Daniel Defoe — Robinson Crusoe

Daniel Defoe 
Robinson Crusoe 


Volumul - 1 - 
Seria 


Traducere: Andrei Bantaş 
Editura , 


Daniel Defoe 
Robinson Crusoe 
W. Taylor, 1719 


Versiune ebook: [1.0] hunyade 


Daniel Defoe 


Robinson Crusoe 


PREFAŢĂ 

Istoria literaturii engleze pomeneşte o întîmplare cu totul 
neobişnuită care s-a petrecut în primii ani ai secolului al XVIII- 
lea: unul din cei mai mari scriitori ai timpului, pus la stilpul 
infamiei şi ţinut legat timp de trei zile într-o piaţă publică din 
Londra pentru a fi batjocorit şi scuipat de trecători, a fost 
aclamat de aceştia, care i-au împodobit cu ghirlande locul 
supliciului. A devenit astfel un erou popular cel ce fusese 
declarat - cum s-ar spune în secolul nostru - „inamicul public 
numărul unu”, într-adevăr, el se dovedise a fi un mare inamic al 
ocîrmuirii din acea vreme. Şi cum întâmplarea face ca mulţi 
scriitori englezi să aibă nume care aduc mai degrabă a porecle, 
printr-o ciudată coincidenţă numele său însemna chiar „inamic” 
- pe englezeşte foe. Daniel Foe şi-a schimbat curînd după aceea 
numele în Defoe. 

Se născuse în familia unui negustor, în jurul anului 1660, an în 
care revenise la cîrma Angliei monarhia, răsturnată cu un 
deceniu mai înainte de revoluţia burgheză a lui Cromwell. 

Defoe a trăit într-o epocă de călătorii active, întrucît Anglia îşi 
extindea imperiul colonial şi stăpînirea asupra mărilor lumii. 
După cît se pare, şi Defoe a călătorit încă din tinereţe în Spania, 
Italia, Germania şi Franţa. 

După ce s-a ocupat vreme îndelungată de negustorie şi 
politică, începînd din 1697 Defoe a scris numeroase eseuri, 
broşuri şi pamflete, fiind, cum am apune astăzi, publicist - 
carieră ce începuse să fie la modă în acea vreme. Defoe s-a 
remarcat imediat în acest domeniu, mai ales pentru că în 
scrierile lui se ocupa de problemele cele mai arzătoare ale 
epocii dezvoltarea studiilor umaniste, progresul descoperirilor 
geografice, avintul capitalismului, luptele religioase. 

In 1702 Defoe a atacat unul din subiectele sale favorite - 
tirania preoţilor - în broşura cu caracter de pamflet „Cum să 
scăpăm mai uşor de eretici”, care i-a atras persecuții cumplite - 
punerea la stilpul infamiei şi întemnițarea. 

După eliberarea din închisoare, a participat la viaţa publică mai 
ales ca ziarist. Deşi a avut cîţiva înaintaşi în acest domeniu, se 
consideră că Defoe a întemeiat gazetăria în Anglia, prin 
publicaţia „The Review”, care a dăinuit nouă ani (1704-1713), 
fiind apoi înlocuită de Mercator. 


Activitatea sa de gazetar, ca şi sutele de poezii, de eseuri, 
broşuri şi tratate publicate în decurs de treizeci de ani au făcut 
din Defoe scriitorul cel mai fecund şi cel mai citit în vremea 
aceea. 

Dar ceea ce i-a adus scriitorului englez faima mondială a fost 
munca într-un alt domeniu al scrisului. Fără să părăsească 
celelalte laturi ale activităţii sale, la aproape şaizeci de ani, 
personalitatea neobosită, inepuizabilă a lui Defoe a păşit pe un 
drum nou: romanul. 

Actul de naştere al romanului modern englezesc, zămislit de 
mintea rodnică a lui Daniel Defoe, a fost apariţia în 1719 a 
primului şi celui mai celebru din romanele sale, „Robinson 
Crusoe”, care nu a mai fost uitat pînă în zilele noastre. 

Uşurinţa în mînuirea condeiului i-a permis lui Defoe să dea apoi 
lumii, în decurs de cinci ani, o adevărată cascadă de asemenea 
romane, toate scrise la persoana întîi şi folosind în repetate 
rînduri procedeul curent pe atunci, de a le înfăţişa sub i forma 
unor manuscrise aparţinînd altcuiva. 

În 1720 apare „Căpitanul Singleton”, povestea unui alt mare 
călător care stabileşte rute noi pe oceane şi deschide drumuri 
prin pădurile virgine din Africa Centrală. Este o prezentare 
rezumativă, o reducere la esenţial a epocii de aur a navigaţiei şi 
pirateriei în care a trăit autorul. Urmează „Memoriile unui 
cavaler”, o povestire plină de aventuri militare, dar şi de 
interesante portrete contemporane. 

Prin „Moll Flanders”, care a cunoscut un succes fenomenal 
(chiar în anul apariţiei, 1722, s-au publicat trei ediţii succesive). 
Defoe inaugura în literatura engleză genul de roman de aventuri 
cunoscut sub numele de roman picaresc. 

„Moll Flanders” este un tablou al moravurilor din epoca reginei 
Anna (începutul secolului al XVIII-lea), îndeosebi al corupţiei şi 
intoleranţei care se manifestau în diverse domenii de activitate. 
Romanul dezvăluie totodată cauza profundă a hoţiei şi tilhăriei - 
mizeria cruntă în care se zbătea populaţia. Scenele 
impresionante din închisoarea Newgate reprezintă amintiri ale 
unei perioade chinuite din viaţa autorului însuşi. Defoe încearcă 
să atragă atenţia marelui public asupra unor realităţi pe care 
nimeni nu avea curajul să le înfăţişeze în scris în toată hidoşenia 
lor. „Moll Flanders” ilustrează unul din meşteşugurile moderne 


ale lui Dafoe - identificarea cu personajul care-şi relatează viaţa, 
analizîndu-şi totodată acţiunile şi sentimentele. 

Tot în 1722, anul cel mai fertil al activităţii lui, Defoe întrerupe 
seria romanelor propriu-zise şi scrie o altă lucrare memorabilă: 
„Jurnalul din anul ciumei”. Întrucît epidemia de la Marsilia din 
1721  reînviase spaima pricinuită de acest flagel, Defoe 
abordează, cu un acut simţ al actualităţii, un subiect 
senzaţional, al cărui succes era asigurat în faţa publicului 
contemporan. El evocă o cumiplită epidemie de ciumă care 
secerase vieţile multor londonezi în 1665. Sub forma relatării 
unui martor ocular, inspirată de fapt din documente oficiale şi 
scrieri contemporane (peste două sute de surse), din povestirile 
unor cunoştinţe sau poate chiar ale unor rude, Defoe scrie un 
mare reportaj, brodînd pe marginea elementelor documentare o 
serie de întîmplări şi aventuri, colorate de prezenţa unor tipuri 
pline de vioiciune şi a unor descrieri de un realism viguros, în 
care uneori îşi face loc macabrul şi grotescul. Îmbinînd 
trăsăturile reportajului cu cele ale romanului istoric şi ale 
romanului picaresc, „Jurnalul din anul ciumei” a căpătat o 
celebritate mondială.  Semnificativă în acest sens este 
aprecierea lui Walter Scott, care spunea despre Defoe că şi dacă 
n-ar fi scris Robinson Crusoe sau celelalte romane ale sale, tot 
şi-ar fi cîştigat un loc în literatură şi epitetul de scriitor genial, fie 
chiar numai cu această carte. 


x k x 


Opera lui Defoe este prea vastă, multilaterală şi diversă pentru 
a fi cuprinsă într-o scurtă caracterizare. Dacă ne limităm la 
romanele sale, se impun de la sine cîteva aprecieri generale. 

Nu numai că Defoe a pus bazele romanului de acţiune, darel a 
format în mare măsură gustul publicului pentru literatura de 
aventuri, căreia i-a dat o strălucire fără precedent. 

Faţă de alte descrieri de călătorii imaginare - cum ar fi 
„Călătoriile lui Gulliver” de Swift - romanele lui Defoe ocupă un 
loc aparte. Deşi multe din subiectele lui erau stranii şi 
neverosimile, ținînd aparent de domeniul fantasticului, Defoe 
era realist în manieră şi stil. Neavînd preocupările alegorice şi 
satirice ale lui Swift, şi nici umorul acestuia, Defoe scrie romane 


propriu-zise, concentrând atenţia cititorului asupra naraţiunii, 
asupra faptelor şi întîmplărilor. 

Succesul extraordinar al literaturii de aventuri în ţări 
îndepărtate ieşită de sub pana lui Defoe se datorează mai ales 
faptului că în ele este vorba de întâmplări actuale şi uşor de 
crezut, întrucît Defoe se ţinea în permanenţă la curent cu noile 
descoperiri atît prin lecturi, cît şi prin contactul cu diverşi 
călători, marinari, negustori şi chiar pirați. În afară de descrierile 
pornind ide la o temeinică documentare, Defoe a izbutit să 
înfăţişeze şi ţinuturi necunoscute sau prea puţin explorate pe 
vremea lui (de exemplu, călătoria prin inima Africii din 
„Căpitanul Singleton”). 

Scriitorul nu căuta să înșele naivitatea unor cititori, ci ţinei mult 
să câştige încrederea deplină a publicului, pentru a-l face să 
înveţe lucruri noi, să se lumineze şi să se înalțe sufletește. 

Eroii pe care-i prezenta Defoe publicului erau oameni tipici 
pentru epoca respectivă şi modelaţi de ea, purtând şi peste mări 
şi ţări trăsăturile principale ale societăţii din care veneau. 


x k x 


Să ne oprim acum atenția asupra cîtorva aspecte mai de 
seamă ale romanului prezentat în volumul de față. 

Robinson Crusoe este o carte de aventuri în cel mai bun sens al 
cuvîntului - întrucât se bazează nu atît pe imaginaţie, oft pe 
realitatea epocii. (Una din sursele de inspirație ale romanului a 
fost relatarea navigatorului Alexander Selkirk, care a stat singur 
din 1704 pînă în 1709 pe o insulă pustie din arhipelagul Juan 
Fernandez, în largul coastei chiliene.) 

Romanul îmbină în mod unitar diferite genuri literare: 
memorialul de călătorie, romanul de aventuri, romanul 
autobiografic, romanul social care oglindeşte unele teorii 
valoroase din domeniul filozofiei, educației şi al economiei 
politice. 

Aplicând şi ducând mai departe cele mai înaintate vederi ale 
timpului, Defoe exprimă prim romanul său aprecierea penitru 
munca neobosită şi pentru cunoştinţele şi experienţa omului, 
interesai pentru caracterul şi gîndirea acestuia, credinţa în 
posibilitatea supunerii naturii de către om. 


Deşi „Robinson Crusoe” este o carte a izolării, ea rămîne totuşi 
deopotrivă un tablou al societăţii timpului, deoarece Robinson 
reproduce chiar şi pe insula pustie tradiţiile, datinile şi felul de a 
gîndi al contemporanilor el rămîne prizonier al unor norme de 
care nu se poate dezbăra chiar dacă ele nu-şi găsesc pe deplin 
rostul în singurătatea insulei. Aceasta aste un adevărat simbol al 
societăţii omeneşti, redusă la proporţii minuscule. Pe insula 
pustie, Robinson străbate pe rfnd treptele de evoluţie a omenirii. 
El reface evoluţia omului nu numai cu mijloace primitive, ci şi cu 
unelte moderne - şi înarmat fiind cu experienţa omului din 
secolul al XVIII-lea. 

Pe lîngă asta, Robinson îşi făureşte un fel de societate, pe cate 
o alcătuiesc cărţile lui, papagalul, Vineri şi, mai tirziu, tatăl 
acestuia. Făaîndu-i pe cei doi negri sclavii săi, el împarte pînă şi 
populaţia restrinsă a insulei în clase conducătoare şi clase 
conduse. 

Asemeni lui Defoe, Robinson este reprezentantul burgheziei din 
perioada ei de progres. El exercită o serie de meserii - pescar, 
dulgher, fermier, vînător etc.- dar nu-şi pierde nici o clipă simţul 
proprietăţii şi gîndirea lui rămîne aceea de negustor. De 
exemplu, cînd la o nouă vizită pe corabia naufragiată, Robinson 
găseşte într-un sertar nişte monezi, el ţine o tiradă împotriva 
banilor, dar spiritul practic determinat de epocă se dovedeşte 
mai puternic decît raţionamentul: „La ce puteţi voi sluji? Mie nu- 
mi sînteţi de nici un folos nu meritaţi nici măcar osteneala de a 
vă ridica de jos: oricare dintre cuţitele acestea preţuieşte mai 
mult deoit grămada de monezi. Cu voi n-am ce să. Fac rămineţi 
unde vă aiflaţi şi scufundaţi-vă cu epavă cu tot, ca o fiinţă a 
cărei viaţă nu merită să fie salvată”. „Şi totuşi, gindindu-mă mai 
bine (povesteşte în continuare Robinson) i-am luat şi, 
înfăşurîndu-i într-o bucată de pînză, am început să mă gindesc 
cum să-mi fac o nouă plută”. 

Robinson e foarte sîrguincios şi metodic, munceşte bine, dar 
ştie şi săni facă pe alţii să muncească pentru el, fiind astfel un 
simbol al făuritorilor imperiului britanic. La sfîrşit, părăsind 
insula pe care trăise douăzeci şi opt de ani, el o transformă într- 
o colonie a coroanei britanice. 

Această poveste a adaptării la situaţii dificile şi a înfrîngerii 
greutăților ne insuflă optimism prin ideea sa de bază: munca şi 
eforturile spirituale pot transforma însăşi natura în folosul 


omului. Robinson îl întruchipează şi pe homo faber şi pe homo 
sapiens. În fiecare acţiune a lui se manifestă gîndirea, pentru 
fiecare din aceste acţiuni există o justificare. E interesant de 
constatat bogăţia cuvintelor care descriu activităţi mintale, una 
din plăcerile cititorului fiind şi aceea de a urmări desfăşurarea 
proceselor de gîndire, inventivitatea şi elasticitatea minţii 
umane. 


x kK x 


Mesajul romanului „Robinson Crusoe” a căpătat o valoare 
durabilă, care a străbătut veacurile. 

In decursul timpului, celebritatea romanului a crescut 
neîncetat, numărul traducerilor în cele mai multe limbi ale 
globului fiind imens (prima traducere românească datează din 
1835) influenţa romanului este oglindită şi de cîteva imitații ale 
sale, dintre care cea mai reuşită este Robinson elveţianul, scrisă 
în 1813 de Johann Rudolf Wyss. 


x kK x 


„Robinson Crusoe” are unele trăsături comune cu creatorul 
său, printre care la loc de frunte stau activitatea lui înfrigurată, 
dorinţa de a face mereu ceva, neputinta de a rămîne pasiv, 
pasiunea permanentă pentru îmbogățirea sufletului prin lectură 
şi meditație, triumful dragostei de viață asupra nenorocirilor. 

Se pot găsi numeroase justificări şi pentru o paralelă între 
Defoe şi eroul său colonelul Jacque (din romanul cu acelaşi titlu) 
care spune: „Eram veşnic curios să aflu cît mai multe şi puneam 
întrebări despre tot felul de lucruri(...) dar mai ales îmi plăcea 
grozav să stau la taifas cu marinarii şi soldaţii despre războaie, 
despre marile bătălii de pe mare şi de pe uscat la care luaseră 
parte şi cum nu uitam nimic din ce-mi povesteau ei, curînd, 
adică peste cîţiva ani, puteam să povestesc războiul cu Olanda 
şi luptele navale, şi cele din Flandra (...) şi altele asemenea, la 
fel de bine ca şi cei care fuseseră de faţă”. 

Defoe personal susţine că n-a uitat nimic din ce a citit. Or, 
biografii amintesc faptul că Defoe citea enorm de mult, că avea 
o bibliotecă amplă şi foarte diversă, cuprinzînd şi cărţi rare de 


călătorii, ştiinţe naturale, mineralogie, comerţ, precum şi o 
colecţie de hărţi şi atlase. 

Personalitate enciclopedică, titanică, Defoe a oglindit în 
scrierile sale aspecte multilaterale ale vieţii contemporane: Mai 
mult decît atît, dat fiind că şi viaţa sa a fost strîns legată de 
evenimentele timpului, este justificată părerea că Defoe a fost o 
întruchipare, un simbol al epocii sale. Opera sa imensă (aproape 
patru sute de lucrări) constituie o enciclopedie a vremurilor pe 
care le-a trăit. 

Locul lui Defoe în literatura lumii poate fi stabilit în lumina 
următoarei aprecieri făcute de Jean-Jacques Rousseau (care în 
romanul său Emile, ca şi în alte opere ale sale, afirma că 
societatea a corupt firea iniţial bună a omului): „Din moment ce 
tot trebuie să avem cărţi, atunci după părerea mea există una 
care ne oferă cel mai faimos tratat de educaţie. Emile al meu va 
citi această carte înaintea tuturor celorlalte: multă vreme ea va 
trebui să constituie întreaga lui bibliotecă şi va sta întotdeauna 
la loc de cinste. Atita timp cît gustul nostru va rămîne 
neprihănit, o să ne facă plăcere s-o citim.” 

Cartea la care se referea Rousseau era „Robinson Crusoe”. 


ANDREI BANTAŞ 


Capitolul | 


NAŞTEREA ŞI OBÎRŞIA MEA. LA NOUĂSPREZECE ANI AM FUGIT 
DE ACASĂ ÎMPREUNA CU UN COLEG. PLECAREA PE MARE ŞI 
NAUFRAGIUL. SALVAREA ECHI-PAJULUI ŞI DEBARCAREA LÎNGĂ 
YAR-MOUTH. 


M-am născut în 1632, în oraşul York, dintr-o familie foarte 
bună. Tatăl meu nu-şi avea obirşia în acest oraş, ci se născuse 
la Bremen şi se stabilise mai târziu la Huli, unde ajunsese, 
datorită negoţului, în stăpînirea unei frumoase proprietăţi. 
Părăsind negoţul s-a mutat la York, unde s-a însurat cu mama. 
Familia mamei, Robinson, era foarte cunoscută în acea regiune. 
De aceea mă şi numesc eu Robinson Kreutzntaer, nume care 
apoi a ajuns, prin obişnuita prefacere a cuvintelor străine în 
Anglia, acela, de Crusoe, aşa cum ne zicem şi ne scriem noi 
înşine numele şi aşa cum m-au chemat totdeauna cunoscuţii. 

Am avut doi fraţi mai mari. Cel dintii a fost locote-nent-colonel 
într-un regiment englez de infanterie din Flandra, comandat mai 
înainte de faimosul colonel Lockhart, şi a fost ucis în bătălia de 
lîngă Dunkerque, purtată împotriva spaniolilor. N-am ştiut 
niciodată ce a ajuns cel de al doilea frate, după cum nici părinţii 
mei n-au ştiut mai tîrziu ce s-a întîmplat cu mine. 

Fiind al treilea fiu şi nepregătit pentru vreo meserie, capul mi 
s-a umplut de timpuriu cu tot felul de gînduri năstruşnice. Tata, 
om mai în vîrstă, mi-a dat o creştere aleasă. Am învăţat acasă şi 
apoi la şcoala din oraş, tata voind să mă facă om de legi. Eu însă 
nu mă gindeam la nimic altceva decit să plec pe mare, şi 
această aprigă dorinţă mă făcea să înfrunt toate poveţele tatei, 
ba chiar şi poruncile lui, precum şi îndrumările şi rugăminţile 
mamei şi ale prietenilor mei. O ursită rea părea să mă mine în 
această năzuinţă a firii mele, îndreptîindu-mă căttre acea viaţă 
năpăstuită, de care trebuia să am parte mai târziu. 

Tatăl meu, om înţelept şi cu scaun la cap şi greutate la vorbă, 
mă sfătuia totdeauna împotriva acestor înclinări pe care le 
presimţea la mine. Într-o dimineaţă mă chemă la dînsul în 
cameră, unde era țintuit din pricina gutei, şi-mi vorbi cu multă 
dragoste şi înţelepciune. Mă întrebă ce alte motive, în afară de 
acest dor de ducă, mă îmboldeau să-mi părăsesc casa 
părintească şi ţara, unde puteam avea atitea legături de 


prietenie, precum şi putinţa de a ajunge la o frumoasă situaţie 
materială, muncind, dar ducînd în acelaşi timp o viaţă plăcută şi 
tihnită. Mi-a arătat că numai oamenii, fără nici o nădejde şi oare 
nu mai au încotro, sau aceia care năzuiesc după bogății 
nemăsurate pornesc hăt-departe printre străini, în căutare de 
aventuri, pentru a se sălta prin grele încercări şi a-şi căpăta 
faimă folosind căi neobişnuite. Toate acestea însă nu se 
potriveau cu împrejurările în care mă aflam, căci starea socială 
ce-mi fusese hărăzită prin naştere era mijlocie sau, mai bine-zis, 
una superioară vieţii de rînd. Prin îndelungata sa experienţă - 
îmi spunea tata - el a ajuns a se convinge că tocmai această 
stare este cea mai potrivită pentru fericirea omului, ea nelăsînd 
pradă pe om nici suferințelor, grijilor şi greutăților pe care le 
întîmpină cei din păturile muncitoare, şi nici mereu împovărată 
de orgoliul, stricăciunea, ambiția şi invidia ce domnesc în 
păturile de sus ale omenirii. 

Tata m-a îndemnat să iau aminte la toate aceste adevăruri şi 
să-mi dau seama că toate neajunsurile vieţii sînt împărţite între 
lumea de sus şi lumea de jos, pe cînd cei din starea mijlocie au 
parte de cele mai puţine nenorociri. Aceştia nu sînt supuşi la 
atitea neplăceri şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti ca ceilalţi care, 
fie printr-o viaţă stricată de lux şi desfriu, fie, dimpotrivă, prin 
munca grea şi lipsuri, îşi descumpănesc viaţa, drept firească 
urmare a felului lor de trai. Păturii mijlocii i-au fost sortite 
virtuțile şi bucuriile de tot felul. Pacea şi belşugul îi sînt prietene, 
iar cumpătarea, liniştea, sănătatea şi toate plăcerile vieţuirii 
între semeni îi ţin mereu tovărăşia. Apufcînd această cale, 
oamenii trec tăcuţi şi liniştiţi prin viaţă şi tot astfel o părăsesc. Ei 
nu sînt împovăraţi peste măsură de munca braţelor sau a 
capului, nefiind vinduţi unei vieţi de robie pentru a-şi cîştiga 
pîinea zilnică, şi nici nu sînt hărţuiţi de tot felul de în-tîmplări 
uluitoare, ce răpesc sufletului liniştea, iar trupului odihna. 
Nefiind roşi de patima invidiei şi nici de dorul ambiţiei 
nemăsurate, ci trec liniştit şi uşor prin viaţă, gustîindu-i dulceaţa 
fără de amărăciune, simțindu-se fericiţi şi învăţind din 
experienţa fiecărei zile să preţuiască această viaţă fericită. 

M-a rugat apoi cu toată stăruința şi dragostea sa nu-mi bat joc 
de tinereţea mea şi să nu mă arunc cu dinadinsul în cine ştie ce 
nenorocire, de care eram scutit datorită vieţii ce o aveam acasă 
şi stării sociale în care mă născusem. Mi-a dat a înţelege că nu 


eram nevoit să-mi cîştig pîinea şi că este gata să mă ajute cu 
bani şi să facă ce-i va sta în putinţă ca să-mi găsesc un rost în 
viaţă pe potriva sfaturilor lui, iar dacă nu o să fiu fericit sau n-o 
să mă simt bine în lumea aceasta a mea, vina o s-o port numai 
eu însumi sau ursita mea el se socotea dezlegat de orice 
răspundere prin aceste sfaturi bune şi prin faptul de a mă fi 
prevenit împotriva unui pas greşit, care ar fi spre paguba mea. 
În cazul că mă hotărâm să rămîn acasă, el era gafe să-mi dea 
tot sprijinul. Dimpotrivă, dacă nu-l ascultam, el nu mai putei fi 
vinovat de nici una din nenorocirile care mă puteau lovi. In 
sfîrşit mi-a dat drept pildă pe fratele meu mai mare, care se 
înrolase în armată împotriva sfaturilor sale stăruitoare şi fusese 
ucis în Flandra. Mi-a mărturisit că nu va înceta o clipă să se 
roage pentru mine în caz că voi face acel pas greşit. Nu voi avea 
însă parte de biriecuvintarea lui Dumnezeu şi va veni poate o 
vreme cînd îmi voi aminti de cele spuse de diînsul în ziua aceea, 
dar atunci nu va mai fi nimeni lîngă mine care să mă poată ajuta 
sau mîngiia. 

Am văzut că-l podidiseră lacrimile în această ultimă parte a 
convorbirii noastre, mai ales atunci cînd mi-a vorbit de fratele 
meu. În clipele acelea, tata nu-şi putea închipui cît de profetice 
erau ultimele cuvinte. După ce mi-a spus că poate nu voi mai 
avea prilejul să mă pocăiesc şi nici pe cineva care să mă 
mîngiie, s-a oprit, copleşit de emotie, şi mi-a zis că este prea 
mişcat ca să mai poată adăuga ceva. 

Cine nu ar fi fost oare impresionat de asemenea cuvinte? De 
aceea m-am hotărit să nu mă mai gîndesc la plecare şi să mă 
statornicesc acasă după cum mă povăţuise tata. Dar, vai! peste 
cîteva zile am uitat tot ceea ce mi se propusese. Şi pentru a 
ocoli o altă discuţie cu lata, m-am hotărit să fug de acasă - şi 
asta peste cîteva săptămîni. 

N-am făcut-o totuşi prea în grabă, aşa cum îmi era imboldul, ci, 
prinzînd-o odată pe mama în toane mai bune, i-am destăinuit că 
doru-mi de a vedea lumea este atît de aprig, încît nu mai sînt în 
stare să mă apuc de nici o treabă cu destulă hotărire, ca să o 
duc pînă la capăt, că tata ar face mai bine să-mi dea 
consimţămiîntul său decit să fiu nevoit a pleca fără voia lui, că 
am împlinit optsprezece ani şi că e prea tirziu ca să mai intru 
ucenic la vreun negustor sau practicant la un notar, şi să fie 
sigură că şi chiar dacă aş încerca, tot nu aş duce lucrurile la bun 


sfîrşit, ba aş fugi cu siguranţă de la stăpiîn, ca să plec pe mare. 
Dacă ea însă l-ar convinge pe tata să-mi îngăduie a face o 
singură călătorie şi aş constata că o asemenea călătorie nu este 
pe placul meu, atunci nu aş mai pleca niciodată şi aş făgădui în 
acest caz să-mi recîştig prin toată sîrguinţa timpul pierdut. 

Mama s-a miniat grozav şi mi-a răspuns că-i de prisos să mai 
încerce a vorbi tatei. El cunoştea prea bine adevăratul meu 
interes pentru a se învoi la plecarea mea. Se mira biata mamă 
cum de am cutezat să mai vorbesc astfel despre convorbirea 
avută cu tatăl meu, care-mi arătase atita dragoste şi bunătate. 
Dacă, însă, ţineam cu tot dinadinsul să mă nenorocesc, ea nu 
mai vedea nici o scăpare pentru mine, arătîndu-mi însă limpede 
că nu voi avea niciodată consimţămiîntul lor şi că ea nu vrea să 
poarte răspunderea nenorocirii mele. Nu voi putea spune 
niciodată - zicea ea - că am avut învoirea mamei mele, cînd 
tatăl meu se arătase împotrivă. 

Cu toate că refuza să intervină pe lîngă tata, am aflat mai tîrziu 
că mama i-a pomenit totuşi despre convorbirea noastră şi că el, 
foarte necăjit, i-a răspuns oftînd: „Băiatul nostru ar putea fi atît 
de fericit acasă. Dacă pleacă, va fi cel mai năpăstuit om care s-a 
născut vreodată. Eu nu pot consimţi la una ca asta”. 

Abia peste un an de la aceste întîmplări am fugit, între timp 
refuzasem toate ademenirile şi propunerile, discutind adesea 
înfocat cu tata şi mama, care se împotriveau planurilor mele. 
Într-o zi m-am dus din întîmplare la Huli, şi asta fără nici un gînd 
rău. Acolo m-am întîlnit cu un tovarăş de şcoală, care tocmai 
pleca la Londra pe corabia tatălui său. M-a îmbiat să plec cu el, 
în mod gratuit. Fără să mai întreb pe cineva sau să-mi vestesc 
părinţii cerîndu-le voia şi binecuvîntarea, m-am urcat pe corabie, 
într-un ceas rău, la 1 septembrie 1651. Cred că niciodată 
nenorocirile n-au început mai devreme şi nu s-au terminat mai 
tîrziu ca în viaţa-mi de tînăr aventurier la care pornisem. 

Nici nu apucase bine corabia să iasă din golful Humber, că s-a 
şi iscat un vînt puternic, iar marea a început să spumege. Cum 
nu mai călătorisem pînă atunci pe mare, mă simţeam bolnav şi 
la trup, şi la suflet, precum şi nespus de înspăimîntat. Mă 
gîndeam la greşeala pe care o săvirşisem şi cum mă ajunsese 
pedeapsa cerului, pentru că-mi părăsisem casa părintească şi 
nesocotisem datoria de fiu. Îmi aminteam de poveţele tatei şi de 
rugăminţile mamei. Conştiinţa mea - poate pe atunci mai puţin 


nesimţitoare decît a ajuns mai apoi - mă mustra pentru că 
nesocotisem sfaturile părinteşti şi-mi călcasem datoria faţă de 
Dumnezeu şi de tatăl meu. 

In tot acest timp, furtuna se înteţea şi valurile săltau, deşi nu 
atit de sus, cît mi-a fost să văd de multe ori mai tirziu şi nici 
chiar ca acelea pe care le-am văzut peste citeva zile. Oricum, a 
fost îndeajuns ca ele să mă tulbure pe mine, marinar începător, 
care nu văzusem niciodată aşa ceva. Mă aşteptam ca fiecare val 
să ne înghită şi, la fiecare cădere a corăbiei în golul valului, 
eram sigur că ea nu se va mai ridica.. 

Multe jurăminte am mai făcut în acea stare de deznădejde, 
făgăduind că dacă bunul Dumnezeu mă va scăpa de data 
aceasta şi voi ajunge să pun iarăşi piciorul pe uscat, mă voi 
duce de-a dreptul acasă şi cît voi mai trăi nu voi mai pune 
piciorul pe vreo corabie, că voi asculta de poveţele tatei şi 
niciodată nu mă voi mai arunca în astfel de suferinţe. Abia 
atunci am priceput eu rostul cuvintelor părinteşti despre tihnita 
viaţă a păturii mijlocii, într-adevăr, tata dusese o astfel de viaţă, 
la adăpost de furtunile mării şi de năpastele pămîntului. Eram 
hotărit să mă înapoiez acasă ca un fiu pocăit. 

Aceste gînduri înțelepte au durat atît cît a bintuit furtuna şi 
chiar niţeluş după aceea. A doua zi însă vintul s-a domolit, 
marea s-a liniştit şi eu am început să mă obişnuiesc cu viaţa cea 
nouă. Toată ziua însă am rămas pe ginduri, mai ales că mai 
simţeam încă răul de mare. Spre seara s-a înseninat şi vintul s-a 
potolit cu totul, iar asfinţitul era fermecător. Soarele apunea în 
limpezimi şi tot astfel a răsărit în dimineaţa următoare. Fiind 
vînt puţin, marea liniştită înfăţişa în bătaia soarelui o privelişte 
ce mi se părea încîntătoare. 

Dormisem bine noaptea, nu mai sufeream de rău de mare şi 
eram vesel. Priveam uimit întinderea apei acum liniştită, dar 
care fusese atît de răscolită cu o zi înainte. Bunele mele hotăriri 
începeau iarăşi să se clatine. Tocmai atunci se apropie de mine 
tovarăşu-mi de călătorie, care, de fapt. Mă ispitise la rău. 
Bătîndu-mă pe umăr, mă întrebă: „Cum te simţi după toate 
astea, Bob? Pun rămăşag că te-ai speriat noaptea trecută cînd a 
bătut oleacă de vint, nu-i aşa?” „Oleacă de vînt, astfel numeşti 
tu furtuna aceea îngrozitoare?” l-am întrebat nedumerit. 

„Ce furtună, prostuţule? N-a fost nimic. Dacă ai corabie bună 
nu-ţi pasă de puţintel vînt. Eşti încă marinar de apă dulce, Bob. 


Hai mai bine să luăm un punch şi să uităm de necazuri. la te uită 
ce frumos e acum!” 

Ca să scurtez această tristă parte din povestea vieţii mele, voi 
spune numai că am tras atunci un chef marinăresc şi mi-am 
înecat în băutură toate hotăririle luate în timpul furtunii. Cit de 
repede s-a liniştit marea după furtună, tot aşa de repede mi-a 
dispărut şi frămîntarea sufletească. Şi, uitînd frica de a pieri în 
valuri, mi s-au trezit vechile dorinţe, dînd cu totul uitării 
hotăririle luate. 

Am mai avut îndoieli şi remuşcări între timp. M-am dezbărat 
totuşi de ele ca de un vis urit. M-am dedat băuturii, iar tovărăşia 
celorlalţi m-a făcut să uit de toate. De altfel, în cinci sau şase 
zile am devenit cu desăvirşire stăpîn pe mine însumi, 
nemaivoind să mă las tulburat de nimic. 

Soarta îmi pregătea însă o nouă încercare. Aceasta trebuia să 
fie atît de covirşitoare, încît pînă şi cel mai înrăit om ar fi putut 
să-şi dea seama de primejdie şi să vadă încotro era calea 
mîntuirii. 

După şase zile de navigaţie, am ajuns în rada Yar-mouthului. 
Vîntul fiindu-ne potrivnic şi marea liniştită, înaintasem foarte 
puţin de la trecerea furtunii. Aici am aruncat ancora şi, neavînd 
vînt prielnic, am rămas astfel vreo şapte-opt zile. Între timp au 
sosit dinspre Newcastle o mulţime de corăbii, care aşteptau şi 
ele vînt bun, ca să poată intra în port. 

Totuşi nu am fi stat atita vreme aici la ancoră, dacă n-ar fi 
trebuit să intrăm în portul care era în susul fluviului, dar vintul 
era prea puternic, iar după patru sau cinci zile s-a întețit şi mai 
mult. Noi însă, ştiind că rada este socotită tot aşa de sigură ca şi 
un port, că ancorajul este bun şi ancorele noastre solide, nu 
duceam nici o grijă, ba huzuream tot timpul, după obiceiurile 
marinarilor. Dar în dimineaţa zilei a opta, întărindu-se vintul, tot 
echipajul a fost pus ia lucru, ca să coboare pinzele de pe arborii 
gabieri şi să pregătească totul pe bord, pentru ca vasul nostru 
să poată sta la ancora în cele mai bune condiţii. 

Către amiază, valurile crescuseră mult, trecând în mai multe 
rînduri peste prora corăbiei, şi de vreo două ori ni s-a părut că 
ancora s-a smuls. Atunci, comandantul a poruncit să se arunce 
şi ancora a doua, aşa că stăteam pe două ancore şi cu cablurile 
filate pînă la capăt. Furtuna era acum în toi. Teama şi 
îngrijorarea se ctiteau şi pe feţele marinarilor. Căpitanul 


supraveghea executarea poruncilor, dar îl auzeam mormăind 
printre dinţi pe cînd trecea pe lingă mine: „Doamne, îndură-te 
de noi, sîntem pierduţi, ne vom duce cu toţii la fund!” şi alte 
vorbe asemănătoare. 

Eu zăceam în cabină, zăpăcit şi într-o stare de nedescris. Nu 
puteam să mai revin la starea primei încercări peste care 
trecusem cu uşurinţă. Eram totuşi sigur că depăşisem teama de 
moarte şi că şi această clipă grea va trece tot atît de lesne ca şi 
cea a primei furtuni. Cînd însă am auzit pe căpitanul corăbiei că 
sîntem pierduţi, m-a cuprins o teamă cumplită. Am dat buzna 
afară din cabină şi acolo mi s-a înfăţişat o privelişte de 
nedescris. Talazurile se ridicau cît munţii şi, în răstimpuri, se 
spărgeau deasupra noastră. Imprejur se vedeau numai 
nenorociri. Două corăbii prea încărcate, care erau ancorate 
aproape de noi, îşi tăiaseră catargele. Alta, care fusese la vreo 
milă în faţa noastră, se înecase. Alte două, smulse din legătura 
ancorei, erau tîrîte la întîmplare spre larg de furia mării, fără a 
mai avea nici un catarg. Vasele uşoare o duceau mai bine, 
totuşi, două sau trei din ele au trecut pe lingă noi, fugind în faţa 
furtunei cu o singură pînză mică în proră. 

Pe înserate, secundul şi şefdl de echipaj cerură căpitanului să-i 
lase să taie catargul din proră. S-a învoit numai după multe 
rugăminţi şi arătindu-i-se că altfel corabia se va scufunda. Dar 
după ce au tăiat catargul din proră, au fost nevoiţi să facă la fel 
şi cu cel mare, care nu se mai ţinea bine şi clătina toată corabia, 
astfel că am rămas cu puntea goală. 

Oricine îşi poate da seama în ce stare mă aflam eu, ca marinar 
începător şi tocmai după spaima prin care trecusem. După atita 
vreme, pot totuşi să spun că groaza de atunci nu a fost mai 
mare decit aceea pricinuită de întoarcerea gîndurilor mele 
păcătoase, după ce hotărisem să mă lepăd de ele, şi că acestea, 
împreună cu spaima furtunii, mă aduceau într-o stare 
sufletească pe care cuvintele nu o pot descrie. 

Partea cea mai rea însă nu se arătase încă. Furtuna ţinea 
mereu o furtună îngrozitoare cum nici marinarii de pe corabie nu 
mai apucaseră. Corabia noastră era bună, dar prea încărcată, 
din care pricină se mişca greoi, iar marinarii credeau că „se va 
duce”. Din fericire nu mi-am dat seama oe înseamnă oa o 
corabie „să se ducă” pînă ce nu am întrebat pe alţii. Furtuna era 
atit de puternică, încît, fapt rar pe mare, căpitanul, şeful de 


echipaj şi alţi eîţiva mai conştienţi căzuseră în genunchi-şi se 
rugau, aşteptînd din clipă în clipă să se scufunde, corabia. 

La miezul nopţii, unul din marinari a coborit în fundul corăbiei 
şi, ca o culme a nenorocirii noastre, a dat de ştire că apa 
pătrundea în corabie. Un altul ţipă că apa era adincă de patru 
picioare în magazie. Atunci fură chemaţi toţi oamenii la 
pompatul apei. Eu însă mă închircisem de spaimă şi mă 
prăvălisem pe marginea patului. Marinarii m-au zgilţiit şi mi-au 
spus că dacă pînă acum n-am făcut nimic, apoi la pompatul apei 
pot munci ca oricare altul. Mi-am revenit şi m-am pus pe lucru 
cu toate puterile, muncind la pompă. Pe cînd pompam, căpitanul 
zări nişte corăbii de cărbuni descărcate care, naputind rezista 
furtunii la ancoră, erau nevoite să-şi lase ancora şi să iasă în 
larg, şi porunci să se sloboadă o lovitură de tun, în semn că 
cerem ajutor. Neştiind ce înseamnă bubuitura, am crezut că a 
trosnit corabia şi ne scufundăm. 

În clipele acelea, fiecare se gîndea numai la viaţa lui, aşa că nu 
i-a păsat nimănui de mine. Locul meu la pompă a fost luat de 
altul, care m-a împins la o parte cu piciorul, crezînd că sînt mort. 
Abia după mult timp mii-am venit în fire. 

Apa creştea în fundul corăbiei, deşi oamenii pompau mereu. 
Era vădit că sîntem pierduţi. Cu toate că furtuna se mai potolise, 
corabia nu mai putea să plutească multă vreme. Tunul nostru 
continua să bubuie, cerînd ajutor. In sfîrşit, o corabie care era 
ancorată în faţa noastră ne-a auzit şi ne-a trimis o barcă în 
ajutor. Barca însă nu se putea apropia şi nici noi nu aveam cum 
să ajungem pînă la ea. După multe încercări, oamenii noştri iau 
reuşit să arunce o frîinghie cu o geamandură, pe care cei din 
barcă au prins-o pînă la urmă. Astfel am tras barca la noi şi am 
fost luaţi cu toţii în ea. Cum nu mai putea fi vorba de a ajunge la 
corabia ce ne-a venit în ajutor, ne-am îndreptat spre țărm. 
Căpitanul a făgăduit saLvatorilor o răsplată bună, dacă ne vor 
duce cu bine la mal, şi că va plăti barca, dacă ea s-ar sparge. 
Mai cu lapeţile, mai duşi de valuri, am fost astfel tînţi spre nord, 
mergînd pieziş spre coastă pînă aproape de Winterton Ness. 

La un sfert de oră după ce am părăsit-o, corabia noastră s-a 
scufundat. Atunci am înţeles, pentru întîia oară, ce înseamnă un 
naufragiu. Trebuie să mărturisesc că mi-a venit greu să-mi ridic 
ochii şi să privesc cum se scufunda vasul. De altfel, din clipa în 
care fusesem aproape dus pe braţe de marinari în barcă, mă 


simţeam mai mult mort decît viu de spaima celor ce se 
întîmplase în faţa ochilor mei. 

În timp ce oamenii noştri visleau spre a se apropia de țărm, 
puteam vedea - dar numai cînd eram pe crestele valurilor - că 
acolo se adunase lume multă, aşteptînd să ne ajute la debarcat. 
Ne apropiam însă cu nespusă greutate, şi numai dincolo de farul 
lui Winterton, unde malul era mai adăpostit de vinturi, am 
izbutit să debarcăm. Am mers pe jos la Yarmouth, unde fruntaşii 
oraşului ne-au găzduit cu toată omenia, iar negustorii ne-au dat 
bani să ne ducem fie la Londra, fie la Huli, după cum doream 
fiecare. Dacă aş fi avut cît de puţină minte, m-aş fi întors acasă. 
lar în cinstea mea, tata ar fi tăiat, ca în parabola fiului rătăcitor, 
viţelul cel gras. A aflat pe ce corabie fugisem, dar multă vreme 
n-a ştiut dacă m-am prăpădit sau nu în acel naufragiu. 

Într-adevăr, conştiinţa m-a îndemnat de cîteva ori să mă întorc 
acasă, însă ursita m-a împins mereu înainte. Nu ştiu cum să 
tălmăcesc toate acestea. Se pare că există o lege ascunsă, care 
ne face să fim unealta propriei noastre nimiciri, spre care ne 
întraptăm cu ochii deschişi. 

Numai o soartă nemiloasă m-a putut împinge să fac atitea 
greşeli, împotriva cărora se ridicase nu numai judecata mea, dar 
şi acele încercări care mă vestiseră la timp. 

Abia după două sau trei zile de la sosirea la Yar-mouth m-am 
întîlnit cu tovarăşul meu de rele, fiul căpitanului, care fusese 
găzduit în altă parte. Părea acum mai abătut ca mine şi, cu faţa 
întristată, m-a întrebat cum mă simt. Apoi l-a lămurit pe tatăl 
său cine sînt şi cum ajunsesem acolo, într-o călătorie de 
încercare, pentru a merge apoi mai departe. Acesta s-a întors 
către mine şi mi-a vorbit pe un ton grav şi impunător, zicîndu- 
mi: „Tinere, nu cumva să te mai duci pe mare. Tot ceea ce ţi s-a 
întîmplat să-ţi servească drept semn şi învăţătură că nu eşti 
făcut pentru mare”. „De ce-mi vorbiţi astfel? l-am întrebat eu. 
Dumneavoastră nu o să mai navigaţi pe mare?.” „Asta-i cu totul 
altceva asta mi-i meseria şi deci e o datorie. Vezi bine ce ţi s-a 
întîmplat în cea dintii călătorie. Cerul te-a pus la încercare ca să 
ştii ce te aşteaptă dacă stărui. Cine ştie dacă toată nenorocirea 
nu s-a întîmplat numai din pricina dumitale! Te rog spune-mi pe 
larg de unde vii şi de ce vrei cu tot dinadinsul să te faci 
marinar.” 


l-am povestit cîte ceva din viaţa mea, iar cînd am terminat s-a 
mîniat: „Cu ce-am păcătuit noi, ca să luăm pe corabia noastră 
un nenorocit ca acesta? Nu aş mai pune piciorul pe aceeaşi 
punte cu tine nici pentru o mie de galbeni!” Mai tîrziu s-a căit 
însă şi mi-a vorbit părinteşte, îndemnîndu-mă să mă întorc 
acasă şi să nu mai întărit cerul împotriva mea. „Tinere - mi-a zis 
- să ştii că, dacă nu te înapoiezi acum acasă, oriunde te vei duce 
vei avea parte numai de nenorociri şi dezamăgiri pînă cînd se 
vor împlini toate spusele tatălui tău.” Nu i-am răspuns nimic şi 
ne-am depărţit fără a ne mai vedea vreodată. 

Avînd ceva gologani în pungă, m-am îndreptat pe uscat spre 
Londra. Ajuns acolo, m-am zbătut mult dacă să mă înapoiez 
acasă sau nu. Mi-era ruşine s-o mai fac acum mi se părea că toţi 
vecinii vor ride de mine şi că nu voi fi în stare să privesc drept în 
ochi nici măcar pe tata sau pe mama. De atunci m-am gîndit de 
multe ori ce caraghioşi sîntem în tinereţe cînd nu ne este ruşine 
să greşim, dar ne este ruşine să revenim asupra greşelilor cînd, 
de fapt, tocmai aceasta este dovada adevăratei înţelepciuni. Am 
trăit un timp în această nehotărire. Apoi am uitat de toate 
suferinţele îndurate, începînd să ma gîndesc iarăşi la plecare. 

Aceeaşi putere nefastă, oe mă alungase departe de casa 
părintească, aruncîndu-mă în viitoarea aventurii, şi care mă 
făcuse surd la toate sfaturile tatei, aceeaşi putere mă ademenea 
acum spre cea mai nefericită dintre încercări. M-am îmbarcat pe 
o corabie ce pleca spre coastele Africii sau mai bine-zis spre 
locurile pe care, în mod curent, marinarii le numesc Guineea. 

Mare păcat a fost că în aceste aventuri nu m-am angajat ca 
marinar, căci învăţasem şi eu ceva şi poate cu timpul aş fi ajuns 
maistru sau secund dacă nu căpitan. Dar aşa mi-a fost hărăzit 
mie să aleg totdeauna ceea ce nu era spre binele meu, căci, 
avind ceva bani în pungă şi haine bune, eram ispitit să mă 
îmbarc ca un pasager de condiţie bună, ca un „gentleman”, 
astfel că nu aveam nici o treabă de făcut pe bord şi nu 
deprindeam nici o îndeletnicire marinărească. 


Capitolul II 


PLĂCUTĂ CĂLĂTORIE ÎN GUINEEA. ÎN ROBIE LA PIRAȚII DIN SALE. 
FUGA ÎMPRE-UNĂ CU UN BĂIAT MAUR. 


La Londra intrasem într-o societate foarte aleasă, lucru destul 
de puţin obişnuit pentru un tînăr necunoscut şi fără experienţă. 
Astfel am făcut cunoştinţa unui căpitan de corabie, oare fusese 
pe coastele Guineii. Reuşindu-i acolo nişte afaceri strălucite, el 
era hotărît să se ducă din nou pe coastele acelea. L-am cîştigat, 
de altfel, prin felul meu de a povesti. Auzindu-mă spunînd că aş 
vrea să văd lumea, mi-a propus să mă ia cu dinsul, fără nici o 
plată, dorindu-şi un tovarăş de drum şi de încercări, îmi mai 
înlesnea să iau cu mine tot felul de mărfuri, pe care să le desfac 
acolo cu un oiîştig frumos. 

Am primit cu dragă inimă oferta şi am legat o strinsă prietenie 
cu acest căpitan, un om foarte cinstit şi cumsecade. Mulțumită 
lui, am strîns o avere frumuşică din toate jucăriile şi nimicurile 
cumpărate - după sfatul său - ou cei patruzeci de galbeni, 
împrumutaţi de la nişte rude cărora le-am scris. Bănuiesc chiar 
că părinţii mei, sau cel puţin mama, au contribuit pe ascuns la 
această sumă trimisă de neamurile mele. 

Aceasta mi-a fost singura călătorie încununată de succes. Totul 
s-a datorat cinstei şi sincerităţii noului meu prieten, căpitanul 
corăbiei. El mi-a dat şi primele noţiuni de navigaţie şi 
matematici şi m-a învăţat să ţin socoteala drumului străbătut de 
corabie, să-mi găsesc locul pe mare cu ajutorul aştrilor, pe scurt, 
mi-a dat o parte din cunoştinţele trebuincioase unui marinar. Am 
început să prind gust de învăţătură, iar el se arăta foarte 
bucuros să ma înveţe. M-am întors din această călătorie nu 
numai un bun negustor şi marinar, dar şi cu cinci funzi şi 
jumătate de praf de aur, pe care i-am schimbat apoi la Londra 
pe trei sute de galbeni. Această reuşită m-a încurajat în 
planurile mi semeţe, care au dus la ruina mea. 

Nici această călătorie nu a fost lipsită de neplăceri. Din pricina 
căldurii înăbugşitoare - căci drumul nostru ne ducea de-a lungul 
coastei, de la 15 grade latitudine nord de ecuator pînă dincolo 
de acesta - am fost mereu bolnav. 

M-am hotărît să continui negustoria pe coastele Guineii. Din 
nenoricire, prietenul meu murind la Londra, curînd după sosirea 


mea, am plecat pe aceeaşi corabie, comandată acum de fostul 
său secund. A fost cea mai nefericită călătorie pe care am făcut- 
o vreodată. Nu luasem marfă decât pentru 100 din cei 300 de 
galbeni pe care îi agonisisem. Restul îl lăsasem în păstrarea 
văduvei prietenului meu. 

Cînd am ajuns lîngă insulele Canare, sau, mai bine-zis, între 
acestea şi coasta Africii, am fost surprinşi în zori de ziuă de o 
corabie cu pirați mauri din Salet, care ne urmăreau cu toate 
pînzele sus. Am întins şi noi toate pînzele, încereînd să scăpăm 
de dinşii mărind viteza. Ne-au ajuns însă din urmă, aşa că ne-am 
pregătit de luptă. Aveam douăsprezece tunuri pe punte, iar ei 
optsprezece. Pe la ora trei după-amiază vasul de pirați ne-a 
prins din urmă, dar, apropiindu-se din greşeală de bordul nostru, 
în loc să se apropie de pupa cum avea de gînd, am putut pune 
în baterie opt tunuri, din care am tras o salvă, care l-a făcut să 
se depărteze, după ce mai întâi ne-a răspuns atât cu tunurile lui 
cît şi cu puştile celor vreo două sute de oameni ce-i avea pe 
bord. Ai noştri stăteau adăpostiţi, astfel că nici unul nu a fost 
atins. Piraţii se pregăteau să ne atace din nou şi noi să ne 
apărăm. Acostind de astă-dată în celălalt bord, vreo şaizeci de 
oameni s-au urcat pe puntea noastră şi au început îndată să taie 
pînzele şi manevrele. Am dat şi noi într-însii, fiecare cu ce am 
apucat, cu flintele, cu suliţele, cu cutiile de pulbere sau cu ce 
aveam la îndemînă, izgonindu-i de două ori de pe punte. Pînă la 
urmă însă am fost nevoiţi să ne predăm, vasul nostru 
nemaiputînd manevra şi avînd trei de ai noştri morţi şi opt răniţi. 
Pe scurt, această tristă parte a povestirii mele s-a încheiat cu 
capturarea noastră. 

Astfel am ajuns rob în Sale, un port al maurilor. Soarta mi-a 
fost rmai bună decît mă aşteptasem. In loc să fiu dus cu ceilalţi 
departe, în ţara lor, la curtea împăratului, am rămas pe coastă, 
rob al căpitanului corăbiei care ne atacase, pentru că eram tînăr 
şi puteam munci. 

Schimbarea fulgerătoare a situaţiei mele, din negustor în rob, 
m-a uluit cu totul. Cu ce nespusă amărăciune îmi aminteam 
acum de vorbele profetice ale tatei! Ajunsesem într-adevăr 
vrednic de plins şi fără nimeni care să mă miîngiie în durerea 
mea. Gredeam că nu mi se mai poate întâmpla o nenorocire mai 


1 Sale sau Saleh, oraş în Maroc, aşezat aproape de Rabat, pe coastele 
Atlanticului. Odinioară port de corsari. 


mare că miînia cerului căzuse asupra mea, fiind pierdut fără nici 
o nădejde. Dar - vai! nenorocirile abia începeau, după cum se 
vedea mai departe. 

Noul meu stăpîn m-a dus la el acasă. Speram ca mai tirziu să 
mă ia cu el pe mare. Dacă aveam noroc să întîlnim vreo corabie 
de război spaniolă sau portugheză, se putea întâmpla să fiu 
salvat. 

Curînd însă mi-au pierit aceste speranţe, căci, plecînd pe mare, 
el m-a lăsat acasă să-i îngrijesc mica grădină şi casa, iar cînd s-a 
înapoiat m-a trimis să locuiesc în cabina vasului corsar şi să 
îngrijesc de el. Stînd acolo, mă gindeam doar cum să scap, dar 
nu reuşeam să-mi făuresc nici un plan potrivit. Nu aveam cu 
cine să mă sfătuiesc şi nici vreun alt rob din ţara mea care să 
plece cu mine. Au trecut astfel doi ani, fără ca să întrezăresc o 
cale de a-mi împlini gîndurile. 

O întâmplare mi-a redat însă nădejdea că voi reuşi, că odată şi 
odată o să-mi recapăt libertatea. Stăpînul meu a rămas acasă 
mai mult ca de obicei, căci nu avea bani destui ca să-şi refacă 
echipajul. În acest timp îi plăcea să meargă la pescuit cînd era 
vremea frumoasă. Mă lua şi pe mine şi pe un băiat, care era în 
slujba lui, ca să vislim. Îi plăcea tovărăşia noastră, mai ales că 
eram foarte dibaci la prinsul peştelui. Din această pricină mă 
trimitea adesea la pescuit cu un maur, rudă a sa, şi cu băiatul 
de care am vorbit şi căruia îi ziceau Xury. 

Odată, cînd me-am dus cu stăpinul nostru la pescuit, s-a 
întîmplat să se lase o ceaţă tocmai cînd ne găseam la vreo 
jumătate de leghe de țărm. 

Pentru că nu se zărea coasta, am vislit în neştire în ziua aceea 
şi noaptea următoare. În zori ne-am dat seama că ieşisem mult 
în larg şi ne aflam ca la două leghe de mal. Ne-am ales numai 
ou o foame cumplită, după o muncă grea şi oarecare primejdie, 
căci vîntul sufla puternic în dimineaţa aceea. 

Stăpiînul, povăţuit de această primejdie şi ca să nu păţească şi 
el altă dată la fel, a luat toate măsurile de cuviinţă. Din corabia 
noastră, capturată de el şi pe care o mai ţinea încă ancorată 
lîngă mal, a luat şalupa. Apoi a pus pe dulgherul corăbiei, rob 
englez şi el, să-i construiască o cabină de lemn. In barcă a adus 
apoi tot felul de provizii şi o busolă luată tot de pe corabia 
noastră, în spatele cabinei era loc pentru cîrmaci, iar în faţă 
puteau să şadă doi inşi la visle sau la manevratul pînzelor. Barca 


mergea cu o pînză triunghiulară, din acelea numite în Anglia 
„spată de oaie”, iar ghiul trecea peste acoperişul cabinei, care 
era foarte joasă, unde aveau loc să se culce trei inşi şi unde 
încăpea o masă şi nişte dulapuri pentru băuturi şi mîncare - 
adică pîine, orez şi cafea. _ 

Am ieşit adesea la pescuit cu această barcă. Intr-o zi, stăpînul 
meu invitase la pescuit doi sau trei mauri mai de vază. A trimis 
deci la bord o cantitate mai mare de provizii şi mi-a poruncit să 
pregătesc trei puşti cu încărcătura necesară şi să le duc pe 
bord, căci voiau să şi vîneze ceva păsări de mare. 

Am făcut totul după cum poruncise şi în dimineaţa următoare îi 
aşteptam, barca fiind spălată şi dichisită şi cu pavilioanele 
ridicate, gata pentru primirea oaspeţilor. Stăpînul a apărut însă 
singur, spunînd că ceilalţi îşi amiînaseră sosirea. M-a trimis 
împreună cu servitorul şi cu Xury să-i pescuim nişte peşte 
pentru masă, cei trei oaspeţi urmînd să mănince seara la el şi 
fiind deci mare zor. 

În acea clipă mi-au venit în minte toate planurile de evadare, 
mai ales că aveam acum un „vas” sub comanda mea. După ce 
stăpînul a plecat, am început să mă pregătesc, dar nu pentru 
pescuit, ci pentru o călătorie mai lungă, deşi nu ştiam, nici nu 
mă întrebasem încotro voi porni. Tot ce voiam era să. Plec cât 
mai departe de locul acela. 

Prima greutate era să-l conving pe maur să aducă ceva 
mîncare. l-am arătat în cuvinte meşteşugite că nu se cuvine să 
ne înfruptăm din pâinea stăpînului nostru. S-a lăsat convins şi a 
adus un coş mare cu pesmeţi şi trei ulcioare cu apă dulce. Ştiind 
unde se găiseau băuturile stăpiînului, prădate desigur de pe 
vreun vas englezesc, le-am cărat în barcă, în lipsa maurului, ca 
să poată crede că erau acolo mai dinainte, pregătite pentru 
stăpînul nostru. Am luat şi o bucată mare de ceară de albine, 
multă sfoară şi aţă, o secure, un ferăstrău, un ciocan. Toate s-au 
dovedit mai tîrziu de mare folos, mai ales ceara din care am 
făcut luminări. 

Am mai încercat ceva care mi-a reuşit: „Moley - i-am zis 
maurului, căci aşa îl chemau ei, chiar dacă se numea Ismail - 
puştile stăpînului nostru sînt în barcă. N-ai putea să aduci tu 
nişte alice şi ceva praf de puşcă? Ar fi bine să împuşcăm nişte 
păsări sălbatice pentru noi”. „Ba da - mi-a răspuns - le aduc 
îndată”. Şi într-adevăr s-a întors cu o pungă mare de piele, plină 


cu praf de puşcă, şi cu alta conţinând alice şi ceva gloanţe, pe 
care le-a pus în barcă. Intre timp mai găsisem în cabina 
stăpânului praf de puşcă, cu care am umplut o sticlă. Astfel 
aprovizionaţi, am întins pînzele şi am ieşit în. Larg. 

N-am stîrnit nici o bănuială celor de la castelul aflat la intrarea 
în port, ştiindu-se cine sîntem. La depărtare de o milă, am strîns 
pînzele şi ara început pescuitul. Vîntul sufla dinspre nord-nord- 
est, ceea ce nu se potrivea cu socotelile mele. Dacă ar fi suflat 
de la sud, eram sigur că pot atinge coasta Spaniei şi ajunge cel 
puţin pînă la Cadix. Hotărîrea de a fugi era însă mai tare ca 
orice. Ori încotro m-ar fi dus vintul, mi-era totuna. Restul 
rămînea în voia soartei. 

După ce am întins undiţa în apă şi n-am prins nimic - nu o 
ridicam cînd peştele venea la ea, spre a nu arăta că era peşte - 
i-am spus lui Moley: „Aşa nu-i bine, stăpînul nostru nu va fi 
mulţumit de noi. Trebuie să mergem mai departe, în larg”. El, 
nebănuimd nimic, a întins pînzele şi eu am trecut la cîrmă, 
deplasîndu-ne astfel încă o leghe mai departe de țărm. Apoi am 
oprit ca şi cînd aş fi voit să încep din nou pescuitul. Am dat 
cîrma în mîna băiatului şi m-am îndreptat spre maur. Prefăcîndu- 
mă că mă aplec să caut ceva, l-am prins de mijloc şi l-am ridicat 
azvirlindu-l în mare. Indată a ieşit la suprafaţă, căci înota de 
minune. Mă rugă să-l iau înapoi în barcă, făgăduindu-mi că mă 
va servi şi mă va însoţi oriunde, pînă la capătul pămîntului. Înota 
atit de iute în urma noastră, încît mi-a fost teamă să nu ne 
ajungă. Am intrat în cabină şi, luînd una din puşti, i-am arătat-o 
spunîndu-i că nu am de gînd să-i fac nici un rău dacă se 
linişteşte şi se întoarce la țărm. Dacă însă se apropie de barcă, îi 
trimit un glonte în cap, fiind hotărît să-mi recapăt libertatea. S-a 
întors, aşadar, înotînd spre mal şi nu mă îndoiesc că a ajuns cu 
bine, căci era un foarte bun înotător. 

Aş fi fost mulţumit să-l iau cu mine pe acest maur şi în schimb 
să-l arunc pe băiat în mare. Nu aveam însă -i încredere în el. 
După ce a plecat, m-am întors către băiatul căruia îi spuneam 
Xury şi i-am zis: „Xury, dacă îmi vei fi credincios, voi face din 
tine un om de seamă. Dacă nu-mi juri însă pe Mohamed şi pe 
barba i tatălui tău că-mi vei fi credincios, voi fi nevoit să te 
arunc şi pe tine în mare”. Băiatul mi-a suris şi mi-a vorbit cu 
atita nevinovăție, încît n-am putut să nu-l cred. Mi-a jurat 
credinţă şi m-a asigurat că va merge cu mine în lumea întreagă. 


Cît mai eram în raza vizuală a maurului care înota, am tinut-o 
drept înspre larg „strîngind vintul, astfel ca să creadă că mă 
îndrept spre Gibraltar. Nimeni nu şi-ar fi închipuit de altfel că mă 
puteam îndrepta spre sud, spre coastele acelea sălbatice, 
locuite de triburi de negri, care m-ar fi înconjurat cu luntrele lor 
şi m-ar fi nimicit. Acolo nu am fi fost în stare să debarcăm de 
teamă să nu ne măniînce tiarele sălbatice sau oamenii şi mai 
sălbatici, şi mai necruţători. 

Cum s-a înserat, am schimbat însă direcţia şi am pornit de-a 
dreptul spre sud, apoi spre sud-est, astfel încît să navighez de-a 
lungul coastei. Am avut vînt prielnic şi o mare liniştită. Pînzele 
ne-au dus atit de repede, încît a doua zi după-amiază, pe la ora 
trei, cînd am zărit din nou ţărmul, eram la vreo sută cincizeci de 
mile depărtare de Sale. Depăşisem astfel cu mult ţinuturile împă 
râtului marocan şi chiar ale oiirărui alt rege, căci nu se vedea 
nici ţipenie de om. 

Mi-era încă atit de teamă de mauri şi de robia din care abia 
scăpasem, încît nu m-am încumetat să las ancora sau să trag 
spre țărm, ci am navigat într-una timp de cinci zile. După ce 
vintul a început să bată dinspre sud, m-am gîndit că orice 
corabie ne-ar fi urmărit ar fi renunţat să meargă mai departe. 
Astfel că am aruncat ancora la gura unui mic rîu. 

Nu ştiam la ce latitudine, în ce ţară, la ce naţiune, sau pe ce rîu 
mă găsesc. Nu zăream şi nici nu doream să văd picior de om. Nu 
aveam nevoie decit de apă proaspătă. Ajunsesem acolo pe 
înserate. Ne gindeam să înotăm pînă la mal de îndată ce se va 
întuneca şi să iscodim ţinutul. Cînd s-a lăsat însă noaptea, am 
auzit lătrături, răgete şi urlete de fiare sălbatice, atit de 
înfiorătoare, încît am îngheţat de spaimă. Bietul Xury era atît de 
înspăimântat, încît m-a rugat să nu înaintez spre țărm înainte de 
zorii zilei."Bine, Xury - inam răspuns - voi face aşa cum mă rogi. 
Dar dacă ziua vom da de nişte oameni mai răi decit aceste 
fiare?” 

„Atunci tragem noi cu puşca - mi-a răspuns rizînd Xury - şi 
punem ei pe fugă.” Xury învățase citeva cuvinte englezeşti, 
vorbind cu noi, sclavii. Eram mulţumit de buna-i dispoziţie. Ca 
să-l înveselesc, i-am dat o înghiţitură de alcool din sticlele 
stăpînului. 

În definitiv sfatul lui. Era bun. Am aruncat mica noastră ancoră 
şi am stat liniştiţi toată noaptea. Nu am dormit însă şi de cîteva 


ori am zărit nişte matahale uriaşe - pe care nu ştiam cum să le 
numim - apropiindu-se de malul mării, intrind în apă şi 
bălăcindu-se acolo pentru a se răcori. Făceau nişte zgomote 
îngrozitoare. Urlau şi răgeau, aşa cum nu am mai auzit 
niciodată. 

Xury era îngrozit şi eu la fel. Mai mare ne-a fost spaima cînd 
am auzit una din namile îndreptîndu-se înot spre barca noastră. 
Nu o puteam vedea îi auzeam numai răsuflarea. Părea să fie o 
dihanie uriaşă, monstruoasă, scăpărînd de minie. 

Xury pretindea că ar fi un leu. Se prea poate să fi avut 
dreptate. Bietul băiat îmi striga să ridicăm îndată ancora şi să 
fugim în larg. Eu însă am propus să părăsim ancora, legînd-o de 
o geamandură, şi să ne îndreptăm spre larg, căci nu puteam fi 
urmăriţi aşa de daparte. Nici nu am apucat bine să termin vorba 
şi am şi zărit matahala cam la zece paşi de noi. 

Am dat fuga în cabină, am pus mîna pe puscă şi am tras. S-a 
întors îndată şi a luat-o înot înapoi spre țărm Nici nu se poate 
descrie toată hărmălaia de urlete şi răgete ce s-a stârnit pe mal 
şi. Mai departe în ţinut la auzul detunăturii. Probabil că sunetul 
puştii era cu totul neobişnuit pentru aceste vieţuitoare. M-am 
convins deci că era cu neputinţă să tragem noaptea la mal. Dar 
măcar în timpul zilei o vom putea face? Era tot atît de neplăcut 
să cazi în miinile sălbaticilor, cît şi în ghiarele jivinelor. Am fost 
însă nevoiţi să debarcăm, nemaiavînd apă de băut. Xury mă. 
Rugă să-l las să se ducă la mal cu unul din urcioare. Aveia de 
gînd. Să caute apă şi, dacă se găsea, să-mi aducă. L-am întrebat 
de ce voia să ise ducă el şi nu mă lăsa pe mine să mă duc. Mi-a 
răspuns cu atâta devotament, încît mi-a devenit drag pentru 
totdeauna: „Dacă oamenii sălbatici vin, mănîncă pe mine, tu 
fugi.” „Bine, Xury, ne vom duce amindoi, şi dacă vin sălbaticii, îi 
vom Împuşca. Aşa că n-o să ne mănânce pe nici unul.” l-am dat 
o bucată de piine, un strop de alcool, am tras barca mai aproape 
de mal şi, bălăcinidu-ne prin apă, am ajuns la țărm, dueînd cu 
noi numai armele şi două urcioare pentru apă. 

De frica sălbaticilor, nu lăsam barca din ochi. Xury a alergat 
ceva mai departe, unde a dat de o vilcea. După cîtva timp, s-a 
întors în fugă spre mine. Credeam că e urmărit de vreun sălbatic 
sau de vreo fiară şi am pornit să-i dau ajutor. Gînd m-am 
apropiat însă, am văzut cum ducea pe umeri un animal, pe care- 
| împuşcase şi care semăna cu un iepure. Avea blana mai 


deschisă şi picioarele mai lungi. Amîndoi am fost foarte încântați 
de această pradă, a cărei carne s-a dovedit foarte gustoasă. 
Xury mi-a adus şi o veste bună. Găsise, apă şi nu zărise nici un 
sălbatic. Mai tirziu mi-am dat seama că nu trebuie să ducem 
grija apei de băut, căci ceva mai departe, în susul fluviului, apa 
era dulce îni timpul refluxului. Ne-am umplut ulcioarele, am 
mîncat cu poftă din vinatul nostru şi apoi ne-am pregătit de! 
plecare, fără să fi zărit vreo urmă de fiinţă omenească! 

Deoarece mai călătorisem de-a lungul coastei, ştiam că 
insulele Canare şi cele ale Capului Verde nu trebuie să fie 
departe. Cum însă nu aveam nici un instrument cu care să aflu 
latitudinea la care ne găseam şi nici nu-mi reaminteam 
latitudinea acestor insule, nu ştiam încotro să apuc spre a 
ajunge la ele. Nutream nădejdea că, ţinindu-mă de-a lungul 
coastei, în drumul corăbiilor de negoţ englezeşti, să dau de una 
din ele, care să ne ia la bord, salvindu-ne. 

După toate socotelile mele, ne găseam între împărăţia 
Marocului şi Ţara Negrilor, regiune nelocuită, în parte pustie şi 
bîntuită doar de fiare sălbatice. Negrii au părăsit regiunea, 
retrăgîndu-se mai la sud de fricii maurilor. lar aceştia, negăsind- 
o bună de locuit, o foloseau numai ca loc de vinătoare. Veneau 
aici, în cete mari, de două pînă la trei mii de oameni, ca să 
vîneze fiare. 

Intr-adevăr, pe o lungime de aproape o sută de mile de-a 
lungul coastei, n-am zărit decît pustiu în timpul zilei şi n-am 
auzit decît urlete de fiare în timpul nopţii. 

O dată sau de două ori mi s-a părut că zăresc virful Tenerifei 
din insulele Canare şi am fost ispitit să mă îndrept într-acolo, dar 
vîntul potrivnic şi marea prea agitată m-au împiedicat. Am 
rămas astfel la prima hotărîre, şi anume de a naviga de-a lungul 
coastei. 

De cîteva ori am fost silit să debarc pentru a reînnoi provizia de 
apă. Odată, în zori, am aruncat ancorat lîngă un ţăran înalt şi 
ieşit în mare. Incepuse fluxul, care ne apropia de mal. Xury, ai 
cărui ochi erau mai ageri decit ai mei, îmi făcu semn să tac şi 
îmi şopti să ne despartim iute. Zărise o dihanie culcată la 
adăpostul de nisip. 

Cînd m-am uitat şi eu, am văzut un leu uriaş. „Xury, du-te pe 
țărm şi împuşcă-l.” Băiatul mă privea îngrozit. „Eu ucid pe el? El 
mănîncă dintr-o gură pe mine.” Voia sa spună că leul îl va înghiţi 


dintr-o dată. L-am lăsat atunci în pace şi mi-am încărcat flinta - 
care era de calibru mare - cu o încărcătură bună de pulbere şi 
două gloanţe. Am încărcat apoi celelalte puşti, una tot cu două 
gloanţe şi celelalte cu cinci gloanţe mai mici. Am ţintit cît am 
putut mai bine capul leului cu prima armă, dar cum îşi ţinea una 
din labe în dreptul nisului, gloanţele au nimerit în încheietura 
genunchiului, sfărimîndu-i osul. Leul a vrut să se repeadă, 
mîrîind la început, dar, simţindu-şi piciorul frînt a căzut jos. S-a 
ridicat apoi doar în trei labe şi a scos un răget îngrozitor. Eram 
surprins că nu-l nimerisem în cap. Am tras îndată cu a doua 
puşcă, deşi dihania începuse să se mişte, şi am avut mulţumirea 
de a-l nimeri tocmai în cap, văzîndu-l cum se prăbuşeşte fără 
zgomot şi zvîrcolindu-se în nisip. 

Xury a prins curaj şi m-a rugat să-l las să se ducă la mal. 
Dîndu-i voie, a sărit în apă, şi, luînd puşca cea mică într-o mînă, 
a înotat pînă la mal cu cealaltă. S-a apropiat de fiară şi, ochind-o 
în ureche, a ucis-o pe loc. 

A fost un joc plăcut pentru noi, de bună seamă. Dar risipisem 
muniţie pentru vînat oare nu ne aducea nici un folos. Totuşi 
Xury voia napărat să ia ceva din leu. S-a întors şi a luat securea, 
spunînd că vrea să-i taie capul. N-a reuşit însă şi s-a mulţumit 
doar cu o laba care era monstruos de mare. Atunci mam 
răzgîndit şi eu şi m-am hotărît să-i luăm pielea, care putea să ne 
fie de folos. Aşa că ne-am pus pe lucru. Nu era uşor să-l jupuim. 
Xury s-a arătat mult mai îndemînatic la această treabă, ce nc-a 
luat o zi întreagă. Apoi am întins pielea deasupra cabinei şi în 
două zile era uscată de soarele arzător. Mai tirziu mi-a folosit, 
căci mă culcam pe ea. 


Capitolul III 


CĂLĂTORIA SPRE SUD. ZĂRIM NIŞTE SĂLBATICI. ÎMPUŞCAREA 
UNUI LEOPARD. SOSIREA ÎN BRAZILIA, UNDE AM DEVENIT 
PLANTATOR. CĂLĂTORIA SPRE GUINEEA. CORABIA 
NAUFRAGIAZĂ ÎN DREPTUL UNEI INSULE PUSTII. TOT ECHIPAJUL 
PIERE. SÎNT SINGURUL SUPRAVIEȚUITOR. 


După acel popas ne-am îndreptat spre sud, navigînd vreo zece 
zile. Trăiam cu mare zgircenie din proviziile ce se împuţinau 
simţitor. Debarcam numai atunci cînd aveam nevoie de apă 
proaspătă. Năzuiam să ajung la riul Gambia sau la Senegal, 
adică undeva în jurul Capului Verde, unde nădăjduiam să 
întîlnesc vreo corabie europeană. În caz contrar, nu-mi rămînea 
decit să caut insulele sau să pier printre negri. Ştiam că toate 
corăbiile care veneau din Europa, fie că mergeau spre Guineea, 
fie spre Brazilia sau spre Indiile Răsăritene, treceau ori pe lingă 
acest cap ori pe lîngă insule, într-un cuvint, îmi puneam 
nădejdea în această direcţie, urmînd să întîlnesc o corabie sau 
să pier. 

După încă zece zile de navigaţie, mi-am dat seama că pe 
coastă erau locuitori. In vreo două sau trei locuri am zărit nişte 
oameni privindu-ne de pe țărm. N-am fost în stare să desluşesc 
decit că sînt negri şi goi puşcă. O dată am fost chiar ispitit să 
debarc, dar Xury m-a sfătuit să renunţ. 

Am tras totuşi mai aproape de mal, ca să le pot vorbi, şi i-am 
văzut cum fugeau de-a lungul țărmului, paralel cu mine. Nu 
aveau arme, în afară de unul care ţinea în mină un fel de prăjină 
subţire. Xury mi-a explicat că este o suliță, pe care negrul o 
putea arunca cu mare putere şi foarte departe. De aceea m-am 
ţinut mai spre larg, căutînd totuşi să comunic cu ei prin semne. 
Voiam să-i fac să mă înţeleagă că avem nevoie de hrană. Tot 
prin semne mi-au dat a înţelege că trebuie să mă opresc cu 
barca şi că-mi vor aduce demîncare. Am coborit puţin pînza şi 
m-am oprit. Doi din ei au dat fuga şi s-au întors peste vreo 
jumătate de oră cu două bucăţi de peşte uscat şi cu ceva grîne 
din acele ce cresc acolo, noi neştiind bine ce-i cu ele. Eram 
bucuros de aceste daruri, însă nu ştiam cum să ajung să le iau. 
Nu voiam să cobor pe țărm, iar, la rîndul lor, şi ci se temeau de 


mine. Au aşezat atunci darurile ios şi s-au retras le o oarecare 
depărtare. După ce le-am adus la bord, s-au apropiat din nou. 

Le-am arătat multumirea mea prin semne. Nu aveam nimic la 
îndemiînă cu care să-mi arăt recunoştinţa, lată că mi se ivi totuşi 
un prilej minunat. În timp ce stăteam aproape de mal, am zărit 
venind dinspre deal spre mare două animale uriaşe care se 
fugăreau. Nu ştiu dacă era un mascul urmărindu-şi femela, sau 
dacă erau puse numai pe joacă, sau, dimpotrivă, în vrăjmăşie, 
gata să se atace. Totul ne părea însă foarte straniu, pentru că 
aceste animale nu obişnuiesc să se arate ziua în amiaza mare. 
Negrii erau îngroziţi cu toţii şi mai ales femeile lor. 

Omul cu sulița nu s-a clintit din loc, însă ceilalţi au luat-o la 
fugă. Fiarele s-au dus drept spre apă. Nici prin gînd nu le trecea 
să-i urmărească. Ajungiînd la mal, au intrat în apă ca şi cînd s-ar 
fi jucat. Cînd una s-a apropiat prea mult de barca noastră, - am 
pus la ochi puşca pe care o îneărcaseim în grabă, poruncind lui 
Xury să le încarce şi pe celelalte. 

De îndată ce fiara a ajuns în preajma noastră, am tras şi am 
nimerit-o drept în frunte. Fiara s-a dus la fund, dar imediat a 
apărut la suprafaţă şi, zvircolindu-se în ghearele morții, s-a 
îndreptat spre mal. Inainte să ajungă la țărm, şi-a dat sfîrşitul. 

Nu se poate descri uimirea bieţilor negri la zgomotul şi 
fulgerarea puştii. Unii mai că erau morţi de frică şi se prăvăliseră 
în nesimţire. Cînd însă şi-au dat seama că fiara era ucisă şi 
înecată, s-au apropiat de mal şi, prinzînd curaj, au început să o 
caute. Singele ei înroşise apele împrejur. Au scos-o cu ajutorul 
unei frînghii, pe care le-am dat-o cu. Un capăt al frînghiei îl 
trecură în jurul animalului, iar celălalt l-au tras afară. Atunci am 
văzut că este un leopard minunat, neobişnuit de frumos. Negrii 
şi-au ridicat braţele la cer, în semn de admiraţie pentru fapta 
mea. 

Cealaltă fiară, speriată de detunătură, a ieşit degrabă la mal şi 
a rupt-o la fugă spre dealul de unde venise. Nu am putut să-mi 
dau seama de departe ce animal să fi fost. Negrii nu mai puteau 
de nerăbdare să măniînce carnea, aşa că le-am arătat prin 
semne că le-o dăruiesc drept recunoştinţă pentru cele ce mi-au 
oferit. Au fost foarte mulţumiţi şi au început îndată să jupoaie 
leopardul cu cuţitele lor de lemn, şi apoi să-l despice. Mi-au 
oferit şi mie din carne, însă am refuzat, prefăcîndu-mă că renunţ 
numai pentru a le-o lăsa lor în dar. Nu am luat decit pielea 


leopardului, pe care mi-au dat-o cu plăcere. Pe deasupra mi-au 
mai adus alte provizii, de soiuri necunoscute mie, şi pe care le- 
am primit cu mare mulţumire. Le-am arătat că am nevoie de 
apă, întorcând un urcior cu gura în jos, spre a le da a înţelege că 
este gol şi trebuie umplut. Negrii şi-au chemat alţi prieteni, iar 
două femei au adus apoi un vas mare de lut (mi se pare că era 
lut ars la soare) şi l-au aşezat pe mal, retiagîndu-se. Xury s-a 
dus cu urcioarcle noastre şi lea umplut pe toate trei. Femeile 
umblau tot atît de goale ca şi bărbaţii. 

Acum eram aprovizionaţi cu rădăcini, grine şi apă. Am părăsit 
ţărmul acesta ospitalier şi am pornit-o înainte, navigând încă 
vreo unsprezece zile, fără să ne mai apropiem de uscat, pînă 
cînd am zărit o coastă ce se termina ca o limbă, departe în 
mare, cam la patru sau cinci leghe de noi. Marea fiind foarte 
calmă, m-am îndepărtat mult de uscat, ca să ocolesc capul, şi 
am zărit pămîntul în partea cealaltă, spre larg. Am dedus că era 
Capul Verde, iar pămîntul din larg - insulele care-i poartă 
numele. Mă găseam totuşi foarte departe de insule şi eram 
foarte nehotărit încotro ar fi mai bine să o iau, căci, dacă mă 
prindea un vînt mai puternic în larg, riscam să nu mai pot 
ajunge nicăieri. 

In această dilemă, m-am retras în cabină şi l-am lăsat pe Xury 
la cîrmă. Deodată mi-a strigat: „Stăpine, stăpine o corabie cu 
pînze.” Bietul Xury era grozav de speriat, crezînd că e vreunul 
din vasele stăpiînului său, care tot ne mai urmăreşte. Eu ştiam 
însă că de mult eram în afara unei astfel de primejdii. Am ieşit 
îndată din cabină şi am zărit corabia. Mi-am dat numaidecât 
seama că era o corabie portugheză, care probabil se îndrepta 
spre Guineea în căutare de sclavi Cînd i-aim observat mai bine 
drumul, am constatat că mergea în altă direcţie şi nu avea 
intenţia să se apropie de coastă. Am întins toate piînzele, 
îndreptîndu-ne degrabă spre larg, hotărît să o ajung cu orice 
preţ. Cu toată viteza, mi-am dat seama că marinarii ceilalţi vor 
dispare din ochii mei înainte ca să le pot face vreun semn. 
Tocmai cînd începusem să-mi pierd orice nădejde, ei şi-au dat 
seama - pesemne cu ocheanele - că este o barcă europeană, 
aparţinind unei  corăbi  naufragiate. Au strîns  pînzele, 
încetinindu-şi mersal pentru ca să-i putem ajunge. Am prins 
curaj şi, avînd pe bord pavilionul fostului meu stăpin, l-am 
ridicat înnodat, ca semnal de ajutor, şi am tras şi cu puşca. La 


vederea semnalului nostru şi a fumului, căci - după cum mi-au 
spus mai tîrziu - detunătura nu fusese auzită, au oprit corabia ca 
să ne aştepte şi i-am ajuns în vreo trei ceasuri. 

Cînd m-am apropiat, m-au întrebat în mai multe limbi cine 
eram: în portugheză, spaniolă, franceză, pe care însă eu nu le 
ştiam. In sfîrşit s-a găsit un marinar scoţian căruia i-am spus că 
sînt englez, fugit din robie de la maurii, din Sale. Am fost poftit 
să mă urc pe punte şi m-au luat cu dinşii, împreună cu tot avutul 
meu. 

Se înţelege bucuria ce m-a cuprins cînd m-am văzut scăpat 
dintr-o situaţie atit de deznădăjduită, în semn de recunoştinţă, 
am oferit tot avutul meu căpitanului, care însă l-a refuzat, 
răspunzindu-mi că mi se va înapoia totul la sosirea noastră în 
Brazilia. „Nu ţi-am salvat viaţa cu gîndul acesta. Cine ştie dacă 
nu o să mă găsesc şi eu odată în situaţia ta. Dacă aş primi tot 
ce-mi oferi, ar însemna să te las muritor de foarne în Brazilia, 
într-o ţară atît de depărtată de ţara ta. Astfel că nu aş face decit 
să-ţi răpesc viaţa pe care ţi-am salvat-o. Nu, nu, Seignor Inglese, 
te voi duce acolo fără plată, iar avutul dumitale te va ajuta să-ţi 
cumperi cele necesare şi să-ţi plăteşti drumul de înapoiere 
acasă“. 

A fost milos şi bun cu mine, nu numai în vorbe dar şi în fapte. A 
poruncit să nu se atingă nimeni de lucrurile mele. Le-a luat în 
grija sa şi la sosire mi le-a înmînat după inventar, pînă la ultima 
bucată, inclusiv ulcioarele de lut. 

Barca mea fiind în bună stare, mi-a propus să o cumpere 
pentru corabie şi m-a întrebat cît cer pe ea. Se purtase cu mine 
cu atîta mărinimie, încît nu am fost în stare să spun un preţ şi 
am lăsat totul la aprecierea lui. Mi-a dat o scrisoare, prin care se 
obliga să-mi plătească optzeci de ducați în Brazilia şi să 
mărească acest preţ în caz că mi s-ar oferi mai mult. Pe Xury a 
voit să-mi dea şaizeci de ducați. Nu-mi venea să iau banii, 
vîinzind astfel libertatea bietului băiat, care mă slujise cu 
credinţă şi mă ajutase să-mi recapăt libertatea. Cînd mi-am 
arătat gîndurile, căpitanul mi-a dat dreptate. Pentru a împăca 
însă pe toată lumea, se oferea să-l elibereze pe Xury peste zece 
ani, dacă acesta se va creştina. Xury a fost de acord şi astfel l- 
am dat căpitanului. 

Călătoria spre Brazilia a fost foarte plăcută. Am ajuns în golful 
Todos los Santos cam peste douăzeci şi două de zile. Scăpasem 


iarăşi din cea mai mare nenorocire, dar nu ştiam ce voi face în 
viitor. 

Nu voi uita niciodată mărinimia căpitanului. N-a voit să 
primească nimic pentru călătorie. Pe pielea de leopard mi-a dat 
douăzeci de ducați, iar pentru cea de leu patruzeci. Am primit 
tot avutul meu aflat în barcă. Mi-a cumpărat tot ce am voit să-i 
vînd, între altele lădiţa cu băuturi, două din puşti şi bucata de 
ceară de albine care îmi mai rămăsese. Astfel am strîns aproape 
două sute douăzeci de ducați şi am debarcat în Brazilia cu 
această mică avere. 

Puțin timp după sosire, am fost recomandat de căpitan unui 
om foarte cumsecade, ca şi el, care avea un ingenio, adică o 
plantație şi o fabrică de zahăr. Ciîtva timp am locuit la el şi am 
deprins astfel cultura trestiei de zahăr şi fabricarea zahărului. 
Văziînd ce bine o duc plantatorii şi ce repede se îmbogăţesc, m- 
am hotărît să mă fac şi eu plantator. Trebuia însă mai întîi să 
capăt un permis pentru a mă stabili definitiv acolo, căutind între 
timp mijlocul pentru a-mi aduce banii pe care îi aveam la 
Londra. 

Am primit certificatul de naturalizare şi am culmpărat pămînt 
nedesţelenit cît am putut cuprinde cu banii pe care îi aveam. 
După aceasta, am făcut planul pentru plantație şi conac, în 
limita sumei pe care îmi pusesem în gînd să o cer din Anglia. 

Mă învecinam cu un portughez din Lisabona, născut a din 
părinţi englezi. Se numea Wells şi se afla într-o stare materială 
ca şi a mea. Ne înţelegeam foarte bine. Capitalul nostru era încă 
mic. Am plantat la început numai atita cît aveam nevoie pentru 
întreţinere. În anii următori am mărit suprafaţa de cultură şi 
pămîntul a început să-mi dea roade bune. În al treilea an am 
plantat tutun şi am pregătit fiecare cîte o tarla pentru trestia de 
zahăr din anul viitor. Amîndoi duceam mare a lipsă de ajutoare. 
Acum Îmi dădeam seama de greşeala pe care o făcusem cînd m- 
am despărţit de Xury. 

Dar - vai - nu era nici o mirare că greşisem, eu care niciodată 
nu făcusem ceea ce se cuvenea! Munca pe care o începusem 
era destul de străină firii mele şi de-a dreptul opusă vieţii pe 
care mi-o doream şi pentru care părăsisem casa părintească, 
nesocotind toate sfaturile tatei. Acum ajungeam la acea stare 
socială de mij loc sau la gradul mai bun al unei vieţi mărunte, de 
care îmi vorbise cîndva tata. Pentru aceasta însă, puteam să fi 


rămas acasă şi să nu mă fi obosit rătăcind prin lume, aşa cum o 
făcusem. Adesea mă gindeam că aş fi putut ajunge la această 
situaţie şi în Anglia, între prietenii mei, fără să mă duc la cinci 
mii de mile depărtare, între străini şi sălbatici, într-o ţară 
necunoscută şi atit de depărtată, încît să nu mai pot afla nimic 
despre lumea mea. 

Aşa se face că priveam noua-mi viaţă cu adincă părere de rău. 
Nu prea aveam cu cine să vorbesc şi numai rareori mă întîlneam 
cu vecinul meu. Toată treaba o făceam singur, cu mîinile mele. 
Mi se părea că trăiesc în surghiun pe o insulă pustie. De cite ori 
ne comparăm viaţa actuală cu alte vieţi mai nenorocite, s-ar 
cuveni să ne dăm seama că pronia cerească ar putea să ne 
pedepsească, silindu-ne să facem schimbul. Numai atunci ne-am 
pătrunde de realitatea fericirii pe care am pierdut-o. Cită 
dreptate aş fi avut dacă aş fi judecat astfel, eu care mai tirziu 
trebuia să am parte de o viaţă deznădăjduită pe o insulă pustie 
şi care atunci mă plingeam pe nedrept de viaţa-mi de plantator, 
pe care, dacă aş fi continuat-o, aş fi ajuns fără îndoială un om 
bogat şi mulţumit. 

Prietenul meu, căpitanul care mă salvase, a mai rămas eitva 
timp în port, înainte de a se întoarce în Portugalia, trebuind să-şi 
încarce corabia l-am povestit şi lui de banii pe care îi aveam în 
Anglia. „Signor Inglese - m-a sfătuit el dacă vrei, îmi dai 
scrisoare şi o procură cu ordin către persoana care-ţi păstrează 
banii la Londra, să trimită la Lisabona, cui ţi-oi spune eu, mărfuri 
ce au căutare în această ţară. Cu ajutorul lui Dumnezeu ţi-aduc 
marfa la întoarcere. Dar, pentru că toate cele omeneşti sînt 
supuse prefacerilor şi năpastelor, te sfătuiesc să nu ceri şi să nu 
rişti decît o sută de lire sterline, adică jumătate din averea 
dumitale. Dacă lucrul merge bine, poţi cere mai tîrziu şi restul 
pe aceeaşi cale. Dacă se întîmplă ceva rău, tot îţi mai rămîne 
jumătate. 

Sfatul era bun şi prietenesc. Am scris deci scrisoarea către 
doamna caie îmi păstra banii şi procura pentru căpitan. Văduvei 
căpitanului englez i-am povestit în scris toate păţaniile mele, 
precum şi dezrobirea şi întîlnirea cu căpitanul portughez, 
purtarea lui mărinimoasă faţă de mine, situaţia-mi actuală şi 
toate cele necesare, ca să ştie ce trebuie să-mi trimită. 

Cînd cinstitul meu prieten, căpitanul portughez, a ajuns la 
Lisabona, a trimis scrisoarea în Anglia, printr-un negustor, care a 


predat-o văduvei povestindu-i tot ceea ce-i spusese căpitanul 
despre mine. Văduva nu i-a încredinţat numai banii, ci şi un dar 
frumos din partea ei pentru căpitanul care-mi salvase viaţa. 
Astfel voia să-i mulţumească pentru tot ce făcuse şi făcea 
pentru mine. 

Negustorul a cumpărat marfă englezească pentru cele o sută 
de lire, după instrucţiunile date de căpitan, şi a trimis-o la 
Lisabona. Căpitanul mi-a adus-o cu bine în Brazilia. Printre 
mărfuri am găsit tot felul de unelte şi scule necesare pentru 
plantație, ce mi-au fost de mare folos. 

Eram atit de fericit cînd mi-a sosit marfa! Mă credeam om 
bogat şi nu încetam să mă minunez de tot ceea ce găseam. 
Bunul căpitan cheltuise tot pentru mine banii primiţi în dar, căci 
îmi angajase un servitor - cu contract pe cinci ani - şi mi-l şi 
adusese. N-a voit să primească nici o răsplată, acceptind numai 
ceva tutun de pe plantaţia mea. 

Marfa adusă era toată numai manufactură englezească: 
postav, stofe, cituri şi alte lucruri care aveau căutare în Brazilia 
aşa că am vîndut-o cu mare cîştig, dobindind de patru ori mai 
mult decît costişe. Acum eram mult mai bogat decit vecinul 
meu. Am cumpărat îndată un sclav negru şi am angajat încă un 
argat european, pe lingă cel adus din Lisabona. 

De multe ori, belşugul prea mare ne căşunează nenorociri. 
Astfel mi s-a întîmplat şi mie. În anul următor am recoltat 
cincizeci de baloturi de tutun, fiecare cîntărind vreo cincizeci de 
kilograme, în afară de ce am mai dat pe la vecini în schimbul 
altor lucruri trebuincioase. Le-am uscat şi le-am pus bine pînă la 
întoarcerea corăbiilor din Lisabona. 

Ajunsesem mare negustor. Capul a început a mi se împuia cu 
fel de fel de planuri şi gînduri ce depăşeau posibilităţile mele de 
înfăptuire şi care sînt foarte primejdioase, căci mînă îndeobşte 
la ruină. 

Dacă aş fi dus mai departe o viaţă de munca serioasă, aş fi 
ajuns la belşug şi mulţumire, lucruri pe care mi ie recomandase 
tata cu atita căldură. Aş fi avut parte de viaţa tihnită şi retrasă a 
păturii mijlocii. Eu însă nu mă mulţumeam cu atita şi astfel mi-a 
fost dat să ajung înfăptuitorul propriei mele nenorociri, să mai 
adaug greşelilor mele din trecut altele noi şi să am prilejul unei 
amare căinţi mai tirziu. 


Totul a pornit de la acel dor aprig şi smintit de i vîntura lumea. 
Potrivindu-mă lui, am nesocotit cele mai preţioase judecăţi şi 
socoteli ce mă îndemnau să urmez calea pe care firea şi pronia 
cerească mi-o puseseră dinainte pentru a-mi îndeplini datoria în 
viaţă. După cum am greşit atunci cînd am părăsit casa 
părintească, tot astfel mi-era dat să fac şi acum cu rnica-mi 
plantație şi cu perspectivele serioase ce le aveam, renunţind la 
toate acestea pentru a da ascultare dorinţei de a mă ridica mai 
repede decit îngăduia firea. Astfel, din nou m-am aruncat singur 
în cel mai adine rău al pacostelor omeneşti, rămînînd doar cu 
viaţa şi sănătatea. 

Spre a ajunge la această parte a povestirii mele, trebuie să 
spun că, după ce am trăit aproape patru ani în Brazilia, izbutind 
să cîştig binişor şi să am de toate din belşug, ba învăţind şi 
limba ţării, am legat prietenie cu o seamă de alţi plantatori, 
precum şi cu nişte negustori din St. Salvador, povestindu-le 
adesea călătoriile mele pe coasta Gulneii, negoţul cu negri de 
acolo şi ce lesne este să te chiverniseşti din nimicuri, cu 
mărgele, jucării bricege, toporaşe, bucăţi de sticlă şi alte 
fleacuri, în schimbul cărora primeşti praf de aur, mirodeni, colţi 
de elefant şi mai ales negri care să fie vinduţi ca sclavi în 
Brazilia. Intodeauna eram ascultat cu luare-aminte, mai ales 
cînd venea vorba de cumpărarea negrilor, pe atunci negoţul 
acesta fiind încă neobişnuit şi făcîndu-se numai cu învoirea 
specială a regilor Spaniei şi Portugaliei, prin aşa-numitele 
assientos. Lumea însă nu vedea cu ochi buni astfel de cumpărări 
de oameni, aşa că se făceau rar şi reveneau foarte scump. 

Odată, fiind în tovărăşia cîtorva cunoscuţi, negustori şi 
plantatori, am vorbit mai mult ca de obicei despre lucrurile 
acestea. In dimineaţa următoare au venit la mine trei din ei, 
zicîndu-mi că, după multă chibzuială, s-au hotărît a-mi face o 
propunere. Îmi cereau însă mai înainte de orice cuvîntul că totul 
va rămîne o taină între noi. Apoi mi-au mărturisit că au de gînd 
să armeze o corabie şi s-o trimită spre Guineea. Fiind plantatori 
ca şi mine, le venea greu fără ajutoare şi mînă de lucru. Cum 
negoţul cu negri era oprit şi nu-i puteam vinde pe cei aduşi, 
plănuiau să organizeze o singură călătorie, iar robii, debarcaţi în 
taină, să-i împartă pentru moşiile lor. Pe scurt, îmi ofereau să 
merg ca reprezentat al lor şi să mă ocup în Guineea de partea 
comercială a expediției, urrnînd să primesc în schimb, fără nici o 


cheltuială pentru mine, o parte dintre negrii aduşi, egală cu a 
lor. 

Trebuie să mărturisesc că propunerea putea fi ispititoare 
pentru cineva care nu ar fi avut o gospodărie şi o plantație 
înfloritoare. Dai pentru mine - câre îmi fă cusem un rost şi care 
nu aveam decit să merg înainta cum începusem încă trei sau 
patru ani şi să mai aduc marfă din Anglia cu suta de lire pe care 
o aveam acolo şi, astfel, să adun cu siguranţă trei sau patru mii 
de lire, pe care le puteam apoi înmulţi mai departe - a mă gîndi 
la o asemenea călătorie însemna curată nebunie. 

Dar născut ca să-mi fiu propriul meu duşman, nu am. Rezistat 
propunerii, după cum nu m-am împotrivit nici prima dată 
dorinţei mele de aventură, cu toate bunele sfaturi ale tatei. 

Într-un cuvînt, am primit propunerea, cu condiţia ca ei să 
îngrijească de plantație în lipsa mea şi să facă totul precum voi 
hotări în caz că nu mă voi mai întoarce. 

Ei au primit condiţiile mele şi mi-au dat în scris că vor face 
precum ne-am învoit. Mi-am făcut testamentul, dispunînd de tot 
avutul meu. Am numit executor pe prietenul meu, căpitanul 
portughez, care-mi salvase viaţa, lăsîndu-i jumătate din avere, 
iar restul urmînd să fie trimis în Anglia. Am luat, aşadar, toate 
măsurile trebuitoare pentru păstrarea plantaţiei şi avutului meu. 
Numai la interesul meu propriu nu m-am gindit cum se cădea, 
într-adevăr, dacă aş fi avut mai multă minte, nu aş fi plecat 
niciodată, părăsind o înjghebare înfloritoare pentru o expediţie 
la voia întâmplării, fără a mai pomeni de motivele personale ce 
aveam de a mă aştepta la nenorociri. 

Am fost însă grăbit şi orbit de închipuirea mea nefastă. Cînd 
corabia a fost pregătită de drum şi încărcată cu marfă, iar 
asociaţii mei au îndeplinit toate după învoiala noastră, m-am 
urcat pe bord într-un ceas rău, la 1 septembrie 1659. Se 
împlineau în acea zi opt ani de cînd plecasem de acasă, din Hull, 
părăsindu-mi părinţii din pricina acelei răzvrătiri împotriva 
autorităţii tai şi devenind duşmanul propriilor mele interese. 

Corabia noastră avea o capacitate de încărcătură de aproape o 
sută douăzeci de tone, dispunea de şase tunuri şi avea un 
echipaj de paisprezece inşi, în afară de căpitan, de băiatul care-l 
servea şi de mine. N-aveam pe bord altă încărcătură decit cea 
necesară negoţului cu negri. Marfa se compunea din diferite 


nimicuri: mărgele, bucăţi de sticlă, scoici apoi oglinzi, bricege, 
foarfece, securi şi altele de acelaşi soi. 

In aceeaşi zi am ridicat pînzele şi am pornit-o spre nord, de-a 
lungul coastei, cu gindul să trecem oceanul spre coasta Africii. 
Timpul a fost bun, dar foarte călduros tot drumul de-a lungul 
coastei pînă ce am atins capul Sf. Augustin. De acolo am pornit- 
o spre larg, pierzind din ochi uscatul. Am navigat în direcţia 
insulei Fernando de Noronha, ţinînd direcţia nord-nord-est şi, 
lăsînd insula spre răsărit, am trecut, douăsprezece zile mai 
tîrziu, ecuatorul. Eram la 7 grade şi 22 minute latitudine nordică 
atunci cînd ne-a surprins un uragan, care ne-a zăpăcit cu totul. 
Uraganul a început de la sud-est şi a trecut apoi la nord-vest, 
statornicindu-se în cele din urmă la nord-est din această direcţie 
a bătut aşa de îngrozitor, încît timp de douăsprezece zile nu am 
putut decit sa ne lăsăm duşi de furtună încotro voia soarta sau 
furia valurilor. Ne aşteptam în fiecare clipă să fim înghiţiţi de 
talazurile uriaşe. Nimeni nu mai spera să scape cu viaţă. 

In această deznădăjduită situaţie, un marinar ne-a murit de 
friguri tropicale, iar un altul, împreună cu băiatul de serviciu al 
căpitanului au fost smulşi de valuri şi s-au înecat. După 
douăsprezece zile, cînd furtuna s-a mai potolit, căpitanul a făcut 
o observaţie astronomică, aflînd cu mare trudă că eram cam la 
22 grade longitudine şi cam la 11 grade latitudine nordică spre 
vest de capul St. Augustin. Eram deci aproape de coastele 
Guianei sau partea de nord a Braziliei, dincolo de fluviul 
Amazoanelor spre fluviul Orinoco, denumit şi Fluviul cel Mare. M- 
a întrebat ce să facem. Corabia fiind avariată şi luînd apă, el 
voia să ne întoarcem imediat pe coasta Braziliei. Eu am fost însă 
de altă părere. Cercetînd împreună harta mărilor şi a coastelor. 

Americii, am văzut că nu se găsea în apropierea noastră nici un 
pămînt locuit de care să ne folosim înainte de a ajunge la cercul 
insulelor Antile sau ale Caraibelor. Ne-am hotărît atunci să ne 
îndreptăm spre Barbados, ţinind drumul în larg, pentru a ocoli 
curenţii golfului Mexic. Astfel puteam ajunge acolo în vreo 
cincisprezece zile. Fără acest popas, n-ar fi fost cu putinţă nici 
pentru corabie, nici pentru noi să ne continuăm călătoria spre 
Africa. 

Am schimbat prin urmare direcţia şi am pornit-o spre nord-vest 
pentru a ajunge la vreo insulă engleză, de unde să căpătăm 
ajutor. Călătoriei noastre îi era hărăzită însă o altă soartă. 


Aflîndu-ne la latitudinea 12 grade şi 18 minute, ne-a prins o 
nouă furtună, ce ne-a tiriît cu mare furie spre vest şi ne-a scos 
din drumul obişnuit al navigaţiilor, încît chiar dacă de pe mare 
puteam scăpa cu viaţă, eram totuşi ameninţaţi să fim mîncaţi de 
sălbatici şi să nu ne mai întoarcem niciodată în ţara noastră. 

În timp ce furtuna bîntuia din răsputeri şi eram cu toţii 
deznădăjduiţi, unul din oamenii noştri a strigat în zorii zilei: „Se 
vede uscatul!” Nici nu am apucat bine să ieşim din cabină, şi 
corabia s-a lovit de un banc de nisip. Corabia fiind oprită, 
valurile s-au ridicat uriaşe peste noi, gata să ne înghită. Ne-am 
adăpostit cu toţii care pe unde am apucat, ca să scăpăm de apa 
înspumată a mării. 

E greu să înţeleagă cineva care nu s-a aflat niciodată în 
asemenea situaţii starea noastră sufletească. Nu ştiam unde ne 
găsim, dacă nimerisem pe vreo insulă sau chiar pe continent, 
într-un ţinut locuit sau nu. Vîntul sufla cu tărie încă şi, cu toate 
că furtuna se mai potolise, numai o minune putea să ne mai 
scape corabia. Ne uitam unul la altul, aşteptînd în fiecare clipă 
moartea şi pregătindu-ne în vederea ei, căci nu ne mai rămînea 
nimic de făcut. 

Singura miîngiiere a fost că vasul nu s-a sfărimat, aşa cum ne 
aşteptam, iar furtuna s-a mai liniştit. Ne împotmolisem însă atit 
de adine în nisip, încît nu mai nădăjduiam să ieşim de acolo. Tot 
ce ne răminea de făcut era să căutăm un mijloc de a ne salva 
vieţile. Barca pe care o aveam la remorcă a fost izbită de cîrmă 
şi spartă, apoi smulsă de valuri şi nu s-a mai văzut. Cît despre 
cealaltă, nu ştiam dacă vom reuşi să-i dăm drumul pe apă. Timp 
de pierdut nu era. Din clipă în clipă, corabia se putea sfărima şi 
unii spuneau că se şi spărsese. 

În aceste clipe de deznădejde, secundul a apucat barca şi, 
ajutat de ceilalţi, a reuşit s-o treacă peste bord. Ne-am urcat cu 
toţii întrânsa, lăsîndu-ne în mila domnului şi în voia valurilor. Cu 
toate că furtuna se mai potolise, el talazurile uriaşe se 
rostogoleau spre țărm. Marea părea într-adevăr a fi acea wild 
zee?, cum o numesc olandezii. Situaţia devenise cu adevărat 
tragică. Ne dădeam seama că valurile sînt prea mari pentru ca 
barca să reziste. Prcsimţeam că ne vom îneca cu toţii. Nu aveam 
nici pînze şi, dacă le-am fi avut, nu le-am fi putut între-iuiinţa. 
Vislind anevoie, ne căzneam să ajungem la țărm, clar cu inima 


2 Mare sălbatică, în limba olandeză. 


grea, ca şi cînd ne-am fi dus la osîndă. Ne dădeam seama că, 
apropiindu-ne de coastă, barca va fi sfărimată în mii de bucăţi 
din pricina mării spumegiînde, totuşi, după ce i-am încredinţat lui 
Dumnezeu sufletele noastre, ne-am grăbit pieirea cu miinile 
noastre, trăgînd cu vislele către malul unde ne mîna şi vîntul. 

Cum era malul - stîncos sau nisipos, abrupt sau lin - iarăşi nu 
puteam şti dinainte. Singura umbră de nădejde era ca să 
ajungem în vreun golf sau la vărsarea vreunui fluviu, unde, cu 
mult noroc, am fi putut să intrăm sau să găsim apă mai liniştită 
la adăpostul uscatului. Dar nimic din toate acestea. Cu cit ne 
apropiam de mal, pămîntul ne părea mai îngrozitor decît apa. 

După ce am vislit sau, mai bine zis, am fost duşi de valuri cam 
vreo leghe şi jumătate, a potopit peste noi un val uriaş, 
înghiţindu-ne. Ne-a lovit cu atita furie, încît barca a fost 
răsturnată într-o clipă. Fără a mai avea răgazul să rostim măcar 
„doamne Dumnezeule”, ne-am şi dus la fund. 

Nimeni n-ar putea descrie întunecarea ce am simţit în clipa 
aceea. Cu toate că ştiam bine să înot, nu mă puteam strecura 
printre valuri, ca să-mi recapăt suflul. Numai după ce am fost 
dus departe spre țărm şi valul s-a retras, m-am aflat pe nisipul 
aproape uscat. Eram însă pe jumătate mort din pricina apei pe 
care o înghiţisem. Văziîndu-mă atit de aproape, cu puţina suflare 
şi prezenţă de spirit ce îmi mai rămăsese, m-am ridicat în 
picioare, străduindu-mă să ies la mal înainte de a fi prins de 
valul următor. Curînd mi-am dat seama că nu era cu putinţă să 
scap de el, căci apa venea în urma mea înaltă cît un munte şi 
furioasă ca un duşman împotriva căruia nu aveam nici un mijloc 
de apărare. Tot ce puteam face era să mă ridic deasupra şi să 
înot ca să-mi păstrez suflul pentru a mă înapoia apoi spre mal. 
Toată voinţa mi-era încordată ca să nu mă las tîrît de furia mării 
cînd valurile se retrăgeau în larg. 

Acest val m-a îngropat la vreo treizeci de picioare în 
adâncimea lui. Mă simţeam dus spre mal de o putere uriaşă şi 
cu o viteză nebună. Imi ţineam suflul şi înotam din răsputeri. 
Eram gata să plesnesc, cînd m-am simţit ridicat şi m-am trezit 
cu capul şi braţele la suprafaţa apei. Această poziţie, pe care nu 
aim pututo păstra decit o clipă, mi-a îngăduit să răsuflu şi m-a 
îmbărbătat. 

Acoperit din nou de ape, am rezistat şi mai bine. Vă-zînd că 
valul se retrage, m-am opintit şi, deodată, am simţit pămîntul 


sub picioare. M-am odihnit o clipă numai apoi am luat-o la fugă 
spre mal. Marea însă venea din nou în urma mea. De două ori 
am mai fost ridicat şi dus înapoi de valuri şi de două ori am 
ajuns înapoi pe nisip. 

Ultima dată era să-mi fie fatală, căci valurile m-au zvîrlit, 
lovindu-mă de o stâncă. Am rămas cîtva timp fără cunoştinţă. In 
clipa în care marea venea să mă înghită din nou, m-am trezit. M- 
am agăţat cu toate puterile de stîncă şi mi-am ţinut răsuflarea. 

Acum valurile nu mai erau aşa de înalte, fiind mai aproape de 
mal şi cînd valul s-a tras iar înapoi, am luat-o din nou la fugă, 
ajungînd de data aceasta atît de aproape de uscat, încît valul 
următor, cu toate că m-a acoperit, n-a mai fost în stare să mă ia 
cu el. 

Am reuşit, în sfîrşit, să mă caţăr pe stîncile de pe mal şi m-am 
aruncat pe iarbă istovit, însă fericit că scăpasem de primejdie şi 
că apa nu mă mai putea ajunge. 

Ridicîndu-mi ochii către cer, i-am mulţumit lui Dumnezeu 
pentru salvare, la care nu mai nădăjduisem cu cîteva clipe 
înainte. Cred că nu se pot descrie extazul şi elevația, acea 
avintare a sufletului, pe oare o simţi după ce ai scăpat astfel de 
moarte. Am înţeles atunci temeinicia obiceiului de a se aduce 
răufăcătorului, care îşi are funia legată de git, o dată cu vestea 
graţierii, şi un chirurg care să-i scoată sînge chiar în clipa marii 
veşti, astfel ca surpriza să nu-i alunge din inimă duhul şi să-l 
răpună: 

„Căci bucuriile neaşteptate, ca şi necazurile, la început tot una 
par”. 

Păşeam pe mal ridicîndu-mi braţele, minunîndu-mă în faţa 
salvării mele, contemplindu-mi mîntuirea şi făcînd mii de gesturi 
şi mişcări greu de descris. Mă gindeam la toţi tovarăşii mei, care 
se înecaseră. N-am aflat niciodată ce li s-a mai întîmplat. Mai 
tirziu am găsit trei şepci, apoi o pălărie şi, în fine, două ghete 
desperecheate. Atit. Am privit de asemenea spre corabia 
naufragiată. Ceaţa şi spuma valurilor erau atît de mari, încît o 
zăream anevoie. Părea atit de departe. Doamne!cum a fost oare 
cu putinţă să ajung eu la țărm? 

După cîtva timp am încercat să privesc împrejur, să văd în ce 
loc mă găseam şi ce aveam de făcut. Curind mi-a scăzut 
bucuria, dîndu-mi seama cit de groaznică îmi era miîntuirea. 
Eram ud leoarcă şi nu aveam nici haine de primeneală, nici ce 


mînca sau bea pentru a-mi recăpăta puterile. Urma să mor de 
foame sau să fiu sfişiat de fiarele sălbatice. Ceea ce mă întrista 
mai mult era că nu aveam cu mine nici un fel de armă pentru a 
vîna şi ucide vreun animal care să-mi potolească foamea, sau 
pentru a mă apăra la nevoie. Nu aveam decit un cuţit, o pipă şi 
o pungă cu tutun. Aceasta îmi era toată averea. Am alergat 
cîtva timp încoace şi încolo ca un om cu minţile zburătăcite. 
Cînd s-a lăsat noaptea, m-am gîndit la trista soartă ce mă 
aştepta, ştiind că fiarele ies pe înnoptate să-şi caute prada. De 
accei m-am căţărat într-un copac stufos, ce semăn cu un brad 
plin ds ace şi care se găsea în apropiere. Am stat toată noaptea 
acolo, aşteptind să se facă ziuă, pentru ca să văd ce-mi mai 
rămîne de făcut sau ce moarte trebuia să-mi aleg, căci nu 
aveam nici o nădejde că voi scăpa cu viaţă, înainte de a mă 
căţăra în copac, m-am depărtat puţin de coastă, căutînd apă de 
băut. Spre marea mea bucurie, am găsit apă, am băut, am luat 
apoi tutun în gură, ca să-mi înşel foamea, şi numai după aceea 
m-am urcat în copac, aşezindu-mă aşa, ca să nu cad în cazul 
cînd voi adormi. 

Mi-am făcut un ciomag scurt, cu care aveam de gînd să mă 
apăr, şi astfel mi-am luat în primire locuinţa. Fiind istovit, am 
adormit îndată. Am dormit adînc cum puţini ar fi făcut-o în 
aceeaşi condiţii. M-am odihnit bine şi mi-am recăpătat puterile. 


Capitolul IV 


ÎNOTUL PÎNĂ „LA CORABIA NAUFRAGIATĂ PENTRU A-l LUA 
PROVIZIILE. GINDURI ASUPRA SITUAŢEI MELE. CORABIA SE 
SCUFUNDA. 


Cînd m-am deşteptat, se făcuse ziuă de mult. Cerul era senin, 
furtuna trecuse şi marea nu mai mugea ca în ajun. Spre marea 
mea mirare, am văzut corabia noastră scoasă din bancul de 
nisip în care se împotmolise şi adusă de flux pînă aproape de 
stînca pe care fusesem azvirlit cu o zi înainte. Corabia se găsea 
acum cam la vreo milă departe de locul unde mă aflam şi era 
încă dreaptă. M-am gîndit că mi-ar prinde bine dacă aş reuşi să 
iau cîte ceva de pe corabie. 

Coborînd din sălaşul meu din copac, am căutat din nou 
împrejur. Mai întîi am dat cu ochii de barca noastră, azvinlită şi 
ea la mal de către vinturi şi valuri, cam la vreo două mile spre 
dreapta mea. Am pornit de-a lungul țărmului ca să ajung 
întracolo, dar am dat de un ochi adînc de apă, ce se întindea 
cam pe o jumătate de milă. Aceasta m-a făcut să mă întorc, 
dornic să ajung mai repede la corabie, unde nădăjduiam să 
găsesc lucruri necesare traiului meu. 

Cam pe la nămiezi, marea era foarte liniştită şi atît de retrasă 
de la țărm, încît puteam ajunge - mergînd pe nisip - pînă la un 
sfert de milă departe de corabie. Dar s-a ivit un nou prilej de 
amărăciune. Mi-am dat seama că dacă am fi rămas cu toţii pe 
corabie, am fi fost acum în viaţă şi am fi ajuns cu bine pe uscat. 
Nu aş mai fi atît de nenorocit şi stingher ca acuma. Mi-au dat 
lacrimile, dar cu asta nu schimbam nimic. M-am hotarit deci să 
ajung cu orice preţ la corabie. Dezbrăcîndu-mă, căci era foarte 
cald, am înotat pînă acolo. 

Ajuns în preajma corăbiei, am dat de o nouă greutate. Nu ştiam 
cum să mă urc pe punte. Înotînd de doua ori împrejur, am zărit 
în fine un capăt de frînghie ce atîrna de portsarturi* şi pe care 
nu-l văzusem pînă atunci. Cu ajutorul lui, m-am căţărat pînă sus. 
Ajuns pe punte, am constatat că pereţii corăbiei erau găuriţi şi 


3 Portsart - un fel de poliţă solidă, fixată în peretele corăbiei deasupra 
punctului de fixare a srtului de peretele vasului. Serveşte ca să ţină 
sartul depărtat de corpul vasului; se măreşte în aest fel unghiul dintre 
sart şi catarg, care este astfel mai bine întărit. 


că multă apă pătrunsese în fundul ei, dar că era astfel aşezată 
pe marginea grindului de nisip sau poate de pămînt, încît pupa 
era mult ridicată şi prora împlintati adînc în apă. Pupa era astfel 
ferită de apă şi fiţi siguri că primul meu gînd a fost să văd ce 
mai rămăsese neatins. Mai întîi am descoperit că nici o provizie 
de pe corabie nu fusese udată. Fiind foarte flămind, mi-am 
umplut buzunarele cu pesmeţi. Pentru a nu pierde timp, 
mestecam căutînd mai departe. În cabina cea mare am găsit 
ceva rom, din care am tras o duşcă. Mi-a făcut foarte bine şi m- 
am simţit mai cu vlagă. Nu îmi mai lipsea decit barca, pentru a 
lua cu mine tot ceea ce îmi era neapărat necesar. 

Degeaba însă stăteam cu braţele încrucişate, dorindu-mi 
lucruri pe care nu le puteam avea. Nevoia m-a învăţat ce să fac. 
Ştiam că sînt puse deoparte, undeva în corabie, cîteva scânduri, 
nişte grinzi solide şi vreo două catarge de rezervă. M-am pus 
îndată pe lucru, aruncând peste bord toate bucăţile de lemn 
care nu erau prea grele şi pe care le-am legat mai întîi cu cîte o 
fringhie pentru a nu fi luate de valuri. 

Trăgîndu-le spre mine - în timp ce mă tineam de peretele 
corăbiei - le-am legat strîns capetele la patru din ele, făcînd o 
plută, peste care am aşezat curmeziş rîteva scânduri mai scurte, 
pe care puteam călca. Nu erau însă destul de rezistente pentru 
a duce o greutate mare. M-am pus, aşadar, din nou pe lucru şi 
cu ferăstrăul dulgherului am tăiat în trei un catarg, adăugind cu 
mare caznă aceste bucăţi plutei. Mă îmbărbăta nădejdea că, în 
felul acesta, voi putea lua cu mine multe lucruri de neapărată 
trebuinţă, aşa că acum făceam ceea ce în altă situaţie n-aş fi 
putut să fac. 

În curînd totul a fost gata şi puteam căra orice greutate. Dar 
trebuia să mă gîndesc cum să-mi încarc pluta şi în ce fel să 
feresc de apă încărcătura. N-am stat mult pe gînduri. Am 
orînduit mai întîi pe plută toate scândurile ce le-am putut găsi. 
Apoi am golit trei cufere de marinar şi le-am dus jos. Le-am 
umplut cu provizii ca: piine, orez, trei bucăţi de brinză de 
Olanda, cinci bucăţi de pastrama de capră, din care se mînca 
adesea pe corabie. Am mai luat nişte grăunţe amestecate, de 
orez şi orz, rămase de la hrana păsărilor ce le tăiasem între 
timp. Spre marea mea dezamăgire, grăunţele fuseseră în parte 
mîncate şi stricate de şoareci. Am mai găsit cîteva lădiţe de ale 
căpitanului, cu sticle de rachiu, în totul cinci sau şase mai erau 


şi vreo cinci sau şase damigene cu vin şi lichioruri.. Pe acestea 
le-am luat aşa cum erau, nefiind nevoie să le pun într-un cufăr, 
unde de altfel nu mai aveau loc. 

Intre timp începuse fluxul. Marea era liniştită. Am zărit cu 
părere de rău că valurile s-au dus şi mi-au luat de pe mal haina 
şi cămaşa pe care le lăsasem acolo. Pantalonii şi ciorapii îi 
aveam pe mine, căci înotasem cu ei pînă la corabie. Întâmplarea 
aceasta m-a dus cu gindul la haine. Am găsit destule, însă anam 
luat cu mine decit ceea ce îmi trebuia numaidecit. Pusesem 
ochii pe lucruri maî importante. Aveam, de pildă, nevoie de 
scule cu oare să lucrez. După multă căutare am găsit, în sfîrşit, 
lada dulgherului, pentru mine prada cea mai prețioasă. În 
aceste clipe ea valora mai mult decît o corabie plină ou aur. Am 
adus-o pe plută aşa cum am găsit-o, fără să mă uit ce este în 
ea, căci ştiam cam ce conţine. Am căutat apoi arme şi muniții. În 
cabina cea mare am găsit două puşti de vinătoare şi două 
pistoale, pe care le-am luat îndată, cu nişte praf de puşcă, un 
sac mic cu alice şi două săbii ruginite. Ştiam că sînt pe corabie şi 
vreo trei butoiaşe cu praf de puşcă, dar nu ştiam unde le pusese 
tunarul. După multă căutare, le-am găsit. În două din ele nu 
pătrunsese apa, aşa că le-am luat.. 

Deocamdată eram destul de bine aprovizionat. Era momentul 
să mă gindesc cum să ajung mai uşor la țărm. Nu aveam nici 
pînze, nici cîrmă, nici visle. Cel mai mic vînt putea să răstoarne 
toată truda mea. Mă îmbărbătau însă trei lucruri. Marea era 
foarte liniştită, fluxul mă ducea spre țărm, iar puţinul vînt care 
sufla se îndrepta tot în aceeaşi direcţie. Am găsit apoi vreo două 
rame rupte, care aparținuseră bărcii. Pe lîngă lada cu scule, am 
mai luat două ferăstraie, un topor şi un ciocan şi, pornind pe apă 
cu pluta mea, am mers foarte bine distanţă de o milă. Simţeam 
că sînt dus de curent ceva mai departe de locul de unde 
plecasem, şi asta mi-a dat nădejdea să găsesc o gură de riu, 
unde aş putea intra cu fluta la adăpost, ca să o descarc. Aşa s-a 
şi întîmplat. N faţa mea a apărut un mic golf, în care apele 
fluxului pătrundeau cu putere. Pluta mi-a fost dusă într-acolo, iar 
eu căutam s-o ţin cît mai în mijlocul curentului. 

De astă dată era să sufăr un nou naufragiu, care mi-ar fi frînt 
inima de jale. Necunoscînd coasta, pluta s-a împotmolit într-o 
parte, iar cealaltă parte a rămas în apă. Toată încărcătura a 
alunecat, ameninţind să se prăvale în valuri. Am făcut tot ce mi- 


a stat în putinţă să împiedic nenorocirea. M-am proptit cu 
spatele în lăzi, ca să le ţin pe loc. Pluta însă nu am fost în stare 
s-o îndepărtez de mal. Am aşteptat astfel aproape o jumătate de 
oră pînă ce apele au crescut şi au mai îndepărtat pluta, ridicînd 
partea ei lăsată. Am desprins-o atunci cu ajutorul unei visle şi 
curentul m-a dus mai departe. M-am pomenit la gurile unui 
iriuleţ, ou pajişti verzi pe ambele maluri. Fluxul pătrundea pînă 
departe în susul rîuleţului. Căutam un loc bun de acostat, căci 
nu voiam să mă depărtez prea mult de țărm. Tot mai trăgeam 
nădejde să zăresc vreo corabie şi din această pricină voiam să 
mă stabilesc cît mai aproape de coastă. 

În sfîrşit am zărit o mică adincitură într-unui din maluri, spre 
care m-am îndreptat cu mare greutate, izbutind să duc pluta 
pînă într-acolo, unde era cît pe aici s-o păţesc ca mai înainte, 
malul fiind într-un povirniş destul de repede. Am aşteptat pînă 
ce fluxul a ridicat apa la înălţimea cea mai mare, ţinîndu-mă de 
mal cu visla cum m-aş fi ţinut cu o ancoră. Îndată ce am avut 
destulă apă sub plută, am îndreptat-o spre o bucată de pămînt 
mai netedă, unde am înţepenit-o cu ajutorul a doi pari făcuţi din 
vislele rupte şi înfipte în pămînt de o par şi de alta. 

Cînd s-au retras apele, pluta a rămas pe uscat cu toată 
încărcătura. Trebuia acum să-mi găsesc un loc potrivit, unde să- 
mi aşez locuinţa şi unde să păstrez toate aceste bunuri. Nu 
ştiam încă dacă sînt pe o insulă sau pe continent, într-un loc 
pustiu sau locuit, dacă trebuia să mă tem de jivinele sălbatice 
sau nu. Nu prea departe de mine, cam la vreo milă, se ridica un 
deal. Era destul de înalt şi părea că face parte dintr-un lanţ de 
dealuri ce se întindea spre nord. 

Mi-am luat o puşcă, un pistol şi un corn cu praf de puşcă şi, 
astfel înarmat, am plecat să explorez împrejurimile. 

Urcînd cu greutate dealul, am ajuns pe coamă, de unde mi-am 
putut vedea soarta. Spre marea mea durere, mi-am dat seama 
că mă găseam pe o insulă. In depărtare se zăreau nişte stînci şi, 
mai departe, încă două insule mai mici, cam la vreo trei leghe 
spre vest. Am mai descoperit că insula pe care mă găseam era 
pustie, nelocuită. Nu puteam încă să ştiu dacă sînt fiare 
sălbatice, căci n-am zărit nici una. Am văzut o mulţime de 
păsări, de soiuri necunoscute, şi nu ştiam dacă sînt bune de 
mîncat. La întoarcere am împuşcat o pasăre mare, pe care o 
zărisem pe o cracă la marginea unei păduri. Cred că era prima 


împuşcătură ce se auzea pe această insulă de la facerea lumii, 
căci îndată s-au ridicat din toate colţurile pădurii nenumărate 
stoluri de păsări, de felurite soiuri, stîirnind o nemaipomenită 
hărmălaie. 

Toate păsările mi-erau necunoscute. Aceea pe care o 
împuşcasem semăna la pene şi plisc cu un fel de şoim. N-avea 
însă pinteni, nici gheare ca păsările de pradă şi carnea era de 
nemiîncat. 

Mulţumit deocamdată cu cele aflate, m-am întors la plută şi am 
început să-mi descarc lucrurile. Această treabă mi-a luat restul 
zilei. Nu ştiam ce voi face noaptea şi unde mă voi culca. Neştiind 
dacă sînt fiare sălbatice, mi-era teamă să mă culc jos. Mai tîrziu 
mi-am dat seama că toată grija aceasta era de prisos. 

M-am baricadat cu lăzile şi seîndurile aduse de pe corabie, 
aşezîndu-le în jurul meu, şi astfel mi-am înjghebat un fel de 
colibă. Nu ştiam încă în ce fel îmi voi procura hrana zilnică, 
nevăziînd nimic în afară de nişte animale semăniînd cu iepurii şi 
care fugiseră din pădure cînd am tras în pasăre. 

Mă gindeam că voi mai putea lua multe lucruri din corabie, ca 
să-mi fie de folos, de pildă frînghii şi pînze. 

M-am hotărît, prin urmare, să fac o nouă expediţie pînă la 
corabie, bănuind că va fi sigur zdrobită la prima furtună. Trebuia 
să las la o parte toate celelalte îndeletniciri şi să aduc de acolo 
tot ce se putea. Am chibzuit dacă să iau sau nu pluta cu mine. 
M-am hotărît să mă duc fără ea, ca şi prima dată, pornind cînd 
apele se vor fi retras de la țărm. După ce m-am dezbrăcat, 
nepăstrînd decît cămaşa, izmenele şi nişte papuci, am ajuns înot 
la corabie şi m-am urcat pe punte. 

Aici mi-am întocmit o nouă plută. Avînd experienţa celei dinţii, 
n-am făcut-o prea mare, nici nu am încărcat-o prea mult, luînd 
cu mine numai lucruri de mare trebuinţă. Astfel am găsit în 
magazia dulgherului vreo trei saci de cuie şi piroane, un vinci cu 
şurub, mai bine de o duzină de barde şi topoare şi, lucru 
nepreţuit, o tocilă. Le-am luat împreună cu alte lucruri de-ale 
maestrului tunar, între altele, trei drugi de fier şi două butoiaşe 
cu gloanţe, şapte flinte, încă o puşcă de vinătoare cu ceva 
pulbere, un sac mare cu alice şi un sul de tablă de plumb. 
Acesta era însă prea greu ca să-l pot trece peste bord. 

In afară de aceste lucruri, am luat toate hainele pe care le-am 
găsit, o velă gabier de rezervă, un hamac, perne şi pături. Am 


încărcat astfel, spre marea mea mulţumire, o a doua plută şi am 
dus-o cu mine la mal. Eram îngrijat ca nu cumva cineva să se fi 
atins, în lipsa mea, de provizii. La întoarcere, n-am găsit nici o 
urmă de musafiri. Numai o pisică sălbatică îmi şedea pe o lădiţă. 
Cînd m-am apropiat, a luat-o la fugă, dar s-a oprit ceva mai 
departe. A rămas senină şi liniştită, privindu-mă drept în ochi, de 
parcă ar fi vrut să facă cunoştinţă cu mine. l-am arătat puşca, 
dar a rămas neclintită, neştiind ce este. Aruneîndu-i o bucată de 
pesmet, s-a apropiat, a mirosit-o şi a mîncat-o, aşteptind să-i 
mai dau. Eu însă nu aveam pesmeţi de prisos şi am lăsat-o să 
plece. Mi-am descărcat pluta pe mal, iar butoaiele cu praf de 
puşcă, fiind prea grele, am fost nevoit să le desfac şi să le 
împart în pachete, pe care le-am adus unul cîte unul. Apoi, din 
pînza de corabie şi cu cîțiva pari, mi-am întocmit un cort. Am 
cărat într-însul tot ce putea fi stricat de ploaie sau de soare. În 
jurul cortului, mi-am îngrămădit toate lăzile goale şi celelalte 
lucruri, alcătuind un fel de zid de apărare împotriva oricărei 
încercări de atac, fie din partea fiarelor, fie a oamenilor. Drept 
pavăză, am aşezat la intrare lăzi şi scînduri. Întinzînd pe jos una 
din saltele, mi-am pus două pistoale la căpătii şi m-am tolănit în 
acest culcuş. Era prima dată că dormeam liniştit o noapte 
întreagă, după atita trudă şi necazuri. 

Aveam acum o cantitate foarte mare de provizii şi suficientă 
pentru un om singur ca mine însă mulţumit tot nu eram. Atita 
timp cît mai exista corabia, trebuia să iau din ea tot ce se mai 
putea lua. Astfel că în fiecare zi, cînd apele erau scăzute, mă 
duceam pe bord şi aduccam cite ceva. A treia zi am luat frînghii 
şi funii, apoi o bucată mare de pînză de vele, precum şi butoiul 
cu praf de puşcă, în care intrase apa. Am luat toate velele, pe 
care am fost nevoit să le tai în bucăţi şi să aduc de fiecare dată 
cîte o parte din ele, căci nu îmi mai erau de folos decit ca pînză 
obişnuită. Ceea ce m-a bucurat mai mult ca orice a fost faptul 
că, după cinci sau şase călătorii de acest fel, cînd credeam că 
nu mai rămăsese nimic de seamă în corabie, am dat peste un 
butoi mare cu piine uscată, trei damigene cu rom şi spirt, o ladă 
cu zahăr şi un butoi cu făină de cea mai bună calitate. Era 
uimitor, căci eu renunţasem să mai caut alte provizii, crezind că 
le stricase apa. Am golit butoiul, învelind bucăţile de piine în 
pînză, şi am adus totul cu bine la mal. A doua zi m-am întors 
iarăşi pe corabie. Pentru că luasem tot ce era mai uşor de cărat, 


m-am apucat să tai cablul ancorei în bucăţi, pe care să le pot 
duce şi să scot toată fierăria ce. Putea fi luată. Din vergile 
rămase, pe care le-am tăiat, am făcut o plută mai mare pe care 
am încărcat-o cu toate aceste lucruri mai grele. 

Am pornit-o spre țărm. Norocul însă începea să mă părăsească. 
Pluta era atît de încărcată şi de mare, încît după ce am intrat în 
estuarul unde mai debarcasem, nu am mai fost în stare să 
îndrept cu aceeaşi îndemînarc pluta spre mal. Pluta s-a 
răsturnat şi eu am căzut în apă. O bună parte din lucruri s-au 
pierdut, mai ales fierul, care putea să-mi fie de mare folos. 

Cînd însă a fost reflux, am reuşit să aduc la mal cîteva din 
cabluri şi bucăţi de fier. Totul însă cu mare trudă, căci eram 
nevoit să mă dau mereu la fund, ceea ce era foarte obositor. 
Continuam să mă duc în fiecare zi pe bord, luînd tot ce se mai 
putea găsi. În treisprezece zile am fost de unsprezece ori. Între 
timp cărasem tot ce era în stare să care, cu braţele sale. Un 
singur om. Cred că dacă vremea s-ar fi menţinut frumoasă, 
ajungeam să iau corabia întreagă, bucată cu bucată. 

Cînd mă pregăteam să mă duc a douăsprezecea oară, am 
simţit cum se stârneşte vîntul. Totuşi am pornit-o şi am ajuns pe 
punte, scotocind prin cabinele golite şi dînd de un dulap cu 
sertare. Aici am găsit nişte briciuri, o pereche mare de foarfece 
şi vreo duzină de cuțite şi furculiţe. În altul am dat de treizeci şi 
cinci de lire sterline, în monede europene şi braziliene, de cîţiva 
galbeni şi monede de argint. 

Am zimbit văzînd banii şi mi-am zis: „Bogăţii deşarte, la ce îmi 
mai sînteţi bune acum? Nu mai aveţi preţ pentru mine, şi nici nu 
ştiu dacă face să vă urnesc din loc! Unul din aceste cuțite îmi 
este mai trebuincios decit toată grămada voastră. Nu mai am 
nevoie de voi. Rămineţi mai bine aici şi duceţi-vă la fund, căci 
altă soartă nu meritaţi!” 

Totuşi, după oarecare chibzuială, am luat banii. Pu-nîndu-i într- 
o bucată de pînză, mă gîndeam să-mi întocmesc o plută. Între 
timp cerul s-a înnorat şi vîntul a început să sufle cu putere. Intr- 
un sfert de oră, furtuna bîntuia în toi dinspre țărm. 

M-am gîndit că ar fi zadarnic să mai încerc să ajung cu o plută 
la țărm, aşa că tot ce aveam mai bun de făcut era să plec cit 
mai grabnic. Am sărit în apă şi am trecut înot canalul ce se 
găsea între corabie şi nisipuri. Mi-a venit destul de greu, căci 
eram împovărat. Valurile ma izbeau cu putere, iar vintul se 


înteţea. Am reuşit însă să ajung acasă, în micul meu cort, unde 
m-am culcat laolaltă cu toate bogăţiile. 

Vîntul a urlat toată noaptea, iar dimineaţa, cînd am ieşit din 
cort, corabia dispăruse. În prima clipă am fost uimit. M-a 
mîngiiat însă gîndul că nu pierdusem vremea şi luasem tot ce se 
putuse lua. Într-adevăr cred că nu rămăsese pe bord aproape 
nimic de luat, chiar dacă aş fi avut mai mult timp la îndemiînă. 
Am renunţat de a mă mai gîndi la corabie. Nădăjduiam ca 
valurile să-mi mai aducă, poate, cîte ceva din epavă, ceea ce s-a 
şi întîmplat mai tîrziu, dar fără să-mi fie de folos. 

Acum îmi rămiînea să văd cum să mă apăr mai bine de 
sălbatici, dacă ar veni vreodată, sau de fiare, dacă existau pe 
insulă. Chibzuiam în toate felurile ce fel de locuinţă să-mi fac 
dacă s-o sap în pămînt sau s-o fac ca un cort. În sfîrşit m-am 
hotărît pentru amîndouă, după cum se va vedea. 

Curînd mi-am dat seama că locul unde mă aflam nu era bun 
pentru ceva statornic, fiind mlăştinos şi neavînd apă de băut în 
apropiere. Trebuia, aşadar, să caut un alt loc mai sănătos şi mai 
nimerit. 

La aşezarea locuinţei am ţinut seamă mai întîi ca locul să fie 
sănătos şi să aibă apă de băut apoi să fie adăpostit de arşiţa 
soarelui şi, în sfirşit, să fie ferit de oameni sau de animale 
sălbatice şi să aibă vedere pe. Mare. Astfel, dacă Dumnezeu va 
trimite din întîmplare vreo corabie prin apropiere, să nu pierd 
putinţa acelei eliberări în care mai nădăjduiam încă. 

Tot căutînd, am găsit un loc mai potrivit pe un mic platou, 
aşezat pe povirnişul unui deal înalt. Spre platou, dealul se lăsa 
în perete abrupt, astfel încît nimeni nu putea ajunge la mine din 
vîrful dealului. În acest perete de stîneă se găsea o scobitură ce 
te ducea cu gindul la vreo peşteră. Nu exista însă nimic 
îndărătul ei. Am hotărit să-mi aşez cortul pe platoul neted şi 
acoperit cu iarbă. Acesta, care avea vreo sută de yarzi lăţime şi 
cam de două ori pe atita în lungime, se întindea ca un covor 
verde în faţa mea, coborind apoi pînă la malul mării. Fiind 
aşezat pe partea dinspre nord-nord-vest a dealului, eram apărat 
de căldura soarelui aproape în tot timpul zilei, pînă ce soarele 
ajungea la vest-sud-vest, ceea ce în aceste regiuni se întîmplă 
aproape de asfinţit. 

Înainte de a aşeza cortul, am tras în faţa scobiturii din deal o 
jumătate de cerc, care avea o rază de zece yarzi de la stîncă şi 


douăzeci de yarzi diametru, între cele două capete de lingă 
stîincă. 

Pe acest semicerc, am bătut două rînduri de pari, în-ţepenindu- 
i bine în pămînt pînă ce au stat drepţi ca stâlpii capetele cele 
groase erau îndreptate în sus, ajungind la peste cinci picioare şi 
jumătate înălţime şi fiind ascuţite la vîrf. Cele două rînduri se 
aflau la vreo şase degete unul de celălalt. 

Am luat apoi bucăţile de parîmă, aduse de pe corabie, şi le-am 
aşezat una peste cealaltă între cele două rînduri de pari. In 
interior i-am proptit cu alţi pari cam de două picioare şi 
jumătate, în chip de contraforți. Această împrejmuire era atît de 
rezistentă, încît nici om, nici gadină nu ar fi putut trece prin ea 
sau peste ea. Am pierdut însă mult timp şi a fost destul de greu 
de făcut, mai ales că trebuia sa tai parii în pădure, să-i car la 
faţa locului şi să-i bat în pămînt. Nu am făcut nici o poartă, ci am 
preferat să intru pe deasupra, cu ajutorul unei scări înguste şi 
mobile. Trăgeam după mine această scară îndată ce intram. Mă 
ştiam astfel închis şi întărit împotriva întregii lumi. Adăpostit şi 
sigur, dormeam, în sfîrşit, liniştit, cu toate că mai tirziu mi-am 
dat seama că măsurile au fost de prisos. În acest ţarc sau 
fortăreață mi-am cărat cu nespusă trudă toate bogăţiile, toate 
proviziile, muniţiile şi alimentele despre care am povestit pînă 
acum. 

Am înălţat apoi un cort mare care să mă apere de ploi, căci 
erau foarte abundente într-un anumit timp al anului. Ca să mă 
feresc şi mai bine, am întocmit un cort dublu, adică unul mai 
mic înăuntru şi altul mai mare deasupra, acoperindu-l cu o 
prelată mare pe care o găsisem între pînzele corăbiei. 

Nu mă mai culcam în pat, ci în hamacul adus din corabie, care 
era foarte comod şi aparținuse secundului, în cort am cărat 
toate proviziile ce puteau fi stricate de ploi. După ce tot avutul 
meu a fost pus la adăpost, am închis împrejmuirea, lăsată pînă 
atunci deschisă, şi nu am mai ieşit decit cu ajutorul scării. 

După aceasta am început să sap în stînca dindărătul cortului. 
Pămiîntul şi pietrele pe care le scoteam, le căram prin cort, 
aşezîndu-le pe terenul meu împrejmuit. Astfel am ridicat nivelul 
curţii mele cu aproape un picior şi jumătate şi mi-am făcut o 
pivniţă, care mi-a fost de mare folos. Toate acestea m-au costat 
însă multe zile de muncă istovitoare. 


Trebuie să revin acum asupra unor gînduri care mă frămîntau 
în acel timp. Se întîmplase ca într-o noapte, pe cînd făceam 
planurile pentru aşezarea cortului şi a pivniţei, să se dezlănţuie 
o furtună grozavă, cu tunete şi trăsnete. Un gînd năprasnic mi-a 
trecui prin minte: „Praful de puşcă!” Inima mi s-a făcut cit un 
purice. O singură scînteie putea distruge totul. Căci de aceasta 
atirna nu numai putinţa mea de a mă apăra, dar şi de a-mi 
procura hrana necesară. Nici nu mă gindeam că aş putea fi eu în 
primejdie dacă ar fi luat foc praful de puşcă. 

Eram atit de tulburat, încît îndată ce a trecut furtuna, am lăsat 
totul baltă, toate construcţiile şi fortificațiile, şi m-am apucat să 
fac cutiuţe şi săculeţe pentru praful de puşcă. Voiam să-l 
păstrez neapărat în cantităţi cît mai mici, astfel ca, orice s-ar 
întîmpla, să nu pot pierde totul deodată. Am terminat treaba în 
aproape două săptămîni, făcînd peste o sută de pacheţele. Cit 
despre butoiaşul în care pătrunsese apa, l-am lăsat în pivniţa 
cea nouă sau în bucătăria mea, cum o numeam eu, căci acolo 
nu eram primejduit. Restul l-am ascuns în găurile săpate în 
stîinci şi ferite de umezeală, însemnind cu grijă locurile 
respective. 

Intre timp ieşeam aproape zilnic cu puşca, atit ca să mă 
distrez, cît şi să văd dacă nu se poate vina ceva. Mai ales voiam 
să iscodesc viaţa insulei şi să-i cunosc produsele. Prima dată am 
descoperit nişte capre sălbatice. Nu am avut noroc cu ele. Erau 
atit de sfioase şi iuți de picior, încît nici nu am reuşit să mă 
apropii. Nu m-am lăsat însă, fiind sigur că voi ajunge să împuşc 
cînd şi cînd cîte una. Aşa s-a şi întîmplat. Le-am învăţat mai întîi 
obiceiurile şi am văzut că, de cîte ori se aflau pe deal şi mă 
zăreau în vale, o luau speriate la fugă. Cînd păşteau însă în vale, 
nici nu se sinchiseau de mine ori de cîte ori mă găseam 
deasupra lor, pe stînci. Am dedus de aici că aveau vederea 
îndreptată mai mult în jos şi că le venea greu să zărească ceea 
ce se găsea deasupra lor. 

Prin urmare mă urcam pe o stincă şi de acolo trăgeam în ele, 
dobîndind o pradă bogată. Întiîia dată cînd am tras, am ucis o 
capră care alăpta un ied, ceea ce m-a mîhnit mult. Cînd a căzut 
capra, iedul a rămas liniştit lîngă ea. Chiar după ce am luat-o în 
spinare, el m-a urmat acasă. Am pus scara, am luat iedul în 
braţe şi l-am trecut astfel în curte, nădăjduind să-l domesticesc. 
N-a voit însă să mănince şi peste puţin timp a trebuit să-l tai şi 


să-l mănînc. În felul acesta am avut mult timp carne, cad 
mîncam cu cea mai mare economie, eruţindu-mi proviziile şi 
îndeosebi pîinea. 

Cînd am terminat cu locuinţa, am început să simt nevoia unui 
loc în care să fac focul. Voi povesti mai tîrziu cum am procedat 
şi cum am lărgit peştera. Deocamdată prefer să vă împărtăşesc 
ceva despre viaţa şi gindurile mele. 

Perspectivele erau destul de triste. Fusesem aruncat pe 
această insulă, după ce furtuna puternică ne tirise departe de 
drumul nostru, la cîteva sute de leghe în afara drumului obişnuit 
al corăbiilor. Aveam tot temeiul de a presupune că voia cerului 
era să-mi termin zilele într-un trai deznădăjduit pe această 
insulă pustie. Lacrimile îmi curgeau şiroaie cînd mă gîndeam la 
soarta mea. Adesea mă întrebam de ce providenţa îşi duce la 
pierzanie propriile ei făpturi, hărăzindu-le această stare de 
mizerie şi lasîndu-le fără ajutor şi fără nădejde, astfel încît să le 
vină greu a-i mai mulţumi pentru viaţa ce le-a dat-o. Dar de cite 
ori mă gindeam astfel, simţeam o mustrare de cuget. Intr-o zi 
cînd mă plimbam pe mal cu puşca la umăr, mi-am zis: „Foarte 
bine, este adevărat că te găseşti la mare ananghie. Aminteşte-ţi 
însă, te rog, unde se găsesc ceilalţi? Nu aţi fost oare unsprezece 
oameni în barcă? Unde sînt ceilalţi zece? De ce nu au fost ei 
salvaţi şi nu ai pierit tu? De ce ai fost tu cel privilegiat? E mai 
bine să fii aici sau dincolo?” 

Am privit apoi spre mare, judecind că orice rău are şi o parte 
de bine. Mi-am amintit că nu-mi lipseşte nimic. Ce s-ar fi 
întîmplat dacă valurile n-ar fi adus corabia aproape de țărm, ca 
să pot ajunge la ea şi să iau tot ce-mi trebuia? Ce se întîmpla 
dacă eram nevoit să trăiesc aşa cum mă aruncase marea la 
țărm, fără nici o putinţă de a-mi procura cele necesare? Şi mi- 
am mai zis: „Ce mă făceam fără puşcă, fără muniții, scule, 
îmbrăcăminte, fără pături, cort şi toate celelalte?” Acum aveam 
de toate într-o cantitate îndestulătoare şi mai puteam să-mi fac 
provizii puteam trăi chiar şi fără puşcă, atunci cînd gloanţele se 
vor termina. Aveam putinţa de a rezista o viaţă întreagă fără a 
duce lipsă. Mă giîndisem la toate dinainte, chiar la eventualele 
accidente sau la timpul cînd aş fi terminat muniţiile şi chiar mai 
departe, la vremea cînd mă vor părăsi puterile şi sănătatea. 
Mărturisesc însă că nu mă gîndisem o singură clipă, de pildă, că. 
Praful de puşcă ar putea sări în aer dacă l-ar fi lovit trăsnetul. De 


aceea am fost speriat cîdd m-a surprins acest gînd. lar acum, 
pentru că sînt pe cale de a începe povestea noii mele vieţi, atit 
de tăcută şi tristă cum n-a mai fost alta pe pămînt, voi spune 
totul potrivit timpului şi întîmplărilor. 

După toate socotelile, am pus întîia dată piciorul pe această 
insulă blestemată la 30 septembrie. Soarele era la echinocțiul 
de toamnă şi se afla tocmai deasupra mea. Am socotit - 
bineînţeles - cu puţinele mijloace ce le aveam la îndemînă - că 
mă aflam la o latitudine de 9 grade 22 minute nord de ecuator. 
După vreo zece sau douăsprezece zile mi-am dat seama că voi 
pierde şirul zilelor din lipsă de cărţi, hîrtie şi cerneală şi voi 
ajunge să nu mai pot deosebi duminica de zilele de lucru. Pentru 
a evita aceasta, am luat un par gros, în care am săpat cu cuțitul 
cuvintele: „AM AJUNS PE ACEST ȚĂRM LA 30 SEPTEMBRIE 1659”. 
Din el am făcut o cruce pe care am înălţat-o chiar în locul unde 
debarcasem pe mal. În fiecare zi crestam o linie în par, iar 
duminicile una mai lungă la fiecare întîi ale lunii făceam o 
crestătură mai mare decit toate celelalte. Astfel am ţinut 
socoteala timpului. 

Trebuie să mai spun că am luat de pe corabie, între altele, şi o 
seamă de lucruri mărunte, precum pene de scris, hirtie, 
cerneală, cîteva pachete din sertarele căpitanului şi ale 
secundului, dulgherului şi tunarului, apoi vreo patru compase, 
cîteva instrumente de calculat, nişte cadrane solare, ocheane, 
hărţi marine şi cărţi de navigaţie, pe care le-am pus grămadă 
într-o boccea. În bagajul meu am găsit trei Sfinte Scripturi, într-o 
aleasă înfăţişare, pe care mi le adusese căpitanul portughez, 
precum şi trei cărţi de rugăciuni papistaşe şi alte cîteva cărţi. 
Am avut grijă să le aduc toate pe uscat. 

Am uitat să vă spun că pe corabie avusesem un cîine şi două 
pisici, despre care voi povesti la timp. Pisicile le-am luat cu 
mine, iar cîinele a sărit singur în apă a doua zi şi a ajuns înot la 
țărm. Mulţi ani de zile mi-a fost slujitor credincios. Făcea tot ce-i 
porunceam, aducea tot ce-i ceream, mă ajuta la vînătoare, îmi 
ţinea de urit. Un singur lucru nu l-am putut învăţa niciodată să- 
mi vorbească! După cum am mai spus, găsisem pene de giscă 
pentru scris, cerneală şi hirtie şi le întrebuinţam cu nespusă 
grijă. Se va vedea că, atita timp cît mi-au ajuns, am putut 
însemna totul cu cea mai mare exactitate. După ce s-a terminat 
cerneala, alta nu am mai. Fost în stare să fac, cu toate 


străduinţele mele. Atunci am înţeies că mai aveam nevoie de 
multe lucruri în afară de cele pe care le strînsesem. De pildă îmi 
trebuia un hirleţ, un tîrnăcop şi o lopată ca să lucrez pămiintul. 
Apoi ace de cusut şi cu gămălie, precum şi aţă. Cît despre pînză 
pentru rufe, pot spune că i-am simţit curînd lipsa. 

Din pricină că nu aveam toate uneltele trebuincioase, lucrul 
mergea încet şi anevoie. A trecut aproape un an pînă să-mi 
termin împrejmuirea şi locuinţa. Parii erau atit de grei, că abia îi 
puteam ridica. Imi luau mult timp pînă să-i tai şi să-i curăţ în 
pădure, şi mai mult încă pînă să-i aduc acasă. Citeodată tăiam şi 
căram un singur par în două zile şi abia a treia zi reuşeam să-l 
bat în pămînt. Pentru aceasta mi-am întocmit o bucată grea de 
lemn, un mai. Apoi mi-am amintit de drugii de fier. Cu toate 
acestea munca rămiînea grea şi fără spor. 

Ce rost ar fi avut să mă gindesc la timpul pierdut, la migală şi 
cazne? Tot nu aveam altă treabă, iar cînd isprăveam lucrul, 
porneam să hoinăresc prin insulă şi să caut vînat. 

Incepeam să privesc mai de aproape situaţia de care eram 
legat. Am căutat să-mi limpezesc totul, scriind nu pentru a lăsa 
aceste rînduri celor care ar fi venit în urma mea (nu aveam 
moştenitori), ci pentru a mă libera de povara gîndurilor. Cu cît 
judecam mai mult, cu atît mă mîngiiam, punînd în faţa fiecărui 
rău un bine. Astfel am ajuns să deosebesc cazul meu de vreun 
alt caz şi mai rău încă. Am căutat să judec fără părtinire, ca între 
debitori şi creditori, orînduind ce era bun de o parte, iar de alta 
ce era rău, adică suferinţele pe care le înduram. Şi am făcut 
următoarea socoteală: 


RAU 

- Sînt surghiunit pe o insulă blestemată. Deznădăjduit şi lipsit 
de orice perspective de salvare. 

- Sînt despărţit şi uitat de lumea întreagă, fiind menit 
suferinţei. 

- Sînt departe de tot ce este omenesc, stingher şi izgonit din 
societatea oamenilor. 

- Nu am îmbrăcăminte cu care să mă acopăr. 

- Sint lipsit de apărare, fără mijloace de a mă împotrivi 
violenţei oamenilor sau fiarelor. 

- Nu am nici un suflet cu care să pot vorbi şi care să mă 
mîngiie. 


BINE 

- Sînt totuşi în viaţă, nu m-am înecat, după cum s-a întîmplat 
cu tovarăşii mei de pe corabie. 

- Am fost ales dintre toţi spre a fi mîntuit. lar cel prin care s-a 
înfăptuit minunea mă poate salva şi din greutăţile de faţă. 

- Nu sînt flămînd şi nici sortit să pier într-un loc pustiu, lipsit de 
toate cele de trebuinţă. 

- Mă găsesc într-o climă caldă, în care chiar dacă aveam haine, 
cu greu le-aş fi purtat. 

- Mă găsesc pe o insulă, unde n-am zărit fiare sălbatice care 
să-mi facă vreun rău, după cum am văzut pe coastele Africii. Ce 
m-aş fi făcut dacă aş fi naufragiat acolo? 

- Dumnezeu mi-a trimis ca prin minune corabia aproape de 
țărm, astfel încît să mă îndestulez cu de toate, şi mi-a dat 
uneltele să-mi procur cele necesare atit timp cît voi trăi. 


Fără îndoială, această izbitoare mărturie a celei mai amărite 
existenţe din lume avea în sine ceva negativ şi, totodată, ceva 
pozitiv. Pentru aspectul din urmă, trebuia totuşi să fiu 
recunoscător. Astfel, viaţa mea rămîne o pildă pentru toace 
celelalte vieţi greu încercate. Totdeauna putem găsi prilej de 
îmbărbătare, dacă izbutim, printr-o judecată dreaptă, să socotim 
binele şi răul şi să alegem calea binelui. 

Din clipa în care am înţeles aceasta, m-am liniştit şi am 
renunţat de a mai sta la pîndâ pe țărm pentru a zări vreo 


corabie în larg. Începeam să mă obişnuiesc cu noul meu fel de 
viaţă şi căutam să mi-l fac cît mai plăcut. 

Mi-am descris locuinţa: un cort aşezat la adăpostul stîncilor, 
avînd o curte înconjurată cu un gard puternic, alcătuit din pari şi 
fringhii. Aş putea numi fortificaţie împrejmuirea locuinţei, căci 
ridicasem de-a lungul ei un val de brazde, gros de două picioare 
la bază. 

Mai apoi, cam la un an şi jumătate, am întărit împrejmuirea 
locuinţei, aşezînd deasupra ei nişte grinzi în formă conică şi 
sprijinindu-se de stîncă. Alcătuiam un fel de acoperiş, pe care 
am pus crengi de copaci şi tot ce am găsit pentru a-l feri de 
ploile abundente în anumite perioade ale anului. Am mai 
povestit cum mi-am cărat avutul în această ogradă şi în peştera 
făcută în desul cortului. Toate acestea se aflau la început claie 
peste grămadă, ocupînd tot locul. Nu aveam nici unde să mă 
învîrtesc. M-am gîndit să lărgesc peştera, săpind mai adînc în 
dealul care era format dintr-o piatră nisipoasă, uşor de săpat. 
Cînd am fost sigur că nu ama mă teme de fiare, am adincit 
peştera spre dreapta, mai departe şi, întoreîndu-mă din nou la 
dreapta, am tăiat o trecere în stincă pînă ce am făcut o ieşire ce 
dădea afară din ogradă sau din fortăreaţa mea. Astfel am 
obţinut o ieşire secundară din cort şi peşteră şi loc suficient ca 
să-mi păstrez întregul avut. M-am apucat apoi să-mi întocmesc 
tot felul de obiecte de care aveam mare nevoie. În primul rînd, o 
masă şi un scaun, fără de care nu puteam să mă bucur de 
puţinele bunuri ce le aveam. Nu puteam să scriu, nici să mănînc 
sau să lucrez cu plăcere şi de aceea m-am apucat de lucru. 

Trebuie să mărturisesc că, după cum raţiunea stă la baza 
matematicelor, tot astfel, cumpănind şi chibzuind totul cum se 
cuvine, oricare om poate ajunge cu timpul meşter bun în oricare 
meserie. Nu pusesem în viaţa mea mîna pe o sculă. Am 
constatat însă că puteam, cu muncă şi sîrguinţă, să-mi fac orice 
lucru de trebuinţă, mai ales dacă aveam unelte. 

Mi-am întocmit multe lucruri, unele fără scule, altele doar cu 
tesla şi cu barda, lucruri care nu fuseseră făcute poate niciodată 
cu atita trudă aşa cum le făceam cu atunci. Cînd aveam nevoie 
de o seîndură, de pildă, trebuia să tai un copac, să-l cioplesc cu 
barda pînă ajungea la grosimea cerută şi să-l netezesc apoi cu 
tesla. E adevărat că în felul acesta nu făceam decit o singură 
seîndură diutr-un întreg copac. Nu exista însă altă soluţie. 


Munca şi timpul meu nu aveau preţ. Le întrebuinţam cum se 
putea mai bine. 

Am făcut la început o masă şi un scaun din bucățele de 
seînduri aduse pe plută de pe corabie. Dar cînd am reuşit să fac 
şi alte scînduri, după cum am arătat, am întocmit mai multe 
poliţe groase şi largi de-a lungul pereţilor peşterii. Pe poliţe mi- 
am aşezat sculele, cuiele şi fiarele, astfel ca să le pot găsi uşor 
la nevoie. Am bătut piroane în pereţii stîncii, atîrnînd de ele 
puştile şi tot ce se putea atirna. Cine mi-ar fi văzut peştera ar li 
spus că este o magazie în care se găsesc de toate, îmi făcea 
nespusă plăcere să-mi privesc avutul, frumos orînduit, şi mai 
ales proviziile de toate felurile şi în cantităţi atît de mari. 

Cînd am terminat toate acestea, am început să-mi scriu 
jurnalul (sau însemnările zilnice), relatînd zilnic tot ceea ce 
făceam şi ceea ce mi se întîmpla. In primele zile, fusesem prea 
grăbit şi ocupat, iar sufletul mi-era destrămat şi tulburat. 
Jurnalul ar fi ieşit plin de amărăciune şi foarte sumbru. Trebuia, 
de pildă, să mă exprim astfel: 

„30 septembrie. După ce am ajuns la mal şi ani scăpat de la 
înec, în loc să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru mântuirea mea, 
am vărsat toată apa sărată care îmi umpluse stomacul şi, după 
ce mi-am venit în fire, am început să alerg de-a lungul țărmului, 
fringîndu-mi mîinile, smulgîndu-mi părul din cap şi lovindu-mi 
faţa, urlînd şi plîngînd că sînt un om pierdut. Obosit şi frînt, am 
fost nevoit să mă odihnesc. N-am îndrăznit însă să adorm de 
teamă să nu fiu sfişiat de fiare. Cîteva zile mai tirziu, după ce 
fusesem pe corabie şi luasem de acolo tot ce se putea lua, nu 
m-am putut stăpîni să nu mă urc în vîrful unui deal şi, privind de 
acolo în larg, să nădăjduiesc că voi zări într-o bună zi o corabie. 
Mi s-a părut chiar că văd în zare nişte pînze. M-am mulţumit cu 
această fărimă de nădejde, privind cu încordare pînă ce mi s-au 
împăienjenit ochii. M-am aşezat atunci jos, plîngînd ca un copil şi 
mărindu-mi amărăciunea prin această nesăbuită purtare. 

Am trecut şi peste aceasta şi m-am aşezat cu tot avutul în 
locuinţa pe care mi-o înjghebasem. Mi-am întocmit o masă şi un 
scaun şi am orînduit totul în jurul meu cît se putea mai plăcut. 
Am început să-mi scriu jurnalul. Vi-l dau aici în copie (cu toate că 
veţi citi în el şi tot ce aţi aflat pînă acum). l-am scris atit timp cît 
am avut cerneală, iar cînd s-a terminat am fost nevoit să-l 
întrerup.” 


Capitolul V 


ÎNCEP SĂ-MI SCRIU ÎNSEMNĂRILE ZILNICE SAU „JURNALUL”. 
DIFERITE PLANURI PENTRU A-MI FĂURI UNELTE. ÎNCEP 
CONSTRUIREA UNEI CASE. DESCOPĂR GRÎNE. CUTREMUR ŞI 
FURTUNA. 


30 septembrie 1659. Eu, sărmanul Robinson Crusoe, 
naufragiind în timpul unei furtuni îngrozitoare în preajma unei 
coaste care se zărea în apropiere, am fost adus pe ţărmul 
acestei insule blestemate şi pustii, pe care am numit-o Insula 
Deznădejdii, căci toţi tovarăşii mei s-au înecat, iar eu însumi nu 
am fost departe de moarte. 

Am petrecut restul acestei zile amărîndu-mă din pricina tristei 
mele sorţi. Nu aveam hrană, adăpost, îmbrăcăminte, arme. Mă 
vedeam sfişiat de fiare, ucis de sălbatici sau pierind de foame. 
Cînd s-a lăsat noaptea, m-am urcat într-un copac - de teama 
fiarelor - şi am adormit adînc, cu toate că a plouat noaptea 
întreagă. 

1 octombrie. În dimineaţa acestei zile am văzut cu uimire că 
fluxul despotmolise corabia şi valurile o tirî-seră aproape de 
insulă. Se oprise aici pe nisip. Imbărbătat că nu este nimicită, 
după cum mă aşteptam, am căutat să ajung la ea şi să găsesc 
ceva hrană şi lucruri necesare pentru a trăi. M-a amărit din nou 
soarta tovarăşilor mei. Dacă rămîneam cu toţii pe bord, puteam 
salva corabia sau cel puţin nu s-ar fi înecat nici unul. Dacă 
scăpăm cu viaţă, puteam construi cu toţii o barcă din resturile 
corăbiei, care să ne fi dus în altă parte. A lumii. Aceste gînduri 
triste m-au copleşit întreaga zi. Văzind, în sfîrşit, corabia 
aproape scoasă pe uscat, m-am îndreptat înspre ea şi am ajuns 
înot pînă la locul unde se afla. A plouat toată ziua, dar fără vînt. 

De la 1 octombrie la 24 octombrie. Am făcut mai multe 
expediţii pînă la corabie, din care am cărat o sumedenie de 
lucruri cu ajutorul plutelor. Plouă aproape zilnic, cu întreruperi 
de vreme frumoasă. Se pare că este sezonul ploilor. 

20 octombrie. Am răsturnat pluta cai toate lucrurile de pe ea. 
Apa nefiind adîncă şi nici obiectele grele, le-am regăsit în parte 
la reflux. 

25 octombrie. A plouat toată noaptea şi toată ziua. Vîntul a 
bătut într-Una mai puternic ca pînă acum. Corabia a fost 


nimicită de valuri. Nu se mai vede decit epava ei, atunci cînd 
scad apele. Mi-am petrecut ziua punînd la adăpost avutul, ca să 
nu-l strice ploile. 

26 octombrie. Am umblat toată ziua pe țărm pentru a găsi loc 
potrivit unde să-mi aşez locuinţă. Eram zorit să mă ştiu la 
adăpost de atacurile nocturne ale fiarelor şi ale oamenilor. Spre 
seară m-am hotărît asupra unui loc, la poalele unei stînci. Am 
tras o jumătate de cerc, menit să-itni împrejmuiască sălaşul, pe 
care voiam să-l întăresc cu un gard sau întăritură, făcută din 
două rînduri de pari şi frînghii şi dintr-un val de brazde. De la 26 
la 30 ale lunii am muncit din greu, cărînd toată averea în noua 
mea locuinţă, cu toate că adesea ploua cu găleata. 

31 octombrie. Dimineaţa am ieşit pe insulă cu puşca la umăr să 
caut vinat şi să iscodesc împrejurimile. Am împuşcat o capră şi 
iedul ei m-a urmat. Mai tîrziu a trebuit să-l împuşc pentru că nu 
voia să mănînce. 

1 noiembrie. Mi-am aşezat cortul la poalele stîncii şi m-am 
culcat prima noapte în el. Cortul e mare, cu pari înăuntru, aşa că 
mi-am putut agăța hamacul. 

2 noiembrie. Am îngrămădit în chip de zid, împrejurul cortului, 
toate lăzile, scîndurile şi grinzile din care erau făcute plutele. 

3 noiembrie. Am ieşit cu puşca şi am vinat două păsări ce 
semănau cu nişte rațe şi aveau carnea foarte gustoasă. După- 
amiază m-am apucat să lucrez la întocmirea unei mese. 

4 noiembrie. Azi-dimineaţă m-am hotărît să-mi împart timpul în 
orc de lucru, de. Vînat, de dormit şi de distracţii. În fiecare 
dimineaţă ies cu puşca două sau trei ore cînd nu plouă. Lucrez 
pînă la ora 11. Apoi prînzul. De la 12 la 2 stau culcat, căci este 
foarte cald. Pe urmă lucrez pînă seara. Am muncit două zile la 
înjghebatul mesei, căci sînt încă un meşter destul de prost, deşi 
vremea şi nevoia m-au făcut să mă pricep cum să lucrez, aşa 
cum ar face din oricine. 

5 noiembrie. Am ieşit cu puşca şi dinele. Am împuşcat o pisică 
sălbatică. Blana e foarte moale, dar carnea nu-i bună de nimic. 
Am jupuit mereu toate animalele pe care le împuşcam şi le-am 
păstrat pieile. Întorcîndu-mă de-a lungul țărmului, am zărit o 
puzderie de păsări de mare. Soi necunoscut. Am fost surprins şi 
aproape speriat de nişte foci, care în timp ce le priveam s-au 
aruncat în mare şi mi-au scăpat. 


6 noiembrie. După plimbarea de dimineaţă, am lucrat la masă 
şi am terminat-o. Nu a ieşit atît de bine pe cît mă aşteptam. Am 
învăţat însă curînd s-o fac mai bună. 

7 noiembrie. S-a înseninat. Zilele de 7, 8, 9, 10 şi o parte din 
12 (pentru că 11 a fost duminică) le-am folosit toate pentru 
întocmirea scaunului. Cu multă truclă, am reuşit să-i dau o 
formă acceptabilă, fără să-mi placă însă. L-am desfăcut de 
cîteva ori în timp ce-l lucram. Observaţie. Curînd am pierdut 
socoteala duminicilor, căci am uitat să le însemn cu o crestătură 
anumită. 

13 noiembrie. A plouat. S-a răcorit iar pămîntul e reavăn. 
Ploaia a fost întovărăşită de tunete şi trăsnete, ce m-au speriat. 
Mi-era teamă pentru praful de puşcă, îndată ce furtuna a trecut, 
m-am hotărît să-l împart în pachete cît de mici pentru a-l feri de 
primejdie. i 

14-15-16 noiembrie. Am lucrat tot timpul la cutii şi lădiţe. In 
fiecare vreau să pun un pfund sau cel mul: două de praf de 
puşcă. Le-am umplut şi le-am ascuns în locuri sigure, cît mai 
departe unul de altul. Într-una din zile am împuşcat o pasăre 
mare, ce avea carnea foarte gustoasă. Nu ştiu ce fel de pasăre 
era. 

17 noiembrie. Am început să sap în dosul cortului pentru a lărgi 
dependinţele. Observaţie. Am neapărată nevoie de un tîrnăcop, 
o lopată şi o roabă. Mi-am întrerupt lucrul gîndindu-mă cu ce să 
le înlocuiesc sau cum să mi le fac. In loc de tirnăcop, am găsit 
drugii de fier care mi-au servit destul de bine, deşi sînt cam grei. 
Nu ştiu ce să fac de o lopată sau de hirleţ, deoarece am cea mai 
mare trebuinţă. 

18 noiembrie. A doua zi, umblind prin pădure, am dat de 
copacul numit în Brazilia „copacul de fier” din pricina tăriei 
lemnului sau, poate, de un copac asemănător aceluia. După 
multă caznă şi după ce mi-am stricat aproape toporul, am reuşit 
să tai o bucată şi să o duc acasă tot cu atita caznă, deoarece 
era foarte grea. Am pierdut mult timp cu întocmirea lopeţii, căci 
lemnul era neobişnuit de tare şi nu aveam scule să-l lucrez. În 
sfîrşit am izbutit a-i da o formă care semăna oarecum a lopată, 
cu coadă la fel cu ale noastre din Anglia. Neaviînd vîrf de fier, nu 
putea să ţină prea mult, dar, aşa cum era, mi-a prins bine. Cred 
că niciodată nu s-a făcut o lopată de o asemenea formă şi cu 
atita trudă. 


Îmi mai lipseşte acum o roabă sau un coş. Coş nu pot face din 
lipsă de nuiele. Cred că aş putea sa fac o roabă, în afară de 
roată, de. Care n-am habar cum s-ar putea întocmi. Nu am nici 
fier la îndemiînă pentru osie. Astfel că am renunţat, dar mi-am 
făcut un samar pentru cărat pămîntul, ca cele pe cate le 
folosesc salahorii la noi. Acesta a fost atit de greu de făcut, dar 
totuşi, pentru toate acestea, precum şi pentru încercarea de a 
construi roata, mi-au trebuit patru zile. Între timp am ieşit la 
plimbare cu puşca şi foarte rar s-a întâmplat să nu aduc acasă 
ceva vinat. 

23 noiembrie. Am reluat lucrul după ce am terminat de făcut 
sculele şi muncesc zilnic din răsputeri. Am lucrat optsprezece 
zile la adâncirea şi lărgirea peşterii, pentru a-mi adăposti 
averea. 

Observaţie. Am dobândit un spaţiu destul de mare, ca să-mi 
poată servi drept magazie, bucătărie, sufragerie şi pivniţă. 
Pentru locuinţă am cortul. În timpul ploilor, cînd toarnă cu 
găleata zile întregi, nu mă puteam feri de umezeală. De aceea 
am acoperii tot interiorul ogrăzii cu prăjini lungi, proptite în 
stâncă. Am aşezat deasupra ramuri şi frunze mari. Totul 
formează un acoperiş ca de stuf. 

10 decembrie. Cînd să cred şi eu că mi-am terminat peştera, 
m-am trezit că se surpă o mare cantitate de pămînt din tavan. 
(Făcusem deschiderea prea mare.) Aşa de mult pămînt a căzut, 
încît m-a speriat, şi cu drept cuvânt, căci dacă venea peste mine 
nu mai aveam rievoie de gropari. După această nenorocire, a 
trebu să muncesc din nou şi să car tot pămîntul căzut. Apoi am 
proptit tavanul, ca să nu mai păţesc altă dată la fel. 

11 decembrie. Am început lucrările de sprijinire. A înfipt doi 
stîipi în picioare şi i-am împănat, deasupra lîngă tavan, cu două 
scînduri groase. Într-o săptămînă era total proptit, stilpii fiind 
aşezaţi pe două rînduri. Mi-au folosit mai tîrziu să despart spaţiul 
în încăperile de are aveau nevoie. 

17 decembrie. Din această zi şi pînă la 20 ale lunii am aşezat 
polite, am bătut piroane în stilpi, ca să pot atârna cîte ceva, şi 
am început, în fine, să văd oarecare orinduială. 

20 decembrie. Am cărat totul în peşteră. Îmi mobilez casa. Am 
aşezat cîteva scînduri în chip de bufet în care să-mi rânduiesc 
merindele. Încep să simt lipsa de scânduri. Mi-am alcătuit încă o 
masă. 


24 decembrie. Toată noaptea şi toată ziua a plouat. N-am 
ieşit.... 

25 decembrie. A plouat toată ziua. 

26 decembrie. Senin. Pământul mai rece şi mai plăcut ca 
înainte. 

27 decembrie. Am împuşcat o capra şi am rănit o alta. Pe 
aceasta din urmă am prins-o şi am adus-o acasă, i-am legat şi i- 
am prins în scîndurele piciorul rupt. Observaţie. Am îngrijit atit 
de bine capra, încît s-a însănătoşit şi piciorul c zdravăn ca mai 
înainte. S-a domesticit. Paşte iarbă în faţa uşii mele şi nu vrea să 
mă părăsească. Mi-a venit pentru prima dată gândul să 
domesticesc animale, ca să le am ca hrană cînd voi termina 
gloanţele şi praful de puşcă. 

28-29-30 decembrie. Căldură mare şi nici o adiere, aşa că nu 
am ieşit decit pe înserat la vînat. Tot timpul am orânduit prin 
casă. 

1 ianuarie 1660. Foarte cald. Am ieşit la vînat doar în zori şi 
seara foarte tirziu. Restul zilei am stat liniştit acasă. Aseară, 
ducîndu-mă în valea din mijlocul insulei, am găsit-o plină de 
capre. Nu m-am putut apropia, căci erau foarte sperioase. M-am 
hotărit totuşi să-mi aduc cîinele şi să încerc să le prind. 

2 ianuarie. Am ieşit cu cîinele. L-am asmuţit asupra caprelor. 
Am greşit însă socoteala, căci s-au îndreptat toate asupra lui. 
Ştia prea bine ce-l paşte, ca să se mai apropie de ele. 

3 ianuarie. Am început împrejmuirea locuinţei, pe care vreau s- 
o fac foarte rezistenta, căci mă tem încă de vreun atac duşman. 

Observaţie. Am mai descris această împrejmuire şi nu mă voi 
repeta de ajuns să observ că am muncit la ea de la 2 ianuarie şi 
pînă la 14 aprilie. Zidul are o lungime de vreo 24 yarzi, fiind 
aşezat în semicerc cu capetele proptite în stîncă, la 8 yarzi 
depărtare unul de celălalt. Intrarea în peşteră se află cam pe la 
mijloc. 

În tot acest timp, ploaia mi-a îngreunat mult lucrul, căzînd zile 
întregi şi uneori săptămîni în şir. Nu mă simţeam în siguranţă 
pînă ce zidul nu era terminat. A trebuit să muncesc din greu, 
eărînd parii din pădure şi bătindu-i în pămînt, căci erau mult mai 
înalţi decît trebuia. Gînd totul a fost gata, iar valul de brazde 
ridicat de-a lungul zidului, m-am convins că oricine ar venii 
dinspre mare nu şi-ar putea închipui că există aici un sălaş 


omenesc. Mai tîrziu, într-o însemnată ocazie, m-am convins cit 
de înţelept am fost cînd l-am făcut. 

Între timp m-am dus La vînătoare cînd îmi îngăduia ploaia. Am 
descoperit multe lucruri în aceste plimbări. Astfel, o dată, am 
găsit nişte porumbei sălbatici. Nu-şi făceau cuiburile în copaci ca 
ceilalţi, ci în scobiturile stîncilor. Am luat cîţiva pui, cu gîndul să-i 
domesticesc. Cînd au crescut însă, au plecat. Pesemne că nu 
aveam hrană potrivită pentru ei. Găseam adesea cuiburi din 
care luam pui, căci erau foarte gustoşi. 

Pe cînd îmi aranjam casa, mi-am dat seama că-mi lipsesc încă 
multe lucruri. Unele din acestea nu am fost niciodată în stare să 
mi le fac. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu butoiul. Aveam vreo 
două mai vechi drept model. Am încercat de mai multe ori, însă 
în zadar. Niciodată nu am reuşit să aşez astfel fundul şi să îmbin 
doagele, încît să nu treacă apa, aşa că pînă la urmă am 
renunţat. 

Mai duceam lipsă mare de luminări. Trebuia să mă culc îndată 
ce se înnopta, adică pe la şapte seara. Imi aminteam atunci cu 
jind de bucata aceea de ceară de albine pe care o avusesem în 
expediţia de pe coastele Africii. După multă străduinţă, mi-am 
făcut o lampă dintr-un vas de lut, pe care l-am ars la soare şi în 
care am turnat seul topit de la caprele pe care le-am mîncat. 
Fitilul l-am fabricat din fire de cînopă scoase din funii şi răsucite. 
Lampa dădea o lumină nu prea limpede, însă tot atit de tare ca 
o luminare de ceară. 

În toiul îndeletnicirilor mele s-a întîmplat să scotocesc printre 
lucruri şi să dau de un săculeţ în care au fost ţinute, după cum 
am mai spus, grăunţe pentru hrana orătăniilor cînd venise 
corabia de la Lisabona. Toi ce rămăsese pe fundul sacului fusese 
mîncat de şoareci. Nu mai era decit praf şi pleavă. Avind nevoie 
de sac (cred că voiam să pun în el nişte praf de puşcă sau 
altceva), l-am scuturat bine într-un colţ al ogrăzii, cam pe lîngă 
stîncă. Aceasta s-a întîmplat cu puţin înainte de venirea ploilor. 
După o lună am observat nişte fire verzi care răsăreau din 
pămînt. Credeam că este vreo plantă necunoscută. Mare mi-a 
fost mirarea cînd am văzut mai tirziu vreo zece sau 
douăsprezece spice de orz. Nu era altceva decit orzul cel mai 
obişnuit, la fel cu cel european. 

Nu pot descrie uimirea mea. Pînă atunci nu judecasem lucrurile 
şi  întîmplârile din perspectiva religioasă. Tot ce mi se 


întîmplase, îmi apăruse pînă atunci a fi din voia întîmplării sau 
datorită bunului plac al lui Dumnezeu. Niciodată însă nu mă 
întrebasem în privinţa scopurilor lui Dumnezeu, ceea ce 
urmăreşte el cîrmuind întîmplârile lumii, rostul orînduielii lui. 
După ce am văzut răsărind orzul într-o climă nepotrivită, şi 
neştiind cum de a ajuns acolo, am avut un simţămînt ciudat şi 
am început să cred că Dumnezeu îl făcuse să crească printr-o 
minune, fără a fi fost semănat. Credeam că totul fusese astfel 
orînduit, încît să am eu ce mînca în acest loc pustiu şi nenorocit. 

Mişcat şi neliniştit, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am 
mulţumit lui Dumnezeu că făcuse această minune pentru mine. 
Şi mai straniu mi s-a părut văzînd, ceva mai departe, tot pe 
lîngă stîncă, o mînă de fire de orez. Pe acestea le cunoşteam, 
căci creşteau şi pe coastele Africii. 

Eram sigur că totul este o binecuvîntare cerească şi că, în afară 
de ceea ce răsărise aici - pentru mine - trebuia să fi răsărit şi în 
alte părţi ale insulei. Am cutreierat, aşadar, toate locurile am 
căutat sub toate stîncile şi prin toate colţurile, dar n-am găsit 
nimic. 

Într-un tîrziu mi-am amintit ca scuturasem în acel loc săculeţul 
cu grăunţe şi totul mi s-a luminat. Trebuie să mărturisesc că, o 
dată cu aceasta, a scăzut şi recunoştinţa mea plină de evlavie 
faţă de Dumnezeu, cu toate că se cădea a-i mulţumi pentru 
acest fapt neobişnuit, la fel ca şi pentru o minune. Era, într- 
adevăr, ceva minunat ca între nişte grăunţe roase de şoareci să 
se mai găsească seminţe bune, care să dea ca prin minune de 
un loc potrivit, adăpostit tocmai de stîncă aceea, unde au putut 
răsări îndată. Căzute în altă parte, ar fi fost arse de soare şi s-ar 
fi părăduit. 

Am strîns cu mare băgare de seamă fiecare spic la timpul lui, 
căci orzul s-a copt pe la sfîrşitul lui iunie. 

Eram hotărît să-mi semăn mica recoltă, nădăjduind să ajung la 
o cantitate suficientă pentru a mă aproviziona cu piine. Numai 
peste patru ani am reuşit să am o recoltă destul de mare, ca să 
pot mînca din ea. In primul an am pierdut aproape tot, căci nu 
ştiam cînd trebuie semănat şi n-a răsărit nimic. 

In afară de orz, mai căpătasem şi vreo treizeci de fire de orez, 
le-am strîns cu mare grijă, căci era hrană bună. La început îmi 
foloseau grăunţele la gătit, dar mai tîrziu am reuşit să coc piine. 
Mă întorc însă la jurnal, la însemnările mele zilnice. 


Am muncit din greu aceste trei sau patru luni, ca să termin cu 
împrejmuirea. La 14 aprilie am închis-o, urmînd ca de la această 
dată să nu mai intru decit pe deasupra, cu ajutorul scării. 

16 aprilie. Am făcut scara. M-am urcat pe zid şi am tras-o după 
mine, dîndu-i drumul înăuntru. Acum eram închis cu totul. 
Aveam loc berechet în ogradă. Nimeni nu putea intra dinafară, 
fără a se căţăra mai întîi pe zid. Chiar a doua zi, după ce am 
terminat împrejmuirea, era cît pe aci să cadă peste mine tot 
ceea ce făcu sem şi să fiu ucs. lată ce s-a întîmplat: 

Pe cînd lucram în dosul cortului, chiar la intrarea peşterii, am 
fost surprins de ceva într-adevăr neobiş-nuit. Deodată pămîntul 
a început să cadă din tavan aşa cum se mai întîmplase o dată, 
dar acum cădea şi din marginea ripei de deasupra mea. Cei doi 
stilpi de susţinere din mijlocul peşterii trosneau şi scîrţiiau în 
chip îngrozitor. M-am speriat. Nu ştiam de unde vine 
nenorocirea. Credeam că iar se prăbuşeşte peştera. Ca să nu fiu 
îngropat de viu, am dat fuga spre scară. Nici aici nu mă simţeam 
în siguranţă şi am sărit peste zid Mi-era frica să nu fiu lovit de 
pietrele ce s-ar fi desprins din stîncă. Indată ce am pus piciorul 
pe pămînt, mi-am dat seama ce se întîmpla. Un cutremur 
îngrozitor zguduia insula. De trei ori s-a cutremurat în opt 
minute, şi atît de tare, încît s-ar fi prăbuşit şi cea mai solida 
clădire. O cogeamite bucată s-a desprins din stîncă, la vreo 
jumătate milă departe de mine, şi a căzut în mare cu zgomot 
asurzitor, cum n-am mai auzi niciodată. Am văzut cum s-au 
ridicat valuri uriaşe ş mi-am dat searra că fundurile mării au fost 
şi mai încercate decit pămîntul insulei. 

Eram atît de uluit, pentru că nu mai simţisem nici odată ceva 
asemănător. Am rămas ameţit şi mai mult mort de spaimă. 
Zguduirile pămîntului mi-au pricinuit o greață ca la răul de 
mare. Zgomotul produs prin prăbuşirea stîncii m-a dezmeticit, 
dar m-a şi înspăimîntat. Mă aşteptam în fiecare clipă să. Vină 
totul peste cort, îngropîndu-mi avutul. Acest gînd m-a copleșit. 
După a treia zguduitură, pămîntul s-a mai liniştit, iar eu am 
început să-mi vin în fire. Nu aveam însă curajul să trec peste zid. 
Mi-era frică să nu fiu prins sub dărîmături, aşa că am rămas 
ghemuit în locul unde mă aflam, abătut şi nemîngiiat, neştiind 
ce să fac. În tot acest timp nu am avut nici măcar o umbră de 
evlavie. Nu spuneam decit obişnuitul: „Doamne, fie-ţi milă de 
mine!” Cînd totul a trecut, am şi uitat de asta. 


În timp ce şedeam ghemuit, văzduhul s-a încărcat cu nori grei, 
de parcă ar fi stat să plouă. Peste puţin s-a ridicat şi vîntul, 
înteţindu-se într-una, pînă cînd, în vreo jumătate de oră, s-a 
dezlănţuit într-un adevărat uragan. Marea s-a acoperit într-o 
clipă de spumă valurile se spărgeau furioase de țărm copacii 
erau scoşi din rădăcini furtuna bîntuia înfricoşătoare. 

A durat trei ore apoi a început să se potolească. Peste alte 
două ore, totul se liniştise şi ploaia a început să curgă în ropote. 
Stăteam ghemuit la pămînt, îngrozit şi pierdut. Într-un tîrziu, mi- 
a trecut prin minte că atit furtuna cit şi ploaia nu fuseseră decit 
urmările cutremurului şi că acesta trecuse. Puteam deci să intru 
înapoi în peşteră. Aceste gînduri m-au îmbărbătat, iar ploaia m-a 
convins. Am intrat în ogradă şi m-am aşezat în cort. Ploua însă 
aşa de tare, încît cortul ameninţa să cadă. Am fost nevoit să mă 
retrag în peşteră, unde nu mă simţeam la largul meu, căci mă 
temeam încă să nu se prăbușească. 

Ploaia torențială m-a silit să sap un şanţ mare prin noua mea 
fortificaţie, pentru a da scurgere apelor ce puteau inunda 
peştera. După ce am stat cîtva timp şi zguduiturile nu s-au mai 
repetat, m-am liniştit. Pentru a raă întări, am luat din cămară un 
pahar cu rom, de care simţeam mare nevoie. Il întrebuinţam cu 
nespusă economie, căci mi-era teamă să nu se sfirşească. Ştiam 
că nu mai am de unde să-mi procur altul. 

A plouat toată noaptea şi o bună parte din ziua următoare. N- 
am ieşit. Liniştindu-mă, am început să mă gîndesc că dacă 
această insulă este supusă cutremurelor, nu mai puteam rămîne 
în peşteră, ci trebuia să-mi ridic o colibă undeva la un loc 
deschis, pe care s-o împrejmuiesc şi acolo, ca să fiu la adăpost 
de fiare şi de oameni. Dacă rămîneam unde eram, mai devreme 
sau mai tîrziu, riscam să fiu îngropat d viu. 

M-am hotărît apoi să-mi mut cortul de sub peretele stîncii, 
pentru ca nu cumva, la o nouă zguduitură, să cadă peste mine. 
Am petrecut zilele de 19 şi 20 aprilie chibzuind unde şi cum să- 
mi mut locuinţa. 

Teama de a fi îngropat de viu nu mă lăsase să dorm liniştit, iar 
frica de a dormi în afara întăriturilor mi-era la fel de mare. Îmi 
venea greu să mă gindesc la mutat cînd priveam în jurul meu şi 
îmi vedeam gospodăria atit de bine orînduită, adăpostită şi atit 
de plăcută ochilor. 


Îmi dădeam seama că îmi va trebui mult timp pînă să fie gata 
noua locuinţă şi că pînă atunci trebuia să rămîn unde eram. 
Voiam să încep cît mai curînd construcţia unei noi împrejmuiri 
din pari şi parîme, cum făcusem înainte. În mijlocul ei aş fi 
ridicat un cort. Deocamdată m-am decis să rămîn pe loc, 
aşteptind ca totul să fie gata. Aceasta se întîmpla la 21 ale lunii. 

22 aprilie. A doua zi de dimineaţă am început să cumpănesc 
oum să-mi aduc la îndeplinire planul. Duceam însă mare lipsă de 
unelte. Aveam trei topoare şi o mulţime de securi (marfă luată 
în corabie pentru negoţul cu indienii). Din cauză că cioplisem 
buturugi multe şi noduroase, securile erau mai toate ştirbite şi 
tocite. Aveam şi o tocilă, dar nu puteam, în acelaşi timp, s-o 
învîrtesc şi să-mi ascut sculele. Problema era tot atît de 
complicată ca şi măsurile pe care trebuie să le ia un om de stat 
sau un judecător cînd are a hotărî asupra vieţii sau morţii unui 
om. În sfîrşit am legat o roată cu o frînghie şi am aşezat-o astfel, 
încît s-o învirtesc cu piciorul, mîinile rămînîndu-mi libere. 

Observaţie. Nu văzusem niciodată ceva asemănător în Anglia 
sau cel puţin nu luasem seama cum fusese făcut şi abia mai 
tirziu am observat că este un lucru foarte obişnuit, în afară de 
asta, piatra mea era foarte mare şi grea, aşa că mi-a trebuit o 
săptămînă întreagă ca să desăvirşesc maşina. 

28-29 aprilie. Nu am făcut altceva decit sămi ascut sculele cu 
tocila care a mers foarte bine. 

30 aprilie. Am băgat de seamă că provizia mea de piine se 
duce cam repede şi mi-am redus porţia zilnică la un singur 
pesmet. Constatarea m-a amărit. 


Capitolul VI 


EPAVA CORĂBIEI ADUSA MAI APROAPE DE COASTĂ. NOI 
CANTITĂŢI DE PROVIZII. O BROASCA ŢESTOASĂ. BOLNAV DE FRI- 
GURI. VISUL CEL ÎNFRICOȘĂTOR ŞI SERIOASA-MI CHIBZUINŢĂ. 
SFÎNTA SCRIP-TURĂ GĂSITĂ ÎN LADA UNUI MARINAR. 


1 mai 1660. În zori, privind spre mare tocmai cînd era refluxul, 
am zărit pe mal un fel de butoi. Cînd m-am apropiat, am găsit 
un butoiaş şi două bucăţi din corabia înecată, aruncate la mal de 
uragan. 

Mi s-a părut apoi că evapa iese ceva mai mult ca de obicei 
deasupra apei. Cercetind butoiaşul, am găsit că e plin cu praf de 
puşcă. Pătrunsese însă apa şi-l întărise ca piatra. L-am rostogolit 
deocamdată ceva mai departe şi apoi m-am îndreptat spre 
epavă, mergiînd pe nisipuri. 

Ajungînd acolo, am băgat de scamă că epava fusese urnită din 
loc. Prora, îngropată înainte în nisip, se înălța acum cam de vreo 
cinci picioare, iar pupa era ruptă în bucăţi şi desfăcută de rest, 
fiind azvirlită departe. Nisipul se îngrămădise atît de mult în 
jurul epavei, încît acoperise şi ochiul de mare pe care mai 
înainte trebuia să-l trec înot. Acum puteam lesne ajunge la 
corabie în timpul refluxului, mergînd pe uscat. Uimit la început, 
mi-am dat apoi seama că totul fusese pricinuit de cutremur. 
Epava fusese zdrobită de violenţa lui, iar valurile aruncau zilnic 
la mal cîts ceva din rămăşiţele ei. 

Această întâmplare m-a făcut să uit de mutat. Nu mă mai 
gindeam decit la mijlocul prin oare să ajung înăuntrul corăbiei. 
Am constatat că era toată plină ou nisip şi că nu puteam face 
deocamdată nimic. Cum mă învăţasem însă să nu mă las 
niciodată învins, m-am hotărît să desfac din corabie, pe cit voi 
putea, bucată cu bucată, în credinţa că orice aş fi luat din 
aceste rămăşiţe îmi putea fi de folos. 

3 mai. Am început să lucrez cu ferăstrăul. Am tăiat o grindă 
care susţinea partea de sus a dunetei. După aceea am început a 
da afară nisipul din partea unde era îngrămădit mai mult, dar, 
venind fluxul, am fost nevoit să las lucrul. 

4 mai. M-am dus la pescuit. Nu am prins nici un peşte bun de 
mîncat. Cînd era să plec, am prins în undiţă un mic delfin. 


Făcusem undiţa dintr-un fir lung de sfoară, luat din funii. Nu 
aveam însă cîrlige. Am prins totuşi şi aşa destul peşte ca să-mi 
ajungă pentru masă şi pentru pus la uscat, căci mereu mă 
gîndeam la provizii. 

5 mai. Am lucrat la epavă. Am mai tăiat o grindă, am luat trei 
din seîndurile de brad ale punţii, pe care le-am legat împreună şi 
le-am dat drumul să plutească, fiind sigur că fluxul le va duce la 
mal. 

6 mai. Am lucrat la epavă. Am scos citeva buloane şi alte 
bucăţi de fier. Am muncit din greu şi m-am întors foarte ostenit. 
M-am gîndit să renunţ. 

7 mai. M-am dus din nou la epavă, fără gînd de a lucra, şi am 
găsit-o ruptă de propria ei greutate, nefiind ţinută de grinzile pe 
care le tăiasem. Mai multe bucăţi din corabie păreau desprinse, 
iar magazia era aşa de căscată, încît se vedea bine înăuntru, dar 
era aproape plină de apă şi nisip. 

8 mai. Ducîndu-mă la corabie, am luat cu mine un drug de fier, 
ca să desfac puntea, care acum nu mai era acoperită de apă şi 
nisip. Am ridicat două seînduri, pe care le-am adus o dată cu 
fluxul pe uscat. Am lăsat drugul pe epavă. 

9 mai. M-am dus la epavă şi am folosit bine drugul. Am găsit 
cîteva butoaie, pe care le-am scos din nisip. Nu am reuşit însă 
să le deschid. Am dat şi de un sul de plumb englezesc. Nu l-am 
putut urni, căci era prea greu. 

10-11-12-13-14 mai. În fiecare zi am fost la corabie. Am scos 
multă cherestea, scînduri, grinzi şi aproape două sute kilograme 
de fier. 

15 mai. Azi am luat cu mine două securi, ca să încerc să tai o 
bucată din foaia de plumb, înfigînd întîi o secure şi bătînd-o apoi 
cu cealaltă sulul de plumb fiind însă cam de un picior şi 
jumătate acoperit de apă, mi-a fost cu neputinţă să-l lovesc bine 
pentru a-l tăia. 

16 mai. Vîntul a suflat cu putere toată noaptea. Dimineaţa, 
epava era şi mai avariata. Întîrziasem atît de mult în pădure, în 
căutarea porumbeilor, încît fluxul m-a împiedicat să mai ajung la 
ea. 

17 mai. Am zărit cîteva bucăţi de epavă, aruncate de valuri la o 
mare depărtare de mal, cam la două mile de mine. M-am hotărît 
să mă duc şi să văd despre ce este vorba. Am găsit o bucată din 
prora. Era însă prea grea ca s-o ridic. 


24 mai. Pînă azi am muncit în fiecare zi la epavă. Cu ajutorul 
drugului de fier, am desfăcut-o atît de mult, încît primul flux a 
scos la iveală cîteva butoaie şi două lăzi de ale marinarilor. 
Vîntul sufla dinspre țărm, aşi că nu au ajuns la mal decit nişte 
seînduri şi un butoi cu şuncă de Brazilia - stricată de apa sărată 
şi nisip. 

Am continuat zilnic lucrul pînă la 15 iunie, afară de timpul cînd 
mă duceam la vînat. În răstimpul acesta plecam după hrană 
cînd venea fluxul şi mă întorceam la reflux. Am strîns astfel 
cherestea şi fierărie destulă pentru a construi o barcă. Păcat că 
nu ştiam cum s-o fac. De asemenea am reuşit să scot în mai 
multe zile vreo cincizeci de kilograme din sulul de plumb, 
tăindu-l în bucăţi. 

16 iunie. Coborînd spre mare, am găsit o broască ţestoasă. Era 
prima pe care o vedeam pe insulă. Dacă s-ar fi întîmplat insă să 
debarc în alt colţ, aş fi găsit sute în fiecare zi. Am constatat asta 
mai tîrziu. Poate că aş fi plătit însă foarte scump pentru ele. 

17 iunie. Toată ziua am fost ocupat cu broasca ţestoasă, în 
care am găsit vreo şaizeci de ouă. Din carnea ei mi-am gătit 
ospăţul cel mai gustos pe care l-am avut vreodată în viaţă. De 
cînd am naufragiat pe insula asta blestemată, nu mîncasem 
decit carne de capră şi păsări sălbatice. 

18 iunie. A plouat toată ziua şi de aceea am stat în casă. Mi-e 
frig. Lucru curios, pentru că ştiam că nu poate fi frig la această 
latitudine. 

19 iunie. Mă simt rău şi tremur de parcă ar fi frig. 

20 iunie. M-am zvircolit toată noaptea cu dureri de cap şi 
friguri. 

21 iunie. Foarte bolnav. Speriat de starea aceasta, căci sînt 
lipsit de orice ajutor. M-am rugat lui Dumnezeu pentru întîia 
oară după furtuna de la Hull. Nu prea ştiam ce spun, căci eram 
pe jumătate ameţit. 

22 iunie. Sint ceva mai bine. Mi-e tare frică să nu mă 
îmbolnăvesc din nou. 

23 iunie. lar mi-e tare rău. Mă trec fiori, frigurile mă zgilţiie tot, 
am violente dureri de cap. 

24 iunie. Mă simt mai bine. 

25 iunie. Acces foarte puternic. M-a ţinut şapte ore. Mă lua cu 
frig, apoi cu cald, după care năduşam. 


26 iunie. Puțin mai bine. Neavînd ce mînca, am dat să ies cu 
puşca la vînat, însă m-am simţit foarte slăbit. Am reuşit totuşi să 
împuşc o capră, tirînd-o cu greu acasă. Am fript o bucată de 
carne şi am mîncat cu greu. Aş fi vrut să fac o supă, dar nu 
aveam oală. 

27 iunie. Din nou un acces violent. Am zăcut toată ziua şi n-am 
mîncat nimic. Din pricina slăbiciunii nu am putut nici să mă ridic, 
ca să mă duc după apă. M-am rugat din nou lui Dumnezeu. Cînd 
ameţeam, strigam în neştire: „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, 
fie-ţi milă de mine!” Cred că nu am făcut nimic altceva timp de 
două sau trei ore. Frînt de oboseală, am adormit. M-am trezit 
noaptea tirziu. Mă simţeam mai răcorit, dar tare slăbit şi mi-era 
foarte sete. Pentru că nu aveam apă în casă, a trebuit să zac 
însetat şi am adormit din nou. În somn am avut următorul vis: 

Mi se părea că şed pe pămînt, în afara împrejmuirii mele, tot în 
locul unde stătusem şi în timpul furtunii ce se dezlănţuise după 
cutremur. Deodată am văzut cum coboară dintr-un nor negru un 
om strălucitor, înconjurat de flăcări foarte luminoase, şi se lasă 
pe pămînt. Strălucea atît de tare, încît cu greu l-am putut privi. 
Faţa îi era înfricoşătoare şi de nedescris. Cînd a pus jos piciorul, 
pămîntul s-a zguduit ca în timpul cutremurului. Văzduhul s-a 
aprins în vilvătăi. Nici nu a apucat bine să pună piciorul pe 
pămînt, şi s-a îndreptat spre mine, cu o suliță lungă în mina, 
gata să mă ucidă. Cînd a ajuns la oarecare depărtare, mi-a 
vorbit. Am auzit o voce răsunătoare şi nu am înţeles decit 
următoarele cuvinte: „Ţinind seama că toate încercările nu te-au 
dus la pocăință, trebuie să te pregăteşti de moarte!” Rostind 
aceste cuvinte, omul a ridicat sulița să mă lovească. 

Nimeni nu poate înţelege spaima ce m-a cuprins atunci în vis şi 
impresia neştearsă, rămasă mult timp după aceea. 

28 iunie. Mă simt mai bine. Somnul m-a întărit. Accesul a 
trecut. M-am putut scula. Groaza visului mi-a rămas însă în 
suflet. 

Mă gindeam că poate îmi va reveni criza. Trebuia să profit de 
răgaz pentru a găsi hrană şi băutură să le am le îndemină, dacă 
voi cădea iarăşi bolnav. Am umplut o damigeana mare cu apă şi 
am pus-o pe masă lingă pat. Pentru a face apa mai bună de 
băut, am turnat în ea şi ceva rom. Apoi am fript pe jeratic o 
bucată de carne de capră. Am mîncat însă foarte puţin. 


Eram slăbit. Nu puteam umbla mult. Pe de altă pane eram 
mîhnit şi cu inima grea. Starea aceasta mă întrista şi mi-cra 
teamă de întoarcerea crizei. 

Seara am mîncat trei ouă de broască ţestoasă, pe care le-am 
copt în cenuşă. 

După cină am încercat să mă plimb puţin. Eiam prea slăbit şi 
puşca (fără de care nu ieşeam niciodată) îmi părea grea. Am 
făcut cîţiva paşi şi m-am aşezat jos, privind spre marea care se 
întindea în faţa-mi, liniştită şi senină. 

M-am ridicat îngîndurat şi trist şi m-am întors spre casă. Am 
trecut pe deasupra împrejmuirii mele şi m-am pregătit de 
culcare. Nu aveam însă chefl să dorm. De aceea m-am aşezat 
pe un scaun, aprinzînd lampa, căci se înnopta. Şi centru că eram 
stăpiînit de teama unui nou acces de friguri, mi-am adus aminte 
că  brazilienii întrebuinţează întotdeauna tutunul ca leac 
împotriva frigurilor, într-o ladă aveam un balot cu frunze de 
tutun. Unele erau fermentate altele încă verzi. 

M-a împins fără îndoială mîna cerului, căci în ladă am găsit 
tutunul şi, pentru că tot acolo se găseau şi cele cîteva cărţi 
salvate de pe corabie, am luat şi una din Sfintele Scripturi, de 
care am pomenit. Pînă atunci nu avusesem nici timp, nici poftă 
să le răsfoiesc. 

Am luat, aşadar, cartea şi tutunul şi le-am aşezat pe masă. 

Nu ştiam cum să întrebuinţez tutunul. Am făcut cîteva 
încercări. Mai întîi am luat o frunză şi am mestecat-o între dinţi. 
M-a ameţit, căci tutunul era verde şi tare, iar eu nu eram 
obişnuit cu el. Apoi am muiat o frunză în rom şi am lăsat-o să 
stea vreo trei ore, hotărît să-l beau la culcare. In sfîrşit am mai 
ars altele pe cărbuni, aspirînd fumul lor înecăcios. 

În clipele acelea m-a prins somnul, căci eram ametit de tutun. 
Am lăsat lampa aprinsă ca să am lumină la nevoie. Am băut 
anevoie romul, în care muiasem tutunul, fiind o băutură foarte 
tare şi cu miros neplăcut, apoi m-am culcat. 

Am simţit de îndată cum băutura mi se urcă la cap şi am căzut 
într-un somn adînc, din care nu m-am deşteptat decit a doua zi 
pe la ora trei după-amiază. Cred însă că de fapt a fost a treia zi, 
căci am pierdut o zi din socoteală, după cum s-a dovedit peste 
cîţiva ani. Dacă greşeala s-ar fi datorit trecerii spre nord şi apoi 


spre sud a ecuatorului*, prin trecerea sa repetată, ar fi trebuit să 
pierd mai multe zile. Totuşi, ziua a rămas pierdută şi niciodată 
nu am ştiut precis cum am trecut peste ea. 

M-am trezit mai vesel şi mai în puteri. Mi-era foame. Nu am 
mai avut friguri şi cu încetul mi-am revenit. Era la 29 ale lunii. 

La 30 m-am simţit bine şi am ieşit cu puşca. Nu voiam să mă 
depărtez de casă. Am împuşcat vreo două păsări de mare, care 
semănau cu giştele sălbatice. Le-am adus acasă, dar nu-mi 
făceau poftă, aşa că am mîncat citeva ouă de broască ţestoasă, 
foarte gustoase. Seara am băut din tutunul muiat în rom. A doua 
zi nu m-am simţit bine. Era 1 iulie. Am avut din nou friguri însă 
nu prea puternice. 

2 iulie. Azi am folosit din nou tutunul, în toate trei felurile. L-am 
făcut foarte tare şi am dublat cantitatea de băutură. M-am 
ameţit. 

3 iulie. Nu am mai avut friguri, dar numai peste citeva 
săptămîni m-am refăcut pe deplin. 

După convalescenţă, am prins iarăşi putere. Căutam acum să- 
mi înjgheb un trai cît mai orînduit. 

De la 4 la 14 iulie am fost ocupat cu plimbările zilnice pe 
insulă. Mergeam cu puşca în mînă, cîte puţin în fiecare zi, şi asta 
mai mult ca să mă întremez după boală. Este greu de închipuit 
în ce stare de slăbiciune ajunsesem. Felul nesăbuit în care 
folosisem tutunul, care lecuise poate pentru prima dată frigurile, 
m-a tămăduit într-adevăr, însă m-a slăbit în aşa măsură, încît 
multă vreme am avut convulsiuni nervoase. De aceea nu 
recomand nimănui acest leac. 

Din această păţanie am dedus că nu trebuie să ies din casă în 
sezonul ploios şi nici în timpul ploilor din sezonul secetos, ce 
erau întovărăşite de furtuni şi uragane. Le-am găsit mult mai 
primejdioase decît cele care cădeau în septembrie sau 
octombrie. 


4 Autorul face aici o eroare. Trecerea ecuatorului nu are nici o 
influenţă asupra datei. Face o confuzie cu meridianul de 180* sau 
„linia de schimbare a datei“, unde vasele care trec spre vest sar peste 
o zi, iar cele care trec spre est, se întorc cu o zi înapoi. 


Capitolul VII 


CERCETAREA INSULEI. TUTUN, STRUGURI, LĂMII ŞI TRESTIE DE 
ZAHAR, TOATE SALBATICE, DAR NICI O URMA DE OM. PISICA SE 
INTOARCE CU PUI. MA INCHID IN CASA PENTRU ANOTIMPUL 
PLOIOS. 


Mă găseam de aproape zece luni pe această insulă nefericită. 
Toate speranțele de scăpare îmi păreau acum foarte 
îndepărtate. Niciodată nu călcase picior de om pe aici. După ce 
mi-am întocmit locuinţa, mi-a venit poftă să cunosc mai de 
aproape părţile insulei şi să văd ce produse necunoscute aş mai 
putea găsi. 

La 15 iulie am început să cercetez mai de aproape insula. Am 
pornit-o mai întîi în susul pîrăului la gurile căruia debarcasem 
plutele. După vreo două mile de umblet, am constatat că fluxul 
nu merge mai departe. Aici, apa era limpede, rece şi bună de 
băut. Pîrăul secase în parte, căci era vreme de secetă. Ici şi colo 
se mai vedeau citeva ochiuri de apă, dar prea puţine ca să 
poată curge în vale, spre mare. 

Pe malurile pîrăului se întindeau savane sau păşuni netede şi 
pline de iarbă. In părţile mai ridicate, unde nu ajungea niciodată 
apa, am găsit frunze de tutun verde în cantitate mar. Creşteau 
pe tulpini foarte groase. Se mai găseau acolo şi alte plante de 
soiuri necunoscute şi despre care nu ştiam la ce pot folosi. 

Am căutat rădăcini de cassava, din oare pieile roşii obişnuiesc 
sâ-şi facă piine, dar nu am găsit. Am zărit plante uriaşe de aloes, 
pe care încă nu le cunoşteam în sfîrşit am dat de trestie de 
zahăr crescînd sălbatică. Era de proastă calitate, din lipsă de 
îngrijire. Deocamdată m-am mulţumit cu atît şi m-am întors 
acasă. Pe drum mă gindeaui cum să ajung a înţelege rostul şi 
folosul plantelor şi fructelor pe oare le descopeream, tot timpul 
cît stătusem în Brazilia nu luasem în seamă ceea ce creştea 
acolo, astfel că din păcate nu învăţasem nimic. 

A doua zi, la 16 iulie, am pornit din nou pe acelaşi drum. 
Mergînd ceva mai departe ca în ziua trecută, am observat că 
savanele şi păşunile sînt mărginite de păduri. Aici am aflat 
diferite fructe. Pe pămînt se găseau puzderie de pepeni, iar viţa 
de vie atirna de copaci cu ciorchine bogate, cu boabe mari şi 
coapte. 


Descoperirea aceasta mi-a pricinuit o mare bucurie. Am gustat 
cîte puţin din toate, ferindu-mă să mănînc prea mult. Mi-am 
adus aminte că pe cînd mă aflam în robie, pe coasta Africii de 
Nord, cîţiva englezi, robi ca şi mine, au mîncat odată struguri 
prea mulţi. S-au îmbolnăvit de friguri şi au murit. Am găsit însă 
un mijloc minunat să-i conserv. l-am uscat la soare şi i-am 
păstrat în chip de stafide. Mă gindeam cît de plăcut va fi să-i am 
mai tîrziu, în sezonul cînd nu se vor mai găsi. 

Toată seara am petrecut-o în locul acela. Nu m-am întors acasă 
şi pentru întîia oară am dormit sub cerul liber. Noaptea mi-am 
luat toate măsurile de pază, urcîndu-mă într-un copac şi 
odihnindu-mă acolo foarte bine. Dimineaţa am pornit mai 
departe. Am umblat vreo patru mile, judecînd după lungimea 
văii. O ţineam mereu spre nord, avînd la sud şi la nord cîte un 
lanţ de dealuri. 

După puţin am ajuns într-un loc deschis, unde valea cobora 
spre apus. Un izvor de apă proaspătă ţişnea dintr-o stîncă şi 
curgea spre răsărit. Priveliştea era încîntătoare. Totul arăta 
verde, proaspăt şi înflorit, semănînd cu o grădină în veşnică 
primăvară. 

Ara coborit în valea aceea minunată, privind-o necontenit cu o 
tainică plăcere (amestecată totuşi cu tristeţe). Am zărit aici 
nenumărați arbori de cacao, portocali şi lămii. Totul creştea 
sălbatic puţini arbori păreau roditori. Am cules lămii verzi, care 
s-au dovedit nu numai plăcute la gust, ci şi foarte hrănitoare. 
Mai tîrziu am amestecat sucul lor cu apă şi am făcut o limonada 
bună şi răcoritoare. 

Aveam destulă treabă acum. Trebuia să culeg şi să rar totul 
acasă. M-am hotărît să-mi fac provizii de struguri, portocale şi 
lămii, astfel ca să am de ajuns pentru sezonul ploilor, ce ştiam 
că se apropie. 

Am adunat într-un loc un maldăr de struguri şi într-altul un 
morman de lămii. Luînd cîte puţin din fiecare, m-am întors 
acasă. Voiam să vin din nou, aducînd un sac ca să iau şi restul. 

Am ajuns acasă (aşa cum voi spune de acum înainte cortului şi 
peşterii mele) peste trei zile, căci atit a durat călătoria la 
întoarcere. Strugurii s-au stricat pe drum, zdrobindu-se din 
pricina greutăţii. Lămiile au ajuns cu bine, însă erau prea puţine. 

A doua zi, la 19 iulie, am făcut două săculeţe şi am pornit să-mi 
adun recolta. Cînd am ajuns la locul unde lăsasem grămada de 


ciorchini bogaţi şi frumoşi, am găsit totul stricat, împrăştiat şi 
călcat în picioare, iar o bună parte din struguri mîncaţi. Am 
dedus că prin apropiere trebuie să se găsească animale 
sălbatice. Dar nu ştiam ce fel de animale. 

Văzînd că nu puteam strînge strugurii şi nici să-i iau cu mine în 
cantităţi prea mari, căci se stricau, am găsit o altă soluţie. Am 
cules mai mulţi ciorchini, pe care i-am atirnat de crăcile 
copacilor, ca să se usuce la soare. Am luat apoi cu mine mai 
multe lămii, cărîndu-le acasă. Întors din această călătorie, mi- 
am amintit cu mare bucurie de belşugul şi frumoasa aşezare a 
văii, adăpostită de furtuni, avînd apă şi pădurea în apropiere. 

Am constatat că alesesem cea mai nepotrivită parte a insulei 
pentru a-mi aşeza locuinţa. După multă chibzuială eram gata să 
mă mut şi să-mi fac o casă într-un loc unde sa fiu tot atît de bine 
adăpostit ca şi în vechiul loc, însă în cealaltă parte a insulei, mai 
plăcută şi mai îmbelşugată. Gîndurile acestea m-au stăpinit 
cîtva timp şi mi-erau foarte dragi, deoarece frumuseţea locului 
mă ispitea mereu. 

Judecînd însă lucrurile mai îndeaproape, mi-am zis că mă 
găsesc pe ţărmul mării, unde totuşi s-ar mai putea întîmpla ceva 
spre binele meu. Poate că aceeaşi soartă haină, care mă 
aruncase aici, putea să mai aducă şi alţi nenorociţi. Închis între 
păduri şi coclauri, îmi prelungeam captivitatea şi nimiceam orice 
putinţă de scăpare. De aceea nu trebuia să mă mut. 

Eram însă atit de îndrăgostit de acele meleaguri, încît mi-am 
petrecut acolo tot restul lunii iulie. Deşi mă hotărisem să nu mă 
mai mut, am început totuşi să-mi fac acolo o colibă mică, pe 
care am împrejmuit-o cu un gird dublu foarte solid şi înalt. Am 
întărit bine pereţii gardului Cu ramuri de copaci. Dormeam aici, 
la adăpost sigur, cîte două şi trei nopţi la rînd. Gardul îl urcam 
cu ajutorul scării, ca şi în cealaltă locuinţă. Aveam acum o casă 
la ţară şi una pe coasta mării. Pînă la începutul lui august am 
muncit de zor şi am terminat coliba. 

Tocmai o isprăvisem şi începeam sa ma bucur de rodul muncii 
mele cînd s-au pornit ploile. Trebuia să mă închid iarăşi în 
locuinţa cea veche. Cu toate că aveam şi la ţară un cort, făcut 
dintr-o bucată de pinză de corabie, acolo nu eram apărat de 
furtuni cum mă apăra aici stîincă, şi nu aveam nici peştera în 
care să mă adăpostesc cînd potopeau ploile. 


Am mai spus că pe la începutul lunii august terminasem coliba 
şi începusem să mă bucur de ea. La 3 august am găsit strugurii 
bine uscați şi transformați în stafide gustoase, i-am dat jos şi 
bine am făcut, căci altfel i-ar fi stricat ploile şi aş fi pierdut cea 
mai bună parte a hranei mele de iarnă. Aveam acum vreo două 
sute de legături mari. Îndată ce i-am cărat în peşteră, au început 
ploile. De atunci, adică de la 14 august, a plouat aproape zilnic 
pînă în mijlocul lui octombrie. Zile de-a rîndul nici nu 
îndrăzneam să ies din peşteră. 

În acel sezon mi s-a înmulţit familia în chip ciudat. Una din 
pisicile mele fugise şi o credeam pierdută, ne-mai ştiind nimic 
de ea. Pe la sfîrşitul lunii august s-a întors acasă cu trei pui. 
Faptul era surprinzător pentru că nu aveam motan. E adevărat 
că împuşcasem o pisică sălbatică. O crezusem cu totul diferită 
de pisicile noastre europene. Pisoii semănau însă cu pisicile 
noastre domestice. Mai tîrziu s-au înmulţit într-atit, încît am fost 
nevoit să împuşc o parte din pisici, iar pe celelalte să ie gonesc 
din casă. 

De la 14 la 26 august a plouat fără încetare. N-am ieşit, căci 
învăţasem să mă feresc de umezeală. Începînd să simt lipsa 
vînatului, am ieşit de vreo două ori, împuşcînd o dată o capră 
sălbatică. La 26 august am avut noroc găsind o uriaşă broască 
ţestoasă. Aveam iarăşi hrană din belşug. Mesele mele erau 
astfel alcătuite: dimineaţa, un ciorchine de struguri, la prânz, o 
bucată de carne friptă de capră sau de broască ţestoasă (din 
nefericire nu aveam oale în care să fierb sau să gătesc 
mîncarea), iar la cină, două sau trei ouă de broască ţestoasă. 

În timpul ploilor, cînd eram silit să stau la adăpost, am lucrat 
zilnic cîte două sau trei ceasuri la lărgirea peşterii. Am săpat un 
tunel în stîncă, ieşind dincolo de împrejmuirea mea. Puteam 
acum să intru şi să ies din casă şi pe acolo. Nu mă simţeam 
bine, căci acum eram cu locuinţa deschisă. Nu mai dormeam 
liniştit, cu toate că nu aveam nici un motiv precis, căci nu 
văzusem pe insulă nici o vietate mai mare deoit caprele. 

30 septembrie. Azi prăznuiesc nefericita zi cînd am ajuns aici. 
Am socotit toate crestăturile şi, adunîndu-le am găsit 365 de 
zile. Am postit pînă la apusul soarelui. Apoi am mîncat un 
pesmet şi struguri şi m-am culcat, sfiîrşind ziua după cum o 
începusem. 


Nu ţinusem nici o duminică în ultimul timp, căci le uitasem 
şirul, neînsemnîndu-le cu o crestătură mai mare. După ce am 
numărat din nou crestăturile, am împărţit timpul trecut în 
săptămîni, deosebind fiecare a şaptea zi ca zi de sărbătoare. 
Astfel am ajuns să văd că pierdusem o zi sau două din răbojul 
vremii. 

Curînd după aceasta a început să mi se termine cerneala. Ca 
să fac economie, nu am mai descris decit întîmplările cele mai 
însemnate, fără a mai pomeni de celelalte. 

Inţelegeam acum rostul anotimpurilor uscate şi al celor 
ploioase şi am învăţat să mă folosesc de ele cum se cuvine. 
Toate învăţăturile m-au costat foarte scump, după cum se poate 
vedea din exemplul ce urmează: 

Am mai povestit cu cîtă grijă am strîns şi pus deoparte cele 
cîteva spice de orz şi orez, crescute în chip atît de minunat. 
Răsăriseră vreo treizeci de fire de orez şi douăzeci de orz. După 
ploi am crezut că venise vremea să le semăn, căci la amiază 
soarele era acum spre sud. 

Am săpat o bucată de țarină cu sapa-mi de lemn. Apoi am 
despărţit-o în două. Intr-una voiam să semăn orez, iar în cealaltă 
orz. Cînd să semăn, m-am gindit că nu-i bine să pun toată 
sămiînţa, deoarece nu ştiam dacă vremea este potrivită, aşa că 
am păstrat cam o treime. 

Mare noroc am avut, căci nu a răsărit nimic din ce am semănat 
atunci. Au urmat lunile secetoase. Pămintul s-a uscat şi 
seminţele, lipsite de umezeală, nu au încolţit pînă ce nu au venit 
din nou ploile. Atunci au răsărit ca şi cînd ar fi fost semănate din 
nou. 

Cînd am văzut că nu răsare nimic şi am ghicit pricina, am 
căutat altă bucată de pămînt. Mai puţin uscată, pentru o nouă 
încercare. Am săpat un loc aproape de noua mea locuinţă şi am 
sădit săminţa în februarie, puţin înaintea echinocţiului de 
primăvară. Avind cele două luni ploioase ale lunilor martie şi 
aprilie, plantele au răsărit frumos şi au dat spice bogate. Nici de 
data aceasta nu îndrăznisem să semăn în întregime puţina 
sămiînţa ce-mi rămăsese, aşa că recolta a fost mică, doar vreo 
patru litri din fiecare fel. Datorită acestor încercări am ajuns a şti 
precis că pot obţine două recolte pe an şi care este timpul 
potrivit pentru semănat. In timp ce spicele creşteau, am făcut o 
descoperire ce mi-a fost de folos mai tirziu. 


Îndată ce au trecut ploile şi vremea s-a statornicit în bine, cam 
prin noiembrie, m-am dus să-mi văd recolta din mijlocul insulei. 
Totul era aşa cum lăsasem cu luni în urmă. Împrejmuirea de 
gard dublu era întreagă, iar parii, tăiaţi dintre copacii din 
vecinătate, prinseseră rădăcini. Aveau acum crăci lungi, ca şi 
sălciile tinexa în primul an. Nu ştiam ce soi de copaci erau. Am 
fost surprins şi foarte bucuros de ceea ce se îuri triplase. Am 
tuns copacii şi i-am lăsat să crească. Nici nu se poate descrie ce 
frumos s-au dezvoltat în trei ani. Cu toate că împrejmuirea avea 
un diametru de douăzeci şi cinci de yarzi, a fost în curînd 
acoperită toată de copaci. Umbra lor mă ferea acum de soare în 
tot timpul secetos. 

Din această pricină am tăiat şi alte ramuri din aceiaşi copaci şi 
le-am plantat în jurul locuinţei celei vechi. Le-am aşezat pe două 
şiruri, cam la opt yarzi depărtare de împrejmuirea existentă. S- 
au prins şi a crescut un umbrar frumos, care mai tîrziu s-a 
dovedit un minunat mijloc de apărare, după cum voi povesti la 
timpul potrivit. 

Am constatat că aici anul nu poate fi împărţit ca la noi în 
Europa în iarnă şi vară, ci în anotimpuri secetoase şi ploioase, 
după cum urmează: 

jumătate din februarie, luna martie şi jumătate din aprilie: 
anotimp ploios, soarele fiind aproape sau chiar la echinocţiu; 

jumătate din aprilie, lunile mai, iunie şi iulie, jumătate din 
august: anotimp secetos, soarele fiind la nord de ecuator; 

jumătate din august, luna septembrie şi jumătate din 
octombrie: anotimp ploios, soarele trecînd acum spre sud; 
jumătatea lunii octombrie, lunile noiembrie, decembrie şi 
ianuarie, jumătatea lunii februarie: anotimp secetos, soarele 
fiind la sud de ecuator. 

Anotimpurile ploioase erau cîteodată mai lungi sau mai scurte, 
după cum suflau vânturile. Ştiind din experienţă tristele urmări 
ale umezelii, am căutat să ies cît mai puţin în aceste anotimpuri 
şi să-mi string hrană din belşug. Aveam multe îndeletniciri 
potrivite şi pentru vremea ploilor, găsind prilejul să fac lucruri 
ce-mi lipseau şi care cereau răbdare şi multă sîrguinţă. 

Am încercat între altele să fac un coş. Dar toate nuielele pe 
care le-am găsit se rupeau prea uşor şi nu foloseau la nimic. Ce 
bine îmi prindea acum obiceiul pe care-l avusesem fiind copil, 
anume de a privi la împletitul coşurilor din oraşul meu natal. 


Avînd, aşa cum au de obicei băieţii, mult spirit de observaţie şi 
gata să dau la nevoie o mină de ajutor, învăţasem oarecum 
meşteşugul şi acum nu-mi lipsea decît materialul. Mi-a dat prin 
minte că ramurile copacilor din care tăiasem parii pentru 
împrejmuire ar putea fi la fel de bune ca cele de salcie sau de 
răchită din Anglia, aşa că m-am hotărit să fac o încercare. 

M-am dus a doua zi la „ţară” şi am tăiat cîteva ramuri mai 
subţiri, ce le-am găsit pe placul meu. M-am întors din nou cu 
securea şi am tăiat puzderie de ramuri, pe care le-am pus la 
uscat în ograda cea nouă. Cînd au fost bune de întrebuințat, le- 
am dus acasă, păstrindu-le în peşteră. 

În sezonul următor am împletit multe coşuri, de toate mărimile, 
atit pentru cărat pămîntul cît şi pentru păstrat cîte ceva în ele. 
Nu erau prea frumoase, însă folositoare, şi am avut grijă să nu le 
duc niciodată lipsa. Reînnoindu-mi provizia de nuiele, am 
împletit alte coşuri mai mari şi mai grele, în care voiam să-mi 
păstrez grînele atunci cînd recolta ar fi ajuns mai îmbelşugată. 

După ce am trecut şi peste aceasta greutate pentru care mi-a 
trebuit multă vreme, m-am gîndit cum sa rezolv alte chestiuni 
tot atît de însemnate. Nu ştiam cum să fac vase în care să 
păstrez apa. In afară de două butoiaşe aproape pline cu rom, 
mai aveam sticle şi cîteva damigene, însă nici o oală în care să 
fierb mîncarea. E adevărat că luasem un ceaun de pe corabie. 
Era însă mult prea mare pentru nevoile mele. 

In afară de acestea, mai doream mult o pipă. Niciodată însă nu 
am reuşit să-mi fac una, cu toate că mai tîrziu s-a găsit soluţia şi 
în această privinţă. 

Toată vara am muncit la întărirea gardului şi la procurarea şi 
uscarea nuielelor pentru coşuri. 

S-a mai ivit apoi o nouă îndeletnicire, care mi-a luat mai mult 
timp decit credeam şi decit aveam de pierdut. 


Capitolul VIII 


CEA DE A DOUA CERCETARE A INSULEI. PAPAGALUL PE CARE L- 
AM ÎNVĂŢAT SĂ VORBEASCĂ. DESCOPERIREA UNEI PĂRŢI NOI A 
INSULEI. BROAŞTE ŢESTOASE ŞI PĂSĂRI MARINE. PRINDEREA ŞI 
DOMES-TICIREA UNUI IED. 


Am povestit mai înainte că mă hotărisem să cunosc toată 
insula. Umblasem în susul pîrăului pînă la locul unde îmi 
clădisem coliba. Voiam acum să merg mai departe şi, luînd-o 
prin vale, să ajung la mare. Am luat puşca, securea, dinele şi, cu 
o cantitate mai mare de pulbere şi de gloanţe ca de obicei, cu 
doi pesmeţi şi stafide din belşug în tolbă, am pornit-o la drum. 
Trecînd prin valea unde se găsea coliba şi ajungînd la marginea 
ei, am văzut marea spre apus. 

Vremea fiind foarte limpede, am zărit pămînt la o mare 
depărtare. Nu ştiu dacă era o insulă sau un continent. Se 
desluşea numai un ţinut muntos, părînd a se întinde de la vest 
la sud-vest la o mare distanţă. După socoteala mea, pămîntul nu 
putea fi la mai puţin de cincisprezece sau douăzeci de leghe. 

Nu aveam de unde şti ce parte a lumii putea să fie, dar ştiam 
că trebuie să facă parte din America. Ţinutul trebuia să se 
găsească, după socoteala mea, aproape de dominioanele 
spaniole, şi era locuit fără îndoială de sălbatici. Dacă aş fi 
debarcat acolo, m-aş fi găsit desigur în condițiuni mult mai rele 
decit cele de aici. 

Astfel am fost deplin mulţumit de hărăzeala cerului, e care abia 
acum începeam s-o înţeleg şi să văd că îmi fusese spre bine. M- 
am liniştit şi am încetat de a ă mai întrista cu doruri deşarte. 

Mă gindeam că dacă acolo se găseşte într-adevăr o coastă 
spaniolă, voi zări din cînd în cînd corăbii tre-cînd pe acest drum. 
lar dacă nu era decit o coastă sălbatică între ţara spaniolă şi 
Brazilia, locuitorii ei erau canibali, mîncători de oameni, care nu 
se dădeau în lături să ucidă şi să măniînce toate fiinţele 
omeneşti ce le cădeau în miini. 

Frămîntat de aceste ginduri, am pornit mai departe. Am găsit şi 
pe această coastă a insulei savane şi cîm-pii întinse, pline de 
flori şi ierburi, înconjurate de fermecătoare păduri. Am zărit 
nenumărați papagali. Voiam să prind unul, ca să-l îmblinzesc şi 
să-l învăţ să vorbească. Pînă la urmă am reuşit să prind un 


papagal tînăr, pe care l-am doborit lovindu-l cu băţul. L-am dus 
cu mine acasă, dar numai peste cîţiva ani a început să 
vorbească. L-am învăţat să mă cheme pe nume. Mai tirziu s-a 
întîmplat ceva foarte straniu şi caraghios, de care vă voi vorbi la 
timp. 

Călătoria a fost foarte plăcută. Am găsit sumedenie de iepuri şi 
vulpi, de alte soiuri decit acelea cunoscute mie. Am împuşcat 
cîţiva iepuri, însă nu mi-am dat osteneala să-i mănînc, căci nu 
duceam lipsă de hrană. Aveam capre, porumbei şi broaşte 
țestoase, dar mai ales struguri uscați. Cred că nici piaţa cea 
mare din Leadenhall n-ar fi fost în stare să-mi procure o masă 
mai îmbelşugată şi în proporţie cu numărul oaspeţilor. E 
adevărat că soarta mea era de plins, dar aveam totuşi de ce să 
fiu recunoscător cerului, căci nu duceam lipsă de nimic. Aveam 
de toate din belşug şi pe deasupra trufandale. 

In această expediţie nu am umblat niciodată mai mult de două 
mile pe zi. Mă întorceam adesea în aceleaşi locuri şi colindam 
împrejurimile pentru a vedea şi a descoperi cît mai multe. Mă 
întorceam frînt de oboseală la locul unde îmi propusesem să-mi 
petrec noaptea. Mă odihneam într-un copac sau mă înconjuram 
cu pari înfipţi în pămînt, pentru ca nici o fiară sălbatică să nu se 
poată apropia de mine fără să mă trezească. 

Cînd am ajuns la coastă, mi-am dat seama că soarta îmi 
hărăzise partea cea mai rea a insulei. Dincoace, plaja era 
acoperită cu nenumărate broaşte țestoase, pe cînd în partea 
unde locuiam, găsisem doar trei într-un an şi jumătate. Aici mai 
erau, în afară de broaşte, şi nenumărate păsări, de multe soiuri, 
unele pe care le mai văzusem şi altele pe care nu le cunoşteam, 
dintre care unele cu carne foarte gustoasă nu le ştiam numele la 
nici una, afară de pinguini. 

Le puteam uşor împuşca, însă făceam economie mare de praf 
de puşcă şi preferam să ucid o capră, ce-mi era mai de folos. 
Deşi se găseau mai multe capre decit în partea cealaltă, aici era 
mai anevoie de vinat, fiind şes şi caprele prinzind uşor de veste 
cînd mă apropiam. 

Cu toate că această parte a insulei era mult mai plăcută decit a 
mea, mărturisesc că nu aveam nici o poftă să mă mut. Mă 
obişnuisem cu locuinţa mea şi cu felul de viaţă. Aici veneam 
numai în expediţie, pe cînd dincolo mă simţeam acasă. 


Am umblat de-a lungul țărmului, spre răsărit, aproape 
douăsprezece mile. Apoi am înfipt ca semn un par gros în nisip 
şi m-am hotărit să mă întorc acasă. Călătoria următoare voiam 
s-o fac pe cealaltă parte a insulei, luînd-o spre răsărit de casa 
mea şi, ocolind, să ajung la locul pe care îl însemnasem cu 
ajutorul parului aceluia. 

La întoarcere am apucat pe alt drum. Credeam că voi avea tot 
timpul vederea asupra insulei şi că mă voi putea orienta astfel 
spre casă. M-am înşelat. După vreo trei mile am coborit într-o 
vale înconjurată de dealuri împădurite. Am pierdut direcţia. S-a 
mai întîmplat, spre nenorocul meu, ca să nu se mai vadă nici 
razele soarelui, căci s-a lăsat o ceaţă care a ţinut vreo trei zile, 
cît am rătăcit prin vale. Pînă la urmă am fost nevoit să mă întorc 
pe coastă, să regăsesc semnul şi s-o iau înapoi pe drumul pe 
care venisem. 

Era foarte cald. Căram cu greii puşca, gloanţele, securea şi 
celelalte lucruri oare mă împovărau. 

Cîinele meu a surprins pe drum un ied şi s-a năpustit asupra 
lui. Am dat fuga să-l scap cu viaţă din colții dulăului. Voiam să-l 
duc acasă. Adesea m-am gindit să fac rost de vreo doi iezi şi să 
cresc o turmă de capre domesticite, care să-mi procure hrana 
atunci cînd mi se va termina praful de puşcă şi gloanţele. 

L-am legat cu o sfoară de git şi astfel l-am dus pînă la colibă. 
Aici am închis iedul în ogradă şi m-am grăbit spre casă, de unde 
lipsisem aproape o lună. 

Nici nu pot spune cu ce mulţumire am intrat în cuibul meu şi 
m-am culcat în hamac. Mica expediţie, fără nici un popas 
odihnitor, fusese într-adevăr neplăcută pentru mine. Acum, 
căminul meu mi se părea înzestrat cu un confort fără pereche. 
Totul era atît de plăcut în jur, încît m-am hotărît să nu mă mai 
duc niciodată prea departe, atita timp cit îmi este sortit să rămîn 
pe această insulă. 

O săptămînă întreagă m-am odihnit, gustind din toate 
bunătăţile. Am făcut o colivie pentru papagal, care acum se 
arăta blind şi începuse să se deprindă cu mine. Mi-am adus 
aminte apoi de bietul ied, pe care-l uitasem la colibă. M-am dus 
repede şi l-am găsit aproape mort de foame. Fiind închis, nu 
fusese în stare să-şi găsească hrană. Am tăiat îndată citeva 
ramuri şi frunze şi i le-am aruncat peste gard. 


După ce l-am hrănit, am voit să-l leg ca înainte şi să-l duc 
acasă. Nu era nevoie, căci se făcuse atît de blind, încît mă urma 
ca un căţel. Cu timpul s-a făcut şi mai blind şi era nespus de 
drăgălaş. A rămas pe lingă casă şi nu mai voia să mă 
părăsească. 

Venise acum şi anotimpul ploios al toamnei. Am prăznuit ziua 
de 30 septembrie, aniversarea debarcării mele în insulă, cu 
aceeaşi evlavie ca mai înainte. Eram acum de doi ani pe insulă 
şi nu aveam mai multă nădejde de scăpare ca în prima zi. 

Fără a obosi pe cititor cu o dare de seamă tot aşa de 
amănunţită asupra vieţii mele ca în primul an, trebuie să spun 
că rareori am stat degeaba. Timpul mi-era împărţit cu sfinţenie 
pentru fiecare treabă zilnică. Hoinăream cu puşca în căutarea 
vînatului, ceea ce îmi lua de obicei trei ore în fiecare dimineaţă, 
de cite ori nu ptoua. Cînd mă întorceam acasă, trebuia să 
împart, să pun la uscat, să păstrez şi să pregătesc vînatul sau 
proviziile aduse, şi treaba îmi lua o bună parte din zi. 

La nămiezi, căldura devenea atît de mare, încît nu mă mai 
puteam mişca. Nu-mi rămîneau deci pentru lucru în casă decit 
vreo patru ore spre înserat. Se întîmpla adesea să-mi schimb 
orele de vînat cu cele de lucru. Dacă mai ţineam seama şi de 
neobişnuita greutate cu care lucram din pricina neîndemiînării, a 
lipsei de scule şi ajutoare, înţelegeam de ce împlineam totul cu 
oarecare încetineală. 

De pildă, mi-au trebuit patruzeci şi două de zile ca să fac o 
singură scîndură pentru polita din peşteră. Doi oameni, cu un 
ferăstrău şi uneltele necesare, ar fi tăiat şase bucăţi din acelaşi 
copac în jumătate de zi. Pe cînd eu iată ce trebuia să fac: mai 
întîi trebuia să aleg un copac gros, căci aveam nevoie de 
seînduri late. Imi trebuiau trei zile să-l tai şi încă două ca să-l 
curăţ de crăci. După o nesfirşită trudă, tot cioplind şi tăind, 
ajungeam să-l micşorez într-atit, încît să-l pot urni din loc. Apoi îl 
întorceam şi-l netezeam pe o parte. După aceea ciopleam 
cealaltă faţă pînă ce aduceam seîndură la grosimea de vreo trei 
degete. Oricine poate judeca ce muncă uriaşă însemna aceasta 
pentru mine. Dar cu răbdare şi sîrguinţă am ajuns să înving 
toate greutăţile. 

Am povestit totul numai ca să arăt de ce cheltuiam atita timp 
pentru aşa de puţină ispravă, şi anume că ce s-ar fi făcut lesne 


cu ajutor şi cu scule devenea o muncă grea şi lungă cînd eram 
nevoit s-o fac singur, numai cu mîinile mele. 

Se apropiau lunile noiembrie şi decembrie, în care aşteptam 
recolta de orz şi orez. Semănăturile nu erau prea întinse, căci 
pusesem seminţe puţine, după cum am şi povestit. Recolta era 
promițătoare, cînd deodată era să pierd totul din pricina unor 
duşmani împotriva cărora cu greu mă puteam apăra. 

Caprele şi iepurii gustaseră din dulceaţa tulpinilor îndată ce 
răsăriseră, şi acum se îndesau să le roadă, gata să nimicească 
totul. Nu am găsit alte mijloace de apărare decit să 
împrejmuiesc terenul. Trebuia s-o fac repede, căci animalele îmi 
stricau recolta. Lanul meu fiind mic, am făcut în trei săptămîni 
toată împrejmuirea, apoi am împuşcat citeva animale şi am 
legat cîinele acolo ca să păzească şi să latre noaptea. În scurt 
timp duşmanii s-au retras şi spicele au crescut mari şi frumoase, 
începînd să se coacă. 

După ce am scăpat de aceste animale, am avut de furcă cu 
păsările, ce se repezeau la spicele coapte. Intr-o zi, ducîndu-mă 
să văd cum merge recolta, am zărit o sumedenie de păsări 
adunate pe copaci, aşteptînd să plec. Am tras îndată în ele, căci 
aveam întotdeauna puşca la mine. In aceeaşi clipă s-au ridicat 
din holdă altele, pe care nu le văzusem. 

Asta m-a pus pe ginduri. Prevedeam că-mi vor mînca în cîteva 
zile toată recolta, lăsîndu-mă muritor de foame, căci nu voi mai 
fi niciodată în stare să am piine. 

Nu ştiam ce să fac. Eram hotărit ca la nevoie să stau zi şi 
noapte de strajă. In primul rînd am intrat în holde să văd cît de 
mare era paguba. Am găsit că păsările stricaseră o bună parte 
din spice, însă cele mai multe erau încă prea verzi pentru ele şi 
paguba nu era prea mare. Puteam să mai obţin o recoltă bogată 
dacă reuşeam să salvez restul. Ascuns în holde, mi-am încărcai 
puşca, apoi, ieşind, am observat că tilharii cocoţaţi în copaci 
aşteptau clipa plecării mele spre a se năpusti din nou asupra 
prăzii. Am făcut doar cîţiva paşi. Observind că nici nu ieşisem 
bine din văzul lor şi păsările se şi furişaseră una cite una prin 
holde, m-am înfuriat şi nu le-am mai îngăduit să se lase cu 
toatele jos. 

Ştiam că orice grăunte înseamnă o bucăţică de piine pierdută. 
Apropiindu-mă de gard, am tras împuşcînd trei păsări. Le-am 
luat şi le-am pedepsit după străvechile datine din Anglia, 


spînzurind pe  răufăcătoare în văzul celorlalţi, ca pildă 
înfricoşătoare. Nici nu se poate închipui ce efect am dobândit în 
acest chip. Nici o pasăre nu s-a mai apropiat de holde. Toate au 
părăsit nu numai cîmpul cu grîne, ci întreaga zonă a insulei şi nu 
am mai zărit nici una, atita timp cît sperietoarele au rămas 
atirnate în acel loc. Vă închipuiţi cît de fericit eram. 

Pe la sfîrşitul lunii decembrie am strîns recolta. Nu aveam 
coasă, nici seceră, dar am reuşit să-mi înjghebez ceva 
asemănător din nişte săbii scurte şi pumnale ce le aveam de pe 
corabie. Prima mea recoltă fiind mică, secerişul n-a fost ceva 
anevoios. Am stfins recolta după cum m-am priceput, tăind 
numai spicele şi punîndu-le într-un coş mare, împletit anume. 
Am cărat totul acasă, spicele le-am frecat în palme, alegînd 
boabele. Din această recoltă am scos două baniţe de orez şi 
două şi jumătate de orz. Nu eram însă sigur de aceste cantităţi, 
căci pe atunci nu aveam cu ce le măsura. Recolta era o mare 
îmbărbătare pentru mine. Acum vedeam că va sosi vremea cînd 
Dumnezeu îmi va dărui şi piine. 

Deocamdată încă nu ştiam cum să macin şi să fac făină din 
grîne, nici cum să cern făină. Nu ştiam să fac piine şi nici nu 
aveam unde să o coc. Din această pricină şi pentru că voiam să 
string o cantitate mai mare de grine, m-am hotărît să nu mă 
ating de ele, ci să le las de săminţă, dar să-mi întrebuinţez toate 
orele de lucru pentru pregătirea celor necesare în viitor 
fabricării făinii şi pîinii. Acum se putea spune într-adevăr că 
muncesc pentru pîinea zilnică. Cred că puţină lume se gîndeşte 
cît de cît la toate acele nenumărate lucruri mărunte ce servesc 
la procurarea, pregătirea, facerea şi terminarea acestui singur 
lucru - pîinea. 

Mie însă, care trăiam redus la cea mai simplă expresie a vieţii, 
mi-a fost dat să descopăr toate acestea cu caznă şi trecînd de 
atitea ori prin cumpene mari. Imi dădeam seama de situaţia 
mea cu fiece zi care trecea, ba chiar din clipa în cart am avut cel 
clintii pumn de grăunţe, venit în chip atît de neaşteptat. 

Nu aveam plug ca să întorc glia, nici sapă s-o desţelenesc. 
După cum am povestit, mi-am făcut o sapă de lemn. Lucram 
prost cu ea şi, deşi mi-au trebuit multe zile de caznă ca să o fac, 
nu numai că s-a stricat foarte repede, căci nu avea fier la virf, 
dar şi munca mea era mult mai grea şi mai prost făcută. 
Munceam totuşi cu răbdare, îndurînd cu inimă grea că lucrul era 


îndeplinit aşa de rău. Cînd să sădesc seminţele, nu am avut 
grapă. M-am plimbat de-a lungul țarinei, tîrind după mine o 
cracă mare şi grea, mai mult scărpinîind pămîntul cu ea decit 
făcînd treabă aşa cum s-ar fi cuvenit. 

Cînd au crescut spicele, am povestit cît mi-au dat de lucru, 
cum a trebuit să împrejmuiesc grinele, să le apăr, să le cosesc, 
să le string şi să le car acasă. Apoi să le bat, să le vintur, să le 
aleg de pleavă şi, în sfîrşit, să le păstrez. 

Mi-ar fi trebuit o moară să le macin, site prin care să cern făina, 
drojdie şi sare cu care să o prefac în piine şi un cuptor pentru 
copt. 

De toate acestea am fost nevoit să mă lipsesc, după cum se va 
vedea. Nu-i mai puţin adevărat însă că grinele mi-au adus o 
mare mîngiiere şi au însemnat un mare noroc pentru mine. 
Munca era istovitoare, dar nu aveam încotro. Timp prea preţios 
nu am pierdut. Orînduisem în aşa fel totul, încît să am în fiecare 
zi cîteva ore pentru această îndeletnicire şi, pentru că mă 
hotărisem ca deocamdată să păstrez grinele, am avut înaintea 
mea şase luni întregi, în care m-am străduit să descopăr 
mijloacele prin care să-mi întocmesc toate uneltele de care 
aveam trebuinţă în vederea obţinerii făinii. 

Mai întîi am destinat o bucată mai mare de pămînt, căci aveam 
acum mai multe seminţe. Înainte de aceasta, am pierdut o 
săptămînă ca să fac o sapă, care a ieşit pînă la urmă mult mai 
grea şi cerea o muncă îndoită şă o minuieşti. Am trecut şi peste 
asta şi am însămiînţat grăunţele pe două fişii mari, aşezate cit 
mai aproape d: casă. Le-am împrejmuit cu gard viu, tăind ţepuşii 
din aceeaşi pădure din care mai tăiasem înainte, ştiind că prind 
rădăcini. Într-un an gardul a crescut des şi ştiam că nu va mai 
avea nevoie de nici o reparaţie. Această treabă mi-a luat nu mai 
puţin de trei luni, căci era anotimpul ploios şi nu puteam ieşi. 

Cînd ploua şi trebuia să stau în casă, mă îndeletniceam cu 
diferite treburi. Trebuie spus că pe cînd lucram, mă distram cu 
papagalul şi-l învăţam să vorbească. Curînd a ştiut să-şi spună 
numele şi striga foarte tare „POLL”. Aceasta a fost prima vorbă 
rostită de altcineva decit de mine de cînd mă aflam pe insulă. 

După cum am spus, aceasta nu era propriu-zis munca mea, ci 
numai o îndeletnicire aparte, care mă ajuta să muncesc. 
Studiasem vreme îndelungată cum şi prin ce mijloace să fac 
nişte vase de pămînt, de care într-adevăr aveam mare nevoie, 


dar nu ştiam de unde să le procur. Am chibzuit însă că, dată 
fiind dogoarea soarelui şi dacă voi putea găsi pămînt clisos, voi 
putea desigur să fac nişte oale care, uscate la soare, să poată fi 
mînuite şi folosite spre a ţine lucruri uscate, care trebuiau 
păstrate astfel. Erau necesare pentru pregătirea făinii, ţinerea 
grinelor etc. Cum acesta era şi scopul meu, m-am hotărît să fac 
unele cît de mari, care să ţină tot ceea ce aş pune înăuntru. 


Capitolul IX 


REUŞITA ÎN OLĂRIT. MIJLOCUL DE A ARDE VASELE DE LUT. 
CONSTRUIREA UNEI BĂRCI, PE CARE NU AM PUTUT-O ÎMPINGE 
LA APĂ. CERNEALA ŞI PESMEŢII SE TERMINĂ. ÎMBRĂCĂMINTEA 
SE UZEA-ZĂ. ALTE VEŞMINTE DIN PIEI DE ANIMALE. 


Cititorul mă va căina sau mai degrabă va ride de mine aflînd 
cum am încercat să plăsmuiesc lutul şi ce obiecte urite am dat 
la iveală! Cite din ele s-au prăpădit şi s-au desfăcut, căci lutul nu 
era destul de tare. Cite au crăpat la căldura prea mare a 
soarelui, fiind expuse prea din vreme, şi cîte s-au făcut bucăţi, 
înainte cît şi după ce s-au uscat! Pe scurt, am muncit ca un rob 
să găsesc argilă, să o scot, să o aduc acasă, să o lucrez, şi cînd 
colo, nu am reuşit să fac decit două obiecte mari şi 
butucănoase, căci chiupuri nu le pot zice, şi asta în timp de două 
luni! 

In sfîrşit, după ce cele două chiupuri s-au ars bine la soare, le- 
am ridicat uşurel, să nu se spargă, şi le-am pus în două coşuri 
împletite. Intre coş şi vas am pus paie de orz şi orez, pe oare le- 
am îndesat bine. In aceste chiupuri trebuia să pun grînele şi 
făina cînd o voi avea măcinată. Dacă am dat greş cu vasele 
mari, mult mai bine mi-au ieşit vasele mici, de pildă blidele, 
ulcelele şi gavanoasele. Pe acestea le puteam roti cu mîna şi 
ieşeau foarte tari, după ce se ardeau la soare. Ţelul însă nu mi-l 
atinsesem. Voiam să fac o oală de pămînt, fâre să ţină apa şi să 
o pot pune la loc. S-a întîmplat ca peste cîtva timp să prăjesc o 
halcă de carne. Cînd am stins focul, am găsit în cenuşă unul din 
cioburile mele care acum era ars, tare ca piatra şi roşu ca tigla. 
Am fost plăcut surprins şi mi-am zis că oalele se vor arde fără 
îndoială şi întregi, dacă s-au ars atit de bine în cioburi. 

Am chibzuit bine cum să fac un cuptor, în care să pot arde 
oalele. Nu ştiam însă cum să ajung să le smălţuiesc pe 
dinăuntru. 

lată ce am făcut. Am aşezat vreo trei oale mari şi alte trei mai 
mici una peste alta. Imptejur şi pe deasupra am pus surcele, iar 
dedesubt o grămadă de jeratic. Puneam într-una vreascuri pînă 
ce am constatat că oalele s-au înroşit bine şi nu au crăpat. Le- 
am mai lăsat acolo vreo cinci-şase ore, pînă ce am văzut că una 
din oale începe să se topească. Nisipul, care era amestecat în 


lut, se topea la căldura prea mare şi s-ar fi prefăcut în sticlă 
dacă-l mai lăsam. Am micşorat treptat focul, pînă ce oalele au 
pierdut din culoarea roşie, apoi am vegheat toată noaptea, ca 
focul să nu se stingă prea repede. Dimineaţa aveam trei vase 
bune şi altele două mai mari, arse bine, iar unul perfect smălţuit 
pe dinăuntru de nisipul ce se topise. Nu aş putea spune că erau 
şi frumoase. După această încercare am făcut olărie pentru 
nevoile mele. Trebuie să recunosc că vasele lăsau mult de dorit 
în privinţa formei. Le făceam întocmai cum fac copiii turtele din 
noroi, sau o gospodină nepricepută un aluat ce nu s-ar fi dospit 
niciodată. 

Nu pot descrie bucuria pe care am simtit-o cînd am pus prima 
oală la foc. Aşteptam cu nerăbdare să se răcească şi să o încerc. 
În sfîrşit am umplut-o cu apă şi am fiert în ea o bucată de carne. 
A rezistat de minune. Apoi am făcut o supă din carne de ied. Ar 
fi ieşit foarte gustoasă dacă aş fi avut mirodenii şi zarzavaturi la 
îndemiînă. 

Mă gindeam după aceasta cum să-mi fac o piuă de piatră, în 
care să fărimiţez sau mai bine zis să strivesc boabele, căci nu 
putea fi vorba de măcinat, fiind prea nepriceput ca sa fac o 
moară sau o rişniţă. Eram foarte încurcat, deoarece nu aveam 
habar de cioplii piatră şi îmi lipseau şi sculele trebuincioase. 

Mult timp am căutat o piatră potrivită şi destul de mare, în care 
să fac o gaură, unde să pisez grăunţele. Pe insulă însă nu se 
găsea decit piatră moale şi sfărimicioasă, ce mi-ar fi amestecat 
nisipul cu făina. După ce mi-am pierdut multă vreme căutînd o 
asemenea piatra, am renunţat şi am căutat un lemn cu fibră 
tare. Găsind o cogeamitea buturugă, pe care cu greu am urnit-o 
din loc, am început să o cioplesc cu securea pe dinafară şi apoi, 
cu ajutorul focului, am reuşit să scobesc în mijloi o gaură 
rotundă, întocmai cum îşi fac pieile-roşii din Brazilia pirogile lor. 
Le-am pus pe toate deoparte, să le am la îndcmină după strînsul 
recoltei, ca să-mi fac făină şi din făină - piine. _ 

Acum Îmi trebuia o sită pentru cernut făina. Imi lipsea pînza şi 
nu aveam din ce să o fac. Din rufe nu-mi mai rămăseseră decit 
nişte zdrenţe, iar părul de capră nu ştiam cum să-l torc şi să-l 
tes. Am renunţat la acest gînd vreme de mai multe luni, pentru 
ca mai apoi, după multă chibzuială, să-mi amintesc că aveam 
între hainele luate de pe corabie nişte legături de git din muslin. 
Din cîteva bucăţi am fabricat trei site mici, destul de bune, care 


m-au ţinut cîţiva ani. Cum m-am descurcat pe urma, se va 
vedea la timpul său. 

După aceasta a trebuit să mă gindesc cum să fac aluatul şi, 
mai ales, cum să coc pîinea. Neaviînd drojdie şi nici putinţa de a 
mi-o procura, am renunţat la ea din capul locului. 

Cuptorul însă îmi dădea de gîndit. După cîteva zile ani găsit şi 
aici o dezlegare. Am făcut nişte ţesturi mari de pămînt, nu prea 
adinei, cu diametrul de două picioare şi nouă degete adincime. 
Le-am ars la foc, ca şi pe celeilalte vase, şi le-am pus deoparte. 
Cînd a trebuit să coc piinea, am aprins un foc marc în vatra 
aşternută cu cărămizi, de formă nu prea regulată. După ce 
ardeau vreascurile şi rămâneau spuza şi cărbunii aprinşi, îi 
împrăştiam pe toată vatra, aşteptind apoi să se încingă 
cărămizile Apoi curăţăm bine fundul şi aşezam acolo pîinea, 
acoperind totul cu lesturile. Peste ele şi împrejurul lor adunam 
cenuşă şi jar pentru a ţine şi produce căldură. Astfel am ajuns să 
coc piine de orz, devenind un bun brutar, dar şi mai bun 
bucătar, căci făceam prăjituri de orez, budinci şi alte bunătăţi. 
Numai plăcinte nu am făcut, căci nu aveam pentru umplutură 
decit carne de pasăre sau de capră sălbatică. 

să nu vă miraţi cînd vă voi spune că toate treburile de mai sus 
mi-au luat cea mai mare parte din cel de al treilea an, petrecut 
pe insulă. Între timp am avut de lucru cu noua recoltă. Am 
strîins-o la vreme şi am adus-o acasă în coşuri mari. Am avut 
timp să o bat şi să o vîntur, făcînd totul cu mîinile din lipsă de 
alte mijloace. 

Grînarul meu crescuse şi începeam să simt nevoia de a-mi mări 
magazia. Îmi trebuia un loc unde să păstrez grînele, căci 
ajunsesem la o recoltă de douăzeci de baniţe de orz şi tot atita 
orez. Acum puteam să mă folosesc de ele, mai ales că 
terminasem de mult pesmeţii. Voiam să văd ce cantitate 
întrebuinţam anual şi să nu mai semăn decit atît cît aveam 
nevoie. Am constatat ca cele patruzeci de baniţe depăşeau cu 
multă trebuinţele mele. Eram hotărît să nu semăn mai mult, cu 
speranţa ca recolta să fie totdeauna suficientă pentru a mă 
aproviziona cu piine pe un an înainte. 

Gîndurile îmi zburau adesea la fişia de pămînt pe care o 
zărisem de cealaltă parte a insulei. Nu pot spune că nu aş fi 
dorit să mă aflu pe coasta aceea, închipuindu-mi că, zărind 
mereu continentul şi pămîntul locuit, aş fi găsit un mijloc sau 


altul să ajung acolo şi deci să scap din insula aceasta. Nu-mi 
ascundeam însă primejdiile prin care aş fi putut trece. Puteam 
să cad în mîinile sălbaticilor, care sînt mult mai răi decit leii şi 
tigrii în Africa. Dacă aş fi fost prins de ei, riscam să fiu ucis sau 
mîncat de viu. Auzisem că popoarele care locuiau pe coastele 
caribee erau canibale, miîncătoare de oameni. Ştiam, după 
latitudine, că nu pot fi departe de aceste locuri. Chiar dacă nu ar 
fi fost canibali, încă puteau să mă ucidă ca pe atiţia alţi 
europeni, care, cu toate că erau în grupuri de zece pînă la 
douăzeci, căzuseră în mîinile lor şi o păţiseră rău. Eu însă eram 
singur şi nici nu mă puteam măcar apăra. Aceste argumente 
trebuiau bine cumpănite, dar, dincolo de orice, eu mă gindeam 
la mijlocul prin care să ajung acolo. Restul nu mă interesa în 
acele clipe de aprigă dorinţă. 

Duceam dorul lui Xury şi al bărcii noastre cu pînze, cu care 
navigasem peste o mie de mile de-a lungul coastei africane. 
Totul era în zadar. M-am dus să văd ce se poate face cu barca 
împotmolită în nisip şi aruncată acolo de furtună. Am găsit-o 
aproape în acelaşi loc, însă întoarsă de vînt şi valuri în marginea 
unui dimb de nisip. Fără de ajutoare nu eram în stare să o repar 
şi să o lansez pe apă. Altfel ar fi fost destul de bună, ca să a, 
iung cu ea pînă în Brazilia. Mi-ar fi fost însă mai uşor sa urnesc 
toată insula din loc decit această barcă răsturnată şi 
împotmolită m-am dus totuşi în pădure, unde am tăiat diferiţi 
copaci, din care am făcut bulumaci şi pîrghii, ca s-o întorc şi apoi 
să o repar. Îmi închipuiam că, odată reparată, va fi uşor să o 
rostogolesc pe butuci în rîu şi să ies cu ea în larg. 

Nu am cruțat nici o sforţare şi am muncit vreo trei-patru 
săptămîni degeaba. Văzind că nu pot face nimic, m-am gîndit să 
sap nisipul sub ea, dind-o astfel jos şi sprijinind-o în cădere cu 
cîteva grinzi de lemn. Dar nici această idee nu m-a ajutat la 
nimic, căci nu am reuşit nici să intru sub ea şi nici să o trag la 
apă. Astfel că m-am lăsat păgubaş. 

Cu toate că renunţasem la barcă, nu m-a părăsit totuşi gîndul 
de a ajunge pe celălalt pămînt. Ba, dimpotrivă, dorinţa îmi 
creştea cu cît îmi părea mai cu neputinţă de împlinit. 

Pînă la urmă m-am gîndit să-mi fac singur un fel de canoe sau 
periagua, o bărcuţă sau pirogă de felul acelora pe care şi le 
făceau băştinaşii de pe aceste meleaguri, scobind un trunchi de 
copac. Lucrul mi se părea foarte uşor. Mă bucuram la gîndul că 


voi reuşi să fac o pirogă mai bună decit toate canoele pieilor 
roşii. Trebuie să ţinem seama că îmi lipseau sculele, precum şi 
braţele care să ducă barca la apă, neajuns mult mai mare decit 
toate celelalte. Ce mi-a folosit că am găsit în pădure un copac 
uriaş, l-am răpus cu mare caznă, l-am cioplit pe dinafară şi l-am 
scobit pe dinăuntru? Ce mi-a folosit că am reuşit pînă la urmă să 
fac din el o barcă? A trebuit. O las pe locul unde o întocmisem, 
căci nu am fost în stare nici să o urnesc. 

S-ar putea crede că sunt un om uşuratic. Se cădea să mă fi 
gîndit la toate înainte de a mă apuca de lucru. Eram însă atit de 
stăpiînit de gîndul expediției spre continent, încît nu am mai dat 
atenţie piedicii din urmă. Ar fi fost într-adevăr mult mai uşor 
pentru mine să conduc o barcă patruzeci de mile pe mare decit 
să o trag patruzeci de metri pe uscat. Începusem lucrul ca un 
smintit, fără să ştiu dacă voi fi în stare să duc totul la bun sfîrşit. 

De cîte ori mă cuprindea îndoiala, îmi alungam gîndurile 
spunîndu-mi că voi găsi la timpul cuvenit dezlegarea şi pentru 
această problemă. 

Deşi metoda s-a dovedit proastă, închipuirea-mi bolnavă a 
învins şi m-am apucat de lucru. După cum am mai spus, am 
doborit un cedru atît de falnic, cum cred că nici regele Solomon 
nu avusese unul asemănător pentru templul său din Ierusalim. 
Diametrul era de cinci picioare şi zece degete la rădăcină şi de 
patru picioare şi unsprezece degete la înălţimea de douăzeci şi 
două picioare, unde se subţia puţin şi se despărţea în două crăci 
mari. M-am trudit timp de douăzeci şi două de zile, cu toporul şi 
securea, pînă l-am doborit. Alte patrusprezece zile am muncit 
să-i tai coroana. Mi-a trebuit apoi o lună să-l cioplesc şi să-i dau 
forma de pirogă, ca să poată pluti drept. Am pierdut trei luni ca 
să-l scobesc pe dinăuntru şi să termin restul. 

Toată treaba am împlinit-o fără foc, numai cu dalta şi ciocanul - 
şi cu o trudă nesfirşită. Am ajuns astfel să făuresc o frumoasă 
periagua, destul de mare ca să încapă în ea vreo douăzeci şi 
şase de oameni, ceea ce însemna îndeajuns ca să intru în ea eu 
cu toate proviziile mele. 

Cînd am terminat-o, eram încîntat de ceea ce fusesem în stare 
să fac. Barca era mai mare decit orice canoe sau periagua, pe 
care le văzusem. 

Mă costase multă osteneala, iar acum nu-mi mai rămiînea decit 
să-i dau drumul pe apă. Dacă reuşeam, sînt sigur că aş fi pornit 


în cea mai nebunească şi nesocotită călătorie ce s-a pomenit 
vreodată. 

Toate încercările însă au dat greş şi toate strădaniile au rămas 
fără de folos. Mă găseam la o sută de yarzi departe de mare. 
Din păcate, piroga era aşezată mult mai jos decit gurile pîrăului. 
M-am hotărît totuşi să sap din teren şi să caut să-i dau o 
oarecare înclinaţie spre mal. M-a costat multă muncă şi 
oboseală însă nu-mi precupeţeam truda cînd era vorba de 
libertate. Pînă la urmă am învins şi această piedică, dar totuna 
era nici uum nu puteam urni barca din ioc, după cum nu 
reuşisem să fac nimic nici cu cea împotmolită. 

Am măsurat depărtarea şi m-am decis să sap un canal care să 
aducă apa la barcă. Cînd am socotit însă totul, şi braţele de 
muncă ce le aveam în acest scop - şi care nu erau altele decit 
numai cele două braţe ale melc - am ajuns să văd că-mi vor 
trebui cel puţin zece sau doisprezece ani ca să termin treaba. 
Malul era înalt şi trebuia săpat la capăt pe o adîncimc de 
aproape douăzeci de picioare. 

Am fost nevoit să renunţ şi la această încercare. Nici nu pot 
spune ce amărit eram. Numai acum îmi dădeam seama - din 
păcate, prea tirziu - ce mare nebunie este să începi o treabă 
înainte de a şti cît te costă şi înainte de a judeca bine dacă îţi 
ajung puterile ca să o duci la bun sfîrşit. 

În toiul acestor lucrări s-a încheiat cel de al patrulea an al 
şederii mele în insulă şi am prăznuit aniversarea cu aceeaşi 
cuvioşie şi cu sufletul mai împăcat ca orieînd. 

Priveam lumea drept ceva îndepărtat, ce nu mai avea legătură 
cu mine şi de la care nu mai aşteptam nimic şi nu mai doream 
nimic. Priveam lumea ca şi cînd aş fi trecut în viaţa cea de apoi 
şi m-aş fi uitat îndărăt spre locul unde vieţuisem, dar din care 
plecasem de mult. Puteam spune ca şi bătrînul Abraham 
bogătaşului: „Între tine şi mine este o mare prăpastie”. 

Aici eram, în primul rînd, ferit de toate răutăţile lumii. Nu 
aveam ispite trupeşti şi nici ispita ochiului, iar trufia vieţii era 
hăt-departe de mine. Nu jinduiam după nimic, căci aveam tot 
ceea ce mă putea bucura. Eram stăpiînul întregii moşii. Mă 
puteam numi voievod sau împărat peste tot ţinutul pe care-l 
stăpîneam. Nu aveam alţi semeni care să-mi rivnească 
stăpînirea sau să-mi conteste suveranitatea. 


Puteam recolta corăbii întregi de grîne, dar nu aveam ce face 
cu ele. Lăsam să crească numai cit îmi trebuia. Aveam 
nenumărate  broaşte testoase sau porumbei sălbatici, 
întrebuinţam numai din cînd în cînd cîte unul. Aveam cherestea 
din belşug şi atît de multă, încît să pot construi o flotă întreagă 
de corăbii. Strugurii se puteau preface în vin sau păstra uscati şi 
aveam atit de mulţi, încît mi-ar fi ajuns să încarc toată flota, 
dacă aş fi putut s-o construiesc. 

Nu avea însă preţ pentru mine decit ceea ce puteam 
întrebuința. Mincare era din belşug dacă împuşcam mai mult 
decît puteam minca, restul îl dădeam cîinelui sau era sfredelit 
de viermi. Dacă semănam prea multe grîne, se stricau. Arborii 
doboriţi de mine zăceau în pădure şi putrezeau. Nu mai erau 
buni decît ca lemne de foc, iar de foc nu aveam nevoie decit ca 
să-mi gătesc mîncare. 

Pe scurt, am învăţat din experienţă şi din firea lucrurilor că tot 
ce este bun în lumea aceasta nu are preţ decit atunci cînd ne 
aduce vreun folos. Oricît am strînge şi grămădi ca să mai dăm şi 
altora, totuşi nu ne putem luicura decit de ceea ce ne foloseşte, 
şi nu de mai mult. 

Aveam prea mult din toate şi nu ştiam ce să fac cu ele. Nu 
aveam loc pentru alte dorinţe, în afară de ceea re stăpineam, iar 
ceea ce stăpineam nu erau de fapt decit nimicuri, însă de mare 
folos pentru mine. 

Aveam o pungă cu bani, atît aur cît şi argint: aproape treizeci şi 
şase lire sterline. Dar - vai! - banii zăceau aruncaţi fără de 
întrebuințare. Nu aveam ce face cu ei. Aş fi dat cu dragă inimă 
un pumn de aur pentru cîteva pipe sau o piatră de măcinat. Aş fi 
dat chiar toţi banii pentru puţină sămiînţă de morcovi şi gulii, 
care în Anglia nu preţuiau mai mult decit cîteva parale, sau 
pentru un pumn de fasole sau mazăre, sau pentru o sticlă de 
cerneală. Banii nu-mi aduceau nici un folos, ci stăteau în sertar, 
se umezeau în peşteră şi îşi pierdeau luciul în sezonul ploilor. 
Chiar dacă sertarul ar fi fost plin cu diamante, era acelaşi lucru. 
Nu aveau preţ pentru mine, căci numi puteau fi de folos. 

Felul meu de viaţă era acum mult mai lesnicios decit la început 
mult mat plăcut, atît trupeşte cit şi sufleteşte. Adesea, aşezîndu- 
mă la masă, închinam o rugă de mulţumire şi mă minunam cum 
de aşternuse mîna domnului masă şi pentru mine în deşert. 
Invăţasem să privesc mai mult părţile luminoase ale soartei 


mele decît cele întunecate. Recunoşteam bucuriile şi nu mai 
vedeam amărăciunile. Simţeam adesea atita mulţumire, cît nu 
se poate spune prin cuvinte. 

Altă cugetare mi-a fost de marc folos, o cugetare care ar fi fără 
îndoială de folos oricui ar cădea în aceeaşi nenorocire. Imi 
asemuiam soarta cu acea pe care o aşteptasem la început sau, 
mai bine zis, cu aceea pe care o meritam. Mila şi bunătatea lui 
Dumnezeu s-au îndurat însă de mine şi au adus ca prin minune 
corabia la țărm. Astfel am fost în stare să mă apropii de corabie 
şi să-mi iau tot ce era necesar şi fără de care nu aş fi avut 
unelte să lucrez, arme să mă apăr şi praf de puşcă să-mi procur 
hrana. 

Ceasuri întregi, ba zile întregi, am petrecut închipuindu-mi ce 
m-aş fi făcut dacă nu aş fi avut lucrurile acelea din corabie. 
Singura mea hrană ar fi fost peştele şi broaştele țestoase, dar 
mai curînd cred că aş fi pierit de foame, căci timp de un an şi 
jumătate nu am găsit nici peşte şi nici broaşte. Chiar dacă 
rămîneam în viaţă, aş fi dus o viaţă de sălbatic. Cu greu aş fi 
ajuns să ucid o capră sau o pasăre, şi n-aş fi avut cu ce săo 
spintec, să o jupoi, să-i despart carnea de piele şi de pe ciolane, 
şi nu aş fi avut cu ce să o tai. Aş fi fost nevoit să o muşc cu dinţii 
şi să o sfişii cu unghiile ca fiarele sălbatice. 

Am simțit de aici şi mai adînc bunătatea cerului, fiind 
recunoscător pentru soarta mea din prezent, cu toate greutăţile 
şi năpastele ei. 

Tot ceea ce am povestit mai sus nu poate decit să recomande 
spre meditaţie celoi ispitiţi să spună în nenorocire: „Poate fi altă 
pacoste mai mare ca a mea?” In asemenea clipe ar trebui să 
cugete că pot fi încercări şi mai grele. Mai găseam încă o 
mîngiiere, comparind soarta mea de atunci cu aceea pe care o 
meritasem. 

Nu aş fi putut găsi alt colţ în lumea nelocuită, în care să fi fost 
aruncat de valuri mai spre binele meu. Deşi spre marea mea 
mîhnire nu aveam aici tovărăşia oamenilor, eram ferit de fiare 
sălbatice, de lupi furioşi şi tigrii, care mi-ar fi primejduit viaţa. 
Scăpasem de reptile veninoase şi mai ales de oameni sălbatici, 
care m-ar fi ucis şi m-ar fi mîncat. 

Viaţa mea era plină de amărăciune, pe de o parte, dar, pe de 
alta, mi-era bogată în daruri. Nu-mi lipsea nimic care să nu o 
uşureze. 


După ce am judecat cu nepărtinire toate cele de mai sus, le-am 
izgonit din minte şi nu am mai fost amărit. 

Eram de atita vreme aici, încît mare parte din lucruri au 
început să se strice. Cerneala se sfirşise de mult, cu toate că o 
subţiasem pînă ce a ajuns atit de slabă, că nu mai lăsa urme pe 
hîrtie. Mi-am însemnat cu sfinţenie zilele în care s-au petrecut 
toate întîmplările mai de seamă, atit timp cît am avut cerneală. 
Îmi amintesc de anumite potriveli de zile, ce mi s-au părut 
stranii. Dacă aş fi fost superstiţios, aş fi dat importanţă acestor 
zile, în care s-au întîmplat multe lucruri rele şi bune. 

Am observat mai întîi că ziua în care fugisem de acasă, de la 
Hull, pentru a pleca pe mare era aceeaşi cu ziua în care, mult 
mai tîrziu, am fost prins de piraţii din Sale şi dus în robie. 

Data cînd am scăpat din naufragiul de la Yarmouth era aceeaşi 
cu data cînd am fugit cu barca din Sale. 

La 30 septembrie, tocmai de ziua naşterii mele, am lost salvat, 
douăzeci şi şase de ani mai tîrziu, în chip miraculos şi aruncat de 
valuri pe ţărmul acestei insule. Astfel că atit viaţa mea de 
fărădelegi ca şi viaţa de pustnic au început în aceeaşi zi. 

După ce am isprăvit cerneala, a venit rîndul pesmeţilor. 
Economisisem pînă la ultima fărimitură, mîncînd numai cîte unul 
pe zi, aşa că mi-au ajuns mai bine de un an. Cu toate acestea, 
mult timp am rămas fără pîine. Nu am avut piine pînă ce nu mi- 
au prisosit grînele, şi felul cum le-am avut este aproape o 
minune, de care am motiv să fiu recunoscător. Imbrăcămintea 
începuse şi ea să se strice. Rufărie n-am mai avut multă vreme, 
afară de nişte cămăşi găsite în cuferele marinarilor pe care le- 
am păstrat cu grijă. Adesea nu puteam suferi nici o 
îmbrăcăminte în afară de cămaşă, şi mare noroc am avut să pot 
face rost de aproape trei duzini de cămăşi. Mai aveam, tot de 
acolo, şi cîteva mantale, prea grele de purtat pe căldură. 

Pe insulă era atît de cald, încît nu aveam nevoie de haine, 
totuşi nu m-am deprins cu gîndul de a umbla gol, cu toate că 
eram singur prin aceste meleaguri. De altfel înduram mai bine 
arşiţa soarelui cînd aveam ceva pe mine, ca să mă apere de 
arsuri şi băşici. Cămaşa mi-era largă şi îmi ţinea răcoare. Nu am 
reuşit niciodată să ies la soare fără pălărie. Arşiţa îmi dădea 
dureri de cap care îmi treceau îndată ce mă acopeream. 

M-am apucat mai întîi de croitorie. Am reuşit, nu prea bine 
însă, să fac citeva veste din mantale şi din ce material mai 


aveam, căci cele vechi erau roase şi rupte. Nu am ştiut însă cum 
să-mi croiesc pantalonii. Am învăţat mult mai tîrziu. 

Am mai povestit că păstram toate pieile animalelor pe care le 
împuşcam. Le atîrnam la soare, întinse bine cu bete, şi le lăsam 
să se usuce. Unele s-au întărit prea mult şi nu au fost bune de 
nimic. 

În primul rînd am încercat să-mi fac o căciulă. Lăsând părul în 
afară, ca să mă apere de ploi, am reuşit s-o fac atît de bine, încît 
am vrut să-mi croiesc şi nişte haine tot din piele. Am făcut o 
vestă şi nişte pantaloni foarte largi şi scurţi pînă la genunchi, 
căci îmbrăcămintea trebuia să fie mai degrabă răcoroasă decit 
să-mi ţie cald. 

Totul era destul de prost lucrat, deoarece mă pricepeam la 
croitorie încă mai puţin decit la dulgherie. Pentru mine însă, 
hainele erau destul de bune. Cînd mă i ipuca ploaia pe afară, 
părul lor mă apăra de umezeală. După aceasta am pierdut mult 
timp încercând să fac o umbrelă, de care simţeam mare nevoie. 
Văzusem în Brazilia cum se fac. Acolo sînt foarte necesare din 
pricina căldurii tropicale. Aici era şi mai cald, fiind mai aproape 
de ecuator. Eram apoi nevoit să stau mult pe afară. Umbrela mi- 
ar fi folosit atît pentru ploaie cît şi pentru soare. Mult timp nu am 
reuşit să fac una care să poată fi ţinută în mină şi am stricat 
vreo trei pînă sa ajung la ceea ce doream. În sfîrşit mi-a reuşit 
una, care se apropia de închipuirea mea, căci trebuia nu numai 
să se deschidă, dar să se şi închidă uşor. Am acoperit umbrela 
cu piele, lăsînd părul deasupra, ca să nu răzbească ploaia şi să 
mă apere tot atit de bine şi de soare. Puteam ieşi oricînd şi pe 
orice vreme cu ea. Cînd nu mai îmi trebuia, o închideam şi o 
luam sub braţ. 

Trăiam acum destul de lesnicios şi confortabil. 


Capitolul X 


ÎMPING BARCA PE APĂ ŞI SÎNT PURTAT CĂTRE LARG. MĂ ÎNTORC 
CU GREU LA ȚĂRM. SOMNUL DIN CARE SÎNT TREZIT DE O VOCE 
TAINICĂ. 


Nu pot spune că mi s-a întîmplat ceva neobişnuit în aceşti cinci 
ani. Am trăit în acelaşi tel şi în acelaşi loc ca mai înainte. 

In afara de ocupaţia-mi de căpetenie, care era cultivarea 
orzului şi orezului, precum şi uscarea strugurilor, mai aveam o 
seamă de îndeletniciri zilnice. Mă duceam cu puşca ia vînătoare. 
Apoi am încercat să fac o bărcuţă - o pirogă - pe care am şi 
terminat-o. 

Săpîind un canal larg de şase picioare şi adînc de patru 
picioare, am adus bărcuţa pe o distanţă de jumătate mila. Pînă 
la mal. 

Cît despre primul canoe, pe care-l făcusem atit de mare fără să 
mă gîndesc mai înainte cum îl voi lansa pe apă, el a rămas pe 
locul unde a fost construit, căci niciodată nu am reuşit să-l 
urnesc. Stătea acolo ca pildă şi învăţătură pentru altă dată. 

A doua oară însă am găsit cu greu un copac potrivit ca primul. 
Mă aflam la mai puţin de o milă de apă. Mi-am dat totuşi seama 
că voi reuşi să duc totul la bun sfîrşit. Cu toate că am lucrat 
aproape doi ani, nu mi-a venit greu şi nu m-a supărat truda, căci 
trăgeam nădejde să am şi eu cîndva o barcă cu care să pot ieşi 
în larg. 

Cu toate că mica mea periagua era terminată, nu răspundea 
încă tuturor dorințelor mele, nefiind prea sigur că voi putea 
ajunge cu ea pînă la continentul ce se găsea la vreo patruzeci 
de mile depărtare. Mi-am pierdut toate nădejdile de a mai 
ajunge acolo, ba am renunţat să mă mai gîndesc. 

Pentru că aveam însă barcă, m-am hotărît să fac înconjurul 
insulei. Cum fusesem pe cealaltă parte, străbătiînd-o pe uscat, 
voiam acum să cunosc toate coastele insulei, căci descoperirile 
făcute în drum îmi deschiseseră pofta. Spre a face totul cu 
prevedere şi cumpănire, mi-am aşezat mai întîi un catarg la 
barcă şi apoi am făcut o pînză din cele rămase de la vechea 
corabie şi din care mai aveam destule în magazie. 

După ce le-am aşezat la locul lor şi le-am încercat, am 
constatat că totul merge de minune. La amîndouă capetele 


bărcii am făcut cutii şi lădiţe pentru provizii şi muniții, ca să le 
feresc de ploaie sau de apa împroşcată de valuri. Am scobit o 
gaură lungă, în care am aşezat puşca. Deasupra am făcut un 
capac, ca puşca să stea la loc închis şi uscat. 

La pupa am țintuit umbrela ca un catarg, să-mi stea deasupra 
capului şi să mă apere de arşiţă. Astfel m-am plimbat de cîteva 
ori pe mare, fără să mă depărtez prea mult de micul meu golf. 

În sfîrşit, fiind prea curios să cunosc hotarele regatului meu, m- 
am hotărît pentru o expediţie mai lungă. Am cărat provizii în 
barcă, vreo duzină de pîini de orz, o oală de pămînt plină cu orez 
(mîncarea cu care mă obişnuisem), o sticluţă de rom, o jumătate 
de capră, praf de puşcă şi gloanţe, pentru ca să mai vinez alte 
capre, două mantale mari, pe care, după cum am povestit, le 
găsisem în cuierele marinăreşti. Voiam să mă culc pe una din 
ele, iar cu cealaltă să mă acopăr. 

În ziua de 6 noiembrie, în al şaselea an al domniei mele, sau 
dacă vreţi, al robiei mele, am pornit în această expediţie, care a 
fost mai lungă decît mă aşteptam. 

Insula nu era prea mare. Cînd am ajuns în partea de răsărit, am 
dat de un şirag de stînci, ce înaintau în mare cam pînă la două 
leghe. Unele ieşeau deasupra apei, iar altele erau sub apă. 
Dincolo de ele, pe distanţă de încă o jumătate de leghe, se 
întindea o suprafaţă mare de nisip. A trebuit să înconjur stâncile, 
fiind astfel nevoit să navighez mult spre largul mării. Am voit să 
renunţ la călătorie, cînd am descoperit stâncile, şi să mă întorc, 
neştiind cît de departe voi fi silit să ies în larg. Ma îndoiam că voi 
reuşi să mă întorc cu uşurinţă. 

Deocamdată am lăsat ancora, pe care o făcusem dintr-o 
bucată de fier îndoit, găsit pe corabie. După ce am fixat bine 
barca, am luat puşca şi m-am dus pe țărm. Urcînd pe un deal, ce 
părea mai înalt, am zărit toată întinderea capului. Am privit în 
toate părţile şi am zărit un curent puternic ce curgea spre 
răsărit şi se apropia mult de cap. L-am observat bine, căci mi se 
părea primejdios. Dacă intram în el, puteam fi tîrît departe în 
larg, fără putinţa de a mă mai întoarce pe insulă. 

Aşa aş fi păţit dacă nu mă urcam pe deal şi nu-l vedeam la 
timp. De cealaltă parte a insulei era un curent asemănător, ce 
trecea însă ceva mai departe. Am observat pe lîngă țărm un 
vîrtej puternic. Dacă reuşeam să-l străbat pe cel dintii, nu mai 
îmi rămînea altceva de făcut decit să intru în cel de al doilea. 


Două zile am rămas pe loc. Vintul sufla puternic împotriva 
curenților de mai sus, iar valurile se zdrobeau furioase de stînci. 
Era primejdios să mă apropii de coastă, dar nici să mă depărtez 
prea mult în larg nul puteam, din pricina curenților. 

A treia zi, peste noapte, vintul s-a potolit şi marea s-a liniştit. 
M-am decis să îmi încerc soarta. Prin aceasta cred că am rămas 
drept pildă pentru toţi piloţii prea cutezători şi neştiutori. Nici nu 
apucasem bine să mă apropii de cap, fiind cam la lungime de o 
barcă departe de țărm, cînd m-am pomenit în nişte ape foarte 
adînci şi într-un curent repede ca într-un scoc de moară. Piroga 
a fost tîrîtă cu atita furie, încît numai cu greu am izbutit să o ţin 
în marginea curentului. Am băgat de seamă că mă duce din ce 
în ce mai departe de virtejul ce se găsea la stînga. Nici o adiere 
nu-mi venea în ajutor, iar vislele nu-mi erau de mare folos. 

Începeam să mă cred pierdut. Ştiam că aceşti curenţi veneau 
din amîndouă părţile şi mă aşteptam să se. Intilnească într-un 
punct, atunci fiind fără doar şi poate pierdut. Nu găseam nici un 
mijloc de scăpare. Vedeam moartea cu ochii şi asta nu din 
pricina mării care era liniştită, ci din pricina lipsei de alimente. 
Este drept că găsisem o broască ţestoasă pe mal, că o ridicasem 
cu greu şi o azvirlisem în barcă aveam şi un chiup cu apă 
proaspătă. Dar ce însemnau toate acestea dacă eram tîrît în 
mijlocul oceanului, unde nu se găsea nici țărm, nici insule sau 
continent decit la depărtări de mii de leghe? 

Acum Îmi dădeam seama ce uşor se poate înrăutăţi o soartă, 
ce pare totuşi a fi cea mai nenorocită din lume. Mă uitam 
deznădăjduit înapoi spre insula mea stingheră ca spre locul cel 
mai ademenitor din lume. Toată fericirea pe care mi-o doream 
acum era să fiu din nou acolo. Întinzînd mîinile înspre insulă am 
rostit: „O, fericita pustietate! Nu am să te mai revăd niciodată! 
Ce fiinţă, nenorocită sînt! incotro mă duc acum?” 

Dar îndată m-am dojenit, şi încă aspru, pentru firea-mi 
nerecunoscătoare. De cite ori nu mă arătasem nemulţumit în 
singurătatea mea? Şi iată, acum ce n-aş fi dat să fiu înapoi pe 
țărm! Niciodată nu ne cunoaştem soarta pînă nu ne este 
luminată de una potrivnică ei. Nu ştim să preţuim bucuriile decit 
după ce le pierdem. 

Nu se poate descrie desperarea mea, cînd m-am văzut dus la 
aproape două leghe departe de insula mea iubită (căci astfel mi 
se arăta acum) spre oceanul nemărginit şi fără nădejde de ao 


mai vedea vreodată. Am vislit totuşi din răsputeri, ţinînd bărcuţa 
cît mai spre nord, adică pe partea contra curentului. Spre prînz, 
cînd soarele trecuse de meridian, mi s-a părut că simt o mică 
adiere. Peste o jumătate de oră vintul sufla destul de tare. 

Ajunsesem la o distanţă înfiorătoare de insulă. Dacă intervenea 
acum cea mai mică înorare sau ceaţă, eram pierdut. Nu aveam 
cu mine nici un fel de busolă. Nu aş fi fost în stare să mă 
orientez către insulă dacă o pierdeam din ochi. 

Timpul s-a menţinut însă bun. Am reuşit să ridic catargul, să 
întind pînza şi, ţinînd direcţia spre nord, am reuşit să ies din 
curent. Chiar în clipa cînd am ridicat catargul şi pinza, iar barca 
a început să iasă din curent, am observat o mică schimbare în 
apele curentului. 

In locul unde curentul fusese foarte puternic, apele curgeau 
tulburi. Acum deveniseră mai limpezi şi curentul se potolea. Am 
ajuns la nişte stînci ascunse în mare pe vreo jumătate de milă. 
Ele despărţeau curentul, partea principală curgînd mai departe 
spre sud, iar cealaltă, întoreîndu-se, lovită de stinci, într-un 
contracurent puternic, se scurgea foarte repede înapoi spre 
nord-vest. 

Numai iertarea adusă osînditului în ultima clipă, sau salvarea 
din mîinile tîlharilor, gata să ne ucidă, sau oricare altă cruntă 
soartă asemănătoare, pe care a încercat-o cineva vreodată, pot 
duce la înţelegerea acelei bucurii de nedescris sau la avîntul de 
fericire ce m-a năpădit atunci cînd s-a ridicat vintul şi am intrat 
în apele contracurentului. Am întins pînza şi am pornit în goană, 
purtat de vînt şi de apele repezi, înapoi spre insulă. Am navigat 
astfel mai bine de o leghe şi cam la două leghe mai la nord de 
unde mă luase primul curent spre larg. Cînd am ajuns în sfîrșit, 
m-am pomenit pe ţărmul nordic, adică pe partea opusă locului 
de unde plecasem. 

Făcusem mai bine de o leghe în acest curent, cînd am observat 
că apele se liniştiseră şi nu mai eram dus de ele. Mă găseam 
între doi curenţi, adică între cel de sud, ce mă tîrîse spre larg, şi 
cel de nord, ce mă adusese înapoi. Apa era acum liniştită şi am 
pornit-o de aici cu pinza întinsă, navigînd însă mai încet ca 
înainte. Pe înserate, cam după ora patru, cînd mă aflam la o 
leghe depărtare de insulă, am regăsit capul format din stînci, 
care, după cum am arătat, ieşea în mare spre sud. 


Vîntul fiind potrivit, am trecut capul spre nord-vest, iar peste o 
oră eram la o milă de țărm, unde, găsind ape liniştite, am 
debarcat foarte curînd. 

Cînd m-am văzut din nou pe uscat, am căzut în genunchi 
multumind lui Dumnezeu pentru mîntuirea mea. Eram hotărît să 
renunţ la orice gînd de scăpare cu ajutorul bărcii. 

După ce am luat o gustare din cele ce aveam la îndemiînă, am 
tras piroga la mal într-un intrînd, pe care-l ochisem între copaci, 
şi m-am culcat fiind frînt de oboseală. 

Mă găseam în mare încurcătură, neştiind cum să-mi aduc 
barca acasă. Păţisem atitea, încît nu mai voiam să mă întorc pe 
acelaşi drum. Nu ştiam ce mă putea aştepta pe cealaltă parte a 
insulei (adică pe partea de vest). Imi pierise pofta de aventuri. 
Dimineaţa m-am hotărît să o iau pe jos, de-a lungul țărmului, 
spre vest şi să caut un golf unde să-mi adăpostesc piroga. 
Voiam să o găsesc de cite ori voi avea nevoie. Peste vreo trei 
mile, am dat de un loc foarte prielnic. Era un golf, ce se termina, 
îngustîndu-se, într-un pîrău. Aici am găsit un port admirabil, 
făcut parcă înadins pentru piroga mea. 

Am adus-o aici şi am aşezat-o bine. Apoi am urcat malul să văd 
unde mă aflu. Am văzut că nu era departe de locul unde 
ajunsesem atunci cînd făcusem expediţia străbătind insula pe 
jos. Am lăsat totul în pirogă, luîndu-mi numai puşca şi umbrela, 
căci era foarte cald, şi am pornit-o la drum. Spre seară am ajuns 
la colibă. Totul era în ordine acolo. Am sărit gardul şi, fiind 
foarte obosit, m-am culcat şi am adormit îndată. 

Rog pe toţi acei care îmi citesc această poveste să judece dacă 
aveam sau nu dreptate de a fi nespus de uimit, cînd am fost 
trezit din somn de o voce care m-a chemat de mai multe ori: 
„Robin, Robin, Robin Crusoe, sărman Robin Crusoe! Unde eşti, 
Robin Crusoe? Unde eşti, unde ai fost?” 

La început dormeam prea adînc, fiind tare obosit de atita vislit 
şi de hoinărit în restul zilei, astfel că nu m-am trezit de tot. Intre 
somn şi trezie mi s-a părut că visez cum că cineva îmi vorbeşte 
repetînd într-una „Robin Crusoe, Robin Crusoe!” Apoi m-am 
trezit de-a bi-nelea şi am sărit în sus înspăimîntat. 

Dar cînd am deschis bine ochii, l-am zărit pe Poll cocoţat pe 
gard. Am înţeles îndată cine îmi vorbeşte. Papagalul obişnuia să 
stea pe degetul meu şi, apropiindu-şi pliscul de obrazul meu, îmi 


striga: „Sărmane Robin Crusoe, unde eşti? Unde eşti? Unde ai 
fost cum de ai ajuns aici!” Întocmai cum îl învăţasem. 

Deşi acum ştiam că papagalul era acela care îmi vorbise, totuşi 
multă vreme nu mi-am venit în fire. Nu înţelegeam cum de 
ajunsese acolo. Am întins mina şi l-am chemat pe nume. Poll a 
venit la mine, s-a aşezat pe degetul cel mare, ca de obicei, şi 
mi-a vorbit cuvintele? cunoscute ca şi cînd ar fi fost tare fericit 
să mă revadă. Am plecat apoi împreună acasă. 

Mă săturasem pentru multă vreme de mare. Citeva zile m-am 
gîndit într-una la primejdia prin care trecusem. Tare aş fi dorit să 
am piroga aici nu ştiam însă cum să o aduc. Cunoşteam acum 
partea de răsărit a insulei şi ştiam bine că nu pot trece pe acolo. 
Inima îmi stătea în loc şi sîngele îmi îngheţa în vine cînd îmi 
reaminteam tot ce păţisem. Nu cunoşteam încă partea de apus 
a insulei. Curentul putea fi tot atît de puternic acolo ca şi la 
răsărit. Riscam să fiu tîrît spre coastă şi de astă dată izbit de 
stînci în loc să fiu dus departe spre larg. 

Astfel m-am mulţumit să mă lipsesc de barcă, cu toate că am 
muncit atita ca să o fac şi să o împing în apă. 

Apoi am trăit liniştit aproape un an, ducînd o viaţă, retrasă şi 
tihnită. M-am împăcat cu gîndul ursitei mele. Lăsam acum totul 
în voia domnului şi traiul mi-era foarte fericit. Nu-mi mai lipsea 
nimic, în afară de societatea oamenilor. 

Între timp am ajuns meşter iscusit în toate meşteşugurile. 

Cred că aş fi fost în stare să lucrez şi mai bine, mai ales 
timplărie, dacă aş fi avut uneltele necesare. 

Şi în olărie am adus o grămadă de îmbunătăţiri. Mi-am făcut o 
roată şi treaba mergea acum mult mai uşor şi mai repede. 
Oalele ieşeau mai rotunde şi mai frumoase ca la început. 

Cea mai mare bucurie am avut însă cînd am reuşit să-mi fac o 
pipă. Cea dintii a fost greoaie şi urîtă. Am ars-o totuşi şi s-a făcut 
tare şi rezistentă şi trăgea de minune fumul. Mi-a adus o mare 
mîngiiere pipa, căci mai de mult mă deprinsesem să fumez. S-au 
găsit pipe şi în corabie, însă nu le-am luat, neştiind că voi găsi 
tutun pe insulă. lar mai tîrziu, cînd m-am dus să le caut, 
dispăruseră. 

Am făcut progrese mari şi cu împletitul coşurilor. Am împletit 
coşuri de toate felurile, nu prea frumoase, dar foarte bune să 
pun de toate în ele şi să le car. 


Cînd împuşcam, de pildă, o capră, o atîrnam într-un copac, o 
jupuiam, o tăiam în bucăţi şi astfel o căram în coş acasă. Cînd 
găseam o broască ţestoasă, o tăiam, îi scoteam ouăle, despicam 
cîteva bucăţi de carne, care îmi ajungeau berechet, şi le 
aduceam acasă azvirlind restul. 

În coşurile mai mari puneam grînele, pe care le curăţam îndată 
ce erau uscate şi le păstram în coşuri în loc de hambare. 

Praful de puşcă începea să se termine. Nu aş fi fost în stare să-l 
înlocuiesc cu nimic. De aceea am început să chibzuiesc ce mă 
voi face cînd nu voi mai avea cu ce să împuşc capre. 

V-am mai povestit cum am prins un ied şi l-am domesticit. 

Voiam să pun mina şi pe un tap, dar mi-a fost cu neputinţă. 
Căpriţa s-a făcut capră şi, pentru că nu m-a lăsat inima s-o tai, a 
murit de bătrîneţe. 

În al unsprezecelea an al şederii mele pe insulă eram 
ameninţat să rămîn fără praf de puşcă. Atunci m-am gîndit să 
fac nişte curse, în care să prind de vii caprele. Voiam mai ales o 
capră cu iezi. 

Am aşezat capcanele şi cred că animalele s-ar fi prins, dacă 
legăturile, neavînd sîrmă de loc, nu ar fi fost prea slabe, căci le 
găseam adesea rupte, iar momelile mîncate. 

Am voit, în sfîrşit, să încerc alte mijloace. Am săpat cîteva gropi 
mari în locul unde observasem că vin caprele la păşunat. Peste 
gropi am aşezat o împletitură de nuiele. De cîteva ori am pus 
boabe de orz sau orez, fără să aşez capcana. După urme, am 
constatat că într-adevăr caprele intraseră şi  mîncaseră 
grăunţele. Era timpul să pun capcanele. Am aşezat vreo trei. M- 
am dus a doua zi de dimineaţă, găsindu-le neatinse şi grăunţele 
mîncate. Eram foarte necăjit. Am pus altele, iar ca să nu vă mai 
plictisesc cu asemenea nimicuri, voi spune pe scurt că am găsit 
într-o bună dimineaţă un tap într-o capcană şi trei iezi în alta. 
Neştiind ce să fac cu ţapul, care era ca turbat, şi cum nu 
îndrăzneam să intru în groapă şi nici nu voiam să-l ucid, i-am dat 
drumul. Pe atunci nu ştiam încă mijloacele, ce le-am învăţat mai 
tîrziu, prin care se îmblinzesc pînă şi leii. Dacă-l lăsam acolo fără 
hrană vreo trei sau patru zile, iar după aceea îi aduceam 
mîncare şi băutură, ar fi devenit blînd ca un mieluşel. Caprele au 
o fire blîndă şi prietenoasă dacă ştii cum să te porţi cu ele. 

După ce am dat drumul ţapului, care a luat-o la goană, m-am 
îndreptat spre groapa cu iezi şi i-am scos unul cîte unul, i-am 


legat cu o funie şi i-am adus acasă cu mare greutate. Multă 
vreme nu au voit să măniînce. 

Le aruncam boabe dulci ca să-i ispitesc şi pînă la urmă s-au 
îmblînzit. 

Mi-am dat seama că singura soluţie pentru a avea carne de 
capră, după ce-mi voi termina muniţia, era să-mi fac o turmă, pe 
care s-o ţin domesticită în preajma casei. 

M-am gîndit apoi că trebuie să feresc animalele domesticite de 
cele sălbatice, căci altfel s-ar sălbătici cu toatele îndată ce ar 
creşte. În acest scop îmi trebuia un loc destul de mare, 
împrejmuit cu gard înalt şi rezistent, pentru ca animalele închise 
să nu poată ieşi, iar cele dinafară să nu poată pătrunde 
înăuntru. 

Însemna o muncă grea şi lungă pentru o singură pereche de 
miîini. Aveam însă neapărată nevoie s-o fac. Am pornit să caut 
un loc potrivit, care să aibă iarbă bună de păscut, apă pentru 
adăpat şi adăpost contra arşiţei soarelui. Cei care se pricep la 
aceste treburi vor gîndi fără îndoială că sînt un nepriceput dacă 
voi spune că locul ales de mine era nimerit din toate privinţele, 
într-adevăr am găsit o păşune deschisă sau savană, cum se 
numeşte în coloniile din vest. Avea vreo trei izvoare cu apă 
proaspătă şi era frumos împădurită la un capăt. 

Vor zîmbi desigur şi cînd voi spune că am început să 
împrejmuiesc locul. Gardul ar fi urmat să aibă o lungime de cel 
puţin două mile. Suprafaţa locului se ridica la vreo zece mile. Nu 
mă gindeam însă că pe o întindere atît de mare mi-ar fi foarte 
greu să prind caprele. Ele s-ar fi sălbăticit tot atit de repede ca 
şi cînd ar fi fost libere pe întreaga insulă. 

Lucrînd la gard, mi-am dat seama de aceste neajunsuri. Am 
renunţat îndată la cele plănuite, hotărindu-mă să nu mai 
împrejmuiesc decit un loc de o sută cincizeci de yarzi lungime şi 
vreo sută lărgime. Locul era suficient ca să cuprindă la început 
caprele de care aveam trebuinţă. Dacă turma creştea, puteam 
mări mai tîrziu ţarcul. 

Hotărirea era cît se poate de înţeleaptă şi am început treaba cu 
zor. Lucrasem vreo trei luni la prima împrejmuire. În timp ce 
făceam ţarcul, am legat iezii şi i-am obişnuit să pască pe lîngă 
mine. Mă duceam adesea şi le dădeam boabe de orz şi de orez 
chiar din mînă. Cînd am terminat tot ţarcul, le-am dat drumul să 


pască în voie. Mă urmau însă peste tot, behăind pentru un pumn 
de grăunţe. 

Scopul era atins. Peste un an şi jumătate aveam o turmă de 
douăsprezece capre cu iezi cu tot. In alţi doi ani, turma a crescut 
la patruzeci şi trei de capete, fără să socotesc animalele tăiate 
pentru hrană. Între timp am mai împrejmuit alte cinci ţarcuri, 
făcînd portiţe între ele. 

Pe lîngă carnea de capră aveam acum şi lapte. Nu mă 
gîndisem la început, dar am fost foarte bucuros cînd mi-a venit 
în minte. Am făcut o lăptărie cum se cuvine şi aveam citeodată 
pînă la o jumătate de vadră de lapte pe zi. 

Astfel am ajuns - cu toate că nu avusesem niciodată prilejul să 
mulg o vacă, şi cu atît mai puţin o capră - să fac unt şi brînză, 
după ce de mai multe ori am dat greş. Şi în sfîrşit am făcut şi 
sare, deşi trebuie să recunosc că mai degrabă am găsit-o gata 
făcută de căldura soarelui pe stîncile peste care venea apa 
mării, şi astfel nu i-am mai dus lipsa. 


Capitolul XI 


DESCRIEREA LOCUINŢEI MELE ŞI A ÎMPREJURIMILOR. O ALARMĂ 
INGROZI-TOARE. URME DE PAŞI PE [ARM. TOT FELUL DE 
PRESUPUNERI. 


Priveliştea pe care o înfăţişam, şezind la masă cu mica mea 
familie, merită un zîmbet. Măria sa voievodul şi stăpinitorul 
întregii insule era de faţă. Viaţa supuşilor săi se afla în mîna lui. 
Putea spînzura şi ucide: putea să dea viaţă şi libertate şi să le ia 
înapoi. Nimeni nu i se împotrivea. 

Meritam să fiu văzut cum mîncam, ca ditai principele, 
înconjurat de supuşi. Poli, favoritul meu, era singura fiinţă care 
avea voie să-mi vorbească. Cîinele meu, acum bătrîn şi care nu 
găsise mijlocul de a se înmulţi, şedea totdeauna la dreapta mea. 
Două pisici, cîte una de fiecare parte a mesei, aşteptau ca semn 
de mare cinste o bucăţică din mîna mea. Nu mai erau cele două 
pisici pe care le luasem de pe corabie. Muriseră de mult, fiind 
îngropate lîngă casă. Una se înmulţise prin nu ştiu ce minune. 
Aceste două pisici erau singurele pe care le păstrasem. Celelalte 
fugiseră în pădure, sălbăticindu-se. Cu timpul s-au făcut atit de 
sicîitoare, venind în casă şi jefuindu-mi avutul, încît am fost 
nevoit să ucid multe din ele. 

Inconjurat de această curte şi în acest fel îmbelşugat trăiam eu 
acum. Nu-mi mai lipsea nimic în afară de societatea omenească. 
Curînd însă am avut parte de ea mai mult decit îmi doream. 

Eram nerăbdător să am din nou barca la îndemînă, deşi nu 
voiam să risc alte aventuri. Uneori mă străduiam să găsesc 
mijlocul de a o aduce făcînd ocolul insulei. Alteori mă resemnam 
şi mă mulţumeam şi fără ea. Simţeam o ciudată stinghereală 
cînd mă gindeam să mă duc jos, la capătul insulei, de unde, 
după cum am povestit, în ultima mea expediţie urcasem dealul 
să văd conformaţia țărmului şi direcţia curenților. Totuşi, dorinţa 
se înteţea pe fiece zi, pînă cînd m-am hotărît s-o pornesc într- 
acolo pe uscat. Aşa am şi făcut, luînd-o de-a lungul țărmului. 
Dacă cineva abia sosit din Anglia ar fi dat peste mine, s-ar fi 
speriat de înfăţişarea mea sau ar fi izbucnit în hohote de ris. Mă 
opream des ca să mă oglindesc în apă, neputîndu-mi stăpini 
risul la gîndul că aş ajunge vreodată să călătoresc prin Yorkshire 
în halul acesta. 


Vă rog să ascultați cum arătam: 

Pe cap purtam o căciulă ţuguiată şi diformă, făcută din piele de 
capră. O coadă îi atîrna la spate, atit ca să-mi apere ceafa de 
soare, cît şi ca să împiedice ploaia să mi se prelingă pe git. 
Nimic nu era mai neplăcut în acest climat decit să simţi apa rece 
pătrunzind prin haină de-a dreptul la piele. Purtam o haină 
scurtă din piele de capră, de sub care îmi ieşeau poalele cămăşii 
pînă la jumătatea coapselor, precum şi o pereche de pantaloni 
scurţi din acelaşi material. Erau făcuţi dintr-o piele de ţap bătrîn 
şi părul atîrna lung, pe ambele părţi, ca să-mi acopere 
picioarele. Nu aveam ciorapi, nici ghete. Îmi făcusem o pereche 
de ceva ce nu ştiu cum să le mai zic, un fel de papuci sau, mai 
bine zis, opinci, care se legau cu sfori ca espadrilele. Erau de 
aceeaşi formă barbară ca şi restul îmbrăcămintei. La brîu eram 
încins cu o curea din piele de capră, pe oare o stringeam cu 
două cureluşe în loc de cataramă. De aceasta, atârnau de o 
parte şi de alta, în loc de sabie şi pumnal, o secure şi un mic 
ferăstrău. O altă curea, mai puţin lată şi legată la fel cu 
cingăitoarea, îmi trecea peste umăr. La capătul ei, sub braţul 
stâng, purtam două pungi din piele de capră, una cu praf de 
puşcă şi alta cu alice. In spate duceam coşul, iar la umăr puşca. 
Deasupra capului ţineam o umbrelă din piele de capră, mare şi 
urîtă, care însă, în afară de puşcă, era lucrul cel mai necesar. Cît 
despre culoarea feţii, nu se asemăna chiar aşa de mult cu a unui 
mulatru, cît s-ar putea crede, avind în vedere că nu o îngrijeam 
şi trăiam de atita timp în aceste ţinuturi tropicale. 

Barba o lăsasem mai întîi să crească pînă ce ajunsese la o 
bună lungime. Cum aveam însă foarfeci şi briciuri destule, am 
scurtat-o. Mustăţile le-am lăsat să crească lungi, după cum 
văzusem la turcii din Sale. Maurii nu le purtau în acest fel. Nu 
pot spune că am ajuns să pot atîrna pălăria de ele. Erau totuşi 
atit de lungi, că în Anglia aş fi speriat lumea. 

Am povestit toate acestea în treacăt, căci înfăţişarea mea nu 
avea nici o importanţă în singurătatea în care trăiam, aşa că nu 
merită să mai vorbesc de ea. Cu această înfăţişare am pornit în 
noua expediţie, lipsind de acasă vreo cinci sau şase zile. Am 
umblat la început de-a lungul țărmului, luînd-o de-a dreptul spre 
locul unde mă oprisem cu barca şi mă căţărasem pe stîncă. 

Nemaiavind acum grija bărcii, am scurtat drumul şi am ajuns 
pe înălţimea de mai înainte. Cînd am privit spre virfurile stîncilor 


ce se iveau din mare şi despre care am povestit, tare am fost 
mirat văzînd marea liniştită şi nici urmă de vînzoleală sau curent 
în nici o parte. 

Anevoie am înţeles ce se întîmplase. Am rămas acolo cîtva 
timp ca să văd dacă nu cumva fluxul era pricina acestor curenţi. 
Curînd m-am convins de adevăr. Am constatat că refluxul 
venind dinspre apus se întîlnea pe lingă coastă cu apele unui rîu 
mare, producîind acest curent. După cum vintul sufla mai 
puternic spre răsărit sau miazăzi, curentul se apropia sau se 
depărta de țărm. Aştcptind apoi pînă seara, am zărit, după ce 
fluxul trecuse, curentul în plin. De astă-dată o ţinea mai departe, 
cam la vreo leghe de țărm şi nu pe lîngă țărm ca atunci cînd mi- 
a prins barca, tîrîndu-mă în larg. 

Această constatare m-a convins că nu aveam decit să observ 
cu luare-aminte fluxul şi refluxul, şi astfel voi reuşi să conduc 
uşor barca în jurul insulei. Dar cînd m-am gîndit să trec la fapte, 
m-a apucat iarăşi groaza, amintindu-mi de tot ce păţisem. 

Nu am mai fost în stare să mă gindesc cu inimă uşoară la 
această soluţie. Dimpotrivă, m-am hotărît pentru o alta mai 
grea, dar mai sigură. Voiam să fac un alt canoe sau periagua. ŞI 
astfel să am cite o pirogă în fiecare parte a insulei. 

Acum aveam două plantaţii. Una se găsea lîngă fortificaţie, cu 
cortul la mijloc, împrejmuit de un gard proptit în marginea stîncii 
şi cu peştera îndărătul cortului. Intre timp lărgisem peştera, 
făcînd cîteva noi încăperi. Într-una din ele, mai mare şi mai 
uscată şi care avea, ieşire în afara împrejmuirii, ţineam vasele 
mari de lut, despre care am mai vorbit, vreo cincisprezece 
coşuri de nuiele, conținînd fiecare vreo cinci sau şase baniţe de 
grîne. Aici păstram proviziile şi mai ales cerealele în spice sau 
curăţatate. 

Parii tăiaţi din copaci crescuseră înalţi, acoperind cu coroanele 
lor împrejmuirea. Erau atît de deşi, încît nimeni nu putea ghici 
că îndărătul lor se află o locuinţă omenească. 

În cîmpie, aproape de casă, dar mai departe de coastă, îmi 
aveam ogoarele pe care le cultivam cu grijă şi-mi dădeau în 
fiecare an recolta cuvenită. Dacă voiam să semăn mai mult, 
aveam alături terenuri din belşug. Pe lingă toate acestea 
clădisem şi casa la ţară. Reuşisem să plantez şi acolo un gard 
viu, foarte înalt, împrejmuind ograda unde se afla coliba. Copacii 
proveniţi din pari îi tundeam, ca să crească şi să dea o umbră 


plăcută, în mijlocul ogrăzii se ridica, după cum am mai spus, 
coliba sau cortul, făcut dintr-o bucată de pînză de corabie, 
întinsă bine pe nişte ţăruşi. Sub cort îmi aveam culcuşul făcut 
din piei de animale şi pături moi, peste care era întinsă o pătură 
luată din zestrea corăbiei. Mă acopeream cu o manta mare. De 
cîte ori puteam lipsi de acasă, veneam aici şi mă lăfăiam ca la 
tară. 

Mai aveam apoi şi ţarcurile pentru turma de capre. Le 
împrejmuisem cu nespusă trudă şi întreţineam cu mare grijă 
îngrăditura, de frică să n-o strice caprele şi să nu scape prin ea. 
Între ţăruşi am făcut o împletitură de nuiele şi ramuri atît de 
deasă, încît nu puteam băga nici mîna. După anotimpul ploios, 
ramurile au încolţit, iar cu anii s-au prefăcut într-un stufiş înalt şi 
mai rezistent ca orice gard. 

Din toate acestea se putea vedea că nu am stat cu mîinile în 
sîn. Nu am cruțat nici o sforţare ca să aduc orice îmbunătăţire, 
care mi se părea necesară traiului meu. 

Datorită acestei turme de animale domestice, pe care le 
tineam în preajmă, voiam să fiu mereu îndestulat cu carne, 
lapte, unt şi brînză, chiar clacă ar fi urmat să trăiesc aici şi 
patruzeci de ani. Ţineam închise animalele, ca să le am mereu 
laolaltă şi pe lîngă mine. 

Făcusem atît de des gardul viu, încît cu timpul a trebuit să-l 
mai răresc. Tot aici creşteau şi strugurii, care îmi furnizau o 
bună provizie de iarnă. Îi adunam şi-i păstram cu cea mai mare 
grijă, ca pe o trufanda de seamă, căci erau plăcuţi la gust, 
săţioşi şi foarte răcoritori. 

Mă opream adesea la ţară, pentru că se găsea la jumătatea 
drumului între „fortificaţie” şi locul unde ţineam barca. Aveam 
grijă de barcă şi o ţineam în cea mai bună stare. Citeodată mă 
duceam acolo ca să-mi schimb ideile. Nu mai făceam însă 
expediţii, ci mă plimbam ţinîndu-mă foarte aproape de țărm. Mă 
temeam să nu fiu luat din nou de curenţi, păţind cine ştie ce. 

Ajung acum la o nouă fază a vieţii mele. 

Într-o zi, pe la nămiezi, cînd tocmai mă îndreptam spre barcă, 
mi s-a întîmplat să observ pe mal urma unui picior de om. Urma 
se vedea foarte desluşit pe nisip. 

Am rămas trăsnit ca şi cînd aş fi văzut un strigoi. Am ascultat şi 
am privit în jur. Nu se vedea nimic, nu se auzea nimic. Atunci m- 
am îndreptat spre o movilă ca să privesc în depărtare. Am 


colindat malul în sus şi în jos, dar nici ţipenie de om. N-am mai 
găsit alte urme. M-am dus înapoi am privit urma mai de aproape 
spre a fi sigur că nu mă înşelasem. Nu putea fi vorba de nici o 
înşelare. Urma era acolo şi se desluşea bine forma piciorului gol 
- cu călcii şi degete. Nu aveam habar cum de s-a ivit şi nu mai 
înţelegeam nimic. M-am gindit, m-am tot gîndit şi m-am întors 
acasă tehui de cap şi ieşit din fire. 

Nici nu ştiu cum am ajuns. La fiecare pas mă uitam înapoi. 
Eram îngrozit. Mi se părea că după fiece tufiş sau copac se 
ascundea cineva, sau că orice buturugă era o fiinţă vie. 

Nu pot descrie toate nălucirile pe care le plăsmuia închipuirea- 
mi bolnavă, nici toate gîndurile care-mi treceau prin minte, sau 
ce impresii stranii şi nesăbuite mă copleşeau. 

Cînd am ajuns la fortăreață - căci aşa i-am zis după această 
întîmplare - m-am ascuns iute ca şi cum m-ar fi urmărit cineva. 
Nici nu-mi amintesc dacă m-am urcat cu scara sau m-am furişat 
prin uşa din stîncă. Cred că niciodată nu s-a refugiat mai îngrozit 
ca mine vreun iepure în desiş sau o vulpe în vizuina ei. 

N-am închis ochii toată noaptea. Cu cît eram mai departe de 
pricina spaimei, cu atit eram mai neliniîştit. Gîndurile şi 
închipuirile mă copleşeau. Îmi închipuiam, de pildă, că dracul îşi 
băgase coada în toată treaba aceasta şi chiar raţiunea îmi 
întărea această închipuire. Cum ar fi fost în stare o fiinţă 
omenească să ajungă în acel loc? Unde era corabia oare a adus- 
o? Sau măcar unde erau urmele celorlalţi paşi? Cum a reuşit să 
atmgă un singur om pînă aici? 

Pe de altă parte nu se putea să-i fi dat în minte lui Sarsailă să 
ia chip de om tocmai aici pe insulă, unde nu prea avea ce găsi. 
Nu părea vrednic de crezare ca Sarsailă să mai fi lăsat şi urme 
de picior pe nisip, unde puteau fi şterse curînd de apa mării. De 
unde să ştie ca eu voi ajunge să-i găsesc urma? 

Toate acestea mă aiureau. Mi-am zis că diavolul putea găsi o 
mie şi unul de prilejuri mai bune ca sa ma înspăimînte decit 
tocmai prin această urmă de picior omenesc. N-ar fi fost 
niciodată atit de prost- ştiind că locuiesc în partea opusă a 
insulei - să-şi lase urma într-un loc, unde era atit de puţin 
probabil să dau de ea, şi mai ales pe nisip, unde primul flux ar fi 
şters-o cu totul. 


Toate îmi păreau tără cap şi fără coadă cum ne-am obişnuit să- 
i atribuim dracului o mare şiretenie, aici nu prea vedeam cum 
să-şi fi băgat el coada. 

O mulţime de alte argumente mi-au venit apoi în minte. Pînă la 
urmă am dedus că trebuie să fie vorba de o altă fiinţă, mult mai 
primejdioasă. Poate că unii din sălbaticii care locuiau pe 
continentul din faţă, ieşind în larg cu o pirogă, au fost luaţi de 
curent sau de vinturi potrivnice şi duşi spre insulă. Ajunşi pe 
mal, s-au întors îndată pe mare, nedorind să rămînă pe această 
insulă a deznădejdii, cum nici eu nu doream să-i am cu mine. 

În timp ce tot felul de gînduri îmi năpădeau mintea, mă 
simţeam fericit că nu fusesem tocmai atunci pe acolo şi că 
sălbaticii nu dăduseră peste piroga mea. 

Dacă s-ar fi întîmplat una ca asta, ei ar fi aflat că trăieşte 
cineva pe insulă şi m-ar fi căutat mai departe. Aceste ginduri 
cumplite mă chinuiau rău de tot. Îmi închipuiam că poate, totuşi, 
mi-au găsit barca. Acum au aflat că sînt oameni pe insulă. Se 
vor întoarce desigur în mare număr şi mă vor ucide. Dacă nu mă 
vor găsi, tot vor da de plantațiile mele, îmi vor nimici recolta şi 
îmi vor fura toată turma, lăsîndu-mă murilor de foame. lată 
gîndurile ce mă chinuiau. 

M-am mustrat penru lenea care mă împiedicase de a semăna 
mai mult decit aveam trebuinţă în fiece an, ca şi cînd nu s-ar fi 
putut întîmpla nimic care să mă împiedice de a strînge recolta. 
Dojana mi s-a părut atit de îndreptăţită, încît m-am hotărît ca de 
aici înainte să semăn pentru doi sau trei ani, astfel ca să nu mai 
duc lipsa pîinii, orice s-ar întîmpla. 

Prinzînd inimă, am început să ies, după ce trei zile şi trei nopţi 
stătusem ascuns în fortăreață şi începusem să duc lipsă de 
hrană. Nu mai aveam în casă decit nişte pesmeţi făcuţi din orz şi 
orez şi apă de băut. Ştiam că trebuia să mulg caprele - lucru pe 
care îl făceam seara. Bietele dobitoace sufereau din pricina 
laptelui strîns în ugere, iar unora aproape li se oprise laptele. 

Prinzînd curaj la gîndul că urma era a mea şi mă speriasem 
chiar de propria-mi umbră, m-am dus la casa de la ţară ca să-mi 
mulg turma. Mă uitam mereu înapoi, fiind gata în orice clipă să 
las jos coşul şi să-mi iau tălpăşiţa. Umblam ca omul cu conştiinţa 
neîmpăcată, şi încă tare înspăimîntat de tot ce se întîmplase. 

Mai tîrziu am prins curaj, aproape convins că totul fusese o 
amăgire. Vrînd să mă liniştesc pe deplin, am coborit din nou la 


mal spre a revedea urma şi a o măsura cu piciorul meu. Cînd am 
ajuns acolo, mi-am dat seama de adevăr. Urma era mult mai 
mare, iar drumul spre barca mea nici nu trecea prin locul acela. 
Din nou m-a cuprins tulburarea. Tremuram ca varga. Intors 
acasă, eram convins că nişte oameni sau măcar unul fusese pe 
insulă. Bănuiam chiar că rămăseseră pe insulă şi că se putea 
întîmpla să fiu surprins înainte de a-mi da bine seama sau de a fi 
în stare să mă apăr. Şi ce mai hotărîri caraghioase luăm atunci 
cînd sîntem miînaţi de frică şi lipsiţi de acele mijloace de 
judecată vrednice să ne îndrumeze! 

Primul gînd mi-a fost să dau jos toate împrejmuirile şi să 
gonesc turma în pădure, ca să nu o găsească duşmanii. Apoi mi- 
a dat prin gînd să distrug plantațiile şi, în sfîrşit, să dărîm coliba 
ca să nu rămînă nici urmă de locuinţă. Voiam să fac toate 
acestea, pentru ca duşmanul să nu găsească nimic - dacă ar 
porni în iscoadă prin insulă - şi astfel să nu mă poată ajunge. O 
noapte întreagă m-au muncit gîndurile acestea. Eram cu frica în 
sîn şi cu minţile zburătăcite. Teama de primejdie este de o mie 
de ori mai înspăimîntătoare decit primejdia însăşi. Povara 
îngrijorării este cu mult mai rea decit nenorocirea pe care o 
aşteptăm. Mai trist era că în acele clipe nu aveam nici o 
mîngiiere în faţa restriştei şi nici nu mă puteam resemna. 
judecam întocmai ca Saul cînd se căina nu numai că este 
urmărit de filisteni, ci că este părăsit de Dumnezeu. 

N-am ştiut să fac cele cuvenite pentru a-mi întări sufletul n-am 
chemat pe Dumnezeu la nevoie, încredinţindu-mă în mîinile Lui, 
în puterea Lui de a mă apăra şi a mă izbăvi de cel rău. Aşa aş fi 
fost mult mai îmbărbătat în această încercare şi poate aş fi 
trecut şi mai uşor prin ea. Tulburarea nu m-a lăsat să închid 
ochii toată noaptea. Frint de oboseală, am aţipit doar spre 
dimineaţă. Cînd m-am deşteptat, eram odihnit şi mă simţeam 
mai tare. Am început să judec mai cu noimă. După o 
îndelungată şi anevoioasă cumpănire, am ajuns la convingerea 
că această insulă nespus de plăcută, roditoare, şi după cum 
văzusem, nu prea departe de continent, nu era cu desăvirşire 
părăsită, aşa cum îmi închipuisem. Cu toate că nu era locuită, se 
întîmpla să vină pirogi dinspre continent, poate aduse de curenţi 
şi vînturi potrivnice. 

Trăisem aici cincisprezece ani şi nu întîlnisem ţipenie de om. 
De altfel, dacă cineva ar fi ajuns aici, s-ar fi grăbit să plece 


înapoi, negăsind insula prielnică unei aşezări şi neavînd curajul 
să facă ceea ce nimeni nu făcuse pînă la el. Toată primejdia 
putea să vină numai de la vreo debarcare accidentală a 
locuitorilor de pe continent, tîriţi aici fără voia lor. Probabil însă 
că ei plecau îndată, poposind arareori cîte o noapte pe țărm, în 
aşteptarea curenților de dimineaţă care să-i ducă înapoi. 
Aşadar, nu mai trebuia decit să-mi găsesc un adăpost sigur, ca 
să nu fiu zărit de sălbaticii care ar debarca în astfel de condiţii 
pe insulă. Mă căiam acum amar că-mi lărgisem peştera ba chiar 
deschisesem şi o uşă în afara fortăreței. M-am hotărît să fac o 
nouă fortificaţie, în semicerc, la oarecare depărtare de cea 
veche, chiar în locul unde sădisem cu doisprezece ani înainte 
şirul acela de copaci despre care am povestit. Cum arborii erau 
foarte apropiaţi unii de alţii, nu aveam nevoie decit să pun cîţiva 
pari între ei ca să-i întăresc şi zidul de apărare era gata. 

Aveam acum un zid dublu, întărit cu scînduri, bucăţi de parime 
şi cu tot ceea ce găsisem la îndeniînă. În zidul de afară am făcut 
şapte găuri, iar pe dinăuntru l-am îngroşat la bază cu pămîntul 
adus din peşteră, pe care l-am bătătorit cu picioarele, zidul 
ajungînd la o grosime de vreo trei metri. În cele şapte găuri sau 
sarbacane am aşezat carabinele ce le luasem de pe corabie, 
fixîndu-le pe nişte crăcane ca pe nişte adevărate afete, astfel că 
puteam trage în două minute din toate şapte. Am lucrat vreme 
îndelungată la aceste întărituri şi nu m-am simţit în siguranţă 
decît după ce le-am terminat. 

Apoi am înfipt pe dinafară şi în toate direcţiile nenumărați 
ţăruşi şi bețe, ce puteau prinde rădăcini şi creşte. Cred că am 
pus vreo douăzeci de mii de bucăţi, lasînd un spaţiu destul de 
mare între ei şi zidul exterior, ca să pot zări duşmanii, care 
astfel nu mai aveau putinţa de a se adăposti după copacii cei 
tineri, în caz că ar fi încercat să se apropie de fortăreață. In doi 
ani am avut în faţa locuinţei un tufăriş des, iar peste cinci sau 
şase ani o întreagă pădurice, care crescuse atit de deasă şi 
puternică, încît era într-adevăr de netrecut. Nimeni nu-şi putea 
închipui că se găseşte ceva îndărătul ei. Cînd ieşeam sau 
intram, mă foloseam acum de două scări, pe care le propteam 
de o parte a stîncii ce se prăvălise, punînd una deasupra 
celeilalte ca să ajung în virf. Cînd scoteam cele două scări, nu 
mai putea nimeni să coboare pînă la mine, fără să-şi rupă 


oasele. Şi chiar dacă ar fi ajuns jos, încă s-ar fi găsit în afara 
celor două fortificaţii. 

Am luat astfel toate măsurile de siguranţă pe care le poate 
născoci o minte omenească. Pînă la sfirşit se va vedea că nu au 
fost făcute fără rost şi folos, cu toate că erau pornite la început 
doar din frică. 


Capitolul XII 


O BARCĂ PE MARE. RESTURILE UNUI OSPĂŢ DE CANIBALI. 
SPAIMA. CUPRINS DE SCÎRBĂ, MĂ ÎNARMEZ MAI TARE. PEŞTERA 
BUNĂ PENTRU UN NOU DEPOZIT. 


Între timp mă ocupam şi de celelalte treburi. Aveam mare grijă 
de turma de oapre, căci ele însemnau pentru mine nu numai 
hrana zilnică, dar şi provizii pentru orice s-ar întîmpla. 
Economisisem muniţia, neavînd nevoie sa vinez capre salbatice 
şi să mă obosesc alergind după ele. Mi-era teamă să nu le pierd 
şi să fiu nevoit a începe de la capăt munca grea cu domesticitul 
şi îngrijitul lor. După multă chibzuială am făcut două planuri cum 
să le feresc de orice primejdie. Primul plan era ca, săpînd o 
pivniţă sub pămînt, într-un loc bine ales, să le ţin acolo în timpul 
nopţii. Celălalt plan era să împrejmuiesc mai multe ţarcuri mici, 
depărtate mult unele de altele şi cît se poate de bine ascunse. 
In fiecare ocol mă gindeam să aduc vreo citeva capre tinere şi 
să-mi pot reconstitui turma în cazul cînd s-ar întîmpla vreo 
nenorocire. 

M-am hotărît pentru soluţia din urmă, cu toate că-mi trebuia 
mai mult timp şi muncă pentru a o aduce la îndeplinire. Am 
pornit îndată în căutarea unor locuri mai adăpostite. Am găsit un 
loc, care era tot ce inima putea să-mi dorească. Un loc mic şi cu 
apă, aflat într-o vilcea şi ascuns de pădurea cea deasă, unde mă 
rătăcisem la întoarcere cînd făcusem expediţia în partea de 
răsărit a insulei. 

Am găsit şi vreo trei pogoane de păşune într-un luminiş al 
pădurii, ce alcătuia o împrejmuire naturală. Trebuia numai să 
întăresc locul. M-am apucat îndată de lucru şi, în mai puţin de o 
lună, am terminat împrejmuirea. Turma mi-era foarte bine 
ascunsă în ţarc. Am adus fără întirziere vreo zece capre şi doi 
tapi. 

Apoi am continuat să întăresc împrejmuirea pînă ce am ajuns 
să o fac tot atit de bună ca şi pe celelalte. La această nouă 
lucrare nu m-am mai grăbit, de aceea a durat ceva mai mult. 
Munceam minat de frica pricinuită de acea urmă a unui pas de 
om ce-o văzusem pe nisip. Pînă acum însă nu zărisem fiinţă 
omenească să se apropie de insulă. Trăiam de doi ani stăpinit 
de această nouă nelinişte, care îmi făcea viaţa mai neplăcută ca 


înainte, după cum lesne pot înţelege cei care ştiu ce înseamnă 
să trăieşti cu frica în sîn. Spre marea mea miîhnire trebuie să 
mărturisesc că această destrămare sufletească a avut înrîuriri şi 
asupra sentimentelor mele religioase. Mă copleşea groaza de a 
cădea în miinile canibalilor. Nu găseam răgaz, nici linişte 
sufletească pentru resemnare şi rugă. Mă rugam ca sub povara 
unei mari dureri, înconjurat de primejdii, aşteptindu-mă în 
fiecare noapte ca să fiu trezit, ucis şi mîncat înainte de zorii zilei 
următoare. 

Dar să revenim la povestea mea. După ce mi-am pus la 
adăpost o parte din turmă, am colindat toată insula în căutarea 
unui loc la fel de potrivit. Ajungînd departe, spre apus, şi privind 
spre mare, mi s-a părut că zăresc o pirogă în larg. Aveam din 
vechea corabie vreo două ocheane, dar nu luasem nici unul cu 
mine. Piroga era atit de îndepărtată, încît nu ştiam prea bine ce 
este. 

Am privit întracolo pînă mi s-a împăienjenit vederea. Cînd am 
coborit la vale, n-am mai zărit-o şi m-am lăsat păgubaş, hotărît 
să nu mai ies altă dată fără ochean. 

Cînd am ajuns la poalele unui deal din capătul insulei, unde nu 
mai fusesem înainte, m-am convins că urma aceea a unui picior 
de om nu este ceva chiar atit de neobişnuit pe insulă, aşa cum 
îmi închipuisem. Prin grija cerului fusesem adus pe coasta 
cealaltă, unde sălbaticii nu veneau niciodată, altfel as fi aflat 
mai curind că sălbaticii poposeau adesea aici pe insulă cînd 
mergeau cu pirogile mai departe în larg. Cum obişnuiau să se 
războiască în bărci, în acele canoe, învingătorii îşi luau 
prizonierii şi îi aduceau pe acest țărm. Potrivit îngrozitorului lor 
obicei - căci erau cu toţii canibali - aici îi ucideau şi îi mîncau. 

Aşadar, cînd am ajuns la poalele dealului din partea de sud- 
vest a insulei, am rămas trăsnit în faţa năprasnicei privelişti ce 
mi-a fost dat să văd. Nici nu pot descrie toată scîrba ce m-a 
cuprins cînd am văzut împrăştiate pe mal ţeste şi oase, miini şi 
picioare de om. Mai departe am observat un loc unde, în centrul 
unui cerc săpat în nisip, se încinsese un foc şi unde cred că 
mişeii au stat la masa lor îngrozitoare, înfulecînd din trupurile 
semenilor lor. 

Am fost atît de zăpăcit de ceea ce vedeam, încît nici nu m-am 
mai gîndit la primejdia ce putea să mă pîn-dească. Toată frica 
îmi fusese izgonită de scîrba pe care o simţeam faţă de această 


diavolească stricăciune a firii omeneşti. Auzisem adesea 
vorbindu-se, dar niciodată nu văzusem mai de aproape astfel de 
fapte. Pe scurt, a trebuit să-mi întorc faţa mi s-a făcut o greață 
nespusă, de eram gata să leşin. Natura însă a avut grijă să-mi 
uşureze stomacul şi, după ce am vărsat cu o neobişnuită 
violenţă, m-am simţit mâi bine. Nu am mai lost în stare să rămîn 
o clipă în acel loc. Am suit în lugă dealul, luînd-o spre locuinţa 
mea. 

Cînd m-am depărtat de acea parte a insulei, m-am oprit locului, 
uluit o clipă. Venindu-mi în fire, am privit spre cer, mişcat pînă în 
adîncul sufletului şi cu ochii plini de lacrimi. l-am mulţumit lui 
Dumnezeu că m-am născut în ţinuturi deosebite de acestea şi 
departe de asemenea fiinţe năprasnice. 

Cu toate că soarta mi se păruse grea la început, găsisem atita 
mîngiiere, încît trebuia mai degrabă să fiu recunoscător decit să 
mă plîng. 

Plin de recunoştinţă, m-am întors acasă în fortăreaţa mea. 
Niciodată nu mă simţisem mai în largul meu ca acum. Îmi 
dădeam seama că sălbaticii nu veneau niciodată pe insulă cu 
gînd de jaf sau de pradă, ştiind că nu se găseşte nimic prin 
pădurile acestea. 

De aproape optsprezece ani de cînd mă aflam aici, nu văzusem 
urma de fiinţă omenească. Puteam să mai stau încă alţi 
optsprezece ani ascuns, cum stătusem pînă atunci, fără să mă 
dau în vileag. Nu aveam decit să stau liniştit pînă ce voi găsi alt 
fel de fiinţe decit canibali, cărora să mă arăt. 

Scîrba mea faţă de sălbatici şi de obiceiurile lor neomeneşti era 
atit de puternică, încît am trăit îngândurat şi mîhnit încă alţi doi 
ani în locuinţa mea. Vreau să spun prin aceasta că nu mă 
îndepărtam de plantaţii, fortăreață, casa de la ţară şi de ţarcul 
din pădure. lar pe acesta din urmă nu-l priveam decit ca un loc 
unde să-mi ţin închise caprele. Teama de a da ochii cu sălbaticii 
era atit de mare, încît îmi ziceam că a-i vedea pe ei sau pe 
diavolul însuşi ar fi totuna. 

Nu m-am mai dus să-mi văd piroga şi începeam a mă gîndi s-o 
aduc împrejurul insulei, căci mă puteam întîlnî pe mare cu 
fiarele acelea. Ştiam care mi-ar fi fost soarta dacă le-aş fi căzut 
în mînă. 

Vremea şi credinţa de a fi în siguranţă faţă de sălbatici mi-au 
izgonit încetul cu încetul neliniştea ce mă copleşise la început. 


Am început să trăiesc din nou ca în primii ani. Numai că eram 
mai prevăzător acum mă uitam mai cu grijă împrejur, nu 
trăgeam cu puşca prea des ca nu cumva să fiu auzit. 

Mare noroc am avut cu turma de capre care mă îndestula, 
nemaifiind nevoit să alerg după vînat. Am mai prins nişte capre 
cu ajutorul capcanelor, după cum făcusem şi altă dată. 

Cred că doi ani de zile n-am mai tras cu puşca, cu toate că nu 
ieşeam fără ea, ba luam cu mine şi trei pistoale sau cel puţin 
două, pe care le purtam la brîu. Mi-am ascuţit şi un pumnal şi 
mi-am întocmit o curea la care să-l port. Aveam astfel o 
înfăţişare impresionantă de cite ori ieşeam din casă, mai ales că 
agăţăm de briu şi o sabie lată, fără teacă. 

Se părea totuşi că afară de aceste griji mă întorsesem la traiul 
liniştit de odinioară. Toate acestea îmi arătau că soarta mea nu 
era atit de vitregă în comparaţie cu a altora. 

Nu pot zice că aveam multe de aşteptat de la viaţă. Teama de 
sălbatici şi grijile au alungat un timp din mine pofta de a mai 
trăi, şi orice năzuinţă de a-mi îmbunătăţi traiul. Renunţasem, de 
pildă, de a mai încerca să prefac orzul în malţ spre a face bere. 
La început, ideea aceasta mi se păruse vis, căci îmi trebuiau 
prea multe ca să reuşesc. Mai ales îmi lipseau butoaiele în care 
să păstrez berea. După cum am mai povestit, am pierdut destul 
timp încercând în zadar să fac butoaie. Nu aveam hamei ca să 
dau berei tărie, nici drojdie care s-o fermenteze şi nici un cazan 
sau un ceaun în care să o fierb. Şi totuşi aş fi reuşit pînă la urmă 
dacă nu intervenea întîmplarea cu sălbaticii, căci rareori pînă 
atunci mi se întîmplase să nu duc la bun sfîrşit ceea ce îmi 
propusesem. 

Gîndurile însă îmi erau acum în altă parte. Zi şi noapte 
chibzuiam cum să ajung a-i împiedica pe aceşti monştri în cruda 
şi sîngeroasa lor îndeletnicire şi să scap victimele aduse aici 
pentru a fi jertfite şi fripte. 

Ar trebui să scriu o carte întreagă despre toate planurile şi 
intenţiile, despre tot ce am născocit pentru înfăptuirea acestui 
gînd. Voiam cu tot dinadinsul să nimicesc aceste fiinţe sau, cel 
puţin, să le înspăimiînt într-atit, încît să nu mai calce pe insulă. 
Deocamdată totul rămînea doar închipuire iar la înfăptuire nu 
puteam ajunge decit văzînd cum stau lucrurile la faţa locului. 


Eram însă unul singur împotriva atitora. Puteam da peste 
douăzeci sau treizeci de inşi, înarmaţi cu sulițe şi arcuri pe care 
le mînuiau tot atît de bine ca şi mine puşca. 

Citeodată îmi dădea prin gînd să sap o groapă în locul unde am 
văzut că fac focul şi s-o umplu cu praf de puşcă să sară totul în 
aer cînd vor veni şi vor aprinde focul. Dar nu puteam părădui 
atita pulbere. Eram limitat acum la un singur butoiaş. Apoi nu 
eram sigur că explozia va izbucni la timpul potrivit, astfel ca să 
nu-i împroaşte numai cu cîteva fărime de pămînt, ci să-i sperie 
de-a binelea, ca să nu mai vină pe insulă. Am renunţat, aşadar, 
la această soluţie. 

M-am gîndit apoi să mă ascund într-un tufiş şi să stau la pînda 
cu toate puştile încărcate cu o cantitate dublă de pulbere şi 
gloanţe. În toiul praznicului sîngeros să trag în ei, fiind sigur că 
la fiecare împuşcătură voi ucide pe unii şi voi răni pe alţii. Urma 
apoi să mă năpustesc asupra lor cu cele trei pistoale şi cu sabia. 
Nu mă îndoiam că i-aş fi ucis pe toţi, chiar dacă ar fi fost şi 
douăzeci la număr. 

Planul acesta mi-a suris cîtva timp şi noaptea visam chiar că 
sînt gata să trag în ei. Am mers atit de departe, încît mi-am 
irosit cîteva zile căutînd locuri potrivite de unde să-i pîndesc. Mă 
duceam acum des prin acele meleaguri şi începusem să le 
cunosc bine. Mai ales că voiam neapărat să mă răzbun şi eram 
mînat de dorinţa năprasnică de a-i trece prin sabie, chiar dacă 
ar fi fost în număr de douăzeci sau treizeci. Scîrba pe care o 
simţeam la vederea urmelor acestor fiare cu chip de om mă 
atîta şi mai tare. 

Pînă la urmă am găsit un loc potrivit pe o culme a dealului, 
unde eram sigur că pot aştepta în siguranţă pînă vor sosi 
bărcile. Apoi, pe furiş, şi mai înainte ca ei să debarce, urma să 
mă ascund în desişul copacilor. Găsisem acolo o scorbură mare, 
în care încăpeam tocmai bine. Puteam să văd de acolo tot ce 
făceau puteam să ochesc bine capetele atunci cînd ei s-ar fi 
aşezat unul lîngă altul. Ar fi fost aproape cu neputinţă să nu 
nimeresc sau să nu rănesc vreo patru din prima împuşcătură. 

În acest loc m-am hotărît să-mi pun planurile în aplicare. Mi-am 
pregătit, aşadar, două flinte şi puşca de vinătoare. Pe cele dintii 
le-am încărcat cu cîte două gloanţe mari şi încă vreo patru mai 
mici, ca cele de pistol, iar puşca cu o mînă de alice din cele mai 
mari. Mi-am încărcat şi pistoalele cu cîte patru gloanţe fiecare, 


înarmat astfel şi bine aprovizionat cu muniţie pentru a reîncărca 
armele, am pornit în expediţie. 

După ce am făcut toate pregătirile şi în închipuirea mea totul 
părea şi pus în aplicare, am continuat în fiece dimineaţă să urc 
dealul pînă în virful care era cam la vreo trei mile de fortăreaţa 
mea, sperînd să zăresc vreo pirogă pe mare, fie apropiindu-se 
de insulă, fie navigînd în larg. După ce am făcut cu regularitate 
acest lucru timp de două sau trei luni, a început să mi se urască 
tot îndeplinindu-mi mereu această datorie, căci nu zăream 
nimic, nici în larg, nici în preajma insulei, cel puţin cît puteam 
cuprinde cu ochii sau cu ocheanul. 

Atita vreme cît dădeam zilnic cite o raită pe dealuri spre a 
cerceta zarea, hotărirea mi-a rămas neclintită şi nu vedeam nici 
un păcat în uciderea a douăzeci sau treizeci de sălbatici goi 
puşcă, nepunînd în cumpănă cituşi de puţin fărădelegile lor, cu 
mînia ce mi-era zădărită de scîrba pricinuită de obiceiurile lor 
potrivnice firii. 

Dar acum, după ce mi se urise cu excursiile mele zadarnice 
făcute atît de departe în fiecare dimineaţa, am început să-mi 
schimb părerile. 

Dacă este adevărat că felul cum se tratau reciproc vecinii mei 
era sălbatic, crunt şi neomenos, faptul acesta nu avea totuşi nici 
o legătură cu mine. Nu-mi făcuseră nici un rău. Dacă mă atacau 
sau dacă se dovedea necesar pentru păstrarea vieţii mele, 
atunci eram îndreptăţit să-i lovesc şi eu. Dar deocamdată nu mă 
aflam sub puterea lor. Nu ştiau încă nimic de mine şi deci nu 
aveau nimic împotrivă-mi. Nu aveam nici un drept să-i lovesc eu 
cel dintii. Astfel ar găsi îndreptăţire pînă şi purtarea barbară a 
spaniolilor în America, unde au distrus milioane de indieni 
aceştia, deşi erau idolatri şi barbari şi aveau o seamă de rituri 
sălbatice în obiceiurile lor, de pildă acela de a aduce ca jertfă 
idolilor trupuri omeneşti, erau totuşi, faţă de spanioli, un popor 
nevinovat, înşişi spaniolii şi toate popoarele creştine din Europa 
vorbesc cu groază de sfişierea indienilor de către spanioli, 
socotind aceasta o simplă măcelărire, o dovadă nefirească şi 
singeroasă de cruzime neomenească, ce nu poate găsi 
îndreptăţire nici în faţa oamenilor, nici în a lui Dumnezeu. De 
aceea orice om de omenie şi orice bun creştin socoteşte numele 
de spaniol un cuvint înfiorător, ca şi cînd ţara Spaniei s-ar 
deosebi dintre toate prin aceea că ar fi dat la iveală o seminţie 


de oameni lipsiţi de orice omenie, de orice milă faţă de cei 
obidiţi,  însuşire caracteristică oricărui spirit cu  porniri 
mărinimoase. 

Aceste judecăţi m-au oprit şi m-au îndepărtat de la planurile 
iniţiale. Am început încet-încet să văd cum greşisem cînd 
voisem să-i atac pe sălbatici. Nu era treaba mea să mă amestec 
în socotelile lor, bineînţeles dacă nu mă atacau. Eu însă trebuia 
să mă feresc de aceasta şi să-mi fac datoria numai în cazul că s- 
ar fi întîmplat vreun atac din partea lor. 

Pe de altă parte mi-am zis că dacă aş fi procedat aşa cum 
voisem la început, nu numai că nu m-aş fi eliberat, dar m-aş fi 
nimicit singur, căci dacă-i atacam şi nu reuşeam să-i ucid pe toţi 
şi ar fi scăpat chiar numai unul, acesta s-ar fi întors în ţara lui să 
povestească cele întîmplate. Fără îndoială că atunci ar fi venit 
cu miile să răzbune moartea firtaţilor lor şi astfel aiş fi chemat 
asupră-mi nimicirea de care deocamdată nu aveam a mă teme. 

Una cu alta, am ajuns la concluzia că nici în principiu, nici în 
practică, nici într-un fel, nici într-altul nu aveam de ce să mă 
amestec în treburile lor îndatorirea mea era să mă ţin la fereală, 
să mă ţin ascuns cît mai bine, nedîndu-le nici un prilej ca să afle 
că pe insulă există vreo vieţuitoare - vreau să spun cu chip de 
om. 

Nu mă priveau faptele sălbaticilor şi nici vina ce o purtau faţă 
de semenii lor. Îşi făceau dreptate singuri. 

În această stare de spirit am mai trăit un an, fiind acum 
departe de orice dorinţă de a-i ataca pe acei nenorociţi. Nu m- 
am mai dus nici o singură dată pe deal, ca să văd dacă nu se 
zăreşte vreunul sau să văd dacă vreunul a mai fost pe țărm, şi 
aceasta ca să nu fiu ispitit să-mi reînnoiesc ura împotriva 
canibalilor, şi nici, aţiţat de cine ştie ce prilejuri, să-i atac. 

Doar atit am făcut: m-am dus şi mi-am luat barca din locul 
unde se afla şi am trecut-o la capătul cel mai de răsărit al 
insulei. Acolo am băgat-o într-un mic golf, adăpostit între stînci. 
Ştiam că din pricina curenților, sălbaticii nu se vor încumeta să 
vină pînă aici cu pirogile lor. 

Împreună cu barca am adus şi tot ce-i aparţinea, adică pînza, 
catargul şi ceea ce aş numi ancoră, dar care în fond nu se putea 
numi nici ancoră şi nici măcar ciîrlig. Dar asta e tot ceea ce 
putusem încropi. Le-am luat pe toate, căci nu voiam să las nici 
urmă de barcă sau urmă de sălaş omenesc pe insulă. 


Am trăit mai retras ca oricînd şi ieşeam rar din chilia mea. Mă 
duceam să mulg caprele, să-mi văd de mica turmă din pădure, 
care, fiind de cealaltă parte a insulei, era în afară de orice 
primejdie. Eram sigur că sălbaticii, care veneau citeodată pe 
insulă, nu se gîndeau să găsească ceva în interiorul ei şi 
rămîneau pe coastă. 

Nu mă îndoiam că mai fuseseră pe țărm, după ce teama de ei 
mă făcuse prudent, aşa cum fuseseră şi mai înainte de aceasta. 
Cîteodată mă gindeam cu groază ce s-ar fi ales de mine dacă m- 
ar fi găsit mai înainte, cînd mă plimbasem gol şi neînarmat, 
numai cu puşca încărcată cu alice, în iscodirile mele de a vedea 
ce roade mai pot găsi pe insulă. Ce m-aş fi făcut dacă în loc de 
urma acelor paşi găseam vreo cincisprezece sau douăzeci de 
sălbatici, care m-ar fi urmărit şi, fiind mai iuți ca mine, m-ar fi 
prins şi nu aş mai fi găsit scăpare? 

Trebuie să mărturisesc că necontenitele primejdii, îngrijorări şi 
nelinişti în oare trăiam, precum şi povara lor apăsătoare mi-au 
tăiat pofta să mă mai ocup de toate îmbunătățirile pe care 
voisem a le aduce traiului meu spre a-l face mai plăcut. Grija 
siguranţei mi-era acum mai aproape decit orice. Mă temeam să 
bat un cui sau să cioplesc o bucată de lemn, pentru ca să nu se 
audă zgomot. Din aceeaşi pricină nu mă încumetam nici să mai 
trag cu puşca şi, mai presus de toate, mi-era frică să aprind 
focul, ca nu cumva fumul să se zărească la mare depărtare şi să 
mă dea în vileag. De aceea mi-am strămutat în pădure 
îndeplinirea acelor îndeletniciri care aveau nevoie de foc, ca 
olăria şi altele. Mai tirziu am găsit, spre marea mea alinare, o 
peşteră foarte adincă în care nici un sălbatic nu ar fi îndrăznit să 
intre şi nici un alt om dacă n-ar fi fost împins ca mine de nevoia 
unui adăpost sigur. 

Gura peşterii era la poalele unei stînci înalte, unde din 
întîmplare tăiam nişte ramuri ca să fac cărbuni. 

Dar înainte de a povesti mai departe, vreau să spun pentru ce 
aveam nevoie de cărbuni. Acasă mi-era teamă să aprind focul 
din pricina fumului. Nu puteam trăi însă fără piine şi fără a-mi 
găti de-ale mîncării. Am fost nevoit deci să ard înăbuşit sub 
pămînt nişte lemne pînă ce se făceau cărbuni, după cum 
văzusem că se procedează în Anglia. Stingeam apoi focul şi, 
aducînd cărbunii acasă, mă serveam de ei fără să mai am 
nevoie, de foc mare şi să mă tem de primejdia fumului. 


Cum, necum, în timp ce tăiam lemne, am observat o gaură 
îndărătul unui tufiş foarte des. Curios să văd ce este, m-am 
furişat cu mare greutate înăuntru, găsind apoi încăperea destul 
de spațioasă ca să pot sta în picioare şi să mai fie loc pentru 
cineva alături de mine. Mărturisesc că am ieşit cu mai mare 
grabă decit intrasem. Privind spre fundul peşterii, care era 
cufundată în beznă, am zărit lucind doi ochi mici. Nu ştiam dacă 
erau ochi de om sau de diavol, dar străluceau ca două stele, iar 
lumina palidă ce intra prin gura peşterii se reflecta în ei. 

După citeva clipe mi-am venit în fire. M-am dojenit, căci dacă 
ţi-e frică să vezi pe dracul atunci nu eşti vrednic să trăieşti 
douăzeci de ani singur pe insulă. 

Apoi, plin de bărbăţie, am aprins o făclie şi am intrat din nou. 
După trei paşi m-a cuprins frica, rămînînd pironit locului, căci 
auzisem un oftat ca de om în durere, urmat de un zgomot surd. 
Uluit, am făcut un pas înapoi. Mă treceau sudori reci. Dacă aş fi 
avut pălărie pe cap, cred că părul mi-ar fi ridicat-o. M-am 
îmbărbătat şi eu cum am putut. Am pornit-o iar înainte şi la 
lumina făcliei pe care o ţineam deasupra capului, am zărit un 
tap uriaş şi bătrîn, care zăcea într-un colţ şi trăgea să moara de 
bătrîneţe. 

L-am zgilţiit voind să văd dacă nu l-aş putea scoate afară ţapul 
a încercat să se scoale, însă nu a fost în stare. L-am lăsat în 
pace. Mă gindeam că dacă reuşise să mă sperie pe mine în aşa 
hal, ar înspăimiînta fără îndoială şi pe orice sălbatic care s-ar 
încumeta sa între în peşteră, cîtă vreme ţapul ar mai trăi. 

Cum îmi trecuse mirarea, am început să privesc împrejur. 
Peşterea era foarte mică. Nu avea mai mult de douăsprezece 
picioare şi nu era nici rotunda, nici pătrată. Nu fusese atinsă de 
mînă de om. Într-un colţ se prelungea într-un tunel atît de jos, 
încît a trebuit să mă tirăsc pe briînci. Nu ştiam unde duce. 
Deocamdată m-am lăsat păgubaş, hotărît să revin cu lumînări şi 
cu o aprinzătoare, pe care o făcusem dintr-un amnar de flintă şi 
nişte cremene. 

A doua zi am revenit aprovizionat cu şase lumiînări din seu de 
capră făcute cu mîna mea. Intrînd în tainiţă, mjam tîrît vreo zece 
yarzi prin ea. Mai departe tavanul a început să se ridice, 
înălţîndu-se cam la vreo douăzeci de picioare. Pot spune că 
niciodată nu văzusem ceva mai minunat în această insulă, ca 
pereţii şi bolta acestei peşteri. Din cele două lumînări, lumina se 


răspîndea în mii de raze. Nu ştiu ce era pe pereţi dacă nu erau 
cumva diamante sau alte pietre preţioase sau poate chiar aur. 

Mă găseam într-una din cele mai frumoase grote, dar cu totul 
întunecate. Pardoseala era uscată şi netedă şi avea un fel de 
pietriş mărunt. Nu se zărea nici o gadină scîrboasă sau vreo 
tiritoare veninoasă. Pe boltă nu se vedea urmă de umezeală. 
Singura greutate era intrarea. Fiind însă un adăpost sigur şi pe 
placul meu, m-am gîndit că grota este tocmai ce îmi trebuia şi 
m-am bucurat mult de noua-mi descoperire. 

Am plănuit să aduc aici fără întîrziere lucrurile mai de preţ. Mai 
ales restul de praf de puşcă şi armele de rezervă, adică două 
puşti de vinătoare din cele trei pe care le aveam şi trei flinte. Imi 
rămiîneau în fortăreață alte cinci, orinduite ca nişte guri de tun 
pe metereze şi pe care le puteam lua oricind şi în orice 
expediţie. 

Cu prilejul acesta, am fost nevoit să deschid şi butoiul cu praf 
de puşcă, pescuit în mare, în care pătrunsese apa. Am constatat 
că apa pătrunsese cam trei-patru degete în pulbere, de fiece 
parte, întărind-o şi păstrînd interiorul ca miezul într-o nucă astfel 
am găsit vreo şaizeci funzi de praf bun în mijlocul butoiului. 
Plăcută descoperire! Am cărat totul în peşteră, păstrind în 
fortăreață numai vreo trei funzi pentru orice eventualitate. Am 
adus aici şi tot plumbul ce-mi rămăsese pentru pregătirea 
gloanţelor. 

Îmi închipuiam acum ca sînt un uriaş din vremuri străvechi, din 
aceia despre care se povesteşte că trăiau în peşteri şi tainiţe, 
unde nimeni nu putea pătrunde. Eram sigur că nici cinci sute de 
sălbatici nu m-ar găsi aici, şi chiar dacă ar izbuti, nu ar cuteza să 
mă atace. Ţapui cel bătrîn a murit a doua zi. M-am gîndit că este 
mai uşor să-l îngrop pe loc, în peşteră, decît să-l tîrîi pînă afară. 
L-am pus într-o groapă adincă, bine acoperit cu pămînt de 
teama duhoarei. 


Capitolul XIII 


CEL DE AL DOUĂZECI ŞI TREILEA AN AL ŞEDERII MELE ÎN 
INSULĂ. ÎNTÎLNIREA CU CANIBALII, STRÎNŞI ÎN JURUL UNUI FOC 
LA UN PRAZNIC. SÎNT HOTĂRÎT SĂ-I NIMICESC PE CEI CARE VOR 
MAI VENI. O CORABIE EŞUATĂ LÎNGĂ INSULĂ. EXPEDIȚIA PÎNĂ LA 
EPAVĂ. NOI PROVIZII. 


Se împliniseră douăzeci şi trei de ani de cînd trăiam în această 
insulă. Eram atit de obişnuit cu locurile şi cu felu-mi de viaţă, 
încît, dacă aş fi fost sigur că nici un sălbatic nu vine să mă 
tulbure, aş fi putut trăi resemnat şi cu dragă inimă tot restul 
vieţii aici, pînă în clipa cînd aş fi pus capul jos, să mor ca ţapul 
cel bătrîn din peşteră. 

Între timp izbutisem să-mi asigur şi oarecare distracţii, aşa că 
timpul trecea mai uşor ca la început. Il învăţasem pe Poll să 
vorbească, după cum am povestit. Vorbea acum mai bine şi mai 
articulat. Mi-era plăcut să-l ascult. A trăit în preajma mea nu mai 
puţin de douăzeci şi şase de ani. Nu ştiu cît a mai trăit şi după 
aceea, dar ştiu că în Brazilia se spunea că papagalii ajung la 
vîrsta de o sută de ani. Poate că mai trăiesc şi azi acolo cîțiva 
Polii, care mai strigă încă după sărmanul Robin Crusoe. Nu urez 
nimănui ca să ajungă acolo să-i audă. Dacă ar face-o, ar crede 
desigur că aude pe dracul. 

Cîinele mi-a fost tovarăş credincios şi plăcut timp de 
şaisprezece ani şi a murit de bătrîneţe. Am mai povestit cum mi 
s-au înmulţit pisicile şi cum am fost nevoit pînă la urmă să 
împuşc o parte, pentru că îmi mîncau şi urechile. După ce au 
murit cele două pisici bătrine pe care le luasem de pe corabie, 
le-am gonit pe celelalte şi nu le-am mai dat să mănince. M-au 
lăsat în pace şi au fugit în pădure, unde s-au sălbătăcit. N-am 
păstrat decît două sau trei care-mi plăceau. Le înecam puii. Și 
ele făceau parte din familia mea. 

Afară de aceste animale, mai ţineam totdeauna pe lîngă mine 
şi vreo doi-trei iezi, care mîncau din mînă. Mai tîrziu am avut şi 
alţi doi papagali pe care i-am învăţat să vorbească destul de 
bine. Mă strigau cu toţii Robinson Crusoe, dar nici unul aşa de 
bine ca primul, cu care într-adevăr îmi dădusem multă 
osteneală. Mai aveam citeva păsări marine, pe care le 


domesticisem. Nu ştiam cum le zice. Le prinsesem pe țărm şi le 
tăiasem aripile. 

Parii plantați în jurul fortăreței au crescut transformîndu-se într- 
o pădurice deasă. Aici, între copaci, trăiau şi se înmulţeau 
aceste păsări şi mi-era mai mare dragul să le văd. M-aş fi simţit 
tare mulţumit de viaţa pe care o duceam dacă aş fi fost ferit de 
sălbatici, care mă băgaseră în sperieţi. 

Dar nu-i totdeauna cum doreşti. Multă lume, care îmi va citi 
povestea, îşi va da seama că răul de care ne ferim mai mult şi ni 
se pare mai înspăimîntător devine de multe ori portita miîntuirii 
noastre şi adesea singura prin care putem scăpa din 
nenorocirea în care ne aflăm. Aş putea da multe pilde întru 
aceasta din viaţă-mi, pilde aproape de necrezut, mai ales din 
ultimii ani ai şederii mele stinghere în această insulă 
singuratică, cînd s-au întîmplat o seamă de lucruri deosebite. 

Eram acum în decembrie, în al douăzeci şi treilea an al şederii 
mele. Recolta era gata, fiind solstițiul de vară căci iarnă nu-i mai 
puteam spune - şi stăteam mai mult la cîmp. O dată, ieşind din 
casă foarte devreme - nici nu se luminase bine de zi - am fost 
surprins zărind lumina unui foc pe țărm, cam la două mile 
depărtare de mine, spre capătul insulei, unde observasem 
odinioară urme de sălbatici. Spre marea mea durere era în 
partea insulei dinspre locuinţa mea. Am fost foarte mirat şi am 
rămas pironit locului, neîndrăznind să mai ies de teamă să nu fiu 
surprins. Dar nici în casă nu mai aveam linişte. Teama şi grija 
mă chinuiau. Dacă aceşti sălbatici, colindind insula, ar da de 
lanurile cu grîne coapte sau în curs de seceriş, ori peste lucrările 
mele, de îndată ar ghici că insula este locuită şi ar porni în 
căutarea mea. 

M-am întors în fortăreață şi am tras scara după mine. Am 
căutat să dau o înfăţişare naturală şi nelocuită de jur împrejur. 
Apoi am pregătit totul pentru apărare. Am încărcat tunurile, cum 
le ziceam eu flintelor. Erau aşezate în poziţie de tragere pe 
întăriturile cele noi. Am pus gloanţe în pistoale, hotărît să mă 
apăr pînă la capăt. Nu am uitat să cer ocrotirea cerului, rugind 
pe Dumnezeu să mă scape din miinile canibalilor. Astfel am stat 
vreo două ore, dar tare nerăbdător, neavînd prin cine afla ştiri 
dinafară. Tot chibzuind ce să fac, n-am mai putut răbda. Aşezînd 
scara pe o parte a stîncii, unde era un loc mai drept, m-am urcat 
trăgind-o apoi după mine. Am aşezat-o din nou şi astfel am 


ajuns în vîrful dealului. Culcat pe burtă, am scos ocheanul, pe 
care-l luasem dinadins, îndreptîndu-l spre locul cu pricina. Acolo 
am zărit nu mai puţin de nouă sălbatici - toţi goi puşcă - aşezaţi 
în jurul focului, nu ca să se încălzească - era foarte cald - ci - aşa 
presupuneam eu - ca să-şi gătească prinzul barbar din carne de 
om, nu ştiam dacă adusă vie sau moartă. 

Aveau cu ei două pirogi, trase acum pe mal. Apele fund 
retrase, mi s-a părut ca aşteptau fluxul ca să plece. Nu-mi pot 
descrie emoția, văzindu-i în această parte a insulei şi atit de 
aproape de mine. Mai tîrziu, după ce mi-am dat seama că vin 
întotdeauna aduşi de reflux, m-am liniştit, ştiind că pot ieşi fără 
grijă pe timpul fluxului, dacă nu erau deja pe insulă. Astfel mi- 
am putut vedea de treburi şi strînge recolta. 

Într-adevăr, cum a început curentul de flux spre vest, i-am 
văzut sărind în bărci şi îndreptîndu-se spre larg. Cam cu un ceas 
înainte de plecare, au început să sară şi să dănţuiască. Vedeam 
bine fiecare gest prin ochean. Erau goi puşcă, însă nu puteam 
desluşi dacă erau bărbaţi sau femei. 

Îndată ce i-am văzut îmbarcaţi şi plecaţi, am luat două puşti pe 
umăr, două pistoale la briu şi sabia şi am pornit-o în goană spre 
dealul unde le găsisem pentru prima dată urmele. Cînd am 
ajuns, cam după vreo două ceasuri, căci eram prea împovărat 
ca să alerg iute, am văzut ca au fost şi acolo trei bărci. Privind în 
larg, i-am văzut îndreptindu-se cu toţii spre continent. 
Priveliştea era înfiorătoare. Jos, pe mal, se aflau răspîndite 
urmele praznicului lor crîncen: bucăţi de carne, oase şi sînge din 
trupurile sfirtecate şi înfulecate fără milă. 

Mînia mă scotea din fire şi nu mă mai gindeam decît cum să-i 
nimicesc, oricîţi or fi. Era vădit însă că nu veneau prea des pe 
insulă, căci timp de cincisprezece luni nu mai călcaseră pe 
insulă şi nu-mi fusese dat să văd nici om, nici urmă de-a lor, iar 
în timpul ploilor eram sigur ca nu pot veni aşa departe. În tot 
acest timp trăisem în nelinişte, temîndu-mă să nu vină peste 
mine prin surprindere. Mi-am dat seama că aşteptarea unei 
nenorociri este mai groaznică decît nenorocirea însăşi, mai ales 
cînd nu ai cum să scapi de această nelinişte. 

Trăiam nutrind gînduri de ucigaş şi petreceam multe ceasuri, 
care ar fi putut fi folosite mai bine, chibzuind cum să-i atac data 
următoare, mai ales dacă vor fi din nou împărţiţi în două 
grupuri. 


Nu mă gindeam însă că, dacă voi ucide - să presupunem zece 
inşi sau chiar o duzină - totuşi a doua zi, săptămîna sau luna 
viitoare va trebui să mai ucid alţii şi iar alţii, la nesfirşit. Pînă la 
urmă nu aş fi fost mai puţin ucigaş decit aceşti mîncători de 
oameni, ba, poate, mai mult decît dînşii. Îmi petreceam zilele în 
nelinişte şi îngrijorare, aşteptindu-mă să cad în mîinile acestor 
fiinţe nemiloase. Gînd mă încumetam să ies, mă uitam în jur cu 
nespusă grijă. 

Vedeam acum ce bine am făcut cînd mi-am domesticit turma 
de capre. Pentru nimic în lume nu aş mai fi tras cu puşca, mai 
ales în partea aceea a insulei unde veneau de obicei, ca nu 
cumva să dau alarma chiar dacă ar fi fugit de mine o dată, ar fi 
revenit desigur poate cu două-trei sute de pirogi peste citeva 
zile, şi atunci ştiam la ce să mă aştept. 

A trecut totuşi un an şi trei luni pînă să dau iarăşi de sălbatici. 
l-am revăzut apoi, după cum voi povesti. Or mai fi fost ei poate 
de cîteva ori, dar fie că n-au făcut un popas îndelung, fie că nu i- 
am simţit eu fapt este că pînă în luna mai, în al douăzeci şi 
patrulea an al şederii în insula - după socotelile mele - n-am 
ştiut nimic, dar atunci am dat peste ei într-un chip destul de 
straniu, după cum se va vedea. 

Fusesem foarte neliniştit în tot timpul acestor ultime luni. 
Dormeam prost, visam urit şi mă trezeam adesea în toiul nopţii 
ziua eram nespus de tulburat. Noaptea visam că ucid sălbatici, 
găsindu-mă îndreptăţit a o face. Dar să revin la povestea mea. 

Era prin mijlocul lunii mai, în a şaisprezecea zi a lunii, cred, 
după cum arăta calendarul meu de lemn pe care tot mai ţineam 
răbojul zilelor. Furtuna mai bîntuia, iar vintul suflase toată ziua. 

Întovărăşit de tunete şi fulgere. Noaptea era apăsătoare. Nu 
mai ştiu cu de-amănuntul cum s-a întîmplat. Cugetam la starea 
mea de atunci, cînd mi s-a părut că aud o bubuitură de tun 
venind din larg. Am rămas uimit, căci era un sunet de care mă 
dezobişnuisem, şi ginduri noi m-au năpădit. Am sărit în sus şi 
am dat fuga la stîncă, am pus scara, am tras-o după mine şi 
apoi de acolo m-am suit degrabă în virful dealului. Am zărit o 
nouă fulgerare şi am aşteptat sunetul bubuiturii, care a urinat 
într-adevăr la jumătate de minut. După sunet am ştiut că venea 
din direcţia unde fusesem tîrît cu barca în larg. 

Mi-am dat seama că trebuie să fie o corabie în primejdie. Era 
probabil întovărăşită de altele şi dădea aceste semnale ca să 


ceară ajutor. În aceeaşi clipă mi-a dat prin gînd că, dacă eu nu le 
pot ajuta, ar putea cel puţin să mă ajute ei pe mine. De aceea 
am adunat în grabă toate vreascurile pe care le-am găsit şi, 
făcînd o grămadă mare, am aprins un foc în virful dealului, 
lemnele fiind uscate, pălălaia s-a ridicat înaltă, de se putea zări 
la mare depărtare, cu toate că vintul sufla puternic. Astfel s-a şi 
întîmplat fără îndoială, căci am auzit îndată o altă bubuitură de 
tun, urmată de alte cîteva venind din aceeaşi direcţie. Am ţinut 
focul aprins pînă în zori. Cînd s-a luminat de ziuă, am zărit ceva 
la mare depărtare spre răsăritul insulei, fie pînză, fie epavă. Nu 
puteam desluşi nimic, nici măcar cu ocheanul. Depărtarea era 
prea mare, iar vremea prea ceţoasă, mai ales înspre larg. 

Toată ziua am privit într-acolo. Curînd mi-am dat seama că nu 
se mişca nimic. Mi-a dat prin gînd că trebuie să fie o corabie 
ancorată. Curios să ştiu ce s-a întîmplat, mi-am luat puşca şi am 
dat fuga spre partea de sud-est a insulei, către stîncile unde 
fusesem odată, luat de curent. Urcîndu-mă pe stînci şi vremea 
limpezindu-se, am văzut bine, spre marea mea miîhnire, epava 
unei corăbii eşuată în timpul nopţii pe acele stînci ascunse ce le 
descoperisem cînd fusesem cu barca aceste stinci spărseseră 
puterea curentului şi, făcînd vîrtejuri, se formase un 
contracurent, salvîndu-mă astfel din cea mai deznădăjduită 
împrejurare a vieţii mele. 

Astfel, ceea ce înseamnă salvare pentru unii, pentru alţii 
înseamnă nenorocire. Cei de pe corabie, cine or fi fost ei, 
necunoscînd locurile şi stîncile fiind sub apă, se pomeniseră în 
bezna nopţii izbindu-se cu corabia de aceste stinci, datorită 
furtunii şi vînturilor care suflau cu putere dinspre est-nord-est. 
Daca ar fi zărit insula - totul mă făcea să cred că n-au văzut-o - 
s-ar fi salvat cel puţin cu bărcile, ajungînd la mal. Dar bubuiturile 
de tun, mai ales după ce am aprins focul, m-au făcut să mă 
gîndesc la multe. 

Mai întîi mi-am închipuit că zărind focul s-au lăsat în barcă şi au 
încercat să ajungă la țărm. Marea furioasă însă i-a tîrît în larg. 
Apoi mi-am zis că poate şi-au pierdut barca, cum se întîmpla 
adesea în timp de furtună mai ales cînd valurile se sparg asupra 
corăbiei şi oamenii sînt nevoiţi să-şi facă barca bucăţi şi uneori 
chiar să o arunce cu miinile lor peste bord. Mi-am mai zis că 
poate fuseseră şi alte corăbii, care le-au venit în ajutor luînd 
echipajul pe bord. Mi-am mai închipuit şi altele: se putea să fi 


ieşit în larg cu corabia şi să fi fost tîriţi de curent şi duşi în 
ocean, unde îi aştepta pieirea. Poate că în aceste clipe nu mai 
aveau ce mînca şi, cine ştie, erau nevoiţi să se măniînce unul pe 
altul. 

Toate acestea erau simple presupuneri. Priveam neputincios la 
nenorocirea oamenilor şi îi compătimeam. Cu acest prilej am 
văzut încă o dată cit de recunoscător trebuie să fiu soartei care 
a avut grijă de mine în starea-mi desperată. Din două corăbii 
aruncate în această parte a lumii, eu singur scăpasem cu viaţă. 

Soarta acestor oameni îmi servea drept pildă, deoarece cred că 
nici unul nu scăpase cu viaţă. Era prea puţin probabil să fi fost 
salvaţi de o corabie, căci nu văzusem nici urmă de corabie pe 
mare. 

Nu găsesc cuvinte ca să pot spune ce dor aprig m-a cuprins în 
faţa acestei privelişti şi cum izbucneam uneori astfel: „O, dacă 
ar fi fost salvate cel puţin unul sau două suflete de pe această 
corabie nenorocită! Măcar un suflet, să am şi eu un tovarăş, o 
fiinţă la fel ca mine cu oare să vorbesc şi care să-mi vorbească”. 
Niciodată în viaţa-mi singuratică nu simţisem un dor mai aprig şi 
mai covirşitor pentru tovărăşia oamenilor. Niciodată nu-mi 
păruse atît de rău că sînt singur. 

Tainice izvoare se mai găsesc în fundul inimilor noastre! Atunci 
cînd sînt dezlănţuite de ceva văzut sau nevăzut, sau ajuns 
aievea prin puterea  închipuirii noastre, simţămintele ne 
învăluiesc întregul suflet, îndem-nîndu-l să îmbrăţişeze cu atita 
patimă dorul cel aprig, în asemenea clipe, lipsa ajunge ceva de 
neîndurat. 

Dorinţa mi-era atit de aprigă, încît nu mă gindeam decit la acel 
om pe care l-aş fi voit salvat. Măcar unul singur! Cred că am 
repetat de nenumărate ori aceste cuvinte: „O, dacă ar fi fost 
salvat măcar un singur om!” 

Îmi frîngeam mîinile şi, fără voie, aş fi rupt tot ce aş fi avut în 
mînă. Scrişneam din dinţi, fălcile mi se încleştau şi multă vreme 
nu am fost în stare să le desfac. Dar să lăsăm pe cercetătorii 
vieţii omeneşti şi ai naturii să lămurească aceste fenomene, 
obiîrşia şi manifestarea lor. Eu nu pot decit să descriu faptele 
care m-au uimit, fără să-mi dau seama de unde purced. Erau 
desigur urmările dorințelor şi închipuirilor zămislite în minte, în 
vederea nespusei plăceri ce aş fi avut-o prin tovărăşia unui om 
ca mine. 


Dar nu mi-a fost dat să ies din singurătate. Soarta hărăzită 
celor de pe corabie, sau mie, sau nouă, a fost alta. Pînă în 
ultimul an al şederii mele în insulă nu am ştiut dacă a fost salvat 
cineva de pe acea corabie. Am avut numai durerea să găsesc, 
cîteva zile mai tirziu, trupul neînsufleţit al unui băiat, pe care 
valurile îl aruncaseră la mal în capătul insulei, tocmai în dreptul 
corăbiei naufragiate. Purta o vestă de marinar, pantaloni şi o 
cămaşă albastră. Nu am găsit nimic din care să aflu din ce neam 
era. In buzunare am găsit opt franci şi o pipă. Pipa a fost de mult 
mai mare preţ pentru mine decit banii. 

Cum vremea se potolise, m-am încumetat să mă duc cu piroga 
pînă la epavă. Nu mă îndoiam că voi găsi ceva pe bord, ceva 
care să-mi fie de folos. Dar mai presus de toate speram să 
găsesc încă pe cineva în viaţă, să-l salvez şi să-mi aduc astfel şi 
mie o mîngiiere. 

Gîndul acesta mă chinuia. Nu găseam linişte nici zi, nici 
noapte. Trebuia să mă duc. Lăsînd totul în voia domnului, nu m- 
am putut împotrivi puternicului imbold ce mi se părea că vine ca 
o chemare dintr-un loc nevăzut şi că aş fi păgubit dacă nu aş fi 
ascultat-o. Indemnat de ea, m-am grăbit înapoi spre fortăreață, 
pregătind totul pentru expediţie. Am luat cîteva piini, un chiup 
cu apă de băut, nu compas după care să mă conduc, o sticlă cu 
rom(mai aveam destul de mult) şi un coş plin cu stafide. 
Incarcat cu toate acestea, m-am dus jos la barcă. Am scos apa 
din ea, am tras-o în apă, am aşezat merindele şi m-am întors 
acasă ca să aduc altele. A doua oară am cărat un sac cu orez, 
mi-am adus umbrela ca să nu stau cu capul în soare şi încă un 
ulcior plin cu apă de băut. Apoi vreo jumătate de duzină de 
piiniţe de orz, o sticlă cu lapte de capră şi brînză. Le-am cărat pe 
toate cu sudoarea frunţii şi cu mare caznă. Rugindu-mă lui 
Dumnezeu să-mi fie călăuză în această călătorie, am pornit 
vislind de-a lungul țărmului pînă ce am ajuns la capătul de nord- 
est al insulei. 

Acum trebuia s-o iau spre larg, înspre ocean. Trebuia să mă 
hotărăsc dacă vreau sau nu s-o pornesc într-acolo. Am privit 
curenţii repezi, care îşi făceau drum statornic pe ambele părţi 
ale insulei la o anumită depărtare. Mi-era teamă de ei din pricina 
amintirii neplăcute şi am început să pierd curajul. Prevedeam 
că, dacă mă prinde curentul, mă va duce din nou în larg şi nu 


voi mai putea să mă reîntorc pe insulă. Şi apoi cum piroga era 
mică, un vînt puternic putea să mă ducă la pierzanie. 

Gîndurile acestea m-au copleșit într-atita, încît voiam să renunţ 
la expediţie. Am tras barca într-un mic golf şi, sărind pe mal, m- 
am aşezat îngîndurat pe o movilă de nisip, nehotărit între 
dorinţă şi frică. Intre timp a venit fluxul şi plecarea mi-a fost 
pentru cîtva timp amînată. 

Deodată mi-a venit în gînd că ar fi bine să mă urc pe cea mai 
mare înălţime din apropiere şi de acolo să observ, dacă se 
poate, cursul curenților în timpul fluxului. Voiam să ştiu dacă 
există vreun curent care să mă readucă repede acasă, după ce 
voi fi dus în larg la fel de repede de celălalt curent. 

Abia m-am gindit la asta, şi am dat cu ochii de un deluşor de 
unde se putea vedea marea de jur împrejur, aşa ca să 
chibzuiesc ce drum să iau la înapoiere. Ajungind sus, am 
desluşit că refluxul dădea naştere unui curent ce pornea din 
capătul de sud al insulei, iar curentul produs de flux bătea spre 
malul de nord. Tot ce aveam de făcut era să mă ţin la întoarcere 
pe partea de nord, pentru ca totul să iasă cu bine. 

Imbărbătat de cele observate, m-am hotarit să pornesc în zori, 
o dată cu refluxul. Noaptea m-am odihnit în pirogă, învelit cu 
mantaua, iar dimineaţă am pornit la drum. Am luat-o mai întîi 
spre larg, drept spre nord, pînă ce am început să simt curentul, 
care mă ducea la est şi care m-a împins cu mare viteză. Dar nu 
era aşa de aprig cum fusese curentul sudic ce îmi răpise 
stăpînirea bărcii. Puteam cîrmi bine acum cu ajutorul unei visle 
şi m-am îndreptat repede spre epavă, unde am ajuns în mai 
puţin de două ore. 

Priveliştea era jalnică. Corabia, spaniolă după construcţie, era 
înţepenită între două stinci. Toată partea dinapoi fusese 
sfărimată de valuri, iar puterea izbiturii, care înfipsese prora 
între stînci, rupsese amîndouă catargele. Numai bompresul 
rămăsese teafăr, împreună cu partea din prora unde era fixat. 
Cînd m-am apropiat de corabie, s-a ivit un cîine care a început 
să latre. L-am chemat. A sărit în mare şi l-am luat în barcă. Era 
aproape mort de foame şi sete. J-am dat o bucată de piine, pe 
care a înghiţit-o ca un lup hămesit. Apoi a băut apa cu atita 
nesaţ, încît a trebuit să-l împiedic de a mai bea ca să nu crape. 

După aceasta am urcat pe punte. Intiia privelişte ce m-a izbit a 
fost aceea a doi oameni înecaţi în încăperea de la prora, ţinîndu- 


se strîns unul de altul. Am înţeles că, atunci cînd eşuase corabia 
în plină furtună, marea năpădise cu atita furie peste ei, încît au 
fost înecaţi de şuvoi. 

Nu mai rămăsese nimic viu pe corabie în afară de cîine. Nu am 
găsit nici un fel de marfă, ci doar cîteva lucruri stricate de apă. 
Am văzut nişte butoaie cu băuturi spirtoase nu ştiam dacă era 
vin sau rachiu. Se găseau jos, în fund, de unde apa ieşise o dată 
cu refluxul. Erau prea mari însă ca să le pot urni din loc. Am mai 
văzut diferite lăzi, care cred că aparţineau marinarilor. Am reuşit 
să car două din ele în canoe, fără să mă uit ce conţin. 

Dacă corabia ar fi eşuat cu pupa şi ar fi fost sfărimată prora, 
sînt sigur că aş fi avut un cîştig frumos din acest drum cu 
luntrea. După lucrurile pe care le-am găsit, eram îndreptăţit să 
cred că se găseau mari bogății pe corabie. După felul cum era 
îndreptată, cred că venea din direcţia Buenos Ayres sau Rio de 
la Plata, din sudul Americii, dincolo de Brazilia, şi mergea spre 
Havana, în golful Mexic sau poate chiar mai departe, spre 
Spania. 

Avea, fără îndoială, comori întregi pe bord, de data aceasta 
fără preţ pentru ceilalţi. N-am aflat niciodată ce s-a întîmplat cu 
echipajul ei. In afară de lăzi am găsit un butoiaş cu băutură, cam 
de douăzeci de litri, pe care l-am dus cu mare greutate în 
pirogă. In cabine am găsit cîteva flinte şi un corn cu aproape 
patru funzi de praf de puşcă. Nu aveam nevoie de flinte, aşa că 
le-am lăsat. Am luat praful de puşcă, un făraş şi cleşti pentru 
foc. Apoi, două tingiri de aramă, un ibric pentru preparat 
ciocolată şi un grătar. Incărcat cu acestea şi cu cîincle, am 
plecat, căci fluxul se îndrepta din nou spre insulă. Am ajuns în 
aceeaşi scară pe la unu noaptea, frînt de oboseală. 

Am dormit în barcă, iar în zori m-am hotărit să nu duc nimic 
acasă la fortăreață, ci totul în peştera cea nouă. După ce mi-am 
pus burta la cale, am cărat lucrurile la țărm şi am început să mă 
uit mai îndeaproape la ele. 

In butoiaş am găsit un fel de rom, dar nu ca acela pe care-l 
aveam din Brazilia cu alte cuvinte nu era bun de loc. În lăzi am 
găsit cîteva lucruri de mare folos. De pildă am găsit într-una o 
cutie frumos lucrată cu nişte sticle de o formă neobişnuită, pline 
cu lichioruri alese şi foarte plăcute la gust sticlele cîntăreau 
fiecare cam cite doi litri şi erau îmbrăcate în argint. 


Apoi am găsit două borcane cu dulceaţă sau şerbet, bine 
legate, în care nu pătrunsese apa, şi încă două stricate de apă. 
Am găsit apoi nişte cămăşi de în, care mi-erau bine venite, vreo 
duzină şi jumătate de batiste albe de olandă şi cîteva legături de 
gît colorate. Batistele îmi erau de mare folos, mai ales ca să mă 
şterg pe faţă în timpul căldurilor mari. 

Cînd am dat de fundul lăzii, am găsit trei pungi mari, pline cu 
bani. Erau aproape o mie o sută de bucăţi, într-una se găseau, 
înveliţi în hîrtie, şase dubloni de aur şi cîteva bare tot de aur. 
Cîntăreau cam un fund toate împreună. 

În cealaltă ladă am găsit haine, dar nu de mare preţ. Lada 
aparținuse pesemne titularului, căci am găsit înăuntru trei 
flacoane, conținînd împreună vreo trei funzi de pulbere fină, 
lucioasă, pe care o ţinea, cred, pentru a-şi încărca puştile de 
vînătoare. 

Nu am găsit prea multe lucruri folositoare în această expediţie. 
Cît despre bani, nu aveam cum să-i întrebuinţez. Erau pentru 
mine ca şi noroiul sub picioare, l-aş li dat bucuros pe toţi pentru 
trei-patru perechi de pantofi şi ciorapi englezeşti, de care aveam 
mai mare nevoie, căci de ani de zile nu mai purtasem asemenea 
lucruri pe măsura mea. Este adevărat că aveam acum două 
perechi de ghete, pe care le scosesem din picioarele celor doi 
oameni înecaţi de pe epavă, şi mai găsisem alte două perechi 
într-una din lăzi, care şi ele mi-au prins bine. Nu erau însă 
pantofii noştri englezeşti comozi şi buni la mers, ci mai degrabă 
pantofi uşori şi eleganţi. În această ladă am găsit şi cincizeci de 
bucăţi de reali, dar nu de aur. Aparţinuseră pesemne unui om 
sărac, spre deosebire de cealaltă ladă, care fusese a unui ofiţer. 

Am dus banii acasă, în peşteră, după cum făcusem şi cu cei pe 
care îi luasem de pe corabia noastră. Păcat că nu am avut parte 
să cotrobăiesc şi în restul corăbiei - ce se sfărimase - căci aş fi 
putut umple barca de cîteva ori, măcar cu bani. Dacă aş fi 
scăpat vreodată şi m-aş fi întors în Anglia, i-aş fi lăsat aici în 
siguranţă pînă cînd aş fi venit să-i iau. 


Capitolul XIV 


UN VIS NEOBIŞNUIT. CINCI BĂRCI CU SĂLBATICI LA ȚĂRM. ALŢI 
DOI SĂLBATICI ADUŞI SPRE A FI DEVORAŢI. SALVEZ PE UNUL. ÎL 
NUMESC VINERI ŞI ÎL FAC SER-VITORUL MEU. 


După ce mi-am adus lucrarile la țărm şi le-am pus bine, m-am 
înapoiat la barcă, ducînd-o în portul ei. Apoi am pornit spre casă, 
unde am găsit totul în ordine. 

M-am odihnit şi am început să-mi trăiesc viaţa dinainte, avînd 
grijă de treburile zilnice. Astfel, o vreme am dus o viaţă liniştită, 
numai că eram cu ochii în patru şi nu ieşeam prea des. De cite 
ori o făceam, mă duceam în partea de răsărit a insulei, unde 
ştiam că nu vin sălbaticii. Acolo mă simţeam mai în largul meu, 
fără să fiu împovărat cu arme şi muniții cum umblam prin 
celelalte locuri. Am trăit în acest fel încă doi ani de zile, dar 
mintea mea, sortită să mă nenorocească, nu a căutat în tot 
acest timp decit să născocească felurite mijloace prin care să 
izbutesc a pleca din insulă. 

Uneori voiam să mai întreprind o expediţie la epavă, cu toate 
că judecata sănătoasă îmi spunea că nu voi găsi nimic care să 
merite riscul. Alteori mă gindeam la expediţii pe mare şi, fără 
îndoială că, dacă aş fi avut la îndemiînă barca cu care fugisem 
din Sale, aş fi pornit-o la voia întîmplării. 

Dacă pronia cerească, ce mă aşezase într-un chip atît de fericit 
ca plantator în Brazilia, m-ar fi blagolinvic şi cu dorinţi mai 
înțelepte, poate că m-aş fi mulţumit pur şi simplu să trăiesc 
acolo şi aş fi ajuns pînă acum unul din cei mai bogaţi plantatori. 

Socotind după câştigurile pe care le-am avut în puţinul timp cît 
am trăit acolo şi după cele pe care le-aş fi dobiîndit de atunci 
încoace, dacă mai rămîneam locului, cred că aş îi strîns pînă la o 
sută de mii de moidores. 

La ce mi-a trebuit să părăsesc o avuţie şi un izvor de venituri 
atit de ademenitor, o plantație atit de bine pornită şi să mă 
aventurez în expediţia aceea în Guineea ca să cumpăr negri? 
Timpul şi răbdarea ne-ar fi mărit într-atit veniturile, încît ne-ar fi 
dat mina să npărăm negri la faţa locului. Cu toate că ne-ar fi 
luat ceva mai scump, lucrul nu merita un risc atît mare. 
Aventura este ispita tinereţii neştiutoare, după cum vîrsta mai 


înaintată trebuie să ne facă a cugeta asupra greşelilor din trecut 
şi asupra învățăturilor scump plătite. 

Astfel mi se întîmpla şi mie acum. Răul însă prinsese rădăcini 
atit de puternice în firea mea, încît nu mă mai puteam tămădui. 
Chibzuiam fără încetare cum să şi cum să dreg ca să scap de 
acolo. Pentru ca să-mi pot povesti mai departe păţaniile, spre 
marea desfătare a cititorului, voi spune cite ceva despre 
născocirile mele şi ce am făcut în legătură cu ele. Aşadar, după 
lunga expediţie la corabia naufragiată, m-am retras în fortăreaţa 
mea. Barca stătea bine ascunsă lingă apă, ca de obicei, şi traiul 
revenea la obişnuitul de fiecare zi. Într-adevăr aveam acum 
bogății mai mari, dar aceasta însemna că eram mai bogat. 
Bogăţiile mi-erau tot aşa de folositoare ca şi pieilor roşii din 
Peru, înainte venirea spaniolilor. 

Într-una din nopţile anotimpului ploios, prin martie, în al 
douăzeci şi patrulea an al şederii mele în insula singurătăţii, 
stăteam culcat în hamac şi nu puteam adormi. Mă simţeam 
foarte bine nu mă durea nimic nu aveam nici o nelinişte 
trupească şi nici sufletească, ca de obicei. Mi-era însă cu 
neputinţă să închid ochii şi să adorm. Nu pot povesti tot şirul de 
gînduri ce mi-a trecut prin minte în acea noapte. Cugetind 
asupra sorții ce-o avusesem, comparam traiul meu fericit din 
primii ani cu cei plini de amărăciuni şi griji care au urmat după 
ce descoperisem urmele pe nisip. Desigur că sălbaticii mai 
fuseseră de nenumărate ori pe coastă, dar nu ştiusem nimic de 
ei şi nici o grijă nu mă tulburase pînă atunci. Mulţumirea mi-era 
deplină în noaptea aceea, cu toate că primejdia era aceeaşi. Mă 
simţeam fericit în neştiinţa mea ca şi cînd primejdia nu ar mai fi 
existat. 

Am ajuns apoi să mă gindesc la adevărata primejdie, în care 
trăisem ani de zile pe această insulă cum umblam singur şi 
liniştit chiar atunci cînd poate numai o sprinceană de deal, un 
copac mai înalt sau căderea întunericului mă despărţeau de cea 
mai grozavă nimicire, aceea de a cădea viu în miinile canibalilor. 
M-ar fi prins ca pe o capră sau ca pe o broască ţestoasă şi nu ar 
fi găsit că este o crimă să mă sfirtece şi să mă măniînce, după 
cum făceam şi eu cu animalele. 

Am cugetat apoi din nou la firea acestor oameni sălbatici. Cum 
e oare cu putinţă ca ei să trăiască în acel fel neomenos, mai 


prejos chiar decit orice dobitoace, şi să ajungă a mînca pe cei de 
acelaşi sînge? 

Toate acestea s-au terminat cu nişte proiecte (rămase de altfel 
neînfăptuite). Mi-am zis că ar fi bine să văd în ce parte a lumii 
trăiesc aceşti mişei, la ce depărtare se găseşte coasta de pe 
care vin, de ce se aventurează atît de departe de locurile lor de 
baştină, ce fel bărci au. Şi - apoi - de ce n-aş fi în stare să-mi 
orînduiesc astfel treburile, ca să mă pot duce şi eu la ei cum vin 
şi ei aici, pe insulă? 

Nu mă sinchiseam de ce voi face atunci cînd voi fi acolo, şi ce 
se va întîmpla dacă voi cădea în miînile lor nu mă gindeam cum 
aş putea scăpa de ei dacă ar încerca să pună mîna pe mine. Nu 
mă gindeam nici cum mi-ar fi cu putinţă să mă reîntorc pe 
insulă. 

Chiar dacă n-aş cădea în mîinile lor, de unde m-aş aproviziona 
şi încotro m-aş îndrepta? Nici unul din aceste ginduri nu mi-au 
trecut prin minte. Eram pradă dorinţei de a ajunge pe continent, 
străbătînd marea cu barca. Îmi priveam soarta drept cea mai 
nenorocită cu putinţă. 

Dacă ajungeam pe continent, poate că aş fi găsit acolo o nouă 
nădejde. Puteam să navighez de-a lungul coastei, aşa cum mai 
făcusem odată pe coastele Africii. Astfel aş fi reuşit să ajung în 
ţinuturi locuite, unde să găsesc ajutoare. S-ar putea să am 
norocul a întîlni o corabie creştină, care să mă ia cu ea. In cazul 
cel mai rău nu mi-aş fi găsit decît moartea, ce ar fi pus capăt, o 
dată pentru totdeauna, tuturor necazurilor mele. 

Vă rog să luaţi aminte că aceste gînduri porneau dintr-o minte 
tulburată şi de la o fire neastimpărată, adusă la deznădejde de 
un lung şir de nenorociri şi dezamăgiri. Suferisem nespus de 
mult atunci cînd, ducîndu-mă la epava corăbiei, nu găsisem 
împlinirea arzătoarei dorinţi de a avea un tovarăş cu care să pot 
vorbi şi oare să-mi poată spune unde mă aflu şi ce mijloace de 
scăpare ar fi pentru noi amindoi. Eram copleşit de aceste 
dezamăgiri. 

Toată seninătatea mea sufletească şi resemnarea de a aştepta 
orînduirea cerului se-irosiseră. Nu mai eram în stare să mă 
gîndesc la altceva decit la călătoria spre continent, gînd care m- 
a prins cu atita putere, cu un dor atît de aprig, încît nu mă mai 
împotriveam. 


După ce m-am zvircolit vreo două ceasuri şi tot sîngele fierbea 
în mine, iar pulsul bătea de parcă m-ar fi scuturat frigurile (din 
pricina tăriei cu care mă fră-mîntau gîndurile), obosit şi sleit m- 
am prăbuşit într-un somn adînc. 

S-ar putea spune că totul nu a fost decit un vis. Dar aievea a 
fost tot ceea ce am cugetat şi numai după aceea am trecut la 
vis. Am visat că, într-o dimineaţă, pe cînd ieşeam ca de obicei 
din fortăreaţa mea, am zărit două bărci cu unsprezece sălbatici 
apropiindu-se de țărm. Aduceau cu ei încă un om ca să-l ucidă şi 
să-l măniînce. Deodată cel care trebuia să fie jertfit a sărit şi a 
luat-o la fugă. În vis mi s-a părut că fugind a ajuns la păduricea 
din faţa fortăreței mele, căutînd să se ascundă. Văzîndu-l singur, 
m-am arătat lui, i-am suris şi l-am îmbărbătat. Atunci el a 
îngenuncheat în faţa mea, părînd că mă roagă sal, ajut. l-am 
arătat scara, l-am suit sus în peşteră şi astfel a devenit 
servitorul meu. Îndată ce l-am văzut mi-am zis: „Acum pot să 
mă încumet pînă pe continent. El îmi va fi călăuză, îmi va spune 
ce să fac, încotro să mă duc după hrană şi încotro să nu mă duc 
spre a nu fi devorat, unde să mă opresc şi de ce locuri să mă 
feresc”. 

La aceste cuvinte m-am trezit. Eram atit de fericit de nădejdea 
scăpării ce mi se arătase în vis, încît dezamăgirea m-a copleşit 
cînd am văzut iarăşi că totul nu tusese decît închipuire. M-a 
cuprins într-adevăr o mare deznădejde. 

Din toate cele de mai sus am chibzuit că singurul mijloc pentru 
a reuşi în încercarea de a părăsi insula era să pun mina pe un 
sălbatic. Dacă era cu putinţă, acesta trebuia să fie unul din cei 
aduşi pe țărm pentru fi ucişi şi mîncaţi. Dar şi această idee nu se 
putea îndeplini fără să nimicesc mai întîi o întreagă gloată de 
sălbatici. 

Această încercare era nu numai îndrăzneață, dar se, putea 
schimba într-o adevărată năpastă dacă nu reuşeam. Tremuram 
totuşi la gîndul sîngelui pe care trebuia să-l vărs, cu toate că 
eram gata a o face pentru dezrobirea mea. 

Nu mai repet toate judecăţile care mă opreau de la fapta de 
mai sus, căci le-am spus o dată. Mai găsisem şi alte motive. 
Oamenii aceia mi-erau duşmani de moarte. M-ar fi mîncat îndată 
ce ar fi putut să o facă. 

Trebuia să scap de acest trai, ce semăna mai mult a moarte 
decit a viaţă, şi făceam totul pentru apărarea mea. Dorinţa 


arzătoare a dezrobirii a trecut peste toate sentimentele contrarii 
şi eram hotărît să prind cu orice preţ un sălbatic. 

Trebuia să chibzuiesc cum să ajung la acest scop, căci treaba 
era destul de încîlcită. M-am hotărît să stau la pîndă şi să las 
totul la voia întimplării. Am pornit în iscoadă zi de zi pînă ce am 
obosit. Cît de grijuliu fusesem să evit a-i vedea pe aceşti 
sălbatici, şi acum cît de nerăbdător eram să dau de ei'Am 
aşteptat aproape un an şi jumătate. Umblam mai în fiece zi de 
la un capăt la celălalt al insulei ca să zăresc bărcile, dar nici 
pomeneală să se arate. Acest lucru mă descuraja şi mă tulbura, 
dar nu pot spune că aşteptarea mi-ar fi micşorat dorinţa, ci cu 
cît se prelungea, cu atit devenea mai aprigă. Nu mă mai feream 
să fiu văzut de sălbatici, ci căutam cu tot dinadinsul să dau 
peste ei. 

Pe deasupra mă credeam în stare să înfrunt unul, ba chiar doi 
sau trei sălbatici, dacă îmi ieşeau în cale. Voiam să-i fac robi, 
punîndu-i să lucreze aşa cum îi voi îndruma eu şi ţinîndu-i astfel, 
încît să nu-mi poată face nici un rău. 

Mult timp m-am lăsat în huzurul acestor gînduri, dar nu s-a 
întîmplat nimic, căci nici un sălbatic nu s-a ivit multă vreme pe 
insulă. 

După ce un an şi jumătate nutrisem aceste gînduri (şi după 
atita reflectare nu ajunsesem la nici un rezultat, lipsindu-mi 
prilejul de a le pune în aplicare), am fost surprins într-o bună 
dimineaţă văzînd nu mai puţin de cinci bărci la țărm în partea 
unde locuiam eu. Oamenii debarcaseră şi nu-i puteam vedea. 
Numărul lor îmi strica toate socotelile, căci, văzînd atitea pirogi 
în care încăpeau cîte patru sau şase inşi, ba şi mai mulţi, nu 
ştiam ce să cred şi ce măsuri să iau ca să atac deodată douăzeci 
sau treizeci de sălbatici. De aceea am rămas tăcut în fortăreață, 
necăjit şi încurcat. 

M-am pregătit totuşi de atac, după cum îmi pusesem în gînd cu 
mult înainte, şi aşteptam să întreprind ceva dacă se ivea prilejul. 
După ce am aşteptat cîtva timp, trăgind cu urechea să aud 
vreun zgomot, mi-am pierdut răbdarea, am lăsat puşca la 
piciorul scării şi m-am căţărat repede în virful dealului cu 
ajutorul celor două scări, ca de obicei. M-am aşezat astfel, ca să 
nu fiu văzut de ei şi, privind cu ocheanul, am constatat îndată că 
nu erau mai puţin de treizeci de sălbatici, că aprinseseră un foc 
şi prăjeau nişte carne. Cum găteau carnea şi ce fel de carne era, 


nu mi-am putut da seama, dar îi vedeam dănţuind cu toţii în 
jurul focului, făcînd nenumărate gesturi şi figuri, după obiceiurile 
lor. 

In timp ce mă uitam la ei, am zărit cum au scos din pirogi pe 
doi nenorociţi, care fuseseră probabil culcaţi pe jos şi care acum 
erau aduşi la căsăpire. Am văzut cum unul a căzut, lovit, cred, 
de un ciomag sau de o sabie de lemn, după obiceiul lor. Doi sau 
trei dintre ceilalţi s-au apucat de îndată să-l spintece în timp 
cealaltă victimă aştepta la o parte să-i vină rîndul. In această 
clipă, bietul nenorocit, văzindu-se oarecum slobod, a fost 
inspirat de duhul nădejdii de viaţă şi a luat-o la fugă pe nisip, cu 
o repeziciune neobişnuită, de-a dreptul spre mine, adică spre 
partea coastei unde se afla locuinţa mea. 

Eram înspăimiîntat - mărturisesc - cînd l-am zărit venind 
încoace şi mai ales cînd am văzut toată ceata pornind în 
urmăriea lui. Mă aşteptam să se îndeplinească şi această parte 
a visului: fugarul să se adăpostească în pădurice.” Dar nu mă 
mai puteam lăsa numai în seama visului pentru ceea ce trebuia 
să urmeze. Nu eram sigur că nu va fi urmărit de toţi sălbaticii 
pînă aici. 

Am rămas pironit locului şi nu mi-am revenit decît după ce am 
desluşit prin ochean că fugarul nu mai era urmărit decit de trei 
oameni. |mbărbătat că îi depăşise cu mult şi cîştiga mereu 
teren, mi-am dat seama că, pînă la urmă, va reuşi să scape 
dacă va putea s-o ţină tot aşa încă o jumătate de oră. 

Intre ei şi fortăreaţa mea se afla estuarul, despre care am mai 
amintit în prima parte a povestirii mele, acolo unde 
descărcasem plutele, aduse de pe corabia noastră. Această apă 
trebuia trecută înot altfel fugarul ar fi fost prins tocmai aici. Cînd 
a ajuns la mal, a sărit în apă fără nici o şovăire, şi, cu citeva 
mişcări din braţe, a şi ajuns la cealaltă parte, luînd-o iarăşi la 
fugă cu o nemaipomenită iuţeală. Cînd urmăritorii au ajuns la 
apă, am văzut că numai doi ştiau să înoate, iar al treilea a 
rămas pe mal, întorcîndu-se apoi spre locul de unde venise, 
ceea ce s-a dovedit pînă la urmă spre binele lui. Cei doi au 
trecut apa mult mai încet decit fugarul. Mi-a venit în minte şi am 
simţit că trebuie neapărat, acum sau niciodată, să pun mîna pe 
servitorul şi poate chiar tovarăşul dorit. 

Cerul mă îndemna să scap viaţa acestui nenorocit. Am coborit 
în fugă scările şi am luat cele două puşti care erau amîndouă jos 


lîngă scară, după cum am spus. Apoi m-am urcat tot atît de 
repede în vîrful dealului, îndreptîndu-mă spre țărm. Am tăiat 
scurt drumul la vale, ajungînd astfel între fugar şi cei care îl 
fugăreau. Am strigat tare şi acesta s-a oprit aproape tot atît de 
speriat de mine ca şi de urmăritorii săi. l-am făcut semn să vină. 
Intre timp înaintam încet spre ceilalţi doi care veneau din urmă. 
Năpustindu-mă asupra primului, l-am doborit cu o lovitură a 
patului puştii. Nu voiam să trag ca să nu fiu auzit de ceilalţi, deşi 
la distanţa aceea nu se putea auzi uşor şi nu se putea vedea 
fumul, şi chiar de l-ar fi văzut, nu ar fi ştiut ce e. Cel care venea 
în urmă-i s-a oprit speriat, iar eu m-am îndreptat repede spre 
dînsul. Apropiindu-mă, am văzut că îşi pregătea arcul, gata să 
tragă în mine. Am fost nevoit să trag şi l-am ucis cu primul 
glonţ. 

Bietul fugar, care se oprise, văzindu-şi duşmanii la păimînt, a 
fost atit de înspăimântat de focul şi zgomotul puştii, încît a 
rămas pironit locului, gata mai curînd să o ia la fugă îndărăt 
decit să se apropie de mine. l-am făcut din nou semn, 
chemîndu-l. A înţeles îndată, a făcut cîțiva paşi, iar s-a oprit şi 
iar a pornit. Am văzut atunci că tremura ca varga, crezînd 
pesemne că voiam să-l ucid ca şi pe cei doi duşmani ai săi. 

l-am făcut semne, căutînd să-l îmbărbătez. S-a apropiat încet, 
îngenunchind la fiecare zece paşi şi rugînduse-se astfel de mine 
să-i dăruiesc viaţa. l-am zîmbit şi un făcut iar semn să se 
apropie. Cînd a ajuns lîngă mine a îngenuncheat şi a sărutat 
tărîna, apoi s-a aruncat la pămînt, a pus capul jos şi, luîndu-mi 
un picior, şi l-a pus pe cap. Prin aceasta voia să spună că se 
supune şi mi se dă rob pe viaţă. L-am ridicat şi l-am îmbărbătat 
cum am putut. 

Mai aveam deocamdată multe de făcut. Sălbaticul lovit de 
mine nu era mort şi începea să-şi vină în fire. | l-am arătat 
făcîndu-i semn că nu murise atunci sălbaticul salvat de mine 
începu să-mi spună cîteva cuvinte, neînţelese pentru mine, dar 
plăcute, care erau primele pe care le auzeam din gura unui om 
după douăzeci şi cinci de ani. Nu era timp de pierdut, căci 
sălbaticul se ridicase şi fugarul începuse să fie iar speriat. Am 
îndreptat a doua puşcă spre el şi atunci sălbaticul meu, căci aşa 
îi voi zice acum, mi-a făcut semn să-i dau sabia ce-mi atirna la 
brîu. l-am dat-o şi îndată ce a avut-o în miini, s-a repezit la 
duşmanul său şi dintr-o singură lovitură i-a retezat capul. A 


făcut-o cu atita dibăcie, cum nu s-ar fi priceput nici cel mai 
destoinic călău. Mi sa părut straniu, căci socot că vedea o sabie 
pentru înitiia dată în viaţă. Sălbaticii nu aveau decit săbii de 
lemn. Mai tîrziu am aflat că i erau atit de grele şi ascuţite, iar 
lemnul atît solid încît tăiau capul, piciorul ori mîna unui om, 
dintr-o singură lovitură. 

După ce a săvirşit această ispravă, a venit rîzînd spre mine în 
semn de izbîndă, aducîndu-mi sabia înapoi şi, cu o puzderie de 
gesturi, pe care nu le-am înţeles, mi-a pus-o la picioare 
împreună cu căpăţina sălbaticului, pe care tocmai îl ucisese în 
faţa mea. 

Ceea ce însă îl uimea pe el cel mai mult era felul în care 
ucisesem eu de la depărtare pe celălalt sălbatic. M-a rugat prin 
semne să-l las să se ducă la mort şi, cînd a ajuns, l-a privit cu 
uimire, l-a întors pe o parte şi pe alta s-a uitat la rana-i mică şi 
rotundă făcută de glonţ în piept. Nu cursese mult sînge şi totuşi 
era mort de-a binelea. l-a luat arcul şi săgețile şi s-a întors. Am 
pornit-o făcîndu-i semn să mă urmeze. Mi-era teamă să nu vină 
şi alţii în urmărirea lui. 

Atunci el mi-a arătat că vrea să-i îngroape în nisip, ca să nu fie 
găsiţi de ceilalţi, şi într-o clipă a săpat cu miinile o groapă destul 
de mare, în care l-a tras pe primul sălbatic, acoperindu-l apoi 
bine cu nisip. Tot astfel a făcut şi cu celălalt. Cred că nu i-a 
trebuit mai mult de un sfert de oră pentru toată treaba. L-am 
chemat apoi, dar nu la fortăreaţa sau castelul meu, ci în peştera 
din cealaltă parte a insulei. Astfel că acea parte a visului meu, în 
care sălbaticul trebuia să caute adăpost în pădurice, nu s-a 
împlinit. Ajuns aici i-am dat piine şi stafide şi apă de băut am 
văzut că era mort de sete după atita fugă. Apoi i-am făcut semn 
să se culce pe maldărul de paie de orez, pe care era întinsă o 
pătură, unde dormeam eu adesea. Bietul om s-a culcat şi a 
adormit îndată. 

Era un băiat chipeş, voinic, bine făcut, înalt, cu picioare lungi, 
puternice, şi cred că nu avea mai mult de douăzeci şi şase de 
ani. Era plăcut la înfăţişare. Nu părea să fie ursuz sau sălbatic 
din fire. Faţa-i avea o expresic bărbătească, dar în acelaşi timp 
blîndă, arătînd bunătate mai ales cînd zimbea. Părul negru pe 
care-l purta lung nu era cîrlionţat fruntea îi era mare şi înaltă 
ochii îi străluceau de isteţime şi viaţă. Culoarea pielii nu era de 
tot neagră, ci mai mult arămie. Nu avea nuanţa galbenă a 


băştinaşilor din Brazilia, din Virginia sau din alte părţi ale 
Americii. Era mult mai deschisă, asemenea măslinelor verzi, şi 
plăcută la vedere. Eata îi era rotundă, nasul mic, dar nu turtit ca 
la negri. Gura frumoasă, buzele subţiri, iar dinţii mici şi albi ca 
fildeşul. 

După ce s-a zvircolit mai mult decit a dormit - vreo jumătate de 
oră - s-a trezit şi a ieşit din pesteră căutindu-mă. Eu tocmai 
mulgeam caprele care găseau alături în ţarc. Cînd m-a zărit, a 
dat fuga pînă la mine şi, plecîndu-se din nou la pămînt şi 
făcîndu-mi toate semnele de umilinţă şi recunoştinţă, a căutat 
să-mi dea să înţeleg prin gesturi străbune supunerea lui. În 
sfîrşit şi-a pus capul la pămînt, mi-a luat piciorul şi l-a pus pe 
cap ca mai înainte, arătîndu-mi prin toate semnele de supunere 
şi ascultare ce şi le poate închipui mintea unui om că vrea să mă 
slujească atît timp cît va trăi. 

L-am înţeles şi i-am arătat toată multumirea. După cîtva timp l- 
am învăţat să vorbească şi să-mi vorbească, l-am învăţat să-şi 
spună numele, căci îl botezasem Vineri după ziua în care fusese 
salvat. Apoi l-am învăţat să-mi spună „stăpine”, şi acesta a 
rămas numele meu de-atunci. De asemenea l-am învăţat să 
spună da şi nu şi ce rost au aceste noţiuni. În sfîrşit i-am dat să 
bea lapte dintr-o oală de pămînt şi am băut şi eu în faţa lui am 
muiat o bucată de piine în lapte şi i-am făcut semn să facă la fel, 
ceea ce el a îndeplinit pe dată, arătîndu-mi că i-a plăcut foarte 
mult. 

Am rămas cu el toată noaptea acolo, iar cînd s-a crăpat de ziuă 
i-am făcut semn să vină cu mine, arătîndu-i că vreau să-i dau 
haine, ceea ce l-a bucurat, căci era gol puşcă. Cînd am trecut pe 
lîngă locul unde îşi îngropase vrăjmaşii, mi-a arătat locul, căci îşi 
făcuse semn ca să-i regăsească. Mi-a făcut semn ca să-i 
dezgropăm şi să-i mîncăm împreună. Atunci m-am necăjit rău, 
arătîndu-i toată scîrba pe care o resimţeam la această idee şi 
prefăcîndu-mă că îmi vine să vărs. l-am făcut semn cu mîna să 
mă urmeze de îndată, ceea ce a îndeplinit cu cea mai mare 
supunere. Ne-am urcat în virful deaiului, căci voiam să mă 
asigur dacă sălbaticii au plecat. Cu ajutorul ocheanului am zărit 
bine locul, dar nici urmă de ei. Părăsiseră ţărmul, fără să-i mai 
caute pe cei doi tovarăşi pierduţi. 

Nu am fost prea mulţumit de această constatare. Îndrăzneala 
îmi crescuse de cînd nu mai eram singur şi odată cu ea şi 


curiozitatea. l-am dat lui Vineri sabia, arcul cu săgeți, pe care le 
întrebuința cu iscusinţă, şi o puşcă să mi-o ducă, şi am pornit, 
înarmaţi amîndoi, spre locul unde fuseseră sălbaticii. Voiam să-i 
cunosc mai de aproape. Cînd am ajuns acolo, sîngele mi s-a 
oprit în vine de groaza priveliştii într-adevăr era înspăimîntător, 
cel puţin pentru mine, căci Vineri privea totul foarte liniştit. 

Locul era presărat cu oase de om şi înroşit de sînge. Bucăţi de 
carne zăceau împrăştiate în toate colţurile, unele pe jumătate 
mîncate sau sfirtecate pe scurt, toate urmele unui praznic de 
izbîndă asupra duşmanului. Am văzut acolo trei ţeste, cinci miini 
şi oasele a patru picioare, ca să nu mai vorbim de celelalte părţi 
ale trupurilor. Vineri mi-a dat a înţelege că fuseseră prinşi 
pentru ospăț patru prizonieri, dintre care trei au fost mîncaţi, iar 
el (se arăta pe sine) era al patrulea. Fusese o bătălie mare cu 
regele vecin, al cărui supus era şi el, Vineri. S-au luat 
nenumărați prizonieri, care au fost duşi cu toţii în locuri diferite 
spre a fi mîncaţi de către cei care îi prinseseră în luptă, aşa cum 
se întimplase şi cu aceşti nenorociţi aduşi aici. 

l-am poruncit lui Vineri să stringă oasele şi toate rămăşiţele şi 
să facă o grămadă. Am aprins apoi un foc mare şi am ars totul 
pînă s-a prefăcut în cenuşă. Am observat că Vineri încă mai era 
canibal în fundul sufletului, căci tare ar fi avut poftă să se 
înfrupte şi el” dar îi arătasem atita scîrbă, încît n-a mai cutezat 
să dea pe faţă. L-am făcut să înţeleagă că-l voi ucide pe loc 
dacă-l voi prinde asupra unui asemenea fapt. 

După ce am terminat treaba, ne-am întors acasă în fortăreață 
sau la castelul meu şi am început să mă ocup de Vineri. Mai întîi 
i-am dat o pereche de pantaloni de pînză, pe care-i luasem din 
lada adusă de pe corabia recent naufragiată. | s-au potrivit 
destul de bine. l-am făcut apoi o haină din piele de capră. Mă 
pricepeam destul de bine şi ajunsesem un croitor îndemînatic. 
Apoi i-am dat o căciulă din piele de iepure, foarte arătoasă. 
Deocamdată era îmbrăcat destul de acceptabil şi fu foarte 
mulţumit văzîndu-se tot atît de fercheş ca şi stăpînul său. 

E adevărat că la început se mişca mai greoi în haine. Pantalonii 
îl stînjeneau şi mînecile îl rodeau la subsuoară. Le-am mai lărgit 
pe unde se plingea că-l strîng şi pînă la urmă s-a obişnuit şi le-a 
purtat cu plăcere. 


> Nu ştiu în ce măsură caraibii din Antile, canibalii, se înrudeau cu 
indienii, sau pieile-roşii din America continentală. (n.a.) 


A doua zi după ce m-am întors cu el acasă, am început să 
chibzuiesc cum să-l adăpostesc. Trebuia să fac astfel ca să mă 
simt în largul meu, şi el la fel. Pînă la urmă am ridicat un cort 
între cele două ziduri ale fortăreței. Pentru că aveam acolo şi 
uşa de intrare în peşteră, am întocmit un toc de uşă, foarte 
simplu, şi o uşă din scînduri care se deschidea înăuntru. In 
timpul nopţii o zăvoream şi trăgeam şi toate scările după mine. 
Astfel că Vineri nu putea ajunge în partea interioară a fortăreței, 
fără să facă zgomot şi să mă trezească. 

Primul zid avea acum un acoperiş întreg, din prăjini, acoperind 
cortul. Acoperişul acesta se sprijinea, de o parte, în peretele 
stîncii şi era acoperit cu şipci lungi, aşezate curmeziş, iar 
deasupra avea un strat gros de paie de orez mai tare chiar ca 
trestia. La gaura sau locul unde puneam scara, potrivisem un 
chepeng care nu se putea deschide de afară, şi dacă era forţat, 
ar fi căzut cu mult zgomot. Toate armele le luam la mine în 
fiecare noapte. 

De fapt nu aveam nevoie de toată această pază, căci nu s-a 
pomenit om mai credincios, mai iubitor şi neprefăcut ca 
slujitorul meu Vineri. Nu era viclean, nu avea nici o patimă sau 
gînduri ascunse. Era totdeauna voios, gata să mă slujească şi 
legat de mine cu o dragoste de fiu. Pot spune chiar că şi-ar fi 
jertfit oricînd viaţa pentru mine. Toate dovezile ce mi le-a dat m- 
au convins foarte curînd că nu mai aveam nevoie să mă feresc 
de el. 

Cu uimire mi-am dat seama că lui Dumnezeu îi plăcuse, în 
ocîrmuirea supuşilor săi, să dea numai unei părţi din lume 
folosinţa însuşirilor cu care înzestrase totuşi pe toţi oamenii. 
Dăruise şi celorlalţi - totuşi - aceeaşi putere de judecată, 
aceleaşi simţăminte, aceleaşi porniri către dragoste şi prietenie, 
aceeaşi patimă şi ură împotriva răului, acelaşi sentiment al 
recunoştinţei, al neprefăcătoriei, al credinţei, precum şi toată 
puterea de a face binele şi a-l primi, pe care ni le dăruise şi 
nouă. Atunci cînd voia el să le dea prilejul de a se folosi de ele, 
oamenii ceilalţi se arătau tot atit de bine pregătiţi, ba 
dimpotrivă, mai bine chiar decit noi, şi îşi foloseau însuşirile 
înnăscute într-un fel mult mai frumos chiar decît noi, căci noi 
aveam mai multe prilejuri decit ei de a ne arăta omenia. 


M-am întristat dîndu-mi seama că noi ne întrebuinţăm însuşirile 
înnăscute în mod mai mărunt şi mai meschin decit sălbaticii, cu 
toate că sîntem mai luminaţi şi cu mai multă ştiinţă decit ei. 

Dar să mă întorc la noul meu tovarăş. Eram foarte încîntat de 
el şi mă străduiam să-l învăţ tot ceea ce-l făcea folositor, 
îndemînatic şi de nădejde. Mai ales doream să-l învăţ să 
vorbească şi să mă înţeleagă atunci cînd îi vorbeam. S-a dovedit 
cel mai înzestrat elev care s-a văzut vreodată. Era întotdeauna 
vesel, sîrguitor şi foarte fericit cînd mă putea înţelege sau cînd 
reuşea să mă facă să-l înţeleg, aşa că mi-era nespus de plăcut 
să-i vorbesc. Viaţa începea să-mi fie acum atît de uşoară, încît, 
dacă nu aş mai fi dus grija sălbaticilor, aş fi rămas cu dragă 
inimă tot restul vieţii pe această insulă. 


Capitolul XV 


EDUCAREA LUI VINERI. PUŞCA MEA, FIINŢĂ VIE ŞI IDOL PENTRU 
VINERI. INCEPE SA VORBEASCA ENGLEZEŞTE. UN DIALOG CU EL. 
DESCRIEREA CITORVA OAMENI ALBI CARE TRAIESC IN ŢARA LUI. 


După ce m-am înapoiat la fortăreață, vreo două-trei zile m-am 
gîndit că, spre a-l dezvăţa pe Vineri de groaznicul său fel de a se 
hrăni, spre a-l dezbăra de poftele unui stomac de canibal, 
trebuia să-i dau să guste din altă carne decit cea de om, aşa că 
într-o dimineaţă l-am luat cu mine la pădure. Mă duceam să tai 
un ied din turmă şi să-l aduc acasă pentru mîncare. Pe drum am 
zărit o capră sălbatică cu doi iezi, odihninduvse la umbra unui 
copac. L-am apucat de mină pe Vineri spunîndu-i: „Stai, nu te 
mişca!” şi făcîndu-i semn în acelaşi scop îndată mi-am luat 
puşca în mînă şi am tras o dată, nimerind unul din iezi. 

Bietul om, care mă văzuse împuşcînd la distanţă pe duşmanul 
său, dar nu ştia şi nici nu putea să-şi închipuie cum, era şi acum 
foarte speriat şi zăpăcit. Tremura ca varga şi era atit de speriat, 
încît părea gata să cadă jos. Nu văzuse iedul în care am tras şi 
nici nu observase că l-am ucis. Şi-a deschis vesta pipăindu-se să 
vadă unde este rănit. A înţeles pesemne că vreau să-l ucid, căci 
a venit la mine, mi s-a aruncat în genunchi îmbrăţişindu-mi 
picioarele şi rostind cuvinte neînţelese, prin care desigur mă 
ruga să-l cruţ. 

Am găsit pînă la urmă mijlocul de a-l convinge că nu vreau să-i 
fac nici un rău. L-am luat de mînă, l-am ridicat şi, rizînd, i-am 
arătat iedul, poruncindu-i să-l care, ceea ce a şi făcut imediat. In 
timp ce se mira şi tot privea voind să înţeleagă în ce fel îl 
ucisesem, am încărcat din nou puşca. Zărind într-un copac o 
pasăre mare, ce semăna cu uliul, i-am lămurit prin semne ce am 
de gînd să fac. Am arătat spre pasăre, care de fapt era un 
papagal, deşi crezusem că era uliu, apoi spre puşcă şi, în sfîrşit, 
spre pămînt, spunîndu-i astfel că vreau să dobor pasărea. Am 
ochit şi am tras îndemnîndu-l să privească. A văzut îndată că 
papagalul s-a prăbuşit la pămînt. Cu toate lămuririle mele, el a 
rămas speriat şi de astă dată, precum şi foarte nedumerit, căci 
nu văzuse cînd am încărcat puşca. Işi închipuia că în puşcă stă 
ascunsă o putere tainică şi ciudată ce poate da moarte şi 
nimicire de aproape sau de la depărtare, deopotrivă oamenilor, 


dobitoacelor sau păsărilor. Mirarea îi era atît de mare, încît mult 
timp nu s-a dezbărat de ea. Cred că, dacă-l lăsam, ar fi fost în 
stare să se închine mie şi puştii ca unor idoli. N-a voit mult timp 
să atingă puşca şi îi vorbea cînd era singur ca şi cum ea i-ar fi 
răspuns la spusele sale. Mai tirziu am aflat că o ruga să nu-l 
omoare. 

După ce i-a trecut oarecum uimirea, i-am poruncit să se ducă 
să caute pasărea şi să mi-o aducă. A zăbovit citva timp, căci 
papagalul, nemurind îndată, zburase ceva mai departe de locul 
unde fusese împuşcat. Găsindu-l, l-a ridicat şi mi l-a adus. Cum 
observasem neştiinţa lui în privinţa puştii, am profitat să o 
încarc din nou fără să mă vadă. Voiam să fiu pregătit pentru un 
nou prilej, dar care nu s-a mai ivit. Aşa că am adus iedul acasă şi 
în aceeaşi seară l-am jupuit, l-am spintecat şi l-am tăiat în 
bucăţi. Apoi am pus carnea la foc şi am fiert o ciorbă foarte 
gustoasă. 

După ce am îmbucat, i-am dat şi lui Vineri. l-a plăcut foarte 
mult. A fost însă tare mirat cînd m-a văzut punînd sare în 
bucate. Mi-a arătat că nu e bună, căci a luat niţică pe limbă şi a 
scuipat-o, clătindu-şi apoi gura cu apă proaspătă. Am luat şi eu 
o bucată de carne în gură şi m-am prefăcut că o scuip, voind să- 
i arăt că nu e bună fără sare. Dar nu l-am putut convinge, căci a 
mîncat întotdeauna fără sare sau prea puţin sărat. 

După ce l-am hrănit cu carne fiartă şi ciorbă, am plănuit să-i 
dau a doua zi carne friptă. Văzusem în Anglia cum se frige o 
bucată mare de carne, atirnată de o sfoară. Se înfig două bețe în 
pămînt de fiecare parte a focului şi încă unul deasupra, de care 
se leagă carnea, care astfel atîrnă şi se învirteşte deasupra 
focului pînă se rumeneşte. Vineri s-a mirat mult de tot ceea ce 
făceam, iar cînd a gustat din friptură, a căutat să mă facă să 
înţeleg prin toate mijloacele, încît nu puteam să nu înţeleg, cit 
de mult îi place. În sfîrşit mi-a spus, cît putea el mai bine, că nu 
va mai mînca niciodată carne de om. M-am bucurat nespus de 
mult. 

A doua zi l-am pus pe Vineri să bată şi să vînture grîul, după 
cum obişnuiam eu. A înţeles totul foarte repede, mai ales cînd a 
văzut că trebuie să facem piine. L-am învăţat să frămînte aluatul 
şi să-l pună la cuptor, în scurt timp era în stare să lucreze tot 
atit de bine ca şi mine. 


Aveam acum două guri de hrănit. Trebuia să semăn o cantitate 
mai mare de grine. Am mărit ogorul şi am început să-l 
împrejmuiesc. Vineri muncea din greu cu multă bunăvoință şi 
veselie. l-am lămurit rostul muncii noastre. Eram doi şi trebuia 
să fim îndestulaţi. A fost foarte mişcat de grija ce i-o purtam. Mi- 
a arătat că-şi dădea seama că, din pricina lui, eu eram nevoit să 
muncesc mai mult şi mi-a făgăduit că va munci din răsputeri 
dacă îi voi arăta ce are de făcut. 

Anul acela a fost cel mai plăcut din toată viaţa trăită pe insulă. 
Vineri începuse să vorbească destul de bine. Cunoştea numele 
lucrurilor ce le ceream sau locurile unde îl trimiteam. Şedeam 
adesea de vorbă cu el, folosind limba pe care n-o mai 
întrebuinţasem de atita amar de vreme. În afară de bucuria de a 
vorbi cu el, cinstea lui neprefăcută îmi făcea mare plăcere. Imi 
ajunse foarte drag. E drept că şi el ţinea la mine, mai mult decit 
ar fi putut ţine vreodată el la cineva. 

Am voit să-l încerc o dată şi să văd dacă nu îi este dor de ţara 
lui. Îl învăţasem atît de bine englezeşte, încît ştia să-mi 
răspundă la toate întrebările. L-am întrebat dacă neamul lui nu 
iese niciodată învingător în războaie. Mi-a răspuns surîzînd: „Da, 
da, în luptă totdeauna mai bun”. Voia să spună că ei erau mai 
buni războinici decit vrăjmaşii lor. Am început atunci următoarea 
convorbire: 

Stăpînul: Dacă întotdeauna sînteţi mai buni în luptă, - i-am zis - 
cum de ai fost prins? 

Vineri: Neamul meu bătut mulţi pentru asta. 

Stăpînul: Cum i-a bătut? Dacă i-aţi biruit, cum de v-au prins? 

Vineri: Ei mai mulţi ca noi, unde eu eram. Ei luat un, doi, trei şi 
pe mine. Neamul meu bătut pe ei, în altă parte, unde eu nu. 
Acolo luat un, doi, o mie mare. 

Stăpiînul: Atunci de ce nu au încercat ai voştri să vă scape? 

Vineri: Au dus fuga un, doi trei, mine, băgat în canu. Neamul 
meu fără canu atunci. 

Stăpînul: Bine, Vineri. Dar ce face neamul tău cu cei pe care îi 
prinde? Îi aduce şi îi mănîncă precum fac şi ceilalţi? 

Vineri: Da, neamul meu mănîncă om, mănîncă întreg. 

Stăpiînul: Şi unde îl duce? 

Vineri: Duce în alte locuri, unde vor. 

Stăpînul: Vine şi pe aici? 

Vineri: Da, da, vin aici. Vin în alt loc. 


Stăpînul: Ai fost şi tu pe aici? 

Vineri: Da, acolo fost. (Îmi arată spre partea de nord-vest a 
insulei, unde, după cit se pare, era coasta lor.) 

Am înţeles că şi Vineri, slujitorul meu, fusese printre sălbaticii 
care obişnuiau să vină în acea parte a insulei pentru praznicele 
acelea îngrozitoare la care fusese sortit acum în urmă ca pradă. 

Curînd după aceasta l-am dus acolo şi am văzut cit de bine 
cunoştea locurile. Mi-a povestit că a fost o dată cînd au mîncat 
douăzeci de bărbaţi, două femei şi un copil. Nu putea spune 
douăzeci pe englezeşte, dar i-a enumerat, aşezind multe 
pietricele şi arătîndu-le pe rînd cu degetul. 

Am povestit aici toate acestea spre a sluji drept introducere la 
ceea ce va urma. După convorbirea noastră, l-am întrebat cît de 
departe este ţărmul lor şi dacă nu se pierd sau rătăcesc 
cîteodată cu pirogile lor. Mi-a răspuns că nu este nici o 
primejdie, căci după ce ies în larg au totdeauna curenţi, iar 
vintul suflă într-o direcţie dimineaţa şi în cea opusă după- 
amiază. Am înţeles că acestea însemnau fluxul şi refluxul. Dar 
mai tîrziu am aflat că aceşti curenţi erau pricinuiţi de apele 
puternice ale fluviului Orinoco, la gurile căruia se afla şi insula 
mea, după cum am aflat tot mai tîrziu. Ţinutul pe care-l zărisem 
spre vest şi nord-vest era marea insulă Trinidad, aflată la 
punctul cel mai nordic de la gurile fluviului. 

l-am pus lui Vineri mii de întrebări despre ţara lui şi despre 
locuitorii ei, despre mare, despre coaste şi neamurile învecinate. 
Mi-a povestit deschis tot ce ştia. L-am întrebat cum se numesc 
diferitele triburi din neamul lui. Dar nu a ştiut să-mi răspundă 
decit cu numele de caribei. De unde am dedus că trebuie să fie 
dintre acei caribei, aşezaţi pe hărţile noastre în partea Americii 
de la gurile fluviului Orinoco pînă la Guiana, şi mai departe la 
Sfînta Martha. Mi-a povestit că, departe de tot, dincolo de lună 
(voia să spună dincolo de locul unde apune luna, adică la vest 
de ţara lor), trăiau oameni cu bărbi albe ca mine şi arăta cu 
degetul favoriţii mei. Mi-a spus că aceştia au ucis o mulţime de 
oameni. Am înţeles că trebuie să fie vorba de nişte cuceritori 
spanioli, a căror cruzime era cunoscută în toată America, unde 
neam de neam, din tată în fiu, o ţineau minte. 

L-am întrebat dacă mă poate sfătui cum să plec din insulă 
pentru a ajunge la aceşti oameni albi. Mi-a răspuns: „Da, da, 
poţi merge în două canu”. Nu înţelegeam ce voia să spună prin 


două canu. După multă stăruinţă mi-am dat seama că era vorba 
de o barcă mare cît două canoe. Vorbele lui Vineri m-au făcut să 
trag nădejde că într-o bună zi voi găsi mijlocul de a pleca din 
această insulă şi că acest biet sălbatic va fi unealta slobozirii 
mele. 

De cînd era Vineri cu mine şi îl învăţasem să vorbească şi să 
mă înţeleagă, adesea îmi trecuse prin minte să-i dau citeva 
noţiuni de bază despre religie. Odată l-am întrebat cine l-a făcut. 
Nu m-a înţeles, crezind că-l întreb cine este tatăl său. L-am 
întrebat atunci cine a făcut marea, pămîntul pe care umbla, 
dealurile şi pădurile. Mi-a răspuns că totul este făcut de un 
bătrîn, Benamuki, care trăieşte dincolo de toate. Nu ştia să-l 
descrie, dar ştia că este foarte bătrin, mult mai bătrîn, spunea 
el, decît marea şi pămîntul, decît luna şi stelele, l-am spus 
atunci că dacă această fiinţă făcuse totul de ce nu i se închină ei 
lumea întreagă? M-a privit foarte grav şi mi-a răspuns că totul 
spune „O!” În faţa lui Benamuki. Dar cei care mor în ţara lui, l- 
am mai întrebat, se duc undeva după moarte? Mi-a răspuns că 
da se duc cu toţii la Benamuki.” „Chiar şi cei care sînt mîncaţi?” 
am întrebat eu. „Da” - mi-a răspuns Vineri. 

M-am străduit să-i lămuresc lui Vineri că toate spusele 
bătrînilor care se duceau în munţi să spună „O!” lui Benamuki 
nu erau decit o înşelăciune, cu atît mai mare cu cît pretindeau 
că stau acolo de vorbă cu el. Dacă primeau cumva vreun 
răspuns sau vorbeau cu cineva, acela era fără îndoială un duh 
diavolesc. 

Am ajuns de aici la o lungă convorbire asupra dracului asupra 
obiîrşiei, răzvrătirii şi aşezării lui în bezna lumii, dorind 
necontenit să ajungă la stăpînirea ei. l-am vorbit de toate 
vicleniile pe care dracul le întrebuinţează pentru a atrage lumea 
în capcanele lui. Dracul are o tainică intrare în toate patimile şi 
înclinările noastre se dă pe lîngă noi în aşa fel, încît ne face să 
fim singuri vinovaţi de păcatele săvirşite şi să ne ducem la pieire 
prin propria noastră vrere. 

Am găsit că nu e prea uşor să-l conving pe Vineri de natura 
diavolului. 

l-am povestit că diavolul este vrăşmaşul lui Dumnezeu în 
sufletele noastre şi că foloseşte toată isteţimea şi îndemînarea 
sa ca să ne distrugă bunele însuşiri, sădite. In sufletul nostru de 
către înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. 


- Bine - a grăit atunci Vineri - dacă tu spui că Dumnezeu e atit 
de mare şi de puternic, atunci el mult mai puternic, mult mai 
mare ca dracul? 

- Da, da, Vineri - i-am răspuns - Dumnezeu e mai tare ca dracul 
el este deasupra lui. De aceea îl rugăm să-l calce în picioare pe 
diavol, să ne ferească de ispita lui şi să-i taie toate ghearele. 

- Dar - a continuat Vineri - dacă Dumnezeu este mult mai tare 
ca diavol, de ce Dumnezeu nu ucide pe diavol şi aşa diavol nu 
mai face rău? 

Am fost surprins de această întrebare. Deşi om bătrîn, nu eram 
totuşi decît un începător într-ale învăţăturii şi nu prea deprins cu 
dezlegări mai grele. La început n-am ştiut ce să-i răspund. M-am 
prefăcut că nu am auzit bine şi l-am rugat să repete întrebarea. 
El a făcut-o vorbă cu vorbă. Mi-am revenit între timp şi i-am zis: 

- Dumnezeu îl va pedepsi cu asprime pînă la sfîrşit, căci la 
judecata de apoi va fi aruncat în hăul cel fără de fund şi va trăi 
acolo în focul veşnic. 

Răspunsul însă nu l-a mulţumit pe Vineri, care iar mi-a zis: 

- Pînă la sfîrşit? Eu nu înţelege. De ce nu ucide pe diavol acum? 
De ce nu ucis de mult? 

- Tot atît de bine mă poţi întreba - i-am răspuns - de ce nu ne 
ucide Dumnezeu pe tine şi pe mine cînd păcătuim şi Il supărăm. 
Dar sîntem lăsaţi să ne pocăim şi să fim iertaţi! 

A rămas gînditor un timp, apoi mi-a zis: 

- Bine, bine, asta foarte bine. Aşadar, eu, tu, diavol, noi toţi răi, 
lăsaţi să pocăim, Dumnezeu iartă pe toţi. 

Am întrerupt aici dialogul cu Vineri, ridicîndu-mă grăbit ca şi 
cînd aş fi fost nevoit să plec. Pe el l-am trimis departe să-mi 
aducă ceva. 

Dar să revin la povestirea noastră şi să reiau totul după cum s- 
a întîmplat. Cînd m-am împrietenit mai bine cu Vineri şi vorbea 
mai curent, deşi încă destul de stricat englezeşte, am început 
să-i vorbesc despre mine, povestindu-i viaţa mea şi tot ceea ce 
era în legătură cu venirea mea pe insulă. l-am vorbit apoi 
despre felul cum am trăit şi cît am trăit aici. L-am învăţat cum să 
umble cu puşca şi cum să o încarce. l-am dat un briceag, de 
care era nespus de mîndsu. l-am făcut o cingătoare de piele cu 
un inel de care şi-a atirnat securea, armă bună şi foarte 
folositoare în anumite ocazii. l-am povestit despre ţările din 
Europa şi mai ales despre Anglia, ţara mea de baştină, arătîndu- 


i cum trăiam acolo, cum ne purtam unii faţă de alţii şi cum 
trimiteam corăbii în toate părţile lumii. 

l-am povestit despre naufragiul nostru, arătîndu-i locul unde a 
eşuat corabia. Aceasta dispăruse de mult, ruptă în bucăţi de 
valuri. l-am arătat apoi rămăşiţele bărcii noastre, ce fusese 
aruncată la mal de furtună şi pe care nu reuşisem să o mişc 
singur din loc nu mai rămăseseră din ea decit bucățele. Văzînd 
această barcă, Vineri a rămas îngîndurat. Cînd l-am întrebat ce 
are, mi-a răspuns: „Eu văzut barca, la fel venit în ţara mea”. 

Nu l-am înţeles mai întîi. Mi-am dat seama apoi că voia să 
spună că o barcă asemănătoare venise în ţara lui. Adică adusă 
de furtună, după cum a căutat să-mi explice. Mi-am închipuit că 
a fost barca vreunei corăbii europene, aruncată pesemne de 
valuri pe coasta lor. Dar mintea mea era atît de înceată, încît nu 
m-am gîndit că poate au scăpat şi oameni din acel naufragiu, şi 
nu i-am cerut decit o descriere a bărcii. Mi-a descris-o destul de 
bine, apoi cu multă căldură mi-a spus mai departe: „Noi scăpat 
oameni albi de la înecat”. Numai atunci m-am dumerit şi l-am 
întrebat dacă nu cumva fuseseră oameni albi în acea barcă. 

„Da” - mi-a răspuns - „barca plină de oameni albi”. L-am 
întrebat ciîţi fuseseră. Mi-a arătat pe degete că fuseseră 
şaptesprezece şi, întrebîndu-l ce au devenit, mi-a spus: „că 
trăiesc încă în ţara noastră”. 

Asta mi-a dat de gindit. Se prea poate ca aceştia să fi făcut 
parte din echipajul corăbiei spaniole, eşuată în preajma insulei 
mele - după cum îi spuneam eu acum. După ce corabia se lovise 
de stînci şi văzuseră că era pierdută, ei se salvaseră cu barca şi 
fuseseră duşi pesemne pînă la coastele locuite de sălbatici. 

Am încercat să aflu mai cu de-amănuntul ce se în-timplase cu 
ei. Vineri mi-a povestit că trăiau acolo de patru ani şi sălbaticii îi 
lăsau în pace şi le dădeau cu ce să trăiască. Cînd am întrebat 
cum de nu au fost ucişi şi mîncaţi, mi-a răspuns: „Nu, fac frate 
cu ei”. Aceasta însemna că trăiau în pace.” „Ei mănîncă oameni 
numai cînd fac luptă la război”, m-a lămurit Vineri, adică nu-i 
mănîncă decit pe cei luaţi prizonieri. 

După aceasta, într-o bună zi, mi s-a întîmplat să fiu în vîrful 
dealului din partea de est a insulei, acolo de unde, după cum am 
mai povestit, zărisem pe o vreme foarte senină continentul 
Americii. Şi de această dată vremea era limpede. Vineri, care se 
găsea lîngă mine, privea încordat spre continent. Deodată a 


început să sară şi să mă strige „Bucurie, fericire! Acolo văd ţara 
mea, acolo neamul meu!” 

Am observat o nespusă bucurie pe faţa lui. Ochii îi străluceau şi 
toată înfăţişarea lui trăda o mare emoție ca şi cînd l-ar fi cuprins 
dorul de a fi din nou acasă. 

Mi-a dat mult de gîndit şi acum nu mă mai simţeam atit de 
nestingherit faţă de slujitorul meu Vineri. Eram sigur că, dacă s- 
ar întoarce la ai săi ar uita de toată prietenia şi de tot ceea ce 
îmi datora. Le-ar fi povestit despre mine, fără îndoială, iar tribul 
lui s-ar fi grăbit să vină grămadă, poate cu sutele şi să se 
înfrupte din carnea mea. Şi la toate astea, el ar fi privit poate cu 
tot atita veselie ca la duşmanii pe care îi prindea în război. 

Eram însă nedrept cu bietul băiat, atît de cinstit faţă de mine, 
şi curînd m-am căit. Totuşi bănuiala mea creştea şi m-a ţinut 
astfel cîteva săptămîni. Mă feream în acest timp de Vineri şi nu 
eram aşa de bun cu el ca înainte, greşind desigur. Bietul tînăr 
însă nu avea habar de toate gîndurile mele şi se purta ca un 
prieten recunoscător, după cum a dovedit, spre marea mea 
mulţumire. 

Am avut prilejul să mă conving mai tîrziu de toată nevinovăția 
lui. Între timp îl trăgeam zilnic de limbă, ca să văd dacă nu 
cumva ascunde vreunul din gindurile de care am pomenit mai 
sus. Dar tot ce-mi spunea era atit de cinstit şi neprefăcut, încît 
nu i-am putut găsi nici o vină. Şi, în ciuda stingherelii mele, m-a 
cîştigat cu totul pînă la sfîrşit. Nici o clipă nu şi-a dat seama că îl 
bănuiesc de ceva. Nici eu nu am fost în stare să-l cred trădător. 

Într-o zi ne-am urcat pe acelaşi deal. Vremea era ceţoasă pe 
mare şi continentul nu se zărea. L-am chemat şi i-am zis: 
„Vineri, n-ai vrea să fii în ţara ta, la neamul tău?” „Da” - mi-a 
răspuns el.” „Eu mult fericit în ţara mea”. „Şi ce-ai face acolo? 
Te-ai face iarăşi sălbatic şi ai mînca din nou carne de om ca 
înainte?” M-a privit îngîndurat şi, dînd din cap, mi-a răspuns: 
„Nu, nu! Vineri spune lor să fie buni. Spune lor mă-niînce piine, 
carne de vită, lapte, nu mai mănince carne de om.” „Cum asta? 
Dar atunci te vor ucide!” M-a privit în ochi şi a rostit: „Nu, ei nu 
omoare pe mine, ei iubesc, vrea învăţ!” Voia să spună că vor voi 
să înveţe. A adăugat că au învăţat multe de la oamenii cu barbă, 
care au venit în barcă. L-am întrebat apoi dacă nu vrea să se 
întoarcă la ei. Mi-a zîmbit spunînd că nu ar putea să înoate atit 
de departe. Atunci am zis că îi voi face o pirogă, iar el mi-a 


răspuns că nu pleacă decit cu mine. „Eu merg, dareiausă mă 
mănînce cînd voi ajunge acolo.” „Nu, eu fac ei să nu măniînce. 
Eu fac ei să te iubească mult!” Voia să-mi spumă că le va 
povesti cum i-am ucis pe duşmanii săi şi l-am scăpat cu viaţă, 
îmbiindu-i astfel să mă iubească. Mi-a povestit apoi ce buni erau 
cei din neamul lui cu cei şaptesprezece oameni albi sau bărboşi 
- cum le zicea el - care ajunseseră pe ţărmul lor în mare 
nenorocire. 

Mărturisesc că de atunci mi-a intrat în cap să mă aventurez 
pînă acolo şi să mă pun în legătură cu aceşti oameni, care erau 
desigur spanioli sau portughezi, şi poate împreună să găsim un 
mijloc de a pleca mai departe. Fiind pe continent şi avînd 
tovarăşi, eram mai sigur de reuşită decit singur, la patruzeci de 
mile de coastă şi fără nici un ajutor. Astfel, după cîteva zile, l-am 
luat pe Vineri şi am început să lucrez. l-am spus că voi face o 
pirogă cu care să se întoarcă în ţara lui. L-am dus la piroga ce se 
găsea de cealaltă parte a insulei. După ce am golit-o (căci o 
tineam cufundată în apă), am adus-o la suprafaţă şi am intrat 
amindoi în ea. 

Am constatat că Vineri era neobişnuit de îndemiînatic şi ar fi 
putut conduce barca tot atit de repede ca şi mine. L-am 
întrebat: „Ei bine, Vineri, vrei să mergem acum spre ţara ta?” M- 
a privit amărit. Găsea pesemne barca prea mică pentru această 
expediţie. l-am spus atunci ca aveam una mai mare. A doua zi l- 
am dus la piroga cea mare, pe care o făcusem mai întîi şi nu 
fusesem în stare să o trag la apă. A găsit că este destul de 
mare. Cum însă o lăsasem în părăsire şi zăcuse acolo douăzeci 
şi doi sau douăzeci şi trei de ani, soarele o uscase şi o crăpase 
atit de tare, încît acum era de nefolosit. Vineri mi-a spus că o 
pirogă mare cît aceasta ar fi foarte nimerită. In ea ar putea intra 
„hrană mult, băutură, pîine”, căci aşa se exprima el. 


Capitolul XVI 


HOTĂRIÎREA DE A MERGE PE CONTINENT. VINERI ŞI CU MINE 
CONSTRUIM O BARCĂ. SĂLBATICII SOSESC PE MAL. SALVĂM 
VIAŢA UNUI SPANIOL. DESCOPERIM UN SĂLBATIC LEGAT ÎN 
CANOE ŞI CARE SE DOVEDEŞTE A FI TATĂL LUI VINERI. 


M-am hotărît pînă la urmă să mă duc cu Vineri pe continent. 
Ne-am apucat să facem o barcă mai mare, cu care să putem 
ajunge pînă acolo. Vineri părea totuşi abătut şi întristat. Cînd l- 
am întrebat ce are, mi-a răspuns: „De ce supărat rău pe Vineri? 
Eu ce făcut?” Nu ştiam ce vrea să spună, căci nu eram de loc 
supărat. „Cum nu supărat, nu supărat?” mi-a spus el şi a repetat 
cuvîntul de cîteva ori.” „Atunci de ce trimiţi pe Vineri înapoi în 
ţara lui?” „Dar bine, Vineri, nu ai spus tu că doreşti să fii acolo?” 
„Da, dar vreau amîndoi acolo, nu Vineri acolo, stapîn nu acolo.” 
Cu alte cuvinte nu voia să plece fără mine. Cînd l-am întrebat ce 
voi face cînd voi ajunge acolo, s-a întors repede spre mine 
spunîndu-mi: „Face bine mare acolo, înveţi oamenii sălbatici fie 
buni, cuminte înveţi să trăiască viaţa nouă”. „Vai, Vineri, i-am 
zis, tu nu ştii ce spui. Sînt tot un om neştiutor şi eu.” „Banu, ba 
nu, mi-a răspuns el, tu învăţat pe mine bine, tu înveţi şi pe ei 
bine.” „Nu, nu, Vineri, am continuat eu, vei pleca fără mine şi 
mă vei lăsa să trăiesc aici singur ca înainte.” La auzul acestor 
cuvinte, s-a uitat din nou năuc şi, repezindu-se la una din 
securile pe care obişnuia să le poarte, a luat-o în grabă şi mi-a 
dat-o.” „Ce vrei să fac cu ea?” l-am întrebat. „lei asta şi omori 
Vineri.” „Dar de ce să-l omor?” l-am întrebat. S-a întors atunci 
brusc, spunîndu-mi: „Pentru ce dai afară Vineri? la şi omoară 
Vineri, nu dai afară!” Spusese acestea atit de serios, încît l-am 
văzut cu lacrimile în ochi. Pe scurt, am descoperit o mare 
dragoste ce mi-o purta şi neclintita-i hotărîre de a nu mă părăsi. 
De aceea l-am asigurat atunci, şi apoi adeseori, că nu-l voi 
izgoni niciodată dacă el doreşte să stea cu mine. Am înţeles din 
tot ce s-a întîmplat că ţinea mult la mine şi dorinţa pe oare o 
avea de a se înapoia în ţara lui pornea dintr-o dragoste mare şi 
din nădejdea că le voi face mult bine. 

Gîndul acesta era însă departe de mine. Mă ispitea totuşi să 
încerc o scăpare, bizuindu-mă de astă dată pe cele auzite de la 


Vineri, care spunea că în ţara lui se găsesc şaptesprezece 
bărboşi. 

De aceea, fără nici o întîrziere, ne-am apucat de lucru, căutînd 
un copac înalt care să fie bun pentru o periagua sau canoe, 
destul de mare să ne poată duce în această călătorie. 

Se găseau destui copaci în insula, ca să construim o flotă 
întreagă, nu numai canu, ba şi corăbii mai mari. Tot ce voiam 
era să găsim unul cît mai aproape de mal, pentru a putea 
împinge uşor piroga cînd va fi gata. Nu voiam să păţesc ca data 
trecută. In sfîrşit, Vineri a fost acela care a ales copacul, pentru 
că mi-am dat seama că se pricepe să aleagă soiul lemnului mai 
bine ca mine. 

Nu pot spune nici pînă în ziua de azi ce copac am doborit, decit 
că semăna cu un soi din ceea ce numim noi „fustic” sau lemn de 
Nicaragua, avînd aceeaşi culoare şi miros. 

Vineri voia să facă prin ardere o gaură mare în trunchi, astfel 
ca să-i dea forma bărcii din interior. l-am arătat că e mai bine să 
o cioplim cu scule şi l-am învăţat cum să le mînuiască. A lucrat 
totul cu mare îndemînare. Am terminat barca după o lună de 
muncă grea. A ieşit foarte frumoasă, mai ales după ce am cioplit 
şi pe dinafară trunchiul, dîndu-i forma unei adevărate bărci. Ne- 
au mai trebuit aproape două săptămîni să o aşezăm pe 
bulumaci şi să o tîrim spre apă. Cînd am ajuns să o vedem pe 
țărm, ne-am dat seama că e destul de mare ca să poată duce cu 
uşurinţă douăzeci de oameni. 

Vineri m-a uimit prin îndemînarea şi uşurinţa cu care minuia 
piroga aceasta atît de mare, ducînd-o din lopeţi. L-am întrebat 
dacă s-ar încumeta să treacă dincolo cu ea. „Da, eu îndrăznesc 
fac asta, deşi este vînt mare.” 

Aveam de gînd să adaug cite ceva la barcă, din cele ce Vineri 
nu ştia. Voiam să-i fac un catarg, să-i pun pînză şi o ancoră cu 
parime. Catargul era uşor de făcut. Am luat un cedru mai tînăr, 
pe care l-am găsit pe-a-proape şi din care erau mulţi pe insulă, 
şi l-am pus pe Vineri să-l taie şi să-l cioplească, iar eu m-am 
ocupat de pînze. Ştiam că am citeva bucăţi mai vechi, dar eram 
sigur că putreziseră, cum se şi întîimplase de altfel cu o parte din 
ele. Nu prea le îngrijisem în cei douăzeci şi şase de ani, căci nu 
mă gindeam că le voi mai întrebuința vreodată. Am ales totuşi 
două bucăţi mai bune şi, cu multă trudă, căci îmi lipsea acele, 
le-am cusut formînd un triunghi ca vai de lume. Se întindea cu o 


varga mică sus şi una mai mare jos, ca la bărcile englezeşti. Era 
cam ca pînza de la barca cu care am scăpai din robia barbarilor, 
aşa cum am istorisit în prima parte a acestei povestiri. 

Am pierdut aproape două luni cu pînzele şi catargul, căci am 
făcut şi o pînză mai mică, de care aveam nevoie pentru a naviga 
cu vint strîns. Am pus şi o cîrmă, care. Era foarte necesară 
bărcii. 

După ce totul a fost gata, l-am învăţat pe Vineri, slujitorul meu, 
să le miînuiască. Ştia foarte bine să ducă barca din visle, dar nu 
se pricepea la pinze şi la cîrmă. A fost foarte mirat cînd le-a 
văzut umflîndu-se de vînt şi direcţia schimbîndu-se prin cîrmă. 

S-a obişnuit curînd şi a devenit un marinar foarte dibaci. Numai 
cu compasul mergea mai greu. Nu a fost niciodată în stare să-i 
înţeleagă rostul. Din fericire nu prea aveam nevoie de el, căci 
vremea era mai totdeauna frumoasă, noaptea văzindu-se stelele 
şi ziua coasta continentului, iar în anotimpurile ploioase nu ieşea 
nimeni pe mare sau pe uscat. 

Intram în al douăzecilea şi şaptelea an al captivităţii mele. Nu 
ar trebui totuşi să numesc astfel ultimii trei ani, de cînd îl aveam 
pe Vineri. Într-adevăr, viaţa mi-era cu totul deosebită de aceea a 
primilor ani. 

Am  prăznuit aniversarea zilei cu nădejdea ce mi-o da 
apropiata-mi dezrobire. Aveam credinţa nestrămutată că se 
apropie această clipă şi că peste un an nu voi mai fi aici. 

Ne-am văzut totuşi mai departe de gospodărie, sa-pînd, 
plantîind şi împrejmuind ca de obicei. Stringeam şi uscam 
struguri, aşa cum făcusem atiţia ani mai înainte. A venit apoi şi 
anotimpul ploios, cînd stăteam mai mult în casă. Am pus la 
adăpost noua noastră ambarcaţiune, ducînd-o în estuarul unde 
debarcasem odinioară cu plutele făcute din vechea corabie. 

Am tras piroga la mal pînă la marginea unde ajungea fluxul. L- 
am pus pe Vineri să sape un mic bazin, atît cit trebuia să 
plutească. Atunci cînd apele s-au retras, am făcut un dig 
puternic la un capăt, ca să stăvilească apa, şi astfel barca a 
rămas pe uscat. Pentru a o feri de ploi, am acoperit-o cu ramuri 
dese, întocmind deasupră-i un acoperiş. Astfel am aşteptat 
lunile noiembrie şi decembrie, cînd voiam să întreprind plănuita 
expediţie. 


Cînd s-a făcut vreme frumoasă, m-am gîndit şi eu la călătorie. 
Am pus deoparte ceva provizii şi voiam ca peste două săptămîni 
să trag noua, noastră barcă la apă. 

Lucram liniştit într-o dimineaţă, cînd l-am chemat pe Vineri şi l- 
am trimis de-a lungul țărmului în căutarea unei broaşte 
țestoase. Făceam asta cam o dată pe săptămînă, cînd aveam 
nevoie de ouă şi carne. Nici nu apucase Vineri să facă prea mulţi 
paşi, că deodată s-a întors într-un suflet, sărind cu mare grabă 
peste împrejmuire de parcă i-ar fi fugit pămîntul de sub picioare. 
Fără să-mi dea răgaz a-i spune ceva, rni-a strigat: „O, stăpine, 
stăpîne! Necazuri, nenorocire mare!” „Ce s-a întîmplat, Vineri?” 
„O, doamne, acolo, un doi, trei canu! Un doi, trei!” Am chibzuit 
că trebuie să fie sase canu, dar, cercetind mai de aproape, am 
înţeles că era vorba numai de trei. „Bine, Vineri, nu te speria.” 

L-am îmbărbătat, căci îl vedeam tare înspăimintat. Nu se 
gîindea decit că au venit să-l caute, să-l taie în bucăţi şi să-l 
mănînce. Bietul băiat tremura ca varga şi nu mai ştiam ce să fac 
cu el. L-am mîngiiat spunîndu-i că şi eu sînt în aceeaşi primejdie 
şi că mă vor minca şi pe mine. „Dar, Vineri, i-am zis, trebuie să 
faci totul ca să-i înfrunţi. Te poţi lupta cu ei, Vineri?” „Eu împuşc, 
dar ei venit mult mare număr.” „N-are importanţă, i-am răspuns, 
puştile noastre îi vor băga în sperieţi pe cei pe care nu-i vom 
împuşca! L-am întrebat dacă-i gata să mă apere, cum îl voi 
apăra şi eu, şi dacă vrea să facă tot ce-i voi porunci. „Eu mor 
cînd tu porunceşti, stăpîne”, mi-a răspuns el. 

l-am dat o înghiţitură de rom, din care mai aveam destul, căci îl 
foloseam cu mare zgircenie. După ce a băut, i-am dat cele două 
puşti de vinătoare încărcate cu alice mari cît gloanţele. Eu am 
luat flintele bine încărcate, pistoalele şi sabia fără teacă, aşa 
cum o purtam de obicei, iar lui Vineri i-am dat şi securea. 

Astfel pregătit, am luat ocheanul şi m-am urcat pe deal să văd 
ce se întîmpla. Am zărit douăzeci şi unu de sălbatici, împreună 
cu trei prizonieri, veniţi cu toţii în trei oanu. Toată treaba lor 
părea să fie iarăşi un praznic sălbatic, triumfătoarea înfmptare 
din cele trei trupuri omeneşti, un ospăț într-adevăr barbar, dar 
ceva obişnuit lor, după cum am observat, şi nimic mai mult. Am 
mai observat că nu debarcaseră în locul de unde scăpase Vineri, 
ci mai aproape de estuarul meu, unde malul era mai jos şi 
pădurea deasă ajungea aproape pînă în mare. Eram atit de 
miîniat pe aceste creaturi, încît am coborit degrabă spre locul 


unde se afla Vineri, hotărît să mă duc şi să-i ucid pe toţi. L-am 
întrebat dacă vrea să mă ajute. Teama îi dispăruse, iar romul îl 
făcuse mai îndrăzneţ. Era vesel şi mi-a repetat că-i gata să 
moară la porunca mea. 

În culmea furiei, am luat armele împărțindu-le între noi doi, 
după ce mai întîi le încărcasem. l-am dat lui Vineri un pistol, pe 
care şi l-a înfipt la brîu, şi trei puşti pe umăr. Eu am luat un 
pistol şi celelalte trei puşti. Am luat de asemenea în buzunar 
sticluţa cu rom şi i-am încredinţat lui Vineri o pungă mare cu 
praf de puşcă şi gloanţe. 

l-am poruncit să se ţină după mine, să nu mişte, să nu împuşte 
sau să facă ceva fără să-i spun eu şi să nu scoată nici o vorbă. 
Astfel încărcaţi, am ocolit cam o milă pentru a trece estuarul şi a 
intra în pădure. Puteam ajunge foarte aproape de ei, fără să fim 
văzuţi. 

Pe drum mi-au revenit gîndurile dinainte şi am început să mă 
potolesc. Nu vreau să spun prin aceasta că mi-era teamă de 
numărul lor, căci nu erau decit nişte bieţi sălbatici goi şi 
neînarmaţi, iar eu eram mai tare ca ci, chiar dacă aş fi fost 
singur. Dar mă întrebam cu ce drept, din ce chemare sau nevoie 
mă duceam să-mi mînjesc mîinile cu sînge, atacînd oameni care 
nu-mi făcuseră şi nu aveau de gînd să-mi facă vreun rău. Pentru 
Vineri, care era duşmanul lor şi în stare de război cu ei, se găsea 
o oarecare îndreptăţire. Nu tot astfel şi pentru mine. Aceste 
cugetări m-au înrîurit într-atit, încît m-am hotărît să nu fac 
altceva decit să mă apropii de ei şi să asist la praznicul lor 
barbar. 

Am intrat astfel în pădure păstrind tăcere şi, cu Vineri ţinîndu- 
se îndeaproape de mine, am ajuns la marginea ei, pînă în 
preajma sălbaticilor. Numai un colţ de pădure ne mai despărţea. 
L-am chemat în şoaptă pe Vineri, arătîndu-i un copac înalt chiar 
în colţul pădurii şi l-am trimis iscoadă, ca să aflu dacă de acolo 
se vedea tot ce fac ei. El îmi îndeplini porunca şi se întoarse 
îndată spunîndu-mi că se vede tot. Erau adunaţi în jurul focului, 
mîncînd din carnea unuia dintre prizonieri. Un alt prizonier zăcea 
legat pe nisip, nu departe de ei. Vineri spunea că-i vine rîndul 
acum să fie tăiat, ceea ce mi-a răscolit sufletul. Mi-a spus că 
acesta nu era din neamul lor, ci un bărbos din cei despre oare 
îmi povestise că veniseră cu barca în ţara lor. Cuprins de mînie 
la auzul acestei veşti privitoare la omul alb cu barbă, m-am dus 


la copac şi am văzut cu ocheanul pe altul care zăcea pe nisip cu 
mîinile şi picioarele legate cu un mănunchi de păr sau trestie. 
Mi-am dat seama că era un european şi că avea haine pe el. 

Ceva mai departe, cam la cincizeci de paşi, se găsea un alt 
copac şi un tufiş des. Mă puteam furişa acolo şi, nevăzut, 
puteam să ochesc uşor. M-am stăpinit, deşi eram înfuriat peste 
măsură. 

Făcînd vreo zece paşi înapoi, m-am ascuns după tufişuri şi am 
ajuns astfel pînă la copac. Aici am dat de o movilită, după care 
aveam vedere deschisă la vreo optzeci de paşi. 

Nu aveam timp de pierdut, căci nouăsprezece inşi stăteau 
strinşi în jurul focului şi tocmai trimiseseră pe alţi doi să-l 
măcelărească pe bietul om şi să-l aducă probabil bucățele la 
focul lor. Cei doi tocmai se aplecau să-i taie legăturile. M-am 
întors către Vineri: „Acum, Vineri, i-am zis, fă tot ce-ţi spun”. A 
dat din cap. „Vineri, să faci tot ce vezi că fac eu să nu greşeşti 
întru nimic”. Am pus jos una din carabine şi o puşcă de 
vînătoare, iar Vineri a făcut la fel. Cu cealaltă, am ochit în 
sălbatici făcîndu-i semn să mă imite. Intrebindu-l dacă e gata, a 
răspuns: „Da”. „Trage!” Şi în aceeaşi clipă am tras şi eu. 

Vineri a nimerit mai bine ca mine, căci a ucis doi dintr-o dată şi 
a rănit alţi trei. Eu am ucis unul şi am rănit doi. Sălbaticii s-au 
zăpăcit cumplit de tare. Toţi cei care nu au fost atinşi au sărit ca 
arşi, neştiind încotro s-o apuce, ce să creadă sau unde să 
privească. Nu ştiau de unde le vine pieirea. Vineri însă privea cu 
încordare aşa cum îi cerusem, ca să observe ceea ce făceam eu 
astfel, după ce-am tras prima salvă, am aruncat jos carabina 
punînd mîna pe puşcă, iar Vineri a făcut la fel. „Eşti gata, 
Vineri?”  „Da”. „Atunci dă-i drumul, pentru numele lui 
Dumnezeu!” Şi pe loc am tras iarăşi amîndoi în sălbaticii uluiţi, 
de astă dată cu ceea ce numeam alice sau gloanţe mai mici. Am 
constatat că au căzut doar doi, dar rănisem atiţia, încît alergau 
în toate părţile şi văietindu-se ca nebunii, ou toţii sîngerînd şi 
fiind mai toţi greu răniţi. Dintre aceştia, trei s-au prăbuşit apoi la 
pămînt, fără a-şi da încă duhul. 

„Acum, Vineri, i-am zis, punînd jos armele descărcate şi luînd 
flinta încărcată, urmeaza-mă.” A făcut-o cu mare îndrăzneală şi 
eu am ieşit în goană din pădure, urmat de Vineri. Îndată ce mi- 
am dat seama că m-au zărit, am urlat din răsputeri şi i-am cerut 
lui Vineri să facă la fel. Alergînd cît mă ţineau picioarele, ceea ce 


nu era foarte repede, căci eram împovărat de arme, m-am 
îndreptat spre biata victimă, care, după cum am spus, zăcea 
legată cobză pe mal, între mare şi locul unde se găseau 
sălbaticii. Cei doi măcelari, care erau gata să-şi ducă la 
îndeplinire planul, îl părăsiseră, surprinşi de primul nostru foc, şi, 
băgaţi în sperieţi, fugiseră spre mare şi săriseră într-un canu cu 
încă alţi trei. l-am poruncit lui Vineri să tragă în ei. M-a înţeles şi, 
alergind cam vreo patruzeci de paşi înainte, a tras. Am crezut că 
i-a ucis pe toţi, căci i-am văzut prăbuşindu-se grămadă în barcă. 
Doi însă s-au ridicat, pe trei i-a ucis şi a rănit pe un altul, care 
zăcea ca şi mort în fundul bărcii. 

În timp ce slujitorul meu Vineri a tras, eu am scos cuțitul şi am 
tăiat legăturile  bietei victime.  Descătuşindu-i mîinile şi 
picioarele, l-am ridicat pe om şi l-am întrebat în limba 
portugheză cine este. Mi-a răspuns în latineşte: „Christianus”. 
Era atît de slăbit şi aiurit, că abia se mai ţinea pe picioare şi 
putea îngăima ceva. Am scos din buzunar sticluţa cu rom şi i-am 
dat să bea. Apoi i-am dat o bucată de piine pe care a mîncat-o. 
L-am întrebat din ce ţară este şi mi-a răspuns „Espagniole”. 
După ce şi-a mai venit în fire, mi-a arătat prin semne toată 
recunoştinţa pentru că îi salvasem viaţa. „Seignor, i-am răspuns 
cu cele cîteva cuvinte spaniole pe care le ştiam, despre asta 
vom vorbi mai tîrziu. Acum trebuie să ne luptăm. Dacă nu v-au 
părăsit toate puterile, luaţi pistolul şi sabia şi luptaţi”. Le-a luat 
cu recunoştinţă şi, îndată ce le-a avut în miini - ca şi cum 
aceasta i-ar fi dăruit noi puteri - s-a năpustit ca o furie asupra 
ucigaşilor săi şi într-o clipă a tăiat doi din ei în bucăţi. Adevărul e 
că totul fiind o surpriză pentru ele, bietele fiinţe erau atît de 
speriate de zgomotul focurilor noastre, încît se prăbuşeau la 
pămînt uimite şi înfricoşate, neavînd mai multă putere de a 
încerca să scape, decit aveau trupurile lor putere de a rezista 
loviturilor noastre acesta era cazul celor cinci din barcă asupra 
cărora trăsese Vineri. Dacă trei din ei căzuseră loviți, ceilalţi doi 
se prăbuşiseră doar de spaimă. Ţineam arma în mînă încă, 
netrăgind, dar gata să trag, căci dădusem spaniolului sabia şi 
pistolul. De aceea l-am chemat pe Vineri şi l-am trimis să se 
ducă pînă la copacul de unde trăsesem la început şi să ia armele 
lăsate acolo neîncărcate, ceea ce el a făcut cu mare grabă. l-am 
dat flinta mea şi le-am încărcat îndată pe celelalte. Le-am spus 
să vie să le ia cînd vor avea trebuinţă. In timp ce încărcam, s-a 


iscat o luptă aprigă între spaniol şi unul dintre sălbatici, care se 
repezise la el avind în mînă aceeaşi sabie de lemn cu care 
trebuia să-l fi ucis cu citeva clipe mai înainte, dacă nu l-aş fi 
oprit eu. Spaniolul, care era nespus de îndrăzneţ şi curajos, deşi 
slăbit, a înfruntat pe sălbatic şi s-a luptat cîtva timp, rănindu-l 
de două ori la cap, dar acesta, un vlăjgan tare voinic şi şiret, 
apropiindu-se de el, l-a aruncat jos şi a căutat să-i smulgă sabia 
ce i-o dădusem eu. Fiind slăbit, spaniolul, foarte cuminte, a dat 
drumul săbiei, dar, punînd mina pe pistol, l-a împuşcat în piept 
pe sălbatic, lăsîndu-l mort pe loc, înainte ca eu, care mă 
repezisem să-i vin în ajutor, să am răgazul a ajunge mai aproape 
de el. 

Vineri, acum la largul său, deşi neavînd cu, el altă armă decit 
securea, îi urmărea pe sălbaticii care îşi luaseră picioarele la 
spinare. Şi cu această secure a ucis el pe cei trei sălbatici care, 
aşa cum am arătat, fuseseră la început numai răniţi şi se 
prăvăliseră la pămînt, după cum i-a ucis şi pe toţi cei pe carea 
mai putut să-i ajungă. Spaniolul, venind la mine şi cerîndu-mi o 
puşcă pe care i-am dat-o, a urmărit alţi doi sălbatici şi i-a rănit 
pe amiîndoi. Dar pentru că nu era în stare să alerge după ei 
amindoi, i-a scăpat în pădure, unde i-a urmărit Vineri, omorînd 
unul. Celălalt a fost mai iute şi, cu toate că era rănit, a sărit în 
mare şi a înotat cu toate puterile spre cei doi, care se aflau în 
barcă. Aceştia trei şi cu rănitul acela, care nu ştiam dacă a murit 
sau nu - iată tot ce a scăpat din cei douăzeci şi unu de sălbatici. 

Pe scurt, iată ce s-a întîmplat cu ei, dacă facem socoteala: 

3 au fost ucişi la prima noastră salvă, 2 la următoarea, 2 au 
fost ucişi de Vineri în barcă, 2 din cei răniţi au fost ucişi de Vineri 
cu securea, 1 ucis în pădure, 3 au fost ucişi de spaniol, 4 au 
murit din pricina rănilor primite, 4 au scăpat în barcă, unul din ei 
fiind rănit sau poate mort, în total 21. 

Cei din canoe visleau din răsputeri, ca să scape de bătaia 
puştilor noastre. Vineri a tras de două sau de trei ori, dar nu a 
nimerit pe nici unul. Căuta să mă convingă să luăm una din 
pirogile lor şi să-i urmărim. Într-adevăr eram neliniştit de faptul 
să scăpaseră, căci astfel vor duce vestea la ai lor şi s-ar putea 
să se întoarcă poate cu două sau trei sute de pirogi şi să ne 
sfirtece. Aşadar, am consimţit să-i urmărim pe mare. Am alergat 
spre una din bărcile lor şi am sărit în ea, strigindu-i lui Vineri să 
mă urmeze. Dar cînd am pus piciorul în barcă, am fost tare 


surprins, găsind în fundul ei o altă biată făptură zăcînd legată de 
miîini şi de picioare, tot aşa cum fusese spaniolul, şi destinată să 
fie ucisă. Omul era aproape mort de frică. Nu ştia ce se 
întîmplase, căci nu fusese în stare să se ridice şi să privească 
peste marginea bărcii. Era legat atît de strîns de git şi de 
picioare, şi de atita vreme, încît zăcea aproape fără suflare. 

l-am tăiat îndată legăturile de trestie care-l imobilizau şi l-am 
ajutat să se ridice. Nu era în stare să se ţină pe picioare şi nici 
să vorbească. Gemea bietul om, fiind sigur, se pare, că fusese 
dezlegat ca să fie dus la moarte. 

Cînd a sosit Vineri, i-am poruncit să-i vorbească şi să-i spună că 
este salvat. Apoi, scoţind sticluţa cu rom, i-am dat-o lui Vineri ca 
să-l îmbie să bea. Romul împreună cu vestea cea bună l-au 
înzdrăvenit şi pus pe picioare cînd Vineri s-a apropiat ca să-l 
audă şi să-i privească faţa, s-a petrecut ceva care ar fi mişcat pe 
oricine pînă la lacrimi Vineri a început să-l sărute şi să-l 
îmbrăţişeze, să-l mîngiie, să strige, să rîdă, să urle, să salte, să 
dănţuiască, să cînte apoi să chicotească din nou, să-şi fringă 
mîinile, să-şi pălmuiască faţa şi capul, ca scos din minţi. Abia 
după cîtva timp am putut să-l fac să-mi vorbească şi să-mi 
spună ce s-a întîmplat şi numai cînd şi-a venit puţin în fire, mi-a 
spus că omul acesta era tatăl său. 

Nici nu pot descrie cît am fost de mişcat, văzînd j marea 
bucurie şi dragoste filială ce l-a cuprins pe acest biet sălbatic 
văzîndu-şi tatăl şi ştiindu-l scăpat de la moarte. De asemenea 
nu pot descrie nici pe jumătate chipul ciudat în care şi-a arătat 
afecțiunea după aceea, căci s-a urcat şi a coborit din barcă de 
mai multe ori, asemenea unui nebun. Cînd se suia în barcă, se 
aşeza lîngă bătrîn, îi lua capul la piept şi-l ţinea strîns. Pe urmă 
începea să-i frece mîinile şi picioarele, care îi î amorţiseră din 
pricina legăturilor. 

Văzind starea în care se afla bătrînul, i-am dat rom să-l frece, 
ceea ce i-a făcut tare bine. 

Cu asta s-a terminat urmărirea celor din canu, care aproape că 
nu se mai zăreau. Am avut mare noroc, căci peste două ore, 
cînd ei nu făcuseră încă nici un sfert din drum, s-a pornit un vînt 
puternic. Vîntul a suflat toată noaptea dinspre nord-vest, deci 
contra lor, astfel că nu cred ca barca să fi putut rezista sau ca ei 
să fi ajuns vreodată pe coasta lor. 


Dar să ne întoarcem la Vineri. Era atît de ocupat cu tatăl său, 
încît nu-mi venea să-l mai iau de acolo. Cînd am văzut că-l poate 
părăsi o clipă, l-am chemat. A venit sărind şi rizînd, nespus de 
fericit. L-am întrebat dacă i-a dat piine tatălui său. Mi-a răspuns 
dînd din cap: „Nimic, câine păcătos mîncat tot singur”. l-am dat 
atunci un codru de piine, căci aveam piine în săculeţul pe care-l 
purtam în acest scop i-am dat şi lui un colţ, dar el nu a vrut să 
se atingă de el, ducîndu-i lui taică-su toată pîinea ce i-am dat-o. 
Mai aveam prin buzunare vreo doi, trei ciorchini de struguri, aşa 
că i-am dat pentru taică-su o mînă bună din ei. Nici nu a apucat 
să-i dea bătrînului strugurii, că l-am văzut pe Vineri ieşind din 
barcă şi luînd-o la fugă, de parcă ar fi fost vrăjit, căci era omul 
cel mai iute de picior pe care-l văzusem vreodată. Vreau să 
spun că fugea atit de repede, încît într-o clipă îţi dispărea de sub 
ochi şi, deşi am strigat şi am urlat după el - degeaba, dus a fost. 
Într-un sfert de ceas l-am văzut însă înapoindu-se, dar nu aşa de 
zorit ca la dus. 

Cînd s-a apropiat, am văzut că păşea cu grijă, deoarece purta 
ceva în braţe. Cînd a ajuns în dreptul meu, am descoperit că se 
dusese pînă acasă, ca să ia o oală de lut sau urcior, cu care să 
aducă lui taică-su apă proaspătă, şi totodată luase şi două 
bucăţi mari - sau doi codri de piine. 

Mi-a dat pîinea, iar apa a dus-o în barcă lui taică-su, după ce 
am luat şi eu o înghiţitură, căci mi-era sete. Apa a făcut minuni, 
mai mult decit romul ce îi dădusem, şi bătrînul şi-a recăpătat din 
puteri, căci murea de sete. 

După ce a băut, l-am întrebat pe Vineri dacă i-a mai rămas apă 
şi cum mi-a spus „da”, i-am poruncit să-i dea şi bietului spaniol, 
care avea tot atita nevoie ca şi tatăl său. l-am trimis şi o bucată 
de piine, din cele aduse de Vineri, spaniolului, care într-adevăr 
era foarte slăbit şi se odihnea pe iarbă la umbra unui copac. 
Miîinile şi picioarele îi erau amorţite şi umflate din cauza 
legăturilor. Cînd am văzut că se ridică să bea şi că a luat piinea 
adusă de Vineri şi începe să măniînce, m-am apropiat şi eu şi i- 
am dat şi lui un strugure. M-a privit cu cea mai mare 
recunoştinţă ce o poate arăta un chip de om. Era însă foarte 
slăbit, mai obosise şi cu lupta, aşa că nu se putea ţine pe 
picioare. A încercat de două-trei ori să se ridice, dar nu a reuşit, 
căci încheieturile îi erau umflate şi îl dureau. L-am rugat să stea 


liniştit şi l-am pus pe Vineri să-l frece cu rom, cum făcuse şi 
tatălui său. 

Am observat că această biată făptură, plină de dragoste, era 
toată numai grijă pentru bătrîn şi îşi întorcea mai la fiecare două 
minute capul, ca să vadă cum îi mai merge şi dacă se află în 
acelaşi loc. Cînd în cele din urmă nu l-a mai putut vedea, s-a 
ridicat speriat, şi, fără a spune o vorbă, a luat-o la fugă spre 
barcă, parcă zburînd, căci aproape nici nu-i vedeai picioarele 
atingînd pămîntul. Cînd a ajuns la el, l-a găsit culcat, căci se 
întinsese să se odihnească, aşa că Vineri s-a întors liniştit la 
mine. L-am rugat pe spaniol să se lase ajutat de Vineri, care îl 
va duce în barcă şi de acolo acasă la noi, unde eu îl voi îngriji. 
Dar Vineri, flăcău vînjos, l-a luat în spate şi l-a carat în barcă, 
aşezindu-l cu mare grijă pe marginea bărcii, cu picioarele 
înăuntru, apoi l-a ridicat din nou şi l-a aşezat lîngă tatăl său. A 
împins barca şi, vislind de-a lungul coastei, a dus-o mai repede 
decit puteam eu să mă ţin după ea umblînd alături pe uscat, şi 
asta cu toate că vintul bătea împotrivă-i destul de tare. Astfel i-a 
adus pe amîndoi cu bine în estuarul nostru şi, lăsîndu-i acolo, în 
barcă, s-a întors în fugă să aducă şi celălalt canu. Cînd a trecut 
prin dreptul meu şi l-am întrebat unde se duce, mi-a răspuns: 
„Duce încă un canu” şi a dispărut ca vintul, căci de bună seamă 
nu am văzut niciodată un om sau cal alergînd mai iute ca Vineri. 
Aproape îndată după sosirea mea, fu şi el înapoi în estuar cu 
barca. M-a trecut pe celălalt mal şi apoi a scos oaspeţii din 
barcă. Era în mare încurcătură bietul Vineri, căci nici unul nu 
putea să umble. 

Mi-am frămîntat mintea cum să o scot la capăt în situaţia 
aceasta şi, spunîndu-i lui Vineri să-i lase să stea întinşi pe locul 
unde erau, în timp ce el va veni cu mine, am înjghebat la iuţeală 
un soi de targa cu care apoi Vineri şi cu mine i-am cărat pe 
amindoi, unul lîngă altul. 

Dar cînd am ajuns la zidul sau la fortificația noastră, ne-am 
găsit într-o încurcătură şi mai mare, căci nu-i puteam trece 
peste zid, iar să-l dărimăm nu voiam. Şi iar ne-am pus pe lucru 
şi, în cîteva ore, Vineri şi cu mine am făcut un cort de toată 
frumuseţea, acoperit cu pînză de corabie şi ramuri de copac. 
Cortul se găsea între păduricea pe care o sădisem eu şi zidul 
nostru dinafară. După aceasta am făcut două culcuşuri din ceea 


ce am avut la îndemiînă, adică din paie de orez, acoperite 
fiecare cu cîte o pătură şi dîndu-le şi cîte una ca să se acopere. 

De îndată ce i-am pus la adăpost pe cei doi prizonieri slabi şi 
prăpădiţi pe care îi salvasem, am început să mă gindesc cum să 
le fac ceva demiîncare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost 
acela de a-l trimite pe Vineri să aducă un ied din turmă şi să-l 
taie. Am tăiat un but în bucăţi mici şi l-am pus pe Vineri să le 
fiarbă şi să le prăjească. Vă asigur că am făcut astfel o mîncare 
foarte gustoasă din carne, orz şi orez. Totul s-a făcut afară din 
casă, căci înăuntru nu aprindeam focul, şi cînd a fost gata am 
dus mîncarea în cortul cel nou. Am pus masa acolo şi am mîncat 
şi eu cu ei, înveselindu-i şi îmbărbătîndu-i pe cît m-am priceput. 
Vineri era tălmaciul meu faţă de tatăl său şi de spaniol, care 
deprinsese destul de bine limba lor. 

După-masă, sau mai bine zis după cină, i-am poruncit lui Vineri 
să ia un canu şi să aducă flintele şi celelalte arme de foc, pe 
care nu avusesem răgazul să le ridic de pe cîmpul de luptă. Apoi 
să îngroape trupurile sălbaticilor care, stînd în soare, vor putrezi. 
Tot astfel i-am spus să facă şi cu toate rămăşiţele praznicului lor 
barbar - lucru care nu aş fi fost în stare să-l fac eu. Nu puteam 
nici să mă gîndesc să le mai văd vreodată acolo. Vineri a şters 
orice urmă şi, cînd am trecut mai tîrziu prin partea locului, nici 
n-aş fi recunoscut cîmpul de bătaie, dacă nu era colţul acela de 
pădure din apropierea apei, care să-l reamintească. 

Am început să vorbesc cu noii mei tovarăşi. Mai întîi l-am pus 
pe Vineri să-l întrebe pe tatăl său ce crede despre sălbaticii care 
au scăpat în canu, dacă trebuie să ne aşteptăm să se întoarcă 
cu forţe mari, cărora să nu ne putem împotrivi. A răspuns că nu 
crede ca ei să fi scăpat de furtuna din noaptea aceea că se 
poate să se fi înecat sau să fi fost tiriîţi la sud, spre alte coaste, 
unde era sigur că vor fi mîncaţi de alţi canibali sau vor pieri într- 
un fel sau altul. 

Nu ştia ce ar face ei, dacă ar ajunge totuşi acasă. Dar credea 
că sînt atît de înspăimîntaţi de felul cum au fost atacați, de 
zgomotul şi focul de care au avut parte, încît vor povesti că au 
fost ucişi de fulgere şi de trăsnete şi nu de mînă omenească. ŞI 
că cei doi care s-au arătat (adică eu şi Vineri) erau două duhuri 
cereşti sau furii venite să-i nimicească şi nicidecum nişte 
oameni înarmaţi. 


De asta el era sigur, căci îi auzise pe toţi spunîn-du-şi 
asemenea lucruri în limba lor într-adevăr, ei nu puteau să 
înţeleagă ca omul să arunce de la sine foc, să vorbească 
asemenea trăsnetului şi să ucidă de la depărtare, fără măcar să 
ridice mîna, după cum se în-tîmplase. Bătrînul sălbatic avea 
dreptate. După cîte am văzut după acelea, sălbaticii nu au mai 
cutezat să vină pe insulă. Erau atît de înspăimîntaţi de cele 
povestite de către cei patru oameni (care se pare că au reuşit 
totuşi să scape), încît au crezut că oricine ar veni pe această 
insulă vrăjită ar fi nimicit pe loc prin focul zeilor. 

Pe atunci nu ştiam încă de toate acestea şi am trăit citva timp 
cu teama lor. Eram acum totuşi patru oameni şi cu aceasta mică 
oştire aş fi îndrăznit să înfrunt chiar o sută de sălbatici în cîmp 
deschis. 

Dar cum în scurt timp n-au mai apărut alte bărci, teama s-a 
irosit şi eu am început iarăşi să mă gîndesc la călătoria spre 
continent, mai ales că tatăl lui Vineri mă asigurase că, datorită 
lui, voi fi bine primit de neamul lor dacă aş vrea să merg acolo. 


Capitolul XVII 


ŞTIRI DESPRE SPANIOLII CARE TRĂIESC PRINTRE SĂLBATICI. 
SPANIOLUL ŞI TATĂL LUI VINERI PLEACĂ SPRE CONTINENT. O 
CORABIE ENGLEZEASCĂ ÎN APROPIEREA INSULEI. O BARCĂ 
ADUCE TREI PRIZO-NIERI. MĂ ARĂT PRIZONIERILOR. PRIN-DEREA 
RĂZVRĂTIŢILOR. 


După o convorbire mai serioasă cu spaniolul, am părăsit pentru 
un timp planurile mele. Am aflat că se mai găsesc şaisprezece 
compatrioți ai săi şi portughezi, care au naufragiat şi s-au salvat 
pe acea coastă. Trăiau în pace cu băştinaşii, dar duceau un trai 
foarte anevoios şi nu aveau cele de trebuinţă. l-am cerut 
amănunte despre călătoria lor şi am aflat că se găseau pe o 
corabie care venea din Rio de la Plata, mergind spre Havana, 
unde trebuia să-şi lase încărcătura de argint şi piei, aducînd în 
schimb mărfuri europene, care se găseau acolo. Pe punte au 
avut şase marinari portughezi, culeşi dintr-un alt naufragiu. 
Cinci din oamenii lor s-au înecat cînd a eşuat corabia, iar ei au 
scăpat, trecînd apoi prin nenumărate primejdii şi ajungînd 
aproape morţi de foame pe coasta canibalilor, unde se aşteptau 
să fie mîncati în fiecare clipă. Mi-a mai spus că au avut cu ei 
ceva arme, dar fără folos, căci le lipsea praful de puşcă şi 
gloanţele. Puţinul praf de puşcă fusese stricat de valuri, iar ceea 
ce mai rămăsese îl întrebuinţaseră ca să-şi procure hrana îndată 
ce debarcaseră. 

L-am întrebat dacă, atunci cînd au ajuns pe uscat, s-au gindit la 
ce li se va întîmpla şi dacă nu au făcut nici un plan de salvare. 
Mi-a răspuns că s-au gîndit adesea, dar, neavînd corabie, nici 
unelte ca să facă una nouă şi nici provizii, sfaturile ce le ţineau 
se isprăveau întotdeauna cu lacrimi şi deznădejde. L-am mai 
întrebat cum crede că ar fi primită propunerea mea pentru 
salvare şi dacă nu-i de părere că totul ar fi mult mai uşor dacă s- 
ar găsi cu toţii aici. l-am mărturisit deschis că mi-era teamă de 
trădarea lor şi de nesocotinţa mea, căci recunoştinţa nu este o 
virtute înnăscută omului. Adesea, oamenii se călăuzesc în 
faptele lor nu după îndatoririle pe care le au, ci mai totdeauna 
după foloasele la care se pot aştepta. Ar fi prea trist pentru 
mine să nu fiu decît unealta dezrobirii lor, ca apoi să ajung 
cumva prizonier în Noua Spanie, unde orice englez cade uşor 


jertfă, indiferent de pricina care l-a adus acolo. Preferam să 
ajung în mîinile canibalilor şi să fiu mîncat de viu decît să cad în 
ghearele necruțătoare ale preoţilor, care să mă dea pe mîna 
Inchiziției. 

Am adăugat de altfel că eram convins că ar fi uşor, dacă am fi 
cu toţii aici, să construim o barcă destul de mare, care să nu 
ducă la sud, în Brazilia, sau la nord, spre insulele ori coasta 
Spaniei. Dar mi-am arătat şi temerea că soarta mea ar fi mai rea 
ca oricind dacă, punîndu-le armele în miini, ei s-ar purta rău cu 
mine şi m-ar duce cu sila între ai lor. 

Mi-a răspuns la toate acestea deschis şi neprefăcut, arătîndu- 
mi că starea lor este atit de nenorocită şi suferă atît din pricina 
asta, încît socoate că le-ar fi scîrbă numai la gîndul de a se purta 
urit cu cineva care le-ar oferi să-i ajute să scape. Dacă voiam, se 
putea duce împreună cu bătrânul sălbatic să le vorbească, 
urmînd a se întoarce cu răspunsul lor. El îi va pune să jure că se 
vor supune poruncilor mele, ca să le fiu căpitan şi conducător. 
Vor jura pe sfinta cuminecătură şi pe Evanghelie să-mi fie 
credincioşi şi să meargă în ţara creştină pe care o voi statornici 
eu. Vor asculta, fără cîrtire şi în totul de poruncile mele, pînă vor 
ajunge cu bine acolo unde îi voi duce eu. S-a obligat în acest 
scop să aducă un contract scris de mina lor. Apoi mi-a spus că 
îmi va jura el, cel dintii, credinţă şi că toată viaţa nu se va mişca 
de lîngă mine pînă nu-i voi porunci eu, stînd neclintit de partea 
mea pînă la cea din urmă picătură de sînge, dacă s-ar întîmpla 
cea mai mică încălcare de ju-rămînt din partea compatrioţilor 
săi. El mi-a mai spus că toţi tovarăşii săi sînt oameni cumsecade 
şi cinstiţi şi se găsesc în cea mai neagră mizerie ce se poate 
închipui, fără unelte sau haine pe ei, fără hrană, la mila şi în voia 
sălbaticilor, fără nădejdea de aş mai vedea vreodată ţara. Era 
sigur că dacă voi încerca să-l scap, vor trăi şi vor muri alături de 
mine. 

În urma acestor asigurări, m-am hotărît să-l trimit pe spaniol 
împreună cu bătrînul sălbatic să trateze cu ei. Dar cînd totul 
este pregătit de plecare spaniolul a adus o obiecţiune, care 
dovedea, pe de o parte, multa înţelepciune şi, pe de altă parte, 
o sinceritate care nu putea decit să îmi facă plăcere. După sfatul 
său, singur a amiînat salvarea tovarăşilor săi cu jumătate de an, 
căci iată ce s-a gindit: trăia de o lună cu noi, în care timp 
avusese prilejul să vadă felul în care soarta îmi ajutase să-mi 


procur de toate pentru traiul meu. A văzut cantitatea de provizii 
puse deoparte, orzul şi orezul pe care-l aveam şi care, dacă 
pentru mine era mai mult decit de ajuns, şi cu mare economie 
ajungea şi pentru noua mea familie ce se înmulţise cu încă două 
guri, în schimb nu ar fi fost suficientă dacă veneau şi tovarăşii 
lui, care erau încă cincisprezece la număr, după cum îmi 
spusese. Nu ajungea nici pentru a aproviziona o corabie cu care 
să facem călătoria pînă într-una din coloniile creştine din 
America. De aceea socotea a fi un lucru mai înţelept dacă el şi 
cu ceilalţi doi ar săpa şi ar cultiva mai mult pămînt, în care să 
semănăm tot ce avem pus deoparte, aşteptind încă o recoltă 
spre a avea destule provizii de grîne cînd vor veni compatrioţii 
săi. Altfel, lipsa putea să le devină ispită, să nu se învoiască şi să 
creadă că au căzut dintr-o ananghie în alta. „Fiii lui Israel s-au 
bucurat cînd au scăpat din robia Egiptului, dar s-au răzvrătit 
împotriva lui Dumnezeu, care i-a dezrobit, cînd au ajuns să ducă 
lipsă de piine în deşert” - mi-am amintit mie însumi, care 
cunoşteam acest adevăr. Prevederea sa era întemeiată şi sfatul 
atit de înţelept, încît nu am putut fi decit mulţumit de 
propunerea sa ca şi de fidelitatea sa toţi patru am pornit să 
arăm țarina cu puţinele unelte de lemn pe care le aveam, şi 
peste o lună, cînd a venit vremea semănatului, am avut destul 
pămînt desţelenit şi curăţat pentru a semăna douăzeci şi două 
de baniţe de orz şi şaisprezece măsuri de orez, adică tot ceea ce 
aveam pus deoparte. 

Acum, nemaifiind singur şi numărul nostru fiind îndeajuns ca să 
nu ne mai fie teamă de sălbatici dacă ar fi venit - decît doar în 
număr foarte mare - umblam fără frică prin toate colţurile insulei 
cînd aveam prilejul şi cum mereu ne urmărea pe toţi gîndul 
salvării sau al descătuşării, ne era cu neputinţă - cel puţin mie - 
să nu căutăm mijloacele necesare pentru înfăptuirea lui. 

Am ales în acest scop cîţiva copaci mai nimeriţi şi am pus pe 
Vineri şi pe tatăl său să-i taie apoi l-am rugat pe spaniol, cu care 
obişnuiam să mă sfătuiesc în această chestiune, să-i îndrumeze 
în munca lor. Le-am arătat în ce fel şi cu cită trudă am tăiat 
scînduri din copaci, îndemniîndu-i să facă la fel. Au reuşit să taie 
douăsprezece seînduri de stejar de două picioare lăţime şi vreo 
trei zeci şi cinci lungime şi avînd o grosime de două pînă la 
patru degete. Oricine îşi poate închipui cîtă muncă a fost 
necesară. 


În acelaşi timp am căutat să-mi măresc turma de capre 
domesticite. În acest scop ne duceam cu rîndul, Vineri şi 
spaniolul într-o zi, Vineri şi cu mine în altă zi, şi astfel am prins 
aproape douăzeci de iezi, care să fie crescuţi laolaltă cu ceilalţi. 
De cîte ori împuşcam o capră, luam iezii şi-i adăugam la turmă. 
Dar mai presus de toate, venind vremea de a culege strugurii, 
am pus o cantitate atît de mare la uscat, încît cred că dacă eram 
în Alicante, unde se fac astfel de struguri, aş fi umplut şaizeci 
pînă la optzeci de butoaie. Strugurii împreună cu pîinea 
alcătuiau hrana noastră de căpetenie. Vă asigur că erau nişte 
alimente foarte bune şi hrănitoare. 

A venit apoi vremea recoltei, care, dacă nu era una din cele 
mai frumoase ce le văzusem aici pe insulă, era totuşi suficientă 
pentru scopul nostru. Din cele douăzeci şi două de baniţe 
semănate ne-au ieşit aproape două sute douăzeci de baniţe şi 
aceeaşi cantitate de orez. Ne ajungea acum pînă la recolta 
viitoare şi pentru cei şaisprezece spanioli ori pentru corabia care 
ne-ar fi dus în orice parte a lumii, adică în orice parte a Americii. 
După ce am pus bine toată recolta, am început să facem coşuri 
mari de nuiele în care s-o păstrăm. Spaniolul s-a arătat foarte 
dibaci la această treabă şi mă dojenea adesea că nu-mi fac o 
reţea de nuiele ca întăritură. 

Avînd acum provizii destule pentru toţi oaspeţii, am îngăduit 
spaniolului să plece spre continent şi să vadă ce poate face cu 
cei rămaşi acolo, l-am dat porunci aspre ca nu cumva să aducă 
pe cineva care nu va jura mai întîi în faţa lui şi a bătrînului 
sălbatic - tatăl lui Vineri - că nu va încerca în nici un fel să 
rănească, sau să atace, sau să se împotrivească celui pe care-l 
vor găsi pe insulă şi care era atit de bun să trimită după ei 
pentru a-i salva. 

Trebuiau să jure că vor sta alături de mine şi mă vor apăra 
împotriva oricărei încercări de acest fel. Şi oriunde se vor duce 
ei, vor fi cu totul supuşi poruncilor mele. Toate acestea le vor da 
în scris şi vor semna cu mîna lor. Nu ne-am întrebat niciodată 
cum aveau s-o facă fără hirtie şi cerneală. 

Cu aceste instrucţiuni, spaniolul şi bătrînul sălbatic au plecat în 
acelaşi canu în care veniseră sau mai degrabă în care fuseseră 
aduşi ca jertfe pe această insulă. Am dat fiecăruia cite o 
muschetă cu fitil şi cîte opt încărcături de pulbere şi gloanţe, 


sfătuindu-i să le întrebuinţeze cu cea mai mare zgircenie şi 
numai la mare nevoie. 

Toate acestea însemnau pentru mine o mare bucurie, fiind 
primele măsuri pe care le luam în vederea apropiatei eliberări, 
după. Douăzeci şi şase de ani şi cîteva zile. Le-am dat provizii 
din belşug, piine şi stafide, pe mai multe zile, atît pentru ei cît şi 
altele pentru toţi spaniolii, pentru o durată de opt zile. Urîndu-le 
călătorie bună, i-am văzut pornind. Ne-am înţeles să ridice un 
semnal la întoarcere ca să-l recunosc din depărtare, înainte de a 
se apropia de țărm. 

Au pornit cu vînt bun, căci era lună plină. Era prin octombrie, 
după toate socotelile mele, dar nu mai puteam fi sigur de cînd 
pierdusem socoteala exactă a zilelor şi nu mai fusesem în stare 
să o refac. Nici numărul anilor nu-l însemnasem atit de bine, 
încît să fiu sigur de el. Dar mai tirziu s-a dovedit că ţinusem bine 
socotelile şi totul fusese exact. 

Trecuseră opt zile de cînd îi aşteptam, cînd s-a întîmplat ceva 
neprevăzut şi ciudat. Dormeam adînc într-o dimineaţă, în 
încăperea mea, cînd Vineri a venit în fugă strigind: „Stăpine, 
stăpîne, au sosit!” 

Am sărit din pat fără să mă gîndesc la vreo primejdie. Am pus 
pe mine ce am apucat şi - ceea ce nu făceam de obicei - am 
ieşit fără grijă, fără nici o armă, luînd-o prin livadă, care între 
timp devenise o pădurice foarte deasă. Cînd am privit spre 
mare, am fost surprins să văd o barcă cu pinze, cam la o leghe 
şi jumătate, îndreptîndu-se spre țărm. Piînzele erau cele 
obişnuite bărcilor englezeşti, Vîntul sufla tare şi barca venea 
destul de repede spre insulă. Am observat în curînd că ei nu 
veneau dinspre ţărmul insulei, ci dinspre capătul cel mai de sud 
al ei. L-am chemat pe Vineri şi i-am poruncit să stea lîngă mine, 
căci aceştia nu puteau fi oamenii noştri şi nu ştiam încă dacă ne 
sînt prieteni sau duşmani. Am luat apoi ocheanul ca să mă 
dumeresc despre ce era vorba şi m-am urcat în virful dealului, 
aşa cum făceam cînd mă temeam de ceva şi voiam să cuprind 
cît mai mult cu vederea fără să fiu văzut. Abia am pus piciorul 
pe deal, că şi-am dat cu ochii de o corabie ancorată cam la două 
leghe şi jumătate departe de mine, spre sud-sud-est, şi cam la o 
leghe şi jumătate de țărm. Mi-am dat seama că este o corabie 
englezească şi barca de asemenea. 


Nu pot spune ce tulburare m-a cuprins, cu toate că mă 
năpădise o bucurie nespus de mare, căci vedeam o corabie al 
cărui echipaj era compus, fără îndoială, din oameni de un neam 
cu mine şi deci prieteni. Inima mi-era totuşi plină de îndoieli şi 
ceva îmi spunea că trebuie să mă feresc, deşi nu ştiam cum de 
îmi încolţise îndoiala aceasta. În primul rînd mă întrebam ce 
căuta o corabie englezească în această parte a lumii, deoarece 
drumul obişnuit pentru negoţul englezilor nu trecea pe aici de 
asemenea ştiam că nici o furtună nu-i adusese de nevoie în 
aceste locuri. Dacă erau într-adevăr englezi, de bună seamă că 
nu veniseră pe aici cu gînduri curate. De aceea mi-am zis că e 
mai bine să rămîn în situaţia în care eram decit să cad în mîinile 
unor hoţi sau ucigaşi. 

Să nu dispreţuiască nimeni asemenea îndemnuri tainice de a 
ne feri de primejdie, ce ne vin cîiteodată chiar atunci cînd 
judecata ne spune că nu-i o adevărată primejdie în preajma 
noastră. 

Dacă nu aş fi fost prevenit în acest fel, mi s-ar fi întîmplat fără 
îndoială o mare nenorocire, mai mare poate decit tot ceea ce 
suferisem pînă atunci, după cum se va vedea din cele ce 
urmează. 

Curînd am zărit barca apropiindu-se de țărm şi cău-tînd un loc 
potrivit pentru debarcare. Din fericire nu au ajuns prea departe 
şi nu au găsit micul estuar unde debarcasem eu cu plutele. Au 
tras barca la mal, cam la o milă depărtare de mine, spre norocul 
meu, căci altfel acostau chiar la uşă, cum s-ar zice şi m-ar fi 
izgonit din casă, prădînd tot ce ar fi găsit. 

Cînd au debarcat, am constatat cu satisfacţie că erau englezi, 
în orice caz cei mai mulţi dintre ei. Numai unul sau doi mi s-a 
părut că sînt olandezi. Erau vreo unsprezece inşi cu toţii, dintre 
care trei erau neînarmaţi şi mi s-a părut că-s legaţi. Cînd primi 
patru sau cinci oameni au sărit pe mal, i-au scos şi pe cei trei 
prizonieri dintre aceştia, unul, după cît am putut vedea, dădea 
cumplite semne de durere şi deznădejde, rugîndu-se de cei care 
îl duceau, pe cînd ceilalţi doi am putut vedea că ridicau numai 
din cînd în cînd miinile, părînd într-adevăr îngrijoraţi, dar nu în 
halul în care era primul. 

Eram uluit de ceea ce vedeam şi nu înţelegeam rostul acestor 
întîmplări. Vineri mi-a strigat în englezeasca lui stricată: „O, 
stăpine, vezi englezi mănîncă prizonieri ca oameni sălbatici î” 


„Cum, Vineri, tu crezi că au să-i măniînce?” „Da - mi-a răspuns 
Vineri - îi mănîncă.” „Nu, nu, Vineri - am zis eu - mi-e teamă că-i 
vor ucide, dar poţi fi sigur că nu-i mănîncă.” 

Nu înţelegeam totuşi ce se întîmplă. Tremuram de groază, 
aşteptind în orice clipă ca cei prinşi să fie împuşcaţi. La un 
moment dat, unul din răufăcători a scos un cuţit mare, cum îi zic 
marinarii, sau sabie, ca să-l lovească pe unul din bieţii oameni. 
Mă aşteptam să-l văd prăbuşindu-se în orice clipă şi sîngele îmi 
îngheţase în vine. Doream din tot sufletul să am alături de mine 
pe spaniol şi pe sălbaticul plecat cu diînsul, sau să fi găsit 
mijlocul de a mă apropia nevăzut, îndeajuns de aproape, ca să 
pot trage în ei, pentru ca astfel să-i scap pe cei trei nenorociţi. 
Nu observasem ca răufăcătorii să aibă arme de foc. Curînd am 
găsit o altă soluţie. 

După ce am băgat de seamă purtarea umilitoare a marinarilor 
acelora neobrăzaţi faţă de cei trei oameni, am mai văzut că 
marinarii s-au împrăştiat în grabă în toate direcţiile ca şi cum ar 
fi dorit să cerceteze locurile. Am văzut că cei trei aveau şi ei 
libertatea de a se duce unde voiau, dar ei stăteau jos îngînduraţi 
şi deznădăjduiţi. Mi-am adus aminte de clipele cînd am poposit 
eu pe această insulă şi am încercat să privesc în jurul meu. Ce 
pierdut mi se părea că sînt ce înspăi-miîntat mă uitam împrejur 
şi ce groază mi-era cum am dormit noaptea în copac, de frică să 
nu fiu sfişiat de fiare. In noaptea aceea nu ştiam încă de 
proviziile pe care trebuia să le capăt datorată faptului 
providenţial că furtuna şi fluxul aduseseră mai aproape de țărm 
corabia aceea, de pe urma căreia m-am hrănit şi m-am 
întreţinut atita timp. Tot astfel, nici aceşti trei oameni desperaţi 
nu ştiau ce siguri şi ce aproape erau de scăpare şi de provizii şi 
că într-adevăr se găseau în siguranţă tocmai atunci cînd se 
credeau pierduţi şi situaţia lor Il se părea fără de scăpare. 

Oamenii aceştia au ajuns la țărm o dată cu fluxul. Au zăbovit 
mult, pălăvrăgind cu prizonierii şi umblînd apoi prin împrejurimi. 
Fără să-şi dea seama, au stat pînă ce a trecut fluxul, iar refluxul 
a retras bine apele, astfel că le-a lăsat barca pe uscat. Este 
adevărat că lăsaseră doi oameni în barcă, dar - după cum am 
aflat apoi - i aceştia băuseră prea mult rachiu şi adormiseră. 
Unul s-a trezit mai înaintea celuilalt şi, văzînd barca 
împotmolită, a strigat după ceilalţi care rătăceau prin preajmă. 


S-au aunat cu toţii în jurul bărcii, dar era peste puterile lor ca să 
o poată trage la apă, barca fiind prea grea şi nisipul prea clisos. 

In această situaţie, ca nişte adevăraţi marinari, care dintre toţi 
oamenii sînt poate cei mai puţin prevăzători, s-au lăsat păgubaşi 
şi din nou au început să umble brambura prin insulă l-am auzit 
pe unul strigînd tare altuia şi chemîndu-i pe cei din barcă: 
„Haide, Jack, lăsaţi-o în pace! O să pornim cu fluxul următor!” 
De aici m-am convins, fără urmă de îndoială, ce fel de oameni 
sînt. În tot acest timp, eu am rămas închis, neîndrăznind să ies 
din fortăreață. Nu m-am dus mai departe de postul meu de 
observaţie din vîrful dealului. Eram fericit la gîndul că aveam 
întărituri bune. Ştiam că barca nu va putea porni mai curînd 
decit peste zece ore şi în timpul acesta se lăsa noaptea. Mi-era 
mai lesne să le urmăresc pe întuneric mişcările şi să le aud 
convorbirile, dacă s-ar fi apucat să discute. Intre timp mă 
pregăteam de luptă, ca şi mai înainte, dar de data asta făceam 
totul cu mai multă grijă, ştiind că am de-a face cu altfel de 
duşmani decit ceilalţi. l-am poruncit lui Vineri, care era acum un 
foarte bun ţinţaş, să care arme. Eu am luat două puşti de 
vinătoare şi lui i-am dat trei flinte. Înfăţişarea mi-era cu 
adevărat înfricoşătoare. Purtam haină din piei de capră, căciulă 
mare, o sabie la brîu, două pistoale la cingătoare şi cîte o puşcă 
pe fiecare umăr. 

După cum am spus mai sus, nu voiam să fac nici o încercare 
înainte de a se lăsa întunericul. Dar pe la ora două, cînd căldura 
zilei era în toi, i-am văzut cum au intrat cu toţii într-o pădure şi 
mi-am închipuit că s-au tolănit ca să doarmă. Numai cei trei 
oameni în deznădejde, prea neliniştiţi ca să poată dormi, s-au 
aşezat la umbra unui copac, cam la un sfert do milă departe de 
mine şi fără să poată fi văzuţi de ceilalţi. In această situaţie m- 
am decis să mă arăt lor şi să aflu ce s-a întîmplat. Am pornit, 
aşadar, îndată, urmat de Vineri, tot atît de straşnic înarmat, dar 
căutînd să nu par chiar o arătare. M-am furişat pînă aproape de 
ei şi apoi le-am strigat în limba spaniolă, înainte ca să mă poată 
vedea: „Cine sînteţi, domnilor?” 

Au sărit în sus la auzul zgomotului, dar s-au înspăi-mîntat de 
zece ori mai rău cînd m-au văzut, cu înfăţişarea mea ciudată. Nu 
au răspuns nimic şi, simțind că erau gata să o ia la fugă, le-am 
spus în englezeşte: „Domnilor, vă rog să nu fiţi surprinşi de 
apariţia mea. Poate că aveţi în faţă un prieten neaşteptat!” 


„Atunci eşti trimis de-a dreptul din ceruri - mi-a strigat unul din 
ei, scoţindu-şi pălăria. În starea noastră nu mai putem fi ajutaţi 
de oameni.” „Orice ajutor e trimis din ceruri, domnilor! le-am 
grăit eu. Dar puteţi spune unui străin în ce fel vă poate ajuta, 
căci vă văd în mare nevoie? V-am zărit cînd aţi debarcat. Dacă 
nu mă înşel, una din acele brute a ridicat sabia să vă lovească 
atunci cînd aţi încercat să-i vorbiţi.” 

Bietul om, cu lacrimile ourgindu-i şiroaie pe faţă şi tremurînd, 
m-a privit ca năuc şi mi-a zis: „Vorbesc oare unui zeu sau unui 
om? Eşti om cu adevărat sau înger?” „Nu-ţi fie frică de aceasta, 
domnule, i-am spus. Dacă Dumnezeu trimitea un înger, fii sigur 
că îngerul venea mai bine îmbrăcat şi, poate, altfel înarmat. 
Rogu-te, alungă-ţi teama. Sînt om, sînt englez şi gata să vă dau 
ajutor. Vedeţi singuri că nu am decit un slujitor, dar avem arme 
şi muniții. Spuneţi deschis cu ce vă putem ajuta? Ce vi s-a 
întîmplat?” „Domnule - mi s-a răspuns - e prea lung să vă 
povestesc acum totul. Ucigaşii sînt aproape. Dar, pe scurt, vă 
pot spune că am fost căpitanul acelei corăbii. Oamenii s-au 
răzvrătit. 

Numai printr-o minune am scăpat pînă acum cu viaţă. S-au 
hotărit să mă părăsească pe această insulă pustie împreună cu 
secundul şi cu un pasager. Se aşteptau să pierim aici, socotind 
insula nelocuită, dar acum nu mai ştiu ce să cred.” 

„Unde sînt aceşti răufăcători, duşmanii domniei voastre?” l-am 
întrebat. „Poate ştiţi unde s-au dus?” „Sînt tolăniţi acolo, 
domnule - şi mi-a arătat spre pădure. Sînt îngrozit cînd mă 
gîndesc că se prea poate să ne fi auzit. Dacă-i aşa, ne vor ucide 
pe toţi.” „Au arme de foc?” l-am întrebat. „Nu au decît două, 
dintre care una au lăsat-o în barcă.” „Bine, lăsaţi pe mine. Văd 
că au adormit. E uşor să-i ucidem pe toţi. Sau doriţi poate să-i 
luăm prizonieri?” Mi-a răspuns că numai doi dintre ei erau prea 
înrăiţi ca să le cruţăm vieţile. „Dacă îi prindem pe aceştia, 
ceilalţi s-ar întoarce la datorie”. L-am rugat să-mi spună care 
erau acei doi. 

Mi-a răspuns că nu-i poate desluşi bine de departe. Dar voia 
să-mi urmeze orice poruncă. „Bine, ne vom retrage într-un loc, 
unde să nu fim văzuţi, şi vom aştepta să se trezească apoi vom 
vedea ce-i de făcut.” Ei au venit, aşadar, cu noi în pădure, unde 
ne-am ascuns. 


„Domnule - i-am spus căpitanului - dacă risc şi reuşesc să vă 
scap, vă veţi supune condiţiilor mele, nu-i aşa?” N-a aşteptat să 
mai spun altceva şi mi-a jurat că, atit el cît şi corabia, dacă vor 
reuşi să o scape, vor fi cu totul la dispoziţia şi porunca mea. 
Dacă însă nu vor reintra în stăpînirea corăbiei, va trăi şi va muri 
alături de mine în orice parte a lumii aş dori. Ceilalţi mi-au jurat 
la fel. „Foarte bine - le-am răspuns. Eu nu pun decit două 
condiţii: întîi, în tot timpul cît veţi sta în această insulă, să nu 
pretindeţi să conduceţi în nici un fel. Dacă vă voi da arme, să mi 
le înapoiaţi fără să-mi faceţi vreun rău. Să vă supuneţi 
poruncilor mele. Al doilea, dacă reuşim cumva să reluăm 
corabia, să mă duceţi pe mine şi pe servitorul meu în Anglia, 
fără de plată.” 

Mi-a jurat că se va supune - atit cit este în stare o minte de om 
sau credinţa lui - intru totul acestor condiţii atît de drepte. Pe 
deasupra îmi datora viaţa şi nu va uita cît va trăi a o recunoaşte 
în-toate împrejurările. „Poftiţi, atunci, aceste trei flinte cu 
pulbere şi gloanţe şi vă rog să-mi spuneţi cum credeţi că trebuie 
să procedăm.” El mi-a mărturist toată recunoştinţa, arătîndu-se 
gata a se lăsa călăuzit de mine în totul. l-am spus că socot 
foarte anevoioasa orice încercare, totuşi cea mai bună metodă 
ar fi să tragem deodată asupra lor cît timp erau culcaţi. Cei care 
nu vor fi ucişi la prima salvă, se vor preda fără îndoială şi le vom 
dărui viaţa, lăsînd, aşadar, ca voia lui Dumnezeu să ne 
călăuzească gloanţele. 

Mi-a mărturisit cu modestie că n-ar fi dorit să-i ucidă pe toţi, 
dacă se putea, căci numai doi erau mai răi şi ei porniseră 
răscoala pe corabie, iar dacă tocmai aceştia ar fi scăpat, atunci 
am fi fost pierduţi. S-ar fi dus pe bord şi ar fi adus tot echipajul 
ca să ne răpună. „De astă-dată - am zis eu - necesitatea îmi 
îndreptăţeşte sfatul, căci este singurul mijloc ca să scăpăm cu 
viaţă.” 

Vedeam totuşi că-i venea greu să verse prea mult sînge. l-am 
propus atunci să o ia înainte şi să facă aşa cum va crede de 
cuviinţă. 

În timpul acestei convorbiri am auzit cum unii din ei s-au trezit, 
ba doi s-au şi ridicat curînd după aceea. Am întrebat dacă 
aceştia erau cei cu pricina. Mi-a răspuns că „nu.” 


„Să-i lăsăm atunci în pace pe aceştia, căci cerul pare să-i fi 
trezit dinadins pentru a-i salva. Şi acum, dacă ne scapă ceilalţi, 
e vina dumitale.” 

Indemnat de aceste cuvinte, a pus mîna pe muscheta ce i-o 
dădusem şi, cu pistolul la brîu, a pornit urmat de ceilalţi doi 
tovarăşi, înarmaţi şi ei. Cei doi oameni care erau cu el făcuseră 
oarecare zgomot, ceea ce atrase atenţia unuia dintre marinarii 
care se treziseră acesta, întorcîndu-se şi văzindu-i venind pe cei 
trei, a strigat la ceilalţi. Era însă prea tirziu, căci în aceeaşi clipă 
cei doi din faţă au şi tras, căpitanul păstrîndu-şi cu înţelepciune 
gloanţele pentru mai tîrziu. 

Au nimerit cît se poate de bine de la prima salvă pe cei doi la 
care se gindeau, ucigind unul pe loc şi rănindu-l grav pe celălalt 
acesta s-a ridicat strigind aprig după ajutor, dar căpitanul, 
apropiindu-se de diînsul, i-a spus că-i prea tirziu să strige după 
ajutor şi mai degrabă să se roage lui Dumnezeu să-i ierte 
mîrşăviile. Zicînd acestea, l-a lovit cu patul muschetei, făcîndu-l 
să amuţească pentru totdeauna. Mai rămineau alţi trei, dintre 
care unul era uşor rănit. 

Intre timp am sosit şi eu. Cînd au văzut primejdia şi au înţeles 
că este zadarnic să se mai împotrivească, s-au rugat să-i 
cruţăm. Căpitanul s-a învoit să le lase vieţile dacă se leapădă de 
trădarea de care se făcuseră vinovaţi şi îi jură credinţă, ajutîndu- 
| să-şi recapete corabia şi să se reîntoarcă în Jamaica, de unde 
veneau. Au jurat tot ce a dorit, iar el le-a dăruit viaţa, fapt la 
care eu nu m-am împotrivit, ci numai l-am rugat să-i ţină legaţi 
de miini şi de picioare, atît timp cît vor fi pe insulă. 

In timp ce se îndeplinea aceasta, eu l-am trimis pe Vineri 
împreună cu secundul căpitanului spre barcă, poruncindu-le să o 
ia în stăpinire, scoţindu-i lopeţile şi pînzele, ceea ce au şi făcut. 
Cei trei oameni, care se despărţiseră de rest (din fericire pentru 
ei) şi cutreieraseră insula, s-au întors auzind detunăturile. 
Văziîndu-l pe căpitan, care le fusese mai înainte prizonier, iar 
acum era învingătorul lor, i s-au supus şi ei lăsîndu-se legaţi, şi 
astfel izbînda noastră a fost deplină. 

Nu ne mai rămiînea deocamdată, - căpitanului şi mie, altceva 
de făcut decit să ne povestim unul altuia păţaniile. Am început 
eu, spunîndu-mi întreaga poveste, pe care căpitanul a ascultat-o 
cu o luare-aminte egală cu uimirea, minunîndu-se mai ales de 
felul cum am ajuns să fac rost de provizii şi muniții. Cum 


povestea mea este într-adevăr un şir nesfirşit de minuni, l-a 
mişcat adînc. Cînd a reflectat la soarta sa şi cînd s-a gîndit că 
poate am fost reţinut dinadins pe această insulă pentru a-l 
salva, lacrimile i-au curs fierbinţi şi nu a mai fost în stare să mai 
rostească nici un civînt. După ce ne-am împărtăşit reciproc toate 
peripeţiile prin care trecuserăm amindoi, l-am condus pe căpitan 
şi pe ceilalţi doi acasă la mine, ducîndu-i pe unde venisem, 
adică pe sus. Aici i-am înviorat cu mîncarea ce-am avut-o şi le- 
am arătat tot ce am realizat în lunga vreme de cind trăiam pe 
aceste meleaguri. 

Tot ce le spuneam, tot ce le arătam li se părea uluitor. 
Căpitanul a admirat mai presus de toate întăriturile locuinţei şi 
felul în care mi-am ascuns-o în livada, care, avind acum aproape 
douăzeci de ani de cînd fusese sădită, iar copacii crescînd aici 
mai repede ca în Anglia, se transformase într-o pădure atît de 
deasă, încît nu se putea trece prin ea decit numai într-o parte, 
unde aveam o potecă cu multe cotituri. l-am spus că acesta era 
castelul sau reşedinţa mea, dar că mai aveam şi o casă la ţară, 
aşa cum au cei mai mulţi principi şi unde raa retrăgeam cu 
diferitele prilejuri, şi că i-o voi aiătă altă dată. Pentru moment 
însă trebuia să chibzuim cum să punem mîna pe corabie. 

Era de acord cu mine, dar mi-a spus că nu ştia nici el cum o să 
realizăm acest lucru, deoarece pe corabie se mai găseau încă 
douăzeci şi şase de oameni. Intrînd cu toţii în blestemata aceea 
de urzeală, prin care se puseseră în afara legilor, erau acum 
îndirjiţi, ştiind că, daca se vor supune, vor fi duşi la 
spînzurătoare îndată ce vor ajunge în Anglia sau într-o colonie 
engleză. De aceea ei nu puteau fi atacați de un număr atit de 
mic de oameni cum eram noi. 

Am cumpănit bine toate cele spuse de căpitan şi am găsit că 
încheierea sa era cu totul judicioasă şi de aceea trebuia să 
întreprindem ceva cît mai repede, atit ca să-i luăm pe cei de pe 
bord prin surprindere, cît şi ca să ajungem înainte ca vrăjmaşii 
să vină aici şi să ne nimicească. Mi-a dat prin minte că în scurt 
timp cei din echipajul corăbiei, întrebîndu-se ce se întâmplase 
cu tovarăşii lor şi cu barca, vor veni cu siguranţă încoace cu 
cealaltă barcă pentru a-i căuta şi poate în acest caz vor veni 
înarmaţi şi vor fi prea puternici ca să-l înfruntăm. Căpitanul a 
recunoscut că această părere este judicioasă. 


La aceasta, i-am spus că primul lucru pe care trebuie să-l 
facem este să stricăm barca ce se află la țărm, astfel ca să nu o 
poată lua cu ei şi, scoţind tot ce se găsea în ea, să o lăsăm 
stricată la mal. In consecinţă ne-am dus de am luat armele din 
barcă şi tot ce am găsit acolo, între altele o sticlă cu rachiu şi 
una cu rom, cîţiva pes-meţi, un corn cu praf de puşcă şi o 
căpăţină de zahăr de cinci-şase funzi, învelită în pînză. Toate 
erau binevenite, mai ales rachiul şi zahărul, căci isprăvisem 
zahărul de ani de zile. 

După ce am cărat toate acestea la țărm (vislele, catargul, 
pînzele şi cîrma le transportasem mai înainte), am găurit fundul 
bărcii, astfel că dacă veneau să ne atace, cel puţin nu ar fi pitut 
lua barca cu ei. Nu prea credeam că vom fi în stare să intrăm în 
stăpînirea corăbiei, dar mă gindeam că, daca vor pleca şi vor 
lăsa barca aici, nu ne va fi greu să o dregem şi să ajungem cu 
ea pînă în Antilele Mici. Pe drum i-am fi luat şi pe prietenii noştri 
spanioli, pe care nu-i uitasem. 


Capitolul XVIII 


CORABIA SEMNALIZEAZĂ PENTRU CEI PLECAŢI CU BARCA. NICI 
UN RASPUNS. MARINARII VIN IN AJUTORUL CELOR PLECAŢI. 
PRINDEREA NOULUI ECHIPAJ ŞI CAPTURAREA CORABIEI. 


În timp ce ne pregăteam planul, şi mai întîi, printr-un mare 
effort, trăsesem barca sus pe plajă, atît de sus, încît să nu o 
poată face să pluteascănici apele fluxului, iar apoi dădusem o 
gaură în fundul ei, prea mare ca să fie lesne astupată, după care 
ne aşezasem la sfat să vedem ce mai e de făcut, am auzit 
deodată bubuitul tunului de pe corabie şi am zărit cum marinarii 
semnalizau cu pavilionul, pentru ca barca să se întoarcă. Dar 
nici pomeneală ca barca să se mişte. Au mai tras de citeva ori, 
semnalizînd într-una. Văzînd, în sfîrşit, că totul e zadarnic şi că 
barca nu se clinteşte, cei de pe corabie au lăsat - după cum am 
urmărit prin ochean - altă barcă şi s-au îndreptat spre țărm. Cînd 
barca s-a apropiat, am observat că erau nu mai puţin de zece 
marinari într-însa şi că aveau arme de foc cu ei. 

Cum corabia era ancorată cam la două leghe de țărm, îi 
vedeam bine cînd veneau, ba chiar şi feţele lor. Deoarece fluxul 
le-a împins barca ceva mai la est de locul unde se găsea 
cealaltă barcă, marinarii au vislit un timp pe lîngă țărm pentru a 
veni în acelaşi loc unde acostase prima barcă şi unde se afla şi 
acum astfel, precu am zis, i-am putut vedea limpede, iar 
căpitanul cunoştea bine pe fiecare. Spunea că trei din ei sînt 
oameni cumsecade, intraţi cu de-a sila şi de frică în conspirație. 
Cît despre şeful echipajului, care părea a fi cel mai de seamă 
dintre ei, era ca şi toţi ceilalţi un om naiv, cum naivi erau şi cei 
rămaşi pe bord şi fără îndoială că între-prindeau cu desperare 
această acţiune. Căpitanul se temea că nu vom fi în stare să-i 
înfruntăm. Am zimbit spunîndu-i că cine a ajuns în situaţia 
noastră a depăşit de mult hotarele fricii. Avînd în vedere că 
aproape orice altă condiţie ar fi mai bună decit cea în care ne 
aflăm, se cuvine a socoti orice deznodămiînt - fie viaţa, fie 
moartea - ca o descătuşare. 

L-am întrebat ce părere are despre împrejurările vieţii mele şi 
dacă nu crede că merită să mi-o pun în joc pentru această 
scăpare. „Unde îţi este acum, domnule - i-am spus - credinţa 
dumitale de adineauri că am fost ţinut aici pentru a-ţi scăpa 


viaţa? Părerea mea este că nu avem decit o singură încurcătură, 
una singură.” „Şi care anume?” m-a întrebat. „lată care - i-am 
răspuns. Faptul că dumneata spui că sînt trei sau patru oameni 
cinstiţi printre ei care ar trebui cruţaţi. Dacă toţi ar fi fost haini, 
aş fi crezut că Dumnezeu i-a adus aici pentru a-i da pe mîna 
noastră, căci, te asigur, domnule căpitan, că oricine păşeşte pe 
această insulă ajunge al nostru şi va trăi sau va muri, după cum 
se va purta cu noi. Cum am rostit aceste cuvinte cu un glas mai 
tare şi avînd o înfăţişare voioasă, l-am îmbărbătat, aşa că ne-am 
pus cu mare rîvnă pe lucru. 

Cînd am zărit barca îndreptîndu-se spre țărm, am avut grijă să- 
i despărţim pe prizonieri şi să-i ducem în siguranţă. 

Pe doi, de care căpitanul era mai puţin sigur, i-a trimis în 
peşteră împreună cu Vineri şi cu unul din cei trei oameni salvaţi. 
Acolo erau mai bine ascunşi şi în afară de primejdia de a fi 
descoperiţi sau auziţi, sau de putinţa de a scăpa fugind în 
pădure. l-am lăsat acolo legaţi, dindu-le de-ale mîncării şi 
făgăduindu-le să-i slobozim într-o zi sau două, dacă vor sta 
liniştiţi. lar dacă vor încerca să scape, îi vom ucide fără milă. 
Vineri le-a adus şi lumiînări (din cele făcute de noi), să se simtă 
mai la îndemînă în peşteră. Ştiau că sînt păziţi la intrare. 

Cu ceilalţi ne-am purtat mai bine. Pe doi i-am ţinut mai departe 
legaţi, deoarece căpitanul nu putea fi sigur de ei, iar ceilalţi doi 
au intrat în serviciul meu, în urma poveţei căpitanului şi a 
jurămîntului solemn că vor trăi sau vor muri cu noi. Astfel că 
împreună cu aceştia din urmă şi cu cei trei oameni cinstiţi eram 
şapte oameni bine înarmaţi. Nu mă îndoiam că-i vom învinge pe 
cei zece, mai ales că ştiam din spusele căpitanului că se aflau şi 
trei sau patru oameni cumsecade printre ei. Îndată ce au ajuns 
la locul unde debarcaseră ceilalţi, au şi oprit barca pe plajă, au 
sărit cu toţii jos şi au tras barca după ei, aceasta spre bucuria 
mea, căci mă temeam ca nu cumva să o lase ancorată ceva mai 
departe de țărm şi păzită, şi în acest caz nu am fi fost în stare să 
punem mîna pe ea. 

Ajunşi pe mal, marinarii au dat cu toţi fuga la cealaltă barcă. S- 
a putut vedea lesne uimirea lor cînd au găsit-o golită de toate şi 
cu o mare gaură în fund. După ce au rămas o clipă pe ginduri, 
au tras cu toţii două trei chiote, chemîndu-şi tovarăşii. Totul a 
fost în zadar. Apoi s-au strîns cu toţii în cerc şi au tras o salvă 
din micile lor pistoale, pe care de bună seamă că am auzit-o, 


ecoul ei făcînd să freamăte pădurea. Dar a fost o singură salvă. 
Cei din peşteră eram sigur că n-au putut auzi nimic, iar cei care 
se găseau cu noi au auzit, bineînţeles, dar nu au îndrăznit să le 
răspundă. Foarte miraţi de acesta lucru, voiau, după cum ne-au 
povestit mai tirziu, să se întoarcă de îndată la corabie, ducînd 
celorlalţi vestea că tovarăşii lor au fost ucişi şi barca găurită. S- 
au apucat chiar să împingă barca în apă şi să se îmbarce. 

Căpitanul era foarte uimit şi necăjit. Era sigur că vor pleca cu 
corabia, socotindu-şi tovarăşii pierduţi. Astfel, se spulbera ultima 
nădejde a căpitanului de a o recăpăta dar îndată a fost şi mai 
speriat de cealaltă întorsătură a lucrurilor. 

Ei nu întîrziaseră la barcă şi curînd căpitanul i-a zărit 
întorcîndu-se, dar numai după ce s-au sfătuit un timp hotărînd 
să lase trei oameni în barcă, iar restul să pornească în căutarea 
tovarăşilor o parte, probabil, trebuia să meargă de-a lungul 
țărmului şi alţii în interiorul insulei. 

Pentru noi a fost o mare dezamăgire. Nu mai ştiam ce să 
facem. Nu ne folosea la nimic dacă-i prindeam pe, cei şapte inşi 
de pe uscat şi îi pierdeam pe cei din barcă. Aceştia se puteau 
întoarce la bord şi ar fi fugit cu corabia, răpindune-o pentru 
totdeauna. 

Trebuia însă să aşteptăm şi să vedem ce se întîmplă. Cei şapte 
oameni veniră, aşadar, pe țărm, iar ceilalţi trei, oare rămaseră în 
barcă, au dus-o la o bună distanţă de țărm, ancorînd şi 
aşteptindu-i pe ceilalţi. Era deci cu neputinţă să ajungem la ei în 
barcă. Cei de pe țărm au pornit strînşi laolaltă spre vîrful 
dealului, care adăpostea locuinţa mea. li zăream bine, cu toate 
că ei nu ne puteau vedea. Aveam noroc dacă se apropiau, căci 
puteam trage mai uşor în ei. Cînd au ajuns pe sprinceana 
dealului, unde se zăreau vilcelele şi pădurile din nord-estul 
insulei, au început să chiuie şi să cheme pînă au obosit. 

Neîndrăznind pesemne să se depărteze prea mult de țărm şi 
nici să se împrăştie, s-au aşezat sub un copac să se sfătuiască. 
Dacă ar fi adormit acolo, după cum au făcut ceilalţi, treaba ar fi 
fost uşoară pentru noi. Dar prea erau îngrijoraţi şi presimţeau 
primejdia ca să adoarmă, deşi nu îşi dădeau seama ce fel de 
primejdie îi paşte. 

Căpitanul mi-a propus să-i lăsăm aşa, căci poate vor mai trage 
o salvă ca să-i audă tovarăşii lor, şi să ne năpustim asupra lor 
cînd vor avea armele descărcate. Era sigur că astfel se vor 


preda fără vărsare de sînge. Sfatul era bun, dar cu condiţia să 
ajungem la ei înainte de a avea timp să-şi reîncarce armele. Nu 
s-a întîmplat însa ceea ce am crezut noi şi am rămas mai 
departe în tăcere, neştiind încă ce să facem. 

După mai multă vreme, i-am spus căpitanului că, după părerea 
mea, nu-i nimic de făcut pînă la lăsarea serii şi, dacă nu se vor 
reîntoarce la barcă, va trebui să găsim un mijloc de a ajunge 
între ei şi malul mării, atrăgîndu-i printr-o stratagemă pe cei din 
barcă la mal. Am aşteptat îndelung, deşi foarte nerăbdători, să-i 
vedem mişcîndu-se şi am fost foarte stingheriţi, cînd, după o 
lungă consfătuire, ei s-au ridicat şi au luat-o spre mare. Păreau 
atit de speriaţi de primejdiile locului, încît voiau să se reîntoarcă 
pe corabie şi, părăsindu-şi tovarăşii, să plece. 

Îndată ce i-am văzut mergînd spre țărm, mi-am închipuit ce se 
petrece în mintea lor, anume că se lăsaseră păgubaşi de a mai 
cerceta insula şi acum se înapoiau la corabie. Indată ce i-am 
împărtăşit căpitanului gîndurile mele, a rămas foarte abătut, pe 
cind eu mă gindeam să-i aduc înapoi printr-un oarecare 
vicleşug, ceea ce am reuşit de minune. l-am poruncit lui Vineri şi 
secundului să se ducă în partea de vest a micului estuar, la locul 
unde acostaseră sălbaticii cînd îl salvasem pe Vineri şi, îndată ce 
vor ajunge la movilă, cam la distanţă de o milă, să înceapă a 
striga cît îi ţinea gura, aşteptind pînă ce vor fi siguri că sînt 
auziţi. Îndată ce marinarii le vor răspunde, să strige iar şi, 
ascunzindu-se, să facă mereu ocoluri hăulind într-una 
răspunzîndu-le, şi astfel să-i atragă adînc în, insulă, dacă se 
poate prin păduri, şi să se întoarcă înapoi pe drumurile ce le-am 
indicat. 

Marinarii tocmai intrau în barcă atunci cînd Vineri şi cu 
secundul au început să strige. l-au auzit şi, răspunzindu-le, au 
alergat cu toţii către locul de unde veneau glasurile. Ajungiînd la 
estuar, s-au oprit căci nu puteau trece apa. După cum mă 
aşteptam, i-au chemat pe cei din barcă să-i treacă dincolo. 
Barca a intrat bine în estuar, ca într-un port natural, şi atunci au 
mai luat cu ei pe unul din barcă, lăsînd numai doi oameni de 
pază şi legînd-o bine de copac, la mal. 

Era tot ce dorisem. L-am lăsat pe Vineri şi pe secund să-şi vadă 
de treaba lor şi, luîndu-i pe ceilalţi, am trecut estuarul şi i-am 
surprins pe cei doi paznici, înainte ca ei să prindă de veste. Unul 
se culcase pe mal, iar celălalt în barcă. Cel de pe mal era pe 


jumătate adormit. Căpitanul, care era mai aproape, s-a repezit 
la el, l-a lovit cu patul puştii şi a strigat apoi către cel din barcă 
să se predea sau să se socotească un om mort. Nu este nevoie 
de multe argumente să faci pe unul să se predea în faţa a cinci, 
mai ales că tovarăşul său fusese lovit. S-a mai nimerit că era şi 
unul din oamenii care nu luaseră parte cu toată inima la 
răzvrătire şi prin urmare a putut fi lesne convins nu numai să nu 
strige, dar chiar să treacă în mod sincer alături de noi. 

Între timp, Vineri şi secundul şi-au îndeplinit atît de bine 
misiunea, încît i-au dus pe ceilalţi, prin strigăte şi răspunsuri, din 
deal în deal şi din pădure în pădure, pînă i-au lăsat frînţi de 
oboseală şi atît de departe, încît nu se puteau întoarce la barcă 
înainte de lăsarea serii. 

Şi ai noştri, cînd s-au întors acasă, erau trudiţi. Nu aveam 
altceva de făcut decit să-i pîndim pe duşmani în întuneric şi apoi 
să ne năpustim asupra lor, pentru a fi siguri de izbîndă. Citeva 
ore după întoarcerea lui Vineri, au început şi ei să sosească. li 
auzeam chemîndu-se unul pe altul şi plîngîndu-se de oboseală. 
Nu mai erau în stare nici să umble. Vestea era plăcută pentru 
noi. 

Au ajuns în cele din urmă la barcă, dar nu se poate descrie cît 
de uimiţi au fost, găsind-o trasă la mal în estuarul de unde se 
retrăsese apa, iar cei doi tovarăşi dispăruţi. l-am auzit cum se 
chemau unul pe altul, cum se jeluiau că au ajuns pe o insulă 
vrăjită, care, ori era locuită şi vor fi măcelăriți cu toţii, ori era 
bîntuită de diavoli şi năluci care îi vor răpi şi sfişia. Au început 
iarăşi să scoată chiote, chemîndu-şi tovarăşii de mai multe ori, 
dar nu au primit răspuns. 

li zăream în lumina slabă a serii cum alergau în toate părțile, 
fringîndu-şi mîinile, ca oamenii în deznădejde. Citeodată se 
întorceau în barcă şi se odihneau, pentru ca apoi să iasă din nou 
pe mal, umblînd aiurea şi jeluindu-se. 

Cum s-a lăsat întunericul, oamenii mei ar fi fost bucuroşi să-i 
las să se năpustească asupra inamicului. Eu însă voiam s-o fac 
atunci cînd îmi va veni mai bine, aşa ca să îi cruţ pe ei şi să ucid 
cît mai puţini dintre ceilalţi într-adevăr nu voiam să risc să fie 
ucis vreunul din oamenii noştri, ştiind că ceilalţi sînt bine 
înarmaţi. De aceea m-am hotărît să aştept şi să văd dacă nu 
cumva inamicii se vor despărţi. Ca să fiu mai sigur de ei, i-am 
pîndit mai de aproape şi i-am poruncit lui Vineri şi căpitanului să 


se furişeze de-a buşilea pînă în preajma lor, fără să se lase 
descoperiţi. Să se apropie de ei cît mai mult, înainte de a trage. 

N-au stat mult în situaţia aceasta şi şeful de echipaj, care 
fusese capul răzvrătiţilor şi care se dovedise cel mai mîrşav şi 
mai mişel dintre toţi, a început să se mişte venind înspre ei, 
urmat de doi marinari. Căpitanul era atit de nerăbdător, avind 
acum în puterea sa pe nemernicul acesta sfruntat, că abia mai 
putu să aştepte ca el să se apropie într-atit, încît să fie sigur că 
nu-i va scăpa mai înainte îi auzise doar gura, dar acum venea 
spre el cînd ei se apropiară îndeajuns, căpitanul şi Vineri s-au 
ridicat într-o clipă şi au tras în ei. 

Şeful de echipaj a fost ucis pe loc, iar următorul a fost 
împuşcat în pîntece şi s-a prăbuşit alături de el. Nu a murit decit 
peste o oră-două. Al treilea a luat-o la fugă. La detunătura 
puştii, am pornit înainte cu toată oştirea, alcătuită acum din opt 
oameni, şi anume: eu, general, Vineri, general-locotenent, 
căpitanul cu cei doi oameni ai săi, precum şi cei trei prizonieri 
cărora le dădusem arme. Ne-am aruncat asupra vrăjmaşilor pe 
întuneric, astfel că ei nu puteau desluşi cîţi eram. l-am poruncit 
marinarului pe care-l luasem din barcă şi care acum era unul de 
ai noştri să-i cheme pe nume şi să încerce să-i convingă să 
parlamenteze cu noi, pentru a ajunge la o înţelegere, ceea ce s- 
a şi întîmplat aşa cum am dorit, căci în starea în care se aflau, 
era lesne de ghicit că vor voi să se predea. 

Marinarul a strigat, aşadar, cît îl ţinea gura: „Tom Smith! Tom 
Smith!” Acesta i-a răspuns îndată: „Cine-i acolo? Robinson?” 
căci îi cunoştea vocea. „Pentru numele lui Dumnezeu, Tom 
Smith, depuneţi armele şi predaţi-vă sau veţi fi ucişi cu toţii într- 
o clipă!” „Cui să ne predăm? Unde sînt?” a întrebat Smith. 

„Sînt aici” - i s-a răspuns îndată. „Căpitanul nostru e aici, 
împreună cu cincizeci de oameni. Vă urmăresc de două ore. 
Şeful de echipaj e mort.WIll Fry e rănit. Eu sînt prizonier şi, dacă 
nu vă predaţi, sînteţi pierduţi cu toţii.” „Ne predăm dacă ne 
cruţă.” „Mă duc să întreb. Dar făgăduieşte mai întîi că vă veţi 
preda!” le-a răspuns Robinson. Apoi l-a întrebat pe căpitan şi 
acesta le-a strigat: „Ascultă-mă, Smith, îmi cunoşti vocea. Dacă 
depuneţi îndată armele şi vă supuneţi, veţi rămîne cu toţii în 
viaţă, în afară de Will Atkins”. 

Will Atkins a strigat atunci: „Pentru numele lui Dumnezeu, 
domnule căpitan, iartă-mă şi pe mine! Ce-am făcut? Nu am fost 


mai rău decit ceilalţi!” - ceea ce în treacăt fie zis, nu era 
adevărat. Se pare că Will Atkins a fost primul care a pus mîna pe 
căpitan cînd a izbucnit răzmeriţa pe corabie, purtîndu-se 
mişeleşte cu el, legindu-l de miini şi de picioare şi înjurîndu-l. 
Căpitanul i-a răspuns că trebuie să depună armele necondiţionat 
şi să se lase la mila guvernatorului. Era vorba de mine, căci toţi 
îmi ziceau guvernatorul. Pe scurt, cu toţii au depus armele 
rugîndu-se să li se cruţe viaţa. Am trimis pe cel care a 
parlamentat cu ei şi încă doi oameni să-i lege pe toţi. Apoi, 
marea mea oştire „de cincizeci de oameni”, care, cu aceştia trei, 
era de fapt numai de opt inşi, s-a dus şi a pus stăpinire pe el şi 
pe barca lor. Eu însă nu m-am arătat lor din raţiuni de stat. 

Ne-am grăbit de îndată să dregem barqa şi să punem mîna pe 
corabie. Cît despre căpitan, el avea acum răgazul de a vorbi cu 
marinarii, arătîndu-le mişeleasca lor purtare faţă de dînsul şi 
mîrşăvia intenţiilor lor, care i-a dus în cele din urmă la 
nenorocire şi desperare şi îi va duce poate la spinzurătoare. Toţi 
s-au arătat foarte pocăiţi şi s-au rugat să le dăruiască viaţa. 
Căpitanul a spus că nu sînt prizonierii lui, ci ai guvernatorului 
acestor locuri. Au crezut că-l aruncă pe o insulă pustie, dar 
Dumnezeu a voit ca insula să fie locuită, iar guvernatorul ei să 
fie englez. El putea să-i spînzure pe toţi dacă voia, dar, deoarece 
le făgăduise că-i va ierta, el credea că guvernatorul îi va trimite 
pe toţi în Anglia, ca să fie judecaţi acolo. Numai Wiil Atkins 
trebuia, în urma poruncii guvernatorului, să se pregătească de 
moarte, căci va fi spînzurat în zori. 

Cu toate că aceste cuvinte erau născocite din capul lui, ele şi- 
au avut efectul dorit. Atkins a căzut în genunchi, rugîndu-l să 
intervină pe lingă guvernator ca să scape cu viaţă iar toţi ceilalţi 
s-au rugat să nu fie trimişi în Anglia. 

Mi se părea că sosise clipa mîntuirii şi că va fi cel mai simplu 
lucru să-i facem pe aceşti oameni să-şi pună tot sufletul ca să 
recucerim corabia. De aceea m-am retras în întuneric, ca să nu 
vadă ce fel de guvernator eram, şi l-am chemat pe căpitan la 
mine, poruncind unuia din oameni să-i spună de la distanţă 
căpitanului: „Domnule căpitan, vă cheamă guvernatorul!”, iar 
acesta a răspuns: „Spune excelenţei sale că vin îndată.” 
Aceasta i-a uimit grozav de mult, fiind siguri că guvernatorul se 
găsea prin apropiere cu cei cincizeci de oameni. Cînd căpitanul 
a venit la mine, i-am destăinuit planul capturării corăbiei, care i- 


a plăcut de minune şi pe care s-a hotărît să-l înfăptuiască 
întocmai a doua zi. 

Pentru a-l îndeplini cu mai multă măiestrie şi a fi mai sigur de 
reuşită, l-am sfătuit să-i despartă de prizonieri, ducîndu-i legaţi 
pe Atkins şi pe alţi doi mai răi în peştera unde se găseau şi 
ceilalţi. 

l-am dat pe mîna lui Vineri şi a celor doi oameni care veniseră 
cu căpitanul şi i-au dus în peşteră la închisoare închisoarea 
aceasta era un loc jalnic, într-adevăr, mai ales pentru oamenii în 
situaţia lor. Pe ceilalţi i-am trimis la ţară, cum ziceam eu, 
descriind mai înainte casa aceasta fiind împrejmuită, iar ei fiind 
legaţi şi jurîndu-mi că se vor purta bine, puteam fi siguri de ei. 

A doua zi de dimineaţă l-am trimis pe căpitan să le vorbească 
într-un cuvînt, să-i încerce şi să-mi spună dacă ne putem încrede 
în ei sau nu spre a-i trimite să captureze corabia. Le-a vorbit de 
tot răul pe care l-au făcut şi de starea nenorocită în care au 
ajuns apoi le spuse că, deşi guvernatorul se îndurase de ei 
cruţindu-le vieţile, în faţa celor petrecute aici, fără îndoială vor fi 
puşi în lanţuri şi spînzuraţi dacă vor fi trimişi în Anglia. Dacă însă 
vor ajuta la îndreptăţită reluare a corăbiei, căpitanul îl va 
convinge pe guvernator să le asigure iertarea. 

Oricine îşi poate închipui cît de bine cădea o asemenea 
propunere în faţa unor oameni aflaţi în aceste condiţii. Au căzut 
în genunchi, făgăduind căpitanului, cu cele mai sfinte jurăminte, 
că-i vor fi credincioşi pînă la moarte că lui îi datoresc viaţa şi că 
se vor duce cu el oriunde în lume, privindu-l ca pe un tată cît vor 
trăi. „Foarte bine - le-a zis atunci căpitanul. Mă voi duce la 
guvernator şi-i voi comunica cele spuse de voi, ca să văd dacă-l 
pot convinge.” 

Astfel, el mi-a înfăţişat starea de spirit în care se aflau marinarii 
şi m-a asigurat că era convins de credinţa lor. Totuşi, pentru a fi 
pe deplin siguri, i-am spus să se ducă înapoi şi să aleagă cinci 
marinari, spunîndu-le că ei trebuie să înţeleagă că nu are nevoie 
de oameni şi că pa ei cinci îi ia ca ajutoare de asemenea să-i 
anunţe că guvernatorul doreşte să-i păstreze pe ceilalţi doi, 
împreună cu prizonierii deja trimişi la castel (peştera, mea), ca 
ostateci şi chezăşie pentru credinţa acestor cinci. Dacă trădează 
cei cinci ostateci vor fi spînzuraţi de vii, în lanţuri, pe coasta 
mării. Pedeapsa era aspră şi au văzut că guvernatorul nu 
glumeşte totuşi ei nu au avut încotro şi au trebuit să primească. 


Era acum treaba prizonierilor, tot atit cît şi a căpitanului, ca să-i 
convingă pe cel cinci să-şi facă datoria. 

Forţele noastre erau acum astfel orînduite pentru expediţie: în 
primul rînd, căpitanul, secundul şi pasagerul, în al doilea rînd, 
cei doi prizonieri din primul grup, cărora în urma caracterizării 
făcute de căpitan le dădusem libertate şi le încredinţasem arme, 
în al treilea rînd, ceilalţi doi, pe care îi ţinusem pînă atunci legaţi 
la ţară, eliberaţi şi ei la cererea căpitanului, în al patrulea rînd, 
cei cinci eliberaţi acum în urmă în total erau doisprezece inşi, în 
afară de cei cinci prizonieri pe care îi tineam ostateci în peşteră. 

L-am întrebat pe căpitan dacă voia să se încumete cu aceştia 
pe bordul corăbiei, căci nu socoteam indicat eu şi cu Vineri să 
ne mişcăm de aici, deoarece mai aveam şapte inşi pe insulă ca 
să-i păzim şi să-i hrănim. Pe cei din peşteră m-am hotărît să-i 
ţinem legaţi. Vineri le ducea de două ori pe zi mîncare. Cei doi 
marinari duceau miîncarea pînă la o anumită distanţă, de unde o 
lua Vineri. 

M-am arătat celor doi ostateci, împreună cu căpitanul, care le-a 
spus că sînt trimisul guvernatorului, avînd poruncă să-i păzesc, 
şi că dorinţa guvernatorului este ca ei să nu se mişte nicăieri 
fără voia mea j dacă nu vor asculta, vor fi căutaţi în tot castelul 
şi puşi în lanţuri. Astfel că nu le-am îngăduit să mă vadă ca 
guvernator, ci le vorbeam despre acesta, despre garnizoană şi 
despre castel ca şi cînd aş fi fost un altul. 

Căpitanul nu mai avea acum de furcă cu diînşii, ci trebuia doar 
să dreagă barca şi să echipeze amiîndouă bărcile. l-a dat 
pasagerului comanda uneia din bărci, încredinţindu-i patru 
oameni. Căpitanul însuşi, cu secundul şi cu alţi cinci au plecat în 
cealaltă barca. Şi-au îndeplinit bine misiunea, căci au ajuns pe la 
miezul nopţii în preajma corăbiei. Cînd s-au aflat mai aproape ca 
să poată fi auziţi, l-au pus pe Robinson să-i cheme pe cei de pe 
corabie şi să le spună că au adus oamenii şi barca, dar că le-a 
trebuit mult timp pînă să-i găsească, şi alte palavre de acest fel, 
ţinîndu-i de vorbă pînă s-au apropiat bine de tot. Căpitanul şi 
secundul s-au urcat cei dintii pe punte şi au doborit cu patul 
puştii pe al doilea ofiţer şi pe dulgher, fiind ajutaţi cu credinţă de 
ceilalţi. Apoi i-au prins pe toţi care se aflau pe punte şi i-au pus 
în cătuşe. După aceea au închis ieşirile pentru a-i împiedica pe 
cei de jos să vină sus. 


Între timp au sosit şi cei din barca următoare şi au curăţat 
prora. Au coborit apoi jos în bucătărie, luîndu-i prizonieri pe cei 
trei marinari care se aflau acolo. 

Cînd punţile au fost curățate, căpitanul a ordonat secundului şi 
încă la trei oameni să coboare în cabina noului căpitan al 
răzvrătiţilor, care, prinzînd de veste între timp, luase anumite 
măsuri şi se înarmase împreună cu doi oameni şi un băiat. Cînd 
secundul a spart uşa cu un drug de fier, noul căpitan şi oamenii 
lui au tras cu furie în ei, rănindu-l pe secund cu un glonţ şi 
zdrobindu-i braţul. Au mai rănit alţi doi, dar n-au omorit pe 
nimeni. Secundul, cerînd ajutor, s-a repezit totuşi în cabină aşa 
rănit cum era şi a tras cu pistolul în noul căpitan. Glontele i-a 
străpuns capul, intrînd prin gură şi ieşind prin ureche, aşa că l-a 
amuţit pentru totdeauna. În faţa celor întîmplate, ceilalţi s-au 
predat şi corabia a fost luată în stăpînire, fără vreo altă vărsare 
de sînge. 

După cucerirea corăbiei, căpitanul a poruncit să se tragă de 
şapte ori cu tunul, semn hotărît dinainte între noi, ca să-mi 
vestească izbînda. Fiţi siguri că am fost fericit să aud bubuiturile 
pe care le aşteptasem îngrijorat pe țărm pînă aproape de ora 
două dimineaţa, îndată după aceasta am pornit spre casă şi m- 
am culcat. Am dormit adînc, căci fusese o zi grea pentru mine. 
M-a trezit însă o nouă bubuitură de tun şi am auzit pe cineva 
care mă striga: „Domnule guvernator, domnule guvernator!” 
Am recunoscut glasul căpitanului. Urcînd pînă în vîrful dealului, 
l-am găsit acolo pe căpitan. Arătînd spre corabie, m-a îmbrăţişat 
spunînd: „Bunul meu prieten salvator! lată corabia, care este a 
dumitale împreună cu noi şi cu tot ce-i aparţine!” 

Am privit spre corabie. Plutea într-adevăr la o jumătate de milă 
departe de țărm. Îndată ce au pus stăpînire pe ea, au ridicat 
ancora, iar vremea fiind prielnică au putut-o aduce pînă la 
marginea  estuarului. Fluxul fiind în plin, adusese barca 
căpitanului aproape în acelaşi loc unde debarcasem eu 
odinioară plutele, aşa că el acostase chiar la uşa mea. 

Era să mă prăvâălesc de fericire. Vedeam aievea eliberarea 
mea, totul mi se părea acum simplu şi uşor şi o corabie mare 
mă aştepta gata să mă ia de aici şi să mă ducă c iunde aş dori. 
În primele clipe nu am fost în stare să scot o vorbă. Cum 
căpitanul mă ţinea strîns îmbrăţişat, m-am sprijinit de el, căci 
altfel aş fi căzut jos. Şi-a dat seama cît de mişcat eram şi 


imediat a scos o sticluţă din buzunar şi mi-a dat o înghiţitură de 
alcool adusese sticluţa înadins pentru mine. 

După ce am băut, m-am aşezat jos pe pămînt şi, deşi am 
început să-mi vin în fire, a trecut încă multă vreme pînă să-i 
spun o vorbă. În tot acest timp, bietul om era tot atît de fericit 
ca şi mine, numai nu aşa de surprins. Mi-a spus nenumărate 
cuvinte blînde şi bune pentru a mă readuce în simţire şi a mă 
îmbărbăta. 

Vîrtejul bucuriei fusese atît de puternic în sufletul meu, încît mă 
zăpăcise cu totul. Am izbucnit în sfîrşit în lacrimi şi peste puţin 
am reuşit să-i vorbesc. 

Atunci mi-a venit şi mie rîndul să-l îmbrăţişez ca pe un salvator, 
amindoi bucurîndu-ne mult de tot de cele întîmplate. 

După ce am stat cîtva timp de vorbă, căpitanul mi-a spus că 
are nişte băuturi şi delicatese pentru mine, cîte a mai putut găsi 
pe bord din ceea ce rămăsese de la răufăcătorii care stăpiîniseră 
atita vreme corabia. Imediat a strigat la oamenii din barcă şi le- 
a poruncit să aducă la mal ceea ce era pregătit pentru 
guvernator. Darurile acestea ar fi fost însă mai potrivite pentru 
cineva care voia să rămînă mai departe pe insulă şi nu pentru 
mine, care plecam de acolo. Mai întîi mi-a adus o lădiţă cu sticle 
conținînd lichioruri rare, şase sticle mari cu vin de Madeira 
(sticlele aveau mai bine de doi litri fiecare), doi funzi din cel mai 
bun tutun, douăsprezece bucăţi de muşchi de vacă şi şase 
bucăţi de porc afumat, un sac cu mazăre şi vreo sută de 
kilograme de pesmeţi. Mi-a mai adus apoi o ladă cu zahăr, una 
cu făină, un sac plin cu lămii, dquă sticle cu limonada şi multe 
altele. 

Dar în afară de aceste daruri, am primit ceea ce pentru mine 
era de o mie de ori mai însemnat decit orice şi anume: şase 
cămăşi curate, şase legături de git foarte frumoase, două 
perechi de mănuşi, o pereche de ghete, o pălărie, o pereche de 
ciorapi şi un rînd de haine foarte bune, chiar din ale sale şi care 
erau foarte puţin purtate. Intr-un cuvînt m-a îmbrăcat din cap 
pînă în picioare. Oricine îşi poate închipui cît de plăcut mi-era 
acest dar, mai ales în starea în care mă aflam. Niciodată nu s-a 
simţit cineva mai stingherit şi mai neîndemiînatec ca mine, 
atunci cînd le-am pus întiia oară. După ce s-au sfirşit toate 
aceste ceremonii şi toate bunătăţile au fost duse în mica-mi 
locuinţă, am început să ne sfătuim ce să facem cu prizonierii. 


Trebuia să chibzuim bine dacă puteam risca să-i luăm cu noi sau 
nu, mai ales pe cei doi, pe care îi ştiam înrăiţi la culme şi 
incorigibili. Căpitanul spunea că sînt atît de ticăloşi, încît nu mai 
are nici o răspundere faţă de ei, iar dacă îi luăm cu noi trebuie 
să-i punem în lanţuri şi să-i dam pe mina justiţiei în prima 
colonie engleză unde ajungem. Mi-am dat seama că se temea 
de ei. 

Am propus atunci să le vorbesc eu, dacă era de acord, şi să-i 
fac ca singuri să ceară să fie lăsaţi pe insulă. „Mă învoiesc din 
toată inima şi aş fi fericit să reuşeşti” - mi-a spus căpitanul. „In 
acest oaz voi trimite după ei şi le voi vorbi în locul dumitale” - i- 
am răspuns eu. Prin urmare am trimis pe Vineri şi pe cei doi 
ostateci, care acum erau liberi, deoarece tovarăşii lor îşi 
făcuseră datoria, să-i aducă pe cei cinci prizonieri, aşa legaţi în 
lanţuri, din peşteră în casa de la ţară şi să-i păzească pînă voi 
veni. Curînd am sosit şi eu îmbrăcat în hainele cele noi. Acum mi 
se spunea din nou „domnule guvernator”. 

Ne-am aşezat cu căpitanul în cort şi am poruncit să fie aduşi 
oamenii în faţa noastră. Le-am făcut cunoscut că ştiam toată 
purtarea lor mirşavă faţă de căpitan şi intenţia lor de a fura 
corabia pentru a săvirşi piraterii, că s-au prins în propriile lor 
capcane şi au căzut în groapa săpată altora. Apoi le-am spus că, 
în urma poruncii mele, corabia fusese recucerită şi că nu era 
departe. Vor putea vedea pe fostul lor căpitan spînzurat de 
capul vergii, căci şi-a primit pedeapsa pe care o merita. Cit 
despre ei, voiam să ştiu ce au de zis, spre a nu-i executa ca pe 
nişte pirați prinşi asupra faptului, căci socoteam că ei nu se 
îndoiau o clipă că aveam depline puteri pentru aceasta. 

A răspuns unul dintr-înşii, în numele tuturor, că nu au altceva 
de spus decit că, atunci cînd au fost prinşi, căpitanul le-a 
făgăduit că le va cruța vieţile şi acum implorau cu toată 
smerenia iertarea mea. Le-am spus că nu ştiu dacă i-aş putea 
ierta. Cît despre mine sînt hotărît să părăsesc această insulă cu 
toţi oamenii mei şi că mă înţelesesem cu căpitanul să mă ducă 
în Anglia. Căpitanul însă nu putea să-i ducă în Anglia decît ca 
prizonieri în lanţuri spre a fi judecaţi pentru răzvrătire şi răpitul 
corăbiei, cu care voiau să fugă. Urmarea unor asemenea fapte - 
trebuia să ştie - era spînzurătoarea. Aşadar, nu le puteam spune 
că era mai bine pentru ei, decît numai în cazul cînd s-ar hotărî 
să-şi croiască o altă soartă, rămînînd pe insulă. Dacă doresc să 


rămînă, şi cum eu m-am hotărît să părăsesc insula, mai că le-aş 
cruța vieţile, bineînţeles dacă se cred în stare să se descurce pe 
ţărmul acesta. S-au arătat foarte recunoscători, spunîndu-mi că 
preferă să se încumete a trăi mai departe în insulă decit să fie 
spînzuraţi în Anglia. Am admis această soluţie. 

Căpitanul s-a prefăcut că nu vrea să se învoiască, ca şi cum nu 
s-ar fi îndurat să-i lase acolo, iar eu m-am prefăcut că mă supăr, 
spunînd că sînt prizonierii mei şi nu ai săi. Deoarece le făcusem 
acest mare hatîr, înţelegeam să mă ţin de cuvînt, dar dacă el nu 
se învoieşte, atunci le voi da drumul, lăsîndu-i în libertate tot 
astfel cum i-am prins. Şi dacă nu-i place, n-are decit să pună din 
nou mîna pe ei, de va putea. Văzind toate astea, mi-au fost şi 
mai recunoscători şi în consecinţă i-am pus în libertate, 
poruncindu-le să se retragă în pădure, acolo unde au stat la 
sosire, şi făgăduindu-le că le voi lăsa arme, muniții şi sfaturi 
cum să-şi întocmească traiul cît mai bine, dacă se socot în stare. 

M-am pregătit apoi să mă duc pe bordul corăbiei i-am spus însă 
căpitanului că voi mai rămîne aici peste noapte pentru a-mi 
stringe lucrurile. L-am rugat să se ducă înainte şi să pregătească 
totul, trimiţind a doua zi barca să mă ia. l-am spus să-l spînzure 
de vergă pe căpitanul ucis, ca să-l vadă cu toţii. 

După ce a plecat, am trimis după oameni, chemîndu-i în 
locuinţa mea, şi am început să le vorbesc cu temei despre 
situaţia lor. Le-am spus că găsesc alegerea lor foarte bună, căci 
dacă ar fi plecat cu căpitanul, ar fi fost fără îndoială spînzuraţi. 
Le-am arătat pe cel spînzurat de vergă, astfel că au văzut cu 
ochii soarta pe care ar fi avut-o. 

Cînd au declarat că s-au hotărît să rămînă pe insulă, le-am 
povestit viaţa mea şi i-am sfătuit cum să şi-o uşureze pe a lor. 
Le-am vorbit despre istoria insulei, despre naufragiul meu. Le- 
am arătat întăriturile, felul cum făceam piine, cum semănăm 
grinele şi uscam strugurii, într-un cuvînt tot ce le trebuia. Le-am 
povestit despre cei şaptesprezece spanioli pe care-i aşteptam şi 
cărora le-am lăsat o scrisoare, determinîndu-i pe cei de faţă a- 
mi făgădui că vor împărţi totul cu ei. Aici se cade a aminti 
mirarea căpitanului, care avea cerneală pe bord, că eu nu mă 
gîndisem să fac cerneală din cărbune şi apă, sau din altceva, 
întrucit fusesem atit de meşter la făurit alte lucruri mult mai 
grele. 


Le-am lăsat armele mele şi anume: cinci flinte, trei puşti de 
vînătoare şi trei săbii. Îmi mai rămăsese un butoiaş şi jumătate 
cu praf de puşcă, deoarece după primii doi ani am fost foarte 
zgîrcit cu acest material preţios. Le-am arătat de asemenea cum 
îngrijeam de capre, cum le mulgeam, cum făceam unt şi brînză. 

Le-am povestit, aşadar, toată viaţa mea cu de-amănuntul. Le- 
am făgăduit că-l voi convinge pe căpitan să le mai dea două 
butoiaşe cu praf de puşcă şi seminţe de legume, pe care aş fi 
fost şi eu pe timpuri bucuros să le am. De asemenea le-am dat 
coşul cu mazăre pe care mi-l adusese căpitanul, sfătuindu-i să o 
semene şi să o înmulțească. 


Capitolul XIX 


PĂRĂSIREA INSULEI ŞI SOSIREA ÎN ANGLIA. ÎN YORKSHIRE AM 
AFLAT CĂ MI-AU MURIT MULŢI DIN FAMILIE. DRUMUL LA 
LISABONA PENTRU PROPRIETĂȚILE DIN BRAZILIA. ÎNTÎLNIREA CU 
UN VECHI PRIETEN. NE ÎNAPOIEM ÎN ANGLIA PE USCAT. LUPII NE 
IES ÎN CALE. 


După toate acestea i-am părăsit a doua zi şi m-am dus pe bord. 

Ne-am pregătit îndată de plecare, dar nu am pornit în noaptea 
aceea. În zori au venit înot pînă la corabie doi din cei cinci 
oameni, plîngîndu-se în cel mai jalnic chip de ceilalţi trei şi 
rugîndu-se pe toţi dumnezeii să-i luăm pe bord, căci astfel vor fi 
ucişi de ceilalţi. S-au rugat de căpitan să-i ia pe bord, chiar daca 
ar fi să-i spînzure imediat. Căpitanul s-a codit, spunînd că nu 
poate face nimic fără voia mea, pentru ca, în cele din urmă, să-i 
pună să jure că se vor îndrepta. Numai după aceasta i-a primit 
pe bord, unde, ceva mai tîrziu, au primit o bătaie bună, fiind 
biciuiţi şi loviți, după care s-au dovedit oameni liniştiţi şi cinstiţi. 

Cîtva timp după aceasta am poruncit ca barca şi plece la țărm, 
căci fluxul se intensificase, şi le-a dus celor lăsaţi pe insulă cele 
făgăduite, la care căpitanul adăugase, în urma rugăminţii mele, 
cuferele şi hainele lor. Au primit totul cu mare recunoştinţă. Eu i- 
am îmbărbătat spunîndu-le că dacă voi avea putinţa le voi 
trimite o corabie, care să-i ia, şi că nu îi voi uita. 

Luîndu-mi rămas bun de la insulă, mi-am cărat pe bord, ca 
amintire, căciula cea mare din piele de capră, umbrela şi unul 
din papagali. Nu am uitat să-mi iau şi banii, despre care am 
povestit. 

Au stat aîta amar de vreme fără nici un folos, încît îşi 
pierduseră luciul şi ruginiseră. Argintul nu ar fi fost de 
recunoscut dacă nu l-aş fi frecat bine mai înainte. Tot astfel am 
luat şi banii găsiţi în corabia spaniolă. 

Şi astfel am părăsit insula în ziua de 19 decembrie, anul 1686, 
după cum am aflat pe corabie, după o şedere de douăzeci şi opt 
de ani, două luni şi nouăsprezece zile. Am fost eliberat din 
această a doua captivitate în aceeaşi zi în care fugisem cu barca 
de la maurii din Sale. După o lungă călătorie am sosit cu acea 
corabie în Anglia la 11 iunie 1687, după o lipsă de treizeci şi 
cinci de ani. 


Ajuns în Anglia, m-am simţit străin de toţi şi de toate, ca şi cum 
nu m-ar fi cunoscut nimeni acolo. Biner făcătoarea mea, căreia îi 
încredinţasem odinioară banii mei, era în viaţă. Trecuse prin 
multe necazuri, era văduvă pentru a doua oară şi sărăcise de 
tot. Am asigurat-o, în ceea ce mă priveşte, că nu o voi supăra 
niciodată pentru banii pe care mi-i datora. Dimpotrivă, ca 
recunoştinţă pentru grija ce mi-o arătase mai înainte şi pentru 
credinţa dovedită, i-am dat ce-am avut şi eu la îndemînă din 
puţina-mi avere, asigurînd-o că nu o voi uita niciodată cînd voi 
avea mijloace, şi nici nu am uitat-o, după cum se va vedea mai 
încolo. 

M-am dus apoi la Yorksire. Tata murise de mult. Tot astfel şi 
mama, precum şi întreaga-mi familie. Nu am găsit în viaţă decit 
două surori şi doi copii ai unui frate. Crezîndu-mă mort, nu mi-au 
lăsat nici o avere. Astfel că nu am găsit nimic cu care să mă 
ajut, iar puţinii bani pe care îi aveam erau prea puţini ca să mă 
descurc în lume. 

În schimb am primit o dovadă de recunoştinţă la care nu mă 
aşteptam. Căpitanul corăbiei, pe care am avut norocul să-l 
salvez împreună cu corabia şi cu mărfurile, a povestit foarte pe 
larg stăpînilor corăbiei cum am salvat vieţile oamenilor şi nava. 
M-au poftit la ei, unde au venit şi alţi negustori cu care aveau 
interese comune, şi toţi m-au felicitat călduros pentru fapta mea 
şi mi-au dăruit două sute de lire sterline. 

După ce am cugetat asupra împrejurărilor vieţii mele şi cît de 
departe eram de a-mi găsi rost în lume, m-am hotărit să plec la 
Lisabona, să văd dacă nu pot căpăta vreo ştire cu privire la 
plantaţia din Brazilia şi ce s-a întîmplat cu tovarăşul meu care, 
desigur că mă credea mort de multă vreme. Cu aceste gînduri 
m-am îmbarcat pentru Lisabona şi am ajuns acolo în aprilie 
următor. Eram cu Vineri, care mă întovărăşea cu aceeaşi 
credinţă peste tot, dovedindu-se cel mai bun slujitor pe care 
putea cineva să şi-l dorească. 

Ajunşi acolo, am găsit, după multă căutare şi spre marea mea 
mulţumire, pe vechiul meu prieten, căpitanul de corabie care 
mă culesese de pe coastele Africii, îmbătrînise şi se lăsase de 
meserie. Fiul său, care nu mai era nici el tînăr, ajunsese căpitan 
pe aceeaşi corabie, făcînd mai departe negoţ cu Brazilia. 
Bătrînul nu m-a recunoscut la început şi de fapt nici eu pe el, 
dar cînd i-am spus cine sînt şi-a reamintit îndată. 


După ce ne-am îmbrăţişat călduros ca vechi cunoştinţe, l-am 
întrebat ce ştie despre plantaţia mea şi despre asociatul meu. 
Bătrînul mi-a spus că nu mai fusese de nouă ani în Brazilia. Cînd 
plecase de acolo ultima dată, fostul meu tovarăş trăia, dar cei 
doi epitropi, împreună cu cei desemnaţi de mine pentru 
conservarea averii, muriseră. Era sigur că mi se va da socoteală 
dreaptă pentru tot venitul plantaţiei. Epitropii mei, so-cotindu- 
mă dispărut sau înecat, predaseră procurorului fiscal socotelile 
produselor de pe partea mea de plantație. Acesta hotărise că, 
dacă nu mă voi întoarce, o treime să revină regelui şi două 
treimi mînăstirii Sfintului Augustin, în folosul săracilor şi pentru 
convertirea indienilor ia credinţa catolică. Dacă mă întorceam 
eu sau cineva de-al meu, care ar fi cerut moştenirea, se va da 
totul înapoi, în afară de venitul anual care fusese folosit în 
scopuri de binefacere şi nu mai putea fi restituit. Mă asigura că 
perceptorul regal asupra veniturilor funciare, cît şi stareţul 
mănăstirii au avut grijă în tot acest timp ca gestionarul, adică 
asociatul meu, să dea în fiecare an socoteala produselor, din 
care primeau jumătatea cuvenită mie. 

L-am întrebat la ce venit a ajuns plantaţia şi dacă merită să-mi 
bat capul pentru a o recăpăta, sau dacă, ducîndu-mă acolo, nu 
voi întîmpina greutăţi pentru a reintra în posesia dreptului de a 
avea jumătatea cuvenită. Tot ce ştia era că tovarăşul meu 
ajunsese foarte bogat, numai din jumătatea lui. Auzise, după cît 
îşi mai amintea, că partea rezervată regelui, o treime din partea 
mea, se ridica la două sute de moidores pe an, care erau dăruiţi 
altei mănăstiri sau sfint locaş. Nu credea că ar fi cu putinţă să 
mi se împotrivească cineva la repunerea mea în drepturi, 
deoarece aveam martor pe asociatul meu şi mai eram încă 
înscris în registrele ţării. Îmi mai spusese că urmaşii epitropilor 
mei erau nişte oameni foarte cumsecade şi foarte bogaţi. Ei mă 
vor ajuta desigur să recapăt totul. Ba voi găsi la ei şi o sumă 
considerabilă, produsul încasat de părinţii lor în seama mea cit 
timp au fost epitropi, adică pînă acum vreo doisprezece ani, cît 
îşi amintea. 

M-am arătat oarecum îngrijorat, aflind cum s-au petrecut 
lucrurile, şi l-am întrebat pe bătrînul căpitan cum s-a ajuns ca 
epitropii să dispună în felul acesta de bunurile mele, cînd el ştia 
prea bine că lăsasem un testament şi îl făcusem pe el, căpitanul 
portughez, legatar universal etc. 


Mi-a răspuns că am dreptate, dar, nefiind nici o mărturie 
despre moartea mea, el nu a putut să acţioneze ca executor 
testamentar pînă nu ar fi venit ştirea morţii mele. Apoi nici nu 
dorise să se amestece în lucrurile dintr-o ţară aşa de depărtată. 
Este adevărat că înregistrase testamentul şi făcuse demersuri 
dacă ar fi avut dovada că sînt mort sau viu, ar fi activat ca 
procurator, luînd în primire ingenio (astfel numeau ei instalaţia 
pentru fabricarea zahărului), şi ar fi dat fiului său, care se afla i 
acum în Brazilia, dispoziţiile necesare. „Dar - mi-a mai spus 
bătrînul - mai am să-ţi dau o veste, poate nu prea plăcută ca 
cealaltă. Crezindu-te pierdut, cum te-a crezut toată lumea, 
asociatul dumitale şi epitropii mi-au oferit să mă crediteze în 
numele dumitale cu venitul pe şase sau opt ani, ceea ce eu am 
acceptat. În primii ani s-au făcut mari cheltuieli pentru instalaţii, 
pentru construirea unui ingenio, pentru cumpărarea sclavilor şi 
altele, astfel că venitul nu a fost atît de mare ca mai tîrziu. Îți voi 
da socoteală dreaptă pentru tot ce am primit şi tot ce am făcut 
cu banii.” 

După ce m-am sfătuit cîteva zile cu bunul meu prieten, acesta 
mi-a dat socoteală cu privire la veniturile din primii şase ani ai 
plantaţiei, socotelile fiind semnate de asociatul meu şi de 
neguţătorii-epitropi. Venitul se socotea în bunuri şi mărfuri şi 
anume: în tutun, zahăr în lăzi, rom, melasă şi altele ce rezultă 
din industria zahărului. Din axeastă socoteală, am aflat că 
venitul creştea în fiecare an. La început, cheltuielile de investiţie 
fiind mai mari, profitul a fost mai mic. Bătrînul mi-a arătat că îmi 
datora 470 moidores în aur, în afară de şaizeci de lăzi cu zahăr 
şi de cincisprezece baloturi de tutun, dar care se pierduseră 
toate într-un naufragiu în drum spre Lisabona, unsprezece ani 
după plecarea mea. 

Acest om cu inimă bună mi s-a plins de nenorocirile care s-au 
abătut asupra sa, cum a trebuit să ia banii mei ca să-şi acopere 
pagubele şi să cumpere o parte dintr-o corabie nouă! „În orice 
caz, bunul meu prieten, fii sigur că nu are să-ţi lipsească nimic. 
Indată ce se va întoarce fiul meu, vei fi pe deplin satisfăcut”. A 
scos apoi o pungă veche, din care mi-a dat o sută şaizeci de 
moidores portughezi de aur. Mi-a oferit apoi titlurile sale de 
proprietate asupra corăbiei cu care plecase fiul său şi în care el 
avea un sfert, iar fiul său un alt sfert. 


Eram foarte mişcat de cinstea şi bunătatea bietului om, aşa că, 
amintindu-mi tot ce făcuse pentru mine, cum mă culesese de pe 
mare, cît de mărinimos se purtase şi mai ales ce prieten bun şi 
sincer mi se arătase acum, abia mi-am putut stăpîni plinsul. L- 
am întrebat dacă nu-i vine greu să se lipsească de atitea parale 
în împrejurările în care se află şi dacă aceasta nu-l strimtorează, 
la care mi-a răspuns că se va restringe, căci banii sînt ai mei şi 
eu am mai mare nevoie decit el. 

Tot ceea ce spunea omul acesta bun era pătruns de afecţiune 
şi abia mă puteam stăpiîni să nu pling cînd îmi vorbea. Am luat 
numai o sută de moidores, rugindu-l să aducă o pană şi cerneală 
spre a-i da chitanţă pentru ei. Restul i-am dat înapoi, 
făgăduindu-i să-i întorc şi pe ceilalţi (după cum am şi făcut), 
dacă voi reuşi să-mi recapăt plantaţia. Cit priveşte garanţia pe 
care mi-o oferise, chezăşuind o parte din corabia fiului său, nici 
nu am vrut să aud de aşa ceva. l-am mai spus ca dacă voi avea 
nevoie, îl ştiu cît e de cinstit ca să-mi plătească, iar dacă nu voi 
avea nevoie, căpătind bunurile la care aveam tot dreptul. Nu voi 
mai primi nici un gologan de la dînsu. 

După toate acestea, bătrînul m-a întrebat dacă nu doresc să 
mă înveţe cum să fac cererea pentru a reintra în posesia 
plantaţiei. l-am spus că vreau să plec în Brazilia eu însumi. Mi-a 
răspuns că e bine şi aşa, dar chiar dacă nu aş pleca, se găsesc 
nenumărate mijloace ca să mi se asigure drepturile şi să 
primesc imediat veniturile. Cum în apele Lisabonei erau corăbii 
gata de plecare pentru Brazilia, el mi-a înscris numele într-un 
registru public, dînd o declaraţie prin care atesta prin jurămînt 
că sînt în viaţă şi că sînt aceeaşi persoană cu cea care 
cumpărase şi înjghebase plantaţia. Actul certificîndu-se de către 
notar şi procura fiind semnată, el m-a sfătuit să trimit procura 
împreună cu o scrisoare a sa unui negustor pe care-l cunoştea 
acolo. Mi-a propus să stau la el pînă îmi va veni răspunsul. 

Niciodată nu s-a procedat mai onorabil, ca în urma acestei 
procuri. In mai puţin de şase luni am primit un pachet mare de 
la moştenitorii epitropilor, negustorii din cauza cărora plecasem 
pe mare, în care se găseau următoarele: mai încîi socotelile 
produselor fermei sau plantaţiei mele, de la data cînd părinţii lor 
dăduseră socoteală bătrînului căpitan portughez, adică pentru 
şase ani. Bilanţul prevedea 1174 moidores în favoarea mea. 


În al doilea rînd, socotelile pe încă patru ani, cît am avut 
plantaţia în mîinile lor, înainte ca guvernul să fi cerut 
administrarea averii, aparţinind unei persoane dispărute, ceea 
ce numesc ei „moarte civilă”. Bilanţul se ridica la 3.241 
moidores cîştig, sau 38.892 crusadoes, căci valoarea plantaţiei 
crescuse. 

In al treilea rînd erau socotelile stareţului mănăstirii Sfîntului 
Augustin, care primise venitul timp de paisprezece ani. Nefiind 
în stare să socotească tot ce a cheltuit pentru spital, îmi declara 
foarte cinstit că mai avea disponibil 872 moidores, pe care mi-i 
ţinea la dispoziţie cît despre partea regelui, aceea nu se mai 
înapoia. 

Mai era o scrisoare din partea asociatului meu, care mă felicita 
din toată inima că sînt în viaţă şi îmi descria îmbunătățirile 
aduse proprietăţii, producţia anuală şi suprafaţa exactă a 
plantaţiei. Apoi, ce culturi se făceau şi ciîţi sclavi se găseau pe 
ea, sfirşind cu douăzeci şi două de cruci, în semn de 
binecuvîntare, şi spunînd că rostise de nenumărate ori Ave 
Maria spre a mulţumi Sfintei Fecioare că trăiesc. Mă poftea 
călduros să vin spre a lua totul în primire. Între altele mă ruga 
să spun cui să trimită drepturile mele în cazul că nu aş veni 
acolo. Incheia cu asigurări de prietenie din parte lui şi a familiei. 
Imi trimitea totodată în dar şapte piei frumoase de leopard, pe 
care le primise din Africa de la o corabie oarecare, care făcuse o 
călătorie mai bună ca a mea. Apoi, cinci lăzi cu dulceţuri şi o 
sută de piese de aur nebătut şi nu atit de mari ca moidores. Cu 
aceeaşi corabie, negustorii-epitropi îmi trimiteau o mie două 
sute de lăzi cu zahăr, opt sute de baloturi de tutun şi restul 
socotelilor în aur. 

Puteam spune, pe drept cuvint, că sfîrşitul poveștii lui lov a fost 
mai bun decit începutul. Nu pot descrie fericirea ce m-a cuprins 
cînd am citit aceste rînduri şi am văzut adunate în jurul meu 
atitea bogății. Deoarece corăbiile braziliene obişnuiau să vină în 
convoi, am primit, odată cu scrisorile, şi toate bunurile. Bogăţiile 
mele erau în siguranţă în port, chiar înainte de a primi scrisorile 
în mînă. Pe scurt, am pălit şi mi s-a făcut rău. Dacă bătrînul nu 
mi-ar fi adus în grabă o doctorie, cred că surpriza şi bucuria m- 
ar fi covîrşit şi m-ar fi ucis pe loc am continuat să mă simt rău şi 
după citeva ceasuri s-a trimis după un medic, care, văzînd 
despre ce este vorba, mi-a luat sînge. După aceasta m-am simţit 


mult mai bine şi m-am îndreptat. Cred că mă prăpădeam fără 
această operaţie. 

Eram acum stăpîn pe o avere de aproape cinci, mii de lire 
sterline în bani peşin avea o proprietate în Brazilia cu un venit 
de peste o mie lire anual, tot atît de sigură ca şi o moşie în 
Anglia. Pe scurt, eram într-o situaţie pe care abia dacă ştiam 
cum să o înţeleg şi cum să-i fac faţă spre a mă bucura de ea. 

În primul rînd l-am răsplătit pe binefăcătorul meu, pe bunul 
căpitan care mi se arătase prieten credincios şi cinstit de la 
început pînă la sfîrşit. Lui îi datoram totul. l-am spus că lui îi 
datoram tot ce aveam şi că acuma se cădea să-i arăt 
recunoştinţa mea, ceea ce voi face însutit, aşa încît mai întîi i- 
am înapoiat îndată cei o sută de moidores. Apoi am chemat 
notarul şi am făcut o declaraţie legală, prin care renunţam în 
mod expres la cei patru sute şaptezeci de moidores pe care el 
recunoscuse că mi-i datora. Am mai făcut o procură, 
împuternicindu-l să primească, în numele meu, venitul anual al 
plantaţiei, şi am luat măsuri ca tovarăşul meu să-i trimită lui pe 
calea apelor socotelile şi cele cuvenite mie. In sfîrşit am mai 
prevăzut o clauză prin care îi donam cite o sută de moidores pe 
an, în afară de mărfuri, pe tot timpul vieţii lui, iar fiului său cite 
cincizeci de moidores, după moartea sa. Astfel l-am răsplătit pe 
bătrîn. 

Trebuie să chibzuiesc acum în ce fel să-mi pornesc viaţa. 
Aveam mai multe griji pe cap decit în insula mea tăcută, unde 
nu-mi trebuia, nimic în afară de ceea ce aveam şi nu aveam 
nimic în afară de ceea ce îmi trebuia. Acum insă purtam o grea 
povară şi trebuia să îngrijesc de ea. Nu mai aveam peşteră în 
care să ascund banii, şi nici vreun loc, unde să-i ţin fără cheie 
sau lacăt, ca să îşi piardă lustrul şi să coclească înainte ca 
cineva să umble la ei dimpotrivă, acum nu ştiam unde să pun 
banii sau cui să-i încredinţez. Bătrînul căpitan, oblăduitorul meu, 
era într-adevăr cinstit şi el mi-a fost singura scăpare. 

Pe de altă parte, interesele păreau să mă cheme în Brazilia, 
dar nu mă puteam gîndi la o călătorie înainte de a-mi orîndui 
treburile şi de a încredința bunurile în miîini sigure. M-am gindit 
mai întîi la văduva, vechea mea prietenă, pe care o ştiam 
cinstită şi foarte, dreaptă. Dar era în vîrstă, săracă şi după cite 
ştiam, plină de datorii. Nu-mi rămiînea altceva de făcut decit să 
mă întorc în Anglia, luînd cu mine toate bunurile ce le primisem. 


Au trecut cîteva luni pînă să mă hotărăsc. După ce am răsplătit 
pe deplin şi spre marea lui mulţumire pe bătrînul căpitan, care 
mi-a fost un mare binefăcător, am început să mă gindesc şi la 
sărmana văduvă, al cărei soţ fusese primul meu binefăcător. 
Cită vreme o ţinuseră puterile, ea fusese o credincioasă 
deţinătoare a banilor şi bună sfătuitoare. Astfel, primul lucru ce- 
am făcut a fost că caut un negustor din Lisabona, care să scrie 
tovarăşului său din Londra nu numai să deschidă un cont 
văduvei, ci să o caute şi să-i înmîneze o sută de lire din partea 
mea, să vorbească cu ea şi să o mîngiie în sărăcia ei, spunîndu-i 
că, dacă voi trăi, voi avea necontenit grijă de dînsa. Am trimis în 
acelaşi timp celor două surori ale mele cite o sută de lire. Nu 
duceau lipsă, dar nu erau bogate. Una era văduvă, iar cealaltă 
avea un bărbat care nu se purta cum trebuie cu dînsa. Printre 
cunoştinţele şi rudele mele nu puteam găsi însă pe cineva 
căruia să mă încumet a-i încredința cea mai mare parte a averii 
mele şi să plec în Brazilia, lăsînd totul în siguranţă în urma mea. 
Şi tocmai faptul acesta mă necăjea destul de mult. 

La un moment dat mă gindeam chiar să mă stabilesc cu totul 
în Brazilia, unde eram naturalizat. Anumite chestiuni religioase 
mă stînjeneau, făcîndu-mă să şovăiesc în fundul conştiinţei. 
Totuşi nu religia era cauza care mă împiedica să plec acolo. 
După cum, cît stătusem în Brazilia, nu am pregetat să adopt pe 
faţă credinţa lor, nici acum nu aş fi pregetat. Numai că în 
vremea din urmă şi mai ales cît stătusem în insulă mă gîndisem, 
din cînd în cînd, mai temeinic la religie şi gindul de a trăi şi a 
muri printre catolici mă făcea să regret că adoptasem credinţa 
papistaşă şi să socot că nu aceasta este cea mai bună credinţă 
pentru a muri în ea. 

Totuşi, după cum am spus, nu aceasta mă împiedica să plec în 
Brazilia, ci faptul că nu ştiam cui să încredinţez averea. Pînă la 
urmă m-am hotărît să plec în Anglia, unde speram să fac 
cunoştinţă şi să găsesc rude care să fie demne de încredere, şi 
de aceea m-am pregătit să mă duc acolo cu toată averea. 

In vederea plecării acasă, unde trebuia să aranjez lucrurile, am 
răspuns mai întîi scrisorilor primite, căci tocmai atunci porneau 
navele spre Brazilia. Am răspuns cum se cuvenea dărilor de 
seamă, atît de cinstite, primite de acolo am scris mai întîi 
stareţului mănăstirii Sfintului Augustin, mulţumindu-i pentru 
dreapta-i purtare. L-am rugat să reţină banii disponibili, adică 


cei opt sute şaptezeci şi doi de moidores, din care cinci sute să 
fie dăruiţi mănăstirii şi trei sute şaptezeci şi doi săracilor, el 
urmînd a face cele necesare şi împărtăşin du-i dorinţa ca 
evlavioşii călugări să se roage pentru mine şi ai mei. 

A doua scrisoare de mulţumire a fost către cei doi epitropi, 
cărora le-am arătat recunoştinţa pentru dreptatea şi cinstea lor. 
Nu le trimiteam nici un dar, căci erau prea bogaţi ca să aibă 
nevoie de ceva. 

In sfîrşit i-am scris asociatului meu, recunoscîndu-i merite şi 
integritatea şi mulţumindu-i că a avut grijă de a-mi spori averea. 
l-am dat noi instrucţiuni cum să administreze partea mea şi i-am 
făcut cunoscut că împuternicisem pe bătrinul căpitan să 
primească tot venitul, în numele meu, pînă la noi dispoziţiuni. ÎI 
asiguram nu numai că doream să vin să-l văd, dar că doream să 
mă statornicesc pentru restul vieţii acolo. La această scrisoare 
am adăugat un frumos dar, o mătase italienească pentru soţia şi 
cele două fiice ale sale (aflasem de la fiul căpitanului că are 
două fiice), apoi două bucăţi de stofă englezească de cea mai 
bună calitate, pe care am reuşit s-o găsesc în Lisabona, cinci 
bucăţi de flanelă neagră şi nişte horbote de Flandra, de mare 
preţ. 

După ce am orînduit toate treburile şi mi-am vîndut mărfurile, 
prefăcîndu-le în bani, am început să mă gîndesc cum să ajung în 
Anglia. Deşi eram destul de obişnuit cu marea, totuşi de data 
asta mi-era silă să călătoresc pe mare înspre Anglia şi fără să 
ştiu de ce, această aversiune sporea aşa de mult, încît odată, 
deşi îmi îmbarcasem bagajele pentru a pleca, mi-am schimbat 
gîndul, şi asta s-a repetat nu o dată, ci de două-trei ori. 

E adevărat că avusesem mare nenoroc în călătorii mele pe 
mare şi poate că aceasta era pricina pent care mă împotriveam. 
E bine totuşi să dăm asculta îndemnurilor lăuntrice în anumite 
momente şi mai al cînd simţim puternic aceste imbolduri. Două 
din corăbiile cu care era să plec - pe bordul uneia îmi dusesem 
bagajele, iar în privinţa celeilalte vorbisem c căpitanul - au avut 
o soartă cumplită. Una a fo capturată de algerieni, iar alta a 
eşuat lîngă Torbay toţi călătorii au pierit în valuri, în afară de trei 
care au scăpat cu viaţă, astfel încît, cu oricare din ele aş plecat, 
soarta mea ar fi fost crîincenă. 

Cînd i-am mărturisit bătriînului meu sfetnic îndoielile ce le 
aveam, acesta m-a îndemnat să nu cumva sa mai plec pe mare, 


ci, pornind pe uscat la Groyne, să trec golful Biscaia spre La 

Rochelle, de unde puteam ajunge uşor şi sigur la Paris, iar de 
acolo la Calais şi Dover. Sau să mă duc la Madrid şi apoi prin 
Franţa. Mi-era atit de teamă de mare, încît am ales calea 
aceasta din urmă, hotărît să pornesc de-a lungul Franţei, drum 
ce părea mult mai lung, însă mai plăcut. Nu eram grăbit şi nu 
îmi păsa de cheltuieli. Bunul meu prieten a mai convins pe un 
tînăr englez, fiul unui negustor din Lisabona, să-mi ţină 
tovărăşie. Am mai găsit apoi doi negustori englezi şi doi 
portughezi, care mergeau însă numai pînă la Paris. Eram în total 
şase inşi şi aveam cinci servitori, căci cei doi negustori şi cei doi 
portughezi aveau cite un singur servitor ce slujea la doi, ca să-l 
coste pe stăpîn mai ieftin. Eu am găsit un marinar englez, pe 
care l-am angajat să mă însoţească, în călătorie ca servitor, căci 
Vineri era prea străin ca să mă poată sluji singur pe drum. 

Astfel am plecat din Lisabona. Eram cu toţii bine echipați şi 
bine înarmaţi, alcătuind o mică oştire. M-a numit căpitanul lor, 
fiind cel mai în vîrstă, avînd totj odată şi doi slujitori şi fiind 
iniţiatorul acestei călători 

Nu v-am plictisit pînă acum cu jurnalele de bord i nu vă voi 
plictisi nici acum cu vreun jurnal de călătoi rie. Dar nu voi uita să 
povestesc anumite păţanii avu în această călătorie grea şi 
obositoare. 

Cînd am ajuns în Madrid, fiind cu toţii străini, am dorit să 
rămînem cîtăva vreme ca să vedem curtea Spaniei şi tot ce 
merita să fie văzut. Vara fiind pe sfirşite, nu am mai întîrziat 
mult, pornind prin mijlocul lui octombrie. Cînd am ajuns spre 
hotarele Navarei, am fost înştiinţaţi în mai multe oraşe de pe 
drum că dincolo, de partea franceză a munţilor, căzuse atita 
zăpadă, încît mulţi călători fuseseră nevoiţi să se întoarcă la 
Pampeluna, după ce încercaseră în zadar să treacă munţii. 

Cînd am ajuns noi înşine la Pampeluna, ne-am dat seama că 
avuseseră dreptate. Frigul era de nesuferit, mai ales pentru unul 
ca mine, obişnuit cu clima caldă, în care nu avusesem nevoie de 
prea multă îmbrăcă minte. Într-adevăr era mai mult dureros 
decît surprinzător ca după ce cu zece zile înainte, în Castilia 
veche vremea fusese nu numai caldă, dar chiar toridă, aci să te 
pomeneşti în bătaia vîntului aspru al Pirineilor unde era un frig 
nesuferit, de-mi degerau miinile şi picioarele. 


Bietul Vineri s-a speriat grozav cînd a văzut munţii acoperiţi de 
zăpadă şi a simţit frigul, de care nu ştiu pînă atunci în viaţa sa. 

Colac peste pupăză, cînd am ajuns la Pampeluna continua să 
ningă aşa de aprig de nesfîrşit, încît lumea zicea că iarna venise 
înain de vreme. Drumurile, care erau proaste şi înainte, acu nu 
mai puteau fi folosite. Nămeţii erau pe alocuri atît de mari şi 
omătul atît de moale, încît puteam fi îngropaţi de vii. 

Am stat nu mai puţin de douăzeci de zile în Pampeluna. Văzind 
că nu e vorba ca timpul să se îndrepte (a fost cea mai grea iarnă 
care s-a cunoscut vreodată în Europa), am propus să ne 
întoarcem la Fontarabia, iar de acolo să luăm corabia spre 
Bordeaux, căci drumul este foarte scurt. În timp ce ne sfătuiam, 
au sosit patru gentlemani francezi, care, fiind opriţi la trecătorile 
franceze, precum noi fuseserăm la cele spaniole, găsiseră o 
călăuză care-i condusese pe lîngă hotarele Languedocului, 
străbătînd ţinutul şi trecînd munţii pe drumuri neînzăpezite. lar 
unde au găsit zăpadă mai multă, era destul de îngheţată Ca să-i 
ţină pe ei şi caii lor. 

Am trimis după această călăuză, care ne-a făgăduit să ne 
conducă pe aceleaşi drumuri, neavînd a ne teme de hachiţele 
viforniţelor, dar cu condiţia să fim bine înarmaţi împotriva 
fiarelor. „Cînd zăpada-i mare - ne-a spus el - lupii flămînzi 
obişnuiesc să apară la poalele munţilor, văile fiind acoperite cu 
omăt..” l-am răspuns că sîntem pregătiţi împotriva acestor fiare, 
dar nu şi împotriva lupilor cu două picioare, despre care auzisem 
că sînt destui de mulţi prin aceste locuri, şi în special înspre 
Franţa. Ne-a asigurat că nu există primejdie de acest fel pe 
drumul pe care ne duce. Ne-am hotărît să plecăm cu el. Au 
pornit cu noi şi alţi doisprezece gen-tlemanii ou servitorii lor, 
unii spanioli şi alţii francezi, care încercaseră să treacă munţii şi 
fuseseră nevoiţi să se întoarcă. 

Am plecat din Pampeluna la cincisprezece noiembrie şi, într- 
adevăr, mare mi-a fost mirarea văzind că, în loc de a merge 
înainte, ghidul ne întoarce pe acelaşi drum pe care venisem de 
la Madrid, cam cu douăzeci mile, şi cînd, după ce am trecut 
două rîuri şi am ajuns într-o cîmpie, am găsit iarăşi o climă caldă 
şi nici urmă de omăt. Cotind spre stânga, ne-am apropiat din 
nou de munţi pe un alt drum. Cu toate că stîncile şi prăpăstiile 
pe lîngă care mergeam erau înfricoşătoare, călăuza a făcut o 
seamă de întorsături şi ocoluri şi ne-a condus pe poteci 


întortocheate, astfel încît am trecut pe nesimţite înălțimile 
munţilor, fără să mai întîlnim cogeamite zăpezi. Apoi, pe 
neaşteptate, el ne-a arătat provinciile roditoare şi plăcute ale 
Languedoc-ului şi ale Gasconiei, întinzindu-se în depărtare verzi 
şi înflorite. Mai aveam încă drumuri grele de trecut pînă să 
ajungem acolo. A nins apoi zi şi noapte fără încetare şi am 
înaintat foarte puţin. Călăuza ne îmbărbăta spunîndu-ne că totul 
se va sfirşi în curînd. Coboram zilnic şi ne îndreptam mai mult 
spre nord. 

Într-o zi, cam cu două ceasuri înainte de căderea nopţii, pe cînd 
călăuza o luase ceva mai înainte ţi nu o puteam vedea, pe 
neaşteptate s-au ivit dintr-o potecă mai scufundată, la marginea 
pădurii, trei pocitanii de lupi şi după ei un urs. Doi dintre lupi s- 
au repezit la călăuză, care se găsea la jumătate milă înaintea 
noastră. 

Dacă s-ar fi aflat mai departe, omul ar fi fost cu siguranţă 
sfişiat înainte de a-i putea veni în ajutor, căci un lup sărise la 
cal, iar altul îl atacase atit de năprasnic pe om, încît acesta nici 
nu a mai avut răgaz şi nici prezenţa de spirit să scoată pistolul, 
ci a început să strige către noi cît îl ţinea gura. 

L-am trimis degrabă pe Vineri, slujitorul meu care călărea 
alături de mine, să vadă ce se petrece. Cînd a văzut călăuza, el 
a strigat la fel de tare: „O stăpine, stăpîne dar, îndrăzneţ cum 
era, s-a apropiat de bietul om şi de îndată a scos pistolul şi a 
tras în capul lupului care îl ataca. Ghidul a avut noroc de Vineri, 
căci acesta era obişnuit din ţara lui cu lupii şi nu s-a dat înapoi 
cînd i-a văzut oricare dintre noi ar fi tras mai de departe poate, 
fără a nimeri lupul sau riscînd să împuşte chiar călăuza. 

Lucrul acesta era de ajuns să îngrozească şi pe unul mai 
curajos decît mine, şi de bună seamă că ne-a alarmat pe toţi, 
mai ales că, după detunătura pistolului lui Vineri, am auzit din 
amîndouă părţile cele mai sălbatice urlete de lupi. Zgomotul, 
amplificat de ecoul munţilor, îţi dădea impresia că ar exista un 
număr nesfirşit de fiare şi poate că într-adevăr erau destui lupi 
prin preajmă, ca să avem motive de îngrijorare. După ce Vineri a 
ucis lupul, celălalt, care îşi înfipsese colții în cal, i-a dat drumul, 
luînd-o la fugă, şi asta fără a-i fi făcut vreun rău animalului, căci 
fiara îl apucase de cap şi colții se opriseră în curelele căpeţelei. 
Călăuza însă fusese muşcată de braţ şi ceva mai sus de 


genunchi şi, deşi se apărase pe cît putuse, căzuse din şa din 
pricina calului care se speriase cînd Vineri a tras şi a ucis lupul. 
Oricine îşi poate închipui că, auzind descăreîndu-se pistolul lui 
Vineri, ne-am grăbit cu toţii să dăm pinteni cailor, alergînd la 
faţa locului pe cît ne îngăduia drumul foarte anevoios prin 
locurile acelea. Cînd am trecut de perdeaua de copaci care ne 
stinjenea vederea, ne-am dat seama ce se întîmplase şi cum 
Vineri ajutase bietei călăuze, dar nu am ştiut la început ce 
animal omorise. 


Capitolul XX 


LUPTA DINTRE VINERI ŞI UN URS. NE RĂZBOIM CU LUPII. 
SOSIREA CU BINE IN ANGLIA, UNDE MA STATORNICESC ŞI MA 
INSOR. 


Niciodată nu s-a pomenit o luptă mai năstruşnică decit aceea 
ce a urmat între Vineri şi un urs care ne-a hărăzit tuturor celor 
de faţă cea mai mare desfătare ce se poate închipui, cu toate că 
la început fusesem uimiţi şi ne temeam, pentru soarta lui Vineri. 
Dacă ursul este o făptură greoaie şi stîingace şi nu o poate 
zbughi ca lupul, care este iute şi uşor, în schimb are două 
însuşiri care cîrmuiesc îndeobşte acţiunile sale. Mai întîi, cît 
priveşte oamenii, care nu constituie propriu zis prada lui, dacă îl 
lasă în pace, acesta nu-i atacă. Trebuie totuşi să ai grijă să te 
porţi foarte politicos cu el, să-l laşi să treacă înainte, căci este 
un domn foarte drăguţ, care nu se dă în lături nici în faţa unui 
principe. Dacă-ţi este cu adevărat teamă de el, atunci e mai 
bine să cauţi un alt drum şi să-ţi vezi de treabă. Citeodată, dacă 
te opreşti şi te uiţi ţintă la el, ia atitudinea aceasta ca un 
„afront”, iar dacă te pune dracul să dai în el, fie chiar cu un 
beţişor subţire cît degetul, se simte jignit şi atunci lasă totul la o 
parte şi se răzbună, vrind să aibă satisfacţie în această 
chestiune de onoare. Aceasta este prima lui virtute. Cealaltă 
este că, dacă a fost odată jignit, nu te mai lasă nici ziua, nici 
noaptea pînă nu se răfuieşte cu tine şi are răbdare să-ţi vină de 
hac. 

Vineri salvase călăuza şi tocmai o ajuta să încalece cînd noi am 
ajuns la faţa locului. Omul era rănit şi foarte speriat. Deodată 
am văzut ieşind din pădure un urs, o matahală de urs cum nu 
mai văzusem alta. Toţi eram oarecum surprinşi, numai Vineri, 
îndată ce a văzut dihania, a luminat de bucurie şi plin de curaj a 
zis de trei ori: „O, O, O!”, arătînd namila. „O, stăpiîne, dă-mi voie 
să string la el mîna, să vezi cum fac voi rideţi!” 

Eram foarte mirat văzindu-l atît de vesel: „Nătărăule, are să te 
mănînce!” „Pe mine nu măniînce. Eu măninc pe el eu fac voi 
rideţi. Staţi aici şi rideţi!” S-a aşezat jos, şi-a scos într-o clipă 
cizmele şi punîndu-şi o pereche de opinci pe care le avea în 
buzunar, a dat căpăstrul celuilalt servitor şi a zburat iute ca 
vîntul. 


Ursul îşi vedea agale de drum şi nu avea chef să supere pe 
nimeni, pînă ce Vineri, apropiindu-se de el, l-a strigat, ca şi cum 
ursul l-ar fi putut înţelege: „Ascultă, hei, ascultă! Eu vreau 
vorbesc cu tine!” Noi urmăream totul de la depărtare, căci 
acum, după ce coborisem povirnişul Gasconiei. Ajunsesem într-o 
pădure întinsă, unde pămîntul este neted şi lasă ochiului 
libertate, deşi are mulţi copaci risipiţi ici şi colo. 

Vineri a ajuns ursul din urmă şi, luînd de jos un pietroi, l-a 
aruncat în el, lovindu-l în cap. Dar nu i-a făcut nici un rău, ca şi 
cînd ar fi aruncat piatra într-un perete. Vineri şi-a atins astfel 
telul, căci ştrengarul era atit de neînfricat, încît o făcuse cu 
scopul ca ursul să-l urmeze şi, cum spusese el, să ne facă să 
ridem. Îndată ce fiara a simţit lovitura şi l-a văzut, s-a întors din 
drum şi a venit după el cu paşi mari şi suflînd într-un ritm foarte 
ciudat, de parcă ar fi fost un cal în galop. Vineri a luat-o la fugă 
spre noi, de parcă ar fi căutat ajutor, astfel că noi toţi ne-am 
hotărit să tragem deodată în urs şi să-l salvăm. Eram furios că 
atrăsese ursul spre noi, cînd acesta îşi vedea de treabă, apucînd 
pe alt drum. Mai mi-era necaz şi că adusese ursul înspre noi şi 
apoi el o ştersese din faţa fiarei. 

De aceea i-am strigat: „Neghiobule, aşa înţelegi tu să ne faci 
să ridem? Vino îndată şi ia-ţi calul, să putem trage în urs!” 

Vineri m-a auzit şi mi-a răspuns: „Nu împuşca! Nu împuşca! 
Stai liniştit, va fi mult rîs!” Şi fiindcă era mult mai sprinten decit 
ursul, făcînd cîte doi paşi de fiece pas al ursului, Vineri a cotit-o 
pe neaşteptate şi, zărind un stejar mare, ne-a făcut semn să-l 
urmărim. Grăbind pasul, s-a căţărat uşor în copac, lăsînd puşca 
jos. Ursul s-a apropiat îndată de copac în timp ce noi îl 
urmăream de la distanţă. Primul lucru ce a făcut a fost să se 
oprească, să miroasă puşca, lăsînd-o să zacă acolo, şi apoi s-a 
urcat în copac ca o pisică, cu toate că era coşcogeamitea 
matahală. Eram uluit de nebunia slujitorului meu şi pentru nimic 
în lume nu găseam nimic de ris. Văzind că ursul se caţără în 
copac, ne-am apropiat cu toţii. 

Cînd ne-am apropiat de copac, am văzut că Vineri trecuse la 
capătul unei crengi mai groase şi ursul venea spre el. Cum ursul 
a ajuns în partea mai subţire a crăcii, Vineri i-a strigat: „Ha, 
acum învăţ pe tine sa joci ca ursul!” Şi a început să sară şi să 
scuture craca. Ursul a trebuit şi el să se zbănţuie, dar s-a oprit 
curînd, începînd să se uite înapoi, ca să vadă cum s-ar putea 


întoarce. Atunci am rîs şi noi din toată inima, dar Vineri nu 
terminase. Văzind că ursul stă liniştit, i-a sîrigat ca şi cum 
namila ar fi ştiut englezeşte: „Ce? Nu vrei mai aproape? Rog 
vino mai aproape.” Şi s-a oprit din sărituri şi din zgilţiirea 
crăcilor, iar ursul, ca şi cînd ar fi înţeles ce i-a zis, a mai făcut doi 
paşi înainte. Vineri a început din nou să sară, iar fiara s-a oprit. 

Ne gindeam că e timpul să tragem, lovindu-l la cap, şi i-am 
strigat lui Vineri să stea liniştit ca să tragem în urs. Dar ela 
strigat cu toată seriozitatea: „O, rog, rog, nu împuşca! Eu face 
asta apoi”. Pentru a scurta povestea, Vineri l-a mai scuturat 
mult şi bine, iar ursul se ţinea atita de sfios, încît ne-am prăpădit 
de rîs. Nu ne dumeream însă ce vrea să facă omul. La început 
credeam că vrea să-l dea jos, dar am văzut că ursul era prea 
şiret ca să coboare. Fiara nu se ducea spre virful crăcii, de unde 
putea fi mai lesne dat jos, ci se ţinea bine cu ghearele şi nu ne 
puteam închipui ce va urma. Vineri ne-a scos imediat din 
îndoială, căci, văzînd că ursul se ţine bine pe cracă şi nu poate fi 
convins să înainteze, i-a strigat: „Tu nu vii, bine, vin eu”. Şi 
Vineri s-a lăsat spre capătul crăcii, care s-a îndoit pînă ce a 
ajuns aproape de pămînt. Atunci a sărit jos, a dat fuga şi a luat 
puşca. „Bine, Vineri, ce vrei să faci: acum? De ce nu-l împuşti?” 
„Nu, încă nu. Dacă împuşc acum, nu ucid. Eu aştept voi rideţi 
încă.” 

Şi astfel a şi făcut. Cînd ursul a văzut că-i plecase duşmanul, s- 
a întors de pe craca unde stătuse, păşind foarte tacticos, 
măsurîndu-şi fiece pas şi mergînd de-a-ndaratelea pînă a ajuns 
la trunchiul copacului. De aici s-a dat jos tot de-a-ndaratelea, 
ţinîndu-se cu ghearele de scoarță şi făcînd alene fiece pas. 

În clipa în care a dat să pună piciorul pe pămînt, Vineri s-a 
apropiat, i-a pus puşca la ureche şi a tras, lăsîndu-l mort pe loc. 
S-a întors apoi spre noi să vadă clacă ridem şi cînd ne-a văzut 
înveseliţi, l-a apucat şi pe el rîsul şi a spus: „Aşa omorîm urşi la 
noi!” „Dar cum o faceţi cînd voi nu aveţi arme?” l-am întrebat. 
„Nu avem puşcă, dar este arcuri mult mari.” 

Petrecusem într-adevăr foarte bine, dar ne găseam totuşi în 
mijlocul pădurii cu călăuza grav rănită şi nu prea ştiam ce să 
facem. Nu puteam uita urletul lupilor şi, într-adevăr, în afară de 
zgomotele ce le-am auzit odată pe coastele Africii şi despre care 
am pomenit, pot spune că niciodată nu am auzit ceva mai 
înfiorător. 


Aceste lucruri şi faptul că se apropia noaptea ne-au făcut să ne 
grăbim, căci altfel am fi luat pielea namilei, aşa cum dorea 
Vineri, şi care merita să o păstrezi. Mai aveam însă trei leghe de 
mers şi călăuza ne zorea, aşa că am pornit-o. 

Drumul era încă acoperit de zăpadă, dar nu adiîncă şi 
primejdioasă ca în munţi. Fiarele, minate de foame, coboriseră 
din pădure după pradă, cum am auzit mai tîrziu. Au adus multă 
pacoste în sate, unde au ucis cai şi oi, ba chiar cîţiva oameni. 

Mai trebuia să trecem printr-un singur loc primejdios şi călăuza 
ne-a spus că, dacă am căuta locul cu cei mai mulţi lupi din ţară, 
aici l-am găsi. Era vorba de o poiană în plin codru şi apoi de o 
strungă lungă şi îngustă, pe care trebuia să o străbatem ca să 
scăpăm de pădure şi să ajungem în satul menit popasului. 

Pe înserate am intrat în pădure şi am ajuns curînd într-o 
poiană. Pe drum nu am zărit decît vreo cinci lupi, trecînd grăbiţi 
în şir ca şi cînd s-ar fi dus după pradă. Nici nu s-au sinchisit de 
noi şi au dispărut într-o clipă. Văzind aceasta, călăuza noastră 
ne-a rugat să fim pregătiţi, căci în curînd se vor ivi şi alţii. 

Ne-am pregătit armele şi eram cu ochii în patru. Nu am văzut 
însă lupi pînă ce nu am străbătut pădurea aceea, care ţinea 
aproape o jumătate de leghe, şi am ajuns în poiană. Odată 
acolo, am avut ce vedea. Mai întîi am dat peste leşul unui cal, 
adică al unui biet cal, pe care îl uciseseră lupii, şi peste cel puţin 
vreo doisprezece lupi la treabă. Nu se putea spune că lupii 
mîncau din acest leş, ci mai curînd că îi curăţau oasele, de 
oarece carnea o şi hăpăiseră. Nu am căutat cituşi de puţin să 
tulburăm praznicul fiarelor şi nici ele nu prea: ne-au luat în 
seamă. Vineri voia să tragă, dar l-am împiedicat. Bănuiam că în 
curînd vom avea destul de furcă. 

Şi într-adevăr, nu trecuserăm de jumătatea poienii, cînd am 
auzit urlete groaznice de lupi, în pădurea din stinga noastră, şi 
îndată am zărit o haită de vreo suta de lupi ce veneau de-a 
dreptul spre noi, unii din ei în şiruri regulate, ca o oştire condusă 
de ofiţeri încercaţi. Nu ştiam ce să facem, dar ne-am dat pe loc 
seama că singura cale de a-i înfrunta era să ne strîngem cu toţii 
cît mai aproape aşa ne-am orînduit şi, ca să nu fie prea mari 
intervalele între noi, am poruncit ca fiecare al doilea dintre noi 
să tragă la rînd şi apoi să tragă ceilalţi, iar dacă lupii vor 
continua să înainteze, cînd vor termina cu puştile, să stea gata 
cu pistoalele, căci aveam fiecare cîte două. Astfel numai trei din 


noi eram în stare să tragem şase salve o dată. Dar pentru 
moment nu a fost necesar, căci la prima salvă duşmanul s-a 
oprit, speriat de foc şi detunătură. 

Patru din ei, loviți în cap, s-au prăbuşit alţii au fost răniţi şi au 
plecat sîngerind, cum ne-am dat seama după urmele lăsate în 
omăt. S-au oprit într-adevăr, dar nu s-au retras imediat. 

Amintindu-mi că auzisem odată cum că, pînă şi pe cele mai 
fioroase fiare, vocea omenească le bagă în sperieţi, am dat 
ordin întregului grup să chiuie cît mai tare. Am constatat că cele 
auzite nu erau cu totul false, căci lupii începură să dea înapoi şi 
să plece din faţa noastră. Atunci am poruncit să se tragă a doua 
salvă, după care jivinele au luat-o la fugă şi s-au pierdut în 
pădure. Aceasta ne-a dat răgazul de a ne încărca în grabă 
armele şi, ca să nu pierdem vremea, am pornit înainte. Dar abia 
ne-am încărcat puştile şi am pornit, că deodată am auzit un 
zgomot asurzitor, venind din partea stingă a pădurii, ceva mai 
departe în drumul nostru. 

Se înnopta şi lumina se risipea îngreunîndu-ne situaţia. 
Zgomotul creştea şi în curînd am auzit desluşii urletele acestor 
făpturi ale iadului. Deodată am zărit vreo trei haite de lupi, una 
la stînga noastră, alta în spatele nostru şi alta în faţă, voind 
parcă să ne împresoare. Dar pentru că nu ne atacau, ne-am 
văzut deocamdată de drum, îndemniînd caii să meargă cît mai 
repede, dar calea fiind anevoioasă, ei se ţineau doar într-un trap 
stăruitor. In felul acesta am ajuns să zărim marginea pădurii, de 
unde aveam să dăm într-o poiană. Deodată, într-un luminiş al 
codrului, am auzit bubuitul unei puşti şi, privind într-acolo, am 
zărit un cal cu şa şi friu zburînd ca vîntul, urmărit de şaisprezece 
sau şaptesprezece lupi în goană nebună. Calul fugea mai iute, 
dar nu putea ţine mult, astfel că a şi fost ajuns, fără îndoială, 
pînă la urmă. 

Priveliştea era cu adevărat înfiorătoare. Călărind spre marginea 
pădurii, am găsit acolo leşurile a doi oameni şi al unui cal, 
sfişiate de cumplitele fiare. Unul din oameni trăsese pesemne cu 
arma, care zăcea încă fumegiînd alături de el. Omul fusese pe 
jumătate mîn cat, căci îi lipsea capul şi partea de sus a trupului. 
Faptul ne-a înspăimântat crunt şi nu ştiam ce să facem. Fiarele 
însă ne-au arătat ce să facem, căci s-au strîn repede în jurul 
nostru, aşteptîndu-şi prada, şi cred că erau în număr de trei 
sute. 


Din fericire am zărit aproape de intrarea în pădure nişte 
buşteni tăiaţi de anul trecut şi lăsaţi acolo spre a fi curăţaţi. Am 
dus mica mea oştire între aceşti buşteni şi, aşezindu-ne cu toţii 
îndărătul unui buştean mai lung, ne-am aplecat ca după un 
parapet apoi ne-am orînduit în triunghi, ţinînd caii la mijloc. Aşa 
am făcut şi bine am făcut, căci niciodată nu s-a pomenit un mai 
furios atac decit acela pe care fiarele sălbatice l-au dezlănţuit 
împotriva noastră. S-au apropiat cu un fel de miriit şi s-au 
aburcat peste buşteanul care ne servea, după cum am spus, 
drept parapet, gata să se repeadă asupra prăzii. Se pare că 
această furie a jivine lor se datora mai ales faptului că vedeau 
caii îndărătul nostru. Căci caii sînt prada care le place cel mai 
mult Am dat ordin oamenilor să tragă din nou, numai cîtd unul 
din doi, şi au ţintit cu atîta siguranţă, încît de la prima salvă au 
ucis mai multe jivine. A fost însă nevoie să tragem fără 
contenire, căci jivinele se aruncau fără preget asupra noastră, 
cele din spate împingîndu-l pe cele din faţa lor. 

La a doua salvă ni s-a părut că s-au oprit puţin nădăjduiam că 
vor pleca, dar într-o clipă s-au ivit alţi lupi. Am tras din nou cu 
pistoalele, ucigînd şaptesprezece sau optsprezece şi betegind 
de două ori pe atiţia, dar se năpusteau într-una asupra noastră. 
Mi-era să nu isprăvim prea curînd muniţiile, aşa că am chemat 
pe servitorul meu, nu pe Vineri - căci acesta se îndeletnicea cu 
încărcarea armelor - şi, dîndu-i un cornet cu praf de puşcă, i-am 
poruncit să-l presare de-a lungul buşteanului. 

A făcut totul precum i-am spus şi a avut timpul să se retragă 
cînd jivinele au dat năvală la buştean urcîndu-se pe el. Am tras 
cocoşul unui pistol neîncărcat şi, cu scînteia lui, am dat foc 
prafului. Lupii care se găseau pe buştean au fost pinliţi şi arşi 
sau numai înspăimîntaţi, şase sau şapte dintre ei căzînd sau mai 
precis sărind între noi, alungaţi de tăria şi spaima focului. Pe 
aceştia i-am ucis într-o clipă, iar restul, speriaţi şi mai rău de 
grozăvia luminii în noapte - căci acum se făcuse noapte - s-au 
depărtat puţin de noi. Atunci am ordonat să se tragă ultima 
salvă cu pistoalele. După aceasta am izbucnit cu toţii în chiote, 
la care lupii s-au întors şi au plecat. Ne-am repezit la vreo 
douăzeci de lupi betejiţi care se zbăteau pe loc, sfirtecîndu-i cu 
săbiile. Aşa cum ne-am aşteptat, urletele acestora au 
înspăimiîntat într-atita pe ceilalţi lupi, încît au fugit şi ne-au lăsat 
în pace. 


Am ucis în totul vreo şaizeci de lupi şi dacă era zi ucideam şi 
mai mulţi. Cîmpul de luptă fiind astfel curăţat, ne-am văzut şi 
noi de drum, căci mai aveam o leghe bună de mers. Auzeam de 
departe urletele nesăţioaselor fiare prin pădure şi, de citeva ori, 
ni s-a părut ca le zărim. Poate că era numai o nălucire, căci 
strălucirea omătului ne orbea şi nu se vedea nimic desluşit, într- 
o oră am ajuns în tîrgul unde trebuia să poposim. Acolo lumea 
era speriată. Cu o noapte înainte, lupii şi cîţiva urşi atacaseră 
localitatea. l-am găsit pe toţi locuitorii înarmaţi, stînd de strajă zi 
şi noapte pentru a-şi păzi nu numai vitele, ci şi viaţa. 

A doua zi dimineaţă, călăuza era atît de bolnavă şi cele două 
răni erau atît de dureroase, încît nu a putut merge mai departe. 
Astfel am fost nevoit să luăm altă călăuză, care să ne ducă la 
Toulouse, unde am dat de o climă caldă, de un ţinut roditor şi 
plăcut, fără zăpadă, fără lupi sau jivine asemănătoare. 

Cînd ne-am povestit păţaniile, ni s-a spus că este ceva foarte 
obişnuit în pădurea de la poalele munţilor, mai ales atunci cînd 
zăpada acoperă pămîntul. Au găsit că am avut o călăuză foarte 
îndrăzneață, căci s-a încumetat să ne ducă pe acele drumuri în 
plină iarnă, şi se mirau cum de-am scăpat cu viaţă. 

Am fost aspru dojeniţi cînd le-am povestit că ne-am aşezat în 
triunghi şi am pus caii la mijloc, şi ni s-a spus că am riscat în 
proporţie de cincizeci la sută să pierim, căci tocmai vederea 
cailor i-a aţiţat pe lupi, care se aşteptau să le cadă caii în 
gheare. Ciîteodată se tem de focul armelor, dar, fiind nespus de 
înfometați şi de furioşi, din această pricină graba de a ajunge la 
cai i-a făcut să nesocotească primejdia. Dacă nu i-am fi stăpînit 
trăgind mereu şi la urmă prin stratagema de-a aprinde dira 
aceea de praf de puşcă, cu greu am fi scăpat de a nu fi 
sfirtecaţi. Dacă rămineam liniștiți pe cai şi trăgeam de-a- 
ncălarelea, lupii nu ar fi socotit caii ca un drept al lor, ca în 
celălalt caz. De asemenea ne-au mai spus la urmă că dacă noi 
am fi stat laolaltă şi le-am fi lăsat caii, ei ar fi fost atit de ahtiaţi 
să-i sfişie şi să-i devoreze, încît am fi putut scăpa cu bine, mai 
ales că aveam cu toţii arme şi eram destui de mulţi. 

Niciodată nu am simţit primejdia atît de aproape ca atunci. 
Văzind în faţa ochilor trei sute de diavoli, care se năpusteau 
urlînd asupra noastră, neavînd refugiu sau adăpost, ne credeam 
pierduţi. Cred că nu aş mai dori să trec vreodată peste aceşti 


munţi. Mai degrabă m-aş duce o mie de leghe pe mare chiar 
daca ar fi să întîimpin cite o furtună pe săptămînă. 

Nu am întîlnit nimic deosebit în trecerea mea prin Franţa. Am 
călătorit de la Toulouse la Paris şi apoi, fără un popas mai mare, 
spre Calais. Am debarcat cu bine la Dover, la 14 ianuarie, după 
ce am călătorit pe o vreme foarte aspră. 

Am ajuns la ţinta călătoriei mele şi în scurt timp am avut cu 
mine toată averea reciştigată, cecurile aduse de mine fiindu-mi 
îndată plătite. 

Cea mai bună sfătuitoare şi călăuză mi-a fost bătrina văduvă, 
oare nu ştia ce să mai facă pentru mine şi cum să mă 
mulţumească spre a-şi arăta recunoştinţa pentru banii ce-i 
trimisesem. Aveam încredere deplină în ea şi nu duceam grijă 
de lucrurile mele. Am avut mare noroc, de la început şi pînă la 
sfîrşit, de cinstea nepătată a acestei bune femei. Mă gindeam 
să-i las averea în păstrare şi să pornesc spre Lisabona, ca de 
acolo să plec mai departe în Brazilia. 

Se iveau însă - după cum am arătat - piedici de ordin religios, 
avînd îndoieli asupra temeiniciei catolicismului, chiar pe vremea 
cînd trăisem departe, pe insulă, în singurătatea aceea. Ştiam 
bine că nu mă pot întoarce în Brazilia decît dacă eram hotărît să 
îmbrăţişez fără şovăire această credinţă. Dacă nu, trebuia să 
cad jertfă principiilor mele sau să mă las ucis de Inchiziţie 
pentru credinţa mea. De aceea m-am hotărît să rămîn mai bine 
acasă şi să găsesc mijlocul de a isprăvi cu plantaţia din Brazilia, 
fireşte spre folosul meu. 

În consecinţă am scris bătrînului meu prieten de la Lisabona, 
care mi-a răspuns că totul se poate îndeplini foarte lesne. 
Proprietatea mea o puteam oferi spre cumpărare moştenitorilor 
celor doi epitropi, care, fiind bogaţi şi trăind acolo, vor primi cu 
dragă inima acest lucru. El credea că voi putea căpăta pentru 
plantație cel puţin patru sau cinci mii de galbeni. Am fost de 
acord şt i-am dat dispoziţii să facă tot ce va crede de cuviinţă în 
acest scop. 

După opt luni, cînd s-au întors corăbiile, mi-a scris că negustorii 
au primit oferta şi au trimis treizeci şi trei de mii de galbeni 
împuternicitului lor din Lisabona, ca să mi-i plătească. 

La rîndul meu am semnat actul de vînzare în forma ce am 
primit-o de la Lisabona şi l-am trimis bătrînului meu prieten, 
care după aceea mi-a trimis biletele de schimb în valoare de 


treizeci şi două de mii opt sute de galbeni pentru proprietatea 
mea din Brazilia, reţinînd o sumă care să asigure venitul anual al 
celor o sută de moidores cuveniţi lui (bătrînului) pe tot timpul 
vieţii, şi apoi cîte cincizeci de moidores fiului sau, bani pe care îi 
făgăduisem acestora şi care urmau să fie plătiţi din veniturile 
plantaţiei. 

Şi astfel am povestit prima parte a unei vieţi pline de întîmplări 
şi aventuri, o viaţă cîrmuită de voia providenţei şi atit de 
variată, cum nu se găsesc multe pe lume. Incepută în 
nenorociri, se încheia îmr-un chip mult mai fericit decit se putea 
aştepta cineva. 

Oricine ar putea crede că acum, cînd eram atit de înstărit, nu 
mai aveam de întîmpinat nici un fel de risc. Şi într-adevăr aşa ar 
fi fost clacă nu ar fi intervenit alte împrejurări. Eu însă eram 
menit unei vieţi rătăcitoare. Nu aveam familie, nici multe relaţii 
şi nici nu legasem noi cunoştinţe, cu toate că eram foarte bogat. 
Deşi îmi vîndusem proprietatea din Brazilia, nu puteam să o uit 
şi adesea mă gindeam s-o pornesc iarăşi într-acolo. Mai cu 
seamă nu-mi puteam domoli dorul de a-mi revedea însula şi de 
a afla dacă bieţii spanioli ajunseseră cu bine acolo şi cum se 
purtaseră cu ei nemernicii pe care îi lăsasem în insulă. 

Dar buna mea prietenă, văduva, m-a sfătuit cu tot dinadinsul 
să nu o fac şi m-a înriurit într-atita, încît timp de aproape şapte 
ani nu am mai plecat în străinătate, în acest timp am purtat de 
grijă celor doi nepoți ai mei, fiii fratelui meu. Pe cel mai mare, 
care avea oarecare avere, l-am crescut ca pe un gentleman, 
lăsîndu-i şi o sumă de bani după moartea mea, ca să-şi 
mărească proprietatea pe care o stăpinea. Pe celălalt l-am 
încredinţat unui căpitan de corabie, ca să înveţe meseria, iar 
după cinci ani, văzînd că este plin de îndrăzneală, simţitor şi 
bine înzestrat, i-am găsit o corabie bună şi l-am trimis pe mare. 
Acest băiat m-a atras apoi şi pe mine, bătrîn cum eram, în alte 
aventuri. 

Între timp m-am statornicit oarecum aici şi m-am însurat, şi 
asta nu spre paguba şi nici spre nemulţumirea mea. Am avut 
trei copii, doi fii şi o fiică dar nevasta mea murind şi nepotul 
meu venind acasă dintr-o călătorie plină de succes în Spania, 
înclinația mea de a pleca în străinătate, precum şi stăruința 
nepotului au tras în cumpănă, făcîndu-mă să merg pe corabia sa 


în Antile ca negustor particular. Aceasta s-a petrecut în anul 
1694. 

În cursul acestei călătorii am vizitat noua mea colonie din 
insulă. l-am văzut pe urmaşii mei, spaniolii, şi am aflat povestea 
vieţii lor şi a nemernicilor pe care-i lăsasem acolo, cum aceştia 
iau jignit la început pe bieţii spanioli, cum s-au împăcat, s-au 
certat, s-au unit şi s-au despărţit şi cum, în cele din urmă, 
spaniolii au fost nevoiţi să folosească violenţa, spunîndu-i, şi cît 
de cinstit s-au purtat faţă de ei spaniolii. Se petrecuse acolo o 
întreagă poveste, care, dacă ne-am opri asupra ei, am vedea că 
este plină de diverse şi minunate întîmplări, aşa cum mi-au fost 
hărăzite, mie odinioară. Printre aceste întîmplări au fost şi 
bătăliile lor cu caraibii, care au venit de mai multe ori în insula, 
precum şi îmbunătățirile pe care le-au adus urmaşii mei în 
insulă sau faptul că cinci dintre ei s-au încumetat să se ducă 
pînă pe continent şi au adus prizonieri de acolo, unsprezece 
bărbaţi şi cinci femei, aşa încît, la sosirea mea, am găsit cam 
douăzeci de copii în insulă. 

Am stat acolo vreo douăzeci de zile, lăsîndu-le tot felul de 
provizii necesare, mai ales arme, pulbere, gloanţe, haine, 
unelte, precum şi doi lucrători aduşi cu mine din Anglia, un 
timplar şi un fierar. In afară de aceasta am împărţit întregul 
pămînt în loturi, păstrîndu-mi însă eu proprietatea şi dînd 
fiecăruia partea asupra căreia căzusem de acord. După ce am 
orînduit totul şi i-am rugat sa nu părăsească insula, am plecat. 

De acolo m-am dus în Brazilia, de unde le-am trimis o corabie 
pe care am cumpărat-o şi pe care am îmbarcat mai mulţi 
oameni care să locuiască în insulă. În afară de provizii le-am 
trimis şi şapte femei, pe care le-am găsit potrivite fie pentru a-i 
sluji, fie pentru a deveni soțiile acelora care ar dori să le ia în 
căsătorie. Cît despre englezi, le-am făgăduit să le trimit femei 
din Anglia, precum şi mărfuri, dacă se vor îndeletnici ei înşişi cu 
plantațiile, făgăduinţă pe care am putut-o ţine ceva mai tirziu. Ei 
s-au dovedit harnici şi cinstiţi, după ce au fost disciplinaţi şi şi- 
au avut proprietăţile lor proprii separate de ale celorlalţi. Din 
Brazilia le-am mai trimis celor din insulă cinci vaci, dintre care 
trei cu viței, precum şi nişte oi şi porci, care se înmulţiseră 
berechet cînd am mai fost eu pe-acolo. 

Dar toate acestea, împreună cu darea de seamă a chipului în 
care trei sute de caribei au venit şi i-au atacat pe cei din insulă, 


pustiindu-le plantațiile, şi cum ei s-au luptat cu toţi aceşti 
vrăjmaşi în două rînduri, şi cum la început cei din insulă au fost 
învinşi şi unul din ei omorit, şi cum, în cele din urmă, o furtună 
distrugînd pirogile inamicilor, cei de pe insulă au înfometat sau 
au nimicit restul vrăjmaşilor şi au fost în stare a-şi redobiîndi şi 
reînnoi posesiunea plantațiilor, refăcîndu-şi viaţa şi rămînînd mai 
departe pe insulă toate acestea, împreună cu o seamă de 
întîmplări uimitoare din noile mele aventuri, petrecute vreme de 
zece ani, le voi povesti altă dată. 


PREFAŢĂ scala AAA 044 e ea Gta ca late ee acte tau ta af a 3 

Capitolul keenean et ai arie di a art aia 13 
NAŞTEREA ŞI OBÎRŞIA MEA. LA NOUĂSPREZECE ANI AM FUGIT 
DE ACASĂ ÎMPREUNA CU UN COLEG. PLECAREA PE MARE ŞI 
NAUFRAGIUL. SALVAREA ECHI-PAJULUI ŞI DEBARCAREA LÎNGĂ 
YAREMOL TI nas aaa oc casa i a anl ala 13 

Capitolul [isi ci o aaa maia aia aa iat a e 28 
PLĂCUTĂ CĂLĂTORIE ÎN GUINEEA, ÎN ROBIE LA PIRAȚII DIN 
SALE. FUGA ÎMPRE-UNĂ CU UN BĂIAT MAUR....... 28 

Capitolul Al seste ce aaa la nt A a tdi 41 
CĂLĂTORIA SPRE SUD. ZĂRIM NIŞTE SĂLBATICI. ÎMPUŞCAREA 
UNUI LEOPARD. SOSIREA ÎN BRAZILIA, UNDE AM DEVENIT 
PLANTATOR. CĂLĂTORIA SPRE GUINEEA. CORABIA 
NAUFRAGIAZĂ ÎN DREPTUL UNEI INSULE PUSTII. TOT 
ECHIPAJUL PIERE. SÎNT SINGURUL SUPRAVIEȚUITOR. 41 

Capitolul |V; ceace agata sa aaa aaa apa poala DE sea ea 61 
ÎNOTUL PÎNĂ LA CORABIA NAUFRAGIATĂ PENTRU A-I LUA 
PROVIZIILE. GÎNDURI ASUPRA SITUAŢEI MELE. CORABIA SE 
SCUIRIINDDA ces oc at aa ac e i 61 

Capitolul Va i sie cr aaa tea a iei ni 84 
ÎNCEP SĂ-MI SCRIU ÎNSEMNĂRILE ZILNICE SAU „JURNALUL”. 
DIFERITE PLANURI PENTRU A-MI FĂURI UNELTE. ÎNCEP 
CONSTRUIREA UNEI CASE. DESCOPĂR GRÎNE. CUTREMUR ŞI 


Çapitolül Visual 98 
EPAVA CORABIEI ADUSA MAI APROAPE DE COASTA. NOI 
CANTITAŢI DE PROVIZII. O BROASCA ŢESTOASA. BOLNAV DE 
FRI-GURI. VISUL CEL ÎNFRICOŞĂTOR ŞI SERIOASA-MI 
CHIBZUINŢĂ. SFÎNTA SCRIP-TURĂ GĂSITĂ ÎN LADA UNUI 


Capitolul Vs acasa ati aaa acc atita nea L07 
CERCETAREA INSULEI. TUTUN, STRUGURI, LĂMÎI ŞI TRESTIE DE 
ZAHAR, TOATE SALBATICE, DAR NICI O URMA DE OM. PISICA 
SE ÎNTOARCE CU PUI. MĂ ÎNCHID ÎN CASĂ PENTRU ANOTIMPUL 


Capitolul VIE ss ce ii zece e i i i 0 DI tau 117 
CEA DE A DOUA CERCETARE A INSULEI. PAPAGALUL PE CARE 
L-AM INVAŢAT SA VORBEASCA. DESCOPERIREA UNEI PARŢI 


NOI A INSULEI. BROAŞTE ŢESTOASE ŞI PĂSĂRI MARINE. 
PRINDEREA ŞI DOMES-TICIREA UNUI IED........... 117 

Capitolul 1X......... ata da caca a ee da 128 
REUŞITA ÎN OLĂRIT. MIJLOCUL DE A ARDE VASELE DE LUT. 
CONSTRUIREA UNEI BĂRCI, PE CARE NU AM PUTUT-O ÎMPINGE 
LA APĂ. CERNEALA ŞI PESMEŢII SE TERMINĂ. ÎMBRĂCĂMINTEA 
SE UZEA-ZĂ. ALTE VEŞMINTE DIN PIEI DE ANIMALE. 128 

Capitolul X.. i 2 a 2 raaa e iad 142 E 
ÎMPING BARCA PE APĂ ŞI SÎNT PURTAT CĂTRE LARG. MĂ 
ÎNTORC CU GREU LA ȚĂRM. SOMNUL DIN CARE SÎNT TREZIT 
DE O VOCE TAINICĂ...... en 142 

Capitolu X a da eat ze em inta iata aia i dala 155 
DESCRIEREA LOCUINŢEI MELE ŞI A ÎMPREJURIMILOR. O 
ALARMĂ ÎNGROZI-TOARE. URME DE PAŞI PE ȚĂRM. TOT FELUL 
DE PRESUPUNERI......eeee eee ana 155 

Capitolul Xlioes seiă si ece eodaa caaatst dc Baa dr a por 3 ao aat 167 
O BARCĂ PE MARE. RESTURILE UNUI OSPĂŢ DE CANIBALI. 
SPAIMA. CUPRINS DE SCÎRBĂ, MĂ ÎNARMEZ MAI TARE. 
PEŞTERA BUNĂ PENTRU UN NOU DEPOZIT........ 167 

Capitolul XII. ...ssssesessssssssseseserereeesrssrrrrrrrrereeeeennnnn e 181 
CEL DE AL DOUĂZECI ŞI TREILEA AN AL ȘEDERII MELE ÎN 
INSULĂ. ÎNTÎLNIREA CU CANIBALII, STRÎNŞI ÎN JURUL UNUI FOC 
LA UN PRAZNIC. SÎNT HOTĂRÎT SĂ-I NIMICESC PE CEI CARE 
VOR MAI VENI. O CORABIE EŞUATĂ LÎNGĂ INSULĂ. EXPEDIȚIA 
PÎNĂ LA EPAVĂ. NOI PROVIZII... eee 181 

Capitolul XIV... nenea esa eee PS 195. 
UN VIS NEOBIŞNUIT. CINCI BĂRCI CU SĂLBATICI LA ȚĂRM. ALŢI 
DOI SĂLBATICI ADUŞI SPRE A FI DEVORAŢI. SALVEZ PE UNUL. 
ÎL NUMESC VINERI ŞI ÎL FAC SER-VITORUL MEU.195 

Capitolul XV cect atace pa a te at Daia 211 
EDUCAREA LUI VINERI. PUŞCA MEA, FIINŢĂ VIE ŞI IDOL 
PENTRU VINERI. ÎNCEPE SA VORBEASCĂ ENGLEZEŞTE. UN 
DIALOG CU EL. DESCRIEREA CÎTORVA OAMENI ALBI CARE 
TRAIESC ÎN LARA LU list ea ae a e dt 211 

Capitolul AV lie cea m oară oa ora aa atasa det 224 
HOTĂRIREA DE A MERGE PE CONTINENT. VINERI ŞI CU MINE 
CONSTRUIM O BARCĂ. SĂLBATICII SOSESC PE MAL. SALVĂM 
VIAŢA UNUI SPANIOL. DESCOPERIM UN SĂLBATIC LEGAT ÎN 
CANOE ŞI CARE SE DOVEDEŞTE A FI TATĂL LUI VINERI. 224 

Capitolul XVI eee az aia fai pan cae oc aa aaa ate late 242 


ŞTIRI DESPRE SPANIOLII CARE TRĂIESC PRINTRE SĂLBATICI. 
SPANIOLUL ŞI TATĂL LUI VINERI PLEACĂ SPRE CONTINENT, O 
CORABIE ENGLEZEASCĂ ÎN APROPIEREA INSULEI. O BARCĂ 
ADUCE TREI PRIZO-NIERI. MĂ ARĂT PRIZONIERILOR. PRIN- 
DEREA RĂZVRĂTIŢILOR...... ceea nenea eee 242 

Capitoul IV za cea a 94 na tea 260 
CORABIA SEMNALIZEAZĂ PENTRU CEI PLECAŢI CU BARCA. NICI 
UN RĂSPUNS. MARINARII VIN ÎN AJUTORUL CELOR PLECAŢI. 
PRINDEREA NOULUI ECHIPAJ ŞI CAPTURAREA CORĂBIEI. 260 

Caāpitölúl XIX concasata ie a ate ai ada i aa 279 
PĂRĂSIREA INSULEI ŞI SOSIREA ÎN ANGLIA. ÎN YORKSHIRE AM 
AFLAT CĂ MI-AU MURIT MULŢI DIN FAMILIE. DRUMUL LA 
LISABONA PENTRU PROPRIETĂȚILE DIN BRAZILIA. ÎNTÎLNIREA 
CU UN VECHI PRIETEN. NE ÎNAPOIEM ÎN ANGLIA PE USCAT. 
LUPII NE IES ÎN CALE.. 279 

ttiz | si ue (0 O, E BERE E DO ARE RN CR A URIC pp NR 297 
LUPTA DINTRE VINERI ŞI UN URS. NE RĂZBOIM CU LUPII. | 
SOSIREA CU BINE ÎN ANGLIA, UNDE MĂ STATORNICESC ŞI MĂ