Serge Brussolo — Mancatorii de ziduri

ANTICIPATION 


SERGE BRUSSOLO 


Mâncâtorii De Ziduri 
K Ce “À 


UW 


Serge 
Brussolo 


Mâncătorii De 
Ziduri 
Les mangeurs de 


murailles 
1982 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, 
Paris) este un scriitor francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 

In anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM!) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 
înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 
citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 
dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 


1 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii moderate. 


acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 
Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie 
„romane”, de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. 
În liceu avea reputaţia făcută: unii profesori îl 
dispretuiau și-i spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; 
alții însă îl admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. 
Ajuns - în mod natural - student la litere, îşi trimite 
scrierile pe la diverse publicaţii şi debutează astfel, la 
21 de ani, în paginile unui fanzin obscur. Perseverează, 
de altfel nu ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 
primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru 
nuvela Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, 
editurile încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide 
porţile, publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un 
ville malade. Urmează alte 150 de romane. 

În anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul 
lui original și distinctiv literatura science-fiction 
franceză. Considerat de unii critici o enigmă imposibil 
de clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violenţă și 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionaţi. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. 
Primul lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut 
în periodicul L'Aube enclavée în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Francaise. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 
ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 
abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 
Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost 


publicate în colectia Anticipation a editurii Fleuve Noir 
si în colecţia Présence du futur a editurii Denoel. 

După ce initial a scris numai science-fiction, Brussolo 
a abordat mai târziu alte genuri literare, precum 
romanul istoric sau cel aparţinând genului thriller. Este, 
de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


Capitolul I 


Era ca un câmp de luptă la crăpatul zorilor. O 
întindere de trupuri  încâlcite, amestecate într-o 
inextricabilă harababură de braţe, de capete și de 
picioare. Ici și colo, în mijlocul acestui covor de membre 
frânte, câte o mână începea să pianoteze, o gură se 
apuca să formeze cuvinte fără șir. Dar nici David, nici 
gunoierul șef nu le băgau în seamă. 

Pivnita avea dimensiunile unui orășel. Era un univers 
de beton, cu cer de beton, orizont de beton... 

— Cu o pereche de picioare bune, îţi trebuie două zile 
de mers ca să ajungi în capătul sălii! Avea obiceiul să 
rânjească Waldo, gunoierul șef. Și aproape o săptămână 
ca să-i dai ocol; strașnică excursie, nu-i așa, mititelule? 

În general, David răspundea printr-un mormäit 
neinteligibil. Geografia cămării de evacuare îi trezise 
întotdeauna o angoasă vagă. 

— Sper că n-ai claustrofobie, băiete! hohotise grasul 
Waldo când băiatul debarcase pentru prima oară din 
ascensorul de legătură. Când lucrezi într-un bloc de 
curăţenie, nici vorbă să-ţi îngădui nostalgia cerului 
albastru! 

Nimeni nu mai știa exact ce însemnau cuvintele 
„claustrofobie” sau „cer albastru”, dar continuau să fie 
folosite pentru păstrarea patrimoniului lingvistic al 
orașului-cub. 


Auzind vorbele acestea, David simtise aproape 
imediat greutatea plafonului în ceafă, ca o gigantică 
lespede funerară răzându-i umerii. Uneori, dimineaţa, 
când se autoextirpa din carcera ce-i servea drept 
dormitor, trebuia să lupte contra unei reale impresii de 
sufocare descoperind peisajul chinuit al ghenei, cu bolta 
ei ce părea în fiecare zi puţin mai joasă și unghiurile 
îndepărtate pe care lumina neîndestulătoare a lămpilor 
cu gratii o lăsa în semiîntuneric... 

Grota era o temniţă, o temniţă de dimensiuni colosale 
unde se deschidea, ca un apendice monstruos, 
toboganul general de gunoi. 

David se scutură. Era în întârziere. Fără măcar să 
piardă vremea trăgând un  platou-gustare din 
distribuitorul automat, îmbrăcă lunga cămașă de zale 
destinată să-l apere de zgârieturi și-și agätà cârligul de 
gunoier la cingătoare. Dormise prost, în două sau trei 
rânduri coșmaruri informe făcându-l să se scoale pe 
priciul strâmt, cu inima bătându-i nebunește și gura 
uscată. 

În centrul sălii, trupurile färâmitate sfârșiseră prin a 
forma o veritabilă dună al cărei vârf atingea astăzi 
plafonul. David se avântă în escaladarea colnicului, 
slujindu-se de capetele, braţele și mâinile îngrămădite 
ca de treptele unei scări. Cartilagiile plastifiate îi 
trosneau sub tălpi, nasurile se turteau, falangele din 
metal se răsuceau. La începutul uceniciei, fusese bântuit 
de o teamă constantă: aceea de a cădea într-o bună zi 
într-o crevasă, de a se afunda în inima colinei de resturi 
ca într-o baltă de nisipuri mișcătoare, de-a muri sufocat 
la sânul acestei formidabile îngrămădiri de capete 
retezate, de chipuri smulse, de cranii vomându-și 
fiertura de tranzistori. Cu timpul, învățase să se 
deplaseze cu suplete, reperând punctele de sprijin. In 
prezent, bolnita metalică nu mai avea pentru el nicio 
taină. 

Waldo îl aștepta în vârf. Era un om gras și chel pe 


care consumul nesăbuit de bere îl buhäise. Burdihanul îi 
întindea la limită cămașa de zale și-i stânjenea mișcările. 
Gâfâia din greu, cu fața violacee, mestecându-și 
înjurăturile ca pe chewing-gum. 

— Ei? În sfârșit sus, netrebnicule! ocărî observându-l 
pe David. Ajută-mă, pe toţi dracii! 

Era ocupat să spintece învelișul dermic al unui 
android femelă, o frumoasă „fată” brunetă căreia 
tehnicienii se distraseră să-i dea o alură trupeșă 
deosebit de realistă. Scalpelul lui Waldo se înfipse între 
sâni și cobori scârtâind până între coapsele spuzite cu 
pistrui. David strânse din dinţi. Cauciucul imita într-atât 
carnea, încât aveai senzaţia de-a asista la o crimă. 
Acum, gunoierul apucă zdravăn în mâini buzele rănii și 
trase  depărtând braţele, jupuind robotul cu o 
remarcabilă economie de gesturi. David înghiţi. „Pielea” 
se răsfrânsese peste încheieturile mâinilor „tinerei 
femei”, ca o vestă presărată cu puf fin și aluniţe. 

— Ăștia chiar le migălesc! rânji Waldo. Ei nu, da uită- 
te la asta! 

David urmări direcţia degetului plantat în rotunjimea 
șoldului drept și zări urma albicioasă a unei false 
cicatrici de apendicectomie. 

Înclină capul în tăcere. Esteticienii de la biroul de 
creaţie cibernetică nu neglijau nimic pentru a întări 
iluzia. Foarte repede, înțeleseseră că secretul unui 
simulacru perfect rezida în folosirea judicioasă a 
imperfectiunilor fizice.  Abandonând  ireproșabilele 
păpuși stereotipe din prima generaţie, se apucaseră să 
creeze androide cu sânii un pic prea grei, cu coapsele 
agrementate cu ușoare pete de celulită, cu gambe puţin 
cam prea păroase. Succesul fusese fulgerător. Sătul de 
perfecțiunea neomenească și prea puţin credibilă a 
vechilor păpuși de plăceri, publicul se năpustise asupra 
celor pe care publicitatea avea să le desemneze de-acu- 
nainte sub eticheta de „Femei adevărate”, înnebunindu- 
se după minusculul neg agăţat cochet în scobitura 


subsuorii, după bubita de pe obraz sau cezariana 
brăzdând pubisul. 

Răsuflând ca o focă, Waldo recuperă veșmântul de 
plasticarne, abandonând manechinul metalic clestilor 
coechipierului său. Din drăgălașa brunetă nu mai 
rămăsese decât o armură albăstrie în care reţelele de 
fire electrice  înlocuiau venele și nervii. David 
îngenunche. Cunoștea punctele slabe ale mecanismului 
și, din vreo zece lovituri de rangă, deschise toracele 
androidei ca pe valvele unei scoici. Circuitele 
electronice nu prezentau niciun interes, lor datorându-li- 
se, în nouă cazuri din zece, condamnarea robotului. 
Incepând din momentul când un cibernaut nu mai era 
capabil să se autorepare convenabil, omul se debarasa 
de el. Oţelul și masele plastice rare erau recuperate de 
către angajaţii serviciului de curăţenie subterană (SCS) 
și cumpărate la kilogram de marile companii ale 
Trustului de Plăceri Automatizate. 

David dezarticulă un braţ, un umăr. Lucra cu fălcile 
încleștate și câţiva stropi de sudoare pe frunte. „Cinșpe' 
minute!” avea Waldo obiceiul să repete. „Nu trebuie să- 
ti ia niciodată mai mult de cinșpe' minute ca să sfarmi o 
paiatä d-asta paradită! Dacă treci de-atât, o să ai de-a 
face cu mine!” 

Se căznea cu o rotulă, înjurând. Deasupra lui, bena 
culisa pe șinele sudate în plafon. Apăsă mașinal butonul 
contactorului agăţat la brâu, aducând recipientul la 
înălțimea sa. Cu un gest rapid, aruncă rămășițele 
metalice, îndepărtă maldărul de circuite imprimate 
lipsite de suport și o luă la fugă pe urmele gunoierului 
șef. 

Zilele treceau astfel, fără surprize, în mijlocul 
scrâșnitului  cleștilor, scârtâitului  fierăstraielor si 
șuieratului albăstrui al ţevilor. Benele murmurau, 
asigurând un du-te-vino constant între muntele de 
resturi și deschizătura liftului de recuperare. 

Waldo își cântărea prada. Cauciuc la stânga, fierărie 


la dreapta, apoi apäsa butonul de punere în functiune, 
expedia rodul muncii lor la o sută sau o sută cincizeci de 
etaje mai sus, spre botul căscat al reciclatorilor. 

David se ridică, alarmat brusc de o alunecare de 
tablă cu fiecare clipă tot mai aproape. Un nou android 
tâsni din tubul de evacuare - la șase metri deasupra lui - 
efectuă un zbor planat perfect și izbi muntele cu un 
vacarm de coliziune feroviară. Unul mai mult. 

Scoase un suspin de resemnare și șontâcăi în mijlocul 
gunoaielor, croindu-și drum în direcţia noului sosit, un 
robot gardă-personală, pe care o răfuială îl carbonizase 
pe jumătate. F 

Până seara nu-i rămânea un moment să respire. În 
privința greutăţii lunare a materialelor recuperate se 
stabiliseră cote foarte stricte. Fiecare kilogram în minus 
le amputa perioada de odihnă cu un sfert de oră. 

— Dacă o lălăi, explica adesea Waldo, o să-ţi vezi cu 
ochiul liber vacantele topindu-se, sfert cu sfert de oră si 
la sfârșitul semestrului, în loc să te sui în ascensor ca să 
mergi să te bronzezi la soarele artificial de la etajul 
plăcerilor, să adulmeci vântul parfumat din ventilatoare 
și pielea fetelor, o să rămâi aici să bâjbâi prin fierätanii 
ca să-ți prinzi din urmă întârzierea. 

Nu exagera. In primul an, David, care din lipsă de 
antrenament nu reușise să ţină pasul, văzuse cu groază 
penalizările orare adăugându-se una alteia pe cadranul 
ordinatorului de control. Din cele două luni de odihnă 
iniţiale nu reușise să salveze decât trei zile nenorocite. 
Waldo beneficiase de două săptămâni prelungire. 

Uneori băiatul avea impresia că a devenit un fel de 
măcelar al tablei, de satrap și de fiecare dată când își 
înfigea cârligul într-o burtă sau coapsă aproape că se 
aștepta să vadă tâsnind sângele. Trebuia să admită că 
alura hiper-realistă a cadavrelor cibernetice contribuia 
din plin la întreţinerea acestei scârbe. 

Cum ajunsese acolo? Își amintea limpede ziua când 
ordinatorul de orientare profesională își scuipase fișa și 


panica de care fusese cuprins la citirea deciziei. O clipă 
mai devreme, programatorul Agenţiei de angajări 
hrănise mașina cu referintele lui David, studii, diplome, 
aptitudini fizice, teste psihotermice. „Un post de 
cântăreț de varieteu?” zicea, însoţindu-și cuvintele cu un 
surâs fabricat. „Dar desigur, e foarte posibil!” Exact la 
patru minute după ce digerase informaţiile ce-i fuseseră 
supuse, consola ejectă cartonașul galben cu sentinţa: 
„Mânuitor la șantierul de recuperare. Secţia plastic și 
metale de uzanţă cibernetică. Al o sută optzeci si 
patrulea subsol.” Nu era nimic de obiectat. Hotărârile 
centralei nu puteau fi în niciun caz contestate dacă nu 
vroiai să te pomenesti taxat de deviationist. 

David rămăsese ca ametit trei zile-n șir; apoi, un 
paznic de la serviciul medical venise după el. Părăsise 
dormitorul orfelinatului fără să salute pe nimeni. Ca să 
le pună capac la toate, îl târâseră într-un bloc operator 
unde o doctoriță plăpândă procedase la grefa 
implantului de ieșire. Era o fată brunetă, doar cu puţin 
mai vârstnică decât el, cu părul coc și jumătate din faţă 
mâncată de niște ochelari enormi și rotunzi în rame de 
fier. Opera cu mici gesturi febrile, punctându-și 
manevrele cu sărmane zâmbete de scuză. Se vedea ca 
detestă ceea ce face și că-i era frică. Operația nu fusese 
prea dureroasă. Consta în conectarea unei balize de 
control motor pe măduva spinării pacientului. Obiectul 
se prezenta sub forma unei perle de oţel încrustat în 
scobitura rinichilor, la nivelul curburii lombare. O bilutä 
nostimă cu reflexe de crom. 

— E vorba de limitarea deplasărilor dumneavoastră, 
recitase fata cu o voce nesigură, pentru a evita 
escapadele sau incursiunile la etajele superioare. 
Implantul vă interzice de-acum înainte să vă mai urcați 
într-un ascensor și să apăsaţi tasta de pornire. Dacă o 
faceţi, veţi fi imediat cuprins de convulsii, de 
vomismente si de tahicardie. Intr-un fel sunteţi legat de 
locul de reședință. Aparatul va fi dezactivat de două ori 


pe an pentru a vă permite să vă bucurati de perioada de 
odihnă legală într-un centru de plăceri. 

Mai târziu, când abordase cu Waldo subiectul, obezul 
hohotise bătând cu pumnul în masă: 

— I-o broască împuţită asta pe care ne-au lipit-o la 
șale. O gaură a cheii, da! Clac, clac! Și ei sunt ăi de-au 
cheia. Nici vorbă să urci sau să cobori vreun etaj, ai 
crăpa, po' să mă crezi, a pätit-o puştiul care-a fost aici 
înaintea ta. Era claustrofob. Avea crize de sufocare, 
asurzea zile-ntregi. Într-o noapte a sărit în lift. O fi- 
nnebunit poate, nu știu. Treaba e că-n cinci minute era 
mort. 

— Dar de ce? obiectase David. De ce să facă din noi 
niște prizonieri? 

Gunoierul ridicase din umeri. 

— Asta-i legea și gata. Etanșeitatea, îngrădirea. O știi 
la fel de bine ca și mine. Te scapă de ispita să te-mpingi 
seară de seară la etajul plăcerilor ca să te distrezi cu 
pipitele, să bei și să uiţi să mai cobori dimineaţă! 
Observă, nu-i rău sistemu'. Gata cu puturoșii! Gata cu 
profitorii! Io unu, nu mă plâng. Si-apoi, nu fac politică! 

Adesea, când stătea întins, gol, pe prici, David căuta 
contactul bilei în rinichi. Acel corp străin țintuit în 
carnea lui, în oasele lui, îl umplea de un dezgust de 
neînvins. Era ca și cum ar fi trebuit să trăiască având un 
parazit animal agăţat de trup, unul din animalele acelea 
sugânde care-și forează gaura în epidermă, își întind 
rădăcinile în mușchi și nu pot fi smulse fără a cauza 
moartea imediată a bolnavului. 

Un șuierat anunță pauza de masă. David cobori 
moale duna de fier. 

Jos, lângă ghereta cu geamuri sparte care adăpostea 
consola ordinatorului de legătură și rafturile cu 
hârtogäraie administrativă, Waldo se instalase în fața 
hamburgerului său sintetic. Patru sticle de bere 
încoronau butoiul de ulei ce-i servea drept masă. 

David se așeză la distanţă; nu-i era foame. 


— O să trebuiască să controlăm climatizarea, mormăi 
gunoierul între două înghiţituri; prea multă umezeală. 
Sunt pete de rugină pe metal. Si cauciucul dă semne că 
se destramă. Te-ocupi tu diseară. 

Băiatul mârâi ceva neinteligibil și închise ochii ca să 
scape de viziunea muntelui de corpuri artificiale. 

— Am găsit un specimen mișto pentru colecţia mea, 
comentă Waldo. Ia, uită-te! 

Vârându-și mâna în traistă, scoase de păr un cap de 
femeie. Avea o faţă tare dulce, putin ofilită, cu ochii 
încadraţi de parantezele unei fine laba-gâștii. Gura 
schiţa un surâs leneș, nostalgic. De la o distanţă mai 
mare de cincizeci de centimetri era absolut imposibil să- 
ti dai seama că nu era decât o ţeastă de androidă. 

— O s-o numesc... Delphora. Da, Delphora-i bine. Du- 
te s-o pui cu ălelalte! 

Cu o mișcare scurtă din încheietura mâinii, azvârli 
capul prin aer. David îl blocă la piept, ca pe o minge 
acoperită cu păr mătăsos și se îndreptă spre șirul de 
etajere fixate pe perete. 

Waldo avea o manie. De fiecare dată când hazardul 
recuperărilor îl făcea să descopere o mască de 
plasticarne interesantă, o preleva pentru ceea ce numea 
„colecţia lui”: vreo douăzeci de capete feminine 
repartizate pe două scânduri egale ca lungime deasupra 
cărora mâzgälise cu vopsea roșie inscripţia „Jocul de-a 
măcelul”. 

Duminica, atunci când se simţea în formă, își părăsea 
în indispensabili bordeiul cu geamuri, cu bilele de 
pétanque în mână și începea să bombardeze chipurile de 
cauciuc care-l fixau cu ochi morți. Simtea o satisfacție 
extremă să vadă explodând fruntile, nasurile, să facă 
tändäri ovalul delicat al unei fete. Își întovărășea fiecare 
salvă cu înjurături bombănite cu jumătate de glas, iar 
David se întrebase adesea pe cine anume se răzbuna 
gunoierul șef prin acest simulacru. Pe roboți... sau pe 
femei? 


În clipa când se ridicau ca să-și reia lucrul o voce 
sparse tăcerea. Era un glas bărbătesc magnific timbrat, 
cald, profund... 


Păsările Aldebaranului au pierdut lumina, 
Culorile tăcerii le-au pătat penele grele, 
Gheaţa din... 


Versul se curmă într-un fluierat de post radio prost 
reglat, apoi tăcu. 

— Iar ăsta! vociferă Waldo. Dac-ajung să pun mâna 
pe el, cu ciocanu-l fac să tacă! 

David se întoarse ca să zâmbească. Era un robot- 
actor, al cărui mecanism se reactiva la șocuri 
întâmplătoare. Câteodată, în puterea nopţii, câte-o 
tiradă pârâia, scăpată din cine știe ce dramă de 
romantism desuet, făcându-i pe cei doi gunoieri să sară 
de pe paturile lor de campanie. David se împiedicase o 
dată de vinovat, pe panta dunei: era un android cu chip 
lung și palid, încorsetat într-o tunică scurtă de catifea 
funebră. Dar se abtinuse să-i spună șefului. 

Se spetiră până seara, jupuind, disecând, mânuind 
cârlige și clești fără încetare. Când șuierul ritual anunţă 
încheierea zilei, David nu-și mai simţea braţele. De cum 
se văzu în bârlogul său, se descotorosi de zale și alergă 
să se spele în colțul dușului. Apa ce curgea din măciulia 
stropitoarei era vâscoasă de parcă s-ar fi marinat într-o 
cisternă, în plin soare, luni de zile, dar tot era mai bine 
decât nimic. Waldo, cel puţin, nu răsucea niciodată 
robinetul unui lavabou mai mult decât ca să-și curețe 
mâinile. 

— Poșirca asta i-o mizerie, decreta el cu convingere, 
urină reciclată, asta-i! Nimic altceva! 

Se duseră să-și tragă pe rând hamburgerul de sinteză 
din distribuitor și se instalară, cu câte un pahar de cafea 
în mână, înaintea ecranului televizorului prin cablu. 
Circuitul nu difuza nicio informaţie politică sau socială, 


doar filme și varietăți. Nimic altceva. Rămaseră două 
ore să contempleze băltoaca albăstrie a tubului catodic, 
hipnotizati de imagini, de deplasarea formelor, de 
luminile mişcătoare, apoi reintrară în cusete, cu 
trupurile grele de oboseală. În clipa când îl fura somnul, 
David auzi înălțându-se vocea, undeva de cealaltă parte 
a dunei: 


Păsările Aldebaranului au pierdut lumina, 
Culorile tăcerii... 


Surâse. 


KKK 


„... Orașul e ca un imobil”, spunea ades mama lui 
David, „un imobil al cărui fiecare apartament ar fi o 
tărişoară”. 

Copil fiind, David avusese întotdeauna mult de furcă 
pentru a-și imagina concret structura orașului-cub. 
Petrecea după-amiezi întregi, cu degetele crispate pe 
creioanele sale colorate, încercând să deseneze, pe 
bucăţi de hârtie de ambalaj, acest oraș despre care îi 
vorbea toată lumea dar pe care el nu-l vedea niciodată. 

— E un oraș cu etaje, îi explica răbdătoare mama sa, 
strângându-l la piept; o mulţime de etaje deservite de 
sute de ascensoare. La fiecare nivel se deschide o sală 
numită unitate de locuit, sau celulă și într-una din aceste 
săli locuim noi în acest moment. În una din unităţile 
astea a fost construit satul nostru, înţelegi? 

David spunea „da”, dar acest oraș care, asemeni unei 
păpuși cu nenumărați copii, conţinea întrânsul o 
infinitate de alte orașe, îi dădea amețeli. Atunci, ieșea în 
faţa casei, se așeza pe bordura trotuarului și parcurgea 
orizontul cu o lentă privire circulară. Cătunul ocupa 
centrul unei săli lipsite de deschideri, un paralelipiped 


de beton cenușiu căruia i se badijonase plafonul într-un 
albastru agresiv și cele patru laturi cu verde ca 
spanacul. Era ca o cutie închisă ermetic, o cutie căreia 
n-aveai nicio șansă să-i ridici capacul. 

— Sunt și alte cutii deasupra noastră și lângă noi? 
întreba. E ca o stivă de lăzi la un magazin? 

— Da, aproape și cum această stivă formează un cub 
perfect, i se spune orașul-cub. 

— De ce nu mergem niciodată să vedem deasupra 
sau dedesubt cum sunt celelalte sate? 

Nu pusese bine întrebarea că tânăra femeie păli, 
întoarse capul și se angajă într-o mulţime de activităţi a 
căror urgenţă nu-i mai lăsa timp să răspundă. 

Într-o zi când își însoțea mama la o distribuire de 
tablete nutritive, zări pentru prima oară în viaţa lui 
poarta liftului. Era un panou metalic de-un galben de să 
scrâșnești din dinţi, care se decupa în zidul de beton ca 
o verucă pe fruntea unei tinere fete. 

— Acolo-i ascensorul? se interesă el cu degetul întins. 
De ce nu urcă nimeni? 

De astă dată femeia îl plezni și observă că arunca în 
jur priviri înfricoșate ca și cum s-ar fi temut ca 
întrebarea fiului ei să nu fi fost auzită. 

Putin mai târziu, împins de curiozitate, i se întâmplă 
să intre fără să bată la ușă în încăperea unde mama sa 
făcea baie. In momentul când aceasta se ridica în 
ciubărul de lemn ca să apuce un prosop distinse foarte 
clar lucirea unei bile de crom fixate în șalele ei, chiar 
deasupra feselor. Crezu că e vorba de o bijuterie. 

La cinci ani i se dădu prima carte de instruire civică. 
Era un volum gros cu pagini cartonate lipsite de text și 
acoperite cu ilustraţii grosiere care-l speriară un pic. O 
răsfoia așezat pe genunchii mamei, cu spatele rezemat 
de sânii ei moi și calzi. Ea recita pasajele din tabela 
poruncilor, înveșmântând fiecare verset într-o melodie 
acidă câtuși de puţin neplăcută pe care David o numea 
„vocea ei de măr verde”... 


— Fiecare celulă e o ţărișoară, dar cum locuitorii ei 
nu cunosc alt orizont decât cei patru pereţi, nu poate fi 
vorba ca ei să ducă război cu vecinii sau să râvnească 
teritoriul unui alt clan. Etanșeitatea e condiţia păcii 
însăși, iar non-circulatia suprema ei garanţie... 

Nu peste mult, știu că accesul la lifturi și folosirea lor 
erau strict interzise. Religia cubului se rezuma la două 
cuvinte barbare: „etanșeitate” și „îngrădire”. 

— Dar de ce? repeta el fără încetare. 

— Pentru că orașul nu e cu-adevărat un oraș, fiule, ci 
un adăpost, înţelegi acest cuvânt? Un adăpost închis 
ermetic, fără nicio deschidere la exterior, un soi de 
coajă de ou care ne apără de ceea ce se află afară. 

— Ce e afară? 

— Moartea, David. Boala și moartea. Acum mult timp, 
lucruri îngrozitoare s-au petrecut în exterior. Oamenii s- 
au înfruntat cu arme  bacteriologice.  Microbi 
înspăimântători care au pustiit totul, oameni, animale, 
plante. Rele necruțătoare s-au abătut asupra lumii: 
frigurile, näduselile, buboaiele, copturile. Epidemii ce se 
credea că pot fi înfrânate s-au dezläntuit, rezistând 
tuturor, frigului, focului, timpului însuși. Atunci s-au 
construit adăposturi autonome de supraviețuire. 
Adăposturi gigantice: orașele-cuburi. 

In lumina acestor dezvăluiri înțelese în sfârșit 
dragostea mamei lui pentru ablutiunile repetate, 
tampoanele muiate în dezinfectant cu care îi freca ea 
mâinile și gura de mai multe ori pe zi, frica ei la cel mai 
mic strănut, înverșunarea de-a fierbe furculite și 
tacâmuri înainte de-a le folosi, mănușile a căror purtare 
sistematică în afara casei o preconiza, la fel ca și 
interdicția hotărâtă de a săruta străinii. 

— Dacă tatăl tău mai era aici, oftă ea, ti-ar explica 
toate astea mult mai bine decât mine. 

Dar tatăl lui David era mort, sau plecat, nu se prea 
știa, așa că băiatul trebui să se aplece asupra cărţii de 
instruire populară ca să știe mai mult. Desenele îl 


înspăimântau, mai ales unul dintre ele care reprezenta 
orașul sub forma unui seif uriaș marcat cu o cruce roșie 
și pe care o armată de fiare hidoase, toate numai cozi, 
gheare si colti, îl asaltau cu mișunarea lor ucigașă. 

— Bineînţeles, toate astea datează de mai multe sute 
de ani, observă tânăra femeie frictionâändu-si subsuorile 
și locul dintre picioare cu alcool, dar răul a rămas și de- 
asta nu trebuie să ieșim. Orașul e ca un spital și fiecare 
unitate e o cameră. 

— Dar noi nu suntem bolnavi! 

— Noi nu, dar ce știm de vecinii noștri? Cine poate 
afirma că cei de sus sau de jos nu sunt atinși? Intelegi 
de ce a fost nevoie să ni se interzică să călătorim, să 
urcăm în lift și să mergem în vizită la alte etaje? 

— Dar atunci la ce servește cabina? 

— La transportul medicilor. Numai ei au dreptul s-o 
folosească pentru a inspecta unităţile. Li se mai spune și 
liber-călători. 

David înclină capul. Una dintre ilustraţii înfățișa 
tocmai un grup de oameni în scafandri de pânză albă 
debarcând dintr-un ascensor. Feţele lor (protejate în 
niște bule de plexiglas) radiau de bunătate. 

— I-ai văzut vreodată? întrebă el într-o zi învârtind 
cartea sub nasul mamei. 

— Nu, icni ea înfiorându-se si mai bine că nu! Stii, e 
semn rău când îi vezi sosind. Mă rog, așa se spune! De 
altfel, ce vin să facă? Toată lumea e bine-sănătoasă aici, 
etanșeitatea ne protejează de rele. Da, e sigur, aici ne 
aflăm în siguranţă. 

Dar nu părea prea convinsă. 

David se hotări ca mai târziu să se facă medic. Astfel 
putea călători din unitate în unitate fără a încălca nicio 
regulă, dar acest ultim gând îl păstră ascuns. 

În fiecare duminică, tânăra femeie îl ducea la 
ceremonia religioasă a dezinfectării. Lui David nu-i 
plăcea deloc acea întrunire. Trebuia să te dezbraci în 
pielea goală, să îngenunchezi pe betonul care făcea să 


te doară genunchii și să astepti ca un soi de preot să 
treacă printre rânduri pentru a te mânji cu o soluţie 
brună botezată „alcool iodat”. David apleca în piept 
capul așa cum cerea ritualul dar nu înceta nicio secundă 
să-și observe vecinii. Detesta în special privirile grele 
ale bărbaţilor pe sânii și pântecul mamei lui, acolo unde 
avea păr între coapse. La sfârșitul rugii, se ridicau unul 
câte unul, mergeau spre altarul însemnat cu o emblemă 
a crucii roșii, iar preotul le depunea pe limbă o pastilă 
albă denumită „penicilină”. Apoi toată lumea se apuca 
să cânte imnul profilaxiei: „Doamne, apără-ne de 
epidemii, de infecţie și de puroaie...” după care se 
despärteau până duminica următoare. David știa că 
tovarășii săi își râdeau de el. Cineva pronuntase chiar 
cuvântul ,superstitie” pe care David nu-l întelesese. 

— Nimic nu-i de prisos când e vorba de securitate! 
obiecta maică-sa. De altfel, nu sunt numai microbii. 
Ingrädirea ne apără si de răutatea celorlalţi. Nu toate 
unităţile sunt locuite de oameni civilizati, știi? Există 
barbari pe care-a trebuit să-i izoleze și mai mult decât 
pe noi. 

Și pentru a N-a oară îi povestea istoria ocnei de lemn. 

— În primele vremuri ale cubului, unii și-au pus în 
minte să conteste puterea Directoratului, care se află 
foarte departe deasupra noastră, la etajul rezidenţial al 
conducătorilor. Erau oameni cupizi și cruzi care-și 
treceau viața ticluind comploturi, ascutindu-si armele în 
așteptarea unei lovituri de stat. A fost nevoie să-i exileze 
pentru totdeauna într-o unitate privată de metal. O 
celulă unde e imposibil să-ți procuri un gram de fier și 
unde toate obiectele sunt de lemn! Nici vorbă să-și 
fabrice arme! Trăiesc ca niște sihaștri în lumea lor de 
scânduri, ca niște fiare dăunătoare cărora li s-au pilit 
ghearele. Ce crezi că s-ar întâmpla dacă asemenea fiinţe 
ar ajunge să preia controlul lifturilor? Din fericire, 
implantul le interzice să urce în cabine, îi apără contra 
lor-înșile și totodată și pe noi. Vei avea și tu un implant 


mai încolo... 

Atunci își sălta cămașa, trăgea în jos fusta, pentru a-i 
permite să atingă mica bilă de metal din scobitura 
rinichilor, murmurând cu o voce tandră: „Da' nu, nu 
doare, câtuși de puţin!” 

— Şefii cubului sunt toţi doctori? se interesă David, 
plin de gânduri ascunse. 

— Da, toţi. Veghează asupră-ne, asupra solidităţii 
cubului, asupra zidului ce ne izolează de exterior. 

— Se uită să nu fie găuri? 

— Da, așa e. Nicio gaură, nicio crăpătură. Nimic 
decât un înveliș neted, dur, solid, fără ferestre, fără uși. 
Un ou pe care nimic nu l-ar putea sparge, niciodată. 

lar noaptea, ghemuit în fundul patului, se imagina 
înveșmântat în scafandru alb și cască transparentă, 
ascultând pereţii cu un ciocănel, în vreme ce de partea 
cealaltă a zidului mișunau microbii. 

N-au început să vorbească despre „termite” decât 
trei ani mai târziu. 

La început nimeni nu le dădu cu adevărat atenţie, 
apoi din pereţi se auziră rontäituri, ca si cum ceva s-ar fi 
apucat să foreze zidăria. Uneori zgomotul se apropia, 
sau se îndepărta. În anumite momente se auzea 
deasupra capului, alteori în pereţi sau pardoseală. 
Noaptea îl distingeau limpede și această ameninţare 
invizibilă excita imaginaţia. 

— E ca o cârtiță! 

— Mineri care sapă! 

— Mai curând o ramă de metrou! 

Bineînţeles că nu văzuseră niciodată cârtite, mineri si 
cu atât mai puţin metrou, dar se refereau la amintiri din 
lectură, la fotografii din vechile enciclopedii ce încă mai 
puteau fi frunzărite în biblioteci, la filmele istorice pe 
care le difuza câteodată televiziunea prin cablu. Si 
angoasa creștea. 

— Betonul lucrează! declarau spiritele tari. Nimic 
mai firesc, n-aţi auzit niciodată un dulap trosnind? 


Adevărul sosi prin canalul consolelor de legătură 
conectate la Directorat. O specie de insecte necunoscute 
se deplasau de-a curmezișul arhitecturii orașului, 
scobind galerii în beton la fel cum rod carii lemnul unei 
mobile vechi! Nu se știa nimic despre ele, observatorii le 
descriau drept animale enorme blindate în carapace de 
chitină și ale căror mandibule puteau perfora și 
materialele cele mai dure. Odată ieșite din gaura lor, 
devenea deosebit de dificil a le face să dea-napoi, cleștii 
lor frontali fiind capabili să foarfece o grindă de oţel, iar 
labele secretau un acid înfiorător de coroziv care lăsa în 
urma lor prelungi dâre carbonizate. 

— Inexplicabil fenomen de mutație! exclamau rarii 
experți. Putem considera oricum că insectele supuse 
anumitor radiaţii... 

— Halucinatie colectivă! replicau incredulii. 

Mama lui David reactionä foarte rău. In câteva 
săptămâni își pierdu toată vivacitatea, toată bucuria de 
a trăi, pentru a se zidi într-o tăcere înfricoșată. Când se 
ducea la toaletă, băiatul o surprindea adesea, noaptea, 
în picioare pe întuneric, cu combinezonul de nylon roz 
lipit de corpul transpirat și urechea ciulită... 

— Nu înţelegi, așadar? gemea ea la întrebările lui. 
Dacă fiarele astea străpung găuri, s-a sfârșit cu 
etanșeitatea, cu îngrădirea! Totul se ia de la început, 
microbii vor circula din nou în voie! Vine moartea, 
David! Moartea! 

Mulţi gândeau ca ea și mesa dezinfectării de 
duminică dimineaţa își văzu crescând în mod deosebit 
numărul fidelilor. 

De mai multe ori pe zi, tânăra femeie se retrăgea în 
odaia ei pentru a se dezbrăca și a și da pe trup cu alcool. 
Freca, freca, smulgându-și pielea în locurile mai 
sensibile. 

Curând deprinse obiceiul de-a purta în permanenţă 
mănuși de cauciuc, precum și o mască de gaze care-i 
ascundea toată partea de jos a feţei. lar David observă 


că de-acum evita să-l mai atingă ca și cum ar fi fost 
purtătorul cine știe cărei boli tainice. 

Ca să le pună capac la toate, se află că insectele 
străbătuseră dintr-o parte-ntr-alta zidurile mai multor 
unități, că barbarii condamnaţi la ocna de lemn 
profitaseră pentru a se strecura în celulele astfel atinse 
și a jefui obiecte metalice: cuțite, securi, etc. Din ziua 
aceea, nimeni nu-i mai numi altfel decât „hoţii de fier”. 

Starea mamei lui David se înräutätea rapid. Fobia ei 
de microbi o împinse să trăiască scufundată într-o 
putină umplută cu o soluţie dezinfectantă care îi arse 
epiderma în intervalul a două zile. Trebui internată în 
spital iar David se pomeni pensionar al unui institut de 
educaţie specializată, supranumit mai curând 
„orfelinatul”. 

Timpul se imobiliză într-o suită de zile asemănătoare 
toate una cu alta. Apoi zilele deveniră săptămâni, 
săptămânile luni, lunile... 

David nu-și mai revăzu niciodată mama. Mult mai 
târziu avea să afle că fusese internată la modul definitiv 
și unul din tovarășii lui de cameră exclamă: „I-au făcut 
de petrecanie, pe bune! Stii bine că nu se păstrează în 
cub nebunii!” 

David îl lovi în faţă, spărgându-i doi dinţi. Ceea ce îl 
costă o lungă ședere la carceră. 

Anii trecură. Nu mai dorea să fie medic, ci cântăreţ 
de varietăţi. Trecu numeroase teste de aptitudini, 
multiplică demersurile... 

Câteodată se gândea la termitele ce rodeau orașul, la 
hoţii de fier ce se strecurau pe urmele insectelor, la 
mama sa închisă undeva. Cel mai adesea se forța să nu 
se gândească la nimic. 

Când a atins vârsta legală, ordinatorul i-a decis 
repartiţia. 

Si aceasta a fost sala de curätätorie. Waldo. 

Infernul dunei. 


Capitolul II 


David se trezi cu mult înainte să fi răsunat apelul 
sirenei. În ciuda corectiilor aduse reglajului climatizării, 
în pivniță domnea o înăbușeală de seră. Cu tâmplele 
zvâcnindu-i, ieși din cabina de odihnă și făcu câţiva pași 
la poala dunei. Un curent vag de aer sosi să-i mângâie 
trupul gol și, preţ de-o secundă, se simţi mai bine. O 
mână se mișcă la picioarele lui, deschizându-se și 
închizându-se spasmodic. Putin mai sus, carcasa unei 
fete de plăceri își agita bazinul într-un scârtâit oribil de 
articulaţii ruginite. Mereu același lucru: roboții se 
trezeau instantaneu, se producea o scânteie care alerga 
în lungul circuitelor, făcându-i să-și recapete o viaţă 
aparentă, apoi bateriile cedau și scheletele recădeau în 
nemișcarea lor iniţială. 

Observă cu mirare că gunoierul șef era deja treaz. 
Aplecat asupra unei mese de lucru, se agita gâfâind, cu 
indispensabilul pătat de aureole mari de sudoare. 
Zărindu-l pe David, chipul i se crispă, ca al unui copil 
surprins asupra faptului și schiţă un salut jenat. 

Un android îmbrăcat în alb zăcea pe masă. Un 
„bărbat” tânăr în bluză si sort de tenisman, cu o rachetă 
în mâna dreaptă. Waldo termină de reînșurubat placa de 
acces la reglajul circuitelor. 

— Uite ce-am recuperat în dimineaţa asta! exclamă el 
pe un ton fals scandalizat. Un android de plăceri 
sportive. Impecabil! Te asigur, am verificat, totul, 
funcţionează la perfectie. Ce porcărie! 


David ridică din umeri. 

— Dacă l-au dat de-a dura pe tobogan, înseamnă că 
are un defect de fabricaţie, știi bine. 

Grasul încruntă sprâncenele furios. 

— Un defect? Un defect! Te-oi pricepe mai bine ca 
mine, poate? N-ai fi-n stare să repari o râsnitä de cafea, 
hai, fă pași! 

David se îndepărtă. Era inutil să insiste, oricum 
gunoierul nu făcea decât ce-l tăia capul. Avea să 
cârpească androidul revânzându-l pe ascuns burghezilor 
scăpătaţi dornici să-și asigure un anumit nivel dar 
incapabili să cumpere un automat nou. Asemenea 
practici erau interzise cu strășnicie. Orice robot sosit în 
sala de curätätorie trebuia să fie scrupulos demontat. 
Dar Waldo se făcea că plouă, rafistolând specimenele 
mai prezentabile si strecurându-li-le la pret redus 
„clienţilor” care veneau să-l viziteze o dată sau de două 
ori pe săptămână. 

Cu puţin timp în urmă, Waldo pusese mâna pe un 
robot kineto-terapeut pe care un club sportiv îl 
basculase în toboganul de gunoi. Cu răbdare, colmatase 
rupturile dermei  cauciucate, îndreptase caroseria 
pieptului și-a umerilor care suferise de pe urma căderii, 
schimbase două sau trei microprocesoare arse înainte 
de-a-și ascunde comoara în remiza de scule. În general, 
când încheia o „afacere”, îi abandona câţiva dolari 
coechipierului său. O cale de-a-i cumpăra tăcerea, 
poate? _ 

Un pocnet sec îl făcu pe tânăr să tresară. Intorcând 
capul, văzu că tovarășul său îl pusese pe tenisman pe 
picioare. Zgomotul aparţinea primei mingi izbite cu 
racheta. Propulsată de un rever zdrobitor, sfera de 
cauciuc traversase sala cât era de lungă pentru a se 
pierde în întuneric. 

— Dă prea tare! observă David, are tensorii dinamici 
stricati. 

Waldo îi răspunse cu o înjurătură. Deja androidul 


vârâse mâna în buzunar, scoțând un nou proiectil. 
Mingile erau fabricate la cerere, în abdomen, un tub 
cotit aducându-le printr-o ruptură a stofei direct în 
buzunarul șortului. Racheta șuieră, culegând din zbor 
mingea Moonlup specială. David avu senzaţia că aude 
trecând o ghiulea de tun. 

— Ce-ai să-i reproșezi? horcăi Waldo tăind contactul, 
e perfect. 

David săltă din umeri. N-avea niciun chef să discute. 
Îmbrăcă rapid cămașa de zale, își încheie centura și päsi 
spre șantier. O nouă zi de muncă îl aștepta. Ispita 
câștigului îl făcea pe gunoierul șef tot mai imprudent. 
Un defect de fabricaţie era un defect de fabricaţie. Dacă 
se socotise potrivit să se debaraseze de androizi, 
însemna că erau consideraţi periculoși și puţin fiabili, 
chiar după reparare. David își făcuse o regulă din a nu 
devia niciodată de la acest postulat fundamental. 

Lucrară până la ora două după-amiază fără să 
schimbe o vorbă; exact în acel moment, David auzi 
termitele. Imediat, Waldo păli și alergă să aducă pușca 
de serviciu pe care o păstra încuiată în fundul unui 
dulap metalic. 

În prezent, un râcâit surd făcea să vibreze zidurile 
sălii ca și cum ceva s-ar fi deplasat prin interiorul 
pereţilor, înghițind zidăria dumicat după dumicat. 

David nu văzuse niciodată termitele altfel decât în 
filme sau benzi desenate, dar aspectul acestor 
locomotive de chitină, precedate de amalgamul bucal al 
organelor sfărâmătoare mustind de acid, îl îngheţase 
până-n măduva oaselor. Se spunea azi că o colonie de 
asemenea fiare coșmarești se răspândiseră de-a latul 
fundațiilor orașului, forând pereţii, străpungând galerie 
peste galerie astfel încât să mineze temeliile anumitor 
unități. Grota curätätoriei era una din ţintele lor 
favorite, fiind hămesite după firul de cupru compunând 
partea predominantă a circuitelor electronice ce 
umpleau roboții. Când cleștii lor frontali răsăreau din 


perete, forfecând grinzi de otel si zidärie, era imposibil 
să mai fie respinse. Waldo, unul, pretindea că le-ar fi 
oprit în două rânduri trăgându-le între ochi mai multe 
salve de proiectile antitanc, gloanţe perforante 
concepute să pătrundă prin plăci blindate de trei 
centimetri grosime; dar David nu putuse niciodată să 
determine dacă era vorba de fapte reale sau de 
fantasme războinice născute dintr-un abuz de bere 
alcoolizată. 

Rămaseră un lung moment imobili, căutând să 
localizeze deplasarea insectelor, cu tâmplele asudate și 
mâinile umede. Trepidatia monstruoasă făcea ca solul să 
vibreze ca o piele de tobă, zguduind muntele de fiare, 
făcând să se nască ici și colo avalanșe de capete și 
mâini, pâraie de buloane care șiroiau pe pante cu 
vâjâituri de roi nebun. Apoi vâltoarea se îndepărtă fără 
ca niciun perete să cedeze locul invaziei coleopterelor 
devorante. 

Waldo încetă să mai strângă patul puștii și pometii 
săi își recăpătară obișnuita culoare violacee. 

— Ne-au cam trecut sudorile, mititelule! sughiţă el. 
Al naibii ce ne-au trecut! Am crezut că de data asta am 
încurcat-o! 

Fugi să pună la loc arma în suport și, din aceeași 
mișcare, destupă trei sticle de bere brună cărora le goli 
conținutul dintr-o suflare. 

Totuși, în aceeași seară, gunoierul șef regăsindu-și 
tot curajul, întreprinseră un rond de inspecţie în lungul 
peretelui de sud. Merseră o oră încheiată, David în faţă, 
cu un felinar de vânt înălţat în mâna întinsă, Waldo pe 
urmele lui, cu pușca la șold și un cartuș pe ţeavă. 

Băiatul nu era deloc liniștit, nu din cauza unei 
eventuale întâlniri cu termitele, ci pentru că se temea ca 
grăsanul - al cărui echilibru devenea cu fiecare ceas tot 
mai precar - să nu se împiedice, expediindu-i astfel un 
glonţ exploziv în spate. 

Se poticniră în sfârșit într-un morman de moloz 


înnegrit dincolo de care se deschidea täietura perfect 
circulară a unui tunel cu pereţii acoperiţi de funingine. 
Dinăuntru răzbătea o putoare puternică. 

— Rahat! mormăi Waldo dând înapoi prudent. Tot au 
venit! 

David făcu o mutră, gaura părând veche, căci 
salpetrul începuse să-i festoneze marginile. Animalul 
venise și plecase din nou cu multe luni în urmă, dar 
obezul nu era de aceeași părere. Bătu precipitat în 
retragere, abandonându-și de îndată ideea inspecției. 
David nu vedea niciun inconvenient în asta - era 
epuizat. 

A doua zi era duminică, așa că nu se treziră decât 
foarte târziu. Credincios ritului stabilit, Waldo ieși în 
indispensabil din cabina cu geamuri, cu bilele de 
pétanque în mână si se apucă să masacreze o jumătate 
de duzină de capete pe etajera „jocului de-a măcelul”. 
Delphora nu supravieţui bombardamentului. Un proiectil 
îi desfundă fruntea, făcând să-i tâsneascä din orbite 
lentilele fotosensibile. O a doua lovitură îi smulse 
maxilarul, împrăștiind dinţii fals pätati de tutun. 

Puțin mai târziu după-amiază, se prezentă un cuplu, 
stânjenit în hainele sale de sărbătoare. După mai multe 
parlamentari, Waldo reuși să le vândă cei doi roboţi pe 
care-i păstra în rezervă: tenismanul și maseurul. 
Bărbatul se entuziasmă la vederea sportivului, nevastă- 
sa - cu fizicul învăluit - la cea a kineziterapeutului. 
Odată târgul încheiat, cei doi burghezi își încărcară 
achiziţiile în ascensor și-și luară zborul spre etajele 
superioare, convinși că au realizat o afacere grozavă. 

— Pentru tine! scuipă gunoierul aruncând două mici 
bonuri în direcţia lui David. Pentru osteneala pe care ti- 
ai dat-o să mă-ncurajezi. 

Câteva ore mai târziu, în timp ce David își făcea 
siesta, îl trezi o detunătură foarte apropiată. În timp ce 
sărea în picioare, îl văzu pe Waldo alergând cu 
răsuflarea tăiată. 


— Hoţii de fier! gâfâi grasul. lar ăștia! Si să mai zici 
de tupeu! Cred c-am doborât unul. 

Tânărul se frecă la ochi. În anii din urmă, hoţii de fier 
nu încetaseră să întreţină cronicile. Puterea centrală 
care-i izgonise datorită pornirilor lor belicoase nu 
reușise totuși să le înfrâneze notoria agresivitate. Un 
implant asemănător celui al gunoierilor îi condamna în 
principiu la o viață sedentară, consemnându-i în 
reședința vreuneia din multiplele pivnițe ale orașului și 
interzicându-le definitiv uzul lifturilor, dar cu toate 
acestea nu renunţaseră o secundă la vechile lor planuri 
de cucerire. Slujindu-se de resursele enclavei lor 
populată doar de obiecte din lemn, își fabricaseră pari, 
arcuri, săgeți, precum și câteva sulițe întărite în foc. 
Pentru a fura fier, își asumau în mod curent riscuri 
enorme. Folosind tunelurile săpate de termite, se târau 
până la sala curätätoriei, subtilizând câteva bucăţi de 
oţel si dispăreau de îndată, gonind prin spaţiul 
tunelurilor cu o repeziciune obligând la admiraţie. 

Mulţi pieriseră trezindu-se brusc nas în nas cu o 
insectă furioasă scârtâind din mandibule. Dar confrații 
lor nu renuntau pentru atât. Fiecare bucată de oţel era 
topită, ciocănită, lucrată și pilită cu instrumente furate 
de ici, de colo. Şi lingourile de fier deveneau pumnale, 
spade, ba chiar și pistolete, când recolta de salpetru și 
sulf natural permitea fabricarea cartușelor. 

Da, hoţii de metal erau niște fanatici de temut. Se 
pretindea că singura lor ambiţie era că, odată suficient 
de înarmaţi, să ducă războiul din sală în sală, servindu- 
se de galeriile forate de termite ca de niște tuneluri de 
invazie și să stabilească prin forță un imperiu subteran 
în așteptarea revanșei definitive care-i va aduce iarăși 
să domnească asupra cubului. Incursiunile lor autorizau 
tirul fără somaţie și execuţia sumară. Dar înainte să te 
joci de-a justitiarul trebuia să iei bine seama să nu te afli 
în bătaia sägetilor lor. Mai mult de-un gunoier o aflase 
pe cheltuială proprie. 


David avu grijă să-și tragă cămașa de zale și-l urmă 
pe Waldo, care fremăta de nerăbdare. 

— l-am venit de hac! repetă acesta agitând pușca a 
cărei ţeava fumega încă. Asta se află, o să m-aleg c-o 
primă! 

Escaladară duna, încovoiaţi, ajutându-se cu mâinile și 
încercând să-și păstreze echilibrul în pofida capetelor ce 
li se rostogoleau sub tălpi și a mâinilor ce li se încleștau 
convulsiv de glezne. 

Omul era culcat pe spate, cu o pată întunecată și 
cleioasă de-a latul pieptului, acolo unde îl atinsese 
glontul. Purta o curioasă cască din lemn asemănătoare 
celor folosite de către minerii din adânc și înzestrată 
deasemenea cu o mică lampă reflectoare. O bâtă îi 
atârna la brâu, ca si un pumnal de os extrem de ascuţit. 
În desaga agätatä de umăr găsiră mai multe plăci de 
metal lucitor. 

— Ticălosul! mârâi Waldo în semn de oratie funebră. 

În aceeași clipă o săgeată spintecă aerul, izbind 
lateral cămașa de zale a lui David. 

Instinctiv se aruncară pe burtă, julindu-și feţele de 
numeroasele resturi ce alcătuiau duna. Grasul trase la 
nimereală, dar glontele se duse să se piardă undeva în 
fundul sălii după ce ricosase urlând asurzitor. Înainte să 
poată reacționa, văzură un tânăr sărind spre 
deschizătura galeriei și dispărând târâș, trăgând în 
urma sa arcul si tolba cu săgeți. 

— A priceput lecţia! rânji Waldo. N-o să-l revedem 
prea curând! 

David era mai puţin optimist. Săgeata lunecase pe 
zalele hainei de protecţie fără a reuși să le străpungă. 
Avusese noroc. 

Apucând cadavrul de picioare și mâini, coborâră 
colina de fiare. Ajunși jos, Waldo se repezi la consola 
ordinatorului pentru a afla dacă se acordă primă cu 
ocazia morţii unui rebel, dar mașina pârâi un răspuns 
negativ, susținând că nu era vorba decât de un pur act 


de legitimă apărare si că în niciun caz capul hotilor de 
fier nu era pus la preţ. Această știre provocă mânia 
gunoierului șef și, cu lovituri de călcâi, aruncă leșul 
victimei în gura incineratorului de serviciu. 

Duminica se încheie fără alt incident iar David își 
regăsi cu plăcere patul. 

Totuși, noaptea, fu asaltat de un presentiment straniu 
și, pentru prima oară de multă vreme, își visă mama. 
Rămase o oră întreagă culcat pe prici, acoperit de o 
sudoare năclăioasă și cu pieptul comprimat de spaimă. 
Apoi fenomenul se estompă, dar nu putu scăpa de 
certitudinea că se pregătea o catastrofă. O catastrofă în 
care va fi direct implicat. În acel moment încă nu putea 
ști cât de aproape era de adevăr! 


Capitolul III 


Ziua de luni începu în chip curios. David era aplecat 
în vârful colinei de mai bine de-o oră, cu cleștele tăietor 
în mână, când ascensorul începu să murmure, anunțând 
sosirea unui vizitator provenind de la etajele superioare. 
Era un fapt rarisim în zilele lucrătoare și se îndreptă 
instinctiv, gândindu-se că nu putea fi vorba decât de o 
vizită oficială. 

Nu se înșela. Poarta cabinei culisă dinaintea a doi 
gardieni în ţinută de luptă, cu viziera căștii coborâtă pe 
ochi, șoldul flancat de un pistolet-explozor cum nu se 
mai vedeau decât rareori. O duzină de bărbaţi și femei îi 
urmau, tepeni și muţi. Militienii le comandară să iasă și 
- după tonul folosit - David ghici că erau androizi. Erau 
roboţi de mare preţ și cu o finisare impecabilă, care 
aveau programată chiar și cea mai mică palpitatie a 
nării. Observându-i, tânărul reperă imediat o duzină de 
ticuri a căror imprimare pe fișă perforată trebuia să fi 
costat o avere: femeile își mușcau buza inferioară sau își 
aruncau părul peste umeri dintr-o mișcare nervoasă a 
cefei, bărbaţii fluierau ușurel sau își trosneau degetele. 
Hainele lor, reduse la minimum, se compuneau în total 
din slipuri de baie din lame auriu sau argintiu și din 
areole adezive pentru specimenele de sex feminin. 

— Serviciul special, azvârli cu o voce fără drept de 
apel cel mai vârstnic din cei doi gardieni, distrugere 
prioritară și totală de efectuat pe loc. 

Era neobișnuit, dacă nu chiar neliniștitor. Waldo 


dansa de pe un picior pe altul, fascinat de frumusetea 
androizilor si gama posibilităţilor lor gestuale. Nu era 
câtuși de puţin nevoie să fii vrăjitor pentru a ghici ce i se 
petrecea în cap. Dacă ar fi putut pune deoparte una 
singură din aceste mici bijuterii cibernetice, ar fi obținut 
o avere de pe urma cumpărătorilor săi clandestini. 
Asemenea mașinării nu se găseau de vânzare la liber. În 
majoritatea timpului erau construite la comandă 
specială pentru a răspunde dorințelor - sau fantasmelor 
particulare - ale vreunui magnat financiar. 

— Îi ardem? bâlbâi grasul. Dar de obicei... 

— Îi incinerati, întrerupse polițistul, fără să practicati 
nicio recuperare. Sunt roboţi criminali amestecați într- 
un complot contra siguranţei Statului. Nu se știe în ce 
măsură au putut fi programati pentru o eventuală 
acţiune teroristă. Proprietarul lor face obiectul unei 
urmăriri înaintea înaltei curți de justiţie. Nu vă 
amestecați în politică si făceţi-vă treaba! 

Waldo bătu imediat în retragere și fugi să activeze 
cuptorul. 

— Uitaţi, observă el servil, trebuie să așteptăm un 
sfertulet de ceas... Poftiti să beti ceva? 

Gardienii se destinseră. Unul merse chiar până la a-și 
descheia casca. 

— David! strigă gunoierul șef. Ocupă-te de paiate de 
cum e gata incineratorul! 

Tânărul cobori panta accidentată, îi salută rapid pe 
cei doi sticleti care se instalau deja înaintea cutiutelor 
cu bere și merse spre roboții ai căror ochi goi fixau un 
punct invizibil, drept în faţa lor. Erau într-adevăr piese 
frumoase, cu textură perfectă și gândul la cuptorul ce- 
avea să-i reducă la băltoace uleioase îi fu cu adevărat 
dezagreabil. Îi comandă cu voce scăzută, ordonându-le 
să se alinieze în șir indian ca pentru o vizită medicală. 
Brusc, în timp ce se apropia de ultimul android, mâna 
acestuia i se strânse peste pumn... Era o tânără femeie 
cu faţa netedă încadrată în suvite negre și o lucire de 


panică licărindu-i în privire, iar sânii goi i se înältau în 
ritm precipitat. 

— Ajută-mă! șopti ea cu voce stinsă. Te implor, ajută- 
mă! 

David își retinu cu mare efort un strigăt de surpriză. 
O femeie adevărată? O ființă omenească amestecată 
printre roboţi! 

Dădu înapoi, întinse degetele. Pielea burtii era caldă, 
iar sub globul dur al sânului stâng inima bătea 
nebunește. „Asta nu-nseamnă nimica, se apucă el să 
gândească, automatele de asemenea calibru trebuie să 
fie echipate cu încălzitoare dermice și simulatori 
cardiaci.” Totuși, niciodată un golem n-ar fi putut lua 
inițiativa unui apel de ajutor. Mașinile n-aveau suflet, 
nici sentimente, iar eventuala lor distrugere nu le 
emotiona în niciun caz. 

Între timp cuptorul ajunsese să duduie ca o forjă, 
aprinzând văpăi roșii în sală... 

— Ajută-mă, repetă tânăra, repede! O să fac tot ce 
vrei... 

David rămase încremenit, incapabil de o reacţie 
coerentă, copleșit de surpriză. 

Fără să mai reflecteze indică poarta remizei unde 
Waldo își ascundea specimenele de contrabandă și 
aruncă o privire neliniștită în direcţia milițienilor. Dar 
nimeni nu-i dădea atenţie. 

Când întoarse capul, fata dispăruse. Se scutură, făcu 
să culiseze capacul incineratorului strigând: „Unu!” 
Copoii tresăriră. 

— Hei! strigă cel ce părea să fie șeful, nu-ncepe fără 
noi! 

Berea le împurpurase pometii. 

— Scuzati, se rugă David, nu vroiam să vă deranjez; e 
foarte important? 

Miliţianul făcu un gest vag și strânse din fălci, furios 
că se lăsase prins în flagrant delict de neglijenţă. 

— Haide! Continuă! 


— Daţi-vă putin înapoi, făcu tânărul fals amabil, mai 
sunt trâmbe de foc și n-aș vrea să vă stric frumoasele 
uniforme... 

Luă de mână primul android întrebându-se dacă rolul 
său de nătărău era convingător. Gărzile se supuseră, 
impresionate de gura roșie și sforăitoare a calcinatorului 
cu răsuflare arzătoare ce irita pielea. 

— Doi! urlă David pentru a domina trosniturile 
rugului. O jerbă de scântei izbucni, tornadă pâlpâitoare. 

— Bine bine, i-o reteză Waldo, știm și noi să 
numărăm! 

David vâri nasul în piept, afișând un aer jignit și luă 
mâna celui de-al doilea robot pentru a-l conduce pe 
marginea gropii. Dintr-un brânci în omoplati îl făcu să se 
răstoarne în pălălaie. 

Deodată, un gând îi tâsni în minte, străpungându-l ca 
un fulger îngheţat: „Și dacă or fi cu toţii OAMENI?” 
Înghiţi dureros. Nebunie! Era o nebunie! Nu, un 
asemenea lucru era cu neputinţă și totuși! Ajungea un 
drog halucinogen, un hipnogen suficient de puternic 
pentru a anihila voinţa. Își dădu seama că tremură și 
trebui să facă un efort cumplit pentru a-și stăpâni 
degetele. O crimă! Nu comitea în chiar acel moment o 
crimă  înfiorătoare? Se apucă să scruteze pielea 
victimelor, căutând urme de sudoare. Dar transpiratia 
nu constituia o probă satisfăcătoare, simulacrele de 
înaltă perfecţionare putând fi capabile de asemenea 
„jocuri de scenă”. 

Cu mâinile și fața înroșite de suflul pârjolitor al 
incineratorului, se forță să-și regăsească stăpânirea 
gesturilor. Când ultimul robot sări în flăcări, văzu că 
avea sprâncenele și părul pârlite. 

— Mirosi a pui fript! rânji Waldo. 

Iar polițiștii îi tinurà isonul. Execuţia nu durase mai 
mult de șase minute. Reînchizând capacul protector, 
constată cu surprindere că niciun pic de miros de carne 
arsă nu se simţea în grotă. „Roboţi!” gândi el, cu 


ușurare. Imediat după aceea, îndoiala reveni: cuptorul 
dădea o asemenea căldură, iar obiectele dinăuntru se 
consumau atât de rapid, încât nu era timp să se 
perceapă nici cel mai vag miros. Strânse pumnii, gemu 
observând că bäsici pline de apă i se înălțau pe falange. 

— Nu-i nimica, comentă Waldo, mergi și ia pomadă. 

— Bun, conchise copoiul, trebuie semnat procesul 
verbal, vă treceţi numele și numerele matricole în 
caseta de jos. 

Scoase din buzunar un carnet și notă. David riscă o 
privire prudentă în direcţia remizei. Dumnezeule! 
Acuma ce va face cu fata? In ce belea se băgase? Semnă 
rapid formularul și deschise dulapul-farmacie. Tubul de 
balsam cicatrizant era pe trei sferturi gol. Renunţă. 

— Ei, salut! 

Militienii reintraseră în ascensor al cărui batant fâsâi 
închizându-se. 

— Destul cu joaca, aruncă Waldo, la treabă acuma! 

Rutina își reintra în drepturi. David se simţi curios de 
liniștit. Totuși, o dată sau de două ori în cursul zilei, i se 
păru că simte apăsarea privirii coechipierului său în 
ceafă. Bănuia gunoierul ceva? Trebuia s-o scoată pe 
necunoscută din remiză cât mai repede, s-o ascundă 
într-un colţ obscur al sălii, în vreo gaură a mormanelor 
de fierărie. Da, dar pe urmă? 

Torturat de preocupare, comise mai multe greșeli de 
demontare și aproape își zdrobi degetul mare al mâinii 
drepte. O angoasă surdă se instala în el. În ce angrenaj 
mortal își vârâse degetele? „Un complot”, spuseseră 
gărzile. Cuvântul îl înspăimânta. De când fusese 
repartizat la brigada de curăţenie, pierduse orice 
contact cu lumea de sus, universul său retractându-se 
progresiv pentru a se ajusta după proporțiile grotei. I se 
părea că noaptea nu mai vine și, când sirena își făcu 
auzit șuieratul eliberator, mai că nu scoase un strigăt de 
ușurare. Trebui însă să rabde totuși două ore în fața 
petei albastre a televizorului până ce Waldo catadicsi să 


se culce. Până la miezul nopţii, David nu îndrăzni să se 
miște. Stând în picioare pe întuneric, asculta zgomotul 
siflant emis de plămânii  grăsanului, sforäiturile 
sporadice ale acestuia ce-l duceau cu gândul la 
scârtâiala unei balamale neunse si bruștele-i gesticulatii 
nocturne. 

Când fu absolut sigur de inconstienta gunoierului, 
ieși din cabina de odihnă, cu o salopetă de pânză pe braţ 
și se apropie de remiză. Tânăra femeie se chircise, cu 
braţele încrucișate pe piept și umerii prinși în mâini. 

— Mi-e frig, cläntäni ea din dinţi, Doamne ce frig mi- 
e... 

— E reacția, murmură el, reversul fricii. 

Îi întinse salopeta. Fata o îmbrăcă neîndemânatică, în 
mod vădit prea putin obișnuită cu acest gen de 
veșminte. Trebui s-o ajute la potrivitul lungimii 
bretelelor. 

— Ceilalţi, șopti el după o clipă, erau... roboţi? 

Femeia își mușcă buzele. 

— Nu... Bărbaţi, femei. Partizani. Fuseseră drogati. 
Nu-i pentru prima oară că folosesc tehnica asta. Au mai 
făcut-o deja de două ori în alte săli de curätätorie. E atât 
de ușor... Cine să verifice? 

— Dar dumneata, de ce... 

Se  așeză,  răsucindu-și între degete suvitele 
întunecate. 

— De ce nu eram sub influenţa hipnoticelor? Am fost 
supusă unui tratament de adaptare progresivă. Sunt... 
Cum să spun? Un agent de „înalt nivel”. 

Işi frictionà braţele cu vigoare. 

— Dumnezeul meu, gemu, întotdeauna-i așa de frig? 

David nu răspunse, năucit de revelaţie. Așadar, 
împinsese ființe omenești în flăcări. Fiinte vii. Făpturi de 
carne și sânge... Doamne! Se lăsă să cadă pe sol. 

— Nu puteam scăpa, explică necunoscuta, erau 
înarmaţi, m-ar fi doborât fără să ezite. Le-ai văzut 
explozoarele? 


— Ştiau... că...? 

— Nu, dar li se băgase în cap că suntem androizi 
programati să distrugem orașul. Am jucat rolul până la 
capăt, sperând într-o minune... 

Rămaseră un minut îndelungat fără să vorbească. 

— Mă numesc Sirce, spuse în sfârșit tânăra pentru a 
sparge tăcerea care devenea apăsătoare, și dumneata? 

— David. 

— Mulţumesc, David. Nu vreau să fiu crudă, ar fi o 
prostie să-ți mulţumesc, dar te-ai băgat într-o mare 
dandana. Dacă descoperă vreodată că m-ai ajutat, au să 
te distrugă ca pe ceilalţi. : 

— Știu, dar la ce bun să mai lungim vorba? In orice 
caz, dac-as fi știut că am într-adevăr de-a face cu ființe 
omenești, n-aș fi putut s-ascult... 

Ușa se deschise brusc cu violenţă, izbind peretele 
remizei. Sirce se ridică, încremenită de surpriză. Waldo 
răsuci comutatorul, inundând debaraua într-o lumină 
albă care rănea ochiul. 

— Stârpitură mică! răcni el în gura mare. Eram sigur! 
Ai sterpelit una! Crezi că nu-ţi observasem manevra? Un 
robot-asasin! Da' vrei să ne facă de petrecanie, sau ce? 

David încercă să-i taie calea, dar pumnul gunoierului 
îl lovi în plin piept, dezechilibrându-l. 

— Ai s-o azvârli în foc, auzi? urlă grasul în culmea 
mâniei. Imediat! Du-te de-aprinde cuptorul, n-am chef 
de belele cu poliţia! Recuperare, de-acord, dacă-i corect 
să-ți faci un bänut, da' să pui deoparte roboti-teroristi, 
asta niciodată! 

— Ascultă... 

— Gura! Și mișcă! 

Tânăra se fixase în poziţie de apărare, neștiind ce să 
facă. Waldo se apropie s-o privească sub nas. 

— De acord, e superbă, observă el putin mai 
îmblânzit, o treabă ca asta n-ai să mai vezi prea curând. 
Inteleg că te-ai lăsat ispitit, dar acum s-a terminat. 
Branșează incineratorul... 


— Pentru Dumnezeu, ascultă-mă! gâfâi David. Nu-i o 
androidă, e o femeie. O femeie ADEVĂRATĂ! 

Waldo ridică din umeri. 

— Bineînţeles, sărman idiot! Asta ţi-a povestit ca să 
se servească de tine! Modelele de clasa asta dispun de- 
o-ntreagă gamă de programe strategice... Si dacă are o 
misiune de îndeplinit... 

— Îi putem cere o dovadă, insistă tânărul, eu unul nu 
știu! Ciupește-i braţul, dacă e umană va sângera! 

— Și cine-o să-mi dovedească că-i sânge ADEVĂRAT? 
rânji Waldo cu toţi dinţii. 

Se räsuci brusc pe călcâie și ieși din baracă 
bodogănind. 

— O să se-aranjeze, se bâlbâi David la adresa Sircei, 
las-pe mine. 

Se repezi pe urmele gunoierului, cu fruntea asudată. 
Totuși, în adâncul lui, era silit să admită bunul simţ al 
obiectiilor tovarășului său: era imposibil să te asiguri de 
natura umană a tinerei femei altfel decât printr-o 
autopsie! 

— O să-ți arăt, eu, ce-are-n burtă, femeia ta 
„ADEVĂRATĂ”! vorbi din gât Waldo ivindu-se din cușca 
vitrată cu bilele de pétanque în mână. 

— Nu! urlă David pierzându-și sângele rece. Nu fă 
asta! Stai! 

Se repezi la bărbatul cel gras, apucându-l de guler, 
dar mâna dreaptă a acestuia din urmă îl lovi în tâmplă, 
băiatul se răsturnă pe spate, cu ochii deodată umpluti 
de steluțe roșii. Printr-o ceaţă somnolentă îl văzu pe 
Waldo apropiindu-se de Sirce, amenintätor. 

— Ia fă-te-ncoa un pic, căprioara mea! gâjâi vocea 
șefului. O să-ţi scot tranzistorii la aer! 

Sirce urlă de durere și David înţelese că un proiectil 
o atinsese cu toată forţa. Adunându-și forţele, reuși să 
se salte în genunchi. 

— Fără maimutäreli cu mine! mârâi Waldo. N-o să mă 
duci jucând comedia femeii rănite. Mai bine na asta. 


David se aruncă înainte, izbind gambele grăsanului 
care-și pierdu echilibrul și căzu înjurând. 

— Javră mică! 

Nu peste mult îl strivea pe băiat cu toată greutatea, 
orbit de furie și alcool. Total paralizat, David văzu un 
pumn ridicându-i-se deasupra feței, un pumn enorm 
încleștat pe o bilă de fontă. În momentul când greutatea 
era pe punctul să se prăvale, trăsăturile grasului 
căpătară o ciudată expresie mirată, apoi din nări îi tâsni 
sânge. Se rostogoli pe spate cu un suspin epuizat, 
eliberându-l pe David din menghina coapselor. 

— Ti-e bine? 

Sirce îngenunchease, un metru mai în spate, cu mâna 
apăsată pe umăr, acolo unde o nimerise prima aruncare 
a gunoierului. David scoase un sforăit. 

— Merge. Dumneata? 

— A dat în mine cu-o bilă, nimic grav. O frumoasă 
echimoză în perspectivă. El, însă... 

— El? 

Tânärul tresäri, devenind brusc constient de 
nemiscarea partenerului său. Waldo se prăbușise de-a 
curmezișul, într-o curioasă postură șuie. O baltă roșie i 
se lätea sub ceafă. 

— Voia să te omoare! spuse stăruitor Sirce. L-am 
lovit cu asta... Prea tare, cred. 

Indică dintr-un gest al bărbiei o cheie franceză mare 
a cărei greutate trebuie că se apropia de cinci 
kilograme. 

Din nou David se simţi asaltat de îndoială. Nu era un 
pic cam prea grea pentru o simplă femeie? Imediat după 
aceea realiză faptul că Waldo era mort și o greață 
insuportabilă îi strânse stomacul. În douăsprezece ore 
reușise să devină complicele a două crime pasibile de 
pedeapsa capitală. „Punct fără întoarcere” - expresia îi 
dansa în cap. 

Se trase la distanţă, ferindu-se de băltoaca de vomă. 
O oboseală intensă îi plumbuia mușchii. 


— Trebuie să plecăm, murmură tânăra; acum ești cu- 
adevărat în pericol. 

— Am să spun că a căzut, șopti David, e posibil un 
accident. 

— Nu după execuţia camuflată de azi dimineaţă! 
observă Sirce. Or să intre la bănuieli. Coincidenta ar fi 
prea enormă. Nu le place să-și asume riscuri, înţelegi? 
Un suspect e întotdeauna mai puţin periculos mort și- 
apoi cuptorul dumitale-i atât de practic! Ai putea fi și 
dumneata victima unui „accident de muncă”, nu? 

David își mușcă buzele. Încerca să-i forțeze mâna? 

— Eu n-am implant, plusă ea; aparţin castei liber- 
călătoarelor, dar nu mi-ar fi deloc imposibil să găsesc un 
etaj sigur și... 

— Nu pot urca în lift, o întrerupse băiatul, eu am 
implant inhibitor! Aș fi imediat paralizat. Un fel de 
tetanos artificial, dacă înţelegi analogia. Electronica mă 
condamnă să trăiesc la același nivel fără a cobori sau 
urca niciodată mai sus de palierul ăsta. 

— În orice caz și eu aș fi foarte repede reperată, 
observă tânăra. Și atunci? 

— Trebuie să ne grăbim. Mâine Directoratul se va 
neliniști de-a nu fi primit raportul codificat pe care 
Waldo îl expedia în fiecare seară. Contabilitatea lui, într- 
un fel. Eu nu știu cheia, nicio speranță să mă substitui 
lui, deci. Vor trimite o patrulă și-atunci... 

Tăcu, reflectând cu toată viteza. După un minut faţa i 
se lumină. 

— Există poate o cale! strigă el lovind cu pumnul în 
pământ. Un mijloc periculos dar care-o să le taie orice 
poftă de-a o lua după noi. 

— Așa ceva mi-ar părea puţin nesperat... 

— Nu tocmai! O să-ţi explic, dar când voi termina ai 
să regreti, poate, că n-ai sărit în cuptor! 


Capitolul IV 


— Iată! 

David înältä un felinar-de-vânt, proiectând haloul 
luminii galbene pe intrarea în tunel. Sirce strâmbä din 
nas, adulmecând duhorile acide ce urcau din galerie. 

— Ce-i asta? 

— Una din miile de cäi de acces ale musuroiului! Nu 
știi că fundaţiile orașului sunt tot atât de găurite ca un 
burete? Singurul pericol de care riscăm să ne izbim 
constă în două tipuri de dușmani: hoţii de fier și 
insectele. Pe de altă parte, nimeni nu va îndrăzni să ne 
urmeze în acest no man's land. 

Tânăra înclină din cap. 

— O.K., murmură ea. În orice caz asta ne lasă mai 
multe șanse decât cuptorul. 

Ora următoare o petrecură adunându-și bagajele. 
David ar fi vrut să ia cu el pușca lui Waldo, dar arma se 
găsea încuiată în seiful antifurt cu pereţi blindati, iar 
încuietoarea electronică nu se deschidea decât cu 
ajutorul unui cifru secret de care avusese cunoștință 
doar gunoierul-șef. Scoaseră din distribuitorul alimentar 
un anumit număr de sticle de sifon care se îndesară într- 
o boccea grea și incomodă. Hrana ridică și mai multe 
dificultăţi; neputând stoca provizii perisabile, se opriră 
la o cantitate impresionantă de tablete de ciocolată, 
biscuiţi uscați și lapte în tub. Pentru a sfârși, David jefui 
tot materialul de iluminat pe care-l putu găsi. Temându- 
se ca funinginea ce tapisa pereţii tunelului să nu fie 
corozivă, tânărul insistă ca Sirce să-și tragă mănușile de 


piele ale lui Waldo si să-și protejeze genunchii cu cârpe. 
Făcu și el la fel. 

Odată luate aceste precautii, se strecurară în galerie. 
Tunelul nu era atât de larg încât să le permită mersul în 
picioare și trebuiră să se resemneze la a înainta în patru 
labe. Era chinuitor și angoasant căci, în caz de pericol, 
știau că nu vor putea alerga și că insecta s-ar deplasa 
mai repede decât ei pe tripla sa pereche de labe. 

— Se pare că termitele au scobit într-atât planșeul 
anumitor săli, încât acesta a cedat, explică David, 
locuitorii lor zdrobindu-se la etajul de dedesubt care, el 
însuși mâncat, a cedat la rândul său. Si tot așa la rând, 
patru sau cinci nivele! Surpările astea au format 
adevărate häuri de netrecut. Dacă tunelul nostru se 
deschide într-unul din ele, nu ne va rămâne decât să 
facem cale-ntoarsă... Sau să sărim. 

— Cât de încurajator! râse strâmb Sirce în spatele 
lui. Știi multe povești de-astea? 

Se târâră timp de două ore după care își îngăduiră o 
pauză. Se strânseră unul într-altul iar David stinse 
lampa pentru a economisi bateriile. Funinginea - într- 
adevăr corozivă - făcea să-i alerge furnicături neplăcute 
pe pielea feţei, iar buzele i se umflaseră ca într-un acces 
de febră. Ardea să ceară explicaţii în privinţa 
complotului, dar cum tânăra femeie nu făcuse nicio 
singură dată aluzie la evenimentele ce-o conduseseră 
până pe marginea incineratorului, preferă să tacă. Poate 
îi era încă teamă de el? 

Injură. Îl dureau braţele si șalele. Cu tot bandajul de 
cârpe, genunchii îi deveniseră extrem de sensibili. 

— Sălile orașului sunt într-adevăr gigantice, observă 
deodată însotitoarea sa pe un ton îngândurat. 

— Exact. E ca o îngrămădire de sertare ce nu 
comunică între ele decât prin intermediul ascensorului. 
Dar aceste călătorii sunt strâns reglementate, 
implanturile interzicându-le multor oameni folosirea 
cabinelor elevatoare, constrângându-i la un fel de exil 


subteran. Această absență a mobilităţii asigură o 
etanșeitate perfectă între diferitele nivele. Doar câțiva 
privilegiați pot uza și abuza de lifturi în ambele sensuri, 
majoritatea trebuie să rămână consemnați la etajul lor, 
sub ameninţarea morții. Termitele însă sunt pe cale să 
pună capăt acestei izolări, străpungând zidurile. Lucru 
pe care nimeni înaintea lor n-a reușit să-l facă. Celulele 
încep sa comunice între ele. Cu-atât mai bine - sau mai 
Tău. 

— Când nu se prăbușesc! 

David tăcu. Poate că n-ar fi trebuit să vorbească atât? 
Nu știa nimic de camarada sa și la urma urmei, teoria 
îngrădirii își avea apărătorii ei ferventi. „Fiecare celulă 
e o ţărișoară”, spuneau manualele de instruire civică, 
„dar cum locuitorii nu cunosc ca orizont decât cei patru 
pereţi ai ei, nu poate fi vorba ca ei să poarte război cu 
vecinii, sau să râvnească teritoriul unui alt clan. 
Etanșeitatea e însăși condiţia păcii, iar non-circulatia 
suprema ei garantie.” _ 

Si era adevărat. Insäsi noţiunea de „geografie” 
încetase să mai existe. Nimeni n-ar fi putut trasa o hartă 
a subsolurilor, se ignora complet cine trăia, muncea, de 
cealaltă parte a zidurilor mărginind propria sală. Lumea 
nu mai era decât o pată albă, o planisferă presărată cu 
semne de întrebare. Trăncănelile, poveștile și legendele 
nu se propagau decât prin gura „Nomazilor”, acei rari 
marginali care bântuiau tunelurile sfidând primejdia. 

Işi reluară anevoioasa înaintare. Tunelul era de-o 
asemenea uniformitate încât nici măcar nu aveau 
senzaţia că avansează. Niciun accident de teren, niciun 
detaliu nou nu le permitea să-și măsoare spaţiul 
parcurs. Era ca și cum ar fi mers în loc pe un covor 
rulant defilând în sens invers. Într-un rând sau două 
încremeniră, scäldati într-o sudoare îngheţată, ascultând 
deplasarea îndepărtată a lentei rontäieli a insectelor. 
Apoi reîncepeau să se târască în aura dansantă a 
lanternei pe care David și-o fixase pe piept. Nu 


îndrăznea să se gândească ce s-ar întâmpla dacă ar 
ajunge deodată să se trezească nas în nas cu furcile 
cornoase ale unei ,termite”, cleștii aceia redutabili apți 
să foreze cimentul cel mai dur. 

Pierduseră noţiunea timpului. Făcură o nouă pauză. 

— Si dacă sfârșim prin a ieși într-o altă unitate de 
locuit? întrebă tânăra. 

David ridică din umeri. 

— Greu să trecem neobservati. Toţi locuitorii unei 
celule se cunosc, o „grotă” nu e la urma urmei decât un 
sătuc. Ni s-ar putea acorda azil, dar mă îndoiesc. Cel 
mai probabil e să fim linsati pe loc, sub convingerea că 
suntem hoţi de fier! 

— Încântător! 

— Sistemul de îngrădire a dezvoltat fobia incursiunii 
străine. Bătrânii povestesc că celulele etanșe au fost 
concepute cu ocazia unei gigantice epidemii. Deplasările 
de la o unitate la alta erau strict prohibite pentru a 
împiedica orice propagare a virusului mortal. Singuri 
medicii aveau dreptul să recurgă la ascensoare. 
Epidemia a durat ani de zile. Anumite celule au fost 
atinse, altele nu. Pentru a înfrâna panica și fuga 
populaţiei, s-a inventat implantul inhibitor. Astfel 
bolnavii rămâneau la ei și nu contribuiau la propagarea 
bolii în unităţile rămase sănătoase. Dar toate acestea 
poate că nu sunt decât legendă... 

— Poate... 

— Oricum ar fi, sosirea unui străin a rămas din acele 
zile sinonimă a nenorocirii și-a morţii. N-o să facem 
excepţie de la regulă. 

Tăcu, tetanizat de apropierea amenințătoare a unui 
scrâșnet ușor de identificat. 

— Vine pe-aici! 

— Nu, observă femeia, e deasupra noastră. Foarte 
aproape, dar deasupra. 

— Ai ureche bună! 

În sinea sa însă gândi: „Ureche bună sau detector 


fonic?” Împotriva propriei vointe, otrava instilată de 
Waldo continua să-i facă ravagii prin suflet. Era Sirce 
umană? Se servea de el, sau...? Îşi înăbuși o înjurătură. 

Mai avansară o oră, două, apoi se prăvăliră pe burtă, 
cu braţele retezate. 

David se ghemui, încercând să găsească o poziţie 
confortabilă pentru noapte. Era prea obosit ca să mai 
mănânce. 

— Dacă tunelul s-ar înălța, observă brusc Sirce, i-ai 
putea urma înclinarea, sau implanturile or să-și facă 
treaba, împiedicându-te să se ridice deasupra nivelului 
la care ne deplasăm în prezent? 

— N-am idee! E posibil ca inhibitorii să nu 
funcționeze decât în interiorul cabinelor de ascensor în 
legătură cu un emiţător încorporat cabinei. Se poate și 
ca un reglaj intern să joace rolul de altimetru și să 
declanșeze represaliile de-ndată ce depășim o anumită 
cotă. Hoţii de fier trebuie că posedă mai multe date 
decât mine asupra problemei! Vom avea poate prilejul 
să ne întreţinem cu ei pe acest subiect, deși prefer să le 
evit tovărășia! 

Adormiră, cu mâna pe lampă, gata să apese 
întrerupătorul la cel mai mic zgomot suspect. 

A doua zi nu se deosebi câtuși de puţin de cea 
trecută. Orbecăiră prin funingine un timp incalculabil, 
întrerupându-se când și când pentru a asculta 
deplasarea insectelor sub pântece sau deasupra 
capetelor. Genunchii lui David deveniseră într-atât de 
dureroși încât se temea de o dublă revărsare de sinovie?. 
Sirce, în ce-o privea, nu manifesta niciun simptom de 
epuizare sau de degradare fizică. Dar poate că era 
antrenată pentru situaţiile de acest gen; nu se 
autodefinise oare ca „agent de înalt nivel”? 

Brusc, în timp ce solul căpăta o pantă foarte 


? Lichid seros, transparent, de culoare galbenă, secretat de 
membranele situate în cavitatea articulaţiilor cu scopul de a înlesni 
alunecarea oaselor unele peste altele. - Din fr. synovie. 


accentuată, galeria deveni mai putin întunecoasă. 
Stingându-și lampa, David observă că o lucire albastră 
aureola pereţii... 

— Cred că ne apropiem de ieșire, șușoti el, e 
momentul să mizăm pe șansă... 

Lumina avea ceva ireal, era ca și cum un reflector 
colorat i-ar fi inundat cu fasciculul său. 

Câteva minute mai târziu, își dădură seama că 
mureau de frig. David era străbătut de frisoane și 
cläntänea din dinţi; aruncând o privire peste umăr, văzu 
că insotitoarea sa făcea la fel. Pret de-o secundă se simţi 
asigurat, dar imediat îndoiala reveni, cu îndărătnicie: nu 
cumva se mulțumea să-i IMITE atitudinea? 

N-avea câtuși de puţin plăcerea s-o mai lungească, 
temperatura înregistrând o nouă cădere vertiginoasă. 
Câte grade erau? Minus zece, minus cincisprezece? 
Fiecare pas spre ieșire părea să-i apropie de un infern 
de gheaţă. Se opri, cu plămânii arși de aerul rece. Un 
nor de vapori îi scăpă pe gură. Încercă să-și încălzească 
mâinile îndesându-și-le la subsuori, dar cămașa de zale, 
care dădea impresia de-a fi fost tăiată într-un iceberg, îl 
învăluia într-un cocon de zăpadă amortindu-i carnea. 

— Trebuie să ne mișcăm! gemu tânăra în spatele lui. 

Promoroaca se acumula pe pereţii galeriei, acoperind 
funinginea cu o peliculă groasă și albă. David alunecă, 
luând-o în josul pantei ca pe un tobogan. Sirce nu 
întârzie să urmeze același drum. Inclinatia și poleiul nu 
le mai permiteau să-și păstreze echilibrul. Ţâșniră din 
tunel ca obuzele dintr-un tun și se rostogoliră de-a 
valma pe un strat gros de brumă trosnitoare. Lumina 
albastră umplea sala de o strălucire fantomatică. 

— Doamne Sfinte! icni David, ce-i asta? 

Era un antrepozit gigantic și înzăpezit, o grotă 
metalică asemănătoare cu compartimentul unui frigider 
colosal. Cuburi translucide umplute de o gelatină 
albăstrie se îngrămădeau până-n tavan, formând stive 
perfecte despărțite de alei îngheţate amintind de solul 


unui patinoar. 

Apropiindu-se si mai mult, tânärul distinse în centrul 
fiecărui cub umbra unei siluete culcate. Toate 
containerele fiind etichetate, apucă una dintre fișe, o 
frecă de cot pentru a o debarasa de stratul de cristale și 
descifră inscripția: „Proboscidieni. Elefantus. Mascul.” 

li aruncă o privire întrebătoare prietenei sale și se 
aplecă spre cub. Inäuntru stătea lungită o siluetă 
enormă, dar lichidul opalescent ce-o învăluia împiedica 
să i se deslușească trăsăturile. 

— Un elefant, explică Sirce, e un animal. Suntem într- 
o grădină zoologică. Un zoo criogenizat. 

— Crio... ce? 

— Conservarea prin frig. Au fost cufundate într-un 
conservant, un derivat oarecare al azotului lichid. 
Inainte ca poluarea să distrugă total exteriorul, s-au 
prelevat diferite esantioane ale regnului animal pentru a 
le arhiva. Cum nu-şi puteau permite lăsarea lor în 
libertate în subsolurile orașului, le-au congelat. Priveşte 
data, se află aici de peste două sute de ani! In viață 
suspendată. Adormite. 

David făcu câțiva pași, privind alte cartonașe. 
Cuvinte fără sens îi defilară pe dinaintea ochilor: 
„Orangutan”, „Octopus vulgaris”... Majoritatea nu-i 
aminteau nimic, altele îi trezeau amintiri din lectură. 

— Credeam că e vorba de legende, făcu el puţin 
perplex, spui că sunt vii? 

— Probabil. Sunt niște arhive, dar arhive în stare 
bună. Poate că într-o zi vor fi scoase din inconstientä. 
Cel puţin dacă n-au fost deja uitate cu totul. Vino, 
trebuie să ne mișcăm, altfel ne transformăm în statui. 

David se scutură. La o sută de metri, lipită de perete, 
reperă un soi de cazemată cu alură de blochaus. 
Apucând-o pe fată de mână, o trase spre adăpost. 
Observă că faţa îi era cianozată și buzele vinete. 
Clădirea se vădi a fi un iglu din beton destinat în mod 
vizibil personalului de întreţinere. Un strat gros de praf 


acoperea totul înăuntru, însă temperatura care domnea 
era acceptabilă. Într-un dulap  descoperiră trei 
combinezoane de nylon matlasat, precum și cagule de 
lână. 

— Priveşte! exclamă Sirce aplecându-se peste un 
registru cu aspect administrativ. Ultima inspecţie a avut 
loc acum o sută cincizeci de ani. Nimeni n-a mai venit 
de-atunci... 

Se îmbrăcară și-și puseră glugile pe cap. Deschizând 
un dulap, David puse mâna pe un fierbător și o cutie de 
cafea solubilă. Fură însă nevoiţi să se resemneze, căci 
robinetul pentru apă refuza să se învârtească. Sircei îi 
veni atunci ideea să adune zăpadă pentru a o topi, dar 
abia branșară fierbätorul că rezistenţa sări. Tot 
materialul era vechi. David se lăsă să cadă pe un scaun, 
descurajat. 

Femeia rămânea calmă. Se instală lângă fereastră, 
frunzărind borderourile de control de parcă ar fi fost un 
album cu ilustraţii. După un moment, închise dosarul și- 
și îndreptă privirea spre exterior. 

— O-ntreagă junglă, murmură, au înghesuit aici 
fauna unei jungle întregi. Trei mii de animale, îţi dai 
seama? 

David făcu o mutră. Cu tot combinezonul, îi era frig. 

Mâncară în tăcere biscuiţi și ciocolată, băură sifon 
îngheţat și se prăvăliră fiecare în câte-un colț. Lumina 
albastră pătrundea prin fantele ambrazurilor, inundând 
adăpostul într-o lucire electrică dureroasă pentru ochi. 
În clipa când atipea, amortit, vocea Sircei veni să-i cânte 
la urechi: 

— Acum ce-o să facem? 

Tânărul își înăbuși un căscat. 

— Traversăm sala. Localizăm punctul prin care a ieșit 
insecta și reîncepem să ne târâm. Moartea lui Waldo e 
de-acum cunoscută, trebuie să ne îndepărtăm cât mai 
mult posibil... 

Adormi înainte să fi putut spune mai mult. 


Când se trezi, Sirce era deja în picioare. Categoric, 
această fată rezista oricăror încercări! Constatarea îl 
posomori. Părăsiră adăpostul fără să schimbe o vorbă și 
se afundară între două ziduri de containere. 

— De ce pe-aici? întrebă tânăra printr-un nor de 
aburi. 

— Pentru că termitele urmează trasee rectilinii. Poţi 
paria că odată ajunsă în aer liber a continuat drept. 
Dacă n-ar fi toată zăpada asta i-am găsi urmele... 

— Si dacă a murit, ucisă de frig înainte de-a fi putut 
traversa sala? 

— În acest caz o să ne-mpiedicăm de cadavrul ei și-o 
să fim într-un bucluc de toată frumuseţea pentru că nu 
mai dispunem de nicio altă poartă de ieșire... în afara 
ascensorului! 

Înaintau cu greutate pe solul alunecos. În mai multe 
rânduri fură gata să-și piardă echilibrul întinzându-se 
cât erau de lungi. Pereţii de gheaţă degajau un frig 
intens, greu de suportat. Fără combinezoane, ar fi murit 
inghetati în nicio oră. David era neliniștit. Sirce ridicase 
o problemă serioasă. Dacă insecta sucombase, nu le mai 
rămânea altă soluţie decât să se-ntoarcă înapoi. Si asta 
era de neconceput. 

Un strigăt al tinerei îi smulse o tresărire. Se răsuci pe 
călcâie încercând să nu alunece. Sirce îngenunchease în 
zăpadă și examina suprafaţa containerelor așezate pe 
sol. 

— Urmele-astea! făcu ea în timp ce se apropia. Ce-i 
cu ele? 

David aplecă ochii. Crăpături striau plexiglasul 
cuburilor, crevase carbonizate dispuse în linii paralele, 
care atacaseră plasticul pe mai mulţi centimetri... Avu o 
revelaţie. 

— Acidul! Sopti el. Acidul secretat de labele 
termitelor. Parcurgând aleea, a stropit simultan ambele 
laturi... 

Sirce devenise palidă. 


— Învelisul e mâncat aproape în toată profunzimea, 
gâfâi ea, ajunge un nimic pentru ca aceste cuburi să 
explodeze ca niște acvarii cu geamurile crăpate! O 
vibraţie, o scuturătură... Zgomotul pașilor noștri! Dacă 
se-ntâmplă asta, azotul lichid ne va potopi. O să fim 
inghetati înainte de-a fi putut scoate un strigăt. 

— Dar animalele astea... 

— Au fost congelate progresiv după ce le-au supus 
unei îndelungate pregătiri fiziologice: seruri, injecții, 
etc. Câtă vreme noi... 

Se priviră, nemaiîndrăznind să schimbe o vorbă. 

— Trebuie să fugim, repetă femeia. De fiecare dată 
când punem piciorul jos, crăpăturile se măresc. 

Se ridicară cu infinită precauţie și se îndepărtară cu 
pași înceţi. În ciuda frigului, David simţea sudoarea 
îmbibându-i combinezonul. „Dacă aluneci”, își spuse el 
deodată, „dacă ai să cazi, șocul...” Alungă din minte 
acest gând și se concentra asupra terenului, evitând 
plăcile de gheaţă primejdios de netede. Puțin câte putin, 
înălțimea pereților scădea,  sarcofagele  albăstrii 
nemaifiind dispuse în stive ci unul lângă altul, ca 
mormintele într-un cimitir; totuși, pericolul rămânea 
același. 

David avea impresia că merge de o săptămână când 
zări în fine zidul betonat al sălii la o sută de metri în faţa 
lui. O gaură rotundă îl străpungea la nivelul solului. 
Animalul ieșise într-adevăr. În clipa când dădea să se 
întoarcă spre prietena sa, talpa i se agätàä de ceva. Un 
ciob de plexiglas acoperit cu cristale de promoroacă. O 
bucată dintr-un container! Înlemni, cu un nod în gât. 
Sirce veni lângă el, i se sprijini de umăr. Un cub 
explodase, probabil minat de crăpăturile datorate 
secretiilor naturale ale insectei si odihnea pe sol ca un 
acvariu cu pereţi extraordinar de groși și totuși făcuţi 
tandäri. 

— lată ce ni s-ar fi putut întâmpla, sopti tânăra 
strângându-i brațul. 


— Dar animalul? Cubul e gol! 

Sirce își tuguie buzele. 

— Evident, nemaifiind cufundat în azot, a ieșit din 
amortire. 

— Ce era? 

Fata se aplecä, privind după etichetă. Când o găsi, 
gura i se crispă într-un rictus de spaimă. 

— Un tigru, murmură ea, un tigru din Siberia. Felină 
deosebit de primejdioasă și adaptată perfect la 
temperaturile scăzute. Sper că accidentul a avut loc 
demult și că a murit de foame. Hai, să nu pierdem 
vremea! 

Trebuiră să se stăpânească pentru a nu parcurge 
ultimii metri fugind. De cum ajunseră în interiorul 
tunelului sloboziră un oftat de ușurare. Foarte curând li 
se făcu prea cald si trebuiră să-și dezbrace 
combinezoanele protectoare. 

De astă dată galeria se ramifica. O altă insectă o 
traversase în unghi drept și cele două traiectorii 
dăduseră naștere unei intersecţii ce părea trasată cu 
sfoara. Ezitară la despărţirea celor trei drumuri. 

— Care? întrebă Sirce înălțând din sprâncene. 

— Tot înainte, slabe șanse ca perforatoarea noastră 
de ziduri să revină pe propriile-i urme. 

Pe când depășeau răspântia tânăra încremeni, cu 
chipul întors spre una din galeriile laterale. 

— Uite! icni ea, cu degetul întins. 

David se apropie. O cască de lemn zăcea pe jos. O 
cască de hoţ de metal înzestrată cu un lămpaș aprins 
încă. Trupul zăcea puţin mai departe, zdrobit, sfâșiat de 
gheare puternice. Semnele mușcăturilor îi marcau 
toracele și membrele, dezgolind oasele. 

— A fost pe jumătate devorat, observă tânărul; asta 
nu-i opera unei insecte. Nu se hrănesc cu carne. Si-apoi, 
ar fi fost ars de acizi... Nu înţeleg. 

Unghiile Sircei i se înfipseră în carnea braţului. 

— Tigrul, bâigui ea, tigrul. E viu. 


Capitolul V 


În noaptea următoare nu îndrăzniră să doarmă. David 
stinsese lumina, sperând totodată să se facă nevăzut, 
dar Sirce susținea că acel soi de animal vedea pe 
întuneric și că nicăieri nu vor fi la adăpost atâta timp cât 
se deplasau pe teritoriul lui. 

— Probabil bântuie galeriile, remarcă ea, hoţii de fier 
sunt o pradă mult-visată pentru o fiară de soiul ăsta. 

Își reluară drumul foarte repede, mereu în linie 
dreaptă. Tunelul prezenta numeroase ramificații, acolo 
unde insectele se încrucișaseră într-un du-te-vino 
obstinat. 

— Peretele e complet poros, observă David, o 
adevărată porțiune de burete. Fundatiile sunt din ce în 
ce mai bolnave. Într-o bună zi toate etajele vor sfârși 
prin a se surpa unele peste altele ca tranșele unui 
prisnel! 

Pentru a-și mai uita teama, își întrebă prietena dacă 
știa ceva legende privind originea orașului. Sirce 
reflectă o secundă, apoi sopti: 

— Mi s-a povestit că la zece ani înainte de război 
guvernele diferitelor naţiuni au avut ideea să 
construiască mai multe orașe-arcă, total etanșe și 
capabile să reziste celor mai grave cataclisme. Asta a 
dat naștere cuburilor monstruoase și total oarbe, 
concepute pentru a subzista în totală autarhie. După 
ostilități, anumite asemenea orașe-cutie s-au trezit 
îngropate, altele acoperite de lava vulcanilor, altele 
încă, înghiţite în fundul oceanelor. Unii pretind chiar că 


Pământul a explodat și că ne învârtim de secole întregi 
în vidul cosmic. Dar câţiva subversivi declară că de fapt 
nu s-a-ntâmplat nimic și că orașele-cub n-au fost decât o 
stratagemă pentru a se debarasa de surplusul 
demografic. Pe cine să crezi? 

Pronuntase ultimele cuvinte pe un ton ușor ironic iar 
David înţelese că știa mult mai mult decât vroia să 
spună. Din partea lui, avusese mult de furcă să-și 
imagineze ce ar putea exista dincolo de grote. Noţiunile 
de „lume”, de „pământ”, „exterior”, îi dădeau ameteli si 
nu se putea gândi măcar fără să se simtă imediat asaltat 
de o vagă greață. Dacă era adevărat, cum putuseră trăi 
oamenii în mijlocul plecărilor și sosirilor perpetue, al 
călătoriilor colportoare de epidemii de toate felurile? 
Din copilărie fusese învăţat că faptul de-a se deplasa pe 
distanțe lungi avea în el ceva obscen și periculos. 
„Sistemul de îngrădire a garantat inviolabilitatea 
celulelor, nonpenetrarea elementelor străine,...” Ei, 
poftim! lată că începea să vorbească precum un manual 
de instruire civică! 

— Se mai vorbește mult și de războiul bacteriologic, 
reluă fata. In acest caz orașul ar fi fost initial o celulă 
igienică de supravieţuire, cu cordon sanitar la fiecare 
etaj, ceea ce ar corespunde teoriilor tale. N-ai remarcat 
niciodată cum put a dezinfectant ascensoarele? Ne-am 
găsi deci în centrul unui sistem de stăvilare, izolând 
bolnavii de oamenii sănătoși. Cam ca într-un submarin 
unde, când coca e găurită, o înșiruire de uși etanșe 
împiedică apa să inunde întreaga navă. 

David se strâmbă. 

— Te-ai gândit că mergând astfel riscăm să nimerim 
într-un compartiment infestat de bolnavi? O celulă 
contaminată? 

Sirce ridică din umeri. 

— Asta sau cuptorul!... În orice caz, termitele sunt pe 
cale să restabilească libera circulaţie a microbilor. 

David fu brusc traversat de o revelaţie. 


— Containerele vătămate! exclamă el. Într-o zi sau 
alta se vor sparge! Stivele se vor dărâma trăgându-le 
unele peste altele. Toate cuburile de criogenizare or să 
se sfärâme, eliberându-i conţinutul. Îţi imaginezi ce se 
va întâmpla atunci? Animalele trezite au să fugă de frig 
și pentru asta se vor înfunda în galeriile scobite de 
termite! Jungla ta îngheţată va emigra prin tot orașul! 
Or să fie gorile în lifturi, lei în grosimea pereţilor! 

Sirce pufni nervoasă. Era gata să răspundă, când un 
răget răgușit și îndepărtat îi făcu să se lipească de 
perete. Cu urechea ciulită, încercară să localizeze 
poziţia felinei, dar tăcerea îi înconjură din nou, grea de 
ameninţări. David își strânse cârligul de gunoier, fără a 
nutri multe iluzii privindu-i eficacitatea. 

— Cel puţin dac-am putea face focul, gemu tânăra. 
Dacă se apropie de noi, nici măcar n-o să-l auzim sosind! 

David  înjură și-și reluă înaintarea. Sudoarea 
acumulată în sprâncene îi înţepa ochii. În plus, 
transpiratia părea să trezească proprietăţile corozive ale 
funinginii și împunsături fulgerătoare îi devorau pometii 
obrajilor. 

— Lumină! șopti el după câteva minute. Suntem 
aproape de-o ieșire! 

Niciun ger îngheţat nu-i întâmpină de astă dată. 
Galeria răspundea la nivelul unei peluze sintetice. O vilă 
mare și albă în stil colonial se înălța la cincizeci de metri 
de zid, barându-le orizontul. 

— O unitate de locuit, șușoti tânărul, va trebui să 
jucăm strâns. 

Ajutându-se cu coatele, înaintă pe gazon - dar niciun 
dispozitiv de securitate nu părea să apere împrejurimile 
casei. Un pâlc de palmieri plastifiati se balansau moale 
în stânga. Undeva cânta o pasăre. Ajungând în plină 
lumină, constatară în ce hal erau acoperiţi de funingine 
din creștet până-n tălpi, oferind privirii un aspect prea 
puţin încurajator. 

— Dacă e un comitet de primire, întâlnirea o să fie 


reușită! observă Sirce încercând să-și scuture hainele. 
Avem aerul unor cadavre carbonizate ambulante! 

— Acum se joacă totul, constată David cu gâtul uscat; 
fie ne primesc cu braţele deschise, fie ne dau pe mâna 
miliției de la cordonul sanitar al etajului... 

— Şi în cazul ăsta? 

— Ne putem aștepta la ce-i mai rău. Pot hotări să ne 
treacă prin aruncătorul de flăcări ca măsură de 
profilaxie sau să ne înece într-o baie de dezinfectant. La 
alegere... 

— Toate celulele au fobia asta a contagiunii? 

— Nu, nu toate, dar multe oricum, din ce se zice. 

Se ridicară. Sub picioarele lor, gazonul avea o 
consistenţă cauciucată cel puţin dezagreabilă. 

— O să povestim că unitatea noastră a fost invadată 
de termite, începu David și că am fugit la voia 
întâmplării. E o poveste plauzibilă și tuturor le e teamă 
de termite. Cu putin noroc, o să le trezim mila. 

— Dar dacă am rămâne ascunși? 

— Așteptând ce? Să murim de foame? Proviziile 
practic ni s-au epuizat. lar dacă o patrulă ne descoperă 
pe când încercăm să ne ascundem, o să ne ia drept hoţi 
de fier! 

— O.K.! Cu Dumnezeu înainte! 

Traversaseră jumătate din peluză când un mârâit 
aspru le îngheţă sângele în vine. Tigrul era acolo, cu 
capul ieșind din tunelul pe care tocmai îl părăsiseră. 
Blana sa galbenă pătată de funingine dădea impresia de- 
a fi ieșit dintr-un horn. Botul i se încreţi într-un răget, 
dezvăluind colții umezi de salivă. Mușchii i se 
rostogoleau sub piele ca niște corzi de oţel. Se ghemui, 
apoi tâsni afară din galerie și se angajă pe o traiectorie 
curbă. Ochii săi verzi aruncau flăcări, apoi pupilele i se 
dilatară amenintätor, anunțând iminenta atacului. David 
apucă tașca unde erau ultimele provizii și o aruncă din 
răsputeri în direcţia fiarei care făcu o săritură și se 
placă la sol, cu coada zvâcnind. 


— Mergi spre vilă! comandă David. Încearcă să obţii 
ajutor! 

Dar Sirce încremenise, cu membrele tepene de 
groază, surdă la orice îndemn. David îndepărtă 
picioarele și flexă genunchii, cu cârligul strâns în mână. 
Șuieră printre dinţi, încercând să atragă animalul 
asupra sa. Reacţia nu se lăsă așteptată. Un fulger 
galben și negru trecu pe deasupra tânărului, care se 
aruncă la pământ. Gheare scârţâiră pe cămașa sa de 
zale, zgâriind veșmântul de oţel suplu pe o lungime de 
câteva zeci de centimetri. Ridicând braţul, lovi la 
nimereală, vârful cârligului înfigându-se în coapsa 
felinei care făcu un salt înapoi. Mirosul fad al sângelui 
umplu aerul. Fiara sufla cu furie, încreţindu-și botul. „A 
doua trecere”, își spuse David, pregătindu-se de șoc. 

De astă dată se culcă pe o parte, iar cârligul îi fu 
smuls din mâini și rămase împlântat în coasta fiarei. Era 
o rană lipsită de gravitate care abia dacă zgâriase 
epiderma. Tigrul sforăi, încercând să se debaraseze de 
corpul străin ce-i izbea coastele și-și reluă postura de 
atac. Ghearele sale greblau iarba sintetică, dezgolind 
țesătura mochetei. David se simţea paralizat, incapabil 
de orice inițiativă. „S-a zis”, își spuse, ridicându-se cât 
putea de încet. O pată umedă îi năclăia pântecul și 
înţelese că zalele nu-l protejaseră complet. De altfel, 
asta nu mai avea mare importanţă. 

Scoase un urlet demential si bătu din picior, 
provocând o tresărire a felinei. Era pueril. De câteva 
minute, un curios sunet de metronom îi umplea urechile. 
Bătăile inimii? Tigrul se lipi de pământ. Coapsele îi 
vibrau ca niște resorturi prea încordate iar pupilele 
dilatate nu se mai desprindeau de beregata viitoarei 
victime. Işi luă zborul cu o detentă admirabilă, cu 
ghearele înainte și botul căscat. Ca prin vis David auzit 
un șuierat ascuţit sfâșiind văzduhul, apoi ceva alb zbură 
spre capul ferocelui animal care se chirci la sol, cu 
elanul retezat de un proiectil misterios. Uriașul trup 


dungat cu negru avu o tresărire, apoi labele înţepeniră 
și coada încetă să mai biciuiască aerul pentru a recădea, 
inertă. David înghiţi, încercând să-și regăsească uzul 
coardelor vocale. Zgomotul de metronom continua să-i 
răsune în urechi. 

— I-a zdrobit craniul! îngăimă Sirce cu voce albă. 
Cineva a dat în el cu o piatră! 

David se lăsă pe vine. Fruntea tigrului era adâncită 
cu mai multi centimetri. Sânge amestecat cu materie 
cervicală îi curgea prin nări. Tânărul întinse mâna spre 
obiectul alb care se rostogolise în iarbă și tresări. Nu 
era o piatră, ci o minge de tenis! O minge de tenis 
extraordinar de dură. Tigrul fusese ucis de o Moonlup 
„special competiţie”! Era o nebunie... Renunţă să 
înţeleagă. 

— În orice caz, venea dinspre vilă! observă tânăra 
atingând sfera de cauciuc a cărei greutate o egala pe a 
unei bile de pétanque. 

— Să mergem. 

Îl luă de braţ și-l conduse spre zidul de piatră albă. 
Odată pericolul trecut, sub cămașa de zale se deșteptă 
durerea, arzându-i partea de sus a abdomenului ca un 
fier roșu. În clipa când atinseră portita, o nouă minge le 
zbură pe deasupra capetelor cu un miorlăit de obuz. 
Săriră gardul și rămaseră nemiscati, cuprinși de 
stupoare. 

În mijlocul unei curţi de tenis înconjurată cu grilaje 
înalte, un bărbat în șort și tricou lovea în gol cu racheta, 
expediind cu o forță prodigioasă mingi ce perforau 
plasa, crăpau reţeaua de fier ce împrejmuia terenul și 
zburau să se piardă departe de vilă. David îl recunoscu 
imediat pe androidul sportiv recuperat de Waldo, 
tenismanul pe care un defect din fabricaţie îl 
condamnase la ghenă. Imperturbabilă, mașinăria își 
băga mâna în buzunar la intervale regulate, scotea un 
nou proiectil și îl izbea cu un rever zdrobitor. 

Fără o vorbă, Sirce arătă cu degetul spre un cadavru 


prăbușit într-un colț al curții. 

David îl identifică fără greutate pe omul care-l 
vizitase pe gunoierul-șef într-o duminică dimineaţă și 
târguise doi androizi mesteriti de contramaistru: 
tenismanul si kinoterapeutul. Sângele îi macula tricoul, 
la piept strângea o rachetă sfărâmată, iar vârful 
craniului îi dispăruse, lăsând în locul său o rană căscată. 
Nu era câtuși de puţin nevoie să fii ghicitor pentru a 
înţelege că și el cunoscuse același sfârșit ca tigrul... O 
duhoare scârboasă de carne putrezită îi făcu să dea 
înapoi. 

— Eram sigur! mormăi David. Îi spusesem lui Waldo. 
Tensorii dinamici sunt compromiși. In plus, fabrică 
Moonlup-uri mai tari ca piatra. 

— Ce? 

În două vorbe, îi explică Sircei proveniența 
jucătorului și diferendul ce-l opusese superiorului său. 

— O partidă? propuse brusc vocea nazală a 
androidului, care se îndrepta spre ei. 

Bătură în retragere în aceeași clipă în care 
partenerul detracat îi bombarda cu un serviciu de-o 
înspăimântătoare putere. David simţi trecând suflul 
mingii o secundă înainte ca aceasta să spargă o gaură în 
tencuiala peretelui. 

— Vino! urlă tânăra femeie. În vilă! 

Își luară picioarele la spinare în timp ce noi mingi 
șuierau în jurul lor, decapitând palmierii pitici, făcând 
să explodeze bazinetul fântânii. Abia ajunși în hol, se 
aruncară asupra ușii căreia îi traseră zăvorul. În acest 
timp o nouă Moonlup „competiţie specială” crăpă 
batantul, făcând să le plouă pe umeri o jerbă de așchii. 
Apoi bătaia de metronom își încetini ritmul, robotul 
părând dispus să se calmeze. 

— S-ar zice că „adoarme”... constată Sirce. 

— Nimeni nu i-ar reproșa-o! 

Holul era ocupat de un mic jet de apă parfumată. O 
scară de imitație de marmură conducea la etajele 


superioare. Hotărâră să exploreze casa. Era goală. 
Singur, într-o cameră alăturată uneia din cele trei băi, 
robotul maseur își continua opera, zdrobind între 
mâinile sale puternice cadavrul însângerat al unei femei. 
Marionetele lui Waldo uciseseră de două ori. David nu 
se putu abtine și vomă în lavabou. 

— Ei? întrebă Sirce care aștepta așezată pe primele 
trepte ale scării. 

— Morți amândoi. Vila e izolată, o perdea de brazi 
artificiali o ascunde de restul celulei. E vorba cu 
siguranţă de o unitate  rezidenţială aparținând 
privilegiatilor. În orice caz nimeni n-a venit în vizită de-o 
bună bucată de vreme. Curios. 

— Am găsit asta! făcu tânăra întinzând mâna cu 
palma deschisă. O insignă a castei medicilor. Amicul tău 
făcea parte dintre acești seniori ai ascensoarelor. Fără 
implant. Drept de circulaţie la toate nivelele... 

— Liberă-călătorie! Un străvechi privilegiu moștenit 
de pe timpul epidemiilor. Mă întreb dacă aveau vecini. 

— N-ai prefera să dormi într-un pat adevărat, fie și 
numai pentru o noapte? 

— OK. 

Găsiră o a doua cameră de baie în aripa de sud a 
locuinţei. Sirce se despuie de haine fără falsă pudoare. 
Pentru prima oară David observă că avea un trup 
subtirel și ispititor, cu mușchii prelungi. 

— Duș sau baie? se interesă ea din pragul încăperii 
mozaicate. 

— Lasă-mi mie dusul. 

Tânărul se debarasä de cămașa sa de zale, 
strâmbându-se. Deși sângeraseră din belșug, rănile ce-i 
brăzdau pântecul în diagonală rămâneau superficiale. 
Când pătrunse în cabină, Sirce era întinsă în cadă, cu 
părul pubian plutind în jurul fantei sexului, ca o corolă. 

Părea că doarme. 

David făcu duș, ieși fără să se șteargă și se lungi pe 
primul pat ce-l întâlni în cale. 


Căzu imediat în inconstientä. 


Capitolul VI 


Visă că fluierul de apel la lucru răsuna chiar lângă 
urechea lui și că Waldo îl înjura, agitându-și bilele de 
pétanque. Sirena se umfla, mugea, acoperind cuvintele 
grasului aflat în picioare pe vârful dunei de fierărie. 
David sări din pat, tremurând. Tipätul îi sfredelea 
timpanele, provenind dintr-una din camerele învecinate. 
Fără să piardă timpul îmbrăcându-se, se näpusti 
deschizând ușile la întâmplare. La a treia încercare, o 
zări pe Sirce luptându-se cu robotul-maseur. Androidul o 
înșfăcase de coapse în somn și îi frământa carnea cu 
conștiinciozitatea profesională a unui măcelar. Fata se 
zbătea, agätându-se de marginile saltelei, zvârlind din 
toată puterea pulpelor. Striuri rozacee îi zebrau pielea 
acolo unde mâinile kinoterapeutului cibernetic 
apucaseră să o atingă. David ocoli aparatul și cobori 
întrerupătorul plasat între umeri. Robotul abandonă de 
îndată iniţiativa ecarisajului pentru a încremeni într-o 
poziție de drepţi regulamentară. Tânăra își masă 
picioarele, înghitindu-si lacrimile. 

— Cred că-și pusese-n gând să mă dezarticuleze! 
spuse ea cu o grimasă comică. Mulţumesc că l-ai făcut 
să înţeleagă limbajul raţiunii. 

— Da, dar pentru cât timp? Când mă gândesc că 
Waldo era convins de buna funcţionare a mașinilor 
ăstora! Merg să perchezitionez vila, mă însoţești? Tare 
mi-ar place să pun mâna pe o armă. 

In continuare goi, străbătură culoarul, îimpärtindu-si 


sarcinile, golind sertare și dulapuri. Nu găsiră nimic 
satisfăcător. Hainele, prea mici, dădeau impresia că s-ar 
fi contractat pe ei. Dosarele medicului nu conţineau 
niciun plan al subsolului. 

— Asta ne-ar ajuta, totuși! bombăni Sirce îmbrăcând 
o rochie de pânză albastră care-i ajungea până deasupra 
coapselor. 

Cât despre David, el se înverșunase pe un trening 
sportiv ale cărui cusături îl jenau la subsuori și între 
picioare. Se  examinară reciproc, încruntând din 
sprâncene și izbucniră în râs. Din fericire, distribuitorul 
automat de hrană rămăsese branșat, astfel încât se 
putură alimenta fără probleme. 

— E totuși ciudat că nu s-au descoperit cadavrele, 
observă David cu gura plină, oricum, nu erau singurii 
locatari ai unităţii! 

— De ce nu?! Anumite personaje de seamă posedă o 
celulă întreagă doar pentru ei. 

— În acest caz, casa ar fi mai mare și s-ar situa în 
mijlocul unităţii. Nu, am mai curând impresia că facem 
parte din ariergarda unui stat rezidenţial. Sunt probabil 
și alte clădiri de același tip dincolo de perdeaua de pini. 
Cred că ar trebui să explorăm terenul cu precauţie. 
Merg să-mi recuperez cămașa de zale. 

În clipa când ieșeau din casă, se pomeniră nas în nas 
cu tenismanul, care, cu vocea sa nazală, le propuse „o 
partidă”... 

Trebuiră să bată în retragere, sub o ploaie de mingi 
și să fugă prin dos. 

O mică alee cobora în pantă dulce până la liziera de 
pini sintetici. Gurile de aer ce împestritau plafonul 
suflau un vânt cäldut și parfumat, fiecare vilă putându-și 
determina astfel ambianța olfactivă: aromă de iarbă 
cosită, de pământ reavän, de alge, de nămol. 

In zilele dintâi ale subsolurilor, nostalgia oamenilor 
veniți din exterior se alimentase cu aceste simulacre. 
Astăzi, ele nu mai însemnau nimic iar David ar fi fost 


complet incapabil să alăture mirosurilor mareei si 
imaginea unei plaje bătute de valuri. Ceea ce nu-l făcu 
să găsească mai puţin agreabilă celula de locuit. De cum 
se angajară pe sub crengile joase, covorul de ace prinse 
să le scârtâie sub picioare. O pasăre își luă zborul, cu un 
foarte realist zgomot de pene. Dar poate că era o pasăre 
veritabilă, la urma urmei? Apăru un mic scuar, cu 
băncile sale, fântâna și chioșcul verde. 

— Atenţie! murmură Sirce, arătând un cărucior de 
copil, imobilizat în mijlocul unei alei. 

David îi strânse încheietura mâinii și încetini pasul. O 
femeie stătea lângă landou, așezată pe o bancă întoarsă 
cu spatele spre ei, oferind privirii muntele blond al unui 
coc vertical din care scăpau câteva suvite rebele. Nu-i 
auzise sosind. 

Tânărul sträbätu ultimii metri, încercând cu 
disperare să pună la punct o formulă de salut care să 
inspire încredere. In secunda când deschidea gura, 
cuvintele i se strangulară în gâtlej. Femeia era moartă, 
cu ochii daţi peste cap, bărbia căzută în piept, sânge la 
colțul buzelor. O săgeată cu penaj roșu o tintuise de 
spătarul băncii după ce i se înfipsese între sâni. 
Sângerase foarte putin. 

— Au răpit copilul, constată Sirce. 

— Hoţii de fier! șopti David. Au invadat unitatea. Ne 
pot cădea în cârcă dintr-o clipă-ntr-alta. 

Dintr-o singură mișcare, plonjară în boschetii ce 
mărgineau drumul. După o sută de metri ajunseră într- 
un desiș înălţat ce le permitea o vedere cuprinzătoare 
pe toată întinderea unităţii. Piaţa satului era acoperită 
cu cadavre, la fel ca și pajiștile înconjurătoare. Femei și 
bărbaţi doborâţi, loviți în fugă de stolurile sägetilor cu 
pene stacojii. Putin mai departe, adolescenţi arborând 
căști de lemn umpleau o căruţă cu obiecte de metal. 
Acestea formau un amestec heteroclit, unde se 
îngrămădeau crätiti și biciclete. Un pâlc de copii 
gemând, cu mâinile legate la spate, așteptau la o 


oarecare distantä. Li se petrecuse un nod culant în jurul 
gâtului, fiind legaţi unul de altul ca niște animale 
conduse la abator. 

— Am nimerit în plină razie! sopti David. 
Recuperează metalul si duc puștii ca să-i facă soldaţi. În 
câteva ore or să plece pe unde au venit: furnicarul. 
Trebuie să rămânem ascunși până atunci. 

— Doamne! suspină Sirce cu fața în mâini, am 
eșuat... 

David încruntă sprâncenele. Despre ce vorbea, în 
fond? 

— La ce eșec faci aluzie? întrebă. La... complotul 
vostru? 

Fata făcu un gest mic de exasperare și se întoarse. 

— Taci! scuipă ea. N-ai cum sä-ntelegi! 

David ridică din umeri; nu era momentul să discute. 
Mai mult ca oricând resimțea nevoia unei arme, dar 
unitatea era, fără îndoială, complet lipsită de așa ceva, 
altfel invadatorii n-ar fi repurtat o victorie atât de 
ușoară. Nimeni nu fusese cruțat. Spânzurati de ambele 
sexe se legănau sub ramurile joase ale copacilor 
mărginind strada principală. Jaful era în toi; ferestrele 
explodau sub presiunea mobilelor împinse în gol, vitrine 
se făceau ţăndări în jerbe de cioburi, ca niște 
policandre,  plouând pe pavaj. Pretutindeni se 
înghesuiau baloturi de fierărie. Cleștii scârtâiau la toate 
etajele, smulgând clantele de la uși, balamale, tâtâni. 
Linguritele zburau prin aer, aruncate cu sertare cu tot și 
prada aceasta derizorie se acumula la nivelul solului în 
movilite scânteietoare. 

— Dar ce vor, la urma urmei? se înfurie Sirce. 

— Fier! Încă n-ai înţeles? Vor fier din care să-și 
toarne arme, platoșe, spade. Au fost exilați cu decenii în 
urmă într-o lume de lemn, ca iresponsabili. Astăzi se 
răzbună. Termitele, spărgând etanșeitatea celulelor, le- 
au permis să se răspândească la toate etajele. Iată 
rezultatul... Se zice că visează să cucerească unităţile de 


locuit una după alta. Pânä-n prezent se multumeau să 
profite-n stânga si-n dreapta, fiind considerati niste 
iluminati. Acum cred că s-au hotărât să meargă până la 
capăt cu nebunia lor. 

Tăcură, căci un grup de oameni cu căști urcau aleea. 
Purtau tolbe în bandulieră, arcuri și pumnale. Acestea 
din urmă vădeau o lucrătură rudimentară, amintind de 
armele primitivilor, dar nu păreau mai puţin redutabile. 

David strânse din dinţi când ghetele patrulei făcură 
să sară praful de pe sol la doi metri de el. De ajuns ca 
unul dintre jefuitori să întoarcă capul... Rochia albastră 
a Sircei imprima o pată teribil de tipätoare în mijlocul 
frunzelor; cât despre cămașa da zale... Dar soldaţii se 
îndepărtară, fără a arunca nicio privire spre ei. 

— Merg în direcţia vilei, șopti tânărul. Incă putin și 
ne-ar fi cules din pat. 

Sirce avu un frison retrospectiv de teamă. 

— Sper că tenismanul o să le spargă capul! mârâi ea 
pe un ton plin de artag. 

În piaţa satului, membrii comandoului terminau de 
fixat sacii conţinând rolul jafului pe niște curioase sănii 
de lemn. ,Säniute de transport”, își spuse David. „Le vor 
târî în lungul galeriilor.” Cât despre copii, fură luaţi de 
lesă de către un gigant armat cu plăci de fier unite între 
ele prin inele. 

— Plecarea e iminentă, îi murmură el fetei. Încă 
puţină răbdare și vom fi în siguranţă! 

În clipa când pronunţa aceste cuvinte, o greutate 
enormă îl tintui de sol. O auzi pe Sirce urlând chiar 
lângă el, dar deja o mână de fier îi strângea ceafa. 

— Ei, chicoti o voce graseiată, vezi bine că zărisem 
ceva! Îl gâtui? 

— Nu! comandă un alt glas. Privește-i zalele! E 
gunoier, nu trebuie să moară prea repede! 

Cu braţele sucite la spate și pumnii trași la înălțimea 
omoplatilor, David fu coborât în piaţa satului. Înainte să 
aibă timp de a-și veni în fire, fu legat de un felinar. 


Veniti din toate părţile, zeci de pumni i se năpustiră spre 
faţă, burtă, organe genitale. După câteva minute de 
asemenea tratament, arcadele îi plesniră, urmate 
îndeaproape de buze. Un ordin incomprehensibil 
moderă în fine ardoarea atacantilor și ploaia de lovituri 
încetă. Sângele îi inunda ochii și gura. Printr-o ceaţă 
roșie o zări pe Sirce târâtă în interiorul unei case. Apoi 
vocea tinerei se înălță, vibrând de frică și umilință. O 
auzi ţipând „Nu!” Nu!” de mai multe ori, înainte de-a 
muri în horcăieli sub strânsoarea unui căluș improvizat. 
Ușa locuinţei se deschise și unul dintre bărbați apăru. 
Flutura rochia albastră sfâșiată, în sus și-n jos, ca pe o 
flamură. Atunci hoţii de fier intrară în casa, unul câte 
unul, cu mâna la cingătoare. David numără cinci, zece, 
cincisprezece. Apoi plecă ochii. 

Imediat după aceea, îl înconjurară adolescenţii. 
Tineau torţe pârâinde ce răspândeau un miros îngrozitor 
de rășină. Dansând în jurul stâlpului, începură să-și 
plimbe făcliile pe cămașa de zale a prizonierului. La 
început, David nu simţi nimic, apoi metalul deveni 
treptat tot mai fierbinte, ca o cratiţă goală uitată pe foc, 
strângându-i pieptul într-o cătușă de flăcări. 

— Câţi dintr-ai noștri ai ucis? i se urla în urechi. Câţi? 
Zi, ticălos murdar de gunoier! 

Veșmântul de oţel îi comprima coastele, pârlind stofa 
hainelor. Se gândi că, odată consumat stratul subţire de 
bumbac, inelele înroșite i se vor lipi sfârâind pe carnea 
goală, tatuându-l cu o mulţime de cruciulite înnegrite. 
Pierzându-și orice control, începu să implore, provocând 
râsetele sălbatice ale dansatorilor. Ar fi vrut să se 
târască afară din platoșa de suferință ce-i rodea 
coastele, să scape din acest cuptor pe care el însuși și-l 
înnodase de umeri cu câteva ceasuri mai înainte. 

— Ajunge! comandă unul pe care nu-l vedea. Trebuie 
să mai dureze! 

Tortele se îndepărtară și conţinutul unei găleți de apă 
i se revărsă pe piept cu un șuierat de vapori. Își pierdu 


cunostinta. 

Când își reveni, putin mai târziu, era încă legat de 
felinar. Mameloanele cu arsuri de gradul trei îi 
pricinuiau suferinţe atroce; respira mărunt, evitând la 
maximum să-și întindă pectoralii acoperiţi de bășici. 
Cruste de sânge uscat îi lipiseră pleoapele și avu destul 
de furcă până să deschidă ochii. 

Sirce era așezată pe marginea trotuarului, complet 
goală, cu picioarele în rigolă și chipul rătăcit. Trupul îi 
era brăzdat de tăieturi; sânii și interiorul coapselor, 
marmorate de hematoame. În jurul lor prăpădul 
continua. Fuseseră aduse alte sănii, alţi saci. „Când n-o 
să mai rămână niciun gram de fier în unitate or să ne 
omoare”, gândi amar David. 

Se lăsă să cadă într-o toropeală nesănătoasă 
întretăiată de imagini sângeroase. După un timp 
imposibil de apreciat, cel ce părea să fie șeful reapăru, 
urmat de doi borfași tineri remorcând diferitele 
elemente ale unei curioase armuri din lemn. 

— Am un cadou pentru tine! rânji omul. Ai auzit 
vreodată vorbindu-se despre lemnul pirofor? Nu, 
evident. Tu cunoști metalul, plasticul, cauciucul. Lemnul 
e numai bun pentru noi, barbarii, degeneratii! O să-ţi 
dăm o mică lecţie despre cum stau lucrurile. 

Pocni din degete. De îndată, doi paznici se repeziră 
să-l dezlege pe David și să-i smulgă hainele. În câteva 
secunde, fu gol pușcă. Umflături roșiatice îi striau 
pieptul, alungindu-se între coaste ca diferitele raze ale 
unei pânze de păianjen. Oricum, n-avu timp să întârzie 
asupra stării sale fizice, căci tortionarii se apucară de 
îndată să-l ferece în interiorul a ceea ce părea o cuirasă 
cioplită într-un lemn extraordinar de dur și totuși umed. 
Suruburi grosolane fură fixate la încheieturi, sigilând 
cele două jumătăţi ale armurii. Apoi, un băiat se apropie 
și începu să ungă fiecare interstitiu cu un fel de clei 
gros, care se întărea în câteva secunde. 

— Nu există nicio cale să te descotorosești de asta! 


chicoti șeful. E un clei vegetal care rezistă la orice. Când 
terminăm, ai să fii una cu carapacea ta. Vei deveni o 
broască ţestoasă! 

Izbucni într-un râs tunător, în timp ce jefuitorii își 
vedeau de treabă, fixând brasarde și jambiere, cu 
gesturi scurte și precise. Foarte curând, David înţelese 
că scafandrul cu care era acoperită cântărea enorm și 
că va avea mari greutăţi în a se ridica. Materia 
lemnoasă, prost geluită, îi zgâria umerii și șalele în așa 
măsură încât avea impresia că se găsește închis într-o 
gangă de scoarță. Sensul acestei ceremonii îi scăpa. 

Când fu harnașat de sus și până jos, cel ce comanda 
expediţia se aplecă spre el, cu buzele răsfrânte de ură. 

— Cum ţi-am zis, armura asta a fost cioplită dintr-un 
bloc de lemn pirofor, un lemn ale cărui fibre sunt 
saturate de o materie inflamabilă în contact cu aerul, de 
cum începe coaja să se usuce, iar umiditatea nu mai e 
îndeajuns de ridicată... Un fel de rug cu efect întârziat, 
dacă preferi. 

David tresări. 

— Va trebui să te stropești ceas de ceas, reluă omul, 
altfel armura o să se usuce. Pentru început, vei simţi o 
vagă mâncărime pe tot trupul, apoi încălzirea. În fine, 
cuirasa o să se aprindă, frigându-te ca pe un pui uitat în 
cuptor! In felul ăsta ne pedepsim noi criminalii, 
folosindu-ne de materia asta obţinută prin grefe, altoiuri 
și injecții cu fosfor. Părinţii noștri deveniseră meșteri în 
arta folosirii lemnului în toate scopurile! 

Se ridică, făcu un gest. Un adolescent se apropie și 
puse pe sol o găleată de metal plină cu apă. David 
încercă să se așeze, dar greutatea platoșei îl ţinea țintuit 
la pământ. Gesticulatia sa neputincioasă stârni râsetele 
adunării. 

— Adu-ti aminte! strigă șeful îndepărtându-se. CEAS 
DE CEAS! 

Piaţa se golea. Curând nu mai rămaseră în centrul 
satului decât David, Sirce, găleata și un uriaș cu barbă 


roșcată care-și ascutea lama cutitului pe muchea unei 
pietre de caldarâm. Surprinzând privirea lui David, 
încruntă sprâncenele. 

— Rămân să te văd präjindu-te! explică el cu glas 
surd. După aia o să-i tai beregata micii tale amice. Sau 
înainte, cum mi-o fi cheful. 

David o căută din ochi pe Sirce. Fata continua să 
zacă în prostratie pe marginea trotuarului, cu trăsăturile 
moarte și falca atârnând. Un moment, sperase că-l va 
putea ajuta, apucând recipientul și stropindu-l la 
intervale regulate, așteptând să găsească o soluţie de a 
desface armura de lemn, dar atitudinea ei îi lăsa puţine 
speranţe. Părea în stare profundă de șoc, total ruptă de 
realitate. Fu iarăși cuprins de vechile sale îndoieli: Sirce 
era un robot și hoţii de fier, brutalizând-o, provocaseră 
în ea o defectiune iremediabilă... Își alungă imediat din 
minte acest gând. Sirce era umană, i-o dovedise de 
nenumărate ori. 

Ultimii tâlhari se făcură neväzuti în tunel, târându-și 
curioasele căruţe pe schiuri. 

Timp de mai multe minute, David ascultă 
descreșterea hârâitului săniilor încărcate cu metale de 
recuperare, apoi liniștea se instală din nou, netulburată 
decât de murmurul ventilatoarelor jucându-se în 
frunzișul copacilor și zgomotul metalic al lamei uriașului 
roșcovan zgâriind piatra. Încercă din nou să se miște, 
julindu-și pielea de marginile prost pilite ale cuirasei. I 
se păru că lemnul era deja mai puţin umed și că 
intepäturi i se nășteau la subsuori. 

În ciuda cloncäniturilor roșcatului, își încordă 
mușchii și reuși să se salte într-un cot. Dădea senzaţia 
unei fosile chinuindu-se să se degaje din blocul de calcar 
ce-o încorpora. Găleata, la patru metri distanţă, părea 
tot atât de inaccesibilă ca și orizontul unui decor în 
trompe-l'oeil. O altă sfortare îi permise să se așeze. li 
era cald. Anormal de cald, fără a-și putea da seama dacă 
această creștere a temperaturii provenea de la eforturile 


lui sau din uscarea armurii. Scafandrul de lemn îl 
imobiliza cu mai multă siguranță decât un lanț cu 
ghiulea. li trebuiau ore-ntregi ca să apuce toarta 
recipientului salvator și nu dispunea decât de un 
interval ridicol de scurt. 

— Repede faci progrese! mormăi paznicul, vizibil 
nemulțumit. Da' găleata asta-i chiar prea aproape de 
tine, mă-ntreb dacă să n-o dau mai încolo cu câţiva 
metri! 

Văzând groaza zugrăvindu-se pe trăsăturile tânărului, 
izbucni într-un râs gros. 

— Sau atuncea i-aș putea face o găurică și-o să 
trebuiască s-o-nhaţi înainte să fie goală de tot! 

Dar nu-și puse ameninţarea în aplicare. Potrivindu-și 
pumnalul în teacă, se apropie de Sirce și o apucă de păr. 
Fata se strâmbă fără să scoată o vorbă. 

— Arată-mi un pic ce știi să faci mormăi el, 
coborându-și pantalonii până la jumătatea coapselor. 

Imobilizase încheieturile mâinilor Sircei într-una din 
labele sale enorme, iar cu cealaltă îi îndepărta 
genunchii. 

David întoarse capul și strânse din dinți, 
concentrându-se asupra telului său. Acum sudoarea îl 
inunda din cap până-n picioare, reînviindu-i durerile. 
Dar poate că această umiditate corporală avea să 
încetinească uscarea armurii? 

Pradă unei revelații, își crispă mușchii abdominali 
încercând zadarnic să urineze. În spatele lui, uriașul 
roșcat scotea zgomote de forjă. David se aruncă înainte, 
avansând cu cincizeci de centimetri. Toate articulațiile îl 
dureau și mâncărimi înfiorătoare îi străbăteau șalele. Cu 
groază, descoperi că aureolele ce umezeau platoșa se 
micșorau amenintätor și că lemnul lua o înfățișare 
albicioasă, uscată și aspră. Fu pe punctul să cedeze în 
fața panicii, să urle, să implore. Umbra gigantului îl 
acoperi. 

— Curând o s-apară flăcăruia, observă hoţul de fier 


trăgându-și pantalonii. Un focusor bunut, pâlpâind 
strașnic. Am văzut destule execuţii cu lemnul ăsta, 
avantajul e că nu sfârșești niciodată carbonizat, ci prăjit 
la fix! Mie mi se pare o consolare, ţie nu? 

David nu răspunse, zgâriind solul pentru a se târî din 
zece-n zece centimetri, opintindu-se în interstitiile 
caldarâmului, cu degetele însângerate. Arsuri îi fulgerau 
pielea, de parcă i-ar fi fost învăluită într-o cataplasmă 
gigantică. Furnicături insuportabile îi biciuiau pieptul și 
pântecele. Încreţi nările, adulmecând aerul. Un miros de 
pulbere se înălța din armură. Pulbere și sulf. Un iz de 
pânză uitată sub fierul de călcat, care începe să se 
pălească ușor. 

Închise ochii. Acesta era sfârșitul - în câteva minute, 
fibrele aveau  să-nceapă să  pocnească în chip 
amenintätor, scânteile vor parcurge suprafaţa cuirasei, 
flăcărui lăsând ici și colo pete de funingine; apoi primele 
flăcări vor străpunge lemnul ca niște licurici, precedând 
aprinderea doar cu câteva secunde abia... 

— O partidă? 

Vocea nazală a tenismanului îl smulse brusc din 
letargie. Androidul sosise în piaţă, agitându-și convulsiv 
racheta. David remarcă faptul că mâna stângă i se 
afunda frenetic în buzunar pentru a ieși din nou goală. 
Rezerva de mingi se epuizase. 

— O partidă? 

Roșcovanul își scosese pumnalul, crezând că are de-a 
face cu un supravieţuitor. Cu un urlet de furie, se repezi 
la noul sosit, cu cuțitul ridicat. Profitând de acest scurt 
moment de diversiune, Sirce înșfăcă găleata și-i 
răsturnă conţinutul peste prietenul ei. Cu un oftat de 
ușurare David înţelese că jucase comedia 
traumatismului pentru a-l induce în eroare pe gardian. 
Imediat, senzația de arsură ce-i devora carnea scăzu si 
se lăsă să cadă la pământ cu brațele rupte de efort. 

O luptă confuză se desfășura în centrul pieței. Hoțul 
de fier, după ce-și împlântase lama de mai multe ori în 


trupul androidului, îl apucase pe acesta între braţe si, 
strângându-l la piept, încerca să-l sufoce sau să-i frângă 
șalele. Deodată, un trosnet metalic răsună și picioarele 
tenismanului încetară să se mai agite. Totodată, 
zâmbetul de victorie al gigantului nu dură prea mult, 
căci, animată de un ultim impuls electric, racheta de 
competiție îi izbi tâmpla cu o violenţă nemaivăzută, într- 
un rever mortal, făcând să tâsneascä așchii de os și 
materie cervicală. Om și mașină se rostogoliră pe 
caldarâm, în continuare înläntuiti, ca niște luptători pe 
care trăsnetul i-a doborât în plină înfruntare. 

Sirce își trecu mâna peste faţă și încercă să surâdă. 

— Ne-a salvat cu miză dublă, șopti ea cu o voce deloc 
sigură pe sine. Va trebui să cotizăm pentru o medalie. 

Gluma suna cumplit de fals dar David nu se putu 
împiedica să nu fie scuturat de un râs nervos frizând 
isteria. Rămaseră un lung moment faţă în faţă, apoi fata 
îl luă de subsuori și începu să-l ridice; treabă deosebit 
de grea, dar, după un sfert de oră, David reuși să se ţină 
pe picioare, rezemat de cel mai apropiat zid. Fără să 
piardă vremea recăpătându-şi suflul, Sirce alergă să 
umple găleata. 

— Va trebui s-o avem tot timpul la-ndemână, gâfâi ea, 
cel puţin câtă vreme nu vom fi reușit să tăiem 
nenorocita asta de cochilie! 

— N-o să ne fie ușor, observă David cu o mutră 
dezgustată. O apăsare ceva mai puternică a lamei și-o să 
fiu tăiat și eu cu ea! 

Sirce ridică din umeri. 

— În orice caz, n-avem timp să ne ocupăm de asta 
acum. Trebuie să fugim cât mai repede. 

— Dar de ce? Hoţii de fier nu se mai întorc și... 

— Nu de asta-i vorba. Toţi locuitorii unităţii sunt 
morți, fără excepţie. Ordinatorul de etaj va trage 
concluzia că a avut loc o epidemie, înţelegi? Vechea 
programare e încă în vigoare, nu s-a schimbat nimic din 
epoca războaielor  bacteriologice! Foarte repede 


detectoarele de palpitatii cardiace vor constata că 100% 
din ritmurile înregistrate s-au stins brusc. În memoria 
creierelor electronice aceasta nu poate însemna decât 
un lucru: epidemie galopantă. Fișele perforate vor 
scuipa imediat răspunsul corespunzător: dezinfectia 
generală... 

— Dar... 

— Ştii ce implică dezinfectarea totală a unei celule 
contaminate? O ploaie de acid, pentru a dezintegra 
cadavrele și obiectele, întreg terenul măturat cu 
aruncătorul de flăcări de către roboții serviciului de 
profilaxie. Timp de două luni, o stropire permanentă cu 
dezinfectante si detergenti. După care ordinatorul 
central va decreta unitatea din nou locuibilă, se vor 
transplanta locuitorii de la un etaj supraîncărcat sau, 
pur și simplu, va fi lăsată nepopulată, din lipsă de 
coeziune între diferitele servicii de populare... Cum vrei 
să rezistăm la toate astea? 

— Nu știam, bâigui David. Dar cum să facem? Dacă 
luăm iar calea furnicarului, riscăm să dăm în orice 
moment peste hoţii de fier... Si-apoi, nu m-aș putea 
deplasa cât timp sunt prizonierul acestei carapace! 

Sirce dădu capul pe spate. David observă că examina 
plafonul. 

— Mă tem de ploaia de acid, explică ea, 
surprinzându-i privirea. Nu știu după câte ore se 
declanșează procesul. În alte locuri se folosește o spumă 
dizolvantă care inundă întreg peisajul, la fel ca zăpada și 
digeră tot ceea ce acoperă... 

David se agită, stânjenit. 

— Nu e decât o soluţie, observă tânăra, locatarii 
acestei unităţi erau privilegiați, bucurându-se de 
puterea liberei-circulatii, deci accesul la ascensor nu e 
protejat. Trebuie să ne ascundem acolo înainte de-a se 
bloca ușile, ceea ce se va întâmpla la începutul 
dezinfectiei. 

— Dar armura? Apa? 


— Încercăm să facem provizii. Repede! În orice caz, 
ai găsi și mai puţină apă în furnicar. 

Petrecându-și braţul drept al tânărului peste umeri, îl 
trase pe drumul spre cabina de transport. David înainta 
pas cu pas, împingând picioarele unul după altul, atent 
să nu-și piardă echilibrul. „Ploaie de acid” - cuvintele îi 
dansau în creier, trezind ecouri de spaimă. 

— Apă, gâfâi el, trebuie să te-ntorci după apă... 

Traversară satul, pe toată lungimea. In pofida 
eforturilor lui David, înaintarea lor luă alura acelor 
goane de coșmar când cel ce visează se înnămolește fără 
a reuși să câștige un metru avans faţă de urmăritori. 
Erau scäldati amândoi în sudoare și nu schimbau o 
vorbă. Din când în când, Sirce înălța capul și arunca o 
privire temătoare în direcţia plafonului. Ca un semn 
neliniștitor, ventilatoarele încetaseră să se rotească. 
Armura părea să cântărească din ce în ce mai greu pe 
umerii tânărului; avea curioasa senzaţie de-a fi închis în 
cavitatea unui dulap gigantic. Jambierele, nearticulate, 
îi paralizau genunchii, constrângându-l la un mers de 
marionetă. Ar fi vrut să se grăbească, să strângă 
cadenta, dar teama de-un pas greșit îl împiedica să 
accelereze. Dacă se răsturna, Sircei i-ar fi luat un sfert 
de oră ca să-l ridice și nu-și mai puteau permite 
asemenea răgazuri. 

leșiră din sat pe un drum în pantă blândă, mărginit 
cu pietre albe. Un mare număr de cadavre ocupau 
șoseaua. Bărbaţi și femei care, în panică, încercaseră să 
ajungă la ascensor pentru a scăpa de tâlhari. Sägetile 
garnisite cu pene roșii îi nimeriseră în plină goană, 
aruncându-i pe pavaj, răsuciţi în poziţii grotești. 

— Ajungem! icni Sirce cu o voce aproape neauzită. 

Așa era. Ușa cu hublou a elevatorului desena un 
dreptunghi galben-aprins pe peretele de beton. David nu 
avu puterea să răspundă și se mulţumi să bată din 
pleoape. Le mai trebuiră încă douăzeci de minute pentru 
a atinge peretele și a apăsa butonul de deschidere. Ușa 


fâsâi culisând, dezvăluind interiorul cabinei. Era un cub 
destul de spaţios, de vreo cincisprezece metri pătraţi, 
echipat pentru călătorii la mare distanță. Fotolii din 
piele fuseseră dispuse în semicerc împrejurul unei 
măsuţe. 

David se lăsă pe unul dintre ele în timp ce ușa se 
închidea la loc. Sirce rămase în picioare, cu fruntea 
rezemată de hublou. Trupul ei gol lucea de transpiratie. 

— Asta e! făcu ea. Plouă... 

Avea dreptate. Picături mari și galbene mitraliau 
acoperișurile caselor, copacii și trupurile căzute. Ploaia 
se prăvălea într-un concert de târâituri amintind de 
mușcătura unui fier înroșit în foc. Stofele se dizolvau, 
cărnurile se înălțau în bășici palide înainte de-a se 
desface. Tiglele si tencuiala zidurilor clocoteau 
fluierând. Fata se întoarse. Mari cearcăne de oboseală îi 
subliniau ochii. Se sili să surâdă și începu inventarul 
ascensorului. Un dulap cu geam se vădi a fi un dus a 
cărui apă vehicula un dezinfectant puternic, sertare 
dispuse ici și colo conţineau băuturi alcoolice, ţigări, ca 
și o cantitate impresionantă de sandviciuri congelate. 
Mai erau cărţi și cusete pliante, un proiector și un teanc 
de filme înregistrate pe pistă magnetică. Te puteai 
crede, transportat în această cabină de lux, pe vreo navă 
de croazieră. 

— Tin la confortul lor! observă David ironic. 

— Ştii, nimeni nu cunoaște cu adevărat înălțimea 
orașului! Se vorbește că anumite etaje sunt atât de 
depărtate încât îţi trebuiesc uneori două sau trei ore 
pentru a le atinge. Nu cred c-aveau poftă să rămână în 
picioare pe timpul călătoriei. 

Sirce se lăsă să cadă pe un scaun. 

— Cât așteptăm, problema umidității tale e rezolvată, 
suspină ea arătând dușul. Până la un anumit punct, cel 
puţin. Cabina pesemne e echipată cu un rezervor căruia 
i se face plinul la fiecare escală. 

— Cât timp putem rezista? 


— Nu știu, cam vreo patru zile. Cinci sau șase dacă 
ne fixăm ratii, dar rezervorul s-ar goli până atunci și, 
dacă nu se reumple automat, ai să te găsești într-o 
poziţie delicată... 

Tăcu și merse spre hublou. Un abur caustic masca 
acum peisajul, dar aversa își continua opera 
purificatoare, ștergând ca o gumă formele, una câte 
una. Curând, din celula rezidentialä nu mai rămăsese 
decât o suprafaţă de beton aridă și goală. 

— Va trebui să luăm o hotărâre, zise fata privindu-l 
pe David în ochi. Să coborâm un etaj sau două, să facem 
ceva, doar nu putem rămâne aici mai mult de-o 
săptămână. 

David își încleștă degetele pe braţele fotoliului. 

— De-ndată ce se va pune în mișcare ascensorul, 
implantul meu va fi activat, spuse el pe un ton surd. O 
știi bine. Indiferent că urc sau cobor, efectul va fi 
același: paralizia, tetanosul, moartea... N-am să pot! 

— Va trebui să alegem, replică dur Sirce, căci dacă 
rămânem la nivelul ăsta o să murim de foame într-un 
timp destul de scurt. 


Capitolul VII 


De trei zile David trăia încastrat în cabina dusului, 
nedormind decât cu un ochi. De îndată ce înțepăturile 
anunțând inflamarea începeau să-i devoreze subsuorile 
și pântecul, întindea mâna spre robinet, deschidea apa 
și lăsa să-i plouă peste cuirasă vreo duzină de litri 
putind a dezinfectant. Această treabă odată îndeplinită, 
recădea în  toropeală. Climatul din interiorul 
ascensorului se degradase, Sirce practic 
nemaiadresându-i niciun cuvânt,  considerânduii 
încăpăţțânarea ridicolă. Afară, o aversă de alcool îi 
urmase ploii de acid, iar din sat și locuitorii săi nu mai 
rămăsese nimic, nimic altceva decât un morman de praf 
cenușiu. 

„Curând, aruncätoarele de flăcări vor încheia 
purificarea unităţii”, spusese tânăra femeie, „iar căldura 
o să devină insuportabilă. O să ne präjim de vii!” 

Ştia că fata avea dreptate si de altfel proviziile se 
epuizau rapid. Totuși, doar la gândul de-a fi nevoit să 
apese butonul de coborâre, David se simţea acoperit de 
o sudoare îngheţată. Nu-și făcea nicio iluzie, de îndată 
ce implantul va fi înregistrat diferenţa de nivel, undele 
electrice aveau să-i sfredelească măduva spinării, 
făcându-l să sufere vătămări ireparabile. Toţi cei ce 
încercaseră să încalce interdicția de schimbare a 
etajului își sfârșiseră viaţa într-un scaun rulant. Si încă 
astea reprezentau cazurile cele mai optimiste, era mai 
bine să nu pomenească despre fugarii descoperiţi în 


fundul lifturilor, contorsionati de spasme, cu dinţii 
zdrobiţi sub atacul cumplitului trismus* tetanic, 
cambrati într-un arc de cerc perfect, neatingând 
podeaua decât cu capul și călcâiele. Majoritatea 
mureau, cu coloana vertebrală ruptă de tăria 
convulsiilor. 

Se întrebau dacă n-ar fi făcut mai bine să reintre în 
furnicar, mărturisindu-și totodată că soluţia devenea 
inacceptabilă datorită armurii a cărei greutate și 
rigiditate interziceau orice înaintare pe teren dificil. 
Sirce pretindea că în caz de coborâre, reacţia 
implantului va fi mai puţin violentă, batimetrul 
incorporat reacţionând mai lent decât în cursul unei 
înălțări, dar David nu era câtusi de putin convins. Chiar 
admițând că ar reuși să supravieţuiască voiajului, asta 
nu rezolva toate problemele. Unde avea să-i lase cabina? 
În ce unitate? Era foarte posibil să fie întemnițați 
imediat ce treceau pragul ascensorului. La anumite 
etaje, fobia microbilor rămăsese deosebit de vie și toţi 
străinii erau consideraţi din principiu vectori de 
epidemie. 

Câteodată, noaptea, se gândea la Waldo, la șantierul 
de recuperare. Toate acestea îi păreau azi atât de 
îndepărtate! Ca un vis proaspăt în clipa deșteptării și 
care se șterge pe măsură ce trec orele. Ce treabă avea 
el cu Sirce? În ce complot era amestecată? Avea vreo 
legătură cu hoţii de fier? Întrebările se încrucișau, 
alimentate de febră și angoasă, antrenând după ele 
insomniile. 

„Cu cât aștepți mai mult, cu-atât ti se degradează 
condiţia fizică”, observase tânăra. „Oboseala va face 
șocul și mai greu de suportat. Crede-mă, trebuie să ne 
asumăm orice risc, fără întârziere!” 

Dar nu reușea să se hotărască. 

A cincea zi, dușul încetă să mai funcţioneze, 


3 Contractie spastică involuntară a mușchilor mandibulei, care 
împiedică deschiderea gurii. - Din fr. trismus. 


rezolvând problema în locul lui. Din acest moment 
trebuia să găsească apă cât mai repede posibil. Sirce îl 
ajută să se extragă din nișa destinată ablutiunilor 
profilactice și-l culcă pe jos. 

— Într-o oarecare măsură, armura te va proteja, 
explică ea. Formează un fel de corset care o să-ţi 
blocheze convulsiile. Incätusat cum ești, n-ai să te poţi 
cambra. Nu întâmpini, deci, niciun risc de-ati frânge 
șalele. 

li strecură între dinţi o bucată de burete smuls din 
căptușeala unui fotoliu, imobilizându-i astfel mandibula. 
Când totul fu gata, înaintă spre pupitrul de activare și se 
cufundă în contemplarea butoanelor. Era momentul 
crucial. Cifrele gravate în metal nu însemnau nimic 
pentru ea. Cine locuia la etajul treizeci și opt? La al 
treizeci și șaptelea? La...? Prieteni? Dușmani? 

În orice caz, n-avea de ales, călătoria trebuia să fie 
scurtă dacă vroia ca David să supravieţuiască încercării. 

Hotări să coboare un nivel, ceea ce abia dacă 
reprezenta mai mult de-un sfert de oră de transport. Se 
întoarse, schiță un mic gest de încurajare și apăsă o 
tastă. 

Imediat, David fu străbătut de un junghi formidabil. 
Parcă un ac de foc l-ar fi străpuns de la șale în ombilic, 
înălțându-l la rangul de fluture fixat pe o pläcutä de 
plută. Descărcări electrice îi contractau mușchii într-un 
ritm din ce în ce mai rapid și avu convingerea că 
tendoanele îi vor ceda unul după altul. Fără menghina 
armurii, s-ar fi răsucit ca un posedat. Deja convulsiile îi 
blocau cutia toracică, tăindu-i respiraţia. Se sufoca. 

Ascultând de o mecanică invizibilă, maxilarele i se 
deschideau, se închideau, tot mai repede, zdrobind 
tamponul de cauciuc spongios. O mână titanică îi trăgea 
capul pe spate, pliindu-i ceafa după un unghi aberant. 
Avu impresia că vertebrele îi vor ceda, împrăștiindu-se 
precum perlele unui colier căruia i s-a rupt firul. Urlă. 
Aplecată deasupra lui, Sirce mișca buzele, dar nu-i 


putea înţelege cuvintele. Durerea sporea din minut în 
minut, explodând la fiecare constrictie. Se gândi că, în 
prezent, totaliza fără îndoială un număr impresionant de 
întinderi și rupturi musculare, apoi suferința se estompă 
și David se prăbuși într-o gaură neagră, vastă precum 
cosmosul. 

Când își recăpătă cunoștința, tânăra femeie încerca 
să-l urce pe platoul unui minitransportor cu șenile. Era 
întuneric.  Ridicându-se într-un cot, văzu cabina 
ascensorului strălucind într-o lumină galbenă 
discordantă la vreo zece metri de el. Era întins pe un 
trotuar de beton, cu spatele rezemat de trenul senilat al 
vehiculului de ridicare. Sirce gâfâia, cu părul lipit de 
frunte si obraji, transpirată. 

— Am reușit? îngăimă el, nevenindu-i să creadă. 

Fata îi puse un deget pe buze. 

— Da, dar nu vorbi aşa tare! Aici e noapte. Nu ştiu 
unde suntem, am să-ncerc să găsesc o ascunzătoare 
unde să aşteptăm zorile. 

De bine, de rău, reuşi să se instaleze în partea din 
față a tractorului electric. Trupul nu-i mai era decât o 
masă dureroasă si amorfă, o pastă cauciucată extinsă 
căreia nu-i mai percepea limitele. Sirce manevra maşina 
cu îndemânare, fofilându-se prin mijlocul umbrelor 
chinezeşti desenate de un nemaivăzut amestec de 
conducte de canalizare. La fiecare intersecție, câte o 
veioză albastră arunca o pată oscilantă, abia luminând 
perspectiva tevilor ruginite si a vanelor gigantice. 

— Ce-i asta? se nelinisti David căutând privirea 
prieteniei lui. 

— Un sistem de irigaţii, probabil. Cred că ne aflăm 
într-o unitate de producţie alimentară. Una dintre cele 
douăzeci de celule care hrănesc în permanenţă orașul. 

Pătrunseră în tunel, zigzagând printre pereţii oxidati 
ai conductelor. 

După vreo zece minute, o bifurcatie îi conduse în 
direcţia unei parcări jalonate de cazane metalice 


dispuse la intervale regulate. În fiecare recipient 
înmugurea câte o masă molatecă si amestecată cu 
sânge, evocând imaginea unui tubercul de carne crudă. 

— Carne artificială, spuse fata, protoplasme de 
sinteză. Se ia o celulă de vită și e forţată să se 
reproducă prin proliferare accelerată. Cu zece 
centimetri pătraţi de carne iniţială, se poate hrăni astfel 
un popor întreg. 

Un miros fad răzbătea din cazane. David se aplecă, 
examinând gogoașa informă și palpitândă. I se păru că 
vede celulele  scindându-se cu toată viteza, 
multiplicându-se, mișunând, amestecându-se unele cu 
altele fără niciun ţel precis, fără arhitectură și se simţi 
cuprins de o greață vagă. 

— În teorie, procedeul permite să se învingă definitiv 
orice foamete, reluă Sirce cu glas scăzut. Ajung câteva 
eșantioane de ţesut animal conservate prin congelare 
pentru a alimenta un oraș întreg timp de secole. In 
practică, lucrurile se-arată mai puţin roze, căci cu cât 
proliferează mai mult celulele, cu-atât își pierd din 
puterea nutritivă. Se pot obţine astfel biftecuri de trei, 
patru sute de kilograme, dar aportul lor caloric e 
apropiat de zero, ceea ce echivalează cu a fabrica apă 
chioară. În general, se stopează creșterea vlăstarului la 
o sută cincizeci de kilograme, dar anumiţi producători 
trișează pentru a câștiga bani și lansează pe piaţă carne 
anemiată. A trebuit să se instaureze controale severe. 

Tăcu și apăsă pe accelerator. 

Întâlniră doi roboţi care circulau între cuve, dar 
aceștia nu le dădură aici o atenţie. După o jumătate de 
oră de mers, Sirce zări un mic hangar, vizibil dezafectat 
și angajă tractorul într-acolo. Era un cub de tablă 
ruginită cu pereţii turtiti Câteva grinzi cedaseră, 
provocând o prăbușire parţială a acoperișului. Un 
robinet picura într-un colţ. Tânăra sfârși prin a 
descoperi un bidon vechi, cu ajutorul căruia putu umezi 
cuirasa lui David, care se usca periculos. 


— De mâine, va trebui să găsim scule, murmură ea, 
lăsându-se să cadă pe pardoseală; și să terminăm cu 
carapacea asta... 

— Nu erau paznici la ieșirea din lift, remarcă David. 

— Normal, era o cabină de privilegiați, folosită în 
mod curent de membrii unei caste bucurându-se de 
dreptul de liberă trecere. Nu se supraveghează 
niciodată ascensoarele de tipul ăsta. 

Se ghemui, cu genunchii la gură și capul între braţe. 

— Trezește-mă peste-o oră! ordonă ea. O să mă duc 
să fur carne și hidroponice. Nu știu cât timp va trebui să 
rămânem ascunși. 

David încercă să se miște pentru a găsi o poziţie mai 
comodă, renunţă repede și-și îndreptă privirea spre 
exterior printr-o ruptură a tablei. Noaptea artificială nu-i 
permitea să-și formeze o idee justă despre dimensiunile 
unităţii. Un ciorchine de puncte luminoase păreau să 
indice prezenţa unui oraș la oarecare distanţă, dar nu se 
distingea nicio clădire, doar o aglomerare de mase 
întunecate. 

Închise ochii. Durerea îi furnica prin tot corpul, 
desfășurându-se în valuri regulate. Nu îndrăznea să se 
miște, de teamă să nu descopere că nu-și mai controla 
membrele și că articulațiile îi săriseră de la locul lor. 

Puțin mai târziu, Sirce se pierdu în întuneric, 
înarmată doar cu o bucată tăioasă de metal. 

Reapăru după o oră, strângând la piept o bucată 
enormă de carne flască și câteva fructe de apă. Mâncară 
în tăcere. Carnea era neplăcut fezandată și probabil 
ghiftuită de putrescine*, fructele fade și moi. 

— Ceva nu merge aici! constată Sirce. Fie instalaţiile 
sunt defectuoase, fie tehnicienii incapabili, dar aceste 
produse sunt total improprii pentru consumatie. 

Ca și în alte nopţi, David nu dormi decât pe jumătate, 
cu bidonul de apă la îndemână, stropindu-se de îndată 


4 Ptomaină care se formează la putrefactia cadavrelor. (< fr. 
putrescine) 


ce încălzirea armurii devenea insuportabilă, furând când 
și când câte o fărâmă de somn. 

Văzu zorii ivindu-se o dată cu haloul albăstrui al 
primei coroane de proiectoare, dar trebui să mai aștepte 
puţin înainte de-a putea distinge limitele unităţii. Era o 
celulă gigantică, lungă de aproape un kilometru, înaltă 
de mai multe sute de metri. Plafonul fusese pictat cu 
albastru, la fel ca și cei patru pereţi și nori mari stilizati 
se etalau la „orizont”, dându-i acestui peisaj industrial o 
oarecare prospeţime. În mijloc se înălța un oraș cu 
clădirile și turnurile sale de sticlă. Spuma verde a unui 
parc îl înconjura pe toate părțile, izolându-l de jungla 
ţevilor și rezervoarelor ce teșeau la nivelul solului un 
labirint cu arome de abator. 

Când Sirce se trezi, proiectoarele anunțau amiaza și 
totuși - curios - orașul nu dădea niciun semn de 
activitate. Câţiva muncitori rari hoinăreau printre 
șirurile de cazane, cu mâinile înfundate în buzunarele 
combinezoanelor, fără nicio treabă. li atrase atenţia 
prietenei sale, care încruntă de îndată sprâncenele. 

— Se întâmplă ceva anormal, observă ea, scrutând 
împrejurimile. S-ar zice că exploatarea nu mai 
funcţionează decât în ralanti. Nimeni nu se ocupă de 
culturile biologice. E ca și cum producţia ar fi fost 
stopată. 

— S-ar zice că așteaptă, observă David, un ordin sau 
o decizie importantă... 

Până seara, peisajul nu se modifică deloc. Se formau 
grupuri, oamenii discutau cu gesturi ample, apoi se 
despärteau cu un aer sumbru. 

— O grevă? întrebă David, care-și amintea că citise 
cuvântul într-un roman vechi. 

Sirce ridică din umeri. 

— Imposibil. Roboții din serviciul de ordine n-ar 
permite-o! 

A doua zi se derulă după un scenariu întru totul 
asemănător. Spre seară, oricum, un val de panică păru 


să se reverse asupra orașului. O gloata hirsută începu să 
mișune de-a lungul foburgurilor, răspândindu-se în 
tentacule clocotinde de pe o stradă pe alta. Distanţa 
înăbușind strigătele, această fugă masivă părea să se 
desfășoare într-o linişte ireală, ca proiectată cu 
încetinitorul. 

Sirce schiță o strâmbătură. 

— Nu-mi place. S-ar zice că cineva a dat un șut într- 
un furnicar. Poate că va trebui să fugim. Am să-ncerc să 
găsesc unelte pentru a termina cu armura asta. 

Dispăru pentru mai mult de două ore, lăsându-l pe 
David pradă fiorilor groazei. 

Reveni, aducând un laser de tăiere pe care muncitorii 
de la întreţinere îl foloseau frecvent pentru lucrările de 
fierărie și o trusă cu scule. 

— N-am putut afla nimic, gâfâi ea, debarasându-se de 
povară, instalaţiile astea sunt practic părăsite. E un 
exod, nu altceva! 

David n-o asculta decât cu o singură ureche, distrat - 
vederea minusculului tun-laser îi încretea carnea în 
frisoane incontrolabile. Ştia că pentru a decupa cuirasa, 
Sirce trebuia să regleze lungimea razei aproape la 
milimetru. O simplă eroare de manipulare, un gest 
greșit și dâra de foc avea să-i deschidă pieptul, sfârâind, 
forfecându-i oasele ca pe niște tulpini de nalbă. 
Instantaneu fruntea i se acoperi de sudoare. 

Deja tânăra îi trasa pe torace, cu dermatograful, o 
linie unind baza gâtului cu pubisul. Estimă cu 
aproximaţie grosimea lemnului si reglă raza la 
minimum. Aceasta izbucni într-o flacără albastru-electric 
doar cu puţin mai mare decât cea a unei antice brichete 
cu gaz, dar a cărei putere de penetratie depășea tot ce 
se poate închipui. 

David strânse din dinţi, simțindu-se dintr-o dată în 
pielea unei broaște țestoase căreia i se va tăia 
carapacea cu fierăstrăul. 

Sirce îi aruncă o privire scurtă. 


— Va trebui să uzi lemnul în tot timpul operaţiei, 
murmură ea, altfel căldura razei o să-l usuce în câteva 
secunde. 

Bărbatul înclină din cap fără să răspundă, incapabil 
să scoată o vorbă, atât de uscat îi era gâtul. 

Sirce i se aplecă peste piept, lipind gura laserului de 
lemnul negeluit al platoșei. Flacăra rectilinie intră ca-n 
unt și David simţi un fel de arsură difuză între clavicule. 
Mâna tinerei femei se deplasa rapid în jos în timp ce 
David vărsa conţinutul bidonului într-un ritm regulat 
asigurând o cotă convenabilă a umidității. Scoarța 
pârâia, deschizându-se la trecerea fierăstrăului într-o 
rană cu buze înnegrite. 

Când atinse baza cuirasei, Sirce atacă imediat 
casetele și jambierele. David nu mai respira decât cu 
mare greutate, așteptându-se în fiecare secundă ca lama 
de foc să-i pătrundă în carne, topind mușchi și articulaţii 
la fel de ușor ca pe un bot de unt. 

Când fiecare parte a cătușei fu complet tăiată în 
înălţime, Sirce apucă un levier pe care-l strecură într- 
una din extremităţile tăieturii practicate pe torsul lui 
David și apăsă cu toată greutatea. Cochilia plesni cu o 
detunătură seacă, împroșcând cu așchii șalele și 
omoplatii tânărului, ce nu-și putu stăpâni un urlet. 

Fără răgazul de a-și trage răsuflarea, fata reluă 
operaţia pe fiecare membru și trupul lui David apăru în 
sfârșit în aer liber, spuzit cu arsuri si diverse 
hematoame. Fu nevoită să-l apuce de umeri pentru a-l 
târi la adăpost, aureolele de umezeală ce marmorau 
armura micșorându-se deja primejdios. 

Un miros de pucioasă le intră în nări în timp ce o 
cascadă de trosnete se înălţă din bucăţile despărțite. 
Avură impresia că temperatura ambiantă crește cu mai 
multe grade. Armura se aprinse în sfârșit cu un trosnet 
enorm de buștean. O flamă galbenă tâsni spre plafonul 
barăcii, degajând o căldură intensă și lingând tabla 
hangarului. Sirce și David se retrăseseră precipitat, 


ferindu-se de rugul a cärui vâlvätaie le frigea pielea si le 
pârlea firele de păr. 

Timp de trei minute avură impresia netă că și-au ales 
drept domiciliu hornul unui furnal, apoi, la fel de repede 
pe cât izbucnise, incendiul încetă, înecându-i într-un nor 
de fum acru și cleios. Solul și pereţii fuseseră badijonati 
cu un strat gras de funingine de un negru uniform. Nu 
mai rămăsese nimic din armura ce se consumase în 
întregime, iar căldura degajată coscovise tabla 
hangarului. 

După ce se năpustiră afară, putură constata că 
sufereau amândoi de arsuri de gradul întâi pe antebrate, 
coapse și umeri. În plus, David prezenta impresionante 
colonii de bășici acolo unde tändärile înfipte în carnea 
sa se aprinseseră uscându-se. 

Goi, acoperiţi de răni și funingine, ofereau o 
priveliște puţin cuceritoare, așa că prima grijă a Sircei 
fu să plece în căutare de apă. Nu întâmpinară nicio 
greutate în a găsi ceea ce doreau. Baraca rezervată 
personalului de supraveghere le oferi serviciile 
cabinelor de dușuri. Odată spälati - și în ciuda tuturor 
eforturilor - nu reușiră să pună mâna pe nimic de 
îmbrăcat. Dulapuri si etajere fuseseră golite cu 
minutiozitate, nelăsându-le altă alternativă decât să 
rămână în pielea goală în mijlocul peisajului de tevärie 
Și rezervoare. 

— Trebuie să știm ce se petrece, atacă de îndată 
tânăra femeie. Nu mai putem rămâne mult vreme în 
ascunzătoare! 

— Am impresia clară că e vorba de o răzmeriţă, 
observă David, care se strâmba la fiecare pas. O fi 
posibilă vreo revoltă? 

Sirce își tuguie buzele. 

— Nu cred. 

Traversând complexul de producţie părăsit, atinseră 
primele limite ale pădurii artificiale. Situat pe o colină, 
crângul domina o serie de mari axe rutiere, dintre care 


fiecare lega orașul de valva unui ascensor gigantic. 

— Cabine de transport industriale, explică Sirce, 
coborând vocea. Lifturi concepute pentru a purta tone și 
tone de alimente perisabile. 

Pe moment, drumurile erau încărcate cu o mulţime 
de mașini individuale încastrate unele-n altele într-un 
ambuteiaj monstruos. Urletele alarmelor sonore 
explodau deasupra acestui câmp de bătălie într-o 
cacofonie  insuportabilă. Abandonându-și vehiculele, 
oamenii fugeau ca furnicile, târând în urma lor un 
nemaivăzut amestec de bagaje de toate felurile, ce 
sfârșeau invariabil prin a fi lăsate baltă după câteva sute 
de metri. Coplesiti, roboții de la serviciul de ordine 
încercau, de bine de rău, să-i organizeze pe fugari în 
grupuri sau coloane, dar gloata deborda de fiecare parte 
a drumului, escalada taluzurile, galopând spre cel mai 
apropiat ascensor într-o goană haotică și grotescă. 

— Tare mi-e că ne-am băgat într-un bucluc al naibii! 
observă Sirce. Răspunsul se găsește, probabil, în oraș. 

David se opri. 

— Şi dacă e o epidemie? 

Avu impresia că prietena sa îi aruncă o ocheadă 
ironică, așa că preferă să nu mai insiste. Luând-o printre 
trunchiuri, se îndreptară spre orașul deja pe trei sferturi 
gol. 

Ileșiră în sfârșit într-un mic scuar decorat cu jeturi de 
apă. Panica era atât de mare încât niciunul din cei pe 
care-i întâlniră nu dădu nici cea mai mică atenţie 
goliciunii lor. Mormane de pachete desfăcute umpleau 
străzile periferiilor, vomând haine și bibelouri, obiecte 
de primă necesitate și gadgeturi. Cei rămași în urmă 
străbăteau în slalom acest parcurs accidentat, încercând 
să nu se împiedice de câte o poșetă sau geantă uitată, 
iar zgomotul fugii lor se repercuta de-a lungul fațadelor 
orașului mort asemeni ultimelor bătăi ale unei inimi ce 
se stinge. 

David fu cuprins de o neliniște crescândă. Palmele i 


se umeziră, iar picioarele i se lipeau de trotuar într-o 
suită ridicolă de pași supti. In centrul unei mici pieţe 
dădură în sfârșit peste un afiș galben, încă șiroind de 
lipici. „LEGEA PRESEI”, spuneau primele două rânduri. 
David ridică sprâncenele, semn că nu înţelegea. 

Sirce, însă, devenise palidă. 

— Legea presei! gâfâi ea cu sufletul la gură. Nici că 
se putea să nimerim mai prost! Mai bine rămâneam în 
tovărășia hotilor de fier! 

Băiatul simţi un frison îngheţat răzuindu-i sira 
spinării. 


Capitolul VIII 


Orașul se golea, într-o lungă hemoragie de chipuri 
palide. Pe măsură ce străzile deveneau tot mai tăcute, 
pieţele tot mai pustii, drumurile de ţară începeau să 
care o mulţime cu pas împleticit și febril, în strigăte de 
spaimă și mânie. 

Henry se aplecă ușor peste balustrada etajului 
treizeci, măturând întinderea cu o lentă privire 
circulară. Peste tot același spectacol. Orașul își excreta 
locuitorii în toate cele patru puncte cardinale. Mareea 
umană se oprea la räspântii, înfunda drumurile, se 
chinuia cot la cot în căldură și mirosuri acide de 
sudoare. I se păru că percepe gâfâielile oamenilor 
incovoiati sub povara baloturilor prea încărcate, micile 
gemete ale femeilor strângându-și copiii la sânul umed. 

La ieșirea din foburguri o duzină de roboţi cromati 
opreau mașinile, smulgând din ele pasagerii și le 
azvârleau în sant, transformând totodată împrejurimile 
orașului într-un gigantic câmp de epave. Dar la ce-ar fi 
putut servi un automobil pe drumurile acestea ocupate 
de mii de pietoni, dacă nu la agravarea extremei confuzii 
a fugii generale? 

Henry oftă, trecându-și nervos degetele prin peria 
aspră a părului tuns la nivelul testei. Sub picioarele sale, 
clădirea Coordonärii Alimentare era goală, o știa. 
Câteva ore mai înainte parcursese în joacă întinderea 
sălilor pustiite, jungla mașinilor de scris, mute acum, 
birourile lăsate vraiște, telefoanele pe care niciun apel 


nu le mai făcea să sune. Stia că același spectacol îl 
aștepta pe bulevarde: prăvălii deschise, oferindu-și 
mărfurile jafului, vandalismelor... 

În ajun, pe când urca una din arterele principale, 
putuse vedea vreo sută de mantouri îmblănite atârnând 
de crengile copacilor ce mărgineau șoseaua, asemeni 
unor spânzurați. In piaţa Ajutorului Ultim, cineva se 
distrase răsturnând mii de cutii de vopsea, transformând 
toate străzile învecinate în cataracte împestrițate. Acum, 
că roboții Directoratului deveniseră stăpâni pe situaţie, 
actele puerile tindeau să se rarefieze. E adevărat că, cu 
fiecare ceas, capitala afișa tot mai mult aerul unei 
necropole. 

Henry se scutură și ochii i se înältarà mașinal spre 
cer. Era atât de albastru! Nu cumva păsările zburau 
deja ceva mai jos? 

— Nu folosește la nimic, știi doar, murmură 
Genevieve în spatele lui. Se pare că nu ne dăm seama 
decât la sfârșit când... 

Glasul i-o luă razna și rămase înțepenită în centrul 
terasei, în rochia ei fină de pânză roz care dezvăluia în 
transparență umbra coapselor. Pentru a salva 
aparențele, își împinse ochelarii mari din ramă de corn 
pe minusculul vârf al nasului. Henry își spuse că, cu 
coada ei de cal și saboteïi albi, avea aerul unei scolärite. 

Totuși, era frumoasă. Chiar foarte frumoasă. Curios 
cum n-o remarcase decât azi... 

Acum femeia se juca nervoasă cu blocul ce-i servea 
de obicei să ia notițe în timpul conferinţelor grupului de 
planificare alimentară. 

— Pe ăsta n-o să ai timp să-l consumi! comentă 
Henry. Ti-aduci aminte? Tipul de la aprovizionare te 
poreclise „Halește-hârtie”; nu-nceta să se plângă de cât 
îi consumi indigourile, creioanele, plicurile... 

Se întrerupse, conștient de stupiditatea vorbelor sale. 

— Mă tâmpesc! mormăi el întorcându-se. Vorbesc de 
toate astea ca și cum ar fi trecut o veșnicie de... 


Genevieve înghiți dureros. Din locul unde stătea, 
Henry îi putea vedea buzele tremurând. 

— Trei zile sunt uneori o veșnicie, șopti ea, aruncând 
notesul în gol. Și eu am uneori impresia că totul s-a 
petrecut într-o altă viaţă. 

Înălță bărbia și începu să fixeze cerul, cu norii lui 
mari, pictați din trăsături de pensulă neîndemânatice. 
Henry închise ochii. 

Sanctiunea căzuse cu trei zile mai devreme, 
implacabilă. Și afișele galbene începuseră să înflorească 
pe ziduri și faţade: „Legea presei”. De îndată frica se 
prăvălise asupra orașului și primele mașini o luaseră la 
goană pe șosele, fugind spre orizont cu toată puterea 
motoarelor. Ambuteiaje gigantice blocaseră căile de 
acces si trebuise să se degajeze autostrăzile cu 
buldozerul, înălțând de-o parte și de alta a drumului 
ziduri de crom și tablă mototolită. 

— Aerul e mai greu, observă Henry. Sufocant, nu ţi se 
pare? Ca și cam cerul ar cobori mai... jos? 

Își reproșă imediat această figură de stil mai mult 
decât aproximativă și mormăi o scuză vagă. 

— Pui la îndoială condamnarea? întrebă brusc 
Genevieve. Vreau să zic: nu-și dăduse seama comisia de 
Coordonare că programul său era în asemenea măsură 
judecat negativ? 

Henry ridică din umeri. 

— Nu. Recoltele erau proaste, dar era vorba mai ales 
de probleme tehnice: irigație defectuoasă a cărnurilor, 
ultraviolete insuficiente, etc. Niciodată nu ne-am gândit 
că modul nostru de viaţă ar fi pus în discuţie. 
Directoratul ne-a decretat civilizaţia prea ,moale”, 
favorizând individualismul si  absenteismul. După 
părerea lui, se impunea o repunere a problemei... 

Tăcu. Treizeci de etaje mai jos, orașul, cu străzile 
sale pustii, căpăta alura unei machete sau a unui proiect 
imobiliar. Chiar de la distanţa aceea, pata galben-sulf a 
avizului de sanctionare era vizibilă: „Legea presei”. 


— Dacă rămânem aici, ne vom apropia de cer, 
observă Genevieve pe un ton fals ușuratic. Paradisul o 
să vină la noi fără a trebui să mișcăm nici degetul cel 
mic! 

Imediat după aceea izbucni în suspine. Henry reintră 
în sala de lucru, trecu în toaletă și-și dădu cu apă pe 
faţă. Era caldă, clocită si nu făcu decât să-i agraveze 
greata. Pradă unui impuls neașteptat, își descheie 
cămașa, dezgolindu-și pieptul și se examină în oglindă. 
Dar dioda electroluminiscentă al implantului înfipt 
deasupra mamelonului drept era tot neagră. 

In spatele lui, Genevieve pufni într-un râs isteric. 

— Si dumneata! chicoti ea, în timp ce bărbatul se 
încheia la loc. Cred că e o reacţie normală. În primele 
două zile îmi petreceam tot timpul în budă punându-mi 
și scoțându-mi sutienul ca să văd dacă... 

Rămaseră faţă în faţă. Cu un surâs trist, femeia își 
înlătură  reverul rochiei, dezvelindu-si sânul gol. 
Deasupra areolei cafenii, implantul disperat de opac 
amintea imaginea unui neg sau a unui melanom. 

— Ştii, făcu ea fără să se aranjeze la loc, în prima 
noapte am rămas așezată în pat așteptând să se aprindă. 
Până-n zori. Si-mi spuneam: „Poate că s-a ars becul, sau 
e un contact defect, du-te la doctor”. Ridicol, nu-i așa? 

Henry făcu un gest vag. 

— Nu, cred că și eu am făcut la fel. Cred că tot biroul 
de Coordonare a făcut la fel. 

Tânăra se lăsă pe un scaun și-și întinse picioarele. 
Rochia i se căsca în continuare pe sânul dezgolit. 

— E ciudat, murmură ea vorbind ca pentru sine. La 
început am luat hotărâri, știi, ca de Anul Nou. Îmi 
repetam: „Ultimele tale trei zile, ultimele tale trei nopţi, 
o să profiti, băbuţo! O să faci amor două'ș'patru de ore 
din două'ș'patru, ai să-ţi împlinești toate fantasmele, ai 
să...” Si, când colo, azi sunt ca anesteziată. N-am poftă 
de nimic. O să mor și nu voi fi făcut nimic cu zilele astea 
ultime, cu prelungirea asta. Curios, nu? 


— Nu tocmai. Ce-am făcut eu mai mult ca dumneata? 

— Nici cea mai mică orgie? Nicio boroboaţă? 

— Nu. 

Femeia slobozi un enorm suspin de ușurare. 

— Vrei să mă liniștești, se alintă ea apropiindu-și 
comic pleoapele. Până la urmă, o să mă cred anormală! 

Rămaseră un timp nemiscati, fără să pronunţe un 
cuvânt. Un porumbel se așeză pe marginea terasei și 
zgomotul aripilor sale zburlite îi smulse din hipnoză. 

— Merg să dau o raită, anunţă Henry, pradă unui 
impuls neașteptat. Vii? 

— N-am chef să mă mișc, dar cu-atât mai puţin să 
rămân singură! O.K. 

Râseră oarecum forţat și se îndreptară spre lift. 
Cabina îi lăsă cu treizeci de etaje mai jos, sub bolta 
betonată a vechilor parcări. Trei cai așteptau lângă un 
saivan improvizat, discordanti în mijlocul careurilor 
galbene numerotate. 

— Dumneata ai...? cotcodăci Genevieve. 

— Da, m-am gândit imediat că mașinile nu vor mai 
putea circula. l-am furat de la manejul din Colţul de 
Vest. 

Inseuarà animalele ale căror copite cloncăneau pe 
beton. Genevieve încercă să încalece ca o amazoană dar 
șaua, neadecvată, nu-i permitea decât un echilibru 
precar. Cu o ridicare din umeri, își suflecă rochia până 
la șolduri și puse piciorul în scară, încălecând animalul 
ca și cum ar fi purtat pantaloni. Coapsele ei albe se 
desenau ciudat pe pielea neagră a calului. 

— Mergem? 

leșiră din clădire pentru a se regăsi în piața 
Congreselor. Zgomotul regulat al copitelor potcovite se 
înălță, repercutându-și ecoul din faţadă în faţadă, 
luându-le-o înainte pe străzile pustii. 

— Am senzaţia că visez! hohoti Genevieve trăgând de 
căpăstru. 

Henry înclină capul. Femeia avea dreptate. Mergeau 


călare, acolo unde cu câteva zile mai-nainte sute de 
funcţionari tâsneau din autobuze, umpleau trotuarele, se 
grăbeau spre birouri. Un afiș galben-sulf îi smulse din 
visare: 


LEGEA PRESEI 
Unitatea de producție alimentară nr. 7 a fost 
condamnată... 


Făcu o grimasă. Euforia goanei insolite dispăruse. 

Lângă el, Genevieve împietrise ca o statuie, cu falca 
atârnând și degetele încleștate de häturi. Apoi chipul i 
se convulsionă într-un rictus groaznic și scutură capul 
de la dreapta la stânga cu o mimică de negare turbată. 
Buzele albite i se răsfrânseseră, dezvelindu-i dinţii; 
saliva îi spumega pe bărbie. 

Henry schiţă un gest, dar tânăra fată tresări de parcă 
i-ar fi aruncat un tăciune. Cu un urlet isteric, lovi cu 
călcâiele în coastele calului. Animalul se cabră, apoi 
demară într-un tropăit zgomotos de copite, străbătând 
în galop strada spre ieșirea din oraș. În câteva secunde 
ajunse în foburguri si, sărind peste vehiculele 
abandonate ca peste tot atâtea obstacole, se repezi în 
direcția celui mai apropiat ascensor. 

— Genevieve! Ai înnebunit? Vino-napoi! 

Henry se ridicase în scări. Degeaba. O văzu deslușit 
pe secretară abandonându-și calul și năpustindu-se în 
cabina ale cărei uși se închideau. Prea târziu, nu mai 
putea face nimic pentru ea. Mașinal, aruncă o privire 
scurtă la ceas. Peste câteva minute Genevieve n-avea să 
mai fie în viaţă. Elevatorul va zbura în sus, luând în 
fiecare secundă tot mai multă viteză, ducând cu el 
sarcina de naufragiaţi... De expropriati. Si, în mijlocul 
acestor bărbaţi și femei înghesuiți umăr lângă umăr în 
mirosul de sudoare și groază, se va găsi cadavrul lui 
Genevieve, frânt în cine știe ce postură grotescă. Cu 
șalele fracturate de spasme. Se scutură. La ce bun s-o 


mai lungească? Poate că tânăra alesese soluția cea mai 
bună? De ce să aștepte, de vreme ce sfârșitul avea să fie 
oricum același? _ 

Cu un oftat, struni calul să se întoarcă. Într-o oră, 
operaţia de evacuare avea să ia sfârșit, ultimul ascensor, 
se va pune în mișcare, lăsând unitatea de producţie 
ruptă de lume, fără niciun mijloc de legătură. La fel de 
izolată ca o insulă. Cabinele n-aveau să mai revină decât 
peste trei sau patru zile... Când pedeapsa se va fi 
încheiat. Se înfioră, dintr-o dată neliniștit. N-ar fi trebuit 
să rămână singur. 

Ridicând bărbia, examină cerul cu azurul său cojit și 
norii falși. Păsările păreau și mai jos decât adineaori. 
Înjură și-și îndreptă atenţia spre drum, în speranţa de-a 
descoperi un oarecare companion pentru ultimele clipe 
de viaţă. 

Deodată, în mijlocul unei piatete, privirea sa se agätà 
de un tablou insolit. Un bărbat și o femeie, complet goi, 
înfipţi în faţa unui afiș mare galben-sulf. Tânărul purta 
un implant lombar indicând clar că nu era de la acel 
etaj, de vreme ce acolo se grefau încuietori electronice 
la înălțimea inimii. Fata nu prezenta niciun sistem 
analog, trădându-și apartenenţa la casta privilegiată a 
liber-călătorilor. Străini. Fugari, probabil. În acest caz, 
își aleseseră prost locul! 

Îi apostrofă voios: 

— Hei! S-ar zice că tocmai v-aţi prins că barca de 
salvare vă e găurită! Numele meu e Henry. Sunt 
condamnat... 

Tânăra se apropie. O găsi foarte frumoasă. 

— Eu sunt Sirce, făcu ea cu o voce răgușită, iar el 
David... 


KKK 


— Legea presei e o pedeapsă foarte veche, explică 


Henry. A fost concepută pentru a stârpi din fașă orice 
tentativă de rebeliune, deviationism sau lipsă de 
productivitate. E un paloș suspendat deasupra fiecărei 
unităţi de fabricaţie. Directoratul ne ameninţă la fiecare 
scădere a producţiei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Sirce punând picior 
peste picior. 

Se așezaseră, David și Sirce în continuare goi, pe 
terasa unei cafenele în plin centru al orașului-fantomă și 
acest spectacol avea ceva supranatural, nemaivăzut. 
Henry își tuguie buzele. 

— Probabil un virus. Puterea nutritivă a cărnii a 
scăzut tot mai mult. În unele zile ar fi trebuit să mănânci 
o sută de kile ca să atingi valoarea calorică a două ouă. 
Cu toate eforturile noastre, curba nu s-a redresat. Sus 
au început să ne acuze de sabotaj deliberat, de complot. 
Lucrurile s-au înrăutățit, apoi sentinţa s-a prăvălit ca un 
satâr: legea presei. Ce mai panică! 

— Vreau foarte mult să înţeleg! interveni David. În ce 
constă exact osânda despre care vorbiti? 

Henry se lăsă pe spătar și arătă cu degetul deasupra 
capului. 

— Vedeţi „cerul”? Plafonul? Ei bine, în cursul celor 
trei zile care urmează, va cobori în fiecare oră puţin mai 
jos, până va atinge pământul. O să coboare spre noi, ca 
o presă, zdrobind casele, instalaţiile, aplatizând 
pădurile, podurile, tot ce se înalță deasupra solului. 
Intreaga unitate se va transforma într-o nicovală. 
Tavanul e montat pe enorme leviere hidraulice cărora 
nimic nu le poate stânjeni sau încetini cursul. Această 
pedeapsă are ceva exemplar, faptul că afectează 
imaginația mulțimilor, terorizează femeile și copiii. Cei 
care-au trăit-o o dată n-au niciun chef s-o mai ia de la 
capăt. Când vor readuce populaţia orașului, or s-o 
abandoneze în mijlocul unei câmpii de moloz cu ordin să 
reconstruiască totul, s-o ia de la zero - si credeţi-mă, se 
va face într-un timp record! Se vor lua la întrecere în 


materie de zel! În sase luni unitatea va functiona cu tot 
randamentul. 

— Si dumneata? 

— Eu? Fac parte din cadrele condamnate. Actiunea 
noastră a fost judecată ca fiind moale, suspectă. 
Vinovată. Cu ocazia evacuării nu ni s-au dezactivat 
implanturile, ceea ce ne interzice să luăm parte la exod. 
Trebuie să rămânem aici, s-așteptăm să ne cadă ceru-n 
cap. Treaba noastră cum ne descurcăm să rămânem în 
viaţă. 

— E posibil? 

— O s-o aflăm foarte curând, de vreme ce suntem toţi 
trei în aceeași barcă. Unitatea e total izolată, ruptă de 
restul lumii. Îndărătul ușilor de acces în lifturi e vidul 
cuștilor. Puturi de kilometri întregi. Cabinele n-or să 
revină decât odată executată sentința. 

— Ești singur? întrebă Sirce. 

— Nu, cred că suntem vreo douăzeci de condamnaţi. 
Toţi responsabili de înalt nivel. Pentru moment, se 
ascund, dar odată trecut șocul o să-i vedeţi ieșind. 
Cunosc procesul, am supravieţuit deja unei laminări. 

— Cum? 

— O minune. O falie în sol, o crevasă. M-am aruncat 
în clipa când plafonul îmi mângâia părul. Am rămas 
acolo o zi întreagă, în întuneric total, să ascult pământul 
și molozul năruindu-se în jurul meu. Un adevărat 
miracol. 

Își drese glasul. 

— Veniti, mergem să ne luăm obolul de la magazine 
ca să vă-mbrăcaţi. Pe urmă vom încerca să mâncăm. 

Îi târî prin mai multe prăvălioare de lux, insistând ca 
Sirce să aleagă toalete nomenclaturiste. David se 
pomeni curând înghesuit într-un smoching de înaltă 
clasă, cu picioarele garnisite în piele veritabilă și 
senzația de-a pluti prin mijlocul fumurilor unui vis. 
Spectacolul orașului pustiit înlătura orice realitate a 
faptelor și evenimentelor. Aproape că uită de rănile și 


cicatricile ce începeau să i se formeze pe piept. Un ceas 
mai devreme, când se plânsese de ele, Henry pătrunsese 
într-o farmacie, demolase rafturile ca un vandal perfect, 
pentru a sfârși prin a flutura triumfal un tub de 
comprimate analgezice cu adevărat eficace. De-atunci, 
străbăteau bulevardul principal, oprindu-se în toate 
barurile pentru a experimenta de fiecare dată câte un 
nou cocktail. Putin obișnuit cu alcoolul, tânărul își 
simţea echilibrul devenind din ce în ce mai precar. 

— Toate astea sunt puerile, chicotea Henry, agitându- 
și shakerul, dar nu-i nimic rău în a-ţi satisface câteva 
capricii! Cine n-a visat vreodată să facă ceea ce facem 
noi chiar în acest moment? 

Eșuară în saloanele a ceea ce părea să fie o casă de 
rendez-vous uluitor de luxoasă și David fu fericit să 
găsească în sfârșit un pat în care să se prăvale. În clipa 
când se cufunda în somn, observă capul inginerului 
pătrunzând între coapsele Sircei culcată pe spate, cu 
rochia ridicată până-n talie și luă cu el în inconstientä 
această imagine ca pe o scenă de coșmar. 

Putin înaintea zorilor, îl trezi o serie de convulsii 
inexplicabile care-l aruncară pe jos, cu coloana 
vertebrală forfecată de junghiuri dureroase. Criza fu pe 
cât de scurtă pe-atât de intensă și îl încercă un neplăcut 
sentiment de greață. Avea să moară cu întârziere ca 
urmare a coborârii, sau răul nu era decât trecător? 
Absența răspunsului îl tinu un ceas îndelungat cu ochii 
deschiși, apoi oboseala își reintră în drepturi. 


Capitolul IX 


Când își recăpătară cunoștința, falsa euforie din ajun 
se risipise. Tăcut și gol, orașul le apărea lugubru. 
Rămaseră prostrati pe o bancă din grădina publică, cu 
ochii fixati pe jetul subţire de apă al unei fântâni. David 
dârdâia, cuprins de febră, cu pieptul sfâșiat de 
mâncărimi insuportabile. Machiajul Sircei se scursese, 
ceea ce-i dădea alura unei păpuși sinistre. Cât despre 
Henry, el părea să aibă cel mai mult de furcă în a-și 
controla tremurul agitat al mâinilor. 

Rămaseră astfel până la o oră înaintată a dimineţii, 
neîndrăznind să ridice capul, apoi își reluară hoinăreala. 
David descoperi un om spânzurat de un felinar, Sirce - o 
femeie cu încheieturile mâinilor tăiate, în toaleta unui 
restaurant unde poposiseră să bea puţină cafea. 
Amândoi erau colaboratori apropiaţi de-ai lui Henry. 
Inginerul nu pronunţă un cuvânt, dar fugi să vomeze 
mai la o parte. Petrecerea se sfârșise. 

Puțin mai târziu, depășiră un grup de oameni în 
cămăși albe, cu cravate la gât, care încercau zadarnic să 
deschidă solul cu ajutorul ciocanelor-perforatoare și al 
fierăstraielor-laser. 

— Vor să-și sape un adăpost, comentă Henry, dar își 
pierd vremea. Nimeni n-a reușit vreodată să spargă 
betonul celulelor. De altfel mă și-ndoiesc că e vorba într- 
adevăr de beton. Mai curând un material refractar 
conceput pentru a rezista tuturor agresiunilor mecanice 
și pe care laserele intră în reverberatie graţie unei 


multitudini de bile de sticlă înecate în masa 
materialului, prisme tratate special pentru... 

Tăcu. leșind de pe o stradă perpendiculară, un 
necunoscut se târa pe șosea, înaintând ca o reptilă, cu 
burta lipită de asfalt și membrele pe jumătate îndoite. 
David observă cu stupoare că avea capul acoperit cu o 
pungă de hârtie opacă, o sacoșă de ambalaj pe care se 
etala în litere roșii numele unui mare magazin. Astfel 
gătit, avea aerul unui condamnat dus spre locul de 
execuţie, cu faţa înfășurată într-o cagulă oarbă. Omul se 
târa cu greutate, mergând în zigzag pe trotuar, fără un 
scop precis. Costumul său de oraș nu rezistase uzurii 
unei frecări prelungite, coatele și genunchii plini de 
hematoame arătându-se prin stofa găurită. 

Cu gâfâieli de forjă se strecură pe sub o poartă și 
dispăru. 

— O să mai vedeţi și alţii! rânji inginerul observând 
surprinderea însotitorilor săi. Ăștia sunt oamenii- 
șopârlă. Când s-a dat publicităţii sentința, anumiţi 
condamnaţi au încercat să-și măsluiască implanturile. 
Altfel spus, să le dezactiveze cu ajutorul vreunui medic 
de duzină. Dacă operaţia reușea, s-ar fi putut fofila în lift 
fără teama de-a muri un etaj mai sus! Din nenorocire, 
manevrele astea chirurgicale s-au terminat toate prin 
fiasco-uri și sistemele de autoapărare ale implanturilor i- 
au lăsat pe înșelători fără simţul echilibrului. Nu mai pot 
să se ţină pe picioare, să umble. Unii chiar se 
contorsionează zi și noapte, incapabili să mai poată 
deosebi susul de jos. Alţii nu mai suportă vederea 
spaţiilor largi fără să verse și trebuie să-și închidă capul 
într-o pungă, pentru a regăsi o lume la dimensiunile lor. 
Numim asta complexul vizuinii. Ameteala! Trăiesc în 
inima unei amețeli permanente. Pentru ei, a fi așezat pe 
un scaun echivalează cu a-ţi ţine echilibrul pe parapetul 
unui pod de peste un hău fără fund. Atroce. 

Câteva minute mai târziu, se împiedicară de un alt 
bolnav, chircit în mijlocul unui butoi metalic ce 


continuse odinioară gudron. Era legat la ochi. 

— Alţii se închid în seifuri, comentă Henry pe un ton 
dezabuzat, ba chiar și-n propriul frigider! 

Spre amiază, un scârtâit îngrozitor îi făcu să ridice 
capetele. David îşi simţi stomacul înnodându-se 
realizând că „cerul” era acum atât de jos încât îndoise 
uriașa antenă emițătoare ce se înălța în vârful clădirii 
radioului. 

— Diseară plafonul va atinge acoperișurile celor mai 
înalte imobile, contată Sirce cu voce gravă. Henry, ai 
plănuit ceva? 

— Da. Să beau cu tine un pahar și chiar mai multe! 

David se forță să-și disciplineze respiraţia pentru a 
lupta cu fluxul de panică ce se răspândea în el. 
Fatalismul inginerului îl înspăimânta. Chiar și Sirce 
părea să-și piardă calmul. 

Ca și în ajun, se așezară pe terasa unei braserii și 
băură în tăcere. Din locul unde stătea, David putea 
vedea cuvele de producţie ale complexului industrial. 
Carnea, pe care nimeni n-o mai recolta, continua să 
prospere, crescând în enorme ciuperci de ţesuturi crude 
în mijlocul reţelei de conducte. S-ar fi zis că o pădure de 
mușchi jupuiti se apucase să crească pe deasupra 
rezervoarelor. Stomacul tânărului ameninţa să se 
reverse. Henry, care dăduse peste cap mai multe pahare 
de whisky, dormita. Sirce se ridică, împingându-și 
furioasă scaunul și începu să măsoare locul încoace și- 
ncolo. 

— Numai de-ar fi fost totul în regulă... murmură ea ca 
pentru sine. 

David se apropie. 

— La ce te gândești? 

Fata avu o ezitare imperceptibilă, apoi rosti: 

— La termite. 

David încruntă sprâncenele, interzis. Deodată în cap i 
se făcu lumină. 

— Vrei să spui că... complotul...? 


Sirce ridică din umeri. 

— Da. La ce bun să mai avem secrete în punctul 
unde-am ajuns? Termitele sunt o creaţie artificială. 
Creaţia noastră. Eram un mic grup de entomologi în 
dezacord cu sistemul. O întâmplare, în cursul unei 
experienţe, ne-a transformat în complotiști. Conjurati. 
Vezi ce ușor pare! Pe vremea aceea, lucram pe insecte 
criogenate, animale asemănătoare tigrului care-a fost 
gata să te ucidă. Unul din noi a descoperit un mijloc de- 
a dezvolta anumite insecte, de-a le produce mutații în 
sensul de-a nu mai ataca lemnul, ci... betonul! 

— Dar de ce? 

— Pentru a sparge izolarea, desigur! Pentru a sfârși 
cu sistemul compartimentelor, al îngrădirii! Nu te-ai 
săturat să trăiești într-o închisoare, într-o celulă? Între 
patru pereţi? Într-o fază iniţială, obiectivul nostru era să 
stabilim contactul între mai multe unităţi situate la 
același etaj. Termitele, forându-și tunelul, deschideau 
drumuri, circuite de comunicare. În imaginaţia noastră, 
oamenii aveau să se descopere, să fraternizeze, să se 
unească. Vai! 

— Vai? 

— O știi la fel ca mine! Oamenii s-au temut să ia calea 
galeriilor, a aventurii. Sistemul îngrădirii, teama de 
pseudoepidenmii, îi ţineau tintuiti în loc. Singuri hoţii de 
fier au înţeles avantajul pe care li-l aducea sfârșitul 
izolării! Au folosit noile căi de comunicaţie astfel create 
pentru a-și astâmpăra setea de răzbunare, pentru a se 
răspândi din unitate în unitate și a se deda jafului. Mai 
mult, termitele au izbutit performanţa de a ne scăpa de 
sub control. Au încetat să asculte de stimulii radio, 
apucându-se să sape în toate sensurile, transformând 
orașul în strecurătoare... 

David se lăsă să cadă pe marginea trotuarului, 
copleșit. 

— Aţi conceput monștrii ăștia în laborator! exclamă el 
cu dezgust. Da sunteţi nebuni cu toţii! Nu vi s-a- 


ntâmplat niciodată să vă gândiţi că insectele astea, 
scobind mereu, pot atinge sau chiar să depășească 
limitele orașului și să ne pună în contact cu exteriorul! 
Cu tot ce se află la exterior: viruși mortali, gaze, apă, 
radiaţii cosmice, mai știu eu ce! E de neînchipuit! În 
fine, e evident că într-o zi sau alta termitele vor ataca și 
străpunge ultimul zid, cel care ne izolează, ne apără de 
ceea ce e afară. 

Sirce se așeză lângă el și îi puse mâna pe umăr. 

— Noi nu credem că exteriorul e lumea aceea a 
morţii pe care Directoratul se  încäpätâneazä 
dintotdeauna să ne-o descrie, spuse ea pe un ton calm. 
Gândește-te. Puterea are interesul să ne ţină în robie, să 
ne închidă în sistemul ei, de vreme ce ea și numai ea, 
profită de acest sistem. În ce mă privește, sunt convinsă 
că exteriorul e absolut locuibil. Poate că a avut, loc un 
război, dar toate astea sunt de-acum atât de îndepărtate 
încât fauna și flora au avut timp să se refacă. 

— Ipoteze! i-o tăie David. Nimic decât ipoteze! Si 
dacă orașul e scufundat, mm? La asta te-ai gândit? Dacă 
termitele perforează coca cubului o să pierim cu toţii 
înecaţi! Dacă suntem pe orbită, vidul și frigul glacial al 
cosmosului au să invadeze tunelurile săpate de 
fermecătoarele tale gângănii și se vor răspândi de la un 
etaj la altul... Sunteţi niște visători, niște iresponsabili! 

— Asta au și spus cei ce ne-au denunţat. Complotul a 
fost descoperit. Toţi camarazii mei au pierit în 
cuptoarele unităților de curăţătorie și... 

David ridică din umeri. 

— N-ajută la nimic s-o mai lungim! E prea târziu! 
Dacă orașul începe să se surpe, va trebui oricum să 
ieșim. Cel puţin dacă nu găsim un mijloc de-a neutraliza 
termitele. 

Tânăra scuipă cu furie. 

— Vorbești ca valetii Directoratului! Stii cum ne 
porecliseră sticletii? Mâncătorii de ziduri! Nu înţelegi, 
așadar, că nimic nu deosebește orașul ăsta de un 


penitenciar? 

— Nu cred că sufereai prea mult! râse David. Făceai 
parte dintr-o castă conducătoare: cercetătorii, asimilați 
medicinei, fără implant, liber-călători. Ai putut cutreiera 
orașul de sus și până jos, câtă vreme eu... 

Se întrerupse, cu respiraţia tăiată. Timp de câteva 
secunde stătură faţă în faţă, ca niște câini gata să 
muște, apoi tensiunea scăzu și își întoarseră chipul unul 
de la celălalt. 

— Aveţi informaţii valabile despre exterior? murmură 
într-un târziu tânărul. Aţi întâlnit măcar pe cineva care 
să fi riscat? Aţi recepționat mesaje? 

— Șeful nostru afirma că a fost în legătură cu un om 
de-afară, răspunse Sirce cu un fel de regret. 

— Un simulator! 

— Nu pricepi iar! 

Un trosnet amenintätor îi întrerupse. ,Cerul” 
atinsese acoperișul celei mai înalte clădiri, turnul 
Comitetului de Control, dărâmând hornurile de 
ventilaţie, tasând ultimul etaj cu mai multe zeci de 
centimetri. Henry tresări în fotoliu. 

— Merge mai repede decât credeam! mormăi el 
căscând. 

Foarte departe, deasupra lor, geamurile explodau 
sub apăsare, făcând să plouă în stradă un potop de sticlă 
spartă. Cioburi zebrară aerul, sfâșiind tenda si 
umbrelele unui salon de ceai înainte de-a se dezagrega 
pe sol într-o multitudine de rafale cristaline. Pentru 
prima oară de la sosire, David simţi frica insinuându-i-se 
în oase. Sirce îi strânse braţul. 

— Doar termitele ne pot scoate de-aici! îi gâfâi ea în 
tâmplă. 

Apoi, întorcându-se spre inginer: 

— Henry, ati suferit în vreun moment sau altul o 
incursiune a termitelor? 

— Nu, ne-au pus să dăm notă despre asta, dar 
detectoarele n-au semnalizat niciodată nimic. Cred că e 


vorba de-o legendă... 

— Trebuie să verificăm! îl întrerupse David. Să facem 
turul unităţii pe lângă pereţi. Dacă prin minune... 

— Nu cred că minunile se produc la comandă! îl 
ironiză inginerul. În sfârșit, dacă ţineţi cu tot 
dinadinsul... În orice caz, trebuie să ne dăm iluzia că 
facem ceva! 

Nu le fu prea ușor să găsească un vehicul și încă mai 
greu să iasă din oraș, atât de blocate erau căile de 
acces. Timp de peste o oră străbătură peretele în lungul 
diferitelor sale suprafeţe. Zadarnic. Betonul era absolut 
intact. Ca să le pună capac la toate, mașina rămase fără 
combustibil și trebuiră să revină în oraș pe jos, de-a latul 
dealului de conducte și ciosvârte de carne, dintre care 
unele începeau să atingă dimensiunile unor mici coline. 

Henry scutură din cap. 

— Probabilitätile sunt destul de slabe ca în cursul 
următoarelor ore termitele „voastre” să vină la tanc să 
ne străpungă o galerie sub nas, uite-așa, din întâmplare! 
Ca să ne scape! 

Gluma sa nimeri ca nuca-n perete. Ziua scădea. Cum 
felinarele se aprindeau unele după altele, hotărâră să 
intre într-un restaurant unde puteau găsi mâncăruri 
gata preparate. Dar, odată așezați la masă, își dădură 
seama că niciunul dintre ei nu era în stare să înghită un 
singur dumicat. Henry reîncepu să bea, apoi se apucă să 
mângâie coapsele tinerei femei, care se eliberă cu 
violenţă. Ieși, cu David după ea și se opri în mijlocul 
unei treceri de pietoni. 

— Trebuie să găsim! răcni ea cu ochii scânteindu-i de 
furie reţinută. Nu se poate să fi făcut tot drumul ăsta ca 
să ne lăsăm turtiti, ca niște clătite! 

Undeva, în noapte, un zid se prăbuși, precedat de o 
cascadă de ţigle. 

— De cum se vor dărâma imobilele, situaţia o să 
devină fără ieșire, observă David. Va trebui să ne ferim 
din toate părțile. O să murim sub moloz cu mult înainte 


chiar ca tavanul să ne atingă! 

— Curat încurajator! îl persiflă fata. Atunci culcă-te 
și-așteaptă! 

— Azi după-amiază vorbeai de niște stimuli radio? 
Teleghidati termitele? 

— Nu, era doar un semnal de rapel” pe o frecvenţă 
foarte greu de izolat. Dar n-a mers. Au încetat foarte 
repede să se mai supună. Nimic de făcut în direcţia 
asta... 

David scuipă, scârbit. O secundă, își zări imaginea în 
vitrina unui mare magazin: el în smoching și papion, ea 
cu rochie de seară decoltată pân-la buric. Ambii opriţi în 
plin centru al unei treceri de pietoni, grotești. 

— Hai să ne culcăm! suspină Sirce, răsucindu-se pe 
tocurile ei cui. Si sa ne rugăm să ne vină în vis 
inspiraţia. 

David fu gata s-o întrebe dacă avea să facă iar 
dragoste cu Henry, apoi își mușcă buzele. La urma 
urmei, era absolut liberă să nu iubească gunoierii! 
Pătrunse în cea mai apropiată clădire, apăsă un buton la 
întâmplare și se instala în primul apartament a cărui ușă 
binevoi să se deschidă. Odată întins pe pat, nu-și putu 
totuși găsi somnul, într-atât i se învârteau în cap 
dezvăluirile fetei. Așadar, termitele fuseseră concepute 
pentru a deveni instrumente ale unui complot! Aceste 
animale ce devorau temeliile orașului, ucigându-i pe toţi 
cei ce le ieșeau în cale, avuseseră misiunea de a trasa o 
linie de unire între celule, de a-i face pe oamenii cubului 
să descopere bucuriile comunicării! Treaba putea stârni 
râsul, dacă urmările conjuratiei n-ar fi fost atât de 
dramatice. 

Cât despre hoţii de fier, dacă, din nenorocire, într-o 
bună zi unul dintre ei găsea un truc oarecare de a 
neutraliza implanturile, tribul dezläntuit n-avea să se 


5 Readucere a unei piese sau a unui sistem tehnic în poziţia iniţială, sub 
acţiunea greutăţii proprii ori a unor forte elastice. Aici cu sensul de semnal 


de revenire la bază. 


mai mulțumească doar cu colonizarea unui etaj, ci avea 
să pornească la cucerirea nivelelor superioare! Blocarea 
sau rechemarea ascensoarelor n-avea să mai servească 
la nimic, de vreme ce le era de-acum posibil să 
folosească galeriile săpate de insecte. 

David se frământă, scăldat în sudori reci la gândul că 
în chiar acel moment una din fiare ataca poate învelișul 
protector al cubului, înaintând în fiecare secundă încă 
putin spre exterior... Vacarmul unei prăbușiri în 
imediata lui apropiere îl smulse din gânduri. Plafonul își 
urma coborârea, terminând de pulverizat turnul 
Comitetului de Control. Realiză faptul că nu reușea să 
accepte ideea de-a muri, ceva în străfundurile lui 
refuzând această eventualitate. 

Se ridică dintr-o zvâcnitură a șalelor și ieși pe culoar. 
Simtea dintr-o data dorinţa de-a sta de vorbă cu cineva, 
de-a se distrage. Cum zgomotul se stingea, remarcă o 
rază de lumină sub o ușă, în fundul coridorului. Ezită o 
secundă, apoi merse spre apartament și bătu la ușă. 
Nimeni nu răspunse. Supunându-se unui impuls, 
împinse batantul. Picioarele desculte ale femeii aproape 
că-l loviră în burtă. Era încă tânără, îmbrăcată doar într- 
un combinezon de nylon roz. Se legăna la un metru de 
sol, spânzurată de-o ţeava cu ajutorul unui prelungitor 
electric; fața vânătă - umflată - scuipa o limbă aproape 
neagră. David se dădu înapoi. 

În clipa când vroia să închidă ușa, observă că în unele 
locuri izolatia din plastic ce acoperea cablul cedase, 
dezvăluind firul de cupru ce se afunda în carne ca o 
coardă de pian. Se strâmbă, făcu cale-ntoarsă, apoi 
încremeni ca lovit de trăsnet. Firul de cupru! De ce nu 
se gândise mai devreme? Cobori în fugă scara de 
serviciu și năvăli în stradă urlând numele Sircei cât îl 
ținea gura. 

În fine se aprinse o lumină la etajul doi al unei clădiri, 
apoi fereastra se deschise și fata apăru, cu pieptul gol și 
părul asudat lipit de obraji. Gâfâind, îi explică ce 


descoperise. Cum fata continua să-l privească, interzisă, 
insistă: 

— Ce dracu, așa-i! Firul de cupru! Când lucram la 
ghenă, Waldo spunea mereu că termitele se-nnebunesc 
și sunt capabile să-l simtă printr-un zid de-o sută de coti! 
Nu înţelegi? 

— Doamne! Dac-ai avea dreptate... Vin! 

Cobori, însoţită de un Henry ursuz și prea puţin 
convins de utilitatea unei asemenea agitatii. David însă 
era tot mai excitat. 

— Dacă reușim să îngrămădim într-un punct oarecare 
al unităţii, lângă un perete, de preferinţă, un morman de 
cupru suficient pentru a capta atenţia unei insecte, 
avem o mică șansă ca aceasta să foreze un tunel în 
direcția noastră... 

— Ești sigur de povestea asta cu cuprul? întrebă 
Sirce cu ochii strălucitori. 

— L-am tot auzit pe Waldo, contramaistrul, repetând- 
o. Riscăm ceva? 

Se întoarseră spre Henry, întrebându-l dacă ar fi în 
stare să localizeze diferitele stocuri ale unităţii; 
inginerul îi îndrumă spre compania de electrificare. 
Trebuia apoi să procure un camion, ceea ce le luă peste 
două ore de căutări. În depourile de întreţinere, puseră 
mâna pe vreo zece rulouri de cablu, ce trebuiau 
încărcate. Din fericire, acolo se găsea și un robot- 
magazioner care putu îndeplini sarcina fără probleme. 

Când părăsiră garajul, hainele le trăsneau de 
transpiratie. Cu mâinile încleștate pe volan, Henry 
conducea în slalom prin oraș în căutarea unei ieșiri care 
să nu fie blocată de un maldăr de epave. 

— Ar fi trebuit să ascultăm pereţii cu sonarul, gâfâi el 
ștergându-și fruntea cu manseta. Să-ncercăm să 
determinăm dacă vreunul din ei prezintă simptomele 
unei prezenţe interne. Asta ne-ar fi scutit să pescuim la 
întâmplare... 

— Aveţi cele necesare? întrerupse David. 


Celălalt ridică din umeri. 

— Era material la etajul douăzeci al Comitetului de 
control, dacä-ti venea sclipirea asta de geniu azi- 
dimineață măcar... 

David era pe punctul să-i răspundă verde că „el, cel 
puţin, nu-și petrecuse timpul bând și plutind prin nori”, 
dar se stăpâni și-și înghiţi saliva. Atmosfera era deja 
destul de tensionată și nu folosea la nimic să mai toarne 
gaz peste foc. Camionul, prea încărcat, fu cât pe-aci să 
se răstoarne la o cotitură. David înjură, provocând furia 
inginerului. O secundă fură la un pas de-a se arunca 
unul asupra celuilalt, dar Sirce îi despărți. Ea alese unul 
dintre pereţi, la întâmplare. Robotul descărcă rulourile 
în douăzeci de minute și-și reluă locul în mașină. 

— Si acum? lătră Henry. 

— Trebuie să continuăm! spuse răspicat fata. Să 
radem toată unitatea pentru a aduce cât mai mult metal 
posibil. Cu cât va fi mai multă momeală, cu-atât vom 
avea șanse mai mari de reușită... 

Se urcară în camion fără o vorbă și luară calea 
fabricii de carne. 

— Sunt puţine ţevi, conductori de cupru și ploturi de 
electroliză, dar toate astea sunt împrăștiate... Va trebui 
să căutăm... 

Petrecură noaptea în mijlocul labirintului de 
conducte, răsucind, tăind, cu mâinile presărate de 
bășici. Nimic nu conta mai mult decât acești câţiva 
metri de cabluri, acești conductori, aceste sârme. David 
își opări antebraţul tăind un serpentin. Cam peste tot se 
revărsau lichide vitale, formând băltoace puturoase cu 
pătrunzătoare mirosuri animale. 

— Suntem pe cale să aruncăm în aer toate cazanele 
cu carne, bombăni Henry. În două ore, toate hălcile or 
să fie putrede. Atunci să te ţii putoare! 

David aruncă o privire neliniștită colinei de carne 
crudă ce-i domina, apoi își reîncepu treaba. 

Dimineaţa, adunaseră un camion de fierărie diversă. 


Sufereau toti de täieturi multiple si se gäseau în pragul 
epuizării. Se duseră să-și descarce recolta la piciorul 
zidului, apoi se trântiră pe iarba artificială a taluzului. 
Imprejurul lor cuprul își răspândea mirosul acid, 
înţepător. Adormiră. 

Primul lucru pe care-l remarcă David deschizând 
ochii fu cerul. Jos. Groaznic de jos. I se părea că, dacă s- 
ar fi urcat pe o scară, ar fi putut atinge norii cu degetul. 
Henry si Sirce continuau să doarmă. Se așeză. In spatele 
lui, orașul se distrusese oribil și singure clădirile cu mai 
puţin de cinci etaje mai erau în picioare. Cam peste tot 
dărâmături de beton își înălțau cioturile. 

Işi mușcă buzele. Deasupra lui, imensa suprafață 
albastru-azur părea totuși imobilă. Ce se întâmplase cu 
ceilalți condamnaţi? Mai era timp să-i prevină? Dar să-i 
prevină ce? Luptă cu dorinţa de-a se duce să-și lipească 
urechea de perete. Oricum n-ar fi auzit nimic. Izuri de 
putrefacție se înältau dinspre complexul industrial și 
preferă să nu se uite în direcţia aceea. 

Sirce ridică în sfârșit capul. 

— Ei? se interesă ea. 

— Nimic. Dar ar fi mai bine să ne-ndepărtăm. Dacă 
vine animalul, sigur n-o să ne aprecieze prezenţa. 

— Ai dreptate! 

Fata îl trezi pe Henry și toţi trei urcară în camion, 
deplasându-se până la intersecţie. 

— Pescuitul nu pare să dea mare lucru! rânji 
inginerul, trecându-si dosul mâinii peste obrajii 
albästriti de barbă. 

Cum nimeni nu-i răspunse, se cufundă într-o tăcere 
posomorâtă. 

— Cât timp ne mai rămâne? întrebă Sirce. Doar cu 
puţin peste cincisprezece ore, în orice caz. Douăzeci 
poate... 

Ca pentru a-i sublinia cuvintele, un imobil explodă 
sub presiunea plafonului. Peste tot, fațadele se 
răsturnau, ca niște uriașe decoruri de carton, stârnind 


nori de praf alb. Putin mai încolo, înnebunit de spaimă 
sau de băutură, un bărbat conducea în zigzag o mașină 
de pompieri a cărei scară culisantă prelungă arunca 
reflexe de lumină. O cotitură mai hazardată decât 
celelalte aruncă deodată vehiculul de-a curmezisul 
șoselei, cu motorul blocat și pneurile fumegând. Fără să 
se piardă cu firea, șoferul sări afară din cabină și fugi în 
spate, unde manipula comenzile de ridicare. Cu o 
lentoare de vis, marea scară se înălţă într-un unghi de 
șaptezeci de grade, făcând diferitele tronsoane să 
culiseze unul după altul. Sub ochii näuciti ai lui David, 
ultimul segment se ciocni de plafon, apoi se retractă 
ușor. Deja omul se lansase la atacul treptelor. Nu se 
ajuta decât cu mâna dreaptă, stânga rămânând crispată 
pe toarta unei găleți metalice pe care o trăgea după el 
cu efort. De cum ajunse în vârf, își cufundă antebraţul în 
recipient și-l scoase agitând o pensulă mare îmbibată 
toată în vopsea neagră. Spectacolul avea în el ceva 
fascinant și, timp de câteva secunde, David își tinu 
respiraţia. Drept, în înălţimea scării ce se legăna încet la 
fiecare gest, necunoscutul al cărui creștet atingea 
giganticul plafon se străduia să traseze litere groase și 
regulate în mijlocul norilor pictaţi. Un nume, o dată. 
Instinctiv, tânărul se gândi la acei puști care acopereau 
cu mâzgălituri locurile publice, sau își gravau inițialele 
cu briceagul pe mesele restaurantelor. Aici, un om își 
scria numele pe cer. Era o nebunie totală! 

Dar plafonul continua să coboare, apăsând cu toată 
greutatea pe scara de oţel care se curba periculos. Sus, 
necunoscutul se dăduse înapoi cu câteva trepte, 
urmându-și lucrul fără să pară a-și da seama că 
ansamblul de oţel se putea rupe dintr-o clipä-ntr-alta. 
David deschise gura pentru a-l striga. In același 
moment, ultimul segment se frânse cu un pocnet metalic 
îngrozitor de strident. După o scurtă traiectorie 
rectilinie, pictorul nebun se zdrobi pe capota camionului 
pe care o sfărâmă ca pe o coajă de ou. 


David întoarse capul. Curând, din oraș n-avea să mai 
rămână nimic, doar un morman de praf născut din 
pietrele conştiincios färâmitate, mașini reduse la starea 
unor băltoace de metal fără niciun relief, obiecte 
aplatizate, neidentificabile... Dar când plafonul urma să- 
și reia poziţia iniţială, numele badijonat cu vopsea 
neagră avea să fie acolo, etalându-se în mijlocul norilor 
ca o mărturie. O acuzaţie. 

Epuizat de goana nocturnă, David căzu în 
inconștiență. Rostogolindu-se, fără a-și da seama măcar, 
din real în colcăitul inform al coșmarurilor. 

Când deschise din nou ochii, cerul era oribil de jos. 
Sirce îi puse mâna pe piept. Vru să spună câteva cuvinte 
dar vacarmul năruirilor era atât de puternic încât ar fi 
trebuit să urle pentru ă se face auzit. Orașul trosnea din 
toate încheieturile, laminat, compresat. Instalaţiile 
metalice ale Centrului de producţie se pliau lent peste 
ele însele ca niște cutii de bere strivite sub călcâi. 
Turtite de presiune, ciosvârtele de carne evocau 
imaginea unor baloane gata să explodeze: netede, 
întinse, lucitoare. David se simţea îngheţat, cu creierul 
gol. Fără să știe ce face, o luă pe fată de umeri și o trase 
spre el, căutându-i buzele. Ea se lăsă sărutată, cu gura 
rece. Inertă. 

Primul bulgăre de carne explodă, proiectând o ploaie 
de sânge și rămășițe organice pe-o rază de mai multe 
sute de metri. Sirce și David se pomeniră inundati de 
cheaguri înainte să poată schiţa un gest. Drumul însuși 
căpătase o tentă stacojie, ca sub efectul unei gigantice 
hemoragii. Acum cerul îi domina de la șase sau opt 
metri, doar cu puţin mai mult poate și impresia de 
sufocare devenea insuportabilă. Fugiră spre camion, 
alunecând pe asfaltul cleios. Henry le deschise portiera. 
Era palid, foarte palid și mari cearcăne vinete îi 
subliniau ochii. Se prăvăliră pe scaune, incapabili să 
înșiruie două gânduri coerente. 

— Cred că e timpul! urlă inginerul scotocind în 


buzunarul de la piept al cămășii. Vreti si voi? 

Le întinse palma, unde sclipeau niște mici capsule 
translucide. 

— Cianură de potasiu, explică el, lungind silabele. 
Extrem de eficace. 

David luă una dintre pilule. 

— O spargi între dinţi, comentă Henry, strecurând o 
pastilă de sticlă în gură. Mai bine decât să terminăm 
făcuţi piftie, credeţi-mă! 

— Priviţi! strigă deodată Sirce. Priviţi! 

Bătu în tabloul de bord pentru a le atrage atenţia. 
Drept în fața lor, la înălțimea grămezii de cupru, 
peretele își schimbase brusc culoarea. O pată albă se 
decupa pe beton, cu fiecare secundă tot mai netă, 
pentru a lua în cele din urmă aspectul unui cerc perfect. 
Zidul încăpu să se topească într-o ploaie de scântei și 
organele bucale sfărâmătoare ale insectei ieșiră în 
mijlocul unui nor de funingine cu miros înţepător. 

— A venit! A venit! 

Vociferau în cor, agitându-se ca niște copilandri, 
înflăcărându-se cât îi ţinea gura. Fură însă nevoiţi să se 
dezumfle repede, căci enormul animal rămânea 
imobilizat de-a latul intrării, tăindu-le accesul în tunel. 
Secretiile acide i se prelingeau de pe mandibule, 
scobind în sol cratere fumegânde. Cleștii săi 
hipertrofiati se întinseră spre rulourile de cablu. David 
își mușcă buzele. Era absolut imposibil să avanseze spre 
ea fără a-i atrage atenţia, nemaivorbind de ipoteza de-a i 
se strecura în spate pentru a pătrunde în galeria 
proaspăt deschisă. Deasupra lor, plafonul foarte 
apropiat scârtâia înfiorător. 

— Coborâţi! comandă brusc Henry. O să-i trimitem 
robotul-hamal! 

Săriră jos și alergară spre androidul de transport pe 
care-l programară, cu degete tremurătoare. Mașinăria 
masivă o luă la fugă pe șenilele ei, cu braţele întinse. 
David știa că un asemenea mecanism putea ridica 


greutăţi incredibile fără cea mai mică problemă, dar se 
temea de termite. Nu greșea. Abia ajunse robotul în 
apropierea insectei că un jet de acid îl lovi în plin, 
deschizându-i o gaură enormă în cuirasă, rozând fire și 
circuite într-o fracțiune de secundă. Cu un sughitat, 
androidul merse un minut în zigzag, apoi se răsturnă în 
sant, în mijlocul unui concert de trosnituri. 

Henry înjură. 

— Fir-ar să fie! scuipă el plesnindu-și fruntea. Mai 
avem o șansă! Camionul! Am să intru-n porcăria aia cu 
toată viteza. Odată pornită, nimic nu mai poate opri o 
mașină de greutatea asta. Daţi-vă la o parte, îmi iau 
elan! 

Se repezi la volan și demară în marsarier, fără măcar 
să închidă portiera. David observă cu o strângere de 
inimă că „cerul” aproape atingea acoperișul cabinei. În 
câteva minute avea să fie prea târziu, plafonul va apăsa 
cu toată puterea partea de sus a camionului, 
împiedicându-l să înainteze, înfundându-i roţile în asfalt. 

Răsună un urlet de viteze prost manevrate apoi 
vehiculul tâsni din curbă, lansat cu toată forța, 
împroșcând de-o parte și de alta jerbe de sânge negru. 
Mâna Sircei se strânse pe braţul lui David și unghiile îi 
pătrunseră în carne. 

În ultima secundă, insecta ghici primejdia. Un jet de 
lichid coroziv biciui bolidul la înălțimea barelor de șoc, 
dar era deja prea târziu, radiatorul străpunse carapacea 
de chitină cu un zgomot mat, antrenând insecta în 
goana sa. Frânele scârtâirà peste măsură de ascuţit, dar 
roţile blocate continuară să lunece pe șoseaua încleiată 
ca pe un patinoar. O ghirlandă de măruntaie se 
răspândiseră pe drum, trasând o lungă linie greţoasă. 
Camionul derivă în această mlaștină, zigzagând 
periculos. 

Deodată un ultim jet de acid izbi capota, spărgând 
parbrizul care se volatiliză. Inginerul avu senzaţia că o 
palmă de plumb topit îi smulge fața. Scăpă volanul și de 


îndată vehiculul o luă către sant, derapă și lovi din plin o 
cabină telefonică. O explozie surdă scutură corpul frânt 
al insectei în clipa când motorul zbură făcut bucăţi. Nu 
trebui decât o secundă pentru ca mașina de zece tone, 
omul și fiara să se preschimbe într-o tortä unică. 

Sirce scutură umărul lui David, care, terifiat de 
spectacolul flăcărilor ce lingeau carcasa camionului, nici 
măcar nu se mai gândea să fugă. 

— Nu mai e nimic de făcut! urlă ea. Hai, grăbește-te! 

Îl luă de mână și-l trase spre gaura ce străpungea 
zidăria cenușie. Tânărul se lăsă dus, buimăcit. In fața 
lor, incendiul pipăia plafonul, tatuând cerul cu dâre mari 
și negre. Se azvârliră în galerie, cu mâinile înainte și 
plămânii rosi de emanatiile corozive. 

— Fugi! strigă Sirce. Fugi! 

David fugea, luptând cu junghiul ce-i tortura 
coastele, încercând să uite furnicăturile acide care îi 
devorau gleznele. Fugea, cu inima bătând nebună si 
tâmplele comprimate într-o menghină invizibilă. Si, 
deodată, se lăsă întunericul. Apăsător. Orb. Nicio lumină 
nu se mai infiltra în urma lor. Plafonul atinsese solul. Se 
repeziră unul spre altul, scuturati de suspine nervoase. 


Capitolul X 


Merseră în noapte timp de două zile la rând, cu gura 
și ochii înfășuraţi în fâșii de stofă pentru a scăpa de 
căderile pulverulente de funingine acidă. Era ca o 
partidă de baba-oarba, condamnată să nu se mai 
sfârșească niciodată, un joc de copii prefăcut dintr-o 
dată în coșmar. În mai multe rânduri, David căzuse în 
genunchi, cu coloana vertebrală scuturată de spasme 
incontrolabile și trebuise să-și înfunde o bucată de 
pânză între dinţi pentru a-i împiedica să se izbească unii 
de alţii. Deși lipsit de ceas, era aproape sigur că aceste 
crize se făceau tot mai lungi și că intervalele de repaus 
se scurtau în proporție neliniștitoare. 

— E  contra-efectul coborârii, observase  Sirce. 
Implantul tău protestează reactionând cu întârziere. O 
va face atâta vreme cât nu-ţi vei fi regăsit etajul de 
origine. Ești ca un pește ieșit din apă: la început rezistă 
asfixiei, iar apoi... 

„Apoi crapă!”, își spusese tânărul, mușcându-și 
buzele. 

Își reluarä înaintarea oarbă. Galeria părea 
interminabilă, astfel încât ajunseră să se întrebe dacă o 
serie de viraje imperceptibile nu-i făceau să se învârtă în 
cerc. 

Într-a treia zi David avu două noi crize. Convulsiile îl 
aruncară la pământ ca, pe un automat cuprins brusc de 
nebunie. Genunchii i se izbeau între ei cu asemenea 
violenţă încât își simţi carnea acoperindu-se de răni. 


Sexul i se înălță între picioare, extins într-o erectie 
inumană și groaznic de dureroasă. Mai târziu, când își 
recapătă controlul membrelor, își aminti că-și expulzase 
sămânța de peste șase ori în doar câteva minute. 
Mușchii maseteri îl dureau atât de rău încât avea 
impresia că o duzină de persoane i se agăţaseră de 
maxilarul inferior. 

— Trebuie să găsim un ascensor cât mai repede 
posibil, conchise Sirce, și să ne propulsăm cu un etaj 
mai sus, altfel te disloci. O să colectionezi revărsări 
sinoviale, ligamente rupte, întinderi. Ca să nu mai 
vorbim de leziunile coloanei vertebrale. Gimnastica asta 
va sfârși prin a-ţi fractura de-a binelea o vertebră! 

— Crezi c-aș suporta o urcare? obiectase tânărul. 

— Da, dacă e o revenire la nivelul tău de origine. 
Batimetrul implantului își va regăsi din aceeași mișcare 
echilibrul iniţial - cel puţin așa îmi închipui. De fapt, nu-i 
decât o teorie. Dar, înainte de orice, trebuie să 
traversăm zidul ăsta dintr-o parte într-alta și să ne 
strecurăm într-o nouă unitate. 

David remarcă ironic că grosimea peretelui care mai 
întâi îi salvase risca în prezent să-i coste viaţa. Fără apă 
și fără provizii, vor ajunge foarte curând la capătul 
puterilor, incapabili să-și mai urmeze multă vreme 
orbecăiala. Aveau să moară la cotul unei galerii, Sirce în 
rochia ei de seară murdărită, el însângerat în 
smochingul său de înaltă clasă! Tabloul i se păru atât de 
derizoriu încât nu-și putu reţine un chicotit. 

În cea de-a patra zi observară lumină la capătul 
tunelului și se încordară cu febrilitate, cu gâtul înnodat 
de speranţă. Bucuria le fu însă de scurtă durată. De fapt 
pe măsură ce avansau, începură să distingă forme 
prăbușite de-o parte și de alta a galeriei. Pachete de 
zdrente care în lucirea cenușie provenind de la 
extremitatea galeriei, se revelară a fi bărbaţi și femei 
prostrati, izbiti de o buimăceală vecină cu hipnoza. Işi 
continuară apropierea fără o vorbă, pășind peste 


trupurile întinse, având grijă să nu calce niciuna dintre 
mâinile ce zgâriau funinginea. Nimeni nu le adresă 
vreun cuvânt. Deodată, în timp ce străbăteau ultimii 
metri, o tânără fată îl apucă pe David de încheietura 
mâinii. 

— Nu vă duceti mai departe, sopti ea cu o voce 
extenuată. Nu mai e nimic. Termitele... 

Nu putu spune mai mult. David se degajă cu blândete 
și se apropie de ieșire. Imediat avu o tresärire și se 
aruncă înapoi. În faţa lui nu mai era decât vidul. O 
prăpastie de mai multe sute de metri adâncime. Un hău 
de beton cenușiu. 

— Solul unității a cedat, explică anevoios 
adolescenta. Termitele îl sfredeliseră în toate sensurile, 
de mult. Se făcuse raport la Directorat, dar ordinul de 
evacuare n-a venit niciodată și nici implanturile nu ne-au 
fost dezactivate. Acum două zile a apărut o crăpătură, 
apoi o alta și încă una. Câţiva dintr-ai noștri s-au 
înghesuit în ascensoare fără să-ndrăznească să urce sau 
să coboare. Pesemne că și acuma sunt tot acolo. Alţii, ca 
noi, s-au ascuns în tunelurile săpate de termite. Restul 
populaţiei e... jos. 

Işi ascunse faţa în mâini și începu să suspine. 

David riscă o privire în vid, luptând cu ameteala ce-i 
bloca beregata. Unitatea se surpase ca un apartament al 
cărui planșeu se năruie brusc sub picioarele ocupanților. 
Fragmente de beton, case și vehicule se duseseră să se 
zdrobească mai jos cu un etaj, omorând pe locatarii de 
la nivelul inferior. Strângând din dinţi, se gândi dintr-o 
dată la groaza ce-i va fi cuprins pe cei de dedesubt când 
autobuze, căzi de baie, sute de bărbaţi și femei, urlând, 
începuseră să le plouă în cap. Groaznic. Acum nu mai 
rămânea nimic din cele două celule, decât o magmă de 
ghips, grinzi și resturi informe în fundul unei prăpăstii 
ciudat de dreptunghiulare. În timp ce se retrăgea, zări 
ușa galbenă a ascensorului, de cealaltă parte a gropii. 
Capete se înghesuiau la hublouri. Naufragiatii din lift. 


Condamnati la nemiscare în fundul cabinei lor, 
condamnaţi la moarte orice-ar fi făcut. Se înfioră. Mâna i 
se încleștă de braţul Sircei. 

— Să mergem, nu mai e nimic de sperat în partea 
asta. Cel puţin, dacă nu vrei să sari... 

Femeia ridică din umeri și bătu în retragere. David 
încercă să-i spună ceva adolescentei, nu reuși, așa că se 
îndepărtă pe urmele tinerei, cu pieptul biciuit de fulgere 
de furie. 

— Ai văzut opera insectelor tale scumpe? urlă de cum 
fură din nou pierduţi în inima tenebrelor. I-ai văzut pe 
salvatii din perete? O să-mi zici, poate, că fără tunel ar fi 
fost cu toţii morţi și că, într-un sens, termitele le-au 
salvat viața, nu? 

Sirce nu răspunse. Tânărul simţi mânia sufocându-l și 
schiță un gest de ameninţare, dar nu-și putu termina 
mișcarea, o criză de spasme doborându-l în mijlocul 
tunelului, cu spume la gură și ochii daţi peste cap. 

Când își recăpătă cunoștința, Sirce îi susţinea ceafa. 

— Trebuie să ne-ntoarcem, spuse ea cu voce surdă. E 
singura noastră șansă. Să ajungem din nou în unitatea 
de producție. Plafonul trebuie să se fi ridicat de-acum, o 
să ne amestecäm în mulţimea şantierului de 
reconstrucție. În învălmășeală, nimeni n-o să ne 
remarce. Cu prima ocazie punem mâna pe un ascensor... 

David se întrebă dacă fata credea ce spunea sau dacă 
vorbea în unicul scop de a-l distrage de la suferinţele lui. 

— Or să vadă imediat că sunt străin, articula el cu 
greutate. Implantul meu lombar... 

— E un risc pe care ni-l asumăm. Vei rămâne mereu 
îmbrăcat. În orice caz, acolo cred că domnește o 
asemenea harababură încât nimeni n-o să se ocupe de 
noi câtă vreme ne prefacem că muncim. 

— Poate că ai dreptate. 

— E singura soluţie, de vreme ce în față drumul e 
tăiat definitiv. 

— N-o să pot reveni niciodată la punctul de plecare, 


sunt prea släbit. 

— Am să te ajut eu, sunt în formă fizică mai bună 
decât tine. 

Si chiar îl ajută, susținându-l, aproape ducându-l în 
braţe.  Stupefiat, se întreba de unde-si exträgea 
asemenea rezerve de energie, când niciunul, nici altul 
nu mâncaseră și nu băuseră de aproape cinci zile. 

Căzu curând într-o toropeală vecină cu coma și încetă 
să se mai intereseze de desfășurarea evenimentelor. 
După un timp incalculabil, Sirce îl depuse pe sol cu 
infinite precautii. 

— Suntem aproape, îi șușoti ea la ureche, merg să mă 
strecor în unitate. Am să-ncerc să fac rost de haine și 
hrană. Așteaptă-mă în liniște, mă întorc cât pot de 
repede! 

David încuviinţă printr-un semn al capului pe care ea 
nu-l putea vedea și o auzi îndepărtându-se. Ideea asta de 
a reveni nu-i spunea nimic valabil. Şantierul de 
reconstrucție era probabil supravegheat de roboții 
Directoratului general; trebuia să joace strâns. Să-i 
observe numai cineva implantul înfipt între rinichi și s-ar 
fi zis cu el. Chiar Sirce, așa lipsită de încuietoare cum 
era, nu se afla la adăpost de un denunt. Prezenţa unei 
liber-călătoare în mijlocul purtătorilor de moloz avea de 
ce să trezească bănuieli. Privilegiatii se amestecă 
rareori cu lucrătorii forțați! 

Rumega aceste gânduri sinistre când Sirce se apropie 
deodată, pe dibuite. 

— Deja? se miră el. Te-ai descurcat repede! 

— N-am făcut nimic, lăsă să cadă tânăra cu o voce 
posacă, au astupat gaura. Tunelul e închis... 

David își mărturisi că se așteptase tot timpul, mai 
mult sau mai puţin, la ceva asemănător. 

„De data asta s-a sfârșit”, își spuse el închizând ochii. 
Erau prinși, imobilizati între perete si vid, fără provizii și 
fără puteri. 

Rămaseră tăcuţi timp îndelungat, întinși unul lângă 


altul, ca doi muribunzi. 

— Si ceilalţi se vor gândi să exploreze galeria, șopti 
deodată Sirce pe un ton de somnambulă. 

— Ceilalţi...? 

— Cei pe care-i numeai ,naufragiatii din perete”! Îi 
vom vedea sosind, azi sau mâine, nu pot rămâne pe veci 
la marginea prăpastiei lor! 

— Si-atunci? 

— Nu fii naiv! Într-o situaţie ca asta, nu mai există 
decât un mijloc de-a supravieţui: canibalismul! Sau îi 
devorăm noi pe ei, sau ei pe noi... Exact în termenii ăștia 
se va pune problema. Astăzi sau mâine. Si cum vor fi 
probabil în formă mai bună decât noi... 

David ar fi vrut să-și astupe urechile, dar slăbiciunea 
îi era atât de mare încât fu incapabil să schiteze cel mai 
mic gest. Și totuși Sirce avea dreptate, o știa. Ceilalţi n- 
aveau să le facă vreun cadou. Poate că exact în acel 
moment terminau de tranșat cadavrul unui rănit? Poate 
că tânăra fata și ea... 

Ar fi vrut să se trezească din frică la fel ca dintr-un 
coșmar, dar nu putea. Imagini sângeroase îl orbeau pe 
sub pleoape. In cele din urmă se întoarse pe-o latură cu 
ochii îndreptaţi spre partea tunelului ce se desfășura în 
meandre complicate către vidul unităţii surpate, ca și 
cum ar fi urmat să vadă dintr-o clipă într-alta - apărând 
de după o cotitură - micul grup epuizat, înfometat. Dar 
nu era nimic. Doar tenebrele. Adormi. 

Sirce îl trezi fără menajamente, o oră mai târziu. 
Avea răsuflarea precipitată. 

— Ascultă! îi șuieră ea în ureche. Voci. Am auzit voci. 

David se ridică, îngheţat până-n măduva oaselor. 

— Sosesc! bâigui el. Prevăzuseși bine! 

Zgomote de pași împânzeau obscuritatea. Un ciocănit 
îndepărtat amintea de înaintarea cadentatä a unei trupe 
în marș. David își încordă ochii până la durere, sondând 
bezna. 

Râsete izbucniră, înăbușite de distanţă. Ciudat, 


sunetul nu urca spre ei din fundul tunelului, cum ar fi 
trebuit să se întâmple în cazul unei apropieri a celor 
rămași fără adăpost. Din contră, s-ar fi zis că grupul 
invizibil îi lua prin învăluire. 

— Sunt în spatele nostru! exclamă el agätându-se de 
umărul Sircei. 

— Imposibil! Galeria e înfundată, o știi bine! Dar 
poate că... Ascultă! 

Încremeniră, tinându-si respiraţia. 

— Deasupra noastră! strigă dintr-o dată tânăra. Trec 
pe deasupra noastră! 

— Dacă ar fi așa, nu i-am putea auzi! obiectă David. 

— Ba da! Există cu siguranţă o deschizătură care face 
să comunice cele două galerii. Trebuie să-i strigăm! 

Începu să lanseze vibrante chemări de ajutor. Vocea 
îi răsuna în galerie ca într-un tub de orgă și fiecare 
cuvânt dobândea un curios accent metalic care-i 
înlătura orice urmă de umanitate. De-abia se 
întrerupsese că o lucire gălbuie desenă o aureolă la 
nivelul tavanului. 

Initial buimăcit, David admiră justetea ipotezelor 
emise de prietena sa. Un al doilea tunel, mult inferior ca 
secţiune, tăia aproape pe verticală galeria în care erau 
prizonieri. Găurii din plafon îi corespundea o alta 
simetrică în sol și simţi un frison de frică la gândul că 
trecuseră pe lângă această prăpastie în două rânduri 
fără a-i bănui măcar prezenţa. Înaintarea pe verticală a 
unei insecte pusese în comunicare tunelurile paralele, 
oarecum suprapuse, traversându-le ca un glonţ de pistol 
tras printr-o îngrămădire de ţevi. 

Ceva se bălăngăni cu zgomot în lungul pereţilor 
hornului, apoi văzură apărând o lanternă electrică la 
capătul unei corzi lungi. Li se venea în ajutor! 

— Câţi sunteţi? strigă o voce îndepărtată. 

— Doi! urlă Sirce. 

— Sunteţi în stare să urcati cu forte proprii? 

— Da, merge! 


Fata apucä odgonul si si-l petrecu în jurul taliei. 

— E bine-asa? întrebă ea. 

David încuviinţă; vecinătatea salvării îl electriza. 

Sirce trase de două ori, coarda se întinse de îndată și 
fata începu să se înalțe, răsucindu-se în jurul ei însăși. 
David o văzu dispărând în putul aproape vertical cu o 
ciudată strângere de inimă. Dacă se rupea dintr-o dată 
cablul? O secundă și-o închipui pe Sirce transformată în 
ghiulea vie, lunecând prin interiorul tubului de ciment 
ca un obuz printr-o ţeava de tun, gonind cu viteză 
vertiginoasă spre zdrobirea finală. Frictiunea căderii i-ar 
uza rapid hainele, carnea, oasele... Jupuită de vie își va 
continua cursa mortală, cu gura lăţită într-un urlet de 
oroare din ce în ce mai slab... 

Se scutură. De ce să-și imagineze ce putea fi mai rău? 
Acolo sus, în tunelul paralel cu al lor, probabil că 
oamenii, chiar în acel moment, o ajutau să pună piciorul 
pe margine, copleșind-o cu glume morocänoase. Işi 
frecă de cămașă palmele umede. Coarda reveni, un sfert 
de oră mai târziu. Se prinse cât putu de bine și dădu 
semnalul de ascensiune. Se înălţă fără opinteli, tractat 
cu o mișcare puternică și sigură. Gândul îi zbură spre 
naufragiatii din perete, dar nu putea face nimic pentru 
ei. Doar apartenenţa sa la etajul iniţial îi permitea să 
suporte urcușul. Nu era la fel și pentru ceilalţi. 

O lumină albă inundă deodată hornul și înțelese că 
ajunsese la capătul escaladei. Închise ochii. După atâtea 
zile petrecute în obscuritatea cea mai totală, avea 
nevoie de câteva momente pentru a-și deprinde din nou 
pupilele cu o luminozitate normală. Mâini îl înhățară 
fără menajamente, extrăgându-l din put ca pe un pachet 
de rând, în timp ce un hohot enorm de râs îi salută 
apariţia. Luptând cu durerea ce-i biciuia orbitele, 
întredeschisese pleoapele, încercând, de bine de rău, să- 
i distingă pe cei ce-l înconjurau. La început nu văzu 
decât forme opace, apoi se desenară contururi, 
imprecise, tulburi... Un pieptar, o cască de lemn. 


Strânse din dinţi, cu gura dintr-o dată plină de un gust 
amar. 
Erau hoţii de fier... 


Capitolul XI 


Timp de câteva minute, David crezu că i-a sosit 
ceasul. Aveau să-i lege mâinile la spate, înainte de-a-l 
arunca înapoi în puț... Aveau să-l abandoneze în golul 
hornului, a cărui pantă de patruzeci și cinci de grade nu 
va avea nevoie decât de vreo zece secunde pentru a-l 
transforma în obuz viu. Aveau să... 

Dar nu se întâmplă nimic. Se simţi tras în plină 
lumină, lângă Sirce, care avea în gură un căluș și cel ce 
părea să fie șeful îi cercetă îndelung. După care, li se 
puseră gleznele în lanţuri. Trupa își reluă marșul, 
încadrându-i pe prizonieri ale căror fiare zăngăneau pe 
ciment. De îndată ce David dădea semne de încetineală, 
vârful întărit în foc al unei tepuse se grăbea să-i 
zgândăre șalele. 

După un ceas sau două se improviză un bivuac și i se 
distribui o ratie de carne uscată precum si un căuș de 
vin ce înțepa limba. Santinelele luară poziţie în amonte 
și în avalul tunelului, în timp ce o jumătate de duzină de 
bărbaţi se adunară în jurul unei perechi de zaruri. Fu o 
veghe de scurtă durată. Obositi, probabil, de o razie 
foarte recentă, tâlharii părăsiră unul câte unul cercul 
jucătorilor pentru a se înveli fiecare cu pătura lui. 

David rămase nemișcat în penumbră cu ochii larg 
deschiși, evitând să-și sune lanţurile. Imediat, mâna 
Sircei i se așeză pe umăr. 

— Nu mișca, șopti ea prin călușul pe care-l făcuse să 
alunece. Nu înţeleg de ce n-au încercat să ne omoare pe 
loc. Ai vreo idee? 


Tânărul ridică involuntar din umeri. 

— Poate că vor ceva mai amuzant decât o execuţie 
pripită?... Au aerul că adoră spectacolele. Adu-ti aminte 
de ultima oară! 

— Liniste! zbieră un glas deasupra lor si un bici se 
präväli, sfâșiind în diagonală cămașa lui David. 

Fură nevoiţi să se retragă în mutism. Tânărul nu 
întârzie mult, fața de ceilalţi, să cadă într-un somn 
adânc. 

A doua zi, făcură joncţiunea cu un al doilea grup de 
jefuitori ce se ivi dintr-o galerie perpendiculară. David 
observă că cei doi șefi se întreţineau cu glas scăzut, 
aruncând priviri dese în direcţia prizonierilor. 

Tâlharii cărau cu toţii saci enormi cu pradă. Unii 
târau de lesă copii sau fete abia răsărite, care suspinau. 
Viitori sclavi, fără îndoială, recoltati la întâmplare dintr- 
o unitate. Făcură o scurtă pauză, la amiază și oamenii se 
puseră pe trăncănit cu animaţie. Două sau trei fraze 
pescuite în tămbălăul conversatiei îi dădură de veste că 
se apropiau de celula hotilor de fier. Nu-și putu stăpâni 
o crispare. Ce chinuri i se rezervau de astă dată? 

In pofida tuturor eforturilor, nu mai putu dialoga cu 
Sirce, care fusese trasă la distanţă. In timp ce el însuși 
nu era supravegheat decât de un singur om, tânăra era 
înconjurată de trei santinele înarmate până-n dinţi. Cu 
cât trecea timpul, cu-atât devenea mai evident că 
poftele tâlharilor se cristalizau asupra liber-călătoarei, 
David nejucând în toată afacerea decât un rol absolut 
secundar. 

În aceeași seară ieșiră din tunel, pentru a tâsni în 
plină lumină, în mijlocul lumii de lemn a hotilor de fier. 
Un miros violent de rumeguș și rășină îngreuna aerul. 
Solul era acoperit cu un parchet gigantic și pe această 
câmpie de șipci perfect ajustate se înältau, la intervale 
regulate, case curioase într-a căror compoziţie nu intra 
nici măcar o singură piesă de metal. Ici si colo, stive 
monumentale de scânduri se înältau ca niște ziduri, 


strivind cu umbra lor trapezoidală locuințele din 
împrejurimi. 

Trupa se opri, în sfârșit, iar prizonierii fură introduși 
într-un soi de  îngrăditură făcută din toiege 
întrepătrunse. Doar Sirce si însoţitorul ei rămaseră la 
distanţă, înainte de-a fi mânati spre o clădire cu alură de 
fort, ai cărei pereţi fuseseră acoperiţi grosolan cu plăci 
de fier ciocănit. Nu era nevoie să fii vrăjitor pentru a 
ghici că era vorba de bârlogul șefului. Îi împinseră într-o 
mare sală lambrisată și complet goală, unde domnea o 
înfiorătoare duhoare de rășină. David își stăpâni 
tresărirea, recunoscându-l pe omul cu armură de fier, 
cel care-l livrase cu două săptămâni mai devreme 
supliciului cu lemnul pirofor. Avea un aer neobișnuit de 
sumbru. 

— Simtiti putoarea asta? strigă el deodată în direcţia 
Sircei. Seva! Seva! Chiar pentru noi, care ne-am 
obișnuit, e câteodată de nesuportat... 

Făcu câţiva pași, cu mâinile la spate, măsurând cu un 
ochi întunecat pereţii clădirii, de parcă scândurile 
grijuliu încastrate ar fi ascuns cine știe ce ameninţare 
surdă. 

— Înainte... reluă el cu privirea pierdută în gol, 
înainte nu era așa! Dar mirosul ăsta!... 

David trebui să recunoască faptul că avea dreptate. 
Un iz dulceag plana asupra sălii. O emanatie în același 
timp fadă și zaharisită, ceva amintind de primele stadii 
ale putrefactiei. Un parfum de putreziciune vegetală 
cum se înălța uneori din cazanele hidroponice, atunci 
când plantațiile ajungeau să crape. 

Brusc, șeful păru să se reculeagă și o măsură pe 
Sirce cu sprâncenele coborâte peste ochi. 

— Ești într-adevăr tu! mârâi el cu o satisfacţie 
evidentă. Mă bucur că ai putut să te descurci data 
trecută! Sincer mă bucur. Si tu, valet, ce-ţi fac arsurile? 
Pari în plină formă. E bine, e bine! 

David pierdea teren. Cărui joc de neînțeles i se 


dedica omul ce se îndârjise atât de mult să-i tortureze cu 
cincisprezece zile înainte? 

— Nu înţelegeţi, ai? insistă șeful măsurându-i cu ochi 
plini de bunătate falsă. Adevărul e că între timp ati 
devenit celebri. Foarte celebri! Uitaţi-vă ce difuzează 
consolele altor unităţi! Poftim, citiţi! 

Scosese de sub pelerină un sul de hârtii mototolite pe 
care David le identifică imediat drept listinguri. Sirce 
desfășură paginile lungi și perforate. Imediat, o enormă 
inscripţie bară hârtia pe toată lățimea: 


DE STAT 
ASOCIALI ASIMILATI CRIMINALI 
A se distruge fară somatie. Sirce (Nilana) HX 33002, 
2 David (Willoc) ex e 47, F 
Prima, liber-călătoare, vinovată de complot și de 

manipulări interzise. A pus în pericol numeroase unități 

prin teoriile sale științifice imorale. Ar fi în parte 
răspunzătoare de apariţia insectelor rozătoare gigante 

supranumite ,termite”. 
Al doilea, valet de curätätorie, corupt de precedenta. 
A cauzat moartea unui funcţionar cinstit... 


Urmau diferite descrieri precum și o serie de 
fotografii administrative reprezentându-i din faţă și din 
profil. O lungă diatribă vizibil destinată să atâte mânia 
mulțimilor îi condamna flăcărilor infernului. Deși se 
pregătise de mult pentru acest gen de surprize, David 
nu se putu împiedica să nu resimtă un șoc. Oficializarea 
negru pe alb a „infamiei” lui îi aduse inima pe marginea 
buzelor. Sirce, în schimb, nu avu nicio tresărire. 

— Mă numesc Rahid, declară șeful tâlharilor, și pot 
să v-asigur că exemplare din proza aceasta înfloresc în 
toate unităţile pe care le-am... vizitat. Cred că la fel 
trebuie să fie pretutindeni în alte părţi. Voi și cu mine 
suntem de-acu-nainte de-aceeași parte. Mă gândesc că 
se impune o revizuire a raporturilor noastre. 


Si, întorcându-se spre gardieni, adăugă pe un ton 
ușor teatral: 

— Să fie dezlegati! 

Aiurit, David văzu un bărbat plonjându-i între 
picioare și apucându-se să-l elibereze cu gesturi febrile. 

— Sunteţi bineveniti la hoţii de fier! trâmbiță Rahid. 
Consideraţi unitatea noastră ca un teren de azil. 
Odihniţi-vă, mâncaţi beti! Mâine vom sta de vorbă. 

Își pusese mâna pe umărul gol al Sircei si, pret de-o 
secundă, privirea i se făcu extraordinar de dură, apoi 
surâsul îi reveni, așternându-i pe trăsături o mască 
liniștitoare. 

— Vom sta de vorbă, repetă el, dar pentru moment 
veţi fi conduși într-un loc de odihnă și vi se vor satisface 
toate nevoile. E dorința mea. Haide, e târziu! 

Si, întorcându-se pe călcâie fără ceremonie, dispăru 
în zidul de întuneric ce îneca fundul sălii. 

David se pomeni afară fără să poată încă realiza ce se 
întâmplase. Gărzile îi traversară strada și-i abandonară 
în faţa unei mici case cubice, fără nicio graţie și care 
trăsnea a rumeguș la douăzeci de pași distanță. Odată 
închisă ușa în urma lor, descoperiră că un prânz fastuos 
fusese întins pe o scândură lungă și ceruită ce ţinea loc 
de masă. Stofe și perne în număr incalculabil erau 
presărate pe jos într-o geografie mohorâtä si 
scrâșnitoare. David apucă un fruct. 

— Ce părere ai? întrebă el. Treburile par mai curând 
să ni se-aranjeze, nu? 

Sirce ridică din umeri. 

— Înainte să te bucuri, du-te la fereastră, rosti ea cu 
o voce tăioasă. Sunt sigură că stau de gardă în toate 
cele patru colţuri ale casei. 

Tânărul ezită, apoi se apropie de deschizătura lipsită 
de geamuri, pe care n-o apăra decât o perdea neagră și 
grea. O mișcare a mâinii ajunse pentru a materializa 
temerile pe care fata le făcuse să se nască înlăuntrul lui. 

— Ai dreptate. Sunt acolo. Crezi că-i o capcană? 


— Nu știu nimic. Rahid are o idee-n cap, pot să bag 
mâna-n foc, dar care anume? 

— Pe tine te mănâncă din priviri, hămesitul. Oare 
vrea să te vândă contra unei răscumpărări? 

— Hoţii de fier nu prea miros a sfinţenie, m-ar mira, 
și-n plus nota de căutare nu menţionează nicio 
recompensă. Nu, altceva e... 

Mâncară în tăcere, mai mult pentru a-și reface forţele 
decât fiindcă le-ar fi fost poftă. In plus, mirosul de sevă 
putrezindă care domnea în tot locul nu contribuia câtuși 
de puţin la stimularea apetitului. 

Adormiră aproape imediat, un somn fără vise, de 
animal spetit, care la desteptare le lăsă gura cleioasă și 
vederea tulbure. În timp ce Sirce făcea o baie sumară 
într-un ciubăr de lemn, Rahid împinse ușa și se protäpi 
în mijlocul încăperii, cu pumnii în șolduri, cercetând 
tabloul cu un ochi rece. 

— Mirosul nu v-a jenat? se interesă el cu un semn din 
cap ce putea trece drept salut. Trebuie timp ca să te 
obișnuiești. Lumea lemnului se dereglează puţin câte 
putin, scoartele se împut din ce în ce mai repede. 
Curând unitatea va deveni de nelocuit. Războiul nostru 
de cucerire e mai ales un război teritorial. Intr-o zi sau 
alta va trebui să emigrăm, toţi suntem conștienți de 
asta. 

Se așeză, culese un fruct de pe masă și începu să-l 
cojească nescăpând din ochi trupul șiroind al tinerei, 
care se ștergea fără a încerca să se ascundă. 

— Dar e greu să ne stabilim cu adevărat dominaţia, 
reluă el controlându-și tăișul grosolan al pumnalului. 
Poporul lemnului e prea puţin numeros. Nu putem lucra 
pe scara largă. Până-n prezent a trebuit să ne mulțumim 
cu acţiuni izolate. E imposibil însă să concepem o 
acţiune de mare anvergură. Să punem mâna pe o celulă 
de producţie, de pildă. Ca să ne întindem, să dominăm 
pe un nivel întreg, ar trebui să fim de-o sută de ori mai 
numeroși... Sau de-o sută de ori mai puternici. 


Tăcu, ca si cum ar fi vrut să dea cuvintelor timpul de- 
a se îngroșa, de-a căpăta o consistenţă particulară. 

— Fierul n-o să vă facă invincibili, obiectă Sirce. 
Unităţile importante vă vor opune roboții lor 
antiteroriști. Or să vă măture cu buldozerele, sau se va 
cere sprijinul poliţiei Directoratului și-o să aflaţi pe 
cheltuiala voastră ce înseamnă armatele adevărate! 

Rahid alungă argumentul dintr-o mișcare a mâinii. 

— O știu foarte bine. Fierul nu e decât un simbol. 
Simbolul libertăţii noastre regăsite, a umilintei învinse. 
Trebuia să trecem prin acest stadiu pentru a le reda 
oamenilor lemnului onoarea. Dar faza asta e astăzi 
revoltă. Au vrut să ne condamne la recluziune într-un 
mediu inofensiv, ca pe niște iresponsabili. Pentru toată 
lumea, deveniserăm răufăcătorii cu ghearele tăiate, cu 
dinţii piliti. Fiare împuţite lăsate să trăiască din grijă 
umanitară... În prezent... 

Gâfâia, cu faţa crispată de furie. Işi dădu seama 
dintr-o dată că-și pierdea sângele rece și-și regăsi 
instantaneu masca onctuoasă de gazdă șlefuită. 
Privindu-i alternativ pe Sirce si pe David, spuse 
surâzând. 

— Acum, că sunteţi proscriși, nu vă mai rămâne decât 
să vă integrați poporului lemnului, să trăiţi cu el. Să 
prosperati cu el. Veţi fi lăsaţi liberi cu condiţia să ne 
respectaţi obiceiurile... Și să contribuiţi la prosperitatea 
noastră. 

Încă o dată își scosese în relief sfârșitul frazei printr- 
o intonatie surdă, dacă nu chiar amenințătoare. Privirea 
sa scrutătoare era tintuità în cea a femeii. În interiorul 
încăperii atmosfera devenise extrem de tensionată. 

— Si pentru toate astea, adăugă el cu lama întinsă la 
orizontală, contez pe tine, Sirce. Pe tine și pe copiii tăi. 

— Copiii mei? 

— Ai înţeles foarte bine ce-am vrut să spun. Creaţiile 
tale: termitele! M-am informat, se zvonește că ai 
conceput specimene perfect ascultătoare, 


radiocomandate... Arme ideale de război. Vectori 
perfecţi de invazie. 

David se simţi îngheţat până-n măduva oaselor. Cât 
despre Sirce, ea rămăsese impasibilă. 

— Vrei să compensezi slăbiciunea voastră numerică 
prin puterea destructivă a insectelor? observă ea pe un 
ton neutru. E o strategie bună. Dar va trebui s-o luăm de 
la zero. Să regăsim specimene, să instalăm un laborator. 
Să lucrăm fără preget... 

Rahid se ridică precipitat și păși spre ea. Era un 
spectacol cel puţin ciudat, bărbatul împlătoșat în fier din 
cap până-n picioare și femeia goală, care stăteau fatä-n 
față fără cea mai mică umbră de erotism. 

— Pot avea toate astea, rosti răspicat șeful hotilor de 
fier. Jaful ne procură multe materiale. In privința 
specimenelor, e ușor, există o grădină zoologică 
criogenizată, o cunoști poate? 

— O știu, am traversat-o. 

— Dacă-ţi fac rost de toate piesele necesare instalării 
unui laborator, accepti să colaborezi? 

— Ce altceva pot face? N-am niciun viitor, în afara 
celulei ăsteia. Sunt peste tot urmărită. Am scăpat ca 
prin minune din ghearele morţii. M-am săturat să tot 
fug... 

Rahid o înșfăcă pe fată de umeri cu o asemenea 
violenţă încât sânii ei goi se ciocniră sonor unul de altul. 

— Ziua asta-i o zi mare, mugi el, da' nu-ncerca să mă- 
nșeli c-o să-ți pară rău! Vino să ne-ntâlnim imediat la 
palat, o să stabilim un plan de bătaie. 

Fără o privire pentru David, se răsuci pe călcâi și 
părăsi casa, făcând să urle scândurile dezghiocate ale 
parchetului. 

— Si acum? îndrăzni tânărul, când fu sigur că 
banditul se îndepărtase. 

— Acum trebuie să câștigăm timp, asta-i tot! Si să 
fugim cu prima ocazie. 

— Dar termitele? 


— Strategia lui e perfect utopică. Toate insectele pe 
care le-am creat n-au ascultat de stimuli mai mult de 
câteva zile, ţi-am mai spus. De altfel, așa ne-au și scăpat 
de sub control, ca să se-apuce să sape în toate direcţiile. 
Nu, nimic de temut din partea asta! Soarta noastră va 
depinde de tine. În timp ce eu am să stau încuiată în 
laboratorul meu, tu va trebui să pui pe picioare un plan 
de evadare. Informeazä-te, caută, observă. Dar fă-o 
repede, o să-și piardă curând răbdarea, de-asta poţi fi 
sigur! 

— Când i-ai spus că nu va întârzia să se izbească de 
rezistenţa unităţilor, de roboți, de forțele 
Directoratului... Credeai? 

— Nu. Oamenii sunt prea dezobisnuiti să lupte pentru 
a face faţă unei invazii, fie și minimă. Vor fugi dinaintea 
trupelor lui Rahid, fără a încerca măcar să se apere. 
Spectacolul violenţei îi va paraliza. Cât despre gărzile 
Directoratului, sunt prea puţin numeroase ca să facă 
altceva decât treburi de poliţie măruntă. Nu. În caz de 
invazie generală a nivelului de către hoţii de fier, 
puterea n-o să facă nimic. Un etaj mai mult sau mai 
puţin, ce importanţă are? Gangrena nu se va generaliza, 
de vreme ce tâlharii n-or să poată nici urca nici cobori 
decât cu preţul vieţii. Pentru guvern, asta-i principalul. 
Se vor programa ascensoarele să nu mai oprească la 
înălțimea aia, atâta tot! Când îngrădirea orizontală 
încetează să funcţioneze, cea verticală îi ia locul. Vezi, e 
foarte simplu. 

— Nu-i deloc încântător. Una peste alta, nimic nu i se 
opune lui Rahid să se facă stăpân peste etaj. 

— Nu, nimic. 

Își trăsese pe ea rochia sfâșiată. David schiţă un gest, 
apoi se răzgândi. 

— Trebuie să mă duc, murmură ea, probabil că vom fi 
despărțiți. Nu știu când ne-om mai revedea. Gräbeste- 
te! N-am să-l pot face să aibă răbdare mai mult de-o 
lună. 


În clipa când dădea să iasă pe ușă, se întoarse și-l 
privi pe băiat. 

— Ciudat, șopti ea visătoare, când te gândești că n- 
am făcut niciodată dragoste... 

În secunda următoare, dispăruse. David se crispă. 
Dintr-o dată i se făcuse frig. Foarte frig. 


Capitolul XII 


— Scoală! mormäi Juvia trăgându-i un șut în sale. 

David se smulse chinuit din somn. Femeia cea grasă 
îl domina cu toată masa ei. Tânără încă, ar fi fost 
frumoasă fără buhăiala monstruoasă pe care obezitatea 
i-o impunea trupului ei viguros clădit. Măsura aproape 
doi metri și David, pe lângă ea, se simţea aproape pitic. 
Părul blond îi era strâns într-un coc pe ceafă, iar sânii cu 
areole enorme, în perpetuă turgescenţă, se bălăbăneau 
în deschizătura cămășii descheiate. 

— Sus! mugi ea din nou. 

Tânărul se sculă precipitat, înainte ca femeia să-l 
apuce de zgarda sa de sclav, smulgându-i pielea de pe 
toată circumferința gâtului. 

— Ajută-mă să-mi trag cizmele! 

Se execută, în genunchi. Erau cizme cu tălpi de lemn, 
excesiv de zgomotoase, pielea fiindu-le rezervată 
bărbaţilor ale căror ocupaţii războinice pretindeau 
tăcere si suplete. 

În clipa când dădea să se îndepărteze, Juvia îl 
imobiliză între coapse, cu un hohot de râs tunător. Prins 
în menghina mușchilor pe care grăsimea încă nu-i 
atrofiase, se sufocă pe loc. Femeia se sufoca de râs, 
cloncănind răsturnată pe marginea patului, cu mamelele 
bälängänindu-i-se. Nu era nimic de făcut. David știa că 
nu trebuie să se revolte dacă nu vroia să declanșeze o 
serie de pedepse în lanţ. Strânse din dinţi. Juvia se 
ridică. Strecurându-i mâna între picioare și-o introduse 


în pantalonul tânărului chircit încă și îi înhăţă cu 
duritate organele genitale. Gemu, provocând ilaritatea 
gigantei. Ştia ce urma să se petreacă. Il va masturba 
până-l va face să juiseze, forțându-l apoi să iasă fără a-i 
mai lăsa timp să se schimbe. După aceea trebuia să 
traverseze toată unitatea, oferind ochilor tâlharilor pata 
cleioasă ce-i macula pantalonii la înălțimea pântecului; 
stârnind, în trecere, mârlănii și caraghioslâcuri. 

— Ei, e bine? 

Il chinuia, strivindu-i testiculele, smulgându-i părul 
pubisului. Cum el refuza să se slobozească, îl azvârli pe 
podea dintr-o lovitură de cizmă în plin piept. 

— Sunt prea bună cu tine! Mă întreb dacă n-aș face 
mai bine să i te las lui Colphe! 

David fremătă. Era ameninţarea obișnuită. Colphe 
era fratele Juviei, obez și uriaș ca și soră-sa, cunoscut 
mai mult pentru practicile sale homosexuale. Se sili să o 
implore. 

Satisfăcută, îi trecu lesa și-l împinse spre ușă. 

— Nu-ţi uita uneltele! 

Se aplecă pentru a apuca trusa grea din piele bătută 
în ţinte, încărcată cu fierăstraie și rindele de tot felul. 
Ziua începea. 

De trei săptămâni, trăia un veritabil supliciu. Așa 
cum prevăzuse, Sirce nu mai ieșise niciodată din palatul 
de fier. Se murmura peste tot că devenise favorita lui 
Rahid și că șeful jefuitorilor o acoperea cu bijuterii. O 
activitate febrilă domnea în inima clădirii, iar lui David 
nu-i luase mult să înţeleagă că se instala, cu ajutorul 
pieselor de recuperare, laboratorul atât de mult dorit și 
de fiecare dată când vedea trecând câte o ladă cu 
sticlărie sau un sortiment de produse chimice, inima i se 
strângea. Cât timp va reuși Sirce să creeze iluzia 
necesară? Dacă nu obținea niciun rezultat, chiar 
aproximativ, Rahid n-avea să ezite nicio secundă pentru 
a-i tortura în cea mai crudă manieră. 

De-abia înghițită Sirce în vizuina regelui hotilor, 


situatia lui David îsi pierduse orice caracter privilegiat. 
În câteva zile, trecuse de la ospitalitate la o 
semidetentie, apoi la sclavie pur și simplu. Foarte 
repede, gărzile îl abandonaseră în mâinile Juviei, care 
domnea ca stăpână absolută peste sclavii capturați la 
întâmplare din unităţi. Se apucase să-l reeduce, 
alternând măguliri și maltratări, privilegii și umilinte. 

În trei săptămâni, învățase că nu reprezenta nimic, 
nimic altceva decât o jucărie de care ceilalţi riscau în 
orice moment să se sature. Juvia îl coborâse la un stadiu 
unde demnitatea nu mai exista. Nu-și putea satisface 
nevoile naturale fără a-i cere permisiunea, ba mai mult, 
în majoritatea cazurilor, femeia cerea să asiste la 
operaţiune de la un capăt la altul. În rest, destul de 
frecvent, nu-l autoriza să-și elibereze sfincterii decât 
ghemuit într-un loc public deosebit de frecventat la acea 
oră din zi. 

Se putea considera fericit. Juvia s-ar fi putut arăta și 
mai crudă, intuia asta și de asemenea încerca s-o 
mulțumească afișând exact atâta supunere și revoltă cât 
să-i alimenteze interesul și apetitul. Nepreocupat decât 
să supravieţuiască, nu reușise să conceapă nici cel mai 
mic embrion de plan; de altfel temuta temniceră îl 
supraveghea în permanenţă, mergând uneori până la a-l 
ţine în lesă ca pe un animal domestic. 

Noaptea, dormea într-un cotet fără fereastră, izolat 
de restul prizonierilor, sau culcat cu genunchii la gură la 
picioarele patului Juviei, aceasta cel mai adesea când 
stăpână făcea dragoste cu unul dintre căpitanii lui 
Rahid. 

Clămpănitul tălpilor de lemn în spatele său îl readuse 
la realitate. 

— La fabrică mai întâi! comandă Juvia. 

Traversară parchetul lustruit al bulevardului și 
pătrunseră într-un soi de hangar de unde se înălța o 
pulsatie surdă însoţită cu intermitentä de niște pâlpâieli 
albăstrii. O adevărată ceaţă de rumeguș îngroșa aerul și 


trebuia să-ţi aperi gura și nasul cu o batistă dacă nu 
vroiai să te pomenești spart în două de accesele de tuse. 
Vreo zece sclavi lucrau, aplecati deasupra cazanelor de 
proliferare artificială. Metoda de producţie a lemnului 
nu diferea prin nimic de cea a cărnii. Câteva particule 
prelevate de pe un lăstar de arbust criogenizat erau 
plasate în incubație. Destul de repede, celulele vegetale 
începeau să se reproducă, să prolifereze. Seva se pornea 
să fiarbă ca o zeamă cleioasă, rând pe rând ascendentă 
și descendentă, brută și elaborată. Particulele se 
aglutinau din ce în ce mai rapid, umplând cazanul ca o 
ciudată pastă rigidă. Procedeul permitea obţinerea unui 
metru cub de lemn în două ore. Trebuia apoi să se 
extragă unul câte unul blocurile de stejar pentru a le 
pune la uscat. Era o treabă periculoasă, căci seva care 
năclăia muchiile le făcea cumplit de alunecoase st 
totodată rebele faţă de orice manevrare. Se întâmpla 
destul de des ca o piramidă de uscare să se dărâme ca 
un castel din cărți de joc, zdrobindu-i sub avalanșa sa pe 
îngrijitorii aflaţi la muncă. 

— Priveste! mugise Juvia în prima zi, împingându-l în 
faţa unui bazin de multiplicare celulară. Tot timpul 
trebuie să supraveghezi indicatorul de soliditate. Se 
poate ca celulele prelevate să fie mai mult sau mai puţin 
alterate, în care caz o proliferare prelungită să nu facă 
decât să le slăbească și mai mult și nu obţii decât un 
lemn de calitate mediocră. De asemenea, nu încerca 
niciodată sa depășești o producţie de un metru cub, 
dincolo de asta fibrele își pierd orice soliditate, devin 
pufoase. Dublând cantitatea, diminuezi tot pe-atât 
calitatea, e o axiomă pe care trebuie s-o ai mereu în 
minte. Trebuie să fabrici stejar, nu măduvă de soc! 

De atunci, lucra patru, cinci ore pe zi în fundul 
hangarului, în groaznica duhoare de sevă caldă ce se 
înălța din aparate. Așadar, din acest loc își extrăgeau 
hoţii de fier materialele necesare construcţiei și 
întreținerii unităţii lor. Lemn. Timp de două secole, 


mașinile cu care fuseseră înzestrați nu produseseră 
decât lemn, privându-i cu obstinatie de orice element 
mai rezistent. 

— Nu se poate spune că n-am încercat, îi explicase 
Juvia într-o zi când avea chef de trăncăneală. Anumiți 
oameni de-ai noștri putuseră desigur să disimuleze 
câteva bucăţi de fier, dar cazanele refuzau să le facă să 
prolifereze. După aceea am înţeles că numai țesuturile 
vii se reproduceau în acest fel: carnea, legumele, 
zarzavaturile, dar niciun mineral. Cei mai învăţaţi au 
încercat atunci să realizeze încrucișări ale lemnului în 
ideea că s-ar putea obţine, la o adică, prin grefe 
succesive, materii mai dure ca oţelul; n-au produs decât 
curiozitati: lemn pirofor, lemn spongios, stejar elastic, 
mai știu eu ce! Orice am fi făcut, eram bine și frumos 
condamnaţi la lemn. În sfârșit, au apărut termitele. Și 
odată cu ele, libertatea... 

David se găsea la picioarele piramidei de uscare. 
Juvia îl eliberase din lesă pentru a se întâlni la loc ferit 
cu unul dintre supraveghetori, dispunea deci de o oră 
sau două de repaus. In ciuda pericolului unei eventuale 
dărâmări, întreţinerea reprezenta corvoada pe care o 
întâmpina cu cea mai puţină neplăcere. Era, în fond, 
locul unde se putea pălăvrăgi cu tovarășii de lanţuri fără 
a atrage de îndată fulgerele gardienilor. Aceștia din 
urmă, temându-se de o posibilă avalanșă, aveau obiceiul 
să se ţină, prudenti, la distanţă, lăsându-le prizonierilor 
toată libertatea de-a încălca regula tăcerii. Inarmându- 
se cu un cârlig, începu să facă să alunece unul dintre 
blocurile de la baza stivei, un sistem vetust de cilindri 
dispuși pe sol jucând rolul de covor rulant. Tot 
echipamentul era arhaic, absenţa metalului 
condamnându-i pe lucrători să se servească de scripeti 
din noduri de stejar și de corzi din fibră vegetală. Aici 
mai mult ca oriunde era preferabil să fii sigur pe 
mușchii tăi. Cel mai mic cârcel, cea mai mică ezitare 
putea sta la originea unui carambol înspăimântător. 


— Salut! sopti o voce gravă la stânga lui. Merge? 

David ridică mâna. Thory îl impresiona întotdeauna, 
cu pielea sa neagră și părul cret. Deși scund de statură, 
afișa o musculatură hipertrofiată despre care nu se știa 
dacă ar trebui să suscite admiraţia sau dezgustul. Se 
povestea pretutindeni că Rahid îi propusese să combată 
în rândurile hotilor de fier și că omul refuzase, cu riscul 
de-a-și pierde capul pe butuc. De-atunci, căpetenia 
tâlharilor îl condamnase la muncă silnică, în speranţa de 
a-l vedea revenind într-o bună zi asupra deciziei iniţiale. 
Dar nu era decât o legendă. Rahid n-ar fi riscat în viața 
lui ca un asemenea colos să-i facă umbră. 

— Lemnul e din ce în ce mai cleios, mormăi africanul. 
Blocurile nu se usucă, putrezesc, simţi mirosul? 

Seva ce se scurgea formase o adevărată baltă la baza 
piramidei, din care răzbătea o putoare demnă de 
mlaștini mai bune. 

— Păzește-te s-o atingi! gâfâi negrul. E în curs de 
fermentare. În scurt timp o să rezulte un clei vegetal 
foarte primejdios, capabil să cimenteze orice. Câteodată 
gardienii se distrează ungând mâinile și picioarele unui 
prizonier și sărmanul nenorocit rămâne țintuit de sol 
până vine cineva să-i decupeze pielea cu briciul! 

Pentru David, seva viciată dovedea o mutație 
iremediabilă a lemnului. Undeva, mașina se dereglase și 
proliferarea artificială nu mai aglutina decât celule 
anormale. Când i se întâmpla să geluiască o scândură cu 
rindeaua sa de silex nu se putea împiedica să scruteze 
suprafața semănată cu așchii, cuprins de-o angoasă 
surdă. „E încă viu!” se gândea uneori, mângâind 
conturul unei mobile. „O să se trezească! Astăzi sau 
mâine, dar o să se trezească...” 

Lucră două ore, apoi Juvia veni să-l ia pentru turneul 
cotidian al micilor reparaţii. Până seara se preumblară 
din casă-n casă, oferindu-și serviciile fără a cere vreo 
retributie. Acest curios drum din ușă-n ușă îl ajutase 
rapid pe David să-și verifice temeiul teoriilor. Peste tot, 


într-adevăr, se izbea de manifestări mărturisind 
supraviețuirea lemnului după tăiere și asamblare. 
Picioarele scaunelor continuau să crească, înălțând din 
ce în ce mai mult șezutul deasupra solului. Seva, jucând 
rolul unui straniu lichid cicatrizant suda sertarele 
comodelor sau ale dulapurilor, reînchizând sistematic 
rănile deschise cu fierăstrăul. Mobile grijuliu șlefuite își 
pierdeau progresiv formele pentru a se acoperi de 
scoarță sau a se ramifica în rădăcini complexe. 

David trebuia să corijeze toate acestea, să taie 
picioarele scaunelor pentru a le readuce la lungimea 
potrivită, să raboteze mesele redevenite sălbatice, știind 
că remediul nu va fi decât efemer și că va trebui s-o ia 
de la-nceput a doua zi. I se dădea tot atât de puţină 
atenţie ca unui animal domestic, lucru de care profita 
pentru a spiona conversațiile, adunând informaţii. 

O anume indispozitie domnea în unitate. Mutatiile, 
alterările cotidiene, nu scăpau nimănui, deși nu se 
vorbea despre ele decât pe ocolite. Pentru mulţi, aceste 
tulburări ale ambianţei făceau de dorit extensia rapidă a 
unui război teritorial și nici nu putea fi vorba să se lase 
să treacă șansa de evadare adusă de către termite. Nu 
se mai visa decât la plecare, la răspândire. La peisaje 
noi, 

În aceeași seară, Juvia - cuprinsă de o inexplicabilă 
deprimare - se puse pe băut. Cu o regularitate de 
metronom, goli pahar după pahar până la a treia sticlă, 
apoi căzu de pe scaun și se rostogoli sub masă. 
Neîncrezător la început, David nu-și părăsi colivia, 
temându-se de unul dintre acele vicleșuguri după care 
grăsana era atât de ahtiată, dar aspectul congestionat al 
chipului său și sudoarea ce făcea să-i sclipească sânii 
enormi îi puseră la îndoială reținerea. Prăvălită în 
mijlocul unei bălți de alcool de fabricaţie artizanală, 
bâiguia cuvinte fără șir. Când îi ridică pleoapele, femeia 
nici măcar nu-l văzu. Avu o scurtă secundă de ezitare, 
apoi se hotărî să treacă la fapte. Culese o butelie de vin 


din cămară, o bucată de pâine, mai multe felii de carne 
uscată și înfășură totul într-un pătrat de pânză. 

Evident, nu putea fi nici vorbă să iasă din tabără. 
Santinelele stăteau de gardă de jur împrejurul 
îngrăditurii ca si în faţa ușii Juviei. În schimb, 
desprinzând o scândură sau două, era ușor să se 
strecoare în dormitorul sclavilor și să-l găsească pe 
Thory, cu care încerca disperat să lege prietenie de trei 
săptămâni încheiate, convins că un asemenea om nu-i va 
putea fi decât foarte folositor într-un viitor apropiat. 

Cu bocceluta strânsă la piept, mută două scânduri 
din fundul remizei și se târî pe parchetul lustruit. In 
douăzeci de zile, era a doua sa expediţie nocturnă. Nui 
se dădea atenție, aproape totalitatea sclavilor 
compunându-se din copii abia ajunși la pubertate sau 
femei pe care simpla vedere a Juviei le teroriza. Singura 
ființă periculoasă se-ntâmpla să fie Thory, care noaptea 
era pus în lanţuri. De altfel, nu era deloc puţin mândru 
de acest privilegiu și exclama de zece ori pe zi: „Fier. Îţi 
dai seama? Risipesc fierul ca să mă ţină prizonier! 
Adesea, cu cătușele mele, mă simt ca un prinţ!” 

Ajuns la înălțimea hambarului, căută un loc de 
trecere. În spatele lui, santinelele schimbau glume 
desfrânate.  Planșeul relativ silențios nu-i trăda 
înaintarea. Găsi în sfârșit un fel de trapă întâmplătoare 
prin care supletea sa îi îngăduia accesul. O căldură 
umedă domnea în interiorul clădirii. Mirosuri puternice, 
de sudoare și urină, se răspândeau într-o atmosferă de 
seră. Cei adormiti zăceau împrăștiați pe pardoseală fără 
a respecta nicio ordine și, preţ de-o secundă, avu 
impresia că descoperă un câmp de bătălie, cu 
harababura sa de trupuri chircite la întâmplare, cum 
căzuseră. Copiii sughitau în vis, femeile scânceau. Câte 
un nume se înălța uneori, gemut pe o notă vibrantă. 
David se ghemui, așteptând ca pupilele să i se deprindă 
cu întunericul. Nici vorbă să pornească orbește și să 
calce pe mână vreun om care să se trezească urlând, 


provocând în același moment nävala gărzilor. 

După câteva momente, un gâfâit cadentat îl făcu să 
întoarcă atent capul. Un clinchet de lanţuri se 
suprapunea peste această răsuflare de luptător în plin 
efort și nu-i fu câtuși de puţin greu să-l localizeze pe 
Thory. Pentru moment, Hercules-ul era ocupat să o 
muncească plin de vigoare pe una dintre tovarășele sale 
de nenorocire. Coapsele albe, destul de grase, încolăcite 
peste șalele lui contribuiau la a-i sublinia și mai mult 
cutremurătoarea musculatură. David își așteptă rândul. 
Relaţiile sexuale între sclavi erau încurajate, toată 
lumea știa asta. Hoţii de fier contau pe acest mijloc 
pentru a-și spori rândurile. De-abia întärcat, fiecare 
sugar era smuls de la sânul mamei și încredinţat 
nevestei vreunui tâlhar care din acel moment îl creștea 
ca pe propriul ei fiu. Mai târziu i se ascundea cu multă 
grijă originea, astfel încât să facă din el un soldat 
perfect devotat comunităţii. 

— Tu ești? șopti Thory, rostogolindu-se pe spate. 

David confirmă și-i întinse pachetul. Atletul se apucă 
să înfulece fără să mai aștepte. Scăldată în transpiratie, 
fata nu se mișcase, sânii minusculi i se înălțau într-un 
ritm accelerat și David ghici că era, fără nicio îndoială, 
foarte tânără. Thory îi abandonă o parte din merinde și-i 
făcu semn s-o șteargă. 

— Esti un tip ciudat, tu, observă el cu gura plină. De 
ce n-ai înghiţit singur toate astea? 

— Poate pentru că sunt ca tine? Pentru că nu-mi plac 
prea mult hoţii de fier... 

Negrul râse din gât, cu o sonoritate stranie. 

— Te-a lăsat baltă patroana ta, ai? rânji el. Acum face 
pe frumoasa cu Rahid, vrăjitoarea care le poruncește 
insectelor, iar tu nu mai exiști! Intr-o zi sau alta, Juvia o 
să-ţi găurească pielea, așa că-ţi zici că pentru ca să-ţi 
faci valiza e de preferat să-ţi găsești un partener 
corect... Nu? De-asta mi te-nvârtești în jur de cinșpe' 
zile? 


— Poate. 

— Ce făceai înainte? 

— Gunoier la centrul de triere specializat în androizi. 
Si tu? 

— Eu eram macagiu de produse alimentare. 
Repartizam în celula mea proviziile provenite de la 
unitățile de fabricaţie și de la un timp m-am săturat. 
Când au trecut termitele, am luat-o prin labirintul 
pereţilor. Îmi doream să mă duc să văd cum e afară. Știi 
că începem să avem nu puţini hoinari de-a lungul 
tunelurilor? Am vizitat un anumit număr de unităţi, după 
care m-au prins hoţii de fier. Asta-i... Ce-nvârteai cu 
vrăjitoarea? 

— Întâmplarea, atâta tot. Crezi că avem vreo șansă să 
fugim de-aici? 

Thory ridică din umeri, făcând să-i sune lanţurile. 

— E riscant. Nu există decât tunelul, iar intrările sunt 
păzite fiecare de șase sau șapte gardieni înarmați. 

Există un moment, apoi adaugă coborând și ai mult 
vocea: 

— Totuși, dacă vrei să mă asculti, am face bine să nu- 
ntârziem prea mult pe-aici. Am văzut lucruri care nu-mi 
spun nimic bun. 

— Ce tot vorbești? 

O grimasă îi străbătu chipul întunecat. 

— Nu știu dacă-i bine să-ți spun. Trebuie să-ţi ţii 
gura! 

Tăcu aproape un minut, jucându-se nervos cu verigile 
priponului. 

— Vezi bârna aia mare de-acolo? suflă el în sfârșit, 
aproape imperceptibil. Indärätul ei e o crăpătură, 
întotdeauna filtrează lumină, așa că lipeste-ti ochiul de 
ea și uită-te. Dar, mai ales, nicio vorbă! 

Cu stomacul înnodat, David se ridică. Merse un 
moment în zigzag printre trupurile adormite. Când 
mâinile i se așezară pe stâlpul plin de așchii, era 
transpirat tot. Thory spusese adevărul. Un fir de lumină 


gălbuie să prelingea printre scândurile despărțite. 
Având grijă să nu scârtâie parchetul, se apropie. 

Era o sală întru totul asemănătoare cu cea în care se 
găsea. Pe mese rulante, bărbaţi și femei goale păreau să 
aștepte. Culcati pe burtă și ţinuţi în poziţia aceasta cu 
ajutorul unor curele groase din piele, ofereau imaginea 
vie a neputinței. În fundul încăperii, un aparataj 
electronic dintre cele mai complexe emitea curioase 
semnale repetitive. Un omulet în bluză albă se agita în 
mijlocul decorului, supravegheat îndeaproape de două 
santinele înarmate. 

David îl văzu apucând un bisturiu și incizând rinichii 
unui cobai uman, trasând un cerc perfect împrejurul 
implantului lombar. Imediat curse sângele, inundând 
fesele și coapsele victimei inconștiente. David înghiţi 
dureros, căci observase, târându-se pe jos, o femeie ale 
cărei coate și genunchi erau carne vie. Avea capul 
ascuns într-o pungă de hârtie opacă și se învârtea în 
cerc ca un animal nebun. Putin mai retras, un băiat de 
vreo zece ani, chircit, cu chipul ascuns în mâini, încerca 
disperat să se vâre în interiorul unei lăzi de ambalaj 
răsturnate. 

David se dădu înapoi dintr-un salt și fu cât pe-aci să 
lovească bârna. O sudoare abundentă i se revärsa din 
sprâncene. Se forță să-și stăpânească respiraţia și i se 
alătură lui Thory care termina de golit butelia de vin. 

— Ai văzut? 

David îngenunche. Cu tot zăduful locului, se simțea 
rebegit. 

— Am văzut, își negociază implanturile, în speranţa 
de-a deveni liber-călători... 

— Vrei să zici liber-invadatori! 

— Cine e medicul? 

— Un tip pe care l-au capturat. Cobaii provin din sala 
asta. O să trecem și noi pe-acolo, dacă mai pierdem mult 
vremea. Ti-ar conveni să te fâtâi pe jos la nesfârșit, ca 
un vierme tăiat în două? 


David nu răspunse, era copleșit. Ceea ce văzuse îi 
amintea în chip insuportabil de aberatiile întrezărite cu 
prilejul popasului în unitatea de producţie lovită de 
legea presei. 

— Dacă reușesc, gândi el cu voce tare, se vor putea 
servi de lifturi pentru a porni la atacul etajelor 
superioare, or să se răspândească, or să... 

— Las-o baltă! i-o tăie Thory. Nu vor reuși prea 
curând și asta mă neliniștește, pentru că le vor trebui 
mulți candidaţi la măcelărie. Trebuie s-o ștergem, 
bătrâne, sunt de acord cu tine. Încearcă să faci rost de 
ceva cu care să-mi tai lanţurile și-o să-ţi spun eu ce-am 
în cap. Acum fugi. Nu merită osteneala să te descopere 
cineva. _ 

David se supuse. Intoarcerea se efectuă fără 
complicaţii, când apăru în remiză, Juvia dormea încă. 
Reveni în cotet, cu un gol în stomac, provocat de 
neliniște și surescitare. Așadar întelesese corect. Thory 
se dovedea omul situaţiei. Prizonier de mai multă vreme 
ca David, avusese timp să coacă un plan de evadare 
realizabil. Cel mai greu, în prezent, era să intre în 
contact cu Sirce. Mestecă problema ore în șir, fără să 
reușească a găsi măcar umbra unei soluţii. Cu puţin 
înaintea zorilor, adormi. 

În zilele ce urmară, nesiguranța nu făcu decât să-i 
crească. Cum jefuitorii aduseseră dintr-una din 
expedițiile lor un tânăr blond cu trăsături de fată și piele 
de un trandafiriu delicios, David observă că Juvia 
zăbovea din ce în ce mai des pe lângă noul sosit. 

— Favoarea ţi-e în scădere, mormăise Thory la 
picioarele piramidei. Grăbește-te c-o să te-nlocuiască. 
Tinerelul îi face cu ochiul. În scurt timp, ai să te trezesti 
legat pe masa laboratorului. 

David lăsase să-i scape o obscenitate, dar știa bine că 
Thory avea dreptate. Acum, că Sirce părea complet 
câștigată de uneltirile lui Rahid, el nu mai servea la 
nimic. lar perspectiva de a se trezi paralizat, nebun de 


ametealä sau incapabil să se ţină pe picioare, îl îngheţa 
de groază. 


Capitolul XIII 


Când David reluă turneul micilor lucrări, a doua zi, fu 
pentru a afla că Juvia - nemaidorind să-l însoţească - îl 
abandonă supravegherii unui gardian. Vestea avu 
efectul unei condamnări la moarte. Timp de mai multe 
ore gelui dulapurile, tăie picioarele scaunelor, într-o 
stare de prăbușire vecină cu stupoarea. În mai multe 
rânduri, santinela nu se abtinu să-l facă să-și simtă pe 
propria piele delăsarea. Spre seară, în timp ce traversau 
strada pentru a reintra în lagăr, o femeie slabă îi strigă 
din pragul casei: 

— Hei! Egalizatorule! Vino un pic pe-aici, picioarele 
meselor mele au rădăcini, iar scaunele au s-atingă 
curând tavanul! 

Soldatul nu se putu împiedica să bombăne, era grăbit 
să-și regăsească bivuacul pentru a înfuleca o bucăţică 
iar perspectiva acestei amânări suplimentare îl deranja 
în cea mai mare măsură. Femeia observă și-l bătu pe 
umăr. 

— Nu fă mutra asta, militarule! Am vin, tutun și carne 
afumată. Medicamente excelente pentru a face să-ţi 
treacă timpul, din câte se spune! 

Pătrunseră în cabana viermănoasă. David îngenunche 
pentru a scurta apendicele năclăioase de sevă ale unui 
scăunel devenit în chip curios verde. 

— E ca si cum lemnul nu s-ar putea hotărî să moară, 
observă femeia în spatele lui. 

Apoi o auzi făcând să sară dopul unei sticle. Încălzit 
de vin, gardianul nu întârzie să devină întreprinzător. 


David nu se întoarse, indiferent față de strigătele 
înveselite ce se auzeau, din ce în ce mai dese. 

— Ei, tu! mormăi matroana, nu sta-nfipt acolo, dute-n 
pivniță, am juma' de duzină de scaune care te-așteaptă! 

Și, în momentul când începea să coboare scara, o 
auzi șoptindu-i santinelei: „În sfârșit, singuri!” Boxa ce 
servea drept debara era cufundată în obscuritatea cea 
mai totală. Necunoscând locurile, pipăi în căutarea 
întrerupătorului. Deodată, în timp ce degetele i se 
plimbau pe scândurile noduroase ale peretelui, o mână 
răcoroasa i se așeză pe încheietură. Tresări. 

— Nu striga! șopti glasul Sircei. Paznicul nu trebuie 
să bănuiască nimic. 

— Dar femeia? 

— E de acord. Am cumpărat-o. Se teme de mine, mă 
ia drept vrăjitoare. Rahid mă supraveghează zi și noapte 
- n-are încredere. 

— Termitele? 

— Fiasco complet. Aparatura pe care mi-au furnizat-o 
e învechită sau nu e aici. Aranjează să treci mâine. N-am 
reușit să provoc mutații nici măcar unei singure insecte. 
Rahid e la capătul răbdării. Nu mai crede deloc în știința 
mea. Si tu? 

— Nimic bun. Ştii că fac experienţe de neutralizare a 
implanturilor? Risc serios să intru și eu în joc nu peste 
mult... 

— Rahid mă supraveghează zi și noapte, n-are 
încredere. Toate astea devin foarte periculoase. Ai vreun 
plan? 

— Poate. Mi-ar trebui ceva cu care să-i vin de hac 
unui lanţ cu verigi groase. 

— Simplu. Am să-ţi las niște acid chiar aici. Aranjează 
să treci mâine. Dar nu trebuie să întârzii, ascendentul 
meu asupra femeii ăsteia e destul de fragil, se poate 
răzgândi dintr-o zi în alta... 

— O cunoști bine? 

— E servitoare la palat. I-am dat bijuterii făcând-o să 


creadă că vreau să mă culc cu tine. Nu trebuie să 
bănuiască nimic. O să te cheme mâine seară la fel ca 
azi, dar grăbește-te, nu mai sunt câtusi de putin 
credibilă, iar dizgratia ta e, probabil, legată de-a mea. 

Simti gura tinerei femei atingându-i-o pe-a sa pret de 
o secundă. 

— Du-te! șopti ea. Când totul va fi gata, lasă-mi aici 
un mesaj. Un biletel dulce, neînchis, cu ora întâlnirii. Nu 
te teme să te-arăţi pătimaș, se presupune că trăim o 
mare idilă... 

David luptă cu scurta strângere de inimă care îi 
străbătuse pieptul și reveni în bucătărie. La intrarea sa, 
femeia cea slabă și paznicul se aranjară precipitat. 

— Haidem, mergem! bombăni tâlharul pentru a salva 
aparențele, și-l împinse afară fără menajamente. 

O nouă neplăcere îl aștepta în lagăr. De-abia trecuse 
pragul tarcului și temnicerii din schimb îi dădură de 
știre că Juvia nu-i mai dorea compania. Înainte să fi avut 
timpul de-a deschide gura, îl și aruncaseră în interiorul 
hambarului printre prizonierii rari și istoviti. 

Thory îl privi cum se ridica, rânjind. 

— Gata, concediat? Muntele de grăsime ţi-a găsit un 
înlocuitor mai blond și mai roz, din câte se zice! 

— Taci, i-o reteză sec David, vei fi scăpat de lanţuri 
mâine seară, acum o să trebuiască să arăţi ce știi să 
faci. 

Instantaneu, negrul deveni serios. 

— Adevărat? Ai resurse, bărbate! Da' n-o să te 
dezamăgesc. Ai să vezi mâine. Până atunci, dormi sau ia- 
ti o fată. Ești prea încordat. 

Și, insotind vorba cu gestul, trase spre el o femeie cu 
pielea lăptoasă, înstelată de pistrui. David se întoarse. 
Petrecu o mare parte a nopţii bătându-se cu puricii ce-l 
asaltau în regimente întregi și nu-și găsi somnul decât în 
zori, blestemându-se că nu urmase sfaturile lui Thory. 

Puțin mai târziu, când coloana lua drumul fabricii, 
Hercules-ul se strecură în rând cu el. 


— Începând din clipa asta, cască ochii și urechile! 
șopti el cu faţa în jos. N-am să-ţi pot explica de zece ori 
în sir, când ajungem la mlaștini o să-ţi dau o bucăţică de 
lemn groasă cât un dop. Färâmiteaz-o și fă-o să 
prolifereze, îmi trebuie cel putin trei cuburi. Pe urmă o 
să le însemnezi cu cârligul, ca să le pot recunoaște ușor. 
Înţeles? 

David încuviinţă în liniște, cu toate că pofta de-a pune 
întrebări îi ardea la limbă. Ajuns sub hangar, Thory 
profită imediat de inevitabila gâlceavă legată de 
împărţirea sarcinilor pentru a se trage la distanţă 
prefăcându-se că urinează. David observă că, de fapt își 
strecura mâna între două rulouri de frânghie și trăgea 
un căuș din pământ ars umplut cu apă. Un minut mai 
târziu, butasul umed era în palma tânărului. Il 
fragmentă rapid cu vârful unui silex și umplu cupela 
unde aveau obiceiul să dispună firimiturile lăstarilor 
destinati proliferării celulare. Lucrătorii se 
aprovizionară fără să observe, măcar, substitutia și, 
după o oră, primele blocuri se aglutinau pe fundul 
cazanelor de reproducere accelerată. Nimic nu le 
deosebea de lemnul obișnuit decât poate un miros 
sensibil mai agresiv, dar nimeni nu păru să se supere. 
David transpira cu broboane mari și rumegusul ce i se 
lipea de pielea umedă sfârșise prin a-i da o înfățișare 
pufoasă, friabilă, total ireală. Mașinile încetară în sfârșit 
să murmure. Cuburile fură extrase, șiroind de sevă și 
depuse pe covorul rulant. La trecerea pe lângă el, 
tânărul le zgârie adânc în formă de cruce mare cu 
ajutorul cârligului său de lemnar. Vocea gravă a lui 
Thory se înălţă deodată, perfect naturală. David înţelese 
că i se adresa paznicului ce făcea oficiul de 
contramaistru. 

— Cam mult lemn uscat, șefu'! zicea el. Ar trebui să-l 
mutăm ca să facem loc... 

— O.K., mormăi celălalt, vizibil fără prea mare 
interes. la un cärut și împarte-l pe locurile de rezervă. 


David își retinu un surâs, căci îintelesese unde vroia 
să ajungă negrul. 

— Ei tu! strigă Thory, apropiindu-se de el. Vino să m- 
ajuţi! 

Fu adus un cărucior hodorogit, tras de un cal căruia-i 
ieșeau prin piele toate oasele. Thory supraveghe 
încărcarea, având mare grijă să amestece și cuburile 
proaspăt aglutinate. 

— Ai înţeles? sopti el făcând cu ochiul. Ceea ce 
tocmai ai aglomerat e lemn pirofor! Păstrez butașul de 
peste un an. O să le repartizez în toate rezervele de 
scânduri din unitate, bine afundate în scobiturile 
stivelor. Când seva se va fi evaporat complet, au să ia 
foc, declanșând incendii gigantice în toate cele patru 
colțuri ale etajului. Vor trebui cam patruzeci de ore 
pentru ca fibrele să atingă stadiul ignitiei, iar nouă nu 
ne va rămâne decât să exploatăm panica... 

David înclină capul, impresionat. Thory tocmai 
inventase adevărate bombe incendiare naturale. 

— Nu uita de lanţ! șuieră atletul sărind pe capră. 

David îl privi îndepărtându-se cu un amestec de 
teamă și excitație. 

Mai lucră un moment la baza piramidei, apoi 
gardianul care-i fusese atașat după trădarea Juviei veni 
să-l ia în turneul micilor lucrări. 

— E pentru ultima oară, băiete, se hlizi soldatul. 
Începând de mâine, ești afectat în permanenţă la 
hangar. Noul protejat al Juviei o să-ţi ia locul la pilirea 
picioarelor de mese. Ai să-ţi regreti gealäul, cu 
siguranță! Mai ales când o să te afli pe piramida de 
uscare! 

David își strânse trusa de scule. Parcursul se efectuă 
ca de obicei. 

În momentul când erau gata să reintre în lagăr, 
femeia cea slabă ieși în pragul casei și-i strigă. De astă 
îndată, temnicerul nu se lăsă rugat. Zece minute mai 


6€ Rindea (lungă) folosită pentru prelucrarea pieselor mari. 


târziu, David se găsea în pivniţă. O lampă mică strălucea 
pe un gheridon, încercuind cu pata sa galbenă o foaie de 
hârtie, un plic și un creion scurt. Trebuia să se 
grăbească. Umezind mâna pe vârful limbii, se lansă în 
scrierea unui răvaș destul de incoerent, amestecând 
jurăminte de amor pasionale și aluzii erotice. Își încheie 
biletul cu o frază-mesaj, singura care trebuia să-i rețină 
Sircei atenţia: „... Mâine la miezul nopţii, o să mă fac să 
juisez gândindu-mă la pivnita asta unde te-am iubit atât 
de mult. Fă la fel si vom fi aproape reuniți.” 

I se spusese că prizonierii nutreau adesea acest gen 
de fantasme și spera că latura fără perdea a declaraţiei 
va fi de ajuns ca să mascheze conţinutul real: „Mâine la 
miezul nopţii, în acest loc!” Îndoi hârtia, o strecură în 
plic abţinându-se să-l lipească, astfel ca servitoarea să 
se poată asigura că nu se tesea niciun complot pe la 
spatele ei. 

Ca să termine, scotoci debaraua de jos și până sus în 
căutarea flaconului de acid promis. Il găsi ascuns sub o 
grămadă de cârpe mucegăite. Era o butelcuţă de sticlă 
foarte groasă, pe jumătate plină cu un lichid gălbui care 
purta menţiunea „Acid sulfuric”. O înfășură grijuliu într- 
o bucată de pânză și o puse în buzunar, rugându-se ca 
nimănui să nu-i vină ideea să-l îmbrâncească, după care 
reveni în bucătărie. 

Pe când era dus înapoi în lagăr, își lăsă privirea să 
lunece prin împrejurimi, întârziind mai cu seamă asupra 
enormelor stive de lemn care, din loc în loc, jalonau 
peisajul. 

De astă dată, i se confiscă trusa înainte de-a-l încuia 
în dormitor. 

— Altu' are nevoie! graseie gardianul scuipându-i la 
picioare. 

Thory aștepta, întins pe salteaua sa, cu gleznele și 
încheieturile mâinilor încătușate ca în fiecare seară. 

— Ai ce trebuie? șopti el în clipa când David 
îngenunchea. 


— Da. Si tu? A mers? 

— Nicio problemä, mâine între miezul noptii si ora 
trei carnavalul va fi în toi. 

— Eşti sigur de orar? 

— Practic, da. Eram de faţă când ticăloșii ăștia de 
hoţi de fier experimentau lemnul pirofor. Așa am și 
putut să fur o bucată. Am păstrat-o în apă zi după zi, 
așteptând momentul când să mă servesc de ea. Ocazia, 
păi nu? O să fie o petrecere strașnică, micutule! Focurile 
iadului! 

Se ambala. David trebui să-l împingă la mai multă 
moderație. 

— Si gărzile din faţa tunelului, te-ai gândit? 

Negrul ridică din umeri. 

— Totul o să ardă, casele, podeaua, o să fie cea mai 
grozavă panică. Gărzile vor fi primele care să sară în 
tunel, n-o s-avem decât să fugim pe urmele lor. 

— Sper că ai dreptate. 

— Am dreptate. Mai bine vorbește-mi de lanţuri. 

David îi arătă flaconul și-i explică felul cum trebuia 
să-l folosească. Hotărâră să-l ascundă într-o gaură a 
parchetului și să-l acopere cu paie. De cum se dădu 
stingerea, tânărul se precipită peste femeia cea mai 
apropiată și făcu dragoste cu ea ca un posedat. Era 
singurul mijloc pe care-l găsise pentru a-și interzice să 
gândească până în zori. 

Toată ziua următoare așteptă zadarnic un semn de la 
Sirce. Simpla idee că poate mesajul nu fusese transmis îl 
arunca în transă. În ce-l privește pe Thory, acesta afișa 
un calm imperturbabil. În ajun își detaliase perfect 
planul de acţiune. 

„De cum a izbucnit incendiul, fugim s-o întâlnim pe 
vrăjitoarea ta în pivnita cabanei. Aduni tot ce se poate 
bea sau mânca, iar eu am să-ncerc să găsesc o armă: 
cuţit, măciucă, orice. După aia, fiecare pentru sine. N-o 
să mă las încetinit de-o femeie. O duci pe propria ta 
răspundere; ne-am putea foarte bine lipsi de ea. Să fie 


foarte clară treaba asta între noi: n-am să v-aștept!”. 

David nu socotise util să înceapă o polemică. De- 
atunci, număra orele, aruncând priviri frecvente în 
direcția rezervelor de lemn ale căror umbre trapezoidale 
acopereau pe alocuri grosolanele case din scânduri. 

Căderea nopţii întârzie mult. De cum fură stinse 
luminile, se puseră pe treabă, manipulând flaconul de 
acid cu infinite precautii. Lichidul sfârâia pe verigi, 
răspândind un miros întepätor ce le ameninţa siguranţa. 
În pofida cârpei cu care-și acoperise faţa, David simţea 
emanatiile acide înţepându-i gâtlejul cu mii de ace. Ochii 
îi plângeau și nu-și mai distingea foarte clar mâinile. 
Thory înjură când o stropitură devoră salteaua la numai 
câţiva centimetri de braţul lui. Sudoarea făcea să-i 
lucească torsul ca un bloc de bronz și un tremur 
spasmodic îi agita pectoralii la intervale regulate. David 
nu mai vedea decât acest tic, această crispare 
musculară a tendoanelor retractându-se sub piele, 
această dublă umflătură striată din care răsăreau 
mameloanele cu sfârcurile lor pe care tulburarea le 
făcea să fie turgescente. Ultima verigă cedă în sfârșit. 

— Al naibii truc! turbă negrul îndepărtându-se 
prudent de lanţul ale cărui extremităţi sfârâiau încă. 

— Ce oră e? se interesă David. 

— Miezul nopţii, tocmai s-a schimbat garda. 
Degajează scândurile, o să se bășească imediat, 
depozitul de lemn e la mai puţin de-o sută de metri. 

David se conformă și în câteva minute o deschizătură 
se desenă la nivelul solului. Culcându-se pe burtă, își 
scoase capul în exterior. De cealaltă parte a îngrăditurii 
santinelele flecäreau ca de obicei, rezemându-se 
molatec în arme: tepuse întărite sau lănci cu vârf de os. 
Unii arborau cu mândrie pumnale din fier. Doi sau trei, 
arcuri de o precizie redutabilă. 

Rămase astfel o bună jumătate de oră, luptând contra 
anchilozei, încordându-și ochii până la durere. Când 
amorteala îi ajunse la umeri, reveni. Dormitorul era plin 


de susoteli nervoase ce teseau o muzică de fond 
imposibil de înteles. Aproape toate femeile erau treze, 
copiii își trăgeau pe nas lacrimile fără a îndrăzni să se 
plângă mai mult. Toţi simțeau că se petrece ceva 
anormal. David se întrebă ce-avea să se-aleagă de ei în 
minutele următoare. 

— Întoarce-te să vezi! comandă Thory. Gândești prea 
mult. 

Ascultă și-și reluă poziţia iniţială. Se simţea bine. Nu 
lipsi mult să-și lase obrazul pe podea adormind fără 
dificultate. Gândindu-se la drumul parcurs de când 
părăsise centrul de curätätorie, se simţea într-adevăr 
epuizat. La ce bun să fugă iar și iar? Nu avea destulă 
energie pentru a continua această viață de fugă 
perpetuă. Gândurile fură întrerupte brutal de o 
aprindere formidabilă care străpunse noaptea. Avu 
impresia că un fagot’ gigantic trosnea în flăcări, apoi 
limbile de foc urmară la verticală, lingând plafonul. Se 
vedea ca în plină zi, jerbe de scântei pârâiau din toate 
părţile, făcând să plouă peste casele din împrejurimi cu 
o miriada de tăciuni aprinsi rotitori. Un concert de 
urlete salută spectacolul, Thory se ridică în picioare, cu 
braţele înălțate, simulând groaza. 

— Foc! urlă. Foc! O să ardem de vii! Iesiti! Ieșiţi 
repede! 

Reacţia nu se lăsă așteptată. Prizonierii se năpustiră 
asupra ușii într-o coordonare perfectă, lovind în panoul 
de lemn cu energia disperării. Sub apăsare, balamalele 
cedară și șuvoiul uman se revărsă în curte, călcând în 
picioare gardienii loviți de stupoare. 

— Acum e momentul, repede! 

David se propulsă spre exterior din toată viteza 
coatelor, cu Thory în urma sa. Continuând să se târască, 
fugiră spre casa Juviei în care se strecurară cu ajutorul 
trapei amenajate de David cu două săptămâni mai 
devreme. Giganta nu era acolo; înarmată cu un bici, li se 


7 fr. fagot „legătură de lemne”. 


aläturase paznicilor din curte și încerca să îndiguiască 
valul fugarilor cu lovituri grele de curea. Gândindu-se la 
ce făceau, David luptă contra unei scârbe neașteptate. 
În cameră, adolescentul trandafiriu și gol trona în 
mijlocul patului răvășit. La vederea lui Thory, scoase 
tipete de spaimă și uriașul trebui să-l reducă la tăcere 
cu o lovitură de antebrat de-a curmezisul gâtului. 

— Trebuie să trecem strada! gâfâi negrul. Atenţie, 
poate să fie o santinelă în faţa ușii! 

Acolo, însă, nu era nimeni, un al doilea focar tocmai 
se declanșase, confuzia ajungând la culme. Fumul se 
abătea spre sol unde stagna într-o ceață de funingine. 
Nu se mai vedea nici la cinci metri. Se aruncară de-a 
latul șoselei, fugind ca săgețile spre cabană. Ușa din 
capul scărilor se deschise fără dificultate. Femeia cea 
slabă zăcea întinsă cât era de lungă, cu un cuţit de os 
ieșindu-i din omoplatul stâng. Thory fluieră printre dinţi, 
vag admirativ. 

— Eficace vrăjitoarea ta! 

Sirce apăru, ţinând doi saci de pânză grosolană 
vizibil încărcaţi cu provizii. 

— Vroia să dea alarma. N-am putut face altfel, 
explică ea pe un ton rece. lată, am luat ce-am găsit. Trei 
zile de hrană, dacă ne rationalizäm. 

Lucirile dansante ale incendiului  invadaseră 
încăperea, deformând chipurile și obiectele. David fu 
conștient că se desprindea de realitate și făcu un efort 
pentru a ieși din hipnoză. Thory golea sertarele; alese 
două cuțite de os, îi întinse unul lui David și arătă spre 
exterior. 

— Nu trebuie să mai așteptăm. Plec înainte. Fumul o 
să ne ascundă, dar nu vă rătăciţi. Intrarea în tunel e la 
capătul străzii... Drept înainte. 

Se înarmă cu o traistă, o prinse bine pe umăr și 
schiță un gest cu mâna. Înainte ca David să fi avut 
timpul de-a spune ceva, deschisese ușa și plonjase în 
volutele negre ce înecau jumătate din peisaj. 


— Haide! strigă Sirce. 

leșiră pe peron, mascându-și feţele cu palma. 
Căldura era insuportabilă, focul vuia în toate cele patru 
colțuri ale unităţii și podeaua străzilor ardea, izgonind o 
gloată terorizată ce fugea în dezordine, călcând în 
picioare femei și copii. 

— Nu va dura mult, gâfâi Sirce, lemnul e îmbibat de 
sevă umedă. De cum se vor fi consumat rezervele de 
scânduri, incendiul o să regreseze. 

Avea dreptate, deja tăciunii ce plouau peste 
acoperișurile caselor se stingeau în cea mai mare parte. 
Fibrele umflate de umezeală refuzau să propage 
incendiul. Tusind de li se rupea pieptul, o luară la fugă 
pe urmele lui Thory. 

David alerga, sfâșiat de teama că va vedea ivindu-se 
în ultima secundă groaznica siluetă a Juviei. I se părea 
că nu se putea întâmpla altfel. O adevărată viermuială 
umană convergea spre periferiile orașului. Lăsându-se 
pradă  panicii, locuitorii cartierelor mărginașe se 
aruncau spre singura cale de salvare posibilă: tunelul. 
Deci Thory nu se înșelase, totul era să ajungă înainte ca 
oamenii să-nceapă să se omoare între ei pentru a 
pătrunde în galerie și ca un morman de cadavre strivite 
sub tălpi să nu bareze definitiv drumul. 

Sirce încetini pentru a se menţine în rând cu el. Fură 
deodată depășiți de către calul fabricii. Bietul animal, 
înnebunit de flăcări, fugea în toate direcţiile, mugind ca 
un diavol, cabrându-se de cum se apropia cineva. Se 
opri în plin mijloc al unei intersecţii, privind mulţimea 
cu ochi sălbatici. Apoi, după ce răzui solul cu copita, 
atacă rândul întâi al fugarilor. Refluxul degeneră într-o 
învălmășeală monstruoasă. Bărbaţi și femei se răsturnau 
precum popicele, antrenându-și în cădere vecinii. În 
câteva secunde, toţi cei ce se găseau în picioare se 
rostogoliră în grămadă cu un concert de tipete si 
imprecatii. 

David sări înapoi, trăgând-o pe Sirce de mână. 


— Trebuie să trecem pe la fabrică! urlă el între două 
accese de tuse. Putem înconjura piaţa fără a risca să fim 
prinși în mulţime! 

Sirce încuviință. În timp ce se angajau pe-o strädutä, 
David se întrebă dacă Thory putuse trece sau se afla 
înghiţit în mareea umană ca o muscă în dulceaţă. 
Deasupra lor plafonul era de un negru uniform și palele 
murdărite ale ventilatoarelor nu mai reușeau să 
evacueze convenabil fumul. „O să murim asfixiaţi!” își 
spuse David luptând totodată să-și alunge din cap acest 
gând. Se repeziră în fabrica goală, lovindu-se de 
scânduri și mașini. O vibraţie surdă agita bârnele într-un 
freamăt continuu, născut din sutele de picioare ce 
izbeau planșeul într-o goană disperată, și se răspândea 
în construcțiile învecinate ca o undă de șoc pe suprafaţa 
unei tobe. 

David nu își dădu seama de pericol decât în clipa 
când piramida se nărui ca un castel din cărţi de joc. N- 
avu timp nici măcar să strige un avertisment. 
Îngrămădirea de cuburi din lemn se transformă în 
avalanșă, mäturând cärucioare, materiale, mașini, 
pulverizând gardurile pentru a se revărsa pe străzile 
apropiate într-un carambol înfiorător. Un nor de tändäri 
ciuruiră aerul, o salvă de așchii sfâșiară hainele tuturor 
celor ce se găseau în bătaia lor. David se rostogoli, 
peste cap, la adăpostul unui cazan de proliferare 
accelerată fără să știe măcar ce făcea. Un singur gândi 
se învârtea în cap: „SIRCE!” 

O văzu de cum ieși iar, odată trecută furtuna. Un 
nemaivăzut maldăr de bușteni îi acopereau trupul, 
înmormântându-i-l sub mai multe tone de lemn. Doar 
capul și umerii depășeau marginea acestui tumulus, 
intacte. Restul era, după cât se putea vedea, zdrobit, 
redus la stadiul de pulpă informă. Timp de-un lung 
minut fu incapabil să schiteze o singură mișcare, apoi 
realiză faptul că Sirce îl chema. 

— David! Repede! David! 


Se aruncă lângă ea. Ochii tinerei femei nu-și 
pierduseră nimic din vivacitate. 

— David, strigă ea cu o voce doar cu puţin mai slabă 
decât de obicei, n-am timp să-ţi explic, nu încerca să 
înţelegi: taie-mi capul! 

Tânărul dădu înapoi, ca și cum ar fi suferit un șoc 
electric. 

— Te implor! se linguși ea, scoate cuțitul. Sub glotă 
vei simţi o scobitură, o înnăditură. Infige lama și taie 
plastiderma. Nu mai am trup, e singura soluţie. 

David îngustă ochii, izbit de înţelegere. 

— Dar ești... robot! 

Sirce bătu din pleoape. 

— Da. Un android ultra-perfectionat dotat cu toate 
strategiile de simulare posibile. Dar n-avem acum timp 
să discutăm. la-mi capul, poate supravieţui două zile 
graţie alimentării autonome. Încă te mai pot ajuta. 
Repede. Altfel n-o să mai ajungi niciodată în galerie! 

Într-o stare vecină cu somnambulismul, David își 
trase de la centură cuțitul de os dat de Thory. Cu 
buricele degetelor, pipăi pielea artificială, căutând 
îmbinarea vertebrelor metalice. Când împlântă lama, un 
șuvoi de sânge tâsni din rană, inundându-i cămașa. li 
trebui toată stăpânirea de sine ca să n-o ia la fugă 
urlând. 

— Nu-i nimic, comentă Sirce, simplă simulare de 
bază, concepută pentru a acredita ideea că sunt femeie 
adevărată. Sângele, de altfel, e sânge uman veritabil, 
stocat sub presiune. Vezi, dar, cât de departe poate 
merge înșelăciunea. Grăbește-te! 

Cu degetele tremurătoare, descrise un arc de cerc cu 
pumnalul. Capul cu păr mătăsos se desprinse fără 
dificultate. Îl apucă în ambele mâini și-l vârî în sac 
evitând să-l privească. Un vid uriaș se căscase în el. O 
ruptură pe care o știa deja iremediabilă. Un robot! 
Sterse mașinal lama cutitului de mânecă. Fire electrice, 
ploturi de contact, tâsneau din gâtul retezat în mijlocul 


unei spume purpurii cu miros fad. 

Vocea tinerei femei răsună din traistä, putin 
înăbușită de stofa grosolană: 

— Nu trebuie să întârzii, o să-ţi explic mai târziu. Am 
să-ţi fac dezvăluiri. Un mesaj pe care să ţi-l transmit, dar 
pentru moment nu te gândi decât la viaţa ta! 

lesi din hangar cu pași de automat, surd la zgomotele 
străzii, la tumultul fugii generale. Se petrecuse ceva ce-l 
ţinea prizonier de cealaltă latură a realităţii. Nu crezu s- 
o poată lua la fugă, apoi mușchii își regăsiră supletea și 
se avântă în mulţime. 

Alerga, lovindu-i alternativ cu ambele mâini pe toţi 
cei ce i se puneau în cale amenințând să-i încetinească 
goana. Vreo zece oameni se agätaserà de calul fabricii și 
încercau să-l răstoarne, dar animalul se ţinea bine, 
zvârlind din picioare cu energia disperării. Fără 
intervenţia nesperată a acestuia, David n-ar fi putut 
depăși niciodată masa fugarilor. Calul alerga, cu gura 
larg deschisă, nechezând de spaimă și furie, cu douăzeci 
de pumni încleștaţi de coamă. O măciucă se prăvăli, o 
tepusä străpunse pieptul descărnat. Uriașul trup se 
rostogoli peste mulţime, lovind din copite, strivindu-i 
sub el pe cei ce-l uciseseră. 

In aceeași clipă, David zări intrarea tunelului. leșeau 
de-acolo ecouri de cavalcadă, strigăte de ușurare 
deformate de rezonanţă. Grăbi pasul, cu inima bătându-i 
nebunește, cu plămânii în flăcări. Capul Sircei îi izbea 
soldul, suvite de păr scăpau prin gura întredeschisă a 
traistei. Se simţea ca un profanator de cadavre, ca un 
hot de spânzurați, fugind cu macabra sa pradă pe umăr. 
Nu mai vroia să se gândească, dorea să uite. Da, să-și 
uite deceptia, înșelătoria căreia îi căzuse victimă și frica 
de singurătatea ce urma, pe care o simţea deja crescând 
în el. Ce va fi de-acum înainte furnicarul, fără Sirce? 
Periplurile în lungul tunelurilor, fără Sirce? Etapele... 

Alungă nodul dur ce-i bloca beregata și sări în galerie 
ca un om care se aruncă în gol. Văpăile incendiului 


zugräveau tunelul în rosu. Säri în mijlocul fugarilor 
înspăimântați, cu coatele sus si capul dat pe spate. Nu-si 
mai simţea limitele trupului, anesteziat în chip straniu. I 
se părea c-ar fi putut fugi astfel zile în șir fără a-și trage 
răsuflarea. Și, pe șold, sacul lovea, lovea... 


Capitolul XIV 


Tunelul era plin de-o gloată invizibilă si haotică, o 
armată de somnambuli avansând cu braţele întinse. 
Întunericul vâjâia de susoteli neinteligibile și la fiecare 
doi pași degete umede îţi pipăiau faţa, pieptul, în 
speranţa unei posibile identificări. David se degajă din 
aceste îmbrăţișări cu mișcări nervoase și se avântă, cu 
umărul ca o provă, despicând mulţimea trupurilor 
ezitante. Se grăbea să ajungă departe, să regăsească 
singurătatea galeriilor, să plonjeze în inima peretelui ca 
în sânul unei ape negre. Deja umbra era populată de 
murmure: „Focul s-a stins”, „Incendiul e învins! Nu mai 
e niciun pericol!” Lucirea purpurie care luminase 
tunelul în primele minute ale fugii își pierduse rapid din 
intensitate. Scânteierea dansândă a rugului, care-i 
înzestra pe cei scäpati cu chipuri de spectre, slăbise 
încet, lăsând locul tenebrelor peretelui. Dintr-o dată 
fugarii renuntaserà la goana lor orbească pentru a se 
imobiliza umăr la umăr, pădure de obstacole omenești 
printre care David ocolea pe dibuite, atrăgându-și injurii 
și imprecatii atunci când mâinile sale pipăiau din 
neatentie un sân de femeie încă umed de transpiratie 
sau organele genitale ale câte unui bărbat pe care 
panica îl azvârlise gol în cavalcada febrilă a galeriei. 

— Hei, îi strigă careva în ureche, te-nșeală simţurile! 
Trebuie s-o iei înapoi, altfel o să te-afunzi în perete! 

David grăbi pasul fără a răspunde, temându-se în 
orice clipă că va fi înșfăcat și tras spre înapoi. Nu era 


nevoie de prea mult: un imbecil care să-și scapere 
bricheta, un soldat care, venindu-și în fire, să apese 
butonul lanternei agätate la centură și... 

Înainta, cu dinţii sudati, insinuându-se ca o anghilă 
printre torsuri, șolduri, pe care valul refluxului le făcea 
clipă de clipă tot mai apropiate unele de altele, tot mai 
compacte... 

— Un-te duci? Ei, întoarce-te, nu mai e nicio 
primejdie! 

Degete i se agätau de haine, căutând să-l reţină. Se 
degajă fără violenţă, încercând disperat să nu trezească 
bănuieli. Un moment crezu că nu va putea lupta contra 
șuvoiului, că mulțimea în marș îl va face prizonier în 
plasele ei, readucându-l la punctul de plecare, 
aruncându-l spre lumină. În cele din urmă trebui să 
muște și să lovească pentru a se degaja din turma dintr- 
o dată reconstituită. 

Când se regăsi singur în centrul tunelului, cămașa îi 
era leoarcă de sudoare. Începu să alerge până i se tăie 
respiraţia și un junghi îl aruncă la pământ. Atunci, abia, 
apăsă întrerupătorul lămpii de buzunar, luminând 
pereţii înnegriţi cu un halou galben si tremurător. Își 
lăsă sacul să lunece de pe umăr și luă capul Sircei între 
palme, așa cum ar fi făcut cu o fată adevărată. Imediat, 
realiză că plastiderma era rece, iar carnea altădată 
moale recăpăta consistenţa cauciucului. 

— Nu mai sunt irigată, șopti femeia, ghicindu-i 
gândurile. Mă voi întări, apropiindu-mă cu fiecare zi tot 
mai mult de stadiul de manechin. 

David deschise gura, dar întrebările i se învârtejeau 
în creier fără a reuși să găsească drumul conștiinței 
limpezi. Resentimentul avu, în cele din urmă, câștig de 
cauză... 

— M-ai înșelat! șuieră el printre dinţi. M-ai prostit de 
la-nceput pân-la sfârșit! Totuși... ti-era frig când mi-era 
frig, foame când mi-era și mie. Sufereai când sufeream 
și eu. Ti-am văzut frica în ochi, sudoarea pe trup după ce 


făceai dragoste. Plângeai, tipai! Şi... 

Sirce schiță un surâs de scuză. 

— Simplă tehnică imitativă, făcu ea cu o curioasă 
voce metalică. Simulam, copiindu-mi atitudinea după a 
ta. Waldo avea dreptate, am fost înzestrată cu o gamă 
de strategii practic nelimitate. Imi era de-ajuns să-ţi 
analizez secrețiile corporale ca să-ți cunosc 
sentimentele de moment: transpiratia, undele de teamă 
emise de creier, absenţa vitaminei C în organism, gradul 
de stress. Mâna mea pe fruntea sau pieptul tău îmi 
comunica imediat electroencefalograma, 
electrocardiograma... Ce să-ţi mai spun? Fiecare analiză 
contribuia la determinarea tipului de strategie adecvată. 
Așa că îmi era frică, îmi era foame, somn, sete... Îţi 
reproduceam gesturile, angoasele, în funcţie de schema 
feminină ce-mi regiza programul. Te-am minţit pentru 
că misiunea mea consta în a te observa, a te sonda și, 
eventual, a te convinge. 

— A mă convinge? 

— Da, David. Sunt o sticlă aruncată în mare, nimic 
altceva. Un mesaj în derivă așteptând să fie citit și 
înţeles. Când complotul a fost descoperit, conjuratii au 
înţeles imediat că niciunul dintre ei nu va scăpa, astfel 
că și-au imaginat confecţionarea unui soi de arcă 
ambulantă, închizând în circuitele ei de memorie toate 
cunoștințele științifice. Teoriile lor privind exteriorul, 
observaţiile asupra orasului-cub, puterea, secretul 
fabricării termitelor, formulele de mutație, etc. Vroiau 
ca această arcă să treacă neobservată, așa că i-au dat 
înfățișarea unei femei. O femeie numită Sirce, înzestrată 
cu o falsă identitate informatică și capabilă să facă faţă 
în orice situaţie, capabilă să-i convingă pe cei din jur de 
apartenenţa ei la regnul uman. De altfel, acest șiretlic a 
fost gata să se întoarcă împotriva lor de vreme ce am 
fost capturată odată cu ei când au invadat polițiștii 
laboratorul! Niciun moment poliția Directoratului n-a 
suspectat înșelătoria. Ne-au drogat înainte de-a merge 


să ne arunce în cuptor. Hipnogene puternice care i-au 
coborât pe creatorii mei la rangul de zombi, anihilându- 
le orice dorință de-a trăi, orice reacţie de fugă, orice 
conștiință a morţii. Eu singură... 

— Tu singură rămâneai lucidă. Drogurile n-aveau 
niciun efect asupra unei... 

— Asupra unei mașinării. Poţi s-o spui, David. E 
adevărat. În clipa când te pregăteai să-i împingi în 
flăcări, programul meu funcţiona cu tot randamentul. 
Trebuia să supraviețuiesc pentru misiunea mea și în 
acest scop să utilizez toate mijloacele, toate 
subterfugiile. Ti-am analizat reacţiile, expresia feţei faţă 
de Waldo și de sticleti. Am dedus că nutreai veleitäti de 
rebeliune, că nu le împărtășeai vederile. Era o 
deschidere. Circuitele mele au selecționat strategia ce 
părea să se impună și... 

— Am marșat! Te-am crezut umană, te-am salvat în 
timp ce îmbrânceam oameni adevăraţi în incinerator! 
Am salvat un robot! 

— Nu fii amărât, era însăși dorinţa lor. 

_ — Dar n-ai încetat o secundă s-o faci pe neștiutoarea! 
In tunel, îmi cereai explicaţii asupra orașului, a 
termitelor, ca și cum nici n-ai fi auzit vreodată de ele... 

— O făceam ca să te sondez. Trebuia să-ţi determin 
poziţia în raport cu sistemul. Să te situez psihologic și 
intelectual. 

— Dar de ce? 

— Pentru a găsi un candidat valabil. Cineva 
susceptibil de-a înțelege și-a aproba mesajul pe care-l 
aveam de predat. Prezentai calităţi sigure, dar trebuia 
să fiu sigură c-am ales bine. 

— Ai încercat cu Henry, inginerul! Era mai inteligent 
ca mine, de-asta te culcai cu el! 

— Henry, prin formațiunea sa, părea și mai apt să-mi 
exploateze conţinutul circuitelor memoriale. Aspectul 
științific al situaţiei nu l-ar fi descurajat. Am făcut 
dragoste cu el pentru că era, în acel moment, singurul 


mijloc de-a stabili o legătură psihologică privilegiată. 

— Dacă nu murea, pe el l-ai fi ales! 

— Nu neapărat. Valoarea lui științifică suferea enorm 
de pe urma fatalismului său și a foarte netelor tendinţe 
spre alcoolism. Nu era un candidat realmente valabil. 

— Dar eu? N-am sä-nteleg o iotă din formulele tale 
savante, din teoriile tale asupra mutatiilor, din... 

— Știu, dar ai curaj și perseverenţă. 

Clipi din pleoape, înainte de-a adăuga: 

— Si-apoi, din nenorocire, nu mai am timp să caut. 

David oftă. 

— Eşti, deci, o sticlă aruncată-n mare de niște doctori 
morți. Ultima mărturie a unui complot avortat și ai cărui 
conjurati au pierit toţi. Înţeleg toate astea, dar ce 
aștepți de la mine? 

— Am încercat să te sensibilizez asupra problemelor 
noastre pe tot parcursul călătoriei. Misiunea mea era să 
suscit alte vocatii, să recrutez un continuator. Cineva 
care să poarte mai departe, pe socoteala lui, făclia 
revoltei... 

— Şi crezi că eu? Eu! 

— Nu fii sarcastic. Ai înţeles la perfectie că acest cub 
e o lume ce se năruie, o lume a morții. Termitele au 
cauzat ravagii, sunt de acord, dar nu sunt numai ele. 
Gândește-te la animalele criogenizate în sala de arhivă, 
la aceste animale feroce care, într-o zi sau alta, se vor 
trezi, se vor răspândi din celulă în celulă, devorând 
copiii, femeile. Gândește-te mai ales la hoţii de fier care 
lucrează la învingerea tiraniei implanturilor și vor reuși 
și ei, nu e decât o chestiune de timp. Ai să-i vezi atunci 
pornind la asaltul ascensoarelor, invadând etajele 
inferioare și superioare, impunându-și voința în faţa 
tuturor... Pentru moment sunt învinși, scoși din uz. 
Unitatea lor a fost în mare măsură distrusă de flăcări - 
dar mâine? Nu crezi că ura lor se va alimenta și din 
această ultimă lovitură? Că setea lor de răzbunare se va 
dubla? Orașul-cub e o lume a morții, care se surpă, un 


furnicar ce se dărâmă. Că vrem sau nu, nu mai există azi 
decât o soluţie: exteriorul... O știi la fel de bine ca mine, 
chiar dacă vechile conditionäri te mai fac încă să refuzi 
ipoteza asta. 

— Vrei să faci din mine un mâncător de ziduri? Un 
complotist predicând revoluţia din unitate în unitate! 
Dar deductiile tale nu stau în picioare, Directoratul îi va 
respinge pe hoţii de fier, va găsi mijlocul de-a sfârși cu 
termitele, va... 

— David! i-o reteză vocea straniu-metalică a Sircei. 
David, trebuie să știi un lucru: nu există Directorat! 

— Dar ce tot... 

— Contrar celor pe care le cred majoritatea 
oamenilor, nu e niciun palat prezidenţial în vârful 
orașului, nimic... Contrar celor care cred într-un etaj 
particular unde să troneze un oarecare prezidiu, nu sunt 
decât ordinatoare. Ordinatoare care au fost programate 
o dată pentru totdeauna acum trei sute de ani și la care 
un dispozitiv de autodistrugere protejează accesul. Asta 
pentru ca niciun om să nu poată domni asupra orașului 
ca un dictator veritabil. Suntem comandati de către 
mașini! M-auzi, David? De către creiere electronice 
demodate, cu răspunsuri din ce în ce mai lente, 
intepenite în programe dintr-o altă epocă si total 
incapabile să se adapteze situaţiilor noi! 

— Dar de ce? 

— Pentru că într-o vreme s-a crezut că mașinile, care 
nu cunosc ura sau vertijul puterii, ar constitui cea mai 
bună formă de guvernământ pentru oraș. Fără pasiuni, 
fără războaie. Asta era ecuaţia. Totul a fost prevăzut 
pentru ca niciun om să nu poată revedea programarea 
care dirijează cubul, pentru ca niciun om să nu poată 
strecura un program avantajându-l personal. Aceasta se 
numea „dispozitivul anti-tiran, formula păcii”. Dacă 
cineva încearcă să umble în circuite, să forţeze 
ordinatorul, totul sare în aer, orașul, etajele, totul! În 
teorie, ideea e perfectă. Niciun complot posibil, nicio 


lovitură de stat, de vreme ce o lovitură de stat înseamnă 
a te distruge prin ricoșeu imediat. În practică... 

— În practică? 

— La etajele superioare, anumite grupări au ajuns să 
se gândească la posibilitatea de a stabili o magistrală 
informatică, o cheie permiţând să se acceadă la 
circuitele Directoratului si să li se modifice 
programarea. 

— Si dacă magistrala asta eșuează, pierim cu toţii, 
nu-i așa? 

— Așa e, și-i un pericol în plus, David. O primejdie ce 
li se adaugă tuturor celorlalte. Cât timp ne-a mai rămas 
până când acești nebuni se vor deghiza în spărgători 
informaticieni și vor încerca să spargă seiful 
Directoratului? Nimeni n-o poate spune... 

Tăcu. David stinse lampa, tulburat. Craniul Sircei îi 
era greu în mâini. Îl depuse pe sol. Spunea adevărul sau 
- încă o dată - încerca să-l manipuleze, folosindu-se de 
ignoranta lui? 

— Ce vrei să fac exact? murmură, după un minut. 

— Spune-le adevărul popoarelor din celule, 
naufragiatilor din pereţi. Fă-i să devină conștienți de 
pericole, să  întrezărească soluția exteriorului, a 
spaţiului din afară. Să înceteze cu vechile conditionäri. 
E deja mult, crede-mă! Moștenirea științifică a 
creatorilor mei s-a pierdut, de vreme ce n-am s-o pot 
transmite, dar voinţa de-a lupta, o poţi face să devină 
mai vie ca oricând, tu, David! Preia ștafeta mâncătorilor 
de ziduri, David! Nu poţi face altfel după toate câte le-ai 
văzut! 

Tânărul schiță o grimasă. Instinctiv, întinse mâna, 
atinse părul mătăsos al Sircei. 

— Acum am să fiu singur, făcu el cu glas stins. 

— N-am fost decât o sticlă pe mare. Chiar dacă 
adesea am încercat să te fac să crezi contrariul... 

— O să reflectez. 

Se lungi în funingine, cu craniul ţinut strâns la piept 


și nasul înecat în buclele negre ale Sircei. Somnul îl 
fulgeră în câteva secunde. 

A doua zi, tânăra femeie avea ochii sticloși și vocea 
nu-i mai era decât un murmur nedeslușit. Apropiindu-și 
urechea de gura din cauciuc cu buze decolorate, David 
auzi un monolog incoerent întretăiat de lungi serii de 
cifre. Spre amiază recuperase totuși destulă energie 
pentru a se lansa într-un discurs precipitat în care 
recapitula informaţiile din ajun. Repetă acest mesaj de 
două ori la rând, apoi se cufundă într-un mutism punctat 
cu pârâituri de rău augur. 

David renunţă să se mai miște. Sub degetele lui, 
pielea dobândise o consistență neplăcută, dură și 
totodată lipicioasă. Crevase crăpau comisurile* buzelor 
precum și colțurile ochilor. Încercă în mai multe rânduri 
să lege un dialog, dar Sirce nu părea să-și mai 
stăpânească procesele mintale. Până seara, își debită pe 
un ton perfect monocord lista componentelor, apoi se 
refugie într-un concert de paraziți presărat cu pulsatii 
binare. 

În sfârșit, ochii îi deveniră albi și falca i se prăbuși cu 
un scârtâit metalic de balama neunsă. 

— Sirce? bâigui tânărul cu inima frântă de o 
menghină invizibilă. Sirce! M-auzi? Gata, ai câștigat! O 
să fac tot ce vrei! Ești mulțumită? Da? Răspunde! 

Dar capul dintre mâinile lui nu mai prezenta nici 
atâta expresivitate cât o bucată de granit. În clipa când 
îl puse pe sol, realiză faptul că părul de cărbune i se 
risipea între degete, dezgolind craniul robotului mort, în 
chip nemilos. 


3 Punct de unire a două părţi anatomice. 


Capitolul XV 


David mergea. Nu mai știa încotro se îndrepta. Zidul 
îl absorbea ca un pântec negru și rece, ca intestinul 
fosilizat al cine știe cărei fiare monstruoase. Înainta, cu 
ochii închiși; capul mort îi lovea șoldul prin pânza 
sacului. 

Intr-o zi, curând, avea să întâlnească oameni, 
rătăcitori poate, avea să le spună povestea lui. Le va 
dezvălui adevărul despre cub. Unii îl vor respinge, alţii i- 
o vor porni pe urme. Si timpul va trece... 

Câte luni? Câţi ani? 

De-acum înainte, însă, moștenirea Sircei îi curgea în 
vene. Purta cuvântul. Purta mesajul. 

Va găsi o soluţie înainte ca forţele negre să se 
dezläntuie asupra orașului îngropat, înainte ca ura, 
invidia și nebunia puterii să pustiască etajele unele după 
altele? Trebuia să se grăbească, știa asta. Viitorul 
cubului apăsa pe umerii lui. Devenise un nomad, un 
proscris... 

Un mâncător de ziduri. 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l'image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 
Territoire de fièvre (1983) 

Les Lutteurs immobiles (1983) 

Les Bêtes enracinées (1983) 

Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-béton (1984) 

"Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison vénéneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opéra (1985) 

Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 


La Colère des ténèbres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 
Catacombes (1986) (publicată sub denumirea 

L'enfer, c'est à quel étage? In 2003) 
Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 
Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 
L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d'encre (1988) 
Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Ecorcheurs (1988) 

Le Dragon du roi Squelette (1989) 
La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar à louer (1990) 

La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Rêveurs d'ombre (1990) 

Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 

Capitaine suicide (1992) 
Abimes (1993) 

Hurlemort (1993) 

Derelict (1993) 


Sécurité absolue (1993) 
La Route obscure (1993) 
De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 
Armés et dangereux (1993) 
La Maison de l’aigle (1994) 
Le visiteur sans visage (1994) 
Le Chien de minuit (1994) 
Le Sourire noir (1994) 
La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 
La Main froide (1995) 
Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 
Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 
Le Château des poisons (1997) 
La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crépuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 
Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 
Les Prisonnières de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnée (1999) 
Le Manoir des sortilèges (1999) 
La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 
Dernières lueurs avant l'aube (2000) 
Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 
Les Cavaliers de la pyramide (2004) 
La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 
La Maison des murmures (2005) 


La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 
La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 
La Fenêtre jaune (2007) 
Ceux qui dorment en ces murs (2007) 
Le masque d'argile (2008) 
Dortoir interdit (2009) 
Ceux d'en bas (2010) 
Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 

Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 

Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 

Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 

Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 

Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 

Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 
Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 
Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 
(2006) 
Sigrid et le mondes perdus 
Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre 
(2002) 
Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud 
(2002) 
Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 
Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de 
muraille, 2005 
Élodie et le maâtre des rêves 
Élodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les géants (2007) 
Nouchka et la couronne maudite (2007) 
Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb 
Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 


Les Hommes tritons (1986) 
Les Tourmenteurs (1987) 
Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 


L'Empire des abâmes (1997) 
Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 
Sub pseudonimul Akira Suzuko 
Les Harponneurs d'étoiles (1998) 


La Meute hurlante (1998) 
Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D.Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 
Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 
(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 
Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 
Haita (roman), Editura Nemira, 2006 
Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 
Mâna rece, Paralela 45, 2007 
Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 
Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008