Yann Martel — Viata lui Pi

Yann Martel 


Viaţa lui Pi 


Nota autorului 


Această carte s-a născut pentu că mi-a fost foame. Să vă exphie. în 
prăzi Îi 19965 ru ADărul ce de-a doua carte în CAN, 47 
FOMAn. Îf-a mers prea bine. Cel care făcenu recenziile erau fie încurca fi, 
fie o condamnau în spatele unor pretinse laude. ADOI, CTE GU IOTLONALt- 
a. Îh ciuda eforturilor mele de a face pe măscăriciul sau pe acrobatul, 
Circul rneciate a rămas dcelaşi. Corea nu s-a umili. Toate celelalte ciră 
se ahridu pe ra fărnie NOFĂNIIOr DPFEcUuPn Siau COD în FÂN CO SC. JOACE 
baseball sau fotbal, 107 al PREU E7a CoDul Stăngaci, debi, pe care 
nimeni nu-l dorea în echipa. A disprrut repede şi în îdicere. 

Ezecul nu i-a afectat prea mult Trecusem deja la a altă poveste, Ur 
TOMANn d CĂTrUI actiune se desfăşura în Fortugaha în 1939 PIUumnaI cc pui 
sirnfeam nehnişzăi. Şi avea?n DURI DORI, 

Aşa că am plecat ja Bomba cu minonul. Acest jucru ru este atit de 
logic dacă în seama de trei ÎUCTUTI: Cc 0 Penoadd de ÎUcTu ÎN Înca ar 
Giurgea nelmşiea din orice ființă; că puțini bani pot sci-fi copargi Pauli 
Amp dicolo, ŞI CĂ UN FOMAN A COĂTUI achune se desfăşura în Forugalia. 
riul 1939 putea sc aibă putine ÎUCTUrI în COMUN CU FOFRAGANA CHU 
1939 

Mai fusesem în nordul hdiei pentu weo cinci buni. în acea Dr 
excurste venisermn complet nepregăiăt. De fapi Pnă DTEgĂN SEI CU UP SIFUUT 
CUNĂRE CĂNĂ 1-07 SDus despre planurile rele de călătone Unul pheteri 


Yann Martel 


Viaţa lui Pi 


Nota autorului 


Această carte s-a născut pentru că mi-a fost foame. Să vă 
explic. În primăvara lui 1996, mi-a apărut cea de-a doua 
carte în Canada, un roman. N-a mers prea bine. Cei care 
făceau recenziile erau fie încurcaţi, fie o condamnau în 
spatele unor pretinse laude. Apoi, cititorii au ignorat-o. În 
ciuda eforturilor mele de a face pe măscăriciul sau pe 
acrobatul, circul mediatic a rămas acelaşi. Cartea nu s-a 
umnit. Toate celelalte cărți se aliniau pe rafturile librăriilor 
precum stau copiii în rând ca să joace baseball sau fotbal, 
iar al meu era copilul stângaci, debil, pe care nimeni nu-l 
dorea în echipa. A dispărut repede şi în tăcere. 

Eşecul nu m-a afectat prea mult. Trecusem deja la o altă 
poveste, un roman a cărui acţiune se desfăşura în 
Portugalia în 1939. Numai că mă simţeam neliniştit. Şi 
aveam puţini bani. 

Aşa că am plecat la Bombay cu avionul. Acest lucru nu 
este atât de ilogic dacă ţii seama de trei lucruri: că o 
perioadă de lucru în India ar alunga neliniştea din orice 
ființă; că puțini bani pot să-ţi ajungă mult timp acolo; şi că 
un roman a cărui acţiune se desfăşura în Portugalia anului 


1939 putea să aibă puţine lucruri în comun cu Portugalia 
anului 1939. 

Mai fusesem în nordul Indiei pentru vreo cinci tuni. În 
acea primă excursie venisem complet nepregătit. De fapt, 
mă pregătisem cu un singur cuvânt. Când i-am spus despre 
planurile mele de călătorie unui prieten care cunoştea bine 
țara, mi-a spus degajat: 

— Indienii vorbesc o engleză ciudată. Le plac cuvinte 
cum ar fi bamboozle. 

Mi-am adus aminte de cuvintele lui pe când avionul 
cobora spre Delhi, deci cuvântul bamboozle a fost singura 
mea pregătire pentru nebunia opulentă şi gălăgioasă ce 
caracterizează India. Am folosit cuvântul în diverse ocazii 
şi, ca să fiu sincer, mi-a fost util. Unui funcţionar de la gară 
i-am Spus: 

— N-am crezut că biletul va fi aşa de scump. Nu încerci 
vreo bamboozle cumva? 

A zâmbit şi a recitat: 

— Nu, domnule, nu e nicio bamboozle, v-am calculat bine 
costul biletului. 

În această a doua vizită ştiam mai bine la ce să mă aştept 
şi ce voiam: aveam să mă stabilesc într-o staţiune între 
dealuri ca să-mi scriu romanul. Mă şi vedeam stând la masă 
pe o verandă încăpătoare, cu notițele împrăştiate pe jos, cu 
un ceai aburind în faţă. Dealuri verzi învăluite în ceaţă se 
întindeau înaintea mea şi ţipetele ascuţite ale maimuţelor 
mă asurzeau. Vremea era potrivită, cu dimineţi şi seri 
răcoroase, când ar fi trebuit să-mi pun un pulover şi cu 
amiezi calde, în care ar fi fost mai potrivit un tricou cu 
mâneci scurte. O dată lămurite acestea, cu stiloul în mână, 
ar fi trebuit să mă apuc de transformarea Portugaliei în 
ficţiune de dragul marelui adevăr. Pentru că de fapt 
ficțiunea e transformarea selectivă a realităţii, nu-i aşa? 
Transformarea ei pentru a ajunge la esenţă? De ce să plec 
în Portugalia pentru asta? 


Doamna care era proprietara locului avea să-mi spună 
poveşti despre cum s-au luptat să-i alunge pe englezi. 
Aveam să stabilim meniul pentru prânz şi cină pe ziua 
următoare. După terminarea zilei de muncă, aveam să fac 
plimbări lungi pe plantațiile de ceai de pe dealuri. 

Din nefericire, romanul s-a împotmolit, a tuşit şi a murit. 
S-a întâmplat în Matheran, nu departe de Bombay, o 
staţiune de deal cu maimuțe, dar fără plantaţii de ceai. E o 
nenorocire specifică pretinşilor scriitori. Tema e bună, ca şi 
frazele. Personajele sunt atât de grele de viaţă, încât 
practic ar avea nevoie de certificate de naştere. Conflictul 
pe care l-ai creat pentru ele este măreț, simplu şi captivant. 
Ai terminat de cercetat, ai strâns faptele istorice, sociale, 
climatice, culinare care vor da autenticitate povestirii tale. 
Dialogul curge, tensionat. Descrierea izbucneşte în culoare, 
contrast şi detaliu. Povestirea poate fi cu adevărat 
minunată. Dar toate acestea nu duc la nimic. În ciuda 
promisiunii evidente şi strălucitoare pe care o face 
povestea, vine un timp când iţi dai seama că şoapta care te- 
a tot necăjit spune în sfârşit groaznicul adevăr: n-o să 
meargă. Lipseşte ceva, acea scânteie care dă viaţă unei 
poveşti adevărate, fără să țină seamă dacă istoria sau 
hrana Sunt potrivite. Povestea ta este moartă din punct de 
vedere emoţional, asta e principalul. Vă mărturisesc, 
descoperirea e deprimantă. Rămâi cu o foame dureroasă. 

Din Matheran, am trimis notițele romanului meu eşuat la 
o adresă fictivă din Siberia, cu o adresă de întoarcere din 
Bolivia, tot fictivă. După ce funcţionarul a ştampilat şi a 
aruncat scrisoarea în cutia de sortare, m-am aşezat, 
întunecat şi descurajat. 

— Și acum încotro, Tolstoi? Ce alte idei nemaipomenite ai 
pentru viaţa ta? m-am întrebat. 

Mai aveam ceva bani şi încă mă simţeam neliniştit. M-am 
ridicat şi am ieşit din oficiul poştal pentru a explora sudul 
Indiei. 


Mi-ar fi plăcut să pot spune, „Sunt doctor”, celor care mă 
întrebau ce meserie am, doctorii fiind cei care erau 
responsabili cu magia şi miracolele. Dar sunt sigur că am îi 
avut un accident de autobuz la următoarea curbă şi ar fi 
trebuit să explic, în mijlocul victimelor care ţipau şi 
gemeau, cu toți ochii aţintiţi asupra mea, că sunt doctor în 
drept; apoi, la somaţția lor de a-i ajuta să dea în judecată 
guvernul pentru nenorocire, ar fi trebuit să le spun că de 
fapt am o diplomă în filosofie; apoi, la întrebarea ce poate 
însemna toată această tragedie, ar fi trebuit să recunosc 
faptul că nu prea îl cunoşteam pe Kirkegaard, şi aşa mai 
departe. M-am mărginit la adevărul umil, dureros. 

Am ajuns în oraşul Pondicherry, un minuscul teritoriu 
unional la sud de Madras, pe coasta lui Tamil Nadu. În ceea 
ce priveşte populația şi mărimea, este o parte 
inconsecventă a Indiei prin comparaţie, Insula Prince 
Fdward este un gigant în Canada dar istoria a făcut-o 
cunoscută. Căci Pondicherry a fost odată capitala acestui 
cel mai modest imperiu colonial care a existat vreodată, 
India Franceză. Francezilor le-ar fi plăcut să fie rivalii 
englezilor, dar singurul Raj pe care au putut să-l obţină a 
fost o mână de porturi mici. Le-au ținut cu dinţii timp de 
aproape trei sute de ani. Au plecat din Pondicherry în 1954, 
lăsând în urmă clădiri albe, străzi largi construite în unghi 
drept, nume de străzi ca strada Marinei şi strada Saint- 
Louis şi chipiuri pentru poliţişti. 

Fram în Cafeneaua Indiană, pe strada Nebru. E o cameră 
mare, cu pereţi verzi şi un tavan înalt. Ventilatoare se 
rotesc deasupra pentru a mişca aerul cald şi umed. Locul 
este mobilat la refuz cu acelaşi tip de mese pătrate, cu 
patru scaune fiecare. Stai la masă unde poți şi cu cine se 
nimereşte. Cafeaua e bună şi se serveşte pâine prăjită. 
Conversaţia începe firesc. Şi aşa, un bărbat în vârstă, vioi, 
cu ochi strălucitori, cu părul de un alb pur a început să-mi 
vorbească. l-am confirmat că era frig în Canada şi că într- 
adevăr se vorbea franceza în anumite zone şi că îmi plăcea 


India şi aşa mai departe conversaţia obişnuită între indienii 
prietenoşi şi curioşi şi turiştii străini veniţi în drumeție. 
Când i-am spus ce sunt, a făcut ochii mari şi a încuviinţat. 
Fra timpul să plec. Am ridicat mâna, încercând să-i atrag 
atenția chelnerului ca să-mi aducă nota. 

Atunci, bătrânul a spus: 

— Am 0 poveste care o să te facă să crezi în Dumnezeu. 

N-am mai chemat Chelnerul. Dar eram suspicios. Oare 
nu-mi bătea la uşă un Martor al lui lehova? 

— Povestea ta are loc acum două mii de ani, într-un colţ 
îndepărtat din Imperiul Roman? am întrebat. 

— Nu. 

Era cumva vreun mahomedan evanghelist? 

— Are loc în secolul al XVII-lea? 

— Nu, nu. Începe aici, în Pondicherry, acum câţiva ani, şi 
se termină, vă spun cu plăcere, chiar în ţara de unde veniţi. 

— Și o să mă facă să cred în Dumnezeu? 

— Da. 

— Asta e un ţel înalt. 

— Nu atât încât să nu-l poţi atinge. 

Apăru chelnerul. Am ezitat un moment. Am comandat 
două cafele. Ne-am prezentat. Îl chema Francis 
Adirubasamy. 

— Spune-mi povestea ta, te rog, am spus. 

— Trebuie să fii foarte atent, a replicat el. 

— Voi fi. 

Am adus hârtie şi creion. 

— Spune-mi, ai fost la Grădina Botanică? a întrebat el. 

— Am fost ieri. 

— Ai observat şinele trenului de jucărie? 

— Da. 

— Duminica e un tren care încă mai circulă pentru 
distracţia copiilor. Dar înainte, circula la fiecare jumătate 
de oră în fiecare zi. Ai fost atent la numele staţiilor? 

— Una e Roseville. E chiar lângă grădina de trandafiri. 

— Aşa-i. Şi cealaltă? 


— Nu-mi aduc aminte. 

— Semnul a fost luat. Cealaltă se numea Zootown. 
Trenuleţul avea două opriri: Roseville şi Zootown. Cândva a 
fost o grădină zoologică în Grădina Botanică din 
Ponticherry. 

A continuat. Am luat notițe, elementele poveştii. 

— Trebuie să vorbeşti cu el, a spus el despre personajul 
principal. L-am cunoscut foarte bine. Acum e bărbat în 
toată firea. Trebuie să-l întrebi tot ce vrei. 

Mai târziu, în Toronto, printre nouă coloane de Patel în 
cartea de telefon, l-am găsit pe personajul principal. Inima 
îmi bătea cu putere în timp ce-i formam numărul. A 
răspuns. În engleza lui se simţea o cadență indiană, uşoară, 
dar inconfundabilă, ca o urmă de parfum în aer. 

— Asta a fost acum mult timp în urmă, a spus. 

Cu toate acestea, a fost de acord să ne întâlnim. Ne-am 
întâlnit de multe ori. Mi-a arătat jurnalul pe care-l ţinuse 
atunci. Mi-a arătat tăieturile îngălbenite din ziare care l-au 
făcut cunoscut pentru 0 scurtă şi obscură perioadă. Mi-a 
spus povestea lui. În tot acest timp am luat notițe. Aproape 
un an mai târziu, după numeroase dificultăţi, am primit O 
casetă şi un raport de la Ministerul Transporturilor din 
Japonia. În timp ce ascultam banda, am fost de acord cu 
domnul Adirubasamy că aceasta era într-adevăr o poveste 
care te făcea să crezi în Dumnezeu. 

Era firesc ca povestea domnului Patel să fie spusă la 
persoana întâi cu vocea lui şi prin ochii lui. Dar orice 
inadvertenţă sau greşeală imi aparţine. 

Trebuie să le aduc mulțumiri câtorva persoane. Îi sunt 
îndatorat în special domnului Patel. Recunoştinţța mea e la 
fel de nemărginită ca Oceanul Pacific şi sper ca modul în 
care îi spun povestea să nu-l dezamăgească. Pentru că m-a 
făcut să încep, trebuie să-i mulțumesc domnului 
Adirubasamy. Că m-au ajutat să o termin, trebuie să le fiu 
recunoscător unor persoane de un profesionalism 
desăvârşit: domnul Kazuhiko Oda, de la Ambasada 


Japoneză de la Ottawa; domnul Hiroshi Watanabe, de la 
Compania Oika Shipping; şi în special domnul Tomohiro 
Okamoto, de la Ministerul Japonez al Transporturilor acum 
la pensie. Cât despre scânteia de viaţă, i-o datorez 
domnului Moacyr Scilar. În cele din urmă, aş vrea să 
exprim sincera mea recunoştinţă acelei instituţii, Consiliul 
Canadian al Artelor fără a cărui bursa n-aş fi putut să adun 
această poveste care nu are nimic în comun cu Portugalia 
anului 1939. Dacă noi, cetățenii, nu ne susţinem artiştii, 
atunci ne vom sacrifica imaginaţia pe altarul realităţii 
vulgare şi vom sfârşi prin a nu mai crede în nimic şi prin a 
avea visuri lipsite de valoare. 


Partea întâi 
Toronto şi Pondicherry 


Capitolul 1 


Suferinţa m-a făcut să fiu trist şi înnegurat. 

Studiile academice şi practicarea constantă şi atentă a 
religiei m-au readus la viaţă. Mi-am păstrat ceea ce unii ar 
putea numi ciudatele mele practici religioase. După un an 
de liceu, am urmat Universitatea din Ioronto şi m-am 
specializat în religie şi zoologie. Teza din anul patru la 
religie a cuprins anumite aspecte ale teoriei cosmogoniei 
dezvoltate de Isaac Luria, marele kabbalist al secolului al 
XVI-lea care a trăit în Safed. Teza de zoologie a fost analiza 
funcţională a glandei tiroide la leneşul cu trei degete. Am 
ales leneşul pentru că modul său de a fi calm, liniştit şi 
introspectiv m-a ajutat să mă adun. 

Există leneşi cu două degete şi cu trei degete, diferenţa 
fiind dată de picioarele din faţă ale animalului, deoarece toţi 
leneşii au trei gheare la picioarele din spate. Într-o vară, am 
avut marea şansă să studiez un leneş cu trei degete in situ 
în jungla ecuatorială din Brazilia. Este o creatură uimitoare. 
Singurul său obicei este lenea. Doarme sau se odihneşte în 
medie douăzeci de ore pe zi. Echipa noastră a analizat 
somnul a cinci leneşi cu trei degete punându-le pe cap 
seara, după ce adormeau, farfurioare roşii cu apă. Le 
găseam a doua zi în acelaşi loc, iar apa din ele era plină de 
insecte. Animalul este cel mai activ la lăsarea întunericului, 
activ fiind folosit în sensul cel mai relaxat al cuvântului. Se 
mişcă pe crengile copacilor cu capul în jos, cu o viteză de 
abia 400 metri pe oră. Pe sol, se târăşte până la următorul 


copac cu aproximativ 250 metri pe oră, dacă se grăbeşte, 
ceea ce îl face de 440 ori mai încet decât un jaguar. Dacă nu 
se grăbeşte, parcurge patru, cinci metri pe oră. 

Leneşul cu trei degete nu are prea multe informaţii 
despre lumea înconjurătoare. Pe o scară de la 1 la 10, în 
care 2 reprezintă lipsa de acuitate ieşită din comun şi 10 
acuitatea extremă, Beebe (1962) i-a dat leneşului 2 pentru 
gust, pipăit, vedere şi auz, şi 3 pentru miros. Dacă dai peste 
un leneş care doarme în mediul său natural, îl poţi trezi cu 
două-trei bobârnace; atunci se va uita adormit în oricare 
altă direcţie, dar nu la tine. Nu se ştie de ce se uită 
împrejur, pentru că e cunoscut faptul că oricum vede totul 
ca prin ceaţă. Cât despre auz, e mai degrabă neinteresat de 
sunete decât surd. Beebe a consemnat că folosirea unei 
arme în preajma unui leneş adormit sau care mănâncă nu-i 
provoacă aproape nicio reacţie. lar mirosul, chiar dacă e un 
pic mai bun, nu trebuie supraestimat. Se spune ca pot 
mirosi şi evita crengile uscate, dar Bullock (1968) a 
consemnat că leneşii cad adesea de pe crengile uscate. 

Şi cum supravieţuieşte, v-aţi putea întreba? 

Tocmai pentru că este atât de încet. Somnolenţa şi 
lentoarea îl ţin departe de pericole, departe de jaguari, 
pisici-tigru, vulturi şi anaconde hrăpăreţe. Blana lui 
adăposteşte o algă care este maro în timpul sezonului uscat 
şi verde în timpul celui ploios, aşa că animalul se pierde în 
muşchiul şi frunzişul care îl înconjoară şi seamănă cu un 
cuib de furnici albe sau cu o parte a unui copac. 

Leneşul cu trei degete duce o viaţă liniştită, vegetariană, 
în perfectă armonie cu mediul. „Poartă întotdeauna un 
zâmbet fericit pe faţă”, a raportat Tirler (1966). Am văzut 
acel zâmbet cu ochii mei. Nu obişnuiesc să atribui trăsături 
umane şi emoţii animalelor, dar de multe ori în acea lună 
petrecută în Brazilia, uitându-mă la un leneş în repaus, am 
simţit că eram în prezenţa unor yoghini cufundaţi în 
meditaţie sau a unor sihaştri rugându-se, fiinţe înțelepte ale 


căror vieţi intense erau dincolo de investigaţiile mele 
ştiinţifice. 

Uneori amestecam specializările. Câţiva dintre colegii 
mei de la religie, agnostici rătăciţi, care nu deosebeau 
stânga de dreapta, sclavi ai raţiunii îmi aminteau de leneşul 
cu trei degete; iar leneşul cu trei degete, un exemplu 
minunat al miracolului vieţii, îmi amintea de Dumnezeu. 

N-am avut niciodată probleme cu oamenii de ştiinţă care- 
mi erau colegi. Suntem nişte oameni prietenoşi, atei, 
muncitori, băutori de bere care sunt preocupaţi de sex, şah 
şi baseball, când nu sunt preocupaţi de ştiinţă. 

Am fost un student foarte bun, dacă mi se permite să 
spun asta despre mine. Am fost premiant la St. Michael 
College ani la rând. Am obţinut toate distincţiile posibile de 
la Catedra de Zoologie. Dacă n-am luat niciuna de la 
Catedra de Religie, e pentru că pur şi simplu nu există 
asemenea distincţii în acest departament (distincţiile 
religioase nu se află în mâinile muritorilor, o ştim cu toţii). 
Aş fi primit Medalia Academică a Guvernatorului General, 
distincţia cea mai prestigioasă a Universităţii din Toronto 
pentru studenţii din ultimul an, distincţie care a fost primită 
de mulţi canadieni celebri, dacă n-ar fi fost un băiat rozaliu, 
mâncător de friptură, cu un gât ca un trunchi de copac şi 
un temperament insuportabil de vesel. 

Încă mă doare un pic lovitura. După ce ai suferit mult în 
viaţă, fiecare durere în plus este insuportabilă şi 
neînsemnată în acelaşi timp. Viaţa mea e ca o pictură cu 
tema memento mori din arta europeană: există întotdeauna 
o hârcă care rânjeşte lângă mine ca să-mi aducă aminte de 
nebunia ambiţiei umane. Îmi bat joc de această hârcă. Mă 
uit la ea şi-i spun: 

— "Ţi-ai ales prost omul. Poate că nu crezi în viaţă, dar eu 
nu cred în moarte. Du-te în altă parte! 

Hârca chicoteşte şi se apropie din ce în ce mai mult, dar 
asta nu mă surprinde. Motivul pentru care moartea se ţine 
atât de aproape de viaţă nu este necesitatea biologică, ci 


invidia. Viaţa e atât de frumoasă, încât moartea s-a 
îndrăgostit de ea, o dragoste posesivă care înşfacă tot ce 
poate. Dar viaţa trece uşor peste uitare, pierzând doar 
câteva lucruri neimportante, iar întunericul nu e decât 
umbra trecătoare a unui nor. Şi băiatul rozaliu a primit 
încuviințarea de la comitetul burselor Rhodes. Îmi place 
foarte mult şi sper că timpul pe care l-a petrecut la Oxford a 
fost o experienţă bogată. Dacă Lakshmi, zeiţa bogăției, mă 
va favoriza vreodată, Oxfordul e al cincilea pe lista oraşelor 
pe care aş vrea să le vizitez înainte de a muri, după Mecca, 
Varanasi, lerusalim şi Paris. 

Nu am nimic de spus despre slujba mea, doar că o 
cravată e un laţ, care, deşi inversat, poate spânzura un om 
dacă nu e atent. 

Mi-e dragă Canada. Mi-e dor de căldura din India, de 
mâncare, de şopârlele de casă de pe pereţi, de musicalurile 
de pe ecranele argintii, de vacile care hoinăresc pe străzi, 
de ciorile croncănitoare, chiar şi de pălăvrăgeala greierilor, 
dar mi-e dragă Canada. Este o ţară mult prea rece pentru 
oamenii obişnuiţi, locuită de oameni înţelegători, inteligenţi 
şi prost tunşi. Oricum, nu am de ce să mă întorc acasă la 
Pondicherry. 

Richard Parker a fost tot timpul cu mine. Nu l-am uitat 
niciodată. Să îndrăznesc să spun că mi-e dor de el? Da. Mi-e 
dor. Încă îl văd în vise. Majoritatea sunt vise, dar vise 
nuanţate cu dragoste. Inima omenească e ciudată. Încă nu 
înţeleg cum a putut să mă părăsească atât de brusc, fără 
niciun la revedere, fără să se uite înapoi măcar o dată. 
Durerea aceea este ca o secure care-mi ciopârţeşte inima. 

Doctorii şi asistentele de la spitalul din Mexic au fost 
incredibil de amabili cu mine. La fel şi pacienţii. Victime ale 
cancerului sau ale accidentelor de maşină, după ce mi-au 
auzit povestea, s-au năpustit în cârje şi cărucioare să mă 
vadă, ei şi familiile lor, deşi niciunul nu vorbea engleza, iar 
eu nu vorbeam spaniola. Mi-au zâmbit, mi-au strâns mâna, 
m-au  mângâiat pe cap, mi-au lăsat mâncare şi 


îmbrăcăminte pe pat. M-au făcut să trec prin crize 
incontrolabile de râs şi plâns. 

Peste câteva zile, puteam să stau în picioare, să fac doi, 
trei paşi chiar, în ciuda senzaţiei de greață şi a stării de 
ameţeală şi de slăbiciune generală. Analiza sanguină arăta 
că eram anemic, că nivelul de sodiu era ridicat, iar cel de 
potasiu scăzut. Aveam retenţie de lichide şi picioarele mi se 
umflau îngrozitor. Arătam de parcă aş fi avut picioare de 
elefant. Urina era de un galben închis spre maro. După o 
săptămână, puteam să merg aproape normal şi puteam să 
mă încalţ dacă nu mă încheiam la şireturi. Pielea mi s-a 
vindecat, deşi mai am cicatrice pe umeri şi pe spate. 

Prima dată când am deschis un robinet, jetul zgomotos şi 
abundent a fost atât de şocant că am început să mă bâlbăâi, 
picioarele mi s-au înmuiat şi am leşinat în braţele unei 
asistente. 

Prima dată când am fost la un restaurant indian în 
Canada, am mâncat cu mâna. Chelnerul m-a privit critic şi 
mi-a spus: 

— De-abia aţi venit cu vaporul, nu-i aşa? 

Am pălit. Degetele mele, care fuseseră papile gustative 
cu câteva secunde mai devreme, savurând mâncarea un pic 
înainte ca gura sa o facă, au devenit murdare sub privirile 
lui. Au îngheţat precum criminalii surprinşi asupra faptului. 
N-am îndrăznit să le ling. Mi le-am şters, vinovat, pe 
şerveţel. N-a realizat ce adânc m-au lovit cuvintele lui. Erau 
ca nişte cuie pe care mi le bătea în carne. Am luat furculiţa 
şi cuțitul. Nu prea folosisem asemenea instrumente. Mâinile 
îmi tremurau. Sambarul pe care îl mâncam îşi pierduse 
gustul. 


Capitolul 2 


Locuieşte in Scarborough. Este un om nu foarte înalt, 
slab, nu măsoară mai mult de un metru şaptezeci şi cinci. 
Cu părul şi ochii negri. Părul încărunţit la tâmple. Nu pare 
să aibă mai mult de patruzeci de ani. Cu un ten plăcut, de 
culoarea cafelei. Deşi e o vreme blândă de toamnă, îşi pune 
o haină de iarnă cu glugă cu blană ca să meargă la 
restaurant. Are o faţă expresivă. Vorbeşte repede, dând din 
mâini. Nu pălăvrăgeşte. Acţionează. 


Capitolul 3 


Mi-au pus numele după un bazin de înot. Destul de 
ciudat, având în vedere că părinţii mei n-au fost niciodată 
prea atraşi de apă. Unul dintre primii parteneri de afaceri 
ai tatălui meu a fost Francis Adirubasamy. A devenit un bun 
prieten al familiei. L-am numit Mamaji, mama fiind cuvântul 
tamil pentru unchi, iar ji un sufix folosit în India pentru a 
indica respect şi afecţiune. Când era tânăr, cu mult înainte 
de a mă fi născut eu, Mamaji a fost campion la înot, campion 
pe tot sudul Indiei. Fratele meu Ravi mi-a spus odată că, 
atunci când s-a născut, Mamaji n-a reuşit să respire singur, 
iar doctorul a trebuit să-l ia de picioare şi să-l rotească 
deasupra capului. 

— Şi trucul a mers, a spus Ravi, rotindu-şi sălbatic mâna 
deasupra capului. A tuşit, a scuipat apa şi a început să 
respire aer, dar toată carnea şi tot sângele au fost împinse 
în partea de sus a corpului. De aceea pieptul lui e atât de 
dezvoltat, iar picioarele atât de firave. 

L-am crezut. (Ravi tachina nemilos. Prima dată când l-a 
numit pe Mamaji „domnul Peşte” în faţa mea, i-am lăsat o 
coajă de banană în pat.) Chiar la şaizeci de ani, când era 
puţin cocârjat, şi o viaţă întreagă de contra-gravitaţie 
obstetrică începuse să-i împingă carnea în jos, Mamaji a 


înotat treizeci de lungimi de bazin în fiecare dimineaţă, la 
Aurobindo Ashram. 

A încercat să-i înveţe pe părinţii mei să înoate, dar nu a 
reuşit să-i facă să intre în apă decât până la genunchi şi să 
facă mişcări ridicole cu braţele, care, în cazul în care 
exersau stilul brass, îi făcea să pară ca şi cum ar fi mers 
prin junglă, dând la o parte iarba înaltă din faţă, iar dacă 
exersau stilul crawl, ca şi cum ar fi alergat în josul unui deal 
cu braţele în balans ca să nu cadă. Ravi era la fel de lipsit 
de entuziasm. 

Mamaji a trebuit să aştepte până când am apărut eu ca 
să găsească un discipol doritor. Când am ajuns la vârsta de 
şapte ani, vârstă la care Mamaji a pretins că pot să înot, 
spre disperarea mamei, m-a dus jos, pe plajă, şi-a întins 
braţele spre mare şi a spus: 

— Ăsta e cadoul meu pentru tine. 

— Şi apoi aproape te-a înecat, a pretins Mama. 

I-am rămas credincios gurului meu acvatic. Sub privirile 
sale atente m-am întins pe plajă, mi-am fluturat picioarele şi 
am împins nisipul în lături cu mâinile, întorcând capul la 
fiecare mişcare pentru a respira. Probabil arătam ca un 
copil într-o criză de nervi ciudată, care se petrecea cu 
încetinitorul. În apă încercam să fac totul ca să pot să înot, 
pe când el mă ţinea la suprafaţă. Era mult mai dificil decât 
pe uscat. Dar Mamaji era răbdător şi mă încuraja. 

Când a crezut că am progresat suficient, am renunţat la 
râsete şi ţipete, la bălăceală, la valurile albastru-verzui şi la 
surf şi ne-am îndreptat spre bazinul de înot, rectangular şi 
fără valuri, de formalitatea necesară activităţii şi pentru 
care trebuia să plătim o taxă de intrare. 

M-am dus acolo cu el de trei ori pe săptămână toată 
copilăria, lunea, miercurea şi vinerea, devreme dimineaţa, 
ca un ritual executat cu regularitatea de ceasornic a 
mişcărilor de crawl autentic. Îmi aduc aminte cu exactitate 
modul demn în care acest om se dezbrăca lângă mine, cum 
fiecare haină scoasă îi dezvelea o parte a corpului şi cum 


decenţa era salvată chiar la sfârşit de o întoarcere uşoară şi 
de un costum de înot atletic, de import. Stătea drept şi era 
gata. Era de o simplitate epică. Lecţiile de înot, care între 
timp au devenit antrenamente, erau istovitoare, dar aveam 
plăcerea profundă de a face mişcările cu uşurinţă şi viteză 
din ce în ce mai mare, iar şi iar, până la o stare de transă, 
apa transformându-se din plumb topit în lumină lichidă. 

Doar eu mă duceam pe țărm - plăcere vinovată - atras de 
valurile puternice care se spărgeau şi mă cuprindeau în 
unduirea umilă a mişcării de du-te-vino, lasouri blânde 
care-l prindeau pe binevoitorul băiat indian. 

Cadoul meu pentru Mamaji, când trebuie să fi avut vreo 
treisprezece ani, a fost să înot două lungimi într-un perfect 
stil fluture. Eram atât de extenuat la sfârşit, încât n-am 
putut nici să-i fac semn cu mâna. 

Pe lângă înotul propriu-zis, erau discuţiile pe marginea 
lui. Astea îi plăceau tatei. Cu cât se împotrivea mai tare 
înotului, cu atât era mai pasionat de ele. În vacanţă discuta 
despre înot, în timpul lucrului despre cum să conduci o 
grădină zoologică. Era mult mai uşor să te descurci într-o 
apă fără hipopotami decât într-una plină de animalele 
astea. 

Mamaji a studiat la Paris timp de doi ani datorită 
administraţiei coloniale. A fost perioada cea mai bună a 
vieţii sale. Asta se întâmpla la începutul anilor '30, când 
francezii încercau să facă Pondicherry la fel de galic pe cât 
de britanic voiau britanicii să facă restul Indiei. Nu-mi aduc 
aminte exact ce studiase Mamaji. Presupun că ceva 
comercial. Era un povestitor minunat, dar uitase de studii, 
de Turnul Eiffel, de Luvru sau de cafenelele de pe Champs- 
Elysees. 'Toate povestirile sale erau despre înot şi competiţii 
de înot. De exemplu, era piscina Deligny, cea mai veche 
piscină a oraşului, datând din 1796, o barjă în aer liber 
amarată în Cheiul Orsay şi locul de desfăşurare a probelor 
de înot la Olimpiada din 1900. Dar niciunul dintre timpi nu 
a fost validat de Federaţia Internaţională de înot pentru că 


bazinul era cu şase metri prea lung. Apa din bazin era 
adusă direct din Sena, nefiltrată şi neîncălzită. 

— Era rece şi murdară, spunea Mamaji. După ce 
traversase tot Parisul, apa era destul de îndoielnică. Iar 
oamenii de la bazin o făceau absolut dezgustătoare. 

Cu şoapte conspirative, cu detalii şocante care să-i 
susţină afirmaţia, ne asigura că francezii aveau standarde 
scăzute în ceea ce priveşte igiena. 

— Deligny era destul de rău. Bain Royal, o altă latrină pe 
Sena, era şi mai rău. Cel puţin la Deligny scoteau peştii 
morţi. 

Oricum ar fi, un bazin olimpic rămâne un bazin olimpic, 
binecuvântat de o glorie nemuritoare. Deşi era o cloacă, 
Mamaji vorbea despre Deligny cu un zâmbet de îndrăgostit. 

Te simţeai mai bine la piscinele Chateau-Landon, Rouvet 
sau Boulevard de la Gare. Erau piscine acoperite, şi 
deschise tot anul. Apa era asigurată prin condensare din 
motoare cu aburi de la fabricile din apropiere şi deci era 
mai curată şi mai caldă. Dar aceste piscine erau totuşi puţin 
mizere şi erau destul de aglomerate. 

— Erau atâţia scuipaţi şi flegmă pe apă, încât credeam că 
înot printre meduze, a chicotit Mamaji. 

Piscinele Hebert, Ledru-Rollin şi Butte-aux-Cailles erau 
luminoase, moderne, spaţioase, alimentate prin fântâni 
arteziene. 

Ele stabileau standardele de excelenţă în domeniul 
piscinelor municipale. Era şi piscina des  Iourelles, 
bineînţeles, cea de-a doua piscină olimpică a oraşului, 
inaugurată în timpul jocurilor din 1924. Şi mai erau şi 
altele, multe. 

Dar pentru Mamaji nicio piscină nu atingea gloria 
piscinei Molitor. Era într-adevăr gloria supremă a piscinelor 
Parisului şi a întregii lumi civilizate. 

— Era o piscină în care le-ar fi plăcut şi zeilor să înoate. 
Molitor avea cel mai competitiv club de înot din Paris. Erau 
două bazine, unul în aer liber şi altul acoperit. Amândouă 


erau mari ca două mici oceane. Cel acoperit avea 
întotdeauna două culoare rezervate pentru înotători care 
voiau să facă lungimi de bazin. Apa era atât de limpede şi 
de curată că ai fi putut s-o foloseşti pentru cafeaua de 
dimineaţă. Cabine de lemn albastre şi albe înconjurau 
bazinul pe două etaje. Puteai să priveşti în jos ca să vezi 
orice şi pe oricine. Paznicii care îţi marcau cabina cu cretă 
ca să arate că e ocupată erau bătrâni şchiopi, prietenoși, 
într-un fel ursuz. Niciun fel de ţipete sau de prostii nu 
reuşeau să-i scoată din sărite. Apa de la duşuri era 
fierbinte, relaxantă. Exista o saună şi o cameră pentru 
exerciţii. Bazinul în aer liber era transformat în patinoar 
iarna. Avea bar, cafenea, o punte însorită, chiar şi două 
plaje mici cu nisip adevărat. Lemnul, gresia şi alama 
străluceau de curăţenie. Era, era... 

Era singurul bazin care-l făcea pe Mamaji să tacă, 
memoria sa trebuind să facă prea multe lungimi ca să le 
poată menţiona. 

Mamaji îşi aducea aminte, Tata visa. 

Aşa mi-am dobândit numele când am venit pe lume, un 
ultim element binevenit adăugat familiei mele, la trei ani 
după Ravi: Piscina Molitor Patel. 


Capitolul 4 


Bătrâna noastră naţiune era republică doar de şapte ani 
când s-a mărit cu încă un mic teritoriu. Pondicherry a intrat 
în Uniunea Indiană pe 1 noiembrie 1954. Şi cum realizările 
civice se succed, o porţiune din terenurile Grădinii Botanice 
din Pondicherry a devenit disponibilă fără taxă de închiriere 
pentru o atrăgătoare oportunitate de afacere - iată! - şi 
India avea un zoo nou-nouţ, proiectat şi condus pe baza 
celor mai modeme şi sănătoase principii din punct de 
vedere biologic. 


Era o grădină imensă, întinsă pe acri de teren, mare cât 
să fie explorată cu trenul, deşi şi ea şi trenul păreau să se 
micşoreze pe măsură ce creşteam. Acum e atât de mică 
încât îmi încape în cap. Trebuie să vă imaginaţi un loc 
fierbinte şi umed, scăldat în lumină şi în culori vii. 
Diversitatea florilor e nesfârşită. Sunt copaci, tufe şi plante 
căţărătoare din abundență, smochini indieni, copaci 
gulmohurs, flăcări ale pădurii, capoc, palisandri, mango, 
arbori de pâine indieni şi multe altele care ţi-ar rămâne 
necunoscute dacă n-ar avea etichete. Sunt şi bănci. Pe ele 
dorm oameni, întinşi, sau stau cupluri care se privesc pe 
furiş, cu timiditate, şi ale căror mâini se ating ca din 
întâmplare. 

Deodată, printre copacii înalţi şi zvelţi, vezi două girafe 
care te fixează în linişte. Şi asta nu este ultima dintre 
surprize. Imediat eşti surprins de o izbucnire furioasă care 
vine din partea unui grup mare de maimuțe, depăşit în 
intensitate doar de ţipetele ascuţite ale unor păsări ciudate. 
Ajungi la un chioşc. Plăteşti distrat o mică sumă de bani. 
Mergi mai departe. Vezi un zid scund. Ce crezi că vei găsi în 
spatele unui zid scund? Cu siguranţă că nu te aştepţi să vezi 
o groapă puţin adâncă în care se bălăcesc doi puternici 
rinoceri indieni. Dar asta o să găseşti. Şi când întorci capul 
vezi elefantul care a fost timpul acolo, dar pe care nu l-ai 
putut vedea pentru că era prea mare. lar în apă plutesc 
hipopotami. Cu cât priveşti mai cu atenţie, cu atât vezi mai 
mult. Eşti în Zootown. 

Înainte de a se muta la Pondicherry, Tata a condus un 
hotel mare în Madras. Interesul său dintotdeauna pentru 
animale l-a dus către afacerea cu grădina zoologică. S-ar 
putea crede că trecerea e firească. Dar nu e aşa. Să 
conduci o grădină zoologică este din multe puncte de 
vedere coşmarul oricărui hotelier. Hai să ne gândim: 
oaspeţii nu-şi părăsesc niciodată camerele; vor nu doar 
cazare, ci şi masă; primesc vizitatori non-stop, unii gălăgioşi 
şi indisciplinaţi. Trebuie să aştepţi până ies alene în balcon, 


ca să zic aşa, ca să le poţi face ordine în cameră, şi apoi 
trebuie să aştepţi până se plictisesc de privelişte şi se întorc 
în camere ca să le faci curat în balcon; şi curăţenia e greu 
de făcut pentru că oaspeţii sunt la fel de lipsiţi de cele mai 
elementare reguli de igienă ca şi alcoolicii. Fiecare oaspete 
are pretenţii la mâncare, se plânge încontinuu de servirea 
prea lentă şi nu lasă niciodată bacşiş. Ca s-o spun pe şleau, 
mulţi au obiceiuri sexuale dintre cele mai deviante, de la 
frustrare şi explozii de lascivitate frenetică, la depravare pe 
faţă, în ambele cazuri punând conducerea grădinii în faţa 
unor cazuri de ultraj implicând sexul liber şi incestul. Ăştia 
sunt oare oaspeţii pe care ai vrea să-i ai în hotelul tău? 
Grădina zoologică era sursa plăcerii şi a durerilor de cap 
pentru domnul Santosh Patel, fondator, proprietar, director, 
şef al unui personal de cincizeci şi trei de persoane, şi tatăl 
meu. 

Pentru mine, era paradisul pe pământ. Nu am decât 
amintiri plăcute despre modul în care am crescut în grădina 
zoologică. Am trăit ca un prinţ. Ce fiu de maharadjah avea 
un teren de joc atât de luxuriant şi de mare? Ce palat avea 
o asemenea menajerie? În copilărie, ceasul meu deşteptător 
era un grup de lei. Nu erau ceasuri elveţiene, dar puteai să 
fii sigur că o să ragă din toate puterile între cinci şi 
jumătate şi şase în fiecare dimineaţă. Micul dejun era 
anunţat de ţipetele unui grup de maimuțe urlătoare, păsări 
vorbitoare de deal şi papagali Moluccan. Plecam la şcoală 
sub privirile înţelegătoare ale mamei şi ale vidrelor cu ochi 
strălucitori, ale puternicilor bizoni americani şi ale 
urangutanilor care se întindeau şi căscau. Mă uitam în sus 
când treceam pe lângă copacii care adăposteau coloniile de 
lilieci; dacă treceam pe acolo la ora aceea a dimineţii, 
riscam să fiu atacat doar de concertele discordante de 
chiţăituri şi vorbărie. Pe drumul spre ieşire puteam să mă 
opresc la terariu să mă uit la broaştele în culori vii: verde 
strălucitor, galben sau albastru profund, maro şi verde pal. 
Sau îmi captau atenţia păsările: păsări flamingo roz, lebede 


negre, păsări emu cu moţ, sau porumbei mai mici, argintii 
ca diamantul, grauri cu robă strălucitoare, papagali cu faţă 
de piersică, papagali cu piept portocaliu. Era puţin probabil 
ca elefanții, focile, felinele mari sau urşii să se fi trezit, dar 
maimuţele babuin, macacii, gibonii, căprioarele, tapirii, 
lamele, girafele, lemurii erau matinali. 

În fiecare dimineaţă, înainte de a ieşi pe poarta 
principală, aveam o ultimă imagine, obişnuită şi de neuitat 
în acelaşi timp: o piramidă de broaşte țestoase; nasul 
multicolor al unui babuin; tăcerea impunătoare a unei 
girafe; gura deschisă a unui hipopotam, imensă şi galbenă, 
imaginea unui papagal macao care se căţăra cu ghearele şi 
ciocul pe un gard de sârmă; aplauzele de bun-venit ale 
ciocului cormoranului; expresia senilă şi lascivă a unei 
cămile. Şi toate aceste bogății veneau toate odată, în graba 
mea spre şcoală. Numai după ce veneam acasă aveam 
răgazul să descopăr ce înseamnă ca un elefant să-ţi caute 
prin buzunare sperând să găsească vreo nucă, sau ca un 
urangutan să încerce să-ţi mănânce căpuşele din păr şi să 
ofteze dezamăgit că nu găseşte niciuna. Aş vrea să vă pot 
transmite perfecțiunea saltului unei foci care intră în apă, a 
balansului unei maimuţe-păianjen sau a mişcării unui leu 
care doar îşi întoarce capul. Dar cuvintele sunt prea puţine 
pentru complexitatea imaginilor. E mai bine să ţi le 
imaginezi dacă vrei să le simţi. 

Cel mai bun moment pentru a vizita o grădină zoologică 
sau a te plimba în natură este la răsăritul şi la apusul 
soarelui. Atunci e momentul când majoritatea animalelor se 
însufleţesc. Se agită, îşi părăsesc adăposturile şi merg tiptil 
spre marginea apei. Îşi arată costumele. Cântă. Îşi acordă 
atenţie unul altuia şi-şi îndeplinesc ritualurile. Recompensa 
e mare pentru cei care ştiu să privească şi să asculte. Am 
fost de nenumărate ori martor mut al manifestărilor elevate 
şi complexe ale vieţii care ne binecuvântează planeta. E 
ceva atât de strălucitor, zgomotos, ciudat şi delicat încât 
surprinde simţurile. 


Am auzit aproape tot atâtea prostii despre grădinile 
zoologice cât despre Dumnezeu şi religie. Oamenii 
binevoitori, dar prost informaţi, cred că animalele care 
trăiesc în libertate sunt „fericite” pentru că sunt „libere”. 
Aceste persoane se gândesc de obicei la o felină frumoasă, 
un ghepard sau un leu (viaţa unei gazele gnu sau a unui 
furnicar e rareori solemnă). Şi le imaginează bântuind prin 
savană după ce au mâncat o pradă care şi-a acceptat soarta 
cu pioşenie, sau alergând câteva runde pentru a se menţine 
în formă după ce s-au ghiftuit. Le văd veghind cu mândrie şi 
tandreţe asupra odraslelor, cu toată familia privind apusul 
de pe crengile copacilor şi oftând de plăcere. Îşi imaginează 
că viaţa animalelor sălbatice e simplă, nobilă şi plină de 
sens. Apoi sunt capturate de ticăloşi şi aruncate în cuşti 
minuscule. „Fericirea” le e distrusă. Tânjesc după „fericire” 
şi fac totul ca să scape. Pentru că li s-a interzis libertatea 
prea mult timp, devin umbre a ceea ce erau odată, spirite 
frânte. Asta îşi imaginează unii. 

Nu e deloc aşa. 

În sălbăticie, animalele duc o viaţă plină de constrângeri 
şi nevoi într-o ierarhie socială nemiloasă şi într-un mediu 
unde au parte de multă frică şi puţină hrană, unde trebuie 
să-ţi aperi teritoriul tot timpul şi să suporţi paraziţii. Ce 
înţeles are fericirea într-un asemenea context? Animalele 
din sălbăticie nu sunt, de fapt, libere nici în spaţiu, nici în 
timp, nici în relaţiile personale. În teorie ca posibilitate 
fizică un animal poate să se mişte liber, afişând toate 
convențiile sociale şi toate limitele proprii speciei sale. În 
practică, un asemenea eveniment e mai improbabil în cazul 
lor decât în cazul unui membru al speciei noastre un patron 
de magazin, de exemplu, cu toate legăturile - familie, 
prieteni, societate - care ar lăsa totul şi şi-ar abandona 
viaţa cu doar câţiva bănuţi în buzunar şi hainele de pe el. 
Dacă un om, cea mai inteligentă şi mai curajoasă dintre 
toate creaturile, n-ar hoinări din loc în loc, străin tuturor, 
dator nimănui, de ce ar face-o un animal, care e mai 


conservator prin natura sa? Căci animalele sunt 
conservatoare, chiar reacționare, ar spune unii. Cea mai 
mică schimbare le poate deranja. Vor ca lucrurile să 
rămână neschimbate zi după zi, lună de lună. Nu le plac 
deloc surprizele. Acest lucru e evident în relaţiile lor 
spaţiale. Un animal îşi locuieşte spaţiul, fie că e într-o 
grădină zoologică sau în sălbăticie, în acelaşi mod în care 
piesele de şah se mişcă pe tablă: cu un anumit sens. E la fel 
de multă întâmplare sau „libertate” în comportamentul unei 
şopârle, al unui urs sau al unei căprioare ca în localizarea 
unui nebun pe o tablă de şah. În ambele cazuri, e vorba de 
un model şi un scop. În sălbăticie, animalele păstrează 
acelaşi drum pentru acelaşi scop, anotimp după anotimp. La 
o grădină zoologică, dacă un animal nu e la locul lui, în 
poziţia obişnuită, la ora obişnuită, aceasta înseamnă ceva. 
Poate să nu fie nimic altceva decât o reflectarea unei 
schimbări minore de mediu. Un furtun încolăcit, lăsat afară 
de un îngrijitor, a părut o ameninţare. S-a format o băltoacă 
care-l deranjează. O scară lasă o umbră. Dar ar putea să 
însemne şi ceva mai mult. În cel mai rău caz, ar putea fi acel 
lucru de care se tem cel mai mult directorii: un simptom, un 
semn al unei viitoare probleme, un motiv pentru a verifica 
excrementele, a interoga îngrijitorul sau a chema 
veterinarul. Şi toate astea doar pentru că un cocostârc nu 
stă unde stătea de obicei! 

Dar daţi-mi voie să urmăresc puţin un aspect al 
problemei. 

Dacă te-ai duce la cineva acasă, ai da uşa de perete, i-ai 
alunga pe proprietari în stradă şi le-ai spune: 

— Plecaţi, sunteţi liberi, liberi ca pasărea cerului! Plecaţi! 
Plecaţi! 

Credeţi că ar sări în sus de bucurie? N-ar face-o. Păsările 
nu sunt libere. Oamenii pe care tocmai i-am evacuat ar face 
scandal: 

— Cu ce drept ne daţi afară? Asta este casa noastră. E 
proprietatea noastră. Locuim aici de ani de zile. O să 


chemăm poliţia, ticălosule! 

Nu spunem noi „Nu e nicăieri mai bine ca acasă”? Cu 
siguranţă, asta simt şi animalele. Animalele sunt teritoriale. 
Asta e cheia către mintea lor. Doar un teritoriu familiar le 
va permite să-şi îndeplinească cele două imperative ale 
vieţii în sălbăticie: evitarea duşmanilor şi procurarea hranei 
şi apei. Orice spaţiu zoologic sănătos din punct de vedere 
biologic, fie că e o cuşcă, o groapă, o insula înconjurată de 
apă, un ţarc, un terariu, un aviar sau un acvariu e doar un 
teritoriu, diferit doar prin mărime şi prin apropierea de 
teritoriul uman. E normal să fie mult mai mic decât în 
sălbăticie. Acolo, el este mai mare nu din raţiuni de gust, ci 
din necesitate. Într-o grădină zoologică, aplicăm animalelor 
principiile după care ne ghidăm noi: adunăm într-un spaţiu 
redus ceea ce în sălbăticie este un spaţiu întins. Înainte, 
pentru noi peştera era aici, râul acolo, terenul de vânătoare 
la o milă depărtare, cel de pândă alături de el, fructele de 
pădure în altă parte, totul plin de lei, şerpi, furnici, lipitori şi 
iederă otrăvitoare pe când acum, apa curge la robinet şi ne 
putem spăla acolo unde dormim, putem mânca acolo unde 
am gătit, şi putem înconjura totul cu un zid protector ca să 
menţinem căldura şi curăţenia. Casa e un teritoriu 
comprimat unde toate necesităţile noastre pot fi satisfăcute 
în siguranţă. Un spaţiu zoologic sănătos este echivalentul 
celui descris mai sus pentru un animal (cu excepţia focului). 
Prin faptul că găseşte în el toate locurile de care are nevoie: 
un spaţiu de pândă, un loc de odihnă, un loc unde poate 
mânca, bea, unde se poate îmbăia, şi prin faptul că îşi dă 
seama că nu trebuie să mai plece la vânătoare, pentru că 
mâncarea vine de şase ori pe săptămână, animalul se va 
face stăpân pe spaţiul de la grădina zoologică la fel cum ar 
face-o în sălbăticie, explorându-l şi marcându-l în modul lui 
specific, poate cu urină. O dată ce acest ritual de mutare se 
termină şi animalul s-a instalat, se va simţi nu ca un chiriaş 
emoţionat sau ca un prizonier, ci mai degrabă ca un 
proprietar, şi se va comporta în teritoriul acesta ca pe 


teritoriul său din sălbăticie, apărându-l cu preţul vieţii, în 
caz că ar fi invadat. Pentru un animal, acest teritoriu, 
subiectiv vorbind, nu e nici mai bun, nici mai rău decât 
condiţia sa în sălbăticie; atâta vreme cât satisface nevoile 
animalului, un teritoriu, natural sau construit, este un dat, 
pur şi simplu, la fel ca petele de pe leopard. S-ar putea 
chiar spune că, dacă un animal ar putea să aleagă în mod 
inteligent, ar alege să trăiască într-o grădină zoologică, din 
moment ce diferenţa între grădina zoologică şi habitatul 
său natural e absenţa paraziţilor, a duşmanilor şi abundența 
hranei, în prima, şi abundența acestora opusă lipsei de 
hrană şi mâncare, în a doua. Gândiţi-vă. Ce aţi prefera, să 
fiţi cazaţi la Ritz, cu room-service gratuit şi asistenţă 
medicală, sau să locuiţi pe străzi, fără să vă bage nimeni în 
seamă? Dar animalele nu au acest discernământ. În limitele 
naturii lor, se limitează la ce au. 

O grădină zoologică e un loc al coincidenţelor lucrate: 
exact acolo unde un animal ne spune: „Nu intra!” prin urina 
sau prin altă secreție, barierele noastre ne spun: „Nu ieşi!” 
În aceste condiţii de pace diplomatică, toate animalele sunt 
mulţumite şi putem să ne relaxăm şi să ne uităm unii la 
ceilalţi. 

În literatură putem găsi o mulţime de exemple de 
animale care au putut să scape, dar n-au făcut-o, sau au 
făcut-o, dar s-au întors. Există cazul unui cimpanzeu a cărui 
cuşcă a fost lăsată deschisă. Din ce în ce mai îngrijorat, 
cimpanzeul a început să ţipe şi să trântească uşa cu un 
zgomot asurzitor, până când îngrijitorul, anunţat de un 
vizitator, a venit în grabă să rezolve problema. O turmă de 
reni dintr-o grădină zoologică din Europa a ieşit din ţarc 
când poarta a fost lăsată deschisă. Înspăimântaţi de 
vizitatori, renii au fugit către pădurea apropiată, unde 
existau alţi reni şi unde ar fi putut să supravieţuiască. 
Totuşi, turma s-a întors repede în ţarc. Într-o altă grădină 
zoologică, un muncitor venea dimineaţa devreme la muncă, 
cărând nişte scânduri, când, spre groaza lui, a văzut prin 


ceața dimineţii un urs mare îndreptându-se spre el, cu paşi 
siguri. Omul a scăpat scândurile şi a fugit mâncând 
pământul. Personalul grădinii a început să caute ursul 
imediat. L-au găsit în ţarcul lui, după ce coborâse, aşa cum 
urcase ca să scape, pe un copac doborât. Se crede că l-a 
speriat zgomotul scândurilor căzute. 

Dar n-o să insist. Nu vreau să apăr grădinile zoologice. 
Închideţi-le pe toate, dacă vreţi (şi să sperăm că tot ce a mai 
rămas din viaţa sălbatică poate supravieţui în ceea ce a mai 
rămas din natură). Ştiu că grădinile zoologice nu mai sunt 
în grațiile oamenilor. Nici religia nu mai este. Amândouă 
sunt subminate de anumite iluzii de libertate. 

Grădina zoologică de la Pondicherry nu mai există. 
Şanţurile au fost acoperite, cuştile dărâmate. Singurul loc 
în care le mai pot explora este memoria mea. 


Capitolul 5 


Numele meu nu e sfârşitul poveştii despre numele meu. 
Când te cheamă Bob, nimeni nu te întreabă: 

— Cum spui asta pe litere? 

Dar nu-i acelaşi lucru când te cheamă Piscine Molitor 
Patel. 

Unii au crezut că era P Singh şi că eram din Punjab şi se 
mirau de ce nu port turban. 

Când eram la universitate, am fost odată cu nişte prieteni 
în Montreal. Într-o seară, am vrut să comand o pizza. N- 
aveam chef să aud încă un francez râzând de numele meu, 
aşa că, atunci când m-a întrebat: 

— Cum vă numiţi? am răspuns: 

— Sunt cine sunt. 

O jumătate de oră mai târziu, am primit două pizza pe 
numele Sun Cinesun. 


E adevărat că putem fi schimbaţi de cei pe care-i 
întâlnim, uneori atât de profund încât nu mai suntem 
aceeaşi, chiar şi în privinţa numelui. De pildă, Simon a fost 
numit Petru, Matei e cunoscut şi ca Levi, Natanael este şi 
Bartolomeu, luda, nu lIscariotul, a luat numele Tadeus, 
Simeon se numea Niger, Saul a devenit Paul. 

Soldatul meu roman era în curtea şcolii într-o dimineaţă, 
când aveam doisprezece ani. Tocmai sosisem. M-a văzut şi 
un soi de inspiraţie malefică i-a aprins mintea. Şi-a ridicat 
braţul, a arătat spre mine şi a strigat: 

— Uite-l pe Patel Pişare! 

Într-o secundă, toată lumea a izbucnit în râs. Apoi a 
trebuit să intrăm în clasă şi râsul s-a mai domolit. În cele 
din urmă, am intrat şi eu, purtându-mi cununa de spini. 

Cruzimea copiilor e foarte cunoscută. Cuvintele astea îmi 
ajungeau la urechi, de peste tot din curtea şcolii, fără să fac 
NIMIC: 

— Unde e Pişare? Trebuie să mă duc la toaletă. 

Sau: 

— Stai cu faţa la perete. Faci Pişare? 

Sau cam aşa ceva. Mă opream sau îmi continuam 
activitatea, pretinzând că n-am auzit nimic. Sunetul 
dispărea, dar durerea continua, ca mirosul de urină după 
ce aceasta s-a evaporat. 

Şi profesorii au început să mă numească aşa. Era 
caniculă. Pe măsură ce se făcea mai cald, lecţia de 
geografie, care la începutul dimineţii era compactă ca o 
oază, se lăţea ca deşertul; lecţia de istorie, atât de vie la 
început, devenea scorojită şi prăfuită; matematica, atât de 
precisă, se încâlcea. În oboseala după-amiezii, ştergându-şi 
fruntea şi ceafa cu batista, fără intenţia de a mă jigni sau de 
a stârni râsul, chiar şi profesorii uitau promisiunea acvatică 
a numelui meu şi îl distorsionau într-un mod ruşinos. 
Simţeam schimbarea în modulaţii imperceptibile. Limba lor 
era ca un birjar care conducea cai sălbatici. Se descurcau 
bine cu prima silabă, Pi, dar, în cele din urmă, căldura îi 


dobora, pierdeau controlul armăsarilor cu gurile înspumate 
şi nu mai puteau să le ţină în frâu pentru urcuşul spre a 
doua silabă, care ar fi trebuit să sune aşa: sine. Cădeau 
înspre silaba singi!+ şi, într-o secundă, totul era pierdut. 
Ridicam mâna să pun o întrebare şi mi se dădea voie cu un: 

— Da, Pişare. 

Adesea, profesorul nu-şi dădea seama ce făcuse. Se uita 
la mine îngrijorat, întrebându-se de ce nu ieşeam să 
răspund. lar uneori, doborât de căldură, nici nu mai 
reacţiona. Nici măcar un chicot sau un zâmbet. Dar eu am 
auzit întotdeauna ponegrirea. 

Mi-am petrecut ultimul an la St. Joseph simţindu-mă ca 
profetul persecutat Mohamed în Mecca, Domnul fie cu el. 
Dar, aşa cum şi-a plănuit el fuga de primejdie, fuga la 
Medina, locul care avea să marcheze începutul erei 
mahomedane, aşa mi-am plănuit şi eu scăparea şi începutul 
unei noi vieţi. 

După St. Josephs, m-am dus la Petit Seminaire, cel mai 
bun liceu englez particular din Pondicherry. Ravi era deja 
acolo, iar eu, ca toţi fraţii mai mici, trebuia să sufăr de pe 
urma faptului că veneam după fratele mai mare, care era 
foarte popular. Era atletul generaţiei sale la Petit 
Seminaire, un jucător de popice temut şi un jucător de 
baseball puternic, căpitanul celei mai bune echipe de 
cricket, Kapil Dev al nostru. Faptul că eram înotător nu 
făcea valuri; se pare că există o lege a naturii umane care-i 
face pe cei care locuiesc lângă mare să nu le placă 
înotătorii, tot aşa cum celor ce locuiesc la munte nu le plac 
alpiniştii. Dar faptul că stăteam în umbra cuiva nu mă salva, 
deşi aş fi acceptat orice alt nume în afară de Pişare, chiar şi 
fratele lui Ravi. Aveam însă alt plan mai bun. 

L-am pus în funcţiune chiar în prima zi de şcoală, la 
prima oră. În jurul meu erau şi alţi absolvenţi de la St. 
Josephs. Ora a început ca toate orele, cu strigarea numelor. 
Le spuneam din bănci, în ordinea în care eram aşezaţi. 

— Ganapathy Kumar, a spus Ganapathy Kumar. 


— Vipin Nath, a spus Vipin Nath. 

— Shamshool Hudha, a spus Shamshool Hudha. 

— Peter Dharmaraj, a spus Peter Dharmaraj. 

Fiecare nume era bifat pe o listă şi primea o privire 
scurtă de identificare. Eram groaznic de emoţionat. 

— Aijith Giadson, a spus Aijit Giadson, de la patru bănci 
distanţă... 

— Sampath Saroja, a spus Sampath Saroja, de la trei... 

— Stanley Kumar, a spus Stanley Kumar, de la două... 

— Sylvester Naveen, a spus Sylvester Naveen, chiar în 
faţa mea. 

Era rândul meu şi momentul să-l înving pe Satana. 
Medina, sosesc. 

M-am ridicat din bancă şi am alergat spre tablă. Înainte 
ca profesorul să spună ceva, am luat o bucată de cretă şi 
am spus în timp ce scriam: 


Numele meu e 
Piscine Molitor Patel 
cunoscut de toţi ca 


- am subliniat cu două linii primele două litere ale 
numelui — 


PI Patel 
Ca măsură de siguranţă, am adăugat 
Pi = 3,14 


şi am desenat un cerc mare, pe care l-am tăiat în două cu 
un diametru pentru a evoca acea lecţie de geometrie. 

S-a lăsat liniştea. Profesorul se uita fix la tablă. Eu îmi 
ţineam respiraţia. Apoi, a spus: 

— Foarte bine, domnule Pi. Stai jos. Data viitoare, cere 
permisiunea înainte de a-ţi părăsi locul. 


— Da, domnule. 

Mi-a bifat numele. Şi s-a uitat la următorul băiat. 

— Mansor Ahamad, a spus Mansor Ahamad. 

Eram salvat. 

— Gautham Selvaraj, a spus Gautham Selvaraj. 

Am putut respira. 

— Arun Annaji, a spus Arun Annaji. 

Un nou început. 

Am repetat cascadoria cu fiecare profesor. Repetiţia e 
importantă nu doar în pregătirea animalelor, ci şi în cea a 
oamenilor, între doi băieţi cu nume comun, am ieşit şi mi-am 
făcut un blazon, uneori cu un teribil scârţâit de cretă, din 
toate detaliile renaşterii mele. 

Am ajuns la acest moment după ce băieţii mi-au cântat 
numele o dată cu mine, un crescendo care a atins punctul 
culminant, după ce am tras aer în piept în timp ce subliniam 
nota exactă, cu o asemenea redare a noului meu nume încât 
ar fi făcut deliciul oricărui dirijor. Câţiva băieţi au continuat 
în şoaptă: 

— Trei! Punct! Unu! Patru! 

Pe măsură ce scriam cât de repede puteam, şi am 
terminat concertul tăind cercul cu o asemenea forţă, încât 
am rupt creta. 

Când am ridicat mâna în ziua aceea, şi o făceam ori de 
câte ori aveam prilejul, profesorii mi-au permis să răspund 
cu o singură silabă, o adevărată muzică pentru urechile 
mele. Şi elevii i-au imitat. Chiar şi dracii de la St. Joseph. De 
fapt, numele a prins. Suntem o nație de ingineri aspiranţi: 
la scurt timp, a apărut un băiat numit Omprakash, care se 
intitula Omega, şi un altul, care era cunoscut ca Upsilon, şi 
un timp au existat un Gamma, un Lambda şi un Delta. Dar 
eu am fost primul şi cel mai durabil dintre grecii de la Petit 
Seminaire. Chiar şi fratele meu, căpitanul echipei de 
cricket, acel zeu local, a încuviinţat. M-a luat deoparte 
săptămâna următoare. 

— Ce e chestia aia cu porecla? a spus el. 


N-am spus nimic. Pentru că n-aveam cum să împiedic 
ironia care avea să vină oricum. 

— Nu mi-am dat seama că îţi place atât de mult culoarea 
galbenă. 

Culoarea galbenă? M-am uitat în jur. Nimeni nu trebuia 
să audă ce urma să spună, mai ales lacheii lui. 

— Ce vrei să spui? am şoptit. 

— Eu n-am nimic împotrivă. Orice e mai bine decât 
„Pişare”. Chiar şi „Plăcintă” cu lămâie!2:. 

A zâmbit şi a spus, pe când se îndepărta alene: 

— 'Te-ai cam înroşit. 

Dar n-a spus-o nimănui. 

Şi aşa mi-am găsit refugiul în acea literă grecească care 
arată ca o baracă acoperită cu un acoperiş de tablă 
ondulată, în acel număr evaziv, irațional, cu care oamenii 
încearcă să înţeleagă Universul. 


Capitolul 6 


Este un bucătar excelent. Casa lui supraincălzită 
întotdeauna miroase a ceva bun. Raftul de mirodenii arată 
ca polițele unei farmacii. Când deschide frigiderul sau 
dulapurile, sunt multe produse pe care nu le recunoşti; de 
fapt, nu pot să spun nici în ce limbă sunt. Suntem în India. 
Dar se descurcă bine şi cu mâncărurile occidentale. Îmi 
face cele mai gustoase paste cu brânză pe care le-am 
mâncat vreodată. lar mâncarea vegetariană taco pe care o 
prepară ar face tot Mexicul să moară de invidie. 

Am mai observat ceva: dulapurile sale sunt pline ochi. În 
spatele oricărei uşi, pe fiecare raft, stau munţi de pachete 
şi conserve frumos aranjate. O rezervă de hrană care să 
țină cât tot asediul Leningradului. 


Capitolul 7 


A fost norocul meu să am câţiva profesori buni în 
tinereţea mea, bărbaţi şi femei care au pătruns în mintea 
mea întunecată şi au aprins un chibrit. Unul dintre aceştia a 
fost domnul Satish Kumar, profesorul meu de biologie de la 
Petit Seminaire şi un comunist activ care spera mereu că 
Tamil Nadu va înceta să mai aleagă vedete de cinema şi va 
merge pe drumul deschis de Kerala. Arăâta foarte ciudat. 
Creştetul îi era chel şi ascuţit, dar avea cele mai 
impresionante fălci pe care le-am văzut, iar umerii înguşti 
făceau loc unui pântece care arăta ca baza unui munte, 
numai că muntele sfârşea în aer, iar pântecele lui se oprea 
brusc şi dispărea orizontal în pantalonii. E un mister cum 
picioarele lui ca nişte bețe puteau să suporte greutatea 
trupului, dar adevărul e că puteau, deşi uneori o luau în 
direcţii ciudate, ca şi cum genunchii lui s-ar fi putut îndoi în 
orice direcţie. Era construit geometric - era ca două 
triunghiuri, unul mic şi altul mare, în echilibru pe două linii 
paralele -, dar organic, cu foarte mulţi negi şi cu smocuri de 
păr negru care-i ieşeau din urechi. Şi prietenos. Zâmbetul 
părea să-i ocupe toată partea de jos a capului triunghiular. 

Domnul Kumar era primul ateu declarat pe care l-am 
întâlnit. Am descoperit asta nu în clasă, ci la grădina 
zoologică. Venea des şi citea etichetele şi descrierile cu 
atenţie şi era de acord cu fiecare animal pe care îl vedea. 
Pentru el toate erau un triumf al logicii şi mecanicii, iar 
natura era o ilustrare excepţională a ştiinţei. Pentru el, 
când un animal simţea nevoia de împerechere, spunea 
„Gregor Mendel”, amintindu-şi de tatăl geneticii, iar când 
era timpul să-şi arate adevărata natură, spunea „Charles 
Darwin”, tatăl selecţiei naturale; ceea ce ni se pare a fi 
behăit, grohăit, sâsâit, urlet, ciripit, scârţâit erau doar 
puternice accente străine. Vizita grădina zoologică ca să ia 
pulsul universului, iar mintea sa stetoscopică îi confirma că 


totul e în ordine, că totul era ordine. Pleca de la zoo 
purificat din punct de vedere ştiinţific. 

Prima dată când i-am văzut forma triunghiulară 
clătinându-se prin zoo, n-am îndrăznit să mă apropii. Oricât 
mi-ar fi plăcut ca profesor, era o figură a autorităţii, iar eu 
eram un supus. Îmi era un pic teamă de el. Îl observam de 
la distanţă. locmai venise la ţarcul rinocerilor. Cei doi 
rinoceri indieni erau marea atracţie a parcului, din cauza 
caprelor. Rinocerii sunt fiinţe sociabile şi, când l-am luat pe 
Peak, un mascul tânăr, dădea semne că ar suferi de izolare 
şi mânca din ce în ce mai puţin. Ca o măsură de urgenţă, 
până s-ar li găsit o femelă, Tata s-a gândit să vadă dacă nu 
s-ar putea obişnui cu caprele. Dacă asta ar fi mers, ar fi 
salvat viaţa unui animal valoros. Dacă nu, avea să îl coste 
câteva capre. A mers de minune. Peak şi turma de capre 
erau de nedespărţit, chiar şi după ce a sosit Summit. Acum, 
când rinocerii se îmbăiau, caprele stăteau în jurul bălții 
pline cu nămol, iar când caprele păşteau într-un colţ, Peak 
şi Summit le păzeau. Aranjamentul era foarte plăcut de 
public. 

Domnul Kumar şi-a ridicat şi privirea şi m-a văzut. A 
zâmbit şi, ţinându-se cu o mână de balustradă, mi-a făcut 
semn să vin mai aproape. 

— Bună, Pi, a spus. 

— Bună ziua, domnule. Ce bine îmi pare că aţi venit la 
ZOO. 

— Vin aici mereu. S-ar zice că e templul meu. E 
interesant... 

Arătă spre groapă. 

— Dacă am avea politicieni ca aceste capre şi rinoceri, 
am avea mai puţine probleme în ţară. Din nefericire, avem 
un prim ministru care are platoşa unui rinocer, fără a avea 
şi bunul simţ al acestuia. 

Nu mă prea pricepeam la politică. Tata şi Mama se 
plângeau adesea de doamna Ghandi, dar pentru mine nu 


însemna nimic. Ea locuia departe, în nord, nu la zoo şi nu în 
Pondicherry. Dar am simţit că trebuie să spun ceva. 

— Religia ne va salva, am spus. 

Religia mi-a fost foarte aproape dintotdeauna. 

— Religia? a rânjit domnul Kumar. Nu cred în religie. 
Religia e întuneric. 

Întuneric? Eram încurcat. Credeam că religia e orice, dar 
nu întuneric. Religia e Lumină. Oare mă testa? Spunea 
„Religia e întuneric” la fel cum spunea în clasă „Mamiferele 
depun ouă” ca să vadă dacă îl corectează cineva? („Doar 
ornitorincul, domnule.”) 

— Nu sunt motive să mergem dincolo de o explicaţie 
ştiinţifică a realităţii şi nici să credem în altceva decât în 
experienţa simţurilor noastre. Un intelect limpede, atenţie 
la detalii şi ceva cunoştinţe ştiinţifice vor demonstra că 
religia e un nonsens superstiţios. Nu există Dumnezeu. 

Oare a spus el asta? Sau îmi aduc aminte din scrierile 
ateiştilor? Oricum, e tot aia. Nu mai auzisem asemenea 
cuvinte. 

— De ce să tolerăm întunericul? Totul e aici, clar, dacă 
ştim să privim cu atenţie. 

Arătă spre Peak. Deşi îl admiram pe Peak, nu mă 
gândisem niciodată la el ca la un bec electric. 

A vorbit din nou. 

— Unii spun că Dumnezeu a murit la împărţirea din 
1947. Poate a murit în timpul războiului din 1971. Sau 
poate a murit ieri, aici, într-un orfelinat din Pondicherry. Aşa 
spun unii, Pi. Când eram ca tine, zăceam în pat, bolnav de 
poliomielită. Mă întrebam în fiecare zi: „Unde e Dumnezeu? 
Unde e Dumnezeu? Unde e Dumnezeu?” Dumnezeu n-a 
venit. Nu el m-a salvat, ci medicamentele. Rațiunea mi-e 
singurul profet şi ea îmi spune că murim aşa cum se opreşte 
un ceas. Asta e tot. Dacă ceasul nu merge bine, trebuie 
reparat pe ici, pe colo. Într-o zi vom pune mâna pe 
mijloacele de producţie şi atunci va fi dreptate pe pământ. 


Era mult prea mult pentru mine. Tonul era potrivit amabil 
şi curajos dar detaliile păreau triste. N-am spus nimic. Nu 
pentru că mi-era frică să nu-l enervez pe domnul Kumar. 
Mi-era teamă că doar câteva cuvinte ar fi putut strica ceva 
ce iubisem întotdeauna. Dacă ar fi avut efectul poliomielitei 
asupra mea? Ce boală teribilă, dacă îl putea ucide pe 
Dumnezeu într-un om. 

S-a îndepărtat, navigând pe marea zbuciumată care era 
pământul. 

— Nu uita de testul de marţi. Învață, 3,14! 

— Da, domnule Kumar. 

A devenit profesorul meu preferat de la Petit Seminaire şi 
motivul pentru care am ales zoologia la Universitatea din 
Toronto. Simţeam că între noi era o legătură. Era primul 
meu indiciu că ateii îmi erau fraţi şi surori întru o altă 
credinţă, şi că orice cuvânt al lor era despre credinţă. Ca şi 
mine, şi ei merg până unde îi duc picioarele raţiunii, iar 
după aceea sar. 

O să fiu cinstit. Nu ateii îmi stau în gât, ci agnosticii. 
Îndoiala e bună un timp. Toţi trebuie să trecem prin 
Grădina Ghetsemani. 

Dacă şi Cristos a simţit-o, trebuie s-o facem şi noi. Dacă 
Cristos a petrecut o noapte dureroasă în rugăciune, dacă a 
izbucnit, pe cruce: „Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai 
părăsit?”, atunci toţi avem dreptul la îndoială. Dar trebuie 
să mergem mai departe. A alege îndoiala ca filosofie de 
viaţă e la fel cum ai alege imobilitatea ca mijloc de 
transport. 


Capitolul 8 


Se spune că cel mai periculos animal de la zoo este Omul. 
În general, înţelegem prin asta cum rapacitatea speciei 
noastre a făcut ca întreaga planetă să-i fie pradă. În special, 


ne gândim la cei care le oferă cârlige vidrelor, lame de ras 
urşilor, mere care au cuie înfipte în ele elefanților şi alte 
variaţii pe aceeaşi temă: pixuri, clame, ace de siguranţă, 
benzi elastice, piepteni, linguriţe, potcoave, cioburi, inele, 
broşe şi alte bijuterii (şi nu doar imitații din plastic: chiar 
verighete), paie de băut, tacâmuri din plastic, mingi de 
ping-pong, mingi de tenis şi aşa mai departe. Lista 
animalelor de la zoo care au murit după ce au fost hrănite 
cu asemenea lucruri include gorile, bizoni, cocostârci, 
struţi, foci, lei de mare, feline, urşi, cămile, elefanţi, 
maimuțe, aproape toate speciile de căprioare, rumegătoare 
şi păsări cântătoare. Moartea lui Goliat e renumită în lumea 
celor de la grădinile zoologice; era un elefant de mare, o 
venerabilă sălbăticiune de două tone, vedeta unei grădini 
zoologice europene, iubit de toată lumea. A murit de 
hemoragie internă după ce un om i-a dat să mănânce o 
sticlă de bere spartă. 

Cruzimea e adesea mai activă şi directă. Literatura 
conţine tratate despre multe torturi la care au fost supuse 
animalele de la zoo: un cormoran care a murit ca urmare a 
stării de şoc după ce i-a fost zdrobit ciocul cu un ciocan; un 
elan şi-a pierdut barba şi o fâşie de carne de mărimea unui 
deget arătător ca urmare a atacului cu un cuţit (acelaşi elan 
a fost otrăvit şase luni mai târziu); braţul unei maimuțe a 
fost rupt când s-a întins după nucile oferite; coarnele unui 
cerb au fost atacate cu un fierăstrău; o zebră a fost 
înjunghiată cu o sabie; alte animale au fost atacate cu 
bastoane, umbrele, ace de păr, andrele, foarfeci şi altele, 
adesea cu scopul de a le scoate ochii sau a le răni organele 
genitale. Mai e şi otrava şi alte indecenţe şi mai bizare: 
onanişti arătându-se în faţa maimuţelor, poneilor, păsărilor; 
un ciudat religios care a tăiat capul unui şarpe; un nebun 
care a încercat să urineze în gura unui elan. 

La Pondicherry, eram relativ norocoşi. Eram scutiţi de 
sadicii care circulau liberi prin grădinile zoologice din 
Europa şi America. Totuşi, popândăul auriu a dispărut, iar 


Tata bănuia că a fost furat de cineva ca să-l mănânce. 
Diferite păsări - fazani, păuni, papagali - erau jumuliţi de 
cei care erau impresionați de frumuseţea penelor lor. Am 
prins un om cu un cuţit care se căţăra în ţarcul 
căprioarelor; spunea că avea să-l pedepsească pe diabolicul 
Ravana (care în Ramayana a luat forma unei căprioare ca s- 
o răpească pe Rita, soţia lui Rama). Un alt bărbat a fost 
surprins când voia să fure o cobră. Era îmblânzitor de şerpi 
şi-i murise şarpele. Au fost salvaţi amândoi: cobra de la o 
viaţă de servitute şi muzică proastă, omul de la o posibilă 
muşcătură aducătoare de moarte. A trebuit să ne ocupăm şi 
de cei care aruncau cu pietre pentru că li se părea că 
animalele sunt prea placide şi doreau să le vadă mişcându- 
se. Şi a mai fost şi doamna al cărei sari a fost apucat de 
ghearele unui leu. Se învârtea ca un yo-yo, alegând să se 
facă de râs decât să moară. Cel mai important e că n-a fost 
un accident. S-a aplecat, a băgat mâna printre gratii şi a 
agitat sariul în faţa leului, nu se ştie cu ce scop. N-a fost 
rănită; au fost mulţi bărbaţi fascinaţi care i-au sărit în 
ajutor. Explicaţia ei iritată către Iata a fost: 

— Cine a mai auzit de un leu care să mănânce un sari de 
bumbac? Am crezut că leii sunt carnivori. 

Cei care ne făceau cele mai multe probleme erau oamenii 
care le dădeau de mâncare animalelor. În ciuda vigilenţei 
noastre, doctorul Atal, veterinarul grădinii, putea spune 
care fuseseră zilele cele mai aglomerate după numărul de 
boli digestive. Numea „tidbită” cazurile de enterită sau 
gastrită datorate prea multor carbohidrați, în special 
zahărului. Uneori ne doream să se fi limitat la dulciuri. 
Oamenii cred că animalele pot mânca orice fără nicio 
urmare pentru sănătatea lor. Nu e aşa. Unul dintre leneşi s- 
a îmbolnăvit grav de enterită hemoragică după ce un om i-a 
dat peşte stricat, crezând că face un lucru bun. 

Dincolo de chioşcul de bilete, Tata a cerut să se scrie pe 
un perete ŞIIŢI CARE E CEL MAI PERICULOS ANIMAL 
DIN GRĂDINA ZOOLOGICĂ? cu litere roşii, strălucitoare. O 


săgeată arăta spre o perdea. Erau atât de multe mâini 
curioase care o trăgeau, încât trebuia să o înlocuim în mod 
regulat. În spatele ei era o oglindă. 

Dar am învăţat pe propria-mi piele că Tata credea că 
există un animal chiar mai periculos decât noi, şi extrem de 
comun pe orice continent, în orice habitat: redutabila 
specie Animalus anthropomormphicus, animalul văzut prin 
ochii umani. Toţi am văzut unul sau am avut unul. Este un 
animal care e „drăguţ”, „prietenos”, „iubitor”, „devotat”, 
„vesel”, „înţelegător”. Aceste animale pot fi găsite în orice 
magazin de jucării şi la grădina zoologică. Se spun o 
mulţime de poveşti despre ele. Ele sunt pandantele acelor 
animale  „vicioase”, „sângeroase”, „depravate” care îi 
înfuriau pe maniacii despre care vorbeam, îşi varsă furia pe 
animale cu bastoane şi umbrele. În ambele cazuri, ne uităm 
la un animal şi vedem o oglindă. Obsesia de a ne plasa în 
centrul tuturor lucrurilor este blestemul teologilor şi al 
zoologilor. 

Am învăţat lecţia că un animal este un animal, în mod 
esenţial şi practic diferit de noi, de două ori: o dată de la 
Tata şi o dată de la Richard Parker. 

Era într-o duminică dimineaţă. Mă jucam singur. Tata m-a 
strigat. 

— Copii, veniţi aici. 

Se întâmplase ceva. Tonul lui mi-a spus că trebuia să mă 
îngrijorez. Mi-am revizuit rapid conştiinţa. Era clar. Ravi o 
încurcase iar. Mă întrebam ce mai făcuse de data asta. Am 
intrat în camera de zi. Mama era acolo. Disciplinarea 
copiilor, ca şi îngrijirea animalelor, era de obicei treaba 
tatei. Ravi a intrat ultimul, cu vina pe chip. 

— Ravi, Piscine, am o lecţie importantă pentru voi azi. 

— E chiar necesar? a întrerupt Mama. 

Faţa i se înroşise. Am înghiţit în sec. Dacă Mama, de 
obicei atât de netulburată şi calmă, era îngrijorată, chiar 
supărată, însemna că era foarte rău. Am schimbat priviri cu 
Ravi. 


— Da, este, a spus Tata, supărat. Ar putea să le salveze 
vieţile. 

Să ne salveze vieţile? Nu mai era un clopoțel de alarmă - 
erau clopote, ca acelea pe care le-am auzit la Inima Sacră a 
lui Isus Cristos, nu departe de grădină. 

— Dar Piscine? Are doar opt ani, a insistat Mama. 

— Elmă îngrijorează cel mai mult. 

— Sunt nevinovat! am izbucnit. E vina lui Ravi, oricare ar 
fi. El a făcut-o. 

— Ce? a zis Ravi. N-am făcut nimic rău. 

S-a uitat la mine cu răutate. 

— Linişte! a spus Tata, ridicând mâna. 

Se uita la Mama. 

— Gita, l-ai văzut pe Piscine. E la vârsta când băieţii 
aleargă de colo-colo şi-şi bagă nasul peste tot. 

Eu? Alerg şi-mi bag nasul? Nu prea era adevărat. Apără- 
mă, mamă, am implorat în străfundul inimii. Dar ea doar a 
oftat şi a dat din cap, semn că groaznica afacere putea 
continua. 

— Veniţi cu mine, a zis Iata. 

Am pornit-o ca prizonierii la execuţie. 

Am părăsit casa, am ieşit pe poartă şi am intrat în 
grădina zoologică. Era devreme şi grădina nu se deschisese 
încă pentru public. Îngrijitorii şi cei care aveau grijă de alei 
îşi vedeau de treabă. L-am observat pe Sitaram, care se 
ocupa de urangutani, îngrijitorul meu preferat. S-a oprit să 
ne urmărească. Am trecut pe lângă păsări, urşi, maimuțe, 
copitate, pe lângă terariu, rinoceri, elefanţi, girafe. 

Am ajuns la feline, tigrii, leii şi leoparzii noştri. Babu, 
îngrijitorul lor, ne aştepta. Am înconjurat şi am coborât 
poteca, iar el a descuiat poarta de la cuşca lor, care era în 
mijlocul unei insule înconjurată de apă. Am intrat. Era o 
cavernă mare şi întunecoasă din ciment, circulară, caldă şi 
umedă, care mirosea a urină de felină. De jur împrejur erau 
cuşti mari despărțite prin bare de fier groase, de culoare 
verde. O lumină gălbuie se filtra prin găurile din tavan. Prin 


gratiile cuştii se vedea vegetaţia insulei, scăldată de soare. 
Cuştile erau goale, cu excepţia uneia: Matisha, patriarhul 
tigrilor bengalezi, un animal osos, mătăhălos, de vreo 250 
kilograme, era închis acolo. Cum am intrat, a făcut un salt 
până la barele cuştii şi a început să mârâie, cu urechile date 
pe spate şi cu ochii fixaţi asupra lui Babu. Sunetul era atât 
de puternic şi de înfricoşător, încât părea să zguduie toată 
cuşca felinelor. Genunchii au început să-mi tremure. M-am 
apropiat de Mama. Şi ea tremura. Chiar şi Iata părea să nu 
se mişte. Numai Babu era indiferent la izbucnire şi la 
privirea sfredelitoare care săpa în el ca o freză. Avea 
încredere în barele de fier. Marisha a început să se plimbe 
prin cuşcă. 

Tata s-a întors către noi. 

— Ce animal e ăsta? a strigat ca să acopere mârâiturile 
Marishei. 

— E un tigru, am răspuns la unison Ravi şi cu mine, 
remarcând ascultători ceea ce era evident. 

— Sunt periculoşi? 

— Da, tată, sunt. 

— Tigrii sunt foarte periculoşi, a strigat Tata. Vreau să 
înţelegeţi că nu trebuie sub nicio formă să atingeţi sau să 
mângâiaţi un tigru, să băgaţi mâna printre barele cuştii, 
chiar să vă apropiaţi de o cuşcă. E clar? Ravi? 

A încuviinţat cu putere. 

— Piscine? 

Eu am dat din cap şi mai tare. 

A continuat să se uite la mine. 

Am încuviinţat atât de tare, încât m-a surprins că nu mi s- 
a desprins capul şi n-a căzut pe podea. 

Aş vrea să spun în apărarea mea că, deşi aveam tendinţa 
de a antropologiza animalele până la a le face să vorbească 
fluent engleza, păunii plângându-se cu aroganță de faptul 
că ceaiul era rece, iar babuinii plănuind atacul băncii în 
tonurile plate, amenințătoare ale gangsterilor americani, 
fantezia mea era întotdeauna conştientă. Îmbrăcam 


animalele în mod deliberat în costumele îmblânzite ale 
imaginaţiei mele. Dar niciodată nu-mi făceam iluzii cu 
privire la adevărata fire a tovarăşilor mei de joacă. Deşi 
eram curios, aveam un simţ deosebit al pericolului. Nu ştiu 
de unde îi venise tatei ideea că fiul lui cel mic murea de 
dorinţa de a se intra în cuşca unui carnivor feroce. Dar 
indiferent de unde îi venea îngrijorarea - şi Iata era 
specialist în a-şi face griji - era hotărât să scape de ea în 
dimineaţa aceea. 

— O să vă arăt cât de periculoşi sunt tigrii, a continuat el. 
Vreau să vă aduceţi aminte asta tot restul vieţii. 

S-a întors către Babu şi a încuviinţat. Babu a plecat. Ochii 
Marishei l-au urmărit şi nu s-au mişcat de pe uşa pe care 
dispăruse. S-a întors câteva minute mai târziu cu o capră 
care avea picioarele legate. Mama m-a apucat de umeri pe 
la spate. Mârâitul Marisei s-a transformat într-un răget 
gutural. 

Babu a descuiat, a intrat, a închis la loc şi a încuiat o 
cuşcă vecină cu cea a tigrului. Erau separate doar prin bare 
şi o trapă. Imediat, Marisha s-a suit pe bare. A început să 
scoată sunete explozive, ca nişte lătrături. Babu a pus capra 
jos; pieptul i se zbătea violent, limba îi atârna din gură, iar 
ochii i se mişcau cu repeziciune în orbite. l-a dezlegat 
picioarele. Capra s-a ridicat. Babu a ieşit din cuşcă la fel de 
grijuliu cum intrase. Cuşca avea două niveluri, un nivel pe 
care stăteam noi, celălalt în spate, mai sus cu un metru, 
care ducea la insulă. Capra a urcat la acest din urmă nivel. 
Marisha nu-l mai băga în seamă pe Babu şi urmărea 
mişcările caprei. Se ghemuia şi stătea nemişcat, dând din 
coadă uşor, singurul lucru ce-i trăda starea de tensiune. 

Babu s-a îndreptat către trapă şi a încercat s-o deschidă. 
Anticipând plăcerea, Marisha a tăcut brusc. În acel 
moment, am auzit două lucruri: pe Tata spunând: 

— Să nu uitaţi niciodată această lecţie 

Avea o privire cumplită; şi behăitul caprei. Probabil că 
behăia demult, dar nu putusem să o auzim mai înainte. 


Am simţit mâna mamei pe inima care-mi bătea 
nebuneşte. 

Trapa rezista cu scârţâituri ascuţite. Marisha nu se mai 
putea abţine, arăta de parcă ar fi vrut să ţâşnească printre 
bare. Părea să ezite între a sta unde era, unde prada era 
mai aproape, dar nu la îndemână, şi a se muta la nivelul de 
jos, mai departe de pradă, dar lângă trapă. S-a ridicat şi a 
început să mârâie din nou. 

Capra a început să sară. Sărea incredibil de sus. Nu 
ştiam că o capră poate sări aşa. Dar spatele cuştii era un 
perete din ciment neted şi înalt. 

Deodată, trapa s-a deschis. S-a aşternut din nou liniştea, 
cu excepţia behăitului şi a zgomotului copitelor caprei pe 
ciment. 

O săgeată negru-portocalie a trecut dintr-o cuşcă în alta. 

În mod normal, felinele nu erau hrănite o zi pe 
săptămână ca să se simuleze condiţiile din sălbăticie. Am 
aflat mai târziu că Tata ordonase ca Marisha să nu fie 
hrănită trei zile. 

Nu ştiu dacă am văzut sânge înainte de a mă întoarce în 
braţele mamei sau dacă l-am pictat eu mai târziu, în mintea 
mea, cu o pensulă mare. Dar am auzit. Era destul ca să mă 
sperie definitiv. Mama ne-a scos afară. Eram isterici. Ea era 
înfuriată. 

— Cum ai putut, Santosh? Sunt copii! Or să rămână 
speriaţi toată viaţa. 

Vocea ei caldă tremura. Am văzut că avea lacrimi în ochi. 
M-am simţit mai bine. 

— Gita, păsărică mea, e spre binele lor. Dacă Piscine şi-ar 
fi băgat mâna printre barele cuştii să mângâie blana aia 
portocalie? Mai bine o capră decât el, nu? 

Vocea lui era slabă, aproape o şoaptă. Părea cuprins de 
remuşcări. Niciodată n-o numise „păsărică mea” în faţa 
noastră. 

Eram adunaţi în jurul ei. A venit şi el. Dar lecţia nu se 
terminase, deşi a fost mai puţin dură după aceea. 


Tata ne-a condus la lei şi la leoparzi. 

— A fost odată un nebun în Australia care avea centură 
neagră la karate. A încercat să se măsoare cu leii. A 
pierdut. Îngrijitorii i-au găsit doar jumătate din corp 
dimineaţa. 

— Da, tată. 

Apoi ne-a dus la urşii himalayeni şi la urşii leneşi. 

— Doar o lovitură din partea acestor creaturi drăguţe şi 
ghearele ţi-ar scoate măruntaiele şi le-ar împrăştia pe jos. 

— Da, tată. 

La hipopotami. 

— Cu aceste guri moi, fleşcăite ţi-ar transforma trupul în 
carne sângerândă. Pe uscat, pot fugi mai repede decât tine. 

— Da, tată. 

La hiene. 

— Au cele mai puternice maxilare. Să nu credeţi că sunt 
laşe sau că mănâncă doar stârvuri. Nu, nu aşteaptă să mori 
ca să te mănânce. 

— Da, tată. 

La uranguitani. 

— Sunt puternici cât zece bărbaţi. Îţi frâng oasele ca pe 
nişte crenguţe. Ştiu că unele dintre ele au fost cândva 
animale de companie şi că v-aţi jucat cu ele când erau mici. 
Dar acum sunt adulţi, sălbatici şi imprevizibili. 

— Da, tată. 

La struţi. 

— Par ameţiţi şi proşti, nu-i aşa? Ascultaţi aici: e unul 
dintre cele mai periculoase animale de la zoo. O lovitură de 
picior şi-ţi rup coloana sau îţi strivesc pieptul. 

— Da, tată. 

La căprioara pătată. 

— Nu-i aşa că sunt drăguţe? Dacă are chef, masculul te 
atacă şi coarnele alea scurte te străpung ca nişte pumnale. 

— Da, tată. 

La cămila arabă. 

— O muşcătură băloasă şi ai pierdut o bucată de carne. 


— Da, tată. 

La lebedele negre. 

— Îţi pot crăpa capul cu ciocul sau îţi pot rupe braţele cu 
aripile. 

— Da, tată. 

La păsările mai mici. 

— Îţi pot trece prin degete cu ciocul ca şi cum ar fi unt. 

— Da, tată. 

La elefanţi. 

— Cel mai periculos animal dintre toate. A ucis mai mulţi 
îngrijitori şi vizitatori decât orice alt animal din grădina 
zoologică. Un elefant tânăr te va dezmembra şi te va strivi 
în picioare. Asta i s-a întâmplat unui tânăr la o grădină din 
Europa, care a intrat într-un ţarc al elefanților printr-o 
fereastră. Un animal mai în vârstă şi mai răbdător te va 
strivi de un perete sau se va aşeza peste tine. Pare 
caraghios, dar ia gândiţi-vă! 

— Da, tată. 

— Sunt animale la care nu ne-am oprit. Să nu credeţi că 
sunt inofensive. Viaţa se va apăra oricât de mică ar fi. Orice 
animal e feroce şi periculos. S-ar putea să nu te omoare, 
dar cu siguranţă o să te rănească. Te zgârie, te muşcă, şi te- 
ai asigurat de o infecţie cu puroi, de febră şi de o internare 
de zece zile. 

— Da, tată. 

Am ajuns la porcii de Guineea, singurele animale în afară 
de Marisha care fuseseră înfometate la ordinele tatei. Nu li 
se dăduse masa de seară. Iata a deschis cuşca. A scos o 
pungă cu mâncare din buzunar şi a golit-o înăuntru. 

— Vedeţi aceşti porci de Guineea? 

— Da, tată. 

Creaturile tremurau de slăbiciune pe când ciuguleau cu 
înfrigurare boabele de porumb. 

— Ei bine... 

S-a aplecat şi a luat unul. 

— Nu sunt periculoşi. 


Ceilalţi s-au împrăştiat imediat. 

Tata a râs. Mi-a dat porcuşorul care guiţa. A vrut să 
termine într-o notă optimistă. 

Porcuşorul a stat în braţele mele destul de temător. Era 
un pui. M-am dus la cuşcă şi l-am pus jos încet. S-a dus spre 
mama lui. Singurul motiv pentru care porcuşorii nu erau 
periculoşi nu te răneau cu dinţii sau cu ghearele era faptul 
că, practic, fuseseră domesticiţi. Altfel, să iei unul cu mâna 
goală ar fi însemnat să iei un cuţit de lamă. 

Lecţia se sfârşise. Ravi şi cu mine ne-am îmbufnat şi l-am 
tratat pe Tata cu răceală o săptămână. Şi Mama l-a ignorat. 
Când am ajuns la rinoceri, mi s-a părut că erau trişti că-şi 
pierduseră un tovarăş drag. 

Dar ce poţi face când îţi iubeşti tatăl? Viaţa merge mai 
departe şi nu te atingi de tigri. Numai că acum, pentru că-l 
acuzasem pe Ravi de ceva ce nu făcuse, eram un om mort. 
În următorii ani, când voia să mă chinuiască, îmi şoptea: 

— Aşteaptă până rămânem singuri. Tu eşti următoarea 
capră! 


Capitolul 9 


Adevărata artă şi ştiinţă a administrării unei grădini 
zoologice constă în a obişnui animalele cu prezenţa umană. 
Scopul final e să diminuezi distanţa de la care un animal nu 
se mai simte în siguranţă, adică distanţa minimă la care un 
animal vrea să-şi ţină duşmanii. În sălbăticie, un flamingo n- 
o să se simtă ameninţat dacă o să stai la o distanţă mai 
mare de 280 metri. Dacă depăşeşti această limită, va deveni 
agitat. Dacă te apropii şi mai mult, va avea tendinţa de a 
fugi şi nu se va opri până când nu se va restabili distanţa de 
280 metri sau până când nu va obosi. Orice animal are 
distanţa lui de apărare şi le măsoară în feluri diferite. 
Felinele se uită, căprioarele ascultă, urşii miros. Girafele îţi 


permit să te apropii la 27 metri dacă eşti în maşină, dar fug 
dacă te apropii la 130 de metri pe jos. Crabii o zbughesc 
atunci când eşti la 9 metri; maimuţele urlătoare se agită pe 
crengi când eşti la 18 metri; bizonii africani reacţionează la 
68. 

Mijloacele noastre de a reduce distanţa de siguranţă sunt 
cunoştinţele noastre despre animal, hrana şi adăpostul pe 
care li-l asigurăm, protecţia pe care ne-o permitem. Când 
funcţionează, rezultatul este un animal stabil din punct de 
vedere emoţional, nestresat, care nu numai că stă liniştit, 
dar este şi sănătos, trăieşte mult, nu face mofturi la 
mâncare, se comportă bine, este sociabil şi - cel mai bun 
semn - se reproduce. Nu spun că grădina noastră se 
compară cu grădinile din San Diego, Ioronto, Berlin sau 
Singapore, dar nu poţi subestima un bun administrator. 
Tata avea talent. Suplinea lipsa de educaţie ştiinţifică prin 
darul intuiţiei şi printr-un ochi ager. Avea talentul de a se 
uita la un animal şi de a vedea imediat ce simţea. Era foarte 
atent la îndatoririle sale, care, ca drept răspuns, se 
multiplicau, unele devenind chiar copleşitoare. 


Capitolul 10 


Totuşi, sunt animale care vor să scape din grădina 
zoologică, cele mai bune exemple sunt animalele care sunt 
ţinute în locuri nepotrivite. Orice animal are anumite nevoi 
în ceea ce priveşte habitatul, nevoi ce trebuie respectate. 
Dacă locul e prea însorit, prea umed sau prea gol, dacă 
ramura e prea sus sau prea expusă, dacă solul e prea 
nisipos, dacă nu sunt destule ramuri pentru cuib, dacă 
mâncarea e prea puţină, dacă nu e destul noroi în care să te 
tăvăleşti, şi alţi mulţi „dacă”, atunci animalul nu se va simţi 
bine. Nu e vorba atât de reconstruirea unei imagini a 
habitatului natural, ci de surprinderea „esenţei” acestor 


condiţii. Într-un loc ideal, totul trebuie să fie corect adică în 
limitele capacităţii animalului de a se adapta. Ruşine 
grădinilor care oferă locuri nepotrivite! Ele aruncă o lumină 
nefavorabilă asupra tuturor grădinilor zoologice. 

O altă cauză pentru care animalele au tendinţa de a fugi 
este capturarea animalelor mature; adesea, ele sunt prea 
obişnuite cu mediul iniţial pentru a se adapta la noile 
condiţii. 

Dar chiar animalele crescute în grădinile zoologice, care 
n-au gustat niciodată din viaţa în libertate, care sunt 
perfect adaptate la locurile în care trăiesc şi nu sunt agitate 
în prezenţa omului, au momentele lor de nelinişte care le 
determină să evadeze. Orice fiinţă are o fărâmă de nebunie 
care uneori o determină să se comporte ciudat, inexplicabil. 
Această capacitate poate fi salvatoare; e parte componentă 
din capacitatea de adaptare. Fără ea, nicio specie nu ar 
supravieţui. 

Oricare ar fi motivul pentru care vor să evadeze, 
detractorii ar trebui să-şi dea seama că animalele nu vor să 
scape undeva, ci de ceva. Ceva din teritoriul lor i-a 
înspăimântat - intruziunea unui duşman, asaltul unui 
animal dominant, un zgomot neobişnuit - şi le-a trezit 
instinctul de a fugi. Animalul scapă sau încearcă să scape. 
Am fost surprins să citesc la grădina zoologică din Toronto - 

o grădină foarte bună, aş spune - că leoparzii pot sări 17 
metri pe verticală. Ţarcul leoparzilor de la noi avea un gard 
de doar 15 metri; presupun că Rosie şi Copycat n-au sărit 
niciodată, nu din cauză că nu puteau, ci pur şi simplu 
pentru că n-aveau de ce. Animalele care evadează pleacă 
dintr-un loc cunoscut spre unul necunoscut şi, dacă e ceva 
ce animalele urăsc, acel lucru e necunoscutul. Animalele 
care fug se ascund în primul loc care le oferă sentimentul 
de siguranţă, şi sunt periculoase doar pentru cei care se 
întâmplă să se aşeze între ei şi acel loc mult dorit. 


Capitolul 11 


Să luăm cazul unei femele leopard care a scăpat de la 
grădina zoologică din Zurich, în iarna anului 1933. Era 
nouă la zoo şi părea să se înţeleagă bine cu masculul. Dar 
câteva răni provocate de gheare arătau că existau 
probleme în cuplu. Înainte să se ia vreo decizie cu privire la 
măsurile care trebuiau luate, femela s-a strecurat printr-o 
gaură între barele din tavan şi a dispărut în noapte. 
Descoperirea că au printre ei o felină care umbla liberă i-a 
înspăimântat pe locuitorii din Zurich. S-au pus capcane şi s- 
au folosit câini de vânătoare. N-au găsit nicio urmă timp de 
zece săptămâni. În cele din urmă, un muncitor a dat peste 
ea într-un şopron la 40 de kilometri distanţă de zoo şi a 
împuşcat-o. Au găsit hoitul unui cerb în apropiere. Faptul că 
o felină tropicală a putut supravieţui mai mult de două luni 
de iarnă elveţiană fără să fie văzută de nimeni, fără să atace 
pe nimeni, spune multe despre faptul că animalele evadate 
nu sunt criminali periculoşi fugari, ci pur şi simplu 
sălbăticiuni care încearcă să se adapteze. 

Şi acesta e doar unul dintre numeroasele cazuri. Dacă ai 
lua oraşul Tokio şi l-ai întoarce cu susul în dos, ai fi uimit de 
numărul de animale care ar cădea din el. Şi n-ar fi doar 
câini şi pisici, vă asigur. Şerpi boa, varani, crocodili, peşti 
piranha, struţi, lupi, lincşi, canguri pitici, lamantini, porci 
spinoşi, urangutani, mistreți - asta ţi-ar cădea pe umbrelă. 
lar ei se aşteaptă să găsească... ha! în mijlocul unei jungle 
tropicale din Mexic, imaginaţi-vă! Ha! Ha! E hilar, pur şi 
simplu hilar. Ce credeau? 


Capitolul 12 


Uneori devine agitat. Nu e din cauză că am spus eu ceva 
(vorbesc foarte puţin). E din cauza propriei lui poveşti. 


Memoria e un ocean şi povestea apare la suprafaţă. Mă 
îngrijorez că ar vrea să se oprească. Dar el vrea să-mi 
spună povestea lui. Continuă. După atâţia ani, Richard 
Parker încă îi mai bântuie mintea. 

Este un bărbat amabil. De fiecare dată când îl vizitez, 
pregăteşte un festin vegetarian specific sudului Indiei. l-am 
spus că imi place mâncarea condimentată. Nu ştiu de ce 
am spus un lucru atât de prostesc. E o minciună. Adaug 
iaurt din belşug. Nu serveşte la nimic. De fiecare dată e la 
fel: papilele mele gustative se scorojesc şi mor pielea mi se 
face ca sfecla, ochii îmi lăcrimează, capul mi-e ca o casă în 
flăcări, iar tractul digestiv incepe să se răsucească şi să 
scoată sunete de agonie, ca un şarpe boa care a înghiţit o 
maşină de tuns iarba. 


Capitolul 13 


Deci, dacă ai să cazi într-o groapă cu lei, nu te vor sfâşia 
pentru că le e foame - la zoo animalele sunt bine hrănite - 
ori pentru că sunt însetaţi de sânge, ci pentru că le-ai 
încălcat teritoriul. 

Ca un element suplimentar, de aceea îmblânzitorul de la 
circ trebuie să intre în arenă primul, ca leii să-l vadă bine. 
Făcând asta, el stabileşte că arena e teritoriul lui, nu al lor, 
lucru pe care-l subliniază strigând, bătând din picioare, 
plesnind din bici. Leii sunt impresionați. E clar că sunt în 
dezavantaj. Priviţi cum intră: oricât de puternici ar fi, 
„regele animalelor”, se târăsc înăuntru, spăşiţi, şi se plimbă 
pe lângă marginea ringului, care e întotdeauna rotund, ca 
să nu se poată ascunde. Sunt în prezenţa unui mascul 
dominant puternic, un mascul super-alfa, şi trebuie să i se 
supună. Deci deschid gura larg, stau în două labe, sar prin 
cercuri de hârtie, se târâie prin tuburi, merg cu spatele, se 
rostogolesc. 


— E un ciudat, gândesc ei. N-am mai văzut un 
conducător ca el. Dar conduce bine grupul. Dulapul cu 
mâncare e întotdeauna plin şi - hai să fim cinstiţi - 
bufoneriile lui ne distrează. E plictisitor să moţăi tot timpul. 
Cel puţin nu ne pune să mergem pe bicicletă ca pe urşii 
bruni sau să prindem discuri zburătoare ca pe cimpanzei. 

Dar îmblânzitorul trebuie să aibă grijă să fie tot timpul 
masculul super-alfa. Va plăti scump dacă ajunge beta din 
nechibzuinţă. Majoritatea cazurilor de ostilitate şi 
agresivitate între animale sunt expresia insecurităţii 
sociale. Animalul din faţa ta trebuie să ştie care-i este 
poziţia, dacă îţi e superior sau inferior. Poziţia socială e 
importantă în modul în care îşi organizează viaţa. Rangul 
determină asocierile, locul în care poate vâna, locul de 
odihnă, de adăpare, şi aşa mai departe. Animalul duce o 
viaţă anarhică insuportabilă până îşi găseşte poziţia. Este 
emotiv, arţăgos, periculos. Din fericire pentru îmblânzitorul 
de la circ, luarea deciziilor cu privire la animalele de rang 
superior nu este întotdeauna bazată pe forţă brută. 
Hediger (1950) spune: „Când două fiinţe se întâlnesc, cea 
care e capabilă să intimideze este recunoscută ca 
superioară din punct de vedere social, aşa că o decizie 
socială nu e bazată întotdeauna pe luptă; în anumite 
situaţii, o întâlnire e de ajuns.” Sunt cuvintele unui înţelept 
cunoscător al animalelor. Domnul Hediger a fost mulţi ani 
director de zoo, mai întâi la grădina din Basel şi apoi la 
Ziirich. Înţelegea comportamentul animalelor. 

Este vorba de superioritatea inteligenţei asupra forţei. 
Ascendenţa îmblânzitorului este de ordine psihologică. Un 
mediu necunoscut, poziţia bipedă, comportamentul calm, 
privirea fixă, pasul înainte făcut fără frică, sunetul ciudat 
(plesnetul biciului sau şuieratul fluierului), toate acestea 
sunt elemente menite să-l facă nesigur pe animal, să-l 
înspăimânte şi să-l facă să ştie unde îi este locul, adică exact 
lucrul pe care-l doreşte. Satisfăcut, Numărul Doi se va da la 


o parte, iar Numărul Unu poate să se întoarcă la public şi să 
strige: 

— Să continue spectacolul! Şi acum, doamnelor şi 
domnilor, săritura prin cercuri de foc... 


Capitolul 14 


Este interesant de notat că leul care e cel mai receptiv la 
trucurile îmblânzitorului, este cel cu rangul cel mai mic în 
grup, animalul omega. Are cel mai mult de câştigat din 
alianţa cu super-alfa. Nu e mai cooperant numai pentru căi 
s-a dat mai multă atenţie. El ştie că o relaţie mai strânsă 
înseamnă protecţie faţă de ceilalţi membri ai grupului. 
Acest animal obedient va fi vedeta spectacolului, deşi 
pentru public nu există nicio diferenţă de mărime sau 
ferocitate între el şi ceilalţi, iar animalele beta şi gamma, 
subordonați mai greu de disciplinat, vor fi lăsate să stea pe 
postamentele lor colorate din spatele ringului. 

Acest lucru e valabil şi pentru alte animale de la circ sau 
din grădinile zoologice. Animalele inferioare din punct de 
vedere social sunt cele care fac eforturile cele mai mari de 
a-şi cunoaşte îmblânzitorul. Par să fie cele mai credincioase, 
doritoare de companie, cele mai puţin solicitante sau 
dificile. Acelaşi comportament a fost observat la feline, 
bizoni, căprioare, oi sălbatice, maimuțe şi multe alte 
animale. Este un fapt bine cunoscut în domeniu. 


Capitolul 15 


Casa lui e un templu. În holul de la intrare e tabloul lui 
Ganesha, cel cu capul de elefant. Roz, gras, încoronat şi 
zâmbitor, stă cu faţa la trei mâini care țin diverse obiecte, 
iar a patra, cu palma în sus, binecuvântează și salută. EI 


este cel care trece peste obstacole, zeul norocului, al 
înţelepciunii, patronul învăţării. Foarte simpatic. Mă face să 
zâmbesc. La picioare are un şobolan care se uită atent. 
Vehiculul lui. Pentru că, atunci când călătoreşte, se suie pe 
un şobolan. Pe peretele de vis-a-vis se află o cruce simplă 
din lemn. 

În camera de zi, pe o masă alături de canapea, este un 
tablou al Fecioarei Maria din Guadalupe, cu flori care-i cad 
din mantia deschisă. Alături, este o fotografie, în robă 
neagră, a lui Kaaba, cel mai sfânt sanctuar din Islam, 
înconjurat de în jur de zece mii de credincioşi. Pe televizor 
e o statuie de alamă a lui Shiva ca Nataraja, regele cosmic 
al dansului, care controlează mişcările universului şi 
curgerea timpului. Dansează pe demonul ignoranței, cu 
cele patru braţe întinse într-un gest coregrafic, cu un picior 
pe spatele demonului şi celălalt în aer. Când piciorul lui 
Natarajaval va atinge pământul, se spune că timpul se va 
opri. 

În bucătărie este un altar. Este amplasat într-un dulap a 
cărui uşă a fost înlocuită cu o arcadă din traforaj. Arcada 
ascunde parţial becul galben care luminează altarul seara. 
Picturile sunt în spatele unui altar mic: într-o parte, e din 
nou Ganesha, iar în centru, într-o ramă mai mare, zâmbitor 
şi cu pielea albastră, Krishna care cântă la flaut. Amândoi 
au urme de pudră roşie şi galbenă pe geam, deasupra 
frunţii. Într-o farfurie de cupru de pe altar sunt trei 
statuete de argint, reproduceri. Mi le arată cu degetul 
întins: Lakshmi, Shakti, zeița mamă, în forma lui Parvati; şi 
Krishna, de data asta ca un copil jucăuş târându-se în patru 
labe. Între zeițe este o piatră Shiva yoni linga, care arată ca 
o jumătate de avocado cu o buturugă falică ridicându-se din 
mijloc, un simbol hindus care reprezintă energiile feminine 
şi masculine ale universului. Într-o parte a farfuriei este o 
scoică în spirală aşezată pe un piedestal; în cealaltă, un mic 
clopoțel de argint. În jur sunt boabe de orez şi o floare care 


începe să se ofilească. Multe dintre aceste obiecte sunt 
unse cu uleiuri în nuanţe de galben şi roşu. 

Pe raftul de dedesubt sunt diverse obiecte de cult: un 
ulcior plin cu apă; o lingură de cupru: o lampă cu un fitil 
încolăcit în ulei; bețe de tămâie; şi boluri mici cu pudră 
roşie, galbenă, boabe de orez şi cuburi de zahăr. 

În sufragerie e o altă Fecioară Maria. 

Sus, în birou, este un Gapnesha din cupru care stă cu 
picioarele încrucişate alături de computer un Isus pe cruce 
din lemn din Brazilia pe un perete şi un covoraş verde de 
rugăciuni într-un colţ. Isus e expresiv. Suferă. Covoraşul de 
rugăciuni este aşezat în propriul său spaţiu delimitat. 
Alături, pe un raft de cărți scund, e o carte acoperită de o 
pânză. În mijlocul pânzei este un singur cuvânt în arabă, 
patru litere impletite complicat: un alif, două lams şi un ha 
Cuvântul Dumnezeu în arabă. 

Cartea de pe măsuța de lângă pat e Biblia. 


Capitolul 16 


Toţi suntem născuţi precum catolicii, nu-i aşa? În pragul 
iadului, fără religie, până când cineva ni-l prezintă pe 
Dumnezeu? După acea întâlnire, totul se termină pentru 
mulţi dintre noi. Dacă există schimbare, ea se întâmplă 
pentru foarte puţini; mulţi oameni îl pierd pe Dumnezeu 
undeva pe drum. N-a fost şi cazul meu. Persoana care mi l-a 
prezentat era o soră mai mare a Mamei, cu o minte mai 
tradiţională, care m-a dus la un templu când eram mic. 
Mătuşa Rohini a fost încântată să-şi întâlnească nepotul 
nou-născut şi s-a gândit că şi Mama Zeiţă s-ar bucura. 

— Ar fi prima lui ieşire simbolică, a spus ea. E samskara! 

Într-adevăr simbolic. Eram în Madurai; eram în prima 
mea călătorie cu trenul. Durase şapte ore. Nu conta. Ne-am 
aruncat în ritualul hindus al trecerii, Mama ducându-mă în 


braţe, iar mătuşa conducând-o. Nu am nicio amintire 
despre acest prim tur într-un templu, dar probabil că mi-a 
rămas ceva din mirosul de tămâie, din jocul de lumini şi 
umbre, de flăcări şi culori, din zăpuşeala şi din misterul 
locului. Un germen de exaltare religioasă, nu mai mare 
decât o boabă de muştar, a fost semănat în mine şi a fost 
lăsat să germineze. Şi nu s-a oprit din creştere până acum. 
Conurile sculptate şi pudra kumkum, coşurile cu pepite 
galbene de şofran indian, ghirlandele de flori, bucăţile de 
nucă de cocos spartă, clopoţeii cristalini care-i anunţă lui 
Dumnezeu sosirea ta, tânguirea  nadaswaram-ului 
(instrument clasic folosit în templele indiene) din trestie şi 
ritmul tobelor, zgomotul de picioare goale pe coridoare 
întunecate pavate cu piatră, străpunse de săgeți de lumină, 
mirosul de tămâie, flăcările lămpilor arati rotindu-se în 
întuneric, cântecele bhajans, elefanții din jur care aşteaptă 
binecuvântarea, picturile murale multicolore care spun 
poveşti colorate, frunţile care poartă acelaşi cuvânt - 
credinţă - cu diverse semnificaţii, toate spun că sunt 
hindus. Am devenit credincios acestor impresii chiar înainte 
de a şti ce însemnau. Inima mi-o cere. Într-un templu 
hindus mă simt acasă. Simt Prezenţa, dar nu aşa cum o 
simţim de obicei, ci mai puternic. Inima încă mi se opreşte 
la vederea unei statuete murti, a Locuinţei Domnului, în 
sanctitatea unui templu. Sunt într-adevăr în pântecul 
cosmic şi sacru, originea tuturor lucrurilor, şi sunt un 
norocos să-i privesc esenţa. Mâinile mi se împreună într-o 
rugă plină de evlavie. Mi-e dor de prasad, acea ofrandă 
dulce către Dumnezeu care se întoarce spre noi ca un dar 
sanctificat. Palmele mele au nevoie să simtă căldura unei 
flăcări sfinţite, a cărei binecuvântare o duc la ochi şi frunte. 
Dar religia este mai mult decât rit şi ritual. E esenţa 
ritului şi ritualului. Şi, din acest punct de vedere, sunt 
hindus. Universul are sens pentru mine doar prin ochi 
hinduşi. Există Brahma, sufletul lumii, cadrul pe care se 
ţese, cu urzeală şi țesătură, pânza fiinţării, cu toate 


elementele decorative ale timpului şi spaţiului; există 
Nirguna Brahma, fără calităţi, dincolo de înţelegere, de 
descriere, de abordare; îi ţesem haină din cuvintele noastre 
sărace - Unul, Adevărul, Unitatea, Absolutul, Realitatea 
Supremă, Pământul Fiinţării - şi încercăm s-o facem să i se 
potrivească, dar Nirguna Brahma rupe întotdeauna 
cusăturile. Rămânem fără cuvinte. Există Saguna Brahma, 
plină de calităţi, căreia costumul i se potriveşte. Acum 
putem s-o numim Shiva, Krishna, Shakti, Ganesha; putem 
să o înţelegem cât de cât; putem să-i descoperim anumite 
caracteristici iubitoare, miloasă, înfricoşătoare şi-i simţim 
atracţia. Saguna Brahma este Brahma care se arată 
simţurilor noastre limitate. Brahma exprimată nu doar în 
zei, ci în oameni, animale, copaci, într-o mână de pământ, 
căci totul poartă semnul divinului. Adevărul vieţii este că 
Brahma nu e diferit de atma, forţa spirituală din noi, pe 
care o putem numi suflet. Sufletul individual îl atinge pe cel 
universal în acelaşi fel în care o ciutură coboară în fântână 
după apă. Cel ce susţine universul dincolo de gând şi limbă 
şi cel care este esenţa noastră, încercând din răsputeri să 
se exprime, este unul şi acelaşi lucru. Finitul în infinit şi 
infinitul în finit. Dacă o să mă întrebaţi care e legătura 
dintre Brahma şi atman, v-aş spune că e asemănătoare celei 
dintre Tată, Fiu şi Sfântul Duh: misterioasă. Dar un lucru e 
clar: atman încearcă să împlinească Brahma, să fie una cu 
Absolutul, şi e în pelerinaj în viaţa asta în care se naşte şi 
moare, şi renaşte pentru a muri iar, şi iar, şi iar, până când 
ajunge să arunce forma limitată care îl leagă aici, jos. Căile 
către eliberare sunt multe, dar malul care mărgineşte 
drumul e întotdeauna aceleaşi, Malul Karma, unde contul 
eliberării pentru fiecare dintre noi este creditat sau debitat 
în funcţie de acţiunile noastre. 

Acesta este, pe scurt, hinduismul, iar eu am fost hindus 
toată viaţa. Îmi văd locul în univers purtând în mine 
noţiunile lui. 


Dar nu trebuie să ne agăţăm de el! Fundamentaliştii şi 
literaliştii sunt de vină pentru această atitudine. Mi se 
aduce aminte momentul când Zeul Krishna era văcar. În 
fiecare noapte, el invită mulgătoarele să danseze cu el în 
pădure. Ele vin şi dansează. Noaptea e întunecoasă, focul 
trosneşte, ritmul muzicii creşte fetele dansează iar şi iar cu 
dulcele lor domn, care s-a multiplicat pentru a putea fi în 
braţele fiecăreia. Dar în momentul în care fetele devin prea 
posesive, când fiecare crede că e doar al ei, el dispare. De 
aceea nu trebuie să fim niciodată geloşi pe Domnul. 

Ştiu o femeie, aici, în 'Toronto, care îmi este foarte dragă. 
A fost mama mea adoptivă. Îi spun Auntieji şi îi place. Este 
din Quebec. Deşi locuieşte în Toronto de peste treizeci de 
ani, mintea ei de origine franceză pare să nu înţeleagă 
anumite sunete din engleză. Aşa că, atunci când a auzit 
prima oară numele lui Hare Krishna, n-a înţeles bine. A 
înţeles „creştini fără păr”!2* şi asta a însemnat pentru ea 
mulţi ani. Când am corectat-o, i-am spus că de fapt nu 
greşise prea tare; că hinduşii, din punctul de vedere al 
capacităţii de a iubi, sunt într-adevăr nişte creştini lipsiţi de 
păr, aşa cum musulmanii sunt hinduşi cu barbă, după felul 
în care îl văd pe Dumnezeu în tot şi în toate, iar creştinii 
sunt musulmani cu pălărie, după felul în care îi sunt 
devotați lui Dumnezeu. 


Capitolul 17 


Prima minune e cea mai adâncă; cele care-i urmează se 
mulează după urma lăsată de prima. Îi datorez 
hinduismului peisajul originar al imaginaţiei mele 
religioase, acele oraşe şi râuri, câmpuri de bătălie şi păduri, 
munţi, sfinţi şi mări adânci unde se întâlnesc zeii, sfinţii, 
ticăloşii şi oamenii de rând şi astfel spun cine sunt şi de ce 
există. Prima dată am auzit despre puterea cosmică de a 


iubi bunătatea pe acest tărâm hindus. Vorbea Zeul Krishna, 
l-am auzit şi l-am urmat. Cu dragostea şi înţelepciunea lui, 
Krishna m-a făcut să întâlnesc un om. 

Aveam paisprezece ani şi eram un hindus mulţumit în 
vacanţă când l-am întâlnit pe Isus Cristos. 

Tata nu-şi prea lua liber de la zoo, dar în una dintre 
puţinele dăţi când a făcut-o a fost atunci când am plecat în 
Kerala. Munnar este o mică staţiune de deal înconjurată de 
una dintre cele mai mari plantaţii de ceai din lume. Era la 
începutul lui mai şi nu începuse încă musonul. Câmpiile din 
Tamil Nadu erau fierbinţi. Am ajuns la Munnar după ce am 
condus cinci ore pe un drum şerpuit timp de la Madurai. 
Era o răcoare plăcută, ca şi cum am fi avut mentă în gură. 
Am făcut ce fac toţi turiştii. Am vizitat fabrica de ceai Tata. 
Ne-am plimbat cu barca pe un lac. Am făcut turul unui 
centru de creştere a vitelor. Le-am dat sare unor Nilgriahrs 
o specie de capră sălbatică într-un parc naţional. 

— Avem şi noi la zoo. Ar trebui să veniţi la Pondicherry, le- 
a spus Tata unor turişti suedezi. 

Ravi şi cu mine ne-am dus să ne plimbăm pe plantațiile de 
ceai de lângă oraş. Era o scuză pentru a mai ieşi din 
letargie. După-amiezile, Tata şi Mama se instalau în 
ceainăria hotelului nostru ca pisicile la soare. Mama citea, 
iar Iata discuta cu alţi oaspeţi. 

Sunt trei dealuri în Munnar. Nu se pot compara cu 
dealurile înalte aproape munţi care înconjoară oraşul, dar 
am observat în prima dimineaţă, la micul dejun, că ieşeau în 
evidenţă cumva: pe fiecare era câte o Casă a Domnului. 
Dealul din dreapta, peste drum de hotel, avea un templu 
hindus; dealul din mijloc, mai îndepărtat, avea o moschee; 
dealul din stânga era încoronat cu o biserică creştină. 

În cea de-a patra zi pe care o petreceam în Munnar, pe la 
sfârşitul după-amiezii, eram pe dealul din stânga. În ciuda 
faptului că urmasem o şcoală creştină, nu mai fusesem într- 
o asemenea biserică şi nu aveam de gând să încerc acum. 
Ştiam foarte puţine lucruri despre religia creştină. Ştiam 


doar că aveau puţini zei şi multe acte de violenţă. Dar şi 
şcoli bune. M-am plimbat în jurul bisericii. Era o clădire 
care nu trăda cu nimic ceea ce se afla înăuntru, cu pereţi 
albastru deschis, înalţi, groşi şi fără decoraţii, ferestre 
înguste prin care nu se putea privi înăuntru. O fortăreață. 

Am dat peste prezbiteriu. Uşa era deschisă. M-am ascuns 
într-un colţ ca să văd ce se petrece. La stânga uşii era o 
placă pe care scria: Preotul Paroh şi Preotul Asistent. Lângă 
fiecare dintre ele era o plăcuţă glisantă. Atât preotul, cât şi 
asistentul erau ACOLO, după cum mă informa plăcuţa cu 
litere de aur, pe care le vedeam foarte bine. Un preot lucra 
în biroul lui, cu spatele către ferestre, în timp ce celălalt era 
aşezat pe o bancă, la o masă rotundă, în vestibulul mare, 
care funcţiona cu siguranţă ca o cameră de primire a 
oaspeţilor. Stătea cu faţa la uşă şi la ferestre, cu o carte în 
mână, probabil o Biblie. Citea puţin, se uita în sus, mai citea 
puţin, apoi se uita din nou în sus. Făcea asta calm, dar 
concentrat şi ritmic. După câteva minute, a închis cartea şi 
a pus-o alături. Şi-a încrucişat palmele pe masă şi a rămas 
aşa, cu o expresie senină pe faţă, fără să arate aşteptare 
sau resemnare. 

Vestibulul era curat, cu pereţi albi; masa şi băncile erau 
din lemn închis la culoare, iar preotul purta o rasă albă - 
totul era curat şi simplu. Aveam un sentiment de pace. Dar 
ceea ce m-a atras spre acest loc, în afara peisajului, a fost 
înţelegerea mea intuitivă că el era acolo deschis, răbdător 
în caz că cineva ar fi dorit să-i vorbească; o problemă de 
suflet, o durere, o problemă de conştiinţă, toate ar fi fost 
ascultate cu dragoste. Era un om a cărui profesie era să 
iubească, şi el oferea alinare şi îndrumare cât putea de 
bine. 

Am fost mişcat. Mă încânta şi mă înfiora ceea ce vedeam 
în faţa ochilor. 

S-a ridicat de la masă. Am crezut că îşi va închide uşiţa, 
dar n-a făcut-o. S-a retras spre capătul prezbiteriului, 
lăsând uşa dintre vestibul şi următoarea cameră deschisă. 


Am observat acest lucru, cum amândouă uşile erau larg 
deschise. În mod evident, şi el şi colegul lui erau încă 
disponibili. 

Am făcut câţiva paşi şi am îndrăznit. Am intrat în biserică. 
Aveam un nod în stomac. Era îngrozit că voi vedea un 
creştin care va striga la mine: 

— Ce faci aici? Cum ai îndrăznit să intri în acest loc sacru, 
pângăritorule? leşi imediat! 

Dar nu era nimeni. Şi nu era mare lucru de înţeles. Am 
înaintat observând cu atenţie interiorul. Era o pictură acolo. 
Era asta oare murti? Ceva despre un sacrificiu uman. Un 
zeu supărat care trebuia îmbunat cu sânge. Femei uimite se 
uitau în sus şi copii dolofani cu aripioare zburau împrejur. O 
pasăre carismatică. Care din ei era Dumnezeu? Într-o parte 
a sălii era o sculptură din lemn pictat. Din nou victima, 
lovită şi plină de sânge. M-am uitat la genunchi. Erau 
zgâriaţi rău. Pielea roz era jupuită şi arăta ca petalele unei 
flori, dând la iveală rotulele roşii ca focul. Era greu să 
găsesc o legătură între această scenă de tortură cu 
imaginea preotului. 

A doua zi, cam pe la aceeaşi oră, am intrat din nou. 

Catolicii sunt renumiţi pentru severitatea lor, pentru 
judecata rapidă şi grea. Experienţa mea cu Părintele Martin 
n-a fost deloc aşa. El era foarte blând. Îmi dădea ceai şi 
biscuiţi într-un serviciu de ceai care strălucea şi zornăia la 
fiecare mişcare; mă trata ca pe un adult; şi mi-a spus o 
poveste. Sau, deoarece creştinilor le plac literele mari, o 
Poveste. 

Şi ce poveste. Primul lucru care m-a atras a fost 
neîncrederea. Ce? Omenirea păcătuieşte şi Fiul Domnului 
plăteşte preţul pentru ei? Am încercat să mi-l imaginez pe 
Tata spunându-mi: 

— Piscine, un leu a scăpat în ţarcul lamelor azi şi a ucis 
două. Ieri, un alt leu a omorât un ţap negru. Săptămâna 
trecută, doi au ucis o cămilă. Acum două săptămâni, au 
omorât nişte cocostârci pictaţi şi nişte bâtlani cenuşii. Şi 


cine poate spune cu siguranţă cine a mâncat un aguti 
auriu? Situaţia a devenit intolerabilă. Trebuie să facem 
ceva. Am decis că singura modalitate de a-i potoli pe lei este 
să te sacrific pe tine. 

— Da, Iată, asta ar fi cel mai logic şi cel mai corect lucru 
pe care l-am putea face. Dă-mi un răgaz să mă spăl. 

— Aleluia, fiul meu. 

— Aleluia, Tată. 

Ce poveste de adormit copiii. Ce psihologie ciudată. 

Am cerut să-mi spună o altă poveste, una pe care s-o 
găsesc mai acceptabilă. Cu siguranţă, această religie avea 
şi alte poveşti - religiile au multe. Dar Părintele Martin m-a 
făcut să înţeleg că poveştile de dinaintea acesteia - şi erau 
multe - erau doar prologul pentru creştini. Religia lor nu 
avea decât o Poveste, şi la ea se întorceau iar şi iar. Era 
destul pentru ei. 

În seara aceea, la hotel, am fost foarte tăcut. 

Puteam să înţeleg că un zeu se luptă cu răul. Zeii hinduşi 
au şi ei partea lor de hoţi, tirani, răpitori, uzurpatori. 
Ramayana nu e nimic altceva decât povestea unei zile lungi 
şi grele din viaţa lui Rama. Răul, da, răsturnări de situaţie, 
da. Trădare, da. Dar umilință? Moarte? Nu mi l-aş fi 
imaginat pe Zeul Krishna consimţind să fie dezbrăcat, 
biciuit, batjocorit, târât pe străzi şi, în cele din urmă, 
crucificat, torturat de oameni. N-am auzit ca vreun zeu 
hindus să moară. Brahma, descoperit, n-a ales moartea. Ca 
şi muritorii, diavolii şi monştrii mor cu miile şi milioanele - 
asta-i soarta lor. Dar divinitatea n-ar trebui să fie atinsă de 
moarte. Nu e bine. Sufletul lumii nu poate să moară, nici 
chiar într-o mică parte a ei. Acel Zeu Creştin nu trebuia să- 
şi lase avatarul să moară. Asta e ca şi cum ar o muri parte 
din EL. Căci, dacă fiul lui urmează să moară, asta nu se 
poate falsifica. Dacă Dumnezeu pe Cruce simulează o 
tragedie umană, asta transformă Patimile lui Cristos în 
Farsa lui Cristos. Moartea Fiului trebuie să fie reală. 
Părintele Martin m-a asigurat că era. Dar odată ce un zeu a 


murit, el rămâne mort, fie că reînvie sau nu. Fiul simte în 
gură gustul morţii pentru totdeauna. Trinitatea trebuie să 
poarte stigmatul ei; probabil că mâna dreaptă a lui 
Dumnezeu Tatăl duhneşte. Oroarea trebuie să fie reală. De 
ce ar vrea Dumnezeu una ca asta pentru Sine? De ce să nu 
laşi mortalitatea muritorilor? De ce să murdăreşti ce e 
frumos sau să strici ce e perfect? 

Din dragoste. Ăsta a fost răspunsul Fratelui Martin. 

Dar despre deportarea Fiului Său? Există povestea 
copilului Krishna, acuzat pe nedrept de prietenii lui că a 
mâncat noroi. Mama lui adoptivă, Yashoda, vine spre el cu 
degetul ridicat. 

— Nu trebuie să mănânci noroi, obrăznicătură, îl ceartă 
ea. 

— Dar n-am mâncat, spune zeul neegalat al tuturor, 
deghizat, în glumă sub forma unui copil înspăimântat. 

— Linişte! Deschide gura, îi ordonă Yashoda. 

Krishna se supune. Deschide gura. Yashoda rămâne cu 
gura căscată. Ea vede în gura lui Krishna universul întreg, 
toate stelele şi planetele şi distanţa dintre ele, toate 
pământurile şi mările pământului şi viaţa din ele; vede toate 
zilele de ieri şi de mâine, toate ideile şi emoţiile, toată mila 
şi toată speranţa, şi cele trei straturi de materiei; nu e 
pietricică, lumânare, fiinţă, sat sau galaxie care să 
lipsească, se vede şi pe ea, şi fiecare fir de nisip la locul lui. 

— Stăpâne, poţi să închizi gura, spune ea cu respect. 

Există o poveste a lui Vishnu încarnat ca Vamana, piticul. 
El cere regelui demon Bali atâta pământ cât poate acoperi 
cu trei paşi. Bali râde de acest supus nevolnic şi de cererea 
lui neînsemnată. Consimte. Imediat, Vishnu revine la 
dimensiunea lui cosmică. Cu un pas înconjoară Pământul, 
cu al doilea cerul şi cu al treilea îl aruncă pe Bali în neant. 

Nici chiar Rama, cel mai uman dintre avataruri, căruia a 
trebuit să i se amintească de originea sa când s-a supărat în 
bătălia pentru Sita, soţia sa, pe care trebuia s-o recupereze 
de la Ravana, regele demon din Lanka, nu era umil. Nicio 


cruce înspinată nu l-ar fi ţinut în ascultare. Când a trebuit 
să se ridice, a trecut dincolo de limitele sale umane cu o 
putere pe care nimeni nu putea s-o aibă şi cu arme pe care 
nimeni nu le putea mânui. 

Asta este şi ar trebui să fie Dumnezeu. Cu o strălucire şi o 
putere care să-l doboare pe diavol. 

Acest Fiu, pe de altă parte, căruia i se face foame, sete, 
care oboseşte, care e trist, îngrijorat, hăituit, care trebuie 
să fugă de urmăritori care nu-L. înţeleg şi duşmani care nu- 
L respectă, ce fel le Dumnezeu e acesta? E un zeu la o scară 
mult prea umană, asta e. Există miracole, de acord, 
majoritatea de natură medicală, câteva pot să satisfacă 
nişte stomacuri înfometate; în cel mai bun caz, se opreşte o 
furtună şi se merge pe apă pentru scurt timp. Acestea sunt 
minuni neînsemnate, de felul trucurilor de la jocul de cărţi. 
Orice zeu hindus poate face de o sută de ori mai mult. Acest 
Fiu e un zeu care şi-a petrecut cea mai mare parte a 
timpului spunând poveşti, vorbind. Acest Fiu e zeul care a 
mers pe jos, un zeu pedestru - şi încă în deşertul fierbinte - 
cu un pas ca al celorlalţi oameni, călcând cu sandalele pe 
pietre; şi, când nu mai putea, mijlocul de transport era un 
măgar obişnuit. Acest Fiu e un leu care a murit în trei ore, 
cu gemete şi plânsete. Ce fel de zeu e acesta? Ce să te 
inspire la acest Fiu? 

Dragostea, a spus Fratele Martin. 

Şi acest Fiu apare numai o dată, atunci, demult? Într-un 
trib obscur din Asia de Vest, la marginea unui imperiu de 
mult dispărut? Moare înainte de a avea un singur fir de păr 
alb? Nu lasă niciun moştenitor, numai dovezi parţiale ici şi 
colo, iar operele lui complete sunt scrijelite în praf? Staţi 
puţin. E mai mult decât Brahma când are trac. E Brahma 
egoist. Acesta e Brahma lipsit de generozitate şi nedrept. 
Acesta Brahma care nu e Brahma. Dacă Brahma ar fi avut 
doar un fiu, el trebuia să fie la fel de prezent peste tot 
precum Krishna cu mulgătoarele, nu-i aşa? Ce ar putea 
justifica o asemenea zgârcenie divină? 


Dragostea, a repetat Fratele Martin. 

Mulţumesc mult, dar o să rămân la Krishna. Mi se pare că 
divinitatea lui este însufleţitoare. Puteţi să vă păstraţi Fiul 
transpirat şi vorbăreţ. 

Aşa a fost întâlnirea mea cu preotul acela: plină de 
neîncredere şi iritare. 

Am luat ceaiul cu Fratele Martin trei zile la rând. De 
fiecare dată când punea ceşcuţa pe farfurie cu un clinchet 
sau când linguriţa se lovea de marginea ceştii, puneam o 
întrebare. 

Răspunsul era mereu acelaşi. 

Începuse să mă calce pe nervi, Fiul asta. În fiecare zi 
eram mai indignat şi-i găseam mai multe defecte. 

E enervant! E dimineaţă în Bethany şi Fiului îi e foame; 
Dumnezeu vrea micul dejun. Se duce la un smochin. Nu era 
anotimpul lor, deci smochinul n-avea smochine. Domnul e 
iritat. Murmură: 

— Fie să nu mai faci fructe niciodată! 

Şi smochinul se usucă imediat. Aşa spune Matei, susţinut 
de Marcu. 

Vă întreb, este oare vina smochinului că nu era anotimpul 
pentru smochine? De ce să usuci instantaneu un smochin 
nevinovat? 

Nu mi-l puteam scoate din cap. Şi nici acum nu pot. Mi- 
am petrecut trei zile încheiate gândindu-mă la el. Cu cât mă 
deranja mai tare, cu atât mai tare nu puteam să-l uit. Cu cât 
învăţam mai mult despre el, cu atât mai puţin voiam să-l 
părăsesc. 

În ultima noastră zi, cu câteva ore înainte de plecare, am 
alergat pe dealul din stânga. Acum mi se pare o scenă 
creştină tipică. Creştinismul e o religie grăbită. Amintiţi-vă 
că lumea a fost creată în şapte zile. Chiar şi la nivel 
simbolic, tot frenezie e. Unuia care e născut într-o religie în 
care lupta pentru un singur suflet poate fi ca o cursă pe mai 
multe secole, cu nenumărate generaţii care-şi predau 
ştafeta, deznodămintele rapide ale creştinismului au un 


efect ameţitor. Dacă hinduismul pluteşte încet ca Gangele, 
creştinismul se agită precum oraşul Toronto în orele de 
vârf. Este o religie iute ca o rândunică şi grăbită ca o 
ambulanţă. Se exprimă într-o secundă. Într-o clipită, eşti 
pierdut sau salvat. Creştinismul se întinde pe ani de zile în 
urmă, dar, în realitate, el există doar într-un timp: acum. 

Am alergat pe deal în sus. Deşi Părintele Martin nu era 
oficial acolo - vai, plăcuţa lui era întoarsă -, mulţumesc lui 
Dumnezeu că, neoficial, era. 

Cu sufletul la gât, i-am spus: 

— Părinte, aş vrea să fiu creştin, vă rog. 

A zâmbit. 

— Eşti deja, Piscine în inima ta. Oricine îl întâlneşte pe 
Domnul cu inima deschisă e creştin. Aici, în Munnar, l-ai 
întâlnit pe Isus. 

M-a mângâiat pe creştet. De fapt era mai mult o castană. 
Capul mi-a făcut BUM, BUM, BUM. 

Am crezut că o să explodez de bucurie. 

— Când te întorci, o să luăm iar ceaiul împreună, fiule. 

— Da, părinte. 

Mi-a zâmbit frumos. Zâmbetul lui Isus. 

Am intrat în biserică, de data asta fără teamă, pentru că 
acum era şi casa mea. M-am rugat la Isus, care e viu. Apoi 
am coborât dealul în fugă şi am urcat pe dealul din dreapta 
ca să-i mulţumesc Zeului Krishna pentru că mi l-a scos în 
cale pe Isus din Nazaret, a cărui umanitate m-a atras atât 
de mult. 


Capitolul 18 


Islamul a urmat anul următor. Aveam cincisprezece ani 
şi-mi exploram oraşul natal. Cartierul musulman nu era 
departe de zoo. Un cartier mic, liniştit, ale cărui case aveau 
gravate pe faţade semiluna şi câteva litere scrise în arabă. 


Am ajuns pe strada Mulllah. M-am uitat la Jamia Masijid, 
Marea Moschee, atent să nu intru, bineînţeles. Islamul are o 
reputaţie mai proastă decât creştinismul - mai puţini zei, 
mai multă violenţă, şi n-am auzit pe nimeni să vorbească de 
bine despre şcolile musulmane -, deci n-aveam de gând să 
intru, deşi nu era nimeni înăuntru. Clădirea, curată şi albă, 
cu excepţia câtorva margini vopsite în verde, era o 
construcţie deschisă, care se desfăcea în jurul micii camere 
centrale goale.  Rogojini lungi acopereau podeaua. 
Deasupra, se ridicau două minarete zvelte, ca nişte flaute, 
pe fundalul unor cocotieri înalţi şi drepţi. Nu era nimic 
evident religios şi deci interesant în locul acela, dar era 
plăcut şi liniştit. 

Am mers mai departe. Chiar dincolo de moschee era o 
serie de clădiri cu un singur etaj, cu porţi mici, umbrite. 
Erau dărăpănate şi sărăcăcioase, cu pereţii din stuc vernil. 
Una dintre ele era un mic magazin. Am observat un raft de 
sticle prăfuite de Thumbs Up şi patru borcane transparente 
din plastic, pe jumătate pline cu dulciuri. Dar marfa 
principală era alta: ceva plat, rotund şi alb. M-am apropiat. 
Părea să fie un fel de lipie. Am împins-o pe una cu degetul. 
A sărit în sus, ţeapănă. Păreau vechi de vreo trei zile. Cine 
ar mânca aşa ceva? m-am întrebat. Am ridicat una şi am 
început s-o agit să văd dacă se rupe. O voce a spus: 

— Vrei să încerci una? 

Aproape că mi-a sărit inima din piept. luturor ni se 
întâmplă: desluşeşti lumini şi umbre, modele şi pete de 
culoare, eşti distrat - şi nu reuşeşti să vezi ceva ce e chiar în 
faţa ta. 

La nici trei metri de mine, era un bărbat ce stătea în faţa 
lipiilor, cu picioarele încrucişate. M-am speriat atât de tare, 
încât am scăpat din mână pâinea, care a zburat şi a aterizat 
în mijlocul drumului, pe o balegă proaspătă. 

— Îmi pare rău, domnule. Nu v-am văzut! am izbucnit. 

Eram pe punctul de a o lua la goană. 


— Să nu-ţi pară. O s-o mănânce o vacă. Ia alta, a spusel 
calm. 

A rupt una în două. Am mâncat împreună. Era tare şi 
pieloasă, îţi punea dinţii la treabă, dar era săţioasă. M-am 
liniştit. 

— Deci, dumneavoastră le faceţi, am spus, ca să spun 
ceva. 

— Da. Dă-mi voie să-ţi arăt cum. 

S-a dat jos de pe platformă şi m-a poftit în casă. 

Era o cocioabă cu două camere. Camera mai mare, 
dominată de un cuptor, era brutăria, iar cealaltă, despărțită 
de o perdea uşoară, era dormitorul. Fundul cuptorului era 
căptuşit cu piatră netedă. Tocmai îmi explica modul în care 
se cocea pâinea pe pietrele încinse, când se auzi vocea 
nazală a muezinului venind dinspre moschee. Ştiam că e 
chemarea la rugăciune, dar nu ştiam ce presupune ea. Îmi 
imaginam că-i cheamă pe credincioşii musulmani la 
rugăciune, la fel cum clopotele cheamă creştinii. Nu e aşa. 
Brutarul s-a oprit în mijlocul propoziției şi a spus: 

— Mă scuzaţi. 

A trecut aplecându-se în cealaltă cameră pentru o clipă şi 
s-a întors cu un covoraş rulat, pe care l-a aşezat pe jos, în 
brutărie, stârnind un nor de făină. Şi, acolo, în faţa mea, a 
început să se roage. Era ciudat, dar eu eram cel care se 
simţea stingherit. Din fericire, s-a rugat cu ochii închişi. 

Stătea drept şi mormăia în arabă. Şi-a dus mâinile la 
urechi, cu degetul mare atingându-i lobul, ca şi cum s-ar fi 
străduit să audă răspunsul lui Allah. S-a aplecat înainte. S-a 
îndreptat din nou. A căzut din nou în faţă. S-a ridicat. A luat 
totul de la capăt. 

Aha, deci Islamul e doar un exerciţiu fizic simplu, mi-am 
zis. Yoga de caniculă pentru beduini. Asane fără 
transpiraţie, rai fără efort. 

A făcut acelaşi lucru de patru ori, mormăind ceva în tot 
acest timp. Când a terminat cu o mişcare a capului la 
dreapta, apoi la stânga şi o scurtă meditaţie a deschis ochii, 


a zâmbit, s-a dat jos de pe covoraş şi l-a rulat cu o mişcare 
rapidă care trăda exerciţiu. L-a dus în camera de alături şi a 
revenit la mine. 

— Ce spuneam? a întrebat. 

Aşa a fost când am văzut prima oară un musulman 
rugându-se rapid, necesar, fizic, uimitor, murmurat. 
Următoarea dată când m-am rugat la biserică în genunchi, 
nemişcat, tăcut în faţa lui Isus pe Cruce mi-a venit în minte 
această imagine a comuniunii cu Dumnezeu printre saci de 
făină, în ritm de gimnastică suedeză. 


Capitolul 19 


M-am dus să-l văd din nou. 

— Cum e religia ta? l-am întrebat. 

Ochii i s-au aprins. 

— E despre Cel Iubit, a replicat. Îndeamnă oamenii să 
înţeleagă Islamul, spiritul lui, nu să-l şi iubească. Este o 
religie a frăţiei şi a smereniei. 

Moscheea era într-adevăr o construcţie deschisă, lui 
Dumnezeu şi vântului. Ne-am aşezat cu picioarele 
încrucişate şi am ascultat imamul până a venit timpul 
rugăciunii. Apoi, ne-am aliniat umăr la umăr, făcând să 
dispară distanţele ce ne separau, până când am format 
rânduri compacte de credincioşi care se rugau. 

Îmi plăcea să ating podeaua cu fruntea. Mi se apărea că 
era o relaţie profund religioasă în acest gest. 


Capitolul 20 


Era un Sufi, un mistic musulman. Căuta fana, uniunea cu 
Dumnezeu, iar relaţia sa cu divinitatea era personală şi 
apropiată. 


— Dacă faci doi paşi către Domnul, îmi spunea, Domnul 
vine la tine! 

Era un om cu trăsături simple, care nu-ţi rămânea în 
minte prin niciun detaliu. 

Nici nu mă surprinde că nu l-am observat prima oară. 
Chiar după ce îl văzusem de mai multe ori şi îl ştiam bine, 
îmi era greu să-l recunosc. Îl chema Satish Kumar. E un 
nume obişnuit în Tamil Nadu, deci coincidenţa nu e şocantă. 
Totuşi, îmi plăcea faptul că acest brutar pios, simplu ca o 
umbră şi sănătos tun, şi profesorul de biologie, comunistul 
şi omul de ştiinţă, muntele pe picioroange, care fusese 
bolnav de poliomielită în copilărie, aveau acelaşi nume. 

Cei doi domni Kumar m-au învăţat biologie şi islamism, m- 
au determinat să studiez zoologia şi religia la Universitatea 
din Toronto. Amândoi au fost profeţii tinereţii mele indiene. 

Ne rugam împreună şi practicam dhikr recitarea celor 
nouăzeci şi nouă de nume existente ale lui Dumnezeu. El 
era hafiz, ştia Coranul pe de rost şi-l cânta într-un ritm 
simplu, liniştit. Nu prea ştiam arabă, dar îmi plăcea cum 
suna. Erupţiile guturale şi vocalele care curgeau se 
rostogoleau ca un pârâiaş care mi se părea frumos, dar de 
neînțeles. Mă oglindeam în el. Nu era mare, doar vocea 
unui singur om, dar era cât universul de adânc. 

Am descris casa domnului Kumar ca pe o cocioabă. 
Totuşi, nicio moschee, biserică sau templu nu mi s-au părut 
mai sacre. leşeam câteodată din brutărie simţindu-mă greu 
de strălucire. Mă suiam pe bicicletă şi-mi plimbam 
strălucirea spre casă. 

Într-una dintre aceste dăţi, am plecat din oraş şi, când, 
pe drumul de întoarcere, am ajuns la un loc de pe deal de 
unde se vedea marea, am simţit deodată că sunt în rai. 
Drumul era acelaşi ca întotdeauna, eu eram cel schimbat. 
Sentimentul, un amestec paradoxal de energie şi pace 
profundă, era intens şi înălţător. Dacă înainte, drumul, 
copacii, marea, aerul şi soarele vorbeau limbi diferite, acum 
erau la unison. Copacul vedea drumul, care vedea aerul, 


care se uita la mare, care împărțea totul cu soarele. Fiecare 
element trăia într-o relaţie armonioasă cu vecinul, cu rudele 
şi cunoscuţii; când am îngenuncheat, eram muritor, când m- 
am ridicat, eram veşnic. M-am simţit centrul unui cerc în 
centrul altuia, mai mare. Atman îl întâlni pe Allah. 

Altă dată, l-am simţit pe Dumnezeu foarte aproape. Eram 
în Canada, mult mai târziu. Îmi vizitam nişte prieteni de la 
ţară. Era iarnă. Mă plimbam singur, pe proprietatea lor, şi 
mă îndreptam spre casă. Era o zi limpede, însorită, după o 
noapte cu ninsoare. Toată natura era albă. Cum mergeam 
spre casă, am întors capul. Era o pădure şi, în acea pădure, 
o poieniţă. Vântul, sau poate un animal, mişcase o crenguţă. 
Zăpada pulverizată zbura prin aer, strălucind în lumina 
soarelui. În acea poieniţă, în acel praf de aur, am văzut-o pe 
Fecioara Maria. Nu ştiu de ce tocmai pe ea. Nu era cea mai 
importantă figură în care credeam. Dar ea a fost. Pielea îi 
era palidă. Purta o rochie albă şi o mantie albastră; ţin 
minte că mi-au atras atenţia faldurile. Când am spus că am 
văzut-o, nu am spus adevărul, deşi avea corp şi culoare. Am 
simţit că am văzut-o, o viziune dincolo de viziune. M-am 
oprit şi am privit cu coada ochiului. Era frumoasă şi arăta 
ca o regină. Zâmbea la mine cu bunătate. A plecat după 
câteva secunde. Inima îmi bătea de teamă şi fericire. 

Prezenţa lui Dumnezeu este cea mai mare recompensă. 


Capitolul 21 


Stau într-o cafenea din centru şi reflectez. Tocmai mi-am 
petrecut o după-amiază cu el. Întâlnirile noastre mă fac 
întotdeauna să mă gândesc la mulţumirea întunecată care- 
mi caracterizează existența. Oare care erau acele cuvinte 
care m-au şocat? A, da: „factualitatea uscată, fără esenţă 
creatoare”, „povestea cea mai bună”. Scot stiloul şi hârtia 
şi scriu: 


Cuvintele conştiinţei divine: exaltarea morală; 
sentimente durabile de bucurie, de extaz, înălțătoare; o 
ascuţire a simțului moral, care te surprinde ca fiind mult 
mai important decăt o înțelegere intelectuală a lucrurilor; o 
aliniere a Universului de-a lungul liniilor morale, nu 
intelectuale; realizarea faptului că principiul fondator al 
existenţei este ceea ce numim dragoste, care nu apare clar 
curat, imediat, deşi este inevitabil. 


Mă opresc. Dar despre tăcerea lui Dumnezeu? Mă 
gândesc. Adaug: 


Intelectul a amestecat un sens demn de încredere al 
prezenţei şi al scopului suprem. 


Capitolul 22 


Pot să-mi imaginez ultimele cuvinte ale unui ateu: Alb, 
Alb! D-D-Dragoste! Dumnezeule! şi saltul spre credinţă pe 
patul de moarte. În timp ce agnosticul, dacă e consecvent 
cu eul său raţional, dacă păstrează legătura cu realitatea 
factuală uscată, fără esenţă creatoare, poate încerca să 
explice lumina galbenă care-l înconjoară spunând: 

— Poate e o s-s-s-cădere a nivelului de oxigen din c-c- 
creier. 

Şi, chiar la sfârşit, duc lipsă de imaginaţie şi pierd cea 
mai bună poveste. 


Capitolul 23 


Vai, simţul comunităţii pe care o credinţă comună îl aduce 
unui popor îmi miroase a pericol. Cu timpul, credinţa mea, 
care, la început, era observată şi îi amuza pe cei pentru 


care nu conta, a ajuns să fie observată de cei pentru care 
conta, şi care n-au fost amuzaţi deloc. 

— Ce e cu băiatul tău de merge la templu? a întrebat 
preotul. 

— Fiul tău a fost văzut în biserică, închinându-se, a spus 
imamul. 

— Fiul tău a devenit musulman, a spus învățatul 
brahman. 

Da, totul a fost adus la cunoştinţa părinţilor mei uimiţi. 
Vedeţi, ei nu ştiau nimic. Nu ştiau că eram practicant 
hindus, creştin şi mahomedan. Adolescenţii întotdeauna au 
ceva de ascuns faţă de părinţi, nu-i aşa? Ioţi cei de 
şaisprezece ani au secrete, nu-i aşa? Dar destinul a decis ca 
părinţii mei, eu şi cei trei înţelepţi, cum îi voi numi de acum, 
să ne întâlnim într-o zi pe esplanada Goubert Salai şi ca 
secretul meu să iasă la iveală. Era o după-amiază de 
duminică plăcută, caldă şi cu un vânt uşor, iar Golful Bengal 
strălucea sub cerul albastru. Oamenii ieşiseră la plimbare. 
Copii ţipau şi râdeau. În aer pluteau baloane colorate. Se 
vindea multă îngheţată. Dar mă întreb, de ce să ne gândim 
la afaceri pe o asemenea vreme? De ce n-ar fi putut să 
treacă unul pe lângă altul cu un zâmbet şi un semn din cap? 
N-a fost să fie. Aveam să ne întâlnim nu doar cu un înţelept, 
ci cu toţi trei, şi în acelaşi timp. Şi fiecare a văzut în această 
întâlnire ocazia unică de a-l vedea pe directorul grădinii 
zoologice din Pondicherry, pe el şi pe credinciosul său fiu. 
Când l-am văzut pe primul, am zâmbit; până când l-am 
văzut pe al treilea, zâmbetul mi se transformase într-o 
mască a groazei. Când a devenit clar că toţi se îndreptau 
spre noi, inima mi-a sărit înainte de a se cufunda în 
adâncuri. 

Înţelepţii au părut deranjaţi în momentul în care şi-au dat 
seama să se îndreptau toţi trei spre aceleaşi persoane. Cred 
că fiecare presupunea că ceilalţi aveau altă problemă decât 
cea religioasă şi că, nepoliticos, îşi aleseseră acel moment 


pentru a o rezolva. Şi-au schimbat priviri care trădau 
nemulţumirea. 

Părinţii mei erau uimiţi că drumul le era blocat de trei 
străini care zâmbeau larg. Ar trebui să vă spun că familia 
mea era orice, dar nu ortodoxă. Tata se considera ca făcând 
parte din Noua Indie bogată, modernă şi la fel de laică 
precum îngheţata. Nu avea nici măcar un oscior religios în 
el. Era un om de afaceri, pronunţat om de-a-faceri în cazul 
său, un profesionist muncitor, terestru, mai preocupat de 
ereditatea leilor decât de o schemă morală sau existenţială. 
E adevărat că apela la un preot pentru a binecuvânta 
animalele şi că erau două altare la zoo, unul al Zeului 
Ganensha şi altul al lui Hanuman, zei care pot să facă pe 
plac unui director de zoo, fie simbolizând un cap de elefant, 
fie semănând cu o maimuţă, dar Iata credea că era bine 
pentru afaceri, nu pentru sufletul lui, o chestiune de relaţii 
cu publicul mai degrabă decât o problemă de salvare 
personală. Nu-şi făcea griji spirituale; cele financiare erau 
cele ce-l măcinau. 

— Ajunge o epidemie la zoo ca să ajungem să spargem 
piatră pentru drumuri, obişnuia să spună. 

Mama era mama, plictisită şi neutră în această problemă. 
Un mediu familial hindus şi o educaţie baptistă se 
excluseseră reciproc în ceea ce priveşte religia, iar 
rezultatul era o persoană profană, dar senină. Cred că mă 
suspecta că am alte păreri despre problemă, dar nu spunea 
nimic atunci când, în copilărie, devoram cărţile de benzi 
desenate cu Ramayana şi Mahabharata, o Biblie pentru 
copii şi alte poveşti despre zei. Ea însăşi era o cititoare 
pasionată. Îi plăcea să mă vadă cu nasul într-o carte, orice 
carte, atâta vreme cât nu eram obraznic. Cât despre Ravi, 
dacă Zeul Krishna ar fi ţinut o crosă de cricket în loc de 
fluier, dacă Isus i s-ar fi arătat ca arbitru, dacă profetul 
Mahomed, pacea fie cu el, ar fi ştiut ceva bowling, poate că 
l-ar fi făcut să ridice o pleoapă religioasă, dar n-o făceau, 
aşa că el continua să moţăie. 


După saluturi, a urmat o linişte stânjenitoare. Preotul a 
fost cel care a început, când a spus cu mândrie în glas: 

— Piscine e un bun creştin. Sper să-l văd în cor în curând. 

Părinţii, învățatul hindus şi imamul au părut surprinşi. 

— Cred că greşiţi. Este un bun musulman. Vine în fiecare 
vineri la rugăciune, şi cunoştinţele sale despre Coran sunt 
din ce în ce mai solide. 

Aşa a vorbit imamul. 

Părinţii mei, preotul şi înțeleptul hindus s-au uitat 
neîncrezători. 

Înțeleptul hindus a început să vorbească. 

— Amândoi greşiţi. E un bun hindus. Îl văd adesea la 
darshan şi făcând puja. 

Părinţii mei, imamul şi preotul au părut uimiţi. 

— Nu e nicio greşeală, a spus preotul. Îl cunosc. Este 
Piscine Molitor Patel şi este creştin. 

— Şi eu îl cunosc. Şi vă spun că e musulman, a afirmat 
imamul. 

— Prostii! a spus înțeleptul hindus. Piscine s-a născut 
hindus, trăieşte ca hindus şi va muri hindus! 

Cei trei înţelepţi s-au uitat lung unul la altul, fără suflare 
şi neîncrezători. 

— Doamne, ia-ţi ochii de pe mine, am şoptit în sinea mea. 

Toţi ochii s-au îndreptat spre mine. 

— Piscine, e adevărat? a întrebat imamul deschis. 
Hinduşii şi creştinii sunt idolatri. Au mulţi zei. 

— Şi musulmanii au multe neveste, a răspuns înțeleptul 
hindus. 

Preotul s-a uitat chiorâş la amândoi. 

— Piscine, salvarea e doar în Isus, aproape că a şoptit. 

— Prostii! Creştinii nu ştiu nimic despre religie, a spus 
înțeleptul hindus. 

— S-au îndepărtat demult de calea lui Dumnezeu, a spus 
imamul. 

— Unde este Dumnezeu în religia voastră? l-a întrerupt 
preotul. Nu ne puteţi arăta nici măcar un singur miracol. Ce 


fel de religie e aceea fără miracole? 

— Nu este un circ în care morţii sar din morminte tot 
timpul, asta e! Noi, musulmanii, ţinem la miracolul esenţial 
al existenţei. Păsările zboară, ploaia cade, recoltele cresc - 
acestea sunt miracolele noastre. 

— Penele şi ploaia sunt lucruri minunate, dar am vrea să 
ştim că Dumnezeu e cu adevărat cu noi. 

— Oare? Isus a vrut să vă facă mult bine, şi ce-aţi făcut cu 
el? Aţi încercat să-l omorâţi. L-aţi bătut pe o cruce, cu 
piroane. Oare aşa se tratează civilizat un profet? Profetul 
Mahomed - pacea fie cu el - ne-a adus cuvântul lui 
Dumnezeu fără niciun nonsens lipsit de demnitate şi a murit 
la o vârstă matusalemică. 

— Cuvântul Domnului? Analfabeţilor din deşert? Acelea 
erau crize de epilepsie determinate de legănatul cămilelor, 
nu de revelaţia divină. Ori de asta, ori de soarele care le 
prăjea creierii. 

— Dacă profetul - lăudat fie-i numele - ar fi în viaţă, ar 
avea cuvinte speciale pentru dumneavoastră, a replicat 
imamul, îngustându-şi ochii. 

— Ei bine, nu e. Cristos e viu, în timp ce bătrânul vostru 
„lăudat fie-i numele” e mort ca toţi morţii. 

Înțeleptul hindus i-a întrerupt brusc. Fără să-şi dea 
seama că era în Tamil, a spus: 

— Adevărata întrebare e de ce îşi pierde Piscine timpul 
cu aceste religii străine? 

Ochii celorlalţi doi le-au sărit literalmente din cap. Erau 
amândoi născuţi în Tamil. 

— Dumnezeu e universal, a bolborosit preotul. 

Imamul a încuviinţat cu putere. 

— Există un singur Dumnezeu. 

— Şi cu acest unic Dumnezeu musulmanii aduc numai 
nenorociri şi provoacă numai revolte. Asta arată cât de rău 
e islamul şi cât de necivilizaţi sunt musulmanii, a continuat 
înțeleptul hindus. 


— Uite cine vorbeşte! Conducătorul de sclavi din sistemul 
de castă, s-a răstit imamul. Hinduşii îi transformă pe oameni 
în sclavi şi se roagă la păpuşi costumate. 

— Ei se prosternează în faţa viţelului de aur. Se roagă la 
vaci, a spus tărăgănat preotul. 

— În timp ce creştinii îngenunchează în faţa unui om alb! 
Sunt lacheii unui zeu străin şi coşmarul tuturor celor ce nu 
sunt albi. 

— Şi mănâncă porci şi sunt canibali, a adăugat imamul, 
pentru echilibru. 

— Totul se reduce la ceea ce îşi doreşte Piscine - o religie 
adevărată sau mituri din benzi desenate? 

— Dumnezeu sau idoli, a intonat grav imamul. 

— Zeii noştri sau cei coloniali, a sâsâit înțeleptul hindus. 

Era greu de spus care parte era mai înverşunată. Părea 
că o să se ia la bătaie. 

Tata şi-a ridicat mâinile. 

— Domnilor, domnilor, vă rog! a intervenit el. A vrea să vă 
aduc aminte că există libertatea credinţei în ţara asta. 

Trei feţe lovite de apoplexie s-au îndreptat spre el. 

— Da! Religie! La singular! au strigat cei trei înţelepţi la 
unison. 

Trei arătătoare, ca nişte semne de punctuație, s-au 
ridicat pentru a sublinia ideea. 

N-au fost mulţumiţi de efectul de cor pe care nu-l 
planificaseră sau de spontaneitatea gestului lor. Degetele 
au coborât urgent, iar ei au început să bombăne şi să ofteze 
pe cont propriu, lata şi Mama continuau să se uite lung, 
fără cuvinte. 

Înțeleptul hindus a fost primul care a rupt tăcerea. 

— Domnule Patel, pietatea lui Piscine e admirabilă. În 
vremurile astea tulburi e bine să vezi un băiat atât de 
pasionat de Dumnezeu. Cu toţii suntem de acord în această 
privinţă. 

Imamul şi preotul au încuviinţat. 


— Dar nu poate fi hindus, mahomedan şi creştin în 
acelaşi timp. E imposibil. Trebuie să aleagă. 

— Nu cred că e o crimă, dar presupun că aveţi dreptate, 
a replicat tata. 

Cei trei au fost de acord şi s-au uitat spre cer, ca şi tata, 
de unde ştiau că trebuie să vină hotărârea. Mama s-a uitat 
la mine. 

S-a lăsat o linişte apăsătoare. 

— Hei, Piscine, ce crezi despre problema asta? m-a 
înghiontit Mama. 

— Bapu Gandhi a spus că toate religiile sunt adevărate. 
Eu vreau doar să-l iubesc pe Domnul, am izbucnit, şi m-am 
uitat în jos, roşu la faţă. 

Stânjeneala mea a fost contagioasă. Nimeni n-a spus 
nimic. Se întâmpla să nu fim departe de statuia lui Gandhi 
de pe esplanadă. Mahatma se plimba, cu bastonul în mână, 
cu un zâmbet maliţios pe faţă, cu o sclipire în ochi. Îmi 
imaginez că auzise toată conversaţia noastră, dar că pentru 
el era mai importantă inima mea. Iata a tuşit şi a spus cu 
jumătate de gură: 

— Cred să toţi încercăm să-l iubim pe Dumnezeu. 

Mă gândeam că era caraghios să spună asta tocmai el, 
care nu intrase în niciun templu cu o intenţie clară în minte, 
dacă-mi aduc bine aminte. Dar a mers. Nu poţi certa pe 
cineva pentru că vrea să-l iubească pe Domnul. Cei trei 
înţelepţi au dat înapoi, zâmbind forţat şi înciudat. 

Tata s-a uitat la mine o secundă, ca şi cum ar fi vrut să-mi 
vorbească, apoi s-a răzgândit şi a spus: 

— Vrea cineva îngheţată? 

Şi a pornit-o către chioşc, fără să mai aştepte răspuns. 
Mama a continuat să se uite la mine cu o expresie 
amestecată, de tandreţe şi perplexitate. 

Aceasta fost introducerea mea la dialogul inter-credinţe. 
Tata a adus trei îngheţate. Le-am mâncat într-o linişte 
neobişnuită şi ne-am continuat plimbarea de duminică. 


Capitolul 24 


Ravi a fost grozav de interesat când a auzit povestea. 

— Aşadar, Swami Isus, mergi la haji anul acesta? a spus 
el, unindu-şi palmele într-un salut namaskar plin de evlavie. 

— 'Te cheamă Mecca? şi-a făcut cruce. 

— Sau te încoronezi la Roma ca Papa Pius? 

A desenat o literă grecească în aer, arătându-şi bătaia de 
joc prin scrierea cuvântului. 

— Te-ai grăbit să-ţi faci circumcizie ca să devii evreu? În 
ritmul ăsta, dacă mergi la templu joia, la moschee vinerea, 
la sinagogă sâmbăta şi la biserică duminica, trebuie să te 
mai convertești doar la încă trei religii ca să fii în vacanţă 
toată viaţa. 

Şi alte răutăţi de felul ăsta. 


Capitolul 25 


Şi asta nu era tot. Există întotdeauna oameni care îşi iau 
sarcina de a-l apăra ei înşişi pe Dumnezeu, ca şi cum 
Realitatea Supremă şi cadrul care susţine existenţa ar fi 
slabe şi neputincioase. Aceşti oameni trec pe lângă o 
văduvă mutilată de lepră cerşind câteva rupii şi pe lângă 
copii în zdrenţe care trăiesc pe stradă şi gândesc: „O altă zi 
de muncă”. Faţa li se înroşeşte, respiră greu, ţipă cuvinte 
mânioase. Sunt sufocaţi de indignare. Hotărârea lor este 
înspăimântătoare. 

Oamenii aceştia nu realizează că Dumnezeu trebuie 
apărat în interior, nu în exterior. Ar trebui să-şi îndrepte 
furia către ei înşişi. Căci răul exterior e răul interior căruia i 
s-a permis să iasă. Lupta binelui nu se dă în câmpul deschis 
al arenei, ci în poiana mică a fiecărui suflet. În acelaşi timp, 
există o mulţime de văduve şi de copii fără adăpost, iar cei 


drepţi ar trebui să se ridice mai degrabă în apărarea lor, 
decât în apărarea lui Dumnezeu. 

Odată, am fost alungat din Marea Moschee de un idiot. 
Când m-am dus la biserică, preotul a ţipat la mine ca să nu 
pot simţi pacea lui Isus. Un brahman m-a alungat din 
darshan. Părinţii au aflat de înclinațiile mele religioase pe 
ascuns, ca şi cum asta ar fi fost o trădare. 

Ca şi cum această delaţiune i-ar fi făcut bine Domnului. 

Pentru mine, religia e demnitatea noastră, nu 
perversiunea noastră. 

Nu m-am mai dus la slujbă la biserica Fecioara Imaculatei 
Concepții; în schimb, m-am dus la Doamna Îngerilor. N-am 
mai zăbovit printre credincioşii musulmani în fiecare vineri, 
după slujbă. M-am dus la templu atunci când era plin, 
atunci când brahmanii erau prea ocupați ca să intervină 
între mine şi Dumnezeu. 


Capitolul 26 


La câteva zile după întâlnirea de pe esplanadă, mi-am 
luat mima în dinţi şi m-am dus să-l văd pe tata la birou. 

— Tată? 

— Da, Piscine. 

— Aş vrea să fiu botezat şi aş vrea un covoraş pentru 
rugăciuni. 

Cuvintele mele au părut să nu aibă un efect imediat. Şi-a 
ridicat privirea din dosare după câteva secunde. 

— Un ce? Ce? 

— Aş vrea să mă pot ruga afară fără să-mi murdăresc 
pantalonii. Şi urmez o şcoală creştină fără să fi fost botezat. 

— De ce vrei să te rogi afară? De fapt, de ce vrei să te 
rogi? 

— Pentru că-l iubesc pe Dumnezeu. 

— Aha. 


A părut surprins de răspunsul meu, aproape stânjenit. A 
urmat o pauză. Am crezut că o să-mi ofere îngheţată din 
nou. 

— Ei bine, Petit Seminaire e creştin doar cu numele. Sunt 
acolo mulţi băieţi hinduşi care nu sunt creştini. O să aio 
educaţie bună şi fără botez. Şi nici dacă te rogi lui Allah n-o 
să schimbe nimic. 

— Dar vreau să mă rog lui Allah şi vreau să fiu creştin. 

— Nu poţi să fii amândouă. Trebuie să fii ori una, ori alta. 

— De ce nu pot fi amândouă? 

— Sunt religii separate. N-au nimic în comun. 

— Ei spun altceva. Amândouă spun că Abraham este al 
lor. Musulmanii spun că Dumnezeul evreilor şi al creştinilor 
e acelaşi cu cel al musulmanilor. Îi recunosc pe David, Moise 
şi Isus ca profeţi. 

— Ce legătură are asta cu noi, Piscine? Noi suntem 
indieni! 

— Au fost musulmani şi creştini în India de secole! Unii 
spun că Isus e înmormântat în Kashmir. 

N-a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu sprâncenele 
încruntate. Deodată, a fost chemat înapoi la muncă. 

— Vorbeşte cu Mama despre asta. 

Mama citea. 

— Mamă? 

— Da, dragă. 

— Aş vrea să mă botez şi aş mai vrea şi un covoraş de 
rugăciune. 

— Vorbeşte cu ata. 

— Am vorbit şi mi-a spus să vorbesc cu tine. 

— Da? 

A pus cartea jos. S-a uitat în direcţia grădinii zoologice. 
Sunt sigur că în acel moment tata a simţit un suflu rece în 
ceafă. S-a întors către bibliotecă. 

— Am aici o carte care ţi-ar plăcea. 

Şi deja întinsese mâna după un volum. Era Robert Louis 
Stevenson. Asta era tactica ei. 


— Am citit-o deja. De trei ori. 

— 0! 

Braţul i s-a dus către stânga. 

— La fel şi Connan Doyle. 

Braţul i s-a dus spre dreapta. 

— R. K. Narayan? Nu se poate să fi citit tot ce a scris 
Narayan. 

— Aceste lucruri sunt importante pentru mine, Mamă. 

— Robinson Crusoe! 

— Mamă! 

— Dar, Piscine! spuse. 

Se aşeză la loc în fotoliu, cu o privire de minimă 
rezistenţă, care spunea că trebuia să lupt pentru anumite 
lucruri importante. Şi-a aranjat o pernuţă. 

— Tata şi cu mine credem că zelul tău religios e cam 
misterios. 

— Chiar este un Mister. 

— Mmm. Nu vorbesc în sensul acela. Ascultă, dragul 
meu, dacă o să fii religios, trebuie să fii sau hindus, sau 
creştin, sau musulman. Ai auzit ce au spus pe esplanadă. 

— Nu văd de ce n-aş putea să fiu toate trei. Mamaji are 
două paşapoarte. Este indian şi francez. De ce eu nu pot fi 
hindus, creştin şi musulman? 

— Sunt două lucruri diferite. Franţa şi India sunt două 
naţiuni de pe glob. 

— Câte naţiuni sunt în cer? 

S-a gândit o secundă. 

— Una, asta-i problema. O naţiune, un paşaport. 

— O naţiune în cer? 

— Da, sau niciuna. Există şi opţiunea asta. Te-ai încurcat 
în nişte probleme foarte demodate. 

— Dacă există doar o naţiune în cer, n-ar trebui ca toate 
paşapoartele să fie valide pentru ea? 

Un nor de incertitudine i-a trecut prin faţă. 

— Bapu Gandhi a spus... 

— Da, ştiu ce-a spus. 


Şi-a dus o mână la frunte. Avea o privire îngrijorată. 
— Ah, ce suferinţă! a spus. 


Capitolul 27 


Mai târziu, în aceeaşi seară, i-am auzit pe părinţii mei 
vorbind. 

— Ai spus da? a spus Tata. 

— Cred că te-a întrebat şi pe tine. L-ai trimis la mine, a 
replicat Mama. 

— L-am trimis? 

— Da. 

— Am avut o zi foarte grea... 

— Acum nu mai eşti ocupat. Dacă vrei să te duci în 
camera lui, să-i smulgi covoraşul de sub picioare şi să 
discuţi problema botezului creştin, poftim, fă-o. N-am nimic 
împotrivă. 

— Nu, nu. 

Puteam să-mi dau seama după voce că Iata se aşeza mai 
bine în fotoliu. S-a făcut linişte. 

— Trag religiile la el precum puricii la câine, a urmat el. 
Nu înţeleg. Suntem o familie indiană modernă; trăim într- 
un stil modem; India este pe punctul de a ajunge o ţară 
modernă şi avansată - şi, iată că am produs un fiu care 
crede că e încarnarea lui Sri Ramakrishna. 

— Dacă doamna Gandhi este întruchiparea 
modernismului, atunci nu sunt sigură că-mi place, spuse 
Mama. 

— Doamna Gandhi o să plece. Progresul e de neoprit. E 
ca un ritm de tobe pe care trebuie să mărşăluim toţi. 
Tehnologia ne ajută şi ideile noi se răspândesc acestea sunt 
legile naturii. Dacă nu laşi tehnologia să te ajute, dacă eşti 
rezistent la ideile noi, devii un dinozaur. Sunt pe deplin 


convins de asta. Doamna Gandhi şi prostia ei vor trece. Va 
veni Noua Indie. 

(Într-adevăr va trece. Şi Noua Indie, sau cel puţin o 
familie din ea, va hotări să se mute în Canada.) 

Tata a continuat: 

— L-ai auzit când a zis că Bapu Gandhi a zis că toate 
religiile sunt adevărate? 

— Da. 

— Bapu Gandhi? Băiatului îi place Gandhi? După Tata 
Gandhi ce va urma? Unchiul Isus. Şi ce-i prostia asta a 
devenit musulman? 

— Se pare că da. 

— Musulman! Credincios hindus, hai, treacă, înţeleg. Şi 
creştin pe deasupra, devine ciudat, dar încă pot să înţeleg. 
Creştinii sunt aici de multă vreme - Sfântul 'lomas, Sfântul 
Xavier, misionarii, şi aşa mai departe. Le datorăm şcolile 
bune. 

— Da. 

— Deci pot să accept asta, într-un fel. Dar musulman? Nu 
e în tradiţia noastră. Musulmanii sunt străini. 

— Şi ei sunt de mult aici. Sunt de o sută de ori mai mulţi 
decât creştinii. 

— N-are a face. Sunt străini. 

— Poate că Piscine urmează un alt ritm al progresului. 

— Îl aperi? Nu te deranjează că se crede musulman? 

— Ce putem face, Santosh? E pasionat şi nu face nimănui 
niciun rău. Poate e doar o fază. Poate o să treacă, la fel ca 
doamna Gandhi. 

— De ce nu poate să se pasioneze de lucrurile normale 
pentru vârsta lui? Uită-te la Ravi. Nu se gândeşte decât la 
cricket, filme şi muzică. 

— Crezi că asta e mai bine? 

— Nu, nu. Ah, nu mai ştiu ce să cred. A fost o zi lungă, a 
oftat. Mă întreb cât de departe o să meargă cu aceste 
pasiuni. 

Mama a chicotit. 


— Săptămâna trecută a terminat o carte numită Imitaţia 
lui Isus. 

— Imitaţia lui Isus? lar spun, nu ştiu cât de departe va 
merge cu această pasiune, a strigat Tata. 

Au izbucnit amândoi în râs. 


Capitolul 28 


Îmi plăcea covoraşul de rugăciune. Deşi era obişnuit, în 
ochii mei strălucea de frumuseţe. Îmi pare rău că l-am 
pierdut. De fiecare dată când îl întindeam, simţeam o 
afecţiune specială pentru peticul de pământ de sub el şi 
pentru împrejurimi, care pentru mine arată clar că era un 
covoraş foarte bun deoarece mă ajuta. Îmi aduc aminte că 
pământul este creaţia lui Dumnezeu şi că e sacru. Modelul, 
cu linii aurii pe un fond roşu, era simplu: un dreptunghi cu 
un vârf triunghiular la o extremitate pentru a indica gibia, 
direcţia rugăciunii, şi mici înflorituri în jur, ca nişte 
rotocoale de fum sau accente dintr-o limbă ciudată. Lâna 
era moale. Când mă rugam, ciucurii scurţi, neînnodaţi, erau 
la câţiva centimetri de fruntea mea, la un capăt, şi la câţiva 
centimetri de degetele de la picioare, la celălalt, o mărime 
confortabilă, care te făcea să te simţi bine oriunde pe acest 
pământ vast. 

Mă rugam afară pentru că-mi plăcea. Adesea îmi 
desfăceam covoraşul într-un colţ al curţii, în spatele casei. 
Era un loc izolat la umbra unui arbore de coral, aproape de 
un perete acoperit de plante tropicale bougainvillea. De-a 
lungul zidului era un şir de plante decorative poinsettia în 
ghivece. Planta tropicală bougainvillea se căţărase şi pe 
copac. Contrastul dintre florile ei violete şi florile roşii ale 
copacului era foarte frumos. Şi când copacul e în floare, e 
un adevărat aviar: ciori, păsări babbler pastori roz; păsări 
ale soarelui, papagali. Peretele era la dreapta mea, într-un 


unghi larg. În faţa mea şi spre stânga, dincolo de umbra 
lăptoasă, marmorată a copacului, era spaţiul curţii, scăldat 
în soare. Înfăţişarea lucrurilor se schimba în funcţie de 
vreme, ora zilei, anotimp. Dar totul e foarte clar în mintea 
mea, ca şi cum nu s-ar fi schimbat niciodată. Mă aşezam cu 
faţa la Mecca, ajutat de o linie trasă pe pământul galben şi 
păstrată cu grijă. 

Uneori, după ce-mi terminam ruga, mă întorceam şi-i 
vedeam pe Mama şi pe Tata urmărindu-mă, până când s-au 
obişnuit cu priveliştea. 

Botezul meu a fost destul de ciudat. Mama şi-a intrat bine 
în rol, Tata era şocat, iar Ravi a fost absent, din fericire, 
pentru că era la un meci de cricket, ceea ce nu la 
împiedicat să comenteze pe larg evenimentul. Apa îmi 
picura pe faţă şi pe gât; deşi era apă dintr-o carafă, avea 
efectul revigorant al unei ploi musonice. 


Capitolul 29 


De ce se mută oamenii? Ce-i face să se dezrădăcineze şi 
să părăsească tot ce ştiu pentru un mare necunoscut de 
dincolo de orizont? De ce să urci acest Everest de 
formalităţi care te face să te simţi ca un cerşetor? De ce să 
intri în această junglă a străinătăţii, în care totul e nou, 
ciudat şi dificil? 

Răspunsul e acelaşi peste tot pe pământ: oamenii se mută 
în speranţa unei vieţi mai bune. 

Mijlocul anilor '70 a fost o perioadă foarte agitată în 
India. Am înţeles asta din ridurile de pe fruntea tatălui meu 
când citea ziarele. Sau din fragmentele de conversaţie pe 
care lata le avea cu Mama, Mamaji şi alţii. Nu că nu 
înţelegeam ce spuneau, de fapt nu eram interesat. 
Urangutanilor le plăceau lipiile mai mult ca niciodată; 
maimuţele nu cereau niciodată ştirile din Delhi; rinocerii şi 


caprele continuau să trăiască în pace; păsările ciripeau; 
norii aduceau ploaie; soarele era fierbinte; pământul 
respira; Dumnezeu exista, nimic nu era urgent în lume. 

Doamna Gandhi l-a dat gata pe tata. În februarie 1976, 
guvernul din Tamil Nadu a fost înlăturat de Delhi. Era unul 
dintre cei mai vehemenţi critici ai doamnei Gandhi. 
Preluarea a fost lină. Miniştrii  Primului-ministru 
Karunanidhi au dispărut în linişte, în „resemnare” sau arest 
la domiciliu şi ce mai contează căderea unui guvern local 
când Constituţia a fost suspendată pe ultimele opt luni. Dar 
pentru Iata asta a fost picătura care a vărsat paharul. 

A strigat: 

— În curând o să vină la zoo şi o să ne spună că 
închisorile sunt pline şi că are nevoie de mai mult spaţiu. 
Putem să-l punem pe Desai cu leii? 

Moraiji Desai era un politician din opoziţie. Nu era 
prieten cu doamna Gandhi. Îngrijorarea tatei mă întrista. 
Doamna Gandhi n-avea decât să bombardeze personal 
grădina, numai lata să fie vesel. Aş fi vrut să nu se agite 
atât. E greu pentru un fiu să-şi vadă tatăl bolnav de grijă. 

Dar asta nu-l făcea să nu se îngrijoreze mai puţin. Orice 
afacere este riscantă, cu atât mai mult cea pentru care poţi 
plăti cu cămaşa de pe tine. O grădină zoologică este o 
instituţie culturală. La fel ca o bibliotecă publică sau un 
muzeu, ea este în serviciul educaţiei şi al ştiinţei. Din 
această cauză, nu este o afacere profitabilă, având în 
vedere că Binele şi Profitul nu sunt prea compatibile, spre 
supărarea tatei. Adevărul era că nu eram o familie bogată, 
mai ales după standardele canadiene. Eram o familie săracă 
ce deţinea din întâmplare o mulţime de animale, dar nu şi 
acoperişul de deasupra lor. Viaţa unei grădini zoologice, ca 
şi viaţa pensionarilor ei în sălbăticie, e sărăcăcioasă. Nu 
este o afacere atât de mare încât să fie deasupra legii, dar 
nici atât de mică încât să supraviețuiască din garanţii. 
Pentru a prospera, unei grădini îi trebuie un guvern 
parlamentar, alegeri democratice, libertatea cuvântului, 


libertatea presei, libertate de asociere, domnia legii şi toate 
celelalte înscrise în Constituţia Indiei. Altfel, e imposibil să 
te bucuri de animale. Politica proastă pe termen lung nu 
face bine afacerilor. 

Oamenii se mută din cauza efectelor stresului prelungit. 
Din cauza sentimentului că, oricât de mult ai munci, 
eforturile nu duc nicăieri, sau că, oricât de mult ai construi 
într-un an, altora le va lua doar o zi să distrugă totul. Din 
cauza sentimentului că viitorul e blocat, că ei ar putea să se 
descurce, dar nu şi copiii lor. Din cauza sentimentului că 
nimic nu se va schimba, că fericirea şi prosperitatea sunt 
posibile doar altundeva. 

Noua Indie s-a spart în bucăţi şi s-a dărâmat în mintea 
tatei. Mama a consimţit. Plecăm. 

Am aflat-o într-o seară, în timpul cinei. Ravi şi cu mine am 
rămas trăsniţi. Canada! Dacă Andhra Pradesh, la nord de 
noi, era străină, dacă Sri Lanka, la o zvârlitură de băț, era 
partea întunecată a lunii, imaginaţi-vă cum era Canada. 
Canada nu însemna nimic pentru noi. Era ca Timbuktu, un 
loc foarte îndepărtat prin definiţie. 


Capitolul 30 


Este căsătorit. Sunt aplecat, pentru că îmi scot pantofii, 
când îl aud spunând: 

— Aş vrea să faci cunoştinţă cu soția mea. 

Îmi ridic privirea şi lângă el e... doamna Patel. 

— Bună, spune ea, întinzându-mi mâna şi zâmbind. 

— Piscine mi-a povestit multe despre dumneavoastră. 

Nu pot spune acelaşi lucru. Nu ştiam. E pe punctul de a 
ieşi, deci schimbăm doar câteva vorbe. E tot indiană, dar 
are un accent mai aproape de cel canadian. Trebuie să fie 
din a doua generaţie. E ceva mai tânără decât el, cu pielea 
puțin mai închisă, cu părul lung, împletit într-o coadă. Are 


ochi mari, negri şi dinţi foarte albi şi frumoşi. Pe braţ are 
un halat alb luat de la curăţătorie într-un sac de plastic. 
Este farmacistă. Când i-am spus: 

— Încântat de cunoştinţă, doamnă Patel. 

A replicat: 

— Te rog să-mi spui Meena. 

După ce s-au sărutat de râmas-bun, a plecat la farmacie 
pentru că lucra sâmbăta. 

Casa asta e mai mult decât o cutie plină de icoane. Am 
început să observ mici semne de existenţă conjugală. Au 
fost aici tot timpul, dar nu le-am văzut pentru că nu le-am 
dat atenţie. 

E un bărbat timid. Viaţa l-a învăţat să nu scoată în 
evidenţă ce are mai bun în el. 

E oare ea zeița Nemesis a tractului meu digestiv? 

— V-am pregătit un condiment special, spune el. 

Zâmbeşte. 

Nu, el este. 


Capitolul 31 


Cei doi domni Kumar, brutarul şi profesorul, s-au întâlnit 
o dată. Primul îşi exprimase dorinţa de a vedea grădina. 

— Au trecut atâţia ani şi n-am fost s-o văd. Şi doare 
foarte aproape. Mă conduci? 

— Da, bineînţeles, am răspuns. Ar fi o onoare. 

Ne-am înţeles să ne întâlnim la poarta principală a doua 
zi, după şcoală. 

Mi-am făcut griji toată ziua. M-am certat singur: 

— Prostule! De ce ai spus poarta principală? Acolo e tot 
timpul multă lume. Ai uitat cum arată? N-o să-l recunoşti 
niciodată! 

Dacă aş trece pe lângă el fără să-l recunosc, s-ar simţi 
jignit. Ar crede că m-am răzgândit şi că nu vreau să fiu 


văzut cu un biet brutar musulman. Ar pleca fără un cuvânt. 
Nu s-ar enerva, ar accepta explicaţiile mele că mă orbise 
soarele, dar n-ar mai vrea să vină la zoo. Vedeam deja 
scena. Trebuia să-l recunosc. Aveam să mă ascund şi să 
aştept până când eram sigur că era el, asta aveam să fac. 
Îmi era totuşi teama pentru că încercasem şi înainte şi 
ştiam că îmi era cu atât mai greu să-l recunosc, cu cât 
încercam mai tare. Efortul părea să mă orbească. 

La ora fixată, m-am aşezat în faţa porţii principale şi am 
început să mă frec la ochi cu ambele mâini. 

— Ce faci? 

Era Raj, un prieten. 

— Sunt ocupat. 

— Eşti ocupat să te freci la ochi? 

— Pleacă. 

— Hai să mergem la Beach Road. 

— Aştept pe cineva. 

— O să-l ratezi dacă o să te freci aşa la ochi. 

— Mulţumesc pentru informaţie. Petrecere frumoasă la 
Beach Koad. 

— Hai la Government Park. 

— Nu pot, ţi-am spus. 

— Hai. 

— Te rog, Raj, pleacă. 

A plecat. Am reînceput să mă frec la ochi. 

— Mă ajuţi la matematică? 

Era Ajith, un alt prieten. 

— Mai târziu. Pleacă. 

— Bună, Piscine. 

Era doamna Radhakrishna, o prietenă a mamei. După 
câteva cuvinte, a plecat. 

— Scuzaţi-mă. Unde este strada Laporte? 

Un străin. 

— În partea aceea. 

— Cât costă intrarea la zoo? 

Alt străin. 


— Cinci rupii. Casa de bilete e acolo. 

— Ţi-a intrat clor în ochi? 

Era Mamaji. 

— Bună, Mamaji. Nu. 

— Tata e acasă? 

— Cred că da. 

— Ne vedem mâine dimineaţă. 

— Da, Mamaji. 

— Aici sunt, Piscine. 

Mi-au îngheţat mâinile pe ochi. Vocea aceea. Ciudată într- 
un mod familiar, familiară într-un fel ciudat. Am simţit cum 
îmi venea să zâmbesc. 

— Salaam alaykum, domnule Kumar. Ce bine-mi pare să 
vă văd. 

— Wa alaykum as-salaam. Ai ceva la ochi? 

— Nu, nimic, puţin praf. 

— Sunt cam roşii. 

— Nu-i nimic. 

S-a îndreptat spre casa de bilete, dar l-am chemat înapoi. 

— Nu, nu pentru dumneavoastră, maestre. 

Am dat la o parte mâna vânzătorului de bilete cu mândrie 
şi l-am condus pe domnul Kumar în zoo. 

Se mira de tot ce vedea, cum girafele înalte veneau la 
copacii înalţi, cum carnivorelor li se aduceau ierbivore, iar 
ierbivorelor iarbă, cum unele animale se adunau ziua şi 
altele noaptea, cum animale care aveau nevoie de cioc 
aveau cioc, iar altele care aveau nevoie de membre suple 
aveau membre suple. Mă bucura că era atât de 
impresionat. 

A citat din Coran: „În toate astea se găsesc mesaje 
pentru un popor care îşi foloseşte raţiunea.” 

Am ajuns la zebre. Domnul Kumar nu auzise de 
asemenea creaturi, darmite să mai fi văzut vreuna. Era 
extaziat. 

— Se numesc zebre, am spus. 

— Au fost pictate cu pensula? 


— Nu, aşa sunt ele. 

— Ce se întâmplă când plouă? 

— Nimic. 

— Dungile nu se topesc? 

— Nu. 

Adusesem nişte morcovi. Rămăsese doar unul, destul de 
mare. L-am scos din geantă. În acel moment, am auzit 
pietrişul scârţâind în dreapta mea. Era domnul Kumar, 
venind dinspre balustradă cu mersul lui şchiopătat. 

— Bună ziua, domnule. 

— Bună, Pi. 

Brutarul, un om timid, dar demn, l-a salutat cu o mişcare 
a capului, la care profesorul a răspuns la fel. 

O zebră atentă a observat morcovul şi a venit la gard. A 
mişcat din urechi şi a bătut din picioare uşor. Am rupt 
morcovul în două şi le-am dat fiecăruia jumătate. 

— Mulţumesc, Piscine, a spus unul. 

— Mulţumesc, Pi, a spus al doilea. 

Domnul Kumar a fost primul care s-a aplecat peste gard. 
Buzele groase, puternice şi negre ale zebrei au apucat 
morcovul cu poftă. Domnul Kumar nu voia să-i dea drumul. 
Zebra şi-a băgat dinţii în morcov şi l-a rupt. L-a ronţăit cu 
zgomot, apoi a vrut şi a doua bucată, acoperind degetele 
domnului Kumar cu buzele. Acesta a dat drumul morcovului 
şi a atins botul moale al zebrei. 

Era rândul domnului Kumar. El n-a cerut atât de mult de 
la zebră. O dată ce aceasta a apucat morcovul, i-a dat 
drumul. Bucata a dispărut imediat în gură. 

Ambii domni Kumar păreau încântați. 

— Ziceai că e zebră? a spus domnul Kumar. 

— Aşa-i, am spus. E din aceeaşi familie cu măgarul şi 
calul. 

— Un Rolls-Royce al cailor, a spus domnul Kumar. 

— Ce creatură minunată! a spus domnul Kumar. 

— Asta este o zebră Grant, am spus. 

Domnul Kumar a spus: 


— Equus burchelli boehmi, a spus domnul Kumar. 
— Allahu akbar a spus domnul Kumar. 

— E foarte frumos, am spus eu. 

Am mers mai departe. 


Capitolul 32 


Sunt multe exemple de animale care au ajuns la 
aranjamente surprinzătoare în viaţă. Ele sunt ipostaze ale 
acelui animal,  echivalenţe ale  antropomorfismului: 
zoomorfismul, unde animalul îşi alege o fiinţă umană sau un 
alt animal pentru a-i semăna. 

Cel mai renumit caz e şi cel mai comun: câinele, animal 
de companie, care a asimilat într-atât oamenii cu lumea sa 
câinească, încât să dorească să se împerecheze cu ei. Orice 
posesor de câine o să vă spună cât de greu a putut să 
îndepărteze un câine îndrăgostit de piciorul musafirului. 

Popândăul auriu şi paca pătată se înțelegeau foarte bine, 
cuibăriţi unul în altul când dormeau, până unul a fost furat. 

Am vorbit deja despre turma de rinoceri şi capre, şi 
despre cazul leilor de la circ. 

Au fost marinari salvaţi de la înec de către delfini, care i- 
au împins şi i-au ţinut la suprafaţă, o modalitate pe care 
aceştia o folosesc pentru a se ajuta unul pe altul. 

În literatură există cazul unui hermeline şi al unui 
şobolan care trăiau în armonie, în timp ce aceeaşi 
hermelină i-a devorat pe toţi ceilalţi şobolani care i-au fost 
aduşi. 

Şi noi am avut cazuri de relaţii ciudate între prădător şi 
pradă. Am avut un şoarece care a trăit câteva săptămâni cu 
nişte vipere. În timp ce alţi şoareci dispăreau imediat ce 
erau aruncaţi în terariu, acest mic Matusalem şi-a făcut 
cuib, a adunat grăunţele pe care i le dădeam în diverse 
locuri şi s-a plimbat fără frică prin faţa şerpilor. Eram 


uimiţi. Am pus un anunţ ca să atragem atenţia publicului 
asupra şoarecelui. În cele din urmă, a murit într-un fel 
ciudat: l-a muşcat o viperă tânără. Oare vipera nu ştia de 
statutul special pe care-l avea? Nu socializase cu el? În 
orice caz, a fost muşcat de o viperă tânără, dar a fost 
devorat imediat de una adultă. Dacă exista o vrajă, aceasta 
a fost ruptă de puiul de viperă. După aceea, lucrurile au 
intrat în normal. Toţi şoarecii au dispărut pe gâtlejul 
viperelor cu viteza obişnuită. 

În grădinile zoologice, câinii sunt folosiţi ca mame 
adoptive pentru puii de lei. Deşi puii cresc şi devin mai mari 
şi mai periculoşi decât părintele adoptiv, niciodată nu-i fac 
probleme, iar mama nu-şi pierde niciodată autoritatea 
asupra lor. Se pun plăcuţe cu explicaţia că el nu este hrană 
pentru lei, la fel cum trebuie să explicăm că rinocerii sunt 
ierbivori şi caprele nu vor fi mâncate. 

Care ar putea să fie explicaţia zoomorfismului? Oare 
rinocerul nu ştie să facă diferenţa între mare şi mic, între 
platoşă şi blană? Nu e clar pentru un delfin cum arată un 
delfin? Cred că răspunsul e în ceea ce am menţionat mai 
devreme, acea nebunie care conduce viaţa în direcţii 
ciudate, dar salvatoare: popândăul auriu, ca şi rinocerii, 
avea nevoie de companie. Pe leii de la circ nu-i interesează 
că liderul lor e o fiinţă umană slabă; ficţiunea garantează 
bunăstarea lor socială şi împiedică anarhia violentă. Ca şi 
puii de leu, care ar leşina de frică dacă ar şti că mama lor e 
câine, pentru că asta ar însemna că sunt orfani, cea mai rea 
situaţie pentru orice copil. Chiar şi vipera adultă trebuie să 
fi simţit o urmă de regret atunci când a înghiţit şoarecele, 
un sentiment că se pierduse ceva măreț, un salt al 
imaginaţiei care o scotea din lumea singuratică şi crudă a 
reptilelor. 


Capitolul 33 


Îmi arată amintirile de familie. Mai întâi fotografiile de la 
nuntă. O nuntă hindusă, pe un fundal evident canadian. Un 
el şi o ea mai tineri. Au fost la Cascada Niagara în luna de 
miere. S-au distrat grozav. Zâmbeşte pentru a o dovedi. Ne 
întoarcem în timp. Îmi arată fotografii din studenţie, cu 
prieteni; în faţa bisericii Sfântul Mike; în cameră; în timpul 
sărbătorii de Diwali pe strada Gerrard; citind în biserica 
Sfântul Basil, îmbrăcat în robă albă; într-o altă robă albă 
într-un laborator al departamentului de zoologie; la 
absolvire. De fiecare dată, zâmbeşte, dar ochii lui spun 
altceva. 

Fotografii din Brazilia, cu o mulţime de leneşi în mediul 
lor natural. 

Întoarcem pagina şi ne trezim în Pacific - acolo nu e 
aproape nimic. Mi-a spus că aparatul a declanşat de fiecare 
dată, dar totul s-a pierdut. Ce-a mai rămas, a fost strâns de 
Mamaji şi trimis după eveniment. 

Există o poză făcută la grădina zoologică în timpul vizitei 
unui VIP E o altă lume, în alb şi negru. Sunt mulţi în 
fotografie. Atenţia e îndreptată spre Cabinetul ministrului. 
În fundal, o girafă. Lângă marginea grupului, îl recunosc pe 
domnul Adirubsamy mai tânăr. 

— Mamaji? am întrebat. 

— Da, spune el. 

Bărbatul de lângă ministru, cu ochelari cu rame de baga 
şi cu părul pieptănat îngrijit, arată ca un posibil domn 
Patel, cu faţa mai rotundă decât a fiului său. 

— Este tata? am întrebat. 

— Nu ştiu cine este, a răspuns. 

Face câteva secunde de pauză. 

— Tata a făcut poza, a spus. 

Pe aceeaşi pagină există o altă poză de grup, 
reprezentând elevi. Îmi arată: 

— Ăsta este Richard Parker. 

Sunt uimit. Mă uit cu atenţie pentru a putea să ghicesc 
personalitatea din aparenţe. 


Din nefericire, e tot alb negru şi un pic mişcată. 
Fotografia e făcută în zile mai bune, neglijent. Richard 
Parker se uită intr-o parte. Nici nu-şi dă seama că i se face 
o poză. 

Pagina alăturată este ocupată de o poză în culori a 
piscinei Aurobindo Ashram. 

Este un bazin mare, în aer liber cu apă curată şi 
strălucitoare, şi un bazin alăturat pentru sărituri. 

Pe pagina următoare e o poză a porţii de la intrarea în 
şcoala Petit Seminaire. Motto-ul şcolii este pictat pe o 
arcadă: Nil magnum nisi bonum. Nu există măreție fără 
bunătate. 

Asta-i tot. O întreagă copilărie surprinsă în patru 
fotografii nerelevante. 

Se întristează. 

— Cel mai rău lucru este că de-abia îmi aduc aminte cum 
arăta mama. O văd cu ochii minţii, dar dispare prea repede. 
Cum încerc să mă uit la ea mai cu atenţie, se face nevăzută. 
La fel şi vocea. Dacă aş vedea-o din nou pe stradă, mi-aş 
aduce aminte. Dar e imposibil. E foarte trist să nu-ţi aduci 
aminte cum arăta mama ta. 

Închide cartea. 


Capitolul 34 


Tata a spus: 

— O să navigăm precum Columb. 

— El spera să găsească India, am subliniat posomorât. 

Am vândut grădina, cu tot cu animale şi cuşti. Într-o altă 
ţară, o altă viaţă. 

Pe lângă faptul că ne dădeau iluzia un viitor fericit, banii 
ne ajungeau pentru drum şi pentru noul început în Canada 
(cu toate că acum, când mă gândesc la sumă, mi se pare 
derizorie - cât de orbiţi suntem de bani). Ne-am fi putut 


vinde grădina în India, dar grădinile americane plăteau mai 
bine. CEISP Convenţia asupra Comerţului Internaţional cu 
Specii în Pericol, tocmai îşi începuse activitatea, şi comerţul 
cu animale sălbatice se oprise. Viitorul grădinilor zoologice 
depindea acum de alte grădini zoologice. 

Zoo Pondicherry a închis la ţanc. A fost bătaie pe 
animalele noastre. Ultimii cumpărători au fost un număr de 
grădini zoologice, mai ales Lincoln Park Zoo din Chicago şi 
cea care avea să se deschidă în curând în Minessota, iar 
animalele bătrâne au plecat spre Los Angeles, Louisville, 
Oklahoma City şi Cincinnati. 

lar două animale au fost trimise la Zoo Canada. Aşa s-a 
făcut că am plecat Ravi şi cu mine. Noi nu voiam. Nu voiam 
să trăim într-o ţară cu vânturi puternice şi cu ierni foarte 
friguroase. Canada nu era pe harta de cricket. Timpul pe 
care l-am petrecut cu pregătirile ne-a făcut să ne obişnuim 
cu ideea şi ne-a uşurat momentul plecării. Ne-a luat peste 
un an. 

Nu mă refer la noi, ci la animale. Luând în consideraţie 
faptul că animalele se lipsesc de îmbrăcăminte, 
încălţăminte, aşternuturi, mobilă, veselă, obiecte de toaletă; 
că naționalitatea nu înseamnă nimic pentru ele; că n-au 
idee de paşapoarte, bani, slujbe, şcoli, case, facilităţi de 
sănătate - luând în considerare cât de simplă le e existenţa, 
e uimitor cât de greu e să le muţi. Mutarea unei grădini 
seamănă cu mutarea unui oraş. 

Actele au fost un coşmar. Litri de apă folosiţi pentru a uda 
umbrele. Dragă Dle Cutare scris de sute de ori. Oferte. 
Oftaturi, îndoieli. Târguieli. Decizii trimise mai sus pentru 
aprobare. Preţuri stabilite. Afaceri încheiate. Semnături pe 
linia punctată, felicitări. Certificate de origine căutate. 
Certificate de sănătate căutate. Permise de Export căutate. 
Permise de Import căutate. Reguli de carantină clarificate. 
Transport organizat. O avere cheltuită pe telefoane. Există 
o glumă în domeniu că actele implicate în comercializarea 
unui chiţoran cântăresc mai mult decât un elefant, cele 


pentru un elefant mai mult decât o balenă, şi că nu trebuie 
să încerci niciodată să vinzi o balenă. Părea că era un şir 
nesfârşit de funcţionari de la Pondicherry la Minneapolis via 
Delhi şi Washington, fiecare cu formularele lor, cu 
problemele lor, cu ezitările lor. Trimiterea animalelor pe 
Lună n-ar fi putut să fie mai complicată. Iata şi-a smuls 
părul din cap şi a fost aproape de a renunţa de nenumărate 
ori. 

Au fost şi surprize. Majoritatea păsărilor şi a reptilelor 
noastre, lemurii, rinocerii, urangutanii, mandrilii, macacii 
cu coadă de leu, girafele, babuinii, tigrii, leoparzii, 
gheparzii, hienele, zebrele, urşii himalaieni şi leneşii, 
elefanții indieni erau foarte căutaţi, dar alţii, de exemplu 
Elfie, nu aveau căutare. 

— O operaţie de cataractă! a strigat tata, fluturând 
scrisoarea. O iau dacă o operăm de cataractă la ochiul 
drept. La un hipopotam! Ce mai urmează? Inele pentru 
nasul rinocerilor? 

Unele dintre animalele noastre erau considerate prea 
„comune”, leii şi babuinii, de exemplu. Tata i-a vândut pe un 
urangutan în plus de la Zoo Mysore şi un cimpanzeu de la 
Zoo Manila (cât despre Elfie, ea şi-a continuat viaţa la Zoo 
Trivandrum). O altă grădină a cerut „o vacă brahmană 
autentică pentru copii”. Tata s-a dus în oraş şi a ales una cu 
ochi mari şi umezi, cu o cocoaşă mare şi cu nişte coarne aşa 
de drepte şi aşezate într-un asemenea unghi faţă de cap, 
încât părea că fusese băgată în priză. Iata i-a vopsit 
coamele în galben viu şi i-a pus clopoței de plastic pentru 
mai multă autenticitate. 

A venit o delegaţie la zoo de trei americani. Eram foarte 
curios. Nu mai văzusem niciodată americani. Erau roz, 
graşi, prietenoşi, foarte competenţi şi foarte transpiraţi. Ne- 
au examinat animalele. Le-au adormit şi apoi le-au ascultat 
cu stetoscopul, le-au examinat urina şi fecalele ca şi cum ar 
fi fost horoscoape, le-au luat sânge şi l-au analizat, le-au 
palpat cocoaşele, le-au examinat dinţii, le-au examinat ochii 


cu lanterna, le-au ciupit, le-au mângâiat, le-au tras de păr. 
Bietele animale. Probabil că-şi închipuiau că vor fi înrolate 
în armata SUA. Ne-au zâmbit şi ne-au strâns mâna, 
zdrobindu-ne oasele. 

Rezultatul a fost că animalele au căpătat acte, ca şi noi. 
Ele erau viitori yankei, iar noi, viitori canadieni. 


Capitolul 35 


Am plecat din Mandras pe 21 iunie 1977, pe cargoul 
japonez înregistrat în Panama TSimtsum. Ofițerii erau 
japonezi, echipajul era taiwanez, iar vasul era mare şi 
impunător. În ultima zi în Pondicherry mi-am rămas bun de 
la Mamaji, de la domnii Kumar, de la toţi prietenii mei şi 
chiar de la mulţi străini. Mama era îmbrăcată în cel mai bun 
sari pe care-l avea. Coada ei lungă, pliată artistic, era 
împodobită cu o ghirlandă din flori proaspete de iasomie. 
Era frumoasă. Şi tristă. Pentru că părăsea India, India 
căldurii şi a musonilor, a câmpiilor de orez şi a râului 
Cauvery, a coastelor şi templelor de piatră, a căruţelor cu 
boi şi a camioanelor colorate, a prietenilor şi a vânzătorilor 
cunoscuţi, a străzii Nehru şi Goubet Salai, a tuturor 
nimicurilor, India atât de familiară şi atât de iubită. În timp 
ce bărbaţii familiei ei - îmi imaginam că şi eu sunt bărbat, 
deşi aveam doar şaisprezece ani - erau grăbiţi să plece 
deja, ea zăbovea. 

Cu o zi înaintea plecării a arătat înspre o ţigară wallabh şi 
a întrebat: 

— Să luăm un pachet, două? 

Tata a replicat: 

— Au tutun în Canada. Dar de ce vrei să cumperi ţigări? 
Nu fumăm. 

Da, au tutun în Canada dar oare au Gold Flake? Au 
îngheţată Arun? Au biciclete Heroes? Au televizoare 


Onidas? Au maşini Ambasador? Au librării Higginbothams? 
Cam astea cred că erau întrebările care se învârteau în 
mintea mamei atunci când se gândea să cumpere ţigări. 

Animalele au fost sedate, cuştile au fost încărcate şi 
asigurate, hrana a fost adusă, s-au rezervat cabinele pe 
vapor şi s-a dat fluierul de plecare. Când vasul se îndepărta 
de țărm, am început să-mi flutur mâna cu furie, luându-mi 
rămas bun de la India pe care o părăseam. Soarele 
strălucea, briza era constantă, iar albatroşii scoteau ţipete 
ascuţite. Eram foarte emoţionat. 

Lucrurile n-au mers aşa cum ne aşteptam, dar ce puteam 
face? Trebuie să iei viaţa aşa cum e şi să profiţi la maximum 
de ea. 


Capitolul 36 


În India, oraşele sunt mari şi aglomerate, dar când le 
părăseşti, călătoreşti prin zone în care nu vezi nici țipenie 
de om. Îmi aduc aminte că m-am întrebat unde se ascund 
950 milioane de oameni. 

Acelaşi lucru se poate spune şi despre casa lui. 

E puțin cam devreme. De-abia am ajuns la poarta din 
faţă, când am văzut un adolescent ieşind în goană pe uşă. 
Poartă o uniformă de baseball şi are echipament adecvat. 
Când mă vede, se opreşte brusc, uimit. Se întoarce şi ţipă: 

— Tată! A venit scriitorul. 

Apoi m-a salutat şi a zbughit-o. 

Tatăl lui a venit la uşă. 

— Bună ziua, a spus. 

— Era fiul dumneavoastră? am întrebat, curios. 

— Da. Îmi pare rău că nu aţi avut timp să faceţi 
cunoştinţă. A întârziat la antrenament. Îl cheamă Nikhil. Îl 
strigăm Nick, a zâmbit el. 

Sunt în holul de la intrare. 


— N-am ştiut că aveţi un fiu. 

Se aude un lătrat. Un căţel mic, negru cu maro, vine spre 
mine, gâfâind şi strănutând. Îmi sare pe picioare. 

— Sau un căţel, am adăugat. 

— E prietenos. Tata, linişteşte-te! 

Tata îl ignoră. Aud „Bună“. Numai că salutul nu e scurt şi 
energic ca al lui Nick. E lung, nazal şi tărăgănat: 
Buuuuuună, cu un uuuuu care mă atinge ca o bătaie pe 
umăr. 

Mă întorc. Sprijinindu-se de canapea, uitându-se la mine 
sfioasă, văd o fetiță brunetă, îmbrăcată în roz. Ține în braţe 
o pisică portocalie. Picioarele din faţă şi un cap ascuns e tot 
ce se vede din ea deasupra braţelor încrucişate ale fetei. 
Restul pisicii atârnă până la pământ. Animalul pare că se 
simte bine, întins în felul acesta. 

— Şi ea e fiica dumneavoastră, am spus. 

— Da. Usha. Usha, dragă, eşti sigură că Mocassin se 
simte bine aşa? 

Usha îi dă drumul. Mocassin cade la pământ 
imperturbabil. 

— Bună, Usha, am spus. 

Se apropie de tatăl ei şi se uită la mine din spatele 
piciorului lui. 

— Ce faci, micuţo? spuse el. De ce te ascunzi? 

Nu răspunde, doar se uită la mine zâmbind şi-şi ascunde 
fața. 

— Câţi ani ai, Usha? 

Nu răspunde. 

Apoi, Piscine Molitor Patel, cunoscut drept Pi Patel, se 
apleacă şi o ia în braţe. 

— Ştii răspunsul la această întrebare. Ai patru ani. Unu, 
doi, trei, patru. 

La fiecare număr O atinge uşor pe nas cu arătătorul. Ei i 
se pare acest gest teribil de caraghios. Chicoteşte şi-şi 
îngroapă faţa în scobitura umărului lui. 

Această poveste are un final fericit. 


Partea a doua 


Capitolul 37 


Vaporul s-a scufundat. A scos un sunet ca un râgâit 
metalic monstruos. Apa a bolborosit şi a înghiţit totul. Totul 
striga: marea, vântul, inima mea. Am văzut ceva pe apă din 
barca în care mă aflam. 

Am strigat: 

— Richard Parker, tu eşti? Nu se vede nimic. Şi ploaia 
asta! Richard Parker? Richard Parker? Da, tu eşti. 

Îi vedeam capul. Se lupta să rămână la suprafaţă. 

— Isuse, Maria, Muhamad şi Vishnu, ce bine-mi pare că te 
văd, Richard Parker! Nu te lăsa! Vino spre barcă. Auzi 
fluierul? Treeeeeee! Treeeeee! Treeeee! Ai auzit bine. 
Înoată, înoată! Eşti un bun înotător. Nu sunt nici treizeci de 
metri. 

Mă văzuse. Era cuprins de panică. A început să înoate 
spre mine. Apa era învolburată în jurul lui. Părea mic şi 
neajutorat. 

Richard Parker, poţi să crezi că ni s-a întâmplat aşa ceva? 
Spune-mi că e un vis urât. Spune-mi că nu e adevărat. 
Spune-mi că sunt în cabina mea de pe Isimtsum şi că mă 
răsucesc în pat şi că în curând o să mă trezesc şi o să-mi 
dau seama că a fost un coşmar. Spune-mi că sunt încă 
fericit. Mamă, îngerul meu păzitor, unde eşti? Şi tu, tată, 
iubitul meu pesimist? Şi tu, Ravi, eroul orbilor al copilăriei 
mele. Ţine-mă, Vishnu, apără-mă Allah, salvează-mă Isuse, 
nu mai pot să suport! Treeeee! Treeeee! Treeeee! N-am 
fost rănit, dar n-am mai simţit niciodată o asemenea durere, 
un asemenea sentiment sfâşietor. 


N-o să scape. O să se înece. De-abia se mai mişca. Nasul 
şi gura îi intrau în apă. Doar ochii erau aţintiţi asupra mea. 

— Ce faci, Richard Parker? Nu ţi-e dragă viaţa? Atunci 
înoată! Treeeee! Treeeee! Treeeee! Dă din picioare! 

S-a răsucit în apă şi a reînceput să înoate. 

— Dar familia mea cea mare - păsări, animale, reptile? Şi 
ele au înecat. Fiecare lucru pe care îl preţuiam în viaţă a 
fost distrus. Şi nu mi se îngăduie nicio explicaţie? Trebuie 
să suport iadul fără niciun semn din rai? În acest caz, care e 
rolul raţiunii, Richard Parker? De ce nu poate raţiunea să 
dea răspunsuri mai înălţătoare? Totul se reduce la 
îmbrăcăminte, hrană şi adăpost? De ce nu putem să 
aruncăm o întrebare mai departe de unde putem primi un 
răspuns? De ce este un năvod atât de mare dacă nu putem 
prinde decât peşti mici? 

Capul abia i se mai vedea din apă. Se uita în sus, la cer, 
pentru ultima oară. Era un colac de salvare în barcă, legat 
cu o sfoară. L-am luat şi l-am agitat în aer. 

— Vezi colacul, Richard Parker? Îl vezi? Prinde-l! Am să 
încerc încă o dată. 

Era prea departe. Dar imaginea colacului i-a dat 
speranţă. A reînviat şi a început să bată apa cu mişcări 
viguroase, disperate. 

— Aşa! Unu, doi. Unu, doi. Unu, doi. Unu, doi. Respiră 
când poţi. Atenţie la valuri. Treeeee! Treeeeee! Treeee! 

Inima-mi îngheţase. Eram bolnav de durere. Dar nu 
aveam timp de şocuri termice. 

Ceva din mine nu voia să renunţe la viaţă, voia să 
continue până la sfârşit. De unde aveam puterea, nu ştiu. 

— Ce ironie, nu-i aşa, Richard Parker? Suntem în iad şi 
totuşi ne e teamă de nemurire. lată cât de aproape suntem! 
TREE! TREE! TREE! Ura! Ura! Ai reuşit, Richard Parker. 
HUME! Ai reuşit! Prinde! 

Am aruncat colacul din nou, cu forţă. A căzut în apă chiar 
în faţa lui. Cu ultimele fărâme de energie, s-a întins şi l-a 
prins. 


— 'Ţine-te bine, te trag eu. Nu-i da drumul. Trage cu ochii 
şi eu o să te trag cu mâinile. În câteva secunde o să fii în 
barcă şi vom fi împreună. Aşteaptă o secundă. Împreună? 
Vom fi împreună! Am înnebunit? 

M-am trezit şi mi-am dat seama ce făceam. Am lăsat 
frânghia. 

— Dă drumul colacului! Dă-i drumul, am zis! Nu te vreau 
aici, înţelegi? Du-te în altă parte. Lasă-mă în pace. Dispari! 
Îneacă-te! 

Dădea din picioare cu putere. Am luat o vâslă. Am 
aruncat-o spre el, vrând să-l îndepărtez. Am ratat şi-am 
pierdut vâsla. 

Am luat altă vâslă. Am pus-o în lăcaşul ei şi am început să 
vâslesc. N-am reuşit decât să mişc un pic barca, aducând un 
capăt al ei mai aproape de Richard Parker. 

Am să-l lovesc în cap. Am ridicat vâsla. 

Era mult prea rapid. A ajuns şi s-a suit în barcă. 

— O, doamne! 

Ravi avea dreptate. Chiar trebuia să fiu următoarea 
capră. Aveam în barcă un tigru bengalez de trei ani ud, 
care tremura şi tuşea, pe jumătate mort. Richard Parker s-a 
ridicat în picioare clătinându-se pe prelată, cu ochi 
strălucitori, cu urechile lipite de cap, cu toate armele 
scoase. Capul avea mărimea şi culoarea colacului, doar că 
avea dinţi. 

M-am întors, m-am împiedicat de zebră şi am sărit în apă. 


Capitolul 38 


Nu înţeleg. Zile întregi, vasul a mers înainte, indiferent la 
locurile prin care trecea. Soarele strălucea, ploaia cădea, 
vântul bătea, curenţii se învolburau, marea construia ziduri 
şi săpa văi - I5Simtsum era impasibil. Se mişca netulburat, 
asemeni unui continent. 


Îmi adusesem o hartă a lumii pentru călătorie; o pusesem 
pe peretele cabinei, lângă un panou de plută. În fiecare 
dimineaţă, marcam poziţia cu o pioneză portocalie. 
Navigam de la Madras, prin Golful Benagal, prin 
strâmtoarea Malacca, pe după Singapore şi în sus, spre 
Manila. Îmi plăcea totul. Era minunat pe vapor. Eram foarte 
ocupați cu îngrijirea animalelor. În fiecare seară ne duceam 
la culcare rupţi de oboseală. Eram în Manila de două zile, 
ca să luăm hrană proaspătă, o nouă încărcătură şi, după 
cum ni se spusese, pentru verificări de rutină ale 
motoarelor. Am fost atent doar la primele două. 
Aprovizionarea însemna o tonă de banane, iar încărcătura 
era o femelă de cimpanzeu congolez, una dintre afacerile 
tatei. O tonă de banane vine şi cu aproximativ două 
kilograme de păianjeni negri. Un cimpanzeu e ca o gorilă 
mai mică, dar mai rea, cu mai puţin din blândeţea 
melancolică a verişoarei mai mari. Un cimpanzeu tremură 
şi se strâmbă când atinge un păianjen negru, ca şi oamenii, 
înainte de a-l strivi nervos cu încheietura degetelor, spre 
deosebire de oameni. Mi s-a parut că bananele şi 
cimpanzeii erau mai interesante decât o maşinărie 
zgomotoasă şi murdară aşezată în burta vaporului. Ravi şi-a 
petrecut zilele acolo, privindu-i pe oameni la muncă. A spus 
că era o problemă la motoare. S-a întâmplat ceva atunci 
când au vrut să le repare? Nu ştiu. Nu cred că o să ştie 
nimeni niciodată. Răspunsul e un mister care zace pe 
fundul mării. 

Am plecat din Manila şi am intrat în Pacific. În a patra zi, 
la jumătatea drumului spre Midway, ne-am scufundat. Vasul 
a dispărut într-o gaură de pioneză de pe harta mea. Un 
munte s-a prăbuşit în faţa ochilor mei şi a dispărut sub 
picioarele mele. De jur împrejurul meu erau resturile unui 
vapor dezmembrat. Mi s-a făcut greață. Eram în stare de 
şoc. Am simţit un mare gol care apoi s-a umplut cu linişte. 
Mă durea pieptul de durerea şi teama zilelor ce vor veni. 


Cred că a fost o explozie. Dar nu sunt sigur. S-a întâmplat 
în somn. M-am trezit. Vasul nu era luxos. Era un cargou 
întunecat, care trudea, nu era făcut să transporte pasageri 
şi nu era confortabil. Era foarte zgomotos. Dormeam ca 
pruncii pentru că exista un zgomot permanent, uniform. 
Era o formă de linişte pe care nimic n-o putea schimba, nici 
sforăitul lui Ravi, nici faptul că eu vorbeam în somn. Deci 
explozia, dacă a fost explozie, n-a fost un zgomot nou. A fost 
un zgomot care ieşea din uniformitate. M-am trezit brusc, 
ca şi cum Ravi mi-ar fi spart un balon în urechi. M-am uitat 
la ceas. Era trei şi jumătate dimineaţa. M-am ridicat şi m- 
am uitat la patul de dedesubt. Ravi încă dormea. 

M-am îmbrăcat şi m-am dus jos. De obicei, dorm buştean. 
În mod normal, aş fi adormit din nou. Nu ştiu de ce m-am 
sculat în noaptea aceea. Ravi făcea asta. Îi plăcea expresia 
„cheamă“; ar fi spus „aventura mă cheamă” şi ar fi plecat să 
exploreze vasul. Nivelul zgomotului revenise la normal, dar 
era mai estompat. 

L-am scuturat pe Ravi. Am spus: 

— Ravi! Am auzit un zgomot ciudat. Hai să vedem ce e. 

S-a uitat la mine, somnoros. A dat din cap şi s-a întors pe 
partea cealaltă, trăgându-şi cearşaful peste cap. O, Ravi! 

Am deschis uşa cabinei. 

Îmi aduc aminte că am mers pe un coridor care arăta la 
fel, fie că era zi sau noapte. Dar eu eram cel întunecat. M- 
am oprit la uşa Mamei şi Tatei şi am vrut să bat. Îmi aduc 
aminte că m-am uitat la ceas şi m-am răzgândit. atei îi 
plăcea să doarmă. Am hotărât să mă duc pe puntea 
principală şi să văd zorile. Poate văd o stea căzătoare. La 
asta mă gândeam pe când urcam scările. Noi eram la două 
niveluri sub puntea principală. Uitasem deja de zgomot. 

Numai după ce am deschis uşa grea care ducea la punte 
mi-am dat seama de vreme. Oare asta era furtună? E 
adevărat că ploua, dar nu prea tare. Oricum, nu era ploaia 
pe care o vezi în timpul musonului. Şi bătea vântul. Unele 
rafale ar fi întors pe dos o umbrelă. Dar am reuşit să merg 


fără probleme. Marea era agitată, dar pentru un om de 
uscat marea e întotdeauna impresionantă, frumoasă şi 
periculoasă. Valurile ajungeau până sus, iar spuma albă, 
dusă de vânt, se prelingea pe marginile vasului. Dar asta 
am văzut şi-n alte zile, şi vasul nu se scufunda. Un cargou 
este o structură imensă şi rezistentă, o alcătuire 
inginerească, proiectat să plutească în cele mai grele 
condiţii. Doar n-o să doboare vasul un pic de vânt! Trebuia 
doar să închid uşa, şi furtuna dispărea. Am păşit pe punte. 
Am apucat balustrada şi m-am avântat. Asta era aventura. 

Canada, vin! am strigat ud şi îngheţat. Mă simţeam foarte 
curajos. Încă era întuneric, dar era destulă lumină ca să 
văd. Natura oferă uneori spectacole emoţionante. Scena e 
vastă, iluminarea e dramatică, efectele sunt extraordinare, 
iar bugetul este nelimitat. Ce vedeam era un spectacol de 
vânt şi apă, un cutremur al simţurilor, pe care nici 
Hollywoodul nu-l putea reda mai bine. Dar cutremurul s-a 
oprit la pământul de sub picioarele mele. Pământul era 
solid. Eram un spectator comod instalat în scaunul lui. 

Am început să mă îngrijorez doar în momentul când m- 
am uitat la o barcă de salvare de pe punte. Atârna într-o 
parte în loc să stea în poziţia normală. M-am uitat la mâinile 
mele. Încheieturile degetelor îmi erau albe. Nu mă ţineam 
de bară din cauza vântului, ci pentru că altfel aş fi căzut 
spre vas. Vasul era înclinat spre babord, spre partea 
cealaltă. Înclinarea nu era prea mare, dar eram oricum 
surprins. Când m-am uitat peste bord, am putut vedea 
peretele negru al navei. 

Un fior rece mi-a trecut pe şira spinării. Am decis până la 
urmă că era furtună. Era timpul să mă întorc. Am dat 
drumul barei, m-am strecurat pe lângă perete şi am deschis 
uşa cu putere. 

Înăuntru, se auzeau diverse zgomote. Structura scârţâia. 
M-am împiedicat şi am căzut. Nu s-a întâmplat nimic. M-am 
ridicat. Cu ajutorul balustradelor, am coborât câte patru 
trepte o dată. Coborâsem doar un nivel, când am văzut apă. 


Multă apă. Îmi bloca drumul. Venea de jos ca o mulţime 
furioasă, urlând, înspumată şi clocotitoare. Scările au 
dispărut în întuneric. Nu-mi venea să cred. Ce căuta apa 
asta aici? De unde venise? Am rămas țintuit, înspăimântat, 
neîncrezător şi nehotărât. Ce să fac acum? Acolo, jos, era 
familia mea. 

Am fugit pe scări în sus. Am ajuns pe punte. Vremea nu 
mai era distractivă. Mi-era frică. Acum era clar: vasul se 
înclina puternic. Şi nu era în echilibru nici în partea 
cealaltă. Era o înclinare vizibilă şi de la prova la pupa. M-am 
uitat peste bord. Apa nu mai părea atât de departe ca 
înainte. Vasul se scufunda. Mintea mea refuza să înţeleagă. 
Era ca şi cum luna ar fi luat foc. 

Unde erau ofiţerii şi echipajul? Ce făceau? Am văzut nişte 
oameni fugind prin întuneric. Cred că am văzut şi nişte 
animale, dar am crezut că e o iluzie optică din cauza ploii şi 
a umbrelor. 

Le lăsam chepengul deschis când era vreme frumoasă, 
dar animalele erau închise în cuşti tot timpul. Transportam 
animale periculoase, nu vite. Deasupra mea, pe punte, am 
auzit voci. 

Vasul tremura şi se auzea un zgomot metalic monstruos, 
ca o râgâială. Ce era asta? Era oare strigătul oamenilor şi 
animalelor care protestau împotriva morţii apropiate? Oare 
era vasul care se elibera de fantome? Am căzut. M-am 
ridicat. M-am uitat din nou peste bord. Marea creştea. 
Valurile se apropiau. Ne scufundam repede. 

Am auzit maimuţele ţipând. Puntea se scutura. Un taur 
indian a ţâşnit şi a trecut pe lângă mine cu un zgomot de 
tunet, îngrozit, înnebunit. M-am uitat la el uimit. Cine îi 
dăduse drumul? 

Am alergat la scările care duceau la puntea superioară. 
Acolo erau ofiţerii, singurii care vorbeau engleza pe navă, 
cei de care depindeau destinele noastre, cei care aveau să 
îndrepte situaţia. Ei aveau să-mi explice totul. Ei aveau să 
aibă grijă de mine şi de familia mea. Am urcat pe puntea 


secundară. Nu era nimeni. Am alergat spre babord. Am 
văzut trei oameni, membri ai echipajului. Am căzut. M-am 
ridicat. Se uitau peste bord. Am strigat. S-au întors. S-au 
uitat la mine şi apoi unul la altul. Au spus ceva. Au venit 
spre mine repede. Am simţit uşurare şi recunoştinţă. Am 
spus: 

— Slavă domnului că v-am găsit! Ce se întâmplă? Mi-e 
foarte teamă. E apă jos. Sunt îngrijorat pentru familia mea. 
Nu pot să ajung la nivelul cabinelor. E normal? Credeţi... 

Unul dintre ei m-a întrerupt aruncându-mi o vestă de 
salvare şi strigându-mi ceva în chineză. Am observat un 
fluier galben agăţat de jachetă. Oamenii dădeau puternic 
din cap înspre mine. Când m-au luat şi m-au ridicat în 
braţele lor puternice, nu m-am gândit la nimic. Am crezut 
că mă salvau. Eram atât de încrezător încât am fost 
recunoscător când m-au luat pe sus. Am început să mă 
îndoiesc numai când m-au aruncat peste bord. 


Capitolul 39 


Am aterizat, cu un salt ca de la trambulină, pe prelata pe 
jumătate desfăşurată care acoperea o barcă de salvare. A 
fost un miracol că nu m-am rănit. Am pierdut vesta de 
salvare, dar nu şi fluierul, care mi-a rămas în mână. Barca 
fusese coborâtă pe jumătate şi acum atârna. Scăpase din 
gruiele de ambarcaţie şi se bălăngănea în furtună, 
deasupra apei. M-am uitat în sus. Doi dintre oameni se 
uitau la mine, arătau spre barcă şi strigau. Nu ştiam ce 
voiau să fac. Credeam că aveau să sară după mine. Darei 
şi-au retras capetele înspăimântați şi în aer a apărut acea 
creatură, sărind cu graţia unei gazele. Zebra n-a nimerit pe 
prelată. Era un mascul care cântărea peste 130 kilograme. 
A aterizat cu un zgomot puternic pe ultima banchetă, 
rupând-o şi zguduind toată barca. Animalul a început să 


strige. M-aş fi aşteptat să aud răgetul unui măgar sau 
nechezatul unui cal. Dar sunetul era altfel. Era ceva ca un 
lătrat, foarte ascuţit, din cauza disperării. Buzele îi erau 
deschise şi îi tremurau, dând la iveală nişte dinţi galbeni şi 
nişte gingii de un roz închis. Barca a zburat prin aer şi a 
căzut în marea învolburată. 


Capitolul 40 


Richard Parker n-a sărit în apă după mine. Vâsla, pe care 
intenţionasem s-o transform într-o bâtă, plutea pe apă. M- 
am ţinut de ea până am ajuns la colac. Era înfricoşător să fii 
în apă. Era neagră, rece şi furioasă. Mă simţeam ca în 
fundul unui puţ care se prăbuşea. Apa mă izbea cu furie. 
Mă usturau ochii. Mă trăgea spre fund. Abia mai puteam 
respira. Dacă n-ar fi fost colacul, n-aş fi putut să rezist nici 
câteva minute. 

Am văzut un triunghi care tăia apa la patru metri 
depărtare, era o aripioară de rechin. Un fior groaznic, rece 
şi lichid, mi-a trecut pe şira spinării. Am înotat cât am putut 
de repede până la o parte a bărcii cu capătul încă acoperit 
de prelată. M-am tras afară din apă. Nu-l vedeam pe 
Richard Parker, nu era pe banchetă şi nici pe prelată. Era 
pe fundul bărcii. M-am ridicat din nou. lot ce am putut să 
văd, la capătul îndepărtat, era capul zebrei agitându-se. 
Când am intrat din nou în apă, am simţit un alt rechin 
alunecând pe lângă mine. 

Prelata portocaliu deschis era ţinută de o sfoară de nylon 
băgată printre inelele de metal făcute în prelată şi cârlige 
boante pe marginea bărcii. Călcam apa la prova. Prelata nu 
era atât de bine legată deasupra prorei care avea un capăt 
prea scurt. Prelata era un pic mai lejeră când frânghia 
mergea de la un cârlig de la capătul prorei la celălalt cârlig. 
Am ridicat vâsla şi am vârât-o în acel spaţiu lăsat de prelată. 


Am împins vâsla cât am putut. Acum, barca avea o proră 
deasupra valurilor, chiar dacă era curbată. M-am tras afară 
din apă şi mi-am înfăşurat picioarele în jurul vâslei. Mânerul 
vâslei apăsa pe prelată, dar aceasta, frânghia şi vâsla 
ţineau. Eram deasupra apei, chiar dacă la doar un metru, 
creasta valurilor înalte mă lovea din când în când. 

Eram singur, orfan, în mijlocul Pacificului, ţinându-mă de 
o vâslă, cu un tigru adult în faţa mea, cu rechini sub mine şi 
cu furtuna furioasă deasupra mea. Dacă mi-aş fi analizat 
situaţia raţional, aş fi cedat şi aş fi dat drumul vâslei, cu 
speranţa că o să mă înec înainte de a fi mâncat. Dar nu-mi 
amintesc să fi gândit ceva în acele prime minute de 
siguranţă relativă. Nici măcar nu mi-am dat seama că se 
făcuse ziuă. Mă ţineam de vâslă, Dumnezeu ştie de ce. 

După un timp, m-am folosit şi de colac. L-am ridicat din 
apă şi am trecut vâsla prin el. L-am adus spre mine şi m-am 
băgat în el. Acum nu mă mai ţineam de vâslă decât cu 
picioarele. Dacă ar fi apărut Richard Parker, ar fi fost greu 
să mă dau jos, dar am considerat că prioritatea era Pacificul 
acum. Cealaltă teroare putea să mai aştepte. 


Capitolul 41 


Forţele naturii mi-au permis să trăiesc. Barca nu s-a 
scufundat. Richard Parker nu s-a arătat. Rechinii au dat 
târcoale, dar n-au atacat. Valurile m-au udat, dar nu m-au 
tras în adâncuri. 

Am privit vasul care dispărea cu bolboroseli şi râgâieli. 
Luminile au pâlpâit şi apoi s-au stins. Am încercat să-mi 
descopar familia, alţi supraviețuitori, vreo altă barcă, orice 
mi-ar fi putut reda speranţa. N-am văzut nimic. Numai 
ploaie, valurile agitate ale oceanului negru şi resturile 
tragediei. 


Întunericul s-a retras ca şi când s-ar fi topit. Ploaia s-a 
oprit. 

Nu puteam să stau tot timpul în poziţia în care eram. Îmi 
era frig. Mă durea ceafa pentru că îmi ţineam capul sus şi 
din cauza eforturilor de a mă ridica. Mă durea spatele din 
cauza colacului. Şi trebuia să fiu mai sus ca să pot vedea 
alte posibile bărci. M-am târât încet pe vâslă până când 
picioarele au ajuns la prova. A trebuit să fiu foarte prudent. 
Ghiceam că Richard Parker era pe fundul bărcii, sub 
prelată, cu spatele la mine, cu faţa la zebră, pe care 
probabil o omorâse până acum. Din cel cinci simţuri, tigrii 
se bazează cel mai mult pe văz. Vederea le e foarte ageră, 
mai ales în detectarea mişcării. Auzul e bun. Mirosul e aşa 
şi aşa. Asta în comparaţie cu alte animale. În comparaţie cu 
Richard Parker, eram surd, orb şi lipsit de miros. Dar, pe 
moment, nu mă putea vedea, şi, din cauză că eram ud, 
probabil nici nu mă putea mirosi. Cu şuieratul vântului şi al 
mării, dacă eram atent, ar fi putut nici să nu mă audă. Atâta 
vreme cât nu mă simţea, aveam o şansă. Dacă m-ar fi simţit, 
m-ar fi ucis imediat. Mă întrebam dacă putea să sară prin 
prelată. 

Rațiunea se lupta cu frica. Frica spunea DA. Tigrul era un 
carnivor de două sute de kilograme. Ghearele îi erau 
ascuţite ca nişte cuțite. Rațiunea spunea NU. Prelata era 
din pânză groasă, nu din hârtie japoneză. Căzusem pe ea de 
la înălţime. Richard Parker putea s-o sfâşie cu ghearele 
imediat şi fără efort, dar nu putea să sară prin ea ca un 
clown cu arc. Şi, cum nu mă văzuse, n-avea niciun sens să 
sară prin ea. 

M-am târât pe vâslă. Mi-am dus picioarele la un capăt şi 
mi-am pus tălpile pe copastie. Copastia este marginea de 
sus a bărcii, buza, dacă vreţi. M-am mutat încă un pic până 
când am ajuns pe barcă. Mă uitam ţintă la prelată. În 
fiecare secundă mă aşteptam să-l văd ridicându-se şi venind 
după mine. De câteva ori, m-au apucat crize de tremurat. 
Atunci când voiam să fiu mai calm, picioarele începeau să- 


mi bâţâie fără voie şi să bată toba pe prelată. Nici nu putea 
exista un mod mai evident de a-i atrage atenţia lui Richard 
Parker. Tremuratul trecea la braţe, dar trebuia să merg mai 
departe. Crizele treceau. 

Când am simţit că aproape tot corpul îmi era în barcă, m- 
am urcat pe prelată şi m-am uitat dincolo de ea. Am fost 
surprins să văd că zebra era încă în viaţă. Zăcea lângă 
pupa, acolo unde căzuse, apatică, dar încă gâfâia, iar ochii i 
se mişcau, exprimând teroare. Era pe o parte, cu faţa la 
mine, cu gâtul şi capul proptite de marginea băncii, într-o 
poziţie incomodă. Avea o fractură urâtă la unul dintre 
picioarele din spate. Unghiul era complet nenatural. Osul îi 
ieşise prin piele şi sângera. Numai picioarele din faţă 
păreau normale. Erau îndoite şi presate pe tors. Din când în 
când, zebra îşi scutura capul, lătra şi sforăia. Altfel, zăcea 
liniştită. 

Era un animal frumos. Dungile albe şi negre îi erau ude şi 
străluceau. Eram atât de îngrijorat, încât nu mă puteam 
uita; totuşi, m-a şocat modelul curajos, ciudat, artistic, curat 
al blănii şi fineţea capului. Era semnificativ faptul că 
Richard Parker nu o ucisese. În condiţii normale, asta s-ar fi 
întâmplat. Asta fac fiarele: ucid prada. În situaţia dată, în 
care Richard Parker era în stare de şoc, ar fi trebuit ca 
nivelul lui de agresivitate să crească, zebra ar fi trebuit să 
fie măcelărită. 

Motivul a apărut imediat. Întâi mi-a îngheţat sângele în 
vine, apoi mi-a adus un sentiment de uşurare. A apărut un 
cap de sub prelată. S-a uitat la mine direct, înfricoşat, a 
dispărut, a apărut din nou, a dispărut iar, şi iar a apărut ca 
apoi să dispară de tot. Era capul ca de urs al unei hiene 
pătate. Grădina noastră avea un grup de şase, două femele 
dominante şi patru masculi subordonați. Ilrebuiau să 
meargă în Minnesota. Cea de aici era un mascul. L-am 
recunoscut după urechea dreaptă, care era ruptă, mărturie 
a violenţelor vechi. Acum înţelesesem de ce Richard Parker 
nu omorâse zebra: nu mai era la bord. Nu puteau exista o 


hienă şi un tigru într-un spaţiu atât de mic. Probabil căzuse 
de pe prelată şi se înecase. 

A trebuit să-mi explic cum de ajunsese hiena în barcă. Mă 
îndoiam că hienele ştiu să înoate. Am tras concluzia că 
probabil fusese în barcă tot timpul, ascunsă sub prelată, şi 
că n-o observasem când am căzut. Mi-am dat seama şi de 
altceva: hiena era motivul pentru care fusesem aruncat în 
barcă de marinari. Nu încercaseră să-mi salveze viaţa. Era 
ultimul lucru la care se gândeau. Mă foloseau drept carne 
de tun. Sperau ca hiena să mă atace, ca eu să scap de ea 
cumva, iar ei să poată lua barca în siguranţă, chiar dacă pe 
mine m-ar fi costat viaţa. Acum îmi dau seama spre ce 
arătau furioşi chiar înainte să apară zebra. 

Nu m-am gândit niciodată că o să mă bucur că împart un 
spaţiu atât de mic cu o hienă pătată, dar aşa era. De fapt, 
trebuia să mă bucur de două ori: dacă n-ar fi fost hiena, 
marinarii probabil nu m-ar fi aruncat în barcă şi aş fi rămas 
pe vas, unde aş fi murit; iar dacă era să împart spaţiul cu 
cineva, era mai bine să fie un câine a cărui ferocitate era 
directă, decât o pisică puternică şi şireată. Am scos un oftat 
de uşurare. Ca o măsură suplimentară, am încălecat vâsla, 
pe marginea rotundă a colacului, cu piciorul stâng pe vârful 
provei şi cu dreptul pe copastie. Era destul de confortabil şi 
eram cu faţa la barcă. 

M-am uitat în jur. Nu era nimic decât apă şi cer. Marea 
imita toate reliefurile pământului - orice deal, vale, câmpie. 
Geotonică accelerată. Înconjurul lumii în optzeci de dealuri. 
Dar nicăieri nu puteam să-mi găsesc familia. Pluteau 
diverse lucruri pe apă, dar niciunul nu-mi aducea speranţă. 
Nu mai erau şi alte bărci. 

Vremea se schimba rapid. Marea, imensă, îţi lua 
respiraţia; se instalase într-o mişcare constantă, cu valuri 
blânde; vântul se potolise şi se transformase într-o briză 
mângâietoare; nori pufoşi, strălucitor de albi, începuseră să 
se formeze în domul vast şi adânc de un albastru pal. Erau 


zorile unei zile minunate în Pacific. Cămaşa începuse să mi 
se usuce. Noaptea dispăruse la fel de repede ca vasul. 

Am început să aştept. Gândurile mele o luaseră razna. 
Mă concentram sau pe detalii de supravieţuire imediată, 
sau, prăbuşit de durere, plângeam încet, cu gura deschisă 
şi cu mâinile pe cap. 


Capitolul 42 


A venit plutind pe o insulă de banane, într-un halou de 
lumină, la fel de frumoasă ca Fecioara Maria. Soarele care 
răsărea era în spatele ei. Părul ei roşiatic arăta uimitor. 

Am strigat: 

— O, Mamă Binecuvântată, zeiţă a fertilităţii din 
Pondicherry, aducătoare de lapte şi dragoste, braţ minunat 
făcut pentru sprijin, teroare a căpuşelor, mai suporţi încă o 
tragedie? Nu e drept că blândeţea s-a întâlnit cu oroarea. 
Mai bine ai muri imediat. Ce amar de fericit sunt să te văd. 
Îmi aduci deopotrivă bucurie şi tristeţe. Bucurie pentru că 
eşti cu mine, şi durere pentru că asta n-o să dureze. Ce ştiţi 
despre mare? Nimic. Ce ştiu eu despre mare? Nimic. Fără 
şofer, autobuzul e pierdut. Suntem ca şi morţi. Vino la bord, 
dacă numele tău este uitare aceasta va fi următoarea 
noastră oprire. Putem să stăm împreună. Poţi să iei locul de 
la fereastră. Dar priveliştea e tristă. Dar destul cu această 
divagaţie. S-o spun clar: te iubesc, te iubesc, te iubesc, te 
iubesc, te iubesc. Fără păianjeni, te rog. 

Era Suc de Portocale - numită aşa pentru că îi curgeau 
balele -, matriarhul urangutan de Borneo, steaua grădinii 
zoologice şi mama a doi băieţi, înconjurată de o masă de 
păianjeni negri care se căţărau în jurul ei ca nişte 
admiratori rău-intenţionaţi. Bananele pe care plutea erau 
legate de reţeaua de nylon cu care fuseseră încărcate. Când 
a păşit de pe banane în barcă, acestea au săltat şi s-au 


rostogolit. Plasa s-a rupt. Fără să mă gândesc, numai pentru 
că era la îndemână şi pe punctul de a se scufunda, am 
apucat plasa şi am tras-o în barcă, un gest care s-a dovedit 
a fi salvator în multe privinţe; această plasă avea să devină 
una din cele mai preţioase lucruri pe care le aveam. 

Bananele s-au împrăştiat. Păianjenii negri s-au căţărat 
cât de repede au putut, dar situaţia lor era fără speranţă. 
Insula s-a prăbuşit sub ei. S-au înecat toţi. Barca a plutit 
pentru scurt timp într-o mare de fructe. 

Am ridicat ceea ce am considerat a fi o plasă folositoare, 
dar nu m-am gândit să iau nicio banană. Era banana split 
într-un sens greşit: marea le împărțea. Această risipă 
colosală avea să mă coste scump. Aproape că am intrat în 
convulsii de disperare când mi-am dat seama de prostia 
mea. 

Suc de Portocale era în ceaţă. Gesturile îi erau încete, iar 
ochii ei arătau confuzie profundă. Era în stare de şoc. A 
zăcut pe prelată pentru câteva momente, liniştită şi 
nemişcată, înainte de a cobori în barcă. Am auzit un strigăt 
de hienă. 


Capitolul 43 


Ultima urmă a navei a fost o pată de ulei strălucind pe 
suprafaţa apei. 

Eram sigur că nu eram singur. Era de neconceput ca 
Tsimtsum să se scufunde fără să se întrebe nimeni unde 
este. Chiar acum, în Tokyo, Panama City, Madras, Honolulu, 
chiar şi în Winnipeg, becuri roşii de avertizare se 
aprindeau, sonerii sunau, ochii se măreau de oroare, gurile 
se căscau: „Doamne! S-a scufundat 7simtsum!” lar mâinile 
se întindeau spre telefoane. Alte luminiţe roşii se aprindeau 
şi mai multe sonerii sunau. Piloții alergau către avioane, cu 
şireturile de la pantofi încă desfăcute, în mare grabă. 


Căpitanii de vase învârteau roţile de comandă până la 
ameţeală. Chiar şi submarinele coteau pe sub apă ca să 
ajute la eforturile de salvare. Aveam să fim salvaţi în 
curând. O navă avea să apară la orizont. S-ar fi găsit o armă 
pentru a omori hiena şi a scuti zebra de suferinţe. Poate că 
Suc de Portocale ar fi fost salvată. Eu aş urca la bord unde 
mi-aş întâlni familia. Ei fuseseră salvaţi de o altă barcă. 
Trebuia doar să supraviețuiesc câteva ore, până la venirea 
navei salvatoare. 

M-am întins spre plasă. Am rulat-o şi am aruncat-o în 
mijlocul prelatei ca să fie ca o barieră, chiar dacă era mică. 
Suc de Portocale era aproape cataleptică. Ştiam că era pe 
moarte din cauza şocului. Hiena mă îngrijora. O auzeam 
nechezând. Mă agăţam de speranţa că o zebră rănită şi un 
urangutan aveau s-o ţină la distanţă de mine, cel puţin 
pentru un timp. 

Mă uitam cu un ochi spre orizont, iar cu celălalt 
urmăream mişcarea din barcă. În afară de nechezatul 
hienei, nu se auzea nimic, doar nişte zgârieturi de gheare 
pe scândura bărcii, câteva mormăieli şi strigăte scurte. Nu 
părea să aibă loc nicio luptă importantă. 

Pe la jumătatea dimineţii, hiena a reapărut. Înainte de 
asta, nechezatul i s-a transformat în țipăt. A sărit peste 
zebră, la pupa, unde scaunele bărcii se uneau pentru a 
forma un triunghi. Era o poziţie destul de expusă, distanţa 
de la bancă la copastie fiind foarte mică. Animalul s-a uitat 
peste bord. Imaginea unei mari cantităţi de apă mişcătoare 
nu părea să fie prea atrăgătoare, pentru că imediat şi-a 
întors capul şi s-a întors în barcă, în spatele zebrei. Era un 
spaţiu îngust; între spatele zebrei şi flancurile 
rezervoarelor de salvare care erau de jur împrejurul bărcii, 
nu prea era loc pentru o hienă. S-a plimbat un timp, înainte 
de a se sui din nou pe pupa şi de a sări peste zebră până în 
mijlocul bărcii, ca să dispară apoi sub prelată. Toată această 
scenă a durat mai puţin de zece secunde. Hiena s-a 
apropiat până la aproape cinci metri de mine. Singura mea 


reacţie a fost să înlemnesc de frică. Zebra, spre deosebire 
de mine, şi-a dat capul pe spate şi a lătrat. 

Speram ca hiena să rămână sub prelată. Am fost 
dezamăgit. Aproape imediat a sărit peste zebră şi din nou s- 
a căţărat la pupa. Apoi s-a învârtit în cerc de câteva ori, 
ezitând. Mă întrebam ce avea să facă mai departe. 
Răspunsul a venit foarte repede: şi-a lăsat capul în jos şi a 
început să dea târcoale zebrei, transformând băncile din jur 
într-o pistă de alergare. A făcut un tur, două, trei, patru, 
cinci, şi aşa mai departe, fără oprire, până le-am pierdut 
numărul. Şi la fiecare tur scotea un vip, yip, yip ascuţit. 
Reacţia mea a fost, din nou, lentă. M-a cuprins frica şi n-am 
făcut nimic decât să privesc. Animalul alerga, şi nu era mic; 
era un mascul adult de şaizeci de kilograme. Zgomotul 
labelor pe scânduri zguduia barca, iar ghearele ţăcăneau 
pe scânduri. De fiecare dată când venea de la pupa, mă 
crispam. [i se făcea părul măciucă să o vezi fugind spre 
tine. În mod sigur, Suc de Portocale, oriunde era, nu ar fiun 
obstacol. lar prelata rulată şi plasa din mijloc erau mijloace 
de apărare jalnice. Cu un efort minim, hiena ar fi putut să 
mă atace. Nu eram în planurile ei încă; de fiecare dată când 
venea către bancă, îi vedeam corpul mişcându-se pe lângă 
marginea prelatei. Dar în această stare, comportamentul 
hienei era imprevizibil şi putea să mă atace fără 
avertisment. 

După un număr de ture, s-a oprit scurt pe banca de la 
pupa şi s-a tupilat, uitându-se în jos, pe sub prelată. Şi-a 
ridicat ochii şi s-a uitat la mine. Era aproape privirea tipică 
a hienei fără expresie şi directă dacă n-ar fi fost tensiunea, 
care îi făcea ochii să strălucească, ca şi cum ar fi avut febră. 
M-am pregătit să mor. Dar nu a fost să fie. A început să 
alerge în cercuri din nou. 

Când un animal decide să facă ceva, poate să continue 
ore în şir. Toată dimineaţa, hiena a fugit în cercuri făcând 
vip, yip, yip, yip. Din când în când, se oprea pe banca de la 
pupa, dar altfel toate turele semănau, fără variaţii de 


mişcare, viteză, volum al sunetului, direcţie. Ţipătul era 
ascuţit şi supărător. Devenise atât de plictisitor şi obositor 
încât mi-am întors capul în cele din urmă, încercând să 
supraveghez scena cu coada ochiului. Chiar şi zebra, care 
la început sforăia de fiecare dată când hiena trecea pe 
lângă ea, picase într-o stare de letargie. 

Totuşi, de câte ori trecea pe lângă pupa, îmi sărea inima. 
Şi, oricât aş fi vrut să mă concentrez asupra orizontului, nu 
puteam să-mi iau ochii de la acest animal maniac. 

Nu am nimic împotriva niciunui animal, dar e evident că 
înfăţişarea hienei n-o ajută deloc. E iremediabil urâtă. Gâtul 
gros şi umerii înalţi care coboară brusc spre spate arată ca 
un rebut de girafă, iar blana aspră, miţoasă pare să fi fost 
făcută din petice disparate, resturi de material. Culoarea 
este un amestec de bronz, negru, galben, gri, iar petele nu 
au eleganța celor de leopard; arată mai degrabă ca 
simptomele unei boli de piele, o formă virulentă de scabie. 
Capul e mare şi prea masiv, cu o frunte înaltă, ca a unui urs, 
dar cu un început de calviţie, şi cu nişte urechi caraghioase 
ca de şoarece, mari şi rotunde, când nu sunt rupte în luptă. 
Gura e întotdeauna deschisă şi gâfâitoare. Nările sunt prea 
mari. Nu dă niciodată din coada pipernicită. Merge 
clătinându-se. Toate părţile puse împreună arată ca un 
câine pe care nimeni nu şi l-ar dori ca animal de companie. 

Dar n-am uitat cuvintele tatei. Hienele nu sunt nişte 
mâncătoare laşe de cadavre. Dacă National Geographic le-a 
descris aşa, era pentru că le filmase doar ziua. Ziua 
hienelor începe când apare luna, iar ele se dovedesc a fi 
vânători sângeroşi. Hienele atacă în haite orice animal care 
poate fi doborât; uneori îl sfâşie înainte ca acesta să se 
oprească din fugă. Atacă zebre, antilope gnu şi bivoli de 
apă, şi nu doar pe cei infirmi sau bătrâni. Sunt atacatori 
rezistenți, se ridică după lovituri de copite şi coarne şi nu 
cedează din lipsă de voinţă. Şi sunt deştepte; orice poate fi 
îndepărtat de mamă este bun. Puiul de gnu fătat de zece 
minute este o delicatesă, dar hienele mănâncă şi pui de lei 


sau de rinocer. Sunt insistenţi, iar răbdarea le este 
răsplătită. În cincisprezece minute, dintr-o zebră nu mai 
rămâne decât craniul, care poate fi târât şi mâncat de pui, 
în tihna vizuinii. Nimic nu se pierde; chiar şi iarba pe care a 
curs sângele e mâncată. Dacă au noroc, se ghiftuiesc de nu 
se mai pot mişca. După ce au digerat prada, tuşesc şi 
elimină cocoloaşe de blană, pe care le curăţă de tot ce 
poate fi mâncat. În timpul mesei pot avea loc şi scene de 
canibalism accidental; încercând să muşte din zebră, apucă 
din greşeală o ureche sau o nară a unui membru al clanului, 
fără intenţie. Nu se simt dezgustate de gest. Plăcerea e 
prea mare. 

De fapt, gusturile hienelor sunt atât de nediscriminatorii 
încât aproape că atrag admiraţia. O hienă va bea din apa în 
care urinează. Urina e folosită şi în alte scopuri; pe vreme 
caldă şi uscată, urinează pe pământ şi apoi formează o 
băltoacă de noroi cu labele, băltoacă în care se bălăcesc. 
Mănâncă excrementele erbivorelor cu icnete de plăcere. Se 
pune întrebarea, fără răspuns, ce nu mănâncă hienele. Îşi 
mănâncă semenii (restul celor ale căror nasuri şi urechi le- 
au mâncat ca aperitive) după ce mor, după o perioadă de 
aversiune care durează o zi. Atacă maşini, farurile, 
eşapamentul, oglinzile retrovizoare. Nu le stau în cale 
sucurile gastrice, iar fălcile au o putere formidabilă. 

Acesta era animalul care-mi dădea târcoale. Un animal 
care-mi îngheţa inima. 

Lucrurile au luat sfârşit într-un fel tipic hienelor. S-a oprit 
la pupa şi a început să mârâie pe tonuri joase, întrerupte de 
accese de gâfâit. M-am îndepărtat pe vâslă până ce doar 
vârfurile picioarelor mai atingeau barca. Animalul se îneca 
şi tuşea. Deodată, a vomitat. Un jet a ajuns în spatele 
zebrei. Hiena s-a aplecat peste ceea ce produsese şi a 
rămas acolo, tremurând şi nechezând, explorând locul. Nu 
s-a mişcat de acolo toată ziua. Uneori, zebra scotea 
zgomote, dar în majoritatea timpului zăcea în linişte, fără 
speranţă. 


Capitolul 44 


Soarele a urcat pe cer, a ajuns la zenit, apoi a început să 
coboare. Mi-am petrecut toată ziua cocoţat pe vâslă, 
mişcându-mă doar cât să mă echilibrez. Toată fiinţa mea era 
orientată spre orizontul de unde avea să-mi vină salvarea. 
Era o stare de plictiseală tensionată. Acele prime ore sunt 
asociate în mintea mea cu un sunet, nu unul pe care l-aţi 
ghici, nu lătratul hienei sau foşnetul valurilor, ci bâzâitul 
muştelor. Erau muşte în barcă. Au apărut şi au zburat cum 
zboară muştele, în orbite leneşe până nu se apropiau una 
de alta, când se uneau într-o spirală ce se deplasa cu viteză 
ameţitoare şi un bâzâit asurzitor. Unele aveau curaj să se 
aventureze unde eram eu. Se învârteau pe lângă mine, cu 
zgomot de aeroplane. Nu ştiu dacă erau din barcă sau 
veniseră cu animalele, mai precis cu hiena. Oricare ar fi fost 
originea lor, n-au stat mult; toate au dispărut în două zile. 
Hiena, din spatele zebrei, s-a repezit la ele şi a mâncat 
câteva. Altele au fost probabil purtate de vânt în mare. 
Altele poate că au murit de bătrâneţe. 

Cu cât se apropia seara, cu atât îngrijorarea mea creştea. 
Totul mă înspăimânta. Noaptea era greu să fiu văzut de o 
navă. Noaptea hiena putea deveni activă, iar Suc de 
Portocale de asemenea. 

Căzuse întunericul. Nu era lună. Norii ascundeau stelele. 
Contururile lucrurilor erau greu de distins. Totul dispăruse, 
marea, barca, propriul meu corp. Marea era liniştită şi nu 
bătea vântul. Păream că plutesc într-un întuneric pur, 
abstract. Îmi ţineam ochii fixaţi pe locul în care credeam că 
e orizontul, în timp ce urechile îmi erau ciulite la orice semn 
din partea animalelor. Nu-mi puteam imagina că voi 
supravieţui nopții. 

Cândva, peste noapte, hiena a început să mârâie, iar 
zebra să latre şi să schelălăie, şi am auzit zgomote de 
lovituri. Am început să tremur de frică şi de ce să vă ascund 


m-am scăpat pe mine. Dar aceste sunete veneau din partea 
cealaltă a bărcii. N-am simţit nicio mişcare. Animalul din iad 
părea să stea departe de mine. Din apropiere, am auzit 
expiraţii şuierătoare, mormăieli, gemete şi sunete făcute de 
o gură umedă. Ideea că Suc de Portocale se mişca era prea 
mult pentru nervii mei, deci am evitat să mă gândesc la 
asta. Mai erau şi alte sunete, care veneau de sub mine, din 
apă, mişcări bruşte şi plescăituri care dispăreau într-o clipă. 
Şi acolo se dădea bătălia pentru viaţă. 
A trecut noaptea, minut după minut greu. 


Capitolul 45 


Era frig. Era o observaţie neutră, ca şi cum nu m-ar fi 
interesat. Au venit zorile. S-a întâmplat repede, totuşi în 
grade imperceptibile. Un colţ al cerului a început să-şi 
schimbe culoarea. Aerul a început să se umple de lumină. 
Marea cea calmă s-a deschis lângă mine, ca o carte. Totuşi, 
părea noapte. Deodată, a fost zi. 

Nu s-a făcut cald decât când soarele, ca o portocală 
aprinsă electric, a apărut la orizont, dar n-a trebuit să 
aştept atât de mult ca să-l simt. Cu primele raze de lumină, 
a renăscut în mine speranţa. Pe măsură ce lucrurile 
prindeau contur şi culoare, încrederea creştea, până când a 
fost ca un cântec în inima mea. O, ce bine era să te 
încălzeşti la focul ei! Lucrurile aveau să se aranjeze. Ce 
fusese mai rău trecuse. Supravieţuisem nopţii. Azi aveam să 
fiu salvat. Înşiruirea acestor gânduri era ea însăşi o sursă 
de speranţă. Speranţa se hrănea din speranţă. Când 
orizontul a devenit o linie clară, tăioasă, l-am scanat cu 
înfrigurare. Ziua era luminoasă şi vizibilitatea era perfectă. 
Mi-am imaginat că Ravi avea să mă necăjească în semn de 
dragoste. 


— Ce-i asta? ar zice el. Îţi găseşti o barcă mare şi o umpli 
cu animale? Crezi că eşti Noe, sau ce? 

Tata ar fi nebărbierit şi nepieptănat. Mama s-ar uita la 
cer şi m-ar lua în braţe. Am inventat zeci de scene în care 
îmi imaginam dulcea reîntâlnire. Orizontul n-avea decât să 
se curbeze într-un sens, buzele mele aveau să se curbeze în 
celălalt sens, într-un zâmbet. 

Oricât de ciudat ar părea, a trecut ceva timp până m-am 
uitat ce s-a petrecut în barcă. Hiena atacase zebra. Gura îi 
era roşie şi încă mesteca. Instinctiv, am căutat să văd rana. 
Am rămas cu gura deschisă de oroare. 

Piciorul rupt al zebrei nu mai era. Hiena i-l retezase şi-l 
târâse la pupa, în spatele zebrei. O bucată flască de piele 
acoperea ciotul. Încă mai curgea sânge. Victima suporta cu 
stoicism suferinţa, fără niciun protest. Un scrâşnet de dinţi 
constant era singurul semn de suferinţă. Am fost şocat, şi 
m-am înfuriat. Am urât hiena cu intensitate. M-am gândit să 
fac cumva s-o omor. Dar n-am făcut nimic. Şi indignarea a 
fost scurtă. Trebuie să fiu cinstit. Nu-mi permiteam să simt 
milă pe termen lung. Când viaţa îţi este ameninţată, 
empatia este înlocuită de o puternică dorinţă de 
supravieţuire. Era trist că suferea atât, şi, pentru că era un 
animal puternic, avea să mai îndure încă, dar nu puteam să 
fac nimic. Mi-a fost milă şi apoi am trecut mai departe. Nu 
sunt mândru de asta. Îmi pare rău ca am fost atât de 
insensibil. N-am uitat nici acum suferinţa prin care a trecut 
zebra. O pomenesc în toate rugăciunile mele. 

Suc de Portocale nu se vedea nicăieri. Mi-am întors ochii 
din nou spre orizont. 

În acea după-amiază, vântul a început să bată mai tare şi 
am observat ceva la barcă: în ciuda greutăţii, plutea uşor pe 
apă, probabil pentru că ducea mai puţin decât capacitatea 
ei. Aveam mult loc liber, distanţa între copastie şi apă; 
trebuia ca marea să fie foarte agitată ca să ne răsturnăm. 
Dar mai însemna şi că era posibil să ajungem pe lăţimea 
valurilor. Dacă valurile erau mici, rezultatul era o mişcare 


neîncetată ca un pumn care lovea barca; dacă erau mari, 
barca se rostogolea obosită şi se apleca de pe-o parte pe 
alta. Această mişcare smucită şi fără sfârşit îmi făcea 
greață. 

Poate că o să mă simt mai bine într-o altă poziţie. M-am 
lăsat să alunec pe vâslă şi m-am întors la prova. M-am 
aşezat privind valurile, cu barca în stânga mea. Eram mai 
aproape de hienă, dar nu se mişca. Tocmai când încercam 
să respir adânc şi să-mi stăpânesc greaţa, am văzut-o pe 
Suc de Portocale. Mi-o imaginam departe, lângă pupa, sub 
prelată, cât mai departe de hienă. Nu era aşa. Era pe banca 
de pe margine, chiar sub marginea pistei acoperite a 
hienei. Şi-a ridicat capul un pic, aşa că am putut s-o văd. 

M-a cuprins curiozitatea. A trebuit s-o văd mai bine. În 
ciuda tangajului bărcii, m-am aşezat în genunchi. Hiena s-a 
uitat la mine, dar nu s-a mişcat. Am văzut-o pe Suc de 
Portocale. Era un pic aplecată şi se ţinea de copastie cu 
ambele mâini, iar capul şi-l ţinea între braţe. Avea gura 
deschisă, iar limba îi atârna. Gâfâia vizibil. În ciuda 
tragediei care mă lovise şi în ciuda faptului că nu mă 
simţeam bine, am lăsat să-mi scape un hohot de râs. Totul 
se reducea la un singur cuvânt: rău de mare. Imaginea unei 
noi specii mi-a apărut în minte: urangutanul verde de mare. 
M-am întors la poziţia iniţială. Biata de ea arăta atât de 
umană în suferinţa ei! Este deosebit de caraghios să citeşti 
trăsături umane în animale, mai ales la maimuțe. Acestea 
sunt cele mai clare oglinzi pe care le avem în lumea 
animală. De aceea sunt atât de populare în grădinile 
zoologice. Am râs din nou. Mi-am dus mâinile la piept, 
surprins de felul în care mă simţeam. O, Doamne! Acest râs 
era ca un vulcan de fericire care erupea în mine. Nu numai 
că Suc de Portocale mă înveselise, ci îmi şi luase orice urmă 
de râu de mare. Mă simţeam bine acum. 

Am revenit la scrutarea orizontului, cu speranţa 
întinerită. 


Pe lângă faptul că îi era foarte rău, mai era ceva ciudat la 
Suc de Portocale: nu era rănită. Şi era cu spatele la hienă, 
ca şi cum ar fi simţit că poate s-o ignore. Ecosistemul de pe 
această barcă era uimitor. Cum nu există condiţii naturale 
în care să se întâlnească o hienă şi un urangutan, pentru că 
nu există hiene în Borneo şi nici urangutani în Africa, nu se 
ştie cum se împacă. Dar mi se pare improbabil, dacă nu 
chiar incredibil, ca aceste două animale, un căţărător şi un 
carnivor, aduse împreună, să nu-şi acorde atenţie unul 
altuia. Cu siguranţă, urangutanul era privit de hienă ca o 
posibilă pradă, chiar dacă una ciudată, una de care şi-ar fi 
adus aminte mai târziu, când producea minunatele biluţe 
de blană, mai gustoasă decât o ţeavă de eşapament. Şi, cu 
siguranţă, urangutanul considera hiena un prădător, motiv 
pentru care trebuia să fie vigilentă. Dar natura e 
întotdeauna plină de surprize. Dacă o capră poate convieţui 
cu un rinocer, de ce n-ar putea un urangutan să locuiască 
împreună cu o hienă? Acest caz ar fi făcut vâlvă la grădina 
zoologică. Ar trebuit pus un semn. Deja îl văd: „Dragi 
vizitatori. Nu vă temeţi pentru urangutani. Ei sunt în copaci 
pentru că acolo locuiesc, nu pentru că le e frică de hienele 
pătate. Întoarceţi-vă la ora mesei sau la apus, când li se face 
sete, şi-i veţi vedea coborând din copaci şi mergând pe sol, 
fără să fie atacați de hiene”. 

În după-amiaza aceea am văzut primul specimen din 
specia de broaşte țestoase care aveau să se numere printre 
prietenii mei cei mai dragi şi cei mai de încredere. Din 
mare, se auzeau sunete care semănau cu nişte lovituri sau 
zgârieturi. Câteva secunde mai târziu, atât de aproape de 
barcă încât aş fi putut să o ating cu mâna, a apărut o 
broască ţestoasă, cu aripioarele care loveau apa leneş şi 
capul care se ridica din apă. Arăta ciudat într-un fel urât, cu 
o carapace aspră, galben-maro, lungă de un metru şi pătată 
cu petece de alge, o faţă neagră şi verde cu un cioc ascuţit, 
fără buze, cu două găuri în loc de nări şi cu ochi negri care 
mă priveau insistent. Privirea părea încrezută şi dură, ca a 


unui bătrân cârcotaş. Cel mai ciudat lucru era că era acolo. 
Arăta atât de străină de locurile acelea, prin comparaţie cu 
peştii supli şi alunecoşi. Totuşi, ea era în elementul ei; eu 
eram cel în plus. A plutit pe lângă barcă vreo câteva minute. 
I-am spus: 
— Du-te la un vas şi spune-le că sunt aici. Du-te, du-te! 
S-a întors şi a dispărut, cu aripioarele din spate 
împingând apa cu mişcări alternative. 


Capitolul 46 


Norii care se adunau unde ar fi trebuit să apară vasele şi 
apropierea serii mă făceau să-mi pierd zâmbetul. Este inutil 
să vă spun că acea noapte a fost cea mai neagră din viaţa 
mea. Am atâtea nopţi rele din care să aleg, încât n-am făcut 
o ierarhizare. 'Totuşi, a doua noapte pe mare îmi rămâne în 
amintire ca una de suferinţe cumplite, diferită de noaptea 
de dinainte, plină de o anxietate îngheţată, prin faptul că 
suferinţa a fost de natură spirituală, şi diferită de cele ce 
aveau să vină, prin faptul că încă aveam puterea să 
apreciez ceea ce simţeam. Şi acea noapte groaznică a fost 
precedată de o seară groaznică. 

Am observat prezenţa unor rechini în jurul bărcii. 
Soarele începea să dispară. Era o explozie liniştită de 
portocaliu şi roşu, o simfonie cromatică, o pânză colorată de 
proporţii supranaturale, un adevărat asfinţit de Pacific, 
risipit numai pentru mine. Erau rechini albaştri iuți, 
prădători cu botul ascuţit şi cu dinţi criminali care apăreau 
din gurile larg deschise. Aveau circa doi metri lungime, unul 
era chiar mai mare. l-am privit cu nelinişte. Cel mai mare 
din ei a venit spre barcă, ca şi cum ar fi vrut să atace, cu 
aripioara dorsală afară din apă, dar s-a scufundat chiar 
înainte de ajunge la noi şi a trecut pe dedesubt cu o 
alunecare înfricoşătoare. S-a întors, dar nu s-a mai apropiat 


atât de mult, şi apoi a dispărut. Ceilalţi rechini ne-au făcut o 
vizită mai lungă, venind şi plecând la diverse adâncimi, unii 
vizibili şi la o zvârlitură de băț, alţii mai în adânc. Mai erau 
şi alţi peşti, mici şi mari, colorați, diferiţi ca formă. Le-aş fi 
dat mai mare atenţie dacă n-ar fi fost un alt eveniment: 
apăruse Suc de Portocale. 

S-a întors şi şi-a pus un braţ pe prelată, cu o mişcare 
asemănătoare celui ce se relaxează pe spătarul scaunului. 
Dar ea nu era într-o asemenea dispoziţie. Cu o expresie 
profund tristă, care jelea, a început să se uite împrejur, 
întorcându-şi încet capul dintr-o parte în cealaltă. Deodată, 
n-a mai fost amuzant. Născuse la zoo doi urangutani, doi 
masculi de cinci şi opt ani, care erau mândria ei. Cu 
siguranţă, pe ei îi căuta, imitând fără intenţie sentimentele 
mele din ultimele treizeci şi şase de ore. M-a văzut, dar n-a 
zis nimic. Eram doar un alt animal care pierduse totul şi era 
sortit să moară. Buna mea dispoziţie s-a topit. 

Apoi, cu un strigăt, hiena a înnebunit. Nu se mişcase 
toată ziua din cotlonul ei. Şi-a pus labele din faţă pe burta 
zebrei, a apucat o bucată de piele şi atras. O fâşie s-a 
desprins ca o hârtie care se jupoaie de pe un cadou, cu 
margini clare, dar în linişte, aşa cum se sfâşie pielea, 
opunând o mai mare rezistenţă. Sângele a ţâşnit imediat, ca 
un râu. Zebra a prins viaţă ca să se apere. A împins cu 
picioarele din faţă şi şi-a dat capul pe spate, într-o încercare 
de a se repezi la hienă. Dar aceasta era prea departe. A 
mişcat din singurul picior din spate care-i mai rămăsese, 
ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că ăsta era zgomotul pe 
care-l auzisem noaptea trecută: bocănitul copitei pe 
marginea bărcii. Încercările zebrei de a scăpa au înfuriat-o 
şi mai tare pe hienă, care a început să urle şi să muşte. A 
făcut o gaură în burta zebrei. Când n-a mai fost mulţumită 
cu poziţia din spatele zebrei, s-a suit pe ea. A început să 
tragă de intestine şi alte organe interne. Nu făcea lucrurile 
în ordine. Muşca aici, înghiţea acolo, părând copleşită de 
abundență. După ce a devorat jumătate de ficat, a început 


să tragă de stomacul alburiu, ca un balon. Dar era grea şi, 
din cauză că şoldurile erau mai sus decât burta, iar sângele 
era alunecos, a început să patineze pe victimă. Şi-a băgat 
capul şi umerii înăuntru, până la genunchii picioarelor din 
faţă. A încercat să iasă, dar n-a reuşit. În cele din urmă, s-a 
aşezat în acea poziţie, jumătate înăuntru, jumătate afară. 
Mânca zebra dinăuntru. 

Aceasta protesta din ce în ce mai stins. A început să-i 
curgă sânge din nări. O dată sau de două ori şi-a ridicat 
capul spre cer, ca şi cum ar fi implorat milă - grozăvia 
momentului a fost exprimată perfect. 

Suc de Portocale n-a asistat indiferentă la scenă. Cu 
picioarele sale incredibil de scurte şi cu torsul masiv, părea 
ca un frigider pe roţi strâmbe. Dar cu braţele în aer, era 
impresionantă. Deschiderea lor era mai mare decât 
înălţimea - o mână era întinsă peste apă, iar cealaltă se 
întindea până la capătul celălalt al bărcii. Şi-a întors buzele, 
arătându-şi caninii enormi, şi a început să ragă. Era un 
răget adânc, puternic, furios, uimitor pentru un animal care 
era la fel de tăcut ca o girafă. Hiena a tresărit, ca şi mine. S- 
a chircit şi s-a retras. Dar nu pentru mult timp. După ce s-a 
uitat lung la Suc de Portocale, părul de pe gât şi umeri i s-a 
zbârlit şi coada i s-a ridicat. S-a urcat din nou pe zebra 
muribundă. De acolo, cu sângele picurându-i din gură, i-a 
răspuns lui Suc de Portocale, cu un răget mai puternic. Cele 
două animale erau la un metru depărtare unul de celălalt, 
cu maxilarele larg deschise. Îşi puseseră toată energia în 
răget şi corpul le tremura de efort. Puteam să-i văd gâtlejul 
hienei. Aerul de Pacific, care până acum un minut era plin 
de şoaptele mării, o melodie pe care aş fi considerat-o 
liniştitoare dacă n-ar fi fost circumstanţele, s-a umplut de 
acest zgomot îngrozitor, ca furia unei bătălii, cu pocnetul 
armelor, bubuitul tunurilor şi explozia bombelor. Hiena urla 
ascuţit, urangutanul urla în tonuri mai joase, iar între cele 
două erau ţipetele zebrei neajutorate. Mă săturasem. Eram 
la capătul răbdării. Am început să tremur necontrolat. 


Eram convins că hiena o va ataca pe Suc de Portocale. Nu 
mi-am putut imagina că lucrurile se pot înrăutăţi, dar m-am 
înşelat. Sângele zebrei ajunsese şi în apa mării. La câteva 
secunde, am simţit că barca era lovită în mod repetat. Apa a 
început să mişune de rechini. Căutau sursa sângelui, hrana. 
Cozile loveau apa, ieşind la suprafaţă, capetele se agitau. 
Loviturile se repetau. Nu-mi era teamă că or să ne 
răstoarne - credeam că rechinii aveau să străpungă fundul 
bărcii şi că o să ne scufundăm. 

Cu fiecare lovitură, animalele săreau alarmate, dar nu 
puteau fi distrase de la activitatea lor principală, aceea de a 
urla unul la altul. Eram sigur că meciul de sunete avea să se 
transforme într-un atac fizic. Dar totul s-a oprit brusc după 
doar câteva secunde. Suc de Portocale, cu plescăituri şi 
gâfâieli, s-a întors şi a plecat, iar hiena şi-a lăsat capul în jos 
şi s-a întors în spatele zebrei măcelărite. Rechinii, care nu 
găsiseră nimic, au încetat atacul asupra bărcii şi în cele din 
urmă au plecat. S-a lăsat liniştea în sfârşit. 

Un miros pestilenţial pătrunzător, o combinaţie de 
putreziciune şi excremente, plutea în aer. Era sânge peste 
tot, sânge care se coagula, formând o crustă. Doar o 
singură muscă bâzâia, sunându-mi ca un clopot de alarmă 
pentru nebunia care avea să urmeze. Nu apăruse nicio 
navă la orizont în ziua aceea, iar ziua se apropia de sfârşit. 
Când soarele a coborât, nu numai ziua şi biata zebră au 
murit, ci şi familia mea. O dată cu acel al doilea apus, 
neîncrederea a făcut loc durerii şi suferinţei. Erau morţi; nu 
mai puteam să neg acest lucru. Ce greu e să recunoşti acest 
lucru în adâncul fiinţei tale! A pierde un frate înseamnă să 
pierzi pe cineva care te-a însoţit din copilărie, cineva care 
avea să-ţi aducă o cumnată, nepoți şi nepoate, cineva care 
să dea noi ramuri arborelui tău genealogic. A pierde un tată 
înseamnă să pierzi pe cineva al cărui ajutor îl cauţi, care te 
susţine precum un trunchi susţine ramurile. A pierde o 
mamă, ei bine, e ca şi cum ai pierde soarele de deasupra 
capului. E ca şi cum ai pierde - scuzaţi-mă. Dar n-o să 


continuu. M-am întins pe prelată şi am plâns şi am jelit 
toată noaptea, cu faţa în mâini. Hiena şi-a petrecut o mare 
parte din noapte mâncând. 


Capitolul 47 


S-a luminat de ziuă, o dimineaţă umedă, cu un cer 
acoperit, cu un vânt cald şi o pătură deasă de nori cenuşii 
care arătau ca nişte fâşii de bumbac murdare. Marea nu se 
schimbase. Barca se ridica şi cobora, cu o mişcare regulată. 

Zebra era încă în viaţă. Nu-mi venea să cred. Avea o 
gaură de şaizeci de centimetri în burtă, o fistulă ca un 
vulcan în erupție, organele pe jumătate mâncate şi vomate 
strălucind în lumină continuau să pulseze de viaţă, chiar 
dacă aceasta se stingea încet. Mişca doar dintr-un picior din 
spate şi clipea. Acestea erau singurele semne de viaţă. 
Eram îngrozit. Nu credeam că un animal poate să îndure 
asemenea suferinţe şi să continue să trăiască. 

Hiena era încordată. Nu se liniştea, deşi se făcuse ziuă. 
Poate că era rezultatul faptului că mâncase prea mult; 
stomacul îi era dilatat. Suc de Portocale era şi ea prost 
dispusă şi, prin urmare, periculoasă. Se foia şi-şi arăta 
dinţii. 

Am stat nemişcat, chircit la prora. Eram slăbit fizic şi 
psihic. Mi-era frică să nu cad în apă dacă încercam să-mi 
găsesc echilibrul. 

Zebra a murit pe la prânz. Era roşie şi sticloasă şi 
devenise indiferentă la asalturile ocazionale ale hienei. 

Violenţele au izbucnit după-amiază. lensiunea atinsese 
un nivel insuportabil. Hiena schelălăia. Suc de Portocale 
mârâia şi plescăia din buze. Deodată, sunetele lor conjugate 
au atins limita. Hiena a sărit peste zebră şi a atacat 
urangutanul. 


Cred că am povestit despre ameninţarea pe care o 
constituia hiena. Nu i-am dat nici cea mai mică şansă lui 
Suc de Portocale. Am subestimat-o. l-am subestimat curajul. 

A pocnit fiara în cap. Era ceva şocant. Mi-a topit inima de 
dragoste, admiraţie şi teamă. Am menţionat faptul că fusese 
animal de companie şi că stăpânul ei indonezian scăpase de 
ea fără remuşcări? Povestea ei era cea a fiecărui animal de 
companie nepotrivit. E cam aşa: animalul e cumpărat când 
e mic şi simpatic. Le oferă stăpânilor distracţie. Apoi creşte 
şi mănâncă din ce în ce mai mult. Se dovedeşte greu de 
suportat în casă. Într-o zi, servitoarea vrea să-i schimbe 
aşternutul şi face o mişcare greşită, sau copilul familiei îi 
fură în joacă o bucăţică din mâncarea pe care o ţine în 
mână. Reacţia animalului e disproporţionată, îşi arată dinţii, 
iar familia e înfricoşată. A doua zi, animalul e luat în maşină 
şi dus în junglă. Toată lumea crede că e un loc minunat. 
Maşina ajunge la o poiană. Se dau jos şi explorează 
împrejurimile. Deodată, jeepul porneşte în goană şi 
animalul îi vede dispărând pe toţi cei care i-a cunoscut şi 
iubit. A fost părăsit. Animalul nu înţelege. Nu se întorc. 
Cade seara. Devine deprimat şi renunţă la viaţă. Moare de 
foame în câteva zile. Sau e atacat de câini. 

Suc de Portocale ar fi putut să fie unul dintre aceste 
animale uitate, dar a ajuns la grădina din Pondicherry. A 
rămas liniştită şi blândă toată viaţa. Îmi aduc aminte, când 
eram copil, de braţele ei care mă cuprindeau, de degetele 
ei, lungi cât toată mâna mea, căutându-mi prin păr. Era o 
femelă care îşi exersa abilităţile materne. După ce s-a 
maturizat, am privit-o de la distanţă. Credeam că o cunosc 
atât de bine încât să pot să-i anticipez orice mişcare. 
Credeam că-i ştiu nu numai obiceiurile, ci şi limitele. Acest 
spectacol de ferocitate, de curaj sălbatic, m-a făcut să-mi 
dau seama că mă înşelasem. Toată viaţa mea, cunoscusem 
doar o parte din ea. 

O lovise pe hienă în cap. Fusese o lovitură năucitoare. 
Capul animalului s-a lovit de bancă, scoțând un zgomot 


teribil; lovitura a doborât-o; credeam că i se spărsese capul 
sau falca. Dar hiena s-a ridicat într-o secundă, cu părul la 
fel de zbârlit ca al meu, dar mai puţin ostilă. S-a retras. Am 
exultat. Suc de Portocale mi-a încălzit inima. 

N-a durat, însă. 

O femelă de urangutan nu poate ţine piept unei hiene 
mascul. Asta-i adevărul empiric. S-o ştie toţi zoologii. Dacă 
ar fi fost mascul, dacă ar fi fost atât de mare cum era în 
inima mea, situaţia ar fi fost diferită. Deşi bine hrănită şi 
puternică, pentru că fusese crescută la zoo, nu depăşea 
cincizeci de kilograme. Femelele sunt cât jumătate dintr-un 
mascul. Dar nu e numai o problemă de greutate şi forţă, ci 
şi de atitudine şi pricepere. Ce ştie un mâncător de fructe 
despre vânătoare? Unde să înveţe de unde să muşte, cât de 
tare, cât de mult? Chiar dacă un urangutan e înalt, chiar 
dacă are braţe lungi şi puternice, chiar dacă are canini 
mari, nu ştie cum să le folosească şi, deci, nu-i folosesc prea 
mult. Hiena, doar cu fălcile, poate să învingă maimuța 
pentru că ştie ce vrea şi cum s-o obţină. 

Hiena a revenit. A sărit pe bancă şi a prins-o pe Suc de 
Portocale de încheietură înainte ca aceasta să poată să 
lovească. Suc de Portocale a lovit-o în cap cu cealaltă mână, 
dar lovitura a făcut-o doar să mârâie cu răutate. Maimuţa s- 
a repezit să muşte, dar hiena a fost mai iute. Vai, apărarea 
ei nu avea precizie şi coerenţă. lar frica o făcea şi mai 
vulnerabilă. Hiena a dat drumul mâinii şi i-a sărit la gât. 

Mut de durere şi groază, am văzut cum urangutanul 
lovea hiena în zadar şi-i smulgea părul, în timp ce gâtlejul îi 
era sfâşiat. Spre sfârşit, mi-a adus aminte de oameni: ochii 
ei exprimau frica într-un fel atât de uman, ca şi scâncetele 
ei de durere. A încercat să se caţere pe prelată. Hiena a 
scuturat-o violent. A căzut pe fundul bărcii, cu hiena peste 
ea. Am auzit zgomote, dar n-am mai văzut nimic. 

Eu urmam. Era clar. M-am ridicat cu dificultate. De-abia 
puteam vedea din cauza lacrimilor. Nu mai plângeam 
pentru familia mea pierdută sau pentru că aveam să mor. 


Eram prea amorţit ca să mă mai gândesc la asta. Plângeam 
pentru că eram extenuat şi era timpul să mă odihnesc. 

Am înaintat pe prelată. Deşi întinsă la capătul bărcii, 
făcea o adâncitură în mijloc. Am făcut câţiva paşi, cu un 
efort supraomenesc. Şi trebuia să trec de plasa strânsă şi 
de prelata rulată. Şi toate astea într-o barcă în continuă 
mişcare. În situaţia în care eram, era o misiune aproape 
imposibilă. Când am pus piciorul pe banca din mijloc, 
duritatea ei mi-a dat o senzaţie de siguranţă, ca şi cum aş fi 
păşit pe pământ. Mi-am pus ambele picioare pe bancă. Mă 
simţeam ameţit, dar, cum avea să vină momentul capital al 
vieţii mele, această ameţeală se adăuga sentimentului de 
teamă. Mi-am ridicat braţele la nivelul pieptului singurele 
arme împotriva hienei. S-a uitat la mine. Gura îi era roşie. 
Urangutanul zăcea lângă ea, lângă zebra moartă. Braţele îi 
erau depărtate, iar picioarele scurte erau strânse şi aşezate 
pe-o parte. Arăta ca un Isus al maimuţelor pe Cruce. Cu 
excepţia capului. Nu mai avea cap. Rana de la gât încă 
sângera. Era o privelişte insuportabilă pentru ochi şi 
groaznică pentru spirit. Chiar înainte de a mă năpusti 
asupra hienei, ca să mă adun înainte de marea bătălie, m- 
am uitat în jos. Între picioarele mele, sub bancă, am zărit 
capul lui Richard Parker. Era gigantic. Mi se părea la fel de 
mare ca planeta Jupiter. Labele erau la fel de mari ca 
Enciclopedia Britannica. 

M-am dus înapoi la prova şi m-am prăbuşit. 

Mi-am petrecut noaptea într-un fel de delir. Mă gândeam 
că dormisem şi visasem un tigru. 


Capitolul 48 


Îl numisem Richard Parker dintr-o eroare clericală. O 
panteră teroriza districtul Khulna din Bagladesh, lângă 
Sundarbans. Recent, atacase o fetiţă. Tot ce mai rămăsese 


din ea era o mână cu un model de henna pe palmă şi câteva 
brățări din plastic. Era a şaptea persoană ucisă în două luni. 
Şi animalul devenea din ce în ce mai îndrăzneţ. Victima 
anterioară fusese un bărbat pe care îl devorase în plină zi. 
Bestia îl târâse în pădure, unde îi mâncase o parte din cap, 
carnea de pe un picior şi organele interne. Cadavrul a fost 
găsit într-un copac. Sătenii au stat de pază în noaptea 
aceea, sperând să surprindă pantera şi s-o ucidă, dar 
aceasta n-a apărut. Departamentul Pădurilor angajase un 
vânător profesionist. El ridicase o platformă într-un copac 
de lângă râu, unde avuseseră loc două dintre atacuri. 
Legaseră o capră pe malul râului. Vânătorul a aşteptat mai 
multe nopţi. Credea că pantera era un mascul bătrân, cu 
dinţii tociţi, incapabil de a prinde altceva în afară de un om. 
Dar, într-o seară şi-a făcut apariţia un tigru suplu. O femelă 
urmată de un pui. Capra a behăit. În mod ciudat, puiul, care 
părea să aibă vreo trei luni, nu i-a dat nicio atenţie. S-a 
repezit la marginea apei şi a început să bea însetat. Mama |- 
a urmat. Dintre foame şi sete, setea e mai imperativă. 
Numai după ce şi-a potolit setea s-a îndreptat spre capră. 
Vânătorul avea două puşti: una cu gloanţe adevărate, 
cealaltă cu săgeți tranchilizante. Acest animal nu era cel 
care mâncase oamenii, dar era atât de aproape de sat încât 
era un pericol pentru locuitori, în special pentru că avea 
pui. A luat puşca tranchilizantă. A tras chiar când animalul 
se pregătea să doboare capra. Tigrul s-a dat înapoi, a 
mârâit şi a fugit. Dar tranchilizantul nu te adoarme uşor; e 
ca şi cum ai bea o sticlă de băutură tare dintr-o dată. Orice 
mişcare a animalului îi grăbeşte efectul. Vânătorul şi-a 
chemat ajutoarele prin radio. L-au găsit pe tigru la aproape 
270 metri de râu. Era încă conştient. Picioarele din spate se 
înmuiaseră, iar cele din faţă se legănau. Când a venit omul, 
a încercat să fugă, dar n-a reuşit. S-a întors către el, 
ridicând o labă ca şi cum ar fi vrut să atace. Însă şi-a 
pierdut echilibrul. S-a prăbuşit, iar grădina de la 
Pondicherry s-a ales cu încă doi tigri. L-au găsit pe pui în 


tufişuri, mieunând de frică. Vânătorul, al cărui nume era 
Richard Parker, l-a luat cu mâinile goale şi, amintindu-şi 
cum se repezise la apă, l-a numit Setosul. Dar funcţionarul 
care lucra la expediţie la Gara Howrath era cam cherchelit. 
Toate actele pe care le-am primit împreună cu puiul 
specificau foarte clar că numele lui era Richard Parker, că 
pe vânător îl chema Setostul şi că numele de familie era 
Fără. Tata s-a distrat de încurcătură, şi Richard Parker i-a 
rămas numele tigrului. 
Nu ştiu dacă Setosul Fără a prins pantera vreodată. 


Capitolul 49 


Dimineaţa, nu puteam să mă mişc. Eram țintuit de 
slăbiciune şi zăceam pe prelată. Chiar şi să mă gândesc era 
extenuant. Am încercat să judec. În cele din urmă, precum 
o caravană de cămile care traversau un deşert, au început 
să apară gândurile. 

Ziua era la fel ca precedenta, caldă, cu un cer acoperit, 
cu nori joşi, cu un vânt uşor. Ăsta era un gând. Barca se 
legăna. Ăsta era al doilea. 

M-am gândit la supravieţuire pentru prima dată. Nu mai 
băusem, nu mai mâncasem şi nu mai dormisem de trei zile. 
Faptul că identificasem cauza slăbiciunii mi-a dat un pic de 
putere. 

Richard Parker era încă la bord. De fapt, era chiar sub 
mine. E incredibil cum un asemenea lucru are nevoie de 
consimţământ pentru a fi adevărat, dar doar după ce am 
deliberat mult, luând în consideraţie mai multe întrebări şi 
puncte de vedere, am tras concluzia că nu era un vis sau o 
iluzie, sau imaginaţie, sau o amintire plasată prost, ci un 
lucru palpabil, real pe care îl văzusem într-o stare de 
slăbiciune şi agitaţie. Adevărul avea să iasă la iveală atunci 
când mă voi simţi destul de bine pentru a investiga. 


Cum de nu observasem timp de trei zile existenţa unui 
tigru bengalez de 200 kilograme într-o barcă de opt metri 
lungime era o întrebare pe care aveam s-o clarific mai 
târziu, când aveam mai multă energie. Dibăcia îl făcuse pe 
Richard Parker să fie cel mai mare pasager clandestin, 
vorbind din punct de vedere al proporţiilor, din istoria 
navigaţiei. De la vârful nasului la vârful cozii, era cam cât o 
treime din lungimea bărcii. 

Aţi putea să credeţi că mi-am pierdut orice speranţă în 
acel moment. Aşa e. Ca drept rezultat, m-am câăţărat şi m- 
am simţit mult mai bine. Vedem asta în sport, nu-i aşa? La 
tenis, rivalul începe tare, dar pe parcurs îşi pierde 
încrederea. Campionul pare că îşi adjudecă jocul. Dar, în 
setul final, când rivalul nu mai are nimic de pierdut, se 
relaxează şi devine îndrăzneţ. Atunci începe să joace ca un 
diavol, iar campionul trebuie să muncească din greu ca să 
câştige acele ultime puncte. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Să 
faci faţă unei hiene părea posibil, acum când priveam în 
urmă, prin comparaţie cu tigrul. Cu un tigru la bord, eram 
ca şi mort. Şi pentru că stabilisem asta, de ce nu m-aş fi 
ocupat de gâtlejul care mi se uscase de sete? 

Cred că asta mi-a salvat viaţa în dimineaţa aceea, faptul 
că muream de sete. Acum, că-mi apăruse cuvântul în minte, 
nu mai puteam să mă gândesc la altceva, ca şi cum însăşi 
cuvântul era sărat. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât 
îmi era mai sete. Auzisem că dorinţa de aer depăşeşte 
nevoia de apă. Dar aş spune că doar pentru câteva 
momente. După câteva minute, mori, şi disconfortul asfixiei 
trece. Setea e mult mai chinuitoare. Isus a murit pe cruce 
de asfixie, dar nu s-a plâns decât de sete. Dacă Dumnezeu a 
suportat setea cu dificultate, imaginaţi-vă efectul acesteia 
asupra unui muritor. Era de ajuns pentru a mă face să 
înnebunesc. N-am cunoscut niciodată un iad mai cumplit 
decât acel gust de putrefacție, acea presiune insuportabilă 
în fundul gâtului, acea senzaţie că sângele mi se transforma 


într-un sirop gros care curgea greu. Prin comparaţie, un 
tigru nu însemna nimic. 

Aşa că am îndepărtat orice gând despre Richard Parker 
şi am plecat să caut apă proaspătă. 

Cumpăna din mintea mea s-a cufundat adânc şi a ţâşnit 
apă când mi-am adus aminte că eram pe o barcă de salvare 
care avea mai mult ca sigur rezerve. Propoziția a părut 
rezonabilă. Ce căpitan n-ar reuşi cea mai elementară 
manevră: aceea de a oferi siguranţă echipajului său? Ce 
negustor nu s-ar fi gândit să facă nişte bani sub pretextul 
salvării unor vieţi? Stabilisem. Era apă la bord. Numai că 
trebuia s-o găsesc. 

Ceea ce însemna că trebuia să mă mişc. 

Am reuşit să ajung până la mijlocul bărcii, la marginea 
prelatei. De-abia mă târâm. Am simţit că urcam un vulcan şi 
că aveam să mă uit peste marginea lui într-un cazan de lavă 
portocalie. Am rămas la pământ. Am ridicat capul cu grijă. 
Şi nu prea mult. Nu l-am văzut pe Richard Parker. Vedeam 
hiena, totuşi. Era în spatele a ceea ce mai rămăsese din 
zebră. Se uita la mine. 

Nu mai îmi era frică de ea. Nu era decât la trei metri 
depărtare, dar inima nu-mi mai sărea din piept. Era din 
cauza prezenţei lui Richard Parker. Să-ţi fie frică de acest 
câine ridicol când era un tigru pe aproape, era ca şi cum 
mi-ar fi fost frică de o aşchie când împrejur cădeau copacii. 
M-am enervat pe ea. „Creatură urâtă şi murdară”, am 
murmurat. Singurul motiv pentru care nu mă ridicam s-o 
arunc peste bord era din cauza lipsei de forţă, nu pentru că 
nu aveam curaj. 

A simţit hiena oare că-i eram superioară? Oare şi-a spus: 
„Super-alfa mă urmăreşte - mai bine nu mă mişc”. Nu ştiu. 
Oricum, nu s-a mişcat. De fapt, după cum a lăsat capul în 
jos, părea că voia să se ascundă de mine. Dar n-avea rost să 
se ascundă. Avea să-şi ia plata în curând. 

Richard Parker a explicat comportamentul ciudat al 
animalelor. Acum era clar de ce hiena se mărginise la un 


spaţiu restrâns în spatele zebrei şi de ce aşteptase atât de 
mult până s-o omoare. De frica de animalul mai puternic şi 
frica de a se atinge de hrana acestuia. Pacea temporară, 
tensionată, dintre Suc de Portocale şi hienă, se datora fără 
îndoială aceluiaşi motiv: în faţa unui prădător superior, toţi 
eram pradă, iar modul normal de a vâna era afectat. Se 
pare că prezenţa unui tigru mă salvase de hienă desigur, un 
exemplu tipic de săritură din lac în puț. 

Dar animalul nu se comporta ca un prădător, şi din 
această cauză hiena îşi luase nasul la purtare. Pasivitatea 
lui Richard Parker din toate aceste zile avea nevoie de 
explicaţie. Nu există decât două motive: sedarea şi răul de 
mare. Unele dintre animale fuseseră sedate de Tata ca săli 
se reducă stresul. Era posibil ca el să fi fost sedat chiar 
înainte de a se scufunda vaporul? Sau şocul scufundării - 
zgomotele, căderea în mare, teribila luptă cu valurile 
pentru a ajunge la barca de salvare - mărise efectul 
sedativului? Iar răul de mare îşi făcuse efectul după aceea? 
Acestea erau singurele explicaţii plauzibile pe care puteam 
să le produc. 

Mi-am pierdut interesul pentru această problemă. Mă 
interesa numai apa. 

Am preluat conducerea bărcii. 


Capitolul 50 


Avea exact un metru adâncime, doi metri şi jumătate 
lăţime şi opt metri lungime. Ştiu pentru că era scris pe una 
dintre bănci cu litere negre. Spunea, de asemenea, că 
barca de salvare era construită să ducă maximum treizeci şi 
doi de oameni. N-ar fi fost vesel să o împărţi cu atâţia 
oameni? Dar noi nu eram decât trei şi era o aglomeraţie 
îngrozitoare. Barca era simetrică, capetele fiind rotunde şi 
imposibil de deosebit. Semnul pentru pupa era un pilon fix, 


o prelungire a chilei, în timp ce prova avea o proră care mi 
se părea cea mai boantă şi mai tristă din istoria construcţiei 
de nave. Carena de aluminium era ornamentată cu nituri şi 
vopsită în alb. 

Ăsta era exteriorul bărcii. Interiorul nu era la fel de 
spaţios pe cât te-ai fi aşteptat, din cauza băncilor şi a 
rezervoarelor de provizii. Băncile de pe margine se 
întindeau pe toată lungimea bărcii, unind prova de pupa 
pentru a forma bănci triunghiulare. Băncile erau 
suprafeţele care acopereau rezervoarele de provizii. 
Băncile de pe margine aveau cam un metru lăţime, iar 
băncile de la capăt aveau cincizeci de centimetri lăţime. 
Spaţiul liber din barcă era de şase metri lungime şi un 
metru şi jumătate lăţime. Astfel, Richard Parker avea un 
teritoriu de treizeci de metri pătraţi. Pe lăţimea bărcii erau 
trei bănci în formă de cruce, inclusiv cea ruptă de zebră. 
Fiecare avea un metru lăţime şi erau la un metru de fundul 
bărcii, locul pe care îl avea Richard Parker pentru a se 
mişca, dacă ar fi stat sub bancă. Sub prelată, mai avea vreo 
cincizeci de centimetri, distanţa între copastie, care 
susţinea prelata, şi bănci, deci cam un metru, destul pentru 
a-i permite să stea în picioare. Fundul bărcii, făcut din 
scânduri înguste de lemn tratat, era plat, iar marginile 
verticale ale rezervoarelor de provizii erau într-un unghi 
drept cu acesta. Deci barca era rotundă la exterior, dar 
dreptunghiulară la interior. 

Se pare că portocaliul este culoarea supravieţuirii, 
pentru că întregul interior al bărcii, prelata, vestele de 
salvare, colacul, vâslele şi orice alt obiect care conta, era 
portocaliu. Chiar şi fluierele de plastic erau portocalii. 

Cuvintele I5Simtsum şi Panama erau scrise pe ambele 
părţii ale provei, cu litere romane mari, negre. 

Prelata era făcută din pânză tare, impermeabilă. Fusese 
derulată până la mijlocul bărcii. Deci o bancă în formă de 
cruce era acoperită, forma bârlogul lui Richard Parker; a 


doua era în spaţiul liber; a treia era ruptă sub zebra 
moartă. 

Erau şase cârlige de vâslă, cârlige în formă de U în 
copastie ca să ţină vâsla fixă, şi cinci vâsle, deoarece 
pierdusem una când am vrut să-l îndepărtez pe Richard 
Parker. Trei vâsle erau pe o bancă de pe margine, una era 
pe cealaltă, iar alta era cea care mă salvase. Mă îndoiam că 
erau folositoare ca mijloc de propulsie. Barca nu era una de 
curse. Era o construcţie solidă, proiectată pentru a pluti, nu 
pentru a naviga, deşi cred că, dacă am fi fost treizeci şi doi 
de vâslaşi, am fi putut să înaintăm. 

N-am prins toate aceste detalii şi multe altele imediat. Le- 
am observat cu timpul şi din necesitate. Eram într-o situaţie 
imposibilă, cu un viitor negru în faţă, când un lucru mic, un 
detaliu, se transforma şi-mi apărea în minte într-o nouă 
lumină. Nu mai era acel lucru de dinainte, ci era cel mai 
important lucru din lume, lucrul care avea să-mi salveze 
viaţa. Şi asta se întâmpla mereu. Ce adevărat este că 
necesitatea este mama invenţiei, ce adevărat. 


Capitolul 51 


Dar prima dată când m-am uitat la barcă, n-am văzut 
detaliul pe care mi-l doream. Suprafaţa pupei şi a băncilor 
de pe margine era neîntreruptă, ca şi marginile 
rezervoarelor de provizii. Podeaua era plată; nu te puteai 
ascunde nicăieri. Era sigur: nu exista niciun ascunziş, nicio 
cutie, niciun container. Numai suprafeţe netede, portocalii. 

Estimarea mea despre căpitani şi negustori se clătina. 
Speranţa mea de supravieţuire se diminua. Îmi rămânea 
doar setea. 

Şi dacă proviziile erau la prova, sub prelată? M-am întors 
şi m-am târât înapoi. Mă simţeam ca o şopârlă scorojită. M- 
am dus la prelată. Era perfect întinsă. Dacă o derulam, aş fi 


putut să am acces la proviziile care probabil erau sub ea. 
Dar asta însemna să pătrund în bârlogul lui Richard Parker. 

Nu era niciun dubiu. Setea mă împingea. Am dat la o 
parte vâsla de sub prelată. Mi-am pus colacul în jurul 
mijlocului. Am pus vâsla pe prova. M-am aplecat peste 
copastie şi am scos frânghia din cârligele ce ţineau prelata 
fixată. Era foarte dificil. Dar după primul cârlig, al doilea şi 
al treilea au fost mai uşor de mişcat. Am făcut acelaşi lucru 
la celălalt capăt al pupei. lensiunea din prelată s-a 
micşorat. Stăteam pe ea, cu picioarele îndreptate către 
pupa. 

Am derulat prelata un pic. Imediat, am fost răsplătit. 
Prova era la fel ca pupa. Avea bânci de colţ şi pe ele, la 
câţiva centimetri de pupa, ceva metalic strălucea ca un 
diamant. Era închizătoarea unui capac. Inima a început să- 
mi bată repede. Am continuat să dau prelata deoparte. M- 
am uitat pe sub ea. Capacul era ca un triunghi rotunjit, de 
un metru lăţime şi şaizeci de centimetri adâncime. În acel 
moment, am văzut o masă portocalie. Mi-am tras capul 
înapoi. Dar pata nu se mişca şi nu arăta a tigru. M-am uitat 
din nou. Nu era un tigru. Era un colac. Erau câţiva colaci în 
fundul bârlogului lui Richard Parker. 

M-a trecut un fior. Printre colaci, parţial, ca printre nişte 
frunze, l-am zărit pe Richard Parker, fără niciun dubiu. I-am 
văzut coapsele şi spatele. Roşcat, dungat şi pur şi simplu 
enorm. Stătea pe burtă, cu faţa la pupa. Stătea nemişcat, cu 
excepţia respirației care îi mişca pieptul. Am fost şocat cât 
de aproape era. Era la un metru sub mine. Dacă mă 
întindeam, putem să-l ciupesc de spate. Iar între noi nu era 
nimic altceva decât o prelată. 

— Doamne, ai grijă de mine! Nicio rugă nu era mai 
pasionată şi, în acelaşi timp, mai blândă. Stăteam nemişcat. 
Trebuia să beau apă. Am coborât mâna şi am desfăcut 
închizătoarea de metal. Am tras de capac. Am dat peste un 
fel de compartiment. 


Tocmai am menţionat noţiunea de detalii salvatoare. 
Capacul era prins în balamale la câţiva centimetri de banca 
de la prova ceea ce însemna că, atunci când s-a deschis 
capacul, acesta a blocat ca o barieră spaţiul prin care 
Richard Parker se putea strecura spre mine după ce ar fi 
trecut de colacii de salvare. Am deschis capacul până când 
a căzut peste vâslă şi marginea prelatei. Am înaintat la 
prova, cu un picior pe marginea zăvorului deschis şi cu 
celălalt pe capac. Dacă Richard Parker decidea să mă atace 
de dedesubt, ar fi trebuit să împingă capacul. Acest lucru 
m-ar anunţa şi m-ar ajuta să cad în apă ajutându-mă de 
colac. Dacă venea pe cealaltă parte, căţărându-se pe 
prelată, puteam să-l văd din timp şi să mă arunc în apă. M- 
am uitat împrejur. Nu era niciun rechin. 

M-am uitat în jos. Am crezut că o să leşin de bucurie. 
Capacul deschis îmi revela alte lucruri. O, ce plăcere să vezi 
un lucru făcut de mâna omului! Acest moment de revelaţie 
materială mi-a adus un surplus de plăcere un amestec de 
speranţă, surpriză, îndoială, fior, recunoştinţă neegalat de 
niciun Crăciun, o zi de naştere, o nuntă, un Diwali, o ocazie 
de a dărui. Eram nebun de fericire. 

Ochii mi-au căzut peste ceea ce căutam. Fie că este într-o 
cisternă sau într-o cutie, apa nu se poate confunda. În 
această barcă, vinul vieţii era servit în cutii galbene care se 
puteau ţine în mână foarte uşor. Pe ele era scris Apă de 
Băut cu litere negre. Firma era HP Foods Ltd., iar 
conţinutul era 500 ml. Erau grămezi de cutii, prea multe să 
poată fi numărate dintr-o privire. 

Cu o mână tremurândă, m-am aplecat şi am luat una. Era 
rece şi grea. Aerul dinăuntru bolborosea şi scotea un sunet, 
un glub glub glub. Aveam să scap de setea cumplită. Pulsul 
mi s-a accelerat la acest gând. Trebuia doar să deschid 
cutia. 

M-am oprit. Cum să fac asta? 

Aveam o cutie din metal - cu siguranţă aveam şi un 
desfăcător. M-am uitat în rezervor. Erau multe lucruri. Am 


început să caut. Mi-am pierdut răbdarea. Trebuia să beau 
acum sau aveam să mor. Nu găseam instrumentul dorit. Dar 
n-aveam timp de disperare. Trebuia să acţionez. Oare 
puteam s-o deschid cu unghiile? Am încercat. N-am reuşit. 
Cu dinţii? Nu merita să încerc. M-am uitat peste copastie. 
Cârligele de la prelată. Scurte, boante, solide. Am 
îngenuncheat pe bancă şi m-am aplecat. Ţinând cutia cu 
amândouă mâinile, am lovit-o de cârlig. Am făcut o 
adâncitură. Am încercat încă o dată. O altă adâncitură 
aproape de cealaltă. Din lovitură în lovitură, am reuşit. A 
apărut o perlă de apă. Am lins-o. Am întors cutia şi am lovit- 
o în partea cealaltă ca să fac o altă gaură. Munceam ca un 
nebun. Am făcut o gaură mai mare. M-am aşezat din nou pe 
copastie. Am ridicat-o, am deschis gura şi am înclinat cutia. 

Sentimentele mele pot fi imaginate, dar nu descrise. Apa 
cristalină mi-a uns gâtul lacom, pură, delicioasă, 
gâlgâitoare. Un fel de viaţă lichidă. Am scurs ultima 
picătură din cupa galbenă, lipindu-mi buzele de gaură 
pentru a primi şi senzaţia de umezeală. Am făcut 
„Ahhhhh!”, am aruncat cutia peste bord şi am luat alta. Am 
deschis-o la fel ca şi pe prima şi i-am băut conţinutul la fel 
de repede. Cutia a aterizat tot peste bord şi am deschis 
alta. Care a sfârşit tot în ocean. Am luat alta. Am băut patru 
cutii, doi litri din cel mai suculent nectar, înainte de a mă 
opri. 

Poate credeţi că atâta apă băută deodată, după mai multe 
zile de sete, avea să-mi facă rău. Prostii! Nu m-am simţit 
mai bine în toată viaţa mea. Puneţi mâna pe fruntea mea! 
Transpirasem, o transpiraţie proaspătă, curată, răcoritoare. 
Totul în fiinţa mea, până la ultimul por, exprima fericirea. 

Am avut un sentiment de bunăstare. Gura mi-a devenit 
umedă şi moale. Am uitat de fundul gâtului. Pielea mi s-a 
relaxat. Încheieturile mi se mişcau mai uşor. Inima a 
început să-mi bată veselă, iar sângele a început să-mi 
circule prin vine ca maşinile mirilor care vin de la o nuntă, 
răsunând pe asfalt. Muşchii şi-au recăpătat puterea şi 


supleţea. Mintea mi-a devenit mai clară. Într-adevăr, 
înviasem din morţi. Era minunat, minunat. Să te îmbeţi cu 
alcool e dizgraţios, să te îmbeţi cu apă este ceva nobil şi 
extatic. M-am scăldat în abundență şi în fericire pentru 
câteva minute. 

Simţeam un gol. Mi-am atins pântecele. Era o cavitate 
scobită. Ar fi mers ceva mâncare acum. O massala dosai cu 
Chutney de nuci de cocos - hmmmm! Sau mai bine: 
oothappam! HMMMM! O! Mi-am dus mâinile la gură - IDLI! 
Simplul gând îmi provoca durere în spatele maxilarelor şi 
un potop de salivă în gură. Mâna dreaptă a început să mă 
mănânce. S-a întins şi aproape că a ajuns la grămăjoarele 
de orez din imaginaţia mea. S-a cufundat în carnea lor 
fierbinte... A format o minge plină de sos... A dus-o la 
gură... Am mestecat... Era minunat de dureros! 

Am căutat mâncare. Am găsit cutii de Raţii de Urgenţă 
Standard de la Şapte Oceane, din exoticul Bergen, 
Norvegia. Micul dejun care trebuia să acopere toate 
celelalte mese pe care le sărisem a venit într-un pachet de 
jumătate de kilogram, dens, solid, împachetat în vid în 
plastic de culoarea argintului, cu instrucţiuni în 
douăsprezece limbi. În engleză spunea că raţia era de 
optsprezece biscuiţi fortificaţi din grâu, grăsime animală şi 
glucoză şi că nu trebuiau mâncaţi mai mult de şase pe zi. 
Păcat de grăsime, dar, date fiind circumstanţele, 
vegetarianul din mine avea să se ţină de nas şi să îndure. 

Pe capătul pachetului scria Deschideţi aici şi o săgeată 
neagră arăta spre o margine de plastic. Marginea s-a rupt 
sub degetele mele. Au ieşit la iveală nouă batoane învelite în 
hârtie cernită. Am desfăcut unul. S-a rupt în două. Doi 
biscuiţi aproape pătraţi, deschişi la culoare şi parfumaţi. Am 
muşcat dintr-unul. Doamne, cine ar fi crezut? N-am bănuit 
niciodată. A fost un secret pe care mi l-au ascuns: bucătăria 
norvegiană e cea mai bună din lume! Aceşti biscuiţi sunt 
uimitori de buni. Erau savuroşi şi delicaţi pentru cerul gurii, 
nici prea dulci, nici prea săraţi. Se rupeau cu un sunet 


plăcut. Amestecaţi cu saliva, formau o pastă care era o 
încântare pentru limbă şi gură. Şi când am înghiţit, 
stomacul meu a spus doar atât: Aleluia! 

Tot pachetul a dispărut în câteva minute, iar hârtia a 
zburat peste bord. M-am gândit să deschid un altul, dar m- 
am gândit mai bine. Nu e rău să te abţii. De fapt, cu 
jumătate de kilogram de mâncare în stomac, mă simţeam 
destul de greoi. 

Am decis să aflu ce se afla în cufărul plin de comori din 
faţa mea. Era mare, mai mare decât deschiderea 
superioară. Spaţiul se întindea până la fundul bărcii şi până 
la băncile de pe margine. Mi-am coborât picioarele în 
deschizătură şi m-am aşezat pe margine, cu spatele sprijinit 
de prova. Am numărat cutiile de Şapte Oceane. Mâncasem 
unul; mai erau treizeci şi unu. Potrivit instrucţiunilor, 
fiecare cutie de 500 de grame trebuia să ţină trei zile 
pentru fiecare supravieţuitor. Asta însemna că aveam 
provizii pentru 31 x 3 = 93 zile! Instrucţiunile le mai 
sugerau supravieţuitorilor să se limiteze la un litru de apă 
pe zi. Am numărat cutiile. Erau 124. Fiecare avea o 
jumătate de litru. Deci aveam provizii de apă pentru 124 de 
zile. Niciodată nu mi-a adus matematica un asemenea 
zâmbet pe buze. 

Ce altceva aveam? Am băgat mâna în cufăr şi am scos, 
unul după altul, o mulţime de obiecte minunate. Fiecare mă 
liniştea. Aveam o asemenea nevoie de companie, încât 
faptul că acele obiecte se făcuseră cu atenţie îmi dădea 
senzaţia că acea atenţie era direcţionată câtre mine. Am 
murmurat: „Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!” 


Capitolul 52 


După o investigaţie atentă, am făcut o listă completă: 
- 192 tablete de medicamente contra răului de mare 


- 124 cutii de apă proaspătă, fiecare de 500 mililitri, deci 
62 litri cu totul 

- 32 pungi pentru vomă 

- 31 cutii de raţii de urgenţă, de 500 de grame fiecare, 
deci 15,5 kilograme cu totul 

- 16 pături de lână 

- 12 dispozitive de distilat apa 

- 10 veste, fiecare cu un fluier ataşat 

- 6 fiole de morfină 

- 6 rachete luminoase manuale 

- 5 vâsle plutitoare 

- 4 rachete luminoase 

- 3 pungi transparente de plastic, rezistente, fiecare cu o 
capacitate de 50 litri 

- 3 deschizătoare 

- 3 carafe gradate pentru băut 

- 2 cutii de chibrituri impermeabile 

- 2 pistoale de semnalizare portocalii plutitoare 

- 2 găleți de plastic mijlocii 

- 2 pahare de plastic portocaliu plutitoare 

- 2 containere de plastic multi-funcţionale etanşe 

- 2 bureţi galbeni dreptunghiulari 

- 2 frânghii sintetice plutitoare, fiecare de 50 metri 
lungime 

- 2 frânghii sintetice neplutitoare, de cel puţin 30 metri 
fiecare 

- 2 truse de pescuit cu cârlige, undiţe şi plutitoare 

- 2 căngi cu cârlige ascuţite din ghimpi 

- 2 ancore 

- 2 securi 

- 2 recipiente pentru apă de ploaie 

- 2 pixuri cu pastă neagră 

- 1 năvod de cargou de nailon 

- 1 geamandură solidă cu un diametru interior de 40 
centimetri şi unul exterior de 80 centimetri, cu o frânghie 
ataşată 


- 1 cuţit mare de vânătoare cu mâner solid, vârf ascuţit, 
şi lamă tăioasă pe o parte şi zimţată pe alta; ataşat printr- 
un fir lung de un inel din cufăr 

- 1 set de cusut cu ace drepte şi îndoite şi aţă albă tare 

- 1 set de prim-ajutor într-o cutie de plastic 

- 1 oglindă de semnalizare 

- 1 pachet de ţigări chinezeşti cu filtru 

- 1 tabletă de ciocolată neagră 

- 1 manual de supravieţuire 

- 1 busolă 

- 1 caiet cu 98 pagini liniate 

- 1 băiat cu un set complet de haine, cu excepţia unui 
pantof pierdut 

- 1 hienă pătată 

- 1 tigru bengalez 

- 1 colac 

- 1 ocean 

- 1 Dumnezeu 


Am mâncat un sfert din tableta de ciocolată. Am examinat 
unul dintre recipientele pentru apa de ploaie. Era un 
dispozitiv care arăta ca o umbrelă întoarsă, cu o pungă de 
colectare şi un tub de cauciuc conectat la ea. Mi-am 
încrucişat braţele pe colacul din jurul mijlocului, mi-am 
lăsat capul în jos şi am adormit. 


Capitolul 53 


Am dormit toată dimineaţa. M-au trezit grijile. Acea 
maree de hrană, apă şi celelalte care îmi treceau prin 
corpul slăbit, aducându-mi o nouă perspectivă asupra vieţii, 
mi-a adus puterea de a vedea cât de disperată era situaţia 
mea. M-am trezit la realitatea lui Richard Parker. Era un 


tigru în barcă. Nu-mi venea să cred, dar ştiam că asta era. 
Şi că trebuia să mă salvez. 

M-am gândit să sar peste bord şi să mă îndepărtez înot, 
dar corpul meu a refuzat să se mişte. Eram la sute sau 
poate la mii de kilometri de uscat. N-aş fi putut să înot o 
asemenea distanţă, nici măcar cu un colac de salvare. Ce aş 
fi mâncat? Ce aş fi băut? Cum m-aş fi apărat de rechini? 
Cum m-aş fi încălzit? Cum aş şti în ce parte să înot? Nu era 
nicio îndoială: era moarte curată să părăsesc barca. Dar 
dacă rămâneam? Ar veni la mine, tiptil, ca o pisică. Înainte 
să-mi dau seama, m-ar apuca de ceafă şi m-ar sfâşia cu 
colții. Nici n-aş avea timp să strig. Sângele mi s-ar scurge în 
linişte, netulburat de cuvinte. Sau m-ar ucide cu o labă, 
rupându-mi gâtul. 

— O să mor, am bolborosit hohotind, cu buze 
tremurânde. 

A şti că o să mori în curând e îngrozitor, dar mai groaznic 
decât orice altceva e să ştii că o să mori şi să-ţi dai seama 
de asta pentru că ai destul timp să te gândeşti la fericirea 
pe care ai avut-o şi la cea pe care ai fi putut s-o ai. Vezi cu 
luciditate tot ce pierzi. Perspectiva îţi dă o stare de tristeţe 
pe care nicio maşină care te va lovi şi nicio apă în care te 
îneci nu ţi-o va da. Sentimentul este într-adevăr 
insuportabil. Cuvintele Tată, Mamă, Ravi, India, Winnipeg 
m-au lovit cu o putere înzecită. 

Începusem să renunţ. Aş fi renunţat dacă n-aş fi auzit o 
voce interioară. Vocea spunea: 

— Nu voi muri. Refuz. Am să supraviețuiesc coşmarului. 
Nu o să mă dau bătut, oricât de mult ar trebui să lupt. Am 
supravieţuit până acum, ca printr-un miracol. Acum, voi 
schimba miracolul în rutină. Fiecare zi va fi uimitoare. O să 
mă străduiesc din răsputeri. Atâta vreme cât Dumnezeu e 
cu mine, nu voi muri. Amin. 

Faţa mea căpătase o expresie întunecată şi hotărâtă. 
Spun asta cu modestie, dar am descoperit în acel moment 
că aveam o voinţă imensă de a trăi. Nu e nimic evident în 


experienţa mea. Unii dintre noi renunţă la viaţă cu un oftat 
resemnat. Alţii se luptă un pic, apoi îşi pierd speranţa. Alţii 
şi eu mă număr printre aceştia nu renunţă niciodată. 
Continuăm să luptăm. Nu contează costurile, pierderile, 
improbabilitatea succesului. Luptăm până la sfârşit. Nu eo 
problemă de curaj. E ceva constituţional, imposibilitatea de 
a renunţa. Poate că nu e decât o stupidă foame de viaţă. 

Richard Parker a început să mârâie în chiar acel moment, 
ca şi cum mă aşteptase pe mine ca să devină un adversar 
demn de luat în seamă. Mi s-a strâns sufletul de frică. 

„Repede, omule, repede”, am şuierat. Trebuia să-mi 
organizez supraviețuirea. Nu mai aveam nicio secundă de 
pierdut. Aveam nevoie de adăpost imediat. M-am gândit la 
prora pe care o construisem cu o vâslă. Dar acum prelata 
era derulată la prova; vâsla nu mai avea pe ce se sprijini. Şi 
nu eram convins că acest loc mai era sigur, acum că 
Richard Parker se trezise. Putea să ajungă la mine şi să mă 
înşface foarte uşor. Trebuia să găsesc altceva. Mintea îmi 
lucra repede. 

Am construit o plută. Dacă vă amintiţi, vâslele pluteau. Şi 
aveam şi vestele şi geamandura, care era foarte rezistentă. 
Cu respiraţia tăiată, am închis compartimentul şi am intrat 
sub prelată ca să iau vâslele rămase pe băncile de pe 
margine. Richard Parker a simţit. Îl vedeam printre veste. 
Reacţiona la fiecare vâslă pe care o scoteam - vă daţi seama 
că o făceam cu mare grijă. Dar nu s-a întors. Am scos trei 
vâsle. A patra era de-a curmezişul pe prelată. Am ridicat 
capacul compartimentului pentru a bloca deschizătura spre 
vizuina lui Richard Parker. 

Aveam trei vâsle plutitoare. Le-am aşezat pe prelată în 
jurul geamandurii. Era acum înconjurată de vâsle. Arăta ca 
un joc de Marocco, cu un rotund la mijloc pentru prima 
mutare. 

Acum venea partea periculoasă. Avem nevoie de veste. 
Mâărâitul lui Richard Parker se transformase într-un bubuit 
care făcea aerul să vibreze. Hiena a răspuns cu un scâncet, 


un vaiet ascuţit, şovăitor, un semn sigur că era ceva 
periculos în aer. 

N-am avut de ales. A trebuit să acţionez. Am pus capacul 
la loc. Vestele erau la îndemână. Unele erau chiar lângă 
Richard Parker. Hiena a scos un chiot. 

M-am aplecat după o vestă. Îmi era dificil să ajung la ea 
pentru că îmi tremura mâna tare. Am scos-o. Richard 
Parker nu părea să reacționeze. Am scos alta. Şi alta. 
Simţeam că o să leşin de frică. Respiram cu dificultate. 
Dacă era nevoie, mă puteam arunca peste bord cu aceste 
veste. Am scos-o pe ultima. Aveam patru acum. 

Scoţând vâslele una câte una, le-am introdus prin 
mânecile vestelor de salvare, în aşa fel încât să am câte o 
vestă la fiecare capăt al plutei. Le-am închis şi le-am legat. 

Am găsit una dintre frânghiile plutitoare în cufăr. Cu un 
cuţit am tăiat patru bucăţi. Am legat vâslele între ele. Ce 
mult ar fi însemnat acum să ştiu să fac noduri! Am făcut 
zece noduri la fiecare colţ şi tot îmi era frică să nu se 
deprindă vâslele. Am lucrat febril, blestemându-mi prostia. 
Cu un tigru la bord, aşteptasem trei zile şi trei nopţi ca să 
mă salvez! 

Am mai tăiat patru bucăţi de frânghie şi am legat 
geamandura de fiecare parte a pătratului. Am pus frânghia 
geamandurii în jurul vestelor, în jurul vâslelor, de jur- 
împrejurul plutei ca o precauţie suplimentară pentru ca 
pluta să nu se desfacă în bucăţi. 

Hiena începuse să urle foarte ascuţit. 

Mai aveam un singur lucru de făcut. „Doamne, dă-mi 
timp”, l-am implorat. Am luat restul de obiecte plutitoare. 
Era o gaură care mergea prin prova bărcii, lângă vârf. Am 
băgat frânghia prin ea şi am legat-o. Acum nu mai aveam 
decât să leg frânghia de plută şi puteam fi salvat. 

Hiena a tăcut. Mi s-a oprit inima şi apoi a luat-o la goană 
de trei ori mai repede. M-am întors. 

— Isus, Mariam Mohamed şi Vishnu! 


Am văzut o privelişte care avea să mă urmărească tot 
restul zilelor. Richard Parker s-a ridicat şi a ieşit. Nu era 
nici la cinci metri de mine. Ce mare era! Ne venise sfârşitul, 
hienei şi mie. Am rămas pe loc, paralizat, hipnotizat de 
imaginea din faţa mea. Experienţa pe care o aveam deja în 
domeniul animalelor sălbatice obligate să stea împreună 
într-un spaţiu limitat, acela al bărcii de salvare, mă făcea să 
mă aştept la proteste şi mult zgomot atunci când se anunţa 
vărsare de sânge. Dar totul s-a petrecut în linişte. Hiena a 
murit fără să se vaiete, iar Richard Parker a omorât-o în 
linişte. Felina de culoarea flăcării a ieşit de sub prelată şi s- 
a îndreptat spre hienă. Hiena se sprijinea de banca de la 
pupa, în spatele leşului zebrei, paralizată. Nu a opus 
rezistenţă. S-a lăsat în jos şi a ridicat o labă într-un inutil 
gest de apărare. Faţa ei exprima teroare. O labă imensă a 
lovit-o, iar colții i s-au înfipt în gât. Ochii i s-au dilatat. S-a 
auzit un pârâit şi hienei i-a fost ruptă şira spinării. S-a 
zbătut. Ochii i s-au înceţoşat. Totul se terminase. 

Richard Parker i-a dat drumul şi a mârâit. Părea un 
mârâit liniştit, personal, doar pe jumătate. Gâfâia, cu limba 
scoasă. Şi-a lins labele. A mişcat din cap. A adulmecat hiena 
moartă. Şi-a ridicat capul şi a mirosit aerul. Şi-a pus labele 
pe banca de la pupa şi s-a ridicat. Stătea cu picioarele 
depărtate. Era evident că nu-i plăcea legănarea bărcii, deşi 
nu se simţea prea tare. S-a uitat dincolo de copastie, spre 
larg. A mârâit gros, cu răutate. A mirosit aerul din nou. Şi-a 
întors încet capul. S-a întors până a ajuns să se uite la mine. 

Aş vrea să vă pot descrie ce s-a întâmplat mai departe, nu 
cum am văzut totul, ci cum am simţit. L-am văzut pe 
Richard Parker din unghiul din care arăta cel mai bine; din 
spate, pe jumătate ridicat, întors spre mine. Era ca o poză, 
o manifestare intenţionată, chiar afectată, a artei imaginii. 
Şi ce artă, ce putere! Prezenţa lui era copleşitoare, dar şi 
graţia lui vioaie era evidentă. Era incredibil de musculos, 
dar coapsele îi erau suple, iar blana lucioasă. Corpul îi era 
incredibil de frumos, portocaliu cu nuanţe de brun, brăzdat 


de dungi negre verticale care se asortau cu nuanţa de alb 
pur de pe piept şi cu cercurile negre de pe coadă. Avea 
capul mare şi rotund, cu favoriţi formidabili, un barbişon 
elegant şi cele mai frumoase mustăţi din lumea felinelor, 
groase, lungi şi albe. Urechile îi erau mici, expresive, ca 
nişte arcade perfecte. Faţa portocalie avea un nas roz. 
Smocuri ondulate, negre îi încadrau faţa într-un model 
pregnant, dar subtil, atrăgând atenţia asupra bazei nasului. 
Petele albe de deasupra ochilor, de pe obraji şi din jurul 
gurii erau ca tuşe finale demne de un dansator Kathakali. 
Rezultatul era o faţă care arăta ca aripile unui fluture, cu o 
expresie chinezească, uşor antică. Dar când ochii de 
chihlimbar ai lui Richard Parker i-au întâlnit pe ai mei, 
privirea lor era intensă, rece şi nemişcată, nu prietenoasă, 
şi reuşea să fie neutră, deşi era pe punctul de a izbucni cu 
furie. Urechile i se mişcau. Buza de sus i se ridica şi cobora 
ritmic. Astfel, caninul care se vedea era mai lung decât cel 
mai lung dintre degetele mele. 

Mi s-a zbărlit tot părul, şi m-am trezit ţipând de groază. 

Atunci a apărut şobolanul. Din neant, un şobolan brun, 
costeliv a apărut pe banca de pe margine, emoţionat şi 
gâfâind. Richard Parker a fost la fel de uimit ca şi mine. 
Şobolanul a sărit pe prelată şi a început să fugă către mine. 
Şocat şi surprins, au început să-mi tremure picioarele şi 
aproape că am căzut în compartiment. În faţa ochilor mei 
uimiţi, şobolanul a sărit pe mine şi mi s-a urcat pe cap, unde 
i-am simţit ghearele pe piele, ţinându-se cu disperare. 

Ochii lui Richard Parker l-au urmărit şi s-au fixat în cele 
din urmă pe capul meu. 

Trupul s-a întors după cap, şi a coborât de pe bancă, 
calm. Puteam să-i văd creştetul, spatele şi coada 
încovrigată. Urechile îi erau lăsate pe spate. Din trei paşi a 
fost în mijlocul bărcii. Fără efort, s-a ridicat pe prelată cu 
labele din faţă. 

Era la mai puţin de trei metri depărtare. Capul, pieptul, 
labele totul era mare, mare! Dinţii, un adevărat batalion. 


Voia să sară pe prelată. Aveam să mor. 

Dar îl deranja moliciunea prelatei. A încercat-o cu labele. 
S-a uitat îngrijorat - nu-i plăcea să rişte. Şi nu-i plăcea nici 
mişcarea bărcii. Pentru un moment, Richard Parker a ezitat. 

Am apucat şobolanul şi l-am aruncat. Încă îl văd cum a 
zburat prin aer cu ghearele scoase şi coada ridicată. 
Richard Parker a deschis gura şi şobolanul a zburat direct 
în ea, ca o minge de baseball în mănuşa celui de la 
prindere. Coada păroasă a dispărut ca un fir de spaghetti în 
gura acestuia. 

A părut satisfăcut de cadou. S-a dat jos şi s-a întors sub 
prelată. Picioarele mele şi-au recăpătat funcţia. Am sărit în 
picioare şi am ridicat capacul ca să blochez spaţiul deschis 
dintre banca de la prora şi prelată. 

Am auzit cum adulmeca hiena şi cum o târa. Barca s-a 
legănat mai tare din cauza mişcării trupului lui Richard 
Parker. Am auzit cum mânca. M-am uitat pe sub prelată. 
Era în mijlocul bărcii. Mânca hiena hulpav. Era ultima mea 
şansă. M-am întins şi am luat şi celelalte veste - şase cu 
totul - şi ultima vâslă. Aveam să le folosesc la plută, ca s-o 
fac mai rezistentă. Pe când plecam, am simţit un miros. Nu 
era mirosul pătrunzător de urină de felină. Era vomă. Era o 
pată pe podeaua bărcii. Probabil provenea de la Richard 
Parker. Deci îi fusese cu adevărat rău. 

Am legat frânghia de plută. Acum, barca şi pluta erau 
legate. Apoi am adăugat o vestă la fiecare capăt al plutei, pe 
dedesubt. Altă vestă a îmbrăcat geamandura, jucând rolul 
unui scaun. Ultima vâslă a fost transformată într-un suport 
pentru picioare, la marginea plutei, la un metru de 
geamandură, pe care am legat-o de ultima vestă de salvare. 
Îmi tremurau mâinile pe când lucram, respiram greu şi 
întretăiat. Am verificat şi răsverificat nodurile. 

M-am uitat la mare. Valurile erau mici, uşoare. Nu aveau 
spumă albă. Vântul era doar o adiere. M-am uitat în jos. 
Erau peşti mari, cu capete proeminente şi aripioare dorsale 


lungi, numiţi dorade, peşti mici, lungi şi supli, pe care nu-i 
cunoşteam, şi peşti şi mai mici şi rechini. 

Am îndepărtat pluta de barcă. Dacă nu plutea, dintr-un 
motiv sau altul, eram ca şi mort. Dar s-a descurcat bine. De 
fapt, flotabilitatea vestelor de salvare era atât de mare încât 
a împins vâslele la suprafaţa apei. Dar inima mi s-a 
scufundat. Imediat ce pluta a atins apa, peştii s-au 
îndepărtat - în afara rechinilor. Aceştia din urmă au rămas. 
Trei sau patru. Unul s-a băgat sub plută. Richard Parker a 
început să mârâie. 

M-am simţit ca un prizonier care era împins în mare de 
către pirați. 

Am adus pluta atât de aproape de barcă cât mi-au permis 
vâslele. M-am aplecat şi am apucat geamandura. Prin 
crăpăturile din podeaua plutei - mai degrabă crevase care 
se căscau - mă uitam în adâncurile mării. L-am auzit din 
nou pe Richard Parker. M-am lăsat pe burtă fără să mă 
mişc. Mă aşteptam ca pluta să se răstoarne în orice 
moment. Sau ca un rechin să atace pluta, muşcând din 
vestele se salvare şi din vâsle. Nu s-a întâmplat nimic, însă. 
Pluta a continuat să plutească, cu vârfurile vâslelor 
înfigându-se în apă, dar nu s-a scufundat. Rechinii s-au 
apropiat, dar n-au atins-o. 

Am avut senzaţia că cineva trăgea de plută. Pluta se 
învârtea. Am ridicat capul. Barca şi pluta erau deja 
separate, cât de mult le permitea frânghia, vreo treizeci de 
metri. Frânghia era întinsă, deasupra apei. Era o privelişte 
descurajantă. Plecasem de pe barca de salvare ca să-mi 
salvez viaţa. Acum voiam să mă întorc. Pluta era mult prea 
şubredă. Un rechin care ar fi secţionat frânghia, un nod 
care s-ar fi desfăcut sau un val care s-ar fi spart pe punte ar 
fi fost de-ajuns ca să însemne sfârşitul pentru mine. Prin 
comparaţie cu pluta, barca părea acum un rai al confortului 
şi siguranţei. 

M-am întors prudent pe spate. M-am ridicat în picioare. 
Până acum, stabilitatea era bună. Reuşeam să-mi menţin 


echilibrul. Dar era prea mică. Puteam doar să stau pe ea, 
nu mai mult. Această plută de jucărie putea fi potrivită 
pentru un eleşteu, nu pentru Pacific. Am prins frânghia şi 
am tras. Cu cât mă apropiam mai tare de barcă, cu atât 
trăgeam mai încet. Când am ajuns aproape de barcă, l-am 
auzit pe Richard Parker. Încă mânca. 

Am ezitat câteva minute. 

Am rămas pe plută. Nu ştiam ce altceva puteam face. 
Aveam două opţiuni: să mă urc pe barcă, unde era un tigru, 
sau să plutesc deasupra rechinilor. Ştiam foarte bine ce 
periculos era Richard Parker. Rechinii, pe de altă parte, nu 
se dovediseră a fi periculoşi. Am verificat nodurile care 
ţineau pluta legată de barcă. Am slăbit frânghia până am 
fost la nouă metri de barcă, distanţă la care mă simţeam în 
siguranţă: nici prea aproape de Richard Parker, nici prea 
departe de barcă. Restul de frânghie, de vreo trei metri, am 
înfăşurat-o de vâsla care servea drept suport pentru 
picioare. Era uşor de desfăşurat în caz de nevoie. 

Ziua era pe sfârşite. A început să plouă. Fusese cald şi 
înnorat toată ziua. Acum, temperatura scăzuse, iar ploaia 
era rece şi deasă. În jurul meu, stropii de ploaie cădeau în 
mare şi pe plută cu un plescăit puternic. Am tras din nou de 
frânghie. Când am ajuns la prora, m-am ridicat în genunchi 
şi m-am sprijinit. M-am ridicat în barcă şi am tras cu ochiul 
peste copastie. Nu se vedea nici urmă de tigru. 

M-am dus jos, spre compartiment. Am luat un recipient 
pentru apă, o pungă de plastic de cincizeci de litri, o pătură 
şi manualul de supravieţuire. Am închis capacul cu zgomot. 
A fost fără intenţie am vrut doar să-mi protejez bunurile de 
ploaie dar capacul mi-a alunecat din mâini. Făcusem o 
greşeală gravă. Zgomotul atrăsese atenţia lui Richard 
Parker. Era aplecat deasupra hienei. A întors imediat capul. 
A mârâit. Şi-a scos ghearele. Vârful cozii a început să se 
mişte spasmodic. M-am aruncat din nou pe plută, care mi se 
părea acum mai departe de barcă; probabil se îndepărtase 
din cauza curenților şi a mării agitate, dar e posibil să mi se 


fi părut doar, din cauza sentimentului de teroare care 
pusese stăpânire pe mine. Am dat drumul frânghiei. M-am 
aşteptat ca Richard Parker să sară din barcă, să zboare prin 
aer şi să mă înşface. M-am uitat fix la barcă. Cu cât mă 
uitam la mult, cu atât mi se părea mai insuportabilă 
aşteptarea. 

N-a apărut. 

Până când am deschis recipientul pentru apă, ca pe o 
umbrelă, deasupra capului, şi mi-am băgat picioarele în 
punga de plastic, eram deja ud până la piele. Iar pătura mi 
se udase când am căzut înapoi pe plută. Totuşi, m-am 
înfăşurat în ea. 

A venit noaptea. Împrejurimile au dispărut în întunericul 
negru ca smoala. Doar smuciturile plutei îmi spuneau că 
mai eram încă legat de barcă. Marea, la doar câţiva 
centimetri de mine, şi totuşi atât de departe, clătina pluta. 
Apa îmi atingea spatele, printre crăpăturile plutei, ca şi cum 
ar fi avut degete. 


Capitolul 54 


A plouat toată noaptea. A fost îngrozitor. Era zgomot. 
Ploaia suna ca bătaia unei tobe pe dispozitivul de colectat 
apă; în jurul meu, şuieratul amintea de un cuib de şerpi. 
Palele de vânt schimbau direcţia ploii, aşa că unele părţi ale 
trupului meu, care se uscaseră între timp, erau din nou 
udate de  şuvoiul neîncetat. Am schimbat poziţia 
dispozitivului care mă proteja, dar după câteva minute, 
vântul bătea deja din cealaltă parte. Am încercat să nu mă 
ud în întregime; am avut grijă să-mi fie cald în jurul 
pieptului, acolo unde păstram manualul de supravieţuire, 
dar umiditatea se răspândea cu o hotărâre perversă. Mi-am 
petrecut toată noaptea tremurând de frig. M-am temut că 
pluta o să se dezmembreze, că nodurile se vor desface, că 


mă va ataca un rechin. Am verificat tot timpul legăturile, ca 
un orb care citea în Braille. 

Ploaia se înteţea şi marea devenea din ce în ce mai 
agitată pe măsură ce se făcea noapte. Frânghia care mă 
lega de barcă se smucea cu mişcări bruşte şi dure, iar 
mişcarea plutei era din ce în ce mai pronunţată şi mai 
dezordonată. Continua să plutească, ridicându-se deasupra 
tuturor valurilor, dar eram înconjurat de apă la fiecare 
mişcare, ca atunci când un râu îşi iese din matcă. Apa mării 
era mai caldă decât ploaia, dar până dimineaţă eram ud 
fleașcă pe toate părţile. 

În cele din urmă, am băut. Nu mi-era sete, dar m-am 
forţat. Dispozitivul de reţinut ploaia arăta ca o umbrelă 
inversată, o umbrelă întoarsă pe dos de vânt. Ploaia era 
direcţionată către centrul ei, acolo unde era un orificiu. 
Acesta era legat printr-un tub de plastic de o pungă făcută 
din plastic gros, transparent. La început, apa avea gust de 
cauciuc, dar apoi apa de ploaie a clătit dispozitivul şi gustul 
s-a schimbat. 

În timpul acelor ore întunecate, reci şi lungi, printre 
zgomotele asurzitoare ale ploii şi şuieratul mării, gândul 
meu era tot la Richard Parker. Am urzit câteva planuri de a 
scăpa de el ca să rămân singur în barcă. 

Planul 1: Împinge-l peste bord. La ce bun? Chiar dacă aş 
fi putut să arunc peste bord înspăimântătorul animal de 
250 kilograme, tigrii sunt înotători  neîntrecuţi. În 
Sundarbans erau recunoscuţi pentru că puteau să înoate 
opt kilometri pe o mare agitată. Dacă ar cădea peste bord, 
Richard Parker ar călca apa, s-ar căţăra înapoi şi m-ar face 
să plătesc pentru trădarea mea. 

Planul 2: Omoară-l cu cele şase seringi de morfină. Dar 
n-aveam nicio idee ce efect ar avea asupra lui. Ar fi destul 
să-l omoare? Şi cum să fac să îi ajungă în sânge? Aş putea 
să mă gândesc să-l surprind în felul care fusese surprinsă 
mama lui când a fost capturată dar cât de tare ar fi trebuit 
să-l surprind ca să-i fac şase injecții consecutive? Imposibil. 


Tot ce aş obţine ar fi cel mult o lovitură de labă care m-ar 
decapita. 

Planul 3: Atacă-l cu toate armele disponibile. Ridicol. Nu 
eram larzan. Eram o formă de viaţă firavă, slabă, 
vegetariană. În India, tigrii se vânează de pe elefanţi, cu o 
carabină puternică. Ce puteam să fac eu? Să-i trag o 
rachetă de semnalizare în faţă? Să mă duc la el cu două 
securi şi cu un cuţit în dinţi? Să-l termin cu nişte ace de 
cusut? Dacă aş reuşi să-l crestez măcar, ar fi o mare 
realizare. În schimb, el m-ar face bucăţi membru cu 
membru, organ cu organ. Pentru că nu e nimic mai 
periculos decât un animal rănit. 

Planul 4: Strânge-l de gât. Aveam frânghie. Dacă aş sta la 
prova şi aş trece frânghia pe la pupa şi aş face un laţ în 
jurul gâtului lui, aş putea să trag de frânghie în timp ceel 
ar trage să vină spre mine. Şi astfel, în această mişcare, s-ar 
sufoca. Un plan deştept, sinucigaş. 

Planul 5: Otrăveşte-l, Dă-i foc, Electrocutează-l. Cum? Cu 
ce? 

Planul 6: Poartă un război al nervilor. 'lot ce aveam de 
făcut era să las legile nemiloase ale naturii să-şi urmeze 
cursul şi aveam să fiu salvat. Nu-mi cerea niciun efort să 
aştept să slăbească şi să moară. Eu aveam rezerve pentru 
câteva luni. El ce avea? Doar câteva animale moarte care 
aveau să se strice în curând. Ce avea să mănânce după 
aceea? Şi mai bine: de unde ar lua apă? Ar putea să 
supravieţuiască luni de zile fără mâncare, dar niciun 
animal, oricât de puternic, nu poate trăi fără apă pentru o 
perioadă lungă. 

O rază de speranţă licărea uşor, ca o lumânare în noapte. 
Aveam un plan şi credeam că era bun. Trebuia doar să 
supraviețuiesc dacă voiam să-l pun în aplicare. 


Capitolul 55 


Au venit zorile şi lucrurile s-au înrăutățit. Pentru că 
acum, la lumină puteam vedea ce înainte doar simţisem, 
perdelele de ploaie care mă loveau de la înălţime şi valurile 
care mă călcau în picioare unul după altul. 

Orbit, tremurând şi amorţit, cu o mână pe dispozitivul de 
colectat apa de ploaie şi cu cealaltă pe plută, am continuat 
să aştept. 

Mai târziu, brusc şi în linişte, ploaia s-a oprit. Cerul s-a 
înseninat, iar valurile au părut să dispară o dată cu norii. 
Schimbarea era rapidă şi radicală. Eram într-un ocean 
diferit. În curând, soarele strălucea, iar oceanul era ca o 
epidermă netedă care reflecta lumina cu un milion de 
oglinzi. 

Eram ţeapăn, extenuat şi mă durea tot corpul; de-abia 
dacă puteam să fiu recunoscător că eram în viaţă. Cuvintele 
„Planul 6, Planul 6, Planul 6” îmi reveneau în minte ca o 
mantra şi mă linişteau cumva, deşi nu-mi aminteam ce 
însemnau. Începeam să mă încălzesc. Am închis „umbrela”. 
M-am înfăşurat în pătură şi m-am chircit pe o parte, în aşa 
fel încât să nu ating apa. Am adormit. Nu ştiu cât am 
dormit. M-am trezit pe la jumătatea dimineţii. Era foarte 
cald. Pătura aproape se uscase. Fusese un somn scurt. M- 
am ridicat într-un cot. 

În jurul meu, totul era plat, infinit, un albastru imens. 
Puteam vedea până departe, fără niciun obstacol. 
Imensitatea m-a lovit ca un pumn în stomac. Am căzut 
înapoi, copleşit. Pluta era o glumă. Era doar nişte bețe şi 
nişte obiecte plutitoare legate de o frânghie. Apa năvălea 
prin toate crăpăturile. Adâncul ar fi ameţit până şi o pasăre. 
Am văzut barca. Era ca o coajă de nucă. Se ţinea pe apă 
cum se ţin degetele de marginea prăpastiei. Era doar o 
chestiune de timp până când gravitația avea s-o învingă, 
trăgând-o spre adâncuri. 

Tovarăşul meu de călătorie s-a ivit pe punte. S-a ridicat 
pe copastie şi s-a uitat la mine. Apariţia unui tigru e 
înfricoşătoare în orice împrejurare, dar aici era de-a 


dreptul paralizantă. Era un contrast puternic între blana lui 
portocalie şi albul inert al bărcii. Mi s-au oprit toate 
simţurile, şi aşa foarte încercate. Deşi era vast, Pacificul 
dintre noi părea un şanţ cu apă îngust, fără ziduri şi 
zăbrele. 

„Planul 6, Planul 6, Planul 6”, auzeam în minte. Dar ce 
era Planul 6? A da. Războiul nervilor. Jocul aşteptaării. 
Pasivitatea. Amânarea. Legile neiertătoare ale naturii. 
Mersul inevitabil al timpului şi epuizarea resurselor. Ăsta 
era Planul 6. 

Un gând îmi trecea prin minte ca un strigăt nervos: 
„Prostule! Babuin fără creier! Planul 6 e cel mai prost din 
toate! Richard Parker se teme de mare acum. Oceanul 
fusese cât pe ce să-l ucidă acum câteva zile. Dacă va fi 
înfometat şi însetat, îşi va învinge frica şi va face orice ca să- 
şi satisfacă aceste nevoi. Va transforma şanţul cu apă într- 
un pod. Va înota cât va fi nevoie ca să ajungă la plută şi la 
tine. lar în ceea ce priveşte apa, ai uitat că tigrii din 
Sundabarns beau apă sărată? Crezi că poţi rezista mai mult 
decât rinichii lui? Dacă vei duce un război al nervilor, vei 
pierde! Vei muri! E CLAR?” 


Capitolul 56 


Trebuie să spun ceva despre frică. Ea este unicul inamic 
adevărat al vieţii. Numai ea o poate învinge. Este un 
adversar inteligent, trădător. Nu are decenţă, nu respectă 
nicio lege sau convenţie, nu are milă. Merge direct la 
punctele slabe, pe care le găseşte cu uimitoare uşurinţă. 
Totdeauna începe în minte. Te simţi calm, liniştit, fericit. 
Apoi, frica, deghizată sub masca îndoielii blânde, se 
strecoară în mintea ta ca un spion. Îndoiala se întâlneşte cu 
neîncrederea şi neîncrederea încearcă să iasă la suprafaţă. 
Dar neîncrederea e un infanterist prost înarmat. Îndoiala îl 


învinge repede. Devii îngrijorat. Rațiunea preia lupta. Te 
linişteşti. Rațiunea e bine înarmată. Dar, spre uimirea ta, în 
ciuda tacticii superioare şi a unui număr de victorii de 
necontestat, raţiunea este înfrântă. le simţi slăbit, 
şovăielnic. Îngrijorarea se transformă în groază. 

Apoi frica îţi cuprinde corpul, care îşi dă seama că există 
o problemă gravă. Plămânii îţi zboară ca pasărea, 
intestinele se preling ca şarpele. Limba îţi cade, grea ca un 
oposum, maxilarele încep să galopeze pe loc. Surzeşti. 
Muşchii îţi tremură ca şi cum ar suferi de malarie, iar 
genunchii încep să-ţi danseze. Inima se zbate în timp ce 
sfincterele se relaxează. Şi la fel tot restul corpului. Ioate 
organele te lasă. Numai ochii mai funcţionează. Ei sunt 
pironiţi asupra fricii. 

lei decizii pripite. Concediezi şi ultimii aliaţi: speranţa şi 
încrederea. Te înfrângi singur. Frica, care e doar o 
impresie, triumfă. 

Problema e dificil de exprimat în cuvinte. Căci frica, 
adevărata frică, cea care îţi zdruncină temelia, cea care 
pune stăpânire pe tine când trebuie să-ţi recunoşti 
mortalitatea, se cuibăreşte în memoria ta ca o cangrenă: 
încearcă să strice totul, chiar şi cuvintele pe care le foloseşti 
pentru a o exprima. Prin urmare, trebuie să te lupţi ca să-i 
dai expresie. Ca să arunci strălucirea cuvintelor asupra ei. 
Pentru că, dacă n-o faci, dacă frica devine un întuneric 
inexprimabil pe care îl eviţi, sau chiar reuşeşti să-l uiţi, te 
trezeşti în faţa a noi atacuri pentru că n-ai luptat niciodată 
împotriva adversarului care te-a învins. 

Richard Parker m-a liniştit. Este ironia acestei poveşti că 
tigrul care m-a scos din minţi de frică a fost acelaşi care mi- 
a adus pacea, perspectiva, chiar împlinirea. 

Se uita la mine fix. După un timp, am recunoscut privirea. 
Am crescut cu ea. Era privirea unui animal mulţumit, care 
se uita din cuşcă la fel cum te uiţi pe fereastra 
restaurantului după ce ai mâncat bine, atunci când ai chef 
de conversaţie. În mod clar, Richard Parker mâncase hiena 


şi băuse apă de ploaie. Nu i se mişcau buzele, nu-şi arăta 
dinţii, nu mârâia. Pur şi simplu mă observa, într-o manieră 
sobră, dar nu amenințătoare. Îşi mişca urechile şi se uita 
înclinându-şi capul. Semăna cu o pisică tărcată, drăguță, 
mare, grasă, domestică, în greutate de 250 kilograme. 

Scotea un sunet, un mârâit prin nări. Mi-am ciulit 
urechile. Am auzit şi a doua oară. Am fost mirat. Prusten? 

Tigrii scot o varietate de sunete. Răgete, mârâituri, cel 
mai tare fiind un fel de aaonh din fundul gâtului, scos de 
obicei în perioada de împerechere de masculi şi femele în 
călduri. Este un strigăt care se aude până departe, absolut 
paralizant când e aproape. Tigrii fac woof când sunt 
surprinşi, o scurtă izbucnire de furie care te face să-ţi iei 
picioarele la spinare, dacă nu cumva ţi s-au lipit de pământ. 
Când atacă, tigrii scot un răget ca un lătrat gutural. 
Mârâitul pe care-l scot atunci când vor să amenințe are o 
altă calitate guturală. Tigrii scot un sâsâit, care, în funcţie 
de emoția pe care vor s-o exprime, seamănă cu foşnetul 
frunzelor toamna, sau un mârâit, atunci când sunt mai 
agitaţi, care seamănă cu scârţâitul unei balamale care se 
deschide încet - amândouă, însă, îţi îngheaţă sângele în 
vine. Tigrii mârâie şi gem. Torc, deşi nu la fel de melodios ca 
o pisică, şi numai când expiră. (Numai pisicile torc şi pe 
inspiraţie şi pe expiraţie. Asta le deosebeşte de felinele 
mari. Dar doar felinele mari pot să ragă. Ăsta e un lucru 
bun. Mi-e teamă că popularitatea pisicii ar scădea mult 
dacă ar putea rage ca să-şi arate nemulţumirea.) Tigrii 
miaună, la fel ca pisicile, dar mai tare şi într-o gamă mai 
largă, nu destul de încurajator ca să te facă să te apleci şi 
să-i ridici în braţe. Tigrii pot să şi tacă, maiestuos. 

Am auzit toate aceste sunete când eram copil. În afară de 
prusten. Dacă ştiam de el, era pentru că îmi spusese tata. El 
citise despre asta. Dar îl şi auzise o dată, când vizitase 
Grădina Zoologică de la Mysore, la spitalul animalelor, 
venind de la un mascul tratat de pneumonie. Prusten este 


cea mai liniştită dintre chemările tigrului, un pufăit pe nas 
pentru a exprima prietenia şi intenţiile paşnice. 

Richard Parker a mai scos o dată acelaşi sunet, acum 
însoţit de o aplecare a capului. Arăta exact ca şi cum mi-ar 
fi pus o întrebare. 

M-am uitat la el, plin de uimire înfricoşată. Nemaifiind 
nicio ameninţare directă, m-am relaxat, inima a revenit la 
bătăile normale şi am început să-mi revin. 

Trebuia să-l îmblânzesc. De-abia atunci am realizat 
necesitatea. Nu era vorba de a alege între mine şi el; eram 
eu şi el. Eram şi la propriu şi la figurat în aceeaşi barcă. 
Aveam să trăim sau să murim împreună. Putea fi ucis într- 
un accident sau putea să moară din cauze naturale, dar era 
nerealist să contezi pe o asemenea eventualitate. Mai 
degrabă se va întâmpla următorul lucru: timpul va trece, 
iar puterea lui va depăşi posibilităţile mele de supravieţuire. 
Numai dacă îl îmblânzeam puteam să-l fac să moară primul, 
dacă trebuia să ajungem până acolo. 

Dar mai e ceva. O să vă spun adevărul. O să vă spun un 
secret: era ceva în mine care se bucura că exista Richard 
Parker. O parte din mine nu voia ca Richard Parker să 
moară, pentru că dacă murea, aveam să rămân singur cu 
disperarea mea, un duşman mai puternic decât un tigru. 
Dacă aveam putere să trăiesc, asta era datorită lui Richard 
Parker. Mă împiedica să mă gândesc prea mult la familia 
mea şi la împrejurările tragice în care mă aflam. Mă 
împingea către viaţă. Îl uram pentru asta, dar, cu toate 
acestea, îi eram recunoscător. Îi sunt recunoscător. Ăsta e 
adevărul: fără Richard Parker, n-aş mai fi azi în viaţă să vă 
povestesc totul. 

M-am uitat către orizont. Nu era ăsta un cerc perfect, 
fără scăpare, fără niciun colţ în care să se poată ascunde? 
M-am uitat la mare. Nu era o sursă ideală de bunătăţi 
pentru tigru, cu condiţia să mi se supună? Am observat un 
fluier care atârna de o vestă de salvare. Nu era ăsta un bici 
potrivit pentru a-l disciplina? Ce lipsea ca să pot să-l 


îmblânzesc pe Richard Parker? Timpul? Puteau trece 
săptămâni până să mă vadă o navă. Aveam tot timpul din 
lume. Hotărârea? Nimic nu-ţi poate da mai multă hotărâre 
decât nevoia extremă. Cunoştinţe? Nu eram fiul 
directorului grădinii zoologice? Recompensa? Era oare o 
recompensă mai mare decât viaţa? Exista vreo pedeapsă 
mai rea ca moartea? M-am uitat la Richard Parker. Panica 
dispăruse. Îmi dominam frica. Supravieţuirea era uşor de 
obţinut. 

Să sune trompetele, să bată tobele. Să înceapă 
spectacolul. M-am ridicat în picioare. Richard Parker a 
observat. Nu era uşor să-mi menţin echilibrul. Am tras aer 
în piept şi am strigat: 

— Doamnelor şi domnilor, băieţi şi fete, ocupaţi-vă 
locurile! Grăbiţi-vă. Nu întârziaţi. Aşezaţi-vă şi deschideţi 
ochii, deschideţi-vă inima şi pregătiţi-vă să fiţi uimiţi. lată, 
pentru distracţia dumneavoastră, pentru edificarea 
dumneavoastră, spectacolul pe care l-aţi aşteptat toată 
viaţa, CEL MAI MARE SPECTACOL DIN LUME! Sunteţi 
gata pentru miracol? Da? Atunci, iată: sunt uimitor de 
adaptabili. I-aţi văzut în păduri reci, acoperite de zăpadă. I- 
aţi văzut în jungle tropicale dense, musonice. I-aţi văzut în 
zone aride. l-aţi văzut în mlaştini pline de mangrove. Se 
adaptează oriunde. Dar nu i-aţi văzut unde o să-i vedeţi 
acum! Doamnelor şi domnilor, băieţi şi fete, fără multă 
vorbă, am plăcerea să vă prezint: CIRCUL PLUTITOR, 
INDO-CANADIAN, TRANS-PACIFIC, PI PAIEL! TREEEE! 
TREEEE! TREEEE! TREEEE! 

Am avut un efect deosebit asupra lui Richard Parker. La 
primul sunet de fluier, el s-a chircit şi a mârâit. Hai! sări în 
apă dacă îţi dă mâna! Numai încearcă! 

TREEEE! TREEEE! TREEEEE! TREEEEE! 

A scos un răget şi a ridicat labele cu ghearele scoase. Dar 
n-a sărit. Poate că nu i-ar fi fost teamă de mare dacă ar fi 
fost înnebunit de foame şi sete, dar acum, asta era o teamă 
pe care mă puteam baza. 


TREEEE! TREEEEE! TREEEEE! TREEEEE! 

A dat înapoi şi a coborât în barcă. Prima şedinţă de 
antrenament luase sfârşit. Fusese un succes deplin. N-am 
mai fluierat şi m-am aşezat pe plută, extenuat, cu răsuflarea 
tăiată. 

Şi aşa mi-a venit ideea: 

Planul 7: Păstrează-l în viaţă. 


Capitolul 58 


Am scos manualul de supravieţuire. Paginile îi erau încă 
ude. Am început să-l răsfoiesc. Manualul fusese scris de un 
comandant al Marinei Regale Britanice. Conţinea informaţii 
practice despre supraviețuirea după naufragiu. Erau sfaturi 
de felul următor: 

- Citiţi instrucţiunile cu atenţie. 

- Nu beţi urină. Sau apă de mare. Sau sânge de pasăre. 

- Nu mâncaţi meduze. Sau peşti cu ţepi. Sau pe cei care 
au cioc de papagal. Sau pe cei care arată ca un balon 
umflat. 

- Peştii paralizează dacă îi apăsaţi pe ochi. 

- Corpul poate fi un erou în bătălie. În caz de rănire, nu 
aplicaţi tratamente empirice. Ignoranţa e cel mai rău 
doctor, odihna şi somnul sunt cele mai bune asistente 
medicale. 

- 'Ţineţi picioarele sus cel puţin cinci minute la fiecare 
oră. 

- Nu vă extenuaţi. Dar mintea care nu e folosită are 
tendinţa de a intra în declin, deci găsiţi-vă ceva de făcut, 
orice. Jocul de cărţi, Douăzeci de întrebări, Văd cu ochii mei 
sunt forme excelente de distracţie. Cântatul în cor e foarte 
bun pentru menţinerea stării psihice pozitive. Este iarăşi 
foarte recomandat ca supraviețuitorii să povestească. 

- Apa verzuie e mai puţin adâncă decât cea albastră. 


- Atenţie la norii îndepărtați care arată ca nişte munţi. 
Căutaţi culoarea verde. În cele din urmă, picioarele sunt 
singurele care vă pot spune unde e pământul. 

- Nu înotaţi. Vă consumaţi energia. O ambarcaţiune 
poate să se îndepărteze mai repede decât poate înota un 
om. Ca să nu vorbim de pericolele care vă pândesc în mare. 
Dacă vă e cald, udaţi-vă hainele. 

- Nu urinaţi îmbrăcaţi. Senzaţia de căldură temporară 
obţinută astfel nu merită mâncărimea de durată pe care v-o 
provoacă. 

- Dacă nu se pierde apă prin transpiraţie, corpul poate 
supravieţui paisprezece zile fără apă. Dacă vă e sete, sugeţi 
un nasture. 

- Broaştele țestoase sunt uşor de prins şi sunt foarte 
bune de mâncat. Sângele lor e bun, hrănitor, fără sare; 
carnea e gustoasă şi săţioasă; grăsimea se poate folosi în 
multe feluri; ouăle sunt minunate. Atenţie la cioc şi la 
gheare. 

- Nu vă lăsaţi pradă disperării; nu vă lăsaţi învinşi. 
Aduceţi-vă aminte: dispoziţia contează, mai presus de toate. 
Dacă vreţi să trăiţi, veţi trăi. Mult noroc. 


Mai erau câteva rânduri încriptate despre arta şi ştiinţa 
navigaţiei. Am învăţat că orizontul, văzut de la o înălţime de 
un metru şi jumătate, era la patru kilometri depărtare. 

Sfatul de a nu bea urină nu era necesar. Nimeni care a 
purtat porecla de Pişare în copilărie n-o să se atingă 
vreodată de un asemenea lichid, chiar în mijlocul 
Pacificului. Iar sugestiile gastronomice îmi confirmau că 
englezii nu cunosc înţelesul cuvântului hrană. Altfel, 
manualul era un pamflet fascinant despre cum să eviţi să fii 
murat în saramură. Doar un singur subiect nu era 
menţionat: stabilirea relaţiilor alfa-omega cu posibilele 
animale din barca de salvare. 

Trebuia să inventez un program de dresaj pentru 
Richard Parker. Trebuia să-l fac să înţeleagă că eu eram 


tigrul conducător şi că teritoriul lui era limitat la podeaua 
bărcii, la banca de la pupa şi la băncile de pe margine, până 
la crucea din mijloc. Trebuia să-i fixez în minte că prelata şi 
prova, mărginite de teritoriul neutru al băncii din mijloc, 
era teritoriul meu şi că-i era interzis. 

Trebuia să mă apuc de pescuit imediat. Richard Parker 
avea să termine cele două leşuri în curând. La grădinile 
zoologice, tigrii mănâncă în medie patru kilograme şi 
jumătate de carne pe zi. 

Erau multe alte lucruri pe care trebuia să le fac. Trebuia 
să-mi găsesc un adăpost. Dacă Richard Parker stătea sub 
prelată tot timpul, avea un motiv precis. Să stai tot timpul 
afară, în soare, în vânt şi ploaie, era extenuant nu numai 
pentru corp, ci şi pentru minte. Nu citisem că expunerea 
prelungită la aceşti factori putea duce la moarte? Trebuia 
să-mi găsesc un acoperiş. 

Trebuia să leg pluta de barcă cu o a doua frânghie, în caz 
că prima avea să se rupă. 

Trebuia să îmbunătăţesc pluta. Acum, plutea, dar nu se 
putea locui pe ea. Trebuia s-o fac bună de locuit până mă 
puteam muta pe barcă permanent. De exemplu, trebuia să 
văd cum aş fi putut să nu mă ud. Pielea îmi era încreţită şi 
umflată pe tot corpul din cauză că eram tot timpul jilav. 
Trebuia să fac ceva. Şi trebuia să găsesc un mod de a avea 
provizii pe plută. 

Trebuia să nu mai sper atât de mult că va apărea o navă 
să mă salveze. Nu trebuia să mă bazez pe ajutor exterior. 
Trebuia să supraviețuiesc prin forţe proprii. Din experienţă, 
ştiam că una dintre cele mai mari greşeli pe care le poate 
face un naufragiat erau să spere prea mult şi să facă prea 
puţin. Supravieţuirea începe prin a da importanţă lucrurilor 
imediate, apropiate. A sta şi a aştepta, cu speranţă inutilă, e 
ca şi cum ai visa şi ai aştepta să-ţi treacă viaţa. 

Erau multe lucruri de făcut. 

M-am uitat la orizontul gol. Era atât de multă apă. lar eu 
eram aşa singur. Singur. 


Am izbucnit în plâns. Mi-am ascuns faţa în mâinile 
încrucişate şi am început să suspin. Situaţia era fără ieşire. 


Capitolul 59 


Singur sau nu, pierdut sau nu, mi-era foame şi sete. Am 
tras de frânghie. Am simţit o uşoară tensiune. Imediat ce i- 
am dat drumul, m-am îndepărtat de barcă. Deci barca 
mergea mai repede decât pluta, trăgând-o după ea. Am 
observat doar, fără vreun alt gând. Pe moment, problema 
mea era Richard Parker. 

După toate semnele, era sub prelată. 

Am tras de frânghie până am ajuns lângă prova. M-am 
suit pe copastie. Cum eram ghemuit, gata să dau un tur 
prin compartiment, am observat nişte valuri care m-au pus 
pe gânduri. Mi-am dat seama că barca îşi schimbase 
direcţia. Nu mai era perpendiculară pe valuri, ci paralelă şi 
începuse să se clatine dintr-o parte în alta, ceea ce îţi 
provoca greață. Am înţeles de ce: când am lansat pluta, 
aceasta a acţionat ca o ancoră care a tras prova bărcii cu 
faţa spre valuri. Valurile şi vântul sunt perpendiculare. Deci, 
dacă o barcă este împinsă de vânt, dar ţinută pe loc deo 
ancoră, se va roti până nu va mai opune rezistenţă vântului 
- adică până când se va alinia cu el şi se va aşeza în unghi 
drept faţă de valuri, ceea ce-i imprimă o mişcare mult mai 
confortabilă decât cea laterală. Cu pluta alături, efectul de 
tragere dispăruse şi nimic nu mai putea să cârmească 
barca spre vânt. Prin urmare, s-a întors şi a început să se 
clatine dintr-o parte în alta. 

Ceea ce poate vi se pare un detaliu nesemnificativ avea 
să-mi salveze viaţa, iar pe Richard Parker avea să-l facă să 
regrete. 

Ca pentru a-mi confirma ceea ce gândeam, tigrul a 
început să mârâie. Era un mârâit trist, delicat. Era un bun 


înotător, dar nu şi un bun marinar. 

Deci aveam o şansă. 

Ca să nu fiu prea încrezător în abilităţile mele de a-l 
manipula, am primit un avertisment sinistru, ca să ştiu cu 
cine aveam de-a face. Richard Parker părea să atragă tot ce 
însemna viaţă, cu o vitalitate carismatică pe care alte forme 
de viaţă o găseau intolerabilă. Eram pe punctul de a sări pe 
punte când am auzit un bâzâit uşor. Am văzut ceva mic 
aterizând în apă, lângă barcă. 

Era un gândac. A plutit o secundă, două înainte să fie 
înghiţit de gurile flămânde din adânc. Un alt gândac l-a 
urmat. În următoarele minute, vreo zece gândaci au căzut 
în mare de ambele părţi ale bărcii. Toţi au fost mâncaţi de 
peşti. 

Cele mai umile forme de viaţă abandonau barca. 

M-am uitat cu grijă peste copastie. Primul lucru pe care l- 
am văzut zăcând pe prelată, deasupra băncii de la prova, 
era un gândac mare, probabil patriarhul lor. L-am privit, 
fascinat. Când a decis că venise timpul, şi-a deschis aripile, 
s-a ridicat în aer, a plutit deasupra bărcii, ca şi cum s-ar fi 
asigurat că nu mai rămăsese nimeni, şi apoi a virat peste 
bord, către moarte. 

Rămăsesem numai noi doi. În cinci zile, populaţia de 
urangutani, zebre, hiene, şobolani, muşte şi gândaci fusese 
exterminată. Cu excepţia bacteriilor şi a viermilor care 
probabil mai trăiau în rămăşiţele animalelor, nu mai 
rămăsese nimeni decât Richard Parker şi cu mine. 

Nu era un gând prea reconfortant. 

M-am ridicat şi am deschis capacul compartimentului. Nu 
m-am uitat sub prelată de teamă că ar fi fost ca o chemare 
pentru Richard Parker. Numai după ce am pus capacul pe 
prelată am îndrăznit să mă uit în jur şi să evaluez situaţia. 

Mi-a venit un miros puternic de urină, un miros pe care-l 
simţi în orice grădină zoologică. Tigrii sunt foarte teritoriali 
şi-şi marchează teritoriul cu jeturi de urină. Erau veşti bune 
într-o formă urât mirositoare: mirosul venea doar de sub 


prelată. Pretenţiile teritoriale ale lui Richard Parker se 
limitau la podeaua bărcii. Asta era o promisiune. Dacă 
puteam să mă fac stăpân pe prelată, am fi putut să ne 
înţelegem. 

Mi-am ţinut respiraţia şi mi-am aplecat capul pe-o parte 
ca să pot vedea ce se întâmpla dincolo de marginea 
capacului. Era o băltoacă de apă de ploaie de vreo zece 
centimetri pe podeaua bărcii proviziile de apă proaspătă ale 
lui Richard Parker. Făcea exact ce aş face şi eu în locul lui: 
se odihnea la umbră. Ziua devenea din ce în ce mai caldă. 
Stătea aşezat, cu spatele la mine, cu labele din spate 
întinse, cu burta direct pe podea. Poziţia era ciudată, dar 
foarte plăcută, se pare. 

M-am întors la problema supravieţuirii. Am deschis o 
cutie cu provizii şi am mâncat cât am putut, cam un sfert de 
pachet. E interesant cât de puţin îţi trebuie ca să te saturi. 
Eram pe punctul de a bea din apa de ploaie, când ochii mi- 
au căzut pe carafele gradate. Dacă nu puteam să fac baie, 
puteam să trag o duşcă de apă proaspătă? Propriile mele 
rezerve de apă n-aveau să dureze o veşnicie. Am luat o 
carafă, m-am aplecat, am lăsat capacul cât să pot introduce 
carafa în eleşteul lui Richard Parker, la un metru de labele 
din spate. Labele, întoarse cum erau, păreau nişte insule 
înconjurate de alge. 

Am reuşit să iau cam jumătate de litru. Culoarea era un 
pic ciudată. Erau şi nişte fire de praf în ea. Erau oare 
bacterii? Nu m-am gândit. Nu mă gândeam decât că mi-era 
sete. Am dat carafa peste cap cu multă satisfacţie. 

Echilibrul e cel mai important lucru în natură, aşa că nu 
m-am mirat că imediat mi-a venit să urinez. Am urinat în 
carafă. Am făcut exact atât cât am băut; n-a trecut un minut 
că mi-a fost din nou sete şi m-am uitat cu jind la rezervele 
lui Richard Parker. Am ezitat. Simţeam nevoia să simt din 
nou lichidul alunecând pe gât. Am rezistat tentaţiei. Dar era 
greu. S-o ia naiba de ironie, urina mea arăta minunat! Încă 
nu eram deshidratat, deci lichidul era deschis la culoare. 


Strălucea în lumina soarelui şi semăna cu sucul de mere. Şi 
era proaspăt garantat, ceea ce nu se putea spune despre 
cealaltă apă. Dar judecata a fost mai puternică. Am aruncat- 
o pe prelată şi pe capacul cufărului pentru a-mi marca 
teritoriul. 

Am furat alte două carafe de apă de la Richard Parker, 
fără să mai urinez de data asta. M-am simţit ca o plantă 
udată. 

Acum, era timpul să-mi îmbunătăţesc situaţia. M-am uitat 
din nou la cufăr şi la ceea ce-mi promitea. 

Am scos o a doua frânghie şi am legat pluta de barcă. 

Am descoperit ce este un dispozitiv de apă dulce. Este un 
dispozitiv ce produce apă dulce din apă de mare. Are un 
con transparent gonflabil fixat pe un dispozitiv în formă de 
geamandură care are o suprafaţă de pânză cauciucată 
neagră în centru. Funcţionează pe principiul distilării: apa 
de mare de sub conul sigilat este încălzită de soare şi se 
evaporează, adunându-se pe suprafaţa interioară a conului. 
Această apă lipsită de sare picură şi se adună într-un şanţ 
din perimetrul conului, din care se scurge într-o pungă. 
Barca avea douăsprezece asemenea dispozitive. Am citit 
instrucţiunile cu atenţie, după indicaţiile manualului de 
supravieţuire. Le-am umflat pe toate şi am umplut camerele 
cu zece litri de apă de mare. Le-am legat împreună, cu un 
capăt de barcă şi celălalt de plută, ceea ce însemna că nu 
numai că nu pierdeam niciunul dacă s-ar fi desfăcut vreun 
nod, dar şi că aveam o a doua frânghie de siguranţă care să 
mă lege de barcă. Erau drăguţe cum pluteau pe apă, dar 
păreau şubrede şi mă îndoiam că aveau să producă apă 
dulce cu adevărat. 

Mi-am direcționat atenţia către îmbunătăţirea plutei. Am 
examinat fiecare nod. Am decis să transform a cincea vâslă 
într-un catarg. Am dezlegat-o. Cu lama în formă de 
fierăstrău am scobit cu greu o crestătură în ea, cam la 
jumătate, iar cu vârful cuţitului am făcut trei găuri în partea 
plată. Munceam încet, dar eficient. Mintea îmi lucra febril. 


După ce am terminat, am ridicat vâsla în poziţie verticală şi 
am fixat-o într-o adâncitură a podelei, cu partea plată în aer 
şi cu mânerul în jos. Am introdus frânghia în crestătură 
repede, ca să nu alunece catargul. Apoi, ca să mă asigur că 
va sta drept şi ca să am de ce-mi agăța acoperişul şi 
proviziile, am introdus frânghii prin găurile pe care le 
scobisem şi le-am legat de capătul vâslelor orizontale. Am 
legat vesta care fusese prinsă de vâsla pe care-mi 
sprijineam picioarele de baza catargului. Avea să aibă un 
dublu rol: de a asigura mai multă flotabilitate pentru a 
compensa greutatea verticală a catargului şi de a fi un 
scaun mai înalt pentru mine. 

Am aruncat o pătură peste frânghii. A alunecat. Unghiul 
era prea abrupt. Am înfăşurat pătura pe lungime o dată, am 
făcut două găuri la mijlocul ei, la distanţă de treizeci de 
centimetri, şi am introdus o sforicică prin ele, unindu-le. Am 
aruncat pătura din nou, de data asta cu sfoara de jur 
împrejurul catargului. Aveam în sfârşit un acoperiş. 

Mi-a luat aproape toată ziua să repar pluta. Aveam multe 
de făcut. lar mişcarea mării, cu toate că era lină, nu-mi 
uşura munca. Şi mai trebuia să fiu atent şi la Richard 
Parker. Rezultatul n-a fost un galion. Catargul de-abia dacă 
îmi depăşea capul. lar puntea era mare doar cât să poţi sta 
cu picioarele încrucişate sau să te întinzi chircit, într-o 
poziţie de foetus. Dar nu mă plângeam. Plutea şi mă salva 
de Richard Parker. 

Când am terminat, ziua era pe sfârşite. Am luat o cutie cu 
apă, un desfăcător, patru biscuiţi şi patru pături. Am închis 
compartimentul (de data asta, foarte încet), m-am aşezat pe 
plută şi am dat drumul frânghiei. Barca s-a îndepărtat. 
Frânghia s-a întins, în timp ce frânghia de siguranţă, pe 
care o măsurasem mai lungă, atârna lejeră. Am pus două 
pături sub mine, împăturite cu grijă, ca să nu atingă apa. Pe 
celelalte două mi le-am pus în jurul umerilor şi m-am 
sprijinit cu spatele de catarg. Era mai bine acum, pe vesta 
de siguranţă. Speram să nu mă ud prea tare. 


Am mâncat şi am privit soarele coborând pe un cer fără 
nori. Era un moment de relaxare. Bolta lumii avea nuanţe 
minunate. Stelele se adunau şi ele la spectacol; abia a 
dispărut pătura de culoare că au şi apărut, sclipind pe 
albastrul intens. Vântul adia un pic, marea se vălurea, ca 
într-un dans în care dansatorii se strâng către mijloc şi apoi 
se depărtează pentru a se strânge din nou, iar şi iar. 

Richard Parker s-a ridicat. 1 se vedeau doar capul şi 
umerii peste copastie. S-a uitat la mine. Am strigat: 

— Bună, Richard Parker, şi am făcut semn cu mâna. 

S-a uitat din nou. A sforăit sau a strănutat, cam aşa ceva. 
Din nou prusten. Ce creatură ciudată! Ca un adevărat tigru 
bengalez regal. Mă consideram norocos. Dacă nimeream cu 
o creatură urâtă sau proastă, un tapir sau un struţ sau un 
stol de curcani? Ar fi fost o companie mai plictisitoare. 

Am auzit un plescăit. M-am uitat la apă. Credeam că sunt 
singur. Nemişcarea aerului, frumuseţea luminii, sentimentul 
de siguranţă relativă toate acestea mă făcuseră să cred că 
eram singur. Pacea e făcută din linişte şi solitudine, nu-i 
aşa? E greu să fii în pace într-o staţie de metrou, nu-i aşa? 
Deci, ce era oare acel zgomot? 

Dintr-o privire, am descoperit că marea e de fapt un oraş. 
Sub mine, de jur împrejur, neştiute, erau autostrăzi, 
bulevarde, străzi şi sensuri giratorii cu trafic infernal. Erau 
milioane de vietăţi, peşti ca nişte autobuze, maşini şi 
biciclete şi pietoni care se grăbeau, lovindu-se şi ţipând 
unul la altul. Culoarea predominantă era verdele. La 
diverse niveluri, după cum puteam să-mi dau seama, erau 
dâre de bule verzi, fosforescente, urmele peştilor care se 
grăbeau. O dâră dispărea, alta apărea. Mergeau în toate 
direcţiile şi veneau din toate direcţiile. Erau ca acele 
fotografii supraexpuse făcute oraşelor noaptea, cu urmele 
roşii continue lăsate de maşini. Numai că aici maşinile 
mergeau unele deasupra celorlalte, ca pe o clădire cu zece 
etaje. Şi culorile erau nebuneşti. Doradele - cred că erau 
vreo cincizeci care patrulau pe sub plută - îşi arătau auriul, 


albastrul şi verdele strălucitor. Alţi peşti, pe care nu puteam 
să-i identific, erau galbeni, bruni, argintii, albaştri, roşii, 
roz, verzi, albi, în toate combinaţiile, cu dungi şi pătrăţele. 
Numai rechinii refuzau să fie colorați. Dar, oricare ar fi fost 
culoarea lor şi mărimea, un lucru era constant: erau într-o 
mişcare nebunească. Erau multe tamponări - toate cu 
victime, mi-e teamă - iar unele maşini se învârteau 
necontrolat şi se loveau de bariere, izbucnind la suprafaţă 
şi împrăştiind jerbe de lumini. M-am uitat la această agitaţie 
urbană cum se uită cineva din balon la oraşul de dedesubt. 
Probabil aşa arată Tokyo la orele de vârf. 

M-am uitat până când s-au stins luminile. 

Din ISimtsum, tot ce vedeam erau delfinii. Trăsesem 
concluzia că Pacificul era o mare pustie, cu excepţia câtorva 
bancuri de peşti. Am învăţat de atunci că vasele merg prea 
repede pentru peşti. Poţi vedea viaţa pe mare de pe o navă 
la fel cum poţi vedea viaţa într-o pădure dintr-o maşină de 
pe autostradă. Delfinii, foarte buni înotători, se joacă pe 
lângă nave precum câinii pe lângă maşini: fug până nu mai 
pot ţine pasul. Dacă vrei să vezi adevărata viaţă sălbatică, 
trebuie să mergi pe jos şi să explorezi. La fel e şi cu marea. 
Trebuie să te plimbi pe Pacific la pas pentru a-i vedea 
bogăţiile. 

M-am aşezat pe o parte. Pentru prima oară în cinci zile, 
m-am simţit calm. Un pic de speranţă greu câştigată, bine 
meritată, rezonabilă licărea în mine. Am adormit. 


Capitolul 60 


M-am trezit o dată în timpul nopţii. Am dat acoperişul la o 
parte şi m-am uitat la cer. Luna avea o formă de semilună 
clară şi cerul era senin. Stelele străluceau atât de sălbatic 
încât era absurd să spui că noaptea e întunecoasă. Marea 
era calmă, scăldată într-o lumină timidă, uşoară, un dans de 


negru şi argintiu care se întindea la nesfârşit în jurul meu. 
Volumul lucrurilor din jurul meu era ciudat, volumul aerului 
şi al apei din jurul meu şi de dedesubt. Eram jumătate 
şocat, jumătate înfricoşat. Mă simţeam ca Markandeya, 
care a căzut din gura lui Vishnu pe când acesta dormea şi a 
văzut întregul univers, tot ce există. Înainte ca înțeleptul să 
moară de frică, Vishnu s-a trezit şi l-a luat din nou în gură. 
Pentru prima oară am observat, cum aveam să observ de 
multe ori în timpul chinului meu, că suferinţa mea avea loc 
într-un cadru mirific. Îmi vedeam suferinţa aşa cum era, 
limitată şi neînsemnată, şi eram nemișcat. Suferinţa mea nu 
se potrivea nicăieri. Şi puteam s-o accept. Era în ordine. 
(Ziua venea cu proteste: „Nu! Nu! Nu! Suferinţa mea 
contează. Vreau să trăiesc! Nu pot să nu-mi împletesc viaţa 
cu cea a universului. Viaţa e ca o gaură a cheii, o intrare 
mică în vastitatea universului cum să nu mă refer la această 
viziune scurtă, concisă asupra lucrurilor? Această gaură e 
tot ce am!”) Am început să mă rog în mahomedană şi m-am 
culcat. 


Capitolul 61 


A doua zi, nu mai eram ud şi mă simţeam puternic. Era 
de neînțeles, având în vedere starea de tensiune în care mă 
aflam şi faptul că mâncasem atât de puţin în ultimele zile. 

Era o zi frumoasă. Am decis să încerc să pescuiesc pentru 
prima oară în viaţă. După ce am mâncat trei biscuiţi şi am 
băut o cană de apă, am citit ce spunea manualul de 
supravieţuire despre acest subiect. A apărut prima 
problemă: momeala. M-am gândit. Erau animalele moarte, 
dar nu mă vedeam furând de sub nasul unui tigru. El nu şi- 
ar fi dat seama că acest lucru i-ar fi adus mult mai mult în 
schimb. Am decis să-mi folosesc pantoful care-mi mai 
rămăsese. Pe celălalt îl pierdusem la naufragiu. 


M-am căţărat pe barcă şi am luat din cufăr una dintre 
trusele de pescuit, cuțitul şi o găleată. Richard Parker 
stătea pe o parte. Coada i s-a mişcat când am ajuns la 
prova, dar nu şi-a ridicat capul. Am îndepărtat pluta. 

Am legat un cârlig de un fir, pe care l-am legat de undiţă. 
Am adăugat greutăţi. Mi-am scos pantoful şi l-am tăiat în 
bucăţi. Era greu pentru că pielea era tare. Am băgat 
cârligul prin momeală în aşa fel încât să nu se vadă şi am 
aruncat undiţa. Erau atât de mulţi peşti noaptea trecută 
încât mă aşteptam să fie foarte uşor. 

N-am prins nimic. lot pantoful a dispărut, bucată cu 
bucată, cu fiecare muşcătură, până când am rămas doar cu 
talpa de cauciuc şi cu şireturile. Când şireturile s-au dovedit 
ineficiente ca viermişori, am încercat talpa, toată. N-a fost o 
idee prea bună. Am simţit o smucitură scurtă şi apoi undiţa 
a devenit uşoară. O pierdusem pe toată. 

Pierderea nu m-a afectat prea tare. Mai erau şi alte 
cârlige, fire şi greutăţi, pe lângă o altă trusă. Şi nici măcar 
nu pescuiam doar pentru mine. Eu aveam destulă mâncare. 

Totuşi, o parte a minţii mele cea pe care nu vrem s-o 
auzim - m-a certat. „Prostia are un preţ. Data viitoare ar 
trebui să arăţi mai multă grijă şi înţelepciune.” 

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, a apărut a doua broască 
țestoasă. A venit chiar înspre plută. Ar fi putut să mă muşte 
de fund dacă ar fi vrut. Când s-a întors, am apucat-o de 
înotătoarea din spate, dar imediat i-am dat drumul cu 
oroare. S-a îndepărtat. 

Aceeaşi parte a minţii mele care mă certase pentru 
eşecul la pescuit m-a certat din nou: „Cu ce intenţionezi să- 
ţi hrăneşti tigrul? Cât crezi că va rezista cu trei animale 
moarte? Trebuie să-ţi aduc aminte că tigrii nu mănâncă 
leşuri? Poate că în situaţia asta n-o să facă prea multe 
mofturi, dar crezi că nu te va ataca pe tine, băiatul indian, 
sursă de carne proaspătă, înainte de a se mulţumi cu 
mortăciuni? Dar apa? Ştii cât de nervoşi devin tigrii fără 
apă. I-ai simţit respiraţia în ultima vreme? E îngrozitoare. 


Ăsta e un semn rău. Poate crezi că o să bea apă din Pacific 
şi faptul că o să-şi potolească setea o sa-ţi permită să ajungi 
în America? E uimitoare această capacitate limitată a 
tigrilor din Sundarbans de a elimina sarea. Vine din faptul 
că au trăit mult în pădurile mlăştinoase de mangrove, 
presupun. Dar e limitată. Nu se spune că tigrii care beau 
prea multă apă salină pot deveni mâncători de oameni? A, 
uite, vorbeam de lup. lată-l. Cască. Ce imensă peşteră roz! 
Şi acele galbene stalactite şi stalagmite. Poate într-o zi vei 
avea posibilitatea s-o vizitezi.” 

Limba lui Richard Parker, de mărimea şi culoarea unei 
sticle de apă fierbinte făcute din cauciuc, s-a retras, iar el 
şi-a închis gura. A înghiţit. 

Mi-am petrecut restul zilei într-o îngrijorare cumplită. Am 
stat departe de barcă. În ciuda predicţiilor mele sumbre, 
Richard Parker şi-a petrecut timpul destul de calm. Mai 
avea apă de la ploaie şi nu părea să-i fie foame. Dar scotea 
nişte sunete tipice pentru un tigru - mârâituri şi gemete -, 
care nu mă linişteau deloc. Ghicitoarea părea de 
nerezolvat: ca să pescuiesc aveam nevoie de momeală, dar 
aveam momeală doar dacă aveam peşte. Ce puteam să fac? 
Să-mi folosesc un deget? O ureche? 

Soluţia a apărut după-amiază într-un mod foarte 
neaşteptat. Mă suisem în barcă. Mai mult: căutam prin 
cufăr cu înfrigurare o soluţie salvatoare. Legasem pluta în 
aşa fel încât să fie la doi metri de barcă. Credeam că 
puteam să scap de Richard Parker cu doar o săritură. 
Disperarea mă împinsese la acest gest disperat. 

Negăsind nimic, nici momeală, nici idei, m-am ridicat ca 
să descopăr că Richard Parker se uita fix la mine. Era la 
capătul celălalt al bărcii, unde fusese zebra, se ridicase şi se 
uita la mine, parcă aşteptând să-l observ. Cum de nu-l 
auzisem mişcându-se? Ce-am gândit de-am crezut că pot 
să-l depăşesc? Deodată ceva m-a lovit peste faţă. Am ţipat şi 
am închis ochii. Cu viteza unei feline, sărise şi mă lovise 
peste faţă cu laba. Avea să-mi sfâşie faţa cu ghearele, aşa 


aveam să mor, o moarte teribilă. Durerea era atât de mare 
încât n-am simţit nimic. Binecuvântat fie şocul. Acea parte 
din noi care ne protejează de suferinţă şi durere. În inima 
vieţii există o cutie cu ace de siguranţă. Am scâncit: 

— Haide, Richard Parker, termină odată! Dar, te rog, fă-o 
repede! 

Nu se grăbea. Era la picioarele mele şi scotea tot felul de 
sunete. Fără îndoială, descoperise compartimentul şi 
bogăţiile. Am deschis un ochi, cu teamă. 

Era un peşte. Era un peşte în cufăr. Sărea ca orice peşte 
pe uscat. Era cam de patruzeci de centimetri şi avea aripi. 
Un peşte zburător. Suplu şi de un gri-bleu, cu aripi uscate, 
fără pene şi ochi rotunzi şi galbeni, care nu clipeau. El mă 
lovise în faţă, nu Richard Parker. Era tot la patru metri şi 
jumătate, întrebându-se ce făceam. Dar văzuse peştele. 
Citeam curiozitatea pe faţa lui. Era gata să investigheze. 

M-am aplecat, am luat peştele şi l-am aruncat spre el. Aşa 
intenţionam să-l îmblânzesc! Unde mersese şobolanul avea 
să meargă şi peştele. Din păcate, peştele zburător zboară. 
În aer, la jumătatea distanţei dintre noi, peştele a cotit şi a 
căzut în apă. S-a întâmplat cu iuţeala fulgerului. Richard 
Parker a întors capul şi a hăpăit, dar peştele a fost mai iute. 
A părut mirat şi dezamăgit. S-a întors din nou spre mine. 
„Unde-i cadoul meu?” părea să întrebe faţa lui. M-a cuprins 
teama şi tristeţea. M-am întors pe plută dezamăgit. 

În momentul acela, aerul a vibrat şi ne-am trezit cu un 
stol de peşti zburători. Au venit ca un roi de lăcuste. Nu 
numai ca număr; era ceva de insectă în zborul lor zbârnâit. 
Au izbucnit din apă, cu zecile, unii făcând flick-flack-uri de 
aproape o sută de metri în aer. Unii au plonjat în apă chiar 
în faţa bărcii. Unii au trecut peste ea. Unii s-au lovit de 
margine, cu un sunet de pocnitoare. Alţii, mai norocoşi, au 
reuşit să sară peste prelată direct în apă. Alţii, mai puţin 
norocoşi, au căzut direct pe barcă, unde au început să se 
zbată cu zgomot. lar alţii au venit direct spre noi. 
Neprotejat cum eram, am simţit că trăiam martiriul de la 


Saint Sebastian. Fiecare peşte care mă lovea era ca o 
săgeată care-mi pătrundea în carne. Am apucat o pătură ca 
să mă protejez şi în acelaşi timp să pot prinde câţiva. M-am 
ales cu tăieturi şi vânătăi pe tot corpul. 

Motivul acestui măcel a devenit evident: doradele 
ieşiseră din apă şi îi urmăreau. Doradele, mai mari, nu 
puteau să-i urmeze, dar înotau mai repede şi plonjoanele 
lor lungi erau foarte puternice. Puteau să-i depăşească pe 
peştii zburători dacă erau în urma lor şi săreau din apă în 
acelaşi timp şi în aceeaşi direcţie. Erau şi rechini; şi ei 
săreau din apă, nu la fel de precis, dar devastator pentru 
unele dorade. Acest măcel acvatic n-a durat mult, dar atât 
cât a durat, apa a părut că fierbe, peştii au făcut salturi 
uimitoare şi fălcile şi-au făcut datoria. 

Richard Parker era mai rezistent decât mine în faţa 
atacurilor acestor peşti şi mult mai eficient. S-a ridicat şi a 
început să blocheze atacul prin muşcături. Pe mulţi i-a 
mâncat de vii, întregi, cu aripile zbătându-se în gură. Era 
un spectacol uimitor de viteză şi putere. De fapt, nu viteza 
era cea care impresiona, ci încrederea pur animală, 
dedicarea totală momentului. Un asemenea amestec de 
uşurinţă şi concentrare ar putea să-l facă invidios şi pe un 
yogin. 

Când s-a terminat, rezultatul, pe lângă durerile pe care 
mi le provocase, a fost o recoltă de şase peşti zburători în 
compartiment şi un număr şi mai mare în barcă. Am 
înfăşurat unul în pătură şi m-am dus cu el către plută. 

Am deliberat totul. Pierderea pantofului de dimineaţă 
avusese un efect de şoc asupra mea. Nu puteam să-mi mai 
permit o altă greşeală. Am desfăcut pătura şi am scos 
peştele cu atenţie, ţinându-l cu o mână ca să nu zboare. Cu 
cât vedeam mai mult din el, cu atât eram mai dezgustat. I- 
am văzut capul. Cum îl ţineam, părea o ciudată îngheţată de 
peşte ieşind dintr-un con de pătură. Peştele căuta apa cu 
gura, care se deschidea şi se închidea odată cu branhiile. Îl 
simţeam lovindu-mi mâna cu aripile. Am întors găleata şi i- 


am pus capul pe fund. Am luat securea şi am ridicat-o în 
aer. 

Am încercat să cobor securea de mai multe ori, dar n-am 
reuşit. Sentimentalismul meu pare ridicol dacă luăm în 
considerare toate evenimentele prin care trecusem până 
atunci, dar acelea erau faptele altora, ale unor animale 
carnivore. Cred că am fost parţial răspunzător pentru 
moartea şobolanului, dar eu doar l-am aruncat; Richard 
Parker a fost cel care l-a ucis. O viaţă de vegetarian paşnic 
stătea între mine şi decapitarea voită a peştelui. 

Am acoperit capul peştelui cu pătura şi am ridicat 
securea. Din nou mi-a tremurat mâna. Ideea era mult prea 
sângeroasă pentru mine. 

Am pus securea jos. Am să-i rup gâtul, pe nevăzute, am 
decis. L-am înfăşurat strâns în pătură. Am început să-l îndoi 
cu amândouă mâinile. Cu cât apăsam mai tare, cu atât 
peştele se zbătea mai tare. Îmi imaginam cum m-aş simţi 
eu, înfăşurat într-o pătură, cu cineva care ar fi vrut să-mi 
rupă gâtul. Am fost îngrozit. Am renunţat de câteva ori. 
Totuşi, ştiam că trebuia s-o fac; cu cât întârziam, cu atât 
prelungeam suferinţa peştelui. 

Cu lacrimile curgând, am continuat până am auzit un 
trosnet şi n-am mai simţit nicio mişcare. Am scos pătura. 
Peştele murise. Era rupt în două şi sângera într-o parte a 
capului, la nivelul branhiilor. 

Am plâns pe săturate pentru sufletul lui. Era prima fiinţă 
pe care o omorâsem. Eram un ucigaş. Eram la fel de vinovat 
precum Cain. Aveam şaisprezece ani, eram un băiat 
inofensiv, studios şi religios şi acum aveam mâinile pătate 
de sânge. E o povară foarte grea. Orice viaţă e sfântă. Nu 
uit niciodată să mă rog pentru acest peşte. 

După asta a fost mai uşor. Acum, că era mort, peştele 
zburător arăta ca orice peşte din piaţa de la Ponticherry. 
Era altceva, ceva în afara schemei esenţiale a creaţiei. L-am 
tăiat în bucăţi cu securea şi l-am pus în găleată. 


Înainte de a se lăsa noaptea am încercat să pescuiesc din 
nou. La început n-am avut mai mult noroc decât dimineaţă. 
Dar succesul a venit imediat. Peştii au început să tragă la 
cârlig. Interesul lor era evident. Am observat că erau peşti 
mici, prea mici pentru cârlig. Deci am aruncat undiţa mai 
departe şi am lăsat-o să se scufunde mai mult, dincolo de 
peştii mici care se adunaseră în jurul plutei. 

Numai când am folosit peştele zburător drept momeală, 
când am aruncat undiţa mai departe şi am tras-o repede, 
făcând capul să plutească pe suprafaţa apei, am văzut 
primul peşte muşcând. O doradă a ţâşnit şi a apucat 
peştele. Am lăsat firul liber ca să fiu sigur că a muşcat bine, 
după care am smucit cu putere. Doarada a ieşit din apă 
trăgând de undiţă atât de tare încât am crezut că o să mă 
tragă de pe plută. Mi-am făcut curaj. Undiţa s-a curbat. Era 
de foarte bună calitate; nu se rupea. Am început să aduc 
dorada către plută. Se lupta din toate puterile, zbătându-se, 
plonjând şi împroşcând cu apă. Firul îmi tăia mâna. Mi-am 
înfăşurat mâinile în pătură. Inima îmi bătea cu putere. 
Peştele era mai puternic decât un taur. Nu eram sigur că o 
să pot să-l scot. 

Am observat că toţi peştii se îndepărtaseră de plută şi de 
barcă. Fără îndoială simțeau disperarea doradei. M-am 
grăbit. Mă dureau braţele. De fiecare dată când reuşeam s- 
o aduc aproape de barcă, se zbătea cu o asemenea frenezie 
că trebuia să mai dau drumul la fir. 

În cele din urmă am reuşit s-o aduc la bord. Avea cam un 
metru lungime. Găleata era prea mică. l-ar fi venit ca o 
pălărie. Am ţinut-o la pământ îngenunchind şi folosindu-mi 
ambele mâini. Era o masă de muşchi, atât de mare încât 
coada mă lovea când pe mine, când puntea. Mă zgâlţâia aşa 
cum zgâlţâie un taur un cow-boy. Eram într-o dispoziţie 
triumfătoare. Dorada e un peşte minunat, mare, cărnos şi 
neted, cu o frunte bombată care arată o personalitate 
puternică, o aripioară dorsală lungă, mândră ca o creastă 
de cocoş şi o haină de solzi netedă şi strălucitoare. Am 


simţit că îi dădeam destinului o lovitură serioasă cu această 
frumoasă pradă. Mă răzbunam pe mare, pe vânt, pe 
naufragiu, pe tot ce-mi era potrivnic. 

— Mulţumesc, Zeule Vishnu, mulţumesc! am strigat. O 
dată ai salvat lumea sub forma unui peşte. Acum m-ai salvat 
pe mine luând forma unui peşte. Mulţumesc! 

L-am omorât uşor. M-aş fi lipsit de această corvoadă - de 
fapt era pentru Richard Parker şi el l-ar fi omorât uşor dacă 
n-ar fi fost cârligul din gură. Exultam la vederea doradei din 
vârful undiţei - aş fi mai puţin entuziasmat dacă ar fi un 
tigru. Am rezolvat problema direct. Am luat securea şi am 
început să-l lovesc cu mânerul în cap de mai multe ori, cu 
ambele mâini (nu aveam inima să folosesc partea ascuţită). 
Când a murit, dorada a făcut ceva extraordinar: şi-a 
schimbat culoarea în mai multe culori, într-o succesiune 
rapidă. Albastru, verde, roşu, auriu, violet străluceau ca un 
neon pe când se lupta cu moartea. Am avut impresia că 
lovesc un curcubeu (am aflat mai târziu că dorada e celebră 
pentru modul în care îşi schimbă culoarea atunci când 
moare). În cele din urmă, s-a potolit, culoarea a revenit la 
normal şi am putut să-i scot cârligul din gură. Am reuşit 
chiar să recuperez o parte din momeală. 

Dacă vă întrebaţi cum am putut să trec într-o perioadă 
aşa de scurtă de la jelitul unui peşte zburător la omorul 
bestial comis asupra unei dorade, v-aş putea spune că 
faptul de a profita de greşeala de navigaţie a unui peşte 
zburător m-a făcut să fiu timid şi trist, în timp ce emoția 
prinderii doradei m-a făcut să fiu sigur pe mine şi sângeros. 
Dar de fapt explicaţia e alta. E simplă şi brutală: o persoană 
se poate obişnui cu orice, chiar şi cu omorul. 

Am tras pluta lângă barcă plin de mândria vânătorului. 
Am adus-o lângă margine. Mi-am rotit braţul şi am aruncat 
dorada peste bord. A aterizat cu o bufnitură şi a provocat o 
expresie de surpriză pe faţa lui Richard Parker. După ce a 
mirosit-o, l-am auzit mestecând. M-am dat jos, fără să uit să 
fluier tare de câteva ori pentru a-i aduce aminte lui Richard 


Parker că eu eram cel care-i adusese hrană proaspătă. M- 
am oprit să iau nişte biscuiţi şi o cutie de apă. Cei cinci peşti 
zburători din compartiment muriseră. Le-am smuls aripile 
şi le-am aruncat, apoi am înfăşurat peştii în mult vestita 
pătură. 

Până ce m-am spălat de sânge, am curăţat echipamentul 
de pescuit, am aranjat totul şi am luat masa de seară, s-a 
lăsat noaptea. O perdea uşoară de nori masca luna şi stelele 
şi era foarte întuneric. Eram obosit, dar încă emoţionat de 
evenimentele ultimelor ore. Sentimentul că făcusem ceva 
îmi aducea satisfacţie; nu mă gândisem deloc la mine sau la 
situaţia mea disperată. Pescuitul era cu siguranţă o 
ocupaţie mult mai plăcură decât spusul poveştilor sau 
jocurile. Am decis să reîncep mâine, de îndată ce răsărea 
soarele. 

Am adormit, cu gândul la culorile doradei muribunde. 


Capitolul 62 


Noaptea aceea am dormit în reprize. Înainte de răsărit 
am încetat să mai încerc să adorm şi m-am ridicat într-un 
cot. Am tras cu coada ochiului la tigru. Richard Parker era 
agitat. Gemea, mârâia şi se plimba de colo-colo în barcă. 
Era impresionant. Am evaluat situaţia. Era imposibil să fie 
flămând. Sau cel puţin nu într-un mod periculos. Îi era sete? 
Limba îi atârna din gură, dar nu gâfâia. lar stomacul şi 
labele încă îi erau ude. Dar nu foarte ude. Probabil nu mai 
era destulă apă în barcă. În curând avea să i se facă sete. 

M-am uitat la cer. Pânza de nori dispăruse. Cerul era 
senin, cu excepţia câtorva WISPS la orizont. Urma o altă zi 
caldă, fără ploaie. Marea se mişca letargic, ca şi cum era 
deja extenuată de căldura care se anunţa. 

M-am sprijinit de catarg şi m-am gândit. Biscuiţii şi 
pescuitul ne asigurau mare parte a hranei. Partea lichidă 


era problema. Era apă cât vedeai cu ochii, dar era sărată. 
Ce-ar fi fost dacă aş fi amestecat nişte apă proaspătă cu apă 
sărată? Mai întâi trebuia să fac rost de mai multă apă 
proaspătă. Cutiile nu aveau să dureze mult, având în vedere 
că eram doi - de fapt nu-mi făcea plăcere s-o împart cu 
Richard Parker şi era o prostie să te bazezi numai pe apa de 
ploaie. 

Dispozitivul de apă proaspătă era singurul mijloc prin 
care puteam obţine apă de băut. M-am uitat la dispozitive 
cu neîncredere. Erau pe apă de două zile deja. Am observat 
că una din ele se dezumflase. Am tras de sfoară să văd ce 
problemă avea. Am umflat-o. Fără să mă aştept la prea 
multe, am încercat apa care era în pungă. Am dat de o 
pungă destul de voluminoasă. M-a trecut un fior. M-am 
controlat. Probabil pătrunsese apă sărată. Am scos punga 
şi, conform instrucţiunilor, am aplecat-o. Am închis cele 
două robinete care duceau la pungă, am desfăcut-o şi am 
scos-o din apă. Era dreptunghiulară şi era făcută din plastic 
galben, gros şi moale. Avea semne de nivel pe margine. Am 
gustat apa. Era fără sare. 

— Vaca mea de mare! am exclamat. Ai făcut treabă bună! 
Ce lapte delicios! Cu un pic de gust de cauciuc, dar nu mă 
plâng. Uită-te cum beau! 

Am terminat punga. Avea o capacitate de un litru şi era 
aproape plină. După un moment de satisfacţie, în care am 
închis ochii de plăcere, am pus punga la loc. Am verificat 
celelalte pungi. Toate aveau ugerele pline. Am strâns 
laptele proaspăt, peste opt litri, în găleata de peşte. 
Instantaneu, aceste maşinării mi-au devenit la fel de 
preţioase ca vitele pentru fermier. Şi chiar arătau ca nişte 
vaci pe păşune, cum pluteau înşirate. Am început să am 
grijă de ele, să aibă destulă apă de mare şi să aibă camerele 
şi conurile umflate la presiunea potrivită. 

După ce am adăugat un pic de apă de mare în găleată, 
am aşezat-o pe banca de pe margine, dincolo de prelată. 
Începutul arşiţei îl găsea pe Richard Parker la adăpost. Am 


legat găleata de margine, într-un loc ferit. Am tras cu ochiul 
peste copastie. Stătea pe o parte. Vizuina era o imagine de 
coşmar. 'loate leşurile erau unele peste altele, în 
descompunere. Am recunoscut nişte picioare, părţi din 
capete, multe oase. Era plin de aripi de peşti zburători. 

Am tăiat un peşte zburător şi am aruncat o bucată pe 
banca de pe margine. După ce mi-am luat tot ce-mi trebuia 
din cufăr şi m-am pregătit să plec, am mai aruncat o bucată 
de peşte peste prelată, în faţa lui Richard Parker. A avut 
efectul scontat. Pe când mă îndepărtam, l-am văzut ieşind 
din bârlog şi luând o bucată. Când şi-a întors capul, a văzut 
cealaltă bucată şi un alt obiect lângă ea. S-a ridicat. Şi-a 
aplecat capul imens deasupra găleţii. Mi-a fost frică să n-o 
verse, dar n-a făcut-o. Faţa i-a dispărut în ea, era cam mică 
pentru el, şi a început să lipăie. Peste puţin timp găleata a 
început să zornăie, goală. Când a ridicat capul, m-am uitat 
la el agresiv şi am suflat în fluier de câteva ori. A dispărut 
sub prelată. 

Mi-am dat seama că, cu fiecare zi, barca arăta din ce în 
ce mai mult ca o grădină zoologică: Richard Parker avea 
locul lui adăpostit pentru somn şi odihnă, hrană, loc de 
pândă şi o băltoacă pentru apă. 

Temperatura a urcat. Căldura a devenit sufocantă. Mi-am 
petrecut restul zilei la umbra acoperişului, pescuind. Se 
pare că avusesem norocul începătorului cu prima doradă. 
N-am prins nimic toată ziua, nici după-amiaza, când se 
însufleţeşte totul pe mare. A apărut o broască ţestoasă, 
diferită de cealaltă, de culoare verde, mai voluminoasă şi cu 
o carapace mai netedă, dar cu aceeaşi privire fixă. N-am 
făcut nimic, dar m-am gândit că ar fi trebuit. 

Singurul lucru bun era că dispozitivele de apă dulce 
lucrau intens, dată fiind temperatura ridicată care provoca 
evaporarea apei de mare. 

Ziua s-a sfârşit. Calculasem că a doua zi se împlinea o 
săptămână de la naufragiu. 


Capitolul 63 


Familia Robertson a supravieţuit treizeci şi opt de zile pe 
mare. Căpitanul Bligh de pe celebra navă revoltată Bounty 
şi tovarăşii săi naufragiaţi au supravieţuit patruzeci şi şapte 
de zile. Steven Callahan a supravieţuit şaptezeci şi şase. 
Owen Chase, a cărui poveste despre scufundarea navei 
Essey de o balenă l-a inspirat pe Herman Melville pentru 
romanul Moby Dick, a supravieţuit optzeci şi trei de zile, cu 
doi camarazi, cu o şedere de o săptămână pe o insulă 
neprimitoare. Familia Bailey a supravieţuit 118 zile. Am 
auzit despre un negustor coreean numit Poon, cred, care a 
supravieţuit în Pacific 173 zile în anii '50. 

Eu am supravieţuit 227 zile. Atât a durat încercarea mea, 
peste şapte luni. 

Am avut grijă să fiu tot timpul ocupat. Asta e una dintre 
posibilele explicaţii ale supravieţuirii mele. Pe o barcă de 
salvare sau pe o plută e întotdeauna ceva de făcut. O zi 
obişnuită arăta cam aşa: 


De la răsărit până la mijlocul dimineţii trezirea 

rugăciunea 

micul dejun pentru Richard Parker 

inspecţie generală a bărcii şi a plutei, cu atenţie 
specială pentru noduri şi frânghii 

întreţinerea dispozitivelor de apă dulce (curăţare, 
umflare, umplere cu apă) 

micul dejun şi inspecția rezervelor de mâncare 

pescuitul şi pregătirea peştelui (curăţare, aşezarea la 
soare pentru uscare) 


Jumătatea dimineţii până la prânz: 
rugăciunea 
prânz uşor 


odihnă şi activităţi relaxante (jurnal, examinarea 
bubelor şi a rănilor, întreţinerea echipamentului, 
observarea lui Richard Parker) 


Jumătatea după-amiezii până seara devreme: 
rugăciunea 
pescuit şi pregătirea peştelui 
întreţinerea peştelui uscat (întoarcere, tăierea părţilor 
putrede) 
pregătirea pentru masa de seară 
masa de seară pentru mine şi Richard Parker 


Apus: 

inspecţie generală a plutei şi a bărcii (din nou nodurile 
şi frânghiile) 

colectarea apei dulci şi stocarea ei 

stocarea hranei şi a echipamentului 

pregătirea pentru noapte (făcut patul, pregătirea 
rachetelor luminoase, în caz de apariţie a vreunui vapor şi a 
recipientului de apă de ploaie, în caz de ploaie) 

rugăciunea 


Noapte: 
dormit iepureşte 
rugăciunea 


Dimineţile erau de obicei mai bune decât după-amiezile, 
când timpul trecea mai greu. 

Programul se modifica în funcţie de evenimente 
neprevăzute. Ploaia, la orice moment al zilei, oprea orice 
activitate; pentru că în timpul ploii, trebuia să ţin deschise 
recipientele pentru apa de ploaie şi eram ocupat cu 
stocarea apei. Vizita unei țestoase era un alt eveniment 
tulburător. lar Richard Parker era un permanent element 
imprevizibil. Găzduirea lui era una dintre priorităţile de 
necontestat. Nu avea un program fix în afară de somn şi 


masă, dar uneori se trezea din letargie şi o pornea la 
plimbare prin teritoriu, făcând zgomot şi făcând pe 
mofturosul. Spre fericirea mea, soarele şi marea îl oboseau 
imediat şi se întorcea sub prelată ca să zacă pe o parte sau 
pe burtă, ţinându-şi capul pe labele din faţă încrucişate. 

Dar erau şi lucruri care nu ţineau de necesitate. Îmi 
petreceam ore observându-l pentru că era o distracţie. 
Tigrul e un animal fascinant oricând, cu atât mai mult când 
e singurul tău tovarăş. 

La început, tot timpul mă uitam după un vapor care să 
mă salveze. Dar după câteva săptămâni, cinci sau şase, am 
încetat cu totul. 

Şi am supravieţuit tocmai pentru că am renunţat. 
Povestea mea a început într-o zi din calendar 2 iulie 1977 şi 
s-a terminat într-o zi din calendar 14 februarie 1978 dar 
între cele două date n-a existat calendar. N-am numărat 
zilele, săptămânile sau lunile. Timpul este o iluzie care ne 
face să gâfâim. Am supravieţuit pentru că am uitat până şi 
noţiunea de timp. 

Îmi aduc aminte doar de evenimente, întâlniri şi 
obiceiuri, semne care apar când şi când din oceanul 
timpului şi mi s-au imprimat în memorie: mirosul rachetelor 
de mână, uciderea ţestoaselor, biologia algelor, de exemplu. 
Şi multe altele. Dar nu ştiu dacă pot să le pun în ordine. 
Amintirile sunt amestecate. 


Capitolul 64 


Hainele mi se dezintegrau, victimele soarelui şi ale sării. 
Mai întâi au devenit ca pânza de păianjen. Apoi a rămas 
doar urzeala şi cusăturile. Apoi s-au desprins şi ele. Luni de 
zile am fost gol-goluţ, cu excepţia fluierului care îmi atârna 
de gât de o sfoară. 


Arsurile de la apa sărată - roşii, mutilante - erau lepra 
mărilor, transmisă de apa care mă uda. Acolo unde 
apăruseră, pielea era mai sensibilă: atingerea accidentală a 
unei răni deschise era atât de dureroasă că îmi venea să ţip. 
De obicei, aceste arsuri apăruseră pe acele părţi ale 
corpului care erau mai expuse la atingerea apei şi a 
lemnului plutei, adică pe spate. Erau zile în care de-abia îmi 
găseam o poziţie în care să mă pot odihni. Timpul şi soarele 
vindecau o rană, dar procesul era lent, şi noi arsuri apăreau 
dacă pielea nu era uscată. 


Capitolul 65 


Am petrecut ore încercând să descifrez rândurile din 
manualul de supravieţuire care se refereau la navigaţie. 
Erau explicaţii cum să supravieţuieşti pe mare, dar se 
presupunea că ai ceva cunoştinţe despre navigaţie. În 
viziunea autorului,  naufragiatul era un marinar 
experimentat, care, cu busola, harta şi sextantul în mână, 
ştia cum să-şi găsească drumul în situaţii limită, şi chiar 
cum să iasă din necaz. Rezultatul era: „Amintiţi-vă, timpul e 
distanţă. Nu uitaţi să vă întoarceţi ceasul” sau „Latitudinea 
poate fi măsurată cu degetele, dacă e nevoie”. Aveam un 
ceas, dar acum era pe fundul Pacificului. L-am pierdut când 
s-a scufundat  Isimtsum. Cât despre latitudine şi 
longitudine, cunoştinţele mele marinăreşti se limitau la ce 
trăia în mare şi nu se extindeau şi la ce plutea pe mare. 
Vânturile şi curenţii erau un mister pentru mine. Stelele nu 
însemnau nimic. Nu puteam să numesc nici măcar o 
constelație. Familia mea se ghida doar după o stea: soarele. 
Ne culcam devreme şi ne sculam devreme. Mă uitasem în 
viaţa mea la un număr de bolte înstelate, când natura 
pictează cele mai frumoase imagini cu doar două culori, am 
simţit mirarea şi micimea pe care toţi le simţim, şi acest 


spectacol mi-a dat un simţ al direcţiei, cu siguranţă, dar 
totul era în sens spiritual, nu geografic. Nu aveam nici cea 
mai vagă idee cum te poate ghida un cer înstelat. Cum pot 
stelele, chiar dacă sclipesc, să mă ajute să-mi găsesc 
drumul dacă îşi tot schimbă locul pe cer? 

Am renunţat să mai aflu. Orice cunoştinţe pe care 
puteam să le dobândesc erau inutile. Nu aveam mijloace de 
a verifica unde eram, nu aveam nici pânze, nici motor, 
aveam vâsle, dar nu suficient de puternice. Ce sens avea să 
planific un curs, dacă nu puteam să-l urmez. Şi chiar dacă 
aş fi putut, cum să ştiu în ce direcţie să merg? Spre vest, 
înapoi de unde veneam? Spre est, spre America? Spre nord, 
spre Asia? Spre sud, spre drumul vapoarelor? Fiecare era 
un curs bun şi rău în egală măsură. 

Aşa că am plutit. Vânturile şi curenţii au decis încotro. 
Timpul a devenit distanţă pentru mine în felul în care e şi 
pentru muritori - am călătorit de-a lungul drumului vieţii - 
şi am făcut alte lucruri cu degetele în loc să măsor 
latitudinea şi longitudinea. Am aflat mai târziu că mergeam 
pe un drum îngust, contra curentul ecuatorial al Pacificului. 


Capitolul 66 


Am pescuit cu diverse cârlige, la diverse adâncimi, 
diverse tipuri de peşti, de la pescuitul la adâncime, cu 
cârlige imense şi multe plutitoare, până la pescuitul de 
suprafaţă, cu cârlige mai mici şi unul sau două plutitoare. 
Succesul a venit greu, dar când a venit, a fost foarte 
apreciat, deşi efortul era disproporționat faţă de răsplată. 
Orele erau lungi, peştii erau mici, iar Richard Parker era 
înfometat tot timpul. 

Căngile s-au dovedit în final cel mai valoros echipament 
al meu. Erau trei piese: două piese tubulare care formau 
săgeata - una cu un mâner de plastic la capăt şi un inel de 


siguranţă şi un cap care consta dintr-un cârlig de cinci 
centimetri şi sfârşind într-un vârf de forma unui ac. 
Asamblată, fiecare cange avea aproape un metru şi 
jumătate lungime şi era la fel de uşoară şi rezistentă ca o 
sabie. 

Mai întâi am pescuit în marea deschisă. Lăsam cangea să 
se scufunde la o adâncime de cam un metru douăzeci, 
câteodată cu o bucată de peşte ca momeală, şi aşteptam. 
Aşteptam ore în şir, cu trupul atât de încordat încât începea 
să mă doară. Când simţeam că e timpul, smuceam cangea 
din toate puterile. Decizia dura o fracțiune de secundă. 
Experienţa mă învățase că era mai bine să loveşti când 
aveai toate şansele de izbândă, decât să ataci cu furie, 
pentru că un peşte învaţă şi el din experienţă şi cade 
rareori de două ori în aceeaşi capcană. 

Când aveam noroc, prindeam un peşte şi-l aruncam în 
barcă. Adesea, străpungeam un peşte în stomac sau în 
coadă, dar scăpa cu o mişcare rapidă. Rănit, era pradă 
uşoară pentru alt prădător, un dar pe care nu 
intenţionasem să i-l fac. Deci, cu peştii mai mari, ţinteam în 
zona de sub branhii şi în zona aripioarelor laterale, pentru 
că reacţia instinctivă a unui peşte lovit în acea zonă este să 
înoate spre suprafaţă, departe de cârlig, chiar în direcţia în 
care trăgeam. Rezultatul era următorul: înţepat, peştele 
sărea din apă chiar în faţa mea. Îmi pierdeam repede 
dorinţa de a atinge viaţa din adâncuri. Un peşte sărind din 
apă se confrunta cu un băiat înfometat care avea o metodă 
directă, practică de a-l captura. Dădeam drumul căngii 
dacă simţeam că nu avea un punct de sprijin - nu uitasem 
să o leg de plută cu o sfoară - şi prindeam peştele în mâini. 
Degetele, deşi boante, erau mai îndemânatice decât 
cârligul. Lupta era rapidă şi furibundă. Peştii erau alunecoşi 
şi disperaţi, dar eu eram doar disperat. De-aş fi avut la fel 
de multe braţe ca zeiţa Durga - două ca să ţină cangea, 
patru ca să apuce peştele şi două ca să rotească bardele! 
Dar trebuia să mă descurc aşa cum puteam. Le băgăm 


mâinile în ochi, în branhii, le zdrobeam stomacul cu 
genunchii, le muşcam coada cu dinţii făceam tot ce era 
posibil ca să-i ţin până luam securea şi le tăiam capul. 

Timpul şi experienţa m-au ajutat să mă perfecţionez. Am 
devenit mai agil şi mai îndrăzneţ. Simţeam ce trebuie să 
fac. 

Am avut mai mult succes atunci când am început să 
folosesc o parte din plasa cargoului. Era inutil ca năvod, 
prea ţeapăn şi prea greu şi nu destul de strâns. Dar era 
perfect ca momeală. Plutind pe suprafaţa apei, s-a dovedit 
foarte atractiv pentru peşti, mai ales când s-a umplut de 
alge. Pentru unii, cei lenți, s-a dovedit o locuinţă foarte 
bună, iar pentru alţii, cei iuți, un loc pe care se opreau să-l 
viziteze. Nici rezidenții, nici trecătorii nu bănuiau că era şi 
un cârlig ascuns pe acolo. Erau unele zile, din păcate prea 
puţine, când puteam să prind orice îmi doream. În 
asemenea momente, vânam mult mai mult decât îmi 
trebuia; nu mai era loc pe barcă pentru a usca toată 
cantitatea de peşte, ca să nu mai vorbim de faptul că nu 
puteam să mănânc tot. Păstram ce puteam, iar Richard 
Parker primea restul. În timpul acelor zile de abundență, 
atingeam atâţia peşti încât eram strălucitor de la toţi solzii 
care mi se lipeau de piele. Purtam toate acele semne 
precum poartă hinduşii semnele divinității pe frunte. Dacă 
aş fi fost găsit atunci, sunt sigur să marinarii ar fi crezut că 
sunt un zeu al peştilor care îşi domina regatul şi n-ar fi 
oprit. Acelea erau zilele bune. Erau rare. 

Ţestoasele erau o pradă uşoară, într-adevăr, aşa cum 
spunea manualul de supravieţuire. Dacă ar fi să alegem 
două titluri: „vânătoare” şi „prindere”, ele s-ar încadra în 
categoria „prindere”. Deşi erau masive, ca nişte tancuri, nu 
înotau nici bine, nici repede; puteai să le prinzi cu o mână. 
Dar manualul nu-ţi spunea că o broască prinsă nu era 
neapărat şi o broască pe care o aveai. Trebuia s-o ridici la 
bord, ceea ce era foarte dificil, având în vedere că avea cam 
şaizeci de kilograme. Era o muncă pentru care era 


necesară forţa fizică demnă de un Hanuman (unul dintre 
eroii epici indieni). Am reuşit trăgând-o la prova şi legându-i 
o frânghie în jurul gâtului, a unei labe din faţă şi a uneia din 
spate. Am tras până am simţit că mi se rup mâinile şi-mi 
explodează capul. Am dus frânghia pe după prelată, pe 
partea cealaltă a provei; de fiecare dată când frânghia 
ceda, mă opinteam din răsputeri ca să nu-mi pierd prada. Şi 
aşa, încetul ce încetul, am reuşit s-o urc la bord. Toată 
operaţiunea dura foarte mult. Îmi aduc amine că, o dată, o 
ţestoasă a spânzurat de marginea bărcii vreo două zile, 
bătând din labe în tot acest timp. Se întâmpla ca în ultima 
fază a ridicării ţestoasa să mă ajute fără să vrea. În dorinţa 
de a se elibera, trăgea de frânghii, ca şi mine, şi broasca 
trecea de copastie. Se prâăbuşea pe punte, extenuată, dar 
jubilând. 

Ţestoasele verzi de mare îmi dădeau mai multă carne 
decât celelalte, iar carapacea de pe burta lor era mai 
subţire. Cu toate acestea, erau mai mari, uneori prea mari 
pentru un naufragiat care se afla pe mare de atâta timp. 

Doamne, şi când te gândeşti că sunt vegetarian! Când te 
gândeşti că, în copilărie, tremuram la auzul pocnetului unei 
banane care se rupea pentru că-mi imaginam că era gâtul 
unui animal! Am ajuns la un nivel inimaginabil de sălbăticie. 


Capitolul 67 


Partea de sub plută devenise un loc unde se adunau o 
mulţime de forme de viaţă. La început au fost alge verzi şi 
moi care se agaţă de vestele de salvare şi alge mai ţepene, 
mai întunecate la culoare. Apoi au venit animalele: crevete 
nu mai mari de un deget, peşti care păreau că erau tot 
timpul sub raze X - li se vedeau organele prin piele -, viermi 
negri, melci fără cochilie, verzi şi gelatinoşi, cu membre 
primitive, peşti multicolori, şi crabi mărunţei şi cafenii. Am 


încercat totul, în afară de viermi, inclusiv algele. Numai 
crabii nu aveau un gust amar sau sărat. Cum apăreau, cum 
îi băgăm în gură, ca pe dulciuri, până nu mai rămânea 
niciunul. Nu mă puteam controla. Nu apăreau prea des. 

Şi barca atrăgea vizitatori, sub forma crustaceelor. 
Sugeam fluidul din care erau făcute, iar carnea lor era 
foarte bună ca momeală. 

M-am ataşat de aceşti autostopişti oceanici, deşi îmi 
îngreunau pluta. Îmi ofereau distracţie, ca şi Richard 
Parker. Ore întregi stăteam pe o parte şi priveam. Vedeam 
un oraş cu susul în jos, mic, liniştit şi paşnic, ai cărui 
cetăţeni se comportau ca îngerii. Imaginea era liniştitoare 
pentru nervii mei întinşi. 


Capitolul 68 


Mi-am schimbat programul de somn. Deşi mă odihneam 
tot timpul, rareori dormeam mai mult de o oră sau două 
fără întrerupere, chiar şi noaptea. Nu mă deranja mişcarea 
neîncetată a mării, nici vântul; te obişnuieşti cu ele aşa cum 
te  obişnuieşti cu  denivelările din saltea. Teama şi 
îngrijorarea mă ţineau treaz. Era uimitor cum puteam 
supravieţui cu atât de puţin somn. 

Spre deosebire de Richard Parker. El era campion la 
somn. Majoritatea timpului dormita sub prelată. Dar în 
zilele calme, când soarele nu era prea puternic, şi în nopţile 
calme, ieşea. Una dintre poziţiile sale favorite era pe banca 
de la pupa, cu labele întinse pe băncile laterale. Era un 
tigru prea mare pentru un spaţiu aşa mic, dar reuşea să 
intre în el curbându-şi spatele. Când dormea cu adevărat, 
îşi punea capul pe labele din faţă, dar, când era un pic mai 
activ, când alegea să-şi deschidă ochii şi să se uite în jur, 
întorcea capul şi-şi punea bărbia pe copastie. O altă poziţie 
favorită era cu spatele la mine, jumătate de podea, jumătate 


pe banca din faţă, cu faţa la pupa, cu labele lângă cap, ca şi 
cum ar fi jucat v-aţi ascunselea. Avea tendinţa de a nu se 
mişca atunci când stătea în această poziţie; doar urechile 
arătau că nu dormea cu adevărat. 


Capitolul 69 


În multe nopţi, eram convins că vedeam o lumină la 
distanţă. De fiecare dată trimiteam o rachetă. După ce le- 
am folosit pe toate, am început să arunc unele de mână. 
Erau oare nave care nu reuşeau să mă vadă? Sau era 
lumina stelelor care apăreau din ocean? Sau valuri pe care 
imaginaţia le transforma în iluzie? Orice ar fi fost, era 
degeaba. De fiecare dată emoția speranţei se aprindea şi se 
stingea imediat. Cu timpul, am renunţat să mai aştept să fiu 
salvat. Dacă orizontul era la patru kilometri, la o altitudine 
de un metru şi jumătate, cât de departe era când stăteam 
sprijinit de catarg? Ce şansă aveam să fiu văzut de un vapor 
care traversa Pacificul? Nu, nu avea rost să mă mai bazez 
pe asta. Trebuia să ajung neapărat pe uscat. 

Îmi aduc aminte mirosul de rachete manuale luminoase. 
Miroseau exact a chimion. Era îngrozitor. Le miroseam şi 
imediat îmi venea în minte Pondicherry, o uşurare care 
venea după dezamăgirea de a nu primi răspuns la 
chemările de ajutor. Experienţa era foarte puternică, 
aproape o halucinație. O întreagă lume apărea dintr-un 
miros. (Acum, când miros chimion, văd Pacificul.) 

Richard Parker îngheţa întotdeauna când vedea o 
rachetă de mână. Ochii îi deveneau dilataţi şi se fixau pe ea. 
Era prea luminoasă pentru mine, un centru orbitor 
înconjurat de o aureolă roz. Trebuia să-mi întorc privirea. 
Ţineam racheta în aer la distanţă de un braţ şi o roteam 
uşor. Timp de un minut, o jerbă de lumini se prelingea pe 


mâna mea. Totul se lumina; şi apa din jurul plutei părea să 
fie mai plină de peşti cât dura efectul rachetei. 


Capitolul 70 


Uciderea şi tranşarea unei țestoase cereau mult efort. 
Mă tenta sângele ei „bun, hrănitor, fără sare” promis de 
manualul de supravieţuire. Îmi era groaznic de sete. Am 
apucat carapacea şi am prins-o de înotătoarele din spate. 
Când am simţit că nu mai poate scăpa, am întors-o în apă şi 
am încercat s-o aduc la bord. Se zbătea violent. Nu puteam 
s-o aduc pe plută. Trebuia să o duc în barcă sau să renunţ. 
M-am uitat în sus. Era o zi caldă, fără nori. Richard Parker 
mă tolera în asemenea zile, când soarele era ca un cuptor. 
Stătea sub prelată până spre seară. 

Am apucat labele ţestoasei cu o mână şi am tras de 
frânghie cu cealaltă. Nu era uşor să urc la bord. Când am 
reuşit, am aruncat ţestoasa în aer şi am adus-o pe prelată. 
Aşa cum mă aşteptam, Richard Parker nu s-a mişcat. Doar a 
scos un mârâit o dată sau de două ori. Nu avea chef să facă 
vreun efort pe o asemenea căldură. 

Eram mânat de o hotărâre întunecată şi oarbă. Simţeam 
că nu aveam timp de pierdut. M-am dus la manualul de 
supravieţuire ca la o carte de bucate. Spunea să pui 
țestoasa pe spate. Am făcut-o. Spunea că trebuia să înfigi 
cuțitul în gât. M-am uitat. Nu avea gât. Se retrăsese în 
carapace; tot ce se vedea erau ochii şi ciocul, înconjurat de 
piele. Se uita la mine cu o expresie dură. Am luat cuțitul şi 
am lovit o labă. S-a retras şi mai mult. M-am decis să fiu mai 
direct. Ca şi cum aş fi făcut-o de nenumărate ori, am înfipt 
cuțitul într-o parte a capului. Am apăsat şi am răsucit. S-a 
retras şi mai mult şi, deodată, s-a năpustit la mine cu ciocul. 
Am sărit în lături. Şi-a scos toate labele şi a încercat să 
scape. S-a întors pe o parte, cu labele bătând violent. Am 


luat o secure şi i-am tăiat gâtul. A ţâşnit sângele. Am luat o 
carafă şi am strâns cam trei sute de mililitri. Aş fi obţinut 
mai mult, dar ciocul ei era foarte ascuţit şi labele din faţă 
erau foarte puternice, cu două gheare la fiecare. Sângele 
nu avea niciun miros. Am gustat. Era cald şi animalic, dacă- 
mi aduc bine aminte. E dificil să-ţi aduci aminte prima 
impresie. L-am băut până la ultima picătură. 

Am crezut că trebuie să folosesc securea ca să tai 
carapacea de pe burtă, dar era de-ajuns lama zimţată a 
cuţitului. Mi-am pus un picior pe carapace, ferindu-mă de 
ghearele ţestoasei. Pielea era foarte uşor de tăiat, cu 
excepţia porțiunii de lângă membre. 

Era greu să tai pe lângă margine, unde carapacea din 
faţă şi din spate se întâlneau, mai ales că ţestoasa se 
zbătea. Până când am terminat de tăiat de jur împrejur, 
eram leoarcă de sudoare şi extenuat. Am tras de carapacea 
de pe burtă. S-a desprins cu greu, cu un zgomot de 
vacuum. Au ieşit la iveală organele interne muşchi, grăsime, 
măruntaie şi oase. Cu toate acestea, ţestoasa se mişca. l-am 
tăiat gâtul până la vertebre. Nu s-a schimbat nimic. Labele 
încă băteau. Cu două lovituri de secure, i-am tăiat capul. 
Labele nu s-au oprit. Mai râu, capul separat de trup a 
început să respire iar ochii au început să clipească. L-am 
aruncat în mare. Am aruncat restul corpului spre Richard 
Parker. Făcea zgomot şi începuse să se agite. Probabil 
simţise mirosul sângelui ţestoasei. Am fugit pe plută. 

Am privit trist cum se bucura de darul meu. Eram 
extenuat. Efortul pe care-l depusesem nu prea merita 
cantitatea infimă de sânge pe care-l obţinusem. 

Am început să mă gândesc serios cum aveam să mă 
descurc. Richard Parker mă tolera în zilele caniculare, fără 
nori, dacă asta era toleranţă şi nu simplă lene, dar nu 
puteam să fug mereu. Aveam nevoie să pot să am liber 
acces la compartiment şi să mă sui pe prelată oricând 
voiam, indiferent de vreme sau de dispoziţia sa. Avem 


nevoie de drepturi, acele drepturi care sunt legate de 
putere. 
Era timpul să mă impun şi să-mi marchez teritoriul. 


Capitolul 71 


Celor care se pot afla într-o situaţie ca a mea le-aş 
recomanda următorul program: 

1. Alege o zi când valurile sunt mici, dar constante. Ai 
nevoie de o mare care să se dea în spectacol când barca 
pluteşte, fără s-o răstoarne, totuşi. 

2. Ridică ancora în aşa fel încât să-ţi asiguri stabilitatea şi 
confortul. Pregăteşte-ţi un loc sigur, în caz că o să ai nevoie 
(cu siguranţă vei avea). Dacă poţi, inventează nişte metode 
de protecţie corporală. Orice poate juca rolul unui scut. 
Haine sau păturile înfăşurate în jurul picioarelor pot fi o 
armură minunată. 

3. Acum vine partea grea: trebuie să provoci animalul 
care te supără. Oricare ar fi acesta - tigru, rinocer, struţ, 
porc mistreţ, urs brun - trebuie să-i furi capra. Cel mai bun 
mod de a o face este să mergi până la marginea teritoriului 
tău şi să intri cu zgomot în zona neutră. Eu am făcut aşa: 
am mers până la marginea prelatei şi am coborât pe banca 
din mijloc în timp ce suflam uşor în fluier. E important să 
faci un zgomot constant, uşor de recunoscut, pentru a-ţi 
face cunoscută agresivitatea. Dar trebuie să fii precaut. 
Vrei să-l provoci, dar nu mai mult. Nu vrei să te atace. Dacă 
o face, să te păzească Dumnezeu. Vei fi sfâşiat în bucăţi, 
călcat în picioare, eviscerat, mâncat, mai mult ca sigur. Şi 
nu vrei asta. Vrei un animal care să fie nervos, supărat, 
vexat, deranjat, dar nu ucigaş. Sub nicio formă nu trebuie 
să păşeşti în teritoriul lui. Limitează-ţi agresiunea la a-l privi 
fix în ochi şi a sufla în fluier. 


4. Când animalul a fost stârnit, încearcă să provoci o 
incursiune peste graniţă. Cel mai bun mod de a o realiza 
este a te retrage încet în timp ce faci zgomot. ASIGURĂ-TE 
CĂ ÎL PRIVEŞTI TOT TIMPUL ÎN OCHI! Imediat ce animalul 
a pus un picior în teritoriul tău, sau a avansat pe teritoriul 
neutru, ai obţinut o victorie. Nu fi prea strict cu privire la 
locul unde a aterizat laba lui. Fii gata să fii atacat. Nu 
aştepta să analizezi situaţia acţionează cât de repede poţi. 
Problema e să-l faci să înţeleagă că vecinul de deasupra 
este grozav de supărăcios în ceea ce priveşte teritoriul. 

5. Imediat ce animalul a intrat pe teritoriul tău, fii 
nemilos. Fie că te retragi pe plută, departe de barcă, sau că 
te retragi într-un colţ al bărcii, suflă în fluier din toate 
puterile şi apoi aruncă ancora. Aceste două acţiuni sunt de 
maximă importanţă. Nu trebuie să întârzii. Dacă poţi să 
aduci barca cu flancul pe valuri prin alte metode, de 
exemplu cu o vâslă, fa-o imediat. Cu cât mai repede barca 
se lansează pe curent, cu atât mai bine. 

6. Suflatul continuu în fluier este extenuant pentru 
naufragiatul slăbit, dar nu trebuie să eziţi. Animalul alarmat 
trebuie să asocieze greaţa crescândă cu fluieratul. Poţi să 
faci lucrurile să meargă mai departe aşezându-te în capătul 
îndepărtat al bărcii, cu picioarele pe cele două părţi ale 
copastiei, şi legănându-te în ritmul mării. Oricât de uşor ai 
fi, oricât de mare ar fi barca, n-o să-ţi vină să crezi. În 
curând barca se va zbuciuma precum Elvis Presley. Nu uita 
să sufli în fluier tot timpul şi nu exagera cu balansul, ca să 
nu răstorni barca. 

7. Continuă aşa până când animalul care îţi e povară - 
tigrul, rinocerul, orice - o să sufere intens de rău de mare. 
Trebuie să-l auzi icnind şi vomitând. Trebuie să-l vezi 
zăcând pe fundul bărcii, cu membrele tremurând, cu ochii 
daţi peste cap, cu un horcăit muribund. Şi în tot acest timp 
trebuie să sufli în fluier. Dacă ţi se face rău, nu-ţi irosi voma 
aruncând-o peste bord. Voma e un foarte bun paznic. 
Marchează-ţi teritoriul cu ea. 


8. Când ţi se pare că animalul suferă de rău de mare, poţi 
să te opreşti. N-o să-i treacă prea curând. Nu e bine să 
exagerezi. Nimeni n-a murit de greață, dar greaţa poate să- 
ţi ia dorinţa de viaţă. Când crezi că e de-ajuns, ridică 
ancora, încearcă să-l tragi la umbră, dacă e în soare, şi adu- 
i nişte apă în care ai dizolvat pastile contra răului de mare 
dacă ai pentru când şi-o reveni. Animalul e în pericol de 
deshidratare. După aceea, retrage-te în teritoriul tău şi 
lasă-l în pace. Apa, odihna şi relaxarea, plus o barcă în 
echilibru, îl vor readuce la viaţă. Animalul trebuie lăsat să-şi 
revină complet înainte de a repeta paşii de la 1 la 8. 

9. Tratamentul trebuie să fie repetat până când animalul 
asociază fără ambiguitate sunetul fluierului cu senzaţia de 
greață intensă. De acum încolo, doar fluierul îi va controla 
comportamentul. Doar un tril şi vei vedea că animalul va 
începe să tremure şi se va retrage în teritoriul său, în 
partea lui cea mai îndepărtată şi mai sigură. Odată ce ai 
ajuns la această fază, nu abuza de folosirea fluierului. 


Capitolul 72 


În cazul meu, pentru a mă apăra de Richard Parker în 
timp ce-l îmblânzeam, mi-am făcut un scut din carapacea 
ţestoasei. Am făcut o crestătură pe marginea fiecărei 
jumătăţi de carapace şi le-am unit cu o sfoară. Era mai grea 
decât aş fi dorit, dar oare îşi pot soldaţii alege 
echipamentul? 

La prima încercare, Richard Parker şi-a arătat colții, şi-a 
rotit urechile, a scos un răget gutural şi m-a atacat. Şi-a 
ridicat o labă cu ghearele scoase şi a lovit carapacea care 
mă acoperea. Atacul m-a aruncat în mare. Am atins apa şi, 
instantaneu, m-am debarasat de carapace. M-am scufundat 
după ce m-am lovit la fluierul piciorului. Eram terorizat de 
Richard Parker, dar şi de faptul că eram în apă. Îmi 


imaginam că un rechin de-abia mă aştepta. Am înotat până 
la plută cu mişcări disperate, exact cu mişcările care atrag 
rechinii. Din fericire, nu era niciunul. Am ajuns la plută, am 
dat drumul frânghiei şi m-am ghemuit, tremurând, cu 
braţele în jurul genunchilor, încercând să sting frica ce 
creştea în mine. Nu m-am oprit din tremurat decât târziu. 
Am rămas pe plută tot restul zilei şi al nopţii. N-am mâncat, 
n-am băut. 

Am încercat încă o dată după ce am vânat o altă ţestoasă. 
Carapacea ei era mai mică şi mai uşoară, deci era un scut 
mai bun. Am încercat să avansez iar şi să calc teritoriul 
neutru. 

Mă întreb dacă cei ce mi-au auzit povestea vor înţelege 
că mă comportam aşa nu pentru că eram nebun sau pentru 
că voiam să mă sinucid, ci din pură necesitate. Trebuia să-i 
arăt tigrului cine era Numărul unu şi cine Numărul doi sau 
aş fi fost un om mort în ziua când aş fi încercat să mă sui în 
barcă pe vreme urâtă iar el n-ar fi vrut. 

Dacă aveam să supraviețuiesc uceniciei mele de 
îmblânzitor de animale, era pentru că Richard Parker nu 
dorea cu adevărat să mă atace. ligrii, de fapt toate 
animalele, nu aleg violenţa ca să-şi rezolve problemele. 
Când se luptă, este pentru a ucide, dar înţeleg că pot la fel 
de bine să fie ucişi. Încăierările sunt costisitoare. Prin 
urmare, posedă un întreg sistem de semne de avertizare 
desemnate să evite o luptă. Rareori va ataca un tigru un alt 
prădător fără o avertizare prealabilă. În mod obişnuit, e de 
ajuns un atac scurt şi un mârâit. Dar tigrul se va opri la 
timp, cu un sunet gutural din fundul gâtului. Va evalua 
situaţia. Dacă decide că nu există nicio ameninţare, se va 
întoarce şi va pleca, simțind că a luat atitudinea potrivită. 

Richard Parker m-a avertizat de patru ori. De patru ori s- 
a repezit la mine cu laba ridicată şi m-a aruncat în ocean, şi 
de trei ori mi-am pierdut scutul. Eram îngrozit înainte, în 
timpul şi după fiecare atac şi îmi petreceam un oarecare 
timp pe plută. În cele din urmă, am învăţat să citesc 


semnalele pe care mi le dădea. Urechile, ochii, mustăţile, 
dinţii, coada şi găâtlejul vorbeau într-o limbă simplă, clară, 
care îmi spunea la ce trebuia să mă aştept. Am învăţat să 
mă feresc înainte de a ridica laba în aer. 

Apoi, l-am avertizat eu, cu picioarele pe copastie, 
legănând barca, suflând în fluier, şi atunci Richard Barker s- 
a întins pe podea gemând şi trăgându-şi sufletul. 

Al cincilea scut m-a ţinut pe toată perioada îmblânzirii. 


Capitolul 73 


Altă dorinţă a mea - în afară de a mă salva - era săamo 
carte. O carte lungă, cu o poveste fără sfârşit. Una pe care 
puteam s-o citesc iar şi iar, înţelegând-o diferit de fiecare 
dată. Vai, nu avem nicio Scriptură în barcă. Eram un Arjuna 
nefericit într-un car avariat, fără să pot beneficia de 
cuvântul lui Krishna. Prima dată când am dat peste o Biblie 
în noptiera unei camere de hotel din Canada, am izbucnit în 
lacrimi. Am trimis o sumă de bani către Gideons chiar a 
doua zi, cu un bilet care îi sfătuia să-şi dezvolte activitatea 
în toate locurile unde s-ar fi putut afla călători obosiţi şi 
deprimaţi, nu numai în camerele de hotel; i-am sfătuit că ar 
fi putut să adauge şi alte scrieri sfinte în afară de Biblie. 
Cred că e cel mai bun mod de răspândire a credinţei. Nu 
prin predici tunătoare de la amvon, nu prin condamnarea 
păcatelor, nu prin presiunea semenilor, ci doar printr-o 
Scriptură care să te întâmpine cu blândeţe, ca un sărut de 
copil pe obraz. 

Cel puţin dacă aş fi avut un roman bun! Dar nu aveam 
decât manualul de supravieţuire, pe care îl citisem de vreo 
sută de ori. 

Am început să scriu într-un jurnal. E greu de citit. Am 
scris cât de mic am putut. Mi-era frică să nu rămân fără 
hârtie. Nu e cine ştie ce. Doar nişte cuvinte scrijelite pe o 


pagină, încercând să surprindă realitatea care mă copleşea. 
L-am început cam la două săptămâni după naufragiu. 
Înainte de asta eram prea ocupat şi împrăştiat. Pasajele nu 
sunt datate sau numerotate. Ce mă impresionează acum e 
modul în care e surprins timpul. Mai multe zile şi 
săptămâni, toate pe aceeaşi pagină. Am vorbit despre ce te- 
ai fi aşteptat să vorbesc: despre ce s-a întâmplat şi despre 
cum m-am simţit, despre ce am prins şi ce n-am prins, 
despre mare şi vreme, despre probleme şi soluţii, despre 
Richard Parker. 'Toate erau lucruri foarte practice. 


Capitolul 74 


Am practicat ritualuri religioase care se adaptau 
împrejurărilor - slujbe solitare cu preoţi sau invitaţi, 
invocarea divinității fără zeități şi ritualuri de jertfă cu 
carne de ţestoasă pentru obţinerea generozităţii zeilor, acte 
de devoțiune către Allah, neştiind unde era Mecca şi într-o 
arabă aproximativă. Ceea ce e sigur e că-mi aduceau linişte. 
Dar era foarte greu. Credinţa în Dumnezeu este o 
deschidere, o abandonare, o încredere nemărginită, un act 
liber de iubire dar uneori era greu să iubeşti. Uneori, inima 
îmi cădea pradă nervilor, disperării şi oboselii; mi-era frică 
să nu se cufunde în Pacific şi să nu fiu în stare s-o 
recuperez. 

În asemenea momente, încercam să mă detaşez. 
Atingeam turbanul pe care mi-l făcusem din rămăşiţele 
cămăşii şi rosteam cu voce tare: „Acesta e acoperământul 
lui Dumnezeu!” 

Îmi atingeam pantalonii şi spuneam: „Acesta este 
veşmântul lui Dumnezeu!” 

Arătam spre Richard Parker şi spuneam: „Aceasta e 
pisica lui Dumnezeu!” 


Arătam spre barcă şi spuneam: „Aceasta e arca lui 
Dumnezeu!” 

Îmi întindeam braţele şi spuneam: „Acesta este teritoriul 
lui Dumnezeu!” 

Arătam spre cer şi spuneam: „Aceasta este urechea lui 
Dumnezeu!” 

În acest fel, îmi aminteam Creaţia şi locul meu în ea. 

Dar acoperământul se desfăcea întotdeauna în bucăţi. 
Pantalonii lui Dumnezeu se destrămau. Pisica lui Dumnezeu 
era o permanentă ameninţare. Arca lui Dumnezeu era o 
închisoare. “Teritoriul lui Dumnezeu mă ucidea încet. 
Urechea lui Dumnezeu nu părea să asculte. 

Disperarea era un întuneric din care nu răzbea nicio 
lumină. Era iadul care nu se putea exprima. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că trecea întotdeauna. De fiecare dată apărea 
un banc de peşti sau era câte un nod care trebuia întărit. 
Sau mă gândeam la familia mea, la faptul că ei fuseseră 
scutiţi de această agonie îngrozitoare. 

Întunericul se risipea şi dispărea în cele din urmă iar 
Dumnezeu rămânea, un punct luminos în inima mea. 
Continuam să iubesc. 


Capitolul 75 
Când am crezut că e ziua mamei, i-am cântat „La mulţi 
ani” cu voce tare. 
Capitolul 76 
Mi-am luat obiceiul să-i fac curat lui Richard Parker. 
Imediat ce-mi dădeam seama că s-a uşurat, mă duceam să-i 


iau fecalele, ceea ce era destul de riscant, pentru că trebuia 
să le trag către mine folosind cangea şi apoi să ajung la ele 


de pe prelată. Fecalele pot fi infectate cu paraziți. Pentru 
animalele din sălbăticie asta nu contează, pentru că nu stau 
prea mult în apropierea lor; cei ce stau în copaci nici nu 
apucă să vadă unde sunt, iar cei de pe pământ le elimină şi 
pleacă. La o grădină zoologică, unde spaţiul e atât de 
compact, lucrurile stau altfel. Să laşi fecalele în spaţiul 
animalului înseamnă să deschizi calea infecţiei, încurajând 
animalul să le mănânce, pentru că animalele poftesc la tot 
ce pare că seamănă a mâncare. Spațiile sunt curățate din 
grija pentru sănătatea animalelor, nu pentru ochii şi nasul 
vizitatorilor. Dar păstrarea reputaţia familiei mele ca 
deţinătoare de grădină zoologică nu mă interesa câtuşi de 
puţin în cazul de faţă. Peste câteva săptămâni, Richard 
Parker s-a constipat şi nu mai elimina decât o dată pe lună, 
deci sarcina mea periculoasă era cam inutilă din punct de 
vedere sanitar. De fapt, o făceam din cu totul alte motive: 
prima oară când s-a uşurat, am observat că a încercat să 
ascundă rezultatul. Semnificaţia era clară. A arăta fecalele 
înseamnă a dori să-ţi arăţi supremaţia. A le ascunde, sau a 
încerca să le ascunzi, e un semn de respect - de respect 
pentru celălalt. 

Puteam să-mi dau seama că îl intimidam. Stătea aplecat, 
cu urechile lipite de cap, şi mârâia încet. Am acţionat 
repede, nu numai ca să nu mă atace, ci şi ca să-i dau 
semnalul potrivit. Am luat fecalele în mână, le-am mirosit cu 
zgomot şi m-am uitat la el cu intenţie, cu ochii mari deschişi 
(dacă ar fi ştiut că de frică!), atât cât să-l fac să se teamă, 
nu să-l provoc. Cu fiecare privire, suflam în fluier, 
ameninţător, lung. Uitându-mă fix la el (pentru toate 
animalele, acesta e un semn de agresivitate) şi suflând în 
fluier, l-am anunţat că era dreptul meu, dreptul de stăpân, 
să-i iau şi să-i miros fecalele, dacă voiam. Vedeţi, nu eram 
îngrijitor, eram dresor. Şi a mers. De atunci, Richard Parker 
nu s-a mai uitat fix la mine; privirea îi plutea undeva în aer 
sau peste mine. Era ceva palpabil, la fel ca excrementele pe 
care le ţineam în mână; era recunoaşterea supremaţiei. De 


fiecare dată, exerciţiul mă seca de energie, din cauza 
tensiunii, dar mă simţeam în al nouălea cer. 

Dacă am pomenit despre asta, şi eu m-am constipat. Era 
rezultatul dietei, prea multe proteine şi prea puţină apă. 
Pentru mine, actul de a mă uşura, care se întâmpla o dată 
pe lună, era departe de a fi un moment de uşurare. Era un 
eveniment îndelungat, dureros, care mă lăsa scăldat în 
sudoare şi extenuat, o încercare mai rea decât febra. 


Capitolul 77 


Cum se micşorau proviziile, am redus raţia zilnică până 
am ajuns să respect indicaţiile manualului: doi biscuiţi la 
opt ore. Îmi era foame tot timpul. Mă gândeam la mâncare 
tot timpul. Cu cât aveam mai puţină mâncare, cu atât visam 
la porţii mai mari. Mâncarea din fanteziile mele ajunsese să 
fie la fel de mare ca India. Un Gange de supă. Lipii indiene 
fierbinţi cât Rajasthanul. Boluri de orez cât Uttar Pradesh. 
Îngheţate cât Himalaya. Visele mele se perfecţionaseră: 
aveam toate ingredientele proaspete şi în cantităţi 
suficiente; cuptorul sau tigaia erau la temperatura 
potrivită; proporţia era întotdeauna exactă; nimic nu era 
ars sau crud, prea fierbinte sau prea rece. Toată mâncarea 
era pur şi simplu perfectă, numai că nu puteam ajunge la 
ea. 

Încet, încet, a început să-mi crească apetitul. Dacă la 
început evisceram peştele şi-i curăţăm pielea, mai târziu 
doar îl spălam înainte de a-mi înfige dinţii în el, cu 
satisfacţie. Îmi aduc aminte că peştii zburători erau destul 
de fragezi şi gustoşi. Doradele erau mai tari şi aveau un 
gust mai pronunţat. Am început să le mănânc şi capul, în loc 
să i-l arunc lui Richard Parker sau să-l folosesc drept 
momeală. A fost o mare descoperire că puteam să sug 
fluidul proaspăt nu doar din ochii peştilor mari, ci şi din 


vertebrele lor. '[estoasele, pe care le tăiam şi le aruncam 
spre Richard Parker, ca pe un bol de supă fierbinte, 
deveniseră preferatele mele. 

Pare imposibil să-ţi imaginezi că odată, demult, mă uitam 
la țestoase ca la o masă cu zece feluri de mâncare 
deosebite, o alternativă la peşte. Dar aşa a fost. Prin venele 
lor curgea un lichid dulce care trebuia băut imediat ce le 
tăiai gâtul, pentru că se coagula în mai puţin de un minut. 
Cele mai bune mâncăruri poriyals sau kootusit! nu puteau 
egala acea delicatesă care era carnea de ţestoasă. Niciun 
cardamon paysam'=* nu se compara ca dulceaţă şi fineţe cu 
ouăle sau grăsimea de ţestoasă. Un amestec de inimă, 
plămâni, ficat, carne şi intestine, la care se adăuga peşte, 
totul cu un sos de gălbenuşuri şi albuşuri, era un thali de 
neîntrecut. Spre sfârşitul călătoriei mele, ajunsesem să 
mănânc tot ce îmi putea oferi o ţestoasă. Uneori, găseam 
crabi în algele care se lipeau de carapacea ei. Şi tot ce era 
în stomacul ei trecea în al meu. Petreceam ore întregi 
rozând o lăbuţă sau oase şi sugându-le măduva. Mâncam 
automat, la fel ca maimuţele, care iau şi ultima firimitură pe 
care o găsesc şi o bagă în gură, fără să se gândească. 

Carapacele îmi prindeau foarte bine. Nu m-aş fi putut 
descurca fără ele. Erau bune nu numai ca scut, ci şi ca 
boluri pentru mâncare sau suprafeţe pentru tranşarea 
cărnii. lar când păturile s-au uzat, le-am folosit ca să mă 
apăr de soare. 

Era înspăimântător cum un stomac plin te făcea să fii 
bine dispus. Cum mâncam şi beam, cum mi se schimba 
dispoziţia. Era o existenţă teribil de imprevizibilă. Zâmbetul 
meu depindea de carnea de ţestoasă. 

Până când am terminat ultimul biscuit, totul era bun de 
mâncat, indiferent de gust. 

Puteam să pun orice în gură, puteam mesteca şi înghiţi 
orice - delicios, scârbos sau fără gust - atâta vreme cât nu 
era sărat. Dezvoltasem o repulsie pentru sare care încă nu 
mi-a trecut. 


O dată, am încercat să-i mănânc fecalele lui Richard 
Parker. S-a întâmplat la început, când nu mă obişnuisem cu 
foamea şi imaginaţia căuta cu înfrigurare soluţii. Îi dusesem 
apă proaspătă cu ceva timp înainte. După ce o băuse dintr-o 
sorbire, dispăruse sub prelată, iar eu începusem să-mi fac 
ceva de lucru pe la cufăr. Cum făceam adesea în acele zile, 
trăgeam cu ochiul pe sub prelată să mă asigur că nu avea 
intenţii necurate. De data asta, avea. Era chircit, cu spatele 
rotunjit şi picioarele din spate depărtate. Îşi ţinea coada în 
sus, atingând prelata. Poziţia spunea totul. Imediat mi-a 
venit în gând hrana, nu igiena animală. Am decis că 
primejdia era mică. Era întors şi nu i se vedea capul. Dacă-i 
respectam liniştea, s-ar fi putut să nu mă observe. Am 
înşfăcat o cană şi am întins braţul. Cana a ajuns la ţanc. În 
momentul când a ajuns la capătul cozii, tigrul s-a uşurat, 
fecalele semănând cu un balon de gumă neagră. A căzut în 
cană cu un zgomot care semăna în mintea mea disperată cu 
cel al unei monede de cinci rupii care cădea în cana unui 
cerşetor; ştiu că unii o să creadă ca mi-am pierdut orice 
urmă de omenie făcând asta, dar sunt sigur că nimeni nu-şi 
poate imagina prin ce suferinţe treceam. Zâmbetul mi-a 
făcut buzele să plesnească. l-am fost recunoscător lui 
Richard Parker. Am retras cana. Am luat excrementele în 
mână. Erau calde, dar nu miroseau urât. Erau ca nişte bile 
de gulab jamuniS*, dar nu aveau moliciunea acestora. De 
fapt, erau tari ca piatra. Dacă încărcai o muschetă cu ele, ai 
fi putut să omori un rinocer. 

Le-am pus înapoi în cană şi am adăugat un pic de apă. Le- 
am acoperit şi le-am pus deoparte. Îmi lăsa gura apă. Când 
n-am mai putut îndura aşteptarea, am început să mănânc. 
N-am putut. Aveau gust înţepător, dar nu era asta. Era mai 
degrabă concluzia gurii mele, imediată şi evidentă: nu era 
nimic bun în ele. Erau deşeuri, n-aveau nimic nutritiv. Le- 
am scuipat şi mi-a părut rău că irosisem apa. Am luat 
cangea să strâng ce mai rămăsese din fecalele lui Richard 
Parker. Le-am aruncat direct în mare. 


După câteva săptămâni, corpul a început să mi se 
deterioreze. 'Tălpile şi gleznele au început să se umfle şi mi- 
era greu să stau în picioare. 


Capitolul 78 


Erau mai multe ceruri. Cerul era invadat de nori albi 
mari, plaţi la bază şi bombaţi deasupra. Cerul era complet 
lipsit de nori, de un albastru care-ţi zdruncina simţurile. 
Cerul era o pătură grea şi sufocantă de nori negri, dar fără 
să anunţe ploaie. Cerul era uşor acoperit. Cerul era 
presărat de nori mici, albi, ca lâna. Cerul era brăzdat de 
nori înalţi, subţiri care păreau făcuţi din vată scărmănată. 
Cerul era o ceaţă lăptoasă fără formă. Cerul era o adunare 
de nori negri şi ameninţători de ploaie care treceau. Cerul 
era pictat cu un număr mic de nori plaţi care arătau ca 
nişte limbi de nisip. Cerul era un bloc ce permitea un efect 
vizual asupra orizontului: lumina soarelui inundând 
oceanul, cu delimitarea clară între lumină şi umbră. Cerul 
era o perdea de ploaie neagră şi îndepărtată. Cerul era 
făcut din nori pe mai multe niveluri, unii subţiri şi opaci, 
alţii ca fumul. Cerul era negru şi mă împroşca. Cerul era o 
perdea de apă care cădea, un potop fără sfârşit care îmi 
încreţea pielea şi mă îngheţa. 

Erau mai multe mări. Marea răgea ca un tigru. Marea 
susura ca un prieten care-ţi spunea un secret la ureche. 
Marea zornăia ca mărunţişul din buzunar. Marea tuna ca o 
avalanşă. Marea scârţâia ca şmirghelul pe lemn. Marea era 
ca un om care vomită. Marea era nemişcată. 

Între cele două, era vântul. 

Şi toate nopţile şi lunile. 

A fi naufragiat înseamnă a fi tot timpul în mijlocul unui 
cer. Oricâte lucruri pot părea să se schimbe - marea pare 
să treacă de la şoaptă la furie, cerul poate să se schimbe din 


albastru în alb şi apoi în negru - geometria nu se schimbă 
niciodată. Privirea îţi e întotdeauna raza unui cerc. 
Circumferinţa e din ce în ce mai mare. De fapt, cercurile se 
multiplică. A fi naufragiat înseamnă a fi prins într-un 
îngrozitor balet de cercuri. Eşti în centrul unui cerc, în timp 
ce alte două, opuse, se rotesc deasupra ta. Soarele te 
supără ca o mulţime de oameni, zgomotoasă, invazivă, care 
te face să-ţi acoperi urechile, să închizi ochii, să te ascunzi. 
Luna te supără aducându-ţi mereu aminte de singurătate; 
deschizi ochii ca să scapi de singurătate. Când te uiţi în sus, 
te întrebi dacă în centrul furtunii solare, în mijlocul Mării de 
Linişte, nu mai este şi altcineva care se uită în sus, prizonier 
al geometriei, ca şi tine, luptându-se cu frica, furia, nebunia, 
disperarea, apatia. 

Altfel, a fi naufragiat înseamnă a fi prins între extreme 
extenuante. Când e lumină, deschiderea mării te orbeşte şi 
te înspăimântă. Când e întuneric, eşti claustrofobic. Când e 
zi, ţi-e cald, vrei să te răcoreşti şi visezi la îngheţată. Când e 
noapte, ţi-e frig şi vrei să te încălzeşti învelindu-te în pături. 
Când e caniculă, eşti deshidratat şi ai vrea să fie umed. 
Când plouă, aproape te îneci şi vrei să fii uscat. Când ai 
mâncare, e prea multă şi faci risipă. Când nu e, mori de 
foame. Când marea e nemişcată, vrei să vezi valuri. Când te 
afli între ziduri de apă, suferi de frica de spaţii deschise şi ai 
vrea ca marea să fie nemişcată. Aceste dorinţe opuse au loc 
uneori în acelaşi timp. Când soarele este arzător şi aproape 
leşini de căldură, eşti conştient că asta e bine pentru 
dispozitivele de distilat apa de mare sau pentru uscarea 
peştilor. Când cade ploaia şi-ţi împrospătează rezervele de 
apă dulce, eşti conştient că proviziile s-ar putea să se strice. 
Când e furtună şi e clar că ai supravieţuit atacului cerului şi 
trădării mării, bucuria îţi e temperată de mânia că atâta 
apă cade direct în mare şi de îngrijorarea că e poate ultima 
ploaie pe care o vei vedea vreodată, că vei muri de sete 
înainte de următoarea. 


Cele mai rele extreme sunt plictiseala şi groaza. Uneori, 
viaţa este un pendul care oscilează între cele două. Marea 
nu se mişcă. Nu adie nicio boare de vânt. Orele nu se mai 
sfârşesc. Eşti atât de plictisit încât cazi într-o stare de 
apatie, aproape în comă. Apoi, marea devine agitată şi eşti 
un ghem de emoţii. Totuşi, nici aceste extreme nu sunt 
distincte. Există elemente de groază în mijlocul plictiselii: 
izbucneşti în lacrimi; ţi-e groază; ţipi; te răneşti cu bună 
ştiinţă. Şi atunci când eşti cuprins de groază - cel mai rău 
vierme - poţi să te simţi plictisit, obosit de toţi şi de toate. 

Numai moartea îţi excită emoţiile consecvent, fie că o 
contempli atunci când viaţa e sigură şi plată, fie că o simţi 
când viaţa îţi e ameninţată şi prețioasă. 

Viaţa într-o barcă de salvare nu e viaţă. E ca o ultimă 
partidă a unui joc de şah, un joc în care au mai rămas 
puţine piese. Elementele sunt foarte simple, miza e mare. 
Din punct de vedere fizic, e dificil, din punct de vedere 
moral, e ucigător. Trebuie să schimbi ceva dacă vrei să 
trăieşti. Îţi iei fericirea de unde poţi. Ajungi la un punct care 
este fundul iadului, dar, cu toate acestea, stai cu braţele 
încrucişate şi cu un zâmbet pe faţă şi simţi că eşti cea mai 
fericită persoană din lume. De ce? Pentru că ai la picioare 
un peştişor mort. 


Capitolul 79 


Erau rechini în fiecare zi, mai ales rechini makos şi din 
cei albaştri, dar şi rechini oceanici; o dată, a fost chiar un 
rechin tigru venit direct din cele mai negre coşmaruri. 
Preferau zorile şi apusul. Niciodată nu ne deranjau. Uneori, 
coada unuia lovea marginea bărcii. Nu cred că era 
accidental (şi alte vietăţi o făceau, ţestoasele, chiar 
doradele). Cred că era modul lor de a determina natura 
obiectului. O lovitură cu barda peste bot îl îndepărta pe 


atacator, făcându-l să se scufunde. Singura problemă cu 
rechinii era că era riscant să fii în apă în acelaşi timp cu ei, 
ca şi cum ai fi trecut dincolo de un semn pe care scria 
„Câine rău”. Altfel, îmi erau dragi. Erau ca nişte prieteni 
vechi plini de resentimente care nu recunoşteau că mă plac, 
cu toate că veneau să mă viziteze mereu. Rechinii albaştri 
erau mai mici, nu mai mult de un metru şi jumătate 
lungime, şi cei mai frumoşi, lungi şi supli, cu o gură mică şi 
branhii aproape invizibile. Spatele era de un bleumarin viu, 
iar burta albă; culorile deveneau gri sau negru, atunci când 
erau la adâncime, şi străluceau surprinzător, la suprafaţă. 
Rechinii makos erau mai mari şi aveau gura plină de dinţi 
înfricoşători, dar şi ei aveau culori frumoase: un albastru- 
indigo care sclipea în soare. Rechinii oceanici erau adesea 
mai scurţi decât makos - unii aveau cel mult trei metri şi 
jumătate - dar erau mai solizi şi aveau aripioare dorsale 
imense; când înotau la suprafaţă, arătau ca nişte steaguri 
de război, o privelişte înspăimântătoare. Mai mult, aveau şi 
o culoare spălăcită, un fel de gri-brun, iar vârfurile albe ale 
înotătoarelor nu erau prea arătoase. 

Am prins câţiva rechini mici, mai ales albaştri, dar şi 
câţiva mako. De fiecare dată la apus, şi i-am prins cu 
mâinile goale când s-au apropiat de barcă. 

Primul a fost cel mai mare, un mako de mai mult de un 
metru şi jumătate. Venise şi plecase de mai multe ori. Pe 
când se apropia din nou, l-am apucat de coadă, unde era 
mai subţire. Pielea dură mi-a permis să-l ţin şi, fără să-mi 
dau seama ce făceam, am tras. El a sărit şi aproape mi-a 
smuls mâna. Apoi, a sărit în aer într-o jerbă de stropi, spre 
încântarea mea. Pentru o fracțiune de secundă, n-am ştiut 
ce să fac. Era mai mic decât mine, dar oare nu mă simţeam 
eu un fel de Goliath? Nu trebuia să-i dau drumul? M-am 
întors, m-am balansat şi am aruncat rechinul peste 
copastie, căzând pe prelată. A căzut pe teritoriul lui Richard 
Parker. A aterizat cu o bufnitură şi a început să se zbată aşa 


de tare că mi-era teamă că o să strice barca. Richard 
Parker a devenit curios. A atacat imediat. 

A început o luptă epică. Pentru zoologi, aflaţi 
următoarele: tigrul nu atacă rechinul cu dinţii, ci cu 
ghearele. Richard Parker a început să lovească rechinul. 
Tremuram la fiecare lovitură. Erau teribile. O singură 
lovitură ar fi omorât un om, ar fi transformat o mobilă în 
aşchii, ar fi distrus o întreagă casă. Rechinului nu-i plăcea 
tratamentul, asta era sigur, după modul cum se învârtea şi 
cum îşi lovea coada de podea şi încerca să muşte. 

Era poate pentru că Richard Parker nu era obişnuit cu 
rechinii sau pentru că nu întâlnise niciodată un peşte 
prădător - nu ştiu, oricum, s-a întâmplat: un accident, una 
dintre acele dăţi când mi s-a adus aminte că Richard Parker 
nu era perfect, că putea să greşească şi el, chiar dacă avea 
instincte de prădător. Şi-a băgat laba în gura rechinului. 
Mako a închis gura. Imediat, Richard Parker s-a ridicat pe 
picioarele din spate. Rechinul era în aer, dar nu voia să-i 
dea drumul. Richard Parker a căzut înapoi, a deschis gura 
şi a scos un răget groaznic. Am simţit cum mă loveşte o pală 
de aer cald. Aerul a tremurat vizibil, ca vara, pe un drum 
asfaltat. Pot să-mi imaginez că undeva, departe, la 242 
kilometri, cel ce stătea de pază pe un vas s-a uitat în sus, 
uimit, ca mai târziu să raporteze un lucru ciudat, că a auzit 
o pisică mieunând. Câteva zile mai târziu, încă auzeam 
răgetul. Dar rechinul e surd, aşa se spune. Deci, în timp ce 
eu, care nu mă gândisem niciodată să-l ciupesc de labă sau 
să-l muşc, doamne fereşte, am primit răgetul direct în faţă 
şi am început să tremur ca o piftie de frică, rechinul n-a 
perceput decât o vibraţie uşoară. 

Richard Parker a început să zgârie capul rechinului cu 
gheara de la laba liberă şi a început să-l muşte în timp ce 
labele din spate îi sfâşiau stomacul şi spinarea. Rechinul nu- 
i dădea drumul şi bătea din coadă. Cu efort deosebit, am 
reuşit să mă controlez, să ajung pe plută şi să mă 
îndepărtez. Am văzut scântei de portocaliu şi bleumarin, de 


piele şi blană, pe când barca se legăna dintr-o parte în alta. 
Răgetul lui Richard Parker era pur şi simplu îngrozitor. 

În cele din urmă, barca nu s-a mai mişcat. După câteva 
minute, l-am văzut pe Richard Parker ridicându-se şi 
lingându-şi laba stângă. 

În zilele următoare, şi-a petrecut mult timp oblojindu-şi 
cele patru labe. Pielea rechinului este acoperită cu mulţi 
tuberculi care o fac dură ca glaspapirul. Fără îndoială că se 
tăiase încercând să omoare rechinul. Laba stângă era 
rănită, dar nu părea foarte grav; nu-i lipsea niciun deget 
sau gheară. Cât despre mako, cu excepţia cozii şi a zonei 
din jurul gurii, care erau neatinse, restul era măcelărit. 
Peste tot erau bucăţi de carne roşiatică şi de organe rupte. 

Am reuşit să strâng câteva resturi cu ajutorul căngii, dar, 
spre dezamăgirea mea, vertebrele de rechin nu rețin 
fluidele. Cel puţin carnea era gustoasă şi nu avea gust de 
peşte, iar bucăţile de cartilaj erau crocante, după atâta 
hrană moale. 

După aceea, am prins rechini mai mici, pui. Am 
descoperit că puteam să-i omor mai repede înfigându-le 
cuțitul între ochi decât să folosesc securea. 


Capitolul 80 


Dintre toate doradele, îmi aduc aminte de una mai ales. 
Era o dimineaţă înnorată şi eram în mijlocul unei furtuni de 
peşti zburători. Richard Parker se repezea la ei. Eu eram 
ghemuit sub o carapace de ţestoasă, încercând să mă 
adăpostesc. Aveam o cange şi o bucată de plasă. Speram să 
prind ceva peşte. Nu prea aveam noroc. Un peşte a trecut 
pe lângă mine. Dorada care-l urmărea a sărit din apă. Îşi 
făcuse un calcul prost. Peştele a reuşit să ajungă din nou în 
apă, dar ea a lovit copastia ca o ghiulea de tun. Sunetul a 
zguduit toată barca. Sângele a ţâşnit şi s-a împrăştiat pe 


prelată. Am reacţionat. Am ajuns la doradă chiar înaintea 
unui rechin. Am tras-o în barcă. Era moartă şi corpul ei era 
un curcubeu de lumini. Ce pradă! m-am gândit cu emoție. 
Datorită ţie, lIsus-Matysa. Peştele era gras şi cărnos. 
Probabil cântărea mai mult de optsprezece kilograme. Ar 
hrăni o hoardă. Ochii şi coloana vertebrală ar iriga un 
deşert. 

Dar, capul mare al lui Richard Parker se întorsese către 
mine. L-am văzut cu coada ochiului. Peştii zburători 
continuau să vină, dar nu-l mai interesau; centrul atenţiei 
era peştele din mâna mea. Era la doi metri şi jumătate 
depărtare. Gura îi era pe jumătate deschisă şi o aripioară 
de peşte îi atârna în colţul gurii. Şi-a arcuit spatele. Coada a 
început să i se mişte. Era clar: era pe punctul de a mă 
ataca. Era prea târziu să fug sau să suflu în fluier, îmi venise 
ceasul. 

Dar era şi timpul. Suferisem destul. Îmi era atât de 
foame. 

Şi astfel, într-un moment de nebunie provocat de foame 
pentru că eram mai dornic să mănânc decât să 
supraviețuiesc fără niciun fel de apărare, gol din toate 
punctele de vedere, l-am înfruntat pe Richard Parker. 
Deodată, forţa fizică brută s-a transformat în slăbiciune 
morală. Nu se compara cu forţa mentală pe care o aveam 
eu. M-am uitat la el fix, sfidător. Orice administrator de 
grădină zoologică vă va spune că un tigru, sau orice felină, 
nu va ataca atunci când cineva se uită la el, ci va aştepta 
până când celălalt animal îşi va întoarce privirea. Dar una e 
să ştii asta şi alta e să o aplici (şi aceste cunoştinţe sunt 
inutile atunci când te afli în faţa mai multor animale. În timp 
ce te uiţi la unul dintre ei, celălalt te va ataca pe la spate). 
Pentru două, trei secunde, s-a dat o bătălie teribilă a 
minţilor pentru autoritate între un tigru şi un băiat. Avea 
nevoie doar de o săritură ca să mă înşface. Dar i-am 
susţinut privirea. 


Richard Parker şi-a lins nasul, a mârâit şi s-a întors. A 
lovit supărat un peşte zburător. Câştigasem. Am respirat cu 
neîncredere, am luat dorada în braţe şi m-am dus pe plută. 
Puțin timp după aceea, i-am dat lui Richard Parker o bucată 
mare din peşte. 

Din acea zi, am simţit că nu se mai punea problema 
supremaţiei şi am început să petrec mai multă vreme pe 
barcă, mai întâi la prora, apoi, când m-am simţit mai stăpân 
pe mine, pe prelată, care era mai confortabilă. Încă îmi era 
frică de Richard Parker, dar numai când trebuia. Simpla lui 
prezenţă nu mă mai îngrijora. Te poţi obişnui cu orice - 
oare n-am spus asta deja? Nu toţi supraviețuitorii spun 
asta? 

Iniţial m-am întins pe prelată sprijinindu-mi capul pe 
partea rulată. Era ridicată un pic - cum capetele bărcii erau 
mai sus decât mijlocul - şi astfel puteam să-l ţin pe Richard 
Parker sub observaţie. 

Mai târziu, m-am întors pe partea cealaltă, sprijinindu-mi 
capul deasupra băncii din mijloc, cu spatele la Richard 
Parker şi la teritoriul lui. În această poziţie, eram mai 
departe de marginile bărcii şi mai puţin expus la vânt şi la 
bătaia valurilor. 


Capitolul 81 


Ştiu că e greu să credeţi că am supravieţuit. Când mă uit 
înapoi, şi mie îmi vine greu să cred. 

Una dintre explicaţii a fost că am profitat de răul de mare 
pe care-l avea Richard Parker, a doua că eram singura lui 
sursă de hrană şi apă. Richard Parker trăise la grădina 
zoologică de când se ştia şi era obişnuit să primească totul 
fără să ridice o labă. E adevărat, de câte ori ploua şi barca 
devenea un dispozitiv de colectare a apei, el înţelegea de 
unde venea apa. Şi când eram loviți de un banc de peşti 


zburători, rolul meu nu era prea clar. Dar aceste 
evenimente nu schimbau cu nimic realitatea, iar realitatea 
era că, dacă se uita peste copastie, nu vedea jungla în care 
să poată vâna sau râul din care să bea. Cu toate acestea, îi 
aduceam hrană şi apă dulce. Rolul meu era pur şi 
miraculos. Îmi dădea putere. Dovada: am rămas în viaţă zi 
după zi, săptămână după săptămână. Dovada: nu m-a 
atacat, nici măcar atunci când dormeam pe prelată. 
Dovada: sunt aici să vă spun povestea. 


Capitolul 82 


Ţineam apa de ploaie şi apa pe care o strângeam prin 
dispozitivul de desalinizare în compartiment, departe de 
Richard Parker, în trei recipiente de plastic de 50 litri. Le 
legam cu sfoară. Acele recipiente de plastic n-ar fi fost mai 
preţioase pentru mine nici dacă ar fi conţinut aur, safire, 
rubine şi diamante. Mă gândeam numai la ele. Cel mai 
groaznic coşmar era să mă trezesc într-o dimineaţă şi să 
descopăr că apa s-a împrăştiat sau, mai rău, că recipientele 
s-au spart. Pentru a preveni o asemenea tragedie, le-am 
înfăşurat în pături ca să nu se frece de pereţii de metal ai 
bărcii şi le-am mişcat cât mai puţin posibil pentru a reduce 
uzura. Şi mai mult mă îngrijora locul unde erau legate cu 
sfoară. Dacă sfoara rodea plasticul? Cum aveam să le mai 
leg? 

Când ploua torențial, când erau pline ochi, umpleam şi 
cele două găleți, cele două containere multi-funcţionale de 
plastic, cele trei carafe şi cutiile de apă (pe care acum le 
păstram). Apoi am umplut pungile pentru vomă, legându-le 
cu un nod. Dacă ploaia continua, mă foloseam şi de propriul 
meu corp ca de un recipient. Îmi introduceam furtunul de la 
dispozitivul de apă de ploaie în gură şi beam fără încetare. 


Adăugam întotdeauna un pic de apă de mare în apa lui 
Richard Parker, o cantitate mai mare după ploaie, una mai 
mică în timpul perioadelor de secetă. Uneori se apleca 
peste bord, mirosea marea şi lua câteva înghiţituri, dar se 
oprea imediat. 

Cu toate acestea, de-abia ne descurcam. Puţinătatea apei 
dulci a fost singura sursă permanentă de anxietate şi 
suferinţă pe tot parcursul călătoriei noastre. 

Richard Parker avea partea leului din orice hrană, ca să 
spun aşa. Nu aveam de ales. Era foarte atent când aduceam 
la bord o ţestoasă, o doradă sau un rechin şi trebuia să le 
împart imediat cu el. Cred că am doborât recordul mondial 
la tăiatul carapacelor de pe burta broaştelor țestoase. Cât 
despre peşti, erau spintecaţi practic înainte de a ateriza în 
barcă. Dacă nu făceam mofturi la mâncare, nu era doar 
pentru că mi-era foame; era şi pentru că mă grăbeam. 
Uneori nu aveam timp să văd ce mâncam. Dacă nu mâncam 
repede, Richard Parker cerea şi porţia mea, plimbându-se 
nervos, lovind podeaua cu zgomot şi pufnind la marginea 
teritoriului său. Mi-am dat seama cât de mult decăzusem 
când într-o zi am descoperit cu inima strânsă că mâncasem 
în grabă, cu zgomot, fără să mestec, la fel ca Richard 
Parker. 


Capitolul 83 


Furtuna a venit pe nesimţite într-o după-amiază. Norii 
arătau de parcă s-ar fi împiedicat de vânt, speriaţi. Marea i- 
a urmat. A început să se ridice şi să coboare într-un fel 
care-mi făcea inima să îngheţe. Am dus dispozitivul de 
desalinizare şi năvodul în barcă. Ar fi trebuit să vedeţi 
peisajul! Ce văzusem până atunci fuseseră nişte vălurele. 
De data asta, erau munţi. Văile în care cădeam erau 
întunecate, atât de adânci erau. Pantele erau atât de 


înclinate, încât barca a început să alunece, ca şi cum ar fi 
făcut surf. Pluta era zguduită sălbatic şi aruncată de colo- 
colo. Am desfăcut ambele ancore, la diferite lungimi, ca să 
nu se încurce. 

Căţărându-se pe valuri, barca se ţinea de ancore cum se 
ţine un căţărător de funie. Urcam până ajungeam la o 
creastă albă într-o izbucnire de lumină şi spumă; barca se 
apleca înainte. Vedeam foarte clar până departe. Dar 
muntele se schimba, iar solul de dedesubtul nostru se 
scufunda cu o mişcare care îţi făcea greață. Imediat, eram 
în fundul unei alte văi întunecoase, diferită de ultima, dar la 
fel, cu mii de tone de apă deasupra noastră şi sperând să ne 
salvăm doar prin faptul că barca era uşoară. Pământul se 
mişca iar, frânghiile ancorelor se întindeau să plesnească, 
iar mişcarea de montagne-russe începea din nou. 

Ancorele îşi făceau treaba bine - de fapt, aproape prea 
bine. Fiecare creastă voia să ne răstoarne, dar ancorele, de 
dincolo de creastă, se ridicau şi ne salvau, cu dezavantajul 
că trăgeau în jos partea din faţă a bărcii. Rezultatul era o 
explozie de spumă şi un jet de apă la prova care de fiecare 
dată mă uda până la piele. 

Apoi a venit un val care-şi propusese să ne spulbere. De 
data asta, prova a dispărut în apă. Am fost îngrozit. Abia am 
putut să mă agâăţ de ceva. Barca era depăşită de situaţie. L- 
am auzit pe Richard Parker urlând. Am simţit moartea. 
Singurele alternative pentru mine erau să mor înecat sau 
să mă sfâşie Richard Parker. Am ales-o pe a doua. 

În timp ce ne scufundam, am sărit pe prelată şi am rulat- 
o către pupa, apropiindu-mă de Richard Parker. Dacă a 
protestat, nu l-am auzit. Mai repede decât o maşină de 
cusut, am prins în cârlige prelata pe ambele părţi ale bărcii. 
Urcam din nou. Barca era pe o pantă verticală. Era greu să- 
mi ţin echilibrul. Barca era acum acoperită. M-am strecurat 
prin spaţiul lăsat de banca de pe margine şi prelată şi am 
tras prelata peste cap. Nu aveam prea mult spaţiu. Între 
bancă şi copastie erau treizeci de centimetri, iar băncile 


aveau doar şaptezeci de centimetri lăţime. Dar nu eram 
atât de nesăbuit, chiar şi în faţa morţii, ca să mă mişc pe 
podeaua bărcii. Mai erau de prins patru cârlige. Am 
strecurat o mână prin deschizătură şi am început să prind 
cârligele. Era din ce în ce mai greu, pe măsură ce spaţiul se 
micşora. Am reuşit să prind două. Au mai rămas două. 
Barca se căţăra cu o mişcare lină, continuă. Înclinaţia era 
cam de treizeci de grade. Simţeam cum gravitația mă 
împingea spre pupa. Mi-am întins mâna cu un efort 
supraomenesc încă o dată şi am reuşit să mai prind un 
cârlig. Atât mai puteam face. Asta se face de obicei pe 
dinafară, nu pe dinăuntru. Am tras tare de frânghie, ceea 
ce era uşor, pentru că oricum trebuia să mă ţin ca să nu 
ajung în partea cealaltă a bărcii. Barca s-a înclinat la 
patruzeci şi cinci de grade. 

Eram la şaizeci de grade înclinaţie când am ajuns în vârf 
şi valul s-a prăbuşit peste noi. Am simţit ca şi cum m-ar fi 
lovit un pumn imens. Barca s-a înclinat brusc pe o parte şi 
totul s-a întors cu susul în jos: eram în partea de jos a 
bărcii, iar apa care se prăbuşise peste noi, transformându-l 
pe Richard Parker într-un tigru plutitor, venea acum spre 
mine. N-am simţit tigrul - nu ştiam unde era Richard 
Parker; era întuneric beznă sub prelată - dar înainte de a 
ajunge la următoarea vale, eram pe jumătate înecat. 

Tot restul zilei şi noaptea următoare, am urcat şi am 
coborât, sus, jos, sus, jos, până când teroarea a devenit 
monotonă şi a fost înlocuită de amorţeală şi de renunțare. 
M-am ţinut de frânghia prelatei cu o mână şi de marginea 
băncii de la prova cu cealaltă, în timp ce stăteam întins pe 
banca de pe margine. În această poziţie - cu apa care intra 
şi ieşea - prelata se zbătea şi mă lovea, eram ud, îngheţat, 
învineţit şi tăiat de oasele animalelor mâncate şi de 
carapacele de broască ţestoasă care pluteau. Zgomotul 
furtunii era constant, ca şi mârâitul lui Ricard Parker. 

Cândva, noaptea, am simţit că furtuna se oprise. Ne 
legănam normal. Printr-o gaură în prelată m-am uitat la 


cerul nopţii. Era plin de stele şi fără nori. Am desfăcut 
prelata şi am ieşit. M-am aşezat. 

Dimineaţa, am observat că pierdusem pluta. Nu mai 
rămăseseră decât două vâsle şi vesta de salvare între ele. 
Mă simţeam la fel ca un proprietar care-şi priveşte casa 
distrusă de un incendiu. M-am întors şi am scrutat 
orizontul. Nimic. Micul meu oraş marin dispăruse. Faptul 
că, printr-o minune, ancorele nu se pierduseră era o 
consolare fără efect. Pierderea plutei, în schimb, deşi nu 
era fatală pentru viaţa mea, era o pierdere pentru mintea 
mea. 

Barca era într-o stare jalnică. Prelata era ruptă în mai 
multe locuri, unele rupturi fiind opera lui Richard Parker. 
Proviziile aproape dispăruseră, pierdute sau distruse de 
apă. Mă durea tot corpul şi aveam o rană la coapsă; rana 
era umflată şi albă. Mi-era frică să verific dacă mai aveam 
ceva în compartiment. Mulţumesc lui Dumnezeu, pungile cu 
apă erau întregi. Plasa şi dispozitivele de distilare se 
îngrămădiseră peste ele şi apa nu putuse să le ia. 

Mă simţeam extenuat şi deprimat. Am desfăcut prelata la 
pupa. Richard Parker zăcea atât de liniştit încât mă 
întrebam dacă nu murise. Nu murise. Când am desfăcut 
prelata şi a intrat lumina, a mârâit încet şi s-a mişcat. A ieşit 
din apă şi s-a aşezat pe banca de la pupa. Am luat aţă şi ac 
şi m-am dus să repar găurile din prelată. 

Mai târziu, am legat una dintre găleți cu o frânghie şi am 
golit barca. Richard Parker mă privea distrat. Părea că era 
plictisit de tot ce făceam. Ziua era fierbinte şi lucram încet. 
Într-o găleată de apă am găsit ceva ce pierdusem. M-am 
uitat la acel obiect. Ţineam în palmă tot ce mă putea ţine în 
viaţă: ultimul dintre fluierele de plastic portocaliu. 


Capitolul 84 


Eram pe prelată, înfăşurat într-o pătură, şi dormitam, 
visam, mă trezeam, visam cu ochii deschişi. Aşa îmi 
petreceam timpul. Vântul bătea încet. Din când în când, 
câte un val izbea copastia, împroşcându-mă cu spumă. 
Richard Parker dispăruse sub prelată. Nu-i plăcea nici să se 
ude, nici să fie clătinat de valuri. Dar soarele strălucea, 
aerul era calm şi marea nu era agitată. M-am trezit din 
cauza unei explozii. Am deschis ochii şi am văzut apă pe cer. 
S-a prăbuşit peste mine. M-am uitat din nou în sus. Cerul 
era senin. A urmat o altă explozie, în stânga mea, mai slabă 
ca prima. Richard Parker a mârâit cu furie. Apa a căzut 
peste mine din nou. Avea un miros neplăcut. 

M-am uitat peste marginea bărcii. Primul lucru pe care l- 
am văzut a fost o formă neagră care plutea pe apă. Mi-a 
luat câteva secunde să-mi dau seama ce era. Am văzut un 
ochi. Era o balenă. Ochiul, de mărimea capului meu, se uita 
la mine. 

Richard Parker a ieşit de sub prelată. A sâsâit. Am ghicit 
din mişcarea ochiului că acum balena se uita la Richard 
Parker. S-a uitat vreo treizeci de secunde înainte de a se 
scufunda. M-am temut că o să ne lovească, dar s-a 
scufundat şi a dispărut în imensitatea albastră. Coada era o 
armătură imensă, rotundă care dispărea. 

Cred că era o balenă care-şi căuta perechea. Probabil 
hotărâse că eram prea mic şi că, oricum, aveam un 
partener. Am văzut mai multe balene, dar niciuna de atât de 
aproape ca prima. Îşi anunțau apariţia prin jeturile de apă. 
leşeau la suprafaţă la ceva distanţă, trei sau patru, ca un 
arhipelag de insule vulcanice. Aceste animale uriaşe şi 
blânde mă binedispuneau. Eram sigur că îmi înțelegeau 
situaţia, că exclamau: „A! Uite! E naufragiatul şi pisica lui 


despre care mi-a spus Bamphoo. Bietul băiat. Sper că are 
destul plancton. Trebuie să le spun lui Mumphoo şi 
Tomphoo şi Stimphoo despre el. Mă întreb dacă n-o fi vreo 
navă prin apropiere. Probabil mama lui ar fi foarte fericită 
să-l vadă din nou. La revedere, băiete. O să încerc să te 
ajut. Mă cheamă Pimphoo.” Şi astfel, fiecare balenă ştia 
despre mine şi aş fi fost salvat demult dacă Pimphoo n-ar fi 
căutat ajutor la o navă japoneză, al cărei matelot laş a ucis- 
o cu harponul, având aceeaşi soartă ca Lamphoo în mâinile 
marinarilor unei nave norvegiene. Vânătoarea de balene e o 
crimă abominabilă. 

Delfinii erau vizitatori obişnuiţi. Un grup a stat cu noiozi 
şi o noapte. Erau foarte veseli. Plonjoanele şi săriturile lor 
păreau să fie făcute doar pentru amuzament şi mişcare. Am 
încercat să prind unul. Dar niciunul nu s-a apropiat de 
cange. Şi chiar dacă s-ar fi apropiat, erau mult prea iuți şi 
mult prea mari. Am renunţat şi i-am privit doar. 

Am văzut şase păsări în total. Am crezut că anunțau 
apropierea pământului. De fapt, erau pescăruşi de larg, 
care puteau traversa Pacificul cu doar câteva mişcări de 
aripi. l-am privit cu respect şi invidie. 

De două ori, am văzut albatroşi. Zburau sus, fără să ne 
vadă. M-am uitat cu gura căscată. Erau ceva supraomenesc 
şi de neînțeles. 

Altă dată, au trecut pe lângă noi două păsări, cu 
picioarele atingând apa. Nici acestea nu ne-au băgat în 
seamă. 

În cele din urmă, am atras atenţia unei păsări cu coada 
scurtă. Întâi a zburat în cercuri deasupra noastră, apoi a 
coborât. Şi-a scos picioarele, şi-a strâns aripile şi a aterizat 
pe apă, plutind uşor ca un dop de plută. S-a uitat la mine 
curioasă. Am pregătit un cârlig în care am pus o bucată de 
peşte zburător şi l-am aruncat în direcţia păsării. M-am 
chinuit un pic până când am făcut să ajungă momeala lângă 
ea pentru că undiţa nu avea greutăţi. La a treia încercare, 
pasărea a venit mai aproape şi a aplecat ciocul să o prindă. 


Inima a început să-mi bată tare de emoție. Când am tras de 
fir, peste câteva secunde, pasărea a icnit şi aproape a 
regurgitat bucata pe care o înghiţise. Înainte să încerc din 
nou, şi-a desfăcut aripile şi s-a ridicat în aer. S-a îndepărtat 
repede, cu doar câteva bătăi din aripi. 

Am fost mai norocos cu un pescăruş mascat. A apărut din 
senin, plutind spre noi, cu aripile mai mari de un metru. A 
aterizat pe copastie, la foarte mică distanţă. S-a uitat la 
mine cu o expresie nedumerită şi serioasă. Era o pasăre 
mare, albă, cu marginile aripilor negre. Avea un cioc 
portocaliu, ascuţit şi ochi roşii situaţi în spatele unei măşti 
negre, ceea ce îl făcea să semene cu un hoţ care avusese o 
noapte foarte grea. Doar picioarele erau prea mari, cumva 
disproporţionate faţă de restul corpului. Pasărea era 
curajoasă. Şi-a aranjat penele cu ciocul. După ce a terminat, 
s-a uitat în sus şi a apărut în toată splendoarea ei: o navă 
aerodinamică, frumoasă, netedă. Când i-am oferit o 
bucăţică de doradă, mi-a ciugulit-o din palmă. 

I-am rupt gâtul cu amândouă mâinile, una ţinând gâtul 
păsării iar cealaltă îndoindu-l către spate. Penele erau atât 
de bine înfipte că, atunci când am încercat să le smulg, 
pielea a cedat - nu jumuleam pasărea, o jupuiam. Era 
uşoară, un volum fără greutate. Am luat un cuţit şi am 
început să desprind pielea. Nu avea prea multă carne. Am 
fost dezamăgit. În ceea ce priveşte gustul, era asemănător 
cu cel al cărnii doradelor; avea doar o textură diferită: era 
mai elastică, ca guma. În stomac mai avea trei peşti, pe 
lângă bucăţica de doradă pe care i-o dădusem. După cei- 
am curăţat de sucurile gastrice, i-am mâncat. Am mâncat 
inima, ficatul şi plămânii păsării. l-am înghiţit ochii şi limba. 
I-am mâncat creierul şi labele picioarelor. Restul era piele, 
oase şi pene. lam aruncat-o lui Richard Parker, dincolo de 
prelată. Am văzut o labă portocalie întinzându-se către 
pradă. 

La câteva zile, încă mai ieşeau pene din vizuina lui. Cele 
care aterizau în apă erau înghiţite imediat de peşti. 


Nicio pasăre nu ne-a anunţat apropierea uscatului. 


Capitolul 85 


Odată, a început să fulgere. Cerul era atât de negru încât 
ziua era întuneric ca noaptea. Ploua cu găleata. Am auzit 
tunând în depărtare. Am crezut că totul o să se limiteze la 
asta. Dar a început vântul, iar ploaia a început să bată în 
toate părţile. Imediat, o aşchie albă s-a prăbuşit din cer şi s- 
a înfipt în apă. Era destul de departe de barcă, dar efectul 
era perfect vizibil. Crescuse un adevărat copac ceresc în 
apă. Nu mi-am imaginat că era posibil ca fulgerul să 
lovească marea. Bubuitura a fost îngrozitoare, iar lumina 
orbitoare. 

M-am întors spre Richard Parker şi am spus: 

— Uite, Richard Parker, ăsta e un fulger. 

Am văzut cum a reacţionat. Stătea cu burta pe podeaua 
bărcii, cu picioarele crăcănate şi tremurând vizibil. 

Efectul asupra mea a fost complet opus. M-a scos din 
starea de vegetare şi m-a făcut să mă simt în al nouălea cer. 

Deodată, un fulger a lovit aproape de noi. Poate că 
trebuia să ne lovească pe noi: eram pe coama unui val şi 
cădeam, când l-am văzut. A fost o explozie de aer cald şi 
apă. Pentru două, trei secunde cioburile orbitoare ale unei 
vitrine cosmice au dansat pe cer, forţă fără substanţă, dar 
copleşitor de puternică. Zece mii de trompete şi douăzeci 
de mii de tobe n-ar fi putut face un asemenea zgomot; era 
pur şi simplu asurzitor. Marea a devenit albă şi orice altă 
culoare a dispărut. Totul era sau lumină pură, sau umbre 
întunecate. Lumina mai mult penetra decât lumina. Arcul 
luminos a dispărut la fel de repede cum a apărut, nici nu se 
topise bine spuma care ne lovise. Valul a continuat să se 
rostogolească, pedepsit, în întuneric. 


Am fost orbit, lovit de tunet aproape în sensul propriu al 
cuvântului. Dar nu mi-a fost teamă. 

— Lăudat fie Allah, Domnul Tuturor Lumilor, Cel 
înţelegător, Cel Milos, Conducătorul Zilei Judecăţii de Apoi! 
am murmurat. 

— Nu mai tremura! Ăsta e un miracol. Este un semn al 
divinității. Ăsta e... Ăsta e... i-am spus lui Richard Parker. 

Nu puteam găsi cuvântul potrivit pentru ceva mare şi 
fantastic ca acest eveniment. 

Rămăsesem fără cuvinte şi fără suflare. M-am întins pe 
spate pe prelată, cu braţele şi picioarele desfăcute. Ploaia 
mă îngheţa. Dar zâmbeam. Îmi aduc aminte acea întâlnire 
de gradul trei cu electricitatea şi arsurile de gradul trei ca 
pe unul dintre momentele de fericire adevărată. 

În momentele de minunare e uşor să eviţi gândurile 
meschine, să te conectezi la imensitatea universului care 
cuprinde tunetul şi strălucirea, apropierea şi depărtarea, 
supleţea şi grăsimea. 

— Richard Parker, o navă! 

Am strigat. Eram nebun de fericire. Am uitat de frustrări 
şi de suferinţe şi am izbucnit, orbit de bucurie. 

— Am reuşit! Suntem salvaţi! Înţelegi, Richard Parker? 
SUNTEM SALVAŢI! Ha, ha, ha, ha! 

Am încercat să mă controlez. Dacă nava trecea prea 
departe de noi? Să trimit o rachetă? Prostii! 

— Vine direct spre noi, Richard Parker! Mulţumesc, Lord 
Ganesha! Binecuvântat fii, Allah-Braman! 

Nu putea să nu ne vadă. Oare există fericire mai mare 
decât cea a salvării? Răspunsul e nu. Pentru prima oară 
după multă vreme, m-am ridicat în picioare. 

— Poţi să crezi, Richard Parker? Oameni, un pat, 
mâncare. Trăim din nou. O, ce fericire! 

Vasul a venit mai aproape. Părea să fie un petrolier. 
Forma prorei se vedea din ce în ce mai bine. Salvarea era o 
robă de metal negru cu tiv alb. 

— Dar dacă...? 


N-am îndrăznit să rostesc sunetele. Dacă aveam şansa să- 
mi revăd familia? Isimtsum avusese mai multe de bărci de 
salvare. Poate ajunseseră în Canada cu luni înainte şi erau 
nerăbdători să audă veşti de la mine. Poate că eram singura 
persoană de pe navă de care nu se ştia nimic. 

— Mamă, ce mari sunt petrolierele! 

Era ca un munte care se urca pe noi. 

— Poate sunt deja în Winnipeg. Mă întreb cum o arăta 
casa noastră. Crezi că în Canada casele au curţi interioare 
în stil tradiţional tamil, Richard Parker? Poate că nu. 
Presupun că s-ar umple de zăpadă iarna. Păcat. Nimic nu 
reprezintă pacea mai mult decât o curte interioară într-o zi 
însorită. Mă întreb ce mirodenii cresc în Manitoba. 

Nava era foarte aproape. Ar fi fost bine ca echipajul să se 
oprească sau să ne ocolească. 

— Da, ce mirodenii...? Doamne Dumnezeule! 

Am realizat cu groază că petrolierul nu venea în direcţia 
noastră, ci peste noi. 

Prora era un imens perete de metal care devenea din ce 
în ce mai mare cu fiecare secundă. Un val mare o înconjura 
şi se deplasa încet spre noi. În cele din urmă Richard Parker 
a simţit ameninţarea. S-a întors şi a început să facă Woof! 
Woof! dar nu ca un câine; lătra ca o felină, cu putere, 
înfricoşător şi potrivit situaţiei. 

— Richard Parker, o să ne calce! Ce să facem? Repede, o 
rachetă. Nu! Trebuie să vâslim. Să pun vâsla în locaş. 
HUNME! HUME! HUME! 

Valul de la prova ne-a împins. Richard Parker s-a chircit şi 
i s-a zbârlit părul. 

Barca a alunecat pe val şi a fost cât pe ce să se lovească 
de petrolier, dar a trecut la mai puţin de şaizeci de 
centimetri. 

Barca a alunecat pe lângă ceea ce părea un perete de 
canion, un kilometru şi jumătate de fortificaţii înalte fără 
nicio santinelă care să ne observe în şanţul cu apă. Am tras 
o rachetă, dar am ţintit prost. În loc să se ridice şi să 


explodeze în faţa căpitanului, a ricoşat de peretele navei şi 
s-a întors în Pacific, unde a murit cu un fâsâit. Am suflat în 
fluier din toate puterile. Am strigat din toţi plămânii. 
Degeaba. 

Cu motoarele mergând şi cu elicea care plesnea apa cu 
zgomot, vasul a trecut pe lângă noi şi ne-a lăsat 
balansându-ne în dâra înspumată din urmă. După atât de 
multe săptămâni de sunete naturale, aceste sunete 
mecanice erau ciudate şi demne de respect, aşa că m-au 
redus la tăcere. 

În mai puţin de douăzeci de minute, un vas de trei sute 
de mii de tone a devenit un punct în depărtare. Când m-am 
întors, Richard Parker încă se uita în direcţia vasului. După 
câteva secunde, s-a întors şi el şi privirile noastre s-au 
întâlnit. Ochii mei exprimau dorinţă, suferinţă, teamă şi 
singurătate. El era conştient doar că se întâmplase ceva 
stresant şi important, ceva dincolo de limitele înţelegerii lui. 
Nu-şi dădea seama că trecusem pe lângă salvare. El văzuse 
doar că masculul alfa, acest tigru imprevizibil şi ciudat cu 
care era pe barcă, fusese foarte emoţionat. S-a aşezat să 
moţăie. Singurul său comentariu asupra evenimentelor a 
fost un mieunat supărat. 

— Te iubesc! 

Cuvintele au izbucnit, pure şi libere, nedefinite. 
Sentimentul mi-a inundat pieptul. 

— E adevărat. Ile iubesc, Richard Parker. Dacă nu te-aş 
avea acum, nu ştiu ce m-aş face. Nu cred că aş supravieţui. 
N-aş putea. Aş muri de disperare. Nu te da bătut. Richard 
Parker, nu te da bătut. O să te duc pe uscat, promit, promit! 


Capitolul 87 


Una dintre metodele mele favorite de evadare era 
asfixierea blândă. Foloseam o bucată de material pe care o 


tăiasem dintr-o pătură. O numeam zdreanţa de visare. O 
udam cu apă de mare atât cât să fie doar umedă. Mă 
întindeam confortabil pe prelată şi mi-o aşezam pe faţă, 
potrivind-o ca să-mi acopere faţa în totalitate. Apoi cădeam 
într-o stare de visare, lucru nu foarte dificil pentru cineva 
care era într-o asemenea stare de letargie. Dar zdreanţa 
aceea îi dădea visului un caracter aparte. Probabil că 
reducea cantitatea de aer pe care o primeam. Atunci 
începeam să visez cele mai nebuneşti vise, intram în transă, 
aveam viziuni, mă asaltau amintiri, gânduri, senzaţii, 
amintiri. lar timpul dispărea. Când mă deranja vreun 
zgomot şi zdreanţa îmi cădea de pe faţă, reveneam la 
starea de conştienţă, încântat să realizez că timpul trecuse 
fără să-l simt. Dovada era faptul că zdreanţa se uscase. Dar, 
pe lângă asta, aveam şi senzaţia că lucrurile erau 
schimbate, că momentul prezent era diferit. 


Capitolul 88 


Într-o zi, am dat peste gunoi. Mai întâi apa a început să 
strălucească de ulei. Apoi au urmat deşeurile industriale: 
mai ales cele din plastic, într-o varietate de forme şi culori, 
dar şi bucăţi de lemn, cutii de bere, sticle de vin, bucăţi de 
material, de sfoară, toate înconjurate de o spumă galbenă. 
Am înaintat. M-am uitat să văd dacă puteam să folosesc 
ceva. Am luat o sticlă de vin. Am dat peste un frigider care 
nu mai avea motor. Plutea cu uşa spre cer. Am deschis uşa. 
A ţăâşnit un miros îngrozitor, dezgustător, care părea să 
coloreze aerul. Cu mâna la gură, m-am uitat înăuntru. Erau 
pete, sucuri închise la culoare, nişte legume stricate, lapte 
care arăta ca un jeleu galben, şi rămăşiţele unui animal 
mort, greu de identificat din cauza stării de putrefacție 
avansată. După mărime, putea fi miel. În interiorul 
frigiderului, mirosurile avuseseră timp să se dezvolte, să 


fermenteze. Mi-au asaltat simţurile cu o furie devastatoare, 
capul a început să mi se învârtească, stomacul mi s-a întors 
pe dos şi picioarele au început să-mi tremure. Din fericire, 
s-a scufundat repede. Spaţiul liber lăsat de el a fost umplut 
imediat. 

Am lăsat gunoiul în urmă, dar multă vreme după ce null- 
am mai văzut, am continuat să simt mirosul. I-a luat o zi 
mării să spele uleiul de pe marginea bărcii. 

Am pus un mesaj în sticlă: „Cargou japonez Isimtsum, 
sub pavilion panamanian, s-a scufundat pe 2 iulie 1977 în 
Pacific, la patru zile de Manila. Sunt într-o barcă de salvare. 
Mă numesc Pi Patel. Am ceva hrană, apă, dar tigrul 
bengalez e o reală problemă. Vă rog anunţaţi familia în 
Winnipeg, Canada. Orice ajutor binevenit. Mulţumesc”. Am 
pus dopul sticlei şi l-am acoperit cu o bucată de plastic. Am 
legat plasticul cu o sfoară şi am înnodat-o strâns. Am 
aruncat-o în apă. 


Capitolul 89 


Totul suferea. Totul era ars de soare şi bătut de vânt. 
Barca, pluta până când am pierdut-o, prelata, rezervoarele 
de apă, pungile de plastic, undiţele, păturile, plasa - toate s- 
au uzat, s-au labărţat, au crăpat, s-au uscat, au putrezit, s- 
au rupt, s-au decolorat. Portocaliul a devenit alb portocaliu. 
Tot ce era neted s-a asprit. Tot ce era ascuţit s-a tocit. Tot ce 
era dur a devenit moale. Tot ce era întreg a început să se 
desprindă în bucăţi. Faptul că le frecam cu aripioare de 
ţestoasă sau cu piele de peşte nu schimba lucrurile cu 
nimic. Sarea a continuat să mănânce totul, cu milioane de 
guri. Soarele prăjea totul. Îl ţinea pe Richard Parker într-o 
stare de somnolenţă. Făcea ca scheletele să devină de un 
alb strălucitor. Îmi ardea hainele şi mi-ar fi ars şi pielea, 
deşi era neagră, dacă nu m-aş fi protejat sub pături şi 


carapace de ţestoasă. Când căldura devenea insuportabilă, 
îmi turnam o găleată de apă în cap. Uneori, apa era caldă 
ca un sirop. Soarele acţiona şi asupra mirosurilor. Totul 
mirosea a chimion, am mai spus. Nu ştiu nici măcar cum 
mirosea Richard Parker. 

Muream încet. Procesul era atât de lent încât nu-l 
observam tot timpul. Doar din când în când. Eram două 
animale emaciate, arse şi înfometate. Blana lui Richard 
Parker şi-a pierdut strălucirea şi s-a rărit, mai ales pe umeri 
şi pe coapse. Slăbise, devenise un schelet într-o pungă de 
piele prea mare. Şi eu mă veştejisem, iar oasele mi se 
vedeau prin piele. 

Am început să-l imit pe Richard Parker; dormeam ore în 
şir. De fapt, nu era somn propriu-zis, ci o stare de semi- 
conştienţă în care visele de zi şi realitatea se amestecau 
până la confuzie. Mi-am folosit zdreanţa de visare. 

Acestea sunt ultimele pagini ale jurnalului meu: 


Azi am văzut un rechin mai mare decât toți cei pe care i- 
am văzut vreodată. Un monstru primitiv de 6 metri 
lungime. Cu dungi. Un rechin-tigru - foarte periculos. Ne-a 
dat târcoale. Ne-am temut să o să ne atace. Am supravieţuit 
unui tigru; am crezut că un altul o să mă omoare. N-a 
atacat. S-a îndepărtat. 


Vreme înnorată. Nu plouă. E doar întunecat. Delfini. Am 
încercat să prind unul. Am realizat că nu pot sta în 
picioare. R.P e slăbit şi prost dispus. Sunt atât de slăbit că, 
dacă mă atacă, n-o să fiu în stare să mă apăr. Nu am 
puterea să suflu în fluier: 


Zi calmă şi fierbinte. Soare nemilos. Simt că îmi fierb 
creierii. Mă simt îngrozitor. 


Sufletul şi trupul îmi sunt într-o stare de prostraţie. Voi 
muri în curând. R.P respiră, dar nu se mişcă. Și el o să 


moară. N-o să mă omoare. 


Salvarea. O oră de ploaie grea, delicioasă, frumoasă. Mi- 
am umplut gura, pungile şi cutiile, corpul. M-am spălat de 
toată sarea. M-am târât spre R. P Nu reacţionează. Corpul 
încovrigat, coada nu se mişcă. Blana udă. Ud, pare mai mic. 
Osos. L-am atins pentru prima oară. Să văd dacă a murit. 
Nu. Corpul e cald. E ciudat să-l ating. Chiar şi acum e 
musculos. Blana i s-a încreţit, fremătând ca şi cum s-ar fi 
ferit de un ţânţar. În cele din urmă, a reacţionat şi a băut 
apă. Mai bine să bei decăt să te îneci. Coada i s-a mişcat. I- 
am aruncat o bucată de țestoasă. Nimic. S-a ridicat doar să 
bea. A mâncat. Nu s-a ridicat de tot. Timp de o oră, s-a lins. 
A adormit. 


N-are rost. Azi voi muri. 
Voi muri azi. 
Mor. 


Astea au fost ultimele rânduri. După aceea, am îndurat, 
dar n-am mai scris. Îmi era teamă că voi rămâne fără hârtie. 
De fapt, n-am mai avut cu ce scrie. 


Capitolul 90 


Am spus: 

— Richard Parker, s-a întâmplat ceva? Ai orbit? Şi i-am 
trecut mâna prin faţă. 

O zi sau două şi-a frecat ochii şi a mieunat disperat, dar 
nu mi-am dat seama ce era. Suferinţa şi durerea făceau 
parte din dieta zilnică. Am prins o doradă. Nu mâncasem 
nimic de trei zile. O ţestoasă apăruse în ziua precedentă, 


dar eram prea slăbit ca să o trag la bord. Am tăiat peştele 
în două. Richard Parker s-a uitat spre mine. l-am aruncat 
partea. M-am aşteptat să o ia cu gura. I-a aterizat în faţă. S- 
a aplecat. După ce a adulmecat în stânga şi-n dreapta, a 
găsit peştele şi a început să mănânce. Mâncam încet acum, 
amândoi. 

M-am uitat lung în ochii lui. Nu arăta altfel. Poate că ochii 
îi curgeau mai mult, dar nu era nimic grav, nu atât de grav 
ca aspectul exterior. Eram amândoi doar piele şi oase. 

Am realizat că răspunsul era chiar în actul de a privi. Mă 
uitam în ochii lui ca un medic, în timp ce el se uita nicăieri. 
Numai o felină oarbă n-ar fi reacţionat la o asemenea 
privire. 

Mi-a fost milă de Richard Parker. Ni se apropia sfârşitul. 

A doua zi, au început să mă mănânce ochii. M-am frecat, 
dar mâncărimea nu dispărea. Ba mai rău: devenea din ce în 
ce mai intensă şi, spre deosebire de Richard Parker, a 
început să-mi curgă puroi din ochi. Apoi, totul s-a întunecat. 
Mai întâi drept în faţă, un punct negru. S-a întins tot mai 
mult până a ajuns să-mi blocheze vederea cu totul. A doua 
zi, de dimineaţă, nu mai vedeam decât o linie luminoasă în 
loc de soare, ca o fereastră mică situată undeva sus. Până la 
prânz, totul a devenit negru ca smoala. 

Mă agăţam de viaţă. Eram groaznic de slăbit. Căldura 
era infernală. Mai aveam atât de puţină putere că nu mai 
puteam să stau în picioare. Buzele îmi erau tari şi crăpate. 
Gura îmi era uscată şi lipicioasă, cu o salivă care avea un 
gust şi un miros groaznic. Pielea îmi era arsă. Muşchii 
atrofiaţi mă dureau. Membrele, în special picioarele, erau 
umflate şi mă dureau întruna. Mi-era foame, dar nu mai 
aveam mâncare. Richard Parker bea atât de multă apă încât 
mie nu-mi mai rămâneau decât câteva linguri pe zi. Dar 
durerea sa fizică nu se compara cu tortura morală pe care 
aveam s-o îndur eu. Ziua în care am orbit a fost ziua în care 
au început chinurile. Nu ştiu să vă spun exact când. Timpul, 
cum v-am mai spus, devenise irelevant. Trebuie să fi fost 


cândva între ziua o sută şi ziua două sute. Eram sigur că n-o 
să mai rezist. 

A doua zi, mi-am pierdut orice teamă de moarte şi am 
hotărât să mor. Am ajuns la concluzia tristă că nu mai pot să 
am grijă de Richard Parker. Eram mai afectat de acest 
deces iminent decât de al meu. Dar chiar nu mai puteam să 
fac nimic pentru el. 

Muream încet. Simţeam cum mă cuprindea o slăbiciune 
fatală. Aveam să mor până după-amiază. Ca să-mi fac 
sfârşitul mai plăcut, am decis să amân starea de sete care 
mă chinuia şi am băut cât am putut. De-aş mai fi avut şi 
mâncare! M-am sprijinit de prelata rulată, în mijlocul bărcii. 
Am închis ochii şi am aşteptat să rămân fără suflare. Am 
murmurat: 

— Adio, Richard Parker. Îmi pare rău că n-am reuşit. Am 
făcut tot ce am putut. Adio. Dragă Mamă, dragă Iată, dragă 
Ravi, salutări. Fiul şi fratele iubitor vine să vă întâlnească. 
N-a trecut o oră fără să mă gândesc la voi. Momentul când 
vă voi vedea va fi cel mai fericit din viaţa mea. Şi acum las 
lucrurile în mâna lui Dumnezeu, care e dragoste şi pe care 
îl iubesc. 

Am auzit pe cineva vorbind: 

— E cineva acolo? 

E surprinzător ce poţi auzi în întunericul minţii. Un sunet 
fără formă sau culoare sună ciudat. A fi orb înseamnă a auzi 
diferit. 

Vocea a repetat: 

— E cineva acolo? 

Am tras concluzia că înnebunisem. Trist, dar adevărat. 

— E cineva acolo? a insistat vocea. 

Claritatea nebuniei este uimitoare. Vocea avea un timbru 
propriu, greu, obosit. 

Am decis să merg mai departe. 

— Bineînţeles că este, am replicat. Întotdeauna e cineva. 
Cine ar pune întrebările, altfel? 

— Speram să fie altcineva. 


— Cum, altcineva? Îţi dai seama unde eşti? Dacă nu eşti 
mulţumit cu ce-ţi oferă imaginaţia, poţi să schimbi. Sunt o 
mulţime de fantezii!7:.. 

Hmmm. Oare n-ar fi bună o smochină? 

— Deci, nu e nimeni? 

— Ssst... visez la smochine. 

— Smochine! Ai o smochină? Dă-mi şi mie. le implor. 
Numai o bucăţică. Mor de foame. 

— Nu am numai o smochină. Am un întreg copac. 

— Un întreg copac! Te rog, dă-mi şi mie. 

Vocea, sau ce-o fi fost, a dispărut. 

— Sunt dolofane, grele şi înmiresmate, am continuat. 
Ramurile copacului sunt aplecate, grele de smochine. 
Trebuie să fie peste trei sute de smochine. 

Linişte. 

Vocea a răspuns: 

— Hai să vorbim despre mâncare... 

— Ce idee bună. 

— Ce ai mânca dacă ai putea alege? 

— Excelentă întrebare. Aş vrea un bufet magnific. Aş 
începe cu orez şi sambar Apoi orez negru gram dhal, orez 
curd şi... 

— Eu aş mânca... 

— N-am terminat. Şi aş vrea şi tamarind picant şi sambar 
cu cepe mici şi... 

— Altceva? 

— Ajung şi acolo. Aş vrea legume sagu şi korma şi maşala 
de cartofi şi vadai de varză şi maşala dosai şi rasam picant 
de linte şi... 

— Înţeleg. 

— Aşteaptă. Şi vinete umplute cu poryial şi yam kootu de 
nucă de cocos şi idli de orez şi curd vadai şi bajii de legume 
şi... 

— Pare foarte... 

— Am zis şi de chutney? Chutney de nucă de cocos şi de 
mentă şi ardei iuți muraţi şi agrişe murate, toate servite cu 


obişnuitele nans, popadoms, parathas şi puris, bineînţeles. 

— Sună... 

— Salatele! Salată de mango şi de okra şi de castraveți. 
Şi ca desert paysam de migdale şi de lapte şi clătite jaggery 
şi caramele cu alune şi burfi cu nucă de cocos şi îngheţată 
de vanilie cu sos cremos de ciocolată caldă. 

— Asta-i tot? 

— Aş termina gustarea cu un pahar de zece litri de apă 
proaspătă, curată şi rece şi cu o cafea. 

— Sună foarte bine. 

— Aşa-i. 

— Spune-mi, ce e yam kootu de nucă de cocos? 

— Mâncarea zeilor. Îţi trebuie yams, nucă de cocos rasă, 
plantains verzi, praf de chilii, piper negru măcinat, 
turemeric măcinat, seminţe de chimion, seminţe de muştar 
maro şi ulei de nucă de cocos. Sotezi nuca până devine 
aurie... 

— Pot să sugerez ceva? 

— Ce? 

— În loc de yam kootu de nucă de cocos, de ce să nu 
fierbi limbă de vacă în sos de muştar? 

— Nu prea sună a mâncare vegetariană. 

— Este. Şi apoi măruntaie. 

— Măruntaie? I-ai mâncat limba bietului animal şi acum îi 
vrei şi stomacul? 

— Da! Visez la măruntaie â la Caen calde cu sweetbread. 

— Sweetbread? Asta sună mai bine. Ce e? 

— E făcută din pancreasul viţelului. 

— Pancreasul? 

— La cuptor şi cu sos de ciuperci e pur şi simplu 
delicioasă. 

De unde veneau aceste reţete  dezgustătoare, 
profanatoare? O luasem atât de tare din loc încât să mă 
gândesc la vacă şi vițel? În ce fantezie eram prins? 
Ajunsesem din nou în zona de gunoaie? 

— Care ar fi următorul afront? 


— Creier de vițel în sos de unt! 

— Ne-am întors la cap? 

— Creier souffl6! 

— Mi-e rău. E ceva ce n-ai mânca? 

— Ce n-aş da să pot mânca supă din coadă de bou. Purcel 
prăjit umplut cu orez, cârnaţi, caise şi stafide. Rinichi de 
vițel cu sos de unt, muştar şi pătrunjel. Iepure marinat în 
vin roşu. Cârnaţi din ficat de pui. Pate de porc şi de ficat cu 
vițel. Broaşte. Ah, daţi-mi broaşte! 

— Abia mai pot de greață. 

Vocea a încetat. Tremuram de greață. Una era nebunia 
minţii şi alta răul de la stomac. 

Deodată, m-am luminat. 

— Ai mânca vițel crud în sânge? 

— Bineînţeles! Îmi place muşchiul tartar. 

— Ai mânca sângele coagulat al unui porc mort? 

— În fiecare zi, cu sos de mere! 

— Ai mânca orice de la un animal, ultimele rămăşiţe? 

— 'Tobă şi cârnaţi! O farfurie cu vârf! 

— Dar un morcov? Crud? 

N-a mai răspuns. 

— M-ai auzit? Ai mânca un morcov? 

— Te-am auzit. Ca să fiu sincer, dacă aş avea de ales, nu. 
Nu-mi priesc astfel de lucruri. Nu prea au gust. 

Am râs. Ştiam. Nu auzeam voci. Nu înnebunisem. Îmi 
vorbea Richard Parker! 

Ticălosul de carnivor. Tot timpul am fost împreună şi doar 
acum s-a hotărât să comunice. Eram fericit să pot vorbi 
prieteneşte cu un tigru. M-a apucat o curiozitate vulgară, 
ca aceea a fanilor pentru vedete. 

— Sunt curios, spune-mi ai ucis vreodată un om? 

Mă îndoiam. Animalele care mănâncă oameni sunt la fel 
de rare ca şi criminalii, iar Richard Parker fusese prins când 
era doar un pui. Dar cine ştia dacă mama lui nu prinsese 
vreun om? 

— Ce întrebare! a replicat Richard Parker. 


— Mi se pare rezonabilă. 

— Oare? 

— Da. 

— De ce? 

— Se spune că da. 

— Da? 

— Bineînţeles. Nu ştii? 

— Nu. 

— Ei bine, hai să facem lumină: toată lumea ştie. Deci, ai 
ucis vreodată un om? 

Linişte. 

— Ei? Răspunde. 

— Da. 

— O! Mă face să mă cutremur. Câţi? 

— Doi. 

— Ai ucis doi oameni? 

— Nu. Un bărbat şi o femeie. 

— În acelaşi timp? 

— Nu. Bărbatul întâi şi apoi femeia. 

— Monstrule! Pariez că ţi s-a părut distractiv. Ioate 
ţipetele şi lupta. 

— Nu prea. 

— Erau buni? 

— Cum adică buni? 

— Ei, nu te face că nu pricepi. Aveau gust bun? 

— Nu. 

— Mă gândeam eu. De ce i-ai omorât? 

— De nevoie. 

— Nevoia unui monstru. Regreţi? 

— Era care pe care. 

— Aceasta este nevoia exprimată în simplitatea ei 
amorală. Acum regreţi? 

— A fost un impuls de moment. Întâmplarea. 

— Se numeşte instinct. Totuşi, răspunde-mi, ai regrete? 

— Nu mă mai gândesc la asta. 

— E chiar definiţia animalului. Asta eşti. 


— Dar tu ce eşti? 

— O fiinţă umană. 

— Ce mândrie! 

— Este adevărul adevărat. 

— Deci, n-ai arunca primul piatra? 

— Ai mâncat vreodată oothpam? 

— Nu. Dar ce e oothpam? 

— E atât de bun. 

— Sună delicios. Mai spune-mi. 

— Oothpam este făcut din aluatul care rămâne de la 
prăjituri, dar rareori mi-a fost dat să mănânc ceva mai 
gustos. 

— Deja simt gustul. 

Am adormit. Sau am căzut într-o stare de delir. Ceva mă 
deranja. Nu ştiam ce. Orice ar fi fost, nu mă lăsa să mor în 
pace. Mi-am dat seama ce nu mă deranja. 

— Scuză-mă? 

— Da? a venit vocea lui Richard Parker. 

— De ce ai accent? 

— Nu am. lu ai. 

— Nu am. Tu pronunţi ze în loc de ză. 

— Pronunţ ze pentru că aşa trebuie. Tu vorbeşti ca şi cum 
ai avea pietre în gură. Ai accent indian. 

— Tu vorbeşti ca şi cum limba ţi-ar fi un fierăstrău, iar 
cuvintele ar fi de lemn. Ai un accent francez. 

Era imposibil. Richard Parker era născut în Bangladesh şi 
crescut la Tamil Nadu, deci de ce să aibă accent francez? E 
adevărat, Ponticherry fusese odată colonie franceză, dar 
nimeni nu putea să mă convingă că animalele de la zoo au 
vizitat Alianţa Franceză de pe strada Dumas. Eram perplex. 
lar eram în ceaţă. 

M-am trezit brusc. Era cineva acolo! Vocea nu era nici 
vântul care vorbea cu accent, nici un animal vorbitor. Era 
altcineva! Inima a început să-mi bată cu putere, cu ultimele 
puteri. Mintea a încercat pentru ultima dată să fie lucidă. 

— E doar ecoul, am auzit, ca prin vis. 


— Aşteaptă, sunt aici! am strigat. 

— Ecoul pe mare... 

— Nu, sunt eu! 

— Că acesta va fi sfârşitul! 

— Prietene! 

— Mă sfârşesc... 

— Stai! 

De-abia îl mai auzeam. 

Am ţipat. 

A ţipat şi el. 

Era prea mult. Înnebuneam. 

Mi-a venit o idee. 

— Mă numesc, am strigat ca să acopăr vântul şi marea, 
Piscine Molitor Patel. Cum poate ecoul să creeze un nume? 
Mă auzi? Sunt Piscine Molitor Patel, Pi Patel! 

— Poftim? E cineva acolo? 

— Da. 

— Vai! Oare e adevărat? Ai ceva de mâncare, te rog? 
Orice. Nu mai am mâncare. N-am mai mâncat de mai multe 
zile. Trebuie să mănânc ceva. Am să-ţi fiu recunoscător. Te 
implor! 

— Nici eu n-am de mâncare, am răspuns, disperat. Nici 
eu n-am mâncat de zile întregi. Speram ca tu să ai ceva. Ai 
apă? Rezervele mele sunt pe sfârşite. 

— Nu, n-am. Chiar n-ai mâncare? Nimic? 

— Nu, nimic. 

S-a lăsat o linişte grea. 

— Unde eşti? am întrebat. 

— Aici, a replicat stins. 

— Unde? Nu te văd. 

— De ce nu mă vezi? 

— Am orbit. 

— Cum? a exclamat el. 

— Am orbit. Nu mai văd decât întuneric. Degeaba clipesc. 
S-a întâmplat cam acum două zile, dacă pielea mea nu se 
înşală. 


Am auzit un vaiet puternic. 

— Ce-i, prietene? am întrebat. 

A continuat să se vaiete. 

— Te rog, răspunde-mi. Ce s-a întâmplat? Sunt orb şi n- 
avem apă sau mâncare, dar ne avem unul pe altul. Asta tot 
e ceva. Ceva preţios. Deci, ce este? 

— Şi eu sunt orb! 

— Ce? 

— Şi eu clipesc degeaba. 

A început să se vaiete din nou. Am rămas mut. M-am 
întâlnit cu un alt orb în mijlocul Pacificului! 

— Cum de eşti orb? am mormăit. 

— Probabil din acelaşi motiv ca şi tine. Rezultatul lipsei 
de igienă pe un corp înfometat, la capătul puterilor. 

Amândoi am izbucnit în plâns. El se jelea, iar eu 
suspinam. Era prea mult, cu adevărat prea mult. 

— Am 0 poveste, am spus, după un timp. 

— O poveste? 

— Da. 

— Ce rost are o poveste. Mi-e foame. 

— E o poveste despre mâncare. 

— Cuvintele n-au calorii. 

— Caută mâncarea acolo unde este. 

— Asta ar fi o idee. 

Linişte. O linişte înfometată. 

— Unde eşti? a întrebat. 

— Aici. Tu? 

— Aici. 

Am auzit un sunet de vâslă. Am luat una dintre vâslele pe 
care le salvasem de la pluta care se dezmembrase. Era atât 
de grea. Am pipăit şi am găsit orificiul pentru vâslă. Am pus 
vâsla în el. Am tras de ea. Nu aveam putere. Dar am vâslit 
cum am putut. 

— Să-ţi aud povestea, a spus el gâfâind. 

— A fost odată o banană. Banana a început să crească 
până când s-a făcut mare, galbenă, parfumată. Apoi a căzut 


pe pământ şi cineva a venit şi a mâncat-o. 

S-a oprit din vâslit. 

— Ce poveste frumoasă! 

— Mulţumesc. 

— Am lacrimi în ochi. 

— Mai am ceva. 

— Ce? 

— Banana a căzut şi cineva a mâncat-o şi apoi acel cineva 
s-a simţit mai bine. 

— Îmi taie respiraţia! a exclamat el. 

— Mulţumesc. 

O altă pauză. 

— Dar nu ai nicio banană? 

— Nu. Un urangutan mi-a distras atenţia. 

— Un ce? 

— E o poveste lungă. 

— Ai pastă de dinţi? 

— Nu. 

— E delicioasă pe peşte. Țigări? 

— Le-am mâncat deja. 

— Le-ai mâncat? 

— Mai am încă filtrele. Poţi să le iei dacă vrei. 

— Filtrele? Ce să fac dacă n-au tutun? Cum poţi să 
mănânci ţigări? 

— Ce să fac cu ele? Nu fumez. 

— Ar fi trebuie să le păstrezi pentru comerţ. 

— Comerţ. Cu cine? 

— Cu mine. 

— Frate, când le-am mâncat eram singur în barcă în 
mijlocul Pacificului. 

— Şi? 

— Deci şansa de a întâlni pe cineva în mijlocul Pacificului 
cu care să schimb ţigările pe altceva era foarte mică. 

— Trebuie să planifici lucrurile, băiat prost ce eşti! Acum 
nu ai nimic de dat la schimb. 


— Chiar dacă aş fi avut ceva, de ce l-aş schimba cu 
cineva? Ce ai tu care să-mi folosească mie? 

— Am 0 cizmă. 

— O cizmă? 

— Da, o cizmă de piele. 

— Ce să fac cu o cizmă de piele într-o barcă în mijlocul 
Pacificului? Crezi că merg în excursii în timpul liber? 

— Ai putea s-o mănânci. 

— Să mănânc o cizmă? Ce idee! 

— Ai mâncat ţigări de ce nu şi o cizmă? 

— Ideea e dezgustătoare. A cui e? 

— De unde să ştiu? 

— Îmi sugerezi să mănânc cizma unui necunoscut? 

— Care e diferenţa? 

— Sunt uimit. O cizmă. Lăsând la o parte faptul că sunt 
hindus, iar hindugşii consideră vaca sfântă, a mânca o cizmă 
de piele îmi aduce în minte toate mizeriile pe care le 
secretă un picior. 

— Deci nu vrei cizma. 

— S-o văd mai întâi. 

— Nu. 

— Ce? Te aştepţi că iau ceva ce n-am văzut? 

— Amândoi suntem orbi, dacă-mi permiţi să-ţi aduc 
aminte. 

— Descrie-mi-o atunci! Ce comis-voiajor jalnic eşti! Nu-i 
de mirare că n-ai clienţi. 

— Aşa e. 

— Ei bine, cizma? 

— Este din piele. 

— Ce fel de cizmă? 

— Una obişnuită. 

— Adică? 

— O cizmă cu şireturi şi limbă. Cu talpă interioară. 
Obişnuită. 

— Ce culoare? 

— Neagră. 


— În ce stare e? 

— Purtată. Pielea e suplă, plăcută la atingere. 

— Şi mirosul? 

— De piele. 

— Trebuie să recunosc, sună bine. 

— Poţi s-o uiţi. 

— De ce? 

Linişte. 

— Răspunzi, frate? 

— Nu există nicio cizmă. 

— Nu? 

— Nu. 

— Asta mă întristează. 

— Am mâncat-o. 

— Ai mâncat cizma? 

— Da. 

— A fost bună? 

— Nu. Ţigările au fost? 

— Nu, n-am putut să le mănânc până la capăt. 

— Nici eu cizma. 

— A fost odată o banană; banana a crescut până s-a făcut 
mare, galbenă şi parfumată. Atunci a căzut şi a venit cineva 
şi a mâncat-o şi apoi acea persoană s-a simţit mai bine. 

— Îmi pare rău pentru tot ce-am făcut şi am spus. Nu 
sunt bun de nimic, a izbucnit. 

— Ce vrei să spui? Eşti cea mai importantă persoană de 
pe pământ. Hai, frate, hai să stăm împreună şi să ne 
bucurăm unul de compania celuilalt. 

— Da! 

Pacificul nu e un loc pentru vâslaşi, mai ales când sunt 
slabi şi orbi, când bărcile lor sunt mari şi când vântul nu 
cooperează. Era când aproape, când departe, când la 
dreapta mea, când la stânga, când în faţă, când în spate. 
Dar, în cele din urmă, am reuşit. Bărcile noastre s-au atins 
cu o smucitură. El mi-a aruncat o frânghie şi am legat cele 
două bărci. Mi-am deschis braţele să-l îmbrăţişez. Ochii îmi 


erau plini de lacrimi şi zâmbeam. Era chiar în faţa mea, o 
prezenţă care strălucea prin întuneric. 

— Dragul meu frate, am şoptit. 

— Sunt aici, a replicat el. 

Am auzit un mârâit slab. 

— Am uitat să-ţi spun ceva, frate. 

S-a năpustit la mine cu toată greutatea lui. Am căzut 
jumătate pe prelată, jumătate pe banca din mijloc. M-a 
apucat de gât. 

— Frate, am susurat eu în îmbrăţişarea lui, inima mea e 
cu tine, dar ar trebui să ne retragem într-o altă parte a 
bărcii. 

— Ai dreptate că inima ta e cu mine! a spus el. Şi ficatul 
tău, şi carnea ta! 

L-am simţit mişcându-se pe prelată până la banca din 
mijloc şi, vai, punând un picior pe podeaua bărcii. 

— Nu, nu, frate! Nu! Nu suntem... 

Am încercat să-l ţin. Dar, vai, era prea târziu. Înainte să 
pot spune cuvântul singuri, eram din nou singur. Am auzit 
zgomotul ghearelor pe fundul bărcii şi zgomotul unei 
perechi de ochelari căzând, şi, în momentul următor, fratele 
meu a ţipat cum n-am mai auzit pe nimeni ţipând. Mi-a dat 
drumul. 

Acesta era meritul teribil al lui Richard Parker. Mi-a dat o 
viaţă, a mea, dar a luat alta, în schimb. A sfâşiat carnea şi a 
sfărâmat oasele. Am simţit miros de sânge. Ceva în mine a 
murit atunci ca să nu mai învie niciodată. 


Capitolul 91 


Am urcat pe barca fratelui meu. Am explorat-o cu 
mâinile. Am văzut că mă minţise. Avea carne de ţestoasă, un 
cap de doradă şi chiar nişte firimituri de biscuiţi. Şi avea şi 


apă. Am mâncat şi am băut totul. M-am întors în barca mea 
şi i-am dat drumul celeilalte. 

Plânsul mi-a făcut bine, se pare. S-a deschis o spărtură în 
ferestruica din ochiul din stânga. Mi-am clătit ochii cu apă 
de mare. Cu fiecare clătire, vedeam mai bine. Mi-a revenit 
vederea în două zile. 

Ce-am văzut m-a făcut să-mi fi dorit să rămân orb. Corpul 
său măcelărit, dezmembrat, zăcea pe podeaua bărcii. 
Richard Parker se înfruptase din el, inclusiv din faţă, aşa că 
n-am văzut niciodată cine era omul. Iorsul său, eviscerat, şi 
coastele curbate ca burta unei nave după naufragiu erau ca 
barca mea în miniatură, atât de oribile şi mânjite de sânge 
arătau. 

Trebuie să recunosc. Am folosit un braţ drept momeală 
pentru peşti. Mai mult. Determinat de nevoie şi de nebunia 
în care fusesem împins, am şi mâncat din el. Adică mici fâşii 
care, uscate, aveau aspectul cărnii oricărui alt animal. Mi- 
au alunecat în gură pe nesimţite. Trebuie să înţelegeţi, 
suferinţa mea era de nesuportat, iar el era deja mort. M-am 
oprit imediat ce am prins un peşte. 

Mă rog pentru sufletul lui în fiecare zi. 


Capitolul 92 


Am făcut o descoperire botanică extraordinară. Dar vor fi 
unii care nu vor crede următorul episod. Totuşi, vi-l 
povestesc pentru că mi s-a întâmplat. 

Stăteam întins pe o parte. Trecuse o oră sau două de la 
prânz, într-o zi cu soare şi cu vânt blând. Dormisem un pic, 
un somn agitat care nu-mi adusese odihna. M-am întors pe 
o parte, făcând cât mai puţin efort. Am deschis ochii. 

Am văzut copaci în depărtare. N-am reacţionat. Eram 
sigur că era o iluzie care va dispărea dacă o să clipesc de 
câteva ori. 


Copacii au rămas. De fapt, s-au transformat într-o 
pădure. Erau pe o insulă. M-am ridicat. În continuare nu 
credeam ce vedeam. Copacii erau foarte frumoşi. Nu se 
asemănau cu nimic din ceea ce văzusem până atunci. Aveau 
o coajă deschisă la culoare, ramuri egal distribuite şi un 
frunziş bogat. Frunzele erau de un verde strălucitor, de 
smarald, viu, pe lângă care culoarea pădurilor din timpul 
musonului era veştedă şi prăfuită. 

Am clipit cu intenţie, aşteptând ca pleoapele să 
funcţioneze ca nişte tăietori de lemne. Dar copacii nu 
cădeau. 

M-am uitat în jos. Eram satisfăcut şi dezamăgit în acelaşi 
timp de ce vedeam. Insula nu avea pământ. Copacii nu 
stăteau în apă, ci pe o masă densă de vegetaţie de un verde 
la fel de strălucitor ca şi frunzele. Cine a auzit vreodată de 
pământ fără sol? De copaci care să crească din pură 
vegetaţie? Eram satisfăcut că o asemenea geologie 
confirma că aveam dreptate, că această insulă era o 
himeră, un joc al minţii. În acelaşi timp, eram dezamăgit 
pentru că o insulă, orice insulă, oricât de ciudată, ar fi fost 
foarte bună în situaţia în care mă aflam. 

Deoarece copacii se încăpăţânau să nu dispară, am 
continuat să mă uit. După atâta albastru, verdele făcea bine 
ochilor: era ca o muzică. Verdele este o culoare frumoasă. 
Este culoarea Islamului. Este culoarea mea preferată. 

Curentul ne-a împins uşor către acea iluzie. Malul nu 
putea fi numit plajă pentru că nu avea nici nisip, nici pietre, 
nici posibilitatea de a face surf, din moment ce valurile care 
cădeau pe insulă dispăreau pur şi simplu în porii vegetației. 
După 270 de metri de suprafaţă relativ plată, insula cobora 
spre mare şi, după treizeci de metri, se prâăbuşea abrupt, 
dispărând în adâncimile Pacificului, cu siguranţă cea mai 
mică insulă înregistrată. 

Mă obişnuisem cu iluzia mentală. Ca să o fac să dureze, 
n-am mai ţinut-o în frâu; când barca a atins insula, nu m-am 
mişcat, ci am continuat să visez. Materialul insulei părea să 


fie foarte complicat, o reţea de alge ca nişte tuburi, mai 
groase de două degete în diametru. Ce insulă fascinantă, m- 
am gândit. 

După câteva minute, m-am căţărat pe marginea bărcii. 
„Căutaţi verdele”, spunea manualul de supravieţuire. Ei 
bine, ăsta era verde. De fapt, era un rai al clorofilei. Un 
verde ce depăşea coloranţii alimentari şi lumina de neon. 
Un verde cu care să te îmbeţi. „În cele din urmă, piciorul e 
singurul care poate judeca dacă există sau nu pământ”, 
spunea manualul mai departe. Insula era la depărtare de 
un pas. A judeca şi a fi dezamăgit sau a nu judeca, asta era 
întrebarea. 

Am decis să judec. M-am uitat împrejur să văd dacă erau 
rechini. Nu erau. M-am întors pe burtă şi, ţinându-mă de 
prelată, am pus un picior pe insulă. Piciorul a intrat în apă. 
Era răcoroasă într-un mod plăcut. M-am întins. Mă 
aşteptam ca iluzia să se destrame în fiecare moment. 

Nu s-a destrămat. Piciorul s-a cufundat în apă limpede şi 
a întâlnit rezistenţa unui obiect flexibil, dar solid. Am călcat 
mai apăsat. Iluzia nu ceda. Mi-am lăsat toată greutatea pe 
picior. Nu m-am scufundat. Tot nu credeam. 

În cele din urmă, nasul a fost cel care a judecat. Am simţit 
mirosul de vegetaţie, plin, revigorant, copleşitor. După luni 
de nimic altceva decât mirosuri de sare-apă, acest colţ de 
materie vegetală era irezistibil. Atunci am înţeles, iar 
singurul lucru care s-a scufundat a fost mintea mea; 
procesul de gândire a început să devină confuz. A început 
să-mi tremure piciorul. 

— Dumnezeule, am suspinat. 

Am căzut peste bord. 

Combinația de pământ solid şi apă rece mi-a dat puterea 
să mă târăsc pe insulă. 

Am bolborosit mulţumiri incoerente lui Dumnezeu şi m- 
am prăbuşit. 

Dar nu puteam să stau nemişcat. Eram prea agitat. Am 
încercat să mă ridic. Sângele mi-a coborât în picioare. 


Pământul s-a cutremurat violent. M-a lovit ceva ca o orbire 
ameţitoare. Am crezut că o să leşin. Mi-am revenit. Am 
început să gâfâi. Am reuşit să mă ridic. 

— Richard Parker! Pământ! Suntem salvaţi! am strigat. 

Mirosul vegetației era extraordinar de puternic. Cât 
despre culoarea verde, era atât de proaspătă şi liniştitoare 
încât confortul şi puterea ei păreau că se varsă în mine prin 
ochi. 

Ce erau aceste alge tubulare atât de încâlcite? Erau 
comestibile? Păreau o varietate de alge marine, cam rigide, 
mult mai rigide decât algele normale. Erau ude la pipăit şi 
crocante. Am tras de una. S-a rupt fără prea mare efort. 
Avea doi pereţi concentrici: cel exterior, umed, tare şi de un 
verde crud, şi un perete interior între cel exterior şi miezul 
algei. Diviziunea care a rezultat era foarte simplă: peretele 
din centru era alb, în timp ce peretele exterior era din ce în 
ce mai alb pe măsură ce se apropia de cel interior. Am dus-o 
la nas. Pe lângă mirosul plăcut de vegetaţie, avea un miros 
neutru. Am lins-o. Pulsul mi s-a accentuat. Alga era parcă 
făcută din apă proaspătă. 

Am muşcat din ea. Am avut un şoc. Tubul din mijloc era 
amărui-sărat dar cel exterior era comestibil, delicios. Limba 
a început să-mi tremure ca şi cum ar fi fost un deget care 
întorcea paginile unui dicţionar, încercând să găsească un 
cuvânt de mult uitat. 

L-a găsit, iar ochii mi s-au închis de plăcere la auzul lui: 
dulce. Ţestoasele sunt orice, dar nu dulci. Algele aveau o 
dulceaţă care depăşea în deliciu chiar şi seva arţarilor din 
Canada. În ceea ce priveşte consistenţa, cel mai aproape 
era stejarul de apă. 

Saliva a început să apară în uscăciunea gurii mele. Am 
rupt mai multe alge împrejurul meu, scoțând sunete de 
plăcere. Tuburile interioare şi exterioare se separau uşor. 
Am început să mi le îndes în gură pe cele exterioare. 
Mâncam cu două mâini, punându-mi la muncă maxilarele 


care nu mai fuseseră folosite de multă vreme. Am mâncat 
până când în jurul meu s-a făcut un şanţ de apă. 

La şaizeci de metri depărtare era un copac solitar. Era 
singurul copac până la culme, care părea să fie foarte 
departe. Am spus culme; poate cuvântul ne dă o impresie 
greşită asupra înclinaţiei pantei. Insula era joasă, după cum 
v-am mai spus. Panta era lină şi urca până la optsprezece 
metri. Dar în starea în care eram, acea înălţime mi se părea 
a fi cea a unui munte. Copacul era şi mai atrăgător. Am 
observat umbra pe care o dădea. Am încercat să mă ridic în 
picioare din nou. Am reuşit să mă mişc un pic, dar când am 
încercat să stau în picioare, capul a început să mi se 
învârtească şi nu am putut să-mi ţin echilibrul. Chiar dacă 
nu cădeam, picioarele îmi erau lipsite de vlagă. Dar voinţa 
îmi era puternică. Eram hotărât să merg mai departe. M- 
am târât, m-am tras pe burtă, am mers în salturi ca să 
ajung la copac. 

Ştiu că n-o să mai cunosc o bucurie mai mare ca atunci 
când am ajuns la umbra copacului, o umbră deasă, 
strălucitoare, şi am auzit sunetul uscat, crocant al vântului 
prin frunze. Copacul era mai mic şi mai scund decât cei din 
interiorul insulei şi, din cauză că era aşezat pe partea culmii 
mai expusă la intemperii, era un pic chircit şi nu atât de 
uniform dezvoltat. Dar era un copac, şi un copac este un 
lucru atât de binecuvântat pentru vedere când ai fost pe 
mare atâta vreme. Am cântat spre gloria acelui copac; i-am 
cântat puritatea, frumuseţea. Ce n-aş da să fiu ca el, cu 
rădăcinile în pământ, dar cu fiecare braţ înălţat către 
Dumnezeu, în rugă. Am plâns. 

În timp ce inima mea îi mulțumea lui Allah, mintea a 
început să adune informaţii despre lucrările lui Allah. 
Copacul într-adevăr crescuse din alge, aşa cum văzusem 
din barcă. Nu era nici cea mai mică urmă de sol. Ori era sol 
mai în adânc, ori această specie de copac era un parazit. 
Trunchiul era de grosimea pieptului unui bărbat. Coaja era 
verzuie, subţire şi netedă, destul de moale pentru a putea 


lăsa urme cu unghia. Frunzele în formă de inimă erau mari 
şi late şi sfârşeau într-un singur punct. Vârful copacului era 
rotund ca un mango, dar nu era un mango. Credeam că 
mirosea ca un Jote!8*. Dar nu era. Nici un manglier. Nici un 
alt copac pe care îl văzusem. Tot ce ştiam era că era verde 
şi frumos şi plin de frunze. 

Am auzit un mârâit. M-am întors. Richard Parker mă 
observa din barcă. Se uita şi la insulă. Părea că vrea să 
coboare, dar îi era frică. În cele din urmă, după ce a mârâit 
şi s-a plimbat de colo-colo o vreme, a sărit din barcă. Mi-am 
dus fluierul la gură. Dar nu avea niciun gând agresiv. 
Echilibrul îi punea probleme; picioarele îi tremurau la fel ca 
ale mele. Când înainta, se târa aproape de pământ cu 
membrele tremurânde, ca un pui nou-născut. Aruncându-mi 
o privire, s-a îndreptat către culme şi a dispărut în 
interiorul insulei. 

Mi-am petrecut ziua mâncând, odihnindu-mă, încercând 
să stau în picioare şi, în general, îmbăindu-mă în fericire. 
Îmi era greață când exageram cu mişcarea. Şi tot mi se 
părea că se mişcă pământul sub mine şi că aveam să cad, 
chiar şi când nu mă mişcăm. 

Împotriva dorinţei mele, strict din motive de siguranţă, 
m-am întors pe barcă. Deşi Richard Parker era pe insulă, tot 
prova şi prelata erau teritoriul meu. Am căutat ceva de care 
să leg barca. În cele din urmă, am înfipt o vâslă în alge şi 
am legat frânghia de ea. 

M-am târât pe prelată. Eram extenuat. Corpul meu era 
obosit de la atâta hrană, şi mai era şi tensiunea nervoasă 
care venea o dată cu schimbarea. Spre sfârşitul zilei, mi- 
aduc aminte că l-am auzit pe Richard Parker răgind în 
depărtare, dar apoi am adormit. 

M-am trezit noaptea, cu un sentiment ciudat; mă durea 
burta. Am crezut că era o crampă, că probabil mă 
otrăvisem cu alge. Am auzit un zgomot. M-am uitat. Richard 
Parker era la bord. Se întorsese în timp ce dormeam. 
Mieuna şi-şi lingea pernuţele labelor. Mi s-a părut ciudată 


întoarcerea lui, dar nu m-am mai gândit la asta - crampa se 
înrăutăţea. A început să mă doară mai tare, am început să 
tremur şi a început un proces foarte normal, dar pe care-l 
uitasem: defecaţia. Era foarte dureros, dar după aceea, am 
căzut într-un somn revigorant, primul somn adevărat de la 
naufragiu. 

Când m-am trezit dimineaţa, eram mult mai puternic. M- 
am târât spre copacul solitar cu multă vigoare. Mi-am 
delectat ochii cu el, iar stomacul cu alge. Am mâncat atât de 
mult încât am lăsat în urmă o gaură. 

Richard Parker a ezitat iar înainte de a sări peste bord. 
Când a făcut-o, pe la mijlocul dimineţii, cum a ajuns pe mal, 
a vrut să sară înapoi, dar aproape că a căzut în apă. Părea 
foarte agitat. A sâsâit şi a ridicat o gheară în aer. Era curios. 
N-aveam idee ce voia. Neliniştea i-a trecut şi, mult mai 
sigur pe picioare decât în ziua precedentă, a dispărut încă o 
dată dincolo de culme. 

În acea zi, sprijinit de copac, am stat în picioare. Mă 
simţeam ameţit. Singurul mod în care puteam să fac 
pământul să se oprească era să închid ochii şi să mă ţin de 
copac. Am încercat să merg. Am căzut imediat. Pământul s- 
a grăbit către mine mai repede decât am putut să-mi mişc 
piciorul. N-am păţit nimic. Insula, acoperită de o asemenea 
vegetaţie, strâns ţesută, ca de cauciuc, era un mediu ideal 
pentru a reînvăţa să merg. Puteam să cad oriunde, nu 
aveam cum să mă rănesc. 

A doua zi, după o altă noapte odihnitoare pe barcă - la 
care Richard Parker se întorsese încă o dată - am fost în 
stare să merg. După ce am căzut de vreo şase ori, am reuşit 
să ajung la copac. Simţeam cum sunt din ce în ce mai 
puternic. Am tras creanga copacului folosind cangea. Am 
cules câteva frunze. Erau moi şi necerate, dar erau amare. 
Richard Parker era ataşat de bârlogul de pe barcă - asta 
era explicaţia pentru întoarcerile sale. 

L-am văzut venind înapoi în seara aceea, la apus. 
Legasem frânghia încă o dată de vâsla înfiptă în alge. Eram 


la prora, verificând-o. A apărut deodată. La început, nu l-am 
recunoscut. Acest animal magnific ce sărea peste copastie 
nu putea fi acelaşi tigru fără vlagă şi murdar care îmi fusese 
tovarăş de suferinţă! Dar el era. Era Richard Parker şi 
venea spre mine cu toată viteza. Avea intenţii criminale. 
Gâtul i se încorda, blana şi muşchii îi tremurau la fiecare 
mişcare. Auzeam sunetul paşilor lui, ca o tobă, pe când se 
apropia. 

Am citit că există două tipuri de frică de care nu poţi 
scăpa: să tresari atunci când auzi un sunet neaşteptat şi 
violent şi vertijul. Aş vrea să mai adaug unul: mişcarea 
rapidă şi apropierea directă a unei feline. 

Am căutat fluierul. Când era la vreo şapte metri de barcă 
am suflat în fluier cu toată puterea. Un țipăt ascuţit a 
despicat aerul. 

A avut efectul scontat. Richard Parker a încetinit. Dar 
voia din nou să înainteze. Am suflat a doua oară. A început 
să se întoarcă şi să sară pe loc într-un fel curios, ca o 
căprioară, mârâind feroce. Am fluierat a treia oară. Toată 
blana îi era zbârlită. Îşi scosese ghearele. Era într-o stare 
de extremă agitaţie. Mi-a fost teamă că zidul pe care-l 
construisem din şuieratul fluierului avea să se prăbuşească, 
iar el avea să mă atace. 

Dar Richard Parker a făcut cel mai neaşteptat lucru: a 
sărit în mare. Am fost mirat. Singurul lucru pe care nu 
credeam că o să-l facă, l-a făcut, cu putere şi hotărâre. A 
înotat până la pupa cu hotărâre. M-am gândit să fluier din 
nou, dar am deschis capacul compartimentului şi m-am 
aşezat, retrăgându-mă în sanctuarul teritoriului meu. 

A apărut la pupa, cu apa şiroind, ridicând partea bărcii în 
care mă aflam eu. A ezitat între copastie şi banca de la pupa 
pentru câteva momente, evaluându-mă. Mi-a stat inima. Nu 
ştiam dacă aveam să pot să suflu în fluier din nou. M-am 
uitat la el fără expresie. A dispărut sub prelată. Puteam să-l 
văd prin orificiul dintre capac şi prelată. M-am aruncat pe 
prelată, în afara razei sale vizuale, dar deasupra lui. Am 


simţit o dorinţă copleşitoare să-mi crească aripi ca să pot 
zbura. 

M-am liniştit. Mi-am adus aminte că asta a fost situaţia 
mea de o vreme încoace, convieţuirea cu un tigru. 

După ce m-am calmat, am adormit. 

Cândva, peste noapte, m-am trezit şi m-am uitat către el. 
Visa: tremura şi mârâia prin somn. O făcea destul de tare ca 
să mă trezească. 

Dimineaţa, ca de obicei, plecă spre culme. 

Am decis ca imediat ce aveam să devin destul de 
puternic, aveam să mă duc să explorez insula. Părea destul 
de mare, după cum se vedea de la mal; se întindea în 
stânga şi în dreapta cu o uşoară curbă. Mi-am petrecut ziua 
mergând şi căzând de la mal până la copac şi înapoi, în 
încercarea de a-mi întări picioarele. De fiecare dată când 
cădeam, profitam de ocazie ca să mă îndop cu alge. 

Când Richard Parker s-a întors la sfârşitul zilei, puţin mai 
devreme decât în ziua precedentă, îl aşteptam. Am stat 
liniştit şi nu am suflat în fluier. A venit la marginea apei şi, 
dintr-un salt, a ajuns la marginea bărcii. A intrat pe 
teritoriul lui fără să intre pe al meu, doar aplecând puţin 
barca. Revenirea lui Richard Parker din punct de vedere 
fizic era înspăimântătoare. 

În dimineaţa următoare, după ce aplecat Richard Parker, 
am ieşit să explorez insula. Am mers până la creastă. Am 
ajuns relativ uşor, mişcându-mă mândru, într-un pas care 
era plin de voioşie, chiar dacă un pic neîndemânatic. Dacă 
picioarele mi-ar fi fost mai slabe, ar fi cedat atunci când am 
văzut imaginea de dincolo de creastă. 

Ca să încep cu detaliile, am văzut că întreaga insulă era 
acoperită de alge, nu numai marginile. Am văzut un platou 
mare, verde, cu o pădure în centru. Am văzut mici eleştee 
împrăştiate pe toată suprafaţa. Erau identice ca mărime, iar 
copacii era distribuiţi uniform printre ele, totul părând să 
urmeze un anumit model. 


Dar suricatele au fost cele ce mi-au rămas în minte. Am 
văzut dintr-o ochire că trebuiau să fie sute de mii. loată 
insula era plină de ele. Iar când am apărut, toate s-au întors 
spre mine, mirate, ca puii de găină într-o fermă, şi s-au 
ridicat. 

Nu aveam suricate la zoo. Dar citisem despre ele. Erau în 
cărţi şi în literatură. O suricată e un mamifer mic din sudul 
Africii, rudă cu mangusta; cu alte cuvinte, un mamifer 
carnivor, lung de treizeci de centimetri şi cântărind un 
kilogram la maturitate, suplu, cu un bot ascuţit, cu ochii 
aşezaţi de-o parte şi de alta a botului, în faţă, cu picioare 
scurte, cu labe cu patru degete şi gheare non-retractile şi o 
coadă de douăzeci de centimetri. Blana e gri-maro, cu 
dungi negre sau maro pe spate, în timp ce vârful cozii, 
urechile şi cercurile caracteristice din jurul ochilor sunt 
negre. Este o creatură agilă şi cu vederea foarte bună, este 
diurnă şi sociabilă, trăieşte în Deşertul Kalahari, se 
hrăneşte, printre altele, cu scorpioni, la al căror venin este 
imună. Când e la pândă, are particularitatea de a sta pe 
labele din spate, perfect dreaptă, menţinându-şi echilibrul 
cu coada. Adesea, grupurile de suricate stau şi se uită în 
aceeaşi direcţie, ca navetiştii care aşteaptă autobuzul. 
Expresia deschisă pe care o au şi modul în care îşi ţin 
lăbuţele din faţă, strânse la piept, le fac să semene cu nişte 
copii care pozează pentru un fotograf sau cu pacienţii din 
cabinetul unui doctor, dezbrăcaţi până la piele şi încercând 
să-şi acopere organele genitale. 

Asta am văzut la o primă ochire, sute şi sute de suricate - 
milioane - întorcându-se către mine ca şi cum ar fi spus: 
„Da, domnule?” O suricată care stă în picioare nu depăşeşte 
patruzeci şi cinci de centimetri, deci nu mărimea 
impresiona, ci numărul. Am rămas nemişcat, fără cuvinte. 
Dacă un milion de suricate ar intra în panică, haosul ar fi e 
nedescris. Dar interesul le-a scăzut peste câteva secunde. 
S-au întors la treaba lor, adică la ciugulirea algelor sau la 


admirarea eleşteelor. Aplecarea lor ritmică mi-a adus 
aminte de credincioşii dintr-o moschee. 

Se părea că nu ştiau ce e frica. Când am coborât de pe 
culme, niciuna nu s-a alarmat. Dacă aş fi vrut, aş fi putut 
atinge una sau chiar aş fi putut să o ridic. Dar n-am făcut-o. 
Am înaintat doar în ceea ce părea să fie cea mai mare 
colonie de suricate din întreaga lume, una dintre cele mai 
minunate experienţe din viaţa mea. Era un zgomot 
neîncetat în aer. Ciripeau, chiţăiau, lătrau. Numărul lor era 
atât de mare încât sunetul venea şi pleca precum un stol de 
păsări, uneori foarte puternic, alteori slab. 

Nu le era frică de mine pentru că ar fitrebuit ca eu să mă 
tem de ele? Mi-a trecut prin minte întrebarea, dar 
răspunsul mi-a fost dat imediat - erau inofensive. Pentru a 
ajunge la un eleşteu, în jurul căruia erau adunate în 
grupuri, a trebuit să le dau pe câteva deoparte ca să nu calc 
pe ele. Nu s-au supărat şi mi-au făcut loc în modul cel mai 
civilizat. Le-am simţit blăniţa caldă pe glezne. 

Toate eleşteele aveau aceeaşi formă rotundă şi aveau 
aproape aceeaşi mărime - cam un metru şi jumătate în 
diametru. Apa era adâncă. Păreau fără fund. Cât am putut 
să văd, marginile lor erau formate din alge verzi. 

N-am văzut ce le făcea pe suricate să fie atât de curioase 
şi poate aş fi renunţat dacă n-aş fi auzit un lătrat şi un 
chiţăit aproape de un eleşteu din apropiere. Suricatele 
săreau, într-o stare de agitaţie evidentă. Deodată, au 
început să sară în eleşteu cu sutele. Se îmbrânceau la 
marginea eleşteului. Frenezia era colectivă. Chiar şi puii se 
înghesuiau, cu greu reţinuţi de mame şi paznici. N-am ştiut 
ce să cred. Nu erau suricate standard. Acelea nu se 
comportă ca broaştele. Erau probabil o subspecie care se 
specializase într-un mod fascinant şi surprinzător. 

M-am îndreptat către eleşteu, păşind uşor, şi am ajuns 
chiar la timp ca să văd cum înotau şi aduceau peşti la mal, 
zeci de peşti. Unii erau dorade. Erau mult mai mari decât 


suricatele, deci m-am întrebat cum puteau să prindă 
asemenea peşti. 

Pe când suricatele aduceau peştii la mal, am observat 
ceva curios: toţi peştii, fără excepţie, erau morţi. Muriseră 
de curând. Erau peşti pe care nu-i omorâseră ele. 

Am îngenuncheat lângă eleşteu, dând la o parte câteva 
suricate ude. Am atins apa. Era mai rece decât m-aş fi 
aşteptat. Un curent aducea apa rece de dedesubt. Am luat 
apă în mână şi am dus-o la gură. Am luat o înghiţitură. 

Era apă dulce. Asta explica moartea peştilor. Dacă pui un 
peşte de mare în apă dulce, va muri imediat pentru că se va 
sufoca. Dar ce făceau peştii de apă sărată într-un eleşteu cu 
apă dulce? Cum ajunseseră acolo? 

M-am dus la un alt eleşteu, printre suricate. Era tot apă 
dulce. Şi următorul la fel. 

Toate aveau apă dulce. De unde venea atâta apă dulce? 
Răspunsul era evident: de la alge. Algele desalinizau apa de 
mare în mod natural şi continuu. Nu m-am întrebat de ce 
făceau asta sau cum sau unde dispărea sarea. Mintea mea 
nu mai punea astfel de întrebări. Pur şi simplu m-am 
aruncat într-un eleşteu. Era dificil să stai la suprafaţă. Eram 
încă slăbit şi nu aveam destulă grăsime care să mă ajute să 
plutesc. M-am ţinut de marginea eleşteului. Efectul băii în 
apă limpede, curată, rece este de nedescris. După atâta 
vreme pe mare, pielea îmi era uscată, iar părul lung, 
încâlcit şi la fel de mătăsos ca o plasă de muşte. Până şi 
sufletul îmi fusese corodat de sare. Deci, sub privirea 
mirată a sute de suricate, m-am îmbăiat, mi-am topit sarea 
de prin toate crăpăturile pielii. 

Suricatele s-au uitat toate într-o parte. Am ieşit să văd ce 
era. Era Richard Parker. Mi-a confirmat ceea ce bănuiam. 
Suricatele nu avuseseră niciun duşman de ani de zile, deci 
nu ştiau că trebuie să fugă de pericol. Richard Parker se 
plimba printre ele, răspândind moarte, devorând o suricată 
după alta, cu sângele picurându-i din gură, iar ele, fericite 
să vadă un tigru, săreau în sus pe loc ca şi cum ar fi strigat: 


LIA 


„E rândul meu! E rândul meu!” Scena se repeta la 
nesfârşit. Nimic nu le distrăgea pe suricate de la activitatea 
lor obişnuită: să mănânce alge şi să privească înspre 
eleşteu. Dacă apărea Richard Parker sau oricine altcineva, 
le era egal. Erau lipsite de mândrie şi erau nişte animale 
foarte blânde. 

A omorât mult mai multe suricate decât putea să 
mănânce. La animale, dorinţa de a ucide e separată de 
nevoia de hrană. Pentru că atâta vreme nu avusese nicio 
pradă, instinctul de vânător i se transformase în răzbunare. 

Era departe. Nu reprezenta niciun pericol pentru mine. 
Cel puţin pentru moment. 

În dimineaţa următoare, după ce a plecat, i-am făcut 
curăţenie. Era nevoie. Nu pot să vă descriu cum arăta 
mormanul de schelete umane şi animale, amestecat cu 
rămăşiţe de peşte şi țestoase. Am aruncat totul peste bord. 
Am evitat să calc pe teritoriul lui Richard Parker ca să nu-mi 
las mirosul, deci am făcut curăţenie folosind cangea, de pe 
prelată sau de pe marginea bărcii. Ce n-am putut curăța cu 
cangea am spălat cu găleți de apă. 

În seara aceea, a intrat în bârlogul curat fără niciun 
comentariu. Adusese cu el o mulţime de suricate pe care le- 
a mâncat toată noaptea. 

Mi-am petrecut următoarele zile mâncând şi bând şi 
îmbăindu-mă şi observând suricatele şi plimbându-mă şi 
fugind şi odihnindu-mă şi devenind mai puternic. Am 
început să alerg cu uşurinţă, o sursă de euforie. Mi s-a 
vindecat pielea. Nu mă mai durea nimic. Pur şi simplu 
revenisem la viaţă. 

Am început să explorez insula. Am încercat să o înconjor, 
dar am renunţat. Cred că avea cam unsprezece kilometri în 
diametru, ceea ce înseamnă o circumferință de aproape 
treizeci de kilometri. Ceea ce am văzut m-a îndreptăţit să 
cred că malul era cam la fel peste tot. Peste tot aceeaşi 
verdeață, aceeaşi culme, aceeaşi pantă, aceiaşi copaci 
izolaţi. Pe țărm am descoperit ceva extraordinar: algele, 


deci insula însăşi, variau în mărime şi densitate în funcţie de 
vreme. Când era foarte cald, algele deveneau dense, iar 
insula era mai înaltă; drumul către culme era abrupt. 
Procesul era lent. Era provocat de câteva zile de căldură. 
Dar era incontestabil. Cred să era vorba de conservarea 
apei, de expunerea cât mai redusă la razele soarelui. 

Fenomenul invers - dilatarea insulei - era mai rapid, mai 
dramatic, iar cauzele erau evidente. Atunci, culmea se 
apropia de țărm, iar restul se lăţea, algele de pe margine 
rărindu-se. Acest fenomen era provocat de vremea mai rece 
sau de marea agitată. 

Am trecut şi printr-o furtună pe insulă. Experienţa m-a 
făcut să-mi doresc să mă aflu întotdeauna pe o astfel de 
insulă pe timp de furtună. Era un spectacol înfricoşător să 
vezi dintr-un copac valurile gigantice atacând insula, 
părând să vor să şteargă totul, culme şi manguste, ca apoi 
să se îmblânzească şi să se topească ca şi cum ar fi nimerit 
pe nisipuri mişcătoare. Din acest punct de vedere, insula 
era Gandhian: rezista tocmai pentru că nu opunea 
rezistenţă. Toate valurile dispăreau fără niciun plescăit, 
doar cu puţină spumă. Doar un tremur uşor şi vălurele pe 
suprafaţa apei din eleştee erau singurele semne că un val 
puternic trecuse pe acolo. Şi într-adevăr trecuse: valurile 
ieşeau de sub insulă şi mergeau mai departe. Era cea mai 
ciudată privelişte, să vezi valuri care părăsesc plaja. 
Furtuna, şi următoarele cutremure mici, n-au perturbat 
nicidecum activitatea suricatelor. Au continuat să-şi ducă 
viaţa netulburate ca şi cum forţele naturii n-ar fi existat. 

Mai greu de înţeles era completa simplitate a insulei din 
punctul de vedere al speciilor de animale şi plante. N-am 
văzut niciodată o insulă mai lipsită de forme de viaţă. În aer 
nu erau muşte, fluturi, albine, în general nicio insectă. În 
copaci nu era nicio pasăre. Pe câmp nu erau rozătoare, 
viermi, şerpi, scorpioni; nu erau copaci, tufe, iarbă, flori. Nu 
erau peşti de apă dulce în eleştee. Nu erau crabi, corali, 
pietre, roci, buruieni. Cu excepţia suricatelor, nu mai exista 


nimeni, organic sau anorganic. Nu era nimic decât alge 
verzi strălucitoare şi copaci verzi strălucitori. 

Copacii nu erau paraziți. Am descoperit asta într-o zi 
când am mâncat atât de multe alge de la baza unui copac, 
încât i-au ieşit rădăcinile la suprafaţă. Copacii nu-şi 
întindeau rădăcinile printre alge, ci erau parte din ele. Ceea 
ce însemna că aceşti copaci sau trăiau într-o simbioză cu 
algele, într-un avantaj mutual, sau erau parte integrantă a 
lor. Cred că a doua variantă era cea mai plauzibilă pentru 
că nu aveau nici flori, nici fructe. Mă îndoiesc de faptul că 
un organism independent, oricât de puternică ar fi 
simbioza, ar renunţa la una dintre părţile esenţiale ale 
procesului său: reproducerea. Apetitul frunzelor pentru 
lumină, dovedit prin abundența lor, lăţimea şi verdele lor 
strălucitor m-a făcut să să bânuiesc că aceştia aveau mai 
mult o funcţie de captatori de energie. Dar astea sunt doar 
supoziţii. 

Mai vreau să fac o ultimă observaţie. E mai mult bazată 
pe intuiţie şi mai puţin pe dovezi. Insula nu era o insulă în 
adevăratul sens al cuvântului - o limbă de pământ fixată de 
fundul oceanului - ci era un organism plutitor, o minge de 
alge de proporţii gigante. Eleşteele ajungeau până sub 
această insulă plutitoare şi se deschideau spre ocean, de 
unde şi inexplicabila prezenţă a doradelor şi a celorlalţi 
peşti de apă sărată. 

Aş face mai multe studii dacă aş avea algele, dar, din 
nefericire, le-am pierdut pe cele pe care le luasem cu mine. 

Richard Parker a înviat, ca şi mine. Pentru că s-a îndopat 
cu suricate, s-a îngrăşat, iar blana a început să-i 
strălucească din nou. Se întorcea mereu la barcă la apusul 
soarelui. Veneam întotdeauna înaintea lui şi-mi marcam 
teritoriul cu urină ca să nu uite cine sunt şi care e locul 
fiecăruia. Dar pleca întotdeauna la răsăritul soarelui şi 
mergea mult mai departe decât mine. Eu stăteam într-o 
parte şi nu-l vedeam aproape deloc pe timpul zilei. Şi mi-era 
teamă. Vedeam cum îşi ascuţea ghearele pe coaja copacilor. 


Şi auzeam cum răgea, acel răget bogat ca mierea, dar care 
îţi făcea sângele să îngheţe în vine ca o mină părăsită sau ca 
un roi de albine amenințătoare. Nu mă deranja că era în 
căutarea unei femele; mă deranja că se simţea atât de bine 
pe insulă încât ar fi putut să se gândească la reproducere. 
În această condiţie, s-ar fi putut să nu mai tolereze un alt 
mascul pe noul său teritoriu, dacă nu-i răspundea nimeni la 
chemări, ceea ce avea să se întâmple. 

Într-o zi, mă plimbam în pădure. Mă plimbam cu paşi 
mari, cufundat în gânduri. Am trecut pe lângă un copac şi 
am dat nas în nas cu Richard Parker. Amândoi am tresărit. 
A sâsâit şi s-a ridicat pe picioarele din spate, cu labele gata 
să mă sfâşie. Am îngheţat pe loc, paralizat de frică şi şoc. A 
revenit în patru labe şi s-a îndepărtat. După ce a făcut doi- 
trei paşi, s-a uitat în urmă, mârâind de data asta. Am 
continuat să stau nemişcat ca o statuie. A mai mers un pic şi 
apoi şi-a repetat ameninţarea a treia oară. Satisfăcut că nu 
eram un pericol, s-a îndepărtat încet. Imediat ce mi-am 
revenit şi am încetat să mai tremur, mi-am dus fluierul la 
gură şi am început să alerg după el. Mersese destul, dar 
încă îl puteam vedea. L-am ajuns. S-a întors, m-a văzut, s-a 
tupilat şi apoi a sărit. Am suflat în fluier cât de tare am 
putut, sperând să fie destul de puternic şi să sune precum 
chemarea unui tigru singuratic. 

În noaptea aceea, în timp ce se odihnea la doi paşi de 
mine, am ajuns la concluzia că trebuia să încep din nou 
procesul de îmblânzire. 

Marea dificultate atunci când îmblânzeşti un animal este 
că ele reacţionează fie din instinct, fie din rutină. 
Inteligența, care le permite să facă asociaţii de idei, nu prea 
funcţionează. Aşadar, imprimarea în mintea animalului a 
conexiunii artificiale că, dacă face o acţiune, va primi o 
recompensă, se poate realiza prin repetiţii neîncetate. E un 
proces lung care depinde de noroc şi de muncă, cu atât mai 
mult cu cât animalul e adult. Am suflat în fluier până m-au 
durut plămânii. M-am bătut în piept până m-am umplut de 


LI 


vânătăi. Am strigat: „Hep! Hep! Hep!” comanda pentru „Fă 
asta!” de mii de ori. l-am aruncat mii de bucăţi de suricată 
pe care aş fi putut să le mănânc eu. Îmblânzirea tigrilor nu 
e treabă uşoară. Sunt mult mai puţin flexibili mental decât 
alte animale de la circ sau zoo - lei de mare şi cimpanzei, de 
exemplu. Dar nu vreau să mă laud cu progresele mele cu 
Richard Parker. Norocul meu, norocul care mi-a salvat 
viaţa, a fost că el era un adult receptiv, un animal omega. 
Mi-era teamă că situaţia de pe insulă avea să-mi fie 
potrivnică. O asemenea abundență de mâncare şi apă şi o 
asemenea libertate ar fi putut să-l facă să se relaxeze, fiind 
mai puţin deschis la influenţa mea. Dar nu s-a întâmplat 
aşa. Îl cunoşteam prea bine ca să nu-mi dau seama. 
Noaptea, în barcă, era agitat şi zgomotos. Am pus asta pe 
seama tensiunea noului mediu; orice schimbare, chiar 
pozitivă, îl face pe orice animal să fie tensionat. Oricare ar fi 
cauza, tensiunea sub care se afla însemna că el continua să 
arate o dorinţă de a se supune; mai mult, că simţea o nevoie 
de a se supune. 

L-am antrenat să sară printr-un cerc pe care l-am făcut 
din ramuri. Erau doar trei salturi simple. Pentru fiecare 
primea o bucată de suricată. Când venea spre mine, prima 
dată ţineam cercul cu mâna stângă la nouăzeci de 
centimetri de pământ. După ce sărea prin el, luam cercul cu 
mâna dreaptă şi-l ridicam, cu spatele la el, apoi îi 
comandam să sară. Pentru al treilea salt, mă aşezam într-un 
genunchi şi ţineam cercul deasupra capului. Era o 
experienţă înfricoşătoare să-l văd venind spre mine în fugă. 
Niciodată n-am scăpat de senzaţia că o să vină să mă atace. 
Din fericire, sărea de fiecare dată. După aceea, aruncam 
cercul ca pe o roată. Richard Parker trebuia să-l 
urmărească şi să treacă prin el înainte ca acesta să cadă. 
Nu era prea bun la partea asta, fie pentru că eu nu 
reuşeam să arunc cercul bine, fie pentru că el se lovea de 
cerc, neîndemânatic. Dar cel puţin îl urmărea, ceea ce 
însemna că se îndepărta de mine. Întotdeauna era uimit 


când cercul cădea. Se uita la el ca şi cum ar fi fost un 
animal cu care alergase şi care căzuse. Stătea lângă el, 
mirosindu-l. Îi aruncam ultima bucăţică şi plecam. 

În cele din urmă am părăsit barca. Mi se părea absurd 
să-mi petrec nopţile într-un loc atât de mic cu un animal 
care devenise din ce în ce mai liber, când puteam să am 
toată insula numai pentru mine. Am decis că un copac era 
cel mai sigur loc pentru odihnă. Nu mă puteam baza pe 
faptul că Richard Parker doarme în fiecare noapte în barcă. 
În caz că ar fi vrut să iasă la o plimbare nocturnă, nu era 
bine pentru mine să dorm afară din barcă, pe pământ, pe 
un teritoriu care nu era al meu, fără apărare. 

Deci, într-o zi am plecat, cu plasa, o frânghie şi nişte 
pături. Am căutat un copac frumos la marginea pădurii şi 
am aruncat frânghia pe după cea mai de jos creangă. Eram 
atât de în formă încât n-am avut nicio problemă să mă caţăr. 
Am găsit două ramuri solide care erau la acelaşi nivel şi 
aproape una de alta şi am legat plasa între ele. M-am întors 
din nou la sfârşitul zilei. 

Tocmai terminasem de împăturit păturile pentru a-mi 
face o saltea, când am detectat o mişcare printre suricate. 
M-am uitat. Am dat ramurile la o parte să văd mai bine. M- 
am uitat în toate direcţiile şi până la orizont. Nu încăpea 
îndoială: suricatele părăseau zona eleşteelor şi se îndreptau 
spre pădure. Toate veneau repede, cu spatele curbat şi 
mişcându-şi picioarele cu iuţeala luminii. Mă întrebam ce 
altă surpriză îmi mai pregăteau, când am observat 
consternat că suricatele care erau lângă eleşteul cel mai 
apropiat de mine au înconjurat copacul în care eram şi au 
început să se caţere. Trunchiul dispăruse, ascuns de 
mulţimea trupurilor. Am crezut că au venit să mă atace, că 
de aceea Richard Parker venea să doarmă în barcă: în 
timpul zilei suricatele erau docile şi inofensive, dar noaptea 
îşi striveau nemilos duşmanii sub greutatea lor colectivă. 
Mi-era frică şi eram indignat în acelaşi timp. Să 
supravieţuieşti într-o barcă în care se afla un tigru bengalez 


de 250 kilograme ca să mori într-un copac din cauza unor 
suricate de nouăzeci de centimetri mi s-a părut o tragedie 
mult prea nedreaptă şi ridicolă. 

Dar nu voiau să-mi facă niciun rău. S-au urcat la mine, 
peste mine, în jurul meu şi pe lângă mine. S-au aşezat pe 
toate crengile. Copacul era greu de ele. Mi-au luat chiar şi 
patul. Şi la fel peste tot. Se căţărau în toţi copacii, cât 
vedeai cu ochii. loată pădurea se făcuse maro, ca şi cum 
toamna venise în câteva minute. Împreună, cum se căţărau 
în copacii goi din pădure, făceau mai mult zgomot decât o 
turmă de elefanţi în alergare. 

Câmpia era goală. 

Dintr-o cabină cu paturi suprapuse pe care o împărţeam 
cu un tigru la un dormitor comun suprapopulat cu suricate 
- oare mă va crede cineva că viaţa îţi oferă cele mai ciudate 
surprize? M-am împins cu suricatele pentru un loc de 
dormit. S-au cuibărit până aproape de mine. N-a rămas 
niciun pic de spaţiu liber. 

S-au liniştit. Au încetat să mai chiţăie. Copacul s-a 
cufundat în tăcere. Am adormit. 

M-am trezit în zori acoperit din cap până-n picioare de o 
pătură de blană vie. Unii pui au descoperit părţile calde ale 
corpului meu. Aveam un guler strâns, transpirat în jurul 
gâtului - probabil mama lor mi se aşezase pe cap - în timp 
ce altele se ghemuiseră în zona burţii. 

Au părăsit copacul la fel de repede cum îl invadaseră. La 
fel şi în ceilalţi copaci. Câmpia s-a umplut de suricate, iar 
zgomotul a crescut în aerul dimineţii. Copacul era gol. Şi eu 
m-am simţit gol pentru o clipă. Îmi plăcuse experienţa de a 
dormi cu suricatele. 

Am început să dorm în copac în fiecare noapte. Am golit 
barca de lucrurile de care aveam nevoie şi mi-am făcut o 
locuinţă în copac. M-am obişnuit cu  zgărieturile 
neintenţionate ale suricatelor care voiau să treacă peste 
mine. Singurul disconfort era că animalele care se 


căţăraseră pe crengile de sus se uşurau pe mine de la 
înălţime. 

Într-o noapte, m-au trezit. Tremurau şi chiţăiau. M-am 
ridicat şi m-am uitat în direcţia în care erau întoarse. Cerul 
era senin şi era lună plină. Totul strălucea în nuanţe de 
negru, gri şi alb. Era eleşteul. Forme argintii se mişcau, 
ţâşnind din adâncuri. 

Peşti, peşti morţi. Veneau de undeva de jos. Eleşteul se 
umplea de tot felul de peşti morţi până când suprafaţa nu a 
mai fost neagră, ci argintie. Şi, după cum se vedea din 
mişcarea apei, era sigur că aveau să mai apară şi alţii. 

Până când a apărut un rechin mort, suricatele erau în 
culmea nerăbdării, ţipând ca păsările tropicale. Isteria s-a 
răspândit şi la celelalte. Era asurzitor. Mă întrebam dacă n- 
o să văd cum urcă peştii în copaci. 

Nicio suricată n-a coborât. Nici măcar n-au avut intenţia. 
Şi-au exprimat frustrarea doar prin sunete. 

Mi s-a părut sinistru. Era ceva ciudat cu toţi acei peşti 
morţi. 

M-am întins şi am încercat să readorm. În zori, am fost 
trezit de talmeş-balmeşul pe care îl făceau ca să se dea jos 
din copaci. Căscând şi întinzându-mă, m-am uitat spre 
heleşteul care fusese sursa atâtor peşti şi a zgomotului de 
peste noapte. 

Era gol. Sau aproape. Dar nu erau de vină suricatele. Dar 
acum se scufundau ca să ia ce mai rămăsese. 

Peştele dispăruse. Eram şocat. Oare mă uitam la un alt 
eleşteu? Nu, eram sigur că ăsta era. Eram sigur că nu 
suricatele îl goliseră? Absolut. Nu puteam să le văd scoțând 
un rechin din apă, ca să nu mai vorbim că nu puteau să-l 
transporte şi să dispară cu el. Oare fusese Richard Parker? 
Posibil, dar nu putea mânca un întreg eleşteu într-o noapte. 

Era un mister. Degeaba mă uitam la el. Nu puteam găsi 
nicio explicaţie. Noaptea următoare, m-am uitat din nou, 
dar n-au mai apărut peşti. 


Răspunsul la misterul peştilor a venit mai târziu, din 
mijlocul pădurii. 

În mijlocul pădurii, copacii erau mai mari şi mai apropiaţi. 
Terenul dintre trunchiuri era liber, pentru că nu era niciun 
fel de vegetaţie, dar coroana era atât de densă încât cerul 
era blocat, sau altfel spus, cerul era de un verde solid. 
Copacii erau atât de aproape că ramurile se 
întrepătrundeau; se atingeau şi se răsuceau una în jurul 
celeilalte, astfel încât era greu de ştiut unde începea unul şi 
unde se termina celălalt. Am observat că aveau trunchiuri 
netede, curate, fără urme de gheare de la suricatele care se 
căţărau. Am ghicit uşor de ce: puteau să meargă de la un 
copac la altul fără să se mai dea jos. Am găsit, ca dovadă în 
sprijinul acestei idei, copaci a căror coajă fusese jupuită. Ei 
erau, fără îndoială, porţile de intrare ale oraşelor 
suricatelor, mai aglomerate decât în Calcutta. 

Aici am găsit copacul. Nu era cel mai mare din pădure, 
sau cel mai central, sau cel mai remarcabil. Avea crengi 
aşezate cam la acelaşi nivel, asta-i tot. Ar fi fost un loc ideal 
de unde să vezi cerul sau să observi viaţa de noapte a 
suricatelor. 

Pot să vă spun exact în ce zi am dat peste copac: era cu o 
zi înainte de a pleca de pe insulă. 

Am observat copacul pentru că părea să aibă fructe. Erau 
negre pe fond verde. Crengile erau răsucite într-un fel 
ciudat. M-am uitat cu atenţie. O întreagă insulă era 
acoperită de copaci fără fructe, în afară de unul. Şi nici ăsta 
complet. Fructele creşteau doar pe o mică parte a 
copacului. Am crezut că am dat peste o pădure asemeni 
unei regine a albinelor şi m-am întrebat dacă algele or să 
înceteze să mă uimească vreodată cu ciudăţenia lor 
botanică. 

Am vrut să încerc fructele, dar erau prea sus. Aşa că m- 
am întors cu o frânghie. Dacă algele erau delicioase, atunci 
cum erau fructele? 


Am aruncat laţul pe o creangă şi m-am urcat, creangă cu 
creangă, în preţioasa livadă. 

De aproape, fructele erau de un verde mat. Erau cam de 
mărimea portocalelor. Fiecare era în centrul unui număr de 
rămurele curbate în jurul lor pentru a-l proteja, am 
presupus. Când m-am apropiat, am putut vedea un alt scop 
al acestora: acela de a le susţine. Fructele nu aveau doar o 
tulpină, ci zeci. Suprafaţa lor era plină de tulpini care le 
legau de celelalte crenguţe. Aceste fructe trebuie că erau 
grele şi zemoase, m-am gândit. M-am apropiat. 

Am luat unul. Am fost dezamăgit cât de uşor era. Nu 
cântărea aproape nimic. Am tras de el şi l-am smuls din 
tulpini. 

M-am aşezat bine pe o creangă rezistentă, cu spatele la 
trunchiul copacului. Deasupra mea era un acoperiş 
mişcător de frunze verzi printre care se strecurau săgeți de 
lumină. În jurul meu, cât vedeai cu ochii, suspendate în aer, 
erau drumurile răsucite ale acestui oraş suspendat. Bătea 
un vânt uşor, plăcut. Eram foarte curios. Am examinat 
fructul. 

Îmi doresc să nu fi existat acel moment. Dacă n-ar fi fost, 
aş fi putut trăi ani sau chiar tot restul vieţii pe această 
insulă. Nimic nu mă putea face să mă întorc pe barcă, la 
suferinţele şi lipsurile pe care le îndurasem, nimic! Ce motiv 
aş fi avut să plec de pe insulă? Oare nu aveam tot ce-mi 
doream aici? Oare nu era mai multă apă dulce decât aş fi 
putut bea într-o viaţă? Mai multe alge decât aş fi putut 
mânca? Şi dacă aş fi vrut varietate, mai multe suricate şi 
peşti decât mi-aş fi dorit? Dacă plutea, oare nu plutea în 
direcţia bună? Nu era o navă cu legume care să mă ducă la 
mal? Şi nu aveam aceste minunate suricate să-mi ţină 
companie? Şi nu trebuia Richard Parker să-şi perfecţioneze 
cel de-al patrulea salt? Niciodată nu m-am gândit să 
părăsesc insula. Erau câteva săptămâni de acum şi aveau să 
fie şi mai multe. Eram sigur de asta. 

Greşeam. 


Dacă acele fructe aveau seminţe, acestea erau seminţele 
plecării mele. 

Fructul nu era fruct. Era o acumulare densă de frunze, 
ca o minge. Zecile de tulpini erau tulpini de frunze. Fiecare 
tulpină desfăcea o frunză. 

După câteva frunze, am ajuns la unele care-şi pierduseră 
codiţa şi erau lipite de minge. Mi-am folosit unghiile ca să le 
desfac. Erau ca foile de ceapă. Aş fi putut să rup „fructul” - 
n-am alt cuvânt mai bun - dar am ales să întârzii plăcerea 
descoperirii. 

A ajuns de mărimea unei mandarine. Erau frunze peste 
tot. Acum era de mărimea unui rambutan. 

Şi acum mă trec fiori când mă gândesc. 

De mărimea unei cireşe. 

Apoi a apărut o perlă în inima unei stridii. 

Un dinte uman. 

Mai exact, un molar. Suprafaţa era verde şi plină de 
găuri... 

Am început să mă îngrozesc. Am avut timp să iau un alt 
fruct. 

Fiecare conţinea un dinte. 

Unul un canin. 

Altul un premolar. 

Aici un incisiv. 

Acolo un alt molar. 

Treizeci şi doi de dinţi. O dentiţie completă. Nu lipsea 
niciun dinte. 

Şi atunci am înţeles. 

N-am strigat. Numai în filme oroarea este vocalizată. Eu 
m-am înfiorat şi am coborât. 

Mi-am petrecut ziua în agitaţie, cântărindu-mi opţiunile. 
Toate erau proaste. 

În noaptea aceea, în copacul care mi-era dormitor, am 
evaluat situaţia. Am luat o suricată şi am aruncat-o din 
copac. 


A chiţăit pe când cădea. Când a ajuns jos, a urcat imediat 
înapoi. 

Cu inocenţă, a venit tot lângă mine. Apoi a început să-şi 
lingă lăbuţele. Părea că suferă. Gâfâia greu. 

Aş fi putut să las lucrurile aşa. Dar voiam să ştiu din 
proprie experienţă. Am coborât şi am apucat frânghia. 
Făcusem noduri ca să mă pot urca mai uşor. Când am ajuns 
la rădăcina copacului, am vrut să pun piciorul, dar am 
ezitat. 

Mi-am dat drumul. 

La început n-am simţit nimic. Deodată, am simţit o durere 
pătrunzătoare. Am ţipat. Am crezut că o să cad. Am reuşit 
să apuc frânghia şi m-am ridicat. Mi-am frecat tălpile 
picioarelor de trunchi. Mă simţeam mai bine, dar nu 
îndeajuns de bine. M-am urcat din nou. Mi-am băgat 
picioarele în găleata cu apă. Mi le-am şters cu frunze. Am 
luat cuțitul şi am omorât două suricate pentru a-mi alina 
durerea în sângele lor. Totuşi, picioarele îmi ardeau. N-am 
putut să dorm toată noaptea din cauza arsurii şi a 
îngrijorării. 

Insula era carnivoră. Asta explica dispariţia peştilor din 
eleşteu. Atrăgea peşti de mare în tunelele ei subterane - 
cum, nu ştiu; poate peştii mâncau algele la fel de lacom ca 
mine. Erau prinşi în capcană. Se rătăceau? Se închideau 
orificiile? Apa îşi schimba salinitatea atât de repede încât 
era prea târziu să se întoarcă? Oricum ar fi fost, se trezeau 
prinşi în apă dulce şi mureau, unii pluteau pe suprafaţa 
eleşteelor, rămăşiţele pe care le mâncau suricatele. 
Noaptea, printr-un proces chimic necunoscut mie, dar 
întrerupt de soare, algele prădătoare deveneau acidice iar 
eleşteele deveneau rezervoare de acide care devorau peştii. 
De aceea se întorcea Richard Parker în fiecare noapte. De 
aceea dormeau suricatele în copaci. De aceea nu văzusem 
decât alge pe insulă. 

Şi asta explica şi dinţii. Un biet suflet ajunsese pe această 
insulă înaintea mea. Oare cât timp stătuse aici? Săptămâni? 


Luni? Ani? Câte ore uitate în oraşul din copac, în compania 
suricatelor? Câte vise de viaţă fericită spulberate? Câtă 
speranţă irosită? Câte cuvinte nerostite? Câtă singurătate? 
Şi după toate acestea, ce? 

Nimic decât dinţii protejaţi de smalţul lor, ca mărunţişul 
în buzunar. Probabil murise în copac. De boală? Răni? 
Depresie? Cât îi ia unui spirit zdrobit să ducă spre moarte 
un corp care are hrană, apă şi adăpost? Şi copacii erau 
carnivori, dar cu un nivel mai mic de aciditate, destul de 
siguri ca să-ţi petreci noaptea în ei. Dar, o dată ce omul 
murise şi nu mai mişca, copacul se strânsese în jurul 
corpului şi îl digerase până când n-a mai rămas nimic. Cu 
timpul, şi dinţii ar fi dispărut. 

M-am uitat la alge. M-a apucat amărăciunea. Ioată 
promisiunea pe care o oferea în timpul zilei era înlocuită de 
trădarea din timpul nopții. 

Am murmurat: „Nimic altceva decât dinţi! DINŢI 

Când a venit dimineaţa, luasem hotărârea. Preferam să 
plec şi să pier în căutarea oamenilor decât să trăiesc în 
confort fizic şi moarte spirituală pe această insulă criminală. 

Mi-am luat provizii de apă şi am băut ca o cămilă. Am 
mâncat alge toată ziua până când n-am mai putut. Am ucis 
şi am jupuit atâtea suricate cât puteau intra în 
compartiment şi pe puntea bărcii. Am luat peşti morţi din 
eleştee. Am tăiat o cantitate mare de alge pe care le-am 
legat de barcă. 

Nu puteam să-l abandonez pe Richard Parker. Dacă-l 
lăsam, asta însemna condamnarea lui la moarte. N-ar fi 
supravieţuit nicio noapte. La asfinţit, aş fi ştiut că el s-ar fi 
topit de viu sau că s-ar fi aruncat în apă, unde ar fi murit 
înecat. Am aşteptat să se întoarcă. Ştiam că n-are să 
întârzie. 

Când a ajuns la bord, am plecat. Pentru câteva ore, 
curenţii ne-au ţinut pe lângă insulă. Mă deranjau 
zgomotele. Şi nu mai eram obişnuit cu legănatul bărcii. 
Noaptea a trecut încet. 


LIA 


Dimineaţa, insula dispăruse, ca şi masa de alge pe care le 
trăgeam. Cum a venit noaptea, algele au dizolvat frânghia 
cu acidul pe care-l secretau. 

Marea era grea, cerul era gri. 


Capitolul 93 


Mă săturasem de situaţia mea, la fel de fără rost ca 
vremea. Dar viaţa nu voia să mă lase. Restul poveştii nu e 
decât suferinţă, durere şi îndurare. 

Când eşti sus, mintea e jos şi invers. Dacă aţi fi într-o 
asemenea situaţie disperată, aţi încerca să gândiţi pozitiv. 
Cu cât eşti mai jos, cu atât mintea îţi va zbura mai sus. Era 
normal ca, disperat cum eram, în ghearele unei suferinţe 
permanente, să mă îndrept către Dumnezeu. 


Capitolul 94 


Când am ajuns pe uscat, în Mexic mai exact, eram atât de 
slăbit încât abia aveam puterea să mă bucur. Am ancorat cu 
mare greutate. Barca aproape s-a răsturnat. Am scos 
ancorele sau ce mai rămăsese din ele ca să ne ţină 
perpendicular pe valuri şi le-am ridicat atunci când urcam. 
În felul acesta, am reuşit să ajungem la mal. Era periculos. 
Dar am prins un val chiar la timp şi ne-a dus o distanţă 
destul de mare, pe lângă pereţii de apă. Am ridicat ancorele 
pentru ultima dată şi am fost împinşi pe restul distanţei. 
Barca s-a oprit pe nisip cu un scrâşnet. 

M-am lăsat pe o parte. Mi-era teamă să-mi dau drumul, 
acum, la mal, de teamă să nu mă înec. M-am uitat în faţă să 
văd cât trebuia să merg. L-am văzut pe Richard Parker 
pentru ultima oară. În acel moment, l-am văzut pe Richard 
Parker sărind peste mine. l-am văzut corpul, atât de plin de 


vitalitate, întins în aer deasupra mea, un curcubeu 
zburător. A aterizat în apă, cu picioarele din spate 
crăcănate, ţinându-şi coada în sus, şi de acolo, direct pe 
plajă. S-a dus spre stânga, a zgâriat nisipul ud cu labele, 
dar şi-a schimbat intenţia şi s-a întors. A trecut direct prin 
faţa mea şi s-a dus în dreapta. Nu s-a uitat la mine. A 
alergat cam nouăzeci de metri pe mal înainte de a pleca. 
Mersul lui era neîndemânatic şi lipsit de coordonare. A 
căzut de câteva ori. La marginea junglei, s-a oprit. Eram 
sigur că va veni spre mine. Că o să se uite la mine. Că o să- 
şi mişte urechile. Că o să mârâie, într-un anumit fel, să 
încheie relaţia noastră. N-a făcut nimic din toate acestea. 
Doar s-a uitat fix la junglă. Apoi, Richard Parker, tovarăş al 
suferințelor mele, cel care mă ţinuse în viaţă, a înaintat şi a 
dispărut pentru totdeauna din viaţa mea. 

M-am luptat să ajung pe mal şi am căzut pe nisip. M-am 
uitat în jur. Eram cu adevărat singur, lipsit nu numai de 
familie, dar şi de Richard Parker şi aproape şi de 
Dumnezeu. Bineînţeles că nu eram. Această plajă, aşa 
moale, fermă şi vastă, era ca obrazul lui Dumnezeu şi 
undeva doi ochi străluceau de plăcere şi o gură zâmbea 
pentru că eram acolo. 

După câteva ore am fost găsit de un membru al speciei 
mele. A plecat şi s-a întors cu un grup. Erau şase sau şapte. 
Au venit spre mine acoperindu-şi gura şi nasul cu mâna. M- 
am întrebat ce se întâmplase cu ei. Au vorbit cu mine într-o 
limbă ciudată. Au tras barca pe plajă. M-au dus de acolo. 
Mi-au luat din mână bucata de ţestoasă pe care o luasem cu 
mine din barcă şi au aruncat-o. 

Am plâns ca un copil. Nu era din cauza faptului că 
depăşisem situaţia, deşi plângeam şi de asta. Nici din cauza 
prezenţei fraţilor şi a surorilor mele, deşi şi asta era 
emoţionant. Plângeam pentru că Richard Parker mă 
părăsise fără nicio remuşcare. Ce lucru îngrozitor, să nu îţi 
iei rămas bun. Sunt o persoană care apreciază forma, 
armonia ordinei. Unde putem, trebuie să dăm lucrurilor o 


formă comprehensibilă. De exemplu poţi să spui povestea 
mea amestecată în exact o sută de capitole, nici mai mult, 
nici mai puţin? Vă spun, e un lucru pe care îl urăsc la 
porecla mea: acela că numerele se repetă la infinit. E 
important ca în viaţă să închei lucrurile corect. Numai după 
aceea poţi să mergi mai departe. Altfel, îţi rămân cuvinte 
nespuse, pe care ai fi vrut să le spui, iar inima îţi e cuprinsă 
de remuşcări. Faptul că Richard Parker nu-şi luase rămas 
bun mă doare şi azi. Aş mai fi vrut să mă uit la el încă o dată 
din barcă, să-l provoc, ca să-şi poată aduce aminte de mine. 
Aş fi vrut să-i spun atunci - ştiu că era un tigru, şi totuşi - aş 
fi vrut să-i spun: „Richard Parker, s-a terminat. Am 
supravieţuit. Poţi s-o crezi? Îţi datorez mai multă 
recunoştinţă decât aş putea să exprim. N-aş fi putut să 
supraviețuiesc fără tine. Aş vrea să ţi-o spun formal: 
Richard Parker, mulţumesc. Mulţumesc pentru că mi-ai 
salvat viaţa. Şi acum, du-te unde vrei. Ai cunoscut 
restricţiile de la zoo toată viaţa ta; de acum vei afla 
restricţiile libertăţii junglei. Îţi doresc succes. Atenţie la Om. 
Nu-ţi e prieten. Dar cred că-ţi vei aduce aminte de mine ca 
de un prieten. Eu nu te voi uita niciodată, asta e sigur. Mă 
vei însoţi întotdeauna, în inima mea. Ce este hârşâitul ăsta? 
A, barca a atins nisipul. Deci la revedere, Richard Parker, la 
revedere. Dumnezeu fie cu tine!” 

Oamenii care m-au găsit m-au dus în satul lor şi acolo 
nişte femei mi-au făcut o baie şi m-au frecat atât de tare 
încât mă întrebam dacă nu-şi dădeau seama că aveam 
pielea închisă la culoare şi că nu eram un băiat alb murdar. 
Am încercat să le explic. Au dat din cap şi au zâmbit şi au 
continuat să mă frece ca şi cum aş fi fost puntea unei nave. 
Am crezut că vor să mă jupoaie de viu. Dar mi-au dat 
mâncare. Delicioasă. O dată ce-am început să mănânc, nu 
m-am mai putut opri. Am crezut că n-am să încetez 
niciodată să-mi fie foame. 

A doua zi, a venit o maşină de poliţie şi m-a dus la spital şi 
acolo s-a terminat povestea mea. 


Am fost copleşit de generozitatea celor care m-au salvat. 
Oameni sărmani mi-au dat haine şi hrană. Doctorii şi 
asistentele au avut grijă de mine ca şi cum aş fi fost un copil 
prematur. Oficialii mexicani şi canadieni mi-au deschis toate 
uşile în aşa fel încât de la plaja din Mexico până la casa 
mamei mele vitrege şi până la clasele Universităţii din 
Toronto, a fost un coridor lung, uşor de parcurs. Acestor 
oameni vreau să le mulţumesc din tot sufletul. 


Partea a treia 
Infirmeria Benito Juarez, Iomatlan, 
Mexico 


Capitolul 95 


Domnul  Tomohiro  Okamoto, de la Departamentul 
Maritim al Ministerului Transporturilor acum pensionat, 
mi-a spus că el şi colegul lui mai tânăr pe vremea aceea, 
domnul Atsuro Chiba, erau în Long Beach, California - 
principalul port de containere din America de vest, lângă 
Los Angeles - cu afaceri, când au fost anunţaţi că un singur 
supravieţuitor al vasului japonez 15imtsum, care a dispărut 
fără urmă în apele internaţionale ale Pacificului cu mai 
multe luni în urmă, a acostat lângă orăşelul Tomatlân, pe 
coasta Mexicului. Au fost anunţaţi de departamentul lor să 
meargă să contacteze supravieţuitorul şi să vadă dacă pot 
afla ceva despre soarta navei. Au cumpărat o hartă a 
Mexicului pentru a vedea unde este Tomatlăn. Din 
nefericire pentru ei, o indoitură a hărţii traversa golful 
California deasupra unui orăşel de coastă numit Tomatlăn, 
scris cu litere mici. Domnul Okamoto a fost convins că a 
citit Tomatlân. Din moment ce era la jumătatea drumului 
până la golful California, s-a decis că ar fi cel mai bine să 
meargă acolo cu maşina. 

Au pornit în maşina închiriată. Când au ajuns la 
Tomatlăn, la opt sute de kilometri la sud de Long Beach şi 
au văzut că nu era Tomatlân, domnul Okamoto a decis să 
meargă până la Santa Rosalia, la două sute de kilometri 
mai în Sud, şi să ia feribotul peste golful California până la 
Guyamas. Feribotul a întârziat pentru că mergea încet. lar 


de la Guyamas mai erau încă o mie trei sute de kilometri 
până la Tomatlân. Drumurile erau rele. Au rămas în pană şi 
mecanicul care a reparat-o a furat unele dintre părțile 
motorului, punând în loc piese folosite, pentru inlocuirea 
cărora au trebuit să plătească companiei de închiriere şi 
care au avut drept rezultat încă o pană, pe drumul de 
întoarcere. Al doilea mecanic i-a pus să plătească mai mult. 
Domnul Okamoto a recunoscut să erau obosiţi atunci când 
au ajuns la Infirmeria Benito Juarez din Tomatlân, care nu e 
în golful California, ci la o sută de kilometri sud de Puerta 
Vallarta, în statul Jalisco, aproape la acelaşi nivel cu Mexico 
City. Călătoriseră patruzeci şi una de ore fără întrerupere. 
„Muncim mult”, a spus domnul Okamoto. 

EI şi domnul Chiba au vorbit cu Piscine Molitor Patel, în 
engleză, timp de trei ore, înregistrând convorbirea. Ce 
urmează sunt fragmente din înregistrare. Îi sunt 
recunoscător domnului Okamoto că mi-a pus la dispoziţie o 
copie a casetei şi a raportului final. Pentru claritate, am 
indicat cine vorbeşte, când nu e evident. Porţiunile scrise 
cu bold au fost spuse în japoneză, pe care apoi le-am 
tradus. 


Capitolul 96 


— Bună ziua, domnule Patel. Numele meu este 'Tomohiro 
Okamoto. Sunt de la Departamentul Maritim al Ministerului 
Japonez al Transportului. Acesta este asistentul meu, Atsuro 
Chiba. Am venit să vă vedem cu privire la naufragiul vasului 
Tsimtsum, al cărui pasager aţi fost. Aveţi amabilitatea să 
vorbiţi cu mine? 

— Da, bineînţeles. 

— Mulţumesc. E foarte amabil din partea dumneavoastră. 
Acum, Atsuro-kun, eşti nou, deci fii atent şi încearcă 
să înveţi. 


— Da, Okamoto-san. 

— E pornit casetofonul? 

— Da. 

— Bine. O, sunt atât de obosit! Azi este 19 februarie 
1978. Numărul cazului este 250663, în legătură cu 
dispariţia cargoului IsSimisum. Staţi bine, domnule 
Patel? 

— Da. Mulţumesc. Dumneavoastră? 

— Foarte. 

— Aţi venit tocmai din Tokyo? 

— Eram în Long Beach, California. Am venit cu maşina. 

— Aţi călătorit bine? 

— Am călătorit minunat. 

— Eu am avut o călătorie îngrozitoare. 

— Da, am vorbi cu poliţia înainte de a veni aici şi am 
văzut barca. 

— Mi-e un pic foame. 

— Vreţi o prăjiturică? 

— O, da! 

— Poftiţi. 

— Mulţumesc! 

— Cu plăcere. E doar o prăjitură. Acum, domnule Patel, 
ne întrebam dacă aţi putea să ne spuneţi ceva despre ce vi 
s-a întâmplat, cu multe detalii, dacă e posibil. 

— Da, cu plăcere. 


Capitolul 97 


Povestea. 


Capitolul 98 


Domnul Okamoto: Foarte interesant. 


Domnul Chiba: Ce poveste! 

— Crede că suntem proşti. Domnule Patel, vom lua o 
scurtă pauză şi apoi ne vom întoarce, da? 

— Da. Aş mai lua o prăjitură. 

— Da, bineînţeles. 

Domnul Chiba: I-am dat mai multe şi nu le-a mâncat. 
Sunt sub cearşaf. 

— Mai dă-i una. Trebuie să-i facem pe plac. Ne 
întoarcem în câteva minute. 


Capitolul 99 


Domnul Okamoto: Domnule Patel, nu credem povestea 
dumneavoastră. 

— Scuzaţi-mă, aceste prăjituri sunt bune, dar se cam 
sfărâmă. Sunt uimit. De ce nu? 

— Nu ţine. 

— Adică? 

— Bananele nu plutesc. 

— Poftim? 

— Aţi spus că urangutanul a venit pe o insulă de banane. 

— Corect. 

— Bananele nu plutesc. 

— Ba da. 

— Sunt mult prea grele. 

— Nu sunt. Încercaţi. Aveţi aici două banane. 

Domnul Chiba: De unde au apărut astea? Ce mai are 
sub cearşaf? 

Domnul Okamoto: Fir-ar! Nu, e în ordine. 

Este o chiuvetă acolo, în ordine. 

Insist. Umpleţi-o cu apă, puneţi bananele în ea, vom 
vedea. 

— Am vrea să mergem mai departe. 

— Insist. 


(Linişte). 

Domnul Chiba: Ce facem? 

Domnul Okamoto: Simt că şi asta o să fie o zi lungă. 

(sunetul unui scaun pe podea. Zgomot de apă care curge 
la robinet) 

Pi Patel: ce se întâmplă? Nu văd de aici? 

Domnul Okamoto (distant): Umplu chiuveta. 

— Aţi pus bananele? 

(de la distanţă) Nu. 

— Şi acum? 

(de la distanţă) Sunt în chiuvetă. 

— Şi? (linişte) 

Domnul Chiba: Plutesc? 

(de la distanţă) Plutesc. 

— Deci, plutesc? 

(de la distanţă) Plutesc. 

— Ce vă spuneam? 

Domnul Okamoto: Da, da. Dar e nevoie de multe banane 
ca să ţină un urangutan. 

— L-au ţinut. Erau cam o tonă. Şi acum mi se face rău 
când mă gândesc la risipa de banane, când aş fi putut să iau 
câte voiam. 

— Păcat. Acum, despre... 

— Îmi daţi bananele înapoi, vă rog? 

Domnul Chiba: Le aduc eu. 

(sunetul unui scaun pe podea) 

(de la distanţă) Ia uite, chiar plutesc. 

Domnul Okamoto: Dar acea insulă de alge peste care aţi 
dat? Domnul Chiba: Poftiţi bananele. 

Pi Patel: Mulţumesc. Da? 

— Îmi pare rău că o spun atât de direct, nu vrem să vă 
jignim, dar nu vă aşteptaţi să vă credem, nu-i aşa? Copaci 
carnivori? O algă mâncătoare de peşte care produce apă 
dulce? Rozătoare care se urcă în copac? Aceste lucruri nu 
există. 

— Numai pentru că nu le-aţi văzut niciodată. 


— Aşa-i. Credem ce vedem. 

— Şi Columb a făcut la fel. Ce faceţi când sunteţi în 
întuneric? 

— Insula dumneavoastră este, din punct de vedere 
botanic, imposibilă. 

— Aşa a spus musca aterizând în Capcana lui Venus. 

— De ce nu a mai văzut-o nimeni? 

— E un ocean mare traversat de vase care se grăbesc. Eu 
am mers încet, observând. 

— Niciun om de ştiinţă n-o să creadă asta. 

— Au fost unii care nu i-au crezut pe Copernic şi pe 
Darwin. Oare s-au terminat plantele noi? În bazinul 
Amazonului, de exemplu. 

— Nu sunt plante care contrazic legile naturii. 

— Pe care le cunoaşteţi. 

— Destul de bine ca să ne dăm seama de diferenţa între 
posibil şi imposibil. 

Domnul Chiba: Eu am un unchi care ştie ceva despre 
botanică. Locuieşte la ţară, lângă Hita-Gun. Este un 
maestru al bonsaiului. 

Pi Patel: Un ce? 

— Un maestru al bonsaiului. Bonsai sunt nişte copaci 
MICI. 

— Adică tufe? 

— Nu, sunt copaci. Bonsai sunt copaci mici. Sunt mai 
puţin de şaizeci de centimetri înălţime. Poţi să-i duci în 
braţe. Pot ajunge foarte bătrâni. Unchiul meu are unul care 
are peste trei sute de ani. 

— Copaci de trei sute de ani pe care să-i poţi căra în 
braţe? 

— Da. Sunt foarte delicaţi. Au nevoie de multă atenţie. 

— Cine a auzit de asemenea copaci? Sunt, din punct de 
vedere botanic, imposibili. 

— Dar vă asigur că există, domnule Patel. Unchiul meu... 

— Cred ceea ce văd. 


DOMNUL Okamoto: Numai o clipă, vă rog. Atsuro, cu 
tot respectul pentru unchiul tău care locuieşte la 
ţară lângă Hita-Gun, nu suntem aici ca să discutăm 
botanică. 

— Încerc doar să fiu de folos. 

— Bonsaiul unchiului tău se hrăneşte cu carne? 

— Nu cred. 

— Ai fost vreodată muşcat de unul? 

— Nu. 

— În cazul acesta, bonsaiul unchiului tău nu ne 
ajută. Unde rămăsesem? 

Pi Patel: Cu acei copaci înalţi, de mărime normală, cu 
rădăcinile în pământ despre care îţi vorbeam. 

— Să-i lăsăm deoparte. 

— E cam greu. N-am încercat niciodată să-i scot şi să-i 
car. 

— Sunteţi glumeţ, domnule Patel. Ha! Ha! Ha! 

Pi Patel: Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! 

Domnul Chiba: Ha! Ha! Ha! N-a fost foarte bună 
gluma. 

Domnul Okamoto: Râzi, nu te opri! Ha! Ha! Ha! 

Domnul Chiba: Ha! Ha! Ha! 

Domnul Okamoto: Acum, despre tigru, şi cu el avem o 
problemă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ne e greu să credem. 

— E o poveste incredibilă. 

— Exact. 

— Nu ştiu cum am supravieţuit. 

— Cu siguranţă a fost stresant. 

— Mai vreau o prăjitură. 

— Nu mai sunt. 

— Ce e în pungă? 

— Nimic. 

— Pot să văd? 

Domnul Chiba: S-a dus prânzul nostru. 


Domnul Okamoto: Vorbind despre tigru... 

Pi Patel: Teribilă problemă. Delicioase sandvişuri. 

Domnul Okamoto: Da, arată bine. 

Domnul Ciba: Mi-e foame. 

— Nu s-a găsit nici urmă de el. E greu de crezut, nu-i 
aşa? Nu sunt tigri pe teritoriul Americilor. Dacă ar fi un 
tigru sălbatic acolo, nu credeţi că poliţia ar fi aflat de el 
până acum? 

— Ar trebui să vă spun despre evadarea panterei negre 
de la grădina din Zurich, în mijlocul iernii. 

— Domnule Patel, un tigru este un animal teribil de 
periculos. Cum să supravieţuieşti cu un tigru în barcă? E... 

— Ce nu ştiţi e că noi suntem o specie ciudată pentru 
animalele sălbatice. Le umplem de teamă. Ca să ne evite cât 
mai mult. Ne-a luat câteva secole până am reuşit să le 
facem să le fie frică - domesticire se numeşte - dar 
majoritatea nu pot scăpa de frică şi mi-e teamă că nici nu 
vor scăpa vreodată. Când animalele sălbatice ne atacă, e 
din pură disperare. Simt că nu au alternativă. 

— Într-o barcă? Haideţi, domnule Patel, e greu de crezut! 

— Greu de crezut? Ce ştiţi despre greu de crezut? Vreţi 
ceva greu de crezut? Vă spun eu ceva greu de crezut. E un 
secret bine ţinut printre administratorii de grădini 
zoologice din India faptul că în 1971 Bara, ursul polar, a 
scăpat de la grădina zoo din Calcutta. Nu s-a mai auzit 
niciodată de Bara, nici poliţia, nici vânătorii, nici 
braconierii, nici altcineva. Bănuim că trăieşte pe malurile 
râului Hugli. Atenţie, dacă mergeţi la Calcutta, domnule: 
dacă mirosiţi a sushi s-ar putea să plătiţi scump! Dacă aţi 
lua oraşul Tokyo şi l-aţi întoarce pe dos, aţi fi uimiţi de toate 
animalele care ar cădea din el: bursuci, lupi, şerpi boa, 
varani, crocodili, struţi, babuini, capibara, porci mistreți, 
leoparzi, lamantini, rumegătoare. Nu există nicio îndoială în 
mintea mea că girafe şi hipopotami sălbatici trăiesc în Tokyo 
de generaţii fără să-i vadă nimeni. Ar trebui să comparaţi 
toate lucrurile care vi se lipesc de talpa pantofilor când 


mergeţi pe stradă cu ce vedeţi în cuştile de la zoo Tokyo. Şi 
vă aşteptaţi să vedeţi un tigru în jungla mexicană! E de râs. 
Ha! Ha! Ha! 

— Poate că sunt girafe şi hipopotami sălbatici care trăiesc 
în "Tokyo şi un urs polar în Calcutta. Noi nu credem că aţi 
avut un tigru în barcă. 

— Aroganţa citadinilor! Daţi metropolelor toate animalele 
din Eden, dar negaţi existenţa unui tigru bengalez într-un 
sătuc! 

— Domnule Patel, vă rog să vă liniştiţi. 

— Dacă vă împiedicaţi de lucruri pe care nu puteţi să le 
credeţi, pentru ce mai trăiţi? Dragostea nu e greu de 
crezut? 

— Domnule Patel... 

— Nu mă luaţi aşa cu politeţea! Dragostea e greu de 
crezut, întrebaţi orice îndrăgostit. Viaţa e greu de crezut, 
întrebaţi orice om de ştiinţă. Dumnezeu e greu de crezut, 
întrebaţi orice credincios. Care e problema voastră cu ceva 
greu de crezut? 

— Suntem doar raţionali. 

— Şi eu! Mi-am folosit raţiunea tot timpul. Rațiunea e 
bună ca să obţii hrană, îmbrăcăminte şi adăpost. Rațiunea e 
cea mai bună cutie de unelte. Nimic nu întrece raţiunea 
când e să te fereşti de tigri. Dar dacă eşti prea raţional, rişti 
să arunci tot universul o dată cu apa din scăldătoare. 

— Calmaţi-vă, domnule Patel, calmaţi-vă. 

Domnul Chiba: Apa din scăldătoare? De ce vorbeşte 
despre apa din scăldătoare? 

— Cum să pot fi calm? Ar fi trebuit să-l vedeţi pe Richard 
Parker. 

— Da, da. 

— Imens. Dinţi atâta de mari! Gheare ca iataganele! 

Domnul Chiba: Ce sunt iataganele? 

Domnul Okamoto: Chiba-San, în loc să pui întrebări 
stupide despre vocabular, de ce nu te faci util? 
Băiatul ăsta e greu de înfrânt. Fă ceva! 


Domnul Chiba: Uite o tabletă de ciocolată. 

Pi Patel: Minunat. 

(pauză lungă) 

Domnul Okamoto: Ca şi cum nu ne-ar fi furat deja 
prânzul! În curând o să ceară tempura. 

(pauză lungă) 

Domnul  Okamoto:  Pierdem din vedere scopul 
investigaţiei noastre. Suntem aici pentru scufundarea 
cargoului. Sunteţi singurul supravieţuitor. Şi sunteţi doar 
un pasager. Nu purtaţi responsabilitatea pentru ce s-a 
întâmplat. Noi... 

— Ciocolata e bună! 

— Nu căutăm să vă acuzăm de infracţiuni. Sunteţi o 
victimă nevinovată a unei tragedii pe mare. Încercăm doar 
să determinăm cum s-a scufundat Tsimtsum. Ne-am gândit 
că poate ne puteţi ajuta, domnule Patel. 

(linişte) 

— Domnule Patel? 

(linişte) 

Pi Patel: Tigrii există, bărcile există, oceanele există. 
Deoarece cele trei nu s-au întâlnit în spaţiul limitat, îngust, 
al experienţei voastre, refuzaţi să credeţi că pot exista. 
Totuşi, adevărul e că toate trei au fost aduse împreună de 
vasul I5imtsum care apoi s-a scufundat. 

(linişte) 

Domnul Okamoto: Dar francezul? 

— Ce-i cu el? 

— Doi orbi care se întâlnesc în două bărci în Pacific - 
coincidenţa e cam deplasată, nu? 

— Aşa-i. 

— E foarte puţin probabil. 

— Şi câştigul la loterie, şi totuşi cineva câştigă. 

— E foarte greu de crezut pentru noi. 

— Şi pentru mine. 

— Stiam că trebuia să ne luăm o zi liberă. Aţi vorbit 
despre mâncare? 


— Da. 

— Ştia multe despre mâncare. 

— Dacă poţi s-o numeşti mâncare. 

— Bucătarul de pe Tsimtsum era francez. 

— Sunt francezi peste tot în lume. 

— Poate că francezul pe care l-aţi întâlnit era bucătarul. 

— Poate. Cum era să ştiu? Nu l-am văzut. Eram orb. Apoi 
Richard Parker l-a mâncat de viu. 

— Ce întâmplare binevenită! 

— Deloc. Era groaznic şi puţea. Apropo, cum vă explicaţi 
oasele de suricată din barcă? 

— Da, oasele unui animal mic erau... 

— Erau multe! 

— ... Oasele unor animale mici erau în barcă. Probabil 
erau de pe vas. 

— Nu aveam suricate la zoo. 

— Nu avem dovezi că erau oase de suricată. 

Domnul Chiba: Poate erau oase de banană! Ha! Ha! Ha! 

— Atsuro, taci! 

— Îmi pare rău, Okamoto-san. E din cauza oboselii. 

— Faci serviciul de râs! 

— Îmi pare rău, Okamoto-san. 

Domnul Okamoto: Pot fi oasele unui alt animal mic. 

— Erau suricate. 

— Poate erau manguste. 

— Mangustele de la zoo nu s-au vândut. Au rămas în 
India. 

— Puteau fi animale dăunătoare de pe navă, cum ar fi 
şobolanii. Mangustele sunt răspândite în India. 

— Mangustele ca animale dăunătoare? 

— De ce nu? 

— Care au înotat în Pacific, în grupuri, până la barcă. E 
cam greu de crezut, nu-i aşa? 

— Mai puţin greu de crezut decât unele dintre lucrurile 
pe care le-am auzit în ultimele două ore. Poate că 


mangustele erau deja în barcă, ca şobolanul de care aţi 
vorbit. 

— Numărul de animale din barcă e pur şi simplu uimitor. 

— Aşa-i. 

— O adevărată junglă. 

— Da. 

— Erau oase de suricată. Le-a verificat un expert. 

— Nu rămăseseră prea multe. Şi nu erau capete. 

— Le-am folosit ca momeală. 

— Nu cred că un expert poate să spună dacă erau de 
suricată sau de mangustă. 

— Găsiţi un zoolog judiciar. 

— Bine, domnule Patel. Aţi câştigat. Nu putem explica 
prezenţa oaselor de suricată în barcă, dacă sunt într-adevăr 
de suricată. Dar nu asta e problema noastră. Suntem aici 
pentru că un cargou japonez deţinut de Compania de 
Transport Oika, care naviga sub pavilion panamez, s-a 
scufundat în Pacific. 

— Ceva ce n-am uitat nicio clipă. Mi-am pierdut toată 
familia. 

— Ne pare rău. 

— Nu la fel de mult ca mie. 

(pauză lungă) 

Domnul Chiba: Ce facem acum? 

Domnul Okamoto: Nu ştiu. 

(pauză lungă) 

Pi Patel: Vreţi o prăjitură? 

Domnul Okamoto: Da, mulţumesc. 

Domnul Chiba: Mulţumesc. 

(pauză lungă) 

Domnul Okamoto: E o zi frumoasă. 

Pi Patel: Da, însorită. 

(pauză lungă) 

Pi Patel: E prima dumneavoastră vizită în Mexic? 

Domnul Oamoto: Da. 

— Şia mea. 


(pauză lungă) 

Pi Patel: Deci nu v-a plăcut povestea mea? 

Domnul Okamoto: Nu, ne-a plăcut foarte mult. Nu-i aşa, 
Atsuro? Ne-o vom aduce aminte multă vreme. 

Domnul Chiba: Da. 

(linişte) 

Domnul Okamoto: Totuşi, am vrea să ştim ce s-a 
întâmplat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Da. 

— Deci vreţi o altă poveste? 

— Aa... nu. Am vrea să ştim ce s-a întâmplat cu adevărat. 

— Nu devine poveste orice istorisire? 

— Aa... poate în engleză. În japoneză, o poveste are un 
element de invenţie în ea. Nu vrem invenţii. Vrem fapte, 
cum spuneţi în engleză. 

— Nu e orice istorisire în engleză sau japoneză deja o 
invenţie? Nu e privirea asupra lumii deja o invenţie? 

— Aaa... 

— Lumea nu e doar aşa cum este. E diferită în funcţie de 
înţelegerea noastră, nu-i aşa? Şi ca să înţelegem ceva, 
trebuie să adăugăm ceva, nu-i aşa? Nu asta face viaţa o 
poveste? 

— Ha! Ha! Ha! Sunteţi foarte inteligent, domnule Patel. 

Domnul Chiba: Despre ce vorbeşte? 

— N-am idee. 

Pi Patel: Vreţi cuvinte care să reflecte realitatea? 

— Da. 

— Cuvinte care nu contrazic realitatea? 

— Exact. 

— Dar tigrii nu contrazic realitatea. 

— O, vă rog, nu mai vorbiţi de tigri. 

— Ştiu ce vreţi. Vreţi o poveste care să nu vă surprindă. 
Care să confirme ceea ce ştiţi deja. Care să nu vă facă să 
vedeţi mai departe sau diferit. Vreţi o poveste plată. 
Imobilă. Vreţi factualitate seacă, neproductivă. 


— Aaa... 

— Vreţi o poveste fără animale. 

— Da! 

— Fără tigri şi urangutani. 

— Corect. 

— Fără hiene sau zebre. 

— Fără. 

— Fără suricate şi manguste. 

— Nu le vrem. 

— Fără girafe sau hipopotami. 

— O să ne astupăm urechile! 

— Deci am dreptate. Vreţi o poveste fără animale. 

— Vrem o poveste fără animale care să ne explice 
scufundarea vasului Tsimtsum. 

— Un moment, vă rog. 

— Bineînţeles. Cred că suntem pe drumul cel bun. Să 
sperăm că începe să vorbească raţional. 

(pauză lungă) 

— lată o altă poveste. 

— Bine. 

— Vasul s-a scufundat. A făcut un zgomot ca un râgâit 
metalic monstruos. Apa a bolborosit şi vasul a dispărut. M- 
am trezit călcând apa în Pacific. Am înotat până la barcă. A 
fost cel mai greu moment din viaţa mea. Păream că stau pe 
loc. Înghiţeam apă. Mi-era foarte frig. Îmi pierdeam 
puterile. N-aş fi reuşit, dacă bucătarul nu mi-ar fi aruncat 
un colac şi nu m-ar fi scos din apă. M-am urcat la bord şi m- 
am prăbuşit. 

Au supravieţuit patru dintre noi. Mama s-a ţinut de un 
mănunchi de banane şi a ajuns la barcă. Bucătarul era deja 
acolo, ca şi marinarul. 

A mâncat muşte. Vorbesc de bucătar. Eram în barcă doar 
de o zi. Aveam rezerve pentru mai multe săptămâni; aveam 
instrumente de pescuit şi vase de apă; nu aveam niciun 
motiv să ne îndoim că vom fi salvaţi în curând. Cu toate 
acestea, îşi rotea braţele şi prindea muşte, pe care le mânca 


lacom. Imediat era terorizat de foame. Spunea că suntem 
idioţi şi nebuni că nu făceam ca el. Eram ofensaţi şi 
dezgustaţi, dar n-o arătam. Eram foarte politicoşi. El era 
străin. Mama a zâmbit şi a dat din cap, ridicând mâna în 
semn de refuz. Era un om dezgustător. Gura lui era ca o 
pubelă. A mâncat şi şobolanul. L-a tăiat şi l-a uscat la soare. 
O să fiu sincer, am luat şi eu o bucăţică, foarte mică, fără să 
ştie mama. Mi-era foarte foame. Era o brută, bucătarul, 
nervos şi ipocrit. 

Marinarul era tânăr. De fapt, era mai în vârstă decât 
mine, probabil avea vreo douăzeci de ani, dar şi-a rupt 
piciorul sărind de pe navă şi suferinţa îl făcea să se 
comporte ca un copil. Era frumos. Nu avea păr pe faţă şi 
avea un ten deschis la culoare, strălucitor. Trăsăturile lui - 
faţa lată, nasul plat, ochii înguşti - arătau foarte elegant. 
Arăta ca un împărat chinez, pentru mine. Suferea 
îngrozitor. Nu vorbea engleza, niciun cuvânt, nici măcar da 
sau nu, bună ziua şi mulțumesc. Vorbea doar chinezeşte. 
Nu înţelegeam nimic din ce spunea. Probabil se simţea 
foarte singur. Când plângea, mama îi lua capul în poală, iar 
eu îl ţineam de mână. Era foarte, foarte trist. Suferea, iar 
noi nu puteam să facem nimic pentru a-l ajuta. 

Piciorul drept era rupt la coapsă. Il se vedea osul prin 
piele. Ţipa de durere. Îi aşezam piciorul cum puteam mai 
bine şi aveam grijă să mănânce şi să bea. Dar piciorul i s-a 
infectat. Deşi îi drenam puroiul în fiecare zi, situaţia lui s-a 
înrăutățit. Piciorul i s-a înnegrit şi i s-a umflat. 

A fost ideea bucătarului. Era o brută. Ne domina. A 
început să spună că infecția se va întinde şi nu va 
supravieţui decât dacă îi vom amputa piciorul. Din cauză că 
piciorul era rupt la coapsă, era nevoie doar să tăiem 
carnea. Încă îi aud şoapta drăcească. El avea să facă 
operaţia care avea să-i salveze viaţa, dar noi trebuia să-l 
ținem. Surpriza avea să fie anestezia. Ne-am aruncat 
asupra lui. Mama şi cu mine l-am ţinut de mâini, în timp ce 
bucătarul s-a aşezat pe piciorul lui stâng. Marinarul s-a 


zbătut şi a ţipat. Pieptul i se mişca spasmodic. Bucătarul a 
tăiat. Piciorul a căzut. Imediat, Mama şi cu mine i-am dat 
drumul şi ne-am dat la o parte. Am crezut că, dacă n-o să-l 
mai ţinem, n-o să se mai zbată. Am crezut că se va calma. 
N-a fost aşa. S-a ridicat deodată. Ţipetele erau din ce în ce 
mai puternice. '[ipa şi se uita fix, transfigurat. Era sânge 
peste tot. Mai rău, era contrastul între activitatea frenetică 
a bietului marinar şi imobilitatea piciorului care zăcea pe 
fundul bărcii. A continuat să se uite la membru, ca şi cum |- 
ar fi implorat să se întoarcă. În cele din urmă, s-a prăbuşit 
din nou. Bucătarul a acoperit ciotul cu o bucată de piele. A 
legat ciotul într-o bucată de material şi l-a legat cu sfoară ca 
să oprească sângerarea. L-a aşezat cât mai confortabil pe 
salteaua din veste de salvare şi a avut grijă să-i fie cald. 
Credeam că e inutil. Nu credeam că un om putea 
supravieţui unei asemenea dureri, ca să nu mai vorbim de 
măcelărire. "Toată noaptea a gemut şi a respirat greu. 
Delira. M-am aşteptat să moară peste noapte. 

S-a agăţat de viaţă. Era în viaţă în zori. Îşi pierdea 
cunoştinţa din când în când. Mama i-a dat apă. Am văzut 
piciorul amputat. Mi s-a oprit respiraţia. În toată agitația, 
fusese uitat undeva, în întuneric. Arăta mai subţire. Am luat 
o vestă şi am folosit-o ca pe o mănuşă ca să iau piciorul. 

— Ce faci? a întrebat bucătarul. 

— Vreau să-l arunc peste bord, am replicat. 

— Nu fi idiot. Îl vom folosi ca pe o momeală. Asta era şi 
ideea. 

A părut să-şi regrete cuvintele chiar pe când le rostea, 
pentru că vocea i-a devenit mai slabă. S-a întors. 

— Asta era şi ideea? a întrebat Mama. Ce vrei să spui? 

Se făcea că era ocupat. 

Mama a ridicat vocea. 

— Ne spui că i-am tăiat piciorul doar ca să facem 
momeală din el? 

N-a spus nimic. 

— Răspunde-mi! a strigat Mama. 


Ca un animal încolţit, a ridicat ochii şi s-a uitat la ea. 

— Ni se termină proviziile, a mârâit. Avem nevoie de mai 
multă mâncare sau murim. 

Mama i-a întors privirea. 

— Nu-i adevărat! Avem destulă mâncare şi apă. Avem 
pachete de biscuiţi care să ne ţină până la salvare. 

A luat containerul de plastic în care ţineam rezervele de 
biscuiţi. Era prea uşor. Mai erau doar câteva firimituri. 

— Ce? Unde sunt biscuiţii? Containerul era plin aseară. 

Bucătarul şi-a ferit privirea. Şi eu. 

—  Monstrule! a ţipat Mama. Motivul pentru care 
rămânem fără hrană e că te ghiftui. 

— A mâncat şi el, a spus arătând spre mine. 

Ochii Mamei s-au întors spre mine. Mi-a stat inima. 

— E adevărat, Piscine? 

— Era noapte, Mamă. Eram pe jumătate adormit şi mi- 
era foame. Mi-a dat un biscuit. L-am mâncat fără să mă 
gândesc... 

— Doar unul, nu-i aşa? a rânjit bucătarul. 

De data aceasta, a fost rândul Mamei să se uite în altă 
parte. Fără să spună nimic, s-a întors şi s-a dus să-l 
îngrijească pe marinar. 

Aş fi vrut să se înfurie, să mă pedepsească. Nu să fie 
liniştită. M-am dus să aranjez nişte veste ca să pot să fiu 
lângă ea. Am şoptit: 

— Iartă-mă, Mamă, îmi pare rău. 

Ochii îmi străluceau de lacrimi. Când i-am ridicat, am 
văzut că şi ea plângea. Dar nu s-a uitat la mine. Ochii ei se 
uitau la o amintire. 

— Suntem complet singuri, Piscine, singuri, a spus ea pe 
un ton care mi-a spulberat orice speranţă. 

Nu m-am simţit niciodată atât de singur în toată viaţa 
mea. Eram în barcă de aproape două săptămâni şi deja 
începea să se simtă. Era din ce în ce mai greu de crezut că 
Tata şi Ravi supravieţuiseră. 


Când ne-am întors, bucătarul ţinea piciorul de gleznă 
deasupra apei. Mama i-a acoperit ochii marinarului. 

A murit încet, viaţa i s-a scurs ca lichidul din picior. 
Bucătarul l-a tăiat imediat. Piciorul nu era o momeală prea 
bună. Carnea nu se ţinea în cârligul undiţei. Pur şi simplu se 
dizolva în apă. Monstrul profita de orice. A tăiat totul, 
inclusiv pielea marinarului şi intestinele. Şi organele 
genitale. Când a terminat cu torsul, a trecut la braţe, la 
picioare şi la umeri. Mama şi cu mine ne-am zvârcolit de 
groază. Mama a ţipat la el: 

— Cum poţi face asta, monstrule? Unde îţi e umanitatea? 
Nu mai nicio ruşine? Ce ţi-a făcut bietul om? Monstrule! 
Monstrule! 

Bucătarul i-a răspuns vulgar. 

— Cel puţin acoperă-i faţa, pentru numele lui Dumnezeu! 
a strigat Mama. 

Gestul era insuportabil - să vezi acea faţă frumoasă, atât 
de nobilă şi senină, legată de o asemenea crimă. Bucătarul 
s-a apucat de capul marinarului şi l-a scalpat în faţa 
noastră. Am vomitat amândoi. 

Când a terminat, a aruncat carcasa măcelărită peste 
bord. La puţin timp după, erau organe şi piele întinse la 
uscat la soare peste tot. Mirosul era de nesuportat. 

Următoarea dată când bucătarul s-a apropiat, Mama l-a 
pălmuit cu zgomot. Gestul era foarte şocant, având în 
vedere că venea de la mama. Şi era eroic. Era un act de 
ultragiu şi durere şi curaj şi milă. Era făcut în memoria 
bietului marinar. Trebuia să-i salveze demnitatea. 

Am fost uimit. La fel şi bucătarul. A rămas nemişcat, fără 
un cuvânt, pe când Mama se uita în ochii lui. Am observat 
că nu s-a uitat în ochii ei. 

Ne-am retras în spaţiul nostru. Am rămas alături de ea. 
Eram cuprins de un amestec de admiraţie şi teamă abjectă. 

Mama nu l-a scăpat din ochi. A doua zi, l-a văzut făcând-o. 
A încercat să fie discret, dar l-a văzut ducându-şi mâna la 
gură. A strigat: 


— Te-am văzut! Ai mâncat o bucată! Ai spus că era pentru 
momeală! Ştiam eu. Monstrule! Monstrule! Cum ai putut? 
Este om! E de-un fel cu tine. 

Dacă se aştepta ca el să fie îngrozit, să scuipe carnea şi 
să ceară scuze, se înşela. A continuat să mestece. De fapt, a 
ridicat capul şi a introdus toată bucata în gură. 

— Are gust de porc, a mormăit. 

Mama şi-a exprimat indignarea şi dezgustul, întorcându- 
se cu o mişcare violentă. A mai mâncat una. 

— Mă simt deja mai puternic, a mormăit. 

S-a concentrat asupra pescuitului. 

Fiecare aveam capătul nostru de barcă. E surprinzător 
cum reuşeşte puterea să construiască ziduri. Au trecut zile 
întregi ca şi cum nici n-am fi fost acolo. Dar nu puteam să-l 
ignorăm tot timpul. Era o brută, dar o brută pragmatică. 
Era îndemânatic şi cunoştea marea. Era plin de idei bune. 
El a fost cel care s-a gândit să-şi facă o plută pentru pescuit. 
Dacă am supravieţuit, a fost datorită lui. Era foarte iute la 
mânie, repezindu-mă şi insultându-mă. 

Mama şi cu mine n-am mâncat deloc din marinar, în ciuda 
slăbiciunii pe care o simţeam, dar am început să mâncăm ce 
prindea bucătarul. Mama, o vegetariană convinsă, a trebuit 
să mănânce peşte crud şi carne de ţestoasă. A făcut-o cu 
greu. Niciodată n-a putut să-şi învingă repulsia. Mie mi-a 
fost mai uşor. Foamea dădea gust la orice. 

Când viaţa ţi-a acordat o amânare, e imposibil să nu ai 
niciun sentiment pentru cel căruia îi datorezi această 
amânare. A fost foarte emoţionant când a adus pe punte 
prima broască sau a prins o doradă mare. Ne-a făcut să 
zâmbim larg şi am fost bucuroşi câteva ore. Mama şi 
bucătarul au discutat într-un mod civilizat, chiar au glumit. 
Viaţa a fost chiar frumoasă preţ de câteva apusuri 
minunate. În asemenea momente îl priveam cu tandreţe. Cu 
dragoste. Îmi imaginam că eram prieteni apropiaţi. Era dur 
chiar şi când era bine dispus, dar ne făceam că nu vedem. A 
spus că vom da peste o insulă. Asta era speranţa noastră. 


Ne-am scurs ochii privind orizontul pentru a descoperi o 
insulă care nu se mai arăta. Atunci a început să fure din apă 
şi din mâncare. 

Pacificul plat şi fără margini se ridica precum un zid între 
noi. Nu credeam că aveam să-l trecem vreodată. 

A omorât-o. Bucătarul a omorât-o pe Mama. Muream de 
foame. Eram slăbit. Nu am putut să ţin strâns o broască 
ţestoasă. Din cauza mea, am pierdut-o. M-a lovit. Mama l-a 
lovit. El a lovit-o. Ea s-a întors spre mine şi mi-a strigat să 
plec, împingându-mă spre plută. Am sărit. Am crezut că 
sare după mine. Am aterizat în apă. M-am căţărat pe plută. 
Se luptau. N-am făcut decât să mă uit. Mama se lupta cu un 
bărbat. Era musculos şi puternic. A prins-o de încheietură şi 
i-a răsucit mâna. Ea a ţipat şi a căzut. El s-a repezit la ea. A 
apărut un cuţit. L-a ridicat. L-a lăsat să cadă. Când l-a 
ridicat din nou, era roşu. L-a înfipt de mai multe ori. N-am 
putut s-o văd. Era pe fundul bărcii. L-am văzut doar pe el. 
S-a oprit. Şi-a ridicat capul şi s-a uitat la mine. A aruncat 
ceva spre mine. M-a stropit un jet de sânge. Nici un bici n- 
ar fi putut fi mai dureros. Am ţinut capul mamei în mâini. I- 
am dat drumul. S-a scufundat într-un nor de sânge, cu 
părul împletit fluturând în urmă ca o coadă de animal. Au 
venit peşti spre el, până când a apărut rechinul, şi atunci a 
dispărut. M-am uitat în sus. N-am putut să-l văd. Se 
ascundea pe fundul bărcii. A apărut când a aruncat trupul 
Mamei peste bord. Gura îi era roşie. Apa fierbea de peşti. 

Am petrecut restul zilei şi al nopţii pe plută, uitându-mă 
la el. Nu vorbea. Ar fi putut să taie frânghia care lega pluta 
de barcă. Dar n-a făcut-o. M-a păstrat pe lângă el ca pe o 
conştiinţă vinovată. 

Dimineaţa, am tras de sfoară şi m-am suit în barcă. Eram 
foarte slăbit. N-am spus nimic. Am stat liniştit. El a prins o 
țestoasă. Mi-a dat sângele ei. A măcelărit-o şi mi-a lăsat 
partea mea pe banca din mijloc. Am mâncat. 

Apoi ne-am luptat şi l-am omorât. Nu avea nicio expresie 
pe faţă, nici de disperare, nici de mânie. A cedat. S-a lăsat 


omorât, deşi ar mai fi putut lupta. Ştia că mersese prea 
departe, chiar şi după standardele bestialităţii. Mersese 
prea departe şi nu mai voia să trăiască. Dar n-a spus: „Îmi 
pare rău”. De ce ne înverşunăm să fim răi? 

Cuţitul era la vedere pe bancă. Amândoi o ştiam. Ar fi 
putut să-l ia de la început. El îl pusese acolo. L-am luat. L.- 
am înjunghiat în burtă. A făcut o grimasă, dar nu s-a 
prăbuşit. L-am înjunghiat din nou. Ţâşnea sângele. Tot nu se 
prăbuşea. Uitându-se la mine, şi-a ridicat capul încet. Voia 
să îmi spună ceva? Gestul lui vorbea de la sine. L-am 
înjunghiat în gât. A căzut fulgerat. Şi a murit. N-a spus 
nimic. Niciun cuvânt de adio. Doar a tuşit sânge. Cuţitul are 
o dinamică puternică; o dată pornit, e greu de oprit. L-am 
înjunghiat de mai multe ori. Sângele mi-a udat mâinile. I-am 
scos inima. Era delicioasă, mult mai bună decât ţestoasa. I- 
am mâncat ficatul. Am tăiat bucăţi de carne. 

Era un om rău. Ceea ce este şi mai râu, a trezit tot ce era 
mai rău în mine - egoismul, furia, cruzimea. Trebuie să 
trăiesc cu ele în continuare. 

A început singurătatea. M-am întors către Dumnezeu. Am 
supravieţuit. 

(pauză lungă) 

— E mai bine? Sunt pasaje greu de crezut? Aţi vrea să 
schimb ceva? 

Domnul Chiba: Ce poveste oribilă! 

(pauză lungă) 

Domnul Okamoto: Atât zebra, cât şi marinarul 
taivanez şi-au rupt un picior, ai observat? 

— Nu. 

— Iar hiena i-a secţionat piciorul cum a făcut şi 
bucătarul cu marinarul. 

— 0oo, Okamoto-san, vedeţi foarte multe. 

— Orbul pe care l-a întâlnit nu omorâse un bărbat 
şi o femeie? 

— Da. 

— Bucătarul a ucis-o pe mama lui şi pe marinar. 


— Foarte impresionant. 

— Poveştile se potrivesc. 

— Deci marinarul e zebra, mama lui e urangutanul, 
bucătarul e hiena ceea ce înseamnă că el e tigrul! 

— Da, tigrul a omorât hiena şi pe francezul orb tot 
aşa cum l-a omorât pe bucătar. 

— Mai aveţi o ciocolată? 

— Imediat. 

— Mulţumesc. 

— Dar ce înseamnă asta, Okamoto-san! 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Și insula? Cine sunt suricatele? 

— Nu ştiu. 

— Şi dinţii? Ai cui erau dinţii din copac? 

— Nu ştiu. Nu-i pot ghici gândurile. 

(pauză lungă) 

Domnul Okamoto: Vă rog să mă scuzaţi că vă întreb, dar 
a spus bucătarul ceva despre scufundarea vasului 
Tsimtsum? 

— În a doua poveste? 

— Da. 

— N-a spus. 

— N-a menţionat nimic despre data de 2 iulie, ceva care 
să poată explica întâmplarea? 

— Nu. 

— Nimic de natură mecanică sau structurală? 

— Nu. 

— Nimic despre alte vase de pe mare? 

— Nu. 

— N-a putut explica scufundarea vasului T5imtsum deloc? 

— Nu. 

— N-a putut să spună de ce n-au trimis un semnal de 
ajutor? 

— Şi dacă ar fi făcut-o? Din experienţă, când o găleată 
murdară şi ruginită de mâna a treia se scufundă, dacă nu 
are norocul să transporte petrol, sute de tone de petrol, de 


ajuns pentru a distruge ecosisteme întregi, nimănui nu-i 
pasă. Eşti pe cont propriu. 

Când Oika şi-a dat seama că era o problemă, era prea 
târziu. Eraţi prea departe pentru a fi salvaţi pe calea 
aerului. Navele din preajmă au fost anunţate. Au spus că nu 
au văzut nimic. 

Şi fiindcă tot suntem la subiect, nu numai vasul era de 
mâna a treia. 

Echipajul era un grup de oameni posaci, neprietenoşi, 
harnici când erau de faţă ofiţerii, dar leneşi când erau 
singuri. Nu vorbeau deloc engleza şi nu ne erau de niciun 
ajutor. Unii dintre ei miroseau deja a alcool până la prânz. 
Cine ştie ce au făcut idioţii? Ofițerii... 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Cu ce? 

— Cine ştie ce au făcut idioţii? 

— Vreau să spun că într-o criză de beţie unul dintre ei s- 
ar fi putut să dea drumul animalelor. 

Domnul Chiba: Cine avea cheile cuştilor? 

— Tata. 

Domnul Chiba: Deci cum puteau să le dea drumul dacă 
nu aveau cheile? 

— Poate au folosit rângi. 

Domnul Chiba: De ce s-o facă? De ce ar vrea cineva să 
elibereze un animal sălbatic din cuşcă? 

— Nu ştiu. Poate cineva ghici ce e în mintea unui beţivan? 
Ce pot să vă spun e doar ce s-a întâmplat. Animalele erau 
libere. 

Domnul Okamoto: Scuzaţi-mă. Vă îndoiţi de echipaj. 

— Da. Am mari dubii. 

— Aţi observat vreun ofiţer sub influenţa alcoolului? 

— Nu. 

— Dar membri ai echipajului? 

— Da. 

— Ofițerii erau competenţi şi profesionişti? 


— Nu prea aveau de-a face cu noi. Nu s-au apropiat 
niciodată de animale. 

— Vreau să spun în ceea ce priveşte navigația. 

— De unde să ştiu? Credeţi că luam ceaiul împreună în 
fiecare zi? Vorbeau engleza, dar nu erau cu nimic mai buni 
decât echipajul. Ne făceau să ne simţim nedoriți în camera 
comună şi de-abia dacă ne adresau vreun cuvânt în timpul 
mesei. Vorbeau în japoneză, ca şi cum n-am fi fost acolo. 
Eram o familie indiană singuratică însoţită de o încărcătură 
stânjenitoare. Am sfârşit prin a mânca singuri în cabina 
Mamei şi a Iatei. Aventura ne cheamă! a spus Ravi. Simţul 
aventurii făcea totul suportabil. Ne petreceam tot timpul 
curăţând excremente şi spălând cuşti şi hrănind animalele 
în timp ce ata făcea pe veterinarul. Atâta vreme cât 
animalele erau bine, şi noi eram. Nu ştiu dacă ofiţerii erau 
competenţi. 

— Aţi spus că vasul s-a înclinat pe o parte? 

— Da. 

— Şi că era înclinat de la pupa spre prova. 

— Da. 

— Deci s-a scufundat cu prova înainte? 

— Da. 

— Nu cu pupa? 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? Vasul era înclinat dinspre faţă spre 
spate? 

— Da. 

— N-a lovit un alt vas? 

— N-am văzut vreun alt vas. 

— N-a lovit vreun obiect? 

— N-am văzut. 

— A naufragiat? 

— Nu, s-a scufundat până a dispărut. 

— Nu v-aţi dat seama să fi avut vreo problemă după ce a 
plecat din Manila? 

— Nu. 


— Vi s-a părut că vasul era încărcat corect? 

— Era primul meu drum cu un vas. Nu ştiu cum artrebui 
să arate un vas încărcat corect. 

— Credeţi că aţi auzit o explozie? 

— Da. 

— Alte zgomote? 

— Mii. 

— Vreau să spun, zgomote care să explice scufundarea. 

— Nu. 

— Aţi spus că vasul s-a scufundat repede? 

— Da. 

— Puteţi să estimaţi cam câtă vreme a durat? 

— E greu de spus. Foarte repede. Cred că mai puţin de 
douăzeci de minute. 

— Şi au fost multe rămăşiţe? 

— Da. 

— A fost lovit de un val uriaş? 

— Nu cred. 

— A fost o furtună? 

— Marea părea agitată. Ploua şi bătea vântul. 

— Cât de înalte erau valurile? 

— Înalte. Cam 9 metri. 

— Destul de modeste. 

— Nu şi când eşti într-o barcă. 

— Da, bineînţeles. Dar pentru un cargou? 

— Poate că erau mai înalte. Nu ştiu. Vremea era destul de 
rea ca să mă scoată din minţi de frică, asta-i tot ce ştiu. 

— Aţi spus că vremea s-a îmbunătăţit brusc. Vasul s-a 
scufundat, dar imediat după aceea vremea s-a făcut 
frumoasă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Se pare că a fost doar o furtună trecătoare. 

— Destul cât să determine scufundarea navei. 

— Asta ne miră. 

— 'Toată familia mea a murit. 

— Ne pare foarte rău. 


— Nu mai rău decât mie. 

— Deci, ce s-a întâmplat? Suntem nedumeriţi. 'Totul era 
normal şi apoi...? 

— Apoi normalul s-a scufundat. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Dumneavoastră ar trebui să-mi spuneți. 
Dumneavoastră sunteţi experţii. Folosiţi-vă cunoştinţele. 

— Nu înţelegem. 

(pauză lungă) 

Domnul Chiba: Si acum ce facem? 

Domnul Okamoto: Renunţăm. Explicaţia scufundării 
vasului I5imisum se află pe fundul Pacificului. 

(pauză lungă) 

Domnul Okamoto: Da, asta-i. Haideţi să mergem. Ei 
bine, domnule Patel, cred că am aflat tot ce ne trebuie. Vă 
mulţumim pentru cooperare. Ne-aţi fost de mare ajutor. 

— Cu plăcere. Dar înainte de a pleca, aş vrea să vă întreb 
ceva. 

— Da. 

— Vasul Isimtsum s-a scufundat pe 2 iulie 1977. 

— Da. 

— lar eu am ajuns pe coasta Mexicului, singurul 
supravieţuitor, pe 14 februarie 1978. 

— Aşa-i. 

— V-am spus două poveşti despre cele 227 zile dintre cele 
două momente. 

— Da. 

— Niciuna nu explică scufundarea vasului Tsimtsum. 

— Aşa-i. 

— Amândouă sunt la fel pentru dumneavoastră, din punct 
de vedere al faptelor. 

— E adevărat. 

— Nu puteţi dovedi care poveste este adevărată şi care 
nu. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt. 

— Cred că da. 


— În amândouă poveştile, vasul s-a scufundat, întreaga 
mea familie a murit şi eu am suferit. 

— Da, e adevărat. 

— Deci, spuneţi-mi, din moment ce vă este egal şi nu 
puteţi dovedi nimic, ce poveste preferaţi? Care e mai bună, 
povestea cu animale sau povestea fără animale? 

Domnul Okamoto: E o întrebare interesantă... 

Domnul Chiba: Povestea cu animale. 

Domnul Okamoto: Da. Povestea cu animale e mai bună. 

Pi Patel: Mulţumesc. Aşa e şi cu Dumnezeu. 

(linişte) 

Domnul Okamoto: Cu plăcere. 

Domnul Chiba: Ce a spus? 

Domnul Okamoto: Nu ştiu. 

Domnul Chiba: Priviţi, plânge. 

(pauză lungă) 

Domnul Okamoto: O să conducem cu grijă. Nu vrem să 
dăm peste Richard Parker. 

Pi Patel: Nu vă fie teamă, n-o să daţi. Se ascunde undeva 
unde n-o să-l puteţi găsi. 

Domnul Okamoto: Mulţumesc pentru timpul acordat, 
domnule Patel. Suntem recunoscători. Şi ne pare realmente 
rău pentru ce vi s-a întâmplat. 

— Mulţumesc. 

— Ce o să faceţi acum? 

— Cred că o să mă duc în Canada. 

— Nu înapoi în India? 

— Nu. Nu mai am nimic acolo. Numai amintiri triste. 

— Bineînţeles, știți că veţi lua banii de asigurare. 

— 0! 

— Da. Oika vă va contacta. 

(linişte) 

Domnul Okamoto: Trebuie să plecăm. Vă dorim toate cele 
bune, domnule Patel. 

Domnul Chiba: Da, toate cele bune. 

— Mulţumesc. 


Domnul Okamoto: La revedere. 

Mr. Chiba: La revedere. 

Pi Patel: Vreţi nişte prăjiturele pentru drum? 

Domnul Okamoto: Ar fi grozav. 

— Uitaţi, câte trei de fiecare. 

— Mulţumesc. 

Domnul Chiba: Mulţumesc. 

— Cu plăcere. La revedere. Dumnezeu fie cu voi, fraţilor. 

— Mulţumesc. Şi cu dumneavoastră, domnule Patel. 

Domnul Chiba: La revedere. 

Domnul Okamoto: Mi-e o foame de lup. Hai să 
mâncăm. Poţi să închizi ăla. 


Capitolul 100 


Domnul Okamoto, în scrisoarea sa către mine, şi-a adus 
aminte de întâlnire ca fiind „dificilă şi memorabilă”. Piscine 
Molitor Patel era „foarte slab, foarte dur, foarte inteligent”. 
Raportul său spune următoarele, în mare: 

Singurul supravieţuitor nu a putut să explice motivul 
pentru care vasul I5imtsum s-a scufundat. Se pare că s-a 
scufundat foarte repede, ceea ce indică o avarie la carenă. 
Teoria e susţinută de multitudinea de rămăşiţe. Dar cauza 
exactă a avariei este imposibil de determinat. Nu s-a 
raportat nicio furtună semnificativă. Evaluarea pe care a 
făcut-o supravieţuitorul asupra vremii e bazată pe impresii. 
Nu ne putem baza pe ea. S-ar putea ca vremea să fi 
contribuit la dezastru. Cauza a fost cel mai probabil de 
natură internă. Supravieţuitorul crede că a auzit o explozie, 
care ne duce către o problemă majoră la motoare, probabil 
explozia unui boiler, dar e doar o speculație. Nava avea 
douăzeci şi nouă de ani vechime (Erlandson şi Skank 
Shipyards, Malmo, 1948), reparată în 1970. Vremea 
combinată cu posibila oboseală a navei pot fi de vină, dar e 


doar o supoziţie. Nu s-a raportat niciun alt naufragiu în 
zonă în acea zi, deci e exclusă coliziunea cu o altă navă. 
Coliziunea cu resturi e posibilă, dar neverificabilă. 
Coliziunea cu o mină plutitoare e posibil să fi produs 
explozia, dar e ciudată, pe lângă faptul că e foarte puţin 
probabilă, deoarece scufundarea a început de la prova, 
ceea ce ar însemna că avaria a fost şi ea la prova. 
Supravieţuitorul aruncă îndoieli asupra echipajului, dar nu 
şi asupra ofiţerilor. Compania de Navigaţie Oika pretinde că 
toată încărcătura era legală şi că nu ştiau de nicio problemă 
cu ofiţerii şi echipajul. 

Cauza scufundării este imposibil de determinat din 
dovezile prezentate. Procedura de obţinere a asigurării e 
cea standard. Nu este necesară nicio altă intervenţie. 
Recomand închiderea cazului. 

Ca un element secundar, povestea unicului 
supravieţuitor, domnul Piscine Molitor Patel, cetăţean 
indian, este o poveste uimitoare de curaj şi rezistenţă în 
circumstanţe extraordinar de dificile, tragice. Potrivit 
experienţei investigatorului, povestea sa nu are egal în 
istoria naufragiilor. Foarte puţini naufragiaţi pot pretinde că 
au supravieţuit la fel de mult ca domnul Patel, şi niciunul în 
compania unui tigru bengalez adult. 


UL În engleză, porecla copilului este Pissing, cuvânt foarte asemănător, 
fonetic, cu Piscine. 


(21 Pie - plăcintă (engl.). 

13 Hairless Christians: creştini lipsiţi de păr (engl.). 
14) Amestec de legume şi linte. 

15 Desert din lapte, pâine şi ghimbir. 

(8). Desert din aluat în sirop, cu ghimbir. 

12. Figment - fantezie; fig. - smochină (engl.) 

8! Plantă înrudită cu urzica.