vreau să Vă Deranjez cu Problemele 
mele DAR sunt foarte Bolnavă în Ultima Vreme.” Bunicuţa 
îmi spunea că probabil nu mai are de trăit decât un an (“14 
Luni cel Mult, mă roade Cancerul”) şi, chiar dacă nu se 
aşteaptă de la mine să termin povestea lui Roland la timp 
doar pentru ea, vrea să ştie dacă nu pot (vă rog frumos) 
să-i spun pur şi simplu cum se va sfârşi. 

Cuvintele care mi-au strâns inima (deşi nu destul cât să 
mă reapuc de scris) erau cele prin care promitea că nu va 
„spune nici măcar Unui Suflet”. Un an mai târziu - probabil 
după accidentul care m-a aruncat în spital -, una dintre 
asistentele mele, Marsha DiFilippo, a primit o scrisoare de 
la un individ care aştepta aplicarea pedepsei capitale într-o 
închisoare din Texas sau Florida şi care voia să ştie, în 
esenţă, acelaşi lucru: cum se va sfârşi? (El promitea că va 
lua secretul în mormânt cu el, lucru care pe mine m-a 
înfiorat.) 

Le-aş fi dat amândurora ceea ce voiau - un rezumat al 
aventurilor viitoare ale lui Roland - dacă aş fi putut, dar, 
vai, nu puteam. Habar nu aveam cum urmau să se 
sfârşească lucrurile pentru pistolar şi prietenii lui. Pentru a 
şti, trebuie să scriu. 

Cândva am avut o schiţă, dar am pierdut-o pe drum. 
(Probabil că oricum nu valora nici cât o ceapă degerată.) Nu 
aveam decât nişte notițe (“Chussit, chissit, chassit, bla-bla- 
negreşit” spune una de pe masă în clipa în care scriu 


acestea). În cele din urmă, începând cu iulie 2001, m-am 
reapucat de scris. Ştiam deja că nu mai am nouăsprezece 
ani, şi nu doar din cauza urmelor pe care timpul le lăsase 
asupra trupului meu. Ştiam că voi împlini şaizeci de ani, 
poate chiar şaptezeci. Şi voiam să-mi închei povestea 
înainte ca poliţaiul cel rău să vină o ultimă dată. Nu 
simţeam deloc dorinţa de-a fi pus la index alături de 
Povestirile din Canterbury şi Misterul lui Edwin Drood. 

Rezultatul - de bine, de rău - se află înaintea voastră, 
Cititori Fideli, fie că începeţi ciclul cu volumul întâi, fie că vă 
pregătiţi pentru volumul cinci. Că vă place au ba, povestea 
lui Roland este acum gata. Sper să vă bucuraţi de ea. 

În ce mă priveşte, m-am distrat cât pentru o viaţă 
întreagă. 


Stephen King 
25 ianuarie 2003 


PREFAŢĂ 


Bună parte din ceea ce scriitorii spun despre opera lor 
sunt nişte porcării neinspirate!. 

Din cauza aceasta nu aţi văzut niciodată o carte intitulată 
O sută mari introduceri ale civilizației occidentale sau Cele 
mai iubite prefețe ale poporului american. Acesta este un 
decret subiectiv din partea mea, desigur, dar după ce am 
scris cel puţin cincizeci de introduceri şi prefețe - ca să nu 
mai zic de o carte întreagă despre arta scrisului - cred că 
este un decret pe care mi-am câştigat dreptul să-l dau. Şi 
cred că mă puteţi lua în serios când vă spun că aceasta s-ar 
putea să fie una dintre rarele ocazii când chiar am ceva 
important de spus. 

În urmă cu câţiva ani am stârnit o oarecare vâlvă în 
rândul cititorilor mei oferindu-le o versiune revizuită şi 
extinsă a romanului Apocalipsa. Aveam în mod explicabil 
emoţii pentru cartea aceea, deoarece Apocalipsa a fost 
dintotdeauna romanul pe care cititorii mei l-au iubit cel mai 
tare (în ceea ce-i priveşte pe cei mai pasionaţi „fani 
Apocaliptici”, puteam să mor în 1980 şi lumea n-ar fi rămas 
cu mult mai săracă). 

Dacă există o poveste care să rivalizeze cu Apocalipsa în 
imaginaţia cititorilor mei, aceasta probabil că este povestea 
lui Roland Deschain şi a călătoriei sale spre Turnul 
Intunecat. lar acum - fir-ar să fie! - uite că am procedat la 
fel. 

Doar că nu e chiar aşa şi vreau să ştiţi şi voi asta. Şi mai 
vreau să ştiţi ce anume am făcut totuşi şi de ce. S-ar putea 


1 Pentru o discuţie comprehensivă asupra Factorului 
Porcărie, vedeţi Despre scris, carte publicată de Scribner în 
anul 2000 (Ed. Nemira, 2007) (n.a.). 


să nu fie important pentru voi, dar este foarte important 
pentru mine, aşa încât prefața aceasta reprezintă (sper) o 
excepţie de la Regula Porcăriilor a lui King. 

Mai întâi, vă rog, aduceţi-vă aminte că Apocalipsa a 
înregistrat amputări ample în faza de manuscris nu din 
motive editoriale, ci din cele financiare. (Erau limite impuse 
şi de legătorie, dar nici nu vreau să discut despre asta.) 
Ceea ce am dat înapoi publicului la sfârşitul anilor optzeci 
erau porțiunile revizuite ale manuscrisului preexistent. Am 
revizuit de asemenea lucrarea în întregul ei, mai mult 
pentru a pune în lumină epidemia de SIDA care a înflorit 
(dacă acesta este cuvântul potrivit) între prima ediţie a 
Apocalipsei şi publicarea versiunii revizuite, opt sau nouă 
ani mai târziu. Rezultatul a fost un volum cu aproximativ 
100.000 de cuvinte mai lung decât originalul. 

În cazul Pistolarului, volumul original era subţirel, iar 
materialul adăugat în această versiune însumează doar 
treizeci şi cinci de pagini sau în jur de nouă mii de cuvinte. 
Dacă aţi citit Pisto/arul înainte, veţi găsi doar două sau trei 
scene complet noi aici. Puriştii Turnului Întunecat (din care 
există un număr surprinzător de mare - căutaţi doar pe 
internet) vor dori să citească din nou cartea, sunt sigur, şi 
majoritatea o vor face cel mai probabil cu un amestec de 
curiozitate şi iritare. Înţeleg asta, dar e musai să spun că ei 
mă preocupă mai puţin decât cititorii care nu i-au întâlnit 
niciodată pe Roland şi al său ka-tet.2 

În pofida adepților ei fervenţi, povestea Turnului este 
mult mai puţin cunoscută cititorilor mei decât Apocalipsa. 
Uneori, când ţin lecturi în public, le cer celor prezenţi să 
ridice mâna dacă au citit vreun roman de-ale mele. Dacă 
tot s-au sinchisit să vină - uneori depăşind inconvenientul 
suplimentar de a angaja un baby-sitter şi cheltuind în plus 
cu un plin de benzină pentru bătrânul lor sedan -, nu mă 
surprinde deloc că majoritatea ridică mâna. Apoi îi rog să 
ţină mâna sus pe cei care au citit una sau mai multe 


2 Cei pe care îi uneşte destinul (n.a.). 


poveşti din seria Turnul Întunecat. Când le cer asta, cel 
puţin jumătate dintre mâini invariabil coboară. Concluzia e 
destul de clară: deşi am petrecut exagerat de mult timp 
scriind cărţile astea în cei treizeci şi trei de ani scurşi între 
1970 şi 2003, relativ puţin oameni le-au citit. Totuşi, cei 
care le-au citit au dezvoltat o pasiune faţă de ele. Eu însumi 
sunt pasionat - în orice caz, destul cât să nu-l fi putut lăsa 
niciodată pe Roland să se retragă în acel exil reprezentat 
de nefericitul cămin al personajelor neîmplinite (gândiţi-vă 
la pelerinii lui Chaucer în drum spre Canterbury sau la 
oamenii care populează ultimul roman neterminat al lui 
Charles Dickens, Misterul lui Edwin Drood). 

Cred că am presupus întotdeauna (undeva în străfundul 
minţii, căci nu-mi amintesc să mă fi gândit vreodată 
conştient la asta) că voi avea timp să duc munca la capăt, 
că poate Dumnezeu îmi va trimite la momentul potrivit o 
telegramă cântătoare: 

“Tra-la-li şi tra-la-lu/ Treci la treabă, Stephen,/ Şi termină 
cu Turnu'.” Şi, într-un fel, ceva asemănător chiar s-a 
întâmplat, deşi ceea ce m-a pus din nou în mişcare a fost 
nu o telegramă cântătoare, ci o întâlnire neprevăzută cu o 
furgonetă Plymouth. Dacă vehiculul care m-a izbit în ziua 
aceea ar fi fost puţin mai mare sau dacă lovitura ar fi fost 
puţin mai frontală, aţi fi putut citi un anunţ de genul: 
„Participanţii la slujba funerară sunt rugaţi să nu aducă 
flori, familia King vă mulţumeşte pentru condoleanţe.” ŞI 
aventura lui Roland ar fi rămas pe veci neterminată, cel 
puţin de mine. 

In orice caz, în 2001 - pe când deja reîncepeam să mă 
simt mai bine - am decis că a sosit timpul să închei 
povestea lui Roland. Am pus orice altceva deoparte şi m-am 
apucat de lucru la ultimele trei volume. Ca întotdeauna, am 
făcut asta nu atât pentru cititorii care mi-o cereau, cât 
pentru mine însumi. 

Deşi acum, când scriu rândurile de faţă, în iarna anului 
2003, încă mai sunt de făcut revizii la ultimele două 


volume, cărţile în sine au fost terminate vara trecută. Şi, în 
timpul scurs între redactarea volumului cinci (Lupii din 
Calla) şi a volumului şase (Cântecul lui Susannah), am 
hotărât că a sosit momentul să mă întorc la început şi să 
fac ultimele revizii generale. De ce? Pentru că aceste şapte 
volume n-au reprezentat de fapt niciodată poveşti distincte, 
ci segmente ale unui singur roman lung intitulat Turnul 
Întunecat, şi pentru că începutul nu se mai potrivea întru 
totul cu finalul. 

Felul în care fac revizii nu s-a schimbat mult de-a lungul 
anilor. Ştiu că sunt scriitori care revizuiesc pe măsură ce 
scriu, dar metoda mea de atac s-a rezumat întotdeauna la 
asta: porneşte la drum şi păstrează un ritm cât mai 
susţinut, menţinând tăişul narativ cât mai ascuţit posibil 
prin utilizare constantă, şi încearcă să depăşeşti cel mai 
insidios duşman al romancierului, şi anume îndoiala. Când 
te uiţi în urmă ţi se ivesc prea multe întrebări: Cât de 
credibile sunt personajele? Cât de interesantă e povestea? 

Cât de bun e, de fapt, textul? O să mişte pe cineva? Pe 
mine însumi mă mişcă? 

Când termin prima ciornă a unui roman, îl pun deoparte, 
aşa bubos cum e, la maturat. 

După ce trece o perioadă - şase luni, un an, doi ani, nu 
prea are importanţă -, mă pot întoarce la el cu un ochi mai 
rece (dar încă afectuos) pentru a mă apuca să-l revizuiesc. 
Şi chiar dacă fiecare volum din ciclul Turnului a fost revizuit 
ca entitate separată, nu mi-am privit niciodată lucrarea ca 
un întreg decât după ce am terminat volumul şapte, Turnul 
Întunecat. 

Când mi-am aruncat ochii peste primul volum, cel pe 
care îl ţineţi acum în mâini, am înţeles clar trei lucruri. 
Primul era acela că Pistol/arul fusese scris de un om foarte 
tânăr şi că avea toate problemele cărţii unui om foarte 
tânăr. Al doilea era acela că, mai cu seamă în lumina 
volumelor următoare, conţinea o mulţime de erori şi piste 


false.* Al treilea era acela că Pisto/arul nici măcar nu suna 
ca volumele din urmă - era, cu toată sinceritatea, destul de 
greoi la lectură. De prea multe ori m-am auzit cerându-mi 
scuze pentru el şi spunându-le oamenilor că, dacă vor 
persevera, vor descoperi că povestea îşi găseşte cu 
adevărat vocea în A/egerea celor trei. 

La un moment dat în Pisto/arul, Roland este descris ca 
fiind genul de bărbat care ar îndrepta tablouri în camerele 
de hotel. Eu sunt genul ăsta de tip şi, într-o oarecare 
măsură, la asta se reduce tot procesul de rescriere: 
îndreptarea tablourilor,  aspiratul  podelelor,  frecatul 
toaletelor. Am dereticat pe brânci în cursul acestei revizii şi 
am avut ocazia să fac ceea ce orice scriitor vrea să facă în 
privinţa unei lucrări încheiate, dar care încă mai are nevoie 
de un ultim lustru şi acordaj: să o pun pur şi simplu la 
punct. 

Odată ce ştii cum se sfârşesc lucrurile, eşti dator 
potenţialului cititor - şi ţie însuţi - să te întorci şi să le pui în 
ordine. Asta am încercat să fac aici, având mereu grijă ca 
nici un adaos ori schimbare să nu dea în vileag secretele 
ascunse în ultimele trei volume ale ciclului, secrete pe care 
le-am păstrat cu tenacitate, în unele cazuri, chiar şi treizeci 
de ani. 

Înainte să pun punct, ar trebui să spun o vorbă despre 
tânărul care a cutezat să scrie cartea aceasta. Tânărul 
acela a fost expus la mult prea multe seminare de scriere şi 
era obişnuit mult prea tare cu ideile pe care acele seminare 
le propovăduiesc: că scrii pentru alţii şi nu pentru tine 
însuţi; că limbajul e mai important decât povestea; că 
ambiguitatea e de preferat clarităţii şi simplităţii, care de 


3 Un exemplu în acest sens probabil că va fi concludent 
pentru toate. În textul celeilalte ediţii a Pisto/arului, Farson 
este numele unui oraş. În volumele din urmă, acesta a 
devenit, cine ştie cum, numele unui om: rebelul John 
Farson, care se află în spatele căderii Gileadului, oraşul-stat 
în care Roland îşi petrece copilăria (n.a.). 


obicei sunt semne ale unei minţi simple şi prozaice. Drept 
urmare, n-am fost surprins să găsesc un grad ridicat de 
preţiozitate în prima înfăţişare a lui Roland (fără a mai 
pomeni ceea ce para fi câteva mii de adverbe inutile). Am 
înlăturat cât de mult am putut din vorbăria asta goală şi nu 
regret nici măcar o singură tăietură făcută în acest sens. In 
alte locuri - invariabil acelea în care uitasem ideile de la 
seminarele de scris, sedus fiind de vreun fragment de 
poveste deosebit de fermecător - am putut lăsa textul 
aproape neatins, cu excepţia acelor uzuale îndreptări pe 
care orice scriitor simte nevoia să le facă. Aşa cum am mai 
spus într-un alt context, doar lui Dumnezeu i-a ieşit totul 
bine din prima. 

In orice caz, n-am vrut să înăbuş sau să modific cu 
adevărat felul în care povestea aceasta este spusă; cu 
toate hibele ei, are un farmec aparte - mie aşa mi se pare. 
A o modifica prea drastic ar fi însemnat să reneg persoana 
care a scris întâia dată despre pistolar, la sfârşitul 
primăverii şi începutul verii anului 1970, iar asta nu am vrut 
să fac. 

Ceea ce am vrut să fac - şi asta înainte ca ultimele 
volume ale seriei să fie lansate, pe cât posibil - a fost să le 
ofer celor care citesc pentru prima dată povestea Turnului 
(dar şi vechilor cititori care doresc să-şi împrospăteze 
memoria) un început mai clar şi o intrare puţin mai lină în 
lumea lui Roland. Mai voiam şi ca ei să aibă un volum care 
să prefigureze mai bine întâmplările viitoare. Sper că am 
reuşit să fac asta. lar dacă vă numărați printre cei care n-au 
vizitat niciodată strania lume prin care se mişcă Roland şi 
prietenii lui, sper că vă veţi bucura de minunăţiile pe care le 
găsiţi acolo. Mai mult decât orice, am căutat să spun o 
poveste minunată. Dacă veţi cădea sub vraja Turnului 
Intunecat, fie şi numai un pic, socotesc că-mi voi fi făcut 
treaba - care a început în 1970 şi s-a încheiat în bună parte 
în 2003. Totuşi, Roland ar fi primul care să atragă atenţia că 
o perioadă ca aceasta înseamnă foarte puţin. De fapt, 


atunci când te afli în căutarea Turnului Întunecat, timpul nu 
are absolut nici o greutate. 


6 februarie 2003 


...O piatră, o frunză, o uşă neaflată; despre o piatră, o 
frunză, o poartă. Și despre toate chipurile uitate. 

Goi şi solitari venirăm în exil. În pântecul ei umbros n-am 
cunoscut chipul mamei noastre; din temnita făpturii ei 
venirăm în închisoarea neîmpărtăşită şi de negrăit a acestui 
pământ. 

Care din noi şi-a cunoscut fratele? Care din noi a iscoait 
inima părintelui său? Care din noi n-a rămas pururi un 
ferecat? Care din noi nu-i pururi străin şi însingurat? 

...0, rătăcit şi de vânt jelit duh, întoarnă-ți paşii. 


THOMAS WOLFE, Priveşte, înger, către casă? 


4 Traducere de Marcel Corniş-Pope, Ed. Polirom, laşi, 
2008. 


19. 


REÎNCEPERE 


1. PISTOLARUL 


Omul în negru fugea în deşert şi pistolarul se ţinea după 
el. 

Deşertul era apoteoza tuturor deşerturilor, nemărginit, se 
înălța spre cer parcă la infinit, în toate direcţiile. Era alb şi 
orbitor şi uscat ca iasca şi plat, cu excepţia nedesluşitei 
păcle, ca un nor, a munţilor care se schiţau la orizont şi a 
ierbii-diavolului care aducea vise dulci, coşmaruri, moarte. 
Din loc în loc, câte o lespede funerară indica drumul, căci 
odinioară cărarea suflată de nisip care-şi croia drum prin 
crusta groasă a solului alcalin fusese un drum mare. Trăsuri 
şi căruţe îl străbătuseră. Dar de atunci lumea mersese mai 
departe. Lumea se golise. 

Pistolarul fusese atins, pentru un moment, de ameţeală, 
o senzaţie ca de derivă, care făcu lumea întreagă să pară 
efemeră, un lucru pe care aproape îl străbaţi cu vederea. 
Momentul trecu şi, asemenea lumii pe faţa căreia umbla, el 
merse mai departe. Străbătu kilometrii cu nepăsare, fără a 
se grăbi, fără a trage de timp. La brâu avea agăţată o 
ploscă de piele ca un cârnat umflat. Era aproape plină. 
Progresase în khef de-a lungul multor ani şi ajunsese poate 


la al cincilea nivel. Dacă ar fi fost un preot sfânt manni, 
probabil că nici nu i-ar fi fost sete; ar fi putut privi procesul 
de deshidratare a propriului trup cu o detaşare clinică, 
udându-i fisurile şi adânciturile întunecate doar atunci când 
raţiunea îi spunea că trebuie s-o facă. Nu era un manni 
însă, şi nici adept al Omului lisus nu era, şi nu se considera 
sub nici un chip sfânt. Era doar un pelerin de rând, cu alte 
cuvinte, şi tot ce putea spune cu reală certitudine era că-i 
este sete. Şi, cu toate acestea, nu simţea o nevoie 
stringentă de a bea. Într-un fel vag, asta îl bucura. Asta 
cerea ţinutul, era un ţinut însetat, iar el, în lunga lui viaţă, 
ştiuse să se adapteze mai presus decât orice. 

Mai jos de ploscă erau armele, amândouă atent calibrate 
pentru mâinile sale; atunci când îi rămăseseră de la tatăl 
său, care cântărea mai puţin şi nu era atât de înalt, la 
fiecare fusese adăugată câte o plăcuţă. Cele două curele i 
se încrucişau peste vintre. Tocurile erau unse prea bine 
pentru ca până şi soarele acela filistin să le poată crăpa. 
Mânerele pistoalelor erau din lemn de santal, galbene şi cu 
granulaţie fină. Cureluşe din piele aspră ţineau tocurile 
legate lejer de coapse, şi acestea se legănau puţin la mers; 
îi şterseseră albastrul jeanşilor (şi subţiaseră materialul) în 
două semicercuri care parcă semănau cu nişte zâmbete 
gemene. 

Tuburile de alamă ale cartuşelor vârâte în ochiurile 
curelelor reflectau lumina soarelui. Erau mai puţine acum. 
Pielea scârţâia moale. 

Cămaşa de ne-culoarea ploii sau a prafului era 
descheiată la gât, cu o cureluşă de piele atârnând larg prin 
butoniere făcute manual. Nu mai avea pălărie. La fel, nu 
mai avea nici cornul de odinioară; îi lipsea de ani de zile 
cornul acela, scăpat din mâna unui prieten aflat în pragul 
morţii, îi lipseau amândouă. 

Urcă o dună domoală (deşi nu era fir de nisip acolo; 
deşertul era o suprafaţă compactă şi nici vânturile aprige 
care băteau la lăsarea întunericului nu ridicau în aer decât 


un praf aspru, sâcâitor, ca pudra de curăţat) şi, în partea 
adăpostită de vânt, partea unde umbrele se lăsau cel mai 
devreme, văzu vestigiile împrăştiate ale unei vetre mici. 
Astfel de semne mărunte, care trădau încă o dată posibila 
umanitate a omului în negru, îl bucurau fără greş. Buzele i 
se întinseră pe rămăşiţele scobite, scorojite ale feţei. 
Rânjetul era înfiorător, dureros. Se lăsă pe vine. 

Cel pe care îl urmărea arsese iarba-diavolului, desigur. 
Era singurul lucru de pe acolo care putea să ardă. Ardea cu 
flacără unsuroasă, stinsă, şi ardea încet. Locuitorii de la 
graniţă îi spuseseră că diavolii sălăşluiesc până şi în flăcări. 
Aceştia ardeau iarba-diavolului, dar refuzau să se uite în 
flacăra ei. 

Spuneau că diavolii te hipnotizează, te ademenesc şi 
până la urmă te înhaţă dacă te uiţi în flăcări. lar următorul 
om atât de nechibzuit încât să se uite în foc te poate vedea. 

larba arsă era aşezată încrucişat în felul acela ideografic 
de-acum familiar şi se nărui într-un morman amorf sub 
atingerea îndrăzneață a pistolarului. 

In cenuşă nu rămăsese altceva decât o bucată 
carbonizată de şuncă, pe care el o înghiţi meditativ. Aşa era 
mereu. Pistolarul îl urmărea deja de două luni pe omul în 
negru prin deşert, prin nesfârşitele pustietăţi purgatoriale 
de-o monotonie sfâşietoare, şi încă nu dăduse peste alte 
urme în afara ideogramelor sterile rămase de la focurile 
sale. Nu găsise nici măcar o conservă, o sticlă ori o ploscă 
(pistolarul lăsase patru în urma sa, aidoma unor piei moarte 
de şarpe). Nu găsise excremente. Bănuia că omul în negru 
le îngropa. 

Poate că vetrele erau un mesaj, unul ce se alcătuia din 
câte o Literă Nobilă odată. Wu te apropia, partenere, putea 
însemna. Sau: Sfârşitul se apropie. Sau poate chiar: Vino şi 
prinde-mă. Nu conta ce spuneau sau ce nu spuneau. Peel 
nu-l interesau mesajele, dacă asta erau. Ce conta era faptul 
că rămăşiţele acelea erau la fel de reci ca toate celelalte. Și 
totuşi câştigase teren. Ştia că este mai aproape, dar nu ştia 


de unde ştie asta. Îi spunea poate un miros anume. Dar nici 
asta nu conta. Avea să-şi continue drumul până când ceva 
se schimba, iar dacă nu se schimba nimic, el tot avea să-şi 
continue drumul. Va fi apă dacă asta va fi vrerea Domnului, 
cum spuneau bătrânii. Apă, dacă asta va fi vrerea 
Domnului, chiar şi în deşert. Pistolarul se ridică în picioare, 
îşi scutură mâinile. 

Nici o altă urmă; vântul, tăios ca lama unui brici, ştersese 
cu siguranţă orice dâră superficială ar fi putut ascunde 
pământul solid al deşertului. Nici urmă de excremente 
omeneşti, nimic aruncat pe jos, nici un semn al vreunui loc 
în care acestea să fi fost îngropate. Nimic. Doar vetrele 
acelea vechi risipite de-a lungul drumului antic ce ducea 
spre sud-est şi neîntreruptul semnal de direcţie pe care îl 
purta în sine. Deşi, desigur, era mai mult de atât; atracţia 
spre sud-est era mai mult decât senzaţia unei direcţii, era 
mai mult chiar decât o atracţie magnetică. 

Se aşeză şi îşi dădu voie să bea lung din ploscă. Se gândi 
la momentul acela de ameţeală de la începutul zilei, 
senzaţia că este aproape detaşat de lume, şi se întrebă ce 
putuse însemna. De ce să-l ducă ameţeala aceea cu gândul 
la cornul său şi la ultimul dintre vechii săi prieteni, amândoi 
pierduţi atât de demult pe Jericho Hill? Rămăsese cu 
pistoalele - pistoalele tatălui său - şi mod sigur acestea 
erau mult mai importante decât orice corn... ori chiar decât 
prietenii. 

Nu era oare aşa? 

Întrebarea era neliniştitoare într-un chip ciudat, dar cum 
nu părea să existe alt răspuns în afara celui evident, o lăsă 
deoparte, poate pentru altă dată. 

Scrută deşertul şi apoi ridică ochii spre soarele care 
aluneca acum spre cvadrantul îndepărtat al cerului, un 
cvadrant ce, tulburător, nu reprezenta întru totul vestul. Se 
ridică, îşi scoase mănuşile deşirate de la curea şi începu să 
smulgă iarba-diavolului pentru a aprinde şi el un foc. Aşeză 
plantele peste cenuşa lăsată de omul în negru. Găsea că 


această ironie, aidoma setei, avea asupra lui o tristă 
atracţie. 

Nu scoase amnarul din desagă decât după ce rămăşiţele 
zilei se mai simțeau doar în căldura evanescentă a 
pământului de sub el şi în sâcâitoarea linie portocalie 
întinsă la orizontul monocrom. Şezu cu lucrurile sale în 
poală, privind răbdător spre sud-est, spre munţi, nesperând 
să vadă dâra subţire şi dreaptă de fum a vreunui nou foc în 
aer liber, neaşteptându-se să vadă scânteierea portocalie a 
vreunei flăcări, dar privind totuşi pentru că asta era o parte 
a misiunii sale şi pentru că îi dădea o anumită satisfacţie 
tristă. Nu vei vedea niciodată ceea ce nu cauţi să vezi, 
vierme, ar fi spus Cort. Deschide ochii cu care te-au 
înzestrat zeii, fă bine. 

Dar nu se vedea nimic. Era aproape, însă doar puţin mai 
aproape. Nu destul de aproape încât să vadă fum la apus 
sau lumina instabilă şi portocalie a vreunui foc. 

Apropie cremenele de tija de oţel şi scăpără amnarul 
lângă iarba uscată, făcută bucăţi, bolborosind în acelaşi 
timp vechile şi puternicele cuvinte fără sens: „Intunericul 
scânteie, unde-i al meu părinte? Aici mă voi întinde? Aici 
noaptea se încheie? Ai milă şi un foc aprinde.” Era ciudat 
cum unele dintre cuvintele şi obiceiurile copilăriei cădeau 
din şa şi rămâneau în urmă, în vreme ce altele se ţineau 
bine şi îl însoțeau pe viaţă, devenind tot mai grele la purtat 
odată cu trecerea timpului. 

Se întinse pe jos lângă mica sa vatră, în partea din care 
bătea vântul, lăsând fumul-viselor să sufle peste pustiu. 
Vântul, cu excepţia sporadicelor vârtejuri care ridicau 
praful, sufla constant. 

Deasupra, stele nu pâlpâiau, luminau constant şi ele. Sori 
şi lumi cu milioanele. 

Constelații ameţitoare, focuri reci în toate nuanțele 
primare. Cum îl privea aşa, cerul se preschimbă din violet în 
negru-abanos. Un meteorit îl brăzdă într-un arc scurt, 
spectaculos pe sub Mama Bătrână şi se stinse. Focul arunca 


umbre stranii în timp ce iarba-diavolului ardea în felul ei 
lent şi alcătuia noi forme - nu ideograme, ci o simplă 
încrucişare vag înfricoşătoare în simplitatea ei fără sens. 
Aranjase iarba nu într-un fel artistic, ci doar într-unul 
eficient. 

Amintea de negru şi alb. Amintea de un om care ar 
îndrepta tablourile strâmbe într-o cameră de hotel. Focul 
arse cu flacără molcomă, egală, şi fantome dănţuiau în 
miezul lui incandescent. Pistolarul nu văzu. Cele două 
tipare, arta şi măiestria, se contopiră în timp ce el dormea. 
Vântul se tânguia, o vrăjitoare cu cancer la stomac. Din 
când în când, o capricioasă pală descendentă făcea fumul 
să se rotească şi să sufle spre el, iar el îl inspira. Dădea 
naştere la vise aşa cum un mic corp străin dă naştere la o 
perlă într-o scoică. 

Pistolarul gemu de câteva ori odată cu vântul. Stelele se 
arătară la fel de indiferente la aceasta cum se arătau faţă 
de războaie, crucificări, învieri. Şi asta l-ar fi mulţumit pe 
pistolar. 


Coborâse ultimele coline trăgând după el catârul care 
deja avea ochii morţi şi bulbucaţi de la căldură. Cu trei 
săptămâni în urmă trecuse de ultimul oraş şi de atunci nu 
văzuse înaintea ochilor decât drumul de trăsuri pustiu şi 
câte un cătun format din colibele sărăcăcioase ale 
locuitorilor de la graniţă. Cătunele se răsfiraseră şi 
rămăseseră ici-colo colibe solitare, majoritatea locuite de 
leproşi sau nebuni. Considera că nebunii sunt o companie 
mai bună. Unul îi dăduse o busolă Silva din oţel inoxidabil 
şi-l rugase să i-o ofere Omului lisus. 

Pistolarul o luase cu o mină gravă. Dacă avea să-L vadă, 
avea să-i dea busola. 

Nu se aştepta la asta, dar orice era posibil. O dată văzuse 


un taheen - acesta, în speţă, era un om cu cap de corb -, 
dar nemernicul fugise la chemarea sa, croncănind ceva 
ce-ar fi putut fi cuvinte. Ceva ce-ar fi putut fi ocări. 

Cinci zile trecuseră de la ultima colibă şi el începuse să 
creadă că altele nici nu vor mai fi, când trecu creasta 
ultimului deal erodat şi văzu familiarul acoperiş înierbit şi 
povârnit pe spate. 

Locuitorul deşertului, un om surprinzător de tânăr cu o 
chică zbârlită de păr roşcovan care-i ajungea aproape până 
la brâu, plivea cu un aer de abandon desăvârşit un lan de 
porumb sfrijit. Catârul scoase un mormăit şuierat şi 
locuitorul ridică privirea, ochii lui albaştri scânteietori 
aţintindu-se într-o clipă asupra pistolarului. Locuitorul era 
neînarmat, nu avea la el nici piroane şi nici alm din câte 
vedea pistolarul. Ridică spre străin ambele mâini într-un 
gest scurt de salut, după care se aplecă iar în porumb, 
încovoindu-se peste şirul de lângă coliba sa, aruncând 
peste umăr iarba-diavolului şi câte un lujer necrescut. 

Părul lui flutura în vântul care venea acum direct dinspre 
deşert, fără a întâmpina vreo oprelişte. 

Pistolarul cobori încet dealul, trăgându-şi măgarul pe 
care ploştile lui clipoceau. 

Se opri la marginea lanului mic de porumb parcă ars, 
trase o gură de apă dintr-o ploscă pentru a-şi trezi glandele 
salivare şi scuipă pe solul arid. 

— Viaţă pentru recolta ta. 

— Viaţă pentru viaţa ta, răspunse locuitorul deşertului şi 
se ridică. Îi pocni spatele. Îl scrută semeţ pe pistolar. Mica 
porţiune din faţa sa vizibilă între barbă şi păr părea 
neatinsă de lepră, iar ochii, deşi puţin înflăcăraţi, păreau ai 
unui om întreg la minte. 

— Zile lungi şi nopţi uşoare, străine. 

— Şi ţie de două ori pe-atât de multe. 

— Putin probabil, răspunse locuitorul şi scoase un râset 
scurt. N-am altceva decât porumb şi fasole, zise el. 
Porumbu-i gratis, da' pentru fasole tre' să dai ceva. Mi-o 


aduce cineva o dată la câtva timp. Omu' nu stă mult aici. 

Locuitorul râse în treacăt. Se teme de spirite. Se teme şi 
de omul-pasăre. 

— L-am văzut. Pe omul-pasăre, adică. A fugit de mine. 

— Mdie, şi-a rătăcit calea. Zice că e-n căutarea unui loc 
numit Algul Siento, numai că uneori îi spune Rai Albastru ori 
simplu Rai, nu-mi dau seama care. Auzit-ai tu de el? 

Pistolarul clătină din cap. 

— Păi... nu muşcă şi nu-mpuşcă, aşa că ducă-se dracului. 
Eşti tu viu au mort? 

— Viu, zise pistolarul. Vorbeşti cum vorbesc oamenii 
manni. 

— Am stat cu ei o vreme, da’ aia nu era viaţă pentru 
mine; prea prietenoşi sunt şi mereu cu ochii după găurile 
din țesătura lumii. 

Asta aşa era, reflectă pistolarul. Oamenii-manni erau 
mari călători. 

Un moment, se priviră reciproc în tăcere, după care 
locuitorul întinse mâna. 

— Brown este numele meu. 

Pistolarul îi strânse mâna şi-i spuse cum îl cheamă. Când 
făcu asta, corbul costeliv croncăni de pe vârful jos al 
acoperişului de iarbă. Locuitorul gesticulă spre el scurt: 

— Cela-i Zoltan. 

La auzul numelui său, corbul croncăni din nou şi îşi luă 
zborul spre Brown. Ateriză pe capul locuitorului şi se cuibări 
cu ghearele împletite ferm în chica lui zbârlită. 

— În mă-ta, croncăni Zoltan vesel. În mă-ta cu tine şi 
calu' ce te-aduse aci. 

Pistolarul încuviinţă din cap cu bunăvoință. 

— Fasole, fasole, al muzicii fruct, recită corbul, pradă 
inspiraţiei. Cu cât mănânci mai mult, cu atât mai mult 
te-ascult. 

— Tu l-ai învăţat asta? 

— Altceva nu vrea să înveţe, bag sama, zise Brown. Am 
încercat o dată să-l învăţ Tatăl Nostru. Ochii i se pierdură un 


moment dincolo de colibă, spre deşertul aspru şi plat. Bag 
sama că ăsta nu-i un loc bun pentru Tatăl Nostru. Tu eşti 
pistolar. Am dreptate? 

— Da. 

Se lăsă pe vine şi îşi scoase hârtia şi tutunul. Zoltan îşi 
luă zborul de pe capul lui Brown şi ateriză pe umărul 
pistolarului. 

— Credeam că cei ca tine au dispărut. 

— Vezi bine că nu-i aşa. 

— Din Lumea Dinăuntru venit-ai? 

— Acum mult timp, aprobă pistolarul. 

— Mai rămas-a ceva acolo? 

La aceasta, pistolarul nu răspunse, însă chipul său sugera 
că era un subiect ce nu trebuie dezvoltat. 

— 'L urmăreşti pe cela, bag sama. 

— Da. Şi inevitabil urmă întrebarea: E mult de când a 
trecut pe aici? 

Brown ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Timpu' curge ciudat aci. Ciudate-s şi distanţele 
şi direcţiile. Mai bine de două săptămâni. Mai puţin de două 
luni. Omu’ cu fasolea a venit de două ori de cân’ a trecut el. 
Aş zice şase săptămâni. Da' probabil că greşesc. 

— Cu cât mănânci mai mult, cu atât mai mult te-ascult, 
zise Zoltan. 

— A zăbovit? întrebă pistolarul. 

Brown încuviinţă din cap. 

— A stat la cină, aşa cum o să stai şi tu, bag sama. 
Ne-am ţinut de urât. 

Pistolarul se ridică în picioare şi pasărea zbură înapoi pe 
acoperiş, cârâind. 

El simţi o nerăbdare stranie care-i dădea fiori. 

— Despre ce a vorbit? 

Brown ridică din sprânceană la el. 

— Nu despre multe. Dacă plouă vreodată şi când am 
venit aici şi dacă mi-am îngropat nevasta. A întrebat dacă 
făceam parte dintre oamenii manni şi eu am spus mdie, 


pentru că mi se părea că el ştie deja asta. Aproape numai 
eu am vorbit, lucru neobişnuit. Făcu o pauză şi singurul 
sunet care se auzi fu cel al vântului puternic. E-un vrăjitor, 
nu? 

— Printre altele. 

Brown aprobă uşor din cap. 

— Ştiam. A scos un iepure din mânecă, gata spintecat şi 
bun de aruncat în oală. Asta eşti şi tu? 

— Vrăjitor? Pistolarul râse. Eu nu sunt decât un om. 

— N-o să-l prinzi niciodată. 

— Ba o să-l prind. 

Se uitară unul la celălalt, între ei plutind pe dată un 
sentiment profund, locuitorul deşertului pe pământul lui 
uscat ca iasca, pistolarul pe pământul tasat care se 
prelungea spre deşert. Duse mâna după amnar. 

— Poftim. 

Brown scoase un chibrit cu vârf de sulf şi-l scăpără cu o 
unghie murdară. 

Pistolarul vâri vârful ţigării în flacără şi inhală. 

— Mersi. 

— Poate vrei să-ţi umpli ploştile, zise  locuitorul 
deşertului, întorcându-se cu spatele.  lzvoru-i sub 
streaşină-n spate. Eu mă apuc de cină. 

Pistolarul păşi tiptil peste şirurile de porumb şi se duse în 
spatele clădirii. 

Izvorul se afla pe fundul unui puț săpat manual şi cu 
pereţii acoperiţi în piatră pentru a împiedica surparea 
pământului  sfărâmicios. Coborând scara din răchită, 
pistolarul gândi că pietrele reprezentau munca a pe puţin 
doi ani - excavarea, transportul, aşezarea lor. Apa era 
limpede, dar curgea încet, aşa că umplerea ploştilor dură 
mult. Tocmai când punea dopul celei de-a doua, Zoltan se 
aşeză din zbor pe marginea puţului. 

— In mă-ta cu tine şi calu’ ce te-aduse aci, îl sfătui el. 

Luat prin surprindere, pistolarul ridică privirea. Puţul era 
adânc cam de patru metri şi jumătate: i-ar fi fost destul de 


uşor lui Brown să arunce un bolovan peste el, să-i spargă 
capul şi să fure tot ce avea asupra lui. Un nebun sau un 
lepros n-ar fi făcut-o; Brown nu era nici una, nici alta. ŞI 
totuşi îi plăcea de Brown, aşa că alungă gândul şi luă restul 
de apă pe care vrerea Domnului i-o scosese în cale. Oricare 
alta ar mai fi fost vrerea Domnului era treaba ka-ului, nu a 
sa. 

Când intră pe uşa colibei şi cobori scările (podeaua 
locuinţei era sub nivelul solului, gândită astfel pentru a 
capta şi a reţine răcoarea nopţilor), Brown îndesa ştiuleţi de 
porumb în tăciunii unui foc mic cu o spatulă noduroasă din 
lemn tare. Două farfurii ciobite fuseseră aşezate la cele 
două capete ale unei pături cenuşii. Apa pentru fasole 
tocmai începea să bolborosească într-o oală agăţată 
deasupra focului. 

— O să plătesc şi pentru apă. 

Brown nu ridică ochii. 

— Apa e un dar de la Dumnezeu, cum cred că bine ştii. 
Fasolea o aduce Pappa Doc. 

Pistolarul scoase un hohot aspru de râs şi se aşeză cu 
spatele sprijinit de un perete imperfect, îşi încrucişă braţele 
şi închise ochii. După puţin timp, îi ajunse la nas mirosul de 
porumb prăjit. Se auzi un răpăit sec când Brown aruncă în 
oală o mână de fasole uscată. Din când în când, un tac-tac- 
tac al lui Zoltan care se plimba agitat pe acoperiş. Era 
obosit;  mersese câte şaisprezece şi uneori chiar 
optsprezece ore pe zi de când lăsase în urmă oroarea ce 
avusese loc în Tull, ultimul sat. lar de douăsprezece zile 
încoace mergea pe jos; catârul era la capătul puterilor, mai 
trăia doar pentru că aşa se obişnuise. 

Cândva cunoscuse un băiat pe nume Sheemie care avea 
un catâr. Sheemie nu mai era acum; acum nu mai era 
nimeni din cei de demult; decât ei doi: el şi omul în negru. 
Auzise zvonuri cum că ar fi existat alte pământuri dincolo 
de acesta, pământuri verzi într-un loc numit Lumea de 
Mijloc, însă era greu de crezut. Aici, pământurile verzi 


păreau rodul fanteziei unui copil. 

Tac-tac-tac. 

Două săptămâni, spusese Brown, sau chiar şi şase. Nu 
conta. Existau calendare în Tull, iar cei de acolo îşi 
amintiseră de omul în negru datorită bătrânului pe care îl 
vindecase la trecerea lui pe acolo. Doar un bătrân răpus de 
iarbă. Un bătrân de treizeci şi cinci de ani. lar dacă Brown 
avea dreptate, de atunci se apropiase destul de mult de 
omul în negru. Insă venea deşertul. lar deşertul avea să fie 
un iad. 

Tac-tac-tac... 

Dă-mi aripile tale, pasăre. Mi le voi deschide şi voi zbura 
pe curenții calzi de aer. 

Dormi. 


Brown îl trezi peste o oră. Era întuneric. Singura lumină 
era strălucirea de-un roşu stins a tăciunilor din vatră. 

— Catârul tău a murit, îl anunţă Brown. Rău îmi pare. 
Cina-i gata. 

— Cum? 

Brown înălţă din umeri. 

— Prăjit şi fiert, cum altfel? Faci nazuri? 

— Nu, catârul. 

— S-a-ntins doar la pământ, atâta tot. Părea că este un 
catâr bătrân. Şi cu o oarecare părere de rău: Zoltan i-a 
mâncat ochii. 

— O! Trebuia să se aştepte la asta. Bine. 

Brown îl surprinse din nou când se aşezară pe pătura 
care le servea drept masă cerând o scurtă binecuvântare: 
Ploaie, sănătate, triumful spiritului. 

— Crezi în viaţa de apoi? îl întrebă pistolarul când Brown 
îi puse în farfurie trei ştiuleţi calzi de porumb. 

Brown aprobă din cap. 


— Cred că asta e. 


iv 


Boabele de fasole erau ca gloanţele, porumbul - tare. 
Afară, vântul biruitor şuiera şi se tânguia pe la streşinile de 
la nivelul solului. Pistolarul mâncă repede, hămesit, bând 
patru căni de apă până să termine. La jumătatea mesei se 
auzi la uşă un răpăit ca de mitralieră. Brown se ridică şi-l 
lăsă pe Zoltan să intre. Pasărea zbură prin încăpere şi se 
aşeză îmbufnată în colţ. 

— Al muzicii fruct, bodogăni ea. 

— Te gândeşti vreodată s-o mănânci? întrebă pistolarul. 

Locuitorul râse. 

— Animalele vorbitoare sunt tari, zise el. Păsările, 
billy-bumblerii, fiinţele umane. Îs toate tari la mâncat. 

După cină, pistolarul îi oferi din tutunul său. Locuitorul, 
Brown, acceptă nerăbdător. 

Acum, îşi spuse pistolarul. Acum vor veni întrebările. 

Dar Brown nu puse nici o întrebare. Fumă tutun crescut 
în Garlan cu ani în urmă şi se uită la tăciunii aproape stinşi 
din foc. Era deja simţitor mai rece în colibă. 

— Nu ne duce în ispită, zise Zoltan pe nepusă masă pe 
un ton apocaliptic. 

Pistolarul tresări de parcă s-ar fi tras asupra lui cu 
pistolul. Fu pe dată sigur că toate acestea erau o iluzie, că 
omul în negru făcuse o vrajă şi încerca să-i spună ceva 
într-un fel simbolic, înnebunitor de ermetic. 

— Ai auzit de Tull? întrebă el imediat. 

Brown încuviinţă din cap. 

— Am trecut prin el venind încoace, m-am dus înapoi să 
vând porumb şi să beau un pahar de whisky. A plouat în 
anul acela. A ţinut poate cincisprezece minute. Pământul a 
părut pur şi simplu să se deschidă şi să absoarbă totul. O 
oră mai târziu era la fel de alb şi de uscat ca oricând. Dar 


porumbul - Doamne, porumbul. Vedeai cu ochiul liber cum 
creşte. Asta nu era aşa de rău. Dar îl puteai auzi, de parcă 
ploaia i-ar fi dat grai. Nu era un sunet prea vesel. Părea că 
suspină şi geme, ieşind din pământ. Făcu o pauză. Aveam 
surplus, aşa că l-am dus şi l-am vândut. Pappa Doc a spus 
c-o face el, dar m-ar fi înşelat. Aşa că m-am dus personal. 

— Nu-ţi place la oraş? 

— Nu. 

— Era să fiu ucis acolo, zise pistolarul. 

— Chiar aşa? 

— Cum mă vezi şi cum te văd. Şi am ucis un om care era 
atins de Dumnezeu, zise pistolarul. Numai că nu Dumnezeu 
îl atinsese, ci omul cu iepurele în mânecă. Omul în negru. 

— Ţi-a întins o cursă. 

— Mulţumescuc-ţi, că adevăr grăieşti. 

Se priviră reciproc peste umbre, momentul căpătând 
nuanţe definitive. 

Acum vor veni întrebările. 

Dar Brown tot nu avea întrebări de pus. Ţigara i se 
redusese la un chiştoc aprins, însă când pistolarul îi arătă 
punga sa, Brown clătină din cap. 

Zoltan se foi neastâmpărat, păru să vrea să zică ceva, 
tăcu. i 

— Să-ţi povestesc întâmplarea? întrebă pistolarul. In mod 
normal nu sunt un mare vorbitor, dar... 

— Uneori ajută să vorbeşti. Te ascult. 

Pistolarul îşi căută cuvintele de început şi nu găsi nici 
unul. 

— Trebuie să-mi golesc vezica, zise el. 

Brown încuviinţă din cap. 

— Goleşte-o în porumb, te rog. 

— Sigur. 

Urcă scările şi ieşi în întuneric. Stelele scânteiau pe cer. 
Vântul pulsa. 

Urina sa se arcui peste lanul prăfuit într-un jet nesigur. 
Omul în negru îl atrăsese acolo. Nu era deloc imposibil ca 


Brown însuşi să fie omul în negru. 

Putea să... 

Pistolarul îşi alungă aceste gânduri inutile şi 
neliniştitoare. Singura eventualitate căreia nu învățase să-i 
facă față era posibilitatea propriei sale nebunii. 

Se înapoie în casă. 

— Te-ai hotărât deja dacă sunt sau nu un miraj? întrebă 
Brown, amuzat. 

Pistolarul se opri pe palierul minuscul, surprins. Apoi 
cobori încet şi se aşeză. 

— Mi-a trecut gândul prin minte. Eşti? 

— Dacă sunt, sunt fără ştirea mea. 

Acesta nu era un răspuns care să-l ajute prea mult, însă 
pistolarul hotărî să abandoneze subiectul. 

— Am început să-ţi vorbesc despre Tull. 

— Se dezvoltă? 

— E mort, zise pistolarul. L-am ucis eu. 

Se gândi să adauge: /ar acum am să te ucid pe tine, dacă 
nu din alt motiv, atunci pentru că nu vreau să dorm cu un 
ochi deschis. Dar să fi ajuns la un asemenea 
comportament? Dacă da, de ce să se mai sinchisească să 
meargă mai departe? De ce, dacă devenise ceea ce 
urmărea? 

Brown spuse: 

— Nu vreau nimic de la tine, pistolarule, decât să fiu tot 
aici când vei merge mai departe. N-am să te implor să-mi 
cruţi viaţa, dar asta nu înseamnă că nu vreau să mai trăiesc 
încă puţin de-aici încolo. 

Pistolarul închise ochii. | se învârtea capul. 

— Spune-mi ce eşti, zise el aspru. 

— Un simplu om. Unul care nu-ţi vrea nici un rău. Şi încă 
sunt dispus să ascult, dacă tu mai vrei să vorbeşti. 

La aceasta, pistolarul nu răspunse nimic. 

— Bag sama că n-o să ţi se pară normal să vorbeşti decât 
dacă te invit, spuse Brown, aşa că te invit. Vrei să-mi 
vorbeşti despre Tull? 


Pistolarul fu surprins să descopere că, de data aceasta, 
cuvintele îl aşteptau. 

Începu să vorbească în reprize monotone care încet se 
transformară într-o poveste uniformă, uşor inexpresivă. 
Descoperi că este în mod ciudat surescitat. Vorbi până 
târziu în noapte. Brown nu-l întrerupse deloc. 

Şi nici pasărea. 


vV 


Cumpărase catârul în Pricetown, iar când ajunsese în Tull 
animalul era încă odihnit. Soarele apusese cu o oră mai 
devreme, dar pistolarul îşi continuase drumul ghidat de 
strălucirea oraşului reflectată pe cer, apoi de straniile note 
clare ale unui pian de tavernă care cânta „Hey Jude”. 
Drumul se lărgea pe măsură ce alte drumuri, secundare, se 
intersectau cu el. Ici şi colo pe cer se vedeau scânteieri de 
stele, toate acum moarte de mult. 

Pădurile dispăruseră deja de mult timp şi locul lor fusese 
luat de întinderi plate de pământ, uniforme, ca de prerie: 
câmpii nesfârşite, pustiite, căzute pradă plantelor de 
timoftică şi altor buruieni pitice; domenii sinistre, părăsite, 
dominate de conace umbroase, posomorâte, prin care fără 
îndoială hălăduiau demoni; bordeie povârnite, goale, din 
care oamenii fie se mutaseră de bunăvoie, fie fuseseră 
forţaţi să o facă; din loc în loc, câte o cocioabă a unui 
locuitor singuratic, trădată pe întuneric de o luminiţă 
pâlpâitoare sau pe timp de zi de ursuzi urmaşi ai unor 
clanuri ce trudeau în linişte deplină pe câmpii. Culturile 
erau în principal de porumb, însă mai erau şi de fasole şi 
cârmâz. Câte o vacă sfrijită îl privea uneori cu ochi tâmpi 
dintre trunchiuri decojite de anin. 

De patru ori trecuseră pe lângă el trăsuri, de două ori pe 
direcţia lui şi de două din direcţie opusă, aproape goale 
când se apropiau din spate şi-i depăşeau pe el şi pe catârul 


lui, ceva mai pline când se îndreptau spre pădurile din nord. 
Când şi când, câte un fermier trecea pe lângă el cu 
picioarele săltate pe apărătoarele de noroi ale căruţei sale, 
ferindu-şi temător ochii de bărbatul cu pistoale la brâu. 

Era un ţinut neprietenos. Plouase de două ori de când 
plecase din Pricetown, cu zgârcenie de ambele dăţi. Până şi 
timoftica părea galbenă şi tristă. Un ţinut în care să nu 
zăboveşti. Nu văzuse nici urmă de omul în negru. Poate că 
luase o trăsură. 

Drumul făcea un cot şi, dincolo de el, pistolarul îşi struni 
catârul şi se uită în jos la Tull. Era aşezat pe fundul unui 
defileu circular, în formă de cazan, un giuvaier brut 
încastrat într-o bijuterie ieftină. Se vedeau câteva lumini, 
majoritatea strânse în jurul locului de unde venea muzica. 
Păreau să fie patru străzi, trei intersectându-se în unghi 
drept cu drumul de trăsuri care era artera principală a 
oraşului. Poate că va găsi o cafenea. Se îndoia de asta, însă 
posibilitatea exista. Îşi opinti catârul. 

Drumul era mărginit acum, din loc în loc, de mai multe 
case, majoritatea tot părăsite. Trecu pe lângă un cimitir mic 
cu scânduri de lemn putrede în chip de lespezi funerare 
înclinate, năpădite de buruieni şi de smocuri luxuriante de 
iarba-diavolului. O sută cincizeci de metri mai încolo, poate, 
trecu pe lângă un indicator ros pe care scria: TULL. 

Vopseaua era scorojită şi scrisul aproape lizibil. Puțin mai 
încolo era altul, însă pistolarul nu reuşi să citească nimic din 
ce scria pe el. 

Când intră în oraş, un cor afon de voci pe jumătate duse 
se înălţă odată cu ultimul vers tărăgănat al piesei „Hey 
Jude” - „Naa-naa-naa naa-na-na-na... hey, Jude...”. Era un 
sunet mort, ca vântul în scorbura unui copac putred. 

Doar ritmul sacadat şi prozaic al pianului de tavernă îi 
spulbera bănuiala că omul în negru poate adusese fantome 
să populeze un oraş părăsit. Surâse puţin la acest gând. 

Erau oameni pe străzi, dar nu mulţi. Trei femei îmbrăcate 
în pantaloni negri largi şi bluze identice în culori ţipătoare 


trecură pe trotuarul opus, ignorându-l cu o vădită 
curiozitate. Chipurile lor păreau să plutească deasupra 
corpurilor aproape invizibile aidoma unor mingi palide cu 
ochi. Un bătrân cu un aer grav şi o pălărie de pai îndesată 
bine pe creştetul capului îl urmări de pe treptele unui 
magazin cu ferestrele bătute în scânduri. Un croitor deşirat 
şi clientul său întârziat se opriră să-i privească trecerea; 
croitorul ridică felinarul la geam ca să-l vadă mai bine. 
Pistolarul înclină din cap. Nici croitorul, nici clientul nu-i 
răspunseră la salut. Le simţea ochii aţintiţi insistent asupra 
tocurilor care-i atârnau la şolduri. Un băiat de vreo 
treisprezece ani şi o fată care putea să-i fie surioară ori 
mândruţă  traversară strada un cvartal mai încolo, 
pregetând imperceptibil. Paşii lor ridicară în aer norişori de 
praf. 

Acolo, în oraş, majoritatea felinarelor de pe marginea 
drumului funcționau, însă nu erau electrice; laturile lor din 
foiţă de mică erau înceţoşate de aburi de petrol. Unele 
fuseseră sparte. Se vedea un staul care abia se mai ţinea în 
picioare, a cărui supravieţuire probabil că depindea de 
traseul trăsurilor. Trei băieţi stăteau ghemuiţi fără a scoate 
o vorbă în jurul unui cerc trasat în colb pentru jocul cu bile, 
de-o parte a gurii deschise a grajdului, şi fumau ţigări din 
pănuşi de porumb. Umbrele lor se alungeau în curte. Unul 
avea o coadă de scorpion înfiptă la bentiţa pălăriei. Altul 
avea ochiul stâng umflat, cu globul ieşindu-i orb din orbită. 

Pistolarul îşi îndemnă catârul pe lângă ei şi se uită în 
interiorul slab luminat al grajdului. Acolo ardea palid o 
lampă. O umbră tremura şi pâlpâia în timp ce un bătrân 
bălălău îmbrăcat în salopetă îndesa cu furca fân de 
timoftică în şură, icnind din greu la fiecare mişcare. 

— Hei! strigă pistolarul. 

Furca şovăi şi grăjdarul întoarse spre el doi ochi gălbui. 

— Hei şi ţie! 

— Am aici un catâr. 

— Bravo ţie. 


Pistolarul aruncă în semiîntuneric un ban de aur greu, 
inegal bătut, care răsună pe scândurile vechi, pline de 
pleavă, şi scânteie. 

Grăjdarul făcu un pas în faţă, se aplecă, îl ridică, miji din 
ochi la pistolar. 

Privirea lui alunecă spre curelele pistoalelor şi încuviinţă 
trist din cap. 

— Cât timp vrei să-l ţin? 

— O noapte sau două. Poate mai mult. 

— N-am rest pentru aur. 

— Nici n-am cerut să-mi dai. 

— Bani murdari, bodogăni grăjdarul. 

— Ce ai spus? 

— Nimic. 

Grăjdarul luă catârul de frâu şi-l duse înăuntru. 

— Spală-l bine! strigă pistolarul. Vreau să-i simt mirosul 
când mă întorc, ascultă la mine! 

Bătrânul nu se întoarse. Pistolarul se duse spre băieţii 
ghemuiţi în jurul cercului din praf. Aceştia urmăriseră toată 
discuţia cu un interes dispreţuitor. 

— Zile lungi şi nopţi uşoare, li se adresă pistolarul afabil. 

Nici un răspuns. 

— Locuiţi în oraş, băieţi? 

Nici un răspuns, decât poate cel al cozii de scorpion: 
aceasta păru să încuviinţeze. 

Unul dintre băieţi îşi scoase dintre buze o ţigară de 
pănuşi incredibil de îndoită, apucă o bilă verde cu model de 
ochi de pisică şi o aruncă în cercul din colb. Lovi o bilă 
opacă şi o scoase din cerc. Luă bila cu ochi de pisică şi se 
pregăti să arunce din nou. 

— E vreo cafenea în oraşul ăsta? întrebă pistolarul. 

Unul dintre ei ridică privirea, cel mai tânăr. La colţul gurii 
avea un herpes mare, însă ochii lui erau de aceeaşi mărime 
şi plini de-o inocenţă care nu avea să dureze mult în 
haznaua aceea. Se uită la pistolar cu o mirare slab mascată 
care reuşea să fie deopotrivă mişcătore şi înfricoşătoare. 


— Aţi putea mânca un burger la Sheb. 

— Asta-i taverna cu pian? 

Băiatul aprobă din cap. 

— Mdie. 

Ochii tovarăşilor lui căpătaseră o expresie urâtă şi ostilă. 
Probabil că băiatul va avea de plătit pentru că deschisese 
gura şi vorbise blând. 

Pistolarul îşi atinse borul pălăriei. 

— Îţi sunt recunoscător. Mă bucur să aflu că cineva în 
oraşul ăsta e destul de isteţ şi ştie să vorbească. 

Merse mai departe, urcă pe trotuarul de scânduri şi porni 
la pas spre barul lui Sheb, auzind clar vocea răutăcioasă a 
altui băiat, doar un piţigăiat tremurat: 

— Mâncător de iarbă! De când îţi regulezi sora, Charlie? 
Mâncător de iarbă! 

Apoi un sunet de lovitură şi un plânset. 

În faţa tavernei lui Sheb erau aprinse trei lămpi cu 
kerosen, câte una de fiecare parte a uşilor batante şi una 
bătută într-un cui deasupra. Refrenul lui „Hey Jude” se 
stinsese şi pianul clămpănea acum o altă baladă veche. 
Voci murmurau ca nişte coarde rupte. Pistolarul zăbovi 
afară un moment, uitându-se înăuntru. Podea cu rumeguş, 
scuipători lângă mesele cu picioare instabile. 

Un bar dintr-o scândură aşezată pe capre. O oglindă 
cleioasă în spatele lui, reflectând imaginea pianistului, care 
purta, cum altfel, gârboveala tipică a pianiştilor. Capacul 
pianului fusese înlăturat, aşa că se puteau vedea 
ciocănelele de lemn cum urcă şi coboară în timp ce 
drăcovenia era acționată. 

Barmaniţa era o femeie cu păr blonziu îmbrăcată într-o 
rochie albastră, murdară. i 

O bretea era prinsă cu un ac de siguranţă. In fundul sălii 
erau poate şase localnici care beau şi jucau apatici „Fiţi 
atenţi la mine”. Alţi vreo şase erau strânşi în jurul pianului. 
Patru sau cinci la bar. Şi un bătrân cu păr cărunt şi zburlit la 
o masă de lângă uşi. Pistolarul intră. 


Capetele se întoarseră spre el şi pistoalele lui. Urmă un 
moment de tăcere aproape deplină, întreruptă doar de 
pianistul care nu-l observase şi care continuă să cânte. Apoi 
femeia şterse barul şi lucrurile reveniră la normal. 

— Fiţi atenţi la mine, zise unul dintre jucătorii din colţ şi 
puse patru cărţi de pică lângă trei inimi roşii, rămânând cu 
mâna goală. Cel care pusese inimile înjură, împinse de 
lângă el banii de miză şi se împărţi următoarea mână. 

Pistolarul se apropie de femeia de la bar. 

— Aveţi carne? întrebă el. 

— Sigur. 

Femeia îl privi în ochi; poate că la început fusese 
frumuşică, dar de atunci lumea mersese mai departe. Acum 
faţa îi era umflată şi fruntea îi era brăzdată în zigzag de o 
cicatrice lividă. O acoperise abundent cu pudră, dar asta nu 
făcea decât să atragă atenţia la ceea ce trebuia să 
ascundă. 

— Carne curată de vită. Muşchi file. Da’ e scumpă. 

Haida-de, muşchi file, îşi spuse pistolarul. Ce ai tu în 
răcitor e ceva provenit de la o ființă cu trei ochi, şase 
picioare, sau amândouă - eu aşa aş zice, doamnă-sai. 

— Vreau trei burgeri şi o bere, de nu ţi-e cu bănat. 

Din nou acea imperceptibilă schimbare de ton. Trei 
hamburgeri. Gurile din jur se umplură de salivă şi limbile 
linseră buzele cu mare poftă. Trei hamburgeri. 

Văzuse careva vreun om care să mănânce trei 
hamburgeri deodată? 

— Asta o să te coste cinci gulugani. "[elegi ce-i ăia 
gulugani? 

— Dolari? 

Ea încuviinţă din cap, aşa că probabil se referea la 
gologani. Asta bănuia el, în orice caz. 

— Asta cu bere cu tot? întrebă el, surâzând subţire. Sau 
berea costă în plus? 

Ea nu-i răspunse la surâs. 

— Meiu-l dau de-a moaca. Numa’ să văd întâi banii. 


Pistolarul puse pe bar un ban de aur şi toţi ochii se 
aţintiră asupra lui. 

În spatele barului, la stânga oglinzii, era un grătar cu 
cărbuni care fumegau. 

Femeia dispăru într-o încăpere mică dindărătul lui şi se 
întoarse cu carnea pe o bucată de hârtie. Desfăcu trei 
chiftele şi le puse pe grătar. Mirosul care se ridică era 
înnebunitor.  Pistolarul îşi  păstră indiferența de 
nezdruncinat, doar marginal conştient de pianul care-şi 
încetinise ritmul, de jocul de cărţi care întârzia să continue, 
de privirile piezişe ale chefiliilor. 

Bărbatul fu aproape în spatele lui când pistolarul îl 
observă în oglindă. 

Bărbatul era aproape complet chel şi avea mâna strânsă 
pe plăselele unui cuţit de vânătoare uriaş legat la curea. 

— Du-te de stai jos, zise pistolarul. Ai milă de tine, 
prostovane. 

Bărbatul se opri. Ridică inconştient buza de sus, ca un 
câine, şi urmă un moment de tăcere. După care bărbatul se 
întoarse la masa lui şi lucrurile reintrară pe făgaşul normal. 

Berea veni într-un pahar înalt de sticlă crăpată. 

— N-am să-ţi dau rest la aur, zise femeia cu îndârjire. 

— Nici nu mă aştept să-mi dai. 

Ea înclină nervoasă din cap, de parcă această dovadă 
evidentă de mărinimie, fie şi în folosul ei, ar fi stârnit-o. Dar 
luă moneda de aur şi o clipă mai târziu hamburgerii veniră 
pe o farfurie soioasă, încă roşii pe la margini. 

— Ai sare? 

l-o dădu într-o ulcică pe care o scoase de sub bar, bulgări 
albi pe care el trebuia să-i sfărâme cu degetele. 

— Pâine? 

— N-am pâine. 

Pistolarul ştia că minte, dar ştia şi de ce, aşa că nu 
insistă. Bărbatul chel se holba la el cu ochi cianotici, 
încleştând şi descleştând pumnii pe suprafaţa scrijelită şi 
ciobită a mesei. Nările i se umflau regulat, adulmecând 


mirosul cărnii. Asta, cel puţin, era gratis. 

Pistolarul începu să mănânce fără grabă, necăutând să 
simtă vreun gust, doar tăind carnea în bucăţi şi îndesând-o 
în gură cu furculita, încercând să nu se gândească la cum 
arătase vaca din care provenea mâncarea sa. Muşchi file, 
spusese ea. Mda, foarte probabil! Şi porcii vor dansa 
commala sub clarul Lunii Neguţătorului. 

Terminase deja, se pregătea să mai ceară o bere şi să-şi 
ruleze o ţigară, când o mână îi căzu pe umăr. 

Observă pe dată că în sală se lăsase din nou tăcerea şi 
simţi tensiunea în aer. Se răsuci şi se uită drept la faţa 
bărbatului care dormea lângă uşă atunci când el intrase. 
Era o faţă  înfiorătoare. Miasma ierbii-diavolului era 
insuportabilă. 

Ochii erau osândiţi, ochii holbaţi, bulbucaţi ai unuia care 
vede şi totuşi nu vede, ochi întorşi mereu înăuntru spre 
iadul steril al viselor scăpate de sub control, al viselor 
dezlănţuite ieşite din mlaştinile urât mirositoare ale 
subconştientului. 

Femeia de la bar scoase un geamăt scurt. 

Buzele crăpate tremurară, se ridicară, dezvelind dinţi 
verzi ca lichenii, şi pistolarul îşi spuse: Acum nici măcar nu 
mai fumează iarba, ci o mestecă. Chiar o mestecă. 

Şi imediat după aceea: E un om mort. Ar fi trebuit să 
moară acum un an. 

Şi imediat după aceea: Omul în negru a făcut asta. 

Se priviră intens unul pe celălalt, pistolarul şi omul care 
păşise pe tărâmul nebuniei. 

Bărbatul vorbi şi pistolarul, uluit, se auzi interogat în 
Limba Nobilă din Gilead. 

— Un gulden pentru o favoare, pistolar-sai. Doar unul? O 
nimica toată. 

Limba Nobilă. Un moment, mintea lui refuză să o 
recunoască. Trecuseră ani de zile - Doamne! -, secole, 
milenii; Limba Nobilă nu mai exista; el era ultimul, ultimul 
pistolar. Ceilalţi erau... 


Năucit, duse mâna în buzunarul de la piept şi scoase un 
ban de aur. Mâna cu piele crăpată, râioasă, cangrenată se 
întinse după el, îl dezmierdă, îl ridică să reflecte lumina 
vâscoasă a lămpilor cu kerosen. Banul împrăştie irizaţii ce 
aminteau cu mândrie de civilizaţie; aurii, roşiatice, sângerii. 

— Ahhh... 

Un sunet nearticulat de plăcere. Bătrânul se întoarse pe 
călcâie şi porni înapoi spre masa lui, ţinând moneda la 
nivelul ochiului, răsucind-o, făcând-o să scapere. 

Taverna se golea cu rapiditate, uşile batante pendulând 
aiuritor înainte şi înapoi. Pianistul închise capacul 
instrumentului cu o bufnitură şi ieşi după ceilalţi cu paşi 
mari, ca de vodevil. 

— Sheb! strigă femeia după el, în vocea ei simțindu-se un 
amestec straniu de teamă şi afurisenie. Sheb, întoarce-te 
imediat aici! Fir-ai tu să fii! 

Să fie acesta un nume pe care pistolarul îl mai auzise 
cândva? Credea că da, dar acum nu avea timp să mediteze 
la asta - ori să-ncerce să-şi aducă aminte. 

Bătrânul, între timp, se întorsese la masa lui. Învârti 
moneda de aur pe lemnul zgâriat şi ochii lui morţi-vii o 
urmăriră cu o fascinaţie stearpă. O învârti a doua oară, a 
treia oară, şi pleoapele i se lăsară grele. A patra oară, şi 
capul îi căzu pe lemnul mesei înainte ca moneda să se 
oprească. 

— Poftim, spuse ea încet, furioasă. Mi-ai alungat clienţii. 
Eşti mulţumit? 

— Or să se întoarcă ei, o linişti pistolarul. 

— Da’ nu în seara asta. 

— El cine este? 

Arătă spre mâncătorul de iarbă. 

— Du-te-n mă-ta. Sai. 

— Trebuie să ştiu, insistă pistolarul răbdător. El... 

— El ţi-a vorbit ciudat, zise ea. Nort n-a vorbit aşa 
niciodată în viaţa lui. 

— Caut un om. Tu artrebui să-l ştii. 


Femeia se uită ţintă la el, furia stingându-i-se. Fu 
înlocuită de un interes iscoditor, apoi de o scânteiere 
încinsă, umedă, pe care pistolarul o mai văzuse înainte. 
Clădirea şubredă păcăni meditativ. Un câine lătră prelung, 
departe. 

Pistolarul aşteptă. Femeia văzu că nu-i va merge cu el şi 
scânteierea fu înlocuită de lipsa oricărei speranţe, de o 
nevoie surdă fără glas. 

— Cred că-mi cunoşti preţul, spuse ea. Am o mâncărime 
de care înainte puteam scăpa singură, dar acum nu mai 
pot. 

El o privi neabătut. Cicatricea nu s-ar fi văzut în întuneric. 
Trupul ei era destul de uscăţiv încât deşertul, nisipul şi 
eroziunea nu putuseră ofili totul. 

Şi odinioară fusese frumuşică, poate chiar frumoasă. Nu 
că asta ar fi contat. 

N-ar fi contat nici dacă în întunecimea stearpă a 
pântecelui ei şi-ar fi făcut cuib gândaci de mormânt. Totul 
fusese scris. Undeva, o mână scrisese totul în cartea 
ka-ului. 

Femeia duse mâinile la faţă. Mai avea totuşi un dram de 
umezeală în corp - destul cât să lăcrimeze. 

— Nu te uita! Nu e nevoie să te uiţi la mine cu atâta 
răutate! 

— Îmi pare rău, zise pistolarul. N-am vrut să fiu rău. 

— Nici unul nu vrea! se răsti la el. 

— Închide taverna şi stinge luminile. 

Femeia plângea cu mâinile la faţă. Pistolarul era bucuros 
că-şi acoperea faţa. 

Nu din cauza cicatricei, ci pentru că asta îi reda femeii 
dacă nu fecioria, măcar alura feciorelnică. Acul care ţinea 
breteaua rochiei scânteia în lumina unsuroasă. 

— O să fure ceva? li vin de hac dacă da. 

— Nu, şopti ea. Nort nu fură. 

— Atunci stinge luminile. 

Femeia nu vru să-şi ia mâinile de la faţă decât după ce 


ajunse în spatele lui. 

Stinse lămpile una câte una, coborând fitilurile şi suflând 
spre flacără. Apoi luă mâna pistolarului pe întuneric şi mâna 
ei era caldă. Îl conduse la etaj. 

Nici o lumină nu le putu ascunde fapta. 


vi 


Rulă două ţigări pe întuneric, apoi le aprinse şi-i dădu ei 
una. În cameră plutea mirosul ei, liliac proaspăt, duios. 
Mirosul deşertului îl acoperise. Işi dădu seama că se temea 
de deşertul care îl aştepta. 

— Numele lui este Nort, spuse ea. Din voce asprimea nu i 
se ştersese câtuşi de puţin. Doar Nort. A murit. 

Pistolarul aşteptă. 

— A fost atins de Dumnezeu. 

Pistolarul spuse: 

— Nu L-am văzut niciodată. 

— E aici de când mă ştiu - Nort, adică, nu Dumnezeu. 
Femeia râse spart în întuneric. A avut o vidanjă o vreme. S- 
a apucat de băut. S-a apucat de mirosit iarbă. Apoi a 
început să o fumeze. Copiii s-au apucat să-l urmărească 
peste tot şi să-şi asmută câinii asupra lui. Purta pantaloni 
verzi vechi care puţeau. Înţelegi? 

— Da. 

— A început să o mestece. Spre sfârşit doar stătea acolo 
şi nu mânca nimic. În mintea lui poate că se credea rege. 
Pe copii îi credea probabil măscăricii lui, iar pe căţei - 
prințese. 

— Da. 

— A murit chiar în faţa tavernei ăsteia, spuse ea. A venit 
bocănind pe trotuarul de scânduri - ghetele lui nu se 
rodeau, erau nişte ghete cu întărituri pe care le-a găsit în 
vechiul depou - urmat de copii şi de căţei. Părea făcut 
dintr-un amalgam de umeraşe răsucite. | se vedeau toate 


luminile iadului în ochi, dar rânjea, şi rânjetul lui semăna cu 
cel pe care copiii îl cioplesc în bostani şi napi iuți la vremea 
Secerişului. Simţeam mirosul pământului şi-al putregaiului 
şi-al ierbii. | se scurgea pe la colţurile gurii ca un sânge 
verde. Cred că voia să intre şi să-l asculte pe Sheb cum 
cântă la pian. Şi chiar în faţă s-a oprit şi a înclinat capul. L- 
am văzut şi mi s-a părut că aude o trăsură, deşi nu 
aşteptam aşa ceva. Apoi a vomitat şi ce i-a ieşit pe gură era 
negru şi plin de sânge. 

l-a ieşit prin rânjetul ăla ca apa de canal printr-un grilaj. 
Putoarea a fost atât de puternică, încât te făcea să-ţi vină 
să-ţi iei câmpii. A ridicat braţele şi-a căzut pur şi simplu 
într-o rână. Asta a fost tot. A murit în propria vomă cu 
rânjetul ăla pe faţă. 

— Frumoasă poveste. 

— O, da, mulţam-sai. E-un loc frumos ăsta. 

Tremura lângă el. Afară, vântul continua să se tânguie pe 
aceeaşi notă, iar undeva, departe, o uşă se trântea, un 
sunet auzit parcă într-un vis. Şoarecii mişunau în pereţi. 
Pistolarul îşi spuse în forul său interior că aceasta era 
probabil singura clădire din oraş suficient de prosperă încât 
să întreţină viaţa şoarecilor. Aşeză o mână pe pântecele ei 
şi femeia tresări puternic, apoi se relaxă. 

— Omul în negru, zise el. 

— E musai să afli, nu-i aşa? Nu puteai doar să mă 
regulezi şi să adormi tun. 

— E musai să aflu. 

— Prea bine. O să-ţi spun. 

Îi prinse mâna în ambele sale mâini şi îi spuse. 


vii 
Venise târziu în după-masa în care murise Nort. Vântul 


sufla cu mânie, ridica pe sus praful, trimitea rafale de nisip 
şi tulpini dezrădăcinate de porumb pe străzi. Jubal Kennerly 


pusese lacătul la staul şi ceilalţi câţiva comercianţi îşi 
obloniseră ferestrele şi peste obloane puseseră scânduri. 
Cerul avea culoarea galbenă a brânzei învechite şi norii se 
fugăreau pe întinderea lui, de parcă ar fi văzut ceva 
înfiorător în pustiul deşertului, acolo unde zăboviseră până 
atunci. 

Cel pe care îl urmărea pistolarul veni într-o căruţă 
şubredă cu platforma acoperită cu o pătură care flutura în 
vânt. Pe faţă avea întipărit un rânjet lat, greu de citit. Il 
priviră când sosi, şi bătrânul Kennerly, întins lângă fereastră 
cu o sticlă într-o mână şi în cealaltă cu carnea flască, dar 
încinsă a sânului fiicei sale mijlocii, hotărî să nu răspundă 
dacă bărbatul avea să bată la uşă. 

Dar omul în negru trecu fără să încetinească murgul care 
îi trăgea căruţa şi roţile ridicară în aer praf degrabă luat de 
vânt. Putea să fie un preot ori un călugăr; purta o mantie 
neagră pe care se aşezase praful şi o glugă largă îi 
acoperea capul şi-i ascundea trăsăturile feţei, însă nu şi 
acel oribil rânjet de veselie. 

Mantia se zbătea şi fâlfâia. De sub poalele ei se iţeau 
cizme grele cu catarame şi vârf lat. 

Opri în faţa tavernei lui Sheb şi îşi priponi calul, care lăsă 
capul în jos şi pufni spre pământ. In spatele căruţei dezlegă 
un fald, găsi o desagă bătută de vreme, şi-o aruncă peste 
umăr şi intră pe uşile batante. 

Alice îl privi curioasă, însă nimeni altcineva nu-i observă 
sosirea. Clienţii fideli erau beţi criţă. Sheb cânta imnuri 
metodiste în stil ragtime, iar acei fluieră-vânt cărunţi care 
veniseră devreme ca să evite furtuna şi să participe la 
priveghiul lui Nort cântaseră până ce răguşiseră. Sheb, beat 
de aproape nu mai ştia de el, ameţit şi excitat de propria 
existenţă, cânta cu o viteză febrilă, aiuritoare, degetele 
zburându-i ca nălucile. 

Voci urlau piţigăiat şi gros, nereuşind nici un moment să 
acopere vuietul vântului, dar uneori părând să-i poată ţine 
piept. În colţ, Zachary îi aruncase lui Amy Feldon fustele 


peste cap şi-i picta simboluri magice de Seceriş pe 
genunchi. Alte câteva femei dădeau târcoale. Pe toţi părea 
să-i fi cuprins febra. Strălucirea stinsă a furtunii care intra 
pe uşile batante părea totuşi să-şi râdă de ei. 

Nort fusese întins pe două mese în mijlocul sălii. Ghetele 
lui cu întărituri formau un V simbolic. Gura îi atârna 
deschisă într-un rânjet lax, însă cineva îi închisese ochii şi 
pe fiecare aşezase câte un glonţ. Mâinile îi fuseseră 
împreunate pe piept cu un lăstar de iarba-diavolului în ele. 
Corpul lui mirosea a otravă. 

Omul în negru îşi împinse gluga pe spate şi se duse la 
bar. Alice îl urmări cu privirea, simțind un fior de îngrijorare 
amestecat cu acea dorinţă familiară ce se ascundea în ea. 
Omul nu avea asupra lui nici un simbol religios, deşi asta în 
sine nu însemna nimic. 

— Whisky, ceru el. Vocea îi era blândă şi plăcută. Vreau 
din cel bun, scumpete. 

Femeia duse mâna sub tejghea şi scoase o sticlă de Star. 
l-ar fi putut vinde poşirca locului ca fiind ce avea mai bun, 
dar n-o făcu. Turnă şi omul în negru o ţintui cu privirea. 
Avea ochi mari, luminoşi. Umbrele erau prea adânci pentru 
a le putea desluşi bine culoarea. Dorinţa ei se intensifică. 
Strigătele şi răcnetele continuau în spate nestingherite. 
Sheb, gloaba aia impotentă, cânta despre Soldaţii Creştini 
şi cineva o convinsese pe Tuşa Mill să-l susţină vocal. 

Vocea ei spartă şi distorsionată brăzda larma aşa cum un 
topor cu lama tocită brăzdează creierul unui vițel. 

— Hei. Allie! 

Se duse să servească, întristată de tăcerea străinului, 
întristată de ochii lui fără o culoare precisă şi de propriul ei 
pântece  neostoit. Se temea de dorinţele ei. Erau 
capricioase şi imposibil de controlat. Puteau fi un semn al 
schimbării, care la rândul lui ar fi fost un semn al 
începutului bătrâneţii sale - perioadă care, în Tull, era de 
obicei la fel de scurtă şi de chinuitoare ca un apus de iarnă. 

Turnă bere până ce se goli butoiul, apoi desfundă altul. 


Ştia că nu are rost să-i ceară ajutorul lui Sheb; ar fi venit 
fără mari reţineri, era ca un câine, şi fie şi-ar fi retezat 
degetele, fie ar fi împrăştiat berea peste tot. Ochii străinului 
o urmăriră tot timpul cât făcu aceste lucruri; îi simţea. 

— E aglomerat, spuse el când ea se întoarse. Nu-şi 
atinsese băutura, ci o răsucise doar în palme pentru ao 
încălzi. 

— Priveghi, zise ea. 

— L-am observat pe defunct. 

— Sunt doar nişte cheflii, zise ea cu o neaşteptată ură. 
Toţi nişte chefilii. 

— Îi bucură. El e mort. Ei nu. 

— Era calul lor de bătaie când era în viaţă. Nu e corect să 
fie asta pentru ei şi acum. Este... 

Lăsă gândul neterminat, neputând să exprime ce anume 
este ori de ce era respingător. 

— Mâncător de iarbă? 

— Da! Ce altă bucurie să mai aibă? 

Tonul ei era acuzator, însă el nu-şi feri ochii şi ea simţi 
că-i urcă sângele în obraji. 

— Îmi pare rău. Eşti preot cumva? Asta probabil te 
revoltă. 

— Nu sunt şi nu mă. Dădu whisky-ul peste cap şi nu se 
strâmbă deloc. Încă unul, te rog. Încă unul cu vârf, cum se 
spune în lumea de alături. 

Femeia habar nu avea ce însemna asta şi se temea să 
întrebe. 

— Mai întâi trebuie să văd ce culoare au banii tăi. Îmi 
pare rău. 

— N-ai de ce. 

Bărbatul aşeză pe tejghea un argint aspru, gros la o 
latură, subţire la alta, şi ea spuse aşa cum avea să spună şi 
mai târziu: 

— N-am să-ţi dau rest la asta. 

El clătină din cap nepăsător şi se uită absent cum femeia 
îi toarnă din nou. 


— Eşti doar în trecere? întrebă ea. 

El nu răspunse mult timp şi ea tocmai voia să repete 
întrebarea, când el clătină grăbit din cap. 

— Nu spune vorbe lipsite de însemnătate. Eşti în 
prezenţa unui mort. 

Ea se crispă, rănită şi uimită, primul ei gând fiind că 
bărbatul o minţise cu privire la sfinţenia lui pentru a o pune 
la încercare. 

— Ai ţinut la el, zise el inexpresiv. Am dreptate? 

— La cine? La Nort? Femeia râse, prefăcându-se iritată 
pentru a-şi ascunde confuzia. Cred c-ar fi mai bine să... 

— Ai suflet bun şi ţi-e puţin teamă, continuă el, iar el 
consuma iarbă, era cu un picior în groapă. Şi acum uite 
unde a ajuns, a coborât şi cu celălalt picior, iar tu nu crezi 
că pământul se va mai deschide decât atunci când va fi 
timpul să te înghită şi pe tine, am dreptate? 

— Ce-i cu tine, eşti beat? 

— Domnu’ Norton, moolt îi, intonă omul în negru, 
tărăgănând cuvintele într-un fel sardonic. Mort ca oricine 
altcineva. Mort ca tine sau oricine altcineva. 

— leşi din localul meu. 

Femeia simţea că în ea se dezvoltă un fior tremurător de 
dispreţ, însă căldura continua să-i radieze din pântece. 

— Nu face nimic, zise el cu duhul blândeţii. Nu face nimic. 
Aşteaptă. 

Aşteaptă doar. 

Ochii erau albaştri. Ea se simţi pe dată ameţită, de parcă 
ar fi luat un drog. 

— Mort ca oricine altcineva, repetă el. Înţelegi? 

Ea încuviinţă tâmp din cap şi el râse zgomotos - un râset 
zdravăn, puternic, sănătos care făcu să se întoarcă privirile. 
Bărbatul se roti cu faţa spre ei, dintr-odată în centrul 
atenţiei. Tuşa Mill şovăi şi tăcu, lăsând o notă înaltă spartă 
să sângereze în aer. Sheb atinse o notă discordantă şi se 
opri. Se uitau toţi tulburaţi la străin. Nisipul răpăia pe pereţii 
exteriori ai clădirii. 


Tăcerea se prelungi, se prefiră. Respirația îi rămăsese în 
gât; se uită în jos şi văzu că ambele ei mâini apăsau 
pântecele sub bar. Toţi se uitau la el şi el se uita la ei. Apoi 
râsetul se dezlănţui din nou, puternic, amplu, imposibil de 
negat. Însă nimeni nu simţea impulsul de a râde împreună 
cu el. 

— Să vă arăt o minune! strigă el la ei. Dar ei rămaseră 
doar înmărmuriţi, aidoma unor copilaşi ascultători duşi să 
vadă un magician în care se făcuseră prea mari ca să mai 
creadă. 

Omul în negru sări în faţă şi Tuşa Mill se feri din calea lui. 
Bărbatul rânji feroce şi o plesni peste pântecele mare. 
Femeia scăpă un gâgâit scurt, involuntar, şi omul în negru 
îşi lăsă capul pe spate. 

— E mai bine, aşa-i? 

Tuşa Mill gâgâi din nou, izbucni brusc în suspine şi o 
zbughi orbeşte pe uşă. Ceilalţi îi urmăriră tăcuţi plecarea. 
Furtuna începea; umbrele se urmăreau una pe cealaltă, se 
înălţau şi coborau pe albul de cicloramă al cerului. Un 
bărbat de lângă pian, cu o bere uitată în mână, scoase un 
icnet ca de smiorcăială. 

Omul în negru se opri lângă Nort, rânjind în jos la el. 
Vântul vuia şi şuiera şi fremăta. Ceva mare izbi lateralul 
clădirii destul de tare ca s-o facă să se zdruncine, după care 
căzu la pământ. Unul dintre bărbaţii de la bare se desprinse 
din loc şi plecă spre un local mai liniştit, mişcându-se cu 
paşi mari, groteşti. Tunetul zgudui cerul cu un sunet ca 
tusea unui zeu. 

— Bine? rânji omul în negru. Bine, să trecem la treabă! 

începu să-l scuipe pe Nort în faţă, ţintind cu grijă. 
Scuipatul sclipea pe fruntea cadavrului, îi perla vârful ras al 
nasului. 

Sub bar, mâinile ei prinseră a se mişca mai repede. 

Sheb râse ca un nebun şi se aplecă în faţă. Incepu să 
tuşească flegmă, ghemotoace uriaşe şi lipicioase pe care le 
scuipă. Omul în negru mugi aprobator şi-l lovi peste spate. 


Sheb rânji şi un dinte de aur îi scânteie în gură. 

Unii fugiră. Alţii se strânseră într-un cerc larg în jurul lui 
Nort. Faţa, gâtul ridat ca o salbă de cocoş şi partea 
superioară a pieptului acestuia sclipeau acoperită de lichid 
- lichid atât de preţios în ţinutul acela secetos. Şi 
dintr-odată ploaia de salivă încetă, ca la un semn. Se auzi o 
respiraţie sacadată, grea. 

Omul în negru sări imediat peste corp, încovoindu-se pe 
deasupra lui într-un arc perfect. Fu o mişcare frumoasă, ca 
un şuvoi de apă. Ateriză pe mâini, se rostogoli şi se ridică 
înapoi în picioare, rânjind, după care îşi reluă locul. Unul 
dintre privitori uită de sine, izbucni în aplauze şi, cât ai clipi, 
se dădu în spate cu ochii înneguraţi de groază. Îşi acoperi 
gura cu mâna şi fugi spre uşă. 

Când omul în negru sări a treia oară peste el, Nort zvâcni. 

Un sunet se auzi dinspre privitori - un murmur -, după 
care recăzură în tăcere. Omul în negru îşi lăsă capul pe 
spate şi urlă ca lupul. Trăgând aer, pieptul lui se mişca 
într-un ritm alert, superficial. Începu să treacă dintr-o parte 
în cealaltă cu rapiditate, săltând peste trupul lui Nort ca apa 
curgând dintr-un pahar în altul şi apoi din nou în primul. 
Singurul sunet din sală era şuieratul sfâşietor al respirației 
sale şi vibrația crescândă a furtunii. 

Veni apoi momentul când Nort inspiră o dată adânc, sec. 
Mâinile i se zbătură şi loviră anapoda în masă. Sheb ţipă şi 
ieşi. Una dintre femei îl urmă, cu ochii mari şi cu broboada 
înfoiată. 

Omul în negru sări încă o dată, de două, de trei ori. 
Trupul de pe masă vibra acum, tremura şi răpăia şi zvâcnea 
ca o păpuşă mare, dar încă în principal lipsită de viaţă, 
având ascuns înăuntrul ei un mecanism monstruos. 

Mirosul de putreziciune şi excrement şi descompunere se 
ridica în valuri sufocante. 

Veni un moment când ochii lui se deschiseră. 

Allie simţi cum picioarele ei amorţite o poartă în spate. 
Se lovi de oglindă, făcând-o să tremure, şi o cuprinse o 


panică oarbă. O zbughi din loc ca fulgerul. 

— Aşadar, iată minunea voastră, strigă omul în negru 
după ea, gâfâind. V-am dat-o. Acum puteţi dormi liniștiți. 
Nici chiar asta nu este ireversibilă. Deşi este... atât de... al 
naibii... de comic... 

Şi reîncepu să râdă. Sunetul se stinse pe măsură ce 
femeia urcă scările în fugă, neoprindu-se decât după ce uşa 
de la cele trei camere de deasupra barului fu zăvorâtă. 

Incepu să chicotească atunci, clătinându-se înainte şi 
înapoi pe vine, lângă uşă. Sunetul se transformă într-un 
tânguit piţigăiat care se suprapuse cu vântul. Continua să 
audă sunetul pe care îl scosese Nort când revenise la viaţă 
- sunetul de pumni lovind orbeşte în capacul unui coşciug. 
Ce gânduri, se întreba ea, era posibil să fi rămas în creierul 
lui reanimat? Ce văzuse el cât timp fusese mort? Cât îşi mai 
amintea? Va vorbi? Aşteptau oare la parter secretele 
mormântului? Cel mai înfiorător lucru la astfel de întrebări, 
bănuia ea, era că o parte din tine simţea cu adevărat 
nevoia să le dea glas. 

La nivelul inferior, Nort ieşea absent în furtună pentru a 
smulge nişte iarbă. Omul în negru, acum singurul client din 
bar, poate că-l privea, poate încă rânjind. 

Când se forţă să coboare în seara aceea, ducând o lampă 
într-o mână şi un butuc greu de sobă în cealaltă, omul în 
negru plecase cu căruţă cu tot. Nort însă era acolo, şedea la 
masa de lângă intrare, de parcă n-ar fi lipsit nici o clipă. 

Mirosul ierbii ieşea din el, însă nu la fel de intens cum 
s-ar fi aşteptat ea. 

Bărbatul ridică ochii spre ea şi zâmbi firav. 

— Bună, Allie. 

— Bună, Nort. 

Ea puse lemnul de sobă jos şi începu să aprindă lămpile 
fără a întoarce spatele spre el. 

— Am fost atins de Dumnezeu, zise bărbatul pe un ton 
lăudăros. N-o să mai mor în veci. Aşa a spus el. Aşa mi-a 
promis. 


— Bravo ţie, Nort. 

Surceaua pe care o ţinea îi scăpă dintre degetele 
tremurânde şi ea o ridică din nou. 

— Aş vrea să nu mai mestec iarbă, spuse el. Nu-mi mai 
face plăcere. Nu pare corect ca un om atins de Dumnezeu 
să mestece iarbă. 

— Atunci, de ce nu te laşi? 

Exasperarea ei o surprinse, făcând-o să-l privească pe 
Nort din nou ca pe un om, nu ca pe un miracol diabolic. Ce 
vedea în faţa ochilor era un specimen cu figură cam tristă, 
doar pe jumătate drogat, părând înfrânt şi ruşinat. 

Nu mai putea fi speriată de el. 

— Tremur, spuse bărbatul. Şi o vreau. Nu mă pot lăsa. 
Allie, tu ai fost mereu bună cu mine... Incepu să lăcrimeze. 
Nici măcar nu pot să nu mai fac pe mine. Ce sunt eu? Ce 
sunt eu? 

Ea se apropie de masă şi, acolo, ezită, nesigură. 

— M-ar fi putut face să n-o mai vreau, zise el printre 
lacrimi. Ar fi putut face asta, dacă m-a putut face să revin la 
viaţă. Nu mă plâng... Nu vreau să mă plâng... Se uită în jur 
crispat şi şopti: M-ar putea trăsni, dacă m-aş plânge. 

— Poate că este o glumă. Părea să aibă un simţ al 
umorului dezvoltat. 

Nort îşi scoase săculeţul de sub cămaşă, unde-i atârna de 
gât, şi luă din el o mână de iarbă. Fără să stea pe gânduri, 
ea i-o azvârli cât colo şi, îngrozită, îşi retrase mâna. 

— Nu mă pot abtine, Allie, nu pot, şi dădu împleticit să 
mai scoată o mână de iarbă din săculeţ. Ea l-ar fi putut opri, 
dar nu încercă. Se întoarse la aprinsul lămpilor, obosită, 
deşi seara era de-abia la început. Insă nimeni nu veni în 
noaptea aceea, doar bătrânul Kennerly, care ratase totul. 
Nu păru în mod deosebit surprins să-l vadă pe Nort. Poate 
că cineva îi povestise cele întâmplate. 

Comandă bere, întrebă unde este Sheb şi o pălmui peste 
fund. 

Mai târziu, Nort veni la ea cu o foaie de hârtie împăturită 


întinsă într-o mână care nu avea dreptul să fie însufleţită şi 
care tremura. 

— Ţi-a lăsat asta, zise. Era să uit. Dacă uitam, s-ar fi 
întors şi sigur m-ar fi ucis. 

Hârtia era valoroasă, un bun de mare preţ, însă ei nu-i 
plăcea s-o atingă pe aceasta. Părea grea, scârboasă. Pe ea 
era scris un singur cuvânt: 


ALLIS 


— De unde-mi ştia numele? îl întrebă pe Nort, care doar 
clătină din cap. 
O desfăcu şi citi următoarele: 


Vrei să afli despre Moarte. l-am lăsat lui un cuvânt. 
Cuvântul acela este NOUASPREZECE. Dacă i-l vei rosti, 
mintea lui se va deschide. Iti va spune ce se află de 
partea cealaltă. Iti va spune ce a văzut. 

Cuvântul este NOUASPREZECE. 

Ce vei afla îti va lua minţile. 

Dar mai devreme sau mai târziu vei cere să afli. 

Nu te vei putea abtine. 

Să ai o zi frumoasă! 

Walter o" Dim 


P.S. Cuvântul este NOUĂSPREZECE 

Vei încerca să uiţi, dar mai devreme sau mai târziu îţi 
va ieşi pe gură ca un şuvoi de vomă. 

NOUĂSPREZECE 


Şi, Dumnezeule mare, ştia că asta va face. Cuvântul îi 
tremura deja pe buze. Novăsprezece, va spune ea - Nort, 
ascultă: Nouăsprezece. Şi secretele Morţii şi ale tărâmului 
de dincolo i se vor revela. 

Mai devreme sau mai târziu vei cere să afli. 

A doua zi lucrurile se desfăşurară aproape normal, însă 


nici un copil nu-l mai urmări pe Nort. A treia zi, huiduielile 
se reluară. Viaţa îşi reintrase pe făgaşul ei. Porumbul smuls 
din rădăcini fu strâns la un loc de copii şi, la o săptămână 
după învierea lui Nort, fu ars în mijlocul străzii. Focul lumină 
pentru moment foarte puternic şi majoritatea chefliilor 
păşiră sau se împleticiră afară ca să asiste. Arătau ca nişte 
primitivi. Feţele lor păreau să plutească între flăcări şi 
sclipirea glacială a cerului. Allie îi privi şi simţi un junghi 
scurt de disperare faţă de timpurile triste ale lumii aceleia. 
Pierdere. Lucrurile se deşiraseră. Nu le mai ţinea nimic lipite 
de mijloc. Undeva, ceva se clătina, iar când avea să cadă, 
toate se vor sfârşi. Nu văzuse niciodată oceanul, nu avea 
să-l vadă niciodată. 

— Dacă aş avea curaj, murmură ea. Dacă aş avea curaj, 
curaj, curaj... 

Nort ridică fruntea la auzul vocii ei şi, din infern, îi adresă 
un zâmbet sterp. Ea nu avea curaj. Doar un bar şi o 
cicatrice. Şi un cuvânt. Un cuvânt care se zbătea în spatele 
buzelor închise. Dacă l-ar chema acum la ea şi l-ar trage 
aproape, în pofida putorii lui? Dacă ar rosti cuvântul în 
cochilia plină de ceară căreia el îi spunea ureche? Ochii lui 
se vor schimba. Se vor transforma în ochii /u; - aceia ai 
omului cu mantie. Şi apoi Nort va spune ce a văzut în 
Ţinutul Morţii, ce se află dincolo de pământ şi de viermi. 

Nu-i voi spune niciodată cuvântul ăla. 

Insă omul care îl readusese la viaţă pe Nort şi lăsase un 
mesaj - îi lăsase un cuvânt ca un pistol armat pe care, 
într-o zi, ea şi-l va lipi de tâmplă - ştiuse că altfel stăteau 
lucrurile. 

Nouăsprezece va revela secretul. 

Nouăsprezece era secretul. 

Se surprinse că-l scrie într-o baltă de lichid de pe bar - 
NOUASPREZECE - şi îl şterse imediat, când văzu că Nort se 
uită la ea. 

Focul se stinse repede şi clienţii se întoarseră în local. 
Allie începu să bea câte o duşcă de whisky Star şi, până la 


miezul nopţii, era beată criţă. 


viii 


Îşi încheie povestea şi, când el nu făcu nici un 
comentariu, ea îşi spuse la început că istorisirea îl 
adormise. O cuprinsese şi pe ea picoteala când el întrebă: 

— Asta-i tot? 

— Da. Asta-i tot. E foarte târziu. 

— Hm. 

Işi rula o altă ţigară. 

— Nu-mi presăra fire de tutun în pat, îi spuse ea mai tăios 
decât ar fi vrut. 

— Nu. 

Din nou tăcere. Vârful ţigării lui se aprindea şi se stingea. 

— Dimineaţă o să pleci, zise ea inflexibil. 

— Ar trebui. Cred că mi-a lăsat o capcană aici. Aşa cum 
ţi-a lăsat şi ţie una. 

— Chiar crezi că numărul ăla ar... 

— Dacă îţi place să ai mintea întreagă, nu aminti 
niciodată cuvântul ăla în faţa lui Nort, o sfătui pistolarul. 
Scoate-ţi-l din gând. Dacă poţi, convinge-te că după 
optsprezece vine douăzeci. Că jumătatea lui treizeci şi opt 
este şaptesprezece. Omul care s-a semnat Walter o'Dim 
înseamnă multe lucruri, însă mincinos, asta nu este. 

— Dar... 

— Când simţi impulsul şi simţi că e puternic, vino aici sus 
şi ascunde-te sub cuverturi şi rosteşte-l iar şi iar - strigă-l, 
dacă e nevoie - până când impulsul va trece. 

— Va veni o vreme când nu va mai trece. 

Pistolarul nu răspunse, căci ştia că aşa era. Capcana era 
de-o perfecţiune înfiorătoare. Dacă îţi spune cineva că 
ajungi în iad dacă te gândeşti la cum arată mama ta goală 
(odată, când pistolarul era foarte tânăr, exact asta i se 
spusese), până la urmă asta vei face. Şi de ce? Pentru că nu 


vrei să ţi-o imaginezi goală pe mama ta. Pentru că nuvrei 
să ajungi în iad. Pentru că, dacă i s-ar da un cuţit şi o mână 
în care să-l ţină, mintea ar sfârşi autodevorându-se. Şi nu 
pentru că asta şi-ar dori, ci pentru că nu şi-ar dori-o. 

Mai devreme sau mai târziu Allie îl va chema pe Nort şi 
va rosti cuvântul. 

— Nu pleca, zise ea. 

— Mai vedem. 

Pistolarul se întoarse pe o parte, cu spatele la ea, însă ea 
se simţea liniştită. 

El avea să rămână - măcar pentru încă puţin. O fură 
somnul. 

În pragul somnului se gândi din nou la felul în care Nort i 
se adresase pistolarului, în limba aceea ciudată. Era 
singurul moment în care îşi văzuse noul şi misteriosul 
amant exprimând un sentiment. Până şi când făcuseră 
dragoste el păstrase tăcerea şi doar la sfârşit respiraţia lui 
se înăsprise şi apoi se oprise o secundă sau două. Semăna 
cu un personaj scos dintr-un basm ori mit, o creatură 
fabuloasă, periculoasă. Oare putea să împlinească dorinţe? 
Bănuia că răspunsul era afirmativ şi că dorinţa ei va fi 
împlinită. Va mai rămâne un timp. 

Ei, târfa fără noroc şi purtătoare de cicatrice, această 
dorinţă îi era de ajuns. 

Mâine va avea timp destul să se gândească la o a doua - 
ori la o a treia. Dormi. 


ix 


Dimineaţă îi găti terci de şrot, pe care el îl mâncă fără 
crâcneală. Înfulecă fără să se gândească la ea, abia 
observând-o. Ştia că ar trebui să plece. Cu fiecare minut pe 
care îl petrecea acolo omul în negru se îndepărta şi mai 
mult - probabil că străbătuse deja regiunea de sol compact 
cu făgaşe de râuri temporare şi intrase în deşert. Drumul pe 


care îl urma mergea fără ocolişuri spre sud-est şi pistolarul 
ştia de ce. 

— Ai o hartă? întrebă el, ridicând privirea. 

— A oraşului? râse ea. Nu e destul de mare încât să ai 
nevoie de hartă. 

— Nu. Cu ceea ce se află la sud-est de aici. 

Zâmbetul ei se stinse. 

— Deşertul. Doar deşertul. Credeam că mai rămâi puţin. 

— Ce-i de cealaltă parte a deşertului? 

— De unde să ştiu eu? Nu-l traversează nimeni. De când 
sunt aici, nimeni n-a încercat s-o facă. Îşi şterse mâinile pe 
şorţ, luă două cârpe şi vărsă în chiuvetă apa pe care o 
încălzise în căldare; acolo, apa stropi şi scoase aburi. Toţi 
norii merg în direcţia aia. De parcă i-ar atrage ceva... 

Pistolarul se ridică în picioare. 

— Unde te duci? 

Femeia auzi nota stridentă de teamă din vocea sa şi o 
uri. 

— La grajd. Dacă e să ştie cineva, acela trebuie să fie 
grăjdarul. Îşi puse mâinile în şolduri. Mâinile lui erau aspre, 
însă erau şi calde. Şi ca să vorbesc despre catârul meu. 
Dacă va fi să mai stau aici, trebuie îngrijit. Pentru când va fi 
să plec. 

Dar nu încă. Ea se uită în sus la el. 

— Dar fii cu băgare de seamă la Kennerly ăla. Dacă nu 
ştie nimic, născoceşte ceva. 

— Mulţumesc, Allie. 

După ce plecă, ea se întoarse la chiuvetă, simțind 
scurgerea caldă şi lină a lacrimilor ei de recunoştinţă. Oare 
când îi mulţumise cineva ultima dată? 

Cineva care să conteze? 


Xx 


Kennerly era un satir bătrân ştirb şi scârbos care 


îngropase două neveste şi fusese blagoslovit doar cu fiice. 
Două dintre ele, încă tinere, trăgeau cu ochiul spre pistolar 
din umbrele prăfuite ale şurei. Un bebeluş saliva vesel în 
ţărână. Alta matură, blondă, murdară şi senzuală, se uita cu 
o curiozitate îndoielnică în vreme ce scotea apă de la 
pompa huruitoare de lângă clădire. 

Aţinu privirea pistolarului, îşi ciupi sfârcurile între degete, 
îi făcu cu ochiul, după care îşi reluă pompatul. 

Grăjdarul îl întâmpină la jumătatea drumului dintre uşa 
staulului şi stradă. 

Comportamentul lui şovăia între un soi de ostilitate 
urâcioasă şi slugărnicie laşă. 

— Avusei mare grijă dă iel, nu-ţ' face griji, zise acesta şi, 
înainte să apuce pistolarul să răspundă, Kennerly se 
întorsese spre fiica lui cu pumnii ridicaţi, un om ca un cocoş 
sfrijit şi disperat. Treci aici, Soobie! Treci imediat aici, la 
dracu'! 

Soobie începu să-şi târâie posac găleata spre baraca 
ataşată şurei. 

— La catârul meu te refereai, zise pistolarul. 

— Da, sai. Nu mai văzui un catâr dă multă vreme, mai cu 
samă unu' ce să pară aşa normal c-al tău - doi ochi, patru 
picioare... Faţa i se scofâlci alarmant într-o expresie care 
voia fie să exprime o durere extremă, fie să anunţe că 
făcuse o glumă. Pistolarul înclina spre a doua variantă, deşi 
el, unul, avea un simţ al umorului precar, aproape 
inexistent. 

— Cândva creşteau sălbatici cum îi tăia capu', continuă 
Kennerly, da’ lumea a mers mai departe. N-am mai văzt 
decât nişte boi mutanţi şi caii de trăsură şi... Soobie, te fac 
arşice, pe Dumnezeu’ mieu! 

— Nu muşc, zise pistolarul afabil. 

Kennerly se crispă şi rânji. Pistolarul îi citi în ochi cât se 
poate de limpede intenţiile criminale şi, cu toate că nu se 
temea de asta, o ţinu minte aşa cum ai însemna o pagină 
într-o carte, una care e posibil să conţină instrucţiuni 


valoroase. 

— Nu de tine-i vorba. Pe tăţi zeii, nu, nu de tine. Rânji 
strâmb. E bleagă din născare. Il are pe dracu-n ea. E 
sălbatică. Ochii i se întunecară. Sfârşitul Vremurilor e 
aproape, domnule. Ştii cum scrie la Carte. Copiii n-or să-şi 
mai asculte părinţii şi o ciumă se va abate asupra 
noroadelor. Treb'e numa’ s-o asculţi pe predicatoare ca să 
ştii asta. 

Pistolarul încuviinţă din cap, apoi arătă spre sud-est. 

— Ce-i încolo? 

Kennerly rânji din nou, arătându-şi gingiile şi câţiva dinţi 
galbeni strânşi laolaltă. 

— Locuitori. larbă. Deşert. Ce altceva? 

Râse cârâit şi îl măsură din privire pe pistolar cu răceală. 

— Cât de mare e deşertul? 

— Mare. Kennerly se strădui să-şi recapete seriozitatea, 
de parcă ar fi răspuns la o întrebare gravă. Poate o mie de 
roţi. Poate două mii. Nu-ţi pot zice, domnule. Nu-i ni'ica 
p-acolo decât iarba-diavolului şi poate demoni. Am auzit 
că-i un cerc vorbitor p-undeva de partea ailaltă, da' se poa' 
să fie o minciună. Într-acolo s-a dus şi tipu’ ălălalt. ÄI’ de l-a 
vindecat pe Norty când ierea bolnav. 

— Bolnav? Am auzit că era mort. 

Kennerly continuă să rânjească. 

— Ei, ei. Poate. Da' suntem oameni în tătă firea, n-aşa? 

— Şi totuşi crezi în demoni. 

Kennerly păru jignit. 

— Asta-i cu tătu' altceva. Predicatoarea zice... 

Îşi văzu mai departe nestingherit de vorbărie. Pistolarul 
îşi dădu jos pălăria şi se şterse pe frunte. Soarele era torid 
şi radia neabătut. Kennerly părea să nu bage de seamă. 
Kennerly avea multe de spus şi nimic din ce spunea nu 
avea noimă. 

În umbra subţire de lângă staul, copilaşul se mânjea 
temeinic cu praf pe faţă. 

Pistolarul ajunse într-un târziu la capătul răbdării şi-l lăsă 


pe om cu vorba în gură. 

— Nu ştii ce este dincolo de deşert? 

Kennerly săltă din umeri. 

— Unii poate ştiu. Acu’ cincizeci de ani trăsurile 
străbăteau o parte din el. Aşa zicea taic-al meu. Zicea că-s 
munţi. Alţii zic că-i un ocean... un ocean verde plin cu 
monştri. lar alţii zic că acolo se sfârşeşte lumea. Că altceva 
nu-i decât lumini care te orbesc şi faţa lui Dumnezeu cu 
gura deschisă, pregătită să te înghită. 

— Baliverne, zise pistolarul scurt. 

— Sigur că da, strigă Kennerly vesel. Se crispă din nou, 
urând, temându-se, dorind să fie pe plac. 

— Vezi să fie bine îngrijit catârul meu. 

Îi aruncă lui Kennerly încă o monedă, pe care bătrânul o 
prinse din zbor. 

Pistolarul se gândi la cum prinde un câine o minge. 

— Sigur că da. Mai stai o ţâră? 

— Aşa se pare. Va fi apă... 

— ...dacă asta va fi vrerea Domnului! Sigur, sigur! 
Kennerly râse nefericit şi ochii lui continuau să trădeze 
dorinţa de a-l vedea pe pistolar întins mort la picioarele 
sale. Allie ceia-i de treabă când vrea să fie, n-aşa? 

Grăjdarul făcu un cerc larg cu degetul mare şi arătătorul 
de la mâna stângă şi începu să treacă repede prin el 
arătătorul de la cea dreaptă. 

— Ai spus ceva? întrebă pistolarul neinteresat. 

Peste ochii lui Kennerly se lăsă pe dată o umbră de 
teroare, ca două luni gemene apărând de după linia 
orizontului. Îşi duse mâinile la spate ca un copil rău prins la 
borcanul cu gem. 

— Nu, sai, nici o vorbă. Şi-mi pare tare rău dac-am zis 
ceva. O zări pe Soobie aplecată pe un geam şi se întoarse 
spre ea. Acuma te fac arşice, târfă mică ce eşti! Pe 
Dumnezeu' mieu! Te... 

Pistolarul se  îndepărtă, conştient că grăjdarul se 
întorsese să-l privească, conştient de faptul că, dacă s-ar 


roti pe călcâie, ar surprinde pe faţa sa expresia curată a 
unui sentiment nedisimulat. De ce să se sinchisească? Era 
zăpuşeală şi ştia foarte bine ce sentiment ar fi acela: pură 
ură. Ură faţă de străin. Obţinuse tot ce-i putea oferi 
bătrânul. Singurul lucru sigur privitor la deşert era 
dimensiunea lui. Singurul lucru sigur privitor la oraş era 
acela că nu-şi terminase treburile acolo. Nu încă. 


xi 


El şi Allie erau în pat când Sheb deschise uşa cu piciorul 
şi intră înarmat cu un cuţit. 

Trecuseră patru zile şi se scurseseră într-o negură 
uniformă. Mâncă. Dormi. 

Făcu sex cu Allie. Descoperi că ea cânta la vioară şi îi 
ceru să-i cânte. Ea stătu lângă fereastră în lumina lăptoasă 
a zorilor, doar un profil, şi cântă ceva împiedicat care ar fi 
sunat bine dacă ea ar fi fost cât de cât şcolită. El simţea o 
crescândă (dar ciudat de distrată) afecţiune faţă de ea şi 
credea că aceasta putea fi capcana pe care i-o întinsese 
omul în negru. Se plimba uneori pe afară. Se gândea foarte 
puţin la toate cele. 

Nu-l auzise pe pianist urcând - reflexele sale se 
atrofiaseră. Nici asta nu părea să conteze, deşi l-ar fi speriat 
tare într-un alt timp şi alt loc. 

Allie era goală, cu cearşaful tras până sub sâni, şi se 
pregăteau să facă dragoste. 

— Te rog, spunea ea. Ca înainte, vreau aia, vreau... 

Uşa se deschise dintr-odată şi pianistul făcu un ridicol 
salt cu picioarele lui strâmbe. Allie nu strigă, cu toate că 
Sheb avea în mână un cuţit de friptură lung de douăzeci de 
centimetri. Bărbatul scotea un sunet nearticulat, o 
bolboroseală. 

Făcea ca un om ţinut cu capul într-o găleată cu noroi. 
Saliva îi zbura în toate părţile. Cobori cuțitul cu ambele 


mâini şi pistolarul îl prinse de încheieturi şi i le răsuci. 
Cuţitul zbură. Sheb scoase un scrâşnet ascuţit, ca o uşă 
ruginită. Cu ambele încheieturi rupte, mâinile lui fluturară 
cu mişcări de marionetă. Vântul zgrepţăna la fereastră. 
Oglinda lui Allie de pe perete, uşor afumată şi cu ape, 
reflecta camera. 

— Era a mea! (Bocea.) A fost a mea întâi! A mea! 

Allie se uită la el şi cobori din pat. Se înfăşură cu ceva şi 
pistolarul simţi un moment de empatie pentru un bărbat 
care probabil se vedea rămas fără ceea ce odată îi 
aparținuse. Era doar un omuleţ. Şi pistolarul ştiu imediat 
unde îl mai văzuse. Îl cunoscuse înainte. 

— A fost pentru tine, se smiorcăi Sheb. A fost doar pentru 
tine, Allie. Tu ai fost prima şi totul a fost pentru tine. Eu... a, 
Doamne, bunule Dumnezeu... 

Cuvintele se dizolvară într-un paroxism de bolboroseli 
indefinite, apoi în lacrimi. Se clătina înainte şi înapoi 
ţinându-şi încheieturile rupte lipite de pântece. 

— $şş. Şşş. Lasă-mă să văd. Allie îngenunche lângă el. 
Rupte. Sheb, prostule. Acuma cum o să-ţi mai câştigi 
existenţa? Nu ştiai că n-ai fost niciodată puternic? Il ajută să 
se ridice. El încercă să-şi ducă mâinile la faţă, dar acestea 
nu i se supuseră, aşa că plânse descoperit. Vino la masă şi 
hai să văd ce pot face. 

Îl conduse la masă şi-i fixă încheieturile cu bețe din lada 
cu lemne de foc. 

Bărbatul plânse neputincios. 

— Mejis, spuse pistolarul şi pianistul întoarse capul, cu 
ochii larg căscaţi. 

Pistolarul înclină din cap cu destulă afabilitate acum că 
Sheb nu mai încerca să-i înfigă un cuţit în ochi. Mejis, 
repetă el. De pe malul Mării Limpezi. 

— Ce-i cu asta? 

— Ai fost acolo, aşa-i? Acu’ mulţi şi multe, cum se 
spunea. 

— Şi ce dacă am fost? Nu mi-amintesc de tine. 


— Dar ţi-aminteşti de fată, aşa-i? Fata pe nume Susan? ŞI 
de noaptea Secerişului? Vocea lui deveni puţin autoritară. 
Ai fost de faţă la focul în aer liber? 

Buzele omuleţului tremurară. Erau acoperite de salivă. 
Ochii lui spuneau că ştie adevărul: Era mai aproape de 
moarte acum decât fusese când dăduse buzna pe uşă cu 
cuțitul în mână. 

— leşi de aici, zise pistolarul. 

Înțelegerea lumină ochii lui Sheb. 

— Da’ erai doar un băiat! Unu’ dintre ăia trei bă'eți! Venit 
să numeri vitele, şi Eldred Jonas, Vânătorul de Coşciuge, era 
acolo şi... 

— leşi de aici cât mai poţi, zise pistolarul şi Sheb ieşi 
ţinându-şi încheieturile rupte în faţă. 

Allie se întoarse în pat. 

— Ce a fost asta? 

— Nu contează, spuse el. 

— Prea bine - atunci, unde rămăseserăm? 

— Nicăieri. 

Se rostogoli pe o parte, cu spatele la ea. 

Ea spuse cu răbdare: 

— Ştiai de mine şi de el. A făcut ce a putut, adică nu prea 
mult, şi eu am luat ce am putut, pentru că n-am avut 
încotro. Nu se poate face nimic. Ce mai este? li atinse 
umărul. Doar că mă bucur că eşti atât de puternic. 

— Nu acum, spuse el. 

— Ea cine a fost? După care, răspunzându-şi singură la 
întrebare: O fată pe care o iubeai. 

— Las-o, Allie. 

— Pot să te fac puternic... 

— Ba nu, zise el. Nu poţi face asta. 


xii 


A doua zi barul fu închis. Era ceea ce trecea drept sabat 


în Tull. Pistolarul se duse la bisericuţa înclinată de lângă 
cimitir, iar Allie rămase să spele mesele cu dezinfectant 
puternic şi să clătească sticla lămpilor cu kerosen în apă şi 
săpun. 

Se lăsase un crepuscul ciudat, purpuriu, şi biserica 
luminată din interior arăta din drum aproape ca un cuptor 
de turnătorie. 

— Eu nu vin, zisese Allie concis. Femeia care ţine predica 
are o religie veninoasă. Să se ducă cei respectabili. 

El rămase în vestibul, ascuns la umbră, şi se uită 
înăuntru. Nu existau strane şi enoriaşii stăteau în picioare 
(îi văzu pe Kennerly şi pe progeniturile lui; pe Castner, 
proprietarul prăpăditului magazin de textile din oraş, şi pe 
soţia lui ca o scoabă; câţiva chefiii; câteva „orăşence” pe 
care nu le văzuse până atunci; şi, surprinzător, pe Sheb). 
Cântau sacadat un imn, a cappella. 

Se uită curios la femeia uriaşă de la amvon. Allie 
spusese: „Locuieşte singură, nu se vede aproape niciodată 
cu nimeni. lese în lume doar duminica, şi atunci ca să 
împrăştie în stânga şi în dreapta cu pucioasă. Numele ei 
este Sylvia Pittston. E nebună, dar i-a prins pe toţi în mreje. 
Lor le place aşa. Li se potriveşte.” 

Nici o descriere nu putea reda dimensiunile femeii. Sâni 
ca nişte metereze. 

Un gât ca un pilon gigantic în vârful căruia se afla o faţă 
ca o lună albă şi cleioasă, pe care clipeau ochi atât de mari 
şi de negri, încât păreau să fie două hăuri fără fund. Părul ei 
avea o nuanţă frumoasă de castaniu intens şi era strâns în 
creştetul capului într-un vârtej dezordonat, ţinut laolaltă de 
o agrafă mare aproape cât să poată servi şi de proţap. 
Purta o rochie ce părea făcută din pânză de sac. Braţele 
care ţineau cartea de imnuri erau lespezi de piatră. 

Pielea îi era cremoasă, fără pată, minunată. Credea că 
femeia depăşeşte uşor o sută patruzeci de kilograme. Simţi 
numaidecât o puternică poftă trupească faţă de ea care-l 
făcu să tremure din toate mădularele; întoarse capul de la 


ea şi se uită în altă parte. 


“Să ne adunăm la râu, 

La frumosul, la frumosul 

Rââââu, 

Să ne adunăm la râul 

Ce curge pe lângă regatul Domnului.” 


Ultima notă a refrenului se stinse şi urmă un moment de 
foială şi tuse. 

Ea aşteptă. Când toată lumea îşi găsise locul, deschise 
braţele spre ei ca într-un gest de benedicţie. Era un gest 
evocator. 

— Dragii mei fraţi şi surori întru Christos. 

Era o replică obsedantă. Preţ de un moment, pistolarul 
încercă sentimente amestecate de nostalgie şi teamă, 
străbătute de-un sinistru sentiment de deja-vu, şi îşi spuse: 
Am visat asta. Sau am fost aici înainte. Dacă da, când? Nu 
în Mejis. 

Nu, nu acolo. Se debarasă de sentiment. Congregația - 
compusă poate din douăzeci şi cinci de oameni - stătea 
acum într-o linişte perfectă. Toţi ochii erau aţintiţi spre 
predicatoare. 

— Subiectul meditaţiei noastre de astăzi este Intrusul. 

Vocea ei era mieroasă, melodioasă, vocea normală a unui 
contralto bine exersat. 

Congregația fu străbătută de un foşnet scurt. 

— Simt, zise Sylvia Pittston într-un fel chibzuit, că îi 
cunosc personal pe aproape toţi cei din Cartea de căpătăi. 
In ultimii cinci ani am uzat trei exemplare, chiar aşa 
prețioasă cum este orice carte pe lumea asta haină, şi 
altele, nenumărate, înainte de astea. lubesc povestea şi 
iubesc jucătorii din această poveste. Am umblat braţ la braţ 
în groapa cu lei. Am stat alături de David când a fost ispitit 
de Bat-Şeba la scăldătoare. Am fost în cuptorul cu foc 
arzător împreună cu Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Am ucis 


două mii de oameni împreună cu Samson când acesta a 
aruncat falca de măgar şi am fost orbită alături de Sf. Paul 
pe drumul spre Damasc. Am plâns cu Maria pe Golgota. 

Un suspin moale, susurat între enoriaşi. 

— l-am cunoscut şi i-am iubit. Nu este decât unul singur - 
ridică un deget în aer -, un singur jucător din cea mai mare 
dramă a tuturor timpurilor pe care nu le cunosc. 

Doar unul care stă afară cu faţa ascunsă în umbră. 

Doar unul care îmi face trupul să tremure şi spiritul să 
freamete. 

Mă tem de el. 

Nu-i cunosc intenţiile şi mă tem de el. 

Mă tem de Intrus. 

Un nou suspin. Una dintre femei dusese mâna la gură ca 
pentru a împiedica un sunet şi se clătina, se clătina. 

— Intrusul care i s-a arătat Evei în forma unui şarpe cu 
pântecele în praf, rânjind şi răsucindu-se. Intrusul care a 
umblat printre Copiii lui Israel când Moise a urcat pe Munte, 
care le-a şoptit să-şi facă idol de aur, un vițel de aur, şi să 
se închine la el aducându-i jertfe şi păcătuind trupeşte. 

Icnete, încuviinţări din cap. 

— Intrusul! A stat pe balcon cu Izabela şi a privit cum 
Regele Ahaz îşi găseşte moartea căzând şi strigând, şi a 
zâmbit alături de ea când câinii s-au strâns şi i-au lipăit 
sângele. O, fraţi şi surori, păziţi-vă de Intrus. 

— Da, o, lisuse... 

Acesta era omul pe care pistolarul îl observase prima 
dată când intrase în oraş, cel cu pălărie de pai. 

— A fost mereu acolo, fraţi şi surori. Dar eu nu-i cunosc 
intenţiile. Şi nici vo; nu-i cunoaşteţi intenţiile. Cine să 
înţeleagă cumplitul întuneric care i se învârte în gând, trufia 
şi monumentala blasfemie, ticăloasa veselie? Şi nebunia! 
Nebunia flecăritoare care umblă pe picioare şi se târăşte şi 
se zvârcoleşte în cele mai înfiorătoare pofte şi dorinţe ale 
omului? 

— O, lisuse Mântuitorule... 


— El a fost cel care l-a dus pe Domnul nostru sus, pe 
munte... 

— Da... 

— El este cel care l-a ispitit şi i-a arătat lumea întreagă şi 
toate plăcerile lumii... 

— Daaa... 

— EI este cel care se va întoarce când Sfârşitul 
Vremurilor se va abate asupra lumii... şi acesta vine, frați şi 
surori, nu-l simţiţi cum vine? 

— Daaa... 

Clătinându-se şi suspinând, congregația deveni o mare; 
femeia părea să arate cu degetul spre toţi deodată şi spre 
nici unul în mod special. 

— EI este cel care va veni ca Antihrist, un rege purpuriu 
cu ochi însângeraţi, pentru a-i conduce pe oameni în 
măruntaiele înflăcărate ale pierzaniei, spre sângerosul 
sfârşit al ororii, în vreme ce Steaua Absintos atârnă 
arzătoare pe cer, în vreme ce fierea macină organele vitale 
ale copiilor, în vreme ce din pântecele femeilor se nasc 
monstruozităţi, în vreme ce munca mâinilor oamenilor se 
transformă în sânge... 

— Ahhh... 

— Ah, Doamne... 

— Doaaa... 

O femeie căzu la podea, lovind cu picioarele în lemn. Un 
pantof îi zbură prin aer. 

— El este cel care stă în spatele fiecărei plăceri a cărnii... 
el a făcut maşinăriile pe care este ştanţat cuvântul LaMerk, 
el! Intrusul! 

LaMerk, îşi spuse pistolarul. Sau poate că a spus LeMark. 
Cuvântul îi suna cumva cunoscut, însă nu ştia exact de ce. 
Cu toate acestea, îl puse la păstrare în memorie, care era 
încăpătoare. 

— Da, Doamne! strigau enoriaşii. 

Un bărbat căzu în genunchi, ţinându-şi capul în mâini şi 
răgind ca un măgar. 


— Când beţi, cine ţine sticla? 

— Intrusul! 

— Când staţi la o partidă de „Faraon” sau de „Fiţi atenţi 
la mine”, cine întoarce cărţile? 

— Intrusul! 

— Când vă pângăriţi cu carnea altui trup, când vă 
profanaţi singuri cu mâna, cui vă vindeţi sufletul? 


— In... 

tru... 

— Oh, lisuse... Oh... 
-... Sului... 

— Oeo... Oo... OO... 


— Şi cine este el? strigă femeia. 

Dar în sinea ei era calmă, îi simţea calmul, stăpânirea, 
controlul şi dominaţia. Se gândi imediat, cu groază şi 
absolută siguranţă, că omul care îşi spunea Walter lăsase 
un demon în ea. Femeia era bântuită. Simţi din nou unda 
aceea încinsă de poftă sexuală străbătându-i teama şi îşi 
spuse că asta era cumva asemenea cuvântului pe care 
omul în negru îl lăsase în mintea lui Allie ca o capcană. 

Bărbatul care îşi ţinea capul în mâni se prăbuşi şi se 
prăvăli în faţă. 

— Sunt în iad! strigă în sus spre ea. Faţa lui se 
contorsiona şi se schimonosea de parcă pe sub piele i-ar fi 
mişunat şerpi. Am păcătuit cu trupul! Am jucat la noroc! Am 
fumat iarbă! Am făcut păcate! Am... 

Dar vocea i se înălţă spre cer într-un vaier înfiorător, 
isteric, care izgoni orice nuanţă inteligibilă. Se ţinea de cap 
de parcă, în orice clipă, i-ar fi putut exploda ca un pepene 
răscopt. 

Congregația încremeni ca la un semn, împietriţi în 
posturile lor extatice, semierotice. 

Sylvia Pittston întinse mâna şi-l prinse de cap. Strigătul 
bărbatului încetă când degetele ei, puternice şi albe, 
imaculate şi blânde, i se plimbară prin păr. 

Ridică tâmp ochii spre ea. 


— Cu cine ai păcătuit? întrebă ea. Ochii ei priveau într-ai 
săi destul de adânc, destul de blând, destul de rece, încât 
să se înece în ei. 

— In... Intrusul. 

— Numit cum? 

— Numit Preamăritul Satană. 

O şoaptă aspră, prelinsă. 

— Te lepezi de el? 

Cu înflăcărare: 

— Da! Da! Oh, Mântuitorul meu lisus! 

Ea îi clătină capul; el o privi ţintă cu ochii goi, lucioşi ai 
fanaticului. 

— Dacă ar intra pe uşă - femeia aţinti un deget spre 
umbrele din vestibul unde stătea pistolarul -, te-ai lepăda 
de el în faţa lui? 

— Pe numele mamei mele! 

— Crezi în dragostea veşnică a lui lisus? 

Bărbatul începu să lăcrimeze. 

— Căcat, sigur că da... 

— El te iartă pentru asta, Jonson. 

— Slăvit fie Domnul, zise Jonson, continuând să plângă. 

— Ştiu că te iartă aşa cum ştiu că-i va izgoni pe nepocăiţi 
din palatele lor şi-i va trimite în locul unde domneşte 
întunericul arzător, dincolo de hotarul Lumii de Capăt. 

— Slăvit fie Domnul. 

Congregația, secătuită, rosti aceasta cu solemnitate. 

— Aşa cum ştiu că Intrusul acesta, această Satană, acest 
Împărat al Muştelor şi Şerpilor, va fi aruncat la pământ şi 
strivit... tu, Jonson, îl vei strivi dacă îl vei vedea? 

— Da şi slăvit fie Domnul! lăcrimă Jonson. Cu ambele 
picioare! 

— ÎI veţi strivi dacă îl veţi vedea, fraţi şi surori? 

— Daaa... 

Satisfăcuţi pe deplin. 

— Dacă îl veţi vedea mâine preumblându-se pe Strada 
Mare? 


— Slăvit fie Domnul... 

Pistolarul ieşi nevăzut pe uşă şi porni spre oraş. Mirosul 
deşertului se simţea bine în aer. Aproape venise timpul să 
meargă mai departe. 

Aproape. 


xiii 


Din nou în pat. 

— N-o să te vadă, spuse Allie. Avea un ton speriat. Nu se 
vede cu nimeni. Vine doar în serile de duminică ca să-i 
sperie pe toţi de moarte. 

— De când este aici? 

— De doisprezece ani. Sau poate doar de doi. Timpul 
curge ciudat, după cum bine ştii. Să nu vorbim despre ea. 

— De unde a venit? Din ce direcţie? 

— Nu ştiu. 

Mintea. 

— Allie? 

— Nu ştiu! 

— Allie? 

— Bine! Bine! A venit de la locuitori! Din deşert! 

— Mă gândeam eu. 

Se relaxă puţin. De la sud-est, cu alte cuvinte. De pe 
traseul pe care îl urma el. Cel pe care îl vedea chiar şi pe 
cer, uneori. Şi bănuia că predicatoarea venise mult mai de 
departe decât de la locuitori ori chiar din deşertul însuşi. 
Cum călătorise până acolo? Cu ajutorul vreunei maşinării 
vechi care încă funcţiona? Un tren, poate? 

— Unde locuieşte? 

Vocea ei scăzu cu o notă. 

— Dacă îţi spun, faci dragoste cu mine? 

— Oricum fac dragoste cu tine. Dar vreau să aflu. 

Allie suspină. Era un sunet vechi, îngălbenit, ca de pagini 
frunzărite. 


— Are o casă dincolo de colina din spatele bisericii. O 
cocioabă mică. Acolo locuia... adevăratul preot înainte să se 
mute. Îţi ajunge atât? Eşti satisfăcut? 

— Nu. Nu încă. 

Şi se rostogoli peste ea. 


xiv 


Era ultima zi şi el ştia asta. 

Cerul era de un vineţiu urât, straniu luminat de sus de 
primele raze ale apusului. 

Allie se mişca precum un spectru, aprinzând lămpi, 
întorcând clătite cu porumb care sfârâiau pe grătar. O 
iubise cu foc după ce-i spusese ce voia să ştie şi ea simţise 
apropierea sfârşitului şi se oferise mai mult ca oricând, se 
oferise cu disperare la mijirea zorilor, se oferise cu 
neobosita energie a adolescenţei. Dar în această dimineaţă 
era palidă, din nou în pragul menopauzei. 

Îl servi fără nici o vorbă. El mâncă repede, mestecă, 
înghiţi, bând câte o gură de cafea caldă după fiecare 
muşcătură. Allie se duse la uşile batante şi rămase acolo, 
uitându-se la lumina dimineţii, la batalioanele tăcute de 
nori ce înaintau încet pe cer. 

— Astăzi o să sufle tare vântul. 

— Nu mă surprinde. 

— Te surprinde vreodată ceva? întrebă ea cu ironie şi se 
întoarce pentru a-l vedea cum îşi ia pălăria. Şi-o înfipse pe 
cap şi trecu pe lângă ea. 

— Uneori, îi spuse el. O mai văzu în viaţă o singură dată. 


XV 


Până când ajunse la cocioaba Sylviei Pittston, vântul 
murise cu totul şi lumea întreagă părea în aşteptare. Se afla 
în ţara deşertului de timp destul ca să ştie că pe cât de 


lungă e acalmia, pe atât de furioasă va fi furtuna atunci 
când în sfârşit va veni. Peste tot şi toate atârna o lumină 
ciudată, stinsă. 

Pe uşa locuinţei, care era coşcovită şi obosită, era bătută 
în cuie o cruce mare de lemn. Ciocăni şi aşteptă. Nici un 
răspuns. Ciocăni din nou. Nici un răspuns. Se dădu în spate 
şi deschise uşa dintr-o singură lovitură zdravănă cu piciorul 
drept. Un ivăr mic din interior se smulse. Uşa se izbi de un 
perete din scânduri aranjate alandala şi puse şobolanii pe 
fugă. Sylvia Pittston şedea în hol, într-un balansoar de fier 
uriaş, şi se uita calmă la el cu ochii aceia mari şi întunecaţi. 
Lumina furtunii cădea peste obrajii ei în semitonuri 
nebuneşti. 

Purta un şal. Balansoarul scotea scârţâituri scurte. 

Se priviră reciproc un moment lung, imposibil de 
măsurat. 

— N-o să-l prinzi niciodată, zise ea. Te pui în calea răului. 

— A venit la tine, spuse pistolarul. 

— Şi în patul meu. Mi-a vorbi în Limba Nobilă. El... 

— Te-a futut. În toate sensurile cuvântului. 

Ea nu tresări. 

— Calci pe calea răului, pistolarule. Stai în umbre. Aseară 
ai stat în umbrele casei sfinte. Credeai că nu te văd? 

— De ce l-a vindecat pe mâncătorul de iarbă? 

— E un înger al lui Dumnezeu. Aşa a spus el. 

— Sper că a zâmbit când a spus-o. 

Ea îşi dezveli dinţii cu o sălbăticie inconştientă. 

— Mi-a spus că vei veni. Mi-a spus ce să fac. A spus că 
eşti Antihristul. 

Pistolarul clătină din cap. 

— N-a spus asta. 

Ea surâse leneş în sus, spre el. 

— A spus că vei vrea să te culci cu mine. E adevărat? 

— Ai întâlnit vreodată un bărbat care să nu vrea să se 
culce cu tine? 

— Preţul trupului meu ar fi viaţa ta, pistolarule. M-a lăsat 


grea. Nu cu pruncul lui, ci cu acela al unui mare rege. Dacă 
mă pângăreşti... Ş 

Lăsă zâmbetul leneş să-i încheie ideea. In acelaşi timp 
mişcă din coapsele sale uriaşe ca nişte munţi. | se întinseră 
sub veşmânt ca două lespezi de marmură pură. Efectul era 
ameţitor. 

Pistolarul duse mâinile la paturile pistoalelor. 

— Tu ai un demon, femeie, nu un rege în tine. Dar nu te 
teme. Îl pot scoate eu. 

Efectul fu imediat. Ea se crispă în scaun şi pe chip îi 
apăru o expresie vicleană. 

— Nu mă atinge! Nu te apropia de mine! Nu ai tu curaj să 
te atingi de Mireasa lui Dumnezeu! 

— Punem pariu? zise pistolarul. Păşi spre ea. Cum a spus 
cartoforul când a pus pe masă o mână de cupe şi sceptre, 
fii atentă la mine. 

Se cutremură carnea pe scheletul ei imens. Chipul i se 
transformase într-o caricatură a terorii şi, cu degete 
ascuţite, făcu spre el semnul de Ochi. 

— Deşertul, spuse pistolarul. Ce-i după deşert? 

— N-o să-l prinzi niciodată! Niciodată! Niciodată! O să 
arzi! Mi-a spus el! 

— Ba o să-l prind, zise pistolarul. Ştim amândoi asta. Ce-i 
dincolo de deşert? 

— Nu! 

— Răspunde-mi! 

— Nu! 

Păşi în faţă, se lăsă în genunchi şi o apucă de coapse. 
Picioarele ei se strânseră ca o menghină. Scoase sunete 
ciudate, ascuţite, lascive. 

— Demonul, atunci, zise el. Să-l scoatem. 

— Nu... 

Depărtă picioarele cu forţa şi îşi scoase un pistol din toc. 

— Nu! Nu! Nu! 

Femeia respira în reprize scurte, zbuciumate. 

— Răspunde-mi. 


Ea se balansă în scaun şi podeaua trepidă. De pe buzei 
se desprinseră rugăciuni şi frânturi dezlânate din scriptură. 

El împinse ţeava puştii înainte. Simţi mai mult decât auzi 
când ea, îngrozită, îşi umplu plămânii cu aer. Începu să-l 
lovească peste cap cu mâinile; bătea cu picioarele în 
podea. Şi în acelaşi timp uriaşul ei corp încerca să absoarbă 
în sine corpul străin. De afară nu-i privea nimic cu excepţia 
cerului vineţiu şi mat. 

Femeia strigă ceva nearticulat pe un ton puternic. 

— Ce? 

— Munţi! 

— Ce-i cu ei? 

— El se opreşte... de cealaltă parte... /isuse D-D-Doamne! 

„c-ca să-şi recapete puterile. Med-m-meditaţie, înţelegi? 
O... Sunt... Sunt... 

Imediat, întregul masiv muntos al trupului ei se încordă, 
mişcându-se înainte şi în sus, însă el avu grijă să nu-i atingă 
părţile ei intime. 

Apoi femeia păru să se ofilească şi să se sfrijească, şi 
începu să plângă cu mâinile în poală. 

— Deci, făcu el, ridicându-se în picioare. Demonul şi-a 
primit osânda, eh? 

— leşi de aici. Ai ucis pruncul Regelui Purpuriu. Dar îţi vei 
primi pedeapsa. Ţi-o garantez. Acuma ieşi de aici. leşi. 

El se opri la uşă şi se uită îndărăt. 

— Gata cu pruncul, zise el dintr-un suflu. Gata cu îngerul, 
prinţul, gata cu demonul. 

— Lasă-mă în pace. 

O lăsă. 


xvi 
Până când ajunse la Kennerly, la orizont, înspre nord, se 


lăsase un întuneric straniu şi el ştia că acela era praful. 
Peste Tull încă plutea un calm absolut. 


Kennerly îl aştepta pe scena plină de pleavă care era 
podeaua grajdului său. 

— Pleci? 

Bătrânul rânji cumplit la pistolar. 

— Mdie. 

— Nu înainte de furtună? 

— În faţa ei. 

— Vântul suflă mai tare decât poate merge orice om pe 
un catâr. În câmp deschis te poate răpune. 

— Dă-mi catârul acum, zise pistolarul direct. 

— Sigur. 

Însă Kennerly nu se întoarse, ci rămase ca înainte, 
căutând parcă altceva de spus, rânjind în felul acela 
mârşav, plin de ură al său, şi privi peste umărul pistolarului. 

Pistolarul păşi în lături şi totodată se întoarse, şi lemnul 
greu de sobă pe care fetişcana Soobie îl ţinea în mână vâjâi 
prin aer, atingându-l doar puţin la cot. Datorită avântului, 
fata îl scăpă şi lemnul bocăni pe podea. 

În podul înalt al grajdului, o sumedenie de rândunici îşi 
luară zborul abia întrezărite. 

Fata se uita la el cu o privire bovină. Sânii i se loveau în 
toată grandoarea lor răscoaptă de pânza spălăcită a 
cămăşii pe care o purta. Degetul mare de la o mână căuta 
adăpostul gurii cu o lentoare ca devis. 

Pistolarul se întoarse spre Kennerly. Rânjetul acestuia era 
necuprins. 

Pielea îi era de-un galben ca ceara. Ochii i se rostogoleau 
în orbite. 

— Eu... începu el într-o şoaptă înecată în flegmă şi nu 
reuşi să continue. 

— Catârul, insistă pistolarul cu duhul blândeţii. 

— Sigur, sigur, sigur, şopti  Kennerly, rânjetul lui 
reflectând acum consternarea pentru faptul că era încă în 
viaţă. Se împletici după catâr. 

Pistolarul se duse într-un loc de unde să poată urmări 
mişcările bătrânului. 


Grăjdarul aduse catârul şi-i dădu lui frâul. 

— Tu du-te şi ai grijă de soră-ta, i se adresă el lui Soobie. 

Fetişcana smuci din cap şi nu se clinti din loc. 

Pistolarul îi lăsă acolo, să se holbeze unul la altul pe 
deasupra podelei prăfuite, pline de găinaţ, el cu rânjetul 
încremenit pe faţă, ea cu o expresie tâmpă, inertă, de 
sfidare. Afară, căldura era în continuare toropitoare. 


xvii 


Îşi conduse catârul pe mijlocul străzii în sus, cu cizmele 
ridicând norişori de praf. Ploştile sale, umflate de apă, erau 
petrecute peste spinarea animalului. 

Se opri la tavernă, dar Allie nu era acolo. Localul era 
pustiu, oblonit împotriva furtunii, dar încă murdar de la 
noaptea precedentă. Puţea a bere acră. 

Işi umplu desaga cu făină de porumb, porumb uscat şi 
prăjit şi jumătate din hamburgerul crud din răcitor. Lăsă 
patru bani de aur, unul peste altul, pe scândura tejghelei. 
Allie nu coborî. Pianul lui Sheb îi ură - pe muteşte, cu dinţi 
galbeni - cale bătută. leşi din tavernă şi anină desaga pe 
spinarea catârului. 

Simţea un nod în gât. Poate că încă ar fi reuşit să scape 
din capcană, dar şansele erau reduse. El era, în definitiv, 
Intrusul. 

Trecu pe lângă clădirile oblonite, cufundate în aşteptare, 
simțind ochi care îl scrutau printre crăpături şi ciobituri. 
Omul în negru făcuse pe Dumnezeu în Tull. Vorbise despre 
odrasla unui Rege, un prinţ roşu. Să fie asta doar o festă a 
comicului absolut ori o dovadă de disperare? Aceasta era o 
întrebare de-o oarecare importanţă. 

Din spatele lui se auzi un strigăt piţigăiat, chinuit şi, 
dintr-odată, uşile se deschiseră. Siluete se avântară. 
Capcana se declanşase. Bărbaţi în izmene şi bărbaţi în 
nădragi murdari. Femei în pantaloni largi şi în rochii 


spălăcite. 

Chiar şi copii, venind după părinţii lor. Şi în fiecare mână 
era câte o buturugă ori un cuţit. 

Reacţia lui fu automată, instantanee, înnăscută. Se răsuci 
pe călcâie, în acelaşi timp scoțând pistoalele din tocuri şi 
simțind în mâini greutatea şi concreteţea paturilor lor. Era 
Allie, şi sigur că Allie trebuia să fie, venind spre el cu faţa 
contorsionată, cu cicatricea de-un vineţiu diabolic în lumina 
slabă a zilei. Văzu că era ţinută ostatică; chipul schimonosit 
şi rânjit al lui Sheb se profila peste umărul ei ca spiritul de 
companie al unei vrăjitoare. Ea era scutul şi ofranda lui. 
Pistolarul vedea totul, clar şi fără umbră în lumina 
încremenită, nemuritoare a acalmiei sterile, şi o auzi: 

— Ucide-mă, Roland, ucide-mă! Am rostit cuvântul, 
nouăsprezece, l-am rostit, iar el mi-a spus... Nu suport... 

Mâinile lui erau exersate să-i ofere femeii ce-şi dorea. Era 
ultimul din neamul său şi Vorba Nobilă era cunoscută nu 
doar gurii sale. Pistoalele imprimară ritmul greu, afon al 
muzicii lor în aer. Gura ei tremură şi ea se lăsă moale şi 
pistoalele răsunară din nou. Ultima expresie de pe chipul ei 
e posibil să fi fost cea de recunoştinţă. Capul lui Sheb sări în 
spate. Căzură amândoi în ţărână. 

S-au dus pe tărâmul lui Nouăsprezece, gândi el. Orice 
s-ar afla acolo. 

Prin aer zburară bețe, potopiră asupra sa. El se clătină, se 
feri de ele. Unul cu un cui bătut strâmb prin el îi sfâşie 
braţul şi îi dădu sângele. Un bărbat cu barba crescută de un 
deget şi cu subsuorile pătate de sudoare se avântă, sărind 
asupra lui cu un cuţit bont de bucătărie într-o mână. 
Pistolarul îl împuşcă şi bărbatul se prăbuşi în stradă. 
Aterizând, dinţii falşi îi zburară din gură şi rămase în praf, 
rânjind ştirb. 

— SATANA! striga cineva. AFURISITUL! DOBORÂŢI-L! 

— INTRUSUL! strigă altă voce. Asupra lui se iscă o ploaie 
de bețe. Un cuţit îi lovi cizma şi ricoşă. INTRUSUL! 
ANTIHRISTUL! 


Îşi croi drum prin mijlocul lor, alergând pe măsură ce 
corpurile cădeau, mâinile lui alegând ţintele cu uşurinţă şi 
cu o precizie teribilă. Doi bărbaţi şi o femeie picară şi el 
alergă prin deschizătura creată. 

Traversă strada în fruntea lor, o paradă dezorganizată, şi 
se îndreptă spre clădirea şubredă a frizeriei/magazin 
universal de vizavi de taverna lui Sheb. 

Urcă pe trotuarul de scânduri, se întoarse cu faţa şi îşi 
descărcă pistoalele în mulţimea zbuciumată. În urma lor, 
Sheb şi Allie şi ceilalţi zăceau crucificaţi în ţărână. 

Oamenii nu ezitau şi nici nu pregetau, cu toate că fiecare 
glonţ pe care îl trăgea nimerea un punct vital şi chiar dacă 
ei probabil că nu văzuseră niciodată un pistol. 

Se retrase, mişcându-se ca un dansator printre obiectele 
zburătoare. 

Reîncărcă armele din mers, cu o rapiditate care fusese şi 
ea inculcată degetelor sale prin repetiţie. Acestea se 
mişcau fără odihnă între curele şi butoiaş e. Ceata urcă pe 
trotuar şi el păşi în magazinul universal şi trânti uşa după 
el. Vitrina uriaşă din dreapta se sparse spre înăuntru şi trei 
bărbaţi pătrunseră îngrămădiţi prin ea. Chipurile lor erau 
de-o inexpresivitate totală, ochii plini de-un foc molcom. Îi 
împuşcă pe toţi - şi pe cei doi care veneau după ei. Căzură 
în vitrină peste cioburile mari de sticlă, blocând intrarea. 

Uşa pârâia şi se cutremura sub greutatea gloatei. 
Pistolarul auzi vocea e; 

— UCIGAŞUL! SUFLETELE VOASTRE! COPITA DESPICATĂ! 

Uşa se rupse din ţâţâni şi se prăbuşi înăuntru cu un 
pocnet sec ca o bătaie din palme. De sub ea se ridică 
praful. Bărbaţi, femei şi copii dădură buzna către el. Salivă 
şi lemne de foc zburară. El îşi descărcă pistoalele şi ei 
căzură ca popicele. 

Se retrase în frizerie, împingând un butoi cu făină, 
rostogolindu-l spre ei, aruncând un vas cu apă iartă care 
conţinea două brice ştirbite. Oamenii îşi continuară 
avansarea, strigând cu o incoerenţă frenetică. De undeva, 


Sylvia Pittston le ţinea hangul, vocea ei ridicându-se şi 
coborând în inflexiuni oarbe. El vâri cartuşe în butoiaşele 
încinse, simțind izul de spumă de ras şi pomadă, simțind 
mirosul propriei sale cărni când buricele bătătorite ale 
degetelor îi sfârâiau. 

Păşi pe uşa din spate şi ieşi pe verandă. Acum, regiunea 
plată, pustiită era în spatele lui, sfidând fără ocoliş oraşul 
care stătea ghemuit la marginea ei murdară. Trei bărbaţi 
dădură colţul cu iuţeală, pe feţe având imprimate rânjete 
largi, demente. Îl văzură, observară că şi el îi văzuse, şi 
rânjetele se ofiliră în clipa dinainte ca el să-i secere din 
picioare. In urma lor venise o femeie, urlând din toţi 
rărunchii. Era masivă şi grasă şi clienţii tavernei lui Sheb o 
cunoşteau drept Tuşa Mill. Pistolarul o împuşcă, aruncând-o 
pe spate, şi femeia ateriză într-o poziţie desfrânată, cu 
fustele adunate între coapse. 

Cobori scările şi merse cu spatele în deşert: zece paşi, 
douăzeci. Uşa din spate a frizeriei se deschise brusc şi 
oamenii se revărsară afară. O zări în treacăt pe Sylvia 
Pittston. Deschise focul. Oamenii căzură în patru labe, 
căzură pe spate, se prăvăliră peste balustradă în praf. Nu 
aruncau nici o umbră asupra pământului în lumina 
necruțătoare, purpurie a zilei. El îşi dădu seama că striga. 
Că striga încă de când începuse atacul. Îşi simţea ochii ca 
pe două bile de rulment crăpate. Boaşele i se retrăseseră în 
pântece. Picioarele îi înlemniseră. 

Urechile îi erau de fier. 

Pistoalele erau goale şi fumegau spre el, preschimbate 
într-un Ochi şi o Mână, şi el stătea, strigând şi reîncărcând, 
cu mintea departe şi absentă, lăsându-şi mâinile să-şi facă 
treaba. Putea oare să ridice o mână, să le spună că a 
petrecut o mie de ani învățând să facă lucrul acesta şi 
altele pe deasupra, să le vorbească despre pistoale şi 
despre sângele care le binecuvântase? Nu prin viu grai. Dar 
mâinile lui puteau să-şi spună singure povestea. 

Când termină de reîncărcat, furia oamenilor ajunsese la 


apogeu şi un băț îl lovi peste frunte, făcând să-i apară 
broboane de sânge. In două secunde aveau să fie atât de 
aproape, încât să-i poată atinge. În linia întâi îi văzu pe 
Kennerly, pe fiica cea mai mică a lui Kennerly, de 
unsprezece ani, poate pe doi cheflii de la tavernă şi pe o 
târfă pe nume Amy Feldon. Îi ciurui pe toţi; la fel şi pe cei 
din urma lor. Corpurile lor bufniră ca nişte sperietori de 
ciori. 

Sângele şi creierii zburară în fuioare. 

Se opriră un moment, uluiţi, faţa gloatei 
transformându-se încet în feţe individuale, năuce. Un 
bărbat alerga într-un cerc mare, strigând. O femeie cu 
băşici în palme ridică ochii şi gâgâi ca o apucată spre cer. 
Omul pe care îl văzuse prima dată şezând grav pe treptele 
magazinului cu ferestrele bătute în scânduri îşi dădu 
drumul, pe neaşteptate, în pantaloni. 

Avu timp să-şi reîncarce un pistol. 

Apoi Sylvia Pittston o rupse la fugă spre el, fluturând câte 
o cruce de lemn în fiecare mână. 

— DIAVOLE! DIAVOLE! DIAVOLE! UCIGAŞ DE COPII! MON- 
STRULE! DISTRUGEŢI-L, FRAŢI ŞI SURORI! DISTRUGEŢI 
INTRUSUL UCIGAŞ DE COPII! 

Trase câte un glonţ în fiecare crucifix, făcându-le ţăndări, 
şi alte patru în ţeasta femeii, care păru să se prăbuşească 
în sine şi să tremure ca o undă de căldură. 

Cu toţii se uitară ţintă la ea un moment, într-un suflet, în 
timp ce degetele pistolarului îşi făceau treaba şi reîncărcau. 
Buricele lui sfârâiau şi ardeau. 

Pe fiecare erau imprimate cerculeţe perfecte. 

Acum erau mai puţini; alergase printre ei ca o seceră. 
Crezuse că, odată cu moartea femeii, ei îşi vor pierde 
voinţa, dar cineva aruncă un cuţit. 

Plăselele îl nimeriră drept între ochi şi-l doborâră la 
pământ. Ceata se avântă spre el într-un ghem de mâini 
întinse. El îşi goli din nou pistoalele, stând întins pe propriile 
tuburi de cartuşe goale. Îl durea capul şi vedea mari cercuri 


maronii în faţa ochilor. Rată cu un glonţ, dobori unsprezece 
cu celelalte. 

Dar cei rămaşi erau asupra lui. Trase cele patru cartuşe 
pe care reuşise să le încarce, după care oamenii începură 
să-l bată, să-l înjunghie. Se descotorosi de doi care îl ţineau 
de braţul stâng şi se rostogoli. Mâinile lui începură să-şi 
facă infailibile treaba. Fu înjunghiat în umăr. Fu înjunghiat 
în spate. Fu lovit peste coaste. Fu înjunghiat în fund cu ceva 
ce părea a fi o furculiţă pentru carne. Un băiat se oţări la el 
şi făcu singura tăietură adâncă - pe umflătura gambei. 
Pistolarul îi spulberă capul. 

Ceata se împrăştia, dar el deschise din nou focul asupra 
lor, trăgând acum cu spatele. Cei rămaşi începură să bată 
în retragere spre clădirile nisipii şi scorojite, iar mâinile lui 
continuau să-şi facă treaba, asemenea unor căţei 
surescitaţi care ţin morţiş să-ţi arate trucul cu rostogolirea 
nu o dată sau de două ori, ci cât e noaptea de lungă, şi 
mâinile îi secerau din alergare. Ultimul reuşi să ajungă până 
la treptele verandei din spatele frizeriei şi atunci glonţul 
plecat din arma pistolarului îl nimeri în ceafă. 

— loaii! făcu bărbatul şi se prăvăli la pământ. Acela fu 
ultimul cuvânt pe care Tull îl avu de spus în această 
problemă. 

Tăcerea se revărsă din nou, umplând toate spaţiile libere. 

Pistolarul sângera din probabil douăzeci de răni diferite, 
toate superficiale, cu excepţia tăieturii de la gambă. O legă 
cu o fâşie de cămaşă, după care se îndreptă de spate şi 
scrută măcelul. 

Cadavrele alcătuiau o linie şerpuită de la uşa din spate a 
frizeriei şi până la locul în care stătea el. Zăceau în toate 
poziţiile. Nici unul nu părea doar să doarmă. ` 

Urmă linia de morți, numărând pe măsură ce înainta. In 
magazinul universal, un bărbat era lăţit la pământ cu 
braţele înfăşurate tandru în jurul borcanului cu bomboane 
crăpat pe care îl trăsese la podea odată cu el. 

Ajunse înapoi de unde pornise, în mijlocul străzii 


principale pustii. 

Împuşcase şi ucisese treizeci şi nouă de bărbaţi, 
paisprezece femei şi cinci copii. Impuşcase şi ucisese toţi 
locuitorii din Tull. 

Prima pală de vânt uscat îi aduse în nări un iz 
dulce-scârbos. Îl urmă, apoi ridică ochii şi aprobă din cap. 
Trupul descompus al lui Nort era întins cu braţele şi 
picioarele răşchirate pe acoperişul de scânduri al tavernei 
lui Sheb, crucificat cu pene de lemn. Gura şi ochii îi erau 
deschişi. 

Urma unei copite despicate mari şi purpurii era 
imprimată pe pielea frunţii sale murdare. 

Pistolarul ieşi din oraş pe jos. Catârul lui stătea într-o 
oază de ierburi cam la patruzeci de metri de-a lungul a ce 
mai rămăsese din drumul pentru trăsuri. Pistolarul îl duse 
înapoi la grajdul lui Kennerly. Afară, vântul cânta o piesă 
jagtime. Priponi catârul şi se întoarse la tavernă. Găsi o 
scară în hambarul din spate, urcă pe acoperiş şi îl eliberă 
pe Nort. Cadavrul era mai uşor decât o straiţă cu vreascuri. 
ÎI rostogoli jos, alături de oamenii de rând, cei care nu 
trebuie să moară decât o singură dată. După aceea se duse 
iar înăuntru, mâncă hamburgeri şi bău trei beri în timp ce 
lumina scădea şi nisipul începea să zboare prin aer. In 
noaptea aceea dormi în patul în care stătuseră el şi Allie. 
Nu visă nimic. A doua zi dimineaţa vântul se oprise şi 
soarele îşi reintrase în drepturi, strălucind nepăsător cu 
putere. Cadavrele fuseseră purtate spre sud de suflarea 
vântului ca nişte ierburi uscate. La mijlocul dimineţii, după 
ce-şi obloji toate tăieturile, merse şi el mai departe. 


xviii 
Credea că Brown a adormit. Focul nu mai era decât o 


scânteiere palidă şi pasărea, Zoltan, îşi băgase capul sub 
aripă. 


Tocmai când era pe cale să se ridice şi să întindă o saltea 
în colţ, Brown spuse: 

— Poftim. Ai vorbit. Te simţi mai bine? 

Pistolarul se uită năuc. 

— De ce m-aş simţi rău? 

— Eşti om, ai spus. Nu demon. Sau ai minţit? 

— N-am minţit. Simţea în sinea sa că trebuie să 
recunoască un lucru: îl plăcea pe Brown. Sincer îl plăcea. Şi 
nu-l minţise pe locuitor în nici un fel. Cine eşti tu, Brown? 
De-adevăratelea, vreau să zic. 

— Doar eu, zise el, netulburat. De ce trebuie să crezi că 
te afli în mijlocul unui mister atât de mare? 

Pistolarul îşi aprinse o ţigară fără să răspundă. 

— Cred că eşti foarte aproape de omul în negru de care 
vorbeşti, zise Brown. E disperat? 

— Nu ştiu. 

— Tu eşti? i 

— Încă nu, recunoscu pistolarul. Îl privi pe Brown cu o 
urmă de neîncredere. Merg unde trebuie să merg şi fac ce 
trebuie să fac. 

— Asta-i bine, atunci, spuse Brown, se întoarse pe o parte 
şi se culcă. 


XIX 


În dimineaţa zilei următoare, Brown îi dădu să mănânce 
şi-l trimise la drum. Văzut pe timp de zi era o apariţie 
uimitoare, cu pieptul lui uscăţiv, ars de soare, cu claviculele 
ca două creioane şi cu chica zburlită de păr roşcovan. 

Cu pasărea cocoţată pe umăr. 

— Catârul? întrebă pistolarul. 

— ÎI mănânc eu, zise Brown. 

— Bine. 

Brown întinse mâna şi pistolarul o strânse. 

Locuitorul deşertului înclină din cap spre sud-est. 


— Mergi încet. Zile lungi şi nopţi uşoare. 

— Şi ţie de două ori mai multe. 

Înclinară din cap unul spre celălalt, după care omul pe 
care Allie îl numise Roland porni la drum, cu pistoale şi 
ploşti agăţate la brâu. Se uită înapoi o dată. Brown plivea 
cu mişcări aprige micul lui lan de porumb. Corbul stătea ca 
un gargui pe acoperişul scund al locuinţei sale. 


XX 


Focul se stinsese şi stelele începuseră să pălească. 
Vântul sufla fără odihnă, îşi spunea povestea în urechi 
surde. Pistolarul se foi în somn şi rămase iar nemişcat. Avea 
un vis arid. În întuneric, forma munţilor era invizibilă. 

Orice gând de vinovăţie, orice sentiment de regret se 
stinsese. 

Deşertul le evaporase. Descoperea că se gândeşte din ce 
în ce mai mult la Cort, cel care îl învățase să tragă cu 
pistolul. Cort, cel care ştiuse să deosebească negrul de alb. 

Se foi din nou şi se trezi. Clipi la focul stins a cărui formă 
se suprapunea peste cealaltă, mai geometrică. Era 
romantic din fire, ştia, şi păzea ştiinţa acestui fapt cu trup şi 
suflet. Era un secret pe care îl împărtăşise doar câtorva 
de-a lungul anilor. Fata pe nume Susan, fata din Meăjis, 
fusese una dintre aceştia. 

Asta, desigur, îl duse iar cu gândul la Cort. Cort era mort. 
Toţi erau morţi, mai puţin el. Lumea mersese mai departe. 

Mai departe. 

Pistolarul îşi luă lucrurile în spate şi merse mai departe 
odată cu ea. 


2. HALTA 


Toată ziua i se învârtise în minte o poezioară din aceea 
sâcâitoare care nu se lasă dusă, care ignoră cu 
încăpățânare orice comandă din partea minţii de a-şi lua 
tălpăşiţa. Poezioara era aceasta: 


Spre sfânta sa soră Suzana se suie, 
Spăşită din suflet suspinul să-şi spuie, 
Si-n susul sarcastic suspinu-şi şopteşte, 
Și-odată pe scara sucită se opreşte. 


Nu ştia la ce se referea „susul sarcastic” din al treilea 
vers, dar ştia de ce îşi amintise această poezioară. Avusese 
în mod repetat un vis în care apăreau camera din castel şi 
mama lui, cea care i-o recitase pe când el stătea întins, 
solemn, în pătuţul de lângă fereastra multicoloră. Nu i-o 
recita seara, la vremea culcării, deoarece toţi băieţii născuţi 
în Limba Nobilă trebuiau să dea piept singuri cu întunericul, 
dar i-o recita înainte să tragă câte un pui de somn, şi îşi 
amintea lumina grea, cenuşie, a ploii care trepida în 
curcubee pe cuvertură; simţea răcoarea încăperii şi căldura 


deasă a păturilor, dragostea pentru mama lui şi buzele ei 
roşii, ritmul obsedant al poezioarei aceleia fără sens şi 
vocea ei. 

Acum şi-o amintea înnebunitor, ca un câine care fuge 
după propria coadă, o auzea în gând în timp ce umbla. Nu 
mai avea deloc apă şi ştia că, după toate probabilitățile, 
este un om mort. Nu se aşteptase nicicând să se ajungă la 
asta şi îi părea rău. De la prânz îşi privea picioarele, nu 
drumul dinainte. 

Acolo până şi iarba-diavolului crescuse pitică şi gălbejită. 
Solul solid se dezintegrase pe alocuri, transformându-se în 
pietriş. Munţii nu se vedeau mai clar, deşi trecuseră 
şaisprezece zile de când plecase de la coliba ultimului 
locuitor, un tânăr nebun şi totuşi lucid de la marginea 
deşertului. Tânărul avea o pasăre, îşi amintea pistolarul, 
însă nu-şi amintea numele ei. 

Işi privi picioarele cum se ridică şi coboară precum 
cocleţele unui gherghef, ascultă poezioara aceea idioată 
transformându-se într-o bolboroseală jalnică în mintea sa şi 
se întrebă când va cădea la pământ pentru prima dată. 

Nu voia să cadă, cu toate că nu era nimeni în preajmă ca 
să-l vadă. Era o chestiune de mândrie. Un pistolar ştie ce 
este aceea mândrie, osul acela invizibil care ţine gâtul 
drept. Ce nu moştenise de la tatăl lui învățase cu de-a sila 
de la Cort, cel mai adevărat gentleman de pe pământ. Cort, 
mda, cu nasul lui ca o minge roşie şi cu faţa plină de 
cicatrice. 

Se opri şi ridică imediat ochii. Simţi că i se învârte capul 
şi, pentru un moment, tot corpul păru să plutească. Munţii 
visau departe, la orizont. Însă mai era ceva înainte, ceva 
mult mai aproape. La doar opt kilometri distanţă, poate. Miji 
din ochi, însă ochii îi erau loviți de nisip şi orbiţi de lumină. 
Scutură din cap şi porni mai departe. Poezioara se repeta 
sâcâitor. Cam o oră mai târziu căzu şi îşi juli mâinile. Se uită 
cu neîncredere la mărgeluţele de sânge de pe pielea 
zdrelită. Sângele nu părea a fi mai subţire; arăta ca orice alt 


sânge, acum închegându-se la atingerea cu aerul. Părea a fi 
aproape la fel de trufaş ca deşertul. Inlătură picăturile, 
urându-le cu toată fiinţa. Trufaş? De ce nu? 

Sângelui nu-i era sete. Sângele era slujit. Sângelui îi era 
făcut un sacrificiu. 

Sacrificiul sângelui. Tot ce avea sângele de făcut era să 
curgă... şi să curgă... şi să curgă. 

Se uită la picăturile care căzuseră pe solul compact şi 
urmări cum sunt absorbite cu o iuţeală stranie. lţi place 
asta, sânge? Ce zici de asta? 

O, Iisuse, m-am țicnit. 

Se ridică, ţinându-şi mâinile la piept, şi ceea ce văzuse 
mai devreme se afla aproape în faţa lui, atât de aproape, 
încât îi venea să strige din toate puterile - un croncănit 
gâtuit de praf. Era o clădire. Nu, dovă clădiri, înconjurate de 
un gard din bârne dărâmat. Lemnul părea vechi şi fragil, 
aproape ca o apariţie de basm; era lemn preschimbat în 
nisip. Una dintre clădiri fusese un grajd - forma era clară şi 
inconfundabilă. Cealaltă era o casă - ori un han. O haltă pe 
traseul de trăsuri. Şubreda casă de nisip (vântul acoperise 
lemnul cu nisip, aşa încât clădirea semăna acum cu un 
castel de nisip peste care a bătut soarele la reflux şi l-a 
întărit, transformându-l pentru o vreme într-un sălaş) 
arunca o linie subţire de umbră şi cineva şedea acolo, 
sprijinit de construcţie. 

lar construcţia părea că se înclină sub povara greutăţii 
lui. 

El, deci. În sfârşit. Omul în negru. 

Pistolarul rămase cu mâinile la piept, inconştient de 
postura sa teatrală, şi se uită incredul. Insă în locul 
nestăvilitei surescitări înaripate la care se aşteptase (sau 
poate teamă ori copleşise), nu încerca decât slabul, atavicul 
sentiment de vinovăţie faţă de neaşteptata ură dezlănţuită 
asupra propriului său sânge din urmă cu câteva momente şi 
faţă de nesfârşita litanie a cântecelului din copilăriei: 

„„. Spre sfânta sa soră... 


Înaintă, scoțând un pistol. 

„„„ Suzana se suie. 

Parcurse ultima jumătate de kilometru într-o alergare 
zdruncinată, dreaptă, neîncercând să se ascundă; nu avea 
în spatele a ce să se ascundă. Umbra lui scurtă gonea după 
el. Nu ştia că faţa i se transformase într-o sură şi prăfuită 
mască a morţii prin epuizare; nu era conştient decât de 
silueta de la umbră. 

Nu-i trecu prin gând decât mai târziu că silueta putea 
aparţine chiar şi unei persoane moarte. 

Lovi cu piciorul într-o bârnă a gardului (se rupse în două 
fără sunet, aproape de bunăvoie) şi se avântă prin curtea 
tăcută şi plină de soare a grajdului, ridicând pistolul. 

— Te-am prins! Te-am prins! Mâinile sus, fiu de târfă, 
te-am... 

Silueta se mişcă agită şi se ridică în picioare. Pistolarul îşi 
spuse: Doamne, n-a mai rămas aproape nimic din el, ce i 
s-a întâmplat? Deoarece omul în negru scăzuse cu aproape 
un metru în înălţime şi părul i se albise. 

Se opri năuc, simțind că-i zumzăie surd capul. Inima îi 
bătea cu o viteză nebunească şi îşi spuse: Mor chiar aici... 

Trase în plămâni aerul alb-încins şi lăsă un moment 
bărbia în piept. Când o ridică, văzu că nu era omul în negru, 
ci un băiat cu păr decolorat de soare care îl privea cu ochi 
ce nici măcar nu păreau interesaţi. Pistolarul îl fixă cu o 
privire inexpresivă, după care scutură capul a negare. Insă 
băiatul se opuse refuzului său de-a crede; era o iluzie 
puternică. Una care purta jeanşi albaştri cu un petic pe un 
genunchi şi o cămaşă maro simplă, din fir aspru. 

Pistolarul scutură iar din cap şi porni spre grajd cu ochii în 
pământ, cu pistolul încă în mână. Încă nu se simţea în stare 
să gândească. Avea capul îmbâăcsit şi în el se acumula o 
durere uriaşă, zgomotoasă. 

În interiorul grajdului era linişte şi întuneric şi o explozie 
de căldură. 

Pistolarul se uită în jurul lui cu ochi largi, albicioşi. Se roti 


pe călcâie ca un beţiv şi-l văzu pe băiat stând în uşa 
părăginită, uitându-se atent la el. 

O lamă de durere îi pătrunse fără oprelişti în cap, 
brăzdându-l de la o tâmplă la cealaltă, împărţindu-i creierul 
în două ca pe o portocală. Işi puse pistolul înapoi în toc, se 
clătină, întinse mâinile ca pentru a se feri de fantome şi 
căzu în nas. 


Când se trezi era pe spate şi sub cap avea un snop de fân 
uşor, fără miros. Băiatul nu izbutise să-l mute, dar făcuse în 
aşa fel încât să-i fie cât de cât comod. Şi-i era răcoare. Se 
privi şi văzu că are cămaşa întunecată şi udă. Se linse pe 
buze şi simţi gust de apă. Clipi din pleoapele ude. Limba 
părea să i se umfle în gură. 

Băiatul stătea pe vine lângă el. Când văzu că ochii 
pistolarului sunt deschişi, duse mâna în spatele lui şi-i dădu 
o cutie de conservă îndoită plină cu apă. 

Pistolarul o prinse cu mâini tremurătoare şi îşi permise să 
bea puţin - doar puţin. După ce puţinul acesta îi ajunse în 
stomac, mai bău încă un pic. Apoi îşi vărsă restul peste faţă 
şi scoase din gură pufnituri lichide. Buzele frumoase ale 
băiatului se curbară într-un zâmbet slab, solemn. 

— Vrei ceva de mâncare, domnule? 

— Nu încă, zise pistolarul. Încă simţea că-l doare capul de 
la insolaţie şi apa nu-i stătea bine în stomac, de parcă n-ar 
fi ştiut încotro să se ducă. Tu cine eşti? 

— Numele meu este John Chambers. Imi poţi spune Jake. 
Am o prietenă - ei, un fel de prietenă, lucrează pentru noi - 
care-mi spune 'Bama uneori, dar tu-mi poţi spune Jake. 

Pistolarul se ridică în şezut şi durerea de cap deveni 
apăsătoare şi urgentă. 

Se aplecă în faţă şi pierdu o scurtă luptă cu stomacul. 

— Mai este apă, zise Jake. 


Luă conserva şi se duse în spatele grajdului. Se opri şi-i 
zâmbi nesigur pistolarului. 

Pistolarul încuviinţă spre el, după care puse capul jos şi îl 
propti cu mâinile. Băiatul era bine făcut, chipeş, să fi tot 
avut zece ori unsprezece ani. Pe chipul lui se citise o umbră 
de teamă, dar asta era în regulă; pistolarul ar fi avut mai 
puţină încredere în el dacă băiatul nu şi-ar fi arătat teama. 

In spatele grajdului începu un huruit ciudat, bufnit. 
Pistolarul ridică iute capul, ducând mâinile la paturile 
pistoalelor. Sunetul dură în jur de cincisprezece secunde, 
după care încetă. Băiatul se întoarse cu conserva - plină 
acum. 

Pistolarul bău iar cu zgârcenie şi de data aceasta fu puţin 
mai bine. Durerea de cap începea să dispară. 

— N-am ştiut ce să fac cu tine când ai căzut, zise Jake. 
Câteva secunde, înainte, am crezut c-o să mă împuşti. 

— Poate că asta şi voiam. Credeam că eşti altcineva. 

— Preotul? 

Pistolarul ridică repede ochii. 

Băiatul îl studie, încruntându-se. 

— S-a instalat în curte. Eu eram în casa de colo. Sau 
poate că era magazie. Nu mi-a plăcut de el, aşa că n-am 
ieşit afară. A venit noaptea şi a plecat a doua zi. M-aş fi 
ascuns şi de tine, dar dormeam când ai venit. Se uită 
posomorât în sus. Nu-mi plac oamenii. Mă dau peste cap. 

— Cum arăta? 

Băiatul ridică din umeri. 

— Ca orice preot. Purta haine negre. 

— O glugă şi o sutană? 

— Ce-i aia sutană? 

— O robă. Ca o rochie. 

Băiatul aprobă din cap. 

— Cam aşa, da. 

Pistolarul se aplecă în faţă şi ceva de pe chipul lui îl făcu 
pe băiat să tresară puţin. 

— Cât timp e de atunci? Spune-mi, de dragul tatălui tău. 


— Eu... eu... 

Cumpărat, pistolarul spuse: 

— Nu-ţi voi face nimic. 

— Nu ştiu. Nu-mi amintesc timpul. Fiecare zi e la fel ca 
cealaltă. 

Pentru prima dată pistolarul se întrebă conştient cum 
ajunsese băiatul în locul acela înconjurat de leghe întregi de 
deşert arid, care ar fi ucis orice om. 

Însă nu voia să se preocupe de asta, nu încă, cel puţin. 

— Aproximează cât poţi mai bine. Acum mult timp? 

— Nu. Nu mult. Nu sunt aici de mult timp. 

Văpaia se aprinse iar în el. Luă conserva şi bău din ea cu 
mâini care mai tremurau doar puţin. Auzi în gând o frântură 
din cântecul acela de leagăn, dar de data aceasta, în loc de 
chipul mamei lui, văzu faţa brăzdată de cicatrice a lui Alice, 
care fusese mândra lui în acum defunctul oraş Tull. 

— O săptămână? Două? Trei? 

Băiatul îl privi distrat. 

— Da. 

— Care? 

— O săptămână. Sau două. Se uită într-o parte, roşind 
puţin. Mi-am făcut nevoile de trei ori, ăsta-i singurul fel în 
care pot măsura lucrurile acum. Nici măcar n-a băut. Am 
crezut că este fantoma unui preot, ca într-un film pe care 
l-am văzut odată, numai că Zorro s-a prins că nu este preot, 
dar nici fantomă. Era un simplu bancher care voia nişte 
pământ pentru că era aur sub el. Doamna Shaw m-a dus să 
văd filmul. Era în Times Square. 

Nimic din toate acestea nu-i spunea ceva pistolarului, aşa 
că nu făcu nici un comentariu. 

— Eram speriat, zise băiatul. Am fost speriat aproape tot 
timpul. Chipul lui trepida ca un cristal în pragul ultimei note 
înalte distructive. Nici măcar n-a aprins focul. A stat doar 
acolo. Nici nu ştiu dacă s-a culcat. 

Aproape! Mai aproape decât a fost vreodată, pe toţi zeii! 
În pofida deshidratării sale severe, îşi simţea mâinile destul 


de umede, chiar unsuroase. 

— Este nişte carne uscată, spuse băiatul. 

— Bine. Pistolarul aprobă din cap. Bun. 

Băiatul se ridică s-o aducă şi genunchii îi pocniră uşor. 
Avea o siluetă dreaptă, sănătoasă. Deşertul nu-l sleise încă. 
Braţele îi erau subţiri, însă pielea, deşi bronzată, nu se 
uscase şi nu se crăpase. Are sânge-n el, îşi spuse pistolarul. 
Poate şi niscai vână de curaj, altfel ar fi luat un pistol de la 
mine şi m-ar fi împuşcat când dormeam. 

Sau poate că băiatul pur şi simplu nu se gândise la asta. 

Pistolarul bău iar din conservă. Cu sau fără vână de curaj, 
nu vine din locul ăsta. 

Jake se întoarse cu o grămăjoară de carne uscată pe ceva 
ce aducea cu un tocător ars de soare. Carnea era tare, 
aţoasă şi destul de sărată încât să facă marginile ulcerate 
ale gurii pistolarului să sfârâie de durere. Mâncă şi bău pe 
săturate, după care se lăsă pe spate. Băiatul mâncă doar 
puţin, pigulind fâşiile închise la culoare cu o stranie 
delicateţe. 

Pistolarul se uită la el şi băiatul se uită înapoi destul de 
candid. 

— De unde ai venit tu, Jake? întrebă el într-un final. 

— Nu ştiu. Băiatul se încruntă. Dar ştiam. Ştiam de unde 
am venit, dar acum totul e neclar, ca un vis urât atunci 
când te trezeşti. Am multe vise urâte. Doamna Shaw 
spunea că asta se datorează faptului că mă uit la prea 
multe filme horror pe Canalul Unsprezece. 

— Ce canal? Îl vizită o idee neaşteptată. E ca un fel de 
grindă?5 

— Nu -e TV. 

— Ce e aia teve? 

— Păi... Băiatul îşi atinse fruntea. Imagini. 

— Te-a adus cineva aici? Doamna Shaw de care zici? 


5 Beam, în original, care înseamnă deopotrivă 
grindă/bârnă, traversă şi rază (de soare, de lumină etc.) (n. 
tr.). 


— Nu, răspunse băiatul. Pur şi simplu am ajuns aici. 

— Cine este doamna Shaw? 

— Nu ştiu. 

— De ce-ţi spunea 'Bama? 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu înţeleg nimic din ce spui, rosti pistolarul pe un ton 
categoric. 

Aproape pe nepusă masă, băiatul păru în pragul 
lacrimilor. 

— Nu mă pot abţine. Pur şi simplu am ajuns aici. Dacă 
m-ai fi întrebat ieri de TV şi canale, pun pariu că ţi-aş fi 
putut răspunde! Mâine probabil că nu-mi voi aminti nici 
măcar că sunt Jake - doar dacă nu-mi vei spune tu, iar tu nu 
vei fi aici, aşa-i? Tu vei pleca şi eu voi muri de foame, 
pentru că mi-ai mâncat aproape toată hrana. Nu am cerut 
eu să ajung aici. Nu-mi place. E înfricoşător. 

— Nu te plânge atâta. Fă faţă situaţiei. 

— N-am cerut eu să ajung aici, repetă băiatul cu o 
încăpățânare zăpăcită. 

Pistolarul mâncă altă bucată de carne, mestecând-o bine 
pentru a scoate sarea din ea înainte de-a o înghiţi. Băiatul 
devenise o parte din problemă şi pistolarul era convins că 
spunea adevărul - nu ceruse el asta. Păcat. El, unul... e/o 
ceruse. Dar nu ceruse ca jocul să devină atât de murdar. Nu 
ceruse să întoarcă pistoalele spre locuitorii din Tull; nu 
ceruse să o împuşte pe Allie, cu chipul ei trist şi frumos 
marcat la sfârşit de secretul pe care ceruse până la urmă 
să-l afle, folosind cuvântul acela, acel nouăsprezece, ca pe 
o cheie într-o broască; nu ceruse să fie pus în situaţia de-a 
alege între datorie şi crimă cu sânge rece. Nu era corect să 
ademeneşti spectatori nevinovaţi şi să-i faci să rostească 
replici pe care nu le înţeleg pe o scenă străină. A//ie, îşi 
spuse el, Allie făcea măcar parte din lumea asta, în propriul 
ei fel amăgitor de sine. Dar băiatul acesta... băiatul acesta 
afurisit de Dumnezeu... 

— Spune-mi ce îţi aminteşti, îi zise lui Jake. 


— Doar puţin. Nu pare să mai aibă logică deloc. 

— Spune-mi. Poate găsesc eu logica. 

Băiatul se gândi cum să înceapă. Se concentră mult. 

— Era un loc... cel dinaintea ăstuia. Un loc înalt cu multe 
camere şi o curte interioară de unde te puteai uita la clădiri 
înalte şi la apă. Era o statuie care stătea în apă. 

— O statuie în apă? 

— Da. O femeie cu coroană pe cap şi o torţă în mână şi... 
cred... o carte. 

— Acuma scorneşti toate astea? 

— Presupun că da, zise băiatul neputincios. Pe străzi erau 
chestii în care te puteai urca. Din cele mari şi din cele mici. 
Cele mari erau albastre şi albe. Cele mici erau galbene. 
Multe din cele galbene. Eu mergeam pe jos spre şcoală. Pe 
marginea străzilor erau cărări de ciment. Ferestre în care să 
te uiţi şi alte statui care purtau haine. Statuile vindeau 
hainele. Ştiu că sună aiurea, dar statuile vindeau hainele. 

Pistolarul clătină din cap şi scrută chipul băiatului după 
urma vreunei minciuni. Nu văzu aşa ceva. 

— Mergeam pe jos spre şcoală, repetă băiatul stăruitor. 
Şi aveam un... - ochii i se închiseră şi buzele i se mişcară 
dibuind - ghiozdan... maro. Aveam mâncare pentru prânz. 
Şi purtam - dibui din nou, dibui agonic - o cravată. 

— O eşarfă? 

— Nu ştiu. Degetele băiatului făcură un gest lent, 
inconştient de strângere la nivelul gâtului, unul pe care 
pistolarul îl asocie cu spânzurarea. Nu ştiu. S-au şters toate. 
Şi se uită în altă parte. 

— Pot să te adorm? întrebă pistolarul. 

— Nu mi-e somn. 

— Pot să te fac să-ţi fie şi pot să te fac să-ţi aminteşti. 

Neîncrezător, Jake întrebă: 

— Cum poţi face aşa ceva? 

— Cu asta. 

Pistolarul scoase un glonţ de la cingătoare şi-l roti între 
degete. Mişcarea era expertă, fluidă ca uleiul. Cartuşul 


trecea fără efort de la degetul mare şi arătător la arătător şi 
degetul mijlociu, de la mijlociu la inelar, de la inelar la 
degetul mic. Dispăru din vedere şi reapăru; păru să 
plutească scurt timp, apoi parcurse drumul înapoi. Cartuşul 
se plimba pe degetele pistolarului. Degetele însele 
mărşăluiau precum îi mărşăluiseră picioarele în ultimii 
kilometri până la locul acela. Băiatul privi, îndoiala iniţială 
fiind înlocuită la început de-o simplă încântare, apoi de-un 
extaz prostrat, apoi, când îşi deschise baierele minţii, de 
primele semne ale inexpresivităţii. Ochii i se închiseră. 
Glonţul dansa înainte şi înapoi. Ochii lui Jake se deschiseră 
la loc, mai surprinseră pentru scurtă vreme mişcarea egală 
şi moale dintre degetele pistolarului, după care se închiseră 
din nou. Pistolarul continuă să jongleze, însă ochii lui Jake 
nu se mai deschiseră. Băiatul respira calm, încet şi regulat. 
Asta era musai să fie parte din procedeu? Da. Era. Avea o 
anumită frumusețe rece, asemenea dantelăriei care 
mărgineşte aisbergurile albastre şi dure. | se păru încă o 
dată că o aude pe mama lui cântând, dar nu aiureala 
despre Suzana care se suie spre sfânta sa soră, ci o 
aiureală mai dulce, care venea de la mare depărtare pe 
când el se legăna în pragul somnului: Copil drag, copil 
cuminte, adă murele să ne încânte. 

Nu pentru prima dată, pistolarul simţi gustul catifelat, 
insidios al aleanului. 

Glonţul dintre degetele lui, manipulat cu atâta neştiută 
graţie, deveni brusc oribil, semnul unui monstru. Îl lăsă să-i 
cadă în palmă, închise pumnul şi strânse cu forţă, dureros. 
De ar fi explodat, în momentul acela l-ar fi bucurat 
distrugerea talentatei sale mâini, căci singurul ei talent 
adevărat era crima. Întotdeauna existase crimă pe lume, 
însă nu-l liniştea cu nimic să-şi spună asta. Exista crimă, 
exista viol, existau practici cumplite, şi toate erau în 
numele binelui, în numele  sângerosului bine, al 
sângerosului mit, al Graalului, al Turnului. A, Turnul stătea 
undeva în mijlocul lucrurilor (aşa se spunea), înălţându-şi 


corpul negru-cenuşiu spre cer, iar în urechile lui afectate de 
deşert pistolarul auzi sunetul vag şi dulce al vocii mamei 
lui: Chussit, chissit, chassit, umple coşul negreşit. 

Işi alungă din gând cântecul şi, odată cu el, şi gingăşia 
lui. 

— Unde te afli? întrebă. 


Jake Chambers - uneori 'Bama - coboară scările cu 
ghiozdanul în spate. În el are manualul de ştiinţele naturii, 
cel de geografie, un caiet, un creion, merindele pentru 
prânz pe care i le-a pregătit doamna Greta Shaw, 
bucătăreasa mamei lui, în bucătăria cu mobilier Formica 
cromat în care un ventilator se învârte fără încetare, 
absorbind mirosurile grele. In punga cu mâncare are un 
sandviş cu unt de arahide şi peltea, un sanaviş cu salam, 
salată şi ceapă, şi patru prăjiturele Oreo. 

Părinţii lui nu-l urăsc, însă par totuşi să fi uitat de el. S-au 
sustras datoriei şi l-au lăsat în grija doamnei Greta Shaw, a 
bonelor, a unui tutore pe timp de vară şi a Şcolii Piper (care 
este Particulară şi Drăguță şi, mai mult ca orice, strict 
pentru Albi) tot restul timpului. Nici unul dintre oamenii 
aceştia nu a ținut să fie mai mult decât ceea ce este - 
profesionist, cel mai bun din domeniul său de activitate. 
Nici unul nu l-a strâns la pieptul cald, cum se întâmplă de 
obicei în romanele istorice de dragoste pe care le citeşte 
mama lui şi pe care le-a degustat şi Jake, căutând „părțile 
fierbinți”. 

Romane istorice, aşa le numeşte uneori tatăl lui, dar 
alteori le spune romane „despuiate”. 

Tu vorbeşti, zice mama lui cu o țâfnă infinită din spatele 
unei uşi închise la care Jake trage cu urechea. Tatăl lui 
lucrează pentru Reţea şi Jake l-ar putea recunoaşte dintr-un 
şir de bărbați costelivi cu tunsori scurte. Probabil. 


Jake nu ştie că-i urăşte pe toți profesioniștii, mai puțin pe 
doamna Shaw. Oamenii l-au zăpăcit întotdeauna. Mama lui, 
care e deşirată într-un fel sexy, se culcă deseori cu prieteni 
bolnavi. Tată lui vorbeşte uneori la Rețea despre oamenii 
care fac „exces de Coca”. Această afirmaţie este însoțită 
mereu de un rânjet mucalit şi o amuşinare scurtă a unghiei 
de la degetul mare. 

Acum este pe stradă, Jake Chambers este pe stradă, a 
„spălat putina”. E curat şi ordonat, drăgălaş, sensibil. Joacă 
popice o dată pe săptămână la Mid-Town Lanes. Nu are 
prieteni, ci doar cunoştinţe. Nu s-a sinchisit niciodată să se 
gândească la asta, dar îl doare. Nu ştie şi nici nu înțelege că 
îndelunga sa relaţie cu profesioniștii l-a făcut să adopte 
multe dintre trăsăturile lor. Doamna Greta Shaw (mai de 
treabă decât ceilalţi, dar, Doamne, il consolează asta 
vreodată?) face sanavişuri cu mare profesionalism. Le 
potriveşte bine şi le taie coaja, aşa încât, atunci când le 
mănâncă în a patra recreatie, între orele de gimnastică, 
arată ca şi când locul lui ar fi la o petrecere cu cocteiluri cu 
un pahar de tărie în cealaltă mână, nu cu un roman sportiv 
ori un western cu Clay Blaisdell împrumutat de la biblioteca 
şcolii. Tatăl lui câştigă o căruță de bani, pentru că el e 
expert în „răfuială” - asta însemnând producerea unei 
emisiuni mai puternice în Rețeaua sa pentru a înfrânge o 
emisiune mai slabă de la o Reţea rivală. Tatăl lui fumează 
patru pachete de țigări pe zi. Tatăl lui nu tuşeşte, dar are 
un rânjet sarcastic şi nu-l deranjează să guste uneori din 
bătrâna Coca. 

Pe stradă în jos. Mama lui îi lasă bani de taxi, dar el 
merge pe jos în fiecare zi când nu plouă, legănânau-şi 
ghiozdanul (şi uneori bila de popice, deşi cel mai adesea o 
lasă în dulăpiorul lui din vestiar), un băiat mărunţel care 
arată sută la sută american, cu părul lui blond şi ochii 
albaştri. Fetele au început deja să-i arunce ocheade (cu 
aprobarea mamelor lor), iar el nu se sfieşte, dând dovadă 
de o jucăuşă înfumurare infantilă. Intră în vorbă cu ele cu 


un profesionalism inconştient şi le lasă cu gura căscată. Íi 
place geografia şi, după-masa, să joace popice. 

Tatăl lui deține acţiuni la o companie care produce 
aparate automate pentru aşezarea popicelor, dar Mid- Town 
Lanes nu foloseşte acea marcă. El nu crede că s-a gândit la 
asta, dar s-a gândit. 

Înaintând pe stradă, trece pe lângă Bloomie's, unde 
modelele sunt îmbrăcate în haine de blană, costume 
edwardiene cu şase nasturi, iar altele sunt goale puşcă; 
altele sunt „în fundul gol'. Aceste modele - aceste 
manechine - sunt de-un profesionalism desăvârşit, iar el 
urăşte tot ce tine de profesionalism. E prea tânăr să fi 
învățat deja să se urască pe sine, dar sămânța e deja 
sădită; cu timpul, va încolți; şi va da rod rău la gust. 

Ajunge la colț şi se opreşte cu ghiozdanul lângă picior. 
Zgomotul traficului este asurzitor - autobuze albe cu 
albastru care gem din toate încheieturile, taxiuri galbene, 
Volkswagenuri, un camion mare. E un simplu băiat, dar nu 
ca oricare altul, şi-l vede cu coada ochiului pe omul care îl 
ucide. Este omul în negru şi nu-i vede fața, ci doar roba 
învolburată, mâinile întinse şi rânjetul sarcastic, profesional. 

Cade în stradă cu mâinile în față, nedând drumul 
ghiozdanului care conține merindele extrem de profesional 
pregătite de doamna Greta Shaw pentru masa de prânz. 
Zăreşte în treacăt printr-un parbriz de sticlă securizată 
chipul îngrozit al unui afacerist care poartă o pălărie 
albastru-inchis la bentița căreia e aninată elegant o pană 
mică. Undeva, dintr-un radio răsună rock and roll. O femeie 
bătrână de pe trotuarul de vizavi strigă - poartă o pălărie 
neagră cu plasă. Nu e nimic elegant la plasa aceea neagră; 
seamănă cu voalul unei văduve. Jake se simte doar surprins 
şi încearcă obişnuita senzație de năuceală răvăşitoare - aşa 
se sfârşeşte totuh 

Înainte să înscrie mai mult de două sute şaptezeci de 
puncte la popice? Aterizează greoi în stradă şi vede o 
crăpătură acoperită cu asfalt la aproximativ cinci centimetri 


de ochii săi. Ghiozdanul îi este smuls din mână. Se întreabă 
dacă s-a julit la genunchi, când maşina omului de afaceri cu 
pălărie albastră cu pană elegantă la bentiță trece peste el. 
E un Cadillac albastru mare, model 1976, cu pneuri 
Firestone albe. Maşina are aproape aceeaşi culoare ca şi 
pălăria afaceristului. Îi striveşte coloana vertebrală, îi face 
terci organele interne şi îi impinge sângele pe gură într-un 
jet de mare presiune. 

Întoarce capul şi vede stopurile de frână aprinse ale 
Cadillacului şi fum ieşind de sub roțile din spate blocate. 
Maşina a trecut şi peste ghiozdan şi a lăsat pe el o urmă 
neagră, lată. Întoarce capul în cealaltă parte şi vede un 
Ford mare, gri, frânând zgomotos la câtiva centimetri de 
trupul său. Un individ de culoare care vindea covrigei şi apă 
gazoasă la un stand pe roți vine spre el în pas alergător. 
Sângele curge din nasul, urechile, ochii, rectul lui Jake. 
Organele genitale i-au fost strivite. Se întreabă iritat cât de 
grav şi-a julit genunchii. Se întreabă dacă va întârzia la 
şcoală. Acum aleargă spre el şi şoferul Cadillacului, 
bolborosind. Undeva, o voce îngrozitor de calmă, vocea 
destinului, spuse: „Sunt preot. Lăsaţi-mă să trec. Un Act de 
Căință..." 

Vede roba neagră şi cunoaşte pe dată groaza. El este, el 
e omul în negru. Cu ultima sforțare, Jake întoarce faţa în 
cealaltă direcţie. Undeva, la un radio se aude un cântec al 
formației rock Kiss. Îşi vede propria mână întinsă pe 
caldarâm, mică, albă, armonioasă. Nu şi-a ros niciodată 
unghiile. 

UVitându-se la mâna sa, Jake moare. 


iv 
Pistolarul stătea pe vine, cufundat încruntat în gânduri. 


Era obosit şi îl durea tot corpul şi gândurile îi veneau cu o 
lentoare neliniştitoare. In faţa lui, uimitorul băiat dormea cu 


mâinile împreunate în poală, respirând calm în continuare. 
Işi spusese povestea fără patimă, deşi vocea îi tremurase 
aproape de sfârşit, când ajunsese la partea despre „preot” 
şi „un Act de Căinţă”. Sigur, nu-i vorbise pistolarului despre 
familia lui şi despre propria sa năucitoare nesiguranţă de 
sine, însă asta totuşi răzbătuse - răzbătuse destul cât 
pistolarul să-i întrezărească dimensiunea. Faptul că nu 
existase nicicând un oraş precum cel descris de băiat (doar 
dacă nu era vorba de legendarul oraş Lud) nu era partea 
cea mai tulburătoare a poveştii, însă era deconcertantă. 
Totul era deconcertant. Pistolarul se temea de implicaţii. 

— Jake? 

— Î-nî? 

— Vrei să-ţi aminteşti astea când te vei trezi sau să le 
uiţi? 

— Să le uit, răspunse prompt băiatul. Când mi-a dat 
sângele pe gură am simţit gustul rahatului meu. 

— Bine. Acuma o să dormi, înţelegi? Somn adevărat, de 
data asta. Haide, întinde-te, de nu ţi-e cu bănat. 

Jake se întinse, părând mic şi liniştit şi neputincios. 
Pistolarul nu credea că băiatul este neputincios. II înconjura 
un sentiment de moarte, mirosul înţepător al unei noi 
capcane. Nu-i plăcea sentimentul, dar îi plăcea băiatul. 

Îi plăcea tare mult. 

— Jake? 

— Şşş. Dorm. Vreau să dorm. 

— Da. Şi când te vei trezi nu-ţi vei aminti nimic din toate 
astea. 

— "ine. Bun. 

Pistolarul îl supraveghe scurt timp, gândindu-se la propria 
copilărie, care de regulă i se părea că aparținuse unei alte 
persoane - o persoană care a sărit printr-o fabuloasă lentilă 
temporală şi a devenit cu totul altcineva -, dar care acum i 
se părea chinuitor de aproape. Era foarte cald în grajdul 
haltei şi bău precaut încă puţină apă. Se ridică în picioare şi 
se duse spre spatele clădirii, oprindu-se pentru a arunca o 


privire într-unul dintre staulele cailor. În colţ era un morman 
mic de fân alb şi o cuvertură atent împăturită, dar miros de 
cal nu se simţea deloc. În grajd nu se simţea nici un altfel 
de miros. Soarele alungase toate mirosurile şi nu lăsase 
nimic. Aerul era perfect neutru. 

În partea din spate a grajdului era o încăpere strâmtă şi 
întunecată, în mijlocul căreia se afla un mecanism din oţel 
inoxidabil. Era neatins de rugină ori putregai. Semăna cu un 
putinei de unt. În stânga, o ţeavă cromată ieşea din el şi se 
sfârşea deasupra unui şanţ de scurgere din podea. 
Pistolarul văzuse pompe asemănătoare în alte locuri 
secetoase, dar niciodată nu văzuse una atât de mare. 

Nu-şi putea imagina cât de adânc trebuie să fi săpat 
oamenii (oameni de mult dispăruţi) până să dea de apă - 
tainică şi veşnic neagră sub plita deşertului. 

De ce nu demontaseră pompa când fusese abandonată 
halta? 

Din pricina demonilor, probabil. 

Se cutremură imediat, o răsucire bruscă din spinare. 
Pielea i se făcu de găină. Se duse la panoul de control şi 
apăsă butonul de pornire. Mecanismul începu să huruie. 
După o jumătate de minut, poate, un şuvoi de apă 
răcoroasă şi limpede ieşi din ţeavă şi curse pe şanţ în jos 
pentru a fi recirculată. 

Înainte ca pompa să se închidă singură cu un clic final, 
din ţeavă curseră poate zece litri de apă. Era un lucru atât 
de străin de timpul şi locul acela ca iubirea adevărată, şi 
totuşi la fel de concret ca o Judecată, o amintire tăcută a 
timpului când lumea încă nu mersese mai departe. Probabil 
că funcţiona pe baza unui cilindru atomic, căci nu exista 
curent electric pe o rază de o mie cinci sute de kilometri şi 
chiar şi bateriile şi-ar fi pierdut puterea cu mult timp în 
urmă. Fusese fabricat de o companie numită North Central 
Positronics. 

Pistolarului nu-i plăcea. 

Se duse înapoi şi se aşeză lângă băiatul care îşi pusese o 


mână sub obraz. 

Un băiat cu trăsături frumoase. Pistolarul mai bău nişte 
apă şi îşi încrucişă picioarele, ca să şadă în stil indian. 
Băiatul, aidoma curiosului de la marginea deşertului, 
stăpânul păsării (Zoltan, îşi aminti pistolarul imediat, 
numele păsării era Zoltan), îşi pierduse simţul timpului, dar 
faptul că omul în negru era mai aproape părea dincolo de 
orice îndoială. Nu pentru întâia dată, pistolarul se întrebă 
dacă omul în negru nu-l lăsa să-l prindă din urmă cu un 
motiv ştiut doar de el. Poate că îl juca pe degete. Încercă 
să-şi imagineze cum va fi confruntarea, dar nu reuşi. 

Îi era foarte cald, dar starea de rău îl părăsise. Poezioara 
îi veni iar în gând, însă de această dată în loc de mama lui 
se gândi la Cort - Cort, un om ca un motor fără vârstă, cu 
faţa brăzdată de cicatricele lăsate de cărămizi şi gloanţe şi 
instrumente boante. Cicatricele războiului şi ale educării în 
artele războiului. 

Se întrebă dacă, întâmplător, Cort avusese parte de-o 
iubire pe măsura acelor monumentale cicatrice. Se îndoia. 
Se gândi la Susan, şi la mama lui, şi la Marten, vrăjitorul 
acela imperfect. 

Pistolarului nu-i stătea în fire să mediteze la trecut; doar 
o impresie vagă asupra viitorului şi a propriei sale 
construcţii emoţionale îl făcea să nu-i lipsească total 
imaginaţia, să nu fie un neghiob periculos. Prin urmare, 
direcţia în care îl purtau acum gândurile îl uimea. Un nume 
îl chema pe celălalt - Cuthbert, Alain, bătrânul Jonas cu 
vocea lui tremurată; şi din nou Susan, încântătoarea fată de 
la fereastră. Astfel de gânduri duceau mereu înapoi la 
Susan şi la întinsa câmpie unduită cunoscută drept 
Povârniş, şi la pescarii care îşi aruncau năvoadele în 
golfurile de la malul Mării Limpezi. 

Pianistul din Tull (mort şi el, cum morţi erau toţi locuitorii 
din Tull, şi încă de mâna sa) cunoscuse locurile acelea, cu 
toate că el şi pistolarul vorbiseră despre ele doar o dată. Lui 
Sheb îi plăcuseră vechile cântece, le cântase odinioară 


într-un birt numit Popasul Călătorului, şi pistolarul fredonă 
unul înfundat, pe sub mustață: 


Iubire o iubire o nesăbuită iubire 
Uite ce-a făcut nesăbuita iubire. 


Pistolarul râse strâmb. Sunt ultimul din acea lume verde, 
în tonuri blânde. 

Şi cu toată nostalgia sa, nu simţea pic de 
autocompătimire. Lumea mersese mai departe fără milă, 
dar picioarele lui erau încă puternice, iar omul în negru era 
mai aproape. Pistolarul aţipi. 


vV 


Când se trezi, era aproape întuneric şi băiatul dispăruse. 

Pistolarul se ridică, auzindu-şi pocnetul încheieturilor, şi 
se duse la uşa grajdului. Pe veranda hanului, în întuneric, 
dansa o flacără mică. Se îndreptă spre ea, umbra lui lungă 
şi neagră urmându-l în lumina roşie cu nuanţe de ocru a 
apusului. 

Jake şedea lângă o lampă cu kerosen. 

— Uleiul era într-o canistră, zise el, dar m-am temut să 
aprind lampa în casă. 

Totul e atât de uscat... 

— Ai făcut bine. 

Pistolarul se aşeză, neluând în seamă praful anilor pe 
care îl văzu ridicându-se în jurul său. | se părea lucru de 
mirare că veranda nu se prăbuşea pur şi simplu sub 
greutatea lor. Flacăra lămpii lumina faţa băiatului în tonuri 
delicate. 

Pistolarul îşi scoase săculeţul şi îşi rulă o ţigară. 

— Avem de sporovăit, zise el. 

Jake încuviinţă din cap, zâmbind puţin la auzul acestui 
cuvânt. 

— Cred că ştii că sunt pe urmele omului pe care l-ai 


văzut. 

— Ai de gând să-l ucizi? 

— Nu ştiu. Trebuie să-l fac să-mi spună ceva. S-ar putea 
să trebuiască să-l pun să mă ducă undeva. 

— Unde? 

— Să găsesc un turn, spuse pistolarul. 

Ţinu ţigara deasupra sticlei lămpii şi trase din ea; fumul 
se risipi pe boarea înteţită a nopţii. Jake privi. Pe chipul lui 
nu se citea nici teamă, nici curiozitate, şi-n mod categoric 
nici entuziasm. 

— Deci eu o să plec mâine, spuse pistolarul. Va trebui să 
vii cu mine. Câtă carne a mai rămas? 

— Doar puţină. 

— Porumb? 

— Încă puţin. 

Pistolarul aprobă din cap. 

— Este vreo pivniţă aici? 

— Da. Jake se uită la el. Pupilele i se dilataseră şi erau 
uriaşe, fragile. Tragi de un inel din podea, dar eu n-am 
coborât acolo. M-am temut că se va rupe scara şi nu voi 
mai putea ieşi. Şi miroase rău. E singurul lucru de pe aici 
care are miros. 

— O să ne trezim devreme şi-o să vedem dacă e ceva 
acolo ce merită a fi luat. Apoi o să plecăm. 

— Bine. Băiatul făcu o pauză, după care spuse: Mă bucur 
că nu te-am ucis în somn. Aveam o furcă şi m-am gândit să 
te ucid. Dar n-am făcut-o, iar acum nu va mai fi nevoie să 
mă tem să adorm. 

— De ce să te temi? 

Băiatul îi aruncă o privire sumbră. 

— De năluci. De e/, că se întoarce. 

— De omul în negru, spuse pistolarul. Nu era o întrebare. 

— Da. E un om rău? 

— Cred că asta depinde din ce direcţie priveşti, zise 
pistolarul pe un ton absent. Se ridică în picioare şi îşi aruncă 
ţigara pe solul compact. Mă duc la culcare. 


Băiatul se uită la el cu timiditate. 

— Pot să dorm în grajd cu tine? 

— Desigur. 

Pistolarul rămase pe trepte, uitându-se în sus, şi băiatul 
veni lângă el. Steaua Bătrână era pe cer, la fel şi Mama 
Bătrână. Pistolarul avea impresia că, dacă închidea ochii, ar 
reuşi să audă orăcăitul primilor brotaci, să simtă mirosul 
verde, aproape văratic al peluzelor de la curte după prima 
lor cosire (sau să audă, poate, pocnetul leneş al bilelor de 
lemn în vreme ce doamnele din Aripa de Est, înveşmântate 
doar în cămăşi de noapte, jucau „Puncte” la lumina tot mai 
slabă a apusului), reuşea aproape să-i vadă pe Cuthbert şi 
Jamie venind prin spărtura din gardurile vii, chemându-l să 
călărească împreună cu ei... 

Nu era în firea lui să se gândească atât de mult la trecut. 

Se întoarse şi luă lampa. 

— Hai la culcare, spuse. 

Traversară grajdul împreună. 


vi 


În dimineaţa zilei următoare exploră pivnita. 

Jake avusese dreptate: mirosea rău. Avea un iz umed, de 
mlaştină, care-l îngreţoşă pe pistolar şi-l făcu să se simtă 
ameţit, după lipsa antiseptică de miros a deşertului şi a 
grajdului. Pivniţa mirosea a varză şi a napi şi a cartofi cu 
colţi lungi şi negri căzuţi pradă putregaiului biruitor. Scara, 
pe de altă parte, părea destul de solidă, şi el o folosi pentru 
a cobori. 

Podeaua era de pământ şi pistolarul aproape că atingea 
cu capul grinzile de susţinere din tavan. Acolo jos încă 
trăiau păianjeni, din aceia deranjant de mari, cu corpuri 
cenuşii, marmorate. Mulţi erau mutanti, specia de origine 
fiind de mult dispărută. Unii aveau ochi în vârf de coarne ca 
de melc, alţii aveau şi până la şaisprezece picioare. 


Pistolarul se uită în jur printre gene şi aşteptă să i se 
adapteze ochii. 

— Eşti bine? strigă Jake în jos cu nervozitate. 

— Da. Se concentră asupra colţului. Sunt conserve. 
Aşteaptă. 

Se duse atent în colţ, ferindu-şi capul. Era o cutie veche 
cu o latură pliată. 

Conservele erau de legume - fasole verde, fasole 
galbenă - şi găsi trei cutii de saramură de vită. 

Luă un braţ plin şi urcă scara. Urcă până la jumătatea ei 
şi-i dădu conservele lui Jake, care se lăsă în genunchi 
pentru a le lua. Se întoarse după altele. 

Doar la al treilea drum auzi geamătul din fundaţii. 

Se întoarse, se uită şi simţi că-l năpădeşte un soi de 
teroare tulbure, un sentiment molatec şi respingător 
deopotrivă. 

Fundaţia era compusă din blocuri uriaşe de calcar care 
probabil că fuseseră aşezate la linie atunci când halta era 
nouă, dar care acum stăteau în unghiuri inegale, instabile. 
Făceau peretele să pară inscripţionat cu stranii hieroglife 
şerpuitoare. lar din îmbinarea a două dintre aceste abstruse 
crăpături, un fir subţire de nisip curgea, de parcă ceva şi-ar 
fi croit drum din partea cealaltă cu un zel temeinic, 
insistent. 

Geamătul creştea şi scădea în intensitate, devenind mai 
puternic, până când pivniţa întreagă se umplu de acel 
sunet, un zgomot abstract de durere sfâşietoare şi efort 
nepământean. 

— Vino sus! strigă Jake. O, lisuse, domnule, vino sus! 

— Du-te de aici, zise pistolarul cu calm. Aşteaptă afară. 
Dacă nu ies până ce numeri la două... nu, trei sute, pleacă 
naibii de aici. 

— Vino sus! strigă Jake din nou. 

Pistolarul nu răspunse. Scoase un pistol cu mâna 
dreaptă. 

Acum, în perete era o gaură mare cât o monedă. Reuşea 


să audă, prin cortina terorii sale, ropotul paşilor lui Jake în 
timp ce acesta fugea. Apoi curgerea nisipului se opri. 
Geamătul încetă, dar se auzea sunetul unei respiraţii egale, 
chinuite. 

— Cine eşti? întrebă pistolarul. 

Nici un răspuns. 

Şi în Vorba Nobilă, vocea sa umplându-se cu vechiul 
tunet poruncitor, Roland ceru să ştie: 

— Cine eşti, Demonule? Vorbeşte, de vrei să vorbeşti. 
Timpul meu e scurt; răbdarea - şi mai scurtă. 

— Du-te încet, zise  dinăuntrul peretelui o voce 
tărăgănată, înfundată. Şi pistolarul simţi teroarea aceea 
tulbure cum se adânceşte şi devine aproape solidă. 

Era vocea lui Alice, femeia la care stătuse în oraşul Tull. 
Însă ea era moartă; o văzuse cu ochii lui murind, cu o gaură 
de glonţ în mijlocul frunţii. În faţa ochilor i se păru că vede 
imagini fulgerătoare, descendente. Du-te încet pe lângă 
Vane, pistolarule. Fii cu ochii în patru la taheeni. In timp ce 
tu călătoreşti cu băiatul, omul în negru călătoreşte cu 
sufletul tău în buzunar. 

— Ce vrei să spui? Explică-te! 

Dar răsuflarea se stinsese. 

Pistolarul rămase încremenit un moment, după care unul 
dintre acei păianjeni uriaşi căzu pe braţul său şi i se târî cu 
mişcări agere până pe umăr. Cu un icnet involuntar, îl 
îndepărtă şi se ridică în picioare. Nu voia să facă următorul 
lucru, dar rânduiala era strictă, inviolabilă. la-i pe morţi 
dintre morţi, spunea vechiul proverb; doar un cadavru 
poate rosti adevăratele profeţii. Se duse la gaura din perete 
şi lovi cu pumnul. Marginile blocului de calcar se sfărâmară 
cu uşurinţă când lovi în el încordându-şi doar puţin muşchii, 
şi mâna sa trecu prin perete. 

Şi atinse ceva solid cu cioturi drepte şi aspre. Trase mâna 
înapoi. În ea ţinea o falcă roasă la punctul de îmbinare. 
Dinţii erau îndreptaţi în toate direcţiile. 

— Prea bine, spuse el încet. Vâri falca în buzunarul de la 


spate şi, ţinând cu greu ultimele conserve, urcă scara. Lăsă 
trapa deschisă. Soarele avea să pătrundă în pivniţă şi să 
stârpească păianjenii mutanti. 

Jake era la jumătatea curţii grajdului, ghemuit pe solul 
dur, crăpat. 

Văzându-l pe pistolar, strigă şi se dădu înapoi un pas sau 
doi, după care alergă spre el, plângând. 

— Am crezut că a pus stăpânire pe tine, că a pus 
stăpânire pe tine. Am crezut... 

— N-a pus. Nimic n-a pus stăpânire pe mine. 

Il ţinu pe băiat în braţe, simţindu-i faţa înflăcărată la 
piept şi mâinile uscate pe coaste. Simţea bătăile alerte ale 
inimii lui. Îi trecu prin gând mai târziu că acela a fost 
momentul în care a început să-l iubească pe băiat - lucru 
pe care, desigur, omul în negru trebuia să-l fi pus la cale de 
la început. Să fi existat vreodată o capcană mai puternică 
decât capcana iubirii? 

— Era un demon? 

Vocea lui era înfundată. 

— Da. Un demon-vorbitor. Nu e nevoie să ne mai 
întoarcem acolo. Haide. 

S-o luăm la picior. 

Se duseră în grajd şi pistolarul împachetă bine pătura sub 
care dormise - era călduroasă şi înţepătoare, dar altceva nu 
avea. Când termină cu asta, umplu ploştile de la pompă. 

— Tu duci o ploscă, zise el. Ţine-o pe după umeri - vezi? 

— Da. 

Băiatul îl privi de jos cu venerație, dar îşi feri imediat 
ochii. Işi săltă în spinare una dintre desagi. 

— E prea grea? 

— Nu. E bine. 

— Fii sincer acum. Nu te pot duce pe sus dacă faci 
insolaţie. 

— N-o să fac insolaţie. O să-mi fie bine. 

Pistolarul încuviinţă din cap. 

— Mergem către munţi, aşa-i? 


— Da. 

leşiră în bătaia dogoritoare a soarelui. Jake, ajungând cu 
capul până la coatele pistolarului, merse în dreapta lui şi 
puţin înainte, cu capetele din piele ale ploştii atârnându-i 
aproape până la gambe. Pistolarul îşi pusese pe umeri, în 
bandulieră, alte două ploşti şi ţinea bocceaua cu mâncare la 
subsuoară, strângând-o cu braţul stâng lângă corp. In mâna 
dreaptă ducea o desagă, săculeţul cu tutun şi restul 
lucrurilor sale. 

leşiră pe poarta haltei şi regăsiră făgaşele şterse ale 
drumului de trăsuri. Merseseră vreme de cincisprezece 
minute, poate, când Jack se roti şi făcu din mână spre cele 
două clădiri. Acestea păreau că se înghesuie în mijlocul 
întinderii necuprinse a deşertului. 

— Rămas bun! strigă băiatul. Rămas bun! După care se 
întoarse înapoi spre pistolar, părând îngrijorat. Am 
sentimentul că ne priveşte ceva. 

— Ceva sau cineva, admise pistolarul. 

— Oare se ascundea cineva acolo? 

— Nu ştiu. Nu cred. 

— Să ne întoarcem? Să mergem şi să... 

— Nu. Am terminat-o cu locul ăla. 

— Bun, zise Jake cu însufleţire. 

Merseră. Drumul de trăsuri trecea peste o morenă de 
nisip şi când pistolarul întoarse privirea, halta nu se mai 
vedea. Rămăsese din nou deşertul şi nimic altceva decât 
deşertul. 


vii 


Părăsiseră halta de trei zile; munţii se vedeau acum 
amăgitor de bine. 

Zăreau panta netedă, abruptă a deşertului 
transformându-se în coline, primii versanţi pleşuvi, stâncile 
scoțând capul prin pielea pământului cu un aer victorios 


posac, erodat. Mai sus, terenul se îndrepta treptat şi, pentru 
prima dată în multe luni ori ani, pistolarul întrevăzu 
verdeață adevărată. larbă, molizi pitici, poate chiar sălcii, 
toate hrănite de apa scursă după topirea zăpezilor de mai 
sus. Dincolo de asta, stâncile îşi reintrau în drepturi, 
înălțându-se în toată splendoarea lor ciclopică şi 
învălmăşită până sus de tot, la piscurile veşnic acoperite de 
zăpada orbitoare. În stânga, un defileu uriaş indica drumul 
către vârfurile calcaroase mai mici, erodate, şi terasele şi 
aflorimentele din cealaltă parte a muntelui. Pasul acela era 
ascuns de cortina cenuşie, aproape neîntreruptă, a ploilor 
fine. Noaptea, în minutele dinainte să adoarmă, Jake şedea 
privind în depărtare fascinat duelul scânteietor al fulgerului, 
alb şi purpuriu, un spectacol senzaţional pe clarul cerului de 
noapte. 

Băiatul se ţinea bine pe drum. Era rezistent, dar mai mult 
decât atât, părea să facă faţă oboselii cu un calm nesfârşit 
şi o voinţă pe care pistolarul le aprecia şi admira. Nu vorbea 
mult şi nu punea întrebări, nici chiar referitoare la falca pe 
care pistolarul o tot răsucea în mâini seara, când fuma. 
Trăia impresia că băiatul se simţea extrem de onorat - 
poate chiar exaltat - de tovărăşia sa şi asta îl tulbura. 
Băiatul îi fusese scos în cale - În timp ce tu călătoreşti cu 
băiatul, omul în negru călătoreşte cu sufletul tău în buzunar 
- şi faptul că Jake nu-l încetinea la mers făcea doar loc altor 
posibilităţi sinistre. 

La intervale regulate treceau pe lângă rămăşiţele 
simetrice ale focului aprins de omul în negru şi acum 
pistolarului i se părea că aceste rămăşiţe erau mai 
proaspete. În cea de-a treia noapte, pistolarul fu convins că 
vede în depărtare lumina altui foc, undeva pe primele 
coline blânde de la poalele munţilor. Lucrul acesta nu-l 
bucură atât de tare cât ar fi crezut odată. li veni în gând 
una dintre zicătorile lui Cort: A; grijă la cel ce se preface 
Şchiop. 

În jurul orei două, în a patra zi de când părăsiseră halta, 


Jake ameţi şi fu cât pe ce să cadă din picioare. 

— la stai jos, zise pistolarul. 

— Nu, sunt bine. 

— Stai jos. 

Băiatul se aşeză ascultător. Pistolarul se lăsă pe vine în 
apropiere, aşa încât Jake să fie la umbra lui. 

— Bea. 

— N-am voie până când nu... 

— Bea. 

Băiatul bău trei guri de apă. Pistolarul udă un colţ al 
păturii, în care era mult mai puţină mâncare acum, şi frecă 
materialul umed de încheieturile şi fruntea băiatului, care 
erau uscate de febră. 

— De acum înainte ne odihnim la ora asta în fiecare 
după-masă. Cincisprezece minute. Vrei să dormi? 

— Nu. 

Băiatul se uită la el ruşinat. Pistolarul îi adresă o privire 
blândă. Într-un fel distrat, scoase un glonţ de la curea şi 
începu să-l răsucească între degete. 

Băiatul privi fascinat. 

— Ce fain! făcu el. 

Pistolarul încuviinţă: 

— Înî! Făcu o pauză. Când eram de vârsta ta, locuiam 
într-un oraş fortificat, ţi-am spus asta? 

Băiatul clătină viguros din cap. 

— Sigur. Şi era un om rău... 

— Preotul? 

— Păi, uneori mă întreb şi eu asta, sincer să fiu, zise 
pistolarul. Dacă erau doi, acum cred că trebuie să fi fost 
fraţi. Poate chiar gemeni. Dar i-am văzut vreodată 
împreună? Nu, niciodată. Omul ăsta rău... Marten îl 
chema... era vrăjitor. Ca Merlin. Auzita-ţi de Merlin acolo de 
unde vii tu? 

— Merlin şi Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde, spuse Jake 
pe un ton visător. 

Pistolarul simţi că-l străbate un fior neplăcut. 


— Da, spuse. Arthur Eld, mulţumescu-ţi, că adevăr 
grăieşti. Eram foarte tânăr... 

Dar băiatul adormise în fund, cu mâinile împreunate în 
poală. 

— Jake. 

— Mdie! 

Îl sperie să audă acest cuvânt din gura băiatului, însă 
pistolarul nu voia să lase asta să se simtă în vocea sa. 

— Când voi pocni din degete, te vei trezi. Vei fi odihnit şi 
cu forţe proaspete. Auzit-ai? 

— Da. 

— Întinde-te, atunci. 

Pistolarul îşi scoase cele necesare din săculeţ şi rulă o 
ţigară. Lipsea ceva. 

În felul lui atent şi temeinic căută ce anume şi află. Lucrul 
care lipsea era deranjantul sentiment al grabei, senzaţia că 
ar putea rămâne în urmă în orice clipă, că drumul se va 
şterge şi că va rămâne doar o ultimă urmă de picior, care 
se va şterge şi ea încet-încet. Toate acestea dispăruseră 
acum, şi pistolarul începea să fie din ce în ce mai sigur că 
omul în negru voia să fie prins. 

Ai grijă la cel ce se preface şchiop. 

Ce avea să urmeze? 

Întrebarea era prea vagă pentru a-i reţine interesul. Lui 
Cuthbert i-ar fi stârnit interesul, un interes viu (şi probabil o 
glumă), însă Cuthbert nu mai era, aşa cum nu mai era nici 
Cornul lui Deschain, iar pistolarul putea merge mai departe 
doar cum ştia. 

Fumând, îl privi pe băiat şi gândurile i se întoarseră la 
Cuthbert, care întotdeauna râdea (moartea îl surprinsese 
râzând), şi la Cort, care nu râdea niciodată, şi la Marten, 
care uneori zâmbea - un surâs subţire, tăcut, care avea o 
licărire neliniştitoare proprie... ca un ochi ce se deschide în 
întuneric şi care începe să sângereze. Şi mai era şi şoimul, 
desigur. Şoimul pe nume David, botezat după băiatul cu 
praştia din legendă. David, era cât se poate de sigur, nu 


cunoştea decât pornirea pentru crimă, sfâşiere şi teroare. 
Asemenea pistolarului însuşi. David nu era un diletant, ci un 
adevărat profesionist. 

Mai puţin la sfârşit, poate. 

Pistolarului i se păru că stomacul i se ridică dureros lângă 
inimă, însă pe chipul lui nu se schimbă nimic. Privi fumul de 
ţigară cum se ridica în aerul încins al deşertului şi dispărea, 
şi gândurile i se întoarseră spre trecut. 


viii 


Cerul era alb, perfect alb, mirosul de ploaie se simţea 
tare în aer. Mirosul gardurilor vii şi-al celorlalte plante era 
dulce. Era în inima primăverii, ceea ce unii numeau 
Pământul Nou. 

David stătea pe braţul lui Cuthbert, mică unealtă a 
distrugerii cu ochi aurii scânteietori care stăteau aţintiţi în 
gol. Lesa de piele legată de pintenii lui era înfăşurată 
neglijent în jurul braţului lui Bert. 

Cort stătea la o oarecare distanţă de cei doi băieţi, o 
siluetă tăcută în pantaloni peticiţi de piele şi cămaşă verde 
de bumbac pe care o încinsese sus cu o centură veche şi 
latră. Verdele cămăşii sale se potrivea cu gardurile şi cu 
iarba unduitoare din Curțile din Spate, unde doamnele încă 
nu începuseră să joace „Puncte”. 

— Fiţi gata, îi şopti Roland lui Cuthbert. 

— Suntem gata, zise Cuthbert încrezător. Nu-i aşa, 
Davey? 

Vorbeau limba de rând, limba ajutoarelor de bucătar şi, 
totodată, a scutierilor; ziua în care urma să aibă voie să-şi 
folosească propria limbă în prezenţa străinilor era încă 
departe. 

— E o zi frumoasă pentru vânătoare. Simţi mirosul ploii? 
Este... 

Cort ridică numaidecât colivia din mâinile sale şi lăsă 


uşiţa să se deschidă. 

Porumbelul ieşi în zbor şi se înălţă spre cer în fâlfâit de 
aripi. Cuthbert trase de lesă, dar se mişcă încet; şoimul îşi 
luase deja zborul, ridicându-se în aer într-un fel stângaci. Cu 
o bătaie scurtă din aripi, se redresă. Ţâşni în sus, 
spintecând aerul,  luând-o înaintea  porumbelului, 
mişcându-se cu viteza unui glonţ. 

Cort se apropie cu paşi domoli de băieţi şi-l izbi pe 
Cuthbert în ureche cu pumnul său imens şi noduros. Băiatul 
căzu din picioare fără nici un sunet, deşi buzele îi dezveliră 
dinţii. Un firicel de sânge curgea încet de la ureche şi picura 
pe iarba de un verde cărnos. 

— Te-ai mişcat încet, vierme, spuse el. 

Cuthbert se opintea să se ridice în picioare. 

— lartă-mă, rogu-te, Cort. Doar că... 

Cort îi aplică încă o lovitură şi Cuthbert căzu înapoi la 
pământ. Acum sângele curgea mai cu viaţă. 

— Vorbeşte Limba Nobilă, zise el molcom. Vocea îi era 
egală, uşor aspru tărăgănată. Rosteşte-ţi Actul de Căinţă în 
limba culturii pentru care alţii mai buni ca tine şi-au dat 
sufletul, vierme. 

Cuthbert se ridică din nou în picioare. În ochi îi licăreau 
lacrimi, însă buzele îi erau strânse de furie într-o linie 
subţire ce nu tremura deloc. 

— Mă căiesc, zise Cuthbert pe o voce perfect stăpânită. 
Am uitat chipul tatălui meu, ale cărui arme sper ca într-o zi 
să le port. 

— Aşa-i cum zici, țâcă, rosti Cort. O să te gândeşti la ce ai 
făcut greşit şi gândurile-ţi vor fi întărite de foame. Te-ai lins 
pe bot de cină. Te-ai lins pe bot de mic-dejun. 

— Uite! strigă Roland. Arătă cu degetul în sus. 

Şoimul ajunsese deasupra porumbelului care zbura 
planat. Plană şi el un moment cu aripile scurte desfăcute, 
fără a se mişca în aerul alb, încremenit al primăverii. Apoi 
îşi strânse aripile şi căzu ca o piatră. Cele două corpuri se 
întâlniră şi, preţ de un moment, lui Roland i se păru că vede 


sânge în aer. 

Şoimul scoase un chiot scurt de victorie. Porumbelul se 
prăbuşi la pământ, lovind din aripi, răsucindu-se, şi Roland 
o luă la fugă spre locul cu pricina, lăsându-i în urmă pe Cort 
şi pe Cuthbert cel smerit. 

Şoimul aterizase alături de prada sa şi îi ciugulea 
satisfăcut pieptul durduliu şi alb. Câteva pene se legănau 
încet spre pământ. 

— David! strigă băiatul şi-i aruncă şoimului o bucată de 
carne de iepure pe care o scoase din săculeţ. Şoimul o 
prinse din zbor, o înghiţi scuturând în sus ciocul şi gâtul şi 
Roland încercă să-l prindă în lesă. 

Şoimul se răsuci aproape absent şi-l ciupi pe Roland de 
braţ, rupându-i o fâşie lungă de piele. După care se întoarse 
la festinul său. 

Cu un icnet, Roland aruncă iar ştreangul lesei, de data 
aceasta ciocul lui David nimerindu-l pe mănuşa de piele pe 
care o avea trasă pe mână. li dădu şoimului o altă bucată 
de carne, după care îi trase fesul pe cap. Ascultător, David 
urcă pe încheietura sa. 

Băiatul se ridică mândru în picioare, cu şoimul pe braţ. 

— Ce-i asta, îmi poţi spune? întrebă Cort, arătând spre 
rana însângerată de pe antebraţul lui Roland. Băiatul se 
pregăti să primească lovitura de pedeapsă, strângând din 
dinţi pentru a nu-i scăpa vreun sunet, dar nu primi nici o 
lovitură. 

— M-a ciupit, zise Roland. 

— L-ai supărat, spuse Cort. Şoimul nu se teme de tine, 
băiete, şi nu se va teme niciodată. Şoimul e pistolarul lui 
Dumnezeu. 

Roland îl privi pe Cort cu ochi goi. Nu era un băiat dotat 
cu imaginaţie, iar dacă bărbatul avusese în gând vreo 
morală, aceasta nu se prinse de el; mai mult, crezu chiar că 
aceasta era, poate, una dintre cele mai prosteşti afirmaţii 
pe care le auzise vreodată din partea lui Cort. 

Cuthbert se apropie de ei prin spate şi, la loc ferit de 


ochii lui Cort, scoase limba la el. Roland nu zâmbi, dar în 
sinea lui aprobă gestul. 

— Acum duceţi-vă înăuntru, spuse Cort, luând şoimul. Se 
întoarse şi arătă cu degetul spre Cuthbert. Dar nu uita să 
reflectezi, vierme. Şi să posteşti. Astă-seară şi mâine 
dimineaţă. 

— Da, acceptă Cuthbert pe un ton fals formal. Mulţumesc 
pentru această zi plină de învăţăminte. 

— Ştii să bagi la cap, spuse Cort, dar limba ta are prostul 
obicei de a-ţi ieşi din gura aia proastă atunci când 
instructorul stă cu spatele la tine. S-ar putea să vină o zi 
când ea şi tu deopotrivă veţi învăţa care vă este locul. 

II lovi iar pe Cuthbert, de data aceasta drept între ochi şi 
destul de tare încât Roland auzi o bufnitură surdă - sunetul 
pe care îl scoate un mai atunci când ajutorul de bucătar 
destupă un butoi cu bere. Cuthbert căzu pe spate în iarbă, 
cu ochii înceţoşaţi şi ameţit la început. Apoi vederea i se 
limpezi şi, de jos, îi aruncă lui Cort priviri învăpăiate, 
rânjetul lui degajat dintotdeauna întârziind să apară, 
nesinchisindu-se să-şi ascundă ura, cu câte un licăr aprins 
ca sângele porumbelului în mijlocul pupilelor. Încuviinţă din 
cap şi depărtă buzele într-un surâs înfricoşător, pe care 
Roland nu-l mai văzuse vreodată. 

— Atunci nu e pierdut totul, zise Cort. Când te simţi în 
stare, vino să mă cauţi, vierme. 

— Cum ai ştiut? zise Cuthbert printre dinţi. 

Curt se întoarse spre Roland atât de iute, încât Roland 
aproape că făcu un pas în spate - şi atunci amândoi ar fi 
fost în iarbă, decorând verdele crud cu sângele lor. 

— Ţi-am văzut reflexia în ochii viermelui ăstuia, zise el. 
Să ţii minte asta, Cuthbert Allgood. Ultima lecţie pe ziua de 
azi. 

Cuthbert  încuviinţă din nou, cu acelaşi zâmbet 
înfricoşător pe buze. 

— Mă căiesc, spuse el. Am uitat chipul... 

— Lasă prostiile, zise Cort, pierzându-şi interesul. Se 


întoarse spre Roland. Duceţi-vă acum. Amândoi. Dacă vă 
mai văd feţele astea tâmpe de viermi încă o clipă o să-mi 
vărs maţele şi-o să pierd bunătate de mâncare. 

— Haide, zise Roland. 

Cuthbert clătină din cap pentru a şi-l limpezi şi se ridică 
în picioare. Cort cobora deja dealul, păşind ţanţoş pe 
picioarele lui crăcănate şi scurte, părând plin de putere şi 
oarecum preistoric. Porțiunea rasă şi albită din creştetul 
capului său licărea. 

— Îl omor pe nenorocitul ăsta, zise Cuthbert, păstrându-şi 
zâmbetul pe faţă. Pe frunte îi apărea un cucui vineţiu, mare 
cât un ou de gâscă. 

— Tu nu şi nici eu, spuse Roland, rânjind pe nepusă 
masă. Poţi mânca de seară împreună cu mine, în bucătăria 
de la apus. O să ne dea bucătarul ceva. 

— O să-i spună lui Cort. 

— Nu-i prieten cu el, îl linişti Roland, apoi ridică din 
umeri. Şi dacă i-ar spune? 

Cuthbert rânji şi el. 

— Sigur. Aşa-i. Mereu am vrut să văd cum arată lumea 
când ai faţa răsucită la spate şi capul cu susul în jos. 

Porniră împreună peste peluzele verzi, aruncând umbre 
în lumina primăvăratică, albă şi blândă. 


ix 


Pe bucătarul din bucătăria de la apus îl chema Hax. Era 
un om uriaş îmbrăcat în haine albe pătate de mâncare, un 
om cu un ten gras ai cărui strămoşi fuseseră pe sfert negri, 
pe sfert galbeni, pe sfert din Insulele de Sud, acum aproape 
uitate (lumea mersese mai departe) şi pe sfert zeii-ştiu-ce. 
Îşi târşâia picioarele prin trei încăperi cu tavanele înalte, 
pline de aburi, ca un tractor în prima treaptă de viteză, 
încălţat în şoşoni uriaşi, ca de calif. Era unul dintre acei 
puţini adulţi care ştiu să comunice destul de bine cu copiii şi 


care-i iubesc pe toţi cu aceeaşi intensitate - nu într-un fel 
dulceag, ci într-unul oficial care uneori permitea o 
îmbrăţişare, aşa cum încheierea unei afaceri importante 
poate cere o strângere de mână. li iubea chiar şi pe băieţii 
care apucaseră calea armelor, deşi aceştia erau altfel decât 
ceilalţi copii - temperaţi şi mereu puţin periculoşi, nu 
într-un fel adult, ci mai degrabă ca şi când ar fi fost nişte 
copii ca toţi alţii, dar atinşi puţin de nebunie -, şi Bert nu 
era primul dintre elevii lui Cort pe care îl hrănea pe furiş. În 
acest moment stătea în faţa plitei lui gigantice - una dintre 
cele şase aparate de gătit funcţionale rămase în tot 
domeniul. Aceea era moşia lui personală şi stătea aşa, 
privindu-i pe cei doi băieţi cum înfulecă bucăţile de carne 
cu sos pe care li le oferise. In spatele, în faţa şi peste tot de 
jur împrejurul lui, ucenici, ajutoare de bucătar şi diverşi 
subalterni forfoteau prin aerul umed de la aburi, zăngănind 
tigăi, amestecând în tocane, robotind la cartofi şi legume în 
alte părţi. In cămara slab luminată, o spălătoreasă cu o faţă 
palidă şi îndurerată, şi cu părul prins în plasă ştergea pe jos 
cu o cârpă îmbibată în apă. 

Unul dintre ajutoare veni într-un suflet, însoţit 
îndeaproape de un om din cadrul Gărzilor. 

— Omu’ ista vrea cu tine, Hax. 

— Bine. Hax aplecă din cap spre paznic şi acesta procedă 
la fel. Voi, băieţi, spuse el, mergeţi la Maggie, c-o să vă dea 
ea nişte plăcintă. Apoi ştergeţi-o. Nu mă băgaţi în bucluc. 

Mai târziu, amândoi aveau să-şi amintească ce spusese: 
Nu mă băgați în bucluc. 

Incuviinţară din cap şi se duseră la Maggie, care le dădu 
felii imense de plăcintă pe farfurii întinse - dar cu băgare de 
seamă, de parcă ar fi fost doi câini sălbatici care o puteau 
muşca. 

— Hai s-o mâncăm sub scări, propuse Cuthbert. 

— Bine. 

Se aşezară în spatele unei colonade din piatră igrasioasă, 
unde nu puteau fi văzuţi din bucătărie, şi îşi înfulecară 


plăcinta cu degetele. Doar câteva momente mai târziu 
văzură umbre pe peretele curbat al scărilor largi din faţă. 

Roland îl prinse pe Cuthbert de braţ. 

— Haide, zise el. Vine cineva. 

Cuthbert ridică privirea. Pe faţă i se vedeau surpriza şi 
urme de mure. 

Dar umbrele se opriră fără ca persoanele cărora le 
aparţineau să apară. 

Era vorba de Hax şi de omul din rândul Gărzilor. Băieţii 
rămaseră pe loc. Dacă se mişcau acum, puteau fi auziţi. 

— ... omul cel bun, spunea paznicul. 

— Farson? 

— Peste două săptămâni, răspunse paznicul. Poate trei. 
Trebuie să vii cu noi. E un transport de la staţia de 
mărfuri... Un zdrăngănit foarte puternic de cratiţe şi tigăi şi 
un potop de sudalme la adresa nefericitului ajutor care le 
scăpase pe jos acoperiră o parte din restul discuţiei; apoi 
băieţii îl auziră pe paznic încheind:...carne otrăvită. 

— Riscant. 

— Nu te întreba ce poate face pentru tine omul bun... 
începu paznicul. 

— Ci mai degrabă ce poţi face tu pentru el. Hax suspină. 
Nu pune întrebări, soldat. 

— Ştii ce ar putea să însemne, zise paznicul încet. 

— Mdea. Şi-mi cunosc responsabilităţile faţă de el; nu-i 
nevoie să-mi ţii o lecţie. Il iubesc la fel ca tine. De mi-ar 
cere, l-aş urma şi în apele mării; la fel ca tine. 

— Bine. Carnea va purta semnul depozitării pe termen 
scurt în camerele tale frigorifice. Dar va trebui să te mişti 
repede. E musai să înţelegi asta. 

— Sunt copii în Taunton? întrebă bucătarul. Nu era cu 
adevărat o întrebare. 

— Copii peste tot, răspunse paznicul cu blândeţe. De 
copii ne facem noi - dar şi el - griji. 

— Carne otrăvită. Ciudat mod de a avea grijă de copii. 
Hax scoase un suspin apăsat, şuierător. Oare se fac ghem 


şi se ţin de burtică şi strigă după mămicile lor? Presupun că 
da. 

— Va fi ca şi când ar adormi, zise paznicul, însă era prea 
multă siguranţă în vocea lui. 

— Sigur, spuse Hax şi râse. A 

— Chiar tu ai spus-o. „Nu pune întrebări, soldat.” lţi place 
să vezi copiii sub domnia armei, când ar putea fi sub 
oblăduirea lui, gata să pună bazele unei lumi noi? 

Hax nu răspunse. 

— Eu intru în serviciu peste douăzeci de minute, îl 
informă paznicul pe un ton mai mult decât calm. Dă-mi o 
ciozvârtă de oaie şi o s-o ciupesc pe una dintre fetele tale şi 
o s-o fac să chicotească. După ce plec... 

— Oaia mea nu-ţi va da crampe la stomac, Robeson. 

— Vrei să... 

Dar umbrele se îndepărtară şi vocile se pierdură. 

Puteam să-i omor, gândi Roland, încremenit şi fascinat. 
Puteam să-i ucid pe amândoi cu cutitul, să le tai gâtul ca la 
porci. Îşi privi mâinile acum pătate cu sos şi mure pe lângă 
urmele de pământ de la lecţiile acelei zile. 

— Roland. 

Se uită la Cuthbert. Se priviră reciproc un moment lung, 
în semiîntunericul aromat, şi un gust de disperare caldă i se 
ridică lui Roland în gât. Ce simţea putea fi un soi de moarte 
- ceva la fel de brutal şi definitiv ca moartea porumbelului 
pe cerul alb, deasupra terenului de joc. Hax? îşi spuse, 
uluit. 

Hax care mi-a pus o cataplasmă pe picior atunci? Hax? Şi 
atunci mintea i se închise, renunțând la subiect. 

Ce vedea, chiar şi pe chipul inteligent şi mucalit al lui 
Cuthbert, era o absenţă totală. Ochii lui Cuthbert erau 
inexpresivi, nepăsători la soarta implacabilă a lui Hax. In 
ochii lui Cuthbert, aceasta se împlinise deja. Bărbatul îi 
hrănise şi ei se duseseră sub scări ca să mănânce, apoi Hax 
îl adusese pe paznicul numit Robeson în colţul greşit al 
bucătăriei pentru a purta o mică discuţie despre trădare. Ka 


intrase în rol aşa cum intra uneori, la fel de neaşteptat ca o 
stâncă mare ce se rostogoleşte pe un deal în jos. Asta era 
tot. 

Ochii lui Cuthbert erau ochi de pistolar. 


Xx 


Tatăl lui Roland tocmai se întorsese din ţinuturile 
muntoase şi părea nelalocul lui printre draperiile şi gătelile 
de şifon din sala principală de primire în care băiatul 
primise doar de curând dreptul de-a intra, ca semn al 
statutului său de pistolar ucenic. 

Steven Deschain era îmbrăcat în jeanşi negri şi o cămaşă 
de lucru albastră. 

Mantia sa, prăfuită şi jerpelită, cu căptuşeala ruptă 
într-un loc, îi era aruncată neglijent peste umăr fără a ţine 
cont de felul în care ea şi el însuşi contrastau cu eleganța 
încăperii. Era îngrijorător de slab şi mustaţa deasă, în 
furculiţă, părea să-i tragă capul în jos când se uita la fiul 
său. Pistoalele erau încrucişate peste aripile şoldurilor în 
unghi perfect pentru mâinile lui, mânerele roase din lemn 
de santal păreau mate şi toropite în lumina lâncedă a 
interiorului. 

— Bucătarul-şef, spuse cu blândeţe tatăl lui. Ca să vezi! 
Şinele aruncate în aer în munţi, la capul de linie. Animalele 
moarte în Hendrickson. Şi poate chiar... ca să vezi! Ca să 
vezi! 

Îşi privi fiul mai îndeaproape. 

— Nu-ţi dă pace. 

— Ca şoimul, zise Roland. Nu-ţi dă pace. 

Râse. Râse de potrivirea uimitoare a imaginii mai mult 
decât de vreo detensionare a situaţiei. 

Tatăl lui surâse. 

— Da, spuse Roland. Presupun că nu... nu-mi dă pace. 

— Cuthbert era cu tine, zise tatăl lui. Deja trebuie să-i fi 


povestit tatălui lui. 


— Da. 

— V-a dat amândurora de mâncare, deşi Cort... 
— Da. 

— Şi Cuthbert. Crezi că nici lui nu-i dă pace? 

— Nu ştiu. 


Şi nici nu-i păsa. Nu-l interesa să-şi compare 
sentimentele cu ale altora. 

— Nu-ţi dă pace deoarece ai sentimentul că din cauza ta 
un om şi-a pierdut viaţa? 

Roland ridică nepăsător din umeri, dintr-odată stânjenit 
de această sondare a motivaţiilor sale. 

— Şi totuşi n-ai păstrat secretul. De ce? 

Băiatul făcu ochii mari. 

— Cum să-l fi păstrat? Trădarea este... 

Tatăl lui flutură scurt din mână. 

— Dacă ai făcut-o mânat de ceva ce ai învăţat pe de rost 
din cărţi, degeaba ai făcut-o. Aş prefera să-i văd otrăviţi pe 
toţi locuitorii din Taunton. 

— Da’ nu-i aşa! Cuvintele îi săriră pur şi simplu de pe 
limbă. Am vrut să-l ucid - să-i ucid pe amândoi! Mincinoşi! 
Mincinoşi josnici! Vipere! Ei... 

— Continuă. 

— M-au rănit, încheie el cu dispreţ. Au schimbat ceva şi a 
durut. Am vrut să-i ucid pentru asta. Am vrut să-i ucid chiar 
acolo. 

Tatăl lui încuviinţă din cap. 

— Asta e o cruzime, Roland, însă nu una ruşinoasă. Nu e 
nici moral, dar nu-i rostul tău să fii moral. De fapt... Miji 
ochii spre fiul său. Morala va fi probabil totdeauna străină 
de tine. Nu eşti iute la minte precum Cuthbert sau băiatul 
lui Vannay. Dar asta nu-i o problemă. Asta va face din tine 
un om dârz. 

Băiatul se simţea deopotrivă mulţumit şi încurcat de 
aceasta. 

— O să fie... 


— O, da, o să fie spânzurat. 

Băiatul aprobă din cap. 

— Vreau să asist. 

Tatăl Deschain lăsă capul pe spate şi izbucni în râs. 

— Nu eşti atât de dârz pe cât am crezut... ori poate eşti 
doar prostănac. 

Închise brusc gura. Un braţ se întinse repede şi-l apucă 
pe băiat de partea superioară a braţului într-o strânsoare 
dureroasă. Roland făcu o grimasă, dar nu tresări. Tatăl lui îl 
privi printre gene fără abatere şi băiatul îi aţinu privirea, cu 
toate că era un lucru mai greu de făcut decât fusese să 
prindă şoimul şi să-i tragă fesul pe cap. 

— Bine, zise el, ai permisiunea mea. 

Şi se întoarse brusc pentru a pleca. 

— Tată? 

— Ce-i? 

— Ştii despre cine vorbeau? Ştii cine este omul cel bun? 

Tatăl lui se întoarse şi-l scrută cu privirea. 

— Da. Cred că ştiu. 

— Dacă-l veţi prinde, zise Roland într-un fel caracteristic 
lui, gânditor şi aproape reţinut, nimeni în afară de bucătar 
nu va mai trebui atârnat în ştreang. 

Tatăl lui zâmbi subţire. 

— Poate că nu pentru o vreme. Dar, până la urmă, cineva 
trebuie întotdeauna atârnat în ştreang, ca să mă exprim 
pitoresc ca tine. Oamenii o cer. Mai devreme sau mai 
târziu, dacă nu se găseşte un trădător, oamenii găsesc 
singuri unul. 

— Da, spuse Roland, înțelegând imediat ideea - era o 
idee pe care n-o uită niciodată. Dar dacă l-aţi prinde pe 
omul bun... 

— Nu, zise tatăl lui pe un ton plat. 

— De ce nu? De ce n-ar rezolva asta lucrurile? 

Un moment, tatăl lui păru pe cale să-i spună de ce, dar 
apoi clătină din cap. 

— Cred că am vorbit destul pentru moment. Du-te afară 


şi lasă-mă. 

Roland voia să-i spună să nu-şi uite promisiunea atunci 
când avea să vină timpul ca Hax să cadă în ştreang, însă 
ştia să citească stările sufleteşti ale tatălui lui. Duse pumnul 
la frunte, încrucişă un picior în faţa celuilalt şi se înclină. 
După aceea ieşi, închizând uşa repede. Bănuia că tatăl lui 
voia acum să se fută. Ştia că mama şi tatăl lui făceau asta 
şi era destul de bine informat despre cum anume se 
proceda, însă imaginea pe care gândul acesta o aducea 
întotdeauna în minte îl făcea să se simtă deopotrivă 
stânjenit şi, în mod straniu, vinovat. Câţiva ani mai târziu, 
Susan avea să-i spună povestea lui Oedip şi el avea s-o 
asculte cufundat într-o tăcere meditativă, gândindu-se la 
ciudatul triunghi sângeros format de tatăl lui, de mama lui 
şi de Marten - cunoscut în unele cercuri drept Farson, omul 
cel bun. Sau poate că era un pătrat, dacă dorea să se 
includă şi pe sine. 


xi 


Dealul Spânzurătorii se afla pe Drumul Tauntonului, lucru 
cât se poate de poetic; Cuthbert probabil că ar fi apreciat 
asta, Roland însă nu. El aprecia în schimb splendidul 
eşafodaj care se înălța ameninţător spre albastrul sclipitor 
al cerului, o siluetă angulară care atârna deasupra drumului 
de trăsuri. 

Cei doi băieți fuseseră scutiţi de Exerciţiile de 
Dimineaţă... Cort citise anevoie bileţelele trimise de taţii 
lor, mişcând din buze, aprobând din cap ici şi colo. Când 
terminase cu ele, pusese cu grijă hârtiile în buzunar. Chiar 
şi acolo, în Gilead, hârtia valora cât aurul. După ce pusese 
bine cele două foi, ridicase ochii spre cerul albastru-violet al 
zorilor şi încuviinţase iar din cap. 

— Aşteptaţi aici, le spusese şi plecase spre căscioara de 
piatră povârnită care-i slujea de locuinţă. Se întorsese cu o 


felie de pâine aspră, nedospită, o rupsese în două şi-i 
dăduse fiecăruia câte o jumătate. După ce se termină, 
puneţi fiecare dintre noi asta sub încălţările lui. Grijă mare 
să faceţi exact cum vă spun, că altfel vă trosnesc de nu vă 
vedeţi. 

N-au înţeles decât după ce au ajuns călare amândoi pe 
juganul lui Cuthbert. 

Ei erau primii, cu două ore bune înaintea celorlalţi şi cu 
patru ore înainte de spânzurare, aşa încât Dealul 
Spânzurătorii era pustiu - cu excepţia ciorilor şi a corbilor. 
Păsările erau pretutindeni. Făcând larmă, stăteau cocoţate 
pe braţul rezistent care se întindea deasupra trapei - 
pintenul morţii. Stăteau în şir pe marginea platformei, se 
înghesuiau pe scări. 

— Lasă cadavrele în urmă, murmură Cuthbert. Pentru 
păsări. 

— Să urcăm, spuse Roland. 

Cuthbert se uită la el cu ceva ce aducea a teroare. 

— Acolo? Crezi că... 

Roland îl întrerupse cu un gest din mâini. 

— Mai sunt ani până să înceapă. N-o să vină nimeni. 

— Bine. 

Se îndreptară încet spre spânzurătoare şi păsările se 
ridicară în zbor, croncănind şi zburătăcind ca o gloată de 
ţărani furioşi rămaşi fără lucru. Corpurile lor erau puncte 
negre ca smoala pe fundalul cerului neprihănit luminat de 
zorii unei noi zile în Lumea Dinăuntru. 

Pentru întâia oară Roland simți  enormitatea 
responsabilităţii sale în acea chestiune; lemnul acela nu era 
nobil, nu făcea parte din uimitorul angrenaj al Civilizației, ci 
era un simplu pin noduros din Pădurea Baroniei acoperit cu 
găinaţul alb al păsărilor. Toată spânzurătoarea era 
împroşcată cu găinaţ - scările, balustrada, platforma - şi 
duhnea. 

Băiatul întoarse spre Cuthbert ochii săi speriaţi, îngroziţi 
şi văzu că şi Cuthbert îl privea cu aceeaşi expresie. 


— Nu pot, şopti Cuthbert. Ro, nu pot asista la asta. 

Roland clătină încet din cap. Era o lecţie în asta, îşi dădea 
seama, nu ceva strălucitor, ci dimpotrivă, ceva vechi şi 
ruginit şi deformat. Era motivul pentru care taţii lor îi 
lăsaseră să vină. Şi cu obişnuita sa încăpățânare şi 
perseverenţă incoerentă, Roland puse mintal degetul pe 
rană. 

— Ba poţi, Bert. 

— N-o să dorm la noapte, dacă asist. 

— Atunci n-o să dormi, spuse Roland, neînţelegând ce 
legătură avea asta cu toată povestea. 

Cuthbert îl prinse imediat pe Roland de mână şi se uită la 
el cu o durere tăcută atât de mare, încât pe Roland îl 
năpădi din nou îndoiala şi îşi dori cu toată fiinţa să nu se fi 
dus în bucătăria de la apus în seara aceea. Tatăl său 
avusese dreptate. Mai bine să nu ştii. Mai bine să moară 
toţi bărbaţii, femeile şi copiii din Taunton decât asta. 

Şi totuşi. Totuşi. Oricare ar fi fost lecţia, orice lucru cu 
muchii ascuţite, ruginit, pe jumătate îngropat, nu voia să 
renunţe la el şi nici să-i dea drumul din mână. 

— Hai să nu urcăm, spuse Cuthbert. Am văzut totul. 

Şi Roland încuviinţă fără tragere de inimă, simțind că 
lucrul acela - orice ar fi fost el - îi alunecă din mână. Cort, 
ştia bine, le-ar fi tras câteva de să-i lase laţi la pământ şi 
apoi i-ar fi forţat să urce pe platformă treaptă cu treaptă... 
şi să adulmece mirosul de sânge proaspăt, să-l tragă pe nas 
şi să-l simtă pe gât în jos ca o dulceaţă sărată. Cort probabil 
că ar fi pus chiar o funie nouă peste braţul spânzurătorii şi 
le-ar fi petrecut laţul, pe rând, fiecăruia pe după gât, i-ar fi 
pus să stea pe trapă pentru a simţi pe pielea lor; şi Cort i-ar 
fi lovit din nou degrabă dacă vreunul dintre ei ar fi plâns 
sau şi-ar fi pierdut controlul vezicii. 

Şi Cort, desigur, ar fi avut dreptate. Pentru prima dată în 
viaţa lui, Roland se surprinse că-şi urăşte propria copilărie. 
Îşi dorea certitudinea maturității. 

Desprinse intenţionat o aşchie din balustradă şi, înainte 


să se întoarcă, o puse în buzunarul de la piept. 

— De ce ai făcut asta? întrebă Cuthbert. 

Işi dorea să-i dea un răspuns cu rezonanţă: O, norocul 
spânzurătorii..., dar nu făcu decât să se uite la Cuthbert şi 
să clatine din cap. 

— Numai ca s-o am, spuse. S-o am mereu. 

Se îndepărtară de spânzurătoare, se aşezară şi se puseră 
să aştepte. După vreo oră începură să se strângă primii 
localnici, majoritatea familii care veniseră în căruţe cu 
coviltir hârbuite şi în care simple, ponosite, aducând cu ei 
merindele pentru micul dejun: coşuleţe cu clătite reci 
umplute cu gem de cârmâz sălbatic. Roland simţi că-i 
chiorăie stomacul a foame şi se întrebă din nou, cu 
disperare, unde erau onoarea şi noblețea. Fusese învăţat de 
lucrurile acestea, iar acum era forţat să se întrebe dacă nu 
cumva fuseseră doar minciuni, ori numai comori îngropate 
adânc de înţelepţi. Voia să creadă asta, dar i se părea că 
Hax, în hainele lui albe murdare, umblând de colo-colo în 
bucătăria lui subterană, plină de abur, şi strigând la 
ajutoare, avea mai multă onoare decât asta. Tulburat în 
adâncul fiinţei sale, atinse cu degetul aşchia desprinsă din 
arborele spânzurătorii. Cuthbert stătea lângă el cu o 
expresie apatică întipărită pe chip. 


xii 


În cele din urmă nu fu cine ştie ce şi Roland fu mulţumit. 
Hax fu adus într-un car descoperit, însă doar pântecele său 
uriaş îl trăda; fusese legat la ochi cu o pânză neagră şi lată 
care îi atârna pe faţă în jos. Câţiva aruncară cu pietre, dar 
majoritatea, în timp ce priveau, îşi continuară nestingheriţi 
micul dejun. 

Un pistolar pe care băiatul nu-l cunoştea (era bucuros că 
sarcina aceasta nu căzuse în seama tatălui său) îl conduse 
cu atenţie pe bucătarul cel pântecos pe scări în sus. Doi 


paznici din rândul Străjii o luaseră înainte şi stăteau de-o 
parte şi de cealaltă a trapei. Când Hax şi pistolarul ajunseră 
sus, pistolarul aruncă frânghia peste braţul spânzurătorii, 
după care petrecu laţul în jurul gâtului bucătarului, 
coborând nodul până sub urechea stângă. Toate păsările îşi 
luaseră zborul, dar Roland ştia că stăteau în aşteptare. 

— Vrei să faci o confesiune? întrebă pistolarul. 

— Nu am nimic de confesat, zise Hax. Cuvintele lui se 
auziră bine şi vocea sa avea o notă stranie de demnitate, în 
pofida pânzei care îi acoperea buzele. 

Pânza flutura uşor în boarea slabă şi plăcută care se 
stârnise. Nu am uitat chipul tatălui meu; m-a însoţit mereu. 

Roland aruncă o privire tăioasă spre mulţime şi îl tulbură 
ce văzu acolo - compasiune? Poate admiraţie? Il va întreba 
pe tatăl lui. Când trădătorii sunt consideraţi eroi (sau eroii 
trădători, bănuia el în felul lui tulbure), e semn că s-au 
abătut vremuri întunecate. Vremuri întunecate, chiar aşa. 

Işi dorea să înţeleagă mai bine. Gândul îi zbură la Cort şi 
la pâinea pe care el le-o dăduse. Simţea dispreţ; ziua în 
care Cort se va afla în slujba lui era aproape. Cuthbert 
poate că nu; Bert poate că va ceda sub tirul neabătut al lui 
Cort şi va rămâne aprod sau ajutor de grăjdar (sau infinit 
mai rău, un diplomat ferchezuit, tăind frunză la câini în săli 
de primire ori privind în globuri de cristal false alături de 
regi senili şi prinți), el însă nu. Ştia asta. Lui îi erau hărăzite 
pământul larg şi drumurile întinse, călare. Faptul că aceasta 
i se părea o soartă bună era un lucru care avea să-l mire 
mai târziu, în singurătatea lui. 

— Roland? 

— Aici sunt. 

Luă mâna lui Cuthbert şi degetele li se împletiră ca fierul. 

— Eşti acuzat de ucidere din culpă şi complot, zise 
pistolarul. Ai trădat lumina şi eu, Charles, fiul lui Charles, te 
trimit pe vecie în braţele întunericului. 

Mulțimea murmură, unii în semn de protest. 

— Eu niciodată... 


— Zi ce ai de zis sub pământ, vierme, spuse Charles al lui 
Charles şi trase de manetă cu ambele mâini îmbrăcate în 
mănuşi galbene. 

Trapa se deschise. Încercând în continuare să vorbească, 
Hax plonjă prin ea. Roland nu uită niciodată asta. Bucătarul 
încă încerca să vorbească. Şi oare unde avea să încheie 
ultima propoziţie pe care o începuse pe pământ? 

Cuvintele îi fură curmate de un sunet ca acela pe care îl 
face un nod de pin când explodează în vatră, în inima rece 
a unei nopţi de iarnă. 

Dar per total nu-l afectă prea tare. Picioarele bucătarului 
se depărtară o dată într-un spasm, formând un Y larg; 
mulţimea scoase un fluierat de satisfacţie; paznicii Străjii 
renunţară la postura lor cazonă şi, cu nepăsare, începură să 
strângă lucrurile. Charles, fiul lui Charles, cobori încet 
scările, urcă pe cal şi plecă, trecând drept prin mijlocul unui 
grup de oameni aşezaţi la picnic, făcând slalom printre 
câteva căruţe, făcând caii să se agite. 

Mulțimea se împrăştie cu repeziciune şi, în patruzeci de 
minute, cei doi băieţi rămaseră singuri pe deluşorul pe care 
îl aleseseră. Păsările se întorceau să-şi examineze noua 
pradă. Una ateriză pe umărul lui Hax şi rămase acolo ca un 
bun prieten, lovind cu ciocul în cercelul scânteietor pe care 
Hax îl purtase dintotdeauna în urechea dreaptă. 

— Nu seamănă deloc cu el, rosti Cuthbert. 

— O, ba da, seamănă, spuse Roland plin de încredere pe 
când se apropiau împreună de spânzurătoare cu pâinea în 
mână. Bert părea stingherit. 

Se opriră sub crucetă şi ridicară ochii spre corpul care 
atârna şi se legăna în vânt. Cuthbert întinse mâna şi, 
îndrăzneţ, atinse o gleznă păroasă. Corpul prinse a se mişca 
într-un arc nou, răsucindu-se. 

Apoi, cu mişcări grăbite, frânseră pâinea şi împrăştiară 
bucăţile sub picioarele spânzuratului. Îndepărtându-se pe 
juganul lui Cuthbert, Roland se uită înapoi doar o dată. 
Acum, păsările erau cu miile. Pâinea - înţelese doar într-un 


sens vag - aveau deci un rol simbolic. 

— A fost bine, spuse Cuthbert pe nepregătite. Mie... 
mie... mi-a plăcut. Sincer. 

Pe Roland nu-l şocă declaraţia aceasta, cu toate că lui 
scena nu-i trezise nici un sentiment aparte. Insă i se părea 
că înţelege oarecum ce spunea Bert. Poate că până la urmă 
viitorul lui nu era acela de diplomat, în pofida glumelor şi a 
felului său degajat de a vorbi. 

— Nu ştiu dacă mi-a plăcut, rosti el, însă a fost ceva 
deosebit. Fără doar şi poate. 

Ţinutul n-a intrat pe mâinile omului celui bun vreme de 
încă cinci ani, iar pe atunci Roland era deja pistolar, tatăl lui 
era mort, el însuşi devenise matricid - şi lumea mersese 
mai departe. 

Anii lungi de drumuri întinse începuseră. 


xiii 


— Uite, zise Jake, arătând în sus. 

Pistolarul ridică privirea şi simți un junghi la şoldul drept. 
Se crispă. Erau între coline deja de două zile şi, cu toate că 
ploştile erau din nou aproape goale, acum asta nu mai 
conta. În scurt timp vor avea apă din belşug. 

Urmări în sus direcţia degetului lui Jake, dincolo de terasa 
înverzită spre stâncile golaşe şi scânteietoare şi spre 
cheiurile de mai sus... şi mai departe, chiar către piscul 
acoperit de zăpadă. 

În zare, vag, doar un punctuleţ (putea fi vorba despre 
unul dintre punctele acelea care îţi dansează în faţa ochilor, 
doar că acesta era mult mai stabil), pistolarul îl zări pe omul 
în negru, care urca pantele cu o viteză incredibilă, o 
musculiţă pe un perete de granit. 

— Ăla nu e el? întrebă Jake. 

Pistolarul privi punctul anonim cum se mişca ager în 
depărtare şi nu-l încercă decât presentimentul regretului. 


— El e, Jake. 

— Crezi că-l vom prinde? 

— Nu de partea asta. De cealaltă. Şi nu dacă stăm aici şi 
trăncănim despre asta. 

— Ce înalţi sunt! făcu Jake. Ce e de partea cealaltă? 

— Nu ştiu, recunoscu pistolarul. Cred că nimeni nu ştie. 
Poate că s-a ştiut odată. Haide, băiete. 

Işi reluară urcuşul, făcând pietricelele şi nisipul să 
alunece în cascadă spre deşertul care se întindea în urma 
lor ca o plită încinsă fără sfârşit. Deasupra lor, mult 
deasupra, omul în negru urca şi tot urca. Era imposibil să 
vezi dacă se uita îndărăt. Părea că sare peste hăuri 
imposibile, că se caţără pe pereţi drepţi. O dată sau de 
două ori dispăru, dar de fiecare dată reapăru, până când 
cortina violetă a apusului îl şterse complet din vedere. 
Seara, când ridicară tabăra, Jake vorbi puţin şi pistolarul se 
întrebă dacă băiatul ştia ceea ce el însuşi intuise. Se gândi 
la chipul lui Cuthbert: înflăcărat, înspăimântat, surescitat. 

Se gândi la pâine. Se gândi la păsări. Aşa se sfârşeşte, îşi 
spuse. lar şi iar, aşa se sfârşeşte. Sunt drumuri şi căutări 
care duc mereu înainte, şi toate ajung în acelaşi loc - la 
cimitir. 

Mai puţin, poate, drumul către Turn. În cazul acesta, ka 
era posibil să-şi arate adevărata faţă. 

Băiatul, jertfa, cu chipul inocent şi extrem de tânăr la 
lumina focului lor palid, adormise cu fasolea în faţă. 
Pistolarul îl acoperi cu pătura, după care se ghemui şi se 
culcă şi el. 


3. ORACOLUL ŞI MUNŢII 


Băiatul găsi oracolul şi acesta aproape îl distruse. 

Umbra unui instinct îl trezi pe pistolar în întunericul de 
catifea care căzuse peste ei la apus. Asta fusese când el şi 
Jake ajunseseră la oaza de verdeață aproape dreaptă de 
deasupra primelor coline unduitoare. Până şi mai jos, în 
zona aridă, unde se trudiseră şi se luptaseră pentru fiecare 
metru sub soarele toropitor, le ajunsese la urechi sunetul 
greierilor care îşi frecau curtenitor picioruşele în verdeaţa 
perenă din crângurile de sălcii de deasupra lor. Pistolarul îşi 
păstrase calmul interior, iar băiatul încercase cel puţin să 
păstreze o mină neutră, şi asta îl făcuse mândru pe pistolar. 
Insă Jake nu izbutise să-şi ascundă frenezia din ochii albi şi 
ficşi, ochii unui cal ce simte miros de apă şi e împiedicat să 
o ia la galop doar de lanţul subţire al minţii stăpânului său; 
ca un cal ajuns în punctul în care doar înţelegerea, şi nu 
pintenul, îl poate ţine în frâu. Pistolarul intuia tânjirea lui 
Jake după neastâmpărul pe care sunetul greierilor îl 
stârnise în propriul său corp. Braţele sale păreau să caute 
şisturi în care să se zgârie, iar genunchii păreau să implore 
a fi sfâşiaţi în locuri multe, agonic. 


Soarele îi lovi în moalele capului tot drumul; chiar şi când 
la venirea apusului se transformă într-o băşică mare de-un 
roşu aprins, lumina lui răzbătu cu îndârjire prin despicătura 
dintre dealuri, în stânga lor, orbindu-i şi preschimbând 
fiecare broboană de sudoare într-un spectru al durerii. 

După aceea apăru iarba: la început doar tufişuri galbene 
care se agăţau cu o forţă incredibilă de solul arid unde 
ajungeau ultimele zăpezi topite. Ceva mai sus era pir, la 
început rar, apoi verde şi des... apoi mirosul dulce al ierbii 
adevărate, amestecată cu timoftică şi umbrită de primii 
brazi pitici. Acolo pistolarul văzu în umbre mişcarea unui 
lucru maroniu. Scoase pistolul, trase şi dobori iepurele 
înainte ca Jake să apuce să strige, surprins. O clipă după 
aceea puse pistolul înapoi în toc. 

— Aici, spuse pistolarul. In faţă iarba se îndesea într-o 
junglă de sălcii verzi şocantă la vedere după pustietatea 
arsă de soare a deşertului nesfârşit. Acolo trebuia să existe 
un izvor, poate mai multe, şi ar fi fost şi mai răcoare, însă 
era mai bine acolo, în loc deschis. Băiatul dăduse din el tot 
ce putuse da, iar în umbrele mai adânci ale crângului 
puteau fi lilieci-vampir. Aceştia puteau întrerupe somnul 
băiatului, indiferent cât de adânc ar fi fost, iar dacă liliecii 
erau vampiri, puteau amândoi să nu se mai trezească... cel 
puţin, nu în lumea aceasta. 

Băiatul spuse: 

— Aduc nişte lemne. 

Pistolarul zâmbi. 

— Ba nu. Pune-te jos, Jake. 

Oare cine vorbea aşa? O femeie. Susan? Nu-şi amintea. 
Timpul e hoț de amintiri: pe asta o ştia. Asta era vorba lui 
Vannay. 

Băiatul se aşeză. Când se întoarse pistolarul, Jake 
dormea în iarbă. O călugăriţă mare săvârşea abluţiuni pe o 
şuviţă nărăvaşă din capul băiatului. 

Pistolarul râse în barbă - prima dată după zeii ştiu cât 
timp - şi aprinse focul şi se duse după apă. 


Jungla de sălcii era mai adâncă decât crezuse - şi 
intimidantă în lumina slabă a apusului. Dar găsi un izvor 
bine păzit de broaşte şi brotaci. Umplu o ploscă... şi se opri. 
Sunetele care vesteau noaptea trezeau în el o senzualitate 
tulbure, un sentiment pe care nici Allie, femeia cu care se 
culcase în Tull, nu izbutise să îl scoată la lumină - prea mult 
din timpul petrecut cu Allie fusese dedicat acţiunii. O punea 
pe seama bruştei schimbări orbitoare după deşert. După 
atâţia kilometri de pământ tasat şi nefertil, moliciunea 
întunericului părea aproape decadentă. 

Se întoarse în tabără şi jupui iepurele în timp ce apa 
fierbea deasupra focului. 

Amestecând carnea de iepure cu ultima conservă de 
fasole reuşi să facă o iahnie excelentă. Il trezi pe Jake şi se 
uită la el cum mănâncă: năuc, dar lacom. 

— Mâine rămânem aici, spuse pistolarul. 

— Dar omul pe care îl urmăreşti... preotul ăla... 

— Nu-i preot. Şi nu te îngrijora. Nu dispare el. 

— De unde ştii? 

Pistolarul nu putu decât să scuture din cap. Intuiţia lui era 
puternică... însă nu era o intuiţie bună. 

După masă, clăti cutiile din care  mâncaseră 
(minunându-se din nou de risipa de apă pe care o făcea) şi, 
când se întoarse cu faţa, văzu că Jake adormise la loc. 
Pistolarul încercă de acum familiara senzaţie că i se umflă 
inima, senzaţie pe care n-o putea identifica decât cu 
Cuthbert. Cuthbert fusese de vârsta lui Roland, dar părea 
mult mai tânăr. 

Mâna cu ţigara îi căzu spre iarbă şi azvârli chiştocul în 
foc. Se uită la ţigară, la flacăra ei galbenă şi clară, atât de 
curată, atât de diferită de felul în care ardea 
iarba-diavolului. Aerul era minunat, răcoros, şi el se întinse 
cu spatele la foc. 

Departe, prin despicătura care deschidea drumul spre 
munţi, auzi glasul gros al tunetului veşnic. Dormi. Şi visă. 


Susan Delgado, iubita lui, murea în fața ochilor săi. El 
privea, ținut de fiecare brat de câte un sătean, cu gâtul 
prins ca un câine într-o zgardă uriaşă de fier ruginit. Nu aşa 
se derulaseră lucrurile - el nici măcar nu fusese de faţă -, 
dar visele, nu-i aşa, au o logică proprie. 

Susan era pe moarte. Îi simțea mirosul părului în flăcări, 
auzea strigătele sătenilor de chartu rug. Și vedea culoarea 
propriei lui furii. Susan, încântătoarea fată de la fereastră, 
fata călărețului. Cum zburase ea pe Povârniş, umbra ei fiind 
umbra calului şi a fetei laolaltă, o creatură fabuloasă dintr-o 
poveste din bătrâni, ceva descătuşat şi liber Cum 
zburaseră împreună prin porumb! Acum sătenii aruncau 
pănuşi de porumb în ea şi pănuşii luau foc înainte să i se 
agate în păr. Chartu rug, chartu rug, strigau ei, aceşti 
vrăjmaşi ai luminii şi ai iubirii, şi undeva vrăjitoarea râdea 
pe înfundate. Rhea, acesta era numele vrăjitoarei, şi Susan 
se înnegrea în flăcări, pielea îi plesnea şi... 

Și ce striga ea? 

— Băiatul! striga ea. Roland, băiatul! 

EI se răsuci, trăgându-şi după sine călăii. Zgarda îl smuci 
de gât şi auzi sunetele gâtuite, gâjâite care ieşeau din 
propriul gâtlej. În aer plutea un miros dulce-revoltător de 
carne pe grătar. 

Băiatul îl privea de sus, de la o fereastră de deasupra 
rugului funerar, aceeaşi fereastră la care Susan, cea care îl 
învățase să fie bărbat, stătuse odată şi cântase vechile 
cântece: „Hey Jude” şi „Pe drum în jos” şi „Nesăbuită 
iubire”. Se uita pe fereastră ca statuia unui sfânt de 
alabastru într-o catedrală. Ochii lui erau de marmură. In 
fruntea lui Jake fusese înfiptă o țepuşă. 

Pistolarul simţi cum îi iese din adâncul stomacului 
strigătul gătuit şi sfâşietor care anunta începutul nebuniei 
sale. 

— Nnnnnnnn... 


Simţind că-l arde focul, Roland strigă înfundat. Sări în 
şezut, în întuneric, încă simțind în jurul lui visul despre 
Mejis, strângându-l de gât ca zgarda pe care o purtase. Tot 
zvârcolindu-se, îşi aruncase o mână peste tăciunii aprinşi 
din vatră. Duse mâna la faţă, simțind visul cum se risipeşte, 
lăsând în urmă doar imaginea izbitoare a lui Jake, alb ca 
varul, un sfânt pentru demoni. 

— Nnnnnnnn... 

Se uită cu ochi mari în jur la întunericul mistic al pâlcului 
de sălcii, cu ambele pistoale scoase din toc şi gata să tragă. 
Ochii săi erau două crăpături mari în ultima sclipire a 
focului. 

— Nnnnnnnn... 

Jake. 

Pistolarul se ridică numaidecât şi o rupse la fugă. 
Răsărise cercul trist al lunii şi putea urmări paşii băiatului în 
rouă. Se aplecă pe sub primele sălcii, trecând prin pârâu, şi 
urcă pe malul opus, alunecând pe pământul jilav (chiar şi 
acum corpul lui se desfăta cu asta). Nuiele de salcie îl 
biciuiră peste faţă. 

Copacii erau mai groşi acolo şi luna era ascunsă vederii. 
Trunchiuri de copaci se înălţau în umbre prelungi. larba, 
acum înaltă până la genunchi, îl dezmierda, implorându-l 
parcă să încetinească pasul, să se bucure de răcoare. Să se 
bucure de viaţă. Ramuri moarte, pe jumătate uscate, se 
întindea după tibiile sale, după cojones. Se opri un moment, 
ridicând capul şi mirosind în aer. Fantoma unei adieri îl 
ajută. Băiatul nu mirosea bine, desigur; nici unul dintre ei 
nu mirosea bine. Nările pistolarului se mişcară aidoma celor 
ale unei maimuțe. 

Izul mai tânăr, mai uşor al sudorii băiatului era vag, 
uleios, inconfundabil. 

Căzu peste o capcană de iarbă şi mărăcini şi crengi 
uscate, sprintă printr-un tunel format de crengile pleoştite 


ale sălciilor şi sumaci. Lichenii îi loveau umerii ca nişte 
mâini flasce de cadavru. Unii atârnau în cârcei gri, 
susurători. 

Işi croi drum printr-o ultimă baricadă de sălcii şi ajunse 
într-un luminiş din care se vedeau stelele şi vârful înalt al 
masivului muntos, strălucind la o altitudine imposibilă cu 
albeaţa unui craniu. 

Acolo era un cerc de stânci negre, poziţionate în picioare, 
care, în bătaia lunii, aducea cu o ireală capcană pentru 
animale. În centru era o masă de piatră... un altar. Extrem 
de vechi, se ridica din pământ pe un braţ gros de bazalt. 

Băiatul stătea înaintea lui, clătinându-se înainte şi înapoi. 
Mâinile îi tremurau pe lângă corp de parcă le-ar fi străbătut 
descărcări de electricitate statică. 

Pistolarul îi strigă tăios numele şi Jake răspunse cu acel 
nearticulat sunet de negare. Faţa lui, o formă vagă, 
mânjită, aproape acoperită de umărul stâng al băiatului, 
părea deopotrivă îngrozită şi exaltată. Şi mai era ceva. 

Pistolarul păşi înăuntrul cercului şi Jake strigă, dându-se 
înapoi şi ridicând braţele în aer. Acum i se vedea bine faţa. 
Pistolarul citi pe ea teamă şi groază, amândouă luptându-se 
cu o plăcere chinuitoare. 

Pistolarul se simţi atins. Îl atinse spiritul oracolului, 
sucubul. Vintrele i se umplură pe dată de lumină, o lumină 
blândă şi, totodată, dură. Simţi că i se învârte capul, că i se 
îngroaşă limba şi că devine sensibilă până şi la saliva care o 
înconjura. 

Când scoase falca pe jumătate putredă din buzunarul în 
care o purtase încă de când o găsise la haltă, în bârlogul 
demonului-vorbitor, nu se gândi ce face. Nu se gândi, dar 
niciodată nu-l speriase să acţioneze doar pe baza 
instinctului. 

Aceasta fusese întotdeauna cea mai bună şi mai 
adevărată metodă a sa. Ţinu rânjetul încremenit, preistoric 
al fălcii în faţa ochilor săi, cu cealaltă mână întinsă rigid în 
faţă, cu arătătorul şi degetul mic ridicate în străvechiul 


semn de alungare a deochiului. 

Fiorul de senzualitate îi fu smuls din trup ca un cablu. 

Jake strigă din nou. 

Pistolarul se duse la el şi ţinu falca în faţa ochilor hăituiţi 
ai băiatului. 

— Vezi asta, Jake - vezi-o foarte bine. 

Ce primi ca răspuns fu un sunet lichid de agonie. Băiatul 
încercă să-şi ferească privirea, dar nu reuşi. Un moment 
păru că se va destrăma - mintal, dacă nu fizic. Apoi, 
dintr-odată, amândoi ochii i se dădură peste cap. Jake se 
prăbuşi. Corpul lui căzu dezarticulat la pământ, o mână 
aproape atingând braţul de bazalt care susţinea altarul. 
Pistolarul se lăsă într-un genunchi şi îl ridică. Era uimitor de 
uşor după lungul lor marş prin deşert, la fel de deshidratat 
ca o frunză în luna noiembrie. 

În jurul său, Roland simţea freamătul de furie şi frustrare 
al prezenţei care sălăşluia în cercul de stânci - îi era luată 
prada. Odată ce pistolarul ieşi din cerc, senzaţia de furie şi 
frustrare se stinse complet. Îl duse pe Jake înapoi în tabără. 
Pe când ajunseră acolo, zvâcnetul inconştient al băiatului se 
transformase în somn adânc. 

Pistolarul pregetă o clipă deasupra rămăşiţelor cenuşii 
ale focului. Clarul de lună căzând peste chipul lui Jake îi 
aminti din nou de un sfânt într-o biserică, o puritate de 
alabastru cu totul neştiută. Îl îmbrăţişă pe băiat şi îl sărută 
cu buzele uscate pe obraz, ştiind că-l iubeşte. Ei bine, poate 
că nu era chiar aşa. Poate că de fapt îl iubise pe băiat din 
prima clipă când în văzuse (cum i se întâmplase cu Susan 
Delgado) şi doar acum se încumeta să recunoască faptul. 
Căci era un fapt. 

Şi avea impresia că aproape simte, undeva mai sus de ei, 
râsetul omului în negru. 


iv 


Jake, strigându-l: în felul acesta se trezi pistolarul. Îi 
legase bine pe Jake de unul dintre tufişurile rezistente din 
apropiere şi băiatului îi era foame şi era agitat. judecând 
după soare, era aproape nouă treizeci. 

— De ce m-ai legat? întrebă Jake cu indignare în vreme 
ce pistolarul desfăcea nodurile groase ale păturii. Nu aveam 
de gând să fug! 

— Dar chiar ai fugit, spuse pistolarul şi expresia de pe 
chipul lui Jake îl făcu să zâmbească. A trebuit să mă duc 
după tine. Umblai în somn. 

— Da? Jake îl privea cu suspiciune. N-am mai făcut 
niciodată asta îna... 

Pistolarul scoase imediat falca şi o ţinu înaintea feţei lui 
Jake. Strâmbându-se şi ridicând un braţ, băiatul se feri de 
ea. 

— Vezi? 

Jake încuviinţă din cap, năuc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu avem timp de palavre acum. Trebuie să plec o 
vreme. S-ar putea să fiu plecat toată ziua. Aşa că ascultă la 
mine, băiete. E important. Dacă apune soarele şi eu nu 
m-am întors... 

Pe faţa lui Jake scăpără teama. 

— Mă părăseşti! 

Pistolarul îl privi şi atât. 

— Nu, zise Jake după un moment. Presupun că dacă voiai 
să mă părăseşti, deja ai fi făcut-o. 

— Vezi că gândeşti? Acum ascultă, şi ascultă-mă foarte 
bine. Vreau să stai aici cât sunt plecat. Chiar aici, în tabără. 
Nu hoinări, nici chiar dacă asta ţi se pare cea mai bună idee 
din lume. Şi dacă te simţi ciudat - în orice fel - ia osul ăsta 
şi ţine-l în mâini. 

Trăsăturile lui Jake fură străbătute de ură şi dezgust, 
amestecate cu uluire. 


— N-aş putea. P... pur şi simplu n-aş putea. 

— Ba poţi. S-ar putea să fii nevoit. Mai ales după miezul 
zilei. E important. S-ar putea să ai o stare de vomă sau să 
te doară capul când îl vei atinge prima dată, dar o să-ţi 
treacă. Mă înţelegi? 

— Da. 

— Şi o să faci ce-ţi spun? 

— Da, dar de ce trebuie să pleci? răbufni Jake. 

— Trebuie, şi basta. 

Pistolarul surprinse încă o dată licărul fascinant al tăriei 
de oţel care se ascundea sub trăsăturile băiatului, o tărie la 
fel de enigmatică precum povestea pe care o spusese el 
despre oraşul din care venea, un oraş în care clădirile erau 
atât de înalte, încât chiar zgâriau norii. Nu de Cuthbert îi 
amintea băiatul, ci mai degrabă de Alain, celălalt prieten 
apropiat al său. Alain era tăcut, nici pe departe înclinat spre 
grandilocvenţa lui Bert, şi era de nădejde şi netemător. 

— Bine, spuse Jake. 

Pistolarul aşeză cu grijă falca pe pământ, lângă vestigiile 
focului, de unde rânjea în sus printre firele de iarbă ca o 
fosilă erodată ce a văzut lumina zilei după o noapte lungă 
de cinci mii de ani. Jake nu voia să se uite la ea. Era palid la 
faţă şi îndurerat. Pistolarul se întrebă dacă i-ar ajuta cu 
ceva să-l adoarmă pe băiat şi să-l chestioneze, apoi hotărî 
că ajutorul ar fi infim. Ştia prea bine că spiritul din cercul de 
piatră era un demon şi, totodată, foarte probabil un oracol. 
Un demon fără formă, doar un soi de strălucire sexuală 
neformată înzestrată cu darul profeţiei. Se întrebă în 
treacăt dacă nu era cumva sufletul Sylviei Pittston, femeia 
monumentală ale cărei îndoctrinări religioase duseseră la 
înfruntarea finală din Tull... dar nu. Nu ea. Stâncile din cerc 
erau străvechi. Sylvia Pittston era mic copil în comparaţie 
cu fiinţa care îşi făcuse sălaş acolo. Era bătrână... şi 
vicleană. Însă pistolarul cunoştea foarte bine formele 
vorbirii şi nu credea că băiatul va fi nevoit să folosească 
vraja fălcii. 


Vocea şi mintea oracolului vor fi mult prea ocupate cu el. 
Pistolarul avea nevoie să afle unele lucruri, în pofida 
riscului... iar riscul era ridicat. Şi totuşi, deopotrivă pentru el 
şi pentru Jake, avea o nevoie disperată să afle. 

Pistolarul îşi desfăcu săculeţul cu tutun şi amestecă în el, 
împingând deoparte fâşiile de frunze uscate până ce dădu 
peste un obiect minuscul înfăşurat într-o bucată de hârtie 
albă. Îl răsuci între degete pe care mult prea curând avea 
să le piardă şi se uită absent către cer. Apoi îl desfăcu şi 
tinu conţinutul - o pilulă albă mică, cu marginile roase tare 
de când o purta cu el - în mână. 

Jake privi pilula cu curiozitate. 

— Ce-i aia? 

Pistolarul scoase un râset scurt. 

— Povestea pe care ne-o spunea Cort era că Vechii Zeii 
s-au pişat peste deşert şi au dat naştere mescalinei. 

Jake păru doar nedumerit. 

— E un drog, explică pistolarul. Dar nu unul care te 
adoarme, ci unul care te trezeşte bine de tot pentru scurt 
timp. 

— Ca LSD-ul, aprobă băiatul imediat şi apoi păru 
nedumerit. 

— Ce-i aia? 

— Nu ştiu, recunoscu Jake. Mi-a ieşit pur şi simplu pe 
gură. Cred că a venit de... ştii tu, dinainte. 

Pistolarul încuviinţă din cap, dar nu ştia ce să creadă. Nu 
auzise niciodată ca mescalinei să i se spună LSD, nici chiar 
în cărţile vechi ale lui Marten. 

— O să-ţi dea dureri? întrebă Jake. 

— Nu mi-a dat niciodată, răspunse pistolarul, conştient că 
evită adevărul. 

— Nu-mi place. 

— N-are importanţă. 

Pistolarul se lăsă pe vine în faţa ploştii, luă o gură de apă 
şi înghiţi pastila. 

Ca de obicei, simţi imediat o reacţie în gură: părea 


inundată de salivă. Se aşeză înaintea focului stins. 

— Când îşi face efectul? întrebă Jake. 

— Peste puţin timp. Nu vorbi. 

Aşa că Jake tăcu, privind cu îndoială nedisimulată cum 
pistolarul îndeplineşte calm ritualul curăţirii pistoalelor. 

Şi le puse înapoi în tocuri şi spuse: 

— Cămaşa ta, Jake. Dă-o jos şi dă-mi-o. 

Cu reticenţă, Jake trase peste cap cămaşa spălăcită, 
arătându-şi pieptul costeliv, şi i-o dădu lui Roland. 

Pistolarul scoase un ac pe care îl avea petrecut în tivul 
lateral al jeanşilor şi aţă de la curea, dintr-o gaică de cartuş 
goală. Se puse să coasă o ruptură lungă de la o mânecă a 
cămăşii băiatului. Când termină şi-i dădu cămaşa înapoi, 
simţi că mescalina începuse să-şi facă efectul - i se 
strângea stomacul şi toţi muşchii i se încordaseră puţin. 

— Trebuie să plec, spuse el, ridicându-se în picioare. A 
venit timpul. 

Băiatul dădu să se ridice şi el, cu faţa umbrită de 
îngrijorare, dar se lăsă înapoi jos. 

— Ai grijă, spuse el. Te rog. 

— Nu uita de falcă, zise pistolarul. Trecând pe lângă Jake, 
îi puse mâna pe cap şi-i răvăşi părul de culoarea 
porumbului. Gestul îi trezi un râset scurt. 

Zâmbind îngrijorat, Jake îl însoţi cu privirea până când 
pistolarul dispăru în jungla de sălcii. 


vV 


Pistolarul se îndreptă ferm spre cercul de stânci, 
oprindu-se doar cât să bea apă rece de la izvor. Işi văzu 
reflexia în mica baltă mărginită de muşchi şi frunze de 
nuferi şi se privi un moment fascinat ca Narcis. Incepea să 
simtă efectul drogului asupra minţii sale: îi încetinea 
înlănţuirea de gânduri, părând în acelaşi timp să sporească 
implicaţiile fiecărei idei şi fiecărei fărâme de informaţie 


senzorială. Lucruri care până atunci fuseseră invizibile 
începeau să dobândească greutate şi consistență. 
Ridicându-se înapoi în picioare, mai pregetă un moment şi 
scrută desişul de sălcii împletite. Lumina soarelui cădea 
pieziş într-o jerbă aurie, prăfoasă, şi, înainte să plece, 
urmări puţin jocul particulelor de praf şi al altor lucruri mici 
plutitoare. 

Drogul îl tulburase deseori: egoul lui era prea puternic 
(sau poate doar prea simplu) pentru a se putea bucura de 
eclipsarea şi expunerea lui la o sumedenie de sentimente 
tandre - acestea îl gâdilau (şi uneori îl scoteau din minţi) 
aidoma atingerii mustăţilor unei pisici. Insă de această dată 
se simţea relativ calm. Asta era bine. 

Păşi în luminiş şi intră direct în cerc. Se opri locului, 
lăsându-şi mintea să hoinărească în voie. Da, senzațiile îl 
asaltau mai tare acum, mai cu viteză. 

larba striga verde la el; avea impresia că, dacă s-ar fi 
aplecat şi şi-ar fi plimbat mâna prin ea, când s-ar ridica ar fi 
avut degetele şi palmele mânjite cu vopsea verde. Se 
opuse unui impuls insistent de a încerca experimentul. 

Oracolul însă tăcea. Nici urmă de freamăt, sexual ori de 
altă natură. 

Se duse la altar, rămase lângă el un moment. Acum îi era 
aproape imposibil să gândească într-un mod coerent. Işi 
simţea dinţii străini în gură, mici lespezi funerare înfipte 
într-un sol rozaliu, umed. Îl înconjura prea multă lumină. Se 
urcă pe altar şi se întinse pe spate. Mintea îi devenea o 
junglă plină de stranii plante-gânduri pe care el nu le 
văzuse nicicând şi existenţa cărora nici n-o bănuise, o 
junglă de sălcii crescută în jurul unui izvor de mescalină. 

Cerul era de apă şi el atârna suspendat deasupra lui. 
Gândul acesta îi dădu o senzaţie vagă şi neimportantă de 
vertij. 

Îi veniră în gând două versuri dintr-o poezie veche, nu un 
cântecel de copii de data aceasta, nu; mama lui se temuse 
de droguri şi de nevoia existenţei lor (la fel cum se temuse 


de Cort şi de nevoia existenţei acelui bătăuş de băieţi); 
versurile proveneau de la oamenii-manni de la nord de 
deşert; un clan încă trăia printre maşinării care de regulă 
nu funcționau... şi care, uneori, când funcționau, mâncau 
oameni. Versurile se repetau iar şi iar, amintindu-i (într-un 
fel incoerent specific fluxului de mescalină) de zăpada care 
cădea într-un glob de sticlă pe care îl avusese în copilărie, 
mistic şi semi-ireal: 


Acolo unde urma omului s-a pierdut, 
Strop de iad, crâmpei de neştiut... 


Copacii care atârnau deasupra altarului ascundeau feţe. 
El le privi cu o fascinaţie abstractă: colo era un dragon, 
verde şi zvârcolindu-se, colo o driadă cu braţe de ramuri 
ademenitoare, colo un craniu viu plin de mâl. Fete. Feţe. 

lerburile din luminiş prinseră brusc să se încline şi să 
şfichiuiască. 

Vin. 

Vin. 

Fiori vagi prin corp. Ce departe am ajuns, îşi spuse. De la 
iarba dulce în care stăteam întins alături de Susan pe 
Povârniş la asta. 

Oracolul îl apăsă cu corpul ei, un corp alcătuit din vânt, 
un piept înmiresmat de iasomie, trandafir şi caprifoi. 

— Rosteşte-ţi profeția, spuse el. Spune-mi ce am nevoie 
să ştiu. 

Işi simţea gura plină de metal. 

Un suspin. Un sunet slab de plânset. Pistolarul îşi simţi 
mădularul tare. 

Deasupra lui şi dincolo de feţele dintre frunze vedea 
munţii - impenetrabili şi duri şi plini de dinţi. 

Corpul se mişcă peste al său, luptându-se cu el. Îşi simţi 
palmele strângându-se în pumni. Oracolul îi trimisese o 
viziune cu Susan. Deasupra lui era Susan, încântătoarea 
Susan Delgado, aşteptându-l pe Povârniş, în coliba 


abandonată a unui văcar, cu părul revărsat pe spate şi 
peste umeri. El întoarse capul, dar chipul ei îl urmări. 

lasomie, trandafir, caprifoi, fân vechi... mirosul iubirii. 
lubeşte-mă. 

— Rosteşte profeția, zise el. Rosteşte adevărul. 

Te rog, se tângui oracolul. Nu fi rece. E mereu aşa de frig 
aici... g 

Mâini care îl dezmierdau, îl excitau, îl înflăcărau. Il 
trăgeau. Sus. Jos. 

O despicătură întunecată, parfumată. Umedă şi caldă... 

Nu. Uscată. Rece. Sterilă. 

Ai un pic de milă, pistolarule. A, te rog, te implor! Milă! 

Ţie ţi-ar fi milă de băiat? 

Ce băiat? Nu ştiu nici un băiat. Nu de băieți am nevoie. O, 
te rog. 

lasomie, trandafir, caprifoi. Fân cu aroma-fantomă a 
trifoiului de vară. Ulei decantat din urne străvechi. Un 
desfrâu al trupului. 

— După, spuse el. Dacă ce-mi spui este de folos. 

Acum. Te rog. Acum. 

Îşi lăsă mintea să se desfăşoare către ea, antiteza unei 
emoţii. Corpul care atârna deasupra lui încremeni şi păru să 
strige. Între tâmplele sale se desfăşură o luptă scurtă cu 
odgonul - gri şi fibros, odgonul era mintea lui. Timp de 
câteva momente lungi nu se auzi nici un sunet, decât 
şuierul slab al respirației sale şi adierea palidă care făcea 
feţele verzi din copaci să freamete, să facă semne din ochi 
şi să se strâmbe. Nici o pasăre nu cânta. 

Apăsarea ei slăbi. Din nou se auzi sunet de plâns cu 
suspine. Trebuia să acţioneze repede, altfel ea îl va părăsi. 
A rămâne acum însemna atenuare; poate felul ei propriu de 
moarte. O simţea deja cum se răceşte, retrăgându-se din 
cercul de stânci. Vântul unduia iarba într-un fel chinuitor. 

— Profeţia, zise el, iar apoi un substantiv şi mai sumbru: 
Adevărul. 

Un suspin ostenit, printre lacrimi. Aproape că i-ar fi putut 


arăta mila pe care o implora, dar... era Jake. Dacă mai 
întârzia puţin noaptea trecută, l-ar fi găsit pe Jake mort sau 
cu minţile furate. 

Dormi, atunci. 

— Nu. 

Atunci, dormi iepureşte. 

Era periculos ce-i cerea ea, dar probabil şi necesar. 
Pistolarul ridică ochii spre feţele dintre frunze. Pentru 
amuzamentul său, acolo era în desfăşurare un joc. Inaintea 
sa răsăreau şi dispăreau lumi. Imperii se clădeau peste 
nisipuri sclipitoare, unde maşinării trudeau la nesfârşit cu o 
abstractă frenezie electronică. 

Imperii intrau în declin, se prăbuşeau, răsăreau din nou. 
Roţi care se învârtiseră cu o mişcare tăcută, lichidă, îşi 
încetineau rotația, începeau să scârţâie, începeau să tipe, 
se opreau. Pe străzi concentrice, sub ceruri întunecate pline 
de stele ca o pătură de bijuterii reci, nisipul gâtuia 
jgheaburile din oţel inoxidabil. Şi peste toate acestea sufla 
un vânt al schimbării, aducând cu el mirosul de scorţişoară 
al sfârşitului de octombrie. Pistolarul asistă cum lumea 
mergea mai departe. 

Şi adormi iepureşte. 

Trei. Acesta este numărul sorții tale. 

Trei? 

Da, trei este un număr mistic. Trei stă în miezul căutării 
tale. Alt număr vine mai târziu. Acum, numărul este trei. 

Care trei? 

“Vedem incomplet, şi astfel oglinda  profeţiei se 
întunecă.” 

Spune-mi ce poţi. 

Primul este tânăr, are păr tuciuriu. E în pragul jafului şi al 
crimei. L-a infestat un demon. Numele demonului este 
HEROINA. 

Ce demon e ăsta? Nu-l cunosc, nu-l cunosc nici din lecţiile 
învățătorului meu. 

“Vedem incomplet, şi astfel oglinda  profeţiei se 


= 


întunecă.” Există alte lumi, pistolarule, şi alti demoni. Apele 
acestea sunt adânci. Uită-te după uşi. Uită-te după 
trandafiri şi după uşile negăsite. 

Al doilea? 

Ea vine pe roți. Altceva nu văd. 

Al treilea? 

Moarte... dar nu pentru tine. 

Omul în negru? El unde este? 

Aproape. Vei vorbi cu el curând. 

Despre ce vom vorbi? 

Turnul. 

Băiatul? Jake? 


Spune-mi despre băiat! 

Băiatul este poarta ta spre omul în negru. Omul în negru 
este poarta ta spre cei trei. Cei trei sunt calea ta spre 
Turnul Întunecat. 

Cum? Cum e posibil? De ce trebuie să fie aşa? 

“Vedem incomplet, şi astfel oglinda...” 

Blestemată să fii. 

Nu m-a blestemat nici un Dumnezeu. 

Nu mă persifla, Arătare. 


Cum să-ţi spun, atunci? Curvă stelară? Târfa Vânturilor? 

Unii trăiesc cu iubirea care vine în aceste locuri 
străvechi... chiar şi în aceste vremuri triste şi rele. Unii, 
pistolarule, trăiesc cu sânge. Chiar şi cu sângele băieților 
tineri, am înţeles. 

Nu poate fi el cruțat? 

Ba da. 

Cum? 

Încetează,  pistolarule. Ridică tabăra şi ia-o spre 
nord-vest. În nord-vest încă este nevoie de oameni care 
trăiesc după legea glonțului. 

Am jurat pe armele tatălui meu şi pe trădarea lui Marten. 

Marten nu mai este. Omul în negru i-a mâncat sufletul. 


Asta ştii. 
Am jurat. 
Atunci, soarta ţi-e pecetluită. 
Fă ce vrei cu mine, stricato. 


Ardoare. 

Umbra se legănă deasupra lui, îl învălui. Imediat, simţi un 
extaz întrerupt doar de o galaxie de durere - surdă şi 
luminoasă ca nişte aştri ancestrali deveniți roşii din pricina 
declinului. În punctul culminant al cuplării lor, i se arătară, 
nepoftite, chipuri: Sylvia Pittston, Alice, femeia din Tull, 
Susan; zeci de altele. 

Şi-n cele din urmă, după o veşnicie, o împinse departe de 
sine, recăpătându-şi controlul minţii, sleit de vlagă şi 
dezgustat. 

Nu! Nu ajunge! Nu... 

— Lasă-mă în pace, zise pistolarul. Se ridică în fund şi fu 
cât pe ce să cadă de pe altar, dar îşi găsi echilibrul. Ea îl 
atinse cu fereală (caprifoi, iasomie, dulce ulei de trandafir) 
şi el o împinse cu violenţă, căzând în genunchi. 

Clătinându-se, îşi croi drum spre perimetrul cercului. Se 
împletici afară din el, simțind cum i se ia de pe umeri o 
povară uriaşă. Lăcrimând şi cutremurându-se, trase aer în 
piept. Aflase oare destule pentru a se justifica sentimentul 
acela de pângărire? Nu ştia. Cu timpul, bănuia, va şti. 
Indepărtându-se, o simţi cum stă acolo, la zăbrelele 
închisorii ei, privindu-l cum o părăseşte. Pistolarul se 
întrebă cât va mai trece până când altcineva va traversa 
deşertul şi o va găsi, înfometată şi însingurată. Preţ de un 
moment se simţi copleşit de tot ceea ce poate aduce 
timpul. 


vii 


— Ţi-e rău! 

Când pistolarul ajunse în tabără ieşind împleticit dintre 
ultimii copaci, Jake se ridică repede în picioare. Stătuse 
ghemuit lângă vestigiile focului mic, cu falca pe genunchi, 
rozând neconsolat oasele de iepure. 

Acum o luă la fugă spre pistolar cu o expresie de 
neputinţă pe chip care îl făcu pe Roland să simtă toată 
greutatea hâdă a unei viitoare trădări. 

— Nu, spuse el. Nu mi-e rău. Sunt doar obosit. Frânt. 
Gesticulă absent spre falcă. Poţi renunţa la aia, Jake. 

Băiatul o aruncă repede şi violent, ştergându-şi după 
aceea mâinile pe cămaşă. Buza lui de sus se ridică şi căzu 
într-un gest de scârbă care, credea pistolarul, era perfect 
inconştient. 

Pistolarul se aşeză - aproape căzu la pământ - simțind 
că-l dor încheieturile şi că are mintea încleiată, sleită: 
neplăcutul efect remanent al mescalinei. 

Şi dinspre vintre simţea o durere surdă. Îşi rulă o ţigară 
cu o lentoare calculată, instinctuală. Jake privi. Pistolarul 
încercă apoi un neaşteptat impuls de a-i vorbi băiatului 
dan-dinh, de a-i spune tot ce aflase, dar abandonă gândul, 
îngrozit. Se întrebă dacă o parte din el - mintea sau sufletul 
- nu cumva se dezintegra. Să-şi deschidă mintea şi inima 
poruncii unui copil? 

Era o idee nebunească. 

— La noapte dormim aici. Mâine începem să urcăm. Mai 
târziu o să mă duc să văd dacă reuşesc să vânez ceva 
pentru cină. Trebuie să ne adunăm forţele. Acum trebuie să 
dorm. Bine? 

— Sigur. Fă cum te taie capul. 

— Nu te înţeleg. 

— Fă ce vrei. 

— A! făcu pistolarul, încuviinţând din cap, şi se întinse. Să 
fac cum mă taie capul, îşi spuse. Cum mă taie capul. 


Când se trezi, umbrele erau lungi peste iarba micului 
luminiş. 

— Fă focul, îi spuse lui Jake şi-i aruncă amnarul său. Ştii 
să-l foloseşti? 

— Da, aşa cred. 

Pistolarul se îndreptă spre pâlcul de sălcii şi apoi se opri 
la auzul vocii băiatului. Împietri locului. 

— Intunericul scânteie, unde-i al meu părinte? murmură 
băiatul şi pistolarul auzi sunetul ascuţit al amnarului: 
cicl-cicl-cicl. Semăna cu strigătul unei mici păsări mecanice. 
Aici mă voi întinde? Aici noaptea se încheie? Ai milă şi un 
foc aprinde. 

Le-a auzit de la mine, gândi pistolarul, nicidecum surprins 
să descopere că s-a făcut tot piele de găină şi că mai are 
puţin până să tremure ca un câine plouat. 

Le-a auzit de la mine, cuvinte pe care nici nu-mi amintesc 
să le fi spus, şi aş fi în stare să divulg astfel de cuvinte? A, 
Roland, ai fi tu-n stare să divulgi un adevărat firet ca acesta 
într-o lume tristă, răsfirată? Ar putea ceva justifica asta? 

Nu-s decât nişte cuvinte. 

Aha, da-s cuvinte vechi. Cuvinte bune. 

— Roland? strigă băiatul. Te simţi bine? 

— Mdie, zise el ţâfnos şi simţi în nări vag miros de fum. 
Aţâţat-ai focul. 

— Da, spuse simplu băiatul şi Roland nu trebui să se 
întoarcă pentru a şti că Jake zâmbea. 

Pistolarul o luă din loc şi porni spre stânga, de data 
aceasta ocolind pâlcul de sălcii. Într-un loc unde spaţiul se 
deschidea într-o costişă acoperită cu iarbă, păşi înapoi în 
umbre şi rămase tăcut. Departe şi clar, auzea pârâitul 
focului pe care îl aprinsese Jake în vechea vatră. Sunetul îl 
făcu să zâmbească. 

Rămase nemişcat vreme de zece minute, cincisprezece, 
douăzeci. Apărură trei iepuri şi, odată ajunşi la loc liber, 
pistolarul scoase pistolul. li răpuse, îi jupui, îi evisceră şi-i 
duse înapoi în tabără. Jake pusese apă deasupra flăcărilor 


mici şi aceasta deja aburea. 

Pistolarul încuviinţă din cap spre el. 

— Bine lucrat. 

Jake se roşi de bucurie şi-i dădu înapoi amnarul fără nici o 
vorbă. 

Cât îi luă tocanei să se facă, pistolarul profită de ultimele 
raze de lumină a zilei pentru a se întoarce în pâlcul de 
sălcii. În apropierea primului izvor începu să taie cârceii 
groşi care creşteau pe malul mlăştinos al apei. Mai târziu, 
pe când în vatră aveau să mai ardă doar tăciunii şi Jake 
avea să doarmă, voia să împletească din ei frânghii ce le-ar 
fi putut fi de-un oarecare folos mai târziu. Intuiţia îi spunea 
însă că urcuşul nu urma să fie unul deosebit de dificil. 
Simţea că la suprafaţa lucrurilor acţionează ka şi asta nu i 
se mai părea ceva ciudat. 

Ducând cârceii înapoi unde aştepta Jake, îi picurară sevă 
verde peste mâini. 


Se treziră la revărsatul zorilor şi, într-o jumătate de oră, 
terminară de strâns lucrurile. Pistolarul spera să mai 
împuşte un iepure în pajiştea, unde ieşeau să se hrănească, 
dar timpul era limitat şi nici un iepure nu se făcu văzut. 
Bocceaua lor cu mâncare era acum atât de mică şi de 
uşoară, încât Jake o putea căra fără efort. Prinsese puteri 
băiatul acesta; se vedea cu ochiul liber. 

Pistolarul ducea apa proaspăt luată de la unul dintre 
izvoare. Îşi înfăşură cele trei frânghii în jurul mijlocului. 
Ocoliră de departe cercul de stânci (pistolarul se temea că 
băiatul va simţi din nou teamă, dar când trecură pe 
deasupra lui pe o terasă stâncoasă, Jake îi aruncă doar o 
privire fugară şi apoi se uită la o pasăre care plana contra 
vântului). Nu peste mult timp, copacii începură să piardă 
din înălţime şi desime. Trunchiurile erau răsucite şi 
rădăcinile păreau să se lupte cu pământul într-o vânătoare 
acerbă după umiditate. 

— Totul e atât de vechi, spuse Jake posomorât când 


făcură un popas de odihnă. Nu este nimic tânăr pe lumea 
asta? 
Pistolarul zâmbi şi-l împunse cu cotul pe Jake. 
— Eşti tu, spuse. 
Jake răspunse cu un surâs şters. 
— Va fi greu să urcăm? 
Pistolarul se uită la el cu curiozitate. 
— Munţii sunt înalţi. Tu nu crezi că va fi greu să urcăm? 
Jake îi întoarse privirea, cu ochii înneguraţi, nedumeriţi. 
— Nu. 
Merseră mai departe. 


viii 


Soarele urcă la zenit şi păru să rămână acolo mai puţin 
ca oricând în timpul traversării deşertului, după care începu 
să coboare, redându-le umbrele. 

Din terenul înclinat ieşeau praguri de stânci ca braţele 
unor uriaşe fotolii îngropate sub pământ. larba pitică deveni 
galbenă şi uscată. La un moment dat, în cale le ieşi o 
crevasă adâncă, aidoma unui horn, ei urcară un versant mic 
de piatră golaşă pentru a-l ocoli pe sus. Granitul străvechi 
cedase dând naştere unui fel de trepte şi, după cum 
intuiseră amândoi, începutul urcuşului, cel puţin, era uşor. 
Se opriră în vârf, pe o escarpă lată de un metru şi jumătate, 
şi se uitară îndărăt către deşertul care se încovoia în jurul 
zonei muntoase ca o imensă labă galbenă. În depărtare 
scânteia spre ei ca un scut alb orbitor şi se pierdea în valuri 
palide de căldură degajată. Pe pistolar îl cuprinse o uimire 
vagă amintindu-şi că lipsise puţin ca acel deşert să-i ia 
viaţa. De unde stăteau ei, din nou la răcoare, deşertul 
părea fără-ndoială spectaculos, însă nu mortal. 

Reveniră la ale lor: urcuşul - căţăratul peste puzderia de 
stânci desprinse din munte şi urcatul pe vine pe pantele 
stâncoase încrustate cu licăriri de cuarţ şi mică. 


Stânca era caldă, plăcută la atingere, însă aerul era 
evident mai rece. 

După-amiază târziu, pistolarul auzi sunet îndepărtat de 
tunet. Linia munţilor ascundea însă vederii ploaia de pe 
cealaltă parte. 

Când umbrele începură să devină purpurii, îşi făcură 
bivuac sub streaşina unei stânci proeminente. Pistolarul 
ancoră pătura sus şi jos, încropind un soi de pavilion. Se 
aşezară în deschizătura lui şi priviră cum cerul întindea o 
manta peste lume. Jake îşi legăna picioarele deasupra 
hăului. Pistolarul îşi rulă ţigara de seară şi-i aruncă băiatului 
ocheade mucalite. 

— Să nu te răsuceşti în somn, spuse el, că s-ar putea să 
te trezeşti în iad. 

— Bine, răspunse Jake cu seriozitate. Mama spune... 

Se întrerupse. 

— Ce spune ea? 

— Că dorm ca un mort, încheie Jake. 

Se uită la pistolar, care văzu că băiatului îi tremurau 
buzele cum se străduia să-şi înghită lacrimile - doar un 
băiat, îşi spuse el, şi îl lovi durerea, pioletul care ţi se 
împlântă în frunte când bei prea multă apă rece. Doarun 
băiat. De ce? Aiurea întrebare. Când un băiat rănit la trup 
ori spirit îi punea această întrebare lui Cort, acel vechi şi 
târşâit „motor de luptă” a cărui datorie era să-i înveţe pe fiii 
pistolarilor elementele de bază a ceea ce trebuiau ei să 
ştie, Cort răspundea: „De ce sunt” douğ litere ale 
alfabetului şi nimic altceva... nu te interesează pe tine de 
ce, tu ridică-te numa”, mucosule! Ridică-te! Ziua e tânără! 

— De ce sunt aici? întrebă Jake. De ce am uitat totul 
dinainte? 

— Pentru că omul în negru te-a adus aici, zise pistolarul. 
Şi datorită Turnului. 

Turnul se află într-un fel de... nex al puterii. În timp. 

— Nu înţeleg asta! 

— Nici eu, spuse pistolarul. Dar se întâmplă ceva. Se 


întâmplă doar în timpul meu. „Lumea a mers mai departe”, 
spunem... întotdeauna am spus. Dar acum merge mai 
departe mult mai repede. S-a întâmplat ceva cu timpul. Se 
înmoaie. 

Rămaseră tăcuţi. O adiere slabă, dar tăioasă, îi ciupi de 
picioare. Undeva scoase un vuuuu cavernos în fisura dintr-o 
stâncă. 

— Tu de unde vii? întrebă Jake. 

— Dintr-un loc care nu mai există. Cunoşti Biblia? 

— lisus şi Moise. Sigur. 

Pistolarul zâmbi. 

— Aşa e. Pământul meu avea un nume biblic - Noul 
Canaan, se numea. Pământul unde curge lapte şi miere. În 
Canaan din Biblie se spune că existau struguri atât de mari, 
încât oamenii trebuiau să-i transporte pe sănii. La noi nu 
creşteau atât de mari, dar era un pământ roditor. 

— Am auzit de Ulise, zise Jake timid. E şi el din Biblie? 

— Poate, spuse pistolarul. N-am studiat-o niciodată cu 
de-amănuntul, aşa că nu pot fi sigur. 

— Dar ceilalţi... prietenii tăi... 

— Alţii nu mai sunt, spuse pistolarul. Eu sunt ultimul. 

O lună mică şi sfrijită începu să se ridice pe cer, 
aruncându-şi privirea zgârcită peste învălmăşeala de stânci 
unde stăteau ei. 

— Era frumoasă? Ţara ta... pământul tău? 

— Era frumoasă, zise pistolarul. Erau câmpii şi păduri, şi 
râuri, şi ceaţă dimineaţa. Dar acestea sunt doar drăguţe. 
Mama obişnuia să spună că singura frumuseţe adevărată 
stă în ordine şi iubire şi lumină. 

Jake scoase un sunet nedefinit. Pistolarul fumă şi se 
gândi la cum fusese - nopţile din uriaşa sală centrală, sute 
de siluete bogat înveşmântate executând paşii lenți şi egali 
ai valsului sau mişcările mai iuți şi imponderabile ale 
pol-kăi, Aileen Ritter la braţul lui, cea pe care bănuia că 
părinţii o aleseseră pentru el, o fată cu ochii mai strălucitori 
ca orice nestemată, lumina becurilor cu abajur de cristal 


răsfrângându-se în părul proaspăt coafat al curtezanelor şi 
al iubiţilor lor cinici. Sala era uriaşă, o insulă de lumină fără 
vârstă, asemenea întregii Regiuni Centrale, care era 
alcătuită din aproape o sută de castele de piatră. Trecuseră 
ani fără număr de când o văzuse ultima oară şi, plecând 
pentru data cea din urmă, Roland suferise când întorsese 
ochii de la ea şi pornise în căutarea omului în negru. Chiar 
şi atunci zidurile erau căzute, în curţi crescuseră buruieni, 
liliecii se cuibăriseră printre grinzile mari ale sălii centrale, 
iar în galerii reverberau şoaptele şi fâlfâitul moale al 
rândunicilor. Terenurile unde Cort îi învățase să tragă cu 
arcul şi cu pistolul şi şoimăritul se uscaseră şi căzuseră 
pradă timofticii şi plantelor sălbatice. În bucătăria uriaşă 
unde Hax îşi desfăşurase odinioară activitatea învăluit în 
aburi şi arome îşi făcuse sălaş o colonie de Mutanţi Leneşi 
care se uitau la el din întunecimea necruțătoare a cămărilor 
şi de la umbra pilaştrilor. Aburul cald îmbibat cu izurile 
înţepătoare de carne de porc şi vită prăjită se preschimbase 
în umezeala cleioasă a muşchilor. Gigantice ciuperci 
otrăvitoare albe creşteau în colţuri, unde nici chiar Mutanţii 
Leneşi nu îndrăzneau să-şi facă culcuş. Uriaşul chepeng de 
stejar al pivniţei de la demisol stătea deschis şi de acolo 
ieşea cel mai înţepător miros dintre toate, o miasmă ce 
părea să exprime cu o fermitate incontestabilă toate 
evidenţele dezintegrării şi descompunerii: izul pestilent al 
vinului transformat în oţet. Nu-i fusese greu să întoarcă faţa 
către sud şi să lase toate acestea în urmă - dar îl duruse 
sufletul. 

— A avut loc un război? întrebă Jake. 

— Şi mai bine, zise pistolarul şi aruncă ultimul tăciune 
fumegând al ţigării. A avut loc o revoluţie. Am câştigat 
toate bătăliile şi am pierdut războiul. Nimeni n-a câştigat 
războiul, decât poate doar necrofagii. Ani la rând după 
aceea trebuie că au avut hrană din belşug. 

— Îmi doresc să fi trăit acolo, spuse Jake meditativ. 

— Chiar aşa? 


— Da. 

— E timpul de culcare, Jake. 

Băiatul, acum doar o umbră palidă, se întoarse pe o parte 
şi se încovrigă acoperit neglijent cu pătura. Pistolarul 
rămase să vegheze asupra lui vreme de o oră poate, 
abandonat gândurilor sale nesfârşite, reci. Era lucru nou 
pentru el să mediteze în felul acesta, un lucru suav într-un 
fel melancolic, însă tot fără vreo valoare practică: altă 
soluţie în privinţa lui Jake în afara celei oferite de Oracol nu 
exista -, iar să se întoarcă din drum era pur şi simplu 
imposibil. 

Poate că situaţia avea o doză de tragism, dar pistolarul 
nu vedea asta; el vedea doar predestinarea care fusese 
întotdeauna prezentă. Şi, până la urmă, firea sa mai 
naturală îşi reintră în drepturi şi el dormi adânc, fără vise. 


ix 


A doua zi, continuându-și drumul spre V-ul strâns al 
trecătorii dintre munţi, urcuşul deveni mai anevoios. 
Pistolarul înaintă încet, nesimţind pe mai departe nevoia 
de-a se grăbi. Roca moartă de sub picioarele lor nu păstra 
nici o urmă a omului în negru, dar pistolarul ştia că acesta 
trecuse pe acolo înaintea lor - şi nu doar după traiectoria 
urcării sale atunci când el şi Jake îl zăriseră, minuscul ca o 
insectă, de pe colinele de la poalele muntelui. Mirosul lui 
era imprimat în fiecare pală descendentă de aer rece. Era o 
miasmă uleioasă, sardonică, la fel de amară pentru nas ca 
duhoarea ierbii-diavolului. 

Lui Jake îi crescuse părul şi i se ondula uşor la baza 
gâtului său ars de soare. Urca îndârjit, mişcându-se cu paşi 
siguri şi fără vreo urmă aparentă de agorafobie atunci când 
traversau hăuri ori escaladau pereţi proeminenţi. Deja de 
două ori ajunsese sus în locuri pe care pistolarul nu le-ar fi 
putut atinge şi ancorase o frânghie, aşa încât pistolarul să 


se poată căţăra cu forţa braţelor. 

A doua zi dimineaţa trecură printr-un crâmpei umed şi 
rece de nor care ascundea vederii povârnişurile de sub ei. 
Petice de zăpadă aspră, granulată începură să apară la 
adăpostul unora dintre crăpăturile mai adânci de stâncă. 

Scânteia asemenea cuarţului şi textura ei era uscată 
precum nisipul. În acea după-masă, în unul dintre aceste 
petice de zăpadă dădură peste o singură amprentă de 
picior. Jake o privi îndelung cu o fascinaţie încordată, apoi 
ridică înspăimântat ochii, de parcă s-ar fi aşteptat să-l vadă 
pe omul în negru prinzând contur în propria-i urmă de pas. 
Pistolarul îl atinse atunci pe umăr şi arătă înainte. 

— Du-te. Se scurge ziua. 

Mai târziu, la ultima rază de lumină a zilei, ridicară tabăra 
pe o terasă largă şi dreaptă la nord-est de despicătura care 
pătrundea pieziş până în inima munţilor. Aerul era glacial; 
îşi vedeau aburii respirației, iar sunetul lichid al tunetului în 
strălucirea  roş-purpurie a apusului era ireal, puţin 
nepământean. 

Pistolarul crezu că băiatul va începe să-i pună întrebări, 
dar nu primi nici una din partea lui. Jake adormi aproape 
imediat. Pistolarul îi urmă exemplul. 

Il visă din nou pe Jake în chip de înger din alabastru cu un 
piron înfipt în frunte. Se trezi icnind, simțind în plămâni 
gustul rarefiat al aerului de la acea altitudine. Jake dormea 
alături de el, dar nu avea un somn liniştit; se zvârcolea şi 
bolborosea, luptându-se cu propriile fantome. Pistolarul se 
întinse încet la loc şi dormi din nou. 


Xx 


La o săptămână după ce Jake văzu urma de pas, dădură 
ochii cu omul în negru preţ de un moment scurt. În acea 
clipă, pistolarul simţi că aproape înţelege influenţa Turnului 
însuşi, căci acel moment păru să se întindă la infinit. 


Continuară spre sud-est, ajungând la un punct aflat 
probabil la jumătatea ciclopicului lanţ muntos, şi tocmai 
când înaintarea părea pe cale să devină cu adevărat dificilă 
pentru prima dată (deasupra lor, parcă întinzându-se în 
afară, pragurile reci şi aflorimentele golaşe îi dădeau 
pistolarului un sentiment neplăcut de contravertij), începură 
să coboare din nou pe marginea unei trecători înguste. O 
potecă care şerpuia în unghiuri drepte îi duse pe fundul 
unui canion unde un pârâu îngheţat la mal curgea înspumat 
şi tulbure cu o forţă năvalnică dinspre regiuni şi mai înalte. 

In acea după-masă băiatul se opri şi se uită înapoi la 
pistolar, care se oprise să se spele pe faţă în pârâu. 

— Îi simt mirosul, zise Jake. 

— Şi eu. 

Inaintea lor, muntele îşi prezenta ultima baricadă - un zid 
de granit uriaş şi imposibil de trecut, care urca printre nori 
spre infinit. Din clipă în clipă, pistolarul se aştepta ca un 
meandru al pârâului să-i aducă în faţa unei cascade înalte şi 
a insurmontabilei netezimi a stâncii - fundătură. Însă aerul 
avea acolo acel straniu efect de lupă obişnuit pentru 
locurile înalte, şi mai trecu o zi până să ajungă la uriaşul zid 
de granit. 

Pistolarul  reîncepu să simtă atracția  anticipării, 
sentimentul că în sfârşit are totul în mână. Mai trecuse prin 
asta - de multe ori - şi, cu toate acestea, tot trebui să se 
împotrivească dorinţei de a grăbi pasul. 

— Stai! 

Băiatul se oprise brusc. În faţa lor, râul făcea o cotitură 
bruscă; apele lui bolboroseau şi făceau spume pe după 
umărul erodat al unui gigantic bolovan de calcar. Toată 
acea dimineaţă, cum canionul se îngusta, ei se aflaseră în 
umbra munţilor. 

Jake tremura violent şi se albise la faţă. 

— Ce este? 

— Hai să ne întoarcem, şopti băiatul. Hai să ne întoarcem 
repede. 


Chipul pistolarului rămase împietrit. 

— Te rog? 

Băiatul era tras la faţă şi bărbia îi tremura din pricina 
unei agonii reprimate. 

Prin stratul gros de piatră auzeau totuşi tunetul - 
constant aidoma unor maşinării în adâncul pământului. 
Fâşia de cer pe care o puteau vedea dobândise şi ea 
deasupra lor un cenuşiu gotic, clocotitor, în vreme ce 
curenţi calzi şi reci se întâlneau şi intrau în conflict. 

— Te rog, te rog. 

Băiatul ridică un pumn, vrând parcă să-l lovească pe 
pistolar în piept. 

— Nu. 

Pe chipul băiatului se întipări mirarea. 

— O să mă omori. El m-a omorât prima dată şi o tu să mă 
omori de data asta. Și cred că tu ştii asta. 

Pistolarul simţi minciuna pe buze, apoi o rosti: 

— N-o să păţeşti nimic. Şi o minciună şi mai mare: O să 
am grijă de tine. 

Jake se făcu pământiu la faţă şi altceva nu mai spuse. 
Fără tragere de inimă, întinse o mână şi el şi pistolarul 
ocoliră aşa, mână în mână, cotul pârâului. 

De cealaltă parte dădură ochii cu acel ultim zid drept şi 
cu omul în negru. 

Stătea la nu mai mult de şase metri deasupra lor, chiar în 
dreapta cascadei care se revărsa dintr-o gaură uriaşă din 
peretele de stâncă. Un vânt nevăzut îi flutura roba cu 
glugă. Intr-o mână ţinea un toiag. Pe cealaltă o ţinea întinsă 
spre ei într-un gest persiflant de bun-venit. Semăna cu un 
profet şi, sub cerul acela învolburat, suit pe pragul acela de 
piatră, semăna cu un profet al apocalipsei care vorbea pe 
vocea lui leremia. 

— Pistolarule! Ce bine împlineşti tu vechile profeţii! O zi 
bună, şi-o zi bună, şi-o zi bună! 

Râse şi înclină din cap, sunetul reverberând peste urletul 
apei în cădere. 


Fără să fi stat pe gânduri, pistolarul scosese pistoalele. 
Băiatul tremura în spatele lui, la dreapta, o umbră mică. 

Roland trase de trei ori până să poată câştiga controlul 
mâinilor sale trădătoare - ecourile se loviră pe tonuri de 
bronz în pereţii văii stâncoase care se înălța în jurul lor, 
peste sunetul vântului şi al apei. 

Deasupra capului omului în negru explodă un nor din praf 
de granit; un al doilea explodă în stânga glugii lui; un al 
treia în dreapta. Rată cu brio toate cele trei încercări. 

Omul în negru râse - un râset amplu, robust, care păru să 
rivalizeze cu ecoul tot mai slab al focurilor de armă. 

— Atât de uşor eşti dispus să-ţi ucizi toate răspunsurile, 
pistolarule? 

— Coboară, zise pistolarul. Fă ce te rog şi-o să avem 
toate răspunsurile din lume. 

Din nou râsetul acela monumental, batjocoritor. 

— Nu de gloanţele tale mă tem, Roland. Ceea ce înţelegi 
tu prin răspunsuri, asta mă sperie. 

— Coboară. 

— O să vorbim de partea cealaltă, cred, zise omul în 
negru. De partea cealaltă vom ţine sfat mare şi vom 
schimba-ndelung palavre. 

Ochii lui scăpărară spre Jake şi adăugă: 

— Doar noi doi. 

Cu un strigăt scurt şi tânguit, Jake îşi întoarse privirea de 
la el şi omul în negru se răsuci, roba sa rotindu-se în aerul 
cenuşiu ca o paletă de elice. Dispăru în despicătura din 
stâncă pe unde apa ţâşnea cu forţă maximă. Îndâriit, 
pistolarul făcu un efort de voinţă şi nu trimise un glonţ după 
el - atât de uşor eşti dispus să-ți ucizi toate răspunsurile, 
pistolarule? 

Se auzea doar sunetul vântului şi al apei, un sunet care 
exista în acel loc al pustiirii de o mie de ani. Şi totuşi omul 
în negru stătuse acolo. La doisprezece ani după ce îl zărise 
ultima dată, Roland îl văzuse iar de aproape, vorbise cu el. 
Şi omul în negru râsese. 


De partea cealaltă vom tine sfat mare şi vom 
schimba-ndelung palavre. 

Tremurând din tot corpul, băiatul ridică ochii spre el. Un 
moment, pistolarul văzu chipul lui Allie, fata din Tull, 
suprapus peste al lui Jake, cicatricea de pe frunte părând o 
acuzaţie mută, şi simţi un dispreţ sălbatic faţă de amândoi 
(abia mult mai târziu avea să-i treacă prin gând că 
deopotrivă cicatricea de pe fruntea lui Alice şi pironul pe 
care îl văzuse în vis înfipt în fruntea lui Jake se aflau în 
acelaşi loc). Jake probabil că intuise o fărâmă din gândul 
acesta; din gâtul lui scăpă un geamăt. Apoi îşi răsuci buzele 
şi întrerupse sunetul. Avea trăsăturile unui bărbat adevărat; 
poate, cu timpul, avea să devină un pistolar în legea lui. 

Doar noi doi. 

Pistolarul simţi o sete mare şi netrebnică într-un ungher 
adânc şi neştiut al corpului său, acolo unde nici un strop de 
apă ori vin nu putea ajunge. Lumi întregi se cutremurau la 
doar câţiva centimetri de degetele sale şi, într-un fel 
instinctiv, el se străduia să nu se lase influenţat, ştiind mult 
prea bine că o asemenea strădanie este deşartă şi că aşa 
va fi mereu. In cele din urmă exista doar ka. 

Era ora prânzului. Ridică privirea, lăsând lumina slabă şi 
schimbătoare a zilei să cadă pentru ultima dată peste mult 
prea vulnerabilul soare al propriei sale virtuţi. Nimeni nu 
plăteşte vreodată prețul trădării în argint, îşi spuse. 

Prețul oricărui fel de trădare trebuie achitat mereu în 
sânge. 

— Vino cu mine sau rămâi, zise pistolarul. 

Băiatul răspunse la aceasta cu un rictus crispat şi lipsit 
de umor - rictusul tatălui său, de-ar fi ştiut măcar asta. 

— Şi nu voi păţi nimic dacă rămân, spuse el. Mă voi 
descurca de unul singur, aici, în munţi. O să vină cineva să 
mă salveze. Vor avea prăjituri şi sandvişuri. Şi cafea la 
termos. Tu ce crezi? 

— Vino cu mine sau rămâi, repetă pistolarul şi simţi că se 
petrece ceva în mintea sa. O decuplare. Acela fu momentul 


în care silueta mică dinaintea lui încetă să mai fie Jake şi 
deveni un simplu băiat, o impersonalitate ce trebuie mutată 
şi folosită. 

Ceva strigă în încremenirea vântoasă; auziră amândoi, el 
şi băiatul. 

Pistolarul începu să urce şi după un moment veni şi Jake. 
Împreună se căţărară pe stânca rostogolită lângă cascada 
rece şi oţelită şi stătură acolo unde omul în negru stătuse 
înaintea lor. Şi împreună intrară acolo unde acesta 
dispăruse. Îi înghiţi întunericul. 


4. MUTANȚŢII LENEŞI 


Pistolarul îi vorbea încet lui Jake, pe o voce cu inflexiunile 
cuiva care vorbeşte în somn: 

— Eram trei în noaptea aceea: Cuthbert, Alain şi eu. Nu 
ar fi trebuit să ne aflăm acolo, pentru că nici unul dintre noi 
nu ieşise din copilărie. Purtam încă scutece, cum se spunea. 
Dacă eram prinşi, Cort ne-ar fi jupuit din cap până-n 
picioare. Dar n-am fost prinşi. Cred că nici ceilalţi care o 
făcuseră înaintea noastră nu fuseseră prinşi. Băieţii trebuie 
să încerce pantalonii taţilor lor în secret, să se privească în 
oglindă şi apoi să-i agaţe la loc pe umeraş; aşa a fost. Tatăl 
se preface că nu observă felul nou în care sunt agăţaţi 
pantalonii sau urmele mustăţilor din cremă de ghete care 
le-au rămas sub nas. Inţelegi? 

Băiatul nu spuse nimic. Tăcea de când lăsaseră lumina 
zilei în urmă. Pistolarul, pe de altă parte, vorbise agitat, 
grăbit, pentru a umple tăcerea. Nu se uitase înapoi la 
lumină când intraseră în lumea de sub munţi, însă băiatul 
se uitase. Pistolarul citise apusul zilei în oglinda blândă a 
obrazului lui Jake: când vag trandafiriu, când alb ca spuma 
laptelui, când vesperal ca ultima lumină a serii, când nimic. 


Pistolarul aprinsese o lumină falsă şi merseseră mai 
departe. 

In cele din urmă, îşi făcură tabără. Nici un ecou al omului 
în negru nu ajungea la ei. Poate că şi el se oprise să se 
odihnească. Sau poate îşi continua drumul plutind fără 
nevoie de lumină prin încăperi obscure. 

— Cadrilul Nopţii de Semănare - Commala, îi spuneau 
unii dintre bătrâni, după cuvântul pentru orez - se ţinea o 
dată pe an în Sala Mare, continuă pistolarul. Numele întreg 
era Sala Străbunilor, dar pentru noi era simplu Sala Mare. 

La urechi le ajungea sunet de apă care picură. 

— Un rit de curtare, aşa cum este cu siguranţă orice dans 
de primăvară.  Pistolarul râse  dezaprobator; pereţii 
insensibili transformară sunetul într-un ţiuit de cufundar. În 
zilele de demult, spun cărţile, era ceremonialul de primire a 
primăverii, ceea ce uneori era numit Pământ Nou ori 
Commala Proaspătă. Dar civilizaţia, ştii bine... 

Lăsă vorba neîncheiată, neputând să descrie schimbarea 
pe care o conţinea acel substantiv amorf, moartea 
romantismului şi persistenţa spectrului lui steril, carnal, o 
lume care trăieşte datorită respirației forţate a luxului şi a 
ceremoniei; paşii geometrici ai falsei curtări din timpul 
Cadrilului Nopţii de Semănare care luase locul iubirii 
adevărate şi zăpăcitoare pe care el o putea intui doar vag; 
grandoare găunoasă în locul adevăratelor pasiuni care 
odinioară ar fi clădit şi susţinut regate. Găsise adevărul 
alături de Susan Delgado în Mejis doar pentru a-l pierde din 
nou. A fost odată un rege, i-ar fi putut spune băiatului; Eld, 
al cărui sânge, şi aşa subţiat, încă-mi curge prin vene. Dar 
s-a Zis cu regii, băiete. Asta în lumea luminii, cel puțin. 

— Au făcut ceva decadent din ea, zise pistolarul într-un 
târziu. O scălâmbăială. Un joc. 

In vocea lui se simţea tot dezgustul inconştient al 
ascetului. Faţa sa, de-ar fi luminat-o o lumină mai 
puternică, ar fi exprimat asprime şi durere, cea mai pură 
dintre condamnări. Forţa esenţială nu fusese întreruptă sau 


diluată de trecerea anilor. Lipsa de imaginaţie care încă îşi 
lăsa amprenta pe acel chip era remarcabilă. 

— Dar Balul, zise  pistolarul.  Cadrilul Nopţii de 
Semănare... 

Băiatul nu vorbi, nu puse întrebări. 

— Erau candelabre de cristal, sticlă masivă cu becuri 
electrice. Totul era lumină, era o insulă de lumină. 

Ne-am furişat pe unul dintre vechile balcoane, cele 
despre care se spunea că sunt nesigure şi izolate. Dar eram 
băieţi, iar băieţii tot băieţi rămân, orice le-ai face. Pentru 
noi, totul era periculos, dar ce dacă? Oare nu fuseserăm noi 
făcuţi să trăim o veşnicie? Aşa credeam - chiar şi când 
discutam între noi despre felul glorios în care vom muri. 

Eram deasupra tuturor şi puteam privi de sus totul. Nu-mi 
amintesc ca vreunul dintre noi să fi spus ceva. Am sorbit 
pur şi simplu totul cu ochii. 

Se vedea o masă mare de piatră la care stăteau pistolarii 
şi femeilor lor, şi mâncau carne, şi se uitau la dansatori. 
Câţiva pistolari dansau şi ei, dar numai câţiva. Şi aceia erau 
cei tineri. Cel care declanşase trapa sub Hax, parcă-mi aduc 
aminte, se număra printre dansatori. Cei înaintați în vârstă 
stăteau doar, şi mie mi se părea că se simt oarecum 
stânjeniţi în toată acea lumină, toată acea lumină civilizată. 
Erau cei respectaţi, cei temuti, gardienii, însă acolo, în 
mulţimea aceea de cavaleri şi femeile lor uşoare, păreau 
simpli grăjdari... 

Erau patru mese rotunde doldora de mâncare, şi se 
roteau neîncetat. 

Servitorii n-au încetat să vină şi să plece nici o clipă de la 
şapte până la ceasul trei a doua zi dimineaţa. Mesele 
semănau cu nişte ceasuri, şi simţeam miros de carne 
prăjită de porc, vită, homar, pui de găină, mere coapte. 

Mirosurile se schimbau pe măsură ce se roteau mesele. 
Erau îngheţate şi bomboane. Erau frigărui uriaşe, flambate. 

Marten şedea lângă mama şi tata - îi recunoşteam chiar 
şi de la înălţimea aceea - şi o dată ea şi Marten au dansat, 


încet şi învârtindu-se, şi ceilalţi le-au făcut loc pe ring şi au 
aplaudat când dansul s-a încheiat. Pistolarii nu au aplaudat, 
dar tata s-a ridicat încet şi a întins braţele spre ea. Şi ea s-a 
dus la el, surăzătoare, întinzând şi ea braţele. 

A fost un moment de-o solemnitate uriaşă, am simţit-o 
până şi noi, în ascunzătoarea noastră din înalt. Pe-atunci, 
tatăl meu preluase deja controlul ka-tetului său, pricepi ce 
zic - Tetul Pistolului - şi era pe cale să devină Dinh de 
Gilead, dacă nu chiar al întregii Lumi Dinăuntru. Ceilalţi 
ştiau. Marten ştia asta mai bine ca oricine... cu excepţia, 
poate, a Gabriellei Verriss. 

Băiatul vorbi într-un târziu şi vorbi cu o aparentă 
reticenţă. 

— Ea era mama ta? 

— Mdea. Gabrielle-a-Apelor, fiica lui Alan, soţia lui 
Steven, mama lui Roland. 

Pistolarul depărtă braţele într-un gest teatral care părea 
să spună /ată-mă-s, şi ce-i cu asta? Apoi îşi lăsă mâinile să-i 
cadă înapoi în poală. 

— Tata a fost ultimul lord al luminii. 

Pistolarul îşi privi mâinile. Băiatul continuă să tacă. 

— Mi-amintesc cum au dansat, spuse pistolarul. Mama şi 
Marten, sfătuitorul pistolarilor. Mi-amintesc cum au dansat, 
rotindu-se încet împreună şi separat, executând vechii paşi 
ai curtării. 

Zâmbind, se uită la băiat. 

— Dar n-a însemnat nimic, să ştii. Deoarece puterea 
fusese transferată într-un fel de care nici unul dintre ei nu 
avea ştiinţă, dar pe care toţi îl înțelegeau, şi mama se 
agăţase cu toată fiinţa ei de cel care deţinea şi exercita 
acea putere. Nu aşa a fost, oare? Doar s-a dus la el după ce 
s-a încheiat dansul, nu? Şi l-a prins de mâini. Oare cei 
prezenţi au aplaudat? Oare a răsunat sala când băieţii aceia 
frumuşei şi doamnele lor uşoare au aplaudat şi l-au ridicat 
în slăvi? Oare? Oare? 

Departe, în întuneric, apa picura trist. Băiatul nu spuse 


nimic. 

— Mi-amintesc cum au dansat, zise pistolarul încet. 
Mi-amintesc cum au dansat. 

Ridică ochii spre tavanul nevăzut de piatră şi un moment 
păru că va striga la el, că-l va ocări, că se va măsura 
orbeşte cu el - acele tone oarbe şi mute de granit care 
acum le conţineau minusculele vieţi asemenea unor microbi 
în intestinul lor de piatră. 

— Oare mâna cui a putut ţine cuțitul care i-a pricinuit 
tatei moartea? 

— Sunt obosit, zise băiatul, după care se cufundă iar în 
tăcere. 

Pistolarul rămase tăcut, şi băiatul se întinse pe o parte cu 
palma între obraz şi piatră. Flacăra mică dinaintea lor 
pâlpâia. Pistolarul îşi rulă o ţigară. 

Incă i se părea că vede cu ochiul memoriei lumina de 
cristal; că aude larma ceremoniei, un sunet pustiu într-un 
ţinut secătuit care chiar şi atunci se afla neputincios la 
malul oceanului cenuşiu al timpului. Il durea să-şi 
amintească acea insulă de lumină şi îşi dorea să n-o fi văzut 
niciodată, aşa cum îşi dorea să nu fi asistat nici la 
încornorarea tatălui său. 

Scoase fumul pe gură şi-l trase pe nas, uitându-se în jos 
la băiat. Cum ne facem singuri cercuri mari în pământ, 
gândi el. Mergem în cerc, înapoi de unde am pornit şi 
punctul de pornire tot acolo este: reîncepere, acesta a fost 
mereu blestemul luminii zilei. 

Cât va trece până ce vom revedea lumina zilei? 

Dormi. 

După ce sunetul respirației sale deveni lung şi egal şi 
regulat, băiatul deschise ochii şi se uită la pistolar cu o 
expresie de scârbă şi iubire. Ultima pâlpâire a focului se 
reflectă un moment într-o pupilă şi acolo pieri. Se culcă. 


Pistolarul îşi pierduse aproape complet simţul timpului în 
deşert, unde totul era neschimbat; puţinul rămas şi-l pierdu 
aici, în pasajul de sub munţi, unde totul era cufundat în 
beznă. Nici unul dintre ei nu avea cum să-şi dea seama cât 
este ceasul, iar conceptul de ore deveni lipsit de sens, 
superfluu. 

Într-un fel, se aflau în afara timpului. O zi putea fi cât o 
săptămână sau o săptămână cât o lună. Mergeau, 
dormeau, mâncau hrană frugală care nu le ostoia foamea. 
Singurul lor tovarăş de drum era vuietul neîntrerupt al apei 
curgătoare care, ca un sfredel, îşi săpa cale prin piatră. O 
urmară şi băură din profunzimile ei sărat-minerale, netede, 
sperând că nu conţine nimic care să-i îmbolnăvească sau 
să-i ucidă. 

Din când în când pistolarului i se părea că vede în 
treacăt, dincolo de luciul apei, lumini plutitoare asemenea 
unor duhuri licăritoare, însă bănuia că erau doar proiecţiile 
minţii sale care nu dăduse uitării lumina zilei. Chiar şi aşa, îl 
sfătui pe băiat să nu intre cu picioarele în apă. 

Senzorul său mental de direcţie îi ajuta să înainteze fără 
preget. 

Cărarea de pe malul râului (căci era o cărare - netedă, 
puţin afundată) urca neîncetat spre izvor. La intervale 
regulate întâlneau piloni de piatră curbați prevăzuţi cu inele 
de punte îngropate; probabil că odinioară acolo fuseseră 
priponiţi boi sau cai de tracţiune. La fiecare era câte o 
glastră de oţel cu bec electric înăuntru, însă toate erau 
lipsite de viaţă şi lumină. 

In a treia perioadă de odihnă-dinaintea-somnului, băiatul 
se îndepărtă puţin. Pistolarul auzi şopotul de pietre mişcate 
care trăda înaintarea precaută a lui Jake. 

— Ai grijă, zise el. Nu vezi unde te afli. 

— Mă târăsc. E... ca să vezi! 

— Ce este? 


Pistolarul se lăsă într-o semifandare şi atinse mânerul 
unui pistol. 

Urmă o tăcere scurtă. Pistolarul miji inutil din ochi. 

— Cred că e o cale ferată, spuse băiatul cu îndoială. 

Pistolarul se ridică şi porni spre sunetul vocii lui Jake, 
pipăind încet terenul cu un picior după capcane. 

— Aici. 

O mână se întinse şi atinse uşor faţa pistolarului. Băiatul 
se descurca foarte bine în întuneric, mai bine ca Roland 
însuşi. Ochii lui părură să se dilate până ce nu mai rămase 
pic de culoare în ei: pistolarul văzu asta când aprinse o 
lumină palidă. În pântecul acela de piatră nu se găsea 
combustibil, iar ceea ce aduseseră cu ei se consuma rapid. 
Uneori, dorinţa de-a aprinde o lumină era extrem de 
presantă. Descoperiseră că ţi se poate face foame de 
lumină aşa cum ţi se face de mâncare. 

Băiatul stătea lângă un zid de piatră curbat pe lângă care 
drugi paraleli de metal se pierdeau în întuneric. Fiecare era 
prevăzut cu noduri negre care odinioară probabil că 
fuseseră conductori de electricitate. Şi de-o parte şi 
cealaltă, dispuse la doar câţiva centimetri de podeaua de 
piatră, erau şine de metal lucios. Oare ce anume circulase 
cândva pe şinele acelea? Pistolarul îşi imagina trenuri 
electrice de superviteză brăzdând noaptea aceea eternă la 
lumina farurilor lor necruțătoare. 

Nu auzise niciodată de aşa ceva, însă erau multe vestigii 
ale lumii dispărute, la fel cum erau şi demoni. Pistolarul 
întâlnise odată un pustnic care câştigase o autoritate 
cvasireligioasă asupra unor crescători de animale săraci cu 
duhul doar fiindcă deţinea o străveche pompă de benzină. 
Pustnicul se lăsa pe vine lângă ea, cu un braţ petrecut 
posesiv pe după ea, şi ţinea predici dezlănţuite, dezlânate. 

Uneori îşi aşeza între picioare ştuţul de oţel încă lucios 
ataşat la un furtun de cauciuc copt. Pe pompă, cu litere 
perfect lizibile (chiar dacă afectate de rugină), se afla o 
inscripţie aparent fără sens: AMOCO. Fără plumb. Amoco 


devenise totemul unui zeu aprig şi oamenii Îl venerau 
aducându-i ca jertfă oi şi sunet de motoare: 

Vrummm vruuuum! Vru-vru-vrummmm! 

Frânturi, îşi spuse pistolarul. Simple frânturi fără sens 
care se iţesc din nisipurile ce odinioară au fost oceane. 

lar acum o cale ferată. 

— O să mergem după ea, spuse. 

Băiatul nu spuse nimic. 

Pistolarul stinse lumina şi dormiră. 

Băiatul se trezi înaintea lui Roland; şedea pe o şină şi se 
uita la el în întuneric, fără să-l vadă. 

Merseră după şinele de cale ferată ca doi orbi, Roland în 
faţă, Jake în urma lui. Târşâiau mereu piciorul pe lângă o 
şină, tot ca doi orbi. Vuietul neîntrerupt al râului îi însoțea în 
dreapta. Nu vorbiră şi aşa stătură lucrurile vreme de trei 
perioade de mers. Pistolarul nu simţea nevoia să-şi pună 
ordine în gânduri sau să facă planuri. Somnul lui era fără 
vise. 

În a patra perioadă de mers, dădură - la propriu - peste o 
drezină. 

Pistolarul intră în ea cu pieptul, iar băiatul, venind din 
partea cealaltă, se lovi la frunte şi căzu cu un strigăt la 
pământ. 

Pistolarul aprinse imediat o lumină. 

— Eşti teafăr? 

Cuvintele sunară tăios, mânioase, şi se crispă auzindu-le. 

— Da. 

Băiatul se ţinea de cap, abia atingându-se. Îl scutură o 
dată pentru a fi sigur că spusese adevărul. Se întoarseră să 
vadă peste ce dăduseră. 

Era o placă pătrată de metal care stătea tăcută pe şine. 
În mijlocul pătratului era o pârghie basculantă care cobora 
spre un ghem de roţi dinţate îmbinate. Pistolarul nu intui pe 
moment rostul aparatului, însă băiatul îl recunoscu imediat. 

— E o drezină. 

— Ce? 


— Drezină, repetă nerăbdător băiatul, ca în vechile 
desene animate. Uite. 

Se ridică de jos şi se duse la pârghie. Izbuti să o apese în 
jos, însă pentru aceasta fu nevoie de toată greutatea 
corpului său. Drezina se mişcă pe şine treizeci de centimetri 
cu o lene tăcută. _ 

— Bun! zise o voce mecanică slabă. li făcu pe amândoi să 
tresară. Bun, împinge i... 

Vocea mecanică se stinse. 

— E puţin înţepenită, zise băiatul, scuzând parcă 
aparatul. 

Pistolarul săltă lângă Jake şi împinse pârghia în jos. 
Drezina se mişcă ascultătoare în faţă, apoi se opri. 

— Bun, împinge iar! îl încurajă vocea mecanică. 

Simţise sub picioare rotirea unei osii motoare. Mişcarea ÎI 
mulțumea, la fel şi vocea mecanică (chiar dacă intenţiona 
să n-o asculte mai mult decât era nevoie). in afara pompei 
de la haltă, aceasta era singura maşinărie pe care o vedea 
de ani de zile şi care încă funcţiona bine. Însă îl şi 
neliniştea. Avea să-i ducă mult mai repede la destinaţie. Nu 
avea nici un pic de îndoială că omul în negru voia ca ei s-o 
găsească. 

— Mişto, hă? făcu băiatul şi-n vocea lui se simţea 
repulsia. Liniştea era deplină. 

Roland auzea cum îi funcţionează organele în corp şi 
curgerea apei, dar nimic altceva. 

— Tu stai de o parte şi eu de cealaltă, spuse Jake. Va 
trebui să împingi singur până ce se pune bine în mişcare. 
Apoi te pot ajuta şi eu. Mai întâi împingi tu, apoi împing eu. 
O să meargă brici. Ai priceput? 

— Am priceput, spuse pistolarul. 

Ţinea mâinile strânse cu disperare şi neputinţă în pumni. 

— Dar va trebui să împingi singur până ce se pune bine 
în mişcare, repetă băiatul, uitându-se la el. 

Pistolarul fu surprins de-o imagine vie a Sălii Mari la un 
an sau aşa ceva după Cadrilul Nopţii de Semănare. 


Pe-atunci, în urma revoltei, a conflictului civil şi a invaziei, 
nu mai erau decât ruine spulberate. Imaginii acesteia îi 
urmă una cu Allie, femeia cu cicatrice din Tull, zvăcnind din 
tot corpul ciuruit de gloanţe care-i luau viaţa fără absolut 
nici un motiv... decât dacă motivul nu era un reflex. Urmă 
apoi chipul lui Cuthbert Allgood, râzând în timp ce cobora 
dealul către moarte, continuând să sune din cornul acela 
afurisit... după care văzu chipul Susanei, schimonosit, urâţit 
de plâns. Toti vechii mei prieteni, îşi spuse pistolarul şi 
zâmbi hidos. 

— Împing eu, zise. 

Incepu să împingă şi, când vocea începu să vorbească 
(“Bun, împinge iar! Bun, împinge iar!”), dibui cu mâna de-a 
lungul stâlpişorului pe care fusese montată pârghia 
basculantă. În cele din urmă găsi ceea ce căuta: un buton. ÎI 
apăsă. 

— Rămas bun, amice! spuse veselă vocea mecanică, 
după care tăcu preţ de câteva ore. Se lăsă o linişte 
bine-venită. 


Acum, nemaifiind nevoie să meargă pe dibuite, înaintară 
mai repede prin întuneric. Vocea mecanică mai vorbi o 
dată, sugerându-le să mănânce Crisp-A-La, şi încă o dată 
pentru a spune că nimic nu e mai satisfăcător la capătul 
unei zile ca Larchies. După acest al doilea sfat, nu mai 
spuse nimic. 

Odată ce drezina scăpă de rigiditatea anilor de repaus, 
începu să ruleze bine. 

Băiatul încercă să ajute şi pistolarul îi dădu voie să 
pompeze în reprize scurte, însă în bună parte făcu el toată 
treaba, ridicând şi coborând pârghia cu mişcări ample, care 
îi solicitau pectoralii. Râul subteran le era însoțitor, uneori 
aproape, în dreapta, alteori mai departe. O dată vuietul lui 


deveni puternic şi cavernos, de parcă ar fi trecut printr-un 
uriaş pronaos de biserică. Altă dată, sunetul lui dispăru 
aproape cu totul. 

Viteza şi vântul care le lovea feţele păreau să ţină loc de 
vedere şi să-i arunce din nou într-un cadru temporal. 
Pistolarul estima că mergeau cu o viteză cuprinsă între 
cincisprezece şi douăzeci şi cinci de kilometri la oră, urcând 
mereu o pantă imperceptibilă care îi secătuia de puteri pe 
nesimţite. 

Când se opreau, dormea ca însăşi stânca muntelui. 
Rămăseseră aproape fără mâncare. Nu-şi făceau griji de 
asta. 

Pentru pistolar, tensiunea apropiatului punct culminant 
era la fel de imperceptibilă, dar şi la fel de reală (şi 
crescândă) precum oboseala acţionării drezinei. 

Erau aproape de sfârşitul începutului... sau cel puţin e/ 
era. Se simţea ca un actor care stă în mijlocul scenei cu 
câteva minute înainte să se ridice cortina; sigur pe el, cu 
prima replică bine învățată pe de rost, auzea cum publicul 
nevăzut foşneşte caietele-program şi se aşază pe scaune. 
Trăia cu un ghem strâns de nerăbdare în stomac şi-l bucura 
exerciţiul fizic care-i aducea somnul. 

lar când dormea, parcă era mort. 

Băiatul vorbea tot mai puţin, dar când se opriră pentru o 
perioadă de somn nu cu mult înainte de a fi atacați de 
Mutanţii Leneşi, îl întrebă pe pistolar aproape cu timiditate 
de anii maturizării sale. 

— Căci vreau să aud mai multe despre asta, spuse el. 

Pistolarul stătea sprijinit cu spatele de pârghie, strângând 
între buze o ţigară rulată din rezerva tot mai redusă de 
tutun. Când băiatul puse întrebarea, se afla în pragul 
obişnuitului său somn fără griji. 

— De ce-ai vrea tu să afli asta? întrebă el amuzat. 

Vocea băiatului era curios de înţepată, ca şi când şi-ar fi 
ascuns ruşinea. 

— Pur şi simplu vreau. Şi, după o pauză, adăugă: 


Întotdeauna m-a interesat procesul de maturizare. Pun 
pariu că majoritatea sunt minciuni. 

— Ce-ai auzit tu n-a fost povestea maturizării mele, 
spuse pistolarul. Cred că primul pas spre asta l-am făcut 
după ceea ce-ai auzit tu... 

— Când ţi-ai înfruntat învățătorul, zise Jake fără putere. 
Asta vreau să aud. 

Roland încuviinţă din cap. Da, sigur, ziua când încercase 
să treacă linia; aceea era o poveste pe care orice băiat ar fi 
vrut s-o audă, cum să nu. 

— Adevărata mea maturizare n-a început decât după ce 
m-a izgonit tata. S-a încheiat la un moment sau altul de 
atunci încoace. Se opri. Cândva am fost martor la 
spânzurarea unui ne-om. 

— Un ne-om? Nu înţeleg. 

— ÎI simţi, dar nu-l poţi vedea. 

Jake aprobă din cap, părând să înţeleagă. 

— Era invizibil. 

Roland ridică din sprâncene. Nu auzise cuvântul 
niciodată. 

— Aşa spui tu? 

— Da. = 

— Atunci, aşa să fie. In orice caz, au fost oameni care 
n-au vrut s-o fac - simțeau că vor fi blestemaţi dacă o voi 
face, dar individului începuse să-i placă violul. Ştii ce 
înseamnă? 

— Da, spuse Jake. Şi pun pariu că un tip invizibil s-ar şi 
pricepe la asta. Cum l-ai prins? 

— E o poveste pentru altă zi. (Ştiind că nu va exista o altă 
zi. Amândoi ştiau că nu vor exista altele.) La doi ani după 
asta, am părăsit o fată dintr-un loc numit Oraşul Regelui, cu 
toate că n-am vrut... 

— Ba sigur că ai vrut, zise băiatul şi moliciunea tonului 
său nu reuşi să ascundă disprețul din voce. A trebuit să 
pleci spre Turnul ăla, am dreptate? A trebuit să dai pinteni 
calului, exact precum cowboy-ii de la Reţeaua tatei. 


Roland simţi că se încinge la faţă în întuneric, dar când 
vorbi vocea lui era controlată. 

— Asta a fost ultima etapă, presupun. A maturizării mele, 
adică. N-am recunoscut etapele atunci când au avut loc. 
Doar mai târziu am ştiut asta. 

Îşi dădu seama cu o oarecare nelinişte că evita ceea ce 
băiatul voia să audă. 

— Mai mult, presupun că maturizarea în sine a fost o 
etapă, zise el, aproape posac. A fost ceva formal. Aproape 
stilizat; ca un dans. 

Râse într-un fel neplăcut. 

Băiatul nu spuse nimic. 

— Era necesar să-ţi dovedeşti puterile în luptă, începu 
pistolarul. 


Vară şi cald. 

Anul acela, Pământul Plin venise peste ţinut ca un vampir 
amorezat, distrugând recoltele arendaşilor, transformând 
câmpiile oraşului fortificat Gilead în terenuri albe şi aride. 
Înspre vest, la distanţă de câţiva kilometri şi aproape de 
marginile lumii civilizate, luptele începuseră deja. Toate 
veştile erau rele şi toate păleau în faţa arşiţei care se 
întinsese peste locul acela din centru. Vitele se clătinau pe 
picioare, cu ochi goi, în ţarcuri. Porcii grohăiau apatici, 
nepăsându-le de scroafe şi de împreunare şi de cuţitele 
ascuţite pentru toamna care urma. Oamenii se plângeau de 
taxe şi de recrutare, ca întotdeauna; însă maşinaţiunile 
politice sterile ascundeau de fapt o lâncezeală generală. 

Centrul se răsfirase aidoma unui covor spălat şi călcat în 
picioare, scuturat şi atârnat la uscat. Ita care ţinea ultima 
bijuterie la sânul lumii se deşira. 

Lucrurile nu mai stăteau închegate. Pământul îşi umfla 
plămânii în vara viitoarei eclipse. 


Băiatul se plimba fără ţintă pe coridorul acelui palat de 
piatră care-i era casă, simțind aceste lucruri, 
neînţelegându-le. Era un băiat periculos şi pustiu, şi aştepta 
să fie împlinit. 

Trecuseră trei ani de la spânzurarea bucătarului care 
reuşea întotdeauna să găsească de-ale gurii pentru băieţii 
înfometați. Roland se lungise şi se împlinise deopotrivă la 
umeri şi la brâu. Acum, îmbrăcat doar în pantaloni de dril 
spălăciţi, ajunsese să arate ca bărbatul care avea să 
devină: deşirat, suplu şi iute de picior. Încă era virgin, dar 
două dintre fetele şleampete ale unor neguţători din Oraşul 
de Vest puseseră ochii pe el. Se simţise stârnit, iar acum 
sentimentul crescuse în intensitate. În pofida răcorii din 
pasaj, simţea că transpiră. 

Înainte erau apartamentele mamei lui şi el se apropia 
indiferent de ele, având de gând doar să treacă prin faţa lor 
şi să urce pe acoperiş, unde îl aşteptau boarea slabă a 
vântului şi vrednica sa mână aducătoare de plăceri. 

Tocmai trecuse de uşă, când îl strigă o voce: 

— Tu. Băiete. 

Era Marten, sfătuitorul. Era îmbrăcat cu o neglijenţă 
bătătoare la ochi, neliniştitoare - pantaloni negri mulaţi ca 
nişte colanţi şi o cămaşă albă descheiată până la mijlocul 
pieptului său păros. Avea părul răvăşit. 

Băiatul îl privi mut. 

— Intră, intră! Nu sta în hol! Vrea maică-ta să discute cu 
tine. 

Surâdea, însă liniile de pe faţă exprimau un umor 
sarcastic. Dincolo de asta - şi în ochi - se citea doar 
răceală. 

De fapt, mama lui nu părea că ar vrea să-l vadă. Stătea 
în scaunul cu spetează scurtă de lângă fereastra mare din 
salonul central al apartamentelor ei, cel care dădea spre 
piatra încinsă a curţii principale. Era îmbrăcată într-o rochie 
largă, de casă, care-i tot aluneca de pe un umăr alb, şi se 
uită doar o singură dată la băiat - un zâmbet pripit şi trist, 


ca soarele de toamnă într-un pârâiaş. În timpul 
interogatoriului care urmă, ea îşi studie mai degrabă 
mâinile decât pe fiul său. 

O vedea rareori acum, iar fantoma cântecelor de leagăn 

(chussit, chissit, chassit) î 

aproape că i se ştersese din minte. Insă era o străină 
mult-iubită. Roland simţea o teamă nedefinită şi în el 
începuse să prindă contur o ură faţă de Marten, cel mai 
apropiat sfătuitor al tatălui său. 

— Eşti bine, Ro’? îl întrebă ea cu blândeţe. Marten stătea 
alături de ea, cu o mână grea aşezată deranjant de aproape 
de îmbinarea umărului ei alb cu gâtul la fel de alb, surâzând 
la amândoi. Când surâdea, ochii lui cafenii se făceau negri 
ca noaptea. 

— Da, răspunse el. 

— Mergi bine cu învăţătura? Vannay e mulţumit? Şi Cort? 

Strâmbă din gură la acest al doilea nume, de parcă ar fi 
simţit ceva acru pe limbă. 

— Mă străduiesc, spuse el. Amândoi ştiau că el nu are 
inteligenţa sclipitoare a lui Cuthbert, ori măcar isteţimea 
nativă a lui James. El era mai greu de cap şi mai din topor. 
Până şi Alain era mai bun la învăţătură. 

— Şi David? 

Mama lui ştia cât de mult ţine la şoim. 

Băiatul ridică ochii spre Marten, care încă le zâmbea 
condescendent amândurora. 

— E trecut de floarea vârstei. 

Mama lui păru să se crispeze; un moment, chipul lui 
Marten păru să se întunece, mâna pe care o ţinea pe 
umărul ei să se strângă. Apoi ea se uită pe fereastră, la 
albeaţa zăpuşitoare a zilei, şi totul reveni la normal. 

E o şaradă, gândi el. Un joc. Cine cu cine se joacă? 

— Ai o tăietură pe frunte, zise Marten, încă surâzând, şi 
arătă neglijent cu degetul spre urma ultimei 

(mulțumesc pentru această zi plină de invățăminte) 

admonestări din partea lui Cort. Ai să devii un luptător, 


asemenea tatălui tău, sau eşti doar lent? 

De data asta, ea chiar se crispă. 

— Amândouă, recunoscu băiatul. Îi aţinu privirea lui 
Marten şi zâmbi chinuit. 

Chiar şi acolo era foarte cald. 

Marten îşi şterse imediat surâsul. 

— Acuma te poţi duce pe acoperiş, băiete. Am impresia 
că ai ceva de făcut acolo. 

— Încă n-am primit învoirea mamei ca să plec, slugă. 

Chipul lui Marten se schimonosi ca şi când băiatul l-ar fi 
lovit cu gârbaciul. 

Băiatul auzi din partea mamei lui un icnet de înfiorare şi 
tristeţe. Femeia îi rosti numele. 

Însă zâmbetul îndurerat rămase intact pe faţa băiatului şi 
Roland făcu un pas în faţă. 

— Îmi arăţi un semn de credinţă, slugă? În numele tatălui 
meu pe care tu îl slujeşti. 

Marten se uită la el fix, cu o neîncredere nedisimulată. 

— Du-te, zise Marten pe un ton blând. Du-te şi freacă-ţi-o. 

Cu un zâmbet încordat, băiatul plecă. 

Când închise uşa şi se întoarse pe unde venise, auzi 
strigătul mamei sale. 

Un sunet de banshee$. Şi apoi, incredibil, un pocnet sec 
când sluga tatălui său o plesni şi-i spuse să închidă fleanca. 

Să închidă fleanca! 

După care auzi râsetul lui Marten. 

Ducându-se să-şi dea testul, băiatul continuă să 
zâmbească. 


v 
Jamie venea de la ateliere şi, când îl văzu pe băiat 


6 Banshee - în folclorul galic, spiritul unei femei care 
vesteşte, prin tânguieli sfâşietoare, moartea unui membru 
al familiei (n. tr.). 


traversând curtea de exerciţii, dădu fuga să-i spună lui 
Roland ultimul zvon legat de vărsările de sânge şi revolta 
din vest. Dar nu fu în stare să scoată nici un cuvânt. Se 
cunoşteau din pruncie şi, copii fiind, se provocaseră 
reciproc, se încăieraseră şi făcuseră mii de expediţii pe 
lângă zidurile între care amândoi văzuseră lumina zilei. 

Băiatul trecu pe lângă el cu pas mare, uitându-se la el, 
dar nevăzându-l, cu rânjetul acela îndurerat pe buze. Se 
îndrepta spre căscioara lui Cort, unde obloanele erau 
coborâte împotriva căldurii zăpuşitoare a după-amiezii. Cort 
dormea după-masă pentru a se putea bucura din plin, 
seara, de incursiunile sale carnale prin bordelurile 
labirintice şi mizerabile de la periferie. 

Jamie intui pe dată, ştiu ce urma să se întâmple, şi se 
simţi chinuit de indecizie, temător şi extaziat cum era: să-l 
urmeze pe Roland sau să se ducă după ceilalţi? 

Apoi starea de hipnoză se risipi şi o rupse la fugă spre 
corpul principal de clădiri, strigând: 

— Cuthbert! Alain! Thomas! 

În vipia zilei, strigătele lui sunau firave şi vlăguite. 
Ştiuseră toţi în felul acela intuitiv al băieţilor că Roland va fi 
primul dintre ei care va încerca să treacă linia. Dar acum 
era prea devreme. 

Rânjetul hâd de pe faţa lui Roland îl electriza mai tare ca 
orice ştire despre războaie, revolte şi vrăjitorii. Făcea mai 
mult decât orice cuvinte rostite de o gură ştirbă deasupra 
căpăţânilor de salată pătate de muşte. 

Roland se duse la căscioara învățătorului său şi deschise 
uşa cu piciorul. 

Aceasta se dădu în spate, lovi peretele simplu, tencuit 
superficial, şi sări înapoi. 

Nu fusese niciodată înăuntru. Uşa se deschidea spre o 
bucătărie austeră, răcoroasă şi în tonuri de maro. O masă. 
Două scaune fără spătar. Două dulăpioare. Pe jos, fâşii de 
linoleum negru întinse de la răcitor la tejgheaua deasupra 
căreia atârnau cuţitele şi la masă. 


Acela era spaţiul intim al unui om cu statut public. 
Refugiul dărăpănat al unui aprig chefliu nocturn care iubise 
cu asprime trei generaţii de băieţi, dintre care pe unii îi 
făcuse pistolari. 

— Cort! 

Lovi masa cu piciorul, făcând-o să alunece până la 
tejghea. Cuţitele din stativul de pe perete căzură într-o 
brambureală sclipitoare. 

Din cealaltă cameră se auziră foşnete anevoioase, 
sunetul semi-amorţit al cuiva care îşi drege glasul. Băiatul 
nu intră, ştiind că era o cursă, ştiind că învățătorul se 
trezise imediat în cealaltă cameră a căscioarei şi că stătea 
cu un ochi ager lângă uşă, aşteptând să frângă gâtul 
musafirului nepoftit. 

— Cort, după tine am venit, slugă! 

Acum vorbi în Limba Nobilă şi Cort trase uşa în lături. Era 
îmbrăcat într-un şort subţire, un om îndesat şi crăcănat, 
brăzdat de cicatrice din cap până-n picioare, vânos. 
Pântecul proeminent îi atârna rotund. Băiatul ştia din 
experienţă că era extrem de ager. Avea capul chel şi 
neuniform. Singurul ochi bun scăpăra spre el. 

Băiatul salută formal. 

— Slugă, nu mai ai ce să mă înveţi. Astăzi te voi învăţa 
eu ceva. 

— Ai venit devreme, neghiobule, zise Cort cu degajare, 
însă şi el vorbi în Limba Nobilă. Cu cel puţin doi ani mai 
devreme, aş spune. Te întreb o singură dată. Nu vrei să dai 
înapoi? 

Băiatul doar zâmbi în felul acela hâd, dureros. Pentru 
Cort, care văzuse zâmbetul cu pricina pe zeci de câmpuri 
de luptă însângerate, sub ceruri stacojii, unde se împărţise 
onoarea şi dezonoarea, era un răspuns suficient de 
elocvent - poate singurul răspuns pe care l-ar fi crezut. 

— Păcat, zise absent învățătorul. Ai fost un învățăcel 
foarte promiţător - cel mai bun în douăzeci şi cinci de ani, 
aş spune. Imi va părea rău să te văd frânt şi pornit pe-un 


drum necunoscut. Dar lumea a mers mai departe. 
Vremurile rele sunt călări. 

Băiatul tot nu spuse nimic (şi, dacă i s-ar fi cerut, n-ar fi 
fost în stare să ofere o explicaţie coerentă), dar pentru 
prima dată zâmbetul lui crâncen se-nmuie puţin. 

— Totuşi există linia de sânge, zise Cort, cu sau fără 
revolte şi vrăjitorii la vest. Sunt sluga ta, băiete. Îţi recunosc 
porunca şi mă plec în faţa ei acum - chiar dacă pentru 
prima şi ultima dată - cu tot sufletul. 

Şi Cort, care îl legase, îl lovise, îl rănise, îl înjurase, îl 
luase în râs şi-i spusese că este rodul sifilisului însuşi, se 
lăsă într-un genunchi şi cobori fruntea în pământ. 

Mirat, băiatul atinse pielea pergamentoasă şi vulnerabilă 
a gâtului său. 

— Ridică-te, slugă. În numele iubirii. 

Cort se ridică încet şi în spatele măştii impasibile a 
trăsăturilor sale săpate în piatră parcă se citea durere. 

— E păcat. Dă înapoi, băiat nesăbuit ce eşti. Imi încalc 
cuvântul. Dă înapoi şi aşteaptă. 

Băiatul nu spuse nimic. 

— Prea bine; dacă spui tu, aşa să fie. Vocea lui Cort 
deveni seacă şi oficială. Peste o oră. Şi adu arma pe care o 
alegi. 

— Tu vei aduce toiagul? 

— Ca-ntotdeauna. 

— Câte toiege ti-au fost luate, Cort? 

Ceea ce echivala cu: Câţi băieţi au intrat în curtea 
pătrată din spatele Sălii Mari şi s-au întors drept ucenici de 
pistolar? 

— Astăzi nu-mi va fi luat nici un toiag, răspunse Cort cu 
calm. Regret asta. Ai o singură ocazie, băiete. Pedeapsa 
pentru excesul de zel este aceeaşi cu pedeapsa pentru 
lipsa de merit. Nu poţi să aştepţi? 

Băiatul îşi aminti de Marten privindu-l de sus. Surâsul. 

Şi sunetul loviturii din spatele uşii închise. 

— Nu. 


— Prea bine. Ce armă alegi? 

Băiatul nu spuse nimic. 

Zâmbetul lui Cort expuse un şir de dinţi inegali. 

— Promiţător început. Peste o oră. Îţi dai seama că, după 
toate probabilitățile, nu-ţi vei revedea niciodată tatăl, 
mama şi nici pe vreunul dintre amicii tăi de care te-a legat 
ka? 

— Ştiu ce înseamnă exilul, zise Roland fără patimă. 

— Du-te acum şi meditează la chipul tatălui tău. Că mult 
te va ajuta asta. 

Băiatul se duse fără să se uite îndărăt. 


vi 


În pivnita hambarului era neaşteptat de răcoare şi umed, 
şi mirosea a pânze de păianjen şi a apă subterană. Razele 
prăfoase ale soarelui pătrundeau prin ferestre înguste, însă 
acolo jos nu se simţea deloc căldura zilei. Acolo ţinea 
băiatul şoimul şi pasărea părea să se simtă destul de bine. 

David nu mai colinda văzduhul. Penele lui pierduseră 
luciul radiant de acum trei ani, însă ochii îi erau în 
continuare la fel de pătrunzători şi de imobili ca oricând. Nu 
te poţi împrieteni cu un şoim, se spunea, decât dacă eşti tu 
însuţi pe jumătate şoim, singur şi doar trecător pe pământ, 
fără prieteni ori nevoia de prieteni. Şoimul nu pune nici un 
preţ pe iubire sau pe morală. 

David era un şoim bătrân acum. Băiatul spera că el însuşi 
era unul tânără. 

— Hai, spuse el încet şi întinse braţul spre pasărea 
priponită. 

Şoimul păşi pe braţul băiatului şi rămase neclintit, fără 
fes care să-i acopere ochii. Cealaltă mână băiatul o vâri în 
buzunar şi scoase o bucată de carne uscată. Şoimul i-o 
înşfăcă iute dintre degete şi o făcu să dispară. 

Cu mare băgare de seamă, băiatul începu să-l mângâie 


pe David. Cel mai probabil, Cort n-ar fi crezut asta nici dacă 
ar fi văzut-o cu ochii lui, însă el nu credea nici că timpul 
băiatului venise. 

— Cred că astăzi îţi va suna ceasul, zise el, continuând 
să-l mângâie. Cred că vei fi jertfit, ca toate celelalte păsări 
mici cu care te-am dresat. Ţi-aminteşti? Nu? Nu contează. 
Incepând de astăzi, eu voi fi şoimul şi-n fiecare an, în 
această zi, voi trage un foc spre cer în amintirea ta. 

David stătea pe braţul lui, tăcut şi fără a clipi, indiferent 
la viaţă ori la moarte. 

— Eşti bătrân, spuse băiatul pe un ton meditativ. Şi poate 
că nu-mi eşti prieten. Chiar şi acum un an ai fi preferat ochii 
mei în locul fâşiei ăleia de carne, n-am dreptate? Cort va 
râde. Dar dacă ne apropiem destul de mult... destul de mult 
de omul ăla prudent... dacă nu va bănui... ce vei alege, 
David? Vârsta sau prietenia? 

David nu se pronunţă. 

Băiatul îi trase fesul pe cap şi găsi cureluşele, care erau 
înfăşurate pe capătul stinghiei lui David. leşiră împreună 
din hambar. 


vii 


Curtea din spatele Sălii Mari nu era deloc o curte, ci doar 
un coridor verde ai cărui pereţi erau formaţi de garduri vii 
cu ramuri groase, împletite. Era folosit pentru ritualul 
maturizării din vremuri imemoriale, cu mult dinaintea lui 
Cort şi a predecesorului său, Mark, care murise în locul 
acela înjunghiat de mâna cuiva care făcuse exces de zel. 
Mulţi băieţi părăsiseră coridorul prin capătul dinspre est, pe 
unde intra întotdeauna învățătorul, deveniți bărbaţi. 

Capătul dinspre est dădea spre Sala Mare şi spre întreaga 
civilizaţie şi toate uneltirile lumii luminate. Mult mai mulţi 
plecaseră cu coada între picioare, bătuţi şi plini de sânge, 
prin capătul dinspre vest, pe unde intrau întotdeauna 


băieţii, rămaşi băieţi pe vecie. Capătul dinspre vest dădea 
spre ferme şi spre colibele de dincolo de ferme; mai 
departe de asta, pădurile barbare de nepătruns; mai 
departe, Garlan; iar dincolo de Garlan, deşertul Mohaine. 
Băiatul devenit bărbat trecea de la întuneric şi 
necunoaştere la lumină şi responsabilitate. Băiatul înfrânt 
se putea doar retrage la nesfârşit. Coridorul era întins şi 
verde ca un teren de joc. Era lung de exact cincizeci de 
metri. În mijloc se afla o fâşie de pământ decopertat. Aceea 
era linia. 

La fiecare capăt erau de obicei puzderie de spectatori 
încordaţi şi rude, căci ritualul era de obicei anunţat din 
timp, cu mare precizie - optsprezece ani reprezenta de 
regulă vârsta optimă (cei care nu dădeau testul până la 
douăzeci şi cinci de ani cădeau cel mai adesea în 
obscuritate, ca răzeşi, dovedindu-se incapabili să facă faţă 
situaţiei extreme de pe teren, din timpul testului). Dar în 
ziua aceea nu erau de faţă decât Jamie DeCurry, Cuthbert 
Allgood, Alain Johns şi Thomas Whitman. Stăteau strânşi 
grămadă la capătul de coridor al băiatului, cu gura căscată 
şi sincer îngroziţi. 

— Arma, prostule! şuieră Cuthbert, în agonie. Ţi-ai uitat 
arma! 

— O am la mine, spuse băiatul. Vag, se întrebă dacă 
vestea acestei nebunii ajunsese deja la corpul central de 
clădiri, la mama lui - şi la Marten. Tatăl lui era plecat la 
vânătoare, urma să se întoarcă abia peste câteva zile bune. 
Acest lucru îi pricinuia o oarecare ruşine, deoarece simţea 
că la tatăl său ar fi găsit dacă nu aprobare, măcar 
înţelegere. 

— A venit Cort? 

— Cort este aici. Vocea se auzi din celălalt capăt al 
coridorului, şi Cort îşi făcu apariţia, îmbrăcat într-o flanelă 
scurtă. La frunte avea legată o bandă grea de piele, care să 
împiedice sudoarea să-i intre în ochi. Purta o centură 
murdară care-i ţinea spatele drept. Într-o mână ţinea un 


toiag dintr-un lemn tare, ascuţit la un capăt, puternic țintuit 
şi lăţit la celălalt. Începu să rostească litania pe care toţi cei 
de faţă, aleşi de sângele orb al moşilor şi strămoşilor lor, 
până la Eld însuşi, o cunoşteau din fragedă pruncie, 
învățată pentru ziua în care sperau că vor deveni bărbaţi. 

— Ai venit aici mânat de-un scop serios, băiete? 

— Am venit mânat de-un scop serios. 

— Ai venit izgonit din casa tatălui tău? 

— Aşa am venit. 

Şi izgonit avea să rămână până ce-l va fi biruit pe Cort. 
Dacă însă Cort îl biruia pe el, izgonit avea să rămână pe 
vecie. 

— Ai adus cu tine arma aleasă? 

— Da. 

— Care este arma ta? 

Acesta era avantajul învățătorului, ocazia sa de a-şi 
adapta planul de bătaie, la arma aleasă de elev, praştia sau 
sulița ori almul sau arcul. 

— Arma mea este David. 

Cort pregetă doar un moment. Era surprins şi, foarte 
probabil, confuz. 

Asta era bine. 

Putea fi bine. 

— Deci ai venit să te-nfrunţi cu mine, băiete? 

— Am venit. 

— În numele cui? 

— În numele tatălui meu. 

— Rosteşte-i numele. 

— Steven Deschain, din linia lui Eld. 

— Fii ager, atunci. 

Şi Cort înaintă pe coridor, trecându-şi toiagul dintr-o 
mână în cealaltă. 

Când dan-dinh-ul lor porni spre el, băieţii suspinară 
uguitor, ca păsările. 

Arma mea este David, învăţătorule. 

Oare înţelesese Cort? Şi dacă da, înţelesese pe deplin? 


Dacă da, cel mai probabil totul era pierdut. Se baza pe 
surpriză - şi pe orice altceva ar mai fi avut şoimul în el. 
Oare avea doar să stea neinteresat şi tâmp pe braţul 
băiatului, în timp ce Cort îi făcea capul chiseliţă cu toiagul? 
Sau va căuta scăpare în înaltul cerului toropitor? 

Apropiindu-se unul de celălalt, pentru moment fiecare de 
partea lui a liniei, băiatul scoase cu degete agitate fesul de 
pe capul şoimului şi îi dădu drumul pe iarba verde. Cort se 
opri locului. Roland văzu ochii bătrânului luptător aţintindu- 
se spre pasăre şi căscându-se de surpriză şi dumirire. Acum 
înţelegea. 

— O, neghiob mic, aproape că mârâi Cort şi Roland fu pe 
dată furios că i se vorbeşte în felul acesta. 

— Pe el! strigă, ridicând braţul. 

Şi David îşi luă zborul ca un glonţ brun, tăcut, lovind din 
aripile scurte o dată, de două, de trei ori, înainte să se 
lovească de faţa lui Cort, zgăriind cu ghearele, izbind cu 
clonţul. In aerul năduşitor zburară picături roşii. 

— Hai! Roland! strigă Cuthbert în delir. Primul sânge! 
Primul sânge l-al meu piept! 

Se lovi peste piept destul de tare încât să-şi provoace o 
vânătaie ce nu avea să se şteargă o săptămână întreagă. 

Cort se împletici în spate, dezechilibrat. Toiagul din lemn 
tare se ridică şi lovi neputincios aerul în jurul capului său. 
Şoimul era un ghem unduitor şi neclar de pene. 

Băiatul, între timp, săgetă în faţă cu mâna perfect 
dreaptă înainte, încordată. 

Acum era şansa lui şi, cel mai probabil, singura şansă pe 
care o avea. 

Totuşi, Cort se dovedi aproape prea iute pentru el. 
Pasărea îi acoperise nouăzeci la sută din câmpul vizual, dar 
toiagul se ridică din nou, cu capătul lat înainte, şi Cort 
execută cu sânge rece singura mişcare ce putea întoarce 
sorții în acel moment. Flexând bicepşii fără milă, se lovi de 
trei ori peste faţă. 

David căzu frânt la pământ. Lovi frenetic cu o aripă în 


ţărână. Ochii lui reci de prădător se uitau fix la chipul 
învățătorului de pe care sângele curgea în şiroaie. Ochiul 
orb al lui Cort era acum ieşit din orbită. 

Băiatul aplică o lovitură zdravănă cu piciorul la tâmpla lui 
Cort. Asta ar fi trebuit să pună capăt lucrurilor, dar nu se 
întâmplă aşa. Un moment, faţa lui Cort deveni inexpresivă; 
apoi se avântă înainte, dând să-l prindă pe băiat de gheată. 

Băiatul sări îndărăt şi se împiedică în propriile picioare. 
Căzu lat la pământ. 

Auzi de departe strigătul de disperare al lui Jamie. 

Cort se pregătea să sară peste el şi să încheie conturile. 
Roland pierduse avantajul şi amândoi ştiau asta. Preţ de un 
moment se priviră reciproc, învățătorul stând deasupra 
elevului cu cheaguri de sânge curgându-i pe partea stângă 
a feţei, cu ochiul orb acum închis aproape complet cu doar 
o linie albă încă vizibilă. În acea noapte Cort n-avea să mai 
viziteze nici un bordel. 

Ceva sfâşie aprig mâna băiatului. Era David, care apuca 
în clonţ tot ce putea. Ambele aripi erau rupte. Era de 
necrezut că încă mai avea suflu în el. 

Băiatul îl prinse ca pe o piatră, nepăsându-i de loviturile 
de cioc, care-l lăsau de fiecare dată fără câte o fâşie de 
carne la încheietura mâinii. Când Cort se aruncă spre el, cu 
braţele şi picioarele depărtate, băiatul azvârli şoimul în sus. 

— Hai! David! Ucide! 

Apoi Cort acoperi complet soarele şi ateriză deasupra lui. 


viii 


Pasărea era strivită între ei şi băiatul simţea un deget 
pătătorit care încerca să-i apese ochiul în orbită. Il răsuci, în 
acelaşi timp ridicând coapsa pentru a se apăra de 
genunchiul lui Cort care îi căuta vintrele. Izbi tare cu mâna 
de trei ori în trunchiul gâtului lui Cort. Parcă ar fi lovit o 
piatră striată. 


Apoi Cort scoase un icnet gros. Trupul lui se cutremură. 
Cu coada ochiului, băiatul văzu o mână dibuind după 
toiagul scăpat pe jos şi, cu o forfecare din picioare, îl lovi, 
trimiţându-l mai departe. David îşi înfipsese o gheară în 
urechea dreaptă a lui Cort. Cealaltă zgâria fără milă obrazul 
învățătorului, făcându-l terci. Sânge cald, mirosind a cupru 
tăiat, împroşcă faţa băiatului. 

Pumnul lui Cort lovi pasărea o dată, frângându-i spatele. 
Încă o dată, şi gâtul pocni şi rămase îndoit într-un unghi 
drept. Însă gheara continua să rămână înfiptă. Acum nu mai 
rămăsese nimic din ureche; era doar o gaură roşie săpată 
în lateralul craniului lui Cort. A treia lovitură azvârli pasărea 
în aer, învățătorul eliberându-şi în sfârşit faţa. 

Imediat ce calea rămase liberă, băiatul năpusti latul 
palmei spre puntea nasului lui Cort, punând toată forţa în 
acea lovitură şi rupând osul subţire. 

Sângele ţâşni. 

Mâna vânjoasă şi nevăzută a lui Cort se năpusti spre 
fesele băiatului, încercând să-i tragă pantalonii jos, ca să-i 
zădărnicească mişcările. Roland se rostogoli pe-o parte, 
găsi toiagul lui Cort şi se ridică în genunchi. 

Se ridică şi Cort, rânjind. De necrezut, rămaseră aşa, faţă 
în faţă, de-o parte şi de cealaltă a liniei, însă făcuseră 
schimb de locuri şi Cort se afla acum de partea în care 
Roland începuse lupta. Chipul bătrânului luptător era 
acoperit cu sânge. Singurul ochi teafăr se mişca furios în 
orbită. Nasul îi era strivit şi stătea cârn într-un unghi 
neplăcut la vedere. Ambii obraji erau ferfeniţă. 

Băiatul ţinea toiagul bărbatului ca un jucător de „Puncte 
Mari” aşteptând aruncarea păsării din piele netăbăcită. 

Cort făcu o fandare dublă, apoi se avântă direct spre el. 

Roland era pregătit, nicidecum păcălit de acest ultim 
truc, despre care amândoi ştiau că este unul jalnic. Toiagul 
se roti într-un arc larg şi izbi craniul lui Cort cu un bufnet 
surd. Învățătorul căzu într-o rână, uitându-se la băiat cu o 
expresie oarbă, indolentă. Din gură îi curgea un firicel de 


salivă. 

— Predă-te sau mori, zise băiatul. Avea gura plină de 
vată udă. 

Şi Cort zâmbi. Aproape orice urmă de cunoştinţă 
dispăruse şi timp de o săptămână după aceea urma să 
rămână convalescent în căscioara lui, înfăşurat în noaptea 
comei, însă acum se ţinea dârz cu toate forţele vieţii sale 
nemiloase, drepte. Vedea nevoia de-a schimba palavre în 
ochii băiatului şi, chiar şi despărțiți de o cortină de sânge, 
înţelese că nevoia era presantă. 

— Mă predau, pistolarule. Mă predau cu zâmbetul pe 
buze. Ţi-ai amintit astăzi chipul tatălui tău şi-al tuturor celor 
dinaintea lui. Ce minune-ai înfăptuit! 

Ochiul sănătos al lui Cort se închise. 

Pistolarul îl scutură uşor, dar insistent. Ceilalţi erau în 
jurul lui acum, tremurându-le mâinile de nerăbdarea de a-l 
înghionti şi de a-l ridica pe umeri; dar se fereau, temători, 
simțind prezenţa unei noi prăpastii între ei. Cu toate 
acestea, nu era un sentiment atât de ciudat pe cât ar fi 
putut să fie, deoarece întotdeauna existase o prăpastie 
între Roland şi ceilalţi. 

Ochiul lui Cort se deschise la loc. 

— Cheia, spuse pistolarul. Dreptul meu prin naştere, 
învăţătorule. Am nevoie de ea. 

Dreptul lui prin naştere erau armele, nu cele grele ale 
tatălui său - îngreunate de lemnul de santal -, dar totuşi 
arme în legea lor. Interzise tuturor, mai puţin câtorva. Intr-o 
tainiţă grea de sub cazarma în care, prin străvechea lege, el 
trebuia să locuiască de-acum înainte, departe de pieptul 
mamei lui, atârnau în cui armele de ucenic, pistoale grele 
cu ţeavă scurtă din oţel şi nichel. 

Totuşi acelea îi serviseră tatălui său în ucenicie, iar tatăl 
său acum domnea - cel puţin cu numele. 

— Atât de aprigă e dorinţa ta, deci? murmură Cort parcă 
în somn. Atât de presantă? Mdea, mă temeam de asta. O 
nevoie-atât de mare-ar fi trebuit să-ţi fure minţile. Şi tu 


totuşi ai câştigat. 

— Cheia. 

— Şoimul a fost o mişcare bună. O armă bună. Cât ţi-a 
luat să-l dresezi pe nemernic? 

— Nu l-am dresat deloc. Mi l-am făcut prieten. Cheia. 

— Sub centura mea, pistolarul. 

Ochiul se închise iar. 

Pistolarul vâri degetele sub centura lui Cort, simțind 
apăsarea grea a pântecelui său, muşchii vânjoşi de acolo 
deveniți acum moi şi amorţiţi. Cheia era pe un inel de 
alamă. O strânse în mână, înfrânându-şi înnebunitoarea 
pornire de-a o arunca spre cer într-un salut de victorie. 

Se ridică în picioare şi în sfârşit se întorcea spre ceilalţi, 
când mâna lui Cort dibui după piciorul său. Un moment, 
pistolarul se temu de-un atac şi se încordă, dar Cort ridică 
doar ochii spre el şi-i făcu semn cu un deget pe care 
sângele se întărise. 

— Eu o să dorm acum, şopti bărbatul. O să apuc pe drum. 
Poate c-o să merg până în luminişul de la capătul lui, nu 
ştiu. Nu mai am nimic a te învăţa, pistolarule. M-ai depăşit, 
şi asta cu doi ani mai devreme decât tatăl tău, care a fost 
cel mai tânăr. Dar dă-mi voie să te sfătuiesc. 

— Ce? 

Cu nerăbdare. 

— Şterge-ţi expresia aia de pe faţă, vierme. 

In surprinderea sa, Roland făcu aşa cum i se spuse (deşi, 
stând ascuns ghemuit îndărătul feţei sale cum stăm cu toţii, 
nu avu de unde să ştie asta). 

Cort încuviinţă din cap, apoi şopti un singur cuvânt. 

— Aşteaptă. 

— Ce? 

Efortul cu care vorbea bărbatul dădea greutate cuvintelor 
sale. 

— Lasă cuvântul şi legenda să meargă înaintea ta. Sunt 
unii care le duc pe amândouă cu ei. Ochii lui licăriră peste 
umărul pistolarului. Nerozi, probabil. Lasă-ţi umbra să-i 


crească păr pe faţă. Las-o să devină întunecată. Zâmbi 
grotesc. Cu timpul, cuvintele pot să-l vrăjească şi pe-un 
vrăjitor. Pricepi ce-ţi spun, pistolarule? 

— Da. Cred că da. 

— Vei urma ultimul meu sfat ca învăţător al tău? 

Pistolarul se clătină în spate pe călcâie, o postură 
chircită, gânditoare care-l prevestea pe bărbatul ce avea să 
devină. Se uită spre cer. Se închidea într-o nuanţă de 
vineţiu. Căldura zilei se stingea şi, la vest, nori groşi 
anunțau ploaie. 

La kilometri depărtare, furci de fulgere spintecau şirul 
calm al colinelor. 

Dincolo de el, munţii. Dincolo de ei, tot mai desele 
izvoare de sânge şi nechibzuinţă. 

Era istovit, îi obosiseră oasele şi mai mult decât atât. 

Întoarse privirea spre Cort. 

— Astă seară-mi voi îngropa şoimul, învăţătorule. Şi mai 
târziu voi merge la periferie să anunţ soarta ta la bordeluri 
celor ce se vor arăta interesate de tine. Poate că voi şi 
consola puţin una sau două. 

Buzele lui Cort se depărtară într-un zâmbet roşu. După 
care dormi. 

Pistolarul se ridică în picioare şi se întoarse spre ceilalţi. 

— Faceţi o targă şi duceţi-l acasă la el. Apoi aduceţi o 
soră. Nu, două surori. Bine? 

Ceilalţi încă se uitau la el, prizonierii unui moment de 
muţenie. Încă aşteptau să vadă o coroană de foc sau o 
schimbare magică a trăsăturilor lui. 

— Două surori, repetă pistolarul, apoi zâmbi. Zâmbiră şi 
ei. Încordat. 

— Negustor de cai prăpădit! ţipă Cuthbert din senin, 
rânjind. N-ai lăsat carne pentru noi nici cât să ne ajungă 
pe-o măsea! 

— Lumea n-o să meargă mai departe mâine, spuse 
pistolarul, citând vechea zicală cu un zâmbet. Alain, cur 
mare! Mişcă-ţi hoitu'. 


Alan se apucă de încropit targa; Thomas şi Jamie se 
duseră împreună la sala principală şi la infirmerie. 

Pistolarul şi Cuthbert se uitară unul la celălalt. Fuseseră 
dintotdeauna cei mai apropiaţi prieteni - sau atât de 
apropiaţi cât puteau fi la umbra personalităţii lor. In ochii lui 
Bert se vedea o lumină contemplativă, sinceră, şi pistolarul 
îşi birui cu mare dificultate impulsul de a-i spune să nu 
ceară aplicarea testului decât peste un an sau chiar 
optsprezece luni, dacă nu voia să ia calea vestului. 

Însă trecuseră prin chinuri mari împreună şi pistolarul nu 
simţea că poate risca să spună aşa ceva fără să i se 
întipărească pe chip o expresie ce putea fi interpretată ca 
aroganță. Am început să ticluiesc, îşi spuse şi se simţi puţin 
îngrozit. Apoi se gândi la Marten, la mama lui şi-i adresă 
prietenului său un zâmbet făţarnic. 

Este scris ca eu să fiu primul, gândi, conştientizând asta 
pentru prima dată, deşi îi trecuse de multe ori prin minte, 
fără a-l preocupa mult. Eu sunt primul. 

— Să mergem, propuse. 

— Cu plăcere, pistolarule. 

Plecară prin capătul dinspre est al coridorului mărginit de 
garduri vii; Thomas şi Jamie se întorceau deja cu 
infirmierele. Semănau cu nişte năluci, în straiele lor albe şi 
diafane de vară, cu cruce roşie pe piept. 

— Să te ajut cu şoimul? întrebă Cuthbert. 

— Da, răspunse pistolarul. Ar fi frumos din partea ta, 
Bert. 

Şi mai târziu, după venirea întunericului şi, odată cu el, a 
rafalelor grăbite de furtună; în vreme ce _ uriaşele 
chesoane-fantomă se hurducau pe cer şi fulgerul revărsa 
foc albastru peste străzile desfundate de la periferie; în 
vreme ce caii stăteau priponiţi cu capul în jos şi coada 
pleoştită, pistolarul alese o femeie şi îşi ostoi poftele cu ea. 

Dură puţin şi fu bine. După ce terminară şi stăteau întinşi 
unul lângă celălalt fără a vorbi, afară începu o grindină cu o 
ferocitate scurtă, răpăitoare. 


La parter, departe, cineva cânta „Hey Jude” în stil 
ragtime. Pistolarul deveni introspectiv. În acea tăcere 
punctată de răpăitul grindinei, înainte să-l fure somnul, 
pistolarul se gândi pentru întâia oară că el ar putea fi şi 
ultimul. 


ix 


Pistolarul nu-i povesti băiatului toate acestea, însă poate 
că mare parte oricum ajunsese la el. Ințelesese deja că Jake 
era un băiat extrem de perspicace, nu foarte diferit de 
Alain, care era înzestrat cu darul acela semiempatic, 
semitelepatic pe care îl numeau hipersensibilitate. 

— Dormi? întrebă pistolarul. 

— Nu. 

— Ai înţeles ce ţi-am spus? 

— Dacă am înţeles? întrebă băiatul cu o surprindere 
superioară. Dacă am înţeles? Glumeşti? 

= Nu. 

Insă pistolarul se simțea în defensivă. Nu spusese 
nimănui până acum povestea maturizării sale, pentru că 
întreținea sentimente contrare față de ea. 

Desigur, şoimul reprezentase o armă perfect valabilă, 
însă fusese totuşi un truc. 

Şi o trădare. Prima dintre multele. Și spune-mi - sunt 
într-adevăr pe cale să-l sacrific pe băiatul acesta omului în 
negru? 

— Am înţeles, cum să nu, zise băiatul. A fost un joc, 
aşa-i? Oamenii mari e musai să joace mereu jocuri? E musai 
ca totul să fie o scuză pentru un nou fel de joc? Oamenii se 
fac mari sau doar se maturizează? 

— Nu ştii nimic, zise pistolarul, încercând să-şi ţină în frâu 
furia. Nu eşti decât un băiat. 

— Sigur. Dar ştiu ce reprezint pentru tine. 

— Şi ce reprezinţi? întrebă tăios pistolarul. 


— Un jeton de pocher. 

Pistolarul simţi impulsul de a găsi o piatră cu care să-i 
sfarme capul băiatului. 

În schimb, vorbi calm: 

— Culcă-te. Băieţii au nevoie de somn. 

Şi, în minte, auzi ecoul vocii lui Marten: Du-te şi freacă-ți- 
0. 

Rămase rigid în întuneric, încremenit de groază şi 

înspăimântat (pentru întâia oară de când se ştia) de 
dezgustul de sine care putea să-l cuprindă după ce va fi 
făcut gestul fatal. 


Xx 


În timpul următoarei perioade de trezie, şinele se 
apropiară de râul subteran şi ei dădură peste Mutanţii 
Leneşi. 

Jake îl văzu pe primul şi strigă din toţi rărunchii. 

Dacă până atunci pistolarul se uitase drept în faţă, 
pompând pârghia drezinei, acum răsuci brusc capul spre 
dreapta. Sub ei era ceva verde ca un bostan de Seceriş 
putred, care pulsa încet. Pentru prima dată conştientiză 
miasma - vagă, neplăcută, umedă. 

Cevaul verde era o faţă - ceva ce se putea numi cu 
indulgență faţă. Deasupra nasului turtit era un ghem 
insectil de ochi care îi scrutau inexpresiv. Pistolarul simţi un 
fior atavic în intestine şi vintre. Acceleră puţin ritmul 
braţelor şi, implicit, al pârghiei drezinei. 

Faţa clipitoare dispăru. 

— Ce dracu’ a fost aia? întrebă Jake, târându-se spre el. 
Ce... Cuvintele îi amuţiră în gât când întâlniră şi trecură pe 
lângă un grup de trei siluete care străluceau palid şi 
stăteau între şine şi râul invizibil, privindu-i nemişcate. 

— Sunt Mutanţi Leneşi, explică pistolarul. Nu cred că ne 
vor face probleme. Probabil că sunt la fel de speriaţi de noi 


cum suntem noi de... 

Una dintre siluete se desprinse din loc şi porni împleticit 
spre ei. Faţa era ca a unui idiot mort de foame. Trupul gol, 
abia vizibil, fusese transformat într-o masă noduroasă de 
membre tentaculare şi ventuze. 

Băiatul strigă din nou şi se târî lângă piciorul pistolarului 
ca un câine speriat. 

Un braţ tentacular al arătării se plimbă împiedicat pe 
platforma drezinei. 

Puţea a umezeală şi întuneric. Pistolarul dădu drumul 
pârghiei şi scoase pistolul. 

Trase un glonţ în fruntea arătării cu faţă de idiot mort de 
foame. Aceasta căzu la pământ, strălucirea ei palidă de foc 
de mlaştină stingându-se, o lună intrată în eclipsă. Lumina 
puternică a flăcării care ieşi pe ţeavă li se imprimă pe 
retinele obişnuite cu întunericul şi-i luă mult să se şteargă. 
Mirosul de cordită era încins şi sălbatic, străin acelui loc 
subpământean. 

Mai erau şi alţii, mulţi alţii. Nici unul dintre mutanţi nu 
venea drept spre ei, însă toţi se apropiau de şine, o 
adunătură de curioşi muţi şi hidoşi. 

— Va trebui, poate, să pompezi în locul meu, zise 
pistolarul. Poţi? 

— Da. 

— Atunci, fii pe fază. 

Băiatul stătea aproape de el, cu toţi muşchii încordaţi. 
Neîncercând să vadă mai mult decât era absolut necesar, îi 
zărea pe Mutanţii Leneşi doar atunci când treceau pe lângă 
ei. Îngrozit, Jake ridicase în jurul său o barieră psihică, de 
parcă însuşi id-ul i-ar fi ieşit prin pori şi ar fi format un scut 
de protecţie. Dacă era înzestrat cu hipersensibilitate, 
judeca pistolarul, lucrul acesta nu era imposibil. 

Pistolarul pompa constant, însă fără a creşte viteza. 
Mutanţii Leneşi le simțeau mirosul terorii, ştia asta, dar se 
îndoia că teroarea singură ajungea pentru a-i motiva. El şi 
băiatul erau, în definitiv, creaturi ale luminii, şi întregi în 


toate cele. We urăsc enorm, sunt sigur, gândi el şi se 
întrebă dacă îl urâseră la fel de tare şi pe omul în negru. 
Credea că nu, el trecuse printre ei doar ca umbra unei aripi 
întunecate în acel întuneric şi mai adânc. 

Băiatul scoase un sunet gutural şi pistolarul întoarse 
capul aproape nepăsător. Patru arătări atacau drezina 
într-un fel împleticit - una era cât pe ce să-i ajungă. 

Pistolarul lăsă pârghia şi, în acelaşi fel amorţit, 
nepăsător, scoase iar pistolul. 

II împuşcă în cap pe mutantul din frunte. Mutantul scoase 
un suspin ca un bocet şi începu să rânjească. Mâinile lui 
erau flasce şi alunecoase, moarte; degetele - lipite între ele 
ca degetele unei mănuşi rămase mult timp scufundată în 
noroi. O astfel de mână cadaverică găsi piciorul băiatului şi 
începu să tragă. 

Băiatul ţipă în pântecele de granit ca din gură de şarpe. 

Pistolarul împuşcă mutantul în piept. Creaturii începură 
să-i curgă balele printre buzele rânjite. Jake era pe cale să 
cadă de pe platformă, dar pistolarul îl prinse de un braţ şi fu 
cât pe ce să se dezechilibreze şi el. Arătarea era 
surprinzător de puternică. Pistolarul mai trase un glonţ în 
capul mutantului. 

Un ochi se stinse ca o lumânare. Însă continua să 
smucească. Incepură să tragă de Jake, care se zvârcolea, ca 
într-un joc cu odgonul. Mutanţii Leneşi smuceau de el ca de 
un iadeş. Dorinţa care îi anima era fără-ndoială cea de-a se 
hrăni. 

Mişcarea drezinei încetinea. Ceilalţi mutanţi erau tot mai 
aproape - ologii, împiedicaţii, orbii. Poate că doar căutau un 
lisus care să le vindece beteşugurile, să-i scoale din bezna 
nopţii ca pe Lazăr. 

Acesta e sfârşitul pentru băiat, gândi pistolarul cu o 
răceală absolută. Asta e sfârșitul la care se referea. Dă-i 
drumul şi pompează sau ține-l şi rămâi îngropat. 

Sfârşitul pentru băiat. 

Smuci puternic de braţul băiatului şi împuşcă mutantul în 


stomac. Preţ de un moment încremenit în timp, arătarea 
strânse mâna şi mai tare şi Jake reîncepu să alunece peste 
margine. Apoi degetele acelea moarte se descleştară şi 
Mutantul Leneş căzu în nas, încă rânjind, în spatele drezinei 
care mai avea puţin şi se oprea. 

— Credeam c-o să-mi dai drumul, se smiorcăi băiatul. 
Credeam... credeam... 

— Ţine-te de cureaua mea, zise pistolarul. Ţine-te cât poţi 
de tare. 

Mâna lui îl apucă de curea şi se încleştă acolo; băiatul 
respira sacadat, convulsiv. 

Pistolarul începu să pompeze iar constant şi drezina 
prinse viteză. Mutanţii Leneşi rămaseră în urmă un pas şi-i 
însoţiră cu privirea, cu feţe abia perceptibil (sau caricatural) 
omeneşti, feţe care radiau cu fosforescenţa palidă întâlnită 
la peştii aceia ciudaţi din adâncul mărilor, care trăiesc sub 
incredibila presiune a întunericului, feţe pe care nu se citea 
nici furie, nici ură, ci doar ceva ce aducea a regret tâmp, 
semiconştient. 

— Se îndepărtează, spuse pistolarul. Muşchii încordaţi ai 
pelvisului şi vintrelor sale se relaxară puţin. Se... 

Mutaţii Leneşi puseseră bolovani peste şine. Drumul era 
blocat. Lucraseră în pripă şi neglijent, le-ar fi luat doar 
câteva minute să-i dea la o parte, însă erau blocaţi. Şi 
cineva trebuia să se dea jos şi să-i mute de acolo. Băiatul 
gemu şi se cutremură, apropiindu-se şi mai mult de 
pistolar. Pistolarul lăsă pârghia şi drezina se apropie încet şi 
pe tăcute de bolovani. Când ajunse acolo, se lovi de ei şi se 
opri. 

Mutanţii Leneşi câştigau din nou teren, apropiindu-se 
aproape în pas lejer, aproape ca şi când s-ar fi aflat doar în 
trecere, rătăciţi într-un vis al întunericului, şi ar fi găsit pe 
cineva de la care să ceară indicaţii. O adunătură de suflete 
damnate sub stânca străveche. 

— O să pună mâna pe noi? întrebă cu calm băiatul. 

— Nici în ruptul capului. Taci o secundă. 


Se uită la bolovani. Mutanţii nu aveau forţă, desigur, şi nu 
putuseră târî bolovani adevăraţi ca să le blocheze calea, ci 
doar pietre mici. Doar atât cât să-i facă să se oprească, să 
facă pe cineva... 

— Coboară, zise pistolarul. Va trebui să-i muţi tu. Eu te 
acopăr. 

— Nu, şopti băiatul. Te rog. 

— Nu-ţi pot da pistolul şi eu nu pot muta pietrele şi în 
acelaşi timp să şi trag. Trebuie să cobori tu. 

Ingrozit, Jake îşi dădu ochii peste cap; un moment, se 
cutremură din tot trupul, în acord cu mişcarea gândurilor 
sale, după care se lăsă să alunece peste margine şi începu 
să arunce pietre în stânga şi în dreapta, lucrând cu o viteză 
nebună, fără a ridica ochii. 

Pistolarul scoase pistoalele şi aşteptă. 

Doi dintre ei, bălăbănindu-se pe picioare mai mult decât 
păşind, o luară spre băiat cu braţe ca de aluat întinse în 
faţă. Pistoalele îşi făcură datoria, brăzdând întunericul cu 
fire de lumină roş-albă care înfipse ace de durere în ochii 
pistolarului. Băiatul ţipă şi continuă să arunce pietre de-o 
parte şi de cealaltă. Strălucirea vrăjitorească a mutanţilor 
sălta şi dansa. Nu vedea nimic, asta era cel mai rău. Totul 
se cufundase în umbre şi în spectre de lumină remanentă. 

Un mutant care parcă nici nu strălucea întinse 
dintr-odată spre băiat braţe gumoase de bau-bau. Ochi care 
ocupau jumătate din capul mutantului se roteau lichid. 

Jake ţipă din nou şi se întoarse să se lupte. 

Pistolarul deschise focul fără să gândească, înainte ca 
vederea afectată să-i trădeze mâinile, făcându-le să 
tremure puternic; capetele celor doi se aflau la distanţă de 
doar câţiva centimetri. Cel care căzu fu al mutantului. 

Jake aruncă pietre înnebunit. Mutanţii se îngrămădeau 
dincolo de linia invizibilă a pericolului, apropiindu-se puţin 
câte puţin, acum foarte aproape. 

Li se alăturaseră alţii, sporindu-le numărul. 

— E bine, spuse pistolarul. Urcă. Repede. 


Când băiatul se mişcă, mutanţii îi atacară. Jake reuşise să 
urce şi se opintea în picioare; pistolarul pompa deja din nou 
cu toată forţa. Acum ambele pistoale erau în toc. Trebuiau 
să fugă. Era singura lor şansă. 

Mâini stranii loviră platforma metalică a drezinei. Acum 
băiatul îl ţinea de curea cu ambele mâini şi îşi lipise faţa de 
şalele sale. 

Un grup de mutanţi intră între şine, cu feţele pline de 
acea nerăbdare tâmpă, nepăsătoare. Pistolarul mustea de 
adrenalină; drezina gonea pe şine în întuneric. Izbiră cu 
toată forţa cele patru sau cinci corpuri malformate, care 
zburară precum nişte banane răscoapte doborâte de pe 
creanga lor. 

Din ce în ce mai departe în întunericul tăcut, vijelios, 
banshee. 

După un veac, băiatul ridică faţa spre vântul iscat de 
viteză, temându-se şi totuşi simțind nevoia să ştie. Fantoma 
focurilor de armă încă îi zăbovea pe retine. Nu vedea nimic 
în afară de întuneric şi nu auzea nimic în afară de vuietul 
râului. 

— Au dispărut, spuse băiatul, temându-se dintr-odată că 
şinele se vor termina în întuneric şi că ei vor deraia, 
găsindu-şi astfel moartea într-un morman de carne. Mai 
mersese cu maşina; o dată, seriosul său tată condusese cu 
o sută cincizeci de kilometri la oră pe Autostrada New 
Jersey şi-l oprise un poliţist care ignorase bancnota de 
douăzeci pe care Elmer Chambers i-o oferise împreună cu 
carnetul de şofer şi-l amendase. Însă niciodată nu mersese 
în felul acesta, cu vântul şi orbirea şi ororile în urmă 
şi-nainte, cu vuietul râului ca o voce chicotitoare - vocea 
unui om în negru. Braţele pistolarului erau două pistoane 
într-o aiuritoare fabrică din carne şi oase. 

— Au dispărut, repetă băiatul cu timiditate, vântul 
smulgându-i cuvintele de pe buze. Acum poţi încetini. l-am 
lăsat în urmă. 

Dar pistolarul nu auzi. Continuară cu viteză ameţitoare în 


necunoscutul beznei. 


xi 


Merseră mai departe vreme de trei „zile” fără incidente. 


xii 


În a patra perioadă de trezie (la jumătatea ei? în al treilea 
sfert? nu ştiau - ştiau doar că încă nu erau destul de obosiţi 
ca să se oprească) în spatele lor se auzi o bufnitură 
metalică; drezina se balansă şi, când şinele făcură treptat 
curbă la stânga, corpurile lor se înclinară automat spre 
dreapta sub influenţa forţei gravitaționale. 

In faţă se vedea o lumină - o strălucire atât de slabă şi de 
străină, încât la început păru că este un element cu totul 
nou, nici pământ, nici aer, nici foc şi nici apă. Nu avea 
culoare şi putea fi distinsă doar datorită faptului că ei îşi 
recăpătaseră mâinile şi feţele într-o altă dimensiune decât 
aceea a atingerii. 

Ochii li se sensibilizaseră atât de tare la lumină, încât 
observară strălucirea cu mai mult de opt kilometri înainte 
să ajungă la sursa ei. 

— Sfârşitul, zise băiatul încordat. E sfârşitul. 

— Ba nu. Pistolarul vorbi cu o stranie siguranţă de sine. 
Nu este. 

Şi nu era. Ajunseră la lumină, dar nu la cea a zilei. 

Apropiindu-se de sursa strălucirii, văzură pentru prima 
dată că zidul de piatră din stânga se îndepărtase şi că 
şinele lor întâlniseră alte şine, care le traversau într-o 
țesătură complexă. Lumina le evidenția în vectori lucioşi. Pe 
unele erau aşezate vagonete, vagoane de pasageri, o 
diligenţă adaptată feroviar. 

Acestea treziră agitaţie în pistolar, ca nişte galioane 
fantomă rămase captive într-o mare Sargaso 


subpământeană. 

Lumina deveni mai puternică, rănindu-le puţin ochii, însă 
intensitatea ei creştea suficient de încet încât să le permită 
să-şi adapteze vederea la ea. leşiră din întuneric la lumină 
ca nişte scufundători care urcă treptat spre suprafaţă din 
adâncurile de nepătruns ale mării. 

Inainte, din ce în ce mai aproape, era un hangar uriaş al 
cărui plafon se pierdea în întuneric. În peretele lui, pătrate 
de lumină galbenă, erau o serie de intrări, poate douăzeci şi 
patru la număr, crescând de la mărimea gemuleţelor unei 
case de păpuşi la o înălţime de şase metri pe măsură ce ei 
se apropiau. 

Pătrunseră înăuntru prin una din mijloc. Deasupra ei erau 
inscripţionate o seamă de litere, în limbi diferite, bănuia 
pistolarul. II surprinse să descopere că poate citi ultima 
inscripţie; era într-o variantă străveche a Limbii Nobile 
înseşi şi spunea: 


LINIA 10 SPRE SUPRAFAŢĂ ŞI SPRE VEST 


Lumina era mai puternică înăuntru; şinele se întâlneau şi 
se îmbinau într-o serie de macazuri. Acolo, câteva felinare 
de trafic încă funcționau, pâlpâind etern în tonuri de roşu şi 
verde şi chihlimbariu. 

Rulară printre stâlpii de piatră înnegriţi de trecerea a mii 
de vehicule, după care se văzură într-un fel de gară 
centrală. Pistolarul lăsă drezina să se oprească singură şi 
scrutară împrejurimile. 

— E ca un metrou, spuse băiatul. 

— Metrou? 

— Nu contează. N-ai de unde şti despre ce vorbesc. Nici 
măcar eu nu mai ştiu despre ce vorbesc. 

Băiatul urcă pe cimentul crăpat. Se uitară la gheretele 
tăcute şi pustii la care cândva se vindeau ziare şi cărţi; un 
magazin de încălţăminte; un magazin de arme (pistolarul, 
cuprins imediat de surescitare, văzu revolvere şi puşti; la o 


privire mai atentă văzu că aveau butoiaşele umplute cu 
plumb; alese însă un arc, pe care şi-l petrecu peste spate, şi 
o tolbă cu săgeți aproape nefolositoare, greşit echilibrate); 
un magazin cu accesorii femeieşti. Undeva, un convector 
punea aerul în circulaţie neîncetat, aşa cum făcea de mii de 
ani - însă poate că nu pentru mult timp. În măruntaiele lui 
scotea un scrâşnet care amintea că mişcarea perpetuă, 
chiar şi în condiţii strict controlate, rămânea un vis 
irealizabil. Aerul avea un gust mecanizat. Pantofii băiatului 
şi cizmele pistolarului scoteau ecouri plate. 

Băiatul strigă: 

— Hei! Hei... 

Pistolarul se răsuci şi merse la el. Băiatul stătea 
înmărmurit în faţa gheretei cu cărţi. Înăuntru, tolănită în 
colţul îndepărtat, era o mumie. Purta o uniformă albastră cu 
trese aurii - uniformă de muncitor feroviar, după aspect. 

În poala mortului era un ziar antic, perfect conservat, 
care se transformă în praf când îl atinse pistolarul. Faţa 
mumiei semăna cu un măr vechi, scofâlcit. 

Cu fereală, pistolarul atinse obrazul. Se stârni un nor mic 
de praf. 

După ce se risipi, se putură uita prin carne în gura 
mumiei. Acolo, un dinte de aur scânteia. 

— Gaz, murmură pistolarul. Cei din vechime au fabricat 
un gaz care a dus la asta. Sau aşa ne spunea Vannay. 

— Cel care preda din cărţi. 

— Da. El. 

— Pun pariu că oamenii ăştia din vechime au purtat 
războaie cu ajutorul lui, zise băiatul pe un ton sumbru. Că 
au ucis alți oameni din vechime cu ajutorul lui. 

— Sunt sigur că ai dreptate. 

Mai erau poate o duzină de alte mumii. Toate cu excepţia 
a două sau trei purtau uniformă albastră cu auriu. Pistolarul 
bănuia că gazul fusese folosit atunci când în staţie nu se 
înregistra trafic. Poate că odată, tare demult, staţia fusese 
un obiectiv militar al unei armate sau cauze demult apuse. 


Acest gând îl deprima. 

— Mai bine să ne vedem de drum, spuse el şi o luă înapoi 
spre Linia 10 şi drezină. Însă băiatul i se împotrivi cu 
îndârjire. 

— Eu nu merg. 

Pistolarul se întoarse, surprins. 

Băiatul avea chipul contorsionat şi tremura. i 

— N-o să obţii ce-ţi doreşti decât cu prețul vieţii mele. Imi 
asum riscul de unul singur. 

Pistolarul încuviinţă din cap neconvingător, urându-se 
pentru ceea ce urma să facă. 

— Bine, Jake, zise el cu duhul blândeţii. Zile lungi, nopţi 
uşoare. 

Se întoarse, străbătu cheiul de piatră, sări cu uşurinţă pe 
drezină. 

— Ai făcut o învoială cu cineva! strigă băiatul după el. 
Ştiu că ai făcut! 

Pistolarul, fără să răspundă, aşeză încet arcul în faţa tijei 
în T care ieşea din platforma drezinei, la loc ferit. 

Băiatul ţinea pumnii încleştaţi; trăsăturile îi erau 
încordate de agonie. 

Cu câtă uşurinţă îl tragi pe sfoară pe acest băiat, îşi 
spuse  pistolarul. /ar şi iar minunata lui intuiţie - 
hipersensibilitatea lui - l-a adus în acest punct, şi iar şi iar 
tu l-ai adus dincolo de el. Şi cât de greu poate fi să faci asta 
- la urma urmei, alt prieten în afară de tine nu are. 

Într-un neaşteptat şi simplu proces mintal (aproape o 
viziune) îşi spuse că tot ce are de făcut este să cedeze, să 
se întoarcă, să-l ia pe băiat cu el şi să-l transforme în 
centrul unei noi forţe. Doar nu era obligatoriu ca Turnul să 
fie atins în felul acesta umilitor, sâcâitor, nu? Să-i dea răgaz 
băiatului să mai adune câţiva ani, şi atunci amândoi îl vor 
putea spulbera pe omul în negru ca pe-o jucărie ieftină cu 
arc. 

Sigur că da, îşi spuse el cu cinism. Sigur că da. 

Ştia cu o neaşteptată răceală că a se întoarce ar însemna 


moarte pentru amândoi - moarte sau mai rău: îngropare 
alături de Mutanţii Leneşi din urma lor. Degradarea tuturor 
facultăţilor. Şi pistoalele tatălui său supravieţuindu-le poate 
mult timp, păstrate într-o splendoare decadentă asemenea 
unor totemuri nu foarte diferite de acea pompă de benzină 
redescoperită. 

Fii un pic mai curajos, îşi spuse cu falsitate. 

Întinse mâna spre pârghie şi începu să o acţioneze. 
Drezina se îndepărtă de cheiul din piatră. 

Băiatul strigă: 

— Aşteaptă! 

Şi o rupse la fugă pe diagonală, spre locul unde drezina 
avea să întâlnească bezna. Pistolarul simţi un impuls să 
accelereze, să-l lase pe băiat singur, dar măcar în braţele 
sorții nescrise. 

În schimb, îl prinse când sări. Inima băiatului, cum se 
ţinea aşa de el, bubuia şi se zbătea sub cămaşa subţire. 

Acum, sfârşitul era foarte aproape. 


xiii 


Vuietul râului crescuse foarte tare, umplându-le până şi 
visele. Pistolarul, mai mult dintr-un moft decât din altceva, 
îl lăsă pe băiat să pompeze, în vreme ce el trase în 
întuneric câteva dintre săgețile acelea proaste, legate la un 
capăt cu fir alb, subţire. 

Nici arcul nu era mai bun; se păstrase incredibil de bine, 
însă avea totuşi coarda slăbită şi ţintă greşită, şi pistolarul 
ştia că nu-i poate face nimic să-l repare. 

Nici chiar reîntinderea corzii n-ar fi ajutat lemnul obosit. 
Săgeţile nu zburau departe în întuneric, dar ultima pe care 
o trase se întoarse udă şi alunecoasă. 

Pistolarul ridică doar din umeri când băiatul întrebă cât 
mai era până la apă, însă în sinea sa nu credea că săgeata 
străbătuse o distanţă mai lungă de şaizeci de metri - dacă o 


străbătuse şi pe aceasta. 

Şi totuşi vuietul râului creştea în intensitate, se apropia. 

În a treia perioadă de trezie de la părăsirea gării, 
reîncepu să se iţească un nimb spectral. Intraseră într-un 
tunel lung săpat într-o rocă stranie, fosforescentă, şi pereţii 
umezi sclipeau şi scăpărau în mii de minuscule explozii 
stelare. 

Băiatul le numi fot-si/e. Vedeau lucrurile într-un soi de 
irealitate deformată, ca într-o casă a ororilor. 

Vuietul animalic al râului era purtat spre ei de pereţii 
stâncoşi, amplificat de propriul lui amplificator natural. Şi 
totuşi sunetul rămânea în mod straniu constant, chiar şi-n 
timp ce se apropiau de punctul de trecere, care pistolarul 
era sigur că-i aştepta înainte, deoarece pereţii se depărtau, 
se trăgeau în spate. 

Unghiul pantei pe care urcau devenea mai pronunţat. 

Şinele străbăteau noua lumină. Pistolarului i se părea că 
grupurile de fot-sile seamănă cu tuburile cu gaz de mlaştină 
captiv care uneori se vindeau pe-o nimica toată la bâlciul 
Sărbătorii de Încheiere a Secerişului; băiatului i se părea că 
seamănă cu şiruri nesfârşite de tuburi cu neon. Dar la 
lumina lor puteau amândoi să vadă că stânca enormă care-i 
înconjurase atât de mult timp se sfârşea înainte în două 
peninsule pereche, îndreptate spre un golf de întuneric - 
prăpastia de deasupra râului. 

Şinele continuau peste acea râpă imposibil de sondat, 
susţinute de o estacadă veche de secole. Şi dincolo, la o 
distanţă ce părea incredibilă, se afla un sâmbure de lumină, 
nu fosforescent sau fluorescent, ci lumina aprigă, adevărată 
a zilei. Era cât o împunsătură de ac într-o pânză neagră, 
însă încărcată cu o însemnătate înfiorătoare. 

— Opreşte, spuse băiatul. Opreşte un minut. Te rog. 

Fără să pună întrebări, pistolarul lăsă drezina să se 
oprească singură. Sunetul râului era un vuiet constant, 
răsunător, care venea din faţă, de undeva de jos. 
Strălucirea artificială a stâncii ude deveni pe dată 


supărătoare. Pentru prima dată simți atingerea 
claustrofobiei, iar nevoia urgentă de-a ieşi afară, de-a scăpa 
din mormântul acela, era puternică şi aproape de 
netăgăduit. 

— O să mergem mai departe, spuse băiatul. Asta vrea el? 
Să facem drezina să meargă peste... ala... şi să cădem? 

Pistolarul ştia că era aşa, dar spuse: 

— Nu ştiu ce vrea el. 

Se dădură jos şi, cu mare băgare de seamă, se apropiară 
de marginea prăpastiei. Terenul stâncos de sub picioarele 
lor continua să urce până când, într-un neaşteptat unghi, 
pământul dispărea de sub şine, iar şinele mergeau mai 
departe peste întuneric. 

Pistolarul se lăsă în genunchi şi se uită în jos. Reuşea să 
întrevadă o încrengătură complexă şi aproape incredibilă 
de traverse şi contrafişe din oţel care dispăreau înspre 
vuietul râului, toate susţinând arcul grațios al şinelor peste 
hău. 

Cu ochiul minţii vedea acţiunea timpului şi a apei asupra 
oţelului, lucrând într-un tandem mortal. Oare câtă 
rezistenţă mai avea? Puţină? Mai deloc? Nimic? Revăzu pe 
dată faţa mumiei şi felul în care carnea, aparent solidă, se 
transformase în praf la atingerea uşoară a degetului său. 

— De-aici mergem pe jos, spuse pistolarul. 

Mai că se aştepta ca băiatul să se împotrivească din nou, 
însă o luă înaintea lui pe şine, păşind calm, sigur pe el pe 
traversele de oţel sudat. Pistolarul îl urmă deasupra 
prăpastiei, gata să-l prindă dacă avea să pună greşit 
piciorul. 

Pistolarul simţea că o peliculă fină de sudoare îi acoperea 
pielea. Estacada era putredă, foarte putredă. Zăngănea sub 
picioarele lui, mult deasupra mişcării grele a râului, 
legănându-se puţin pe invizibile cabluri de ancorare. 

Suntem acrobati, îşi spuse. Uite, mamă, fără plasă de 
siguranță. Zbor. 

Îngenunche o dată şi examină traversele pe care călcau. 


Erau pline de rugină (simţea pe faţă sursa acesteia - aerul 
proaspăt, prietenul coroziunii; probabil că acum erau foarte 
aproape de suprafaţă) şi o lovitură puternică de pumn făcu 
metalul să trepideze ameninţător. O dată auzi un geamăt 
rău prevestitor sub picioare şi simţi cum se aşază oţelul, 
gata-gata să cedeze, însă el păşise deja mai departe. 

Băiatul, desigur, era mai uşor cu peste patruzeci şi cinci 
de kilograme, ceea ce făcea să fie în siguranţă atât timp cât 
înaintarea lor nu devenea tot mai anevoioasă. 

În urma lor, drezina se topise în întunecimea ubicuă. 
Promontoriul de piatră din stânga era ieşit în afară cu 
probabil douăzeci de metri. Era mai pronunţat decât cel din 
dreapta, însă şi acesta rămase în urmă, după care ei se 
treziră singuri deasupra hăului. 

La început păru că minusculul grăunte de lumină solară 
îşi păstrează sfidător dimensiunile (poate chiar că se 
îndepărtează exact în ritmul în care ei se apropiau de el - 
asta ar fi fost într-adevăr o vrajă bună), dar treptat 
pistolarul îşi dădu seama că se lărgeşte, că devine mai bine 
definit. Încă se aflau mai jos de el, însă şinele într-acolo 
urcau. 

Băiatul scoase un icnet de surpriză şi sări dintr-odată pe 
margine, fluturând încet şi larg din braţe. Păru că se clatină 
pe margine foarte mult timp, dar apoi reîncepu să păşească 
în faţă. 

— Era să mă păcălească, spuse el încet, fără emotie. E o 
gaură. Calcă peste ea dacă nu vrei să faci o vizită rapidă 
până jos. Simon spune să faci un pas de uriaş. 

Acesta era un joc pe care pistolarul îl ştia sub numele de 
„Mama spune”, şi-l amintea bine din copilărie, când îl juca 
alături de Cuthbert, Jamie şi Alain, dar nu spuse nimic, ci 
păşi doar peste gaură. 

— Du-te înapoi, zise Jake, fără să zâmbească. Ai uitat să 
spui „Am voie?” 

— Nu-ţi fie cu bănat, da’ nu prea cred. 

Traversa pe care călcase băiatul cedase aproape de tot şi 


se desprinsese într-o parte. Acum se clătina ţinută doar 
de-un nit ruginit. 

Mai sus, tot mai sus. Era o înaintare coşmarescă şi, astfel 
fiind, păru să dureze mai mult decât dură într-adevăr; aerul 
însuşi păru să se îngroaşe şi să devină ca pelteaua, iar 
pistolarului i se părea nu că păşeşte, ci că înoată. lar şi iar, 
mintea sa încerca să se întoarcă îndărătnică la 
contemplarea spaţiului înfricoşător dintre traverse şi râul de 
pe fundul prăpastiei. Cu mintea vedea totul în detalii 
spectaculoase, cum avea să se întâmple: ţipătul metalului 
cedând, răsucindu-se, şovăirea când trupul său aluneca pe 
o parte, degetele dibuind după ceva de care să se ţină şi 
negăsind nimic, zăngănitul iute al călcâielor pe oţel ruginit, 
înşelător - şi apoi căderea într-o răsucire nesfârşită, jetul 
cald de urină când îi ceda vezica, aerul frecându-i-se de 
faţă, ridicându-i părul într-o caricatură a spaimei, trăgându-i 
pleoapele în sus, apa întunecată grăbindu-se să-l 
întâlnească, din ce în ce mai repede, depăşindu-i chiar şi 
propriul țipăt... 

Metalul scrâşni sub el şi pistolarul păşi fără grabă, 
mutându-şi greutatea, În acel moment crucial 
negândindu-se la prăpastie sau la cât de departe 
ajunseseră, sau la cât mai aveau de mers. Negândindu-se 
că băiatul era un bun de schimb şi că prețul onoarei sale 
era acum, în sfârşit, aproape negociat. Ce uşurare avea să 
fie când tocmeala se va fi încheiat! 

— Lipsesc trei traverse, anunță băiatul cu degajare. O să 
sar. Aici! Chiar aici! 

Geronimo! 

Pistolarul îl văzu un moment conturat pe fundalul luminii 
solare, o siluetă şleampătă, ghemuită, cu braţele depărtate 
ca şi când, de nimic n-ar fi mers, i-ar mai fi rămas ca 
variantă zborul. Ateriză şi întregul edificiu se clătină 
ameninţător sub greutatea lui. Metalul de sub ei protestă şi 
ceva foarte jos căzu, mai întâi cu un bufnet metalic, apoi cu 
unul lichid. 


— Eşti bine? întrebă pistolarul. 

— Mdie, răspunse băiatul, da' e foarte putred. Ca ideile 
unor oameni, presupun. Nu cred că te ţine să vii mai 
departe de unde eşti acum. Pe mine da, însă pe tine nu. 
Du-te înapoi. Du-te înapoi acum şi lasă-mă singur. 

Vocea lui era rece, însă dincolo de aparenţe se simţea 
isterie, bubuia aşa cum îi bubuise inima atunci când sărise 
înapoi pe drezină şi Roland îl prinsese. 

Pistolarul păşi peste spărtură. Reuşi asta dintr-un singur 
pas mare. Un pas de uriaş. Mamă, am voie? Da-ai-voie. 
Băiatul tremura fără voia lui. 

— Du-te înapoi. Nu vreau să mă omori. 

— Pentru numele Omului lisus, mergi, zise pistolarul 
tăios. O să se prăbuşească sigur dacă stăm aici să 
sporovăim. 

Băiatul mergea nesigur pe picioare acum, cu mâinile 
tremurânde întinse în faţă, cu degetele răşchirate. 

Urcară. 

Da, schelăria era mult mai putredă acum. Câte una, 
două, chiar trei traverse erau rupte şi pistolarul se aştepta 
încontinuu să găsească spaţiul lung şi gol dintre şine care 
avea fie să-i forţeze să se întoarcă, fie să-i facă să calce pe 
şinele înseşi, într-un echilibru precar deasupra râpei. 

Îşi tinu ochii aţintiţi spre lumina zilei. 

Strălucirea dobândise culoare - albastru - şi pe măsură 
ce se apropia devenea tot mai blândă, irizaţiile fot-silelor 
pălind în comparaţie cu ea. Încă cinci zeci sau o sută de 
metri de mers? Nu-şi dădea seama. 

Mergeau şi el acum îşi privea picioarele cum călcau de pe 
o traversă pe alta. 

Când ridică iar ochii, strălucirea din faţă devenise mare 
cât o gaură şi nu era vorba doar de lumină, ci şi de o cale 
de ieşire. Mai aveau puţin. 

Treizeci de metri acum. Nu mai mult. Nouăzeci de paşi 
mici. Se putea face. 

Poate că aveau totuşi să-l prindă pe omul în negru. Poate 


că, la lumina puternică a soarelui, florile malefice din 
mintea sa se vor ofili şi totul va fi posibil. 

Lumina soarelui fu acoperită. 

Luat prin surprindere, pistolarul ridică privirea, mijind din 
ochi ca o cârtiţă din muşuroiul ei, şi văzu că o siluetă 
acoperea lumina, o răpea, lăsând doar raze slabe de 
albastru sfidător să răzbească în jurul conturului umerilor şi 
al despicăturii picioarelor. 

— Salutare, băieţi! 

Vocea omului în negru răsună spre ei, amplificată în 
gâtlejul acela natural de piatră, sarcasmul voioşiei lui 
adoptând nuanţe grandioase. Orbeşte, pistolarul căută 
falca, însă n-o mai avea, o pierduse undeva, o folosise până 
la capăt. 

Râse mai sus de ei şi sunetul se împrăştie în jurul lor, 
reverberând ca un val într-o peşteră. Băiatul strigă şi se 
clătină pe picioare, fluturând iar din mâini prin aerul 
rarefiat. 

Sub ei metalul se rupse şi căzu în apă; şinele se mişcară 
încet, înfricoşător. 

Băiatul căzu şi o mână sări în sus ca un pescăruş în 
întuneric, sus, sus, şi apoi rămase agăţat deasupra hăului; 
se legăna acolo, ochii lui negri uitându-se în sus la pistolar 
însufleţiţi de-o cunoaştere finală, oarbă. 

— Ajută-mă. 

Răsunător, asurzitor: 

— Gata cu jocurile. Acum vino, pistolarule. Sau niciodată 
nu mă vei prinde. Toate jetoanele pe masă. Toate cărţile 
întoarse, mai puţin una. Băiatul atârna, o carte de tarot 
însufleţită, Spânzuratul, Marinarul fenician, inocent pierdut 
şi abia plutind pe valul unei mări infernale. 

Aşteaptă atunci, aşteaptă puțin. 

— Să plec? 

Vocea lui e atât de puternică, încât imi vine greu să 
gândesc. 

— Ajută-mă. Ajută-mă, Roland. 


Schelăria se contorsiona şi mai tare, strigând, trăgând, 
dezbinându-se, cedând... 

— Atunci te voi părăsi. 

— Ba nu! NU mă vei părăsi! 

Picioarele îl purtară pe pistolar într-un salt neaşteptat, 
punând capăt paraliziei care-l cotropise; făcu un adevărat 
pas de uriaş peste băiatul atârnat şi ateriză într-o alunecare 
grea spre lumina care oferea Turnul încremenit în ochiul 
minţii sale într-o imagine cu natură moartă, neagră... 

Într-o tăcere deplină. 

Silueta dispăruse, până şi bătăile inimii lui dispăruseră, 
iar schelăria se zdruncina mai departe, începându-şi ultimul 
dans lent către adâncuri, desprinzându-se, mâna lui găsind 
buza stâncoasă şi luminoasă a damnării; iar în spatele lui, 
în tăcerea înspăimântătoare, băiatul vorbi de jos, de mult 
prea jos faţă de el. 

— Du-te, atunci. Există alte lumi în afară de asta. 

Apoi schelăria se dezmembră toată; şi când pistolarul se 
ridică în picioare şi ieşi la lumină şi-n bătaia vântului şi la 
realitatea unui nou ka, întoarse capul, dorindu-şi un 
moment cu ardoare să fie lanus - însă nu era nimic, doar 
tăcere de plumb, căci băiatul, căzând, nu scoase nici un 
sunet. 

Apoi Roland era sus, căţărat pe coasta stâncoasă care 
privea spre o câmpie plină de iarbă, spre locul unde omul în 
negru stătea cu picioarele depărtate, cu braţele încrucişate. 

Pistolarul stătea ameţit, palid ca o stafie, cu ochii măriţi 
şi mişcându-i-se nesiguri sub sprâncene, cu cămaşa mânjită 
de praful alb al ultimilor metri de mers târâş. Înţelese că-l 
aşteptau degradări ale spiritului care aveau s-o facă pe 
aceasta să pară infimă, însă el totuşi avea să fugă: pe 
coridoare şi prin oraşe, din pat în pat; va fugi de chipul 
băiatului şi va încerca să-l îngroape în nenumărate acuplări 
sexuale şi luări de vieţi, doar pentru a intra într-o ultimă 
încăpere şi a-l găsi privindu-l pe deasupra flăcării unei 
lumânări. El devenise băiatul; băiatul devenise el. El 


devenea un vârcolac de sine croit. În vise adânci va deveni 
băiatul şi va vorbi ciudata limbă de oraş a băiatului. 

Asta înseamnă moartea. Aşa e? Aşa e? 

Păşi încet, ameţit pe dealul stâncos în jos, către locul 
unde aştepta omul în negru. Acolo, cărările se şterseseră 
sub soarele raţiunii şi era ca şi când n-ar fi existat niciodată. 

Omul în negru, râzând, îşi dădu gluga jos cu dosul 
ambelor mâini. 

— Deci! strigă el. Nu un sfârşit, ci sfârşitul începutului, 
eh? Progresezi, pistolarule! Progresezi! O, ce mult te admir! 

Pistolarul scoase pistoalele din toc cu o viteză ameţitoare 
şi trase de douăsprezece ori. Focurile de armă orbiră 
soarele însuşi şi bubuitul exploziilor ricoşă în versanţii de 
stâncă din spatele lor. 

— Ei-ei, făcu omul în negru, râzând. O, ei-ei-ei. Facem 
vrăji frumoase împreună, eu şi cu tine. Nu-mi poţi lua viaţa 
mai mult decât ţi-o poţi lua pe a ta. 

Se retrase, mergând cu spatele, rămânând cu faţa la 
pistolar, rânjind şi chemându-l. 

— Vino. Vino. Vino. Mamă, am voie? Da-ai-voie. 

Călcând pe cizme scâlciate, pistolarul merse după el la 
loc de sfat. 


5. PISTOLARUL ŞI OMUL ÎN NEGRU 


Omul în negru îl duse la un străvechi cimitir pentru a 
schimba palavre. Pistolarul o recunoscu imediat: o golgotă, 
locul-craniului. Ţestele albite se uitau binevoitoare în sus la 
ei - vite, coioţi, cerbi, iepuri, bumbleri. Ici, xilofonul de 
alabastru al unei puicuţe de fazan ucise în timp ce se 
hrănea; colo, oasele mici şi delicate ale unei cârtiţe ucise 
poate de plăcere de un câine sălbatic. 

Golgota era o adâncitură pe panta muntelui şi, mai jos, la 
altitudini mai suportabile, pistolarul vedea arbuşti de yucca 
şi brazi pitici. Cerul era de un albastru mai blând decât 
văzuse într-un an şi, nu foarte departe, era ceva inefabil 
care amintea de mare. 

Sunt în vest, Cuthbert, îşi spuse meditativ. Dacă asta nu 
e Lumea Dinăuntru, atunci e aproape de ea. 

Omul în negru se aşeză pe un buştean vechi din lemn 
tare. Cizmele îi erau albite de praf şi de pulberea oaselor 
din acel loc. Îşi trăsese gluga din nou peste faţă, însă 
pistolarul îi vedea bine forma dreaptă a bărbiei şi umbra 
maxilarului. 

Buzele umbrite zvâcniră într-un zâmbet. 


— Strânge lemne, pistolarule. Partea asta a munţilor e 
blândă, dar la altitudinea la care ne aflăm, frigul tot te 
înjunghie în burtă. lar ăsta e un loc al morţii, eh? 

— Te omor eu, zise pistolarul. 

— Ba nu. Nu poţi. Dar poţi strânge lemne ca să-ți 
aminteşti de Isaac al tău. 

Pistolarul nu înţelese referinţa. Plecă fără cuvinte şi 
strânse lemne ca un ajutor de bucătar de rând. Recolta era 
slabă. Pe partea aceea nu creştea iarba-diavolului, iar 
lemnul de esenţă tare nu ardea. Se pietrificase. Se întoarse 
până la urmă cu un braţ mare de vreascuri, presărate cu 
praf şi pudră de oase, parcă scufundate în făină. Soarele 
coborâse dincolo de cel mai înalt dintre arborii de yucca şi 
dobândise o strălucire roşiatică. li privea cu o indiferenţă 
răuvoitoare. 

— Excelent, spuse omul în negru. Ce excepţional eşti! Ce 
metodic! Ce inventiv! Te salut! 

Chicoti şi pistolarul aruncă lemnele la picioarele lui, care 
în cădere ridicară în aer un norişor din praf de oase. 

Omul în negru nu tresări; începu doar să pregătească 
focul. Pistolarul privi fascinat cum ideograma (una nouă, de 
data aceasta) prindea formă. Când termină cu el, semăna 
cu un horn dublu, mic şi complicat, înalt cam de o jumătate 
de metru. Omul în negru ridică mâna spre cer, scuturând în 
jos mâneca amplă, dezgolindu-şi mâna subţire şi frumoasă, 
şi o cobori iute, cu degetul arătător şi cel mic ridicate în 
semnul tradiţional de deochi. Se iscă o flăcăruie albastră şi 
focul lor se aprinse. 

— Am chibrituri, zise jovial omul în negru, dar mă 
gândeam că-ţi va plăcea vraja mea. O nimica toată, 
pistolarule. Acum, pregăteşte-ne cina. 

Faldurile mantiei lui se mişcară şi corpul jupuit şi 
eviscerat al unui iepure durduliu căzu în ţărână. 

_ Fără cuvinte, pistolarul puse iepurele pe frigare şi-l prăji. 
In timp ce soarele cobora, în aer se ridica un miros aromat. 
Umbre purpurii pluteau înfometate pe deasupra adânciturii 


în care omul în negru alesese să dea în sfârşit ochii cu el. În 
vreme ce iepurele se rumenea, pistolarul simţi foamea cum 
i se mişca neîncetat în stomac; dar când carnea fu gata şi 
sucurile închise în ea, îi dădu frigarea omului în negru, fără 
nici un cuvânt, scormoni în desaga lui aproape plată şi 
scoase ultima fâşie de carne uscată. Era sărată, îi dădea 
dureri la gură şi avea gust de lacrimi. 

— Inutil gest, zise omul în negru, izbutind să pară în 
acelaşi timp furios şi amuzat. 

— N-are importanţă, spuse pistolarul. Avea afte mici în 
gură, rezultatul lipsei de vitamine, şi gustul de sare îl făcea 
să se strâmbe îndurerat. 

— Te temi de hrană fermecată? 

— Într-adevăr. 

Omul în negru îşi cobori gluga pe spate. 

Pistolarul se uită la el mut. Într-un fel, chipul pe care îl 
ascunsese gluga era o tristă dezamăgire. Era frumos şi 
precis, fără vreo urmă sau ridurile cuiva care a trecut prin 
momente grele şi a păstrat secrete mari. Părul era negru, 
aspru şi lung. Fruntea era înaltă, ochii - întunecaţi şi 
sclipitori. Nasul era comun. Buzele - pline şi senzuale. Tenul 
era palid, la fel ca al pistolarului. 

Pistolarul spuse în sfârşit: 

— Mă aşteptam la cineva mai vârstnic. 

— De ce? Sunt aproape nemuritor, la fel ca tine, Roland - 
pentru moment, cel puţin. Aş fi putut lua o înfăţişare cu 
care să fii mai familiarizat, dar am ales să mă arăt aşa cum 
- ah - m-am născut. Vezi, pistolarule, apusul. 

Soarele dispăruse deja şi cerul era plin spre vest de-o 
lumină densă, ca de furnal. 

— N-o să vezi alt apus pentru ceea ce-o să ţi se pară 
foarte mult timp, zise omul în negru. 

Pistolarul îşi aminti prăpastia de sub munţi, după care 
ridică ochii spre cer, unde constelaţiile erau risipite cu 
largheţe. 

— Asta nu contează, spuse el încet. Acum. 


Omul în negru amestecă pachetul de cărţi cu mişcări iuți. 
Pachetul era uriaş, desenele de pe spate, întortocheate. 

— Astea sunt cărţi de tarot, pistolarule - într-un fel. Un 
pachet standard la care am adăugat câteva cărţi făcute de 
mine. Acum fii atent. 

— La ce să fiu atent? 

— O să-ţi prezic viitorul. Şapte cărţi trebuie întoarse pe 
rând şi aşezate în conjuncţie cu celelalte. N-am mai făcut 
asta din zilele când Gilead era prosper şi doamnele jucau 
„Puncte” pe peluza de vest. Şi presupun că niciodată nu voi 
citi o poveste ca a ta. Batjocura îşi făcea din nou loc în 
vocea sa. Tu eşti ultimul aventurier din lume. Ultimul 
cruciat. Ce mult trebuie să te bucure asta, Roland! Şi totuşi 
nu ai idee cât de aproape eşti de Turn acum, când îţi reiei 
căutarea. Lumi întregi se rotesc în jurul capului tău. 

— Cum adică, reiau căutarea? N-am întrerupt-o niciodată. 

La aceasta omul în negru râse din suflet, dar refuză să 
spună ce i se părea atât de comic. 

— Prezi-mi viitorul, atunci, rosti Roland cu asprime. 

Prima carte fu întoarsă. 

— Spânzuratul, zise omul în negru. Întunericul îi dăduse 
înapoi gluga. Insă aici, fără a fi în conjuncţie cu ceva, 
înseamnă putere, nu moarte. Tu, pistolarule, eşti 
Spânzuratul, mergi cu îndârjire şi fără oprire spre țelul tău, 
peste abisurile din Na'ar. Ai lăsat deja un tovarăş de drum 
să cadă în abisul acela, nu-i aşa? 

Pistolarul nu spuse nimic şi a doua carte fu întoarsă. 

— Marinarul! Observă fruntea curată, obrajii spâni, ochii 
răniţi. Se îneacă, pistolarule, şi nimeni nu aruncă odgonul. 
Băiatul Jake. 

Pistolarul se crispă, dar nu spuse nimic. 

A treia carte fu întoarsă. Un babuin stătea rânjind călare 
pe umerii unui tânăr. Faţa tânărului era întoarsă în sus, cu 
trăsăturile marcate de-o grimasă caricaturală iscată de 


spaimă şi groază. Uitându-se mai îndeaproape, pistolarul 
văzu că babuinul ţinea un bici în mână. 

— Prizonierul, spuse omul în negru. 

Focul arunca umbre pâlpâitoare peste chipul tânărului 
din carte, făcându-l să pară că se mişcă şi se 
schimonoseşte cuprins de-o teroare mută. Pistolarul îşi feri 
privirea. 

— Puţintel deranjant, nu-i aşa? spuse omul în negru şi fu 
cât pe ce să râdă pe înfundate. 

Intoarse a patra carte. O femeie cu un şal pe cap şedea 
învârtind o roată. 

Pentru ochii înceţoşaţi ai pistolarului, femeia părea în 
acelaşi timp că zâmbeşte abil şi că suspină. 

— Stăpâna Umbrelor, remarcă omul în negru. Ţi se pare 
că are două feţe, pistolarule? Are. Cel puţin două feţe. A 
spart farfuria albastră! 

— Cum adică? 

— Nu ştiu. 

Şi - în acest caz, cel puţin - pistolarul credea că 
adversarul său spune adevărul. 

— De ce-mi arăţi toate astea? 

— Nu întreba! zise tăios omul în negru, însă zâmbea. Nu 
întreba. Doar uită-te. Consideră că este doar un ritual inutil 
dacă aşa te simţi mai bine. Ca mersul la biserică. 

Se hlizi şi întoarse a cincea carte. 

Un secerător care rânjea strângea o seceră cu degete 
osoase. 

— Moartea, spuse simplu omul în negru. Dar nu pentru 
tine. 

A şasea carte. 

Pistolarul se uită la ea şi simţi în viscere o senzaţie 
ciudată de anticipare. 

Senzaţia era amestecată cu groază şi bucurie, şi acest 
complex de emoţii era indescriptibil. II făcea să-i vină să 
vomite şi să danseze în acelaşi timp. 

— Turnul, spuse blând omul în negru. lată aici Turnul. 


Cartea pistolarului ocupa centrul aranjamentului; fiecare 
dintre următoarele patru ocupa câte un colţ, ca nişte 
sateliți în jurul unei stele. 

— Asta unde vine aşezată? întrebă pistolarul. 

Omul în negru aşeză Turnul deasupra Spânzuratului, 
acoperindu-l complet. 

— Ce înseamnă asta? întrebă pistolarul. 

Omul în negru nu răspunse. 

— Ce înseamnă asta? stărui el cu întrebarea. 

Omul în negru nu răspunse. 

— Blestemat să fii! 

Nici un răspuns. 

— Atunci blestema-te-ai. Care-i a şaptea carte? 

Omul în negru o întoarse pe a şaptea. Un soare se ridica 
pe un cer albastru luminos. Cupidoni şi zâne pluteau în jurul 
lui. Sub soarele strălucitor era un câmp mare şi roşu. 
Trandafiri sau sânge? Pistolarul nu-şi dădea seama. Poate, 
gândi, amândouă. 

— A şaptea carte este Viaţa, spuse încet omul în negru. 
Dar nu pentru tine. 

— Unde i-e locul în aranjament? 

— Asta nu trebuie s-o ştii tu, răspunse omul în negru. Sau 
s-o ştiu eu. Nu eu sunt cel mare pe care îl cauţi, Roland. 
Sunt doar emisarul lui. 

Azvârli cartea cu nepăsare în focul mic. Se înnegri, se 
îndoi şi izbucni în flăcări. Pistolarul simţi că-i palpită inima şi 
că-i îngheaţă în piept. 

— Dormi acum, zise cu nepăsare omul în negru. Să dormi 
- visând, mai ştii?” Şi aşa mai departe. 

— Ce n-o să-nfăptuiască gloanţele mele s-ar putea să 
facă mâinile, avertiză pistolarul. 

Picioarele i se-ndreptară cu o iuţeală sălbatică, splendidă, 
şi se aruncă peste foc spre celălalt, cu braţele întinse. Omul 
în negru, zâmbind, deveni mare în ochii săi şi-apoi se 


7 Parafrază după celebrul monolog „A fi sau a nu fi“ din 
Hamlet, de William Shakespeare (n. tr.). 


retrase pe un coridor lung, unde fiecare sunet năştea 
câte-un ecou. Lumea se umplu de sunetul unui râs 
sardonic, iar el cădea, murea, dormea. 

Visă. 


Universul era pustiu. Nimic nu mişca. Nimic nu era. 

Pistolarul plutea, ameţit. 

— Să aprindem o lumină mică, spuse cu nonşalanţă 
vocea omului în negru şi se făcu lumină. Pistolarul gândi 
într-un fel detaşat că lumina aceea era bună. 

— Acum întuneric cu stele deasupra. Apă dedesubt. 

Şi se făcu. Plutea peste mări nesfârşite. Deasupra, stelele 
scânteiau veşnic, însă nu vedea nici una dintre constelaţiile 
care-l călăuziseră în lunga sa viaţă. 

— Pământ, invită omul în negru, şi se făcu; se ivi din apă 
cu nesfârşite mişcări galvanice, convulsive. Era roşu, arid, 
crăpat şi steril de la un capăt la altul. 

Vulcani scuipau neîncetat magmă ca nişte furuncule 
uriaşe pe capul rotund şi urât al unui adolescent. 

— Bine, făcu omul în negru. E-un început şi ăsta. Să 
apară nişte plante. 

Copaci. larbă şi câmpii. 

Şi apărură. Dinozauri hoinăreau ici şi colo, mârâiau şi 
pufăiau şi se mâncau între ei şi rămâneau blocaţi în 
smârcurile de smoală bolborositoare, urât mirositoare. 
Uriaşe păduri tropicale se întindeau în toate părţile. Ferigi 
gigantice se legănau spre cer cu frunze zimţate. Cărăbuşi 
bicefali se târau pe unele dintre ele. Pe toate acestea le 
văzu pistolarul. Şi totuşi el se simţi mare. 

— Acum să apară omul, spuse încet omul în negru, însă 
pistolarul cădea... cădea în sus. Orizontul acelui pământ 
vast şi fecund începu să se curbeze. Da, cu toţii spuneau că 
e curbat, profesorul său, Vannay, susţinea că asta fusese 


dovedit cu mult înainte ca lumea să meargă mai departe. 
Dar asta... 

Din ce în ce mai departe, din ce în ce mai sus. Continente 
prindeau formă înaintea ochilor lui increduli şi erau ascunse 
de nori îngrămădiţi. Atmosfera ţinea lumea într-un sac 
placentar. lar soarele, răsărind dincolo de umărul lumii... 

Strigă cu putere şi ridică un braţ înaintea ochilor. 

— Să se facă lumină! 

Vocea nu-i mai aparţinea omului în negru. Era uriaşă, 
reverberantă. 

Umplea spaţiul - şi spaţiile dintre spaţii. 

— Lumină! 

Cădea, cădea. 

Soarele se micşoră. O planetă roşie brăzdată de canale 
trecu în viteză pe lângă el; două luni se învârteau furios în 
jurul ei. Dincolo de aceasta era o centură rotitoare de aştri 
şi o planetă gigantică ce mustea de gaze, prea mare pentru 
a se susţine pe sine, prin urmare turtită la poli. Şi mai 
departe era o lume inelară ce scânteia ca o nestemată, cu 
învelişul ei de spiculi glaciali. 

— Lumină! Să se fa... 

Alte lumi, una, două, trei. Cu mult dincolo de ultima, o 
minge singuratică de gheaţă şi rocă se rotea în beznă 
deplină în jurul unui soare care nu scăpăra mai tare decât 
un penny mătuit. 

Dincolo de asta, întuneric. 

— Nu, spuse pistolarul şi cuvântul său, rostit în beznă, 
era plat şi fără ecou. 

Era întuneric deplin. Pe lângă acesta, cea mai întunecată 
noapte a sufletului unui om era ca ziua la prânz, întunericul 
de sub munţi o simplă pată pe faţa Luminii. 

— Ajunge. Te rog, ajunge acum. Ajunge... 

— LUMINĂ! 

— Ajunge. Ajunge, te rog... 

Stelele înseşi începură să se micşoreze. Nebuloase întregi 
se uniră şi deveniră pete sclipitoare. Întregul univers părea 


să se strângă în jurul lui. 

— Te rog, ajunge, ajunge, ajunge... 

Vocea omului în negru îi şopti mătăsos la ureche: 

— Atunci renunţă. Alungă orice gând legat de Turn. Du-te 
în plata ta, pistolarule, şi purcede pe lungul drum al salvării 
sufletului tău. 

Îşi strânse puterile. Zdruncinat şi singur, înfăşurat în 
întuneric, îngrozit de atacul unei semnificaţii ultime, îşi 
strânse puterile şi rosti răspunsul final pe acest subiect: 

— NICIODATĂ! . E 

— ATUNCI SĂ SE FACĂ LUMINĂ! 

Şi se făcu lumină, se năpusti asupra sa ca un ciocan, o 
lumină mare, primordială. 

Rațiunea nu avea şanse să supravieţuiască în acea amplă 
strălucire, dar, înainte să piară, pistolarul văzu ceva cu 
claritate, ceva ce crezu că are o importanţă cosmică. Se 
agăţă de asta cu un efort agonic şi se afundă, căutând 
refugiu în sine însuşi, înainte ca lumina aceea să-i răpească 
vederea şi să-i distrugă raţiunea. 

Fugi de lumină şi de lucrurile pe care le sugera aceasta, 
şi astfel redeveni el însuşi. Asta facem cu toţii; asta fac 
chiar şi cei mai breji dintre noi. 


iv 


Era tot noapte - dacă aceeaşi sau alta, nu avea cum să 
ştie imediat. Se opinti în picioare de unde îl adusese saltul 
său demonic spre omul în negru şi se uită la buşteanul pe 
care şezuse Walter o' Dim - cum îl numeau unii dintre 
oamenii pe care Roland îi întâlnise în drumul său. Nu mai 
era acolo. 

O senzaţie puternică de disperare îl năpădi - Doamne, să 
treacă iar prin toate câte a trecut -, după care omul în 
negru vorbi din spatele lui: 

— Aici, pistolarule. Nu-mi place să te simt aşa aproape. 


Vorbeşti în somn. 

Se hlizi. 

Pistolarul se ridică dezechilibrat în genunchi şi se 
întoarse. Din foc mai rămăseseră tăciuni roşii şi spuză gri, 
lăsând în urmă desenul familiar al combustibilului ars. Omul 
în negru şedea lângă el, plescăind din buze cu un 
entuziasm dizgraţios, cu rămăşiţele unsuroase ale iepurelui 
în mâini. 

— Te-ai descurcat binişor, spuse omul în negru. N-aş fi 
putut niciodată să-i trimit viziunea asta tatălui tău. Ar fi ieşit 
din ea cu spume la gură. 

— Ce a fost? întrebă pistolarul. Cuvintele îi erau neclare 
şi tremurate. 

Simţea că, dacă ar încerca să se ridice, i-ar ceda 
picioarele sub el. 

— Universul, zise cu lejeritate omul în negru. Râgâi şi 
aruncă oasele în foc, unde mai întâi luciră şi apoi se 
înnegriră. Vântul bocea şi gemea deasupra golgotei. 

— Universul? repetă absent pistolarul. Era un cuvânt 
necunoscut pentru el. Primul lui gând era că celălalt recita o 
poezie. 

— Vrei Turnul, spuse omul în negru. Părea să fie o 
întrebare. 

— Da. 

— Ei bine, nu-l vei avea, zise omul în negru şi zâmbi cu o 
cruzime senină. Nimănui nu-i pasă la sfatul celor mari 
dacă-ţi amanetezi sufletul ori dacă-l vinzi de-a dreptul, 
Roland. Cred că am idee cât de aproape de margine te-a 
împins ultimul tovarăş de drum. Turnul te va ucide la 
jumătate de lume distanţă. 

— Nu ştii nimic despre mine, zise pistolarul răspicat şi 
zâmbetul se şterse de pe buzele celuilalt. 

— Eu l-am făcut şi eu l-am distrus pe tatăl tău, spuse 
nemilos omul în negru. M-am apropiat de mama ta ca 
Marten - ăsta e un adevăr pe care l-ai bănuit dintotdeauna, 
nu? - şi am luat-o. S-a mlădiat sub mine ca o salcie... deşi 


(asta s-ar putea să te liniştească) nu s-a frânt niciodată. În 
orice caz, aşa a fost scris şi aşa s-a întâmplat. Sunt cel mai 
îndepărtat slujitor al celui care stăpâneşte acum Turnul 
Întunecat şi Pământul a fost pus în mâna roşie a acelui 
rege. 

— Roşie? De ce spui roşie? 

— Nu contează. Nu vom vorbi despre el, deşi vei afla mai 
multe decât ai vrea dacă ai stărui. Ce te-a rănit o dată te va 
răni şi a doua oară. Acesta nu-i începutul, ci începutul 
sfârşitului. Ai face bine să ţii minte asta..., dar tu nu te-nveţi 
niciodată minte. 

— Nu înţeleg. 

— Nu. Aşa-i. N-ai înţeles niciodată. Şi nici n-o să înţelegi. 
Tu n-ai imaginaţie. Eşti orb, în felul ăsta. 

— Ce am văzut? întrebă pistolarul. Ce am văzut la sfârşit? 
Ce a fost? 

— Ce ţi s-a părut că este? 

Pistolarul rămase tăcut, căzut pe gânduri. Pipăi după 
tutun, dar nu-i mai rămăsese. Omul în negru nu se oferi să-i 
umple săculeţul nici prin magie neagră, nici prin albă. Mai 
târziu poate că va mai găsi ceva în punga sa de răsaduri, 
dar „mai târziu” părea acum foarte departe. 

— Era o lumină, zise pistolarul într-un târziu. O lumină 
albă, infinită. Şi apoi... 

Se întrerupse şi se uită ţintă la omul în negru. Acesta 
stătea aplecat în faţă şi pe chip avea imprimată expresia 
unei emoţii stranii, săpată prea adânc pentru a o ascunde 
ori nega. Era vorba de groază sau mirare. Poate că era una 
şi aceeaşi. 

— N-ai habar, zise el şi începu să zâmbească. O, mare 
vrăjitor, care-i aduce pe morţi la viaţă. N-ai habar. Eşti un 
escroc! 

— Ba ştiu, se răsti omul în negru. Dar nu ştiu... ce. 

— Lumină albă, repetă pistolarul. Şi apoi - un fir de iarbă. 
Un singur fir de iarbă care umplea totul. Şi eu eram 
minuscul. Infinitezimal. 


— larbă. Omul în negru închise ochii. Faţa lui părea suptă 
şi palidă. Un fir de iarbă. Eşti sigur? 

— Da. Pistolarul se încruntă. Dar era purpuriu. 

— Ascultă-mă acum, Roland, fiul lui Steven. Vrei să mă 
asculţi? 

— Da. 

Astfel, omul în negru începu să vorbească. 


vV 


Universul (spuse el) este Marele Tot şi oferă un paradox 
prea mare pentru a fi cuprins de-o minte finită. Aşa cum 
creierul viu nu e în stare să conceapă existența unui creier 
neviu - cu toate că ar putea crede că este în stare - la fel 
mintea finită nu poate cuprinde infinitul. 

Prozaicul fapt al însăşi existenţei universului înfrânge 
deopotrivă un suflet pragmatic şi unul romantic. A fost un 
timp, deşi cu o mie de generaţii înainte ca lumea să meargă 
mai departe, când omenirea a atins o dezvoltare 
tehnologică şi ştiinţifică suficient de mare, încât să poată 
ştirbi puţin din marele pilon de piatră al realităţii. Chiar şi 
aşa, falsa lumină a ştiinţei (a cunoaşterii, dacă preferi) 
strălucea în doar câteva ţări dezvoltate. O singură 
companie (sau cabală) conducea în această privinţă; North 
Central Positronics, aşa se autointitulase. Totuşi, în pofida 
unei remarcabile creşteri a numărului de informaţii 
dobândite, înţelegerea era uimitor de subţire. 

— Pistolarule, străbunii noştri îndepărtați au biruit „boala 
care putrezeşte”, pe care ei o numeau cancer, aproape au 
biruit îmbătrânirea, au păşit pe Lună... 

— Nu cred asta, spuse ferm pistolarul. 

La această omul în negru doar zâmbi şi răspunse: 

— Nici nu e nevoie să crezi. Insă aşa a fost. Au fabricat 
sau au descoperit o sută de alte fleacuri minunate. Insă 
acest tezaur de informaţii a oferit puţină sau nici un pic de 


înţelegere. Nu s-a scris nici o odă măreaţă în cinstea 
minunilor inseminării artificiale - naşterea de copii din 
spermă îngheţată - sau a maşinilor care funcționau cu 
putere solară. Puţini, în cel mai bun caz, au părut că 
intuiesc adevăratul principiu al realităţii: noile descoperiri 
duc întotdeauna la şi mai multe mistere insondabile. Tot 
mai buna cunoaştere psihologică a creierului pune tot mai 
mult în pericol existenţa sufletului, însă, în acelaşi timp, 
natura căutării îl face mai verosimil. Înţelegi? Sigur că nu. Ai 
ajuns la limitele puterii tale de înţelegere. Dar nu contează 
- asta e irelevant. 

— Dar ce este relevant atunci? 

— Cel mai mare mister pe care îl oferă universul nu este 
viaţa, ci măsura. Măsura cuprinde viaţa şi Turnul cuprinde 
măsura. Copilul, pentru care curiozitatea e pe primul loc, 
spune: Tati, ce este dincolo de cer? Şi tatăl spune: 
intunericul spaţiului. Copilul: Ce este dincolo de spaţiu? 
Tatăl: Galaxia. Copilul. Dincolo de galaxie? Tatăl: Altă 
galaxie. Copilul: Dincolo de celelalte galaxii? Tatăl: Nimeni 
nu ştie. 

Pricepi? Mărimea ne înfrânge. Pentru peşte, lacul în care 
îşi duce viaţa este universul. Ce-şi spune peştele când e 
smuls de gură prin limitele argintii ale existenţei şi scos 
într-un nou univers în care aerul îl îneacă şi lumina e-o 
nebunie albastră? Unde bipede uriaşe fără branhii îl vâră 
într-o cutie sufocantă şi-l acoperă cu alge ude ca să moară? 

Ai putea lua vârful unui creion şi să-l măreşti. Ajungi la 
punctul în care înţelegi ceva uluitor: vârful creionului nu 
este solid; e compus din atomi care se învârt şi gravitează 
ca un trilion de planete demonice. Ceea ce nouă ni se pare 
solid este de fapt doar o reţea laxă ţinută laolaltă de forţa 
gravitaţiei. 

Văzute la mărimea lor normală, distanţele dintre aceşti 
atomi ar putea deveni leghe, abisuri, eoni. Atomii înşişi sunt 
compuşi din nuclee şi din protoni şi electroni care 
gravitează. Ai putea face un pas mai departe, la nivelul 


particulelor subatomice. Şi apoi la ce? Tahioni? Nimic? Sigur 
că nu. Totul în univers neagă nimicul; singura absurditate 
este sugestia unui sfârşit. 

Dacă ai ajunge la limita universului, ai găsi un gard de 
scânduri şi un indicator pe care scrie FUNDATURA? Nu. Ai 
putea găsi ceva tare şi rotund, cum trebuie că puiul vede 
oul din interior. Şi dacă ai sparge coaja (sau ai găsi o uşă), 
ce lumină mare şi torențială ar răzbate prin deschizătură la 
capătul spaţiului? Dacă te-ai uita dincolo şi ai descoperi că 
întregul nostru univers nu este decât o parte dintr-un singur 
atom al unui fir de iarbă? Ai fi oare nevoit să crezi că arzând 
o crenguţă incinerezi de fapt o eternitate de eternităţi? Că 
existenţa se ridică nu la un singur infinit, ci la o infinitate de 
infinituri? 

Poate ai văzut ce rol joacă universul nostru în marea 
ordine a lucrurilor - acela al unui simplu atom dintr-un fir de 
iarbă. E oare posibil ca tot ceea ce percepem, de la virusul 
microscopic la îndepărtata nebuloasă Cap de Cal, să fie 
înglobat de un singur fir de iarbă ce s-ar putea să fi existat 
doar un anotimp într-un flux necunoscut al timpului? Şi 
dacă firul acela e tăiat de o seceră? 

Când începe să se veştejească, descompunerea se 
infiltrează oare în universul şi-n vieţile noastre, îngălbenind 
şi înnegrind şi uscând totul? Poate că asta a început deja să 
se întâmple. Spunem că lumea a mers mai departe; poate 
că prin asta spunem de fapt că a început să se veştejească. 

Gândeşte-te, pistolarule, la cât de mici ne face o astfel de 
viziune asupra lucrurilor! Dacă un Dumnezeu contemplă 
toate acestea, oare chiar împarte dreptatea pentru o specie 
de țânțari dintr-o infinitate de specii de țânțari? Oare ochiul 
Lui vede vrabia căzând atunci când vrabia nu e nici măcaro 
fărâmă de hidrogen care pluteşte în derivă în adâncul 
spaţiului? Şi dacă într-adevăr o vede... oare care trebuie să 
fie natura unui astfel de Dumnezeu? Unde trăieşte El? Cum 
e posibil să trăieşti dincolo de infinit? 

Imaginează-ţi nisipul deşertului Mohaine, cel pe care l-ai 


traversat ca să mă găseşti, şi imaginează-ţi un trilion de 
universuri - nu lumi, ci universuri - înglobate în fiecare 
grăunte din acel deşert; şi-n fiecare univers o infinitate de 
altele. Noi tronăm peste aceste universuri din vârful 
infimului nostru fir de iarbă; cu o singură mişcare de cizmă 
poţi face un miliard de miliarde de lumi să zboare în 
întuneric, într-un lanţ ce nu se va închide niciodată. 

Mărimea, pistolarule... mărimea... 

Dar să mergem cu ipoteza mai departe. Să presupunem 
că toate lumile, toate universurile, se întâlnesc într-un 
singur nex, un singur pilon, un Turn. 

Şi-n interiorul lui, o scară, ducând în sus poate la 
Divinitatea însăşi. Ai îndrăzni să urci până-n vârf, 
pistolarule? Ar fi posibil ca undeva deasupra întregii 
realităţii nesfârşite să existe o Incăpere?... 

N-ai îndrăzni. 

Şi în mintea pistolarului, aceste din urmă cuvinte se 
repetară: N-ai îndrăzni. 


vi 


— Cineva a îndrăznit, spuse pistolarul. 

— De cine vorbeşti? 

— Dumnezeu, spuse pistolarul încet. Ochii lui scânteiau. 
Dumnezeu a îndrăznit... sau regele de care vorbeai tu... 
sau... să fie oare goală încăperea, profetule? 

— Nu ştiu. Peste chipul omului în negru trecu umbra fricii, 
moale şi întunecată ca aripa unui şoricar. Şi, mai mult de 
atât, nu pun întrebări. Ar putea fi nesăbuit. 

— Te temi că vei muri pe loc? 

— Poate că mă tem de... o explicaţie. 

Omul în negru tăcu o vreme. Noaptea era foarte lungă. 
Calea Lactee se întindea deasupra lor în toată splendoarea, 
însă golul dintre aştrii ei arzători stârnea spaimă. Pistolarul 
se întrebă ce ar simţi dacă cerul acela siniliu s-ar despica 


şi-ar revărsa asupra lor un torent de lumină. 

— Focul, spuse el. Mi-e frig. 

— Clădeşte-l singur, zise omul în negru. În noaptea asta, 
valetul are liber. 


vii 


Pistolarul moţăi puţin şi când se trezi dădu ochii de omul 
în negru care-l privea cu nesaţ, bolnăvicios. 

— La ce te holbezi? O veche zicală de-a lui Cort îi veni în 
gând. Vezi cumva fundul lu' sor-ta? 

— Mă holbez la tine, desigur. 

— Ei bine, încetează. Mişcă lemnele în foc, distrugând 
precizia ideogramei. Nu mi-a plăcut. 

Se uită spre est ca să vadă dacă nu mijeau zorii, însă 
noaptea continua la nesfârşit. 

— Atât de repede cauţi lumina. 

— Pentru lumină m-am născut. 

— A, într-adevăr! Ce nepoliticos din partea mea să uit 
asta! Şi totuşi încă mai aveam multe de discutat, eu şi cu 
tine. Căci aşa mi-a spus regele şi stăpânul meu. 

— Cine-i regele ăsta? 

Omul în negru zâmbi. 

— Să spunem deci adevărul, tu şi cu mine? Gata cu 
minciunile? 

— Credeam că deja spunem adevărul. 

Dar omul în negru continuă de parcă Roland nici n-ar fi 
vorbit: 

— Să iasă adevărul la iveală între noi, ca între doi 
bărbaţi? Nu ca prieteni, ci ca egali? lată o ofertă pe care 
rareori o vei primi, Roland. Doar egalii îşi spun adevărul, 
asta cred eu. Prietenii şi iubiții mint întruna, captivi în plasa 
stimei de sine. Ce obositor! 

— Ei, n-aş vrea să te obosesc, aşa că hai să spunem 
adevărul. Mai puţin de atât nu vorbise în noaptea aceea. 


Începe spunându-mi ce înţelegi mai exact prin gleamăr. 

— Păi, vrajă, pistolarule! Vraja regelui meu a prelungit 
noaptea asta şi va continua să o prelungească până ce ne 
terminăm palavrele. 

— Şi cât mai durează asta? 

— Mult. Nu te pot lămuri mai bine. Nu ştiu nici eu. Omul 
în negru stătea lângă foc şi lumina tăciunilor aprinşi se juca 
pe faţa lui. Întreabă. Îţi voi spune ce ştiu. M-ai prins. E 
corect; n-am crezut c-o vei face. Şi totuşi căutarea ta 
de-abia a început. Întreabă. Vom ajunge la miezul 
problemei nu peste mult timp. 

— Cine e regele tău? 

— Nu l-am văzut niciodată, dar tu e musai să-l vezi. 
Înainte să-l întâlneşti pe el, trebuie să-l întâlneşti pe 
Străinul Fără Vârstă. Omul în negru zâmbi fără răutate. 
Trebuie să-l răpui, pistolarule. Însă cred că nu asta ai vrut 
să întrebi. 

— Dacă nu ţi-ai văzut niciodată regele şi stăpânul, cum îl 
recunoşti? 

— Mă vizitează în vis. Mi s-a arătat în chip de adolescent, 
când trăiam, sărac şi neştiut, într-un ţinut de departe. Acum 
un snop de secole m-a însărcinat cu o misiune şi mi-a 
promis recompensă, cu toate că am făcut multe trebuşoare 
în tinereţe şi-n zilele maturității mele înaintea gloriei mele. 
Tu eşti acea glorie, pistolarule. Tu eşti punctul meu 
culminant. Se zgâi. Vezi tu, cineva te-a luat în serios. 

— Şi Străinul ăsta are cumva un nume? 

— O, sigur că are nume. 

— Şi care este numele lui? 

— Legiune, răspunse încet omul în negru şi undeva, în 
întunericul etern în care dormeau munţii, o alunecare de 
pietre îi punctă cuvintele şi o pumă ţipă ca o femeie. 
Pistolarul se cutremură şi omul în negru tresări. Insă cred 
că nici asta nu e ce ai vrut tu să întrebi. Nu-ţi stă în fire să 
mergi cu gândul atât de departe. 

Pistolarul ştia întrebarea; îl rosese toată noaptea şi ani 


întregi, de asta credea. 

Îi tremura pe buze, însă nu o rosti... nu încă. 

— Străinul ăsta e un slujitor al Turnului? Ca tine? 

— Mdea. Aduce întunericul. Întunecă orice culoare. Este 
în toate timpurile. Însă există unul mai mare decât el. 

— Cine? 

— Nu mă întreba! strigă omul în negru. Vocea sa aspiră 
spre severitate şi se nărui în rugă înflăcărată. Nu ştiu! Nu 
vreau să ştiu. A vorbi despre lucrurile din Lumea de Capăt 
înseamnă a vorbi despre ruina propriului suflet. 

— Şi dincolo de Străinul Fără Vârstă este Turnul şi ceea 
ce conţine Turnul? 

— Da, şopti omul în negru. Dar nimic din toate astea nu e 
ceea ce vrei tu să întrebi. 

Adevărat. 

— Bine, zise pistolarul, după care puse cea mai veche 
întrebare din lume. Voi izbândi? Voi ieşi învingător? 

— Dacă aş răspunde la întrebarea asta, pistolarule, m-ai 
omori. 

— Ar trebui să te omor. Ţi-e necesar. 

Mâinile îi coborâseră la mânerele calde ale pistoalelor. 

— Alea nu deschid uşi, pistolarule; alea doar le închid pe 
vecie. 

— Unde trebuie să merg? 

— la-o spre vest. Du-te la mare. Unde lumea se sfârşeşte 
e locul unde tu trebuie să începi. A fost un om care ţi-a dat 
de ales... omul pe care l-ai biruit atât de demult... 

— Da, Cort, îl întrerupse nerăbdător pistolarul. 

— Sfatul era să aştepţi. A fost un sfat rău. Căci pe-atunci 
planurile mele împotriva tatălui tău erau deja puse în 
aplicare. Te-a izgonit şi când te-ai întors... 

— N-aş vrea să aud asta, zise pistolarul şi în gând o auzi 
pe mama lui cântând: 

Copil drag, copil cuminte, adă murele să ne încânte. 

— Atunci ascultă asta: când te-ai întors, Marten pornise 
spre vest pentru a se alătura rebelilor. Aşa au spus toţi, în 


orice caz, şi asta ai crezut tu. Însă el şi o vrăjitoare ţi-au 
întins o cursă şi tu ai căzut în ea. Cuminte băiat! Şi chiar 
dacă Marten era de mult plecat pe-atunci, a rămas un om 
care mereu te-a dus cu gândul la el, n-am dreptate? Un om 
care purta rasă călugărească şi avea capul ras într-un gest 
de penitenţă... 

— Walter, şopti pistolarul. Şi chiar dacă ajunsese atât de 
departe cu gândul, adevărul gol-goluţ totuşi îl uimea. Tu. 
Marten n-a plecat niciodată. 

Omul în negru se hlizi. 

— La dispoziţia ta. 

— Ar trebui să te ucid acum. 

— N-ar fi deloc corect. Pe deasupra, toate astea au fost 
de mult. Acum vine timpul împărtăşirii. 

— Nici n-ai plecat, repetă pistolarul năuc. Doar te-ai 
schimbat. 

— Şezi, îl invită omul în negru. O să-ţi spun poveşti; 
atâtea câte rezişti să asculţi. Însă cred că poveştile tale vor 
fi mult mai lungi. 

— Eu nu vorbesc despre mine, bolborosi pistolarul. 

— Însă-n noaptea asta n-ai încotro. Ca să putem înţelege. 

— Ce să înţelegem? Ţelul meu? Tu ştii care este. Să 
găsesc Turnul este țelul meu. Am jurat. 

— Nu telul tău, pistolarule. Mintea ta. Mintea ta înceată, 
iscoditoare, tenace. N-a existat niciodată una asemenea ei 
în întreaga istorie a lumii. Poate în toată istoria creaţiei. 
Acum e timpul să vorbim. Acum e timpul să spunem 
poveşti. 

— Atunci vorbeşte. 

Omul în negru îşi scutură mâneca voluminoasă a mantiei. 
Din ea căzu un pachet înfăşurat în folie în care se reflectă 
lumina palidă a tăciunilor. 

— Tutun, pistolarule. Vrei să fumezi? 

Reuşise să se abţină de la iepure, însă de la asta nu mai 
putea. Desfăcu folia cu degete grăbite. lnăuntru era tutun 
fin măcinat şi frunze verzi în care să-l ruleze, uimitor de 


umede. De zece ani nu mai văzuse asemenea tutun. 

Rulă două ţigări şi rupse cu dinţii capătul fiecăreia pentru 
a elibera aroma. 

li oferi una omului în negru, care o luă. Luă fiecare un 
vreasc aprins din foc. 

Pistolarul îşi aprinse ţigara şi trase fum aromat adânc în 
plămâni, închizând ochii pentru a-şi concentra simţurile. 
Expiră prelung şi încet cu satisfacţie. 

— E bună? întrebă omul în negru. 

— Da. Foarte bună. 

— Bucură-te de ea. S-ar putea să fie ultima ta ţigară 
pentru foarte mult timp. 

Pistolarul trecu asta cu vederea. 

— Prea bine, reluă omul în negru. Să-ncepem, atunci: 
Trebuie să înţelegi că Turnul a existat dintotdeauna şi că 
întotdeauna au existat băieţi care ştiu de el şi care tânjesc 
după el, mai mult decât după putere, sau bogății, sau 
femei... băieţi care caută uşi ce duc spre el... 


viii 


Apoi se vorbi, se vorbi cât pentru o noapte întreagă şi 
Dumnezeu singur ştie cât pe deasupra (sau cât era 
adevărat), însă pistolarul îşi aminti mai târziu puţin din cele 
spuse... şi pentru mintea sa de-un practicism straniu, 
puţine păreau să conteze. Omul în negru îi spuse din nou că 
trebuie să meargă la marea care se afla la nu mai mult de 
treizeci de kilometri uşori spre vest şi că acolo va fi învestit 
cu puterea alegerii. 

— Dar asta nu e tocmai aşa, zise omul în negru, 
azvârlindu-şi ţigara în rămăşiţele focului din vatră. Nimeni 
nu vrea să te învestească, pistolarule, cu vreo putere 
anume; aceasta se află pur şi simplu în tine şi simt nevoia 
să ţi-o spun, în parte datorită sacrificiului făcut de băiat şi în 
parte pentru că asta e legea; legea naturală a lucrurilor. 


Apa trebuie să curgă la vale şi ţie trebuie să ţi se spună. Vei 
alege trei, înţeleg... dar mie nu-mi pasă cu adevărat şi nici 
nu vreau cu adevărat să ştiu. 

— Cei trei, murmură pistolarul, gândindu-se la Oracol. 

— Şi apoi începe distracţia! Dar pe atunci eu voi fi demult 
plecat. Rămas bun, pistolarule. Rolul meu s-a încheiat 
acum. Lanţul este încă în mâinile tale. Ai grijă să nu ţi 
se-nfăşoare în jurul gâtului. 

Împins de ceva exterior lui, Roland spuse: 

— Mai ai un lucru de spus, aşa-i? 

— Da, răspunse omul în negru şi-i zâmbi pistolarului cu 
ochii lui goi şi întinse o mână spre el. Să se facă lumină. 

Şi se făcu lumină, şi de data aceasta lumina fu bună. 


ix 


Roland se trezi lângă vestigiile focului mai bătrân cu zece 
ani. Părul lui negru se rărise la tâmple şi devenise gri ca 
pânzele de păianjen la sfârşitul toamnei. Liniile de pe față 
erau mai adânci, pielea - mai aspră. 

Rămăşiţele  lemnelor pe care le strânsese se 
transformaseră în ceva asemănător pietrei şi omul în negru 
era un schelet rânjit înfăşurat într-o mantie neagră putredă, 
oase noi în acel loc al oaselor, un craniu în plus pe acea 
golgotă. 

Sau într-adevăr eşti tu? îşi spuse. Mă cam îndoiesc, 
Walter o' Dim... Mă cam îndoiesc, Marten-care-ai-fost. 

Se ridică în picioare şi se uită în jur. Apoi, cu o mişcare 
iute, neaşteptată, întinse mâna spre rămăşiţele tovarăşului 
din noaptea trecută (dacă acelea erau într-adevăr 
rămăşiţele lui Walter), o noapte care durase cumva zece 
ani. 

Smulse falca rânjită şi o îndesă nepăsător în buzunarul de 
la şold, din stânga, al jeanşilor săi - un bun înlocuitor al 
celei pe care o pierduse sub munţi. 


— Câte minciuni mi-ai spus? întrebă. Multe, era sigur, 
însă ceea ce le făcea să fie minciuni bune era faptul că între 
ele amestecase frânturi de adevăr. 

Turnul. Undeva înainte, îl aştepta - nexul Timpului, nexul 
Mărimii. 

O luă iar spre vest, cu spatele la răsăritul soarelui, 
îndreptându-se către ocean, dându-şi seama că o mare 
bucată din viaţa lui venise şi plecase. 

— Te iubesc, Jake, spuse el cu voce tare. 

_ Amorțirea îi părăsi corpul şi începu să calce mai sprinten. 
In seara aceea ajunse la capătul pământului. Se aşeză pe o 
plajă care se întindea pustie la stânga şi la dreapta, la 
infinit. Valurile loveau neîncetat malul, vuind întruna. 

Soarele la apus împrăştia peste apă o dâră lată de auriu 
intens. 

Acolo şezu pistolarul, cu faţa întoarsă în sus spre lumina 
palidă. Işi visă visele şi privi cum apar stelele; țelul lui nu 
pierdu din importanţă şi nici inima nu-i şovăi; părul lui, mai 
rar acum şi cărunt la tâmple, îi flutura în jurul capului, iar 
pistoalele împodobite cu lemn de santal ale tatălui său 
stăteau lipite, lucioase şi mortale, de şoldurile lui; şi era 
singur, însă nu găsea că singurătatea este în vreun fel un 
lucru rău sau ruşinos. Întunericul pogori şi lumea merse mai 
departe. Pistolarul aşteptă momentul alegerii şi în lungile lui 
vise văzu Turnul Întunecat, la care într-o zi avea să ajungă, 
la amurg, şi de care se va apropia, sunând din corn, pentru 
a purta o inimaginabilă bătălie finală. 


Stephen King 
Turnul Intunecat 


Alegerea celor trei 


PROLOG 
MARINARUL 


Pistolarul se trezi dintr-un vis confuz ce părea format 
dintr-o singură imagine: aceea a Marinarului din teancul cu 
cărţi de tarot pe care omul în negru le folosise pentru a 
prezice (sau a pretinde că prezice) tristul viitorul al 
pistolarului. 

Se îneacă, pistolarule, spunea omul în negru, şi nimeni 
nu aruncă odgonul. 

Băiatul Jake. 

Dar ăsta nu era un coşmar. Era un vis frumos. Era frumos 
pentru că e/era cel care se îneca, iar asta însemna că el nu 
era Roland, ci Jake, ceea ce era o uşurare, deoarece era 
mult mai bine să se înece în pielea lui Jake decât să trăiască 
în pielea sa, un om care, pentru un vis iluzoriu, trădase un 
copil care îşi pusese încrederea în el. 

Bun, aşa să fie, mă voi îneca, îşi spuse, ascultând vuietul 
mării. Lasă-mă să mă inec. Insă acela nu era sunetul 
întinderilor nesfârşite de apă; era scrâşnetul pietrelor 
răscolite de valuri. Oare el era Marinarul? Dacă da, de ce 
era uscatul atât de aproape? Şi, la drept vorbind, oare nu se 
afla el pe uscat? Avea senzaţia că... 

Apă rece ca gheaţa îi udă cizmele şi-i urcă pe picioare 
până la vintre. Atunci deschise brusc ochii, însă ceea ce-l 
smulse din vis nu fu senzaţia că-i îngheaţă boaşele, care i 
se strânseseră şi parcă se făcuseră cât două nuci, şi nici 
chiar oroarea de care dădu cu ochii, ci gândul la pistoalele 
sale... pistoalele sale şi, mai important chiar, gloanţele sale. 
Când se udau, pistoalele puteau fi repede demontate, 
şterse, unse, şterse din nou, unse din nou şi montate la loc; 
când se udau cartuşele însă, ca în cazul chibriturilor ude, 


refolosirea lor depindea de noroc. 

Oroarea era o vietate târâtoare pe care probabil că o 
aruncase pe uscat valul dinainte. Işi târa anevoie corpul ud 
şi sclipitor pe nisip. Era lungă de vreun metru douăzeci şi se 
afla cam la patru metri în dreapta. Il privea pe Roland cu 
ochi goi aşezaţi la capătul unor antene. Deschise gura mare 
şi zimţată şi începu să scoată sunete care semănau într-un 
mod straniu cu graiul oamenilor: rugătoare, ba chiar 
disperate întrebări într-o limbă străină. 

— Did-a-chick? Dum-a-chum? Dad-a-cham? Ded-a-check? 

Pistolarul văzuse homari la viaţa lui. Asta nu era un 
homar, cu toate că homarii erau singurele vietăţi pe care le 
văzuse vreodată cu care creatura aceea semăna fie şi de 
departe. Nu părea câtuşi de puţin speriată de el. Pistolarul 
nu ştia dacă era sau nu periculoasă. Nu-l mai interesa 
starea de confuzie în care se afla - neputinţa temporară de 
a-şi aminti unde se află şi cum a ajuns acolo, dacă l-a prins 
într-adevăr pe omul în negru sau dacă toate acelea se 
întâmplaseră doar în vis. Ştia doar că trebuie să se 
îndepărteze de apă înainte ca aceasta să-i ude toate 
gloanţele. 

Auzi vuietul scrâşnit, crescând al apei şi îşi luă privirea de 
la creatură (care se oprise în loc şi ţinea ridicaţi în aer 
cleştii cu ajutorul cărora se târâse până atunci, semănând 
în chip absurd cu un boxer care adoptă poziţia de 
deschidere, ceea ce, îl învățase Cort, se numea Poziţia de 
Onoare) şi se uită spre valul care se apropia înspumat şi 
ameninţător. 

Aude valul, gândi pistolarul. Orice ar fi ea, are urechi. 
încercă să se ridice, dar picioarele, amorţite atât de tare 
încât nici nu le simţea, cedară sub greutatea lui. 

Încă visez, îşi spuse, dar, chiar şi aşa confuz cum era, 
gândul era mult prea seducător pentru a-i putea da cu 
adevărat crezare. Încercă din nou să se ridice, aproape 
reuşi, apoi căzu la loc. Valul se spărgea. Nu mai avea timp 
pentru o nouă încercare. Trebuia să se mulţumească să se 


mişte cam în aceeaşi manieră în care părea că se mişcă 
arătarea din dreapta lui: înfipse ambele mâini în nisip şi îşi 
trase fundul pe pietre în sus, departe de val. 

Nu înaintă destul cât să evite valul cu totul, dar se 
îndepărtă îndeajuns cât să fie mulţumit. Valul îi acoperi 
doar cizmele. Îi ajunse aproape până la genunchi, după 
care se retrase. Poate că primul nu m-a udat atât de tare pe 
cât am crezut. Poate... 

Pe cer strălucea o semilună. Era acoperită de o perdea de 
ceaţă, însă împrăştia suficientă lumină ca să poată vedea 
că tocurile pistoalelor erau de-o culoare prea închisă. 
Pistoalele, cel puţin, fuseseră udate. Era imposibil să-şi dea 
seama cât de gravă era situaţia, ori dacă gloanţele din 
butoiaşe sau cele din cartuşierele încrucişate la şolduri se 
udaseră şi ele. Înainte să verifice, trebuia să se îndepărteze 
de apă. Trebuia să... 

— Dod-a-chock? 

De data aceasta era mult mai aproape. Preocupat de 
apă, uitase de creatura adusă de apă. Intoarse capul şi 
văzu că acum se afla la doar un metru depărtare. 

Cleştii îi erau îngropaţi în nisipul presărat cu pietre şi 
scoici şi se târa mai departe. 

Îşi ridică trupul cărnos şi zimţat, semănând pentru un 
moment cu un scorpion, numai că Roland nu vedea nici un 
ac în vârful cozii. 

Un nou vuiet scrâşnit, acum mult mai puternic. Creatura 
se opri numaidecât şi ridică iar cleştii în acea imitație 
stranie a Poziţiei de Onoare. 

Valul era mai mare. Roland reîncepu să se târască pe 
panta de nisip în sus, dar, când întinse mâinile, creatura 
ţâşni cu o viteză pe care mişcările ei de până atunci n-o 
prevestiseră. 

Pistolarul simţi un fulger luminos de durere la mâna 
dreaptă, dar acum nu avea timp să se gândească la asta. 
Se împinse cu călcâiele cizmelor lui ude leoarcă, se trase 
disperat în mâini şi izbuti să scape de val. 


— Did-a-chick? întrebă hidoşenia pe vocea ei rugătoare, 
care părea să spună „Nu vrei să mă ajuţi? Nu vezi că sunt 
disperată?”, şi Roland văzu cioturile arătătorului şi 
degetului mijlociu de la mâna sa dreaptă cum dispar în gura 
zimţată a creaturii. Arătarea ţâşni din nou şi Roland ridică 
mâna la timp pentru a-şi salva degetele rămase. 

— Dum-a-chum? Dad-a-cham? 

Pistolarul se opinti în picioare. Arătarea îi sfâşie jeanşii 
făcuţi ciuciulete, îi sfâşie o cizmă a cărei piele veche era 
fină, dar tare ca fierul, şi-i sfârtecă o halcă de carne din 
gambă. 

Pistolarul scoase pistolul cu mâna dreaptă şi îşi dădu 
seama că două dintre degetele de care avea nevoie pentru 
a-l folosi lipseau doar când revolverul căzu cu un bufnet 
surd în nisip. 

Hidoşenia sări spre el cu lăcomie. 

— Nu, nenorocito! mârâi Roland şi lovi cu piciorul în ea. 
Parcă ar fi lovit o stâncă... una care muşca. Creatura îi 
sfârtecă bombeul cizmei drepte, îi rupse bună parte din 
degetul mare, îi smulse cizma însăşi din picior. 

Pistolarul se aplecă, ridică revolverul, îl scăpă, înjură şi în 
cele din urmă reuşi să-l ţină în mână. Ceea ce odinioară era 
un lucru atât de uşor încât îl făcea inconştient devenise 
acum, într-o clipită, un fel de jonglerie. 

Creatura era ghemuită pe cizma pistolarului şi rupea 
bucăţi din ea în timp ce continua să-şi bodogănească 
întrebările. Un val se rostogoli spre plajă, spuma de pe 
creasta lui părând palidă şi moartă în lumina zgârcită a 
semilunii. 

Homaroşenia lăsă cizma în pace şi ridică cleştii în poziţia 
aceea de boxer. 

Roland scoase pistolul cu mâna stângă şi apăsă trăgaciul 
de trei ori. Clic, clic, clic. 

Acum măcar ştia cum stăteau lucrurile cu gloanţele din 
butoiaşe. 

Vâri pistolul înapoi în tocul stâng. Pentru a-l vâri pe 


celălalt în tocul drept trebui să-i întoarcă ţeava în jos cu 
mâna stângă şi apoi să-l lase să cadă la locul lui. Mânerele 
roase din lemn de santal erau mânijite cu sânge; pete de 
sânge erau şi pe toc, şi pe jeanşii vechi de care tocul era 
legat cu nojiţe. Sânge care-i curgea din cioturile degetelor 
retezate. 

Piciorul drept sfâşiat era încă prea amortit pentru a-l 
durea, însă mâna dreaptă era un mănunchi de văpăi. 
Duhurile talentatelor şi îndelung exersatelor degete care 
deja se descompuneau în sucurile gastrice din stomacul 
arătării strigau că încă sunt în viaţă, că ard devii. 

Prevăd probleme serioase la orizont, îşi spuse pistolarul 
într-un colţ al minţii. 

Valul se retrase. Hidoşenia lăsă cleştii jos, mai smulse o 
bucată din cizma pistolarului, după care se decise că 
purtătorul fusese mult mai gustos decât bucata de piele de 
care se lepădase ca un şarpe. 

— Dud-a-chum? întrebă ea şi porni spre el cu o viteză 
năucitoare. Pistolarul bătu în retragere pe picioare pe care 
abia le simţea, înțelegând că arătarea era înzestrată cu un 
dram de inteligenţă; se apropiase de el cu băgare de 
seamă, venind probabil de la mare depărtare, neştiind ce 
anume este sau de ce ar putea fi capabil. Dacă valul acela 
nu l-ar fi trezit, creatura i-ar fi sfârtecat faţa cât el încă 
rătăcea în adâncul tărâmului viselor. Acum trăsese 
concluzia că era nu doar gustos, ci şi vulnerabil; o pradă 
uşoară. 

Mai avea puţin şi-l ajungea, o arătare lungă de un metru 
douăzeci şi înaltă de treizeci de centimetri, o creatură care 
putea să cântărească chiar şi treizeci de kilograme şi pe 
care o mâna acelaşi instinct prădător ca şi pe David, şoimul 
pe care îl avusese în copilărie - însă lipsindu-i fărâma de 
loialitate de care David dăduse dovadă. 

Călcâiul stâng al pistolarului se împiedică într-o piatră 
ieşită din nisip şi bărbatul se clătină, mai-mai să cadă. 

— Dod-a-chock? întrebă arătarea, parcă îndatoritoare, şi-l 


studie pe pistolar cu ochii ei din vârful antenelor, în acelaşi 
timp întinzând cleştii... şi atunci veni un val, iar cleştii se 
ridicară iar în Poziţia de Onoare. Acum însă se clătinau 
puţin, şi pistolarul înţelese că hidoşenia reacţiona la sunetul 
valului, iar acum sunetul era - pentru creatură, cel puţin - 
puţin mai stins. 

Făcu un pas în spate peste piatră, apoi se aplecă taman 
când valul se spărgea pe mal cu vuietul lui scrâşnit. Se afla 
cu capul la câţiva centimetri de faţa insectilă a creaturii 
care i-ar fi putut scoate uşor ochii cu un cleşte. Numai că 
cleştii tremurând, atât de asemănători cu doi pumni 
încleştaţi, rămaseră ridicaţi de-o parte şi de cealaltă a 
ciocului ei ca de papagal. 

Pistolarul întinse mâna după piatra care fusese cât pe ce 
să-l culce la pământ. 

Era mare, pe jumătate îngropată în nisip, şi mâna lui 
dreaptă mutilată urlă când bucăţi de pământ şi pietricele 
colţuroase se înfipseră în carnea crudă, sângerândă. 

Insă el tot desprinse piatra şi o ridică, dezvelindu-şi dinţii. 

— Dad-a... începu  hidoşenia, lăsând cleştii jos şi 
deschizându-i în timp ce valul se spărgea şi sunetul lui se 
stingea, iar pistolarul avântă piatra spre ea cu toată forţa. 

Când spinarea segmentată a creaturii se frânse, se auzi 
un pârâit puternic. 

Arătarea se zbătu bezmetic sub piatră, jumătatea 
posterioară ridicându-se şi lovind zdravăn solul, 
ridicându-se şi lovind. Interogaţiile ei deveniră exclamaţii 
ascuţite de durere. Cleştii i se deschiseră şi se închiseră în 
gol. 

Gura hrăpăreaţă înşfăcă bulgări de nisip şi pietricele. 

Şi totuşi, când un alt val se sparse, încercă să-şi ridice iar 
cleştii, şi când făcu asta pistolarul îl călcă pe cap cu cizma 
rămasă. Se auzi un sunet ca de mii de surcele uscate rupte. 
Un lichid gros ţâşni de sub călcâiul cizmei lui Roland în două 
direcţii. Părea a fi negru. Arătarea se arcui şi se zvârcoli în 
agonie. 


Pistolarul apăsă şi mai tare cu cizma. 

Veni un val. 

Cleştii hidoşeniei se ridicară doi centimetri... patru... 
tremurară şi apoi căzură, deschizându-se şi închizându-se 
spasmodic. 

Pistolarul ridică cizma. Ciocul zimţat al arătării, care-l 
văduvise de două degete de la mână şi unul de la picior, se 
deschise şi se închise încet. O antenă zăcea frântă în nisip. 
Cealaltă zvâcnea haotic. 

Pistolarul călcă din nou. Şi din nou. 

Aruncă piatra în lături cu un icnet de efort şi făcu o tură 
pe partea dreaptă a hidoşeniei, călcând-o metodic cu cizma 
stângă,  zdrobindu-i carapacea, făcându-i măruntaiele 
albicioase să se reverse pe nisipul gri-închis. Era moartă, 
dar el totuşi voia să fie sigur; de când se ştia pe faţa 
pământului acestuia ciudat nu fusese niciodată rănit atât de 
rău, şi totul fusese atât de neaşteptat! 

Continuă s-o strivească până când văzu buricul unuia 
dintre degetele sale în chiseliţa pestilenţială a mortăciunii, 
văzu praful alb de sub unghie, praful de pe golgota unde el 
şi omul în negru schimbaseră îndelung palavre, după care 
îşi feri privirea şi vomită. 

Se înapoie pe malul apei ca un beţiv, ţinându-şi mâna 
rănită lipită de cămaşă, uitându-se îndărăt din când în când 
pentru a se asigura că arătarea nu mai era în viaţă, aidoma 
unei viespi pe care o loveşti iar şi iar şi care tot se mişcă, 
ameţită, însă nu moartă; pentru a se asigura că nu vine 
după el adresându-i acele întrebări nemaiauzite pe vocea ei 
disperată. 

La jumătatea plajei se opri nesigur pe picioare, 
uitându-se la locul unde stătuse, aducându-şi aminte. 
Adormise, din câte se pare, puţin mai jos de linia fluxului 
maxim. Îşi culese de pe jos desaga şi cizma sfâşiată. 

La lumina spână a lunii văzu alte creaturi de acelaşi soi, 
iar în pauza dintre un val şi următorul le auzi vocile 
întrebătoare. 


Pistolarul se retrase câte un pas odată, se retrase până 
ce ajunse la marginea acoperită cu iarbă a plajei. Acolo se 
aşeză jos şi făcu tot ce ştia să facă: presără peste cioturile 
degetelor de la mână şi al celui de la picior tutunul pe care 
îl mai avea, pentru a opri sângerarea, îl presără într-un strat 
gros în pofida noii usturimi (degetul lipsă de la picior se 
alăturase corului), după care doar şezu, transpirând în 
bătaia brizei răcoroase, gândindu-se la infecţii, gândindu-se 
cum se va descurca pe lumea aceea fără două degete de la 
mâna dreaptă (în privinţa armelor, ambele mâini erau la fel 
de pricepute, însă în alte privinţe mâna dreaptă fusese pe 
locul întâi), întrebându-se dacă nu cumva muşcătura 
arătării fusese veninoasă, un venin care poate deja îşi croia 
drum prin el, întrebându-se dacă va veni vreodată 
dimineaţa.