Edgar Allan Poe — Aventurile Lui Arthur Gordon Pym

EDGAR ALLAN POE 


EDGAR ALLAN POE 


AVENIURILE LUI ARIHUR 
GORDON PYM 


NOTĂ INTRODUCTIVĂ. 

La întoarcerea mea în Statele Unite, acum câteva luni, 
după extraordinarele serii de aventuri prin Mările Sudului 
şi prin alte părţi, pe care vi le voi povesti în paginile 
următoare, întâmplarea a făcut ca, la Richmond, în Virginia, 
să nimeresc în compania mai multor domni, care s-au arătat 
foarte interesaţi de tot ce avea legătură cu locurile pe care 
le vizitasem şi care m-au îndemnat stăruitor să mă gândesc 
că sunt dator să îi prezint publicului povestea mea. Cu toate 
acestea, aveam mai multe motive să mă împotrivesc a le da 
ascultare - unele dintre ele, de natură strict personală, care 
nu mă priveau decât pe mine, iar celelalte, de altă natură. 
Unul dintre considerentele reţinerii mele era faptul că mare 
parte din timpul în care fusesem plecat nu ţinusem nici un 
fel de jurnal, aşadar mă temeam că n-am să fiu în stare să 
aştern pe hârtie, din memorie, o relatare atât de 
amănunţită şi de bine închegată a întâmplărilor lor încât şi 
semene cu realitatea lor efectivă, ci doar una care avea să 
conţină numai firească şi inevitabilă exagerare, către care 
suntem cu toţii înclinați, atunci când vine vorba să descriem 
evenimente cu o puternică înrâurire asupra facultăţilor 
noastre imaginative. 

Un alt motiv era că întâmplările pe care trebuia să le 
povestesc fuseseră într-atât de ieşite din comun încât, 
nesusţinute, din păcate, decât de afirmaţiile mele (şi de 
mărturiile unui singur individ, dar şi acesta pe jumătate 
indian), nu mă puteam aştepta să fiu crezut decât poate 


doar de către familia mea şi de către acei prieteni care 
avuseseră ocazia, de-a lungul vieţii, să se convingă că spun 
adevărul - după toate probabilitățile, publicul larg urma să 
vadă în relatările mele mai degrabă nişte născociri 
neruşinate sau ingenioase. Mai presus de toate, 
neîncrederea în talentul meu de scriitor era una dintre 
principalele cauze care mă împiedicau să cedez 
imboldurilor sfătuitorilor mei. 

Printre acei gentlemeni din Virginia care îşi exprimau cel 
mai viu interes faţă de povestirea mea, îndeosebi faţă de 
partea care se referea la Oceanul Antarctic, se număra şi 
domnul Poe, pe atunci redactor la „Southern Literary 
Messenger”, revista lunară a domnului Thomas W, White 
din Richmond. El mă îndemna, mai insistent decât ceilalţi, 
să pregătesc neîntârziat o relatare completă despre tot 
ceea ce văzusem şi suferisem, să mă încred în 
perspicacitatea şi în bunul simţ al publicului, subliniind, pe 
bună dreptate, că, oricât de necizelată va fi cartea, din 
punctul de vedere al talentului meu de autor, tocmai 
stângăcia, dacă avea să existe vreuna, îi va da mai mari 
şanse să fie receptată că adevărată. 

În pofida acestei perspective, nu m-am putut hotărî să fac 
precum îmi sugerase. Mai târziu (văzând el că nu mişc un 
deget), mi-a propus să-i dau voie să schiţeze, cu cuvintele 
sale, o istorisire a primei părţi din aventurile mele, pe baza 
celor ce îi povestisem eu, pe care s-o publice în „Southern 
Messenger”, prezentând-o drept o ficţiune. Cu această 
variantă, nemaivăzând vreun neajuns, am fost de acord, 
cerându-i doar să nu pomenească numele meu real, Aşa 
zisa ficţiune a apărut în două numere consecutive ale 
revistei „Messenger”, din ianuarie şi februarie (1837), şi, 
pentru a întări impresia de creaţie imaginară, în dreptul 
articolelor respective a fost trecut numele domnului Poe. 

Modul în care publicul a reacţionat la acest şiretlic m-a 
convins, în cele din urmă, să încep să fac o selecţie 
riguroasă în vederea publicării integrale a aventurilor cu 


pricina, căci am descoperit că, în ciuda aerului de plăsmuire 
a imaginaţiei cu care fusese, atât de ingenios, învăluită 
bucata mea de povestire apărută în „Messenger” (fără să se 
denatureze sau să se ciuntească vreuna dintre întâmplări), 
publicul n-a fost nicidecum dispus s-o privească drept o 
născocire, iar pe adresa domnului Poe au venit mai multe 
scrisori, exprimând clar convingerea contrară. Astfel, am 
ajuns la concluzia că faptele din povestirea mea se 
dovedeau a fi de-o asemenea natură încât purtau în ele 
însele destule mărturii despre autenticitatea lor şi, prin 
urmare, că nu aveam de ce să-mi fac griji în privinţa lipsei 
mele de credit în ochii publicului. 

Acest expose o dată întocmit, se va observa, de la primă 
privire, cât din cele ce urmează aş putea să-mi revendic ca 
datorându-se condeiului meu; trebuie să se înţeleagă, de 
asemenea, că niciunul dintre faptele prezentate în aceste 
câteva pagini de început, scrise de domnul Poe, nu a fost 
denaturat. Cred că nu mai este nevoie să indic, nici măcar 
pentru acei cititori cărora nu le-a picat sub ochi 
„Messengerul”, unde se termină partea domniei sale şi 
unde începe a mea - deosebirea de stil se va simţi imediat. 


A. G. Pym. 

Capitolul 1. 

Mă numesc Arthur Gordon Pym. Tatăl meu era un 
negustor respectabil al docurilor din Nantucket, unde m-am 
născut. Bunicul din partea mamei fusese un avocat cu multă 
experienţă. Avusese noroc în toate şi câştigase destul de 
bine cu pachetele de acţiuni de la Edgarton New Bank, cum 
i se spunea odinioară. Mulțumită acestora, dar şi prin alte 
mijloace, reuşise să intre în posesia unei sume de bani 
frumuşele. Cred că mă îndrăgea mai mult decât pe oricine 
altcineva pe lumea asta şi mă aşteptam să-i moştenesc, la 
moartea sa, cea mai mare parte din avere. Când am împlinit 
vârsta de şase ani, el m-a trimis la şcoala bătrânului domn 
Ricketts - un gentleman care avea numai o mână şi multe 


alte ciudăţenii - bine cunoscut aproape oricui a vizitat 
vreodată New Bradford. Am rămas la şcoala sa până am 
împlinit şaisprezece ani, când am părăsit-o pentru a intra la 
institutul domnului E. Ronald, situat sus, pe deal. Aici m-am 
împrietenit cu fiul domnului Barnard, un căpitan de vas 
care, de obicei, făcea curse pentru Lloyd and Vredenburgh 
- domnul Barnard era, de asemenea, foarte bine cunoscut 
în New Bredford şi avea, fără îndoială, multe rubedenii în 
Edgarton. Fiul său se numea Augustus şi era cu aproape doi 
ani mai mare decât mine. Fusese o dată la vânătoare de 
balene cu tatăl său, pe vasul John Donaldson, şi îmi vorbea 
necontenit despre aventurile sale din Pacificul de Sud. Când 
ieşeam de la şcoală, obişnuiam să trec pe la el, unde 
rămâneam toată ziua, uneori şi peste noapte. Dormeam în 
acelaşi pat, iar el avea darul să mă ţină treaz până se crăpa 
de ziuă, povestindu-mi întruna despre băştinaşii de pe 
Insula Tinian şi de prin alte locuri pe care le vizitase în 
călătoriile sale. În cele din urmă, fireşte că am prins gust 
pentru povestirile sale şi, încetul cu încetul, o arzătoare 
dorinţă de a călători pe mare a pus stăpânire pe mine. Am 
închiriat, pentru vreo şaptezeci şi cinci de dolari, o barcă cu 
pânze, pe nume Ariel. Aceasta avea o semipunte sau teugă 
şi velatură de cuter - i-am uitat tonajul, dar ştiu sigur că 
putea să ducă lesne zece persoane. Cu barca aceasta 
porneam, de regulă, în cele mai nesăbuite incursiuni cu 
putinţă - acum, când mă gândesc la ele, mi se pare minunea 
minunilor că mai sunt astăzi în viaţă. 

Vă voi povesti una dintre aceste isprăvi, în loc de 
introducere la o altă povestire, mai lungă şi mult mai 
importantă. Într-o seară s-a ţinut o petrecere la familia 
Barnard şi, spre sfârşit, amândoi, atât Augustus cât şi eu, 
ne abţiguiserăm zdravăn. După cum aveam obiceiul în 
astfel de situaţii, am preferat să dorm la el în loc să mai bat 
drumul până acasă. Ela adormit, după cum mi s-a părut, 
foarte liniştit (era aproape ora unu noaptea când s-a spart 
petrecerea), fără să mai aducă vorba despre subiectul său 


favorit. Să fi trecut vreo jumătate de oră de când ne 
vârâserăm în pat şi eram gata să aţipesc şi eu, când 
Augustus o dată s-a sculat şi-a slobozit o înjurătură 
crâncenă, declarând că n-o să se ducă el la culcare pentru 
nici un Arthur Pym din lume, tocmai acum, când bătea o 
briză mai mult decât superbă dinspre sud-vest. N-am mai 
fost atât de uluit că în momentul acela niciodată în viaţa 
mea, neînţelegând ce voia să facă şi gândindu-mă că băuse 
atâtea vinuri şi lichioruri de nu mai ştia de el. Augustus a 
continuat să turuie, surprinzător de coerent, zicându-mi că 
ştia că eu îl credeam cherchelit, deşi el era mai treaz ca 
oricând. Dar, a adăugat, era doar plictisit de ideea de a mai 
lâncezi în pat pe o asemenea noapte, atât de frumoasă, aşa 
că se hotărâse să se ridice, să se îmbrace şi să dea o raită 
cu barca în larg. Mi-ar fi greu să spun ce m-a apucat, dar, 
de-abia îi ieşiseră aceste cuvinte din gură, că am simţit un 
fior de cea mai mare nerăbdare şi plăcere, iar ideea lui 
nebunească mi s-a părut unul dintre cele mai îmbietoare şi 
mai bine chibzuite lucruri din lume. Sufla un vânt ca de 
vijelie, iar vremea era foarte rece - fiind octombrie, târziu. 
Cu toate acestea, am sărit din pat, într-un soi de frenezie, şi 
i-am declarat că şi eu eram aproape la fel de curajos, la fel 
de plictisit de-a mai lâncezi în pat şi la fel de gata pentru 
orice distracţie sau năzbâtie ca oricare Augustus Barnard 
din Nantucket. 

Fără să mai pierdem vremea, ne-am îmbrăcat şi ne-am 
repezit în port, la barcă. Aceasta era legată la vechiul chei 
părăsit, în curtea fabricii de cherestea de la Pankey & Co,, 
unde se izbea puternic de buştenii necojiţi. Augustus a sărit 
înăuntrul ei şi s-a apucat s-o golească de apă, căci se 
umpluse cam pe jumătate. O dată terminată această 
operaţiune, am înălţat focul şi vela mare, le-am întins bine şi 
am pornit aţă în larg. 

Vântul, după cum spuneam, sufla îngheţat dinspre sud- 
vest. Noaptea era foarte senină şi rece. Augustus apucase 
cârma, iar eu mă postasem lângă catarg, pe puntea de 


deasupra cabinelor. Goneam înainte cu mare viteză - 
niciunul dintre noi nu mai scosese o vorbă de când 
pierduserăm din vedere docurile. L-am întrebat pe 
tovarăşul meu încotro ne îndreptam şi cam pe la ce oră era 
de părere că ne vom întoarce. Ela început să fluiere şi, 
după vreo câteva minute, mi-a zis, băţos: 

— Eu unul mă duc în larg; tu poţi să te duci înapoi acasă, 
dacă aşa găseşti de cuviinţă. 

Întorcându-mi ochii către el, mi-am dat deodată seama că, 
în ciuda aerului său de nepăsare, era foarte agitat. Îl 
puteam vedea limpede, în lumina lunii - cu obrazul mai alb 
ca marmură şi cu mâinile tremurându-i atât de tare încât 
abia le mai putea ţine pe mânerul cârmei. M-am gândit că 
nu era chiar în regulă şi m-a cuprins o veritabilă 
îngrijorare. La vremea aceea, ştiam prea puţine despre cum 
se manevrează o barcă, aşadar, în momentul respectiv, 
depindeam aproape în întregime de priceperea într-ale 
navigaţiei a prietenului meu. Vântul, de asemenea, se 
înteţise brusc, de îndată ce ieşiserăm dincolo de adăpostul 
țărmului - totuşi, mi-era ruşine să-mi trădez teama şi, 
pentru încă vreo jumătate de oră, am păstrat tăcerea 
îndârjit. Însă n-am rezistat mai mult şi i-am vorbit iarăşi lui 
Augustus, spunându-i că ar fi mai bine să ne întoarcem. Ca 
şi mai înainte, s-a scurs aproape un minut până să-mi 
răspundă, timp în care părea să nu dea nici o atenţie 
propunerii mele. 

— Cât de curând, zise el în cele din urmă. E timp destul... 
Vom fi cât de curând acasă! 

Deşi mă aşteptasem la un astfel de răspuns, mai era ceva 
în tonul cu care rostise aceste cuvinte care mă umplu cu un 
sentiment de groază de nedescris. M-am uitat din nou, cu 
luare-aminte, la interlocutorul meu. Buzele îi erau livide, iar 
genunchii îi tremurau atât de puternic, ciocnindu-se unul 
de celălalt, încât abia de se mai ţinea pe picioare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Augustus! Am strigat eu, 
de-acum speriat de-a binelea. Ce-i cu tine? Ce s-a 


întâmplat? Ce vrei să faci? 

— S-a întâmplat?! Se bâlbâi el, parcă buimăcit cu totul, 
dând drumul cârmei în aceeaşi clipă şi prăbuşindu-se cu 
faţa în jos, pe fundul bărcii. S-a întâmplat... Păi, nu s-a 
întâmplat... Nimic... Mergem acasă... Tu n-n-nu vezi? 

Am priceput atunci, într-o străfulgerare, întregul adevăr. 
M-am repezit la el şi l-am ridicat. Era beat - beat criţă - de 
nu mai putea nici sta în picioare, nici vorbi, nici auzi. Ochii îi 
deveniseră sticloşi, iar, de îndată ce i-am dat drumul, spre 
marea mea disperare, s-a rostogolit ca un butuc în apă din 
santină, de unde îl ridicasem. Era limpede că, la petrecere, 
băuse mai mult decât bănuisem eu, iar purtarea sa, când ne 
duseserăm la culcare, fusese rezultatul unei foarte 
profunde beţii - o beţie care, ca şi nebunia, îi îngăduie 
adesea victimei să imite, la prima vedere, purtarea cuiva 
aflat în deplinătatea facultăţilor. Cu toate acestea, aerul 
rece al nopţii îşi făcuse efectul obişnuit - energia sa mintală 
începuse să cedeze sub influenţa lui, iar percepţia, desigur 
confuză, pe care o avusese în acel moment despre 
periculoasă situaţie în care ne găseam nu făcuse decât să 
grăbească producerea catastrofei. Acum îşi pierduse cu 
desăvârşire simţurile şi, după toate probabilitățile, aşa avea 
să rămână încă multe alte ceasuri. 

Este greu să-şi imagineze cineva cât eram de îngrozit. 
Aburii vinului băut mai devreme mi se risipiseră, lăsându- 
mă deopotrivă slăbit şi nehotărât. Ştiam, în plus, că nu 
eram în stare să manevrez barca şi că vântul sălbatic şi 
fluxul puternic ne mânau grăbit spre pieire. Furtuna se 
aduna, evident, în spatele nostru; nu aveam nici busolă, nici 
provizii şi era limpede că, dacă păstram actuala direcţie, 
aveam să pierdem uscatul din vedere înainte de a se lumina 
de ziuă. Aceste gânduri şi o mulţime de altele la fel de 
înfricoşătoare mi-au fulgerat prin minte cu o iuţeală 
uluitoare şi, pentru câteva momente, m-au paralizat, de n- 
am mai putut schiţa nici un gest. Barca zbura pe apă cuo 
viteză nemaipomenită. 


— Drept în bătaia vântului - de vreme ce nu-i slăbiserăm 
nici focul, nici vela mare - înaintând, cu prova afundată 
complet în spumă. Mare minune că nu s-a răsturnat - căci 
Augustus lăsase cârma în voia sorții, după cum am spus mai 
sus, iar eu eram prea zăpăcit ca să-mi treacă prin cap s-o 
preiau. Iotuşi, printr-un noroc chior, barca s-a ţinut bine şi, 
treptat, mi-am mai venit şi eu, cât de cât, în fire. Însă vântul 
continua să se înteţească ameninţător şi, ori de câte ori ne 
ridicam într-un salt înainte, venea câte un val din spate, 
prăvălindu-se asupra noastră şi potopindu-ne cu apă. Eram, 
la rândul meu, atât de amorţit în fiecare fibră a trupului 
încât nu mai simţeam aproape nimic. Într-un târziu, am luat 
o hotărâre disperată: am dat fuga la vela mare şi am 
coborât-o. După cum era de aşteptat, a zburat peste prova 
şi, îngreunându-se de la apă, a tras după ea, cât ai clipi, şi 
catargul peste bord. Tocmai acest accident ne-a salvat de la 
pieirea imediată. Numai cu focul, puteam acum înainta sub 
vânt, luând apă multă, când şi când, de la valurile care se 
năpusteau peste punte, dar barem înlăturaserăm primejdia 
unei morţi imediate. Am înşfăcat cârma, respirând ceva mai 
uşurat, convins că mai aveam încă sorţi de scăpare. 
Augustus zăcea mai departe fără simţire pe fundul bărcii; 
şi, cum în prezent era în pericol să se înece din clipă în clipă 
(apa crescând de aproape un piciorl în locul unde căzuse), 
m-am căznit să-l salt puţin mai sus şi să-l fixez în poziţia 
şezând, trecându-i o sfoară în jurul pieptului şi legând-o de 
un inel de pe puntea cabinelor. După ce am aranjat astfel 
lucrurile, cât am putut eu mai bine în halul în care eram, 
rebegit de frig şi tulburat, m-am lăsat în voia Domnului şi 
mi-am pus în cap să îndur orice ar fi să se întâmple, cu tot 
curajul. 

Abia luasem această hotărâre când, deodată, un strigăt 
sau un țipăt, puternic şi prelung, ca şi când ar fi ţâşnit din 
gâtlejurile a o mie de diavoli, păru să sfâşie tot văzduhul. N- 
am să uit toată viaţa mea crâncena agonie a groazei pe care 
am trăit-o în acel moment. 


Am înşfăcat cârma, respirând ceva mai uşurat, convins că 
mai aveam încă sorţi de scăpare. Augustus zăcea mai 
departe fără simţire pe fundul bărcii... 

Părul mi s-a ridicat măciucă în vârful capului, îmi simţeam 
sângele îngheţându-mi în vine, inima îmi încetase brusc să 
mai bată şi, fără să ridic nici măcar o dată ochii să aflu ce 
mă băgase în sperieţi, m-am prăbuşit, cu capul înainte şi 
lipsit de simţiri, peste trupul tovarăşului meu leşinat. 

Când mi-am revenit, m-am trezit în cabina unei baleniere, 
Pinguin, care se îndrepta spre Nantucket. Mai multe 
persoane stăteau aplecate deasupra mea, iar Augustus, mai 
palid ca moartea, îmi încălzea de zor mâinile. Văzând că 
deschisesem ochii, a izbucnit într-o serie de exclamaţii de 
recunoştinţă şi bucurie, care au stârnit, din partea 
oamenilor cu înfăţişare aspră, care se aflau de faţă, 
deopotrivă râsete şi lacrimi. Neîntârziat, mi s-a dezvăluit 
misterul faptului că încă mai eram în viaţă. Fuseserăm 
scufundaţi de baleniera care, îndreptându-se către 
Nantucket, mergea cu vântul strâns în toate pânzele pe 
care se încumetaseră să le ridice şi, prin urmare, venea 
aproape perpendicular pe direcţia noastră. Câţiva oameni 
erau de cart la prova, dar nu ne-au zărit barca decât atunci 
când era prea târziu să mai evite ciocnirea - strigătele lor 
de avertizare, în clipa în care ne văzuseră, fuseseră cele 
care mă înspăimântaseră pe mine de moarte. Uriaşa 
corabie, mi s-a spus, a trecut apoi cât ai clipi peste noi, cu 
aceeaşi uşurinţă cu care ar fi trecut şi barca noastră peste 
un fulg, fără să se simtă vreo tresărire cum că ar fi întâlnit 
un obstacol în înaintarea sa. Nici un glas nu se auzise de pe 
puntea vasului victimă - abia de se desluşise un pârâit, topit 
imediat în mugetul vântului şi-al mării, în momentul în care 
firava noastră barcă, înainte de a fi înghițită de ape, se 
hârşâise de chilă distrugătoarei sale - dar atâta tot. 
Gândind că barca noastră (care, dacă vă amintiţi, nu mai 
avea catarg) era pur şi simplu o carcasă veche, lăsată în 
părăsire fiindcă nu mai folosea nimănui, căpitanul (căpitan 


E. I. V. Block, din New London) voia să-şi vadă de drum, 
fără să-şi mai bată capul cu ea. Spre norocul nostru, doi 
dintre mateloţii de cart s-au jurat că zăriseră pe cineva la 
cârma bărcii scufundate şi susțineau că acela mai putea 
încă fi salvat. S-a iscat astfel o ceartă cu Block, care şi-a 
ieşit din fire şi, la un moment dat, a spus că „nu era treaba 
lui să ferească mereu orice coajă de ou, că vasul său n-o să 
îşi schimbe cursul ca să caute toate fleacurile de soiul ăsta 
şi că, dacă fusese cineva scufundat, nu era vina nimănui 
altcuiva decât a victimei însăşi aşa că n-avea decât să se 
înece şi să se ducă la dracu” - sau o expresie asemănătoare. 
La acestea, Henderson, secundul, a protestat în gura mare, 
indignat la culme, ca şi restul echipajului, de vorbele 
căpitanului care vădeau o asemenea cruzime. Văzându-se 
sprijinit de marinari, el a vorbit răspicat, spunându-i 
căpitanului cât îl socotea bun de ştreang şi declarându-i că 
nu îi va asculta ordinele, chiar dacă avea să-l spânzure 
odată ce vor pune piciorul pe uscat. Apoi, îmbrâncindu-l pe 
Block (care se făcuse alb ca varul şi tăcuse mâlc), s-a 
repezit la pupa, apucând cârma şi poruncind, eu voce 
tunătoare: 

— Banda sub vânt! 

Atunci, oamenii au dat fuga la posturile lor, iar vasul a fost 
virat cu dibăcie. Toate acestea au durat cam cinci minute, 
drept pentru care, în momentul acela, nimeni nu mai 
credea că ar fi fost cu putinţă să mai salveze pe cineva - 
admițând că fusese cineva la bordul bărcii. Totuşi, după 
cum şi cititorul îşi poate da seama, atât Augustus cât şi eu 
am fost pescuiţi; iar salvarea noastră pare să fi fost una 
dintre acele întâmplări norocoase, aproape miraculoase, pe 
care înţelepţii şi oamenii evlavioşi le atribuie unei 
intervenţii speciale a Providenţei. 

În timp ce vasul era ţinut pe loc, secundul a lăsat gigul la 
apă şi-a sărit în el, împreună cu acei doi marinari, mi se 
pare, care susţinuseră că mă văzuseră la cârmă. Abia îşi 
luaseră avânt, desprinzându-se de corabie (luna încă mai 


lumina cu putere), când aceasta a început să se clatine 
puternic sub vânt; dar Henderson, în acelaşi moment, 
ridicându-se în picioare pe băncuţa gigului, a strigat 
celorlalţi doi să vâslească. N-a spus nimic altceva, doar şi-a 
repetat nerăbdător îndemnul: 

— Vâsliţi! Vâsliţi! 

Mateloţii au tras la rame din răsputeri, dar, între timp, 
corabia se răsucise şi ajunsese cu botul înainte pe direcţia 
vântului, începând să ia distanţă, deşi oamenii de la bord se 
căzneau să îi strângă pânzele. În ciuda pericolului care îi 
pândea în acţiunea lor, secundul s-a prins de şarturile mari 
de îndată ce i-au venit la îndemână. Încă o deviere 
puternică a dezvelit atunci coca vasului dinspre tribord 
până aproape de chilă şi astfel a ieşit clar la lumină motivul 
stăruinţelor secundului. Trupul unui om a fost zărit stând 
agăţat în cel mai bizar mod de învelişul neted şi lucios al 
vasului (Penguin era căptuşit cu plăci de aramă) şi se izbea 
de el cu putere, la fiecare clătinare a carenei. După o serie 
de încercări zadarnice, în timpul răsucirilor şi zvâcnirilor 
corăbiei, cu riscul de a-şi vedea dintr-o clipă într-alta gigul 
zdrobit, am fost, în cele din urmă, eliberat din primejdioasa 
poziţie în care mă găseam - fiindcă trupul acela s-a dovedit 
a fi al meu - şi urcat în barcă. Se pare că unul dintre 
niturile de aramă, care ieşise în afară, croindu-şi drum prin 
plăcile metalice, mă agăţase şi mă oprise din alunecare, pe 
când eram tras sub corabie, fixându-mă în acest mod cu 
totul neobişnuit de rocă vasului. Capătul nitului îmi 
străpunsese gulerul hainei de postav verde şi mi se 
înfipsese în ceafă, intrând printr cele două tendoane, 
imediat sub urechea dreaptă. Am fost aşezat fără întârziere 
pe un pat - cu toate că păream cu desăvârşire lipsit de 
viaţă. Nu exista nici un chirurg la bord. Cu toate acestea, 
căpitanul m-a tratat cu o deosebită grijă - ca să-şi 
răscumpere, bănuiesc, în ochii echipajului, purtarea plină 
de cruzime de mai devreme. 


Între timp Henderson pornise din nou cu gigul în jurul 
vasului, cu toate că vântul devenise acum aproape un 
uragan. După doar câteva minute, a dat de nişte bucăţi din 
barca noastră şi, imediat după aceea, unul dintre marinarii 
care îl însoțeau spuse că, din când în când, printre 
mugetele furtunii, îi ajungea la ureche un strigăt de ajutor. 
Lucrul acesta i-a determinat pe curajoşii marinari să 
stăruiască în căutările lor mai bine de o jumătate de oră, 
deşi căpitanul Block le tot repeta semnale de întoarcere şi 
cu toate că fiecare clipă petrecută pe apă într-o 
ambarcaţiune atât de fragilă ar fi trebuit să-i înfricoşeze, 
căci erau la un pas de moarte, într-adevăr, este aproape cu 
neputinţă să-ţi imaginezi cum a scăpat nevătămat micuțul 
gig în care se aflau ei şi n-a pierit într-o clipă. 

Acesta era construit, totuşi, special pentru vânătoarea de 
balene şi era prevăzut, după cum am avut ocazia să mă 
conving, cu nişte compartimente cu aer, în felul bărcilor de 
salvare folosite pe coasta "Ţării Galilor. 

După ce au căutat zadarnic o bună bucată de vreme, cum 
am spus, s-au văzut siliţi să se întoarcă la vas. Abia de 
luaseră această hotărâre, când un strigăt slab s-a auzit 
dinspre un obiect întunecat, care trecea cu repeziciune prin 
apropierea lor. Au pornit în urmărirea acestuia şi, curând, l- 
au ajuns din urmă. Atunci au văzut că nu era altceva decât 
puntea cabinelor lui Ariel. Augustus se zbătea pe lângă ea, 
aparent în agonie. Când l-au prins, l-au găsit legat cu o 
funie de lemnul plutitor. Această funie, vă reamintesc, i-o 
legasem eu în jurul pieptului şi o fixasem de un inel de pe 
punte, ca să-l fac să stea drept, şi se părea că tocmai pentru 
că-l legasem astfel el scăpase cu viaţă. Ariel de-abia se ţinea 
în încheieturi şi, când se scufundase, se desfăcuse în bucăţi; 
puntea cabinelor, după cum era de aşteptat, fusese smulsă, 
de forţa apei care năvălea înăuntru, din toate legăturile sale 
cu restul bărcii şi rămăsese plutind (împreună cu alte 
fragmente, fireşte) la suprafaţă. Augustus fusese ridicat 
odată cu ea şi salvat, astfel, de la o moarte crâncenă. 


La mai mult de o oră după ce fusese adus la bordul lui 
Penguin reuşise să-şi dea seama ce este cu el şi putuse să 
priceapă ce fel de accident suferise barca noastră. Într-un 
târziu, s-a dezmeticit pe de-a întregul şi a povestit în 
amănunţime ce simţise cât stătuse în apă. Prima oară când 
îşi recăpătase cunoştinţa, îşi dăduse seama că se află la 
câteva palme sub apă, învârtindu-se necontenit cu o viteză 
de neînchipuit şi având o frânghie petrecută de vreo trei 
sau patru ori în jurul gâtului. O clipă după aceea, a simţit că 
este împins iute în sus, dar, izbindu-se cu capul de un obiect 
dur, leşinase din nou. Când iarăşi îşi revenise în fire, judeca 
puţin mai limpede, deşi mintea îi era încă foarte 
împăienjenită şi tulbure. Acum înţelegea că se întâmplase 
un accident şi că se afla în apă, deşi gura îi era la suprafaţă 
şi putea respira cu oarecare uşurinţă. Se pare că, în acele 
momente, puntea era mânată rapid de vânt, târându-l şi pe 
el după ea, întins pe spate cum stătea. Bineînţeles, câtă 
vreme şi-ar fi menţinut poziţia, ar fi fost aproape cu 
neputinţă să se înece. Deodată, un talaz l-a aruncat de-a 
curmezişul punţii, iar el s-a străduit să rămână în această 
nouă poziţie, strigând, din timp în timp, după ajutor. Cu 
puţin înainte de a fi descoperit de către domnul Henderson, 
se văzuse silit să-şi slăbească strânsoarea, epuizat, şi, 
căzând înapoi în mare, de data aceasta se socotise pierdut. 
Cât durase această luptă aprigă, nu-şi amintise nimic 
despre Ariel sau despre altceva în legătură cu pricina 
năpastei care-l lovise. Un sentiment nedesluşit de groază şi 
deznădejde pusese cu desăvârşire stăpânire pe el. Când, în 
sfârşit, fusese pescuit, ultima fărâmă de luciditate îl 
părăsise şi, după cum am spus mai devreme, abia la o oră 
după ce fusese urcat la bordul lui Penguin a devenit pe 
deplin conştient de situaţia sa. În ceea ce mă priveşte, eu 
am fost readus la viaţă dintr-o stare vecină cu moartea (şi 
după ce, timp de trei ore şi jumătate, toate celelalte 
mijloace dăduseră greş) printr-o frecţie energică, făcută cu 
flanele muiate în ulei încins - un procedeu sugerat de 


Augustus. Rana din ceafă, deşi urâtă la vedere, s-a dovedit 
superficială şi, curând, m-am vindecat. 

Penguin a intrat în port pe la ora nouă dimineaţa, după ce 
înfruntase una dintre cele mai puternice vijelii stârnite 
vreodată prin apele Nantucketului. Amândoi, Augustus şi cu 
mine, am reuşit să ne facem apariţia acasă la familia 
Barnard tocmai la vremea micului dejun - care, din fericire, 
se servise ceva mai târziu, din pricina petrecerii de peste 
noapte. Presupun că toţi cei prezenţi la masă erau ei înşişi 
prea obosiţi ca să mai bage de seamă înfăţişarea noastră 
jalnică - fireşte, la o cercetare mai atentă, ne-am fi dat de 
gol. Totuşi, şcolarii pot înfăptui adevărate minuni în materie 
de prefăcătorie şi sunt încredinţat că nici unuia dintre 
prietenii noştri din Nantucket nu i-a trecut vreo clipă prin 
cap că întâmplarea aceea teribilă, povestită în oraş de 
câţiva marinari, despre cum scufundaseră ei o barcă şi cum 
se înecaseră vreo treizeci sau patruzeci de nefericiţi, ar fi 
avut vreo legătură cu Ariel, cu prietenul meu sau cu mine. 
Noi doi am tot vorbit, mai apoi, despre acest accident - şi de 
fiecare dată ne înfioram. La una dintre aceste discuţii, 
Augustus mi-a mărturisit, cu mâna pe inimă, că în toată 
viaţa lui nu încercase o groază mai desăvârşită ca în 
momentul în care, la bordul bărcuţei noastre, descoperise 
în ce hal de beţie era şi simţise cum, sub aburii alcoolului, îl 
părăsesc puterile. 

Capitolul II. 

Orice întâmplare mai neplăcută ne dă prilejul să emitem 
nişte concluzii, pro sau contra, cu o deplină siguranţă, chiar 
dacă ne bizuim doar pe indicii sumare. S-ar fi putut 
presupune că o catastrofă precum aceea pe care v-am 
povestit-o mai sus ar fi trebuit să-mi domolească vertiginos 
pasiunea pentru mare. Da de unde! 

— Parcă niciodată nu am simţit o dorinţă mai arzătoare de 
a trăi şi eu crudele încercări din viaţa unui navigator, cum 
mi s-a întâmplat la abia o săptămână după miraculoasa 
noastră salvare. Deşi scurtă, această perioadă s-a dovedit a 


fi suficientă pentru a-mi şterge din minte părţile întunecate 
şi pentru a-mi lăsa într-o lumină vie numai părţile colorate, 
care-mi stârneau plăcere, numai pitorescul din periculosul 
accident, suferit nu de mult. Discuţiile cu Augustus 
deveneau din zi în zi mai dese şi mai pline de interes. Avea 
un stil de a-şi povesti isprăvile de pe mare (deşi, astăzi, cred 
că mai bine de jumătate erau curate invenţii) făcut pentru a 
înrâuri pe cineva cu un temperament entuziast ca al meu şi 
cumva înclinat spre închipuiri macabre, totuşi însufleţite, ca 
mine. Căci, în mod ciudat, cel mai mult îmi înflăcăra 
simţămintele în ceea ce privea viaţa de marinar, atunci când 
îmi descria momentele sale cele mai crâncene, de suferinţă 
şi disperare. Latura luminoasă a tabloului înfăţişat mă 
atrăgea mai puţin. Viziunile mele prindeau aripi când era 
vorba despre naufragii şi foamete; despre moarte sau 
sclavie printre triburi de sălbatici, despre o viaţă întreagă 
petrecută în amărăciune şi durere, pe vreo stâncă cenuşie 
şi pustie, din mijlocul oceanului, pe unde nimeni nu se 
abătea, necunoscută de nimeni. Astfel de viziuni sau 
năzuinţe - întrucât creşteau până deveneau năzuinţe - mi s- 
a spus că sunt fireşti la întreaga specie a indivizilor 
melancolici - însă, la vremea respectivă, eu le socoteam că 
pe nişte străfulgerări profetice despre un destin pe care, 
într-o oarecare măsură, mă simţeam chemat să-l împlinesc. 
Augustus se plia perfect la starea mea de spirit. Se prea 
poate că, într-adevăr, stând mereu împreună, să ne fi 
schimbat reciproc caracterele. 

După vreo optsprezece săptămâni de la nenorocirea 
întâmplată cu Ariel, firma Lloyd and Vredenburgh (0 
companie care cred că avea unele legături cu Messieurs 
Enderby, din Liverpool) a fost angajată ca să repare şi să 
echipeze bricul Grampus pentru o ieşire la vânătoare de 
balene. Acesta era un hârb, atât de vechi încât abia de mai 
plutea, chiar şi după ce i se făcuseră toate îmbunătățirile cu 
putinţă. Nu îmi dau seama de ce tocmai el fusese preferat 
înaintea altor vase trainice, aparţinând aceloraşi armatori - 


dar aşa a fost să fie. Domnul Barnard a fost numit la 
comanda bricului, iar Augustus urma să-l însoţească. Pe 
când bricul se pregătea de plecare, Augustus îmi tot bătea 
monedă pe ocazia nemaipomenită care mi se oferea acum 
pentru a-mi ostoi setea de a călători. Bineînţeles, pentru 
această teorie găsise în mine cel mai interesat ascultător - 
totuşi, problema nu avea să se rezolve prea uşor. Tatăl meu 
nu s-a opus făţiş, dar mama izbucnea într-o criză de nervi la 
cea mai mică aluzie despre acest proiect şi, colac peste 
pupăză, bunicul meu, de la care aşteptam cel mai mare 
sprijin, a jurat că nu-mi mai lasă moştenire nici măcar un 
şiling, dacă voi mai deschide vreodată subiectul în faţa lui. 
Însă, aceste opoziții, în loc să-mi înăbuşe dorinţa, n-au făcut 
decât să toarne gaz pe foc. M-am hotărât să merg, fie ce-o 
fi. I-am adus la cunoştinţă lui Augustus intenţiile mele şi ne- 
am înţeles să întocmim un plan prin care să le pun în fapt. 
În acelaşi timp, m-am abținut să mai aduc vorba despre 
călătorie faţă de vreunul din familia mea şi, cum mă 
prefăceam absorbit până peste cap de lecţiile mele 
obişnuite, am lăsat impresia că renunţasem la proiect. De 
multe ori, mai târziu, analizând purtarea mea cu acel prilej, 
am încercat un sentiment de neplăcere, amestecat cu 
uimire. Nu-mi pot ierta marea făţărnicie la care am recurs 
pentru atingerea propriilor scopuri - o făţărnicie extinsă 
asupra fiecărui cuvânt şi gest o perioadă atât de lungă din 
viaţa mea - decât dacă ţin cont de neîmblânzita şi 
arzătoarea mea speranţă, prin care tânjeam să îmi 
împlinesc mult îndrăgitele mele viziuni de călătorie. 
Urmărindu-mi îndeaproape scopul de a-i duce de nas pe 
ceilalţi, am fost în mod necesar obligat să las o mare parte 
din pregătiri pe seama lui Augustus, care avea treabă mai 
toată ziua la bordul lui Grampus, însărcinat să aranjeze 
lucrurile prin cabina tatălui său şi prin cală. Noaptea, însă, 
ne întâlneam negreşit pentru a ne sfătui şi a vorbi despre 
visurile noastre. După ce s-a scurs, în acest fel, aproape o 
lună, fără să ajungem să încropim un plan care să ni se pară 


cât de cât realizabil, prietenul meu mi-a spus, la un moment 
dat, că el se gândise la tot ce trebuia să facem. Eu aveam o 
rudă care locuia în New Bedford, pe nume domnul Ross, în 
casa căruia obişnuiam să-mi petrec, când şi când, vreo trei 
sau patru săptămâni. Bricul urma să pornească în larg pe la 
mijlocul lunii Iunie (iunie, 1827), şi ne-am înţeles că, înainte 
cu o zi sau două de pornirea lui în larg, tatăl meu să 
primească un bilet, cum primea de obicei, din partea 
domnului Ross, prin care acesta să mă invite să petrec vreo 
două săptămâni cu Robert şi Emmer, fiii săi. Augustus s-a 
oferit să ticluiască biletul şi să-l trimită. Odată stabilit că voi 
pleca la New Bredford, eu trebuia apoi să mă duc la 
prietenul meu, care reuşise să-mi aranjeze o ascunzătoare 
pe Grampus. Acest adăpost, m-a încredinţat el, avea să fie 
destul de confortabil cât să pot sta în el mai multe zile, timp 
în care trebuia să nu mă arăt la faţă. Abia după ce bricul ar 
fi parcurs o bucată suficientă din ruta lui, cât să nu se mai 
poată pune problema întoarcerii, eu, zicea Augustus, urma 
să mă instalez în bună regulă într-o cabină; cât despre tatăl 
său, acesta n-ar fi făcut decât să râdă cu poftă aflând 
despre farsă. Apoi, aveam să întâlnim destule vase prin care 
să putem trimite o scrisoare acasă, explicându-le părinţilor 
mei toată tărăşenia. 

Mijlocul lui iunie a sosit, în sfârşit, şi toate lucrurile erau 
bine puse la punct. Biletul fusese scris şi trimis, aşa că, într- 
o dimineaţă de luni, iată-mă plecând de acasă, chipurile 
către New Bradford. Însă eu m-am dus drept la Augustus, 
care mă aştepta la colţul străzii. Iniţial, stabiliserăm că voi 
sta ascuns până la căderea serii şi-abia după aceea mă voi 
strecura pe puntea bricului, dar, cum în momentul acela se 
lăsase o ceaţă deasă, favorabilă nouă, am hotărât să nu mai 
pierdem timpul şi să mergem direct la ascunzătoarea mea. 
Augustus mergea înainte către chei, iar eu îl urmam la mică 
distanţă, înfăşurat într-o mantă groasă de marinar, pe care 
mi-o adusese el ca să nu fiu recunoscut. Când tocmai 
dădeam al doilea colţ, după ce trecuserăm de puţul 


domnului Edmund, ia ghiciţi cine a apărut, proţăpindu-se în 
faţa mea şi uitându-se drept în ochii mei? Însuşi bătrânul 
domn Peterson, bunicul meu. 

— Păi... Doamne iartă-mă, Gordon! Zise el după o pauză 
lungă. Pâi... Pâi... A cui e mantaua asta mizerabilă de pe 
tine? 

— Dom'le! I-am răspuns eu, jucând, cât de bine am putut 
în această împrejurare, rolul cuiva cu un aer surprins şi 
jignit, vorbind pe cel mai grosolan ton care se poate 
închipui. Dom'le, ai greşit adresa - în primu' rând că pă 
mine nu mă cheamă nici pe departe Goddin, ş-apoi, ia bagă 
la cap, caraghiosule, să nu zici de mantaua mea nou-nouţă 
că-i mizerabilă! 

Pe legea mea că abia m-am putut opri să nu izbucnesc în 
hohote, văzând cât de ciudat a primit venerabilul bătrân 
această admonestare. S-a tras înapoi vreo doi sau trei paşi, 
făcându-se întâi alb ca varul şi apoi roşu ca racul, 
smulgându-şi ochelarii şi apoi punându-i la loc şi repezindu- 
se spre mine, cu umbrela ridicată deasupra capului. Dar şi- 
a curmat scurt asaltul, ca şi când şi-ar fi amintit brusc de 
ceva. Apoi, imediat s-a întors pe călcâie, şontâcăind în josul 
străzii, tremurând tot de furie şi bodogănind printre dinţi: 

— Nu mai ţine... Ochelari noi... Am crezut că era Gordon... 
Fir-ar el să fie... Puşlamaua asta afurisită de marinar de apă 
dulce. 

Scăpând astfel ca prin urechile acului, am continuat 
drumul cu ochii în patru şi am ajuns la destinaţia noastră în 
deplină siguranţă. Nu se aflau decât vreo doi oameni la 
bord, dar aceştia trebăluiau ceva de zor, la teugă. Căpitanul 
Barnard, ştiam sigur că era chemat la sediul Lloyd and 
Vredenburgh, unde avea să rămână până seara târziu, 
astfel încât nu aveam de ce ne teme dinspre partea lui. 
Augustus s-a suit primul pe vas, iar eu l-am urmat la scurt 
timp, fără să fiu observat de oamenii care îşi vedeau mai 
departe de-ale lor. Ne-am îndreptat în grabă spre cabină, 
unde n-am găsit pe nimeni. Aceasta fusese 


compartimentată în cel mai confortabil mod - lucru 
întrucâtva neobişnuit pe o balenieră - asigurându-i-se patru 
cabine personale, toate dotate cu pături încăpătoare şi 
comode. Am remarcat, de asemenea, o sobă uriaşă şi un 
covor scump, foarte gros, care acoperea podeaua atât în 
cabina căpitanului cât şi în celelalte încăperi. Tavanul se 
afla la o înălţime de peste şapte picioare şi, pe scurt, totul 
mi se înfăţişa mult mai spaţios şi mai plăcut decât mă 
aşteptasem. Dar Augustus mi-a îngăduit numai foarte puţin 
timp de observaţie, stăruind că trebuia să mă ascund cât 
mai repede cu putinţă. M-a condus în cabina lui, care se afla 
la tribordul bricului, prima de lângă bordaj. O dată intraţi, a 
închis uşa şi-a zăvorât-o. Mi s-a părut că niciodată nu 
văzusem o odăiţă mai drăguță decât cea în care mă aflam în 
momentul acela. Avea vreo zece picioare lungime şi un 
singur pat, care, după cum am spus mai devreme, era 
încăpător şi comod. În capăt, spre peretele despărțitor cel 
mai aproape de bordaj, exista un spaţiu liber, ca un pătrat 
cu latura de vreo patru picioare, unde se aflau o masă, un 
scaun şi un set de etajere pline de cărţi, mai ales cărţi 
despre călătorii şi expediţii. Mai erau multe alte lucruri 
plăcute în încăpere, printre care se cuvine să nu uit un soi 
de cufăr sau răcitor, în care Augustus mi-a arătat o 
sumedenie de bunătăţi, atât de mâncare cât şi de băut. 

După aceea, a apăsat cu nodurile degetelor strânse în 
pumn într-un anumit loc de pe covor, aflat într-un colţ al 
spaţiului liber descris mai sus, descoperindu-mi astfel faptul 
că o bucată din podea, de vreo şaisprezece inci pătraţi, 
fusese decupată şi potrivită la loc. Când a apăsat, această 
bucată s-a ridicat puţin la un cap, destul cât să-şi poată vâri 
degetele dedesubt. Astfel, a ridicat de marginea 
chepengului (de care covorul fusese prins în ţinte), şi am 
văzut că dădea în cala dinspre pupa. Apoi, a aprins o 
lumânare cu un chibrit şi, fixând-o într-un felinar, a coborât 
prin chepeng, rugându-mă să-l urmez. L-am urmat şi atunci 
a închis chepengul calei, cu ajutorul unui cui bătut 


dedesubt - covorul, bineînţeles, şi-a reluat poziţia pe 
podeaua cabinei şi, astfel, orice urmă a deschizăturii a fost 
ascunsă. 

Lumânarea dădea o lumină atât de slabă încât cu greu îmi 
puteam croi drum prin grămada haotică a încărcăturii din 
cală, unde mă aflam acum. Totuşi, încetul cu încetul, ochii 
mi s-au obişnuit cu bezna şi am înaintat ceva mai uşor, 
ţinându-mă strâns de pulpana hainei prietenului meu. M-a 
dus, în cele din urmă, după ce ne-am târât şi-am ocolit prin 
nenumărate culoare de trecere foarte înguste, către o ladă 
prinsă în benzi de fier, de felul celor folosite, uneori, la 
împachetarea obiectelor ceramice. Lada avea aproape 
patru picioare înălţime şi şase lungime, dar era foarte 
strâmtă. Două butii goale de ulei erau aşezate peste ea şi, 
deasupra lor, o cantitate considerabilă de rogojini, stivuite 
până sus, la podeaua cabinei. Pretutindeni înjur fusese 
înghesuită cât mai mult cu putinţă, chiar până la tavan, o 
puzderie haotică de aproape toate soiurile de echipament 
de vas, laolaltă cu o grămadă de tot felul de cutii, coşuri, 
butoaie şi baloturi, încât părea un adevărat miracol că 
reuşiserăm să descoperim totuşi un drum către ladă. Mai 
târziu am aflat că Augustus aranjase intenţionat aşa toată 
încărcătura din cală, ca să-mi îngăduie mie să mă ascund 
aici, şi avusese un singur ajutor în toată munca aceasta, un 
om care nu avea să se îmbarce pe bric. 

Prietenul meu mi-a arătat că unul dintre capetele lăzii se 
putea desface cu uşurinţă. L-a dat la o parte şi mi-a 
prezentat interiorul, ceea ce m-a amuzat foarte tare. O 
saltea de la unul din păturile cabinelor acoperea în 
întregime fundul lăzii, care conţinea aproape toate 
accesoriile pentru un maximum de confort ce putuseră fi 
îngrămădite într-un spaţiu atât de restrâns, lăsând totodată 
destul loc să încap şi eu, fie aşezat, fie întins cât eram de 
lung. Printre altele, aveam şi câteva cărţi, un condei, 
cerneală şi hârtie, trei pături, un ulcior mare, plin cu apă, 
un butoiaş cu pesmeţi marinăreşti, trei sau patru cârnaţi 


imenşi de Bologna, o enormă bucată de şuncă, o ciozvârtă 
de berbec fript şi o jumătate de duzină de sticle cu 
întăritoare şi lichioruri. N-am mai stat pe gânduri şi mi-am 
luat în posesie mica odăiţă, cu o mulţumire mai mare decât 
cea simțită de orice rege care a intrat vreodată într-un nou 
palat. Augustus m-a învăţat apoi cum să pun la loc capacul 
lăzii, după care, apropiind lumânarea de punte, mi-a arătat 
o frânghie neagră, întinsă pe jos. Aceasta, mi-a spus el, 
ducea de la ascunzătoarea mea, de-a lungul 
întortocheatului culoar prin încărcătura din cală, până la un 
cui care era bătut în puntea calei, chiar sub chepengul care 
dădea în cabina lui. Cu această frânghie puteam să găsesc 
rapid ieşirea şi fără ajutorul lui, în caz că s-ar fi întâmplat 
ceva neprevăzut, care să mă oblige la această soluţie. După 
acestea, Augustus şi-a luat la revedere, lăsându-mi felinarul 
şi o rezervă considerabilă de lumânări şi chibrituri, 
făgăduindu-mi să mă viziteze ori de câte ori va putea s-o 
facă fără să dea de bănuit. Acestea se petreceau pe data de 
17 iunie. 

Am rămas trei zile şi trei nopţi (după cât am apreciat eu) 
în vizuina mea fără să ies decât de vreo două ori, ca să-mi 
mai dezmorţesc oasele stând în picioare, între două cufere 
aflate în capătul celălalt al capacului lăzii. În toată această 
perioadă, nu l-am văzut deloc pe Augustus, ceea ce nu m-a 
îngrijorat prea tare, fiindcă ştiam că bricul trebuia să 
pornească în larg din clipă în clipă, iar în agitația 
momentului nu-i era uşor să găsească prilejul de a cobori 
până la mine. În cele din urmă, am auzit chepengul 
deschizându-se şi închizându-se, apoi imediat m-a strigat cu 
voce joasă, întrebându-mă dacă mă simţeam bine şi dacă 
aveam nevoie de ceva. 

— N-am nevoie de nimic, i-am răspuns. Stau cât se poate 
de bine. Când pleacă bricul? 

— O să ridice ancora în cel mult o jumătate de oră, mi-a zis 
el. Am venit doar ca să-ţi dau de ştire şi pentru că mă 
temeam că o să-ţi faci griji din pricina absenței mele. Nu voi 


mai prinde ocazia să cobor, probabil încă vreo două sau trei 
zile. Sus, e totul în regulă. După ce urc şi închid chepengul, 
vino de-a lungul frânghiei până la cuiul bătut în podea. O să 
găseşti ceasul meu - îţi poate fi de folos, că n-ai lumina zilei 
să te poţi orienta. Presupun că n-ai putea spune de cât timp 
eşti îngropat aici - de numai trei zile, Astăzi suntem în 20. 
Ţi-aş aduce ceasul până la cutia ta, dar mă tem să nu bage 
de seamă cineva că lipsesc. 

Cu acestea, a urcat înapoi. 

La aproape o oră după ce plecase, am simţit clar bricul 
punându-se în mişcare şi m-am felicitat în sinea mea pentru 
că în sfârşit pornisem într-o adevărată călătorie. Satisfăcut 
la acest gând, m-am hotărât să-mi uşurez situaţia cât se 
poate şi să aştept cursul evenimentelor până când mi se va 
permite să-mi schimb ladă pentru a mă bucura de 
beneficiile unei mai spaţioase, deşi nu cu mult mai 
confortabile, cabine. Prima mea grijă a fost să iau ceasul. 
Lăsând lumânarea aprinsă, am orbecăit prin beznă, 
ţinându-mă după frânghie, prin nenumărate cotituri, la 
capătul cărora am descoperit că, după ce străbătusem cu 
greu o bună distanţă, mă întorsesem, cu un picior sau două 
diferenţă, aproape în acelaşi loc de unde pornisem. În cele 
din urmă, am găsit cuiul şi, atingându-mi, aşadar, scopul 
incursiunii, m-am întors cu bine. Am început apoi să mă uit 
peste cărţile cu care fusesem - mişcător gest! 

— Înzestrat, din care am ales expediţia lui Lewis şi Clarke 
la gurile Columbiei. Am citit o vreme din ea, până când, 
dând să aţipesc, am stins lumânarea cu multă grijă şi am 
căzut, curând, într-un somn greu. 

La trezire, mi-am simţit mintea ciudat de tulbure şi a 
trebuit să mai treacă o vreme până ce mi-am putut da 
seama unde mă aflam. Treptat, însă, mi-am amintit totul. 
Aprinzând un chibrit, m-am uitat la ceas - stătuse şi, prin 
urmare, mi-era imposibil să socotesc cât de mult dormisem. 
Îmi înţepeniseră toate oasele şi a trebuit să mă ridic în 
picioare, între cufere, ca să mi le dezmorţesc. Deodată, m-a 


apucat o foame turbată şi m-am gândit la friptură rece de 
berbec, din care mai mâncasem şi înainte să adorm şi o 
găsisem delicioasă. Care nu mi-a fost mirarea când am 
găsit-o cu desăvârşire putrezită! Descoperirea m-a 
îngrijorat profund, căci, făcând legătura cu uitarea de sine 
pe care o încercasem la deşteptare, am început să 
suspectez că dormisem neobişnuit de mult. La aceasta se 
poate să fi contribuit şi aerul stătut din cală, care, pe 
termen lung, s-ar fi putut lăsa cu urmări mult mai serioase. 
Capul îmi plesnea de durere, mi se părea că abia îmi trag 
respiraţia şi, pe scurt, eram năpădit de o mulţime de 
senzaţii neplăcute. Cu toate acestea, nu cutezam să încalce 
vreun consemn, deschizând chepengul sau într-alt fel, aşa 
că, întorcând ceasul, m-am străduit să mă liniştesc cum 
puteam. 

Următoarele douăzeci patru de ore de chin, nimeni nu mi- 
a venit în ajutor şi nu mă puteam stăpâni să nu-l acuz pe 
Augustus pentru nepăsarea sa grosolană. Ceea ce mă 
îngrijora cel mai mult era că apa din ulciorul meu scăzuse la 
aproape o jumătate de pinta? şi sufeream foarte tare de 
sete, căci, rămas fără berbec, mâncasem pe săturate din 
cârnaţii de Bologna. Mă simţeam foarte rău şi îmi 
pierdusem interesul pentru cărţi. De asemenea, eram 
copleşit de dorinţa de a dormi, deşi mă înfioram la gândul 
că m-aş putea lăsa pradă somnului, când putea exista o 
emanaţie otrăvitoare, ca aceea de mangal încins, în aerul 
închis al calei. În acelaşi timp, ruliul bricului îmi spunea că 
ne aflam în largul oceanului, iar un zgomot surd şi continuu, 
care parcă ajungea la urechile mele de la o imensă distanţă, 
mă încredința că vântul sufla cu neobişnuită putere. Nu 
puteam găsi o explicaţie pentru absenţa lui Augustus. 
Eram, cu siguranţă, destul de departe în largul oceanului ca 
să îmi dea voie să ies afară. Poate suferise vreun accident - 
totuşi nu-mi puteam închipui vreunul care să-l 
îndreptăţească să mă ţină atât de multă vreme prizonier, 
doar dacă, într-adevăr, nu murise subit sau nu căzuse peste 


bord - iar, la acest gând, n-am mai izbutit să mă liniştesc. 
Apoi, se mai putea să fi avut de-a face cu vânturi frontale şi 
să ne fi aflat, de fapt, tot în apropiere de Nantucket. La 
presupunerea aceasta, totuşi, am fost nevoit să renunţ, căci, 
dacă astfel ar fi stat lucrurile, bricul ar fi trebuit să se 
învârtă întruna, în vreme ce am dedus, din permanentă lui 
înclinaţie spre babord, că naviga sub o briză statornică 
dinspre tribord. Dar, chiar şi aşa, admițând că am fi fost tot 
în apropierea insulei, oare de ce Augustus nu venise până la 
mine ca să mă anunţe? Chibzuind în felul acesta la 
necazurile singurătăţii şi ale sumbrei mele situaţii, am luat 
decizia să mai aştept încă douăzeci şi patru de ore, după 
care, dacă nu voi fi obţinut nici un ajutor, să mă îndrept 
către chepeng şi să încerc să port o discuţie cu prietenul 
meu sau, barem, la iau o gură de aer proaspăt prin 
deschizătură şi o provizie de apă din cabina lui. Deşi mă 
munceau toate aceste gânduri, am căzut, în ciuda tuturor 
strădaniilor mele de rezistenţă, într-un somn profund sau, 
mai bine-zis, în letargie. Am avut nişte vise de-a dreptul 
înspăimântătoare. Toate soiurile de nenorociri şi de orori se 
abăâtuseră asupra mea. Printre multe alte cazne, eram 
sufocat, sub nişte perne imense, de nişte demoni cu 
înfăţişări dintre cele mai nepământeşti şi feroce. Şerpi 
uriaşi mă strângeau tare, încolăciţi în jurul meu, şi mă 
priveau ţintă, îngrozindu-mă cu ochii lor scânteietori. Apoi, 
deserturi, nesfârşite şi dintre cele mai dezolante şi mai 
amenințătoare, se deschideau înaintea mea. Uriaşe şi 
ameţitor de înalte trunchiuri de copac, cenuşii şi lipsite de 
frunze, se ridicau unul după altul, cât vedeai cu ochii. 
Rădăcinile lor se pierdeau înfipte în mlaştini fără de 
margini, ale căror ape întunecate zăceau, negre ca smoala, 
neclintite şi deopotrivă de înspăimântătoare, dedesubt. Iar 
bizarii copaci păreau înzestrați cu viaţă omenească, 
clătinându-şi încoace şi încolo braţele lor scheletice, 
strigând îndurare către apele mute, cu nişte glasuri 
pătrunzătoare şi sfâşietoare, ca în culmea agoniei şi 


disperării. Decorul s-a schimbat, şi acum eu stăteam, gol şi 
singur, în mijlocul întinderilor de nisip fierbinte ale Saharei. 
La picioarele mele era ghemuit un fioros leu de la tropice. 
Deodată, ochii lui sălbatici s-au deschis şi s-au fixat asupra 
mea. Dintr-un singur salt a ţâşnit în picioare, dezvelindu-şi 
colţii înfiorători. În clipa următoare, din gâtlejul său roşu a 
izbucnit un răget ca tunetul din ceruri, iar eu am fost trântit 
năprasnic la pământ sufocat, în culmea groazei, în cele din 
urmă, m-am trezit pe jumătate. Însă, visul meu nu era 
nicidecum vis. Acum eram pe deplin conştient. Labele unui 
monstru uriaş în carne şi oase îmi apăsau greu pieptul - îi 
simţeam răsuflarea fierbinte în ureche şi vedeam, prin 
întuneric, cum îi luceau colții albi şi înfiorători deasupra 
mea. 

Şi o mie de vieţi să-mi fi atârnat ca de un fir de păr deo 
singură mişcare sau de rostirea unei singure silabe, şi tot n- 
aş fi putut să mă clintesc sau să vorbesc. Fiara sau ce-o fi 
fost îşi păstra poziţia, deocamdată fără să încerce să mă 
rănească, în vreme ce eu zăceam sub ea, cu totul 
neputincios şi crezându-mă în ghearele morţii. Am simţit 
cum mă părăsesc puterile trupului şi ale judecății - într-un 
cuvânt că mă sfârşesc pur şi simplu de spaimă. Mi se 
învârtea capul, mi-era cumplit de rău, vederea mă lăsa, de 
până şi ochii fiarei care străluceau deasupra mea s-au stins. 
Într-un ultim şi suprem efort, am şoptit o scurtă rugăciune 
către Domnul şi m-am resemnat cu gândul morţii. Sunetul 
vocii mele păru să stârnească toată furia mocnită a 
animalului. S-a repezit, cât era de lung, peste trupul meu - 
dar, care nu mi-a fost mirarea când, cu un lung şi înăbuşit 
scheunat, a început să mă lingă de zor pe faţă şi pe mâini, 
în cea mai extravagantă demonstraţie de dragoste şi de 
bucurie! Eram uluit, cu totul amuţit de surpriză - totuşi nu 
într-atât încât să nu recunosc scheunatul specific al lui 
Tiger, câinele meu Terra-Nova, şi ciudatul său mod de a se 
gudura, prea bine cunoscut. El era! Am simţit deodată cum 
îmi năvăleşte sângele în tâmple, într-o ameţitoare şi 


copleşitoare senzaţie de uşurare şi revenire la viaţă. M-am 
ridicat în grabă de pe salteaua pe care zăcusem şi, 
aruncându-mă de gâtul credinciosului meu tovarăş şi 
prieten, mi-am eliberat sufletul de povara strivitoare de 
până atunci printr-un fluviu de lacrimi nestăpânite. 

Ca şi mai înainte, când m-am ridicat de pe saltea, mintea 
îmi era din cale-afară de răvăşită şi de confuză. O bună 
bucată de vreme mi-a fost aproape imposibil să leg două 
gânduri; dar, încetul cu încetul, puterea de judecată mi-a 
revenit, şi mi-am adus aminte multe dintre împrejurările în 
care ajunsesem acolo. Însă, nu puteam deloc să-mi explic 
prezenţa lui Tiger, iar, după ce m-am căznit să fac o mie de 
presupuneri în ceea ce-l privea, am fost silit să mă 
mulţumesc cu bucuria că se afla lângă mine, împărtăşindu- 
mi nefericita singurătate şi alinându-mi-o prin dovezile lui 
de afecţiune. Sunt destui oameni care îşi iubesc câinii, dar 
eu ţineam la Tiger în mod cu totul neobişnuit şi, cu 
siguranţă, niciodată n-a existat o fiinţă care să merite mai 
mult această iubire. De şapte ani de zile era tovarăşul meu 
nedespărţit şi într-o sumedenie de întâmplări îmi dovedise 
toate nobilele calităţi pentru care oamenii preţuiesc 
animalele. II salvasem, pe când era pui, din ghearele unui 
mic derbedeu din Nantucket care îl ducea, legat de gât cu o 
sfoară, să-l înece. Când a crescut, câinele îmi plătise 
datoria, vreo trei ani mai târziu, salvându-mă de bâta unui 
tâlhar de drumul mare. 

Găsind ceasul, l-am dus la ureche şi-am constatat că se 
oprise din nou; dar, de data aceasta, nu m-am mirat, fiind 
convins, după modul ciudat în care mă simţeam, că 
dormisem, ca şi mai înainte, o vreme foarte lungă - cât de 
lungă, mi-era, bineînţeles, imposibil să spun. Eram mistuit 
de febră, iar setea îmi devenise insuportabilă. Am pipăit 
locul în jur după mica mea provizie de apă, căci nu mai 
aveam lumină, mica lumânare din felinar arzând până la 
bază, iar peste cutia de chibrituri nereuşind să dau. Când 
am descoperit, în sfârşit, ulciorul, am constatat că era gol - 


fără îndoială, Tiger fusese ispitit să-l golească, la fel cum 
topise şi resturile ciozvârtei de berbec, al cărei os, bine 
curăţat, zăcea lângă capacul lăzii. De carnea dispărută mă 
puteam dispensa fără probleme, dar, gândindu-mă la apă, 
mi s-a strâns inima. Mă simţeam la capătul puterilor - într- 
atât încât tremuram din tot corpul, ca lovit de friguri, la cea 
mai mică mişcare sau efort în plus de necazurile mele, 
bricul se zgâlţâia sub un tangaj şi un ruliu foarte puternic, 
iar butoaiele de ulei care stăteau peste lada mea amenințau 
să se prăbuşească din clipă în clipă, blocându-mi astfel orice 
cale de acces. De asemenea, sufeream teribil de rău de 
mare. Toate acestea m-au determinat s-o pornesc la drum, 
orice ar fi, către chepeng, şi să obţin cât mai curând un 
ajutor, înainte de a nu mai fi în stare să-l cer. Ajungând la 
această hotărâre, am pipăit din nou în jur după cutia de 
chibrituri şi după lumânări. Pe cea dintâi am găsit-o, cu 
oarecare osteneală, dar, nedescoperind lumânările la fel de 
repede pe cât mă aşteptam (fiindcă îmi aminteam foarte 
exact locul în care le aşezasem), am renunţat pe moment la 
căutări şi, cerându-i lui Tiger să stea liniştit, am pornit fără 
zăbavă către chepeng. 

În această tentativă, marea mea stare de slăbiciune a ieşit 
la iveală şi mai limpede. Abia-abia de mă puteam târi şi 
foarte des mi le înmuiau picioarele - la care, căzând 
neputincios cu faţa în jos, rămâneam câteva minute într-o 
amorţeală vecină cu letargia. Cu toate acestea, mă luptam 
să înaintez, târâş-grăpiş, temându-mă la flecare pas că aş 
putea leşina în îngustul şi întortocheatul culoar prin 
încărcătura din cală, şi atunci, cu siguranţă, tot ce aş fi 
obţinut ir fi fost să mor acolo. Într-un târziu, m-am avântat 
înainte cu toată energia pe care mi-o putusem impune şi m- 
am izbit tare cu capul de colţul ascuţit al unui cufăr cu 
ferecături de fier. Accidentul m-a năucit pentru câteva 
momente, dar am descoperit apoi, spre nespusa mea 
deznădejde, că ruliul rapid şi puternic al vasului deplasase 
cu totul cufărul pe culoar, blocându-mi complet trecerea. În 


pofida tuturor strădaniilor mele, nu l-am putut clinti nici 
măcar cu un inci din locul în care stătea, aproape înfipt 
între cutiile şi lemnele din jur. Aşadar, vlăguit cum eram, 
trebuia fie să renunţ să mă mai conduc după frânghie şi să 
caut o altă trecere, fie să mă caţăr peste obstacol şi să-mi 
reiau drumul dincolo de el. Cea dintâi variantă prezenta 
prea multe greutăţi şi pericole, la care nici nu mă puteam 
gândi fără să mă înfior. Dacă aş fi ales-o, în actuala mea 
stare de slăbiciune, atât a minţii cât şi trupului, m-aş fi 
rătăcit negreşit şi aş fi pierit în mod jalnic în labirintul 
întunecos şi împuţit al calei. Ca atare, am început, fără altă 
ezitare, să-mi adun şi ultimele rămăşiţe de forţă şi curaj, 
căznindu-mă din răsputeri să mă urc pe cufăr. 

Stând în picioare, în vederea acestui scop, am înţeles că 
era o întreprindere încă şi mai complicată decât mă 
temusem. De fiecare parte a îngustei treceri se înălța un zid 
compact de baloturi grele, iar cea mai mică poticnire din 
partea mea mi le putea prăvăli În cap; chiar dacă acest 
lucru nu s-ar fi întâmplat, puteam găsi totuşi calea cu 
desăvârşire blocată la înapoiere, din cauza prăbuşirii 
grămezilor de materiale, după cum era acum la înaintare, 
prin acest obstacol. Cufărul cu pricina era o ladă lungă şi 
deosebit de voluminoasă, pe care nu aveai cum să pui 
piciorul, în zadar am încercat, prin toate mijloacele care îmi 
stăteau în puteri, să ajung la partea de sus, în speranţa că 
astfel voi reuşi să mă ridic apoi deasupra lui. Chiar dacă aş 
fi reuşit să urc pe el, desigur că forţele mi s-ar fi sfârşit în 
această acţiune şi nu mi-ar mai fi îngăduit să merg mai 
departe, aşa că, orice s-ar spune, a fost un lucru bun că n- 
am izbutit. Într-un târziu, într-un efort disperat de a urni 
cufărul de jos, am simţit o puternică vibraţie, în stânga mea. 
Mi-am duş rapid mâna spre colţ, unde se îmbinau stinghiile, 
şi am constatat că una dintre ele, foarte mare, lipsea. Cu 
ajutorul briceagului, pe care, din fericire, îl aveam la mine, 
am reuşit, după multă trudă, să o scot cu totul; şi, 
pătrunzând prin deschizătură, am descoperit, spre marea 


mea bucurie, că nu avea stinghii la capătul opus - cu alte 
cuvinte, că îi lipsea capacul, partea prin care îmi croisem eu 
drum fiind fundul cufărului. După aceea, n-am mai 
întâmpinat nici o piedică şi am mers de-a lungul frânghiei 
până când, în sfârşit, am găsit cuiul. Cu inima bătându-mi 
nebuneşte, m-am ridicat în picioare şi, mişcându-mă uşor, 
am împins în chepeng. Nu s-a ridicat destul de repede 
precum mă aşteptam şi am împins din nou, cu ceva mai 
multă hotărâre, deşi mă mai temeam să nu cumva să dau de 
vreo altă persoană decât Augustus în cabină. Trapa, însă, 
spre profunda mea uimire, a rămas de neclintit şi m-am 
îngrijorat întru câtva, pentru că ştiam că, înainte, nu cerea 
mare efort ca s-o dai la o parte. Am împins cu putere -a 
continuat să nu se mişte; am împins cu toată puterea mea - 
tot nu s-a deschis; am împins cu turbare, cu furie, cu 
disperare - a rezistat tuturor eforturilor mele şi era 
evident, din faptul că nu se lăsa urnită, fie că deschizătura 
fusese descoperită şi bătută în cuie, fie că vreo greutate 
uriaşă, cât să-ţi iei gândul c-ai putea s-o urneşti din loc, 
fusese aşezată deasupra ei. 

M-a cuprins o nespusă groază şi deznădejde. În zadar am 
încercat să îmi imaginez un motiv pentru care fusesem 
astfel înmormântat. 

Nu puteam să-mi adun şi să-mi ordonez gândurile. 
Lăsându-mă moale la podea, am dat frâu liber, în pofida 
voinţei mele, celor mai negre închipuiri, în care 
înfiorătoarele moduri de a muri, de sete, de foame, prin 
sufocare şi înmormântat de viu, planau deasupra capului 
meu, ca fiind nenorocirile care, cu siguranţă, mă pândeau. 
Într-un târziu, mi-am redobândit o oarecare prezenţă de 
spirit. M-am ridicat şi am început să pipăi după locul de 
îmbinare sau după nişte crăpături ale chepengului. Găsind 
câteva, le-am cercetat îndeaproape, ca să mă conving dacă 
prin ele nu străbătea vreo rază de lumină din cabină - dar 
nu se vedea niciuna. Atunci, am înfipt lama briceagului 
printre scânduri, până când am întâmpinat rezistenţă de la 


un obstacol dur. Zgâriindu-l, am descoperit că era un obiect 
de fier masiv, care, după modul specific în care se ondula 
mişcarea lamei când o treceam de-a lungul său, am dedus 
că era un lanţ de ancoră. Singurul lucru care îmi mai 
rămăsese de făcut era să mă întorc la cuşca mea şi, acolo, 
ori să îmi plâng soarta amară, ori să încerc să îmi stăpânesc 
gândurile cât să-mi permită II pun la cale un plan dea mă 
salva. Trecând la acţiune fără întârziere, am izbutit, după 
nenumărate piedici, să ajung înapoi. Când m-am prăbuşit, 
stors de vlagă, pe saltea, Tiger s-a întins şi el, atât era de 
lung, lângă mine şi părea că, prin gudurăturile sale, ar vrea 
să îmi aline suferinţele şi să mă încurajeze să le îndur cu 
dârzenie. 

În cele din urmă, ciudăţenia purtării sale m-a făcut curios. 
După ce îmi lingea faţa şi mâinile câteva minute, se oprea 
scurt şi scheuna încetişor. Când îmi întindeam mâna către 
el, îl găseam de fiecare dată întins pe spate, cu labele 
ridicate. Purtarea aceasta, repetată de atâtea ori, mi se 
părea bizară şi nu-mi puteam da seama ce înseamnă. Cum 
câinele părea abătut, mi-am zis că poate se rănise şi, atunci, 
apucându-i labele în mână, i le-am cercetat una câte una, 
dar n-am găsit nici urmă de rană. Atunci, mi-am imaginat că 
îi era foame şi i-am dat o bucată mare de şuncă, pe care a 
înfulecat-o cu poftă - însă, după aceea, şi-a reînceput 
neobişnuitele demersuri. Văzând aşa, m-am gândit că 
suferea, ca şi mine, de văpuia setei şi era cât pe-aci să cred 
că găsisem motivul, când mi-a fulgerat prin minte ideea că 
nu-i cercetasem decât labele şi putea fi rănit altundeva, pe 
corp sau la cap. L-am pipăit cu atenţie pe cap, dar n-am 
descoperit nimic. Dar, când mi-am trecut mâna în lungul 
spinării sale, i-am simţit blana zbârlită pe o fâşie îngustă, 
care-i încercuia corpul ca un inel. Cercetându-l mai atent, 
am dat peste o bucăţică de ceva care semăna la pipăit cu 
hârtia, rulată pe o sfoară, care trecea prin sulul de hârtie şi 
era legată în aşa fel încât să-l fixeze imediat sub umărul 
stâng al animalului. 


Capitolul III. 

Imediat m-am gândit că hârtia era un bilet de la Augustus 
şi că fără îndoială s-a întâmplat vreun accident care l-a 
împiedicat să mă elibereze din carcera mea, iar prin 
această metodă mă înştiinţa despre cum stăteau lucrurile. 
Tremurând de nerăbdare, am pornit din nou să-mi caut 
chibriturile şi lumânările. Îmi aduceam vag aminte că le 
aşezasem cu grijă, undeva, cu puţin înainte de a adormi. 
Într-adevăr, înainte de ultima incursiune către chepeng, 
fusesem în stare să-mi amintesc cu precizie locul unde le 
pusesem la păstrare. Însă, acum, în zadar mă străduiam să 
îmi reamintesc şi timp de o oră întreagă m-am chinuit 
degeaba, căutând fără succes obiectele lipsă - fără îndoială, 
niciodată n-am mai trăit o asemenea stare de nelinişte şi 
nesiguranţă. Într-un târziu, în timp ce bâjbâiam după ele, 
cu fruntea aproape lipită de lest, la gura lăzii şi dincolo de 
ea, am zărit o geană de lumină licărind dinspre cârmă. Mut 
de uimire, am încercat să mă duc spre ea, căci părea să 
vină de la numai câteva picioare distanţă de locul unde mă 
aflam. Nici n-am apucat să mă mişc într-acolo şi licărirea s-a 
topit în beznă, ieşindu-mi din vedere, şi, ca s-o prind din 
nou, am fost silit să mă preling înapoi pe lângă ladă până 
când am ajuns exact în poziţia iniţială. Apoi, mişcându-mi 
capul cu precauţie, când într-o parte, când într-alta, am 
descoperit că, înaintând încet, cu multă grijă, în direcţia 
opusă celei în care pornisem la început, reuşeam să mă 
apropii de ea, fără s-o mai pierd din ochi. Curând, am ajuns 
drept la ţintă (trecând cu greu prin nenumărate culoare 
strâmte şi cotite) şi am descoperit că licărul venea de la 
câteva fragmente din chibriturile mele, care zăceau într-un 
butoi gol, căzut într-o rână. Mă întrebam cum de ajunseseră 
chibriturile în locul acela, când am dat cu mâna peste două 
sau trei bucățele de ceară, care fuseseră, de bună seamă, 
molfăite de câine. Am înţeles dintr-o dată. Îmi înghiţise 
toată provizia de lumânări şi mi-am pierdut speranţa că voi 
putea citi vreodată bileţelul lui Augustus. Cele câteva 


picături de ceară erau atât de tocate şi împrăştiate printre 
celelalte gunoaie din butoi, încât nu mai puteam nădăjdui 
că mi-ar mai fi de folos şi le-am lăsat acolo. Gămăliile de 
fosfor ale chibriturilor, din care mai rămăseseră doar vreo 
două sau trei fărâmiţe, le-am cules toată grija şi, cu mare 
greutate, m-am întors cu ele la cutia mea, unde Tiger nu se 
clintise nici o clipă. 

Ce trebuia să fac mai departe, nu-mi dădeam seama. În 
cală era atât de întuneric încât nu-mi vedeam mâna oricât 
mi-aş fi apropiat-o de ochi. Bucata albă de hârtie abia se 
desluşea, chiar dacă mă uitam ţintă la ea. Plimbând-o 
dinspre marginea retinei spre mijlocul ei - sau, ca să zic 
aşa, privind-o cu albul ochilor în timp ce mi-o treceam pe 
dinainte, am descoperit că devenea, într-o oarecare 
măsură, perceptibilă. Vă puteţi închipui ce beznă domnea în 
închisoarea mea! Iar biletul de la prietenul meu, dacă într- 
adevăr era un bilet de la el, părea sortit doar să-mi 
sporească amărăciunea, tulburându-mi degeaba mintea, şi 
aşa destul de slăbită şi febrilă. În zadar mi-am stors creierii 
gândindu-mă la o mulţime de căi absurde pentru a face rost 
de lumină - nişte căi aidoma acelora pe care le-ar putea 
găsi cineva în delirul provocat opium, fiecare dintre ele 
înfăţişându-i-se narcomanului, rând pe rând, drept cea mai 
rezonabilă şi cea mai la îndemână dintre soluţii, după cum îl 
stăpâneşte pe el fie puterea de judecată, fie imaginaţia, 
alternativ, când una, când cealaltă. Până la urmă, mi-a venit 
o idee care mi s-a părut de bun-simţ şi care m-a făcut să mă 
mir, pe bună dreptate, că nu-mi trecuse prin minte până 
atunci. Am aşezat bucata de hârtie pe spatele unei cărţi şi, 
adunând bucăţelele de fosfor de la chibriturile pe care le 
culesesem din butoi, le-am presărat deasupra. Apoi, cu 
palma, le-am frecat de hârtie, rapid şi continuu. O lumină 
clară s-a răspândit de la sine aproape în aceeaşi clipă pe 
întreaga suprafaţă - şi, dacă ar fi fost ceva scris, sunt sigur 
că aş fi putut citi fără nici o greutate. Dar nu era nici o 
silabă - doar o suprafaţă sinistru şi dezolant de albă; lumina 


s-a stins în câteva secunde, iar inima mea a murit odată cu 
ea. 

Am mai spus, de câteva ori, că mintea mea, într-o perioadă 
anterioară, fusese cuprinsă de un soi de paralizie vecină cu 
idioţenia. Existau, desigur, şi unele intervale de perfectă 
luciditate, ba chiar, din când în când, chiar de entuziasm - 
deşi mai rare. Trebuie să vă reamintesc că mai multe zile în 
şir inhalasem aerul aproape pestilenţial dintr-o cală închisă 
ermetic, a unui vas de pescuit balene şi, în plus, o atât de 
lungă vreme avusesem doar o neîndestulătoare porţie de 
apă - în ultimele paisprezece sau cincisprezece ore, nu mai 
avusesem nici un strop - şi nici nu închisesem vreo clipă 
ochii. Singura mea hrană, după ce pierdusem friptura de 
berbec, consta numai în alimente sărate, care îmi stârneau 
şi mai mult setea - în afară de pesmeţi, dar aceştia din urmă 
nu-mi erau de folos, întrucât erau prea uscați şi prea greu 
de înghiţit pentru gâtul meu deja umflat şi pârjolit de sete. 
Mai făcusem şi febră şi mă simţeam, din toate punctele de 
vedere, insuportabil de bolnav. Aşa se explică faptul că 
multe ore de deznădejde chinuitoare au trecut de la ultima 
mea ispravă, aceea cu fosforul, până să-mi răsară de la sine 
în minte gândul nu examinasem decât o faţă a hârtiei. Nu 
voi încerca să vă descriu turbarea care m-a cuprins 
(deoarece cred că am simţit mânie mai mult decât orice 
altceva), când am înţeles greşeala grosolană pe care o 
comisesem. Prostia în sine ar fi fost neînsemnată, dacă eu, 
în nebunia şi graba mea, n-aş fi dus-o la apogeu - 
dezamăgit că nu găsisem nici un cuvânt pe bilet, îl 
rupsesem în bucățele şi îl aruncasem, cu neputinţă să spun 
unde anume. 

De partea cea mai nefericită a acestei probleme am fost 
salvat de isteţimea lui Tiger. Descoperind, după o 
îndelungată explorare, o bucăţică din bilet, i-am trecut-o pe 
sub nas câinelui şi m-am străduit să-l fac să priceapă că 
trebuie să-mi aducă şi restul. Spre uimirea mea - căci nu-l 
dresasem să facă niciunul dintre lucrurile pentru care rasa 


lui este faimoasă - păru că înţelege dintr-odată ce voiam şi, 
căutând câteva momente încoace şi încolo, curând mi-a 
găsit o bucată mult mai mare. Aducându-mi-o pe aceasta, a 
făcut o pauză, frecându-şi botul de mâna mea, de parcă 
aştepta să-l laud pentru ce făcuse. L-am bătut uşor cu 
palma pe creştet şi imediat a pornit din nou la treabă. De 
data aceasta, au trecut câteva minute bune înainte să se 
întoarcă, dar, când a venit, a adus cu el o bucată şi mai 
mare, care s-a dovedit a fi toată partea ce mai lipsea - se 
părea că îl rupsesem numai în trei bucăţi. Din fericire, n-am 
avut prea mare bătaie de cap să găsesc şi cele câteva 
fărâmiţe de fosfor rămase - conducându-mă după licărul 
slab pe care vreo două sau trei gămălii încă îl mai emiteau. 
Necazurile de până atunci mă învăţaseră minte să nu mă 
mai pripesc, aşa că, acum, m-am gândit pe îndelete la ce 
trebuia să fac. Este foarte probabil, mi-am zis eu, ca vreo 
câteva cuvinte să fie scrise pe cealaltă parte a hârtiei, pe 
care n-am examinat-o - dar care să fie acea parte? Potrivind 
bucăţile una lângă alta n-aş fi obţinut vreun indiciu în 
această privinţă, dar măcar m-aş fi convins că toate 
cuvintele (dacă într-adevăr existau) se aflau pe o singură 
parte şi înlănţuite corect unele după altele, aşa cum 
fuseseră scrise. Era obligatoriu să găsesc o soluţie la 
această problemă şi încă una în afară de orice îndoială, 
întrucât fosforul rămas nu mi-ar fi ajuns şi pentru o a treia 
încercare, dacă aş fi dat greş în aceasta pe care mă 
pregăteam s-o fac. Am aşezat hârtia pe o carte, ca şi mai 
înainte, şi iarăşi am stat câteva minute pe gânduri, 
rumegând problema în minte. În cele din urmă, mi-am spus 
că ar fi greu de crezut că partea scrisă să nu fie puţin mai 
vălurită şi, dacă aş fi pipăit atent, i-aş fi simţit relieful şi aş fi 
determinat astfel care era partea cu pricina. M-am hotărât 
să încerc experimentul şi mi-am plimbat degetul, foarte 
uşor, întâi peste partea care era în sus. N-am simţit, însă, 
nimic, aşa că am întors hârtia, potrivind din nou 
fragmentele pe carte. Încă odată, mi-am trecut arătătorul 


cu deosebită atenţie peste hârtie, până când am observat o 
foarte uşoară, dar perceptibilă strălucire, care apărea 
imediat în urma trecerii degetului. Ştiam că acest lucru se 
datora stratului fin de fosfor care rămăsese lipit de hârtie la 
prima mea încercare. Aşadar, cealaltă parte, de dedesubt, 
trebuia să fie cea cu scrisul, dacă în final scris urma să se 
dovedească a fi. Am întors din nou biletul şi am reînceput 
operaţiunea. Frecându-l cu fosforul, s-a luminat ca şi mai 
înainte - de data aceasta, câteva rânduri, scrise lăbărţat, de 
mână şi la prima vedere cu cerneală roşie, s-au ivit foarte 
clar. Lumina, deşi suficient de puternică, nu durase decât 
foarte puţin. Dar chiar şi aşa, dacă n-aş fi fost atât de agitat, 
aş fi avut suficient timp să citesc cu atenţie cele trei 
propoziţii dinaintea ochilor mei - căci observasem că sunt 
trei. Numai că, în dorinţa mea nestăpânită de a citi totul 
dintr-o dată, am reuşit să rețin doar ultimele şapte cuvinte, 
care spuneau următoarele: sânge... Scapi cu viaţă dacă 
rămâi ascuns”. 

Sunt ferm convins că şi de-aş fi fost în stare să aflu tot 
conţinutul biletului - adică întregul avertisment pe care 
prietenul meu încercase să mi-l transmită - şi dacă 
avertismentul respectiv mi-ar fi dezvăluit povestea celui mai 
amuţitor dezastru, tot n-ar fi putut să-mi insufle barem a 
zecea parte din cumplită şi totuşi nedesluşita groază cu 
care m-a umplut frântura de înştiinţare primită astfel. De 
asemenea, „sânge”, acest cuvânt al cuvintelor - 
dintotdeauna încărcat de mister, de suferinţă şi de groază - 
cât de greu de semnificaţie mi s-a părut atunci şi cât de 
îngheţat şi de copleşitor (desprins, cum era, de cuvintele de 
dinainte care să-l califice ori să-l precizeze) răsunau 
laconicele sale silabe în beznă adâncă a închisorii mele, 
pătrunzând până în ungherele cele mai tainice ale sufletului 
meu! 

Augustus avea, fără nici o îndoială, motive întemeiate când 
mă sfătuia să rămân ascuns, iar eu am făcut mii de 
presupuneri despre ce anume putea fi vorba - însă n-am 


fost în stare să concep nimic care să ofere un răspuns 
mulţumitor la această enigmă. Îndată după întoarcerea mea 
din ultima incursiune până la chepeng şi înainte că 
purtarea ciudată a lui Tiger să-mi atragă atenţia, mă 
hotărâsem să mă fac auzit cu orice risc de cei de la bord 
sau, dacă nu aş fi reuşit în această direcţie, să îmi deschid 
un drum prin puntea superioară. Raza de încredere pe care 
o simţisem că, în caz de extremă urgenţă, voi fi în stare să o 
scot la capăt printr-una din aceste două metode îmi 
susţinuse moralul (pe care altminteri l-aş fi pierdut) pentru 
a îndura toate neajunsurile situaţiei mele. Însă, cele câteva 
cuvinte pe care le putusem câţi îmi închiseseră şi aceste 
ultime portiţe de salvare, şi acum, pentru prima oară, 
simţeam întreaga povară a sorții mele nefericite. În culmea 
disperării, m-am trântit din nou pe saltea unde, timp de o zi 
şi o noapte, am zăcut într-un fel de letargie, întreruptă doar 
de scurte perioade de luciditate, în care îmi reaminteam 
toată povestea. 

În cele din urmă, m-am sculat încă o dată şi m-am apucat 
să chibzuiesc la grozăviile care mă împresurau. 
Următoarele douăzeci şi patru de ore era probabil că o să 
mai rezist fără apă - peste această limită n-aş fi putut sigur. 
La începutul detenţiei mele, luasem fără reţineri din 
întăritoarele cu care mă aprovizionase Augustus, dar 
acestea nu făcuseră altceva decât să-mi înteţească febră şi 
nu-mi astâmpăraseră nici o clipă setea. Acum nu-mi mai 
rămăsese decât vreun gill3 dintr-un soi de lichior de 
piersici, tare, de la care mi se întorcea stomacul pe dos. 
Cârnaţii îi isprăvisem, din şuncă nu mai aveam decât o 
bucăţică de şorici, iar toţi pesmeţii, în afară de vreo câteva 
firimituri dintr-unul, mi-i mâncase Tiger. În plus, faţă de 
toate necazurile mele, durerea de cap creştea de la o clipă 
la alta şi, odată cu ea, simptomele delirului care mă tortura, 
ba doborându-mă, ba mai slăbindu-mă, încă de la primul 
meu somn. În ultimele ore, abia de putusem să respir, iar, 
acum, fiecare tentativă în acest sens se lăsa cu nişte 


junghiuri foarte dureroase în piept. Şi mai aveam un motiv 
de îngrijorare, de cu totul altă natură, unul care, într- 
adevăr, îmi băga spaima în oase şi care a constituit 
principalul imbold să mă smulg din inerția în care zăceam 
pe saltea - şi acesta provenea din purtarea câinelui. 

Am observat prima oară o schimbare în atitudinea lui când 
frecasem fosforul pe hârtie, la ultima mea experienţă. În 
timp ce frecam, îşi repezise botul la mâna mea cu un mârâit 
scurt, dar eu eram prea agitat în momentul acela ca să-i 
dau vreo atenţie. 

Curând după aceea, vă reamintesc, mă trântisem pe saltea 
şi căzusem într-un soi de amorţeală. Deodată, am devenit 
conştient de un şuierat ciudat la urechea mea şi am 
descoperit că provenea de la Tiger, care gâfâia şi horcăia de 
parcă ar fi fost teribil de aţâţat, cu ochii fulgerând sălbatic 
prin întuneric. I-am vorbit şi mi-a răspuns cu mârâituri 
înfundate, apoi s-a liniştit. După aceea, am recăzut în 
agonia mea, din care am fost trezit din nou, în acelaşi mod. 
Lucrul acesta s-a repetat de vreo trei sau patru ori, până 
când, în sfârşit, purtarea lui m-a speriat într-atât de tare 
încât m-am dezmeticit pe de-a întregul. În momentul acela, 
era aşezat aproape de capacul lăzii, mârâind înfiorător, deşi 
cumva înfundat, şi clămpănind din colţi ca apucat de friguri. 
Nu mă îndoiam că lipsa de apă sau aerul închis din cală îl 
aduseseră la turbare şi mă vedeam pus în mare 
încurcătură, neştiind ce să fac mâi departe. Mi se rupea 
sufletul la gândul să-l ucid, totuşi părea absolut necesar 
pentru propria-mi siguranţă. Îi zăream clar ochii pironiţi 
asupra mea, exprimând o duşmănie de moarte, şi mă 
aşteptam ca, din clipă în clipă, să mă atace. În cele din 
urmă, am simţit că nu mai puteam îndura groaznică 
ameninţare, hotărându-mă să ies din ladă cu orice preţ şi să 
termin cu el, dacă împotrivirea lui avea să mă oblige s-o fac. 
Ca să ajung afară, trebuia să trec chiar peste trupul lui şi 
deja dădea semne că îmi ghicise intenţiile - ridicându-se pe 
labele din faţă (ceea ce am dedus după schimbarea poziţiei 


ochilor săi) şi arătându-şi toţi colții, albi, uşor de zărit. Am 
luat restul de şorici de la şuncă şi o sticlă cu lichior, ţinându- 
le bine, şi un cuţit de tranşat carnea, pe care mi-l lăsase 
Augustus, apoi, înfăşurând haina pe mine cât mai strâns cu 
putinţă, am făcut o mişcare spre gura lăzii. Îndată ce m-a 
simţit, câinele a sărit, cu un mârâit puternic, la gâtul meu. 
S-a izbit cu toată greutatea corpului său de umărul meu 
drept, iar eu am fost trântit brusc în partea stângă, în timp 
ce furibundul animal s-a rostogolit peste mine. Căzusem în 
genunchi, cu capul îngropat în pături, ceea ce m-a apărat 
de cel de-al doilea atac sălbatic - i-am simţit colții ascuţiţi 
înfigându-se cu putere în lâna păturilor din jurul gâtului 
meu, dar, spre norocul meu, fără să fie în stare să 
străpungă toate cutele. Ajunsesem acum sub animal şi, în 
doar câteva momente, aveam să fiu complet în puterea lui. 
Disperarea mi-a dat puteri, aşa că m-am ridicat cu 
îndrăzneală, scuturându-l de pe mine cu o mână de fier şi 
trăgând de păturile de pe saltea, pe care i le-am aruncat în 
cap; mai înainte să apuce să se descotorosească de ele, m- 
am strecurat afară din ladă ţi i-am pus repede capacul, 
împiedicându-l să mă urmărească. În încleştarea aceasta, 
însă, fusesem silit să dau drumul bucăţelei de şorici, iar 
acum m-am trezit că întregul meu stoc de provizii se 
redusese la un singur gill de lichior. Odată ce-am ajuns la 
această constatare, m-am simţit zgândărit să-mi fac poftă, 
cum ar fi făcut orice copil răzgâiat în condiţii asemănătoare, 
şi, ridicând sticla la gură, am golit-o până la ultima picătură 
şi-am izbit-o furios de podea. 

Abia se stinsese ecoul sticlei sparte, când mi-am auzit 
numele. Strigat de un glas grăbit, dar stăpânit, venind 
dinspre cârmă. Aşa ceva era atât de neaşteptat pentru mine 
şi atât de mare era emoția care m-a cuprins auzindu-l, încât 
m-am străduit zadarnic să răspund. Eram cu desăvârşire 
lipsit de grai şi stăteam - în culmea groazei că prietenul 
meu ar putea ajunge la concluzia că am murit şi ar putea 
pleca fără să încerce să mai vină până la mine - ca pironit, 


între baloturile de la gura lăzii, tremurând spasmodic, 
dorind cu înfocare şi zbătându-mă să scot un sunet. Soarta 
tuturor cuvintelor din lume să fi atârnat de o singură silabă 
şi tot n-aş fi putut s-o rostesc. Se auzea acum o mişcare 
uşoară printre maldărele de lucruri, undeva, în faţa locului 
în care mă aflam. Curând, zgomotul a devenit mai puţin 
lămurit, apoi şi mai slab, apoi mai slab încă. Oare voi putea 
uita vreodată ce-am simţit în acel moment? Pleca - 
prietenul meu, tovarăşul meu, de la care pe bună dreptate 
aşteptam atât de multe - pleca - avea să mă părăsească - s- 
a dus! Mă lăsa să mor în chinuri, să-mi dau duhul În cea mai 
cumplită şi mai dezgustătoare dintre temnițe - când un 
cuvânt, o singură silabă scurtă m-ar fi salvat - totuşi această 
unică silabă eu n-o puteam articula! Am simţit, cred, de 
zece mii de ori mai mult decât toate chinurile morţii. Mi se 
învârtea creierul în cap şi m-am prăbuşit, agonic, peste 
ladă. 

În cădere, cuțitul de tranşat carnea mi-a ieşit din 
cingătoare şi a picat zornăind la podea. Niciodată muzica 
vreunei melodii măiastre n-a sunat mai dulce în urechile 
mele! Încordat la limită, am tras cu urechea, încercând să- 
mi dau seama de efectul zgomotului asupra lui Augustus - 
căci ştiam că fiinţa care mă strigase nu putea fi altcineva. 
Câteva momente, a domnit o tăcere deplină, într-un târziu, 
mi-am auzit din nou numele: „Arthur!”, repetat cu o voce 
scăzută, foarte şovăielnică. Speranţa reînviată mi-a 
descătuşat dintr-o dată puterea vorbirii şi am ţipat cât de 
tare m-au ţinut curelele: 

— Augustus! Oh, Augustus! 

— Ssst! Pentru numele lui Dumnezeu, taci! Mi-a răspuns el 
cu glasul tremurând de îngrijorare. Sunt lângă tine într-o 
clipă... Îndată ce o să-mi pot face un drum prin cală. 

Multă vreme l-am auzit strecurându-se printre baloturi şi 
fiece secundă îmi părea mai lungă decât veacul. Într-un 
sfârşit, am simţit că-mi pune o mână pe umăr şi că îmi duce, 
în aceeaşi clipă, o sticlă cu apă la gură. Numai cei care au 


scăpat pe neaşteptate din ghearele morţii sau cei care au 
cunoscut chinurile insuportabile ale setei în împrejurări la 
fel de grave ca acelea pe care a trebuit eu să le îndur în 
sinistra mea temniţă îşi pot face o idee despre bucuria de 
nespus pe care mi-a oferit-o acea lungă înghiţitură, cea mai 
bogată în senzaţii fizice dintre cele mai plăcute. 

Când mi-am mai potolit cât de cât setea, Augustus a scos 
din buzunar trei sau patru cartofi fierţi, pe care i-am 
înfulecat cu mare lăcomie. Adusese cu el şi o lumânare într- 
un felinar, iar razele sale binecuvântate mi-au produs o 
plăcere tot atât de mare ca şi mâncarea şi băutura. Dar 
eram nerăbdător să aflu cauza îndelungatei sale absenţe, la 
care el a început să-mi povestească ce se mai petrecuse la 
bord de când fusesem încarcerat. 

Capitolul IV. 

Bricul a ridicat ancora, aşa cum bănuisem, cam la ooră 
după prietenul meu îmi adusese ceasul. Aceasta s-a 
petrecut pe 20 iunie. Se cuvine să reamintesc faptul că, la 
momentul respectiv, eu eram deja de trei zile în cală, timp 
în care fusese o permanentă vânzoleală la bord şi un aşa 
du-te-vino, mai ales în cabina principală şi în celelalte, încât 
Augustus nu avusese nici o şansă să mă viziteze fără a risca 
să fie descoperit secretul chepengului. Când, într-un târziu, 
a venit, eu l-am asigurat că îmi era cât se putea de bine şi, 
prin urmare, următoarele două zile şi-a făcut prea puţine 
griji în ceea ce mă privea - deşi continuă să pândească un 
prilej pentru a coborî. Abia în cea de-a patra zi a găsit unul. 
În mai multe rânduri, de-a lungul acestei perioade, îi 
trecuse prin minte să-l pună la curent pe tatăl său despre 
ispravă şi să mă aducă imediat sus - dar încă nu ne 
îndepărtaserăm destul de Nantucket şi nu era sigur, după 
unele afirmaţii care-i scăpaseră căpitanului Barnard, că nu 
s-ar fi întors de îndată ce m-ar fi descoperit la bord. De altă 
parte, chibzuind asupra situaţiei, Augustus, după cum mi-a 
mărturisit, nu-şi putea închipui că aş fi dus deja lipsă de 
ceva sau că aş fi şovăit, în acest caz, să-mi comunic 


doleanţele la chepang. Aşadar, după ce a cântărit situaţia, s- 
a hotărât să mă lase să aştept până i s-ar fi ivit o ocazie să 
mă viziteze neobservat. Aceasta, clipă cum am spus mai sus, 
nu s-a întâmplat decât în a patra zi de când îmi adusese 
ceasul şi în cea de-a şaptea de când păşisem prima oară în 
cală. Atunci, coborâse fără să ia la el nici apă, nici de 
demâncare, având mai degrabă intenţia să-mi dea de veste 
că era acolo şi să mă facă să vin de la ladă până la chepeng 
- apoi s-ar fi urcat înapoi în cabina lui şi abia după aceea 
mi-ar fi înmânat nişte provizii. Aşadar, când a coborât în 
acest scop, a constatat că dormeam, căci se pare că 
sforăiam foarte tare. După toate socotelile mele pe 
marginea acestui subiect, acesta trebuie să fi fost somnul 
adânc în care căzusem imediat după ce mă întorsesem cu 
ceasul de la chepeng şi care, prin urmare, înseamnă că 
durase cel puţin trei zile şi trei nopţi. De curând, am avut 
ocazia să mă conving, atât din experienţa mea cât şi din 
relatările altora, de puternicele efecte soporifice ale 
miasmei răspândite de uleiul de peşte rânced, dacă este 
ţinut într-un loc fără aerisire - şi, când mă gândesc la starea 
calei în care am fost închis şi la îndelungata perioadă în 
care bricul fusese folosit ca balenieră, sunt mai înclinat să 
mă minunez că m-am mai trezit totuşi, o dată adormit, 
decât că somnul mi-a fost neîntrerupt întreaga perioadă 
despre care vorbeam. 

Augustus m-a strigat, la început, pe şoptite şi fără să 
închidă chepengul în spatele lui - dar nu i-am răspuns în 
nici un fel. Atunci, a închis trapa şi m-a strigat întâi mai 
tare, apoi foarte tare - eu am continuat să sforăi. Nu ştia ce 
să facă. l-ar fi luat ceva timp ca să-şi croiască un drum prin 
harababură din cală până la mine la ladă, iar în acest 
interval absenţa sa i-ar fi sărit în ochi căpitanului Barnard, 
care avea nevoie de el mai mereu, ca să-i ordoneze şi să-i 
copieze documentele referitoare la călătoria vasului. 
Aşadar, după ce s-a gândit mai bine, s-a decis să urce şi să 
aştepte alt prilej ca să-mi facă o vizită. I-a fost uşor să 


adopte această hotărâre, întrucât somnul meu adânc i s-a 
părut foarte firesc şi nu putea bănui că sufeream de vreun 
neajuns din pricina detenţiei mele. Tocmai se împăcase cu 
gândul asupra acestui punct, când atenţia i-a fost brusc 
atrasă de o zarvă neobişnuită, al cărei zgomot i s-a părut că 
venea din cabină. A ieşit prin chepeng cât de repede a 
putut, l-a încuiat şi apoi a deschis larg uşa cabinei sale. Dar, 
nici n-a apucat să pună piciorul pe prag, când un foc de 
pistol i-a fulgerat prin faţă şi, în acelaşi moment, a fost 
doborât cu o lovitură de manelă de cabestan. 

O mână puternică îl ţinea la podea, în cabină, încleştată 
strâns de gâtul lui şi, cu toate acestea, încă a mai fost în 
stare să vadă ce se petrecea în jur. Tatăl său era legat de 
mâini şi de picioare, şi zăcea lat pe treptele scării de sub 
tambuchiu, cu capul în jos şi cu o rană adâncă în frunte, din 
care sângele curgea şiroaie. N-a rostit nici un cuvânt şi, la 
prima vedere, ai fi zis că dădea să moară. Deasupra lui 
stătea aplecat secundul, uitându-se la el cu o expresie de 
batjocură drăcească, în timp ce îl scotocea tacticos prin 
buzunare, din care, la un moment dat, a scos o pungă şi un 
ceas de buzunar. Şapte marinari din echipaj (printre care şi 
bucătarul, un negru) răscoleau cabinele de la babord după 
arme, de unde s-au dotat cu muschete şi muniţie. În afară 
de Augustus şi de căpitanul Barnard, mai erau nouă oameni 
în cabină, cei mai ticăloşi dintre toţi de pe bric. Apoi, 
netrebnicii au urcat din nou pe punte, luându-mi prietenul 
cu ei, după ce îi legaseră mâinile la spate. S-au dus drept la 
teugă, care era închisă pe dinăuntru - doi dintre răzvrătiți 
păzind intrarea înarmaţi cu securi, alţi doi stând la cabina 
principală. Secundul a strigat, cu voce aspră: 

— Se aude, acolo, jos? Ia suiţi-vă încoace, unul câte unul... 
Dar, băgaţi la cap: fără vorbă! 

S-au scurs câteva minute până când să apară unul - într- 
un târziu, un englez care se tocmise pe vas ca novice, a 
urcat, smiorcăindu-se jalnic, implorându-l umil pe secund 
să-i cruţe viaţa. Singurul răspuns primit a fost o lovitură de 


secure în frunte. Bietul băiat s-a prăbuşit pe punte fără un 
geamăt, iar bucătarul negru l-a ridicat în braţe ca pe un 
copil şi l-a azvârlit, liniştit, în mare. Auzind lovitura şi 
plescăitul trupului în mare, cei de jos nu s-au mai lăsat 
înduplecaţi să se aventureze pe punte, nici cu ameninţări, 
nici cu făgăduieli, până când cineva a venit cu propunerea 
să-i afume ca să-i scoată. Atunci, s-a iscat o năvală generală 
a celor de jos, iar, pentru o clipă, a părut posibil ca bricul să 
fie recucerit. Totuşi, răzvrătiţii au izbutit, până la urmă, să-i 
încuie în teugă - numai şase din adversarii lor apucaseră să 
urce. Aceştia şase, văzându-se copleşiţi ca număr şi fiind 
neînarmaţi, s-au predat, după o scurtă rezistenţă. Secundul 
le-a vorbit mieros - urmărind, desigur, să îi convingă pe cei 
rămaşi jos să cedeze, căci auzeau fără probleme tot ce se 
spunea pe punte. Rezultatul a dovedit că-i mirosise bine şi, 
de asemenea, ce diabolică răutate zăcea în el. Cei din teugă 
şi-au exprimat neîntârziat intenţia de a se supune şi, 
urcând, unul după altul, au fost legaţi de mâini şi-apoi 
trântiţi pe spate, laolaltă cu primii şase - în total, adică 
membrii echipajului care nu fuseseră amestecați în 
răzmeriţă, douăzeci şi şapte. 

A urmat cea mai cumplită scenă de măcel. Marinarii legaţi 
au târâţi spre schelă. Acolo, bucătarul stătea cu o secure şi 
îşi lovea fiecare victimă în cap, după care aceasta era 
împinsă peste parapet de ceilalţi rebeli. Astfel au pierit 
douăzeci şi doi de marinari, timp în care Augustus se 
socotea pierdut, aşteptându-se să-i vină rândul dintr-o clipă 
într-alta. Dar, se părea că nemernicii osteniseră sau se 
plictisiseră de îndeletnicirea lor sângeroasă, pentru că 
ultimii patru prizonieri, împreună cu prietenul meu, care 
fuse trântit pe punte laolaltă cu ceilalţi, au fost cruţaţi când 
secundul a trimis jos după rom şi întreaga şleahtă de 
ucigaşi s-a pus pe chef, ţinând-o tot într-o băută până la 
apusul soarelui. Atunci, a izbucnit între ei o ceartă referitor 
la soarta supravieţuitorilor - care zăceau la numai patru 
paşi mai încolo şi le auzeau fiecare cuvinţel. Asupra câtorva 


rebeli, lichiorul părea să fi avut un efect calmant, întrucât s- 
au ridicat mai multe voci în favoarea eliberării tuturor 
prizonierilor, cu condiţia să treacă de partea răzmeriţei şi 
să împartă prada. Bucătarul negru, însă (care, din toate 
punctele de vedere, era un drac împeliţat şi care părea să 
le impună tot atâta respect, dacă nu chiar mai mult, cât 
secundul însuşi), nici nu voia s-audă de vreo propunere de 
acest fel şi, în mai multe rânduri, chiar s-a ridicat hotărât 
să-şi sfârşească treaba la schelă. Din fericire, era în 
asemenea hal de beat încât tovarăşii săi puţin setoşi de 
sânge au reuşit, de fiecare dată, fără prea mari eforturi, să-l 
oprească. Printre aceştia din urmă, era şi un şef de linie, 
Dirk Peters, cum îl numeau ei. Omul acesta era fiul unei 
squaw4 indiene din tribul Upsaroka, trib care trăieşte la 
adăpostul bastionului munţilor Black Hills, situaţi la 
izvoarele fluviului Missouri. Tatăl său fusese un neguţător 
de blănuri scumpe, dacă nu mă înşel, sau, în orice caz, 
avusese legături cu forturile de comerţ cu indienii de pe 
râul Lewis. Peters acesta era unul dintre oamenii cu cea 
mai fioroasă înfăţişare care s-a văzut vreodată. Era scund 
de statură, nu mai mult de patru picioare şi opt inci 
înălţime, dar membrele sale erau turnate după un calapod 
herculean. În special mâinile erau atât de groase şi de mari 
încât abia de mai păstrau ceva din formă omenească. Atât 
braţele cât şi picioarele erau arcuite în cel mai ciudat mod 
şi părea să nu aibă nici pic de flexibilitate. Capul era la fel 
de diform, nemaipomenit de mare, cu creştetul teşit 
(asemenea majorităţii negrilor) şi în întregime chel. Pentru 
a-şi ascunde această lipsă, care nu se datora vârstei 
înaintate, purta de obicei o perucă, făcută din orice 
material care să aducă a păr - ba o blană de spaniei5, ba 
una de urs grizzly. La vremea despre care vorbim, tocmai 
avea o bucată de blană de urs dintr-acesta, care îi accentua, 
în bună măsură, ferocitatea înnăscută a chipului, amintind 
de trăsăturile indienilor upsarokaşi. Gura se întindea 
aproape de la o ureche la cealaltă, buzele erau subţiri şi 


păreau, ca şi alte câteva zone ale corpului său, lipsite de 
mobilitatea firească, încât expresia lor obişnuită nu varia 
niciodată sub influenţa vreunei emoţii, indiferent care. 
Despre această expresie obişnuită vă puteţi face o idee 
dacă puneţi la socoteală faptul că dinţii îi erau extraordinar 
de lungi şi ieşiţi în afară, din care pricină buzele nu-i 
acopereau niciodată pe de-a întregul. Aruncându-i doar o 
privire fugară, ai fi putut crede că se strâmba de râs, dar, 
uitându-te mai bine, te înfiorai dându-ţi seama că, dacă o 
asemenea expresie ar fi fost semn de veselie, atunci nu 
putea fi decât a unui diavol. Despre această fiinţă ciudată se 
răspândiseră multe poveşti printre oamenii mării din 
Nantucket. Anecdotele subliniau ce forţă extraordinară 
avea când îşi pierdea cumpătul, iar unele dintre ele dădeau 
de înţeles că nu ar fi tocmai întreg la minte. Dar se pare că 
la bordul lui Grampus, cel puţin la vremea izbucnirii 
revoltei, era mai degrabă luat în derâdere. Am vorbit ceva 
mai mult despre Dirk Peters pentru că, oricât de fioros se 
înfăţişa, s-a dovedit a fi principalul instrument în salvarea 
vieţii lui Augustus şi pentru că voi avea frecvent prilejul să-l 
pomenesc mai departe, în istorisirea mea - o istorisire care, 
daţi-mi voie să vă spun, în părţile sale finale va include, cum 
veţi vedea, unele întâmplări atât de stranii pentru natura 
experienţelor omeneşti şi tocmai Peters acesta era unul 
dintre oamenii cu cea mai fioroasă înfăţişare care s-a văzut 
vreodată. Era scund de statură, nu mai mult de patru 
picioare şi opt inci înălţime, dar membrele sale erau turnate 
după un calapod herculean, din acest motiv foarte greu de 
crezut încât vi le voi povesti, dar fără pic de speranţă că voi 
obţine vreun credit pentru ce voi descrie, totuşi încrezător 
în faptul că viitorul şi progresele ştiinţei vor confirma 
câteva dintre cele mai importante şi deocamdată 
neverosimile afirmaţii ale mele. 

După o îndelungată nehotărâre şi vreo două sau trei 
certuri violente, s-a decis, în cele din urmă, că prizonierii 
(cu excepţia lui Augustus, pentru care Peters a stăruit în 


glumă să-l păstreze, să-l facă ucenicul său) trebuia să fie 
lăsaţi în voia sorții, dându-le drumul pe mare, într-una 
dintre cele mai micuţe bărci de pescuit balene. Secundul a 
coborât în cabină ca să vadă dacă mai era încă în viaţă 
căpitanul Barnard - căci, vă reamintesc, fusese părăsit 
acolo când răzvrătiţii urcaseră pe punte. Curând, cei doi şi- 
au făcut apariţia, căpitanul palid ca un mort, deşi îşi mai 
revenise de pe urma rănii. El le-a vorbit marinarilor rebeli 
cu glasul stins, implorându-i să nu îl lase în voia valurilor, ci 
să se întoarcă la posturile lor şi făgăduindu-le să îi ducă la 
orice țărm vor dori, fără să facă apoi nici un demers pentru 
a-i da pe mâna justiţiei. Ar fi putut la fel de bine să îi 
vorbească vântului. Doi dintre tâlhari l-au prins de braţe şi 
l-au azvârlit peste parapetul bricului, în bărcuţa care fusese 
lăsată la apă cât timp secundul se dusese până jos, în 
cabină. Cei patru prizonieri care zăceau întinşi pe punte au 
fost dezlegaţi şi li s-a poruncit să-l urmeze pe căpitan, ceea 
ce ei au făcut, fără să încerce să opună vreo rezistenţă - 
Augustus fiind lăsat mai departe în poziţia sa chinuitoare, 
deşi se zbătea şi se ruga să i se îndeplinească doar o 
singură dorinţă şi anume să i se îngăduie să-şi ia rămas bun 
de la tatăl său: O mână de pesmeţi şi un ulcior cu apă le-au 
fost date celor din barcă - în schimb, nu tu catarg, nici 
pânză, nu tu vâslă, nici busolă. Barca a rămas remorcată la 
pupa câteva minute, cât timp rebelii au ţinut un nou sfat - 
apoi, în final, au tăiat cablul şi au lăsat barca în voia 
valurilor. Între timp, se înnoptase - nu se vedeau nici luna, 
nici stelele - şi marea începuse deodată să se burzuluiască, 
deşi vântul bătea domol. Barca a pierit de îndată din vedere 
şi pentru nefericiţii dinăuntru nu se puteau nutri cine ştie 
ce speranţe. Totuşi, părăsirea lor s-a petrecut 35*30' 
latitudine nordică şi la 61*20' longitudine vestică şi, ca 
atare, nu se aflau la prea mare distanţă de insulele 
Bermude. De aceea şi Augustus a încercat să se consoleze 
cu gândul că barca ori va reuşi să atingă pământul, ori va 


ajunge suficient de aproape pentru a fi întâlnită de vasele 
de coastă. 

Bricul a ridicat toate pânzele şi a continuat să înainteze pe 
direcţia iniţială, spre sud-vest - răzvrătiţii având poftă să 
dea o lovitură piraterească, după cum s-a putut înţelege, 
urmând să atace unul dintre vasele care făceau cursă între 
insulele Capului Verde şi Porto Rico. Nu-i mai dădeau nici o 
atenţie lui Augustus, pe care îl dezlegaseră şi-i îngăduiau să 
umble nestingherit prin faţa cabinei de sub tambuchiu. Dirk 
Peters îi arăta o oarecare blândeţe şi, o dată, chiar l-a 
scăpat de cruzimea bucătarului. Totuşi, situaţia sa rămânea 
una dintre cele mai nesigure, întrucât marinarii erau mereu 
beţi şi nu se putea bizui pe continua lor bunăvoință sau 
lipsă de atenţie faţă de el. Este lesne de închipuit că 
îngrijorarea sa pentru mine constituia cea mai acută 
suferinţă în tot necazul întâmplat - şi, într-adevăr, n-am 
avut niciodată vreun motiv să mă îndoiesc de sinceritatea 
prieteniei sale. În repetate rânduri se hotărâse să le 
dezvăluie răzvrătiţilor secretul existenţei mele la bord, dar 
s-a văzut silit să tacă, pe de-o parte fiindcă îşi amintea de 
scenele sângeroase pe care avusese deja ocazia să le vadă 
şi, pe de altă parte, fiindcă tot nădăjduia că va putea, cât de 
curând, să mă ajute. De aceea, era continuu la pândă, dar, 
în ciuda celei mai neobosite supravegheri, au mai trecut 
trei zile de când barca fusese abandonată la voia 
întâmplării până să se ivească vreun prilej. Într-un târziu, în 
cea de-a treia noapte, s-a stârnit un vânt puternic dinspre 
răsărit şi toţi oamenii au fost chemaţi pe punte, să se ocupe 
de pânze. În zăpăceala momentului, Augustus şi-a făcut 
drum neobservat până jos, la fosta lui cabină. Care nu i-a 
fost însă durerea şi groază când a descoperit că aceasta 
fusese transformată într-un soi de depozit pentru diverse 
provizii şi echipamente ale vasului, şi că un lanţ de ancoră 
vechi, de mai mulţi stânjeni lungime, ţinut până atunci sub 
scara tambuchiului, fusese mutat de-acolo, pentru a-i face 
loc unui cufăr, şi acum trona chiar peste chepeng! Ca să-l 


dea la o parte fără să fie descoperit era imposibil, aşa că s-a 
întors pe punte, cât de repede a putut. De-abia urcase, 
când secundul l-a prins de beregată şi, întrebându-l ce 
căutase în cabină, a vrut să îl arunce peste parapetul de la 
babord, dar a scăpat din nou cu viaţă mulţumită intervenţiei 
lui Dirk Peters. A fost, în schimb, pus în cătuşe (existau mai 
multe perechi la bord), iar picioarele i-au fost legate strâns 
unul de altul. L-au dus, apoi, în teugă şi l-au aruncat într-un 
pat scund, de lângă peretele despărțitor, ameninţându-l că 
n-o să mai pună vreodată piciorul pe punte „cât va fi bricul 
bric” - acestea au fost cuvintele bucătarului când l-a împins 
în pat, dar e greu de ghicit ce voia să spună de fapt. 
Întreaga poveste, totuşi, s-a dovedit singura mea portiţă de 
scăpare, după cum se va vedea mai jos. 

Capitolul V. 

Pentru câteva minute, după ce bucătarul ieşise din teugă, 
Augustus s-a lăsat pradă disperării, pierzând nădejdea că 
va mai părăsi vreodată viu patul acela. Atunci, s-a hotărât 
să-i vorbească despre mine primului om care avea să 
coboare până la el, socotind că era mai bine să mă lase să- 
mi încerc norocul cu răzvrătiţii decât să mor de sete în cală 
- căci trecuseră zece zile de când fusesem închis, iar 
ulciorul meu cu apă nu ajungea nici pentru patru. Pe când 
se gândea la acest lucru, i-a venit deodată ideea că ar putea 
să comunice cu mine prin cală principală. În alte condiţii, 
dificultatea şi riscul unei întreprinderi de acest gen l-ar fi 
împiedicat să încerce; dar, fiindcă de-acum avea, oricum, 
slabe şanse de-a scăpa cu viaţă şi, prin urmare, prea puţin 
de pierdut, şi-a pus toată mintea la contribuţie în acest 
Scop. 

În primul rând, trebuia să rezolve problema cătuşelor. La 
început, nu vedea nici un mijloc să le scoată şi, prin urmare, 
s-a temut că deja s-a împotmolit. Însă, cercetându-le mai 
atent, a descoperit că brăţările de fier îi alunecau în voie de 
pe încheieturi, foarte puţină strădanie sau durere, numai 
forţându-şi un pic mâinile să treacă prin strânsoarea 


fiarelor - cătuşele de acest soi sunt absolut ineficiente 
pentru a imobiliza persoane tinere, ale căror oase, mai 
subţiri, se eliberează la cea dintâi sforţare. Apoi, şi-a 
dezlegat picioarele şi, lăsând frânghia aşezată în aşa fel 
încât s-o poată potrivi rapid la loc în cazul în care cobora 
cineva, s-a apucat să cerceteze peretele despărțitor lângă 
care era aşezat patul. Peretele acesta era făcut din scânduri 
de pin moale, de un inci grosime, şi a înţeles că şi-ar fi putut 
tăia cu uşurinţă o ieşire prin ele. Dar, chiar în clipa aceea, a 
auzit o voce pe scara teugii şi abia a avut timp să-şi vâre 
mâna dreaptă înapoi în cătuşe (căci pe stânga n-o scosese) 
şi să-şi facă un nod la frânghie în jurul gleznelor până când 
Dirk Peters a ajuns jos, urmat de Tiger, care a sărit imediat 
în pat, luând poziţia culcat. Câinele fusese adus la bord de 
Augustus, care ştia cât ţin la acest animal şi s-a gândit c-o 
să-mi facă plăcere să-l am cu mine în timpul călătoriei. Se 
dusese după el, acasă la mine, de îndată ce mă adăpostise 
în cală, dar nu-şi adusese aminte să-mi spună despre acest 
lucru în ziua în care îmi dăduse ceasul. De când cu revolta 
echipajului, Augustus nu-l mai văzuse, până să-şi facă 
apariţia odată cu Dirk Peters, şi îl crezuse pierdut, socotind 
că fusese aruncat peste bord de vreunul dintre hainii 
nemernici din banda secundului. După cum a aflat, mai 
târziu, Tiger se vârâse, printr-o crăpătură, sub una dintre 
bărcile de pescuit balene, de unde, nemaiavând loc să se 
întoarcă, nu mai putuse ieşi. Abia acum Peters îl scosese de 
acolo şi, într-o pornire de bune sentimente, pe care 
prietenul meu ştia prea bine să le aprecieze, i-l adusese lui 
Augustus în teugă, să-i ţină companie, lăsându-i, totodată, şi 
nişte pastramă şi cartofi, plus un bidon cu apă; după aceea, 
Peters se întorsese pe punte, făgăduindu-i că va mai veni 
să-i aducă de mâncare şi în ziua următoare. 

După plecarea lui, Augustus îşi eliberase din nou mâinile 
din cătuşe şi îşi dezlegase picioarele. Apoi ridicase la un 
capăt salteaua pe care stătea şi, cu briceagul său (căci 
bandiții nu catadicsiseră să-l buzunărească), începuse să 


cresteze îndârijit, de-a curmezişul, una dintre scândurile 
peretelui despărțitor, cât mai aproape posibil de podea. 
Intenţionat se apucase să taie în acel loc, pentru că, dacă ar 
fi trebuit să se întrerupă brusc, ar fi putut să-şi mascheze 
rapid lucrarea, doar lăsând capătul saltelei să cadă în 
poziţia obişnuită. Oricum, tot restul zilei nu îl deranjase 
nimeni, aşa că, până la căderea nopţii, retezase complet 
scândura. Se cuvine să menţionez că niciunul dintre 
membrii echipajului nu dormea la teugă, de la răzmeriţă 
stând cu toţii la grămadă în cabină, bând vinurile şi 
înfruptându-se din proviziile căpitanului Barnard, 
neocupându-se de conducerea bricului decât numai atunci 
când era absolut necesar. Această situaţie a fost spre 
norocul nostru, al lui Augustus şi al meu, căci, dacă 
lucrurile s-ar fi petrecut altfel, i-ar fi fost imposibil să mai 
ajungă la mine. Însă, aşa, el şi-a văzut nestingherit de 
treabă. Totuşi, începuse să se crape de ziuă până să 
reuşească să facă şi a doua tăietură în scândură (cam la un 
picior deasupra celei dintâi), obţinând astfel o deschizătură 
destul de largă cât să poată trece prin ea cu uşurinţă spre 
culoarul dintre punți. O dată intrat pe aici, şi-a croit drum 
fără prea mult efort spre bocaportul ce ducea jos, în cală, 
deşi, pentru aceasta, a trebuit să se caţere peste 
palancurile de butoaie de ulei, îngrămădite aproape până la 
puntea superioară, dar lăsându-i destul loc şi pentru corpul 
său. Când a ajuns la bocaport, l-a descoperit în spatele său 
pe Tiger, care îl urmase, strecurându-se printre două 
rânduri de butoaie. În momentul acela, din păcate, era prea 
târziu să mai încerce să mă găsească înainte de a se lumina 
de ziuă, fiindcă greutatea cea mare era să străbată prin 
încărcătura stivuită în cala de jos. Aşadar, s-a hotărât să se 
întoarcă şi să aştepte noaptea următoare. În acest scop, a 
lăsat bocaportul deschis, ca să aibă cât mai puţin de lucru 
când avea să revină. Nici nu apucase să-l ridice, când Tiger 
a dat năvală prin mica deschizătură, amuşinând o vreme, 
apoi scoțând un chelălăit prelung, în acelaşi timp ce râcâia 


de parcă ar fi vrut neapărat să dea capacul la o parte cu 
ghearele. Fără nici o îndoială, se vedea din purtarea sa că 
îmi simţise prezenţa în cală, drept pentru care Augustus s-a 
gândit că ar putea să ajungă mai repede până la mine, dacă 
îl va lăsa să coboare. Atunci, i-a venit ideea că putea folosi 
de prilej să-mi trimită un bilet, pentru că era de dorit, mai 
presus de toate, să nu fac nici o tentativă de a ieşi la risc, 
cel puţin nu în împrejurările momentului, şi pentru că, pe 
de altă parte, nu era deloc sigur că ar fi reuşit să ajungă la 
mine a doua zi, cum avea de gând. Ceea ce a urmata 
dovedit cât de inspirată a fost ideea sa de a proceda astfel, 
căci, dacă nu aş fi primit biletul, cu siguranţă că mi-aş fi 
făcut un plan de bătaie, oricât de disperat, prin care aş fi 
atras atenţia echipajului şi, în acest fel, vieţile amândurora 
ar fi fost pierdute. 

Ajungând la concluzia să trebuie să-mi scrie, noua bătaie 
de cap fost cum să facă rost de cele necesare. O scobitoare 
veche a fost transformată pe loc în condei - şi toate acestea 
mai mult pe pipăite, fiindcă şi pe culoarul dintre cele două 
punți era o beznă ca smoala. Din partea de jos a unei alte 
scrisori a obţinut suficientă hârtie pentru bilet - era o copie 
după scrisoarea falsificată de el ca fiind invitaţia de la 
domnul Ross. Aceea reprezentase prima încercare de 
imitație, dar scrisul nefiind destul de reuşit, Augustus 
scrisese o alta, din fericire vârând-o pe cea dintâi în 
buzunarul hainei sale, unde o descoperise acum, mai mult 
decât la momentul potrivit. Aşadar, numai cerneala îi mai 
lipsea, dar a găsit imediat un înlocuitor, crestându-şi puţin 
buricul degetului, chiar sub unghie, cu briceagul - ca de 
obicei în cazul unei răni în acel loc, ţâşnise un şuvoi bogat 
de sânge. Astfel, a scris biletul, cât de bine a putut, pe 
întuneric şi în împrejurările descrise. Îmi explica, pe scurt, 
că avusese loc o revoltă, că tatăl său, căpitanul Barnard, 
fusese părăsit în voia valurilor şi că puteam spera în 
ajutorul său imediat în ceea ce privea proviziile, dar că nu 
trebuia să fac nici un zgomot. Încheia cu aceste cuvinte: „ţi- 


am scris acest mesaj cu sânge - scapi cu viaţă dacă rămâi 
ascuns"... 

Peticul de hârtie o dată legat în jurul câinelui, Tiger a fost 
coborât prin bocaport, iar Augustus s-a întors, cum a putut, 
în teugă, unde nimic nu i-a dat de bănuit că ar fi trecut pe- 
acolo, în absenţa sa, vreunul din echipaj. Ca să ascundă 
spărtura făcută în peretele despărțitor, şi-a înfipt briceagul 
chiar deasupra acesteia şi a atârnat de elo haină scurtă de 
postav, pe care o găsise pe pat. 

Şi-a pus din nou cătuşele şi, de asemenea, şi-a legat 
frânghia în jurul gleznelor. 

Abia terminase de aranjat toate acestea, când Dirk Peters 
a coborât până la el, beat criţă, dar foarte bine dispus, 
aducându-i prietenului meu raţia de provizii pentru ziua 
respectivă. Aceasta constă dintr-o duzină de cartofi 
irlandezi fierţi şi un ulcior cu apă. A şezut o vreme pe un 
cufăr, lângă pat, şi a vorbit fără ocol despre secund şi 
despre treburile de pe bric în general. Purtarea lui era cu 
năbădăi, ba chiar grotescă. La un moment dat, Augustus se 
speriase rău de ciudăţenia apucăturilor sale. În cele din 
urmă, însă, a plecat pe punte, mormăind promisiunea că îi 
va aduce, în ziua următoare, un prânz bogat prizonierului 
său. Peste zi, doi membri ai echipajului (harponieri) au 
coborât până la el, însoţiţi de bucătar, toţi trei beţi în 
ultimul hal. Ca şi Peters, n-au avut nici urmă de reţinere să 
vorbească despre planurile lor. Se părea că sunt tare 
împărţiţi între ei în ceea ce privea ţinta călătoriei lor, 
neînţelegându-se asupra nici unui punct, cu excepţia 
atacării corăbiei venind dinspre Insulele Capului Verde, pe 
care aşteptau s-o întâlnească din oră în oră. După câte a 
putut pricepe Augustus, răzmeriţa nu fusese săvârşită doar 
de dragul jafului, pricină de căpetenie în aţâţarea spiritelor 
fiind, de fapt, pizma pe care secundul i-o purta căpitanului 
Barnard. În momentul acela, se părea că se formaseră două 
tabere printre membrii echipajului - una condusă de către 
secund, cealaltă de către bucătar. Cea dintâi voia să 


captureze cel dintâi vas mai acătării care le-ar fi ieşit în cale 
şi apoi să-l echipeze, în insulele Indiilor de Vest7, pentru 
viitoare incursiuni piratereşti. Cea de-a doua tabără, însă, 
care era şi cea mai puternică şi care îl număra şi pe Dirk 
Peters printre partizani, susţinea că ar fi bine să continue 
pe ruta iniţială stabilită pentru bric, către Pacificul de Sud, 
şi acolo fie să vâneze balene, fie să se ocupe de altceva, 
după cum ar fi bătut vântul. Părerile lui Peters, care fusese 
adeseori prin aceste locuri, aveau, se pare, mare greutate 
în ochii răzvrătiţilor, nehotărâţi cum erau în faţa 
perspectivelor, pe jumătate întrezărite, de câştig şi 
distracţie. El stăruia în propunerea sa, vorbindu-le despre 
lumea plină de noutate şi de plăceri pe care urmau s-o 
găsească în puzderia de insule ale Pacificului, despre 
siguranţa absolută şi libertatea lipsită de orice 
constrângere de care se vor putea bucura, dar, în special, 
despre climatul de huzur, despre bogăţia celor necesare 
pentru un trai îmbelşugat şi despre voluptuoasa frumuseţe 
a femeilor. Deşi nu ajunseseră încă la o hotărâre definitivă, 
descrierile metisului puneau din ce în ce mai temeinic 
stăpânire pe imaginaţia înflăcărată a marinarilor şi existau 
toate şansele ca propunerile sale să fie duse la îndeplinire. 
Cei trei vizitatori au plecat după aproape o oră şi nimeni 
altcineva n-a mai călcat prin teugă, toată ziua. Augustus a 
stat la locul lui până pe înserat. Apoi şi-a scos cătuşele şi 
frânghia şi s-a pregătit pentru întreprinderea sa. A găsit o 
sticlă într-unul din paturi şi a umplut-o cu apă din ulciorul 
lăsat de Peters, îndesându-şi în buzunare, în acelaşi timp, 
cartofii fierţi. Spre marea sa bucurie, a dat şi peste un 
felinar, care mai avea un crâmpei de lumânare Înăuntru. 
Pe-această putea s-o aprindă oricând, fiindcă avea la el o 
cutie de chibrituri. Când s-a întunecat de-a binelea, a trecut 
prin dechizătura din peretele despărțitor, având grijă să 
aranjeze aşternutul în pat astfel încât să lase impresia că 
acolo ar fi cineva învelit. Intrând, şi-a atârnat haina de 
briceag, ca şi mai înainte, pentru a ascunde deschizătura - 


manevră lesne de efectuat, pentru că nu a potrivit la loc 
bucata de scândură scoasă decât după ce a ajuns dincolo. 
Astfel, a pătruns din nou pe culoarul dintre punți şi a 
început să-şi croiască drum, ca şi prima oară, trecând prin 
spaţiul rămas între puntea de sus şi butoaiele de ulei, spre 
bocaport. O dată ajuns aici, a aprins mucul de lumânare şi a 
coborât, bâjbâind anevoie prin masă compactă a 
încărcăturii din cală. După câteva clipe, a intrat în panică 
din pricina duhorii insuportabile din cală şi a aerului 
înăbuşitor. Nu mai credea că era cu putinţă să fi 
supravieţuit în temniţa mea un timp atât de lung, respirând 
un aer atât de sufocant. M-a strigat de mai multe ori, dar nu 
i-am răspuns şi, ca atare, temerile păreau să i se confirme. 
Bricul se zgâlţăia sub ruliul puternic şi, drept rezultat, era 
foarte mult zgomot în cală, aşadar n-avea nici un rost să 
tragă cu urechea după vreun alt sunet, cum ar fi respiraţia 
sau sforăitul meu. A deschis felinarul, ridicându-l cât mai 
sus cu putinţă, astfel încât să-mi dea ocazia ca, zărind 
lumina, să pot, dacă mai eram în viaţă, să-mi dau seama că 
se apropiau ajutoarele. În continuare n-a auzit nimic 
dinspre partea mea, iar bănuiala că murisem începuse să se 
prefacă în certitudine. S-a hotărât, cu toate acestea, să 
forţeze trecerea, dacă se putea, către ladă şi cel puţin să se 
convingă cu ochii lui de adevărul presupunerilor sale. A 
continuat să meargă, o vreme, în cea mai chinuitoare stare 
de nelinişte, până când, la un moment dat, a descoperit 
culoarul de trecere complet blocat şi nici o şansă să mai 
înainteze pe calea pe care apucase. Copleşit de emoţii, s-a 
trântit disperat pe maldărul de obiecte din jur şi a plâns ca 
un copil, într-un târziu, a auzit zgomotul produs de sticlă pe 
care eu o izbisem de podea. A fost un adevărat noroc că 
lucrul acela s-a întâmplat tocmai atunci - căci, acest 
incident, oricât de neînsemnat, a fost firul de păr de care a 
atârnat soarta mea. Mulţi ani a trebuit să mai treacă, totuşi, 
ca să pun lucrurile cap la cap. O ruşine firească, amestecată 
cu regretul pentru slăbiciunea şi şovăiala sa, l-a oprit pe 


Augustus să-mi mărturisească pe loc ceea ce o prietenie 
mai strânsă şi mai fără de rezerve, aşa cum numai timpul 
creează, l-ar fi determinat să-mi dezvăluie. Odată ce 
descoperise că înaintarea prin cală îi era împiedicată de 
obstacole pe care nu le putea depăşi, se hotărâse să 
abandoneze încercarea de a ajunge până la mine şi să se 
întoarcă, neîntârziat, în teugă. Înainte de a-l condamna 
aspru pentru aceasta, ar trebui să se ia în consideraţie şi 
istovitoarele necazuri pe care le îndurase cu duiumul până 
atunci. Noaptea era pe sfârşite, iar absenţa lui din teugă 
putea fi descoperită oricând, şi chiar aşa s-ar fi întâmplat, 
dacă n-ar fi reuşit să se întoarcă în pat până la ivirea zorilor. 
Lumânarea sa dădea să se stingă în felinar şi cu mare 
greutate avea să-şi găsească drumul către bocaport pe 
întuneric. Se cuvine să spun, de asemenea, că avea toate 
motivele să mă creadă mort, iar, în acest caz, n-ar fi fost de 
nici un folos dacă ar mai fi ajuns până la ladă, adică ar fi 
trebuit să înfrunte o sumedenie de pericole degeaba. Mă 
strigase de mai multe ori şi eu nu-i răspunsesem deloc. 
Trecuseră, până în acel moment, unsprezece zile şi 
unsprezece nopţi, în care eu nu avusesem decât apa din 
ulciorul pe care mi-l lăsase - o provizie pe care, foarte 
probabil, nu o drămuisem la începutul întemniţării mele, pe 
când aveam toate motivele să mă aştept la o rapidă 
eliberare. De asemenea, aerul din cală, în comparaţie cu 
aerul primenit din timonerie, trebuie să-i fi părut absolut 
otrăvitor, cu mult mai puţin suportabil decât mi s-a părut 
mie iniţial, în prima parte a perioadei mele de stat în ladă - 
când, mai înainte de a intra eu acolo, bocaportul calei 
fusese luni de zile deschis. Dacă se vor adăuga la aceste 
consideraţii şi scenele de vărsare de sânge şi de teroare la 
care asistase în ultima vreme, prietenul meu - fusese luat 
prizonier, suferise multe lipsuri, scăpase ca prin urechile 
acului de la moarte, deopotrivă cu fragilă şi nesigura sa 
intrare la stăpân, ca ucenic, datorită căreia mai era încă în 
viaţă - toate nişte circumstanţe astfel dozate încât ar fi 


îngenuncheat oricui puterea de judecată - atunci cititorul 
va putea lesne, cum mi s-a întâmplat şi mie, să privească 
aparenta slăbire a prieteniei şi devotamentului din partea 
lui Augustus mai curând cu tristeţe decât cu mânie. 
Zgomotul sticlei sparte fusese clar auzit, deşi Augustus încă 
nu era sigur că venise din cală. Îndoiala, însă, constituia un 
motiv suficient pentru a stărui în căutare. S-a căţărat pe 
grămezile de lucruri din depozit până aproape de puntea 
superioară şi acolo, pândind o clipă când ruliul vasului s-a 
mai domolit, m-a strigat din răsputeri, fără să mai ţină cont, 
pe moment, că ar fi putut fi auzit de echipaj. Atunci, vă 
reamintesc, glasul său ajunsese până la mine, dar eu mă 
aflam într-o stare de nestăpânită agitaţie încât am fost 
incapabil să-i răspund. Ca atare, încredinţat că temerile 
sale cele mai negre erau bine întemeiate, Augustus a 
coborât, voind să ajungă înapoi pe teugă fără să mai piardă 
nici o clipă. În graba lui a dărâmat câteva cutii, iar, dacă vă 
amintiţi, zgomotul produs de acestea l-am auzit şi eu. 
Străbătuse o bună distanţă pe drumul de întoarcere, când 
căderea cuţitului l-a pus din nou pe gânduri. A făcut imediat 
drumul înapoi şi, căţărându-se iarăşi pe grămada de 
lucruri, m-a strigat pe nume, la fel de tare ca şi mai 
devreme, pândind momentul când ruliul a mai scăzut. De 
data aceasta, am găsit putere să-i răspund. Înnebunit de 
fericire să descopere că încă mai trăiam, se hotărâse să 
ajungă până la mine orice ar fi, înfruntând toate piedicile şi 
primejdiile. Găsind o ieşire, cât a putut mai repede, din 
labirintul maldărelor de lucruri care îl înconjurau, a 
nimerit, într-un târziu, într-un loc mai spaţios şi mai 
încurajator, iar, în final, s-a oprit lângă ladă, istovit din cale- 
afară. 

Capitolul VI. 

Cât a rămas cu mine, lângă ladă, Augustus mi-a povestit 
numai în linii mari ce se mai întâmplase. Abia mai târziu a 
intrat în detalii, în clipa aceea, el se temea să nu i se 
observe lipsa, iar eu muream de nerăbdare să-mi părăsesc 


închisoarea pe care o uram. Ne-am hotărât să pornim 
împreună, imediat, până la deschizătura din peretele 
despărțitor, dincolo de care aveam să rămân, deocamdată, 
în timp ce el va face un tur de recunoaştere. Niciunul dintre 
noi nu suporta gândul să-l lăsăm pe Tiger în ladă, deşi 
întrebarea era cum să facem altfel? În momentul acela, 
câinele părea să se fi liniştit complet şi nu i-am putut auzi 
nici măcar răsuflarea, deşi ne-am lipit urechile de ladă. Am 
fost încredinţat că murise şi m-am hotărât să deschid 
capacul. L-am găsit întins cât era de lung, aparent în 
agonie, deşi încă în viaţă. Nu mai era nici o clipă de pierdut, 
însă nu mă înduram să abandonez un animal care îmi 
salvase viaţa de două ori, fără să încerc să i-o salvez şi eu pe 
a lui. Aşadar, l-am târât după noi, cum am putut, deşi cu 
mare opinteală şi trudă - o parte din timp, Augustus a fost 
silit să se caţere peste obstacolele din drumul nostru 
purtând uriaşul câine în braţe, acţiune pentru care 
slăbiciunea răspândită în întreaga mea făptură pe mine mă 
făcea total nepotrivit. Într-un târziu, am izbutit să ajungem 
la deschizătură, Augustus trecând primul prin ea şi, după 
aceea, eu, împingându-l pe Tiger. Totul era în ordine şi n-am 
uitat să-i mulţumim Domnului pentru că ne scăpase din 
primejdia care ne ameninţase atât de îndeaproape. 
Deocamdată, căzuserăm de acord că aveam să rămân pe 
culoarul dintre punți, lângă deschizătura în care prietenul 
meu putea să-mi dea lesne o parte din porţia sa zilnică şi 
prin care aveam avantajul că puteam respira un aer mult 
mai curat ca până atunci. Pentru a lămuri unele părţi ale 
acestei povestiri, unde am vorbit despre încărcătura 
bricului, şi care ar putea să pară neclare unora dintre 
cititorii mei care poate au văzut un amaraj făcut cu cap şi în 
ordine, trebuie să spun că maniera în care această acţiune 
atât de importantă se îndeplinise la bordul lui Grampus era 
cea mai ruşinoasă dovadă de neglijenţă din partea 
căpitanului Barnard, care nu era nici pe departe un 
marinar atât de grijuliu sau atât de experimentat precum se 


cuvenea, dată fiind natura plină de riscuri a serviciului în 
care fusese angajat. Un amaraj potrivit nu se poate face 
într-un mod nepăsător şi multe accidente fatale, despre 
care aveam şi eu ştiinţă cu toată experienţa mea limitată, 
surveniseră din neglijenţa sau din nepriceperea arătată în 
această privinţă. Vasele de cabotaj, în graba şi învălmăşeala 
iscate la încărcarea sau la descărcarea lor, sunt cel mai 
frecvent expuse acestui soi de dezastre, din pricină că nui 
se acordă amarajului atenţia cuvenită. Esenţialul este să nu 
i se lase nici o posibilitate încărcăturii sau lestului de a se 
deplasa, schimbându-şi poziţia, nici măcar la cel mai 
puternic ruliu al vasului. În acest scop, trebuie să se ţină 
seama nu doar de volumul încărcăturii, dar şi de natură sa 
şi dacă spaţiul din cală se umple complet sau parţial. De 
cele mai multe ori, încărcarea spaţiului de depozitare se 
îndeplineşte cu ajutorul unei prese. Astfel, când se încarcă 
tutun sau făină, marfa se presează atât de tare înăuntrul 
calei vasului încât, la descărcare, butiile sau butoaiele se 
prezintă complet turtite şi le trebuie ceva timp până să 
revină la forma iniţială. Această presare, totuşi, este 
aplicată în primul rând pentru a obţine un spaţiu mai mare 
în cală, aşadar, în cazul unei încărcături complete cu vreo 
marfă dintre acestea, ca tutunul sau făina, nu poate exista 
nici un pericol de vreo deplasare, cel puţin niciunul din care 
să poată rezulta vreun accident. Au fost cazuri, într-adevăr, 
când această metodă a presării a condus la nişte 
lamentabile consecinţe, născute însă dintr-o pricină cu totul 
distinctă de pericolul deplasării încărcăturii. De pildă, o 
încărcătură de bumbac, strâns presată în anumite condiţii, 
se ştie că, la umezeală, din cauza creşterii volumului, duce 
la desfacerea vasului din încheieturi în mijlocul mării. Fără 
nici o îndoială că acelaşi lucru se poate întâmpla şi în cazul 
tutunului, care îşi continuă procesul de fermentație, dacă 
nu ar exista spaţiile goale dintre butoaie, datorate 
rotunjimii acestora. 


Pericolul deplasării este de temut mai ales când avem de-a 
face cu o încărcătură parţială, iar împotriva acestei 
nenorociri trebuie întotdeauna să se ia măsuri de precauţie. 
Numai cei care au înfruntat vreodată o vijelie cruntă sau, 
mai precis, care au trecut prin experienţa ruliului vasului 
stârnit de o bruscă acalmie de după o furtună, îşi pot 
închipui înspăimântătoarele balansuri înainte şi înapoi ale 
vasului şi, ca urmare, nemaipomenitul impuls dat tuturor 
obiectelor care n-au fost bine fixate în cală. Aşadar, atunci 
când este vorba despre o încărcătură parţială, necesitatea 
unui amaraj precaut devine evidentă. Când intră în derivă 
(mai ales dacă are mai puţine pânze), un vas care nu este 
temeinic construit la prova, adeseori se înclină pe-o coastă - 
aceasta se întâmplă, în medie, la fiecare cincisprezece sau 
douăzeci de minute - totuşi fără urmări grave, dacă 
depozitarea s-a făcut corect. Dacă, însă, această operaţie n- 
a fost riguros executată, la cea dintâi deviere puternică, 
întreaga încărcătură se rostogoleşte într-o parte a vasului, 
care se apleacă cu latura respectivă pe val şi, astfel 
împiedicat de a-şi mai regăsi echilibrul, cum ar trebui să 
poată face altminteri, cu siguranţă că, în numai câteva 
secunde, va lua apă şi se va duce la fund. Nu este o 
exagerare dacă afirm că pe puţin jumătate din cazurile în 
care vasele s-au scufundat în timpul furtunilor puternice din 
larg se pot atribui deplasărilor de încărcătură sau de lest. 

Când se ia la bord o încărcătură parţială, de nu contează 
ce, întreaga marfă, după ce a fost mai întâi stivuită cât mai 
compact cu putinţă, trebuie să fie înconjurată cu un rând de 
scânduri groase şi mobile, care să se întindă de-a 
curmezişul vasului, dintr-o latură într-alta. Aceste scânduri 
trebuie să fie proptite cu stâlpi rezistenți, ridicaţi până la 
planşeul punţii de deasupra, care să asigure, astfel, poziţia 
fixă a tuturor lucrurilor. Pentru încărcăturile de grâu sau 
orice alte cereale este nevoie de măsuri de prevedere 
suplimentare. O cală umplută în întregime cu grâu la 
plecarea din port, când va ajunge la destinaţie, va fi doar pe 


trei sferturi plină - în plus, încărcătura, chiar dacă la 
destinaţie se va măsura întreaga cantitate, baniţă cu baniţă, 
va depăşi cu mult cantitatea consemnată, din cauză că 
grâul se umflă. Variația provine din faptul că grâul se 
tasează în timpul transportului, fenomen mai uşor vizibil cu 
cât vasul a avut de înfruntat o vreme mai rea. Dacă grâul nu 
umple cală şi este aruncat la întâmplare înăuntru, atunci, 
oricât de bine ar fi fost fixat prin scânduri şi stâlpi de 
susţinere, va risca să se deplaseze în timpul călătoriilor mai 
lungi, fiind în măsură să provoace accidentele cele mai 
dezastruoase. Pentru a le preîntâmpina, trebuie să se pună 
în aplicare toate metodele de a fixa încărcătura înainte de a 
părăsi portul - şi, în acest scop, există mai multe căi, dintre 
care putem menţiona înfigerea unor ţăruşi în grămada de 
grâu. Chiar şi după ce s-a făcut totul şi s-au depus eforturi 
deosebite pentru a propti scândurile mobile, nici un 
marinar care ştie despre ce este vorbă nu se va simţi în 
deplină siguranţă în timpul unei furtuni oarecare, dacă are 
o încărcătură de grâu la bord, şi, cu atât mai puţin, dacă 
vasul este doar parţial încărcat. Cu toate acestea, sunt sute 
de cabotiere şi, după cum se pare, cele mai multe vin din 
porturile Europei, care navighează zilnic cu încărcături 
parţiale şi chiar cu mărfuri dintre cele mai periculoase, fără 
să fi luat nici o măsură de precauţie. E de mirare că nu se 
întâmplă şi mai multe accidente decât cele care sunt. Un 
trist exemplu de o asemenea nesocotinţă mi-a fost dat de 
povestea căpitanului Joel Rice, de pe schoonerul Firefly, 
care naviga de la Richmond, Virginia, către Madeira, cu o 
încărcătură de porumb, în anul 1825. Căpitanul călătorise 
deseori fără vreun accident grav, deşi, de regulă, nu acorda 
vreo atenţie specială stivuirii încărcăturii după natura sa, 
fixându-le pe toate în modul obişnuit. Nu mai transportase 
niciodată cereale şi, cu prilejul acelei curse, încărcase 
parţial cala vasului cu grâne, care nu reuşiseră s-o umple 
nici pe jumătate. În prima parte a călătoriei, n-a întâmpinat 
decât nişte brize uşoare, dar la vreo zi distanţă de Madeira, 


s-a pornit un vânt puternic dinspre nord-nord-est, care l-a 
silit să intre în derivă. A adus schoonerul sub vânt, păstrând 
doar focul cu dubla terţarolă, iar vasul a continuat să 
meargă la fel de bine ca oricare altul în aceste condiţii fără 
să ia nici o picătură de apă. Spre seară, vântul a mai slăbit, 
şi vasul a început deodată să ruleze mai nesigur decât 
înainte, deşi încă mai făcea faţă cu succes, până când, 
clătinându-se o dată mai tare, s-a culcat pe-o coastă, la 
tribord. S-au auzit atunci grânele deplasându-se în masă, 
forţa mişcării lor deschizând deodată larg trapa 
bocaportului principal. Vasul s-a dus la fund ca o ghiulea. 
Aceasta s-a întâmplat la doar o aruncătură de băţ de un 
şlep micuţ din Madeira, care a pescuit un om din echipaj 
(singura persoană salvată) şi care a ieşit din furtună în 
deplină siguranţă, cum, într-adevăr, orice iolă ar fi putut s-o 
facă, dacă ar fi fost condusă cum se cuvine. 

Stivuirea încărcăturii pe Grampus fusese făcută foarte 
neîndemânatic, dacă se poate numi stivuire ceea ce, de 
fapt, era doar un pic mai mult decât o îngrămădeală haotică 
de butoaie de ulei8 şi materiale de bord. Am vorbit deja 
despre cum se prezentau lucrurile în cală. Jos, era destul 
spaţiu pentru corpul meu (după cum am arătat) între 
butoaiele de ulei şi puntea superioară; în plus, fusese 
prevăzut un loc gol şi în jurul bocaportului principal şi, de 
asemenea, mai multe alte spaţii libere printre stivele de 
obiecte. Lângă deschizătura tăiată în peretele despărțitor 
de Augustus era destul loc să încapă şi un butoi, iar în acest 
spaţiu mă instalasem eu, confortabil, deocamdată. 

În momentul în care prietenul meu ajungea cu bine înapoi 
în pat, repotrivindu-şi cătuşele şi frânghia, se luminase deja 
de ziuă. Am scăpat, într-adevăr ca prin urechile acului, căci, 
de abia aranjase toate lucrurile la loc că secundul şi-a făcut 
apariţia, însoţit de Dirk Peters şi de bucătar. Au sporovăit o 
vreme despre vasul care venea de la Capul Verde şi păreau 
în culmea nerăbdării să-l întâlnească. În cele din urmă, 
bucătarul s-a apropiat de patul în care sta întins Augustus şi 


s-a aşezat la căpătâiul lui. Puteam vedea şi auzi totul din 
ascunzătoarea mea, căci bucata de scândură tăiată nu 
fusese pusă la loc şi mă aşteptam ca, dintr-un moment într- 
altul, negul să se sprijine cu spatele de haina pusă s-atârne, 
ca să acopere deschizătura, iar atunci totul ar fi fost dat în 
vileag şi, fără îndoială, vieţile noastre ar fi fost curmate cât 
ai clipi. Însă norocul fost de partea noastră şi de această 
dată, căci, deşi a atins-o de mai multe ori, clătinându-se 
după ruliul vasului, niciodată nu s-a împins în ea într-atât de 
tare cât să descopere spărtura. Poalele hainei fuseseră cu 
grijă prinse de peretele despărțitor, astfel încât nu se 
balanseze şi să lase deschizătura la vedere. În tot acest 
timp, Tiger a zăcut la picioarele patului şi dădea semne că 
şi-ar revenit, oarecum, în simţire, pentru că l-am zărit în 
câteva rânuri deschizând ochii şi trăgându-şi răsuflarea 
îndelung. 

După alte câteva minute, secundul şi bucătarul s-au dus 
sus, lăsându-l pe Dirk Peters în urmă, care, îndată ce primii 
au dispărut, a venit şi s-a aşezat chiar pe locul ocupat, mai 
înainte, de secund. A început să vorbească foarte prietenos 
cu Augustus şi atunci ne-am dat seama că o bună parte din 
beţia pe care o afişase cât timp fuseseră şi ceilalţi doi cu el, 
fusese doar un truc. l-a răspuns prietenului meu la 
întrebări cu toată libertatea. I-a mai spus că nu avea nici o 
îndoială că tatăl său fusese salvat, pentru că, puţin înainte 
de apusul soarelui, erau nu mai puţin de cinci pânze la 
orizont în ziua când îl lăsaseră în voia valurilor. Şi a mai 
rostit şi alte cuvinte de mângâiere, care m-au surprins în 
mod plăcut, într-adevăr, am început să nutresc speranţa că, 
în cele din urmă, cu ajutorul lui Peters vom reuşi să punem 
din nou stăpânire pe bric. Ideea aceasta i-am împărtăşit-o şi 
lui Augustus, îndată ce am găsit un prilej. El a socotit că 
acţiunea n-ar fi fost cu neputinţă, dar a stăruit că trebuia să 
avem mare grijă într-o asemenea întreprindere, întrucât 
purtarea metisului părea să fie dictată numai de toanele 
sale, absolut imprevizibile, şi, într-adevăr, era greu de zis 


dacă avea vreun moment mintea întreagă. Peters a urcat pe 
punte după aproape un ceas şi nu s-a mai întors până la 
prânz, când i-a adus lui Augustus o porţie generoasă de 
carne sărată de vită şi budincă. Din acestea, când ne-a lăsat 
singuri, m-am înfruptat cu poftă, fără să mă mai întorc în 
ascunzătoare. Nimeni altcineva n-a mai coborât în teugă tot 
restul zilei, iar, seara, m-am culcat în patul lui Augustus, 
unde am dormit adânc şi neîntrerupt până aproape de 
revărsatul zorilor, când m-a trezit el, fiindcă auzise o 
mişcare pe punte, şi mi-am reluat locul în adăpost cât am 
putut de repede. Când s-a luminat de-a binelea, am 
descoperit că Tiger îşi recăpătase forţele aproape în 
întregime şi nu mai dădea nici un semn de hidrofobie, bând 
aparent cu lăcomie puţina apă pe care i-am dat-o. Peste zi, 
a revenit la dispoziţia şi pofta lui de mâncare din totdeauna. 
Purtarea sa ciudată se datorase, fără îndoială, aerului 
vătămător din cală şi nu avusese nici o legătură cu 
turbarea. În ziua aceea era 30 iunie, a treisprezecea zi de 
când Grampus pornise, cu stângul, din Nantucket. 

În ziua de 2 iulie, secundul a coborât în teugă, beat ca de 
obicei şi din cale-afară de bine-dispus. S-a îndreptat către 
patul lui Augustus, i-a ars o palmă prietenească pe spinare 
şi l-a întrebat dacă s-ar putea purta cum se cuvine, în cazul 
în care i-ar da drumul, şi dacă îi făgăduieşte că nu va mai 
pune piciorul în cabină. La acestea, bineînţeles că prietenul 
meu a răspuns da, şi atunci banditul l-a dezlegat, după ce, 
mai întâi, l-a obligat să dea pe gât o înghiţitură dintr-o 
butelcă de rom, pe care a scos-o din buzunarul hainei. Apoi, 
amândoi au urcat pe punte şi nu l-am mai văzut pe 
Augustus vreo trei ore. După aceea, a coborât, aducându-mi 
vestea cea bună că obținuse permisiunea să se plimbe 
oriunde voia pe bric, de la catargul mare la bompres, şi că 
primise ordin să doarmă în continuare la teugă. Mi-a mai 
adus, de asemenea, un prânz copios şi o provizie sănătoasă 
de apă. Bricul încă mai urmărea să întâlnească vasul 
dinspre Capul Verde - acum apăruse o pânză în zare şi se 


credea că ar fi tocmai vasul în chestiune. Deoarece 
întâmplările din următoarele opt zile n-au fost de prea mare 
însemnătate şi nu au legătură directă cu principalele 
evenimente din povestea mea, le voi înşira, mai jos, sub 
forma unui jurnal, căci parcă n-aş vrea totuşi să le sar. 

3 iulie. Augustus mi-a făcut rost de trei pături, din care mi- 
am încropit un culcuş confortabil în ascunzătoarea mea. În 
tot restul timpului, n-a mai venit nimeni până jos, în afară 
de prietenul meu. Tiger s-a aşezat în pat, chiar în faţa 
deschizăturii, şi a dormit dus, parcă ar mai fi avut încă 
nevoie de refacere după suferinţele urâte. Spre seară, o 
rafală de vânt s-a năpustit asupra bricului înainte să se fi 
strâns vreo pânză şi a fost cât pe-aci să-l răstoarne. Dar 
suflul s-a stins aproape imediat, fără vreo altă pagubă decât 
sfâşierea zburătorului mic. Dirk Peters s-a arătat, toată 
ziua, plin de bunăvoință faţă de Augustus şi au purtat o 
lungă discuţie despre Oceanul Pacific şi despre insulele pe 
care le vizitase în acea regiune. L-a întrebat dacă nu ar 
vrea să meargă împreună cu marinarii răzvrătiți într-un soi 
de călătorie de explorare şi plăcere prin locurile acelea, 
adăugând că oamenii începuseră, treptat, să împărtăşească 
părerile secundului. La acestea, Augustus s-a gândit că e 
mai bine să-i răspundă că el unul ar fi fericit să pornească 
într-o asemenea aventură, de vreme ce oricum nu avea 
altceva mai bun de făcut şi, oricum, nimic nu i se părea mai 
îmbietor decât o viaţă de pirat. 

4 iulie. Vasul din zare s-a dovedit a fi un bric micuţ din 
Liverpool, căruia i s-a permis să-şi vadă în pace de drum. 
Augustus şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului pe 
punte, încercând să obţină toate informaţiile cu putinţă 
despre intenţiile răzvrătiţilor. Izbucneau deseori certuri 
violente printre ei, într-una din care un harponier, pe nume 
Jim Bonner, a fost azvârlit peste bord. Tabăra secundului 
câştiga teren. Jim Bonner făcea parte din clica bucătarului, 
pe care o susţinea şi Peters. 


5 Iulie. În zori, s-a stârnit un vânt puternic dinspre vest, 
care pe la prânz se înteţise, prefăcându-se în vijelie, astfel 
că bricul n-a mai putut să păstreze decât randa şi focul. Pe 
când strângea zburătorul mic, Simms, unul din marinarii de 
rând, care făcea parte din banda bucătarului, fiind plin ochi 
de cât lichior băuse, a căzut peste bord şi s-a înecat - 
nimeni n-a mişcat un deget să-l salveze. Numărul total al 
oamenilor de la bord s-a redus, astfel, la treisprezece, şi 
anume: Dirk Peters, Seymour, bucătarul negru, Jones, 
Greely, Hartman Rogers şi William Allen, cu toţii din tabăra 
bucătarului; apoi, secundul, al cărui nume nu l-am aflat 
niciodată, Absalom Hicks, Wilson, John Hunty şi Richard 
Parker, aceştia făcând parte din tabăra secundului - pe 
lângă Augustus şi cu mine. 

6 Iulie. Vijelia a durat toată ziua, suflând în rafale 
puternice, însoţite de ploaie. Bricul a luat multă apă pe la 
încheieturi şi una dintre pompe a fost ţinută continuu în 
funcţiune, Augustus fiind silit să facă şi el de rând la scos 
apa. Chiar pe înserat, un vas mare a trecut prin apropierea 
noastră, fără să fie zărit până ce n-a ieşit din raza de 
semnalizare. S-a presupus că vasul acesta era unul dintre 
cele pe care le căutau rebelii. Secundul a strigat după el, 
dar răspunsul a fost înghiţit de mugetul furtunii. La ora 
unsprezece, un talaz venit travers ne-a acoperit de apă şi a 
smuls o bună parte din parapetul de la babord, pricinuind şi 
alte stricăciuni, mai neînsemnate. Spre dimineaţă, vremea 
s-a mai îmblânzit, iar, la răsăritul soarelui, vântul abia de 
mai suflă. 

7 iulie. A fost o hulă grozavă toată ziua, în timpul căreia 
bricul, fiind uşor, s-a clătinat teribil în ruliu şi numeroase 
lucruri s-au desprins prin cală, după cum am putut auzi 
foarte clar din ascunzătoarea mea. Am suferit cumplit de 
rău de mare. Peters a purtat o lungă discuţie cu Augustus şi 
i-a spus, printre altele, că doi oameni din tabăra să, Greely 
şi Allen, trecuseră de partea secundului, hotărâți să se facă 
pirați. I-a pus o mulţime de întrebări lui Augustus, pe care 


el nu le-a înţeles prea bine. În primele ore ale serii, vasul a 
luat apă zdravâăn şi nu s-a putut face mare lucru ca să se 
îndrepte situaţia, din pricina faptului că bricul era fisurat 
tot şi apa intră prin toate încheieturile. Una dintre pânze a 
fost învergată şi trasă sub prova, ceea ce ne-a ajutat, într-o 
oarecare măsură, căci aşa am reuşit să facem progrese în 
scoaterea apei. 

8 iulie. O briză uşoară s-a pornit, la ivirea zorilor, dinspre 
răsărit, când secundul a pus bricul cap-compas sud, cu 
intenţia de a ajunge la vreuna dintre insulele Indiilor de 
Vest, pentru a-şi pune în practică planurile piratereşti. Nici 
o împotrivire nu s-a ridicat din partea lui Peters sau a 
bucătarului - cel puţin, niciuna pe care s-o surprindă şi 
Augustus. Orice plan de a captura un vas venind dinspre 
Capul Verde a fost abandonat. Apa din santină era acum 
uşor de ţinut sub control, cu ajutorul unei pompe puse în 
funcţiune câte trei sferturi de oră dintr-un ceas. Pânza a 
fost trasă de sub prova. Ne-au semnalizat două shoonere 
micuţe, peste zi. 

9 iulie. Vreme frumoasă. Ioţi oamenii au trecut la 
repararea parapetului. Peters a purtat din nou o lungă 
discuţie cu Augustus şi i-a vorbit mai pe şleau decât până 
acum. A zis că pe el nimic nu-l va face să împărtăşească 
părerile secundului şi chiar a aruncat o vorbă despre 
intenţia lui de a-i lua comanda bricului din mână. L-a 
întrebat pe prietenul meu dacă putea să se bizuie pe 
sprijinul său, într-un asemenea caz, la care Augustus i-a 
răspuns „Da” fără să stea pe gânduri. Peters a mai zis 
atunci că va încerca să afle şi părerile celorlalţi din tabăra 
să despre acest plan şi a plecat. În restul zilei, Augustus n-a 
mai găsit prilejul să stea cu el de vorbă între patru ochi. 

Capitolul VII 

10 iulie. Ne-a semnalizat un bric, care venea dinspre Rio şi 
se îndrepta spre Norfolk. Vreme înceţoşată, cu o adiere 
contrară, dar uşoară, dinspre răsărit. Astăzi, Hartman 
Rogers a murit - pe 8 iulie, fusese cuprins brusc de spasme, 


după ce băuse un pahar de grog. Omul făcea parte din 
tabăra bucătarului şi era unul dintre cei în care Peters îşi 
pusese cel mai mult nădejdea. I-a şoptit lui Augustus că el 
unul credea că secundul îl otrăvise şi că se aştepta ca, dacă 
n-avea să fie cu ochii în patru, să-i vină şi lui rândul, cât de 
curând. Acum, în grupul lor nu mai rămăseseră decât el, 
Jones şi bucătarul - în tabăra cealaltă, erau cinci. Îi vorbise 
lui Jones despre planul de a-i lua secundului comanda, dar, 
cum fusese întâmpinat cu răceală, nu mai îndrăznise să-l 
piseze mai departe cu această chestiune, nici să-i 
pomenească ceva bucătarului. A fost bine că s-a întâmplat 
aşa, că a fost precaut, pentru că, după-amiază, bucătarul şi- 
a exprimat hotărârea de a trece de partea secundului, ba 
chiar s-a şi dus să stea cu ceilalţi, iar Jones a găsit un prilej 
să se certe cu Peters, dându-i de înţeles că o să-l pună la 
curent pe secund cu planul de revoltă. Fireşte, nu mai era 
timp de pierdut, iar Peters şi-a afirmat hotărârea să încerce 
să cucerească vasul cu orice risc, dacă Augustus îi va da o 
mână de ajutor. Prietenul meu l-a asigurat pe loc că este 
gata să intre în orice acţiune cu acest scop, şi, socotind că 
era o ocazie nimerită, i-a destăinuit faptul că mă aflam şi eu 
la bord. Auzind această, metisul a fost uluit şi încântat 
totodată, fiindcă oricum nu se mai putea încrede în Jones, 
pe care deja îl considera ca făcând parte din banda 
secundului. Au coborât amândoi imediat în teugă, Augustus 
m-a strigat şi, apoi, Peters şi cu mine ne-am împrietenit 
repede. Am stabilit că vom încerca să preluăm comanda 
vasului cu primul prilej, fără să-i mai spunem lui Jones 
despre complotul nostru. În caz că am fi reuşit, urma să 
conducem bricul în primul port care ne-ar fi ieşit în cale şi 
să-l predăm acolo. Dezertarea celor din grupul său îi 
zădărnicise lui Peters planurile de a cutreiera Pacificul - o 
aventură care nu se putea înfăptui fără un echipaj - şi acum 
zicea că soarta lui depindea fie de achitarea sa la proces, pe 
motivul că n-ar fi fost în toate minţile (ceea ce ne-a jurat 
solemn că aşa i se şi întâmplase, când sprijinise răzmeriţa), 


fie de a obţine iertarea, dacă va fi găsit vinovat, mulţumită 
mărturiilor lui Augustus şi alor mele. Discuţia noastră a fost 
întreruptă, în acel moment, de ordinul „Ioţi oamenii la 
strâns pânzele!”, la care Peters şi Augustus au dat fugă pe 
punte. 

Ca de obicei, echipajul era aproape criţă şi, până să se 
strângă pânzele cum se cuvine, o rafală violentă a culcat 
bricul pe-o coastă. Ţinându-i bine cârma, cu toate acestea, 
s-a îndreptat la loc, dar după ce înghiţise o grămadă de apă. 
Abia de se puseseră toate lucrurile la punct, când o altă 
rafală s-a năpustit asupra vasului, urmată într-o clipă de o 
alta - dar fără noi stricăciuni. După toate aparențele, avea 
să urmeze o vijelie şi, într-adevăr, n-a durat mult şi s-a 
pornit, cu o deosebită furie, dinspre nord şi dinspre vest. Au 
fost legate cât mai temeinic cu putinţă toate lucrurile de pe 
punte şi bricul a fost lăsat la capă, cum se face de obicei, 
numai cu trinca, strânsă din scurt în terţarole. Odată cu 
căderea nopţii, vântul s-a întețit, iar frământarea mării s-a 
prefăcut în hulă. Peters s-a întors atunci în teugă, împreună 
cu Augustus, şi am stat din nou la sfat. 

Am căzut de acord că nici o ocazie nu putea fi mai potrivită 
pentru a ne pune planurile în aplicare decât aceasta din 
prezent, fiindcă nimeni nu s-ar fi aşteptat la o lovitură într- 
un asemenea moment. Cum bricul era pus la capă, cu 
aproape toate pânzele strânse, nu mai avea nevoie de 
manevre până ce vremea nu avea să se îndrepte, când, 
dacă ne-ar fi izbutit lovitura, am fi putut îndupleca unul sau 
poate chiar doi oameni să ne ajute ca să-l ducem într-un 
port. Principala noastră dificultate consta în zdrobitoarea 
inegalitate de forţe. Noi eram numai trei, iar în cabină erau 
nouă. De asemenea, toate armele de la bord se aflau în 
mâinile lor, în afară de o pereche de pistoale micuţe, pe 
care Peters le ascunsese la el, şi de uriaşul cuţit marinăresc 
pe care îl purta permanent la brâu. După unele semne - de 
pildă că nici o secure şi nici o manelă de cabestan nu se mai 
găseau la locurile lor obişnuite - am început să ne temem că 


secundul avea unele îndoieli, cel puţin în privinţa lui Peters, 
şi că nu va lăsa să-i scape din mână vreun prilej pentru a se 
descotorosi de el. Era limpede, într-adevăr, că nu avea să se 
întâmple prea curând ceea ce ne hotărâserăm noi să facem. 
Adversarii noştri erau prea numeroşi ca să ne încumetăm 
să pornim la treabă fără să ne luăm toate măsurile de 
precauţie. 

Peters a propus să se ducă pe punte şi să intre în vorbă cu 
omul de cart (Allen), până va prinde momentul în care să-l 
arunce în mare fără bătaie de cap, fără să stârnească zarvă, 
după care Augustus şi cu mine să urcăm, să încercăm să ne 
facem rost de vreo armă de pe punte şi apoi să ne repezim 
toţi trei la tambuchiu şi să baricadăm intrarea în cabină, 
înainte să ni se opună vreo rezistenţă. Eu n-am fost de 
acord, fiindcă nu-mi venea să cred că secundul (care se 
arăta atât de viclean în toate lucrurile care nu intrau în 
conflict cu prejudecățile sale superstiţioase) s-ar fi lăsat atât 
de uşor prins în cursă. Chiar şi faptul că exista un om de 
cart pe punte era o dovadă suficientă că era în alertă - nu 
se obişnuia, în afară de vasele pe care disciplină era impusă 
cu stricteţe, să se aşeze un om de cart pe punte, când vasul 
era lăsat în derivă, pe vijelie. Pentru că mă adresez în 
primul rând, dacă nu chiar în totalitate, unor persoane care 
n-au fost niciodată pe mare, poate că ar fi mai bine să 
descriu mai precis situaţia unui vas în astfel de 
circumstanţe. Lăsarea în derivă sau, în termeni marinăreşti, 
„punerea la capă”, este o manevră la care se recurge din 
diverse motive şi se efectuează în diverse moduri. Pe o 
vreme moderată, se execută frecvent în scopul de a ţine 
vasul pe loc, pentru a aştepta un alt vas sau vreo 
ambarcaţiune. Dacă vasul care este pus în derivă are toate 
pânzele ridicate, manevra este, de regulă, realizată prin 
învergarea mai multor vele, astfel încât vântul să nu le 
umfle pe neaşteptate, şi atunci vasul stă pe loc. Însă, acum 
vorbeam despre punerea în derivă pe vânt puternic. 
Aceasta se face când vântul suflă frontal şi cu prea multă 


forţă pentru a îngădui vasului navigheze cu pânzele ridicate 
fără pericolul de a se răsturna şi, uneori, chiar şi când 
vântul este mai slab, dar marea este prea zbuciumată 
pentru că vasul să-i ţină piept. Dacă un vas se încumetă să 
gonească înaintea vântului pe o mare foarte agitată, de 
obicei suferă foarte multe stricăciuni din pricina apei care 
năvăleşte peste pupa şi, din când în când, prin afundarea 
violentă a provei în apă. La această manevră se recurge 
foarte rar, într-un astfel de caz, şi numai din necesitate. 
Când vasul ia apă, este adeseori adus cu volta în vânt, chiar 
şi pe cele mai periculoase hule, căci, atunci când este lăsat 
în derivă, încheieturile sale se lărgesc încă şi mai mult din 
pricina presiunii puternice, ceea ce nu se prea întâmplă 
dacă merge cu vânt din pupă. De asemenea, deseori devine 
obligatoriu să laşi vasul să gonească înaintea vântului, fie 
atunci când suflă cu atâta furie încât ar putea sfâşia în 
bucăţi pânza folosită, dacă ar fi să-l aduci cu provă în vânt, 
fie atunci când, din pricina construcţiei nepotrivite a vasului 
său din alte cauze, această manevră capitală nu poate fi 
realizată. 

Vasele surprinse de vijelii sunt puse la capă în diverse 
moduri, după specificul construcţiei lor. Unele stau mai bine 
dacă au vela foc înălţată şi aceasta, cred, este pânza cel mai 
des folosită. Vasele mari, cu greement pătrat, au nişte 
pânze speciale pentru aceste cazuri, numite vele-strai de 
furtună. Uneori se foloseşte numai focul, alteori focul şi 
trinca sau o trincă în dublă terţarolă şi, destul de frecvent, 
se apelează şi la rande. S-a dovedit că şi gabierele şi 
zburătoarele răspund acestui scop mai bine decât orice alte 
genuri de pânze. Grampus era, în general, pus la capă cu o 
trincă în dublă terţarolă. 

Când un vas urmează să fie lăsat în derivă, este virat cu 
provă în vânt, până aproape de poziţia în care vântul, 
suflând razant, să-i umfle pânza cu care rămâne, virată în 
diagonală faţă de axa vasului. Acestea fiind făcute întocmai, 
vârful provei este orientat cu câteva grade aproximaţie pe 


direcţia din care bate vântul, iar laturile provei, bineînţeles, 
primesc izbiturile valurilor. În această situaţie, un vas 
trainic va naviga pe o foarte puternică vijelie fără să ia nici 
o picătură de apă şi fără să solicite nici o altă manevră din 
partea echipajului. Cârma este, de obicei, legată cu o 
frânghie, dar şi aceasta este o operaţiune de prisos (cu 
excepţia cazului în care deranjează zgomotul pe care îl face 
lăsată liberă), pentru că pana cârmei nu are nici o influenţă 
asupra vasului când este pus la capă. Într-adevăr, cârma 
este mai bine să fie lăsată liberă decât legată foarte strâns, 
căci pana se poate rupe din cauza valurilor prea puternice, 
dacă nu are loc să se mişte în voie. Câtă vreme ţin pânzele, 
un vas bine construit îşi va păstra poziţia şi va naviga de 
unul singur, pe orice fel de mare, parcă înzestrat cu 
instinctul vieţii şi cu rațiune. Dacă violenţa vântului va 
sfâşia, totuşi, pânza în bucăţi (şi, de regulă, este nevoie de 
un adevărat uragan ca să se ajungă la aceasta), atunci 
pericolul este iminent. Vasul iese de sub vânt şi, întorcându- 
se cu o latură spre valuri, este cu totul în puterea lor - 
singură scăpare, în acest caz, este să fie virat la loc, încet, 
pe direcţia vântului, lăsându-l să înainteze aşa, mânat de 
vânt, o vreme, până când se ridică o altă pânză. Unele vase 
stau la capă fără să aibă nici o pânză întinsă, dar această 
metodă nu este foarte sigură, fiindcă nu trebuie să te 
încrezi în mare. 

Dar, hai să punem punct acestei digresiuni. Spuneam că 
nu-i stătea în obicei secundului să păstreze vreun om de 
cart pe punte, când era vijelie şi vasul fusese pus la capă, 
iar faptul că acum exista unul, adăugat la faptul că securile 
şi manelele lipseau, ne-a convins pe deplin că echipajul 
stătea cu ochii în patru, ca să nu fie luat prin surprindere în 
modul pe care îl sugerase Peters. Ceva, totuşi, trebuia 
făcut, şi-acesta fără întârziere, pentru că nu mai putea fi 
nici o îndoială că o dată suspiciunea ţesută în jurul lui 
Peters, el urma să fie sacrificat cu prima ocazie - ocazie 


care avea să fie, cu siguranţă, ori găsită, ori provocată de 
ei, la încetarea furtunii. 

Atunci, Augustus a zis că, dacă Peters va ajunge să dea la o 
parte, sub un pretext oarecare, lanţul de ancoră aşezat 
peste chepengul secret din cabină, am avea o şansă să îi 
luăm prin surprindere, venind prin cală - dar, gândindu-ne 
mai bine, ne-am dat seama că vasul se zgâlţâia prea tare 
sub tangaj şi ruliu pentru a zădărnici orice încercare de 
acest gen. 

Din fericire, într-un târziu mi-a venit ideea de a ne folosi 
de temerile superstiţioase şi de conştiinţa încărcată ale 
secundului. Vă aduceţi aminte că unul din membrii 
echipajului, Hartman Rogers, murise în dimineaţa aceea, 
cuprins pe neaşteptate de spasme, cu două zile înainte, 
după ce băuse nişte alcool îndoit cu apă. Peters ne 
împărtăşise bănuiala sa, că omul fusese otrăvit de secund, şi 
avea el motivele sale pentru socoti că nu se înşeală, după 
cum zicea el, nişte motive incontestabile, dar pe care nu se 
lăsase înduplecat să ni le spună şi nouă - refuzul acesta 
încăpățânat se potrivea cu celelalte trăsături ale firii sale, 
atât de ciudate. Dar, fie că avea sau nu motive mai 
întemeiate de a se îndoi de secund decât aveam noi, ne-am 
lăsat cu uşurinţă convinşi că bănuiala sa era justă şi ne-am 
hotărât să acţionăm în consecinţă. 

Rogers murise pe la ora unsprezece dimineaţa, chinuindu- 
se în convulsii, iar cadavrul prezenta, la numai câteva 
minute după moarte, unul dintre cele mai oribile şi mai 
îngreţoşătoare spectacole pe care mi-amintesc să le fi văzut 
vreodată. Burta i se umflase mai să-i crape, ca a unui înecat 
care a stat sub apă săptămâni de-a rândul, mâinile la fel, în 
timp ce faţa i se zbârcise, stafidită şi albă ca varul, în afară 
de locurile unde era împurpurată de vreo două sau trei 
pete de un roşu aprins, asemănătoare celor provocate de 
erizipel - una dintre aceste pete se întindea, de-a 
curmezişul, peste obraz, acoperindu-i complet un ochi, ca o 
bentiţă de catifea roşie. În starea aceasta dezgustătoare, 


leşul fusese scos din cabină ca să fie azvârlit peste bord, pe 
la prânz, numai că, în momentul acela, secundul, 
aruncându-i o privire (de parcă atunci îl vedea pentru 
prima oară), fiind cuprins ori de remuşcare pentru crimă 
făcută, ori de groază în faţa unei atât de oribile privelişti, 
poruncise oamenilor să coasă cadavrul în hamacul său şi să 
i se acorde cinstirile obişnuite, potrivit ritualului 
înmormântării pe mare. După ce dăduse aceste comenzi, 
coborâse înapoi, de parcă ar fi vrut să scape de vederea 
victimei sale. În timp ce se pregăteau pentru a-i îndeplini 
ordinele, izbucnise vijelia, cu furie turbată, şi, prin urmare, 
abandonaseră cadavrul. Lăsat în voia sorții, leşul fusese 
cărat de apă în găurile de scurgere de la babord, unde încă 
mai zăcea, în momentul despre care vă vorbesc, bălăcindu- 
se la fiecare smucitură a bricului. 

Odată ce ne-am stabilit planul, am trecut fără întârziere la 
execuţie. Peters a urcat pe punte şi, aşa cum prevăzuse, a 
fost de îndată oprit de Allen, care părea că a fost pus să 
supravegheze mai degrabă teuga decât altceva. Totuşi, 
soarta acestui netrebnic a fost tranşată rapid şi în linişte, 
căci Peters, apropiindu-se nepăsător de el, ca şi când ar fi 
vrut să-i vorbească, l-a prins de gât şi, înainte ca acela să 
scoată un singur strigăt măcar, l-a împins peste parapet. 
După aceea, ne-a strigat şi am ieşit, la rândul nostru, pe 
punte. Prima noastră grijă a fost să ne uităm după câte ceva 
cu care să ne înarmăm, iar căutarea aceasta am făcut-o cu 
mare băgare de seamă, căci era imposibil să stai chiar şi o 
clipă în picioare pe punte fără să te ţii zdravăn şi, în plus, 
valuri uriaşe ni se spărgeau deasupra capului, ori de câte 
ori vasul îşi afundă provă în apă. Era neapărată nevoie, 
totodată, să ne mişcăm repede, pentru că dintr-un minut 
într-altul ne aşteptam ca secundul să urce pe punte ca să 
pună în funcţiune pompele, întrucât era evident că bricul 
lua apă foarte repede. Deşi un timp am tot căutat, n-am 
găsit nimic mai potrivit pentru scopurile noastre decât cele 
două manete ale pompei, una pe care a luat-o Augustus, 


cealaltă eu. Echipându-ne cu acestea, am dat cămaşa jos de 
pe cadavru şi l-am aruncat peste bord. Apoi, Peters şi cu 
mine am coborât la teugă, lăsându-l pe Augustus de pază pe 
punte, iar el s-a aşezat chiar în locul unde stătuse Allen, cu 
spatele la cabina de sub tambuchiu, astfel încât, dacă 
vreunul din banda secundului ar fi venit până sus, să creadă 
că era omul lor de cart. 

De îndată ce am ajuns în teugă, am început să mă 
deghizez ca să semăn cu leşul lui Rogers. Cămaşa pe care o 
luasem de pe cadavru ne-a fost de mare folos, căci avea o 
formă şi-o înfăţişare unică, uşor de recunoscut de către 
ceilalţi - un soi de halat, pe care răposatul îl purta peste 
haine, din jerseu albastru, cu dungi orizontale albe, late. 
După ce am îmbrăcat-o, am început să-mi fac rost de o 
burtă falsă, imitând groaznica diformitate a cadavrului 
umflat. Problema s-a rezolvat rapid, îndesând pe dedesubt 
nişte aşternuturi de pat. Apoi, i-am imitat în acelaşi fel şi 
mâinile, trăgându-mi o pereche de mănuşi albe de lână, cu 
un singur deget, şi umplându-le cu tot soiul de cârpe care 
mi-au căzut la îndemână. La urmă, Peters mi-a aranjat faţa, 
mai întâi întinzându-mi peste tot praf de cretă albă şi apoi, 
crestându-şi degetul, ca să mi-o picteze cu pete de sânge. 
N-a fost uitată nici dunga roşie care trecea peste ochi şi 
care te împietrea când o vedeai. 

Capitolul VIII. 

Când m-am privit într-un ciob de oglindă care atârna pe 
peretele cabinei, în lumina chioară a unui soi de felinar de 
camuflaj, am simţit aşa o groază nelămurită dând cu ochii 
de înfăţişarea mea, amintindu-mi de înfiorătoarea realitate 
pe care o reprezentam, încât am tresărit puternic şi abia de 
mi-am putut ţine firea ca să-mi joc rolul mai departe. Era 
necesar, totuşi, să acţionăm fără şovăială, aşadar Peters şi 
cu mine am urcat pe punte. 

Acolo am găsit totul în regulă şi, luând-o pe lângă parapet, 
toţi trei ne-am târât spre cabina de la capătul scării 
tambuchiului. Capacul tambuchiului era întredeschis şi 


fuseseră luate măsuri ca să nu poată fi împins brusc din 
afară, plasându-se nişte reteveie de lemn pe prima treaptă, 
care să-l împiedice să se închidă. Nu ne-a fost greu să 
cuprindem cu privirea tot interiorul cabinei, uitându-ne 
prin crăpătura uşii de la balamale. Ni s-a arătat, astfel, că 
fuseserăm foarte norocoşi când nu încercaserăm să-i luăm 
prin surprindere, pentru că în mod vădit erau în alertă. 
Numai unul singur dormea, dar şi acesta se afla întins chiar 
la picioarele scării de sub tambuchiu, cu o muschetă alături. 
Ceilalţi stăteau aşezaţi pe mai multe saltele, luate de pe 
paturi şi trântite pe podea. Erau angajaţi într-o discuţie 
foarte serioasă şi, cu toate că băuseră, cum se deducea 
după cele două ulcioare goale şi cele câteva căni de tablă 
care zăceau prin jur, nu păreau la fel de beţi ca de obicei. 
Cu toţii aveau cuțite, vreo doi, pistoale, şi multe muschete 
aşezate într-un pat, la îndemână. 

Am tras cu urechea, o vreme, la discuţia lor, până să ne 
vină în cap cum să acţionăm, întrucât nu stabiliserăm nimic 
precis, în afară de faptul că trebuia să încercăm să le 
descurajăm iniţiativele, în momentul declanşării atacului, 
folosindu-ne de stafia lui Rogers. Vorbeau despre planurile 
lor piratereşti, iar tot ce am putut înţelege clar a fost faptul 
că aveau de gând să se alăture echipajului unui schooner, 
pe nume Hornet, şi, dacă va fi cu putinţă, chiar să pună 
stăpânire pe acel schooner, pregătindu-se pentru o lovitură 
de amploare, dar despre care niciunul dintre noi nu a reuşit 
să prindă detalii. 

Unul dintre oameni a pomenit despre Peters, iar secundul 
i-a răspuns ceva cu voce joasă, de n-am putut desluşi nimic, 
şi după un timp a adăugat, mai tare, că el „nu pricepea de 
ce Peters pierdea atâta vreme la teugă cu odrasla 
căpitanului şi că, după părerea lui, cu cât mai repede i-ar 
azvârli pe amândoi peste bord, cu atât ar fi mai bine”. La 
acestea nu i s-a replicat nimic, dar am putut lesne observa 
că sugestia lui fusese bine primită de întreaga bandă şi mai 
ales de către Jones. În tot acest răstimp, eu fierbeam în 


culmea nerăbdării, cu atât mai mult cu cât vedeam că nici 
Augustus, nici Peters nu se puteau hotări cum să înceapă. 
M-am decis, totuşi, să-mi vând pielea cât mai scump posibil 
şi să nu mă las copleşit de nici un fel de teamă. 

Zgomotul infernal produs de vuietul vântului printre 
catarge şi de valurile care se spărgeau spălând puntea ne 
împiedica să auzim tot ce se spunea, cu rarele excepţii de 
acalmie. Într-unul din aceste momente, l-am auzit toţi trei 
pe secund cerându-i unui om să „se ducă până la prova şi să 
arunce un ochi să vadă ce făceau Peters şi Augustus, fiindcă 
el nu înghiţea asemenea taifasuri secrete la bordul 
bricului”. Norocul nostru a fost că, în clipa aceea, tangajul 
vasului era atât de violent încât ordinul său n-a putut fi 
executat pe loc. Bucătarul se ridicase de pe salteaua lui ca 
să vină după noi, când o smucitură nemaipomenită, de-am 
crezut că va smulge toate catargele, l-a aruncat cu capul 
înainte într-una dintre uşile cabinelor dinspre babord, pe 
care a deschis-o brusc, stârnind o şi mai mare zăpăceală. 
Din fericire, niciunul dintre noi trei n-a fost clintit din 
poziţia sa şi am avut timp să ne retragem în grabă la teugă, 
încropind la iuţeală un plan de acţiune, înainte ca 
mesagerul să-şi facă apariţia sau, mai bine-zis, înainte să-şi 
iţească mutra în capul scării tambuchiului, căci n-a urcat pe 
punte. Din locul acela, n-a putut observa absenţa lui omului 
de veghe şi, prin urmare, a strigat în gura mare, ca pentru 
Allen, repetându-i ordinele secundului. Peters i-a răspuns 
„'Nţeles!”, cu voce schimbată, iar bucătarul a dispărut 
imediat înapoi, fără nici o umbră de bănuială că ar fi fost 
ceva nelalocul lui. 

Cei doi tovarăşi ai mei au pornit fără şovăială spre pupa şi- 
au coborât în cabină, Peters trăgând uşa după el, lăsând-o 
întredeschisă, aşa cum o găsise. Secundul i-a primit cu 
prefăcută prietenie şi i-a spus lui Augustus că, fiindcă se 
purtase atât de bine în ultima vreme, îi dădea voie să se 
instaleze în cabină şi să fie unul dintre ei, pe viitor. l-a 
turnat apoi o jumătate de pahar de rom şi l-a îndemnat să-l 


dea pe gât. Eu am auzit şi-am văzut totul, fiindcă îi 
urmasem pe tovarăşii mei în cabină de îndată ce 
închiseseră uşa, şi îmi reluasem vechiul post de observaţie. 
Adusesem cu mine cele două manete de pompă, pe una 
aşezând-o în apropiere de scară, ca să fie la îndemână, la 
nevoie. 

M-am pregătit cât am putut ca să văd mai bine ce se 
petrecea înăuntru şi am încercat să-mi fac curaj pentru 
misiunea de-a cobori printre rebeli când Peters avea să-mi 
dea semnalul, după cum ne înţeleseserăm. Curând, ela 
început să aducă vorba despre faptele sângeroase din 
timpul revoltei şi, încet, încet, i-a făcut pe oameni să se 
prindă într-o discuţie despre miile de superstiții universal 
răspândite printre marinari. Eu nu auzeam chiar tot ce se 
spunea, dar puteam citi ca în palmă efectele discuţiei pe 
chipurile celor prezenţi. Secundul era, în mod vădit, extrem 
de tulburat şi, când cineva a pomenit despre cât de 
înfiorător arăta cadavrul lui Rogers, am crezut c-o să leşine 
de-a binelea. Peters l-a întrebat, atunci, dacă nu-i de părere 
că s-ar cuveni să arunce o dată leşul peste bord, căci era un 
spectacol din cale-afară de oribil să-l vezi bălăcindu-se prin 
găurile de scurgere. La acestea, nemernicului i s-a tăiat pur 
şi simplu răsuflarea, plimbându-şi privirile peste tovarăşii 
lui, de la unul la altul, parcă implorând să meargă careva pe 
punte şi să rezolve problema. Însă nimeni nu s-a clintit şi 
era mai mult decât limpede că întreaga bandă era speriată 
şi încordată la culme. Peters mi-a dat atunci semnalul. Într- 
o clipă, am deschis larg tambuchiul şi, coborând scara fără 
să scot un sunet, m-am proţăpit în mijlocul adunării. 

Efectul grozav pe care l-a stârnit neaşteptata apariţie nu 
este deloc de mirare, dacă se ţine cont de natura 
circumstanțelor în care s-a produs. De obicei, în cazuri 
asemănătoare, rămâne în mintea spectatorului o urmă de 
îndoială în privinţa autenticităţii imaginii dinaintea ochilor 
săi, un sâmbure de speranţă, oricât de firavă, că, de fapt, 
este victima unei înşelăciuni şi că vedenia cu pricina nu este 


chiar un vizitator din lumea umbrelor. Nu trebuie să insist 
asupra faptului că nişte rămăşiţe de îndoială au existat, de 
fiecare dată, în străfundurile fiinţei spectatorilor la astfel de 
apariţii şi că spaima de moarte pe care uneori au provocat- 
o trebuie atribuită - chiar şi în cazurile cele mai 
convingătoare, la care s-au înregistrat cele mai multe 
emoţii - mai degrabă unui soi de groază anticipativă, 
gândului că fantomă ar putea fi adevărată, decât unei 
credinţe nestrămutate în realitatea sa. Dar, în cazul de faţă, 
se va vedea imediat că în mintea rebelilor nu exista nici 
umbra unui temei pe care să încolţească vreo îndoială că 
apariţia lui Rogers n-ar fi chiar dezgustătorul său cadavru 
înviat din morţi sau, cel puţin, stafia lui. Poziţia izolată a 
bricului, până la care absolut nimeni străin nu putea ajunge 
din pricina furtunii, îngrădise aparent orice mijloc posibil 
de-a fi traşi pe sfoară de cineva, de vreme ce, desigur, se 
socoteau capabili să-i supravegheze pe toţi dintr-o singură 
privire. În momentul acela, se aflau deja de douăzeci şi 
patru de zile pe mare, fără să fi întreţinut vreodată mai 
mult decât un schimb de semnale de la distanţă c-un alt vas. 
Pe deasupra, întregul echipaj - cel puţin toţi cei despre care 
aveau motive să creadă c-ar fi la bord - era adunat în 
cabină. Lipsea numai Allen, omul de pază, dar uriaşa 
statură a aceluia (măsura şase picioare şi şase inci în 
înălţime) le era prea bine cunoscută, pentru a îngădui să se 
înfiripe în minţile lor, măcar o clipă, gândul că el ar fi fost de 
fapt apariţia dinaintea lor. Adăugaţi la toate aceste 
consideraţii natura înfricoşătoare a furtunii şi pe aceea a 
discuţiei deschise mai înainte de Peters; impresia de 
neşters pe care hidoşenia cadavrului real o făcuse, de 
dimineaţă, asupra imaginaţiei oamenilor; reuşita mea 
deghizare şi faptul că felinarul din cabină, balansându-se 
violent încoace şi încolo, mă învăluia într-o lumină nesigură 
şi pâlpâitoare, care cădea asupra mea pieziş şi cu 
întreruperi - şi astfel n-o să mai fie de mirare cum de 
înşelătoria noastră a produs mai mult decât efectul scontat. 


Secundul a sărit în picioare de pe saltelele pe care stătea 
culcat şi, fără să scoată un sunet, a căzut pe spate, ţeapăn 
ca un mort, pe podeaua cabinei, rostogolit mai departe ca 
un butuc de ruliul puternic al bricului. Din cei şapte rămaşi, 
numai trei au mai încercat să-şi păstreze, cât de cât, 
luciditatea. Ceilalţi patru au stat, un timp, nemişcaţi, de 
parcă prinseseră rădăcini în podea - cele mai demne de 
milă victime ale groazei şi ale disperării pe care mi-a fost 
dat să le văd vreodată. Singura rezistenţă pe care am 
întâmpinat-o de fapt a venit din partea bucătarului, a lui 
John Hunt şi a lui Richard Parker - dar nici aceştia nu s-au 
apărat decât de formă şi şovăielnic. Pe primii doi i-a 
împuşcat Peters într-o clipă, iar eu l-am pus la pământ pe 
Parker, lovindu-l în cap cu manela pompei pe care o 
adusesem cu mine. În acelaşi timp, Augustus a apucat una 
dintre muschetele care zăceau pe jos şi a descărcat-o în 
pieptul altui răzvrătit, Wilson. Acum nu mai rămăseseră 
decât trei, dar, între timp, îşi reveniseră din stupoare şi 
probabil începuseră să înţeleagă că fuseseră duşi de nas, 
căci s-au luptat cu multă îndârjire şi furie, iar, dacă nu ar fi 
fost neobişnuita forţă a muşchilor lui Peters, ne-ar fi biruit, 
în cele din urmă. Aceştia trei erau Jones, Greely şi Absalom 
Hicks. Jones îl trântise pe Augustus la podea, îl înjunghiase 
în mai multe locuri de-a lungul braţului drept şi, fără 
îndoială că l-ar fi trimis curând pe lumea cealaltă (întrucât 
nici Peters, nici eu n-am fi putut scăpa atât de repede de 
adversarii noştri), dacă n-ar fi primit la ţanc ajutorul unui 
prieten, al cărui sprijin nu-l pusesem nici o clipă la 
socoteală. Acest prieten era nimeni altul decât Tiger. Cu un 
mârâit surd, a sărit în cabină, în momentul cel mai critic 
pentru Augustus, şi s-a aruncat în spinarea lui Jones, 
ţintuindu-l la podea cât ai zice peşte. Augustus, totuşi, era 
acum prea grav rănit ca să ne mai dea vreo mână de ajutor, 
iar eu eram atât de stânjenit de hainele cu care mă 
deghizasem încât nu puteam face mai nimic. Câinele n-a 
mai slăbit strânsoarea din gâtul lui Jones - Peters era mult 


mai puternic decât cei doi oameni care mai rămăseseră în 
luptă şi, desigur, i-ar fi expediat mai curând, dacă locul în 
care trebuia să acţioneze nu ar fi fost atât de strâmt şi dacă 
vasul nu s-ar fi zgâlţâit atât de tare. Nu peste mult, avea să 
reuşească să înhaţe una dintre cele câteva bănci masive 
care zăceau răsturnate pe podea. Cu aceasta l-a izbit în cap 
pe Greely, care se pregătea să descarce o muschetă în mine 
şi, imediat după aceea, ruliul bricului l-a aruncat peste 
Hicks, pe care l-a apucat de gât şi, strângând cu întreaga 
forţă, l-a sugrumat pe loc. Astfel, în mai puţin timp decât mi- 
a luat să vă povestesc, ne-am trezit stăpâni pe bric. 

Singura persoană dintre adversarii noştri care rămăsese 
în viaţă era Richard Parker. Pe acesta, după cum v-am spus, 
îl doborâsem eu, lovindu-l cu manela de la pompă, la 
începutul atacului. Acum zăcea nemişcat, lângă uşa spartă a 
cabinei, dar, îndată ce Peters l-a împuns cu piciorul, a prins 
grai, cerşind îndurare. Avea doar o rană uşoară la cap, în 
rest nu păţise nimic, fiind mai mult năucit de lovitură. S-a 
ridicat şi, pentru moment, i-am legat mâinile la spate. 
Câinele încă mai mârâia deasupra lui Jones - pe care, când 
l-am cercetat mai îndeaproape, l-am găsit mort de-a 
binelea, sângele ţâşnindu-i într-un şuvoi gros din rană 
adâncă de la gât, provocată, fără îndoială, de colții ascuţiţi 
ai animalului. 

Era în jur de ora unu noaptea, iar vântul încă mai suflă 
vijelios. Bricul, evident, se obosea9 mai mult ca de obicei şi 
devenise absolut necesar să facem ceva pentru a-l uşura, 
cât de cât. La aproape fiecare afundare a provei lua apă, 
care, o bună parte, intrase şi jos, în cabină, în timpul 
încăierării noastre, tambuchiul fiind lăsat deschis chiar de 
mine, când coborâsem. Întregul parapet de la babord 
fusese smuls, ca şi cambuza şi iola de pe puntea bărcilor. De 
asemenea, trosnetul şi clătinarea arborelui mare ne-au dat 
de înţeles că avea călcâiul fixat între punți (o practică foarte 
de nedorit, la care recurg uneori constructorii nepricepuţi) 
şi, aşadar, că exista pericolul să se desprindă dintr-o clipă 


într-alta. Dar, mai presus de toate necazurile noastre, când 
am măsurat apa din santină, am descoperit că avea nu mai 
puţin de şapte picioare adâncime. 

Lăsând cadavrele celor din echipaj să zacă în cabină, am 
trecut imediat la pompe - şi Parker, bineînţeles, a fost 
eliberat, ca să pună umărul la treabă. Braţul lui Augustus a 
fost oblojit cum ne-am priceput mai bine, iar el ne-a ajutat 
cât i-a stat în puteri, dar asta nu însemna prea mult. Totuşi, 
am văzut că ne-am fi descurcat să păstrăm nivelul apei 
scăzut, dacă o pompă ar fi funcţionat în permanenţă. Cum 
rămăseserăm numai patru, aceasta a însemnat o muncă 
istovitoare, dar ne-am străduit să ne păstrăm optimismul şi 
aşteptam cu nelinişte zorile, când speram că vom putea 
uşura bricul, tăindu-i arborele mare. 

În felul acesta, am petrecut o noapte îngrozitoare, de 
spaimă şi osteneală - iar când, în sfârşit, s-a crăpat de ziuă, 
vijelia nici nu slăbise vreun pic, nici nu dădea vreun semn c- 
ar vrea să se îmblânzească. Întâi, am târât cadavrele pe 
punte şi le-am aruncat peste bord. Următoarea noastră 
grijă a fost să scăpăm de catargul principal. După ce am 
făcut pregătirile necesare, Peters a început să-l taie (fiindcă 
găsise nişte topoare în cabină), în vreme ce noi ceilalţi 
păzeam şarturile, straiurile şi pataraţinele10. Cum bricul 
deviase foarte mult de sub vânt, nu s-a mai amânat 
semnalul de a tăia manevrele fixe, ceea ce, o dată executat, 
întreaga masă de lemn şi pânze s-a prăbuşit în mare, 
dincolo de bric şi fără să-i provoace nici o stricăciune. Am 
observat apoi că vasul nu se mai obosea la fel de mult ca 
înainte, dar situaţia noastră era încă deosebit de precară şi, 
în ciuda tuturor eforturilor noastre, nu puteam face faţă 
creşterii nivelului apei în cală fără să acţionăm ambele 
pompe deodată. Augustus ne putea ajuta prea puţin. Că 
nenorocirea să ne fie încununată, un val uriaş, izbind bricul 
din partea opusă direcţiei vântului, l-a cârmit cu câteva 
grade pieziş, şi, înainte de a-şi relua poziţia, un altul s-a 
spart exact deasupra lui, culcându-l de-a latul pe un bord. 


Lestul s-a deplasat atunci în masă către partea aceea 
(încărcătura s-a balansat absolut haotic, o vreme) şi, pentru 
câteva momente, am crezut că nimic nu ne mai putea salva 
de la răsturnare. Însă, curând, vasul s-a ridicat, parţial, deşi 
lestul încă mai stătea adunat la babord, înclinându-l atât de 
mult pe-o coastă, încât era de prisos să ne mai gândim să 
tragem la pompe - ceea ce, oricum, nici n-am mai fi putut 
face mult timp, căci palmele ni se jupuiseră complet de 
piele din pricina trudei mai presus de puterile noastre de 
până atunci şi sângerau îngrozitor. 

În pofida sfatului lui Parker, am început să tăiem şi 
arborele trinchet şi, în cele din urmă, cu mare greutate, din 
pricina poziţiei în care trebuia să stăm, am izbutit. 
Prăbuşindu-se peste bord, trunchiul a agăţat şi bastonul 
bompresului, lăsându-ne complet descoperiţi, ca o cocă de 
corabie ieşită din uz. 

Deocamdată, încă ne bucurăm că ne păstraserăm şalupa, 
care nu suferise nici o stricăciune de la vreunul din 
imensele valuri care năvăliseră peste bord. Însă nu ne-a fost 
dat să ne bucurăm multă vreme, întrucât, fără arborele 
trinchet şi, fireşte, deopotrivă fără pânzele prin care bricul 
fusese fixat pe direcţie, de acum, fiecare val se prăvălea 
nestingherit deasupra noastră şi, în cinci minute, puntea a 
fost măturată dintr-un capăt într-altul, şalupa şi parapetul 
de la tribord au fost smulse, până şi cabestanul a fost făcut 
bucăţi. Ar fi fost greu, într-adevăr, să ne trezim aruncaţi 
într-o stare mai de plâns. 

Pe la prânz, furtuna parcă începuse să se mai domolească, 
dar în acest sens aveam să fim crunt dezamăgiţi, deoarece 
s-a calmat numai pentru câteva minute, ca să repornească, 
apoi, cu înzecită furie. Pe la ora patru după-amiaza, era pur 
şi simplu cu neputinţă să te ţii pe picioare din pricina 
violenţei vijeliei, iar, când s-a lăsat noaptea, nu mai nutream 
nici o urmă de speranţă că vasul va mai rezista până 
dimineaţă. 


Pe la miezul nopţii, nivelul apei crescuse foarte mult, 
ajungând până la puntea inferioară. Cârma s-a dus, la 
scurtă vreme după aceea, valul care a smuls-o ridicând 
complet pupa bricului din apă, apoi izbind-o, în cădere, atât 
de năprasnic, de parcă am fi eşuat. Mizaserăm cu toţii că 
vom putea păstra cârma până la sfârşit, căci era neobişnuit 
de trainică şi montată cum nu mai văzusem şi n-aveam să 
mai văd vreodată una montată aidoma. La baza axului 
principal avea un şir de cârlige zdravene de fier şi altele, de 
acelaşi fel, erau fixate pe etambou în jos. Prin aceste cârlige 
era întinsă o sârmă foarte groasă de fier forjat, cârma fiind 
astfel fixată de etambou şi pivotând în voie pe piciorul 
acestuia. Ne putem închipui forţa nemaipomenită a valului 
care a smuls-o, dacă luăm în consideraţie faptul că toate 
cârligele înfipte în etambou, care se înşirau de sus până jos, 
fiind nituite pe dinăuntru, au fost smulse cu totul din lemnul 
solid. 

Abia am avut timp să ne tragem respiraţia după violenţa 
acestei lovituri, când unul dintre cele mai teribile valuri pe 
care le-am văzut vreodată s-a spart chiar deasupra noastră, 
măturând cabinele de pe punte, izbind în tambuchiuri şi 
umplând până sus vasul cu apă. 

Capitolul IX. 

Din fericire, chiar înainte de căderea nopţii, toţi patru ne 
legaserăm zdravăn de câte o bucată de cabestan, 
întinzându-ne pe punte cât mai lipiţi de ea cu putinţă. 
Numai această precauţie ne-a salvat de la moarte sigură. În 
felul acesta, însă, am fost cu toţii doar mai mult sau mai 
puţin năuciţi de imensa cantitate de apă care s-a prăbuşit 
peste noi şi care nu s-a tras la o parte până ce nu ne-a 
sufocat, aproape. De îndată ce mi-am recăpătat răsuflarea, 
i-am strigat pe tovarăşii mei. Numai Augustus mi-a răspuns, 
zicând: 

— S-a zis cu noi! Doamne, ai milă de sufletele noastre! 

Încetul cu încetul, şi ceilalţi doi au fost în stare să 
vorbească, îndemnându-ne să ne ţinem firea, căci încă mai 


era o speranţă, fiind cu neputinţă, datorită naturii 
încărcăturii, ca bricul să se scufunde, şi că existau toate 
şansele ca furtuna să se potolească până dimineaţă. Aceste 
cuvinte m-au reînsufleţit, întrucât, oricât de ciudat ar 
părea, deşi era evident că un vas încărcat cu butoaie goale 
de ulei nu se va duce la fund, avusesem până atunci mintea 
atât de înceţoşată încât uitasem cu desăvârşire de acest 
aspect, iar primejdia de a ne scufunda o socotisem, câteva 
momente, inevitabilă. O dată speranţa reînviată în sufletul 
meu, m-am folosit de fiecare prilej pentru a-mi întări 
legăturile care mă ţineau lipit de rămăşiţele cabestanului şi 
am descoperit, curând, că şi tovarăşii mei erau preocupaţi 
de acelaşi lucru. Noaptea era neagră ca smoala şi nu-i 
nevoie să încerc să vă mai descriu îngrozitorul vacarm şi tot 
haosul care ne înconjura. Puntea noastră plutea chiar la 
suprafaţa mării sau, mai bine-zis, eram împresuraţi, ca de 
un zid, de o creastă de spumă, din care câte o porţie ne 
trecea pe deasupra la fiecare clipă. Nu este o exagerare să 
spun că nu aveam capul afară din apă mai mult de o 
secundă din trei. Cu toate că stăteam foarte aproape unul 
de altul, niciunul nu-l putea zări pe celălalt şi, mai mult, nici 
măcar o palmă din puntea bricului pe care eram atât de 
violent smuciţi dintr-o parte într-alta. La răstimpuri, ne 
strigam unul pe celălalt, încercând astfel să ne păstrăm vie 
speranţa, să îl consolăm şi să-l încurajăm pe acela dintre noi 
care avea cea mai multă nevoie. Starea precară a sănătăţii 
lui Augustus îl făcea ţinta atenţiei tuturor celorlalţi şi, 
pentru că avea braţul drept rănit, aşadar îi era cu neputinţă 
să-şi mai strângă cât de cât legăturile, ne aşteptam dintr-un 
moment într-altul să descoperim că fusese târât în mare - 
totuşi, a-i da o mână de ajutor era în afară de orice discuţie. 
Din fericire, poziţia lui era mult mai ferită decât a oricăruia 
dintre noi ceilalţi, fiindcă partea de sus a corpului său 
stătea chiar sub o bucată din tambuchiul sfărâmat, iar 
valurile, când se prăvăleau peste el, îşi mai pierdeau 
puterea din pricina acestei apărători. În oricare alt punct 


decât acela (în care fusese aruncat din întâmplare, după ce 
se legase într-un alt loc, foarte expus) ar fi pierit, desigur, 
până dimineaţă. Din cauză că bricul stătea într-o rână, 
eram cu toţii mult mai puţin supuşi riscului de a fi luaţi de 
valuri decât dacă lucrurile ar fi stat într-alt fel. Înclinarea, 
după cum am spus mai devreme, era către babord, aproape 
o jumătate de punte fiind constant sub apă. De aceea, 
valurile care ne loveau dinspre tribord erau în mare măsură 
împiedicate de latura aceea a vasului, ajungând până la noi, 
care stăteam cu faţa în jos, numai după ce se spărgeau în 
bucăţi, în vreme ce acelea care veneau dinspre babord, 
fiind, cum li se spune, doar nişte contravaluri, nu ne asaltau 
cu prea multă putere, în poziţiile în care ne aflam, şi nu 
aveau suficientă forţă să ne smulgă din legături. 

În această situaţie înspăimântătoare am rămas până la 
ivirea zorilor, care parcă au venit să ne arate mai clar 
grozăviile care ne împresurau. Bricul nu mai era decât un 
ciot de lemn rostogolindu-se de colo-colo, la bunul plac al 
fiecărui val; vântul se înăsprise, dacă aşa ceva mai era cu 
putinţă, suflând acum ca un adevărat uragan şi ni se părea 
că nimic de pe lumea asta nu ne mai putea salva. Timp de 
câteva ore am păstrat tăcerea, aşteptându-ne, dintr-o clipă 
într-alta, fie că legăturile noastre să cedeze, iar rămăşiţele 
de cabestan să fie târâte în mare, fie ca vreun talaz imens, 
dintre cele care mugeau repezindu-se în toate direcţiile, 
atât pe lângă noi cât şi pe deasupra noastră, să împingă 
coca vasului atât de adânc sub ape încât să ne înecăm mai 
înainte de a reveni la suprafaţă. Din mila Domnului, totuşi, 
am fost feriţi de aceste pericole iminente şi, pe la vremea 
prânzului, am fost înveseliţi de lumina binecuvântatului 
soare. La scurt timp, am putut observa o sensibilă scădere 
în forţa vântului şi atunci, pentru prima oară de la sfârşitul 
nopţii dinainte, Augustus a vorbit, întrebându-l pe Peters, 
care stătea întins aproape de el, dacă mai crede că ar exista 
vreo posibilitate de a scăpa teferi. Cum, la început, nu a 
primit nici un răspuns la această întrebare, cu toţii am 


gândit că metisul se înecase în locul unde zăcea; dar, în 
scurt timp, spre marea noastră bucurie, a deschis gura, 
deşi vorbind foarte şovăielnic, spunând că suferea cumplit, 
fiindcă era atât de strâns legat peste burtă încât curelele îi 
tăiau în carne şi trebuia să găsească un mijloc de a şi le 
slăbi ori avea să piară, căci nu mai putea îndura acest 
calvar. Lucrul acesta ne-a mâhnit foarte tare, deoarece era 
zadarnic să ne gândim că l-am putea ajuta în vreun fel, câtă 
vreme talazurile continuau să se năpustească asupra 
noastră ca şi până atunci. L-am îndemnat să strângă din 
dinţi cu dârzenie şi i-am făgăduit că ne vom folosi de cel 
dintâi prilej care ni se va ivi pentru a-l elibera. El ne-a 
răspuns că peste puţin timp va fi prea târziu, căci simte că 
îşi va da duhul mai înainte să îl putem noi ajuta - apoi, după 
ce a mai gemut vreo câteva minute, a tăcut deodată şi am 
crezut că se sfârşise. 

La lăsarea serii, marea se domolise într-atât încât de-abia 
se mai spărgea câte un văl peste coca vasului la cinci 
minute o dată, iar vântul, de asemenea, scăzuse destul 
mult, deşi încă mai suflă învrăjbit. Nu îl mai auzisem 
vorbind pe niciunul dintre tovarăşii mei de vreo câteva ore 
şi, la un moment dat, l-am strigat pe Augustus. Mi-a 
răspuns, deşi atât de slab încât n-am putut desluşi ce 
spunea. Atunci, i-am vorbit lui Peters şi lui Parker - niciunul 
nu mi-a dat vreun răspuns. 

La scurtă vreme după acest moment, am căzut într-o stare 
de amorţire, în care cele mai îmbietoare imagini îmi pluteau 
în faţa ochilor minţii, precum copaci înfrunziţi, lanuri 
unduitoare de grâne coapte, şiruri de fete care dansau, 
grupuri de călăreţi şi tot felul de închipuiri asemănătoare. 
Îmi amintesc că, în toate tablourile care îmi treceau pe 
dinaintea ochilor, mişcarea era ideea de căpetenie. De 
pildă, n-am visat nici un obiect neclintit, ca o casă, un munte 
sau altceva de acelaşi gen, ci mori de vânt, corăbii, păsări 
mari, baloane, oameni călare, trăsuri gonind nebuneşte şi 
alte obiecte mişcătoare de acest fel, care mi se prezentau 


unul după altul, la nesfârşit. Când mi-am revenit din această 
stare, soarele răsărise, cel puţin după cât am putut ghici, de 
vreo oră. Am făcut mari eforturi să-mi adun minţile şi să 
reconstitui diversele circumstanţe în legătură cu situaţia în 
care mă aflam, iar, pentru un timp, am rămas ferm convins 
că mă găseam încă în cala bricului, lângă lada mea, şi că 
trupul lui Parker era al lui Tiger. 

Când, într-un târziu, mi-am redobândit luciditatea pe de-a 
întregul, am băgat de seamă că vântul se prefăcuse într-o 
briză moderată, iar marea era calmă, faţă de cum fusese 
până atunci, încât nu mai uda decât baza bricului. Braţul 
stâng mi se eliberase din legăturile rupte şi era tăiat adânc, 
în jurul cotului; braţul drept nu mi-l simţeam, iar mâna şi 
încheietura pumnului se umflaseră cât toate zilele, de la 
strânsoarea frânghiei care îmi alunecase de pe umăr în jos. 
Mai aveam o durere chinuitoare de la o altă frânghie, care 
îmi înconjura mijlocul şi care se ajunsese insuportabil de 
strânsă. Rotindu-mi ochii spre tovarăşii mei, am văzut că 
Peters încă mai trăia, deşi un odgon din jurul şalelor îi 
intrase atât de adânc în carne încât părea tăiat în două - 
când m-am mişcat, mi-a schiţat un semn cu mâna, arătându- 
mi spre frânghie. Augustus nu dădea nici un semn de viaţă 
şi era aproape frânt în două de fragmentul de cabestan 
peste care zăcea. Parker, când a văzut că mă mişcam, m-a 
întrebat dacă aveam destulă putere să-l eliberez din poziţia 
sa, zicând că, dacă mi-aş aduna toate forţele şi aş reuşi să-l 
dezleg, am mai putea să scăpăm cu viaţă, altminteri, 
neîndoielnic am pieri cu toţii. I-am spus să se ţină tare, că 
eu o să mă străduiesc să-l eliberez. Pipăindu-mi buzunarul 
pantalonilor, am dat de briceag şi, după mai multe încercări 
zadarnice, am izbutit într-un târziu, să-l desfac. Apoi, cu 
mâna stângă, mi-am eliberat braţul drept din legături şi, 
după aceea, mi-am tăiat şi celelalte frânghii care mă mai 
strângeau. Dar, când am dat să-mi schimb poziţia, am 
descoperit că nu mă ţin picioarele şi că nu mă pot ridica; 
nici braţul drept nu mi-l puteam duce în nici o parte. Când 


m-am plâns de acestea lui Parker, m-a sfătuit să stau liniştit 
vreo câteva minute, ţinându-mă de cabestan cu mâna 
stângă, ca să-i dau timp sângelui să-şi reia circulaţia. 
Făcând astfel, amorţeala a început curând să dispară şi am 
putut să-mi mişc întâi un picior, apoi pe celălalt, iar, după 
puţin, aproape că mi-am recâştigat controlul asupra 
braţului drept. Atunci, m-am târât cu mare băgare de 
seamă către Parker, fără să mă ridic în picioare, şi, în scurtă 
vreme, după ce îi tăiasem toate legăturile cu care era prins, 
şi-a redobândit şi el, la rândul său, controlul asupra 
membrelor. În momentul acela, fără să mai pierdem vreo 
clipă, i-am desfăcut legăturile lui Peters. Frânghiile îi 
săpaseră un şanţ adânc pe deasupra brăcinarului 
pantalonilor de lână, trecând prin cele două cămăşi, 
croindu-şi drum şi împlântându-i-se în pântecele din care, 
de cum i-am luat frânghia, a pornit să-i curgă din belşug 
sângele. Totuşi, aproape de îndată ce l-am eliberat, ela 
început să vorbească, părând că se simţea brusc uşurat - 
fiind în stare să se mişte mult mai repede decât Parker sau 
decât mine - fără îndoială, datorită faptului că pierduse 
sânge. 

Nu aveam prea mari speranţe că l-am mai putea salva pe 
Augustus, căci nu dădea nici un semn de viaţă. Dar, când 
am ajuns lângă el, am văzut că de fapt leşinase din pricina 
faptului că pierduse mult sânge, apa smulgându-i bandajele 
pe care i le înfăşuraserăm în jurul braţului rănit. Niciuna 
dintre frânghiile care îl ţineau de cabestan nu era atât de 
strâns legată încât să-i fi provocat moartea, odată ce l-am 
desfăcut din legături şi l-am tras deoparte de pe bucata de 
lemn a cabestanului, l-am dus într-un loc uscat, ferit de 
vânt, aşezându-l cu capul întru câtva mai jos decât trupul, 
apoi toţi trei ne-am apucat să-i fricţionăm membrele. În 
aproape o jumătate de oră şi-a revenit, deşi nu pe deplin, 
căci abia a doua zi dimineaţa a dat primele semne că ne 
recunoaşte şi a găsit putere să vorbească. Până să ne 
desfacem astfel toate legăturile, se întunecase şi începuse 


să se înnoreze, aşa că din nou ne cuprinsese disperarea că 
avea să se stârnească vijelia, situaţie în care nimic nu ne 
mai putea salva de la pieire, căci eram la capătul puterilor. 
Spre norocul nostru, totul a decurs foarte liniştit peste 
noapte, valurile scăzând cu fiecare minut, ceea ce ne-a dat 
mari speranţe că, în cele din urmă, vom scăpa. O briză 
uşoară încă mai suflă dinspre nord-vest, dar vremea nu era 
deloc rece. Augustus fusese ancorat cu grijă, la adăpost de 
vânt, ca să-l împiedicăm să alunece în mare din pricina 
ruliului vasului, el fiind prea slăbit ca să se mai susţină 
singur. Pentru noi ceilalţi nu era nevoie de o astfel de 
măsură de siguranţă. Ne-am aşezat strânşi toţi trei unul 
lângă altul, sprijinindu-ne fiecare cu ajutorul crâmpeielor 
de frânghie de cabestan şi închipuindu-ne metode pentru a 
scăpa din situaţia noastră înfricoşătoare. Ne-am simţit 
foarte bine când ne-am scos hainele şi le-am stors de apă. 
După ce le-am îmbrăcat iarăşi, ni se păreau foarte 
călduroase şi plăcute, ceea ce ne-a înviorat într-o bună 
măsură. L-am ajutat pe Augustus să facă acelaşi lucru şi le- 
am stors noi pentru el, ca să guste şi el aceeaşi plăcere. 

Principalele noastre suferinţe erau foamea şi setea, iar 
când ne gândeam la mijloacele de a ni le astâmpăra ni se 
strângea inima şi începeam să regretăm că scăpasem din 
pericolele parcă mai puţin înspăimântătoare ale mării. Ne 
străduiam, totuşi, să ne mângâiem cu speranţa că vom fi în 
curând pescuiţi de vreun vas şi ne îndemnam unii pe alţii să 
nu ne pierdem curajul, indiferent ce lucruri rele ne-ar mai fi 
putut aştepta. 

În sfârşit, au mijit zorile zilei de 14, iar vremea continua să 
fie senină şi plăcută, cu o briză statornică, dar foarte 
uşoară, dinspre nord-vest. Marea era aproape netedă ca 
oglinda şi cum, dintr-o pricină pe care nu o putem înţelege, 
bricul nu mai zăcea atât de înclinat ca înainte, puntea era 
mult mai uscată şi ne puteam plimba pe ea în voie. Se 
împliniseră mai bine de trei zile şi trei nopţi fără nimic de 
mâncare sau de băut, şi devenise absolut necesar să 


încercăm să aducem câte ceva din cabinele de jos. Cum 
bricul era plin ochi de apă, am trecut la treabă descurajaţi 
dinainte, fără mari nădejdi că vom fi în stare să obţinem 
ceva. Am încropit un soi de dragă, bătând două cuie pe care 
le-am scos din resturile tambuchiului în două beţe de lemn. 
Legându-le în cruce pe acestea din urmă şi fixându-le cu un 
căpătâi de sfoară, le-am aruncat în cabină şi le-am plimbat 
înainte şi înapoi, cu slabă speranţă că vom reuşi astfel să 
agăţăm vreun lucru care ne-ar putea folosi drept hrană sau 
care ar putea măcar să ne ajute s-o obţinem. Ne-am 
petrecut cea mai mare parte a dimineţii muncind astfel, 
fără rezultat, pescuind numai câteva aşternuturi de pat, 
care s-au prins cu uşurinţă în cuie. Într-adevăr, invenţia 
noastră era atât de stângace încât nu întrevedeam nici un 
rezultat mai acătării. 

Am încercat apoi la teugă, dar la fel de zadarnic, şi 
ajunseserăm în pragul disperării, când Peters ne-a propus 
să-i legăm o frânghie în jurul trupului şi să-l ajutăm să 
încerce să ne aducă ceva scufundându-se în cabină. Am 
salutat această propunere cu tot entuziasmul pe care 
speranţa reînviată ni l-a putut insufla. A început imediat să- 
şi scoată hainele, păstrându-şi doar pantalonii, şi o frânghie 
solidă i-a fost legată cu grijă în jurul mijlocului, petrecându- 
i-o apoi peste umeri, astfel încât să nu-i poată aluneca. 
Sarcina era foarte grea şi dificilă, căci, pe lângă faptul că nu 
ne prea aşteptam să găsim în cabină cine ştie ce provizii 
sau chiar deloc, era nevoie ca scufundătorul, după ce îl 
lăsam în jos, să facă un ocol la dreapta şi să înainteze pe 
sub apă, pe o distanţă de vreo zece sau douăsprezece 
picioare, printr-un culoar îngust, către magazie, şi apoi să 
se întoarcă, ţinându-şi respiraţia în tot acest timp. 

Când totul a fost gata, Peters a coborât în cabină, luând-o 
pe scară până ce apa i-a ajuns sub bărbie. Apoi, a plonjat cu 
capul înainte, întorcându-se către dreapta în timp ce se 
scufunda şi încercând să-şi facă drum către magazie. Totuşi, 
în această primă încercare, n-a avut succes. În mai puţin de 


o jumătate de minut de când coborâse, am simţit frânghia 
scuturată cu putere (semnalul pe care îl conveniserăm în 
cazul în care ar fi vrut să fie scos la suprafaţă). Aşadar, l-am 
tras imediat în sus, dar cu atâta nesocotinţă încât l-am izbit 
rău de scară. Nu adusese nimic cu el şi n-a fost în stare să 
pătrundă prea departe pe culoar, căci s-a văzut silit să 
depună un efort permanent ca să nu fie împins în sus de 
apă, către punte. leşind la suprafaţă, era atât de sleit de 
puteri încât i-a luat un sfert de oră înainte de a se încumeta 
din nou să se scufunde. 

Cea de-a doua încercare s-a sfârşit încă şi mai prost, 
întrucât a rămas atât de multă vreme sub apă fără să ne 
dea semnalul încât, îngrijorându-ne de soarta lui, l-am tras 
fără să-l mai aşteptăm şi l-am scos aproape fără suflu, după 
ce, zicea el, scuturase în mai multe rânduri de frânghie fără 
ca noi să simţim nimic. Aceasta se întâmplase, pesemne, din 
pricină că o parte din funie se încurcase în balustradă, la 
piciorul scării. Într-adevăr, balustrada ne stătea în drum şi 
ne-am hotărât s-o înlăturăm, dacă puteam, înainte de a ne 
continua scufundările. Cum nu aveam nici un mijloc s-o 
scoatem decât prin forţele proprii, am coborât pe scară, 
până unde am putut să intrăm în apă, şi am împins-o toţi o 
dată, reuşind s-o doborâm. 

Cea de-a treia încercare s-a încheiat la fel de lipsită de 
roade ca şi primele două. Devenise, acum, evident că nu se 
putea face nimic în acest sens fără să ne folosim de o 
greutate prin care scufundătorul să capete stabilitate şi să 
se ţină la fundul cabinei cât timp căuta. Multă vreme ne-am 
uitat zadarnic după ceva care să ne fie de folos în acest 
scop; până la urmă, spre marea noastră bucurie, am 
descoperit unul dintre lanţurile şarturilor aproape gata 
desfăcut, încât nu ne-a fost prea greu să-l smulgem. După 
ce i l-am legat bine de o gleznă, Peters a făcut cea de-a 
patra încercare de scufundare în cabină şi, de data aceasta, 
a reuşit să ajungă până la uşa magaziei. Dar, spre 
amărăciunea sa de nedescris, a găsit-o încuiată şi a fost silit 


să se întoarcă fără să fi intrat, deoarece, cu mari eforturi, 
totuşi nu putea sta sub apă decât cel mult un minut. 
Perspectivele noastre începuseră să fie într-adevăr sumbre 
şi nici Augustus, nici eu nu ne-am putut stăpâni să izbucnim 
în lacrimi, la gândul nenumăratelor necazuri care ne 
împresuraseră şi la firava probabilitate care mai există de a 
scăpa, în cele din urmă. Dar, acest moment de slăbiciune 
ne-a trecut destul de repede. Căzând în genunchi, am 
implorat ajutorul Domnului în puzderia de primejdii care ne 
copleşeau, apoi ne-am ridicat cu reînnoită speranţă şi 
vigoare, ca să ne gândim ce ar mai fi omeneşte cu putinţă 
să facem ca să ne salvăm. 

Capitolul X. 

La scurt timp după aceea, s-a petrecut o întâmplare pe 
care sunt tentat să o socotesc drept cea mai capabilă să 
emoţioneze, de departe mult mai încărcată în detalii 
stârnind sentimente extreme, întâi de plăcere şi apoi de 
oroare, decât oricare dintre miile de lucruri care mi s-au 
mai întâmplat în cei nouă ani de atunci încoace - ani lungi, 
plini de evenimente dintre cele mai neaşteptate şi, de multe 
ori, dintre cele mai greu de închipuit şi de crezut. Zăceam 
cu toţii pe punte, lângă scara cabinei, şi ne sfătuiam să 
găsim o cale de a străbate până la magazie, când, privind 
spre Augustus, care stătea întins în faţa mea, am observat 
că avea dintr-o dată o paloare cadaverică şi buzele îi 
tremurau în modul cel mai ciudat şi de neînțeles. Speriat la 
culme, i-am vorbit, dar nu mi-a dat nici un răspuns şi eram 
gata să cred că se îmbolnăvise subit, când i-am observat 
ochii, care parcă se aţintiseră asupra unui obiect din 
spatele meu. Am întors capul şi nu voi uita niciodată 
bucuria copleşitoare care mi s-a răspândit până în ultima 
fibră a făpturii mele, când am zărit un bric uriaş 
îndreptându-se spre noi, la doar câteva mile depărtare. Am 
ţâşnit în picioare ca şi când mi-ar fi trecut un glonţ prin 
inimă şi, întinzând braţele în direcţia vasului, am rămas în 
această poziţie, încremenit şi incapabil să articulez vreun 


sunet. Peters şi Parker au fost la fel de tulburaţi, deşi 
fiecare s-a manifestat în felul său. Cel dintâi dansa pe punte 
ca nebunul, scoțând cele mai năstruşnice triluri, împletite 
cu răcnete şi blesteme, în vreme ce ultimul a izbucnit în 
lacrimi şi a continuat să plângă minute în şir, cu sughiţuri, 
ca un copil. 

Vasul care se vedea era un bric eterogen, cu linie olandeză 
şi vopsit în negru, împopoţonat cu un galion11 auriu. Se 
vedea clar că trecuse printr-o furtună şi am presupus că 
avusese mult de suferit din pricina aceleiaşi vijelii care se 
arătase atât de dezastruoasă pentru noi, întrucât îşi 
pierduse arboretul12 trinchetului şi o parte din parapetul 
de la tribord. Când m-am uitat prima oară la el, se afla, cum 
am spus deja, la vreo două mile distanţă şi pe direcţia 
vântului, venind drept către noi. Briza era blândă şi ceea ce 
ne-a uluit cu deosebire era că nu avea alte pânze ridicate în 
afară de trincă, vela mare şi un zburător - bineînţeles că 
înainta foarte încet, iar nerăbdarea noastră crescuse până 
la delir. De asemenea, modul stângaci în care era condus a 
fost remarcat de noi toţi, chiar şi-aşa, în culmea agitaţiei 
cum eram. Viră atât de mult, încât o dată sau de două ori 
ne-am gândit că-i cu neputinţă să ne mai vadă sau ne-am 
imaginat că, văzându-ne epava şi crezând că nu mai este 
nimeni viu la bord, se pregătea să-şi schimbe direcţia şi să- 
şi vadă de drum. La fiecare manevră dintr-acestea, strigam 
şi ţipam din răsputeri, şi atunci vasul necunoscut părea să 
se răzgândească şi o pornea din nou către noi - ciudăţenia 
aceasta s-a repetat de vreo două sau trei ori, încât, în cele 
din urmă, n-am mai putut găsi o altă explicaţie decât că 
timonierul era beat turtă. 

Pe puntea lui n-am zărit nici un suflet până când n-a ajuns 
la vreun sfert de milă distanţă. Atunci, am văzut trei 
marinari, pe care, după îmbrăcăminte, i-am luat drept 
olandezi. Doi dintre ei stăteau tolăniţi pe nişte pânze vechi, 
lângă teugă, iar cel de-al treilea, care părea să se uite la noi 
foarte curios, stătea la tribord, aplecat peste copastie, în 


faţă, spre bompres. Acesta din urmă era un om voinic şi 
înalt, cu pielea cafenie. Părea că ne face semne 
îndemnându-ne să avem răbdare, dând din cap către noi 
într-un mod vesel, deşi mai degrabă ciudat, şi zâmbind 
încontinuu, arătându-ne două şiraguri de dinţi strălucitor 
de albi. Când vasul lui se apropia, i-am văzut fesul de lână 
roşie căzându-i de pe cap în apă; dar el nu i-a dat atenţie 
sau nu l-a observat, continuându-şi seria de zâmbete şi 
gesturi ciudate. Vă povestesc amănunţit aceste fapte şi 
circumstanţe şi, să fiu bine înţeles, vi le povestesc exact aşa 
cum ni s-au înfăţişat nouă. 

Bricul s-a apropiat încet de noi, acum mai hotărât decât 
înainte, şi - nu pot descrie cu sânge rece lucrul ce urmează 
- inimile ne-au săltat puternic de bucurie şi, din adâncul 
sufletelor noastre, ni s-a revărsat un şuvoi de mulţumiri, 
strigate în gura mare către Domnul, pentru desăvârşita, 
neaşteptata şi binecuvântata noastră mântuire, care acum 
era la doar o lungime de braţ. Dintr-o dată, adiind peste 
ocean, a ajuns până la noi, dinspre ciudatul vas (care era 
acum foarte aproape), o miasmă, o duhoare pentru care nu 
există un nume în toată lumea asta mare - nici o definiţie - 
pentru această infernală - absolut sufocantă - de 
nesuportat - de neconceput împuţiciune. Mi s-a tăiat 
răsuflarea şi, întorcându-mă către tovarăşii mei, am 
observat că se făcuseră mai albi ca marmura cea mai albă. 
Dar nu mai aveam timp de întrebări sau presupuneri - 
bricul era la vreo cincisprezece picioare distanţă de noi şi 
părea că are de gând să ne abordeze dinspre pupa, astfel 
încât să putem să trece la bordul lui fără să se mai lase vreo 
barcă la apă. Am dat fuga la pupa, când, brusc, răsucindu- 
se amplu, vasul a deviat cu vreo cinci sau şase puncte de la 
cursul său şi, cum trecea pe lângă pupă noastră la vreo 
douăzeci de picioare distanţă, i-am putut cuprinde cu ochii 
întreaga punte. Oare am să pot uita vreodată întreita 
groază a acelui spectacol? Douăzeci şi cinci sau treizeci de 
trupuri omeneşti, printre care şi mai multe femei, zăceau 


împrăştiate de la pupa la prova, în ultimul şi cel mai 
dezgustător stadiu de putrefacție. Am înţeles clar că nu era 
nici un suflet viu pe vasul acela blestemat! Totuşi, nu ne-am 
putut abţine să nu-i strigăm şi pe morţi în ajutor! Da, şi cât 
de mult şi de tare le-am rugat, în deznădejdea momentului, 
pe acele chipuri mute şi scârboase să se oprească, să nu ne 
părăsească şi să ajungem ca ele, să ne primească şi pe noi 
în plăcuta lor societate! Deliram, între groază şi disperare - 
înnebuniţi de-a dreptul de supliciul cruntei noastre 
dezamăgiri. Când a izbucnit primul nostru urlet de groază, 
s-a auzit un răspuns de la ceva, venind din apropiere de 
bompresul vasului străin, care semăna atât de tare cu un 
strigăt emis de-o făptură omenească încât şi cea mai fină 
ureche ar fi tresărit şi s-ar fi lăsat înşelată. În momentul 
acela, o altă răsucire bruscă a adus, pentru o clipă, teuga 
vasului în câmpul nostru vizual şi am descoperit dintr-o 
dată originea sunetului. Omul acela cu statură înaltă şi 
voinică stătea mai departe aplecat peste parapet, 
continuând să-şi clatine capul încoace şi încolo, dar acum 
avea faţa întoarsă de la noi şi nu i-o mai puteam vedea. Avea 
braţele întinse peste copastie, iar palmele mâinilor deschise 
în afară. Genunchii îi rămăseseră sprijiniți pe o funie 
groasă, bine întinsă, care mergea de la călcâiul 
bompresului până Ia o gruie de ancoră. În spinarea sa, de 
pe care cămaşa îi fusese sfâşiată, lăsându-l gol, stătea un 
uriaş pescăruş, foarte ocupat să înfulece din carnea aceea 
groaznică, cu ciocul şi ghearele adânc înfipte în pradă şi cu 
penele sale albe stropite peste tot de sânge. Cum bricul s-a 
sucit în continuare, venind mai aproape de ochii noştri, 
pasărea, aparent cu mare lehamite, şi-a scos capul 
însângerat şi, după ce ne-a privit un moment, uluită parcă, 
s-a ridicat în zbor de pe trupul din care se ghiftuise şi, 
trecând chiar peste puntea noastră, s-a rotit pe deasupra o 
vreme, purtând în cioc o bucată de carne, cu sânge 
închegat pe ea, semănând cu ficatul. Oribilă halcă a căzut, 
în cele din urmă, cu un pleoscăit posac, chiar la picioarele 


lui Parker. Să mă ierte Dumnezeu, dar atunci, în primul 
moment, mi-a fulgerat prin minte un gând, un gând pe care 
n-o să-l mai spun, şi m-am trezit făcând un pas către bucata 
însângerată. Mi-am ridicat privirea şi ochii lui Augustus s-au 
încrucişat cu ai mei, atât de intens grăitori şi de lacomi, 
încât m-au readus imediat cu picioarele pe pământ. Am 
făcut un salt rapid şi, înfiorându-mă până în străfunduri, am 
zvârlit acel înspăimântător ceva în apă. 

Cadavrul din care fusese smulsă halca, rămânând în 
aceeaşi poziţie, atârnat pe funie, fusese lesne de legănat 
încoace şi încolo de către pasărea carnivoră care trăgea din 
spatele lui, şi cu această mişcare ne insuflase la început 
ideea că ar fi viu. Când greutatea pescăruşului nu l-a mai 
apăsat, s-a răsucit şi a căzut cu jumătate de trup peste 
parapet, astfel încât i-am putut vedea din plin faţa. 
Niciodată, cu siguranţă, n-a existat ceva mai groaznic la 
vedere! Nu mai avea ochi şi îi lipsea toată carnea din jurul 
gurii, dezvelindu-i complet dinţii. Aşadar, acesta era 
zâmbetul care ne încurajase să sperăm! Acest... 

— Dar o să mă abţin. Bricul, cum am spus deja, a trecut pe 
lângă pupă vasului nostru şi a continuat, încet, dar 
neabătut, să înainteze sub vânt. Cu el şi cu 
înspăimântătorul lui echipaj s-au dus toate visurile noastre 
roz de salvare şi bucurie. Aşa cum trecea, fără grabă, pe 
lângă noi, am fi putut găsi mijloace să-l abordăm, dacă 
neaşteptata noastră dezamăgire şi groaznica descoperire 
care o însoțea nu ne-ar fi adus într-o stare de absolută 
paralizie a oricărei capacităţi active a minţii şi a trupului. 
Am văzut şi am simţit, dar n-am putut nici gândi, nici 
acţiona, până când, vai! A fost prea târziu. Cât de tare ne 
şubrezise puterea de judecată această întâmplare se poate 
aprecia şi după faptul că, abia când se îndepărtase atât de 
mult încât nu-l mai puteam zări decât pe jumătate, am 
discutat foarte serios ipoteză de a încerca să-l ajungem din 
urmă... Înotând! 


De atunci, m-am tot străduit să găsesc un răspuns la 
înfiorătoarea enigmă care învăluia soarta vasului 
necunoscut, dar în zadar. Construcţia sa şi înfăţişarea 
generală, aşa cum am spus mai înainte, ne-au făcut să 
credem că era un vas de comerţ olandez, părere întărită şi 
de veşmintele echipajului. I-am fi putut citi cu uşurinţă 
numele de la pupa şi, într-adevăr, am fi putut face şi alte 
observaţii care ne-ar fi călăuzit să-i determinăm originea, 
dar intensitatea emoţiilor din momentul acela ne-a tăcut 
orbi la orice amănunt de acest gen. După culoarea de 
şofran a câtorva dintre cadavrele care nu erau descompuse 
în întregime, am tras concluzia că toţi oamenii de la bord 
pieriseră de friguri galbene sau vreo altă molimă 
necruțătoare, la fel de temută. Dacă aşa au stat lucrurile (şi 
nu ştiu la ce altceva m-aş mai putea gândi), moartea, 
judecând după poziţiile trupurilor, trebuie să-i fi lovit, 
deopotrivă, groaznic de iute şi de necruţător, într-un mod 
cu totul deosebit de acela care caracterizează chiar şi 
molimele cele mai devastatoare pe care le-a cunoscut omul. 
Într-adevăr, se poate ca vreo otravă, pătrunsă întâmplător 
în vreuna din proviziile lor, să fi semănat nenorocirea 
printre ei sau poate că au mâncat mai ştiu eu ce specie 
necunoscută de peşte otrăvitor sau de animal marin sau de 
pasăre de ocean, din care li s-a tras sfârşitul - dar este 
absolut degeaba să formulezi ipoteze despre ceva care este 
în întregime şi va rămâne, fără îndoială, de-a pururi învăluit 
în cel mai teribil şi mai de nedesluşit mister. 

Capitolul XI. 

Am petrecut restul zilei într-o stare de stupidă letargie, cu 
ochii zgâiţi la vasul care se îndepărta, până la căderea 
nopţii, care ni l-a ascuns vederii şi ne-a readus, într-o 
oarecare măsură, în simţiri. Atunci, chinurile foamei şi setei 
s-au întors, absorbindu-ne toate celelalte griji şi 
considerente. Dar nu se putea face nimic până a doua zi 
dimineaţa, aşa că, adăpostindu-ne fiecare cum a putut mai 
bine, ne-am străduit să ne odihnim puţin. Ceea ce eu am 


reuşit dincolo de aşteptări, dormind până când tovarăşii 
mei, mai puţin norocoşi ca mine, m-au sculat, în zori, ca să 
ne reluăm încercările de a pescui nişte provizii din 
măruntaiele vasului. 

Era o linişte de moarte, cu marea mai netedă decât o 
văzusem vreodată - o vreme călduroasă şi plăcută. Bricul 
străin nu se mai zărea. Ne-am început operaţiunile prin a 
smulge, nu fără eforturi, un alt lanţ de sart şi, legându-le pe 
amândouă de piciorul lui Peters, el a făcut o nouă încercare 
de a ajunge la uşa magaziei, crezând că ar fi posibil s-o 
deschidă cu forţa, cu condiţia să ajungă la ea în timp util - şi 
spera să reuşească, deoarece coca vasului era mai stabilă 
ca înainte. 

A izbutit foarte repede să ajungă la uşă, dar, după ce şi-a 
desfăcut unul dintre lanţurile de la gleznă, a depus toate 
eforturile să forţeze trecerea dincolo de ea, însă degeaba, 
cadrul fiind mult mai solid prins de pereţii camerei decât se 
aşteptase. Era chiar sleit de puteri de cât de mult stătuse 
sub apă şi devenise absolut necesar ca un altul dintre noi să 
îl înlocuiască. Pentru acest serviciu, Parker s-a oferit 
imediat voluntar, dar, după ce a făcut trei încercări 
zadarnice, a ajuns la concluzia că nu va reuşi niciodată să 
răzbească barem până la uşă. Starea lui Augustus, rănit la 
braţ, îl făcea inapt pentru o scufundare, căci n-ar fi fost 
capabil să forţeze uşa nici dacă ar fi ajuns până la ea, 
aşadar mie îmi revenea acum datoria să-mi încerc puterile 
pentru salvarea tuturor. 

Peters lăsase unul dintre lanţuri pe culoar şi, când m-am 
scufundat, am descoperit că nu aveam suficientă greutate 
ca să mă ţin la fund. Mi-am propus, prin urmare, să nici nu 
mai încerc altceva, într-un prim timp, decât să găsesc 
celălalt lanţ. Bâjbâind după el pe podeaua din culoar, am 
dat peste un obiect dur, pe care l-am apucat imediat şi, fără 
să am timp să-mi dau seama ce era, m-am întors şi am urcat 
imediat la suprafaţă. Captură s-a dovedit a fi o sticlă şi vă 
puteţi închipui bucuria noastră când vă voi spune că am 


descoperit că era plină cu vin de Porto. Mulţumind lui 
Dumnezeu pentru ajutorul atât de plăcut şi picat atât de la 
ţanc, i-am sos imediat dopul cu briceagul meu şi, fiecare 
luând câte o înghiţitură moderată, am simţit o stare de bine 
de nedescris, de la căldura, puterea şi vioiciunea pe care ni 
le-a dat. Apoi, am astupat cu grijă sticla la loc şi, cu o 
batistă, am agăţat-o astfel încât să nu se poată sparge. 

Odihnindu-mă o vreme după această fericită descoperire, 
am coborât apoi din nou sub apă şi, de data aceasta, am 
găsit lanţul, cu care am urcat imediat. După aceea, l-am 
legat de mine şi am coborât pentru a treia oară, doar ca să 
mă încredinţez că, în situaţia respectivă, oricâte eforturi aş 
fi făcut, tot n-aş fi reuşit să deschid uşa magaziei. M-am 
întors, aşadar, disperat. 

Părea că nu mai rămăsese loc pentru speranţă în inima 
nici unuia dintre noi şi puteam observa pe chipurile 
tovarăşilor mei că se împăcaseră cu gândul morţii. Evident, 
vinul le stârnise un soi de delir, de care eu probabil că 
scăpasem din pricina scufundării făcute după ce băusem. 
Vorbeau fără noimă şi despre lucruri fără nici o legătură cu 
situaţia noastră - de pildă, Peters îmi punea întruna 
întrebări despre Nantucket. Augustus, de asemenea, îmi 
amintesc că s-a apropiat de mine cu un aer grav şi mi-a 
cerut să-i împrumut un pieptene de buzunar, fiindcă părul 
său era plin de solzi de peşte şi voia să-i dea jos înainte de a 
intra în port. Parker părea, într-un fel, cel mai treaz şi a 
stăruit să mă scufund iar, la întâmplare, în cabină, şi să 
aduc sus orice obiect mi-ar cădea sub mână. M-am învoit şi, 
la prima încercare, după ce am stat dedesubt un minut 
întreg, am urcat înapoi cu un mic geamantan de piele, 
aparţinând căpitanului Barnard. Acesta a fost deschis 
imediat, cu o rază de speranţă că ar putea conţine ceva de 
mâncare sau de băut. Însă n-am găsit nimic, în afară de o 
cutie de brice şi două cămăşi de pânză. M-am scufundat din 
nou - şi m-am întors cu mâinile goale. Când am ajuns cu 
capul la suprafaţă, am auzit un zgomot de spart pe punte şi, 


ieşind afară, am descoperit că nerecunoscătorii mei 
tovarăşi profitaseră de absenţa mea pentru a bea şi ceea ce 
mai rămăsese din vin, scăpând sticla în graba lor de a o 
aşeza la loc înainte să-i văd eu. l-am certat pentru purtarea 
lor lipsită de omenie, iar Augustus a izbucnit în plâns. 
Ceilalţi doi au încercat să râdă de toată întâmplarea ca de o 
glumă, dar sper să nu-mi mai fie dat vreodată să văd un 
asemenea râs - schimonoselile lor erau absolut 
înspăimântătoare. Într-adevăr, se părea că stimulentul, pe 
stomacul gol, avusese un efect instantaneu şi violent, ei 
fiind, cu toţii, beţi criţă. Cu mare greutate am reuşit să-i 
conving să stea jos - unde au căzut, curând, într-un somn 
adânc, acompaniat de sforăituri zgomotoase. 

Atunci, m-am trezit, ca să zic aşa, singur pe bric, iar 
gândurile mele, desigur, erau dintre cele mai înfricoşătoare 
şi mai sumbre. Nu întrezăream nici o altă perspectivă decât 
a muri încet, agonizând, de foame sau, în cel mai bun caz, 
înghiţiţi de prima furtună care avea să se stârnească, 
fiindcă, în halul în care eram de vlăguiţi, nu puteam 
nădăjdui că mai scăpăm cu viaţă după încă una. 

Chinurile foamei care mă rodea erau acum aproape 
insuportabile şi mă simţeam în stare să fac orice ca să mi le 
astâmpăr. Am tăiat cu briceagul o fâşie din pielea 
geamantanului şi am încercat s-o mănânc, dar mi-a fost 
imposibil să înghit o bucăţică măcar, cu toate că mi s-a 
părut că, mestecând bucățele mici, pe care le scuipam la 
sfârşit, îmi mai alinam cât de cât suferinţa. Spre seară, 
tovarăşii mei s-au trezit, unul după altul, fiecare într-o stare 
de slăbiciune şi de groază cu neputinţă de descris, 
pricinuită de vin, ai cărui aburi se evaporaseră, între timp. 
Tremurau că zgâlţâiţi de friguri şi scoteau cele mai 
sfâşietoare strigăte, cerând apă. Starea lor m-a impresionat 
foarte tare şi, în acelaşi timp, mă bucuram de norocoasă 
înlănţuire a împrejurărilor care mă feriseră să-mi îngădui 
plăcerea de a bea din vin şi, prin urmare, să împărtăşesc 
senzațiile lor de acum, de tânjeală şi deznădejde. Totuşi, 


purtarea lor m-a neliniştit şi m-a speriat, căci era evident 
că, dacă nu avea să se producă o schimbare în bine, nu m- 
ar mai fi putut ajuta să fac rost de ceva pentru salvarea 
noastră, a tuturor. Încă nu abandonasem ideea că aş mai 
putea să aduc ceva din cabină, dar încercarea nu ar fi fost 
cu putinţă de înfăptuit până ce unul dintre ei nu ar fi fost 
suficient de stăpân pe el ca să mă ajute ţinând de frânghie, 
când aş fi coborât Parker mi s-a părut ceva mai lucid decât 
ceilalţi şi m-am străduit, prin toate mijloacele pe care le 
aveam la dispoziţie, să-l pun pe picioare. Gândindu-mă că o 
baie în apa de mare i-ar fi făcut bine, am reuşit să leg 
capătul unei frânghii în jurul lui şi apoi, aducându-l până la 
scara cabinei (a rămas pasiv, în tot acest timp), l-am împins 
înăuntru şi imediat l-am tras afară. Astfel, am avut toate 
motivele să mă felicit că am făcut acest experiment, căci, 
ieşind afară, părea mult mai înviorat şi mai în puteri, 
întrebându-mă, cu bun simţ, de ce îi făcusem una ca asta. 
Explicându-i scopul, mi-a spus că-mi rămâne dator şi că se 
simte mult mai bine după baie, discutând apoi amândoi, 
chibzuit, despre situaţia noastră. Am stabilit, aşadar, să îi 
tratăm şi pe Augustus şi Peters în acelaşi fel, ceea ce am şi 
făcut, ambii simțindu-se mult mai bine după şoc. Această 
idee, a băii pe neaşteptate, îmi fusese sugerată citind într-o 
lucrare de medicină despre efectul benefic al duşului în 
cazul în care un pacient suferea de mania a potu. 

Văzând că de-acum mă puteam încrede în tovarăşii mei să 
ţină de capătul funiei, am făcut din nou vreo două sau trei 
scufundări în cabină, deşi se făcuse noapte de-a binelea şi o 
hulă uşoară, dar statornică, dinspre nord, făcea vasul 
cumva instabil. În cursul acestor încercări, am reuşit să 
aduc sus două cuțite cu teacă, un ulcior de trei galoane, gol, 
şi o pătură, dar nimic care să se poată mânca. Mi-am 
continuat strădaniile, după ce scosesem aceste obiecte, 
până ce am rămas complet stors de puteri, dar n-am mai 
găsit altceva. Peste noapte, Parker şi Peters au mai făcut 
nişte scufundări, cu rândul, dar nu le-a picat nimic în mână, 


aşa că a trebuit, disperaţi, să renunţăm la această căutare, 
ajungând la concluzia că ne iroseam forţele degeaba. 

Am petrecut restul nopţii aceleia în cea mai acută stare de 
frământare mintală şi trupească pe care şi-o poate închipui 
cineva. Dimineaţa zilei de 16 a venit, într-un târziu, şi cu 
toţii am scrutat orizontul de jur împrejur cu nesaţ, după 
vreun ajutor, dar în zadar. Marea era încă liniştită, doar cu 
un neîntrerupt şirag de valuri mici dinspre nord, ca şi în 
ziua precedentă. Aceasta era a şasea zi în care nu pusesem 
în gură nimic de mâncat sau de băut, în afară de sticla cu 
vin de Porto, şi era limpede că nu vom mai rezista decât 
foarte puţin timp, dacă nu făceam rost de ceva. Niciodată 
nu mai văzusem, nici nu-mi doresc să mai văd vreodată, 
fiinţe omeneşti atât de scheletice ca Peters şi Augustus. 
Dacă i-aş fi întâlnit pe uscat aşa cum arătau în momentul 
acela, n-aş fi avut nici o urmă de bănuială că i-am cunoscut 
vreodată. Chipurile lor căpătaseră cu totul altă expresie, 
încât nu-mi venea să cred că erau tot aceiaşi oameni 
împreună cu care fusesem cu numai câteva zile în urmă. 
Parker, deşi slăbise jalnic de tare şi era atât de lipsit de 
vlagă încât nici nu mai putea să-şi ridice capul din piept, nu 
era parcă atât de pierit cum erau ceilalţi doi. Îndura totul 
cu multă răbdare, nu se plângea de nimic şi se străduia să 
ne insufle curaj în toate modurile care-i treceau prin minte. 
Cât despre mine, deşi la începutul călătoriei fusesem bolnav 
şi de când mă ştiam avusesem o constituţie delicată, 
sufeream cel mai puţin dintre toţi, slăbisem mult mai puţin 
şi îmi păstrasem puterea de judecată surprinzător de bine, 
în vreme ce restul erau complet paralizaţi intelectualiceşte 
şi păreau căzuţi în mintea copiilor, făcând tot timpul mutre 
şi nazuri, cu zâmbete idioate, şi scoțând din gură cele mai 
absurde neghiobii. Din când în când, totuşi, păreau să-şi 
revină brusc, ca şi când realizau dintr-o dată situaţia lor, şi 
săreau în picioare, într-o zvâcnire de energie, şi vorbeau, 
pentru o scurtă perioadă, despre planurile lor de viitor, într- 
un mod raţional, deşi mustind de o acută disperare. Se prea 


poate că şi tovarăşii mei să-şi fi făcut, la rândul lor, aceeaşi 
părere despre starea lor ca şi mine despre a mea, şi se prea 
poate că, fără voie, să mă fi făcut şi eu vinovat de aceleaşi 
gesturi nelalocul lor şi imbecilităţi ca şi ei - despre acest 
lucru nu-mi pot da seama. 

Cam pe la prânz, Parker ne-a anunţat că a văzut pământ 
înspre babord şi cu mari eforturi l-am putut opri să nu se 
arunce în mare ca să înoate spre ţărmul acela. Peters şi 
Augustus n-au dat atenţie la ce spunea, fiind aparent prinşi 
în plasa unei sumbre contemplaţii. Când m-am uitat în 
direcţia pe care mi-o indicase, n-am putut zări nici urmă de 
țărm - într-adevăr, ştiam prea bine că eram departe de 
orice uscat, ca să nutresc o astfel de speranţă. Mi-a trebuit 
multă vreme, cu toate acestea, până să îl conving pe 
Parkers că se înşela. Atunci, a izbucnit într-un plâns 
nestăpânit, smiorcăindu-se ca un copil, văitându-se în gura 
mare şi suspinând timp de vreo două sau trei ore, până 
când, istovind, a adormit. 

Acum, Peters şi Augustus făceau diverse eforturi, fără 
rezultat, să înghită bucățele de piele din geamantan. I-am 
sfătuit să le mestece şi, la urmă, să le scuipe, dar erau prea 
neputincioşi ca să-mi urmeze sfatul. Eu am continuat ca, la 
diverse intervale, să mestec bucăţelele de piele şi am găsit 
o oarecare alinare în această operaţiune. Suferinţa mea de 
căpetenie era lipsa de apă şi mă abţineam cu greu să beau 
o înghiţitură din mare, amintindu-mi groaznicele urmări pe 
care acest gest le provocase altora, care se aflaseră într-o 
situaţie asemănătoare cu a noastră. 

Ziua s-a scurs mai departe în acest fel, când, deodată, am 
descoperit o pânză înspre est şi spre vârful babordului. 
Părea să fie un vas mare şi trecea cumva de-a curmezişul 
direcţiei noastre de mers, aflându-se la aproximativ 
douăsprezece sau cincisprezece mile distanţă. Niciunul 
dintre tovarăşii mei nu îl zărise încă şi eu m-am oprit să le 
spun, deocamdată, ca să nu ni se spulbere iarăşi speranţele 
de salvare. Într-un târziu, când a ajuns mai aproape, am 


văzut clar că se virează rapid către noi, cu pânzele mici 
ridicate. Nu m-am mai putut stăpâni şi le-am arătat-o 
tovarăşilor mei de suferinţă. Au sărit imediat în picioare, 
apucându-se din nou de cele mai neobişnuite demonstraţii 
de bucurie, plângând şi râzând prosteşte, ţopăind şi bătând 
din picioare pe punte, smulgându-şi părul din cap, cu 
rugăciuni şi blesteme, rând pe rând. Am fost atât de 
impresionat de purtarea lor, ca şi de ceea ce socoteam o 
perspectivă sigură a salvării, încât nu m-am mai putut 
stăpâni şi m-am alăturat nebuniei lor, dând frâu liber 
impulsurilor de recunoştinţă şi extaz, trântindu-mă şi 
rostogolindu-mă pe punte, bătând din palme, chiuind şi 
făcând şi altele ca acestea, până când, brusc, m-am 
dezmeticit pentru ca, încă o dată, să cad în cealaltă 
extremă, a mizeriei şi a disperării omeneşti, observând că 
vasul se întoarce exact cu pupa către noi şi se îndreaptă 
într-o direcţie aproape opusă celei în care o zărisem venind 
iniţial. 

Mi-a trebuit ceva timp până să îi conving pe sărmanii mei 
tovarăşi că această tristă răsturnare a visurilor noastre se 
petrecuse cu adevărat. Îmi răspundeau, la toate cuvintele 
mele, cu câte o privire şi un gest prin care lăsau să se 
înţeleagă că nu se lăsă ei păcăliţi cu astfel de născociri. 
Purtarea lui Augustus m-a întristat cel mai mult în ciuda a 
tot ce i-am putut spune sau face ca să-i demonstrez 
contrariul, el se încăpăţâna să susţină că vasul se apropia 
rapid de noi şi se pregătea să urce la bordul său. Despre 
iarba de mare care plutea pe lângă bric, el zicea că este 
barca vasului salvator şi se străduia să sară în ea, urlând şi 
ţipând sfâşietor, când l-am ţinut cu forţa să nu se arunce în 
mare. 

Odată ce ne-am mai liniştit, cât de cât, am continuat să 
privim vasul până când, în cele din urmă, l-am pierdut din 
vedere, vremea schimbându-se, aducând ceaţă şi o uşoară 
briză. Îndată ce vasul a dispărut, Parker s-a întors deodată 
spre mine cu o expresie de calm desăvârşit, care m-a făcut 


să mă cutremur. Părea mai stăpân pe sine decât îl văzusem 
vreodată şi, înainte de a deschide gura, inima mi-a şoptit ce 
voia să spună. A propus, în câteva cuvinte, ca unul dintre 
noi să moară, pentru a-i păstra în viaţă pe ceilalţi. 

Capitolul XII. 

De la un timp, mă împăcasem cu gândul că vom fi siliţi să 
recurgem la această oribilă soluţie supremă şi mă 
hotărâsem, în secret, mai degrabă să îndur moartea sub 
orice formă şi în orice împrejurări, decât să fiu părtaş la aşa 
ceva. lar această hotărâre nu mi-a slăbit nici un pic din 
pricina foamei acute cu care mă luptam în prezent. 
Propunerea lui Parker nu fusese auzită nici de Peters, nici 
de Augustus. Aşadar, l-am tras pe Parker deoparte şi, 
rugându-mă în gând la Dumnezeu să-mi dea putere să-l fac 
să renunţe la îngrozitoarea propunere pe care o concepuse, 
l-am mustrat îndelung şi, implorându-l fierbinte, rugându-l 
în numele a tot ce avea el mai sfânt, i-am adus toate soiurile 
de argumente pe care respectiva situaţie critică mi le 
sugera, doar ca să abandoneze ideea şi să nu o pomenească 
nici unuia dintre ceilalţi doi. 

A ascultat tot ce i-am îndrugat, fără să încerce să-mi 
combată vreunul dintre argumente, iar eu începusem să 
sper că se va lăsa convins să facă precum doream. Dar, 
când am tăcut, mi-a zis că ştia foarte bine că tot ce îi 
spusesem era adevărat şi că a recurge la o astfel de cale 
era cea mai cumplită alternativă care ar fi putut intra în 
mintea unui om; numai că el unul îndurase atât cât putea 
îndura o făptură omenească şi că nu era nevoie să pierim cu 
toţii, de vreme ce, prin moartea unuia singur, era posibil, ba 
chiar foarte probabil, ca restul să fie salvaţi. A adăugat că 
pot să nu-mi mai dau osteneala să-l fac să se răzgândească, 
fiindcă hotărârea să fusese definitiv luată asupra acestei 
chestiuni, chiar de dinainte să apară vasul, şi că numai 
faptul că îl văzuse îl împiedicase de a-şi face intenţia 
cunoscută mai devreme. 


Atunci l-am rugat, dacă tot nu se va lăsa înduplecat să-şi 
abandoneze planul, cel puţin să-l amâne pentru altă zi, căci 
s-ar fi putut ca vreun vas să ne vină totuşi în ajutor - 
repetând fiecare argument care mi-a trecut prin minte şi pe 
care îl credeam a fi de-aşa natură încât să aibă înrâurire 
asupra firii sale aspre. El mi-a zis, drept răspuns, că nu 
deschisese vorba până în ultimul moment cu putinţă, că el 
nu mai putea supravieţui fără nici un fel de hrană, aşadar 
că, propusă în altă zi, ideea lui ar veni prea târziu, cel puţin 
în ceea ce îl privea pe el. 

Văzând eu că nu putea fi clintit cu nici o vorbă bună, m-am 
încumetat atunci să-mi schimb atitudinea şi i-am spus că, 
după cum probabil şi-a dat seama, eu suferisem mai puţin 
decât oricare dintre noi din pricina nenorocirilor care ni se 
întâmplaseră, că, prin urmare, sănătatea şi puterea mea 
erau, în acel moment, mult mai bune decât ale sale sau 
chiar decât ale lui Peters sau Augustus - pe scurt, că eram 
în stare să-mi impun voinţa prin forţă, dacă aveam să 
consider necesar, şi că, dacă el ar fi încercat să-i pună pe 
ceilalţi la curent cu aceste planuri sângeroase şi canibale, 
n-aş fi şovăit să îl arunc în mare. La aceste cuvinte, m-a 
prins într-o clipă de gât şi, scoțând un cuţit, a făcut vreo 
câteva încercări, zadarnice, să-mi spintece burta - o crimă 
pe care numai excesiva lui slăbiciune trupească l-a 
împiedicat s-o înfăptuiască. În acelaşi timp, ajuns în culmea 
furiei, l-am împins către marginea vasului, foarte hotărât 
să-l arunc peste bord. A fost, însă, salvat de la pieire de 
intervenţia lui Peters, care s-a apropiat şi ne-a despărţit, 
întrebându-ne pricina încăierării. Atunci, Parker a vorbit, 
înainte ca eu să găsesc vreun mijloc de a-l opri. 

Efectul cuvintelor sale a fost cu mult mai cumplit decât îmi 
închipuisem eu. Atât Augustus cât şi Peters, care, după cum 
se părea, de multă vreme nutreau în secret aceeaşi idee 
îngrozitoare - pe care Parker fusese doar cel dintâi care s-o 
pună în discuţie - i-au ţinut partea şi au insistat ca planul să 
fie imediat pus în aplicare. Socotisem că barem unul dintre 


cei doi va fi încă atât de stăpân pe puterea sa de judecată, 
încât să mi se alăture şi să reziste împotriva oricărei 
tentative de a comite un lucru atât de groaznic şi, cu 
sprijinul oricăruia dintre ei, nu mă îndoiam că voi fi în stare 
să împiedic înfăptuirea sa. Fiind înşelat în aceste aşteptări, 
mi se părea că devenise imperios necesar să fac ceva 
pentru a-mi salva propria piele, întrucât o împotrivire din 
partea mea ar fi putut fi considerată de către oamenii 
aceştia, în înfricoşătoarea lor stare de acum, drept o scuză 
suficientă pentru a refuza să se mai poarte corect faţă de 
mine în tragedia care ştiam că se va juca foarte curând. 

Aşadar, le-am spus că mă supun bucuros propunerii, dar 
că le ceream doar o amânare de o oră, cât să aibă timp 
ceața care ne înconjurase să se ridice şi, astfel, atunci poate 
că vom vedea din nou vasul de dinainte. Cu mare greutate 
le-am smuls promisiunea să aştepte atâta - şi, după cum 
prevăzusem (s-a stârnit o briză iute), ceața s-a ridicat 
înainte să treacă o oră, dar, fiindcă nici un vas nu apăruse în 
zare, ne-am pregătit să tragem la sorţi. 

Vă voi descrie înspăimântătoarea scenă care a urmat cu 
un dezgust fără margini - este o scenă pe care nici un 
eveniment ulterior n-a fost în stare s-o şteargă, cât de puţin, 
din mintea mea, unde s-au păstrat şi cele mai mărunte 
detalii, a căror riguroasă amintire îmi va umple de 
amărăciune tot restul zilelor mele. Îngăduiţi-mi să trec 
peste această parte a povestirii mele pe cât de repede îmi 
va permite natura evenimentelor despre care va fi vorba. 

Singura metodă pe care am putut s-o inventăm pentru 
înfiorătoarea loterie, în care fiecare avea să-şi încerce 
norocul, a fost să tragem câte un beţişor. S-au cioplit câteva 
aşchii de lemn ca să răspundă scopului nostru şi s-a stabilit 
că eu voi fi cel care le voi ţine. M-am retras la un capăt al 
punţii, în vreme ce bieţii mei tovarăşi s-au aşezat în tăcere 
la celălalt, cu spatele la mine. Cea mai neagră nelinişte pe 
care am trăit-o, dintre toate momentele acestei îngrozitoare 
drame, a fost atunci când am aranjat beţişoarele. Sunt rare 


situaţiile atât de critice în care omul să poată cădea fără să 
simtă o dorinţă profundă de a-şi salva viaţa - o dorinţă care 
creşte cu fiecare clipă cu care i se subţiază firul de care i-ar 
putea atârna viaţa. Însă, îndeletnicirea mea din acel 
moment, tăcută, precisă şi strictă (atât de diferită de 
primejdiile tumultuoase ale furtunii sau de ororile foamei 
apropiindu-se tot mai mult), mi-a îngăduit să chibzuiesc la 
puţinele şanse pe care le aveam de a scăpa de cea mai 
cumplită dintre morţi - o moarte pentru cel mai cumplit 
dintre scopuri - şi energia care mă ţinuse la suprafaţă mi s- 
a risipit, până la ultima fărâmă, ca fulgii în vânt, lăsându-mă 
pradă, neputincioasă, celei mai josnice şi jalnice terori. La 
început, n-am putut nici măcar să-mi adun destulă forţă ca 
să rup şi să pun una lângă alta aşchiile de lemn, degetele 
mele refuzând cu îndârjire să mă slujească, iar genunchii 
tremurându-mi nestăpânit. Mintea îmi alergă rapid către 
mii de planuri absurde prin care să nu devin părtaş la acel 
îngrozitor hazard. M-am gândit să cad în genunchi în faţa 
tovarăşilor mei şi să-i rog fierbinte să mă scutească de 
această obligaţie; sau să să mă năpustesc deodată asupra 
lor, să-l ucid pe unul dintre ei, făcând de prisos tragerea la 
sorţi - pe scurt, la orice, numai să nu trec prin situaţia a 
cărei cheie o aveam în mână. Într-un târziu, după ce-am 
pierdut o grămadă de vreme purtându-mă prosteşte, am 
fost readus cu picioarele pe pământ de glasul lui Parker, 
care îmi cerea să-i scot o dată din chinuitoarea nelinişte pe 
care o îndurau. Nici măcar atunci n-am putut să mă adun şi 
să aranjez beţişoarele numaidecât, ci m-am gândit la toate 
categoriile de tertipuri prin care să-l păcălesc pe vreunul 
dintre tovarăşii mei de suferinţă să tragă beţişorul scurt, 
căci ne înţeleseserăm că acela care va trage beţişorul cel 
mai scurt dintre cele patru din mâna mea avea să moară 
pentru supraviețuirea celorlalţi. Înainte să mă condamne 
cineva pentru această aparentă lipsă de omenie, îl invit pe 
acela să se pună într-o situaţie aidoma celei în care m-am 
aflat eu. 


În cele din urmă, n-am mai putut întârzia şi, cu inima 
bătându-mi mai să-mi sară din piept, am înaintat către zona 
teugii, unde mă aşteptau tovarăşii mei. Am întins mâna cu 
aşchiile, iar Peters a tras imediat una. Scăpase - a lui, cel 
puţin, nu era cea mai scurtă - iar eu aveam acum o şansă 
mai puţin de a scăpa. Mi-am adunat toate puterile şi i-am 
întins beţişoarele lui Augustus. Şi ela tras imediat, şi ela 
scăpat - şi acum, dacă aveam să trăiesc sau să mor, şansele 
rămăseseră absolut egale. În clipa aceea, întreaga cruzime 
a tigrului a pus stăpânire pe sufletul meu şi am simţit 
împotriva bietului meu semen, Parker, cea mai puternică, 
cea mai diabolică ură. Dar sentimentul acesta n-a durat şi, 
în cele din urmă, cu o tresărire nervoasă şi închizând ochii, 
am întins mâna cu cele două aşchii rămase către el. S-au 
scurs cinci minute bune înainte să se poată hotări să tragă, 
iar, cât a durat această perioadă de suspans care îmi sfâşia 
inima, n-am deschis ochii nici măcar o dată. Apoi, unul 
dintre cele două beţişoare a fost tras iute din mâna mea. 

Decizia era, în clipa aceea, un fapt împlinit, totuşi nu ştiam 
dacă era pentru mine sau împotriva mea. Nimeni n-a scos o 
vorbă, iar eu încă nu îndrăzneam să-mi răspund la 
întrebare uitându-mă la aşchia pe care o ţineam strâns. 
Într-un târziu, Peters m-a luat de mână şi mi-am impus să 
deschid ochii - atunci am înţeles imediat, după expresia lui 
Parker, că eu scăpasem şi că el era cel osândit la supliciu. 
Mi s-a tăiat respiraţia şi am căzut leşinat pe punte. 

Mi-am revenit în simţiri la timp ca să prind finalul 
tragediei morţii celui care fusese principala unealtă a 
iniţierii acesteia. N-a opus nici un fel de rezistenţă - a fost 
înjunghiat în spate de către Peters şi a căzut mort pe loc. 
Cred că nu trebuie să vă mai povestesc lugubrul ospăț care 
a urmat imediat. Astfel de lucruri pot fi imaginate, însă 
cuvintele n-au atâta putere să înfioare mintea cu oroarea 
cruntă a realităţii pe care o exprimă. Îngăduiţi-mi să spun 
numai că, ostoindu-ne, într-o oarecare măsură, setea 
turbată care ne mistuia bând sângele victimei şi, de comun 


acord, adunându-i mâinile, picioarele şi capul şi aruncându- 
le, laolaltă cu măruntaiele, în mare, am devorat restul 
corpului, bucată cu bucată, de-a lungul următoarelor patru 
zile de neuitat - 17, 18, 19 şi 20 ale lunii. 

Pe 19, a început o ploaie măruntă şi deasă, care a durat 
cincisprezece sau douăzeci de minute, iar noi am reuşit să 
adunăm ceva apă cu ajutorul unui cearşaf, pe care îl 
pescuisem din cabină cu dragă, imediat după furtună. loată 
cantitatea pe care am strâns-o n-a făcut mai mult de o 
jumătate de galon, dar şi această provizie neînsemnată ne-a 
oferit un relativ surplus de tărie şi speranţă. 

Pe 21, eram iarăşi lipsiţi de toate. Vremea rămânea mai 
departe călduroasă şi plăcută, cu rare ceţuri şi brize 
uşoare, de obicei dinspre nord spre vest. 

Pe 22, pe când stăteam strânşi laolaltă toţi trei, chibzuind 
mohorât la jalnica noastră situaţie, mi-a fulgerat deodată 
prin minte o idee care m-a luminat cu o rază de speranţă. 
Mi-am amintit că, după ce am tăiat trinchetul, Peters, care 
ţinea de lanţurile şarturilor, mi-a înmânat una dintre securi, 
spunându-mi s-o pun, dacă se poate, într-un loc sigur şi că, 
înainte cu câteva minute ca ultimul talaz să lovească bricul 
şi să-l umple cu apă, dusesem securea în teugă şi o lăsasem 
într-unui dintre paturile dinspre babord. Acum mă 
gândeam că, recuperând acea secure, poate am fi reuşit să 
tăiem puntea desupra magaziei şi, astfel, să ne facem mai 
uşor rost de provizii. 


Când le-am împărtăşit acest plan însoţitorilor mei, au scos 
o slabă exclamaţie de bucurie şi ne-am dus împreună spre 
teugă. Coborârea, aici, a fost mai dificilă decât aceea în 
cabină, intrarea fiind mult mai strâmtă, căci, vă reamintesc, 
tambuchiul de deasupra cabinei, cu tot cu cadru, fusese 
smuls şi luat de ape, pe când cel de la teugă, fiind un simplu 
chepeng pătrat, cu latura de numai trei picioare, rămăsese 
neatins. N-am şovăit, cu toate acestea, să încerc să mă 
scufund. După ce mi-am legat o funie în jurul trupului, ca şi 
în celelalte dăţi, am sărit curajos înăuntru, cu picioarele 
înainte, mi-am făcut rapid drum până la patul respectiv şi, 
doar ce-am întins mâna, am dat de secure. Victoria a fost 
salutată cu o bucurie nespusă, iar uşurinţa cu care fusese 
obţinută a fost socotită un semn bun întru mântuirea 
noastră. 

Am început, apoi, să tăiem puntea cu toată energia 
speranţei reînsufleţite, Peters şi cu mine făcând cu rândul la 
secure, căci braţul rănit al lui Augustus nu-l lăsa să ne ajute 
în vreun fel. Cum eram încă prea slăbiţi, de-abia puteam sta 
în picioare fără să ne sprijinim, şi lucram, aşadar, numai un 
minut sau două fără odihnă, ne-am dat seama, curând, că 
ne va trebui un răstimp de mai multe ore până să terminăm 
ce începuserăm - adică până să tăiem o deschidere 
suficient de largă ca să permită intrarea în magazie. Aceste 
calcule, totuşi, nu ne-au descurajat şi, muncind toată 
noaptea, la lumina lunii, am reuşit să ne atingem țelul în 
zorii zilei de 23. 

Peters s-a oferit voluntar şi, făcând toate pregătirile ca şi 
mai înainte, a coborât şi, curând, s-a întors aducând cu el 
un borcan micuţ, care, spre marea noastră bucurie, s-a 
dovedit a fi plin cu măsline. După ce le-am împărţit între noi 
şi le-am înghiţit cu multă lăcomie, am trecut din nou la 
deschizătură, ca să-l ajutăm să coboare. De data aceasta a 
reuşit să ne întreacă orice aşteptări, întorcându-se aproape 
imediat cu un jambon uriaş şi cu o sticlă de vin de Madeira. 
Din aceasta din urmă am luat, fiecare, doar o înghiţitură 


moderată, căci ştiam din proprie experienţă urmările 
nefericite ale vinului băut fără măsură. Jambonul, în afară 
de vreo două livre13 de lângă os, nu se mai putea mânca, 
fiind stricat rău din pricina apei sărate. Partea care mai era 
bună am împărţit-o între noi. Peters şi Augustus, 
neputându-şi stăpâni pofta de mâncare, şi-au înghiţit 
porţiile într-o clipă. Eu am fost mai prevăzător şi am mâncat 
numai o felie subţire dintr-a mea, temându-mă de setea pe 
care ştiam că mi-o va provoca. După acestea, ne-am 
îngăduit un răgaz în munca noastră, care fusese deosebit 
de grea. 

Pe la amiază, simţindu-ne întru câtva mai întăriţi şi 
învioraţi, ne-am reînnoit încercările de a ne pescui nişte 
provizii, Peters şi cu mine coborând, pe rând şi întotdeauna 
cu succes, mai mare sau mai mic, până la apusul soarelui. 
De-a lungul acestui interval am avut marele noroc să 
aducem sus, în total, patru borcănaşe cu măsline, încă un 
jambon, o damigeană cu aproape trei galoane dintr-un 
excelent vin de Madeira şi, ceea ce ne-a încântat şi mai 
tare, o mică broască ţestoasă din specia Galapagos, dintre 
cele câteva aduse la bord de căpitanul Barnard, când 
Grampus se pregătea să plece din port, luate de pe 
schoonerul MaryPitts, care tocmai se întorsese dintr-o 
călătorie în Pacific. 

În cele ce urmează să vă mai povestesc, voi avea deseori 
ocazia să menţionez această specie de ţestoasă. Ea se 
găseşte, în principal - după cum ştiu, probabil, cei mai mulţi 
dintre cititorii mei - în grupul insulelor numite Galapagos, 
care, într-adevăr, îşi trag numele de la acest animal - 
termenul spaniol galapago desemnează o broască ţestoasă 
de apă dulce, curgătoare. Din pricina formei şi modului său 
specific de a se mişca, este numită, uneori, şi ţestoasa- 
elefant. Deseori atinge nişte dimensiuni uriaşe. Eu însumi 
am văzut mai multe exemplare care cântăreau între o mie 
două sute şi o mie cinci sute de livre, deşi nu-mi aduc 
aminte ca vreun marinar să spună că a văzut țestoase din 


această specie care să cântărească mai mult de opt sute de 
livre. Înfăţişarea lor este ciudată, chiar dezgustătoare. 
Păşesc foarte încet, măsurat şi greoi, ridicându-şi corpul a 
aproape un picior de la pământ. Au gâtul lung şi mult prea 
subţire, în general între optsprezece inci şi două picioare 
lungime, iar eu am ucis, o dată, una care de la umăr până la 
baza capului măsura nu mai puţin de trei picioare şi zece 
inci. Capul aduce în mod izbitor cu al şarpelui. Pot rezista 
fără mâncare un timp incredibil de lung - se cunosc cazuri 
când au fost aruncate în cala unui vas şi uitate acolo doi ani, 
fără nici un fel de hrană, fiind la fel de grase şi de 
sănătoase, din toate punctele de vedere, la capătul acestei 
perioade ca şi în ziua în care le închiseseră. Dar, cel mai 
mult, aceste extraordinare animale seamănă cu dromaderii 
sau cămilele deşertului. Într-o pungă de la baza gâtului, ele 
îşi cară o constantă provizie de apă. În unele cazuri, ucise 
după ce au fost lipsite un an de zile de orice fel de hrană, 
aproape trei galoane de apă dulce şi absolut proaspătă au 
fost găsite în pungile lor. Hrana lor constă în principal din 
pătrunjel sălbatic şi ţelină sălbatică, iarbă-grasă, varză-de- 
mare şi limba-soacrei, această plantă din urmă priindu-le de 
minune - o mare cantitate de limba-soacrei creşte, în mod 
sigur, pe pantele dealurilor din jurul țărmului unde este 
descoperit un exemplar de ţestoasă din aceasta. Pentru om, 
reprezintă un aliment delicios şi foarte hrănitor şi, fireşte, 
au fost salvarea vieților miilor de marinari porniţi la 
vânătoare de balene sau în alte scopuri prin Pacific. 

Aceea pe care am avut marele noroc să o scoatem din 
magazie nu era foarte mare, cântărind, probabil, şaizeci şi 
şapte sau şaptezeci de livre. Era o femelă, într-o stare 
excelentă, din cale-afară de grasă şi având mai mult de un 
sfert de galon de apă limpede şi dulce în punga ei. A fost 
într-adevăr o comoară şi, căzând în genunchi cu toţii ca la 
un semn, i-am adus mulţumiri fierbinţi lui Dumnezeu pentru 
un ajutor atât de înţelept. 


Ne-am chinuit mult să scoatem animalul prin deschizătură, 
căci se zbătea sălbatic şi avea o putere nemaipomenită. Era 
cât pe-aci să scape din strânsoarea lui Peters şi să se 
cufunde din nou în apă, însă Augustus, aruncându-i un laţ în 
jurul gâtului, l-a ţinut spânzurat în acest fel până când am 
sărit prin deschizătură lângă Peters şi i-am dat o mână de 
ajutor să-l ridice afară. 

Apa ţestoasei am scurs-o cu grijă din punga sa în ulciorul 
pe care, după cum vă amintiţi, îl scosesem eu mai demult 
din cabină. După aceasta, am spart gâtul unei sticle astfel 
încât să închipuie, cu dopul pus, un soi de pahar, de ceva 
mai puţin de o jumătate de gill. Apoi, fiecare a băut o 
măsură din aceasta plină şi ne-am hotărât să ne limităm la 
această raţie pe zi, cât timp ne va ţine provizia. 

În ultimele două sau trei zile, vremea fiind senină şi caldă, 
aşternutul pe care îl scosesem din cabină, la fel ca şi hainele 
noastre, se uscase complet, astfel încât am petrecut acea 
noapte (din data de 23) într-un relativ confort, bucurându- 
ne de o odihnă plăcută, după ce mâncaserăm pe săturate 
măsline şi jambon, bând câte o mică porţie de vin. 
Temându-ne să nu ne pierdem din provizii, peste bord, în 
cursul nopţii, dacă s-ar fi stârnit briza, le-am fixat cât am 
putut mai bine cu funia de sfărâmăturile cabestanului. Pe 
ţestoasa noastră, pe care doream s-o păstrăm în viaţă cât 
mai mult cu putinţă, am întors-o pe spate şi-am legat-o cu 
grijă. 

Capitolul XIII 

24 iulie. Dimineaţa aceasta ne-a găsit restabiliţi, atât în 
starea de spirit cât şi în puteri. În pofida periculoasei 
situaţii în care încă ne mai aflăm, neştiind unde ne găseam - 
deşi, cu siguranţă, la o mare depărtare de uscat - cu 
mâncare doar cât să ne ajungă pentru vreo două săptămâni 
şi doar cu mare cumpătare la porţii, aproape cu totul lipsiţi 
de apă şi plutind la bunul plac al oricărui vânt sau val, pe 
cea mai prăpădită epavă din lume, totuşi nenorocirile şi 
primejdiile din care scăpaserăm, pe muchie de cuţit şi în 


chip miraculos, ne făceau să socotim suferinţa îndurată în 
prezent doar cu puţin mai mare decât un rău obişnuit - 
într-atât de relative sunt binele şi răul. 

La răsăritul soarelui, ne pregăteam să ne reînnoim 
încercările de a mai scoate câte ceva din magazie, când o 
ploaie deasă şi rapidă, însoţită de fulgere, ne-a făcut să ne 
grăbim să strângem apă, cu ajutorul cearşafului pe care îl 
mai folosisem o dată în acest scop. Nu aveam altă cale de a 
colecta apa de ploaie decât ţinând cearşaful întins, cu una 
dintre plăcile de fixare a lanțurilor şarturilor la mijloc. Apa, 
condusă astfel spre centru, se scurgea în ulciorul nostru. 
Aproape că îl umpluserăm, în felul acesta, când o puternică 
rafală de vânt, venind dinspre nord, ne-a silit să ne oprim, 
căci bietul nostru bric a început, din nou, să se clatine, cu 
un ruliu atât de violent încât nu ne mai puteam ţine pe 
picioare. Aşadar, ne-am retras spre prova şi, legându-ne 
iarăşi strâns de resturile de cabestan, ca mai înainte, am 
aşteptat desfăşurarea evenimentelor cu mult mai mult calm 
decât ne-am fi aşteptat sau ne-am fi putut închipui c-ar fi 
posibil în asemenea circumstanţe. La amiază, vântul s-a 
prefăcut într-o briză rece14 pentru o velă strânsă în două 
terţarole şi, spre seară, într-o furtună aspră, însoţită de o 
hulă teribilă. Experienţa ne învățase, totuşi, cea mai bună 
metodă de a ne aranja legăturile, aşa că am trecut şi de 
această noapte de coşmar în relativă siguranţă, deşi udaţi 
aproape în fiecare secundă de valuri şi în pericol de a fi 
măturaţi, dintr-o clipă într-alta, de pe punte. Din fericire, 
vremea era atât de călduroasă încât baia aceasta ni se 
părea mai degrabă plăcută. 

25 iulie. Dimineaţa, vântul s-a mai domolit, ajungând de 
vreo zece noduri pe oră, iar valurile scăzuseră considerabil, 
încât am fost în stare să stăm pe punte fără să fim udaţi. 
Spre marea noastră amărăciune, însă, am descoperit că 
două dintre borcanele noastre cu măsline, laolaltă cu tot 
jambonul, fuseseră luate de apă, în ciuda modului atent cu 
care fuseseră legate. Ne-am hotărât să nu ucidem încă 


ţestoasa, mulţumindu-ne pentru prezent cu un mic dejun 
alcătuit din câteva măsline, câte o măsură de apă pentru 
fiecare, pe care, după aceea, am amestecat-o, jumate- 
jumate cu vin, amestec care ne-a făcut să ne simţim mult 
mai bine şi mai în puteri, fără să ne provoace beţia 
epuizantă, ca atunci când băuserăm vinul de Porto. Marea 
se arăta în continuare prea zbuciumată pentru a ne 
încumeta să ne reapucăm de scos provizii din magazie. Mai 
multe lucruri, fără nici o importanţă pentru noi, în condiţia 
de faţă, ieşiseră la suprafaţă, peste zi, şi fuseseră imediat 
măâturate peste bord. De asemenea, am observat că epava 
bricului se lăsase pe o coastă mai mult ca oricând, de nu 
mai puteam sta o clipă în picioare fără să ne legăm cu sfori. 
Astfel, am petrecut o zi posomorâtă şi chinuită. La amiază, 
razele soarelui picau aproape vertical şi n-am mai avut nici 
o îndoială că fuseserăm mânaţi de îndelungata succesiune a 
vânturilor dinspre nord şi dinspre nord-vest până foarte 
aproape de Ecuator. Spre seară, am văzut mai mulţi rechini 
şi ne-am speriat, nu puţin, de modul agresiv în care unul 
dintre ei, nemaipomenit de mare, s-a repezit spre vas. La 
un moment dat, când vasul s-a răsucit, cufundând puntea 
mult sub apă, monstrul a ajuns să înoate efectiv pe peste 
capetele noastre, plutind pentru câteva clipe chiar 
deasupra scării tambuchiului şi izbindu-l violent cu coadă 
pe Peters. În cele din urmă, un val uriaş l-a luat pe sus, 
aruncându-l peste bord, spre imensa noastră uşurare. Dacă 
vremea ar fi fost mai blândă, l-am fi putut captura. 

26 iulie. În dimineaţa aceasta, vântul a scăzut mult şi, cum 
marea nu era foarte frământată, ne-am hotărât să reluăm 
scufundările în magazie. După o trudă istovitoare, care a 
durat întreaga zi, ne-am convins că nu mai aveam ce 
aştepta din acest loc, fiindcă pereţii despărțitori ai 
încăperilor fuseseră tasaţi, peste noapte, iar conținuturile 
lor fuseseră târâte în cală. Această descoperire, este lesne 
de înţeles, ne-a umplut de disperare. 


27 iulie. Marea aproape netedă, cu un vânt uşor, suflând 
tot de la nord şi de la vest. Soarele s-a înălţat arzător după- 
amiază şi ne-am folosit de prilej ca să ne uscăm hainele. Ne- 
am astâmpărat în mare măsură setea şi ne-am simţit bine şi 
din alte puncte de vedere făcând câte o baie în mare - deşi, 
pentru aceasta, a trebuit să stăm cu ochi în patru, de teama 
rechinilor, căci văzuserăm vreo câţiva dând târcoale 
bricului, în timpul zilei. 

28 iulie. În continuare vreme frumoasă. Bricul a început 
acum să se aplece într-o parte atât de alarmant încât ne-am 
temut că până la urmă se va răsturna cu fundul în sus. Ne- 
am pregătit cum am putut pentru această împrejurare 
critică, legând ţestoasa, ulciorul cu apă şi cele două 
borcane cu măsline rămase cât mai departe din bătaia 
vântului, aşezându-le dincolo de puntea bricului, în afară, 
sub portsarturile mari. Marea, foarte calmă toată ziua, cu 
vânt uşor sau deloc. 

29 iulie. Vremea a continuat să fie neschimbată. Braţul 
rănit al lui Augustus a început să manifeste simptome de 
cangrenă. Să plâns de somnolenţă şi de sete cumplită, dar 
fără dureri acute. N-am putut face nimic pentru a-i uşura 
suferinţa, decât să-i ştergem rănile cu puţin oţet de la 
măsline, deşi, după asta, nu se observa nici o ameliorare. 
Am făcut tot ce ne-a stat în puteri să-i fie bine şi i-am triplat 
raţia de apă. 

30 iulie. O zi toridă, fără nici o boare de vânt. Un rechin 
enorm s-a ţinut pe lângă bric continuu, până la amiază. Am 
făcut mai multe încercări de a-l prinde cu un laţ, dar în 
zadar. Augustus - mult mai rău şi, în mod clar, mistuit atât 
de lipsa de apă cât şi de efectele rănilor sale. S-a rugat 
neîncetat să i se curme suferinţele, nedorindu-şi altceva 
decât să moară. În seara aceasta am mâncat ultimele 
noastre măsline şi am descoperit apa din ulcior atât de 
clocită încât n-am putut s-o înghiţim până nu i-am pus şi vin. 
Ne-am hotărât să omorâm broasca ţestoasă, dimineaţă. 


31 iulie. După o noapte plină de nelinişte şi oboseală, din 
pricina poziţiei epavei noastre, ne-am apucat să omorâm 
ţestoasa şi s-o tăiem. S-a dovedit a fi mult mai mică decât 
apreciaserăm, altminteri în stare bună - toată carnea de pe 
ea nu cântărea mai mult de zece livre. Ca să păstrăm o 
parte cât mai mult timp cu putinţă, am tăiat-o în bucățele 
mici şi am umplut cele trei borcane de măsline şi sticla de 
vin (pe care le păstraserăm şi după ce se goliseră), turnând 
deasupra lor oţetul de la măsline. În felul acesta, am pus 
deoparte vreo trei livre de ţestoasă, de care intenţionam să 
nu ne atingem până ce n-am fi consumat restul. Am hotărât 
că trebuie să ne mulţumim fiecare cu vreo patru unciil5 de 
carne pe zi - astfel, ne-ar fi ajuns pentru vreo treisprezece 
zile. O ploaie torențială, cu puternice tunete şi fulgere, s-a 
pornit pe înserat, dar a durat atât de puţin încât abia am 
reuşit să colectăm vreo jumătate de pinta de apă. Toată 
această cantitate, de comun acord, i-am dat-o lui Augustus, 
care părea să fi intrat în agonie. A băut apa din cearşaf în 
timp ce o strângeam (el stătea culcat şi noi îi ţineam 
cearşaful deasupra, ca să i se scurgă apa drept în gură), 
căci acum nu ne mai rămăsese nimic în care s-o păstrăm, 
cel puţin dacă n-am fi ales să golim damigeana de vin sau 
apă clocită din ulcior. Am fi recurs la oricare dintre aceste 
două soluţii, dacă ploaia ar mai fi durat. 

Suferindul părea să nu fi obţinut decât o slabă alinare de 
pe urma apei băute. Braţul i se înnegrise complet, de la 
încheietura pumnului până la umăr, iar picioarele îi erau ca 
de gheaţă. Ne aşteptam, din clipă în clipă, să îl vedem 
dându-şi răsuflarea. Era îngrozitor de slab, într-atât încât, 
deşi cântărise o sută şaptezeci şi şapte de livre când 
părăsise Nantucketul, acum nu avea mai mult de patruzeci 
sau cel mult cincizeci. Ochii i se adânciseră în orbite, abia 
de-i mai vedeai, iar pielea obrajilor atârna atât de flască 
încât nu mai putea mesteca nici un fel de mâncare, nici 
măcar nu mai putea înghiţi vreun lichid, decât cu mare 
dificultate. 


1 august. Vremea continuă să fie calmă, cu un soare 
tiranic. Suferinţă cumplită de sete, apa din ulcior fiind 
absolut împuţită şi colcăind de viermi. Am reuşit, cu toate 
acestea, să înghiţim o porţie, amestecând-o cu vin; dar 
setea ne-am astâmpărat-o prea puţin. Am găsit mai multă 
uşurare îmbăindu-ne în mare, dar nu ne îngăduiam acest 
tertip decât la mari intervale, din pricina prezenţei 
stăruitoare a rechinilor. De-acum, ne era clar că Augustus 
nu mai putea fi salvat, că în mod vădit dădea să moară. Nu 
puteam face nimic să-i uşurăm suferinţele, care păreau să 
fie crâncene. Pe la ora douăsprezece, şi-a dat duhul în 
spasme violente, fără să mai fi scos vreun cuvânt în ultimele 
ore. Moartea sa ne-a împovărat cu cele mai negre 
presimţiri şi ne-a zguduit atât de puternic încât am rămas 
întreaga zi neclintiţi lângă cadavrul său şi, între noi, n-am 
vorbit decât în şoaptă. Abia târziu, după ce s-a lăsat 
noaptea, am prins curaj să-i ridicăm trupul şi să-l aruncăm 
peste bord. Devenise atât de dezgustător şi de descompus 
încât, în clipa în care Peters a încercat să-l ridice, i s-a 
desprins un picior şi a rămas cu el în mână. Când masa de 
carne în putrefacție a alunecat peste marginea vasului în 
apă, lumina fosforescentă care o înconjura ne-a îngăduit să 
desluşim şapte sau opt rechini uriaşi, al căror clămpănit din 
colții aceia oribili, când sfâşiau prada în bucăţi, între ei, 
putea fi auzit de la o milă distanţă. Ne-am cutremurat până 
în adâncul sufletului, în culmea groazei la auzul acestui 
zgomot. 

2 august. Aceeaşi vreme, înspăimântător de calmă şi de 
fierbinte. Zorile ne-au găsit într-o stare de jalnică 
descurajare şi epuizare trupească. Apa din ulcior nu mai 
era bună de nimic - devenise o substanţă vâscoasă, 
gelatinoasă, un amestec care-ţi dădea fiori când îl vedeai, 
numai viermi şi mucozităţi. Am aruncat-o şi am spălat 
ulciorul în mare, după care am turnat puţin oţet înăuntru, 
din sticlele noastre cu ţestoasă marinată. Abia de mai 
puteam îndura setea; am încercat zadarnic s-o amăgim cu 


vin, care ni se părea doar gaz pe foc şi ne îmbăta în ultimul 
hal. Apoi, am încercat să ne alinăm chinurile amestecând 
vinul cu apă de mare, dar combinaţia aceasta ne-a făcut 
imediat să icnim dureros, drept pentru care n-am mai 
îndrăznit s-o repetăm. Toată ziua am pândit cu nerăbdare 
un prilej să facem baie, dar degeaba, căci vasul nostru era 
acum asediat, din toate părţile, de rechini - fără nici o 
îndoială, erau aceiaşi monştri care îl devoraseră pe bietul 
nostru prieten în noaptea dinainte şi care aşteptau ca, 
dintr-o clipă într-alta, să le mai pice un praznic ca acela. 
Acest inconvenient ne-a umplut de amărăciune şi de cele 
mai deprimante şi mai sumbre presimţiri. Găsiserăm 
nespusă uşurare îmbăindu-ne şi să ne vedem acum această 
resursă interzisă, într-un mod aşa de înfricoşător, era mai 
mult decât puteam îndura. De altfel, nu eram scutiţi nici de 
teama pericolului imediat, căci, şi cea mai mică alunecare 
sau mişcare greşită, am fi intrat dintr-o dată în raza de 
acţiune a acestor peşti hrăpăreţi, care veneau adesea ca 
săgeata drept spre noi, înotând pe direcţia vântului. Nici un 
strigăt sau efort de a-i goni din partea noastră nu părea să-i 
intimideze. Unul, dintre cei mai mari, nici măcar atunci 
când a fost lovit cu securea de Peters şi rănit adânc, n-a 
renunţat să încerce să se repeadă la noi. Pe la asfinţit, s-a 
ivit un nor, dar, spre marea noastră durere, a trecut peste 
noi fără să-şi slobozească vreo picătură. Este aproape 
imposibil de conceput cât am suferit de sete în perioada 
aceasta. Am petrecut amândoi o noapte fără somn din 
această pricină şi de frica rechinilor. 

3 august. Nici o speranţă de salvare; bricul se înclina într- 
o parte din ce în ce mai mult, încât, la un moment dat, nu 
mai puteam sta în picioare pe punte. Ne-am străduit să 
punem la loc sigur vinul şi carnea de ţestoasă, ca să nu le 
pierdem, dacă vasul s-ar fi dat peste cap. Am scos două 
piroane de la portsarturi şi, cu securea, le-am bătut în cocă 
vasului, în partea de unde suflă vântul, la vreo două 
picioare sub apă, adică nu prea departe de chilă, căci 


stăteam aproape pe muchia vasului înclinat. De aceste 
piroane am atârnat proviziile, fiindcă aşa se aflau într-o 
poziţie mai sigură decât cea de dinainte, sub lanţuri. Am 
suferit agonic de sete întreaga zi - nici o şansă de baie din 
pricina rechinilor, care nu ne-au slăbit nici o clipă. Cu 
neputinţă să dormim. 

4 august. Cu puţin înainte să se crape de ziuă, am simţit că 
vasul începe să se dea peste cap şi am sărit în picioare ca să 
ne ferim de a fi aruncaţi în apă în timpul răsturnării. La 
început, se clătina încet şi mişcarea creştea treptat, aşa că 
ne-a fost uşor să ne căţărăm pe muchia vasului de unde 
sufla vântul, după ce ne îngrijiserăm să dezlegăm funiile 
care atârnau de piroanele bătute de noi pentru provizii. Dar 
n-am socotit destul de corect acceleraţia impulsului, căci, 
deodată, bricul a devenit prea nărăvaş ca să mai putem să 
ţinem pasul cu el şi, mai înainte ca vreunul dintre noi să-şi 
dea seama ce se întâmplă, ne-am trezit rostogoliţi cu furie 
în mare, zbătându-ne la câţiva stânjeni sub apă, cu imensul 
vas chiar deasupra capetelor noastre. 

Pe când mă scufundam, am fost silit să dau drumul la funie 
şi, când am priceput că sunt exact sub vas, iar forţele mele 
aproape isprăvite, abia de m-am mai luptat să scap cu viaţă, 
resemnându-mă cu gândul că, în câteva secunde, voi muri. 
Dar şi de data aceasta m-am înşelat, neluând în 
consideraţie reculul firesc al vasului sub bătaia vântului. 
Vârtejul apei de deasupra, pe care l-a stârnit bricul 
clătinându-se înapoi, m-a adus la suprafaţă încă mai violent 
decât atunci când mă aruncase în ea. Când am ajuns sus, m- 
am trezit la vreo douăzeci de iarzi depărtare de coca 
vasului, cel puţin după cum am apreciat eu. Bricul zăcea cu 
chila în sus, balansându-se furios când pe-o latură, când pe 
cealaltă, iar marea, de jur împrejur, era foarte învolburată 
de puternice vârtejuri. N-am văzut nici urmă de Peters. Un 
butoi de ulei plutea la vreo câteva picioare distanţă de mine 
şi numeroase alte obiecte de pe bric zăceau împrăştiate 
primprejur. 


Cel mai mult mă temeam acum de rechini, pe care îi ştiam 
pe aproape. Ca să-i împiedic, cât se putea, să vină lângă 
mine, am bătut apa cu amândouă mâinile şi picioarele, în 
timp ce am înotat către vas, făcând în jurul meu vălătuci 
denşi de spumă. Fără nici o îndoială că acestei soluţii de 
moment, aşa simplă cum a fost, îi datorez faptul că am 
scăpat cu viaţă, căci apa din jurul bricului, chiar înainte de 
a se da peste cap, era atât de înţesată de aceşti monştri, 
încât trebuia să mă întâlnesc, cum chiar s-a întâmplat, cu 
vreunul dintre ei în timpul înaintării mele. Printr-un mare 
noroc, totuşi, am ajuns cu bine la marginea vasului, deşi 
atăt sleit de puteri în urma efortului supraomenesc pe care 
fusesem obligat să-l depun, încât n-aş fi fost niciodată în 
stare să urc sus, dacă nu mi-ar fi sărit în ajutor, la momentul 
potrivit, Peters care, spre marea mea bucurie, şi-a făcut 
apariţia chiar în clipa aceea (se căţărase pe chilă de 
cealaltă parte a vasului), aruncându-mi un capăt de 
frânghie - una dintre cele care fuseseră legate de piroane. 

Abia scăpaţi din această primejdie, atenţia ni s-a îndreptat, 
atunci, către o alta, ameninţându-ne să ne înhaţe în gheare 
îngrozitor de curând - moartea de foame. Întreaga noastră 
rezervă de hrană fusese măturată peste bord, în pofida 
atenţiei cu care o puseserăm la adăpost, şi, cum nu mai 
întrezăream nici cea mai mică posibilitate să mai obţinem 
ceva, am căzut amândoi pradă deznădejdii, plângând în 
hohote ca nişte copii, niciunul nemaiincercând să îl 
consoleze pe celălalt. Asemenea momente de slăbiciune 
sunt greu de crezut, iar celor care nu s-au aflat niciodată 
într-o astfel de situaţie, li se va părea, desigur, că exagerez. 
Dar trebuie să vă reamintesc că judecata noastră era atât 
de tulburată de îndelungata perioadă de lipsuri şi de groază 
prin care trecuserăm, încât, în momentul acela, nu se mai 
putea aprecia după criteriile obişnuite de evaluare a 
raţiunii umane. În pericolele care au urmat, aproape la fel 
de mari, dacă nu chiar mai mari, m-am înarmat cu curaj 
împotriva tuturor necazurilor abătute asupra mea, iar 


Peters, după cum veţi vedea, a dat dovadă de un spirit stoic 
aproape la fel de greu de crezut că şi momentana sa 
capitulare şi confuzie copilărească. 

Răsturnarea bricului, chiar şi în condiţiile în care 
pierduserăm vinul şi carnea de ţestoasă, nu ne aruncase, la 
drept vorbind, într-o situaţie mai de plâns decât aceea 
dinainte - sau poate numai prin dispariţia aşternutului de 
pat, fără de care nu mai puteam să strângem apa de ploaie 
ca până atunci, şi a ulciorului în care o păstram după ce o 
colectam. Şi spun aceasta pentru că am descoperit toată 
carena vasului, de la vreo două sau trei picioare sub linia de 
plutire şi până la chilă, ba chiar şi chila însăşi, acoperită cu 
un stras gros de crustacei uriaşi, care s-au dovedit a fi 
delicioşi şi foarte hrănitori. Astfel, din două puncte de 
vedere foarte importante, accidentul care ne îngrozise atât 
de tare a fost mai degrabă un câştig decât o pierdere; ne 
descoperise o rezervă de provizii pe care n-am fi putut s-o 
epuizăm, dacă ne-am fi înfruptat din ea cu moderație, nici 
într-o lună de zile, ceea ce a contribuit foarte mult la 
împăcarea noastră cu soarta, simţindu-ne mai puţin încolţiţi 
şi nespus de mai în afara primejdiei decât înainte. 

Cu toate acestea, dificultatea de a mai obţine apă ne 
făcuse orbi, pentru moment, la toate avantajele aduse de 
schimbarea situaţiei noastre. Ca să fim gata să profităm, cât 
mai mult cu putinţă, de orice ploaie rapidă care ar fi putut 
să cadă, ne-am scos cămăşile, cu gând să le folosim ca pe 
cearşaf - fără să sperăm, desigur, că vom obţine în acest fel, 
chiar şi în cele mai favorabile condiţii, mai mult de o 
jumătate de gill o dată. Nici urmă de nor nu s-a arătat toată 
ziua, iar setea ne supunea la cazne insuportabile. Noaptea, 
Peters a reuşit să aibă vreo oră de somn zbuciumat, dar, 
mie, calvarul cumplit pe care îl sufeream nu mi-a îngăduit 
să pun geană peste geană nici o clipă măcar. 

6 august. Astăzi, s-a stârnit o briză uşoară, care ne-a 
purtat printr-un banc uriaş de alge de mare, printre care 
am avut norocul să găsim unsprezece crabi micuţi, ceea ce 


ne-a îngăduit să ne ospătăm, la vreo câteva mese, cu aceste 
delicatese. Cochiliile lor fiind de-a dreptul moi, i-am mâncat 
întregi, descoperind că ne aţâţau mai puţin setea decât 
crustaceii. Cum n-am văzut nici urmă de rechini printre 
alge, ne-am aventurat chiar să facem şi o baie, rămânând în 
apă câte patru sau cinci ore, timp în care am simţit că ni se 
astâmpăra considerabil setea. Astfel, fiind mult mai 
învioraţi, am petrecut o noapte ceva mai plăcută decât 
precedentă, amândoi furând câte un pui de somn. 

6 august. În ziua aceasta am fost binecuvântaţi cu o ploaie 
rapidă şi neîntreruptă, durând de pe la prânz până seara. 
Cât de amar am regretat pierderea ulciorului şi-a 
damigenei - căci şi aşa, cu puţinele mijloace pe care le 
aveam, am fi izbutit să umplem unul, dacă nu chiar pe 
amândouă. Însă, măcar am reuşit să ne potolim văpaia 
setei, aşteptând să ni se îmbibe cămăşile şi apoi storcându- 
le astfel încât binefăcătorul lichid să ne picure în gură. Şi cu 
aceasta ne-am îndeletnicit toată ziua. 

7 august. Chiar la ivirea zorilor am zărit, amândoi în 
acelaşi timp, o pânză la est, care, neîndoielnic, se îndrepta 
către noi! Am salutat binecuvântata apariţie cu un chiot 
lung, deşi anemic, de extaz şi am început imediat să facem 
toate semnele pe care le puteam născoci - fluturându-ne 
cămăşile în aer, sărind în sus cât ne îngăduia condiţia 
noastră fizică şubredă, ba chiar strigând cât ne ţineau 
plămânii, deşi vasul se afla la peste cincisprezece mile 
distanţă. Ei bine, acesta continuă să vină spre epavă 
noastră şi am dedus că, dacă îşi menținea cursul actual, 
avea să ajungă, în cele din urmă, atât de aproape încât să 
ne observe. La vreo oră după ce o descoperiserăm, îi 
puteam vedea clar marinarii de pe punte. Era un schooner 
lung, scund, cu o velă gabier ce-i dădea un aer obraznic, cu 
mărul arborelui trinchet vopsit în negru şi, după câte ne 
puteam da seama, cu un echipaj complet. Atunci, am 
început să fim foarte îngrijoraţi, căci cu greu ne venea a 
crede că nu ne observase încă şi ne temeam că ar fi vrut să 


ne lase să murim unde ne găseam - un act de o cruzime 
diabolică, dar care, oricât de incredibil ar părea, se 
întâmplase nu o dată pe mare, în circumstanţe foarte 
asemănătoare cu acestea, comis de nişte creaturi care 
treceau ca făcând parte din specia umană16. În cazul 
nostru, însă, prin bunăvoința Domnului, am avut bucuria să 
fim sortiţi să ne înşelăm în temerile noastre, pentru că am 
văzut stârnindu-se brusc o vânzoleală pe puntea vasului 
străin, care imediat după aceea a ridicat un pavilion 
britanic şi, strângând vântul, s-a îndreptat direct spre noi. 
Într-o jumătate de oră, cel mult, ne aflam în cabina 
acestuia. Schoonerul se numea Jane Guy, era din Liverpool 
şi, sub comanda căpitanului Guy, avea misiunea să 
călătorească şi să facă negoţ în Mările Sudului şi în Pacific. 

Capitolul XIV. 

Schoonerul Jane Guy era un vas frumos, cu velă gabier şi 
cu o capacitate de 180 de tone. Era neobişnuit de zvelt la 
prova şi, pe vânt bun şi vreme calmă, cel mai rapid velier pe 
care l-am văzut vreodată. Cu toate acestea, calităţile sale, 
din punct de vedere al rezistenţei la vreme rea, nu mai erau 
la fel de remarcabile, căci avea pescajul mult prea mare 
pentru comerţul căruia îi era destinat. Pentru astfel de 
misiuni, ar fi fost de dorit un vas mai mare şi cu un pescaj 
proporţional mai redus - să spunem un vas de vreo 300 
până la 350 de tone. Ar fitrebuit să aibă trei catarge şi, de 
asemenea, o construcţie diferită faţă de corăbiile obişnuite 
din Mările Sudului. Era absolut necesar să fi fost bine 
înarmat. Ar fi trebuit să aibă, să zicem, vreo zece sau 
douăsprezece tunuri cu afet, cu ghiulele de doisprezece 
livre, şi vreo două sau trei tunuri cu ţeavă lungă, de acelaşi 
calibru, mai multe espingole1 7 şi lăzi de muniţie 
impermeabile pentru fiecare gabie. Ancorele şi cablurile 
sale ar fi trebuie să fie cu mult mai puternice decât este 
necesar pentru orice alt soi de vas comercial şi, pe 
deasupra, un echipaj numeros şi foarte priceput, adică, un 
vas ca acesta pe care vi l-am descris ar fi trebuit să aibă nu 


mai puţin de 50 sau chiar 60 de oameni vânjoşi. Jane Guy 
avea un echipaj format din 35 de marinari, toţi unul şi unul, 
plus un căpitan şi un secund, dar nu era şi la fel de bine 
armat sau echipat în vreun alt fel, precum şi-ar fi dorit un 
navigator familiarizat cu greutăţile şi pericolele unei astfel 
de misiuni. 

Căpitanul Guy era un domn foarte cuviincios în purtări şi 
cu o experienţă considerabilă în materie de comerţ prin 
Mările Sudului, căruia îi dedicase o bună perioadă din viaţa 
sa. Îi lipsea, cu toate acestea, energia şi, prin urmare, acel 
spirit întreprinzător, o cerinţă obligatorie în acest domeniu. 
Era şi coproprietar al vasului pe care îl comandă şi fusese 
învestit cu puteri nelimitate să navigheze în Mările Sudului 
după orice încărcătură care i-ar fi venit la îndemână. Avea, 
la bord, ca de obicei în astfel de călătorii, mărgele, oglinzi, 
amnare, topoare, securi, ferăstraie, tesle, rindele, dalte, 
dalte în cruce de scobit, burghie, pile, cuţitoaie, raşpile, 
ciocane, cuie, cuțite, foarfece, briciuri, ace de cusut, aţe, 
obiecte de ceramică, stambe, mici podoabe ieftine şi alte 
mărunţişuri ca acestea. 

Schoonerul ridicase pânzele din Liverpool pe 10 iulie, pe 
25 trecuse Tropicul Cancerului la 20* longitudine vestică şi 
ajunsese la Sal, una dintre insulele Capului Verde, pe 29, 
unde se aprovizionase cu sare şi alte lucruri necesare 
pentru călătorie. La 3 august, a părăsit insulele Capului 
Verde şi s-a îndreptat către sud-vest, navigând cu toate 
pânzele sus spre coasta Braziliei, astfel încât să treacă 
Ecuatorul printre meridianele 28* şi 30* longitudine 
vestică. Acesta era, de altfel, traseul obişnuit urmat de 
vasele care veneau din Europa către Capul Bunei Speranţe 
sau care, tot pe această rută, se duceau către Indiile de Est. 
Luând-o pe aici, se evită acalmiile şi contracurenţii care 
domină necontenit coasta Guineei, aşadar, una peste alta, s- 
a dovedit a fi cel mai scurt traseu, căci, pentru a naviga mai 
departe, nu lipseşte niciodată vântul dinspre vest prin care 
să se ajungă la Cap. Intenţia căpitanului Guy era să facă 


prima escală pe Insula Kerguelen - n-aş putea spune din ce 
motiv. În ziua în care am fost culeşi, schoonerul se afla în 
apele Capului Saint Roque, la 31* longitudine vestică - 
aşadar, când ne-au găsit, fuseserăm, probabil, târâţi de 
curenţi de la nord către sud nu mai puţin de 25"! 

La bordul vasului Jane Guy am fost trataţi cu toată grija şi 
atenţia pe care o cerea starea noastră de extremă epuizare. 
În vreo două săptămâni, timp în care am continuat să 
navigăm către sud-est, cu brize molatice şi vreme frumoasă, 
atât Peters cât şi eu ne-am refăcut aproape în întregime 
forţele, după lipsurile şi suferinţele îngrozitoare îndurate, şi 
am început să ne reamintim ceea ce se petrecuse, mai 
degrabă cum ne-am fi amintit de un vis urât din care, din 
fericire, ne deşteptaserăm, decât ca de nişte evenimente 
ale realităţii nude, pe care le trăiserăm cu ochii deschişi. 
Am observat, mai târziu, că acest soi de uitare parţială 
apare, de obicei, în cazul unei schimbări bruşte, de pildă 
trecerea de la bucurie la tristeţe dureroasă ori de la 
îndurerare la bucurie - gradul de uitare fiind proporţional 
cu gradul diferenţei dintre stări. Astfel, în cazul meu, acum 
simt că îmi este cu neputinţă să realizez întreaga 
dimensiune a nenorocirii pe care am suferit-o de-a lungul 
zilelor petrecute pe epavă. Incidentele revin în minte, dar 
nu şi emoţiile pe care le-au stârnit când s-au întâmplat. Un 
singur lucru ştiu, că, în momentul în care se petreceau, mă 
gândeam, de fiecare dată, că natura umană nu poate îndura 
un chin mai cumplit. 

Ne-am continuat călătoria vreo câteva săptămâni, fără 
vreun eveniment notabil, afară de întâlniri întâmplătoare cu 
nişte baleniere şi, mai ales, cu unele pornite în căutare de 
balene negre sau balene obişnuite, numite astfel ca să se 
deosebească de caşaloţi. Iar aceştia din urmă, se găsesc în 
special la sud de paralelă 25. La 16 septembrie, aflându-ne 
în apele Capului Bunei Speranţe, schoonerul s-a confruntat 
cu prima sa furtună cu adevărat puternică de la plecarea 
din Liverpool. În această zonă şi îndeosebi la sud şi la est de 


promontoriu (noi ne aflam la vest), navigatorii au adeseori 
de luptat cu furtuni dinspre nord, care fac prăpăd. 
Întotdeauna sunt însoţite de hulă, iar una dintre cele mai 
primejdioase trăsături ale lor este schimbarea pe 
neaşteptate a direcţiei vântului, ceea ce se întâmplă 
aproape negregşit în punctul culminant al furtunii. Un 
uragan în toată puterea cuvântului se putea stârni, în orice 
clipă, dinspre nord sau nord-est, iar, în clipa următoare, să 
nu se mai simtă nici o boare din direcţia aceea, în schimb, 
să reizbucnească dinspre sud-est, cu o furie de neînchipuit. 
O pată luminoasă în partea de sud este semnul sigur care 
anunţă schimbarea şi, astfel, vasele sunt prevenite să ia 
măsuri. 

Pe la ora şase dimineaţa, a început vântul, mai întâi printr- 
o rafală inofensivă şi, ca de obicei, dinspre nord. Pe la ora 
opt, se înteţise straşnic, aducând asupra noastră unele 
dintre cele mai mari talazuri pe care le văzuserăm 
vreodată. Toate lucrurile au fost amarate cât mai strâns 
posibil, dar schoonerul trudea din greu şi scotea în evidenţă 
trăsăturile sale nepotrivite pentru largul mării, teuga 
fiindu-i sub apă la fiecare afundare a provei în val şi, 
zbătându-se din greu, de-abia ieşea la suprafaţă şi era 
imediat îngropată sub uii alt val. Cu puţin înainte de a se 
însera, pată luminoasă pe care o pândeam şi-a făcut 
apariţia la sud-vest, iar la o oră după aceea am observat că 
focul mic, pe care-l aveam înălţat, atârna fără vlagă de 
catarg. Peste nici două minute, în pofida tuturor 
pregătirilor, am fost răsturnaţi pe-o coastă, ca printr-o 
vrajă, şi, în timp ce zăceam aşa, un adevărat val de spumă s- 
a năpustit peste noi. Replica vântului dinspre sud-vest, spre 
norocul nostru, s-a dovedit a fi doar o rafală şi am avut 
şansa să ne ridicăm vasul fără să pierdem nici măcar o 
vergă. Totuşi, cu puternica hulă ce ne izbea din faţă, am 
avut mult de furcă încă vreo câteva ore după aceea, dar, 
spre dimineaţă, ne-am trezit pe-o vreme la fel de liniştită ca 


şi înainte de furtună. Căpitanul Guy a fost de părere că 
scăpaserăm ca prin minune. 

La 13 octombrie, treceam prin dreptul Insulei Prinţul 
Edward, situată la 46*53' latitudine sudică şi 37*46' 
longitudine estică. Două zile mai târziu, ne aflam în 
apropiere de insula Possession, iar, la scurt timp, depăşeam 
insulele Crozet, la 42*59' latitudine sudică şi 48* 
longitudine estică. Pe 18, ajungeam la Insula Kerguelen sau 
Insula Dezolării, în Oceanul Indian de Sud, şi aruncam 
ancora în Christmas Harbour, unde apa avea patru stânjeni 
adâncime. 

Insula aceasta sau, mai exact, acest grup de insule este 
situat în sud-estul Capului Bunei Speranţe, la o distanţă de 
aproape 800 de leghe. Fusese descoperit în 1772, de către 
Baronul de Kergulen sau Kerguelen, un francez care, 
crezând că pământul insulei era doar o bucată dintr-un 
întins continent sudic, a dus această informaţie acasă, 
producând multă vâlvă la vremea aceea. Guvernul, luând 
problema în serios, l-a trimis, anul următor, pe baron 
înapoi, în scopul de a-şi studia mai îndeaproape 
descoperirea şi atunci s-a constatat eroarea. În 1777, 
căpitanul Cook a dat peste acelaşi grup de insule şi a numit- 
o pe cea mai mare Insula Dezolării, un nume binemeritat, 
desigur. Când se apropie de țărm, navigatorul poate fi 
înclinat să presupună contrariul, văzând pantele majorităţii 
dealurilor acoperite, din septembrie până în martie, cu o 
foarte strălucitoare verdeață. Aparenţa înşelătoare se 
datorează unei plante micuţe, asemănătoare cu ochii- 
şoarecelui, care creşte din abundență, pe mari porţiuni, 
peste o specie de muşchi mărunt. În afara acestei plante, cu 
greu se mai vede vreo urmă de vegetaţie pe insulă, dacă nu 
punem la socoteală cele câteva fâşii de iarbă aspră din jurul 
golfului, nişte licheni şi o specie de tufă care aduce cu varză 
proaspăt încolţită, cu gust amar şi iritant. 

Relieful ținutului este deluros, deşi niciuna dintre aceste 
culmi nu se poate numi înaltă. Vârfurile lor sunt acoperite 


cu zăpezi veşnice. Există mai multe golfuri adăpostite, bune 
de ancorat, dintre care Christmas Harbour este cel mai 
convenabil. Este primul care se întâlneşte pe partea de 
nord-est a insulei, după ce se ocoleşte Capul Francois, care 
constituie ţărmul de nord şi care, prin forma sa aparte, 
ajută la descoperirea golfului. Promontoriul său se termină 
la capăt printr-o stâncă înaltă, scobită la mijloc, formând un 
arc natural. Intrarea se situează la 48*40' latitudine sudică 
şi 69*6' longitudine estică. Trecând prin ea, se descoperă 
un loc bun de ancorare, adăpostit de un şirag de mici 
insule, alcătuind un zid de apărare suficient împotriva 
vânturilor dinspre est înaintând de la acest loc de ancorare 
spre est, se ajunge la Wasp Bay, situat la capătul golfului. 
Acesta este un mic bazin, complet înconjurat de pământ, cu 
fundul de argilă tare, până la care culoarul de trecere are 
patru stânjeni adâncime şi unde poţi găsi un loc de 
ancorare de trei până la zece stânjeni adâncime. Un vas 
poate sta aici, cu ancora din faţă lăsată la apă, chiar şi un 
an întreg, fără nici un risc. La capătul bazinului Wasp Bay, 
spre vest, curge un izvor de apă dulce, la care se ajunge cu 
uşurinţă. 

Pe Insula Kerguelen se mai pot găsi nişte foci, din speciile 
cu blană său păr, şi numeroase morse. De asemenea, sunt 
multe colonii de păsări. Pinguinii sunt cei mai numeroşi - se 
pot vedea patru specii diferite. Pinguinul imperial, numit 
astfel din pricina dimensiunilor şi a frumosului său penaj, 
este cel mai mare. Partea de deasupra a corpului său este, 
de regulă, de culoare gri, uneori bătând în liliachiu; partea 
de dedesubt este de un alb imaculat. Capul şi labele sunt 
lucioase, de un negru strălucitor. Dar principala distincţie a 
penajului constă în două dungi late, de culoarea aurului, 
care coboară de la cap până pe piept. Are ciocul lung, 
trandafiriu sau roşu intens. Aceste păsări merg ridicate în 
picioare, cu o ţinută impunătoare. Îşi ţin capul sus, cu 
aripile lăsate pe lângă corp ca două braţe şi, cum coada le 
ajunge până la pământ, ca o trenă, asemănarea cu omul 


este izbitoare şi, la prima aruncătură de ochi sau în umbra 
înserării, ar putea să păcălească privitorul. Pinguinii 
imperiali pe care i-am întâlnit pe Insula Kerguelen erau 
puţin mai mari decât o gâscă. Celelalte soiuri sunt guralivii, 
lacomii şi colonialii. Dar aceşti pinguini sunt mult mai mici, 
cu penaj mai puţin spectaculos, diferiţi de imperiali şi din 
alte puncte de vedere. 

Pe lângă pinguini, aici se mai întâlnesc multe alte păsări, 
printre care aş putea aminti găinuşele-de-mare, petrelii 
albaştri, lişiţele, rațele, găinuşele de Port Egmont, 
cormoranii moţaţi, porumbeii de Cape, petrelii-graşi, 
rândunicile-de-mare, pescăruşii, găinuşele de Mother 
Carey, gâştele de Mother Carey sau petrelii uriaşi şi, în 
sfârşit, albatrogşii. 

Petrelul uriaş este o pasăre cât albatrosul comun, dar este 
carnivor. Este numit, adeseori, rupe-oase sau vulturul- 
pescar. Nu este sperios şi, dacă este bine preparat, este 
foarte gustos. În zbor, vine uneori foarte aproape de 
suprafaţa apei, cu aripile întinse, lăsând impresia că nu le 
mişcă deloc sau că nu face nici un fel de efort. 

Albatrosul este una dintre cele mai mari şi mai crude 
păsări din Mările Sudului. Face parte din familia 
pescăruşului şi prinde pradă din zbor; nu stă niciodată pe 
pământ, sau numai cât îşi creşte puii. Între această pasăre 
şi pinguin există cea mai ciudată prietenie. Cuiburile lor 
sunt construite foarte uniform, ai zice potrivit unei 
înţelegeri dintre cele două specii - cele ale albatroşilor sunt 
aşezate în mijlocul unui mic pătrat, format de cuiburile a 
patru pinguini. Navigatorii au convenit să numească 
ansamblul unor astfel de tabere o colonie. Aceste colonii au 
fost adeseori descrise, dar, cum se poate întâmpla că nu toţi 
cititorii mei să fi văzut aceste descrieri şi cum voi mai avea 
ocazia să vorbesc despre pinguini şi albatroşi, n-ar fi rău să 
spun aici câteva ceva despre modul lor de viaţă şi cel de a-şi 
face cuibul. 


Când vine sezonul clocitului, păsările se adună în număr 
mare şi, timp de câteva zile, par că se sfătuiesc despre cea 
mai bună soluţie. Într-un târziu, trec la acţiune. Aleg un 
teren la înălţime, de întindere potrivită, de obicei cam de 
trei sau patru acri, şi situat cât mai aproape de mare, dar 
ferit de contactul cu apa. Locul este ales în funcţie de cât de 
neted este şi este preferat acela care este mai puţin 
încărcat de pietre. Această problemă o dată rezolvată, 
păsările încep, de comun acord şi parcă într-un singur 
gând, să traseze cu o precizie matematică un pătrat sau un 
altfel de paralelogram, după cum se potriveşte cel mai bine 
terenului, de mărime suficientă pentru a adăposti toate 
păsările adunate şi nu mai mult - se pare că procedează 
astfel ca să împiedice pe viitor accesul haimanalelor, care n- 
au participat la munca de amenajare a taberei. O latură a 
locului astfel însemnat este paralelă cu linia țărmului şi este 
lăsată deschisă pentru intrări şi ieşiri. 

După ce au stabilit hotarele coloniei, membrii săi încep s-o 
curețe de toate gunoaiele, adunând cu ciocul piatră cu 
piatră şi cărându-le dincolo de graniţe, alcătuind un soi de 
zid de apărare de-a lungul celor trei laturi dinspre 
interiorul insulei. Exact pe conturul acestui zid, înăuntru, se 
formează o alee perfect netedă şi dreaptă, având între şase 
şi zece picioare lărgime şi întinzându-se de jur împrejurul 
taberei - servind, astfel, drept promenadă generală. 

A doua etapă constă în împărţirea întregii arii în pătrăţele 
mici, riguros de egale ca mărime. Aceasta se realizează 
construind nişte poteci înguste, foarte netede, care se 
intersectează între ele în unghiuri drepte, acoperind 
întreaga suprafaţă a taberei. La fiecare punct de intersecţie 
al acestor poteci, se construieşte cuibul unui albatros, iar în 
mijlocul fiecărui pătrăţel, cuibul unui pinguin - astfel, 
fiecare pinguin este înconjurat de patru albatroşi, iar 
fiecare albatros, de acelaşi număr de pinguini. Cuibul unui 
pinguin constă într-o gaură în pământ, puţin adâncă, doar 
atât cât să nu-i dea voie singurului său ou să se 


rostogolească. Cel al albatrosului este ceva mai elaborat, 
mai îngrijit - acesta ridică un muşuroi, cam de un picior 
înălţime şi doi în diametru, din pământ, alge şi scoici, iar, în 
vârf, îşi construieşte cuibul propriu-zis. 

Păsările se străduiesc, în mod deosebit, să nu lase nici o 
clipă cuiburile goale de-a lungul întregii perioade de 
incubație sau chiar până ce puiul este suficient de puternic 
să se apere singur. Când masculul este plecat pe mare în 
căutare de hrană, femela rămâne la datorie şi numai la 
întoarcerea partenerului său se încumetă şi ea în larg. 
Ouăle nu se lasă niciodată neacoperite - pe timpul cât una 
din păsări este plecată, cealaltă cloceşte în locul ei. Această 
măsură de siguranţă este necesară din pricina meteahnei 
hoţiei, general răspândite în colonie, locuitorii neavând nici 
un scrupul săşi şterpelească unul altuia ouăle, de cum li se 
iveşte un prilej. 

Cu toate că sunt colonii în care pinguinul şi albatrosul sunt 
singurele specii de păsări din compunerea sa, în cele mai 
multe cazuri se întâlneşte, pe lângă acestea, şi o 
multitudine de alte păsări oceanice, bucurându-se de toate 
privilegiile cetăţii şi presărându-şi cuiburile pe ici, pe colo, 
oriunde mai găsesc un loc, totuşi niciodată deranjându-le pe 
speciile mai mari. Priveliştea acestor tabere, când le vezi de 
la depărtare, este nemaipomenit de ciudată. Tot văzduhul 
de deasupra aşezării este înnegrit de imensul număr al 
albatroşilor (printre care se amestecă şi triburi mai mici), 
care roiesc pe deasupra, fie ducându-se spre ocean, fie 
întorcându-se acasă. În acelaşi timp, se pot vedea 
nenumărați pinguini, unii trecând de colo-colo pe potecile 
înguste, alţii patrulând, cu aerul lor important specific, de-a 
lungul promenadei principale care împrejmuieşte colonia. 
Pe scurt, oricum i-ai lua, nimic nu poate li mai uimitor decât 
puterea de judecată pe care o dovedesc aceste creaturi 
înaripate şi, cu siguranţă, nu există nimic mai bine chibzuit 
care să dea de gândit la fel de mult oricărei minţi întregi de 
om. 


În dimineaţa de după sosirea noastră în Christmas 
Harbour, domnul Patterson, secundul, a coborât bărcile şi 
(cu toate ca sezonul era abia la început) a pornit în căutare 
de foci, lăsându-l pe căpitan şi pe o tânără rudă de-a lui pe 
un colţ de pământ sterp de pe coasta de vest, căci aceştia 
aveau o treabă - ce anume, n-aş şti să spun - de rezolvat în 
interiorul insulei. Căpitanul Guy a luat la el o sticlă, în care 
a vârât o scrisoare sigilată, şi s-a îndreptat, din colţul unde 
fusese debarcat, către una dintre colinele cele mai înalte. 
Probabil că voia să lase scrisoarea pe acea colină pentru 
vreun vas pe care îl aştepta să vină după el. Îndată ce nu - 
am mai putut vedea, am pornit (Peters şi cu mine fiind în 
barca secundului) în jurul coastei, să căutăm foci. Cu 
aceasta ne-am ocupat vreo trei săptămâni, cercetând cu 
multă atenţie fiecare nişă, fiecare cotlon, nu doar de pe 
Insula lui Kerguelen, dar şi de pe multe alte insulițe din 
vecinătate. Strădania noastră, totuşi, n-a fost încununată de 
nici un succes notabil. Am văzut nenumărate foci cu blană, 
dar erau deosebit de sperioase şi, cu mari eforturi, am 
reuşit să facem rost doar de vreo 360 de piei. Morse erau 
din belşug, mai ales pe coasta de vest a insulei principale, 
dar am vânat numai vreo 20, şi pe-acestea cu mare 
greutate. Pe insulele mai mici, am descoperit un număr 
important de foci cu păr, dar nu le-am atacat. Ne-am întors 
la schooner, pe data de 11, unde i-am găsit pe căpitan şi pe 
nepotul său, care ne-au povestit numai lucruri rele despre 
interiorul insulei, descriind-o ca pe cel mai dezolant şi din 
cale-afară de sterp pământ din lume. Petrecuseră două 
nopţi pe insulă, din pricina unei neînţelegeri cu secundul, 
care nu trimisese după ei la timp una din bărcile 
schoonerului. 

Capitolul XV. 

În ziua de 12 am plecat din Christmas Harbour, 
reîntorcându-ne pe acelaşi drum către vest, şi lăsând la 
babord Insula Marion, una din insulele arhipelagului 
Crozet. Am trecut apoi pe lângă Insula Prinţul Edward, 


lăsând-o şi pe aceasta în stânga, apoi, cârmind şi mai mult 
către nord, am ajuns, în cincisprezece zile, la insulele 
Tristan da Cunha, la 37*8' latitudine sudică şi 12*8' 
longitudine vestică. 

Acest grup de insule, atât de bine cunoscut în zilele 
noastre, şi care se compune din trei insule circulare, a fost 
descoperit de către portughezi, mai târziu vizitat de 
olandezi, în 1643, şi de francezi, în 1767. Cele trei insule 
alcătuiesc împreună un triunghi şi se situează la o distanţă 
egală una de alta, de aproape zece mile, printre ele fiind 
destul loc de trecere pentru un vas. Pe toate trei, ţărmul 
este foarte înalt, în special pe insula Tristan da Cunha 
propriu-zisă. Aceasta este cea mai mare din grup, având 
cincisprezece mile în circumferință, şi atât de înaltă încât, 
pe timp frumos, poate fi zărită de la o distanţă de optzeci 
sau nouăzeci de mile. O parte din coasta nordică se ridică 
perpendicular deasupra mării la mai bine de 1000 de 
picioare. La această altitudine, există un platou care se 
desfăşoară aproape până în centrul insulei, iar din acest 
platou creşte un con semeţ, asemănător vârfului din 
Teneriffe. Jumătatea inferioară a acestui con este acoperită 
de arbori de-o mărime considerabilă, dar regiunea 
superioară este doar stâncă golaşă, de obicei ascunsă de 
nori şi acoperită cu zăpadă, cea mai mare parte din an. În 
jurul insulei nu sunt nici bancuri de nisip, nici altfel de zone 
primejdioase, iar coastele sunt deosebit de abrupte, cu ape 
adânci. Pe ţărmul dinspre nord-vest există un golf micuţ, cu 
o plajă de nisip negru, unde bărcile pot trage cu uşurinţă la 
mal, dacă au vânt dinspre sud. De aici îţi poţi face rost de 
câtă apă de băut vrei; de asemenea, poţi pescui, cu undiţa, 
cod şi alte soiuri de peşte. 

Următoarea insulă ca mărime, şi cea mai înaintată spre 
vest din tot grupul, este numită Inaccesibila. Poziţia sa 
exactă este de 37*7' latitudine sudică şi 12*24' longitudine 
vestică. Are şapte sau opt mile în circumferință şi prezintă, 
de jur împrejur, un aspect inabordabil, cu pereţi foarte 


drepţi. Vârful este perfect plat şi întreaga întindere este 
aridă - nu creşte nimic, cu excepţia câtorva arbuşti sfrijiţi. 

Insula Privighetorii, cea mai mică şi cea mai la sud, se află 
la 37*17' latitudine sudică şi la 12*24' longitudine vestică. 
În larg de ţărmul său dinspre miazăzi, se află o barieră 
destul de înaltă, alcătuită din insulițe stâncoase; alte câteva, 
asemănătoare cu acestea, se pot vedea spre nord-est. 
Terenul este accidentat şi sterp, şi o vale taie adânc insula 
în două părţi. 

Ţărmurile acestor insule forfotesc, în sezonul favorabil, de 
lei-de-mare, morse, foci cu păr şi cu blană, laolaltă cu păsări 
oceanice de toate speciile. Prin împrejurimi se găsesc, tot în 
număr foarte mare, şi balene. Uşurinţa cu care, odinioară, 
puteau fi prinse aceste diverse animale, a făcut arhipelagul 
foarte vizitat încă de la descoperirea sa. Olandezii şi 
francezii îl frecventau de la începuturi. În 1790, căpitanul 
Patten, comandantul vasului Industry, din Philadelphia, a 
venit până pe Tristan da Cunha, unde a rămas şapte luni 
(din august 1790, până în aprilie 1791), ca să adune piei de 
focă. De-a lungul acestei perioade, a strâns nu mai puţin de 
cinci mii şase sute de piei şi se zice că ar fi declarat că nu i- 
ar fi fost prea greu să încarce o corabie mare cu ulei în 
numai trei săptămâni. La sosire, nu găsise nici un patruped, 
cu excepţia câtorva capre sălbatice; acum, pe insulă sunt 
din belşug exemplare din cele mai preţuite animale 
domestice, introduse aici de navigatorii care au vizitat-o 
ulterior. 

Cred că nu la multă vreme după expediţia căpitanului 
Patten, căpitanul Colgquhoun, al bricului american Betsey, a 
ajuns pe cea mai mare dintre aceste insule, pentru a-şi 
reface proviziile. El a plantat ceapă, cartofi, varză şi o 
mulţime de alte legume, care se găsesc şi astăzi, din 
abundență. 

În 1811, un anume căpitan Haywood, al vasului Nereus, a 
vizitat Tristan. A găsit aici patru americani, care se 
stabiliseră pe insulă ca să pregătească ulei şi să strângă piei 


de focă. Pe unul dintre aceştia îl chema Jonathan Lambert şi 
se autointitula suveranul ținutului. Defrişase şi cultivase 
aproape şaizeci de acri de pământ şi se îngrijise apoi de 
creşterea arborelui de cafea şi a trestiei de zahăr, care îi 
fuseseră furnizate de ministerul american din Rio de 
Janeiro. Totuşi, această aşezare a fost, în cele din urmă, 
abandonată, iar în 1817, insulele au intrat în posesiunea 
guvernului britanic, care a trimis un detaşament în acest 
scop de la Capul Bunei Speranţe. Însă nici ei nu le-au 
păstrat prea mult timp, iar, după evacuarea ținutului, în 
urma renunţării britanicilor la posesiune, două sau trei 
familii de englezi s-au stabilit aici, independent de voinţa 
guvernului. La 25 martie 1824, Berwick, al căpitanului 
Jeffrey, a plecat din Londra, cu destinaţia [ara lui Van 
Diemen, a ajuns în acest loc, unde a găsit un englez pe 
nume Glass, fost caporal în artileria britanică. Acesta îşi 
arogase titlul de guvernator suprem al insulelor şi avea în 
subordine douăzeci şi unu de bărbaţi şi trei femei. Despre 
climatul insulei şi rodnicia solului spunea numai lucruri 
bune. Această mică populaţie se ocupa în special cu 
strângerea pieilor de focă şi a seului de morsă, cu care 
făcea negoţ la Capul Bunei Speranţe, Glass fiind 
proprietarul unei mici goelete. În perioada sosirii noastre, 
guvernatorul mai locuia încă aici, dar mica sa comunitate se 
înmulţise, ridicându-se la şaizeci şi cinci de suflete pe insula 
Tristan, fără a-i mai pune la socoteală şi pe cei şapte, dintr- 
o aşezare mai mică, de pe Insula Privighetorii. N-am 
întâmpinat nici o greutate în a ne reface proviziile cu tot ce 
doream - întrucât oile, porcii, boii, iepurii, orătăniile, 
caprele şi peştii de diverse specii, ca şi legumele, se găseau 
din belşug. Cum aruncaserăm ancora foarte aproape de 
insula cea mare, la optsprezece stânjeni adâncime, am adus 
la bord, foarte lesne, tot ce aveam nevoie. Căpitanul Guy a 
mai cumpărat de la Glass cinci sute de piei de focă şi nişte 
fildeş. Am rămas aici o săptămână, timp în care vântul a 
suflat mereu de la nord sau de la vest, iar vremea a fost mai 


mult ceţoasă. La 15 noiembrie am ridicat pânzele către sud- 
vest, cu gândul să explorăm cu atenţie un grup de insule 
numite Aurorele, despre existenţa cărora fuseseră lansate 
părerile cele mai diverse. 

Se spune că aceste insule au fost descoperite încă din 
1762, de către comandantul corăbiei Aurora. În 1790, 
căpitanul Manuel de Oyarvido, de pe goeletă Princess, 
aparţinând Companiei Regale din Filipine, a afirmat că ar fi 
trecut chiar printre aceste insule. În 1794, corveta spaniolă 
Atrevida a pornit spre aceleaşi insule, în scopul de a le 
determina poziţia exactă, şi, într-un memoriu publicat în 
1809 de către Societatea Regală Hidrografică din Madrid, 
se vorbeşte despre această expediţie în termenii următori: 
„Între 21 şi 27 ianuarie, corveta Atrevida a făcut, în 
imediata apropiere a acestor insule, toate observaţiile 
necesare şi a măsurat cu ajutorul cronometrului diferenţa 
de longitudine dintre aceste insule şi portul Soledad, din 
Malvine. Insulele sunt în număr de trei, situate aproape pe 
acelaşi meridian, doar cea din mijloc puţin mai jos, iar 
celelalte două, vizibile de la o distanţă de nouă leghe în 
larg.” 

Observațiile făcute la bordul corăbiei Atrevida, conduc la 
următoarele rezultate referitor la poziţia exactă a fiecărei 
insule. Cea mai nordică se află la 52*37'24, latitudine 
sudică şi la 47*43'15” longitudine vestică; cea din mijloc, la 
53*2'40, latitudine sudică şi 47*55'15” longitudine vestică; 
în sfârşit, cea care este situată cel mai la sud, se află la 
53*15'22, latitudine sudică şi 47*57'15” longitudine 
vestică. 

La 27 ianuarie 1820, căpitanul James Weddell, din marina 
britanică, a ridicat pânzele către Staten Land, tot în 
căutarea Aurorelor. El spune în raportul său că, după cea 
întreprins cele mai minuţioase cercetări şi a trecut nu doar 
exact prin punctele indicate de comandantul corăbiei 
Atrevida, dar şi în toate direcţiile dimprejurul acestora, el 
nu a putut descoperi nici urmă de pământ. Aceste declaraţii 


contradictorii i-au îndemnat şi pe alţi navigatori să caute 
insulele cu pricina; şi, lucru ciudat, în vreme ce unii au 
răscolit fiecare inci de mare în jurul locului unde se 
presupunea că ar exista, fără să le găsească, alţii, nu puţini, 
au afirmat, cu siguranţă, că le-au văzut şi chiar că au tras 
până aproape de țărmurile lor. 

Căpitanul Guy voia să depună toate eforturile cu putinţă 
pentru a rezolva o problemă controversată într-un mod atât 
de bizar18. 

Am mers pe ruta stabilită, între sud şi vest, având parte de 
o vreme schimbătoare, până pe data de 20 a aceleiaşi luni, 
când ne-am găsit, în sfârşit, în zona disputată, la 53*15' 
latitudine sudică şi 47*58' longitudine vestică - adică foarte 
aproape de punctul desemnat ca fiind poziţia insulei situată 
cel mai la sud din tot grupul. Cum n-am zărit nici urmă de 
pământ, am continuat să înaintăm spre vest, de-a lungul 
paralelei 53* sud, până la meridianul 50* vest. De acolo, ne- 
am îndreptat spre nord, până la paralela 52* sud, apoi ne- 
am întors către est şi ne-am ţinut pe această paralelă 
măsurând o dublă altitudine, dimineaţa şi seara, şi 
altitudinile meridiane ale planetelor şi ale lunii. Înaintând 
astfel spre est până la meridianul coastei de vest a Georgiei, 
am urmat acest meridian până când am atins din nou 
latitudinea de la care plecaserăm. Am străbătut, apoi, pe 
mai multe diagonale, întreaga suprafaţă a mării 
circumscrise, permanent cu un om de veghe sus pe catarg, 
şi repetând cercetarea cu cea mai mare atenţie timp de trei 
săptămâni, în care vremea a fost deosebit de blândă şi de 
senină, cu nici un fel de ceaţă. Bineînţeles, ne-am convins 
pe deplin că, dacă vreodată or fi existat nişte insule prin 
acele locuri, astăzi nu mai rămăsese nici un vestigiu. De la 
întoarcerea mea acasă, am aflat că acelaşi traseu a mai fost 
parcurs, cu egală atenţie, în 1822, de către căpitanul 
Johnson al schoonerului american Henry şi de către 
căpitanul Morrell al schoonerului american Wasp - în 
ambele cazuri, cu acelaşi rezultat negativ ca şi al nostru. 


Capitolul XVI. 

La început, căpitanul Guy voise ca, după ce şi-ar fi 
satisfăcut curiozitatea în legătură cu Aurorele, să 
pornească, prin Strâmtoarea Magellan, de-a lungul coastei 
vestice a Patagoniei; dar informaţiile primite la Tristan da 
Cunha l-au determinat să cârmească spre sud, în speranţa 
de a da peste nişte mici insule despre care se spunea că s- 
ar fi aflat situate la 60* latitudine sudică şi 40*20' 
longitudine vestică. În cazul în care nu ar fi descoperit 
aceste pământuri, avea de gând, dacă timpul s-ar fi arătat 
favorabil, să înainteze spre Pol. Aşadar, la 12 decembrie, am 
întins pânzele pornind în acea direcţie. Pe 18, ne aflam cam 
prin locurile indicate de Glass şi ne-am învârtit vreo trei zile 
în jur, fără să descoperim vreo urmă din insulele 
menţionate. Pe 21, vremea fiind neobişnuit de plăcută, am 
întins din nou pânzele către sud, hotărâți să pătrundem pe 
această rută cât mai departe cu putinţă. Înainte de a începe 
această parte a povestirii mele, poate că ar fi bine, pentru 
a-i instrui pe acei cititori care n-au urmărit cu prea mare 
atenţie evoluţia descoperirilor în aceste regiuni, să le 
prezint, pe scurt, foarte puţinele încercări de a atinge Polul 
Sud făcute până acum. 

Expediția căpitanului Cook a fost cea dintâi despre care 
avem nişte informaţii sigure. În 1772, el s-a îndreptat către 
sud, cu vasul Resolution, însoţit de locotenentul Furneaux, 
cu vasul Adventure. În decembrie, ajunsese până la paralela 
58* latitudine sudică şi la 26*57' longitudine estică. Aici a 
întâlnit banchize înguste de gheaţă, de vreo 8 sau 10 inci 
grosime, care se întindeau de Ia nord-vest către sud-est. 
Gheaţa aceasta era grămădită în blocuri mari şi, de obicei, 
atât de strâns îmbinate, încât corăbiile îşi croiau drum 
printre ele cu foarte mare greutate. Cam prin această 
perioadă, căpitanul Cook a presupus, după mulţimea 
păsărilor prezente şi după alte indicii, că s-ar afla în 
apropierea unui pământ. Şi-a continuat drumul spre sud, pe 
o vreme extraordinar de friguroasă, până la paralela 64*, la 


38*14' longitudine estică. Aici, a avut parte de o vreme 
blândă, cu brize uşoare, iar timp de cinci zile termometrul a 
arătat 36 de grade19. În ianuarie 1773, corăbiile au trecut 
de Cercul Polar antarctic, dar n-au reuşit să pătrundă mai 
departe, căci, odată ce au atins latitudinea de 67*15', şi-au 
văzut înaintarea împiedicată de o masă imensă de gheaţă, 
care se întindea cât vedeai cu ochii, pe tot orizontul dinspre 
sud. Această gheaţă era de toate felurile - şi unele 
banchize, de vreo câteva mile suprafaţă, se prezentau ca o 
masă compactă, înălțându-se la optsprezece sau douăzeci 
de picioare deasupra nivelului mării. Cum anotimpul era 
înaintat şi nu puteau spera că vor ocoli toate aceste piedici, 
căpitanul Cook a urcat, cu regret, înapoi spre nord. 

În luna noiembrie a anului următor, el şi-a reînceput 
explorările în Antarctica. La 59*49' latitudine, a întâlnit un 
curent puternic care se îndrepta spre sud. În decembrie, pe 
când corăbiile se aflau la 67*31' latitudine şi 142*54:' 
longitudine vestică, frigul era cumplit, marea agitată şi 
ceţurile dese. Şi aici păsările erau numeroase, în special 
albatroşii, pinguinii şi petrelii. La 70*23' latitudine, au 
întâlnit nişte insule întinse de gheaţă şi, puţin mai departe, 
au observat că norii dinspre sud aveau albeaţa zăpezii, ceea 
ce indica apropierea câmpurilor de gheaţă. La 71*10' 
latitudine şi 106*54' longitudine vestică, navigatorii s-au 
oprit, ca şi prima dată, în faţă unei imense întinderi de 
gheaţă, care umplea, spre sud, întregul orizont. Marginea 
nordică a acestei întinderi, care continua pe aproape o milă 
spre sud, era dinţată şi spartă, iar bucăţile atât de 
înghesuite unele într-altele încât era cu neputinţă să treacă 
de ele. Dincolo de zidul acesta, întinderea gheţurilor părea 
să se mai netezească pe o anumită distanţă, până când, în 
cele din urmă, era tivită la capătul sudic de un lanţ enorm 
de munţi de gheaţă, unul mai înalt decât altul. Căpitanul 
Cook a tras concluzia că această uriaşă întindere trebuia să 
ajungă până la Pol sau până se unea cu un continent. 
Domnul ]. M. Reynolds, ale cărui strădanii şi stăruinţă 


deosebite au condus, în cele din urmă, la organizarea unei 
expediţii naţionale, în parte în scopul de a explora aceste 
regiuni, vorbea despre tentativa vasului Resolution în 
termenii următori: „Nu ne miră faptul că domnul căpitan 
Cook nu a putut trece dincolo de latitudinea de 7110, ci 
ne uluieşte faptul că a atins acest punct la meridianul 
106*54' longitudine vestică. [ara lui Palmer se situează la 
sud de insulele Shetiand, la 64* latitudine, şi se întinde spre 
sud şi spre vest mai departe decât a pătruns orice navigator 
până în ziua de azi. Cook se îndrepta spre această regiune, 
când înaintarea i-a fost oprită de gheţuri, ceea ce ne temem 
că se va întâmpla mereu în acest punct şi mai ales la 
începutul anotimpului, la 6 ianuarie - n-ar fi de mirare dacă 
o parte din aceşti munţi de gheaţă descrişi de el s-ar uni cu 
pământul ferm al "Ţării lui Palmer sau cu vreo altă porţiune 
de continent situat mai departe, spre sud şi vest.” 

În 1803, căpitanii Kreutzenstern şi Lisiauski au fost 
însărcinaţi de împăratul Alexandru al Rusiei să întreprindă 
ocolul pământului pe mare. În strădania lor de a ajunge la 
Polul Sud, n-au reuşit să se apropie la mai mult de 59*58' 
latitudine şi 70*15' longitudine vestică. Acolo au întâlnit 
nişte curenţi puternici îndreptându-se către est. Balenele 
erau numeroase, dar n-au văzut nici urmă de gheţuri. 
Referitor la această călătorie, domnul Reynolds observa că, 
dacă Kreutzenstern ar fi sosit în acest punct mai la 
începutul anotimpului, fără îndoială că ar fi întâlnit şi 
gheţurile - dar el a atins latitudinea specificată în lună 
martie. Vântul, care suflă atunci în principal dinspre sud şi 
dinspre vest, aduce, cu ajutorul curenților, şi banchizele în 
acea regiune mărginită la nord de Georgia, la est de 
insulele Sandwich şi de insulele din sudul arhipelagului 
Orkneys, iar la vest de insulele sudice ale arhipelagului 
Shetiand. 

În 1822, căpitanul James Weddell, din marina britanică, a 
pătruns, cu două vase mici, mai departe înspre sud decât 
oricare dintre navigatorii dinaintea sa, nici el, la rândul său, 


neîntâmpinând obstacole insurmontabile. El a declarat că, 
deşi a fost frecvent prins de gheţuri înainte să atingă 
paralela 72, totuşi, o dată ajuns acolo, n-a mai zărit nici 
urmă de gheaţă şi că, înaintând până la 74*15' latitudine, n- 
a zărit vaste întinderi, ci numai trei insulițe de gheaţă. Este 
demn de reţinut faptul că, deşi a văzut mari stoluri de 
păsări şi alte semne care, de obicei, anunţă apropierea unui 
pământ, deşi la sud de insulele Shetland omul de veghe de 
pe catarg a semnalat un țărm necunoscut înspre miazăzi, 
Weddell avea să nege ideea că ar putea exista un continent 
în regiunile polare de sud. 

La 11 ianuarie 1823, căpitanul Benjamin Morrell al 
schooneru-lui american Wasp a pornit din Ţara lui 
Kerguelen, urmărind să pătrundă spre sud cât mai adânc 
cu putinţă. La 1 februarie, se afla la 64*52' latitudine sudică 
şi 118*27' longitudine estică. Următorul fragment este un 
extras din jurnalul său de la acea dată: „Vântul s-a întețit 
curând până la 11 noduri şi ne-am folosit de prilej ca să ne 
îndreptăm spre vest, fiind totuşi convinşi că, pe măsură ce 
vom înainta spre sud, dincolo de latitudinea de 64*, va 
scădea pericolul gheţurilor, am cârmit ceva mai spre sud şi, 
după ce am depăşit Cercul Antarctic, am atins latitudinea 
de 69*15'. N-am găsit aici nici urmă de banchiză, ci am 
zărit doar câteva insule de gheaţă.” 

La data de 14 martie, am găsit apoi această notă: „Marea 
este acum complet lipsită de orice banchiză şi nu se vede 
mai mult de o duzină de insulițe de gheaţă. În acelaşi timp, 
temperatura aerului şi a apei este cel puţin cu 13 grade mai 
ridicată decât cea pe care am înregistrat-o vreodată între 
paralelele 60* şi 62* sud. Suntem, acum, la 70*14:' 
latitudine sudică, temperatura aerului este de 47 de grade, 
iar temperatura apei de 44 de grade. Am stabilit că, la 
această poziţie, declinaţia este de 14*27' către est, per 
azimut... Am trecut de mai multe ori dincolo de Cercul 
Antarctic, pe la diferite meridiane, şi am constatat 
pretutindeni că temperatură, atât a aerului cât şi a apei, 


deveneau din ce în ce mai ridicate, cu cât înaintam dincolo 
de 65* latitudine sudică, iar declinaţia descreştea în aceeaşi 
proporţie. Când ne aflam la nord de această latitudine, 
adică între 60* şi 65* sud, adeseori descopeream cu foarte 
mare greutate un loc de trecere pentru vas, printre 
imensele şi nenumăratele insule de gheaţă, unele dintre ele 
având între una şi două mile în circumferință şi multe altele 
având peste cinci sute de picioare deasupra nivelului 
mării.” 

Rămânând aproape fără apă şi fără foc, lipsiţi de 
instrumentele potrivite şi, de asemenea, anotimpul fiind 
foarte înaintat, căpitanul Morrell a fost obligat să se 
întoarcă, fără a mai încerca să se aventureze mai departe 
spre vest, deşi marea era în întregime deschisă. El şi-a 
exprimat părerea că, fără aceste consideraţii imperioase 
care l-au silit să bată în retragere, ar fi reuşit să pătrundă, 
dacă nu chiar până la Pol, cel puţin până la paralela 85*. Am 
reprodus ceva mai pe larg ideile sale despre această 
problemă, astfel încât cititorul să aibă ocazia să aprecieze, 
în cele ce urmează, în ce măsură au fost ele sprijinite de 
propria mea experienţă. 

În 1831, căpitanul Briscoe, aflat în slujba companiei 
Messieurs Enderby, armatori de baleniere din Londra, a 
pornit cu bricul Lively spre Mările Sudului, însoţit de 
cuterul Tuia. La 28 februarie, ajungând la 66*30' latitudine 
sudică şi 47*31' longitudine estică, a zărit pământ şi a 
descoperit, „fără nici o îndoială, printre zăpezi, piscurile 
întunecate ale unui lanţ de munţi orientat pe direcţia est- 
sud-est”. El a rămas în aceste locuri toată luna următoare, 
dar nu s-a putut apropia la mai mult de zece leghe de 
coastă, din pricina vremii dezlănţuite. Văzând că este cu 
neputinţă să continue descoperirile în acest anotimp, ela 
făcut cale-întoarsă către nord, pentru a ierna la Van 
Diemen. 

La începutul anului 1832, a pornit din nou către sud şi, la 
4 februarie, a zărit pământ la 67*15' latitudine sudică şi 


69*29' longitudine vestică. Peste puţin timp, şi-a dat seama 
că era o insulă situată în apropiere de promontoriul 
ținutului pe care îl descoperise prima dată. Pe 21, în aceeaşi 
lună, el a reuşit să debarce pe această insulă, luând-o în 
stăpânire în numele lui William al IV-lea şi botezând-o 
Insula Adelaide, în onoarea reginei Angliei. Aceste detalii 
fiind aduse la cunoştinţa Societăţii Regale de Geografie din 
Londra, s-a tras concluzia, din raportul său, că „există o 
vastă întindere de pământ care se continuă fără 
întrerupere de la 47*30' longitudine estică până la 69*29' 
longitudine vestică, de-a lungul paralelor 66* şi 67* 
latitudine sudică”. În legătură cu această concluzie, domnul 
Reynolds observă: „Noi nu putem fi deloc de părere că este 
o concluzie valabilă, iar descoperirile lui Briscoe nu justifică 
o astfel de ipoteză. Weddell, trecând prin exact acelaşi 
spaţiu, s-a îndreptat spre sud de-a lungul unui meridian 
aflat la est de Georgia, insulele Sandwich, insulele Orkneys 
de Sud şi insulele Shetiand.” După cum veţi afla, experienţa 
mea personală serveşte la a demonstra şi mai clar eroarea 
concluziei adoptate de Societate. 

Acestea sunt principalele încercări care au fost întreprinse 
pentru a pătrunde până la o latitudine sudică avansată şi, 
din cele ce urmează, se va vedea că, înainte de călătoria 
vasului Jane Guy, rămăseseră aproape 30* de longitudine 
prin care nimeni nu trecuse vreodată Cercul Polar de Sud. 
Bineînţeles, un vast câmp de explorare încă se deschidea 
înaintea noastră, iar eu am fost cuprins de cea mai 
arzătoare curiozitate, când l-am auzit pe căpitanul Guy 
spunând că se hotărâse să înainteze cutezător spre sud. 

Capitolul XVII. 

Ne-am menţinut direcţia spre sud, timp de patru zile după 
ce renunţaserăm să mai căutăm insulele lui Glass, fără să 
întâlnim nici o bucată de gheaţă. Pe 26, la amiază, ne 
găseam la 63*23' latitudine sudică şi 41*25' longitudine 
vestică. Acum am zărit primele insule mai mari de gheaţă şi 
o banchiză, care nu era totuşi de o prea mare întindere. 


Vântul suflă, în general, dinspre sud-est sau dinspre nord- 
est, dar foarte slab. Când aveam un vânt dinspre vest, ceea 
ce se întâmpla foarte rar, era negreşit însoţit de o rafală de 
ploaie. În fiecare zi ningea, mai mult sau mai puţin. 
Termometrul, pe data de 27, arăta 35 de grade. 

1 ianuarie 1828. În ziua aceasta am fost complet 
înconjurați de gheaţă, iar perspectivele noastre erau, într- 
adevăr, foarte sumbre. Ne-a hărțuit întreaga dimineaţă o 
puternică vijelie dinspre nordest, care izbea cu mari sloiuri 
de gheaţă în cârma şi în pupa vasului, atât de puternic încât 
ne înfioram gândindu-ne la consecinţe. Spre seară, furtuna 
sufla încă dezlănţuită, dar o uriaşă banchiză din faţa 
noastră s-a spintecat şi am putut, în sfârşit, înălţând toate 
pânzele, să ne forţăm trecerea printre fragmentele mai 
mici, către nişte ape neacoperite, de dincolo de ele. Când 
ne-am apropiat de acest spaţiu, am redus, treptat, velele, şi, 
la sfârşit, după ce am ieşit la loc deschis, am pus vasul la 
capă, cu o trincă şi o singură terţarolă. 

2 ianuarie. Ne bucurăm acum de o vreme plăcută. La 
amiază, ne aflam la 69*10' latitudine sudică şi 42*20' 
longitudine vestică, dincolo de Cercul Antarctic. Dinspre 
sud, n-am văzut decât foarte puţină gheaţă, dar, în spatele 
nostru, se întindeau banchize uriaşe. Astăzi, am megşterit un 
soi de sondă, folosindu-ne de un cazan mare de fier, cu un 
volum de douăzeci de galoane, şi de o funie de 200 de 
stânjeni. Am observat, astfel, că exista un curent care se 
îndrepta către sud cu aproape un sfert de milă pe oră. 
Temperatura aerului urcase, acum, până la 33 de grade. Tot 
aici am stabilit declinaţia, de 14*28' spre est, per azimut. 

5 ianuarie. Am continuat să înaintăm spre sud, fără a 
întâlni prea multe obstacole în cale. Totuşi, în dimineaţa 
aceasta, aflându-ne la 73*15' latitudine sudică şi 42*10' 
longitudine vestică, am fost siliţi la o nouă escală, de o 
imensă întindere de gheaţă imobilă, însă, am văzut oceanul 
liber către sud şi am fost încredinţaţi că vom fi în stare să 
ajungem acolo, până la urmă. Ţinând-o către est, de-a 


lungul marginii banchizei, am găsit, în sfârşit, o trecere de 
vreo milă lărgime, pe care am străbătut-o, de bine de rău, 
până la asfinţit. Marea în care intraserăm acum era 
acoperită de insule de gheaţă foarte dese, dar ne-am 
avântat cu îndrăzneală, ca şi mai înainte. Frigul nu pare să 
se înteţească, deşi avem frecvent parte de ninsoare şi, când 
şi când, de rafale de vânt foarte violente. Stoluri uriaşe de 
albatroşi au zburat astăzi peste schoonerul nostru, de la 
sud-est către nord-vest. 

7ianuarie. Marea a rămas încă destul de liberă, astfel încât 
am putut, fără greutate, să ne menţinem ruta. Către vest, 
am văzut nişte iceberguri de o mărime incredibilă şi, după- 
amiază, am trecut pe lângă unul al cărui vârf se ridica, fără 
îndoială, la cel puţin patru sute de stânjeni deasupra 
nivelului mării. Circumferinţa sa era, probabil, măsurată la 
bază, de trei sferturi de leghe şi mai multe firişoare de apă 
şiroiau printre crăpăturile faţetelor sale. Am putut vedea 
această insulă de gheaţă timp de două zile, apoi am pierdut- 
o în ceaţă. 

10 ianuarie. Dimineaţă, devreme, am avut nefericirea de a 
pierde un om, care a căzut peste bord. Era un american, pe 
nume Peter Vredenburgh, originar din New York, şi unul 
dintre cei mai destoinici marinari de la bordul schoonerului. 
Căţărându-se peste prova, i-a alunecat piciorul şi a căzut 
între două calupuri de gheaţă, de unde n-a mai ieşit la 
suprafaţă. Azi, pe la prânz, eram la 78*30' latitudine şi 
40*15' longitudine vestică. Frigul a devenit muşcător şi 
necontenit s-au abătut asupra noastră rafale de grindină 
dinspre nord şi est. În partea aceasta am văzut, de altfel, 
mai multe iceberguri imense şi, la răsărit, întreaga zare 
pare să fie închisă de un câmp de gheţuri care se înalţă în 
straturi suprapuse, înghesuindu-se unele peste altele. 
Seara, am văzut câteva bucăţi de lemn plutind în voia 
valurilor, în vreme ce pe deasupra noastră a zburat un 
număr nesfârşit de păsări, printre care petreli graşi, petreli 
obişnuiţi, albatroşi şi o pasăre mare, cu un penaj albastru 


strălucitor. Declinaţia la azimut a fost, aici, mai mică decât 
atunci când am trecut de Cercul Antarctic. 

12 ianuarie. lrecerea noastră spre sud a devenit din nou 
nesigură, căci n-am zărit altceva în direcţia Polului decât o 
întindere de gheaţă aparent fără de margini, străjuită de 
adevăraţi munţi de gheaţă crenelată, ale căror pante 
abrupte se ridică ameninţător unele peste altele. Am mers 
spre vest, pe marginea banchizei, până pe data de 14, în 
speranţa că vom găsi o intrare. 

14 ianuarie. În dimineaţa aceasta, am atins marginea 
câmpului de gheaţă care ne închidea drumul şi, ocolindu-l, 
am ajuns într-o mare deschisă, fără nici o bucăţică de 
gheaţă. Când am sondat-o cu funia de două sute de 
stânjeni, am dat de un curent îndreptându-se către sud cu o 
viteză de o jumătate de milă pe oră. lemperatura aerului 
era de 47 de grade, iar cea a apei, 34 de grade. Am navigat 
aşadar către sud, fără să întâmpinăm nici un obstacol 
serios, până la 16 ianuarie, când, la amiază, ne aflam la 
81*21' latitudine şi 42* longitudine vestică. Am scufundat 
din nou sonda şi am descoperit un curent care se îndrepta 
tot spre sud, cu o viteză de trei sferturi de milă pe oră. 
Declinaţia per azimut scăzuse, iar temperatura era blândă 
şi plăcută, termometrul urcând până la 51 de grade. În 
această perioadă, n-am întâlnit nici o bucată de gheaţă. Toţi 
oamenii de la bord erau de-acum încredinţaţi că vom atinge 
Polul. 

17 ianuarie. Ziua aceasta a fost plină de incidente. 
Nenumărate stoluri de păsări au zburat pe deasupra 
noastră, venind dinspre sud şi am împuşcat câteva de pe 
punte, una dintre ele, o specie de pelican, dovedindu-se a fi 
delicioasă. Pe la miezul zilei, un mic sloi de gheaţă a fost 
semnalat de omul de veghe din vârful catargului, către 
prova la babord, şi pe el părea aşezat un animal mare. Cum 
vremea era frumoasă şi aproape stabilă, căpitanul Guy a 
trimis două bărci să vadă ce anume era. Dirk Peters şi cu 
mine l-am însoţit pe secund, în barca mai mare. Ajungând la 


sloi, am văzut că era ocupat de un exemplar uriaş din rasa 
urşilor arctici, dar având o dimensiune care-o depăşea cu 
mult pe aceea a celui mai mare dintre aceste animale. Fiind 
bine înarmaţi, n-am şovăit să-l atacăm pe loc. Mai multe 
împuşcături au fost trase rapid, cele mai multe nimerindu-l, 
după cum ni s-a părut, în cap şi în corp. Cu toate acestea, 
monstrul, fără să-şi piardă cumpătul, s-a aruncat de pe sloi 
în apă şi a început să înoate, cu botul larg deschis, către 
barca în care eram Peters şi cu mine. Din pricina zăpăcelii 
care s-a stârnit printre noi la vederea neaşteptatei 
întorsături a situaţiei, nimeni nu a fost pregătit să tragă 
imediat o a doua şarjă, iar ursul a reuşit să se caţere cu 
jumătate din trupul lui uriaş peste marginea bărcii şi să-l 
înhaţe de şale pe unul dintre ai noştri, înainte să luăm vreo 
măsură eficientă ca să-l gonim. În această situaţie critică, 
numai promptitudinea şi agilitatea lui Peters ne-au salvat de 
la pieire. Sărind în spatele dihaniei sălbatice, i-a înfipt lama 
cuţitului în ceafă, nimerind-o în măduva spinării de la prima 
lovitură. Animalul s-a prăbuşit din nou în mare, lipsit de 
viaţă, fără să se zbată, dar rostogolindu-se peste Peters în 
cădere. Acesta din urmă a ieşit curând la suprafaţă şi i-am 
aruncat o frânghie cu care să lege corpul animalului înainte 
de a urca din nou în barcă. Apoi, ne-am întors în triumf la 
schooner, trăgând trofeul după noi. Când l-am măsurat, am 
văzut că ursul avea, întins bine, exact cincisprezece 
picioare în lungime. Blana lui era albă ca neaua, foarte 
aspră, cu nişte creţuri mărunte. Ochii erau de un roşu- 
sângeriu şi mai mari decât ai ursului arctic, iar botul mult 
mai rotund, semănând mai degrabă cu un boţ de buldog. 
Carnea a fost fragedă, dar trăsnea a rânced şi a peşte, deşi 
oamenii au înfulecat-o cu mare poftă, declarând că este 
foarte bună de mâncat. 

Abia aduseserăm prada noastră lângă vas, când omul din 
vârful catargului a strigat vesel: „Pământ la tribord, spre 
prova!” Toţi oamenii au intrat atunci în alertă şi, cum o 
briză s-a ridicat la ţanc dinspre nord-est, am ajuns curând 


lângă ţărmul său. Era o insuliţă joasă şi stâncoasă, de vreo 
şase leghe în circumferință şi cu totul lipsită de vegetaţie, în 
afară de o specie de cactus. Apropiindu-ne de ea dinspre 
nord, am văzut un colţ de stâncă înaintat în mare, 
semănând foarte bine cu un balot de bumbac strâns cu 
sfoară. Ocolind acest colţ de stâncă pe la vest, am găsit un 
mic golf, unde bărcile noastre au putut trage la mal foarte 
uşor. 

Nu ne-a luat mult timp ca să explorăm insula în fiecare 
colţişor, dar, cu o singură excepţie, n-am găsit nimic demn 
de luat în seamă, în capătul sudic, am cules de foarte 
aproape de țărm, o bucată de lemn, pe jumătate îngropată 
într-o grămadă de pietre împrăştiate, care părea să fi fost 
prova unei canoe. Purta evident urmele unor tentative de 
împodobire prin cioplire, iar căpitanul Guy a crezut că 
desluşeşte o formă de broască ţestoasă, dar mie unuia 
asemănarea nu mi s-a părut decât foarte vagă. În afara 
acestei prove, dacă într-adevăr asta era, n-am descoperit 
nici un indiciu că vreo creatură vie ar mai fi pus vreodată 
piciorul pe insulă. În jurul coastei am văzut, pe ici, pe colo, 
mici sloiuri de gheaţă, dar foarte puţine. Poziţia exactă a 
insuliţei (căreia căpitanul Guy i-a dat numele de Insuliţa lui 
Bennet, în onoarea asociatului său, coproprietar al 
schoonerului) este la 82*50' latitudine sudică şi 42*20' 
longitudine vestică. 

Pătrunseserăm, în momentul acela, către sud cu patru 
grade mai mult decât oricare dintre exploratorii de dinainte 
şi marea se desfăşura perfect liberă în faţa noastră. Am 
văzut, de asemenea, că declinaţia scădea uniform, pe 
măsură ce înaintam, şi, ceea ce era încă şi mai surprinzător, 
că temperatura aerului şi, în ultimul timp, şi a apei, era mai 
ridicată. Vremea putea fi numită chiar plăcută şi ne 
bucurăm de o briză statornică şi uşoară, suflând mereu 
dinspre punctul nordic pe care îl indică busolă. Cerul era 
neobişnuit de senin, doar când şi când ivindu-se la orizont o 
umbră de nor ca nişte vapori fini, înspre sud - dar şi aceea, 


de fiecare dată, se destrăma rapid. Numai două piedici mai 
întrezăream - că ni se împuţinase combustibilul şi că 
printre câţiva membri ai echipajului apăruseră primele 
simptome de scorbut. Aceste consideraţii începuseră să 
influenţeze gândirea căpitanului Guy, care vorbea, din ce în 
ce mai des, despre întoarcere. În ceea ce mă priveşte, 
convins cum eram că, păstrând direcţia, vom ajunge curând 
la un pământ ceva mai important şi având toate motivele să 
cred, judecând după ce se vedea în prezent, că nu vom da 
peste un sol arid, ca acela din latitudinile arctice 
superioare, am stăruit fierbinte pe lângă el să recunoască 
necesitatea de a continua, cel puţin încă vreo câteva zile, să 
înaintăm pe aceeaşi direcţie. Un prilej atât de ispititor de a 
rezolva marea problemă referitoare la continentul antarctic 
nu i se mai oferise niciodată până atunci cuiva - şi 
mărturisesc că simţeam că explodez de indignare la 
sugestiile şovăielnice şi inoportune ale comandantului 
nostru. Cred, într-adevăr, că lucrurile pe care nu m-am 
putut înfrâna să i le spun despre acest subiect şi-au făcut 
efectul şi l-au determinat să meargă mai departe. De 
asemenea, cu toate că nu pot decât să deplâng nefericitele 
şi sângeroasele evenimente care au fost rezultatul imediat 
al sfaturilor mele, cred că am dreptul de a mă felicita, într-o 
oarecare măsură, că am contribuit, oricât de puţin, la a 
deschide în ochii ştiinţei unul dintre cele mai entuziasmante 
secrete care i-au reţinut vreodată atenţia. 

Capitolul XVIII 

18 ianuarie. În această dimineaţă20, am reluat drumul 
spre sud, pe o vreme la fel de frumoasă ca şi înainte. Marea 
era netedă ca oglinda, vântul destul de cald şi suflând 
dinspre nord-est, iar temperatura apei de 53 de grade. Din 
nou am pus în funcţiune mecanismul nostru de sondare şi, 
cu o funie de 150 de stânjeni, am văzut că viteza curentului 
care se îndrepta spre pol era de o milă pe oră. Această 
orientare constantă spre sud, atât a vântului cât şi a 
curentului, a iscat, într-o oarecare măsură, unele 


presupuneri şi chiar unele îngrijorări din partea celor de pe 
schooner şi am observat, limpede, că făcuseră o puternică 
impresie şi asupra căpitanului Guy. Însă, cum era din cale- 
afară de sensibil la ironie, am reuşit, în final, să-l fac să râdă 
de propriile sale temeri. Declinaţia era, acum, absolut 
neînsemnată. În cursul zilei, am văzut mai multe balene din 
specia obişnuită şi nesfârşite stoluri de albatroşi au trecut 
pe deasupra vasului. De asemenea, am pescuit o specie de 
tufă, încărcată cu boabe roşii, ca ale păducelului, şi leşul 
unui animal de uscat, cu o înfăţişare foarte ciudată. Acesta 
avea trei picioare în lungime şi numai şase inci în înălţime, 
patru picioare scurte, cu labele prevăzute cu gheare de un 
roşu strălucitor, care ai fi zis că sunt din coral. Corpul era 
acoperit cu un păr lins şi mătăsos, de un alb imaculat. 
Coada era pleşuvă ca a şobolanului şi de aproape un picior 
şi jumătate lungime. La cap semăna cu pisica, mai puţin 
urechile, care atârnau ca la câine. Dinţii aveau aceeaşi 
culoare stacojie strălucitoare ca şi ghearele. 

19 ianuarie. Astăzi, pe când ne aflam la 83*20' latitudine şi 
43*5' longitudine vestică (marea fiind extraordinar de 
întunecată), omul de veghe a zărit din nou pământ din 
vârful catargului şi, după o cercetare mai atentă, am 
descoperit o insulă, care făcea parte dintr-un grup de mai 
multe insule, foarte mari. Coasta era înaltă şi abruptă, iar 
interiorul părea bine împădurit, un amănunt care ne-a 
produs o mare bucurie. În aproape patru ore de când 
descoperiserăm pământul, am ajuns să aruncăm ancora 
într-un loc unde fundul era nisipos şi la zece stânjeni 
adâncime, cam la o milă distanţă de țărm, fiindcă un violent 
resac, cu replică puternică de valuri spărgându-se ici şi 
colo, făcea nesigură încercarea de a ne apropia mai mult. 
Două bărci, mai mari, s-au lăsat la apă şi o echipă, bine 
înarmată (printre care ne număram şi Peters şi cu mine), a 
pornit să caute un loc de trecere prin lanţul de recife care 
părea că împrejmuieşte insula. După ce, o vreme, ne-am tot 
uitat după vreuna, am descoperit o intrare prin care tocmai 


ne pregăteam să pătrundem, când am văzut patru canoe 
desprinzându-se de țărm, pline cu oameni care păreau bine 
înarmaţi. l-am aşteptat să vină şi, cum se mişcau foarte 
rapid, au ajuns curând la o distanţă de unde ne puteau auzi. 
Căpitanul Guy a ridicat atunci o batistă albă în vârful unei 
vâsle, iar străinii au încremenit pe loc, începând să 
trăncănească toţi deodată, cu voce tare, amestecată, la 
răstimpuri, cu strigăte din care am putut desluşi cuvintele 
Anamoo-moo! Şi Lama-Lama! Au ţinut-o aşa cel puţin o 
jumătate de ceas, timp în care am avut prilejul să le studiem 
înfăţişarea. 

În cele patru canoe, care să tot fi avut vreo 50 de picioare 
lungime şi cinci lăţime, se aflau o sută zece sălbatici, în 
total. Aveau aproape statura obişnuită a europenilor, dar 
mult mai musculoşi şi mai bine legaţi. Obrazul le era negru 
ca smoala, iar părul, ca lâna, des şi lung. Purtau nişte 
veşminte din pielea unui animal necunoscut, negru, cu 
blana miţoasă şi mătăsoasă, ajustat pe corp cu o oarecare 
îndemânare, partea cu păr întoarsă înăuntru, mai puţin în 
jurul gâtului, încheieturii mâinii şi gleznelor. Armele lor 
constau, în principal, din bâte, făcute dintr-un lemn închis la 
culoare şi aparent foarte greu. Am zărit, însă, şi câteva 
sulițe cu vârful de silex şi nişte praştii. Pe fundul bărcilor 
aveau o grămadă de pietre negre, de mărimea unui ou mai 
mare. 

După ce şi-au încheiat cuvântarea (căci era limpede că 
pentru aceasta sporovăiseră atât), unul dintre ei, care 
părea să fie şeful, s-a ridicat în picioare, la vârful canoei 
sale, şi ne-a făcut semn să ne aducem bărcile lângă a lui. 
Ne-am prefăcut că nu-i pricepem îndemnul, socotind că era 
mai înţelept să ne menţinem, cât ar fi fost cu putinţă, o 
distanţă între noi, numărul lor fiind de patru ori mai mare 
decât al nostru. Ghicindu-ne gândul, şeful a poruncit 
celorlalte trei canoe să rămână pe loc, în vreme ce ela 
înaintat spre noi doar cu a lui. Îndată ce a ajuns, a sărit în 
barca noastră cea mai mare şi s-a aşezat lângă căpitanul 


Guy, arătând, în acelaşi timp, cu mâna către schooner şi 
repetând cuvintele Anamoo-moo! Şi Lama-Lama! Atunci, ne- 
am întors la vas, cu cele patru canoe urmându-ne la mică 
distanţă. 

Când am ajuns lângă bord, şeful a dat semne de mare 
surpriză şi plăcere, bătând din palme, plesnindu-se peste 
coapse şi lovindu-se cu pumnii în piept, râzând zgomotos. 
Întreaga lui suită i s-a alăturat în această explozie de 
veselie şi, pentru câteva minute, a fost aşa o hărmălaie încât 
ne-a asurzit pe toţi. Când, în sfârşit, s-a restabilit liniştea, 
căpitanul Guy a ordonat să fie ridicate bărcile noastre, ca o 
precauţie necesară, şi i-a dat de înţeles şefului (al cărui 
nume am aflat curând că era Too-wit) că nu putea îngădui 
pe punte mai mult de 20 dintre oamenii lui o dată. Cu 
această condiţie, şeful a părut perfect împăcat şi a strigat 
nişte porunci către cei din canoe, la care una dintre ele s-a 
apropiat, celelalte rămânând la vreo cincizeci de iarzi 
depărtare. Douăzeci dintre sălbatici au urcat la bord şi au 
început să scotocească prin fiecare colţişor de pe punte, 
căţărându-se pe catarge, purtându-se ca la ei acasă şi 
cercetând fiecare obiect cu nesaţ. 

Era evident că nu mai văzuseră niciodată vreun alb - şi, de 
altfel, culoarea noastră din obraji părea să le stârnească 
repulsie. O credeau pe Jane o creatură vie şi ai fi zis că se 
temeau să o rănească, ţinându-şi cu grijă suliţele cu vârful 
în sus. La un moment dat, întregul nostru echipaj s-a distrat 
copios pe seama purtării lui loo-wit. Bucătarul spărgea 
nişte lemne lângă cambuză şi, din greşeală, şi-a înfipt 
toporul în punte, făcând o crestătură foarte adâncă. Şeful a 
dat imediat fuga şi, îmbrâncindu-l pe bucătar destul de rău, 
a început să scoată un vaiet scurt, pe jumătate urlet, foarte 
grăitor despre cât participa el la suferinţele pe care îşi 
închipuia că le îndură schoonerul, bătându-i uşor cu palma 
şi mângâindu-i rana, şi spălând-o cu o găleată de apă de 
mare, care se găsea lângă el. Era în purtările acestea o 
doză de naivitate pentru care noi nu eram pregătiţi şi, în 


ceea ce mă priveşte, nu m-am putut stăpâni să nu suspectez 
şi o oarecare prefăcătorie. 

După ce vizitatorii şi-au satisfăcut, cât au putut, 
curiozitatea relativ la greement şi la punte, li s-a dat voie să 
coboare înăuntru, unde mirarea lor a depăşit orice limită. 
Uimirea lor de acum părea să fie mult prea profundă 
pentru a se mai exprima în cuvinte, căci se învârteau 
amuţiţi de colo-colo, scăpând din când în când numai nişte 
exclamaţii surde. Armele le-au provocat un subiect bogat de 
discuţii şi speculaţii, şi li s-a îngăduit să le mânuiască şi să le 
cerceteze după plac. Nu cred că aveau vreo bănuială la ce 
ar putea folosi de fapt, ci mai degrabă le-au socotit nişte 
idoli, văzând cu câtă grijă umblam noi cu ele şi atenţia cu 
care le urmăream mişcările când le mânuiau ei. La tunurile 
mari, uimirea lor a fost dublă. S-au apropiat de ele dând 
toate semnele de profundă venerație şi teamă, dar n-au 
vrut să le cerceteze mai amănunţit. Existau două mari 
oglinzi în cabină, unde uluirea lor a atins culmea. Too-wit a 
fost cel dintâi care s-a apropiat şi ajunsese în mijlocul 
cabinei, cu faţa către una şi cu spatele către cealaltă, dar 
nu le observase încă. Ridicându-şi ochii şi văzându-şi 
imaginea reflectată în spatele sticlei, am crezut o clipă că 
sălbaticul o să înnebunească, iar când, întorcându-se pe 
călcâie ca să dea bir cu fugiţii, s-a zărit, a doua oară, în 
direcţia opusă, mi-a fost frică să nu-şi dea duhul pe loc. 
Nimic nu l-a putut convinge să se mai uite o dată - 
azvârlindu-se la podea, cu faţa îngropată în palme, a rămas 
aşa până când am fost obligaţi să-l târâm noi pe punte. 

Toată mulţimea sălbaticilor a fost la fel primită la bord, pe 
rând, câte douăzeci o dată, lui Too-wit îngăduindu-i să fie 
prezent întreaga perioadă. N-am văzut la niciunul vreo 
înclinaţie către hoţie şi nu ne-a lipsit vreun obiect după 
plecarea lor. De-a lungul întregii lor vizite au arătat 
purtările cele mai prietenoase. Aveau, totuşi, câteva 
apucături pe care nu le-am putut pricepe, de pildă, nu i-am 
putut face să se apropie de vreo câteva obiecte, inofensive - 


ca pânzele schoonerului, un ou, o carte deschisă sau un 
căuş cu făină. Am încercat să descoperim dacă aveau la ei 
nişte lucruri care ar fi putut deveni obiecte de schimb, dar 
ne-a fost greu să ne facem înţeleşi. Am aflat însă, spre 
marea noastră mirare, că insulă era plină de țestoase uriaşe 
de Galapagos şi am văzut una în canoea lui Too-wit. Am 
văzut, de asemenea, şi o biche de mer în mâinile unui 
sălbatic, care o mânca de crudă, cu mare lăcomie. Aceste 
lucruri nefireşti - căci aşa erau, dacă socoteşti după 
latitudinea la care se petreceau - l-au determinat pe 
căpitanul Guy să-şi dorească să cerceteze în întregime 
teritoriul, în speranţa că va putea trage vreun câştig de pe 
urma descoperirii sale. În ceea ce mă priveşte, arzând de 
nerăbdare să ştiu mai multe despre aceste insule, totuşi 
ţineam încă şi mai înverşunat să ne continuăm călătoria 
spre sud neîntârziat. Ne bucurăm acum de-o vreme 
frumoasă, dar nu se putea spune cât avea să mai dureze şi, 
fiind deja la paralela 84*, cu marea absolut liberă de orice 
obstacol în faţa noastră, cu un curent puternic, orientat 
spre sud, şi cu vânt bun, nu-mi venea să plec urechea la 
vreo propunere de a ne opri pentru mai mult timp decât era 
strict necesar pentru refacerea sănătăţii echipajului şi 
pentru reîncărcarea vasului cu provizii şi combustibil. I-am 
arătat căpitanului că ne puteam opri în acest arhipelag la 
întoarcere, ba chiar şi să iernăm aici, în caz că vom fi 
blocaţi de gheţuri. Într-un târziu, mi-a dat dreptate (căci, 
într-un fel, dar greu de spus de ce, dobândisem multă 
trecere pe lângă dânsul) şi, în sfârşit, am stabilit că, şi în 
cazul în care vom găsi biche de mer, să nu rămânem aici 
decât o săptămână, cât să ne mai întremăm, după care să 
pornim mai departe spre sud, până unde ne va fi cu putinţă 
s-ajungem. Aşadar, am făcut toate pregătirile necesare şi, 
avându-l călăuză pe 'Too-wit, am adus-o pe Jane, printre 
recifuri, până într-un golfuleţ minunat, complet înconjurat 
de pământ, aflat în partea de sud-est a insulei principale, 
având zece stânjeni adâncime şi fundul de nisip negru, 


unde am aruncat ancora cam la o milă de țărm. La capătul 
acestui golfuleţ existau (ni s-a spus) trei izvoare bune cu 
apă de băut şi am văzut că împrejurimile erau bine 
împădurite. Cele patru canoe ne-au urmat, la intrare, 
ţinându-se, totuşi, la o distanţă cuviincioasă. Cât despre 
Too-wit, acesta a rămas la bord şi, după ce am aruncat 
ancora, ne-a poftit să-l însoţim la țărm, ca să vizităm satul, 
aflat mai spre interiorul insulei. Căpitanul Guy a acceptat şi, 
după ce zece sălbatici au fost lăsaţi la bord, ca ostatici, o 
parte din oamenii noştri, doisprezece la număr, s-au 
pregătit să-l urmeze pe şef. Am avut grijă să ne înarmăm 
până în dinţi, dar fără să lăsăm să se vadă vreo urmă de 
neîncredere. Schoonerul şi-a scos tunurile prin saborduri, 
şi-a ridicat plasele din bastingaj, şi s-au luat toate 
precauţiile cuvenite împotriva oricărei surprize. Secundului 
i s-a dat ordin să nu primească pe nimeni la bord în timpul 
absenței noastre şi, în cazul în care nu ne-am fi întors în 
douăsprezece ore, să trimită cuterul, cu un tun mic, în jurul 
insulei, să ne caute. 

Cu fiecare pas cu care înaintam în interior, ni se întărea 
convingerea că ne aflăm într-un ţinut esenţial diferit de 
oricare altul vizitat vreodată de omul civilizat. Nimic din 
cele ce vedeam nu ne era cunoscut. Copacii nu semănau cu 
niciunul dintre cei care cresc în zonele tropicale, temperate 
sau îngheţate din Nord, şi se deosebeau şi de cei din 
regiunile aflate la latitudinile inferioare sudice, pe care 
tocmai le traversaserăm. Rocile însele erau nemaivăzute, în 
compoziţie, culoare şi stratificare, iar cursurile de apă, 
oricât de incredibil ar părea, aveau atât de puţin în comun 
cu acelea din alte clime, încât am şovăit să gustăm din ele şi 
ne-a venit greu să credem că însuşirile lor ar fi pur 
naturale. La un mic izvor care ne tăia calea (primul 
întâlnit), 'Too-wit şi însoțitorii săi s-au oprit să bea. Din 
pricina aspectului neobişnuit al apei, noi am refuzat să 
gustăm din ea, căci am presupus că era poluată; abia după 
un timp am reuşit să înţelegem că aşa arătau cursurile de 


apă din întregul arhipelag. Nu prea ştiu cum să fac să vă 
dau o idee clară despre natura acestui lichid şi nu pot să-l 
descriu fără să folosesc multe cuvinte. Cu toate că această 
apă curgea cu repeziciune pe toate pantele, cum ar fi făcut 
oricare apă obişnuită, totuşi, niciodată, cu excepţia locurilor 
unde cădea în cascadă, nu avea limpezimea obişnuită. Era, 
însă, la urma urmei, la fel de limpede ca orice apă 
calcaroasă, diferenţa constând doar în aspect. La prima 
vedere şi mai cu seamă în locurile unde panta era lină, 
semăna puţin, în ceea ce priveşte consistenţa, cu o soluţie 
groasă de gumă arabică dizolvată în apă obişnuită. Dar 
aceasta era numai cea mai puţin izbitoare dintre calităţile 
sale extraordinare. Nu era incoloră, dar nici nu era de o 
culoare uniformă - prezenţa în faţa ochilor, aşa cum curgea, 
toate nuanțele purpurei, ca reflexele mătăsii cu ape. 
Această variaţie de nuanţe se producea într-un mod care a 
stârnit în minţile celor din grupul nostru o uluire tot atât de 
profundă cât stârnise oglinda în cazul lui Too-wit. Când am 
umplut un lighean cu această apă şi am lăsat-o să se aşeze, 
am văzut că întreaga masă a lichidului era alcătuită din 
numeroase vinişoare diferite, fiecare de câte o culoare, că 
aceste vinişoare nu se amestecau între ele şi că, în ceea ce 
priveşte coeziunea, aceasta era perfectă între particulele 
care alcătuiau o vinişoară şi imperfectă în ceea ce priveşte 
particulele vinişoarelor alăturate. Trecând lama unui cuţit 
de-a curmezişul acestor vinişoare, apa se închidea imediat 
în urma lamei, ca o apă de la noi, şi, când o scoteam afară, 
toate urmele secţionării se ştergeau într-o clipă. Dacă, în 
schimb, lama era trecută exact printre două vinişoare, 
rezulta o separare perfectă, pe care forţa de coeziune n-o 
corecta imediat. Caracterul fenomenal al acestei ape a 
însemnat cea dintâi verigă din nesfârşitul lanţ de miracole, 
în care eu eram sortit să mă las, în cele din urmă, prins. 

Capitolul XIX. 

Ne-a luat aproape trei ore până am ajuns la sat, fiind 
aşezat la peste nouă mile în interiorul insulei, iar poteca 


până acolo traversând o regiune foarte accidentată. Cum 
mergeam aşa, grupul lui 'Too-wit (cei o sută zece sălbatici 
din canoe), se întărea, din clipă în clipă, cu câte un mic 
detaşament de şase sau şapte oameni, care ni se alăturau, 
ca din întâmplare, la diverse cotituri ale drumului. Faptul 
aducea atât de bine cu un plan dinainte stabilit încât, până 
la urmă, mi-a trezit neîncrederea şi i-am împărtăşit 
căpitanului Guy temerile mele. Însă, acum era prea târziu, 
oricum, să mai dăm înapoi şi am ajuns la concluzia că era 
mai bine, pentru siguranţa noastră, să ne prefacem absolut 
convinşi de buna-credinţă a lui Too-wit. Aşadar, am 
continuat să mergem, cu ochii în patru la manevrele 
sălbaticilor, fără să le îngăduim să ne despartă, vârându-se 
între noi. Astfel, trecând peste o râpă prăpăstioasă, am 
ajuns, în sfârşit, la ceea ce ni s-a spus că era singura tabără 
de locuinţe de pe întreaga insulă. Când am intrat în raza 
vizuală a celor din sat, şeful a dat un chiot şi ne-a tot 
repetat cuvântul Klock-Klock, care am bănuit că era numele 
satului sau, probabil, numele generic pentru sat în limba 
lor. 

Locuinţele aveau cea mai sărăcăcioasă înfăţişare pe care 
ţi-ai fi închipuit-o şi, deosebindu-se, din această privinţă, şi 
de cele mai primitive rase de sălbatici cunoscute vreodată, 
nu erau construite toate la fel. Unele (şi acestea am înţeles 
că aparţineau mai-marilor insulei, numiţi Wampoos sau 
Yampoos) erau constituite dintr-un trunchi de copac, tăiat la 
aproape patru picioare deasupra rădăcinii, peste care era 
aruncată o blană mare şi neagră, care atârna în falduri 
până la pământ, iar sub această îşi avea sălbaticul cuibul. 
Altele erau făcute din crengi de copac nedecojite, cu 
frunzele lor uscate cu tot, puse înclinat, la un unghi de 455, 
pe un morman de lut, îngrămădite unele peste altele, fără 
vreo formă regulată, şi de vreo cinci sau şase picioare 
înălţime. Altele erau mai degrabă nişte gropi, săpate 
perpendicular în pământ, şi acoperite cu nişte crengi ca şi 
cele dinainte, care se dădeau la o parte, atunci când 


ocupantul voia să intre, şi erau trase la loc, după ce intra. 
Câteva erau făcute direct în copac, între două bifurcaţii de 
crengi, cele de deasupra fiind tăiate pe jumătate, cât să se 
răsfrângă peste cele de jos, închipuind astfel un adăpost de 
vreme rea mai bine căptuşit. Însă cele mai numeroase nu 
erau decât nişte mici hrube, care păreau scobite în peretele 
abrupt al unei stânci, de culoare întunecată, semănând cu 
lutul, care înconjura satul pe trei laturi. La gura fiecărei 
grote primitive din acestea, se afla o piatră pe care 
ocupantul o aşeza cu grijă la intrare, când pleca din 
adăpostul său - din ce motiv, n-aş şti să spun, căci piatra nu 
era niciodată destul de mare cât să închidă mai mult de o 
treime din deschizătură. 

Acest sat, dacă merită să-l numim astfel, era aşezat pe 
fundul unei văi destul de adânci, la care se putea ajunge 
numai prin partea de sud, peretele de stâncă despre care 
am vorbit împiedicând accesul prin toate celelalte părţi. 
Prin mijlocul văii susura un fir de apă din aceea care arăta 
ca vrăjită, după cum am descris-o. Am văzut mai multe 
animale ciudate pe lângă locuinţe, aparent toate 
domesticite. Cea mai mare dintre aceste vietăţi semăna, la 
corp şi la grohăit, cu porcul nostru de casă, numai că avea o 
coadă stufoasă, iar picioarele foarte zvelte, ca ale antilopei. 
Umbletul său era deosebit de stângaci şi şovăielnic şi nu l- 
am văzut niciodată încercând să fugă. Am observat, de 
asemenea, şi alte animale, foarte asemănătoare la 
înfăţişare, dar cu trupul mult mai lung şi acoperit cu o lână 
neagră. Exista o mare varietate de păsări îmblânzite, care 
păreau să constituie hrana de bază a băştinaşilor. Spre 
marea noastră mirare, am văzut printre aceste păsări şi 
albatroşi negri, complet domesticiţi, plecând spre mare, din 
timp în timp, după mâncare, dar întotdeauna întorcându-se 
în sat, ca acasă, şi folosind ţărmul de sud, cel mai apropiat 
de sat, ca loc de clocit. Acolo, ca de obicei, li se alăturau 
prietenii lor pinguinii, dar aceştia din urmă nu-i urmau 
niciodată până în satul sălbaticilor. Printre celelalte păsări 


domesticite existau rațe, foarte puţin diferite de canvass- 
back de pe la noi, gâşte-de-mare negre şi o pasăre mare, 
asemănătoare cu uliul, dar fără să fie şi carnivoră. Cât 
despre peşti, aceştia păreau să fie din belşug. Am văzut, în 
timpul vizitei noastre, o mare cantitate de somon uscat, 
batog, delfini albaştri, macrou, blackGsh, calcan, ţipar, 
elefant-de-mare, chefal, limbă-de-mare, papagali-de-mare, 
leather-jackets, rândunici-de-mare, merluciu, caracude, 
paracutas şi nenumărate alte specii. Am remarcat, de 
asemenea, că foarte mulţi semănau cu peştii care trăiesc pe 
lângă arhipelagul Lord Aukland, la 51* latitudine sudică. Şi 
broasca ţestoasă de Galapagos se găsea din belşug. N-am 
văzut decât puţine animale sălbatice, niciunul mai mare sau 
din vreo specie pe care s-o cunoaştem. Unul sau doi şerpi, 
colosali, ne-au tăiat calea, dar băştinaşii nu le-au dat 
atenţie, aşa că am dedus că nu erau veninoşi. 

Pe când ne apropiam de sat împreună cu Ioo-wit şi 
războinicii săi, o mare mulţime de oameni s-a năpustit în 
întâmpinarea noastră, scoțând strigăte puternice, dintre 
care am putut distinge doar veşnicele Anamoo-moo! Şi 
Lama-Lama! Am fost foarte surprinşi să vedem, cu una sau 
două excepţii, că aceşti nou-veniţi erau în întregime goi, 
pieile fiind folosite ca veşminte doar de cei din canoe. Toate 
armele din ţinut păreau, de asemenea, să fie în mâinile 
acestora din urmă, căci n-am zărit niciuna printre locuitorii 
satului. Erau foarte multe femei şi copii, cele dintâi nu 
lipsite de o oarecare frumuseţe, ca să spunem aşa. Se 
ţineau drept, erau înalte şi bine făcute, cu o graţie şi o 
naturaleţe în atitudini, pe care nu le întâlneşti într-o 
societate civilizată. Buzele lor, însă, ca şi ale bărbaţilor, erau 
atât de mari şi de cărnoase încât nici când râdeau nu li se 
vedeau dinţii. Părul lor era mai subţire decât al bărbaţilor. 
Printre toţi aceşti localnici golaşi, dacă erau zece sau 
doisprezece îmbrăcaţi în piei negre, ca războinicii lui Too- 
wit, şi înarmaţi cu sulițe şi bâte grele. Aceştia păreau să 
aibă mare trecere în faţa celorlalţi şi nu li se vorbea fără a fi 


cinstiţi cu titlul de Wampoo. De asemenea, aceştia erau 
ocupanţii palatelor acoperite cu piele neagră. Al lui Too-wit 
era situat în mijlocul satului, mult mai încăpător şi, 
întrucâtva, mai bine construit decât celelalte de acelaşi tip. 
Arborele care închipuia suportul era retezat la o distanţă de 
douăsprezece picioare deasupra rădăcinii, şi, mai jos de 
tăietură, fuseseră lăsate câteva crengi, care serveau la 
întinderea acoperământului şi-l împiedicau, astfel, să 
fluture, lovindu-se de trunchi. De asemenea, 
acoperământul, care era alcătuit din patru piei foarte mari, 
prinse între ele cu ajutorul unor ţepuşe de lemn, era fixat la 
bază cu ţăruşi, bătuţi, prin ele, în pământ. Înăuntru, pe sol, 
era aşternută o mare cantitate de frunze uscate, în chip de 
Covor. 

Către această colibă am fost conduşi cu mare pompă, iar, 
în spatele nostru, s-a îmbulzit o droaie de băştinaşi, câţi au 
putut încăpea. Too-wit s-a aşezat primul pe frunze şi ne-a 
făcut semn să-i urmăm exemplul. I-am dat ascultare şi, 
astfel, ne-am trezit într-o situaţie deosebit de încurcată, 
dacă nu chiar critică. Eram aşezaţi pe pământ, doisprezece 
la număr, împreună cu sălbaticii, în număr de patruzeci, 
ghemuiţi pe vine şi atât de înghesuiți în jurul nostru încât, 
dacă s-ar fi iscat vreo dezordine, ne-ar fi fost cu neputinţă 
să ne folosim de armele noastre sau măcar să ne ridicăm în 
picioare. Îmbulzeală nu era numai înăuntrul colibei, dar şi 
afară, unde probabil că se adunaseră toate sufletele de pe 
insulă, şi doar sforţările necontenite şi vociferările lui 'Too- 
wit au stăvilit mulţimea de a ne omori, strivindu-ne în 
picioare. Principala noastră apărare consta în prezenţa lui 
Too-wit printre noi, aşa că ne-am hotărât să stăm lipiţi de el, 
socotind că este singura noastră şansă de a mai ieşi teferi 
din toată afacerea, ferm decişi să-l sacrificăm pe loc, la cel 
dintâi semn de intenţii duşmănoase. 

După multă zarvă, s-a restabilit o oarecare linişte, când 
şeful ne-a ţinut o cuvântare nesfârşită şi foarte 
asemănătoare cu aceea pe care ne-o recitase în canoe, cu 


singura deosebire că acum repetă cu ceva mai multă 
stăruinţă Anamoo-moo! Decât Lama-Lama! Am ascultat, 
într-o profundă tăcere, până la capătul acestui discurs, 
când căpitanul Guy a răspuns, asigurându-l pe şef de 
statornica sa prietenie şi bună-credinţă, încheind ce avea 
de zis printr-un dar, constând în mai multe şiraguri de 
mărgele albastre şi un cuţit. La cele dintâi, monarhul, spre 
marea noastră surpriză, a strâmbat din nas cu o expresie 
de dispreţ, dar cuțitul i-a produs o satisfacţie fără margini şi 
a poruncit imediat să vină mâncarea. Aceasta a ajuns în 
colibă trecută din mână în mână, peste capetele celor de 
faţă, şi era alcătuită din măruntaiele crude, încă aburinde, 
ale unui animal dintr-o specie necunoscută, probabil unul 
dintre porcii cu picioare subţiri pe care îi observaserăm în 
timp ce veneam către sat. Văzând că noi nu ştiam cum să 
începem, ne-a arătat el cum se face, înghițind, iard după 
iard, bucatele acelea ispititoare, până când noi n-am mai 
rezistat şi ne-am manifestat atât de făţiş simptomele unor 
stomacuri întoarse pe dos, încât i-am stârnit majestăţii sale 
o uimire doar cu puţin mai mică decât aceea provocată de 
oglinzile de pe vas. Am refuzat, oricum, să ne înfruptăm din 
delicatesele întinse în faţa noastră, şi ne-am dat silinţa să-l 
facem să priceapă că nu ne era deloc foame, pentru că 
tocmai mâncaserăm pe săturate. 

Când monarhul a pus punct acestui ospăț, am început o 
serie de întrebări încrucişate, puse în cele mai ingenioase 
moduri care ne-au trecut prin minte, în scopul de a afla 
care erau principalele produse ale ținutului şi dacă din 
vreunul dintre ele am fi putut trage vreun profit. Într-un 
târziu, a părut că s-a prins despre ce vorbeam şi s-a oferit 
să ne însoţească într-un loc de pe țărm, unde, ne-a asigurat 
el, biche de mer (şi ne-a arătat un exemplar) s-ar fi găsit din 
abundență. Am fost bucuroşi de acest prilej atât de curând 
ivit de a scăpa de înghesuiala mulţimii şi ne-am arătat 
nerăbdători să pornim într-acolo. Aşadar, am părăsit colibă 
şi, însoţiţi de întreaga populaţie a satului, l-am urmat pe şef 


către capătul sud-estic al insulei, nu departe de golfuleţul 
unde era ancorat vasul nostru. Am aşteptat acolo aproape o 
oră, până când vreo câţiva sălbatici au adus cele patru 
canoe în locul în care ne opriserăm. Atunci, întregul nostru 
grup s-a urcat într-una dintre ele şi am vâslit de-a lungul 
barierei de recife de care am vorbit mai devreme şi apoi a 
alteia, aflate mai departe în larg, unde am văzut un număr 
de biche de mer mai mare decât văzuse vreodată cel mai 
bătrân dintre marinarii noştri prin arhipelagurile situate la 
aceste latitudini, renumite pentru acest articol de comerţ. 
Ne-am oprit lângă aceste recife doar cât să ne convingem 
că puteam umple cu uşurinţă, dacă ar fi fost necesar, şi o 
duzină de vase cu biche de mer, apoi am fost conduşi înapoi 
la schooner, unde ne-am despărţit de. 

Too-wit, după ce am obţinut de la el făgăduiala că ne va 
aduce, în termen de douăzeci şi patru de ore, atâtea rațe 
canvass-back şi țestoase de Galapagos câte aveau să încapă 
în canoea sa. Pe tot parcursul acestei aventuri, nu am văzut 
în purtarea băştinaşilor nimic care să ne trezească 
bănuiala, cu singură excepţie a modului sistematic în care 
se înmulţise grupul lor pe drumul de la schooner până în 
sat. 

Capitolul XX. 

Şeful s-a ţinut de cuvânt şi, în scurt timp, am primit din 
belşug provizii proaspete. Am ajuns la concluzia că ţestoasa 
este la fel de bună ca oricare alta pe care o mai 
mâncaserăm până atunci, iar rațele le întreceau pe cele mai 
bune specii ale noastre de vânat de apă, fiind deosebit de 
fragede, suculente şi bine-mirositoare. În afară de acestea, 
sălbaticii ne-au mai adus, după ce i-am făcut să înţeleagă ce 
doream, o mare cantitate de ţelină brună şi de 
iarbascorbutului, cu o canoe plină de peşte, şi din cel 
proaspăt, şi din cel uscat. 'Ţelină a însemnat o adevărată 
delicatesă şi iarba-scorbutului s-a dovedit nepreţuită pentru 
întremarea acelora dintre oamenii noştri care 
manifestaseră simptomele bolii. În foarte scurt timp, nu mai 


aveam nici o persoană pe lista bolnavilor. Aveam, de 
asemenea, o mulţime de alte provizii proaspete, printre 
care se cuvine să menţionez o specie de scoici, 
asemănătoare la formă cu midiile, dar cu gust de stridii. La 
fel, creveţii erau destui, ca şi ouăle de albatros şi de alte 
păsări, cu coajă neagră. Am mai luat la bord şi o provizie 
considerabilă de carne de porc, din soiul pe care l-am 
descris mai devreme. Cei mai mulţi dintre oamenii noştri au 
găsit-o acceptabilă, dar mie mi se părea că duhneşte a 
peşte şi, la urma urmelor, nu-mi plăcea şi pace. În schimbul 
acestor bunătăţi, le-am oferit băştinaşilor mărgele albastre, 
podoabe de aramă, cuie, cuțite şi bucăţi de pânză roşie, ei 
arătându-se pe deplin mulţumiţi de troc. Am stabilit o piaţă 
regulată la țărm, chiar în bătaia tunurilor schoonerului, 
unde negoţul nostru se desfăşura întru totul cu bună- 
credinţă şi într-o ordine la care nu ne-am fi aşteptat din 
partea sălbaticilor, după cum se purtaseră în satul Kiock- 
Klock. 

Lucrurile au mers aşa, în bună înţelegere, mai multe zile la 
rând, timp în care grupuri de băştinaşi urcau adesea la 
bordul schoonerului, iar grupuri dintre ai noştri coborau 
adesea la țărm, făcând lungi excursii în interiorul insulei, 
fără să păţească ceva rău. Descoperind cât de uşor ne-ar fi 
să încărcăm vasul cu biche de mer, mulţumită dispoziţiei 
prietenoase a insularilor şi solicitudinii cu care ei ne-ar fi 
dat o mână de ajutor în strângerea prăzii, căpitanul Guy s-a 
hotărât să înceapă negocierile cu Too-wit referitor la 
construirea unor case potrivite pentru pregătirea vânatului 
şi la răsplata cuvenită lui şi celor din tribul lui care s-ar fi 
angajat să adune cât mai multe cu putinţă, în vreme ce el 
unul s-ar fi folosit de vremea bună pentru a-şi continua 
călătoria către sud. Când i-a vorbit şefului despre această 
propunere, 'loo-wit s-a arătat foarte dornic să participe la 
învoială. S-a încheiat astfel un târg, perfect avantajos 
pentru ambele părţi, şi anume se convenise ca, după ce am 
fi făcut pregătirile necesare, cum ar fi găsirea unui loc 


propice, construirea mai multor clădiri, ca şi îndeplinirea 
altor munci, la care ar fi fost nevoie de întregul nostru 
echipaj, schoonerul avea să îşi continue ruta, lăsând trei 
dintre oamenii săi pe insulă, pentru a supraveghea modul 
de îndeplinire a planului şi a-i învăţa pe băştinaşi cum să 
usuce biche de mer. Cât despre modul de plată, aceasta 
avea să fie făcută în funcţie de râvna în muncă a sălbaticilor 
în lipsa noastră. S-a stabilit cantitatea de mărgele albastre, 
de cuțite, de pânză roşie şi aşa mai departe, pe care trebuia 
s-o primească pentru fiecare picul de biche de mer, care 
avea să fie gata la întoarcerea noastră. 

O descriere a naturii acestui important articol de comerţ şi 
a metodelor de preparare ar putea fi de un oarecare 
interes pentru cititorii mei şi nu văd alt loc mai potrivit 
decât acesta de a o introduce în povestire. Însemnarea 
completă de mai jos, referitoare la esenţa acestei chestiuni, 
este luată dintr-o istorie modernă despre călătoriile în 
Mările Sudului. 

„Ceea ce se cunoaşte în comerţ sub numele de biche de 
mer este o moluscă din Mările Indiei. Dacă nu mă înşel, 
ilustrul Cuvier o numeşte gasteropoda pulmonifera. Se 
găseşte din belşug pe coastele insulelor din Pacific şi este 
adunată în special pentru pieţele din China, unde se vinde 
la un preţ piperat, probabil la fel scump ca vestitele cuiburi 
comestibile de rândunele, care sunt făcute, practic, din 
substanţa gelatinoasă ciugulită de o specie de rândunele 
din corpul acestor moluşte. Acestea nu au nici cochilie, nici 
picioare, nici vreo altă proeminenţă, nimic în afară de un 
organ de absorbţie şi, în partea opusă, unul excretor, dar, 
cu ajutorul unor inele elastice, aidoma omizilor sau 
viermilor, ele se târăsc spre bancurile de nisip, unde, atunci 
când apa este mică, sunt zărite de o specie de rândunică- 
de-mare, care îşi înfige ciocul ascuţit în corpul moale al 
moluştei, din care extrage o substanţă cleioasă şi 
filamentoasă, substanţă care, uscându-se, serveşte la 


întărirea pereţilor cuibului păsării. De aici îi vine numele de 
gasteropoda pulmonifera. 

Moluscă aceasta este lunguiaţă şi de diferite mărimi, de la 
trei până la optsprezece inci lungime, dar am văzut câteva 
care aveau nu mai puţin de două picioare lungime. În 
secţiune, sunt aproape rotunde, doar puţin turtite pe o 
parte, aceea pe care stau pe fundul mării, şi au de la unul la 
opt inci grosime. Urcă spre apele puţin adânci în anumite 
perioade ale anului, probabil pentru a se înmulţi, fiindcă 
adeseori le găsim în perechi. Când soarele puternic 
încălzeşte apa, ele se apropie de țărm şi, adesea, urcă până 
în locuri cu ape atât de scăzute încât, la reflux, rămân pe 
uscat, în bătaia soarelui. Dar nu-şi cresc puii în ape mici, 
întrucât niciodată nu s-a văzut vreun exemplar tânăr, iar 
moluştele mature apar întotdeauna din ape adânci. Se 
hrănesc, în principal, cu zoofite dintr-acelea care produc 
coralii. 

Aceste biche de mer sunt scoase, în general, de la o 
adâncime de trei sau patru picioare şi, după ce sunt aduse 
la suprafaţă, sunt crestate la un capăt, incizia având un inci 
sau mai mult, după dimensiunea moluştei. Prin această 
deschizătură se storc măruntaiele, care seamănă foarte 
mult cu ale oricărei mici vietăţi din adâncuri. Ce rămâne 
este, apoi, spălat şi fiert la foc potrivit, nici prea tare, nici 
prea slab. După aceea se îngroapă în pământ, pentru patru 
ore, apoi se fierb puţin, încă o dată, şi se pun la uscat, la foc 
sau la soare. Cele uscate la soare sunt mai bune, dar, până 
obţii un picul (133 livre 1/3) uscat la soare, faci treizeci de 
piculi la foc. Odată ce au fost bine preparate, pot fi ţinute, 
într-un loc ferit de umezeală, doi sau trei ani fără nici un 
risc; dar trebuie cercetate o dată la câteva luni, să zicem de 
vreo patru ori pe an, pentru a vedea dacă nu cumva a 
pătruns umezeala să le strice. 

Chinezii, cum am spus mai înainte, consideră biche de mer 
o delicatesă de preţ, crezând că întremează şi hrăneşte 
minunat corpul şi îl revigorează, după ce s-a istovit fără 


măsură în plăceri. Marfă de calitatea întâi se vinde la un 
preţ ridicat în Canton, fiind apreciată la nouăzeci de dolari 
un picul; cea de calitatea a doua face şaptezeci şi cinci de 
dolari; cea de calitatea a treia, cincizeci de dolari; calitatea 
a patra, treizeci de dolari; a cincea, douăzeci de dolari; a 
şasea, doisprezece dolari; a şaptea, opt dolari; şi a noua, 
patru dolari; cu toate acestea, se întâmplă adesea ca 
încărcături mai mici să obţină mai mult, dacă sunt vândute 
la Manilla, Singapore şi Battavia.” 

Aşadar, după ce am stabilit înţelegerea cu sălbaticii, am 
pornit imediat să debarcăm tot ce era necesar pentru 
construcţii şi pentru a curăța locul. Am ales un teren drept, 
de lângă ţărmul de la răsărit de golfuleţ, unde se afla din 
belşug şi lemn şi apă, şi care era situat la o distanţă 
convenabilă de principalele recife de unde avea să se 
culeagă biche de mer. Am trecut la treabă cu toţii, muncind 
Cu spor, şi, curând, spre marea uimire a sălbaticilor, 
doborâserăm un număr suficient de copaci pentru ceea ce 
voiam să facem, aranjându-i rapid pentru a ridica scheletul 
caselor care, în două sau trei zile, au fost aproape gata, 
încât puteam să lăsăm liniştiţi ce mai era de făcut pe seama 
celor trei oameni care urmau să rămână pe loc. Aceştia trei 
erau John Carson, Alfred Harris şi un anume Peterson (toţi 
din Londra, cred), care s-au oferit voluntari pentru aceasta. 

Pe la sfârşitul lunii, aveam totul gata pentru plecare. Ne 
înţeleseserăm, totuşi, să mai facem o vizită până în sat, de 
rămas-bun, iar 'Iloo-wit stăruise cu atâta încăpățânare să ne 
ţinem făgăduiala încât ne-am gândit că nu era indicat să 
riscăm să-l jignim printr-un refuz. Cred că niciunul dintre 
noi nu avea, în acel moment, vreo cât de mică îndoială în 
ceea ce privea buna-credinţă a sălbaticilor. Se purtaseră tot 
timpul cu cea mai mare cuviinţă, ajutându-ne plini de zel în 
munca noastră, oferindu-ne bunurile lor, adesea pe 
degeaba, şi niciodată, în nici o împrejurare, nu şterpeliseră 
vreun obiect, cu toate că, în mod vădit, după excesivele 
demonstraţii de bucurie manifestate întotdeauna când le 


făceam vreun dar, preţuiau foarte mult lucrurile noastre. 
Femeile, în special, erau foarte îndatoritoare, din toate 
punctele de vedere şi, într-un cuvânt, ar fi trebuit să fim 
cele mai neîncrezătoare fiinţe din lume, dacă am fi bănuit 
chiar şi un singur gând de perfidie din partea unui popor 
care se purta cu noi atât de bine. Însă, n-a trebuit să treacă 
prea mult timp ca să se dovedească faptul că această 
înşelătoare bunăvoință manifestată era doar rezultatul unui 
plan bine pus la punct de a ne nimici şi că insularii, pentru 
care ajunseserăm să nutrim un nemăsurat respect, erau 
dintre cei mai barbari, ipocriţi şi însetaţi de sânge ticăloşi 
care au făcut vreodată umbră pe faţa pământului. 

Era 1 februarie când am coborât la țărm ca să vizităm 
satul. Cu toate că, aşa cum am spus mai sus, nu aveam nici 
o umbră de suspiciune, n-am uitat să ne luăm măsurile de 
precauţie necesare. Şase oameni au rămas pe schooner, cu 
ordinul de a nu îngădui nici unui sălbatic să se apropie de 
vas pe timpul absenței noastre, sub nici un pretext, şi să 
rămână permanent de pază pe punte. Plasele de bastingaj 
erau ridicate, tunurile au primit o dublă încărcătură de 
mitralii, iar tunurile mici, încărcătoare cu gloanţe de 
muschetă. Bricul stătea, cu ancora perpendicular sub el, 
cam la o milă de țărm, astfel încât nici o canoe nu se putea 
apropia din vreo direcţie fără să fie văzută şi expusă din 
plin tirului tunurilor mici. 

Fără cei şase oameni lăsaţi la bord, grupul celor ce aveam 
să mergem la țărm număra treizeci şi două de persoane. 
Eram înarmaţi până în dinţi, luaserăm la noi muschete, 
pistoale şi săbii, în plus, fiecare avea un cuţit lung 
marinăresc, asemănător cu acela de vânătoare, atât de 
răspândit, astăzi, prin vestul şi sudul ţării noastre. O sută de 
războinici îmbrăcaţi în piei negre ne-au întâmpinat la 
debarcare, ca să ne însoţească pe drum. Am observat, 
totuşi, surprinşi întrucâtva, că nu aveau nici un fel de armă 
şi, când l-am întrebat pe 'Ioo-wit despre acest lucru, el ne-a 
răspuns scurt că Mattee non we pa pa şi - ceea ce însemna 


că nu-i nevoie de arme când toţi suntem fraţi. Am luat de 
bune aceste cuvinte şi am pornit. 

Am trecut de izvorul şi de râuleţul despre care am vorbit 
mai devreme şi am intrat într-un defileu îngust, care trecea 
prin lanţul dealurilor de argilă ca săpunul, care înconjura 
satul. Defileul acesta eră tăiat drept în piatră şi foarte 
accidentat, astfel că trecuserăm anevoie prin el la prima 
noastră vizită în Klock-Klock. Lungimea totală a trecătorii 
era de vreo milă şi jumătate sau poate două mile. Se 
răsucea în toate direcţiile posibile în jurul dealurilor (fiind, 
la origini, după cum se părea, albia unui torent) şi niciodată 
nu înaintam mai mult de douăzeci de iarzi fără vreo cotitură 
bruscă. Pereţii acestei văioage sunt sigur că se ridicau, în 
medie, până la şaptezeci sau optzeci de picioare altitudine, 
pe toată lungimea ei, iar, în unele părţi, atingeau o înălţime 
uluitoare, umbrind complet poteca, încât lumina zilei abia 
de mai pătrundea până jos. Lăţimea era, în general, de vreo 
patruzeci de picioare, dar, din când în când, se îngusta într- 
atât încât nu mai puteau trece mai mult de cinci sau şase 
persoane, una lângă alta. Pe scurt, nu poate exista pe lume 
un loc mai potrivit pentru a declanşa o ambuscadă şi era 
mai mult decât firesc să ne căutăm cu grijă armele în 
momentul în care am pătruns în defileu. Când mă gândesc 
acum la curata noastră nebunie, motivul principal de uluire 
mi se pare faptul că ne-am putut vreodată încumeta să 
riscăm, în asemenea împrejurări, să fim atât de complet în 
puterea unor sălbatici necunoscuţi, încât să le dăm voie să 
meargă o parte înaintea noastră şi o parte în urma noastră, 
în timp ce străbăteam acest defileu. Totuşi, în această 
ordine am pornit, orbeşte, încrezându-ne prosteşte în 
puterea noastră, în faptul că Too-wit şi ai lui nu aveau arme, 
în efectul sigur al armelor noastre de foc (a căror 
funcţionare încă era o taină pentru băştinaşi) şi, mai presus 
de toate, în prietenia pe care pretinseseră atâta vreme că 
ne-o poartă aceşti netrebnici mârşavi. Cinci sau şase dintre 
ei au luat-o înaintea noastră, chipurile să ne arate drumul, 


repezindu-se ostentativ să ridice pietrele mai mari şi să le 
dea la o parte de pe potecă. După ei, venea grupul nostru. 
Mergeam strânşi unul lângă altul, având grijă numai să ne 
ferim de a fi separați. În spatele nostru venea grosul trupei 
de sălbatici, păstrând o neobişnuită ordine şi bună-cuviinţă. 

Dirk Peters, un om pe nume Wilson Allen şi cu mine eram 
în dreapta tovarăşilor noştri, examinând, în vreme ce 
înaintam, ciudata stratificare a pereţilor prăpastiei în care 
ne aflam, ridicându-se mult deasupra capetelor noastre. O 
fisură în roca moale ne-a atras atenţia. Era destul de largă 
cât să permită unei persoane să se strecoare prin ea fără să 
se forţeze şi se adâncea în deal până la vreo optsprezece 
sau douăzeci de picioare în linie dreaptă, cotind apoi la 
stânga. Înălţimea deschizăturii, atât cât puteam vedea noi 
din mijlocul defileului, era, probabil, de vreo şaizeci sau 
şaptezeci de picioare. Printre crăpături creşteau doar doi 
sau trei arbuşti sfrijiţi, care aveau un soi de alune şi pe care 
m-am simţit curios să le cercetez mai de aproape, aşa că am 
pornit iute către ei, întinzând mâna şi culegând vreo cinci- 
şase dintr-o dată, apoi grăbindu-mă să vin înapoi. Când m- 
am întors, am văzut că Peters şi Allen mă urmaseră. l-am 
rugat să se meargă înapoi, căci nu era destul loc de trecere 
pentru doi, şi le-am zis că o să le dau şi lor dau din alunele 
mele. Atunci, s-au întors şi tocmai se căţărau pe unde 
veniseră, Allen fiind aproape de gura fisurii, când am simţit 
brusc o zguduitură care nu semăna cu nimic din ceea ce 
simţisem vreodată şi care m-a dus vag cu gândul, dacă într- 
adevăr m-am gândit la ceva în clipa aceea, că temelia 
pământului întreg s-a surpat în bucăţi şi că începuse ziua 
sfârşitului lumii. 

Capitolul XXI. 

Îndată ce am putut să-mi readun simţirile răvăşite, m-am 
trezit în bezna cea mai adâncă, aproape sufocat şi îngropat 
sub o imensă cantitate de pământ, prăvălită asupra mea din 
toate părţile, amenințând să mă înmormânteze definitiv. 
Îngrozit de această idee, m-am zbătut să-mi eliberez 


picioarele şi, în final, am reuşit. Apoi, am rămas nemişcat 
câteva clipe, încercând să-mi imaginez ce mi se întâmplase 
şi unde mă aflam. Deodată, am auzit un geamăt înfundat, 
chiar lângă urechea mea, şi după aceea glasul slab al lui 
Peters, chemându-mă, pentru numele lui Dumnezeu, să-i 
vin în ajutor. M-am târât unul sau doi paşi înainte şi am dat 
chiar peste capul şi umerii tovarăşului meu, care, după cum 
am descoperit imediat, fusese îngropat până la brâu într-un 
morman de pământ şi se zbătea disperat să se elibereze de 
strânsoare. Am smuls bulgării din jurul lui cu toată energia 
pe care mi-o puteam porunci şi, într-un târziu, am reuşit să- 
| scot. 

Îndată ce ne-am revenit îndeajuns din spaimă şi din 
uimirea noastră cât să fim în stare să stăm de vorbă 
omeneşte, amândoi am ajuns la concluzia că pereţii fisurii în 
care ne aventuraserăm, din pricina vreunui cutremur sau 
probabil din pricina propriei greutăţi, se surpaseră peste 
noi şi, prin urmare, că eram pierduţi cu desăvârşire, fiind 
înmormântați de vii. Multă vreme am zăcut pradă celei mai 
cumplite agonii şi disperări, cum nu îşi pot lesne închipui 
cei care n-au fost vreodată într-o situaţie asemănătoare. Pot 
spune cu tărie că nici o întâmplare din cele ce apar de-a 
lungul vieţii omului nu este mai în măsură de a da naştere 
unei extreme suferinţe mentale şi trupeşti decât una ca a 
noastră - să fii îngropat de viu! Beznă adâncă învăluind 
victima, teribila apăsare asupra plămânilor, aburii 
înăbuşitori care se ridică din pământul umed, laolaltă cu 
morbidele consideraţii că s-a dus orice speranţă, că aşa 
arată domeniul alocat morţii, sădeşte în inima omului un 
sentiment de spaimă şi de groază cu neputinţă de îndurat - 
şi imposibil de imaginat vreodată. 

Într-un târziu, Peters a propus să încercăm să ne dăm 
seama despre dimensiunile nenorocirii noastre şi să ne 
pipăim temniţa, căci mai era o rază de nădejde, a spus el, să 
dăm peste vreun loc rămas încă neastupat şi să putem ieşi. 
M-am atârnat cu nesaţ de această nădejde şi, adunându-mi 


toate forţele, m-am pregătit să îmi croiesc drum prin 
pământul prăbuşit grămadă. Abia de am făcut un singur pas 
înainte şi am zărit un licăr de lumină, suficient să mă 
convingă că, orice s-ar întâmpla, nu vom pieri în scurt timp 
din lipsă de aer. Am mai căpătat astfel ceva curaj şi ne-am 
îndemnat unul pe altul să sperăm în cel mai bun lucru. 
Căţărându-ne peste un dâmb de sfărâmături care ne bloca 
înaintarea în direcţia luminii, am descoperit că, după el, 
putem merge mai în voie şi, de asemenea, am simţit o 
uşurare de povara îngrijorătoare care ne strivea plămânii. 
În scurt timp, am ajuns să desluşim obiectele din jur şi am 
văzut că suntem aproape de capătul acelei porţiuni din 
crăpătură care mergea drept, după care cotea la stânga. 
Câteva eforturi şi ajugeam la cot, când, spre bucuria 
noastră mai presus de cuvinte, am văzut o brazdă lungă sau 
o despicătură în perete care urca până sus, pe o mare 
distanţă, în general la un unghi de patruzeci şi cinci de 
grade, deşi, uneori, mult mai abrupt. Nu puteam vedea 
până în capătul acestei deschideri, dar, cum ajungea 
destulă lumină până jos, nu ne îndoiam că la buza ei (dacă 
am fi găsit vreun mijloc ca să ajungem până în vârf) vom da 
peste un pasaj de trecere spre afară. 

În clipa aceea, mi-am amintit că, din defileu, intraserăm 
trei în fisură şi că tovarăşul nostru, Allen, lipsea încă - ne- 
am hotărât neîntârziat să facem drumul înapoi şi să-l găsim. 
După o îndelungată căutare, înfruntând marele pericol de a 
se surpa totul deasupra noastră, Peters mi-a strigat, la un 
moment dat, că dăduse peste piciorul tovarăşului nostru şi 
că restul corpului era adânc îngropat sub dărâmături, cu 
neputinţă de a mai fi scos. Curând, am descoperit şi eu că 
spunea adevărul şi că, bineînţeles, Allen îşi dăduse duhul de 
mult. Cu mâhnire în suflet am lăsat, aşadar, trupul 
neînsufleţit în plata Domnului şi ne-am întors din nou la 
cotitură. 

Abia de încăpeam prin lărgimea despicăturii şi, după unul 
sau două eforturi zadarnice de a ajunge sus, am început din 


nou să ne pierdem speranţa. Am spus mai înainte că lanţul 
de dealuri prin care se strecura defileul era alcătuit dintr- 
un soi de rocă asemănătoare argilei de săpun sau steatitei. 
Pereţii fantei prin care încercam acum să urcăm erau din 
acelaşi material şi atât de alunecoşi, umezi fiind, încât nu 
puteam să ne ţinem decât foarte greu, chiar şi în porțiunile 
mai puţin abrupte; în unele locuri, unde urcuşul era 
aproape vertical, dificultatea avea să fie, de bună seamă, şi 
mai mare - într-adevăr, un timp am crezut că e cu neputinţă 
să răzbim. Totuşi, de disperare, ne-am luat inima în dinţi şi, 
scobind nişte trepte în piatra moale cu cuţitele noastre de 
vânătoare şi riscându-ne vieţile, ne-am atârnat de micile 
ieşituri ale unei specii de argilă tare, ca ardezia, care se 
iţeau, ici şi colo, din masa generală, până când, în sfârşit, 
am ajuns pe o platformă naturală, de la care se putea 
distinge un petec de cer albastru, la capătul unei râpe 
împădurite. Uitându-ne înapoi, cu o oarecare uşurare, spre 
pâlnia prin care urcaserăm până atunci, am dedus, după 
aspectul marginilor sale, că era de dată recentă şi am tras 
concluzia că acel cutremur sau ce-o fi fost care ne 
îngropase, ne deschisese, în acelaşi timp, şi această cale de 
scăpare. Fiind sleiţi de oboseală din pricina efortului de 
până atunci şi atât de slăbiţi încât abia mai eram în stare să 
stăm în picioare ori să rostim vreun cuvânt, Peters a propus 
să încercăm să ne chemăm tovarăşii în ajutor trăgând cu 
pistoalele pe care încă le mai aveam la brâu - pierduserăm 
şi puştile, şi săbiile printre grămezile de pământ de pe 
fundul hăului. Întâmplările care au urmat ne-au dovedit că, 
dacă am fi tras, am fi regretat amarnic - din fericire, umbra 
unei bănuieli despre trădare îmi încolţise, între timp, în 
minte şi ne-am abținut să le dăm de ştire sălbaticilor despre 
locul unde ne aflăm. 

După ce ne-am odihnit aproape o oră, am început să 
urcăm râpa şi, nici nu înaintaserăm bine, când am auzit o 
suită de urlete înfiorătoare. Într-un târziu, am ajuns la ceea 
ce se putea numi faţa pământului, căci, de când 


părăsiserăm platforma, cărarea noastră mersese pe sub o 
boltă de piatră şi frunziş, arcuindu-se la o mare înălţime 
deasupra capetelor noastre. Cu mare băgare de seamă, ne- 
am furişat către o deschizătură îngustă, prin care am putut 
cuprinde cu privirea toată zona din jur şi unde groaznicul 
secret al cutremurului ni s-a dezvăluit de la prima 
aruncătură de ochi. 

Locul de unde ne uitam nu era departe de vârful celui mai 
înalt deal al lanţului de steatită. Defileul în care intrase 
grupul celor treizeci şi doi de oameni ai noştri se desfăşura 
la vreo cincizeci de picioare în stânga. Dar, pe o distanţă de 
cel puţin o sută de iarzi, culoarul sau vadul acestui defileu 
era în întregime astupat de peste un milion de tone de 
pământ şi piatră, artificial prăvălite peste el. Mijloacele 
folosite pentru prăbuşirea acestei imense mase fuseseră pe 
cât de simple, pe atât de evidente, căci încă mai rămăseseră 
urme clare ale lucrăturii criminale. În mai multe locuri de-a 
lungul crestei peretelui dinspre răsărit al defileului (noi ne 
aflam acum pe cel dinspre apus), se puteau vedea nişte pari 
de lemn, înfipţi în pământ. În aceste locuri, pământul nu 
cedase, dar, pe toată lungimea peretelui din care se 
desprinsese masa avalanşei se vedea clar, după urmele 
lăsate în pământ, asemănătoare celor ale sfredelului 
spărgătorilor de piatră din cariere, că nişte pari la fel cu 
aceia pe care îi văzuserăm încă în picioare fuseseră bătuţi şi 
aici, la nu mai mult de un iard distanţă între ei, pe o 
lungime de probabil trei sute de picioare şi adâncindu-se 
până la aproape zece picioare de la marginea de sus a 
prăpastiei. Nişte coarde de viţă solide erau legate de parii 
care încă mai rămăseseră pe deal şi era limpede că nişte 
coarde asemănătoare fuseseră legate şi de fiecare dintre 
ceilalţi pari. V-am povestit deja despre stratificarea ciudată 
a acestor dealuri de argilă, iar descrierea pe care tocmai v- 
am făcut-o, a îngustei şi adâncii fisuri prin care ne 
croiserăm drum, scăpând de a fi îngropaţi de vii, va 
completa imaginea despre natura sa. Stratificarea aceasta 


era în aşa fel încât aproape orice zguduitură naturală ar fi 
spintecat pământul în straturi sau felii verticale, paralele 
între ele, şi încât un efort destul de mic, dar abil exercitat 
din partea cuiva, să fi fost suficient pentru a obţine acelaşi 
rezultat. De această stratificare se folosiseră şi sălbaticii 
pentru a-şi duce la îndeplinire planurile trădătoare. Nu mai 
putea încăpea vreo îndoială că, prin şirul de pari, 
produseseră o desprindere parţială a pământului pe o 
adâncime de unul sau două picioare, după care, trăgând cu 
forţă de capătul fiecărei coarde (coardele acestea fiind 
legate de vârful parilor şi întinzându-se dincolo de buza 
prăpastiei), obţinuseră o imensă pârghie, capabilă să 
dărâme, la un semn, întreg peretele unui deal în fundul 
abisului de dedesubt. Numai noi doi scăpaserăm de furtuna 
acestei prăbuşiri nimicitoare. Noi eram singurii albi în viaţă 
de pe insulă. 

Capitolul XXII. 

Situaţia noastră, aşa cum ni se înfăţişa în momentul acela, 
era doar ceva mai puţin înspăimântătoare decât atunci 
când ne socotiserăm îngropaţi pe veci. Nu vedeam înaintea 
noastră alte perspective decât aceea de a fi ucişi de către 
sălbatici sau aceea de a duce un trai mizerabil, de sclavi, 
printre ei. Am fi putut, desigur, să ne ascundem un timp de 
ochii lor prin fortăreaţa dealurilor, având, ca ultimă portiţă 
de scăpare, pâlnia din care tocmai ieşiserăm - dar ar fi 
însemnat, oricum, fie să pierim de frig şi de foame în lunga 
iarnă polară, fie să fim descoperiţi, până la urmă, în 
strădaniile noastre de a găsi nişte provizii. 

Întregul ţinut din jurul nostru părea să forfotească de 
băştinaşi şi de cârduri noi, care, după cum am observat 
acum, veniseră cu plutele din celelalte insule, de la sud, fără 
îndoială că să dea o mână de ajutor în capturarea şi jefuirea 
sărmanei Jane. Corabia încă stătea liniştită, ancorată în 
golfuleţ, cei de la bord neavând, se părea, nici o ştiinţă 
despre pericolul care îi pândea. Cât n-am fi dat, în 
momentul acela, să fim împreună cu ei! Ori ca să-i ajutăm 


să se salveze, ori să pierim cu ei, în încercarea de a opune 
rezistenţă. Nu vedeam nici un mijloc barem să-i avertizăm 
despre primejdie, fără să ne atragem imediat moartea 
asupra capetelor noastre, dar chiar şi aşa nu am fi avut 
decât slabe speranţe de a le fi de folos. Un foc de pistol ar fi 
fost suficient să-i vestim că se întâmplase ceva rău, dar 
împuşcătura nu putea să-i informeze şi că singura lor şansă 
de salvare era să iasă imediat în larg - nu le putea spune că 
nici un cod al onoarei nu-i mai obliga acum să rămână şi că 
tovarăşii lor nu mai erau printre cei vii. Auzind pistolul 
descărcându-se, nu ar fi putut fi mai bine pregătiţi să 
întâmpine duşmanul, care acum era gata de atac, nu mai 
mult decât erau deja şi decât fuseseră întotdeauna. Aşadar, 
dintr-un foc de armă n-ar fi rezultat nimic bun, ci suferinţe 
nemăsurate - iar, după o matură chibzuinţă, am renunţat. 

Următorul nostru gând a fost să încercăm să ne grăbim 
către vas, să punem mâna pe una dintre cele patru canoe 
abandonate la gura golfului şi să încercăm să ajungem cu 
orice preţ la bord. Însă, era absolut cu neputinţă să izbutim 
în această misiune disperată şi de acest lucru ne-am dat 
seama curând. Ţinutul, cum am spus mai devreme, pur şi 
simplu colcăia de băştinaşi, la pândă prin tufişuri şi prin 
ascunzişurile dealurilor, ca să nu poată fi zăriţi de pe 
schooner. Foarte aproape de noi, mai ales, şi tăindu-ne 
singura cale pe care am fi putut spera să ajungem la țărm 
în locul potrivit, se adunase întreaga armată de războinici 
îmbrăcaţi în piei negre, în frunte cu IToo-wit, şi se părea că 
nu aşteaptă decât nişte întăriri pentru a începe asediul 
asupra lui Jane. De asemenea, canocele care se aflau la gura 
golfului erau pline de sălbatici, neînarmaţi, ce-i drept, dar 
care neîndoielnic îşi aveau armele la îndemână. Aşadar, 
eram siliţi, oricât ne-am fi dorit contrariul, să rămânem pe 
loc, în ascunzătoarea noastră, simpli spectatori ai bătăliei 
care avea să pornească în curând. 

În aproape o jumătate de oră, am văzut cincizeci sau 
şaizeci de plute sau bărci cu fundul plat, fără pânze, ticsite 


cu sălbatici, înconjurând cornul sudic al golfului. Aparent, 
nu aveau nici un fel de arme, în afară de nişte ciomege 
scurte şi de pietrele de la picioarele lor. Îndată după aceea, 
un alt detaşament, mai mare încă, a apărut din direcţia 
opusă şi cu arme asemănătoare. Atunci, şi cele patru canoe 
s-au umplut rapid cu băştinaşi, ieşind de prin tufişuri la 
marginea golfuleţului şi grăbindu-se să se alăture celorlalte 
trupe. Astfel, în mai puţin timp decât mi-a luat mie să vă 
povestesc, Jane Guy s-a văzut înconjurată, ca prin farmec, 
de o puzderie nesfârşită de sălbatici, evident chitiţi s-o 
captureze cu orice risc. 

Că vor izbuti, nu mai încăpea nici o îndoială. Cei şase 
oameni lăsaţi pe vas, oricât de hotărâți ar fi fost să îl apere, 
erau prea puţini şi să mânuiască armele cum se cuvenea, şi 
să ţină piept într-o luptă atât de inegală. Cu greu îmi 
puteam închipui că vor încerca totuşi vreo rezistenţă - dar 
aici m-am înşelat, căci, în scurt timp, i-am văzut ridicând 
ancora şi virând vasul, ca să-i lovească din plin, cu tribordul 
spre canoe, care, în momentul acela, se aflau la o bătaie de 
pistol distanţă, plutele fiind la aproape un sfert de milă în 
vânt. Din nu ştiu care cauză, dar cel mai probabil din 
pricina tulburării bieţilor noştri prieteni, văzându-se într-o 
situaţie atât de disperată, prima salvă a dat greş. Nici o 
canoe n-a fost atinsă, nici un sălbatic n-a fost rănit, tirul 
fiind prea scurt, iar ghiulelele lovind apă înainte şi ricoşând 
apoi peste capetele lor. Singurul efect asupra atacatorilor a 
fost uluirea din pricina neaşteptatei detunături şi a fumului 
- uluire care a fost atât de mare încât, pentru câteva clipe, 
ai fi crezut că vor abandona definitiv lupta şi se vor întoarce 
la țărm. Şi cu siguranţă că aşa ar fi făcut, dacă oamenii 
noştri şi-ar fi susţinut salva printr-o şarjă de muschete, cu 
care, deoarece canoele se aflau atât de aproape, n-ar fi 
ratat ocazia de a-i secera pe câţiva, suficient cât să le mute 
gândul să mai înainteze, până ce şi plutele ar fi ajuns în 
bătaia tunurilor. Însă, în loc de aceasta, ei s-au repezit la 
babord să ia plutele în primire, îngăduindu-le, astfel, celor 


din canoe să-şi revină din panică şi, uitându-se în jur, să 
vadă că nimeni nu păţise nimic. 

Salva de la babord a produs cel mai teribil efect. 
Proiectilul de mitralii şi cele cu două focoase ale tunurilor 
mari au zdrobit şapte sau opt plute, făcându-le fărâme, şi 
au ucis, probabil, treizeci sau patruzeci dintre sălbatici, în 
vreme ce alţi o sută, cel puţin, au fost răsturnaţi în apă, 
majoritatea cu răni îngrozitoare. Cei rămaşi, înspăimântați 
de moarte, au început dintr-o dată să se retragă în grabă, 
fără să întârzie nici măcar să-şi adune tovarăşii schilodiţi, 
care înotau în toate direcţiile, ţipând şi urlând după ajutor. 
Totuşi, acest mare succes a venit prea târziu pentru 
salvarea credincioşilor noştri tovarăşi. Sălbaticii din canoe 
erau deja pe bordul schoonerului, în număr de peste o sută 
cincizeci, cei mai mulţi reuşind să se caţere pe lanţuri şi să 
treacă peste plase mai înainte de a se apropia chibriturile 
de fitilurile tunurilor de la babord. Nimic nu le mai putea 
opri acum turbarea acestor bestii. Oamenii noştri au fost 
doborâţi, striviţi, călcaţi în picioare şi, cât ai clipi, pur şi 
simplu sfâşiaţi în bucăţi. 

Văzând aceasta, sălbaticii de pe plute s-au scuturat de 
spaimă şi s-au întors grămadă să ia parte la jaf. În cinci 
minute, Jane a devenit o scenă jalnică a prăpădului şi a 
vacarmului distrugerii. Punţile au fost sparte şi scândurile 
smulse; parâmele, pânzele şi tot ce se putea clinti de pe 
punte au fost demontate ca prin farmec, în vreme ce, 
împins de la pupa, remorcat de canoe şi târât de ambele 
borduri de către cei care înotau cu miile în jurul vasului, 
schoonerul a fost, în cele din urmă, scos pe mal (cablul fiind 
filat), unde i l-au predat lui Too-wit, care, în timpul întregii 
încăierări, îşi păstrase, ca un general destoinic, poziţia sa 
de siguranţă şi de veghe dintre dealuri, dar care, acum, că 
victoria fusese obţinută după cum îşi dorise, catadicsise să 
coboare împreună cu războinicii săi îmbrăcaţi în piei negre, 
ca să-şi ia partea de pradă. 


Too-wit coborând, ne lăsase cale liberă să ne părăsim 
ascunzătoarea şi să pornim în recunoaştere pe deal, în jurul 
pâlniei. La aproape 50 de iarzi distanţă de gura ei, am văzut 
un Mic izvor, la care ne-am potolit setea arzătoare care ne 
mistuia. Nu departe de acest izvor, am descoperit câţiva 
arbuşti cu alune, de soiul celor pe care i-am descris mai 
devreme. Gustând alunele, le-am găsit chiar gustoase, 
foarte asemănătoare ca aromă cu alunele englezeşti 
obişnuite. Ne-am umplut imediat pălăriile şi le-am pus la 
păstrare în pâlnia noastră, după care ne-am întors să mai 
culegem. Pe când eram foarte ocupați să adunăm şi a doua 
tranşă, un freamăt prin tufiş ne-a speriat şi eram gata s-o 
luăm la sănătoasa înapoi la adăpostul nostru, când o pasăre 
mare, neagră, din familia buhaiului-de-baltă, a ieşit cu greu 
şi încet dintre arbuşti. Am fost atât de surprins încât n-am 
putut face nici un gest, dar Peters a avut suficientă 
prezenţă de spirit să se repeadă la ea mai înainte să-i poată 
scăpa şi a prins-o de gât. Pasărea se zbătea şi ţipa 
îngrozitor, şi ne-am gândit chiar să-i dăm drumul, ca 
zgomotul să nu atragă atenţia sălbaticilor care ar mai fi 
putut sta la pândă prin apropiere. Totuşi, o lovitură de cuţit 
de vânătoare a culcat-o, până la urmă, la pământ şi am 
târât-o în văgăună, felicitându-ne că, pentru orice 
eventualitate, obţinuserăm o provizie de hrană care să ne 
ajungă o săptămână. 

Apoi, am ieşit din nou afară ca să ne uităm în jur şi ne-am 
încumetat, până la o distanţă considerabilă, în jos pe panta 
sudică a dealului, dar n-am mai dat de nimic altceva care 
ne-ar fi putut servi de hrană. Aşadar, am adunat o cantitate 
zdravănă de lemne uscate şi ne-am întors, văzând una sau 
două cete mari de băştinaşi pe drumul către sat, încărcaţi 
cu prada de pe vas şi de care ne-am temut că o săne 
descopere, trecând pe la poalele dealului. 

Următoarea noastră grijă a fost să ne camuflăm 
ascunzătoarea cât mai bine şi, în acest scop, am aranjat 
câţiva rugi peste deschizătura despre care v-am mai vorbit, 


aceea prin care văzusem peticul de cer albastru când 
ajunseserăm pe platformă, căţărându-ne din adâncul 
văgăunei. Am lăsat doar o fantă îngustă, numai cât să ne 
îngăduie să observăm golful fără a risca să fim descoperiţi 
de jos. Odată ce ne-am aranjat astfel, ne-am felicitat pentru 
siguranţa poziţiei noastre, căci eram acum cu desăvârşire la 
adăpost de priviri indiscrete, cel puţin câtă vreme aveam să 
rămânem în văgăună şi nu ne-am fi aventurat afară, pe 
deal. Nu zăriserăm nici o urmă care să ne arate că sălbaticii 
puseseră vreodată piciorul prin văgăuna aceasta, dar, într- 
adevăr, când am chibzuit mai bine la faptul că fisura prin 
care urcaserăm noi se putea să se fi creat abia acum, prin 
prăbuşirea peretelui defileului din faţă şi că nu exista nici 
un alt drum prin care să ajungem până acolo, nu ne-am mai 
bucurat atât de mult la gândul că suntem feriţi de atacuri, 
fiindcă ne-a cuprins teamă că nu ne mai rămăsese nici o 
cale de a coborî. Ne-am hotărât să explorăm în întregime 
creasta dealului, când aveam să găsim un prilej favorabil. 
Între timp, am continuat să supraveghem mişcările 
sălbaticilor prin fereastra noastră. 

Deja distruseseră vasul în întregime şi se pregăteau, 
acum, să-l pună pe foc. În scurt timp, am văzut fumul 
înălțându-se în nori groşi din tambuchiul principal şi, puţin 
după aceea, o vâlvătaie compactă a izbucnit de la teugă. 
Greementul, catargele şi ce mai rămăsese din vele au fost 
cuprinse îndată de flăcări şi focul s-a răspândit cu iuţeală 
de-a lungul punţii. Încă se mai aflau mulţi băştinaşi cocoţaţi 
pe vas, izbind cu pietroaie, securi şi ghiulele de tun în 
piroane şi în celelalte ferecături de fier şi de bronz. Pe plajă, 
atât în canoe cât şi pe plute, stăteau, în imediata vecinătate 
a schoonerului, nu mai puţin de zece mii de băştinaşi, pe 
lângă puzderia celor care, încărcaţi cu pradă, se îndreptau 
spre interiorul insulei şi spre celelalte insule. Acum, ne 
aşteptam să se întâmple un dezastru şi nu ne-am înşelat. La 
început, a fost o scuturătură puternică (pe care am resimţit- 
O, în locul unde ne aflam, de parcă am fi atins o pilă 


galvanică), dar neînsoţită de vreun semn vizibil de explozie. 
Sălbaticii erau, bineînţeles, încremeniţi de spaimă şi s-au 
oprit pentru o clipă din îndeletnicirile şi urletele lor. Erau 
pe punctul de a o lua de la capăt, când, deodată, o masă de 
fum a pufnit de sub punți, ca un nor negru şi greu de 
furtună... Apoi, din măruntaiele vasului a ţâşnit o jerbă de 
foc orbitor, înaltă cam de vreun sfert de milă... Apoi, a 
urmat o bruscă răspândire circulară a flăcării... Apoi 
întregul văzduh s-a umplut, ca prin minune, într-o singură 
clipă, cu un amestec îngrozitor de lemn, metal şi bucăţi de 
trupuri omeneşti... Şi, în sfârşit, a venit cutremurul, în 
apogeul furiei sale, care ne-a luat deodată picioarele, 
trântindu-ne la pământ, în vreme ce dealurile îşi treceau 
vuietul de la unul la altul, iar o ploaie deasă de minuscule 
fragmente de rămăşiţe a început să cadă rapid, 
pretutindeni în jurul nostru. 

Ravagiile printre sălbatici au depăşit cu mult aşteptările 
noastre - într-adevăr, culegeau acum din plin roadele 
potrivite pentru trădarea lor. Probabil o mie pieriseră în 
explozie, în vreme ce pe puţin tot atâţia fuseseră oribil 
ciopârţiţi. Întreaga arie a golfului era pur şi simplu 
acoperită de aceşti nenorociţi, zbătându-se şi înecându-se, 
iar la țărm lucrurile stăteau încă şi mai rău. Păreau absolut 
îngroziţi de neaşteptata şi desăvârşita lor înfrângere şi nu 
făceau nici un efort să se ajute unii pe alţii. Într-un târziu, 
am observat o schimbare radicală în purtarea lor. Din 
perfecta lor stupoare părea să fi trecut, pe neaşteptate, în 
culmea agitaţiei şi alergau ca apucaţii peste tot, într-un 
continuu du-te vino până la un anumit punct de pe plajă, cu 
cele mai ciudate expresii - de groază, amestecată cu furie şi 
o nestăpânită curiozitate - întipărite pe chipuri şi răcnind 
cât îi ţinea gura: Tekeli-li! Tekeli-li! 

La un moment dat, am văzut un grup numeros dând fugă 
către dealuri, de unde s-au întors, în scurt timp, cărând 
nişte pari. Îi aduceau până în locul unde erau strânşi cei 
mai mulţi oameni, care deodată s-au tras în lături, 


îngăduindu-ne astfel să vedem şi noi motivul unei asemenea 
agitaţii. Am desluşit ceva alb zăcând pe pământ, dar nu ne- 
am putut da imediat seama ce anume era. 

Într-un târziu, am văzut că era trupul ciudatului animal cu 
dinţii şi ghearele stacojii, pe care schoonerul îl pescuise din 
mare pe 18 ianuarie. Căpitanul Guy pusese să i se 
îmbălsămeze corpul, în scopul de a-l împăia şi a-l duce în 
Anglia. Îmi amintesc că dăduse câteva ordine în acest sens 
chiar înainte să coborâm pe insulă şi îl adusese în cabină, 
punându-l la păstrare într-unui din cufere. Acum, animalul 
fusese aruncat pe țărm de explozie, dar de ce stârnise atâta 
tulburare printre sălbatici, era mai mult decât puteam 
înţelege. Deşi se adunaseră destul de strâns în jurul 
corpului acestuia, niciunul nu părea dornic să se apropie 
mai mult. Treptat, oamenii cu parii i-au aşezat în cerc în 
jurul său şi, nici n-au apucat să sfârşească bine acest 
aranjament, că întreaga mulţime a pornit-o în goană către 
interiorul insulei, strigând ca din gură de şarpe: „Iekeli-li! 
Tekeli-lir. 

Capitolul XXIII. 

De-a lungul celor cinci sau şase zile imediat următoare, am 
rămas în ascunzătoarea noastră de pe deal, ieşind afară 
numai când şi când, cu mare băgare de seamă, după apă şi 
alune. Ne tăcuserăm, pe platforma din văgăună, un soi de 
şopron, unde aşternuserăm un pat din frunze uscate şi 
puseserăm trei pietroaie plate, care ne foloseau şi de vatră 
şi de masă. Aprindeam focul fără greutate, frecând două 
bucăţi de lemn uscat între ele, una de esenţă moale, 
cealaltă, tare. Pasărea pe care o prinseserăm atât de la 
timp s-a dovedit a fi un aliment delicios, deşi cam greu de 
mestecat. Nu era o pasăre oceanică, ci o specie de buhai- 
de-baltă, cu pene negre ca tăciunele şi pete cenuşii, cu 
aripile mult prea mici faţă de corp. Mai târziu, am mai văzut 
trei exemplare de acelaşi fel, în apropiere de intrarea în 
văgăuna noastră, care păreau s-o caute pe cea pe care o 


prinseserăm noi; dar, cum n-au coborât niciodată din zbor, 
n-am avut ocazia să mai punem mâna pe vreuna. 

Cât am avut această pasăre, n-am suferit din pricina 
izolării noastre, dar până la urmă s-a terminat şi a devenit 
absolut necesar să ne căutăm alte provizii. Alunele nu ne 
puteau potoli foamea şi, în plus, ne chinuiau, provocându-ne 
crampe dureroase în măruntaie, iar, când mâncam prea 
multe, ne dădeau cumplite dureri de cap. Văzuserăm câteva 
țestoase mari lângă țărm, în partea de răsărit a dealului, şi 
observaserăm că erau uşor de prins, dacă am fi putut 
ajunge la ele fără să fim zăriţi de băştinaşi. Aşadar, ne-am 
hotărât să facem o încercare de a cobori până acolo. 

Am început să mergem în josul dealului, pe pantă care 
părea să nu ne dea bătăi de cap, dar nici nu tăcuserăm o 
sută de iarzi (după cum anticipaserăm, privind din vârful 
dealului), când înaintarea ne-a fost curmată de o răscruce a 
defileului în care pieriseră tovarăşii noştri. Atunci, am mers 
pe creasta aceea vreun sfert de milă, până când din nou am 
fost opriţi de o prăpastie extrem de adâncă şi, cum ne era 
imposibil să coborâm în lungul pereţilor săi, am fost siliţi să 
facem cale-ntoarsă, pe lângă albia principală. 

Ne-am îndreptat, după aceea către est, dar cu exact 
acelaşi ghinion. După o oră de târât, cu riscul de a ne 
frânge gâtul, am descoperit că pur şi simplu coborâserăm 
într-un vast puț de granit negru, aşternut cu ţărână fină pe 
fund, în care singura cale de acces era poteca povârnită pe 
care ajunseserăm noi jos. Urcând înapoi, cu mare trudă, pe 
aceeaşi potecă, am încercat apoi creasta de nord a dealului. 
Aici am fost obligaţi să umblăm cu cea mai mare băgare de 
seamă, fiindcă orice mică neatenţie ne-ar fi expus din plin 
vederii sălbaticilor din sat. Ne-am târât, aşadar, în patru 
labe şi, când şi când, ne vedeam siliţi să ne întindem la 
pământ cât eram de lungi, agăţându-ne de tufe ca să ne 
tragem trupurile. În modul acesta precaut, am înaintat, dar 
nu prea mult, căci am ajuns curând la o prăpastie încă şi 
mai adâncă decât toate celelalte văzute până acum şi 


ducând direct în defileul principal. Astfel, temerile noastre 
ni s-au confirmat - eram cu totul rupţi de lumea de jos, 
orice cale de acces fiindu-ne tăiată. La capătul puterilor din 
pricina eforturilor de până atunci, ne-am croit drum, cum 
am putut, înapoi la platforma noastră, unde ne-am aruncat 
pe patul de frunze şi am căzut într-un somn dulce şi liniştit, 
timp de câteva ore. 

Timp de mai multe zile după această cercetare eşuată, am 
explorat fiecare palmă de loc de pe creasta dealului, ca să 
ne dăm seama de tot ce ne putea oferi. Am descoperit că de 
hrană nici nu putea fi vorba, cu excepţia alunelor acelora 
care ne făceau râu şi a unei specii de iarba-scorbutului, 
care creştea pe un petic de pământ, cu latura nu mai mare 
de patru vergi, pe care, curând, am fi terminat-o. Pe 15 
februarie, după câte îmi pot aminti, nu mai rămăsese nici fir 
din această iarbă, iar alunele se împuţinaseră, aşadar, cu 
greu ţi-ai fi putut imagina o situaţie mai de plâns21 ca a 
noastră. Pe 16, am dat din nou ocol zidurilor temniţei 
noastre, în speranţa de a găsi vreo portiţă de scăpare - 
însă, zadarnic. Am coborât şi în falia în care fuseserăm 
îngropaţi, cu slabă nădejde de a descoperi, de-a lungul 
acestei pâlnii, vreo deschizătură către vadul principal al 
defileului. Dar şi aici am fost dezamăgiţi, deşi am găsit o 
muschetă, pe care am luat-o cu noi, sus. 

Pe 17, am ieşit hotărâți să cercetăm mai amănunţit 
prăpastia de granit negru, în care nimeriserăm la prima 
noastră explorare. Ne-am amintit că nu ne uitaserăm decât 
în treacăt la una dintre fisurile care brăzdau pereţii acelui 
puț şi eram nerăbdători s-o studiem îndeaproape, deşi nu 
ne aşteptam să descoperim vreo ieşire. 

N-am întâmpinat prea mari piedici ca să ajungem în fundul 
puţului, cum făcuserăm şi mai înainte, şi eram acum destul 
de calmi ca să-l cercetăm pe îndelete. Era, într-adevăr, unul 
dintre locurile cele mai ciudate cu putinţă şi cu greu ne 
venea să credem că era doar opera naturii. Circumferinţa 
puţului, de la est la vest, era de aproape cinci sute de iarzi, 


dacă i-am fi desfăşurat toate sinuozităţile; în linie dreaptă, 
distanţa de la est la vest nu depăşea (presupun, fiindcă nu 
aveam nici un mijloc de a măsura cu precizie) patruzeci sau 
cincizeci de iarzi. La prima noastră coborâre în prăpastie, 
adică până la vreo sută de picioare adâncime de la creasta 
dealului, observaserăm că pereţii acesteia nu semănau 
deloc între ei şi, aparent, nu fuseseră niciodată uniţi, căci 
unul era din argilă, celălalt din marnă, presărată cu granule 
dintr-o materie cu aspect metalic. Lăţimea medie dintre 
cele două povârnişuri era, probabil, de şaizeci de picioare, 
dar nu erau dispuse perfect egal, căci aveau o formă 
neregulată. Coborând mai departe, sub nivelul de care v-am 
vorbit, distanţa dintre ei se îngusta rapid, iar pereţii 
mergeau cumva paralel, deşi pe o bună bucată continuau să 
se deosebească în privinţa materialului din care erau 
alcătuiți şi al formei lor. Când am ajuns la vreo cincizeci de 
picioare de bază, a început o regularitate perfectă. Pereţii 
erau acum uniformi ca substanţă, culoare şi direcţia 
dispunerii, fiind alcătuiți dintr-un granit foarte negru şi 
strălucitor, iar distanţa dintre ei, în orice punct stând faţă în 
faţă, era fix de douăzeci de iarzi. Forma exactă a prăpastiei 
va fi mai lesne de înţeles după desenul pe care l-am făcut la 
faţa locului - căci, din fericire, aveam la mine un carneţel şi 
un creion, obiecte pe care urma să le păstrez cu deosebită 
grijă, de-a lungul nesfârşitei serii de aventuri viitoare, şi 
cărora le datorez o mulţime de notițe despre multe subiecte 
care, altminteri, mi s-ar fi şters din memorie. 

Fig.1 

Figura prezentată (vezi figura 1) redă conturul general al 
prăpastiei, fără cavitățile laterale mai mici, foarte 
numeroase, fiecărei cavităţi corespunzându-i o 
protuberanţă pe peretele opus. Fundul hăului era acoperit 
cu un strat de praf, de vreo trei sau patru inci grosime, atât 
de fin că aproape nu-l simţeai la pipăit, sub care am văzut 
că masă de granit negru se continua. La dreapta, în capătul 
cel mai îndepărtat, puteţi observa un intrând ca o mică 


deschidere - aceasta era crăpătura despre care v-am vorbit 
mai sus şi pentru care coborâserăm a doua oară, s-o 
cercetăm mai amănunţit. Acum, am pătruns înăuntrul 
acesteia cu mai multă hotărâre, tăind numeroşi mărăcini 
care ne încurcau şi dând la o parte o grămadă uriaşă de 
aşchii de cremene, ascuţite, semănând la formă cu vârfurile 
de săgeți. În ciuda acestor obstacole, ne-am simţit 
îndemnați să stăruim, fiindcă am zărit o rază de lumină 
venind din celălalt capăt al fisurii. Ne-am strecurat, în cele 
din urmă, cu greu, pe o distanţă de vreo treizeci de picioare 
şi am descoperit că deschizătura respectivă era o boltă 
scundă, regulat arcuită, având pe jos acelaşi praf foarte fin 
întâlnit şi pe fundul prăpastiei. O lumină puternică se 
revărsa acolo deasupra noastră şi, după un mic cot, ne-am 
trezit într-o altă canelură, înaltă, foarte asemănătoare cu 
cea din care veniserăm, mai puţin forma sa, mult alungită. 
Dăm, mai jos, schema sa generală. (Vezi figura 2.) 

Fig.2 

Lungimea totală a acestei falii, începând de la intrarea a şi 
întorcându-se de-a lungul curbei b către capătul d, este de 
cinci sute douăzeci de iarzi. În punctul c am descoperit un 
mic culoar, asemănător celui prin care ieşiserăm din 
cealaltă felie, şi acesta, la rândul său, astupat de mărăcini şi 
de o grămadă de pietricele albe, ascuţite că vârfurile de 
săgeți. Ne-am croit drum prin el şi am descoperit că avea 
vreo patruzeci de picioare lungime şi dădea într-o a treia 
falie. Şi aceasta era exact ca prima, în afară de forma sa 
lunguiaţă, după cum puteţi vedea mai jos. (Vezi figura 3.) 

Fig.3 

Am calculat că lungimea totală a celei de-a treia falii era 
de trei sute douăzeci de iarzi. În punctul a se afla o 
deschizătură de aproape şase picioare lărgime, înaintând 
pe o distanţă de vreo cincisprezece picioare în stâncă, unde 
se termina într-un filon de marnă, dincolo de care nu mai 
era nici o altă falie, după cum ne şi aşteptam. Ne 
pregăteam să părăsim această falie, în care pătrundea doar 


foarte puţină lumină, când Peters mi-a atras atenţia asupra 
unui şir de scobituri ciudate în peretele de marnă de la 
capătul fundăturii. Cu un foarte mic efort de imaginaţie, ai 
fi putut lua scobiturile din stânga sau cele situate cel mai la 
nord drept reprezentarea, neîntâmplătoare, deşi grosolană, 
a unei figuri de om, stând în picioare, cu un braţ întins. 
Celelalte scobituri semănau şi ele întru câtva cu nişte litere 
de alfabet, iar Peters părea gata să creadă că, neapărat, 
chiar asta erau. L-am convins, în cele din urmă, că se înşela, 
punându-l să se uite pe jos, unde, din pulberea ce acoperea 
fundul faliei, am cules, una după alta, mai multe bucăţi mari 
de marnă, care era limpede că fuseseră desprinse de vreun 
cutremur din peretele în care găsiserăm scobiturile, căci 
am găsit câteva colţuri care se potriveau perfect pe 
conturul scobiturilor, dovedind, astfel, că totul era opera 
naturii. Figura 4 prezintă o copie fidelă a ansamblului. 

Fig.4 

După ce ne-am încredinţat că aceste caverne ciudate nu 
ne ofereau nici o cale de a evada din închisoarea noastră, 
am făcut drumul înapoi, descurajaţi şi deprimaţi, către 
culmea dealului. Nimic important nu s-a mai petrecut în 
următoarele douăzeci şi patru de ore, în afară de faptul că 
cercetând solul dinspre est al celei de-a treia falii, am găsit 
două găuri triunghiulare, foarte adânci, cu pereţii tot din 
granit negru. Ne-am gândit că nu merită efortul să 
încercăm să coborâm în aceste găuri, pentru că se înfăţişau 
ca nişte puțuri naturale, fără vreo ieşire. Aveau vreo 
douăzeci de iarzi circumferință, iar forma lor, ca şi poziţia 
faţă de a treia falie, este arătată în figura 5. 

Fig. 5 

Capitolul XXIV. 

În 20 ale lunii văzând că este absolut cu neputinţă să o mai 
ducem doar cu alune, al căror consum ne provoca cumplite 
suferinţe, ne-a hotărât să facem o încercare disperată de a 
cobori costişa sudică a dealului. Panta aceasta, 
prăpăstioasă, era din cea mai moale rocă steatită, în 


schimb, se încheia cu un perete aproape perpendicular (cel 
puţin o sută cincizeci de picioare adâncime), pe totată 
întinderea sa, şi, în multe locuri, se boltea deasupra văii de 
dedesubt. După ce am cercetat-o îndelung, am descoperit o 
stâncă ieşită în afară, ca o terasă, foarte îngustă, la vreo 
douăzeci de picioare sub buza prăpastiei, pe care Peters a 
reuşit să sară, cu bruma de ajutor pe care i l-am putut da 
eu, ţinând de capătul unei frânghii făcută din batistele 
noastre, înnodate între ele. Cu ceva mai multă greutate am 
ajuns şi eu pe terasă, unde ne-am dat seama că putem 
cobori până jos prin acelaşi procedeu prin care ne 
căţărasem pe peretele faliei, dupi ce fusesem îngropaţi de 
prăbuşirea dealurilor, adică tăind nişte trepte în peretele de 
argilă, folosindu-ne de cuțite. Era greu de imaginat cât de 
riscantă era această încercare, dar, cum nu aveam altă 
soluţie, ne-am hotărât s-o facem. 

Pe stânca ieşită în afară unde stăteam acum, creşteau 
câţiva arbuşti de alune, iar de unul dintre aceştia am legat 
un capăt al frânghiei noastre de batiste. Pe celălalt i l-am 
trecut lui Peters peste mijloc şi l-am coborât, peste 
marginea prăpastiei, până când sfoara de batiste s-a întins 
complet. Atunci, el a început să sape o gaură adâncă (de 
vreo opt sau zece inci), scobind marginea de deasupra pe o 
înălţime de un picior sau pe-aproape, ca să-şi facă loc să 
bată cu patul pistolului un ţăruş rezistent în suprafaţa 
netedă a stâncii. După aceea, l-am ridicat vreo patru 
picioare, ca să scobească o gaură asemănătoare cu aceea 
de dedesubt, bătând şi aici un ţăruş, obţinând astfel câte un 
loc de sprijin pentru mâini şi pentru picioare. Apoi, am 
dezlegat batistele de tufă, aruncându-i capătul frânghiei, pe 
care l-a legat de ţăruşul din gaura de sus, lăsându-se încet 
în jos, cam vreo trei picioare, adică până când frânghia de 
batiste s-a întins iarăşi. Acolo, a mai săpat o gaură şi a mai 
bătut un ţăruş. S-a ridicat în sus, ca să-şi sprijine piciorul în 
gaura proaspăt săpată, ţinându-se cu mâinile de ţăruşul din 
cea de deasupra. Acum trebuia să dezlege batistele de 


ţăruşul cel mai de sus, ca să le înnoade de cel de-al doilea şi 
astfel şi-a dat seama că greşise făcând scobiturile la o atât 
de mare distanţă una de alta. Cu toate acestea, după una 
sau două încercări nereuşite şi foarte primejdioase de a 
ajunge până la nod (trebuia să se ţină agăţat cu mâna 
stângă, în timp ce se străduia să desfacă sfoară cu mâna 
dreaptă), a tăiat în cele din urmă frânghia, abandonând 
vreo şase inci în jurul ţăruşului. Legând batistele de cel de- 
al doilea ţăruş, s-a lăsat o treaptă mai jos sub cel de-al 
treilea, având grijă să nu mai coboare prea mult. În felul 
acesta (o modalitate care mie nu mi-ar fi trecut niciodată 
prin minte şi pentru care îi eram îndatorat atât 
ingeniozităţii cât şi curajului lui Peters), tovarăşul meu a 
izbutit, în sfârşit, folosindu-se din când în când şi de 
ieşindurile stâncii, să ajungă jos fără nici un incident. 

Mie mi-a luat ceva timp până să-mi adun curajul ca să-i 
urmez exemplul, dar, într-un târziu, m-am hotărât s-o fac. 
Peters îşi scosese cămaşa înainte de a cobori şi, din aceasta 
şi cu a mea, mi-am încropit funia necesară pentru această 
întreprindere. După ce am aruncat muscheta găsită în 
prăpastie, am legat această frânghie de tufe şi m-am lăsat 
în jos cu repeziciune, străduindu-mă, prin vigoarea 
mişcărilor, să-mi stăpânesc tremurul, pe care altfel n-aş fi 
reuşit să-l înăbuş. Metoda mi-a reuşit cu destul succes la 
primele patru sau cinci trepte, dar, deodată, imaginaţia mea 
a început să se înfierbânte la gândul adâncimii pe care încă 
o mai aveam de coborât şi la nesiguranța ţăruşilor şi a 
găurilor din argilă, care constituiau singurele mele puncte 
de sprijin. În zadar am încercat să-mi alung aceste idei şi 
să-mi ţin ochii pironiţi pe suprafaţa netedă a stâncii din faţa 
mea. Cu cât mă sforţam mai tare să nu mă gândesc, cu atât 
mai vii şi mai limpezi deveneau închipuirile mele. În cele din 
urmă, a sosit şi criza de imaginaţie, atât de 
înspăimântătoare în cazuri ca acestea, criza în care 
începem să anticipăm senzațiile pe care le vom avea, 
negreşit, în timpul căderii - ne închipuim greaţa, şi 


ameţeala, şi ultima zbatere, şi începutul leşinului şi 
amărăciunea din urmă a prăbuşirii rapide, cu capul înainte. 
Iar, în momentul acela, toate aceste închipuiri începuseră să 
dobândească o realitate independentă de voinţa mea şi 
toate grozăviile imaginate mă năpădiseră aievea. Mi-am 
simţit genunchii lovindu-se unul de altul din pricina 
tremurului, în vreme ce degetele mele, încet, dar sigur, 
slăbeau strânsoarea. Îmi suna ceva în urechi, la care eu mi- 
am spus: „Acesta este dangătul morţii mele!” Atunci, m-am 
simţit cuprins de o dorinţă irezistibilă de a mă uita în jos. 
Nu puteam, nu voiam să îmi păstrez ochii aţintiţi doar la 
stâncă şi, cu o stranie, indescriptibilă emoție, pe jumătate 
groază, pe jumătate uşurare ca de o povară sufocantă, mi- 
am aruncat privirile până hăt departe, în prăpastie. Pentru 
o clipă, degetele mi s-au încleştat spasmodic, în strânsoarea 
lor, în vreme ce, tot atunci, firavul gând c-ar mai fi posibil să 
scap, totuşi, mi-a trecut, ca o umbră, prin minte - dar, în 
clipa următoare, sufletul mi-a fost covârşit în întregime de 
dorinţa de a mă prăbuşi, ca o poftă, ca un dor, ca o patimă 
nestăpânită. Am dat drumul dintr-o dată ţăruşului din mână 
şi, întorcându-mă pe jumătate cu faţa către prăpastie, am 
mai rămas puţin, clătinându-mă, pe stânca goală. Dar 
atunci am simţit cum mi se învârte capul; o voce ascuţită şi 
fantomatică mi-a ţipat în urechi; o arătare întunecată, 
drăcească şi neclară s-a ivit chiar sub mine şi, oftând, m-am 
prăbuşit, cu inima bătându-mi mai să-mi spargă pieptul, în 
braţele sale. 

Leşinasem, iar Peters mă prinsese în cădere. Îmi urmărise 
mişcările din locul în care se afla, la picioarele stâncii, iar 
când a băgat de seamă primejdia care mă ameninţa, a 
încercat să-mi dea curaj, în toate modurile care i-au trecut 
prin minte; însă judecata mea era atât de tulbure încât nu 
am auzit ce-mi spunea, nici măcar nu eram conştient că îmi 
vorbea. Într-un târziu, văzând că mă clatin, s-a grăbit să 
urce să mă salveze şi ajunsese în ultimul moment. Dacă aş fi 
căzut cu toată greutatea, frânghia de pânză ar fi cedat, 


desigur, şi m-aş fi prăbuşit în gol; aşa, însă, ela reuşit să mă 
facă să cad mai încet, astfel încât să rămân atârnat, în afară 
de orice pericol, până când îmi voi reveni în simţiri. Lucrul 
acesta s-a petrecut în cincisprezece minute. La trezire, 
tremurul îmi dispăruse cu totul, mă simţeam ca renăscut şi, 
cu încă o mână de ajutor de la tovarăşul meu, am ajuns, şi 
eu, teafăr, până jos. 

Acum, ne aflam nu departe de defileul care devenise 
mormântul prietenilor noştri, la sud de locul unde se 
prăbuşise dealul. Peisajul arăta ciudat de pustiit, amintindu- 
mi descrierile pe care le făceau călătorii despre acele locuri 
mohorâte pe unde se vedeau vestigiile Babilonului în ruină. 
Ca să nu mai vorbesc despre ruinele dealului fărâmat, care 
alcătuiau o barieră haotică, îngrădind vederea în partea de 
nord, suprafaţa solului, la tot pasul, în toate direcţiile, era 
presărată cu uriaşi tumuli, care păreau vestigiile unei 
gigantice construcţii, deşi, dacă te uitai mai bine, vedeai că 
nu fuseseră făcute de mâna omului. Era multă zgură, iar 
blocurile uriaşe, informe, de granit negru, erau amestecate 
cu altele de marnă22 şi, ambele, aveau granule de metal. 
Cât puteai cuprinde cu ochii, nu vedeai nici urmă de 
vegetaţie, pe toată întinderea aceea dezolantă. Am zărit 
mai mulţi scorpioni imenşi şi diverse reptile, cum nu mai 
găseşti altele nicăieri la aceste latitudini. Cum mâncarea 
era urgenţa noastră dintâi, ne-am hotărât să ne croim drum 
către coastă, la numai o jumătate de milă distanţă, ca să 
prindem nişte broaşte țestoase, din care văzuserăm unele 
din ascunzătoarea noastră de pe deal. Am străbătut câteva 
sute de iarzi, furişându-ne, cu ochii în patru, printre 
grămezile de pietre şi tumuli, când, la o cotitură, cinci 
sălbatici s-au repezit asupra noastră dintr-o grotă micuță, 
culcându-l pe Peters la pământ cu o lovitură de bâtă. O dată 
căzut, întreaga şleahtă a dat fugă către el, să-şi răpună 
victima, lăsându-mi răgazul să-mi revin din uluire. Mai 
aveam încă muscheta, dar ţeava i se strâmbase atât de rău 
când o aruncasem în prăpastie, încât am dat-o deoparte, 


socotind-o nefolositoare, preferând să mă încred în 
pistoalele mele, pe care le păstrasem, cu grijă, în bună 
stare. Cu acestea m-am apropiat de atacatori, descărcându- 
le rapid, unul după altul. Doi sălbatici s-au prăbuşit, iar un 
altul, care se pregătea să înfigă o suliță în Peters, a ţâşnit în 
picioare, fără să-şi mai ducă fapta la îndeplinire. Tovarăşul 
meu fiind astfel eliberat, n-am mai întâmpinat alte piedici. 
Şi el avea pistoale, dar, din prudenţă, n-a vrut să le 
folosească, bizuindu-se pe forţa muşchilor săi, care era cu 
mult mai mare decât a oricărui om cunoscut de mine 
vreodată. Apucând o suliță de la unul din sălbaticii doborâţi, 
le-a crăpat ţeasta celorlalţi trei care mai rămăseseră, 
ucigându-i pe loc, dintr-o singură lovitură, şi lăsându-ne, 
astfel, stăpâni pe câmpul de luptă. 

Atât de repede se desfăşuraseră toate aceste fapte, încât 
abia de ne venea a crede că se petrecuseră într-adevăr şi 
stăteam lângă trupurile morţilor într-un soi de prostraţie, 
când am fost brusc treziţi la realitate de nişte strigăte 
răsunând în depărtare. Era limpede că sălbaticii fuseseră 
alarmaţi de împuşcături şi că aveam puţine şanse de a 
scăpa nedescoperiţi. Ca să ne întoarcem la panta abruptă 
pe care tocmai o coborâserăm, ar fi fost nevoie să ne 
îndreptăm în direcţia strigătelor şi, chiar dacă am fi reuşit 
să ajungem până la poale, n-am fi fost niciodată în stare să o 
urcăm fără a fi văzuţi. Eram într-o mare primejdie şi nu 
ştiam în ce parte s-o rupem la fugă, când unul dintre 
sălbatici - în care trăsesem eu şi-l socotiserăm mort - a sărit 
iute în picioare şi a dat s-o şteargă. L-am înhăţat, însă, mai 
înainte de a face prea mulţi paşi şi eram gata să-l omorâm, 
când Peters a venit cu ideea că, dacă l-am sili să ne 
însoţească, ne-ar putea fi de folos în încercarea noastră de 
a evada. Aşadar, l-am târât după noi, făcându-l să priceapă 
că-l vom împuşca, dacă va opune rezistenţă. În câteva 
minute era cu totul supus şi alerga cu noi, printre stânci, în 
direcţia țărmului. 


Până acum, terenul neregulat pe care îl traversaserăm 
ascunsese, cu câteva excepţii, marea de privirile noastre. 
Când am ajuns s-o avem prima oară din plin în faţa ochilor, 
se afla la vreo două sute de iarzi distanţă. Pe când dădeam 
buzna pe plaja deschisă, am văzut, spre marea noastră 
spaimă, o mulţime uriaşă de băştinaşi revărsându-se 
dinspre sat şi dinspre toate punctele vizibile de pe insulă, 
gonind spre noi, gesticulând cu furie turbată şi urlând ca 
nişte fiare. Eram gata să ne întoarcem pe acelaşi drum pe 
care veniserăm, încercând să ne asigurăm o retragere la 
adăpostul terenului accidentat, când am zărit vârfurile a 
două canoe ieşind pe după o stâncă mare, care se 
prelungea până în apă. Am pornit atunci mâncând 
pământul către acestea şi, ajungând la ele, le-am găsit 
nepăzite şi neavând altă încărcătură decât trei uriaşe 
țestoase de Galapagos şi numărul obişnuit de rame pentru 
şaizeci de vâslaşi. Într-o clipă, am pus stăpânire pe una 
dintre ele şi, înghiontindu-l pe prizonierul nostru să urce, 
am împins-o în larg, cu toată forţa noastră. 

Nici nu făcuserăm bine cincizeci de iarzi de la țărm şi, 
venindu-ne în fire, am priceput marea scăpare din vedere 
de care ne făcuserăm vinovaţi, lăsând cealaltă canoe pe 
mâna sălbaticilor, care, între timp, se găseau la o distanţă 
de plajă numai de două ori mai mare decât a noastră, şi 
veneau rapid după noi. Nu mai era nici o clipă de pierdut. 
Acţiunea noastră era disperată, dar nu aveam altă şansă. 
Era foarte puţin probabil, oricâte eforturi am fi făcut, că 
vom ajunge înapoi la timp ca să punem mâna pe cealaltă 
canoe înaintea lor, dar exista totuşi o şansă. Am fi fost 
salvaţi, dacă am fi izbutit, în schimb, dacă n-am fi încercat, 
ar fi însemnat să ne resemnăm cu gândul inevitabilului 
măcel. 

Canoea era construită la fel şi la pupa şi la prova, aşa că, 
în loc s-o întoarcem, ne-am schimbat doar noi sensul de 
vâslit. Îndată ce sălbaticii ne-au văzut manevra şi-au dublat 
răcnetele şi viteza, apropiindu-se cu o repeziciune de 


neînchipuit. Am vâslit, totuşi, cu toată energia disperării, şi 
am ajuns la punctul disputat înainte ca primul băştinaş să-l 
fi atins. Acesta şi-a plătit scump agilitatea neobişnuită, 
Peters împuşcându-l în cap pe când venea către țărm. Cel 
mai apropiat din restul semenilor săi era la vreo douăzeci 
sau treizeci de paşi distanţă când am pus mâna pe canoe. 
La început, voiam s-o tragem în apă, ducând-o până acolo 
unde sălbaticii n-ar mai fi ajuns-o, dar, descoperind că era 
prea înţepenită în mâl şi cum nu mai aveam timp de 
pierdut, Peters, dându-i vreo două sau trei lovituri cu patul 
muschetei, a izbutit să-i desprindă o bună bucată din prova 
şi una din laturi. Apoi, ne-am avântat din nou spre larg. În 
acest timp, doi băştinaşi se apucaseră cu mâinile de barcă 
noastră şi refuzau cu încăpățânare să-i dea drumul, până 
când ne-am văzut siliţi să-i trimitem pe lumea cealaltă, cu 
pumnalele. Acum eram departe şi ne îndreptam în forţă 
către largul mării. Grosul sălbaticilor, când a ajuns la 
canoea spartă, a izbucnit în cele mai înfiorătoare urlete de 
furie şi dezamăgire care se pot imagina, într-adevăr, din tot 
ce am putut vedea de la aceşti ticăloşi, mi s-a părut că sunt 
cea mai rea, mai ipocrită, mai însetată de răzbunare şi de 
sânge, şi de-a dreptul diabolică rasă de oameni din câte 
există pe faţa pământului. Era limpede că nu trebuia să ne 
aşteptăm c-o să ne cruţe, dacă le-am fi picat în gheare. Au 
făcut o încercare nebunească de-a ne urmări cu barca 
spartă, dar, văzând că nu se poate, şi-au dat din nou frâu 
liber furiei, într-o serie de groaznice vociferări, şi au pornit 
în goană spre dealuri. Cu acestea, scăpaserăm, 
deocamdată, de primejdia imediată, dar situaţia noastră 
rămăsese încă destul de sumbră. Ştiam că sălbaticii 
avuseseră, o dată, patru astfel de canoe, dar nu ştiam (căci 
am aflat mai târziu, de la prizonierul nostru) că două dintre 
ele fuseseră spulberate la explozia lui Jane Guy. Aşadar, 
socoteam că vom fi urmăriţi de îndată ce duşmanii noştri, 
înconjurând golful (vreo trei mile distanţă), vor ajunge în 
locul unde îşi trăgeau, de obicei, bărcile. Temându-ne de 


acest lucru, am făcut toate eforturile să ne îndepărtăm de 
insulă din spatele nostru şi tâăiam grăbit valurile, silindu-l şi 
pe prizonier să treacă la vâsle. În aproape o jumătate de 
oră, pe când făcuserăm deja vreo cinci sau şase mile înspre 
sud, am zărit o numeroasă flotă de canoe cu fundul plat sau 
plute apărând din golf, desigur, ca să ne urmărească. Însă, 
curând, s-au întors, pierzându-şi speranţa că ne vor mai 
prinde. 

Capitolul XXV. 

Ne găseam, acum, în largul şi puştiul Ocean Antarctic, la o 
latitudine de peste optzeci şi patru de grade, într-o canoe 
şubredă şi fără alte provizii decât cele trei țestoase. Pe 
deasupra, lunga iarnă polară nu putea fi prea departe şi 
trebuia să chibzuim bine încotro să ne îndreptăm. Erau 
şase sau şapte insule înaintea noastră, făcând parte din 
acelaşi arhipelag, la cinci sau şase leghe distanţă una de 
alta, dar nu ne dădea ghes să riscăm să mergem pe niciuna 
dintre ele. Venind cu Jane Guy dinspre nord, lăsaserăm, 
treptat, în spatele nostru, ţinuturile aspre ale gheţurilor - 
acest lucru, oricât de puţin s-ar potrivi cu noţiunile general 
răspândite despre Antarctica, era un fapt, iar experienţa 
noastră nu ne permitea să-l negăm. Aşadar, să fi încercat să 
ne întoarcem pe acolo, ar fi fost curată nebunie - mai ales 
într-o perioadă atât de târzie a anotimpului. O singură cale 
părea să ne fi rămas deschisă speranţei. Ne-am hotărât să 
ne îndreptăm cu curaj spre sud, unde exista cel puţin o 
şansă ca să descoperim alte pământuri şi mai mult de una 
ca să întâlnim un climat şi mai blând încă. 

Până în momentul acela, în Oceanul Antarctic, ca şi în cel 
Arctic, fuseserăm, în mod ciudat, scutiţi de orice furtună 
violentă sau de valuri zbuciumate, dar canoea noastră, deşi 
mare, era şubredă, dacă nu mai rău, şi ne-am apucat s-o 
facem cât mai trainică, în limita mijloacelor de care 
dispuneam. Corpul canoei era pur şi simplu o scoarță de 
copac - un copac necunoscut. Scheletul era din răchită 
tare, foarte potrivită pentru scopul în care fusese folosită. 


Aveam un spaţiu de cincisprezece picioare lungime, de la 
un capăt la altul, între patru şi şase picioare lăţime şi patru 
picioare şi jumătate în adâncime - aşadar, ambarcaţiunile 
acestea se deosebeau foarte mult de ale oricăror altor 
locuitori ai Mărilor Sudului, cunoscuţi de popoarele 
civilizate. N-am crezut niciodată că ar fi fost opera 
insularilor aceia înapoiaţi, în stăpânirea cărora se aflaseră, 
iar, câteva zile mai târziu, am înţeles, punându-i întrebări 
prizonierului nostru, că, într-adevăr, fuseseră construite de 
locuitorii unui arhipelag situat în sud-vestul ținutului în care 
le găsiserăm şi că le picaseră întâmplător în mână 
sălbaticilor pe care îi întâlniserăm. Tot ceea ce am putut 
face pentru întărirea rezistenţei bărcii noastre a fost, într- 
adevăr, foarte puţin. Descoperiserăm câteva crăpături largi 
la ambele capete şi ne-am străduit să le astupăm cu bucăţi 
dintr-o haină de lână. Din vâslele de care nu aveam nevoie, 
foarte numeroase, de altfel, am construit un soi de schelet 
în jurul provei, ca să spargă orice val care ar fi ameninţat să 
ne umple cu apă în zona aceea. De asemenea, am ridicat 
două vâsle în chip de catarg, faţă în faţă şi proptindu-le una 
într-alta, fiecare pornind din câte o latură, ca să nu mai 
avem nevoie de vergă. De aceste catarge am prins o pânză 
făcută din cămăşile noastre - o treabă care ne-a dat destul 
de furcă, întrucât nu l-am putut îndupleca nicicum pe 
prizonierul nostru să ne dea o mână de ajutor, cu toate că 
arătase râvnă în muncă la alte operaţiuni. Vederea pânzei, 
însă, părea să-l impresioneze în mod deosebit. Nu s-a lăsat 
convins s-o atingă, nici să se apropie de ea, apucându-l 
tremuratul, când am încercat să-l silim, şi strigând Tekeli-li! 
După ce ne-am terminat aranjamentele în privinţa 
siguranţei bărcii, am îndreptat pânzele spre sud-sud-est, 
urmărind să dublăm insula aflată cel mai la sud, din 
arhipelagul din faţa noastră. Odată ce am trecut de aceasta, 
am întors prova drept către sud. Vremea nu se putea 
considera cu nici un chip neplăcută. Aveam un vânt 
statornic şi foarte blând dinspre nord, o mare calmă şi o 


permanentă lumină de zi. Nu se vedea nici un fel de gheaţă 
- nu mai văzuserăm vreo urmă de gheaţă de când 
depăşiserăm paralela Insulei Bennet într-adevăr, 
temperatura apei era, aici, mult prea ridicată pentru ca 
gheaţa să poată rezista, indiferent în ce cantitate. După ce 
am omorât-o pe cea mai mare dintre țestoase şi am făcut 
rost de la ea nu doar de mâncare, dar şi de o provizie 
îndestulătoare de apă, ne-am continuat ruta, fără să ni se 
întâmple ceva deosebit, vreme de şapte sau opt zile, 
perioadă în care străbătuserăm, probabil, o mare distanţă 
către sud, fiindcă vântul suflase constant în pânzele noastre 
şi un foarte puternic curent se îndrepta necontenit în 
direcţia pe care o urmăm noi. 

1 martie23. Multe fenomene nemaivăzute ne arătau, 
acum, că intrăm într-o regiune necunoscută şi minunată. 
Un brâu lat de aburi cenuşii apărea mereu la orizont, spre 
sud, spintecat la răstimpuri de nişte fulgere, când de la est 
la vest, când de la vest la est, şi apoi din nou adunat într-o 
fâşie cu aceeaşi lăţime peste tot - pe scurt, prezentând 
toate uluitoarele variaţii ale aurorei boreale. Media înălţimii 
la care se ridicau aceşti aburi, cel puţin de unde priveam 
noi, era de aproape 25 de grade. Temperatura mării părea 
să crească dintr-o clipă într-alta şi se observă o modificare a 
culorii sale. 

2 martie. Astăzi, prin întrebări repetate puse prizonierului 
nostru, am ajuns să cunoaştem mai multe amănunte despre 
insula sa, pe care se petrecuse măcelul alor noştri, despre 
locuitorii săi şi despre obiceiurile acestora - dar cum să îi 
mai rețin acum atenţia cititorului cu acestea? Aş putea 
spune, totuşi, că am aflat că erau opt insule în arhipelag; că 
acestea erau conduse de un singur rege, pe nume Tsalemon 
sau Psalemoun, care locuia pe una dintre cele mai mici; că 
pieile negre care închipuiau veşmintele războinicilor 
proveneau de la un animal de o mărime uriaşă, care trăia 
numai într-o vale din apropierea curţii regelui; că locuitorii 
arhipelagului nu construiau altfel de bărci decât dintr- 


acelea cu fundul plat sau plute, cele patru canoe fiind 
singurele de acest soi pe care le avuseseră, dar şi acestea 
obţinute pur şi simplu întâmplător, de pe o insulă mare din 
sud-vest; că numele prizonierului era Nu-Nu; că elunul 
habar n-avea de Insula Bennet şi că numele insulei pe care 
o părăsise era Tsalal. Începutul numelor Tsalemon şi Tsalal 
era redat printr-un şuierat prelung, pe care ne-a fost cu 
neputinţă să-l imităm, chiar şi după exerciţii repetate, şi 
care era absolut identic cu ţipătul buhaiului-de-baltă negru, 
pe care îl mâncaserăm noi în vârful dealului. 

3 martie. Temperatura apei este deosebit de ridicată, iar 
culoarea a suferit o rapidă schimbare, nemaifiind 
transparentă, ci albă ca laptele şi de consistenţa acestuia. 
În jurul nostru, valurile se arătau îndeobşte foarte mărunte, 
niciodată crescând cât să ne pună barca în primejdie - dar 
adeseori eram surprinşi să vedem, ba la stânga, ba la 
dreapta, la diferite distanţe, bruşte şi întinse frământări la 
suprafaţă. Acestea, am observat într-un târziu, erau 
întotdeauna precedate de bizarele străfulgerări din 
regiunea aburilor de la sud. 

4 martie. Astăzi, ca să ne mărim pânza, fiindcă briza 
dinspre nord scădea simţitor, am scos din buzunarul hainei 
o batistă. Nu-Nu stătea aşezat foarte aproape de mine, iar 
când batista, fluturând, i-a atins din greşeală faţa, a început 
să se zvârcolească. Pe urmă, a căzut în prostraţie, ca 
paralizat, murmurând pierdut: „Iekeli-li! Tekeli-lir 

5 martie. Vântul s-a oprit de tot, dar era evident că ne 
îndreptam în continuare în viteză spre sud, mânaţi de 
curentul puternic. Deşi acum, într-adevăr, ar fi fost foarte 
firesc să ne simţim cumva îngrijoraţi de mersul 
evenimentelor despre care vă vorbesc, noi nu aveam nici o 
temere. Chipul lui Peters nu trăda nimic de genul acesta, 
deşi lua, la răstimpuri, o expresie pe care n-o puteam 
descifra. Iarna polară părea să fie pe drum, dar fără nimic 
din grozăviile sale. Eu simţeam o toropeală în trup şi în 
creier - o senzaţie că visam cu ochii deschişi, dar atâta tot 


6 martie. Aburii cenugşii s-au ridicat, acum, la mai multe 
grade peste linia orizontului şi, treptat, şi-au pierdut 
culoarea cenuşie. Căldura apei era neobişnuită, chiar 
neplăcută la atingere, iar nuanţa lăptoasă era mai evidentă 
că oricând. Astăzi, o violentă frământare a apei s-a pornit 
foarte aproape de canoe. A fost însoţită, ca de obicei, de o 
ciudată străfulgerare sus, în vârful brâului de aburi, şi de o 
trecătoare separare la baza sa. O pulbere fină, albă, 
semănând cu cenuşa - dar, cu siguranţă, nu era cenuşă -a 
căzut peste canoe şi pe o bună porţiune de apă din jur, în 
timp ce fulgerul s-a stins printre aburi şi tremurul mării s-a 
potolit. Nu-Nu s-a aruncat cu faţa în jos pe fundul bărcii şi 
nimic nu l-a înduplecat să se ridice. 

7 martie. În ziua aceasta l-am descusut pe Nu-Nu despre 
motivele pentru care semenii săi îi uciseseră pe tovarăşii 
noştri, însă părea atât de copleşit de spaimă încât nu a 
putut să ne dea nici un răspuns inteligibil. Zăcea întins cu 
încăpățânare pe fundul bărcii şi, când am reluat întrebările, 
s-a pornit să facă nişte gesturi prosteşti, ca de pildă să-şi 
ridice cu degetul arătător buza de sus, arătându-şi dinţii de 
sub ea. Dinţii erau negri. Nu mai văzuserăm niciodată până 
atunci dinţii vreunui locuitor din Isalal. 

8 martie. Astăzi a trecut plutind pe lângă noi unul dintre 
acele animale albe, a cărui apariţie pe plaja din Isalal 
stârnise atâta tulburare printre sălbatici. Aş fi vrut să-l 
prind, dar m-a cuprins deodată un soi de apatie şi am 
renunţat. Apa s-a încălzit încă şi mai tare, deja nu mai 
putem ţine mâna în ea. Peters abia de mi-a vorbit, iar eu nu 
mai ştiu ce să cred despre amorţeala sa. Nu-Nu respiră, dar 
atăt. 

9 martie. Pulberea aceea ca o cenuşă cade, acum, în 
continuu în jurul nostru, în cantitate foarte mare. Brâul de 
aburi de la sud s-a ridicat foarte mult la orizont şi a început 
să capete un contur mai clar. Nu îl pot asemui cu nimic, 
decât cu o cataractă nesfârşită, rostogolindu-se silenţioasă 
în mare, de pe culmea unui imens şi foarte îndepărtat 


meterez din cer. Uriaşa cortină se întinde pe toată lungimea 
orizontului, la sud. Nu scoate nici un zgomot. 

21 martie. Un întuneric sumbru pluteşte, acum, deasupra 
noastră - dar din adâncurile lăptoase ale oceanului se înalţă 
o lumină vie, care învăluise marginile bărcii. Suntem 
aproape îngropaţi în ploaia deasă de cenuşă albă, care se 
aşterne peste noi şi peste canoe, dar se topeşte de îndată ce 
atinge apa. Creasta cataractei s-a pierdut cu totul în 
întuneric şi în depărtare. Totuşi, este foarte clar că ne 
apropiam de ea cu o viteză năucitoare. Din când în când, 
masa aceea se despică, apărând nişte crăpături largi, dar 
care durează numai câteva clipe, iar prin aceste falii, 
înăuntrul cărora fâlfâie haotic imagini nedesluşite, se 
năpusteşte un vânt puternic, dar mut, sfâşiind oceanul 
clocotit în trecerea lui. 

22 martie. Bezna a sporit simţitor, destrămată numai de 
strălucirea apei, reflectată de cortina albă din faţa noastră. 
Multe păsări uriaşe şi albe zboară, acum, necontenit, 
dincolo de văl, iar strigătul lor este veşnicul Tekeli-li! Pe 
care îl scot fugind din calea noastră. În timpul acesta, Nu- 
Nu a tresărit, pe fundul bărcii, dar, când am pus mâna pe 
el, am descoperit că îşi dăduse duhul. Atunci, barca noastră 
s-a repezit în braţele cataractei, unde o prăpastie s-a 
deschis de la sine, să ne primească. În clipa aceea, s-a ivit în 
calea noastră o figură de om, parcă învăluit într-un linţoliu, 
dar cu mult mai mare decât oricare muritor de pe pământ 
Iar culoarea pielii sale avea albeaţa imaculată a zăpezii... 

NOTA EDITORULUI. 

Împrejurările din ultimul timp, legate de subită şi 
întristătoarea moarte a domnului Pym, sunt deja bine 
cunoscute publicului, din presă cotidiană. Ne temem că 
acele câteva capitole neterminate, cu care trebuia să-şi 
completeze povestirea şi care se aflau asupra sa, ca să le 
revizuiască, în vreme ce primele erau sub tipar, au fost 
irecuperabil pierdute în accidentul în care s-a sfârşit şi el. 
S-ar putea, însă, ca lucrurile să nu se fi întâmplat astfel şi, 


atunci, dacă se vor găsi în cele din urmă, hârtiile vor fi 
publicate. 

S-au încercat toate soluţiile pentru a remedia această 
problemă. Domnul al cărui nume este menţionat în Nota 
introductivă şi care, după afirmaţiile făcute acolo, s-ar fi 
putut crede că ar fi în măsură să umple acest gol, a refuzat 
această sarcină - din pricina unor motive întemeiate, legate 
de inexactitatea generală a detaliilor care i se povestiseră, 
şi din pricina neîncrederii sale în adevărul părţilor finale ale 
naraţiunii. Peters, de la care ne aşteptăm să primim nişte 
informaţii, este încă în viaţă, locuind în Illinois, dar n-a 
putut fi găsit până în prezent. S-ar putea să dăm de el mai 
târziu, şi atunci, fără nici o îndoială, vom obţine materialul 
pentru a încheia relatarea domnului Pym. 

Pierderea celor două sau trei capitole finale (căci numai 
două sau trei mai erau) este cu atât mai adânc regretată cu 
cât, fără îndoială, conţineau date referitoare la Pol sau, cel 
puţin, la regiunile de foarte aproape de acesta şi, de 
asemenea, cu cât afirmaţiile autorului privitoare la aceste 
regiuni ar fi putut fi în scurt timp verificate sau infirmate de 
expediţia guvernamentală care se pregăteşte, în prezent, să 
pornească în Oceanul Sudului. 

Am putea face unele remarci asupra unui punct din 
povestire; iar autorul acestei anexe s-ar bucura foarte mult 
dacă observaţiile sale ar putea, într-o cât de mică măsură, 
înclina balanţa în favoarea veridicităţii paginilor pe care le 
publicăm acum. Facem aluzie la faliile găsite pe insula 
Tsalal şi la toate desenele de la paginile 193-196. 

Domnul Pym dă schiţele faliilor neînsoţite de vreun 
comentariu şi spune cu toată fermitatea despre scobiturile 
găsite în capătul celei mai estice dintre aceste falii că aveau 
doar o vagă asemănare cu literele alfabetului şi, pe scurt, 
cu siguranţă că nu erau litere. Această afirmaţie este făcută 
într-un mod atât de simplu şi susţinută de un soi de 
demonstraţie atât de convingătoare (respectiv potrivirea 
contururilor bucăţilor găsite prin praf cu acelea ale 


scobiturilor din perete), încât ar trebui să fim siliţi să-l 
credem întru totul pe autor şi nici un cititor cu judecată nu 
ar trebui să presupună că lucrurile ar sta altfel. Dar, cum 
faptele care au legătură cu toate figurile sunt absolut 
neobişnuite (mai ales dacă facem legătura cu restul 
afirmațiilor din povestire), probabil că n-ar fi rău să spunem 
un cuvânt sau două despre acestea - fireşte, mai ales 
pentru că faptele în discuţie au scăpat, fără îndoială, 
atenţiei domnului Poe. 

Dacă punem una lângă alta figura 1, figura 2, figura 3 şi 
figura 5, exact în ordinea în care se prezentau faliile şi 
înlăturăm micile ramificații laterale sau bolțile (care, vă 
reamintesc, serveau doar ca mijloc de comunicare între 
„încăperile” principale şi aveau un caracter absolut diferit), 
obţinem rădăcina unui cuvânt etiopian, şi anume, Care 
înseamnă „a fi umbrit” şi din care provin toate flexiunile 
cuvintelor legate de „umbră” şi „întuneric”. 

În legătură cu falia aflată „la stânga sau cel mai la nord”, 
din figura 4, este mai mult decât probabil că opinia lui 
Peters era corectă şi că scobiturile care semănau cu nişte 
hieroglife erau chiar opera mâinii omului şi intenţionat 
reprezentate sub forma unui om. Dacă cititorul are schiţa 
înaintea ochilor va putea - sau nu - să remarce asemănarea 
sugerată; dar restul scobiturilor întăreşte puternic opinia 
lui Peters. Rândul de sus este, evident, rădăcina cuvântului 
arab. 

Care înseamnă „a fi alb”, de unde derivă toate cuvintele 
legate de strălucire şi albeaţă. Rândul de jos nu este la fel 
de simplu de descifrat. 

Hieroglifele sunt ciobite şi, într-o oarecare măsură, 
dezmembrate; totuşi, nu încape îndoială că, în starea lor 
perfectă, acestea laolaltă formau cuvântul egiptean. 

Care înseamnă „[inutul din Sud”. Se observă că aceste 
interpretări confirmă părerea lui Peters referitoare la „cea 
mai nordică” dintre figuri. Braţul figurii este întins către 
sud. 


Astfel de concluzii deschid un vast câmp de speculaţii şi de 
ipoteze pasionante. Ar trebui judecate, probabil, în legătură 
cu unele dintre cele mai puţin detaliate episoade din 
această povestire, căci, deşi nu sunt uşor de identificat, 
lanţul acestor conexiuni este complet. Tekeli-li! Era strigătul 
băştinaşilor îngroziţi din Tsalal când au descoperit corpul 
animalului alb, cules de pe mare. Aceasta era, de asemenea, 
exclamaţia înfiorată a locuitorului din 'Tsalal când a 
descoperit obiectele albe aparţinând domnului Pym. 
Aceasta era, de asemenea, ţipătul păsărilor albe şi uriaşe 
care zburau atât de repede, ieşite din cortina albă de aburi 
din sud. În Tsalal nu se găsea nimic alb şi, dimpotrivă, nimic 
nu era altfel decât alb în călătoria de după aceea, spre 
regiunile mai coborâte spre Pol. Nu este imposibil ca 
„Isalal”, numele insulei faliilor, să dezvăluie, la o amănunţită 
cercetare filologică, ori o legătură cu faliile înseşi, ori vreo 
referinţă la caracterele etiopiene cioplite în chip atât de 
misterios în cotloanele lor. 

„Am scris aceasta în inima dealurilor şi răzbunarea mea în 
pulberea stâncilor.” 


SFÂRŞIT 


1 Unitate de măsură pentru lungime, 1 picior = 12 inci = 
30,5 cm. (N. Tr.) 

2 Unitate de măsură pentru capacitate, 1 pintă = 0,5681 
litri (N. Tr.) 

3 Unitate de măsură pentru capacitate: 1 gill = 1/4 
pintă=0,142 1 (n.t.) 

4 Femeie, la pieile roşii. (N. Tr.) 

5 Câine din rasa prepelicarilor. (N. Tr.) 

6 Unitate de măsură pentru lungime sau adâncime, 1 
stânjen = 6 picioare = 1,82 m. (N. Tr.) 


7 Alt nume sub care este cunoscut arhipelagul Antilelor. 
(N. Tr.) 

8 Balenierele sunt prevăzute, de obicei, cu rezervoare de 
fier pentru ulei - de ce Grampus nu avea aşa ceva, n-am 
aflat niciodată. (N. A.) 

9 în limbaj marinăresc, a fi supus ruliului şi tangajului 
puternice. (N. Ir.) 

10 Legături (sau manevre) utilizate pentru a fixa un 
arbore - de tribord şi babord (şarturi), de prova (straiuri) şi 
de pupa (pataraţinele) - în scopul de a rezista la acţiunea 
vântului şi la balansul vasului. (N. Tr.) 

11 Sculptură ornamentală, numită şi păpuşă, de obicei din 
lemn, fixată la prora vaselor cu pânze, pe ghibră, 
reprezentând un personaj, în general corespunzător 
numelui vasului. (N. Tr.) 

12 Un catarg, în funcţie de înălţime, se compune din 
coloană (bază), gabier (mijloc) şi arboret sau arborele 
zburător (vârf). (N. Tr.) 

13 Unitate de măsură pentru greutate, 1 livră = 453,6 g. 
(N. Tr.) 

14 în limbaj marinăresc, briză de 5 grade Beaufort, 19-24 
mile pe oră. (N. Tr.) 

15 Unitate de măsură pentru greutate, 1 uncie = 28,35 g. 
(N. Tr.) 

16 Cazul bricului Polly, din Boston, este unul atât de 
grăitor, iar soarta lui, din multe puncte de vedere, atât de 
izbitor de asemănătoare cu a noastră, încât nu mă pot 
abţine să nu îl pomenesc aici. Acest vas, cu o încărcătură de 
130 de tone de cherestea şi alimente, a ridicat pânzele din 
Boston, cu destinaţia Santa Cruz, la 12 decembrie 1811, 
sub comanda căpitanului Casneau. În afară de căpitan, se 
mai aflau opt suflete la bord - secundul, patru mateloţi şi 
bucătarul, precum şi un anume domn Hunt şi o negresă 
care era în slujba lui. Pe 15, după ce ieşise din apele puţin 
adânci de la Georges, s-a ales cu o spărtură în cocă, într-o 
vijelie stârnită dinspre sud-est, şi, în cele din urmă, s-a 


răsturnat; dar, cum îşi pierduse catargele, după o vreme, s- 
a răsucit înapoi. Oamenii au rămas în această situaţie, fără 
foc şi cu foarte puţine provizii, timp de 191 de zile (de la 15 
decembrie până la 20 iunie), când căpitanul Casneau şi 
Samuel Badger, singurii supraviețuitori, au fost culeşi de pe 
epavă de Fame, un vas din Huli, condus de căpitanul 
Featherstone, care se întorcea acasă, venind de la Rio de 
Janeiro. Când i-au găsit, se aflau la 28* latitudine nordică şi 
13* longitudine vestică, adică parcurseseră, plutind în 
derivă, aproape 2000 de mile! La 9 iulie, Fame s-a întâlnit 
cu bricul Dromero, al căpitanului Perkins, care i-a lăsat la 
țărm pe cei doi martiri, în Kennebeck. Relatarea din care 
am extras aceste detalii se încheia cu următoarele cuvinte: 
„Fireşte, se pune întrebarea cum au putut, oare, parcurge o 
aşa de mare distanţă, prin cea mai circulată zonă a 
Atlanticului, fără să fie descoperiţi în tot acest răstimp. Au 
trecut pe lângă ei mai bine de douăsprezece pânze, una 
dintre ele venind atât de aproape, încât i-au putut vedea 
clar pe marinarii de pe punte şi de pe gabii cum se uitau la 
ei; dar, spre inexprimabila dezamăgire a celor care mureau 
de foame şi de frig, marinarii aceia, nesocotind principiile 
omeniei, au înălţat pânzele şi i-au abandonat, cu atâta 
cruzime, în voia sorții.” (N. A.) 

17 Veche armă de foc din bronz, cu ţeavă scurtă şi 
răsfrântă ca o pâlnie, montată pe un pivot. (N. Tr.) 

18 Printre vasele care au susţinut, în diferite perioade, că 
ar fi găsit Aurorele, se pot cita vasul San Miguel, în 1769; 
vasul Aurora, în 1774, bricul Pearl, în 1779 şi vasul Dolores, 
în 1790. Toate concordă în ceea ce priveşte latitudinea 
indicată, de 53* sud. (N. A.) 

19 Este vorba despre 36 de grade Fahrenheit, aproximativ 
1* Celsius. (N. Tr.) 

20 Termenii de „dimineaţă” şi „seară” pe care i-am folosit 
ca să evit, pe cât posibil, confuzia în povestirea mea, nu 
trebuie, fireşte, luaţi în sensul lor obişnuit. Deja de multă 
vreme nu mai aveam noapte deloc, lumina zilei fiind 


permanentă. Datele au fost stabilite potrivit timpului nautic, 
iar coordonatele trebuie înţelese per compas. Trebuie, de 
asemenea, să subliniez faptul că nu pretind, în ceea ce 
priveşte prima parte a celor scrise aici, că am respectat cu 
stricteţe datele sau latitudinile şi longitudinile, fiindcă nu 
am început să ţin regulat un jurnal decât după perioada 
despre care vorbesc în această primă parte. În multe 
cazuri, m-am bizuit, de altfel, numai pe memorie. (N. A.) 

21 Ziua aceasta a fost una însemnată, întrucât atunci am 
descoperit spre sud câteva dintre trombele de aburi 
cenuşii, de care v-am vorbit. (N. A.) 

22 Şi marna era neagră; într-adevăr, n-am observat nici o 
materie de culoare deschisă, nicăieri pe această insulă. (N. 
A.) 

23 Din motive evidente, nu pot pretinde precizia absolută 
a datelor. Acestea au fost menţionate în principal pentru 
limpezimea povestirii şi transcrise aşa cum le-am găsit în 
notițele mele, făcute cu creionul. (N. A.)