Serge Brussolo — Krucifix

Brussolo — un star al literaturii horror, 
uhttenhen King al Frantei! 


£ 


S 


CODUL CARE DEZLANTUIE TEROAREA 


Serge 
Brussolo 


Krucifix 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Krucifix 
1990 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, 
Paris) este un scriitor francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 

In anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM!) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 
înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 
citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 
dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 


1 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii moderate. 


acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 
Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie ,romane”, 
de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu 
avea reputaţia făcută: unii profesori îl dispretuiau și-i 
spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; alţii însă îl 
admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. Ajuns - în 
mod natural - student la litere, îşi trimite scrierile pe la 
diverse publicaţii şi debutează astfel, la 21 de ani, în 
paginile unui fanzin obscur. Perseverează, de altfel nu 
ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 primește 
Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela 
Funnyway. In sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile 
încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide porțile, 
publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un ville 
malade. Urmează alte 150 de romane. 

In anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de 
clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violenţă și 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionați. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul 
lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în 
periodicul L'Aube  enclavee în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Francaise. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 
ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 
abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 
Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost 


publicate în colecţia Anticipation a editurii Fleuve Noir 
și în colecţia Presence du futur a editurii Denoel. 

După ce initial a scris numai science-fiction, Brussolo 
a abordat mai târziu alte genuri literare, precum 
romanul istoric sau cel aparţinând genului thriller. Este, 
de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


CAPITOLUL I 


Zdruncinăturile trenului făceau căştile soldaţilor să se 
ciocnească. Aerul era cald, dar cerul se menținea cu 
încăpățânare cenuşiu, de parcă soarele s-ar fi hotărât şi 
el să-şi pună ţinuta de camuflaj. Vagoanele ieşeau cu 
încetineală din junglă şi, pe măsură ce înaintam în 
câmpie, mirosul de mucegai al pădurii parcă nu mai era 
chiar atât de apăsător şi persistent. 

Mă coceam în vesta mea antiglont care, atârnând 
cinci kilograme, mă tintuia pe banchetă de parcă aş fi 
fost un cavaler strivit de o armură prea grea. Imi 
simţeam torsul ca vârât într-o găoace de ciment. O 
senzaţie neplăcută, foarte neplăcută. Majoritatea 
infanteriştilor îşi ţineau vesta descheiată, lăsând-o să 
fluture, adică în contradicţie flagrantă cu cele mai 
elementare măsuri de prudenţă. 

Casca îmi apăsa pe cap, soarele îmi apăsa pe cască... 

Cam aşa sunau primele cuvinte ale unui poem apărut 
săptămâna trecută într-un buletin al Armatei a 8-a. 
Casca Îmi apasă pe cap, soarele îmi apasă pe cască... Un 
poem de infanterist mâzgălit pe ambalajul unui pachet 
de ţigări în noroiul tranşeei. Un poem cât se poate de 
adevărat. Mi-am rotit uşurel vertebrele cervicale ca să 
privesc prin geam pădurea care rămânea în urmă, şi 
ceafa mi-a pârâit. 

— Rugina, obişnuia să spună Said, brancardierul meu. 
Umezeala junglei oxidează oasele. Cine vrea să scape de 
asta trebuie să-şi maseze corpul cu ulei, ca să nu mai 
intre în el umezeala. 


Ciudat tămăduitor, dar pe care mulţi răcani îl 
ascultau, impresionați de însemnul serviciului de 
sănătate cusut la uniformă. Said, un amestec de 
vindecător şi vraci, care colporta nişte leacuri ciudate. 
Era un omulet bizar, plin de nerv, uscat ca un măgăruş, 
încăpățânat şi naiv. 

— De căşti trebuie să te fereşti, şuşotea el ca un 
complotist. Soarele le înfierbântă toată ziua şi creierul 
începe să fiarbă sufocându-se. De aceea mulţi soldaţi 
devin după un timp complet ramoliti. Cu capul clocotit, 
inteligenţa lor aproape că nu o depăşeşte pe cea a unei 
teste de oaie fiartă. 

Toţi îl ascultau cu privirea puţin angoasată şi fiecare 
îşi zicea: 

„M-o fi prins şi pe mine? Mi-o fi dat şi mie creierul în 
clocot?” 

Nici eu nu eram departe de a subscrie la aceste 
noţiuni medicale ciudate şi simţeam că am aproximativ 
aceeaşi capacitate intelectuală ca a unei bucăţi de bojoc 
pusă pe o farfurie. Jungla, umezeala, uzura nervoasă a 
luptei de gherilă ne măcinau mintea. În pădure domneau 
noroiul, tântarii şi insectele care viermuiau sub scoarţa 
trunchiurilor doborâte. Lipitorile te pândeau din cea mai 
mică băltoacă, iar tântarii îţi găureau pielea zi şi noapte, 
inoculându-ti friguri care îţi umpleau gura de bale. 

Eram în război, un împuţit de război colonial, fără 
înfruntări reale, dar care făcuse deja mulţi morţi. O 
partidă de-a v-aţi ascunselea în labirintul lianelor pe 
care se prelingea seva, bătuţi de burnita permanentă de 
sub copaci ce-ţi pătrundea hainele în câteva minute. 

Dar nu trebuia să mă mai gândesc la toate astea. 
Aveam în buzunar permisia. R&R?, trei zile în oraş, trei 
zile ca să uit şi să improvizez o spălare a creierului cu 
bere. 

Stăteam prăbuşit pe banchetă, țintuit pe loc de 
greutatea vestei antiglonţ. Said flecărea pe culoar, 


2? Rest and Recreation - Odihnă şi recreere (engl.) (n. tr.). 


vânzând pe ascuns tot felul de secrete, potiuni de 
fabricaţie proprie, leacuri împotriva impotentei. 

Aşa se întâmpla întotdeauna. Înaintea celor şaptezeci 
şi două de ore de permisie mulţi se trezeau deodată 
chinuiti de îngrijorarea că n-au să mai poată face faţă 
unei femei, sau nu suficient, sau că n-o să le mai 
reuşească nimic „după prima manşă”. 

— De vină sunt porcăriile pe care le înghit ca să 
reziste, monologa Said. Asta le haleşte libidoul. Se 
droghează în transee şi pe urmă se trezesc cu o 
fleşcăitură între picioare, asta e! 

Mulţi luau caşete, trăgeau pe nas prafuri sau fumau 
ţigări cu haşiş, şi totul cu complicitatea ofiţerilor. Dar 
cum să faci altfel? Cum să uiţi frica şi să reusesti să 
dormi fără să te trezeşti, oră de oră, fulgerat de un 
coşmar? 

Vroiau să nu mai gândească, sperau să devină nişte 
animale fără amintiri, nişte pachete de carne comandate 
doar de o serie de mişcări reflexe deosebit de ascuţite. 
Functionau mecanic, ca nişte roboţi din carne cu 
activitatea creierului redusă. 

— Puneţi-vă amintirile în portofel, răcneau ofiţerii. Si 
consultaţi-le doar seara, cinci minute înainte de a 
adormi. Cinci minute, nu mai mult. Altfel devin toxice, 
se instalează dependenţa! 

Toţi cei care se aflau în tren aveau un R&R în 
buzunar. O permisie de destindere acordată după o 
ciocnire care îi solicitase în mod deosebit. 

— Trei zile în care să ne facem de cap! strigau în gura 
mare cei mai tineri. Trei zile în care o să stăm numai cu 
ea sculată şi o să luăm sifilis! 

În general reuşeau perfect să-şi atingă cele trei 
deziderate. Ca infirmieri, noi puteam să ne dăm cu 
uşurinţă seama de asta. 

Trenul străbătea câmpia, şerpuind cu vagoanele lui 
paradite şi întărite cu plăci de blindaj. Tabla absorbea 
căldura, transformând vagoanele în băi de aburi pe roţi. 


Cutiile de bere circulau din mână în mână, formând un 
lanţ neîntrerupt. Poliţia militară inspecta cu grijă sigiliul 
lăzilor cu „poşircă” în momentul îmbarcării. 

— Trebuie să fim siguri că vin de la noi, mi-a explicat 
un sergent cu ceafa rasă. E foarte uşor să otrăveşti o 
cutie de bere! Şi mai ales trebuie să le spui băieţilor să 
nu cumpere nimic de la cei care vând prin gări. Fabrică 
sifon cu apă luată direct din mlastini sau puțuri otravite. 
În fiecare bulă sunt un milion de amibe - curată 
dizenterie cu parfum de portocale! 

Said înmagazina informaţiile şi le redistribuia, glumet 
şi protector, înger păzitor prea slab care avea grijă de 
„băieţei” şi le făcea morală strecurându-le în mână ceva 
care să-i ajute atunci când vor trece la pat. Toţi ţineau la 
el datorită firii lui cumsecade. Eu eram văzut mai puţin 
bine, fiind prea taciturn, şi aproape gradat cu un picior 
în tabăra cealaltă, cea a micilor şefi, a celor care te 
calcă pe nervi. 

Trenul cu soldaţii în permisie trecea prin mijlocul unei 
orezării. Ici şi colo se putea zări masa negricioasă şi 
calcinată a unui tanc sau cea a unui elicopter doborât, 
cu palele încurcate. Un schelet de tântar enorm în jurul 
căruia continuau să pască bivoli pasnici. 

Trei zile. Trei zile de permisie după o înfruntare în 
trecătoarea îngustă a unei văi. Eram duşi spre oraş, o 
veche cetate universitară preschimbată în centru de 
plăceri. Ar fi trebuit să mă bucur, dar rămâneam crispat, 
chinuit de o angoasă difuză, rupt de realitate într-un 
chip cât se poate de curios. 

— Ia un întăritor, şefule! îmi tot repeta Said. E 
sănătos, făcut de mine, natural, fără nimic chimic. 

Tineam mult la el, dar uneori mă călca pe nervi; 
probabil din cauza acelei bune dispoziţii permanente 
despre care nici măcar nu ştiam dacă e prefăcută. 

— Crezi că o s-o găsim pe Gisele în oraş? m-a întrebat 
el pe când convoiul intra în gară. 

Gisele era şefa noastră, cea care răspundea de 


brigada mobilă de îngrijiri medicale numărul 27. Ea nu 
călătorea cu trenul; bănuiam că vine cu limuzina 
blindată a vreunui ofiţer. Gisele era o forţă a naturii, o 
iapă de femeie pe care îţi făcea plăcere s-o priveşti, dar 
capabilă să-ţi deplaseze maxilarul de jos cu o lovitură de 
pumn bine plasată dacă ţi-ai fi permis un gest cu care ea 
n-ar fi fost de acord. 

— Ştii bine că vreme de trei zile Gisele o să facă pe 
marea doamnă, am bombănit eu. Dacă ne va întâlni pe 
stradă o să simuleze că nu ne cunoaşte. 

Eram nedrept şi răutăcios. Poate chiar nu ne mai 
recunoştea? 

— Cred că joacă teatru, aşa, pentru ea, îmi spusese 
într-o zi Said. Are nevoie de şaptezeci şi două de ore de 
amnezie, asta e tot. Vreme de trei zile îmbracă rochii 
şic, se sclifoseşte ca burghezele, soarbe cafeaua cu 
degetul mic în aer şi îşi tamponează buzele cu o batistă 
de dantelă mare cât un timbru. 

Cu siguranţă că avea dreptate. Gisele îşi lăsa 
amintirile la biroul pentru bagaje, foarte hotărâtă să nu 
le ia înapoi decât în momentul plecării, adică după 
trecerea celor şaptezeci şi două de ore. În tot acest timp 
îşi făcea gol în minte, se transforma în femeie fragilă, 
fandosită, care aştepta să i se deschidă uşile şi să i se 
ofere foc pentru ţigară. Avea nevoie să uite că în junglă, 
în tranşee, trăia ca un bărbat, şi că deseori trebuia să 
facă abstracţie de pudoarea ei. 

O întâlnisem o dată sau de două ori, cu părul vopsit în 
roşu şi făcut permanent, purtând nişte rochii delicate 
care, destul de ciudat, o făceau să pară mai mică şi mai 
fragilă. Se plimba la braţul unui ofiţer şi râdea într-un 
chip care ne era total necunoscut, cu capul înclinat într- 
o parte, într-un mod puţin afectat. 

— Se dă fată mare, am bombănit eu. Ai crede că a 
ieşit de la mănăstire. Am impresia că, după trei zile de 
eforturi, bietul tip tot n-o să reuşească să se strecoare în 
patul ei. 


— E normal, a răspuns Said suspinând, gata la orice 
ingäduintä. Din când în când simte nevoia să redevină 
fragilă, să nu mai facă pe masculul, să nu mai fie cea 
mai dură dintre cei duri. 

Mormăiam, prea puţin convins. 

— Nu cumva eşti un pic gelos, şefule? zicea Said 
rânjind. 

Îi trăgeam una cu cotul şi căutam o cutie de bere ca 
să fac şi eu ceva. 

Trenul intră în gară şi oamenii se agitau în 
compartimente şi pe culoare. Armele şi căştile lor se 
loveau între ele cu un zgomot ca de fierărie. În mod 
normal, nu era voie să se intre în oraş nici cu un simplu 
revolver, darmite cu o puşcă de asalt. Numai că 
avuseseră loc atâtea atentate încât băieţii nu se mai 
simțeau nicăieri în siguranţă. Până la urmă poliţia 
militară fusese nevoită să bată în retragere, altfel ar fi 
fost pur şi simplu împuşcată. 

Mă uitam la tinerii aceia care se înghesuiau pe scările 
vagoanelor, strânşi în vesta lor antiglont murdară de 
noroi şi de sudoare, cu braţele goale tatuate, cu casca 
împodobită de devize incendiare sau dezamăgite. Mă 
duceau cu gândul la o ceată de barbari sfrijiti cu 
privirile înfrigurate, plăpânzi în ciuda armamentului 
ucigaş îngrămădit pe umerii lor. Puşti de asalt, puşti cu 
patul curbat, cu ţeava crestată. Cartuşiere umplute cu 
proiectile High Density Shot M261, cu tub strălucitor, şi 
pumnale în carâmbul bocancilor de junglă. Tatuajele se 
etalau pe pielea arsă de soare şi ciuruită de înţepăturile 
ţânţarilor, proclamând lăudăroşenii cu aer de formulă 
magică: Moartea e prietena mea! Fără frică şi fără milă! 
Fiul distrugerii! Grup sângeros: Napalm!... 

Am clătinat din cap. Îl pierdusem din vedere pe Said. 
Mi-am agăţat de umăr bagajul şi m-am strecurat pe 
culoar. Brancardierul fusese antrenat de mulţime. 

— Pe diseară, şefule! mi-a strigat el de departe, 
lăsându-se dus de valul soldaţilor. La „Musca Galbenă”? 


— Poate, am zis eu evaziv. Cred că da. 

Said avea obiceiurile lui. Ştiam că întreținea din 
propria-i soldă prăpădită o indigenă tânără. O scosese 
din circuitul prostituţiei şi o instalase într-o vilă veche, 
din cartierul şic, distrusă în parte de bombardamente. 
Fata îşi chemase după aceea fraţii şi surorile, bunica şi 
mătuşile. Grupul acesta trăia pe spinarea lui Said, care 
îşi crea astfel iluzia că este aşteptat de o familie la 
fiecare întoarcere de pe front. Râdea, le povestea glume 
ce rămâneau cu desăvârşire de neînțeles pentru ei şi le 
pregătea cuşcuş* pe care îl considerau imposibil de 
mâncat. Mă invitase şi pe mine de două-trei ori la 
asemenea agapet, dar spectacolul acelor fete rânjitoare 
pe care se citea o politeţe falsă îmi tăiase imediat 
apetitul. 

La sfârşitul serii, Said o scotea pe micuță la „Musca 
Galbenă”, un cabaret pentru soldaţi, unde privata era 
controlată cu detectorul de mine din jumătate în 
jumătate de oră, pentru ca nu cumva să fi fost minată 
între timp de cineva. Defila cu puştoaica agăţată de 
braţ, emoţionând cu solicitudinea şi tandretea lui. Fata 
era drăguță, fără să-ţi poţi da seama dacă avea 
şaisprezece sau treizeci de ani. Avea o faţă netedă, 
imperturbabilă, de aristocrată decăzută, dar demnă. 

— E o fostă prinţesă, îmi povestea uneori Said când îl 
apucau confidentele. Înainte de război învăţa la 
călugăriţe şi are maniere frumoase. Trebuie să mă 
controlez tot timpul, să n-o şochez, să nu fiu prea... 
„soldat”, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Mormăiam aprobator, nevrând să-i distrug iluziile, dar 
fiind convins că fata juca teatru cu neruşinare. De altfel, 
puştoaica îmi ghicise imediat bănuielile şi nu mă avea 
deloc la inimă. Probabil că se folosea de ascendentul ei 
asupra lui Said pentru a-i extorca flacoane cu morfină, 


3 Pastă făinoasă în formă de bobite (întrebuințată în supă, ca 
garnitură la carne etc.). 
+ Ospät cu caracter intim, prietenesc; masă colegială. 


pe care fraţii ei o vindeau după aceea la negru. Dar toţi 
procedam la fel. 

Dacă purtai însemnele serviciului de sănătate, asta 
făcea din tine un virtual dealer” şi, de altfel, ăsta era şi 
rolul pe care toată lumea se aştepta să-l jucăm. Unii 
cedau presiunilor, alţii nu. Dar asta se întâmpla mai rar. 
Un infirmier care refuza să vândă codeină sau Demerol 
nu era un sfânt, ci mai curând un drogat care îşi păzea 
cu gelozie stocul personal. Iar eu nu eram mai bun decât 
ceilalţi. Mi se întâmpla şi mie să mă servesc din dulapul 
farmaceutic ca să uit de frică şi dezgust; mi se întâmpla 
si mie să cedez o folie de caşetet în schimbul unui favor. 


Am coborât din tren, făcut sandviş între două veste 
antiglont şi m-am lăsat purtat de mulţime până în holul 
mare. Pe pardoseala de marmură fuseseră îngrămădiţi 
saci cu nisip. Monumentul morţilor era ciuruit de 
gloanţe, de parcă cineva ar fi fost foarte recent împuşcat 
lângă stela” plină cu ideograme aurite. Aici nu trebuia să 
te miri de nimic. Poliţia militară încerca zadarnic să 
canalizeze valul de soldaţi în permisie. Toţi se îndreptau 
spre acelaşi loc: Palatul băii. Clădirea avea o faţadă roz 
şi se înălța chiar în faţa gării. Era un popas ritual înainte 
de festivitățile permisiei. Deasupra intrării principale, 
anunţurile cu neoane, ciobite de exploziile atentatelor, 
îţi garantau o mie de delicii cu nume misterioase: Băi 
parfumate pentru cupluri, bäiesite experte, masaje 
întremătoare. 

Înainte de război, clădirea adăpostise birourile unei 
venerabile companii de asigurări. Noii proprietari se 
mulţumiseră să instaleze căzi în fiecare încăpere, în 


> Traficant de droguri care-și vinde marfa prin intermediul 
micilor vânzători stradali. 

5 Capsulă mică dintr-o foiţă de amidon, în care se închid prafurile 
medicamentoase (cu gust neplăcut). 

7 Monument funerar, coloană sau obelisc, dintr-un singur bloc de 
piatră, care poartă de obicei o inscripţie. 


fiecare ungher, în fiecare dulap în perete, transformând 
clădirea într-un salon de masaj gigantic cu o geografie 
mai curând zăpăcită. Imediat ce coboram din tren ne 
duceam acolo din obişnuinţă, din superstiție, ca la o 
ceremonie religioasă. Micile bäiesite te întâmpinau în 
hol cu trilurile râsului lor comercial. Aveau pe ele doar 
un halat de baie şi agitau în mână un săpun albastru, 
galben sau roz. „Lavandă” strigau ele, sau „santal”, sau 
„scorţişoară”. Nimeni nu le ştia numele. Alegerea se 
făcea după parfumul pe care îl prezentau: Miss 
Gardenia, Miss Violeta. Şi de data asta am ales una la 
întâmplare şi m-am lăsat dus la etajul de sus. 

Femeia avea pielea galbenă şi buzele stacojii. 
Zâmbea, dar ochii ei rămâneau necruţător de reci. Am 
intrat într-o încăpere fără perdele, un fost birou de 
contabil. O cadă mare cu picioare terminate cu gheare 
trona pe un grătar. Pe pereţi încă se mai puteau vedea 
afişele publicitare pentru o nouă formulă de asigurare 
pe viaţă. 

— Vrei spălare completă? s-a interesat fata scoţându- 
şi halatul. Apă curată şi toate celelalte? 

Apa curată era mai scumpă, din cauză că se pierdea 
mai mult timp. Cada trebuia golită şi umplută din nou. 
Unii soldaţi nu erau chiar atât de pretenţioşi. 
Nerăbdătoare să simtă degetele experte ale bâäiesitei, 
cătanele se aruncau în apa murdară fără să le pese de 
numărul tipilor care îşi lăsaseră acolo jegul înaintea lor. 
In fond apa din căzi era totdeauna mai curată decât 
noroiul din mlaştini! 

Dar fata zărise galoanele mele de subofițer. Ştia că 
gradatii erau mai delicati şi, fireşte, mai bogaţi. A golit 
cada, apoi a presărat peste email un produs antiseptic. 
Aburul a invadat încăperea, scorojind şi mai mult afişele 
cu asigurarea pe viaţă. M-am dezbrăcat după ce am 
aruncat o privire rapidă pe fereastra fără perdele. Din 
când în când, un terorist se instala pe acoperişul unei 
case vecine şi trăgea asupra unui soldat tolănit în cadă. 


Despre Palatul băii circulau tot felul de poveşti. Se 
spunea că unele fete făceau parte din organizaţii 
subversive şi foloseau săpunuri otrăvite care îţi inoculau 
boli îngrozitoare. Unii soldaţi îşi aduceau propriul lor 
săpun pentru a nu se lăsa ispititi de orgia unei spume 
veninoase. 

In ciuda acestor zvonuri, soldaţii veneau iar şi iar la 
baie, eu făcând la fel ca ei. Ritualul spumei şi al 
parfumurilor însemna purificarea, mijlocul magic de a te 
debarasa de noroiul tranşeelor şi de mirosul de mucegai 
al junglei. Erai frecat până când ţi se înroşea pielea, erai 
tuns, bărbierit şi ţi se făcea manichiura ca unui nabab. 
Iar tu nu trebuia decât să stai liniştit, cu un trabuc mare 
în colţul gurii, supunându-te fetei ghemuite în spatele 
tău cu mâinile cufundate în apă. Fireşte, mâinile îi 
ajungeau totdeauna la sexul tău, că doar era inclus în 
prestație! 

După aceea erai masat cu ulei parfumat scos dintr-un 
bidon de metal. Fata îţi ungea vânătăile cu balsam şi ţi 
le săruta, îţi spunea că eşti un curajos, un „om-tigru” - 
tot felul de nerozii care te făceau să uiţi de insultele 
sergentului şi de şuturile în fund. Dädeam bänutul ca să 
fim păcăliţi, ca nişte puşti care se duc la teatrul de 
păpuşi. 

„Tu, curajos şi puternic”, sâsâia fata. „Tu, cel mai 
mare sex pe care l-am văzut până acum! Femei albe 
nebune după tine!” 

Prostii reconfortante. Fata, lac de năduşeală, te 
curăța cu limba. 

„Când loc fragil, niciodată pui mâinile; limba mai 
moale decât mănuşă de baie”, spunea ea cu un zâmbet 
ipocrit. 

Căzile funcționau ca taxiurile, cu ceas! Când intrai în 
cameră, bäiesita punea în mişcare ceasornicul care îţi 
măsura timpul de extaz pe care trebuia să-l plăteşti 
după aceea. Pentru a asigura ordinea, pe culoare 
patrulau nişte huidume, foşti jucători de catch, dar 


incidentele surveneau foarte rar. În acest stadiu al 
permisiei, toţi băieţii erau încă optimişti, indulgenti, 
blajini. Lucrurile aveau să se strice seara, după prima 
pileală. N 

M-am instalat în cadă şi mi-am relaxat muşchii. In 
junglă nu ne spălam decât în mare grabă, cu săpunul 
într-o mână şi pistolul în cealaltă, pentru cazul în care... 
Şi apoi, obsesia dusurilor şi a WC-urilor capcană îi 
descuraja şi pe cei mai înrăiţi adepţi ai igienei. Nu erau 
rare cazurile când o cabină făcea explozie sau când 
descopereai că rezervoarele de apă fuseseră 
contaminate cu substanțe îngrozitor de toxice. 
Majoritatea timpului vegetam în sudoare şi jeg, 
aşteptând viitoarea vizită la Palatul băii. 

M-am lăsat săpunit şi frământat fără să pot să uit 
angoasa aceea surdă. Nu reuşeam să-mi uit frica. La 
ultima ciocnire, duşmanul mitraliase ambulanţa fără să 
ţină cont de însemnele serviciului de sănătate. Era gata 
să ies de pe drum şi să intru pe un câmp de mine. Când 
am deschis portiera, am descoperit că roata dreaptă din 
faţă se oprise la zece centimetri de o încărcătură 
explozivă capabilă să spargă blindajul unui tanc. 

„Norocul a început să-ţi întoarcă spatele”, îmi 
murmurase la ureche o voce sinistră. 

Rămăsesem fixat pe această impresie proastă. 
Certitudinea subită că nu trebuia să insist mai mult. 

Degetele fetei treceau prin părul meu plin de noroi 
uscat acoperindu-l cu o nemaipomenită spumă de 
şampon cu parfum de căpşuni. Diseară, sute de 
infanterişti parfumati ca nişte cocote aveau să se 
preumble pe străzile oraşului, şi din această turmă 
mirosind cumplit a frizerie voi face parte şi eu. 

Mi-a trebuit ceva timp ca să mă hotărăsc să mă smulg 
din cadă. Geamurile aburite mascaseră perspectiva 
străzilor. 

— À fost bine? m-a întrebat fata cu un zâmbet 
dezmierdător. Tu erai aproape curat, apă nu foarte 


murdară, poate să servească iar. 

I-am lăsat un bacşiş, m-am schimbat şi am părăsit 
încăperea cu ranita în mână. Din toate catrafusele de pe 
mine n-am păstrat decât vesta antiglonţ. Pe stradă am 
întâlnit şi alţi soldaţi, cu cămăşi înflorate, pantaloni trei 
sferturi şi sandale, care nu se putuseră hotări să se 
despartă de vesta anti-glont. Si mai ştiam că sub 
cămăşile înflorate se ascundea tradiționalul Colt 45 şi 
două încărcătoare de schimb. 

Străzile mişunau de fete în rochii crăpate, care te 
atingeau în treacăt cuprinzându-te cu braţele de cum te 
aveau la îndemână. Trebuia să fii foarte atent la 
portofel, căci multe dintre ele erau hoaţe redutabile de 
buzunare. Mă simţeam putin ametit şi mă tineam cam 
greu pe picioare. Baia mă moleşise. Am intrat într-un 
bar. Imediat am fost abordat de un sergent căruia îi 
făcusem câteva servicii. Era îndesat, greoi şi obişnuia să 
se repeadă la atac ca un bivol. Fusese poreclit 
Brontozaurul. Putea a camelie. Acest miros contrasta în 
mod ciudat cu craniul lui ras şi cu cicatricele care îi 
brăzdau faţa. 

— Nu l-ai văzut pe Said? m-a întrebat. Voiam să 
cumpăr de la el prezervativele alea noi de care mi-a 
vorbit. Ştii tu, alea care sunt tratate cu antibiotice. 

Bolile venerice necunoscute erau obsesia trupei. O 
legendă stăruitoare spunea că nu puţine prostituate 
fuseseră infectate de inamic cu un virus, fabricat în 
laborator, care se transmitea pe cale sexuală. 
Prezervativele obişnuite nu rezistau acestui virus 
diabolic care dizolva cauciucul şi îi atacau pe militari la 
părţile nobile în momentul în care erau cel mai 
vulnerabile. Exploatând această istorie inventată, mulţi 
şarlatani vindeau pe ascuns protexuris acoperite cu o 
peliculă subţire presupusă a fi antiseptică, dar care în 
realitate te jupuia de viu în câteva minute. 

— Tu n-ai la tine, pentru uzul tău personal? a insistat 


8 Prezervativ (sursa: argou). 


Brontozaurul. N-ai putea să-mi vinzi vreo două? 

Nu aveam chef să-mi bat gura ca să-l lămuresc cum 
stau lucrurile. 

— Ba da, am murmurat cu tonul cu care ai destăinui 
un secret. Dar au fost oprite de un general. O să le 
numere, aşa că n-ai cum să şterpeleşti din ele. 

Colosul a tras o înjurătură şi a suflat în spuma berii. 
Deja mă plictiseam. Eram în permisie şi nu aveam niciun 
chef să mă alătur acelei cete de zurbagii care, peste 
două ore, vor fi morţi de beti si vor sparge tot ce le va 
cădea în mână. M-am aşezat bine pe scaun şi am privit 
strada. 

Altădată fusese un oraş frumos, cu grădini exotice şi 
temple în care plutea fumul de tămâie. În restaurantele 
de pe malul canalului, veveritele domesticite coborau 
din copaci şi „ciupeau” din farfuriile turiştilor sau 
indrägostitilor. Ce mai rămăsese din toate astea? 
Librăriile se transformaseră în prăvălii de tatuaj, iar 
dughenele care vindeau miniaturi delicate din fildeş 
ofereau acum sculpturi pornografice de o obscenitate 
insuportabilă. 

Numai vânzătorii de horoscop rămăseseră neclintiti. 
Oamenii încercau să se liniştească chestionându-i fără 
încetare. Nu de puţine ori vedeai un vlăjgan cu craniul 
ras aşteptând - în timp ce-şi răsucea între degete cu 
nervozitate plăcuţa de identitate militară - verdictul pe 
care avea să-l dea în curând o păsărică dresată să tragă 
cu vârful ciocului o foaie de hârtie pe care se considera 
că se află scrisă o fâşie de viitor. Dar niciun horoscop nu 
era adevărat, toate erau optimiste. Garantau o rană 
benignă şi o apropiată întoarcere în patrie. Soldaţii le 
păstrau multă vreme în portofelele lor, ca pe un contract 
de asigurare. 

In starea de tulburare în care mă aflam, n-ar fi trebuit 
să se insiste prea mult ca să mă alătur naivilor din faţa 
micului chiosc al maimutei-ghicitor, sau cea a 
papagalului-magician. La  horoscoape erau alese 


totdeauna animale, recompensate cu o alună sau cu o 
firimitură de prăjitură. 

Mâna groasă a Brontozaurului s-a lăsat pe umărul 
meu. 

— Am văzut-o pe Gisele, a mormăit el umplând aerul 
cu răsuflarea lui putind a bere. La braţul unui general. 
Nu cumva pentru ei sunt acele faimoase protexuri? Câte 
sunt? Zece? Douăzeci? 

Şi a izbucnit într-un râs răsunător. Am dat din umeri, 
vrând să mă arăt indiferent. De multă vreme nu mai 
ştiam exact ce anume mă lega de Gisele. Recunostinta? 
O ură mai mult sau mai puţin tulbure? Un sentiment 
neplăcut de avertizare? (Neplăcut? Chiar aşa?) 

Nu-mi era nici amantă şi nici mamă, aşa că putea să 
facă ce voia în timpul ei liber. Chiar şi pe ducesa la 
braţul unui general! Ce-i povestea? Ce minciuni? Tot 
felul de vieţi inventate? [Inainte de război eram 
romancieră, fireşte, sub alt nume. Inainte de război 
lucram în domeniul croitoriei de lux... în domeniul 
parfumurilor... în... 

Toţi aveam tendinţa să inventăm, să înfrumuseţăm 
trecutul. Acel trecut pe care îl vom regăsi într-o zi şi 
care deocamdată ne aşteaptă cuminte la garaj, ca o 
maşină protejată de o husă. 

— Te-a căutat căpitanul, a mormäit din nou 
Brontozaurul. A trecut pe-aici de două ori. Probabil că 
aşteaptă să-i dai portia. 

Căpitanul Hassler era dependent de Demerol, un 
anestezic puternic care, în doze mici, îţi crea o stare 
euforică. De fiecare dată când veneam în permisie îl 
găseam la parterul hotelului meu legănându-se de pe un 
picior pe altul. 

— A fost mutat la supravegherea aeriană, explică 
Brontozaurul. Asta îl înnebuneşte de supărare. 

Am plătit şi am plecat. Nişte puşti de zece ani vindeau 
pe bulevard teancuri de reviste pornografice. Cei care 
făceau reclamă cabaretelor strigau în gura mare, 


încercând să te convingă că localul pentru care lucrau 
oferea numerele sexuale cele mai grozave din istoria 
pornografiei. Mergeam la întâmplare, având în 
permanenţă în faţa ochilor discul plat al acelei mine 
mari care ieşea puţin din pământ, la zece centimetri de 
roata ambulantei. „Ţi-ai uzat norocul...” Auzisem vocea 
cât se poate de clar, şi totuşi nimeni nu deschisese gura. 
Nu era Gisele, cu atât mai puţin Said. Ci o voce 
incredibilă, asexuată, neomenească. O voce din altă 
lume. 

Ţi-ai uzat norocul... 

Presimteam că rezerva mea de jokeri se epuizase, nu 
mai era cazul să insist. O idee mică de tot îmi tot umbla 
prin cap de vreo trei zile. O idee de... dezertare. Nu 
eram primul care se folosea de permisie ca să dispară în 
jungla oraşului. Pe măsură ce războiul se prelungea, 
lucrul acesta devenea din ce în ce mai frecvent. Tipii îşi 
abandonau uniforma şi se ascundeau într-o casă 
bombardată. Ca să supravieţuiască trebuia să intre în 
serviciul unui ştab al pieţei negre şi să îndeplinească 
treburile cele mai scârboase. Unii, mai norocoşi, erau 
protejaţi de vreo tânără prostituată care ţinea la ei şi 
care îi întreținea în aşteptarea sfârşitului ostilităţilor. 
Trăiau în adâncul unei pivnițe, tresărind la fiecare rond 
al poliţiei militare. 

Oricum, eu nu aveam nicio prietenă de suflet care să 
aibă grijă de mine. Rămăsesem cu încăpățânare singur, 
nevrând să asociez pe nimeni la ceea ce consideram fi 
un naufragiu. 

— Femei  îndrăcite!  răcneau cei care  lăudau 
cabaretele. Îndrăcite! Îndrăcite! 


M-am dus la hotelul meu, „Economic Palace”. 
Închiriam aici o cameră cu anul. Era o formă de 
superstiție, un fel de punct de legătură, de port de 
ancorare care îmi dovedea că eram aşteptat undeva. 
Îngrămădisem acolo obiecte care îmi marcau teritoriul: 


cărţi, amintiri, fotografii. Bazarul unei camere de 
adolescent, cu nelipsitele teancuri de discuri care hârâie 
şi albumele de benzi desenate cu paginile pătate de 
dulceaţă. Apoi un mic velier cu vopseaua scorojită şi 
încă mai având în pântece puţin nisip normand. Nişte 
fetişuri naive pentru a uita marea spaimă de afară. Nişte 
totemuri. La fiecare permisie îmi plăcea să regăsesc 
această nişă cu obloanele tot timpul trase, unde plutea 
un miros permanent de gumă de mestecat cu căpşuni. 
Era ca o supapă mentală, un mijloc de a nu înnebuni. 

Receptionerul m-a întâmpinat cu un zâmbet mieros şi 
a lăsat o clipă evantaiul ca să ia din cui cheia de la 
camera mea. Mesajele căpitanului Hassler îmi 
umpluseră deja micuța căsuţă poştală. Le-am parcurs cu 
o privire distrată. Hassler aflase că voi veni în permisie 
şi îmi comunica noul post în care fusese mutat ca să-l 
pot găsi fără greutate. 

Supravegherea aeriană, dispozitivul antikamikaze în 
vârful turnului „Krampa ”, preciza el. 

Am urcat în camera mea. Culoarele erau pline de 
târfulite gălăgioase care alergau de la o încăpere la alta. 
Prin uşile întredeschise descopereai spectacolul nu prea 
plăcut al soldaţilor făcând amor pe paturile pline cu cutii 
de bere. Dacă te uitai mai bine, băgai de seamă că, după 
ce se dezbrăcaseră în pielea goală unii dintre ei îşi 
reîmbrăcaseră vesta antiglonţ. Bărbaţii aceia cu torsul 
bronzat şi fundul alb, care se agitau pe burta unor femei 
păstrându-şi cu încăpățânare pe ei vestele blindate, 
formau o imagine de-a dreptul grotescă. Totuşi nu 
puteai să râzi realmente de ei. Toţi ştiam că teroriştii se 
străduiau să repereze amplasamentul camerelor folosite 
de târfe ca apoi să mitralieze fațadele hotelurilor dintr-o 
maşină care trecea în mare viteză pe bulevard. 
Gloantele explozive pătrundeau prin pereţii subţiri din 
cărămizi goale pe dinăuntru şi îi secera pe ostaşi chiar 
în mijlocul unei înfruntări amoroase. Pereţii de la 
„Economic Palace” erau plini de găuri astupate în grabă 


cu ipsos alb şi nu trebuia să te străduieşti prea mult ea 
să găseşti urme de sânge pe lemnul parchetului. 

O fată în combinezon de mătase neagră m-a prins de 
braţ şi a vrut să-mi dea să beau din sticlă un vin spumos 
îngrozitor de dulce. „Foarte bun, zicea ea fandosit. 
Şampanie franţuzească!” Mi-a fost destul de greu să 
scap de ea. Stând în pragul camerei mele, m-a privit 
încruntată şi mi-a spus că greşeam respingând-o căci 
purta noroc tuturor acelora care se culcau cu ea. Am 
ridicat din umeri. În oraşul devastat, care ne servea 
drept cuib de plăceri, norocul era cea de a doua marfă 
imediat rentabilă după trupul târfelor. Ni-l puneau în 
faţa ochilor la fiecare colţ de stradă şi unii oameni din 
trupă nu ezitau să se reîntoarcă pe front plini de 
amulete fanteziste. _ 

Am învârtit de două ori cheia în broască. În încăpere 
se simţea un miros foarte plăcut de praf cald, de pod 
bine încălzit de soarele verii. M-am întins pe pat, am 
luat o revistă veche, pe care mă mai uitasem de vreo 
sută de ori, şi am privit imaginile de parcă aş fi vrut să 
mă asigur că mă întorsesem într-adevăr la mine acasă. 
Era o poveste cu canibali care bântuiau savana şi 
persecutau un grup de exploratori cu căşti coloniale de 
un alb imaculat. Mi-am amintit că la doisprezece ani îmi 
plăcea sortul foarte scurt al fetei profesorului si 
picioarele ei lungi şi frumoase pe care desenatorul le 
colorase cu roz nesigur. 

Am adormit la pagina a treia, în momentul în care 
Wongo-Mongo o arunca pe tânăra Annette într-o oală 
enormă cu fundul negru precum catranul. Eram atât de 
obosit, încât zbieretele şi râsetele care se auzeau prin 
pereţi nici măcar nu-mi tulburau somnul. 

M-am trezit după două ore, am făcut un duş şi m-am 
hotărât să-i fac o vizită căpitanului Hassler. Am ascuns 
trei tablete de Demerol într-un buzunar secret al 
bluzonului meu de uniformă şi am ieşit. Nu aveam 
nevoie de bani, iar meseria de dealer nu mă interesa, 


dar ştiam că ofiţerul se străduia să-mi fie pe plac şi mă 
întrebam dacă avea informaţii despre filierele de 
dezertare. Gândul de a mă reîntoarce pe front mă 
îngrozea şi eram obsedat de certitudinea că îmi 
epuizasem definitiv rezerva de noroc. 

„Dacă pleci din nou, n-ai să te mai întorci”, îmi spunea 
vocea care zumzăia în capul meu. Şi mi se părea că 
toate obiectele îngrămădite în camera-pod repetau ca un 
ecou. Dacă pleci din nou... 

Am ajuns în cartierul blocurilor înalte. Marile turnuri 
de sticlă, care altădată interceptau lumina soarelui, se 
înălţau azi ca nişte dinţi cariati. Suflul exploziilor 
spulberase kilometri întregi din geamul care le acoperea 
suprafaţa. Iar de la o vreme, inamicul căpătase obiceiul 
să lanseze împotriva oraşului raiduri de avioane 
kamikaze care făceau adevărate ravagii. Întesau cu 
explozibili o hodoroagă de avion, aşezau în cabină un 
tânăr ametit de opiu şi îl propulsau spre oraş cu ordinul 
să cadă peste cartierul hotelurilor acolo unde albii 
perverteau fetele nefericite şi naive ale poporului 
transmiţându-le mii de boli rusinoase. 

M-am orientat după o schiţă pe care mi-o lăsase 
Hassler. Zgârie-norii sfârtecaţi semănau cu epavele 
unor pacheboturi înfipte vertical în sol... sau cu nişte 
rampe de lansare putrezite, carbonizate de ţevile de 
eşapament ale rachetelor pe care le ajutaseră să 
decoleze. Era un loc sinistru, care duhnea a distrugere. 
Cam peste tot, în mijlocul străzilor şi al fostelor grădini, 
zăceau împrăştiate rămăşiţele avioanelor distruse în plin 
zbor. La o intersecţie a trebuit să ocolesc o elice înfiptă 
în caldarâm ca un bumerang de oţel. Hassler îşi avea 
sediul în vârful celui mai înalt bloc-turn, clădirea 
„Krampa”, care adăpostise un întreg complex comercial, 
precum şi apartamente de lux, înainte de începutul 
războiului. A trebuit să ofer toate garanţiile posibile ca 
să ajung la ascensorul păzit de doi legionari nervosi. 

— Ai grijă, mi-a zis unul dintre ei. Nu greşi etajul. 


Dacă deschizi uşa cabinei între etajele zece şi 
cincisprezece ai să cazi în gol. La înălţimea aia nu mai e 
nimic, doar grinzi încrucişate. Te şi miri cum de mai stă 
clădirea asta în picioare. Într-o zi rahatul ăsta o să ne 
cadă în cap! 

Nu era deloc încurajator, dar am urcat totuşi în 
cabină. Motorul a patinat, gâfâind înainte de a sălta 
cabina de la sol. Auzeam zgârieturi şi ecouri 
neliniştitoare de cealaltă parte a uşii, iar pe la mijlocul 
traseului vântul a pătruns şuierând prin fisurile 
metalului. 

Am ajuns în vârf cu fruntea plină de sudoare. Pe 
terasă bătea un vânt violent şi mi s-a părut că imobilul 
se mişca uşor sub picioarele mele, ca puntea unei nave 
în larg. 

— Aici! a strigat vocea lui Hassler deformată de un 
megafon. 

Era instalat în fostul restaurant al piscinei, acolo unde 
ferestrele mari îi permiteau să observe orizontul cu 
binoclul. M-am strecurat printre mesele răsturnate şi 
am intrat în sală. Hassler trona la pupitrul care 
comanda lansarea rachetelor teleghidate instalate 
deasupra firmei imobilului. Era slab şi toate tendoanele 
îi ieşeau în relief, ca nişte coarde. Un flacon de colir? 
aştepta alături de un binoclu enorm de marinar. Avea 
ochii roşii, brăzdaţi de vinişoare stacojii. 

— Merge vânătoarea de kamikaze? l-am întrebat eu 
lăsându-mă să cad pe un scaun. 

— A început să fie greu de tot, mi-a răspuns el. Zboară 
din ce în ce mai jos. Mai întâi la nivelul junglei, apoi la 
cel al acoperişurilor. Radarele nu mai reuşesc să le 
detecteze. Săptămâna trecută, un kamikaze a intrat în 
„Waikiki Palace”, şi şaizeci de băieţi de-ai noştri, cu 
curul în sus între picioarele târfelor, au fost făcuţi praf. 
Tot uitându-mă la nori, am ajuns să văd avioane peste 


? Medicament întrebuințat în tratamentul unor afecţiuni ale 
ochilor. 


tot. Ieri am fost gata să lansez o rachetă într-un 
pescăruş. 

A izbucnit într-un râs cârâitor, foarte deranjant. Ştiam 
că era pe tuşă. Prins sub un bombardament de artilerie, 
căpitanului îi cedaseră nervii. Îl scoseseră din adăpost în 
cămaşă de forţă. 

— O porcărie de război! a bombănit el frecându-şi 
ochii roşii. 

— O porcărie de război, am încuviinţat eu. 

La spital, din cauza timpanelor sparte, prinsese gust 
pentru Demerol. Acest anestezic îl făcea să plutească, 
cuprins de beatitudine, alungându-i spaima care îl 
macină. Fusese trecut la supravegherea aeriană pentru 
că era o nevoie cumplită de oameni, dar în timpuri 
normale ar fi fost bun de trecut în rezervă. 

— Am auzit că se pregătesc nişte chestii tare ciudate, 
a şoptit el aruncându-mi o privire piezişă. 

Făcea parte din ritual. Pentru că nu ceream niciodată 
bani în schimbul caşetelor, căpitanul se simţea obligat 
să-mi ofere pentru asta informaţii culese de pe culoarele 
Statului-Major. 

— Da? am zis eu, nu prea interesat. 

Aş fi vrut să vorbim de filierele de dezertare, nu de 
strategie militară, dar Hassler a ţinut-o pe-a lui. 

— O chestie păcătoasă în sectorul Charlie-Two, a zis 
el cu glas scăzut. O insulă cu care s-a pierdut contactul. 
Tamata. 

— Tamata? N-am auzit niciodată de ea. Nu e un sector 
strategic. 

— Nu. Colonişti şi plantaţii mari. Se pare că eo 
gâlceava cu indigenii. Va fi trimisă o expediţie de 
pedeapsă. Un corp de elită. După părerea mea, cei care 
vor fi mutaţi acolo ar face mai bine să uite să se mai 
întoarcă la unitatea lor. 

M-am încruntat. Nu era clar. Simteam că dorea să-mi 
spună ceva dar că îi era frică să fie prea explicit. O 
expediţie de pedeapsă. Văzuse numele meu pe liste? 


Încerca să mă prevină indirect? Mi-am tras scaunul mai 
aproape şi am scos din vestă capsulele de analgezice. 
Privirea i s-a luminat imediat. 

— Tamata, a repetat el. Un loc unde nu trebuie pus 
piciorul. E o chestie păcătoasă. S-au folosit acolo 
ierbicide netestate şi îngrăşăminte experimentale. Nu se 
ştie prea bine ce-a ieşit. Colonistii au servit mai mult sau 
mai puţin drept cobai. Chestia asta e strict-secretă. 
Dacă s-ar afla că nu mi-am ţinut gura aş fi în cel mai 
mare rahat. 

Am dat din cap lămurit. Imediat ce se vorbea de 
chimie simţeam cum mi se zbârleşte părul la ceafă. 
Văzusem şi eu nişte chestii destul de nasoale pe 
câmpurile de luptă pe care trebuia să le ,curätäm”. Si 
alea erau tot chestii strict-secrete. Ne aflam în plin 
război de rodaj. Negustorii de arme îşi încercau noile 
şmecherii şi o făceau până la satietate. Mai ales Flying 
Buzar Moco, munitia de care nu poţi scăpa, un super- 
exploziv care te face praf ca o locomotivă în plină 
viteză... Flying Buzar Moco avea toate şansele să treacă 
la şomaj, pentru multă vreme, tot serviciul de sănătate. 

— Tamata, am zis eu visător. Un loz cu ghinion? 

— Cu mare ghinion. Defolianţii ăştia provoacă 
totdeauna mutații, efecte teratogene. 

Ar fi putut să spună pur şi simplu „monstruozităţi”. 
Defoliantii atacă direct structura ADN-ului, mutilând 
fetuşii chiar în burta mamei lor. Se constataseră mutații 
îngrozitoare, un număr sporit de naşteri anormale. Cei 
care inhalaseră aceste produse prezentau tulburări 
nervoase şi psihice de netăgăduit. Se vorbea de crize de 
nebunie ucigaşă, de automutilări colective. Serviciile de 
sănătate fuseseră succint informate, fără însă a li se 
cere părerea. 

Am aşezat caşetele pe masă. Hassler le-a strecurat 
între paginile unei cărţi de poeme, cu coperta murdară. 
Stătea cu capul în jos, cu gura cusută. Era clar că nu va 
spune mai mult. Mi-am luat rămas bun. A făcut un gest 


scurt cu mâna şi a înşfăcat imediat binoclul pentru a 
evita o eventuală întrebare stânjenitoare. Am ajuns în 
ascensor cu un ghem dureros în stomac. Nu încăpea 
nicio îndoială. Hassler mă sfătuise indirect să dezertez 
mai înainte de a fi trimis în vreo misiune sinucigaşă în 
apele Pacificului, pe acea insulă-cobai cu care se 
pierduse contactul. Tamata. 

Văzuse lista diferitelor corpuri de armată numite să 
participe iar noi, Gisele, Said şi cu mine, figuram pe lista 
aceea... Tot personalul unităţii medicale mobile numărul 
27. 

Când am ajuns la parter, am coborât din cabină lac de 
năduşeală. Avusesem confirmarea celor mai rele temeri. 
Vocile care răsunau în capul meu nu mă minţiseră, îmi 
prăpădisem norocul, era timpul s-o iau din loc. 

Simteam nevoia să beau ceva. M-am oprit într-un bar, 
unde am golit, unul după altul, două pahare de coniac. 
Angoasa mă făcea să mă frământ în gol; creierul meu 
patina la fel ca roţile ambulantei, când se împotmoleau 
în noroi. Patronul barului era plin de cicatrice, iar pielea 
feţei lui strălucea în mod ciudat, ca a celor arşi şi 
cărora, de bine de rău, le fusese reconstituită. Trebuia s- 
o şterg mai înainte de a mă trezi ca el, sau poate şi mai 
rău. M-am uitat în jur, în căutarea unei imagini şi mai 
înspăimântătoare, dar poliţia militară le interzicea 
mutilaţilor să circule în oraşele de distracţie, în serile de 
permisie, ca să nu afecteze moralul trupelor. 

Dezertarea... Nu eram pregătit pentru ea. Nu aveam 
nici bani puşi la ciorap, nici complici. Neglijasem piaţa 
neagră, care mi-ar fi putut aduce bani, şi ignorasem 
înadins chemarea câştigurilor obţinute de traficanţii 
notorii. Mă purtasem ca un idiot. 

Am ieşit din bar şi m-am întors instinctiv spre clădirea 
„Krampa”. Parcă semăna mai mult ca niciodată cu o 
rachetă interplanetară în stare de descompunere. Ce 
vrusese să spună Hassler cu manipulările chimice? Că 
punând piciorul acolo vom fi cu toţii intoxicati? Că ne 


vom întoarce impotenti, sterili sau complet nebuni? M- 
am gândit instantaneu la Gisele. Ea, care ieşea la 
plimbare cu colonei şi generali, putea să uzeze de 
influenţa lor pentru a ne schimba numirea. Era ultima 
noastră şansă. Trebuia s-o găsesc şi s-o anunţ. 

Soarele cobora la orizont şi cerul devenea roşu în 
spatele giganticei clădiri „Krampa”. Trebuia să iau 
legătura cu Gisele mai înainte de a dispărea în camera 
vreunui ofiţer superior, acolo unde mi-ar fi fost absolut 
imposibil să mai intru în contact cu ea. 

M-am îndreptat spre cartierul elegant al oraşului, 
unde Statul-Major rechizitionase clădirile cele mai 
frumoase pentru a-şi instala birourile... şi garsonierele. 
Acolo, barajele de sârmă ghimpată interziceau accesul 
soldaţilor pe anumite străzi. Târfele erau îmbrăcate aici 
ca nişte adevărate doamne, iar poliţia militară mişuna la 
toate intersecțiile. Din cluburi răzbătea o muzică 
discretă şi pe alei treceau limuzine lungi şi strălucitoare. 
Am luat-o în direcţia Cartierului General al serviciului 
de sănătate. Poliţia m-a oprit de două ori. Gradul meu 
era mult prea mic şi nu aveam ce să caut acolo. Dar 
purtam însemnele corpului medical aşa că am făcut caz 
de asta inventând o poveste lacrimogenă despre o 
tânără în agonie. Protejata unui colonel care... 

Am fost lăsat să trec. Cartierul General al serviciului 
de sănătate era instalat într-un hotel cu covor roşu şi 
pereţii acoperiţi de oglinzi şi ornamente moderne. Preţ 
de o secundă m-am crezut la Paris, pe Champs-Elysees. 
O şopârlă galbenă, cu gâtul palpitând, care zăbovea pe 
biroul de la recepţie, mi-a risipit imediat această 
impresie. 

Cunoşteam numele celor pe care îi frecventa Gisele. 
Negustori de pansamente sau de material medical pe 
care războiul îi propulsase la grade superioare. In 
general îşi făceau o adevărată onoare din a nu se 
apropia niciodată de front şi stăteau cuminţi în spatele 
lui, planificând nevoile armatei. Pe lângă aceşti indivizi 


care stăteau la adăpost se ducea Gisele să gângurească 
şi să facă pe femeia de lume. Primea de la ei ciorapi de 
mătase pentru a se deghiza, lenjerie fină şi pantofi din 
piele de crocodil, care o făceau să uite de bocancii plini 
de nămol pe care trebuia să-i poarte în tranşee. Chiar 
puteai să-i porţi pică pentru asta? Probabil că era sătulă 
de glumele noastre fără perdea, de poveştile noastre 
deocheate, de provocările noastre puerile. În permisie 
redevenea femeie. 

Am pus mâna pe un telefon şi am sunat zadarnic la 
birouri. Colonelul plecase... Colonelul nu lăsase niciun 
număr de telefon... Colonelul nu voia să fie deranjat... 
Am bombănit tot felul de înjurături sub privirea 
nepăsătoare a şopârlei galbene. Funcţionarul de la 
centrală se foia stingherit, temându-se că are de-a face 
cu un militar gelos. Am încercat alt hotel şi m-am uitat 
cu insistenţă în interiorul limuzinelor. Femeile jenate îşi 
întorceau imediat capul. 

La „Regency Park Mansion” am fost sfătuit să încerc 
la spitalul militar, unde avea loc un cocteil de 
binefacere. Nu era imposibil ca generalul... 

Aproape că alergam, urmărit de angoasă, asudând în 
uniformă. Trebuia să o anunţ pe Gisele chiar azi, mai 
înainte de a fi prea târziu. Ea ar fi putut să se folosească 
de influenţa ei pentru interceptarea notei de numire, 
lucru care ar fi trebuit să fie uşor pentru un om plin de 
galoane. Nu aveam nimic împotrivă să mă întorc în 
junglă, dar nu voiam să aud de Tamata. Spaima difuză 
care stăruia în ochii roşii ai lui Hassler îmi îngheţase 
sângele în vine. E adevărat că lui îi cedaseră nervii, dar 
în nişte condiţii înspăimântătoare, şi nu era el omul care 
să se înfricoşeze chiar atât de uşor. Dacă trăgea 
semnalul de alarmă, asta însemna că ştia ceva, ceva ce 
nu putea divulga, dar de care trebuia să mă feresc cu 
orice preţ. 

Am ajuns, în sfârşit, la spitalul militar. Am intrat la 
toaleta de la parter ca să-mi dau cu apă pe faţă şi să-mi 


aranjez părul. Miroseam a sudoare şi nişte urme 
întunecate îmi apăruseră pe uniformă la subsuori. 

— Te faci frumos pentru cocteil? mi-a spus, rânjind, 
un infirmier aflat în spatele meu. N-ai să fii lăsat să intri 
pentru că nu ai destule galoane. Doamnele nu vor să fie 
încălecate decât de ăia cu trei stele! 

— Caut o roşcată, i-am spus eu. Nu e prea frumoasă, 
dar arată aşa, ca o mare doamnă. Înţelegi? 

— Ce câştig dacă mă duc să văd? a mormăit el. 

Am scos două bancnote mototolite din bluzon, tipul s-a 
strâmbat, iar în cele din urmă a zis: 

— Ok, aşteaptă-mă în sala comună, fă-te că ai venit în 
vizită la un rănit. 

Am făcut întocmai, în timp ce el urca undeva la etaj. 
Sala comună era pe trei sferturi goală. La prima vedere 
ai fi putut să crezi că răniții fuseseră ascunşi pentru a 
nu-i speria pe invitaţi, dar nu despre asta era vorba. 
Adevărul era şi mai rău, iar eu eram în măsură să-l 
cunosc foarte bine. Aproape că nu mai existau răniţi. Şi 
asta nu pentru că războiul devenise mai blând, ci pentru 
că atinsese un asemenea nivel de barbarie încât nu mai 
puteai ieşi dintr-o înfruntare decât perfect intact sau 
total distrus. Cale de mijloc nu mai exista. Răniţii din 
spitale fuseseră în majoritate victimele unor accidente 
de maşină, ale unei epidemii, ale unei ciroze, ale unei 
supradoze său pur şi simplu sucombaseră din cauza 
flagelului bolilor sexuale transmisibile. Niciunul dintre 
ei nu revenea de pe front, dar şi asta era o informaţie 
strict-secretă pe care serviciul de sănătate nu putea în 
niciun caz să o divulge. 

Inaintam pe intervalul central, printre paturile albe şi 
goale. Paşii mei răsunau stârnind ecouri în atmosfera 
acidă a dezinfectantilor. Nu erau decât trei paturi 
ocupate. Într-unul dintre ele se afla un tânăr cu faţa 
plină de vânătăi şi cu buzele sparte. Gemea încetişor, iar 
printre buze i se scurgeau bale roşii. Când deschidea 
gura, i se vedeau dinţii rupti de la nivelul gingiei. 


Pleoapele îi erau atât de umflate, încât nu-şi putea ţine 
ochii deschişi şi avea arcadele cusute cu stângăcie. Era 
o lucrătură de măcelar, iar, când i se vor scoate firele va 
arăta ca o gorilă. 

Abia în momentul următor am băgat de seamă că 
mâinile omului erau încătuşate, sub pătură, şi că 
picioarele îi erau prinse în acelaşi mod de tăblia de fier 
a patului. Apoi am auzit răsuflarea grea a infirmierului, 
care se apropia la spatele meu. 

— Ce-ai aflat? am întrebat eu fără să întorc capul. 

— E aici, dar nu poate să coboare. Generalul ei o ţine 
atât de zdravăn de braţ, încât ai crede că-i ameninţată 
să fie luată de o tornadă. 

Se aşeză suspinând şi se scarpină în cap. 

— Ah, la naiba! a mormăit el. Îmi închipui ce simţi. Nu 
e vesel deloc să vezi că un galonat ţi-a suflat gagica. 

— Altceva n-a spus? am insistat eu. 

— Ba da. Va încerca să-ţi telefoneze diseară la 
librărie, înţelegi? 

Înţelegeam. M-am ridicat. 

— Ce-a pätit? l-am întrebat, arătând spre tânărul 
rănit. Un atentat? Tipul care l-a cusut nu prea se 
pricepe. 

— El? zise infirmierul, bufnind în râs. Glumesti! Poliţia 
militară l-a aranjat aşa. E un dezertor. lar în privinţa 
cicatricelor nu e cazul să-ţi faci griji, va fi împuşcat cel 
mai târziu mâine seară. Şi până atunci n-aş prea crede 
că va avea timp să se servească de fizicul lui. 

Mi-am simţit stomacul strângându-se ca o pungă 
căreia îi tragi şireturile. Un dezertor... M-am uitat la 
puştiul acela desfigurat, cu gingiile umflate şi vinete din 
care ieşeau capete de dinţi rupti. Câţi ani avea? 
Douăzeci? 

— Uite, bea o înghiţitură, mi-a zis infirmierul 
întinzându-mi un flacon de dezinfectant. Rachiu făcut 
aici din alcool de nouăzeci. E tapan. 

Mi-am muiat buzele în amestecătura aceea oribilă şi 


mi s-a părut că aud smaltul dinţilor crăpând. I-am întors 
spatele şi m-am îndepărtat, cu picioarele ostenite, cu 
muşchii de la pulpe întăriţi. 

Gisele spusese la „librărie”. Era un cod al nostru care 
însemna fosta bibliotecă universitară a oraşului. Nimeni 
nu mai punea piciorul acolo, dar linia telefonică încă mai 
funcţiona. Gisele ştia că dădeam târcoale acelui campus 
pustiu care, neîntreţinut, era înghiţit, putin câte putin, 
de vegetaţia tropicală. Mă va suna acolo, asta mă mai 
uşura puţin. Era mai bine decât la hotel, ale cărui linii 
telefonice poate că erau supravegheate de poliţia 
militară sau de serviciul secret al armatei. 

Am părăsit rapid sectorul Cartierului General şi m-am 
fofilat în fostul cartier al studenţilor. Campusul lăsat în 
paragină era recucerit de junglă. Oamenii îl evitau de 
teama şerpilor care ar fi mişunat pe acolo. Am pătruns 
pe una dintre alei, având mare grijă unde pun piciorul. 
Am intrat în bibliotecă şi am răsucit întrerupătorul, care 
a aprins toate lămpile de lectură cu abajur verde. Nişte 
maimuțe ocupate cu rontäitul cărţilor au luat-o imediat 
la fugă şi s-au refugiat pe cele mai de sus rafturi. M-am 
dus să mă asez liniştit la locul meu, unde lăsasem un 
exemplar din Douăzeci de mii de leghe sub mări, la 
ultima permisie. Maimutele nu se atinseseră de el, de 
parcă mirosul meu le-ar fi stârnit frică. 

M-am instalat în fotoliul de piele marcat de patina 
timpului. Generatii întregi de studenţi îşi gravaseră 
numele pe lemnul mesei, dar nu eram în stare să 
descifrez acele ideograme misterioase. Mi-am amintit că 
într-o altă viaţă si eu frecventasem o bibliotecă 
asemănătoare. Mă duceam să mănânc un sandviş într-un 
parc, cu porumbeii la picioarele mele şi cu o carte pe 
genunchi. Imaginea asta mi se părea atât de 
îndepărtată, de ştearsă, aproape imposibilă. Războiul 
pusese gheara pe mine la ieşirea din facultate, chiar mai 
înainte de a avea timp să încep să trăiesc cu adevărat, 
adică o altă viaţă decât cea a studenţilor prea cuminţi. 


Trecusem de la tratatele de literatură engleză direct la 
mânuirea lansatorului de grenade, fără vreo perioadă de 
tranziţie. Asta distruge un om în trei luni, şi eram mii în 
aceeaşi situaţie. Bătaia de joc dura de zece ani! 

Am răsfoit cartea aceea veche. Era o ediţie chineză a 
romanului lui Jules Verne, pe care nu o consultam decât 
pentru ilustraţii. De ani de zile nu mai citisem un rând 
dintr-un roman demn de acest nume. Sub masă se afla o 
raniţă. În raniţă aveam un costum civil şi ceva bani. Asta 
era tot necesarul meu de fugar, de dezertor... 

In fiecare permisie veneam aici, mă uitam la cărţi si 
pipăiam sacul cu vârful piciorului. Un costum prost, bun 
la toate, şi nişte încălțări. Şi pe urmă? Să mă ascund în 
clădirile părăsite aşteptând să mă denunțe cineva, sau 
ca o patrulă a poliţiei militare să dea peste mine şi să-mi 
rupă toţi dinţii? Ca să dezertezi fără probleme trebuia să 
ai protectii, să te pricepi să faci rost de bani, să ai relaţii 
în lumea interlopă. Fireşte, aş fi putut să devin 
„medicul” unei bande de răufăcători. Ştiam destul de 
multe lucruri despre răni ca să cos pe oricine la fel de 
prost ca un chirurg, iar în mâinile mele nu l-ar fi pândit 
un pericol mai mare decât într-un spital militar! 

Am pipăit sacul. În urechi îmi răsuna avertismentul lui 
Hassler. Oare trebuia să-l iau în serios? Puteam să dau 
crezare declaraţiilor unui drogat? 

Până la urmă am adormit cu capul pe carte. Telefonul 
a sunat la miezul nopţii. Gisele vorbea încet, cu o voce 
prudentă. Mi-l închipuiam pe general în camera de 
alături, tolănit în aşternutul răvăşit. l-am împărtăşit 
temerile mele. 

— Tamata? Chiar există o chestie ca asta?! s-a mirat 
ea. Oricum nu se află într-un sector strategic. 

Am încercat să-i vorbesc de bănuielile lui Hassler. 

— O experienţă agrobiologică care a luat o întorsătură 
proastă, m-am grăbit eu să-i explic. Iar noi ne aflăm pe 
listele corpului expediționar... 

— Ei şi? mi-a tăiat ea vorba. 


— Şi poate că ar fi mai bine... 

M-a întrerupt cu un ton nerăbdător. Probabil că era 
goală, în antecamera unui apartament luxos, cu 
coapsele încă năclăite de sămânţa acelui afurisit de 
general. Am simţit o pornire de ură. Nu îndrăzneam să-i 
vorbesc de presentimentele mele. Mi-ar fi râs în nas. 

— Credeam că te-ai saturat de junglă, de tranşee, a 
fornăit ea cu bruschete. Ti se propune o croazieră şi tu 
eşti nemulţumit. 

— Gisele, am şoptit eu, de data asta va fi cumplit de 
periculos, o simt. 

A pufnit în râs. 

— Problema ta e că nu şti să te relaxezi, a 
diagnosticat ea. Du-te şi te îmbată, călăreşte o târfă şi 
pe urmă ai să fii mai puţin obsedat. 

— Gisele, am insistat eu. E grav. O să te lămureşti 
imediat dacă... 

— Nu vreau s-aud nimic, a strigat cu acel ton tăios pe 
care îl folosea atunci când voia să vedem în ea gradul 
superior. Dacă ne trimit acolo, o să mergem! La dracu”, 
nu suntem nişte muieri! Uneori mă întreb ce-ai în 
nădragi. 

Mâna mi s-a crispat pe receptorul telefonului. O uram 
când se soldätea şi adopta cu afectare vocabularul 
ordinar al oamenilor de trupă. 

— Tamata, a continuat ea domolindu-se, nici măcar nu 
există, sunt sigură de asta. E iar un delir de-al lui 
Hassler, tipul drogat până în măduva oaselor, aşa că nu- 
ti mai pierde timpul ascultându-l. 

A făcut încă o pauză, apoi a adăugat pe un ton 
matern: 

— Relaxează-te, du-te şi trage o duşcă. 

După care a închis. 

Am făcut şi eu la fel. Maimuţele se apropiaseră şi mă 
priveau curioase. Le-am aruncat o carte. Au luat-o şi i-au 
smuls paginile metodic, una câte una. 

Poate că Gisele avea dreptate. Hassler era pe 


jumătate nebun, iar eu mă ambalam inutil. După ce l-au 
scos din cazemată, la sfârşitul bombardamentului de 
artilerie care îi spărsese timpanele, Hassler povestea 
tuturor că un gigant încercase să-l strivească, lovindu-l 
cu călcâiul... 

Adevărul e că nu era un informator prea de încredere. 

Deodată m-am simţit sătul de atmosfera închisă a 
bibliotecii. Împingând cărţile într-o parte, aproape că 
am alergat până la ieşire. Trebuia să mă depărtez cât 
mai mult posibil de sacul acela de pânză... Afară am 
auzit şuierând şerpii. Acum se făcuse noapte de-a 
binelea şi brusc îmi venise chef să văd strălucind firmele 
barurilor şi să aud gânguritul târfelor cu rochii 
despicate. 

În momentul în care am ajuns în bulevard, am văzut 
că cineva crucificase o pisică pe uşa unei case vechi. 
Oamenii de-acolo, superstiţioşi, credeau că procedând 
astfel vor proteja clădirea de un eventual 
bombardament. M-am apropiat de animal ca să-l 
eliberez, dar murise deja şi sângele îi picura de-a lungul 
mustätilor. M-am tras înapoi frecându-mi mâna de 
bluzon de parcă aş fi atins ceva îngrozitor de contagios. 
Poate moartea? 

Nu aveam chef să fiu singur în camera mea de hotel. 
Un imbold m-a făcut să-mi îndrept paşii spre „Musca 
Galbenă” cu atmosfera ei de falsă veselie. Brontozaurul 
era deja acolo, afumat bine, cu un tap de bere în fiecare 
mână. Said defila cu ,printesa” lui agăţată de braţul 
drept, urmat de o liotă de ,frati” şi „surori” preocupaţi 
să consume cât mai mult pe banii lui. 

— Arăţi ca dracu’, a mormăit Brontozaurul. Eşti 
deprimat? Mda, cred că ti-ar trebui un horoscop bun! O 
prezicere bună te remontează cât ai zice peşte. 

A golit unul dintre tapii de bere, m-a apucat de braţ şi 
m-a tras la celălalt capăt al barului. O fată subţirică, cu 
o faţă sălbatică, stătea cu coatele sprijinite pe tejghea. 
Şi ea purta, ca toate fetele din local, tradiționala rochie 


de mătase crăpată pe picior. 

— Ea e Hoana, mi-a soptit Brontozaurul devenit brusc 
respectuos. Are viziuni prevestitoare. Inainte era 
prezicătoare. Poţi s-o ţii cu tine în noaptea asta dacă 
vrei. 

Nu credeam deloc în povestea cu prezicerile, dar nu 
voiam să fiu singur. Brontozaurul ne-a prezentat şi a 
plecat făcându-mi glumet cu ochiul. 

— Vrei să dormi cu mine? am întrebat-o eu imediat pe 
fată. 

Voiam să fug de cabaret şi de vacarmul lui asurzitor. 
Hoana s-a cam strâmbat. Deşi era foarte tânără, avea 
deja o gură tristă. A scuturat din cap, fluturându-şi părul 
care, preţ de o secundă, i-a dezvelit o ureche stafidită de 
arsura napalmului. 

— Mergem la tine şi facem dragoste dacă vrei, a zis ea 
cu o voce atonă. Dar nu petrec noaptea cu soldaţii. 

— De ce? m-am mirat eu. Îţi voi plăti pentru tot 
timpul, n-ai să pierzi nimic. 

— Nu e vorba de bani, s-a încăpățânat ea. Dar după ce 
fac dragoste, dorm, şi când dorm am viziuni... în vis. 

Pe şira spinării mi-a trecut un fior electrizant. Am 
uitat brusc de vacarmul staţiei de amplificare şi nu am 
mai văzut decât faţa ei mică de pisică famelică! şi acei 
ochi care se eschivau, iscodind fără să ştie la ce să se 
oprească. 

— Văd viitorul în somn, a insistat ea. De cele mai 
multe ori e ceva oribil. Nu vreau s-o mai fac. Când încep 
să vorbesc, ei încep să mă bată. 

— Cine? 

— Soldaţii. Toţi spun că vor să-şi cunoască viitorul, 
dar nu e adevărat. Vor să fie mintiti, să li se zică poveşti 
liniştitoare. Eu însă nu inventez. Dorm, visez şi vorbesc 
în vis. Nu vreau s-o mai fac. 

— Te voi plăti. 

— Toţi spun aşa... şi apoi mă bat. Coşmarele scurtează 


10 Care simte mereu foame; care este înfometat tot timpul. 


viaţa. Nu vreau să mai câştig bani în felul ăsta. Mergem 
la tine, facem dragoste, dar asta e tot. 

La prima vedere părea să fie vorba de un joc abil 
destinat să crească preţul, dar doream să ştiu. Rareori 
se întâmpla să întâlneşti o prezicătoare care să-ţi anunţe 
din capul locului veşti proaste. După cum am mai spus, 
cele mai multe pretinse horoscoape nu aveau alt ţel 
decât să-l bine dispună pe soldat şi să-l facă să-şi 
cheltuiască neîntârziat toată solda. Reticenţa fetei îmi 
stârnea curiozitatea. 

Tocmai voiam să-i cer şi alte amănunte, când sirenele 
de alarmă au început să urle, acoperind muzica din bar 
şi anunțând apropierea unui avion kamikaze. Imediat au 
fost stinse toate luminile şi pista de dans s-a cufundat în 
beznă. Hoana s-a aruncat la pieptul meu. Era slabă ca o 
pisică vagabondă şi îi simţeam coastele sub degete. M- 
am gândit la căpitanul Hassler şi la ochii lui roşii. 
Probabil că acum se agita pe marginea hăului, încercând 
să repereze avionul înţesat cu explozibil. Sau poate că 
zâmbea  recitând poeme, cuprins de beatitudinea 
provocată de drog şi inconştient de pericol. 

Sirenele urlau ca nişte vaci jupuite de vii, făcând 
imposibilă orice conversaţie. Am auzit în sfârşit o 
explozie îndepărtată, care a făcut să se cutremure solul, 
repercutându-se în gleznele noastre apoi s-a aprins din 
nou lumina, surprinzând perechi care flirtau peste 
măsură pe banchete. Am comandat coniac, şi Hoana a 
băut ca să-şi uite frica. Când am ieşit din local, aerul 
nopţii a ametit-o şi am simţit cum se clătina la braţul 
meu. Nu părea deloc călită pentru o damă de companie, 
şi i-am şi spus-o. 

— Înainte lucram cu unchiul meu într-o prăvălie de 
horoscoape, a mărturisit ea. Dar era prea greu, nu mai 
suportam toate acele coşmaruri. E mai uşor să faci pe 
târfa. 

Aerul avea un miros de produs chimic. Vântul purta 
pe străzi parfumul recentei explozii. Am tusit. 


— Cum îţi vin visele? am întrebat-o eu. 

— Când dorm cu cineva, când pielea mea îi atinge 
pielea, a răspuns ea. Înainte, unchiul meu mă trimitea la 
clienţii care doreau o prezicere. Mă dezbrăcăm şi mă 
culcam lipită de el. Mulţi profitau ca să mă mângâie. 
Când m-am făcut mare, au început să se culce cu mine şi 
uneori chiar era plăcut. Imi dădeau bani ca să nu-i spun 
nimic unchiului meu. 

Am ajuns la „Economic Palace”, am luat cheia, am 
comandat o altă sticlă de coniac şi am dus-o pe Hoana la 
etaj. Se cam ametise şi chicotea, poticnindu-se. 

— Nu-i aşa că după aceea ai să mă dai afară? a 
insistat ea. Dacă adorm, să mă trezeşti imediat. Eşti un 
om bun, nu vreau să-ţi anunţ vreo nenorocire. 

Am încuviinţat şi am împins-o în cameră. l-am ridicat 
rochia şi am posedat-o în mijlocul revistelor ilustrate, 
dar eram mult prea beat ca să am un orgasm ca lumea. 
Hoana, în schimb, a chicotit întruna, fără să pot înţelege 
exact semnificaţia micilor ei strigăte ascuţite. M-am 
prăbuşit cu obrazul pe o revistă cu benzi desenate. Nu 
mai puteam de căldură şi mi-am smuls hainele de pe 
mine. Hoana a făcut şi ea la fel şi a mormăit ceva în 
legătură cu un duş, dar nu a reuşit să se ridice şi până la 
urmă s-a lipit de mine. Acum, când era goală, corpul ei 
slab avea ceva patetic. Degetele mele i-au atins uşor 
şalele, descoperind urma unor cicatrice vechi. Adormise, 
şi un firişor de salivă îi curgea, din gura întredeschisă, 
în scobitura claviculei mele. Eram epuizat şi totodată 
cumplit de excitat. Revista ilustrată de sub obraz mi-o 
arăta pe miss Annette, fiica exploratorului, pe care 
sălbaticii se pregăteau să o fiarbă într-o oală mare. Am 
râs prosteşte. Tocmai eram gata să adorm, când Hoana 
a început să vorbească. Mai întâi am ascultat amuzat, 
apoi un val de gheaţă mi-a făcut pielea ca de găină. 

Spunea... 

Spunea: „lamata...” cu o voce de dincolo de mormânt, 
cu o voce care nu mai era a ei. M-am încordat tot, dar 


fata a repetat distinct cele trei silabe alarmante: 
„Tamata...” Nu te puteai înşela. 

Tocmai voiam s-o zgâltâi, când s-a ridicat brusc, de 
parcă ar fi fost în transă, cu ochii halucinati, şi a strigat: 

— Crucile! Crucile! 

— Destul! am räcnit si eu, apucând-o de umeri. 
Termină cu teatrul! 

Începusem să-mi pierd sângele rece şi frica îmi 
răsucea stomacul. Fata se agita ca o posedată, cu ochii 
dati peste cap, cu gura tremurândă, schitând grimase 
îngrozitoare. 

— Mâinile tale! continua ea să strige. Ai mâinile 
găurite... Te-au crucificat. Eşti pe o cruce şi te doare. 
Oh! Te doare atât de rău! 

De data asta mi-am pierdut controlul şi am pălmuit-o 
violent, vociferând: 

— Putoareo! Taci din gură! Nu taci? 

O loveam cu toată puterea. Când au început să mă 
doară mâinile, m-am ridicat şi am burdusit-o cu lovituri 
de picior. Fata se lăsa în voia mea, fără măcar să 
încerce să se apere, cu o resemnare ruşinoasă. 
Strigătele noastre îi alarmaseră însă pe ceilalţi. Băiatul 
care răspundea de etaj a intrat cu o vână de bou în 
mână, dar soldaţii din camerele vecine au intervenit şi 
m-au imobilizat, în timp ce Hoana îşi îmbrăca în grabă 
rochia. 

— Vezi, a zis ea, uitându-se la mine cu o privire de 
câine nedorit. Am avut dreptate. M-ai bătut şi tu la fel ca 
toţi ceilalţi. 

Şi a dispărut pe culoar. 

— Hei! Te simţi bine, frate? mi-a şoptit la ureche tipul 
care mă ţinea de mâini. 

M-am prăbuşit ca o marionetă. Soldatul le-a făcut 
semn curioşilor să părăsească camera. S-au dat cu toţii 
înapoi şi au închis uşa. 

— Vrei o ţigară? m-a întrebat tânărul, strecurându-mi 
în colţul buzelor o ţigară cu haşiş. Hei! Nu trebuie să te 


omori aşa tipule. Uneori îţi face bine să dai într-o 
femeie, şi pe urmă, câteodată, lor le place asta... 

Îmi spunea ce-i trecea prin minte, încercând să 
stabilească o legătură de simpatie. Era tuns zero şi avea 
o faţă trasă, ciupită de vărsat. 

— Mă cheamă Buddy, a zis el. Hei! Relaxeazä-te, şi 
fumează. Trage adânc, e marfă de calitate... 

Am făcut cum spunea el. Încă mai dârdâiam de frică şi 
ecoul silabelor sinistre îngăimate de fată îmi răsuna 
întruna în cap. De unde putuse să ştie? Auzisem cumva 
o prezicere? O adevărată prezicere? Ce spusese? Te 
doare atât de rău! Oh! Te doare atât de râu! 

Mi-a venit să vomit. Am inhalat fumul pentru a încerca 
să mă calmez. Drogul mă amortea, făcând să-mi apară în 
cap tot felul de imagini ciudate. 

— Nu trebuie să te uiţi în gura curviştinelor, a şuşotit 
Buddy. Avem noi, fir-ar să fie, destule griji cu războiul 
ăsta imputit. 

— Război împuţit, am repetat, ca un ecou. Afurisit 
război imputit. 

Frica mă părăsea pe măsură ce se accentua senzaţia 
de plutire. Buddy m-a culcat pe parchet şi mi-a strecurat 
o pernă sub cap. Când a înţeles că mă calmasem, s-a 
ridicat şi a ieşit. 

— Las lumina aprinsă, a zis el în momentul în care 
închidea uşa. 

Am vrut să-i mulţumesc, dar mintea mi se învârtea la 
zece ani-lumină de corp şi-mi pierdusem controlul 
asupra gurii. Mă multumeam să râd prosteşte. Acum îmi 
dădeam seama că intrasem în panică degeaba, dar era 
normal, acumulasem prea multă tensiune în cursul 
ultimilor ani şi văzusem prea multe orori. Te crezi 
blindat, blazat şi deodată nervii cedează, 
transformându-te într-un puşti înspăimântat, rătăcit, 
fără pic de rezistenţă morală. Hassler trecuse prin asta 
înaintea mea. Hassler şi mulţi alţii. 

Era un război împuţit, un mic război împuţit... 


CAPITOLUL II 


Era un război împuţit aşa cum văzusem altele zeci ca 
el. Un tumult, un haos, o confuzie extremă în care erau 
aruncaţi, claie peste grămadă, zeci de oameni buimăciţi, 
cu privirile înspăimântate, cu faţa palidă, cu gura 
deschisă pentru un strigăt pe care nu îndrăzneau să-l 
scoată sau pentru un hohot de plâns, un geamăt de 
copilărie regăsită care, sub imperiul spaimei cumplite, 
îngenunchează deodată pentru a le întinde braţele. Un 
mic război împuţit, plin de mirosul pământului răscolit, 
răvăşit, bătătorit, sfârtecat. De mirosul acelei turbe 
umede care pute a rahat proaspăt şi care are şi culoarea 
lui... 

Ştiam că misiunea din Tamata mă va face încă o dată, 
iar şi iar, să revăd acele peisaje cenuşii, acele câmpuri 
din zori de zi pe care stăruiau ceata şi fumul exploziilor. 
Copacii centenari, transformați în aşchii, şi lacurile 
romantice, înconjurate de trestii colorate subit în roşu 
de josnice rămăşiţe omeneşti împrăştiate în apele lor. 
Peisaje de care eram sătul. Bucäti de natură pline de 
găuri de tot felul. Şi roşu peste tot, pe răniţi, pe frunze, 
în adăposturi. Roşu în brazde, roşu sub tălpile mele. 
Acel roşu lipicios şi clipocitor, închegat într-o clisă 
întunecată, înnegrindu-se la soare şi acoperind solul cu 
masa lor de consistenţa gelatinei asemănătoare cu nişte 
bucăţi de ficat... sau cu o cremă de ciocolată. Sânge. 
Nici nu mai tineam cont prin câţi hectolitri de sânge 
călcasem. Pentru mine, văzut din mica mea ambulanţă 
deformată de atâtea lovituri, războiul era o hemoragie 


gigantică, cheaguri care umpleau peisajul cu conţinutul 
lor stătut şi cu miros fad. 

Cu noile arme - proiectile explozive, grenade cu 
impuls - devenea extrem de dificil să mai găseşti un 
corp intact... Sau cel puţin ÎNTREG. Nu mai era necesar 
să încercăm să intervenim în timpul acţiunii; de acum 
înainte rămâneam în spatele liniilor. Eu, cu mâinile pe 
volan, cu o ţigară puturoasă în colţul gurii. Gisele, 
infirmiera-şefă,  îngenuncheată în furgon, făcând 
inventarul instrumentelor şi bandajelor, aliniind pe o 
brancardă pensele lungi pentru hemoragii. Un fel de 
încercare de autoamăgire. 

Orientam oglinda retrovizoare ca să pot arunca o 
privire între picioarele ei sau sub bluza albă suflecată. 
Ea ştia prea bine şi executa foarte inteligent o mică 
partitură pe bază de frustrări şi minunätii. Pândeam să-i 
zăresc chiloţii albi şi curbura sexului, în timp ce în 
depărtare răsunau explozii îngrozitoare de gong, iar 
printre copaci urcau în aer tâsniri de foc lichid. Mă 
instalam bine pe scaun, cu mirosul de tutun negru în 
nări, îmbrăcat cu bluza albă scrobită. 

Îmi plăcea momentul acela trecător şi imaculat. 
Ambulanţa albă, Gisele mai albă decât o Sfântă Fecioară 
cu voal dintr-o imagine pioasă, chiloţii ei... Şi eu 
îmbrăcat tot în alb, ca la prima împărtăşanie. Ştiam că 
acest minut era fragil, condamnat. Ştiam că după un 
sfert de oră nu va mai rămâne nimic din puritatea 
noastră şi vom bâjbâi prin rahat şi sânge, că roţile 
ambulantei vor patina în noroi, în tranşee, şi că... _ 

Fumam o ţigară, călare pe timpul oprit. In jur, 
frunzele galbene ale toamnei mă împresurau cu explozia 
lor aurie. Mă gândeam la plimbările făcute în copilărie, 
în cursul cărora adunam castane şi frunze mari şi verzi, 
pe care le puneam la uscat între foile unui dicţionar. Mă 
gândeam la începutul şcolii şi la mirosul de cretă... Şi la 
aceleaşi frunze aurii care umpleau curtea. Stăteam 
cuminte în banca mea, cu mâinile încrucişate, şi îmi 


plimbam privirea între curtea plină de frunze uscate şi 
chiloţii învăţătoarei care şedea pe scaun cu picioarele 
depărtate. Era un adevărat moment de copilărie fericită. 
Mi se părea că seva care îmi umfla sexul preluase 
ştafeta de la seva moartă a frunzelor desprinse din 
copaci şi condamnate la putrefacție. Se stabilea un fel 
de legătură între mine şi pădurea pe care o ghiceam 
prezentă, nemărginită şi galbenă, dincolo de zidurile 
şcolii. Eram fericit, ametit de mireasma cernelii 
proaspete, de mirosul de hârtie nouă şi de parfumul 
ieftin care venea de la subsuorile învăţătoarei când se 
apleca asupra mea ca să-mi corecteze exerciţiile ce 
umpleau liniile vagi ale caietului. O simţeam murdară în 
hainele ei curate, şi asta mă încânta la culme. Era una 
dintre acele fete care, în fiecare dimineaţă, adaugă un 
nou strat de fard şi de parfum jegului din ajun; care îşi 
schimbă cu scrupulozitate lenjeria de corp, dar care nu 
se spală între picioare decât o dată pe săptămână, 
înainte de a fi murdărită de inevitabilul soldat aflat în 
permisie duminicală. Îmi plăcea pentru asta, pentru 
amestecul acela de pânză albă şi sudoare, pentru acea 
frumuseţe fezandată, pe care aveam s-o găsesc mai 
târziu întruchipată în ambulanţă şi în Gisele. 

Îmi fumam ţigara trăgând cu ochiul la roşcata cu 
voalul ei marcat cu crucea mică de culoare kaki a 
serviciului militar de sănătate. Savuram momentul, în 
timp ce pământul bubuia, iar prin aer zburau bucăţi de 
lemn, de metal şi de carne omenească. Noi stăteam 
retraşi, închişi într-o dimensiune paralelă, ca nişte 
spectatori care asistă la o coridă. Cu diferenţa că pe noi 
corida nu ne interesa... 

Gisele etala pensele. Degetele ei mângâiau curbele 
nichelate. Era înaltă, solid construită, cu umeri de 
ţărancă şi picioare de muncitoare. Era o fată rezistentă, 
căreia îi plăceau mâncarea şi vinul, îndopându-se fără 
mofturi cu carne în sos, tocană negricioasă şi tescovină. 
Uneori, pe la zece dimineaţa împărţeam o ceapă şi o 


bucată de pâine neagră. Îmi plăcea să-i văd buzele 
cărnoase  apucând mâncarea cu lăcomie si 
răsfrângându-se ca să scoată la iveală dinţii albi. „O 
gură de sculat bastoane”, spuneau în mod curent 
soldaţii cu romantismul lor obişnuit. Şi se uitau la mine 
cu invidie, închipuindu-şi că raporturile profesionale pe 
care le aveam cu infirmiera erau întrerupte de episoade 
desfrânate. Dar nu era adevărat. Gisele şi cu mine 
trăiam într-un fel de castitate tulbure, echivocă, plină de 
atingeri uşoare şi de aşteptare. Nu mi-ar fi trecut prin 
minte să pun mâna pe ea ca să-i pipăi sânii, nu. Mă 
multumeam cu căldura ei, cu mirosul valurilor ei de 
sudoare, cu mici renunţări intime. 

Îmi plăcea să o văd obosită, după o zi petrecută pe 
câmpul de luptă, transpirată, cu părul desfăcut, cu bluza 
murdărită, cu suvite de păr lipite de obrajii asudati. Se 
trântea lângă ambulanţă şi aprindea o ţigară groasă cu 
tutun cenusiu, din care trăgea curăţindu-şi cojile de 
sânge uscat de pe pulpe. Mă uitam cum îşi sufleca fusta 
de uniformă pentru a-şi desprinde cu unghiile un 
fragment de carne lipit pe faţa interioară a coapsei, sau 
un fir de iarbă năclăit de sânge. 

Îmi plăceau moliciunea ei greoaie, oboseala ei, venele 
proeminente de o parte şi de alta a gâtului, cei patruzeci 
de ani pe care avea să-i împlinească în curând. Mi-o 
închipuiam vulgară, plină de organe fierbinţi, cu 
pântecele puţin cam gras sub linia buricului. Cu pubisul 
ca un tufiş sălbatic, cu un păr cotropitor şi rebel. 
Probabil că la pat era ca o iapă în călduri. Fiind o femeie 
lipsită de cochetărie, dintr-o bucată, sigur că nu ezita să 
necheze de plăcere şi să înjure când făcea amor. O 
simţeam debarasată de acele pudori şi dezgusturi care 
otrăvesc de obicei sexualitatea feminină. Un caporal de 
genişti îmi rezumase într-o zi speculaţiile psihologice 
într-o frază concisă şi frapantă: „Uite una căreia 
probabil că îi place gustul spermei!” 

Nici măcar nu-i cunoşteam numele de familie. Era 


Gisele şi atât. Ea, eu şi micul Said, ajutorul de 
brancardier, formam tot personalul unităţii mobile de 
sănătate numărul 27. 

Said... Ar trebui să vorbesc şi despre el, bineînţeles, 
aşa se face în romane, dar eu nu sunt scriitor, aşa că mă 
mulţumesc să transcriu amintirile exact cum îmi vin în 
minte. Acum, când ne-am prăbuşit în oroare, poate că 
ăsta e un mod de a nu-ți pierde minţile, o tentativă de a 
ordona haosul şi de a judeca mai bine întâmplările. 

Ambulanţa... 

Ambulanţa era albă, fireşte, având pe laterale două 
cruci mari de culoare kaki, cruci din acelea cărora li se 
spun treflate, cu braţele părând a se termina cu nişte 
ciudate ulcere trilobate. Ca toate vehiculele militare, şi 
ambulanta noastră avea roţi înalte pentru a trece peste 
toate obstacolele, şi era teribil de grea. 

— Tablele sunt blindate, obişnuia să spună Gisele. 
Dacă n-ar fi fost, de multă vreme ne-am fi înghiţit 
certificatul de naştere! 

Avea dreptate. Deseori un avion, sau un trăgător 
ascuns, ne lua drept ţintă, deşi noi soseam, aşa cum se 
obişnuia, după bătălie. Gloanţele loveau tabla maşinii, 
ricoşând cu un zgomot cumplit de bilă metalică izbind 
clopotul cel mare al unei catedrale. 

Fusesem ales pentru calităţile mele de şofer, pentru 
aptitudinea mea de a ocoli găurile şi ridicăturile de 
pământ lăsate de explozii. Eram capabil să merg în 
zigzag printre cratere fără să pierd controlul vehiculului 
meu. Uneori mi se întâmpla cel mult să derapez în noroi 
şi să calc câteva corpuri mutilate, dar, după cum am mai 
spus, prezenţa noastră pe câmpul de luptă era mai mult 
simbolică decât eficace. Cui i-am fi putut veni în ajutor? 
Acelor oameni care nu mai erau decât nişte trunchiuri? 
Acelor capete carbonizate care semănau mai mult cu 
nişte ghiulele de tun date cu catran decât cu nişte 
capete omeneşti? Acelor mâini, acelor braţe, pe care le 
găseam ici şi colo strângând o puşcă, mânerul unei 


grenade sau... o iconiţă? 

Pe câmpurile „noastre” de luptă nu răzbăteau 
niciodată strigătele muribunzilor, horcăitul celor care 
agonizau, aşa cum se scrie prin romane. La noi toată 
lumea era moartă, moartă definitiv. Performanţele noilor 
arme eliminaseră până şi conceptul de rană. Un soldat 
nimerit în cursul unei înfruntări exploda de cele mai 
multe ori în plină cursă. Experții în armament lucraseră 
îndelung în acest sens, perfecţionând oroarea 
procesului, mizând pe impactul lui demoralizant. Cu 
noile cartuşe Flying Buzar Moco era imposibil să mai 
mori curat, cu mâna la inimă, secerat pe culmea unei 
baricade. Nimeni nu se mai putea apleca asupra ta ca 
să-ţi audă ultimul suspin şi să-ţi culeagă cuvintele 
murmurate dintr-o răsuflare: „Să-i spui nevestei mele, 
mamei mele, Lolei (a se täia mentiunile inutile) că...” 

E greu să-ţi murmuri ultimul gând, demn de acest 
nume, când capul ţi s-a desprins de trunchi şi descrie o 
curbă parabolică la zece metri deasupra solului, când 
picioarele şi braţele ţi se împrăştie în cele patru puncte 
cardinale cu viteza sunetului! Impactul psihologic! Da, 
exista, nimeni nu putea să nege asta. Uneori trebuia ca 
ofiţerii să împuşte doi-trei soldaţi înainte ca oamenii din 
companie să catadicsească să iasă din tranşee. Se auzea 
vuietul revoltei. Circulau zvonuri subversive despre 
batalioane răzvrătite care refuzaseră să lupte. 

Eu, Gisele şi Said la ce serveam? La a strânge bucăţile 
împrăştiate şi a reconstitui un puzzle de carne cumplit? 

— Oamenii au nevoie să ştie că vor avea un mormânt 
decent, ne spusese un ofiţer superior cu ocazia unei 
inspecții, niciunul dintre ei nu are chef să rămână 
împrăştiat în rahat până la Judecata de Apoi. Voi sunteţi 
pentru ei asigurarea odihnei eterne. 

Tâmpenii. 

O ordonanţă a marelui Stat-Major stipulase ca de 
acum înainte soldaţii să-şi tatueze pe tot corpul numărul 
matricol. (Capul braţele, picioarele, trunchiul se 


pomeniseră atunci pline de numere micute injectate sub 
epidermă cu ajutorul unei cerneli care nu se ştergea. 
Această măsură urmărea să ne simplifice sarcina, să ne 
permită o reconstituire mai uşoară. Ceea ce provoca 
uneori dialoguri rocambolesti de genul: 

— Said, am un picior drept etichetat 28 456 FP. Uită- 
te pe computer să vezi dacă mai ai ceva din aceeaşi 
familie. 

— Un cap, şefule. Şi un picior de origine îndoielnică. 

— Ce înţelegi prin „origine îndoielnică”? 

— Numărul e în parte şters, sefule. 

Aveam senzaţia că joc loto, cu diferenţa că în loc să 
scot din sacul meu jetoane de lemn, scoteam bucăţi de 
carne înnegrite. 

Ambulanţa nu era decât un dric inversat. Un mic 
cimitir ambulant pe patru roţi. Da, exact asta era: un 
cimitir în căutare de clienţi, un pogon de pământ jalonat 
cu dale de marmură şi monumente funerare. De parcă 
acea enclavă a Odihnei Veşnice ar fi fost detaşată de sol, 
pentru a fi aşezată pe remorca unui camion mare 
condus de mine. Şi eu mergeam, cu piciorul apăsat pe 
acceleraţie, având pe omoplati greutatea mausoleelor si 
în nări mirosul de coroane putrezite. Opream maşina în 
mijlocul unor terenuri lunare, distruse, unde iarba nu 
mai creştea decât după câţiva zeci de ani. Îmi suflecam 
pantalonii peste cizmele înalte de vidanjor si 
deschideam portiera... Strângeam din dinţi şi aşteptam 
cu angoasă zgomotul de absorbţie pe care îl vor 
produce, inevitabil, tocurile mele, înfundându-se în 
cloaca de turbă şi mate care acoperea solul. Ssssccclos! 
Un zgomot de-ti venea să vomiti, un zgomot de-ti venea 
să urli, un zgomot visceral. 

După oroare urma descurajarea, oboseala, migrena 
provocată de ţigările aprinse una după alta ca să nu mai 
simţi mirosul măcelului din jur. 

— Ştii că se fabrică medicamente foarte bune? îmi 
spunea întruna Gisele. Vezi flaconul ăsta? Îţi pui trei 


picături în fiecare nară şi timp de aproape patru ore nu 
mai simţi niciun miros. E mai putin nociv decât tigärile 
tale. 

— Şi ai ceva şi ca să nu-ți vină să borästi? bombăneam 
eu. 

— Bineînţeles. Nişte pastile. Împiedică spasmele 
gastrice. Le iei şi s-a zis cu greturile. 

— Văd că a fost prevăzut totul pentru confortul celor 
ce muncesc, ziceam eu rânjind şi căutând un alt pachet 
de ţigări. 

— Am şi nişte pilule care redau pofta de mâncare, 
după ce-ţi termini treaba, continua ea chicotind, şi altele 
care te fac să visezi frumos. 

Said practica asiduu acest gen de terapie. Îl vedeam 
coborând din furgonetă adulmecând si lăcrimând, 
îndopat de sedative şi de euforizante. Îl auzeam râzând 
prosteşte în timp ce aduna rămăşiţele omeneşti 
împrăştiate în jur. Uneori forţa puţin doza şi începea să 
cânte în gura mare. Dădeam din umeri şi mă apucam şi 
eu de treabă, prinzând, un braţ, un picior, un cap, cu 
clestii articulati cu care eram dotați. După aceea trebuia 
să curăţăm fragmentul cu un jet de apă sub presiune 
pentru a găsi numărul tatuat. Fatalmente, după o oră 
începeam să blestem arhaismul armelor folosite. De ce 
nu se punea la punct o dată pentru totdeauna un glonţ 
capabil să atomizeze răcanii... să-i transforme în praf 
sau în cenuşă? 

„Prea puţin spectaculos, prea curat, ar fi obiectat, 
probabil, strategii. Războiul psihologic trece printr-o 
practică planificată a ororii. Lasă-i pe cei care ştiu să-şi 
facă treaba lor, iar tu înghite pilulele care au fost 
fabricate special pentru tine.” 


CAPITOLUL III 


— Şefule! Sefule! Treziţi-vă! strigă Said. Permisiile 
noastre au fost anulate, trebuie să ne întoarcem la bază. 

Putea să se lipsească de această ultimă precizare. Aş 
fi ghicit oricum că intrăm din nou în foc. Said nu mă 
tutuia decât în timpul permisiilor. 

Am încercat să mă ridic. Îmi simţeam gura încleiată şi 
limba ca de mucava. Habar n-aveam cât timp dormisem. 
Stăteam culcat tot pe revistele ilustrate, cu obrazul pe 
imaginea fatidică în care canibalii se pregăteau să o 
fiarbă pe miss Annette, fiica exploratorului. Imi venea să 
stau acolo, nemişcat, cu ochii ţintă la oala mare şi 
înnegrită, tot restul existenţei mele. Brancardierul m-a 
forţat să mă ridic, m-a dezbrăcat şi m-a împins sub duş. 

— Am primit ordinul azi-dimineaţă, mi-a explicat el în 
timp ce eu mă săpuneam cu o mână vlăguită. Gisele mi-a 
cerut să vă iau şi s-o ştergem la Cartierul General. Asta 
înseamnă că e gâlceava pe undeva. 

Un cuvânt a ieşit din mâlul somnolentei şi a explodat 
în mintea mea cu un zgomot dezagreabil: Tamata. 

Dintr-o dată îmi aminteam totul despre seara 
detestabilă petrecută cu Hoana. Imi aminteam strigătele 
şi prezicerile ei, ochii daţi peste cap. Tot ceea ce 
alcoolul si drogul stersese, înecase în valurile 
amintirilor. Mi s-a făcut din nou pielea ca de găină şi am 
avut impresia că apa dusului e rece ca gheaţa. 

Ţi-a anulat permisia ca să te trimită la Tamata, mi-a 
şoptit vocea care se încăpăţâna să răsune în capul meu. 

M-am îmbrăcat pe bâjbâite. Migrena îmi despica 


fruntea în două, deschizându-mi capul până la 
sprâncene. Aveam impresia că acum creierul îmi 
zvâcneşte în aer liber. 

Said m-a ajutat să cobor scara. Un taxi ne aştepta la 
marginea trotuarului. Peste zece minute treceam 
bariera Cartierului General. 

Câţiva oameni mormăiau în curte, doar pe jumătate 
treziti din somn şi din beţie, cu ochii roşii şi obrajii 
năpădiţi de o barbă ţepoasă. 

Gisele s-a ivit pe neaşteptate şi m-a ciupit de braţ. 

— Plecăm, a şoptit ea. Însoţim al treilea corp 
expediționar. Toată lumea e consemnată până la 
îmbarcare. 

Se vedea bine că era entuziasmată de noile veşti. M- 
am uitat cu atenţie la ea, încercând să-i descopăr pe 
chip urmele istovelilor din aşternut, dar faţa îi rămânea 
indescifrabilă. Netedă ca a unei îngrijitoare de copii 
dintr-un spital englez. 

— Imbarcarea? am repetat eu. Asta înseamnă că 
plecăm pe apă. Spre o insulă. Îţi aminteşti ce ţi-am spus 
la telefon? 

A dat din umeri. 

— Nu avem permisiunea să vorbim despre asta până 
când nu ajungem în larg, m-a întrerupt ea. Comandantul 
nu vrea să se audă de această misiune. Oraşul e plin de 
băgăcioşii ăia de ziarişti. Ar vedea în asta încă o dovadă 
a imperialismului expansionist. 

A trecut o cantină mobilă, distribuind cafea amară şi 
caldă. Am înghiţit vreo trei sferturi din ea. Dar frica mă 
trezea mai sigur decât cofeina, revenea în palpitatii 
înăbuşite, ca un abces care coace, umflându-ti gingia şi 
atrăgânduc-ţi treptat toată atenţia asupra lui. 

Un difuzor i-a chemat pe toţi şefii de formaţii. Eu nu 
făceam parte dintre ei, deşi Saïd se încăpăţâna să mă 
numească astfel fireşte, ca să mă flateze. Gisele ne-a 
lăsat pradă angoasei noastre. M-am uitat la brancardier 
şi am văzut grimasa de pe faţa lui. Totdeauna îi fusese 


frică de apă pentru că, în copilărie, i se prezisese că va 
muri înecat. 

— E departe insula de care vorbeati? a întrebat el. 

I-am mărturisit că n-aveam habar. Putin mai târziu ne- 
au adunat pe toţi şi am fost duşi în magazie. Băieţii de la 
echipament îşi începuseră deja treaba, distribuind căşti, 
bocanci, uniforme. 

Ceva mai încolo se desfăceau lăzi din care erau scoase 
puşti de asalt lucind de unsoare. Aş fi vrut să-mi astup 
urechile ca să nu mai aud zgomotul metalic al 
încărcătoarelor numărate cu voce tare. 

Nimeni nu vorbea, iar băieţii îşi aruncau pe furiş 
priviri neliniştite de parcă ar fi vrut să-şi zică: „Ce mai e 
şi rahatul ăsta nou?” 

Consemnul tăcerii era resimţit de toată lumea ca 
prevestitor de necazuri iminente. 

— Toţi sunt bosumflati, a zis Said rânjind. E normal, 
coitul întrerupt nu-l înveseleşte pe combatant. 

Sala s-a umplut treptat de fumul tigärilor, până în 
momentul în care ceața albastră şi compactă ne-a forţat 
să deschidem ferestrele. În clipa aceea Gisele s-a întors 
la noi, foarte serioasă în uniforma ei bine încheiată, 
împodobită cu galoane şi medalii. Aveai senzaţia că 
secretele strategice cu care fusese îndopată îi umflaseră 
sânii, dar nu era decât o iluzie datorată atitudinii rigide 
pe care o adopta imediat ce îmbrăca uniforma. 

Gisele a ridicat mâna ca să oprească orice întrebare 
din partea noastră. 

— Am primit consemnul să nu se vorbească nimic, ne- 
a spus ea cu severitate. Niciun cuvânt până când nu vom 
fi în larg. 

Bănuiam că, în realitate, nu ştia decât foarte puţin. 
Noi doar insoteam trupa, aşa că nu era nevoie să 
cunoaştem strategia pusă la punct de Statul-Major. 


A fost o zi morocănoasă. Consemnati între zidurile 
cazărmii ne simţeam ca nişte prizonieri. Către seară ni 


s-au distribuit ranitele şi am pornit spre port în 
camioane acoperite cu prelată. Cheiul mirosea a 
saramură şi a mâl. Un transportor de trupe mânjit cu o 
vopsea cenusie termina de încărcat materialul de 
campanie: camioane, automitraliere, ambulante. 

Soldaţii aşteptau de-a lungul cheiului, aşezaţi cu 
fundul pe bagajul lor, mestecând cu nervozitate o ţigară. 
Poliţia militară patrula printre hangare, încercând să 
descopere un eventual ziarist. Dezvăluirile lui Hassler 
îmi umblau prin cap şi de acum eram sigur că coşmarul 
nostru avea să se numească Tamata. 

A venit, în sfârşit, şi rândul nostru să ne îmbarcăm, 
soarele era gata să apună şi cerul strălucea deasupra 
valurilor. Am urcat pe navă, un monstru de fierăraie plin 
de ecouri metalice şi a cărui burtă răzuia cheiul. 

— O croazieră la soare! a exclamat cineva, încercând, 
împreună cu alţii, să destindă atmosfera. 

Dar butadele băieţilor nimereau ca nuca în perete. 

O oră mai târziu, frânghiile au fost desprinse de chei 
şi duduitul motoarelor a făcut să tremure puntea sub 
tălpile noastre. 

Un miros de nămol s-a ridicat din apa răscolită de 
elice. De data asta ieşeam în larg. M-am întors spre 
Gisele. 

— Tamata? am zis eu simplu. 

— Tamata, a răspuns ea privindu-mă ţintă în ochi. 

Zarurile fuseseră aruncate. 


Noaptea a înghiţit foarte repede cheiul, apoi malul. 
Obişnuiţi cu atmosfera închisă a pădurii şi cu vegetaţia 
ei năpăditoare, care creştea la loc imediat ce o tăiai, 
simţeam cu toţii o anumită tulburare în mijlocul acelei 
întinderi de apă fără limite, un fel de aversiune ascunsă 
şi bruscă faţă de gol, de imensitate. Fugind de ocean, 
mulţi soldaţi se refugiaseră deja în depozit şi jucau cărţi 
cu o concentrare suspectă. Gisele şi-a dat seama de 
tensiunea care mă stăpânea şi şi-a aşezat mâna pe 


braţul meu. 

— Relaxează-te, mi-a zis ea. Pentru noi nu va fi decât 
o misiune de rutină, ca totdeauna. 

Şi am avut impresia că regreta. 


Începând de a doua zi s-a instalat monotonia. Cerul 
cenuşiu se întindea deasupra oceanului cenuşiu pe care 
se târa nava noastră cenuşie. Consemnul de securitate 
fusese ridicat, dar era evident că nimeni nu ştia nimic 
sau aproape nimic. Erau repetate aceleaşi cuvinte. 
Expeditie de pedeapsă, revoltă, strângerea şurubului. 
Nimic altceva? Atunci de ce atâtea precautii, acea 
obsesie a secretului, şi feţele prea serioase ale 
ofiţerilor? 

— Adevărul e că nu vom primi instrucţiunile decât în 
ultimul moment, a mărturisit Gisele. După ce debarcăm. 

Am înţeles că în felul acesta sperau să împiedice 
agitația oamenilor... Sau poate că eu deveneam paranoic 
şi vedeam peste tot numai comploturi. Hoana mă 
impresionase prea tare, şi Hassler... O isterică şi un 
drogat, într-adevăr, grozavi informatori! 

Poate că tot ce mi se spusese era adevărat: nimic 
altceva decât o banală restabilire a ordinei, iar restul 
fusese inventat de mine. 

Eram trimişi acolo să facem o treabă urâtă, dar o 
treabă de rutină, care nu se deosebea cu nimic de cea 
pe care o aveam de făcut în timpuri normale. Trebuia 
din nou să recoltăm cadavre, să colectăm rămăşiţe... 

Da, era într-adevăr o treabă urâtă, dar o preferam 
vieţii din tranşee pe care o cunoscusem timp de şase 
luni, la puţină vreme după încorporare. 

Trăiam ca nişte şobolani în acele răni deschise cu 
lopata într-un pământ prea afânat, măcinat de o ploaie 
ce nu se mai sfârşea. Trebuia să dormi în picioare, în 
saci de dormit agätati vertical de un stâlp. Dacă te 
lungeai pe fundul găurii, riscai să fii acoperit de o 
surpare şi să pieri sufocat înainte de a fi putut să ieşi din 


gäoacea culcuşului. Mulţi tipi muriseră în felul acesta, 
prizonieri ai unui sac de dormit cu fermoar ruginit, 
mumii împachetate în nailon şi pânză cauciucată. Aşa că 
dormeam în picioare, ca şi ceilalţi, închis în sacul meu, 
cu gluga trasă pe ochi, având senzaţia că sunt un 
spânzurat  legănându-se de sfoara spânzurätorii. 
Dormeam prost, în ciuda comprimatelor dizolvate în vin, 
şi care ar fi trebuit să ne crute de tortura cosmarelor. 

Trăiam în pământ, într-o fisură orizontală, fiind atenţi 
ca niciodată capul nostru să nu depăşească linia sacilor 
de nisip. Imaginile din exterior nu ajungeau până la noi 
decât prin intermediul binoclului periscopic sau al unor 
oglinzi legate de un băț. Camerele de luat vederi si 
aparatura video se stricaseră foarte repede, din cauza 
umidității, şi fusese nevoie să se apeleze la smecherii 
vechi de când lumea, meştereli improvizate, o oglindă 
agăţată în vârful unui băț, si care ne arăta imaginea 
unui câmp de luptă plin de cratere... Inamicul rămânea 
invizibil, ascuns ca şi noi în adâncul altei tranşee. 

Säpam si unii si alţii, căutându-ne reciproc, 
deschizând noi răni în câmpie. Din când în când, un 
avion de recunoaştere zbura deasupra noastră, 
încercând să facă fotografii. Dacă reuşea să se 
reîntoarcă la bază, Statul-Major ne trimitea atunci 
planuri noi. Hărţi întocmite după fotografiile aeriene 
făcute de aviatori şi care arătau ca nişte labirinturi 
complicate imprimate în albastru şi roşu. Labirintul roşu 
reprezenta tranşeele inamice. În funcţie de rezultate, ne 
felicitam sau ne îngrijoram. 

— Ah! Idiotii! graseia sergentul. Au cotit spre nord. 
Ne întorc spatele. Dacă săpăm bine, în trei zile o să-i 
lovim la cur! 

Băieţii îl aprobau, întinzând gluma. 

— Aveţi dreptate, şefule! Să-i frigem pe la spate pe 
mâncătorii ăştia de căcat! 

Săpam, în echipe care se schimbau între ele, zi şi 
noapte urmând tranşeea adversă în deplasările ei 


misterioase. Când avioanele nu ne trimiteau nicio hartă 
strategică, procedam la relevee topografice total 
empirice. În fiecare companie apăreau cu această ocazie 
„specialişti” cel puţin surprinzători. Grupa mea număra 
în rândurile ei un anume Mordek, poreclit Nuga, care 
datorită auzului său deosebit de dezvoltat, pretindea că 
e în stare să detecteze zgomotele târnăcoapelor inamice 
la o distanţă de peste o sută de metri. Mai era Buclatul, 
care capta vibraţiile solului cu talpa piciorului. Si 
Anatole-Năsosul, care adulmeca mirosurile ca un animal 
de pradă pe potecile războiului. 

— Îi simt, repeta el. Rahatul şi urina lor nu au acelaşi 
miros cu ale noastre. Vă spun eu, băieţi, că miroase a 
căcat de asasin. Se apropie tipii. Se apropie! 

În lipsa oricăror date ştiinţifice ne agätäm de 
rezultatele acestor sondaje groteşti. Sergentul verifica 
„informaţiile” cu cea mai mare seriozitate: confrunta 
mirosurile, zgomotele, vibraţiile solului. Cred că şi 
adversarii noştri făceau la fel. Poate că trecuserăm 
foarte aproape unii de alţii de mai multe ori. De unde să 
ştii? În fiecare tranşee se respecta tăcerea. Cine lăsa să- 
i cadă bidonaşul de metal sau lovea o piatră cu baioneta 
era imediat pedepsit. Vorbeam prin gesturi, sau prin 
desene rudimentare făcute cu degetul în peretele 
noroios din faţa noastră. Aceste desene erau însă 
totdeauna aceleaşi: corpuri de femei si penisuri 
hipertrofiate. 

Într-o zi, un student de la Arte Frumoase, foarte 
priceput, ne-a făcut să visăm modelând din lut un corp 
feminin cu fund cabalin. Statuia aceea moale, deosebit 
de fragilă, a devenit pentru noi un idol pe care îl 
deplasam pe măsură ce tranşeea înainta. Unii dintre noi 
o pipăiau în mod ruşinos noaptea, lăsându-şi urma 
degetelor pe sânii maronii. li spuneam Târfa, sau 
bruneta Boubou. Unii pretindeau că de fapt culoarea 
„pielii” ei le amintea de cea a indigenelor violate în 
timpul micilor războaie coloniale din Marele Sud... 


Umiditatea permanentă o împiedica să se usuce, aşa 
că rămânea fragilă, gata să se deformeze. Atâta vreme 
cât a fost printre noi, sculptorul a corectat în fiecare 
dimineaţă deformările suferite de idol în cursul nopţii şi 
localizate în general la nivelul sânilor şi al feselor. 
Studentul îşi umezea degetele, lua puţin lut şi repara 
zeiţa cât ai clipi din ochi. Acest mic ritual de chirurgie 
plastică a durat până când tânărul a murit prosteşte, 
lovind o mină cu lama lopetii, în timp ce săpa în capătul 
tranşeei. Din ziua aceea madona de pământ s-a tot 
deformat. Corpul său caricatural şi-a pierdut foarte 
repede orice atracţie, apoi a devenit de-a dreptul 
monstruos. În momentul când a ajuns în stadiul de 
josnicie anatomică, am abandonat-o în ploaie, trebuie să 
mărturisesc, fără regrete. 

Tranşeea şerpuia, înainta, cotea, o lua iar îndărăt. Ne 
încordam auzul, adulmecam, inspectam solul, încercând 
să-i localizăm pe „ceilalţi”. Numai că aveam de-a face cu 
minele. Nişte mine mici şi spurcate, care vibrau şi, prin 
trepidatiile lor smintite făceau să se năruie pereţii 
tranşeei. Ingropate în pământ, la o adâncime de doi 
metri, ele semănau cu nişte oale pline cu monede 
ascunse acolo de cine ştie ce rentieri, victime ale 
exodului. Porcării! Cel mai mic şoc era de ajuns pentru a 
acţiona detonatorul şi a provoca un mic cutremur de 
pământ. 

Atunci întreaga câmpie începea să vibreze, grinzile şi 
proptelele se clătinau, tranşeea se închidea ca o rană ce 
se cicatrizează ca prin miracol. Surprinşi, oamenii 
încercau zadarnic să escaladeze zidurile de pământ care 
se surpau. Mâinile lor, ca nişte gheare, săpau ca să 
găsească ceva solid de care să se prindă, iar tranşeea îi 
acoperea ca un val. Era asemenea unui fermoar pe care 
cineva l-ar fi tras brusc. Gaura se umplea, santul săpat 
cu răbdare şi consolidat în cursul ultimelor săptămâni se 
obtura în câteva minute, unindu-şi marginile ca o gură 
care se închide. 


Minele vibratoare erau obsesia noastră. Le poreclisem 
„oala groparului”. La început detectorii de metale ne 
permiseseră să le localizăm, dar cu timpul detectorii se 
stricaseră, ca şi restul echipamentului. A trebuit să ne 
lăsăm în seama „specialiştilor”, cei care se pretindeau 
magnetizatori si detectau prezența încărcăturilor 
explozive prin trei metri de nămol. Îmi amintesc şi acum 
de un anume Dédé-Fortosul, care sonda terenul 
masându-şi şalele. 

„Am o schijă în spate, explica el, foarte aproape de 
coloana vertebrală, şi asta îmi dă o sensibilitate 
deosebită. Cum simt că se apropie o bucată de metal, 
încep să-mi clănţăne dinţii.” 

lată în ce condiţii trebuia să luptăm. Mineri sub cerul 
liber, trebuia să săpăm întruna. Foarte des aveam 
senzaţia că eram un condamnat la galere căruia i se 
dăduse o lopată în loc de vâslă. Munca era aceeaşi. [ţi 
smulgea braţele şi îţi împietrea palmele. Era un război 
ciudat, un război de cârtite care se căutau la întâmplare 
printr-un labirint. Săpam cu puşca în bandulieră, cu 
baioneta montată la capătul ţevii, „gata pentru orice 
eventualitate”. „Eventualitatea” consta în pătrunderea 
bruscă în tranşeea inamică, asemenea unor pirați care, 
după ce străpunseseră cu pintenul o navă, se repezeau 
la abordaj urlând pentru a-şi ascunde frica. 

Între două reprize de terasament, ne sprijineam cu 
spatele de proptelele care consolidau tranşeea şi 
mestecam tutun uitându-ne la cer - un cer aproape tot 
timpul cenuşiu, pătat cu nori negri de parcă s-ar fi 
hotărât să îmbrace şi el o uniformă de camuflaj. 
Pândeam avioanele, micile bombardiere viclene care 
survolau liniile ca să ne arunce în cap bombe mari 
destinate să ne pulverizeze. In această împrejurare, 
terenul noroios, acel foitaj!! putred de argilă şi apă, se 
dovedea în chip ciudat cel mai bun aliat al nostru. 
Bombele care coborau din cer şuierând se înfigeau în el 


11 Aluat franțuzesc. 


fără să explodeze. Noroiul nu oferea niciun punct tare 
detonatorului. Bombele rămâneau pe jumătate 
cufundate cu aripioarele deasupra mâlului, ca nişte 
epave indecise ce nu se hotărau să se ducă la fund. 
Proximitatea lor ne înspăimânta. Ştiam cu toţii că, tot 
ducându-se în jos, până la urmă vor întâlni o piatră de 
care se va lovi sistemul lor de aprindere, şi săpam din 
toate puterile să mărim tranşeea, să ne îndepărtăm de 
acele mase de exploziv aflate în somnolentä. Uneori 
bomba pornea în derivă, purtată de o scurgere de noroi, 
urmând fluxul unei alunecări de teren. Constatam atunci 
cu oroare că bomba venea după noi! Cu ochii lipiti de 
ocularele periscoapelor, pândeam apropierea lentă a 
acestor rechini de metal negru urniti din loc de 
mişcările misterioase ale subsolului. 

— Se îndepărtează, spunea cineva gâfâind, cu inima 
plină de speranţă. Se îndreaptă spre CEILALŢI. O să le 
bubuie în gură! Bună treabă! 

— Vorbeşti prostii, îl corectă un pesimist. Vine- 
ncoace! E pentru noi! Mda, pentru noi! 

Noaptea mă visam harponier şi, în mintea mea 
amorţită bomba se transforma într-o balenă plină de 
şuruburi, care mugea. Orificiul dorsal, în loc să scuipe 
jerbe de apă sărată, arunca afară vârtejuri de scântei ca 
un fitil de mină ce tocmai fusese aprins. Mugea şi căsca 
o gură cumplită prin care reuşeam să văd ce are în 
burtă. Era o burtă plină cu butoiaşe de praf de puşcă, 
ghiulele de tun şi obuze, asemenea buncărului unei nave 
de corsari. În picioare, în echilibru pe sacii de nisip ai 
tranşeei, îmi agitam harponul ca s-o sperii şi să plece în 
larg. Dar ştiam foarte bine că pielea ei acoperită cu 
tablă nu se temea de suliță şi că, fatalmente ne va ataca, 
cu botul în jos, pachiderm al mărilor mocirloase 
conceput să atace navele inocente. Mă trezeam urlând şi 
camarazii mei mă făceau să tac izbindu-mă cu pumnii. 

Totuşi, într-o zi bombardamentul ne-a lovit în plin. 
Mărturisesc că n-am rămas cu nicio amintire despre 


treaba asta şi că mi-ar fi tare greu să fac o relatare 
epică. Nu-mi amintesc decât silueta avionului negru, 
ivindu-se dintre nori. După aceea... 

Se pare că am fost găsit, printr-o întâmplare de-a 
dreptul norocoasă, plutind la suprafaţa unei scurgeri de 
noroi, agăţat de o grindă. Suflul exploziei mă dezbrăcase 
complet, lăsându-mi doar bocancii. Bocanci după care 
am fost identificat, autorizându-se apoi trimiterea mea 
în spatele frontului într-unul dintre spitalele noastre 
militare. 

Nu aveam nicio rană vizibilă dar fusesem pălit de 
imbecilitate. Pe jumătate surd, practic mut, nu reuşeam 
decât cu mare greutate să-mi coordonez mişcările. Iar 
reflexele se dovedeau teribil de reduse. Reacţiile 
nervoase păcătuiau printr-o întârziere bizară. Dacă 
eram înţepat cu un ac, durerea provocată de această 
agresiune nu ajungea la creier decât cu un decalaj de 
câteva minute. 

Am fost instalat mai deoparte, în spatele unui stâlp, 
departe de calorifer şi de lumină. Nu eram un bolnav 
interesant, cu atât mai puţin un rănit glorios. 

Sala de tratament fusese improvizată în subsolul unei 
mănăstiri parţial distrusă de bombe. Lămpile de petrol 
agätate de stâlpi împrăştiau o lumină galbenă şi urât 
mirositoare, făcându-i să tuşească pe cei care sufereau 
de răni la plămâni. Din patul meu nu zăream decât nişte 
bolți înnegrite, acoperite de calcar şi salpetru. Acolo am 
cunoscut-o pe Gisele. Umbla de colo până colo printre 
paturi, iapă cu carnea roz şi sânii comprimati de 
uniforma albă. Se spunea că, în schimbul unei sume 
modice, infirmiera accepta să masturbeze bolnavii sub 
pătură cu o mână expertă şi medicală. Nu am putut 
niciodată să verific realitatea acestei afirmaţii. Cred că 
nu era decât o fantasmă a răniților, întreţinută cu grijă 
de năuceala febrei. 

Era o perioadă nefastă pentru răniţi. Cei mai mulţi 
dintre doctori erau trimişi pe câmpurile de luptă, unde 


cădeau ca mustele. În spatele frontului, în lipsa unui 
personal calificat, se făcuse apel la studenţi fără 
practică, la şarlatani cărora nici măcar nu li se verificau 
capacităţile reale. Spitalele fuseseră astfel invadate 
progresiv de o cohortă de „chirurgi” nepriceputi, a căror 
experienţă se limita la incizia unui panaritiu. Fuseseră 
angajaţi veterinari, tămăduitori şi vindecători de toate 
soiurile, care experimentau pe răniţi reţete improvizate, 
cele mai multe ducându-te direct în mormânt. 

Parcă îi văd şi acum cu feţele lor de betivani, vicleni, 
lipicioşi. Acei apostoli ai vorbelor frumoase, care te 
țineau de mână făcându-te să înghiţi nişte mixturi 
demne de cazanul unei vrăjitoare. 

Gisele mi se părea altfel; dacă nu calificată, cel puţin 
refractară la această farmacopee de groază. Ştiam că 
infirmierele militare erau formate din ce în ce mai rapid, 
multe dintre ele fiind recrutate din rândul prostituatelor 
cărora li se recomanda să fie „destul de drägute ca să 
îndulcească ultimele clipe ale nefericitilor soldaţi căzuţi 
cu onoare pe câmpul de luptă”. În realitate era vorba de 
o compensare a lipsei de anestezice şi sulfamide printr-o 
practică generalizată a plăcerii buco-genitale în scop 
terapeutic. 

Cred că mulţi răniţi nu se plângeau deloc de acest 
tratament, deşi în această privinţă, n-am putut să verific 
niciodată informaţia cu ochii mei, cu atât mai puţin pe 
propria mea persoană! Gisele era altfel. Imi place să-mi 
repet asta. Ea a fost singura care a catadicsit să se 
aventureze până în ungherul unde fusesem exilat dându- 
mi să înghit potiuni pe care le scotea pe ascuns din 
buzunarul central al sortului. 

— Poţi să iei asta fără teamă, micutule, şoptea ea. 
Astea sunt medicamente adevărate, deocamdată 
păstrate numai pentru ofiţeri, dar am reuşit să 
şterpelesc câteva cutii. Încearcă să-ți revii altfel te 
aşteaptă eutanasia. S-a primit ordin să nu mai fie 
îngrijiţi decât bolnavii recuperabili, cei care vor mai fi în 


stare să se reîntoarcă pe front, ceilalţi... 

Idiot, mut, incapabil să-mi coordonez mişcările, era 
cât se poate de clar că făceam parte dintre CEILALŢI. 
Această veste mi-a îngheţat sângele în vine şi mi-a 
provocat o criză de convulsii care i-a făcut pe băieţii din 
sală să mă lege de pat. 

— Asta începe să ne calce pe nervi, a bombănit un fost 
ucenic măcelar promovat ajutor de chirurg. Dacă o ţine 
tot aşa, va trebui să ne hotărâm în privinţa lui! 

Amenințarea m-a înspăimântat. Nu-mi făceam nicio 
iluzie în privinţa compasiunii acestor falşi medici, 
despre care ştiam că deturnaseră stocul de morfină al 
spitalului în scopuri personale. Din patul meu puteam 
să-i văd cum le puneau căluş la gură, cu ajutorul unui 
dop de plută, muribunzilor care îi enervau cu gemetele 
lor nesfârşite. 

— Trebuie să-ţi revii, îmi şoptea Gisèle. Începe prin a 
merge; după aceea voi putea să te ajut... 

I-am urmat sfatul, ajutându-mă mai întâi de cârjele pe 
care mi le procurase, apoi sprijinindu-mă de stâlpul în 
spatele căruia fusese instalat patul meu. Mergeam fără 
încetare în cerc, ca un măgar legat la o moară. Nimeni 
nu mă băga în seamă. Sarlatanii se plimbau de colo 
până colo prin sală, jucându-se ca nişte puşti cu 
instrumentele lăsate la dispoziţia lor. Tăiatul şi cusutul îi 
amuza mai mult decât ne-am putea imagina. Când 
treceau pe intervalul principal dintre paturi, mă lipeam 
de stâlp ca un deţinut evadat care se ascunde după un 
copac ca să scape de patrula care îl urmăreşte. Nebunia 
rece a acestor laboranti ai diavolului îmi îngheţa 
măruntaiele. li auzeam vorbind cu glas scăzut despre 
tratamentele miraculoase pe care aveau de gând să le 
experimenteze asupra bolnavilor. 

— Sunt convins că oasele rupte pot fi înlocuite cu 
lemn, spunea unul dintre ei. Un stejar frumos, bine 
şlefuit. Totul e să cureti bine scoarţa... 

— Adevărat, întărise un altul. Decât să cârpim, mai 


bine să punem la loc ceva nou! De fiecare dată când mi 
se aduce un picior rupt, scot tot osul şi îl înlocuiesc cu o 
tibie de brad, un lemn care rămâne suplu. 

— Trebuie să extindem această tehnică şi la organe, a 
spus un altul. Am pus la punct un plămân foarte frumos 
din cauciuc şi... 

Să fi fost doar nişte glume proaste ale unor învăţăcei 
în ale medicinei, nişte glume îndoielnice? Nu ştiu, eram 
prea implicat ca să le consider astfel. Strângeam din 
dinţi, gata să leşin. Ce aveau să mai inventeze aceşti 
dementi? În fiecare zi alţi bolnavi îşi pierdeau minţile 
sau mureau subit cu un ultim urlet. Era mai puţin 
periculos pe front, în prima linie cu o armă în mână, 
decât aici în pat, dezarmat, la cheremul acestor 
sarlatani care defilau în bluzele lor albe, din abundență 
pătate de sânge! 

Când am fost în stare să merg corect, Gisele a făcut în 
aşa fel încât să mi se permită să-i dau o mână de ajutor. 
Toată ziua mergeam în urma ei împingând un cărucior 
în care se îngrămădeau faşe şi pansamente. Chestia asta 
a durat o lună. Căruciorul îmi servea drept cârjà, 
compensând cu abilitate slăbiciunea picioarelor. 

— S-ar zice că protejatul dumitale şi-a revenit foarte 
bine, domnişoară Gisele! mormăiau medicii, privindu-mă 
cum trec. 

Ai fi zis că vindecarea mea le lua pâinea de la gură, că 
îi dezamăgea. Poate că se gândiseră la o grefă 
amuzantă, la vreo proteză miraculoasă pe care brusca 
mea restabilire îi împiedica să o mai experimenteze. 

Reîncepeam să vorbesc. Traumatismul exploziei 
dispărea treptat. Numai auzul mă mai supăra încă, şi din 
când în când sufeream de o semisurditate foarte 
stingheritoare, care mă cufunda ore întregi într-un 
univers pufos, lipsit de orice consistenţă materială. 

— Nici nu poate fi vorba să te reîntorci pe front, mi-a 
spus într-o seară Gisele. Nu te-am pus pe picioare ca să 
fii demolat a doua oară. Il cunosc foarte bine pe 


administratorul serviciului de sănătate. Îi voi cere să fii 
mutat la ambulante. 

Mi-am spus că se bucura de o mare influenţă pe lângă 
administrator dacă îi putea cere o astfel de reformare, 
apoi mi-am dat seama că probabil era amanta lui, ceea 
ce explica şi surprinzătoarea politeţe cu care îi dădeau 
ordine medicii. 

Gisele şi-a ţinut promisiunea. Trei săptămâni mai 
târziu eram repartizat la corpul de şoferi al serviciului 
de sănătate. Scăpăm de oroarea unei reîntoarceri în 
tranşee. 

Nu ştiu pentru ce a făcut Gisele atâtea eforturi ca să 
mă scape din ghearele sarlatanilor. Sala comună nu 
ducea lipsă de bolnavi admirabili, iar eu nu făceam 
parte dintre ei. La început am crezut că la mijloc a fost 
atracţia sexuală sau sentimentală, dar urmarea 
evenimentelor mi-a dovedit că mă înşelasem. Niciodată 
nu a făcui nici cel mai mic gest pentru a mă atrage în 
patul ei. Poate că voia să mă lege de ea cu lanţul 
recunostintei. Poate că intentionase să-şi formeze un 
sclav supus. 

Mai târziu, relaţiile noastre au evoluat spre o ciudată 
complicitate atâtätoare, un ritual de frustrări reciproce, 
căruia nu i-am perceput niciodată cu adevărat toate 
detaliile. De ce-mi spunea cu încăpățânare ,micutule”, 
deși aveam aproape aceeaşi vârstă? 

De ce... 

Lasă! O să revin mai târziu asupra acestui lucru, dacă 
îmi mai rămâne ceva timp. Aşa cum am spus mai 
înainte, scriu acest jurnal ca să nu cad în nebunie, şi 
amintirile îmi invadează din când în când capul bolnav, 
încât mă fac să-mi pierd şirul povestirii. Mi-ar trebui mai 
multă rigoare, dar sunt obosit şi vorbind umplu tăcerea. 
Căci vorbesc în timp ce scriu, ca un învăţător care 
dictează un text elevilor. Sunetul vocii mele îmi face 
bine, e o muzică familiară care alungă frica. Atâta vreme 
cât vorbesc, EI nu vor veni să mă ia... 


Cel putin aşa îmi spun întruna de la început. Câtă 
vreme vorbesc, EI vor crede că suntem mai mulți şi se 
vor feri. Dar dacă tac... Atunci... 

Am fost mutat la ambulante şi în curând mi s-a 
alăturat şi Gisele. Mi-a mărturisit după aceea că îi era 
frică de şarlatanii de la spital şi că nu mai voia să fie 
asociată manipulărilor lor. 

— După război va avea loc o anchetă, mi-a şoptit ea. 
Procese. Se va băga de seamă că de fapt corpul medical 
a făcut tot atâtea victime cât şi inamicul. Nu vreau să 
mă trezesc în boxa acuzaților, învinuită de crime de 
război. 

— N-o să fie niciun proces, i-am răspuns eu. Chiar n-ai 
înţeles că războiul nu se va opri NICIODATĂ? 

— De ce? 

— Pentru că nimeni nu doreşte să se oprească. 

— Ba da! Soldaţii! 

— Te înşeli, am zis eu rânjind. Dacă s-ar întoarce la 
viaţa civilă, s-ar prăbuşi în cea mai neagră depresie. 
Războiul a fost inventat pentru a se da un sens 
existenţei noastre, asta e tot. Ca să ne facă să credem - 
prin comparaţie - că într-o zi am putut să fim fericiţi în 
altă parte, în alt timp, în alt loc. Toţi suntem complici. 

După o lună de stagiu devenisem foarte abil în 
mânuirea volanului şi făceam faţă tuturor obstacolelor 
pistelor de antrenament. Am fost expediati pe teren. Era 
perioada în care începea să se folosească noile arme de 
distrugere prin deflagratie şi sinistrele muniții marca 
Flying Buzar Moco. Noţiunile de asistenţă medicală şi 
de ajutor adus răniților au suferit o răsturnare 
considerabilă. 

Uneori rânjeam ca nişte idioţi. Credeam că văzuserăm 
totul, că nimic nu ne rămăsese necunoscut. Ne 
consideram nişte aristocrați ai ororii, nişte filfizoni 
blazati în bluze murdare de sânge. Nu ştiam că ce era 
mai rău abia de acum încolo avea să vină... 


CAPITOLUL IV 


Nava înainta cu o încetineală exasperantă, urmată de 
vârtejuri de pescăruşi care se năpusteau asupra punţii 
cu tipete stridente. Marinarii se amestecaseră până la 
urmă printre noi şi, doritori s-o seducă pe Gisele, 
încercau să ne distreze povestindu-ne legende şi 
anecdote. 

Dacă ar fi fost să le dai crezare, toată această parte a 
oceanului era plină de insule vulcanice cu o existenţă 
precară, pe care un simplu cutremur al străfundurilor le 
putea înghiţi într-o oră. 

— Uitaţi-vă acolo, au spus ei arătând trei colţuri de 
stâncă submarină care sfâşiau creasta valurilor. În urmă 
cu zece ani era o insulă în aparenţă normală, solidă, cu 
palmieri, un munte. Era locuită de un trib, nişte tipi cu 
înclinații artistice, foarte pricepuţi în sculptarea 
lemnului... 

— Şi? a întrebat Gisele nerăbdătoare. 

— Şi uite că a dispărut! a spus, triumfător, matelotul. 
Într-o zi am trecut din nou pe-aici şi nu mai era! Prin 
locurile astea nu eşti în siguranţă nici pe vapor, nici pe 
pământ... 

O remarcă descurajantă, dar am profitat de ocazie ca 
să-l întreb despre Tamata, în ciuda privirii mânioase pe 
care mi-a aruncat-o infirmieră. Dar omul a dat din umeri 
neştiutor. 

— E plin pe-aici de atoli „microscopici”, a mormăit el. 
Nişte rahati de muscă pe o hartă, după cum se zice. Si 
chiar mai rău decât atât. Există insule care nici măcar 


nu au fost considerate demne să figureze pe hărţi pentru 
că au fost apreciate ca fiind prea fragile. 

A tras din pipă, apoi a adăugat: 

— Dacă Tamata voastră există, ea face parte din ceea 
ce geologii numesc „zone mobile”, un fundament 
vulcanic, acoperit cu o crustă de lavă şi apoi o pătură 
subţire de sedimente. Se scutură o falie marină şi... 
fleoşc! Urmează cataclismul şi scufundarea în adâncuri. 

— Ca Atlantida, a zis Said, visător şi putin 
înspăimântat. 

— Mda, a confirmat marinarul. Şi pe urmă mai sunt şi 
insulele artificiale, nişte atoli care au fost amenajati şi 
irigati pentru a se încerca diferitele culturi. Ăştia toţi se 
sprijină pe nisip. Adică sunt vrăjeală. N-aş vrea să 
trăiesc acolo nici pentru tot aurul din lume. Deseori, sub 
insule motäie un vulcan stins pe care ar putea oricând 
să-l apuce strănutul. Şi în ziua când se întâmplă asta 
totul se năruie. Anual dispar zeci de insule. În realitate 
nicio hartă nu e exactă... 

Si, pronuntând aceste vorbe liniştitoare, marinarul ne- 
a părăsit, mulţumit de efectul pe care îl produsese. 

Într-o seară, după ce a circulat din mână în mână o 
sticlă de rom vechi, marinarul ne-a povestit că indigenii 
înecaţi la scufundarea insulelor continuă să bântuie 
valurile. 

— Plutesc între două ape, a murmurat el cu o voce 
greoaie. Şi vă spun eu că nu arată deloc frumos, pentru 
că peştii au mâncat o grămadă de carne din ei! Noaptea 
ies din mâl şi se ridică la suprafaţă. Când văd trecând 
chila unei nave pe deasupra capetelor lor, atunci 
încearcă să facă o gaură în coca ei ca să se ducă la fund. 
Se agaţă de ea şi zgârie tabla ruginită cu unghiile. 
Noaptea, când totul e calm, se aude foarte bine 
zgrepţănatul falangelor pe cocă. Crriiii... crriiii... Ca o 
cretă scârtâind pe tablă. Atunci şobolanii din cală sunt 
cuprinşi de o agitaţie nebună, căci simt naufragiul 
iminent, şi îi vezi fugind în toate direcţiile, cu blana 


zbârlită. Crriii... Crrilii... 

Şi mima, cu mâinile îndoite ca nişte gheare, 
disperarea naufragiatilor. 

— Destul! l-a întrerupt Gisele, care îl văzuse pe Said 
înverzindu-se la faţă. 

Marinarul a zâmbit viclean. 

— Hai, că nu sunt decât poveşti, nimic altceva! a zis 
el. 

Asta era şi părerea mea, dar, chiar în aceeaşi seară, 
nu m-am putut împiedica să nu trag cu urechea ca să 
surprind eventualul scârtâit al unghiilor pe cocă, şi a 
trebuit să fac mari eforturi să nu cobor în cală pentru a 
observa vânzoleala şobolanilor! 

Said m-a surprins cu capul înclinat într-o parte, cu 
mâna aşezată pe tabla unui perete. 

— Am început să ne pierdem minţile, a zis el 
suspinând. Ar cam fi timpul să ajungem la destinaţie. 

Călătoria mi se părea şi mie la fel de interminabilă. 
Niciodată nu mai văzusem o mare atât de cenusie, de 
greoaie. Valurile loveau coca cu un zgomot noroios. 
Poate că din cauza tuturor insulelor distruse, a tuturor 
morţilor înghiţiţi de ape. Nu! Deveneam complet stupid! 
Era evident că marinarii se distrau pe socoteala noastră. 

— Nava va arunca ancora în larg, mi-a dezvăluit 
Gisele după a treia zi. Tocmai am aflat adineauri de la 
căpitan. Ne vom continua drumul singuri pe nişte 
şlepuri de debarcare. Se pare că sunt deja soldaţi pe 
insulă. Băieţii de la unitatea a şasea aeropurtată... 

— Atunci noi venim ca întăriri, am spus eu. Asta 
înseamnă că lucrurile n-au decurs prea bine pentru 
primul val de asalt. 

Gisele a făcut un gest de nerăbdare. 

— Nu ştiu nici eu mai mult decât tine, a murmurat ea. 

Deodată nu mai încerca să se dea mare. Călătoria pe 
apă îi uzase nervii, alungându-i optimismul impus. 

— Debarcare cu şlepurile? am repetat eu. De parcă le- 
ar fi teamă să se apropie prea mult! 


__— Ba nu! a zis ea artägoasä. Totdeauna dramatizezi. 
În apropiere de insulă adâncimea e prea mică. Vasul ar 
putea să eşueze, asta e tot. Nişte şlepuri cu fund plat 
vor trece acolo unde vasul nostru şi-ar sfâşia coca. 

— Mda, am mormăit eu bănuitor. 

Nava a aruncat ancora pe la începutul după-amiezii. 
Cerul era întunecat şi ceata ne învăluia din toate părţile, 
mascând orice urmă de pământ. 

— Doar n-o să debarcăm în condiţiile astea? a zis Said 
îngrijorat. 

— Se anunţă o furtună, ne-a confirmat unul dintre 
marinari. Nu trebuie să zăbovim. În apele astea, furtuna 
poate să ţină trei-patru zile. O să vă lăsăm la apă 
neîntârziat. 

Macaralele şi palanele îşi începuseră deja treaba, 
coborând  şlepurile si  încărcându-le. Am văzut 
îndepărtându-se primele şlepuri cu oameni täcuti. Au 
pătruns în ceața deasă, apoi au încetat să mai existe, de 
parcă oceanul i-ar fi înghiţit într-o secundă. Ni s-au 
distribuit veste de salvare, apoi am fost puşi şi noi să 
coborâm. Salanda era veche, pe jumătate roasă de 
rugină şi se zgâltâia din toate încheieturile. Tot pe ea 
fusese coborâtă şi ambulanta noastră. Era pilotată de un 
marinar prost crescut, care mesteca o bucată de tutun şi 
scuipa în tot ce trecea prin preajma lui. 

Am avut o strângere de inimă când am văzut 
îndepărtându-se flancul navei. Valurile ne zgâltâiau în 
toate sensurile şi luam încontinuu apă. Ghemuit într-un 
colţ, Said verifica legăturile vestei de salvare. Ca o 
culme a ghinionului, ne-am rătăcit în ceaţă şi era gata să 
trecem pe lângă insulă fără s-o vedem. Pilotul înjura 
întruna şi scuipa. Am întârziat foarte mult faţă de orarul 
prevăzut. 


Dar totul a luat cu adevărat o întorsătură proastă 
când am debarcat pe coastă. 
Şlepul blindat, îngreunat de ambulanţă, ne-a lăsat pe 


o plajă cu un nisip cenusiu şi lipicios. Matelotul, neras şi 
cu ochii înroşiţi de droguri, era cât pe-aci să provoace 
eşuarea ambarcatiunii pe un şir de stânci, şi a fost 
nevoie de multe manevre ca să poată aborda corect 
plaja. 

— Luptele au început acum trei zile, a îngăimat el 
când i-am cerut instrucţiunile. Cred că frontul se 
deplasează spre zona mlaştinilor. Aveţi grijă! Dacă 
împotmoliţi vehiculele, nu mai aveţi cum să scäpati. 
Sunt nisipuri mişcătoare. 

Ne-a distribuit, cu o mână moale, nişte hărţi 
aproximative. Am încercat încă o dată să mă conving că 
era vorba de un război colonial, încă unul printre atâtea 
altele. Un nou şir de încăierări, un puzzle din care, ca de 
obicei, nu vom înţelege nimic. Eroare tactică sau joc cât 
se poate de subtil? Întrebarea va rămâne, probabil, fără 
răspuns. 

Ceaţa ne împiedica să distingem întru totul insula. Nu 
era decât o masă întunecată, ghemuită pe apă, un fel 
de... epavă naturală! 

Când roţile ambulantei au muşcat din nisip, Gisele a 
lăsat în jos geamul şi a scos afară capul, încercând să 
zărească deasupra vârfurilor copacilor fumul exploziilor. 

— Nu se aude nimic, şefule, a observat Said. Nici cea 
mai mică explozie. Ciudat. De obicei bubuie din toate 
părţile. 

Am dat din umeri, agasat. Totuşi, înregistrasem şi eu 
tăcerea ciudată care apăsa peste jungla din jur. Nu 
eram obişnuiţi cu o astfel de discreţie. In general, 
debarcam în mijlocul unui fum negru, al scânteierilor, 
inväluiti de mirosul pestilential al corpurilor 
carbonizate. 

— E linişte, a şoptit Gisele. Mult prea multă linişte. 

Am înjurat. Mă enervau amândoi cu remarcile lor 
redundante, care îmi atâtau angoasa. M-am orientat 
după harta confecţionată de computerele Statului- 
Major. Ambulanţa îşi croia cu greutate un drum prin 


zidul elastic al ierburilor înalte. Vegetaţia era plină de 
sevă, de umiditate, şi ştergătoarele de cauciuc ale 
parbrizului trăgeau din greu ca să evacueze aceste bale 
de melc a căror opacitate tulbure îmi astupau vederea. 
Întreg peisajul părea dăltuit dintr-un burete monstruos, 
şi cel mai mic tufiş amintea de acele plante acvatice 
ciufulite care se găsesc de obicei pe fundul acvariilor. 
Aveam impresia că mă deplasez într-o albie de mâl, că 
sunt prizonierul vehiculului şi că priveam cum defilează 
platoul litoralului printr-un hublou de batiscaf. Era 
îngrozitor de cald, simţeam sudoarea cum mi se strânge 
în băltoace sub fese şi coapse. 

Am tastat nişte coordonate pe busola electronică fără 
să-mi fac prea multe iluzii. În trei zile umiditatea avea să 
roadă toate circuitele, scoțând din funcţiune 
computerele, şi o să ne întoarcem la vechea noastră 
busolă. Mereu alte şi alte războaie, dar aceeaşi melodie; 
constatare făcută pe propria mea piele. 

— Pute, a mormăit Saïd. Şi e prea cald. 

— Asta nu-mi place deloc, a adăugat şi Gisèle. 
Cadavrele se vor descompune în cea mai mare viteză şi 
iar o să ne bălăcim prin putreziciune. 

Am hotărât să nu mă alătur acestui concert de 
proteste. Altceva mă chinuia pe mine. Din când în când, 
animalele treceau pe lângă botul ambulantei, sărind din 
liană în liană. Erau nişte animale vâscoase, impregnate 
de noroi sau mucus, jumătate maimuțe şi jumătate 
caracatite, cu o anatomie nesigură. Cozile lor 
(tentaculele lor?) plesneau înăbuşit tabla camionului cu 
un zgomot de carne umedă cât se poate de respingător. 
Dar poate că îmi imaginam toate astea, travestind nişte 
simple maimuțe pline de noroi în monştri improbabili. 

Tamata... Nu-mi plăceau aceste trei silabe care îmi 
sunau în urechi în chip agresiv. Unde se afla frontul? In 
mod normal ar fi trebuit să ne putem ghida după ecoul 
exploziilor. Muniţiile „migălite” de Flying Buzar Moco 
produceau o explozie de stridente care se prelungeau la 


infinit şi se propagau pe o rază de câţiva kilometri. Un 
soi de mieunat diabolic, aşa cum ar fi putut să scoată o 
pisică uriaşă cocoţată pe vârful unui munte. Dar aici 
degeaba îmi încordasem auzul, nu reuşeam să percep 
decât un gâlgâit umed, provenind de la bulele de gaz 
împuţit care brăzdau noroiul. Chiar şi animalele păreau 
mute. Poate că şi erau, asemenea acelor creaturi ale 
apelor de la care împrumutaseră în parte morfologia. 

Eram din ce în ce mai nervos şi mâinile mele 
transpirate alunecau pe volan. 

Tamata... De ce veniserăm aici? Trupele noastre 
probabil că sosiseră doar cu câteva zile mai înainte; 
grupuri de comando aeropurtate, slobozite de cargouri 
aeriene enorme cu un zbârnâit de motoare înăbuşit. 
Căzuseră din cer în mijlocul acestei jungle putrede şi 
jilave. Işi îngropaseră paraşutele, apoi... 

Apoi? 

Unde era inamicul? Şi mai ales care inamic? 

Am întrebat-o pe Gisele, în timp ce ea îşi ştergea faţa 
de sudoare cu o compresă. 

— Ti-am mai spus că e vorba de un trib rebel, a 
bâiguit ea. 

Nişte indigeni destul de primitivi. În mod normal, 
expediţia n-ar trebui să dureze mai mult de câteva 
săptămâni, până când se va lua din nou situaţia în mână. 
O treabă de rutină. 

— Da, a adăugat şi Said. Sunt nişte sălbatici, n-au 
arme. La prima bubuitură o vor lua la fugă smulgându-şi 
părul din cap. 

Aş fi vrut să-i împărtăşesc optimismul, dar nu auzeam 
nicio „bubuitură”. Am făcut remarca aceasta cu glas 
tare. 

— Păi tocmai, a răspuns triumfător brancardierul. 
Pentru că bătălia s-a şi terminat, şefule! Ce poate să 
facă o mână de sălbatici împotriva băieţilor noştri 
înarmaţi? Peste o oră o să-i găsim pe răcanii noştri 
toläniti pe sub bananieri, cu chiştocul în gură, 


chiorându-se la reviste porno. Şi războiul va fi deja 
sfârşit. 

Mi-am şters fruntea cu dosul palmei. Climatizarea 
ambulantei părea neputincioasă împotriva atmosferei 
sufocante. Un alt animal a lovit în trecere parbrizul şi n- 
am putut să-mi retin o grimasă. Mai înainte de a fi 
dispărut în mijlocul vegetației, avusesem timp să 
întrezăresc un bot de clovn acvatic şi un cap de peşte 
pisică susţinut de un corp de maimuţă solzoasă. 
Ansamblul arăta cumplit de respingător. Încă o dată am 
reuşit să mă conving că eram victima unei iluzii. 

Căutam zadarnic semnele luptei. Dacă nu cadavre, cel 
puţin rămăşiţe de bagaje sau uniforme. N-am reuşit să 
descopăr nici măcar amplasamentul unui bivuac şi 
resturile înnegrite ale unui foc de tabără. Nu se vedea 
nimic. larba era dreaptă, neatinsă, de parcă nimeni n-ar 
fi călcat-o vreodată, de parcă nicio macetă n-ar fi 
încercat să-şi croiască drum pe-acolo cu ascutisul lamei. 

— Cu siguranţă că a crescut la loc, a murmurat Gisele 
ghicindu-mi gândurile. Îţi aminteşti când eram la 
tropice, la Pao Mambo? Bambuşii creşteau cu o viteză 
de patruzeci de centimetri pe zi! 

Am dat din cap, liniştit preţ de o secundă. Da, îmi 
aminteam: ierburile, frunzele mari şi elastice, pe care 
săbiile de curätit terenul nu reuşeau niciodată să le 
culce, atât erau de pline de sevă. Şi copacii, pe care cum 
îi jupuiai de scoarță, îşi şi cicatrizau rănile. Si peste tot o 
sevă groasă ca un lipici, pulsând prin nervurile frunzelor 
şi tulpinilor. O pădure turgescentă, pe care nimic nu o 
vătăma, refuzând cu încăpățânare să se deschidă în faţa 
omului. 

— Iarba a crescut la loc, a repetat Gisele. Dacă a fost 
tăiată acum trei zile, a avut timp berechet să formeze o 
nouă barieră. E inutil să căutăm urme pentru că nu vom 
găsi. 


După o oră, am ieşit din pădurea care mărginea 


litoralul. Imediat roţile ambulantei s-au înfundat în sol 
cu un zgomot spongios. Ajunsesem la mlastini. In faţa 
noastră pământul se färâmita, peisajul se fragmenta în 
benzi noroioase, separate de canale pline cu o apă 
cenuşie, la suprafaţa căreia planau fumarole!? de 
fermentație. 

— Mlaştinile, a şoptit Gisele, muşcându-şi buza de jos. 

Am strâns frâna de mână. Universul din faţa ochilor 
noştri exprima putreziciune şi surpare. Era un pământ 
de sfârşit de lume, un continent fisurat pe cale să se 
scufunde, un ţinut plin de crevase prin care ieşea la 
suprafaţă mocirla abisurilor. 

— Pe terenul ăsta nu se poate merge! a zis Saïd. 

Am înghiţit în sec. Într-adevăr, nu prea mă vedeam 
conducând ambulanta printre acele crăpături ale solului. 
Ambulanţa, deşi considerată amfibie, n-ar fi parcurs mai 
mult de zece metri şi ar fi început să se scufunde. 

— Ce  porcărie! Va trebui să scoatem barca 
pneumatică, a constatat Gisele. 

Tocmai la asta mă gândeam şi eu. Ambarcatiunea din 
cauciuc gonflabil fixată pe acoperişul ambulantei 
constituia, după ce o desfăceam, o barjă mare si 
elastică, capabilă să reziste la gloanţe, la foc, cât şi la 
impactul cu recifurile. Era o şalupă cu punte divizată în 
compartimente pneumatice multiple. Un fel de şlep din 
latex negru care putea să transporte o cantitate destul 
de mare de material, propulsat de un motor silențios, 
fabricat special pentru misiunile de comando. Totuşi nu 
te simteai cu adevărat în siguranţă. Ambarcatiunea 
rămânea teribil de vulnerabilă abordajelor, era deschisă 
ţânţarilor şi nu avea climatizare. 

Am înjurat. Cu toate că nu voiam să recunosc, gândul 
de a părăsi ambulanta şi a merge mai departe 
„descoperit” mă înspăimânta. Am deschis portiera şi am 


12 Produs gazos (hidrogen, azot, clor, oxigen, oxizi de carbon etc.) 
cu temperatură ridicată, emis de vulcani prin cratere și prin 
crăpături sau degajat din curgerile de lavă; degajarea acestor gaze. 


pus piciorul pe sol. Bocancul mi s-a afundat adânc. 

— Unde sunt băieţii? a zis Said cu mirare. N-au lăsat 
nicio urmă. 

M-am ghemuit pe vine să examinez mâlul. Nicio urmă 
de talpă nu era imprimată în solul acela care, destul de 
elastic, s-ar fi putut totuşi „cicatriza” în câteva ore. 
Totuşi această ipoteză nu explica absenţa mucurilor de 
țigară si a ambalajelor de gumă de mestecat. Zeci de 
oameni trecuseră pe-aici şi nu rămăsese nicio urmă 
după ei, de parcă tălpile lor n-ar fi atins niciodată solul. 

— Ca şi cum noi am fi primii, conchise Said 
scărpinându-şi cu nervozitate sprânceana stângă. 

Ca şi cum am fi primii... Sau ca şi cum toți ceilalţi s-ar 
fi evaporat. 

— E de neînțeles, am spus eu. Ajunşi aici ar fi trebuit, 
în mod normal, să calce pe sol în timp ce-şi desfăceau 
bărcile pneumatice şi le umflau. Aşadar, solul ar fi 
trebuit să fie plin de urme. 

— Atunci înseamnă că am greşit locul şi că ei au 
traversat mai departe de aici, mi-a tăiat vorba Gisele. 
Trebuie să mergem de-a lungul malului. Mai devreme 
sau mai târziu o să descoperim noi un bivuac, un pachet 
de ţigări, ceva... 

Am pornit din nou la drum, deplasându-ne pe lângă 
mlaştină în direcţia est. În unele locuri, aburii urât 
mirositori erau atât de densi, încât trebuia să aprindem 
farurile pentru a putea înainta. Orele treceau una după 
alta, către seară am zărit o tabără. De fapt nu mare 
lucru, probabil un bivuac al unei mici trupe de cercetaşi; 
două corturi kaki şi nişte arme legate mănunchi. 
Prezenţa acelor puşti m-a convins că tabăra era 
populată, şi totuşi, când am coborât din ambulanţă, am 
constatat că cele două corturi erau goale. 

— E cu neputinţă! a zis Gisele ofuscată. Niciun soldat 
n-ar pleca uitând să-şi ia puşca! 

M-am apropiat de arme şi am băgat de seamă că 
aveau  încărcătoarele pline. În tabără era ordine, 


bagajele aliniate cu grijă. 

— Nu s-au luptat, a constatat Said. Nu există tuburi 
de gloanţe în iarbă. Nici măcar n-au avut timp să 
halească, rațiile sunt intacte. 

— Poate că au fost atacați prin surprindere, a 
murmurat Gisele. lar după aceea cadavrele au fost 
ascunse în mlaştină. 

Privirile ni s-au întors instinctiv spre întinderea de 
pământ învăluită în ceaţă. Toţi gândeam acelaşi lucru. În 
mlaştina aceea ai fi putut să ascunzi o turmă de elefanţi 
fără niciun risc ca ei să fie găsiţi mai înainte de a trece 
destul de multă vreme. 

Începea să se întunece. Simteam cum mi se strânge 
stomacul la gândul că va trebui să dorm în mijlocul 
acestei naturi ostile. 

— În noaptea asta ne putem închide în interiorul 
ambulantei a zis Gisèle. Dar pe urmă... 

I-am continuat ideea în gând: pe urmă va trebui să 
urcăm în barca pneumatică şi să scotocim întinderea 
mlăştinoasă. Asta însemna că nu vom mai beneficia de 
învelişul blindat al ambulantei. 

— Mai adineauri vorbeai de indigeni, i-am spus 
infirmierei. Ştii ceva despre ei? 

Gisele s-a strâmbat puţin. 

— Nu, nu ştiu nimic. Medicul maior mi-a făcut o 
expunere foarte scurtă. Oricum, nu se aşteaptă de la noi 
să acordăm ajutor sălbaticilor. 

Mi-am înăbuşit un rânjet. Nu se aştepta de la noi să 
dăm ajutor NIMĂNUI. Treaba noastră s-ar fi potrivit mai 
bine unor ciocli decât unor infirmieri. 

— Trebuie să lansăm un apel prin radio, a spus cu 
timiditate Said. Să încercăm să localizăm poziţiile 
armatei noastre. 

M-am ridicat, m-am dus la ambulanţă şi am apucat 
microfonul. Difuzorul zbârnâia în gol, nici pomeneală de 
vreo conversaţie, fie ea şi îndepărtată. Pe calea undelor 
nu era tipenie de om. Apelul meu nu a obţinut niciun 


cuvânt de răspuns. 

— Poate că e un consemn să nu se folosească 
comunicațiile radio, a spus Said, încercând să se 
amăgească. 

Am dat din umeri fără convingere. Un astfel de 
consemn nu era valabil decât în faţa unui inamic echipat 
cu detectori, deci dispunând de o tehnologie avansată. 
Nişte „sălbatici” ar fi fost în stare să localizeze o sursă 
de emisie? Da, mi-a şoptit vocea aceea răutăcioasă din 
capul meu. Da, dacă sunt dotați cu puteri psihice 
deosebite. 

Această ipoteză mi-a provocat un fior neplăcut pe şira 
spinării. 

— Hai să dormim în maşină, am hotărât eu. O să 
vedem noi mâine. 

— Şi dacă ne-am întoarce pe plajă? a propus cu 
timiditate Said. 

— La ce ne-ar servi asta? a ripostat, mâniată, Gisele. 
La ora asta şlepul a ajuns deja departe. 

— E ciudat, am zis eu printre dinţi. Nu ne-a răspuns 
nimeni nici măcar celelalte ambulante. 

— Poate că e de vină ceata, a răspuns Gisele cu o voce 
albă. S-ar putea să împiedice propagarea undelor. 

Această idee mi-a plăcut, avea meritul de a opune 
spaimelor mele născânde o soluţie oarecum raţională. 
Am hotărât să mă agät de ea, cel putin până a doua zi. 

— Să facem o ultimă patrulare, a comandat Gisele. 
Mergem pe lângă mal. 


CAPITOLUL V 


Am descoperit casa la marginea plajei. La prima 
vedere, o puteai lua drept un simplu bungalou de bârne, 
o locuinţă forestieră, dar când te uitai mai de aproape 
vedeai că e vorba de o vilă de lux în stil colonial. Terasa 
construită cu faţa spre mare era plină de şezlonguri şi 
umbrele de soare. Nu se zărea nici tipenie de om, şi 
împrejur domnea o tăcere apăsătoare. Am urcat încet 
scara, ezitând să ne semnalăm prezenţa. Simteam un 
nod în gât. Sub umbrelele de soare, paharele, care 
altădată conţinuseră apă gazoasă aromatizată, acum 
erau pline de nisip. Vântul care bătea dinspre plajă 
lovea în geamurile mari cu o răpăială fină. Nisipul se 
adunase pe pardoseală şi pe scaune, acoperind obiectele 
rămase în părăsire. Am ridicat cu vârful degetelor o 
pereche de ochelari negri, o revistă de economie în care 
fusese ascunsă o fiţuică pornografică, un tub de pastile 
împotriva hipertensiunii şi un pachet de gumă de 
mestecat. 

Casa părea o construcţie fantomă, lăsată pradă 
vântului, o vilă prost situată şi pe care furtuna avea s-o 
preschimbe în curând într-o dună anonimă, sau într-o 
piramidă egipteană care aştepta să fie înghițită de nisip. 

— Nu e nimeni, a remarcat Said. 

— Peste o oră o să fie noapte, a spus Gisele. Să ne 
despärtim şi să cercetăm repede baraca asta. Nu vreau 
să ne trezim blocaţi aici în plină obscuritate. 

Am tras de uşa culisantă. Nisipul strâns în säntulet 
îngreuna manevra. Sufrageria era mobilată în stil 


colonial „şic”: fotolii masive de bambus, bibliotecă din 
lemn de palmier, blănuri de animale pe podea sau prinse 
pe pereţi, scuturi, sulițe. Erau prezente, fireşte, şi 
eternele coarne de bivol încrucişate, sticle de alcool pe 
mäsute şi cutii cu trabucuri... dar pe toate vântul le 
acoperise cu nisipul care presărase etajerele cu gräuntii 
lui fini şi aurii. O fereastră deschisă se trântea undeva în 
casă cu o regularitate iritantă. Nisipul scârtâia sub 
tălpile mele, trădându-mi fiecare deplasare. Am urcat la 
etaj. Toate camerele, toate culoarele erau invadate de 
Nisip. 

Am încercat să-mi imaginez filmul evenimentelor. 
Fusese o zi frumoasă şi deschiseseră toate geamurile... 
apoi se întâmplase ceva care golise casa, lăsând-o pradă 
simunului. O catastrofă imprevizibilă. 

Pe un balcon am descoperit un prosop, un sutien de 
costum de baie, un roman sentimental şi o sticluţă cu 
ulei pentru bronzat. 

Cu câtva timp înainte, acolo stătuse o femeie. Se 
simtise destul de în siguranţă pentru a-şi scoate partea 
de sus a costumului de baie ca să-şi expună sânii la 
soare. Și apoi... 

Şi apoi ce? Eram stingherit. Bungaloul nu prezenta 
nicio urmă dintre acelea pe care le poţi descoperi în 
mod obişnuit în locul unde s-a produs un atac. Nişte 
indigeni care ar fi luat cu asalt fieful unor colonişti ar fi 
distrus totul, lucrul acesta îl putusem constata de 
nenumărate ori. Am fi găsit săgeți înfipte în lambriuri, 
şifoniere ciopârtite cu lovituri de toporişcă, sulițe vârâte 
în culcuşul paturilor. Şi mai ales bungaloul ar fi fost 
jefuit, golit de haine, de alimente. Intreaga casă ar fi 
fost un câmp de bătălie infernal, cu mobilele răsturnate 
şi distruse. Ar fi fost sânge, mult sânge. Şi chiar şi 
inscripţii rituale. 

Aici nu găseam decât nisip. Un decor într-o ordine 
perfectă dar lipsit de actori. 

Am trecut printr-o cameră de adolescent. Am găsit 


acolo multe machete militare (tancuri, avioane) şi cărţi 
de groază rupte pe la colţuri, cu coperte naive (lilieci, 
vârcolaci zâmbind cu o gură plină de dinţi mari şi 
ascuţiţi). Pe un birou se afla un manual de matematică, 
şi am putut constata că şi între foile lui fusese 
strecurată o revistă pornografică. Mi-am reţinut un 
zâmbet şi n-am putut să nu-mi zic în gând: „Cum e tatăl, 
aşa e şi fiul!” Un sandvici se întărea pe o farfuriutä. 
Jambonul începea să se înnegrească. Acest detaliu, 
împreună cu altele întăreau în mintea mea ideea unei 
catastrofe iminente, ceva ca un trăsnet care 
transformase ziua aceea în ziua groazei. Am coborât. 
Said deschidea sertarele. 

— Afară e un cotet, a soptit el. E gol. Câinele a tras cu 
atâta forţă de lanţ, încât a rupt zgarda. Crezi că a 
încercat să-şi apere stăpânii? 

M-am strâmbat neîncrezător. Dacă dulăul şi-ar fi 
apărat stăpânii împotriva unor eventuali indigeni 
doritori de măcel, i s-ar fi găsit cadavrul străpuns de 
sulițe. Numai că nu exista nimic. Nici în casă, nici pe 
plajă. 

„Dacă şi-a rupt zgarda, mi-am zis eu, asta înseamnă 
că a vrut să fugă. Voia s-o şteargă alungat de ceva care 
îl înspăimânta.” 

Dar n-am îndrăznit să enunţ această ipoteză cu glas 
tare. Said mi-a confirmat că nu descoperise pe nicăieri 
urme de arme primitive, în afara celor prinse pe perete 
în scop decorativ. Am dat din umeri şi m-am îndreptat 
spre verandă. Casa de lemn pârâia în bătaia vântului şi 
mobilele de bambus acompaniau aceste manifestări 
destinzându-şi fibrele. Toate astea formau un concert de 
trosnituri scurte care mă făceau de fiecare dată să 
tresar. 

In pragul verandei m-am oprit uimit. Acolo fusese 
instalată un fel de seră, iar pe etajere şi pe stative se 
afla un număr considerabil de ghivece. Bancul de lucru 
era plin de unelte de grădinărit şi am zărit şi un teanc 


de cărţulii despre creşterea arborilor pitici. Dar nu asta 
mă uimise, ci faptul că niciun ghiveci nu era intact. 
Toate explodaseră ca nişte bombe, aruncând cioburi 
smältuite şi bucăţi de pământ în cele patru colţuri ale 
încăperii. 

Cineva se înverşunase asupra plantelor fragile cu o 
coadă de târnăcop sau cu o bâtă de base-ball pentru a le 
face bucățele. Barbaria acestui act m-a mirat la culme. 
Am păşit cu prudenţă printre cioburi şi humus. Era un 
adevărat măcel. Niciun ghiveci nu fusese cruțat, 
vandalul spărgându-le atât pe cele mari cât şi pe cele 
mici. Totuşi ceva nu se potrivea... 

Peste tot erau cioburi, pământ răscolit, dar... 

Dar nicio plantă. 

Niciun portocal pitic, niciun chiparos în miniatură, 
niciunul dintre acei copaci puţin cam monstruoşi la care 
tin atât de mult unii amatori. Humus, ghivece sparte, 
dar nimic altceva. Am încercat să iau o gură mare de 
aer, dar oxigenul trecea cu greutate prin plămânii mei 
contractati de îngrijorare. Această distrugere de 
neînțeles mă înspăimânta într-un mod inexplicabil. Mă 
aşteptasem la ce era mai rău, la copii scalpati, la femei 
violate şi spintecate pe pat. Dar nu la asta... 

M-am tras înapoi încetişor. Veranda se continua cu un 
birou mare în stil colonial, unde se fudulea un tigru 
năpârlit, destul de prost împăiat. Blana lui uzată în 
dreptul şalelor te făcea să te gândeşti la generaţii 
întregi de copii care se folosiseră de el ca de un cal cu 
tălpici. Pe etajere din lemn de palmier se aflau tot felul 
de clasoare şi de dosare. Le-am parcurs cu repeziciune 
şi am constatat că era vorba de rapoarte contabile şi de 
prognoze agronomice referitoare la anumite culturi. 
Hârtoage de inginer agronom. Şi mai erau şi facturi, 
multe facturi. Pe biroul mare, în spatele unei maşini de 
scris foarte vechi, am găsit un mic magnetofon şi nişte 
note făcute cu un scris indescifrabil. Am tras caseta la 
capăt şi am apăsat pe clapa de redare. 


O voce de bărbat dicta ceva ce semăna cu un raport în 
care era vorba de creşterea producţiei, de conturi de 
exploatare, de preconizările unor recolte. Am dat mai 
departe. Necunoscutul continua să-şi debiteze 
monologul. Din când în când i se auzea tusea, o tuse 
groasă de fumător cu bronhiile pline de gudron. Se mai 
percepea un fond muzical şi rumoarea unei conversații. 
Şi de asemenea, nişte strigăte de copii venind dinspre 
plajă. 

Bărbatul dicta, îşi răsfoia hârtiile, aprindea o ţigară, 
se întrerupea să bea o gură. Mâinile îmi erau transpirate 
şi inima îmi bătea cu putere. Aveam brusc certitudinea 
că voi surprinde adevărul. Poate nişte strigăte de 
sălbatici, nişte exclamaţii guturale în limba indigenă, 
sau nişte Împuşcături? Nu, nu credeam în aşa ceva. In 
sfârşit, din micul difuzor se auzi un zgomot de paşi 
grăbiţi şi o voce gâfâită de copil: 

— Tati, vino putin! E ceva ciudat... 

Era o voce de adolescent, de cel mult paisprezece- 
cincisprezece ani. Se ghicea că îi era frică şi că se 
străduia să se ţină bine. 

Tatăl bombănea reticent. 

— Tati, insistă copilul, nu ştiu ce e... Ceva care 
aleargă foarte repede. 

Se auzeau paşi în goană şi o fetiţă care striga: 

— Un păianjen mare aleargă pe perete, un păianjen 
mare de tot... 

— Destul! a bombănit tatăl. Să mă deplasez pentru un 
păianjen... Luaţi o mătură şi omorâti-l! 

L-am auzit împingându-şi fotoliul, suspinând şi ieşind 
din încăpere. Începând din acest moment înregistrarea 
devenea confuză din cauza distanţei. Am identificat 
zgomote de alergare, strigăte din ce în ce mai ascuţite, 
mai întâi de fetiţă, apoi de femeie. Şi în sfârşit, mare 
zarvă. 

— Trebuie să-i oprim! vocifera bărbatul cu o voce 
albă. Revolverul... revolverul meu din sertarul biroului. 


— Dar nu e cu putinţă! hohotea o tânără femeie, ăsta 
nu poate să fie viu... Asta nu poate să miste! 

O simţeam înspăimântată, în pragul crizei de nervi. 
Confuzia devenea extremă, apoi se estompa, de parcă 
familia ar fi fugit din încăpere în încăpere, năpustindu- 
se spre ieşire. Un câine lătra undeva în depărtare şi se 
sugruma trăgând de lanţ. Apoi se reinstala tăcerea, 
întreruptă doar de nişte paşi mărunți şi repezi, nişte 
alergări înăbuşite, greu de definit... Asta continua până 
la sfârşitul benzii. Când am apăsat pe butonul de oprire 
eram lac de sudoare. Said, nemişcat de cealaltă parte a 
biroului, se uita ţintă la mine cu sprâncenele încruntate. 

— Ăsta e momentul în care au fost atacați de sălbatici, 
a zis el încetişor. Probabil că au vrut să se ascundă în 
pădure, de aceea nu sunt urme de luptă. 

Mi-am şters fruntea cu mâneca. Gisele a venit şi ea şi 
a cerut să asculte banda, i-am lăsat pe amândoi acolo şi 
m-am întors pe verandă. 

Asta nu poate să fie viu, spusese femeia. Oare aşa se 
vorbea de un indigen mânjit cu vopsele războinice? Am 
păşit cu prudenţă printre ghivecele sparte. Pe bancul de 
lucru am zărit un singur bonsai înconjurat de câteva 
mici instrumente: cleşti, foarfece. Ramurile lui răsucite, 
atrofiate, evocau nişte membre torturate. Am avut 
impresia că privesc un fel de pitic asupra căruia un 
călău s-ar fi înverşunat cu răbdare, un pigmeu vegetal 
victimă a ticăloşiilor unui grădinar pervers. În lumina 
aceea slabă, cleştişorii arătau deodată ca nişte 
instrumente de tortură pentru păpuşi. Degajau o 
impresie nesănătoasă şi morbidă care mă îndemna să 
părăsesc imediat locul acela. 

„Asta nu e o plantă, mi-am zis eu. E un copac în 
miniatură, o ciudätenie de colecţionar.” Dar o voce 
murmura în mine: e un pitic torturat... şi care suferă. 

— Ce faci aici? m-a întrebat Gisele mirată, apărând în 
spatele meu. Vino, nu trebuie să întârziem aici. 

— Ai auzit? i-am spus eu. Femeia a spus: „Ăsta nu 


poate să fie viu, ăsta nu poate să mişte...” 

Gisele s-a încruntat. 

— Nici vorbă, m-a corectat ea. Ai înţeles greşit. 
Femeia a spus: Nu pot s-o ridic pe Vivianne, nu poate să 
se miste. Este evident că făcea aluzie la vreo rudă 
rănită, sau ceva de genul ăsta. 

— Ba nu, am protestat eu. Pustii vorbeau de un 
păianjen mare... 

— Ai înţeles totul anapoda, m-a luat ea peste picior. 
Spuneau: Un grup de indigeni se catära pe zid. Un grup 
de indigeni, nu un păianjen mare! Phii, va trebui să te 
consult la urechi! 

Eram încurcat, zdrobit, neştiind ce să spun. Chiar atât 
de mult deformasem dialogul înregistrat pe bandă? Am 
făcut o mişcare să mă reîntorc în birou, dar Gisele m-a 
apucat de mânecă. 

— Destul, s-a răstit ea. Se face noapte. Nu vreau să 
mă deplasez în întuneric. Trebuie să ne întoarcem la 
ambulanţă şi să ne închidem înăuntru. E clar că aceşti 
bieti oameni au fost masacrați de o bucată bună de 
vreme. De o săptămână, poate chiar de mai de mult, 
dacă ne luăm după nisipul care s-a aşternut. 

— Un grup de indigeni, a insistat Said. Exact aşa au 
spus. 

Nu mai ştiam pe cine să cred. Noaptea se strecura 
prin geamuri şi plaja se întuneca. 

— Au murit, a spus infirmiera. Sălbaticii i-au urmărit 
în pădure. Dacă avem timp să căutăm, le vom găsi 
cadavrele în tufişuri. 

Trebuia să plecăm. Am mai aruncat o privire spre 
copăcelul singuratic. Mi se părea că făceam o greşeală 
capitală, că explicaţia misterului se afla acolo, la 
îndemâna noastră, ca un avertisment solemn, şi că n- 
aveam dreptul să-l neglijăm. 

— Plecăm, a comandat Gisele. Nu vom fi la adăpost 
decât în interiorul ambulantei. 

Am coborât scara. Vântul mişca paginile revistelor de 


sub umbrela de soare. Casa pârâia în bătaia rafalelor. 
Am încercat să ascult glasul raţiunii. Eram mult prea 
nervos, prea impresionabil. De obicei îmi controlam mai 
bine „distanța critică”. In mod ciudat absenţa 
cadavrelor, a trupurilor torturate, mă îngrijora mai mult 
decât imaginea unui câmp de luptă. Războiul nu ne 
obişnuise cu impalpabilul. Aveam de-a face cu bombe, 
cu morţi, cu explozii, cu lucruri extrem de tangibile, cu 
materiale cărora nu le puteam pune în discuţie 
existenţa. Aici totul mi se părea mai complicat, mai 
puţin sigur. Şi chiar prin asta, în mod inexplicabil, cu 
mult mai ameninţător. Noaptea ne prindea din urmă, 
aşa că am ajuns la ambulanţă aproape alergând. 


CAPITOLUL VI 


Nu ne închisesem bine în ambulanţă, că am şi început 
să regret că părăsisem atât de repede casa. Neglijasem 
indicii preţioase. Eram sigur de asta. Ar fi trebuit să 
cercetăm hârtiile mai cu atenţie, să încercăm o 
reconstituire... 

In spatele vehiculului, Gisele şi Saïd desfăcuseră 
cuşetele care serveau la transportul bolnavilor şi se 
instalaseră pentru dormit. Eu mi-am luat locul în cabină, 
ascultând cum respiraţia lor devenea mai uşoară, 
pândind momentul în care vor fi cuprinşi de somn. 
Trebuia să mă întorc acolo, să reascult banda... dar la 
gândul ăsta simţeam cum mi se făcea pielea ca de găină. 
Nu voi avea niciodată curajul să reiau drumul spre plajă 
în întunericul total care domnea acum afară. Noaptea 
era prea întunecoasă, vegetaţia străbătută de strigăte 
imposibil de identificat. Nu eram un erou, şi totuşi ceva 
mă atrăgea afară. Nevoia de a şti înainte de a fi prea 
târziu... 

Am deschis, fără să fac zgomot, unul dintre 
compartimentele pentru medicamente, fixat în perete, şi 
am apucat pe pipăite un tub. L-am desfăcut, am luat o 
pastilă şi mi-am aşezat-o sub limbă, acolo de unde va 
trece direct în sânge în numai câteva minute. Produsul 
acţiona repede. Era o porcărie fabricată în laboratoarele 
armatei, un drog care anihila frica şi îţi provoca o stare 
de excitație capabilă să învingă toate inhibitiile. Se 
folosea foarte mult în tranşee cu ocazia luptelor corp la 
corp. Produsul te făcea să fii cuprins de un sentiment de 


invulnerabilitate. Săreai afară din transee, cu baioneta 
înainte, brusc convins că nu ţi se putea întâmpla nimic, 
că norocul te însoțea, şi te repezeai buimac, cu gândul 
doar la a te bate... 

Asupra unora produsul avea efecte secundare destul 
de neplăcute. Am văzut tipi alergând drept în mijlocul 
câmpului de mine şi izbucnind în râs, cuprinşi brusc de 
certitudinea că au un corp căruia nu i se poate aduce 
niciun prejudiciu. Alţii făceau crize halucinatorii şi 
cădeau în genunchi în mijlocul câmpului de luptă într-un 
fel de stare mistică. Cuprinşi de beatitudine, cu lacrimi 
în ochi, începeau să spună rugăciuni şi să intoneze 
cântece religioase, strigând că zăreau îngeri în fumul 
exploziilor. 

Nu testasem niciodată acest drog pe mine şi nu ştiam 
care e pragul de saturație dincolo de care voi cădea în 
delir, dar eram sigur că fără ajutorul acestei otrăvi nu 
voi avea niciodată curajul să deschid portiera şi să ies 
afară din vehicul. Pastila se dizolvă sub limbă şi îi 
simţeam gustul acid. Deja respiram mai uşor, iar 
angoasa care acum câteva clipe îmi apăsa pieptul 
începea să dispară. M-am uitat peste umăr. Gisele şi 
Said dormeau. Ambulanţa îi proteja ca un seif şi ştiau 
asta. Am mai aşteptat un minut. 

Acum mă simţeam bine şi o excitare ciudată punea 
stăpânire pe mine. O poftă de mişcare, o dorinţă de 
acţiune. Am tras zăvorul portierei şi m-am strecurat 
afară. Am rezistat reflexului de a-mi trezi colegii şi de a 
insista să mă însoţească. Eram ca un puşti dornic să 
înceapă un joc grozav. l-as fi zgâltâit putin pe Saïd si 
Gisèle si le-as fi soptit: 

„Veniţi! O să fie grozav! O să ne distrăm de minune!” 

Am rezistat acestei porniri şi m-am avântat în 
întuneric. Parcă aveam aripi la picioare. Întunericul nu 
mă mai speria deloc. Am luat de jos un băț si am lovit cu 
el în tufişuri ca să härtuiesc animalele. Îmi venea să râd 
şi să cânt: „V-am văzut! V-am văzut!”, aşa cum fac pustii 


când se joacă de-a v-aţi ascunselea. O parte din creierul 
meu rămânea lucidă şi îmi striga să disciplinez această 
euforie periculoasă care îmi anula spiritul critic. Pe la 
jumătatea drumului spre bungalou, mi-am dat seama că 
nu mai ştiam pentru ce ieşisem din maşină. Cu siguranţă 
ca să mă plimb. Era o noapte grozavă ca să priveşti cum 
aleargă iepurii... 

M-am oprit cu tălpile înfipte în noroi, încruntat, 
încercând să-mi amintesc. Exista o casă şi trebuia să mă 
duc acolo pentru un motiv oarecare. Luna era sus pe cer 
şi strălucea ca un giuvaer. Mă simţeam bine. Apa 
mlaştinii mi se părea perfectă pentru o baie la miezul 
nopţii. Mi-ar fi trebuit o fată şi câteva cutii de bere. Ne- 
am fi scăldat fără costume de baie. Aş fi întins pe mal o 
cuvertură mare şi aş fi pus un mic tranzistor să cânte o 
muzică mişto... 

Idiotule! îmi şoptea vocea raţiunii. Eşti în pericol! Nu 
zăbovi în mijlocul pădurii! Mergi înainte! Mişcă-ţi curul! 

Am pornit mai departe, luptând împotriva euforiei 
care îmi distorsiona percepțiile. Ăsta era marele pericol 
al produsului. Din extaz mistic puteai să cazi în 
halucinatiile cele mai smintite. Väzusem soldati 
împuşcând vaci sau aruncând grenade în veverite. Alţii 
alergau buimaci, cu corpul ciuruit de gloanţe, indiferenți 
la durere şi doborând sistematic orice fiinţă omenească 
care avusese ghinionul să intre în câmpul lor vizual: 
duşmani, dar şi femei, copii, bătrâni sau prunci abia 
născuţi. 

Era greu să controlezi efectele drogului, să deosebesti 
realul de imaginar. 

Ajunsesem la casă. Nu-mi era frică şi nimic din ce se 
afla în jurul meu nu mi se părea înspăimântător. Am 
intrat şi am răsucit întrerupătorul. În momentul în care 
a tâsnit lumina, mi s-a părut că un scaun încremenea în 
plină mişcare, ca un animal care se opreşte neclintit, în 
speranţa că va fi confundat cu decorul şi astfel va scăpa 
atenţiei vânătorului. Am mijit ochii. Unul dintre 


picioarele lui era îndoit în mod ciudat, ca un picior pe 
care te sprijini. 

Am hotărât să nu-i dau atenţie; trebuia să-mi canalizez 
imaginaţia, nu să cad pradă dezläntuirilor drogului. Am 
traversat repede salonul ca să ajung în birou. În spate 
auzeam nişte scrâşnete uşoare, de parcă un piciorong s- 
ar fi deplasat cu mişcări scurte pe nisipul care acoperea 
parchetul salonului. Un piciorong... Sau un scaun 
reluându-şi plimbarea? Căci un scaun probabil că ar fi 
avut aproape acelaşi mers ca un ibis sau ca un marabu! 

Mă cuprindea din nou euforia, şi pofta de râs, de a 
bufni în râs din orice. Tablourile de pe pereţi, 
fotografiile din rame, totul mi se părea caraghios. Aş fi 
fost tentat să mă opresc în camera de adolescent şi să 
admir mai de aproape machetele... 

Dar dincolo era biroul, şi magnetofonul tot acolo, 
aşezat pe sugativă. Am ascultat din nou banda. 

E un păianjen MARE DE TOT, spunea fetiţa. 

E cu neputinţă, ăsta nu poate să fie viu, repeta mama. 

Incă o dată, maşina îmi vorbea folosind acelaşi limbaj. 
Oare numai eu îl puteam înţelege? 

M-am aşezat în fotoliul mare de bambus şi am început 
să examinez toate dosarele stivuite pe birou. Îmi venea 
greu să mă concentrez asupra textelor, ale căror cuvinte 
tremurau şi se amestecau sub ochii mei. Drogul îmi 
altera percepţia culorilor şi albul paginilor era acum 
orbitor, dificil de suportat. 

Rapoartele nu dezvăluiau nimic interesant, doar 
statistici prognoze, flecăreli. În schimb, ultimul sertar 
era încuiat. Am luat un pumnal indigen, care probabil că 
folosea drept coupe-papier!* şi am încercat să sparg 
broasca. La a treia încercare s-a rupt lama, dar s-a 
deschis şi sertarul. Înăuntru nu era decât un dosar de 
carton roşu pe care stătea scris cu litere groase 
cuvântul: 


13 Cuţit pentru tăiat hârtie. 


KRUCIFIX 


Un val de adrenalină mi-a invadat arterele, 
accelerându-mi atât de tare ritmul cardiac, încât n-am 
mai văzut bine şi am început să mă sufoc. După ce 
efectele şocului s-au risipit, am deschis dosarul. 

Înăuntru nu se aflau decât trei foi codificate şi o 
ciornă cu câteva note. Se vedea bine că era o lucrare 
neterminată. Dar cui îi era destinată? Autorităţilor 
militare? Probabil că proprietarul bungaloului era si 
corespondentul vreunui serviciu de informaţii. 

Mi-am apropiat hârtia de ochi ca să descifrez ce era 
scris, dar cuvintele tremurau. Efortul m-a făcut să 
lăcrimez; albul acela era imposibil de suportat. Mi-ar fi 
trebuit nişte ochelari negri. Am reuşit totuşi să citesc 
câteva rânduri: 

... manifestări ciudate, pe care le-am pus la început pe 
seama noului îngrăşământ YXO-66. Se pare totuşi că 
fenomenele constatate nu se pot reduce la o simplă 
perturbare biologică a mediului. Legendele indigenilor 
acreditează ideea unei... 

Aici se terminau notele. Textul era plin de mâzgălituri 
şi de ştersături, de parcă cel care îl redactase îşi 
căutase îndelung cuvintele, încercând să formuleze în 
mod raţional ceva ce nu era raţional. Deodată am avut 
convingerea că nu terminase raportul de frică să nu fie 
considerat ticnit. Fără îndoială că amânase întruna 
trimiterea lui, reluându-l, apoi părăsindu-l, ezitând să 
continue o ipoteză care îl înspăimânta. 

În spatele uşii au răsunat nişte scrâşnituri precipitate 
şi furişe. M-am ridicat şi m-am dus să deschid uşa. 
„Dansează scaunele mi-am zis eu, absurd. N-ai de ce să 
intri în panică...” 

Când am ajuns în sufragerie am avut o impresie 
ciudată. Ceva nu era în regulă, dar nu reuşeam să aflu 
ce anume. 

Scaunele, mi-a şoptit vocea bunului-simt. La naiba! 


Vezi bine că scaunele de bambus nu mai sunt la locul 
lor! 

Am dat nepăsător din umeri. Era tot un efect al 
drogului. Trebuia să mă împotrivesc acestui gen de 
halucinaţii şi să nu cred în ele orice s-ar întâmpla. Dacă 
vedeam un înger aureolat de lumină traversând salonul, 
trebuia să-mi întorc ochii de la el şi să mă gândesc la 
altceva. Acesta era preţul cu care voi reuşi să revin cu 
picioarele pe pământ după ce acţiunea produsului va 
înceta. 

Dacă începeam să cred în tot ce-mi trecea prin faţa 
ochilor atunci eram numai bun pentru cămaşa de forţă. 
Trebuia să păstrez o distanţă critică şi să rămân sceptic. 
De altfel nu-mi era frică şi aveam mâinile perfect uscate. 
Dacă nu cedam fantasmelor, aveam să execut această 
misiune cu sângele rece al unui kamikaze. 

Am coborât privirea şi am văzut pe nisip urme uşoare 
de paşi. Urme pătrate... lăsate de picioarele scaunelor în 
cursul plimbării lor. 

„Merg în zigzag’, am constatat eu amuzat. Mi-am 
întors spatele. Dacă stăpânul casei era într-adevăr agent 
secret, atunci cu siguranţă că în casă există un emiţător. 
Un emiţător puternic, pe care trebuia să-l descopăr. 

Am urcat scara să inspectez podul. În momentul în 
care am pus mâna pe balustrada de acaju, am avut 
senzaţia că ating carnea moale a unui membru 
interminabil. Totul nu a durat decât o clipă dar lemnul a 
cedat sub presiune, dând dovadă de o elasticitate 
ciudată. 

„O trompă de elefant, mi-am zis eu imediat. Sau un 
boa constrictor perfect rectiliniu şi aşezat în echilibru pe 
un şir de balustrade...” 

Numai că era lemn, doar lemn, lustruit şi dat frumos 
cu ceară. Deodată am simţit podul apăsându-mi pe cap 
ca o pungă mare plină cu întuneric şi nu mai aveam 
deloc chef să continui ascensiunea. Am atins din nou 
balustrada, încercând s-o ciupesc cu răutate. Eram 


convins că se va încorda ca să n-o pot prinde cu 
degetele, ca nişte muşchi ascunşi sub acea suprafaţă 
nervurată. 

„Opreşte-te, am zis cu glas tare. O iei razna, eo 
balustradă de scară, o simplă balustradă de scară, iar tu 
eşti dopat. Întoarce-te la ambulanţă înainte de a începe 
să vezi miraje.” 

Krucifix... titlul citit pe coperta dosarului îmi umbla 
întruna prin minte. Un nume de cod... Dar la ce se 
referea? M-am dus din nou în seră, printre ghivecele 
sparte. Bonsaiul se afla tot în mijlocul bancului de lucru, 
înconjurat de micile unelte de grădinărit. M-am 
apropiat. În penumbră arăta mai mult ca niciodată ca un 
pitic vegetal, diform, cicatrizat anapoda, ale cărui 
membre se lipiseră la loc în ciuda bunului-simt. 

— Tu ştii ce s-a întâmplat! am zis eu printre dinţi. Tu 
ai văzut totul! Ai fost aici când s-a întâmplat... 

Apucasem instinctiv unul dintre cleştişorii de pe masă. 

— Ştii că am mijloace să te fac să vorbeşti? am zis eu 
rânjind prosteşte şi apropiind cleştişorul de o ramură. 

... Şİ ramura S-a tras înapoi. Cât se poate de clar. 
Chiar am auzit scârtâitul micului trunchi când planta s-a 
retras pentru a scăpa de ameninţare. 

„Fără panică, mi-am spus. Ai halucinaţii bătrâne, asta 
e tot. Drogul te face s-o iei razna. Intră în scenă efectele 
secundare. Keep coolt.” 

M-am aplecat spre el. Nu eram foarte sigur ce fel de 
pomişor era. Un cedru, un... Nu, nici pomeneală. Mai 
curând un soi curios cu trunchiul negru, cu scoarţa 
unsuroasă şi lucitoare, plină de vinişoare. O esenţă pe 
care nu o cunoşteam şi care îmi provoca un vag 
sentiment de dezgust. Am cedat impulsului şi am apucat 
foarfecele! Nu prea ştiu ce intentionam să fac. Să-i tai 
din frunze? Să-i distrug ramurile? Să-i retez trunchiul? 

În timp ce întindeam mâna am auzit nişte paşi repezi 
în spatele meu. Nu zgomotul unei agitatii omeneşti, nu. 


14 Păstrează-ţi calmul (engl.) (n. tr.). 


Ceva mai confuz şi mai amenintätor. Un zgomot de 
labe... Şi m-am gândit instinctiv la un crab, sau la un 
păianjen mare. În junglă auzisem păianjenii de pământ 
alergând pe pânza cortului în care eram culcat. Făceau 
aceiaşi sunet, un foşnet mătăsos şi precipitat. O... o 
cavalcadă păroasă. 

Un păianjen MARE DE TOI! spusese pustoaica 
înregistrată pe bandă. 

Nu mai îndrăzneam să mă întorc. Rămăsesem 
împietrit, cu ochii ţintă la pomişor, în timp ce paşii aceia 
înăbuşiţi se îndreptau spre mine. 

„Haide, mi-am zis eu. O să te întorci şi ai să vezi ceva 
oribil, asta e sigur, dar bagä-ti bine în cap că nu e real. 
Nu e decât un efect al drogului.” 

Mâna mi s-a crispat pe foarfece şi m-am întors în loc. 

Erau acolo, în pragul verandei. Unii pe podea, câţiva 
căţăraţi deja pe pereţi ca nişte insecte mari. Pomişori. 
Vreo zece. Toţi ieşiţi din ghivece şi folosindu-se de 
rădăcini ca de nişte picioruşe albicioase. 

— Aţi ieşit din ghivece, ai? am zis eu rânjind, 
străduindu-mă să mă ţin tare. Nimeni nu le-a spart, voi 
le-aţi distrus încercând să fugiţi. Voi... 

În momentul în care pronuntam aceste cuvinte m-am 
simţit idiot. Vorbeam cu nişte plante care probabil că nu 
existau decât în imaginaţia mea! Mintea începea să-mi 
deraieze. Pomişorii alergau pe tavan, deplasându-se 
deasupra capului meu. 

Îşi vor da drumul în părul tău, imbecilule! Mişcă-te! 
Mişcă-te odată! mi-am zis eu, făcând un pas într-o parte. 

Totuşi aş fi vrut să-i ignor, să fiu stăpân pe iluzie. 
Eram convins că uitându-mă ţintă la ei mai multă vreme 
voi reuşi să-i fac să dispară. Era destul să mă uit direct 
la ei şi... 

Dar zgomotul rădăcinilor (al labelor lor) care luau cu 
asalt zidurile îmi zbârlea părul de pe ceafă. Pe bancul de 
lucru, copacul-pitic se agita ca să iasă din ghiveci. li 
auzeam rădăcinile care zgâriau pereţii vasului sub 


humus. M-am deplasat repede spre ieşire. Prin urmare 
asta văzuseră copiii! Asa se explica exclamatia femeii: 
ăsta nu poate să fie viu! 

Chiar în timp ce construiam această teorie, partea 
neatinsă a creierului meu se revolta. 

„Delirezi, îmi şoptea ea. Îţi orchestrezi mirajele ca sã- 
ti dai apă la moară. Nimic din toate astea nu există. 
Revino-ti şi totul va dispărea.” 

Dar aveam chef să mai întârzii. M-am năpustit pe 
culoar şi am trântit uşa în urma mea, închizând copăceii 
în seră. 

Tremuram uşor şi aveam palmele ude de transpiratie. 
Efectul drogului se estompa. Simteam nevoia să beau 
ceva. Am mers clătinându-mă până în salon şi am 
scotocit în bar. Am luat o sticlă de vodcă şi am destupat- 
o. Ştiam că era o prostie, pentru că alcoolul amplifica 
efectul drogului şi îmi umplea capul cu o adevărată 
efervescenţă de halucinaţii, dar nu mă puteam abtine. 
Am băut direct din sticlă. 

Scaunele îşi schimbaseră din nou locul. Adunate într- 
un colţ al încăperii, păreau că se hotărâseră să 
comploteze. 

M-am trântit pe o canapea de piele. Și deodată mi-am 
dat seama că toată casa era din lemn. Era un bungalou 
făcut din lemn. Pereţii, şarpanta, parchetul, mobila... 
toate fuseseră făcute dintr-un lemn căruia nu reuşeam 
să-i determin originea. Or acest lemn era al unui copac, 
al mai multor copaci, chiar al unei păduri, şi... 

Şi ce? Habar n-aveam ce încercam să dovedesc. Pe 
scară s-a auzit un zgomot surd, ca şi cum ar fi căzut 
ceva. Apoi am perceput ecoul unui târşâit, făcând să 
scârtâie nisipul care acoperea podeaua de parcă... de 
parcă un şarpe s-ar fi deplasat într-un vivariu. Un şarpe 
mare care se târa izbind plintele cu coada. 

Dar în casă nu era niciun şarpe. 

Nu era niciun şarpe, dar era o rampă de scară. O 
rampă cu o consistenţă ciudată, moale, elastică... Se 


desprinsese din locaşul ei şi se târa pe culoar venind să 
mă sugrume. Avea să se strecoare în încăpere, avea să 
se încolăcească în jurul pieptului şi o să mă strângă, o să 
mă strângă, până când cuşca toracică o să mi se spargă, 
până când oasele coastelor or să-mi intre în plămâni ca 
nişte furculite. 

O rampă de scară vie. 

Şi ăsta nu era decât începutul. Treptat, întreaga casă 
avea să recapete viaţă. Scaunele se deplasau cu paşi 
mici, copăceii alergau pe tavan... Peste o oră, 
scândurelele parchetului se vor dezlipi şi vor începe să 
mişune ca un cuib de şerpi. 

„Efectul drogului, repeta mecanic creierul meu. 
Efectul drogului. “ 

Dar nu reuşeam să mă ridic. Drogul şi alcoolul mă 
ţineau prizonier pe canapea, cu fundul mai greu decât 
un lingou de fontă. 

Parcă aveam în picioare bocanci de scafandru... şi 
lucrul acela se deplasa pe culoar, scârtâind nisipul. O 
rampă, o rampă pe care o crezusem de lemn, şi care 
avea să mă facă bucățele. Casa asta era o capcană. Dacă 
aş fi înfipt un cuţit în lemnul pereţilor as fi văzut tâsnind 
seva. Lemnul era viu, elastic, suplu. Recăpăta viaţă la 
anumite ore din noapte. Fusese mutilat, dar avea în el 
un fel de supravieţuire tenace şi... 

— DESTUL! 

Urlasem din toată puterea coardelor mele vocale. Am 
aruncat sticla, m-am smuls din strânsoarea canapelei şi 
am alergat spre ieşire. M-am împiedicat pe trepte şi m- 
am rostogolit pe scară trezindu-mă cu capul în nisip. Am 
mers mai departe în patru labe apoi m-am ridicat şi am 
luat-o la fugă de-a lungul țărmului cât am putut de 
repede. 

La o sută de metri de bungalou, mi-am stropit faţa cu 
puţină apă de mare. Eram terorizat la culme, convins că 
acea casă se târa pe plajă după mine, asemenea unei 
broaşte țestoase enorme, şi că nu se va opri până când 


n-o să mă prindă din urmă. 


Pe drumul spre ambulanţă mi-am regăsit calmul. 
Eram conştient că cedasem unor halucinaţii şi că 
intrasem în panică în modul cel mai stupid. Drogul 
pusese stăpânire pe spaimele mele latente pentru a 
construi un scenariu de groază, a cărui imbecilitate 
acum îmi sărea în ochi. j 

Ăsta era pericolul unui astfel de produs. În funcție de 
predispozitiile mentale ale momentului se clădea un vis 
frumos sau un coşmar. Unii soldaţi mi-au mărturisit că, 
după ce au depăşit stadiul primei euforii, li s-a întâmplat 
să vadă apărând în faţa lor inamici uriaşi sau tancuri 
mari ca nişte case. M-am gândit la căpitanul Hassler, 
care se crezuse călcat în picioare de monştri. Când 
abuzai de porcării psihotrope ajungeai să nu mai 
deosebeşti visul de realitate. Am hotărât să nu vorbesc 
nimănui de halucinatiile cărora le căzusem victimă si 
chiar să uit cât mai repede acest episod. 

M-am strecurat în ambulanţă. Gisele şi Said dormeau 
netulburati, prin urmare nu băgaseră de seamă absenţa 
mea. Am hotărât să iau un somnifer uşor şi să-i urmez în 
inconştienţă. 

Îmi repetam că nu se întâmplase nimic. Nu trebuia să 
mă mai gândesc niciodată la asta. 

Niciodată. Pe moment eram convins că alesesem 
soluţia cea bună. 


CAPITOLUL VII 


A doua zi m-am trezit cumplit de mahmur şi, timp de 
aproape un sfert de oră, lumea mi-a apărut total lipsită 
de culori. Totul era de un cenuşiu-uniform şi aveam 
capul plin de sunete ciudate. O muscă s-a aşezat pe 
parbriz bâzâind, iar mie mi s-a părut că o aud cântând 
cu o voce subtiricä. Si am recunoscut perfect marea arie 
din Carmen. 

Mi-am frecat faţa. Iluzia a dispărut. Nu era decât o 
muscă mare şi dezgustătoare care bâzâia prosteşte. 

Gisele pregătea cafeaua. Am băut-o în tăcere, mai 
hotărât ca niciodată să nu suflu o vorbă despre escapada 
mea nocturnă. De altfel nu mai rămăsesem decât cu 
nişte amintiri destul de vagi despre ce se petrecuse în 
casa de pe plajă, şi nu tineam deloc să le reînvii. 

Am golit ibricul de cafea şi am încercat să găsim o 
linie de conduită pentru ziua în curs. Am hotărât să 
amânăm cu douăzeci şi patru de ore deschiderea bărcii 
pneumatice şi să continuăm explorarea malului. 

Am pornit din nou la drum, cu viteză moderată. Jungla 
era la fel de tăcută, iar aerul saturat de umiditate şi 
împânzit de insecte care năclăiau parbrizul. 


Satul indian s-a ivit din spatele unei fortificaţii din 
bambus. 

Era format în mare parte din colibe, dar mai exista şi 
o cabană comună lungă, cu acoperiş din pământ uscat. 
Câteva construcţii din ramuri încrucişate - care fuseseră 


cocotate pe piloni - dominau mlaştina. Erau legate unele 
de altele prin pasarele de liane. In mijlocul satului, 
tăciunii unui foc fuseseră stinşi. Un câine se învârtea în 
cerc, gemând înăbuşit. Când ne-a văzut, a luat-o la fugă. 
Nu era nici tipenie de om. 

— Ori s-au ascuns, ori au fugit, a spus Gisele. 
Coborâm? 

M-am strâmbat, dar nu exista alt mod de a culege 
informaţii. Said a scos dintr-o ladă căşti şi veste 
antiglonţ. Vestele coborau până jos pe coapse, 
protejându-ne părţile genitale, dar fiecare cântărea şase 
kilograme. În zăpuşeala de afară, purtatul lor avea să se 
dovedească foarte repede o adevărată tortură. 

Am coborât. În sat, nicio mişcare. Transpiram 
abundent sub cască. Vântul împrăştia cenuşa focului. 
Câinele a revenit, a schelălăit dureros şi a început să 
tremure pe picioare. Se vedea clar că era înspăimântat. 
Mai văzuse soldaţi? 

Satul pustiu îmi aducea în memorie amintiri 
neplăcute. Probabil că paraşutiştii ne-o luaseră înainte, 
intraseră prin surprindere în colibe şi mitraliaseră tot ce 
avea formă omenească. Asta făcea parte din ritualul 
expedițiilor de pedeapsă. M-am aplecat să arunc o 
privire în prima colibă. Era un fel de sferă construită 
foarte abil din bambus si liane împletite, partea de 
deasupra fiind acoperită cu argilă. Inäuntru, întins pe o 
rogojină un cuplu dormea cu mâinile pe burtă. Nişte 
bătrânei cu pielea galbenă. Chiar mai înainte de a-i 
atinge am ştiut că erau morţi. 

M-am dus imediat la cea de a doua colibă. De data 
asta am descoperit o femeie şi o fetiţă, ghemuite una în 
alta, cu trupurile reci, moarte şi ele. 

— Toate colibele sunt pline de cadavre, mi-a şoptit 
Said. Tot satul a fost distrus. 

Mi-am continuat inspecția. Era adevărat că erau 
morţi. Cei mai multi lungiti pe rogojini, câţiva, în 
hamace. Fuseseră ucişi în somn, în momentul în care se 


aşteptau cel mai puţin. Totuşi niciun cadavru nu purta 
urmele unei răni de glonţ. Fuseseră omorâţi dar nu cu 
un pistol-mitralieră. 

M-am hotărât, în sfârşit, să intru într-o cabană. Acolo, 
o femeie tânără şi frumoasă se odihnea pe o rogojină din 
fibre împletite. Era goală, şi avea corpul plin de tatuaje 
rituale cu desene complicate. Mi-am luat lanterna şi i- 
am luminat faţa. Am remarcat imediat vânătaia de la 
gură, de parcă ar fi fost muşcată cu o mare violenţă. 
Imediat m-am gândit la viol. Pe sol şi pe rogojină erau 
urme de mâl. Îmi imaginam un comando venind dinspre 
mlaştină infiltrându-se în sat şi folosindu-se de 
întunericul nopţii pentru a-i suprima locuitorii. Totuşi nu 
fusese nici sugrumată, nici nu i se tăiase gâtul. M-am 
retras cu prudenţă. Muştele bâzâiau în colibă dar încă 
niciuna nu se asezase pe cadavru, de parcă le-ar fi 
împiedicat ceva. 

— Treizeci de morţi, a murmurat Said in momentul în 
care ieşeam din colibă. Nu s-a tras nici măcar un singur 
foc de armă. 

— Niciunul? 

— Niciunul. 

— Nicio rană de glonţ, a confirmat Gisele. Asta nu-mi 
place deloc. Ştii la ce mă gândesc? 

Am dat din cap. 

— Da. Au fost gazati. Asta vrei să spui? 

— Da. Le-ai văzut gura? Tumefiată. O umflătură de jur 
împrejurul buzelor, cu decolorarea pielii. 

Am încercat să-mi imaginez cum se întâmplase. Un 
comando de luptători îmbrăcaţi în costume de scafandru 
ieşiseră din apa mlastinii, purtând cu ei spray-uri cu un 
gaz fulgerător. Se deplasaseră ca nişte umbre, mergând 
din colibă în colibă, proiectând în fiecare dintre ele un 
jet de gaz mortal. O operaţiune silenţioasă redutabilă si 
teribil de rapidă. Era un scenariu cât se poate de 
plauzibil. 

Totuşi, ceva nu se potrivea. Câinele... Era câinele 


tribului. Băieţii din grupul de comando l-ar fi suprimat 
primul, mai înainte de a da alarma. Numai că el trăia, de 
parcă nimeni nu s-ar fi sinchisit de prezenţa lui. Cine 
omoară oameni, omoară şi câini. Un atac cu gaze nu l-ar 
fi cruțat. Exista aici o incoerentä pe care nu reuşeam s-o 
interpretez corect. I-am spus şi infirmierei. De parcă ar 
fi vrut să-mi întărească ipoteza, câinele a înaintat cu 
paşi mărunți, în direcţia noastră. Tremura întruna. M- 
am gândit la câinele de la bungaloul de pe plajă, care şi 
el îşi rupsese zgarda ca să fugă. 

— Nu poate să fie decât o substanţă chimică, a hotărât 
Gisele. Să ne punem măştile, e mai prudent. 

Şi a desfăcut tubul de metal care îi atârna la şold ca 
să scoată masca filtrantă ce făcea parte din 
echipamentul nostru de campanie. Cel mai frecvent o 
foloseam împotriva mirosurilor de putrefacție atunci 
când deveneau insuportabile, dar şi, uneori, când 
suspectam că se folosise o armă chimică. 

Mi-am pus masca. Aveam impresia că îmi lipesc pe 
faţă o piele de broască ţestoasă moartă. Era prea cald 
pentru acest gen de deghizare. 

— Am găsit urme de mâl, a spus Saïd. Vin din mlaştină 
şi se îndreaptă spre colibe. 

M-am aplecat. Era greu să stabilesti natura 
amprentelor pe solul mocirlos, dar se zăreau nişte pete 
de argilă verde, mai proaspătă. 

— Un comando, a spus Gisele. Ştii foarte bine cum 
procedează băieţii din plutoanele acvatice de asalt. Se 
potriveşte perfect cu felul lor de a acţiona. Cu siguranţă 
că e vorba de un sat de rebeli. 

Un sat de rebeli în care oamenii dormeau fără arme şi 
unde nu se puneau santinele? 

M-am aplecat ca să intru într-o altă colibă. O femeie 
însărcinată stătea lungită pe spate, cu gura lovită şi 
buzele despicate. Încă o dată mi-am zis „de parcă ar fi 
fost sărutată cu forţa”. I-am examinat pielea. Prezenta 
urme de mâl sau de argilă pe umeri şi pe braţe, de care 


probabil că fusese ţinută pentru a fi imobilizată. 

— Haide, mi-a zis Gisèle, citindu-mi parcă gândurile. 
Sunt nişte sălbatici care nu se spală în fiecare zi. 
Urmele astea poate că sunt vechi. Dacă a fost gazată nu 
mai era nevoie să o atingă. 

Membrele-i erau rigide, dar când i-am atins coapsa 
din burta moartei s-a auzit un clipocit ciudat. 

— La naiba! am murmurat eu. Nu e însărcinată... e 
plină de apă. 

— Ba nu, m-a repezit Gisele agasată. Sunt gazele de 
putrefacție, ştii bine că într-un astfel de climat totul se 
derulează foarte repede. 

Nu eram convins. Am deschis trusa şi am luat un 
bisturiu. Voiam să descleştez maxilarele cadavrului 
pentru a examina aspectul limbii şi al gâtului. Dacă 
sărmana femeie fusese într-adevăr gazată, atunci 
decolorarea mucoaselor ar fi fost evidentă. 

— Nu înţeleg de ce te încăpăţânezi, a spus Gisèle 
mirată. La naiba, la urma urmei sunt duşmanii noştri! S- 
ar zice că vrei să prinzi pe cineva cu mâţa în sac. Dacă 
au fost omorâţi înseamnă că a existat un motiv. Nu e 
treaba noastră să ne băgăm nasul aici. 

Nici eu însumi nu-mi dădeam seama de ce eram brusc 
atât de bănuitor, dar trebuia să ştiu. Am strecurat lama 
de oţel între buzele umflate şi am apăsat ca să desfac 
menghina maxilarelor. În clipa în care gura se 
deschidea, ceva a sărit din gâtul cadavrului şi a căzut pe 
genunchii infirmierei, care a scos un strigăt strident. 

La început am crezut că e limba moartei, apoi mi-am 
dat seama că era un peştişor cenuşiu care se zvârcolea 
în spasmele asfixiei. 

Gisele l-a măturat dezgustată cu dosul mâinii. 

— Un peşte, am şuierat eu. Avea un peşte viu în gură! 

— Oh! La dracu’! a exclamat Gisele suspinând. Asta e 
o glumă de-a puşlamalelor ălora din grupurile de 
comando! Ştii bine că le place să-şi semneze acţiunile cu 
câte un gag macabru! 


Ştiam. Acele mici gäselnite respingătoare făceau 
parte din arsenalul războiului psihologic. Trebuia să 
frapezi imaginaţia inamicului, să-i inspiri treptat o 
groază aproape superstiţioasă. 

Am părăsit coliba dezgustat. In locuinţa vecină s-a 
produs acelaşi lucru oribil. Din gura deschisă a 
cadavrului a tâsnit din nou un peşte, care a murit pe 
rogojină, zbătându-şi coada cu disperare. 

— E scârbos, a conchis Said. Morţii nu trebuie 
batjocoriti. 

Dar nimeni nu i-a răspuns. Am căutat zadarnic arme, 
n-am găsit nimic. Fuseseră luate de cei din grupurile de 
comando? Nu, era o prostie, s-ar fi mulţumit să le 
distrugă. Satul acela de rebeli dezarmati mă sâcâia la 
culme. Am mers printre colibe. Gisele îşi pusese 
mănuşile de cauciuc. Trebuia să ne ferim de substanţe 
chimice. Unele acționau cu întârziere, prin impregnare 
cutanată. Nu eram deloc în apele mele. Priveam în jur, 
neputându-mă împiedica să mă gândesc că în fiecare 
colibă se afla un cadavru cu un peşte în gură, un peşte 
viu. 

Am ajuns la marginea satului. Acolo pădurea fusese în 
parte defrişată. Din pământ ieşeau rădăcini, iar multi 
copaci fuseseră tăiaţi în bucăţi mari. In mijlocul 
şantierului stationa un buldozer. Vegetaţia începuse să 
acopere plăcuţele senilelor. 

— Hei! a exclamat Said. Ia uitaţi-vă la asta! 

Arăta cu degetul în direcţia unui fel de altar primitiv 
înălţat la liziera pădurii devastate. Fuseseră ridicate 
ruguri, care probabil că răspândiseră un miros cumplit, 
dar din care acum nu mai rămăseseră decât câteva 
mormane de crengi carbonizate. Peste tot se puteau 
vedea figurine din liane împletite, evocând mandragore 
sau pomişori... 

În găurile lăsate de trunchiurile scoase din pământ cu 
ajutorul buldozerului, fuseseră plantați copii... Da, 
plantați, nu găsesc alt cuvânt. Erau bägati în pământ 


până la piept şi se vedea foarte bine că după aceea 
fiecare excavatie fusese umplută cu argilă, pe care 
căldura rugurilor o întărise. Numai capul şi umerii 
copiilor ieşeau afară din solul care îi ţinea prizonieri. 
Gisele s-a lăsat în genunchi. Niciunul dintre copii nu mai 
dădea vreun semn de viaţă. Aveau bărbia în piept, ochii 
închişi, nu gemeau şi nici nu tremurau. Erau negri de 
fum. 

— Au murit. Probabil de foame şi de sete. Sunt aici de 
câteva zile. S-ar zice că e un fel de sacrificiu. 

M-am uitat la pădurea tăiată. Trunchiurile smulse 
lăsaseră zeci de cratere în sol. Terenul devastat părea 
că fusese bombardat de artilerie. 

— Hei! a strigat Said. Poate că aveau de gând să 
planteze câte un copil în fiecare gaură. 

— Dar pentru ce? a întrebat Gisele. 

— Pentru a înlocui copacii, am zis eu fără să mă 
gândesc. Un mod de despăgubire oferit pădurii. 

— E o prostie, a decretat infirmiera. 

Evitam să privim copiii pe jumătate îngropaţi. Eu 
continuam să cred că indigenii avuseseră de gând să 
umple cu un număr egal de sacrificii craterele deschise 
în sol de maşinile coloniştilor. 

— Nişte sălbatici, a spus cu indignare Said. Ăştia sunt 
cu adevărat nişte sălbatici. 

Cruzimea ritualului survenea la tanc ca să ne facă să 
uităm excesele celor din grupul de comando, ca să ne 
redea conştiinţa zguduită cu o clipă în urmă. Dar de ce 
simţiseră nevoia indigenii să plătească tribut pădurii 
distruse? Pentru că o venerau? Să fi fost vorba de un loc 
sacru, tabu? În faţa marii nepăsări a albilor, indigenii 
hotărâseră să repare ofensa oferindu-se ei înşişi drept 
holocaust... Poate că distrugând un sanctuar, albii 
declanşaseră un război sfânt? 

— Veniti, a ordonat Gisele. E ceva acolo. Un fel de zid. 

A trebuit să mergem în zigzag printre gropile lăsate 
de copacii smulşi. Trunchiurile doborâte, deşi tăiate în 


bucăţi, mi s-au părut enorme, seculare chiar. Te duceau 
cu gândul la coloanele unui templu acoperit cu scoarță. 
Probabil că aceia care lucraseră acolo întâmpinaseră 
greutăţi de necrezut în extragerea lor din pământ. Fără 
îndoială că se folosise dinamită. 

Buldozerul ruginise, iar pe scaunul conducătorului 
crescuse muşchi. Prin urmare şantierul fusese închis de 
câteva săptămâni, poate chiar de câteva luni. Dând ocol 
gropilor, îmi imaginam luminişul plin de copii bägati în 
sol până la umeri, închişi într-o gangă de pământ ars. 

— E zidul de incintă al cimitirului, a zis deodată Said, 
care se urcase pe o grămadă de pietre. E cimitirul 
coloniştilor. 

Am luat-o de-a lungul lui până la poarta de fier. 
Umiditatea junglei trimisese muschiul şi lianele la asalt 
şi zidul prezenta deja aspectul unei epave acoperite cu 
concretiuni. Poarta de fier era complet roasă de rugină. 
Într-un fel destul de caraghios, o placă de marmură 
anunţa orele când se deschidea şi se închidea cimitirul. 
Dar pădurii nu-i păsa de frontierele şi de interdicțiile 
stabilite de albi, rădăcinile ei dislocaseră pietrele 
incintei şi lianele se încolăciseră în jurul porţii de fier 
făcând-o să nu mai poată fi mişcată. A trebuit să sărim 
peste ea. Când am ajuns sus, deasupra porţii, 
spectacolul din faţa ochilor mi-a tăiat răsuflarea. Nişte 
copaci... 

Nişte copaci care crescuseră împotriva bunului-simt, 
răsturnând geografia stabilită de oameni. Răsăriseră din 
sol chiar în mijlocul mormintelor şi al mausoleelor, 
spărgând dalele de marmură şi pietrele funerare. 
leşiseră din adâncul pământului cu o forţă îndârjită pe 
care niciun obstacol nu o putuse împiedica. Crescuseră 
chiar în mijlocul mormintelor, prinzând sicriele în 
reţeaua  crengilor... apoi continuaseră să crească, 
ridicând în sus dalele, desprinzându-le, pentru a ieşi în 
sfârşit în aer liber şi a-şi continua dezvoltarea în plin 
soare. 


Copacii erau enormi şi noduroşi, cu o scoarță neagră. 
Se înălţau majestuoşi în mijlocul stelelor funerare 
sparte, a îngerilor de piatră făcuţi bucățele, a 
mausoleelor distruse. Cei mai mulţi ţineau între crengile 
lor un sicriu desfăcut, dislocat, străpuns. Sicriul întâlnit 
pe traiectoria lor şi pe care îl ridicaseră în aer 
smulgându-l din pământ. Violaseră pacea cimitirului 
tâsnind din adâncuri, expropriindu-i pe cei care 
avuseseră înfumurarea să caute acolo odihna veşnică. Ei 
erau stăpânii solului, singurii stăpâni ai pădurii, şi 
arătaseră acest lucru... 

M-am scuturat, dar viziunea nu a dispărut. Nu era 
vorba de o halucinație. Copacii distruseseră cimitirul 
coloniştilor, fără să crute niciun mormânt. Era un fel de 
bombardament inversat, un bombardament venit din 
centrul Pământului. În mijlocul împletiturii de crengi, 
sicriele se legănau asemenea unor cuiburi sinistre, şi 
mânerele lor aurii luceau în lumina soarelui. 

— Măiculiţă! a exclamat Said. Ce s-a întâmplat? 

Gisele clipea, nevenindu-i să creadă. Mi se părea că îi 
aud rotitele creierului învârtindu-se cu mare viteză 
pentru a construi o explicaţie raţională. 

— De asta... a zis, în sfârşit. Buldozerele, trunchiurile 
smulse... De asta voiau să se debaraseze de copaci. 
Pentru că începuseră să crească aiurea. 

Dar explicaţia ei nu lămurea nimic. Copacii care se 
înălţau în faţa noastră erau destul de groşi ca să aibă 
două secole şi, lucru sigur, niciunul dintre acele 
morminte nu era atât de vechi. 

Mi-am dat drumul să cad de cealaltă parte a zidului şi 
am păşit pe aleea cu pietriş. Coloniştii încercaseră să 
constituie în acel colţ pierdut de junglă un cimitir tipic 
european, dar şopârlele care alergau aici printre 
crăpăturile dalelor erau mari ca nişte pisici. Se uitau la 
mine, agitând în direcţia mea limbile despicate. Am 
făcut un efort să nu le bag în seamă şi am parcurs 
repede cu privirea stelele funerare. Toate datele gravate 


erau relativ recente. Cele mai vechi datau de 
cincisprezece ani. Mă sufocam cu masca pe figură. 
Nemairezistând, mi-am smuls-o cu o mişcare bruscă. 

Am ridicat încet privirea spre unul dintre copacii care 
prinseseră rădăcini în mijlocul unui mausoleu de 
marmură albă, asupra căruia vegheau patru îngeri 
înarmaţi cu spade şi scuturi. Placa funerară indica faptul 
că răposatul fusese îngropat în urmă cu cinci ani. Sicriul 
fusese pur şi simplu smuls din pământ de copacul care 
crescuse din fundul gropii. Acum se legăna la zece metri 
deasupra capului meu, iar unele ramuri îl străpunseseră 
dintr-o parte în alta. Nu aveam mari cunoştinţe în 
materie de botanică, dar eram gata să pun prinsoare că 
niciun copac nu putea să ajungă atât de înalt şi de gros 
în numai cinci ani! 

Deodată mi-a răsunat în cap un cuvânt, un cuvânt 
ciudat, citit în ajun pe coperta unui dosar: Krucifix... 

Un nume de cod. Dar la ce se referea? Am încercat să- 
mi amintesc conţinutul micilor foi parcurse în confuzia 
pricinuită de drog. Era vorba de un anumit 
îngrășământ... De un îngrăşământ si de încă altceva, de 
o ameninţare despre care nu mai aveam decât o 
amintire confuză. 

Era oare posibil ca o substanţă chimică prost 
controlată să fi provocat creşterea accelerată a unei 
părţi din floră? 

Vântul a făcut să tremure crengile, şi unul dintre 
sicrie s-a mişcat cu un zgomot înăbuşit. M-am gândit la 
cadavrele hâtânate atunci când vântul se pornea să bată 
mai tare... Şi dacă s-ar desface capacul pe neaşteptate... 
lar cel din cutia de lemn ar cădea brusc în gol... Şi 
dacă... 

Dar astea erau nişte imagini grosolane de film de 
groază. Nişte înfăţişări improbabile. Totuşi m-am tras 
înapoi, cu ochii ţintă la sicriul înfipt într-o ramură 
principală, la zece metri deasupra mea. 

— Ce e? m-a întrebat Gisele, care rămăsese cätäratä 


pe zid. 

— Ce să fie? am strigat eu. Acest soi de baobab a 
crescut în cinci ani, e tot ce pot să spun. Nu m-aş 
hazarda să fac vreun comentariu. 

Infirmiera se strâmbă nemulțumită. 

— În cinci ani sau în o sută, asta nu e treaba noastră, 
a conchis ea. Nu ne aflăm aici ca să construim ipoteze 
despre ce se întâmplă în Tamata. Noi trebuie să 
strângem răniţi şi să asigurăm un mormânt decent celor 
morţi, asta e tot. 

— Mda, aprobă Said. După părerea mea, am ajuns 
deja prea departe de ambulanţă. Trebuie să ne 
cărăbănim. 

Am lovit cu piciorul în poarta de fier până când am 
deschis-o şi am părăsit cimitirul. La urma urmelor nu 
eram plătit ca să gândesc. 

Am făcut cale întoarsă în tăcere. Cu masca lăsată pe 
piept am tras cu ochiul la Gisele. Era bosumflată, avea 
buzele strânse şi faţa ei era mai severă ca niciodată. Am 
încercat zadarnic să mi-o închipui în viaţa dinainte, 
vulnerabilă, umană.  Plânsese vreodată?  Avusese 
necazuri în dragoste? În războaie femeile simțeau 
totdeauna nevoie să se arate mai dure decât bărbaţii. 
Mi-a venit să-i spun: „Recunoaşte! Recunoaşte odată că 
ţi-e frică! Nu te mai preface că eşti stăpână pe situaţie!” 

Dar a scos o ţigară dintr-o cutiuţă de metal şi a 
strecurat-o între buze fără s-o aprindă. Mi s-a părut că 
ţigara tremura uşor. 

— Ştiţi ce înseamnă asta? a zis ea cu voce înăbușită. 
Până acum n-am găsit pe nimeni în partea asta a insulei. 
Dacă până la apusul soarelui nu stabilim niciun contact, 
atunci va trebui să traversăm mlaştina. 

N-am protestat. Eram prizonierii unei proceduri care 
nu permitea excepţii. 

Am patrulat fără să întâlnim altceva decât un câine 
bezmetic cu gâtul plin de sânge, care se învârtea în cerc 
prin tufişuri. În disperare de cauză, ne-am întors la 


punctul de plecare. Se lăsa seara. 


CAPITOLUL VIII 


Cum e uşor de bănuit, am dormit foarte prost. De 
câteva ori m-am trezit tresărind, lovindu-mă cu coastele 
de volan. Luna lumina rotocoalele de ceaţă care 
acoperea mlaştina, populând aerul cu forme fantastice 
ce se alungeau amenințătoare. Flăcărui zburdalnice 
dansau în depărtare, licărind printre trestii ca nişte 
neliniştitoare focuri verzi. Nămolul părea frământat de 
neîncetate emanatii gazoase ce explodau la suprafaţă 
într-un vacarm de vânturi gargantueşti. Mă foiam pe 
scaun aşa cum făcea şi Said pe patul lui de campanie. 
Numai Gisèle avea un somn liniştit. Mintea ei 
pragmatică părea total impermeabilă la fantasmagoriile 
provocate de singurătate. Aş fi vrut să am şi eu puţin din 
seninătatea ei, să am şi eu acel somn de copil cuminte 
cu vise inofensive. 

Până la urmă capul mi s-a înclinat, bărbia mi-a căzut 
în piept şi am adormit... Imediat a reînceput coşmarul. 
Ceva mişuna prin mlaştină, nişte animale cauciucate, 
având tentacule şi mai multe guri. Înotau în tăcere, 
apropiindu-se de mal, înfăşurându-şi pseudopodele în 
jurul ambulantei, trăgându-ne încet spre mlaştină. Aş fi 
vrut să mă trezesc, dar visul mă învăluia cu placenta lui 
indestructibilă. Mă simţeam scufundându-mă în apele 
acelea fetide şi vedeam boturile acelor creaturi ale 
noroiului lipindu-se pe parbriz. Un mucus pestilential 
invada treptat vehiculul, pătrunzând prin toate 
deschizăturile. Probabil că am tipat, căci Said s-a ridicat 
să mă scuture. 


— Visati, şefule, a murmurat el drept scuză. Nu e bine 
să visezi prea mult, asta îţi uzează inima şi capul. 

Părea sincer îngrijorat. Pentru prima dată am început 
să regret universul absurd al tranşeelor. Ca să nu rămân 
inactiv, am aprins farurile şi reflectorul mobil fixat pe 
acoperiş. Fasciculele gălbui au scotocit ceața fără să 
descopere nimic anormal. Tabăra era tot pustie şi vântul 
pătrundea în micile corturi kaki, făcându-le să tremure 
ca nişte animale rebegite. 

— Du-te la culcare, am soptit eu. Mâine o să avem o 
grămadă de treabă. Va trebui să umflăm barca 
pneumatică şi să transportăm materialul. 

Brancardierul şi-a scărpinat cu mirare sprânceana. 

— Spuneti-mi, sefule, a murmurat el. Unde credeţi că 
au dispărut băieţii care au debarcat aici? Şi de ce nu se 
aude nimic? De obicei se văd lumini la orizont şi bubuie 
din toate părţile. 

Nu ştiam ce să-i spun. A înţeles, a suspinat şi a plecat 
să se întindă din nou. Am atipit iar. Si monstrii s-au 
întors. De data asta mediul lor era ceața. Erau nişte 
ectoplasme capabile să se strecoare prin cel mai mic 
orificiu. Un fel de fum periculos care ţi se infiltra în 
gură, în plămâni pentru a-i distruge din interior. Il 
vedeam pe Said dilatându-se, umflându-se ca un balon în 
timp ce fiinţele cetii îi pătrundeau în măruntaie. Se 
umfla, se umfla, şi pielea îi devenea translucidă, scoțând 
la iveală circuitul venelor. Eu însumi mă simţeam 
umplut de o greutate ciudată, stomacul mi se dilata, 
pieptul îmi colcăia de bule... 

M-am lovit din nou de volan şi mi-am trecut mâna 
peste faţă ca să mă debarasez de imaginile care păreau 
lipite de faţa mea ca nişte suvite de gumă de mestecat. 
De data asta am hotărât să nu mai adorm până în zori. 
Am aprins o ţigară şi am rămas nemişcat pe scaunul 
meu, cu ochii ţintă la capătul incandescent al ţigării, al 
cărei gust aspru îmi usca gura. În sfârşit a răsărit 
soarele. 


Am mâncat în tăcere câteva ratii nutritive-hidratante. 
Nu-mi era foame şi simţeam în gât un nod dureros. 

Apoi a trebuit să ne hotărâm să descuiem portierele şi 
să coborâm barca pneumatică enormă, fixată deasupra 
ambulantei. Nu a fost o treabă prea simplă. Butelii cu 
aer comprimat asigurau umflarea plutei, dar barca 
însăşi, aflată în stare de băltoacă de cauciuc, s-a dovedit 
extrem de greu de manipulat. 

— În orice caz, pare solidă, a spus Gisèle pipăind 
membrana groasă de latex. 

— E întărită cu o reţea metalică înglobată în masa ei, 
am explicat eu. Am citit asta într-un manual. În mod 
normal, gloantele trebuie să ricoşeze de pe suprafaţă. 

— Sălbaticii n-au puşti, a declarat cu gravitate Said. 

Bun-simtul lui mă liniştea, mă vaccina împotriva 
fantasmagoriilor nebuloase de care făcea atâta risipă 
creierul meu de când pusesem piciorul în Tamata. După 
ce şalupa a fost întinsă pe mal atingând apa cu prora, 
am desfăcut valva buteliilor de aer comprimat. Gazul a 
început să şuiere, umplând cauciucul cu un zgomot 
înăbuşit ce părea că provine din străfundul pământului. 

Semăna cu respiraţia unui monstru care se trezea din 
somn şi instinctiv, ne-am tras toţi înapoi. Barca se 
ondula, se umfla. Latexul negru cu pete roz evoca 
perfect pielea unui animal preistoric. Treptat, totul a 
început să semene cu o ambarcatiune rigidă, lungă de 
zece metri. Said a dat câţiva pumni în peretele de 
cauciuc. 

— Hei! s-a minunat el. E al naibii de dură, ai zice că e 
lemn! 

Constatarea a părut să îl satisfacă. 

— Începând de acum s-a terminat cu tigärile, a 
declarat cu hotărâre Gisele. Nu mai vreau să văd pe 
nimeni cu chiştocul în gură. S-a înţeles? 

Mi-am mototolit pachetul. Trebuia să evităm orice 
accident la bord. Restul dimineţii l-am petrecut cu 
mutatul materialului în cala bărcii pneumatice. Această 


treabă  epuizantă îmi ocupa mâinile şi capul, 
împiedicându-mă să bag de seamă că peisajul rămânea 
la fel de gol şi vântul la fel de silențios. Ne-am oprit fix 
la amiază, şi privirile ni s-au îndreptat automat spre 
micile corturi de pânză kaki ale taberei abandonate. Nu- 
şi mai făcuse apariţia niciun soldat. M-am dus la 
ambulanţă şi am încercat încă un apel radio, dar 
difuzorul mi-a aruncat în faţă acelaşi zgomot de fond ca 
în ajun. 

— Nu serveşte la nimic să insistăm, a spus Gisele cu 
un ton hotărât. Acum nu mai putem da înapoi. Trebuie 
să ne grăbim, am întârziat deja destul. 

La aceste cuvinte, angoasa mea s-a transformat într- 
un val de ură. Am întârziat? Cine ne aştepta? Morţii de 
pe câmpul de luptă? Nu se grăbeau, aveau la dispoziţie 
o eternitate. 

Gisele a văzut cum îmi scapără privirea şi şi-a trecut 
mâna peste fruntea mea. 

— Ai febră, a constatat ea. N-ai dormit bine? Trebuie 
să-ţi iei pastilele. Atâta vreme cât ne aflăm pe această 
insulă, toţi trebuie să ne luăm pastilele. Atmosfera e 
nesănătoasă. Organismul nostru nu e obişnuit să 
trăiască în acest mediu plin de microorganisme. 

Am făcut un efort să mă calmez. Nervii îmi provocau 
dureri şi ochii mă usturau. Ca să fac şi eu ceva, am 
încuiat portierele ambulantei şi am agăţat cheile de 
läntisorul de oţel de care se legăna placa mea de 
identitate militară. 

— Să nu te mişti de-aici! a zis prosteşte Said, bătând 
uşor peste calandrul!5 vehiculului. Dăm o raită şi gata. 

Ştiam că încerca să destindă atmosfera, dar nu m-am 
putut împiedica să nu urăsc purtarea lui de om 
cumsecade. La naiba! 


15 Element frontal al unei caroserii auto, plasat între faruri si 
prevăzut cu prize de aer, prin care se facilitează răcirea motorului 
și care contribuie, totodată, la personalizarea diverselor modele de 
automobile. 


Gisele şi Said chiar nu pricepeau că, părăsind 
camionul, ajungeam la discretia acelui „ceva” monstruos 
care ne dădea târcoale? Ar fi trebuit să stăm încuiati în 
ambulanţă, să uităm de război şi de câmpurile de luptă. 
Să nu ne gândim decât cum să supravietuim. 

Prin minte îmi treceau fugitiv gânduri de dezertare. 
Era a doua oară într-un timp foarte scurt, dar ştiam că e 
o reacţie idioată. Unde aş fi putut să mă ascund pe un 
pământ atât de inospitalier ca Tamata? Sigur mi-ar fi 
fost şi mai frică decât acum. 

— Haideţi, îmbarcarea, am soptit eu, simțind un nod 
în gât. 

Şi am mers hotărât spre şalupa neagră şi lucitoare. 
Deodată m-a plesnit în fată o pală de vânt cu un miros 
putred, ca un presentiment rău. „Zarurile au fost 
aruncate”, mi-am zis eu cu fatalism. 


A trebuit să ne unim forţele pentru a împinge barca 
de cauciuc la apă. Ambarcatiunea răsuna la şocuri ca un 
bidon gol. Când a început să plutească, am sărit la bord. 
Foarte repede am fost prinşi de un curent care ne-a 
îndepărtat de mal. Ceaţa ne învăluia, jilavă, infiltrându- 
se în hainele noastre ca o sudoare străină. Ne-am 
îndreptat privirile instinctiv spre ambulanta a cărei 
siluetă se pierdea deja în ceaţă. Şalupa aluneca pe apă, 
aspirată de forte invizibile. Ai fi zis că eram remorcati de 
un animal acvatic monstruos care ne trăgea după el... 

Am alungat acest gând şi m-am cufundat în studierea 
hărţii. Eram pe drumul cel bun. De o parte şi de alta a 
braţului de apă se ridica un zid de rădăcini răsucite şi 
albicioase, ale căror noduri complicate te duceau cu 
gândul la nişte cuiburi de şerpi pietrificati. Eram sigur 
că un puhoi de animale scârboase se ascundea în acele 
alveole spongioase. Animale din acelea jumătate 
solzoase, jumătate vâscoase, a căror mutră infernală mi 
se păruse că le-o zăresc acum două seri. 

Când am ieşit din ceaţă, soarele ne-a lovit puternic în 


ceafă şi ne-am trezit gâfâind, ţinându-ne cu mâinile de 
marginea de cauciuc negru a bastingajului. Peisajul 
defila pe lângă noi mereu acelaşi, golfuletele cu apă 
stătută alternând cu întinderile de trestie şi crustele de 
noroi solidificat ce formau ici şi colo insulițe incapabile 
să suporte greutatea unui om. 

Căldura mă îngreuna, iar lipsa somnului îmi umplea 
mintea de imagini amenințătoare. 

Mi se părea că dintre frunze se iveau capete şi lănci. 
Şi sarbacane. Nervii chinuiţi de aşteptare produceau în 
capul meu un carnaval de groază, în care se înghesuiau 
canibali din foiletoane populare şi zuluşi din cărţile cu 
poze. li vedeam cu sulitele lor primitive. Sângele care 
îmi pulsa la tâmple producea un zgomot ca de tobă. Şi, 
din fantasmele mele, din spaimele mele de copil, se 
iveau brusc oamenii-leoparzi, adoratorii gorilei albe, 
Simbad cu o coamă de leu pe cap... 

li priveam cum aleargă, subtirei, zvelti, musculosi, 
fără niciun deget de grăsime în plus. Aveau faţa 
desfigurată de cicatricele tribale. Urlau, ascunşi în 
spatele scuturilor înalte din piele de hipopotam. Invadau 
savana, ca un val negru care se rostogolea, fără să le 
pese de Împuşcături, prea numeroşi pentru a suferi cu 
adevărat de pe urma salvelor de artilerie... Iar militarii 
englezi, francezi (nu avea importanţă de care) cădeau 
unii după alţii, cu burta şi pieptul străpunse. Sägetile 
zburau în roiuri zgomotoase, întunecând soarele. 
Auzeam cum vârfurile lor ascuţite perforau carnea 
oamenilor albi, ale căror uniforme puteau de sudoare şi 
urină. 

Războinicii de culoarea abanosului erau acolo, cu 
măciucile ridicate, ametiti de mirosul sângelui. Gravuri 
vechi dansau în faţa ochilor mei, gravuri din acelea 
lucrate cu mare migală, cu penita, reprezentând tablouri 
cu personaje în atitudini melodramatice şi încremenite, 
cum încă mai puteai vedea pe copertele foiletoanelor din 
secolul trecut. Masacru. Măcel... Albii aruncaţi grămadă 


smulgându-li-se de pe ei uniformele, în hohote de râs. 
Un morman de cadavre de un alb obscen şi ridicol. Şi 
apoi, imediat, ritualul mutilärii şi tăierii în bucăţi. 
Cuţitoaiele care taie în carnea cu pielea palidă şi pătată 
de pistrui. Mustele în căldura soarelui. O ceaţă de 
muşte. 

Nişte canibali, da. Nişte canibali de roman prost, de 
fasciculă vândută la chioşcurile din gară. Mi se pare că 
erau totdeauna botezați cu un nume ciudat şi gutural, 
considerat că imită limba africană. Li se spunea Mongo- 
Wongo, Wandali, 'Tobo-Tobo... Nume de botez grotesti, 
pură invenţie, dar care se imprimau cu fierul roşu în 
imaginaţia copiilor. Şi iată că deodată reveneau, ieşeau 
din uitare. Erau acolo, pe mal, pândindu-mă dintre 
ierburi şi trunchiuri de copaci. Veniseră după mine şi 
păreau că rânjesc arătându-şi dinţii mari şi albi. 

„Oh-Oh, micule alb! ziceau ei. În sfârşit am dat de 
tine. De multă vreme te căutăm printre paginile 
revistelor ilustrate care miros a lipici şi a cerneală 
grasă. Oh-Oh! Pregăteşte-te! Nu auzi cum clocoteşte 
apa din oală? O să te fierbem îndelung, până când o să ti 
se desprindă carnea de pe oase!“ 

Işi agitau sulitele, betele lungi de bambus cu vârfuri 
de fier. Ştiam că vor sparge barca pneumatică şi că mă 
vor captura. Văzusem de atâtea ori aceste imagini 
infernale. Acei misionari din America Latină tăiaţi de vii 
în bucățele de indienii de pe Amazon. Piepturile 
despicate cu un cuţit de silex pentru a le smulge inima. 
Militarii cu căşti coloniale albe, căzuţi într-o ambuscadă 
şi trântiti de pe cal, transformati în arici de mănunchiul 
de săgeți înfipte în omoplatii lor. Acum venise rândul 
meu. Canibalii Mongo-Wongo, canibalii... toţi erau 
acolo. Auzeam  foşnetul frunzelor. Peste câteva 
secunde... 

— Hei! a zis Gisèle scuturându-mă. Ai adormit. 

Mi-am îndreptat spatele. Aveam ochii incetosati si 
inima îmi bătea cu putere. Niciun cap ostil nu ieşea din 


zidul de rădăcini. 

— E ceva drept înaintea noastră, a zis deodată Said 
apucând binoclul. Nu ştiu ce. Nişte stâlpi. Ai zice că sunt 
stâlpi telegrafici fixati pe marginea unui drum. 

— Ce? a izbucnit infirmiera cu respiraţia tăiată. 

— Da, s-a încăpățânat Said. Nişte stâlpi. 

M-am uitat şi eu cu binoclul fără să reuşesc o 
apreciere mai bună. Ceaţa prea densă nu-mi permitea să 
văd altceva decât un şir de forme rectilinii înfipte în 
pământ la intervale regulate. Poate nişte pari. Ruinele 
unui sat pe piloni. Da, asta trebuia să fie. Nişte stâlpi de 
lemn înfipţi în argila malului. Rämäsitele unei palisade... 

Salupa se apropia de plajă, despicând ceața. Prora 
noastră a lovit deodată o insulitä de noroi întărit. M-am 
aplecat peste bastingaj cu ochii mijiti. Dacă era un sat, 
probabil că ai noştri îl răseseră în cursul înaintării lor. 
Vântul, care începuse să bată împingea spre uscat 
eşarfe lungi de ceaţă. Deodată soarele a făcut o gaură, 
luminând peisajul. 

... Şi Gisele a scos un țipăt de oroare. 

Pe tot conturul insulei fuseseră înfipte cruci. Nişte 
cruci înalte din lemn negru, lucind de sevă. Erau zeci de 
cruci, una lângă alta şi fiecare măsura cam cinci-şase 
metri. Nişte crucifixuri monumentale, aşa cum nu vezi 
decât în filmele cu montări mari şi pe fiecare dintre ele 
fusese bătut în cuie un om. Un om purtând uniforma 
trupelor noastre. 

Da, ati înţeles foarte bine. Soldații noştri fuseseră 
crucificati în felul ăsta. Propriii noştri oameni! 

Gisele îşi făcu instinctiv semnul crucii. Said o imită. 
Eu eram năucit. Se aflau acolo vreo sută de cruci, şi pe 
fiecare dintre ele era agăţat un cadavru strâmbat, 
încremenit într-o poziţie distorsionată. Corpul unui tânăr 
în uniforma murdară de noroi, de sudoare şi de 
excremente. O sută de cadavre, livide, cu maxilarul 
atârnând, cu membrele uneori rupte de contorsiunile 
agoniei. Sângele cursese din mâinile lor găurite, 


şiroindu-le de-a lungul subsuorilor, înroşindu-le părul. 

Pe jos zăceau grămadă bagaje şi puşti, de parcă 
plutonul fusese copleşit de un atac care nu-i permisese 
să reacționeze. Acum Said cläntänea din dinţi. Ca si 
mine, ca şi Gisele, Said văzuse mii de cadavre în cursul 
vieţii lui de brancardier, dar niciodată nu fusese 
confruntat cu o situaţie atât de stupefiantă. Veniţi să 
cuminţească o bandă de sălbatici, nişte soldaţi perfect 
antrenați, nişte profesionişti ai luptei, se pomeneau 
crucificaţi fără să fi putut să tragă nici măcar o 
împuşcătură! Căci eram sigur că încărcătoarele puştilor 
de asalt erau încă pline, că tot acel masacru se derulase 
într-un chip neobişnuit... Și, ca să spun totul: diabolic. 

Am sărit din ambarcatiune şi am păşit pe insulă. Pe 
sol nu erau cartuşe, nici vreun tub de cupru. Nici 
băltoace de sânge. Chiar dacă agresorii îşi luaseră cu ei 
morţii, eram convins că nu ar fi împins grija pentru 
detalii până acolo încât să curețe iarba. 

— Nu s-a tras niciun foc de puşcă, a spus şi Said 
venind lângă mine. E incredibil. 

Eram întru totul de acord cu el. Nemişcat în centrul 
insulitei am ridicat capul pentru a contempla crucile. 
Umbrele lor se uneau acoperindu-ne. Pe stâlpii de lemn 
negru seva se amesteca cu sânge şi cu rahat. 

Gisele s-a apropiat şi ea. Mi-era teamă de ceea ce 
eram sigur că va spune. 

— Nu-i putem lăsa aşa, a murmurat cu o voce 
schimbată. Trebuie să-i dăm jos. 

Şi aceste cuvinte au sunat în capul meu ca o sentinţă. 
Am întins mâna să ating crucea cea mai apropiată. Era 
într-adevăr vâscoasă, ca un copac tânăr jupuit de 
curând. Seva părea că iese prin toate fibrele, 
acoperindu-l cu o peliculă lipicioasă care îţi năclăia 
degetele. Pe când mă lăsam în genunchi să văd felul în 
care fusese înfiptă în sol, am simţit ca o lovitură drept în 
inimă. Crucea avea rădăcini! Nişte rădăcini mari şi 
noduroase, ca un copac care, după ce şerpuise prin 


pământ, se cufundase în braţul acela de râu. M-am 
deplasat cu rapiditate şi am examinat celelalte 
instrumente de tortură, apoi am strigat-o pe Gisele. 

— Priveşte! am exclamat eu. La naiba, astea nu sunt 
cruci făcute de mâna omului! Sunt nişte COPACI! 

Gisele şi-a suflecat fusta ca să îngenuncheze. A 
urmărit cu degete tremurătoare traseul rădăcinilor. 

— Ai zice că sunt nişte tentacule, a şoptit ea după un 
moment. Nişte tentacule de caracatitä sculptate în lemn. 

Am suspinat agasat. Situaţia era destul de nasoală ca 
să mai fie nevoie şi de comparații în stilul romantismului 
tenebros. Cu gustul ei pentru romanele de doi bani, 
Gisele avea să-l dea gata pe Said, pe care îl vedeam 
înverzindu-se la faţă şi frângându-şi mâinile. 

— Se afundă în mâl, am spus eu. Crucile se hrănesc 
probabil direct din mlaştină, de aceea seva e atât de 
abundentă. 

Dumnezeule! Nişte copaci în formă de crucifix! Ne 
aflam în mijlocul unei păduri, o pădure de cruci negre 
care îşi înfigeau rădăcinile în centrul unei mlastini, ca 
nişte totemuri sinistre ce marcau intrarea pe un 
teritoriu interzis oamenilor. Poate că indigenii făcuseră 
din el un loc de cult. Un altar pentru sacrificii. In 
momentul acela o picătură de sânge a căzut pe fruntea 
infirmierei, tatuând-o cu un punct roşu între sprâncene. 
Gisele s-a înfiorat, gata să tipe, apoi s-a stăpânit. Am 
văzut-o cum se reţine ca să nu se şteargă. 

— Trebuie să-i dai jos, a zis ea, evitând să privească la 
morţii de deasupra noastră. 

Era, cu siguranţă, o femeie afurisit de miloasă! Am 
clătinat din cap şi m-am dus să iau din şalupă nişte 
crampoane ca acelea pe care le folosesc instalatorii de 
linii telefonice. Said a venit să mă ajute să-mi prind 
centura de piele. O sută de oameni de dat jos! Mă 
simţeam epuizat dinainte. Când am fost gata, am pornit 
la asaltul crucii. Lemnul ei moale şi lipicios avea ceva 
respingător dându-mi senzaţia că urc pe piciorul unui 


om jupuit. Când închideam ochii, mi se părea că strâng 
în mâini un muşchi tare şi transpirat. 

„Haide, îmi repetam eu, nu e decât o fantezie a 
naturii. Există insecte în formă de frunză, aşa că de ce 
n-ar exista şi copaci în formă de crucifix?” 

Dar nu reuşeam să mă liniştesc. Nervurile lemnului se 
umflau sub palmele mele, ca nişte vene prin care circula 
un sânge incolor. In sfârşit am ajuns la „grinda” 
transversală şi am putut să constat pe viu că într-adevăr 
era vorba de două ramuri de aceeaşi grosime care 
crescuseră de o parte şi de alta a trunchiului, în unghi 
drept. Scoarța, ca peste tot, era moale şi zemoasă. 

Soldatul nu avea cuie bătute în palmă, aşa cum 
crezusem la început. Fusese legat cu fibre vegetale 
împletite foarte strâns. 

Legăturile fuseseră atât de strânse încât intraseră în 
carne secţionând venele albastre de la încheietura 
mâinilor. Am scos maceta din toc şi am început să tai 
împletiturile. Fibrele se dovedeau extrem de solide. 
Tăişul lamei aluneca în contact cu ele, abia reuşind să le 
cresteze. Loviturile mele repetate făceau să se bălăbăne 
capul mortului, şi cu această ocazie am constatat ceva 
ciudat: pielea umflată, decolorată, nu avea deloc 
aspectul acela pergamentos pe care te-ai aştepta să-l 
găseşti la un om expus de câteva zile în plin soare. Am 
întins mâna să-l pipăi. Am avut impresia că era... plin cu 
apă! 

Am văzut sumedenie de cadavre în viaţa mea şi ştiu să 
recunosc un înecat de la prima privire. Ceva îmi spunea 
că tânărul acela crucificat murise înecat, că plămânii lui 
erau probabil îmbibaţi ca după o şedere de o săptămână 
pe fundul mlaştinii. Fusese ţinut cu capul în apă înainte 
de a fi cocotat în vârful crucii? Într-un sens ar fi fost 
preferabil aşa. Am terminat de tăiat legăturile. Când 
braţul stâng s-a dezlipit de lemn, o parte dintre fibrele 
împletite au rămas încrustate în carnea încheieturii. 
Cadavrul a căzut cu un zgomot de umiditate, un fel de 


clipocit care m-a înfiorat. Am coborât. Gisele se aplecase 
asupra cadavrului şi îl întorsese pe spate. Mi-a aruncat o 
privire uimită. 

— Ştiu, am spus. Pare să-şi fi petrecut ultimele trei 
zile pe fundul apei. 

— Hainele sunt uscate şi nu prezintă urme de mâl, a 
observat infirmiera. Nici părul. Adeväratii înecaţi au 
totdeauna părul năclăit de mâl. 

— Şi gura plină de alge, ştiu, am completat eu. 

— Ce concluzie tragi? 

— Niciuna, am spus eu cu asprime. Poate a fost înecat 
pe uscat cu o găleată şi o pâlnie. 

— Ar fi grotesc. 

— Ai spus-o tu singură. 

Întrebările ei mă agasau. Aveam nervii incordati la 
maximum. Ştiam că încerca să construiască o explicaţie 
raţională ca să-şi stăvilească angoasa, dar eram prea 
înspăimântat ca s-o urmez pe acest drum. Am escaladat 
a doua cruce, apoi a treia, şi tot aşa mai departe, până 
la amiază. Muschii mei nu mai erau în stare de efort. 
Când m-am prăbuşit, la capătul puterilor, Said a 
continuat în locul meu. l-am dat crampoanele, uşurat. 
Toate cadavrele coborâte prezentau acelaşi aspect 
umflat. Când le întorceam pe o parte, vedeam cum le 
iese apă din gură, de parcă plămânii lor erau mai plini 
decât un burduf din piele de capră. 

— Înecaţi, repeta Gisèle. Toţi. Şi totuşi, când au fost 
crucificaţi, legăturile le-au tăiat încheietura mâinilor şi 
sângele a început să curgă din abundență, ceea ce 
înseamnă că erau încă în viaţă. E de neînțeles. S-ar zice 
că s-au înecat în vârful crucilor! 

Mi-am reţinut un hohot de râs nervos. Îmi imaginam 
nişte improbabili indigeni cätärati pe scări, străduindu- 
se să-i înece pe crucificati cu găleata si pâlnia. Chestia 
asta nu stătea în picioare. 

— Ai vreo idee? a insistat Gisele. 

— Da, m-am aventurat eu, muşcându-mi limba. O 


aversă mare. 

— Prostule! Crezi că eşti şmecher? 

— Ce vrei să-ţi spun? m-am enervat eu. Nu ştiu mai 
mult decât tine. Dacă crucile ar fi fost nişte cruci 
adevărate, atunci aş fi putut formula ipoteza că băieţii 
noştri au fost legaţi pe ele înainte de a fi aruncaţi în apă. 
Aşa cum se făcea pe vremuri cu vrâăjitoarele... Dar 
crucile n-au putut fi băgate în mlaştină, ele sunt 
inamovibile. Sunt nişte copaci. Intelegi? Nişte copaci 
centenari, dacă e să judec după grosimea rădăcinilor. 

Vorbeam mecanic, fără să mă gândesc prea bine la 
ceea ce spuneam. În realitate eram preocupat de o altă 
problemă. Ce aveam să facem cu toate aceste cadavre? 
După cum am explicat, nu aveam deprinderea să 
strângem cadavre întregi. Realitatea era că nu fusesem 
echipați pentru asta. După ce terminam cu 
reconstituirea  macabră, incineram toate bucățile 
adunate într-un mic cuptor portabil şi vărsăm cenuşa 
obţinută într-o urnă individuală din tinichea (care 
trebuie să mărturisesc că semăna mai mult cu o cutie de 
conserve decât cu o urnă funerară!). In cazul de faţă se 
ivea o problemă tehnică. Incineratorul nu era destul de 
mare ca să poată încăpea în el un cadavru întreg. 
Dimensiunea sertarului nu o depăşea pe cea a unui tors 
omenesc ceea ce implica faptul că, pentru a transforma 
cele o sută de cadavre în cenuşă, mai întâi trebuia să le 
tăiem în bucăţi! l-am spus acest lucru infirmierei, care s- 
a strâmbat. 

— Ştiu, a zis ea încruntată. Tocmai mă gândeam şi eu 
la asta. 

— Şi dacă le-am îngropa? am propus eu, fără să-mi fac 
vreo iluzie. Aici în noroi? 

— Ar fi contrar regulamentului, a obiectat ea tăios. 
Trebuie să luăm cu noi cadavrele. Niciun mormânt pe 
pământ străin! Cunosti regulamentul la fel de bine ca şi 
mine. Dacă îi îngropăm suntem pasibili de Curtea 
Marţială. Trebuie să-i incinerăm. 


— Pe toţi dracii! am bombănit eu. Ştii ce înseamnă 
asta? 

— Avem două ferăstraie cu motor, a declarat ea cu 
acel ton hotărât pe care îl adopta când mă prefăceam că 
mă revolt. Tu şi cu Said îi veţi tăia în bucăţi, eu îi voi 
aşeza în cuptor şi voi sigila urnele. 

— La naiba, am fi făcut mai bine dacă îi lăsam în 
vârful crucilor! Era o moarte mult mai demnă decât 
această măcelărire! 

— Nu avem dreptul. Vrei să fii împuşcat? Sunt o sută 
de morţi şi trebuie să plecăm de aici cu o sută de urne. 

— Ok! Ok! am zis eu capitulând. Imi voi pune 
costumul de măcelar şi voi face precum ai spus, dacă 
aşa scrie la regulament... 

Discuţiile n-ar fi servit la nimic. Gisele avea 
regulamentul în sânge. Dacă l-aş fi încălcat, n-ar fi ezitat 
să-mi facă imediat raport pentru nesupunere, şi ştiam ce 
implică asta. Deloc în apele mele şi bombănind, m-am 
dus să-l schimb pe Said. Cadavrele au continuat să cadă 
toată după-amiaza. Morţii se îngrămădeau acoperind 
insulita. Gisele asambla incineratorul, ale cărui piese 
detaşate se îmbinau pocnind ca o chiulasă. Era foarte 
cald şi emanatiile mlaştinii mă ameteau. Escaladam 
crucile vâscoase ca într-un vis. Peisajul vibra în ceața 
căldurii, şi acele distorsiuni neîncetate mă făceau să mă 
îndoiesc de realitatea lui. Poate căzusem în capcana 
unei iluzii. Aceste cruci, aceşti înecaţi suspendati 
deasupra solului... Nu era aici ceva trucat, ireal? 

Când l-am dat jos pe şeful formaţiei, am băgat de 
seamă că la şold îi atârna un porthart plin cu hărţi. După 
ce am întins cadavrul lângă celelalte, am luat imediat 
porthartul şi l-am desfăcut. 

În mod normal nu aveam dreptul să fac asta, trebuia 
să ard documentele fără să le citesc, dar speram că voi 
găsi un indiciu, un sâmbure de explicaţie. 

Hărțile erau pline de repere şi haşuri. Un plic - care 
încă mai purta urmele de ceară de la sigiliu - conţinea o 


expunere foarte succintă a situaţiei. 

— Ce spune, şefule? a şoptit Said, văzând că Gisele nu 
era atentă la noi. 

— Nimic nemaipomenit, am mormăit eu. Coloniştii din 
Tamata ar fi fost victimele unei agresiuni pe care 
guvernatorul le-o punea în spinare indigenilor. Nişte 
fermieri ar fi fost găsiţi crucificati în mijlocul plantatiei 
lor. Noi trebuie să readucem situaţia la normal. Atât... 

Am împăturit repede documentul şi l-am strecurat în 
porthart. O expediţie de pedeapsă, nimic deosebit. Ceva 
ce nu justifica toate precautiile la care fusesem obligaţi. 
Un corp expediționar debarcat în grabă pentru a cuminţi 
o bandă de coate-goale... şi care fusese practic nimicit a 
doua zi după sosirea lui. 

— Ceva nu e în regulă, sefu’, a zis Said. Sälbaticii nu 
pot să facă chestii de-astea. Ati văzut puştile? 
Încărcătoarele sunt pline. Nu s-a tras niciun foc de 
armă. E ca şi cum băieţii ar fi fost loviți de groază, 
încremenind în aşa măsură încât să nu poată să facă 
niciun gest! A 

l-am făcut semn să tacă. Gisele venea spre noi. In 
fiecare mână ţinea un ferăstrău chirurgical pentru 
amputări. N 

— Trebuie să-i dăm drumul, a zis ea. În curând se 
întunecă. _ 

Am apucat unealta bombănind. În ţinuturile acelea se 
făcea noapte brusc şi cerul devenea imediat negru. Am 
tras de cordonul demarorului şi am pornit motoraşul. 

— Cuptorul e pregătit, a precizat Gisele. Puteţi 
începe. 

Ca de fiecare dată când făceam o treabă la fel de 
puţin atrăgătoare precum cea de faţă, am încercat să 
mă gândesc la altceva. Ferăstrăul a muşcat din carne 
şuierând, producând un sunet mai înăbuşit atunci când 
a ajuns la os. M-am încruntat. Din venele sectionate 
curgea un lichid gros şi incolor care nu semăna deloc cu 
sângele. Tot țesutul muscular părea îmbibat cu această 


mixtură lipicioasă ce semăna cu seva! Seva care 
impregna crucile! 

Această inadvertenţă mi-a alungat imediat dezgustul. 
De fiecare dată când ferăstrăul muşca din carnea 
moartă, pe lamă tâsnea o adevărată hemoragie de sevă, 
de parcă sucul vegetal s-ar fi aflat stocat sub presiune în 
interiorul cadavrelor. Ipoteza era absurdă, căci, pentru 
a fi sub presiune, lichidul ar fi trebuit să fie pulsat de o 
inimă aflată în bună stare de funcţionare. Numai că noi 
făceam bucățele nişte cadavre, adică nişte mase tisulare 
inerte cu inima oprită, adică scoasă din funcţiune. Da, 
Dumnezeule mare! Exact asta era, nu-i aşa? Nişte 
cadavre şi NUMAI nişte cadavre? 

Tăiam întruna, desprinzând braţe, picioare... capete. 
De fiecare dată seva tâsnea cu aceeaşi intensitate, 
sacadat, ca sângele la ieşirea dintr-o arteră tăiată. 

— Ei? a făcut Said cu o voce nesigură. Ai văzut, 
şefule? : 

Văzusem şi ştiam că asta era imposibil. Intr-un 
cadavru fluidele corporale se adună foarte repede în 
spate când corpul este culcat, sau în picioare dacă 
mortul stă în poziţie verticală (spânzurat, de exemplu), 
dar în niciun caz nu tâsnesc la cea mai mică tăietură de 
bisturiu. 

— Ai zice că îi tăiem de vii, a comentat brancardierul. 

— Pe toţi dracii! am izbucnit eu. Nu crezi că şi aşa e 
destul de penibil? Taie şi taci. N-am nevoie de 
comentariile tale de film de groază! 

Said s-a tras înapoi încurcat şi şi-a continuat treaba. 
Sudoarea îmi picura de pe faţă, amestecându-se cu 
picăturile de sevä cu care fusesem împroşcat. 
Incineratorul portabil duduia. Era un aparat destul de 
simplu, a cărui formă generală o amintea pe cea a unei 
oale enorme. Un capac prevăzut cu volan, precum 
capacul etanş al unui submarin, dădea acces la camera 
de combustie în care erau îngrămădite rămăşiţele 
corporale. Căldura era furnizată de un dispozitiv cu 


microunde, care transforma țesuturile omeneşti în 
cenuşă în cincisprezece secunde. Praful cenuşiu era apoi 
împins într-o pâlnie, sub care era suficient să aşezi o 
cutie de tinichea botezată pompos „urnă funerară”. 
Claviatura încorporată permitea gravarea numelui şi a 
numărului matricol la baza cutiei. Sub această formă 
erau reexpediati bravii noştri soldaţi în punctul de 
plecare şi apoi înmânaţi familiilor într-un ambalaj de 
carton frumos, având pe el culorile drapelului. 

Făcusem treaba asta de nenumărate ori, tăind 
fragmente tisulare atunci când nu corespundeau cu 
dimensiunile interne ale camerei de ardere, dar era 
pentru prima dată când încercam o nelinişte, o nelinişte 
reală văzând cum se mişcă ferăstrăul. Era clar că şi Said 
era stăpânit de aceeaşi tulburare şi simţeam cum îmi 
caută privirea. Dar Gisele ne supraveghea, ne grăbea. 
Am aruncat un braţ şi un picior în oală, al cărei capac s- 
a închis scârtâind. Pe pupitrul de comandă s-a aprins un 
beculet roşu. Am făcut un calcul mental rapid, m-am 
încurcat, l-am reluat şi până la urmă am renunţat. 
Oricum, luând în calcul cincisprezece secunde pentru 
fiecare ardere, corvoada se anunţa interminabilă. 

Am pornit din nou ferăstrăul şi m-am apucat iar de 
treabă. Gisele, aşezată turceşte lângă cuptor, mă ducea 
cu gândul la o vrăjitoare care pregătea o tocană infamă 
pentru sabat. Ca o menajeră pricepută care verifică 
dacă a fiert rasolul, infirmiera sălta capacul, apuca cu 
un cleşte alte rămăşiţe omeneşti, şi o lua de la capăt. 
Incinerând, sudând cutiile de tablă, aliniindu-le în cutiile 
de carton pregătite în acest scop, Gisele părea ocupată 
cu pregătirea conservelor sau a dulceturilor, provizii 
pentru o iarnă fără sfârşit. La gândul ăsta simţeam cum 
mi se întoarce stomacul pe dos. 

M-am forţat să mă gândesc la altceva. La acei 
colonişti atacați de nişte agresori invizibili şi crucificati 
în mijlocul proprietăţii lor. Crucificati pe ce? Pe acelaşi 
fel de copaci ale căror rădăcini se alimentau din apa 


braţului de râu? Cu siguranţă. Era aici un element 
tulbure, irațional, pe care deocamdată nu-l puteam 
preciza. 

Tăiam, täiam, împroşcat de seva care inunda 
cadavrele. Un miros acrişor de iarbă proaspăt cosită mă 
învăluia, ametindu-mä. Morţii miroseau a fân, a câmp, a 
iarbă care pătează hainele. Nişte mirosuri de copilărie şi 
de vacanţă, nimic macabru. 

După o oră, ferăstraiele chirurgicale s-au oprit, din 
lipsă de combustibil, şi a trebuit să ne ducem să le 
facem plinul. Uneltele noastre erau fierbinţi. Niciodată 
nu mai fuseseră supuse la un astfel de efort. Imi era 
frică să nu se strice. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, eram 
sigur că Gisele ne-ar fi constrâns să ne continuăm 
treaba cu arme albe! 

Măcelărirea a continuat până la miezul nopţii. Gisele 
aprinsese un reflector pentru a ne facilita munca. 
Degeaba obiectasem eu că această iniţiativă ar putea să 
ducă la reperarea noastră pe o rază de trei kilometri, 
infirmiera se încăpăţânase. Era ceva nesănătos în 
pasiunea ei pentru treaba bine făcută, în această 
meticulozitate de cioclu maniac, în acea silintä cu care 
înşuruba capacul oalei şi pornea după aceea sistemul de 
încălzire. Se părea că îi face... plăcere. De parcă această 
treabă sinistră i-ar fi permis să repună ordinea în lume. 

După ce am coborât ultimul cadavru, Said a avut un 
moment de rătăcire. A apucat o toporişcă, s-a repezit la 
una dintre cruci şi a început s-o lovească la bază. 

— Porcărie, mârâia el printre dinţi. Porcärie! 

Lama a alunecat pe trunchiul vâscos din cauza sevei şi 
a fost gata să-şi taie piciorul. L-am apucat de braţ ca să-l 
opresc. 

— Las-o baltă, am murmurat eu. S-a terminat. O să 
bem un păhărel şi o să dormim. S-a terminat, bătrâne. 

Trebuie să mărturisesc că, în realitate, nu mă 
preocupa atât piciorul brancardierului, cât integritatea 
materială a crucifixului. O voce îmi şoptea că am face o 


mare greşeală dacă ne-am vărsa năduful pe cruci. Că 
acele... lucruri erau mai primejdioase decât păreau. Era 
o prostie, fireşte, dar atmosfera mlaştinii, ceața, 
noaptea, cadavrele dezmembrate îngrămădite în jurul 
incineratorului creau un climat ciudat şi fantasmagoric, 
unde brusc totul părea posibil. 

În timp ce Said o ajuta pe Gisele la incinerat, am făcut 
un tur al insuliţei. 

In punctul nordic al blocului de noroi am descoperit 
bărci pneumatice trase pe uscat, precum şi material 
radio de campanie. Am încercat să iau legătura cu un 
post aflat de serviciu, dar pe toate canalele pârâiau 
paraziți anonimi. Frecventele erau goale. Lângă bărcile 
pneumatice se începuse instalarea unui bivuac: corturi, 
saci de dormit. Am intrat în adăposturile de pânză, 
cercetându-le unul după altul. In cel mai mare, probabil 
cel al ofițerului comandant, am găsit un material video 
portabil şi videocasete miniaturizate. Pe una dintre 
etichete scria: „Documentar pentru uzul forţelor 
expeditionare. Situaţia coloniştilor din Tamata. Prima 
parte”. Am aprins aparatul şi am băgat caseta în fanta 
de redare. Pe ecran au apărut nişte imagini nu prea 
clare. 

Încadrarea lăsa de dorit, iar sunetul era tare prost. 
Probabil că reportajul fusese realizat în condiţii foarte 
proaste, căci filmul arăta nişte sălbatici mânjiti cu 
vopsele de război si dedându-se unei gesticulatii 
agresive. Erau mici de statură, tipul asiatic pronunţat. 
Săreau pe loc, agitând macete şi animale însângerate 
înfipte în bete. Cei mai tineri erau goi, însă ceilalţi 
purtau peste şolduri frunze prinse între ele, sau o fâşie 
de piele legată cu o sforicică. Un plan panoramic mi-a 
permis să înţeleg că încercuiau casa unui colonist, care 
se baricadase în spatele unei şarete, alb la faţă, cu 
mâinile crispate pe o puşcă cu aer comprimat. 

Din difuzor se auzea un comentariu fonfăit, uneori de 
neînțeles: 


„.„. Fără să se ştie prea bine pentru ce, indigenii din 
Tamata au început să-i persecute pe coloniştii de pe 
litoral. Manifestările lor au provocat o vie emoție în 
rândul fermierilor care şi-au văzut plantațiile invadate 
de cete de indivizi mânjiţi pe faţă şi agitând hoituri. 
Până acum încă nu a fost comisă nicio agresiune fizică 
indigenii părând că se limitează la un ritual de 
intimidare, care are ca principal efect înspăimântarea 
femeilor şi copiilor. Să fie vorba de un război psihologic 
sau de un ceremonial religios? Nu ne putem pronunța. 
Oricum, fermierii nu au de gând să cedeze nicio palmă 
din pământul pe care îl ocupă, şi în săptămânile 
următoare există pericolul unor înfruntări sângeroase...” 

Am apăsat pe clapa de derulare accelerată. Pe ecran 
se succedau scene asemănătoare: prim-planuri mari cu 
fete deformate de bestialitate, urlete cavernoase de 
maimuțe în călduri. Treptat, fără să pot determina 
motivul, mi-am spus că acei aşa-zişi sălbatici prea 
făceau pe „sălbaticii”. In minte mi s-a strecurat o 
bănuială. Să fi fost un documentar real... sau pur şi 
simplu o bandă falsă fabricată în scopul de a-i influenţa 
pe militarii trimişi în Tamata? 

Acest gen de procedeu nu era nou, şi altădată era 
folosit în mod regulat în înfruntările coloniale despre 
care se credea, şi pe bună dreptate, că ar fi putut să nu 
stârnească înflăcărarea luptătorilor trupei. Inselätoria 
era cunoscută sub denumirea metaforică de „supliment 
de motivaţie psihologică”. În cursul carierei mele 
putusem să vizionez mai multe realizări de acest fel, şi 
regăseam şi aici aceeaşi latură caricaturală, „regizată” 
prea bine. Acei răi erau prea răi ca să poată fi 
adevăraţi... Am oprit aparatul. Oare exista măcar un 
singur trib răsculat în Tamata... sau trimiseseră armata 
pentru altceva? 

Fir-ar să fie, deveneam paranoic! Nu era nimic 
surprinzător în faptul că unui clan de aborigeni îi sărea 
tandära văzând cum, zi de zi, i se îngustează spaţiul 


vital. Colonistii probabil că întinseseră prea mult 
coarda, ca de obicei, împingându-i pe indigeni în 
mlaştinile insalubre, punând mâna pe toate pământurile 
bune şi instalându-se în Tamata ca singurii stăpâni, 
după Dumnezeu. 

Noaptea apăsa peste mlaştină. Am bătut în retragere, 
fără să-mi pese că voi fi singur în puterea întunericului. 
Gisele m-a întrebat direct unde fusesem, şi i-am povestit 
ce văzusem, fără să-i împărtăşesc bănuielile mele. Said a 
dat din cap neîncrezător. 

— Spui că sunt sălbatici adevăraţi? a insistat el. Nişte 
tipi în curul gol, cu pene şi tot tacâmul? 

— Da. 

— Atunci nu pot să pricep, a zis el, suspinând. Cum au 
putut nişte tipi atât de puţin înarmaţi să vină de hac 
unei unităţi dotată cu explozibili şi alte arme? Poţi să-mi 
spui? 

Reveneam mereu în acelaşi punct. Nu i-am răspuns, şi 
m-am dus s-o ajut pe Gisele, dându-i la mână, mecanic, 
membrele sectionate şi dictându-i matricola înscrisă pe 
plăcuţa militară a defunctului. Reflectorul lumina 
crucile, accentuându-le aspectul sinistru. Aveam 
impresia că sunt un pitic rătăcit într-un cimitir. 

— Va trebui să facem de gardă, a zis infirmiera. Acum 
nu mai dormim la adăpostul ambulantei. 

Am simţit ceva ca un sfredel în stomac. Era adevărat 
că acum, fără învelişul blindat, fără geamurile rezistente 
la gloanţe şi tot calabalâcul obişnuit de înaltă siguranţă, 
eram vulnerabili. Ambarcatiunea noastră de cauciuc mi 
se părea la fel de fragilă ca o canoe. Said a desfăcut o 
ladă, din care a scos două puşti cu aer comprimat, 
încărcate cu gloanţe din cauciuc. Serviciul de sănătate 
nu avea dreptul să aibă arme adevărate, convențiile 
internaţionale ne protejau mai bine decât ar fi făcută 
puşca cea mai performantă. Cel puţin aşa se spunea la 
regulament. Eu n-aş fi văzut niciun inconvenient dacă se 
adăuga un şirag de grenade în fiecare trusă de prim- 


ajutor! 

Said s-a strâmbat dezgustat. 

— Astea sunt nişte rahaturi, şefule! Trag numai cu 
gloanţe de cauciuc. Nişte şmecherii de speriat rebelii. 
Doar n-o să facem de gardă cu astfel de puşcoace? 

Îi împărtăşeam indignarea, dar Gisèle a ridicat un 
deget poruncitor şi i-a tăiat vorba. 

— Nu avem dreptul să ne atingem de niciuna dintre 
armele abandonate, a spus ea cu hotărâre. O ştiţi la fel 
de bine ca şi mine. Dacă am fi prinşi cu o armă de asalt 
în bandulieră, am fi pasibili de Consiliul de Război. 
Oricum, nu văd de ce vă e frică. Suntem protejaţi de 
însemnele serviciului de sănătate. 

— Adică tu crezi că sălbaticii cunosc emblema 
serviciului de sănătate? a zis Said. 

— Toţi cunosc acest simbol, s-a încăpățânat Gisele. 
Lumea întreagă îi cunoaşte semnificaţia. 

Nu voiam să fac discuţii cu ea; se vedea foarte bine că 
încerca să se liniştească. Oboseala îmi îngreuna 
pleoapele şi îmi simţeam corpul mai greu decât al unui 
elefant mort. Voiam să dorm, nimic altceva. 

Gisele a consimţit în cele din urmă să oprească 
incineratorul, care de altfel dădea semne de 
supraîncălzire, şi şi-a scos bluza năclăită de sevă şi de 
sânge. 

— Vrea cineva să mănânce? ne-a întrebat ea. 

Nimeni nu avea poftă de aşa ceva, dar nu se putea să 
lăsăm să ne slăbească forţele pe un teritoriu propice 
bolilor. Am înghiţit încă o dată câteva tablete nutritive- 
hidratante, precum şi un pumn de pilule vitaminizate. 

— Dormim în şalupă, a hotărât Gisele. Said va face 
primul de gardă. 

Ne-am răspândit în interiorul ambarcaţiunii. Mi-am 
desfăcut sacul de dormit şi am instalat plasa împotriva 
ţânţarilor. Gisele s-a dezbrăcat cu spatele la mine, 
rămânând doar cu un slip militar de culoare kaki. Eu m- 
am mulţumit să-mi scot bocancii şi să-mi desfac centura 


de la pantaloni. Eram atât de obosit, încât am adormit 
imediat. Când Said a venit să mă scoale, m-am ridicat 
blestemând, convins că nu dormisem decât un minut. 

Bombănind, cu o senzaţie de greață, m-am dus să-i iau 
locul la prora ambarcatiunii. Luna arunca peste mlaştină 
o lumină albăstruie, complet ireală. Prin ceaţă, toată 
vegetaţia părea că mişcă, de parcă boschetele, copacii şi 
buştenii ar fi format o horă în jurul nostru şi ar fi dansat 
plesnind mâlul cu rădăcinile lor încâlcite. Am pus 
instinctiv mâna pe patul pustii. 

„Și ce faci dacă acum apare un monstru? mi-am zis eu 
rânjind. Îi tragi un glonț bont de cauciuc între coarne?” 

M-am uitat atent la suprafaţa apei. Ca şi în cursul 
nopţii precedente, activitatea gazoasă imprima lagunei 
mişcări neliniştitoare. Privirea mi se plimba de colo-colo 
urmărind cea mai mică tresărire a frunzişului. În ciuda 
eforturilor pe care le făceam, nu mă puteam împiedica 
să nu arunc o privire peste umăr din două în două 
minute, chinuit de senzaţia unei ameninţări, a unei... 
prezenţe. Crucile cu rădăcinile înfipte în noroiul insulitei 
contribuiau mult la starea mea de tulburare. Timpul 
trecea cu o încetineală cumplită. În momentul în care 
cerul se lumina deasupra copacilor, s-a produs un fapt 
din cauza căruia, preţ de o clipă, am fost zguduit de o 
teroare cumplită. 

Tocmai atipeam, din cauza tăcerii si a poziţiei 
nemişcate, când ceva a început să se deplaseze la 
nivelul apei, în felul unui buştean. La început am crezut 
că e un crocodil, înotând cu botul la suprafaţa apei, şi 
mi-a fost frică să nu ne atace ambarcatiunea. Nu ştiu 
dacă latexul ar fi fost capabil să reziste la presiunea 
maxilarelor lui. N-am avut timp să mă gândesc la 
această problemă, căci lucrul acela a trecut spre larg, 
fără vreo mişcare de deplasare în direcţia noastră. 
Atunci am văzut că nu era un animal, ci un înecat. 

Un înecat îmbrăcat în uniforma trupelor noastre, care 
brăzda mlaştina purtat de un curent capricios. Era 


umflat, livid, balonat ca un burduf, şi eram convins că 
înţepătura unui harpon l-ar fi făcut să explodeze. Dar 
oroarea nu consta în aspectul lui extern, ea provenea 
din altceva... Dintr-un „comportament” postmortem 
absolut de neînțeles. 

La intervale regulate, din gura şi sexul mortului 
tâsnea apă sub presiune! 

La naiba! Jur că nu inventez nimic! Când am văzut 
asta, mi s-a făcut părul măciucă de groază. Două jeturi 
tâsnind din gura şi din penisul cadavrului, ca la o balenă 
sau la un caşalot care iese la suprafaţă. Se formau astfel 
două gheizere în noapte, două jeturi de apă care urcau 
cu tărie până la cincizeci de centimetri de suprafaţă, de 
parcă mortul ar fi fost gata să explodeze şi simţea 
nevoia fiziologică să „dea drumul la supapă” pentru a-şi 
păstra integritatea corporală. 

Niciodată nu mai văzusem aşa ceva, şi simţeam cum 
îmi piere sângele din obraji. Nu am scos niciun strigăt 
de alarmă. La urma urmelor nu era decât un cadavru. Şi 
nu tineam deloc ca Gisele să-mi ordone să plonjez în apă 
pentru a-l recupera. 

Inecatul, după ce s-a deplasat un moment în derivă, s- 
a lovit de o stâncă. Ricoşeul l-a expediat drept pe plaja 
insulitei, unde a eşuat, evacuând mai departe, pe gură şi 
pe sex, o apă înspumată la fiecare două-trei minute. Mi- 
am trecut mâna peste faţă şi m-am trezit cu ea udă de 
sudoare. Mortul continua să elimine din el apă cu 
putere. 

„Asta se datorează gazelor, mi-am zis eu. Gazelor de 
descompunere. Probabil că au comprimat apa în 
interiorul viscerelor, transformând acest biet băiat într-o 
sticlă cu sifon. Nu există altă explicaţie” 

Cadavrul scuipa şi urina fără încetare, fiecare jet 
căzând cu zgomot pe mâlul întărit, fără ca volumul 
cadavrului să se diminueze. 

„Cât conţine? mi-am zis eu, încercând să adopt un 
punct de vedere cinic. Douăzeci? Treizeci de litri? 


Chestia ciudată e că niciun animal nu a încercat să-l 
devoreze. Carnea lui nu prezintă nicio urmă de 
muşcătură. Este incredibil.” 

Poate că jeturile de apă îi speriaseră pe prădători, 
conferind cadavrului o aparentă de activitate? Nu 
reuşeam să-mi iau ochii de la soldatul umflat, a cărui 
gură căscată continua să vomeze spasmodic torente de 
apă clocită. Mi-au trebuit câteva minute ca să-mi dau 
seama că Gisele stătea în picioare lângă mine, cu o 
mână la gură şi cu pupilele dilatate de oroare. 

— E îngrozitor, a şoptit infirmiera pe când mă 
întorceam spre ea. Trebuie să oprim asta. 

— Să oprim asta? am bâiguit eu. Şi cum? 

— Ia o toporişca şi... du-te să-l deschizi. 

— Să-l deschid? 

— Da, despică-l la mijloc, deschide-i burta. Sau nu 
înţelegi ce spun? 

Am smuls toporişca din tocul ei şi am sărit pe mal. M- 
am apropiat cu prudenţă de înecat şi, profitând de 
intervalul dintre două tâsnituri, i-am înfipt lama în 
abdomen, chiar sub stern. Parcă aş fi spart o piscină 
gonflabilă. Un adevărat gheizer m-a izbit drept în faţă, 
aruncându-mă înapoi. Am căzut în fund, sufocându-mă 
de dezgust, în timp ce zeci de litri de mâl lichid ieşeau 
din cadavru şi se scurgeau pe mal. Gisele a venit lângă 
mine, întinzându-mi un prosop, cu care am început să 
mă şterg cu frenezie. Înecatul îşi recăpătase proporţiile 
normale. 

— Pe toţi dracii! am izbucnit eu agăţându-mă de 
umărul infirmierei. Ai văzut? Parcă aş fi spart un 
extinctor! Ai fi zis că e o cisternă cu bere! 

Gisele şi-a aşezat mâna peste gura mea ca să mă facă 
să tac. 

— Să nu-i spui nimic despre asta lui Said, mi-a şoptit 
ea insistent. Nu e cazul să-l înfricoşăm şi mai tare. 

Aş fi vrut să-i spun că după părerea mea chiar aveam 
de ce să ne înfricoşăm, dar am tăcut în mod stupid, 


frecându-mi faţa cu prosopul mânjit de nămol. 


CAPITOLUL IX 


După ce a răsărit soarele, ne-am grăbit să terminăm 
treaba cu incinerarea. De data asta toţi eram stäpâniti 
de frică şi tăiam cadavrele cu o energie febrilă. In cap 
nu aveam decât un singur gând: să părăsim insulita şi să 
ajungem la grosul trupelor pentru a pune capăt acestei 
izolări insuportabile. Lucram la repezeală, ca un 
măcelar prost, tăind la întâmplare, amestecând capetele 
şi membrele  împingându-le cu piciorul când se 
îngrămădeau. Gisele nu mai făcea mofturi şi nu-i mai 
păsa de omogenitatea bucätilor omeneşti pe care le 
îngrămădea în camera de combustie. Din cauza grabei, 
braţele lui Jock Flaherty ajungeau în aceeaşi urnă cu 
capul lui Fritz Madigan. Dar nu mai avea nicio 
importanţă. 

Primejdia se apropia, o primejdie invizibilă şi căreia n- 
am fi fost în stare să-i dăm un nume. Umbra crucilor 
apăsa pe umerii mei ca o mantie lipicioasă şi aş fi 
preferat arsita soarelui acestei proximităţi jilave al cărei 
contact mi se părea cu fiecare secundă care trecea 
mai... tot mai material. 

Am incinerat ultimul cadavru pe la amiază. Cutiile de 
tinichea care conţineau cenuşa formau o stivă haotică, 
pe care Said încerca, de bine de rău, să o ordoneze pe 
fundul ambarcatiunii. M-am răstit la el să se grăbească. 
Un presentiment rău îmi chinuia stomacul. Ceva îmi 
striga s-o ştergem cât mai repede. Insulita devenise 
punctul de convergenţă al unui fascicul de unde 
negative, ale cărui radiaţii luminiscente mi se părea că 


se profilează prin straturile de ceaţă. 

Gisele îşi ştergea nervoasă mâinile pe bluza albă, 
aruncându-mi priviri neliniştite. Băgase şi ea de seamă 
schimbarea de atmosferă. Acea consistenţă neobişnuită 
a aerului, acea elasticitate a cetii, ale cărei rotocoale 
păreau că încercuiesc crucile, astupându-ne vederea. 

— Demontează incineratorul, i-am şoptit eu. Eu am să 
mă ocup de motor. 

Am urcat imediat în ambarcatiune şi am lăsat elicea în 
apa neagră. 

„Asta nu serveşte la nimic, mi-a şoptit o voce 
interioară. De ce vrei să pleci? Ştii foarte bine că toți 
sunt morți, toţi soldații, toţi coloniştii... în Tamata nu 
mai e niciun suflet în viaţă. În afară de voi trei, 
bineînțeles, dar asta s-ar putea să nu dureze!” 

Am alungat vocea aşa cum alungi o muscă agasantă, 
scuturându-mi furios capul. Imagini absurde îmi invadau 
mintea, de parcă o influenţă hipnotică ar fi pus stăpânire 
pe mecanismele mele mentale. Am rămas în picioare, cu 
braţele atârnând, lovit de stupiditate, cu privirea ţintă la 
mlaştină. 

Deodată am văzut ivindu-se dintre rădăcinile 
cufundate în apă un corp asemănător cu cel din ajun. Un 
corp umflat, dilatat la maximum, din gura căruia tâsnea 
un jet de apă înspumată. Aş fi vrut să strig ceva, un 
avertisment poate, dar rămâneam mut, cu creierul 
amortit. Înecatul umflat plutea în direcţia noastră. De 
data asta era gol, dilatarea corpului făcându-i hainele să 
crape la cusături. L-am văzut ajungând la mal. L-am 
văzut săltându-şi ceafa pe mâlul crăpat şi... 

Dumnezeule! În clipa aceea teroarea m-a încremenit 
locului, mi-a luat graiul. Am văzut... 


Am văzut mortul ridicându-se. 

Nu inventez nimic. L-am văzut pe înecat ridicându-se 
în picioare, cu gesturi lente şi stângace. Masa de apă 
din el îl îngreuna considerabil, iar picioarele lui goale 


lăsau urme adânci în noroiul malului. A început să 
meargă... cu un pas nesigur, în zigzag. Şi apa continua 
să curgă din toate orificiile lui naturale. Numai capul îşi 
păstrase o aparenţă aproape umană, restul corpului nu 
mai era decât un burduf monstruos care tremura în 
ritmul paşilor. Gisele nu-l văzuse încă, pentru că 
înecatul se deplasa în spatele ei. Ar fi trebuit să o 
avertizez, ştiu foarte bine, dar eram, în continuare, fără 
grai, complet năucit de această apariţie. Said era 
îngenuncheat pe fundul ambarcaţiunii, ocupat cu 
aranjarea urnelor funerare. 

Mortul a ridicat braţele. Carnea întinsă, moleşită de 
şederea prelungită în apă, a început să-i atârne pe oase 
ca nişte cârpe ude aruncate pe un băț. Degetele lui 
deformate aproape că atingeau umerii infirmierei. 

De data asta am reuşit să pronunt: „Gisele!”, cu o 
voce sugrumată, abia audibilă, şi roşcata s-a ridicat în 
picioare. Nu a avut timp să urle, căci mortul o şi 
prinsese în braţe, strângând-o de parcă ar fi vrut s-o 
sărute. 

Era un spectacol îngrozitor, de coşmar. Infirmiera a 
încercat să se zbată, dar înecatul obez o ţinea bine, 
înzestrat cu o forţă de neînțeles. Mişcându-şi capul la 
dreapta şi la stânga, mortul se străduia să-şi lipească 
gura vânată de cea a femeii. Abia atunci am înţeles că 
voia să verse în plămânii ei toată apa care îi umplea 
corpul tumefiat. Voia s-o înece. S-o înece sărutând-o! 

Imediat ce buzele lui le-a atins pe cele ale infirmierei, 
înecatul a început să vomeze apa clocită care îi clipocea 
în burtă, umplându-i bronhiile şi plămânii. Da, avea s-o 
înece, acolo, pe uscat, în plin soare. 

Gisele urla. Mortul voma pe umerii ei valuri 
înspumate verzui, în care se amestecau alge. Litri 
întregi de lichid s-au revărsat pe bluza ei albă şi, în două 
secunde, s-a trezit mai udă decât dacă ar fi ieşit de sub 
duş. Gura aceea oribilă continua să-i caute buzele, 
explorându-i fruntea şi obrajii. În clipa aceea, Said s-a 


ridicat în picioare şi a scos un fel de schelălăit de 
groază. Strigătul lui m-a trezit din toropeală, m-am 
scuturat, am apucat toporişca şi am sărit peste 
bastingaj. Am lovit cadavrul în regiunea salelor, 
deschizând o breşă în acel butoi de pe lumea cealaltă. 
Ca şi în primul caz, o trombă de apă m-a izbit drept în 
piept şi m-a aruncat îndărăt, dându-mi impresia că am 
spart un baraj. În timp ce mă rostogoleam pe sol, am 
remarcat că lichidul avea un miros acid, care îmi 
amintea de cel al sevei, dar teribila confuzie în care mă 
aflam a trimis această informaţie într-un cotlon al 
creierului. 

Cadavrul s-a prăbuşit lângă mine, mumie lividă şi 
boţită, burduf mortuar cu carnea decolorată. 

Gisèle a tipat ca o nebună, şi tipätul ei mi-a intrat în 
cap ca un colţ de oţel. 

„O va lua razna, mi-am zis eu. Nimeni nu poate să 
păţească una ca asta fără să-şi piardă mintea 
iremediabil!” 

Dar mă înşelam. După câteva secunde de hohotiri 
nervoase, infirmiera şi-a revenit şi s-a debarasat de 
bluză. 

— Ajută-mă, mi-a ordonat ea. Ajută-mă să scot 
porcăria asta care pute, pute! 

I-am dat ascultare, smulgându-i una după alta hainele 
ude de apă clocită. Când a fost complet goală, Said i-a 
întins un bidon cu dezinfectant, al cărui conţinut şi l-a 
vărsat pe sâni. 

— Voia să mă înece! a izbucnit ea cu o furie apropiată 
de isterie. Aţi văzut? Voia să mă înece. Dacă ar fi reuşit 
să mă sărute mi-ar fi vărsat în gură cincizeci de litri de 
apă spurcată! 

S-a apropiat de cadavrul botit şi i-a tras o lovitură de 
picior plină de ură. Said tremura ca frunza, şi trebuie să 
recunosc că nici eu nu eram mai viteaz. Am imitat-o pe 
Gisele, mi-am scos hainele şi m-am dezinfectat în grabă. 

— Ce-a fost asta? a bâiguit Said. Nu-i aşa că era mort? 


Era un cadavru... Un cadavru înecat. Şi totuşi mer... 
mergea?! 

N-am ştiut ce să spun. 

Am scos în sfârşit din trusa de ajutor rachiul şi am 
băut pe rând. Dinţii infirmierei au cläntänit pe gâtul de 
metal când a dus bidonaşul la gură. 

— Asta nu e ceva normal, se încăpăţâna să repete 
Said. Nu e o chestie normală. 

Gisele şi-a şters bărbia cu dosul mâinii. Eram amândoi 
goi faţă în faţă, cu prosoapele în mână, fără să ne dăm 
seama de indecenta situaţiei. 

— Are dreptate, a spus infirmiera cu un ton categoric. 
De data asta trebuie să ne hotărâm să privim mai de 
aproape. Trebuie să încercăm o autopsie. 

Am dat din umeri, lipsit de convingere. 

— O autopsie? Dar nici tu şi nici eu nu suntem medici. 

— Am destule noţiuni de fiziologie, a spus ea pe un 
ton hotărât. Ştiu, totuşi, să deosebesc un organism 
sănătos de o structură care suferă o mutație. Trebuie să- 
| disecăm imediat, mai înainte de a începe să 
putrezească. 

M-am uitat la cadavru. Perspectiva de a-l tăia în 
lamele îmi întorcea stomacul pe dos. 

— Du-te si ia instrumentele, i-a ordonat Gisele lui 
Said. Şi adu-ne nişte bluze şi nişte sorturi de cauciuc. 

Brancardierul a executat ordinul. După zece minute, 
stăteam în genunchi în jurul cadavrului, cu 
instrumentele de disectie înşirate pe o cârpă. Gisèle mi- 
a întins cleştele mare şi nichelat care se foloseşte la 
sectionarea coastelor. Cu vârful bisturiului, infirmiera 
deschisese deja o breşă de la gât până la pubis. Carnea 
era decolorată, albită, dar când abdomenul a început să 
se deschidă, am fost coplesiti de un ciudat miros 
vegetal, pe care nu-l mai simtisem niciodată în cursul 
unei disectii. Mirosea a... seră. Da, a seră caldă. Un 
miros de humus, de peluză umedă, de iarbă acidă. Deloc 
dezagreabil. 


Gisele s-a încruntat şi s-a aplecat mai mult. 

— Ce mai e şi asta? a murmurat ea printre dinţi. 

— Ce? a zis cu anxietate Said. 

— Asta, a insistat ea. Ai zice că sunt nişte ligamente. 
Sau mai curând, nişte artere necunoscute... în plus. 

M-am aplecat şi eu. Gisele nu se înşelase. Se putea 
vedea foarte bine, şerpuind printre viscere, un fel de 
cabluri verzi care se uneau şi se divizau la infinit, 
străpungând plămânii, ivindu-se din stomac, pentru a 
tese un soi de plasă sau de reţea foarte strânsă. Nişte 
artere supranumerare!$, asta erau. Sau poate nişte 
liane? Culoarea lor verzuie îmi amintea ceva. 

— Ai zice că sunt nervuri, am bâiguit eu. Nervuri, aşa 
cum poţi vedea la frunzele copacilor. Uite... asta nu 
seamănă a carne, e ceva fibros. Vegetal. 

Vegetal. Cuvântul mi se învârtea în minte. Gisele îşi 
continua impacientată treaba, croindu-şi cu bisturiul 
drum prin muşchi. Fibrele păreau că se îndreaptă toate 
spre subsuori. Le simţea şerpuind sub pielea braţelor. 

— Are răni la încheietura mâinilor, a observat Said. 
De parcă ar fi vrut să-şi taie venele. 

— Sau de parcă ar fi fost legat, am completat eu. Asta 
nu-ţi aminteşte de nimic? Toate cadavrele pe care le-am 
coborât de pe cruci aveau răni la încheietura mâinilor. 

— Da, din cauza legăturilor... 

— Aşa am crezut noi. Legăturile erau şi ele făcute din 
liane împletite. Le-am tăiat fără să le privim cu atenţie. 

— Scurteaz-o, a şuierat Gisele. Unde vrei să ajungi? 

— Nu te-ai prins? „Legăturile” proveneau în realitate 
chiar din cruci. Erau nişte pseudopode. Tentacule, dacă 
preferi. Aceste tentacule s-au încolăcit în jurul braţelor 
prizonierilor, le-au tăiat pielea... şi s-au strecurat în 
interiorul corpului lor! 

— Ăsta-i curat delir, a protestat slab Gisèle. 

— De ce delir? Crucile au supt sângele prizonierilor, 
aşa cum fac plantele carnivore. Apoi s-au servit de 


16 Care este peste numărul prevăzut, fixat sau necesar. 


nervurile lor pentru a umple cadavrele. 

— A umple? 

— Da. Rădăcinile lor pompează direct apa stătătoare. 
Această apă amestecată cu sevă se găseşte în burta 
cadavrelor. 

— Dar de ce? 

— Habar n-am. Doar constat, asta e tot. 

Gisele continua cu încăpățânare  măcelărirea 
cadavrului. Lianele şerpuiau printre muşchi, prinzând 
organele într-o reţea de ramificații din ce în ce mai fină. 
Deodată bisturiul a alunecat scrijelind un os. Gisele a 
trântit o înjurătură şi s-a făcut şi mai palidă. 

— E imposibil! a îngăimat ea. Nu se poate. 

— Ce e? am întrebat eu cu un ton răspicat. 

— Oasele, a răspuns ea gâfâind. Dumnezeule, ai zice 
că sunt din lemn! 

Said a gemut ca un căţel rănit. Am smuls bisturiul din 
mâna infirmierei si am început să râcâi capătul 
femurului. „Osul” s-a desprins în aşchii, moale ca lemnul 
de mesteacăn. Scheletul cadavrului suferise în parte o 
mutație. Membrele inferioare erau, fără nicio îndoială, 
dintr-un lemn năclăit de sevă. 

Metamorfoza afectase în principal bazinul şi 
vertebrele lombare. 

— Un schelet de lemn, a repetat Gisèle, cu ochii 
holbati. 

— E ceva aici spre talpa picioarelor, a zis cu timiditate 
Said. Priviţi aici... la nivelul călcâiului. 

Ne-am repezit să vedem. Din bătătura crăpată care 
acoperea calcaneul!” ieşea un mănunchi de rădăcini mici 
şi albicioase. Nişte germeni încă fragili, aşa cum apar la 
cartofii vechi. De data asta concluzia se impunea cât se 
poate de evident. 

— Era pe cale să se transforme în copac, a şoptit 
Gisele, de parcă leşul ar fi putut-o auzi. Avea să prindă 
rădăcini. Seva injectată în corp a declanşat un proces de 


17 Unul dintre oasele care formează călcâiul. 


mutație absolut incredibil. 

Apoi a tăcut, cu gura căscată, incapabilă să-şi pună 
ordine în idei. O ipoteză cumplită îmi umbla prin minte. 
Atât de cumplită încât am ezitat s-o formulez cu glas 
tare. Said mi-a văzut tulburarea şi m-a prins de mână. 

— La ce te gândeşti? a zis el cu furie. Trebuie să ne 
spui! Imediat! 

— N-am dovezi, am răspuns eu. Nu e decât o 
presupunere... 

— Dă tot din tine! a bombănit, grosolan, Gisele. Care 
e teoria ta? 

— Acest om, am început eu, nu e doar pe cale de a se 
transforma în copac. În realitate, ceea ce observăm nu 
constituie decât primul stadiu al bolii. 

— Ce tot spui? 

— Dar uitaţi-vă la el, am izbucnit eu. Chiar nu vedeţi? 
Atitudinea lui nu vă aminteşte nimic? 

Şi-au coborât amândoi privirile spre cadavrul întins pe 
argila întărită, cu braţele în cruce. 

— Pare... crucificat, a observat Said. Doar... doar nu 
vrei să spui că... 

— Ba da, bătrâne! E pe cale să se transforme în 
crucifix! După ce nervurile vor digera complet carnea, 
când toate oasele vor căpăta consistenţa lemnului, îşi va 
înfige picioarele cu rădăcini în braţul de apă moartă, va 
întinde mâinile de o parte şi de alta torsului... Si va 
începe să crească! 

Gisele a trebuit să lupte împotriva sufocării. Said 
ridicase capul, contemplând crucile imense cu un aer 
plin de oroare. 

— Atunci... astea sunt... oameni? a zis el gâfâit. Foşti 
oameni metamorfozati de sevă? 

— Aşa cred, am murmurat eu. Părerea mea este că nu 
sunt nişte vegetale adevărate, ci o specie hibridă care se 
hrăneşte cu carne de om şi se reproduce prin 
parazitare. 

— Taci din gură! a şuierat Gisele cu ură. Vorbeşti 


prostii, spui ce-ţi trece prin minte. De acord cu 
parazitarea, n-am nimic împotrivă... dar să nu-mi spui 
mie că morţii noştri s-au transformat în crucifix. Ăsta e 
curat delir. 

Am lăsat capul în jos. Îmi era prea frică să mă lansez 
în discuţii. 

— Până la urmă nu e decât un fel de iederă care se 
dezvoltă în interiorul cadavrelor! a mai adăugat tânăra 
femeie, încercând să taie nervurile plantei cu ascutisul 
bisturiului. 

Dar nu a reuşit să-şi ducă gestul până la capăt, pentru 
că fibrele verzi s-au ridicat în sus, plesnind aerul, ca 
nişte tentacule fine. M-am aruncat înapoi, trăgând-o pe 
Gisele după mine. Ramificaţiile şuierau, biciuindu-ne 
umerii, sfâşiindu-ne hainele. Un mic tufiş de ramuri 
suple se ridicase din cadavru încercând să ajungă la noi. 
Ne-am îndepărtat târându-ne. 

— S-o stergem, a zis Said. Dacă mai insistăm, aici or 
să ne rămână oasele! 

Asta era şi părerea mea. M-am apropiat de 
ambarcatiune trăgând-o după mine pe Gisèle, care se 
zbătea. 

— Trebuie să-l ardem! a izbucnit infirmiera. Nu putem 
pleca fără să ardem cadavrul! 

Am hotărât să n-o ascult şi am aruncat-o peste 
bastingaj. Said pornea deja motorul. Am apucat o vâslă 
şi m-am servit de ea să  îndepărtez de mal 
ambarcatiunea, care s-a distanțat cu repeziciune de 
insuliţă. Am manevrat cârma, croindu-mi drum printre 
ierburile acvatice. Said, îngenuncheat la proră, privea 
cum se micşorează umbra crucilor prin perdeaua de 
ceaţă. 

— Nu aveai dreptul! a protestat Gisèle frecându-şi 
încheietura mâinilor. Datoria noastră era să nu lăsăm 
niciun cadavru în urma noastră! 

— Ia mai dă-mi pace! am bombănit eu printre dinţi. Ai 
văzut şi tu... caracatita aia vegetală! Ce voiai? Să intre 


în noi şi să ne transforme aşa cum a transformat 
cadavrul acelui biet băiat? 

— Ti-e frică de orice, a zis ea ferindu-şi privirea. 
Totdeauna ai fost puţin cam laş... şi, pe deasupra, n-ai 
niciun simţ al datoriei. 

Am lăsat-o cu divagatiile ei filosofice şi mi-am 
îndreptat atenţia asupra labirintului mlaştinii. După un 
moment, am micşorat viteza. Insulita rămăsese acum 
departe şi era inutil să ne expunem riscului de a intra 
într-un recif de suprafaţă. Dacă ambarcatiunea se ducea 
la fund, nu am fi avut altă perspectivă decât aceea dea 
ne continua drumul pe jos, vârâţi până la brâu în supa 
vâscoasă a braţului de apă moartă. 

— Chiar crezi în povestea asta cu copaci vii? a 
murmurat Said. 

— Ştiu tot atât cât ştii şi tu, i-am răspuns iritat. E doar 
o ipoteză, nimic mai mult. Ştii bine că în acest soi de 
mici războaie se experimentează totdeauna, mai mult 
sau mai puţin, tot soiul de noi porcării chimice. 
Expediţiile de pedeapsă sunt deseori doar repetiţii 
generale. 

— Totuşi... Nişte tipi transformati în crucifixe... Şi pe 
urmă ai văzut copacii ăia? Toţi măsurau cel putin şase 
metri. 

— Ei şi? Copacii cresc! am obiectat eu. Poate că sunt 
acolo de zeci de ani. Şi au avut timp să se hrănească. 

— Nu reuşesc să admit o chestie ca asta, s-a lamentat 
Said. Pare atât de... 

— Ai văzut cadavrele! m-am enervat eu. Ai văzut şi 
scheletul de lemn şi tot îţi mai pui problema dacă e sau 
nu verosimil? Ce-ai vrea ca să fii convins? 

— Dar cum au ajuns băieţii noştri legaţi în vârful 
acelor cruci? 

— Nu ştiu. Poate că indigenii i-au oferit ca hrană 
crucilor. 

— Un fel de sacrificiu? De ofrandă adusă zeilor? 

— Mda. 


Spuneam asta ca să-l liniştesc pe Said, căci în 
realitate nu credeam deloc în vinovăția triburilor care 
trăiau pe malurile braţului de apă. 

— Dacă ai avut dreptate, atunci ar trebui să ne ţinem 
la distanţă de cruci, a conchis brancardierul. 

Am mormäit o încuviintare vagă. Gisèle era 
bosumflată. Am navigat în tăcere timp de aproape două 
ore. Mlastina părea că se întinde până la orizont. Chiar 
nu era niciun teren solid în Tamata? Am determinat de 
mai multe ori poziţia. Nu eram sigur că această cursă 
are vreun sens. Poate că ar fi fost mai bine să facem cale 
întoarsă, să revenim pe plajă şi să construim o plută cu 
care am fi putut ajunge în larg. Mai devreme sau mai 
târziu am fi dat peste una dintre navele noastre şi... 

Şi ne-ar împuşca cât ai bate din palme, ar fi adăugat 
Gisele. Ne-ar fi împuşcat pentru părăsirea postului în 
faţa inamicului. 

Am scuipat în apă. Ceaţa devenea din ce în ce mai 
deasă formând norişori albi. A trebuit să încetinesc. 
Dacă o ţinea tot aşa n-am mai fi avut altceva de făcut 
decât să oprim motorul şi să scoatem vâslele. Said s-a 
instalat la proră să mă ghideze. Eram crispat, în alertă, 
aşteptându-mă dintr-o clipă în alta să văd ivindu-se 
silueta îngrozitoare a unui crucifix. Ceaţa putea a sulf şi 
te ducea cu gândul la acele fumarole care ies din 
crăpăturile terenurilor vulcanice. Deodată am văzut 
ceva. Părea un fel de rucsac mare, umflat cu pungi de 
aer, care plutea în derivă. Am simţit cum mi se strânge 
stomacul. 

— Avem ceva în faţă, a şoptit Said cu o voce 
sugrumată. 

M-am aplecat. Am zărit, într-adevăr, o masă neagră la 
nivelul apei, ca un fel de batracian monstruos cu pielea 
lucitoare. Panica a făcut să-mi ţâşnească instantaneu 
sudoare pe frunte. 

— E o ambarcatiune pneumatică! a spus în sfârşit 
brancardierul. Fir-ar să fie, nu-i decât o barcă 


pneumatică! 

Şi lui i se păruse că întrezăreşte formele unui monstru 
fantastic. Masa de cauciuc era blocată între ierburi 
acvatice. Barca pneumatică era spartă, nemaiavând 
întregi decât două-trei flotoare. Uşurarea mea nu a fost 
decât de scurtă durată. Nu era un monstru, dar era o 
epavă. Unde se aflau oamenii pe care trebuia să-i fi 
transportat? Gisele se ridicase în picioare, alertată şi ea. 
Preţ de un minut nu am auzit decât sângele care îmi 
zvâcnea în tâmple. Zgomotul vântului prin ierburi şi 
clipocitul apei mi se păreau asurzitoare. Şi deodată s-au 
ivit din ceaţă... Diformi, dilatati din cauza imersiei. 
Înecaţi... Vreo şase înecaţi, umflati şi vineti. Se deplasau 
mergând, cu apa până la piept, cu braţele întinse pentru 
a prinde marginea ambarcatiunii. Ca şi cei pe care îi 
întâlnisem înaintea lor, noile apariţii dădeau apa afară 
pe gură la intervale regulate. Gisele a început să urle şi 
a apucat toporişca. 

— Vin! a strigat ea. Vin să ne sărute! 

Fata-i era ca varul, buzele livide, pradă unei spaime 
cumplite. Ca de obicei, am reacţionat cu o uşoară 
întârziere, şi a fost nevoie ca o mână umflată să se aşeze 
pe bastingaj ca să mă scutur. 

Gisele lovise deja cu toporişca, despicând capul 
primului înecat care încerca să se catere în şalupă. Un 
torent de apă a tâsnit din trunchiul decapitat ca dintr-o 
gură de incendiu căreia îi sărise vana. Ne sufocam sub 
aversa aceea putredă. Cadavrul rămânea în continuare 
agăţat. Gisele a ridicat încă o dată toporişca. 

— Atenţie! am strigat eu. Să nu spargi şalupa! _ 

Infirmiera a lovit, despicând torsul până la stern. În 
momentul acela, un mănunchi de nervuri vegetale a ieşit 
din trunchi şi s-a încolăcit în jurul lamei toporiştii, 
prinzând-o ca într-o plasă cu ochiurile strânse. 

În ciuda eforturilor, Gisèle n-a putut să desprindă 
toporişca, aceasta rămânând  prizoniera  torsului 
amputat. M-am ridicat de pe locul meu ca s-o ajut, dar 


unul dintre bicele fibroase m-a plesnit violent peste faţă, 
orbindu-mă un moment. Am simţit sângele şiroindu-mi 
pe obraji. Când am putut din nou să văd, Said gesticula 
ca un dement, cu o macetă în fiecare mână, tăind 
sistematic cadavrele care încercau să se catäre la bord. 

— Vâslele! am strigat eu. Serviţi-vă mai curând de 
vâsle! 

Dar nimeni nu mă asculta. Am apucat o vâslă şi, 
împingând cu toată forţa, am reuşit să-l resping pe unul 
dintre înecaţi. Am înţeles că nu aveam nicio şansă să-i 
venim de hac acelui escadron de morti-vii, singura 
noastră scăpare fiind fuga. Trebuia să pornim din nou 
motorul şi să ne depărtăm cu toată viteza pe suprafaţa 
mlaştinii, rugându-ne Cerului ca ambarcaţiunea să nu 
întâlnească niciun recif. Morţii reveneau neobosit la 
atac. Flagelii care tâsneau din gâturile lor tăiate loveau 
în ambarcatiune ca nişte cange. Am aruncat vâsla si m- 
am târât spre partea din spate pentru a porni motorul. 
S-a produs un salt brusc înainte, dezechilibrându-i pe 
Gisele şi pe Said. Cei mai mulţi înecaţi au căzut pe spate 
dar doi au rămas agätati de proră, îngreunând 
ambarcatiunea la babord. Said a luat o maceta şi a 
început imediat să facă bucățele faţa dilatată a 
agresorilor. A fost imediat împroşcat cu apă şi sevă în 
timp ce pseudopodele îi biciuiau pieptul. Gisele apucase 
o vâslă şi lovea metodic, făcând terci mâinile acelor 
zombi. Spectacolul era atât de îngrozitor, încât devenea 
complet ireal. 

In ciuda tuturor eforturilor noastre, unul dintre 
cadavre a reuşit să se catere pe şalupă. Pseudopode 
vegetale îi ieşeau prin nas şi prin urechi, înconjurându-i 
capul cu o coamă de tentacule filiforme. Această aureolă 
suiera plesnind aerul şi căuta să se agate de tot ce-i era 
la îndemână. Am încercat să-l dezechilibrez pe acest 
mort-viu, mutând cârma la dreapta şi la stânga, dar n- 
am izbutit decât să-i dau grămadă pe tovarăşii mei, 
făcându-i şi mai vulnerabili. 


Ambarcatiunea se deplasa cu o viteză vertiginoasă, 
smulgând ierburile acvatice, strivind florile vâscoase 
care pluteau la suprafaţa apei. Vizibilitatea mea era 
destul de scăzută, gesticulările colegilor mei astupându- 
mi vederea. Insensibil la lovituri, mortul îngenunchease 
pe fundul ambarcatiunii ca s-o prindă pe Gisele în braţe. 
Gura lui vânătă, din care se scurgea mâl, o căuta pe cea 
a tinerei femei pentru o sărutare aducătoare de moarte. 
O serie de liane îi ieşiseră prin pielea braţelor în diferite 
locuri pentru a se înfăşura ca nişte frânghii în jurul 
umerilor ei. Said a ridicat o vâslă şi a lovit cu toată 
puterea în capul monstrului, spărgându-i cutia craniană. 
O fracțiune de secundă am avut impresia că un nod de 
rădăcini ocupa locul creierului, apoi creatura a căzut pe 
spate, iar brancardierul, apucând-o de glezne, a trecut-o 
peste bord. 

In clipa aceea ambarcatiunea s-a lovit de ceva şi s-a 
învârtit cu brutalitate în loc. Am auzit cauciucul urlând 
sub muşcătura unei stânci, apoi am recăzut pe apă, într- 
o jerbă de stropi. Dădusem drumul la cârmă şi 
ambarcatiunea descria cercuri, împotmolindu-se în 
hätisul acvatic ce acoperea mlaştina. Socul ne 
împrăştiase bagajele, iar urnele funerare, ieşind din 
cutiile de carton, se rostogoleau sub picioarele noastre, 
împiedicându-ne să ne regăsim echilibrul. M-am târât 
până în partea din spate şi am oprit motorul. 
Ambarcatiunea şi-a încetat imediat mişcările 
dezordonate. M-am lăsat în genunchi. Am băgat imediat 
de seamă aspectul moale al flotorului care susținea 
bastingajul. Latexul nu mai avea duritatea inițială, acea 
compactitate care îţi îndoia pumnul. 

— S-a spart, le-am spus eu tovarăşilor mei. Sunt sigur 
că s-a spart. 

Mi-am croit drum printre conservele funerare şi m-am 
aplecat deasupra apei. Prora se ducea clar în jos şi bule 
de aer ieşeau la suprafaţa apei în şiraguri regulate. 

— S-a spart, am repetat eu. Şalupa s-a lovit de ceva. O 


stâncă sau un buştean. Trebuie să o evacuăm. 

Gisele s-a ridicat imediat în picioare şi a început să 
îngrămădească furioasă urnele funerare într-un sac 
mare, etanş. Said s-a uitat la mine îngrijorat. 

— Ce-o să facem? m-a întrebat el, strângând în mână 
vâsla năclăită de materie cervicală. 

— Vom încerca să ajungem la o insuliţă de argilă ca să 
debarcăm tot calabalâcul, i-am răspuns eu cu un ton fals 
detaşat. După aceea vom căuta să o reparăm, dacă se 
poate repara. 

Am luat cealaltă vâslă şi m-am străduit să eliberez 
ambarcatiunea dintre ierburile înalte. La fiecare mişcare 
putin mai bruscă, bule enorme de aer urcau la babord. 

— Ne înclinăm, a constatat brancardierul. Ne aplecăm 
din ce în ce mai mult. 

Dacă spărtura era prea mare, ar fi fost imposibil s-o 
astupăm, şi ar fi trebuit să mergem mai departe pe jos, 
folosind combinezoanele etanşe, care se aflau într-un 
compartiment situat în partea din spate. O singură dată 
în viaţa mea îmbrăcasem un asemenea costum de 
supravieţuire, care conferea înfăţişarea şi graţia unui 
scafandru. Nu păstram o amintire prea plăcută. 
Cauciucul gros şi greu, favorizând transpiratia, irita 
foarte repede pielea, provocând mâncărimi 
insuportabile în fiecare cută corporală. Said s-a 
strâmbat, nu prea încântat. 

— Poate că o vom putea repara, a zis el, fără să tragă 
cine ştie ce speranţă. 

Dar şalupa se lăsa din ce în ce mai mult. Am aruncat 
parâma pe un mic atol de noroi întărit şi am sărit pe 
uscat. Călcâiele mi-au intrat periculos de mult în mâl, 
dovedind fragilitatea solului, totuşi nu aveam timp să 
căutăm alt loc de debarcare. 

— Trebuie să golim ambarcatiunea până nu se 
scufundă mai rău, am zis eu. Grăbiţi-vă. După aceea o 
vom trage pe uscat şi vom astupa spărtura. 

Totuşi era din ce în ce mai evident că spărtura era 


mult prea mare ca s-o putem cârpi. Said şi Gisele au 
început manevra de transbordare, îngrămădind în 
mijlocul insulitei proviziile de hrană şi materialul de 
incinerare. Gisele a avut o grijă deosebită pentru urnele 
funerare, verificând să nu uite niciuna. Am închis ochii 
exasperat. Acum eram sigur că ne va constrânge să 
remorcăm tinichelele acelea morbide prin toată 
mlaştina. Când ambarcatiunea a fost golită, ne-am unit 
toate forţele pentru a ridica prora şi a o trage pe uscat. 
Nu mă înşelasem, ruptura era destul de mare. Unul 
dintre flotoare explodase, crăpându-le şi pe cele de 
lângă el şi dislocând structura de susţinere. 

— E ca şi cum ai încerca să repari ,Titanicul” cu 
petice calde, am zis eu. N-o să ţină. 

— Dar, a gemut Said, manualul pretinde că acest 
cauciuc poate să reziste la gloanţe! 

— Dacă tu crezi tot ce îndrugă manualele! i-am 
răspuns eu suspinând. 

Am rămas un moment tăcuţi, cu ochii la carcasa 
moale a ambarcatiunii, de parcă am fi asistat la agonia 
unui pachiderm marin. 

— Ne rămân combinezoanele, a zis în sfârşit Gisele. 
Ele ne vor proteja de paraziți si de lipitori. 

— O să crăpăm de căldură, am spus eu. Şi apoi, ai mai 
mers vreodată prin mâl? La fiecare pas trebuie să-ţi 
mobilizezi toate forţele ca să-ţi smulgi picioarele de pe 
fund. După un kilometru eşti atât de obosit de parcă ai fi 
parcurs zece. 

— N-avem de ales, a obiectat ea. Vrei să rămâi aici? 
Vrei să rămâi pe insulita asta şi să aştepţi ajutoarele? Ce 
ajutoare? Nimeni nu ştie că suntem aici. 

— Ok, am capitulat eu. O să scoatem combinezoanele 
şi o să ne băgăm în supă. 

— Foarte bine, a zis Gisele triumfătoare. Voi aşeza 
materialul pe flotoare; în felul acesta nu vom avea decât 
să-l tragem. 

Mi-o  închipuiam încăpăţânându-se să remorcheze 


cuptorul portabil, luptându-se ca o damnată cu mâlul de 
pe fund şi cu obstacolul elastic al ierburilor înalte. Poate 
că după o zi va renunţa. Dar n-aş fi băgat mâna în foc. 
M-am dus să scot combinezoanele acelea galbene, 
groaznice şi incomode. Fuseseră concepute dintr-o 
singură bucată, cu cizme şi mănuşi încorporate. În 
partea de sus aveau o cagulă elastică. O cagulă 
prevăzută cu o mască de protecţie şi un aparat de 
respirat integrat, acesta pentru cazul dacă s-ar semnala 
emanatii de gaze toxice. 

Din fericire, cagula era detaşabilă şi o puteai purta 
lăsată pe spate, ca gluga unui hanorac. Un sistem de 
tuburi şi robineţi permiteau să-ţi faci nevoile fără să fie 
nevoie să ieşi din combinezon. Pentru a beneficia de 
avantajele acestei tehnologii avansate, era destul să-ţi 
bagi penisul într-un tub şi să-ţi vâri o canulă în gaura 
curului. Pentru femei sistemul nu se deosebea cine ştie 
ce! Visul în stare pură! Aţi mers vreodată zece kilometri, 
printr-o apă stătută care-ţi vine până la piept, cu o 
canulă înfiptă zece centimetri în fund? 

Am despachetat costumele cu un dezgust vădit. Apa 
din jurul nostru avea un aspect plumburiu şi cleios cât 
se poate de îngrijorător. 


CAPITOLUL X 


M-am îmbrăcat în timp ce ambarcatiunea îşi dădea 
ultima suflare. Tovarăşii mei m-au imitat, ajutându-se 
reciproc atunci când cauciucul refuza să alunece. Am 
stabilit încă o dată poziţia fără speranţa că voi trage o 
concluzie valabilă. Continuând în această direcţie 
riscam pur şi simplu să dăm peste alţi înecaţi. I-am spus 
asta şi Giselei. 

— Dacă în două zile nu prindem armata din urmă, va 
trebui să schimbăm strategia, am zis eu răspicat. 

— Şi la ce te gândeşti? 

— Să părăsim mlaştina şi să cerem ajutor coloniştilor. 
Aş fi foarte curios să aflu ce au de spus despre crucifixe. 

După ce bagajul a fost înghesuit în saci etanşi şi legaţi 
bine de flotoare, am intrat în apă. Am avut impresia că 
intru într-o zeamă vâscoasă, un fel de ciorbă de măduvă 
de vită. Presiunea asta elastică şi jilavă mă sufoca, şi 
imediat m-am acoperit de sudoare. 

— Chiar e apă? a întrebat Saïd, atingându-i uşor 
suprafaţa cu vârful degetelor înmănuşate. 

N-am ştiut ce să răspund, nici măcar nu ne gândisem 
să facem analizele obişnuite. Poate că intrasem într-un 
lichid extrem de veninos, plin de agenţi mutageni şi alte 
porcării de genul ăsta. S-ar fi putut ca soluţia misterului 
să stea în întregime în acest lichid groaznic, saturat de 
îngrăşăminte toxice şi defolianti, care fuseseră probabil 
folosiţi pentru defrisare. Extrapolam, dar cunoşteam 
ravagiile provocate de agentul oranj în Vietnam. Aici ca 
şi în altă parte, chimia militară ar fi putut să-şi pună în 


aplicare ,inventiile”, provocând modificări biologice 
imprevizibile. 

Mi-am trecut după umăr hamul bagajelor şi am 
început să merg. Picioarele îmi erau parcă aspirate de 
fundul apei şi eram obligat să-mi încordez toţi muşchii 
ca să le smulg din acel lipici invizibil care îmi rodea 
tălpile. Înaintarea era atât de dificilă, încât ne-a făcut să 
uităm orice spaimă. După cum prevăzusem, după vreo 
cinci sute de metri eram lac de sudoare. Din când în 
când nişte lucruri moi se loveau de genunchii şi de 
coapsele mele, mă plesneau peste pulpe, apoi se 
îndepărtau într-un vârtej de bule. Peşti? Deşi adâncimea 
era foarte mică, totuşi îmi era cu neputinţă să disting 
fundul mlastinii din cauza apei siropoase. Cum arătau 
aceşti peşti misterioşi? L-am auzit în spatele meu pe 
Said scoțând o exclamatie de uimire şi declarând că un 
animal încercase să-l muşte prin cauciucul 
combinezonului. 

— Linişteşte-te, i-a zis Gisèle. Nu risti nimic. 
Costumele ar putea rezista unui întreg banc de piranha. 

— Mda, a mormăit brancardierul cu oarecare îndoială. 
Tot aşa de tare era şi barca pneumatică... 

După care n-am mai schimbat nicio vorbă. Am mers 
trei ore în şir, luptându-ne cu ierburile acvatice şi cu 
nuferii giganţi. În momentul în care cerul se întuneca, 
am intrat într-o lagună plină cu epave de bărci 
pneumatice. Corturile unei tabere militare fluturau în 
vânt, cu tärusii pe jumătate smulşi. Pe o insuliţă de 
noroi uscat se înältau, înrădăcinate, treisprezece cruci 
enorme, cu vârful la cincisprezece metri de sol. 
Rădăcinile lor groase, noduroase şi inelate şerpuiau prin 
mâl ca tentaculele unei caracatite. 

Pe fiecare cruce erau doi oameni, legaţi spate în 
spate. Cadavrele erau deja umflate, pline de apă şi de 
sevă. Din gura întredeschisă le picura un sirop vegetal 
cu miros acru, înţepător. Tabăra era goală, iar noroiul 
instabil al atolului începuse deja să înghită o parte din 


material. Gisele s-a urcat pe mal şi a tras spre ea pluta 
pe care se afla cuptorul portabil. 

— Ce aşteptaţi? ne-a zis, tăios. Ne aflăm aici ca să 
facem o anumită treabă, şi o vom face! 

Am simţit un val violent de ură, şi în momentul acela 
am dorit ca infirmiera să piară cât mai repede, lăsându- 
ne liberi să o luăm la sănătoasa. Mai avusesem deja 
acest sentiment când mă aflam în tranşee: o ură 
viscerală şi distrugătoare. O explozie de frustrare rece 
ca gheaţa. 

— De data asta sunt de acord, am zis eu, încercând să- 
mi controlez furia. Dar e pentru ultima dată. Dacă mâine 
seară nu ajungem la coloană, atunci vom părăsi 
mlastina. 

— Am face mai bine s-o ştergem imediat, s-a lamentat 
Said. Ce? Nu înţelegeţi că s-a terminat, că s-a ales 
praful, că toţi sunt morţi? Cineva i-a omorât, cineva care 
i-a legat de cruci înainte de a dispărea în natură. Dacă 
mergem mai departe, vom sfârşi ca ei! 

— Sunteţi nişte laşi! a şuierat Gisele. Nu aveţi niciun 
simţ al datoriei. Imediat ce ne vom întoarce, voi face un 
raport despre comportamentul vostru. Voi cere să fiţi 
sanctionati disciplinar. Poate că o şedere prelungită în 
prima linie o să vă facă ceva mai curajoşi! 

Am izbucnit într-un râs sinistru. 

— Glumesti? am zis eu. Adică nu crezi că în momentul 
ăsta ne aflăm în prima linie? Hei! Deschide puţin ochii! 
Said are dreptate, toţi sunt morţi. Au fost ucişi, probabil 
într-o singură noapte. Într-o singură noapte! Chiar dacă 
am parcurge mlaştina de la un capăt la altul, n-am găsi 
decât cadavre. Gândeşte-te puţin. Este o situaţie 
excepţională. Niciodată până acum nu am mai fost 
atacați de cadavre! 

Gisele a dat din cap cu încăpățânare. 

— Sunt sigură că te înşeli. Nu e vorba de cadavre. 
Oamenii noştri au fost intoxicati, da, au fost victimele 
unui soi de parazit vegetal, dar nu muriseră. Nu erau 


morţi. 

Am înţeles că se agăța cu încăpățânare de această 
idee ca să nu cadă în nebunie. Am suspinat a lehamite şi 
am urcat pe insuliţă. 

— Să încercăm măcar să ne grăbim, am spus eu. Nu 
vreau să petrec noaptea lângă cruci. 


Am lucrat fără întrerupere, încercând s-o luăm 
înaintea soarelui care cobora spre apus. Crucile erau 
vâscoase, palpitând de o viaţă înăbuşită, ascunsă. De 
fiecare dată când mă cätäram la înălţimea unui cadavru, 
îmi era frică să nu-şi pună gura peste a mea şi să 
înceapă să vomeze zeci de litri de sevă putridă şi 
otrăvită. 

Din fericire nu s-a întâmplat nimic, dar în cursul 
acestei corvoade am atins ultimul prag al rezistenţei 
nervoase. Gisele îşi vedea de treaba ei cu incineratul, o 
adevărată menajeră a morţii cu gesturi precise. Imediat 
ce a început să se însereze, am aprins un foc mare ca să 
alung umbrele ce se adunau în jurul nostru. Am terminat 
incinerarea la lumina acestui foc, în apropierea căruia 
eram liniştit. Când n-am mai găsit lemne, mi-am 
îmbrăcat costumul şi am intrat în apă. 

— Voi dormi mai târziu, am declarat eu cu hotărâre. 
În orice caz, departe de aceste instrumente de tortură, 
dar nu oblig pe nimeni să vină după mine. Dacă vrea 
careva să întindă un hamac între două cruci, eu unul n- 
am nimic împotrivă. 

De data asta Gisele n-a protestat şi a venit lângă mine 
în zeama noroioasă. 

— M-am uitat cu binoclul, a zis Said. Mai e un atol de 
noroi spre sud, la aproximativ trei sute de metri. Ne-am 
putea lungi acolo până la ziuă. 

Ceea ce am şi făcut. 


CAPITOLUL XI 


Toată ziua următoare ne-am bălăcit prin mlaştină, cu 
apa până la subsuori, loviti de peşti furioşi, cărora nu le 
zăream decât coada. Ierburile acvatice constituiau un 
obstacol aproape de netrecut, pe care trebuia să-l 
ocolim cu preţul a multe eforturi. Combinezoanele au 
început foarte repede să sufere de pe urma acestei lupte 
neîncetate. Stuful rupt, ascuţit ca o lance, i-a venit 
repede de hac latexului, acoperindu-l cu o mulţime de 
tăieturi mici. Pe la amiază, când ne-am urcat pe un atol 
de noroi ca să ne instalăm bivuacul, am avut senzaţia că 
procentul de umiditate din interiorul combinezonului 
meu crescuse considerabil. 

— Din cauza sudorii, a zis Gisele, împărțind un pachet 
de biscuiţi. 

— Adevărat, s-a lamentat Said. La naiba, chestia asta 
e o adevărată saună! Până diseară o să slăbim trei 
kilograme fiecare. 

M-am strâmbat, nici pe departe convins. Eram sigur 
că luam apă. 

— Nu mai sunt etanse, am insistat eu. Apa mlastinii ne 
curge pe piele. Asta nu-mi place. Aţi văzut ce li s-a 
întâmplat înecaţilor? Dacă am începe să ne umflam ca 
ei? 

Îngrijorat, Said s-a dezbrăcat pe jumătate ca să 
adulmece inferiorul costumului de protecţie. 

— E adevărat că pute a mâl, a declarat el. 

— „Pute a mâl”, l-a îngânat Gisele, imitând vocea unui 
copil smiorcăindu-se. Prea sunteţi sensibili! Totul pute a 


mâl, chiar si biscuiţii pe care îi mâncăm! Unde vreţi să 
ajungeţi cu astfel de raționamente? 

Am pornit din nou. Eram destul de îngrijorat. 
Consistenta apei, natura ei  vâscoasă, culoarea 
plumburie, toate astea mi se păreau un semn rău. „Un 
agent mutagen, îmi tot ziceam eu. Cu siguranţă că 
porcăria asta e la originea metamorfozelor la care am 
fost martori. Si ne scăldăm în ea de ore în şir... Treaba 
asta o să sfârşească prost.” 

— Ar fi mai bine să ne întoarcem pe uscat, am pledat 
eu din nou. Vedeţi bine că nu e nimeni aici. Să ieşim din 
zeama asta şi să mergem la colonişti. 

— Idiotule! a izbucnit Gisele. Ai aruncat o privire la 
vegetaţia de pe mal? O să ne fie mai greu să ne croim 
drum prin ea decât să mergem mai departe prin ciorba 
asta. 

— Are dreptate, a zis Said. Ai văzut rădăcinile? Se 
ridică încolăcite până la un metru deasupra solului. Nu 
le vom putea tăia cu macetele. 

Erau amândoi împotriva mea. M-am hotărât să 
capitulez. 

Degetele de la picioare mi se scăldau acum într-un suc 
lipicios, care nu-mi prevestea nimic bun. 

Înaintam mecanic, preocupaţi doar de mâlul de pe 
fund şi de obstacolul elastic al ierburilor înalte. Cu 
umerii tăiaţi de curele trăgeam după mine pluta 
pneumatică ce susţinea cuptorul de incinerare al 
infirmierei noastre. Said a fost cel care a zărit 
ambarcatiunea. Era o pirogă de piele în formă ovoidală, 
teribil de mică, şi în care probabil că nu te puteai instala 
decât cu genunchii sub bărbie. Ambarcatiunea fusese 
trasă pe plaja unei insulițe de turbă, acoperite de 
licheni. Ne-am oprit în loc. La adăpostul unei colibe 
rudimentare din frunze, un indigen ne urmărea cu 
privirea tremurând. 

— Pusca, a soptit Gisele. Unde e puşca? 

Habar n-aveam. Nu prea mă preocupasem de 


jucărioara aceea care trăgea cu gloanţe de cauciuc, şi 
nu ştiam unde ar fi putut să fie. Indigenul era mic de 
statură şi nu avea nimic pe el. Faţa, cu trăsături 
accentuat asiatice, lucea de sudoare. 

— Fără panică, am zis eu. E bolnav. Nu ne atacă. 
Gäsiti-mi mai curând dicţionarul. 

Said mi-a întins cartea cu coperte din plastic, am 
agätat-o la gât de cureaua ei şi am ieşit din apă. Am 
început s-o răsfoiesc dar indigenul a râs stingherit. 

— Nu e nevoie, a zis el cu un accent cântat. Vorbesc 
limba albilor. Am fost bucătar cinci ani la domeniul din 
câmpia cea mare. 

S-a înclinat şi ne-a arătat palmele goale, în semn de 
pace. 

Avea o faţă cenuşie şi acoperită cu o sudoare 
nesănătoasă. l-am răspuns la salut, invitându-l să 
vorbească deschis. 

Conversatia a fost lungă şi anevoioasă. Deşi ne 
cunoştea limba, omuletul se exprima într-un mod ciudat 
de metaforic, plin de perifraze care, în majoritate, 
rămâneau de neînțeles pentru noi. După un moment, am 
reuşit să pricep că asiaticul se numea Hoang şi că apa 
pur şi simplu îl îngrozea. 

— Apa e rea, repeta el mecanic. Ea otraveste 
pământul şi plantele. Sângele copacilor tăiaţi s-a 
amestecat cu veninul ei. Am încercat să-i facem pe 
colonişti să înţeleagă asta. N-au vrut să ne asculte. 

— Dar i-aţi atacat! am obiectat eu. 

— Noi niciodată nu i-am atacat! Doar am încercat să-i 
speriem ca să plece înainte să fie prea târziu. Mlaştina a 
devenit rea, vrea să se răzbune. 

— Pentru ce să se răzbune? 

— Venind pe insulă, coloniştii au tăiat toţi copacii 
sacri. Au smuls bustenii din pământ ca să transforme 
pădurea în câmpii cultivabile. Geniile pământului sunt 
foarte supărate. Ele i-au blestemat pe oameni. Ele au 
spus: „Albii vor lua locul copacilor pe care i-au ucis.” 


— Crucile? am zis eu gâfâind. Nu-i aşa? Mlaştina 
schimbă oamenii în cruci. 

— Da, crucile vii sunt soldaţii pădurii distruse. Ei 
luptă pentru restabilirea ordinii iniţiale. Toţi coloniştii 
sunt morţi. Fermele sunt goale. Crucile au început să 
crească prin grădini, şi chiar prin interiorul caselor. 

— Şi voi? 

— Noi am fugit. Ne e frică de mortii-vii. Într-o noapte 
au venit în satul meu. Mi-au sărutat nevasta şi pe cele 
două fiice ale mele. Le-au înecat, umplându-le gura cu 
apă stătută şi peşti vii. Unele triburi au încercat să 
domolească mânia pădurii oferindu-i sacrificii, dar n-a 
folosit la nimic. De atunci mă ascund. Vreau să ajung la 
ocean, să construiesc o plută şi să plec pe apă în 
căutarea altei insule. 

— Şi soldaţii? am zis eu. 

— Morți, toţi morţi foarte repede. Abia debarcati. 
Copacii i-au atacat prin surprindere. 

— Copacii sau inecatii? 

— Şi unii şi alţii. Copacii se deplasează noaptea. 

— Spune verzi şi uscate, a bombănit Gisele. Şi-a 
pierdut mintea. Ai văzut ce mari erau rădăcinile de la 
baza crucilor? Ar trebui trei buldozere ca să le smulgă 
din sol. 

Am încercat să obţin precizări, dar Hoang a început să 
vorbească în limba lui natală, şi am renunţat. 

— Intoarceţi-vă înapoi, a repetat el de câteva ori. Spre 
gura de vărsare a râului. Trebuie să construim o plută şi 
să mergem în 'Toa-Toa, o altă insulă; acolo încă nu sunt 
copaci vrăjitori. 

Încă nu. 

— Dar coloniştii unde sunt? s-a răstit Gisele. 

— Toţi morţi, a psalmodiat cu încăpățânare Hoang. 
Crucile au crescut în mijlocul culturilor, al câmpurilor, 
peste tot unde era apă - puțuri, râuri, canale de irigație. 
Aspiră toată apa din sol şi se servesc de ea ca să fabrice 
o sevă veninoasă, blestemată, care transformă oamenii 


în copaci. Le-am spus albilor că nu trebuie să taie 
pădurea sacră. Ei au chemat soldaţii. Ne-au acuzat că le- 
am crucificat nevestele, copiii, prietenii, dar noi nu 
aveam niciun amestec. De vină sunt geniile pământului. 
Nu se vor opri decât după ce pădurea va fi reconstituită. 
Câţi copaci doborâţi, tot atâţia oameni ucişi. Albi, 
galbeni, nu are importanţă. Acum toţi suntem în pericol. 

— Doar n-ai să crezi în povestea asta smintită? s-a 
mâniat Gisele. Asta e numai superstiție! Cu siguranţă că 
trebuie să existe o explicaţie ştiinţifică. 

Aş fi vrut să râd, dar dezvăluirile omuletului lămureau 
brusc multe puncte rămase obscure. Mi-am amintit 
deodată de ceea ce luasem la început drept simple 
halucinaţii atunci când vizitasem bungaloul de pe plajă. 
Copacii pitici care ieşiseră din ghivece şi se cätärau pe 
zid ca păianjenii. Şi dosarul neterminat, pe jumătate 
codificat, purtând pe copertă acel cuvânt misterios - 
Krucifix - pe care atunci nu ştiusem să-l interpretez. Tot 
ceea ce încercasem să refulez din cauza spaimei pe care 
mi-o provocau lucrurile de neînțeles îmi invada brusc 
mintea, şi piesele disparate ale jocului de puzzle 
începeau să se organizeze. M-am întors spre Hoang. 

— Dacă ieşi din mlaştină şi te deplasezi pe uscat e mai 
puţin periculos? am întrebat eu. 

— Nu mai e siguranţă nicăieri, a spus el cu hotărâre. 
Crucile cresc pe câmp, înecaţii plutesc în puțuri şi râuri. 
Vraja e peste tot. Tamata trebuie repede părăsită. Pe 
uscat, rădăcinile, ierburile, legumele, toate au aceeaşi 
sevă, acelaşi sânge. Sunt complicele crucilor. Toată 
vegetaţia e împotriva oamenilor. Rădăcinile unui 
manglier din satul meu au sugrumat o femeie în timpul 
nopţii. În casele albilor, florile pe care le cultivau în 
ghivece se plimbă acum pe pereţi ca nişte păianjeni. 

Vorbea din ce în ce mai repede şi nu mai reuşeam să-l 
urmăresc. Hoang părea epuizat. Am despachetat 
mâncarea şi am încălzit puţină cafea, dar eram 
îngrijorat, proviziile noastre de apă potabilă scădeau. 


Peste câtva timp vom fi constrânşi să facem apel la apa 
din mlaştină sau să căutăm un izvor. 

— O putem fierbe, a spus Gisele. Şi pe urmă farmacia 
noastră e plină de produse dezinfectante. 

— Dezinfectante împotriva fantomelor? a spus Said, 
strâmbându-se îngrijorat. 

— Idiotule! l-a bombănit infirmiera. Doar n-ai să crezi 
ce spune un sălbatic! Minte. Sunt sigură că ai noştri nu 
sunt morţi. Mâine vom ajunge coloana şi totul va fi în 
ordine. 

Am scos binoclul din toc şi m-am urcat pe un tumul'#, 
încercând să examinez peisajul printre copacii de pe 
mal. Cu toată ceața, mi s-a părut că zăresc pâlcuri de 
crucifixe înălțate pe o câmpie, dar poate că eram prea 
impresionat de cele povestite de Hoang ca să am o 
vedere obiectivă asupra situaţiei. 

— Să facem un foc şi să dormim, am spus eu. Cu 
siguranţă că „duhurilor” mlaştinii le e frică de flăcări. 

Lemnul era foarte umed şi a trebuit să-l stropesc cu o 
soluţie inflamabilă ca să-l fac să ardă. A 

Am dormit destul de prost, deşi eram foarte obosiţi. In 
timp ce stăteam de pază am adormit şi, când am deschis 
ochii, în zori, Hoang dispăruse cu barcă cu tot. 


18 Movilă de pământ înălțată de unele popoare, începând din 
neolitic, în scop funerar, ca observator astronomic sau semn 
geodezic. 


CAPITOLUL XII 


Am mers mai departe, pe braţul de apă, până la 
amiază, fără să mai întâlnim altceva decât epave de 
bărci pneumatice, corturi sfâsiate şi echipamente 
împrăştiate (saci de dormit, gamele, căşti plutind în 
derivă). În timp ce-mi croiam drum prin ierburile 
elastice, am fost cuprins de o tulburare ciudată. Mi-am 
dat brusc seama că picioarele îmi deveneau insensibile. 
În carnea mea se strecura un fel de amortealä, care 
ajungea până la os. De parcă mi s-ar fi injectat un 
anestezic puternic în vederea unei amputări. Le-am spus 
şi tovarăşilor mei despre aceste simptome. Said a 
mărturisit că de câteva momente simţea „furnici în 
degetele de la picioare”. Iar Gisele, şi ea partial atinsă, 
punea această senzaţie pe seama unui curent rece 
circulând la nivelul mâlului. 

— Asta vă amorteste, a repetat ea de mai multe ori. 

După zece minute şi-a luxat glezna, a înghiţit o gură 
de apă şi a consimţit să ne oprim pe unul dintre atolii de 
care era împânzită mlaştina. Am hotărât să mă dezbrac. 
A devenit repede evident că o cantitate deloc neglijabilă 
de apă şi de mâl pătrunsese în interiorul costumului 
meu prin tăieturile mici care sfâşiau cauciucul. Acest 
lichid îmi făcuse epiderma insensibilă. lar pe talpa 
picioarelor, acolo unde contactul cu lichidul se 
mentinuse timp îndelungat, pielea căpătase un aspect 
gelatinos cât se poate de ciudat, a cărui consistenţă o 
amintea pe cea a ouălelor de broască ţestoasă. Am pălit. 
Said şi Gisele prezentau şi ei aceleaşi modificări. Pielea 


lor se umflase ca o bucată de pâine înmuiată într-o supă 
caldă. Efectul era pe cât de dizgratios pe atât de 
înspăimântător. Am scos un ac din trusa de farmacie şi 
m-am înţepat adânc. N-am simţit nicio durere. Nervii 
mei erau morţi. 

— Porcăria asta de apă e de vină, a bombănit Said. 
Trebuie să ieşim din baltă şi să ajungem pe uscat, altfel 
tot corpul nostru va avea aceeaşi soartă. La dracu’! Ai 
zice că e carnea unui înecat! 

Şi eu îmi spuneam acelaşi lucru. Pielea aceea lividă, 
umflată amintea în mod sinistru de cea a mortilor-vii 
care ne atacaseră. 

— Costumele nu mai sunt etanşe, a spus Gisele cu 
deznădejde, examinând combinezoanele fisurate. Şi 
totuşi în notiţă scria... 

N-o mai ascultam. Imi aşezasem picioarele umflate pe 
direcţia unei raze de soare, sperând că poate căldura îi 
va veni de hac umidității oribile care îmi umfla epiderma 
ca o băşică moale. Dar această terapie puţin cam naivă 
nu a dus la nimic. M-am înţepat din nou, sperând că voi 
provoca o durere. Însă nervii mei nu răspundeau 
solicitării. M-am uitat spre mal, dar zone de noroi 
suspecte interziceau accesul. Cu siguranţă că erau 
nisipuri mişcătoare. Aveam să fim obligaţi să ne 
continuăm bălăceala până când se va ivi o spărtură în 
zidul de rădăcini care se înălța pe fiecare mal. 

Ne-am îmbrăcat iar ca să ne întoarcem din nou în 
supă. Am intrat în apa aceea clocită, cu maxilarele 
încleştate de dezgust. 

„O să ne dizolvăm, îmi ziceam eu obsesiv. Apa ne 
dilată carnea ca s-o poată topi mai bine! Vom dispărea 
în mlaştină ca o bucăţică de zahăr într-o ceaşcă cu cafea 
fierbinte”. 

Mergeam fără să vorbim, atenţi la clipociturile din 
costumele noastre. 

Flac-flac... Flac-flac. 

Zgomotul ăsta se repercuta în capul meu paralizându- 


mi gândurile. Corpul mi se moleşea şi îmi venea din ce 
în ce mai greu să-mi mobilizez muşchii. Către seară, pe 
când ne instalam bivuacul pe un recif de turbă, m-am 
depărtat de ceilalţi ca să urinez. Aveam vezica grea, 
dureroasă, comprimată de parcă ar fi fost plină cu zeci 
de litri de apă. Când a ieşit jetul de urină, am simţit o 
durere intensă la nivelul uretrei, de parcă aş fi eliminat 
o piatră, şi am văzut... 

Repet, şi cu atât mai rău pentru cine mă crede nebun: 
am văzut un peşte micut de tot tâsnind de acolo şi 
căzând pe sol! 

Un peşte filiform şi galben, care se confunda cu 
culoarea urinei. Se zvârcolea în baltă ca în mijlocul 
rămăşiţelor unui acvariu. Am simţit că ametesc de 
groază şi un spasm violent m-a frânt în două. Am vomat. 
Am vomat alge, atoase, interminabile. lerburi acvatice 
pe care a trebuit să mi le smulg cu mâna din fundul 
gâtului şi printre care am descoperit frânturi de nufăr. 
Numai că eu nu mâncasem nufăr, nici nu înghiţisem 
peşti vii. Ori eram victima unei halucinaţii, ori corpul 
meu se transforma într-o anexă a mlaştinii... 

Am alergat clătinându-mă pe picioare spre focul de 
tabără care sfârâia uscând nămolul. Am căzut în 
genunchi şi le-am explicat şi celorlalţi cauza tulburării 
ce mă stăpânea. Contrar temerilor mele, niciunul dintre 
ei nu m-a considerat nebun, şi am văzut spaima intensă 
care se zugrăvea pe faţa lor. Said şi-a pipăit instinctiv 
stomacul, iar Gisele şi-a dus mâna la sex. 

— Ni se întâmplă ceva absurd, am zis eu apăsând pe 
fiecare cuvânt. Apa din mlaştină a început să producă în 
noi mutatia, să ne transforme în acvariu ambulant. Dacă 
ne încăpăţânăm să ne bălăcim în această melasă, o să ne 
dizolvăm, o să ne transformăm în meduze şi o să ne 
topim ca o bucată de gheaţă la soare! 

În clipa aceea am avut o a doua criză de spasme şi am 
vomat peste foc o jerbă de apă în care se zvârcolea un 
peşte viu. Vietatea împrăştia cenuşa şi rămurelele cu 


coada. Branhiile îi palpitau într-un ritm frenetic, în timp 
ce gura i se căsca într-un mod obscen. Gisele a scos un 
țipăt strident. Cu ochii ieşiţi din orbite, tânăra femeie a 
apucat una dintre pietrele care înconjurau focul de 
tabără şi a lovit cu ea peştele, a cărui carne albă s-a 
sfărâmat cu un zgomot de fleşcăială dezgustător. Am 
crezut că Said o să leşine. 

— Trebuie să facem ceva, a îngăimat el. Trebuie să 
facem ceva. 

Prin cap îmi treceau tot felul de imagini de groază. Mă 
vedeam cu gura plină de peşti care se agitau, peşti 
cenuşii, de culoarea mâlului, şi care - la fiecare sughit - 
îmi ieşeau prin toate orificiile corpului. 

Am început să cläntän din dinţi. Mi se părea că îi simt 
cum îmi mişcă sub piele, că le zăresc contururile pe 
braţe şi pe picioare. Ceea ce luam drept muşchi poate că 
nu era în realitate decât carne de peşte. Peşti agätati de 
oasele mele, ocupând locul bicepşilor şi tricepşilor. Peşti 
care aşteptau să ajungă la maturitate ca să rupă 
tendoanele ce îi ţineau prizonieri şi să pornească în 
derivă prin corpul meu. Mi-am înăbuşit cu mare 
greutate urletul care îmi stătea în gât. Mi se părea că 
simt mişcări de aripioare înotătoare în stomac şi în 
vezică. 

Gisele  scotocea cu  înfrigurare în trusa cu 
medicamente şi îi vedeam buzele tremurând în înşirarea 
unor cuvinte pe care nu le puteam auzi. În cele din urmă 
a scos un strigăt victorios şi a agitat în mână un tub de 
sticlă cu nişte pastile mari de culoare galbenă. 

— Asta e! a exclamat ea, triumfătoare. Un produs 
deshidratant. Un fel de superdiuretic. Urinezi toată ziua, 
dar cel puţin elimini apa care intră în corp. 

A desfăcut tubul şi a lăsat să i se rostogolească în 
palmă câteva pastile. 

— Vom lua toţi, a hotărât ea. În felul ăsta vom fi 
protejaţi de mutații. 

Ne-am năpustit la pastile ca la nişte bunätäti 


nemaipomenite. 

— Trebuie să fim atenţi, a precizat Gisele pe un ton 
profesional. Dacă iei prea multe, te deshidratezi 
complet, ca o mumie... Si te preschimbi în pulbere. 

— Şi care e doza recomandabilă? am întrebat eu puţin 
neliniştit. 

— Habar n-am, a mărturisit ea. E un produs 
experimental. 

Ne-am aşezat cu toţii turceşte şi am rămas aşa, 
uitându-ne unii la alţii, ca nişte statui. Mă simţeam ceva 
mai bine de când înghiţisem pastilele, ştiind totuşi că nu 
era decât un efect placebo. După o jumătate de oră a 
trebuit să dăm fuga să urinăm, fiecare în alt colţ al 
insulei. Am urinat interminabil, şi-am tipat de durere 
eliminând din nou doi peşti zvâcnitori. Această 
ceremonie s-a produs de patru-cinci ori în treizeci de 
minute. Gisele mi-a mărturisit că a dat afară un fel de 
broască ţestoasă pe jumătate formată, pe care o luase la 
început drept un fetus. Said urinase o mocirlă groasă şi 
verde. 

Eram descurajati, năuciţi, incapabili să ne dăm seama 
dacă visăm sau nu. Nici astăzi nu pot afirma cu 
siguranţă că acest episod a avut loc cu adevărat, sau 
dacă nu a fost cumva o criză de halucinaţii datorată 
emanatiilor toxice ale mlaştinii. Totul e posibil. 

De data asta nu mai putea fi vorba să rămânem în 
mlaştină. După ce ne-am îmbrăcat din nou 
combinezoanele, am traversat braţul de apă care ne 
despärtea de mal. Zidul de rădăcini era la prima vedere 
inextricabil şi descurajant. Totuşi, mergând pe lângă 
mal, am reuşit să găsim o spărtură, prin care am intrat 
în patru labe. Rădăcinile enorme mi s-au părut mai tari 
decât nişte tuburi de canalizare din oţel. M-am târât 
prin acest tunel timp de o jumătate de oră, convins că 
mă învârteam în loc. Nişte animale fugeau la apropierea 
mea; şobolani de apă cu blana năclăită care şuierau cu 
furie înainte de a mă plesni peste faţă cu coada lor 


inelată. 

În ciuda acestui aspect nu prea plăcut al peisajului 
terestru mă simţeam uşurat că părăsisem mlaştina. In 
spatele meu, Gisele şi Saïd înjurau trăgând după ei 
bagajele. Am ieşit, în sfârşit, din junglă în momentul în 
care soarele se lăsa la orizont. 

Ne aflam la marginea unui câmp întins, plin de 
plantaţii devastate. Ai fi zis că nişte coloşi galopaseră pe 
caii lor uriaşi prin porumb, distrugând plantele, strivind 
spicele. La o depărtare de cinci sute de metri se 
distingeau contururile unei ferme şi, lângă ea, o 
instalaţie eoliană. Casa nu prezenta niciun semn de 
activitate. 

— Nu-mi miroase a bine, a bombănit Said. Simt că iar 
o să dăm de o mare belea! 

— Presupun că ar trebui să mergem până la casă? a 
zis Gisele dând de înţeles că nu ţinea chiar atât de mult 
la asta. _ 

— Exact, am răspuns eu. În casă vom putea cel puţin 
să ne baricadăm. 

Această perspectivă a provocat o aparenţă de uşurare 
pe feţele lor. Eu însumi eram destul de fericit la gândul 
că în noaptea asta voi dormi între patru pereţi, cu atât 
mai mult cu cât lumina zilei se micşora primejdios. 

— La drum, am comandat eu, croindu-mi cale prin 
frunzele călcate în picioare. Oricum nu avem de ales. 
Preferati să vă intoarceti în mlaştină? 

Niciunul nu mi-a răspuns, dar au pornit după mine 
aruncând în jurul lor priviri îngrijorate. 

În timp ce traversam plantatia a trebuit să ne oprim 
de trei-patru ori pentru a urina. Această obligaţie, care 
nu prea mai era un lucru natural, ne plasa de fiecare 
dată într-o situaţie de inferioritate destul de neplăcută. 
Tot timpul cât îmi goleam vezica, mă uitam peste umăr, 
convins că un mort-viu se va ivi brusc din desiş ca să mă 
apuce de ceafă. Am constatat cu o reală uşurare că nu 
eliminasem niciun peşte. Poate că medicamentul dat de 


Gisele va veni de hac maladiei ciudate pe care o 
contractasem în apa mlastinii. 

Pe măsură ce înaintam, puteam să ne dăm seama cât 
demult fusese răscolit, devastat pământul. Said era de 
părere că, probabil coloniştii încercaseră să se apere 
aruncând cu grenade sau îngropând mine în sol. 
Explicaţia părea plauzibilă. 

— Să ne gräbim, a zis Gisele neliniştită. Se apropie 
noaptea. 

Am parcurs ultimii metri în pas alergător, cedând unui 
acces de spaimă. În curtea fermei am găsit cadavrul 
aproape putrezit al unui câine. O şaretă răsturnată 
părea să fi folosit drept baricadă. Pe jos zăceau 
împrăştiate tuburi de cupru sau cartuşe de vânătoare. O 
puşcă cu patul rupt fusese aruncată în adăpătoare. La 
toate etajele,  obloanele groase care acopereau 
ferestrele fuseseră închise şi zăvorâte. În lumina 
înserării, ferma părea un mic fort părăsit. Aproape peste 
tot zăceau arme crăpate, rupte. Topoarele, coasele, 
furcile aveau lamele sau dinţii răsuciţi. Oamenii se 
bătuseră cu disperare şi pierduseră. În ciuda acestei 
violenţe, ale cărei urme erau cât se poate de clare, n-am 
putut descoperi niciun cadavru. Am luat prosteşte de pe 
jos un topor mare de tăietor de lemne şi am intrat în 
casă. Băncile şi mesele din camera comună fuseseră 
făcute zob. Pe pardoseală era mult pământ. Pământ şi 
mâl. Said s-a aplecat să examineze urmele şi a dat din 
cap. 

— A venit ceva, ceva care ieşea din mlaştină, a zis el 
sumbru. 

— Mortii-vii? a întrebat Gisèle. 

— Nu ştiu, am mărturisit eu. Mă îngrijorează câmpul 
devastat. Aţi văzut găurile acelea? 

— Te gândeşti la nişte morminte deschise? a presupus 
infirmiera. 

— Nu, coloniştii n-ar fi avut ideea stranie de a îngropa 
nişte morţi atât de suspecți în mijlocul plantatiei. Nu... E 


vorba de altceva. Dar de ce? 

— Trebuie să găsim o cameră cu zăvor şi să ne 
închidem în ea, a zis răspicat Gisele, frângându-şi 
mâinile. 

Bucătăria era plină de alimente. Ne-am repezit la un 
jambon afumat şi am desfăcut două sticle de poşircă, 
care, pe moment, ni s-a părut divină. Simteam nevoia să 
ne ametim putin ca să uităm frica. Am mâncat cu 
voracitate, tresărind la cea mai mică trosnitură a 
parchetului. Cu gura plină de grăsime, tăiam felii 
enorme pe care le mânjeam cu conţinutul unei străchini, 
ceva ce mirosea a friptură de vânat. Stomacul mi se 
transformase într-o gaură fără fund. Aş fi putut să 
mănânc toată noaptea, să înghit toate rezervele fermei. 
Nici tovarăşii mei nu erau mai prejos. Gisele, cu o 
privire tulbure, începea un alt salam. Apoi, brusc vraja 
s-a rupt şi ne-am uitat unii la alţii, cu faţa congestionată 
de băutură şi cu bărbia lucind de grăsime. 

— Mâncäm întruna, a constatat Gisèle cu oarecare 
panică. Și s-a făcut noapte... 

Avea dreptate. Pierdusem noţiunea timpului şi, în 
vreme ce mâncam, ferma se cufundase în întuneric. Ne- 
am tras înapoi pe bâjbâite, fără să aprindem lumina, de 
teamă să nu ne semnalăm astfel prezenţa. Am închis uşa 
şi am tras zăvoarele. Said a verificat obloanele. Dar 
aveam o presimtire că toate astea nu serveau la nimic. 
În ciuda armelor şi zăvoarelor lor, coloniştii tot 
sucombaseră! 

— De unde ştii tu? s-a răstit Gisele. Poate că s-au 
retras. 

Casa ne împresura ca un mormânt. Ne-am aşezat unul 
lângă altul în mijlocul camerei comune, trăgând cu 
urechea la zgomotele nopţii. 

— Înecatii nu vor putea intra, a zis Said cu o voce 
înăbuşită. Totul e încuiat. 

— Nu mă gândeam la înecaţi, am şoptit cu. 

— Atunci la ce? a întrebat Gisele. 


— La cruci, am răspuns eu gâfâit. 

— În jurul casei nu e niciuna, a zis infirmiera. Şi nici 
pe plantație n-am văzut. : 

— Adevărat, am recunoscut eu. M-am uitat şi eu. In 
mod normal ar trebui să fim în siguranță. 

Incercam să-mi regăsesc calmul. Said avea dreptate. 
Înecaţii nu vor reuşi să forţeze uşile fermei, mâinile lor 
moi vor aluneca pe lacăte, iar degetele li se vor sfărâma. 
Nu, puteam să dormim linistiti. 

Ne-am trântit pe pieile de capră întinse pe pardoseală. 
Alcoolul ne slăbea vigilenţa. Prezenţa zidurilor ne 
proteja de fantome. 

Nici măcar n-am simţit când m-a luat somnul. 
Tovarăşii mei au făcut la fel. Nimeni nu s-a gândit să 
stea de pază. 


CAPITOLUL XIII 


În crucea nopţii am fost trezit de un hohot de râs 
îndepărtat care părea că vine din fundul pământului. 
„Morţii îşi râd de noi, mi-am zis eu, deschizând cu greu 
ochii. Știu că suntem terminati.” Dar râsul persista. 
Părea râsul ascuţit al unui bărbat ametit de băutură. 
Hohotele veneau de undeva de sub picioarele mele. M- 
am deplasat cu rapiditate în patru labe, cu urechea 
lipită de pardoseală, aşa cum fac indienii prin filme. Am 
perceput un zvon de conversaţie. Imediat am luat o cană 
de tablă şi am lovit în pardoseală. 

— Hei! am strigat eu. E cineva acolo jos? 

Gisele şi Said s-au trezit tresărind. Nu le-am acordat 
nicio atenţie şi am continuat să sondez pardoseala. 

— Hei! am repetat eu. Suntem soldaţi! Unitatea 
mobilă 27 din Serviciul de Sănătate al Armatei de Uscat. 
Răspundeţi! 

A urmat un moment lung de tăcere, în care am fost 
asaltat de îndoieli, apoi s-a auzit un glas înăbuşit: 

— Câţi sunteţi? Ce-mi dovedeşte că sunteţi normali? 

— Ce e acolo dedesubt? a intervenit Gisele. Cine 
sunteţi? 

— Caporalul Harney, a mormăit vocea. Unitatea a 
şasea aeropurtată. Sunt împreună cu soldatul Scott şi cu 
nişte civili. Aici e un adăpost... Un adăpost camuflat. 

— La naiba! am bombănit eu. Lasă-ne şi pe noi să 
intrăm. Vai de capul nostru prin câte am trecut! 

— Nu ştiu, a zis glasul. Vreau să spun că nu ştiu dacă 
sunteţi normali. Pe-afară bântuie scârbele alea de 


înecaţi... 

— Dar înecatii nu vorbesc! a insistat Gisele. Ştiţi 
foarte bine asta. 

Hohotul de râs s-a auzit din nou, ca un nechezat. 

— Inceteazä! a strigat Harney. La dracu’! Scott! Ține- 
ti gura aia odată! 

— Mori de frică! a făcut haz numitul Scott. Ti-e frică si 
de umbra ta, amărâtule! Eu zic că trebuie să ieşim. O să- 
i terminăm pe cäcatii ăia de zombi cu maceta. Cu 
maceta! Hai! Că n-om fi nişte muieri! 

Zgomotul venea din faţa căminului. Am găsit cu 
degetul o fisură rectilinie în pardoseală. Acolo era o 
trapă. 

— Ok, a reluat fără entuziasm bărbatul care se 
ascundea sub picioarele noastre. O să deschid. Dar 
vreau să vă văd mutrele în lumină, şi dacă vreunul 
încearcă să mă tragă pe sfoară, îi golesc încărcătorul în 
burtă. S-a-nteles? 

S-a auzit zgomotul unui zăvor, apoi clinchetul unui 
angrenaj. Panoul s-a ridicat, dând la iveală capătul unei 
scări ce ducea într-un culoar. Jos, un bărbat în uniformă 
acţiona o manivelă cu mâna stângă, în timp ce în mâna 
dreaptă ţinea o puşcă de asalt îndreptată în direcţia 
noastră. Gisele a luat conducerea grupului şi a coborât 
prudentă, cu mâinile ridicate, scoţându-şi în evidenţă 
sânii. Se pare că lucrul acesta a avut efect asupra 
agresivitatii militarului, care şi-a lăsat arma în jos. 

— Ok, a zis el. Grăbiţi-vă, că închid. Aici curentul e 
mortal. 

Un tip mai tânăr era întins pe jos, la picioarele lui, 
pufnind în râs în mod isteric. 

— Mă numesc Theo Harney, s-a prezentat bărbatul 
care ne deschisese. El e Scott. Murea de frică, aşa că a 
început să se drogheze ca să-şi revină. Acum e complet 
ametit. Când nu râde vrea să iasă şi să pornească la 
asalt, făcându-ne pe toţi muieri fricoase. Uneori e greu 
de suportat, dar înainte voia să-şi taie venele ca să nu 


cadă în mâinile  înecaţilor. Suntem singurii 
supraviețuitori din unitatea noastră... Şi poate chiar din 
al doilea val de asalt. 

La capătul culoarului stătea o femeie înaltă şi slabă, 
înfăşurată într-un halat de casă roz şi în picioare cu 
papuci. Avea părul cărunt şi gura deformată de o cută 
plină de amărăciune. Tinea în mână o carte groasă. Un 
roman istoric sentimental. 

— E doamna  Chanfrein, mi-a  şoptit Harney. 
Proprietara domeniului. Puştiul ei e bolnav. 

Apoi ne-a prezentat cu voce tare, adăugând: 

— Sunt din serviciul medical, poate că vor putea să-l 
ajute pe Timmy. 

Femeia slabă a tresărit de parcă ar fi fost înţepată. 

— Nimeni nu poate să facă nimic pentru Timmy, a zis 
ea gâfâit. Nu vreau să fie atins. 

Vocea-i era stridentă şi autoritară, de învăţătoare din 
cartierele bogate. M-am gândit că nu avea încredere în 
noi pentru că, evident, veneam de afară. 

— Nu vă nelinistiti, a insistat Harney. Sunt infirmieri, 
sunt curaţi... 

Dar doamna Chanfrein nu părea convinsă. A rămas un 
moment ţeapănă, cu cartea lipită de piept. Avea bărbia 
moale şi cearcăne mari la ochi. Părul ondulat artificial 
cu bigudiuri amintea de o conopidă argintie. 

— Chanfrein, a zis ea în cele din urmă. Madeleine 
Chanfrein. Fiţi bineveniti. Vreti să beti ceva cald? Ceai? 
Cafea? 

Vorbea de parcă s-ar fi aflat într-un salon, într-o 
duminică după-amiază, nu sub pământ, în pivnita unei 
ferme devastate. 

M-am uitat cu mirare în jurul meu. Pereţii erau 
acoperiţi cu hârtie înflorată. Lumina provenea de la 
nişte aplice mici, având deasupra abajur cu ciucuri. Nu 
lipseau nici tablourile. Picturi naive ce reprezentau vaci 
pe o pajişte, pe un fundal muntos, sau copii jucându-se 
cu mingea. Nu era un adăpost grosolan, o fundătură, de 


beton clădită ca un buncăr, ci un apartament îngropat în 
pământ. Un apartament adevărat, cu mobile, pendulă şi 
bibelouri de porțelan înşirate pe etajere şi deasupra 
căminului. 

Madeleine Chanfrein părea amuzată de uimirea mea. 

— A fost o idee a soţului meu, a zis ea, poftindu-ne 
într-o mică sufragerie. Cunoştea bine coloniile, mai 
administrase deja plantaţii şi în alte insule. Ştia că până 
la urmă lucrurile sfârşesc totdeauna prost în relaţiile 
dintre indigeni şi colonişti. Aşa că a construit în taină 
acest adăpost pentru mine şi pentru Timmy. 

Femeia orânduia meticulos cesti şi farfuriute pe faţa 
de masă albă şi fină. Ne-am aşezat pe marginea 
scaunelor, murdari, plini de noroi, putind a sudoare. Cu 
tavanul prea jos, cu lustra ai cărei ciucuri de cristal îţi 
atingeau părul, cu încăperile acelea ciudat de mici, 
apartamentul semăna într-un fel cu o casă de păpuşi. Ne 
simţeam cam strâmtorati, ca nişte giganţi. Absenta 
ferestrelor conferea acelui loc o atmosferă apăsătoare 
de mormânt confortabil. Tapetul înflorat ne încercuia, se 
întindea deasupra capetelor noastre, desfăşurându-se pe 
pereţi si pe tavan. Am încercat să mă agät de tic-tac-ul 
liniştitor al pendulei. Madeleine Chanfrein aducea, 
grijulie, ceainicul. 

— Bărbatul meu a avut ideea acestui adăpost, a 
repetat ea de parcă ar fi uitat că ne mai spusese asta cu 
un minut înainte. 

A turnat ceaiul şi s-a aşezat. Acum ţinea romanul 
acela mare pe genunchi. Îl strângea în mâini fără să-şi 
dea seama, iar palmele ei jilave îi decoloraseră coperta. 

— La Shaka-Kandarec, în arhipelagul Coralului, şi 
apoi la Kandarta, în mica insulă Almoha, peste tot au 
avut loc revolte din motive neînsemnate. Când a sosit 
aici, bărbatul meu a spus: „Madeleine, nu trebuie să ne 
facem iluzii, într-o zi sau alta situația va lua o 
întorsătură proastă, asta e fatalitatea. Trebuie să fim 
pregătiți.” 


Ne-a povestit îndelung cum Georges Chanfrein 
construise el însuşi adăpostul, cu propriile-i mâini, în cel 
mai mare secret astfel încât niciunul dintre lucrătorii lui 
să nu ştie de el. Se înflăcăra în timp ce vorbea si ti 
tremura bărbia. Văzându-mă că nu prea vreau să beau 
cafeaua, femeia şi-a aşezat mâna slabă pe braţul meu şi 
mi-a spus: 

— Puteţi să beti, nu vă fie frică. E cu apă minerală din 
sticlă. Nu mai am multă, dar e curată. De la începutul 
evenimentelor nu ne mai atingem de niciun robinet, tot 
ce curge pe ţeava e suspect. 

Apoi a adăugat, puţin jenată: 

— N-am putut nici să ne mai spălăm, bineînţeles. Dacă 
vreţi să vă faceţi toaleta, va trebui să vă mulţumiţi cu 
puţină colonie dar cred că asta n-o să vă stingherească 
prea tare; în fond, sunteţi soldaţi. 

A avut un moment de şovăială şi a rămas câteva clipe 
tăcută cu ochii în gol, mormăind cuvinte de neînțeles, 
apoi şi-a revenit şi ne-a turnat din nou ceai. Harney, 
care rămăsese pe culoar, a venit până în pragul 
încăperii şi şi-a atins uşor tâmpla cu vârful degetului, 
dându-mi de înţeles că gazda noastră era ţicnită de-a 
binelea. 

— Imediat am simţit că lucrurile iau o întorsătură 
proastă, a bâiguit ea. Indigenii ăştia! Nişte oameni buni 
de nimic. Nici măcar nu ştiau să servească la masă. 
Aduceau la masă felurile de mâncare băgându-şi 
degetele în sos. Am avut unul, Hoaru, din care am 
încercat să fac un majordom convenabil. Ce prostie! 
Servea în vestă cu dungi, dar descheiat la şliţ... Toţi 
sunt nişte sălbatici. Incapabili să meargă încălţaţi. Se 
scărpinau întruna, spunând că hainele le provocau 
mâncărimi şi că nu era normal să se îmbrace. Totdeauna 
îi povesteau fiului meu Timmy tot felul de scorneli. Îi 
vorbeau de respectul faţă de pământ, de duhurile 
copacilor şi alte tâmpenii... 

Se exprima cu o mânie reţinută. Pe obraji îi apăruseră 


două pete roşii. Sudoarea îi trecuse prin machiaj. 

— Dar vă plictisesc, a zis ea deodată. E târziu şi vreţi 
să dormiti. Am să vă arăt camerele voastre. Avem destul 
loc aici. Georges a prevăzut ceva de amploare. V-aş cere 
totuşi să nu folosiţi grupurile sanitare şi să nu daţi 
drumul la apă. Ştiţi de ce... 

Se fandosea din nou, simțindu-se perfect în rolul ei de 
gazdă. Ne-a repartizat nişte camere cochete, dar mici de 
tot, cărora le atingeam uşor tavanul cu capul. Din nou 
am avut senzaţia că mă rătăcisem într-o casă de păpuşi. 

— O să stăm de vorbă şi o să ne cunoaştem mai bine 
mâine dimineaţă, ne-a spus ea puţin cântat. Oricum, aici 
n-ai altceva de făcut ca să treacă timpul. 

A ieşit cu Gisele şi Said. Am inspectat rapid încăperea. 
Un dulap mare în perete, deghizat în dormitor. Un 
cămin fals conferea o notă burgheză cât se poate de 
caraghioasă. O cămăruţă adiacentă era pe postul de sală 
de baie. Am văzut imediat că toaleta fusese umplută cu 
ciment. Un WC chimic încerca să rezolve temporar acest 
inconvenient. Dinspre el venea un miros înţepător 
antiseptic. Din robinetul chiuvetei ieşea o crenguţă 
lungă plină de frunze verzi, vâscoase, care şerpuia în 
recipientul de porțelan ca un tentacul ce se odihneşte. 

— Vegetaţia a început să intre prin ţevile de aducere a 
apei şi prin canalizări, a spus în spatele meu Harney. De 
aia am astupat privata. IÎncepuseră să iasă şi pe-acolo 
rămurele. 

Mi-am scos cuțitul din teacă si am făcut un pas spre 
chiuvetă ca să tai crenguta care ieşea din robinet. 

— Degeaba, a zis Harney cu lehamite. Până mâine o 
să crească la loc. Nu se poate face nimic, de aia 
bătrânica a început s-o ia razna. Tot personalul fermei a 
fost ucis, la fel şi soţul ei. De trei săptămâni trăieşte cu 
fiul ei bolnav în gaura asta de şobolani. 

Mi-am muşcat buza de jos. 

— Cel puţin suntem în siguranţă? am întrebat eu. 

— Glumesti? a făcut Harney ironic. Nicăieri nu mai 


eşti în siguranţă. Hai să-ţi arăt o chestie... 

S-a lăsat în genunchi şi a ridicat covorul din faţa 
căminului dând la iveală o reţea de crăpături adânci 
care dislocau betonul. 

— Ştii ce e asta? a şoptit el. Un copac. Creşte pe 
dedesubt. Încearcă să-şi croiască drum spre lumină, şi 
pot să te asigur că va reuşi. Ai văzut ce s-a întâmplat în 
cimitirul insulei? 

Mi-am amintit deodată de mormintele sparte şi de 
sicriele cocotate între crengi, la zece metri deasupra 
capului meu. 

— Şi ce putem să facem? am zis eu, mângâind 
crăpăturile cu vârful degetelor. 

— Punem iar ciment, a răspuns caporalul suspinând. 
În fiecare zi. Astupăm şi tăiem frunzele care ies prin 
găuri, dar asta nu ne permite decât să câştigăm puţin 
timp. Sub fermă e un copac mătăhălos care dislocă 
fundaţiile clădirii. E ca un berbec pe care nimic nu l-ar 
putea opri. Intelegi? 

A tras la loc covorul. 

— Bătrânica se îmbată cu apă chioară, a făcut el 
ostenit. Nu eşti aici mai în siguranţă ca afară. 

S-a ridicat şi a făcut câţiva paşi spre uşă. 

— Încearcă totuşi să dormi, a mai spus el. Eu o să mă 
ocup de camaradul meu. 

M-am dezbrăcat şi m-am lungit în pat. Aveam o 
senzaţie de completă irealitate. Privirea mi se plimba de 
la bibelourile de porțelan la ramura năclăită de sevă 
care ieşea din robinet. Mi-am aşezat cuțitul pe noptieră, 
la îndemână, si am închis ochii. 

M-am trezit după patru ore. Afară se făcuse ziuă, dar 
în adăpost nu aveai cum să-ţi dai seama. Primul meu 
reflex a fost să ridic covorul. Frunze şi cârcei vegetali 
ieşeau din crăpături. Ramura ce se itea din robinet era 
mai mare cu douăzeci de centimetri. Îmi imaginam toată 
reţeaua de conducte plină de vegetaţie. 

— Numai seva e de vină, a zis gâfâind Madeleine 


Chanfrein pe care nu o auzisem intrând. S-a amestecat 
cu apa şi a infectat mlaştina, izvoarele, braţul de apă. 

S-a înfiorat şi şi-a ridicat gulerul halatului de casă. 
Mirosea a colonie şi a jeg. Cu faţa ei exagerat de 
pudrată semăna cu o gheişă. 

— Asta s-a întâmplat când am scos copacii de lângă 
cimitir, mi-a explicat ea. Nişte copaci enormi şi negri. 
Atât de adânc pătrunseseră în pământ, încât a trebuit să 
fie dezrădăcinaţi cu dinamită. Indigenii ne-au implorat 
să ne oprim. Pretindeau că era o pădure sacră protejată 
de duhuri, că acei copaci erau stâlpii care susțineau 
insula. Hoaru îmi repeta întruna: Dacă îi tăiați, mare 
nenorocire. Insula se va răsturna în mare... Bineînţeles 
că îl luam în râs. Şi apoi oamenii au tăiat trunchiurile 
doborâte şi seva a început să curgă ca o hemoragie. 
Curgea şi iar curgea. Uda solul şi se vărsa în braţul de 
apă. Georges mi-a spus să nu mă neliniştesc, că era 
vorba doar de un fel de răşină foarte vâscoasă şi că până 
la urmă buştenii se vor usca. Şi apoi... 

Şi-a ascuns faţa în mâini. 

— Şi apoi natura s-a trezit la viaţă, a gemut ea. Apa a 
căpătat un gust ciudat, iar plantele au ieşit din ghivece 
căţărându-se pe pereţi ca păianjenii. 

Şi-a ridicat capul cu demnitate. Lacrimile trăseseră 
făgaşe întunecate prin pudra de pe obraji. 

— Dar aici suntem la adăpost, a spus ea cu 
convingere. Nu avem de ce ne teme. Trebuie doar să ne 
înarmăm cu răbdare. 

M-a prins de braţ şi a adăugat: 

— Veniti, masa e servită. Într-un adăpost trebuie să 
respecţi cu mare stricteţe orele, altfel pierzi orice punct 
de reper. 

Ne-am reîntâlnit cu toţii în jurul mesei rotunde din 
sufragerie cot la cot, ca nişte căpcăuni înghesuiți în casa 
unui pitic. Am schimbat o privire cu colegii mei. Gisele 
se schimbase, punându-şi pe ea o rochie împrumutată 
de la gazda noastră. Ba se şi machiase puţin. Said plutea 


într-o cămaşă prea mare pentru el, făcând parte cu 
siguranţă din garderoba defunctului Georges. Harney 
mânca rapid, cu o încăpățânare feroce. Colegul lui 
zâmbea prosteşte, sub efectul drogului. Nu îndrăzneam 
să vorbim. 

— Am rezerve serioase de hrană, monologa gazda 
noastră. Dar mă îngrijorează apa. În curând va trebui să 
trecem la vin. 

— Pe mine nu mă deranjează, a zis Harney rânjind. Vă 
asigur că asta nu mă deranjează deloc. 

Şi tovarăşul lui a izbucnit într-un râs ascuţit. 

Masa s-a desfăşurat într-o ambiantä ciudată, 
Madeleine  Chanfrein fiind singura care susţinea 
conversaţia. Se învârtea în jurul aceloraşi subiecte, 
revenea neobosit la aceleaşi lucruri: servitorii indigeni 
care nu ştiau să folosească toaleta şi - confundând-o cu 
chiuveta - nu ezitau să-şi spele în ea mâinile; luciditatea 
defunctului ei soţ, constructorul adăpostului; fatala 
hemoragie de sevă care infectase toată insula... 

Ne uitam unii la alţii stingheriţi. Numai Gisele părea 
în largul ei, de parcă faptul că putuse îmbrăca o rochie 
şi se machiase îi redase toată siguranţa. 

— În curând nu vom mai avea destulă apă ca să 
spălăm vasele, a zis cu deznădejde doamna Chanfrein. 
Vom fi forţaţi să trăim ca îngălaţii. 

Se simţea că această ameninţare o tulbura tare mult. 

După masă l-am tras pe Harney deoparte, în 
încercarea de a face bilanţul situaţiei în care ne aflam. 
Said ni s-a alăturat şi el în timp ce Gisele făcea turul 
proprietăţii împreună cu Madeleine şi se extazia cu o 
voce ascuţită în faţa bibelourilor aşezate artistic pe 
etajerele din salonul albastru. 

— Bilanţul? a mormăit Harney. Suntem în rahat, asta 
e tot. E un miracol faptul că ne aflăm aici şi stăm de 
vorbă. După părerea mea, suntem singurii 
supraviețuitori din Tamata. 

— Şi echipamentul? a întrebat Said. Salupele, 


camioanele? 

Harney a ridicat din umeri. 

— Cum pui piciorul afară, dai peste înecaţi sau peste 
cruci. Îţi apar în drum şi îţi atin calea. Cum încetineşti 
mersul, morţii ies din desiş şi te atacă. Nu poţi să le faci 
nimic pentru că sunt prea mulţi. Crucile au blocat toate 
axele de circulaţie. Stau acolo în mijlocul pistelor, 
imposibil de ocolit. Ar trebui să le arunci în aer una 
după alta ca să-ţi croieşti un drum, dar e imposibil. 

A dat din cap foarte convins. 

— Nu, cu un camion nu se poate, nici chiar cu un 
vehicul blindat. Presupun că în mlaştină e şi mai rău. Nu 
mai rămâne decât mersul pe jos prin pădure, croindu-ti 
drum cu maceta. O muncă de ocnaş... mai ales cu 
vegetaţia asta care a luat-o razna. 

— Şi staţia de radio? am insistat eu. N-am putea 
trimite un mesaj prin care să cerem ajutor? 

Harney a scos un fel de nechezat sinistru. 

— Chiar că ai nimerit-o! a zis el făcând haz. Mai întâi 
undele nu trec, din cauza sevei care perturbă toate 
câmpurile magnetice. Crucile sunt ca nişte antene care 
parazitează undele. Pe urmă, n-o să vină nimeni. Nici 
întăriri, nici cineva care să ne salveze. Nu va exista un al 
treilea val de asalt. Ştiu asta de la un ofiţer care mi-a 
spus-o înainte de a muri. 

— Ce? a îngăimat Said. Ne vor părăsi? 

— Nu, a şoptit Harney. Dacă nimeni nu ajunge la 
escadră în trei zile, atunci vor arunca o încărcătură 
nucleară asupra Tamatei. 

În clipa în care a pronunţat aceste cuvinte, gura mea 
a devenit mai uscată decât o bucată de carton. Am ştiut 
imediat că spunea adevărul şi că militarii de la 
comandament nu aveau de gând să rişte nimic. Hassler 
încercase să mă prevină când îl vizitasem în turnul lui 
de pază, acolo, în oraşul plăcerilor. O misiune 
păcătoasă, chiar aşa îmi spusese. Un corp expediționar 
sacrificat de teama scandalului. 


Cei de la Statul-Major nu mai ştiau exact ce se 
petrece în Tamata şi se temeau de ceva foarte rău: o 
contaminare biologică datorată  îngrăşămintelor 
experimentale, o epidemie fulgerătoare împotriva căreia 
nu se putea face nimic. 

— O bombă, a insistat Harney. Vor şterge Tamata de 
pe hartă. După şaptezeci şi două de ore, un bombardier 
va decola de pe un portavion din Pacific, purtând în cală 
un mic cadou pentru noi. Vor vitrifica putoarea asta de 
insulă, ca s-o dezinfecteze. V-aţi prins? 

Said s-a lăsat să cadă pe un scaun. Eu m-am sprijinit 
cu spatele de tapetul înflorat care acoperea peretele. 

— Nu e o chestie nouă, a continuat Harney. S-a mai 
întâmplat. E secret militar, dar ştiu că acum trei ani au 
mai ras o insulă de pe hartă. Un sol vulcanic pe care 
făceau experienţe agronomice de fertilizare. A izbucnit o 
epidemie pe care n-au putut s-o stăvilească. Atunci au 
bombardat atolul până când l-au scufundat. Nu vor ezita 
să repete figura. Le e frică de un virus, de o porcărie 
bacteriologică periculoasă ce ar putea traversa oceanul. 

— Atunci trebuie să ne mişcăm, nu să stăm ascunsi 
aici, am zis eu. Să ne deschidem un drum până la ocean 
şi să facem o plută. 

Harney a scuipat cu un aer dezgustat. 

— Vă spun eu că n-o să ajungeţi niciodată până acolo. 
Şi, pe urmă, ca să faci o plută ai nevoie de copaci. Iar 
aici tocmai asta e problema, copacii. Intelegeti ce vreau 
să spun? 

— Şi o să stai aşa să aştepţi bomba? a întrebat cu 
mirare Said. 

Harney a luat un aer şmecheros, care nu mi-a plăcut 
deloc. 

— Am pus mâna cu Scott pe un lot de combinezoane 
de protecţie împotriva radiaţiilor, a susotit el. O să ne 
îmbrăcăm cu ele şi o să aşteptăm aici cuminţi să treacă 
furtuna. Adăpostul e adânc, am măsurat adâncimea, ar 
trebui să ne protejeze de radiaţii. 


— Sunteţi ţăcăniţi, am spus eu. Niciun adăpost nu 
poate rezista unui bombardament direct. Într-o secundă 
o să fiţi prăjiţi până la oase. 

— Poate, a zis laconic Harney. Dar avem mai multe 
şanse să supravietuim rămânând aici decât făcând pe 
grozavii afară. Nu veţi avea timp să vă construiți pluta. 
Crucile n-or să vă lase să ajungeţi pe plajă. Aici cel puţin 
suntem protejaţi. Dacă bomba va cădea în nordul 
insulei, atunci nu vom suporta tot impactul. 

Am înţeles că era inutil să discuti cu el, optase deja. 
Am ieşit din încăpere pentru a o anunţa pe Gisele 
despre această nouă complicatie. Adăpostul era cu 
adevărat foarte mare şi cuprindea aproape zece 
încăperi, toate mobilate şi decorate în chip demodat. 
Trecând prin faţa unei camere, am zărit o bicicletă de 
copil şi o pereche de patine cu rotile. Ceva mai departe, 
m-am lovit de o creangă... Crăpase hârtia tapetului şi se 
ivise chiar sub un mic tablou destul de searbăd. Era 
neagră şi noduroasă, cu frunze puternic nervurate şi 
foarte cărnoase. 

— Oh! a exclamat Madeleine Chanfrein, care apăruse 
după un colţ al culoarului. Încă una! Încă una! 

A scos un foarfece din buzunarul halatului de casă şi a 
tăiat creanga de la nivelul tapetului. 

— les de peste tot, a şuierat ea. Dar n-am să cedez, 
asta nu! Tot eu voi avea ultimul cuvânt! 

Apoi s-a îndreptat, agitându-şi amenintätor foarfecele. 

— O voi arde, mi-a explicat ea intrând în bucătărie. 
Asta e tot ce i se cuvine. 

Puţină sevă curgea pe tapiseria crăpată. Am pipăit 
peretele şi am descoperit, fără greutate, urma unei 
reţele de fisuri. Copacul ajunsese deja în pereţi, 
împingându-şi ramurile printre pietre pentru a le 
disloca. 

Am găsit-o pe Gisele în salon, răsfoind un album mare 
cu fotografii de familie. Cu rochia ei împrumutată, cu 
bijuteriile acelea desuete, infirmiera arăta ca o burgheză 


de provincie care se pregătea să îmbătrânească 
încetişor, înconjurată de bibelourile ei de porțelan şi cu 
pianul la-ndemână. Părea amorţită, absentă. Am ghicit 
că se pierdea în banalitatea decorului ca să uite de 
oroarea cumplită de afară. Am prins-o de umeri şi i-am 
vorbit despre bombardamentul iminent. 

— Nu va exista niciun al treilea val de asalt, am 
insistat eu. Întelegi? 

Gisele a bătut din pleoape. 

— Dă-mi drumul, mă doare, a zis ea, luptându-se să 
scape din mâinile mele. Spui că Harney are 
combinezoane de protecţie? Câte? 

— Ei, doar nu te gândeşti serios să rămâi ascunsă 
aici? am izbucnit eu. Căldura va vitrifica întreaga insulă. 
Va fi atât de mare, încât o să vă coaceti mai înainte de a 
fi putut scoate vreun strigăt! 

Gisele s-a ridicat şi şi-a netezit rochia. Se curätase 
cum putuse mai bine si putea a colonie. 

— Cred că nu avem nicio şansă să ajungem la plajă, a 
zis ea. Ne-ar trebui un elicopter ca să ne scoată de-aici. 

— Nu va veni niciun elicopter, ştii foarte bine asta, i- 
am spus eu răspicat. Chiar şi adăpostul ăsta e terminat. 
Uită-te şi tu! 

Am forţat-o să pipăie hârtia tapetului ca să simtă 
fisurile. Capete de ramuri străpungeau peretele în mai 
multe locuri, ivindu-se între două bibelouri, crăpând 
pânza unui tablou. Frunzele erau negre, rezistente ca 
pielea, imposibil de mototolit sau de rupt. 

— Aproape că ai zice că e piele tăbăcită, a observat 
Gisele cu o voce schimbată. 

— E un copac, am şoptit eu. Şi creşte sub picioarele 
noastre. De trei luni încearcă să ridice casa între 
crengile lui. O s-o spargă, o s-o străpungă ca să iasă în 
aer liber. Adăpostul ăsta e o momeală. Într-o săptămână 
va fi dislocat. 

Gisele s-a lăsat să recadă pe scaun. 

— Sunt obosită, a zis dintr-o suflare. Tare obosită. Aş 


fi vrut atât de mult să mă odihnesc puţin, iar doamna 
Chanfrein e atât de amabilă... 

Mi-a venit să-i spun că şi eu eram foarte obosit şi că 
trebuia să fac un efort ca să nu mă aşez acolo, la colţul 
căminului, în fotoliul acela de pensionar. Adăpostul era 
o capcană, un miraj care ne izola de ceea ce se petrece 
afară şi ne menținea cu capul în nisip. Puteam să ne 
jucăm că uităm ce se întâmplă în exterior, numai că 
moartea n-o să ne uite. M-am aşezat în faţa ei. Albumul 
mare, aruncat pe masă. Era plin cu fotografii lucitoare, 
în care oamenii surâdeau. Am recunoscut-o pe 
Madeleine Chanfrein impopotonatä cu o cască colonială. 
Tinea de mână un băieţel. Cu siguranţă, Timmy. 

Gisele avea cearcăne la ochi şi sudoarea îi picura de 
sub machiaj, îşi dăduse cu ojă pe unghiile rupte şi îşi 
trăsese pe ea ciorapi prin care se zărea pielea pulpelor 
zgâriată de stuf. 

Am rămas un timp tăcuţi. De fapt, nu era nimic de 
spus. Ştiam amândoi foarte bine ce se va petrece peste 
foarte putin timp. Am simţit brusc un impuls de tandrete 
pentru femeia aceea ostenită care nu mă slăbise cu 
ordinele ei în ultimele zile. Mi-am uitat ura, 
resentimentul. Părea deodată dezarmată, inutilă. Poate 
că şi mai îmbătrânită. Fără uniformă îşi pierdea toată 
prestanta. Mi-ar fi plăcut să-şi scoată trentele alea, să 
rămână goală, să redevină femeia-iapă care fusese până 
atunci. Gisele nu putea să existe decât sub două 
aspecte: în uniformă, sau goală, pe un pat, cu părul roşu 
răsfirat pe pernă. Îmbrăcată în femeie se färâmita, îşi 
pierdea forţa. Şi o dată cu ea se pierdeau şi şansele 
noastre de supravieţuire. 

Am auzit hârtia tapetului pârâind în spatele meu. Nu 
era nevoie să întorc capul ca să ştiu că o altă creangă 
pătrundea în încăpere, desfăşurându-şi frunzişoarele 
vâscoase, transpirate. 

Madeleine Chanfrein umbla de colo până colo pe 
culoar, tăind cu foarfecele. 


— N-o să-mi dictati voi mie, bombänea ea. Degeaba 
insistati! 

M-am läsat pe spate în fotoliu. Crenguta îsi arunca 
umbra pe masă. 

— Mâine o să luăm o hotărâre, a murmurat Gisele. 

Dar ştiam că mintea, că se mintea. In noroi, în 
tranşee, Gisèle nu deznădăjduia niciodată, numai 
confortul îi anula toată forţa morală. Când îşi părăsea 
casca şi bocancii se moleşea, cădea în somnolentä. Era o 
femeie făcută pentru luptă, pentru bătălie. Dacă n-ar fi 
fost războiul, probabil că ar fi devenit o alcoolică 
specializată în provocarea de avorturi. Şi ar fi continuat 
mai departe pe panta asta rea. Războiul o înzestrase cu 
o moralitate rudimentară, dar care o ţinea cu orice preţ 
în picioare. Făcea parte dintre aceia care se dezvoltă în 
vâltoarea conflictelor şi care putrezesc în timp de pace. 

— Mâine, a repetat ea. 

— Mâine nu vor mai rămâne decât patruzeci şi opt de 
ore până la bombardament, am zis eu. 

Dar ea răsfoia din nou albumul cu fotografii şi nu mă 
mai asculta. Am închis ochii, lăsându-mă legănat de 
zgomotul produs de Madeleine Chanfrein, care curăța 
cu foarfecele culoarul de crengi. 


CAPITOLUL XIV 


Se făcuse opt. Harney despăturise pe patul din 
camera lui patru combinezoane de protecţie împotriva 
radiaţiilor. Erau galbene şi lucitoare, iar sistemul de 
filtre respiratoare le dădea aerul unei piei de batracian. 

— Mai sunt şi altele, dar va trebui să vi le aduceţi 
singuri, a zis el cu un ton provocator. Camionul nostru e 
împotmolit în spatele casei. L-am forţat să-l scoatem şi s- 
a rupt o osie. Combinezoanele sunt într-o ladă... 

— Nu cred că chestiile astea or să vă fie foarte utile, 
am zis eu. N-au să vă protejeze de un impact direct. 

Harney a clătinat din cap agasat şi a scos un plan din 
porthartul agăţat la şold. 

— Avem o şansă, a repetat el cu încăpățânare, lovind 
în hartă cu degetul lui gros care avea unghia roasă. Ne 
aflăm la treizeci de kilometri de nordul insulei. Acolo se 
află principala localitate şi acolo vor arunca bebeluşul. 
Tot ce va fi la suprafaţă va fi ars, dar sub pământ avem o 
şansă să scăpăm. Ştii ce spune în manual? Ai nevoie de 
nouăzeci de centimetri de pământ ca să te izolezi de 
radiaţii. Am verificat şi am constatat că ne aflăm la 
peste un metru şi treizeci de la suprafaţă. Va fi destul să 
stăm două sute de ore în vizuina asta de şobolani. După 
aceea pericolul de contaminare va fi foarte mic şi vom 
putea ieşi. 

Repeta ce scria în manual cu ardoare, ca pe o 
rugăciune. 

— Căldura îi va prăji pe copaci şi pe înecaţi, a zis el 
apăsând pe fiecare cuvânt. Toate porcăriile astea vor fi 


transformate în cenuşă. 

— Adică tu crezi că radiaţiile vor putea veni de hac 
unei vrăjitorii? l-am întrebat. 

— Nu e o vrăjitorie! a strigat el. E... E... Nu ştiu... O 
epidemie, o maladie, dar nu o vrăjitorie, nu! Nu trebuie 
s-o asculti pe bătrânică şi poveştile ei cu fantome! 

Apoi umerii i-au căzut brusc şi furia l-a părăsit. S-a 
lăsat pe pat şi a început să împacheteze mecanic 
combinezoanele. 

— Ce urât am fost traşi pe sfoară, a murmurat el. 
Când mă gândesc că ne-au îndrugat că nu va trebui 
decât să băgăm în sperieţi o bandă de coate-goale. Si 
am încasat-o cât ai zice peşte. 

Privirea i-a devenit fixă. Am înţeles că retrăia o scenă 
deosebit de traumatizantă şi m-am abținut de la orice 
comentariu. 

— Mă gândesc mereu la fata aceea, a zis el cu un ton 
de scuză. Eram cu patrula mea, în plină junglă, şi 
făceam de gardă în timp ce ceilalţi dormeau. Şi deodată 
se apropie, complet goală cu braţele întinse spre mine. 
Îţi tăia răsuflarea de frumoasă ce era. Era udă şi la 
început am crezut că s-a scăldat în lagună. Venea spre 
mine... Şi deodată seva i-a tâsnit din sâni. Două jeturi 
orizontale care m-au izbit drept în piept cu forţa unei 
lovituri de pumn. Mi-a fost atât de frică, încât am crezut 
că am să fac în nădragi. M-am dat înapoi, m-am 
împiedicat şi m-am rostogolit până la capătul de jos al 
pantei. Când am urcat din nou, fata îl săruta pe Thomas. 
Îşi lipise gura de gura lui şi... îl umplea cu apă. Parcă 
era o cisternă ce se golea. Thomas se zbătea şi o zgâria, 
smulgându-i pielea, dar ei nu-i păsa. Se golea în el, îl 
umplea cu apă şi mâl, vomitând în gura lui tot ce 
înghiţise în mlaştină... Oh, la dracu'! 

Harney şi-a trecut frenetic mâna peste faţă de parcă 
ar fi vrut să şteargă scena. 

— Am tras, dar seva îi face invulnerabili. Ca şi cum ar 
fi plini de cauciuc. Răşina absoarbe proiectilele şi le face 


să explodeze ca o vestă antiglonţ. Toate organele lor 
sunt pline de porcăria asta; ai zice că li s-a injectat latex 
în artere... 

A luat o sticlă de coniac de pe noptieră şi a băut direct 
din ea. 

— Toți am fost traşi pe sfoară, a bombănit el. Nu eram 
pregătiţi pentru asta. Noaptea înecatii se târau ca să 
pătrundă în corturi. Băieţii se trezeau cu un bărbat, cu o 
femeie sau cu un copil aplecat peste ei. Un mort care le 
imobiliza capul ca... ca să-i sărute. Da, chiar şi copiii... 
fiii coloniştilor, fiicele indigenilor. Veneau la noi cu gura 
plină de peşti vii. Atunci ne-am ţăcănit cu toţii. Am fugit 
la întâmplare, trăgând în tot ce mişca. Ne-am şi 
împuşcat între noi. Monstrii ăştia ieseau de peste tot, 
din mlaştină din puțuri, din fântâni. Am luat-o cu toţii la 
sănătoasa, şi aşa am căzut în cursă unul după altul. 

A făcut o pauză, apoi a adăugat, izbucnind cu mânie: 

— Sper ca bomba să-i prăjească ca pe nişte cauciucuri 
vechi! 

L-am lăsat acolo şi am ieşit pe culoar. Aveam senzaţia 
că mă sufoc. Ventilatorul adăpostului cam lăsa de dorit, 
dar, evident eram şi prea mulţi acolo. Şi pe urmă mă 
apăsa lipsa de activitate. Aşteptarea pasivă a 
bombardamentului mi se părea pur şi simplu o 
sinucidere. Ştiam că apartamentul subteran nu va 
proteja pe nimeni. Suflul exploziei va termina dislocarea 
lui, iar căldura îi va prăji pe Harney şi pe ceilalţi ca pe 
nişte pui bägati la cuptor. Am pornit încet pe culoar. 
Said şi Scott împărţiseră un pumn de euforizante şi 
zâmbeau prosteşte, tolănit fiecare într-un fotoliu. 

— Tic-tac... fredona mecanic Said, cu ochii ţintă la 
pendulă. Tic-tac... 

— Tic-tac, relua Scott bătând măsura. 

Apoi pufneau în râs ca doi copii. M-am îndepărtat. Mă 
uitam din ce în ce mai des la ceasul de la mână. Trebuia 
să găsesc un vehicul bun şi o barcă pneumatică. Şi s-o 
tin drept până la plajă... Oare mai era posibil? Crucile 


chiar baraseră drumurile, aşa cum pretindea Harney? 

Printr-o uşă întredeschisă am zărit un copil culcat 
într-un pat mare, cu pătura trasă până la bărbie. Nu 
avea mai mult de zece ani. Respiratia-i era şuierătoare, 
tenul plumburiu şi privirea fixă. M-am apropiat de pat. 

— Timmy? am zis eu încetişor. 

Puştiul nu a reacţionat. Am vrut să mă aplec asupra 
lui pentru a-l examina, dar Madeleine Chanfrein a intrat 
brusc în încăpere şi m-a îndepărtat cu o forţă 
surprinzătoare la o femeie atât de slabă. 

— Nu-l speria! a şuierat ea. E în stare de şoc. Nu mai 
vorbeşte şi nu mai recunoaşte pe nimeni. 

— De când? am întrebat eu. 

— De trei luni, a răspuns Madeleine ferindu-şi 
privirea. I-a văzut pe înecaţi prinzându-l pe tatăl lui şi... 

Madeleine oftă. 

— La început nu mai suporta să-l sărute cineva, a 
adăugat ea cu o voce slabă. Apoi a încetat să mai 
vorbească. E ca un bebeluş trebuie să-l hrănesc, să-l 
schimb... Vă rog să nu staţi aici. Dacă vă vede, va avea 
spasme. 

— Sunt infirmier, am zis eu, încercând s-o liniştesc. 
Poate că aş putea... 

— Nu, mi-a tăiat ea vorba. Nimeni nu poate să facă 
nimic pentru el. Trebuie aşteptat, atâta tot. Sunt sigură 
că într-o zi se va trezi. Nu trebuie decât să i se lase timp 
să uite. 

O simţeam ostilă, nerăbdătoare să mă vadă părăsind 
camera. În încăpere plutea un miros de sevă. Cu 
siguranţă că tăiase câteva crengi care străpunseseră 
tapetul. Nu am insistat şi m-am retras. M-am întors la 
Harney. 

— Trebuie să ies, i-am declarat eu. Poţi să închizi 
după mine şi să mă aştepţi până când mă întorc? 

— Te duci după combinezoane? a zis el, blocat pe 
aceeaşi idee. 

Am hotărât să nu-l contrazic. 


— Da, am răspuns eu. Camionul este în spatele 
fermei? 

— Exact. Goneam ca nebunii şi ne-am împotmolit 
acolo. 

Scott era drogat la culme, credea că pilotează un 
bombardier. 

— Ok, am zis eu. Să mergem. 

— Vrei o armă? 

— Chiar mi-ar servi la ceva? 

S-a strâmbat. 

— Nu cred. Sunt aproape la fel de sensibili ca nişte 
anvelope. 

M-am cätärat afară din adăpost, repetându-mi că 
făceam o prostie enormă. Cum a ajuns în sala comună a 
fermei, Harney a şi închis trapa, foarte hotărât să nu 
rişte nimic. Afară ploua. O ploaie diluviană, care mitralia 
tiglele si  obloanele. Umiditatea atmosferei era 
insuportabilă. M-am apropiat încet de fereastră. Afară 
luminozitatea era foarte slabă. Penumbra din casă mi se 
părea plină de zgomote suspecte. M-am aplecat să arunc 
o privire prin fanta unui oblon. 

Câmpul care se întindea în faţa fermei era ocupat de o 
mulţime de personaje năuce şi pline de noroi. {necatii. 
Vreo două-trei sute. Unii lângă alţii, înecaţii se legänau 
prin noroiul câmpului. Erau mulţi militari şi câţiva 
indigeni. Ploaia le permisese să se îndepărteze de 
locurile cu apă şi să se aventureze în mijlocul uscatului 
fără să le fie teamă că se vor usca. Arătau plini ca nişte 
burdufuri, iar crengi cu frunze le ieşeau prin nări şi prin 
urechi. Nişte crengi negre, cu frunze cărnoase. Nu ştiam 
ce să fac. Am descuiat uşa şi m-am strecurat afară. 
Speram să descopăr un vehicul într-una dintre remizele 
fermei. O plantație de o asemenea importanţă nu putea 
să funcţioneze fără câteva camioane. Dacă unul dintre 
ele era în stare de funcţionare, atunci ne-am fi putut 
gândi la o cursă nebună spre plajă. 

Apariţia mea nu a provocat nicio reacţie înecatilor. Au 


continuat să se legene pe loc, călcând noroiul cu 
picioarele lor umflate. Doar o fetiţă cu părul lipit de 
aversă a întins mâinile în direcţia mea, de parcă ar fi 
vrut să se refugieze la pieptul meu. Era firavă şi demnă 
de milă în rochia ei udă, dar avea obrajii umflati şi 
buzele verzi de mâl. A 

Am mers repede pe lângă faţade. In remiză am 
descoperit un camion mare, dar o grindă desprinsă din 
tavan căzuse peste capotă şi strivise blocul motor. Am 
alergat greoi prin noroi. De fiecare dată când 
deschideam o uşă, mă aşteptam să văd braţele unei 
femei umflate de apă apucându-mă după gât. Totuşi 
morţii nu încercau să mă urmărească. Poate că nu mai 
puteau să se mişte. Poate că prindeau rădăcini. 
Umiditatea favorizase dezvoltarea vegetalelor parazite 
în interiorul corpurilor lor şi... 

În hangar m-am pomenit nas în nas cu un tractor 
mare în perfectă stare de funcţionare, dar era un 
vehicul lent, prea lent... Nu ne-ar fi putut duce destul de 
repede ca să scăpăm de hoarda care se îngrămădea în 
faţa casei. Am dat ocol fermei. Camionul militar al lui 
Harney se afla la vreo sută de metri, dar această 
distanţă mi s-a părut imposibil de parcurs. Ce-aş fi putut 
să iau din el? Arme, explozibili? Harney recunoştea 
chiar el că acestea nu-i fuseseră de niciun ajutor. 

Am bătut rapid în retragere. Fetiţa a întins din nou 
braţele spre mine, de parcă ar fi cerut ajutor, de parcă 
m-ar fi implorat să vin la ea, s-o scot din mulţimea aceea 
cu ochi sticloşi. 

Eram sigur că dacă aş fi apucat-o de mijloc n-aş fi 
putut s-o smulg din pământ. Prinsese deja rădăcini 
adânci. Îşi începuse metamorfoza. Am intrat în casă şi 
am zăvorât din nou uşa. Apoi am bătut în trapă, care s-a 
deschis lent. 

— Eşti singur? a întrebat Harney. 

— Mda, am răspuns eu gâfâit. 

— Dar... eşti ud! a strigat el deodată, îndreptându-şi 


arma în direcţia mea. Te-au prins. Eşti un înecat! Eşti... 

— Nu face pe nebunul! am bombănit eu. Afară plouă, 
asta e tot. 

Ezită, neconvins, cu degetul crispat pe trăgaci. Am 
ghicit că avea să tragă. În momentul acela s-a ivit Gisèle 
şi i-a smuls arma din mână. 

— Vezi bine că vorbeşte! a strigat ea. Puţină judecată! 

Am coborât, am închis trapa la loc şi le-am expus 
situaţia. 

— Pe scurt, ne încercuiesc, a rezumat Gisele. Aşa-i? 

Gestul meu de neputinţă a fost cât se poate de grăitor. 

— Te-ai convins că nu se poate trece, a zis Harney 
triumfător. Sunt peste tot. 

Descurajat, i-am lăsat acolo şi m-am dus în camera 
mea să mă şterg de apă. Madeleine Chanfrein a venit să- 
mi aducă nişte haine uscate, care aparținuseră soţului 
ei. Le-a aşezat pe pat şi a rămas nemişcată, pe gânduri, 
frângându-şi mâinile. 

— Am auzit ce-aţi spus adineauri, a zis ea, evitând să 
mă privească. Vreti să plecaţi? 

— Da, am mormăit eu cu lehamite. N-aş vrea să vă 
provoc panică, dar asta mi se pare singura soluţie. 

— Nu sunt de acord cu dumneata, a murmurat ea. Am 
încredere în acest adăpost. Georges nu se înşela 
niciodată în previziunile lui. Mi-a spus că aici vom fi în 
siguranţă, şi îl cred. Şi voi continua să-l cred chiar dacă 
nu mai e aici... 

M-am aşezat pe marginea patului. N-aş fi vrut să-i 
vorbesc de bombă. Chiar era necesar să-i sporesc 
angoasa? 

— Ascultati, a continuat ea putin mai încet. Dacă 
totuşi vreţi să plecaţi, aş putea să vă ajut. 

Avea o expresie de conspiratoare şi arunca priviri 
scurte peste umăr, de parcă ar fi vrut să se asigure că 
nu ne auzea nimeni. 

— Există o soluţie, a zis ea. Georges se gândea la 
toate. A săpat un tunel care porneşte din acest adăpost 


şi merge până la plajă. Un fel de pasaj secret. Pretindea 
că în Europa, în Evul Mediu, se apela totdeauna la 
această precauţie şi că fiecare castel avea o ieşire 
subterană în caz de invazie. 

Am înghiţit în sec. 

— Vreti să spuneţi că există un drum direct şi protejat 
care duce la plajă? Un culoar subteran care pleacă din 
această casă? 

— Da. Georges şi-a dat mare osteneală ca să-l 
amenajeze. Îi făcea pe lucrători să creadă că era vorba 
de o banală conductă de irigaţii. În realitate e un tunel 
de ciment, destul de îngust. Trebuie să te târăşti pe 
coate. Sigur că e foarte incomod şi te murdăreşti. 
Subterana se termină într-un hangar pentru 
ambarcaţiuni, camuflat. 

— Un hangar pentru ambarcaţiuni... Cu o... 
ambarcaţiune? 

— Da, bineînţeles. Georges era foarte prudent. V-am 
spus deja că mai trăise câteva situaţii de acest gen. 
Revoltele, distrugerile, măcelurile, toate astea erau 
lucruri prin care el mai trecuse. De aceea a instalat 
această ieşire de salvare. Voia ca eu şi Timmy să putem 
fugi, în cazul în care lucrurile ar fi luat o întorsătură 
prea proastă şi dacă ne-ar fi părăsit şi armata. In 
hangarul de pe malul apei se află o ambarcatiune cu 
motor şi provizii suficiente pentru ca trei persoane să 
reziste vreme de o săptămână pe ocean. 

— Dar de ce n-aţi plecat? 

Şi-a reţinut un oftat, frângându-şi şi mai tare mâinile. 

— Ăsta e pământul nostru, a murmurat ea. Am muncit 
atât de greu ca să scoatem ceva din el... 

A ezitat înainte de a adăuga: 

— Şi apoi Timmy e bolnav... 

M-am ridicat. Inima îmi bătea cu putere. 

— Îi voi anunţa şi pe ceilalţi, am zis eu. Trebuie să 
părăsim insula cât mai repede şi... 

Mâna Madeleinei Chanfrein s-a lăsat pe umărul meu 


şi i-am simţit unghiile pătrunzându-mi adânc în piele. 

— Nu! m-a întrerupt ea. Nu si pe ceilalţi. Nu si pe toți 
ceilalţi. Îţi propun o înţelegere. Eu îţi voi arăta intrarea 
în tunel, iar dumneata îmi vei face un serviciu. 

Faţa ei slabă avea acum obrajii si mai supti. 

— Pentru Timmy, a murmurat ea. Are nevoie de o 
transfuzie. M-am uitat la grupele voastre sanguine de pe 
pläcutele militare. Trei dintre voi se potrivesc. Bărbatul 
acela grosolan, care se numeşte Harney, şi cel care a 
venit cu dumneata, Said... Şi mai e şi această femeie, 
Gisele. 

— Unul dintre ei va accepte fără probleme să doneze 
sânge am zis eu. Nu cred că există vreo dificultate 
majoră... 

— Ba da, m-a întrerupt Madeleine. Nu e vorba deo 
transfuzie banală. Vreau TOT sângele lor. Vreau să-i 
golesti în întregime. Pentru Timmy. 

Am făcut un pas înapoi năucit. Madeleine Chanfrein 
se uita la mine cu o strălucire de nebunie în privire. 

— Nu înţeleg, am îngăimat eu. 

M-a apucat de braţe şi m-a tras după ea. 

— Nu trebuie să scoţi o vorbă, a spus ea apăsând pe 
fiecare cuvânt. Să nu vorbeşti nimănui despre ceea ce 
vei vedea. Dacă ai să mă trădezi, n-am să-ţi spun unde e 
intrarea în tunel. 

Avea o forţă incredibilă, şi pur şi simplu m-a împins în 
camera copilului, după care a închis uşa cu zăvorul. 
Băieţelul nu se mişcase din loc. Tenul lui plumburiu nu 
anunţa nimic bun, iar buzele i se învineteau încetişor. 

— Ai înţeles? m-a întrebat ea răspicat. Îmi dai, îţi dau! 

Mai înainte să fi deschis gura, Madeleine ridicase 
uşurel pătura descoperind corpul copilului. Era gol. Dar 
picioarele lui erau prinse într-o scoarță neagră şi din 
tălpi ieşeau rădăcini... Era jumătate om, jumătate 
vegetal. Rădăcinile care ieşeau din degetele de la 
picioare găuriseră salteaua pe care stătea, căutând un 
pământ în care să se înfigă, din care să se alimenteze... 


Sexul lui mic avea aspectul unei mătrăgune, iar până la 
şolduri era numai o scoarță. 

— E... E un înecat! am bâiguit eu. 

Strigătul ei a semănat cu ţipătul unui animal. 

— Nu! Încă mai trăieşte! Nu e mort... Uită-te la gura 
lui ascultă-l. Respiră! 

M-am apropiat de copil cu dezgust, ezitând să mă 
aplec spre el. Şi dacă m-ar fi apucat cu braţele de gât 
încercând să mă sărute? N 

— E viu, a hohotit Madeleine. Îşi petrecea timpul în 
mlaştină pescuia, înota. Nu voiam să hoinărească pe- 
acolo, dar nu ne asculta. Când seva a contaminat 
mlaştina, Timmy s-a transformat. Sângele copacilor a 
intrat în el printr-o simplă tăietură, o rană superficială, 
şi corpul lui a început să se schimbe. Dar e încă om... pe 
jumătate. Trebuie să  împiedicăm seva să se 
răspândească în toate venele. 

— Dar nu văd cum... am îngăimat eu. 

— Trebuie să-i schimbăm sângele, a zis răspicat 
Madeleine Chanfrein, în mod regulat. Să-l debarasăm de 
cel pe care seva l-a alterat şi să-i injectăm altul, curat, 
nou. În felul acesta îl menţinem în viaţă de trei luni. 

— De trei luni? 

— Da. Transfuziile opresc metamorfoza, ba uneori 
chiar o fac să dea înapoi. Reapare carnea, scoarţa se 
sfărâmă şi cade. De aceea e nevoie de mult, mult sânge. 

— Dar cine se ocupa de transfuzii? 

— Doctorul Barnet. Se refugiase aici la începutul 
evenimentelor. Era prietenul nostru, şi soţul meu a 
propus să-l găzduim. S-a instalat aici cu tot materialul... 
cu flacoanele de sânge. Şi a început să se ocupe de 
Timmy... 

— Şi pe urmă? 

— Şi pe urmă, când rezerva de sânge s-a terminat, 
doctorul Barnet a spus că era mai bine să scurtăm 
suferinţele micutului şi să-i injectăm o otravă. Atunci... 

— Atunci l-ai omorât. Nu-i aşa? 


Şi-a ascuns faţa în mâini şi a dat afirmativ din cap, dar 
eram convins că juca teatru, că nu regreta deloc faptul 
că-l suprimase pe Barnet. De altfel era gata s-o ia de la 
început. Oricând. Imediat dacă ar fi fost nevoie. 

— Ce vrei exact? am întrebat eu, neputând să-mi iau 
ochii de la copilul-plantă. 

— Să refac rezervele de sânge, a răspuns ea gâfâit. Şi 
mai vreau să mă înveţi să mânuiesc aparatele necesare 
transfuziei. Pompa aceea care aspiră sângele viciat... 
Totul se află aici, în acest dulap. 

— Eşti nebună, am spus eu suspinând. Vrei să-mi 
omor trei dintre camarazii mei? Şi crezi că voi spune da? 

— Bineînţeles, a zis ea cu un ton de triumf. Întrucât 
eşti convins că rămânând aici vei muri. Nu sunt proastă. 
L-am auzit pe Harney vorbind de povestea aceea cu 
bomba. Nu cred, e curată demenţă, niciodată guvernul 
n-ar face aşa ceva. Harney e paranoic. E un alcoolic şi 
un drogat. Nu va exista nicio explozie nucleară. Poate 
napalm, dar nu bombă atomică. 

A dat din cap, vrând să spună că toate astea aveau de 
fapt prea puţină importanţă. 

— Te plătesc. E o înţelegere cinstită. Sângele acestor 
oameni în schimbul locului unde se află tunelul. 

— Aş putea să-l găsesc singur, i-am răspuns eu. Ar fi 
destul să răstorn cu fundul în sus tot adăpostul... 

Madeleine Chanfrein a rânjit. 

— Nu, n-ai să-l găseşti. Nu într-un timp atât de scurt. 
Nu uita că Georges era ingenios. Şi-a luat măsuri de 
prevedere. 

Nu ştiam ce atitudine să adopt. Trebuia să câştig 
timp, să fiu şiret, dar nu-mi venea nicio idee, şi stăteam 
încremenit în faţa acelei femei cu faţa emaciată. 

Madeleine a îngenuncheat la căpătâiul copilului şi l-a 
mângâiat pe obraz. Băiatul nu a avut nicio reacţie. 

— Dacă ai ştii cât era de vesel şi plin de viaţă, a zis ea 
visătoare. Poate că prea zvârlugă, dar atât de drăguţ... 
Când pompa evacuează seva care îi curge prin vene, 


capătă iar culoare, şi uneori chiar zâmbeşte... Sunt 
sigură că mă recunoaşte. Am impresia că va vorbi. 
Imediat respiră mult mai bine şi buzele îi devin din nou 
roz. A doua zi, cojile de scoarță i se desprind de pe 
coapse, iar de sub ele reapare pielea, albă, fină... Dacă 
aş avea destul sânge să-i injectez, ar putea să redevină 
normal. 

M-am aplecat să examinez picioarele copilului. Într- 
adevăr, nu mai aveau aparenţă omenească. Erau mai 
curând nişte tuberculi noduroşi, ale căror rădăcini, 
găurind pânza saltelei, se încolăciseră în jurul arcurilor. 

Mâna Madeleinei s-a întins spre mine, prinzându-mi 
pläcuta de identitate militară în ramă de cauciuc ce-mi 
atârna la gât. 

— Dumneata eşti singurul al cărui sânge e 
incompatibil, şi ştii cum actionezi pompa. 

— Ăsta e un asasinat, am replicat eu. 

— Nici vorbă, a protestat ea. Nu vor suferi. Va fi 
destul să-i adormim. In seara asta le voi pune un 
somnifer în vin. Îi vei goli şi vei stoca sângele. Vei găsi 
tot ce-ţi trebuie în materialul adus de doctorul Barnet. 

— E totuşi un asasinat, am repetat eu. 

— Nu, a mârâit ea. Sunt plătiţi pentru asta. Venind 
aici trebuiau să fie gata să-şi dea viaţa pentru noi, 
coloniştii din Tamata... Ei bine, acum să-şi dea această 
viaţă! Pentru Timmy! 

Trăgea de pläcuta de identitate, al cărei läntisor îmi 
intra în piele. 

— Cel puţin sângele lor va servi la ceva. 

M-am eliberat din mâna ei. 

— Uite, hai să plecăm cu toţii prin acel faimos tunel 
secret, i-am propus eu. Îl vor încredința pe Timmy unor 
specialişti şi... 

— Nu! a sărit ea cu gura. Vor face din el un animal de 
laborator, îl vor diseca. N-am nevoie de niciun doctor, 
vreau să-l îngrijesc eu însămi. Îl voi purifica treptat, 
până când otrava îi va părăsi organismul. 


— Atunci va trebui să iei sângele a zeci de persoane! 

— Asta nu mă sperie. 

— Ok, am capitulat eu. Trebuie să mă gândesc. Dar aş 
vrea să fiu sigur că acest tunel secret există cu 
adevărat... 

— Are o lungime de opt kilometri. E o conductă 
instalată la un metru adâncime în pământ. Nu te gândi 
prea mult timp, opt kilometri pe burtă e cale lungă... 

Mă sfida. A tras încetişor pătura la loc şi a aşezat-o 
bine pe lângă Timmy, ai cărui ochi sticloşi fixau cu 
încăpățânare tavanul. 

Am încercat să reflectez cu cea mai mare viteză. Unde 
se afla intrarea în tunel? În spatele unui panou secret? 
Ce se va întâmpla dacă îi voi anunţa pe ceilalţi? Harney 
va sări asupra Madeleinei ca s-o tortureze? Era capabil 
de asta. Si ar fi făcut copilul bucățele dacă ar fi aflat că 
puştiul era pe jumătate condamnat. 

— Gândeşte-te, a zis Madeleine. Examineazä-ti 
conştiinţa. Si mai ales gândeşte-te la încărcătura 
nucleară care probabil că în clipa asta se află deja în 
bombardier. Dacă vrei să scapi de radiaţii, va trebui să 
te afli la o distanţă respectabilă de Tamata în momentul 
impactului. 

M-a împins cu fermitate spre uşă şi m-a forţat să ies 
pe culoar. M-am uitat la ceas, zicându-mi: „Opt kilometri 
pe coate...” 

M-am aşezat de cealaltă parte a mesei şi m-am uitat la 
Gisele care răsfoia întruna albumul cu fotografii al 
familiei Chanfrein. Părea total absorbită. Ce vedea în el? 
Viaţa pe care ar fi putut s-o ducă dacă nu se angaja în 
armată? Mi s-a părut brusc la o depărtare de ani-lumină, 
străină, necunoscută. La urma urmelor, ce mă lega de 
această femeie dezagreabilă şi autoritară? Ce mă 
împiedica s-o dau pe mâna Madeleinei Chanfrein, s-o 
sacrific pentru a-mi salva propria piele? 

Pârâitura ne-a făcut să tresărim. Nu mai auzisem ceva 
asemănător decât o singură dată în viaţa mea, cu ocazia 


unei misiuni la bordul unui submarin care, pentru a 
scăpa de navele de patrulare inamice, fusese nevoit să 
coboare dincolo de limita de siguranţă. Coca în care ne 
aflam închişi a emis un zgomot înăbuşit, un fel de 
geamăt metalic, de parcă o mână enormă ar fi apucat 
submersibilul ca să-l strângă între degete. Deşi a trecut 
multă vreme de atunci, nici azi n-am uitat zgomotul 
acela, un zgomot de table strivite cu încetul. Gisele îşi 
ridicase, în sfârşit, nasul din album, alarmată. Pereţii 
din jurul nostru gemeau. Am văzut cu ochii mei cum 
plesnea hârtia tapetului şi cum în zidărie apărea o 
crăpătură. Bucäti de pământ s-au rostogolit prin această 
fisură. Un tablou s-a desprins de pe perete şi a căzut pe 
sol, dezmembrându-se. 

— Copacul, a şoptit Gisele. E gata să ridice casa... 

— Nu, am zis eu. Am impresia că asta vine de sus. 
Ascultă cum izbeşte... 

Spuneam adevărul. Puteau fi auzite distinct nişte 
lovituri surde, greu de localizat, de parcă cineva ar fi 
atacat cu berbecul poarta cea marea unui castel. 

— Ar trebui să mergem să vedem, a murmurat Gisele 
fără mare convingere. 

Dar nu se mişcă. M-am întors. Erau cu toţii acolo, pe 
culoar. Harney, Scott, Said şi Madeleine Chanfrein se 
uitau la mine de parcă o tragere la sorţi - despre care 
nu catadicsiseră să mă informeze - stabilise că eu 
trebuie să mă duc. 

— Ok, am capitulat eu. 

M-au însoţit pe culoarul care ducea la ieşire, în şir 
indian, cu gura crispată. Numai Madeleine părea 
cuprinsă de o oarecare teamă că s-ar fi putut să nu mă 
mai întorc. M-am gândit că ar fi fost o glumă bună dacă 
i-aş fi lăsat acolo, în vizuina lor, şi aş fi plecat singur, în 
sfârşit liber... Armata m-ar fi considerat, fără îndoială, 
dispărut, nici n-ar mai fi fost nevoie să-mi dau osteneala 
să dezertez. Ar fi fost destul să mă amestec printre 
indigenii dintr-o altă insulă şi... 


Dar astea erau visuri, numai visuri... 

Abia mi-au lăsat timp să mă catär în camera comună, 
că au şi închis trapa. În casă nu se schimbase nimic. M- 
am apropiat de o fereastră cu geamul spart. Obloanele 
erau închise şi zăvorâte bine, aşa că nu riscam nimic 
aruncând o privire afară. Cel puţin aşa am crezut la 
început. Înecaţii adunaţi în jurul fermei suferiseră o 
metamorfoză formidabilă. Corpurile lor se lungiseră 
incredibil de mult. Fiecare deget de la mână crescuse 
peste măsură, dând naştere unei crengi, fiecare creangă 
ramificându-se ea însăşi în alte degete. Picioarele şi 
degetele de la picioare deveniseră rădăcini care se 
înfigeau în sol, mişcându-se uşor, ca nişte şerpi amortiti 
de frig. Pielea crăpase din cauza creşterii, lăsând să se 
vadă muşchii. Dar acele siluete de jupuiti îşi pierdeau 
până şi aparenţa umană. Structurile lor musculare 
aveau acum consistenţa acelor fibre vegetale care 
îmbracă trunchiurile copacilor mari din junglele 
tropicale. Am căutat cu înfrigurare să le văd feţele, dar 
dispăruseră. Numai gura mai era încă distinctă în 
trunchiul copacului în formare - gaură mare şi neagră în 
fundul căreia se agita ceva, poate o limbă. 

Am dârdâit de groază. „Copacii” stăteau foarte tepeni, 
cu braţele depărtate de o parte şi de alta a trunchiului. 
La capătul rămurelelor care deveniseră degete, foşneau 
nişte frunze mari cărnoase. Ici şi colo mai rămăsese câte 
ceva ce mai amintea de om: câteva smocuri de păr 
agätate de scoarță, sau un ochi uluit pe care 
metamorfoza nu-l înghitise complet. Am încremenit, cu 
mâinile cramponate pe fantele oblonului, ale cărui 
margini îmi intrau în carne. Oroarea spectacolului avea 
ceva grandios fascinant, care mă împiedica să fug. 
Voiam să văd, voiam să văd TOTUL... Unde erau 
soldaţii? Unde era fetiţa care îşi întinsese braţele spre 
mine? Poate că acum devenise acel copac tânăr şi suplu, 
a cărui scoarță neagră părea unsă cu un mucus animal 
care o făcea să lucească? 


Copacii-crucifix gemeau încetisor, mişcându-se în 
bătaia vântului. Rădăcinile lor se întindeau întruna. 
Loveau barierele fermei sau izbeau cu furie jgheaburile. 
Am înţeles că ele erau cele care atacau adăpostul de sub 
pământ şi se luptau cu obstacolul fundațiilor. Aburul 
unei respiratii lente învăluia fiecare copac într-un halou 
de ceaţă. Vedeam frunzele cum se mişcau, palpitând ca 
nişte anemone de mare, deschizându-se şi închizându-se 
de parcă şi-ar fi testat propria elasticitate. 

Ferma era înconjurată de o adevărată pădure, care ne 
ascundea câmpia, o pădure cu trunchiuri foarte 
apropiate, formând un fel de cuşcă naturală printre 
barele căreia niciun vehicul n-ar fi putut să treacă. 
Capcana se închidea,  cuprinzându-ne. Cadavrele 
germinau, continuându-si metamorfoza... Soldații 
pădurii sacrificate, spusese Hoang. Acum eram asediați 
de aceşti soldaţi făcuţi din carne şi scoarță, ale căror 
ramuri erau braţe, mâini... Mi se păreau invulnerabili, 
capabili să reziste la toate loviturile, la toate exploziile. 
Mi-am amintit cum Said fusese gata să-şi taie piciorul 
încercând să-i atace cu toporişca. Păstram în buricele 
degetelor senzaţia provocată de contactul tare şi vâscos 
cu acea scoarță având o textură greu de precizat, pe 
care tăişul macetei aluneca. Mi-am muşcat rău de tot 
buza de jos, în speranţa că durerea mă va smulge din 
fascinația nesănătoasă care mă tintuia la fereastră de o 
bucată bună de vreme. 

Afară a început să bată vântul, smulgând de pe crengi 
frunzele mari de piele neagră. M-am uitat cum se roteau 
în aer frunzele acelea cu o elasticitate bizară, cuprins de 
o senzaţie din ce în ce mai acută de ameninţare. Cădeau 
pe pământ, întinzându-şi limbul brăzdat de nervuri 
puternice, şi începeau să se târască, deplasându-se cu o 
viteză extraordinară. Se lăsau purtate de vijelie şi se 
îngrămădeau lângă zidul fermei... Apoi se cätärau pe 
perete pentru a intra prin fantele obloanelor. Le vedeam 
cum se agitau, ca nişte limbi negre, în deschizăturile 


oblonului. 

„Şterge-o! am strigat în sinea mea. $terge-o mai 
înainte ca...” 

Şi una dintre ele s-a strecurat brusc prin fanta 
oblonului chiar în dreptul ochilor mei. Am văzut-o 
tâsnind, neagră şi triunghiulară, suplă ca o aripă de 
liliac. În momentul în care deschideam gura să urlu, 
frunza a sărit şi mi s-a lipit de faţă, ca o mască, caoa 
doua piele... Nu mai vedeam, mă sufocam. Am căzut pe 
spate, zgâriindu-mi faţa în încercarea de a-mi smulge de 
pe frunte de pe obraji, acea peliculă de piele jilavă care 
mă împiedica să respir. Unghiile îmi alunecau pe piele 
fără să o pot apuca. Simteam nervurile palpitând - vene 
umflate în care pulsa o sevă groasă. Aveam impresia că 
mă lupt cu un muşchi activat de dorinţa de a ucide. Mă 
sufocam, pieptul îmi ardea şi capul începuse să-mi 
huruie. 

Frunza stătea lipită de faţa mea, iar eu îmi sfâşiam 
pielea încercând s-o smulg, străduindu-mă s-o apuc de 
vârf. În sfârşit am prins cu unghiile pielea aceea şi am 
tras-o cu disperare, la un pas de sincopă, smulgând 
căluşul care mă asfixia. Mi-am protejat partea de jos a 
feţei cu braţul îndoit, m-am târât spre trapă şi am bătut 
în pardoseală. 

Frunzele invadaseră sala comună, strecurându-se una 
câte una prin fantele obloanelor. Se grupaseră ca să se 
îndrepte toate spre mine. 

— Deschideţi! Deschideţi! am urlat eu. 

În sfârşit, trapa s-a ridicat. M-am aruncat prin 
deschizătură cu capul înainte, ducând cu mine imaginea 
frunzelor ce se ondulau la nivelul solului, triunghiuri 
negre şi asudate, cu nervuri palpitânde. M-am rostogolit 
pe scară cu capul în jos, tremurând şi gângăvind, 
pierzându-mi orice demnitate. 

Madeleine gâfâia mânuind manivela. Era singură. M- 
am întrebat instantaneu unde se aflau ceilalţi. 

— Ai stat acolo sus o eternitate! s-a plâns ea. 


Începusem să cred că n-ai să mai cobori niciodată! 

Am ridicat capul să mă asigur că frunzele nu veniseră 
după mine. Una dintre ele rămăsese prinsă în trapă. Se 
zvârcolea încercând să scape. Panoul o tăiase în parte, 
şi din nervurile sectionate curgea o sevă groasă. 

— Ce este? a bâiguit Madeleine. 

I-am explicat. Femeia şi-a făcut semnul crucii. 

— Dumnezeule! a zis ea ducându-şi mâna la gură. Ai 
faţa complet tumefiată. Aräti ca un spânzurat! 

M-a ajutat să merg până în bucătărie. Pe masă se afla 
o ceaşcă aproape plină cu cafea. Am vrut să beau, dar 
ea m-a oprit cu un strigăt. 

— Nu! Nu aia! 

Mâna mi-a căzut în jos. Nu încercam să înţeleg. Eram 
încă şocat de groază, iar bătăile inimii îmi răsunau cu 
putere în urechi. În gură aveam un gust de sânge. 
Contactul cu triunghiul acela de piele era încă viu, îl 
simţeam pe faţa mea de parcă încă ar mai fi fost acolo, 
încercând să mă sufoce. Madeleine mi-a dat un păhărel 
de alcool, pe care l-am dat pe gât tuşind. 

— Unde sunt ceilalţi? am întrebat eu. 

Nu mi-a răspuns şi mi-a tamponat faţa cu un prosop 
umed. 

— Ţi-a ieşit sângele în obraz, a constatat ea. De parcă 
ţi-ai fi pus ventuze. 

Într-adevăr, faţa mă ardea şi mi să părea că buzele şi- 
au dublat volumul ca sub efectul unei soluţii urticante. 
Am continuat să gâfâi, fără să reuşesc să-mi recapăt 
respiraţia normală. 

— Ai stat o oră acolo sus, a murmurat Madeleine. Ce- 
ai făcut? 

— Nu ştiu, am mărturisit eu. M-am uitat la copaci, 
eram hipnotizat. Mie mi se pare că n-am stat decât vreo 
zece minute... 

— O oră, a repetat ea. Am fost foarte supărată, din 
cauza proiectelor noastre. 

Deodată m-a cuprins bănuiala. Am apucat-o pe 


Madeleine de încheietura mâinii. 

— Unde sunt ceilalţi? am răcnit eu. Ce-ai făcut cu ei? 

M-a respins cu asprime. 

— L-am pregătit, a declarat ea. Trebuia să câştig timp 
din moment ce tu pierdeai... 

A luat cana cu cafea, din care cineva abia apucase să 
bea, a golit-o în chiuvetă şi a spălat-o bine. Altele două 
fuseseră puse să se scurgă pe grătarul de vase. 

— Ai..., am început eu. 

— l-am adormit, a zis ea tăios. Cu un somnifer foarte 
puternic. Femeia şi ceilalţi doi bărbaţi. Pe drogat l-am 
lăsat în pace în colţul lui. Nu ne poate fi de niciun folos. 
Râde tot timpul. 

M-am ridicat şi m-am năpustit pe culoar. Gisele, Said 
şi Harney erau întinşi unul lângă altul în sufragerie, goi, 
cu ochii închişi, ca nişte cadavre într-o cameră 
mormânt. 

— l-am spălat, mi-a explicat Madeleine Chanfrein. 
Erau dezgustători. Nu vreau să-i dea vreun microb lui 
Timmy. 

Am îngenuncheat lângă Gisele. Respira foarte încet şi 
pulsul îi era neregulat. 

— Am scos tot materialul, a insistat Madeleine. 
Pompa, furtunaşele, acele. Trebuie să mă înveţi. 

Am scuturat din cap cu furie. 

— Dar asta nu va servi la nimic! am izbucnit eu. 
Adăpostul tău e terminat. Rădăcinile îl atacă din toate 
părţile odată, vor începe să sfărâme fundaţiile. În 
curând pereţii se vor sparge, ştii prea bine asta! N-ai 
decât să pipăi fisurile de sub hârtia tapetului. 

— Adăpostul va rezista! a declarat ea cu o 
încăpățânare de om mărginit. Georges ştia ce face. 
Cunoştea toate subtilitätile arhitecţilor, a trăit în locuri 
bântuite de cutremure de pământ... 

Madeleine a băgat mâna în halatul de casă şi a scos 
Coltul 45 al caporalului Harney. 

— Fă ce spun, a zis ea tăios. Altfel te schilodesc. Mă 


servesc foarte bine de acest gen de instrument. Dacă 
mai pierzi timp, am să-ţi trag în rotulă, şi să ştii că e 
foarte dureros. Şi nu se mai vindecă. 

— Ok, am capitulat eu, apucându-l pe Harney de 
subsuori. 

Creierul meu funcţiona cu cea mai mare viteză, 
încercând să imagineze o ripostă, un vicleşug, dar nu 
găseam nimic. Nu aveam chef să-i scot sângele lui 
Harney, dar şi mai puţin să primesc un glonţ in 
genunchi. Am intrat în camera lui Timmy. Copilul-plantă 
stătea gol pe patul lui, cu respiraţia şuierătoare, cu 
braţele întinse de o parte şi de alta a corpului, formând 
un unghi drept cu trunchiul, de parcă un instinct obscur 
îl împingea să adopte postura crucilor vegetale care 
încercuiau ferma în acel moment. L-am instalat pe 
Harney pe sol şi am verificat buna funcţionare a 
aparatului de transfuzii. Era un model foarte recent, 
care făcea operaţiunea accesibilă şi pentru un profan. 

— Are nevoie de sânge nou care să respingă seva, a 
mormăit cu anxietate Madeleine. Al lui e prea vlăguit de 
atâta luptă, nu mai are anticorpi. Metamorfoza câştigă 
teren. 

Am rupt cu dinţii un pliculeţ cu ace pentru perfuzii. 
Trebuia să instalez totul, acele, furtunaşele, şi mie îmi 
tremurau mâinile. 

— E o adevărată absurditate, am zis eu. Nu va duce la 
nimic. Gândeşte-te. Mai avem încă timp să fugim prin 
tunel şi să ajungem la ambarcatiune. Navele armatei 
sunt foarte bine echipate şi vei beneficia de asistenţa 
unui medic adevărat... 

Madeleine a rânjit şi m-a lovit în obraz cu ţeava 
pistolului. 

— Eşti naiv sau complet idiot? s-a răstit ea. Armata a 
instalat un cordon sanitar în jurul acestei insule, asta 
mi-a spus-o caporalul Harney. Toti cei care vor încerca 
să treacă de el vor fi împuşcaţi. Suntem nişte ciumati, 
nu ne vor lăsa să contaminăm întreaga lume... Medicii 


tăi! Ce să spun! Îl vor omorî pe Timmy şi îl vor arunca 
într-un incinerator. lar noi doi vom avea aceeaşi soartă! 
Pentru că pentru ei suntem suspecți! Suspecti de 
vehiculare a maladiei... 

Ştiam că avea dreptate. Nici au putea fi vorba să fim 
crutati. Dacă armata ne-ar fi recuperat, atunci am fi fost 
condamnaţi, în cazul cel mai fericit, la o viaţă de cobai 
cu o sondă în fiecare venă şi cu electrozi înşurubaţi în 
cutia craniană. Nu trebuia cu niciun preţ să ajungem la 
flotă, ci să dispărem în natură, să ne pierdem ca nişte 
răzvrătiți în labirintul de insulițe din jur. 

Madeleine m-a atins din nou cu ţeava armei. Am pus 
aparatul în mişcare. Sângele caporalului Harney a 
început să curgă în venele lui Timmy. 

„E stupid, mi-am zis eu. E complet inutil. Un exorcism 
ar fi mult mai eficace.” 

— După aceea îi vei goli pe ceilalţi, mi-a comandat 
Madeleine. Vreau sângele lor în flacoane, TOT 
SÂNGELE LOR. Îl voi pune în frigider. În felul acesta, 
după ce vei pleca, voi putea să-mi tratez fiul. 

— Şi când nu vei mai avea sânge? am întrebat-o eu. 

— Până atunci vor trece insula prin focul napalmului, 
a răspuns ea. Poate că vrăjitoria va înceta imediat ce 
copacii vor fi distruşi... De asta vreau să rămân. Cred că 
focul îi va veni de hac pădurii. 

Pompa bâzâia încetişor, în timp ce caporalul Harney 
îşi pierdea treptat culoarea. Copilul s-a agitat în pat, de 
parcă afluxul de sânge nou l-ar fi incomodat. A deschis 
gura şi a scos un horcăit profund şi înăbuşit de animal 
căruia i se dă ultima lovitură. Ochii daţi peste cap nu 
mai erau decât globi albicioşi. Sudoarea îmi picura de 
pe faţă. Am luat pulsul copilului şi am constatat că 
devenea aritmic. 

— Dumnezeule! am exclamat eu. Nu vezi ce se 
întâmplă? S-a obişnuit cu seva... Sângele pe care i-l 
injectăm îl otrăveşte! E mai mult vegetal decât om. E 
prea târziu! 


— Nu! a răcnit Madeleine Chanfrein. Minţi! E om! E 
om! E băieţelul meu... Băieţelul meu! 

Am strâns din maxilare ca să nu cläntän din dinţi. 
Harney devenea din ce în ce mai palid, iar Timmy era 
chinuit de convulsii şi îi curgeau bale. Mâinile lui 
frământau aşternutul de parcă ar fi încercat să-l sfâşie. 

— Il otrăvim! am repetat eu. E ca şi cum i-am injecta 
acid în vene picătură cu picătură! A trecut de cealaltă 
parte, Madeleine. A depăşit limita de întoarcere. 

Madeleine a scos un țipăt ascuţit si a lăsat să-i cadă 
arma. Am vrut să întind mâna şi s-o iau, dar în 
momentul acela sângele care pătrundea în venele 
copilului a început să clocotească şi să dea înapoi în 
interiorul furtunaşelor, de, parcă o forţă mai puternică 
decât cea a pompei încerca să-l respingă. 

— Corpul lui îl respinge! am bâiguit eu. Priveşte! 
Transfuzia e pe cale să se inverseze! 

Aparatul zumzäia, incapabil să controleze mişcările 
contrare care îl fortau. In jurul acului de perfuzie făcea 
spumă o substanţă verde, groasă şi lipicioasă. Sevă. 

— Seva împinge înapoi sângele! am zis eu gâfâit, 
sprijinindu-mă de umărul Madeleinei. Uite! Il expulzează 
din Timmy. Aparatul nu are putere să se împotrivească. 

Acum seva ieşea din venele lui Timmy şi pătrundea în 
cele ale lui Harney. Pompa gâfâia în timp ce pe pupitrul 
de comandă se aprindeau beculetele care anunțau 
supraîncălzire şi funcţionare incorectă. M-am aplecat s-o 
opresc, dar pompa s-a ambalat brusc. 

Acul a sărit din braţul lui Timmy şi aparatul a început 
să pompeze furios aer în interiorul corpului lui Harney. 
Caporalul a fost scuturat de o convulsie care l-a arcuit 
şi, preţ de o secundă, nu a mai atins solul decât cu capul 
şi cu călcâiele. Era un spectacol îngrozitor, dar, de 
fiecare dată când încercam să mă târăsc ca să trag firul 
electric al pompei din priză, furtunaşul în capătul căruia 
era înfipt acul de perfuzie mă plesnea peste faţă, 
forţându-mă să dau înapoi. Harney a scos un strigăt 


răguşit. Venele de la tâmple şi de la braţe deveneau 
proeminente, transformându-se În nişte varice 
monstruoase care se umflau fără încetare. Şi deodată 
am auzit foarte distinct zgomotul surd al inimii care îi 
exploda sub coaste. Ai fi zis că era zgomotul unei pungi 
de hârtie umflate cu aer şi strivite cu pumnul. Harney a 
căzut din nou, greoi, în timp ce varicele îi dispăreau de 
pe braţe şi de la tâmple. 

— À murit! am strigat eu. L-am ucis cu toate 
tâmpeniile tale! 

Am reuşit să mă apropii de maşină şi s-o scot din 
funcţiune. Am scos ştecărul din priză şi m-am aplecat 
spre Harney. Dar murise, ştiam prea bine mai înainte de 
a-l asculta. Din nări şi din gură începea să-i curgă sânge. 
Madeleine căzuse în genunchi la căpătâiul lui Timmy şi 
plângea în tăcere. 

— Voiam să-l salvez, hohotea ea. Voiam să-l salvez. 
Nu-mi poţi reproşa asta... 

Am dat din cap descurajat. Harney murise, iar Timmy 
nu mai avea convulsii. Respira mai bine şi privirea lui 
redevenise normală. Madeleine i-a adus mâinile pe 
burtă, ca să nu mai aibă acea poziţie de crucificat pe 
care o adoptase instinctiv. l-am examinat pe Gisele şi 
Said. Căzuseră într-un somn primejdios de greu. 

— Ce le-ai dat? m-am răstit eu. S-ar zice că au 
probleme cardiace. 

— Ceva foarte tare, a răspuns ea. Voiam să moară fără 
dureri. Să ştii că nu sunt un om crud. 

— Arată-mi flacoanele! i-am ordonat cu. 

Mi le-a arătat. Era într-adevăr un produs extrem de 
puternic împotriva căruia nu puteam să fac mare lucru. 
Avea să treacă o grămadă de timp până să se trezească. 
Poate cincisprezece sau chiar şaptesprezece ore. Era 
prea mult faţă de ora bombardamentului. Timmy a 
mormăit nişte cuvinte de neînțeles, şi din gură i s-a 
prelins puţină salivă verde. Madeleine i-a şters uşor 
bărbia cu colţul cearşafului. M-am ridicat în picioare şi 


m-am sprijinit de peretele fisurat de dimineaţă. Până 
acum o mulţime de crengi găuriseră cam peste tot 
hârtia tapetului din încăpere, iar între tablouri 
apăruseră crăpături. 

— Va dormi, a zis Madeleine, sărutându-şi fiul pe 
frunte. Vino, să-l lăsăm. Hai să bem ceva. 

Îşi depăşise durerea. Ca şi Gisèle, Madeleine era o 
femeie tare, făcută să reziste la tot felul de eforturi şi 
încercări. Ştiam că va aştepta bombardamentul fără să 
se clintească, fără să tremure. Cu siguranţă că se va 
aşeza la căpătâiul lui Timmy, cu o ceaşcă de cafea în 
mână, în timp ce afară va răsuna huruitul avioanelor. 

Am urmat-o în bucătărie. A turnat o portie mare de 
alcool într-un pahar şi l-a împins spre mine. 

— Nu-ţi fie teamă, a zis ea ostenită. Ţi-ai făcut treaba 
şi îţi vei primi răsplata. Am să-ţi arăt intrarea în tunel. 

Am băut lichidul care mi-a ars limba şi buzele. Nici 
măcar nu mai aveam curaj să mă uit la ceas. Cât timp ne 
mai rămăsese până la bombardament? Nu trebuia să mă 
gândesc prea mult la asta, nu trebuia să mă las cuprins 
de descurajare, ci să actionez ca şi cum ne-am mai fi 
putut salva. Madeleine m-a luat de mână şi m-a dus într- 
o cameră. Acolo a mânuit nişte elemente de decor mural 
şi a făcut să se deplaseze din loc căminul, ca într-un 
roman gotic. În spatele şemineului fals a apărut o gaură 
neagră. O conductă largă exact cât să poată trece un 
om. Mirosea a pământ reavăn. 

— La început soţul meu îl inspecta din şase în şase 
luni, a zis ea evaziv. Apoi a avut o groază de treabă, a 
venit şi boala lui Timmy... 

M-am apropiat să arunc o privire în tunel, fără să 
reuşesc să disting ceva. Era beznă. Opt kilometri de 
beznă. 

— Cât timp îţi trebuie ca să ajungi acolo? am întrebat 
eu. 

A dat din umeri neştiutoare. 

— Habar n-am. Georges se ocupa de acest gen de 


probleme. A încercat să-mi vorbească despre asta de 
vreo două ori, dar i-am spus: , Taci şi nu mai cobi. Sper 
ca afurisita ta de subterană să nu folosească niciodată la 
Nimic!” 

M-am străduit să fac un calcul mintal. Cu ce viteză 
putea să se târască un om? La început, desigur, foarte 
repede, apoi coatele şi genunchii începeau să te doară, 
articulațiile te chinuiau şi nu mai înaintai decât gemând. 
Opt kilometri! 

Bineînţeles că mă mai târâsem, până atunci, prin 
noroiul junglei, dar niciodată opt kilometri în şir! 

— Mi-ar trebui o lanternă, am zis eu. Şi ceva unelte. 

Dar nu mai credeam cu adevărat în asta. Povestea cu 
conducta de evacuare nu stătea în picioare. Nu într-un 
tinut atât de spongios şi ros de putreziciune. Probabil că 
se produseseră infiltrări de apă şi surpări ale unor 
porţiuni pe metri întregi. 

Si Gisele! Si Said? îmi şoptea o voce interioară. Știi 
bine că nu vor putea să se deplaseze singuri. 

Ştiam şi mă străduiam să găsesc o modalitate. 

— Am câteva lopeti, a zis Madeleine. Si lanterne. Poţi 
să le iei. Eu n-am intenţia să-mi bag nasul în canalul ăla. 
Ai face mai bine să stai aici cu mine. 

Eram gata să adaug: „Chiar aşa. O să ne tinem 
companie răsfoind albumul de fotografii, până când 
Timmy îşi termină metamorfoza şi vine să ne facă de 
petrecanie...” 

Gura neagră a canalului mă înspăimânta, dar şi mai 
frică îmi era să rămân aici, cu frunzele de piele care se 
îngrămădeau pe trapă şi cu rădăcinile care loveau 
pereţii în speranţa că îi va dizloca. 

— Mă duc după lanterne şi unelte, a spus Madeleine 
părăsind încăperea. 

Am rămas nemişcat, muncindu-mi mintea cum să 
procedez. Gisele şi Said nu erau în stare să-şi mişte 
membrele. Trebuia să-i remorcăm. Eu puteam să mă 
ocup de Gisele, iar Scott l-ar fi tras pe Said. Va fi 


cumplit de greu. Efortul unei vite de corvoadă. Dar nu 
puteam cu niciun chip să-i trezesc fără să le provoc un 
accident cardiac. Dacă i-aş fi înfăşurat în nişte cuverturi, 
aş fi uşurat tracţiunea. Nişte saci! Da, trebuia să 
confectionäm nişte saci cu curele. 

Durează prea mult, mi-a şoptit bunul-simt. Părăseşte-i 
şi şterge-o. Salveazä-ti pielea, presupunând că încă ţi-o 
mai poţi salva! 

M-am uitat la ceas şi am văzut că era spart! La urma 
urmelor era mai bine aşa. 

Un strigăt strident mi-a întrerupt gândurile. Era 
Madeleine. M-am repezit pe culoar. Stătea lipită de 
perete, în faţa camerei lui Timmy, cu faţa în mâini. M- 
am dus la ea şi i-am atins umărul. 

— Acolo! Acolo!... a hohotit ea, arătând spre patul 
copilului. 

Am întors capul. Rădăcinile ieşiseră de sub pătură, 
dintre „picioarele” copilului, şi se târâseră pe sol şi se 
înfipseseră în corpul caporalului Harney. Crăpaseră 
pielea pentru a intra în burta cadavrului, cu intenţia 
evidentă de a-l umple de sevă şi a-i transmite boala... 

— Hai, pleacă o dată cu mine, am zis eu, ştiind foarte 
bine că vorbeam degeaba. 

S-a desprins de mâna mea. 

— Mă duc să caut uneltele, a spus ea ştergându-şi 
lacrimile cu dosul palmei. 

Era inutil să mai pierd încă puţin timp încercând s-o 
conving. Am lăsat-o să facă cum crede de cuviinţă. Am 
străbătut în grabă încăperile în căutarea lui Scott. L-am 
găsit culcat de-a curmezişul unui pat, răsfoind o revistă 
cu benzi desenate pentru copii însoţindu-şi din când în 
când lectura cu hohote de râs stridente. Cum să-l fac pe 
idiotul ăsta să înţeleagă ce voiam de la el? L-am scuturat 
şi i-am tras două palme, dar a continuat să rânjească. 
Mai văzusem soldaţi în această stare. Drogul le alterase 
sistemul nervos în mod iremediabil, făcând din ei nişte 
tâmpi. Din când în când, aveau momente de dinamism 


incontrolabil, care îi împingea să spargă munţii. l-am 
explicat cu răbdare ce-ar trebui să facă: să se târască, 
trăgându-l după el pe Saïd. A pufnit în râs la enunţul 
problemei şi s-a cufundat în revista lui de îndată ce am 
trecut pragul. 

Madeleine pusese o raniţă în faţa şemineului. În ea se 
aflau câteva lanterne, o lopată pliantă, un foarfece mare, 
nişte lumânări şi o brichetă. Trusa cârtitei perfecte. l-am 
mulţumit şi i-am cerut ceva din care să fac nişte hamuri, 
pentru a-mi remorca tovarăşii. A dat din cap cu 
înduioşare, de parcă toată agitația mea ar fi amuzat-o. 

— Crezi că toate astea nu vor servi la nimic? am 
întrebat-o eu. 

— Oh! a făcut ea evaziv. Eşti tânăr, aşa că ai tot 
dreptul să încerci. În fond, nu se ştie niciodată. Dar eu 
prefer să mor mai curând aici, în acest apartament, 
decât într-un canal puturos şi cu siguranţă plin de 
şobolani. 

Mi-a venit s-o întreb cât e ceasul, dar mi-am muşcat 
buzele. Nu avea importanţă. 

— Trebuie, de asemenea, să-ţi protejezi coatele şi 
genunchii, a zis ea. Am să-ţi cos pernite pe haine. Dă-mi 
bluzonul şi pantalonii. Mă duc să-mi aduc trusa de 
cusut. 

Ora următoare ne-am petrecut-o ocupându-ne cu 
cusutul. I-am instalat pe Gisèle si pe Said într-un fel de 
sac fabricat dintr-o cuvertură cusută cu sfoară. 
Hamurile au fost improvizate din câteva centuri şi 
curele luate de la bagajele noastre. Rezultatul nu era 
deloc foarte ştiinţific, dar ansamblul rezista la tracţiune. 
I-am ascultat din nou cu urechea pe tovarăşii mei. Inima 
le bătea neregulat şi amândoi prezentau semnele 
evidente ale unei dificultăţi respiratorii. 

Am muncit fără întrerupere un timp destul de lung. 
Madeleine fredona, cu trusa de cusut pe genunchi, şi a 
trebuit să fac un efort ca să realizez că ne aflam în zorii 
apocalipsei. Fredona, cu ochelarii pe vârful nasului, de 


parcă ar fi cârpit şosetele lui Timmy sau ale soţului ei. În 
camera de alături, Scott continua să râdă răsfoind 
reviste cu benzi desenate. Mi-a trecut prin minte că 
eram singurul care încă mai aveam un comportament 
normal. Toţi ceilalţi renunţaseră, refugiindu-se în 
liniştea înşelătoare a nebuniei sau a drogurilor. 

De la capătul culoarului, acolo unde se afla camera 
copilului se auzeau zgomote îngrijorătoare. Era inutil să- 
i spun Madeleinei, ar fi negat. Şi totuşi auzeam perfect 
scârtâiturile, pârâiturile. De fiecare dată când 
închideam ochii, vedeam rădăcinile ieşind din corpul lui 
Timmy şi înfigându-se în cel al lui Harney, ca nişte 
săgeți otrăvite. 

La un moment dat, o creangă a spart hârtia tapetului 
de deasupra capului meu şi a împins cărţile îngrămădite 
pe o etajeră. Madeleine Chanfrein nici măcar n-a 
tresărit. 

Când totul a fost gata, Madeleine m-a ajutat să-mi pun 
hamul. Luasem din bagajul medical, pe care îl avusese 
Gisèle, tot ce ne mai putea fi încă util. Într-o cutiuţă de 
metal agăţată de piept am strecurat două seringi pline 
cu o soluţie capabilă să-i trezească brusc pe cei doi în 
caz de pericol. Dar voiam cu orice preţ să evit 
recurgerea la asemenea expedient. Nu aveam prea mare 
încredere în acest stimulent care, foarte des, te 
transforma în debil mintal timp de aproape patruzeci şi 
opt de ore. Am putut să-i observ efectele la soldaţii pe 
care voiau să-i scoată în mod artificial din starea lor de 
prostratie pentru a-i reexpedia la luptă cât mai repede 
posibil. Dacă îi injectam această porcărie lui Gisele, 
riscam să-i provoc o embolie, ba chiar să-i provoc leziuni 
pe creier... 

Pe culoar a răsunat o nouă pârâitură. Madeleine şi-a 
scos ochelarii şi s-a ridicat în picioare. Părea şi mai 
fragilă în halatul ei de casă, de parcă ar fi slăbit în 
câteva ore. 

— Pleacă, mi-a zis ea arătând spre şemineu. Trebuie 


să pleci. Nu întârzia prea mult. 

— Madeleine... am început eu. 

Dar stăpâna casei mi-a pus mâna la gură ca să mă 
facă să tac. Palma ei era rece şi trăda frica pe care se 
străduia din greu s-o ascundă. 

— Pleacă, a repetat ea simplu. 

L-am strigat pe Scott şi i-am explicat din nou ce voiam 
de la el. A dat din cap cu un aer distrat, a împăturit 
revista cu benzi desenate şi a vârât-o într-un buzunar al 
tunicii. 

M-am lăsat în genunchi în faţa găurii negre a 
şemineului. Un val de umiditate mi-a plesnit peste faţă. 
Am avut impresia că trag pe nări aerul stătut al unui 
mormânt. Am aprins lanterna. Razele ei au luminat zece 
metri dintr-un tub de beton cilindric şi zgrunturos. 

— Grăbiţi-vă, a zis gâfâit Madeleine în spatele meu. 

M-am aruncat înainte, deplasându-mă pe coate. 
Greutatea infirmierei mi-a tăiat imediat umerii, oprindu- 
mă din elan. A trebuit să-mi încordez muşchii şi să mă 
opintesc cu toată forţa ca să pot trage după mine acel 
pachet viu. Zgomotul răsuflării mele umplea conducta. 
Mi-am îndepărtat braţele şi picioarele ca să mă pot 
sprijini cât mai bine, dar fiecare tracţiune făcea să-mi 
intre şi mai mult în umeri curelele, în ciuda umpluturilor 
cu care Madeleine îmi căptuşise, cu dibăcie, hainele. Am 
înţeles că în curând voi avea claviculele însângerate. 
Scott se târa în spatele meu blestemând. Părea că îşi 
pierduse brusc buna dispoziţie. 

— Nu-mi place să fiu în loc închis! a bombănit el. Asta 
mă descurajează. 

Cu siguranţă trecea printr-un moment de sevraj al 
drogului, caz în care nu era deloc potrivit să aibă stări 
sufleteşti! Am rezistat nevoii de a-l înjura şi m-am opintit 
ca să înaintez ceva mai repede. In spatele meu, foarte 
departe, am auzit zgomotul înăbuşit al şemineului fals 
care se închidea. Acum eram singuri în tunelul secret... 
şi Madeleine singură în adăpost, cu monștrii... 


Faţa îmi era năclăită de o sudoare uleioasă şi urechile 
îmi păcăneau din cauza efortului. În ciuda energiei 
consumate, aveam certitudinea că nu parcursesem 
decât o distanţă derizorie. 

— La dracu’! Te sufoci aici înăuntru! răcnea Scott. Ai 
crede că eşti într-un submarin. Pe toţi dracii! Când o să 
ieşim? 

Mormăiam o înjurătură şi mă agätam, cu toată forţa 
degetelor de pereţii zgrunturosi ai conductei. Nu trebuia 
să gândeşti, ci doar să descompui mişcările ca o maşină, 
să te oxigenezi la maximum pentru a evita cârceii şi să 
încerci să atingi un fel de perfecţiune mecanică, străină 
total de natura omului. Am început să-mi număr 
tractiunile, ca un profesor de înot care îl învaţă bras pe 
un începător. 

Dar Scott avea dreptate, te sufocai în tunel. Eram 
patru, şi se părea că soţul gazdei noastre nu prevăzuse 
guri de aerisire, sau dacă erau, acestea se astupaseră cu 
timpul. Oricum, inima îmi bătea ca un picamăr şi aveam 
gura mai uscată decât dacă aş fi mâncat nisip. g 

Nu-mi dădeam seama ce distanţă parcursesem. In 
ciuda pernitelor, simţeam cum, încetul cu încetul, 
coatele şi genunchii începeau să mă doară. Mă 
strâmbam de fiecare dată când trebuia să mă sprijin şi 
să mă propulsez înainte. 

Lumina lanternei devenise galbenă şi clipea. Acum 
pereţii cilindrici prezentau fisuri, iar umezeala stagna pe 
fundul conductei, formând un şanţ lung cu apă stătută, 
prin care trebuia să mă târăsc. 

— Vine cineva în urma noastră! a strigat deodată 
Scott. 

M-am înfiorat. Mi-l închipuiam pe Timmy... Sau mai 
curând ceea ce devenise Timmy, forțând intrarea în 
tunel pentru a se arunca pe urmele noastre. Dar nu, era 
imposibil. Metamorfoza nu putuse să fie atât de rapidă, 
şi apoi... 

Ideea s-a conturat de la sine în mintea mea, josnică, 


liniştitoare: şi apoi trebuia să se ocupe mai întâi de 
Madeleine, ceea ce ne-ar fi acordat un oarecare timp. 

M-am târât mai departe cam încă un sfert de oră, 
după aprecierea mea, apoi am pătruns pe o porţiune de 
tunel în întregime fisurată din cauza alunecărilor de 
teren. Aici cilindrul de beton era foarte crăpat. Apăsarea 
mâinilor mele făcea noroiul să tâsneascä din crăpături. 

— E cineva care încearcă să intre! a zis gâfâit Scott. 
Ascultă! La naiba! Ascultă cum zgârie de partea cealaltă 
a peretelui. 

Mi-am  încordat auzul. Avea dreptate. Am auzit 
imediat o scrâşnitură insistentă, de parcă nişte gheare 
ar fi alergat de-a lungul tubului, în căutarea unei falii 
prin care să pătrundă în subterană. 

Un animal? Probabil că erau o sumedenie de cârtite 
pe-acolo. 

Am scuturat din cap. De ce să încerc să ascund 
adevărul? Nu era vorba de nicio cârtiţă si de niciun 
rozător. Ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Erau 
rădăcinile... Rădăcinile copacilor de piele. Ne 
localizaseră şi încercau să ne prindă din urmă! 

În această parte fisurată a tunelului eram deosebit de 
vulnerabili. Cârceii vegetali puteau cu uşurinţă să 
pătrundă în crăpăturile canalului şi să ne prindă. 

— Târăşte-te mai departe! i-am ordonat lui Scott. 
Rădăcinile sunt pe urmele noastre. 

— N-avem decât să ne debarasăm de corpuri şi vom 
merge mai repede! a bombănit el. La dracu’! De ce să 
pierdem timp remorcând cadavrele astea? 

— Nu sunt cadavre! am obiectat eu, încercând să 
rămân calm. Sunt doar adormiti. 

— Eu nu sunt brancardier! s-a înfuriat Scott. Nu e 
treaba mea să trag după mine răniţi. N-ai decât să te 
descurci singur. 

— Lasă gura si târăşte-te! am izbucnit eu. N-avem 
vreme de pierdut cu discuţiile. 

— Nu primesc ordine de la tine! a replicat el. Nu eşti 


decât un ambuscat!%... Nu primesc ordine de la tine. Nu 
pri... 

N-a apucat să termine. Un cârcel vegetal a tâsnit 
deodată dintr-o crăpătură ca să pipăie interiorul 
cilindrului. Se târa ca un tentacul, şerpuind si 
destinzându-se cu mişcări bruşte de şarpe furios. 
Pseudopodele mi s-au încolăcit în jurul braţelor. Erau 
tari şi vâscoase. Am simţit cum mă strâng de 
încheieturile mâinilor ca nişte garouri. M-am împotrivit 
tracţiunii, am apucat pumnalul şi am tăiat rădăcinile una 
după alta. Mă plesneau peste faţă crestându-mi pielea 
urechilor şi a obrajilor. Mi se târau pe braţe căutând 
sângerarea de la coate ca să crape pielea şi să pătrundă 
în venele mele. După aceea le-ar fi fost foarte uşor să 
prolifereze de-a lungul arterelor, colonizându-mă în 
întregime, răspândindu-se în sistemul circulator cu o 
viteză considerabilă. _ 

— Ce faci, fir-ar să fie? a bombănit Scott. Iti pipăi 
fetiţa? De ce nu mai avansezi? 

Nu am îndrăznit să-i vorbesc de rădăcini, de teamă să 
nu-şi piardă sângele rece. Drogatii pot să treacă de la 
ilaritatea completă la groaza cea mai cumplită într-o 
singură secundă. Am tăiat rădăcinile. Din fericire erau 
încă subţiri şi puţin rezistente. Lama foarte ascuţită a 
cutitului le-a venit de hac. Părţile retezate au continuat 
să se zvârcolească ca nişte şerpi tăiaţi în două. Cu 
coatele pline de sânge, am început să mă târăsc ca un 
apucat gâfâind şi cu balele curgându-mi de atâta efort, 
cu bărbia acoperită de spuma salivei, ca un cal epuizat. 
In spatele meu, Scott răcnea ameninţări incoerente. 
Zărise rămăşiţele vegetale. 

— Dacă porcăriile astea se ating de mine... vocifera el. 
Dacă mă ating, arunc o grenadă în tunel. 

Mi s-a zbârlit părul la ceafă. Era nebun! O grenadă ar 


1° (Frantuzism) (Soldat) dispensat de obligaţiile grele ale 
serviciului militar; (militar) scutit prin diverse aranjamente de a 
lupta pe front. 


fi dislocat subterana, făcând să se surpe conducta. lar 
unda de şoc ar fi putut să ne mute din loc oasele 
capului. 

— Nicio grenadă! i-am strigat eu. Nu va servi la nimic. 
Aşa că nu mai face pe nebunul! După ce vom ieşi din 
zona periculoasă rădăcinile nu vor mai putea să ne facă 
nimic! 

Dar el cârtea ca un puşti coleric, amestecând 
amenințările cu înjurăturile. După depărtarea de la care 
îi auzeam vocea am înţeles că se oprise. 

— O să mă debarasez de flăcăul ăsta! N-am treabă cu 
el. Nu-l cunosc, şi pe urmă brancardierii sunt toţi nişte 
ambuscaţi... N-am niciun motiv să-mi risc viaţa pentru 
unul din idiotii ăştia! 

M-am răsucit pe o parte şi am îndreptat lanterna spre 
el. Era la zece metri în urma mea, tăind cu cuțitul 
curelele de piele care îl legau de Said. 

— Ticälosule! am răcnit eu. Nu poţi să faci asta! 

— Că o să mă jenez! a zis el rânjind. Mie nu mi-e frică. 
Pot să vină scârbele astea de copaci de piele. Am cu ce 
să-i primesc! 

S-a scotocit în vesta antiglont si a scos o grenadă. Era 
nebun de legat. Explozia s-ar fi propagat prin tunel, 
transformând cilindrul de beton într-un adevărat tun... 
iar noi vom fi în interiorul acestui tun! 

M-am târât ca un apucat, sfâşiindu-mi hainele, 
încercând să mă depărtez cât mai mult posibil de 
smintit. Dar Gisele mă întârzia, mă trăgea înapoi. Haide, 
haide, mi-a şoptit vocea egoistă a instinctului de 
supravieţuire. Fa nu e doar un handicap! Dacă grenada 
face explozie, această bună Gisele se va afla între tine şi 
schije... O va încasa în locul tău! 

Eram conştient că era ceva infam, dar nu puteam să 
nu mă gândesc la această soluţie. Ceva în mine voia să 
trăiască, să trăiască cu orice preţ şi în ciuda tuturor. 

Mă târam. Frecarea smulsese perniţele cusute pe 
tunică, şi coatele mele se făceau fâşii-fâşii de fiecare 


dată când loveau pereţii conductei. Nişte animale 
fugeau la apropierea mea. Rozătoare mici care reuşiseră 
să intre în tunel printr-o gaură din beton. Auzeam 
frecarea rădăcinilor de cealaltă parte a peretelui. Mi se 
părea că le văd încolăcindu-se în jurul conductei, 
înnodându-se bine şi strângând, strângând, cu speranţa 
că vor rupe conducta... 

Din fericire, subterana cotea la nouăzeci de grade, şi 
m-am repezit înainte, sperând că această cotitură mă va 
pune la adăpost de schije şi de suflu dacă idiotul ăla de 
Scott se hotăra să arunce grenada. Mărturisesc că nici 
măcar nu mă mai gândeam la Said. Frica îmi răsucea 
stomacul, moleşindu-mă. O simţeam în spatele meu, pe 
urmele mele. Mi se părea că mă trage de călcâie ca să 
mă ţină pe loc. Îi simţeam mâinile... 

Mi-am dat deodată seama că mâinile care îmi zgâriau 
pulpele erau ale infirmierei, pe care zdruncinăturile 
aproape că o treziseră din comă. 

— Gisele? am strigat-o eu. Mă auzi? Mă auzi? 

Dar ea s-a mulţumit să mormăie. M-am întors şi am 
constatat că târâşul sfâşiase sacul în care o pusesem, 
eliberându-i braţele. M-am oprit. Mă ardea tot pieptul. 
Am scotocit în buzunar după seringa plină cu substanţa 
stimulatoare. Am apucat braţul infirmierei, l-am prins 
între genunchi şi am înfipt acul la întâmplare apăsând 
pistonul până la refuz. Trebuia să se trezească, eram 
prea epuizat ca s-o mai pot trage după mine multă 
vreme. Trebuia să se trezească, totuşi, chiar dacă ar fi 
rămas surdă şi mută pentru tot restul zilelor! 

— Rădăcinile! a urlat deodată Scott. Rădăcinile! Intră! 

Am auzit cimentul crăpând şi pe peretele cilindrului, 
lângă obrazul meu, au apărut crăpături. Trebuia să fug, 
să fug cât mai repede de acest cataclism. Mi-am reluat 
cursa grotescă, sfârtecându-mi hainele de asperitätile 
tunelului, sfâşiindu-mi pielea de pe burtă şi de pe piept. 
Lanterna se stinsese şi mă târâm prin întuneric la 
întâmplare, fără măcar să ştiu dacă nu cumva mă 


aruncam cu capul înainte într-un nod de rădăcini. 

— O să vă vin de hac! O să vă vin de hac! vocifera 
Scott foarte departe în urma mea. 

În ciuda distanţei, conducta făcu să ajungă până la 
mine ecoul grenadei care se rostogolea pe ciment. 
Zgomotul greoi înfundat, m-a făcut să-mi trag capul 
între umeri. Incepusem instinctiv să număr... Nu am 
auzit explozia, dar am fost învăluit în întregime de un 
suflu fierbinte. O vijelie bruscă m-a împins înainte, 
precum omul-ghiulea proiectat spre stele. Imediat după 
aceea pământul s-a prăvălit, în timp ce tunelul se năruia 
pe o porţiune de peste o sută de metri. Pe umeri eram 
numai carne vie, iar în gură simţeam un gust de metal. 
Pământul ploua din toate părţile şi simţeam sub degete 
crăpăturile care se deschideau în ciment. M-am 
ghemuit, aşteptând moartea sau sfârşitul cataclismului. 
Apoi s-a făcut deodată linişte, şi pământul n-a mai căzut 
peste mine. M-am eliberat cu mişcări lente şi m-am târât 
mai departe. 

— Gisele? am strigat eu în întuneric. Gisele? 

Infirmiera a gemut. Am scotocit în bagaj şi am scos o 
lumânare şi bricheta. Flacăra tremurătoare mi-a permis 
să constat că tunelul era complet astupat în spatele 
nostru. Explozia îi îngropase pe Scott şi pe Said, şi era 
un miracol că nu avusesem şi noi aceeaşi soartă. Gisele 
se uita la mine clipind. Avea un aer total rătăcit şi din 
nas îi curgea sânge. 

— Te simţi bine? am întrebat-o eu, pipăind-o repede. 
Te simţi bine? 

Nu părea rănită. l-am făcut semn să continue să se 
târască şi am stins lumânarea. 

Tot corpul meu era numai durere şi mă târâm gemând 
ca un jupuit închis într-o mină de sare. Din când în când 
mă opream să-mi trag sufletul şi să aprind lumânarea. 
Surprindeam atunci privirea goală a infirmierei fixată 
asupra mea. Am încercat s-o fac să vorbească, dar nu a 
bâiguit decât câteva sunete fără înţeles, de parcă şi-ar fi 


pierdut graiul. Oare drogul o făcuse definitiv idioată? 
Din nefericire, era o ipoteză care trebuia luată în calcul. 

Apoi ne-am târât parcă un secol, după care întunericul 
a început să se dilueze şi tunelul a fost invadat de 
lumină cenuşie. O alunecare de teren descoperise 
conducta care ieşea deodată sub cerul liber. Lumina 
zilei pătrundea în subterană prin fisurile cimentului. In 
partea cealaltă, solul se prăbuşise din nou şi tunelul 
secret era astupat de un zid de pietre. 

Am lovit cu piciorul în peretele fisurat ca să sparg 
cilindrul. N-a fost nevoie să insist prea mult. În curând 
cimentul s-a făcut bucățele şi am putut să scot capul 
afară. Ne aflam în mijlocul plantatiei, doar la cinci sute 
de metri de ferma familiei Chanfrein. 

Am mărit spărtura şi am ajutat-o pe Gisele să iasă din 
conductă. Eram plini de noroi din cap până în picioare, 
iar explozia ne transformase hainele în zdrente. Gisele a 
făcut câţiva paşi apoi a leşinat, căzând la picioarele 
mele. Mi-am apropiat urechea de pieptul ei. Inima îi 
bătea mult prea repede, iar venele de la tâmple şi de la 
frunte se umflaseră de parcă ar fi fost gata să se spargă. 
I-am tras două palme. A deschis din nou ochii. 

Ploaia încetase şi câmpul fumega, învăluindu-ne într-o 
ceaţă jilavă. Nu puteam să stăm aşa expuşi. Trebuia să 
ne găsim un adăpost, să ne odihnim puţin şi apoi să 
pornim mai departe în direcţia plajei, cu speranţa că 
vom descoperi acel faimos hangar despre care îmi 
vorbise Madeleine  Chanfrein. Am trecut braţul 
infirmierei pe după umărul meu şi am început s-o trag 
după mine. Era grea, cumplit de grea. 

Am traversat un pâlc de copaci, după ce m-am 
asigurat că niciun arbore nu semăna nici pe departe cu 
un crucifix, apoi am ajuns pe un alt câmp, în mijlocul 
căruia fusese ridicată o cabană folosită drept hangar. 

Am hotărât să mă opresc acolo până când Gisele îşi va 
veni în fire. Deocamdată nu făcea decât să bâiguie: Nu 
inecatii, nu... Nu sărutul înecaţilor..., de parcă ar fi fost 


urmărită de imaginile unui vis îngrozitor. 

M-am prăbuşit în pragul cabanei, care era pe 
jumătate plină cu baloti de paie. Am închis imediat 
obloanele şi uşa, blocând-o cu o bară grea, pe care am 
aşezat-o transversal. Eram atât de obosit, încât am 
adormit aproape imediat, cu nasul în paie. 

„Nu trebuie să-ţi pierzi cunoştinţa, îmi repetam eu 
luptând împotriva somnului. În curând vor bombarda 
insula. Scoală-te! Scoală-te, imbecilule!” 

Dar corpul meu nu răspundea la aceste ordine, şi am 
început să alunec în inconştienţă, fără să-mi mai pese de 
timpul care trecea. 


CAPITOLUL XV 


M-am trezit brusc din cauza unei senzaţii de pericol 
iminent. Panica mă strângea de gât şi inima îmi bătea cu 
putere fără să ştiu pentru ce. M-am ridicat. In jurul 
cabanei se auzeau zgomote ciudate: foşnet de crengi şi 
pocnituri seci de trunchiuri care se rup. Ai fi zis că o 
turmă de elefanţi furioşi îşi croia drum prin pădure. 
Crengile gemeau la trecerea lor şi scoarţa zbura în 
aşchii. Am alergat la una dintre ferestre şi am încercat 
să inspectez peisajul printre fantele obloanelor. Ceaţa 
cenuşie acoperea câmpul cu un voal. La orizontul 
plantatiei, jungla forma un zid negru, străbătut de 
freamăte. 

— Cineva înaintează printre copaci, m-am adresat eu 
în şoaptă infirmierei. Dumnezeule, trebuie să fie ceva 
uriaş! Ai văzut, cum tremură copacii? 

Dar Gisele s-a mulţumit să se uite ţintă la mine fără să 
reacționeze, amorfă. De parcă tot ce se petrecea în jurul 
nostru nu o mai privea. Şi totuşi, printre trunchiuri se 
deschidea o tranşee, pădurea se deschidea, brutalizată 
de braţele unui gigant, şi lucrul acela necunoscut venea 
spre noi cu intenţia hotărâtă să ne scoată din vizuină. 
Un ultim trunchi s-a dat la o parte din drum într-o 
explozie de aşchii, şi deodată am putut să le vedem... 
Crucile! Fiecare era înaltă de cinci-şase metri, şi 
înaintau folosindu-se de rădăcini ca de o încâlceală de 
tentacule! 

Inaintau! Eliberate de orice înrădăcinare, crucile 
înaintau brăzdând solul, săpând în pământul afânat un 


şanţ adânc de contururi neregulate. 

— Vin după noi! a urlat deodată Gisele, trecând de la 
apatie direct la panică. Ai văzut? Se deplasează ca nişte 
animale! Se folosesc de rădăcini ca de nişte labe! Ne vor 
urmări... oriunde ne vom duce! 

În ciuda groazei care punea stăpânire pe mine, nu 
eram în stare să fac nici cea mai mică mişcare. Crucile 
ieşeau acum din pădure, extraordinar de suple, 
ondulându-se, curbându-se cu uşurinţa unei liane. 
„Braţele” lor îndepărtau trunchiurile, măturau arbustii, 
îşi croiau drum cu „mâinile goale”. Bănuielile mele se 
verificau în modul cel mai sinistru. Totdeauna mă 
temusem vag de acest moment. Acum trebuia să 
acceptăm imposibilul, inacceptabilul. Crucile mergeau 
prin mijlocul plantatiei, şi încâlceala de rădăcini care 
constituia organele lor  locomotoare  distrugeau 
porumbul, deschizând în sol răni ample, asemănătoare 
unor cratere de explozie. 

Crucile se apropiau de cabană. Dădeau din ,brate” ca 
nişte acrobati pentru a-şi păstra echilibrul, iar lemnul 
negru al trunchiului se supunea exigenţelor lor fără să 
crape sau să se despice. Spectacolul era atât de cumplit, 
de incredibil, încât stăteam lipiti unul de altul, cu gura 
căscată, stupizi, hipnotizati. Intelegeam acum de ce 
soldaţii corpului expediționar se lăsaseră prinşi fără să 
tragă nici măcar un foc de armă. Surpriza îi tintuise 
locului anulându-le judecata! Ştiam că acele ,lucruri” 
veneau să pună mâna pe noi, să ne distrugă, şi totuşi 
nici eu şi nici Gisele nu schitam nici cea mai mică 
mişcare de fugă. 

Acum crucile ajunseseră la gardul care îngrădea 
perimetrul cabanei. Lumina cenusie a zilei cădea direct 
pe ele, lăsând să se vadă bine construcţia lor incredibilă. 
Rădăcinile care le susțineau plesneau aerul cu forţa a 
douăsprezece cozi de crocodil la un loc. Nu mai ştiam 
dacă am de-a face cu un copac deghizat în animal sau cu 
un animal travestit în copac. Rădăcinile au atacat 


împrejmuirea împrăştiind scândurile si tärusii. Misunau 
ca nişte caracatite furioase, nişte caracatite ciudate care 
ar fi purtat, în echilibru pe capetele lor, un crucifix de 
carne neagră, teribil de lucitoare. 

Creaturile înaintau, legănându-se la dreapta şi la 
stânga de parcă ar fi încercat să repereze o pradă. 
Bratele lor atingeau încet faţada, si am putut să văd că 
la fiecare extremitate a grinzii transversale înflorea un 
mănunchi de liane grupate în pseudopode. Aceste liane 
viermuiau şi ele, agăţându-se de obloane pentru a le 
smulge din balamale. Brusc, una dintre cruci, cuprinsă 
de nerăbdare, a început să se legene astfel încât să 
lovească cabana cu fiecare dintre „membrele” ei, pe 
rând. Traversa de lemn negru lovea peretele făcând să 
zboare din el bucăţi de scândură. Aceste lovituri de 
berbec ne-au trezit, în sfârşit, din hipnoză, şi am făcut 
un pas înapoi. 

— S-o ştergem! am strigat eu. 

M-am uitat la Gisele. Era verde la faţă. 

În momentul acela obloanele s-au făcut tändäri, şi o 
grindă neagră, lucind de sevă, a pătruns în încăpere. 
Lianele de la capetele ei au şuierat în direcţia noastră, 
încercând să ni se încolăcească după glezne. Ne-am 
repezit spre scară. Cabana tremura din toate 
încheieturile, izbită din toate părţile de crucile 
dezläntuite. Una reuşise să-şi strecoare capătul stâng al 
traversei între perete şi grinzile şarpantei şi, folosind 
toată forţa, smulgea acoperişul, provocând o prăbuşire 
de ţigle. 

Nu am perceput acest tumult decât în mod 
fragmentar, prin fisurile deschise în pereţi. Crucile îmi 
apăreau fugitiv, lucitoare şi cu un aspect cauciucat, 
precum  gâturile interminabile ale unei haite de 
dinozauri plecată la hoinăreală. Ştiam că ne căutau şi că 
nu vor renunţa până când nu ne vor găsi. Poate că acum 
eram ultimii supraviețuitori din Tamata. De ce se 
deranjaseră chiar ele? Poate pentru că acum eram prea 


departe de apă, şi înecaţii nu puteau să înainteze atât de 
departe pe uscat. Sau poate pur şi simplu pentru că 
foamea lor crescândă nu le mai permitea să lase această 
treabă de eliminare în seama unor simpli executanti. 

— Torte! am strigat la Gisele. Trebuie să facem torţe. 
Dacă sunt din lemn, atunci trebuie să le fie frică de foc! 

Bunul-simţ mi-a obiectat că erau mult prea umede ca 
să se teamă că vor lua foc la cea mai mică scânteie, dar 
nu era momentul pentru tergiversări, trebuia să 
încercăm. 

M-am aruncat asupra podelei cu energia pe care ţi-o 
dă disperarea, desfăcând scândurile cu lovituri de 
macetă. În câteva minute am fabricat nişte torţe care 
sfârâiau, răspândind un miros sufocant. 

— Să dăm foc cabanei, am zis eu. Poate că asta le va 
face să se retragă şi noi vom profita ca să fugim! 

Dar Gisele se uita la mine fără să înţeleagă, şi îi 
vedeam pupilele luptându-se cu somnolenta. Nu m-am 
mai ocupat de ea si am aprins cu torta baloturile de 
paie. Focul se transmitea de la un obiect la altul cu o 
rapiditate extraordinară. A ajuns foarte repede la grinzi. 
Coloane de fum şi scântei ieşeau prin deschizăturile 
fațadei, provocând o retragere bruscă a crucilor. Aş fi 
vrut să am un lansator de flăcări ca să-mi croiesc drum 
cu două-trei jeturi de napalm. Cu torta în mână m-am 
năpustit spre o uşă care dădea spre spatele cabanei şi 
am apăsat pe clanţă. Căldura din interiorul barăcii 
incendiate devenea insuportabilă. Flăcările luminau 
toată plantatia. Am întredeschis uşa şi am aruncat o 
privire rapidă. Acum trebuia să alergăm în linie dreaptă 
spre pădure, rugându-ne ca niciuna dintre creaturi să nu 
fi avut ideea să atace cabana pe la spate. Eram lac de 
năduşeală, iar dogoarea focului devenea din clipă în 
clipă mai insuportabilă. 

— Nu mai putem rămâne aici multă vreme! am tipat la 
Gisele. Şarpanta% se va prăbuşi! Trebuie să fugim, să 


20 Schelet format prin îmbinarea unor piese de lemn, de metal 


fugim din toate puterile. Întelegi ce spun? 

Gisele a dat molâie din cap. M-am strecurat afară. 
Abia în momentul acela am auzit zgomotul motoarelor 
deasupra mea. Mi s-a părut că tot cerul avea să se 
fisureze din cauza acestei agresiuni sonore. Am ridicat 
privirea, şi prin fum am văzut silueta strălucitoare a 
unei cruci de metal zburând prin aer... 

O cruce de metal? Nu... Un bombardier! 

Era un bombardier. Se afla aici ca să-şi golească 
încărcătura, să ne bombardeze, să transforme insula 
într-un bolovan steril. În câteva secunde îşi va deschide 
trapele şi bomba va porni în jos şuierând... O 
încărcătură nucleară, aşa spusese Harney. 

Eram pierduţi. Luminozitatea avea să ne ardă retina, 
orbindu-ne. Valul de căldură avea să ne jupoaie de vii 
mai înainte de a fi putut să scoatem vreun strigăt... 
Întârziasem prea mult în tunel. Acum nimic nu ne mai 
putea salva. Gisele s-a aruncat la pieptul meu. Intelesese 
şi ea. S-a lipit de mine cu o energie disperată. Unghiile 
ei mi-au intrat în şale şi gura ei s-a lipit de gura mea 
pentru sărutul de adio, un reflex trupesc pur animalic. 

Apoi la orizontul pădurii am văzut ridicându-se o 
perdea stacojie. O cortină de flăcări care părea că 
tâsneste din sol ca să prăjească pântecele norilor. 
Mirosul caracteristic m-a lovit drept în faţă, în timp ce 
părul meu sfârâia. 

Am strâns-o de umeri pe Gisele. 

— Napalm! am bâiguit eu. Nu e o încărcătură 
nucleară. S-au mulțumit să treacă insula prin napalm! 
Mai avem o şansă... 

— Da, a şoptit Gisele cu gura lipită de buzele mele. 
Mlaştina... 

Haloul de căldură şi de scântei le făcuse pe 
agresoarele noastre să bată în retragere. lar fumul 
forma un adevărat paravan de care trebuia să ne 
folosim. Am luat-o la fugă, trăgând-o pe Gisele de mână, 


etc., destinat să susţină o construcţie, un acoperiș etc. 


aşteptându-mă în fiecare secundă să mă izbesc de 
trunchiul unei cruci. Alergam prin ierburile înalte cu 
repeziciunea unui animal încolţit. In spatele meu, 
cabana trosnea năruindu-se. Gheizere de scântei urcau 
în noapte din panaşele de fum, vârtejuri aurite ce 
păreau că vor să mistuie cerul. 

Nici măcar nu mai ştiam dacă Gisele alerga în urma 
mea. Eu alergam pentru pielea mea, cu spaima în mine, 
preocupat numai de propria mea supravieţuire. O dată 
sau de două ori am avut impresia că o umbră enormă se 
deplasa paralel cu mine, şi am cotit scurt, fără măcar să 
întorc capul. Focul duduia în cele patru puncte 
cardinale, cuprinzând plantațiile, rostogolindu-şi prin 
porumb revărsările incandescente. Curgea ca un fluviu 
de lavă, fără să crute nimic în drumul lui. M-a fulgerat 
gândul că Tamata va arde în întregime. În câteva ore, 
insula nu va mai fi decât un imens jăratic. Focul se va 
năpusti asupra câmpurilor, asupra pădurilor, pustiind 
pământurile, mistuind copacii... toţi copacii. Oare 
crucile vor avea timp să se refugieze spre mlaştină sau 
focul le va încercui, arzându-le carnea lemnoasă? 

Alergam ca un nebun. Crengile şi tufişurile îmi 
zgâriau faţa. Îmi simţeam bagajul desfăcându-se, 
împrăştiindu-se, dar nu aveam timp să mă opresc, nici 
măcar să-mi încetinesc cursa. Focul alerga pe urmele 
mele, focul îmi adulmeca paşii. În sfârşit am simţit 
pământ umed sub picioare şi am ştiut că mă apropiam 
de mlaştină. Mă sufocam. Vântul îndrepta torente de 
fum spre larg, şi pielea mea avea acum culoarea 
funinginii. 

„Crucile au ars, îmi repetam eu. Căldura le-a uscat 
seva şi focul li s-a propagat în rădăcini. Ard. Mor. Dacă 
aş avea timp să mă întorc, aş putea să le văd cum 
aleargă pe câmp, cu o coamă de flăcări pe scoarță.” 

Dar ştiam că îmi îndrugam poveşti. Crucile bătuseră 
în retragere la primul semn de incendiu, iar eu 
mergeam în realitate pe acelaşi drum ca şi ele. Alergam 


ca şi ele, căutând refugiu în umiditatea mlaştinii! 

Am tuşit, poticnindu-mă. Roiurile de scântei mânate 
de vânt îmi devorau pielea, şi nu mai voiam decât să mă 
arunc în apa vâscoasă a mlaştinii ca să scap de această 
durere crescândă. Mi-am înăbuşit un rânjet. După ce 
făcusem pe dracu' în patru ca să fug de supa mlaştinii, 
iată că alergam să plonjez în ea, de bună voie... Si de 
data asta fără costum de protecție! 

„Dacă scap, mi-am zis eu, ajung la plajă, îl găsesc pe 
Hoang şi o ştergem amândoi pe pluta lui!” 

M-am împiedicat de o rădăcină şi m-am rostogolit pe 
panta care mărginea malul mlaştinii. De data asta 
rădăcinile mi-au ciopârtit hainele, iar eu am plonjat 
aproape gol în apa tulbure. 

Deasupra mea cerul era roşu. 


CAPITOLUL XVI 


Eram singur, o pierdusem pe Gisele. 

Tamata se calcina pârâind. Rădăcinile care acopereau 
malul ardeau degajând o sevă neagră, caramel vegetal 
care se carboniza în contact cu pietrele încinse până la 
alb. Ca să fug de fierbinteala din aer, am plonjat în apă, 
primind contactul cu supa vâscoasă a mlaştinii ca pe o 
eliberare. 

„Înoţi în otravă, îmi repetam eu. Te intoxici. Chiar nu- 
ti mai amintesti de metamorfozele din ultimele trei 
zile?” 

Prudenta cea mai elementară îmi striga să ies cât mai 
repede din supa aceea, să mă refugiez pe o insuliţă de 
turbă. Am început să înot. Fumul acoperea braţul de apă 
cu un voal asfixiant care îmi ardea plămânii. M-am 
cätärat orbeste pe o insuliţă, fără să ştiu cât timp voi 
putea să suport vântul incendiului. Vegetaţia pârâia, se 
răsucea, sărind în aer. Dovleci, tärtäcute buboase, 
explodau ca nişte legume infernale. Iarba se mistuia ca 
un fitil de dinamită şi cel mai mic tufiş căpăta o aureolă 
cu luciri de flash, de parcă flora insulei n-ar fi fost 
concepută decât pentru această nimicire prin foc. 

Ca să fug de căldură, a trebuit să intru în stuf. Mi s-a 
părut că umbre uriaşe se deplasau prin mlaştină. Poate 
crucile. 

Cruci pârlite, pline de pete carbonizate. 

M-am agăţat de o rădăcină, ca un naufragiat de o 
scândură şi am închis ochii. Probabil că un timp mi-am 
pierdut cunoştinţa, pentru că atunci când am deschis 


din nou ochii se făcuse ziua. 

Flăcările erau ceva mai mici, dar încă mai stăruiau pe 
mal  alimentându-se cu încăpățânare cu puţinele 
crengute care mai rămăseseră intacte. 

Respiram din greu. Saturat de carbon, aerul însuşi 
avea ceva otrăvit. Deodată, pe când ieşeam din stuf, am 
văzut-o pe Gisele venind spre mine, neagră de funingine 
şi complet goală. Mergea prin mâl cu privirea rătăcită şi 
cu părul ars. Îşi trăgea după ea bagajul şi îngâna vorbe 
fără şir. Am agitat mâinile pentru a-i atrage atenţia. In 
primul moment s-a speriat, căci, aşa cum eram plin de 
noroi, m-a luat probabil drept unul dintre mortii-vii care 
bântuiau mlaştina. M-a recunoscut însă după voce. 
Cläntänea din dinţi şi părea în stare de şoc. 

— Un crucifix a fost gată să mă prindă, mi-a spus ea 
hohotind. Ticalosule, m-ai părăsit!... Ticălosule!... 

A încercat să mă pălmuiască, apoi să-mi zgârie faţa. A 
trebuit s-o prind de mâini. 

— Linişteşte-te, i-am spus. Vom cobori spre ocean. 
Dacă individul acela, Hoang, mai este încă acolo, o să 
plecăm pe pluta lui, dacă nu, vom încerca să ne facem 
singuri una. 

Gisele a încuviinţat dând din cap. Nu mai era în stare 
să-mi impună legea regulamentului. Intelesese că nu o 
să putem scăpa veşnic de crucile rătăcitoare şi că de 
acum înainte partida se juca într-un interval de câteva 
ore. 

— Apa asta e otrăvită, s-a lamentat ea. Nu vreau să 
mă transform... Nu vreau. 

Vorbea ca în vis, cu o voce atonă, înghițind silabele. 

— Încă nu putem pune piciorul pe mal, am zis eu. 
Focul încă nu s-a stins. Solul şi pietrele sunt fierbinţi. Va 
trebui să plouă. Până atunci vom fi forţaţi să rămânem 
aici. 

A făcut bot ca o fetiţă ofensată. Tranchilizantele îi 
paralizaseră complet creierul şi aveam impresia că mă 
adresez unui debil mintal. 


Trăgând-o după mine pe femeia aceea înaltă cu ochi 
de somnambul, am început să cobor spre ocean. Eram 
nerăbdător să ajung la ambulanţă, să trântesc portiera 
în urma mea şi să pornesc motorul. Dar Gisele îmi 
încetinea considerabil înaintarea. I se întâmpla să 
alunece în mâl şi să dispară sub apă. Nu aveam nici ce 
bea, nici ce mânca. Mă durea gâtul şi aveam amețeli, 
din ce în ce mai frecvente, care îmi presărau cu 
musculite câmpul vizual. 

— Nu mai pot, a gemut Gisele. N-o să reuşim... Lasă- 
mă să dorm. Mi-e atât de somn! 

Pur şi simplu crăpăm de sete şi tentatia de a bea din 
apa mlaştinii devenea din ce în ce mai puternică. 

— Ambulanţa, am zis eu suspinând. Trebuie să 
ajungem la ambulanţă. Acolo avem rezerve de hrană şi 
apă. Şi tot acolo ai să poţi dormi. 

Gisele a dat din cap şi a început din nou să meargă, ca 
un puşti momit cu o prăjitură. 

Perspectiva că voi putea în sfârşit să-mi potolesc setea 
fără nici nu pericol îmi dădea aripi. Din păcate, fumul şi 
incendiul distruseseră punctele noastre de reper. Ne-am 
rătăcit în mlaştină. În fiecare moment mă temeam că voi 
vedea ivindu-se una dintre crucile care ne atacaseră în 
cursul nopţii, iar acum eram prea slăbiţi ca să fugim. Nu 
încăpea nicio îndoială că le va fi foarte uşor crucilor să 
ne prindă... De ce n-o făcuseră? Poate că le dezorientase 
incendiul. Sau poate că lăsau apa mlaştinii să ne 
transforme în înecaţi. Această ultimă ipoteză mi s-a 
părut mai veridică. Fiecare minut în plus petrecut în 
mlaştină provoca modificări subtile în interiorul 
organismelor noastre. Mai aveam mult până când vom 
începe să vomăm alge şi peşti vii? 

— Mai ai pastile deshidratante? am întrebat-o pe 
Gisele arătând spre bagajul pe care se încăpăţâna să-l 
tragă după ea. 

Văzând că nu răspunde, am scotocit eu însumi în 
rucsac. Până la urmă am descoperit tubul, năclăit de 


mâl. Avertismentele infirmierei mi-au revenit în minte 
imediat ce am pus pe limbă prima pastilă. FE vorba de un 
medicament experimental care, în doză mare, poate să 
provoace o deshidratare tisulară incontrolabilă şi... 

Am înghiţit două pastile una după alta. Îmi era frică 
de ceea ce se petrecea sub apă, de ceea ce li se 
întâmpla în acel moment picioarelor mele, burţii... 
sexului meu. Carnea mea îşi pierdea din nou 
sensibilitatea, coapsele îmi deveneau de lemn. Voi urina 
din nou mormoloci? O să mi se umfle din nou picioarele? 

Atunci când mă aşteptam mai puţin, Gisele a ieşit din 
transă mi-a smuls din mână tubul cu pastile. I-a scos 
capacul şi l-a dus gură cu intenţia evidentă de a înghiţi 
tot conţinutul. 

— Stai! am răcnit eu. Eşti ticnita! 

M-am repezit la ea, dar infirmiera m-a îmbrâncit cu 
brutalitate. 

— Nu vreau să devin o înecată! a vociferat ea. Nu 
vreau să devin o înecată! 

Mesteca pastilele scoțând spumă pe la colţurile gurii. 
Am apucat-o de gât şi i-am tras o directă la ficat, 
sperând că o voi face să dea totul afară. S-a frânt de 
mijloc şi a vomat peste mine. 

— La dracu'! am exclamat eu înfuriat. Ce idioată! Câte 
ai înghiţit? 

Gisele sughita. Ochii i se agitau ca două bile albe, 
contrastând cu faţa neagră de fum şi cu părul ars de 
incendiu. Se zvârcolea ca o apucată şi topäia în loc, 
stârnind stropi mari de apă clocită. l-am luat tubul şi l- 
am vârât la fundul rucsacului. Epuizasem rezerva de 
răbdare. Am apucat-o de umăr şi am tras-o după mine. 
Picioarele amortite îmi făceau mersul nesigur. A fost 
gata să cad şi să beau şi eu o gură de apă. 

Fumul înţepător al incendiului îmi usca gura. Limba 
îşi dublase volumul şi în fundul gâtului simţeam un gust 
de mâl. Am fortat-o pe Gisele să urce pe un soi de recif 
de noroi întărit. Avea un aer rătăcit şi continua să 


vomeze nişte bale cu spumă. Picioarele noastre se 
umflaseră şi pielea prezenta din nou acel aspect băşicat 
dezagreabil. Carnea îmi atârna în pliuri dizgratioase 
peste genunchi şi aveam impresia că sunt un rinocer cu 
pielea plutind. 

Gisele sughita, agitată de spasme incontrolabile. Câte 
pastile înghiţise? Cinci, şase? De la a câta pastilă în sus 
începea corpul să se usuce căpătând consistenţa unei 
piei tăbăcite? Efectul acesta fiziologic era real sau 
numai o fantasmă? În cursul ultimilor ani putusem să 
constat uşurinţa cu care se năşteau legendele în cadrul 
diferitelor unităţi. Frica şi oboseala făceau minţile 
ciudat de permeabile la cele mai mari aiureli. Am 
întrebat-o pe Gisele. Infirmiera a dat din umeri cu 
indiferenţă. 

— N-are importanţă, a murmurat ea. Prea obosită ca 
să vorbesc. Prea obosită... 

Şi eu mă aflam în aceeaşi stare fizică. Epuizarea mă 
împiedica să iau în serios cazul infirmierei. De acum, o 
indiferenţă egoistă, de animal ameninţat, îmi guverna 
reacţiile. 

Ne învăluia un fum plin de scântei şi eram perfect 
conştient că temutele cruci puteau cu uşurinţă să se 
deplaseze la adăpostul acestui paravan de fum. 

Abia îmi trecuse prin minte acest gând, şi din 
perdeaua de funingine s-a ivit o cruce... 

Într-o clipă a fost lângă noi, dominându-ne cu masa ei 
enormă, cumplită. Bratele i se agitau în aer. Am văzut-o 
aplecându-se... 

Da, nu inventez nimic. Am văzut-o îndoindu-se, 
flexibilă ca un trunchi de palmier, braţele transversale 
apropiindu-i-se şi mănunchiurile de liane ce ieşeau de la 
extremităţi încercând să se încolăcească, şuierând, de 
mâinile infirmierei, care şi le ridicase cu o mişcare 
instinctivă de apărare. Asta s-a întâmplat într-o secundă. 
Am văzut-o pe infirmieră urlând, dar n-am auzit nimic. 
Poate că doar deschisese gura fără să reuşească să 


scoată vreun sunet. 

Am întors capul, am apucat-o pe Gisele şi m-am 
aruncat în apă, înotând cu un braţ, ca un salvator care 
trage după el un înecat. În spatele nostru crucea se 
răsucea, furioasă. În gură aveam un gust de sânge şi 
mâlul mă orbea, dar înotam cu îndârjire, lovind cu 
braţele noroiul şi ierburile acvatice. 

Mai târziu, după ce ceața ne-a învăluit din nou, m-am 
oprit în stuf ca să-mi trag sufletul. 

— O să reuşim, i-am spus Gisèlei strângând-o în braţe. 
Îţi jur că vom reuşi. De acum ambulanta nu mai poate fi 
prea departe. 

Infirmiera îşi legăna capul fără să răspundă. Mi s-a 
părut că avea buzele uscate şi pielea feţei zbârcită. Un 
moment am avut impresia că-i vorbesc unei mumii, 
scoasă recent din sarcofagul ei, şi a trebuit să clipesc de 
câteva ori ca să alung iluzia. 

Am căzut într-un somn plin de coşmaruri. O vedeam 
pe Gisele la picioarele crucii. Crucifixul se îndrepta 
ridicând-o pe femeia captivă cu braţele întinse în aer, ca 
o condamnată care e urcată pe instrumentul de tortură. 
Era o cruce enormă, ar fi fost numai bună pentru un 
gigant, iar Gisele, atât de mică, simţea cum mâinile i se 
întind dureros de-o parte şi de alta pe măsură ce grinda 
transversală işi recăpăta aspectul rectiliniu. Tensiunea 
era atât de mare, încât lianele înnodate în jurul mâinilor 
îi pătrundeau în carne până la os, dând la iveală 
articulația dintre radius şi cubitus. Deodată, de parcă 
asta n-ar fi fost destul, crucifixul îşi ducea cu brutalitate 
brațele spre spate, sporind tensiunea legăturilor. De 
data asta corpul tinerei femei se dezarticula şi îi vedeam 
pieptul plesnind ca o haină prea strâmtă pe torsul unui 
colos. Pielea dintre sâni i se rupea, lăsând să iasă la 
iveală sternul... 

M-am trezit cu gura deschisă şi cu faţa plină de o 
sudoare uleioasă. 

Mi-au trebuit două zile ca să găsesc ambulanta. Două 


zile de groază petrecute în mâl şi pândind clipocitul apei 
ca să descopăr înaintarea crucilor care hoinăreau prin 
mlaştină. Setea şi foamea mă torturau, provocând în 
capul meu o febră mocnită, populată cu imagini de 
groază. Când aproape că ajunsesem la uscat, vreo trei- 
patru înecaţi s-au ivit din mâl îndreptându-se spre noi. 
Întindeau mâinile ca să ne prindă în braţe şi din gură le 
ieşeau torente de apă. 

M-am smuls din noroi şi am mers clătinându-mă până 
la ambulanţă, trăgând după mine trupul sleit al 
infirmierei. În timp ce manevram deschiderea portierei, 
înecaţii băteau greoi pasul pe loc în spatele meu, 
încercând să pună piciorul pe mal. 

— Urcă! i-am strigat infirmierei. Urcă! 

Dar nu mai avea forţă. A trebuit s-o arunc înăuntru şi 
să urc şi eu în urma ei. Unul dintre înecaţi a încercat să 
mă prindă de gleznă, dar am trântit portiera blindată şi 
i-am sectionat degetele. 

— Am reuşit! am exultat eu, scuturând-o pe Gisele. 
Am reuşit. 

Infirmiera n-a răspuns. De partea cealaltă a 
parbrizului antiglont, înecaţii vomau valuri neîntrerupte 
de apă amestecată cu mâl. l-am sfidat pornind 
ştergătoarele de parbriz. 

M-am retras în partea din spate a ambulantei, ca să 
nu mai văd feţele acelea de peşti fierti, ale căror cărnuri 
moi se striveau de geamurile laterale. 

În interiorul vehiculului eram oarecum în siguranţă, 
căci înecaţii n-ar fi reuşit să forţeze portierele. De asta 
eram sigur... Rămânea însă ameninţarea crucilor. 

Am băut şi am mâncat cu o mare plăcere, ajutând-o şi 
pe Gisele să facă la fel, apoi am spălat şi am dezinfectat 
cu grijă corpurile noastre. Acum, când nu mai mergeam 
prin apă, picioarele se dovedeau şi mai fragile decât aş 
fi crezut. Moi şi fără forţă, nu erau în stare să apese pe 
pedale. Apoi, cât lipsisem noi solul se îmbibase de apă şi 
roţile vehiculului erau împotmolite până la jumătate. O 


tentativă de demarare le-ar fi împotmolit şi mai rău în 
stratul de noroi de pe mal. 

Am descoperit deci, cu oarecare descurajare, că 
ambulanţa rămânea condamnată la nemişcare câtă 
vreme nu ieşeam să strecor table sub roţi, aşa cum se 
face de obicei în cazul camioanelor împotmolite. Numai 
că tablele perforate necesare acestei manevre se aflau 
acum fixate pe acoperiş, ceea ce implica manipulări 
îndelungi în afara ambulanţei... printre înecaţii ale căror 
mâini moi loveau în cadență în lateralele maşinii. O 
astfel de operaţiune era curată sinucidere. Ca să-mi 
amăgesc neliniştea, am început să vorbesc singur, apoi, 
văzând că Gisele tace, am luat un creion, un blocnotes şi 
am început să redactez un fel de raport, ca să rămână o 
dovadă a acestei aventuri stupide şi îngrozitoare. 

În următoarele şase ore situaţia a rămas aceeaşi. 
Scriam fără întrerupere, umplând foile, cu degetele 
amortite, trăgând cu urechea la zgomotele de afară. 
Eram ca un asediat baricadat într-o fortăreață de fier. 
Înecaţii se învârteau neobosit în jurul ambulantei, dar 
pumnii lor moi nu puteau să provoace nicio stricăciune 
construcţiei blindate, ale cărei roţi însă continuau să se 
înfunde în noroi. 

Aşadar, adăpostul la care ajunsesem cu atâta 
osteneală era şi el o închisoare! Eram forţat să constat 
că, atunci când nu voi mai avea alimente şi va trebui să 
ies, deznodământul avea să fie cât se poate de logic şi 
de cumplit. Şi mai ştiam că timpul trece în dezavantajul 
meu. Cu cât aşteptam mai mult, cu atât riscam mai mult 
să nu-l mai pot prinde pe Hoang înainte ca el să-şi 
lanseze pluta la apă. Bineînţeles, ar fi trebuit să mă 
aventurez afară şi să alerg până la plajă, să-mi croiesc 
drum prin vegetaţie şi să galopez până la ocean. Da... 
dar erau înecatii. lar picioarele mele se aflau într-o stare 
care nu-mi permitea să mă gândesc la performanţe 
maratonice! 

Şi, pe deasupra, mai era şi Gisele, pe care nu mă 


puteam hotări s-o abandonez. 

Am aşteptat, incapabil să iau o decizie, ghemuit pe 
una dintre brancarde. Lângă mine, Gisele se usca lent, 
căpătând aspectul unei femei bătrâne. Avea faţa 
brăzdată de riduri pe care nu i le mai văzusem 
niciodată. Musculatura se topea, iar sânii i se înmuiau 
uşor, de la o oră la alta. Mă întrebam, într-un fel de 
năuceală, peste cât timp se va fărâmiţa şi dacă în 
curând am să mă trezesc lângă mine cu o grămăjoară de 
tärânä. 

Mâinile îmi tremurau, făcându-mi scrisul ilizibil. 
Pândeam prin parbriz mişcările înecaţilor, sperând într- 
o retragere bruscă permiţându-mi astfel să descui 
portiera şi să mă năpustesc spre pădure. 

Cât era de aici până la plajă? Un kilometru? Doi? 

Dar oare Hoang reuşise măcar sa ajungă la plajă? Nu 
mă agätäm de o speranţă înşelătoare? Şi dacă totuşi 
crucile îi făcuseră şi lui de petrecanie? Şi pe urmă mai 
fusese şi napalmul. Poate că flăcările îl surprinseseră pe 
mal, cu sculele în mână, carbonizându-l în mijlocul 
trunchiurilor pe care tocmai le asambla. 

Am avut sentimentul că toată povestea asta nu avea 
niciun sens şi că nu voi şti niciodată cu adevărat ce s-a 
întâmplat în Tamata. De-a lungul orelor, îmi trecea 
mereu prin minte gândul sinuciderii, copleşit de o 
descurajare fără margini, care aproape că mă făcea să 
invidiez starea larvară în care se afla Gisele. 

Ambulanţa începuse să se lase spre spate, ca o navă 
care se scufundă de la pupă. Am presupus că infiltrările 
transformaseră mâlul într-un fel de nisip mişcător şi că 
malul ne înghiţea încetul cu încetul. 

Ar fi trebuit să mă hotărăsc să ies, eram perfect 
conştient de asta, căci, pornind motorul, îmi era teamă 
că voi accelera procesul de împotmolire. 

De altfel, am remarcat eu destul de stupid, aproape că 
nu mai aveam cerneală şi devenea evident că mi-ar fi 
fost imposibil să continui redactarea acelui raport in 


extenso”. 

Gândurile mi se destrămau, sărind de la una la alta, 
fără nicio legătură, incapabile să urmărească un fir 
logic. 

Aveam un cablu şi un troliu în partea din faţă. Dar voi 
avea timp să fixez cablul de unul dintre trunchiurile de 
pe mal mai înainte ca înecatii să pună mâna pe mine? 
Mă îndoiam. Şi decât să fac cunoştinţă cu sărutarea lor 
scârboasă, mai bine îmi tăiam neîntârziat venele cu 
bisturiul din trusa de prim ajutor... 

Stăteam aşa, chinuit de gânduri, când cerul a 
reînceput să vibreze. Cu mâinile crispate pe volan, am 
văzut bombardierul trecând cu zgomot pe deasupra 
capului meu. 

Revenise, revenise să-şi desăvârşească treaba, să 
prefacă în cenuşă ultimele insulițe de vegetaţie care 
supravietuiserà primului bombardament. 

Revenise pentru a reaprinde focul infernului... 

Nu se va opri până când Tamata nu va redeveni un 
bolovan gol şi neted aşezat pe întinderea oceanului. O 
stâncă nelocuibilă. 


21 Pe larg, în detaliu; în întregime. 


CAPITOLUL XVII 


Avionul brăzda cerul, lucind ca o lamă. Nu purta 
niciun însemn de identificare militară, ceea ce-l făcea să 
devină şi mai amenintätor. Huruitul motoarelor era atât 
de puternic, încât tabla ambulantei şi geamurile 
parbrizului au început să vibreze. Mi s-a părut că toată 
natura din jur tremura. M-am repezit la volan, am pornit 
motorul şi am dat înapoi. Ambulanţa s-a deplasat în 
spate împotmolindu-se şi mai mult. Am accelerat, 
angajând deliberat vehiculul în mocirla mlaştinii. 

Ştiam că aveam la dispoziţie numai câteva minute ca 
să-mi găsesc un adăpost, după aceea napalmul îşi va 
revărsa rotocoalele distrugătoare asupra pădurii. Vom fi 
înconjurați de flăcări mari de câţiva metri, care vor 
asalta  furgonul,  înnegrindu-l, provocând explozia 
rezervorului, cu toată protecţia lui ignifugă. Nimic nu 
putea să reziste napalmului. Căldura lui va topi 
cauciucurile şi va înmuia treptat tabla... Nu exista decât 
o singură soluţie: scufundarea ambulantei, înecarea ei în 
fundul mlaştinii, acolo unde să fie la adăpost de 
uraganul de foc. Am ambalat motorul. Roţile patinau 
împotmolindu-se, dar terenul se surpa sub greutatea 
noastră, făcându-ne să ne răsturnăm lamentabil spre 
mlaştină. Am simţit mâlul alunecând sub roţi, aspirându- 
ne ca o avalanşă molatică. 

Am forţat-o pe Gisele să se instaleze în faţă, apoi am 
îngrămădit repede în cabină obiectele de care vom avea 
nevoie în a doua fază a operaţiunii. La drept vorbind, 
planul ăsta însemna curată nebunie, dar nu eram în 


stare să-mi imaginez altul. Trebuia să improvizez, fără 
să stau să reflectez... Am deschis uşa din spate, astfel 
încât să accelerez scufundarea furgonului, apoi m-am 
întors în cabină, închizând cu grijă usa despärtitoare. 
Uşa aceasta care, în mod normal, ar fi trebuit să fie 
perfect etanşă, făcea din cabină un compartiment ferit 
de infiltraţii, un fel de cameră în care am fi putut 
supravieţui atâta vreme cât ne va rămâne puţin oxigen. 
Ambulanţa aluneca rapid, atrasă de forţa formidabilă 
a mlaştinii. Auzeam apa care pătrundea clocotind în 
partea din spate, rezervată transportului răniților. Apa 
lovea în usa despärtitoare, zgâltâind metalul cu ghearele 
ei ude. Am apăsat puternic pe acceleraţie. Bule enorme 
se spărgeau de o parte şi de alta a vehiculului. Ne 
scufundam. Mlaştina ne înghiţea. Roţile răscoleau mâlul, 
grăbindu-ne naufragiul. Simteam o apăsare. Unghiul de 
înclinare mă lipea de scaun. Lângă mine, Gisele stătea 
nepăsătoare, pierdută în visarea ei comatoasă. Mâinile 
mi s-au crispat pe volan. Şi dacă peretele etanş ceda? Şi 
dacă apa pătrundea cu brutalitate în cabină, şi dacă... 
Apa noroioasă ajunsese acum până la parbriz. Era o 
senzaţie cumplită să te simţi scufundându-te în 
adâncurile fetide ale braţului de apă. Eram 
înspăimântat. Înspăimântat şi cumplit de singur... 
Noroiul a acoperit parbrizul. Acum coboram încet 
spre fund într-un ralanti interminabil. Apa era prea 
murdară ca să putem distinge ceva din peisajul acvatic. 
Am numărat secundele, mirându-mă că nu atinsesem 
deja fundul. Poate că mlastina era foarte adâncă în locul 
acela. Şi dacă ne cufundam la peste cincizeci de metri? 
Ne-ar fi fost imposibil să mai revenim la suprafaţă. 
Spaima mă paraliza cu mâinile pe volan. Motorul duduia 
întruna, inutil în locaşul lui etanş. L-am oprit. Un şoc 
brutal ne-a făcut să sărim în sus de pe scaune, apoi 
ambulanta a căzut greoaie pe roţi. Ajunsesem la fund. 
Am încercat să-mi disciplinez respiraţia ca să consum 
cât mai puţin oxigen cu putinţă. Oricum, fiind doi într-un 


spaţiu atât de redus, foarte curând vom duce lipsă de 
aer. lerburi acvatice s-au lipit de parbriz şi am zărit un 
bot de peşte curios care ne privea din spatele 
ştergătoarelor. 

— Gisele? am şoptit eu. Te simţi bine? 

Dar ea nu mi-a răspuns. Totuşi, aş fi avut nevoie să 
aud o voce în momentul acela. In realitate, aş fi dat 
orice să mai fie în stare să strige la mine, să mă facă laş, 
aşa cum se întâmplase de atâtea ori în trecut. Dar nu 
mai era decât o păpuşă mare şi ofilită, cu obrajii 
bräzdati de riduri ce se adânceau de la o oră la alta. 

Am închis ochii; un aer gros se strecura în plămânii 
mei. Tabla răsuna de loviturile de coadă ale peştilor, 
făcându-mă să tresar. M-am uitat instinctiv deasupra 
capului. Incepuse bombardierul să-şi golească 
încărcătura? Se revărsa napalmul lichid peste Tamata, 
transformând în cenuşă ultimele insulițe de vegetaţie? 

M-am aplecat după unul dintre tuburile de oxigen 
luate din rezervă ceva mai înainte. Erau nişte containere 
destinate răniților cu dificultăţi respiratorii. Autonomia 
lor era foarte redusă şi nu se putea deloc compara cu 
cea a tuburilor de oxigen care se folosesc la 
scufundările marine. L-am fixat pe primul pe pieptul 
infirmierei cu ajutorul unei curele. Când va veni 
momentul, îi voi pune la gură mica mască transparentă, 
fixându-i-o cu o bucată de leucoplast. 

M-am uitat la ceasul de bord. Trecuseră deja trei 
minute... Aerul devenea siropos şi începeam să gâfâi. 
Sudoarea grasă care îmi picura din sprâncene făcea să 
mă usture ochii. Trebuia să aştept, să aştept cât mai 
mult posibil. Să nu părăsesc ambulanţa decât în ultimul 
moment, altfel riscam să ies la suprafaţă chiar în 
mijlocul incendiului. Odată, în sud, văzusem napalmul 
acoperind un lac. Focul ardea la suprafaţa apei de parcă 
puţin i-ar fi păsat de elementul lichid. Dacă mă înşelam 
în estimările mele, am fi ieşit la suprafaţă chiar în 
mijlocul focarului, arzându-ne faţa şi plămânii. 


Mă sufocam, şi Gisele începea să geamă, legănându-şi 
capul. Îşi zgâria pieptul cu mâna ei slabă. l-am aplicat 
pe faţă mica mască translucidă şi am deschis uşurel 
valva tubului de oxigen. Căldura din cabină începuse să 
crească. Am pus mâna pe geamul parbrizului şi mi s-a 
părut anormal de cald. S-au ivit deodată nişte peşti care 
s-au lovit de capotă. Păreau dezorientati, bolnavi. Am 
tras concluzia că temperatura braţului de apă crescuse 
îngrijorător. Bombardierul îşi făcuse treaba. Tamata era 
acoperită de lavă. Ea va distruge şi ultimul fir de iarbă, 
transformând scoarţa în cărbune şi spărgând pietrele. 

Focul... Focul purificator care trebuia să nimicească 
toţi monstrii. Nimeni nu putea să-i reziste, nici măcar 
crucile. Mi se părea că le văd răsucindu-se în timp ce 
flăcările le distrugeau carnea lemnoasă. Le auzeam seva 
clocotind, aproape că distingeam şi  gesticulaţia 
disperată a ramurilor. În câteva minute, toate vor fi 
distruse şi Tamata va redeveni un bolovan steril, o 
stâncă fără nume pierdută în imensitatea oceanului. 

Un peşte s-a izbit de parbriz, apoi s-a răsturnat pe 
spate mort, şi a urcat încetişor spre suprafaţă. Mi-am 
lipit faţa de geam. O lumină mare şi galbenă scânteia 
deasupra noastră, acoperindu-ne ca o pânză de aur 
lichid. Focul... 

Curgea la suprafaţa braţului de apă. Probabil că de 
partea cealaltă a portierei apa avea vreo cincizeci de 
grade. Mi-am pus masca pe gură şi am respirat puţin 
oxigen. Capul a început să-mi huruie şi puncte negre îmi 
dansau în faţa ochilor. Oxigenul mi-a făcut bine şi 
palpitatia dureroasă din cap s-a estompat. Am inspirat 
lent. 

O lucire aurie scălda fundul mlaştinii, venind dinspre 
suprafaţă, artificială, ciudată, precum fasciculul unui 
proiector. Am zărit o pădure de ierburi mari cu aspect 
cauciucat şi trunchiuri de copaci în putrefacție. Lumina 
scânteia de parcă deasupra capetelor noastre ar fi 
izbucnit un foc de artificii. Fiind putin cam ametit nu am 


remarcat imediat că stau cu picioarele într-o băltoacă de 
apă stătută... Un firicel se infiltra pe sub uşa 
despärtitoare. Gisele chircită pe scaunul ei, rămânea 
nepăsătoare la toată această înlănţuire de evenimente. 
Buzele ei ridate schitau din când în când un zâmbet sau 
murmurau ceva care părea începutul unei fraze imediat 
abandonate. 

„Când toate crucile vor fi distruse, vraja va înceta, mi- 
am zis eu. Si ea va redeveni ca înainte...” 

Dar ştiam că nu era adevărat. Nu ne aflam într-unul 
dintre acele romane de doi bani în care blestemul 
dispare la cântatul cocoşului. Deshidratarea îşi va 
continua opera chiar şi după distrugerea ultimului 
copac, sclerozându-i lent țesuturile, accelerând procesul 
de senilizare. 

În jurul nostru lumina aurie se estompa încetişor şi 
mlaştina îşi recăpăta opacitatea de la început. Am 
examinat din nou suprafaţa. Focarul se stingea. Peste 
câteva clipe trebuia să părăsim ambulanta şi să profitäm 
de putinul oxigen care mai rămăsese în tuburi pentru a 
ajunge la suprafaţă. 

Mi-am lipit bine masca pe faţă cu câteva benzi 
adezive, căci nu voiam s-o pierd în timpul urcării la 
suprafaţă. După aceea am vârât tubul la centura 
pantalonilor. 

Acum urma partea cea mai grea. Trebuia să cobor 
geamurile şi să las apa să pătrundă în cabină. Imi era 
teamă că Gisele va intra în panică. Dacă se zbătea, ar fi 
putut să-şi smulgă masca... Şi, cu aceeaşi ocazie, şi pe a 
mea. Mi-am lipit încă o dată faţa de geam. Scânteierea 
de la suprafaţă se stinsese. Trebuia să ieşim, tuburile de 
oxigen se goliseră deja mai mult de jumătate. 

Am strâns din dinţi şi am coborât încet geamul lateral. 
Un val de apă tulbure a pătruns imediat în cabină, 
izbindu-mă în faţă. Am apucat-o pe Gisele de mână ca 
să-i stăvilesc orice gest, dar a rămas complet pasivă, 
indiferentă la ce se întâmpla. Apa mlaştinii urca rapid 


de-a lungul scaunelor. Era anormal de caldă, aproape 
fierbinte şi aveam impresia că mă aflu într-o cadă. 

Când apa mi-a ajuns la piept, m-am căznit să deschid 
portiera, dar presiunea era încă prea puternică. Mi-a 
fost teamă o clipă ca nu cumva portiera să se fi blocat 
din cauza şocului. Apa clocită începea să-mi acopere 
faţa. Mi-am apăsat cu toată puterea masca pe nas ca să 
împiedic infiltrările şi am lovit cu umărul în portieră. De 
data asta s-a deschis. Am ieşit din cabină trăgând-o pe 
Gisele după mine. Apa îi mai alungase puţin din 
năuceală şi dădea semne de spaimă. Se zbătea, şi am 
înţeles că apa îi pătrundea în mască, dovadă şiragurile 
de bule ce îi ieşeau pe obraji. 

Trebuia să urcăm. Să urcăm rugându-ne ca focul să-şi 
fi pierdut intensitatea la suprafaţă. Inotând cu un braţ, 
am încercat s-o trag după mine pe Gisele care se zbătea. 
Apa îmi intra în mască şi simţeam în gură un gust de 
mâl. Am lovit puternic cu piciorul de fund ca să mă 
smulg din strânsoarea mâlului. Câţi metri ne despärteau 
de suprafaţă? Cinci, şase? Mai mulţi? 

Am înotat cu stângăcie în supa fierbinte, a cărei 
temperatură creştea, pe măsură ce mă ridicam la 
suprafaţă, devenind aproape insuportabilă. O tineam pe 
Gisele cum puteam mai bine, ştiind că era pe cale să se 
înece. În jurul meu apa începea să se lumineze. Urcarea 
spre suprafaţă mi se părea interminabilă; eram ca o 
muscă  împotmolită în sirop. Gisèle se zbätea, 
stingherindu-mi înaintarea. Mă trăgea în jos, ducându- 
mă spre fund. În sfârşit am ieşit cu capul la suprafaţă 
într-o îngrămădire de alge carbonizate, vâscoase. Apa 
era neagră ca smoala, acoperită din loc în loc cu o 
peliculă groasă de catran. Am ridicat-o pe Gisele în aer 
liber şi i-am smuls masca. A tuşit şi a vomat. Am înotat 
spre mal. 

Aerul era îmbâcsit de un fum negru, care acoperea 
complet peisajul. M-am ars atingând malul. Căldura 
întărise pământul ca pentru un vas din lut ars. 


Rämäsitele carbonizate ale înecaţilor erau prinse în 
acest soclu. Incendiul îi redusese la jumătate, făcând din 
ei nişte păpuşi ciudate de gudron, chircite în poziţia 
fetusului. Pământul şi pietrele erau atât de fierbinţi, 
încât a trebuit să renunţ să mă ridic pe uscat. Vântul 
mâna vârtejuri de cenuşă la nivelul solului, făcând aerul 
irespirabil. M-am refugiat într-un ochi de apă, cu Gisele 
la pieptul meu. Am rămas acolo un timp imposibil de 
apreciat, năucit, uitându-mă ţintă la rotocoalele de 
cenuşă care se roteau în vânt. 

Când noroiul s-a mai răcit puţin, mi-am smuls hainele 
şi mi le-am înfăşurat în jurul picioarelor, sperând că 
aceşti bureti mari îmbibaţi de apă mă vor proteja de 
căldura solului. Am ieşit încet din mlaştină, ducând-o pe 
Gisele în braţe. Aerul era irespirabil şi am avut un acces 
de tuse. Nu mai rămăsese nimic din perdeaua de copaci 
care altădată ne separa de plajă. Trunchiurile arse 
căpătaseră înfăţişarea unor tärusi carbonizati. Iarba şi 
restul vegetației vâscoase care ne surprinseseră atât de 
mult la venire se transformaseră în pârâuri de cenuşă, 
uneori neagră, alteori argintie, care fremăta şi se ridica 
în aer la cel mai mic curent de aer. Cârpele care îmi 
înfăşurau încălţările sfârâiau fumegând. Ştiam că în 
curând vor lua foc şi că după aceea cauciucul tălpilor va 
începe şi el să se topească. 

Am mers clătinându-mă până la plajă, căutând un colţ 
de umiditate unde să mă refugiez. Am profitat de 
ecranul de fum şi am alergat cu stângăcie spre două 
stânci mari care ar fi putut eventual să ne ascundă 
privirii unui observator. M-am instalat în acest adăpost 
împreună cu Gisele. Răcoarea nisipului ud mi s-a părut 
extrem de plăcută după arsurile jăraticului. Am săpat cu 
ardoare şi am reuşit să acopăr în mare parte corpurile 
noastre astfel încât să nu putem fi văzuţi. Am fost foarte 
inspirat, căci după o jumătate de oră un avion de 
observaţie s-a rotit îndelung deasupra insulei, vrând fără 
îndoială să se asigure că nu mai rămăsese în viaţă niciun 


firicel de vegetaţie. L-am auzit îndepărtându-se şi am 
simţit o adevărată uşurare: mi-l închipuiam pe pilot 
anunțând în microfon că „plaja fusese de data asta 
definitiv cicatrizată”. 

Se jucase ultimul act. Flota avea să ridice ancora, 
retrăgând cordonul sanitar instalat în jurul insulei. 
Aveau să plece, fără să ştie că abandonau doi dezertori 
pe bolovanul steril şi carbonizat al unei insule, insulă 
căreia cei de sus hotărâseră să nu i se mai pomenească 
niciodată numele. 

Gisele stătea nemişcată. Am mângâiat-o încetişor pe 
cap şi i-am murmurat vorbe liniştitoare, pe care însă nu 
le înţelegea. Iar părul ei îmi rămânea între degete... 


CAPITOLUL XVIII 


Scriu aceste cuvinte pe ultimele pagini ale 
blocnotesului pe care l-am păstrat cu încăpățânare în 
buzunar. Baia prelungită în apa mlaştinii îi udase 
paginile şi a trebuit să le expun îndelung la soare, pe 
vârful unei stânci, până când s-au uscat. După aceea 
hârtia a căpătat o ciudată consistenţă pergamentoasă, 
iar în unele locuri cerneala s-a întins, făcând textul 
aproape de neînțeles. 

E foarte cald, şi acum, când niciun fel de vegetaţie nu 
mai acoperă Tamata, vântul care bate dinspre mare 
stârneste nori de cenuşă şi de nisip care formează 
vârtejuri înainte de a se pierde undeva deasupra 
oceanului. Bineînţeles, n-am găsit nicio urmă a lui 
Hoang. Cu siguranţă a plecat de multă vreme sau a fost 
incinerat de suflul napalmului... 

Ieri m-am urcat în vârful unei stânci şi am încercat să 
observ peisajul. N-am descoperit decât un şes gol şi 
cenuşiu, fără nicio urmă de vegetaţie. Un fel de câmpie 
plină de cruste şi uscată presărată ici si colo cu betele 
negre ale copacilor carbonizati. Din loc în loc se zărea 
carcasa înnegrită, topită, a unui camion sau a altui 
vehicul abandonat. Tamata a redevenit un bolovan. Am 
mers pe plajă în căutarea unui smoc de iarbă, a unui 
arbust, dar nu a mai rămas nimic, doar un pământ 
cauterizat, mort. Această constatare mă linişteşte şi mă 
deznădăjduieşte totodată. 

Am instalat-o pe Gisele într-o scobitură de stâncă, la 
umbră ca să nu facă insolatie. Eu mi-am făcut un turban 


din zdrentele cămăşii şi rătăcesc pe mal, adunând toate 
scoicile pe care oceanul a binevoit să le arunce pe plajă. 
Murim de sete şi nu îndrăznesc să iau apă din mlastinä. 
Degeaba mi-am tot repetat că focul a ucis crucile, că 
blestemul a pierit, gândul de a bea din apa aceea îmi 
întoarce stomacul pe dos. Mai era încă infestată de seva 
otrăvită? Habar n-am, dar nu vreau să comit nicio 
imprudenţă. 

Merg la nesfârşit de-a lungul țărmului, la marginea 
marelui desert care a devenit Tamata. Nimic nu a 
rezistat suflului incendiului. Din bungaloul pe care l-am 
vizitat la venirea noastră pe insulă nu a mai rămas decât 
o grămadă de scânduri carbonizate ce se transformă în 
praf imediat ce le atingi. Culeg scoici, pe care mă fortez 
să le mestec crude. Gisele refuză să se alimenteze. Când 
încerc să-i introduc în gură o moluscă, infirmiera 
strânge cu încăpățânare dinţii şi scutură din cap ca un 
copil obtuz. 

A slăbit mult şi, sub acţiunea soarelui, pielea ei a 
căpătat consistenţa unei piei tăbăcite care se îngroaşă 
pe zi ce trece. Cred că lipsa lichidelor nu face decât să 
accelereze procesul de deshidratare cutanată. Totuşi 
nici nu poate să fie vorba să înghiţim vreo picătură de 
apă de mare. Sarea ne-ar bloca rinichii în câteva zile şi 
ar distruge fluidele conţinute în organele noastre. 

Ideal ar fi fost să fabricăm un alambic şi să distilăm 
treptat apa luată din ocean, dar nu dispun de niciun 
recipient. lar pe suprafaţa insulei nu mai există niciun 
material combustibil. Când vrei să apuci un lemn ars, 
rămâi între degete cu o pulbere neagră. Am hotărât să 
urmez sfaturile manualului şi să sap nişte gropi între 
dune, la o depărtare de treizeci de metri de linia umedă 
pe care o lasă fluxul. Conform spuselor specialiştilor, ar 
trebui să găsim la adâncime un lichid sălciu, dar relativ 
potabil, al cărui procent de sare, scăzut de filtrul natural 
al nisipului, n-ar prezenta prea mare pericol pentru 
organism. 


Am localizat deja câteva epave de camioane, dar un 
instinct obscur îmi interzice să mă aventurez în 
interiorul insulei, să trec de linia neagră pe care 
incendiul a trasat-o pe sol, la marginea plajei. Am 
impresia că dincolo de această frontieră se 
încăpăţânează să dea târcoale o ameninţare difuză, 
aţipită, care abia aşteaptă să se trezească. 

Scriu la umbra stâncilor sau monologhez interminabil, 
în timp ce Gisele se mulţumeşte să fredoneze bătând 
măsura cu piciorul. Sper ca până la urmă să găsesc o 
sticlă undeva în nisip ca să strecor în ea paginile acestui 
carnet. Nu ştiu prea bine pentru ce. Poate ca să rămână 
o mărturie a escapadei noastre. Sau poate pentru că aşa 
fac totdeauna naufragiatii din romanele de aventuri. 

Niciun avion de observaţie nu a mai revenit în spaţiul 
nostru aerian. Cred că acum cordonul sanitar a fost 
ridicat şi că navele de patrulare ale flotei s-au întors în 
larg. 

Din când în când o iau pe Gisele în spate şi parcurg 
astfel câteva sute de metri. E uşoară ca un fulg, dar am 
început să obosesc repede şi trebuie să mă opresc des. 

Un singur gând am în minte. Să găsesc hangarul de 
care mi-a vorbit Madeleine Chanfrein. A precizat că e o 
remiză ascunsă perfect, îngropată sub un pământ 
nisipos. Îmi repet întruna că focul trebuie să fi trecut 
peste această ascunzătoare fără să o atingă şi că 
ambarcatiunea este tot acolo, în hangarul secret 
aşteptându-ne... 

Ar fi destul... 

Ar fi destul să-i fortez porţile, să împing 
ambarcatiunea în timpul fluxului şi să ies în larg. 
Cuvintele Madeleinei mă obsedează. A pomenit de o 
barcă cu motor, aprovizionată cu apă potabilă şi hrană. 
Ambarcatiunea asta ne-ar permite să părăsim Tamata si 
să ne îndreptăm spre una dintre celelalte insule ale 
arhipelagului. 

Merg la nesfârşit pe plajă, oprindu-mă lângă fiecare 


ridicătură de pământ, lângă fiecare dună, sondând 
nisipul în încercarea de a găsi intrarea într-un hangar 
ascuns. Căci probabil că are uşile îngropate... 
Îngenunchez, sap ca un câine, aruncând nisipul printre 
picioare, sperând nebuneste să zgârii cu unghiile inelul 
de fier al unei porţi sau al unei trape. Am sondat deja 
vreo zece dune. Îmi vine foarte greu să mă orientez. 
Dispariţia vegetației a şters complet punctele de reper şi 
nu mai ştiu prea bine unde se situează tunelul de 
salvare săpat de Georges Chanfrein. Ascunzătoarea 
trebuie să se afle neapărat la marginea plajei, la linia de 
limită a fluxului, astfel încât ambarcatiunea să poată 
pluti de îndată ce apa inundă hangarul. Cea mai mică 
protuberantä de piatră face să-mi bată inima cu putere, 
cred că văd în ea imaginea libertăţii noastre, dar de 
fiecare dată nu găsesc decât nisip şi pământ. 

Tot săpând prin nisip, până la urmă am găsit o sticlă 
de bere şi un dop mare de plută din care va trebui să 
mai tai. Când voi termina toată cerneala din stilou, voi 
rupe aceste pagini din carnet şi le voi face sul ca să 
poată intra pe gâtul sticlei. Nu ştiu ce va crede cel care 
va găsi foile acestui manuscris, dar gândul că el va fi 
poate citit îmi încălzeşte destul de stupid inima. 

Am găsit apă între dune, la o adâncime de cincizeci de 
centimetri. O băltoacă mică şi tulbure, nu prea sărată. 
Am băut din ea şi i-am dat şi Giselei, căreia continuă să-i 
cadă părul. Dorm mult, la adăpost de soare, tot la 
marginea valurilor, în scobitura stâncilor. Acum, când 
Tamata a devenit total cheală fiecare stâncă străluceşte 
ca o oglindă. Vijeliile continuă să fărâmiţeze ultimele 
trunchiuri, aruncându-ne uneori acest praf negru drept 
în faţă. 

Voi face de trei ori turul insulei dacă va fi nevoie, dar 
până la urmă tot voi descoperi hangarul ascuns şi 
ambarcatiunea. 

Totusi, noaptea teama revine si adorm foarte greu. 
Stau la pândă, cercetând întunericul. Mă gândesc mereu 


la adăpostul Madeleinei Chanfrein, la acel apartament 
subteran săpat sub fermă... Focul l-a distrus şi pe el 
sau... Sau napalmul a mistuit clădirea fără să se atingă 
de buncărul subteran? 

Asta înseamnă că Timmy şi Harney au scăpat de focul 
napalmului, şi că sunt tot acolo, în acea vizuină, 
continuându-şi metamorfoza. 

Asta înseamnă că au contaminat-o cu siguranţă şi pe 
Madeleine Chanfrein, şi că în acest moment trei copaci 
se maturizeazä în adâncul pământului, aşteptând 
momentul în care vor fi destul de puternici ca să iasă din 
ruinele fermei distruse... 

Ideea asta nu-mi dă pace. Uneori reuşesc să mă 
conving că buncărul a fost distrus de foc, că podeaua 
fermei s-a năruit astupând galeriile, că... că... 

Uneori, dimpotrivă, mă cuprinde panica şi îmi repet 
tremurând că adăpostul a fost apărat de distrugere şi că 
Timmy, Harney şi Madeleine îşi încheie cu răbdare 
metamorfoza. La ora asta probabil că şi-au pierdut, 
practic, orice formă omenească.  Muşchii s-au 
transformat în fibre lemnoase, pielea - în scoarță, 
mâinile - în frunze de piele. În curând vor fi destul de 
puternici ca să dea la o parte molozul, pietrele şi să 
străpungă solul. Într-o dimineaţă am să descopăr la 
orizont cruci negre, ale căror umbre se vor lungi 
interminabil pe sol. Vor mai avea nevoie de încă alte zile 
de maturizare, apoi se vor desprinde din ruine şi vor 
începe să se deplaseze pe rădăcinile lor mobile pentru a 
veni în direcţia noastră ca să pună mâna pe noi, pe 
Gisele şi pe mine. 

Mi-e frică. Poate că napalmul nu a exterminat toţi 
soldaţii din pădure. Sângele negru al crucilor curge în 
continuare, e acolo undeva sub pământul întărit şi 
crăpat al câmpiei. Ştiu, simt. 

Trebuie să găsesc ambarcatiunea aceea mai înainte 
de a fi prea târziu. Nu-mi pot da seama cât timp am la 
dispoziţie, dar ghicesc că răgazul va fi de scurtă durată. 


Încolţesc şi îşi întind braţele şi rădăcinile. La ora asta au 
dislocat deja pereţii adăpostului ca sa continue să 
crească în pământ. Timmy, Harney, Madeleine... trei 
copaci, embrionul unei noi păduri. Vor reîmpăduri 
Tamata, îşi vor relua locul care fusese al lor înainte de 
venirea omului. Vin... Aproape că sunt deja aici... 

Cerneala din stilou aproape că s-a terminat. Voi 
arunca sticla în mare neîntârziat. Dacă citiţi acest text, 
vă implor, feriti-va de insulele pustii si de păduri. Nu vă 
aventurati niciodată într-o pădure cu frunze negre, 
groase ca o piele tăbăcită, pentru că aţi putea să faceţi 
cunoştinţă cu o moarte dintre cele mai cumplite. Stati 
departe de copaci! Totdeauna! Totdeauna! 

Probabil că e aproape amiază. Soarele străluceşte 
foarte sus pe cer. Gisele se uită la mine fredonând. 
Întind mâna să-i ating obrazul zbârcit. În dimineaţa asta 
n-am văzut nicio umbră pe câmpie. Poate că vom avea 
timp să... 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 
Territoire de fièvre (1983) 

Les Lutteurs immobiles (1983) 


Les Bêtes enracinées (1983) 
Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-béton (1984) 

Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison vénéneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opéra (1985) 

Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colère des ténèbres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 


Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, 
c'est à quel étage? în 2003) 


Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 


Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 


L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d'encre (1988) 


Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Ecorcheurs (1988) 

Le Dragon du roi Squelette (1989) 
La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar ă louer (1990) 

La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Reveurs d'ombre (1990) 
Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 
Capitaine suicide (1992) 


Abimes (1993) 
Hurlemort (1993) 
Derelict (1993) 
Securite absolue (1993) 
La Route obscure (1993) 
De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 
Armés et dangereux (1993) 
La Maison de l’aigle (1994) 
Le visiteur sans visage (1994) 
Le Chien de minuit (1994) 
Le Sourire noir (1994) 
La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 
La Main froide (1995) 
Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 
Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 
Le Château des poisons (1997) 


La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crepuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 
Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 
Les Prisonnieres de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnee (1999) 
Le Manoir des sortileges (1999) 
La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 
Dernières lueurs avant l’aube (2000) 
Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 

Les Cavaliers de la pyramide (2004) 


La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 


La Maison des murmures (2005) 


La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 


La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 


La Fenêtre jaune (2007) 


Ceux qui dorment en ces murs (2007) 


Le masque d'argile (2008) 
Dortoir interdit (2009) 
Ceux d'en bas (2010) 


Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 


Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 


Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 


Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 


Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 
(2006) 


Sigrid et le mondes perdus 


Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 


Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de 
muraille, 2005 


Élodie et le maâtre des rêves 
Élodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les géants (2007) 
Nouchka et la couronne maudite (2007) 


Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb 
Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 


Les Hommes tritons (1986) 
Les Tourmenteurs (1987) 


Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 


L'Empire des abâmes (1997) 
Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 


Sub pseudonimul Akira Suzuko 


Les Harponneurs d'étoiles (1998) 
La Meute hurlante (1998) 
Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D. Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 


Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 


(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 


Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 


Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 
Haita (roman), Editura Nemira, 2006 
Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 


Mâna rece, Paralela 45, 2007 


Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 


Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008