George Herbert Wells — Insula Doctorului Moreau

George Herbert Wells 


George Herbert Wells 


INSULA DOCIORULUI 
MOREAU 


CUPRINS: 

INTRODUCERE 3 

I. ÎN BARCA DE SALVARE DE PE „LADY VAIN” 5 
II. OMUL CARE SE DUCEA ÎN LOCUL FĂRĂ NUME 8 
III. FAŢA STRANIE 11 

IV. LA PARAPETUL GOELETEI 17 

V. OMUL CARE NU AVEA UNDE SĂ SE DUCĂ 20 
VI. LUNTRAŞII CEI POCIŢI 25 

VII. UŞA ÎNCUIATĂ 30 

VIII. STRIGĂTELE PUMEI 35 

IX. FIINŢA DIN PĂDURE 38 

X. STRIGĂTELE OMULUI 47 

XI. GOANA DUPĂ OM 50 

XII. CEI CARE ROSTEAU LEGEA 56 

XIII. PARLAMENTĂRI 64 

XIV DOCTORUL MOREAU EXPLICĂ 69 

XV. CU PRIVIRE LA OAMENII-ANIMALE 80 

XVI. CUM AU GUSTAT SÂNGE OAMENII-ANIMALE 85 
XVII. O CATASTROFĂ 98 

XVIII. MOREAU ESTE GĂSIT 103 

XIX. MONTGOMERY „PETRECE” 107 

XX. SINGUR CU OAMENII-ANIMALE 114 

XXI. DEGENERAREA OAMENILOR ANIMALE 120 
XXII. OMUL SINGUR 131 


INTRODUCERE. 


La 1 februarie 1887, Lady Vain, ciocnindu-se de o epavă, s- 
a scufundat pe când se afla cam la 1* latitudine sudică şi 
107* longitudine vestică. 

La 5 ianuarie 1888 - deci cu unsprezece luni şi patru zile 
mai târziu - unchiul meu, Edward Prendick, un simplu 
particular, care se îmbarcase pe Lady Vain la Callao, şi 
despre care se crezuse că s-a înecat, a fost găsit, la 5*3' 
latitudine sudică şi 101* longitudine vestică, într-o mică 
barcă deschisă, cu numele ilizibil, dar care se presupune că 
ar fi aparţinut goeletei dispărute Ipecacuanha. El a făcut o 
relatare atât de stranie despre ceea ce i se întâmplase, 
încât a fost socotit de-a dreptul nebun. După aceea, a 
pretins că, din clipa când a reuşit să se salveze de pe Lady 
Vain, nu îşi mai aduce aminte de nimic. Cazul său a fost luat 
în discuţie de psihologii din acea vreme, ca un exemplu 
curios de pierdere a memoriei în urma efortului fizic şi 
intelectual. Povestirea ce urmează a fost găsită printre 
hârtiile sale de către subsemnatul, nepotul şi moştenitorul 
său, neînsoţită însă de vreo dispoziţie anume de a fi dată 
publicităţii. 

Singura insula despre care se ştie că ar exista în regiunea 
unde a fost găsit unchiul meu este Insula lui Noble, o mică 
insuliţă vulcanică şi nelocuită. A fost vizitată în 1891 de H. 
M. S.2 Scorpion. Câţiva marinari au coborât atunci pe 
uscat, dar nu au găsit pe acolo nici o vietate, în afară de 
nişte molii albe, necunoscute, un mic număr de porci şi 
iepuri, şi nişte şobolani cam ciudaţi. Marinarii n-au luat cu 
ei nici un exemplar din aceste vietăţi. Aşa încât această 
povestire nu şi-a aflat, în părţile ei cele mai esenţiale, nici 
un fel de confirmare. Ţinând seama de acest fapt, mi se 
pare că nu comit o greşeală înfăţişând publicului această 
stranie poveste, de acord, după câte cred, cu intenţiile 
unchiului meu. În sprijinul povestirii stau cel puţin 
următoarele împrejurări: unchiul meu şi-a pierdut memoria 
pe când se afla cam la 5* latitudine sudică şi 105* 
longitudine vestică şi a reapărut în aceeaşi regiune a 


oceanului, după un interval de unsprezece luni. Desigur că, 
în răstimp, a trăit într-un fel oarecare. Şi se pare că o 
goeletă numită Ipecacuanha, condusă de un căpitan beţiv, 
John Davis, a plecat într-adevăr din Arica, în ianuarie 1887, 
având pe bord o puma şi alte câteva animale, că vasul era 
bine cunoscut în diferite porturi ale Pacificului de Sud, şi că, 
până la urmă, a dispărut din aceste ape (cu o cantitate 
considerabilă de copra3 pe bord), pornind din Banya către 
soarta ei necunoscută, în decembrie 1887, dată, care se 
potriveşte exact cu povestirea unchiului meu. 

CHARLES EDWARD PRENDICK. 

I. ÎN BARCA DE SALVARE DE PE „LADY VAIN” 

Nu-mi propun să adaug nimic la ceea ce s-a mai scris până 
acum în legătură cu scufundarea vasului Lady Vain. După 
cum se ştie, vasul s-a ciocnit de o epavă, la zece zile după 
plecarea din Callao. Şalupa cu şapte dintre membrii 
echipajului a fost găsită optsprezece zile mai târziu de către 
canoniera Majestății Sale Myrtle, şi povestea lipsurilor pe 
care le-au îndurat a devenit aproape tot atât de bine 
cunoscută ca şi cazul, mult mai îngrozitor, al Meduzei. 
Trebuie, totuşi, ca povestirii cunoscute despre soarta 
vasului Lady Vain, să-i adaug acum, o alta, tot atât de 
groaznică, dar, cu siguranţă, mult mai stranie. Până acum s- 
a crezut că toţi cei patru oameni care se aflau în mica barcă 
de salvare au pierit, dar adevărul nu este acesta. Am cea 
mai bună dovadă a acestei afirmaţii - eu sunt unul din cei 
patru oameni. 

Dar, în primul rând, trebuie să precizez că n-au fost 
niciodată patru oameni în această barcă; numărul lor era 
de trei. Constans, pe care l-a „văzut căpitanul sărind în 
luntre” (Daily News, 17 martie 1887) n-a reuşit să ne 
ajungă din urmă, din fericire pentru noi, şi din nenorocire 
pentru el. A căzut de pe un maldăr de funii aşezat sub 
sartul4 catargului rupt; în timp ce sărea, o bucată de funie 
i-a prins călcâiul şi omul a atârnat o clipă cu capul în jos, 
apoi a căzut şi s-a lovit de un butuc sau o grindă care plutea 


pe apă. Ne-am îndreptat spre el, dar n-a mai ieşit la 
suprafaţă. 

Spun că, neajungându-ne, a fost din fericire pentru noi, şi 
aproape că aş putea să adaug din fericire şi pentru el, 
deoarece nu aveam cu noi decât un mic butoiaş cu apă şi 
câţiva pesmeţi marinăreşti jilavi - atât de neaşteptată 
fusese alarma, atât de nepregătit fusese vasul pentru un 
eventual dezastru. Crezând că naufragiaţii de pe şalupă 
erau mai bine aprovizionaţi (deşi se pare că nu erau), am 
încercat să-i strigăm. Probabil că nu ne-au auzit, şi a doua 
zi, când burniţa s-a potolit - ceea ce s-a întâmplat abia pe la 
amiază - n-am mai putut zări nici urmă de ei. Deoarece 
barca se legăna puternic, nu puteam să ne sculăm în 
picioare ca să privim în jur. Talazuri mari goneau pe ocean 
şi am avut mult de furcă pentru a face ca barca să le ţină 
piept. Ceilalţi doi, care mai scăpaseră o dată cu mine, erau 
un om numit Helmar, un pasager ca şi mine şi un marinar al 
cărui nume nu-l ştiu, un om scund, bine legat şi care se 
bâlbâia. 

Am continuat să plutim, înfometați, şi, după ce ni s-a 
terminat şi apa, chinuiţi de o sete insuportabilă, timp de opt 
zile în total. După cea de a doua zi, marea s-a potolit, 
devenind apoi, cu încetul, netedă ca oglinda. Pentru 
cititorul obişnuit, este absolut imposibil să-şi imagineze 
aceste opt zile. Nu va găsi nimic - din fericire pentru el - în 
memoria sa, ca termen de comparaţie. După prima zi, ne 
vorbeam foarte puţin unul celuilalt, şi zăceam pe locurile 
noastre din barcă, scrutând orizontul, sau priveam, cu ochi 
care deveneau din zi în zi mai mari şi mai sălbatici, cum 
nenorocirea şi istovirea puneau stăpânire pe tovarăşii 
noştri. Soarele devenise nemilos. În cea de a patra zi, ni s-a 
terminat apa şi au început să ne treacă prin minte lucruri 
ciudate, pe care le exprimam în priviri; dar cred că abia în 
cea de a şasea zi Helmar a dat glas gândului care mocnea 
în capul fiecăruia. Îmi amintesc că glasurile noastre, erau 
seci şi subţiri, aşa că ne-am aplecat unul spre celălalt, 


pentru a face economie de vorbe. Eu m-am împotrivit din 
răsputeri; eram mai curând de părere să scufundăm barca 
şi să pierim cu toţii sfâşiaţi de rechinii care ne urmăreau; 
dar când Helmar a spus că vom avea de băut, dacă 
acceptăm propunerea lui, marinarul s-a declarat de acord 
cu el. 

Totuşi, eu m-am opus tragerii la sorţi, şi în timpul nopţii 
marinarul i-a tot şoptit ceva lui Helmar, în timp ce eu 
şedeam în partea din faţă a bărcii, cu briceagul în mână - 
deşi mă îndoiesc că aş fi avut putere să lupt. Dimineaţa, am 
acceptat propunerea lui Helmar, şi am scos o monedă de 
cinci penny, pentru a ne încerca sorții. 

Sorţii căzură asupra marinarului, dar el era cel mai 
puternic dintre noi şi, nevrând să se supună, l-a atacat pe 
Helmar cu pumnii. S-au încleştat unul de altul şi aproape că 
se ridicaseră în picioare. M-am târât spre ei, de-a lungul 
bărcii, cu intenţia să-l ajut pe Helmar, apucându-l pe 
marinar de picior, dar barca se clătină, marinarul îşi pierdu 
echilibrul şi se rostogoliră amândoi, peste marginea bărcii. 
S-au scufundat ca nişte bolovani. Îmi amintesc că am 
început să râd, întrebându-mă, în acelaşi timp, de ce râd. 
Râsul m-a cuprins pe neaşteptate, ca venit din afara mea. 

Am zăcut întins, pe una din băncile bărcii, nu ştiu cât timp, 
gândindu-mă că, dacă aş fi avut puterea s-o fac, aş fi băut 
apă de mare, ca să înnebunesc şi să mor mai degrabă. Şi 
chiar pe când zăceam astfel, am văzut, fără să-i acord un 
interes mai mare decât unui simplu tablou, o pânză venind 
către mine, de deasupra liniei orizontului. Pe semne că 
mintea îmi rătăcea, şi totuşi îmi amintesc foarte limpede tot 
ceea ce s-a întâmplat. Îmi amintesc cum capul mi se legăna 
o dată cu valurile, iar orizontul dansa în sus şi în jos o dată 
cu pânza de deasupra lui. Îmi amintesc de asemenea, tot 
atât de limpede, că aveam convingerea că murisem şi mă 
gândeam cât de caraghios era faptul că salvarea venea 
prea târziu, ca să nu mă mai găsească în viaţă. 


O bună bucată de timp, care mi se părea că nu se mai 
termină, am stat cu capul pe banchetă, privind la goeleta 
legănătoare - era un vas mic, prevăzut cu pânze în faţă şi în 
spate - apropiindu-se de mine pe valuri. Mergea în zigzag, 
făcând ocoluri tot mai mari, deoarece naviga drept 
împotriva vântului. Nici nu mi-a trecut prin cap să încerc să 
atrag atenţia şi nu-mi mai amintesc nimic precis, din clipa 
când am văzut-o alături de barcă şi până când m-am trezit 
într-o cabină îngustă din partea dinapoi a goeletei. Îmi mai 
amintesc, destul de neclar, cum am fost ridicat până la 
marginea punţii, şi expresia unei feţe mari şi roşii, acoperită 
cu pistrui şi înconjurată de păr roşu, privindu-mă pe 
deasupra balustradei. Am reţinut de asemenea o impresie 
tulbure despre o figură negricioasă, cu nişte ochi 
neobişnuiţi care mă priveau de aproape, dar până când i- 
am văzut din nou, am crezut că totul nu este decât un 
coşmar. Parcă îmi mai amintesc că mi s-a turnat ceva 
printre dinţi. Şi asta e tot. 

II. OMUL CARE SE DUCEA ÎN LOCUL FĂRĂ NUME. 

M-am trezit într-o cabină mică şi cam murdară. Un om 
oarecum tânăr, cu părul blond, cu buza de jos răsfrântă, cu 
o mustață zburlită, de culoarea paiului, era aşezat lângă 
mine, ţinându-mă de încheietura mâinii. Am privit o clipă 
unul la celălalt, fără ne vorbim. Omul avea ochi cenuşii, 
apoşi, ciudat de lipsiţi de expresie. 

Atunci, chiar deasupra capului, se auzi un sunet, ca şi când 
ar fi fost trântit un pat de fier şi mârâitul înfundat şi furios 
al unui animal. În acelaşi timp, omul mi se adresă din nou. 

Îşi repetă întrebarea: 

— Cum te simţi acum? 

I-am răspuns, cred, că mă simţeam bine. Nu puteam să-mi 
dau seama cum ajunsesem acolo. Probabil că el a văzut pe 
faţa mea întrebarea căci glasul nu mi se putea auzi. 

— Ai fost găsit într-o barcă - mort de foame. Barca 
aparţinea vasului Lady Vain şi pe marginea ei erau pete de 
sânge. În clipa aceea privirea mi s-a oprit pe mâna mea, 


atât de slabă încât părea o pungă murdară de piele plină cu 
oase - şi întreaga poveste cu barca mi-a revenit în minte. 

— Ia puţin din asta, zise el şi îmi întinse o mică porţie 
dintr-o doctorie roşie, îngheţată. 

Avea gust de sânge, şi m-a făcut să mă simt mai bine. 

— Ai avut noroc, zise el, să fii găsit de un vas care are pe 
bord un medic. 

Vorbea articulând cu greu cuvintele, cu un uşor sâsâit. 

— Ce vas e ăsta? am întrebat încet, răguşit după atâta 
tăcere. 

— E un mic vas comercial care face curse între Arica şi 
Callao. N-am întrebat niciodată de proveniența lui. Cred că 
este din ţara nebunilor. Eu nu sunt decât un simplu pasager, 
din Arica. Dobitocul de proprietar - tot el este şi căpitanul, 
îl cheamă Davis - şi-a pierdut brevetul, sau cam aşa ceva. 
Cunoşti acest soi de oameni - şi-a botezat vasul 
Ipecacuanha - un nume infernal, şi vasul este la fel chiar 
când marea rămâne liniştită. 

Apoi zgomotul de deasupra capului reîncepu, un mârâit 
furios amestecat cu o voce omenească. Apoi o altă voce 
spuse unui „idiot blestemat” să înceteze: 

— Erai aproape mort, zise interlocutorul meu. Într-adevăr 
nu ţi-a lipsit mult. Acum însă am vârât în dumneata nişte 
medicamente. Simţi că te doare braţul? Este din cauza 
injecţiilor. Ai zăcut în nesimţire aproape treizeci de ore. 

Gândeam cu mare încetineală. Atenţia mi-a fost atrasă de 
lătratul unei haite de câini. 

— Am voie să mănânc hrană solidă? am întrebat. 

— Mulțumită mie, zise el. Chiar acum se fierbe nişte carne 
de berbec. 

— Da, am spus eu cu convingere; aş vrea să mănânc nişte 
berbec. 

— Dar, zise el, cu o uşoară ezitare, să ştii că ard de 
nerăbdare să aud cum ai ajuns dumneata să rămâi singur 
într-o barcă. 

Mi s-a părut că ghicesc în ochii lui o anume bănuială. 


— Blestematele astea de urlete! strigă deodată şi părăsi în 
grabă cabina. 

L-am auzit certându-se violent cu cineva, care îi 
răspundea, după cum mi s-a părut, printr-o bodogăneală 
neînţeleasă. Cearta se termină cu lovituri, dar nu eram de 
loc sigur că nu mă înşelaseră urechile. Apoi el strigă la câini 
şi se întoarse în cabină. 

— Eh! îmi zise din uşă. Începuseşi să-mi povesteşti. 

I-am spus că mă numesc Edward Prendick şi că mă 
ocupam de ştiinţele naturale ca să-mi mai risipesc 
plictiseala vieţii de bunăstare pe care o duceam. S-a arătat 
interesat de afirmaţia mea. 

— Şi eu am făcut ceva studii ştiinţifice - am urmat biologia 
la University College, scoțând ovarele râmelor, organele 
melcilor şi altele de acest gen. Doamne! Sunt zece ani de 
atunci. Dar continuă, continuă - spune-mi despre ţara 
aceea. 

A fost foarte mulţumit de sinceritatea relatării mele - 
vorbeam în fraze destul de scurte căci mă simţeam groaznic 
de slăbit - şi când am terminat-o, el s-a întors deodată la 
tema ştiinţelor naturale şi la propriile sale studii de 
biologie. Începu să mă întrebe îndeaproape despre 
Tottenham Court Road şi despre Cower Street.5 

— Caplatzi continuă să prospere? Ce magazin era! 

Cu siguranţă că fusese un foarte mediocru student în 
medicină şi începu să vorbească despre localurile de 
petrecere. Mi-a povestit şi câteva anecdote. 

— 'Toate acestea, zise el, le-am părăsit acum zece ani. Ce 
veselie era pe atunci! Dar eu am fost un dobitoc... Înainte 
de a împlini douăzeci şi unu de ani eram sleit. Acum pot 
spune că este cu totul altfel... Dar trebuie să mă duc să vad 
ce face dobitocul acela de bucătar cu berbecul dumitale. 

Mârâitul de deasupra capului meu se auzi din nou, atât de 
neaşteptat şi cu o furie atât de sălbatică, încât am tresărit. 

— Ce-i asta? am strigat, dar uşa se închisese. 


Omul se întoarse aducându-mi o porţie de berbec fiert, iar 
mirosul mi-a aţâţat atât de tare pofta, încât am şi uitat de 
zgomotele de mai înainte. 

După o zi de somn, întrerupt doar de mâncare, mi-am 
revenit atât încât să fiu în stare să merg de la pat până la 
hublou şi să privesc marea verzuie ce încerca să ţină pasul 
cu noi. Socoteam că vasul mergea în bătaia vântului. Pe 
când stăteam lângă hublou, în picioare Montgomery - 
acesta era numele omului cu părul blond - intră iar. l-am 
cerut ceva să mă îmbrac. Mi-a împrumutat nişte haine de 
doc, ale lui, deoarece hainele pe care le aveam pe mine în 
barcă, spunea el, fuseseră aruncate peste bord. Cele pe 
care mi le-a dat erau cam largi pentru mine, căci el era mai 
înalt şi avea membrele mai lungi decât ale mele. 

Mi-a spus, într-o doară, că Davis, căpitanul vasului, era pe 
trei sferturi beat, în cabina lui. În timp ce trăgeam hainele 
pe mine l-am rugat să-mi spună ceva despre destinaţia 
vasului. Mi-a răspuns că vasul se îndreaptă spre Hawai, dar 
că, pe drum, trebuia să-l debarce pe el. 

— Unde? întrebai eu. 

— Într-o insulă... unde locuiesc. După câte ştiu n-are încă 
nici un nume. 

Vorbind, s-a uitat la mine, răsfrângându-şi buza inferioară 
în jos, şi cu un aer devenit brusc prostesc, încât m-am 
gândit că o făcea din dorinţa de a-mi evita întrebările. Am 
avut discreţia să nu-l mai întreb nimic. 

III. FAŢA STRANIE. 

Părăsind cabina, am dat în capătul scării peste un om care 
ne împiedica drumul. Stătea în picioare pe trepte, cu 
spatele spre noi, uitându-se prin deschizătura 
tambuchiului6. Era, după cum se putea vedea, un om 
diform, scurt, îndesat, stângaci, cu spatele încovoiat, cu 
gâtul păros şi capul înfundat între umeri. Era îmbrăcat într- 
o haină de serj albastru închis, şi avea părul negru, deosebit 
de aspru şi de gros. S-au auzit din nou câinii nevăzuţi, 
mârâind cu furie, şi, în acelaşi timp, omul se dădu înapoi, 


atingând mâna pe care o întinsesem ca să evit să dea peste 
mine. Se întoarse cu o iuţeală de animal. 

Această faţă neagră, îndreptată spre mine, m-a zguduit 
profund, într-un fel greu de definit. Era mai mult decât 
diformă. Partea dinainte era scoasă în afară, formând ceva 
care amintea botul unui animal, iar gura imensă, 
întredeschisă, lăsa să se vadă cei mai mari dinţi pe care i- 
am văzut vreodată într-o gură de om. Ochii îi erau injectaţi 
de sânge, pe margini, cu o dungă subţire de alb în jurul 
pupilelor de culoarea alunei. Pe faţa lui era aşternută o 
ciudată expresie de emoție. 

— Afurisitule! zise Montgomery. Ce dracu' nu te dailao 
parte din drum? 

Omul cu faţa neagră se dădu la o parte fără să scoată nici 
o vorbă. 

Am continuat să urc spre tambuchi, privind instinctiv în 
acest timp spre omul cu faţa neagră. Montgomery rămase o 
clipă la piciorul scării. 

— N-ai ce căuta aici, ştii bine, zise el pe un ton apăsat. 
Locul tău este în faţă. 

Omul cu faţa neagră se înclină: 

— Ei... nu vor să stau în faţă. 

Vorbea încet, cu un timbru ciudat, răguşit, în voce. 

— Nu vor să stai în faţă! zise Montgomery cu glas 
ameninţător. Dar eu îţi spun să te duci acolo. 

Era pe punctul să mai spună ceva, dar deodată privi în sus, 
către mine şi mă urmă, suind pe scară. Eu mă oprisem în 
mijlocul tambuchiului, privind îndărăt, uimit încă peste 
măsură de urâţenia grotescă a acestei creaturi cu faţa 
neagră. Niciodată nu mai văzusem o figură atât de 
respingătoare şi de neobişnuită, şi totuşi - dacă această 
contradicţie este admisibilă - încercam în acelaşi timp 
ciudata senzaţie că mai întâlnisem undeva exact aceleaşi 
trăsături şi gesturi care acum mă uimeau. Mai târziu m-am 
gândit că probabil îl văzusem în timp ce eram urcat pe 
bord, dar această explicaţie nu-mi satisfăcea bănuiala că l- 


aş fi întâlnit mai înainte. Cum ar putea cineva, care a văzut 
odată o faţă atât de ciudată, să uite împrejurarea precisă, 
iată ce nu puteam de fel să înţeleg. 

Mişcarea lui Montgomery de a mă urma mi-a îndepărtat 
atenţia de la figura aceea ciudată şi mi-am întors privirile în 
jurul meu, către puntea micii goelete. Eram pe jumătate 
pregătit, de sunetele pe care le auzisem, pentru ceea ce am 
văzut. Cu siguranţă că nu mai întâlnisem niciodată o punte 
atât de slinoasă. Era nespus de murdară, acoperită cu 
resturi de morcovi şi de verdeață. Numeroşi câini de 
vânătoare erau legaţi cu lanţuri de catargul principal, 
extrem de fioroşi, sărind şi lătrând la mine, iar lângă 
artimon7, într-o cuşcă mică de fier, mult prea mică pentru 
a-i permite să se întoarcă de pe o parte pe cealaltă, şedea 
ghemuită o puma8 uriaşă. Ceva mai departe, sub parapetul 
de la tribord, mai erau câteva cuşti mari, conţinând foarte 
mulţi iepuri, iar mai în faţă, o lama singuratică era vârâtă 
într-o cuşcă, de fapt, o simplă ladă. Câinii aveau botniţe din 
fâşii de piele. Singura fiinţă omenească de pe punte era un 
marinar slab şi tăcut care stătea la cârmă. 

Brigantinele9 peticite şi murdare erau umflate de vânt, şi 
micul vas părea că îşi întinsese toate pânzele. Cerul era 
senin, soarele coborâse până la jumătatea drumului spre 
apus; valuri lungi, pe care vântul le acoperea cu spumă, 
alergau o dată cu noi. Am trecut, pe lângă cârmaci, spre 
balustrada de la pupa şi am privit valurile spumegând şi 
băşicile de aer dansând şi dispărând în urma vasului. M-am 
întors, privind de-a lungul punţii murdare: 

— Este o menajerie plutitoare? am întrebat. 

— Aşa s-ar părea, zise Montgomery. 

— În ce scop sunt transportate aceste animale? Mărfuri? 
Curiozităţi? Oare căpitanul are de gând să le vândă undeva 
prin Mările Sudului? 

— Aşa s-ar părea, nu? zise Montgomery, şi îşi întoarse din 
nou privirile spre dâra din urma vasului. 


Deodată, se auzi un schelălăit însoţit de un torent de 
înjurături furioase, venind dinspre tambuchi, şi omul diform 
cu faţa neagră urcă în goană. Imediat după el apăru un om 
masiv, cu părul roşu, purtând o caschetă albă. La vederea 
primului, câinii, care tocmai încetaseră să mai latre la mine, 
deveniră furioşi, urlând şi smucindu-se în lanţuri. Omul cu 
faţa neagră ezită în faţa lor, şi aceasta îi dădu omului cu 
părul roşu răgazul să-l ajungă din urmă şi să-i repeadă o 
lovitură puternică între omoplaţi. Nenorocitul se prăbuşi ca 
un bou doborât şi se rostogoli pe puntea murdară, printre 
câinii furioşi. Era un noroc pentru el că toţi câinii aveau 
botniţe. Omul cu părul roşu scoase un urlet de bucurie şi 
rămase locului, clătinându-se, în mare pericol, după 
părerea mea, fie să cadă pe spate, prin tambuchi, fie în faţă, 
peste victima sa. 

Îndată ce apăruse cel de al doilea, Montgomery tresărise. 

— Hei, opreşte-te! strigă el, pe un ton mustrător. 

Dinspre prova, se iviră doi marinari. 

Omul cu faţa neagră, urlând într-un fel ciudat, se rostogoli 
printre picioarele câinilor. Nimeni nu încercă să-i sară în 
ajutor. Câinii făceau tot ce puteau ca să-l muşte, înfigându- 
şi botniţele în el. Era ca un dans îndrăcit al trupurilor 
cenuşii şi mlădioase peste trupul grosolan trântit pe jos. 
Marinarii dinspre prova asmuţeau câinii, ca şi cum totul ar 
fi fost un joc amuzant. Montgomery scoase o exclamaţie de 
mânie şi cobori în fugă puntea. L-am urmat. 

În clipa următoare, omul cu faţa neagră reuşi să se ridice 
şi se îndreptă, clătinându-se, spre prova. Se rezemă de 
parapet, lângă frânghiile catargului principal şi rămase 
acolo gâfâind şi privind peste umăr, la haita de câini. Omul 
cu părul roşu râdea satisfăcut. 

— Ascultă, căpitane, zise, cu sâsâitul său uşor accentuat, 
Montgomery, strângându-l de coate pe omul cu părul roşu; 
aşa nu merge. 

Eu stăteam în spatele lui Montgomery. Căpitanul se 
întoarse pe jumătate şi îl privi cu ochii întunecaţi şi solemni 


ai unui om beat. 

— Ce nu merge? zise el, şi după ce îl privi pe Montgomery 
o clipă în faţă cu un aer somnoros, adăugă: blestemat 
tăietor de oase! 

Cu o mişcare bruscă îşi eliberă braţele, şi, după două 
încercări nereuşite, îşi înfipse pumnii săi roşcaţi în 
buzunarele hainei. 

— Omul ăsta e un pasager, zise Montgomery. Le sfătuiesc 
să-ţi ţii pumnii cât mai departe de el. 

— Du-te la dracu”! zise căpitanul, cu glasul ridicat. Se 
întoarse, deodată, şi se clătină într-o parte. Fac ce vreau pe 
vasul meu, zise el. 

Cred că Montgomery ar fi trebuit să-l lase în pace - văzând 
că era beat. Dar el se făcu doar ceva mai palid şi îl urmă pe 
căpitan, spre parapet: 

— Ascultă, căpitane, zise el. Nu vreau ca acest om al meu 
să fie maltratat. A fost chinuit încă de când s-a suit pe bord. 

O clipă, ameţeala alcoolului îl împiedică pe căpitan să 
vorbească. 

— Blestemat tăietor de oase! a fost tot ce crezu de cuviinţă 
să spună. 

Mi-am dat seama că Montgomery avea un temperament 
îndărătnic, se înfierbânta din ce în ce mal mult şi nu voia să 
ierte niciodată şi mi-am mai dat seama, de asemenea, că 
această ceartă mocnea de multă vreme. 

— Omul ăsta e beat, am zis eu împăciuitor; n-ai s-o scoţi la 
capăt cu el! 

Montgomery făcu o strâmbătură cu buza de jos, care îi 
atârna. 

— E beat întotdeauna. Crezi că asta îi dă dreptul să-i atace 
pe pasageri? 

— Vasul meu, începu căpitanul, făcând cu mâna un gest 
nesigur spre cuşti, era un vas curat. Uită-te acum la el. (Era 
într-adevăr orice, numai curat nu.) 

— Echipajul, continuă căpitanul, era un echipaj 
respectabil. 


— Ai fost de acord să transporţi animalele. 

— Aş vrea să nu-mi fi apărut niciodată în cale insula 
voastră blestemată. Ce dracu... aveţi nevoie de animalele 
astea pe o asemenea insulă? lar omul ăsta al dumitale... Am 
crezut că este un om. Este un nebun. Şi n-are ce căuta la 
pupa. Crezi că tot vasul ăsta blestemat îţi aparţine 
dumitale? 

— Marinarii dumitale au început să-l chinuiască pe bietul 
om de cum s-a urcat pe bord. 

— Ăsta nu-i om - e un diavol, un diavol pocit. Oamenii mei 
nu-l pot suporta. Nici eu nu-l pot suporta. Niciunul dintre 
noi nu poate să-l suporte. Nici chiar dumneata. 

Montgomery îi întoarse spatele. 

— Oricum, dumneata ai să-mi laşi omul în pace, zise el, 
dând din cap în timp ce vorbea. 

Dar căpitanul căpătase chef de ceartă. Îşi ridică glasul: 

— Dacă mai vine prin partea asta a vasului, îi scot maţele, 
ţi-o spun. Am să toc măruntaiele lui blestemate! Cine eşti 
dumneata să-mi spui mie ce trebuie să fac? Îţi repet că eu 
sunt căpitanul vasului - căpitanul şi proprietarul. Eu sunt 
aici legea, ţi-o spun - şi legea şi profeţii. M-am angajat să 
iau un om şi pe servitorul său spre Arica şi înapoi şi să 
transport nişte animale. Nu m-am angajat niciodată să duc 
un nebun blestemat şi un tăietor de oase, un... 

Ei bine, nu are importanţă cum i-a mai spus lui 
Montgomery. L-am văzut pe acesta din urmă făcând un pas 
înainte, şi m-am aşezat între ei. 

— E beat, am zis eu. 

Căpitanul începu să urle nişte insulte şi mai grosolane 
decât cele de mai înainte. 

— Tacă-ţi gura, i-am zis, întorcându-mă iute spre el, căci 
văzusem primejdia zugrăvită pe faţa albă a lui Montgomery. 

Dar, cu asta, am atras potopul de înjurături asupra mea. 

În orice caz, eram bucuros că reuşisem să evit pericolul 
unei încăierări, chiar cu preţul de a-mi, atrage duşmănia de 
beţiv a căpitanului. Deşi am frecventat societăţi destul de 


excentrice, nu cred să mai fi auzit vreodată un limbaj atât 
de murdar curgând într-un torent continuu de pe buzele 
vreunui om. Unele insulte erau greu de suportat - deşi sunt 
un om răbdător din fire. Desigur însă că, atunci când i-am 
spus căpitanului să tacă din gură, uitasem că nu eram decât 
o epavă omenească, fără nici un fel de resurse băneşti, cu 
biletul de călătorie neplătit, şi depindeam întru totul de 
bunăvoința - sau de spiritul speculativ - al gazdelor mele. 
Căpitanul îmi reaminti toate acestea, şi chiar cu tărie. Dar, 
oricum, evitasem o bătaie. 

IV. LA PARAPETUL GOELETEI. 

În seara aceea, după apusul soarelui, a fost zărit pământul 
şi goeleta s-a oprit, pregătindu-se de acostare. Montgomery 
mă anunţă că ajunsese la destinaţie. Pământul era prea 
departe pentru a distinge vreun amănunt; mi se părea doar 
un petec albastru închis ce se aşternea pe întinsul albastru- 
cenuşiu al mării. O dâră aproape verticală de fum se ridica 
de pe insulă drept spre cer. 

Când apăruse pământul, căpitanul nu era pe punte. După 
ce îşi descărcase furia asupra mea, coborâse, împleticindu- 
se şi se pare că adormise pe podeaua cabinei sale. 
Comanda fusese preluată efectiv de către secund. Acesta 
era individul slab şi taciturn pe care îl văzusem la cârmă. Se 
părea că şi el era în duşmănie cu Montgomery. Nu acordă 
nici un fel de atenţie vreunuia dintre noi. Am luat masa de 
seară împreună cu el, într-o tăcere ursuză, după câteva 
eforturi nereuşite, din partea mea, de a înjgheba o 
conversaţie. M-a izbit, de asemenea, faptul că toţi ceilalţi 
oameni îl priveau pe tovarăşul meu cu animalele sale, într- 
un fel deosebit de duşmănos. Socoteam că Montgomery era 
foarte reticent în privinţa intenţiilor lui cu aceste creaturi, 
ca şi în privinţa destinaţiei lui şi, cu toate că simţeam o 
curiozitate crescândă, n-am mai insistat. 

Am rămas de vorbă pe partea dindărăt a punţii, până când 
cerul s-a acoperit de stele. În afară de rare zgomote ce 
veneau dinspre sala marinarilor, slab luminată, şi din când 


în când câte o mişcare a animalelor, noaptea era foarte 
liniştită. Puma, privindu-ne cu ochi strălucitori, şedea 
ghemuită, ca un balot negru, într-un colţ al cuştii. Câinii 
păreau să fie adormiţi. Montgomery scoase nişte ţigări de 
foi. 

Mi-a vorbit despre Londra pe tonul unor amintiri aproape 
dureroase, punându-mi tot felul de întrebări despre 
schimbările petrecute acolo. Vorbea ca un om care iubise 
viaţa Londrei şi fusese îndepărtat de ea brusc şi irevocabil. 
I-am povestit cât am putut mai bine de una, de alta. În tot 
acest timp, ciudăţenia lui începea să prindă contur în 
mintea mea. Îi cercetam faţa palidă, enigmatică, în licărirea 
slabă a lanternei de la habitaclu, din spatele meu. Apoi am 
început să privesc spre largul mării, unde se ascundea în 
întuneric insuliţa lui. 

Mi se părea că acest om apăruse din Imensitate doar 
pentru a-mi salva viaţa. A doua zi, el urma să debarce şi să 
dispară iar din viaţa mea. Chiar dacă împrejurările ar fi fost 
obişnuite, tot m-ar fi pus puţin pe gânduri. Dar mă intriga în 
primul rând ciudăţenia unui om instruit care trăia într-o 
insuliţă necunoscută, şi, pe lângă aceasta, natura 
extraordinară a bagajelor sale. Îmi repetam şi eu 
întrebarea căpitanului: „Ce voia să facă cu aceste animale? 
De ce, de asemenea, pretinsese că nu-i aparţineau, atunci 
când făcusem, la început, primele presupuneri în privinţa 
lor? Şi, apoi, servitorul său avea ceva straniu care mă 
impresionase profund. Aceste fapte aruncau o umbră de 
mister în jurul acestui om. Ele puneau stăpânire pe 
imaginaţia mea şi mă împiedicau să vorbesc. 

Către miezul nopţii, discuţia noastră despre Londra se 
termină, şi am rămas unul lângă altul, rezemaţi de parapet, 
privind, visători, marea tăcută, luminată de stele, fiecare 
din noi urmărindu-şi propriile sale gânduri. Era o atmosferă 
potrivită pentru sentimentalism, şi eu am început să 
vorbesc despre recunoştinţa mea. 


— Îmi dai voie să-ţi mulţumesc, am zis, după câtva timp, 
pentru că mi-ai salvat viaţa. 

— Întâmplarea, răspunse el; numai întâmplarea. 

— Prefer să aduc mulţumiri agentului ei concret. 

— Nu mulţumi nimănui. Dumneata erai la ananghie, iar eu 
puteam să te ajut, ţi-am făcut injecții şi te-am hrănit ca şi 
cum aş fi cules un specimen oarecare. Mă plictiseam şi 
voiam să fac ceva. Dacă în ziua aceea aş fi fost obosit, sau 
dacă nu mi-ar fi plăcut mutra dumitale, ei bine..., mă întreb 
unde ai fi fost dumneata acum. 

Vorbele lui mi-au mai muiat puţin dispoziţia. 

— În orice caz... 

— E numai întâmplarea, ascultă ce-ţi spun eu, mă 
întrerupse el, la fel cum este totul în viaţa omului. Numai 
proştii nu-şi dau seama de asta. De ce sunt eu acum aici — 
un izgonit al civilizaţiei - în loc să fiu un om fericit, 
bucurându-mă de toate plăcerile Londrei? Pur şi simplu 
pentru că - acum unsprezece ani - mi-am pierdut capul, 
timp de zece minute, într-o noapte ceţoasă. 

EI se opri. 

— Serios? zisei eu. 

— Asta-i tot. 

Am rămas din nou în tăcere. Apoi, deodată, el râse. 

— Este ceva în acest cer înstelat care te face să-ţi dezlegi 
limba. E o prostie din partea mea şi totuşi parcă aş vrea să- 
ţi povestesc. 

— Ori ce mi-ai spune, poţi să te bizui că voi păstra pentru 
mine... Dacă despre asta-i vorba. 

Era pe punctul să înceapă, dar apoi clătină din cap cu 
îndoială. 

— Nu-mi spune, zisei eu. Mie îmi e totuna. La urma urmei, 
este mai bine să-ţi păstrezi secretul. Nu câştigi nimic, decât 
că te uşurezi puţin, dacă îţi respect încrederea. Dacă nu... 
ei bine? 

El mormăi ceva nelămurit. Simţeam că îl găsisem într-un 
moment nefavorabil, că îl prinsesem într-o dispoziţie de a se 


destăinui; şi, ca să spun drept, nu eram curios să aflu ce 
anume ar fi putut să gonească din Londra pe un tânăr 
student în medicină. Am şi eu imaginaţie. Am ridicat din 
umeri şi m-am întors. Pe balustrada de la pupa stătea 
aplecată o formă neagră şi tăcută, privind stelele. Era 
ciudatul servitor al lui Montgomery. Privi repede peste 
umăr, când m-am mişcat, şi apoi întoarse iar capul. 

Vi se va părea poate un lucru neînsemnat, dar pentru mine 
a fost ca o lovitură neaşteptată. Singura lumină de lângă noi 
era lanterna de la cârmă. Faţa acestei creaturi se întoarse 
pentru o clipă dinspre întunericul de la pupa către această 
lumină şi am văzut că ochii care mă priveau străluceau cu o 
palidă lumină verde. 

Pe atunci nu ştiam că o luminozitate, roşiatică cel puţin, nu 
este neobişnuită la ochii omeneşti. Lucrul acesta mi s-a 
părut cu totul neomenesc. Figura aceea neagră, cu ochii de 
foc, mi-a răscolit toate gândurile şi sentimentele şi, pentru o 
clipă, spaimele uitate ale copilăriei mi-au revenit în minte. 
Apoi acest efect trecu, aşa cum venise. O ciudată figură 
neagră de om, o figură fără nimic aparte, rezemată de 
balustradă, privind spre cerul înstelat - şi l-am auzit pe 
Montgomery adresându-mi-se: 

— Mă gândesc să coborâm, zise el; dacă socoteşti că am 
stat destul. 

I-am răspuns ceva neclar. Am coborât şi, la uşa cabinei 
mele, mi-a urat noapte bună. 

În noaptea aceea am avut nişte vise foarte neplăcute. 
Luna, în descreştere, a răsărit târziu. Lumina ei arunca o 
palidă rază albă şi fantomatică de-a curmezişul cabinei şi 
desena o formă sinistră pe peretele de lângă pat. 

Apoi câinii se deşteptară şi începură să urle şi să latre, şi 
abia dacă am mai putut să adorm până când s-a luminat de 
ziuă. 

V. OMUL CARE NU AVEA UNDE SĂ SE DUCĂ. 

Dis-de-dimineaţă - era a doua dimineaţă după ce îmi 
revenisem şi cred că a patra după ce fusesem pescuit - m- 


am trezit dintr-un puhoi de vise tumultuoase, cu tunuri şi 
mulţimi care urlau, şi am auzit nişte strigăte răguşite 
deasupra mea. M-am frecat la ochi, ascultând aceste 
zgomote fără să înţeleg, pentru o clipă, unde mă aflam. Apoi 
a răsunat, deodată, un tropăit de picioare desculţe, urmat 
de zgomotul unor obiecte grele mişcate din loc, un scârţâit 
puternic şi un zornăit de lanţuri. Am auzit clipocitul apei, în 
timp ce vasul era cârmit într-o parte, şi un val spumos 
galben-verzui trecu peste ferestruica rotundă, lăsând în 
urmă şiroaie de apă. M-am îmbrăcat în grabă şi am suit pe 
punte. 

În timp ce urcam scara, am văzut proiectat pe cerul roşu - 
căci soarele tocmai răsărea - spatele larg şi părul roşcat al 
căpitanului, iar, pe deasupra umărului său, puma se 
răsucea legănându-se, atârnată de un scripete prins de 
ghiul10 catargului de artimon. Bietul animal părea teribil 
de înspăimântat, şi se ghemuise în fundul micii sale cuşti. 

— Peste bord cu ele! zbiera căpitanul. Peste bord cu ele! 
După toată porcăria asta, o să avem iar vasul curat. 

Căpitanul stătea drept în drumul meu, aşa că am fost 
nevoit să-l ating pe umăr, ca să pot trece pe punte. Se 
întoarse tresărind şi clătinându-se, se dădu cu câţiva paşi 
înapoi, ca să se uite la mine. Nu trebuia să ai un ochi prea 
expert pentru, a-ţi da seama că încă era beat. 

— Hei! zise el prosteşte şi apoi ochii i se luminară: ei, dar 
este domnul... domnul...? 

— Prendick, zisei eu. 

— La dracu' cu Prendick! zise el. „Iacă-ţi Gura” - ăsta-i 
numele dumitale. Domnul Iacă-ţi Gura! 

Nu merita să răspund acestui animal. Dar nici nu m-am 
aşteptat la cele ce au urmat. Întinse mâna spre locul de 
trecere, lângă care Montgomery stătea de vorbă cu un om 
masiv, cu părul alb, îmbrăcat într-o flanelă albastră 
murdară, care, după cât se părea, tocmai se urcase pe 
bord. 


— Pe acolo, blestematule domnu' Iacă-ţi Gura. Pe acolo, 
mugi căpitanul. 

Montgomery şi tovarăşul său se întoarseră, auzindu-i 
vorbele. 

— Ce vrei să spui? întrebai eu. 

— Pe acolo, blestematule domn Tacă-ţi Gura - asta vreau 
să spun. Peste bord, domnule Tacă-ţi Gura - şi repede. 
Curăţim vasul, descotorosim tot vasul acesta binecuvântat. 
Peste bord şi cu dumneata. 

L-am privit, mut de uimire. Apoi m-am gândit că era exact 
ceea ce doream. Faptul că pierdeam perspectiva unei 
călătorii, în calitate de singur pasager al acestui beţiv 
arţăgos, nu era de natură să mă întristeze. M-am întors 
spre Montgomery. 

— Nu te putem lua cu noi, zise scurt tovarăşul lui 
Montgomery. 

— Nu mă puteţi lua! repetai eu uluit. 

Avea figura cea mai categorică şi mai hotărâtă din câte 
văzusem vreodată. 

— Ascultă, începui eu, întorcându-mă spre căpitan. 

— Peste bord, zise căpitanul. Vasul ăsta nu mai e pentru 
animale şi canibali; şi chiar mai rău decât animale. Peste 
bord cu dumneata... domnule Tacă-ţi Gura. Dacă ei nu te 
vor, ai să mergi în voia valurilor. Dar ai să pleci în orice caz, 
împreună cu prietenii dumitale. Am terminat cu blestemata 
asta de insulă pe vecie, amin! M-am săturat de ea. 

— Dar, Montgomery, l-am implorat eu. 

Îşi strâmbă buza de jos şi dădu din cap, neputincios, spre 
omul cu părul cărunt din spatele său, arătându-mi că nu 
poate face nimic pentru a mă ajuta. 

— Imediat am să mă ocup şi de dumneata, zise căpitanul. 

Şi a început o neobişnuită discuţie în trei. Mă rugam pe 
rând de fiecare dintre cei trei oameni, mai întâi de omul cu 
părul cărunt, pentru a mă lăsa să debarc, apoi de căpitanul 
beţiv, pentru a mă lăsa pe bord. Mi-am strigat rugăminţile 


chiar şi faţă de marinari. Montgomery nu spunea nici o 
vorbă; doar clătina din cap. 

— Ai să mergi peste bord, ţi-o spun eu, era refrenul 
căpitanului... La dracu' cu legea! Eu sunt rege aici! 

În cele din urmă, trebuie să mărturisesc, glasul mi s-a 
frânt brusc, în mijlocul unor ameninţări violente. Am simţit 
un val de neastâmpăr nervos şi m-am dus către pupa, 
privind abătut în gol. 

În acest timp, marinarii progresau rapid cu descărcarea 
lăzilor şi cuştilor cu animale. O şalupă mare, cu două pânze, 
trăsese lângă goeletă, şi primea ciudatele mărfuri. Nu-i 
puteam vedea pe insularii care primeau lăzile, deoarece 
corpul şalupei îmi era ascuns de flancul goeletei. 

Montgomery şi tovarăşul său nu-mi acordau nici cea mai 
mică atenţie, preocupaţi să ajute şi să-i dirijeze pe cei patru 
sau cinci marinari care descărcau mărfurile. Căpitanul se 
amesteca şi el, fără să le dea, însă, prea mult ajutor. 
Oscilam între deznădejde şi furie. O dată sau de două ori, în 
timp ce stăteam acolo, aşteptând ceea ce urma să se 
întâmple, n-am putut rezista impulsului de a izbucni în râs, 
gândindu-mă la nefericita încurcătură în care mă aflam. Mă 
simţeam cu atât mai nenorocit cu cât nu mâncasem nimic în 
dimineaţa aceea. Foamea şi lipsa unor anumite globule de 
sânge răpesc toată vigoarea omului. Îmi dădeam destul de 
bine seama că nu aveam puterea nici să rezist celor ce avea 
de gând căpitanul să facă pentru a mă expulza, nici să mă 
impun în faţa lui Montgomery şi tovarăşului său. Aşa că îmi 
aşteptam resemnat soarta şi descărcarea mărfurilor lui 
Montgomery în şalupă continuă ca şi cum eu nici n-aş fi 
existat. 

Îndată ce munca se termină, urmă o scurtă luptă; am fost 
târât, fără să pot opune decât o slabă rezistenţă, până la 
locul de trecere. Abia atunci am observat cât de ciudate 
erau feţele brune ale oamenilor care şedeau cu 
Montgomery în şalupă. Dar şalupa era acum complet 
încărcată şi fu împinsă repede în larg. Un gol tot mai larg 


de apă verde se deschidea sub mine, şi m-am tras cu toată 
puterea înapoi pentru a evita să cad cu capul în jos. 

Oamenii din şalupă strigară ceva în bătaie de joc, şi l-am 
auzit pe Montgomery înjurându-i. Apoi căpitanul, cu 
secundul şi încă un marinar care îl ajutau, mă duseră 
îndărăt spre pupa. Bărcuţa de pe Lady Vain fusese legată la 
remorcă; era pe jumătate plină cu apă, nu avea nici vâsle, şi 
nici un fel de alimente. Am refuzat să mă îmbarce pe ea şi m- 
am aruncat, cât eram de lung, pe punte. Până la urmă, mă 
coborâră cu o frânghie - căci nu exista scară la pupa - şi 
apoi tăiară remorca, lăsându-mă în voia valurilor. 

Pluteam încet, îndepărtându-mă de goeletă. Cu un fel de 
stupoare, priveam cum marinarii manevrau pânzele şi 
încet, dar sigur, vasul se întoarse în direcţia vântului. 
Pânzele fâlfăiră şi apoi se umflară în bătaia vântului. 
Vedeam cum flancul vasului, bătut de ape, se înclina spre 
mine. Apoi se îndepărtă din câmpul meu vizual. 

Nu mi-am mai întors capul, ca să-l urmăresc. La început 
abia puteam să cred cele ce mi se întâmplaseră. M-am 
ghemuit în fundul bărcii, zăpăcit, privind fix înainte, la 
marea pustie şi liniştită. Apoi, mi-am dat seama că mă aflam 
din nou în acest mic infern, care acum era şi pe jumătate 
scufundat. Privind înapoi, pe deasupra copastieil1 am văzut 
goeleta depărtându-se. Rezemat de balustrada de la pupa, 
căpitanul cu părul roşu râdea de mine; întorcându-mi 
privirea spre insulă, am văzut şalupa micşorându-se pe 
măsură ce se apropia de țărm. 

Brusc, mi-a apărut limpede toată cruzimea acestei 
abandonări. Nu aveam nici un mijloc să ajung la țărm, dacă 
nu aveam cumva norocul să fiu împins de valuri într-acolo. 
După cum vă amintiţi, eram încă slăbit de zilele petrecute în 
barcă; eram flămând şi fără vlagă, căci altfel aş fi avut mai 
mult curaj. Dar aşa, m-am pornit deodată să suspin şi să 
plâng, aşa cum nu mai făcusem de când eram copil mic. 
Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Într-o izbucnire de 
deznădejde am început să izbesc cu pumnii în apa din 


fundul bărcii şi cu picioarele loveam cu furie în marginea 
bărcii. Mă rugam cu glas tare lui Dumnezeu să mă lase să 
Mor. 

VI. LUNTRAŞII CEI POCIŢI. 

Dar locuitorii insulei, văzând că eram într-adevăr în voia 
valurilor, s-au îndurat de mine. Pluteam încet spre est, 
apropiindu-mă pieziş de insulă, când deodată am văzut, cu 
imensă uşurare, că şalupa cârmegşte, întorcându-se spre 
mine. Era foarte încărcată, şi pe măsură ce se apropia 
puteam să-l disting pe tovarăşul lui Montgomery, cu părul 
alb şi umerii laţi, stând înghesuit în partea din spate, 
printre câini şi lăzi. Privea ţintă la mine, fără să facă vreo 
mişcare sau să vorbească. Pocitania cu faţa neagră, aşezat 
în faţă, lângă puma, mă privea la fel de fix. Pe lângă aceştia, 
mai erau încă trei oameni, nişte indivizi ciudaţi, cu aspect 
de brute, pe care câinii îi lătrau cu furie. Montgomery, care 
şedea la cârmă, aduse şalupa lângă mine, şi ridicându-se, 
apucă şi legă frânghia de cârmă pentru a mă remorca - căci 
pe bord nu mai era loc. 

Între timp, îmi revenisem din nebunia care mă cuprinsese 
şi am răspuns cu destul curaj la chemarea pe care mi-o 
adresase pe când se apropia. l-am spus că luntrea era 
aproape plină cu apă, şi el îmi dădu o găleată. Când funia se 
întinse între cele două bărci, m-am trezit aruncat pe spate. 
Câtăva vreme, apoi, am fost ocupat să scot apa din barcă. 

Abia după ce am golit barca - căci apa intrase pe 
deasupra, fundul bărcii era în perfectă stare - am avut 
răgazul să privesc din nou oamenii din şalupă. 

Omul cu părul alb tot mă mai privea cu atenţie, dar, după 
cum mi se părea acum, cu o expresie de oarecare 
nedumerire. Când privirile noastre se întâlniră, lăsă ochii în 
jos spre câinele care era aşezat între picioarele sale. Era un 
bărbat zdravăn, după cum am mai spus, cu o frunte 
frumoasă şi trăsături cam mari; dar ochii aveau, deasupra 
pleoapelor, acea zbârcire a pielii, care adesea vine o dată cu 
înaintarea vârstei, iar colţurile gurii sale mari, lăsate în jos, 


îi dădeau o expresie de hotărâre bătăioasă. Vorbea cu 
Montgomery, dar vocea îi era prea joasă pentru ca să-l pot 
auzi. De la el, privirea mi-a alunecat la ceilalţi trei oameni, 
creându-mi impresia unui echipaj prea puţin obişnuit. Nu le 
vedeam decât feţele şi era ceva în aceste feţe - nu-mi dau 
seama ce - care îmi producea o repulsie ciudată. I-am privit 
cu atenţie, şi impresia nu mi s-a risipit, deşi nu reuşeam să 
descopăr ce anume o provoca. Păreau să fie oameni 
bruneţi, dar mâinile şi picioarele, până la degete şi la labele 
picioarelor, le erau înfăşurate în mod ciudat într-un fel de 
pânză subţire, alb-murdară. Nu mai văzusem niciodată 
oameni atât de înfăşaţi, în afară de unele femei din Orient. 
Purtau şi turbane, şi de sub ele îşi întorceau figurile 
drăceşti spre mine, figuri cu maxilarul de jos ieşit în afară şi 
cu ochi strălucitori. Aveau părul negru şi lins, aproape ca 
părul de cal şi păreau, aşa cum şedeau jos, să depăşească în 
statură toate rasele de oameni din câte văzusem. Omul cu 
părul alb, care avea cel puţin şase picioare înălţime, era cu 
un cap mai mic decât oricare dintre cei trei. Mai târziu, am 
constatat că nu erau în realitate mai înalţi decât mine, dar 
trupurile lor erau anormal de lungi, iar coapsele erau 
scurte şi ciudat de încovoiate. În orice caz, formau un grup 
extrem de respingător şi, pe deasupra lor, sub vela din faţă, 
am zărit obrazul negru al omului ai cărui ochi luminau prin 
întuneric. 

În timp ce priveam la ei, mi-au întâlnit privirea şi, unul 
după altul, întoarseră capul, continuând însă să mă 
privească pe furiş. M-am gândit că poate îi plictiseam, şi mi- 
am fixat atenţia asupra insulei de care ne apropiam. 

Era joasă şi acoperită cu o vegetaţie bogată, mai ales cu 
un fel de palmieri pe care nu-i cunoşteam. Dintr-un loc, se 
ridica la o înălţime imensă un fir subţire de abur, care apoi 
se zdrenţuia ca un pămătuf de pene. Ajunsesem în 
interiorul unui golf larg, mărginit de fiecare parte cu câte 
un promontoriu scund. Plaja era acoperită cu un nisip 
cenuşiu-şters, şi se ridica abrupt către o faleză, cam la 


şaizeci sau şaptezeci de picioare deasupra nivelului mării, 
acoperită în mod neregulat cu arbori şi tufişuri. La 
jumătatea distanţei, în sus, era un loc pătrat, îngrădit cu 
pietre de diferite culori şi mai târziu am văzut că zidul era 
construit în parte din coral şi în parte din lavă poroasă. 
Două acoperişuri de paie se înălţau din interiorul acestui 
loc îngrădit. 

Pe țărm ne aştepta un om. Pe când eram încă departe, în 
larg, mi s-a părut că mai văd vreo câteva creaturi groteşti, 
fugind în tufişurile de pe malul râpos, dar când ne-am 
apropiat nu se mai vedea nici urmă de aşa ceva. Omul de pe 
țărm era de statură mijlocie, cu o faţă întunecată, de tip 
negroid. Avea o gură mare, aproape fără buze, braţe 
extraordinar de subţiri, labe lungi şi înguste şi picioare 
arcuite, şi stătea cu capul său mare întins înainte, privind la 
noi. Era îmbrăcat ca Montgomery şi tovarăşul său cu părul 
alb, în bluză şi pantaloni de serj albastru. 

Când ne-am apropiat mai mult, acest individ începu să 
alerge încoace şi încolo pe țărm, făcând cele mai 
caraghioase mişcări. La un ordin al lui Montgomery, cei 
patru oameni din şalupă se ridicară şi cu gesturi ciudate şi 
stângace strânseră pânzele. Montgomery cârmi şi intră 
într-un bazin mic şi îngust, săpat în țărm. Omul de pe țărm 
veni în grabă spre noi. Bazinul, cum l-am numit, nu era de 
fapt decât un şanţ, destul de lung pentru a adăposti şalupa 
în acest moment al fluxului. 

Am auzit cum fundul bărcii scârţâia pe nisip, am împins 
luntrea cu găleata, ferind-o să intre în cârma şalupei şi, 
desfăcând frânghia, am acostat. Cei trei oameni înfăşaţi, se 
dădură jos pe nisip şi se apucară, cu mişcările cele mai 
stângace, să descarce mărfurile, ajutaţi de omul de pe țărm. 
M-au izbit în special mişcările ciudate ale picioarelor celor 
trei marinari înfăşaţi şi bandajaţi - nu că ar fi fost ţepene, ci 
doar răsucite într-un fel curios, aproape ca şi cum ar fi fost 
puse greşit în încheieturi. Câinii tot mai mârâiau şi se 


smuceau din lanţuri spre aceşti oameni, în timp ce omul cu 
părul, alb cobora pe țărm împreună cu ei. 

Cei trei oameni masivi discutau unul cu altul cu glasuri 
ciudat de guturale, iar cel care ne aşteptase pe țărm începu 
să vorbească cu ei, cu aprindere - o limbă străină, după cât 
se părea - în timp ce puneau mâna pe nişte baloturi 
îngrămădite la pupa. Mai auzisem cândva un asemenea 
glas, dar nu puteam să-mi dau seama când. Omul cu părul 
alb ţinea în loc şase câini care lătrau, şi în hărmălaia pe 
care o făceau striga nişte ordine. Montgomery, după ce 
scoase cârma şalupei, cobori şi el, şi se puseră cu toţii pe 
lucru pentru descărcare. Eu eram prea slăbit, pentru ca să- 
mi ofer ajutorul şi din cauza foamei, şi din cauza soarelui 
care bătea drept pe capul meu descoperit. 

De odată, omul cu părul alb păru să-şi aducă aminte de 
mine, şi se apropie. 

— Arăţi, zise el, ca şi cum nu ai fi mâncat nimic de azi 
dimineaţă. 

Ochii săi mici erau de un negru strălucitor, sub 
sprâncenele groase. 

— Trebuie să-mi cer scuze pentru asta. Acum eşti 
oaspetele nostru, trebuie să facem să te simţi bine - deşi nu 
ai fost invitat, după cum ştii. 

Mă privi pătrunzător, drept în ochi. 

— Montgomery spune că dumneata eşti un om instruit, 
domnule Prendick - spune că te ocupi oarecum cu ştiinţa. 
Pot să te întreb ce anume ai studiat? 

I-am spus că mi-am petrecut câţiva ani la Colegiul Regal 
de Ştiinţe, şi că am făcut sub conducerea lui Huxley unele 
studii de biologie. Auzind aceasta, ridică uşor din 
sprâncene. 

— Asta schimbă puţin situaţia, domnule Prendick, zise el, 
cu ceva mai mult respect în glas. Vezi că şi noi suntem 
biologi. Aceasta este o staţiune biologică - într-un anume 
fel. 


Ochii săi se opriră asupra oamenilor în alb, care trăgeau 
din greu cuşca pumei, pusă pe tăvălugi, spre curtea 
îngrădită. 

— Eu şi Montgomery, cel puţin, adăugă el. 

Apoi zise: 

— Nu pot şti când vei putea să pleci de aici. Ne aflăm în 
afara tuturor căilor maritime. Nu vedem un vas decât cam o 
dată la douăsprezece luni. 

Mă părăsi brusc şi urcă coasta, trecând pe lângă grupul de 
oameni şi intră, cred, în curtea îngrădită. Ceilalţi doi 
oameni erau cu Montgomery şi îngrămădeau pachetele mai 
mici pe un cărucior. Lama se afla încă în şalupă, împreună 
cu cuştile de iepuri; de o bancă erau încă legaţi nişte câini. 
Grămada fiind completată, toţi cei trei oameni puseră mâna 
pe cărucior şi începură să împingă greutatea de vreo tonă, 
mergând în urma pumei. Îndată după aceea Montgomery îi 
lăsă pe ceilalţi şi, întorcându-se la mine, îmi întinse mâna. 

— În ceea ce mă priveşte, zise el, mă bucur. Căpitanul 
acela era o bestie. Ţi-ar fi făcut numai zile fripte. 

— Dumneata, zisei eu, m-ai salvat din nou. 

— Rămâne de văzut. Vei vedea că insula aceasta este un fel 
de infern, te asigur. În locul dumitale, aş avea mare grijă de 
tot ce fac. El... 

Ezită şi păru că-şi opreşte vorbele care îi stăteau pe buze. 

— Vrei să-mi dai o mână de ajutor? zise el. 

Am trecut prin apă, ajutându-l să dea jos de pe şalupă una 
dintre cuşti. De îndată ce o dădu jos, el deschise uşiţa şi, 
aplecând cuşca într-o parte, răsturnă conţinutul ei viu pe 
pământ. lepurii căzură claie peste grămadă. Începu să bată 
din palme şi iepurii, vreo cincisprezece sau douăzeci la 
număr, o luară la goană, ţopăind pe coasta malului, drept în 
sus. 

— Creşteţi şi vă înmulţiţi, prieteni, zise Montgomery. 
Umpleţi din nou insula. Până acum ne-a cam lipsit carnea 
pe aici. 


În timp ce îi priveam dispărând, omul cu părul alb se 
întoarse cu o sticlă de rachiu şi câţiva biscuiţi. 

— lată ceva cu care să-ţi petreci vremea, Prendick, zise el 
pe un ton mult mai familiar decât înainte. 

Fără multă ceremonie, m-am pus de îndată pe mâncat 
biscuiţi, în timp ce omul cu părul alb îl ajuta pe Montgomery 
să mai dea drumul încă la vreo douăzeci de iepuri. Totuşi, 
trei cuşti mari fură duse spre casă, împreună cu puma. De 
rachiu nu m-am atins, pentru că de când mă ştiu m-am 
abținut de la băutură. 

VII. UŞA ÎNCUIATĂ. 

Cititorul va înţelege, poate, că la început totul era atât de 
straniu în jurul meu, şi situaţia mea era rezultatul unor 
aventuri atât de neprevăzute, încât nu puteam să-mi dau 
seama de ciudăţenia relativă a tot ceea ce mă înconjura. 
Urcând malul, în urma lamei, am fost ajuns din urmă de 
Montgomery, care mă rugă să nu intru în curtea închisă cu 
ziduri de piatră. Am observat atunci că puma, în cuşca ei, 
ea şi grămada de bagaje, fuseseră puse în faţa intrării în 
acest pătrat închis. 

M-am întors şi am văzut că şalupa fusese descărcată, 
scoasă din bazin şi trasă pe plajă, iar omul cu părul alb se 
îndrepta spre noi. Se adresă lui Montgomery: 

— Şi acum vine problema acestui oaspete neinvitat. Ce 
vom face cu el? 

— Are cunoştinţe ştiinţifice, zise Montgomery. 

— Sunt nerăbdător să mă apuc iar de treabă - cu aceste 
noi materiale, zise omul cu părul cărunt, arătând cu capul 
spre locul împrejmuit. 

Ochii îi străluceau. 

— Văd bine că eşti nerăbdător, zise Montgomery, pe un ton 
nu prea cordial. 

— Nu-l putem trimite acolo, şi nu ne putem pierde vremea 
construindu-i o nouă baracă. Şi, desigur, nu putem nici să-l 
punem la curent de pe acum. 

— Sunt în mâinile dumneavoastră, le zisei eu. 


Nu aveam idee ce voiau să înţeleagă prin „acolo”. 

— Şi eu mă gândeam la aceasta, răspunse Montgomery. 
Este camera mea cu uşa dinafară... 

— E foarte bine, zise prompt bătrânul, privind spre 
Montgomery, şi toţi trei ne-am îndreptat spre locul îngrădit. 
— Îmi pare rău că trebuie să fac o taină din asta, domnule 
Prendick - dar trebuie să ţii seama că ai venit nepoftit. Mica 
noastră aşezare de aici conţine câteva secrete, este, de 
fapt, un fel de cameră a lui Barbă Albastră. Însă nu este 
nimic prea înspăimântător - pentru un om raţional. Dar 

pentru moment - cum încă nu te cunoaştem... 

— Desigur, zisei eu, ar trebui să fiu prost pentru ca să mă 
supăr pentru lipsa de încredere. 

Îşi strâmbă gura lui mare într-un uşor zâmbet - era unul 
din acei oameni posaci care zâmbesc cu colţurile gurii 
lăsate în jos - şi se înclină în semn că apreciază amabilitatea 
mea. Am trecut pe lângă intrarea principală, o poartă grea 
de lemn bătută cu fiare şi încuiată. În faţa ei era 
îngrămădită încărcătura de pe şalupă; în colţ am dat peste 
o mică uşă pe care nu o observasem mai înainte. Omul cu 
părul cărunt scoase o legătură de chei din buzunarul hainei 
sale albastre şi soioase, deschise uşa şi intră. Cheile sale şi 
felul minuţios în care încuia uşile, chiar când se aflau sub 
ochii săi, m-au izbit în mod deosebit. 

L-am urmat şi am nimerit într-o încăpere mică, mobilată 
simplu, dar destul de confortabil, şi cu uşa interioară, care 
era uşor întredeschisă, dând într-o curte pietruită. 
Montgomery închise imediat această uşă. Un hamac era 
atârnat de-a curmezişul colţului celui mai întunecat al 
camerei, şi o mică fereastră fără geamuri, apărată de o 
bară de fier, se deschidea spre mare. 

Omul cu părul cărunt îmi spuse că aceasta urma să fie 
locuinţa mea, iar uşa dinspre curte, pe care „de teama 
accidentelor”, spuse el, o va încuia pe partea cealaltă, limita 
accesul meu spre interior. Îmi atrase atenţia asupra unui 
şezlong confortabil, aşezat în faţa ferestrei şi asupra unui 


vraf de cărţi vechi, format, mai ales, după cum mi-am dat 
seama, din lucrări de chirurgie şi din ediţii ale clasicilor 
greci şi latini - limbi pe care nu le pot citi cu uşurinţă - pe 
un raft de lângă hamac. leşi din cameră prin uşa ce dădea 
în afară, ca şi cum ar fi vrut să evite, de a deschide din nou 
uşa dinspre interior. 

— De obicei mâncăm aici, zise Montgomery, şi apoi, ca şi 
cum ar fi avut o îndoială, ieşi după celălalt. 

„Moreau” îl auzii eu strigând, şi, pentru moment, n-am 
acordat nici o atenţie faptului. Apoi, în timp ce mă uitam 
prin cărţile de pe raft, mi-a venit în minte: unde mai 
auzisem eu numele de Moreau? 

M-am aşezat în faţa ferestrei, am scos biscuiţii care îmi 
mai rămăseseră, şi am mâncat cu poftă. 

„Moreau?” 

Prin fereastră se zărea, trăgând o ladă de-a lungul 
țărmului, unul din acei oameni neobişnuiţi, înfăşuraţi în alb. 
Apoi dispăru din dreptul ferestrei. După aceea se auzi o 
cheie, intrând şi răsucindu-se în broasca uşii din spatele 
meu. După câtva timp se auzi, prin uşa închisă, zgomotul 
câinilor care fuseseră aduşi de pe țărm. Nu lătrau, ci 
gâfâiau şi mârâiau într-un mod curios. Puteam auzi 
tropăitul rapid al labelor lor şi vocea lui Montgomery care 
căuta să-i liniştească. 

Eram foarte impresionat de stricteţea cu care aceşti doi 
oameni păstrau secretul curţii închise şi câtva timp nu m- 
am gândit decât la asta şi la faptul că numele de Moreau îmi 
era neobişnuit de familiar. Dar memoria omenească este 
atât de ciudată, încât atunci nu-mi puteam aminti în ce 
împrejurări cunoscusem acest nume. De aici, gândurile mi 
s-au îndreptat spre ciudăţenia, cu neputinţă de definit, a 
omului diform înfăşat în alb, pe care îl văzusem pe plajă. Nu 
mai întâlnisem niciodată un astfel de mers, astfel de gesturi 
neobişnuite, ca acelea pe care le avea acest om, pe când 
trăgea lada. Mi-am amintit că niciunul dintre aceşti oameni 
nu vorbise cu mine, deşi pe mulţi dintre ei îi văzusem 


privindu-mă din când în când într-un fel anume, pe furiş, cu 
totul diferit de privirea deschisă a sălbatecului obişnuit. Mă 
întrebam ce limbă or fi vorbind. Îmi făcuseră impresia că ar 
fi deosebit de taciturni, iar când vorbeau, aveau glasuri 
foarte nefireşti. Ce-o fi cu ei? Apoi, mi-am adus aminte de 
ochii bizarului servitor al lui Montgomery. 

Tocmai pe când mă gândeam la el, intră în odaie. Acum era 
îmbrăcat în alb şi ducea, pe o tăviţă, cafea şi nişte legume 
fierte. Cu greu mi-am putut stăpâni un fior de repulsie când 
se apropie, înclinându-se cu amabilitate, şi aşeză tava pe 
masă în faţa mea. 

Şi, atunci, uimirea m-a paralizat! Sub şuviţele de păr 
negru i se vedea urechea! Mi-a apărut în faţă, dintr-o dată, 
aproape de ochi. Omul avea urechi ascuţite, acoperite cu un 
puf brun şi fin! 

— Masa dumneavoastră, domnu', zise el. 

Îi priveam ţintă faţa, fără să încerc să-i răspund. Se 
întoarse şi se îndreptă spre uşă, privindu-mă într-un mod 
ciudat, pe deasupra umărului. 

L-am urmărit cu privirea şi, în acest timp, prin vreun 
mecanism cerebral inconştient, mi-a venit în minte un 
început de frază: „Moreau... şi mai ce? Moreau şi...?” 

Ah! memoria mi-a alergat cu zece ani înapoi. „Moreau şi 
ororile sale”. Fraza mi-a plutit o clipă în minte - şi apoi am 
revăzut-o, cu litere roşii, pe o mică broşură galbenă care, 
citind-o, te făcea să te înfiori. Apoi mi-am amintit desluşit şi 
restul. Broşura aceea, de mult uitată, mi-a revenit în minte 
cu o limpezime surprinzătoare. Pe atunci eram doar un 
băieţandru şi Moreau avea, cred, cam cincizeci de ani; era 
un fiziolog celebru, de prima clasă, bine cunoscut în 
cercurile ştiinţifice pentru imaginaţia sa extraordinară şi 
brutala sa sinceritate în discuţie. Acesta era oare acelaşi 
Moreau? Publicase câteva date extrem de surprinzătoare în 
legătură cu transfuzia de sânge şi, în plus, era cunoscut 
pentru valoroasele lui contribuţii în privinţa culturilor de 
microbi. Apoi, dintr-o dată, cariera lui luă sfârşit. A fost silit 


să părăsească Anglia. Un ziarist obținuse acces în 
laboratorul lui, în calitate de asistent laborant, cu intenţia 
deliberată de a face dezvăluiri senzaţionale; şi, cu ajutorul 
unui accident neplăcut - dacă a fost cumva accident - 
broşura sa dezgustătoare deveni notorie. În ziua apariţiei 
ei, un câine nenorocit, jupuit şi schilodit în fel şi chip, scăpă 
din casa lui Moreau. 

Era în plin sezon mort, şi un editor cunoscut, văr cu 
improvizatul asistent de laborator, făcu apel la conştiinţa 
naţiunii. Nu era prima dată când această conştiinţă se 
întorcea împotriva metodelor de cercetare ştiinţifică. 
Doctorul fu pur şi simplu gonit din ţară. Poate că merita 
într-adevăr să fie izgonit, dar eu tot mai cred că sprijinul 
îndoielnic al colegilor săi, ca şi abandonarea lui de către 
societatea oamenilor de ştiinţă, a fost ceva ruşinos. Şi, 
totuşi, unele din experienţele sale, după spusele ziaristului, 
erau nişte cruzimi inutile. Poate că ar fi putut să obţină 
pace cu societatea, dacă şi-ar fi abandonat cercetările, dar 
se pare că le-a preferat pe acestea din urmă, aşa cum ar fi 
făcut cei mai mulţi din cei care au căzut o dată sub farmecul 
atotputernic al cercetărilor. Era necăsătorit, şi nu era 
obligat să ţină seama de nimic altceva decât de interesul 
său personal... 

Eram convins că era unul şi acelaşi Moreau. Toate se 
potriveau. Începeam să înţeleg cărui scop îi erau destinate 
puma şi celelalte animale, care fuseseră aduse acum, 
împreună cu restul bagajelor, în locul îngrădit din dosul 
casei; şi un curios miros vag, respiraţia a ceva familiar, un 
miros care până acum rămăsese în fundul conştiinţei mele, 
îmi reveni, deodată, cu putere, în minte. Era mirosul de 
antiseptic, întâlnit în sălile de operaţii. Am auzit puma 
mugind în dosul zidului şi unul dintre câini schelălăi ca şi 
cum ar fi fost lovit. 

Şi, totuşi, şi mai ales pentru un om de ştiinţă, vivisecţia nu 
era ceva atât de oribil încât să justifice acest secret. Şi, 
printr-un salt ciudat al gândurilor, îmi reveniră iar în faţă, 


cu multă claritate, urechile ascuţite şi ochii luminoşi ai 
servitorului lui Montgomery. Am privit înaintea mea pe 
întinsul mării verzi, care spumega sub briza răcoroasă, şi 
am lăsat frâu liber gândurilor şi straniilor amintiri din 
ultimele câteva zile. 

Ce ar fi putut să fie toate acestea? Un loc îngrădit şi 
încuiat, pe o insulă pustie, un cunoscut vivisecţionist, şi 
aceşti oameni schilodiţi şi diformi? 

VIII. STRIGĂTELE PUMEI. 

Pe la ora unu, Montgomery îmi întrerupse urzeala de 
gânduri tainice şi bănuieli; era urmat de grotescul său 
servitor care ducea o tavă pe care erau pâine, nişte legume 
şi alte merinde, o sticlă de whisky, o cană cu apă, trei 
pahare şi trei cuțite. M-am uitat bănuitor la această 
creatură stranie şi l-am surprins observându-mă cu ochii săi 
plini de neastâmpăr. Montgomery spuse că va prinzi cu 
mine, dar că Moreau era prea preocupat cu lucrul pentru a 
putea veni şi el. 

— Moreau! zisei eu, cunosc acest nume. 

— La dracu! zise el. Ce dobitoc am fost să-l pronunţ în faţa 
dumitale. Trebuia să mă fi gândit. În orice caz, asta îţi va da 
o idee despre... misterele noastre. Whisky? 

— Nu, mulţumesc, sunt un abstinent. 

— Aş vrea să fi fost şi eu. Dar nu mai este de nici un folos 
să pui lacăt la grajd după ce s-au furat caii. Această băutură 
diabolică m-a adus pe mine aici. Asta, şi o noapte cu ceaţă. 
M-am socotit norocos când Moreau s-a oferit să mă scape. 
Este ciudat... 

— Montgomery, zisei deodată, când uşa dinspre afară se 
închise, de ce are omul dumitale urechile ascuţite? 

— Ei, fir-ar...! zise el, cu gura plină de mâncare. Mă privi 
ţintă o clipă şi apoi repetă: urechile ascuţite? 

— Au vârfurile ascuţite, zisei pe cât puteam mai clar, dar 
cu un nod în gât, şi pe margini au un puf negru. 

Îşi turnă whisky şi apă, cu o mare încetineală. 


— Am avut impresia... că părul îi acoperea urechile. Le-am 
văzut când s-a aplecat lângă mine ca să pună pe masă 
cafeaua pe care mi-ai trimis-o dumneata. Şi, apoi, ochii săi 
strălucesc în întuneric! 

Între timp, Montgomery îşi revenise din surpriza produsă 
de întrebarea mea. 

— Totdeauna m-am gândit, zise el, căutându-şi cuvintele 
cu oarecare accentuare a sâsâitului său, că trebuie să fie 
ceva cu urechile lui. După felul cum şi le acoperea... Cum 
sunt? 

Eram convins, din toată comportarea lui, că ignoranţa îi 
era prefăcută. Totuşi, îmi venea greu să-i spun că minte. 

— Ascuţite, zisei eu, cam mici şi acoperite cu peri - foarte 
vizibil acoperite cu peri. Şi, în general, omul acesta este una 
dintre fiinţele cele mai stranii pe care le-am văzut vreodată. 

Un strigăt ascuţit şi răguşit, de animal rănit, izbucni din 
curtea îngrădită din spatele nostru. Profunzimea şi forţa lui 
dovedeau a fi scos de puma. L-am văzut pe Montgomery 
tresărind. 

— Adevărat? zise el. 

— Unde l-ai găsit pe acest om? 

— A... la San Francisco... Este o brută pocită, e adevărat. 
Pe jumătate idiot, ştii. Nu-mi aduc aminte de unde venea. 
Dar m-am obişnuit cu el. Şi el cu mine. Ce părere ai despre 
el? 

— Are ceva nefiresc zisei eu. Este ceva la el... Să nu crezi 
că mă las în voia închipuirilor, dar când se apropie de mine, 
îmi dă o mică senzaţie neplăcută, o crispare a muşchilor, un 
fel de atingere... diabolică. 

Montgomery se oprise din mâncat în timp ce spuneam 
toate acestea. 

— Curios, zise el. Eu nu-mi dau seama de asta. 

Îşi reluă masa. 

— Nu aveam nici cea mai mică idee de toate acestea, zise 
el, mestecând. Echipajul de pe goeletă... trebuie că simţea 


la fel... Tăbărau cu toţii pe bietul nenorocit... Nu l-ai văzut 
pe căpitan? 

Deodată, puma urlă din nou, de data aceasta cu şi mai 
multă durere. Montgomery mormăi o înjurătură. M-am 
gândit să încep o discuţie despre oamenii de pe plajă. 
Atunci sărmanul animal dinăuntrul curţii scoase o nouă 
serie de strigăte scurte şi ascuţite. 

— Oamenii aceia de pe plajă, zisei eu, ce fel de rasă sunt? 

— Voinici băieţi, nu? zise el cu gândul aiurea, încruntându- 
şi sprâncenele, când animalul scoase încă un țipăt ascuţit. 

N-am mai spus nimic. Se mai auzi încă un strigăt, şi mai 
puternic decât primul. El se uită la mine cu ochii săi cenuşii, 
trişti, şi apoi îşi mai turnă whisky. Încercă să mă atragă într- 
o discuţie despre alcool, pretinzând că datorită lui mi-a 
salvat viaţa. Părea că vrea să accentueze faptul că lui îi 
datoram viaţa. I-am răspuns distrat. Îndată după aceea 
masa se termină, monstrul diform cu urechile ascuţite 
strânse masa, şi Montgomery mă lăsă iar singur în cameră. 
Tot timpul fusese într-o stare de iritare, prost stăpânită, de 
câte ori se auzeau urletele pumei care era supusă 
vivisecţiei. Îmi vorbi despre ciudata lui nervozitate şi mă 
lăsă să o simt din plin. 

Şi eu găseam că aceste strigăte erau deosebit de 
enervante; creşteau în profunzime şi în intensitate pe 
măsură ce după-amiaza înainta. La început erau doar 
penibile, dar izbucnirea lor constantă reuşi până la urmă 
să-mi zdruncine complet echilibrul. Am aruncat deoparte 
traducerea din Horaţiu pe care o citeam şi am început să-mi 
strâng pumnii, să-mi muşc buzele, să mă învârtesc prin 
cameră. 

Apoi, am fost nevoit să-mi astup urechile cu palmele. 

Chemarea răscolitoare a urletelor puse stăpânire pe mine, 
deveni până la urmă o expresie atât de desăvârşită a 
suferinţei, încât nu mai puteam s-o suport, închis în cameră. 
Am ieşit pe uşă în căldura moleşitoare a acelei după-amiezi 


târzii şi, trecând pe lângă intrarea principală - am observat 
că era iar încuiată - am dat colţul zidului. 

Afară, strigătele răsunau şi mai puternic. Era ca şi cum 
toată durerea din lume şi-ar fi găsit glas. Şi, totuşi, dacă aş 
fi ştiut că în odaia alăturată exista această durere, dar 
mută, cred - m-am gândit atunci - că aş fi putut s-o suport 
destul de bine. Numai atunci când suferinţa îşi găseşte glas 
şi ne răscoleşte nervii, numai atunci vine şi mila să ne 
tulbure. Şi, în ciuda soarelui strălucitor şi a evantaielor 
verzi ale copacilor, unduite de o uşoară briză marină, lumea 
mi se părea un haos plin de fantasme negre şi roşii, până 
când, îndepărtându-mă, n-am mai auzit ţipetele din dosul 
zidurilor pestriţe. 

IX. FIINŢA DIN PĂDURE. 

Mergeam printre tufişurile care acopereau povârnişul din 
dosul casei, fără să ţin seama încotro mă îndreptam. Am 
trecut prin umbra unui pâlc des de copaci cu trunchiurile 
drepte, şi astfel am ajuns repede la oarecare distanţă, pe 
cealaltă parte a povârnişului, coborând către un pârâu ce 
trecea printr-o vale îngustă. M-am oprit, ascultând. Distanţa 
la care ajunsesem sau masele de desiş dintre noi înăbuşeau 
orice sunet care ar fi putut veni dinspre locul îngrădit. 
Văzduhul era liniştit. Atunci, cu un foşnet, apăru un iepure 
şi o luă la goană pe panta din faţa mea. Neştiind ce să fac, 
m-am aşezat jos, la marginea umbrei. 

Locul era plăcut. Pârâul era ascuns de vegetaţia luxuriantă 
de pe malurile lui, în afară de un loc, unde am putut zări 
sclipind un petec triunghiular de apă. Pe malul celălalt se 
vedea, printr-o ceaţă albăstruie, o pânză de copaci şi de 
liane, şi, deasupra lor, albastrul luminos al cerului. Ici şi 
colo, câte o pată albă sau roşie indica inflorescenţa vreunei 
epifite12 târâtoare. Mi-am lăsat ochii să rătăcească un timp 
asupra acestei privelişti, şi apoi am început să mă gândesc 
din nou la particularităţile stranii ale omului lui 
Montgomery. Era, însă, prea cald pentru ca să mă pot gândi 


pe îndelete, şi am căzut repede într-o stare de toropeală, pe 
jumătate moţăială şi pe jumătate veghe. 

După nu ştiu câtă vreme, am fost trezit din această stare 
de un foşnet prin verdeaţa de pe celălalt mal al pârâului. 
Pentru moment, nu se putea vedea nimic, în afară de 
vârfurile agitate ale ferigilor şi ale trestiilor. Apoi, deodată, 
pe malul apei apăru ceva - la început n-am fost în stare să 
desluşesc ce anume era. Îşi aplecă spre apă capul şi începu 
să bea. Abia atunci am văzut că era un om, mergând în 
patru labe, ca un animal! 

Era îmbrăcat într-o haină albăstruie şi avea faţa arămie şi 
părul negru. Se pare că această urâţenie grotescă era 
caracteristica invariabilă a insularilor. În timp ce bea, 
puteam auzi plescăitul apei pe buzele lui. 

M-am aplecat în faţă, ca să-l văd mai bine, şi o bucată de 
lavă, desprinsă de mâna mea, se rostogoli în jos pe pantă, 
cu zgomot. Fiinţa privi cu teamă în sus, şi ochii lui îi 
întâlniră pe ai mei. Imediat se ridică şi, continuând să mă 
privească, se şterse la gură, cu o mână neîndemânatică. 
Picioarele îi erau abia jumătate cât lungimea trupului. 
Astfel, am stat nedumeriţi, uitându-ne unul la celălalt, 
aproape un minut. Apoi, oprindu-se pentru ca să mai 
privească înapoi o dată sau de două ori, se furişă printre 
tufişurile din dreapta mea, şi am auzit doar foşnetul 
frunzişului, îndepărtându-se şi dispărând. Fiinţa mă 
examinase de câteva ori, cu o privire fixă. Am rămas, mult 
timp după ce dispăruse, cu ochii aţintiţi în direcţia în care 
plecase. Liniştea mea somnolentă dispăruse. 

Un zgomot, în spatele meu, m-a făcut să tresar şi, 
întorcându-mă brusc, am văzut coada albă a unui iepure, 
ţopăind şi dispărând în susul pantei. Am sărit în picioare. 

Apariţia acestei creaturi groteşti şi pe jumătate animalice 
tulburase dintr-o dată liniştea acestei după-amiezi. Am 
privit cam nervos în jurul meu, regretând că nu eram 
înarmat. Apoi m-am gândit că omul pe care îl văzusem era 
îmbrăcat cu o haină albăstruie, nu era gol cum ar fi trebuit 


să fie un sălbatec, şi, din acest fapt, încercam să mă conving 
că era probabil o fire paşnică şi că ferocitatea sumbră a 
înfăţişării sale nu reprezenta adevărul. 

Eram, totuşi, foarte tulburat de această apariţie. M-am 
îndreptat spre stânga, de-a lungul pantei, întorcându-mi 
mereu capul şi cercetând în toate direcţiile, printre 
trunchiurile drepte ale copacilor. De ce ar merge un om în 
patru labe şi ar bea direct cu buzele? Am auzit din nou 
gemete de animal, şi gândindu-mă că trebuie să fie puma, 
m-am întors şi am pornit în direcţia diametral opusă. Am 
ajuns iarăşi la pârâu, peste care am trecut, continuându-mi 
drumul în sus, prin tufişurile de pe malul celălalt. 

Am privit cu uimire la o pată mare, de un roşu aprins, pe 
pământ şi, apropiindu-mă, am văzut că este un fel de 
ciupercă ramificată şi încreţită, ca un lichen frunzos, dar 
topindu-se într-un fel de substanţă cleioasă, când o atingeai. 
Şi, apoi, în umbra unor ferigi luxuriante, am dat peste ceva 
neplăcut, cadavrul unui iepure, acoperit de muşte lucioase, 
dar cald încă şi cu gâtul răsucit. M-am oprit înspăimântat la 
vederea sângelui scurs. lată, deci, măcar unul din vizitatorii 
insulei era lichidat! 

Nu se vedea nici o urmă de violenţă primprejur. Părea să fi 
fost prins pe neaşteptate, şi ucis. Şi, în timp ce priveam la 
micul cadavru cu blană, mă întrebam cum fusese oare 
săvârşit acest lucru. Spaima nelămurită, care mi se ivise în 
minte când văzusem faţa inumană a omului de la pârâu, 
devenise acum mai precisă. Începeam să-mi dau seama de 
temeritatea expediției mele printre aceşti oameni 
necunoscuţi. În imaginaţia mea, desişul din jur începu să se 
transforme. Fiecare umbră devenea ceva mai mult decât o 
umbră, devenea o cursă, fiecare foşnet devenea o 
primejdie. Fiinţe invizibile păreau să mă spioneze. 

M-am hotărât să mă înapoiez la locul împrejmuit de pe 
țărm. M-am întors imediat, repezindu-mă furios - poate 
chiar nebuneşte - printre tufişuri, nerăbdător să mă aflu iar 
la loc deschis. 


M-am oprit la timp, ca să nu dau buzna într-un fel de 
luminiş în pădure, făcut de căderea unui copac; vlăstare noi 
începuseră să crească, pentru a umple locul lăsat gol, şi mai 
departe se ridicau din nou şirurile de trunchiuri dese şi de 
liane încolăcite, şi mulţimea de ciuperci şi de flori. În faţa 
mea, ghemuiţi pe rămăşiţele acoperite de ciuperci ale unui 
uriaş trunchi de copac prăbuşit, şi încă neştiutoare de 
prezenţa mea, se aflau trei groteşti figuri umane. Una era 
precis femeie. Ceilalţi doi erau bărbaţi. Erau goi, în afară de 
nişte zdrenţe de pânză roşie în jurul mijlocului, şi pielea lor 
era de un roz întunecat şi murdar, aşa cum nu mai văzusem 
vreodată la alţi sălbatici. Aveau feţe grase, mari şi fără 
bărbie, frunţi teşite, şi un păr rar şi zburlit pe cap. Nu mai 
văzusem niciodată creaturi cu un aspect atât de bestial. 

Stăteau de vorbă, sau cel puţin unul dintre bărbaţi le 
vorbea celorlalţi şi toţi trei erau prea atenţi ca să bage în 
seamă foşnetul apropierii mele. Îşi legănau capetele şi 
umerii dintr-o parte într-alta. Cuvintele celui care vorbea 
ajungeau până la mine nedesluşit şi tărăgănat, dar deşi le 
puteam auzi bine, nu puteam să le prind sensul. Mi se părea 
că recită un fel de bolboroseală complicată. Apoi 
pronunţarea lui deveni mai ascuţită, şi, întinzându-şi 
mâinile, se sculă în picioare. 

Atunci, ceilalţi începură să bolborosească la unison, 
ridicându-se şi ei în picioare, întinzându-şi mâinile, şi 
legănându-şi trupul în ritmul cântecului. Atunci am observat 
scurtimea anormală a picioarelor, cu labele subţiri şi 
diforme. 'Toţi trei începură să se învârtească încet în cerc, 
săltând şi bătând din picioare şi dând din mâini; un fel de 
melodie se amesteca în recitarea lor ritmică, şi un refren 
care suna cam ca „Alula” sau, Balula”. Ochii începuseră să 
le strălucească şi feţele lor urâte se luminau cu o expresie 
de plăcere stranie. Saliva se scurgea din gurile lipsite de 
buze. 

Deodată, în timp ce priveam la gesturile lor groteşti şi 
inexplicabile, mi-am dat seama limpede pentru prima dată 


ce anume mă izbise, ce anume îmi crease impresiile 
incompatibile şi contradictorii, de completă ciudăţenie şi 
totuşi de ciudată familiaritate. Cele trei creaturi angajate în 
acest ritual misterios aveau forme omeneşti, dar erau fiinţe 
omeneşti cu aerul straniu al unor animale cunoscute. 
Fiecare din aceste creaturi, cu toată forma ei omenească, 
zdrenţele de haine de pe ea, şi umanitatea grosolană a 
formei trupului, avea în ea, în mişcări, în expresia 
trăsăturilor, în întreaga sa înfăţişare, ceva care sugera în 
mod irezistibil un porc, trăsăturile porceşti, semnul evident 
al animalităţii. 

Am rămas copleşit de această constatare uluitoare, şi cele 
mai oribile întrebări mi-au năvălit în minte. Ei începură să 
sară în sus, unul câte unul, ţipând şi mormăind. Unul dintre 
ei alunecă şi rămase pentru o clipă în patru labe, pentru ca 
să se ridice imediat. Dar imaginea trecătoare, de adevărat 
animalism, al acestor monştri, mi-a fost de ajuns. 

M-am întors pe cât puteam mai fără zgomot, şi, oprindu- 
mă la fiecare pas, de teama de a nu fi descoperit prin 
trosnetul vreunei crengi sau foşnetul vreunei frunze, am 
pornit înapoi, prin tufişuri. După mult timp, mi-am 
recăpătat curajul şi am început să mă mişc mai liber. 

Pentru moment, singurul meu gând era să mă îndepărtez 
de aceste fiinţe respingătoare şi aproape că nu am băgat de 
seamă că dădusem peste o potecă abia vizibilă printre 
copaci. Apoi, în timp ce traversam un mic luminiş, am văzut, 
cu o tresărire neplăcută, două picioare strâmbe, mergând 
fără zgomot, printre copaci, paralel cu direcţia în care 
mergeam şi eu, cam la treizeci de metri de mine. Capul şi 
partea de sus a corpului erau ascunse de un desiş de liane. 
M-am oprit brusc, sperând că creatura aceea încă nu mă 
văzuse. Picioarele se opriră şi ele. Eram atât de nervos, 
încât cu greu mi-am putut stăpâni impulsul de a o rupe la 
fugă. 

Apoi, încordându-mi privirea, am desluşit, prin desişul 
încâlcit, capul şi trupul brutei pe care o văzusem bând apă. 


Îşi mişcă uşor capul. Când mă privi din umbra copacilor, din 
ochii săi ţâşni o fulgerare verzuie, o culoare aproape 
luminoasă, care dispăru când îşi întoarse iar capul. Rămase 
o clipă nemişcată, şi, apoi, cu un mers fără zgomot, începu 
să alerge prin desişul verde. În clipa următoare, dispăruse 
în dosul unor tufişuri. N-o puteam vedea, dar simţeam că se 
oprise şi mă privea din nou. 

Ce naiba putea să fie - om sau animal? Ce voia de la mine? 
Nu aveam nici o armă, nici măcar un băț. Ar fi fost o 
nebunie să fug. Dar, orice ar fi fost această fiinţă, nu avea 
curajul să mă atace. Strângând tare din dinţi, m-am 
îndreptat spre ea. Voiam să nu las să mi se vadă frica care 
părea că-mi îngheaţă oasele. Am trecut printr-un tufiş de 
arbori înalţi cu flori albe, şi am văzut-o, la douăzeci de metri 
mai departe, privindu-mă peste umăr şi ezitând. Am mai 
înaintat un pas sau doi, privind-o ţintă în ochi. 

— Cine eşti? întrebai eu. 

Fiinţa încercă să-mi susţină privirea. 

— Nu! zise deodată şi, întorcându-se, porni în salturi şi se 
depărtă prin tufişuri. Apoi se întoarse şi mă privi din nou. 
Ochii îi străluceau puternic din umbra de sub copaci. 

Eram cu inima cât un purice, dar simţeam că singura mea 
şansă era să bravez, şi am pornit drept spre ciudata 
creatură. Se întoarse din nou şi dispăru în umbră. Mi s-a 
părut că mai zăresc o dată lumina ochilor săi, şi asta fu tot. 

Pentru prima dată am înţeles atunci că ora târzie ar putea 
să-mi fie neprielnică. Soarele apusese de câteva minute, 
amurgul rapid al tropicului se şi ştergea de pe cerul dinspre 
răsărit, iar întâiul fluture de noapte fâlfăi tăcut pe lângă 
capul meu. Dacă nu voiam să-mi petrec noaptea printre 
primejdiile necunoscute ale pădurii misterioase, trebuia să 
mă grăbesc să ajung din nou la locul îngrădit. 

Gândul de a mă întoarce la acel adăpost bântuit de durere 
era extrem de neplăcut, dar şi mai neplăcută era ideea de a 
fi surprins de întuneric, în loc deschis, şi de tot ceea ce 
întunericul ar putea ascunde. Am mai privit o dată la 


umbrele albastre care înghiţiseră acea creatură stranie, şi 
apoi m-am înapoiat pe pantă în jos, către pârâu, mergând, 
după cum socoteam, în direcţia de unde venisem. 

Mergeam grăbit, uimit de toate aceste întâmplări şi m-am 
trezit, destul de repede, într-un loc neted, printre nişte 
copaci rari. Limpezimea incoloră care urmează după 
roşeaţa apusului începea să se întunece. Cerul albastru de 
deasupra devenea tot mai profund, şi stelele mici apăreau 
una câte una prin lumina tot mai slabă; spaţiile dintre 
copaci, golurile din vegetaţie, care fuseseră de un albastru 
şters în lumina albastră a zilei, deveneau negre şi 
misterioase. 

Am continuat să merg. Culorile dispăreau, vârfurile 
copacilor se ridicau ca nişte siluete negre pe cerul albastru 
luminos, iar, în jos, acest contur se topea într-un întuneric 
fără formă. Apoi copacii deveniră mai rari, iar tufişurile de 
arbuşti mai abundente. Apăru un spaţiu pustiu, acoperit cu 
nisip, şi apoi o altă întindere cu tufişuri încâlcite. 

Eram neliniştit de un foşnet uşor dinspre dreapta mea. Am 
crezut mai întâi că era o simplă impresie, căci de câte ori 
mă opream nu se mai auzea nimic, în afară de briza serii 
legănându-se în vârful copacilor. Apoi, când am pornit din 
nou mai departe, am auzit ca un ecou al paşilor mei. 

M-am îndepărtat de desişuri, ţinându-mă mai mult la loc 
deschis, întorcându-mă brusc din când în când, pentru a-l 
surprinde pe cel ce mă urmărea, dacă exista vreun 
urmăritor. N-am văzut nimic, dar totuşi senzaţia unei alte 
prezenţe devenea tot mai precisă. Am grăbit pasul, şi după 
câtva timp am ajuns la o mică ridicătură; am trecut de ea şi 
m-am întors brusc, privind ţintă, de pe partea cealaltă. Se 
desluşea limpede conturul negru al dâmbului, pe cerul 
întunecat. 

Şi, imediat, o umbră fără formă se ridică pentru o clipă pe 
linia orizontului, şi dispăru îndată. Eram sigur acum că 
adversarul meu cu faţa oacheşă mă urmărea iar. Şi, o dată 


cu aceasta, am mai făcut o constatare neplăcută: rătăcisem 
drumul. 

Am continuat să merg câtva timp în grabă, complet uluit, 
urmărit de această fiinţă nevăzută. Se ţinea departe, fie că 
nu avea curajul să mă atace, fie că aştepta să mă prindă 
într-un moment când eram într-o situaţie nefavorabilă. Mă 
aţineam, cu grijă, numai la loc deschis. Uneori mă 
întorceam şi ascultam, şi aproape că mă convingeam că 
urmăritorul abandonase vânătoarea, sau că nu fusese decât 
o închipuire a imaginaţiei mele răvăşite. Apoi am auzit 
zgomotul mării. Mi-am iuţit paşii, aproape alergând, şi 
imediat am auzit pe cineva poticnindu-se în urma mea. 

M-am întors brusc, privind cercetător spre copacii 
nedesluşiţi din spatele meu. O umbră neagră sări şi păru să 
se contopească cu o altă umbră. Ascultam, nemişcat, 
neauzind nimic decât pulsarea sângelui în urechi. Am 
socotit că nervii îmi erau slăbiţi, şi că imaginaţia mă înşela, 
şi m-am întors cu hotărâre spre zgomotul mării. 

După un minut-două, copacii se răriră şi am ieşit pe o 
limbă de pământ gol şi jos, care se prelungea până în apa 
întunecată. Noaptea era liniştită şi senină, şi reflexul 
mulțimilor de stele se înfiora pe legănarea liniştită a mării. 
Mai spre larg, valurile care se izbeau de o fâşie neregulată 
de recife străluceau cu o lumină palidă. Spre apus se vedea 
lumina zodiacală amestecându-se cu licărirea galbenă a 
luceafărului de seară. Coasta dispărea înspre răsărit, iar 
înspre apus era ascunsă de spinarea promontoriului. Atunci 
mi-am amintit că plaja lui Moreau se afla înspre apus. 

O cracă trosni în spatele meu şi se auzi un foşnet. M-am 
întors, rămânând cu faţa la copacii întunecoşi. Nu puteam 
vedea nimic - sau mai bine zis puteam vedea prea multe. 
Fiecare umbră din întuneric avea un aspect sinistru, 
amintea de ceva care pândea cu atenţie. Am stat astfel 
aproape un minut şi, apoi, continuând să am ochii aţintiţi 
asupra copacilor, m-am îndreptat spre apus, pentru ca să 


străbat limba de pământ. În clipa când m-am mişcat, cineva 
care pândea din umbră se mişcă, în urmărirea mea. 

Inima îmi bătea cu putere. Începu să se zărească spre 
apus curba largă a unui golf şi m-am oprit din nou. Umbra 
se opri, fără zgomot, la vreo zece metri de mine. Un mic 
punct de lumină lucea la celălalt capăt al curbei şi 
întinderea cenuşie a plajei de nisip se pierdea sub cerul 
înstelat. Punctul de lumină se afla cam la două mile 
depărtare. Pentru ca să ajung pe plajă trebuia să trec 
printre copacii de unde mă pândeau umbrele şi să cobor o 
pantă acoperită cu tufişuri. 

Acum puteam să-l văd mai desluşit pe cel ce mă urmărea. 
Nu era animal, căci stătea în picioare. Am deschis gura să 
vorbesc, dar un fel de flegmă răguşită mi-a sugrumat 
glasul. Am încercat din nou şi am strigat: „Cine-i acolo?” Nu 
se auzi nici un răspuns. Am făcut un pas înainte. Fiinţa nu 
se mişcă; păru doar că se strânge. Piciorul meu izbi o 
piatră. 

Atunci mi-a venit o idee. Fără să-mi iau ochii de pe forma 
neagră din faţa mea, m-am aplecat şi am ridicat piatra. Dar, 
la mişcarea mea, fiinţa aceea se întoarse brusc, aşa cum ar 
fi făcut un câine, şi fugi pieziş în întunericul de mai departe. 
Mi-am adus aminte de un mijloc folosit de băieţii de şcoală 
împotriva dulăilor, şi, legând piatra în batistă, am răsucit 
legătura în jurul încheieturii mâinii. Se auzea o mişcare mai 
îndepărtată, printre umbre, ca şi cum urmăritorul meu s-ar 
fi retras. Şi, deodată, intensa mea încordare se risipi; m-au 
trecut toate năduşelile şi am început să tremur, în timp ce 
adversarul meu fugea, iar eu stăteam cu această armă în 
mână. 

A trecut câtva timp până când să mă pot hotări să cobor 
printre copaci şi desişuri de-a lungul marginii 
promontoriului, spre plajă. În cele din urmă, am făcut-o 
într-o goană, şi pe când ieşeam din desiş, am auzit pe nisip 
zgomotul paşilor celui care venea după mine. 


Atunci mi-am pierdut cu desăvârşire capul de frică şi am 
pornit să alerg pe nisip. Imediat se auzi ritmul rapid al unor 
paşi uşori care mă urmăreau. Am scos un strigăt sălbatec şi 
mi-am dublat viteza. Nişte fiinţe negre şi nedesluşite, de 
vreo trei sau patru ori mai mari decât un iepure, urcau în 
fugă sau în salturi de pe plajă înspre tufişuri, trecând pe 
lângă mine. Îmi voi aminti cât timp voi trăi groaza acelei 
urmăriri. Alergam pe lângă malul apei şi auzeam din când 
în când pleoscăitul picioarelor care se apropiau de mine. 
Departe, dezesperant de departe, se zărea lumina galbenă. 
Toată noaptea din jurul nostru era neagră şi liniştită. Pleosc, 
pleosc, se auzeau paşii care mă urmăreau, din ce în ce mai 
aproape. Simţeam că mi se taie respiraţia, căci eram 
complet neantrenat; şuieram, trăgând aer în piept, iar într- 
o parte a pieptului simţeam o durere ca de cuţit. Vedeam că 
voi fi ajuns din urmă cu mult înainte de a ajunge la locul 
îngrădit: deznădăjduit, trăgându-mi cu greu respiraţia, m- 
am dat brusc într-o parte şi, când ajunse lângă mine, am 
lovit fiinţa ce mă urmărea - am lovit din toate puterile. 
Piatra căzu din praştia formată de batistă. 

Când m-am întors, creatura aceea, care alergase în patru 
labe, tocmai se ridica în picioare şi proiectilul i-a căzut 
drept în tâmpla stângă. Ţeasta răsună puternic şi omul- 
animal se poticni de mine, mă împinse cu mâinile, şi trecu 
împleticindu-se pe lângă mine, ca să cadă cât era de lung 
pe nisip, cu faţa în apă. A rămas acolo, nemişcat. 

N-am avut curajul să mă apropii de acea formă neagră. 
Am lăsat-o acolo, sub stelele liniştite, cu apa clipocind în 
jurul său şi, dându-i un mare ocol, mi-am urmat drumul 
către lucirea galbenă a casei. Şi, imediat, cu un efect de 
mare uşurare, am auzit geamătul jalnic al pumei, sunetul 
care mă gonise, la început, în explorarea acestei insule 
misterioase. Atunci, deşi eram slăbit şi îngrozitor de obosit, 
mi-am adunat toate forţele şi am început să alerg din nou 
spre lumină. Mi s-a părut că mă strigă cineva. 

X. STRIGĂTELE OMULUI. 


Când am ajuns aproape de casă am văzut că lumina venea 
pe uşa deschisă a camerei mele; şi apoi am auzit, venind din 
întunericul de lângă acea deschidere gălbuie, vocea lui 
Montgomery care striga „Prendick!” 

Am continuat să alerg. L-am auzit strigându-mă din nou. 
Am răspuns cu un uşor „Alo!” şi în clipa următoare am 
ajuns, clătinându-mă, lângă el. 

— Unde ai fost? întrebă el, ţinându-mă la distanţa braţelor, 
astfel ca lumina ce venea din uşă să-mi cadă în faţă. 
Amândoi am fost atât de ocupați, încât am uitat de 
dumneata, până acum vreo jumătate de oră. 

Mă duse în odaie şi mă aşeză în şezlong. Câteva clipe am 
rămas orbit de lumină. 

— Nu ne-am gândit că ai să începi să explorezi insula asta 
a noastră fără să ne anunţi, zise el. Şi apoi: Mi-a fost teamă! 
Dar... ce... Hei! 

Ultima rămăşiţă de putere m-a părăsit şi capul mi-a căzut 
în faţă, pe piept. Cred că a avut o oarecare satisfacţie, 
dându-mi să beau brandy. 

— Pentru Dumnezeu, zisei eu, închide uşa aceea. 

— Ai întâlnit vreuna din curiozităţile noastre, ai? zise el. 

Încuie uşa şi se întoarse iar spre mine. Nu-mi puse 
întrebări, ci îmi mai dădu să beau brandy şi apă şi mă sili să 
mănânc ceva. Eram într-o stare de totală epuizare. El spuse 
ceva vag despre faptul că uitase să mă prevină şi mă 
întrebă, scurt, când părăsisem casa, şi ce anume văzusem. 
I-am răspuns cât am putut mai succint, în fraze întretăiate. 

— Spune-mi ce înseamnă toate acestea, zisei eu, într-o 
stare vecină cu isteria. 

— Nu-i nimic prea înspăimântător, zise el. Dar cred că ţi-e 
destul pentru o singură zi. 

Deodată, puma scoase un urlet ascuţit de durere. Auzindu- 
|, el mormăi o înjurătură: 

— Să fiu al dracului, zise el, dacă locul acesta nu este tot 
atât de rău ca pe Gower Street - cu pisicile acelea. 


— Montgomery, zisei eu, cine era fiinţa care s-a luat după 
mine? Era animal, sau om? 

— Dacă n-ai să dormi în noaptea asta, zise el, mâine ai să-ţi 
pierzi minţile. 

M-am oprit în faţa lui: 

— Cine s-a luat după mine? întrebai eu. 

Mă privi drept în ochi şi îşi strâmbă gura. Ochii săi, care cu 
o clipă înainte păreau că se însufleţesc, deveniră 
inexpresivi. 

— După spusele dumitale, zise el, cred că a fost o stafie. 

Am simţit un val de enervare violentă, care trecu tot atât 
de repede precum venise. M-am trântit din nou pe scaun, 
apăsându-mi mâinile pe frunte. Puma începu din nou să 
geamă. 

Montgomery trecu în spatele meu, punându-mi mâinile pe 
umeri. 

— Ascultă, Prendick, zise el, nu trebuia să te las să 
rătăceşti pe această stupidă insulă a noastră. Dar nu-i atât 
de rău precum îţi închipui, omule. Nervii dumitale sunt 
zdruncinaţi. Lasă-mă să-ţi dau ceva care să te facă să 
dormi. Asta... va mai dura ceasuri întregi. Trebuie neapărat 
să dormi, sau, altminteri, nu mai răspund de nimic. 

Nu i-am răspuns. Am lăsat capul în jos şi mi-am acoperit 
faţa cu mâinile. El se întoarse îndată, cu un păhărel 
conţinând un lichid negricios. Mi-l dădu să beau. L-am luat 
fără să mă împotrivesc, şi Montgomery mă ajută să mă urc 
în hamac. 

Când m-am trezit, era în plină zi. Câtăva vreme am rămas 
aşa culcat, privind tavanul de deasupra mea. Căpriorii, am 
descoperit atunci, erau făcuţi din cheresteaua unui vas. 
Apoi mi-am întors privirea şi am văzut micul dejun aşezat 
pe masă. Am simţit că mi-era foame şi m-am pregătit să 
cobor din hamac, care, foarte politicos, ghicindu-mi 
intenţia, se răsuci şi mă depuse în patru labe pe duşumea. 

M-am ridicat şi m-am aşezat la masă. Îmi simţeam capul 
greu, şi aveam doar o vagă amintire a celor ce mi se 


întâmplaseră cu o seară înainte. Briza de dimineaţă bătea 
foarte plăcut prin fereastra fără geamuri, şi asta, împreună 
cu mâncarea, contribuia la senzaţia de bună stare animalică 
pe care o simţeam. Deodată, uşa din spatele meu, uşa 
interioară care dădea în curtea îngrădită, se deschise. M- 
am întors şi am văzut chipul lui Montgomery. 

— "Te simţi bine? zise el. Sunt teribil de ocupat. 

Şi închise uşa. Mai târziu am descoperit că uitase s-o 
încuie la loc. 

Atunci mi-am adus aminte de expresia feţei sale din seara 
precedentă, şi, o dată cu aceasta, mi-a apărut din nou 
înaintea ochilor tot ceea ce mi se întâmplase. Chiar în clipa 
când frica prin care trecusem îmi reveni, se auzi un strigăt 
dinăuntrul curţii. Dar, de data aceasta, nu mai era strigătul 
pumei. 

Am lăsat îmbucătura pe care o duceam la gură şi am 
ascultat. Linişte, în afară de şoapta brizei de dimineaţă. 
Începeam să cred că mă înşelau urechile. 

După o lungă pauză, mi-am reluat masa, dar cu auzul încă 
încordat. Imediat se auzi un alt sunet, foarte slab şi grav. 
Am rămas ca trăsnit. Deşi tonul era slab şi grav, m-a mişcat 
mai profund decât tot ce pătrunsese până atunci până la 
mine, din grozăviile de dincolo de pereţi. De data aceasta 
nu era nici o îndoială în privinţa naturii acestor sunete slabe 
şi întretăiate, nici o îndoială în privinţa provenienţei lor; 
căci erau gemete, întrerupte de suspine şi horcăieli de 
durere. De data aceasta nu era vorba de un animal. Era 
chinuită o fiinţă omenească! 

La această constatare m-am ridicat şi, din trei paşi, am 
străbătut odaia, am apucat clanţa uşii dinspre curte şi am 
deschis-o larg. 

— Prendick, omule! Opreşte-te! strigă Montgomery, 
intervenind. 

Un câine mare, speriat, lătră şi mârâi. Am văzut, într-un 
şanţ, sânge închegat şi sânge roşu proaspăt şi am simţit 
mirosul caracteristic de acid fenic. Apoi, în fundul curţii, 


printr-o uşă deschisă, în lumina slabă din umbră, am văzut 
ceva legat fără milă pe un fel de ramă, ciopârţit, roşu, şi 
bandajat. Şi apoi, acoperindu-mi această imagine, apăru 
faţa bătrânului Moreau, albă şi teribilă. 

Într-o clipă mă apucă de umăr cu o mână pătată de sânge, 
mă răsuci pe picioare, şi mă azvârli cât eram de lung, în 
odaia mea. Mă ridicase de parcă aş fi fost un copil. Am 
căzut lungit pe duşumea, iar uşa se trânti şi îmi ascunse 
furia intensă ce se vedea pe faţa sa. Apoi, am auzit cheia 
răsucindu-se în broască şi glasul lui Montgomery, 
dezvinovăţindu-se. 

— Munca mea de-o viaţă întreagă! îl auzii pe Moreau 
spunând. 

— Nu înţelege nimic, zise Montgomery, printre altele, pe 
care n-am reuşit să le desluşesc. 

— Nu pot să-mi pierd acum vremea, zise Moreau. 

Restul nu l-am mai auzit. M-am ridicat în picioare, 
tremurând, având în minte un haos în care se amestecau 
cele mai oribile bănuieli. Este oare cu putinţă, gândeam eu, 
să fie vorba chiar despre asta, despre vivisecţie asupra 
oamenilor? Întrebarea izbucni ca fulgerul pe un cer 
furtunos. Şi, deodată, groaza nebuloasă din mintea mea se 
condensă în imaginea vie a pericolului în care mă aflam. 

XI. GOANA DUPĂ OM. 

Mi-a venit în minte, ca o speranţă disperată de salvare, că 
uşa dinspre afară a camerei mele era încă deschisă. Eram 
convins acum, absolut sigur, că Moreau făcea vivisecţie 
asupra unei fiinţe umane. De când auzisem numele lui, 
încercasem tot timpul să fac în gând vreo legătură între 
ororile lui şi animalismul grotesc al locuitorilor acestei 
insule; acum credeam că înţeleg totul. Amintirea lucrărilor 
lui asupra transfuziei de sânge mi-a revenit în minte. Aceste 
creaturi pe care le văzusem erau victimele unor experienţe 
hidoase! 

Aceşti dezgustători ticăloşi intenționau pur şi simplu să mă 
reţină, să mă prostească cu confidenţele pe care voiau să mi 


le facă şi apoi să-mi hărăzească o soartă mai oribilă decât 
moartea, şi anume tortura, şi după tortură cea mai teribilă 
degradare care se putea concepe - să mă trimită, un suflet 
pierdut, un animal, în mijlocul gloatei celorlalţi monştri. Am 
căutat, prin preajmă, vreo armă. Nimic. Atunci, cu o 
inspiraţie subită, am răsturnat şezlongul, am pus piciorul pe 
el şi i-am smuls stinghia laterală. S-a întâmplat ca o dată cu 
lemnul să se desprindă şi un cui care, fiind ieşit în afară, 
dădea un aer periculos acestei arme, neînsemnate de altfel. 
Auzind paşi, afară, m-am repezit să deschid uşa şi l-am găsit 
pe Montgomery la un metru de ea. Avea de gând să încuie 
şi uşa exterioară. 

Am ridicat băţul prevăzut cu un cui şi i l-am repezit spre 
obraji, dar el se dădu înapoi. Am ezitat o clipă, apoi m-am 
întors şi am luat-o la fugă pe după colţul casei. 

— Prendick, omule! se auzea ţipătul său plin de uimire. Nu 
face tâmpenii, omule! 

Încă o clipă, m-am gândit, şi ar fi încuiat uşa şi aş fi fost tot 
atât de sigur de soarta mea ca şi un cobai la spital. El apăru 
de după colţul zidului, căci l-am auzit chemându-mă 
„Prendick!” Apoi începu să alerge după mine, strigând din 
fugă nu mai ştiu ce. 

De data aceasta, alergând din răsputeri, m-am îndreptat 
spre nord-est, într-o direcţie în unghi drept cu cea a 
expediției mele precedente. În timp ce urcam malul, drept 
în sus, am aruncat o privire peste umăr şi am văzut că era şi 
servitorul său cu Montgomery. Am alergat cu furie până în 
vârful pantei. L-am trecut, apoi am cotit spre răsărit, de-a 
lungul unei văi stâncoase, mărginită pe fiecare parte de 
junglă. Am alergat aproape o milă, cu pieptul gâfâind, cu 
inima bătându-mi până în urechi, şi apoi, nemaiauzind paşii 
lui Montgomery sau ai omului său, şi simţindu-mă aproape 
sleit, m-am îndreptat spre mal, după cum socoteam, şi m- 
am întins la adăpostul unei tufe de trestie. 

Am rămas acolo mult timp, prea înspăimântat ca să mă 
mMişc, şi chiar prea înfricoşat ca să-mi fac vreun plan de 


acţiune. Priveliştea sălbatecă din jurul meu dormea liniştită 
sub bătaia soarelui şi singurul zgomot de lângă mine era 
zumzetul subţire al câtorva țânțari care mă descoperiseră. 
Apoi mi-a ajuns la urechi un sunet molcom, ca o respiraţie - 
freamătul mării la țărm. 

După vreo oră l-am auzit pe Montgomery strigându-mă, 
departe, spre nord. Aceasta m-a făcut să mă gândesc la 
planul meu de acţiune. După cum socoteam atunci, insula 
era locuită numai de aceşti doi vivisecţionişti şi victimele lor 
animalizate. Fără îndoială că ei îi vor putea folosi pe câţiva 
dintre aceştia împotriva mea, dacă se va ivi nevoia. Ştiam că 
atât Moreau, cât şi Montgomery, aveau revolvere; iar eu 
eram neînarmat, în afară de bara subţire de lemn, 
prevăzută cu un mic cui, simplă caricatură de măciucă. 

Am rămas astfel liniştit, acolo unde mă aflam, până când 
am început să mă gândesc la mâncare şi băutură. În clipa 
aceea, mi-am dat seama cât de disperată era situaţia mea. 
Nu cunoşteam nici un mod de a-mi procura ceva de 
mâncare; eram prea ignorant în botanică pentru ca să 
descopăr, prin jurul meu, rădăcini sau fructe comestibile; 
nu aveam nici un mijloc ca să prind cei câţiva iepuri de pe 
insulă. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât situaţia mi se 
părea mai grea. În cele din urmă, disperat de starea în care 
mă aflam, gândul mi s-a întors la oamenii-animale pe care îi 
întâlnisem. Încercam să găsesc o licărire de speranţă în 
cele ce îmi aminteam despre ei. M-am gândit pe rând la toţi 
cei pe care îi văzusem, încercând să găsesc în memorie vreo 
prevestire de sprijin din partea lor. 

Atunci, deodată, am auzit un câine lătrând, şi mi-am dat 
seama de acest nou pericol. N-am stat mult pe gânduri, căci 
altfel aş fi fost prins, şi, apucând băţul meu cu cui, am 
pornit în fugă din ascunzătoarea mea spre locul de unde 
venea zgomotul mării. Îmi amintesc de un tufiş de plante 
spinoase, cu ghimpi care tăiau ca nişte lame de briceag. Am 
ieşit dintre ele, sângerând şi cu hainele sfâşiate, pe malul 
unui golfuleţ lung care se deschidea spre nord. Am trecut 


de-a dreptul, fără să ezit nici o clipă, prin apa care îmi 
venea până la genunchi. Am reuşit să ajung, în cele din 
urmă, pe malul dinspre apus şi, cu inima bătând să-mi 
spargă pieptul, m-am târât într-un desiş de ferigi, aşteptând 
să se ivească urmăritorii. Am auzit câinele - era numai unul 
- apropiindu-se şi lătrând când ajunse între spini. Apoi nu l- 
am mai auzit şi am început să cred că scăpasem. 

Minutele treceau, tăcerea se prelungea şi în cele din 
urmă, după o oră, curajul începuse să-mi revină. 

Între timp, nu mai eram nici prea îngrozit, nici prea 
nenorocit. Căci trecusem, ca să zic aşa, de limitele groazei 
şi ale deznădejdii. Acum simţeam că viaţa îmi era practic 
pierdută şi această convingere mă făcea în stare să 
îndrăznesc orice. Aveam chiar o oarecare dorinţă să mă 
întâlnesc faţă în faţă cu Moreau. Şi, deoarece trecusem cu 
picioarele prin apă, mi-am amintit că, dacă aş fi încolţit, îmi 
rămânea cel puţin o cale de scăpare din chinurile mele - şi 
anume că ei nu mă puteau împiedica să mă înec. Aproape 
că eram hotărât să mă înec chiar atunci, dar mă reţinea o 
dorinţă ciudată de a vedea sfârşitul întregii aventuri, un 
straniu interes impersonal de a vedea propriul meu 
spectacol. Mi-am dezmorţit membrele, rănite şi îndurerate 
de înţepăturile plantelor spinoase, privind la copacii din 
jurul meu; şi, atât de brusc încât păru că ţâşneşte din 
codrul de verdeață din jurul ei, apăru o faţă neagră, care 
mă privea cercetător. 

Era o creatură cu aspect de maimuţă care întâmpinase, de 
pe mal, şalupa. Stătea agăţată de trunchiul oblic al unui 
palmier. Am strâns băţul în mână şi m-am ridicat, cu faţa 
spre el. Începu să vorbească: 

— Dumneata, dumneata, a fost tot ce am putut să 
desluşesc la început. 

Deodată sări jos din copac şi în clipa următoare dădu 
frunzişul la o parte, cercetându-mă cu curiozitate. 

Nu mai simţeam, faţă de această creatură, aceeaşi 
repulsie, ca atunci când mă întâlnisem cu ceilalţi oameni- 


animale. 

— Dumneata, zise, în barcă. 

Era deci un om - cel puţin tot atât cât servitorul lui 
Montgomery - căci putea să vorbească. 

— Da, zisei eu, am venit în barcă. De pe vapor. 

— Oh! zise el, şi ochii săi strălucitori şi neobosiţi se 
plimbară de-a lungul meu, de la mâini la băţul pe care îl 
ţineam, la picioare, la rupturile din haina mea şi la tăieturile 
şi zgârieturile pe care le căpătasem din cauza spinilor. 
Părea nedumerit de ceva. Ochii săi se îndreptară din nou 
spre mâinile mele. Îşi ridică mâna în sus şi îşi numără încet 
degetele: „unu, doi, trei, patru, cinci - eh?” 

N-am înţeles atunci ce însemna asta. Mai târziu, aveam să 
aflu că majoritatea acestor oameni-animale aveau mâini 
deformate, cărora le lipseau uneori chiar trei degete. Dar, 
închipuindu-mi că aceasta era un fel de salut, am făcut şi eu 
la fel, în semn de răspuns. Omul rânji cu o imensă 
satisfacţie. Apoi privirea lui rapidă şi mobilă mă cercetă iar. 
Făcu o mişcare bruscă şi dispăru. Ramurile ferigilor între 
care stătuse se împreunară din nou. 

Am ieşit din tufiş pentru a-l urmări, şi am rămas mirat, 
găsindu-l legănându-se vesel, agăţat cu o mână subţire de o 
funie de liane care atârna din frunzişul de deasupra. Era cu 
spatele la mine. 

— Hei! făcui eu. 

Sări jos cu un salt răsucit, şi rămase cu faţa spre mine. 

— Ia spune-mi, zisei eu, unde pot găsi ceva să mănânc? 

— Să mănânci! zise el. De acum mănânci hrana oamenilor. 

Şi ochii i se îndreptară din nou spre leagănul de liane. 

— La colibe. 

— Dar unde sunt colibele? 

— Oh! 

— Sunt nou, înţelegi. 

Atunci el se întoarse şi porni cu un pas grăbit. Toate 
mişcările lui erau ciudat de iuți. 

— Vino cu mine, zise el. 


M-am luat după el, curios să văd cum se termină această 
aventură. Presupuneam că colibele erau vreun adăpost 
grosolan unde locuiau el şi alţi asemenea oameni-animale. 
Poate că îi voi găsi prietenoşi, poate că voi găsi în mintea lor 
ceva prin care să mă pot apropia de ei. Încă nu ştiam cât de 
mult uitaseră ei moştenirea omenească pe care le-o 
atribuiam. 

Însoţitorul meu cu înfăţişarea de maimuţă alerga alături 
de mine, cu mâinile atârnând în jos şi cu bărbia scoasă în 
afară. Mă întrebam câtă memorie ar mai putea avea. 

— De cât timp eşti pe insula aceasta? întrebai eu. 

— De cât timp? întrebă el. 

Şi după ce repetă întrebarea, îşi ridică trei degete. Nu era 
deci chiar complet idiot. Am încercat să aflu ce voia să 
spună prin aceasta, însă păru deodată obosit. După încă o 
întrebare sau două, el se îndepărtă brusc de mine şi sări 
după un fruct care atârna într-un copac. Smulse o mână 
plină de păstăi ţepoase şi începu să le mănânce conţinutul. 
Am observat aceasta cu satisfacţie căci aveam, cel puţin, o 
indicație în ceea ce priveşte hrana. Am încercat să-i mai 
pun şi alte întrebări, dar răspunsurile lui prompte şi 
incoherente erau, de cele mai multe ori, fără legătură cu 
întrebările mele. Câteva din ele aveau un înţeles, dar altele 
păreau pur şi simplu repetate papagaliceşte. 

Eram atât de atent la aceste amănunte, încât abia dacă 
mai ţineam seama de drumul pe care mergeam. Am ajuns la 
nişte copaci, arşi şi înnegriţi de tot şi, apoi, într-un loc 
deschis, acoperit cu o încrustaţie alb-gălbuie, din care se 
ridica un fum care te înţepa în nări şi în ochi. Înspre 
dreapta, pe deasupra spinării unei stânci goale, se vedea 
întinderea albastră a mării. Cărarea, cotea brusc într-o 
scobitură îngustă dintre două mase prăvălite şi noduroase 
de zgură negricioasă. Pe-acolo am coborât. 

Această trecere era extrem de întunecoasă după soarele 
orbitor ce se reflecta pe pământul sulfuros. Pereţii deveniră 


râpoşi şi apropiaţi unul de celălalt. Pete verzi şi roşii îmi 
pluteau în faţa ochilor. Conducătorul meu se opri deodată. 

— Acasă, zise el, şi am văzut că mă aflu în fundul unei 
văgăuni care mi se păru la început complet acoperită de 
întuneric. 

Se auzeau zgomote stranii, şi m-am frecat la ochi cu dosul 
palmei stângi. Simţeam un miros neplăcut, ca acela ai unei 
cuşti de maimuțe, necurăţate. Mai în fund, stânca se 
deschidea din nou pe o pantă lină de verdeață însorită şi, de 
fiecare parte, lumina bătea, printr-un canal îngust, în 
întunericul din mijloc. 

XII. CEI CARE ROSTEAU LEGEA. 

Atunci, ceva rece mă atinse pe mână. Am tresărit brusc şi 
am văzut chiar lângă mine ceva vag, de culoare roz, 
semănând mai mult cu un copil jupuit decât cu orice altceva 
pe lume. Creatura avea exact trăsăturile blânde şi 
respingătoare ale animalului numit leneş1 3, aceeaşi frunte 
joasă şi aceleaşi gesturi lente. Când primul şoc al schimbării 
de lumină trecu, am început să văd ceva mai desluşit în 
jurul meu. Mica creatură cu aspect de leneş stătea şi mă 
privea. Însoţitorul meu dispăruse. 

Locul era o trecere îngustă printre ziduri înalte de lavă, o 
crăpătură în masa gloduroasă, şi, de fiecare parte, grămezi 
de iarbă de mare, palmieri şi trestii care se aplecau peste 
stânci, formau văgăuni sălbatice, cu un întuneric de 
nepătruns. Deschizătura sinuoasă de deasupra văii formate 
de aceste ziduri abia dacă era largă de trei metri şi era 
acoperită de mormane de fructe putrezite şi alte resturi, 
care explicau mirosul puturos al acestui loc. 

Mica creatură roz cu aspect de leneş continua să mă 
privească clipind, când Omul-Maimuţă apăru din nou, în 
deschizătura celei mai apropiate din aceste văgăuni, şi îmi 
făcu semn să intru. Tot atunci, un monstru greoi se târa 
dintr-una din văgăunile din celălalt capăt al acestei străzi 
ciudate, şi se ridică în picioare, privind ţintă la mine ca o 
siluetă informă proiectată pe verdele strălucitor din spatele 


său. Am ezitat - eram cât pe-aci să o iau la fugă pe unde 
venisem - şi apoi, hotărât să duc aventura până la capăt, am 
strâns bine, de mijloc, băţul meu prevăzut cu cui, şi m-am 
furişat, după călăuza mea, în micul bordei rău mirositor. 

Era un spaţiu semicircular, de forma unei jumătăţi de stup 
de albine, iar lângă peretele stâncos care forma partea 
interioară se afla o grămadă de fructe felurite, nuci de 
cocos şi altele. Câteva vase de lavă şi de lemn erau 
răspândite pe jos, şi unul era aşezat pe un scăunel grosolan. 
Nu exista foc. În colţul cel mai întunecos al colibei se afla o 
masă informă de întuneric care, când am intrat, mormăi: 

— Hei! 

Omul-Maimuţă care venise cu mine rămase în lumina slabă 
a intrării, întinzându-mi o nucă de cocos despicată, în timp 
ce eu mă furişam în celălalt colţ, ghemuindu-mă pe jos. Am 
luat nuca şi am început s-o ronţăi, pe cât puteam mai calm, 
în ciuda intensei mele emoţii şi a înăbugşelii aproape de 
nesuportat din văgăună. Mica fiinţă roză cu aspect de leneş 
stătea în deschizătura colibei, iar o alta, cu o faţă 
negricioasă şi ochi strălucitori, veni să privească peste 
umărul ei. 

— Hei! se auzi dinspre grămada nedesluşită din partea 
opusă. 

— Este un om! Este un om! turui căâlăuza mea - un om, un 
om, un om viu, ca mine. 

— Gura! zise vocea din întuneric, şi mormăi ceva. 

Eu ronţăiam nuca de cocos, într-o tăcere impresionantă. 
Mă uitam atent în beznă, dar nu puteam să disting nimic. 

— Este un om, repetă vocea. 

— Vine să trăiască cu noi? 

Era o voce înăbuşită care avea ceva, un fel de timbru 
şuierător, care mă izbi în mod special, dar accentul 
englezesc era neaşteptat de corect. 

Omul-Maimuţă privi spre mine ca şi cum ar fi aşteptat 
ceva. Mi-am dat seama că pauza aceasta era interogativă. 

— El vine să trăiască cu voi, zisei eu. 


— Este un om. Trebuie să înveţe Legea. 

Începusem să disting în întuneric o pată şi mai neagră, 
conturul nelămurit al unei forme ghemuite. Atunci, am 
observat că deschizătura colibei era umbrită de încă două 
capete. Am strâns şi mai tare băţul în mână. Fiinţa din 
întuneric repetă pe un ton mai ridicat: 

— Spuneţi cuvintele! 

Nu auzisem ultimele ei vorbe. 

— Să nu mergi în patru labe; aceasta este Legea - repeta, 
cu un fel de melodie tărăgănată. 

Eram uluit. 

— Spune cuvintele, zise Omul-Maimuţă, repetând, iar 
făpturile din deschizătura uşii repetară şi ele cu un ton de 
ameninţare în glas. 

Mi-am dat seama că trebuia să repet această formulă 
idioată. Şi atunci începu cea mai dementă ceremonie. 
Glasul din întuneric începu să intoneze, rând cu rând, o 
litanie smintită pe care eu şi ceilalţi o repetam, în timp ce 
făceam asta, se legănau dintr-o parte într-alta şi îşi loveau 
genunchii cu palmele, iar eu le-am urmat exemplul. Puteam 
să-mi închipui că eram mort şi mă aflam în altă lume. Coliba 
întunecoasă, aceste făpturi vagi şi groteşti, pătate ici şi colo 
de câte o rază de lumină, toţi legănându-se în cadență şi 
cântând: „Să nu mergi în patru labe; aceasta este Legea. 
Oare nu suntem Oameni?” „Să nu lipăi când bei; aceasta 
este Legea. Oare nu suntem Oameni?” „Să nu mănânci 
carne sau peşte; aceasta este Legea. Oare nu suntem 
Oameni?” „Să nu zgârii scoarţa copacilor; aceasta este 
Legea. Oare nu suntem Oameni?” „Să nu vânezi alţi 
Oameni; aceasta este Legea. Oare nu suntem Oameni?” 

Şi, astfel, de la declaraţia de interzicere a acestor acte de 
nebunie, până la interzicerea a ceea ce eu gândeam atunci 
că sunt lucrurile cele mai nebuneşti, mai imposibile şi mai 
indecente, trecerea se poate închipui uşor. Ne-a cuprins pe 
toţi un fel de nebunie a ritmului, turuiam şi ne legănam din 
ce în ce mai repede, repetând această lege uluitoare. 


Superficial, mă cuprinse şi pe mine contagiunea acestor 
oameni-brute, dar, în adâncul fiinţei mele, râsul şi dezgustul 
se luptau unui cu altul. Am parcurs un lung şir de oprelişti, 
şi apoi cântecul se schimbă pe o nouă formulă:, A lui este 
casa durerii.” „A lui este mâna care creează.” „A lui este 
mâna care răneşte.” „A lui este mâna care vindecă” 

Şi aşa mai departe, încă o serie lungă, în cea mai mare 
parte într-un jargon de neînțeles pentru mine, despre El, 
oricine ar fi putut fi acesta. Aş fi putut să-mi închipui că era 
un vis, dar niciodată nu mai auzisem cântându-se în vis. 

„A lui este flacăra fulgerului”, cântam noi. „A lui este 
marea sărată şi adâncă.” 

Îmi trecu prin minte ideea teribilă că Moreau, după ce 
animalizase aceşti oameni, le infectase minţile închircite cu 
un fel de zeificare a lui însuşi. Totuşi, îmi dădeam prea bine 
seama de dinţii albi şi ghearele puternice din jurul meu, ca 
să mă opresc din această cauză din cântat. 

„Ale lui sunt stelele din cer.” 

În cele din urmă, cântecul se opri. Am văzut faţa Omului- 
Maimuţă lucind de transpiraţie, şi, ochii mei fiind acum 
obişnuiţi cu întunericul, am văzut mai limpede fiinţa din 
colţul de unde venea vocea. Era de înălţimea unui om, dar 
părea acoperit cu un păr cenuşiu şters, aproape ca un 
terrier. Ce era el? Ce erau toţi aceştia? Închipuiţi-vă că aţi fi 
înconjurați de toţi schilozii şi nebunii cei mai oribili care se 
pot imagina şi veţi putea înţelege ceva din sentimentele pe 
care le încercam, având în jurul meu aceste groteşti 
caricaturi de oameni. 

— Este un om cu cinci degete, un om cu cinci degete, un 
om cu cinci degete... ca mine, zise Omul-Maimuţă. 

Mi-am întins mâinile. Creatura cenuşie din colţ se aplecă 
înainte. 

— Să nu mergi în patru labe; aceasta este Legea. Oare nu 
suntem Oameni? zise el. 

Întinse o gheară ciudat de răsucită şi mă apucă de degete. 
Era aproape ca o copită de cerb despărțită în gheare. Era 


să urlu de surpriză şi de durere. Îşi apropie faţa şi îmi 
examină unghiile. Se apropie de lumina deschizăturii colibei 
şi am văzut, cu un val de scârbă, că nu avea nici figură de 
om şi nici de animal, ci doar o claie de păr cenuşiu cu trei 
arcuiri întunecoase care indicau ochii şi gura. 

— Are unghii mici, rosti prin barba-i păroasă această 
creatură groaznică. Este foarte bine. 

Dădu drumul mâinii mele, iar eu am apucat, instinctiv, 
băţul. 

— Mănâncă rădăcini şi legume, aceasta este voinţa lui, zise 
Omul- Maimuţă. 

— Eu sunt Cel ce rosteşte Legea, zise făptura cenuşie. Aici 
vin toţi cei noi, ca să înveţe Legea. Eu stau în întuneric şi 
spun Legea. 

— Chiar aşa este, zise unul din animalele de la intrare. 

— Cumplite sunt pedepsele celor care calcă Legea. Nimeni 
nu scapă. 

— Nimeni nu scapă, ziseră Oamenii-Animale, privind pe 
furiş unii la alţii. 

— Nimeni, nimeni, zise Omul-Maimuţă. Nimeni nu scapă! 
Uite! Am făcut odată un lucru mic, un lucru rău. 
Trăncăneam, trâncăneam, nu mai vorbeam. Nimeni nu 
putea să înţeleagă. Sunt ars, însemnat cu fierul roşu pe 
mână. El este mare, El este bun! 

— Nimeni nu scapă, zise fiinţa cenuşie din colţ. 

— Nimeni nu scapă, ziseră Oamenii-Animale, privind pieziş 
unii la alţii. 

— Fiecare are câte o dorinţă rea, zise cel ce rostea Legea. 
Ce ai să doreşti tu, noi nu ştim. O să ştim. Unii doresc să 
urmărească lucrurile care se mişcă, să pândească şi să se 
furişeze şi să aştepte şi să sară, să ucidă şi să muşte, să 
muşte adânc şi din plin, sugând sângele... Este rău. Să nu 
vânezi alţi Oameni; aceasta este Legea. Oare nu suntem 
Oameni? Să nu mănânci carne sau peşte; aceasta este 
Legea. Oare nu suntem Oameni? 


— Nimeni nu scapă, zise o brută pestriță, care stătea în 
deschizătura colibei. 

— Fiecare are câte o dorinţă rea, zise cel ce rostea Legea. 
Unii doresc să meargă să scurme cu dinţii şi cu mâinile la 
rădăcinile arborilor, adulmecând prin pământ... Este rău! 

— Nimeni nu scapă, ziseră cei de lângă intrare. 

— Unii merg să zgârie copacii, unii merg să scormonească 
mormintele celor morţi; unii se bat cu frunţile, sau cu 
picioarele, sau cu ghearele, unii muşcă deodată, fără vreo 
pricină; unora le plac murdăriile. 

— Nimeni nu scapă, zise Omul-Maimuţă, scărpinându-se 
pe pulpă. 

— Nimeni nu scapă, zise mica creatură roz cu chip de 
leneş. 

— Pedeapsa este aspră şi sigură. De aceea, învaţă Legea. 
Rosteşte cuvintele. - şi imediat începu din nou strania 
litanie a Legii, şi eu, împreună cu toate aceste creaturi, am 
pornit din nou să cânt şi să mă legăn. 

Capul mi se învârtea de această flecăreală şi de putoarea 
înăbuşitoare a locului, dar am continuat, sperând să găsesc 
în curând vreo ocazie să aflu ceva nou. 

— Să nu mergi în patru labe; aceasta este Legea. Oare nu 
suntem Oameni? 

Făceam atâta gălăgie, încât n-am băgat de seamă 
zgomotele de afară, până când cineva, care cred că era 
unul din cei doi Oameni-Porci pe care îi văzusem, îşi vâri 
capul pe deasupra micii creaturi roz cu aspect de leneş şi 
strigă ceva pe un ton speriat, ceva ce n-am înţeles. Într-o 
clipă, cei din dreptul deschizăturii colibei dispărură, Omul- 
Maimuţă se repezi afară, fiinţa care stătuse în întuneric îl 
urmă - am văzut doar că era mare şi stângace, şi acoperită 
cu păr argintiu - şi eu am rămas singur. 

Apoi, înainte ca să ajung şi eu la deschizătură, am auzit 
lătratul unui câine. 

În clipa următoare mă aflam în afara colibei, cu stinghia 
mea de la scaun în mână, tremurând din toate încheieturile. 


În faţa mea se aflau spinările grosolane ale Oamenilor- 
Animale, vreo douăzeci, cu capetele diforme, pe jumătate 
ascunse între omoplaţi. Gesticulau cu însufleţire. Alte feţe 
pe jumătate animalice se iveau, întrebătoare, din colibe. 
Uitându-mă în direcţia în care priveau, am văzut venind, 
prin ceața de sub copaci, dincolo de capătul trecerii dintre 
văgăuni, forma întunecată şi teribila faţă albă a lui Moreau. 
Ţinea legat un câine care se smucea, iar imediat în spatele 
lui venea Montgomery, cu revolverul în mână. 

O clipă am rămas încremenit de groază. 

M-am întors şi am văzut trecerea din spatele meu blocată 
de o altă brută masivă, cu o imensă faţă cenuşie şi ochi mici 
care clipeau des, înaintând spre mine. Am privit în jur şi am 
văzut, în dreapta mea, şi cam la şase metri în faţă, o 
deschidere îngustă în peretele stâncii, prin care o rază de 
lumină trecea pieziş prin umbră. 

— Opreşte-te! strigă Moreau, în timp ce eu făceam un salt 
spre deschizătură, şi apoi strigă: Prindeţi-l! 

La aceasta, feţele celor din jur se întoarseră una câte una 
spre mine. Din fericire, minţile lor animalice erau prea 
încete. 

Mi-am repezit umărul într-un monstru greoi care se 
întorcea să vadă ce voia să spună Moreau, proiectându-l 
asupra altuia. Am simţit cum mâna i se roti în jur, căutând 
să mă apuce, şi dădu greş. Mica creatură roz cu chip de 
leneş se repezi la mine şi am doborât-o, brăzdându-i faţa 
pocită cu cuiul băţului meu, şi, în clipa următoare, mă 
căţăram pe o potecă lăturalnică, în pantă, un fel de horn 
înclinat, care ducea afară din vâlcea. Am auzit în urmă un 
urlet şi strigăte de „Ţineţi-l!” „Prindeţi-l!” şi creatura cu 
faţa cenuşie apăru în urma mea şi îşi vâri trupul enorm în 
crăpătură. 

— Înainte, înainte! urlau ceilalţi. 

M-am urcat prin crăpătura îngustă din stâncă, şi am ieşit 
pe terenul sulfuros din partea de apus a aşezării Oameniior- 
Animale. 


Crăpătura aceea a fost un mare noroc pentru mine, 
deoarece drumul îngust şi înclinat oblic în sus i-a împiedicat 
pe urmăritorii mei cei mai apropiaţi. Am străbătut în goană 
locul deschis, am coborât o pantă abruptă printre câţiva 
copaci rari, şi am ajuns pe o întindere joasă, acoperită cu 
trestii înalte. Am trecut printre ele şi am ajuns într-un tufiş 
des şi întunecos, unde pământul negru mustea sub picioare. 
Când m-am afundat printre trestii, urmăritorii mei cei mai 
apropiaţi abia ieşeau din crăpătură. Timp de câteva minute 
am continuat să-mi croiesc drum prin tufişuri. În spatele 
meu şi împrejur văzduhul era plin de strigăte 
amenințătoare. Auzeam tumultul urmăritorilor, de la 
crăpătura din susul pantei, apoi foşnetul trestiilor, şi, din 
când în când, trosnetul câte unei crengi rupte. Unele din 
aceste creaturi mugeau ca nişte fiare de pradă întărâtate. 
Câinele lătra înspre stânga. Îi auzeam pe Moreau şi 
Montgomery strigând din aceeaşi direcţie. M-am întors 
brusc spre dreapta. Chiar atunci mi se păru că îl aud pe 
Montgomery strigându-mi să fug, ca să scap cu viaţă. 

În curând pământul, gras şi noroios, începu să cedeze sub 
picioarele mele; dar eu eram disperat şi am trecut de-a 
dreptul, m-am luptat cufundat cu picioarele până la 
genunchi, şi am ajuns astfel la o cărare întortocheată 
printre trestii înalte. Zgomotul urmăritorilor mei se 
îndepărtă înspre stânga. Într-un loc, trei animale ciudate, 
săltăreţe, de culoare roz, cam de mărimea unor pisici, o 
luară la fugă prin faţa mea. Cărarea aceasta urca în sus, de- 
a curmezişul unui alt spaţiu deschis, acoperit cu încrustaţii 
albe, şi se afunda din nou într-un desiş de trestii. 

Apoi, paralel cu malul unei scobituri cu pereţii abrupți, 
cotea brusc, ca şanţul unui parc englezesc. Continuam să 
alerg din toate puterile şi n-am văzut această adâncitură 
până când nu m-am trezit zburând prin aer cu capul 
înainte. 

Am căzut în mâini şi în cap, printre spini, şi m-am ridicat 
cu o ureche sfâşiată şi cu faţa însângerată. Căzusem într-o 


scobitură adâncă, plină de stânci şi de mărăcini, cu o ceaţă 
care se încolăcea în jurul meu în valuri, şi cu un pârâiaş 
îngust, din care se ridica ceața, şerpuind în mijlocul ei. Am 
rămas mirat de această ceaţă subţire ridicându-se în plină 
strălucire a zilei, dar nu aveam vreme să stau să mă mai 
minunez. M-am întors spre dreapta, în josul apei, sperând 
să ajung în direcţia aceea la mare, şi astfel să am drum liber 
pentru a mă îneca. Abia mai târziu mi-am dat seama că, în 
cădere, scăpasem din mână băţul meu cu cui. 

În curând, valea se făcu mai îngustă, pentru o bucată de 
drum şi, nepăsător, m-am aruncat în apă. Am ieşit afară cât 
am putut mai iute, căci apa aproape că dădea în clocot. Am 
observat, de asemenea, că o spumă subţire sulfuroasă 
plutea pe apa învolburată. Aproape imediat scobitura făcu o 
cotitură, şi am zărit, nelămurit, orizontul albastru. Marea 
apropiată reflecta soarele în mii şi mii de sclipiri. Mi-am 
văzut moartea cu ochii. Dar eram înfierbântat şi gâfâiam, şi 
sângele cald mi se prelingea pe faţă şi îmi alerga voios prin 
vine. Simţeam şi un fel de exaltare de a fi întrecut pe 
urmăritorii mei. Aşa că atunci nu îmi venea să mă înec. Am 
privit înapoi pe drumul pe care venisem. 

Am ciulit urechile. În afară de zumzetul ţânţarilor şi 
ţârâitul unor insecte mici care săreau printre mărăcini, 
văzduhul era complet liniştit. Apoi se auzi, foarte slab, 
lătratul unui câine şi nişte murmure nelămurite, pocnetul 
unui bici, şi glasuri. Se auziră mai tare, şi apoi iar mai slab. 
Zgomotul se îndepărtă în susul pârâului şi se pierdu în 
depărtare. Pentru o vreme, vânătoarea era terminată. 

Dar acum ştiam câte nădejdi puteam să-mi pun în ajutorul 
Oamenilor-Animale. 

XIII. PARLAMENTĂRI. 

M-am întors şi mi-am continuat drumul spre mare. 
Pârâiaşul de apă fierbinte se lărgea şi devenea foarte puţin 
adânc, trecând peste un nisip acoperit de ierburi, prin care 
mişunau, la trecerea mea, nenumărați crabi şi alte vietăţi 
lungi şi cu multe picioare. Am mers până la marginea apei 


sărate, şi abia atunci m-am simţit în siguranţă. M-am întors 
şi am privit - cu mâinile în şolduri - la vegetaţia deasă din 
urma mea, în care râpa cu aburi făcea ca o tăietură 
fumegândă. Dar, după cum spuneam, eram prea surexcitat 
şi - cu adevărat, deşi cei care n-au cunoscut niciodată 
primejdia s-ar putea să se îndoiască - prea disperat pentru 
a muri. 

Atunci mi-a trecut prin minte că mai aveam încă o şansă. 
În timp ce Moreau şi Montgomery împreună cu gloata lor 
animalică mă căutau prin insulă, oare n-aş putea eu să 
înconjur ţărmul până când aş ajunge la locul îngrădit? Să 
fac, de fapt, un drum prin flancul lor şi, apoi, poate că aş 
putea să sparg broasca uşii cu o piatră şi să văd ce aş putea 
găsi - cuţit, pistol, orice o fi - ca să mă lupt cu ei când se vor 
întoarce. În orice caz, era o şansă de a-mi vinde scump 
pielea. 

M-am îndreptat deci, spre apus şi am mers de-a lungul 
malului apei. Soarele care apunea îşi arunca razele 
orbitoare drept în ochii mei. Fluxul slab al Pacificului se 
ridica într-o ondulaţie uşoară. 

În curând, ţărmul se îndreptă spre sud şi soarele îmi veni 
spre dreapta. Apoi, deodată, departe în faţa mea, văzui mai 
întâi una şi apoi mai multe figuri apărând din tufişuri - 
Moreau cu câinele său cenuşiu, apoi Montgomery şi încă 
alţi doi. 

Mă văzură şi începură să gesticuleze, înaintând. Am 
aşteptat să se apropie. Cei doi Oameni-Animale începură să 
alerge pentru a-mi tăia drumul spre desişurile din interiorul 
insulei. Montgomery începu şi el să alerge, dar drept spre 
mine. Moreau îl urmă, mai încet, ţinând câinele. 

În cele din urmă, m-am smuls din nemişcare şi, 
întorcându-mă, spre mare, am intrat drept în apă. Apa era, 
la început, foarte puţin adâncă. Abia după vreo treizeci de 
metri valurile mi-au ajuns până la brâu. Puteam vedea, 
nelămurit, cum îmi ţâşneau printre picioare vietăţile târâte 
de flux. 


— Ce faci, omule? strigă Montgomery. 

M-am întors, cufundat în apă până la mijloc, şi am privit 
spre ei. 

Montgomery stătea pe mal, gâfâind. Faţa lui devenise de 
un roşu aprins, din cauza efortului, părul său lung şi drept 
flutura în jurul capului, iar buza de jos, atârnând, lăsa săi 
se vadă dinţii neregulaţi. Moreau tocmai ajungea şi el, cu 
figura lui palidă şi hotărâtă, şi câinele pe care îl ţinea lătră 
spre mine. Amândoi ţineau în mână bice puternice. Mai 
departe, pe țărm, stăteau Oamenii-Animale, privind. 

— Ce fac? Am de gând să mă înec, zisei eu. 

Montgomery şi Moreau se uitară unul la celălalt. 

— De ce? întrebă Moreau. 

— Pentru că este mai bine aşa, decât să fiu torturat de 
dumneata. 

— Ţi-am spus eu, îi zise Montgomery, şi Moreau îi răspunse 
ceva, cu 0 voce joasă. 

— Ce te face să crezi că te voi tortura? întrebă Moreau. 

— Ceea ce am văzut, zisei eu. Şi ăia de colo. 

— Sst! făcu Moreau, şi îşi ridică mâna. 

— N-am să tac, zisei eu, ei au fost oameni: ce sunt acum? 
Eu, cel puţin, n-am să fiu ca ei. 

Am privit dincolo de interlocutorii mei. Pe țărm erau 
M'ling, servitorul lui Montgomery, şi una dintre brutele 
înfăşate în alb, pe care o văzusem în şalupă. Mai departe, în 
umbra copacilor, şedea micul Om-Maimuţă, şi, în spatele lui, 
încă vreo câteva figuri nelămurite. 

— Cine sunt aceste fiinţe? întrebai eu, arătând spre ei, şi 
ridicând glasul din ce în ce mai tare, ca să mă poată auzi cu 
toţii. Au fost oameni - oameni ca voi, pe care i-aţi infectat cu 
vreo otravă animalică, oameni pe care i-aţi înrobit şi de care 
totuşi vă mai temeţi. Voi care ascultați, strigai eu, arătând 
acum spre Moreau, şi adresându-mă, pe deasupra lui, 
Oamenilor-Animale, voi care ascultați! Nu vedeţi că oamenii 
aceştia se mai tem încă de voi, că le e frică de voi? Atunci, 
de ce vă temeţi de ei? Voi sunteţi mulţi... 


— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă Montgomery, 
încetează, Prendick! 

— Prendick! strigă Moreau. 

Strigară amândoi în acelaşi timp, ca să-mi acopere glasul. 
În spatele lor se vedeau Oamenii-Animale privind curioşi, cu 
feţele întunecate, cu mâinile lor diforme atârnând în jos, cu 
umerii curbați. Păreau, îmi închipuiam eu atunci, că 
încearcă să mă înţeleagă, să-şi amintească ceva din trecutul 
lor omenesc. 

Am continuat să strig, nici eu nu mai ştiu ce. Spuneam că 
Moreau şi Montgomery ar putea fi ucişi; că nu trebuie să le 
fie teamă de ei, acesta era sensul vorbelor care voiam să le 
vâr în cap Oamenilor-Animale, înainte de pieirea mea 
definitivă. L-am văzut pe omul îmbrăcat în zdrenţe 
întunecate, cu ochii verzi, pe care-l întâlnisem în seara 
sosirii mele, ieşind dintre copaci, şi pe alţii care-l urmau, ca 
să mă audă mai bine. 

În cele din urmă, m-am oprit ca să-mi trag răsuflarea. 

— Ascultă-mă o clipă, se auzi glasul ferm al lui Moreau, şi 
apoi spune tot ce vrei. 

— Ei bine? zisei eu. 

Tuşi, se gândi o clipă şi apoi strigă: 

— Pe latineşte, Prendick! În latina vulgară! În latina de 
şcolar! Dar încearcă să înţelegi. Hi non sunt homines, sunt 
animalia qui nos habemus... vivisectat.14 Un proces 
umanizator. Îţi voi explica totul. Vino pe țărm. 

Am râs: 

— Bună poveste, zisei eu. Ei vorbesc, îşi construiesc 
locuinţe, gătesc. Au fost oameni. Nici gând să ies de aici. 

— Apa, chiar de lângă locul unde stai dumneata începe să 
fie adâncă... şi mişună rechinii. 

— Chiar asta şi vreau, zisei eu. Scurt şi clar. Chiar acum. 

— Aşteaptă o clipă. 

Scoase din buzunar ceva care sclipi în lumina soarelui, şi 
aruncă obiectul la picioarele sale. 


— Este un revolver încărcat, zise el. Montgomery va face 
la fel. Vom urca pe țărm în sus, până când vei considera că 
distanţa este suficientă. Apoi vino şi ia revolverele. 

— Nici nu mă gândesc. Unul dintre voi mai are unul. 

— Te rog să te gândeşti mai bine, Prendick. În primul rând, 
nu ţi-am cerut niciodată să vii pe această insulă. În al doilea, 
te-am fi drogat noaptea trecută, dacă am fi vrut să-ţi facem 
vreun rău; şi în al treilea, acum, când prima panică ţi-a 
trecut şi poţi să judeci puţin - are Montgomery caracterul 
pe care i-l atribui dumneata? Te-am urmărit spre binele 
dumitale. Pentru că insula aceasta este plină de... fenomene 
duşmănoase. De ce am vrea să te împuşcăm, când chiar 
dumneata te-ai oferit să te îneci? 

— De ce ai pus... oamenii dumitale pe urmele mele, când 
eram în colibă? 

— Eram siguri că te vom prinde şi te vom feri de pericol. 
Mai târziu, ne-am îndepărtat de urmele dumitale - spre 
binele dumitale. 

Am rămas pe gânduri. Părea posibil. Apoi mi-am amintit de 
altceva: 

— Dar am văzut, zisei eu, în locul îngrădit... 

— Aceea era puma. 

— Ascultă, Prendick, zise Montgomery. Eşti un nătărău. 
leşi din apă, ia aceste revolvere şi să stăm de vorbă. Nu-ţi 
vom putea face mai mult decât ţi-am putea face acum. 

Trebuie să mărturisesc că atunci, şi de fapt întotdeauna, 
nu aveam încredere şi mă temeam de Moreau. Dar 
Montgomery era un om cu care simţeam că pot să mă 
înţeleg. 

— Urcaţi pe faleză, zisei eu, după puţină gândire, 
adăugând: ţinând mâinile în sus. 

— Asta nu se poate, zise Montgomery, făcând semn cu 
capul peste umăr. E ceva nedemn. 

— Mergeţi până la copaci, în cazul acesta, zisei eu, cum 
doriţi. 

— Ce idioată ceremonie, zise Montgomery. 


Amândoi se întoarseră cu faţa spre cei şase sau şapte 
monştri groteşti, care stăteau acolo în soare, umbre solide, 
mişcătoare şi totuşi neverosimil de ireale. Montgomery 
plesni din bici spre ei, şi imediat se întoarseră cu toţii şi 
fugiră, înghesuindu-se printre copaci. Când Montgomery şi 
Moreau ajunseră la o depărtare pe care am socotit-o 
suficientă, m-am îndreptat spre țărm, am ridicat de jos şi 
am examinat revolverele. Ca să mă conving că nu era vreo 
înşelătorie, am descărcat unul asupra unei bucăţi de lavă şi 
am avut satisfacția să văd piatra pulverizată şi ţărmul 
împroşcat cu plumb. 

Totuşi, am mai rămas o clipă în cumpănă. 

— Am să-mi iau riscul, zisei eu în cele din urmă, şi, cu un 
revolver în fiecare mână, am urcat ţărmul până la ei. 

— Aşa este mai bine, zise Moreau, fără afectare. În orice 
caz, m-ai făcut să-mi pierd cea mai bună parte a zilei cu 
imaginaţia dumitale blestemată. 

Şi, cu un aer dispreţuitor, care m-a făcut să mă ruşinez, el 
şi Montgomery se întoarseră şi porniră în tăcere înaintea 
mea. 

Oamenii-Animale, încă uimiţi, stăteau retraşi printre 
copaci. Am trecut pe lângă ei cât am putut de senin. Unul 
încercă să mă urmeze, dar se retrase din nou, când 
Montgomery plesni din bici. Restul rămaseră liniştiţi - 
privindu-ne. Poate că au fost cândva animale. Dar niciodată 
n-am mai văzut un animal să încerce să gândească. 

XIV. DOCTORUL MOREAU EXPLICĂ 

— Şi acum, Prendick, am să-fi explic, zise doctorul Moreau, 
după ce îmi astâmpărasem foamea şi setea. Trebuie să-ţi 
mărturisesc că eşti cel mai dictatorial oaspete pe care l-am 
avut vreodată. le anunţ că acesta este ultimul lucru pe 
care-l mai fac pentru ca să-ţi fiu pe plac. Data viitoare când 
vei mai ameninţa să te sinucizi, nu voi mai face nimic - chiar 
cu riscul anumitor neplăceri personale. 

Se aşeză pe şezlong, cu o ţigară de foi pe jumătate 
consumată între degetele sale albe şi îndemânatice. Lumina 


lămpii care atârna din tavan cădea pe părul lui alb; privi 
prin mica fereastră afară, la stele. Eu şedeam cât mai 
departe de el, având între noi masa şi revolverele la 
îndemână. Montgomery nu era de faţă. Nu mi-ar fi convenit 
să fiu cu amândoi într-o cameră atât de mică. 

— Admiţi că fiinţa omenească vivisectată, după cum ai 
numit-o dumneata, nu este la urma urmei decât puma? zise 
Moreau. 

El mă dusese să vizitez oroarea aceea, în încăperea din 
interiorul curţii, ca să mă asigur că nu este o fiinţă 
omenească. 

— Este puma, zisei eu, vie încă, dar atât de tăiată şi 
mutilată, încât mă rog să nu mai văd niciodată carne vie. 
Din toate grozăviile... 

— N-are importanţă asta, zise Moreau. Cel puţin, scuteşte- 
mă de aceste manifestări copilăreşti. La început, 
Montgomery era exact la fel. Admiţi că este puma. Acum 
stai liniştit, cât timp am să-mi desfăşor conferinţa de 
fiziologie. 

Şi, imediat, începând cu tonul unui om extrem de plictisit, 
dar în scurt timp încălzindu-se puţin, îmi explică lucrările 
sale. Vorbea foarte simplu şi convingător. Din când în când 
simţeam în glasul său o urmă de sarcasm. În curând m-am 
simţit cuprins de ruşine faţă de poziţiile noastre reciproce. 

Creaturile pe care le văzusem nu erau oameni, nu 
fuseseră niciodată oameni. Erau animale - animale 
umanizate - un triumf al vivisecţiei. 

— Uiţi ceea ce poate să facă cu fiinţele vii un vivisecţionist 
îndemânatic, zise Moreau. În ceea ce mă priveşte, eu nu 
înţeleg de ce lucrurile pe care le-am făcut aici n-au fost 
făcute mai înainte. Desigur, s-au făcut slabe eforturi - 
amputaţii, tăieri de limbă, excizii. Ştii desigur că strabismul 
poate fi provocat sau vindecat prin chirurgie? Apoi, în cazul 
exciziilor, se obţin tot felul de schimbări secundare, 
tulburări pigmentare, modificări ale pasiunilor, alterări în 


secreția țesutului adipos. Nu mă îndoiesc că ai auzit despre 
toate acestea! 

— Desigur, zisei eu. Dar aceste creaturi respingătoare ale 
dumitale... 

— Totul la timpul său, zise el, făcându-mi un semn cu 
mâna; abia am început. Acestea sunt cazuri obişnuite de 
modificări. Chirurgia poate face lucruri mai bune decât 
acestea. Se poate construi, la fel cum se poate distruge sau 
modifica. Ai auzit, poate, despre o operaţie chirurgicală 
obişnuită la care se recurge în cazul când nasul a fost 
distrus. Se taie o porţiune de piele de pe frunte, se 
răsfrânge în jos, pe nas, şi se prinde în această nouă poziţie. 
Aceasta este un fel de grefare într-o nouă poziţie a unei 
părţi dintr-un animal pe el însuşi. Grefarea unei părţi 
recent obţinute de la un alt animal este de asemenea 
posibilă - cazul dinţilor, de exemplu. Grefarea pielii şi a 
oaselor este făcută pentru a uşura vindecarea. Chirurgul 
pune în mijlocul rănii bucăţi de piele tăiate de la un alt 
animal, sau fragmente de os de la o victimă recent ucisă. 
Pintenul de cocoş al lui Hunter - poate că ai auzit de asta - 
era grefat pe gâtul unui taur. Şi mai trebuie amintiţi şi 
şobolanii-rinoceri ai zuavilor algerieni - monştri creaţi de 
mâna omenească prin transferarea pe bot a unei bucăţi din 
coada unui şobolan obişnuit, lăsată să se prindă în această 
poziţie. 

— Monştri creaţi de mâna omenească, zisei eu. Atunci, vrei 
să spui că... 

— Da. Aceste creaturi pe care le-ai văzut sunt animale 
tăiate şi modelate în noi forme. Acestui studiu - al 
plasticităţii formelor vii - mi-am închinat întreaga mea viaţă. 
Am studiat ani întregi, căpătând tot mai multe cunoştinţe. 
Văd că te uiţi îngrozit, şi totuşi nu-ţi spun nimic nou. Totul 
se află de ani de zile la suprafaţa anatomiei aplicate, dar 
nimeni n-a avut curajul să se atingă de aceasta. Eu pot 
schimba nu numai forma exterioară a unui animal. 
Fiziologia, ritmul chimic al creaturii pot fi de asemenea 


făcute să sufere o modificare de durată, din care vaccinarea 
şi alte metode de inoculare cu substanţe vii sau moarte sunt 
exemple care, fără îndoială, îţi sunt familiare. O operaţie 
similară este transfuzia de sânge, cu care de fapt am şi 
început. Toate acestea sunt cazuri cunoscute. Mai puţin 
obişnuite, şi probabil pe o scară mult mai mare, erau 
operaţiile acelor practicieni din evul mediu care făureau 
pitici, şi schilozi, şi monştri de bâlci; din a căror artă mai 
rămân încă unele vestigii în manipularea preliminară a 
tinerilor saltimbanci şi contorsionişti. Victor Hugo dă o 
relatare despre ei în „Lhomme qui rit”15... Dar poate că 
acum îţi este mai limpede ceea ce vreau să spun. Începi să 
înţelegi că este posibil să transplantezi un ţesut dintr-o 
parte a unui animal într-alta, sau de la un animal la altul, să- 
i schimbi reacţiile chimice şi metodele de creştere, să-i 
modifici articulațiile membrelor, şi să-l schimbi, de fapt, în 
structura sa cea mai intimă? 

Şi totuşi, această ramură extraordinară a ştiinţei n-a fost 
niciodată studiată ca un scop în sine, şi sistematic, de 
cercetătorii moderni, până când am abordat-o eu! Câteva 
lucruri de acest gen au fost indicate în unele încercări 
chirurgicale extreme; cele mai multe exemple de acest fel 
care îţi vor veni în minte au fost demonstrate, ca să spunem 
aşa, prin accident - de câtre tirani, criminali, de către 
crescători de cai şi de câini, de către tot felul de oameni 
neexperimentați şi neîndemânatici, care lucrau pentru 
scopurile lor imediate. Eu am fost primul om care am 
abordat această problemă, înarmat cu chirurgia antiseptică 
şi cu cunoştinţe într-adevăr ştiinţifice asupra legilor 
creşterii. 

Totuşi, s-ar putea crede că aceasta a mai fost practicată. În 
secret şi mai înainte. Creaturi cum ar fi fraţii siamezi... Şi în 
beciurile Inchiziției. Fără îndoială că țelul lor principal era 
tortura, ca să zic aşa, artistică, dar cel puţin unii dintre 
inchizitori probabil că aveau şi o urmă de curiozitate 
ştiinţifică. 


— Dar, zisei eu, aceste fiinţe - aceste animale vorbesc! 

Mi-a spus că într-adevăr era aşa şi continuă să-mi arate că 
posibilităţile vivisecţiei nu se opresc doar la o metamorfoză 
fizică. Un porc poate fi educat. Structura mintală este şi mai 
puţin determinată decât cea corporală. În ştiinţa 
hipnotismului, care se dezvoltă tot mai mult, găsim 
promisiunea unei posibilităţi de a înlocui vechi instincte 
înnăscute prin sugestii noi, grefate pe, sau înlocuind, ideile 
fixe moştenite. De fapt, mare parte din ceea ce noi numim 
educaţie morală este tot o astfel de modificare artificială şi 
o prelucrare a instinctului; combativitatea este educată 
într-un curajos sacrificiu de sine, iar sexualitatea 
transformată în emoție religioasă. Şi marea diferenţă dintre 
om şi maimuţă stă în laringe, zise el, în incapacitatea de a 
forma în mod delicat diferite sunete-simboluri prin care 
gândirea poate fi susţinută. În această problemă eram de 
altă părere, dar cu o oarecare lipsă de politeţă el refuză să 
ia în seamă obiecţia mea. Repetă că era aşa cum spunea el, 
şi îşi continuă relatarea lucrărilor. 

L-am întrebat de ce îşi alesese ca model tocmai forma 
omenească. Mi s-a părut atunci, şi mi se pare încă şi acum 
că era o stranie perversitate în această alegere. 

Mi-a mărturisit că alesese această formă din întâmplare. 

— Aş fi putut tot atât de bine să transform oi în lame, şi 
lame în oi. Cred că există ceva în forma omenească care 
face apel la simţul artistic mai mult decât orice altă formă 
de animal. Dar nu m-am rezumat la a crea numai oameni. O 
dată sau de două ori... 

Rămase tăcut aproape un minut. 

— Anii ăştia! Cum s-au scurs! Şi iată că mi-am mai pierdut 
o zi pentru ca să-ţi salvez viaţa, şi-mi pierd acum o oră ca 
să-ţi dau explicaţii! 

— Dar, zisei eu, totuşi nu înţeleg. Unde este justificarea 
dumitale pentru dreptul de a răspândi în jur atâta 
suferinţă? Singurul lucru care cred că ar putea să scuze 
vivisecţia este vreo aplicaţie... 


— Exact, zise el. Dar vezi că eu sunt altfel construit. Ne 
situăm pe poziţii diferite. Dumneata eşti materialist. 

— Tocmai că nu sunt materialist, începui eu să-i răspund. 

— Din punctul meu de vedere - din punctul meu de 
vedere. Căci tocmai chestiunea aceasta a suferinţei este 
ceea ce ne desparte. Atâta timp cât suferinţa pe care o vezi 
sau o auzi te îmbolnăveşte, atât timp cât eşti influenţat de 
propria ta suferinţă, atât timp cât suferinţa stă la baza 
principiilor despre păcat, nu eşti, ţi-o spun eu, decât un 
animal, gândind doar ceva mai puţin obscur despre ceea ce 
simte un animal. Această suferinţă... 

Am ridicat nerăbdător din umeri, auzind asemenea 
sofisme. 

— Oh! dar asta este un lucru atât de mărunt. O minte cu 
adevărat deschisă faţă de tot ceea ce trebuie să ne înveţe 
ştiinţa îşi dă seama că este un lucru cu totul neînsemnat. 
Poate că, în afară de această mică planetă, acest fir de praf 
cosmic, invizibil de la cea mai apropiată stea - poate că, zic, 
nicăieri în altă parte nu mai există acest lucru numit 
durere. Dar legile spre care ne căutăm drumul... Ei bine, 
chiar pe acest pământ, chiar printre fiinţele vii, ce înseamnă 
oare durerea? 

În timp ce vorbea scoase un mic briceag din buzunar, 
deschise lama cea mică şi îşi trase scaunul în aşa fel încât 
să-i pot vedea coapsa. Apoi, alegând cu atenţie locul, îşi 
înfipse lama în picior, şi apoi o scoase. 

— Fără îndoială că ai mai văzut asta. Nu doare mai mult 
decât o înţepătură de ac. Dar ce dovedeşte? Capacitatea de 
durere nu este necesară în muşchi, şi nici nu este plasată 
acolo; este necesară doar puţin în piele, şi doar ici şi colo pe 
coapsă există câte un loc capabil de a simţi durerea. 
Durerea este doar sfătuitorul nostru medical intern, care ne 
previne şi ne stimulează. Nu toată carnea vie este 
dureroasă, nici toţi nervii, nici chiar toţi nervii senzoriali. 
Nu există nici o urmă de durere, de adevărată durere, în 
senzațiile nervului optic. Dacă răneşti nervul optic, vezi 


doar fulgerări de lumină, la fel cum boala nervului auditiv 
înseamnă doar un zumzet în urechi. Plantele nu simt 
durerea; iar animalele inferioare - s-ar putea ca animale ca 
steaua de mare sau racul să nu simtă durerea. Şi apoi, 
oamenii, cu cât devin mai inteligenţi, cu atât vor căuta în 
mod mai inteligent propria lor bunăstare, şi cu atât mai 
puţin vor avea nevoie de busola care să-i ţină departe de 
primejdie. N-am auzit niciodată ca un lucru inutil să nu fie 
smuls din existentă, mai curând sau mai târziu, de către 
evoluţie. Auzi? lar durerea va deveni inutilă. 

Şi, apoi, eu sunt un om credincios, Prendick, după cum 
trebuie să fie orice om normal. S-ar putea să mă înşel, dar 
eu am văzut mai mult decât dumneata din metodele 
Creatorului acestei lumi - căci eu i-am cercetat în felul meu 
legile, toată viaţa, în timp ce dumneata, îmi închipui, 
colecţionai fluturi. Şi, îţi spun, plăcerea şi durerea n-au 
nimic de-a face cu raiul sau iadul. Plăcerea şi durerea - 
bah! Ce este extazul teologului dumitale altceva decât o 
hurie16 a lui Mahomed în întuneric? Acest mare caz pe 
care bărbaţii şi femeile îl fac cu privire la plăcere şi durere, 
Prendick, este semnul animalului din ei, semnul animalului 
din care se trag. Durere! Durere şi plăcere - ele există 
pentru noi, numai atât timp cât ne zvârcolim prin ţărână... 

Vezi, eu mi-am continuat cercetările pe calea pe care m-au 
dus chiar ele. Acesta este singurul fel în care cred că se pot 
face cercetările. Puneam o întrebare, găseam vreo metodă 
ca să capăt un răspuns, şi obţineam - o nouă întrebare. Este 
posibil cutare sau cutare lucru? Nu-ţi poţi imagina ce 
înseamnă asta pentru un cercetător, ce pasiune intelectuală 
îl cuprinde. Nu-ţi poţi imagina strania şi sublima încântare a 
acestor dorinţi intelectuale. Fiinţa pe care o ai în faţă nu 
mai este un animal, sau o creatură asemănătoare, ci o 
problemă. Durerea prin simpatie - tot ce ştiu despre ea este 
o amintire a unui lucru din a cărui cauză sufeream acum 
mulţi ani. Doream - era singurul lucru pe care îl doream - 
să găsesc limita extremă a plasticităţii unei forme vii. 


— Dar, zisei eu, acest lucru este ceva îngrozitor... 

— Până astăzi nu mi-a păsat niciodată de etica materiei. 
Studiul Naturii îl face pe om până la urmă tot atât de 
nemilos ca şi Natura. Am mers mai departe, neluând în 
seamă nimic altceva decât problema pe care o urmăream, 
iar materialul s-a... adunat în colibele de acolo... Sunt 
aproape unsprezece ani de când am venit aici, eu cu 
Montgomery, şi şase canaci17. Îmi amintesc, de parcă ar fi 
fost ieri, de liniştea înverzită a insulei şi de oceanul pustiu 
din jurul nostru. Locul acesta părea că mă aşteaptă. 

Am descărcat proviziile şi am construit această casă. 
Canacii şi-au făcut câteva colibe lângă râpă. Am început să 
lucrez chiar asupra animalelor aduse de mine. La început, 
s-au întâmplat câteva lucruri neplăcute. Am început cu o 
oaie, şi printr-o alunecare greşită a scalpelului, am ucis-o 
după o zi şi jumătate; am luat o altă oaie, am făcut din ea un 
lucru de spaimă şi durere, şi am lăsat-o bandajată, 
aşteptând să se vindece. Când am terminat-o mi s-a părut 
perfect umană, dar când m-am dus din nou lângă ea, am 
fost nemulţumit; îşi amintea de mine şi se îngrozea 
neînchipuit de mult, şi nu avea mai multă inteligenţă decât 
o oaie. Cu cât priveam mai mult la acest monstru, cu atât 
îmi părea mai diform, până când i-am pus capăt 
suferințelor. Aceste animale fără curaj, aceste fiinţe 
fricoase, mânate de durere, fără o fărâmă de energie 
combativă pentru a înfrunta suferinţa - nu sunt bune 
pentru a face din ele oameni. 

Apoi am luat o gorilă şi din ea, lucrând cu o grijă infinită, şi 
învingând greutăţi nenumărate, am făcut primul meu om. L- 
am modelat o săptămână întreagă, zi şi noapte. Cel mai 
mult trebuia să lucrez asupra creierului; trebuia să-i adaug 
mult, şi să-l modific mult. După ce l-am terminat, l-am 
considerat drept un frumos specimen al tipului negroid, iar 
el zăcea, bandajat, legat, şi nemişcat în faţa mea. Am plecat 
de lângă el numai atunci când am fost sigur că va trăi şi 
întorcându-mă în cameră l-am găsit pe Montgomery în 


aceeaşi stare ca şi dumneata. Auzise parte din strigăte, pe 
măsură ce animalul devenea om, strigăte asemănătoare 
celor care te-au tulburat şi pe dumneata atât de mult. La 
început, nu îi împărtăşisem totul. Canacii, de asemenea, au 
resimţit acelaşi lucru. Simpla mea vedere îi făcea să se 
înspăimânte. Am reuşit să-l recâştig pe Montgomery - într- 
un fel, dar eu şi cu elam avut mult de furcă ca să-i 
împiedicăm pe canaci să dezerteze. Până la urmă câţiva au 
reuşit să fugă şi astfel ne-am pierdut yachtul. Mi-am 
petrecut multe zile educând bruta aceea - în total m-am 
ocupat de el trei sau patru luni. L-am învăţat rudimentele 
limbii engleze, i-am dat câteva idei despre numere, l-am 
făcut chiar să citească alfabetul. Dar în această privinţă, s-a 
dovedit a fi greoi la minte - deşi am întâlnit unii idioţi şi mai 
greoi. Din punct de vedere mintal, el a început de la zero; 
nu avea în minte nici o amintire de ceea ce fusese înainte. 
Când rănile i-au fost complet vindecate, şi nu a mai fost 
îndurerat şi înţepenit, şi a fost în stare să vorbească puţin, l- 
am prezentat canacilor ca pe un interesant pasager 
clandestin. 

La început au fost teribil de înfricoşaţi de el - lucru care 
m-a cam ofensat, căci eram mândru de creaţia mea, dar 
felul lui de a fi era atât de blând, şi era atât de neajutorat, 
încât după o vreme ei l-au acceptat şi au luat asupra lor 
grijile educaţiei lui. Învăţa repede, era foarte imitativ şi 
adaptabil, şi îşi construi o colibă ceva mai bună, am 
impresia, decât bordeiele lor. Unul dintre canaci, un fel de 
misionar, l-a învăţat să citească, sau cel puţin să silabisească 
literele, şi i-a dat câteva idei rudimentare despre 
moralitate, dar se pare că apucăturile animalului nu erau 
câtuşi de puţin dintre cele mai de dorit. 

M-am odihnit, după muncă, timp de câteva zile şi aveam 
de gând să scriu o dare de seamă asupra întregii operaţii, 
pentru a trezi interesul fiziologilor englezi. Atunci, însă, am 
dat peste creatura aceea ghemuită într-un pom, 
maimuţărindu-se la doi dintre canacii care o necăjiseră. Am 


ameninţat-o, i-am spus cât de inuman era felul în care 
proceda, i-am trezit simţul ruşinii, şi m-am întors aici 
hotărât să fac ceva mai bun, înainte de a-mi trimite 
rezultatul lucrărilor în Anglia. Am făcut lucruri mai bune; 
dar, în orice caz, fiinţele acestea dau înapoi, animalul din ei 
revine cu îndărătnicie, din zi în zi tot mai mult... Am de 
gând să fac lucruri şi mai bune. Sunt hotărât. Puma asta... 

Şi, iată, aceasta este povestea. Toţi canacii sunt acum 
morţi. Unul a căzut peste bordul şalupei, altul a murit dintr- 
o rană la călcâi, pe care a otrăvit-o în vreun fel cu un suc de 
plante. Trei au fugit cu yachtul şi bănuiesc, şi sper, că s-au 
înecat. Ultimul... a fost ucis. Ei bine - l-am înlocuit. 
Montgomery s-a comportat ca şi dumneata la început, şi 
apoi... 

— Ce s-a întâmplat cu celălalt? zisei eu tăios - celălalt 
canac care a fost ucis? 

— Adevărul este că, după ce am făcut un număr de fiinţe 
omeneşti, am făcut un lucru... 

El ezită. 

— Ei? făcui eu. 

— A fost ucis. 

— Nu înţeleg, zisei eu; vrei să spui că... 

— L-a ucis pe canac - da. A ucis mai multe fiinţe pe care le- 
a prins. L-am urmărit vreo două zile. Scăpase printr-un 
accident - nu avusesem niciodată de gând să-i dau drumul. 
Nu era terminat. Era doar o experienţă. Era o fiinţă fără 
membre, cu un aspect oribil, care se zvârcolea pe pământ 
ca un şarpe. Avea o forţă imensă şi era furios de durere, 
mergea rostogolindu-se ca un purcel de mare când înoată. 
A stat ascuns în pădure câteva zile, distrugând tot ce îi 
ieşea în cale, până când l-am pus pe fugă, şi atunci s-a târât 
în partea de nord a insulei, iar noi ne-am împărţit pentru a-l 
încolţi. Montgomery a insistat să vină cu mine. Canacul avea 
o carabină şi când i-am găsit trupul, una din ţevi era îndoită 
în formă de S şi aproape străpunsă de muşcături... 


Montgomery a împuşcat monstrul... După aceea, m-am 
rezumat la idealul omenesc - cu câteva mici excepţii. 

Tăcu. Am rămas tăcut, privindu-l. 

— Astfel, douăzeci de ani în total - socotind şi cei nouă ani 
din Anglia - am continuat să lucrez, şi încă mai este ceva în 
toate acestea care mă depăşeşte, mă face să fiu 
nemulţumit, mă împinge către noi eforturi. Uneori mă 
întrec pe mine însumi, alteori sunt sub nivelul meu, dar 
niciodată nu reuşesc să obţin rezultatele la care năzuiesc. 
Forma omenească pot s-o obţin, acum, cu oarecare 
uşurinţă, după cum vreau, mlădioasă şi graţioasă, sau 
greoaie şi puternică; dar adesea am de furcă, cu mâinile şi 
ghearele - lucruri dureroase pe care nu îndrăznesc să le 
modelez în voie. Dar cel mai mult am de furcă cu grefarea şi 
transformarea subtilă pe care trebuie s-o fac creierului. 
Adesea inteligenţa este neînchipuit de scăzută, cu 
inexplicabile spaţii albe, cu goluri neaşteptate. Şi cel mai 
puţin satisfăcător dintre toate este ceva ce nu pot atinge, pe 
undeva - nu ştiu precis unde - în lăcaşul emoţiilor. Pofte, 
instincte, dorinţe care dăunează umanităţii, un straniu 
rezervor ascuns, care izbucneşte de-odată şi inundă 
întreaga făptură a creaturii cu mânie, cu ură, sau cu teamă. 
Aceste creaturi ale mele ţi-au părut stranii şi primejdioase 
de îndată ce ai început să le observi, dar mie, imediat după 
ce le-am făcut, îmi par a fi indiscutabil nişte fiinţe umane. 
Abia după aceea, în timp ce le observ, convingerea se 
şterge. Mai întâi o trăsătură animalică, apoi alta, se 
furişează la suprafaţă şi-mi apare limpede... Dar am să 
înving şi asta. De fiecare dată când cufund o creatură vie în 
baia arzătoare de durere, îmi spun: „De data aceasta voi 
arde tot animalul din ea, de data aceasta voi face o creatură 
raţională. La urma urmei, ce înseamnă zece ani? Omul s-a 
format în timp de sute de mii de ani”. 

Rămase pe gânduri, întunecat. 

— Dar mă apropii de ţintă. Această puma de acum... 

Şi după o pauză: 


— Ei dau înapoi. De îndată ce îi las din mână, animalul din 
ei începe să revină cu încetul, începe din nou să-şi arate 
prezenţa. 

O altă lungă tăcere. 

— Apoi, fiinţele pe care le faci, le trimiţi în vizuinile acelea? 
întrebai eu. 

— Se duc singure. Când încep să simt animalul din ei, le 
dau drumul şi ei se duc într-acolo. Cu toţii se tem de casa 
aceasta, şi de mine. Acolo, este un fel de imitație de 
societate omenească. Montgomery ştie mai bine toate 
acestea, căci el se amestecă în treburile lor. Ela învăţat pe 
câţiva să ne servească. Deşi îi este ruşine de asta, cred însă 
că oarecum îi simpatizează pe câţiva dintre ei. E treaba lui, 
nu-i a mea. Ei îmi provoacă doar silă, ca un lucru care mi-a 
eşuat. Nu mă mai interesează de loc. Cred că urmează 
regulile care le-au fost predate de misionarul canac, şi au 
un fel de parodie de viaţă raţională - sărmanele animale! 
Există ceva numit de ei Legea. Cântă nişte imnuri despre 
„totul este al Tău”. Îşi construiesc singuri vizuinile, culeg 
fructe şi smulg ierburi - şi chiar se împerechează. Dar eu 
pot să-mi dau seama, pot să pătrund chiar în sufletele lor şi 
să văd că nu sunt decât suflete de animale, animale care 
pier - şi poftele de a trăi şi de a se satisface... Şi totuşi, sunt 
ciudaţi. Complecşi, ca tot ceea ce este viu. Este în ei un fel 
de năzuinţă spre mai sus, în parte vanitate, în parte emoție 
sexuală inutilă, în parte curiozitate inutilă. Doar o 
maimuţăreală... Am oarecari speranţe cu această puma; am 
lucrat intens la capul şi creierul ei... Şi acum, zise el, 
ridicându-se în picioare, după o lungă tăcere, în timpul 
căreia fiecare din noi ne-am urmărit propriile noastre 
gânduri - ce părere ai? Tot mai ţi-e teamă de mine? 

M-am uitat la el, şi n-am văzut decât un om palid, cu părul 
alb, cu ochii liniştiţi. În afară de seninătatea, de frumuseţea 
care rezulta din liniştea sa, şi de constituţia sa impunătoare, 
ar fi putut trece neobservat printre alţi o sută de bătrâni 
gentlemeni cumsecade. Atunci, m-a trecut un fior. În chip 


de răspuns la cea de a doua întrebare a sa, i-am întins câte 
un revolver în fiecare mână. 

— Păstrează-le, zise el, şi îşi ascunse cu mâna un căscat. 

Ridicându-se în picioare, mă privi ţintă o clipă, şi zâmbi: 

— Ai avut două zile pline de peripeții, zise el. Te-aş sfătui 
să dormi puţin. Sunt bucuros că acum totul e limpede. 
Noapte bună. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi ieşi prin uşa interioară. 
Am răsucit imediat cheia în broasca uşii ce dădea în afară. 

M-am aşezat din nou şi am rămas un timp într-un fel de 
apatie, atât de obosit din punct de vedere emoţional, 
intelectual şi fizic, încât nu puteam să-mi duc gândul mai 
departe din punctul în care mă lăsase. Fereastra neagră 
privea spre mine ca un ochi. În cele din urmă, cu un efort, 
am stins lampa şi m-am urcat în hamac. Am adormit foarte 
repede. 

XV. CU PRIVIRE LA OAMENII-ANIMALE. 

M-am deşteptat devreme. Chiar din clipa deşteptării 
explicaţia lui Moreau mi-a revenit în minte, limpede şi 
lămurită. Am coborât din hamac şi m-am dus să văd dacă 
uşa era încuiată. Apoi am încercat bara de la fereastră, şi 
am văzut că era fixată solid. Faptul că aceste creaturi cu 
aspect omenesc erau în realitate doar monştri animalici, 
doar imitații groteşti de oameni, mă umplea de o vagă 
nelinişte în privinţa posibilităţilor lor, nelinişte care era mult 
mai rea decât orice frică precisă. A răsunat o bătaie în uşă, 
şi am auzit glasul cu accente onctuoase al lui M'ling. Am 
vârât în buzunar unul din revolvere (ţinând mâna pe el), şi 
i-am deschis. 

— Bună dimineaţa, domnu”, zise el, aducând pe lângă 
obişnuitul dejun de legume şi un iepure fript fără pricepere. 

Montgomery îl urma. Ochiul său cercetător observă poziţia 
braţului meu şi zâmbi pieziş. 

Puma era lăsată să se odihnească în ziua aceea, ca să se 
vindece; dar Moreau, care era solitar din fire, nu veni la noi. 
Am stat de vorbă cu Montgomery, pentru a-mi limpezi ideile 


despre felul cum trăiesc Oamenii-Animale. Eram 
nerăbdător să aflu, în special, cum erau reţinuţi aceşti 
monştri inumani ca să nu se repeadă la Moreau şi 
Montgomery sau să nu se sfâşie unii pe alţii. 

Mi-a explicat că siguranţa relativă a lui Moreau şi a lui 
însuşi se datora dezvoltării mintale limitate a acestor 
monştri. Cu toată inteligenţa lor crescută şi tendinţa 
instinctelor lor animalice de a se redeştepta, ei au anumite 
idei fixe implantate de Moreau în minţile lor, care le 
mărgineşte în mod absolut imaginaţia. Erau de fapt 
hipnotizaţi, li se spusese că anumite lucruri erau imposibile 
şi că anumite lucruri nu trebuie făcute, şi aceste oprelişti 
erau împletite în țesătura minţilor lor mai presus de orice 
posibilităţi de nesupunere sau discuţie. Cu toate acestea, 
unele lucruri, în care vechiul instinct venea în contradicţie 
cu ceea ce îi convenea lui Moreau, erau într-un echilibru 
mai puţin stabil. O serie de propoziţiuni, denumite „Legea” 
- le auzisem recitate - se luptau în minţile lor cu poftele 
adânc înrădăcinate, mereu rebele, ale naturii lor animalice. 
Am aflat că ei repetau mereu această Lege şi o încălcau 
mereu. Dar Montgomery şi Moreau aveau mare grijă să-i 
ţină departe de gustul sângelui. Se temeau de sugestiile 
inevitabile ale acestui gust. 

Montgomery îmi spuse că Legea, mai ales printre Oamenii- 
Animale felini, devenea foarte şubredă o dată cu căderea 
nopţii; că animalul din ei era atunci mai puternic; un spirit 
de aventură se năştea în ei, după apusul soarelui; 
îndrăzneau atunci lucruri la care nici nu visau în timpul 
zilei. Acestui fapt îi datoram urmărirea mea de către Omul- 
Leopard, în seara sosirii mele. Dar, în timpul primelor zile 
ale şederii mele, ei nu încălcau Legea decât pe furiş, şi 
numai după apusul soarelui; în timpul zilei domnea în 
general o atmosferă de respect faţă de numeroasele ei 
oprelişti. 

Şi, acum, poate că ar trebui să dau câteva date generale 
despre insulă şi despre Oamenii-Animale. Insula, care avea 


un contur neregulat, şi se ridica doar puţin deasupra 
întinderii mării, avea o suprafaţă totală, cred, de şapte sau 
opt mile pătrate18. Era de origină vulcanică, mărginită 
acum de trei părţi de recife de corali. Câteva fumarole19 în 
partea de nord, şi un izvor cald, erau singurele rămăşiţe ale 
forţelor care îi dăduseră cândva naştere. Din când în când 
se făcea simţit câte un uşor cutremur de pământ şi uneori 
înălţarea spiralelor de fum devenea tumultuoasă, sub 
izbucnirile de vapori. Dar asta era totul. Populaţia insulei, 
mă informă Montgomery, număra acum ceva mai mult de 
şaizeci din aceste creaturi stranii ale artei lui Moreau, fără 
să mai socotim monştrii mai mici care trăiau prin tufişuri şi 
care nu aveau formă omenească. În total, el crease aproape 
o sută douăzeci, dar mulţi muriseră; iar alţii, ca animalul 
fără picioare, târâtorul despre care îmi vorbise, suferiseră 
un sfârşit violent. Răspunzând întrebării mele, Montgomery 
zise că ei năşteau într-adevăr copii, dar că aceştia în 
general mureau. Nu exista nici o urmă de moştenire a 
caracterelor omeneşti căpătate. Dacă supravieţuiau, 
Moreau îi lua şi le dădea o formă omenească. Femelele erau 
mai puţin numeroase decât masculii, şi supuse multor 
persecuții făcute pe furiş, în ciuda monogamiei pe care o 
ordona Legea. 

Mi-ar fi imposibil să-i descriu amănunţit pe aceşti Oameni- 
Animale - ochii mei nu sunt obişnuiţi cu amănuntele - şi din 
nefericire nu ştiu să desenez. Poate că lucrul cel mai izbitor 
din aspectul lor general era disproporţia dintre picioarele 
acestor creaturi şi lungimea trupului lor; şi totuşi - atât de 
relativă este părerea noastră despre graţie - ochiul mi s-a 
obişnuit cu formele lor, şi în cele din urmă am început chiar 
să fiu de aceeaşi părere eu ei, şi anume că picioarele mele 
lungi erau disproporţionate. O altă caracteristică era capul, 
ţinut înainte, şi curbarea grosolană şi neomenească a 
coloanei vertebrale. Chiar şi Omului-Maimuţă îi lipsea acea 
curbare sinuoasă, spre înăuntru, a spatelui, care face forma 
omenească atât de graţioasă. Cei mai mulţi aveau umerii 


teşiţi în mod grosolan, iar antebraţele lor scurte atârnau, 
slabe, în lături. Câţiva dintre ei erau vizibil păroşi - cel puţin 
atât timp cât am stat eu pe insulă. 

O altă diformitate foarte evidentă era în feţele lor, care, 
aproape toate, aveau maxilarele ieşite în afară, diforme 
spre urechi, cu nasuri mari şi proeminente, cu părul foarte 
des sau foarte ţepos, şi adesea cu ochii colorați sau aşezaţi 
în mod straniu. Niciunul nu ştia să râdă, deşi Omul-Maimuţă 
avea un fel de rânjet cârâit. În afară de aceste caractere 
generale, capetele lor aveau prea puţin comun unele cu 
altele: fiecare păstra calitatea speciei sale particulare; 
amprenta omenească denatura, dar nu ascundea specificul 
leopardului, boului, scroafei, sau altui animal din care 
fusese modelată creatura. Vocile, de asemenea, variau 
extrem de mult. Mâinile erau întotdeauna diforme; şi, deşi 
unele mă uimeau prin neaşteptata lor asemănare cu cele 
omeneşti, aproape toate aveau câteva degete lipsă, erau 
grosolan făcute spre unghii, şi erau lipsite de orice 
sensibilitate tactilă. 

Cei mai puternici Oameni-Animale erau Omul-Leopard şi o 
creatură făcută din Hienă şi Porc. Mai mari decât aceştia 
erau cei trei Oameni-Tauri care trăseseră şalupa. Apoi 
veneau Omul-cu-Părul-Argintiu, care era şi cel care rostea 
Legea, apoi M'ling, şi o creatură asemănătoare cu un satir, 
făcută din Maimuţă şi Capră. Erau şi trei Oameni-Porci şi o 
Femeie-Porc, o lapă-Rinocer şi alte câteva femele ale căror 
origini nu le puteam preciza. Mai erau câţiva Oameni-Lupi, 
un Urs-Taur, şi un Om-Câine-Saint-Bernard. Pe Omul- 
Maimuţă l-am descris înainte şi mai era o femeie bătrână, 
deosebit de oribilă (şi urât mirositoare), făcută din 
Vulpoaică şi Ursoaică, pe care am urât-o încă de la început. 
Se spunea că este o adeptă înfocată a Legii. Creaturi mai 
mici erau puii lor pestriţi şi mica fiinţă cu aspect de leneş. 
Dar destul cu această listă! 

La început am simţit o groază care mă înfiora faţă de 
aceste brute, simţeam, foarte puternic, că erau încă brute, 


dar pe nesimţite am început să mă obişnuiesc şi, de altfel, 
am fost influenţat de atitudinea lui Montgomery faţă de ei. 
Era de atâta vreme cu ei, încât ajunsese să-i privească ca pe 
nişte fiinţe omeneşti aproape normale - zilele sale din 
Londra îi păreau acum un trecut glorios şi neverosimil. Se 
ducea la Arica numai o dată pe an, ca să trateze cu agentul 
lui Moreau, un negustor de animale din partea locului. În 
acest orăşel maritim, locuit de metişi spanioli, cu greu 
putea el vedea cel mai frumos tip de oameni. Oamenii de pe 
vapor, îmi spuse el, îi păreau la început tot atât de ciudaţi 
pe cât îmi păreau mie Oamenii-Animale - cu picioare 
anormal de lungi, cu faţa turtită, cu fruntea proeminentă, 
bănuitori, primejdioşi şi nesimţitori. Adevărul este că el nu 
iubea oamenii. Inima lui se încălzea faţă de mine, credea el, 
pentru că îmi salvase viaţa. 

Aveam chiar impresia că el avea o tainică bunăvoință faţă 
de aceste brute metamorfozate, o simpatie vicioasă faţă de 
unele din acţiunile lor, dar pe care, la început, încerca să 
mi-o ascundă. 

M'ling, omul cu faţa neagră, servitorul său, primul dintre 
Oamenii-Animale pe care îl întâlnisem, nu trăia împreună cu 
ceilalţi, în insulă, ci într-un mic coteţ din dosul locului 
îngrădit. Nu era atât de inteligent ca Omul-Maimuţă, dar 
era mult mai docil, şi semăna cel mai mult a om dintre toţi 
Oamenii-Animale, iar Montgomery îl învățase să 
pregătească mâncarea, şi de fapt să îndeplinească toate 
măruntele treburi casnice care i se cereau. Era o izbândă 
complexă a oribilei îndemânări a lui Moreau, un urs, 
amestecat cu câine şi bou, una din creaturile cele mai 
îngrijit făcute. Îl trata pe Montgomery cu o stranie tandreţe 
şi duioşie; acesta îi dădea uneori atenţie, îl mângâia, îi 
dădea diverse nume pe jumătate în bătaie de joc, pe 
jumătate în glumă, făcându-l astfel să ţopăie, cu o bucurie 
extraordinară; alteori îl maltrata, mai ales după ce băuse 
whisky, lovindu-l cu picioarele, cu mâinile, aruncând în el cu 


pietre sau cu lemne aprinse. Dar, fie că era tratat bine sau 
rău, nimic nu-i plăcea mai mult decât să fie cu stăpânul său. 

După cum spuneam, mă obişnuisem cu Oamenii-Animale, 
astfel încât mii de lucruri care mi se păruseră nefireşti şi 
respingătoare deveniră curând pentru mine naturale şi 
obişnuite. Eu cred că totul în viaţă îşi ia culoarea din nuanţa 
medie care ne înconjoară: Montgomery şi Moreau erau 
prea particulari şi individuali ca să-mi păstrez impresiile 
generale asupra umanităţii bine definite. Am văzut pe una 
dintre grosolanele creaturi bovine care vâsliseră la şalupă 
păşind greoi prin tufişuri, şi m-am trezit întrebându-mă, 
încercând cu greu să-mi amintesc, prin ce se deosebea de 
vreun ţăran, om de-adevărat, întorcându-se obosit spre 
casă de la munca lui obişnuită; şi, când am văzut faţa 
şireată de vulpe a Femeii-Vulpe-Urs, ciudat de omenească 
în viclenia ei interesată, mi-am închipuit că o mai întâlnisem 
cândva prin vreo fundătură a unui oraş. 

Şi, totuşi, din când în când animalul din ei îmi apărea fără 
putinţă de îndoială sau de tăgadă. Un om urât, un sălbatic 
cocoşat după toate aparențele, ghemuit în deschizătura 
uneia dintre colibe, se întindea şi căsca, lăsând să se vadă 
deodată nişte incisivi ca nişte foarfeci şi nişte canini ca nişte 
săbii, ascuţiţi şi lucitori ca nişte cuțite. Sau, pe vreo cărare 
îngustă, privind cu o îndrăzneală trecătoare în ochii vreunei 
femele mlădioase învestmântată în alb, observam deodată 
(cu un spasm de repulsie) că avea pupile despicate, sau, 
privind mai jos, observam unghia curbată cu care îşi ţinea 
în jurul trupului vestmântul inform. Este un lucru curios, de 
altfel, pe care nu pot să mi-l explic, felul în care aceste 
creaturi - vreau să spun femelele - îşi manifestau, în prima 
parte a şederii mele acolo, un simţ instinctiv al propriei lor 
înfăţişări respingătoare, şi dădeau, în consecinţă, o atenţie 
mai mult decât omenească decenţei şi aspectului exterior. 

XVI. CUM AU GUSTAT SÂNGE OAMENII-ANIMALE. 

Dar lipsa mea de experienţă ca scriitor mă trădează, şi văd 
că mă îndepărtez de firul povestirii. După ce am terminat 


micul dejun, Montgomery m-a luat cu el de-a curmezişul 
insulei ca să-mi arate fumarolele şi izvorul în ale cărei ape 
fierbinţi intrasem cu o zi mai înainte. Amândoi aveam câte 
un bici şi un revolver încărcat. În timp ce treceam printr-o 
junglă deasă din drumul nostru într-acolo, am auzit ţipând 
un iepure. Ne-am oprit şi am ascultat, dar, cum n-am mai 
auzit nimic, ne-am continuat drumul, iar incidentul ni s-a 
şters din minte. Montgomery mi-a atras atenţia asupra unor 
mici animale de culoare roz, cu picioarele dinapoi lungi, 
care ţopăiau prin tufişuri. Îmi spuse că acestea erau create 
de Moreau din progeniturile Oamenilor-Animale. El crezuse 
că ar putea servi drept hrană, dar un obicei asemănător cu 
al iepurilor, de a-şi devora puii, îl făcuse să renunţe la 
această intenţie. Întâlnisem şi mai înainte câteva dintre 
aceste creaturi, o dată în noaptea când am fost urmărit de 
Omul-Leopard, şi apoi în timp ce Moreau mă urmărise, cu o 
zi mai înainte. Printr-o întâmplare, sărind să se ferească de 
noi, una din fiinţele acestea căzu în groapa făcută prin 
dezrădăcinarea unui copac trântit de vânt. Înainte de a se 
putea descurca de acolo, am reuşit s-o prindem. Scuipa ca o 
pisică, zgâria şi dădea cu putere din picioarele de dinapoi, 
şi încerca să şi muşte, dar dinţii îi erau prea slabi ca să facă 
altceva decât o pişcătură nedureroasă. Mi s-a părut că este 
o mică creatură frumoasă, şi deoarece Montgomery spunea 
că nu distruge iarba, pentru a-şi săpa vizuini, şi este foarte 
curată de fel, cred că ar putea fi, în parcurile gentlemenilor, 
un înlocuitor convenabil al iepurelui obişnuit. 

Am văzut, de asemenea, în drumul nostru, trunchiul unui 
copac jupuit în fâşii lungi şi crăpat adânc. Montgomery îmi 
atrase atenţia. 

— Să nu zgârii scoarţa copacilor; aceasta este Legea”, zise 
el. Multora dintre ei nu le prea pasă de asta! 

Cred că după aceea l-am întâlnit pe Satir şi pe Omul- 
Maimuţă. Satirul era o rămăşiţă a amintirilor clasice ale lui 
Moreau, având pe faţă o expresie ovină - cu glasul ca un 
behăit aspru, cu extremităţile inferioare ca ale lui Satan. 


Când a trecut pe lângă noi, ronţăia coaja unui fruct ca o 
păstaie. Amândoi îl salutară pe Montgomery. 

— Salutăm, ziseră ei, pe Cel-de-al-doilea-cu-bici! 

— Este şi un al treilea cu bici acum, zise Montgomery. Aşa 
că, aveţi grijă! 

— El n-a fost făcut? zise Omul-Maimuţă. El spunea - el 
spunea că a fost făcut. 

Omul-Satir mă privi cu curiozitate. 

— Cel-de-al-treilea-cu-bici, cel care merge plângând prin 
mare, are o faţă albă şi subţire. 

— Are şi un bici lung şi subţire, zise Montgomery. 

— Ieri sângera şi plângea, zise Satirul. Dumneata nu 
sângerezi şi nici nu plângi niciodată. Stăpânul nu 
sângerează şi nici nu plânge. 

— O sărmane! zise Montgomery. Ai să sângerezi şi ai să 
plângi, chiar acum, dacă nu iei seama. 

— El are cinci degete; este un om cu cinci degete ca şi 
mine, zise Omul-Maimuţă. 

— Haidem, Prendick, zise Montgomery, luându-mă de braţ, 
şi ne-am continuat drumul. 

Satirul şi Omul-Maimuţă continuară să ne privească şi să- 
şi împărtăşească unul altuia impresiile. 

— El nu spune nimic, zise Satirul. Oamenii au glas. 

— Ieri mi-a cerut ceva de mâncare, zise Omul-Maimuţă. El 
nu ştia. 

Apoi vorbiră lucruri pe care nu le-am mai desluşit şi l-am 
auzit pe Satir râzând. 

În timp ce ne întorceam, am dat peste iepurele mort. 
Corpul roşu al nenorocitului animal era rupt în bucăţi, 
multe din coaste se vedeau despuiate, iar şira spinării era 
vizibil roasă. 

Văzând aceasta, Montgomery se opri. 

— Dumnezeule! zise el, aplecându-se şi ridicând câteva 
vertebre zdrobite ca să le examineze mai de aproape. 
Dumnezeule! repetă el, ce poate să însemne asta? 


— Vreunul din carnivorii voştri şi-a adus aminte de vechile 
obiceiuri, zisei eu, după o pauză. Şira spinării a fost 
sfărâmată de muşcături. 

Rămase privind ţintă, alb la faţă şi cu buzele strânse 
pieziş. 

— Asta nu-mi place, zise el încet. 

— Am văzut ceva asemănător, zisei eu, în prima zi când am 
venit aici. 

— Ei drăcie! Şi ce era? 

— Un iepure, cu capul răsucit. 

— În ziua când ai venit? 

— În ziua când am venit. În tufişuri, în spatele locului 
îngrădit, când am ieşit seara. Capul era complet smuls. 

Scoase un fluierat prelung. 

— Ba mai mult, chiar presupun cine este cel care a făcut 
acest lucru. E numai o bănuială, înţelegi. Înainte de a da 
peste iepure, am văzut pe unul din monştrii aceştia bând 
din pârâu. 

— Lipăind în timp ce bea? 

— Da. 

— Să nu lipăi, când bei; aceasta este Legea. Mult le mai 
pasă lor de Lege, eh - când Moreau nu este lângă ei! 

— Era monstrul care m-a urmărit. 

— Sigur, zise Montgomery; este chiar ceea ce fac 
carnivorele. După ce ucid, beau. Este gustul de sânge, 
înţelegi? Cum era bruta? întrebă el. Ai putea să-l recunoşti? 

Privi în jurul nostru, stând cu picioarele desfăcute 
deasupra resturilor iepurelui mort, cu ochii rătăcind printre 
umbrele şi perdelele de verdeață, printre cursele şi 
piedicile pădurii, care ne înconjurau. 

— Gustul de sânge, zise el iar. 

Îşi scoase revolverul, examină cartuşele din el, şi îl puse la 
loc. Apoi începu să se tragă de buza care îi atârna în jos. 

— Cred că aş putea să recunosc bruta. L-am izbit de l-am 
ameţit. Cred că are pe frunte o vânătaie de toată 
frumuseţea. 


— Dar atunci va trebui să dovedim că el a ucis iepurele, 
zise Montgomery. Aş fi făcut mai bine să nu-i fi adus aici. 

Voiam s-o pornesc la drum, dar el stătea acolo nedumerit, 
gândindu-se la iepurele mutilat. Aşa că m-am îndepărtat 
atât de mult, încât rămăşiţele iepurelui nu se mai văzură. 

— Haide! zisei eu. 

Se trezi de îndată şi veni spre mine. 

— Vezi, zise el, aproape în şoaptă, ei cu toţii au fost siliţi să 
aibă o idee fixă de a nu mânca nimic din ceea ce se mişcă pe 
pământ. Dacă, printr-un accident, vreo brută a gustat 
sânge... 

Continuă să meargă o bucată de drum în tăcere. 

— Mă întreb ce s-o fi întâmplat, îşi zise el. Apoi, după o 
pauză, iar: am făcut o prostie deunăazi. Servitorul acesta al 
meu... l-am arătat cum să jupoaie şi să gătească un iepure. 
E ciudat... L-am văzut cum îşi lingea mâinile... Nu m-am 
gândit niciodată. 

Şi apoi: 

— Trebuie să punem capăt acestor blestemâţii. Trebuie să- 
i spun lui Moreau. 

N-a mai fost în stare să se gândească la nimic altceva în tot 
drumul spre casă. 

Moreau luă lucrurile şi mai în serios decât Montgomery, şi 
nu mai este nevoie să spun că începeam şi eu să fiu cuprins 
de evidenta lor consternare. 

— Trebuie să le dăm un exemplu, zise Moreau. Nu mă 
îndoiesc de loc că Omul-Leopard este cel vinovat. Dar cum 
putem s-o dovedim? Era bine, Montgomery, dacă te-ai fi 
abținut de la pofta de a mânca carne şi n-ai fi adus aceste 
noutăţi aţâţătoare. S-ar putea să avem neplăceri din cauza 
asta. 

— Am fost un dobitoc, zise Montgomery. Dar acum faptul 
este consumat. Şi ştii bine, chiar dumneata mi-ai spus că 
pot să-i aduc. 

— Trebuie să ne îngrijim de treaba asta imediat, zise 
Moreau. Bănuiesc că, dacă se întâmplă ceva, M'ling poate 


să se descurce? 

— Nu sunt prea sigur de M'ling, zise Montgomery. Cred că 
nu-l cunosc îndeajuns. 

După-amiază, Moreau, Montgomery, eu şi M'ling am 
străbătut insula, către colibele din râpă. Noi trei eram 
înarmaţi. M'ling ducea cu el toporişca pe care o folosea la 
despicatul lemnelor pentru foc, şi un colac de sârmă. 
Moreau avea atârnat de umăr un corn imens de văcar. 

— Ai să vezi o adunare a Oamenilor-Animale, zise 
Montgomery. Este un spectacol frumos. 

Moreau n-a scos nici o vorbă tot drumul, dar faţa sa mare, 
încadrată de alb, era de o hotărâre necruțătoare. 

Am străbătut râpa, în fundul căreia fumega pârâul de apă 
fierbinte, şi am urmat cărarea întortocheată prin desişul de 
trestii, până când am ajuns la o suprafaţă întinsă, acoperită 
cu un strat gros dintr-o substanţă ca un praf galben, care 
cred că era sulf. Pe deasupra unui mal acoperit de mărăcini 
se zărea, sclipind, marea. Am ajuns într-un fel de amfiteatru 
natural, puţin adânc, şi aici ne-am oprit toţi patru. Atunci 
Moreau sună din corn şi rupse liniştea adormită a acestei 
după-amiezi tropicale. Se pare că avea plămâni puternici. 
Sunetul vuitor se înălța din ce în ce printre ecouri, până 
când ajunse de o intensitate asurzitoare. 

— Ah! zise Moreau, lăsând instrumentul curb să-i cadă iar 
într-o parte. 

Imediat se auziră trosnete printre trestiile galbene, şi un 
zvon de glasuri, din jungla deasă şi verde care mărginea 
mlaştina prin care alergasem eu cu o zi mai înainte. Apoi, 
din trei sau patru locuri de pe marginea suprafeţei 
sulfuroase, apărură formele groteşti ale Oamenilor- 
Animale, venind în grabă spre noi. Nu mi-am putut stăpâni 
o groază crescândă, pe măsură ce îi vedeam, unul câte 
unul, ieşind în fugă dintre copaci sau trestii, şi venind 
bălăbănindu-se spre noi, prin praful fierbinte. Dar Moreau 
şi Montgomery erau destul de calmi şi, de nevoie, am rămas 
şi eu lângă ei. Primul care sosi fu Satirul, ciudat de ireal, cu 


toate că arunca o umbră şi azvârlea praful cu copitele; după 
el, din desiş, apăru o matahală monstruoasă, un animal 
între cal şi rinocer, mestecând un pai; şi apoi apăru Femela- 
Porc şi două Femei-Lup; apoi vrăjitoarea Urs-Vulpe cu ochii 
ei roşii pe figura roşie şi ascuţită, şi apoi alţii - toţi 
grăbindu-se nerăbdători. Pe măsură ce se apropiau, 
începeau să se ploconească în faţa lui Moreau şi să cânte, 
neţinând seama unii de alţii, fragmente din cea de a doua 
jumătate a litaniei Legii: „A lui este mâna care răneşte, a lui 
este mâna care vindecă” şi aşa mai departe. 

De îndată ce ajungeau la o distanţă de vreo treizeci de 
metri de noi se opreau şi, aplecându-se pe genunchi şi 
coate, începeau să-şi arunce praful albicios pe cap. 
Închipuiţi-vă scena, dacă puteţi. Noi, trei oameni, îmbrăcaţi 
în albastru, împreună cu servitorul nostru diform şi cu faţa 
neagră, stând într-un spaţiu întins de praf galben bătut de 
soare, sub cerul albastru arzător, şi înconjurați de acest 
cerc de monstruozităţi ghemuite şi care făceau tot felul de 
gesturi, unii aproape umani, doar din expresia şi gesturile 
lor subtile, unii ca nişte schilozi, unii atât de ciudat de 
diformi, încât nu semănau cu nimic decât doar cu 
personajele celor mai îngrozitoare vise ale noastre. În fund, 
liniile mlădioase ale unui desiş de trestii, într-o parte, un 
desiş încâlcit de palmieri, într-alta, despărţindu-ne de râpa 
cu colibe, iar înspre nord orizontul neguros al Oceanului 
Pacific. 

— Şaizeci şi doi, şaizeci şi trei, număra Moreau. Mai sunt 
încă patru. 

— Nu-l văd pe Omul-Leopard, zisei eu. 

Moreau sună din nou din cornul cel mare, şi, la sunetul lui, 
toţi Oamenii-Animale se zvârcoliră, târându-se prin praf. 
Atunci, furişându-se dintre trestii, aplecat aproape de 
pământ, şi încercând să ajungă cercul celor ce se tăvăleau 
prin praf, apăru, din spatele lui Moreau, Omul-Leopard. 
Fruntea îi era învineţită. Ultimul dintre Oamenii Animale 
care sosi fu micul Om-Maimuţă. Cei ce veniseră mai înainte, 


încălziţi şi obosiţi de zvârcolelile lor, îi aruncară priviri pline 
de răutate. 

— Încetaţi, zise Moreau cu vocea sa puternică şi fermă, şi 
Oamenii-Animale se aşezară pe vine şi îşi încetară adoraţia. 

— Unde este cel ce rosteşte Legea? întrebă Moreau, şi 
monstrul cenuşiu şi păros îşi înclină faţa în ţărână. 

— Spune vorbele, zise Moreau. 

Şi de îndată toţi cei din adunare îngenuncheară, 
legănându-se dintr-o parte în cealaltă şi aruncând în sus 
sulful cu mâinile, mai întâi un nor de praf, cu mâna dreaptă, 
şi apoi altul cu stânga, începură încă o dată să îngâne 
strania lor litanie. 

Când ajunseră la „Să nu mănânci carne sau peşte; aceasta 
este Legea”, Moreau îşi întinse mâna-i albă şi fină: 

— Stai! strigă ei, şi o tăcere absolută se aşternu asupra 
tuturor. 

Cred că toţi ştiau şi se temeau de ceea ce va urma. Am 
privit în jur la ciudatele figuri. Văzând atitudinile lor 
şovăielnice şi spaima care se ascundea în ochii lor 
strălucitori, m-am mirat cum de crezusem vreodată că ar 
putea să fie oameni. 

— Această Lege a fost încălcată, zise Moreau. 

— Nimeni nu scapă, zise creatura fără obraji, cu păr 
argintiu. 

— Nimeni nu scapă, repetă cercul îngenunchiat al 
Oamenilor-Animale. 

— Cine este cel ce a călcat-o? strigă Moreau şi privi în jur, 
la feţele lor, plesnind din bici. 

Am avut impresia că Hiena-Porc arăta cam abătută, şi tot 
astfel şi Omul-Leopard. Moreau se opri, cu faţa spre acesta, 
care se târi în faţa lui cu amintirea şi spaima suferințelor 
infinite. 

— Cine este acela? repetă Moreau, cu glas tunător. 

— Rău este de cel care încalcă Legea, îngână cel ce rostea 
Legea. 


Moreau privi în ochii Omului-Leopard, şi păru că scrutează 
însuşi sufletul acestei creaturi. 

— Cel ce încalcă Legea... zise Moreau, luându-şi ochii de la 
victima sa şi întorcându-se spre noi. 

Mi s-a părut că disting o nuanţă de exaltare în glasul său. 

— ...„ se întoarce în Casa Durerii, exclamară cu toţii; se 
întoarce în Casa Durerii, o, Stăpâne! 

— În Casa Durerii - în Casa Durerii, sporovăi Omul- 
Maimuţă, ca şi cum această idee i-ar fi fost pe plac. 

— Auzi? zise Moreau, întorcându-se către vinovat, priete... 
Hei! 

Căci Omul-Leopard, eliberat de privirea lui Moreau, se 
ridicase din genunchi şi acum, cu ochii în flăcări şi cu colții 
săi imenşi de felină lucind de sub buzele răsfrânte, sări 
asupra călăului său. Sunt convins că numai nebunia unei 
frici insuportabile a putut să-l îndemne la acest atac. 
Întregul cerc de vreo şaizeci de monştri păru că se ridică în 
jurul nostru. Am scos revolverul. Cele două făpturi se 
ciocniră. Îl văzui pe Moreau clătinându-se pe spate de 
izbitura Omului-Leopard. Se auzi un urlet furios şi un 
răcnet în jurul nostru. Toţi se mişcau cu repeziciune. O 
clipă, am crezut că era o revoltă generală. 

Faţa furioasă a Omului-Leopard ţâşni pe lângă mine, cu 
M'ling pe urmele lui. Am văzut ochii galbeni ai Hienei-Porc 
strălucind de aţâţare, cu o atitudine ca şi cum ar fi fost 
aproape hotărât să mă atace. Satirul privea, de asemenea 
spre mine, peste umerii aduşi ai Hienei-Porc. Am auzit 
pocnitura pistolului lui Moreau, şi am văzut fulgerul roşu 
izbucnind prin tumult. Întreaga mulţime păru să se întoarcă 
în direcţia flăcării, şi eu, de asemenea, m-am întors ca atras 
de magnetismul acestei mişcări. În clipa următoare 
alergam, în mijlocul gloatei care urla, în urmărirea Omului- 
Leopard fugărit. 

Asta este tot ce pot să spun cu precizie. L-am văzut pe 
Omul-Leopard lovindu-l pe Moreau, şi apoi totul se învârti în 
jurul meu, până când m-am trezit alergând din răsputeri. 


M'ling era în frunte, urmărind de aproape pe fugar. În 
urma lui, cu limbile deja scoase, alergau Femeile-Lup sărind 
cu paşi mari. Urmau Oamenii-Porci, urlând aţâţaţi, şi cei doi 
Oameni-Tauri, înfăşaţi în alb. Apoi venea Moreau, într-un 
grup de Oameni-Animale, pălăria lui de paie cu boruri mari 
îi fusese smulsă - cu revolverul în mână, şi cu părul alb şi 
moale fâlfăind. Hiena-Porc alerga lângă mine, ţinând acelaşi 
pas, şi privindu-mă pe furiş cu ochii ei de felină, iar ceilalţi 
veneau tropăind şi urlând în urma noastră. 

Omul-Leopard îşi croia drum printre trestiile lungi, care 
zvâcneau înapoi în urma lui şi-l izbeau în faţă pe M'ling. 
Noi, ceilalţi de la urmă, am găsit o cărare bătătorită când 
am ajuns la desişul de trestie. Goana printre trestii dură 
aproape un sfert de milă, şi apoi se afundă într-un desiş 
care ne întârzia foarte mult mişcările, deşi mergeam prin el 
în grup compact; frunzişul ne izbea în faţă, lianele ca nişte 
funii ne prindeau de sub bărbie sau ni se încurcau printre 
glezne, plante spinoase ni se agăţau şi ne sfâşiau hainele şi 
carnea, laolaltă. 

— A mers pe aici în patru labe, gâfâi Moreau, care era 
acum chiar în faţa mea. 

— Nimeni nu scapă, zise Lupul-Urs, râzându-mi în faţă, 
surescitat de urmărire. 

Am ieşit din nou printre stânci, şi am văzut vânatul nostru 
în faţă, alergând uşor în patru labe, şi mârâind spre noi, 
peste umăr. Văzând aceasta, Oamenii-Lupi urlară de 
plăcere. Animalul era îmbrăcat şi, de departe, faţa îi părea 
încă omenească, dar mişcările celor patru labe erau feline, 
şi curbura discretă a umerilor era vădit a unui animal 
fugărit. Sări peste nişte tufişuri spinoase cu flori galbene şi 
dispăru. M'ling era la jumătatea distanţei dintre noi. 

Cei mai mulţi dintre noi pierduseră în acest moment viteza 
de la începutul alergării şi ne stabilisem la un pas mai lung 
şi mai regulat. În timp ce traversam locul deschis, am văzut 
că urmărirea, care începuse în coloană, se desfăşurase 
acum în linie. Hiena-Porc alerga tot alături de mine, 


privindu-mă din fugă, şi din când în când zbârlindu-şi botul 
într-un rânjet mârâit. 

La marginea stâncilor, Omul-Leopard, dându-şi seama că 
se îndrepta spre promontoriul pe care mă urmărise în seara 
venirii mele, coti spre desişuri. Dar Montgomery văzuse 
manevra şi îl sili să se întoarcă din nou. 

Astfel, gâfâind, poticnindu-mă de stânci, zgâriat de 
mărăcini, împiedicându-mă de ferigi şi trestii, ajutam la 
urmărirea Omului-Leopard, care încălcase Legea, iar 
Hiena-Porc alerga, râzând sălbatic, alături de mine. 
Continuam să alerg, poticnindu-mă, simțind cum mi se 
învârteşte capul şi cum inima bate să-mi spargă pieptul, 
obosit de moarte, şi totuşi neîndrăznind să pierd din ochi 
vânătoarea, de teamă să nu rămân singur cu acest oribil 
însoțitor. Continuam să alerg, în ciuda unei oboseli fără 
margini, şi a puternicei arşiţe din după-amiaza tropicală. 

În sfârşit, furia urmăririi slăbi. Îl încolţisem pe nenorocitul 
animal într-un colţ al insulei. Moreau, cu biciul în mână, ne 
aranjă într-o linie neregulată, şi de data aceasta am înaintat 
încet, strângându-ne unii pe alţii pe măsură ce înaintam, şi 
strângând cercul în jurul victimei noastre. Acesta se 
ascundea, fără zgomot şi nevăzut, în tufişurile prin care 
alergasem şi eu în urmărirea din noaptea aceea. 

— Atenţie! strigă Moreau, atenţie! 

În timpul acesta, capetele liniei se închideau în jurul 
tufişurilor şi încercuiau bruta. 

— Vedeţi să nu scape! se auzi glasul lui Montgomery de 
după tufişuri. 

Eu mă aflam pe panta de deasupra tufişurilor. 
Montgomery şi Moreau băteau malul de jos. Înaintam încet 
prin reţeaua încâlcită de ramuri şi frunze. Prada noastră 
stătea liniştită. 

— Înapoi în Casa Durerii, în Casa Durerii, în Casa Durerii! 
schelălăia glasul Omului-Maimuţă, la vreo douăzeci de 
metri spre dreapta. 


Auzind aceasta, i-am iertat sărmanului nenorocit toată 
frica pe care mi-o inspirase. 

Se auzeau crenguţele trosnind şi ramurile dându-se în 
lături în faţa paşilor greoi ai Calului-Rinocer, înspre 
dreapta. Apoi, deodată, printr-un poligon de verdeață, în 
semiîntunericul de sub vegetaţia luxuriantă, am zărit 
creatura pe care o vânam. M-am oprit. Era ghemuită în cel 
mai mic spaţiu posibil, cu ochii săi verzi luminoşi îndreptaţi 
spre mine, privindu-mă peste umăr. 

S-ar putea să pară că mă contrazic - nu pot să-mi explic 
acest fapt. - dar acum, văzând acolo creatura într-o 
atitudine perfect animalică, cu lumina lucindu-i în ochi şi cu 
faţa sa imperfect omenească schimonosită de groază, am 
avut din nou senzaţia umanităţii sale. Ştiam că în clipa 
următoare vreun alt urmăritor îl va zări, şi va fi copleşit şi 
capturat, pentru ca să împărtăşească din nou oribilele 
torturi din curtea îngrădită. 

Am scos brusc revolverul, am ţintit între ochii săi cuprinşi 
de groază, şi am tras. 

În acel moment, Hiena-Porc îl văzu şi se aruncă asupra lui 
cu un strigăt nesăţios, înfigându-şi cu sete colții în gâtul 
său. De jur împrejurul meu desişul începu să foşnească şi să 
trosnească în timp ce Oamenii-Animale se strângeau în 
grabă. Îşi făcură unul câte unul apariţia. 

— Nu-l omori, Prendick, strigă Moreau. Nu-l omori! 

Îl vedeam cum se apleacă pentru a-şi face drum pe sub 
frunzişul ferigilor înalte. 

În clipa următoare, goni Hiena-Porc cu mânerul biciului şi, 
împreună cu Montgomery, ţinându-i la distanţă pe Oamenii- 
Animale, carnivori şi aţâţaţi, şi mai ales pe M'ling, de trupul 
care încă mai mişca. Fiinţa cu păr cenuşiu se apropie de 
cadavru adulmecând, pe sub braţul meu. Celelalte animale, 
în ardoarea lor bestială, mă îmbrânceau ca să vadă mai de 
aproape. 

— Să te ia dracu”, Prendick! zise Moreau. Îl voiam viu. 


— Îmi pare rău, zisei eu, deşi nu-mi părea. A fost impulsul 
momentului. 

Mă simţeam rău de oboseală şi de surescitare. 

Întorcându-mă, mi-am croit drum prin gloata de Oameni- 
Animale, şi am urcat singur panta, către partea superioară 
a promontoriului. Printre ordinele pe care le striga Moreau, 
i-am auzit pe cei trei Oameni-Tauri, înfăşaţi în alb, târând 
victima în jos, spre țărm. 

Acum îmi era uşor să rămân singur. Oamenii-Animale 
manifestau o curiozitate cu totul omenească faţă de trupul 
mort şi îl urmau în grup compact, mirosindu-l şi mârâind 
spre el, în timp ce Oamenii-Iauri îl târau în jos spre țărm. 
Am ajuns pe promontoriu şi i-am văzut pe Oamenii-Iauri, 
negri pe cerul de seară, ducând povara cadavrului înspre 
mare şi, ca un val, mi-a trecut prin minte nespusa inutilitate 
a tot ceea ce se petrecea pe această insulă. Pe țărm, printre 
stâncile de dedesubtul meu, se aflau Omul-Maimuţă, Hiena- 
Porc, şi alţi câţiva Oameni-Animale, stând în jurul lui 
Montgomery şi al lui Moreau. Cu toţii erau încă foarte 
surescitaţi, şi toţi revărsau un torent de asigurări despre 
fidelitatea lor faţă de Lege. Şi, totuşi, eu aveam, în sinea 
mea, certitudinea absolută că Hiena-Porc era implicată în 
uciderea iepurelui. M-a cuprins o stranie convingere că, în 
afară de grosolănia trăsăturilor, de grotescul formelor, 
aveam aici în faţa mea întreaga balanţă a vieţii omeneşti în 
miniatură. Întreg jocul de instincte, rațiune şi destin, în cea 
mai simplă formă a sa. Se întâmplase ca Omul-Leopard să 
fie învins. Asta era toată diferenţa. 

Sărmane brute! Începusem să înţeleg aspectul josnic al 
cruzimii lui Moreau. Mai înainte nu mă gândisem la durerea 
şi suferinţele care se abăteau asupra acestor sărmane 
victime, după ce ieşeau din mâinile lui Moreau. Mă 
înfioraseră doar zilele de chinuri din curtea îngrădită. Dar, 
acum, acestea păreau să fie partea cea mai mică a 
suferinţei. Înainte, ei fuseseră animale, cu instinctele 
perfect adaptate la natura înconjurătoare, şi ferite atât cât 


pot fi nişte fiinţe vii. Acum, ei se poticneau de piedicile 
umanităţii, trăiau într-o frică care nu se stingea niciodată, 
înlănţuiţi de o lege pe care nu o puteau înţelege; parodia 
lor de existenţă omenească începea cu o agonie, era o lungă 
luptă interioară, o lungă groază de Moreau - şi pentru ce? 
Ceea ce mă revolta era toată această inutilitate. 

Dacă Moreau ar fi urmărit vreun scop anume, aş fi avut 
cât de cât simpatie faţă de el. Nu sunt chiar atât de 
impresionabil în faţa durerii. Aş fi putut oarecum să-l iert, 
chiar dacă mobilul său ar fi fost ura. Dar el era atât de 
iresponsabil, atât de complet nepăsător. Era târât doar de 
curiozitatea şi cercetările sale nebuneşti şi fără nici un ţel, 
iar fiinţele acestea erau menite să trăiască câţiva ani, să 
lupte, să se zbată, să sufere; şi până la urmă să moară în 
chinuri. Erau nenorociţi în sinea lor, vechea lor ură 
animalică îi împingea să-şi facă rău unii altora, iar Legea îi 
oprea de la o scurtă luptă crâncenă care să pună hotărât 
capăt animozităţilor naturale dintre ei. 

În zilele acelea, teama mea de Oamenii-Animale avu 
aceeaşi soartă cu teama mea faţă de Moreau. Am căzut într- 
adevăr într-o stare morbidă: adâncă şi durabilă, străină de 
frică, care a lăsat urme neşterse în mintea mea. Trebuie să 
mărturisesc că mi-am pierdut încrederea în judecata 
sănătoasă a întregii lunii, când am văzut-o suferind 
dezordinea dureroasă din această insulă. Un destin orb, un 
vast mecanism neîndurător, părea să croiască şi să 
modeleze structura existenţelor, iar eu, Moreau (prin 
pasiunea lui pentru cercetări), Montgomery (prin pasiunea 
lui pentru băutură), Oamenii-Animale, cu instinctele lor şi 
cu restricţiile lor mintale, eram sfâşiaţi şi zdrobiţi, nemilos 
şi inevitabil, în infinita complexitate a roţilor care se mişcau 
neîncetat. Dar această situaţie nu s-a produs dintr-o dată... 
Cred chiar că anticipez puţin vorbind de pe acum despre 
asta. 

XVII. O CATASTROFĂ. 


Abia dacă trecuseră şase săptămâni, că şi pierdusem orice 
sentiment, afară de dezgust şi silă, faţă de infamele 
experienţe ale lui Moreau. Singurul meu gând era să scap 
de aceste oribile caricaturi ale imaginii Creatorului, să mă 
întorc la relaţiile plăcute şi sănătoase cu oamenii. Semenii 
mei, de care mă aflam astfel despărţit, începură să capete 
în amintirea mea virtuţi şi frumuseți idilice. Prietenia mea 
de la început cu Montgomery nu mai crescu. Îndelungata 
lui separare de oameni, viciul său ascuns pentru băutură, 
simpatia lui evidentă pentru Oamenii-Animale mi-l făceau 
odios. De mai multe ori l-am lăsat să se ducă singur printre 
ei. Evitam cu orice chip să am de-a face cu ei. Îmi 
petreceam tot mai mult timp pe țărm, căutând să zăresc 
vreo pânză eliberatoare, care nu apărea niciodată, până 
când într-o zi se abătu asupra noastră un dezastru 
înspăimântător, care dădu un aspect cu totul diferit 
ciudatelor lucruri care mă înconjurau. 

Era cam după şapte sau opt săptămâni după debarcarea 
mea - poate mai mult, cred, deşi nu mă îngrijisem să ţin 
socoteala timpului - când s-a produs catastrofa. S-a 
întâmplat dis-de-dimineaţă - cred că pe la orele şase. Mă 
sculasem şi mâncasem devreme, fiind trezit de zgomotul a 
trei Oameni-Animale care aduceau lemne în curtea 
îngrădită. 

După micul dejun m-am dus până la poarta deschisă a 
curţii îngrădite şi am stat acolo, fumând o ţigară şi 
bucurându-mă de răcoarea dimineţii. Moreau apăru îndată 
de după colţul zidului şi mă salută. Trecu pe lângă mine, şi 
l-am auzit, în spatele meu, descuind uşa şi intrând în 
laborator. Atât de nesimţitor devenisem atunci faţă de 
lucrurile abominabile din jurul meu, încât am auzit fără nici 
o urmă de emoție pe victima sa, puma, începând o nouă zi 
de tortură. Ea îl întâmpină pe călăul ei cu un răcnet 
aproape exact ca acela al unei furii întărâtate. 

Atunci se întâmplă ceva neprevăzut. Până astăzi nu ştiu 
exact cum s-a întâmplat. Am auzit un țipăt ascuţit, în 


spatele meu, o căzătură, şi, întorcându-mă, am văzut 
năpustindu-se spre mine o faţă îngrozitoare, nici 
omenească, nici animalică, ci pur şi simplu infernală, brună, 
brăzdată de cicatrice roşii, din care mai picura sânge, şi cu 
ochii aprinşi, fără pleoape. Am întins braţul, să mă apăr de 
lovitura care mă aruncă cât eram de lung, cu antebraţul 
fracturat, iar uriaşul monstru, înfăşat în alb şi fluturându-şi 
bandajele pătate de sânge, sări peste mine şi fugi. M-am 
rostogolit de câteva ori în jos, spre țărm, am încercat să mă 
ridic şi m-am prăbuşit pe braţul rupt. Atunci apăru Moreau, 
cu faţa sa palidă şi masivă devenită şi mai teribilă din cauza 
sângelui care îi şiroia de pe frunte. Avea un revolver în 
mână. Nu-mi aruncă nici măcar o privire, ci o luă de îndată 
la goană în urmărirea pumei. 

Mi-am încercat celălalt braţ şi m-am ridicat. 

Făptura bandajată alerga în faţă, de-a lungul țărmului, în 
salturi mari şi Moreau o urmărea. Ea îşi întoarse capul şi-l 
văzu, şi atunci, cotind brusc, se îndreptă spre tufişuri. Se 
depărta de el tot mai mult cu fiecare salt. O văazui 
afundându-se în desiş, iar Moreau, alergând oblic ca s-o 
ajungă, trase şi dădu greş, în timp ce ea dispărea. Apoi, 
dispăru şi el în desişul verde. 

Am rămas locului privind după ei, şi apoi durerea din braţ 
se înteţi, şi, cu un geamăt, m-am ridicat cu greu în picioare. 
Montgomery apăru în pragul uşii, îmbrăcat, cu un revolver 
în mână. 

— Dumnezeule mare, Prendick! zise el, neobservând că 
eram rănit. Bruta aceea a scăpat! A smuls lanţul din perete, 
l-ai văzut? 

Apoi deodată, văzând că mă ţineam de braţ: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Stăteam în faţa uşii, zisei eu. 

Se apropie de mine şi mă luă de braţ. 

— Ai sânge pe mânecă, zise el, şi-mi ridică flanela. 

Puse arma în buzunar, îmi pipăi peste tot braţul dureros, şi 
mă duse în casă. 


— Ai braţul rupt, zise el, şi apoi: Spune-mi exact cum s-a 
întâmplat - ce s-a întâmplat. 

I-am povestit ceea ce văzusem, i-am povestit în fraze 
întretăiate, cu gemete de durere între ele, iar el, repede şi 
cu multă îndemânare, mi-a bandajat în acest timp braţul. 
Mi-l atârnă de umăr, se dădu înapoi şi mă privi: 

— Aşa mai merge, zise el. Şi acum? 

Rămase pe gânduri. Apoi ieşi şi încuie porţile curţii 
îngrădite. Lipsi câtăva vreme. 

Eu eram îndeosebi îngrijorat de braţul meu. Incidentul mi 
se părea unul în plus printre atâtea lucruri oribile. M-am 
aşezat în şezlong şi, trebuie să mărturisesc, am pornit să 
înjur din toată inima această insulă. Prima senzaţie surdă 
de durere din braţ lăsase acum loc unei dureri cumplite, 
când Montgomery îşi făcu apariţia din nou. 

Faţa lui era palidă, şi lăsa să i se vadă gingia de jos mai 
mult decât oricând. 

— Nu zăresc şi nici nu aud nimic, zise el. Mă gândeam că 
s-ar putea să aibă nevoie de ajutor. Se uită la mine cu ochi 
rătăciţi. Era o brută puternică, zise el. A smuls pur şi simplu 
lanţul din zid. 

Se duse spre fereastră, apoi spre uşă şi de acolo se 
întoarse spre mine. 

— Trebuie să mă duc după el, zise. Mai este un revolver, 
pe care ţi-l las dumitale. Ca să-ţi spun drept, mă simt 
oarecum neliniştit. 

Luă arma şi mi-o puse la îndemână pe masă, apoi ieşi, 
lăsând în aer o nelinişte contagioasă. N-am mai stat mult 
după plecarea lui. Am luat revolverul în mână şi am ieşit în 
pragul uşii. 

Dimineaţa era liniştită ca moartea. Nu se auzea nici o 
şoaptă de vânt, marea era ca o oglindă lucioasă, cerul era 
gol, şi ţărmul pustiu. În starea mea, pe jumătate de 
surescitare, pe jumătate de febră, această linişte a naturii 
mă apăsa. 


Am încercat să fluier, şi cântecul îmi murea pe buze. Am 
înjurat din nou - a doua oară în dimineaţa aceea. M-am dus 
până la colţul gardului de zid şi am privit spre interiorul 
insulei, la tufişul verde care îi înghiţise şi pe Moreau şi pe 
Montgomery. Când se vor întoarce oare? Şi cum? 

Apoi, departe pe țărm, apăru un mic Om-Animal cenuşiu, 
alergă la marginea apei, şi începu să se bălăcească. M-am 
întors până la uşă, apoi din nou până la colţ, şi am început 
să mă plimb tot aşa, de colo până colo, ca o sentinelă în 
post. O dată m-am oprit, auzind glasul îndepărtat al lui 
Montgomery care striga: 

— Oo-hee... Mo-reau! 

Braţul începu să mă doară mai puţin, dar încă mă ardea. 
Aveam febră şi mi-era sete. Umbra îmi devenea tot mai 
scurtă. M-am uitat la figura îndepărtată, până când dispăru 
iar. Oare Moreau şi Montgomery nu vor mai reveni 
niciodată? Trei păsări de mare începură să se certe pentru 
vreo pradă de pe țărm. 

Atunci, de undeva de departe, am auzit o împuşcătură de 
pistol. O lungă tăcere, şi apoi se auzi alta. Apoi un urlet, mai 
aproape, şi iarăşi o tăcere sinistră. Nefericita mea 
imaginaţie se puse pe lucru, ca să mă chinuiască. Apoi, 
deodată, am auzit o împuşcătură foarte apropiată. 

M-am dus până la colţ, speriat, şi l-am văzut pe 
Montgomery, cu faţa roşie, cu părul în dezordine, şi cu 
pantalonii rupţi la genunchi. Faţa îi exprima o profundă 
consternare. În spatele lui mergea cu greu Omul-Animal 
M'ling. În jurul maxilarelor lui M'ling se vedeau nişte 
sinistre pete întunecate. 

— A venit? întrebă Montgomery. 

— Moreau? zisei eu. Nu. 

— Doamne sfinte! 

Gâfâia din greu, aproape sufocându-se. 

— Intră înăuntru, zise el, luându-mă de braţ. Au înnebunit. 
Aleargă cu toţii ca nişte nebuni. Ce s-o fi întâmplat oare? 


Nu ştiu. Am să-ţi spun când am să-mi trag răsuflarea. Unde- 
i coniacul? 

Intră în odaie înaintea mea, şchiopătând, şi se aşeză pe 
şezlong. M'ling se trânti pe jos, chiar în faţa uşii, şi începu 
să gâfâie ca un câine. I-am dat lui Montgomery nişte coniac 
cu apă. Stătea privind fix înaintea lui, ca să-şi recapete 
răsuflarea. După câteva minute începu să-mi spună ce i se 
întâmplase. 

Se ţinuse pe urmele lor câtăva vreme. Urmele se 
distingeau uşor, după tufişurile călcate sau rupte, bucăţile 
albe smulse din bandajele pumei, petele de sânge ici-colo 
pe frunzele tufişurilor şi ale mărăcinilor. Totuşi, el pierduse 
urma pe terenul pietros de dincolo de pârâul unde îl 
văzusem pe Omul-Animal bând apă, şi continuase să 
meargă la întâmplare spre apus, strigându-l pe Moreau. 
Atunci M'ling venise la el purtând un mic topor. M'ling nu 
văzuse nimic din afacerea cu puma, tăiase lemne şi auzise 
doar strigătele. Merseră mai departe, strigând împreună. 
Doi Oameni-Animale veniră spre ei, târându-se şi privindu-i 
dintre tufişuri, cu nişte gesturi şi cu o purtare atât de 
ciudată şi furişată, încât Montgomery se alarmă. I-a strigat 
şi ei fugiseră ca şi cum ar fi fost vinovaţi de ceva. După 
aceasta, încetă să mai strige, şi după ce mai rătăcise câtăva 
vreme nehotărât, porni să viziteze colibele. 

Găsi râpa pustie. 

Devenind din ce în ce mai alarmat, se înapoie. Atunci i-a 
întâlnit pe cei doi Oameni-Porci, pe care îi văzusem dansând 
în seara sosirii mele; erau mânjiţi de sânge pe la gură, şi 
extrem de surescitaţi. Veneau făcând zgomot printre ferigi 
şi, când îl văzură, se opriră, cu nişte expresii feroce. El 
plesni din bici, cam înfricoşat, şi imediat ei se repeziră la el. 
Niciodată nu mai îndrăznise un Om-Animal să facă una ca 
asta. Pe unul îl împuşcă în cap, M'ling se aruncă asupra 
celuilalt şi amândoi se rostogoliră încleştaţi unul de altul. 
M'ling reuşi să-l pună jos şi îşi înfipse dinţii în gâtlejul lui, 
iar Montgomery îl împuşcă şi pe acesta în timp ce se lupta 


să scape din strânsoarea lui M'ling. Cu greu reuşi să-l facă 
pe M'ling să vină cu el. 

După aceea, se grăbiseră să se întoarcă la mine. În drum. 
M'ling se aruncă brusc într-un tufiş şi scoase de acolo un 
mic Om-Ocelot20 de asemenea mânjit de sânge, şi 
şchiopătând, cu o rană la picior. Animalul fugi o bucată de 
drum şi apoi se întoarse repezindu-se sălbatic spre ei, iar 
Montgomery - cam fără rost, cred - îl împuşcase. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebai eu. 

Clătină din cap şi îşi mai turnă nişte coniac. 

XVIII. MOREAU ESTE GĂSIT. 

Când l-am văzut pe Montgomery înghițind a treia porţie de 
coniac, m-am hotărât să intervin. Era mai mult decât pe 
jumătate beat. I-am spus că lui Moreau i se întâmplase, 
probabil, ceva serios, altfel s-ar fi întors până acum, şi că se 
cuvenea ca noi să ne încredinţăm dacă se întâmplase vreo 
nenorocire. Montgomery ridică câteva obiecţii slabe şi, în 
cele din urmă, consimţi. Am mâncat ceva, şi apoi am pornit 
toţi trei. 

Poate că era din cauza tensiunii în care mă aflam în acel 
moment, dar am şi acum impresia nespus de vie a plecării 
noastre în liniştea fierbinte a după-amiezii tropicale. M'ling 
mergea înainte, cu umerii curbați, cu straniul său cap 
negru mişcându-se cu tresăriri bruşte, privind când într-o 
parte a drumului, când în cealaltă. Era neînarmat. Toporul îi 
scăpase, când se întâlnise cu Oamenii-Porci. Dacă ajungea 
la luptă, armele lui erau dinţii... Montgomery mergea după 
el, cu paşi şovăielnici, cu mâinile în buzunare, privind în jos; 
era într-o dispoziţie morocănoasă faţă de mine, din cauza 
coniacului. Aveam mâna stângă în eşarfă - din fericire era 
mâna stângă - iar în dreapta ţineam revolverul. 

Am apucat pe o cărare îngustă, prin vegetaţia luxuriantă a 
insulei, mergând spre nord-vest. Şi, deodată, M'ling se opri 
şi rămase nemişcat la pândă. Montgomery aproape că se 
poticni de el, şi atunci se opri la rândul lui. Apoi, ascultând 


cu atenţie, am auzit, venind printre copaci, zgomot de 
glasuri şi de paşi care se apropiau de noi. 

— El este mort, zise un glas profund şi sonor. 

— Nu este mort, nu este mort, sporovâăi altul. 

— Am văzut, am văzut, ziseră mai multe glasuri. 

— Hei! strigă deodată Montgomery. Hei, voi de acolo! 

— La dracu! zisei eu, strângând pistolul în mână. 

Se făcu tăcere, apoi se auzi o trosnitură prin vegetaţia 
încâlcită şi se iviră, una după alta, şase figuri, feţe ciudate, 
luminate de o lumină ciudată. M'ling scoase un mârâit din 
gâtlej. L-am recunoscut pe Omul-Maimuţă - de altfel, îl 
recunoscusem după voce - şi două dintre creaturile cu feţe 
brune şi înfăşate în alb pe care le văzusem în şalupa lui 
Montgomery. Împreună cu ei erau şi cele două brute 
pestriţe, şi creatura aceea cenuşie şi oribil de pocită care 
rostea Legea, cu obrajii acoperiţi de păr cenuşiu, cu 
sprâncene groase cenuşii, şi şuviţe cenuşii care se scurgeau 
de pe creştet pe fruntea teşită, o fiinţă greoaie şi lipsită de 
obraji, cu nişte ciudaţi ochi roşii, privind spre noi curioşi din 
mijlocul tufişurilor. 

Câteva clipe nu vorbi nimeni. Apoi Montgomery spuse 
sughiţând: 

— Cine... a spus că ela murit? 

Omul-Maimuţă privi pe furiş la fiinţa cu păr cenuşiu. 

— Este mort, zise monstrul. Ei au văzut. 

În orice caz, acest grup nu avea nimic ameninţător. Păreau 
speriaţi şi nedumeriţi. 

— Unde este el? zise Montgomery. 

— Acolo, şi creatura cenuşie arătă cu mâna. 

— Mai există acum vreo Lege? întrebă Omul-Maimuţă. Au 
să mai fie toate cum au fost? Oare el este mort cu adevărat? 
Mai există vreo Lege? repetă omul în alb. Mai există vreo 
Lege, tu Cel-de-al-doilea-cu-biciul? El este mort, zise fiinţa 
cu păr cenuşiu. 

Şi toţi stăteau în loc şi ne priveau. 


— Prendick, zise Montgomery întorcându-şi ochii săi 
tulburi spre mine. E mort - e limpede. 

În tot timpul acestei convorbiri, eu rămăsesem în spatele 
lui. Începeam să înţeleg cum stăteau lucrurile. Am păşit 
deodată în faţă şi mi-am ridicat glasul. 

— Copii ai Legii, zisei eu, el nu este mort. 

M'ling îşi întoarse spre mine ochii săi pătrunzători. 

— El şi-a schimbat forma - şi-a schimbat trupul, continuai 
eu. Câtva timp nu-l veţi mai vedea... El este... acolo - arătai 
în sus - de unde vă poate vedea. Voi nu-l puteţi vedea. Dar 
el poate să vă vadă. Tlemeţi-vă de Lege. 

I-am privit drept în faţă. Ei şovăiră. 

— El este mare, este bun, zise Omul-Maimuţă, privind 
înfricoşat în sus printre copacii deşi. 

— Şi fiinţa cealaltă? întrebai eu. 

— Fiinţa care sângera şi fugea urlând şi gemând - aceea 
este şi ea moartă, zise Omul-Cenugşiu, continuând să mă 
privească. 

— Asta-i bine, mormăi Montgomery. 

— Cel-de-al-doilea-cu-biciul... începu Omul-Cenuşiu. 

— Ei, bine? zisei eu. 

— A spus că este mort. 

Dar Montgomery era încă destul de treaz ca să înţeleagă 
motivele mele de a tăgădui moartea lui Moreau. 

— Nu este mort, zise el încet. Nu-i mort de loc. Nu-i mai 
mort decât mine. 

— Unii, zisei eu, au încălcat Legea. Ei vor muri. Unii au şi 
murit. Arătaţi-ne acum unde se află vechiul său trup. Trupul 
pe care el l-a lepădat pentru că nu mai avea nevoie de el. 

— Este pe aici, Omule-care-ai-mers-prin-mare, zise fiinţa 
cenuşie. 

Şi, împreună cu aceste şase creaturi care ne călăuzeau, 
am pornit prin desişul de ferigi, de liane şi de trunchiuri de 
copaci, spre nord-vest. Atunci s-a auzit printre ramuri un 
urlet, un trosnet şi un mic omuleţ roz se repezi spre noi, 
ţipând. Imediat în urma lui apăru un monstru sălbatic, 


stropit de sânge, urmărindu-l de aproape, care ajunse 
printre noi aproape înainte de a se putea opri din fugă. 
Fiinţa cenuşie sări în lături: M'ling, cu un mârâit, se aruncă 
asupra lui şi fu aruncat în lături; Montgomery trase, dar nu- 
| nimeri, îşi aplecă capul, întinse braţul, şi se întoarse să 
fugă. Am tras, dar monstrul continuă să se apropie; am tras 
din nou, ţintind drept în faţa lui urâtă. l-am văzut 
trăsăturile dispărând într-un fulger. Faţa îi era complet 
învăluită. Totuşi trecu pe lângă mine, îl apucă pe 
Montgomery, şi ţinându-l, căzu cât era de lung alături de el 
şi îl trase prăvălindu-l peste el - în agonia lui de moarte. 

M-am trezit singur cu M'ling, cu bruta moartă şi cu omul 
răsturnat pe jos. Montgomery se ridică încet şi privi năucit 
la Omul-Animal zdrobit, de lângă el. Asta îl făcu să se 
trezească pe jumătate. Se ridică cu greu în picioare. Atunci 
îl văzui pe Omul-Cenuşiu întorcându-se cu precauţie printre 
copaci. 

— Priveşte, zisei eu, arătând spre bruta moartă. Nu este 
Legea încă vie? Acesta a încălcat Legea. 

Se uită la cadavru. 

— El trimite Focul care ucide, zise el cu glasul său 
profund, repetând o parte din ritual. 

Ceilalţi se strânseră în jur şi priviră o bucată de timp. 

În cele din urmă, ne-am îndreptat spre extremitatea de 
vest a insulei. Am dat peste cadavrul roz şi mutilat al pumei, 
cu umărul zdrobit de un glonte, şi, cam la vreo douăzeci de 
metri mai departe, am găsit în sfârşit pe cel pe care îl 
căutam. Zăcea cu faţa în jos, într-un spaţiu bătătorit dintr- 
un desiş de trestii. O mână era aproape despărțită de 
încheietura braţului, iar părul său argintiu era mânjit de 
sânge. Capul îi fusese învineţit de lanţurile pumei. Trestiile 
rupte de sub el erau pătate de sânge. Revolverul nu l-am 
putut găsi. Montgomery răsturnă corpul pe spate. 

Odihnindu-ne în răstimpuri, şi cu ajutorul celor şapte 
Oameni-Animale - căci cadavrul era greu - l-am dus înapoi, 
în curtea îngrădită. Se lăsă noaptea. De două ori am auzit 


creaturi nevăzute urlând şi ţipând în urma micului nostru 
grup, şi o dată mica creatură roz cu aspect de leneş apăru 
şi privi ţintă la noi, şi apoi dispăru iar. Dar n-am mai fost 
atacați. La porţile curţii îngrădite, grupul de Oameni- 
Animale ne părăsi - iar M'ling plecă împreună cu ceilalţi. 
Ne-am încuiat înăuntru, şi apoi am dus în curte cadavrul 
mutilat al lui Moreau, aşezându-l pe un morman de nuiele. 

Apoi ne-am dus în laborator şi am ucis tot ce am mai găsit 
viu acolo. 

XIX. MONTGOMERY „PETRECE” 

Când am terminat şi treaba aceasta, şi după ce ne-am 
spălat şi am mâncat, am intrat împreună cu Montgomery în 
odâiţa mea şi am discutat pentru prima dată cu seriozitate 
situaţia în care ne aflam. Era aproape de miezul nopţii. El 
era aproape treaz, dar mintea îi era foarte tulburată. 
Fusese prea mult sub influenţa personalităţii lui Moreau. 
Nu cred că s-a gândit vreodată că Moreau ar putea să 
moară. Acest dezastru a însemnat prăbuşirea bruscă a 
obiceiurilor care deveniseră o parte a naturii sale în cei 
peste zece ani monotoni pe care îi petrecuse pe insulă. 
Spunea lucruri vagi, îmi răspundea în doi peri la întrebări, 
se rătăcea în probleme de ordin general. 

— Stupidă e şi lumea aceasta, spuse el. Cât de inutil este 
totul! N-am avut nici un fel de viaţă. Mă întreb când voi 
începe şi eu să trăiesc. Şaisprezece ani am fost tiranizat de 
doici şi pedagogi, după bunul lor plac, cinci în Londra, 
tocind din greu la medicină - hrană proastă, locuinţă 
murdară, haine murdare, vicii murdare - apoi o prostie - nu 
cred că există vreuna mai mare - şi apoi azvârlit pe această 
insulă blestemată. Zece ani aici! La ce bun, Prendick? 
Suntem nişte jucării, în voia întâmplării? 

Era greu s-o scoţi la capăt cu asemenea absurdităţi. 

— Lucrul la care trebuie să ne gândim acum, zisei eu, este 
cum să plecăm din această insulă. 

— La ce bun să plecăm? Eu sunt un proscris. Unde să mă 
duc eu? Totul este foarte bine pentru dumneata, Prendick. 


Sărmanul Moreau! Nu putem să-l lăsăm aici, ca să-i fie 
roase oasele. După cum se vede... Şi apoi, ce se va alege din 
Oamenii-Animale care n-au degenerat? 

— Ei bine, zisei eu. Vom vedea mâine. M-am gândit că am 
putea face din nuiele un rug şi să-i ardem corpul - şi pe 
celelalte... Şi apoi ce se va întâmpla cu Oamenii-Animale? 

— Nu ştiu. Presupun că acei care au fost făcuţi din animale 
de pradă vor degenera, mai curând sau mai târziu. Nu 
putem să-i masacrăm pe toţi. Nu-i aşa? Presupun că asta ar 
vrea să sugereze umanitatea dumitale? ... Dar ei se vor 
schimba. Cu siguranţă că se vor schimba. 

Continuă astfel să vorbească fără nici o noimă, până când, 
în cele din urmă, am simţit că îmi ies din sărite. 

— La dracu! exclamă el, la o replică a mea mai iritată. Nu 
vezi că eu sunt într-o situaţie mai proastă decât dumneata? 
Se ridică şi se duse după coniac. Bea, zise el, întorcându-se. 
Hai, filosofule care tot tai firul în patru, mutră de ateu sfânt, 
spoită cu var, bea! 

— Nu beau, zisei eu, şi m-am aşezat, privind întunecat la 
faţa lui ca de ceară galbenă, îmbujorându-se pe măsură ce 
se îmbăta. 

Aluneca într-o flecăreală josnică. Îmi amintesc că eram 
nespus de plictisit. Se pierdu într-o argumentare 
plângăreaţă în favoarea Oamenilor-Animale şi a lui M'ling. 
M'ling, zicea el, era singura fiinţă care s-a ataşat vreodată 
de el. Şi deodată îi veni o idee. 

— Să fiu al dracului! zise el, clătinându-se pe picioare, şi 
apucând sticla de coniac. 

Într-o sclipire a intuiţiei, mi-am dat seama ce avea de gând 
să facă. 

— Să nu dai de băut acestui animal! zisei eu, ridicându-mă 
şi aşezându-mă în faţa lui. 

— Animal! zise el. Dumneata eşti animal. Elo să bea ca 
orice bun creştin. Dă-te la o parte din drum, Prendick. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zisei eu. 


— Cară-te din drumul meu! mugi el, şi îşi scoase brusc 
revolverul. 

— Foarte bine, zisei eu, dându-mă la o parte, aproape 
hotărât să mă arunc asupra lui când va pune mâna pe 
clanţă, dar m-am oprit gândindu-mă la braţul meu scos din 
uz. Ai făcut din dumneata un animal. Du-te să stai cu 
animalele. 

Deschise larg uşa şi rămase aşa, pe jumătate întors spre 
mine, între lumina galbenă a lămpii şi luciul palid al lunii; 
orbitele ochilor erau ca două pete negre sub sprâncenele 
lui stufoase. 

— Eşti un înfumurat stupid, Prendick, un dobitoc! Mereu 
ţi-e frică de lucruri închipuite. Suntem la marginea 
prăpastiei. Mâine va trebui să-mi tai beregata. Dar în seara 
aceasta am de gând să petrec. 

Se întoarse şi o porni sub lumina lunii. 

— M'ling, strigă el, M'ling, prietene! 

Trei creaturi nedesluşite apărură în lumina argintie de la 
marginea țărmului palid, una din ele învestmântată în alb, 
celelalte două ca nişte pete de întuneric care o urmau. Se 
opriră, privind cu atenţie. Apoi am zărit umerii curbați ai lui 
M'ling, care dădea colţul casei. 

— Beţi, strigă Montgomery; beţi, voi brute! Beţi, şi fiţi 
oameni. Să fiu al dracului, dacă nu sunt eu cel mai deştept! 
Moreau a uitat acest lucru. Asta-i ultimul retuş. Beţi, când 
vă spun! 

Şi clătinând sticla în mână, o porni către vest, într-un fel 
de trap mărunt, iar M'ling alerga între el şi cele trei 
creaturi nedesluşite care îl urmau. 

M-am dus la uşă. Când Montgomery se opri, abia se mai 
zăreau în lumina slabă a lunii. L-am văzut administrând o 
porţie de coniac lui M'ling, apoi cele cinci siluete s-au topit 
într-o singură pată nelămurită. 

— Cântaţi, îl auzii pe Montgomery strigând: cântaţi cu toţii 
împreună aşa: „Blestematul de Prendick”... Foarte bine. 
Acum, încă o dată: „Blestematul de Prendick” 


Grupul întunecat se despărţi în cinci figuri separate şi se 
îndepărtă încet de mine, de-a lungul fâşiei luminate a 
țărmului. Fiecare urla după bunul său plac, strigând insulte 
la adresa mea sau dând frâu liber la tot ce îi îndemna 
această nouă inspiraţie a băuturii. 

Apoi am auzit glasul îndepărtat al lui Montgomery 
strigând: 

— La dreapta! 

Şi intrară, împreună cu strigătele şi urletele lor, în bezna 
copacilor din interiorul insulei. Încetul cu încetul, se 
cufundară în tăcere. 

Splendoarea liniştită a nopţii se aşternu din nou. Luna era 
acum trecută de meridian şi cobora spre apus. Era plină şi 
strălucitoare, trecând printr-un cer albastru şi gol. Umbra 
zidului se aşternea, lată de un metru, şi neagră ca cerneala, 
la picioarele mele. Spre răsărit, marea era de un cenuşiu 
fără formă, întunecoasă şi misterioasă, şi între mare şi 
umbră nisipul cenugşiu (din cristale şi sticlă vulcanică) 
sclipea şi strălucea ca o plajă de diamante. În spatele meu, 
lampa cu gaz arunca o lumină caldă şi roşiatică. 

Am închis uşa, am încuiat-o, şi m-am dus în curtea 
îngrădită, unde Moreau zăcea alături de ultimele lui victime 
- câinii şi lama, şi alte câteva nenorocite animale - cu faţa 
lui masivă, calmă chiar după această moarte teribilă, şi cu 
ochii lui aspri deschişi, privind fix la luna albă şi moartă de 
deasupra. M-am aşezat jos, pe marginea şanţului şi, cu ochii 
la această îngrămădire oribilă de lumină argintie şi de 
umbre sinistre, am pornit să rumeg în minte diverse 
planuri. 


Mă gândeam ca dimineaţa să strâng ceva provizii în barcă, 
şi după ce voi fi dat foc rugului din faţa mea, să pornesc din 
nou pe pustietatea întinsă a mării. Îmi dădeam seama că nu 
era nimic de făcut pentru Montgomery; că, de fapt, el era 
pe jumătate înrudit cu aceşti Oameni-Animale, incapabil de 
a trăi printre oameni. Nu ştiu cât timp am stat acolo făcând 
planuri. Trebuie că vreo oră şi mai bine. Apoi, gândurile mi- 
au fost întrerupte de întoarcerea lui Montgomery. Am auzit 
un urlet scos din mai multe gâtlejuri, un tumult de strigăte 
de bucurie, care cobori în jos spre țărm, huiduieli şi ţipete 
surescitate, care se opriră când se apropiară de marginea 
apei. Tărăboiul crescu şi se stinse; am auzit nişte lovituri 
grele şi trosnituri de lemne despicate, dar, în momentul 
acela, nu m-am neliniştit. Apoi răsună un cântec discordant. 

Gândul mi s-a întors din nou la mijloacele de a scăpa de 
acolo. M-am ridicat, am luat lampa, şi m-am dus într-un 
şopron să cercetez nişte butoiaşe pe care le văzusem acolo. 
Apoi am examinat cu interes conţinutul unor cutii de 
biscuiţi, şi am deschis una. Zărind ceva în coada ochiului, o 
formă roşie, m-am întors brusc. 

În spatele meu se întindea curtea, cu umbre negre şi albe 
sub lumina lunii, şi grămada de lemne şi nuiele pe care 
zăcea Moreau şi victimele lui mutilate, claie peste grămadă. 
Păreau că se agaţă unii de alţii într-o ultimă încleştare de 
răzbunare. Rănile lui se căscau negre ca noaptea, iar 
sângele care se scursese se întinsese în pete negre pe nisip. 
Apoi am văzut, fără să înţeleg, de unde venea acea nălucire. 
O licărire roşiatică dansa pe zidul din faţă. Am interpretat 
greşit fenomenul închipuindu-mi că era o reflecţie a lămpii 
care pâlpâia, şi m-am întors iar la proviziile din şopron. Am 
continuat să scotocesc printre ele, atât cât poate s-o facă un 
om cu un singur braţ, găsind din când în când câte un 
obiect folositor, şi punându-l deoparte pentru îmbarcarea 
de a doua zi. Mişcările îmi erau lente şi timpul trecu 
repede. În curând apărură şi zorile. 


Cântecul se stinse, făcând loc unor vociferări, apoi începu 
iar, şi deodată izbucni într-un tumult. Auzii strigăte de 
„încă, încă” un zgomot de ceartă şi deodată un țipăt 
sălbatic. Tonul sunetelor se schimbă atât de mult, încât îmi 
atrase atenţia. Am ieşit în curte, ascultând. Atunci, tăind ca 
un cuţit gălăgia, se auzi pocnetul unui revolver. 

M-am repezit de îndată, prin odăiţa mea, spre uşa cea 
mică. În acest timp câteva cutii au alunecat jos, în spatele 
meu, căzând grămadă, însoţite de un zgomot de sticlă pe 
podeaua şopronului. Nu le-am dat însă nici o atenţie. Am 
deschis larg uşa, privind afară. 

Pe țărm, lângă adăpostul bărcii, ardea un foc care arunca 
în sus scântei în semiobscuritatea zorilor. În jurul lui se 
agita o masă de forme întunecate. L-am auzit pe 
Montgomery strigându-mă. Am început să alerg îndată spre 
foc, cu revolverul în mână. Am văzut limba de foc a 
pistolului lui Montgomery ţâşnind încă o dată, aproape de 
pământ. El era întins pe jos. Am strigat din răsputeri, 
trăgând în aer. 

Cineva strigă: „Stăpânul!” lupta confuză şi înghesuită se 
destramă în grupuri care se împrăştiară, focul pâlpâi şi se 
stinse. Gloata de Oameni-Animale fugi cuprinsă de panică 
din faţa mea, pe mal, în sus. În starea mea de surescitare, 
am tras înspre ei, în timp ce fugeau şi dispăreau printre 
tufişuri. Apoi m-am întors spre masa întunecată care se afla 
pe pământ. 

Montgomery zăcea pe spate, cu Omul-Animal cu păr 
cenuşiu întins peste el. Bruta era moartă, dar strângea încă 
cu ghearele-i curbate gâtul lui Montgomery. Aproape de ei 
zăcea M'ling cu faţa în jos, complet ţeapăn, cu gâtul sfâşiat 
de coli, şi cu partea superioară a sticlei de coniac spartă în 
mână. Încă două forme zăceau lângă foc, una nemişcată, 
cealaltă gemând din când în când şi ridicându-şi capul 
încet, şi apoi lăsându-l să cadă din nou. 

L-am apucat strâns pe Omul-Cenuşiu şi l-am tras jos de pe 
corpul lui Montgomery; ghearele lui sfâşiară haina în timp 


ce îl trăgeam deoparte. 

Montgomery era negru la faţă şi abia mai respira. L-am 
stropit pe faţă cu apă din mare, şi i-am sprijinit capul pe 
haina mea făcută sul. M'ling era mort. Creatura rănită de 
lângă foc - era un Om-Lup cu faţa acoperită de o barbă 
cenuşie - zăcea, după cum mi-am dat seama, cu partea de 
sus a corpului pe cărbunii încă aprinşi. Nenorocita fiinţă era 
rănită atât de îngrozitor încât, de milă, i-am zburat creierii. 
Cealaltă brută era unul din Oamenii-Tauri înfăşaţi în alb. Şi 
acesta era mort. 

Restul Oamenilor-Animale dispăruseră de pe plajă. M-am 
apropiat iar de Montgomery şi am îngenunchiat lângă el, 
blestemându-mi ignoranţa în ale medicinii. 

Focul de lângă mine se stinsese şi nu mai rămăseseră 
decât bucăţi de scânduri carbonizate, cu capătul dinspre 
centru încă incandescent, amestecate cu cenuşă albicioasă. 
Mă întrebam de unde oare o fi găsit Montgomery lemnele 
acestea. Atunci se iviră şi zorii. Cerul devenea mai luminos, 
luna apunea, palidă şi mată, pe albastrul luminos al cerului. 
Cerul înspre răsărit era tivit cu roşu. 

Am auzit o răbufnire şi un sfârâit în spatele meu şi, privind 
în jur, am sărit în picioare cu un strigăt de groază. Spre 
răsăritul înflăcărat, se înălţau din curtea îngrădită mari 
mase tumultuoase de fum negru, şi prin întunecimea lor 
furtunoasă se zăreau sclipind limbi roşii de flăcări. Apoi se 
aprinse şi acoperişul de paie. Am văzut marginea flăcărilor 
înaintând pe paiele înclinate. O răbufnire de flăcări izbucni 
de pe fereastra odăii mele. 

Înţelesei imediat ce se întâmplase. Mi-am amintit de 
zgomotele pe care le auzisem. Când alergasem afară în 
ajutorul lui Montgomery, răsturnasem lampa. 

Lipsa oricărei speranţe de a mai putea salva ceva din 
interiorul clădirii mi-a apărut limpede în faţă. Gândul mi s-a 
întors încet la planul meu de a fugi, şi, răsucindu-mă brusc, 
am privit spre locul de pe țărm unde se aflau cele două 
bărci. Bărcile dispăruseră! Două topoare şedeau pe nisip, 


lângă mine, sfărâmături şi aşchii erau răspândite în jur şi 
cenuşa focului se înnegrea şi fumega în lumina zorilor. El 
arsese bărcile ca să se răzbune pe mine şi să împiedice 
întoarcerea noastră în mijlocul oamenilor. 

M-a cuprins un acces brusc de furie. Eram aproape pe 
punctul să încep să lovesc în capul lui de netot, aşa cum 
zăcea lipsit de apărare, la picioarele mele. Atunci, deodată, 
îşi mişcă mâna, atât de slab, atât de jalnic, încât mânia mi-a 
dispărut. Gemu şi deschise, pentru câteva clipe, ochii. 

Am îngenunchiat lângă el, ridicându-i capul. Deschise iar 
ochii, privind în tăcere răsăritul soarelui, şi apoi ochii săi îi 
întâlniră pe ai mei. Pleoapele îi căzură. 

— Îmi pare rău, zise el, apoi, cu o sforţare. Părea că 
încearcă să se gândească. Sfârşitul! murmură el, sfârşitul 
acestui univers idiot. Ce porcărie... 

Îl ascultam. Capul îi căzu, moale, într-o parte. M-am gândit 
că nişte băutură s-ar putea să-l readucă la viaţa, dar nu 
aveam la îndemână nici băutură şi nici vreun vas în care s-o 
aduc. Deodată, corpul parcă i se îngreună. Am simţit că îmi 
îngheaţă inima. 

M-am aplecat deasupra feţei lui, şi, printr-o ruptură a 
bluzei i-am pus mâna pe corp. Era mort şi, chiar în timp ce 
murea, o linie incandescentă, discul soarelui, se ridică spre 
răsărit, dincolo de conturul golfului, împrăştiindu-şi razele 
de-a curmezişul cerului şi transformând marea întunecoasă 
într-un tumult năvalnic de lumină orbitoare, care căzu ca o 
aureolă pe faţa sa contractată de moarte. 

I-am lăsat capul să cadă uşor pe perna rudimentară pe 
care i-o făcusem, şi m-am ridicat în picioare. În faţa mea era 
pustiul sclipitor al mării, singurătatea cumplită de care 
suferisem atât de mult: în spatele meu insula, tăcută sub 
răsăritul soarelui, cu Oamenii-Animale tăcuţi şi nevăzuţi. 
Locuinţa, împreună cu toate proviziile şi muniţiile ardeau cu 
zgomot, cu izbucniri subite de flăcări, cu trosnituri 
neaşteptate şi, din când în când, câte o prăbuşire. Fumul 
gros se târa pe țărm, îndepărtându-se de mine, 


rostogolindu-se pe jos şi pe deasupra vârfurilor copacilor, 
către colibele din râpă. Lângă mine se aflau rămăşiţele 
carbonizate ale bărcilor şi cinci cadavre. 

Atunci, dintre copaci se iviră trei Oameni-Animale, cu 
umerii curbați, cu capul aplecat în faţă, cu mâinile diforme 
şi stângace şi cu ochii întrebători şi duşmănoşi. Înaintau 
spre mine, ezitând. 

XX. SINGUR CU OAMENII-ANIMALE. 

I-am înfruntat pe aceşti oameni, înfruntând în ei propriul 
meu destin, de unul singur - şi chiar cu o singură mână, 
căci aveam un braţ rupt. În buzunar aveam un revolver, din 
încărcătura căruia se trăseseră doar două cartuşe. Printre 
sfărâmăturile împrăştiate pe nisip se aflau şi cele două 
topoare care fuseseră folosite pentru sfărâmarea bărcilor. 
În spatele meu, fluxul creştea. 

Nu-mi trebuia decât curaj. l-am privit drept în faţă pe 
monştrii care înaintau. Ei îmi ocoliră privirea, şi nările lor 
fremătătoare adulmecau cadavrele care zăceau în spatele 
meu, pe țărm. Am făcut vreo şase paşi, am ridicat biciul 
mânjit de sânge, pe care îl găsisem sub cadavrul Omului- 
Lup, şi am plesnit din el. 

Se opriră şi se uitară la mine. 

— Salutaţi, le zisei eu. Înclinaţi-vă! 

Ei ezitau. Unul îşi îndoi genunchii. Mi-am repetat ordinul, 
cu inima cât un purice am înaintat spre ei. Întâi îngenunche 
unul, apoi ceilalţi doi. 

M-am întors şi m-am îndreptat spre cadavre ţinându-mi 
privirea asupra celor trei Oameni-Animale îngenunchiaţi, la 
fel ca un actor care trece în spre fundul scenei privind spre 
spectatori. 

— Ei au încălcat Legea, zisei eu punându-mi piciorul peste 
cel ce rostea Legea. Au fost ucişi chiar şi cel care rostea 
Legea. Chiar şi Cel-de-al-doilea-cu-biciul. Legea este mare! 
Veniţi şi vedeţi. 

— Nimeni nu scapă, zise unul dintre ei, înaintând şi privind 
cercetător. 


— Nimeni nu scapă, zisei eu. De aceea ascultați şi faceţi 
ceea ce vă ordon. 

Stăteau în picioare, privind întrebător unii la alţii. 

— Staţi acolo, zisei eu. 

Am ridicat topoarele şi le-am atârnat cu capetele de eşarfa 
braţului rănit, am întors cadavrul lui Montgomery, i-am luat 
revolverul care încă mai avea două cartuşe, şi, aplecându- 
mă să scotocesc, i-am mai găsit o jumătate de duzină de 
cartuşe în buzunar. 

— Luaţi-l, zisei eu, ridicându-mă din nou şi arătând cu 
biciul; luaţi-l, duceţi-l şi aruncaţi-l în mare. 

Se apropiară, încă vădit înfricoşaţi de Montgomery, dar şi 
mai înfricoşaţi de pocnetul curelei înroşite a biciului meu şi, 
după puţină codeală şi ezitare, câteva plesnituri de bici şi 
strigăte, îl ridicară cu grijă, îl coborâră pe mal, şi intrară, 
împroşcând apa, în undele sclipitoare ale mării. 

— Mai departe, zisei eu, mai departe! Duceţi-l mai spre 
larg. 

Înaintară până când apa le veni până la subsuori şi se 
opriră, privindu-mă. 

— Daţi-i drumul, zisei eu, şi trupul lui Montgomery dispăru 
plescăind. 

Am simţit ceva strângându-mi-se în piept. 

— Bine! zisei eu cu glasul întretăiat, şi ei reveniră, grăbiţi 
şi înfricoşaţi, la marginea apei, lăsând lungi dâre întunecate 
pe argintul apei. 

La malul apei se opriră, întorcându-se şi privind spre 
mare, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Montgomery să iasă din 
valuri, căutând să se răzbune. 

— Acum pe aceştia, zisei eu, arătând spre celelalte 
cadavre. 

Au avut grijă să nu se mai apropie de locul unde îl 
aruncaseră pe Montgomery în apă, şi, de aceea, duseră pe 
cei patru Oameni-Animale morţi, aproape o sută de metri, 
de-a lungul țărmului, înainte de a intra în apă şi de a-i 
arunca. 


Pe când îi supravegheam ducând rămăşiţele mutilate ale 
lui M'ling, am auzit un pas uşor în spatele meu, şi, 
întorcându-mă iute, l-am văzut pe marele Hienă-Porc cam la 
zece metri depărtare. Avea capul lăsat în jos, ochii lui 
strălucitori erau fixaţi asupra mea, mâinile ciuntite le ţinea 
încleştate şi lipite de trup. Se opri în această atitudine 
ghemuită, când m-am întors, privindu-mă, puţin dintr-o 
parte. 

O clipă, ne-am privit drept în ochi. Am aruncat biciul şi am 
scos pistolul din buzunar. Aveam de gând să ucid această 
brută - cea mai puternică din toate cele care rămăseseră 
acum pe insulă - la primul pretext. S-ar putea să pară 
perfid din partea mea, dar aşa eram hotărât să fac. Îmi era 
mult mai multă teamă de el decât de oricare dintre ceilalţi 
Oameni-Animale. Cât timp trăia, o ştiam, viaţa îmi era în 
pericol. 

Timp de vreo zece secunde am stat să-mi revin. Apoi 
strigai: 

— Salută! Înclină-te! 

Dinţii îi străluciră spre mine, într-un mârâit: 

— Cine eşti tu... ca să... 

Puțin prea crispat, poate, am întins revolverul, am ţintit, şi 
am tras în grabă. L-am auzit schelălăind, l-am văzut sărind 
într-o parte şi întorcându-se, mi-am dat seama că nu l-am 
nimerit, şi am tras cocoşul armei înapoi, cu degetul gros, 
pentru focul următor. Dar el alerga întins, sărind dintr-o 
parte într-alta, şi n-am îndrăznit să risc, dând greş încă o 
dată. Din când în când, privea înapoi pe deasupra umărului 
spre mine. Alergă oblic de-a lungul țărmului, şi dispăru sub 
masele mişcătoare de fum des, care încă se mai scurgeau 
dinspre curtea incendiată. Am rămas cât va timp privind în 
urma lui. M-am întors apoi iar spre cei trei Oameni-Animale 
care ascultau de mine, şi le-am făcut semn să arunce 
cadavrul pe care încă îl mai duceau. Apoi m-am înapoiat la 
locul de lângă foc unde fuseseră cadavrele şi am împrăştiat 


nisipul cu piciorul, până când am acoperit şi am ascuns 
toate petele întunecate de sânge. 

Făcând un semn cu mâna, am dat drumul celor trei sclavi 
ai mei, şi, urcând pe mal în sus, am intrat în desiş. [ineam 
pistolul în mână, iar biciul atârnat, împreună cu toporaşele, 
de eşarfa braţului. Doream să fiu singur, să mă gândesc la 
situaţia în care mă aflam acum. 

Un lucru îngrozitor, de care abia începeam să-mi dau 
seama, era că în toată această insulă nu mai exista acum 
nici un loc ferit unde să pot să fiu singur şi în siguranţă, 
pentru a mă odihni sau a dormi. De când debarcasem, îmi 
recăpătasem în chip uimitor puterile, dar tot mai eram 
înclinat să fiu nervos şi să mă descurajez, la orice încercare 
mai grea. Simţeam că ar trebui să străbat insula şi să mă 
stabilesc împreună cu Oamenii-Animale, creându-mi 
securitatea chiar prin apropiere de ei. Dar n-am avut 
curajul. M-am întors pe țărm şi, îndreptându-mă spre 
răsărit, pe lângă curtea incendiată, m-am dus spre un punct 
unde un banc puţin adânc de nisip şi de coral se întindea 
spre recife. Acolo aş fi putut să stau jos şi să mă gândesc, cu 
spatele spre mare, şi cu faţa spre orice surpriză. Şi acolo m- 
am şi aşezat, cu bărbia pe genunchi, sub soarele care îmi 
bătea drept în cap, şi cu o spaimă crescândă în inimă, 
gândindu-mă cum aş putea să supraviețuiesc până în ceasul 
când voi scăpa (dacă urma să scap vreodată). Am încercat 
să revăd întreaga situaţie, cât puteam mai liniştit, dar îmi 
era imposibil să-mi îndepărtez emoția. 

Am început să mă gândesc la cauza disperării lui 
Montgomery. „Se vor schimba” spunea el. „Cu siguranţă că 
se vor schimba”. Şi Moreau - ce spusese oare Moreau? 
„Animalul îndărătnic din ei revine din zi în zi tot mai mult...” 
Atunci gândul mi s-a întors către Hiena-Porc. Eram 
încredinţat că dacă nu voi ucide această brută, mă va ucide 
ea pe mine... Cel ce rostea Legea era mort - cu atât mai 
rău! ... Ei ştiau acum că şi noi, Cei-cu-biciul, putem fi ucişi, 
la fel ca şi ei... 


Oare nu mă şi spionau, printre masele verzi de ferigi şi 
palmieri de colo - pândindu-mă până când voi ajunge astfel 
ca să pot fi prins dintr-o săritură? Oare nu complotau 
împotriva mea? Ce le spunea oare Hiena-Porc? Imaginaţia 
mea alerga printr-o mlaştină de temeri neîntemeiate. 

Gândurile mi-au fost tulburate de ţipetele unor păsări de 
mare care se repezeau spre un obiect negru care fusese 
aruncat de valuri pe țărm aproape de locul îngrădit. Ştiam 
ce era acel obiect, dar nu aveam curajul să mă întorc şi să 
le alung. Am început să merg de-a lungul țărmului, în 
direcţia opusă, intenţionând să înconjur colţul de est al 
insulei şi să mă apropii astfel de râpa cu colibe, fără să 
traversez eventualele curse care m-ar fi pândit în desişuri. 

Cam la jumătate de milă de drum de-a lungul coastei l-am 
văzut pe unul dintre cei trei Oameni-Animale de mai 
înainte, îndreptându-se dinspre tufişuri către mine. Eram 
atât de nervos acum, din cauza propriilor mele închipuiri, 
încât am scos imediat revolverul. Nici gesturile prietenoase 
ale Omului-Animal n-au reuşit să mă dezarmeze. 

S-a apropiat ezitând. 

— Pleacă, strigai eu. 

Era ceva în atitudinea umilită a acestei creaturi, care 
amintea foarte mult de un câine. Se retrase puţin, la fel ca 
un câine care este gonit acasă, şi se opri, privindu-mă 
rugător cu ochi bruni de câine. 

— Pleacă, zisei eu. Nu te apropia de mine. 

— Nu pot să mă apropii de dumneata? zise el. 

— Nu. Pleacă, insistai eu, şi am plesnit din bici. 

Apoi, punând biciul între dinţi, m-am aplecat după o 
piatră, şi cu această ameninţare am reuşit să-l gonesc. 
Astfel, în singurătate am ocolit râpa unde locuiau Oamenii- 
Animale şi, ascunzându-mă printre buruienile şi trestiile 
care despărţeau de mare această crăpătură, îi 
supravegheam pe cei care apăreau, încercând să-mi dau 
seama după gesturile şi aspectul lor ce impresie le făcuse 
moartea lui Moreau şi a lui Montgomery, ca şi distrugerea 


Casei Durerii. Îmi dădeam acum seama de nebunia laşităţii 
mele. Dacă mi-aş fi păstrat curajul pe care-l avusesem în 
zori, dacă nu l-aş fi lăsat să se scurgă în reflexiile mele 
solitare, aş fi putut să pun mâna pe sceptrul vacant al lui 
Moreau şi să domnesc asupra Oamenilor-Animale. Aşa, însă, 
pierdusem ocazia, şi căzusem în poziţia de simplu şef 
printre semenii mei. 

Către prânz, câţiva dintre ei veniră şi se aşezară să se 
încălzească în nisipul fierbinte. Glasurile imperioase ale 
foamei şi setei îmi alungară frica. Am ieşit din tufişuri şi, cu 
revolverul în mână, am coborât spre aceste fiinţe tolănite 
pe jos. Una, o Femeie-Lup, îşi întoarse capul şi mă privi 
ţintă. Ceilalţi făcură la fel. Nimeni nu încercă să se ridice 
sau să mă salute. Mă simţeam prea slab şi prea obosit 
pentru ca să insist împotriva atâtora, şi am lăsat, astfel, să- 
mi scape momentul. 

— Vreau de mâncare, zisei eu, aproape pe un ton de 
scuză, apropiindu-mă. 

— Găseşti de mâncare în colibe, zise un Bou-Mistreţ cam 
adormit, privind în altă parte. 

Am trecut pe lângă ei şi am coborât în umbra şi mirosurile 
râpei aproape pustii. Într-o colibă goală m-am ospătat cu 
nişte fructe, şi apoi, după ce am proptit câteva bețe şi 
ramuri murdare şi pe jumătate putrezite în faţa intrării, m- 
am aşezat cu faţa spre ea, şi cu mâna pe revolver. Oboseala 
ultimelor treizeci de ore îşi ceru drepturile şi m-am lăsat să 
alunec într-o moţăială uşoară, încredinţat că baricada slabă 
pe care o înălţasem va produce suficient de mult zgomot 
când va fi dată la o parte, pentru a mă scuti de vreo 
surpriză. 

XXI. DEGENERAREA OAMENILOR ANIMALE. 

În felul acesta, am devenit unul dintre Oamenii-Animale de 
pe insula doctorului Moreau. Când m-am trezit, în jurul meu 
era întuneric. Braţul bandajat mă durea. M-am ridicat pe 
vine, întrebându-mă, la început, unde mă aflam. Se auzeau 
nişte glasuri răguşite vorbind afară. Baricada mea 


dispăruse şi deschizătura colibei era liberă. Revolverul era 
încă în mână. 

Am auzit o respiraţie şi am văzut ceva ghemuit foarte 
aproape de mine. Mi-am ţinut răsuflarea, încercând să văd 
ce anume era. Forma începu să se mişte încet, interminabil. 
Apoi ceva moale şi cald şi umed îmi trecu peste mână. 

Toţi muşchii mi se contractară. Mi-am tras repede mâna. 
Un strigăt de alarmă porni şi mi se opri în gâtlej. Mi-am dat 
seama la timp de ce se întâmplase şi mi-am oprit degetele 
de pe revolver. 

— Cine-i acolo? întrebai eu într-o şoaptă răguşită, cu 
revolverul îndreptat spre el. 

— Eu, Stăpâne. 

— Cine eşti tu? 

— Ei spun că nu mai există Stăpân acum. Dar eu ştiu, ce 
ştiu. Eu am dus trupurile în mare. O, tu Cel-ce-merge-prin- 
mare, trupurile celor pe care i-ai ucis. Sunt sclavul tău, 
Stăpâne. 

— Tu eşti cel pe care l-am întâlnit pe plajă? întrebai eu. 

— Chiar el, Stăpâne. 

Fiinţa aceasta era evident demnă de încredere, căci ar fi 
putut să se năpustească asupra mea în timp ce dormeam. 

— Foarte bine, zisei eu, întinzându-mi mâna ca să mi-o 
lingă din nou. 

Începeam să-mi dau seama ce însemna prezenţa lui, şi 
curajul îmi crescu iar. 

— Unde sunt ceilalţi? întrebai. 

— Sunt nebuni. Sunt smintiţi, zise Omul-Câine. Chiar acum 
stau de vorbă acolo împreună. Ei spun: „Stăpânul este 
mort; Cel-de-al-doilea-cu-biciul este mort. Cel-care-a-mers- 
în-mare este... la fel cu noi. Nu mai avem nici un Stăpân, 
nici un Bici, nici o Casă a Durerii. A venit sfârşitul. lubim 
Legea, şi o vom respecta; dar nu mai există Durere, nici 
Stăpân, nici Bice, niciodată”. Aşa spun ei. Dar eu ştiu, 
Stăpâne, eu ştiu. 

Am pipăit în întuneric, mângâind capul Omului-Câine. 


— Foarte bine, zisei eu iar. 

— În curând îi vei ucide pe toţi, zise Omul-Câine. 

— În curând, răspunsei eu, îi voi ucide pe toţi - după ce 
vor trece câteva zile şi se vor întâmpla anumite lucruri. Toţi, 
afară de cei pe care îi vei arăta tu, toţi vor fi ucişi. 

— Tot ce doreşte Stăpânul să ucidă, Stăpânul ucide, zise 
Omul-Câine cu o oarecare satisfacţie în glas. 

— Şi ca păcatele lor să crească, zisei eu, îi las să trăiască 
în nebunia lor până când le vine vremea. Să nu ştie că eu 
sunt Stăpânul. 

— Voința Stăpânului este bună, zise Omul-Câine, cu tactul 
prompt al rasei sale canine. 

— Dar unul a şi păcătuit, zisei eu. Pe acela îl voi ucide, 
oricând îl voi întâlni. Când am să-ţi spun: „Acela este” ai 
grijă să te năpusteşti asupra lui... Şi acum, mă duc la 
oamenii care sunt strânşi laolaltă. 

O clipă, deschizătura colibei s-a întunecat de ieşirea 
Omului-Câine. Apoi l-am urmat şi m-am găsit aproape în 
acelaşi loc unde fusesem atunci când îl auzisem pe Moreau 
şi pe câinele lui, urmărindu-mă. Dar acum era noapte, şi 
întreaga râpă plină de miasme împrejurul meu era 
întunecată, şi mai încolo, în locul unei pante înverzite şi 
însorite, vedeam un foc roşu, în faţa căruia se mişcau 
încoace şi încolo forme ghemuite şi groteşti. Mai departe 
erau copacii deşi, un zid de întuneric, mărginit în partea de 
sus cu dantela neagră a ramurilor superioare. Luna tocmai 
se ridica deasupra marginii râpei şi, ca o bară peste faţa ei, 
trecea spirala de vapori care se înălța neîncetat din 
fumarolele de pe insulă. 

— Mergi lângă mine, zisei eu, adunându-mi curajul, şi unul 
lângă altul, am coborât drumul îngust, fără să dăm atenţie 
fiinţelor nedesluşite care ne urmăreau cu privirea de prin 
colibe. 

Nimeni dintre cei adunaţi în jurul focului nu făcu vreun 
gest ca să mă salute. Cei mai mulţi dintre ei se făceau că nu 
mă observă - în mod ostentativ. Am căutat cu privirea pe 


Hiena-Porc, dar nu era acolo. Cu totul, poate că erau vreo 
douăzeci de Oameni-Animale, stând pe vine, privind fix la 
foc, sau stând de vorbă unii cu alţii. 

— Este mort, este mort, Stăpânul este mort, zise glasul 
Omului-Maimuţă în dreapta mea. Casa Durerii - nu mai 
există Casa Durerii. 

— Nu este mort, zisei eu cu glas puternic. Chiar acum el 
ne priveşte. 

Aceasta îi făcu să tresară. Douăzeci de perechi de ochi mă 
priviră. 

— Casa Durerii nu mai există, zisei eu. Dar va veni din nou. 
Pe Stăpân voi nu-l puteţi vedea. Şi totuşi chiar în clipa 
aceasta el ascultă, deasupra voastră. 

— Adevărat, adevărat, zise Omul-Câine. 

Au fost zdruncinaţi de siguranţa, mea. Un animal poate fi 
destul de feroce şi de viclean, dar ca să poţi minţi trebuie să 
fii om. 

— Omul cu mâna bandajată spune un lucru ciudat, zise 
unul din Oamenii-Animale. 

— Vă spun că aşa este, zisei eu. Stăpânul şi Casa Durerii 
vor veni din nou. Vai de cel care încalcă Legea! 

Se uitară miraţi unii la alţii. Cu o indiferenţă afectată am 
început să izbesc leneş cu toporul în pământul din faţa mea. 
Am băgat de seamă că priveau la tăieturile adânci pe care 
le făceam în iarbă. 

Apoi Satirul îşi exprimă o îndoială; i-am răspuns; apoi una 
dintre fiinţele pestriţe obiectă altceva, şi o discuţie 
însufleţită se iscă în jurul focului. Din clipă în clipă, 
începeam să fiu mai convins de securitatea mea. Vorbeam 
acum fără spasmul din respiraţie, datorat intensității 
emoţiei, care mă tulburase la început. În decurs de aproape 
o oră convinsesem de-a binelea pe mai mulţi dintre 
Oamenii-Animale de adevărul afirmațiilor mele şi îi 
adusesem pe aproape toţi ceilalţi într-o stare de îndoială. 
Eram cu ochii în patru după duşmanul meu, Hiena-Porc, dar 
el nu se arătă de loc. Din când în când, câte o mişcare 


suspectă mă făcea să tresar, dar îmi recăpătăm repede 
încrederea. Apoi, pe măsură ce luna cobora încet la zenit, 
auditorii începură unul câte unul să caşte (lăsând să se 
vadă, în lumina focului care se stingea, tot felul de dinţi 
ciudaţi) şi mai întâi unul, apoi altul, se retraseră spre 
vizuinile din râpă. Iar eu, temându-mă de tăcere şi 
întuneric, m-am dus cu ei, ştiind că eram mai în siguranţă 
alături de mai mulţi, decât cu unul singur. 

În acest fel începu partea cea mai lungă a şederii mele pe 
insula doctorului Moreau. Dar, din noaptea aceea şi până 
când a venit sfârşitul, s-a întâmplat doar un singur lucru 
demn de povestit, în afară de o serie de nenumărate 
amănunte mici şi neplăcute şi chinul unei neîncetate 
nelinişti. Aşa că prefer să trec cu vederea asupra acestui 
interval de timp şi să povestesc doar singurul incident mai 
important din cele zece luni pe care le-am petrecut în 
intimitatea acestor brute pe jumătate umanizate. Aş putea 
să povestesc multe dintre cele ce mi au rămas în memorie, 
lucruri pentru care mi-aş da bucuros mâna dreaptă ca să le 
pot uita. Dar ele nu ajută cu nimic cursului povestirii. 
Retrospectiv, este ciudat să-mi amintesc, cât de repede m- 
am obişnuit cu felul de a fi al acestor monştri, şi cum le-am 
câştigat iar încrederea. Am avut şi câteva certuri, desigur şi 
încă aş putea să arăt nişte urme de dinţi, dar în curând 
Oamenii-Animale căpătară un respect salutar pentru 
îndemânarea mea de a arunca pietre şi pentru tăişul 
toporului meu. Fidelitatea Omului-Câine-Saint-Bernard mi-a 
fost de un folos nemărginit. Am constatat că scara 
respectului se baza în special pe capacitatea de a face răni 
cât mai adânci. Pot spune cu adevărat - şi sper că fără 
vanitate - că aveam un fel de întâietate printre ei. Unul sau 
doi, cărora, în diverse dispute, le lăsasem cicatrice adânci, 
aveau necaz pe mine, dar şi-l manifestau mai ales în spatele 
meu, prin strâmbături, şi la o distanţă suficientă pentru a 
nu-i ajunge cu proiectilele mele. 


Hiena-Porc mă evita şi eram mereu în stare de alarmă din 
cauza lui. Nedespărţitul meu Om-Câine îl ura şi se temea de 
el teribil. Cred că, de fapt, asta stătea la baza ataşamentului 
acestei brute faţă de mine. În curând deveni evident pentru 
mine că Hiena-Porc gustase sânge şi mersese pe urmele 
Omului-Leopard. Îşi făcuse o vizuină pe undeva prin pădure 
şi devenise solitar. O dată, am încercat să-i îndemn pe 
Oamenii-Animale să-l vâneze, dar nu aveam destulă 
autoritate ca să-i fac să conlucreze pentru un anumit scop. 
De mai multe ori am încercat să mă apropii de culcuşul lui 
şi să cad asupra lui pe neaşteptate, dar totdeauna el era 
mai ager decât mine, mă vedea sau mă adulmeca, şi fugea. 
De asemenea, el, cu pânda lui, făcea ca orice cărare din 
pădure să fie periculoasă pentru mine şi pentru aliaţii mei. 
Omul-Câine abia dacă îndrăznea să se îndepărteze de mine. 

În prima lună, Oamenii-Animale, comparativ cu condiţia 
lor de mai târziu, erau destul de umani, şi pentru vreo doi 
dintre ei în afară de prietenul meu canin, încercam chiar o 
bunăvoință prietenoasă. Mica creatură roz cu aspect de 
leneş manifesta o ciudată afecţiune faţă de mine, şi 
începuse să mă urmeze pretutindeni. Omul-Maimuţă mă 
plictisea, totuşi, cu vorbăria lui. El se considera egalul meu, 
din cauză că avea cinci degete la mână şi trăncănea mereu 
în faţa mea, trăncănea cele mai cumplite prostii. Un lucru 
mă amuza, oarecum, la el: avea o fantastică îndemânare de 
a forma cuvinte noi. Îşi închipuia, cred, că adevăratul rost al 
limbii consta în a turui cuvinte care nu însemnau nimic. El 
numea asta „gândurile mari”, spre a le deosebi de 
„gândurile mărunte” - interesele obişnuite ale vieţii de 
toate zilele. Dacă făceam vreodată vreo remarcă pe care nu 
o înţelegea, o lăuda foarte mult, mă ruga s-o rostesc din 
nou, o învăţa pe dinafară, şi se ducea s-o repete, cu câte un 
cuvânt greşit pe ici sau pe colo, celorlalţi Oameni-Animale 
mai blânzi. El nu se oprea la nimic din ceea ce era limpede 
şi inteligibil. Am inventat, special pentru el, câteva „gânduri 
mari” foarte curioase. Cred că era cea mai proastă fiinţă pe 


care am întâlnit-o vreodată; el a dezvoltat în modul cel mai 
minunat prostia distinctivă a omului, fără să piardă măcar o 
iotă din prostia naturală a maimuţei. 

Acestea toate, după cum spuneam, se întâmplau în primele 
săptămâni ale singurătăţii mele printre Oamenii-Animale. În 
acest timp, ei respectau obiceiurile stabilite prin Lege, şi în 
general se purtau cum se cuvine. O dată, am găsit încă un 
iepure sfâşiat în bucăţi - de către Hiena-Porc, sunt sigur - 
dar asta a fost tot. Abia cam prin mai am început să disting 
pentru prima dată o diferenţă crescândă în vorbirea şi 
ţinuta lor, o dificultate tot mai evidentă în articularea 
cuvintelor, o aversiune tot mai mare pentru vorbire. 
Trăncăneala Omului-Maimuţă crescu în volum, dar deveni 
din ce în ce mai puţin inteligibilă, din ce în ce mai 
maimuţărească. Unii dintre ceilalţi păreau că pierd cu totul 
controlul asupra vorbirii, deşi în acea vreme încă mai 
înțelegeau ce le spuneam. Vă puteţi închipui o vorbire, 
cândva bine definită şi exactă, care se înmoaie şi se topeşte, 
pierzându-şi forma şi sensul, şi devine din nou doar frânturi 
de sunete? Mergeau în două picioare din ce în ce mai greu. 
Deşi se vedea că se simțeau ruşinaţi, din când în când 
dădeam peste câte unul alergând în mâini şi picioare şi cu 
totul incapabil să-şi reia poziţia verticală. Apucau tot mai 
stângaci lucrurile cu mâna; băutul pe lipăit, mâncatul 
ronţăind deveneau din zi în zi tot mai obişnuite. Îmi dădeam 
seama mai bine decât oricând de ceea ce îmi spusese 
Moreau despre „îndărătnicul animal din ei”. Recădeau, şi 
încă foarte repede, în ceea ce fuseseră mai înainte. 

Unii dintre ei - şi primii, am observat cu oarecare 
surpriză, erau toţi femele - începură să nu mai ţină seama 
de cerinţele decenţei - de cele mai multe ori în mod 
deliberat. Alţii încercară chiar să încalce în public 
monogamia. Tradiţia Legii îşi pierdea, în mod limpede, 
puterea. Nu pot să continui acest subiect neplăcut. Omul 
meu Câine redevenea pe nesimţite câine; din zi în zi 
devenea mut, patruped, păros. Abia dacă observam 


trecerea de la tovarăşul care era mâna mea dreaptă, la 
câinele care adulmeca pe lângă mine. Deoarece neîngrijirea 
şi dezorganizarea creşteau din zi în zi, râpa care adăpostea 
locuinţele şi care niciodată nu fusese un loc prea plăcut, 
deveni atât de dezgustătoare, încât am părăsit-o şi, 
traversând insula, mi-am făcut o colibă din ramuri printre 
ruinele înnegrite ale locuinţei lui Moreau. O oarecare 
amintire a suferințelor făcea din acest loc adăpostul cel mai 
sigur împotriva Oamenilor-Animale. 

Ar fi imposibil să descriu amănunţit fiecare pas al 
decăderii acestor monştri; zi de zi, aspectul omenesc îi 
părăsea; renunţară să se mai înfăşoare în cârpe şi să se 
îmbrace, părăsiră în cele din urmă orice urmă de 
îmbrăcăminte; părul începu să se răspândească pe 
membrele lor descoperite; frunţile li se teşiră şi feţele le 
ieşiră înainte; iar despre purtarea aproape prietenească pe 
care mi-o permisesem cu unii din ei, în prima lună a 
singurătăţii mele, îmi era groază să-mi mai aduc aminte. 

Schimbarea se petrecea încet şi inevitabil. Pentru ei, ca şi 
pentru mine, ea venea fără vreun şoc anume. Încă mai 
mergeam în siguranţă printre ei, pentru că încărcătura tot 
mai mare de animalism exploziv care gonea din zi în zi 
omenescul din ei nu producea nici o zguduitură în 
decăderea lor treptată. Dar începusem să mă tem că, în 
curând, acest şoc trebuia să vină. Bruta mea Saint-Bernard 
mă urmase în noua mea locuinţă şi vigilenţa lui mi-a permis 
să dorm uneori aproape în linişte. Mica fiinţă roz cu aspect 
de leneş devenise sfioasă şi mă părăsise, ca să se întoarcă 
din nou la viaţa sa naturală, printre ramurile copacilor. Ne 
aflam exact în starea de echilibru care ar rămâne întruna 
din acele cuşti cu o „Familie fericită” formată din animale 
diferite, pe care le expun îmblânzitorii de animale, în cazul 
când îmblânzitorul ar părăsi-o pentru totdeauna. 

Desigur că aceste creaturi nu au decăzut într-atât încât să 
devină animale ca acelea pe care cititorul le-a văzut în 
grădinile zoologice - urşi, lupi, tigri, boi, porci, sau maimuțe 


obişnuite. Fiecare mai avea încă trăsături ciudate; în fiecare 
Moreau amestecase un animal cu altul; unul poate că era 
mai mult urs, altul mai mult felină, altul mai mult bovină, 
dar fiecare era amestecat cu alte creaturi - un fel de 
animalism generalizat apărea printre trăsăturile specifice. 
Şi, din când în când, încă mă mai surprindeau unele resturi 
vagi de umanitate, câte o recrudescentă trecătoare a 
vorbirii, o îndemânare neaşteptată a membrelor anterioare, 
o jalnică încercare de a merge în picioare. 

Probabil că şi eu suferisem unele schimbări stranii. 
Hainele atârnau în jurul meu ca nişte zdrenţe gălbui, prin 
ale căror găuri lucea pielea tăbăcită. Părul îmi crescuse 
lung şi încâlcit. Mi se spune că, chiar şi acum, ochii mei au o 
strălucire ciudată, o mare mobilitate. 

La început, îmi petreceam ziua pe ţărmul dinspre sud, 
pândind vreo pânză, sperând şi rugându-mă să apară vreun 
vas. Mă bizuiam pe întoarcerea lui Ipecacuanha, o dată cu 
trecerea unui an, dar vasul nu reveni niciodată. De cinci ori 
am văzut câte o pânză, şi de trei ori fum, dar nimeni nu se 
apropie de insulă. Aveam totdeauna pregătit un foc, dar 
fără îndoială că era pus pe socoteala naturii vulcanice a 
insulei. 

Abia prin septembrie sau octombrie am început să mă 
gândesc să-mi construiesc o plută. Pe atunci, mâna mi se 
vindecase şi puteam să folosesc din nou ambele mâini. La 
început am fost înspăimântat de neputinţa mea. Nu 
făcusem niciodată în viaţa mea tâmplărie sau vreo muncă 
de acest fel şi mi-am petrecut zile întregi printre copaci, 
experimentând cum să-i despic şi să-i leg împreună. Nu 
aveam funii şi n-am putut să găsesc nimic din care să fac 
funii; niciuna dintre abundentele liane nu părea destul de 
flexibilă sau de rezistentă şi cu tot bagajul meu de 
cunoştinţe ştiinţifice nu puteam să găsesc vreun mijloc de a 
le face astfel. Am petrecut mai bine de două săptămâni 
scotocind printre ruinele înnegrite ale clădirii arse şi pe 
locul de pe țărm unde fuseseră arse bărcile, căutând cuie şi 


alte bucăţi rătăcite de metal care ar fi putut să-mi fie de 
folos. Din când în când, câte o creatură animalică venea să 
mă privească şi când strigam la ea, fugea în salturi mari. 
Apoi a venit un anotimp cu furtuni şi cu ploi mari, care mi- 
au întârziat munca, dar, în cele din urmă, pluta fu gata. 

Eram încântat de ea. Dar, cu lipsa de simţ practic care a 
fost totdeauna pacostea mea, o făcusem la o milă şi mai 
bine depărtare de mare, şi, înainte de a o fi tras în jos pe 
țărm, se desfăcu în bucăţi. Poate că, de fapt, a fost o salvare 
pentru mine că nu m-am îmbarcat pe ea. Dar, în clipa 
aceea, disperarea mea pentru acest eşec fu atât de mare, 
încât timp de câteva zile n-am făcut decât să rătăcesc pe 
țărm şi să privesc spre mare, gândindu-mă la moarte. 

Dar nu aveam de gând să mor şi surveni un incident care 
îmi arătă în mod neîndoielnic nebunia de a lăsa să treacă 
astfel zilele - căci fiecare zi nouă era încărcată cu primejdii 
tot mai mari din partea Monştrilor-Animale. Şedeam la 
umbra zidului curţii îngrădite, privind spre mare, când am 
tresărit, simțind ceva rece care îmi atingea pielea 
călcâiului. Întorcându-mă, am văzut mica creatură roz cu 
chip de leneş, care îmi clipea în faţă. Îşi pierduse de mult 
graiul şi mişcările active, iar părul moale i se îndesa din zi 
în zi, şi ghearele ei boante deveneau tot mai răsucite. 
Scoase un fel de geamăt când văzu că îmi atrăsese atenţia, 
merse puţin înspre tufişuri, şi se întoarse să mă privească. 

La început n-am înţeles, dar imediat m-am gândit că vrea 
să-l urmez, şi chiar asta am făcut, încet - căci ziua era 
fierbinte. Când ajunse la copaci se caţără în ei, căci putea 
merge mai bine printre lianele care atârnau, decât pe 
pământ. 

Şi, deodată, într-un spaţiu cu iarba călcată în picioare, am 
dat peste un grup îngrozitor. Câinele meu Saint-Bernard 
zăcea pe pământ, mort, şi lângă cadavrul său stătea 
ghemuit Hiena-Porc, strângând cu ghearele sale diforme 
carnea care încă palpita, rozând din ea şi mârâind de 
plăcere. Când m-am apropiat, monstrul îşi ridică spre mine 


ochii strălucitori, buzele sale se răsfrânseră, dezgolindu-i 
dinţii mânjiţi de sânge, şi mârâi ameninţător. Nu-i era nici 
frică, nici ruşine; ultima rămăşiţă de umanitate dispăruse. 
Am înaintat încă un pas, m-am oprit, mi-am scos revolverul. 
În sfârşit, eram faţă în faţă. 

Fiara nu făcu nici un gest ca să fugă. Dar urechile i se 
ciuliră înapoi, părul i se zburli şi trupul i se ghemui. Am 
ţintit drept între ochi şi am tras. În aceeaşi clipă, se aruncă 
dintr-un salt asupra mea, şi am fost răsturnat ca un popic. 
Încercă să mă apuce cu mâna lui diformă, şi mă izbi în faţă. 
Săritura îl făcu să treacă peste mine. Am căzut sub partea 
dinapoi a trupului său, dar din fericire îl nimerisem unde 
trebuia, şi murise chiar în timp ce sărea. M-am târât de sub 
trupul lui greu şi murdar şi m-am ridicat tremurând, privind 
la trupul care încă mai zvâcnea. Cel puţin primejdia aceasta 
era înlăturată. Dar Hiena-Porc, ştiam, era doar prima dintr- 
o serie de recăderi în animalitate care trebuiau să urmeze. 

Am ars ambele cadavre pe un foc de vreascuri. Acum, într- 
adevăr, îmi dădeam limpede seama că, dacă nu voi părăsi 
insula, moartea mea nu era decât o chestiune de timp. 
Animalele, cu una sau două excepţii, părăsiseră râpa, şi îşi 
făcuseră vizuini, după gustul fiecăruia, prin desişurile 
pădurii. Puţine mai umblau după pradă în timpul zilei; cele 
mai multe dormeau, şi insula ar fi putut părea pustie unui 
nou venit; dar, în timpul nopţii, văzduhul răsuna de 
strigătele şi urletele lor înspăimântătoare. M-am gândit 
Chiar să pornesc un masacru - să pun capcane sau să mă 
lupt cu cuțitul. Dacă aş fi avut un număr suficient de 
cartuşe, n-aş fi ezitat nici o clipă să pornesc să le ucid. 
Probabil că, dintre carnivorele primejdioase nu mai erau 
decât vreo douăzeci; cele mai feroce muriseră. După 
moartea bietului meu câine, ultimul meu prieten, am 
adoptat şi eu într-o oarecare măsură obiceiul de a moţăi 
ziua, ca să pot sta de veghe în timpul nopţii. Mi-am refăcut 
adăpostul dintre zidurile fostei clădiri, cu o deschidere atât 
de îngustă, încât oricine ar fi încercat să intre ar fi trebuit 


să facă un zgomot considerabil. Creaturile acestea îşi 
pierduseră şi arta de a face focul, şi îşi recăpătaseră frica 
de el. Am început încă o dată, de data aceasta cu o 
adevărată pasiune, să strâng laolaltă pari şi crengi, pentru 
a-mi construi o plută cu care să mă salvez. 

M-am izbit de mii de greutăţi. Sunt un om extrem de 
neîndemânatic - şcoala mi-o terminasem înainte de a se 
introduce metoda de lucru manual a lui Slojd - dar am 
reuşit să îndeplinesc cele mai multe din cerinţele 
construcţiei unei plute. Într-un fel sau altul şi pe căi ocolite, 
şi de data aceasta am avut grijă şi de soliditate. Singurul 
obstacol era că nu găseam nici un vas în care să pun apa de 
care aveam nevoie pe aceste mări neumblate. Aş fi încercat 
chiar să fac oale, dar pe insulă nu se găsea lut. Mergeam 
amărât de-a lungul întregii insule, încercând să rezolv 
această ultimă greutate. Câteodată izbucneam în accese 
sălbatice de furie şi, în necazul meu insuportabil, izbeam şi 
despicam cu toporul vreun nenorocit de copac. Dar nu-mi 
venea nici o idee. 

Şi apoi a venit o zi, o zi minunată, pe care mi-am petrecut- 
o într-un adevărat extaz. Am văzut spre sud-vest o pânză, 
ca aceea a unei mici goelete, şi am aprins imediat o 
grămadă mare de vreascuri şi am rămas privind lângă foc, 
în căldura lui şi a soarelui de amiază. Toată ziua am privit la 
această pânză, fără să mănânc sau să beau ceva, astfel 
încât capul începuse să mi se învârtească; animalele veneau 
şi se uitau la mine, păreau uimite, şi plecau. Pânza era încă 
departe când se lăsă întunericul şi o înghiţi, şi toată 
noaptea m-am trudit să ţin focul aprins şi viu, şi ochii 
Animalelor străluceau din întuneric, plini de uimire. În zori, 
venise şi mai aproape, şi am văzut că era pânza soioasă a 
unei mici bărci. Ochii îmi erau obosiţi de veghe, priveam 
ţintă şi nu-mi venea să cred. În barcă erau doi oameni, 
stând jos de tot, unul lângă prova şi celălalt la cârmă. Dar 
barca plutea într-un mod ciudat. Nu mergea în direcţia 
vântului; se tot întorcea şi se legăna. 


Când ziua devenise mai luminoasă, am început să flutur 
către ei ultima zdreanţă din jacheta mea; dar ei nu mă 
observară, şi continuară să stea cu faţa unul spre altul. Am 
înaintat până la punctul cel mai de jos al scundului 
promontoriu şi am început să gesticulez şi să strig. N-am 
căpătat nici un răspuns, iar barca îşi continua drumul ei 
fără ţel, îndreptându-se încet, foarte încet, spre golf. 
Deodată, o pasăre mare, albă zbură din barcă, şi niciunul 
dintre oameni nu se clinti şi nici nu o observă. Pasărea se 
roti, şi apoi se înălţă în sus, desfăcându-şi puternicele ei 
aripi. 

Am încetat atunci să mai strig, şi m-am aşezat jos, pe 
promontoriu, mi-am pus bărbia în mâini şi am privit ţintă. 
Încet, încet, barca se îndrepta spre vest. Aş fi putut să înot 
spre ea, dar ceva, ca o vagă teamă, mă îngheţa şi mă ţinea 
în loc. În timpul după-amiezii fluxul o împinse pe țărm şi o 
aşeză cam la o sută de metri spre vest de ruinele curţii 
îngrădite. 

Oamenii din ea erau morţi, muriseră de atât de multă 
vreme, încât se prăbuşiseră în fărâme când am aplecat 
barca într-o parte, ca să-i scot. Unul avea un păr roşu şi des 
ca al căpitanului de pe Ipecacuanha, iar în fundul bărcii 
zăcea un chipiu alb şi murdar. În timp ce stăteam lângă 
barcă, trei dintre Animale ieşiră, furişându-se din tufişuri şi 
veniseră spre mine, adulmecând. M-a cuprins un spasm de 
dezgust. Am împins mica barcă în jos, spre mal, şi m-am 
căţărat pe bordul ei. Două dintre brute erau Animale-Lupi, 
şi înaintau cu nările fremătând şi cu ochii strălucind; al 
treilea era creatura aceea hibridă din urs şi taur. 

Când i-am văzut apropiindu-se de acele rămăşiţe 
mizerabile, când i-am auzit mârâind unul la celălalt, şi le-am 
văzut strălucirea dinţilor, o groază cumplită a luat locul 
repulsiei mele. Le-am întors spatele, am strâns pânza, şi am 
început să vâslesc spre larg. N-am mai avut nici curajul să 
mai privesc înapoi. 


În noaptea aceea m-am aţinut între recife şi insulă, iar în 
dimineaţa următoare m-am îndreptat spre pârâu şi am 
umplut cu apă butoiaşul gol găsit pe bord. Apoi, cu toată 
răbdarea pe care o mai puteam avea, am cules o cantitate 
de fructe, am pândit şi am ucis doi iepuri, cu ultimele trei 
cartuşe pe care le mai aveam. În timp ce făceam aceasta, 
am lăsat barca înţepenită într-o ieşitură a recifelor, de 
teama Monştrilor-Animale. 

XXII. OMUL SINGUR. 

Spre seară, am pornit spre larg, având în faţă un uşor vânt 
de la sud-vest, încet şi constant, iar insula deveni din ce în 
ce mai mică şi spirala subţire de fum se micşora într-o linie 
din ce în ce mai subţire, spre apusul înflăcărat de soare. 
Oceanul se ridica în jurul meu, ascunzându-mi privirilor 
această mică pată întunecată. Lumina zilei, strălucirea 
întârziată a soarelui, se scurgea de pe cer, se trăgea la o 
parte ca o perdea luminoasă, şi în cele din urmă îmi apăru 
înaintea ochilor acel abis al imensităţii albastre pe care 
lumina soarelui îl ascunde, şi am văzut puzderia de stele 
care pluteau pe el. Marea era liniştită, cerul era liniştit; 
eram singur, cu noaptea şi liniştea. 

Am plutit astfel timp de trei zile, mâncând şi bând cu 
economie, şi meditând la tot ceea ce mi se întâmplase, fără 
să doresc prea mult să văd din nou oameni. Aveam doar o 
zdreanţă murdară în jurul corpului, părul îmi era o 
încâlcitură neagră. Fără îndoială că oamenii care m-au 
descoperit m-au crezut nebun. Este ciudat, dar nu simţeam 
nici o dorinţă să mă întorc printre oameni. Eram doar 
bucuros că reuşisem să scap de odioşii Monştri-Animale. În 
cea de a treia zi am fost cules de un bric care mergea de la 
Apia la San Francisco. Nici căpitanul şi nici secundul n-au 
crezut povestirea mea, socotind că singurătatea şi 
primejdiile îmi luaseră minţile. Şi, temându-mă că părerea 
lor ar putea fi şi a altora, m-am abținut să povestesc mai 
departe aventura mea, şi am pretins că nu-mi mai amintesc 
nimic din cele ce mi se întâmplaseră între naufragiul lui 


Lady Vain şi momentul când am fost găsit din nou - un 
interval de un an. 

A trebuit să procedez cu cea mai mare băgare de seamă 
pentru a evita să fiu declarat nebun. Mă bântuiau amintirile 
despre Lege, despre cei doi marinari morţi, despre 
primejdiile nopţii, despre cadavrul din desişul de trestii. Şi, 
oricât ar părea de nefiresc, o dată cu întoarcerea mea 
printre oameni s-a produs, în loc de acea încredere şi 
simpatie la care m-am aşteptat, o stranie accentuare a 
nesiguranţei şi a fricii pe care o simţisem în timpul şederii 
mele pe insulă. Nimeni nu voia să mă creadă, eram tot atât 
de ciudat pentru oameni pe cât fusesem pentru Oamenii- 
Animale. Ca şi cum aş fi căpătat ceva din sălbăticiunea 
naturală a celor cu care trăisem alături. 

Se spune că spaima este o boală, şi în orice caz, eu pot 
mărturisi că, de câţiva ani încoace, o teamă neîncetată şi-a 
făcut lăcaş în mintea mea, o teamă neîncetată, ca aceea pe 
care ar resimţi-o un pui de leu, îmblânzit numai pe 
jumătate. Tulburarea mea luă cele mai ciudate forme. Nu 
mă puteam convinge că bărbaţii şi femeile pe care îi 
întâlneam nu erau şi ei nişte Oameni-Animale, ceva mai 
umani, animale pe jumătate modelate la exterior după 
chipul unor fiinţe omeneşti, şi că ei vor începe în curând să 
decadă în animalitate, să-şi arate, unul câte unul, 
caracterele lor animalice. Am încredinţat cazul meu unui 
om extrem de priceput, un om care îl cunoscuse pe Moreau, 
şi care păru să dea crezare pe jumătate spuselor mele, un 
specialist în boli mintale - şi el m-a ajutat foarte mult. 

Deşi nu cred că groaza faţă de acea insulă mă va părăsi 
vreodată cu totul, de cele mai multe ori ea zace undeva în 
fundul sufletului meu, un simplu nor îndepărtat, o amintire 
şi o bănuială vagă; dar sunt momente când micul nor se 
întinde până ce întunecă întregul cer. Atunci, privesc în jur 
la semenii mei. Şi mă înfricoşez. Văd feţe aspre şi 
însufleţite, altele întunecate sau amenințătoare, altele 
schimbătoare, nesincere; niciuna care să aibă autoritatea 


calmă a unei fiinţe raţionale. Simt ca şi cum animalul din ei 
va trebui să iasă la suprafaţă; că degradarea celor de pe 
insulă se va produce din nou, dar pe o scară mai mare. Ştiu 
că aceasta este o închipuire, că aceste aparenţe de bărbaţi 
şi femei din jurul meu sunt într-adevăr bărbaţi şi femei, 
bărbaţi şi femei pentru totdeauna, creaturi perfect 
raţionale, pline de dorinţi omeneşti şi de griji tandre, 
eliberate de instincte, nefiind sclavii niciunei Legi fantastice 
- fiinţe cu totul diferite de Oamenii-Animale. Şi, totuşi, fug 
de ei, de privirile lor curioase, de întrebările şi sprijinul lor, 
şi doresc să fiu departe de ei, şi singur. 

Din această cauză, trăiesc în apropierea câmpiei întinse, şi 
când această umbră mi se aşterne pe suflet, pot să mă 
refugiez acolo; câmpia pustie este atunci minunată, sub 
cerul măturat de vânt. Cât timp trăiam în Londra, groaza 
era aproape insuportabilă. Nu puteam să scap de oameni; 
glasurile lor pătrundeau prin ferestre; uşile încuiate erau 
doar o slabă apărare. Pentru ca să lupt cu închipuirea mea 
ieşeam pe străzi şi acolo miorlăiau în urma mea femei care 
îmi dădeau târcoale, bărbaţi înfometați îmi aruncau pe 
ascuns priviri invidioase, muncitori palizi şi extenuaţi 
treceau tuşind pe lângă mine, cu ochii obosiţi şi cu pasul 
grăbit, ca un cerb rănit care îşi pierde sângele; bătrâni, 
aduşi din spate şi trişti, treceau mormăind, cu totul 
nepăsători faţă de ceata zdrenţăroasă a copiilor care 
râdeau de ei. Atunci mă retrăgeam în vreo biserică, dar 
chiar şi acolo, atât de mare îmi era tulburarea, mi se părea 
că predicatorul trăncănea „gânduri mari” la fel cum făcea 
Omul-Maimuţă; sau în vreo bibliotecă şi acolo feţele atente 
aplecate deasupra cărţilor păreau doar creaturi răbdătoare 
aşteptându-şi prada. Deosebit de greţoase îmi păreau feţele 
rătăcite şi lipsite de expresie ale oamenilor din trenuri şi 
omnibuze; nu păreau să fie semenii mei mai mult decât ar fi 
nişte cadavre, aşa că nu îndrăzneam să călătoresc, până 
când nu mă asiguram că eram singur. Şi mi se părea că şi 
eu însumi nu eram o creatură raţională, ci doar un animal 


chinuit de vreo stranie tulburare mintală, care îl făcea să 
rătăcească singur, ca o oaie lovită de ameţeală. 

Dar aceasta este o stare care acum mă cuprinde - 
mulţumesc lui Dumnezeu - mai rar. M-am retras din 
vălmăşagul oraşelor şi mulțimilor şi îmi petrec zilele 
înconjurat de cărţi pline de înţelepciune, ferestre 
strălucitoare în această viaţă a noastră, luminate de 
sufletele luminoase ale oamenilor. Văd foarte puţini străini 
şi nu am decât o locuinţă modestă. Zilele mi le consacru 
cititului şi experienţelor de chimie, iar multe din nopţile 
senine mi le petrec studiind astronomia. Există în 
nenumăratele stele sclipitoare de pe cer, deşi nu ştiu nici 
cum şi nici de ce, o senzaţie de infinită pace şi ocrotire. 
Acolo, cred eu, în legile vaste şi eterne ale materiei, şi nu în 
grijile, păcatele şi necazurile zilnice ale oamenilor, trebuie 
să-şi găsească alinarea şi speranţa tot ce este mai presus de 
animal în noi. Cel puţin aşa sper, deoarece altfel n-aş putea 
să mai trăiesc. Şi, astfel, în speranţă şi singurătate, ia sfârşit 
povestirea mea. 

EDWARD PRENDICK. 


SFÂRŞIT 


1 Această traducere a apărut în George Herbert Wells - 
„Opere alese, volumul I: Maşina timpului”, Editura 
Tineretului, 1962. 

2 Her (sau His) Majesty's Ship - Nava Majestății Sale, 
titulatură care se pune înaintea numelui unui vas al marinei 
britanice. (N. 1.) 

3 Miez uscat de nucă de cocos. (N. 1.) 

4 sart - odgon de oţel sau cânepă, servind la fixarea 
laterală a catargelor. (N. 1.) 

5 Cunoscute străzi londoneze. (N. 1.) 


6 tambuchi - deschizătură prevăzută cu un capac, în 
puntea navei, prin care se poate intra în interiorul navei. 
(N. 1.) 

7 Artimon - catargul de la pupa navei. (N. 1.) 

8 puma - animal din familia felinelor, originar din America. 
Are înfăţişarea unei leoaice (felis cocolor). (N. 1.) 

9 brigantină - pânză fixată de catargul corăbiei. (N. 1.) 

10 ghiu - suport de lemn fixat pe catarg, care pivotează 
dintr-un bord în altul; pe el se prinde marginea de jos a 
velei. (N. 1.) 

11 Copastie - marginea de sus a bărcii. (N. 1.) 

12 Epifit. - ă adj. (Despre plante) Care trăieşte pe 
suprafaţa altor plante, pe care le foloseşte numai ca sprijin. 

13 leneş - animal mamifer din America de Sud, cu mişcări 
încete, şi care rămâne zile întregi agăţat de aceeaşi 
creangă (Bradyjuns) (N. 1.) 

14 Aceştia nu sunt oameni, sunt animale pe care noi le- 
am... supus vivisecţiunii (N. [.). 

15 „Omul care râde” - cunoscut roman al scriitorului 
francez. (N. 1.) 

16 hurie - fecioară promisă de religia musulmană 
credincioşilor, în paradis. (N. 1.) 

17 canaci - locuitori din mările sudului, în special cei 
folosiţi odinioară în Queensland pe plantațiile de zahăr. (În 
limba hawaiană, kanaka înseamnă om.) (N. 1.) 

18 Această descriere corespunde întru totul cu insula lui 
Noble. 

19 Fumarole - gaze emanate de vulcani prin cratere şi 
prin crăpături; locul pe unde emană aceste gaze. (N. 1.) 

20 Patruped felin din America de Sud şi Centrală, 
asemănător cu leopardul. (N. 1.)