Edgar Allan Poe — Calatorii imaginare

Edgar Allan Poe 


Edgar Allan Poe 


Calătorii imaginare 
POVESTEA LUI ARTHUR GORDON PYM 


Capitolul 1. 

Mă numesc Arthur Gordon Pym3. Tatăl meu, negustor 
respectabil, făcea afaceri cu provizii şi materiale de bord în 
Nantucket, unde m-am născut. 

Bunicul dinspre mamă era avocat cu o bogată clientelă. 
Însoţit de noroc în toate cele, speculase cu mult succes 
acţiunile de la Edgarton New Bank, cum se numea banca 
pe atunci. Cu acţiunile, dar şi pe alte căi, reuşise să pună 
deoparte o sumă frumuşică. Se ataşase de mine mai mult 
decât de oricine pe lumea asta, cred, şi mă aşteptam ca la 
moartea lui să moştenesc cea mai însemnată parte a averii 
sale. M-a trimis, pe când aveam şase ani, la şcoala 
venerabilului Ricketts, un domn cu o singură mână şi cu 
apucături cam ciudate, bine cunoscut de mai toţi cei care s- 
au perindat prin New Bedford. Am rămas la şcoala lui până 
la vârsta de şaisprezece ani, când m-am mutat la institutul 
domnului E. Ronald4, în clădirea de pe colină. Aici m-am 
împrietenit cu fiul domnului Barnard, căpitan de cursă 
lungă, care naviga de obicei pentru compania Lloyd & 
Vredenburgh - domnul Barnard este şi el foarte cunoscut în 
New Bedford şi sunt convins că are multe rubedenii în 
Edgarton. Pe fiul său îl chema Augustus şi era cu aproape 
doi ani mai mare decât mine. Fusese cu tatăl său la o 
vânătoare de balene pe vasul John Donaldson şi adeseori 
îmi povestea despre aventurile lui prin Pacificul de Sud. 
Obişnuiam să merg frecvent la el şi să rămân toată ziua, ba 
uneori întreaga noapte. Împărţeam amândoi acelaşi pat, şi 


Augustus reuşea să mă ţină treaz până când mijeau zorii, 
vorbindu-mi despre băştinaşii de pe insula Tinian şi de pe 
coclaurile pe unde umblase în călătoriile sale. De la un timp, 
cele spuse de el mi-au trezit curiozitatea şi, încet-încet, m-a 
năpădit o dorinţă aprigă să călătoresc pe mare. Aveam o 
barcă cu pânze, botezată Ariel6, valorând vreo 75 de dolari. 
Era prevăzută cu ruf 7 central sau de şlep şi velatură de 
slup8. Nu-i ţin minte tonajul, însă lesne putea transporta 
zece persoane. Cu barca asta aveam noi obiceiul să pornim 
în cele mai trăsnite escapade, iar acum, când îmi aduc 
aminte de ele, îmi pare un adevărat miracol că mai sunt 
astăzi în viaţă. 

Am să vă povestesc una din aceste aventuri ca introducere 
la o altă istorisire ceva mai lungă şi mai de soi. Într-una din 
seri avusese loc o petrecere la domnul Barnard şi pe la 
sfârşitul ei, amândoi, Augustus şi cu mine, eram bine 
aghesmuiţi. Ca de obicei, în asemenea cazuri, am preferat 
să dorm în patul lui decât să mă duc acasă. Pe el l-a furat 
somnul pe tăcute, după cum credeam eu (se făcuse aproape 
unu când s-a spart cheful), şi fără să apuce să scoată măcar 
o vorbă despre subiectul lui preferat. Să tot fi fost o 
jumătate de oră de când ne cuibăriserăm în pat şi, când să 
aţipesc şi eu, Augustus s-a ridicat brusc în capul oaselor şi, 
slobozind o înjurătură zdravănă, a declarat că pentru nici 
un Arthur Pym din întreaga lume creştină n-o să tragă la 
aghioase tocmai acum când dinspre sud-vest bătea aşa o 
briză minunată. De când mă ştiu n-am mai fost atât de 
uimit. Habar n-aveam ce se petrecea în capul lui. Bănuiam 
doar că vinurile şi lichiorurile pe care le ingurgitase îl 
năuciseră de-a binelea. El însă continua să peroreze cu un 
calm desăvârşit, cum că ştie el că-l cred abţiguit, dar că în 
viaţa lui n-a fost mai treaz ca acum. Numai că s-a săturat, a 
adăugat el, să lenevească în pat ca o javră într-o noapte atât 
de frumoasă şi era hotărât să se scoale, să se îmbrace şi să 
iasă puţintel cu barca în larg. Mi-e greu să spun ce a pus 
atunci stăpânire pe mine, căci nici nu i-au ieşit bine 


cuvintele din gură, şi am simţit un fior de nerăbdare şi 
nespusă plăcere, ideea lui nebunatică părându-mi unul din 
cele mai încântătoare şi mai rezonabile lucruri din lume. 
Parcă bătea un vânt de furtună, iar vremea se răcise 
binişor, fiind sfârşit de octombrie. Dar am sărit din pat, 
cuprins de un soi de exaltare, şi i-am spus că sunt şi eu la fel 
de viteaz ca el, la fel de sătul de atâta leneveală în pat ca o 
javră şi tot atât de dornic de dezmăţ ori distracţie ca 
oricare Augustus Barnard din Nantucket! 

Fără să mai zăbovim o clipă, ne-am tras hainele pe noi şi 
am pornit-o într-un suflet jos la barcă. Era priponită de 
cheul vechi şi dărăpănat din spatele depozitului de 
cherestea Pankey & CO. Şi era gata să se desfacă în bucăţi, 
tot izbindu-se cu bordurile de buştenii neprelucraţi. 
Augustus a urcat în ea şi s-a apucat să o golească de apa 
care o umpluse aproape pe jumătate. Odată isprăvită 
treaba, am ridicat focul9 şi vela mare, şi cu pânzele întinse 
ne-am îndreptat curajoşi spre larg. 

Vântul, după cum spuneam adineaori, sufla aspru dinspre 
sud-vest. Era o noapte senină şi rece. Augustus se instalase 
la cârmă, iar eu mă postasem lângă catarg pe puntea 
cabinei. Goneam spre larg cu iuţeală, fără ca vreunul din 
noi să fi scos măcar o vorbă din clipa când ne-am desprins 
de chei. După un timp, l-am întrebat pe tovarăşul meu în ce 
direcţie are de gând să meargă şi cam când speră să ne 
întoarcem. S-a pus pe fluierat preţ de câteva minute, după 
care mi-a răspuns în doi peri: 

— Eu, unul, mă duc în larg; tu poţi să te întorci acasă, dacă 
aşa consideri. 

Întorcându-mi privirea spre el, am înţeles numaidecât că, 
în ciuda pretinsei lui nonchalance, era extrem de agitat. Îl 
vedeam bine în clarul de lună; chipul îi era palid ca 
marmura, iar mâna îi tremura atât de rău, încât abia reuşea 
să şi-o ţină pe cârmă. M-am gândit că i s-o fi întâmplat ceva 
şi m-a cuprins panica. Ştiam prea puţine pe atunci despre 
felul cum se manevrează o barcă, iar în clipele acelea 


depindeam numai şi numai de cunoştinţele nautice ale 
prietenului meu. Şi ca un făcut, vântul se înteţise brusc, pe 
când ieşeam repejor de sub adăpostul coastei; îmi era însă 
ruşine să-mi trădez tulburarea şi am tăcut mâlc aproape o 
jumătate de oră. Totuşi, n-am mai putut rezista şi i-am 
sugerat lui Augustus că ar fi bine să ne întoarcem. Ca şi mai 
înainte, i-a trebuit aproape un minut ca să-mi răspundă ori 
să bage în seamă propunerea mea. 

— Curând, zise el, într-un târziu, timp destul, curând 
acasă. 

Mă aşteptasem la un asemenea răspuns, dar în tonul 
acestor cuvinte era ceva ce mi-a produs o groază de 
nedescris. L-am privit din nou cu atenţie pe cel care îmi 
vorbise. Buzele îi erau perfect livide, iar genunchii îi 
tremurau atât de tare, încât era de mirare că omul se mai 
putea ţine pe picioare. 

— Augustus, pentru numele lui Dumnezeu! am ţipat, 
speriat de-a binelea. Ce te doare? Care-i problema? Ce ai 
de gând să faci? 

— Problema! a îngăimat el, pare-se complet năuc, în 
aceeaşi clipă scăpând cârma din mână şi prăbuşindu-se cu 
faţa în jos pe fundul bărcii. 

Problema... Păi, nici o problemă... mergem acasă... n-n-nu 
vezi? 

Într-o străfulgerare am înţeles tot adevărul. M-am repezit 
la el şi l-am ridicat. Era beat, beat criţă - nici nu mai putea 
sta pe picioare şi nici să vorbească ori să vadă nu mai 
putea. Îi sticleau grozav ochii; şi când în culmea disperării i- 
am dat drumul, s-a rostogolit ca o buturugă în apa din 
santină, de unde îl ridicasem. Era clar că în cursul serii 
băuse vârtos, mai mult decât am crezut, şi că tot 
spectacolul acela din pat se datora beţiei crunte - o beţie 
care, aidoma nebuniei, adesea îi îngăduie celui în cauză să 
imite felul de a fi al unuia aflat în deplinătatea simţurilor. 
Aerul rece al nopţii şi-a făcut însă obişnuitul efect; sub 
influenţa sa, energia lui mentală a început să cedeze, iar 


percepţia confuză pe care neîndoielnic o avea despre 
situaţia precară în care se afla n-a făcut decât să precipite 
catastrofa. De-acum îşi pierduse complet cunoştinţa şi nu 
mai exista nici o şansă să fie altfel câteva ceasuri bune. 

E greu de imaginat teroarea ce m-a cuprins. Aburii vinului 
băut mai devreme se risipiseră şi mă încerca un sentiment 
îndoit de sfială şi nehotărâre. Ştiam că nu mă pricep deloc 
să manevrez barca şi că vântul năprasnic şi refluxul 
puternic ne mânau degrabă la pieire. Nori de furtună se 
îngrămădeau vădit în urma noastră; nu aveam nici busolă, 
nici provizii; şi era limpede că, menţinând direcţia în care 
ne îndreptam, până ce se crăpa de ziuă nu aveam să mai 
zărim nici urmă de pământ. Aceste gânduri şi puzderie de 
altele la fel de înspăimântătoare mi-au fulgerat prin minte 
cu o viteză ameţitoare şi preţ de câteva clipe m-am simţit ca 
paralizat, incapabil să fac vreo mişcare. Barca gonea pe apă 
cu o iuţeală teribilă, cu vânt puternic din pupa şi, cum nici 
focul, nici vela mare nu erau terţarolate10, îşi afunda prova 
complet în spumă. A fost un adevărat miracol că nu s-a 
răsturnat, fiindcă, aşa cum spuneam adineauri, Augustus 
dăduse drumul la cârmă, iar eu eram mult prea agitat ca 
să-mi treacă prin minte să încerc să pun mâna pe ea. Din 
fericire, însă, barca s-a ţinut bine şi încetul cu încetul mi-am 
recăpătat prezenţa de spirit. Dar vântul creştea în 
intensitate şi de fiecare dată când ne ridicam, după ce 
prova se afundase binişor în apă, valul din spate se prăvălea 
peste noi, măturând pupa şi potopindu-ne cu apă. Braţele şi 
picioarele îmi erau atât de amorţite, încât nici eu nu mai 
simţeam aproape nimic. Am recurs în cele din urmă la o 
soluţie disperată şi, repezindu-mă la vela mare, am slăbit-o. 
Aşa cum era de aşteptat, vela a zburat peste prova şi, 
îmbibându-se cu apă, a tras catargul peste bord. 

Numai această întâmplare ne-a salvat de la o moarte 
instantanee. Doar cu focul goneam acum straşnic cu vânt 
de pupa, luând din când în când la bord valuri mari de apă, 
dar măcar eliberat de spaima unui sfârşit iminent. Apucând 


cârma, am răsuflat uşurat când am văzut că ne mai 
rămăsese o şansă de a ne salva. Augustus continua să zacă 
în nesimţire pe fundul bărcii; şi, fiindcă era în pericol să se 
înece în orice clipă (în locul unde se prăbugşise apa era de 
aproape un piciorl1l adâncime), am reuşit să-l ridic puţin şi 
să-l proptesc în poziţia şezând, trecându-i o frânghie în 
jurul brâului şi legând-o de un inel de pe puntea cabinei. 
Rânduindu-le pe toate cum am putut mai bine, zgribulit şi 
tulburat cum eram, m-am lăsat în voia lui Dumnezeu, 
hotărât să îndur orice s-ar fi întâmplat cu toate puterile 
care îmi mai rămăseseră. 

Abia am luat această hotărâre, când deodată un țipăt sau 
răcnet grozav şi prelung, ieşit parcă din gâtlejurile a o mie 
de diavoli, păru să sfâşie întreg văzduhul dimprejurul şi de 
deasupra bărcii. N-am să uit cât voi trăi cumplita agonie şi 
teroare pe care le-am trăit în acele clipe. Mi s-a zbârlit 
părul de pe cap, simţeam că îmi îngheaţă sângele în vine, 
inima parcă încetase să-mi mai bată şi, fără să-mi ridic ochii 
măcar o dată ca să aflu pricina spaimei mele, m-am prăbuşit 
cu capul înainte şi fără cunoştinţă peste trupul căzut al 
tovarăşului meu. 

Când mi-am revenit în simţiri, m-am trezit în cabina unei 
baleniere de mare tonaj - Pinguinul - cu destinaţia 
Nantucket. Câţiva inşi stăteau aplecaţi deasupra mea, iar 
Augustus, mai palid ca moartea, îmi freca de zor mâinile. 
Când a văzut că-mi deschid ochii, exclamaţiile lui de bucurie 
şi de recunoştinţă au stârnit ba râsete, ba lacrimi din partea 
bărbaţilor acelora cu chipuri aspre. Misterul supravieţuirii 
noastre a fost dezlegat pe dată. 

Fuseserăm striviţi de balenieră, care, cu vânt de bulină, se 
îndrepta spre Nantucket cu pânzele pe care se încumetase 
să le ridice şi, drept urmare, naviga aproape în unghi drept 
faţă de direcţia noastră de mers. Câţiva marinari stăteau de 
cart la prova, dar n-au observat barca noastră decât în clipa 
în care coliziunea nu mai putea fi evitată, strigătele lor de 
alarmă la vederea noastră fiind, la drept vorbind, cele care 


băgaseră groaza în mine. Giganticul vas - după cum mi s-a 
spus - trecuse năprasnic peste noi, cu aceeaşi uşurinţă cu 
care ar fi trecut mica noastră ambarcaţiune peste un fulg şi 
fără să întâmpine nici cel mai mic obstacol. Nu s-a auzit nici 
un răspuns de pe puntea vasului-victimă, în afară de un 
scrâşnet slab, pierdut în mugetul vântului şi al mării, când 
firava noastră ambarcaţiune, înghițită apoi de valuri, a şters 
o clipă chila călăului ei - însă asta a fost tot. 

Crezând că barca noastră (care - să ne amintim - îşi 
pierduse catargul) era vreo epavă abandonată în voia 
valurilor, comandantul (căpitanul E. 1. V. 

Block din New London) era ferm hotărât să-şi urmeze 
drumul, fără să se mai deranjeze pentru atâta lucru. Din 
fericire, doi dintre cei de veghe se jurau că au văzut pe 
cineva la cârma noastră, stăruind că acel cineva mai putea 
fi salvat. S-a iscat o dispută, după ce Block, ieşindu-şi din 
pepeni, a replicat puţin după aceea că „nu-itreaba lui să tot 
ferească găoacele alea, că doar n-o să schimbe el direcţia 
de mers pentru fleacuri d-astea şi că, dacă l-a călcat pe 
vreunul, nu era vina nimănui, ci numai a ăluia, aşa că poa' 
să se-nece şi să-l ia dracu', sau ceva de genul ăsta. 
Henderson, secundul, a intervenit atunci, fiind pe bună 
dreptate indignat, ca de altminteri întreg echipajul vasului, 
auzind cuvintele pline de cruzime ale căpitanului. Văzând 
că ceilalţi îl susţin, Henderson i-a trântit-o de la obraz, 
acuzându-l că-i bun de ştreang şi că-i va ignora ordinele, 
chiar de-ar fi să fie spânzurat în clipa când va pune piciorul 
pe uscat. S-a îndreptat apoi agale spre pupa, împingându-l 
la o parte pe Block (care amuţise, galben ca ceara) şi, 
apucând cârma, a strigat cu glas poruncitor: 

— Bânda sub vânt! 12 

Oamenii s-au repezit la posturi şi vasul a executat 
inteligent o voltă în vânt. Toate acestea au durat aproape 
cinci minute şi nimeni nu credea că mai putea fi salvat 
cineva, dacă într-adevăr acel cineva s-ar fi aflat în barcă. 
Totuşi, după cum a văzut cititorul, Augustus şi cu mine am 


scăpat cu viaţă; iar salvarea noastră a venit, pare-se, de la 
două din şansele aproape neverosimile pe care înţelepţii şi 
evlavioşii le atribuie intervenţiei speciale a Providenţei. 

Pe când vasul staţiona cu velele fluturând, secundul a 
coborât iola13 şi a sărit în ea, însoţit de cei doi marinari 
care, dacă nu mă înşel, susţinuseră morţiş că m-ar fi văzut 
la cârmă. De-abia s-au desprins de bordul de sub vânt (luna 
lumina încă puternic), că vasul a început să ruleze greoi şi 
prelung, moment în care Henderson, ridicându-se de pe 
banchet, le-a strigat oamenilor săi să rameze înapoi. Nimic 
altceva nu spunea, ci urla întruna, nerăbădător: 

— Înapoi! Înapoi! 

Oamenii vâsleau cât puteau de iute, dar între timp nava 
făcuse o voltă şi ajunsese acum cu prova în vânt, deşi toţi 
cei de la bord se luptau din răsputeri să strângă velele. Fără 
să-i pese de riscuri, secundul s-a apucat de portsarturile 
coloanei mari, de îndată ce a ajuns lângă ele. Încă o 
bandă14 straşnică a făcut ca tribordul să iasă din apă 
aproape până la chilă, moment în care s-au adeverit 
temerile secundului. A ieşit la iveală trupul unui om agăţat 
în chip ciudat de fundul neted şi lucios (Pinguinul era 
arămit şi căptuşit cu plăci de cupru), de care se lovea 
zdravăn cu fiecare mişcare a carenei. După câteva sforţări 
zadarnice, pe când vasul se înclina şi ameninţa să scufunde 
iola în orice clipă, au reuşit până la urmă să mă elibereze 
din poziţia nenorocită în care mă aflam şi să mă ia cu ei la 
bord - căci trupul acela s-a dovedit a fi trupul meu. Se pare 
că un nit de lemn, care îşi croise cale prin învelişul de 
aramă, mi-a oprit alunecarea pe sub corabie şi m-a țintuit 
de fundul ei în felul acela extraordinar. Capul nitului 
pătrunsese prin gulerul jachetei de postav verde pe care o 
purtam şi prin ceafă, ieşind printre cele două tendoane 
aflate imediat sub urechea dreaptă. Numaidecât am fost 
dus în pat, cu toate că viaţa părea să mă fi părăsit cu totul. 
La bord nu se afla nici un medic. Căpitanul însă m-a tratat 
cu multă grijă - ca să-şi răscumpere, presupun, în ochii 


echipajului purtarea mizerabilă de la începutul acestei 
aventuri. 

În răstimp, Henderson s-a depărtat iar de corabie, deşi 
vântul sufla acum aproape ca un uragan. Nu plecase de 
multe minute, când a dat peste nişte resturi din barca 
noastră şi curând după aceea unul din cei care îl însoțeau i- 
a spus că, în vuietul furtunii, desluşise de câteva ori un 
strigăt de ajutor. Acest lucru i-a îndemnat pe bravii 
marinari să stăruie în căutările lor mai bine de o jumătate 
de ceas, în pofida repetatelor semnale de întoarcere pe 
care le lansa către ei căpitanul Block şi cu toate că fiecare 
clipă pe apă, într-o barcă atât de firavă, însemna pentru ei 
un pericol de moarte. Într-adevăr, este aproape imposibil de 
conceput cum de a reuşit să scape de dezastru, chiar şi o 
clipă, bărcuţa în care se aflau aceştia. 

Ea însă fusese construită pentru vânătoarea de balene, 
fiind înzestrată - după cum m-am putut convinge ulterior - 
cu nişte despărţituri cu aer, ca la bărcile de salvare utilizate 
pe coasta Ţării Galilor. 

După ce au căutat în zadar în răstimpul de care am 
pomenit, s-au hotărât să se întoarcă la vas. De-abia au luat 
această decizie, când s-a auzit un strigăt înfundat venind 
dinspre un obiect întunecat care a trecut iute pe lângă ei. 
S-au luat după el şi curând l-au ajuns din urmă. Era puntea 
de ruf a lui Ariel. Augustus se zbătea în preajma ei, părând 
să-şi dea ultima suflare. Când au reuşit să ajungă până la el, 
au descoperit că era legat cu o frânghie de stinghiile 
plutitoare. Această frânghie, după cum vă amintiţi, chiar eu 
i-o petrecusem în jurul brâului şi o fixasem de un inel, ca să- 
l fac să şadă drept şi, din câte se pare, tocmai isprava mea |- 
a ajutat în cele din urmă să scape cu viaţă. Ariel fusese 
construit cam de mântuială şi, scufundânduse, scheletul său 
s-a desfăcut în bucăţi; puntea, aşa cum era de aşteptat, 
fusese ridicată de forţa apei care năvălise înăuntru, 
desprinzându-se cu totul de corpul principal, şi plutea (cu 
alte resturi, de bună seamă) la suprafaţă. Augustus se 


ridicase şi el odată cu ea, scăpând astfel de o moarte 
cumplită. 

Şi-a venit în fire abia după o oră şi ceva de când fusese 
adus la bordul Pinguinului, când a înţeles în ce fel pierise 
barca noastră. După o vreme sa dezmeticit de-a binelea şi a 
început să ne povestească în amănunt senzațiile pe care le- 
a trăit în apă. Când şi-a revenit prima oară în simţiri, s-a 
trezit sub apă, rotindu-se cu o iuţeală inimaginabilă şi cu o 
frânghie răsucită de trei sau patru ori strâns în jurul 
gâtului. O clipă după aceea a simţit că o ia rapid în sus şi, 
lovindu-se rău cu capul de ceva tare, şi-a pierdut din nou 
cunoştinţa. Când şi-a venit în fire, gândea parcă mai bine, 
deşi avea mintea încă foarte tulbure şi înceţoşată. Acum şi-a 
dat seama că se petrecuse o nenorocire şi că era în apă, 
deşi avea gura afară şi putea să respire cu destulă uşurinţă. 
Probabil că în acele momente puntea se deplasa rapid cu 
vânt din spate şi-l trăgea după ea, cum stătea întins pe 
spate. 

Fireşte, cât timp îşi putea păstra această poziţie, era 
aproape imposibil să se înece. Deodată însă un val mare l-a 
zvârlit de-a curmezişul punţii, şi atunci s-a zbătut să se 
menţină în această poziţie, strigând din când în când după 
ajutor. Chiar înainte să fie descoperit de domnul 
Henderson, din cauza epuizării, a fost nevoit să slăbească 
strânsoarea şi, căzând în mare, şi-a pierdut orice speranţă. 
Tot timpul cât s-a zbătut, nu şi-a amintit deloc de Ariel sau 
de cauza nenorocirii sale. Un sentiment de teroare şi 
deznădejde pusese cu totul stăpânire pe simţurile sale. 
Când într-un final a fost pescuit din apă, îl părăsise orice 
brumă de luciditate şi, după cum am spus mai înainte, i-a 
trebuit aproape o oră, după ce a ajuns la bordul 
Pinguinului, ca să-şi dea bine seama de situaţia în care se 
afla. Cât despre mine, am fost readus în simţiri dintr-o stare 
vecină cu moartea (şi după ce vreme de trei ceasuri şi 
jumătate fuseseră încercate toate celelalte mijloace) printr- 
o frecţie viguroasă cu cârpe muiate în ulei încins, procedură 


sugerată de Augustus. Rana de la ceafă, deşi urâtă la 
vedere, s-a dovedit destul de neînsemnată şi curând m-am 
întremat. 

Pinguinul a ajuns în port pe la orele 9 dimineaţa, după ce 
înfruntase una din cele mai năprasnice furtuni din câte se 
abătuseră vreodată în largul insulei Nantucket. Augustus şi 
cu mine am izbutit să ne înfăţişăm la casa domnului 
Barnard tocmai la timp pentru micul dejun, care, din 
fericire, întârziase niţel din cauza petrecerii din timpul 
nopţii. Presupun că toţi comesenii erau ei înşişi prea 
osteniţi ca să remarce starea jalnică în care ne aflam, căci, 
la o privire mai atentă, bineînţeles că ne-am fi dat de gol. 
Şcolarii însă se pricep de minune la prefăcătorii şi sunt 
convins că niciunul din prietenii noştri din Nantucket nu 
bănuia defel că povestea aceea teribilă pe care nişte 
marinari o răspândeau prin târg, cum că ar fi scufundat un 
vas în largul mării şi ar fi pierit înecaţi vreo treizeci sau 
patruzeci de amărâţi, ar avea cât de cât vreo legătură cu 
Ariel, cu tovarăşul meu sau cu mine. 

De atunci, am stat de vorbă nu o dată despre cele 
întâmplate - niciodată însă fără să ne ia cu fiori. În cursul 
unei asemenea discuţii, Augustus mi-a mărturisit deschis că 
în viaţa lui n-a fost mai speriat ca pe bordul micii noastre 
ambarcaţiuni în momentul în care şi-a dat seama că e beat 
criţă şi că-şi va pierde cunoştinţa. 

3 Arthur Gordon Pym: „Ca ritm şi număr de silabe, Arthur 
Gordon Pym şi Edgar Allan Poe coincid; amândouă au câte 
un nume englez, urmat de unul scoţian şi o monosilabă care 
începe cu p”. (Pollin, p. 217) În opinia lui T. O. Mabbott, Poe 
avea un prieten negru cu numele de Armistead Gordon. (I. 
O. Mabbott, Selected Poetry and Prose of Edgar Allan Poe, 
New York, 

1951, P Xiv) 

Poe şi-a exprimat nu o dată admiraţia pentru Daniel Defoe, 
părintele romanului englez. Incipit-ul romanului seamănă 
izbitor cu cel din Robinson Crusoe: „M-am născut în 1632, 


în oraşul York, dintr-o familie foarte bună. Tatăl meu nu-şi 
avea obârşia în acest oraş, ci se născuse la Bremen şi se 
stabilise mai târziu la Hull, unde ajunsese, datorită 
negoţului, în stăpânirea unei frumoase proprietăţi. Părăsind 
negoţul, s-a mutat la York, unde s-a însurat cu mama. 
Familia mamei, Robinson, era foarte cunoscută în acea 
regiune. De aceea mă şi numesc eu Robinson Kreutznaer, 
nume care apoi a ajuns, prin obişnuita prefacere a 
cuvintelor străine în Anglia, acela de Crusoe, aşa cum ne 
zicem şi ne scriem noi înşine numele şi aşa cum mau 
chemat totdeauna cunoscuţii”. (Cap. I, în traducerea lui 
Petre Comarnescu. Robinson Crusoe, ediţia a IV-a, Editura 
Tineretului, 1969, p. 15) 

4 Institutul domnului E. Ronald: La vârsta de 6 ani, Poe s-a 
înscris la şcoala lui William Ewing din Richmond. ]. H. Witty, 
citat de Mary E. Phillips (Poe the Man, Philadelphia, 1926, 
p. 118), a identificat un ciung în Richmond, pe care îl chema 
Ricketts. După Phillips, institutul domnului E. Ronald îi 
corespunde, în biografia autorului, cel al lui Joseph H. 
Clarke, unde Poe s-a înscris la vârsta de 11 ani. 

5 Augustus: Modelul pentru Augustus va fi fost Ebenezer 
Burling, prietenul care l-a învăţat pe Poe să înoate şi 
probabil să bea peste măsură. leşeau deseori cu barca pe 
James River 


(Phillips, Poe the Man, pp. 214-215, 225 şi 292-295). Poe 
pare să aibă o anume preferinţă pentru acest nume - cf. 
Augustus Diabolicus din Povestirile Cenaclului In-Folio, 
celebrul detectiv C. Auguste Dupin, cadavericul Augustus 
Bedloe din O poveste din Munţii Colţuroşi). Cât despre 
căpitanul Barnard, Poe va fi citit A Narrative of the 
Sufferings and Adventures of Captain Charles H. Barnard, 
în a Voyage Round the World (New York, 1829, retipărit în 
1836), unde căpitanul, la fel ca Pym, este însoţit de un câine 
botezat Tiger. (Beaver, p. 251) 


6 Ariel: Pollin şi Beaver văd aici o aluzie la goeleta Ariel, a 
cărei scufundare, lângă Spezia, a dus la moartea poetului 
romantic P B. Shelley, pe când Poe avea 13 ani. 

7 Punte care ocupă parţial lăţimea vasului. 

8 Ambarcaţiune de dimensiune medie cu un arbore şi 
două vele 

9 Velă triunghiulară prinsă la prova 

10 A terţarola - a reduce suprafaţa unei vele înfăşurând-o 
sau pliind-o pe ghiu 

1130,5 cm 

12 Comandă prin care i se indică timonierului să îndrepte 
vasul cu bordul opus direcţiei din care bate vântul. 

13 Barcă cu două, patru sau şase rame 

14 Înclinare temporară a vasului într-un bord, apoi în 
celălalt, sub influenţa valurilor şi vânturilor. 

Capitolul II. 

Nici după un necaz mai neînsemnat nu tragem concluzii 
pro sau contra cu deplină certitudine, chiar şi din cele mai 
simple date. S-ar putea presupune că o nenorocire ca aceea 
pe care tocmai v-am istorisit-o ar fi trebuit, de fapt, să-mi 
domolească pasiunea abia încolţită pentru mare. 

Dimpotrivă, niciodată n-am simţit o atracţie mai puternică 
pentru aventurile palpitante din viaţa unui marinar ca la 
nici o săptămână după miraculoasa noastră salvare. Acest 
scurt răstimp s-a dovedit suficient de lung ca să-mi şteargă 
din memorie umbrele şi să aducă la lumină doar nuanțele 
plăcute şi mirabile, doar pitorescul primejdiei prin care 
trecusem nu demult. Convorbirile mele cu Augustus erau 
din zi în zi tot mai frecvente şi mai pasionante. Felul în care 
îşi povestea aventurile de pe ocean (bănuiesc că peste 
jumătate din ele erau pure născociri) cântărea enorm 
pentru o fire entuziastă ca a mea, înzestrată cu o imaginaţie 
aprinsă, deşi cam sumbră. Nu mai puţin ciudat este că 
simţeam o fascinaţie şi mai puternică pentru viaţa de 
marinar când îmi descria momentele ei teribile de suferinţă 
şi deznădejde. Pentru partea luminoasă a tabloului nutream 


o simpatie reţinută. În închipuirile mele se perindau 
naufragii şi foamete; moarte ori captivitate printre hoardele 
barbare; o viaţă petrecută în lacrimi şi tristeţe pe vreo 
stâncă cenuşie şi pustie, pe un ocean inabordabil şi 
necunoscut. Asemenea fantasme sau dorinţe - căci 
ajungeau să fie dorinţe - se regăsesc, după cum m-am 
convins de atunci încoace, la toţi bărbaţii melancolici - o 
specie destul de numeroasă - şi în perioada despre care 
vorbesc le consideram doar străfulgerări profetice ale unui 
destin pe care mă simţeam întru câtva dator să-l împlinesc. 
Augustus împărtăşea pe deplin starea mea de spirit. E cu 
putinţă într-adevăr ca strânsa noastră tovărăşie să fi dus la 
un schimb de trăsături de caracter15. 

La vreo optsprezece luni de la dezastrul lui Ariel, firma 
Lloyd & Vredenburgh (o companie, din câte ştiu, asociată 
într-un fel cu Messieurs Enderby din Liverpool) a fost 
angajată să repare şi să echipeze bricul Grampus pentru 
vânătoarea de balene. Era o hărăbaie care nu merita să 
iasă pe mare nici după toate aceste reparaţii. Habar n-am 
de ce a fost preferată altor vase în bună stare de 
funcţionare, aparţinând aceloraşi proprietari, dar aşa a fost 
să fie. Domnul Barnard a fost însărcinat să o comande, iar 
Augustus urma să-l însoţească. Pe când bricul se afla în toiul 
pregătirilor, amicul meu mă bătea întruna la cap să profit 
de excelenta ocazie care mi se oferea şi să-mi împlinesc 
dorinţa de a călători. Fireşte, n-a găsit în mine un ascultător 
dezinteresat, însă lucrurile nu erau chiar atât de simple. 
Tatăl meu nu s-a arătat categoric împotrivă, dar mama a 
făcut o criză de isterie numai când i-am pomenit de planul 
meu. Şi, colac peste pupăză, bunicul, de la care mă 
aşteptasem la mai mult, a jurat că n-o să-mi lase nici o 
leţcaie dacă voi mai aduce vorba de acest subiect. Piedicile 
acestea, însă, departe de a-mi potoli dorinţa, n-au făcut 
decât să toarne gaz pe foc. 

Eram hotărât să plec cu orice risc; şi, comunicându-i lui 
Augustus intenţia mea, ne-am apucat amândoi să facem un 


plan pe care să-l putem pune în aplicare. În tot acest timp 
m-am ferit să le pomenesc alor mei despre călătorie şi, 
fiindcă în aparenţă îmi vedeam de lecţii ca de obicei, au 
presupus că renunţasem la idee. De atunci, mi-am analizat 
nu o dată purtarea din acele momente cu sentimente de 
neplăcere, dar şi de uimire. 

Nemăsurata ipocrizie de care m-am folosit ca să-mi duc la 
bun sfârşit planul - o ipocrizie ce mi s-a insinuat în fiecare 
cuvânt şi faptă pe o perioadă de timp atât de lungă - am 
tolerat-o numai pentru că aşteptam, mistuit de dorinţă şi de 
nerăbdare, să mi se împlinească vechiul şi îndrăgitul vis de 
a călători. 

Ca să-mi reuşească stratagema, trebuia neapărat să las 
mare parte a pregătirilor în seama lui Augustus, care îşi 
petrecea aproape toată ziua la bordul lui Grampus, 
trebăluind în cabina tatălui său şi în cală. Seara însă ne 
dădeam nesmintit întâlnire ca să discutăm despre şansele 
noastre de reuşită. După ce s-a scurs astfel aproape o lună 
de zile, fără să ne fi înţeles asupra unui plan pe care să-l 
putem considera cât de cât realizabil, la un moment dat mi- 
a spus că a hotărât ce anume trebuie să facem. Aveam o 
rudă care locuia în New Bedford, un oarecare domn Ross, 
la care stăteam uneori câte două-trei săptămâni. Bricul 
urma să pornească la drum pe la mijlocul lui iunie (iunie 
1927), aşa că ne-am înţeles ca, înainte cu o zi sau două de 
plecare, tatăl meu să primească un bileţel, ca şi în alte dăţi, 
de la domnul Ross, prin care eram invitat să vin şi să petrec 
două săptămâni cu Robert şi cu Emmet16 (fiii săi). 
Augustus şi-a luat asupră-şi sarcina de a compune şi dea 
expedia acest bileţel. Îndreptându-mă, chipurile, spre New 
Bedford, trebuia apoi să-l contactez pe amicul meu, care 
avea să-mi găsească o ascunzătoare pe Grampus. Această 
ascunzătoare, m-a asigurat el, era îndeajuns de confortabilă 
pentru o şedere de mai multe zile, răstimp în care nu 
trebuia să mă arăt la chip. După ce bricul va fi ajuns hăt 
departe, încât să nu se mai pună problema unei eventuale 


întoarceri, puteam să mă bucur în voie - mi-a zis el - de 
întreg confortul cabinei. Cât despre tatăl său, va râde din 
toată inima de această farsă. Se vor găsi destule corăbii 
prin care să fie trimisă acasă o scrisoare care să le explice 
părinţilor mei cele întâmplate1 7. 

A sosit în sfârşit mijlocul lui iunie şi totul era pus la punct. 
Bileţelul fusese ticluit şi expediat şi într-o luni dimineaţa am 
plecat de acasă, ca să iau pachebotul spre New Bedford, 
aşa cum dădusem de înţeles tuturor. M-am dus însă aţă la 
Augustus, care mă aştepta la un colţ de stradă. Planul 
nostru iniţial era să stau ascuns până ce se înnopta, după 
care să mă furişez la bordul bricului; dar, fiindcă între timp 
se lăsase o ceaţă groasă - o adevărată mană cerească - ne- 
am înţeles să nu mai pierdem vremea, ci să ne îndreptăm 
degrabă spre ascunzătoarea mea. Augustus a luat-o înainte 
în direcţia cheiului, iar eu l-am urmat la mică distanţă, 
înfăşurat într-o manta groasă de marinar, pe care o adusese 
cu el, ca să nu pot fi lesne recunoscut. Când tocmai dădeam 
al doilea colţ, după ce trecuserăm de fântâna domnului 
Edmund, cine credeţi că s-a ivit, proţăpindu-se înaintea mea 
şi privindu-mă drept în faţă? Nimeni altul decât venerabilul 
domn Peterson, bunicul meu18. 

— Ei, poftim! Asta-i bună, Gordon! a exclamat el, după o 
lungă pauză. Ca să vezi! A cui e mantaua aia răpciugoasă 
de pe tine? 

— Stimabile! i-am retezat-o, arborând de voie, de nevoie şi 
pe cât mă pricepeam, un aer surprins şi jignit şi adresându- 
i-mă pe tonul cel mai abject din câte se pot imagina. 
Stimabile, n-ai nimerit-o, întâi şi-ntâi că nu mă cheamă 
câtuşi de puţin Goddin sau cum o fi şi ai face bine, 
netrebnicule, să nu mai insinuezi că paltonu' meu nou e 
răpciugos! 

Pe onoarea mea, abia m-am stăpânit să nu pufnesc în râs, 
văzând felul ciudat în care venerabilul domn a primit 
această excelentă mustrare. S-a dat în spate vreo doi-trei 
paşi, s-a făcut mai întâi palid, apoi roşu ca racul, şi-a împins 


în sus ochelarii, apoi şi i-a pus la loc şi s-a repezit spre mine 
cu umbrela ridicată. Dar şi-a întrerupt asaltul, parcă 
străfulgerat de o bruscă amintire; şi numaidecât s-a răsucit 
pe călcâie şi a luat-o, şontâc-şontăc, în josul străzii, 
tremurând tot timpul de furie şi mormăind printre dinţi: 

— Nu mai merge... ochelari noi... am crezut că-i Gordon... 
naiba să-l ia pe netotul ăsta, matroz de apă dulce! 

După ce-am scăpat astfel ca prin urechile acului, ne-am 
reluat drumul cu mai multă precauţie şi am ajuns cu bine la 
destinaţie. Doar unul sau doi marinari se aflau la bord şi 
meştereau ceva la bocaportul de la teugă19. Căpitanul 
Barnard, ştiam foarte bine, era prins cu treburi la compania 
Lloyd 

& Vredenburgh şi urma să rămână acolo până seara 
târziu, aşa că nu aveam de ce să ne temem în privinţa lui. 
Augustus a urcat primul pe la tribord şi l-am urmat la scurt 
timp, fără să fiu observat de oamenii care lucrau acolo. Ne- 
am dus de-ndată la cabină, unde nu se afla nimeni. 
Înzestrările ei asigurau un confort maxim - lucru oarecum 
neobişnuit pe un vas de vânat balene. Mai erau alte patru 
cabine, excelente, cu paturi încăpătoare şi comode. Am mai 
zărit o sobă mare şi un covor de preţ, foarte gros, care 
acoperea atât podeaua cabinei de bord, cât şi pe ale celor 
de lux. Tavanul era înalt de şapte picioare - pe scurt, totul 
părea să fie mai spaţios şi mai agreabil decât crezusem. 
Augustus însă nu mi-a dat răgaz să cercetez pe îndelete, 
insistând că trebuie să mă ascund cât mai repede cu 
putinţă. M-a condus în cabina lui, aflată la tribordul 
bricului, chiar lângă parapet. 

După ce am intrat, a închis uşa şi a tras zăvorul. Aveam 
senzaţia că nu mai văzusem niciodată o odaie mai plăcută 
ca aceea în care mă aflam acum. Era lungă de vreo zece 
picioare şi avea un singur pat, care, după cum spuneam 
adineauri, era încăpător şi comod. În partea dinspre 
parapet era un spaţiu de patru picioare pătrate, unde se 
aflau o masă, un scaun şi un rând de poliţe pline cu cărţi, 


mai ales cărţi de navigaţie şi de călătorii. În încăpere se mai 
aflau şi alte mici surse de confort, între care n-ar trebui să 
trec cu vederea un fel de şifonier sau răcitor în care 
Augustus mi-a arătat o grămadă de bunătăţi, merinde şi 
băuturi. 

A apăsat apoi cu încheieturile degetelor într-un anume loc, 
prin covor, într-un colţ al spaţiului deja pomenit, scoțând 
apoi la iveală o porţiune din podea, de vreo şaisprezece țoli 
pătraţi, care fusese tăiată cu grijă şi fixată la loc. La 
apăsare, această parte s-a ridicat la unul din capete, doar 
atât cât să-şi poată el strecura degetul. A deschis astfel 
gura trapei (de care covorul rămânea fixat în ţinte) şi atunci 
am văzut că ducea în cala de la pupa. 

Apoi, cu un chibrit a aprins o lumânare mică şi, după cea 
vârât-o într-un felinar orb, a coborât cu felinarul prin 
deschizătură, rugându-mă să-l urmez. Am procedat 
întocmai, după care a închis trapa cu ajutorul unui cui fixat 
pe dedesubt - covorul, fireşte, reluându-şi poziţia iniţială pe 
podeaua cabinei şi ascunzând orice urmă a deschizăturii. 

Lumânarea răspândea o lumină atât de firavă, încât 
anevoie reuşeam să găsesc drumul prin masa informă de 
vechituri unde nimerisem. Încet-încet, însă, ochii mi s-au 
obişnuit cu întunericul şi am început să înaintez cu mai 
puţină greutate, ţinându-mă de pulpana hainei prietenului 
meu. Acesta m-a dus până la urmă, după ce ne-am târât 
prin hăţişul de pasaje înguste şi întortocheate, în dreptul 
unei lăzi ferecate în fier, cum sunt cele întrebuințate uneori 
la împachetarea obiectelor de ceramică. Lada era înaltă de 
aproape patru picioare şi lungă de şase, însă foarte îngustă. 
Deasupra ei stăteau cocoţate două butoaie de ulei, goale, 
iar peste ele un morman gros de rogojini, grămădite până 
la podeaua cabinei de bord. De jurâmprejur, până sus la 
tavan şi într-o harababură de nedescris, erau înghesuite, 
unele într-altele, tot felul de materiale de armament, alături 
de un talmeş-balmeş de crate, coşuri, panere, butii şi 
baloturi, încât mi se părea un adevărat miracol că 


reuşiserăm să ne croim drum până la ladă. Am aflat după 
aceea că Augustus se ocupase personal de stivuirea din 
această cală numai ca să mă pot ascunde cât mai bine şi că 
în toată treaba asta fusese ajutat de un singur om, unul 
care nu ieşea în larg cu bricul. 

Tovarăşul meu mi-a arătat apoi că unul din pereţii lăzii 
putea fi desfăcut cu uşurinţă. Împingându-l la o parte, mi-a 
dezvăluit interiorul, a cărui privelişte m-a amuzat teribil. O 
saltea din cuşeta uneia dintre cabinele de lux acoperea în 
întregime fundul lăzii şi cuprindea aproape tot ce era 
necesar confortului, din ceea ce putea fi îngrămădit într-un 
spaţiu atât de strâmt, lăsându-mi totodată loc suficient ca să 
încap şi eu în poziţia şezând sau întins cât eram de lung. 
Printre alte lucruri se mai aflau acolo şi nişte cărţi, o pană 
de scris, hârtie şi cerneală, trei pături, un urcior mare, plin 
cu apă, un butoiaş cu biscuiţi marinăreşti, trei sau patru 
cârnaţi imenşi de Bologna, o şuncă enormă, o ciozvârtă 
friptă de berbec şi o jumătate de duzină de sticle cu 
întăritoare şi lichioruri. Mi-am luat numaidecât în primire 
odăiţa şi încă, sunt convins, cu un sentiment de satisfacţie 
mai mare decât al oricărui monarh care a intrat vreodată 
într-un palat nou. Augustus mi-a explicat apoi cum se 
prinde la loc peretele mobil al lăzii, după care, apropiind 
lumânarea de punte, mi-a arătat o bucată de sfoară neagră 
întinsă de-a lungul ei. Aceasta, mi-a zis el, pornea de la 
ascunzătoarea mea, şerpuind, de nevoie, printre toate acele 
hodrobeţe, până la un cui bătut în puntea calei, imediat sub 
chepengul care ducea la cabina lui. Cu ajutorul acestei sfori 
puteam lesne găsi ieşirea, chiar şi în lipsa lui, în caz că 
vreun accident neprevăzut m-ar fi silit la aşa ceva. Şi-a luat 
apoi rămas-bun de la mine, lăsându-mi felinarul şi o provizie 
sănătoasă de lumânări şi chibrituri, promiţându-mi că va 
veni să mă vadă ori de câte ori va putea, fără să fie luat la 
ochi. Acestea se întâmplau pe 17 iunie. 

Am rămas în ascunzătoarea mea trei zile şi trei nopţi (din 
câte îmi puteam da seama), ieşind doar în două rânduri ca 


să-mi mai dezmorţesc membrele, stând în picioare între 
două crate aflate chiar în dreptul deschizăturii. În tot acest 
timp nu l-am văzut deloc pe Augustus; dar acest lucru nu 
mă neliniştea prea tare, fiindcă ştiam că bricul urma să iasă 
în larg din clipă în clipă şi în forfota iscată nu-i era uşor 
câtuşi de puţin să prindă ocazia să coboare până la mine. 
Într-un târziu, am auzit trapa deschizându-se şi închizându- 
se şi numaidecât i-am desluşit glasul înfundat, întrebându- 
mă dacă totul e în regulă sau dacă îmi lipseşte ceva. 

— Nimic, i-am răspuns. Mă simt cât se poate de 
confortabil. Când pleacă bricul? 

— Va ridica ancora în cel mult o jumătate de oră, mi-a zis 
el. Am venit să te anunţ, m-am temut că-ţi vei face griji în 
legătură cu absenţa mea. 

Câtva timp, poate vreo două-trei zile, n-o să mai am ocazia 
să cobor. Sus pe punte totul e-n ordine. După ce urc şi 
închid trapa, strecoară-te de-a lungul sforii până unde-i 
bătut cuiul. O să găseşti acolo ceasul meu - ţi-ar putea fi de 
folos, căci fără lumina de afară n-ai să te poţi orienta. Pariez 
că nu-mi poţi spune de când zaci înmormântat aici - doar de 
trei zile - azi suntem pe 20. Aş veni eu cu ceasul până la 
ladă, dar mă tem să nu mi se observe lipsa. 

Cu acestea s-a dus. La vreo oră după plecarea lui, am 
simţit într-adevăr cum bricul se pune în mişcare şi în sinea 
mea m-am felicitat că în sfârşit încep o călătorie adevărată. 
Mulţumit, am hotărât să-mi fac viaţa cât mai uşoară cu 
putinţă şi să mă las în voia evenimentelor, până când voi 
putea schimba lada pentru spaţiul mai aerisit, deşi nu mai 
confortabil, din cabină. Prima mea grijă a fost să fac rost de 
ceas. Lăsând aprinsă lumânarea, m-am luat după sfoară, 
bâjbâind pe întuneric prin labirintul de cărări în care - 
aveam să descopăr - după ce trudisem o bună bucată de 
drum, reveneam la nici doi paşi de locul de unde plecasem. 
Am reuşit până la urmă să ajung la cui şi, dobândind 
obiectul incursiunii mele, m-am întors cu bine. Am aruncat 
apoi o privire peste cărţile care îmi fuseseră puse cu atâta 


grijă la dispoziţie şi am ales-o pe cea cu expediţia lui Lewis 
şi Clarke până la gurile Columbiei20. M-am delectat cu ea o 
vreme, până când, simțind că mi se închid ochii, am stins 
lumina cu multă băgare de seamă şi curând m-am cufundat 
într-un somn adânc. 

Când m-am trezit - lucru ciudat - aveam mintea cam 
confuză şi a trecut ceva timp până să-mi pot aduce aminte 
de feluritele întâmplări prin care trecusem. Încetul cu 
încetul însă mi-am amintit totul. Scăpărând un chibrit, mi- 
am consultat ceasul. Acesta însă se oprise şi astfel nu aveam 
cum să stabilesc cât anume dormisem. Nu-mi mai simţeam 
picioarele şi a trebuit să mă ridic, acolo între butoaie, ca să 
mi le dezmorţesc. Cuprins de o foame cumplită, mi-a venit 
numaidecât în minte friptura rece de berbec din care 
îmbucasem înainte să adorm şi pe care o găsisem excelentă. 
Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că putrezise toată! 
Acest lucru m-a îngrijorat nespus, căci, legându-l de starea 
de buimăceală de la trezire, am început să cred că 
dormisem extraordinar de mult. Aerul îmbâcsit din cală ar fi 
putut avea de-a face cu asta şi, în timp, urmările puteau fi 
dintre cele mai serioase. Mă durea capul îngrozitor şi 
aveam senzaţia că respir cu mare greutate. Pe scurt, mă 
chinuiau tot felul de gânduri negre. Nu puteam totuşi risca 
să fac zgomot, deschizând trapa sau încercând altceva, aşa 
că, după ce am întors ceasul, m-am mulţumit să stau şi să 
aştept. 

În următoarele douăzeci şi patru de ore de chin nu mi-a 
sărit nimeni în ajutor şi îmi venea să-l învinuiesc pe 
Augustus de cea mai crasă nepăsare. Ceea ce mă îngrijora 
teribil era că apa din urcior scăzuse la vreo jumătate de 
pintă2 1 şi sufeream cumplit de sete, căci, după ce am 
rămas fără friptura de berbec, m-am înfruptat în voie din 
cârnaţii de Bologna. Eram din ce în ce mai neliniştit şi 
cărţile nu-mi mai trezeau nici un interes. În acelaşi timp 
simţeam că mă doboară somnul, dar mă lua cu fiori numai 
la gândul că aş puteam adormi, în împrejurarea că aerul 


închis din cală ar fi putut conţine vreun gaz toxic, ca acela 
de la turba încinsă. Între timp, ruliul22 bricului îmi dădea 
de înţeles că ne aflam undeva în largul oceanului, iar un 
vâjâit surd şi murmurat care îmi ajungea la urechi, parcă de 
la o depărtare imensă, m-a convins că nu era vorba de o 
furtună obişnuită. Nu-mi puteam explica absenţa lui 
Augustus. În mod sigur străbătuserăm o distanţă suficient 
de mare ca să pot în sfârşit urca pe punte. I sar fi putut 
întâmpla vreo nenorocire, dar nu-mi venea în minte niciuna 
care să mă lămurească de ce rabdă să rămân prizonier 
atâta amar de vreme, numai dacă nu cumva murise pe 
neaşteptate sau căzuse peste bord, iar acest gând nu avea 
defel darul să mă consoleze. Era posibil ca vântul din prova 
să ne fi mânat înapoi şi să ne aflăm tot undeva în apropiere 
de Nantucket. Dar a trebuit să elimin această ipoteză, 
fiindcă, dacă aşa ar fi stat lucrurile, bricul ar fi trebuit să se 
abată mereu, iar eu eram foarte mulţumit că, având tot 
timpul înclinația spre babord, vasul naviga cu vânt stabil de 
tribord. În plus, admițând că eram în apropierea insulei, de 
ce să nu fi venit Augustus să-mi spună acest lucru? 
Meditând astfel asupra greutăților singurătăţii şi tristei 
mele situaţii, am hotărât să mai aştept douăzeci şi patru de 
ore, după care, dacă nu primeam nici un ajutor, să fac 
cumva să ajung până la trapă şi să încerc să vorbesc cu 
prietenul meu sau măcar să iau niţel aer proaspăt prin 
deschizătură şi o provizie de apă din cabina lui. Frământat 
de acest gând, am căzut, însă, în pofida tuturor sforţărilor 
mele împotrivă, într-un somn profund, mai bine zis 
stupoare. Visele mele erau dintre cele mai terifiante. 
Asupra mea se abăteau tot felul de orori şi nenorociri. 
Printre alte chinuri, se făcea că demoni cu chipuri dintre 
cele mai hâde şi mai feroce mă înăbuşeau cu nişte perne 
uriaşe. Şerpi imengşi se încolăciseră în jurul meu şi mă 
priveau fix cu ochii lor siniştri, strălucitori. În faţa mea se 
desfăşurau apoi pustiuri nemărginite, sterpe şi 
înspăimântătoare. Trunchiuri gigantice de arbori fumurii şi 


desfrunziţi se înălţau într-un şir nesfârşit, cât puteai 
cuprinde cu ochii. Rădăcinile lor se ascundeau în mlaştini 
întinse, a căror apă mohorâtă sta neclintită, neagră ca 
smoala şi absolut înfiorătoare, dedesubt. Şi ciudaţii arbori 
păreau înzestrați cu o vitalitate omenească şi, legănându-şi 
încoace şi încolo braţele lor scheletice, cerşeau îndurare 
tăcutelor ape pe tonurile stridente şi ascuţite ale celei mai 
cumplite agonii şi deznădejdi. Scena s-a schimbat, iar eu 
stăteam, gol şi singur, în mijlocul întinderilor de nisip 
arzător ale Saharei. La picioarele mele se ghemuise un leu 
fioros de la tropice. Deodată ochii lui sălbatici s-au deschis 
şi s-au pironit asupra mea. Cu un salt spasmodic, a sărit în 
picioare şi şi-a dezvelit colții oribili. În clipa următoare a 
ţâşnit din gâtlejul lui sângeriu un răget ca tunetul din cer, 
iar eu am căzut ca secerat la pământ. În cele din urmă, 
sufocat de teroare, am constatat că eram pe jumătate treaz. 
Visul meu, aşadar, nu fusese câtuşi de puţin un vis. Acum 
măcar eram stăpân pe simţurile mele. Labele unui monstru 
uriaş şi adevărat îmi striveau pieptul, îi simţeam respiraţia 
fierbinte în ureche, iar colții lui albi şi oribili luceau 
deasupra mea în întuneric. 

Dacă o mie de vieţi ar fi depins de un singur gest sau de o 
singură silabă rostită, tot n-aş fi putut să mă mişc sau să 
vorbesc. Dihania, sau orice va fi fost, rămase locului, fără să 
încerce deocamdată să mă atace, pe când zăceam sub ea, 
complet neputincios şi, după cum credeam eu, pe moarte. 
Simţeam că mă părăsesc puterile trupului şi ale minţii, într- 
un cuvânt, că pier, că pier doar din pricina spaimei. Creierul 
parcă îmi plutea, îmi era groaznic de rău, vederea mă 
lăsase, chiar şi ochii scânteietori de deasupra mea păreau 
să se fi stins. Cu un ultim şi suprem efort, am şoptit o 
rugăciune către Dumnezeu şi m-am resemnat în faţa morţii. 
Sunetul vocii mele părea să fi trezit întreaga furie înăbuşită 
a animalului. S-a năpustit cât era de lung peste trupul meu 
- dar mare mi-a fost mirarea când, cu un scheunat prelung 
şi grav, a început să-mi lingă faţa şi mâinile cu un sârg 


nemaipomenit, arătându-şi în chipul cel mai bizar bucuria şi 
afecțiunea! Eram surprins, de-a dreptul uluit, dar nu într- 
atât încât să uit scheunatul câinelui meu Tiger, un Terra- 
Nova 23, iar felul lui ciudat de a mă dezmierda îl ştiam prea 
bine. El era! Brusc am simţit că-mi năvăleşte sângele în 
tâmple - o senzaţie ameţitoare şi covârşitoare de uşurare şi 
prospeţime. M-am sculat iute de pe salteaua pe care 
zăceam şi, aruncându-mă de grumazul credinciosului meu 
însoțitor şi prieten, mi-am descărcat sufletul îndelung 
oropsit cu un potop de lacrimi fierbinţi. 

Ca şi mai înainte, când m-am ridicat de pe saltea, eram 
într-o stare de teribilă confuzie şi tulburare. Un lung 
răstimp, aproape că n-am reuşit să leg două idei, dar 
încetul cu încetul mi-am mai venit în fire şi mi-am amintit 
din nou câteva din întâmplările prin care trecusem. Cât 
despre prezenţa lui Tiger, în zadar încercam să mi-o explic; 
şi, după ce am tot clocit în minte o mie de ipoteze în ce-l 
priveşte, am fost nevoit să mă mulţumesc cu bucuria că era 
alături de mine, ca să-mi împărtăşească trista singurătate şi 
să-mi aducă alinare cu dezmierdările lui. Majoritatea 
oamenilor îşi iubesc câinii, însă eu nutream pentru Tiger o 
afecţiune ieşită din comun şi sunt convins că n-a existat 
vreodată o făptură care să o merite mai mult. 

De şapte ani era tovarăşul meu nedespărţit şi de 
nenumărate ori mi-a făcut dovada tuturor acelor însuşiri 
nobile pentru care preţuim animalele. Îl salvasem, pe când 
era căţeluş, din ghearele unui mucos netrebnic din 
Nantucket, care îi pusese un laţ în jurul gâtului şi îl ducea 
să-l înece, iar trei ani mai târziu, ajuns dulău, şi-a plătit 
datoria, scăpându-mă de ciomagul unui tâlhar de drumul 
mare. 

După ce în sfârşit am găsit ceasul, ducându-l la ureche, am 
constatat că iarăşi se oprise; dar n-am fost deloc surprins, 
încredinţat fiind, din senzaţia ciudată pe care o aveam, că, 
la fel ca mai înainte, dormisem o perioadă foarte lungă de 
timp; cât de lungă, fireşte, mi-era imposibil să spun. Îmi 


ardea tot trupul de febră, iar setea care mă chinuia 
devenise aproape insuportabilă. Am cotrobăit prin ladă 
după mica mea rezervă de apă, căci nu mai aveam lumină, 
iar lumânarea din felinar arsese până la bucea şi nu 
reuşeam nicicum să găsesc cutia cu chibrituri. Când însă 
am dat de urcior, am descoperit că era gol - Tiger, fără 
îndoială, cedase ispitei de a-l goli, dar şi de a devora tot ce 
mai rămăsese din ciozvârta de berbec, din care osul, bine 
ros, zăcea lângă capacul lăzii. De carnea stricată mă mai 
puteam lipsi, dar când mă gândeam la apă, parcă mi se 
oprea inima în loc. Eram groaznic de slăbit şi ajunsesem în 
aşa hal, încât la cea mai mică mişcare sau efort începeam să 
dârdâi ca scuturat de friguri. La necazurile mele se 
adăugau tangajul24 şi ruliul bricului, atât de violente, încât 
butoaiele cu ulei aşezate deasupra lăzii mele erau în 
primejdie să cadă în orice clipă, blocându-mi astfel singura 
cale de acces. Totodată sufeream îngrozitor din pricina 
răului de mare. Toate acestea mi-au dat de înţeles că 
trebuie să ajung cu orice risc la trapă şi să obţin de-ndată 
ajutor, cât timp mai puteam face acest lucru. Odată luată 
această hotărâre, am început iarăşi să bâjbâi după cutia cu 
chibrituri şi după lumânări. Am reuşit cu niţică trudă să dau 
de cutie, dar negăsind lumânările pe cât de repede 
sperasem (căci îmi aminteam foarte bine locul unde le 
pusesem), am renunţat pe moment să le mai caut şi, 
poruncindu-i lui Tiger să stea cuminte, mi-am început 
numaidecât călătoria spre trapă. 

În această încercare, sfârşeala teribilă de care eram 
cuprins s-a vădit mai mult ca oricând. Nu mă puteam târî 
decât cu foarte mare greutate şi simţeam adesea că, brusc, 
mi se înmoaie picioarele; şi atunci, prăbuşindu-mă cu faţa în 
jos, rămâneam câteva minute într-o stare vecină cu 
inconştienţa. Mă chinuiam totuşi să înaintez, pas cu pas, 
temându-mă în fiecare clipă că aş putea leşina pe vreunul 
din culoarele strâmte şi întortocheate din magazia cu 
materiale, caz în care nu mă mai puteam aştepta la nimic 


altceva decât la moarte. Într-un târziu, avântându-mă cu 
toată energia de care eram în stare, m-am izbit zdravăn cu 
fruntea de colţul ascuţit al unui sipet ferecat în fier. 
Lovitura m-a năucit25 doar preţ de câteva clipe; dar, spre 
negrăita mea durere, am descoperit că ruliul rapid şi 
violent al vasului zvârlise sipetul drept în calea mea, 
blocându-mi complet ieşirea. Cu toate sforţările mele, n-am 
putut să-l clintesc nici măcar cu un ţol26 din locul său 
înghesuit între lăzile şi lemnăria din jur. Chiar şi lipsit de 
vlagă cum eram, trebuia, deci, fie să las frânghia după care 
mă ghidam şi să caut o altă ieşire, fie să mă caţăr peste 
obstacol şi să-mi reiau drumul de cealaltă parte. Prima 
opţiune prezenta prea multe greutăţi şi primejdii ca să mă 
pot gândi la ea fără să mă treacă un fior de spaimă. Dacă o 
alegeam, în starea mea de epuizare, a minţii şi a trupului 
deopotrivă, în mod sigur că m-aş fi rătăcit şi aş fi pierit în 
chip jalnic în labirintul infect şi lugubru al magaziei. Aşa că, 
fără să mai ezit, mi-am adunat întreaga forţă şi tărie 
sufletească de care mai dispuneam, ca să încerc pe cât 
puteam să mă caţăr peste sipet. 

Ridicându-mă în picioare, cu acest gând în minte, am 
descoperit că era o treabă chiar mai serioasă decât îmi 
închipuisem eu în temerile mele. De ambele laturi ale 
îngustului pasaj se ridica un zid compact din tot felul de 
calabalâcuri grele, care, la cea mai mică greşeală din 
partea mea, mi se puteau prăvăli în cap; sau dacă nu mi se 
întâmpla o asemenea nenorocire, era posibil ca drumul de 
întoarcere să-mi fie complet barat de grămada de materiale 
căzute, aşa cum era acum obstacolul din faţa mea. Sipetul 
acesta era un lădoi lung şi masiv pe care nu era chip să te 
caţări. În zadar m-am zbătut să mă prind de capătul de sus 
în nădejdea că mă voi putea ridica în mâini. Dacă aş fi 
izbutit să ajung până la el, în mod sigur că n-aş mai fi avut 
destulă putere ca să trec dincolo, aşa că, în orice caz, mai 
bine că n-am reuşit. În fine, pe când mă opinteam, disperat, 
să urnesc sipetul din loc, am simţit o vibraţie puternică în 


latura din faţa mea. M-am apucat iute de muchia sipetului şi 
am descoperit că una din scânduri, destul de lată, era niţel 
slăbită. Cu ajutorul briceagului27, pe care, din fericire, îl 
aveam la mine, am reuşit, după multă trudă, să o desfac cu 
totul şi, strecurându-mă prin deschizătură, am constatat, 
spre marea mea bucurie, că pe partea cealaltă nu mai erau 
scânduri - cu alte cuvinte, lipsea capacul, acesta fiind de 
fapt fundul prin care îmi croisem drum. Ţinându-mă tot 
timpul de sfoară, n-am mai întâlnit apoi nici o piedică mai 
însemnată şi în cele din urmă am ajuns la cui. Cu inima 
bătându-mi năvalnic, m-am sculat în picioare şi am împins 
uşurel trapa. Nu s-a ridicat pe cât de repede mă 
aşteptasem, şi atunci am împins-o cu mai multă hotărâre, 
temându-mă totuşi că în cabină ar putea să se afle altcineva 
decât Augustus. 

Chepengul, însă, spre uimirea mea, a rămas nemişcat, 
ceea ce m-a cam neliniştit, întrucât ştiam că înainte nu 
ceruse mare efort, ba chiar deloc, săl deschid. L-am împins 
mai tare - dar nu s-a mişcat - l-am împins cu toată puterea - 
nici nu s-a clintit măcar - l-am împins cu mânie, cu furie, cu 
disperare - chepengul sfida toate sforţările mele; şi era 
limpede, din rezistenţa aceea neînduplecată, că gaura 
fusese descoperită şi pur şi simplu bătută în cuie sau că 
deasupra ei fusese aşezată vreo greutate imensă, pe care 
nici gând să o poţi da la o parte. 

Senzaţiile mele erau de panică şi de groază nemărginită. 
În zadar am încercat să-mi explic cauza probabilă a faptului 
că eram astfel înmormântat. Nu mai puteam pune ordine în 
vălmăşagul de gânduri şi, prăbuşindu-mă pe podea, m-am 
abandonat fără nici o împotrivire celor mai sinistre 
închipuiri: eram asaltat de dezastre de tot felul, între care 
moartea prin însetare, înfometare, sufocare şi îngropare de 
viu erau cele mai cumplite. După un timp mi-am recăpătat 
prezenţa de spirit. M-am sculat în picioare şi am început să 
caut cu degetele după încheieturile sau crăpăturile trapei. 
Găsindu-le, le-am cercetat cu băgare de seamă, ca să mă 


încredinţez dacă nu cumva lăsau să pătrundă printre ele 
vreo rază de lumină din cabină; dar nu se vedea nimic. Am 
forţat atunci lama briceagului printre scânduri, până când 
am nimerit peste ceva tare. Zgâriind cu lama, am 
descoperit că era un obiect masiv din fier, care, după felul 
ciudat în care se unduia în atingere cu lama, am tras 
concluzia că era un lanţ de ancoră. Singurul lucru pe care îl 
mai puteam face era să mă întorc la lada mea pe acelaşi 
drum, iar acolo să mă las în voia tristei mele sorţi sau să 
încerc să-mi păstrez sângele rece, ca să pot urzi un plan de 
evadare. Numaidecât m-am pus pe treabă şi după 
nenumărate greutăţi am reuşit să ajung înapoi. Şi când, 
complet epuizat, m-am lăsat moale pe saltea, Tiger s-a 
trântit cât era de lung lângă mine, cu dezmierdările lui 
vrând parcă să-mi aline necazurile şi să mă îmbărbăteze să 
le îndur cu curaj. 

Felul bizar în care se purta mi-a reţinut în cele din urmă 
atenţia. După ce îmi lingea faţa şi mâinile preţ de câteva 
minute, se oprea dintr-odată şi scotea un scheunat slab. 
Când întindeam mâna spre el, îl găseam mereu întins pe 
spate, cu labele în sus. Acest comportament, repetat de 
atâtea ori, mi s-a părut destul de ciudat şi nu mi-l putea 
explica defel. Şi cum câinele arăta foarte abătut, am dedus 
că poate se rănise; i-am luat labele în mâini şi i le-am 
cercetat pe rând, dar n-am găsit nici un semn care să arate 
că s-ar fi rănit. M-am gândit atunci că poate era flămând şi 
i-am dat o felie mare de şuncă, pe care a înfulecat-o cu 
poftă, după care şi-a reluat ciudatele manevre. Mi-am zis 
atunci că, la fel ca mine, era chinuit de sete şi, când sămi 
însuşesc această concluzie drept cea adevărată, mi-am adus 
aminte că-i cercetasem doar labele şi că ar fi putut să aibă 
vreo rană undeva pe trup sau la cap. L-am mângâiat pe 
creştet, dar n-am găsit nimic. Când însă mi-am plimbat 
mâna pe şira spinării, am simţit de-a lungul ei o fâşie 
îngustă de păr zburlit. Pipăind-o, am descoperit o sfoară, 
care, din câte mi-am dat seama, îi încercuia tot trupul. La o 


cercetare mai atentă, am dat peste ceva ce părea să fie un 
petic de hârtie fină, din cea întrebuințată pentru scrisori şi 
prin care sfoara era trecută în aşa fel, încât peticul să 
rămână fixat chiar sub umărul stâng al animalului. 

15 Pentru motivul dedublării, vezi Morella, Prăbuşirea 
Casei Usher, William Wilson, în MMR. 

16 Robert Emmet: revoluţionar irlandez spânzurat de 
englezi în 1803. În Politian, Poe face din Baldassare 
Castiglione două personaje distincte - vezi PD, pp. 250-334. 

17 Cu acest paragraf se încheie foiletonul apărut în 
Southern Literary Messenger (ianuarie 1837). 

18 După Pollin (p. 226), bunicul Peterson seamănă cu John 
Allan, tatăl adoptiv al lui Poe, dar şi cu unchiul Gogoman din 
Trei duminici într-o săptămână - vezi MMR, pp. 410-414. 

19 Punte situată deasupra punţii principale, la provă, care 
se întinde dintr-un bord în altul. 

20 E vorba de expediţia lui Meriwether Lewis şi William 
Clark până pe coasta Pacificului şi înapoi între anii 1804 şi 
1806. Poe ortografiază greşit numele lui Clark. 

21568 ml. 

22 Balans al navei în jurul axei longitudinale, din cauza 
valurilor înalte, paralele cu direcţia de înaintare a navei. 

23 Tot un câine din rasa Terra-Nova apare în Cărăbuşul de 
aur şi în Jurnalul lui Julius Rodman - vezi excelentul articol 
al lui Roger Forclaz, „Edgar Poe et les animaux”, în Revue 
des Langues Vivantes, 39, 1973, pp. 483-496. 

24 Înclinare a navei spre prova şi spre pupa, din cauza 
valurilor şi a vântului. 

25 E remarcabilă precizia cu care Poe distinge între stările 
de trezie, semiconştienţă, inconştienţă şi somn. (Pollin, p. 
234) 

262,54 cm. 

27 În A Treatise on Pocket Knives (Los Angeles, 1964, pp. 
10-13 şi 31), William M. Cheney afirmă că, la vremea aceea, 
briceagul (în oriG. Pen-knife) cu o singură lamă, lungă de 
doi sau trei țoli, era produs în cantităţi industriale. Pollin (p. 


234-235) se îndoieşte că un astfel de briceag ar fi putut 
pătrunde prin puntea groasă de cinci sau şase țoli, astfel 
încât să atingă lanţul de ancoră, după cum sugerează 
autorul în paragraful următor. 

Capitolul III. 

M-a fulgerat pe loc gândul că bucata de hârtie era un 
bileţel de la Augustus şi că, ivindu-se ceva neprevăzut, ceva 
care îl împiedicase să mă izbăvească din temniţa în care 
zăceam, a născocit această metodă prin care să-mi dea de 
ştire despre adevărata stare de lucruri. Tremurând de 
nerăbdare, am început din nou să scotocesc după 
chibriturile cu fosfor28 şi lumânări. Îmi aminteam ca prin 
ceaţă că, doar cu puţin înainte să aţipesc, le pusesem cu 
grijă la locul lor; şi până să mă duc ultima oară la trapă, 
într-adevăr îmi puteam aminti cu precizie unde anume le 
lăsasem. Acum însă degeaba mă sforţam să-mi aduc aminte 
şi am pierdut mai bine de un ceas, căutând iritat după 
obiectele rătăcite, căci în mod sigur nu mai trăisem 
niciodată asemenea clipe de teamă şi de nelinişte. Într-un 
târziu, tot orbecăind cu capul aproape de balast, când la 
gura lăzii, când în preajma ei, am observat un firicel de 
lumină prelingându-se dinspre timonerie. Surprins peste 
măsură, am încercat să mă îndrept într-acolo, căci lumina 
părea să fie doar la câţiva paşi de mine. Dar când să o iau 
din loc, cu acest gând în minte, am pierdut-o cu totul din 
ochi şi, ca să o pot iarăşi vedea, a trebuit să mă întorc pe 
dibuite pe lângă ladă, până când am ajuns exact în poziţia 
de la început. Am descoperit apoi că, plecându-mi capul, 
când într-o parte, când în cealaltă, şi umblând încetişor, cu 
multă băgare de seamă, în direcţia opusă faţă de cea în 
care plecasem prima oară, mă puteam apropia de raza de 
lumină fără să o mai pierd din priviri. Am ajuns curând în 
dreptul ei (strecurându-mă prin labirintul de cărări înguste 
şi întortocheate) şi am constatat că venea de la nişte capete 
de chibrit aflate pe fundul unei butii goale, culcate pe o 
parte. Mă întrebam în sinea mea cum de nimeriseră în locul 


acela, când am dat cu mâna de două sau trei boţuri de 
ceară, care, bineînţeles, fuseseră roase de câine. Am 
conchis pe dată că acesta îmi devorase întreaga provizie de 
lumânări, aşa că nu mai speram să pot citi vreodată mesajul 
lui Augustus. Rămăşiţele de ceară erau atât de terciuite 
printre celelalte gozuri din butie, încât, disperat la gândul 
că nu-mi mai puteau fi de folos, le-am lăsat exact aşa cum le 
găsisem. Fosforul, din care mai rămăsese doar o fărâmă, 
două, l-am cules cum am putut mai bine, şi după multă 
trudă m-am întors cu el la lada mea, pe care Tiger o păzise 
în tot acest timp. 

Cât despre ce aveam de făcut în continuare, nici vorbă să 
am habar. Cala era atât de întunecoasă, încât nu-mi vedeam 
mâna, oricât de mult o apropiam de ochi. Abia se putea 
desluşi peticul alb de hârtie, ba chiar deloc, când mă uitam 
direct la el; privindu-l însă cu coada ochiului, adică pieziş, 
am constatat că se vedea ceva mai bine29. Oricine îşi poate 
imagina deci bezna închisorii mele, iar bileţelul prietenului 
meu, dacă întradevăr venea de la el, părea menit doar să-mi 
adâncească suferinţa, tulburându-mi fără rost mintea, şi aşa 
slăbită şi agitată. În zadar mi-am chinuit creierii cu fel de fel 
de soluţii absurde cum să fac rost de lumină - exact ca 
soluţiile care încolţesc, rând pe rând şi cu un scop 
asemănător, în somnul frământat al opiomanului30 - fiecare 
dintre ele părându-i cea mai chibzuită sau, dimpotrivă, cea 
mai ridicolă, întocmai cum în visele lui domnesc, alternativ, 
când facultăţile raţionale, când cele imaginative. În cele din 
urmă mi-a venit o idee care părea rezonabilă şi care m-a 
făcut să mă întreb, pe bună dreptate, de ce nu-mi trecuse 
prin cap mai devreme. Am aşezat bucata de hârtie pe dosul 
unei cărţi şi, presărând pe ea fărâmele de fosfor, le-am 
strâns într-o grămăjoară. Apoi am început să le frec iute şi 
necontenit una de cealaltă. O lumină curată s-a întins 
numaidecât pe întreaga suprafaţă; şi, dacă ar fi fost scris 
ceva pe ea, sunt sigur că nu mi-ar fi fost deloc greu să 
desluşesc. Dar acolo nu se afla nici măcar o silabă - nimic 


altceva decât un pustiu alb şi dezolant. Lumina s-a stins 
după câteva secunde şi, odată cu ea, s-au stins şi speranţele 
mele31. 

Am mai spus nu o dată că în urmă cu ceva timp ajunsesem 
într-o stare de spirit vecină cu idioţenia. Aveam desigur şi 
perioade scurte de perfectă luciditate şi uneori chiar de 
vioiciune; dar erau rare. Ar trebui să amintesc că 
inhalasem, cu siguranţă multe zile în şir, aerul aproape 
pestilenţial din cala închisă a vasului şi o bună perioadă de 
timp n-am avut decât rezerve infime de apă. În ultimele 
paisprezece sau cincisprezece ore nu băusem nici măcar un 
strop de apă şi nici nu dormisem în tot acest timp. 
Sărăturile, şi încă dintre cele mai picante, au fost principala 
şi, de când pierdusem ciozvârta de berbec, într-adevăr 
singura mea sursă de hrană, cu excepţia biscuiţilor 
marinăreşti; dar aceştia nu-mi erau de nici un folos, fiind 
prea tari şi uscați ca să-i pot înghiţi cu gâtlejul meu umflat 
şi ars de sete. Aveam acum febră mare şi mă dureau toate 
încheieturile. 

Starea aceasta explică faptul că a trebuit să treacă atâtea 
ceasuri de chin şi suferinţă după ultima mea aventură cu 
fosforul până să-mi aduc aminte că nu cercetasem decât 
una din feţele hârtiei. N-am să încerc să descriu mânia de 
care am fost cuprins (căci mânia, cred eu, era mai 
puternică decât oricare alt sentiment), când, brusc, mi-am 
dat seama de imensa eroare pe care o comisesem. Eroarea 
în sine ar fi fost neînsemnată, dacă în marea mea prostie şi 
impetuozitate n-aş fi făcut încă una: dezamăgit că n-am 
găsit nici un cuvânt scris pe bucata de hârtie, ca un copil, 
am rupt-o în bucăţi şi am aruncat-o pe undeva, n-aş putea 
spune unde anume. 

M-a scos din beleaua mai mare perspicacitatea lui Tiger. 
Găsind, după îndelungi căutări, o părticică din bileţel, am 
apropiat-o de nasul lui, încercând să-l fac să înţeleagă că 
trebuie să mi le aducă şi pe celelalte. Spre uimirea mea 
(căci nu-l învăţasem niciunul din obişnuitele trucuri care fac 


faima rasei sale), părea să-mi fi priceput imediat intenţia şi, 
adulmecând prin jur câteva clipe, curând a găsit o bucată 
ceva mai mare. Mi-a aduso, după care a zăbovit niţel şi, 
frecându-şi botul de mâna mea, părea că aşteaptă să-l laud 
pentru isprava lui. L-am mângâiat pe creştet, iar el imediat 
s-a făcut din nou nevăzut. S-au scurs câteva minute bune 
până să se întoarcă, însă de data asta a venit cu o bucată 
mare, tocmai cea care lipsea, căci bileţelul fusese rupt, 
pare-se, numai în trei părţi. Din fericire, nu mi-a fost greu 
să găsesc nişte fărâme de fosfor, orientându-mă după 
licărul firav al celor două-trei gămălii care mai emiteau încă 
lumină. Greutățile m-au învăţat să fiu prevăzător, drept 
care de data asta am cumpănit mai bine ce aveam de făcut. 
Era foarte probabil, mi-am zis, ca pe cealaltă faţă a hârtiei, 
pe care nu o cercetasem, să fie aşternute niscai cuvinte, dar 
care era acea faţă? Ansamblând cele trei fragmente, n-am 
aflat răspunsul, dar măcar m-am asigurat că toate cuvintele 
(dacă existau) se găseau pe cealaltă faţă, înlănţuite în chip 
potrivit, aşa cum fuseseră scrise. Era cu atât mai important 
să lămuresc acest aspect dincolo de orice îndoială, cu cât 
fosforul rămas nu mi-ar fi ajuns pentru o a treia încercare, 
dacă o ratam pe aceea pe care mă pregăteam să o fac 
acum. Am aşezat hârtia pe carte, ca şi mai înainte, şi am 
stat pe gânduri câteva minute, sucind şi răsucind problema 
pe toate părţile. În cele din urmă am conchis că era puţin 
probabil ca partea scrisă să aibă vreo asperitate, lucru de 
care îmi puteam da seama pipăind-o cu grijă. Decis să fac o 
încercare, mi-am plimbat degetul cu multă băgare de 
seamă peste partea îndreptată în sus, dar n-am simţit nimic, 
aşa că am întors bucăţile de hârtie pe partea cealaltă şi le- 
am potrivit pe carte. Plimbându-mi din nou degetul arătător 
cu grijă peste ele, am desluşit un licăr foarte slab, însă 
perceptibil, care însoțea mişcarea degetului. 

Ştiam că licărul trebuie să vină de la cele câteva gămălii 
de fosfor pe care le presărasem pe hârtie la prima mea 
încercare. Partea cealaltă, adică reversul, era deci cea pe 


care se afla scrisul, dacă se dovedea până la urmă că era 
într-adevăr scris ceva pe ea. Am întors din nou bileţelul şi 
m-am apucat de treabă ca prima oară. Din fosforul frecat pe 
hârtie a ţâşnit un licăr, ca şi mai înainte, dar de data asta se 
distingeau cu claritate câteva rânduri scrise de mână - 
nişte litere de-o şchioapă şi, pare-se, însemnate cu cerneală 
roşie. Licărirea, deşi destul de intensă, n-a durat decât 
câteva clipe. Dacă însă n-aş fi fost atât de emoţionat, aş fi 
avut timp suficient să parcurg toate cele trei propoziţii din 
faţa mea - căci am văzut că erau trei. 

Dar nerăbdător să le citesc pe toate dintr-odată, n-am 
reuşit să desluşesc decât ultimele şapte cuvinte, după cum 
urmează: „sânge - ascunde-te şi scapi cu viaţă”. 

Dacă aş fi putut să mă lămuresc asupra întregului conţinut 
al bileţelului - asupra înţelesului deplin al avertismentului 
pe care prietenul meu încerca să mi-l transmită în acest 
mod, acest avertisment, chiar dacă mi-ar fi dezvăluit 
povestea vreunei catastrofe de nedescris, sunt ferm convins 
că n-ar fi vârât în mine nici o zecime din spaima teribilă, şi 
totuşi indefinibilă pe care mi l-a trezit mesajul fragmentar 
pe care l-am primit astfel. Dar şi „sânge”, acest cuvânt 
dintre toate cuvintele - mereu încărcat de mister, suferinţă 
şi teroare - cu ce întreită semnificaţie îmi apărea el acum - 
cât de rece şi de sumbru (rupt cum era de orice cuvânt 
premergător care să-l definească sau să-l explice) răsunau 
vagile lui silabe32 în bezna de nepătruns a închisorii mele, 
în străfundurile sufletului meu! 

Augustus avea fără îndoială motive serioase să-mi ceară să 
stau ascuns şi mi-am imaginat o mie de ipoteze, întrebându- 
mă care din ele ar putea fi - însă nu-mi venea în minte nimic 
care să poată dezlega mulţumitor acest mister. Imediat 
după ce m-am întors din ultimul meu drum până la trapă şi 
înainte să-mi îndrept atenţia asupra purtării ciudate a lui 
Tiger, hotărâsem să mă fac auzit cu orice preţ de cei de pe 
punte şi, dacă nu reuşeam în mod direct acest lucru, să 
încerc să-mi croiesc drum prin puntea inferioară. Speranţa 


că aş putea realiza unul din aceste două obiective de ultimă 
instanţă mi-a dat curajul (pe care altminteri nu l-aş fi avut) 
să îndur chinurile situaţiei în care mă găseam. Dar puţinele 
cuvinte pe care am izbutit să le desluşesc mi-au tăiat şi 
aceste ultime căi de salvare, şi atunci, pentru prima oară, 
am simţit întreaga grozăvie a sorții mele. 

Într-un acces de disperare, m-am trântit din nou pe saltea, 
unde am zăcut o zi şi o noapte într-un fel de stupoare, 
întreruptă doar de intervale scurte de timp în care eram 
lucid şi îmi aminteam câte ceva. 

Într-un târziu, m-am ridicat din nou în picioare şi am 
început să mă gândesc la ororile care mă înconjurau. Era 
puţin probabil să rezist fără apă alte douăzeci şi patru de 
ceasuri - cu atât mai puţin o perioadă mai lungă. La 
începutul prizonieratului meu m-am servit în voie din 
băuturile pe care mi le lăsase Augustus, numai că ele n-au 
făcut decât să-mi agraveze febra, fără a-mi potoli câtuşi de 
puţin setea. Nu mai aveam acum decât vreun gill33 dintr- 
un soi de lichior de piersici, tare, care îmi întorcea stomacul 
pe dos. Cârnaţii îi dădusem gata; din şuncă nu mai 
rămăsese decât o bucată de şorici, iar biscuiţii, în afară de 
câteva firimituri dintr-unul, îi mâncase Tiger. Şi pe lângă 
aceste necazuri durerea de cap se înteţise pe moment şi 
odată cu ea un fel de delir care nu-mi dăduse mai deloc 
pace, de când adormisem prima dată. De câteva ceasuri 
bune respiram cu mare greutate, iar acum, ori de câte ori 
încercam să trag aer, simţeam un spasm dureros în piept. 
Mai aveam însă un motiv, complet diferit, să fiu neliniştit, 
unul întradevăr atât de înspăimântător încât în primul rând 
el m-a făcut să ies din starea de letargie şi să mă ridic de pe 
saltea. E vorba de comportamentul câinelui. 

Am observat la el o schimbare, când la ultima mea 
încercare am frecat fosforul de peticul de hârtie. Pe când 
făceam acest lucru, m-a lovit cu botul peste mână, scoțând 
un mârâit slab; atunci însă eram prea nerăbdător ca să-l 
bag în seamă. Nu mult timp după aceea, dacă vă amintiţi, 


m-am trântit pe saltea şi m-am cufundat într-un soi de 
letargie. Curând am devenit conştient de un sâsâit ciudat în 
ureche şi am descoperit că venea de la Tiger, care gâfâia şi 
hârâia într-o stare de cumplită agitaţie, pupilele 
fulgerându-i fioros prin întuneric. I-am vorbit, iar el mi-a 
răspuns cu un mârâit gros şi a rămas apoi tăcut. Imediat 
după aceea am recăzut în stupoare, din care am fost trezit 
în acelaşi fel. Acest lucru s-a repetat de vreo trei sau patru 
ori, până când în cele din urmă purtarea lui m-a speriat aşa 
de tare, încât m-am deşteptat de-a binelea. Se postase 
acum la gura lăzii, mârâind fiorors, deşi pe înfundate, şi 
scrâşnea din colţi, chinuit parcă de spasme cumplite. Fără 
îndoială că lipsa apei sau poate aerul stătut din cală îi luase 
minţile şi nu ştiam ce să fac. Îmi repugna gândul de a-i face 
de petrecanie, deşi pentru siguranţa mea părea un lucru 
absolut necesar. Reuşeam să-i văd bine ochii aţintiţi asupra 
mea, exprimând o ură de moarte, şi mă aşteptam ca în orice 
clipă să se năpustească asupra mea. Într-un târziu, 
nemaiputând să îndur teribila situaţie în care mă găseam, 
m-am hotărât să ies cu orice risc din ladă şi să mă 
descotorosesc de el, dacă îndârjirea lui m-ar fi silit la aşa 
ceva. Ca să ies, trebuia să trec direct peste trupul lui, dar se 
pare că-mi ghicise gândul, fiindcă s-a ridicat pe labele din 
faţă (am observat că i se schimbase poziţia ochilor) şi şi-a 
arătat tot şirul de colţi albi, lesne de desluşit. Am luat restul 
de şorici şi sticla cu lichior şi le-am ascuns la sân, împreună 
cu un cuţit mare de bucătărie pe care mi-l lăsase Augustus, 
după care, înfăşurându-mi strâns mantaua în jurul trupului, 
am dat să mă apropii de gura lăzii. N-am apucat să fac un 
pas, că dulăul mi-a sărit la gât cu un mârâit straşnic. M-a 
izbit cu întreaga greutate a trupului în umărul drept şi m- 
am prăbuşit pe partea stângă, iar animalul întărâtat a 
trecut peste mine. Căzusem în genunchi, cu capul îngropat 
în pături, ele ferindu-mă în timpul celui de-al doilea asalt 
furios, când i-am simţit colții ascuţiţi înfipţi în postavul care 
îmi proteja gâtul - din fericire, fără a reuşi să pătrundă prin 


toate cutele. Mă aflam acum sub câine şi în câteva minute 
aş fi fost la discreţia lui. Disperarea mi-a dat puteri şi, 
ridicându-mă în picioare, l-am scuturat de pe mine cu toată 
forţa de care eram în stare. Smulgând apoi păturile de pe 
rogojină, le-am zvârlit peste el şi, până să se poată elibera, 
am ieşit degrabă şi am trântit uşa, împiedicându-l să vină 
după mine. Dar în această încleştare am fost nevoit să 
renunţ la bucata de şorici şi iată că toate proviziile mele se 
reduceau acum doar la un gill de lichior! Străfulgerat de 
acest gând, m-am lăsat pradă unui acces de perversitate, 
aidoma celor care, zice-se, pun stăpânire pe un copil 
răzgâiat în situaţii asemănătoare şi, ducând sticla la gură, 
am dat-o pe gât până la ultimul strop, după care am trântit- 
o furios de podea. 

De-abia s-a stins ecoul izbiturii, că mi-am auzit numele 
rostit de un glas volubil, dar stăpânit, venind dinspre 
timonerie. Era un sunet atât de neaşteptat, iar emoția 
trezită în mine atât de vie, încât degeaba m-am străduit să-i 
răspund. Pur şi simplu nu mai puteam vorbi, şi spaima 
cumplită că prietenul meu, încredinţat că murisem, se va 
întoarce pe punte, fără să mai încerce să ajungă până la 
mine, m-a făcut să mă ridic în picioare între coşurile de la 
gura lăzii, scuturat de spasme, gâfâind şi chinuindu-mă să 
scot un cuvânt. O mie de lumi să fi depins de o singură 
silabă, şi tot n-aş fi putut-o rosti. Undeva în faţa mea se 
auzea acum o vagă mişcare prin maldărul de obiecte. 
Sunetul a devenit apoi mai slab, apoi din ce în ce mai pierit. 
Voi uita vreodată simţămintele care m-au cuprins în acele 
clipe? Pleca - prietenul meu - tovarăşul meu, de la care 
aveam dreptul să mă aştept la mai mult - pleca - mă 
părăsea - s-a dus! Mă lăsa să pier jalnic, să-mi dau sufletul 
în cea mai oribilă şi respingătoare dintre temnițe - şi un 
singur cuvânt - o singură şi scurtă silabă m-ar fi salvat - 
totuşi, acea singură silabă n-o puteam rosti! 34 Am simţit - 
sunt convins - de peste zece mii de ori chinurile morţii 


înseşi. Mi se învârtejea creierul şi m-am prăbuşit, doborât 
de un rău de moarte, peste marginea lăzii. 

În cădere, cuțitul de bucătărie s-a desprins de la 
cingătoare şi a căzut cu un zornăit pe podea. Nicicând nu 
mi-a ajuns la urechi o melodie mai dulce ca aceasta! Am 
ascultat-o cu vie emoție şi teamă ca să-mi dau seama de 
efectul ei asupra lui Augustus - fiindcă ştiam că omul care 
mă strigase nu putea fi decât el. Câteva clipe totul fu 
învăluit în tăcere. Într-un târziu, am auzit din nou cuvântul 
„Arthur!” repetat pe un ton grav, şovăielnic. 

Speranţa reînviată mi-a redat brusc puterea de a vorbi şi 
atunci am început să urlu cât mă ţinea gura: 

— Augustus! oh, Augustus! 

— Sst, taci, pentru Dumnezeu! mi-a răspuns el, cu o voce 
tremurând de emoție. Ajung imediat la tine, numai să-mi 
croiesc drum prin cală. 

L-am auzit mult timp foşgăind printre calabalâcuri, şi 
fiecare clipă îmi părea o veşnicie. Într-un târziu i-am simţit 
mâna pe umăr şi în aceeaşi clipă mi-a pus o sticlă cu apă la 
buze. Doar cei salvaţi pe neaşteptate din ghearele morţii 
sau cei care au îndurat cumplita caznă a setei în 
împrejurări la fel de grele ca şi acelea care m-au chinuit pe 
mine în temniţa mea întunecoasă îşi pot face o idee despre 
negrăitul extaz pe care mi l-a produs acea înghiţitură lungă 
- cea mai deplină dintre toate plăcerile trupeşti. 

După ce mi-am mai potolit setea, Augustus a scos din 
buzunar vreo trei-patru cartofi fierţi, deja reci, pe care i-am 
mâncat cu lăcomie. A adus cu el şi o lumânare într-un 
felinar negru, iar razele-i binecuvântate mi-au produs o 
plăcere cu nimic mai mică decât mâncarea şi apa de băut. 
Eram însă nerăbdător să aflu pricina absenței lui 
îndelungate, şi atunci s-a pus să-mi povestească tot ce se 
petrecuse la bord în timpul cât stătusem închis. 

28 Poe comite o eroare de datare. Anul povestirii, 1827, 
coincide într-adevăr cu fabricarea de către englezul John 
Walker a primelor chibrituri bazate pe principiul frecării, 


dar ele nu conţineau fosfor. Cele cu fosfor aveau să fie 
produse în America abia în anul 1835. (Pollin, pp. 236-237) 

29 Pentru avantajele privirii piezişe, vezi Liviu Cotrău, 
Studiul introductiv, în MMR, pp. 26-29. 

30 După Pollin (p. 237), „această referinţă timpurie la 
consumul de opiu atestă probabila familiaritate a lui Poe cu 
drogurile la data respectivă”. Totuşi, unele mărturii 
contemporane îl contrazic pe Pollin. În 1884, doctorul John 
Carter, un cunoscut al lui Poe, îi scria lui G. E. Woodberry, 
autorul unei biografii a scriitorului: „Din câte mi-am putut 
da seama, Poe n-a consumat niciodată opiu [...] şi, dacă ar fi 
căpătat acest obicei, l-ar fi însoţit şi în Richmond” (G. E. 
Woodberry, The Life of Edgar Allan Poe, Personal and 
Literary, 2 vols, Boston: 

Houghton Mifflin, 1909, p. 430). Speculaţia lui Woodberry 
cum că Poe ar fi început să consume droguri în Baltimore şi 
că atunci când nu bea alcool consuma cu moderație opiu nu 
pare să aibă un temei real. 

31 În opinia lui Pollin (pp. 237-238), soluţia găsită de Pym 
este departe de a fi rezonabilă sau plauzibilă: dacă ar 
funcţiona metoda lui Pym de a produce lumină, n-am putea 
vedea nici un scris, căci strălucirea ar emana de pe 
întreaga suprafaţă, care include şi scrisul; numai o sursă de 
lumină aflată la o oarecare distanţă de peticul de hârtie, 
bunăoară o lanternă, ne-ar permite să vedem scrisul. 

32 Cuvântul englez blood (sânge) este un cuvânt 
monosilabic, deci nu poate consta în „vagi silabe”! 

33 Un sfert de pintă, adică 142 ml. 

34 După Pollin (p. 241), Poe cunoştea versul lui Vergiliu 
din Eneida, III, 48: Obstipui, steteruntque comae, et vox 
faucibus haesit („Stetei năuc şi cu părul zbârlit şi lipsit de 
suflare” - în traducerea lui George Coşbuc, în Vergilius, 
Eneida. Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Stella Petecel, 
Univers, 1980, p. 91) - sursa ideii cum că emoţiile tari pot 
suprima capacităţile vocale. 

Capitolul IV. 


Bricul a ridicat ancora, aşa cum bănuisem, la vreo oră 
după ce Augustus îmi lăsase ceasul. Era pe 20 iunie. Vă 
aduc aminte că mă aflam deja de trei zile în cală; şi în tot 
acest timp a fost aşa o forfotă la bord şi atâta alergătură 
încoace şi încolo, mai ales în cabina principală şi în cele de 
lux, încât nu i s-a ivit nici un prilej să mă viziteze, fără riscul 
ca secretul trapei să fie descoperit. Când, în sfârşit, a reuşit 
să ajungă la mine, l-am asigurat că-mi merge cât se poate 
de bine; aşa că în următoarele două zile nu şi-a făcut multe 
griji din cauza mea - pândind totuşi o ocazie să coboare în 
cală. Abia în a patra zi a găsit-o. De câteva ori în tot acest 
timp s-a hotărât să-i spună tatălui său despre aventura 
noastră şi să mă aducă de îndată sus; dar ne aflam încă la 
mică distanţă de Nantucket şi n-ar fi fost de mirare, din cele 
câteva vorbe scăpate de căpitanul Barnard, ca acesta să fi 
făcut cale întoarsă de îndată ce m-ar fi descoperit la bord. 
În plus, reflectând asupra situaţiei, Augustus - cel puţin aşa 
mi-a spus - nu-şi putea închipui că aş fi avut nevoie urgentă 
de ceva sau că în atare împrejurare aş fi ezitat să mă fac 
auzit la trapă. Aşadar, după ce a chibzuit la toate acestea, a 
decis să nu mă mai deranjeze până când nu găsea un prilej 
să mă caute fără să fie observat. Acest lucru, după cum am 
spus adineauri, nu s-a întâmplat decât în a patra zi după ce- 
mi adusese ceasul şi a şaptea de când intrasem prima oară 
în cală. Atunci a coborât fără să ia cu el apă sau provizii, 
intenţionând în primul rând să-mi atragă atenţia şi să-mi 
spună să vin de la ladă până la trapă, iar el s-ar fi dus în 
cabină şi de acolo mi-ar fi dat proviziile. Când a coborât cu 
acest gând în minte, m-a găsit dormind, căci se pare că 
sforăiam zdravăn. După toate calculele pe care le pot face 
în legătură cu acest lucru, a fost pesemne somnul care m-a 
cuprins de îndată ce m-am întors cu ceasul de la trapă şi 
care, astfel, trebuie că a durat cel puţin trei zile şi trei 
nopţi. De curând am avut prilejul să mă conving, atât din 
propria-mi experienţă, cât şi din mărturiile altora, de 
efectul soporific straşnic al miasmei degajate de uleiul vechi 


de peşte ţinut într-un loc închis; şi când mă gândesc la 
condiţiile din cala în care am stat întemnițat şi la răstimpul 
lung în care bricul slujise ca vas de pescuit balene, ce mă 
miră mai mult e faptul că am reuşit totuşi să mă trezesc, 
după ce adormisem o dată, decât că aş fi dormit neîntrerupt 
în toată perioada amintită mai sus. 

Mai întâi Augustus m-a chemat încetişor, fără să închidă 
trapa, însă nu i-am răspuns. Atunci a închis pe dinăuntru 
trapa şi m-a strigat cu glas tare, iar în cele din urmă cât l-a 
ţinut gura, numai că eu îi dădeam înainte cu sforăitul. În 
acele momente n-a mai ştiut ce să facă. l-ar fi luat ceva timp 
să-şi croiască drum printre baloturi până la lada mea şi, în 
răstimp, absenţa lui ar fi fost remarcată de căpitanul 
Barnard, care îi dădea în fiecare clipă câte ceva de făcut, ba 
să pună ordine în hârtii, ba să-i copieze documente legate 
de afacerile călătoriei. Stând şi chibzuind, aşadar, s-a 
hotărât să urce pe punte şi să aştepte alt prilej când să mă 
vadă. I-a fost cu atât mai uşor să ia această decizie, cu cât 
somnul meu părea firesc şi tihnit şi nu-şi putea închipui că 
sufăr din cauză că stau închis în cală. Tocmai se hotărâse 
asupra acestor lucruri, când atenţia i-a fost atrasă de o 
zarvă neobişnuită, zgomotele părând să vină dinspre 
cabină. A sărit afară prin trapă cât a putut de iute, după 
care a închis-o şi a deschis uşa cabinei sale. N-a apucat bine 
să pună piciorul pe prag, că un foc de pistol i-a fulgerat prin 
faţa ochilor şi în aceeaşi clipă a fost doborât cu o lovitură de 
rangă. 

O mână zdravănă îl ţintuia de podeaua cabinei, ţinându-l 
strâns de gât - reuşea totuşi să vadă ce se întâmpla în jur. 
Tatăl său era legat de mâini şi de picioare şi zăcea pe 
treptele scării de tambuchi35 cu capul în jos şi cu o rană 
adâncă la frunte, din care se prelingea o şuviţă de sânge. N- 
a scos o vorbă şi părea să fie pe moarte. Deasupra lui stătea 
secundul, ţintuindu-l cu o privire batjocoritoare şi 
scotocindu-l metodic prin buzunare, din care a scos 
numaidecât un portmoneu lat şi un cronometru. Şapte 


oameni din echipaj (printre care şi bucătarul, un negru) 
cotrobăiau de zor prin cabinele de la babord după arme şi 
în scurt timp erau echipați cu muschete şi muniţie. Pe lângă 
Augustus şi căpitanul Barnard, în cabină mai erau alţi nouă 
bărbaţi, printre ei numărându-se cei mai fioroşi din tot 
echipajul bricului. Netrebnicii au urcat apoi pe punte, 
luându-l cu ei pe prietenul meu, după ce îi legaseră mâinile 
la spate. S-au dus aţă la teugă, care era închisă pe 
dinăuntru, doi dintre răzvrătiți cu securi în mână fiind 
postați lângă ea, iar alţi doi în dreptul cabinei principale. 
Secundul a strigat cu glas tunător: 

— Se aude colo jos? Ia veniţi voi sus, unu' câte unu', da' 
băgaţi de seamă, fără mârâituri. 

Au trecut minute bune până să apară unul: în cele din 
urmă, un englez, luat la bord ca mus, a venit sus, hohotind 
amarnic şi implorându-l pe secund în chipul cel mai jalnic 
să-i cruţe viaţa. Singurul răspuns a fost o lovitură de secure 
în frunte. Bietul flăcău s-a prăbuşit pe punte fără un 
geamăt, iar bucătarul negru l-a ridicat în braţe ca pe un 
copil şi, fără să clipească, i-a făcut vânt în mare. Auzind 
lovitura şi prăbuşirea trupului, cei de jos n-au mai putut fi 
înduplecaţi, nici cu ameninţări, nici cu promisiuni, să iasă 
pe punte, până când cineva a propus să fie scoşi de-acolo 
afumându-i. A urmat un iureş general şi o clipă se părea că 
bricul va fi recucerit. Răzvrătiţii însă au reuşit până la urmă 
să ferece teuga, înainte să iasă mai mult de şase dintre 
vrăjmaşii lor. Aceşti şase, văzându-se copleşiţi ca număr şi 
lipsiţi de arme, s-au predat după o luptă scurtă. Pe un ton 
mieros, secundul le-a făgăduit marea cu sarea - fără 
îndoială ca să-i înduplece pe cei de jos să nu se mai 
împotrivească, fiindcă aceştia puteau lesne auzi tot ce se 
vorbea pe punte. Rezultatul i-a dovedit iscusinţa şi nu mai 
puţin răutatea diabolică. Toţi cei de la teugă au acceptat să 
se supună şi, urcând unul după altul pe punte, au fost legaţi 
de mâini şi trântiţi pe spate lângă primii şase - cei din 


echipaj care nu se răzvrătiseră fiind cu toţii douăzeci şi 
şapte36. 

A urmat o scenă de măcel dintre cele mai oribile. Marinarii 
legaţi au fost târâţi până la trepină. Aici stătea bucătarul cu 
o secure cu care îşi izbea victima în ţeastă, după care 
aceasta era azvârlită peste parapet de alţi răsculați. 
Douăzeci şi doi au pierit în acest fel şi Augustus se vedea şi 
el pierdut, aşteptându-se în orice clipă să-i vină rândul. S-ar 
părea însă că nelegiuiţii fie că osteniseră, fie că li se cam 
aplecase de la treaba asta sângeroasă, fiindcă cei patru 
prizonieri rămaşi, împreună cu prietenul meu, care fusese 
aruncat pe punte laolaltă cu ceilalţi, au fost cruţaţi pe 
moment, răstimp în care secundul a trimis jos după rom şi 
toată banda de criminali a chefuit şi a băut până la lăsatul 
serii. S-au luat apoi la harţă în legătură cu soarta celor 
rămaşi în viaţă şi care zăceau la nici patru paşi mai încolo şi 
auzeau fiecare cuvânt. Pe câţiva dintre răsculați băutura 
părea să-i fi îmblânzit, căci s-au auzit glasuri cum că toţi cei 
prinşi să fie eliberaţi, cu condiţia să fie părtaşi la revoltă şi 
la împărţirea prăzii. Bucătarul negru însă (care, în toate 
privinţele, era întruchiparea diavolului şi care părea să 
exercite tot atâta influenţă, dacă nu chiar mai multă, ca 
secundul) nici nu voia să audă de aşa o propunere şi s-a 
ridicat de mai multe ori ca să-şi reia lucrul la trepină. Din 
fericire, se cam întrecuse cu băutura şi a fost lesne reţinut 
de aceia din bandă care erau mai puţin setoşi de sânge, 
printre ei aflându-se şeful harponierilor, pe nume Dirk 
Peters. Era fiul unei indience din tribul Upsaroka, trib care 
trăieşte în Black Hil s, la adăpostul culmilor, lângă izvoarele 
fluviului Missouri. Tatăl său, dacă nu greşesc, era negustor 
de blănuri sau avea măcar de-a face cu factoriile indiene de 
pe râul Lewis. Cât despre înfăţişarea sa, Peters era unul 
dintre cei mai fioroşi oameni pe care i-am văzut vreodată. 
Era scund de statură, nu mai mult de patru picioare şi opt 
țoli, însă membrele sale parcă erau croite după un tipar 
herculeean. Mâinile lui enorme, mai ales, erau atât de 


groase şi de late, încât aproape că nici nu mai aveau o 
formă omenească. Braţele, ca şi picioarele, erau curbate în 
chip foarte ciudat şi nu păreau câtuşi de puţin flexibile. 
Capul era şi el diform, o coşcogeamite căpăţână, cu o 
creastă pe creştetul teşit (cum au cei mai mulţi negri) şi era 
complet chel37. Ca să-şi ascundă acest din urmă defect, 
care nu se datora vârstei înaintate, purta de obicei o perucă 
făcută din orice material păros aflat la îndemână, uneori din 
blana vreunui prepelicar sau a unui urs grizzly. În perioada 
despre care vorbesc, avea pe cap o bucată din blana unui 
asemenea urs; iar aceasta adăuga nu puţin la ferocitatea 
naturală a privirii sale, potrivindu-se de minune cu firea 
unui upsaroka. Gura i se lăţea aproape de la o ureche la 
alta; buzele îi erau subţiri şi păreau, ca şi alte părţi ale 
trupului său, lipsite de elasticitatea lor firească, astfel încât 
expresia lor obişnuită nu se schimba niciodată sub influenţa 
vreunei emoţii. Închipuiţi-vă această expresie obişnuită, 
socotind că dinţii erau din cale-afară de lungi şi ieşiţi, şi că 
nu erau niciodată acoperiţi, nici măcar în parte, de buze. 
Dacă te uitai într-o doară la omul acesta, ai fi putut crede că 
râde din toată inima, dar, privindu-l a doua oară, ai fi 
recunoscut cu groază că o asemenea expresie, dacă trăda 
veselia, trebuia să fie veselia unui demon. Printre marinarii 
din Nantucket circulau numeroase poveşti despre această 
fiinţă ciudată. Poveştile voiau să arate ce forţă trupească 
nemaipomenită avea atunci când era scos din sărite, unele 
punând la îndoială însăşi sănătatea lui mintală. S-ar părea 
însă că, la bordul lui Grampus, de când cu revolta, era 
tratat mai degrabă cu dispreţ. Am ţinut să vorbesc atâta 
despre Dirk Peters, fiindcă, oricât de feroce părea, lui i se 
datora în primul rând faptul că Augustus rămăsese în viaţă 
şi fiindcă voi avea dese ocazii să amintesc de el în cursul 
povestirii mele, o povestire care - mi-aş permite să spun - 
va cuprinde, spre sfârşitul ei, după cum veţi vedea, 
întâmplări ieşite din comun şi de aceea cu mult dincolo de 
ceea ce ni se pare demn de crezare, aşa că pornesc la 


drum, fără cine ştie ce speranţe că spusele mele vor fi 
crezute pe de-a-ntregul, dar pe deplin convins că timpul şi 
ştiinţa, cu progresele ei, vor adeveri unele dintre afirmaţiile 
mai însemnate şi mai greu de crezut. 

După ce s-au tot codit, ba s-au şi ciondănit rău de tot în 
vreo două sau trei rânduri, au hotărât până la urmă ca toţi 
prizonierii (în afară de Augustus, pe care Peters, mai în 
glumă, mai în serios, a insistat să şi-l păstreze ca secretar) 
să fie urcați într-una din balenierele mai mici38 şi lăsaţi în 
voia valurilor. Secundul a coborât în cabină, să vadă dacă 
mai trăia căpitanul Barnard, fiindcă, să ne amintim, acesta 
fusese lăsat jos când răzvrătiţii au urcat pe punte. Cei doi 
au apărut curând, căpitanul arătând palid ca moartea, dar 
refăcut oarecum de pe urma rănii. Le-a vorbit oamenilor cu 
o voce pierită, rugându-i să nu-l lase în voia sorții, ci să se 
întoarcă fiecare la datorie, promiţându-le că-i va debarca 
unde doresc ei şi că nu va întreprinde nimic ca să-i aducă în 
faţa justiţiei. Dar parcă ar fi vorbit în pustiu. Doi dintre 
nelegiuiţi l-au apucat de braţe şi l-au zvârlit peste parapet 
într-o barcă ce fusese lăsată la apă în timp ce secundul 
cobora în cabină. Au fost apoi dezlegaţi cei patru oameni 
întinşi pe punte, cu ordinul să-l urmeze, ceea ce au făcut 
întocmai şi fără să opună vreo rezistenţă. Augustus însă a 
fost lăsat tot în poziţia aceea dureroasă, deşi se zbătea şi se 
ruga să i se îngăduie măcar să-şi ia rămas-bun de la tatăl 
său. Li s-au dat apoi o mână de pesmeţi şi un urcior cu apă; 
nici vorbă de catarg, pânză, vâslă ori busolă. Barca a stat 
remorcată la pupa câteva minute, cât timp răzvrătiţii s-au 
mai sfătuit o dată, după care au tăiat parâma, lăsând-o în 
voia valurilor. 

Între timp, se lăsase noaptea - nu răsăriseră nici luna, nici 
stelele - iar marea era agitată de valuri scurte şi tăioase, cu 
toate că nu sufla cine ştie ce vânt. Barca a dispărut curând 
din vedere, nenorociţilor aflaţi în ea rămânându-le prea 
puţine speranţe. Toate acestea însă se petreceau la 35* 30' 
latitudine nordică şi 61* 20' longitudine vestică, aşadar, la o 


distanţă nu prea mare de insulele Bermude 39. Augustus 
încerca astfel să se consoleze cu gândul că barca putea să 
ajungă la țărm sau măcar destul de aproape ca să 
întâlnească vreun vas, dintre cele care navigau în largul 
coastei. 

Pe bric au fost ridicate toate pânzele, iar acesta şi-a 
continuat drumul pe aceeaşi direcţie sud-vest, răzvrătiţii 
plănuind o expediţie piraterească având ca scop, din câte 
am putut înţelege, interceptarea unui vas care făcea ruta 
între Insulele Capului Verde şi Porto Rico. Pe Augustus nici 
nu-l mai băgau în seamă, după ce-l dezlegaseră şi-l lăsaseră 
să umble nestingherit prin faţa scării de tambuchi. Dirk 
Peters s-a arătat destul de omenos faţă de el, ba chiar l-a 
salvat odată de furia bucătarului. Situaţia lui era însă cât se 
poate de precară, fiindcă oamenii umblau tot timpul cu 
plosca în nas şi nu se putea conta pe buna lor dispoziţie sau 
pe faptul că nu se legau de el. Totuşi, ceea ce-l chinuia cel 
mai mult - din spusele sale 

— Erau grijile pe care şi le făcea din cauza mea; şi, drept 
să vă spun, n-am avut niciodată motive să pun la îndoială 
sinceritatea prieteniei sale. Nu o dată luase hotărârea să le 
dezvăluie răzvrătiţilor secretul cum că şi eu mă aflam la 
bord, dar s-a stăpânit, amintindu-şi de atrocitățile la care 
fusese martor şi fiindcă nădăjduia să-mi poată veni curând 
în ajutor. Mânat de acest gând, stătea mereu la pândă; 
numai că, în ciuda acestei vigilenţe necontenite, au trebuit 
să treacă trei zile de când barca fusese lăsată în derivă, ca 
să i se ivească acest prilej. În noaptea celei de-a treia zile s- 
a pornit, în sfârşit, un vânt straşnic dinspre est şi toţi 
oamenii au fost chemaţi să strângă din vele. În forfota ce a 
urmat, a reuşit să ajungă până jos, neobservat, şi să intre în 
cabină. Ce durere şi groază, însă, când a descoperit că 
aceasta fusese transformată într-un fel de depozit pentru 
diverse provizii şi materiale şi că un lanţ vechi de ancoră, 
lung de câţiva stânjeni40, care fusese anume lăsat sub 
scara de tambuchi, a fost luat de acolo, ca să facă loc unui 


cufăr şi că lanţul se afla acum chiar deasupra trapei! Să-l 
mute de acolo fără să se observe era cu neputinţă, aşa că s- 
a întors pe punte cât a putut de iute. Numai ce a ajuns sus, 
şi secundul l-a înşfăcat de gât şi, întrebându-l ce căutase în 
cabină, a dat să-l zvârle peste parapetul de la babord, când 
a scăpat iarăşi cu viaţă prin intervenţia lui Dirk Peters. 
Augustus a fost de-ndată pus în cătuşe (din care se găseau 
câteva perechi la bord) şi legat zdravăn de picioare. A fost 
dus apoi în compartimentul comun şi zvârlit în cuşeta de 
jos, care era lipită de peretele teugii, cu asigurarea că nu va 
mai pune piciorul pe punte „pân' ce bricu' nu-i mai bric” 41. 
Era vorba bucătarului, cel care-i făcuse vânt în cuşetă - însă 
e greu de spus ce anume a vrut acesta să spună. Dar, aşa 
cum veţi vedea numaidecât, toată treaba asta s-a dovedit 
până la urmă a fi colacul meu de salvare. 

35 Deschizătură în puntea navei, folosită pentru acces sub 
punte, prevăzută cu un capac rabatabil şi dispozitiv de 
închidere etanşă. 

36 Cu aceste cuvinte se sfârşeşte al doilea şi ultimul 
foileton din Southern Literary Messenger (februarie 1837). 

37 Posibil ca Poe să-l fi conceput pe Peters după 
Quasimodo, personajul grotesc din romanul lui Victor Hugo 
Notre Dame de Paris (1831), apărut la Philadelphia în 1634 
cu titlul The Hunchback of Notre-Dame, în traducerea 
engleză a lui F. Schoberl. (Pollin, p. 246) 

38 Balenierele purtate pe vasele de pescuit balene aveau 
mărimea standard de 28 de picioare (8,54 m), deci era 
imposibil ca unele dintre ele să fie „mai mici”. (Pollin, p. 
246) 

39 'Totuşi, o distanţă de 230 de mile! 

401 stânjen marin - 1,85 m. 

41 Apoftegmă inventată de Poe; în oriG. Until the brig was 
no longer a brig. 

Capitolul V. 

După ce bucătarul a părăsit teuga, preţ de câteva minute 
Augustus s-a lăsat pradă deznădejdii, pierzându-şi orice 


speranţă că va mai ieşi vreodată viu din cuşetă. Era hotărât 
acum să-i aducă la cunoştinţă situaţia mea primului om care 
s-ar fi nimerit să coboare în cabină, socotind că era mai 
bine să mă lase să-mi încerc norocul cu răzvrătiţii decât să 
pier de sete în cală - fiindcă trecuseră zece zile de când 
stăteam întemnițat, iar apa din urcior nu ajungea nici 
pentru patru. Pe când medita la acest lucru, i-a fulgerat 
prin minte gândul că ar putea să comunice cu mine prin 
magazia principală. În orice altă împrejurare, dificultatea şi 
riscul unei asemenea acţiuni l-ar fi împiedicat să încerce aşa 
ceva; acum, însă, fiindcă oricum avea puţine şanse să scape 
cu viaţă şi deci puţin de pierdut, şi-a concentrat întreaga 
atenţie asupra acestui obiectiv. 

Principala lui grijă erau cătuşele. Prima oară n-a ştiut cum 
să scape de ele şi de aceea s-a temut că va da greş de la 
bun început; cercetându-le însă mai îndeaproape, a văzut 
că inelele puteau fi scoase sau vârâte la loc cu minimum de 
efort sau durere, doar strecurându-şi mâinile prin ele, astfel 
de fiare fiind complet ineficiente pentru a imobiliza 
persoane tinere, ale căror oase mai mici cedează uşor la 
apăsare. Şi-a dezlegat apoi picioarele, lăsând frânghia în 
aşa fel încât să o poată lesne reajusta, în caz că ar fi coborât 
cineva, după care a început să pipăie peretele despărțitor 
de care era lipită cuşeta. Aici, despărţitura era din scânduri 
de pin moale, groase de un ţol, şi a observat că nu i-ar fi fost 
greu să-şi taie drum prin ele. În acea clipă s-a auzit un glas 
pe scara teugii şi abia a mai avut timp să-şi vâre mâna 
dreaptă în cătuşe (pe cea stângă nu şi-o scosese) şi să-şi 
petreacă frânghia cu un nod alunecător peste glezne, când 
Dirk Peters era deja jos, urmat de Tiger, care făcu un salt 
direct în cuşetă şi se întinse pe jos. Câinele fusese adus la 
bord de Augustus, care ştia de afecțiunea pe care i-o 
purtam şi s-a gândit că-mi va face plăcere să-l am cu mine 
pe durata călătoriei. Aşa că s-a dus după el acasă la mine, 
curând după ce m-a condus în cala bricului, numai că nu i-a 
trecut prin cap să-mi spună şi mie atunci când mi-a adus 


ceasul. De la revolta de pe vas, Augustus nu-l mai văzuse 
până acum, când a apărut cu Dirk Peters, şi îl crezuse 
pierdut, bănuind că fusese aruncat peste bord de vreunul 
dintre nelegiuiţii aceia fără inimă din clica secundului. S-a 
lămurit după aceea că animalul se ascunsese într-o gaură 
sub o balenieră, de unde, neavând loc să se întoarcă, n-a 
mai putut să iasă. În cele din urmă l-a scos de acolo Peters 
şi, întrun elan de bunătate, pe care prietenul meu ştia 
foarte bine cum să-l aprecieze, i l-a adus la teugă, ca să-i fie 
tovarăş, lăsându-i totodată nişte pastramă şi cartofi, 
precum şi un bidon cu apă; apoi s-a dus pe punte, 
promițând că-i va mai aduce câte ceva de-ale gurii şi în ziua 
următoare. 

După plecarea acestuia, Augustus şi-a scos mâinile din 
cătuşe şi şi-a dezlegat picioarele. A ridicat apoi capătul 
saltelei pe care şezuse, şi cu briceagul (căci mişeii nu se 
gândiseră să-l caute prin buzunare) s-a apucat să taie 
voiniceşte una din scândurile despărţitoare de-a curmezişul 
şi cât mai aproape de podeaua cuşetei. A ales să taie aici, 
fiindcă, în caz că ar fi fost întrerupt, putea ascunde ceea ce 
făcuse, lăsând capătul saltelei să cadă la loc. Dar nu l-a 
deranjat nimeni în tot restul zilei şi, până să se însereze, a 
desfăcut întreaga scândură. Trebuie să vă spun că nici un 
membru al echipajului nu-şi alesese teuga ca loc de dormit, 
după revoltă mutându-se cu toţii în cabină, unde s-au 
apucat să bea pe rupte din vinuri şi să se ospăteze din 
proviziile căpitanului Barnard, de navigarea bricului 
ocupându-se doar atât cât era absolut necesar. Această 
împrejurare s-a dovedit cât se poate de norocoasă atât 
pentru mine, cât şi pentru Augustus; căci, dacă lucrurile ar 
fi stat altfel, i-ar fi fost imposibil să ajungă până la mine. În 
atare situaţie, şi-a văzut în continuare de treabă. Şi aproape 
că se luminase de ziuă când a isprăvit cu a doua scândură 
(care se afla cam la un picior deasupra primei tăieturi), 
făcând astfel o gaură destul de largă ca să poată trece cu 
uşurinţă spre puntea inferioară principală. De acolo a ajuns, 


fără prea multă trudă, la trapa punţii inferioare, deşi, ca să 
reuşească acest lucru, trebuia să se caţere peste şirurile de 
butoaie de ulei care erau îngrămădite aproape până sus la 
puntea superioară, abia mai rămânând loc cât să încapă şi 
el. Ajungând la trapă, a văzut că Tiger se ţinuse după el 
până jos, strecurându-se printre două rânduri de butoaie. 
Acum, însă, era prea târziu ca să mai încerce să ajungă la 
mine înainte să se crape de ziuă, principala piedică fiind 
arimajul42 compact din magazia inferioară pe care trebuia 
să o străbată. De aceea s-a hotărât să se întoarcă şi să 
aştepte până noaptea următoare. Şi, ca să nu piardă timp 
când va reveni, a lăsat trapa întredeschisă. Abia a apucat să 
o ridice niţel, când Tiger s-a şi repezit la mica deschizătură, 
a adulmecat o clipă şi a scos un scheunat prelung, râcâind 
totodată sub capac, de parcă ar fi fost grăbit să-l mute din 
loc cu ghearele. Nu încăpea îndoială că, după felul cum se 
purta, era conştient de prezenţa mea în magazie şi 
Augustus s-a gândit că, dacă-i dădea drumul acolo jos, 
câinele ar fi putut ajunge până la mine. Atunci i-a trecut 
prin minte să profite de ocazie şi să-mi trimită bileţelul, căci 
era de dorit, mai ales acum, să nu încerc care cumva să ies, 
cel puţin în împrejurarea de faţă, şi fiindcă nu avea 
certitudinea că va putea veni la mine a doua zi, aşa cum 
intenţionase. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor a 
dovedit ce noroc am avut că-i venise această idee; căci, 
dacă nu primeam bileţelul, fără îndoială că aş fi urzit un 
plan, oricât de disperat, ca să dau de veste echipajului, şi 
drept urmare vieţile amândurora ar fi fost probabil 
sacrificate. 

După ce s-a hotărât să-mi scrie, mai greu a fost apoi să 
facă rost de cele trebuincioase. O scobitoare veche a fost 
numaidecât preschimbată în condei, şi asta numai pe 
pipăite, deoarece între punți era o beznă neagră ca smoala. 
Din dosul unei scrisori - o copie după scrisoarea falsificată 
de la domnul Ross - a obţinut hârtie suficientă; dar, fiindcă 
scrisul nu era imitat cum trebuie, Augustus a scris o altă 


scrisoare, vârând-o pe prima, din fericire, în buzunarul 
hainei, unde a descoperit-o acum, în cel mai potrivit 
moment. Doar cerneală îi mai lipsea, însă a găsit imediat un 
înlocuitor, făcându-şi cu briceagul o mică incizie în buricul 
degetului, chiar deasupra unghiei - pricinuind o sângerare 
abundentă, cum se întâmplă de obicei cu rănile în acest loc. 
Bileţelul a fost scris, aşadar, pe cât se putea de bine în 
întuneric şi în atari condiţii. Îmi explica, pe scurt, că 
avusese loc o revoltă; că însuşi căpitanul Barnard fusese 
lăsat în voia valurilor şi că mă puteam aştepta la un ajutor 
grabnic în ce priveşte proviziile, dar că nu trebuia 
nicidecum să încerc să fac zgomot. Se încheia cu 
următoarele cuvinte: „Pe astea le-am scris cu sânge - 
ascunde-te şi scapi cu viaţă”. 

Legând peticul de câine şi lăsându-l pe acesta jos prin 
tambuchi, Augustus s-a întors cât a putut de iute la teugă, 
însă n-a observat ca vreunul din echipaj să fi trecut pe acolo 
în absenţa lui. Ca să mascheze gaura din peretele 
despărțitor, şi-a înfipt briceagul deasupra ei şi a agăţat de 
el un surtuc marinăresc pe care îl găsise în cuşetă. Apoi şi-a 
pus înapoi cătuşele şi totodată frânghia în jurul gleznelor. 

De-abia isprăvise cu aceste pregătiri, când Dirk Peters 
cobori beat tun, dar într-o excelentă dispoziţie, aducând cu 
el porţia de mâncare a prietenului meu pentru ziua aceea. 
Ea consta în vreo doisprezece cartofi irlandezi, din aceia 
mari, copţi, şi un urcior cu apă. A şezut câtva timp pe un 
cufăr lângă cuşetă şi a vorbit fără ocol despre secund şi în 
general despre grijile celor de pe bric. Avea o căutătură 
destul de ciudată, de-a dreptul stranie. La un moment dat, 
Augustus chiar s-a speriat de el. În cele din urmă, însă, s-a 
întors pe punte, bolborosind o promisiune cum că a doua zi 
îi va aduce prizonierului un prânz straşnic. Peste zi, doi 
oameni din echipaj (harponieri) au venit jos, însoţiţi de 
bucătar, toţi trei aproape în ultimul hal de beţie. Ca şi 
Peters, nu s-au ferit deloc să vorbească pe şleau despre 
planurile lor. Se părea că nu se înţeleg defel asupra ultimei 


lor destinaţii, fiind de acord cu un singur lucru: să atace 
corabia din Insulele Capului Verde, pe care aşteptau să o 
vadă sosind de la o oră la alta. Din câte a putut înţelege, 
revolta nu se iscase doar de dragul jafului, motivul principal 
constituindu-l ura personală a secundului împotriva 
căpitanului Barnard. Echipajul părea să se fi împărţit în 
două tabere: una condusă de secund, cealaltă de bucătar. 
Cei din prima tabără erau pentru cucerirea celui dintâi vas 
mai de soi care le va fi ieşit în cale şi echiparea lui pe 
vreuna din insulele Indiilor de Vest pentru incursiuni 
piratereşti. Cei din a doua tabără, însă, care era mai 
puternică şi care-l includea pe Dirk Peters printre partizanii 
ei, voiau să menţină direcţia iniţială a bricului spre Pacificul 
de Sud şi, odată ajunşi acolo, să vâneze balene sau să se 
apuce eventual de altceva, după cum ar fi dictat 
împrejurările. Poveştile lui Peters, care umblase de multe 
ori prin acele regiuni, cântăreau, pare-se, enorm în ochii 
răzvrătiţilor, derutaţi cum erau de vagi perspective de 
profit şi plăcere. 

Peters stăruia asupra lumii noi şi fascinante care se află 
printre nenumăratele insule ale Pacificului, asupra perfectei 
siguranţe şi libertăţi faţă de orice constrângeri, şi de care şi 
ei s-ar fi putut bucura din plin, dar mai ales asupra 
climatului nespus de plăcut, asupra mijloacelor abundente 
pentru asigurarea unui trai îmbelşugat şi asupra frumuseţii 
voluptuoase a femeilor. Până în acel moment nimic nu 
fusese stabilit în mod definitiv; dar imaginile zugrăvite de 
harponierul metis au aprins grozav imaginaţia vie a 
marinarilor şi existau toate şansele ca intenţiile lui să fie 
până la urmă puse în aplicare. 

Cei trei au plecat după vreo oră şi nimeni n-a mai intrat în 
teugă în ziua aceea. Augustus a stat liniştit până ce s-a făcut 
aproape întuneric. Şi-a scos apoi cătuşele şi frânghia şi s-a 
pregătit pentru marea încercare. Într-o cuşetă a găsit o 
sticlă pe care a umplut-o cu apă din urciorul lăsat de Peters 
şi şi-a îndesat buzunarele cu cartofi reci. Spre marea lui 


bucurie, a nimerit şi peste un felinar cu un ciot de lumânare 
de seu în el. Lumânarea o putea aprinde în orice moment, 
căci avea la el o cutie cu chibrituri. Când s-a întunecat de 
tot, s-a strecurat prin gaura din perete, după ce, ca măsură 
de precauţie, aranjase aşternutul de pe pat în aşa fel încât 
să dea impresia că cineva dormea acoperit. Ajuns dincolo, a 
agăţat surtucul de briceag, ca şi mai înainte, ca să 
mascheze deschizătura - manevră destul de uşoară, căci n- 
a pus la loc bucata de scândură scoasă din perete decât 
după ce trecuse dincolo. Se afla acum pe puntea inferioară 
principală şi, ca şi mai devreme, a început să-şi croiască 
drum între puntea superioară şi butoaiele de ulei, spre 
bocaportul magaziei principale. Ajuns aici, a aprins feştila şi 
a coborât, bâjbâind anevoie prin stivajul compact din 
magazie. După câteva clipe, s-a speriat de duhoarea aceea 
insuportabilă şi de atmosfera înăbuşitoare. Nu credea că aş 
fi putut supravieţui în temniţa mea un timp atât de lung, 
respirând un aer atât de înecăcios. M-a strigat de mai multe 
ori, dar nu i-am răspuns, şi temerile lui păreau astfel să se 
adeverească. Bricul rula violent, şi de aceea zgomotul era 
atât de mare, încât în zadar ar fi încercat să desluşească 
nişte sunete anemice ca respiraţia sau sforăiturile mele. Şi- 
a aprins felinarul şi ori de câte ori i se ivea ocazia îl ridica 
deasupra capului, cât putea de sus, astfel încât, dacă mai 
eram încă în viaţă, văzând lumina, să-mi pot da seama că 
îmi sare cineva în ajutor. Dar din partea unde mă aflam eu 
nu se auzea nimic şi bănuiala că murisem începea să devină 
o certitudine. Era hotărât totuşi să-şi croiască drum, dacă 
era posibil, până la ladă şi măcar să se asigure, fără putinţă 
de tăgadă, de adevărul presupunerilor sale. O vreme şi-a 
continuat înaintarea, chinuit de cele mai negre presimţiri, 
până când, într-un târziu, a descoperit că drumul era blocat 
cu totul şi că nu mai putea înainta defel pe culoarul pe care 
pornise. Covârşit de emoţii, s-a aruncat disperat peste 
maldărul de lucruri din magazie şi a început să plângă ca 
un copil. A fost chiar momentul când a auzit zgomotul 


produs de sticla pe care o trântisem pe jos. Mare noroc, 
într-adevăr, că s-a întâmplat aşa, nu de alta, dar de acest 
lucru, oricât de neînsemnat ar părea, a atârnat, ca de un fir 
de păr, soarta mea. Aveau să treacă însă mulţi ani până să- 
mi dau seama de acest lucru. Un sentiment firesc de ruşine 
şi de regret pentru slăbiciunea şi indecizia lui de atunci l-a 
împiedicat pe Augustus să-mi destăinuie pe loc ceea ce o 
amiciţie mai strânsă şi mai lipsită de rezerve l-a îmboldit 
până la urmă să-mi mărturisească. Văzând că înaintarea 
prin magazie îi era îngreunată de tot felul de obstacole de 
netrecut, hotărâse să renunţe la încercarea de a mai ajunge 
la mine, ca să se poată întoarce degrabă la teugă. Înainte 
să-l condamn aspru pentru acest lucru, se cade să ţin 
seamă de împrejurările vitrege cărora trebuia să le ţină 
piept. Noaptea se scurgea pe nesimţite, şi absenţa lui din 
teugă putea fi descoperită; şi nu încape îndoială că aşa s-ar 
fi întâmplat dacă nu reuşea să se întoarcă în cuşetă înainte 
să se crape de ziuă. Lumânarea sta să se stingă în bucea şi 
i-ar fi fost nespus de greu să se întoarcă la tambuchi pe 
întuneric. Trebuie să admit însă şi faptul că avea toate 
motivele să creadă că murisem, situaţie în care nu-mi mai 
era de nici un folos dacă ajungea la ladă, în schimb s-ar fi 
confruntat el, fără rost, cu tot felul de pericole. Mă strigase 
de nenumărate ori, iar eu nu-i răspunsesem defel. Se 
făceau acum unsprezece zile şi nopţi de când rezistam doar 
cu apa rămasă în urciorul adus de el, o rezervă din care era 
puţin probabil să mai fi rămas ceva de la începutul 
captivităţii mele, căci aveam toate motivele să mă aştept la 
o eliberare rapidă. Dar şi atmosfera înăbugşitoare din 
magazie trebuie să i se fi părut, lui care venea de la aerul, 
comparativ vorbind, mai curat al timoneriei, absolut 
otrăvitor şi cu mult mai greu de respirat decât mi s-a părut 
mie prima oară când mi-am instalat domiciliul în ladă - 
după ce, până atunci, tambuchiurile stătuseră deschise 
permanent mai multe luni de zile. Adăugaţi la toate aceste 
consideraţii scena de măcel şi teroare la care prietenul meu 


fusese martor nu demult; captivitatea, privaţiunile şi faptul 
că de câteva ori scăpase de moarte ca prin urechile acului; 
dar şi slujba precară şi tulbure pe care o avea şi căreia îi 
datora faptul că se mai afla încă în viaţă - împrejurări 
admirabil potrivite pentru a anihila orice efort al minţii - şi 
cititorul va fi lesne convins, aşa cum am fost şi eu, să 
privească aparentele slăbiciuni ale lui Augustus, cât 
priveşte prietenia şi ataşamentul, cu simţăminte mai curând 
de dezamăgire decât de supărare. 

Zgomotul sticlei sparte s-a auzit clar, şi totuşi Augustus nu 
era sigur că acesta venise din magazie. Îndoiala a fost însă 
un imbold suficient ca să-l facă să persevereze. S-a căţărat 
până aproape de puntea inferioară, ajutându-se de 
grămezile stivuite, după care, aşteptând să se domolească 
tangajul vasului, m-a strigat cât a putut de tare, ignorând o 
clipă pericolul de a fi auzit de cei din echipaj. Vă amintiţi, 
desigur, că de data asta glasul lui a ajuns până la mine, 
numai că eu eram atât de copleşit de emoţii, încât n-am fost 
în stare să-i răspund. Convins acum că temerile lui cele mai 
sumbre erau pe deplin întemeiate, a coborât cu gândul să 
se întoarcă la teugă, fără să piardă timpul degeaba. În 
graba lui a doborât câteva lădiţe, zgomot pe care, după 
cum vă amintiţi, l-am şi auzit. Străbătuse o distanţă 
considerabilă pe drumul înapoi, când căderea cuţitului l-a 
făcut din nou să ezite. S-a întors numaidecât pe urma 
paşilor şi, căţărându-se pentru a doua oară pe stivă, m-a 
strigat la fel de tare ca mai devreme, după ce aşteptase să 
se facă iarăşi linişte. De data asta am găsit putere să-i 
răspund. Nebun de fericire să descopere că eram încă în 
viaţă, era ferm decis acum să înfrunte orice greutate şi 
primejdie ca să ajungă la mine. Reuşind pe cât se putea de 
iute să iasă din labirintul de vechituri care-l împresurau, a 
nimerit în cele din urmă într-un loc mai aerisit şi parcă mai 
accesibil, şi după alte câteva sforţări a ajuns în final la ladă, 
complet epuizat. 

42 Stivuire a încărcăturii. 


Capitolul VI. 

Cât timp am rămas amândoi lângă ladă, Augustus mi-a 
relatat doar aspectele mai însemnate ale poveştii sale. Abia 
mai târziu mi-a istorisit pe îndelete toate amănuntele. Se 
temea să nu i se observe lipsa, iar eu ardeam de nerăbdare 
să scap odată din temniţa de care mă săturasem până în 
gât. Ne-am hotărât să o luăm numaidecât spre gaura din 
peretele despărțitor, unde aveam să rămân o vreme, 
răstimp în care el avea să se ducă în recunoaştere. A-l lăsa 
pe Tiger în ladă era un gând cu care nu ne puteam împăca 
nicicum; întrebarea însă era dacă puteam acţiona altfel. 
Acum acesta părea din cale-afară de tăcut, încât nici 
răsuflarea nu i-am auzit-o când ne-am lipit urechea de ladă. 
Eram convins că murise şi m-am gândit să dau la o parte 
capacul. L-am găsit întins cât era de lung, într-o stare, pare- 
se, de adâncă stupoare, dar încă viu. Nu mai era timp de 
pierdut, însă nu aveam puterea să abandonez un animal 
care îmi scăpase în două rânduri viaţa fără ca măcar să 
încerc să-l salvez. L-am luat deci cu noi, cum am putut, deşi 
cu mare caznă şi osteneală, Augustus fiind silit uneori să se 
caţăre peste obstacolele ivite în drum cu uriaşul câine în 
braţe - o ispravă de care eu, în halul de slăbiciune în care 
mă aflam, nu eram câtuşi de puţin în stare. În cele din urmă 
am reuşit să ajungem la gaura din perete şi Augustus s-a 
strecurat prin ea, după care l-am împins pe Tiger. Le-am 
găsit pe toate în perfectă ordine şi n-am uitat să-l aducem 
sincere mulţumiri lui Dumnezeu că ne scăpase din 
iminentul pericol care ne ameninţa. Pentru moment ne-am 
înţeles ca eu să rămân lângă gaură, prin care îi era mai 
uşor tovarăşului meu să-mi dea o parte din raţia lui zilnică 
şi unde puteam şi eu respira un aer mai curat. 

Ca să clarific unele părţi ale povestirii mele, în care am 
vorbit despre stivuirea bricului şi care li s-ar putea părea 
ambigue acelora dintre cititorii mei care vor fi văzut o 
stivuire corectă sau normală, trebuie să spun aici că modul 
în care această îndatorire - şi încă una dintre cele mai 


importante - fusese îndeplinită la bordul lui Grampus este 
un exemplu de crasă neglijenţă, care pur şi simplu îl face de 
ruşine pe căpitanul Barnard, un marinar nici pe departe 
atât de prevăzător şi de experimentat pe cât o cerea, pare- 
se, în mod obligatoriu, însărcinarea plină de riscuri care-i 
fusese încredinţată. O stivuire corectă nu se poate face 
lăsând lucrurile la voia întâmplării şi, din ce ştiu eu din 
puţina mea experienţă, multe accidente dintre cele mai 
tragice s-au întâmplat tocmai din cauza neglijenţei sau 
ignoranței în această privinţă. Vasele de cabotaj, în graba şi 
forfota care deseori însoțesc încărcarea sau descărcarea 
caricului43, sunt cele mai expuse nenorocirilor, tocmai 
pentru că nu se acordă atenţia cuvenită stivuirii. Lucrul cel 
mai important este să nu laşi nici o posibilitate încărcăturii 
sau balastului să se urnească din loc, chiar şi la cel mai 
violent ruliu al vasului. În acest scop, trebuie acordată o 
mare atenţie nu doar încărcăturii luate la bord, ci şi felului 
ei, precum şi dacă e vorba de o încărcătură completă sau 
parţială. La majoritatea încărcăturilor, stivuirea se face cu 
ajutorul unei prese. Astfel, la o încărcătură de tutun sau de 
făină, totul va fi atât de presat în magazia vasului, încât, la 
descărcare, butoaiele sau poloboacele vor fi complet turtite 
şi le va lua ceva timp până să-şi recapete forma iniţială. Vom 
recurge însă la acest procedeu mai ales când dorim să 
obţinem un spaţiu mai mare în cală; căci la un caric 
complet, cu mărfuri precum făina sau tutunul, nu poate 
exista absolut nici o primejdie ca el să se deplaseze, adică 
una care să creeze vreun inconvenient. Au fost cazuri, într- 
adevăr, când metoda aceasta a presării a avut nişte urmări 
dintre cele mai triste, cauza lor fiind cu totul alta decât 
deplasarea caricului. 

Se ştie bunăoară că o încărcătură de bumbac, presată 
bine, prin mărirea volumului său, poate în anumite condiţii 
să rupă în două un vas aflat în largul mării. Nu încape 
îndoială că acelaşi lucru s-ar produce şi în cazul tutunului în 


timpul obişnuitului proces de fermentație, dacă n-ar fi acele 
goluri datorate rotunjimii butoaielor. 

Primejdia deplasării este luată în seamă mai ales atunci 
când e vorba de o încărcătură incompletă, iar atunci 
trebuie luate întotdeauna măsuri care să preîntâmpine o 
asemenea nenorocire. Numai cei care s-au confruntat cu o 
tempestă44 violentă sau mai degrabă cei care au simţit pe 
pielea lor ruliul vasului în acalmia ce se lasă brusc după 
furtună îşi pot face o idee despre forţa nemaipomenită cu 
care vasul se scufundă în apă, de unde şi impulsul teribil 
dat tuturor obiectelor neamarate de la bord. Necesitatea 
unei stivuiri corecte se impune îndeosebi atunci când avem 
de-a face cu un caric parţial. Când ţine la capă (mai ales cu 
focul mic), un vas cu o provă defectuos proiectată se va 
canarisi45 la maximum, acest lucru petrecându-se în medie 
chiar şi la fiecare cincisprezece sau douăzeci de minute, 
fără însă a avea urmări grave, dacă s-a realizat o stivuire 
corectă. 

Dar, dacă treaba s-a făcut de mântuială, la prima bandă 
mai puternică a vasului, întreaga încărcătură se va duce 
grămadă spre bordul aplecat, vasul fiind astfel împiedicat 
să-şi recapete echilibrul, cum ar trebui altminterea să se 
întâmple, şi atunci, în câteva secunde, vasul va fi plin cu apă 
şi se va scufunda. Nu exagerez când vă spun că cel puţin 
jumătate din cazurile în care vasele s-au dus la fund în 
furtunile puternice din larg pot fi atribuite unei deplasări a 
încărcăturii ori a balastului. 

Când la bord se ia o încărcătură parţială, indiferent de 
care, după ce mai întâi a fost stivuită cât mai compact cu 
putinţă, ar trebui acoperită toată cu un rând de 
şiftingborduri solide, întinzându-se de-a curmezişul 
întregului vas. Pe aceste scânduri ar trebui înălțate 
temporar nişte pontili zdraveni care să ajungă până la 
grinzile de deasupra şi să le ţină astfel pe toate fixate la 
locul lor. La încărcăturile de grâne sau altele de acest soi e 
nevoie de precauţiuni suplimentare. O magazie, plină ochi 


cu cereale la plecarea din port, nu va mai conţine decât trei 
pătrimi din cantitatea iniţială atunci când va ajunge la 
destinaţie - cu toate că încărcătura, măsurată baniţă cu 
baniţă de către destinatar, va depăşi cu mult (din cauza 
umflării boabelor) cantitatea consemnată în acte. Acest 
lucru se datorează tasării din timpul călătoriei, fapt cu atât 
mai evident cu cât vremea a fost mai potrivnică. 

Dacă grânele au fost depozitate în magazie de-a valma, 
oricât de bine ar fi fost ele asigurate cu şiftingborduri şi 
pontili, la o călătorie mai lungă există riscul ca grânele să se 
deplaseze atât de mult, încât să provoace cele mai cumplite 
dezastre. Pentru ca aceste nenorociri să poată fi 
preîntâmpinate, înainte de plecarea din port trebuie folosită 
orice metodă prin care încărcătura să fie tasată cât mai 
bine cu putinţă; iar pentru acest lucru există numeroase 
mijloace, printre care poate fi menţionată înfigerea unor 
pene între grâne. Chiar şi după toate aceste măsuri şi după 
ce s-au depus eforturi neobişnuite pentru fixarea 
şiftingbordurilor, nici un marinar de meserie nu se va simţi 
în deplină siguranţă pe timp de furtună cu o încărcătură de 
cereale la bord şi cu atât mai puţin cu o încărcătură 
incompletă. Totuşi, există sute de cabotiere de-ale noastre, 
şi poate mult mai multe venind din porturile Europei, care 
navighează zi de zi cu caricuri parţiale, ba chiar cu unele 
dintre cele mai periculoase, şi fără nici o măsură de 
precauţie. E de mirare că nu se petrec chiar mai multe 
accidente decât cele consemnate ca atare. Un caz 
regretabil de asemenea neglijenţă este, după ştiinţa mea, 
cel al căpitanului Joel Rice de pe goeleta Firefly, care, în 
anul 1825, a plecat din Richmond, Virginia, spre Madeira, 
cu un caric de porumb. Căpitanul făcuse numeroase 
călătorii fără vreun incident mai serios, deşi avea obiceiul 
să nu dea prea mare atenţie stivuirii, nu mai mult decât 
dădeau alţii. Nu mai călătorise niciodată înainte cu un caric 
de cereale şi de data aceasta încărcase grânele la 
întâmplare, fără să umple nici jumătate din magazia 


vasului. În prima parte a călătoriei n-a avut parte decât de 
brize uşoare; dar, când mai era doar o zi până să ajungă în 
Madeira, s-a pornit o furtună puternică dinspre nord-nord- 
est, care l-a silit să stea la capă. A adus goeleta sub vânt, 
doar cu focul terţarolat la două rânduri, iar vasul naviga la 
fel de bine ca oricare altul şi n-a luat nici măcar un strop de 
apă. Spre asfinţit, furtuna s-a mai potolit, iar vasul rula mai 
nesigur ca înainte, deşi se descurca binişor, până când o 
bandă puternică a făcut să se canarisească la tribord. S-a 
auzit atunci cum grânele o iau din loc în masă, forţa 
deplasării zvârlind în lături bocaportul magaziei principale. 
Vasul s-a dus la fund ca o ghiulea. Acest lucru s-a întâmplat 
destul de aproape de un mic slup din Madeira, care l-a scos 
din apă pe un membru al echipajului (singura persoană 
salvată) şi care slup a rezistat furtunii în perfectă siguranţă, 
aşa cum, într-adevăr, ar fi făcut-o orice vas manevrat 
corect. 

Arimajul la bordul lui Grampus fusese realizat cu multă 
nepricepere, dacă se poate numi arimaj ceea ce era în cel 
mai bun caz un vălmăşag de butoaie de ulei46 şi materiale 
de bord. Am vorbit deja de felul în care erau rânduite 
lucrurile în magazie. Pe puntea inferioară era spaţiu doar 
cât să încap şi eu (aşa cum am mai spus) între butoaiele de 
ulei şi puntea superioară; în jurul bocaportului magaziei 
principale fusese lăsat un loc liber şi alte câteva mai largi în 
magazie. Lângă gaura tăiată de Augustus în peretele de 
compartimentare era loc cât pentru un întreg butoi şi 
pentru moment m-am instalat confortabil în acest locşor. 

Până ca prietenul meu să ajungă cu bine la cuşetă şi să-şi 
pună la loc cătuşele şi frânghia, se luminase de ziuă. 
Scăpaserăm, într-adevăr, ca prin urechile acului; căci abia 
apucase să-şi pună lucrurile în ordine, că secundul a venit 
jos împreună cu Dirk Peters şi cu bucătarul. Au pălăvrăgit o 
vreme despre corabia de la Capul Verde, părând foarte 
nerăbdători să o vadă făcându-şi apariţia. La un moment 
dat bucătarul a venit spre cuşeta în care stătea întins 


Augustus şi s-a aşezat la căpătâiul lui. Din ascunzătoarea 
mea puteam să văd şi să aud totul, căci bucata decupată nu 
fusese pusă la loc şi mă aşteptam din clipă în clipă ca negrul 
să se sprijine de haina ce fusese agăţată ca să mascheze 
gaura din perete, în care caz totul ar fi fost descoperit şi 
fără îndoială că vieţile noastre ar fi fost curmate pe loc. 
Norocul însă a ţinut cu noi; şi, cu toate că a atins haina de 
mai multe ori în timpul ruliului, nu s-a lăsat prea tare pe ea 
ca să-şi dea seama ce se ascundea în spatele ei. Partea de 
jos fusese fixată cu grijă de peretele despărțitor, ca să nu se 
vadă gaura, în caz că haina ar fi alunecat într-o parte. În tot 
acest timp, Tiger a stat întins la picioarele patului şi părea 
să-şi fi revenit în simţiri, căci l-am văzut de câteva ori 
deschizându-şi ochii şi răsuflând adânc. 

După câteva minute, secundul şi bucătarul au urcat pe 
punte, lăsându-l jos pe Dirk Peters, care, imediat după 
plecarea lor, a venit şi s-a aşezat chiar pe locul unde şezuse 
secundul. Extrem de binevoitor, a început să discute cu 
Augustus şi abia atunci ne-am dat seama că beţia ce părea 
să fi pus stăpânire pe el cât timp s-a aflat alături de cei doi 
era în mare măsură doar prefăcătorie. A răspuns foarte 
deschis tuturor întrebărilor pe care i le-a pus tovarăşul 
meu; i-a spus că el, unul, nu are îndoieli cum că tatăl său a 
fost până la urmă salvat, căci, înainte de asfinţitul soarelui, 
în ziua când acesta fusese lăsat în voia valurilor, se zăreau 
nu mai puţin de cinci pânze la orizont; şi a mai folosit şi alte 
cuvinte de mângâiere, ceea ce mi-a produs nu atât surpriză, 
cât plăcere. Într-adevăr, am început să nădăjduiesc că vom 
putea în cele din urmă, cu ajutorul lui Peters, să luăm iarăşi 
în stăpânire vasul şi i-am mărturisit acest gând lui 
Augustus, imediat ce am găsit un prilej. Considera şi el că 
acest lucru era cu putinţă, susţinând însă că în încercarea 
noastră trebuia să procedăm cu foarte mare precauţie, căci 
metisul părea să asculte numai de propriile-i capricii; şi, 
într-adevăr, era greu de spus dacă era vreun moment în 
care acesta să fie zdravăn la minte. Peters s-a dus pe punte 


după vreun ceas şi nu s-a întors până pe la amiază, când i-a 
adus lui Augustus o porţie straşnică de pastramă de vită şi 
budincă. Când am rămas singuri, am mâncat şi eu pe 
săturate, fără să mă mai întorc la culcuşul meu. N-a mai 
coborât nimeni la teugă în timpul zilei, şi seara m-am 
strecurat în cuşeta lui Augustus, unde am dormit un somn 
dulce şi adânc, până aproape să mijească zorile, când m-a 
trezit prietenul meu, după ce auzise un zgomot pe punte, şi 
m-am întors cât am putut de iute la ascunzătoarea mea. 
Când s-a luminat de ziuă, am văzut amândoi că Tiger se 
refăcuse aproape de tot şi nu mai dădea semne de 
hidrofobie, căci a băut, pare-se cu lăcomie, puţina apă pe 
care i-am oferit-o. Peste zi, şi-a recăpătat întreaga vigoare 
şi apetitul de dinainte. 

Purtarea lui bizară se datorase fără îndoială aerului 
pestilenţial din magazie şi nu avea nici o legătură cu 
turbarea. Nici nu ştiam cum să-mi exprim bucuria că am 
stăruit să-l iau cu mine din ladă. Era 30 iunie, a 
treisprezecea zi de când Grampus plecase din Nantucket. 

Pe 2 iulie, secundul a coborât, grizat ca de obicei şi extrem 
de binedispus. A venit la cuşeta lui Augustus şi, bătându-l 
pe spate, l-a întrebat dacă va şti să se poarte frumos, în caz 
că-l va lăsa liber şi dacă îi poate promite să nu se mai ducă 
la cabină. La acestea, fireşte, prietenul meu a răspuns 
afirmativ, şi atunci nemernicul i-a dat drumul, după ce l-a 
silit mai întâi să tragă o duşcă dintr-o ploscă cu rom pe care 
a scos-o din buzunarul hainei. Amândoi s-au dus apoi pe 
punte şi nu l-am mai văzut pe Augustus vreo trei ceasuri. A 
coborât după aceea să-mi dea vestea bună că primise 
încuviințarea să se plimbe pe bric oriunde avea chef, pe 
puntea dinaintea arborelui prova şi că avea poruncă să 
doarmă, ca de obicei, la teugă. Totodată mi-a adus un prânz 
copios şi o provizie minunată de apă. Bricul era tot în 
căutarea corabiei dinspre Capul Verde şi numaidecât a 
apărut la orizont o pânză şi am crezut cu toţii că era vorba 
de acea corabie. Întrucât întâmplările din următoarele opt 


zile au fost de mică însemnătate şi n-au avut o influenţă 
directă asupra principalelor evenimente din povestea mea, 
am să le consemnez aici sub formă de jurnal, fiindcă nu 
vreau să le omit cu totul. 

3 iulie. Augustus mi-a făcut rost de trei pături cu care mi- 
am înjghebat un pat confortabil în ascunzătoare. Peste zi, n- 
a venit nimeni jos, în afară de tovarăşul meu. Tiger şi-a găsit 
loc în cuşetă chiar lângă gaura din perete şi a dormit dus, 
de parcă nu şi-ar fi revenit cu totul de pe urma suferinţei 
sale. Spre seară, o rafală de vânt a lovit bricul înainte să fie 
strânse velele şi era cât pe ce să-l răstoarne. Dar rafala a 
slăbit numaidecât şi, în afară de faptul că a sfâşiat gabierul 
trinchet47, n-a produs alte stricăciuni. Pe tot parcursul 
zilei, Dirk Peters l-a tratat pe Augustus cu multă blândeţe, 
povestind cu el îndelung despre Oceanul Pacific şi despre 
insulele pe care le văzuse în acea parte a lumii. L-a întrebat 
dacă n-ar vrea să-i însoţească pe răzvrătiți într-un fel de 
călătorie de explorare şi de plăcere prin acele locuri şi i-a 
spus că oamenii au început, încet-încet, să-şi însuşească 
părerile secundului. La acestea, Augustus s-a gândit că e 
mai bine să-i răspundă că ar fi bucuros să pornească într-o 
astfel de aventură, căci nu avea nimic mai bun de făcut şi că 
orice era de preferat unei vieţi de pirat. 

4 iulie. Vasul ivit în zare s-a dovedit a fi un bric de mic 
tonaj din Liverpool şi a fost lăsat să treacă fără să fie atacat. 
Augustus şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului pe 
punte, ca să afle tot ce se putea despre intenţiile 
răzvrătiţilor. Între ei se iscau certuri dese şi violente, şi în 
cursul uneia dintre ele, un harponier, Jim Bonner, a fost 
azvârlit peste bord. Tabăra secundului câştigă teren. Jim 
Bonner fusese în banda bucătarului, al cărei partizan era şi 
Peters. 

5 iulie. Pe la revărsatul zorilor, a început să bată o briză 
aspră dinspre vest, care, tot crescând în intensitate, pe la 
amiază s-a transformat în furtună, astfel încât bricul nu mai 
avea ridicate decât randa de furtună48 şi trinca49. În timp 


ce strângea gabierul-trinchet, Simms, unul dintre marinarii 
de corvoadă, şi care era în banda bucătarului, a căzut peste 
bord, după ce se îmbătase criţă, şi s-a înecat - fără ca 
vreunul să încerce să-l salveze. 

Numărul total al celor de la bord era acum treisprezece, 
adică: Dirk Peters; Seymour, bucătarul negru; Jones; 
Greely; Hartman Rogers şi Wil iam Al en, din tabăra 
bucătarului; secundul, al cărui nume nu l-am aflat 
niciodată; Absalom Hicks; Wilson; John Hunt şi Richard 
Parker, din tabăra secundului, pe lângă Augustus şi cu 
mine. 

6 iulie. Furtuna a ţinut toată ziua, suflând în rafale 
puternice, însoţite de ploaie. Bricul a luat multă apă pe la 
armuzuri50 şi una din pompe a mers continuu, fiind nevoit 
şi Augustus să lucreze un schimb. Pe la asfinţit, un vas mare 
a trecut foarte aproape de noi, fără să fie descoperit înainte 
să ajungă în raza de semnalizare. Răzvrătiţii au presupus că 
vasul era cel pe care-l căutau. Secundul l-a somat, însă 
răspunsul a fost înghiţit de mugetul furtunii. La orele 11, un 
val a măturat mijlocul punţii şi a smuls o bucată mare din 
parapetul de la babord, pricinuind şi alte stricăciuni mai 
uşoare. Spre dimineaţă, vremea s-a mai calmat, iar pe la 
răsăritul soarelui bătea un vânt foarte slab. 

7 iulie. Toată ziua au fost valuri mari de hulă, timp în care 
bricul, fiind uşurel, a rulat înfiorător, şi din ascunzătoarea 
mea în magazie am auzit limpede cum o grămadă de lucruri 
s-au desprins de la locul lor. Sufeream îngrozitor din pricina 
răului de mare. Astăzi Peters a discutat îndelung cu 
Augustus, spunându-i că doi din banda lor, Greely şi Alen, 
trecuseră de partea secundului şi că se hotărâseră să 
devină pirați. Au mai fost câteva întrebări pe care Augustus 
nu le-a prea înţeles. Cândva în cursul acestei seri, vasul a 
mai luat apă; dar mare lucru nu se putea face ca să 
remediem situaţia, necazul venind de la solicitarea bricului 
şi de la apa care se infiltra prin armuzuri. Dintr-o velă au 


făcut un paiet pe care l-au trecut pe sub prova - o treabă cu 
oarece folos, căci apa din cală s-a mai împuţinat. 

8 iulie. Odată cu zorile, s-a întărit o briză uşoară dinspre 
est, şi secundul a pus capul pe sud-vest, cu gând să ajungă 
la vreuna din insulele Indiilor de Vest şi să-şi pună în 
aplicare planurile piratereşti. N-a fost împotrivă nici Peters, 
nici bucătarul, cel puţin din cele auzite de Augustus. Orice 
intenţie de a cuceri vasul din Capul Verde a fost abandonată 
cu totul. Infiltrarea apei putea fi acum lesne ţinută sub 
control cu o singură pompă care funcţiona câte trei sferturi 
dintr-un ceas. Paietul a fost tras de sub prova. Peste zi, am 
schimbat semnale cu două goelete de mic tonaj. 

9 iulie. Vreme frumoasă. Toţi oamenii, prinşi cu repararea 
parapetelor. Peters a avut iarăşi o discuţie lungă cu 
Augustus, vorbindu-i mai deschis decât o făcuse până 
atunci. l-a spus că nimic nu-l va determina să se alăture 
părerilor secundului, ba chiar i-a dat de înţeles că va scoate 
bricul din mâinile lui. Pe prietenul meu l-a întrebat dacă, la 
o adică, ar putea conta pe ajutorul lui, la care Augustus i-a 
răspuns fără nici o ezitare „da”. Peters ia zis atunci că va 
încerca să afle şi părerea celorlalţi din tabăra sa despre 
acest lucru şi s-a dus. În restul zilei, Augustus n-a mai avut 
ocazia să-i vorbească între patru ochi. 

43 Încărcătura vasului. 

44 Vânt de forţa 10 pe scara Beaufort (măsurată între 0 şi 
12, fiecărui număr corespunzându-i un grad Beaufort). 

45 Înclinarea vasului într-unul din borduri. 

46 Vasele de pescuit balene sunt îndeobşte dotate cu 
rezervoare metalice de ulei - de ce Grampus nu era dotat la 
fel, n-am reuşit să aflu niciodată. (n.a.) 

47 Vela trapezoidală a arborelui trinchet (arborele de la 
prova). 

48 Vela trapezoidală a arborelui de la pupa. 

49 Vela pătrată a arborelui trinchet. 

50 Intervalele între filele de bordaj. 

Capitolul VII 


10 iulie. Semnale de pe un bric din Rio, cu destinaţia 
Norfolk. Vreme pâcloasă, cu vânt slab, variabil, dinspre est. 
Astăzi s-a stins din viaţă Hartman Rogers. Pe 8 ale lunii, a 
fost cuprins de spasme după ce băuse un pahar de grog. 
Fusese în tabăra bucătarului şi în omul acesta îşi pusese 
Peters cel mai mult nădejdea. Lui Augustus i-a spus că, 
după părerea lui, secundul l-ar fi otrăvit şi că, dacă nu era 
cu ochii în patru, se aştepta să-i vină şi lui degrabă rândul. 
În banda lui rămăseseră acum doar el, Jones şi bucătarul - 
de partea cealaltă erau cinci. Îi vorbise lui Jones despre 
preluarea comenzii de la secund; cum însă planul a fost 
primit cu răceală, n-a mai avut curajul să insiste ori să-i 
spună şi bucătarului. La drept vorbind, a fost bine că a dat 
dovadă de prudenţă, fiindcă, după prânz, bucătarul şi-a 
exprimat hotărârea de a se alia cu secundul, ba chiar a 
trecut făţiş în tabăra acestuia; în vreme ce Jones a prins 
ocazia să se certe cu Peters, dându-i de înţeles că-l va 
înştiinţa pe secund în legătură cu planul pe care-l urzea. 
Acum, evident, nu mai era timp de pierdut, şi Peters s-a 
arătat decis să încerce cu orice risc să pună mâna pe vas, 
dacă Augustus era dispus să-i dea o mână de ajutor. 
Numaidecât prietenul meu l-a asigurat că va lua parte la 
orice plan care îşi propune acest lucru şi, socotind că ocazia 
era tocmai nimerită, i-a dezvăluit faptul că mă aflam şi eu la 
bord. Metisul a fost nu atât surprins, cât încântat să afle 
acest lucru, căci nu mai avea pic de încredere în Jones, pe 
care îl considera deja ca aparţinând taberei secundului. Au 
coborât degrabă amândoi şi Augustus ma strigat, după care 
Peters şi cu mine am făcut pe dată cunoştinţă. Ne-am 
înţeles ca la prima ocazie favorabilă să punem din nou 
stăpânire pe vas fără să ne mai sfătuim şi cu Jones. În caz 
de izbândă, urma să ducem bricul în primul port ivit în 
calea noastră şi să-l predăm. Trădarea celor din propria-i 
tabără îi zădărnicise lui Peters planul de a o porni spre 
Pacific - o călătorie care nu se putea face fără un echipaj, 
soarta lui depinzând fie de o achitare la proces pe motiv de 


nebunie (pricina - a şi jurat solemn în faţa noastră - care îl 
determinase să-şi dea sprijinul în favoarea revoltei), fie, în 
caz că era găsit vinovat, de obţinerea iertării, graţie 
mărturiei lui Augustus şi a mea. Discuţia noastră a fost 
întreruptă pe moment de ordinul „Strângeţi velele!”, iar 
Peters şi Augustus au rupt-o la fugă sus pe punte. 

Ca de obicei, mai toţi cei din echipaj erau beţi turtă; şi, 
înainte ca velele să fie strânse în mod corespunzător, o 
rafală violentă a înclinat bricul întrun bord. Lăsat însă în 
voia vântului, acesta s-a redresat, după ce luase o porţie 
bună de apă. Abia ce s-au îndreptat lucrurile, când o nouă 
rafală a lovit vasul şi imediat după aceea o alta - fără a 
produce vreo stricăciune. Totul părea să anunţe un vânt de 
furtună, care, într-adevăr, a început curând să bată cu furie 
dinspre nord şi vest. Ne-am pregătit de furtună cum am 
putut mai bine şi, ca de obicei, am luat drum de capă5l, cu 
trinca terţarolată complet. Pe măsură ce se însera, vântul 
creştea în intensitate, iar marea devenea tot mai agitată. 
Peters a venit la teugă împreună cu Augustus şi ne-am 
reluat discuţiile. 

Am fost de acord toţi trei că altă ocazie mai favorabilă 
decât aceasta nici că se putea ca să ne punem planul în 
aplicare, căci nimeni nu s-ar fi aşteptat în acest moment la o 
asemenea îndrăzneală. Şi, cum bricul stătea în siguranţă la 
capă, nu era nevoie să-l manevrăm, până ce nu se îndrepta 
vremea, când, dacă reuşeam în încercarea noastră, l-am fi 
putut elibera pe vreunul sau poate chiar pe doi dintre 
oameni, care să ne ajute să-l ducem într-un port. Principala 
dificultate era disproporţia mare dintre forţele noastre. Noi 
eram doar trei, iar în cabină erau nouă. Armele de la bord 
se aflau şi ele toate în mâinile lor, cu excepţia unei perechi 
de pistoale mici pe care Peters le ascunsese la el şi a 
cuţitului mare de marinar pe care-l purta tot timpul la 
cingătoare. Dar şi după alte indicii, bunăoară faptul că nici 
o secure sau manivelă de cabestan52 nu se afla la locul ei 
obişnuit, am început să ne temem că secundul avea 


propriile-i bănuieli, cel puţin în privinţa lui Peters, şi că nu 
va scăpa prilejul de a se descotorosi de el. Era cât se poate 
de clar că ceea ce am fi hotărât să facem nu putea fi făcut 
prea curând. Sorţii ne erau însă prea potrivnici ca să ne 
apucăm de treabă fără să ne luăm toate măsurile de 
precauţie. 

Peters a propus să se ducă sus pe punte şi să intre în 
vorbă cu omul de cart (Al en) şi, imediat ce va prinde o 
ocazie bună, să-l arunce în mare fără multă trudă şi fără să 
facă zgomot; după care Augustus şi cu mine să venim şi noi 
sus şi să încercăm să facem rost de nişte arme de pe punte; 
şi să dăm apoi năvală toţi trei şi să punem stăpânire pe 
tambuchi, înainte să întâmpinăm vreo rezistenţă. M-am 
opus acestui plan, fiindcă nu puteam crede că secundul (un 
viclean fără pereche în tot ce nu venea în atingere cu 
prejudecățile lui superstiţioase) s-ar fi lăsat prins atât de 
uşor în capcană. Faptul însuşi că cineva era de cart pe 
punte era o dovadă suficientă că omul stătea cu ochii în 
patru - nefiind un lucru obişnuit, exceptând pe vasele unde 
disciplina era riguros impusă, să postezi un cart pe punte 
când vasul stă la capă pe vânt de furtună. Şi, fiindcă mă 
adresez mai ales, dacă nu exclusiv, unor persoane care n-au 
fost niciodată pe mare, se cuvine poate să precizez situaţia 
exactă a unui vas în atari împrejurări. A sta în derivă sau, în 
jargon marinăresc, „la capă” e o măsură la care se recurge 
din diverse motive şi se efectuează în diverse moduri. Pe o 
vreme cu vânt moderat, se practică frecvent cu scopul doar 
de a ţine vasul pe loc, în aşteptarea altui vas sau lucru 
asemănător. Dacă vasul la capă e cu toate velele ridicate, 
manevra se execută îndeobşte braţând o parte din vele, 
astfel încât vântul să le mascheze, şi atunci vasul va sta 
locului. Acum însă vorbim de menţinerea vasului în alură de 
capă pe vânt de furtună. Treaba asta se face atunci când 
vântul din prova este prea puternic pentru a permite 
vasului să poarte întreaga velatură fără riscul de a se 
răsturna, şi uneori chiar cu vânt favorabil, atunci când 


marea este prea agitată pentru ca vasul să navigheze cu 
vânt de pupa. Dacă un vas se încumetă să navigheze cu 
vânt de pupa şi doar cu gabierul mic pe o mare foarte 
agitată, de obicei suferă mari stricăciuni din cauza valurilor 
care mătură pupa şi, uneori, a tangajului violent. Prin 
urmare, dacă nu e neapărat necesar, rareori se recurge la 
această manevră în astfel de cazuri. Când vasul are gaură 
de apă în bordaj, el este deseori pus cu vânt de pupa, chiar 
şi pe o mare foarte agitată; căci, stând la capă, îmbinările 
sale vor ceda în mod sigur solicitărilor violente pe care le 
suportă, ceea ce nu prea se întâmplă atunci când 
navighează cu vânt din pupa şi cu gabierul mic. Adeseori 
chiar se impune ca vasul să navigheze cu vânt din pupa şi 
cu gabierul mic, fie atunci când rafala e atât de puternică 
încât ar putea sfâşia vela folosită pentru aducerea vasului 
cu prova în vânt, fie când, din cauza greşitei proiectări a 
osaturii sau din alte cauze, acest obiectiv de seamă nu 
poate fi realizat. 

Pe vânt de furtună, corăbiile sunt puse la capă în diverse 
moduri, potrivit formei lor specifice. Unele stau cel mai bine 
cu trinca, aceasta fiind, cred eu, vela cel mai des 
întrebuințată. Corăbiile cu trei arbori şi greement pătrat53 
au pânze expres în acest scop, numite velastraiuri de capă. 
Câteodată însă se foloseşte numai focul de furtună, alteori 
focul şi trinca sau o trincă terţarolată la două rânduri şi nu 
arareori se folosesc velele artimonului54. 

Gabierele-trinchet s-au dovedit de multe ori mai potrivite 
acestui scop decât oricare altă velă. Grampus era în general 
pus la capă cu o trincă terţarolată complet. 

Când un vas e să fie pus la capă, va fi adus cu prova în 
vânt, astfel încât vela cu care staţionează să prindă bine 
vântul atunci când parâma este virată cu forţă spre pupa, 
adică este adusă pe diagonala vasului. Odată treaba 
isprăvită, prova va fi orientată cu o aproximaţie de câteva 
grade pe direcţia din care bate vântul, iar bordul din vânt, 
fireşte, va primi loviturile valurilor. În această situaţie, un 


vas în bună stare va rezista unui vânt de furtună foarte 
puternic fără să ia un strop de apă şi fără să mai aibă 
nevoie de supraveghere din partea echipajului. De obicei se 
leagă echea55 cârmei, dar acest lucru este complet inutil 
(în afară de cazul în care, lăsată liberă, ea face zgomot), 
deoarece cârma nu are nici un efect asupra vasului, când 
acesta stă la capă. De fapt, ar fi mult mai bine ca, în loc să 
fie legată zdravăn, cârma să rămână liberă, căci, dacă nu 
are joc, ar putea fi smulsă de valurile puternice. Cât timp 
ţine vela, un vas bine proiectat îşi va menţine poziţia şi va 
rezista oricărui val, de parcă ar fi înzestrat cu viaţă şi 
rațiune. Dacă însă tăria vântului va sfârteca vela (o ispravă 
de care, în condiţii obişnuite, doar un uragan adevărat ar fi 
în stare), pericolul va fi iminent. Vasul va cădea sub vânt şi, 
venind cu flancul spre valuri, va fi cu totul la discreţia lor: 
singura soluţie în acest caz este să-l pui iute cu vânt de 
pupa şi să navighezi doar cu gabierul mic, până când apuci 
să întinzi şi alte vele. Unele vase stau la capă fără vele, dar 
în largul mării nu te poţi încrede în aşa ceva. 

Să revenim totuşi după această digresiune. Secundul nu 
obişnuia deloc să aibă om de cart pe punte când bricul 
stătea la capă pe vânt de furtună, şi faptul că acum avea 
unul, legat de împrejurarea că lipseau securile şi răngile, 
ne-a convins pe deplin că oamenii din echipaj erau numai 
ochi şi urechi, ca nu cumva să fie luaţi prin surprindere, în 
felul în care îşi închipuise Peters. Ceva trebuia totuşi făcut, 
şi încă pe cât se putea de repede, deoarece fără îndoială că, 
odată ce apăruse o bănuială împotriva lui Peters, cu prima 
ocazie acesta avea să fie sacrificat, şi o astfel de ocazie se 
va găsi negreşit sau va fi creată după ce va fi încetat 
furtuna. 

Augustus a fost de părere atunci că, dacă Peters ar putea 
să îndepărteze, sub un oarecare pretext, lanţul de ancoră 
care zăcea deasupra trapei din cabina de lux, am reuşi, 
poate, să-i luăm pe nepregătite, năvălind peste ei din 
magazie; gândindu-ne însă mai bine, ne-am dat seama că 


ruliul şi tangajul vasului erau prea puternice pentru o 
încercare de acest fel. 

Din fericire, până la urmă mi-a venit ideea să acţionăm 
asupra temerilor superstiţioase şi conştiinţei culpabile ale 
secundului56. Să ne amintim că un membru al echipajului, 
Hartman Rogers, murise în cursul dimineţii, după ce, cu 
două zile în urmă, bând nişte rachiu îndoit cu apă, a fost 
apucat dintr-odată de spasme. Peters ne-a spus că, după 
părerea lui, omul fusese otrăvit de secund şi această 
convingere se baza pe nişte dovezi, zicea el, incontestabile, 
pe care însă n-a putut fi înduplecat să ni le prezinte - acest 
refuz îndărătnic fiind doar una din trăsăturile firii sale 
ciudate. Dar, dacă avea sau nu motive mai temeinice decât 
aveam noi înşine de a-l suspecta pe secund, ne-am lăsat 
lesne convinşi de bănuiala lui şi am hotărât să acţionăm în 
consecinţă. 

Rogers murise pe la orele 11 dimineaţa, zvârcolindu-se de 
durere; şi, la câteva minute după moarte, cadavrul 
prezenta un spectacol absolut oribil şi dezgustător, cum nu- 
mi amintesc să fi văzut vreodată. Burta i se umflase, de 
parcă era a unuia care se înecase şi zăcuse în apă 
săptămâni în şir. 

Mâinile, aşijderea, în timp ce obrajii, zbârciţi şi scofâlciţi, 
erau albi ca varul, în afară de vreo două sau trei pete de un 
roşu aprins, ca acelea produse de erizipel: una din aceste 
pete se întindea de-a latul feţei, acoperindu-i complet un 
ochi, ca o fâşie de catifea roşie. Aşa hâd cum era, cadavrul 
fusese adus din cabină sus pe punte pe la amiază, ca să fie 
aruncat peste bord, moment în care secundul, aruncându-i 
o privire (căci îl vedea acum pentru prima oară) şi având 
mustrări de cuget pentru crima comisă sau fiind poate 
cuprins de groază în faţa hidoasei privelişti, a dat ordin 
oamenilor să coasă cadavrul în hamacul în care fusese adus 
şi să i se facă slujba cuvenită celor înmormântați pe mare. 
După ce a dat aceste ordine, s-a dus jos, ca şi când s-ar fi 
ferit să mai dea cu ochii de propria-i victimă. Pe când erau 


în toi pregătirile pentru îndeplinirea ordinelor sale, sa 
dezlănţuit cu furie furtuna şi pe moment ele au fost 
abandonate. Cadavrul, lăsat de izbelişte, a fost luat de apă, 
nimerind în sabordul de scurgere de la babord, unde mai 
zăcea încă în clipa de care vorbesc, plutind dintr-o parte 
într-alta la fiecare bandă violentă a bricului. 

Odată stabilit planul, am trecut numaidecât la înfăptuirea 
lui. Peters s-a dus pe punte şi, aşa cum bănuisem, a fost 
oprit imediat de Al en, care părea să fi fost pus să vegheze 
mai degrabă asupra teugii decât într-altă parte. Dar soarta 
acestui nelegiuit a fost decisă fără zăbavă şi pe tăcute, căci 
Peters, apropiindu-se cu nonşalanţă de el, ca şi când ar fi 
vrut să i se adreseze, l-a înşfăcat de gât şi, înainte ca omul 
să poată scoate măcar un icnet, i-a făcut vânt peste 
parapet. Apoi ne-a strigat şi am urcat şi noi pe punte. Prima 
noastră grijă a fost să căutăm prin jur ceva cu care să ne 
înarmăm, însă trebuia să umblăm cu multă grijă, căci era 
imposibil să stai în picioare pe punte măcar o clipă, fără să 
te ţii bine şi, de fiecare dată când prova se afunda în apă, 
valuri puternice se spărgeau deasupra noastră. În acelaşi 
timp trebuia neapărat să acţionăm cu rapiditate, deoarece 
ne aşteptam în fiecare minut ca secundul să urce pe punte 
şi să pornească pompele, fiind vădit că bricul lua apă foarte 
repede. Am căutat prin preajmă o vreme, dar n-am găsit 
nimic potrivit cu ceea ce aveam noi de gând să facem, decât 
cele două manivele ale pompei, Augustus luând-o pe una, 
iar eu pe cealaltă. După ce am făcut rost de ele, am scos 
cămaşa de pe cadavru, iar pe acesta l-am aruncat peste 
bord. Peters şi cu mine am coborât, lăsându-l pe Augustus 
de pază pe punte, unde şi-a luat în primire postul chiar în 
locul unde stătuse Al en, şi cu spatele spre tambuchiul 
cabinei, astfel încât, dacă ar fi urcat vreunul din banda 
secundului, să creadă că era omul de cart. 

De cum am ajuns jos, am început să mă deghizez în aşa fel 
încât să arăt ca leşul lui Rogers. Cămaşa pe care o 
scosesem de pe cadavru ne-a fost de mare folos, căci avea o 


croială ciudată, fiind uşor de recunoscut - un soi de bluză 
pe care răposatul o purta peste celelalte veşminte - un 
tricot albastru, cu dungi orizontale, mari şi albe. După ce 
am tras-o pe mine, m-am grăbit să-mi fac rost de o burtă 
falsă, care să imite oribila diformitate a leşului aceluia 
înfoiat. Treaba s-a rezolvat numaidecât cu nişte aşternuturi 
de pat pe care mi le-am îndesat cât am putut de bine. După 
aceea le-am dat şi mâinilor aceeaşi înfăţişare, trăgându-mi 
o pereche de mitene albe de lână şi umplându-le cu tot felul 
de cârpe pe care le-am găsit. 

Peters s-a ocupat apoi de faţa mea, mai întâi frecând-o 
bine cu cretă albă şi aplicându-i apoi câteva pete de sânge 
dintr-un deget pe care şi-l crestase. N-a fost uitată nici 
dunga aceea de-a latul ochiului, care te băga în toţi 
sperieţii. 

51 A sta sau a merge la capă - a naviga, pe vreme rea, cu 
prova orientată perpendicular pe val. 

52 Dispozitiv mecanic de forţă, pe al cărui tambur vertical 
se înfăşoară o parâmă sau un lanţ de tracţiune. 

53 Ansamblu alcătuit din manevre fixe (straiuri, sarturi, 
pataraţine etc.) şi curente (parâme) de la bordul unei nave 
ai cărei arbori sunt echipați cu vele pătrate. 

54 Catargul dinspre pupa. 

55 Piesă orizontală prinsă de axul cârmei pentru a permite 
o bună manevrare a vasului. 

56 Ideea de a acţiona asupra unei conştiinţe culpabile 
revine în nuvela din 1844, Tu eşti omul acela! - vezi MLMR, 
pp. 174-184. 

Capitolul VIII. 

Când m-am privit într-un ciob de oglindă agăţat în cabină, 
la lumina chioară a unui soi de felinar de luptă57, am fost 
atât de îngrozit de propria-mi înfăţişare şi de amintirea 
terifiantei realităţi pe care o închipuiam în felul acesta, 
încât m-a apucat un tremur grozav şi abia mai găseam în 
mine putere să-mi continui rolul. Trebuia însă să acţionăm 
cu hotărâre şi, împreună cu Peters, m-am dus sus pe punte. 


Acolo le-am găsit pe toate la locul lor şi, ţinându-ne strâns 
de parapet, tustrei ne-am furişat până la tambuchiul 
cabinei. Capacul era închis doar pe sfert, căci nemernicii îşi 
luaseră măsuri de precauţie ca acesta să nu poată fi închis 
brusc din afară, drept care aşezaseră nişte butuci pe 
treapta de sus, care să nu-l lase să se închidă. Nu ne-a fost 
greu să cuprindem dintr-o privire tot interiorul cabinei prin 
crăpăturile de la ţâţâni. S-a văzut atunci cât de norocoşi am 
fost că n-am încercat să-i luăm prin surprindere, căci, 
evident, erau în alertă. Doar unul singur dormea, şi acesta 
întins chiar la picioarele scării de tambuchi, cu o muschetă 
alături. Ceilalţi şedeau pe câteva saltele care fuseseră 
scoase din cuşete şi trântite pe podea. 

Erau prinşi într-o discuţie gravă; şi, deşi benchetuiseră - 
aşa părea după cele două urcioare goale şi câteva stacane 
de tablă care zăceau prin jur 

—, nu erau la fel de băuţi ca de obicei. Toţi aveau cuțite, 
vreo doi dintre ei, pistoale, iar într-o cuşetă se aflau la 
îndemână o sumedenie de muschete. 

Am stat să ascultăm o vreme despre ce vorbeau, înainte să 
ne putem hotări cum să procedăm, căci nu stabiliserăm încă 
nimic concret, decât atât că, atunci când o să-i atacăm, vom 
încerca să le anihilăm acţiunile cu ajutorul stafiei lui 
Rogers. Discutau despre planuri piratereşti, însă tot ce-am 
putut auzi mai clar era că se vor uni cu echipajul de pe o 
anume goeletă Hornet şi, dacă se putea, chiar vor pune 
mâna pe goeletă, înainte să întreprindă ceva la scară mare, 
numai că amănunte n-am reuşit să desluşim niciunul din 
noi. 

Careva a amintit de Peters, iar secundul i-a răspuns pe un 
ton înăbuşit ce nu putea fi distins, după care acesta a 
adăugat, ceva mai tare, că „nu poate înţelege ce-şi tot 
găseşte de făcut la teugă cu plodul căpitanului”, opinând că 
„cu cât or să fie zvârliţi mai iute peste bord, cu atât va fi mai 
bine”. 


Nu i-a răspuns nimeni, însă lesne ne-am dat seama că 
remarca lui a fost bine primită de întreaga bandă şi mai 
ales de Jones. În acele momente eram în culmea agitaţiei, 
cu atât mai mult cu cât vedeam că nici Augustus, nici Peters 
nu se puteau hotărî cum să acţioneze. Dar eram hotărât să- 
mi vând viaţa cât mai scump cu putinţă şi să nu mă las 
copleşit de vreun sentiment de spaimă. 

Zgomotul asurzitor făcut de bătaia vântului în greement şi 
de valurile care se spărgeau pe punte ne împiedica, în afara 
unor scurte clipe de acalmie, să auzim ce se discută. Într-un 
asemenea moment, toţi trei l-am auzit clar pe secund 
zicându-i unuia „să se ducă la prova şi să le ordone 
afurisiţilor ălora de neisprăviţi să vină la cabină, unde să 
poată sta cu ochii pe ei, fiindcă nu-i trebuiau lui tot felul de 
urzeli la bordul bricului”. Spre norocul nostru, s-a nimerit 
ca în acel moment tangajul vasului să fie atât de puternic, 
încât să împiedice executarea pe loc a ordinului. Bucătarul 
s-a sculat de pe saltea ca să vină după noi, când o bandă 
straşnică, de am crezut că va rupe catargele, l-a aruncat cu 
capul în uşa uneia dintre cabinele de lux de la babord, 
izbind-o de perete şi producând o harababură de nedescris. 
Din fericire, niciunul din noi n-a fost clintit de la locul său şi 
am avut timp să ne retragem degrabă la teugă şi să 
încropim iute un plan de acţiune, înainte ca trimisul să-şi 
facă apariţia, mai bine zis, înainte să-şi scoată capul prin 
tambuchi, căci nu s-a învrednicit să vină pe punte. Din locul 
acela nu putea să vadă că Al en lipsea, aşa că a răcnit, ca şi 
când i sar fi adresat acestuia, repetându-i ordinele 
secundului. Peters i-a răspuns „Da, da”, cu vocea 
schimbată, iar bucătarul a coborât numaidecât, fără a bănui 
că lucrurile nu erau tocmai în regulă. 

Cei doi tovarăşi ai mei s-au îndreptat cutezători spre pupa 
şi s-au dus jos în cabină, Peters închizând capacul 
tambuchiului doar pe sfert, aşa cum îl găsise. Secundul i-a 
primit cu prefăcută cordialitate şi lui Augustus i-a spus că, 
întrucât în ultima vreme se purtase atât de frumos, poate să 


se instaleze în cabină şi să fie de-acum înainte unul de-al 
lor. I-a turnat apoi o jumătate de stacană de rom şi l-a silit 
să o bea. Le-am văzut şi le-am auzit pe toate acestea, 
fiindcă, imediat ce s-a închis capacul, m-am luat după 
prietenii mei până la cabină şi mi-am reluat vechiul post de 
observaţie. Adusesem cu mine cele două manivele de 
pompă - pe una am ascuns-o lângă tambuchi - ca să fie la 
îndemână când va fi nevoie. 

Am încercat să mă ţin cât mai bine, ca să pot vedea tot ce 
se petrecea înăuntru, şi m-am străduit să-mi fac curaj 
pentru clipa când aveam să cobor printre răzvrătiți, la 
semnalul lui Peters, aşa cum ne înţeleseserăm. În scurt 
timp, el a reuşit să mute discuţia asupra faptelor 
sângeroase din timpul revoltei şi, încetul cu încetul, i-a făcut 
pe oameni să vorbească despre miile de superstiții atât de 
larg răspândite printre marinari. Nu puteam desluşi chiar 
tot ce se spunea, însă puteam observa clar efectele 
conversaţiei pe chipurile celor prezenţi. Secundul era 
evident foarte agitat şi, când pe neaşteptate careva dintre 
ei a pomenit de înfăţişarea hidoasă a cadavrului lui Rogers, 
am crezut că-l va apuca leşinul. Peters l-a întrebat atunci 
dacă nu crede că ar fi mai bine ca leşul să fie zvârlit 
degrabă peste bord, fiindcă era de-a dreptul sinistru să-l 
vezi plutind de colo-colo în sabordurile de scurgere. La 
acestea, nelegiuitului parcă i s-a tăiat răsuflarea; şi-a întors 
capul, încet, spre fiecare dintre tovarăşii săi, ca şi când i-ar 
fi implorat să meargă, unul dintre ei, şi să isprăvească 
treaba. Nu s-a clintit însă niciunul şi era cât se poate de 
limpede că toţi membrii bandei erau cu nervii întinşi la 
maximum. Peters a dat atunci semnalul. Numaidecât am 
deschis capacul tambuchiului şi, coborând fără să rostesc o 
silabă, m-am proţăpit în mijlocul bandei. 

Efectul teribil produs de această apariţie neaşteptată n-ar 
trebui să mire câtuşi de puţin, dacă se iau în considerare 
împrejurările deosebite. În asemenea cazuri, de obicei 
stăruie în mintea privitorului un sâmbure de îndoială cât 


priveşte realitatea vedeniei din faţa ochilor săi; o fărâmă de 
speranţă, oricât de firavă, că e victima unei înşelătorii şi că 
arătarea nu e de fapt un musafir de pe tărâmul umbrelor. 
Nu-i exagerat a spune că asemenea urme de îndoială au 
stat la temelia aproape fiecărei apariţii de acest fel şi că 
groaza teribilă pe care a produs-o uneori trebuie atribuită, 
chiar şi în cazurile cele mai relevante, unde suferinţa a fost 
dintre cele mai cumplite, mai degrabă unui soi de oroare 
anticipativă că vedenia ar putea fi adevărată decât unei 
credinţe ferme în realitatea ei. Dar, în cazul de faţă, se va 
vedea imediat că în cugetele răzvrătiţilor nu exista nici 
măcar umbra unui fundament pe care să încolţească 
îndoiala cum că apariţia lui Rogers n-ar fi cu adevărat o 
reanimare a hidosului său cadavru sau măcar imaginea 
duhului său. Poziţia izolată a bricului, faptul că din pricina 
furtunii era cu totul inaccesibil îngrădeau orice mijloace, 
aparent posibile, de înşelătorie în nişte limite atât de 
înguste şi de bine conturate, încât probabil că se credeau în 
stare să le cuprindă pe toate dintr-o singură privire. De- 
acum se aflau pe mare de douăzeci şi patru de zile, fără să 
fi comunicat, altfel decât prin semnale, cu un alt vas. Apoi, 
toţi oamenii din echipaj, cel puţin toţi cei despre care aveau 
motive absolut neîndoielnice să creadă că se află la bord, 
erau adunaţi în cabină, cu excepţia lui Al en, omul de cart; 
iar statura lui gigantică (avea o înălţime de şase picioare şi 
şase țoli) le era mult prea familiară ca să le poată trece prin 
minte, chiar şi pentru o clipă, ideea că el ar fi vedenia din 
faţa ochilor lor. Adăugaţi la aceste consideraţii natura 
înspăimântătoare a furtunii şi aceea a subiectului adus în 
discuţie de Peters; adânca impresie pe care hidoşenia 
adevăratului cadavru o făcuse, dimineaţa, asupra 
imaginaţiei oamenilor; excelenta mea deghizare, precum şi 
lumina palidă, tremurătoare din cabina în care mă priveau, 
căci licărul felinarului care se bălăbănea cu putere încoace 
şi încolo cădea nesigur şi doar în răstimpuri asupra chipului 
meu, şi nu va mai fi nici un motiv de mirare că înşelătoria a 


avut un efect chiar mai mare decât anticipaserăm. 
Secundul a ţâşnit de pe salteaua pe care stătea întins şi, 
fără să scoată măcar o silabă, a căzut, ţeapăân mort, pe 
podeaua cabinei şi a fost zvârlit ca un buştean spre bordul 
de sub vânt de ruliul puternic al bricului. Dintre cei şapte 
rămaşi, doar trei şi-au păstrat la început, cât de cât, 
prezenţa de spirit. Ceilalţi patru au rămas o vreme parcă 
ţintuiţi de podea - cele mai sfâşietoare chipuri ale ororii şi 
nemărginitei disperări din câte mi-a fost dat să văd 
vreodată. La drept vorbind, singura opoziţie mai serioasă 
pe care am întâmpinat-o a venit din partea bucătarului, a 
lui John Hunt şi Richard Parker; nici ei însă n-au opus decât 
o rezistenţă firavă şi şovăielnică. Primii doi au fost împuşcaţi 
pe loc de Peters, iar eu l-am doborât pe Parker izbindu-l în 
cap cu manivela pompei pe care o adusesem cu mine. În 
răstimp, Augustus a pus mâna pe una din muschetele care 
zăceau pe podea şi l-a împuşcat în piept pe un alt răzvrătit - 
Wilson. Nu mai rămăseseră acum decât trei; dar, între timp, 
se treziseră din letargie şi poate că au început să priceapă 
că li se jucase o festă, căci s-au luptat cu multă îndârjire şi 
furie, şi dacă n-ar fi fost imensa forţă musculară a lui Peters, 
până la urmă ne-ar fi învins. Cei trei erau Jones, Greely şi 
Absalom Hicks. Jones îl trântise pe Augustus la podea, îi 
înjunghiase braţul drept în câteva locuri şi fără îndoială că 
i-ar fi făcut iute de petrecanie (căci nici Peters, nici eu n-am 
putut scăpa imediat de potrivnicii noştri), dacă nu ar fi dat 
buzna, chiar la timp, un prieten pe al cărui ajutor în mod 
sigur nu contaserăm niciodată. Acest prieten era nimeni 
altul decât Tiger. Cu un mârâit gros, s-a repezit în cabină în 
momentul cel mai critic pentru Augustus şi, aruncându-se 
asupra lui Jones, l-a țintuit într-o clipă la podea. Acum, însă, 
prietenul meu era prea rănit ca să ne mai poată ajuta în 
vreun fel, iar pe mine mă incomoda atât de tare veşmântul 
cu care mă deghizasem, încât nu puteam face mare lucru. 
Câinele nu dădea defel drumul beregatei lui Jones - Peters 
era totuşi cu mult peste ceilalţi doi care mai rămăseseră şi 


fără îndoială că ar fi isprăvit cu ei mai iute, dacă nu era atât 
de strâmt locul în care trebuia să acţioneze, dar şi 
năprasnicele bande ale vasului. Curând a reuşit să apuce un 
scaun greu, din cele câteva răsturnate pe jos. Cu scaunul 
acesta i-a crăpat ţeasta lui Greely, chiar când acesta se 
pregătea să-şi descarce muscheta în mine, şi imediat după 
aceea ruliul bricului a făcut ca el să nimerească lângă 
Hicks, pe care l-a înşfăcat de gât şi doar prin forţa mâinilor 
l-a sugrumat într-o clipă. Şi, astfel, în mai puţin timp decât 
mi-a luat mie ca să vă povestesc, ne-am trezit stăpânii 
bricului. 

Singurul dintre duşmanii noştri rămas în viaţă era Richard 
Parker. Pe omul acesta, să ne amintim, îl doborâsem eu cu 
manivela pompei la începutul atacului. Acum zăcea inert 
lângă uşa sfărmată a cabinei de lux; când însă Peters l-a 
atins cu piciorul, a început să vorbească şi să cerşească 
îndurare. Avea o mică tăietură la cap, altminteri nu suferise 
nici o rană, doar că lovitura îl năucise. S-a ridicat apoi în 
picioare şi pentru moment i-am legat mâinile la spate. 
Câinele continua să mârâie deasupra lui Jones; apropiindu- 
ne, însă, am văzut că era mort de-a binelea şi că o şuviţă de 
sânge îi curgea necurmat dintr-o rană adâncă de la gât, 
pricinuită fără îndoială de colții ascuţiţi ai animalului58. 

Era în jur de unu noaptea şi vântul nu încetase să bată cu 
putere. Bricul în mod vădit obosise59 mai mult decât de 
obicei şi trebuia neapărat să întreprindem ceva ca să-l mai 
uşurăm niţel. Cu aproape fiecare ruliu al bordului sub vânt, 
lua câte un val de apă, o parte din aceasta ajungând, pe 
când lupta era în toi, până în cabină, căci lăsaserăm 
tambuchiul deschis când am coborât. Întreg parapetul de la 
babord fusese smuls de valuri, precum şi cambuza60 şi 
barca de la pupa. Trosniturile şi pârâiturile arborelui mare 
ne semnalau şi ele că era pe cale să cedeze. Pentru a lăsa 
mai mult loc arimajului din magazia de la pupa, călcâiul 
acestui arbore fusese instalat între punți (o practică foarte 
reprobabilă, la care mai recurg uneori constructorii navali 


incompetenţi), astfel încât pericolul iminent era ca acesta să 
iasă din talpă. Şi, de parcă n-ar fi ajuns toate aceste 
necazuri, sondând puţul de santină, am aflat că apa măsura 
nu mai puţin de şapte picioare adâncime. 

Lăsând leşurile celor din echipaj să zacă în cabină, ne-am 
apucat degrabă de pompat; pe Parker, fireşte, îl 
dezlegaserăm, ca să pună şi el umărul. Lui Augustus i-am 
bandajat braţul, pe cât ne-am priceput, şi şi-a dat şi el 
întreaga silinţă, numai că nu era de ajuns. Am descoperit 
însă că puteam face să nu crească nivelul apei dacă una din 
pompe lucra întruna. Cum eram numai noi patru, era trudă, 
nu glumă; ne-am străduit totuşi să ne păstrăm moralul 
ridicat şi stăteam ca pe ghimpi în aşteptarea zorilor, când 
nădăjduiam că vom putea uşura bricul, tăindu-i arborele 
principal. 

Storşi de vlagă, am petrecut astfel o noapte de cumplite 
frământări, şi, când în sfârşit s-a crăpat de ziuă, furtuna nu 
se potolise câtuşi de puţin şi nici nu erau semne că s-ar 
potoli. Am târât cadavrele pe punte şi le-am aruncat peste 
bord. Următoarea noastră grijă a fost să ne descotorosim 
de arborele principal. După ce am făcut pregătirile 
necesare, Peters s-a apucat să-l taie (după ce găsise nişte 
securi în cabină), pe când noi ceilalţi stăteam la straiuri şi la 
întinzătoarele de sart. Şi cum bricul s-a bandat brusc în 
bordul de sub vânt, a venit ordinul să tăiem pataraţinele61 
şi, odată treaba isprăvită, întreaga masă de lemn şi 
greementul s-au prăbuşit în mare lângă bric şi fără să-i 
producă vreo stricăciune. Am văzut acum că vasul nu mai 
obosea chiar aşa de tare ca înainte, dar situaţia noastră 
rămânea extrem de precară şi, cu toate strădaniile noastre, 
nu puteam ţine piept apei care se infiltra, fără cele două 
pompe. Puţinul ajutor pe care ni-l putea da Augustus nu 
era, la drept vorbind, de mare folos. Şi, colac peste pupăză, 
un val uriaş care a lovit bricul în bordul din vânt l-a abătut 
cu câteva carturi şi, înainte să-şi fi recăpătat poziţia, un alt 
val s-a spart deasupra lui şi l-a canarisit la maximum. 


Balastul a luat-o acum în masă spre bordul de sub vânt (de 
ceva timp încărcătura se tot deplasase la voia întâmplării), 
şi câteva clipe am crezut că nimic nu ne mai putea 
împiedica să ne răsturnăm. Totuşi, ne-am mai redresat 
niţel; cum însă balastul rămăsese locului la babord, am stat 
canarisiţi atât de mult, încât în zadar am fi vrut să acţionăm 
pompele, ceea ce oricum n-am mai fi putut face mult timp, 
căci mâinile noastre erau numai carne vie, de la cât ne 
spetiserăm, şi sângerau îngrozitor. 

Ignorând sfatul lui Parker, ne-am apucat apoi să retezăm 
arborele mic şi până la urmă am reuşit, însă numai după ce 
ne-am căznit o vreme, din cauza poziţiei în care stăteam. 
Prăbuşindu-se peste bord, trinchetul a luat cu el şi 
bompresul62, astfel încât am rămas doar cu coca63. 

Aveam motive să ne bucurăm că deocamdată scăpase cu 
bine barca mare, că niciunul din valurile acelea uriaşe care 
năvăliseră peste bord nu-i pricinuise vreo avarie. Dar 
bucuria noastră nu avea să dureze mult, fiindcă, după ce s-a 
dus arborele mic şi cu el, fireşte, trinca, vela care îi 
asigurase bricului stabilitatea, de acum fiecare val se 
spărgea nestingherit deasupra noastră şi în cinci minute 
puntea noastră a fost măturată de la etravă la pupa, barca 
şi parapetul tribordului au fost smulse şi chiar cabestanul a 
fost făcut ţăndări. Într-adevăr, nici că s-ar fi putut o situaţie 
mai jalnică. 

La amiază, vântul slăbise şi se părea că furtuna nu va mai 
ţine, numai că am fost crunt dezamăgiţi, căci se calmase 
doar pentru câteva minute, ca să reînceapă cu o furie 
sporită. Pe la orele patru după-amiaza, era absolut imposibil 
să te ţii pe picioare în faţa rafalelor violente; şi, când peste 
noi s-a aşternut înserarea, nu mai aveam strop de speranţă 
că vasul va rămâne întreg până în zori. 

Pe la miezul nopţii, ne afundaserăm destul de mult, apa 
ajungând acum până la puntea inferioară. Nu peste mult 
timp s-a dus şi cârma; valul care a smuls-o a ridicat pupa cu 
totul din apă şi, când aceasta a căzut înapoi, a izbit apa atât 


de tare, încât ai fi crezut că bricul pusese pus pe uscat. Cu 
toţii am crezut că, fiind cum nu se poate de zdravănă, 
cârma se va ţine tare până la capăt, căci fusese montată aşa 
cum nu mai văzuserăm să fie montată vreuna nici înainte şi 
nici după. La baza axului vertical avea un şir de cârlige de 
fier solide şi altele de acelaşi fel în lungul etamboului64. 
Prin aceste cârlige era întinsă o tijă de fier forjat, cârma 
fiind astfel fixată de etambou şi lunecând în voie pe tijă. Ne 
puteam da seama de uriaşa forţă a valului care a desprins-o 
de la locul ei din faptul că toate cârligele etamboului, fixate 
de la un cap la altul, ba chiar nituite pe dinăuntru, au fost 
smulse până la unul din lemnul trainic. 

Abia am avut timp să tragem aer în piept după această 
izbitură violentă, când unul din cele mai năprasnice valuri 
din câte mi-a fost dat să văd vreodată s-a spart chiar pe 
puntea unde ne aflam noi, măturând totul în calea lui, 
năvălind prin gurile de magazie şi umplând cu apă fiecare 
centimetru de vas. 

57 În oriG. Battle-lantern; cf. Manuscris găsit într-o sticlă 
(lon Vinea traduce cu „fanal de luptă” - vezi MM, p. 115). 
Asemenea felinare nu se găseau pe vasele comerciale. 
(Pollin, p. 258) 58 Este ultima apariţie a lui Tiger! După 
Pollin (p. 260), misterioasa dispariţie a patrupedului se 
datorează unei posibile scăpări din partea autorului. 

59 În jargon marinăresc, despre o navă supusă la mari 
solicitări pe timp de furtună. 

60 Cămara pentru alimente. 

61 Parâmele care susţin catargul spre pupa. 

62 Arbore oblic fixat în prova vasului. 

63 Corpul vasului de la nivelul punţii până la chilă. 

64 Piesă din scheletul unui vas, situată la pupa. 

Capitolul IX. 

Din fericire, chiar înainte să se înnopteze, ne-am legat 
bine toţi patru de resturile cabestanului, stând astfel lipiţi 
de punte. Numai această precauţie ne-a salvat de la pieire. 
După cele întâmplate, eram care mai de care mai năuciţi de 


imensa greutate a apei care se prăbugşise peste noi şi care 
nu s-a retras până când era cât pe ce să ne dăm duhul. De 
îndată ce am putut să respir, mi-am strigat tovarăşii. Singur 
Augustus mi-a răspuns cu aceste vorbe: 

— S-a zis cu noi, Dumnezeu să aibă milă de sufletele 
noastre! 

Încet-încet şi ceilalţi doi au prins glas şi au început să ne 
îmbărbăteze, asigurându-ne că mai sunt încă speranţe; 
dată fiind natura încărcăturii, bricul nu avea cum să se 
scufunde şi existau toate şansele ca furtuna să înceteze 
până dimineaţa. Aceste cuvinte mi-au dat puteri noi; căci, 
oricât ar părea de ciudat, deşi era evident că un vas 
încărcat cu butoaie de ulei goale nu se putea scufunda, m- 
am pierdut într-atât cu firea, încât am scăpat din vedere 
acest lucru; o vreme, cel mai tare m-am temut că ne vom 
duce la fund. Şi, cum în mine renăscuse speranţa, m-am 
folosit de fiecare clipă ca să-mi strâng chingile care mă 
ţineau legat de resturile cabestanului şi am aflat curând că 
şi tovarăşii mei se străduiau să facă acelaşi lucru. Era o 
noapte neagră ca smoala şi în zadar aş încerca să descriu 
huietul oribil, asurzitor şi haosul din jur. Puntea noastră se 
afla la nivelul mării sau mai degrabă noi eram încercuiți de 
o creastă înaltă de spumă, din care o parte se revărsa peste 
noi în fiecare clipă. Nu exagerez când spun că n-am avut 
capul scos din apă mai mult de o secundă din trei. Şi, deşi 
stăteam întinşi cot la cot, nu ne vedeam unul pe celălalt sau 
măcar o părticică din bricul pe care eram zvâriliţi cu furie 
de ici-colo. Ne mai strigam din când în când, încercând 
astfel să ne păstrăm vie nădejdea, dar şi să-i insuflăm 
încredere şi curaj aceluia dintre noi care avea mai multă 
nevoie. Ceea ce ne îngrijora pe toţi era starea de epuizare 
în care ajunsese Augustus; şi cum îşi schilodise braţul 
drept, pesemne că nu-şi putea strânge legăturile, aşa că ne 
aşteptam în orice clipă să descoperim că fusese aruncat 
peste bord - numai că a-i da o mână de ajutor nici nu 
încăpea în discuţie. Din fericire, poziţia lui era mai sigură ca 


a oricăruia dintre noi, fiindcă stătea cu partea de sus a 
corpului chiar sub o bucată din cabestanul sfărmat, şi 
valurile, când se rostogoleau peste el, îşi pierdeau mult din 
tărie. În oricare altă parte decât aceea (unde fusese 
aruncat întâmplător, după ce se legase într-un loc foarte 
expus), fără îndoială că ar fi pierit până în zori. Cum bricul 
se aplecase mult într-o parte, eram cu toţii mai puţin expuşi 
riscului de a fi luaţi de valuri decât ar fi fost cazul 
altminteri. Înclinarea, după cum am mai spus, era spre 
babord, cam jumătate din punte fiind tot timpul sub apă. 
Aşa se face că valurile care ne loveau în tribord se spărgeau 
de bordul vasului, şi până la noi, care ne culcaserăm cu faţa 
în jos, ajungeau doar şiroaie de apă, pe când cele care 
veneau dinspre babord, fiind ceea ce se cheamă 
contracurenţi şi având o priză prea mică asupra noastră, ca 
urmare a poziţiei noastre, nu aveau destulă forţă ca să ne 
smulgă din legături. 

În poziţia aceasta de coşmar am zăcut până ce s-a luminat 
de ziuă, doar ca să putem vedea şi mai bine ororile din jur. 
Bricul nu mai era decât un trunchi de lemn, rostogolindu-se 
de ici-colo, la discreţia fiecărui val; vântul se înteţise, dacă 
se poate spune aşa, suflând ca un adevărat uragan, şi se 
părea că nimic pe lumea asta nu ne mai putea salva. Câteva 
ceasuri am continuat să stăm cât mai lipiţi de punte, 
aşteptând în tăcere ca, din clipă în clipă, legăturile noastre 
să cedeze şi rămăşiţele cabestanului să o ia peste bord sau 
ca vreunul din valurile uriaşe care mugeau pretutindeni în 
jurul şi deasupra noastră să împingă coca vasului adânc sub 
apă şi să ne înecăm, înainte să putem reveni la suprafaţă. 
Din mila Domnului, am fost feriţi totuşi de aceste pericole 
iminente şi, pe la mijlocul zilei, am fost veseliţi de lumina 
binecuvântată a soarelui. Curând după aceea, ne-am dat 
seama că vântul scăzuse mult în intensitate şi atunci, 
pentru prima oară de la sfârşitul serii de dinainte, l-am 
auzit pe Augustus vorbind; l-a întrebat pe Peters, care 
stătea lungit chiar lângă el, dacă mai crede în vreo şansă de 


salvare. Fiindcă la început întrebarea a rămas fără răspuns, 
cu toţii am tras concluzia că metisul se înecase în locul unde 
stătea; numaidecât însă, spre marea noastră bucurie, a 
început să vorbească, cu glas stins, spunândune că are nişte 
dureri cumplite, deoarece chingile din jurul pântecelui îl 
tăiau atât de rău, încât trebuia să găsească un mijloc ori să 
le slăbească, ori să piară, căci nu mai putea îndura chinurile 
acelea. Acest lucru ne-a întristat foarte tare, căci în zadar 
ne-am fi gândit să-l ajutăm în vreun fel, cât timp valurile nu 
conteneau să se reverse peste noi. L-am îndemnat să rabde 
suferinţele cu dârzenie, promiţându-i să ne folosim de 
prima ocazie ce s-ar fi ivit ca să-i desfacem legăturile. Ne-a 
răspuns că în curând va fi prea târziu, că pentru el totul se 
va sfârşi înainte să apucăm să-l ajutăm, după care a mai 
gemut câteva minute, a rămas tăcut şi astfel am tras 
concluzia că-şi dăduse sufletul. 

Pe la asfinţit, marea se calmase într-atât încât, în răstimpul 
a cinci minute, de-abia de se mai spărgea câte un val de 
bordul din vânt, iar vântul slăbise mult, deşi furtuna era 
încă destul de puternică. De ceasuri bune nu-i mai auzisem 
pe tovarăşii mei deschizând gura şi atunci l-am strigat pe 
Augustus. Mi-a răspuns, deşi foarte slab, aşa că n-am putut 
distinge cuvintele lui. I-am chemat apoi pe Peters şi pe 
Parker, dar nu mi-a răspuns niciunul. 

Curând după aceea, m-a apucat un fel de leşin, în cursul 
căruia parcă pluteau în închipuirea mea cele mai 
încântătoare imagini, cum ar fi arbori verzi, câmpii 
unduitoare, cu grâne coapte, şiruri de fete dănţuind, 
pâlcuri de călăreţi şi alte fantasme. Îmi amintesc acum că, 
în toate cele ce se perindau prin faţa ochiului minţii mele, 
ideea predominantă era aceea de mişcare. Astfel, nici o 
clipă nu mi-am închipuit vreun obiect static, bunăoară o 
casă, un munte sau ceva de acest fel; însă mori de vânt, 
corăbii, păsări imense, baloane zburătoare, oameni călare, 
trăsuri gonind nebuneşte şi alte asemenea obiecte mobile 
îmi apăreau într-o succesiune fără sfârşit. Când mi-am 


revenit din această stare, soarele, din câte mi-am putut da 
seama, răsărise de vreo oră. Cu mare greutate am reuşit 
să-mi aduc aminte de feluritele împrejurări legate de 
situaţia mea şi câtva timp am rămas ferm convins că mă 
găsem tot în cala bricului, lângă ladă şi că trupul lui Parker 
era cel al lui Tiger. 

Când, într-un târziu, mi-am recăpătat complet simţurile, 
am descoperit că vântul se transformase într-o briză 
moderată şi că marea era relativ calmă, încât apa nu mai 
scălda decât mijlocul bricului. Braţul stâng îmi ieşise de sub 
chingi şi avea o tăietură adâncă la cot; cel drept era 
complet amorţit, iar mâna şi încheietura se umflaseră 
îngrozitor de la apăsarea frânghiei care-mi alunecase de pe 
umăr. Mai aveam dureri cumplite şi de la o frânghie care 
îmi cuprindea brâul şi care, tot strângându-se, devenise 
insuportabilă. Căutându-i cu privirea pe tovarăşii mei, am 
văzut că Peters mai trăia încă, deşi un odgon gros era 
petrecut atât de strâns în jurul şalelor lui, încât omul dădea 
impresia că e tăiat în două; când m-am clintit, a schiţat un 
gest firav spre mine, arătându-mi frânghia. Augustus nu 
mai dădea nici un semn de viaţă şi stătea lungit, aproape 
frânt în două, peste un ciot din cabestan. Parker mi-a vorbit, 
când a văzut că mă mişc, întrebându-mă dacă aveam 
destulă vlagă să-l eliberez din poziţia în care se afla; mi-a 
spus că, dacă aş putea să-mi adun puterile pe care le mai 
aveam şi aş reuşi să-l dezleg, am mai putea să ne salvăm 
vieţile, altminteri trebuia să pierim cu toţii. l-am spus să nu 
se piardă cu firea, că voi face tot ce pot ca să-l eliberez. 
Pipăindu-mi buzunarul pantalonilor, am nimerit peste 
briceag şi, după câteva încercări nereuşite, am reuşit până 
la urmă să-l deschid. Apoi, cu mâna stângă am izbutit să mi- 
o eliberez pe cea dreaptă din chingi, după care am tăiat 
frânghiile ce mă mai ţineau legat. Când însă am dat să mă 
urnesc din loc, am descoperit că picioarele nu mă ajutau 
câtuşi de puţin şi că nu mă puteam ridica; şi nici braţul 
drept nu mi-l puteam mişca în vreo direcţie. Când i-am zis 


lui Parker acest lucru, m-a sfătuit să stau liniştit câteva 
minute, ţinându-mă de cabestan cu mâna stângă, ca să-i 
dau timp sângelui să se pună în mişcare. Am făcut întocmai, 
şi amorţeala a început degrabă să dispară, astfel încât am 
putut să-mi mişc mai întâi un picior, apoi pe celălalt; şi, 
puţin după aceea, puteam să-mi controlez cât de cât braţul 
drept. M-am târât apoi cu multă precauţie spre Parker, fără 
să mă ridic în picioare, şi curând am tăiat toate legăturile 
cu care era prins, încât, după un scurt răstimp, şi-a 
recăpătat şi el controlul parţial al membrelor. Am dat zor 
apoi să-l eliberăm pe Peters de frânghia care-l ţinea legat. 

Frânghia pătrunsese adânc prin brâul pantalonilor de lână 
şi prin cele două cămăşi, tăindu-i şi pântecele, din care, în 
clipa când i-am desfăcut frânghia, au început să curgă 
şiroaie de sânge. Imediat însă ce i-am scos frânghia, a 
început să vorbească şi părea să se simtă deodată mai uşor, 
reuşind să se mişte cu mai multă sprinteneală decât Parker 
sau decât mine - acest lucru datorându-se fără îndoială 
pierderii de sânge. 

Aveam slabă nădejde că Augustus îşi va reveni, căci nu 
dădea nici un semn de viaţă; dar când am ajuns lângă el, 
am constatat că leşinase numai din cauza sângelui pierdut, 
căci bandajele pe care i le înfăşuraserăm în jurul braţului 
rănit fuseseră smulse de apă; niciuna din frânghiile care-l 
ţintuiseră de cabestan nu era într-atât de strânsă încât să-i 
provoace moartea. După ce i-am desfăcut legăturile şi l-am 
scos cu grijă dintre cioturile de lemn ale cabestanului, l-am 
aşezat într-un loc uscat, la bordul în vânt, cu capul ceva mai 
jos decât trupul şi tustrei ne-am apucat să-i masăm 
membrele. În vreo jumătate de ceas şi-a recăpătat 
cunoştinţa, deşi abia a doua zi dimineaţa a dat semne că ne- 
ar recunoaşte sau că ar avea destulă putere să vorbească. 
Până să ne scoatem astfel legăturile, se întunecase de-a 
binelea şi a început să se înnoreze, încât ne-a apucat din 
nou groaza la gândul că vântul se va porni să sufle cu 
putere, împrejurare în care, epuizați cum eram, nimic nu 


ne-ar mai fi putut salva de la pieire. Spre norocul nostru, 
vântul a rămas moderat în timpul nopţii, valurile scăzând de 
la un minut la altul, ceea ce ne-a dat mari speranţe că până 
la urmă vom scăpa cu viaţă. Încă mai sufla o briză blândă 
dinspre nord-vest, însă vremea nu era câtuşi de puţin rece. 
Pe Augustus îl legaserăm cu grijă la bordul în vânt, ca nu 
cumva ruliul vasului să-l facă să alunece peste bord, 
deoarece era încă prea slăbit ca să se poată ţine singur. 
Pentru noi nu era nevoie de aşa ceva. Şedeam lipiţi unul de 
celălalt, ţinându-ne fiecare de frânghiile rupte ale 
cabestanului şi încercând să găsim vreo metodă de a scăpa 
din situaţia înspăimântătoare în care ne aflam. Ne-am simţit 
mult mai bine după ce ne-am dat jos hainele şi le-am stors 
de apă. Punându-le iarăşi pe noi, ni s-au părut nespus de 
calde şi de plăcute, ceea ce a avut darul să ne învioreze nu 
în mică măsură. L-am ajutat pe Augustus să şi le scoată şii 
le-am stors noi, după care s-a simţit şi el la fel de relaxat. 

Foamea şi setea ne pricinuiau cele mai mari suferinţe şi, 
când ne gândeam cum să ni le astâmpărăm, ni se strângea 
inima, făcându-ne să regretăm că scăpaserăm din 
primejdiile mai puţin terifiante ale mării. Ne-am silit totuşi 
să ne consolăm cu speranţa că vom fi degrabă scoşi din apă 
de vreun vas şi ne încurajam unul pe celălalt să îndurăm cu 
stoicism relele care ar putea să ni se întâmple. 

Zorii zilei de 14 s-au ivit, în cele din urmă, iar vremea 
continua să fie senină şi plăcută, cu o briză constantă şi 
foarte uşoară dinspre nord-vest. 

Marea era acum destul de netedă şi, fiindcă dintr-o cauză 
pe care nu o puteam lămuri, bricul nu se mai canarisea ca 
înainte, puntea era destul de uscată şi ne puteam plimba pe 
ea după cum pofteam. Mai bine de trei zile şi trei nopţi o 
duseserăm fără mâncare şi băutură şi trebuia neapărat să 
încercăm să facem rost de câte ceva de jos. Numai că bricul 
era plin cu apă, aşa că ne-am pus pe treabă cu inima îndoită 
şi cu slabe speranţe că vom reuşi să obţinem mare lucru. 
Am confecţionat un fel de dragă din două bucăţi de lemn pe 


care le-am prins laolaltă cu nişte cuie scoase din rămăşiţele 
tambuchiului. Legându-le în cruce şi prinzându-le de 
capătul unei frânghii, le-am dat drumul în cabină şi am 
început să le plimbăm încoace şi încolo, fără cine ştie ce 
speranţe că am putea astfel agăța ceva ce s-ar putea mânca 
sau care să ne ajute măcar să facem rost de mâncare. 

Aproape întreaga dimineaţă ne-am petrecut-o muncind 
degeaba, căci n-am pescuit decât nişte cearşafuri care se 
agăţaseră în cuie. Într-adevăr, unealta noastră era atât de 
primitivă, încât nu ne puteam aştepta la o mai mare 
izbândă. 

Am încercat apoi teuga, însă tot în van, şi ajuseserăm în 
pragul disperării, când Peters a venit cu ideea să-i legăm o 
frânghie de trup, ca să încerce el să facă rost de câte ceva, 
scufundându-se în cabină. Această propunere a fost 
salutată cu însufleţirea pe care o poate inspira speranţa 
renăscută. 

A început imediat să-şi scoată hainele, lăsându-şi doar 
pantalonii; l-am legat apoi cu grijă de brâu cu o frânghie 
zdravănă, pe care i-am trecut-o peste umeri, ca nu cumva 
să-i alunece. Încercarea era una de mare dificultate şi de-a 
dreptul primejdioasă; fiindcă, dacă nu ne aşteptam ca în 
cabină să găsim cine ştie ce provizii, ba chiar deloc, 
scufundătorul, după ce se lăsa jos, trebuia să o ia la dreapta 
şi să înainteze pe sub apă pe o distanţă de zece- 
douăsprezece picioare, printr-un pasaj îngust, până la 
magazia de materiale, fără să respire deloc. 

Când totul a fost gata, Peters a coborât în cabină pe scara 
de tambuchi, până ce apa i-a ajuns la bărbie. S-a scufundat 
apoi cu capul înainte, întorcându-se numaidecât spre 
dreapta şi străduindu-se să ajungă la magazie. În această 
primă încercare, însă, a dat greş. La mai puţin de o 
jumătate de minut de când coborâse, am simţit cum 
frânghia se smuceşte cu putere (semnalul prin care ne 
dădea de înţeles să-l tragem sus). L-am tras, aşadar, sus 
degrabă, dar atât de imprudent, încât s-a lovit rău de scară. 


N-a adus nimic, căci nu reuşise să străbată decât o mică 
distanţă prin pasaj, fiind nevoit tot timpul să facă eforturi ca 
să nu fie împins în sus spre tavan. Când a ieşit, era stors de 
vlagă şi a trebuit să se odihnească un sfert de ceas, până să 
încerce să coboare din nou. 

A doua încercare s-a sfârşit chiar mai prost; fiindcă a 
rămas sub apă atât de mult fără să ne dea semnalul, încât, 
temându-ne pentru soarta lui şi fără să mai ţinem cont de 
asta, l-am tras afară şi ne-am dat seama că fusese cât pe ce 
să-şi dea ultima suflare, după ce, spunea el, a scuturat de 
frânghie de mai multe ori, fără ca noi să simţim ceva. 
Pesemne că o parte din frânghie se încurcase în balustrada 
de la piciorul scării. Balustrada era, într-adevăr, o piedică 
serioasă, drept care ne-am hotărât să o înlăturăm, dacă se 
putea, înainte să continuăm ceea ce ne puseserăm în gând. 
Şi fiindcă nu aveam cum să o înlăturăm altfel decât prin 
forţele noastre proprii, am coborât cu toţii pe scară în apă, 
până unde se putea, şi, dându-i un brânci cu forţele reunite, 
am reuşit să o doborâm. 

A treia încercare a fost la fel de nereugşită ca şi celelalte 
două, şi atunci ne-am dat seama că aşa nu se putea face 
nimic, adică fără o greutate cu ajutorul căreia 
scufundătorul să aibă stabilitate şi să poată rămâne pe 
podeaua cabinei, în timpul cât încerca să găsească ceva. O 
bună bucată de timp am tot căutat în zadar ceva ce s-ar 
potrivi acestui scop; şi, în cele din urmă, spre marea 
noastră bucurie, am văzut că un sart de trincă era atât de 
slăbit, încât nu ne-a fost deloc greu să-l smulgem din loc. 
După ce i l-am legat strâns de o gleznă, Peters a coborât 
pentru a patra oară în cabină şi de data asta a izbutit să 
ajungă până la uşa de la cabina camarotului. Spre marea lui 
amărăciune, însă, a găsit-o încuiată şi a fost nevoit să se 
întoarcă, fără a fi reuşit să intre, căci, cu toate sforţările lui, 
nu putea rămâne sub apă decât cel mult un minut. 
Perspectivele noastre păreau cu adevărat sumbre, şi nici 
Augustus, nici eu nu ne-am putut abţine să izbucnim în 


lacrimi, gândindu-ne la nenumăratele obstacole din jurul 
nostru şi la şansele infime pe care le aveam de a ne salva 
până la urmă. Această slăbiciune n-a fost totuşi de lungă 
durată. Căzând în genunchi în faţa lui Dumnezeu, I-am 
implorat ajutorul în faţa numeroaselor pericole care ne 
pândeau; şi ne-am ridicat atunci cu renăscută speranţă şi 
vigoare, gândindune la ceea ce se mai putea face cu 
mijloace omeneşti întru izbăvirea noastră. 

Capitolul X. 

La scurt timp, a avut loc un eveniment pe care sunt tentat 
să-l consider mai bogat în senzaţii tari şi contradictorii, mai 
întâi de bucurie, apoi de groază, decât oricare dintre miile 
de ocazii pe care le-am avut apoi, timp de nouă ani de zile - 
ocazii marcate de întâmplări dintre cele mai surprinzătoare 
şi de multe ori de-a dreptul incredibile şi inconceptibile. 
Stăteam întinşi pe punte lângă scara de tambuchi şi ne 
sfătuiam cum să facem ca să ajungem la magazie, când, 
uitându-mă spre Augustus, care zăcea în dreptul meu, am 
observat că dintr-odată chipul lui căpătase o paloare 
cadaverică şi că buzele îi tremurau într-un fel cât se poate 
de ciudat şi de inexplicabil. Alarmat peste măsură, i-am 
vorbit, dar nu mi-a răspuns şi m-am gândit atunci că poate 
se îmbolnăvise subit, când i-am observat ochii aţintiţi parcă 
asupra unui obiect din spatele meu. Mi-am întors capul şi n- 
am să uit niciodată bucuria extatică ce mi-a pătruns fiecare 
fibră a trupului când am zărit un bric mare, îndreptându-se 
spre noi, la nici două mile depărtare. Am sărit în picioare, 
ca şi când m-ar fi lovit în inimă un glonţ de muschetă; şi, 
întinzându-mi braţele în direcţia vasului, am rămas 
înmărmurit, incapabil să articulez măcar o silabă. Peters şi 
Parker erau la fel de stupefiaţi, deşi în moduri diferite. 
Primul a început să ţopăie pe punte ca un nebun, scoțând 
ba chiote dintre cele mai bizare, ba urlete şi imprecaţii, în 
timp ce al doilea a izbucnit în lacrimi şi a continuat să 
plângă ca un copil minute în şir. 


Vasul de la orizont era o brigantină de construcţie 
olandeză, vopsită în negru şi având sculptat la prova un 
galion65 de un auriu ţipător. Era limpede că văzuse multe 
furtuni la viaţa ei şi bânuiam că suferise mult din cauza 
aceleia care se dovedise atât de dezastruoasă pentru noi, 
fiindcă îi lipseau arborele-gabier mic şi o parte din 
parapetele de la tribord. Când am văzut-o prima oară, după 
cum spuneam, se afla la o distanţă de vreo două mile, în 
vânt, şi se îndrepta spre noi. Briza era foarte blândă, şi ceea 
ce ne-a surprins cel mai mult era faptul că nu avea ridicate 
alte pânze decât trinca, vela mare şi focul săgeţii - de bună 
seamă că venea spre noi, numai că venea alene şi 
nerăbdarea noastră devenise aproape frenezie. 

Chiar şi emoţionaţi cum eram, am observat cu toţii 
nepriceperea cu care era manevrată. Se abătea atât de 
mult, încât de vreo două ori am crezut că nu ne-a văzut sau 
că, văzându-ne şi descoperind că nu era nimeni la bord, se 
pregătea să facă volta în vânt şi să-şi schimbe direcţia. La 
fiecare manevră de acest fel ţipam şi urlam cât ne ţineau 
puterile, după care vasul necunoscut părea să-şi schimbe 
pe moment intenţia şi iarăşi să se îndrepte spre noi - 
această bizară manevră fiind repetată de două sau de trei 
ori, încât până la urmă n-am găsit altă explicaţie decât 
aceea că timonierul pesemne trăsese la măsea. 

Până ce n-a ajuns la vreun sfert de milă de noi, n-am zărit 
ţipenie de om pe punți. Atunci am văzut trei marinari, care, 
după veşminte, păreau să fie olandezi. Doi dintre ei se 
tolăniseră pe nişte vele vechi lângă teugă, iar al treilea, 
care părea să se uite la noi cu multă curiozitate, stătea 
aplecat peste prova-tribord, lângă bompres. Acesta din 
urmă era un bărbat voinic şi înalt, cu pielea tuciurie. Şi cum 
stătea aşa, părea că ne îndeamnă să avem răbdare, dând 
din cap vesel, deşi într-un fel cam ciudat, şi zâmbea întruna, 
parcă pentru a-şi arăta şirul de dinţi albi, dintre cei mai 
strălucitori. 


Când vasul s-a apropiat mai mult, i-am văzut tichia din 
flanel roşu căzându-i de pe cap în apă, lucru pe care însă 
acesta nu părea să-l fi băgat în seamă, ba chiar deloc, căci a 
continuat să surâdă şi să facă gesturile acelea ciudate. Vă 
povestesc aceste lucruri şi împrejurări cu de-amănuntul şi 
vi le povestesc - să fim bine înţeleşi - exact aşa cum ni s-au 
părut nouă. 

Brigantina s-a apropiat de noi încet şi de data asta mai 
hotărât decât înainte, şi - nu pot vorbi calm despre această 
întâmplare - inimile ne zvâcneau sălbatic în piepturi, şi 
întreg sufletul ni l-am revărsat în strigăte de mulţumire 
către Dumnezeu pentru deplina, neaşteptata şi 
binemeritata noastră izbăvire, acum atât de aproape. 
Deodată, ca din senin, a ajuns până la noi, purtată de ocean, 
o adiere dinspre vasul acela ciudat (care se afla acum 
destul de aproape de noi), un miros, o duhoare, pentru care 
în lumea asta nu există un nume - o denumire - ceva 
infernal - absolut sufocant - insuportabil, de neconceput. 
Am căscat gura după aer şi, întorcându-mă spre tovarăşii 
mei, am văzut că erau albi ca varul. Dar nu aveam acum 
timp de întrebări sau presupuneri - brigantina se afla la 
mai puţin de cincizeci de picioare de noi şi părea că are 
intenţia să vină sub pupa noastră, ca să putem să urcăm la 
bordul ei, fără ca ea să lase la apă o barcă. Am alergat la 
pupa, când, deodată, o giraţie straşnică a abătut-o cu cinci 
sau şase puncte de pe direcţia pe care se deplasa şi, în timp 
ce trecea prin faţa pupei noastre, la o distanţă de vreo 
douăzeci de picioare, iam văzut în întregime punţile. Am să 
uit vreodată întreita oroare a acelei privelişti? Douăzeci şi 
cinci sau treizeci de trupuri omeneşti, printre care şi câteva 
femei, zăceau împrăştiate între pupa şi bucătărie, în ultima 
şi cea mai dezgustătoare stare de putrefacție! Vedeam bine 
că nu mai trăia nici un suflet pe vasul acela blestemat! Şi cu 
toate acestea nu ne-am putut stăpâni să strigăm spre morţii 
aceia după ajutor! Da, în agonia momentului, imploram fără 
încetare şi din răsputeri ca acele chipuri tăcute şi 


respingătoare să rămână cu noi, să nu ne abandoneze şi să 
devenim şi noi ca ele, să ne primească în buna lor tovărăşie! 
Deliram de oroare şi disperare - cu minţile tulburate de 
chinul şi de amarnica noastră dezamăgire. 

Când am scos primul nostru urlet de groază, i-a răspuns 
ceva de lângă bompresul vasului străin, ceva ce semăna 
atât de mult cu un țipăt de glas omenesc, încât până şi 
urechea cea mai fină ar fi tresărit, amăgită. În acel moment, 
o nouă giraţie bruscă a adus pentru o clipă partea cu teuga 
în faţa ochilor noştri şi am văzut numaidecât sursa 
sunetului. L-am zărit pe omul acela înalt şi voinic stând tot 
aplecat peste parapet şi clătinându-şi capul dintr-o parte 
într-alta, numai că acum era cu faţa întoarsă, aşa că n-o 
puteam vedea. Braţele şi le întinsese peste copastie, iar 
palmele îi erau îndreptate spre afară. Genunchii i se 
sprijineau de o frânghie zdravănă, bine întinsă, care pornea 
de la piciorul bompresului până la traversa de capon66. Pe 
spinarea lui, unde o bucată din cămaşă fusese sfâşiată, 
lăsându-l dezgolit, se cocoţase un pescăruş uriaş, care 
înfuleca de zor din carnea oribilă, cu ciocul şi ghearele 
adânc îngropate şi cu penele lui albe pătate toate cu sânge. 
Şi, cum bricul a continuat să gireze, ca şi când ar fi vrut să 
ne vadă mai bine, pasărea şi-a scos, pare-se cu mare 
greutate, capul mânjit cu sânge şi, după ce ne-a fixat o clipă 
cu o privire parcă năucă, s-a ridicat alene de pe trupul din 
care se înfrupta şi, zburând direct spre noi, s-a rotit o 
vreme chiar pe deasupra punţii noastre, ţinând în cioc o 
bucată de carne cu sânge închegat pe ea, care semăna cu 
ficatul. Ciozvârta aceea scârboasă a căzut în cele din urmă 
cu un pleoscăit funebru chiar la picioarele lui Parker. Să mă 
ierte Dumnezeu, dar atunci, pentru întâia oară, mi-a 
fulgerat prin minte un gând, un gând pe care n-am să-l 
pomenesc, şi m-am trezit făcând un pas spre halca 
însângerată. Mi-am ridicat privirea, şi ochii lui Augustus i- 
au întâlnit pe ai mei, iar înţelesul lor viu şi pătimaş m-a 
readus pe dată la realitate. Am făcut iute un salt înainte şi, 


cutremurându-mă de groază, am azvârlit bucata aceea 
înfiorătoare în mare. 

Trupul din care fusese smulsă, cum se sprijinea aşa în 
frânghie, se legăna cu uşurinţă încoace şi încolo, odată cu 
sforţările acelei păsări carnivore şi tocmai această mişcare 
ne-a dat impresia la început că ar fi viu. Când pescăruşul nu 
l-a mai apăsat cu propria-i greutate, trupul s-a rotit şi s-a 
aplecat într-o parte, dezvăluindu-i astfel întreg chipul. Cu 
siguranţă, n-a mai existat vreodată ceva mai înfiorător! 
Ochii îi dispăruseră, dar şi toată carnea din jurul gurii, încât 
dinţii îi erau complet dezgoliţi. lată, aşadar, zâmbetul care 
ne îndemnase să nădăjduim! Iată... dar mă abţin. 
Brigantina, după cum am spus deja, a trecut prin dreptul 
pupei noastre şi şi-a urmat drumul încet, dar constant sub 
vânt. Cu ea şi cu sinistrul ei echipaj s-au dus şi iluziile 
noastre entuziaste de salvare şi bucurie. În răstimpul cât a 
trecut agale pe lângă noi, poate că am fi găsit mijloace să o 
abordăm, dacă neaşteptata noastră dezamăgire şi natura 
îngrozitoare a descoperirii ce a însoţit-o nu ne-ar fi 
paralizat cu totul orice facultate activă a minţii şi a trupului. 
Am văzut şi am simţit, dar n-am putut nici să gândim, nici să 
acţionăm, până când, vai, a fost prea târziu. Cât de mult ne- 
a tulburat minţile întâmplarea aceasta se poate vedea din 
faptul că, după ce vasul se îndepărtase de noi într-atât încât 
nu i mai vedea decât jumătate din cocă, ne-am apucat să 
discutăm foarte serios propunerea de a încerca să-l 
ajungem din urmă înotând! 

În zadar am tot încercat de atunci să dezleg misterul 
cumplit care învăluia soarta vasului necunoscut. 
Construcţia şi, în general, înfăţişarea lui, după cum am mai 
spus, ne-au făcut să credem că era un vas comercial 
olandez, iar veşmintele echipajului întăreau această 
părere67. l-am fi putut lesne desluşi numele la pupa şi, la 
drept vorbind, şi alte amănunte ne-ar fi putut ajuta să-i 
descoperim apartenenţa, numai că emoţiile intense din 
acele clipe ne-au făcut orbi la toate acestea. După culoarea 


ca de şofran a cadavrelor, care nu intraseră de tot în 
putrefacție, am tras concluzia că toată lumea de la bord 
pierise de friguri galbene sau de vreo altă boală virulentă la 
fel de cumplită. Dacă s-a întâmplat aşa (şi nu văd ce altceva 
aş putea să-mi închipui), moartea, judecând după poziţia 
cadavrelor, trebuie să fi survenit groaznic de repede, de-a 
dreptul copleşitor şi cu totul altfel decât cea care, în 
genere, caracterizează până şi cele mai necruțătoare 
molime din câte a cunoscut omenirea. E cu putinţă, într- 
adevăr, ca vreo otravă, introdusă accidental în vreo provizie 
de la bord, să fi pricinuit dezastrul; sau faptul că au 
consumat vreo specie necunoscută de peşte otrăvitor sau 
vreun alt animal marin ori pasăre oceanică ar fi putut să-l 
provoace - însă chiar nu are rost să facem presupuneri 
acolo unde totul este şi neîndoielnic va rămâne pentru 
totdeauna învăluit în cel mai sinistru şi de nepătruns mister. 

65 Ornamentaţie de lemn montată la prora unor vase cu 
pânze. 

66 Dispozitiv de susţinere a ancorei. 

67 Se reia aici motivul literar al „Olandezului zburător”, 
prezent deja în Manuscris găsit într-o sticlă (octombrie 
1833). Acest motiv este descris de Walter Scott într-o notă 
la Rokeby (1813), vol. II, cap. XI, p. 25: „Aceasta 
reprezintă... o bine-cunoscută superstiție marinărească 
despre o corabie fantastică pe care mateloţii o numesc 
„Olandezul zburător” şi care poate fi văzută la latitudinea 
Capului Bunei Speranţe. Ea se deosebeşte de corăbiile 
pământene prin aceea că arborează toate velele chiar şi pe 
o vreme în care toate celelalte corăbii, din pricina tăriei 
vântului, nu îndrăznesc să ridice măcar un cot de pânză. Nu 
se ştie exact de ce rătăceşte, dar părerea generală e că, în 
vechime, ea fusese o corabie încărcată cu comori şi că la 
bordul ei s-ar fi comis o crimă oribilă; apoi, că membrii 
înrăiţi ai echipajului s-ar fi îmbolnăvit de ciumă [...] şi că 
aceştia ar fi navigat fără ţintă, [...] alungaţi din toate 
porturile de frica molimei care îi decima; şi că, drept 


pedeapsă pentru fărădelegile lor, năluca nu încetează să 
bântuie apele unde s-a petrecut nenorocirea, toţi marinarii 
socotind-o ca pe o cumplită prevestire”. Tot un vas olandez 
se scufundă şi în vârtejul din O pogorâre în Maelstrom. O 
posibilă sursă de inspiraţie va fi fost The Rime of the 
Ancient Mariner (Balada bătrânului marinar), 1798, a 
poetului englez W. T. Coleridge. 

Capitolul XI. 

Am petrecut restul zilei într-o stare de tâmpă letargie, 
privind vasul care se îndepărta, până când întunericul, 
ascunzându-l de privirile noastre, ne-a trezit la realitate. S- 
au întors atunci şi chinurile foamei şi ale setei, făcându-ne 
să uităm de toate celelalte griji şi necazuri. Nimic însă nu se 
putea face până dimineaţa şi, adăpostindu-ne care pe unde, 
am încercat fiecare să tragem câte un pui de somn. Mie, 
unul, mi-a reuşit peste aşteptări, căci am dormit până când 
tovarăşii mei, mai puţin norocoşi, m-au trezit în zori, ca să 
ne reluăm încercările de a aduce de jos de-ale gurii. 

Era o linişte mormântală, marea, netedă, cum n-o mai 
văzusem vreodată - vremea, caldă şi plăcută. Bricul 
dispăruse din vedere. Ne-am început treaba smulgând din 
loc, nu fără trudă, încă un sart şi, după ce le-am legat pe 
amândouă de picioarele lui Peters, s-a avântat într-o nouă 
încercare de a răzbate până la uşa magaziei, încredinţat că, 
dacă ajungea la ea în timp util, o va putea deschide cu forţa; 
şi spera să facă acest lucru, deoarece coca era mult mai 
stabilă decât înainte. 

A reuşit foarte repede să ajungă la uşă şi, scoţându-şi un 
lanţ de la gleznă, s-a căznit în fel şi chip să-şi croiască drum 
cu ajutorul lui, dar în zadar, căci panoul era mult mai solid 
decât se aşteptase. Şederea lungă sub apă îl istovise de-a 
binelea şi era absolut necesar ca unul din noi să-i ia locul. 
Parker s-a oferit pe loc pentru treaba asta; însă după trei 
încercări neizbutite, şi-a dat seama că nici până la uşă nu va 
reuşi să ajungă vreodată. Braţul rănit al lui Augustus făcea 
inutilă orice încercare din partea lui de a cobori, fiindcă ar 


fi fost incapabil să forţeze uşa, chiar dacă ar fi ajuns până la 
ea, aşa că mi-a venit mie rândul să trudesc întru izbăvirea 
noastră, a tuturor. 

Peters lăsase unul din lanţuri în pasaj şi, plonjând în apă, 
mi-am dat seama că nu aveam destulă greutate ca să mă 
ţină la fund. Am decis, aşadar, ca prima oară să nu încerc 
altceva decât să recuperez celălalt lanţ. Bâjbâind după el pe 
podeaua pasajului, am nimerit peste ceva tare, un obiect pe 
care l-am apucat degrabă şi, fiindcă nu mai aveam timp să 
văd ce era, m-am întors şi am ieşit iute la suprafaţă. Prada 
s-a dovedit a fi o sticlă, şi e lesne de închipuit bucuria 
noastră când voi spune că am găsit-o plină cu vin de Porto. 
Mulţumind lui Dumnezeu pentru acest ajutor binevenit şi 
înveselitor, cu briceagul am scos degrabă dopul sticlei şi, 
după ce am tras pe rând câte o duşcă rezonabilă, am simţit 
cu toţii o plăcere de nedescris de la căldura, puterea şi 
voiciunea pe care ni le-a insuflat vinul. Am pus apoi cu grijă 
dopul la loc şi cu o batistă am agăţat sticla în aşa fel încât să 
nu se poată sparge. 

Odihnindu-mă niţel după această norocoasă descoperire, 
am coborât din nou. De data asta am recuperat lanţul şi 
într-o clipă am ieşit cu el din apă. Mi l-am legat apoi de 
picior şi am coborât pentru a treia oară, convingându-mă 
pe deplin că, în atari condiţii, oricât m-aş fi căznit, nu aveam 
cum să deschid cu forţa uşa magaziei. M-am întors, aşadar, 
cuprins de deznădejde. 

Se părea că nu mai era nici o speranţă şi din privirile 
tovarăşilor mei mi-am dat seama că se împăcaseră cu 
gândul morţii. Vinul le produsese în mod vădit un fel de 
delir de care eu, unul, eram scutit, poate pentru că, după 
ce-l băusem, m-am cufundat în apă. Vorbeau anapoda şi 
despre lucruri ce nu aveau nici o legătură cu situaţia 
noastră, Peters punându-mi întruna întrebări despre 
Nantucket. Augustus, aşijderea, îmi amintesc, s-a apropiat 
de mine cu un aer serios şi mi-a cerut să-i împrumut un 
pieptăn, fiindcă avea părul plin cu solzi de peşte şi voia să 


scape de ei înainte să coboare pe mal. Parker părea mai 
puţin afectat şi a insistat să mă scufund la întâmplare în 
cabină şi să aduc orice s-ar fi nimerit să găsesc. Am 
acceptat şi, la prima încercare, după ce am stat un minut 
întreg sub apă, am adus sus o valijoară de piele aparţinând 
căpitanului Barnard. Am deschis-o degrabă, cu slaba 
nădejde că ar putea conţine ceva de mâncat sau de băut. N- 
am găsit însă nimic altceva decât o cutie cu brice şi două 
cămăşi de pânză. Am coborât din nou şi m-am întors cu 
mâinile goale. Când am scos capul din apă, am auzit ceva 
spărgându-se pe punte şi, ieşind, am văzut că tovarăşii mei 
profitaseră în mod nedemn de absenţa mea ca să bea restul 
de vin, după care au scăpat sticla pe jos pe când încercau să 
o pună la loc înainte să-i văd eu. l-am mustrat pentru că se 
arătaseră atât de nerecunoscători, moment în care 
Augustus a izbucnit în plâns. Ceilalţi doi au încercat să râdă 
ca de o glumă bună, dar sper să nu mai am vreodată ocazia 
să văd aşa un râset: felul în care se strâmbau şi se hlizeau 
era de-a dreptul înspăimântător. Într-adevăr, stimulentul 
luat pe stomacul gol pare să fi avut un efect imediat şi 
puternic, căci erau cu toţii beţi turtă. Cu mare greutate i- 
am convins să se întindă şi numaidecât au căzut într-un 
somn adânc, însoţit de nişte sforăituri grozave. 

Atunci m-am trezit, cum s-ar zice, singur-singurel pe bric 
şi prin cap îmi umblau, fireşte, gânduri dintre cele mai 
sumbre şi mai înfricoşătoare. Nu întrezăream nici o altă 
perspectivă decât o moarte lentă prin înfometare sau, în cel 
mai bun caz, înghiţiţi de prima furtună care s-ar fi iscat, 
pentru că în starea de epuizare în care eram atunci cu toţii 
nu mai trăgeam nădejde că vom putea supravieţui încă 
uneia. 

Foamea care mă rodea devenise acum aproape de 
nesuportat şi eram în stare să fac orice ca să mi-o astâmpăr. 
Cu briceagul am tăiat o mică porţiune din valijoara de piele 
şi am încercat să o mănânc, dar n-am putut să înghit nici 
măcar o bucăţică, deşi parcă mă mai lăsau chinurile după 


ce mestecam câteva bucățele şi le scuipam. Pe la asfinţit, 
tovarăşii mei s-au trezit, rând pe rând, sleiţi de puteri şi 
îngroziţi - o privelişte imposibil de descris - pesemne o 
stare cauzată de vin, ai cărui aburi se evaporaseră de- 
acum. Tremurau ca scuturaţi de friguri şi se tânguiau jalnic, 
cerşind apă. Suferinţa lor m-a tulburat în cel mai înalt grad, 
dar m-am bucurat totodată că un şir norocos de împrejurări 
mă împiedicase să beau şi eu din vin şi astfel să împărtăşesc 
senzațiile lor de tristeţe şi de cumplită deprimare. Purtarea 
lor însă mă îngrijora nespus şi mă înfricoşa; fiindcă era 
limpede că, dacă nu intervenea o schimbare în bine, nici 
vorbă să mă mai poată ajuta, ca să ne salvăm cu toţii. Încă 
nu renunţasem la ideea de a aduce de jos ceva de mâncare, 
numai că nu-mi puteam relua încercările până ce unul din 
ei nu va fi fost suficient de treaz ca să mă ajute, ţinând de 
capătul frânghiei, în timpul cât aş fi zăbovit acolo jos. 
Parker părea oarecum mai stăpân pe simţurile sale decât 
ceilalţi, aşa că m-am străduit din răsputeri să-l trezesc. 
Socotind că o baie în apa de mare ar putea avea un efect 
benefic, am reuşit să-i prind frânghia în jurul brâului, după 
care, conducându-l până la scara de tambuchi (el rămânând 
complet nepăsător în tot acest timp), l-am împins în apă şi l- 
am tras imediat afară. Aveam un bun motiv să mă felicit 
pentru isprava mea, căci omul părea mult mai însufleţit şi 
mai înviorat, şi când a ieşit, m-a întrebat, cât se poate de 
rezonabil, de ce-i făcusem una ca asta. După ce i-am 
explicat motivul, s-a arătat extrem de îndatorat faţă de 
mine, spunându-mi că de la baie se simţea mult mai bine, 
după care ne-am apucat să discutăm foarte serios despre 
situaţia noastră. Am decis apoi să procedăm la fel şi cu 
Augustus şi cu Peters, ceea ce am şi făcut numaidecât, şi 
şocul le-a fost amândurora de mult folos. Dădusem peste 
această idee a contactului brusc cu apa rece într-un tratat 
de medicină, în care am citit despre efectul pozitiv al 
duşului în cazul unui pacient care suferea de mania a 
potu68. 


Constatând că acum mă puteam bizui pe tovarăşii mei ca 
să ţină de capătul frânghiei, am mai făcut vreo trei-patru 
scufundări până la cabină, cu toate că, între timp, se 
întunecase de-a binelea şi o hulă domoală, dar lungă 
dinspre nord făcea ca vasul nostru să fie destul de instabil. 
În cursul acestor încercări, am reuşit să aduc sus două 
cuțite de bucătărie, un urcior de trei galoane, gol, şi o 
pătură, dar nimic care să se poată mânca. 

Găsind aceste obiecte, mi-am continuat eforturile, până 
când m-am epuizat complet, dar n-am mai adus nimic. 
Noaptea, Parker şi Peters au făcut şi ei, pe rând, câteva 
încercări; şi cum nici ei n-au găsit nimic, cuprinşi de 
disperare, ne-am lăsat păgubaşi, conchizând că ne epuizam 
forţele de pomană. 

Am petrecut restul nopţii într-o stare de nelinişte mentală 
şi trupească de o intensitate greu de închipuit. Au sosit, în 
sfârşit, zorii zilei de 16 şi, nerăbdători, am început să 
scrutăm cele patru zări după ajutor, dar fără folos. Marea 
era tot netedă, străbătută doar de o hulă lungă dinspre 
nord, ca şi ieri. Era a şasea zi de când nu mai băgaserăm în 
gură nici mâncare, nici apă, în afară de vinul de Porto, şi 
era clar că, dacă nu găseam ceva de-ale gurii, nu mai 
puteam rezista decât foarte puţin. Nu mai văzusem şi nici 
nu voiam să mai văd vreodată nişte făpturi atât de emaciate 
ca Peters şi Augustus. În caz că i-aş fi întâlnit pe țărm în 
starea lor de acum, nu m-aş fi întrebat o clipă dacă îi mai 
întâlnisem cândva. Expresia feţei li se schimbase complet, 
într-atât încât nu-mi venea să cred că erau într-adevăr inşii 
cu care stătusem împreună cu câteva zile în urmă. Parker, 
deşi îngrozitor de slăbit şi atât de nevolnic încât nici capul 
nu şi-l putea ridica din piept, nu ajunsese încă în halul în 
care se aflau ceilalţi doi. Îndura cu multă răbdare, fără să 
se plângă de nimic, şi se străduia să ne îmbărbăteze în fel şi 
chip. Cât despre mine, cu toate că la începutul călătoriei 
fusesem destul de bolnav, având dintotdeauna o constituţie 
mai delicată, sufeream totuşi mai puţin decât ceilalţi, 


slăbisem mult mai puţin şi îmi păstrasem surprinzător de 
bine agerimea minţii, pe când tovarăşii mei aveau mintea 
complet sleită, de parcă îşi trăiau a doua copilărie, afişând 
mai tot timpul o mutră tâmpă şi nişte zâmbete idioate şi 
scoțând pe gură cele mai absurde platitudini. Câteodată, ca 
din senin, păreau totuşi să-şi revină, ca şi când şiar fi dat 
brusc seama de situaţia lor, şi atunci, cuprinşi de elan, 
săreau în picioare şi începeau să vorbească un scurt 
răstimp despre planurile lor de viitor, într-un mod cât se 
poate de raţional, deşi pe chipuri li se putea citi o adâncă 
disperare. Se prea poate însă ca tovarăşii mei să fi avut 
despre situaţia lor aceeaşi părere pe care o aveam eu 
despre a mea şi să fi fost şi eu, fără sa-mi dau seama, 
vinovat de aceleaşi exagerări şi imbecilităţi ca şi ei - iată o 
problemă care nu poate fi nicicum soluţionată. 

Pe la prânz, Parker ne-a dat de veste că a zărit pământ la 
babord şi numai cu mare greutate l-am putut împiedica să 
sară în mare şi să înoate întracolo. Peters şi Augustus nici n- 
au băgat în seamă vorbele lui, părând adânciţi într-o 
sumbră meditaţie. Uitându-mă în acea direcţie, n-am zărit 
nici urmă de țărm - la drept vorbind, eram mult prea 
conştient de faptul că ne aflam departe de uscat ca să 
nutresc o asemenea speranţă. Mi-a trebuit totuşi mult timp 
ca să-l pot convinge pe Parker de eroarea lui. În clipa aceea 
a izbucnit în lacrimi şi a plâns ca un copil, în hohote şi 
sughiţuri, vreo două sau trei ceasuri, până când, epuizat, a 
adormit. 

Peters şi Augustus s-au silit de câteva ori în van să înghită 
din bucăţile de piele. I-am sfătuit să le mestece şi pe urmă 
să le scuipe; erau însă mult prea istoviţi ca să-mi asculte 
sfatul. Eu am continuat să mestec câte o bucăţică de piele 
din când în când şi parcă mă simţeam ceva mai bine; lipsa 
apei îmi pricinuia cea mai mare suferinţă şi m-am abținut să 
iau o înghiţitură din mare numai amintindu-mi de urmările 
oribile pe care le avuseseră de îndurat alţii aflaţi într-o 
situaţie asemănătoare cu a noastră. 


Ziua se scurgea aşa, când deodată am descoperit o pânză 
la est, în prova babord. Părea să fie un vas mare şi venea 
aproape pieziş faţă de noi, aflându-se la vreo doisprezece 
sau cincisprezece mile depărtare. Niciunul dintre tovarăşii 
mei nu-l descoperise încă şi pe moment m-am stăpânit să le 
spun, ca să nu fim iarăşi dezamăgiţi în speranţele noastre 
de salvare. Într-un târziu, când acesta s-a apropiat mai 
mult, am văzut clar că înainta direct spre noi, cu velele 
superioare desfăşurate. Atunci n-am mai putut răbda şi l-am 
arătat tovarăşilor mei de suferinţă. Au sărit degrabă în 
picioare şi au început din nou să-şi manifeste bucuria în 
modul cel mai năstruşnic: ba plângeau, ba râdeau 
prosteşte, ţopăiau şi tropăiau pe punte, smulgându-şi părul 
de pe cap, rugându-se şi blestemând totodată. M-a 
emoţionat atât de tare purtarea lor, dar şi ceea ce mi s-a 
părut atunci o şansă neîndoielnică de salvare, încât n-am 
putut să nu mă alătur nebuniei lor şi, dând frâu liber 
sentimentelor mele de recunoştinţă şi de extaz, m-am 
trântit pe podea şi m-am dat de-a dura pe punte, am bătut 
din palme, am urlat şi altele asemenea, până când, brusc, 
m-am dezmeticit şi am retrăit paroxismul suferinţei şi 
deznădejdiii omeneşti, văzând că vasul se întoarce dintr- 
odată cu pupa spre noi şi o ia într-o direcţie aproape 
contrară celei pe care o avusese când l-am zărit de prima 
oară. 

Mi-a trebuit ceva timp până să-i pot convinge pe bieţii mei 
tovarăşi că această tristă întorsătură a lucrurilor se 
petrecuse aievea. La toate vorbele mele îmi răspundeau cu 
câte o privire şi un gest prin care îmi dădeau de înţeles că 
nu pot fi duşi de nas cu astfel de minciuni. Cel mai mult însă 
mă îngrijora purtarea lui Augustus. Deşi m-am străduit în 
fel şi chip să-i demonstrez contrariul, el susţinea morţiş că 
vasul se apropie cu iuţeală de noi şi se pregătea de zor să 
urce la bordul lui. Iarba de mare care plutea în jurul 
bricului, stăruia el, era barca vasului respectiv, şi a încercat 


să sară în ea, şi a început să ţipe şi să urle, de ţi se rupea 
inima, când l-am reţinut cu forţa să se arunce în mare. 

După ce ne-am mai domolit, am continuat să ne uităm 
după vas, până când, în cele din urmă, l-am pierdut din 
vedere, căci vremea devenise pâcloasă şi se pornise o briză 
uşoară. De îndată ce vasul s-a făcut nevăzut, Parker s-a 
întors brusc spre mine cu o expresie care m-a făcut să mă 
cutremur. Chipul lui trăda o stăpânire de sine pe care n-o 
observasem până acum şi, înainte să-şi deschidă gura, 
inima mi-a şoptit ce avea să spună. În câteva cuvinte, a 
propus ca unul din noi să moară, pentru ca viaţa celorlalţi 
să poată fi salvată. 

68 Mania a potu: nebunie, tulburare violentă a minţii 
(Webster Dictionary, 1913). În numeroase gazete ale vremii, 
moartea lui Poe a fost interpretată ca un episod tragic de 
mania a potu sau „acces de melancolie” (apud Burton Pollin, 
„Poe and the Temperance Movement”, Costerus, 1973, 1: 
119-43). Metoda lui Pym pare să se inspire din tratatele 
medicale despre alcoolism, căci pe atunci se credea că 
alcoolismul ar avea efecte psihotice asupra personalităţii, 
delirium tremens fiind una dintre posibilele sale consecinţe. 
Printre tratatele citate de Pollin (oP. Cit.) se află Anatomy of 
Drunkenness (Anatomia beţiei), 1828, influenta lucrare a 
scoţianului Robert Macnish (1802-1837). 

Capitolul XII. 

De câtva timp mă tot gândeam că într-o zi vom fi împinşi 
spre această soluţie extremă şi în sinea mea eram hotărât 
să îndur orice fel de moarte şi în orice împrejurare decât să 
comit o faptă aşa oribilă. Şi nici foamea grozavă cu care mă 
luptam nu mi-a slăbit defel această hotărâre. Propunerea 
nu fusese auzită nici de Peters, nici de Augustus. Aşa că l- 
am tras pe Parker deoparte; şi rugându-mă în gând lui 
Dumnezeu să-mi dea puterea să-l fac să se dezică de planul 
sinistru pe care îl concepuse, l-am dojenit îndelung şi cu 
toată umilinţa de care eram în stare, implorându-l în 
numele a tot ce avea mai sfânt şi îndemnându-l cu tot felul 


de argumente, sugerate de însăşi gravitatea cazului, să 
renunţe la idee şi să nu amintească de ea nici unuia din cei 
doi. 

A ascultat tot ce i-am spus, fără să încerce să contrazică 
vreunul din argumentele mele, şi am început să sper că se 
va lăsa convins să facă aşa cum doream eu. Dar când m-am 
oprit din vorbit, mi-a zis că ştie foarte bine că tot ce i-am 
spus este adevărat şi că a recurge la o asemenea soluţie 
este cea mai oribilă alternativă ce i-ar putea trece omului 
prin minte; numai că a îndurat până acum atât cât poate 
îndura firea omenească; şi că e păcat să murim cu toţii, 
când prin moartea unuia era posibil, ba chiar probabil, ca 
ceilalţi să fie în cele din urmă izbăviţi; a adăugat că m-aş 
putea lipsi de osteneala de a încerca să-l întorc de la scopul 
său, căci se hotărâse asupra acestui lucru încă înainte să 
apară vasul şi că ivirea lui l-a împiedicat să le destăinuie 
celorlalţi doi mai devreme intenţiile sale. 

L-am rugat atunci că, dacă nu poate fi înduplecat să 
renunţe la plan, măcar să-l amâne pe o altă zi, căci s-ar fi 
putut ca vreun vas să ne vină în ajutor, repetând fiecare 
argument care îmi venea în minte şi care, socoteam eu, ar fi 
putut avea un efect asupra firii sale aspre. În replică, mi-a 
zis că n-a scos o vorbă până în acest ultim moment, că nu 
mai poate rezista fără nici un fel de hrană şi că, astfel, în 
altă zi propunerea lui ar veni prea târziu, cel puţin în cazul 
său. 

Văzând că nimic din ce spuneam pe tonul acesta blând nu 
părea să-l emoţioneze, am adoptat o altă conduită şi i-am 
spus că ar trebui să bage de seamă că eu, unul, pătimisem 
mai puţin decât oricare dintre noi de pe urma nenorocirilor; 
că, prin urmare, în acest moment eram mai sănătos şi mai 
zdravăn decât el sau Peters şi Augustus; pe scurt, că, în 
condiţia în care mă aflam, puteam să-mi impun cu forţa 
punctul de vedere, dacă aş fi socotit acest lucru necesar; şi 
că, dacă încerca în vreun fel să-i informeze pe ceilalţi în 
legătură cu intenţiile lui sângeroase, canibalice, nu voi ezita 


să-l arunc în mare. La acestea, m-a apucat imediat de gât şi, 
scoțând un cuţit, a încercat de câteva ori în zadar să mă 
înjunghie în pântece, o atrocitate pe care doar nevolnicia lui 
trupească l-a împiedicat să o înfăptuiască. Între timp, cum 
îmi ieşisem cu totul din fire, l-am împins spre marginea 
vasului, ferm hotărât să-i fac vânt peste bord. N-a avut însă 
parte de această soartă graţie intervenţiei lui Peters, care s- 
a apropiat şi ne-a despărţit, întrebându-ne de motivul 
încăierării. Parker i l-a dezvăluit înainte să-l pot împiedica în 
vreun fel. 

Efectul vorbelor lui a fost chiar mai teribil decât mă 
aşteptasem. Atât Augustus, cât şi Peters, care împărtăşeau, 
pare-se, de multă vreme, aceeaşi idee înspăimântătoare, şi 
pe care Parker fusese doar primul care o exprimase în mod 
deschis, i s-au alăturat, insistând ca planul să fie pus 
numaidecât în aplicare. Socotisem că măcar unul din primii 
doi va avea destulă minte încât să fie de partea mea şi să 
putem rezista oricărei încercări de executare a unui plan 
atât de monstruos; şi, ajutat de unul din ei, nu mă temeam 
că n-aş fi în stare să previn realizarea lui. Dezamăgit în 
aşteptările mele, mi-am dat seama că devenise absolut 
necesar să-mi văd de propria soartă, căci orice altă 
împotrivire din partea mea putea fi considerată de oamenii 
aceia atât de năpăstuiţi drept o scuză suficientă ca să-mi 
refuze un joc cinstit în tragedia care ştiam că va fi pusă 
curând în scenă. 

Atunci le-am spus că sunt gata să mă învoiesc, cerându-le 
doar o amânare de un ceas, astfel încât ceața care se lăsase 
în jur să aibă timp să se ridice şi, poate, vasul pe care-l 
zăriserăm să se ivească din nou. Cu mare greutate am 
reuşit să obţin de la ei promisiunea că vor aştepta acest 
răstimp; şi, aşa cum prevăzusem (se pornise degrabă o 
briză), ceața s-a ridicat înainte să se împlinească ceasul şi, 
fiindcă la orizont nu apăruse nici un vas, ne-am pregătit să 
tragem la sorţi. 


Voi zăbovi cu adâncă silă asupra scenei cumplite care a 
urmat, o scenă pe care, în măruntele ei detalii, niciuna din 
întâmplările care s-au succedat n-a reuşit defel să o şteargă 
din memoria mea şi a cărei sumbră amintire va întuneca de 
acum înainte fiecare clipă a vieţii mele. Am să trec peste 
această parte a povestirii mele cu graba pe care o va 
permite natura evenimentelor de povestit. Singura metodă 
pe care am putut-o găsi pentru această sinistră loterie, în 
care fiecare avea să-şi încerce norocul, era aceea de a trage 
câte un beţigaş. În acest scop am pregătit câteva aşchiuţe 
de lemn şi s-a luat hotărârea ca ele să fie la mine. M-am 
retras spre unul din capetele cocăi, în vreme ce bieţii mei 
tovarăşi s-au postat, tăcuţi, la celălalt, cu spatele spre mine. 
Cele mai amarnice clipe de anxietate din toată această 
înfiorătoare dramă le-am îndurat cât timp mam ocupat cu 
aranjarea beţigaşelor. Rare sunt acele situaţii în care omul 
să nu fie silit să se preocupe intens de propria-i 
supravieţuire; o preocupare care creşte de la un moment la 
altul, pe măsură ce se şubrezeşte baza care susţine acea 
viaţă. Acum însă, când natura tăcută, implacabilă şi 
neînduplecată a îndeletnicirii mele de moment (atât de 
diferită de primejdia furtunii dezlănţuite sau de lentoarea 
oribilă a foametei) mi-a îngăduit să reflectez asupra 
şanselor mele reduse de a scăpa de cea mai cumplită dintre 
morţi - o moarte cu cel mai cumplit scop - fiecare părticică 
din acea energie care mă ţinuse atâta timp la suprafaţă s-a 
risipit ca fulgii în vânt, lăsându-mă o pradă neajutorată a 
celei mai abjecte şi mai jalnice terori. La început, n-am găsit 
nici măcar destulă putere ca să rup şi să potrivesc 
beţigaşele, căci degetele mele refuzau pur şi simplu să mă 
asculte, iar genunchii mi se loveau cu putere unul de 
celălalt. Mi-au fulgerat puzderie de idei absurde cum să evit 
să iau parte la acest joc cumplit al hazardului. M-am gândit 
să cad în genunchi în faţa tovarăşilor mei şi să-i implor să 
mă scape de această răspundere sau dintr-odată să mă 
reped asupra lor şi, ucigându-l pe unul dintre ei, să fac 


inutilă tragerea la sorţi - pe scurt, la orice numai să n-am 
de îndeplinit sarcina care-mi fusese încredinţată. Într-un 
târziu, după ce am pierdut o grămadă de timp cu purtarea 
asta imbecilă, am fost trezit la realitate de glasul lui Parker, 
care îmi cerea să-i cruţ odată de teribilul chin pe care-l 
îndurau. Şi nici atunci n-am fost în stare să aranjez 
numaidecât beţigaşele, ci am început să mă gândesc la tot 
felul de vicleşuguri prin care să-l păcălesc pe vreunul dintre 
tovarăşii mei de suferinţă să tragă beţigaşul scurt, fiindcă 
ne înţeleseserăm că acela care va trage aşchia cea mai 
scurtă dintre cele patru aflate în mâna mea avea să moară, 
ca să poată fi salvaţi ceilalţi. 

Înainte să mă condamne cineva pentru această aparentă 
cruzime, îl rog să se pună într-o situaţie ca aceea în care m- 
am aflat eu. 

În cele din urmă nu mai aveam cum să amân şi, cu inima 
gata să-mi sară din piept, am luat-o în direcţia teugii, unde 
mă aşteptau tovarăşii mei. 

Am întins mâna cu aşchiile şi Peters a tras degrabă. 
Scăpase - a lui cel puţin nu era cea mai scurtă; şi iată-mă cu 
încă o şansă pierdută de a mă salva. Mi-am adunat toată 
puterea şi i-am întins beţigaşele lui Augustus. A tras şi el 
imediat: scăpase şi el! Acum, dacă îmi era dat să trăiesc sau 
să mor, şansele erau perfect egale. În acest moment a pus 
stăpânire pe mine întreaga ferocitate a tigrului şi faţă de 
bietul meu semen, Parker, am simţit cea mai intensă, cea 
mai diabolică ură. Dar n-a durat acest sentiment; şi în cele 
din urmă, scuturat de spasme şi cu ochii închişi, am întins 
spre el ultimele două beţigaşe. S-au scurs cinci minute 
bune până să se poată hotărî să tragă şi, în acele clipe de 
îngrozitor suspans, n-am deschis nici o singură dată ochii. 
Apoi, unul din beţigaşe a fost tras repede din mâna mea. 
Sorţii fuseseră, aşadar, aleşi, însă nu ştiam încă dacă în 
favoarea sau împotriva mea. Nimeni n-a scos o vorbă şi încă 
nu aveam tăria să mă conving, uitându-mă la aşchia pe care 
o ţineam în mână. Într-un târziu, Peters m-a apucat de 


mână şi m-am silit să-mi ridic privirea şi imediat mi-am dat 
seama, după căutătura lui Parker, că eram izbăvit şi că cel 
sortit să moară era el. Cu respiraţia tăiată, m-am prăbuşit 
fără cunoştinţă pe punte. 

Mi-am revenit din leşin la timp ca să văd sfârşitul tragediei 
prin moartea aceluia care fusese principalul instrument în 
declanşarea ei. N-a opus nici un fel de rezistenţă - a fost 
înjunghiat în spate de Peters şi a căzut pe dată mort. Nu e 
cazul să zăbovesc asupra sinistrului ospăț ce a urmat 
degrabă. Astfel de lucruri se pot imagina, însă cuvintele nu 
au puterea să înfăţişeze minţii întreaga oroare a realităţii 
lor. Voi spune doar că, după ce ne-am mai astâmpărat setea 
care ne chinuia, bând din sângele victimei şi, după ce, de 
comun acord, i-am retezat mâinile, labele picioarelor şi 
capul şi le-am aruncat, împreună cu măruntaiele, în mare, 
am devorat restul trupului, bucată cu bucată, în cele patru 
zile de veşnică pomenire ale lunii: 17, 18, 19 şi 20. 

Pe 19, pornindu-se o ploaie măruntă şi deasă, care a durat 
cincisprezece sau douăzeci de minute, am reuşit să adunăm 
niţică apă cu ajutorul unui cearşaf pe care-l pescuiserăm cu 
draga din cabină imediat după furtună. Cantitatea strânsă 
nu măsura mai mult de o jumătate de galon69; însă chiar şi 
această mică provizie ne-a dat oareşice putere şi speranţă. 

Pe 21 eram din nou la ananghie. Vremea continua să fie 
caldă şi plăcută, cu ceţuri ocazionale şi brize uşoare, mai 
ales dinspre nord spre vest. 

Pe 22, stând noi aşa, ghemuiţi unul într-altul, deprimaţi de 
situaţia jalnică în care ne aflam, brusc, mi-a fulgerat prin 
minte un gând care mi-a dat o rază de speranţă. Mi-am 
amintit că, atunci când am tăiat arborele mic, Peters, 
aflându-se la portsarturile în vânt, mi-a dat una din securi, 
cerându-mi să o pun, dacă se putea, într-un loc sigur şi că 
doar cu câteva minute înainte ca ultimul val puternic să fi 
lovit bricul şi să-l fi umplut cu apă, m-am dus cu securea la 
teugă şi am lăsat-o într-una din cuşetele de la babord. Mă 
gândeam acum că, dacă am reuşi să punem mâna pe 


această secure, am putea despica puntea de deasupra 
magaziei şi astfel am putea face lesne rost de provizii. 

Când le-am spus tovarăşilor mei despre acest plan, au scos 
un strigăt anemic de bucurie şi tustrei ne-am îndreptat 
degrabă spre teugă. Era însă mai greu de coborât aici 
decât în cabină, deschizătura fiind mult mai îngustă, 
deoarece, dacă vă amintiţi, întreg panoul din jurul 
tambuchiului cabinei fusese luat de valuri, pe când cel de la 
teugă, fiind un simplu chepeng, de vreo trei picioare pe 
fiecare latură, rămăsese intact. N-am ezitat totuşi să încerc 
să cobor; şi, după ce mi-am legat o frânghie în jurul brâului, 
ca şi mai înainte, am plonjat cutezător în apă, cu picioarele 
înainte, şi am ajuns degrabă la cuşetă, şi încă din prima 
încercare m-am întors cu securea. Succesul meu a fost 
primit cu strigăte de triumf, iar uşurinţa cu care fusese 
obţinut li s-a părut un semn al izbăvirii noastre. 

Ne-am apucat apoi să despicăm puntea cu întreaga 
energie a speranţei renăscute, securea trecând, pe rând, de 
la Peters la mine, căci, din cauza braţului rănit, Augustus nu 
ne putea ajuta câtuşi de puţin. Şi cum eram atât de lipsiţi 
de vlagă, încât abia ne mai puteam ţine pe picioare fără să 
ne sprijinim şi, prin urmare, nu puteam lucra decât un 
minut sau două fără să ne tragem sufletul, s-a vădit curând 
că ne-ar fi trebuit multe ceasuri să isprăvim treaba - adică 
să decupăm o porţiune îndeajuns de largă ca să putem intra 
în magazie. Acest lucru însă nu ne-a descurajat şi, lucrând 
toată noaptea la lumina lunii, am reuşit să ne atingem 
obiectivul în zorii zilei de 23. 

Acum Peters a fost cel care s-a oferit să coboare şi, după 
ce am făcut toate pregătirile, ca şi mai înainte, s-a dus jos şi 
s-a întors degrabă, aducând cu el un borcănaş, care, spre 
marea noastră bucurie, s-a dovedit a fi plin cu măsline. 
După ce le-am împărţit între noi şi le-am mâncat cu o poftă 
nebună, l-am ajutat din nou să coboare. De data asta a 
întrecut toate aşteptările noastre, întorcându-se imediat cu 
o bucată mare de şuncă şi cu o sticlă cu vin de Madeira. Din 


vin am tras fiecare doar o duşcă, după ce simţiserăm pe 
propria noastră piele urmările nefaste ale băutului peste 
măsură. Şunca, în afară de vreo două livre70 chiar lângă os, 
nu se mai putea mânca - se stricase de la apa sărată. Partea 
bună am împărţit-o între noi. Dar cum nu şi-au putut struni 
pofta, Peters şi Augustus şi-au înfulecat partea lor într-o 
clipă; eu, însă, am fost mai precaut şi n-am mâncat decât o 
bucăţică din porţia mea, temându-mă de setea care ştiam 
că avea să urmeze. Ne-am odihnit apoi o vreme, după ce ne 
spetiserăm atâta. 


Pe la amiază, simţindu-ne mai cu vlagă şi mai învioraţi, ne- 
am reluat încercările de a găsi provizii. Peters şi cu mine 
am coborât cu rândul şi de fiecare dată, cu mai mult sau 
mai puţin succes, până spre asfinţitul soarelui. În acest 
interval de timp, am avut marele noroc de a aduce sus cu 
totul alte patru borcănaşe cu măsline, încă o bucată de 
şuncă, o damigeană cu aproape trei galoane dintr-un vin 
excelent de Madeira şi - ceea ce ne-a produs o bucurie şi 
mai mare - o mică broască-ţestoasă de Galâpagos, specie 
din care, la plecarea lui Grampus din port, căpitanul 
Barnard luase la bord câteva exemplare de pe goeleta Mary 
Pitts, care tocmai se întorcea dintr-o vânătoare de foci din 
Pacific. 

Pe parcursul acestei povestiri, voi mai avea deseori ocazia 
să amintesc de această specie de broască-ţestoasă. Ea se 
găseşte mai ales, după cum probabil ştiu cei mai mulţi 
dintre cititori, pe grupul de insule botezate Galăpagos, 
care, la drept vorbind, îşi trag numele de la acest animal - 
cuvântul spaniol gallipago însemnând broască-ţestoasă de 
apă dulce71. Datorită formei şi felului lor ciudat de a se 
deplasa, li se spune uneori ţestoase-elefant. Adesea ele 
ating dimensiuni enorme. Eu însumi am văzut câteva care 
cântăreau între o mie două sute şi o mie cinci sute de livre, 
deşi nu ţin minte să fi auzit vreun navigator spunând că a 
văzut vreuna care să cântărească peste o mie opt sute. 
Înfăţişarea lor e una neobişnuită, ba chiar respingătoare. 
Umblă foarte încet, cu paşi măsuraţi şi greoi, înălţându-şi 
pântecele la vreun picior de la sol. Au gât lung şi din cale- 
afară de subţire; între optsprezece țoli şi două picioare e o 
dimensiune des întâlnită şi am ucis una la care distanţa 
dintre umeri şi creştetul capului măsura nu mai puţin de 
trei picioare şi zece țoli. Capul seamănă izbitor cu cel al 
unui şarpe. Pot trăi fără să mănânce un timp incredibil de 
lung şi se cunosc cazuri când, aruncate în cala vasului, au 
zăcut acolo chiar şi doi ani fără pic de hrană şi, la sfârşitul 
acestei perioade, erau tot atât de grase şi, sub toate 


aspectele, într-o stare la fel de bună ca atunci când fuseseră 
băgate în cală. Aceste animale extraordinare seamănă într- 
o privinţă cu dromaderul sau cămila deşertului. Într-un sac 
de la baza gâtului poartă cu ele tot timpul o provizie de 
apă72. În unele cazuri, fiind ucise după ce un an întreg 
fuseseră lipsite de orice fel de mâncare, s-au găsit în sacii 
lor nu mai puţin de trei galoane de apă dulce şi absolut 
proaspătă. Se hrănesc îndeosebi cu pătrunjel şi ţelină 
sălbatică, graşiţă, varză-de-mare şi limba-soacrei, însă cel 
mai bine le merge cu limba-soacrei, care creşte din belşug 
îndeobşte pe costişele de lângă țărm, acolo unde, de altfel, 
se şi găsesc aceste vieţuitoare. Ele constituie o hrană 
excelentă şi foarte nutritivă, având fără îndoială meritul de 
a fi salvat vieţile a mii de marinari care se îndeletniceau cu 
vânătoarea de balene şi cu alte activităţi în Pacific. 

Cea pe care am avut marele noroc să o scoatem din 
magazie nu era chiar aşa de mare, cântărind vreo şaizeci şi 
cinci sau şaptezeci de livre. 

Era femelă, într-o stare excelentă, nemaipomenit de grasă, 
iar în sac avea peste un sfert de galon de apă limpede şi 
dulce. Era o adevărată comoară şi, căzând tustrei în 
genunchi, l-am mulţumit fierbinte lui Dumnezeu pentru 
acest ajutor venit chiar la timp. 

De-abia am reuşit să tragem animalul sus prin 
deschizătură, deoarece se zvârcolea din cale-afară şi avea o 
forţă extraordinară. Era gata-gata să alunece din mâinile lui 
Peters şi să cadă înapoi în apă, când Augustus, aruncându-i 
în jurul gâtului o frânghie cu un nod alunecător, l-a ţinut 
atârnat în felul acesta, până când am sărit în spărtură lângă 
Peters şi l-am ajutat să-l scoatem. 

Apa am vărsat-o cu grijă din sacul ţestoasei în urciorul pe 
care, după cum vă amintiţi, îl scoseserăm mai devreme din 
cabină. Isprăvind cu acestea, am spart gâtul unei sticle, 
care, împreună cu dopul, să alcătuiască un soi de pahar de 
cel mult o jumătate de gill. Am băut apoi fiecare câte o 


măsură plină şi am decis să ne restrângem la această 
cantitate pe zi, atât timp cât o să ne ţină. 

În ultimele două sau trei zile, fiind o vreme uscată şi 
plăcută, aşternutul pe care-l aduseserăm din cabină, 
precum şi îmbrăcămintea noastră se uscaseră bine, aşa că 
ne-am petrecut noaptea (de 23) destul de confortabil, 
bucurându-ne de un somn tihnit, după ce ne îndopaserăm 
cu măsline şi şuncă şi ne băuserăm mica porţie de vin. 
Temându-ne că, în timpul nopţii, am putea pierde peste 
bord o parte din provizii, în caz că s-ar fi întărit vreo briză, 
le-am legat cu o parâmă, cât am putut de bine, de resturile 
cabestanului. Cât despre ţestoasa noastră, pe care voiam să 
o ţinem în viaţă cât mai mult timp cu putinţă, am răsturnat- 
o pe spate şi am legat-o cu grijă. 

69 Vreo doi litri. 

69 Vreo doi litri. 

701 livră = 0,5 kg. 

71 Paragraful următor este adaptat după lucrarea lui 
Benjamin Morrell, A Narrative of Four Voyages (New York, 
1832, pp. 125-26). În loc de „Galâpagos”, cum apărea 
numele insulelor în publicaţiile vremii, Poe foloseşte 
consecvent ortografia greşită „Gallipago”. (Pollin, p. 278) În 
limba spaniolă, galâpago = şa, de la şeile ţestoaselor de pe 
aceste insule. 

72 Poe pare să-şi fi întemeiat concepţia despre „sacul” 
ţestoasei pe ideea eronată a lui Morrell. (Pollin, p. 280) 

Capitolul XIII 

24 iulie. Dimineaţa ne-a găsit plini de vlagă şi într-o 
minunată stare de spirit. În pofida situaţiei precare în care 
continuam să ne aflăm - neştiind nimic despre poziţia 
noastră, deşi, în mod sigur, la mare distanţă de țărm, cu 
mâncare doar cât să ne ţină, chiar şi zgârcindu-ne, două 
săptămâni, lipsiţi aproape cu totul de apă, plutind de colo- 
colo la cheremul vânturilor şi valurilor, pe cea mai 
nenorocită epavă din lume - totuşi, suferinţele şi primejdiile 
cu mult mai înfricoşătoare de care abia scăpaserăm, în chip 


de-a dreptul providenţial, ne-au făcut să le privim pe cele 
îndurate acum ca fiind doar cu puţin mai mari decât un rău 
obişnuit - într-atât de strict relative sunt binele sau răul. 

Odată cu zorii, pe când ne pregăteam să ne reluăm 
încercările de a mai aduce câte ceva din magazie şi cum se 
pornise o ploaie iute, însoţită de fulgere, ne-am apucat să 
strângem apă cu cearşaful pe care-l mai folosiserăm în 
acest scop. Nu aveam alt mijloc de a aduna apa de ploaie 
decât întinzând cearşaful cu o placă de portsart în mijloc. 
Condusă astfel spre mijlocul pânzei, apa se scurgea în 
urcior. Şi am reuşit, în felul acesta, să-l umplem, când o 
rafală puternică de vânt, bătând dinspre nord, ne-a silit să 
renunţăm, deoarece coca a început din nou să ruleze atât 
de tare, încât nu ne mai puteam ţine pe picioare. Ne-am 
refugiat degrabă la prova şi, legându-ne zdravăn de 
resturile cabestanului, ca şi mai înainte, am aşteptat să 
vedem ce se întâmplă, mult mai liniştiţi decât am fi crezut 
sau ne-am fi putut imagina că ar fi posibil în atari 
împrejurări. Pe la prânz, vântul a devenit o briză rece, cât 
pentru o terţarolă la două rânduri, iar spre seară, o furtună 
năprasnică, însoţită de o hulă groaznică. Experienţa însă 
ne-a învăţat cum să fixăm chingile cât mai strâns, aşa că am 
petrecut noaptea asta de infern în destulă siguranţă, deşi 
potopiţi de valuri aproape în fiecare clipă şi cu teama că în 
orice moment am putea fi măturaţi de pe punte. Din 
fericire, vremea era atât de călduroasă, încât făcea ca apa 
să fie chiar plăcută. 

25 iulie. În zori, furtuna devenise o briză doar de zece 
noduri şi, astfel, marea s-a calmat până într-atât, încât am 
reuşit să rămânem pe punte cu hainele uscate. Dar spre 
adâncul nostru regret, am descoperit că două din borcanele 
cu măsline, precum şi întreaga bucată de şuncă fuseseră 
luate de valuri, deşi avuseserăm grijă să le legăm bine. Am 
decis să nu ucidem încă broasca-ţestoasă, mulţumindu-ne 
pe moment cu un mic dejun constând în câteva măsline şi o 
măsură de apă pentru fiecare; apa am amestecat-o, jumate- 


jumate, cu vin şi de la acest amestec ne-am simţit mai 
învioraţi şi mai în putere, fără starea aceea cumplită de 
ebrietate când cu vinul de Porto. Marea era încă mult prea 
agitată ca să ne apucăm iar să scoatem provizii din 
magazie. Peste zi, au ieşit la suprafaţă, prin deschizătură, 
mai multe obiecte fără însemnătate pentru noi în situaţia de 
acum şi care au fost numaidecât măturate peste bord. Am 
mai observat că, acum, coca era mai înclinată ca oricând, 
aşa că nu puteam sta nici o clipă în picioare fără să ne 
legăm bine. Aşa se face că am petrecut o zi sumbră şi lipsită 
de tihnă. La amiază, soarele părea să-şi trimită razele 
aproape vertical şi nu ne îndoiam defel că în nesfârşitul lor 
şir vânturile dinspre nord şi nord-vest ne mânaseră în jos, 
până în preajma ecuatorului. Spre seară, am zărit câţiva 
rechini şi ne-am cam speriat de îndrăzneala cu care unul 
din ei, un adevărat colos, s-a apropiat de noi. La un moment 
dat, o bandă neaşteptată a făcut ca puntea să se afunde 
adânc sub apă şi monstrul pur şi simplu a pornit spre noi, 
zbătându-se câteva clipe chiar deasupra tambuchiului şi 
izbindu-l pe Peters straşnic cu coada. Un val uriaş l-a zvârlit 
în cele din urmă peste bord, spre marea noastră uşurare. 
Pe vânt moderat, l-am fi putut lesne prinde. 

26 iulie. Dimineaţa, cum vântul scăzuse mult şi marea nu 
mai era agitată, ne-am hotărât să trudim din nou în 
magazie. După ce toată ziua am tras din greu, ne-am dat 
seama că în acest sector nu mai aveam la ce să ne 
aşteptăm, deoarece pereţii încăperii fuseseră striviţi în 
timpul nopţii, iar proviziile, cărate de apă direct în cală. 
Această descoperire, după cum se poate presupune, ne-a 
adus într-o stare de disperare. 

27 iulie. Marea aproape calmă, cu vânt slab tot de la nord 
şi de la vest. Şi cum pe la amiază soarele s-a încins, ne-am 
scos hainele la uscat. 

Scăldându-ne în mare, ne-am simţit minunat şi aproape că 
am uitat de sete; totuşi, trebuia să fim cu multă băgare de 


seamă, căci ne era frică de rechini, după ce în timpul zilei 
văzuserăm câţiva înotând în jurul bricului. 

28 iulie. Tot vreme bună. Bricul a început acum să se 
canarisească atât de tare, încât ne-am temut că în cele din 
urmă se va răsturna cu fundul în sus. Ne-am pregătit cât 
mai bine pentru o asemenea eventualitate, legând broasca- 
ţestoasă, urciorul cu apă şi cele două borcane cu măsline 
care ne mai rămăseseră cât mai departe de bordul în vânt, 
în afara cocăi, sub portsarturile coloanei mari. Marea, 
foarte liniştită toată ziua, cu vânt slab sau deloc. 

29 iulie. Se menţine aceeaşi vreme. Braţul rănit al lui 
Augustus a început să prezinte simptome de cangrenă. S-a 
plâns de somnolenţă şi de o sete teribilă, însă fără dureri 
acute. Ca să-i alinăm suferinţa n-am putut face altceva 
decât să-i ştergem rănile cu puţin oţet de măsline, dar 
treaba asta nu pare să-l fi ajutat defel. Am făcut tot ce ne-a 
stat în puteri să se simtă bine şi i-am triplat raţia de apă. 

30 iulie. O zi caniculară, fără pic de vânt. Un rechin enorm 
s-a ţinut aproape de cocă toată dimineaţa. Încercăm de 
câteva ori în zadar să-l prindem cu ajutorul unui laţ. 
Augustus, mult mai rău şi evident tot mai lipsit de vlagă, 
atât din lipsa unei hrane potrivite, cât şi din cauza rănilor. 
Se roagă întruna să-l izbăvim de suferinţe, nedorindu-şi 
nimic altceva decât moartea. Seara, am mâncat ultimele 
măsline, iar apa din urcior era atât de puturoasă, încât n- 
am putut-o bea defel până ce nu i-am adăugat nişte vin. Am 
decis să ucidem broasca-ţestoasă mâine în zori. 

31 iulie. După o noapte de temeri cumplite şi de oboseală, 
din cauza poziţiei în care stătea coca, ne-am pus să ucidem 
şi să tranşăm ţestoasa. 

Era mult mai mică decât am crezut, deşi în bună stare - 
toată carnea de pe ea nu cântărea mai mult de zece livre. În 
ideea că o vom păstra cât mai mult timp cu putinţă, am 
tăiat-o în bucățele şi am umplut cele trei borcane de 
măsline rămase şi sticla de vin (căci le păstraserăm pe 
toate), turnând apoi peste ele oţetul de măsline. Am pus 


astfel deoparte vreo trei livre din carnea de ţestoasă, 
intenţionând să nu ne atingem de ea până ce nu vom fi 
consumat restul. Am hotărât să ne limităm la vreo patru 
uncii?/73 pe zi - o provizie care ne ajungea treisprezece zile. 
Pe la asfinţit s-a pornit o aversă straşnică, însoţită de tunete 
şi fulgere, însă a ţinut atât de puţin, încât de-abia am 
adunat vreo jumătate de pintă de apă. Ne-am înţeles să i-o 
dăm pe toată lui Augustus, care părea să fie pe ducă. A băut 
apa în timp ce o strângeam în cearşaf (pe care-l ţineam 
deasupra lui, iar el stătea culcat pe spate, ca apa săi se 
prelingă în gură), deoarece nu mai aveam acum nimic în 
care să o putem păstra, decât dacă am fi ales să golim de 
vin damigeana sau urciorul de apa stătută. Dacă ar mai fi 
ţinut aversa, am fi recurs la una din aceste soluţii. 

Apa nu părea să-i fi fost de mare folos suferindului. Braţul i 
se înnegrise complet de la încheietura mâinii până la umăr, 
iar picioarele îi erau reci ca gheaţa. Ne aşteptam în orice 
clipă să-l vedem dându-şi ultima suflare. Era înfiorător de 
slab, atât de slab încât, deşi la plecarea din Nantucket 
cântărise o sută douăzeci şi şapte de livre, acum nu avea 
mai mult de patruzeci sau în cel mai bun caz cincizeci. Ochii 
i se cufundaseră de tot în orbite, încât de-abia i se mai 
vedeau, iar pielea obrajilor i se fleşcăise în aşa hal, încât îl 
împiedica să mestece orice fel de mâncare, ba chiar să bea 
lichide, decât cu mare greutate. 

1 august. Se menţine aceeaşi vreme calmă, cu soare 
pârjolitor. Suferim amarnic de sete, apa din urcior fiind din 
cale-afară de stătută şi colcâind de viermi. Ne-am silit totuşi 
să bem din ea, după ce am îndoit-o cu vin - numai că setea 
nu ne-am prea potolit-o. Mai multă uşurare am simţit după 
ce am făcut o baie în mare, însă nu ne puteam folosi de 
acest prilej decât la mari intervale de timp, din cauza 
prezenţei necontenite a rechinilor. Am văzut acum limpede 
că Augustus nu mai putea fi salvat, că, în mod evident, 
trăgea să moară. Nu puteam face nimic ca să-l scăpăm de 
chinuri, care păreau să fie îngrozitoare. Pe la orele 12, s-a 


stins din viaţă, scuturat de spasme violente şi fără să fi scos 
o vorbă vreme de câteva ceasuri. 

Moartea lui ne-a umplut sufletele de cele mai sumbre 
presimţiri şi a avut un efect atât de mare asupra noastră, 
încât am şezut nemişcaţi lângă cadavru toată ziua, vorbind 
între noi doar pe şoptite. Abia la câtva timp după ce s-a 
lăsat întunericul am prins curaj să ne sculăm în picioare şi 
să aruncăm cadavrul peste bord. Era neînchipuit de hidos şi 
atât de descompus încât, în momentul în care Peters a dat 
să-l ridice, a rămas cu un întreg picior în mână. În timp ce 
masa aceea în putrefacție luneca peste bordul vasului, în 
apă, văpăile fosforescente ale luminii care o învăluia ne-au 
dezvăluit în chip lămurit şapte sau opt rechini uriaşi, 
clănţănitul dinţilor acelora oribili, care rupeau prada în 
bucăţi, putând fi auzit de la o milă depărtare. La auzul lui, 
ne-am chircit, copleşiţi de o groază nebună. 

2 august. Aceeaşi vreme înfiorător de calmă şi de 
călduroasă. Zorii zilei ne-au găsit într-o stare de plâns, 
deprimaţi şi lipsiţi de puteri. Apa din urcior nu mai era bună 
de nimic - o masă compactă, gelatinoasă, nimic altceva 
decât viermi hâzi, amestecați cu nămol. Am aruncat-o şi am 
spălat bine urciorul în mare, după care am turnat în elun 
pic de oţet din sticlele cu ţestoasă murată. Nu mai era chip 
să îndurăm setea şi degeaba am încercat să ne-o 
astâmpărăm cu vin, căci parcă puneam paie pe foc şi ne şi 
ameţea rău de tot. Am vrut apoi să ne alinăm suferinţele 
îndoind vinul cu apa de mare, însă numaidecât ne-au apucat 
nişte greţuri cumplite, lecuindu-ne pentru totdeauna. Toată 
ziua am pândit cu nerăbdare o ocazie să ne scăldăm, dar 
am aşteptat în zadar, căci coca era acum asediată din toate 
părţile de rechini - fără îndoială aceiaşi monştri care-l 
devoraseră pe sărmanul nostru tovarăş noaptea trecută şi 
care aşteptau din clipă în clipă un ospăț aidoma. Starea 
aceasta ne-a pricinuit amarnice regrete şi ne-a umplut 
sufletul de cele mai triste şi mai sumbre presimţiri. 
Simţiserăm o uşurare nemaipomenită scăldându-ne în 


mare, şi gândul că ne era refuzată această plăcere într-un 
mod atât de înspăimântător era mai mult decât puteam 
îndura. Şi, la drept vorbind, nu eram cu totul scutiţi de 
pericole imediate, căci un cât de mic pas sau mişcare 
greşită ne-ar fi zvârlit numaidecât în preajma acestor peşti 
vorace, care se repezeau întruna asupra noastră, asaltând 
bordul de sub vânt. Nici strigătele, nici zbaterile noastre nu 
păreau să-i sperie. Chiar şi după ce Peters l-a izbit cu 
securea pe unul dintre cei mai mari, provocându-i o rană 
adâncă, acesta şi-a reluat încercările de a ajunge până la 
noi. Spre asfinţit, a apărut un nor, dar, spre adânca noastră 
amărăciune, a trecut pe deasupra, fără să picure. Nimeni 
nu-şi poate imagina cât am suferit de sete în tot acest timp. 
Din această cauză, dar şi de teama rechinilor, am petrecut o 
noapte fără somn. 

3 august. Nici o nădejde de salvare, iar bricul se 
canariseşte tot mai mult, încât nici nu ne mai putem 
menţine echilibrul pe punte. Ne-am silit să punem la 
adăpost vinul şi carnea de ţestoasă, ca să nu le pierdem în 
eventualitatea că ne-am fi răsturnat. Am scos două cavile 
zdravene de la portsarturi şi cu ajutorul unei securi le-am 
bătut în coca vasului, în bordul din vânt, la vreo două 
picioare deasupra apei, nu departe de chilă, căci ne 
înclinaserăm aproape de tot. Am legat apoi proviziile de 
aceste cavile - un loc care ni s-a părut mai sigur decât cel 
de dinainte sub lanţuri. Ioată ziua am suferit cumplit de 
sete - nici o şansă să ne scăldăm, din cauza rechinilor, care 
nu ne-au dat pace o clipă. N-am putut dormi defel. 

4 august. Puţin înainte să mijească zorile, am simţit că 
epava noastră ia bandă şi am trecut degrabă la acţiune, ca 
nu cumva să fim azvârliţi în apă. La început, ruliul a fost 
lent şi treptat, aşa că am făcut ce-am făcut şi ne-am căţărat 
pe bordul în vânt, după ce ne-am îngrijit să lăsăm nişte 
frânghii care să atârne de cavilele pe care le bătuserăm 
pentru provizii. Totuşi, nu calculaserăm bine acceleraţia 
impulsului, căci în scurt timp înclinarea a fost prea mare ca 


să mai putem ţine pasul cu ea; şi, înainte ca vreunul din noi 
să-şi dea seama ce se întâmplă, ne-am trezit prăvăliţi în 
mare, zbătându-ne la vreo câţiva stânjeni sub apă, cu coca 
aceea imensă deasupra noastră. 

Scufundându-mă în apă, am fost nevoit să dau drumul 
frânghiei; şi, descoperind că mă aflu chiar sub vas şi lipsit 
cu totul de vlagă, nici nu m-am mai luptat să scap cu viaţă, 
împăcându-mă cu gândul că în câteva secunde voi muri. 
Dar şi de data asta m-am înşelat, neluând în considerare 
reculul firesc al cocăi în vânt. Vârtejul ascendent produs de 
vasul care se redresase parţial m-a adus la suprafaţă cu o 
putere şi mai mare decât atunci când fusesem catapultat 
spre adânc. Ajungând sus, m-am pomenit, din câte mi-am 
putut da seama, la vreo douăzeci de iarzi de coca vasului. 
Aceasta zăcea cu chila în sus, legănându-se straşnic dintr-o 
parte într-alta, iar marea, în orice direcţie priveai, era din 
cale-afară de agitată şi plină de vârtejuri năprasnice. Nu 
mai zăream nici urmă de Peters. Un butoi de ulei plutea la 
câteva picioare de mine şi de jur-împrejur erau risipite fel 
de fel de obiecte de pe bric. 

Ceea ce mă îngrozea cel mai mult erau rechinii pe care îi 
ştiam prin preajmă. Ca să-i împiedic pe cât puteam să se 
apropie de mine, în timp ce înotam spre cocă, dădeam din 
mâini şi din picioare ca un apucat, stârnind trâmbe de 
spumă74. N-am nici o îndoială că acestui procedeu, oricât 
de simplu va fi fost, îi datorez faptul că am scăpat cu viaţă; 
fiindcă, înainte ca bricul să se răstoarne, monştrii aceia se 
adunaseră în jurul lui în număr atât de mare, încât, 
înaintând prin apă, nu se putea să nu vin în atingere - ceea 
ce s-a şi întâmplat - cu unii dintre ei. Dar, spre marele meu 
noroc, am ajuns cu bine lângă bordul vasului, deşi atât de 
epuizat de efortul uriaş pe care-l făcusem, încât n-aş fi fost 
în stare niciodată să urc pe el, dacă nu intervenea la timp 
Peters, care, spre marea mea bucurie, tocmai şi-a făcut 
apariţia (după ce se căţărase pe chilă din cealaltă parte a 


cocăi) şi mia aruncat capătul unei frânghii - dintre cele care 
fuseseră legate de cavile. 

De-abia scăpaţi din această primejdie, ne-am îndreptat 
atenţia asupra iminentei grozăvii a alteia - aceea de a muri 
pur şi simplu de foame. 

Întreg stocul nostru de provizii fusese măturat peste bord, 
în pofida tuturor eforturilor noastre de a le pune la adăpost; 
şi, nemaivăzând vreo posibilitate, oricât de îndepărtată, de 
a face rost de altele, ne-am lăsat amândoi pradă disperării, 
plângând în gura mare ca nişte copii, fără ca vreunul din 
noi să încerce să-l consoleze pe celălalt. Nici că se poate 
concepe o asemenea slăbiciune, iar celor care nu s-au aflat 
niciodată într-o situaţie asemănătoare li se va părea fără 
îndoială nefirească; trebuie totuşi să ne amintim că minţile 
noastre erau într-atât de răvăşite de lungul răstimp în care 
fuseserăm supuşi la teroare şi privaţiuni, încât, în acel 
moment, nu mai puteam fi socotiți, pe bună dreptate, 
aidoma unor fiinţe raţionale. În primejdiile care au urmat, 
aproape la fel de mari, dacă nu chiar mai mari, am îndurat 
cu bărbăţie toate neajunsurile situaţiei mele, iar Peters, 
după cum se va vedea, a dat dovadă de un stoicism aproape 
la fel de incredibil ca indolenţa şi imbecilitatea lui infantilă 
de acum - starea de spirit făcea diferenţa. 

Răsturnarea bricului şi cu asta şi pierderea vinului şi a 
ţestoasei nu ne-ar fi adus de fapt într-o situaţie mai 
deplorabilă decât înainte, dacă n-ar fi dispărut 
cearşafurile75 cu care reuşiserăm până atunci să strângem 
apa de ploaie, precum şi urciorul în care o păstram după 
aceea; căci întreaga carenă, de la vreo două sau trei 
picioare de brâul de protecţie şi până la chilă, ba chiar şi 
chila, le-am găsit acoperite din belşug cu crustacee, care s- 
au dovedit a fi o hrană excelentă şi foarte hrănitoare. Astfel, 
în două privinţe importante, accidentul de care ne 
temuserăm atât s-a dovedit mai degrabă un beneficiu decât 
o nenorocire; ne-a dezvăluit o sursă de provizii pe care n- 
am fi putut-o epuiza, consumând-o cu moderație, nici într-o 


lună; şi cât priveşte poziţia în care stăteam, a contribuit 
enorm la confortul nostru, căci ne simţeam mult mai în 
largul nostru şi într-un pericol infinit mai mic decât înainte. 

Totuşi, dificultatea de a face rost de apă ne împiedica să 
vedem toate avantajele care decurgeau din situaţia noastră 
schimbată. Ca să profităm cât mai mult de orice aversă care 
ar fi căzut, ne-am scos cămăşile în ideea că le vom folosi aşa 
cum am făcut cu cearşafurile - bineînţeles, fără să sperăm 
că în acest fel vom aduna, chiar şi în cele mai favorabile 
împrejurări, mai mult de o jumătate de gill odată. Peste zi, 
n-a apărut nici o dâră de nor, iar chinurile setei erau 
aproape insuportabile. Noaptea, Peters a reuşit să 
aţipească, vreo oră de somn agitat, dar suferinţele cumplite 
nu m-au lăsat să închid ochii nici o singură clipă. 

5 august. Astăzi s-a pornit o briză bună, care ne-a purtat 
peste o vastă întindere de alge de mare, printre care am 
avut norocul să găsim unsprezece crabi mititei, care ne-au 
prilejuit câteva prânzuri delicioase. Fiindcă aveau cochiile 
cam moi, i-am mâncat cu totul şi am constatat că ni se făcea 
sete mult mai puţin decât de la crustacee. Nevăzând nici 
urmă de rechini printre alge, am îndrăznit chiar să ne 
scăldăm şi am rămas în apă patru sau cinci ore, răstimp în 
care setea noastră s-a diminuat considerabil. Ne-am 
înviorat grozav şi am petrecut noaptea mai confortabil 
decât înainte, după ce am tras fiecare câte un pui de somn. 

6 august. Astăzi am fost binecuvântaţi cu o ploaie rece şi 
neîntreruptă, care a ţinut de la amiază şi până după lăsarea 
întunericului. Acum, regretam amarnic că pierduserăm 
urciorul şi damigeana, căci, în ciuda slabelor mijloace pe 
care le aveam de a capta apa, tot am fi putut să umplem 
măcar una din ele, dacă nu pe amândouă. Aşa însă am 
izbutit doar să ne astâmpărăm setea chinuitoare, lăsându- 
ne cămăşile să se îmbibe cu apă şi storcându-le apoi, astfel 
încât lichidul binecuvântat să ne picure în gură. Ne-am 
petrecut toată ziua cu această îndeletnicire. 


7 august. Când tocmai se crăpa de ziuă, am zărit amândoi 
în aceeaşi clipă o pânză la est, care, evident, se îndrepta 
spre noi! Am salutat minunata apariţie cu un chiot prelung, 
deşi firav, de încântare şi am început pe dată să 
semnalizăm, care cum puteam, ba fluturându-ne cămăşile 
în aer, ba ţopăind pe punte, atât cât ne permitea starea 
noastră precară, ba chiar strigând din răsputeri, deşi vasul 
nu putea fi la mai puţin de cincisprezece mile depărtare. 
Continua însă să se apropie de coca noastră şi am presupus 
că, dacă ţinea drumul, trebuia să ajungă în cele din urmă 
destul de aproape de noi ca să ne bage în seamă. La vreo 
oră după ce-l descoperiserăm, am reuşit să desluşim clar 
oamenii de pe punţile sale. Era o goeletă cu gabieri, lungă, 
joasă şi, pare-se, sprintenă, cu o bulă neagră de 
semnalizare în vârful gabierului trinchet şi, din ce se vedea, 
cu echipaj complet. Ne-a cuprins însă teama, căci cu greu 
ne puteam închipui că ar fi posibil să nu ne fi observat şi ne 
temeam că intenţiona să ne lase să pierim în starea în care 
ne aflam - un act de diabolică cruzime, care, oricât de 
incredibil ar părea, a fost comis în repetate rânduri pe 
mare, în condiţii aproape identice, de nişte fiinţe care, 
chipurile, aparţineau speciei umane 76. 

În acest caz însă, prin mila lui Dumnezeu, eram hărăziţi să 
fim dezamăgiţi în chipul cel mai fericit; căci numaidecât ne- 
am dat seama de freamătul brusc ce se iscase pe puntea 
vasului necunoscut, care, imediat după aceea, a înălţat un 
pavilion britanic şi, strângând vântul, a virat direct spre noi. 
În nici o jumătate de oră ne aflam în cabina lui. E vorba de 
Jane Guy, din Liverpool, sub comanda căpitanului Guy, în 
drum spre Mările Sudului şi Pacific pentru a vâna foci şi a 
face negoţ. 

73 Vreo sută de grame. 

74 Un asemenea procedeu n-ar fi făcut decât să atragă 
rechinii, deşi la vremea lui Poe era considerat un mijloc 
eficient de a scăpa de ei. (Pollin, p. 285) 


75 Poe uită că a menţionat tot timpul doar un singur 
cearşaf. (Pollin, p. 286) 

76 Cazul bricului Polly, din Boston, este unul atât de 
grăitor, iar soarta lui în multe privinţe uimitor de 
asemănătoare cu a noastră, încât nu mă pot abţine să nu-l 
amintesc aici. Acest vas, cu o capacitate de vreo sută 
treizeci de tone, a plecat din Boston, încărcat cu cherestea 
şi alimente, spre Santa Croix, la 12 decembrie 1811, sub 
comanda căpitanului Casneau. La bord se aflau, în afară de 
căpitan, opt suflete: secundul, patru marinari şi bucătarul, 
precum şi un anume domn Hunt şi o tânără negresă aflată 
în proprietatea lui. Pe 15, după ce a trecut de Întinsura lui 
George, nimerind într-o furtună dinspre sud-est, vasul s-a 
ales cu o gaură de apă în bordaj şi în cele din urmă s-a 
răsturnat; dar, după ce catargul s-a desprins şi a căzut 
peste bord, vasul s-a redresat. Au rămas în această situaţie, 
fără foc şi cu foarte puţine provizii, timp de 191 zile (din 15 
decembrie până în 20 iunie), când căpitanul Casneau şi 
Samuel Badger, singurii supraviețuitori, au fost luaţi de pe 
epavă de Fame, din Hull, vas aflat sub comanda căpitanului 
Featherstone şi care se întorcea acasă din Rio de Janeiro. 
Când au fost culeşi, se aflau la 28* latitudine nordică şi 13* 
longitudine vestică, după ce plutiseră în derivă vreo 2000 
de mile. Pe 9 iulie, Fame a întâlnit bricul Dromero, condus 
de căpitanul Perkins, care i-a debarcat pe cei doi 
naufragiaţi în Kennebeck. Relatarea din care preluăm 
aceste amănunte se încheie cu următoarele cuvinte: „E 
firesc să te întrebi cum de-au putut să străbată o distanţă 
atât de mare prin cea mai circulată porţiune a Atlanticului 
şi să nu fie descoperiţi în tot acest timp. Au trecut pe lângă 
ei măcar zece vase, dintre care unul a venit atât de 
aproape, încât puteau distinge clar oamenii de pe punte şi 
de la manevre, care se uitau la ei; dar, spre negrăita 
disperare a celor care mureau de foame şi de frig, aceştia 
şi-au înăbuşit sentimentele de compasiune, au întins vela şi 
i-au abandonat cu cruzime în voia sorții”. (n.a.) Nota de 


subsol este preluată, cu unele mici modificări, din The Loss 
of Polly (Scufundarea bricului Polly), despre care Poe va fi 
citit în Remarkable Shipwrecks, 1811. (Pollin, p. 286) 

Capitolul XIV. 

Jane Guy era o goeletă arătoasă, cu gabieri şi cu o sarcină 
de o sută optzeci de tone77. Avea prora neobişnuit de 
ascuţită, iar pe vreme cu vânt moderat, era cea mai rapidă 
corabie pe care o văzusem vreodată. Dar pe o mare 
moderat agitată, calităţile ei nu mai erau chiar atât de 
vădite, iar pescajul ei era mult prea mare pentru comerţul 
căruia îi era destinată. Pentru acest gen de activitate e de 
dorit un vas mai mare şi cu un pescaj proporţional mai 
redus - să spunem, un vas de trei sute sau trei sute 
cincizeci de tone, care să aibă trei arbori şi, în orice caz, o 
altă construcţie decât cea a obişnuitelor corăbii din Mările 
Sudului. Este absolut necesar ca ea să fie armată. Ar trebui 
să aibă, să spunem, zece sau douăsprezece tunuri cu 
ghiulele de douăsprezece livre şi două sau trei cu ţeavă 
lungă, de acelaşi calibru, nişte espignole78 de alamă şi lăzi 
cu muniţie, etanşe, la fiecare gabie. Ancorele şi cablurile ar 
trebui să fie mult mai puternice decât pentru oricare alt 
trafic comercial şi, mai presus de toate, echipajul ei ar 
trebui să fie numeros şi competent - pentru o corabie ca 
aceea pe care v-am descris-o, nu mai puţin de cincizeci sau 
şaizeci de bărbaţi voinici. Jane Guy avea un echipaj de 
treizeci şi cinci, cu toţii marinari încercaţi, pe lângă căpitan 
şi secund, dar, în ansamblu, nu era la fel de bine armată sau 
echipată, aşa cum, de altfel, şi-ar dori un navigator obişnuit 
cu greutăţile şi primejdiile legate de acest negoţ. 

Căpitanul Guy era un domn manierat, de o rară civilitate şi 
cu o experienţă considerabilă în negoţul din Sud, căruia îi 
dedicase o mare parte din viaţă. Era însă lipsit de energie 
şi, în consecinţă, de acel spirit întreprinzător care, aici, este 
absolut necesar. Era coproprietar al vasului pe care-l 
comanda şi era investit cu puteri nelimitate să străbată 
Mările Sudului după orice fel de încărcătură care i-ar fi fost 


mai la îndemână. Avea la bord, cum e obiceiul în asemenea 
călătorii, mărgele, oglinzi, amnare, topoare, barde, 
ferăstraie, tesle, rindele, dălţi, scoabe, burghie, pile, 
cuţitoaie, raşpele, ciocane, cuie, cuțite, foarfeci, brice, ace, 
aţă, olărie, stambă, bibelouri ieftine şi alte asemenea 
nimicuri. 

Goeleta a plecat din Liverpool la 10 iulie, a trecut Tropicul 
Cancerului pe 25, la 20* longitudine vestică, şi a ajuns la 
Sal, una din Insulele Capului Verde, în 29, unde a luat la 
bord sare şi alte bunuri necesare călătoriei. Pe 3 august, a 
părăsit Insulele Capului Verde şi a luat-o spre sud-vest, 
navigând în linie dreaptă spre coasta Braziliei, ca să 
traverseze ecuatorul între meridianele 28* şi 30* 
longitudine vestică. Acesta este drumul obişnuit al vaselor 
care pornesc din Europa spre Capul Bunei Speranţe sau, 
urmând aceeaşi rută, spre Indiile Orientale. Procedând 
astfel, ele evită calmurile şi contracurenţii puternici care 
predomină mai tot timpul pe coasta Guineei, până când în 
cele din urmă s-a descoperit că este ruta cea mai scurtă, 
fiindcă nu lipsesc niciodată după aceea vânturile dinspre 
vest, cu ajutorul cărora poţi ajunge la Cap. Intenţia 
căpitanului Guy era să facă prima oprire în Ţara lui 
Kerguelen - habar n-am din ce motiv. În ziua în care am fost 
culeşi din apă, goeleta era în larg de capul St. Rogue, la 31* 
longitudine vestică; prin urmare, când am fost găsiţi, 
probabil că plutiserăm în derivă de la nord la sud nu mai 
puţin de 25 de grade! 

La bordul lui Jane Guy am fost trataţi cu toată solicitudinea 
de care aveam nevoie în starea nenorocită în care ne aflam. 
În vreo două săptămâni, timp în care am continuat să ţinem 
spre sud-est, cu brize bune şi vreme frumoasă, amândoi, 
Peters şi cu mine, ne-am revenit complet de pe urma 
privaţiunilor şi cumplitelor suferinţe pe care le înduraserăm 
nu demult şi am început să ne amintim de cele întâmplate 
mai degrabă ca de un vis înfricoşător, din care, din fericire, 
am fost treziţi, decât ca de nişte întâmplări petrecute în 


lumea reală, adevărată. De atunci, am descoperit că acest 
gen de uitare parţială se datorează îndeobşte trecerii 
bruşte, fie de la bucurie la tristeţe, fie de la tristeţe la 
bucurie - gradul de uitare fiind direct proporţional cu 
gradul diferenţei în tot acest schimb. Astfel, în cazul meu, 
îmi dau seama acum că mi-ar fi fost imposibil să realizez 
întreaga dimensiune a suferinţei prin care am trecut în 
zilele petrecute pe coca vasului. Ne vom aminti 
întâmplările, dar nu şi simţămintele pe care le-au trezit la 
vremea când ele au avut loc. Ştiu doar că atunci când s-au 
petrecut, am crezut în acele clipe că firea omenească nu 
poate îndura o suferinţă mai mare. 

Ne-am continuat călătoria câteva săptămâni la rând fără 
evenimente deosebite, doar că am întâlnit câteva vase de 
vânat balene şi, mai frecvent, balene negre sau netede, 
numite aşa pentru a fi deosebite de caşaloţi. Ele însă se 
găsesc mai ales la sud de paralela 25. La 16 septembrie, 
aflându-se în apropiere de Capul Bunei Speranţe, goeleta a 
dat piept cu prima ei furtună mai puternică de la plecarea 
din Liverpool. În această regiune, dar mai frecvent la sud şi 
la est de promontoriu (noi ne aflam la vest), navigatorii sunt 
nevoiţi adesea să se lupte cu furtunile dinspre nord, care se 
dezlănţuie cu nemaipomenită furie. Acestea întotdeauna 
aduc cu ele valuri mari, iar una din trăsăturile lor cele mai 
periculoase este că vântul îşi schimbă brusc direcţia, ceea 
ce se întâmplă aproape sigur atunci când forţa furtunii 
atinge pragul maxim. Dinspre nord sau nord-est va bate, la 
un moment dat, un vânt de uragan, iar în clipa următoare 
nu se va simţi nici măcar o rafală slabă din acea direcţie, în 
schimb vântul se va isca brusc din sud-est cu o violenţă 
aproape de neînchipuit. Un ochi de cer luminos este semnul 
sigur al schimbării şi vasele apucă astfel să-şi ia măsurile de 
rigoare 7/9. 

Era în jur de 6 dimineaţa, când a început, cu un gren 
alb80 şi, ca de obicei, dinspre nord. Pe la orele 8, vântul a 
crescut foarte mult în intensitate, prăvălind asupra noastră 


unul din cele mai mari valuri pe care l-am văzut vreodată. 
Ne pregătiserăm pentru orice eventualitate, însă goeleta 
trudea din greu şi-şi vădea neajunsurile de vas maritim, 
afundându-şi teuga la fiecare plonjare cu prora şi 
chinuindu-se să iasă de sub val, pentru ca numaidecât 
aceasta să fie îngropată de un altul. Pe la asfinţit, şi-a făcut 
apariţia, la sud-vest, ochiul de cer luminos pe care-l tot 
pândiserăm şi, după un ceas, am văzut că focul mic, pe 
care-l ridicaserăm, se lovea inert de catarg. Două minute 
mai târziu, în ciuda tuturor pregătirilor, vasul, ca prin 
farmec, s-a canarisit la maximum şi un bloc compact de 
spumă s-a sfărâmat deasupra noastră, cum stăteam noi la 
capă. Totuşi, vântul dinspre sudest s-a dovedit, din fericire, 
doar un nor de gren şi, astfel, am avut norocul să îndreptăm 
corabia, fără să pierdem măcar o vergă. Marea foarte 
agitată şi confuză ne-a dat apoi multă bătaie de cap vreme 
de câteva ceasuri, dar, spre dimineaţă, vasul nostru era 
într-o stare aproape la fel de bună ca înainte de furtună. 
Căpitanul Guy era convins că scăpase ca prin minune. 

La 13 octombrie, am zărit insula Prince Edward, la 46* 53! 
latitudine sudică şi 37* 46' longitudine estică. După două 
zile, ne aflam în preajma insulei Possession şi curând am 
trecut de insulele Crozet, la 42* 59' latitudine sudică şi 48* 
longitudine estică. În data de 18, am ajuns lângă insula 
Kerguelen, sau Insula Dezolării, în sudul Oceanului Indian, 
şi am ancorat în Christmas Harbour, un loc unde apa aveao 
adâncime de patru stânjeni. 

Această insulă, mai bine zis grup de insule, se află la sud- 
est de Capul Bunei Speranţe, la o depărtare de aproape opt 
sute de leghe. A fost descoperită în 1772 de către baronul 
de Kergulen sau Kerguelen, un francez care, crezând că 
bucata de pământ alcătuia o parte dintr-un vast continent 
sudic, s-a întors acasă cu această veste, lucru care a produs 
mare vâlvă la vremea aceea. Preluând chestiunea, după un 
an, guvernul l-a trimis înapoi pe baron, ca să verifice 
temeinicia noii sale descoperiri şi atunci s-a văzut că 


greşise. În 1777, căpitanul Cook a nimerit peste acelaşi 
grup de insule şi pe cea mai mare dintre ele a botezat-o 
Insula Pustiului, nume pe care negreşit îl merită pe deplin. 
Totuşi, când se apropie de țărm, navigatorul este tentat să 
presupună altceva, căci, din septembrie şi până în martie, 
costişele dealurilor din jur sunt îmbrăcate cu o vegetaţie 
luxuriantă. Această falsă impresie este produsă de o plantă 
mititică, semănând cu ochii-şoricelului, care creşte pe o 
specie de muşchi fărâmicios şi e răspândită pe arii extinse. 
În afară de această plantă, nu prea se mai vede urmă de 
verdeață pe insulă, dacă nu se iau în considerare smocurile 
de iarbă aspră şi deasă din preajma portului, cei câţiva 
licheni şi o tufă ce seamănă cu o căpăţână de varză încolţită 
şi care are un gust amar şi înţepător. 

Relieful regiunii este muntos, deşi niciuna din măguri nu e 
înaltă. Crestele lor sunt veşnic acoperite cu zăpadă. Dintre 
cele câteva porturi care există, Christmas Harbour este cel 
mai convenabil. E primul port pe care-l întâlneşti pe coasta 
de nord-est a insulei, după ce treci de capul Frangois, care 
formează ţărmul nordic şi care, prin aspectul său insolit, te 
ajută să descoperi portul. Intrarea se află la 48* 40' 
latitudine sudică şi 

69* 6' longitudine estică. După ce intri pe aici, vei găsi un 
loc bun de ancoraj la adăpostul câtorva insulițe care te 
feresc îndeajuns de orice vânt dinspre est. Navigând spre 
est, din acest ancoraj, ajungi la Wasp Bay, un golf la capătul 
radei. Acesta este un mic bazin portuar, bine protejat de 
uscat, în care poţi merge cu patru brase şi găsi ancoraj la o 
adâncime între zece şi trei, cu fund tare, de argilă. O 
corabie poate staţiona aici, cu ancora de post, chiar şi un an 
întreg, fără vreun risc. Spre vest, în vârful golfului, se află 
un pârâu cu o apă nemaipomenită, uşor de procurat. 

Pe insula Kerguelen se mai găsesc încă foci din speciile cu 
blană şi o droaie de elefanţi de mare. Păsăret e câtă frunză 
şi iarbă. Pinguinii sunt şi ei în număr mare, şi de patru 
feluri. Regele-pinguin, astfel botezat datorită dimensiunii 


sale şi a minunatului său penaj, este cel mai mare81. Partea 
superioară a trupului e de obicei cenuşie, uneori cu o tentă 
liliachie; cea inferioară, albă - cel mai pur alb imaginabil. 
Capul e negru şi lucios - un negru sclipitor; labele, 
aşijderea. Dar frumuseţea deosebită a penajului constă în 
cele două dungi late şi aurii care se întind de la cap până la 
piept. 

Ciocul e lung, roz ori purpuriu. Aceste păsări umblă drept, 
cu o ţinută maiestuoasă. Capul şi-l poartă semeţ, cu aripile 
atârnându-le ca două braţe şi, cum coada şi labele par să 
alcătuiască un trunchi comun, asemănarea cu omul e de-a 
dreptul izbitoare şi la o privire fugară sau în umbra 
înserării privitorul se poate lesne înşela. Regii-pinguini pe 
care i-am văzut pe insula Kerguelen erau niţel mai mari 
decât o gâscă. Celelalte specii erau pinguinii macaroni, cel 
african şi cel moţat. Sunt mult mai mici, cu penaj mai puţin 
arătos şi se deosebesc de regele-pinguin şi în alte privinţe. 

Aici viețuiesc, pe lângă pinguini, puzderie de alte păsări, 
dintre care aş putea menţiona uriile, petrelii albaştri, 
lişiţele, rațele, marele skua, cormoranii, fulmarul de Cape, 
fulmarii uriaşi, rândunicile de mare, chirele, pescăruşii, 
furtunarii, fulmarul sau petrelul uriaş şi, în sfârşit, 
albatrosul. 

Petrelul uriaş e la fel de mare ca albatrosul obişnuit şi este 
carnivor. Adesea i se mai spune „sparge-oase” sau vulturul 
pescar. Nu sunt defel fricoşi şi, gătiţi cum se cuvine, sunt 
buni de mâncat. Când zboară, plutesc uneori foarte 
aproape de suprafaţa apei, cu aripile larg desfăcute, părând 
că nu şi le mişcă deloc, de parcă nu şi le-ar folosi defel. 

Albatrosul este una din păsările cele mai mari şi mai 
feroce din Mările Sudului. Ţine de specia pescăruşilor şi-şi 
prinde prada din zbor, adăstând pe pământ doar ca să se 
reproducă. Între această pasăre şi pinguin există o 
prietenie dintre cele mai ciudate. Cuiburile lor sunt 
construite uniform, după un plan convenit între cele două 


specii - cuibul albatrosului fiind aşezat în centrul unui mic 
pătrat alcătuit din cuiburile a patru pinguini. 

Navigatorii au dat unui asemenea ansamblu de aşezări 
numele de colonie. Aceste colonii au fost adeseori descrise, 
dar, fiindcă nu toţi cititorii mei vor fi văzut aceste descrieri 
şi pentru că voi mai avea prilejul să vorbesc despre pinguin 
şi albatros, n-ar fi rău să spun aici câte ceva despre felul lor 
de viaţă şi de a-şi construi cuibul. 

Când se apropie sezonul incubaţiei, păsările se adună în 
stoluri uriaşe şi, timp de câteva zile, par să chibzuiască 
asupra celei mai bune căi de urmat. Într-un târziu, trec la 
acţiune. E aleasă o bucată de teren neted, de întindere 
potrivită, îndeobşte de trei sau patru ari şi cât mai aproape 
de mare, însă ferită de ameninţarea ei. Locul este ales după 
netezimea lui, fiind preferat cel cu cât mai puţine pietre. 
Isprăvind cu asta, păsările se pornesc, ca şi când s-ar fi 
înţeles şi de parcă ar fi acţionate de o supremă conştiinţă, 
să traseze cu precizie matematică, fie un pătrat, fie alt 
patrulater, în funcţie de relieful terenului, destul de 
încăpător ca să poată lesne adăposti toate păsările adunate, 
dar nu mai multe - în această privinţă, fiind hotărâte, pare- 
se, să împiedice accesul potenţialilor dezertori, al celor care 
nu vor lua parte la munca din campament. O latură a 
terenului astfel demarcat merge paralel cu ţărmul mării şi 
va fi rezervată intrărilor sau ieşirilor. 

Odată trasate limitele aşezării, membrii coloniei încep să o 
curețe de tot soiul de gozuri, culegând pietrele, una câte 
una, şi ducându-le în afara hotarelor, însă aproape de ele, 
astfel încât să alcătuiască un zid pe cele trei laturi dinspre 
uscat. În interiorul acestui zid, chiar în umbra lui, se 
formează o cărare lină şi perfect netedă, servind astfel de 
promenadă publică. 

Următoarea operaţie e să împartă întreaga suprafaţă în 
pătrate mici, egale ca mărime. Aceasta se face prin 
dispunerea unor cărări înguste, foarte netede, care se 
întretaie în unghi drept pe întreaga întindere a coloniei. La 


fiecare intersecţie a acestor cărări este construit cuibul 
unui albatros, iar în mijlocul fiecărui pătrat câte un cuib de 
pinguin - şi, astfel, fiecare pinguin va fi înconjurat de patru 
albatroşi şi fiecare albatros de acelaşi număr de pinguini. 
Cuibul de pinguin constă într-o groapă în pământ, deloc 
adâncă, doar cât să nu lase singurul lui ou să se 
rostogolească. 

Albatrosul este niţel mai subtil cât priveşte pregătirile, el 
ridicând mai întâi o moviliţă, cam de un picior înălţime şi 
două în diametru, din pământ, iarbă de mare şi scoici. 
Cuibul şi-l va construi în vârful acesteia82. 

Păsările au mare grijă să nu-şi lase cuiburile neocupate 
nici măcar o clipă în toată perioada de incubație, ba chiar 
până când tinerele progenituri ajung să-şi poarte singure 
de grijă. În răstimpul cât masculul este plecat pe mare în 
căutarea hranei, femela rămâne la datorie şi numai când 
partenerul ei revine, se aventurează şi ea în larg. Ouăle nu 
sunt niciodată lăsate neacoperite - când una din păsări dă 
să plece din cuib, cealaltă se cuibăreşte lângă ea. Această 
precauţie e necesară din cauza năravurilor hoţeşti care 
domnesc în colonie, locuitorii ei nefăcându-şi scrupule din 
a-şi sustrage unul altuia ouăle cu orice prilej favorabil. 

Deşi există colonii în care populaţia este alcătuită exclusiv 
din pinguini şi albatroşi, în cele mai multe dintre ele vei 
întâlni o diversitate de păsări oceanice, care se bucură de 
toate privilegiile cetăţeniei şi care îşi aşază cuiburile 
pretutindeni unde găsesc un loc, dar fără să tulbure 
sălaşurile speciilor mai mari. Văzute de la distanţă, aceste 
colonii au o înfăţişare de-a dreptul ciudată. Întreg văzduhul 
de deasupra este întunecat de numărul imens de albatroşi 
(amestecați cu specii mai mici), zburând fără încetare spre 
înalt, îndreptându-se spre ocean sau întorcându-se acasă. 
În acelaşi timp vei vedea câte o ceată de pinguini 
preumblându-se încoace şi încolo pe îngustele cărări sau 
defilând cu mersul lor ţanţoş, ostăşesc, atât de caracteristic, 
de jur-împrejurul promenadei care împrejmuieşte colonia. 


Pe scurt, oricum ai privi lucrurile, nimic nu poate fi mai 
surprinzător decât spiritul de reflecţie dovedit de aceste 
fiinţe înaripate şi, la drept vorbind, nici că s-ar fi putut 
închipui un motiv mai bun care să dea de gândit unei minţi 
omeneşti perfect sănătoase. 

În dimineaţa sosirii noastre în Christmas Harbour, 
secundul, domnul Patterson, a coborât bărcile şi (deşi 
sezonul era abia la început) s-a dus să vâneze foci, lăsându-i 
pe căpitan şi pe o tânără rudă de-a sa pe un colţ de țărm 
pustiu, în partea de vest, aceştia având de rezolvat nişte 
treburi - n-aş putea spune de ce natură - în interiorul 
insulei. Căpitanul Guy a luat cu elo sticlă în care se afla o 
scrisoare sigilată şi a pornit la drum din locul în care fusese 
lăsat pe mal spre unul din cele mai semeţe piscuri din 
regiune. Probabil că intenţiona să lase scrisoarea pe acea 
înălţime pentru o corabie pe care o aştepta să vină pe 
urmele lui83. După ce nu l-am mai văzut, ne-am apucat 
(Peters şi cu mine ne aflam în barca secundului) să dăm o 
raită în jurul coastei, în nădejdea că vom găsi foci. Treaba 
aceasta ne-a dat de lucru vreo trei săptămâni la rând, cât 
timp am cercetat cu multă grijă fiecare colţişor, nu doar de 
pe insula Kerguelen, dar şi de pe alte câteva insulițe din 
apropiere. Strădaniile noastre însă n-au fost încununate cu 
cine ştie ce mare succes. Am zărit o sumedenie de foci cu 
blană, numai că erau tare fricoase şi, cu toată truda 
noastră, abia de-am reuşit să punem mâna pe vreo trei sute 
cincizeci. Elefanții de mare erau câtă frunză şi iarbă, mai 
ales pe ţărmul vestic al insulei principale, însă n-am ucis 
decât douăzeci, şi numai cu mare greutate. Pe insulele mai 
mici am găsit puzderie de foci cu păr, dar nu ne-am atins de 
ele. Ne-am întors, pe data de 11, la goeletă, unde i-am găsit 
pe căpitanul Guy şi pe nepotul său, care ne-au descris 
interiorul insulei în cele mai sumbre culori, ca pe unul din 
cele mai sterpe şi mai mohorâte ţinuturi din lume. 
Zăboviseră două nopţi pe insulă, deoarece secundul n-a 


înţeles că trebuia să trimită o barcă de pe goeletă care să-i 
aducă înapoi. 

77 De aici încolo Poe va prelua masiv din Narrative of Four 
Voyages pentru a descrie insulele din Atlanticul de Sud şi 
din Pacific, prezentate ca nişte „insule antarctice” 
necunoscute. 


(Pollin, p. 288) 

78 Puşcă din bronz, montată pe un pivot, care se folosea în 
artileria de marină din secolul al XIV-lea. 

79 Acesta şi următorul paragraf sunt parafrazări din 
Jeremiah N. Reynolds, Voyage of the United States Frigate 
Potomac (New York: Harper and Brothers, 1835, pp. 61- 
62), o carte extrem de citită la vremea aceea. (Pollin, p. 
291) 

80 Furtună fără precipitaţii. 

81 Pinguinul imperial este ceva mai mare decât regele 
pinguin, dar el trăieşte în Antarctica. 

82 Tot acest aranjament geometric constituie fabulaţia lui 
Morrell şi, implicit, a lui Poe. (Pollin, 297) 

83 După Pollin (pp. 297-298), Poe a luat ideea mesajului 
din sticlă din lucrarea lui James Cook şi James King, A 
Voyage to the Pacific (Londra, 1784). Cf. Manuscris găsit 
într-o sticlă, în MMR, pp. 112-119. 

Capitolul XV. 

Pe data de 12, am plecat din Christmas Harbour, 
întorcându-ne pe acelaşi drum spre vest şi lăsând în babord 
insula Marion, una dintre cele care alcătuiesc arhipelagul 
Crozet. Am dublat apoi insula Prince Edward, lăsând-o tot 
prin stânga, după care, guvernând mai mult nord, am ajuns, 
după cincisprezece zile, la insulele Tristan d'Acunha, la 37* 
8' latitudine sudică şi 12* 8' longitudine vestică. 

Acest grup de insule, atât de bine-cunoscut acum şi care 
constă în trei insule circulare, a fost descoperit de către 
portughezi, iar apoi, în 1643, a fost vizitat de olandezi şi în 
1767 de francezi. Cele trei insule formează împreună un 


triunghi, distanţa dintre ele fiind de vreo zece mile, iar între 
ele sunt treceri minunate, fără pericole. Toate trei insulele 
se situează la mare altitudine, mai ales cea botezată Tristan 
d'Acunha. E cea mai întinsă dintre ele, având circumferința 
de cincisprezece mile, şi e atât de înaltă, încât pe vreme 
senină poate fi zărită de la o distanţă de optzeci sau 
nouăzeci de mile. La nord, o parte din insulă se ridică la 
peste o mie de picioare perpendicular deasupra mării. Un 
podiş aflat la această înălţime se întinde aproape până în 
centrul insulei, iar din acest podiş se ridică un con înalt, ca 
acela din Tenerife. Arbori de o mărime apreciabilă îmbracă 
jumătatea inferioară a acestui con, însă partea de sus e 
numai stâncăraie pustie, de obicei ascunsă între nori şi 
acoperită cu zăpadă în cea mai mare parte a anului. 
Împrejurul insulei nu sunt întinsuri sau alte pericole, 
țărmurile fiind foarte abrupte, iar apa, adâncă. Pe coasta de 
nord-vest se află un estuar cu o plajă de nisip negru, unde 
bărcile lesne pot trage la mal, cu condiţia să bată vânt 
dinspre sud. Îţi poţi procura de aici apă de băut, cât încape, 
o apă excelentă; de asemenea, poţi prinde cu undiţa cod şi 
alte specii de peşte. 

Următoarea insulă, cât priveşte mărimea, şi cea mai la 
vest din arhipelag, se cheamă Inaccesibila. Poziţia ei exactă 
este la 37* 17' latitudine sudică şi 12* 24' longitudine 
vestică. Insula are o circumferință de şapte sau opt mile şi 
din toate părţile se prezintă ca un loc abrupt şi inabordabil. 

Creştetul ei este perfect neted şi întreaga regiune este 
stearpă - pe ea nu creşte nimic altceva decât câţiva arbuşti 
piperniciţi. 

Insula Privighetorii, cea mai mică şi mai la sud, se află la 
37* 26' latitudine sudică şi 12* 12' longitudine vestică. În 
larg de capătul ei sudic se întinde un recif înalt de insulițe 
stâncoase, iar la nord-est se pot vedea alte câteva cu aspect 
asemănător. Solul e râpos şi sterp, parţial străbătut de o 
vale adâncă. 


În perioada rutului, țărmurile acestor insule freamătă de 
lei şi elefanţi de mare, foci cu blană, împreună cu o mare 
diversitate de păsări oceanice. 

În preajma lor, şi tot în număr mare, se găsesc balenele. 
Datorită uşurinţei cu care aceste felurite animale erau 
altădată capturate, încă de la descoperirea sa arhipelagul a 
fost vizitat adesea. Olandezii şi francezii veneau frecvent 
aici încă de la începuturi. În 1970, căpitanul Patten, de pe 
Industry din Philadelphia, a ajuns pe Tristan d'Acunha, 
unde a rămas şapte luni (din august 1790 până în aprilie 
1791), ca să facă rost de piei de focă. A strâns în toată 
această perioadă nu mai puţin de cinci mii şase sute şi, din 
câte spunea, n-ar fi întâmpinat nici o greutate să încarce cu 
ulei o corabie mare în numai trei săptămâni. La sosire, n-a 
găsit nici un patruped, afară de câteva capre sălbatice - 
acum pe insulă forfotesc animale domestice dintre cele mai 
folositoare, aduse toate de navigatorii care i-au urmat. 

Cred că nu mult după vizita căpitanului Patten, a făcut 
escală, pe cea mai mare dintre insule, pentru 
reaprovizionare, căpitanul Colqguhoun, de pe bricul 
american Betsey. El a sădit ceapă, cartofi, varză şi o 
sumedenie de alte legume care se găsesc acum din belşug. 

În 1811, un anume Heywood, căpitan pe Nereus, a vizitat 
Tristan. A găsit acolo trei americani care se stabiliseră pe 
aceste insule, ca să prelucreze pieile de focă şi uleiul. Pe 
unul îl chema Jonathan Lambert şi se autoproclamase 
monarh al ţării. Desţelenise şi cultivase vreo şaizeci de acri 
de pământ, îndreptându-şi atenţia asupra arborelui de 
cafea şi a trestiei-de-zahăr, pe care i le furnizase 
reprezentantul guvernului american din Rio de Janeiro. 
Această aşezare a fost abandonată până la urmă şi, în 1817, 
insulele au fost luate în stăpânire de către guvernul 
britanic, care a trimis în acest scop un detaşament de la 
Capul Bunei Speranţe. De păstrat, nu le-au păstrat însă 
mult timp; totuşi, în timpul evacuării, după ce insulele au 
încetat să mai fie posesiune britanică, două sau trei familii 


engleze s-au stabilit acolo, ignorând decizia guvernului. La 
25 martie 1824, vasul Berwick, plecat din Londra spre 
insula Van Diemen84, sub comanda căpitanului Jeffrey, a 
sosit în acest loc, găsind un englez, pe nume Glass, fost 
caporal în artileria britanică. Caporalul pretindea că este 
guvernatorul suprem al insulelor şi avea în subordine 
douăzeci şi unu de bărbaţi şi trei femei. A descris în culori 
foarte favorabile salubritatea climei şi productivitatea 
solului. Locuitorii se ocupau îndeosebi cu colectarea pieilor 
de focă şi a seului de la elefanții de mare, cu care se duceau 
apoi la târg în Capul Bunei Speranţe, Glass deţinând o mică 
goeletă. Când am sosit noi, guvernatorul îşi avea aici 
domiciliul, însă mica lui comunitate se înmulţise, pe Tristan 
sălăşluind cincizeci şi şase de suflete, pe lângă o aşezare 
mai mică de şapte pe Insula Privighetorii. Nu ne-a fost greu 
câtuşi de puţin să facem rost de aproape toate proviziile de 
care aveam nevoie, fiindcă oi, porci, boi, iepuri, orătănii, 
capre, peşti de felurite specii şi legume se găseau din 
abundență. Reuşind să aruncăm ancora chiar lângă insula 
cea mare, la optsprezece brase adâncime, am luat la bord, 
cu mare uşurinţă, tot ce ne trebuia. Căpitanul Guy a mai 
cumpărat de la Glass cinci sute de piei de focă şi ceva fildeş. 
Am rămas aici o săptămână, timp în care vântul sufla mai 
ales dinspre nord şi vest, iar vremea era cam pâcloasă. Pe 5 
noiembrie, întinzând velele, ne-am îndreptat spre sud-vest, 
cu gând să cercetăm amănunţit un grup de insule care se 
chemau Aurorele şi în legătură cu a căror existenţă circula 
o mare diversitate de opinii. 

Se spune că aceste insule ar fi fost descoperite încă din 
1762 de către comandantul Aurorei85. În 1790, căpitanul 
Manuel de Oyarvido, de pe corabia Princess, aparţinând lui 
Royal Philippine Company, a navigat, după cum afirmă el, 
chiar printre ele. În 1794, corveta spaniolă Atrevida a 
pornit la drum cu misiunea de a stabili poziţia lor exactă şi, 
într-un raport publicat de Societatea Hidrografică Regală 
din Madrid, în anul 1809, se scriu următoarele în legătură 


cu această expediţie: „Corveta Atrevida a făcut, în imediata 
lor apropiere, între 21 şi 27 ianuarie, toate observaţiile 
necesare şi a măsurat cu ajutorul cronometrelor diferenţa 
de longitudine dintre aceste insule şi portul Soledad din 
Malvine. Insulele sunt în număr de trei şi se situează 
aproape pe acelaşi meridian; cea din mijloc este destul de 
joasă, iar celelalte două pot fi zărite de la nouă leghe 
depărtare”. 

Observațiile făcute la bordul Atrevidei dau următoarele 
rezultate privind poziţia exactă a fiecărei insule: cea mai de 
nord se află la 52* 37' 24” latitudine sudică, 47* 43' 15” 
longitudine vestică; cea din mijloc la 53* 2' 40” latitudine 
sudică, 47* 55' 15” longitudine vestică, iar cea mai la sud la 

53* 15' 22” latitudine sudică, 47* 57' 15” longitudine 
vestică. 

La 27 ianuarie, căpitanul James Weddel, din marina 
britanică, a plecat din portul Staten Land tot în căutarea 
Aurorelor. Acesta relatează că, după ce şi-a dat silinţa să 
caute cât mai temeinic, trecând nu doar prin imediata 
apropiere a locurilor indicate de comandantul Atrevidei, ci 
pretutindeni în vecinătatea acestor locuri, n-a putut 
descoperi nici o urmă de pământ. Aceste declaraţii 
contradictorii i-au îmboldit şi pe alţi navigatori să pornească 
în căutarea insulelor şi, lucru bizar, în timp ce unii au 
străbătut în lung şi în lat locurile pe unde se bănuia că s-ar 
afla ele, fără să le găsească, nu puţini sunt cei care susţin 
cu tărie că le-au văzut, ba chiar că au ajuns până aproape 
de țărmurile lor. Căpitanul Guy intenţiona să facă tot ce-i 
stătea în putere ca să lămurească o chestiune pe cât de 
controversată, pe atât de bizară86. 

Ne-am menţinut drumul, între sud şi vest, cu vreme 
instabilă, până pe 20 ale lunii, când am ajuns în regiunea cu 
pricina, situată la 53* 15' latitudine sudică şi 47* 58' 
longitudine vestică, adică foarte aproape de locul indicat ca 
fiind poziţia celei mai de sud insule din arhipelag. Cum n- 
am zărit nici urmă de uscat, ne-am continuat drumul către 


vest, de-a lungul paralelei 53* sud, până la meridianul 50* 
vest. Am ţinut apoi drumul spre nord până la paralela 52* 
sud, după care ne-am întors spre est şi am menţinut 
paralela cu ajutorul înălțimilor succesive, dimineaţa şi 
seara, şi al înălțimilor meridiane ale planetelor şi lunii. 
După ce am navigat astfel până la meridianul coastei de 
vest a Georgiei, am menţinut acest meridian, până când am 
ajuns la latitudinea de la care plecaserăm. Am făcut apoi 
curse diagonale pe întreaga întindere a zonei circumscrise, 
având tot timpul un om de veghe la gabie şi reluându-ne 
cercetările cu şi mai multă atenţie pe parcursul a trei 
săptămâni, răstimp în care vremea a fost deosebit de 
plăcută şi de frumoasă, fără pic de ceaţă. Fireşte, eram pe 
deplin încredinţat că, dacă vor fi existat cândva insule prin 
apropiere, astăzi nu mai exista nici urmă de ele. După 
întoarcerea mea acasă, am descoperit că aceeaşi zonă 
fusese cercetată, cu aceeaşi migală, în 1822, de căpitanul 
Johnson, de pe goeleta americană Henry şi de căpitanul 
Morrel, de pe goeleta americană Wasp, în amândouă 
cazurile cu acelaşi rezultat ca şi al nostru. 

84 Tasmania. 

85 Aurorele - în limba spaniolă Islas Auroras - îşi trag 
numele de la vasul Aurora, care, sub comanda lui Joseph de 
la Llana, le-a descoperit în anul 1762. Cele şase insulițe, 
situate la 240 km de South Georgia, se numesc în engleză 
Shag Rocks şi au fost recucerite de Marea Britanie în anul 
1982 în urma războiului cu Argentina. 

86 Printre vasele care au pretins, de-a lungul timpului, că 
ar fi întâlnit Aurorele pot fi amintite San Miguel în 1769, 
Aurora în 1774, bricul Pearl în 1779 şi vasul Dolores în 
1790. Ele toate ajung să dea latitudinea medie de 53* sud. 
(n.a.) 

Capitolul XVI. 

Planul iniţial al căpitanului Guy, după ce se va fi lămurit în 
privinţa Aurorelor, era să străbată strâmtoarea Magel an şi 
să o ia apoi în sus, de-a lungul coastei vestice a Patagoniei, 


numai că informaţiile obţinute de el pe insula Tristan 
d'Acunha l-au făcut să se îndrepte către sud, în nădejdea că 
va nimeri peste cele câteva insulițe despre care se spunea 
că ar fi situate pe la paralela 60* sud şi 41* 20' longitudine 
vestică. În situaţia că nu descoperea aceste ţinuturi, iar 
anotimpul se arăta prielnic, plănuise să o ia repejor spre 
pol. Aşa că, pe 12 decembrie, am întins velele şi ne-am 
îndreptat în direcţia respectivă. Pe data de 18, ne aflam în 
poziţia indicată de Glass şi timp de trei zile am cercetat 
împrejurimile, fără să zărim vreo urmă a insulelor 
menţionate de acesta. Pe 21, fiind o vreme neobişnuit de 
plăcută, am luat-o din nou către sud, hotărâți să 
pătrundem, menţinând direcţia, cât mai departe cu putinţă. 
Înainte să încep cu această parte a povestirii mele, s-ar 
cădea, poate, pentru informarea acelor cititori care nau 
urmărit progresul descoperirilor în aceste regiuni, să le 
relatez, pe scurt, despre încercările de până acum - foarte 
puţine de altminteri - de a ajunge la Polul Sud. 

Aceea a căpitanului Cook a fost prima despre care avem 
date certe. În 1772, pe corabia Resolution, a luat-o spre 
sud, însoţit de locotenentul Furneaux pe Adventure. În 
decembrie, se afla deja la paralela 58* latitudine sudică şi 
26* 57' longitudine vestică. Aici a întâlnit câmpuri înguste 
de gheaţă, cam de opt-zece țoli grosime, întinzându-se de la 
nord-vest şi sud-est. Pluteau mai peste tot sloiuri mari de 
gheaţă, atât de îngrămădite, încât corăbiile îşi croiau 
anevoie drum printre ele. În acele momente, văzând 
numărul uriaş de păsări, dar luându-se şi după alte indicii, 
căpitanul Cook a presupus că se află în apropierea 
uscatului. A continuat să ţină direcţia sud, vremea fiind 
extrem de rece, până când a atins paralela 64* şi 38* 14: 
longitudine estică. Aici a avut parte de vreme bună, cu brize 
uşoare, cinci zile la rând termometrul arătând 
36*Fahrenheit87. În ianuarie 1773, vasele au trecut de 
Cercul Antarctic, dar n-au reuşit să pătrundă mult dincolo 
de el, căci, atingând latitudinea de 67* 31', şi-au văzut 


înaintarea blocată de un brâu imens de gheaţă, încingând 
întreg orizontul de miazăzi, cât puteai cuprinde cu ochii. 
Gheaţa era de toate mărimile, iar unele dintre aceste sloiuri 
masive, întinse pe câteva mile, alcătuiau o masă compactă 
care se ridica până la optsprezece-douăzeci de picioare 
deasupra apei. 

Anotimpul fiind destul de înaintat şi cum avea slabe 
speranţe de a putea ocoli aceste obstacole, căpitanul Cook a 
virat, mai mult în silă, spre nord88. 

La un an, în noiembrie, şi-a reluat căutările în Antarctica. 
La latitudinea de 59* 40' a dat peste un curent puternic pe 
direcţia sud. În decembrie, când navele se aflau la 
latitudinea de 67* 31' şi 142* 54' longitudine vestică, frigul 
devenise necruţător, cu tempestă şi ceaţă. Şi pe aici se 
găseau puzderie de păsări: albatroşi şi pinguini, dar mai 
ales petreli. La latitudinea de 70* 23' au întâlnit câteva 
insule mari de gheaţă şi la scurt timp au observat că norii 
dinspre sud erau albi ca neaua, semn că prin preajmă se 
aflau câmpuri de gheaţă. La latitudinea de 71* 10' şi 106* 
54' longitudine vestică, navigatorii au fost opriţi din drum, 
ca şi mai înainte, de o imensă întindere de gheaţă care 
cuprinsese întreaga linie a orizontului sudic. Capătul de 
nord al acestei întinderi se înfăţişa ca o masă neregulată şi 
colţuroasă, atât de compactă, încât pur şi simplu era de 
netrecut, şi se întindea pe vreo milă spre sud. Dinapoia ei, 
pe oarecare distanţă, gheaţa era destul de netedă, după 
care, în colţul îndepărtat, se înălţau lanţuri gigantice de 
munţi de gheaţă, unul mai semeţ decât altul. Căpitanul 
Cook a tras concluzia că acest câmp imens se întindea până 
la Polul Sud sau făcea parte dintr-un continent. Domnul ]. N. 
Reynolds, ale cărui strădanii şi perseverenţă au reuşit până 
la urmă să pună pe picioare o expediţie naţională, cu 
scopul, printre altele, de a explora aceste regiuni, vorbeşte 
în felul următor despre încercarea vasului Resolution: „Nu 
ne surprinde faptul că domnul Cook n-a putut trece de 71* 
10', dar ne uimeşte că a reuşit, într-adevăr, să atingă acest 


punct la meridianul 106* 54' longitudine vestică. Ţara lui 
Palmer se află la sud de Shetland, la latitudinea de 64* şi se 
întinde spre sud şi vest - un loc unde n-a ajuns încă niciun 
navigator. 

Cook se îndrepta spre acest ţinut, când înaintarea i-a fost 
zădărnicită de gheţuri, ceea ce ne temem că se va întâmpla 
de fiecare dată în acel punct, şi încă la început de sezon, 
cum este 6 ianuarie - şi n-ar trebui să ne mirăm dacă o 
parte din munţii de gheaţă pe care i-a descris ar ţine de 
regiunea principală a Ţării lui Palmer sau de alte porţiuni 
de uscat, situate mai departe, spre sud şi vest”. 

În 1803, căpitanii Kreutzenstern şi Lisiausky89 au fost 
însărcinaţi de către Alexandru, ţarul Rusiei, să navigheze în 
jurul globului. În încercarea lor de a înainta spre sud, n-au 
trecut de 59* 58' şi 70* 15' longitudine vestică. Aici au 
întâlnit curenţi puternici pe direcţia est. Balene se găseau 
din belşug, dar n-au zărit pic de gheaţă. În legătură cu 
această călătorie, domnul Reynolds constată că, dacă 
Kreutzenstern ar fi ajuns acolo unde a ajuns la început de 
anotimp, în mod sigur că ar fi dat de gheaţă - era martie 
când a atins latitudinea amintită. Vânturile, predominând, 
cum e cazul, dinspre sud şi vest, purtaseră sloiurile 
plutitoare cu ajutorul curenților spre acea regiune polară, 
mărginită la nord de Georgia, la est de insulele Sandwich şi 
South Orkneys, iar la vest de insulele South Shetland. 

În 1822, căpitanul James Weddel, din marina britanică, a 
ajuns cu două ambarcaţiuni mici mai la sud decât oricare 
navigator de până atunci şi tot fără să întâmpine mari 
piedici. Din spusele sale, deşi a fost prins deseori între 
gheţuri înainte să atingă paralela 72, când a ajuns acolo, n- 
a găsit nici măcar un sloi şi, răzbătând la latitudinea de 74* 
15', nu se vedeau câmpuri, ci doar trei insule de gheaţă. E 
oarecum ciudat că, deşi a zărit stoluri uriaşe de păsări, dar 
şi obişnuitele semne ale uscatului, şi cu toate că la sud de 
insulele Shetland gabierul a observat nişte ţărmuri 


necunoscute, întinzându-se spre sud, Weddel nu susţine 
ideea că ar exista pământ în regiunile polare din sud. 

La 11 ianuarie 1823, căpitanul Benjamin Morrel de pe 
Wasp, o goeletă americană, a pornit la drum din Ţara lui 
Kerguelen, cu intenţia de a străbate sudul cât mai departe 
cu putinţă. La 1 februarie, se afla la 64* 52' latitudine 
sudică şi 118* 27' longitudine estică. Pasajul următor este 
luat din jurnalul său de la acea dată: „Vântul a crescut 
curând în intensitate, ajungând la unsprezece noduri, aşa 
că ne-am folosit de prilej ca să ne îndreptăm spre vest; 
încredinţaţi însă că, cu cât vom depăşi mai mult latitudinea 
sudică de 64*, cu atât trebuia să ne temem de mai puţine 
gheţuri, am cârmit niţel mai spre sud, până când am trecut 
de Cercul Antarctic şi am ajuns la 69* 15' latitudine estică. 
La această latitudine n-am văzut nici un câmp de gheaţă, ci 
doar câteva insule de gheaţă90.” 

Cu data de 14 martie am mai găsit această însemnare: 
„Marea este acum complet liberă de câmpuri de gheaţă şi 
se zăresc nu mai mult de douăsprezece insule de gheaţă. În 
acelaşi timp temperatura aerului şi a apei este cu cel puţin 
13* mai ridicată (mai plăcută) decât cea pe care am 
înregistrat-o vreodată între paralele 60* şi 62* sud. De data 
asta am calculat că variaţia azimutului este de 14* 27' est... 
Am mai străbătut de câteva ori Cercul Antarctic pe la 
diferite meridiane şi de fiecare dată am remarcat că 
temperatura aerului şi, deopotrivă, a apei creşteau, pe 
măsură ce înaintam dincolo de 65* latitudine sudică şi că 
variaţia descreştea în aceeaşi proporţie. Când ne aflam la 
nord de această latitudine, bunăoară între 

60* şi 05* sud, adeseori ni se întâmpla să găsim cu greu 
un pasaj printre imensele şi aproape inombrabilele insule 
de gheaţă, dintre care unele erau de la una până la două 
mile în circumferință şi cu peste cinci sute de picioare 
deasupra nivelului apei.” 

Rămas aproape fără apă şi combustibil şi fără 
instrumentele potrivite, başca anotimpul destul de înaintat, 


căpitanul Morrel a fost nevoit să se întoarcă, fără să încerce 
să mai înainteze spre sud, deşi în faţa lui se întindea o mare 
complet liberă. Din spusele lui, dacă aceste considerente 
majore nu l-ar fi silit să renunţe, ar fi putut răzbate, dacă nu 
chiar până la pol, măcar până la paralela 85*. Am prezentat 
mai pe larg părerile sale în legătură cu aceste lucruri, 
pentru ca cititorul să aibă prilejul să vadă în ce măsură ele 
au fost întărite de însăşi experienţa mea de mai târziu. 

În 1831, căpitanul Briscoe, aflat în slujba domnilor 
Enderby din Londra, proprietari ai câtorva vase de pescuit 
balene, a pornit cu bricul Lively spre Mările Sudului, însoţit 
de cuterul Tula. Pe 28 februarie, aflându-se la 66* 30' 
latitudine sudică şi 47* 31' longitudine estică, a zărit 
pământ şi „neîndoios a descoperit printre zăpezi piscurile 
neguroase ale unui lanţ de munţi pe direcţia est-sud-est”. A 
petrecut întreaga lună următoare în această regiune, dar n- 
a putut să se apropie de coastă la mai puţin de zece leghe, 
din cauza furtunilor. Văzând că nu mai poate face 
descoperiri în acest anotimp, s-a întors spre nord, ca să 
ierneze în Ţara lui Van Diemen91. 

La începutul anului 1832, a luat-o din nou către sud şi, la 4 
februarie, a zărit pământ în direcţia sud-est, la latitudinea 
de 67* 15' şi 69* 29' longitudine vestică. A aflat curând că 
era vorba de o insulă din preajma capului de uscat pe care 
îl descoperiserăm prima oară. Pe 21 ale lunii, a reuşit să 
tragă la malul insulei şi a pus stăpânire pe ea în numele lui 
Wil iam al IV-lea, botezând-o insula Adelaide, în onoarea 
reginei Angliei. După ce toate aceste amănunte au fost 
aduse la cunoştinţa Societăţii Regale de Geografie din 
Londra, aceasta a tras concluzia că „există o porţiune 
compactă de pământ, întinzându-se de la 47* 30' 
longitudine estică până la 69* 29' longitudine vestică, iar pe 
paralelă, de la 62* la 67* latitudine sudică. Cât priveşte 
această concluzie, domnul Reynolds observă: „Nu susţinem 
deloc că ar fi cea corectă şi nici că descoperirile lui 
Briscoe92 ar îndreptăţi o asemenea ipoteză. Weddel s-a 


îndreptat spre sud exact între aceste limite, pe un meridian 
aflat la est de Georgia, insulele Sandwich şi insulele South 
Orkney şi Shetland”. Propria mea experienţă va dovedi în 
cele din urmă, cât se poate limpede, falsitatea concluziei la 
care a ajuns societatea. 

Acestea au fost principalele încercări de atingere a unei 
latitudini sudice înalte93 şi curând se va vedea că, înainte 
ca Jane să pornească la drum, mai rămăseseră aproape 
300* de longitudine, pe unde Cercul Antarctic n-a fost 
străbătut niciodată94. La drept vorbind, în faţa noastră se 
întindea un câmp larg de explorare şi, nu fără emoţii şi 
curiozitate, l-am auzit pe căpitanul Guy dând glas deciziei 
lui temerare de a înainta spre sud. 

87 În jur de 2*Celsius. 

88 În acest capitol se parafrazează masiv din Jeremiah N. 
Reynolds, Address on the Subject of a Surveying Expedition 
to the Pacific Ocean and South Seas. Delivered în the Hall of 
Representatives on the Evening of April 3, 1836, pp. 90-92, 
Poe nutrind o deosebită admiraţie pentru acest editor, 
scriitor şi explorator american. Aproape jumătate din caP Al 
XVI-lea se bazează pe lucrarea lui Reynolds, pe care Poe a 
recenzat-o în Southern Literary Messenger (ianuarie 1837). 

89 Pesemne erori tipografice, căci numele celor doi 
căpitani sunt Kruzenstern şi Lisiansky. 

90 Întreg paragraful, precum şi următoarele două sunt 
preluate verbatim din Morrell, oP. Cit., pp. 64-65, 66, 94-95. 
(Pollin, p. 310) 

91 În original, Van Diemen's Land, vechiul nume al insulei 
Tasmania. 

92 Poe preia din lucrarea lui Reynolds numele căpitanului 
John Briscoe, autor al Journal of a Voyage towards the 
South Pole, 1830 to 1832, Edinburgh, 1834. (Pollin, p. 310) 

93 Adică latitudini polare. 

94 Atât Reynolds, cât şi Poe ignoră importanta expediţie 
polară rusă din 1819-1821, aflată sub comanda căpitanului 


Fabian von Bellingshausen, care, în 1821, a străbătut 
Cercul Antarctic cu navele Mirni şi Vostok. 

Capitolul XVII. 

După ce am renunţat să mai căutăm insulele lui Glass, 
timp de patru zile am menţinut drumul spre sud, fără să 
întâlnim pic de gheaţă. În data de 

26, pe la amiază, ne aflam la 63* 23' latitudine sudică şi 
41* 25' longitudine vestică. Am văzut aici câteva insule mari 
de gheaţă şi un sloi, totuşi nu prea mare, desprins dintr-un 
câmp de gheaţă. Vântul suflă în general dinspre sud-est sau 
nord-est, însă e foarte slab. Când bate de la vest - ceea ce 
se întâmplă rar - este mereu însoţit de gren cu ploaie. Zi de 
zi ninge mai mult sau mai puţin. Pe 27, termometrul arăta 
35*95. 

1 ianuarie 1828. Astăzi ne-am trezit înconjurați din toate 
părţile de gheaţă şi perspectivele noastre par, într-adevăr, 
sumbre. Toată dimineaţa a bătut straşnic un vânt de 
furtună, dinspre nord-est, năpustind asupra cârmei şi a 
pupei sloiuri mari de gheaţă, cu atâta putere, încât 
tremuram cu toţii, gândindu-ne la consecinţe. Spre seară, 
pe când vântul continua să sufle cu furie, un câmp mare de 
gheaţă, aflat în faţa noastră, s-a frânt în două şi am putut, 
astfel, forțând velatura, să ne croim drum printre sloiurile 
mai mici către apa liberă de dincolo de gheţuri. Pe când ne 
apropiam de acest loc, am strâns velele rând pe rând şi, 
după ce, într-un târziu, am ieşit la larg, am luat drum de 
capă, doar cu o trincă terţarolată. 

2 ianuarie. Vremea a fost destul de plăcută. La amiază, ne 
găseam la 69* 10' latitudine sudică şi 42* 20' longitudine 
vestică, după ce trecuserăm Cercul Atlantic. Către sud nu 
prea se zărea gheaţă, deşi în spatele nostru se aflau 
câmpuri întinse. Astăzi am încropit un fel de sondă, 
slujindu-ne de un recipient mare de fier cu o capacitate de 
douăzeci de galoane şi de un odgon lung de două sute de 
stânjeni. Am descoperit astfel curentul care se deplasa spre 
nord96 cu viteza de vreun sfert de milă pe oră. 


Temperatura aerului era acum în jur de 33*. Am calculat 
variaţia de aici la 14* 28' est, per azimut. 

5 ianuarie. Am ţinut tot direcţia sud, fără piedici prea 
mari. Totuşi, dimineaţa, aflându-ne la 73* 15' latitudine 
estică şi 42* 10' longitudine vestică, a trebuit să ne oprim 
din nou, din cauza vastei întinderi de gheaţă polară. Spre 
sud, însă, am văzut multă apă liberă şi nu aveam nici un 
dubiu că vom fi în stare până la urmă să ajungem la ea. 
Navigând spre est, de-a lungul banchizei, am ajuns într-un 
târziu la un pasaj lat de vreo milă, pe care, până la asfinţitul 
soarelui, l-am străbătut cum-necum. Marea în care ne aflam 
acum era împânzită cu insule de gheaţă, însă lipseau cu 
totul câmpurile de gheaţă şi, astfel, ne-am continuat drumul 
cu bărbăţie, ca şi înainte. Frigul nu părea să se înteţească, 
deşi am avut parte de ninsori dese şi, din când în când, de 
grenuri cu grindină, de o rară violenţă. Stoluri uriaşe de 
albatroşi97 au zburat astăzi pe deasupra goeletei noastre 
de la sud-est înspre nord-vest. 

7 ianuarie. Marea era încă destul de liberă, aşa că nu ne-a 
fost greu să menţinem drumul. La vest am zărit câteva 
aisberguri incredibil de mari, iar după-amiaza am trecut 
foarte aproape pe lângă unul, al cărui vârf nu putea avea 
sub patru sute de stânjeni faţă de nivelul oceanului. La 
bază, circumferința lui era probabil de trei sferturi de leghe 
şi din crăpăturile feţelor sale se scurgeau câteva râuşoare 
de apă. Această insulă a rămas în câmpul nostru vizual timp 
de două zile, după care am pierdut-o în ceaţă! 

10 ianuarie. Azi-dimineaţă devreme, am avut nefericirea 
să pierdem un om peste bord. Era un american, pe nume 
Peter Vredenburgh, de loc din New York98 şi unul dintre 
cei mai vrednici marinari de pe goeletă. Pe când inspecta 
umărul provei, i-a alunecat piciorul, a căzut între două 
sloiuri şi n-a mai ieşit. Astăzi, pe la prânz, ne aflam la 
latitudinea de 78* 30' şi 40* 15' longitudine vestică. Se 
lăsase gerul, iar din nord şi vest bătea întruna gren cu 
grindină. Tot în această direcţie am zărit alte câteva 


aisberguri imense şi întreg orizontul de răsărit părea încins 
de câmpuri de gheaţă, înălțându-se strat peste strat, crustă 
peste crustă. Seara, bucăţi de lemn pluteau pe lângă noi, 
iar pe deasupra noastră zburau stoluri uriaşe de păsări, 
printre care fulmari, petreli, albatroşi şi o pasăre mare cu 
penaj albastru sclipitor. Aici, declinaţia 99 per azimut a fost 
mai mică decât cea de dinainte să fi trecut Cercul Atlantic. 

12 ianuarie. Înaintarea noastră spre sud părea din nou 
incertă, căci în direcţia Polului nu se vedea nimic altceva 
decât un sloi, aparent nemărginit, încălecat de munţi uriaşi, 
alcătuiți din grunji mari de gheaţă, sub piscurile cărora se 
căscau, unul peste altul, hăuri amenințătoare. Până pe data 
de 14 am ţinut direcţia vest, în speranţa că vom găsi o 
intrare. 

14 ianuarie. În zori, am atins extremitatea vestică a 
câmpului care ne barase drumul şi, dublând în vânt, am 
ajuns la o mare liberă de orice urmă de gheaţă. Sondând la 
adâncimea de două sute de brase, am descoperit un curent 
pe direcţia sud, cu viteza de o jumătate de milă pe oră. 

Temperatura aerului era de 47*, iar cea a apei de 34* 100. 
Am mers apoi spre sud fără să întâlnim obstacole prea mari, 
iar în data de 16, pe la amiază, am ajuns la latitudinea de 
81* 21' şi 42* longitudine vestică. Aici, am sondat din nou şi 
am descoperit un curent tot pe direcţia sud şi cu viteza de 
trei sferturi de milă pe oră. Variația per azimut se 
micşorase, iar temperatura aerului era chiar blândă şi 
plăcută, termometrul urcând până la 

51*101. N-am văzut pic de gheaţă în tot acest timp. Toţi 
oamenii de la bord sunt convinşi acum că vom reuşi să 
ajungem la Pol. 

17 ianuarie. Ziua de azi a fost plină de evenimente. Pe 
deasupra noastră zburau nenumărate stoluri de păsări 
dinspre sud şi de pe punte am împuşcat câteva; una din ele, 
o specie de pelican, avea un gust excelent. Pe la amiază, de 
la gabie a fost zărit, la babord, în direcţia arcului provei, un 
sloi mic de gheaţă, iar pe el părea să adaste un animal 


destul de mare. Fiind vreme bună şi aproape fără vânt, 
căpitanul Guy a trimis două bărci să vadă despre ce era 
vorba. Dirk Peters şi cu mine ne aflam în barca secundului. 
Ajungând în dreptul sloiului, am văzut că pe el se instalase 
un ditamai ursul, din rasa arctică, dar, ca dimensiune, 
întrecându-i cu mult pe cei mai mari dintre ei. Fiind bine 
înarmaţi, n-am ezitat să îl atacăm pe loc. 

Am tras de câteva ori, la intervale scurte, majoritatea 
loviturilor nimerindu-l, pare-se, în cap şi în piept. Deloc 
descumpănită însă, namila a sărit de pe gheaţă şi a început 
să înoate, cu fălcile larg deschise, spre barca în care ne 
aflam Peters şi cu mine. În confuzia iscată printre noi la 
această neaşteptată întorsătură, niciunul nu era pregătit să 
tragă prompt a doua oară, şi ursul a reuşit să-şi urce 
jumătate din trupu-i mătăhălos peste copastia bărcii 
noastre şi să-l prindă de şale pe unul dintre ai noştri, 
înainte să putem găsi vreun mijloc eficace de a-l goni. În 
această situaţie disperată, doar promptitudinea şi agilitatea 
lui Peters ne-au salvat de la pieire. Sărind în spatele 
matahalei, i-a înfipt lama cuţitului în ceafă, reuşind să 
ajungă dintr-o lovitură până la măduva spinării. Dihania s-a 
prăvălit în mare, fără viaţă şi fără să se zbată, rostogolindu- 
se în cădere peste Peters. Acesta însă şi-a revenit 
numaidecât şi, după ce i-am aruncat în apă o frânghie, a 
legat bine leşul, înainte să se suie în barcă. Ne-am întors 
apoi în triumf la goeletă, trăgând după noi trofeul. 
Măsurându-l pe toată lungimea lui, am văzut că ursul avea 
exact cincisprezece picioare. Blana era de un alb fără cusur, 
o blană foarte aspră şi sârmoasă. Ochii îi erau roşii ca 
sângele şi mai mari decât ai ursului arctic - la fel şi botul, 
ceva mai rotund, semănând destul de bine cu un bot de 
buldog. Carnea era fragedă şi, cu toate că mirosea 
îngrozitor a peşte, oamenii au înfulecat din ea cu lăcomie, 
declarând-o foarte gustoasă. 

N-am apucat bine să ducem captura lângă vas, că omul din 
vârful catargului a dat un chiot de bucurie: „Uscat la 


LLA 


tribord spre prova!”. Întreg echipajul era acum în alertă şi, 
cum briza dinspre nord-est se întărise chiar la timp, curând 
ne aflam în preajma coastei. Până la urmă s-a dovedit a fi o 
insuliţă joasă şi stâncoasă, cu o circumferință cam de o 
leghe şi lipsită cu totul de vegetaţie, în afară de limba- 
soacrei, o specie de cactus. Când te apropii de insulă din 
direcţia nord, se vede doar un banc stâncos, înaintând în 
mare şi semănând izbitor cu nişte baloturi de bumbac, 
legate cu sfoară. După acest banc, spre vest, se află un mic 
golf, la intrarea căruia bărcile noastre au acostat într-un loc 
convenabil. 

Nu ne-a trebuit mult timp să explorăm insula cu de- 
amănuntul, dar cu o singură excepţie n-am găsit nimic care 
să ne reţină atenţia. La extremitatea sudică, lângă mal, am 
cules o bucată de lemn, pe jumătate îngropată într-un 
morman de pietre răsfirate, şi care alcătuise, pare-se, prora 
unei pirogi. Cineva încercase în mod evident să sculpteze 
ceva pe ea şi căpitanul Guy a crezut că poate distinge figura 
unei broaşteţestoase, dar pe mine, unul, asemănarea nu m- 
a prea convins. În afară de proră, dacă într-adevăr era aşa 
ceva, n-am găsit nici o altă dovadă că țestoase, dar pe mine, 
unul, asemănarea nu m-a prea convins. În afară de proră, 
dacă într-adevăr era aşa ceva, n-am găsit nici o altă dovadă 
că vreo vietate s-ar fi aciuat vreodată pe aici. Poziţia exactă 
a micii insule (pe care căpitanul Guy a botezat-o Insuliţa lui 
Bennet1 02, în onoarea partenerului său, coproprietar al 
goeletei) este la latitudinea sudică de 82* 50' şi 42* 20' 
longitudine vestică. 

Înaintaserăm acum spre sud cu 8* mai mult decât oricare 
alt navigator de până acum, iar marea se întindea perfect 
liberă înaintea noastră. Am mai descoperit că declinaţia 
scădea constant pe măsură ce avansam şi, lucru şi mai 
surprinzător, temperatura aerului şi, de la o vreme, şi cea a 
apei erau mai ridicate1 03. Puteam chiar spune că vremea 
era plăcută, iar dinspre punctul nordic arătat de busolă 
bătea tot timpul o briză stabilă, însă foarte bună. Cerul a 


fost mai mult senin, doar când şi când ivindu-se câte o 
umbră vaporoasă şi diafană la orizontul din sud - invariabil 
însă de scurtă durată. Doar două piedici stăteau în calea 
noastră: combustibilul era pe sfârşite şi câţiva membri ai 
echipajului prezentau simptome de scorbut. Împovărat de 
aceste gânduri, căpitanul Guy a început să ne amintească 
tot mai des cum că ar trebui să ne întoarcem. Cât despre 
mine, încrezător cum eram că, ţinând drumul, vom da de 
uscat şi, având toate motivele să cred, din cele ce vedeam, 
că nu va fi solul steril pe care-l întâlniserăm la înaltele 
latitudini arctice, am stăruit cu multă ardoare pe lângă el 
asupra folosului de a persevera, măcar câteva zile, pe 
direcţia pe care o menţineam acum. O mai bună ocazie de a 
dezlega marea problemă privind existenţa unui continent 
antarctic nu i se ivise nimănui până acum şi mărturisesc că- 
mi venea să urlu de indignare la indicaţiile şovăielnice şi 
inoportune ale comandantului nostru. Cred cu adevărat că 
cele ce i le-am spus, după ce n-am mai putut rezista, au 
avut darul de a-l îmboldi să o ţină tot înainte. Prin urmare, 
deşi nu pot decât să deplâng întâmplările nefericite şi 
sângeroase iscate curând după aceea din pricina sfaturilor 
mele, fie-mi îngăduit totuşi să mă simt mulţumit într-o 
oarecare măsură că şi eu am contribuit, oricât de puţin, în a 
deschide ochii oamenilor de ştiinţă asupra unuia dintre cele 
mai fascinante secrete din câte le-au reţinut vreodată 
atenţia. 

951,6*Celsius. În acest paragraf Poe se inspiră din 
Morrell, Narrative, p. 65. (Pollin, p. 311) 

96 De fapt, spre sud! Baudelaire corectează tacit eroarea 
lui Poe. 

97 Cf. „Ca un solitar albatros”, în Al Aaraaf, II, v. 107 şi 
„Ori ca şi un palid albatros”, în Tărâm de basm, v. 34 - vezi 
PD, p.165 şip. 189. 

98 S-ar părea că Poe a uitat de Lloyd & Vredenburgh, 
firma armatorilor din Nantucket, de care vorbeşte în cap. 


II, căci dă acelaşi nume olandez newyorkezului de la bordul 
goeletei. 


(Pollin, p. 313) 

99 Unghiul dintre meridianul magnetic şi meridianul 
adevărat. 

100 Aprox. 8*Celsius, respectiv 1*Celsius. 

10110,5*Celsius. 

102 Căpitanul Guy seamănă cu Benjamin Morrell, care 
vorbeşte despre Capul Bennet, aflat în arhipelagul 
Auckland. În cartea lui Morrell apar numeroase asemenea 
toponime, însă nicăieri altundeva. (Pollin, p. 316) 

103 Poe va fi preluat ideea despre o Antarctică relativ 
caldă fie de la Morrell, fie din teoria lui John Cleves Symmes 
JR. Despre „Pământul găunos” (1818), expusă de acesta în 
numeroase conferinţe şi publicată sub formă de carte de 
către James McBride: Symmes's Theory of Concentric 
Spheres (Cincinnati, Morgan, Lodge and Fisher, 1826). 
Symmes studiase rapoartele marinarilor derutaţi de apele 
mai calde şi de migraţia inversă a păsărilor din apropierea 
polilor, elaborând o teorie conform căreia Pământul ar fi 
alcătuit din cinci sfere concentrice care au găuri de acces la 
poli. În anul 1823, Symmes a cerut Congresului american 
să trimită o expediţie care să-i verifice ipoteza şi a reuşit să 
obţină 46 de voturi. Ideea lui Symmes a fost preluată de 
Jeremiah N. Reynolds, cel care a făcut toate diligenţele 
pentru organizarea unei expediţii pe cheltuiala statului 
american, el însuşi investind 300000 de dolari în această 
acţiune. Cf. Manuscris găsit într-o sticlă, notele introductive 
şi n. 17, în MMR, pp. 466-67. 

Capitolul XVIII 

18 ianuarie. Dimineaţa 104, ne-am continuat înaintarea 
spre sud pe o vreme la fel de plăcută ca şi înainte. Marea 
este perfect liniştită, vântul, destul de călduţ, bate dinspre 
nord-est, temperatura apei, 53*105. Am recurs din nou la 
dispozitivul nostru de sondare şi cu o saulă de o sută 


cincizeci de brase am aflat că direcţia curentului era spre 
Pol, cu o viteză de o milă pe oră. Această tendinţă constantă 
spre sud, atât a vântului, cât şi a curentului, a dat naştere 
unor speculaţii, ba chiar unor temeri, în feluritele 
compartimente ale goeletei şi am văzut cât se poate de clar 
că făcuse o impresie deloc neglijabilă asupra căpitanului 
Guy. Omul însă avea un simţ ascuţit al ridicolului, şi în cele 
din urmă am reuşit să-l fac să râdă de propriile-i îngrijorări. 
Declinaţia era acum cu totul nesemnificativă. În cursul zilei 
am văzut câteva balene din specia celor netede şi pe 
deasupra vasului au trecut nenumărate stoluri de albatroşi. 
De asemenea, am cules din apă o tufă plină cu boabe roşii, 
ca ale păducelului, şi leşul unui animal de uscat, cu o 
înfăţişare destul de ciudată. Era lung de trei picioare, dar 
măsura doar şase țoli în înălţime şi avea patru picioare 
foarte scurte, labele fiind înarmate cu gheare lungi, de un 
roşu-aprins ca mărgeanul. Trupul îi era acoperit cu un păr 
drept şi mătăsos, alb ca neaua. Coada lui era subţire ca a 
şobolanului şi lungă de vreun picior şi jumătate. Capul 
semăna cu cel al unei pisici, cu excepţia urechilor - acestea 
erau pleoştite ca nişte urechi de câine. Dinţii aveau aceeaşi 
culoare roşu-aprins ca şi ghearele. 

19 ianuarie. Astăzi, aflându-ne la latitudinea de 83* 20) şi 
43* 5' longitudine vestică (marea fiind nemaipomenit de 
tulbure), din vârful catargului am zărit din nou pământ şi, 
cercetând mai de aproape, ne-am dat seama că era o insulă 
dintr-un grup de insule foarte mari. Malul era foarte 
abrupt, iar interiorul părea să fie bine împădurit - 
împrejurare care ne-a produs multă bucurie. Lia vreo patru 
ore după ce descoperiserăm uscatul, am aruncat ancora la 
o adâncime de zece brase, pe fund nisipos, la o leghe de 
coastă, căci o hulă înaltă, cu brizanţi puternici, ne-a făcut să 
ne îndoim că avea vreun folos să ne apropiem mai mult. S-a 
dat atunci ordinul să coborâm la apă cele două bărci mari, 
şi un grup bine înarmat (printre care Peters şi cu mine) a 
pornit să caute o deschizătură în reciful care, pare-se, 


înconjura insula. După ce am tot dat târcoale o vreme, am 
descoperit un braţ de mare şi, intrând pe el, am văzut, 
desprinzându-se de țărm, patru pirogi mari, pline cu 
oameni care păreau bine înarmaţi. l-am aşteptat să se 
apropie şi, fiindcă înaintau foarte repede, au ajuns curând 
la o distanţă de la care ne puteam auzi unii cu alţii. Atunci 
căpitanul Guy a înălţat pe pana unei vâsle o batistă albă, 
moment în care necunoscuţii s-au oprit şi au început să 
sporovăiască toţi deodată şi cu voce tare, scoțând din când 
în când nişte strigăte din care am reuşit să rețin cuvintele 
Anamoo-moo! şi Lama-Lama! 106 Au tot ţinut-o aşa cel 
puţin o jumătate de ceas - un prilej bun pentru noi, în acest 
răstimp, să le cercetăm înfăţişarea107. 

În cele patru pirogi, care să tot fi măsurat cincizeci de 
picioare în lungime şi cinci în lăţime, se aflau cu totul o sută 
zece sălbatici. Aveau statura obişnuită a europenilor, însă 
trupuri mai robuste şi mai musculoase. Pielea feţei era 
neagră ca tăciunele, iar părul, des, lung şi creţ. Erau 
îmbrăcaţi în blana deasă şi mătăsoasă, de culoare neagră, a 
unui animal necunoscut, croită pe trup cu oarecare 
îndemânare, partea păroasă fiind pe dinăuntru, cu excepţia 
gâtului, încheieturilor de la mâini şi a gleznelor, unde era 
întoarsă spre afară. Armele lor constau mai ales din 
ciomege, parese, dintr-un lemn foarte dur, de culoare 
închisă. Dar am mai văzut la ei şi câteva sulițe cu vârf de 
silex şi praştii. Fundul bărcilor era plin cu pietre negre, de 
dimensiunea unui ou mai mare. 

După ce şi-au isprăvit discursul (căci, de bună seamă, asta 
voia să însemne sporovăiala lor), unul dintre ei, care părea 
să fie şeful, s-a sculat în picioare la prora pirogii în care se 
afla şi ne-a făcut semn să tragem bărcile lângă a sa. Ne-am 
făcut că nu înţelegem invitaţia lui, socotind că era o idee 
mult mai înţeleaptă să păstrăm, dacă se putea, distanţa 
dintre noi, nu de alta, dar erau de peste patru ori mai 
numeroşi decât noi. Realizând despre ce era vorba, şeful a 
poruncit celorlalte trei bărci să rămână pe loc şi, într-a lui, a 


început să avanseze în direcţia noastră. Imediat ce a ajuns 
lângă noi, a sărit în barca noastră cea mai mare şi s-a 
aşezat lângă căpitanul Guy, arătând totodată cu mâna spre 
goeletă şi repetând cuvintele Anamoo-moo! şi Lama-Lama! 
Ne-am îndreptat apoi spre corabie, cu cele patru pirogi 
venind la mică distanţă în urma noastră. 

Ajungând lângă bord, şeful s-a arătat extrem de surprins şi 
de încântat, drept care a început să bată din palme, să se 
plesnească peste coapse, să se bată cu pumnii în piept şi să 
râdă în hohote. Însoţitorii aflaţi în spate s-au prins şi ei în 
buna dispoziţie a şefului şi, preţ de câteva minute, a domnit 
aşa un vacarm, încât pur şi simplu ne-a asurzit pe toţi. 
Când, în sfârşit, s-a restabilit liniştea, căpitanul Guy a dat 
ordin, ca o precauţie necesară, să fie ridicate la post bărcile 
şi i-a dat de înţeles şefului (al cărui nume - aveam să aflăm 
curând - era Too-wit 108) că nu puteam primi pe punte 
deodată mai mult de douăzeci dintre supuşii săi. Şeful a 
părut foarte mulţumit de acest aranjament şi, după ce a dat 
câteva instrucţiuni celor din pirogă, una din ambarcaţiuni s- 
a apropiat, restul rămânând la vreo cincizeci de iarzi 
distanţă. Douăzeci dintre sălbatici s-au suit atunci la bord şi 
s-au apucat să cotrobăie prin toate ungherele de pe punte 
şi să se caţere printre vele şi manevre, simțindu-se ca la ei 
acasă şi iscodind fiecare obiect cu un interes deosebit. 

Era cât se poate de clar că nu mai văzuseră niciodată 
vreun om din rasa albă - culoarea pielii acestuia părând, 
într-adevăr, să-i intimideze. 

Credeau că Jane e o făptură vie şi se temeau, pare-se, să 
nu-i facă vreun rău cu vârful suliţelor lor, pe care aveau 
grijă să le ţină îndreptate în sus. 

La un moment dat, oamenii noştri s-au amuzat teribil pe 
socoteala lui Too-wit. Bucătarul spărgea nişte lemne lângă 
bucătărie şi din greşeală a dat cu securea în punte, tăietura 
produsă având o adâncime considerabilă. Şeful a alergat 
degrabă la faţa locului şi, împingându-l pe bucătar cu 
putere la o parte, s-a pornit pe un fel de scheunat, dar şi 


urlet - o vie dovadă de compasiune pentru ceea ce credea 
el că sunt suferinţele goeletei, bătând tăietura uşurel cu 
palma şi dezmierdând-o, spălând-o apoi cu apă de mare 
dintr-o găleată ce se afla prin preajmă. Toate acestea 
vădeau un grad de ignoranță pentru care nu eram 
pregătiţi, iar în ce mă priveşte, nu puteam să nu mă 
gândesc că era vorba şi de niţică şarlatanie. După ce 
musafirii şi-au satisfăcut pe deplin curiozitatea aici, pe 
punte, li s-a dat voie să coboare în interiorul vasului, unde 
uimirea lor a depăşit orice limite. 

Surpriza lor părea să fie acum mult prea mare ca să poată 
fi redată în cuvinte, căci umblau din loc în loc într-o tăcere 
tulburată doar de câte o exclamaţie înăbuşită. Armele le-au 
dat mult de gândit şi i-am lăsat să le atingă şi să le 
cerceteze îndeaproape. Nu cred că aveau habar câtuşi de 
puţin la ce foloseau în realitate, ci le luau mai curând drept 
nişte idoli, văzând grija pe care o aveam noi faţă de ele şi 
atenţia cu care le urmăream mişcările în timp ce puneau 
mâna pe ele. La tunurile cele mari uimirea lor a crescut şi 
mai mult. S-au apropiat de ele - după toate semnele - 
cuprinşi de cea mai adâncă spaimă şi venerație, însă s-au 
sfiit să le cerceteze pe îndelete. Două oglinzi mari tronau în 
cabină şi aici uimirea lor a atins apogeul. Too-wit s-a 
apropiat de ele primul şi se afla deja în mijlocul cabinei, cu 
faţa spre una şi cu spatele spre cealaltă, înainte să apuce să 
le vadă. Ridicându-şi ochii şi văzându-şi întreaga fiinţă 
răsfrântă în oglindă, am crezut că sălbaticul îşi va pierde 
minţile; dar când s-a întors să o ia la sănătoasa şi s-a văzut a 
doua oară, în direcţia opusă, m-am temut că-şi va da pe loc 
sufletul. Nici o stăruinţă nu l-a putut îndupleca să se mai 
uite o dată, ci, aruncându-se pe podea, cu faţa îngropată în 
palme, a rămas aşa, până când am fost nevoiţi să-l târâm 
noi sus pe punte1 09. 

Toţi sălbaticii au fost primiţi la bord în acest fel, câte 
douăzeci odată, 'Too-wit fiind lăsat să rămână pe loc în tot 
acest timp. N-am observat ca vreunul dintre ei să fie lung 


de mână şi, după plecarea lor, nu ne lipsea nici un obiect. Pe 
toată durata vizitei s-au arătat cât se poate de prietenoşi. 
Totuşi, în felul lor de a fi era ceva ce nu puteam înţelege 
defel: bunăoară, nu-i puteam face să se apropiede unele 
lucruri inofensive, de pildă velele goeletei, un ou, o carte 
deschisă sau o oală cu făină. Am tot încercat să aflăm dacă 
nu aveau asupra lor lucruri pe care le-am fi putut schimba 
la troc, dar ne-a fost din cale-afară de greu să ne facem 
înţeleşi. Am priceput totuşi - şi asta ne-a uimit nespus - că 
insulele au din belşug țestoase mari de Galâpagos, din care 
am văzut una în piroga lui Too-wit. Am mai văzut o biche de 
mer 110 în mâinile unuia dintre sălbatici, care o devora cu 
lăcomie, aşa crudă cum era. Aceste anomalii - căci aşa şi 
erau, dacă le raportezi la latitudine - l-au făcut pe căpitanul 
Guy să-şi dorească o lăcomie, aşa crudă cum era. Aceste 
anomalii - căci aşa şi erau, dacă le raportezi la latitudine - l- 
au făcut pe căpitanul Guy să-şi dorească o cercetare 
amănunţită a ținutului, în nădejdea că va face o afacere 
profitabilă de pe urma descoperirii sale1 11. Din partea 
mea, nerăbdător cum eram să cunosc cât mai multe despre 
aceste insule, eram chiar mai dornic să continuăm fără 
întârziere călătoria spre sud. Vremea era acum frumoasă, 
dar nu aveam de unde şti cât va mai dura asta; şi, cum ne 
aflam la paralela 84, cu o mare liberă înaintea noastră, cu 
un curent puternic pe direcţia sud şi cu vânt din pupa, nu 
mai aveam deloc răbdare să ascult propunerea de a zăbovi 
mai mult decât era strict necesar pentru sănătatea 
echipajului şi pentru a lua la bord o cantitate suficientă de 
combustibil şi de alimente proaspete. I-am spus căpitanului 
că ne-am putea lesne opri în acest arhipelag la înapoiere, ca 
să iernăm, în eventualitatea că am fi fost blocaţi de gheţuri. 
Până la urmă a fost de acord cu mine (căci, într-un fel 
inexplicabil pentru mine, dobândisem multă influenţă 
asupra lui) şi, într-un final, s-a stabilit că, până şi în 
împrejurarea că vom găsi biche de mer, să rămânem aici 
doar o săptămână, cât să ne refacem puterile, după care să 


înaintăm spre sud, atât cât vom fi în stare. Prin urmare, am 
făcut toate pregătirile necesare şi, călăuziţi de Too-wit, am 
scos-o pe Jane cu bine dintre recifuri, fundarisind ancora la 
vreo milă de țărm, într-o baie excelentă, protejată de uscat, 
pe coasta de sud-est a insulei principale, cu o apă adâncă 
de zece brase şi cu nisip negru pe fund. În vârful băii erau 


(ni s-a spus) trei izvoare cu o apă de băut minunată şi în 
preajma lor se vedea o pădure deasă. Cele patru pirogi au 
venit şi ele în urma noastră, ţinându-se totuşi la o distanţă 
respectuoasă. Cât despre Too-wit, a rămas la bord şi, după 
ce am aruncat ancora, ne-a invitat să-l însoţim pe mal ca să- 
i vizităm satul, în interiorul insulei. Căpitanul Guy a 
încuviinţat şi după ce zece sălbatici au fost lăsaţi la bord ca 
ostatici, un grup de-al nostru, doisprezece cu totul, era gata 
pregătit să-l însoţească pe şef. Am avut grijă să fim bine 
înarmaţi, dar fără să ne arătăm neîncrezători. Goeleta avea 
tunurile în poziţie de tragere, plasele de abordajl12 
fuseseră ridicate şi au fost luate toate celelalte precauţiuni 
necesare, ca să ne păzim de vreo surpriză. Ofiţerul secund 
a primit ordin să nu lase pe nimeni la bord în absenţa 
noastră şi, în caz că nu apăream după douăsprezece ore, să 
trimită cuterul, cu un tun mic şi mobil, în jurul insulei, ca să 
ne caute. 

Cu fiecare pas spre interior, eram tot mai încredinţaţi că 
ne aflam într-un ţinut complet diferit de oricare dintre cele 
vizitate până acum de oamenii civilizaţi. Nu vedeam nimic 
din cele cu care fuseserăm obişnuiţi înainte. Arborii 
semănau cu cei din zonele toridă, temperată sau arctică de 
nord şi erau cu totul diferiţi de cei de la latitudinile sudice 
mai joase pe care le străbătuserăm deja. Până şi rocile, ca 
formă, culoare şi stratificaţie, erau ciudate; iar râurile, 
oricât de neverosimil ar părea, aveau la fel atât de puţin în 
comun cu cele din alte climate, aşa că ne-am abținut să 
gustăm din apa lor şi, într-adevăr, ne venea greu să credem 
că însuşirile lor erau pur naturale. La un mic pârâu care ne 


tăia calea (primul peste care am dat), Too-wit şi însoțitorii 
lui s-au oprit să bea. Fiindcă apa avea un aspect destul de 
neobişnuit, n-am dorit să gustăm şi noi, bănuind că era 
impură; şi abia la câtva timp după aceea am ajuns să 
înţelegem că aşa arătau cursurile de apă în întreg 
arhipelagul. Mi-e greu să vă dau o idee despre natura 
acestui lichid şi nu pot face acest lucru în cuvinte puţine. 
Deşi curgea cu iuţeală pe toate costişele, aşa cum face apa 
obişnuită, numai la câte o cascadă avea limpezimea aceea 
caracteristică. Şi cu toate acestea era, de fapt, tot atât de 
limpede ca oricare apă calcaroasă, diferenţa fiind doar de 
aspect. La prima vedere, şi mai ales acolo unde panta era 
mai domoală, semăna, ca şi consistenţă, cu extractul de 
gumă arabică în apă obişnuită. Asta însă era doar cea mai 
puţin vădită dintre calităţile ei extraordinare. Nu era 
incoloră, dar nici nu avea o anume culoare, uniformă - 
înfăţişându-se ochiului, în curgerea ei, în toate nuanțele 
posibile ale purpuriului, aidoma reflexelor unei mătăsi 
irizate. Această diversitate de nuanţe s-a produs într-un fel 
care a trezit în minţile alor noştri o uimire la fel de mare ca 
aceea trezită de oglindă în cazul lui Too-wit. Adunând-o într- 
un lighean şi lăsând-o să se aşeze, am observat că întreaga 
masă a lichidului era alcătuită din nenumărate vinişoare 
distincte, fiecare de o nuanţă aparte; că vinişoarele acestea 
nu se amestecau între ele; şi că particulele fiecăreia aveau 
o coeziune perfectă, dar imperfectă în raport cu vinişoarele 
învecinate. Dacă treceam tăişul unui cuţit de-a curmezişul 
vinişoarelor, apa se închidea la loc numaidecât, ca şi apa 
noastră1 13, iar când îl scoteam, într-o clipă dispărea orice 
urmă de cuţit. Dacă însă cuțitul era trecut cu precizie 
printre două vinişoare, se realiza o separare perfectă, pe 
care forţa de coeziune nu o putea remedia imediat. 
Fenomenele acestei ape alcătuiau prima verigă clară din 
acel lanţ nesfârşit de miracole aparente de care eram sortit 
să fiu în cele din urmă înconjurat. 


104 Termenii de dimineaţă şi seară pe care i-am folosit, ca 
să evit pe cât posibil orice confuzie în povestea mea, 
bineînţeles că nu trebuie luaţi în sensul lor obişnuit. De 
multă vreme nu mai aveam deloc noapte, lumina zilei fiind 
continuă. Pretutindeni datele corespund orei bordului, iar 
relevmentele trebuie înţelese la compas. Aş mai adăuga în 
acest loc că, în ce priveşte prima parte a celor consemnate, 
n-am pretenţia că aş fi redat cu maximă precizie datele sau 
latitudinile şi longitudinile, fiindcă n-am ţinut în mod regulat 
un jurnal decât după perioada tratată în această primă 
parte. În multe cazuri m-am bazat în întregime pe memorie. 
(n.a.) 

10511*Celsius. 

106 În Poe Studies (June 1930, 3: 56), ]. V. Ridgely 
propune o traducere a cuvintelor rostite de băştinaşii lui 
Poe, folosindu-se de Maori-Polynesian Comparative 
Dictionary (1891) al lui Edward Tregear: Anamoo-moo = 
hana (a străluci) + mumu (a aduna), adică „o colecţie de 
obiecte strălucitoare”; Lama-Lama = „multe lumini”. (Pollin, 
p. 318) Este puţin probabil ca Poe să fi căutat altceva decât 
nişte efecte sonore prin aceste asonanţe. 

107 Majoritatea detaliilor despre băştinaşi din acest 
capitol sunt preluate din prima vizită a lui Morrell pe 
„Insulele Masacrelor”, cum îşi numeşte el „descoperirea” în 
Fourth Voyage (cap. 

5), de fapt insulele Kilinailau din Arhipelagul Solomon. 
(Pollin, p. 318) 

108 O posibilă sursă a numelui este Jurnalul (prima 
călătorie) celebrului navigator englez James Cook, în care 
acesta vorbeşte despre raporturile sale cu Tu (sau Otoo), 
şeful de trib din Tahiti. (Pollin, p. 320) Poate fi vorba însă de 
un simplu joc de cuvinte: în limba engleză too = prea, iar 
wit = isteţime, trăsătură care i se potriveşte de minune 
personajului din roman. 

109 Şi în Narrative a lui Morrell băştinaşii se privesc în 
oglindă, dar reacţia lor este mai degrabă entuziastă. (Pollin, 


p. 320) Pentru parabola reflexivităţii, vezi „Ochiul 
întredeschis”, în Studiu introductiv, MMR, pp. 26-29. 

110 Actinie comestibilă sau melc de mare. 

111 Prezenţa celor două specii tropicale în Antarctica, 
unde apa nu depăşeşte 11*C, s-ar putea explica prin 
„anomaliile” despre care vorbeşte Pym. (Pollin, p. 320) 

112 Poe va fi preluat ideea despre plasele de abordaj din 
Morrell, Narrative, p. 139. (Pollin, p. 321) 

113 În orig., as with us; Baudelaire nu traduce această 
comparaţie. În opinia lui Pollin (p. 322), ea ar putea sugera 
dispariţia de moment şi apoi reapariţia unor vinişoare 
separate vizibile pe diverse porţiuni ale pielii atunci când 
asupra ei se apasă puternic cu un obiect ascuţit. Există 
numeroase interpretări ale apei poeşti. Jean Ricardou, de 
pildă, în „Le caractere singulier de cette eau” (Critique, 
August 1967, 23: 718-33), sugerează că aspectul ei de 
gumă arabică evită spuma, care, fiind albă, este absentă de 
pe insulă. 

Capitolul XIX. 

Ne-a luat aproape trei ceasuri ca să ajungem în sat, acesta 
aflându-se la peste nouă mile în interior, iar poteca ducea 
printr-un ţinut aspru. În drumul nostru grupul lui Too-wit 
(toţi cei o sută zece sălbatici din pirogă) se întărea de la o 
clipă la alta cu mici formaţiuni, de la doi la şase sau şapte, 
care ni se alăturau, ca din întâmplare, la câte o cotitură a 
potecii. Lucrul acesta părea făcut cu sistem, într-un mod 
atât de vădit, încât nu puteam să nu încerc un sentiment de 
neîncredere şi i-am vorbit căpitanului Guy despre temerile 
mele. Acum însă era prea târziu ca să mai dăm îndărăt şi 
am conchis că pentru deplina noastră siguranţă trebuia să 
ne arătăm perfect încrezători în buna-credinţă a lui Too-wit. 
Prin urmare, ne-am continuat drumul, cu ochii în patru la 
manevrele sălbaticilor şi fără să-i lăsăm să ne despartă unii 
de alţii, intercalându-se printre noi. Astfel, după ce am 
trecut printr-o râpă abruptă, am ajuns într-un târziu la ceea 
ce mi s-a spus că sunt singurele aşezări locuite de pe insulă. 


De cum le-am zărit, căpetenia a scos un chiot şi a început să 
repete întruna cuvântul Klock-Klock, pesemne numele 
satului, am presupus noi, sau poate numele generic pentru 
satl14. 

Locuinţele se aflau în cea mai nenorocită stare din câte se 
poate imagina şi, spre deosebire de sălaşele chiar şi ale 
celor mai prăpădite rase sălbatice din câte a cunoscut 
omenirea, nu urmau nici un plan coerent. Unele (şi acestea 
- am descoperit - erau deţinute de Wampoos sau 
Yampoos115, mai-marii ținutului) constau dintr-un arbore 
tăiat la vreo patru picioare de la rădăcină, peste care era 
zvârlită o piele mare şi neagră de animal, atârnând în cute 
largi până la pământ. Sub ea se aciua sălbaticul. Altele erau 
făcute din crengi de copac, cu coaja şi frunzele veştede încă 
pe ele, şi care erau rezemate la un unghi de 45* de un 
perete de lut, ridicat la nimereală până la înălţimea de cinci 
sau şase picioare. Mai erau şi altele, simple gropi săpate 
perpendicular în pământ, acoperite şi ele cu crengi care 
erau îndepărtate atunci când locatarul dădea să intre şi 
puse iarăşi la loc, după ce acesta intrase. Câteva erau 
urcate printre crăcanele copacilor, ramurile de deasupra 
fiind în parte tăiate, ca să se poată apleca peste cele de mai 
jos, formând astfel un adăpost mai gros pe vreme rea. Cele 
mai multe însă constau în mici grote, puţin adânci, pare-se, 
scobite în peretele abrupt, din piatră neagră, aidoma 
argilei, şi care împrejmuia trei părţi din sat. La gura 
fiecăreia dintre aceste grote primitive se afla câte o stâncă 
mică, pe care locatarul o aşeza cu grijă în faţa intrării, când 
îşi părăsea locuinţa - cu ce scop, n-aş putea preciza - căci 
stânca aceasta nu era niciodată destul de mare ca să 
închidă mai mult de o treime din deschizătură. 

Acest sat, dacă merita să-i spunem aşa, se afla situat într-o 
vale destul de adâncă şi se putea ajunge la el doar dinspre 
sud, peretele abrupt despre care am vorbit deja 
împiedicând orice acces din celelalte direcţii. Prin mijlocul 
văii murmura un pârâiaş cu aceeaşi apă magică pe care am 


mai descris-o. Prin preajma locuinţelor am zărit câteva 
animale ciudate, toate părând să fie cu totul domesticite. 
Cea mai mare dintre aceste creaturi semăna la trup şi la rât 
cu porcul nostru obişnuit; coada ei însă era stufoasă, iar 
picioarele, subţiri ca la antilopă. Avea un mers nevolnic şi 
indecis şi n-am văzut-o niciodată încercând să fugă. Am mai 
văzut şi alte animale cu o înfăţişare asemănătoare, dar cu 
un trup mai lung şi acoperit cu lână neagră. Prin jur foiau 
felurite specii de păsări domesticite, şi ele păreau să 
constituie hrana principală a băştinaşilor. Spre uimirea 
noastră, am observat, printre aceste păsări, şi albatroşi 
negri, domesticiţi cu totul, plecând periodic pe mare după 
hrană, însă revenind mereu în sat, ca la cuib, şi folosind 
ţărmul sudic din apropiere ca loc de clocit. Acolo erau 
însoţiţi, ca de obicei, de prietenii lor, pelicanii 116, dar 
aceştia din urmă nu-i urmau niciodată până la locuinţele 
sălbaticilor. Printre celelalte specii de păsări domestice se 
aflau şi rațe, care se deosebeau foarte puţin de rața moţată 
din ţara noastră, gâşte-de-mare negre şi o pasăre mare, nu 
mult diferită ca aspect de şoricar, fără însă a fi 

carnivorăl 17. Peşti se găseau, pare-se, din belşug. Am 
văzut pe parcursul vizitei noastre cantităţi însemnate de 
somon uscat, cod de stâncă, delfini albaştri, scrumbii, 
tautogi, calcani, ţipari de mare, peşti-elefanţi, chefali, limbi- 
de-mare, papagali de mare, guvizi, rândunici-de-mare, 
merluciu, plătici, baracude şi nenumărate alte varietăţi. Am 
observat totodată că cei mai mulţi dintre ei semănau cu 
peştii din preajma arhipelagului Lord Auckland, situat la 
51*, o latitudine sudică joasă. Ţestoasa de Galăpagos se 
găsea şi ea din abundență. N-am văzut decât foarte puţine 
animale sălbatice, însă niciunul de dimensiuni mai mari sau 
din vreo specie cunoscută. Unul sau doi şerpi de-a dreptul 
formidabili ca înfăţişare ne-au aţinut calea, dar băştinaşii nu 
i-au prea băgat în seamă, drept care am tras concluzia că 
nu erau veninoşi. 


Când să intrăm în sat cu Too-wit şi cu ceata lui, ciopor de 
oameni au ieşit degrabă să ne întâmpine cu strigăte 
puternice, din care n-am putut desluşi decât mereu aceleaşi 
Anamoo-moo şi Lama-Lama. Am fost foarte surprinşi să 
vedem că aceşti nou-veniţi, cu una sau două excepţii, erau 
goi-goluţi, pieile fiind folosite doar de bărbaţii din pirogi. 
Toate armele de pe insulă păreau să fie şi ele în posesia 
acestora din urmă, căci la săteni nu se vedea niciuna. Se 
aflau acolo foarte multe femei şi copii, celor dintâi 
nelipsindu-le cu totul ceea ce s-ar putea numi „farmec 
personal”. Se ţineau drept, erau înalte şi bine făcute, cu o 
graţie şi o libertate în mişcări ce nu pot fi găsite în 
societatea civilizată. Buzele lor însă, ca şi cele ale 
bărbaţilor, erau groase şi strâmbe, încât, chiar şi când 
râdeau, nu-şi dezveleau niciodată dinţii. Părul lor era mai 
neted şi mai moale decât cel al bărbaţilor. Printre aceşti 
săteni goi vor fi fost vreo zece-doisprezece îmbrăcaţi, ca şi 
ceata lui Too-wit, în veşminte din piele neagră şi înarmaţi cu 
sulițe şi bâte groase. Aceştia păreau să aibă o influenţă 
mare asupra celorlalţi şi întotdeauna li se vorbea cu titlul de 
Wampoo. Tot aceştia erau şi locatarii palatelor din piei 
negre. Cel al lui 'Too-wit se afla în mijlocul satului şi era mult 
mai mare şi oarecum mai bine construit decât celelalte. 

Copacul care alcătuia suportul era tăiat la o distanţă de 
vreo douăsprezece picioare de la rădăcină, şi chiar sub 
tăietură fuseseră lăsate câteva ramuri, ele servind la 
extinderea acoperământului şi ca să-l împiedice astfel să 
fluture pe lângă trunchi. Dar şi acoperământul, care consta 
în patru piei foarte mari, prinse laolaltă cu ţepuşe de lemn, 
era priponit cu nişte ţăruşi înfipţi prin el în pământ. Pe jos, 
drept covor, aşternuseră un strat gros de frunze uscate. 

Am fost escortaţi cu mare solemnitate până la acest bordei 
şi după noi s-au bulucit în el băştinaşi câţi au încăput. Too- 
wit s-a aşezat pe frunze şi ne-a făcut semn să-i urmăm 
exemplul. Am făcut întocmai şi deodată ne-am trezit într-o 
situaţie extrem de neplăcută, dacă nu chiar critică. Eram 


aşezaţi jos, doisprezece la număr, cu sălbaticii, patruzeci de 
toţi, stând pe vine de jur-împrejur şi atât de aproape de noi, 
încât, dacă s-ar fi iscat vreo tulburare, ne-ar fi fost imposibil 
să ne folosim de arme sau măcar să ne sculăm în picioare. 
Înghesuială era nu doar în interiorul cortului, ci şi afară, 
unde probabil că se afla întreaga suflare de pe insulă, 
mulţimea fiind împiedicată să ne strivească în picioare 
numai de sforţările şi răcnetele lui Too-wit. Dar siguranţa 
noastră ţinea în principal de prezenţa lui Too-wit printre 
noi, drept care am hotărât să stăm cât mai aproape de el, 
aceasta fiind, de altfel, cea mai bună şansă să scăpăm din 
bucluc, sacrificându-l pe loc la primul semn de intenţie 
duşmănoasă. 

După tot acest vacarm, s-a aşternut o oarecare linişte în 
răstimpul cât şeful ne-a ţinut o cuvântare nemaipomenit de 
lungă şi foarte asemănătoare cu cea susţinută în pirogă, 
numai că acum insista ceva mai mult asupra Anamoo-moo- 
urilor decât asupra Lama-Lama-urilor. Am ascultat într-o 
tăcere adâncă, până când şi-a sfârşit cuvântarea, după care 
i-a răspuns căpitanul Guy, asigurându-l de eterna lui 
prietenie şi bunăvoință şi încheind ceea ce avea de spus cu 
un dar: câteva şiraguri de mărgele albastre şi un cuţit. La 
primele, monarhul, spre surprinderea noastră, a strâmbat 
din nas cu dispreţ, însă cuțitul i-a dat o satisfacţie fără 
margini şi numaidecât a poruncit să vină mâncarea. A fost 
adusă în cort pe deasupra capetelor celor prezenţi şi consta 
în măruntaiele încă vii ale unei specii necunoscute de 
animal, probabil unul din porcii aceia cu picioare subţiri pe 
care-i zăriserăm când ne-am apropiat de sat. Văzând că 
habar n-aveam cum să procedăm, ca să ne dea un exemplu, 
a început să hăpăie, stânjen după stânjen, din bucatele 
acelea ademenitoare, până când pur şi simplu n-am mai 
putut rezista şi am început să prezint simptome atât de 
vădite de revoltă stomacală, încât i-am trezit Majestății Sale 
un grad de uimire inferior numai celui pricinuit de oglinzile 
de la bord. Am refuzat totuşi să ne împărtăşim din 


bunătăţile din faţa noastră şi ne-am dat silinţa să-l facem să 
înţeleagă că nu ne era câtuşi de puţin foame, căci tocmai 
isprăviserăm un dejeuner1 18 copios. 

După ce monarhul a sfârşit cu masa, am început să-l 
descoasem, punându-i cele mai ingenioase întrebări pe care 
le puteam ticlui, ca să aflăm care erau principalele produse 
ale ţării şi dacă era vreunul care să aducă profit. După un 
timp, parcă s-a prins despre ce era vorba şi s-a oferit să ne 
însoţească până într-un loc pe țărm, unde, ne-a asigurat el, 
biche de mer (arătând spre un exemplar din această 
vietate) se găseşte din abundență. Ne-a bucurat această 
ocazie neaşteptată de a scăpa de forfota mulţimii şi ne-am 
arătat nerăbdători să pornim la drum. Am părăsit cortul şi, 
însoţiţi de întreaga obşte a satului, ne-am ţinut droaie după 
şef până la capătul de sud-est al insulei, nu departe de 
golful unde staţiona la ancoră vasul nostru. Aici am aşteptat 
cam o oră, până când câţiva dintre sălbatici au adus cele 
patru pirogi spre locul unde ne aflam. Toţi cei din grupul 
nostru s-au urcat într-una din ele, care ne-a purtat apoi de- 
a lungul barierei de recife pomenite anterior şi a încă uneia 
mai în larg, unde am văzut o cantitate de biche de mer cu 
mult mai mare decât i-a fost dat să vadă vreodată celui mai 
bătrân marinar dintre noi prin toate arhipelagurile de la 
acele latitudini joase, atât de lăudate pentru acest produs 
comercial. Am zăbovit în preajma recifelor doar atât cât să 
ne încredinţăm că, la nevoie, am fi putut lesne încărca mai 
bine zece corăbii cu aceste creaturi, după care am fost duşi 
până la bordul goeletei. Aici ne-am despărţit de Too-wit, 
după ce obţinusem de la el promisiunea că, în decurs de 
douăzeci şi patru de ore, o să ne aducă rațe moţate şi 
țestoase de Galâpagos, câte vor încăpea în pirogile lui. În 
toată această aventură, n-am observat în purtarea 
băştinaşilor nimic care să ne dea de bănuit, singura 
excepţie fiind modul sistematic în care se întărise ceata în 
drumul nostru de la goeletă până în sat. 


114 După Pollin (pp. 322-323), acest capitol dă dovadă de 
uşurinţă, capriciu, neglijenţă din partea autorului. „Cum ar 
putea un trib maritim, cu pirogi şi plute, călătorind mereu 
de pe o insulă pe alta, să-şi construiască singurul lor sat la o 
depărtare de nouă mile în interior?” Apoi, ceata lui Too-Wit 
cuprinde o sută zece băştinaşi, deşi zece dintre ei fuseseră 
lăsaţi ostatici la bordul goeletei. O altă imposibilitate este 
informaţia „precisă” pe care o au exploratorii cum că Klock- 
Klock ar fi singurul sat de pe insulă. În limba engleză, clock 
= ceas, orologiu. Să fie vorba de un sat situat în afara 
timpului, cum sugerează Pollin (p. 322)? Adică un sat 
aidoma urbei olandeze din Diavolul din clopotniţă - vezi 
MMR, pp. 268-273. 

115 CF. Yahoos, acei oameni-maimuţă din Călătoriile lui 
Gulliver, celebrul roman al lui Jonathan Swift. 

116 De fapt, pinguinii! În cap. 14, pinguinii sunt de fapt cei 
care convieţuiesc în pace cu albatroşii! Baudelaire 
corectează tacit eroarea lui Poe. 

117 Conceptul de negritudine aplicabil tuturor creaturilor 
de pe insulă provine probabil dintr-un articol publicat în 
New York Review (martie 1837) de Charles Anthon, prieten 
al lui Poe. 

Anthon discută un studiu în franceză al baronului de 
Merian în care se susţine că în regiunile tropicale 
„animalele inferioare”, precum şi oamenii au pielea mai 
închisă decât în zonele temperate. Revelantă pentru acest 
paragraf din Pym este nota de pe ultima pagină a 
articolului: „În Malabar şi Guineea, ţări în care rasa umană 
are culoarea neagră, este demn de observat faptul că până 
şi câteva specii de animale sunt cu totul negre. În Guineea, 
rasele de câini şi galinaceele sunt negre. Pe coasta 
Malabarului s-a observat nu doar faptul că rasa umană este 
neagră, dar şi maimuţele din acea ţară au aceeaşi culoare şi 
că păsările din subordinul galinaceelor sunt numite 
„blackamoor pullens”, având nu doar penajul, dar şi pielea, 
ba chiar şi oasele negre ca smoala.” (Pollin, p. 324) 


118 După Pollin (p. 325), acestui personaj nu i se 
potriveşte defel termenul francez pentru „prânz”. 

Capitolul XX. 

Şeful s-a ţinut de cuvânt, şi curând am fost aprovizionaţi 
din belşug cu alimente proaspete. Ţestoasele le-am găsit tot 
atât de bune ca oricare dintre cele văzute vreodată, iar 
rațele întreceau cele mai apreciate păsări sălbatice de la 
noi, fiind nespus de fragede, zemoase şi bine asezonate. Pe 
lângă acestea, sălbaticii ne-au mai adus, după ce le 
dăduserăm de înţeles ce anume doream, o grămadă de 
ţelină brună şi lingurică, împreună cu o pirogă plină cu 
peşte viu şi o parte uscat. [elina era de-a dreptul o 
trufanda, iar lingurica s-a dovedit o adevărată mană 
cerească pentru aceia dintre oamenii noştri care 
prezentaseră simptome de scorbut. În foarte scurt timp nu 
mai era nimeni pe lista celor suferinzi. Aveam cu prisosinţă 
şi altfel de provizii proaspete, bunăoară aş putea aminti de 
un soi de crustaceu care semăna la formă cu o midie, dar 
avea gust de stridie. Creveţi şi caride, aşijderea, se găseau 
din abundență, precum şi ouă de albatros şi de la alte 
păsări, ouă cu coaja neagră. Am mai luat la bord şi o 
provizie sănătoasă de carne de porc, din cel pe care l-am 
amintit mai înainte. Dacă majoritatea alor noştri au găsit că 
era o mâncare gustoasă, mie mi s-a părut că miroase a 
peşte, şi încă rău de tot. Drept răsplată pentru aceste 
bunătăţi, le-am dăruit băştinaşilor mărgele albastre, 
podoabe de aramă, cuie, cuțite şi bucăţi de pânză roşie, 
aceştia fiind încântați de schimbul făcut. Pe țărm, chiar sub 
tunurile goeletei, a înflorit o adevărată piaţă, unde trocul 
nostru se făcea după toate regulile bunei-credinţe şi într-o 
ordine la care nu ne-am fi aşteptat, după felul în care aceşti 
sălbatici se purtaseră în satul lor Klock-klock. 

Lucrurile au continuat în felul acesta, foarte amiabil, mai 
multe zile la rând, când adesea grupuri de băştinaşi se aflau 
la bordul goeletei, iar grupuri cu ai noştri, frecvent pe țărm, 
la câte o plimbare mai lungă în interiorul insulei şi fără să 


fie agresate în vreun fel. Dându-şi seama cât de uşor era să 
încarci vasul cu biche de mer, date fiind atitudinea 
prietenoasă a celor de pe insulă şi promptitudinea cu care 
ne-ar fi dat o mână de ajutor la culesul lor, căpitanul Guy a 
hotărât să negocieze cu Too-wit construirea câtorva 
adăposturi pentru conservarea produsului, precum şi 
răsplata cuvenită lui şi celor din tribul său pentru o recoltă 
cât mai mare cu putinţă, răstimp în care ar fi putut profita 
de vremea frumoasă, ca să-şi continue călătoria spre sud. 
Când i-a propus acest lucru, şeful s-a arătat foarte doritor 
să cadă la învoială. S-a încheiat, aşadar, un târg, perfect 
avantajos pentru ambele părţi, prin care s-a stabilit că, 
după efectuarea pregătirilor necesare, cum ar fi găsirea 
unui loc potrivit, ridicarea unei părţi a adăpostului, precum 
şi alte lucrări în care ar fi fost nevoie de întreg echipajul 
nostru, goeleta să-şi continue drumul, lăsând pe insulă trei 
oameni care să supravegheze ducerea la bun sfârşit a 
planului şi care să-i înveţe pe băştinaşi unde anume să 
usuce biche de mer. Cât despre condiţiile de plată, ele 
depindeau de strădaniile sălbaticilor în absenţa noastră. 
Aceştia trebuia să primească o cantitate prevăzută de 
mărgele albastre, cuțite, pânză roşie şi aşa mai departe, 
pentru fiecare număr convenit de piculi de biche de mer 
care va fi fost gata la înapoierea noastră. 

O descriere a acestui important produs comercial şi a 
modului în care se prepară s-ar putea dovedi destul de 
interesante pentru cititorii mei şi nu găsesc un loc mai 
potrivit decât acesta ca să vorbesc despre ele. Nota 
amănunţită de mai jos, despre exemplarul ca atare, este 
preluată dintrun recent jurnal de călătorie prin Mările 
Sudului. 

„E vorba de acea moluscă din Mările Indiei care, în 
comerţ, este cunoscută sub numele francez de bouche de 
mer (trufă din mare). Dacă nu greşesc prea mult, celebrul 
Cuvier o numeşte gasteropeda pulmonifera1 19. E culeasă 
din abundență pe coastele insulelor Pacificului, în special 


pentru piaţa chineză, unde se vinde la un preţ foarte 
ridicat, poate la fel de ridicat ca şi faimoasele cuiburi de 
pasăre, cuiburi comestibile alcătuite pe de-a-ntregul din 
materia gelatinoasă ciugulită de o specie de rândunică din 
trupul acestor moluşte. Ele nu au nici cochilie, nici picioare, 
nici vreo parte proeminentă, cu excepţia unui organ de 
absorbţie şi, opus lui, unul de excreţie; totuşi, ajutându-se 
de inelele lor elastice, la fel ca omizile sau viermii, se târăsc 
prin apele puţin adânci, în care, în timpul refluxului, pot fi 
zărite de o specie de rândunică al cărei cioc ascuţit, odată 
înfipt în trupul moale al animalului, extrage o substanţă 
vâscoasă şi filamentoasă care, prin uscare, va alcătui pereţii 
trainici ai cuibului. De aici şi numele de gasteropeda 
pulmonifera. 

Această moluscă e lunguiaţă şi de diferite mărimi: de la 
trei până la aproape optsprezece țoli lungime, dar am văzut 
unele care aveau nu mai puţin de două picioare lungime. 
Sunt aproape rotunde, niţel turtite pe o parte - cea cu care 
se aşază pe fundul mării; şi au o grosime de la unu până la 
opt țoli. Aburcă spre apele puţin adânci în anumite perioade 
ale anului, probabil ca să se împerecheze, căci frecvent le 
găsim câte două într-un loc. Se apropie de țărm doar atunci 
când soarele dogoreşte şi apa devine călâie; şi deseori suie 
spre locuri cu apă atât de mică, încât, la reflux, rămân pe 
uscat în bătaia soarelui. Dar nu-şi aduc pe lume odraslele în 
apele puţin adânci, căci niciodată nu vom vedea vreuna din 
progeniturile lor, iar cele mature, din câte s-a observat, 
sosesc întotdeauna din adâncuri. Se hrănesc în principal cu 
acea clasă de zoofite care produce coralul. 

Biche de mer se culege de obicei la o adâncime de vreo 
trei-patru picioare, după care e adusă la mal şi crestată la 
un capăt cu cuțitul, incizia fiind de un ţol sau chiar mai 
mult, după mărimea moluştei. Pe aici se scot, prin presare, 
măruntaiele, care seamănă foarte mult cu cele ale oricărui 
alt mărunt locatar al adâncurilor. Produsul se spală, după 
care se fierbe câtva timp, nici prea mult, nici prea puţin. 


Apoi se îngroapă timp de patru ore în pământ, iarăşi se 
fierbe niţel, după care se usucă la foc sau la soare. Cele 
preparate la soare valorează cel mai mult; dacă însă în felul 
acesta se poate prepara un singur picul (133? livre), la foc 
se pot prepara 30 de piculi. Preparat cum se cuvine, 
produsul se păstrează la loc uscat chiar şi doi sau trei ani, 
fără nici un fel de risc, dar ar trebui văzut măcar o dată la 
câteva luni, să spunem de patru ori pe an, ca nu cumva să 
mucegăiască din cauza umezelii. 

Chinezii, după cum am mai spus, consideră biche de mer o 
marfă de lux, fiind încredinţaţi că fortifică şi hrăneşte în 
chip minunat organismul şi îl înviorează pe cel secătuit de 
voluptăţi necumpătate. Calitatea întâi are un preţ ridicat în 
Canton, fiind vândută cu 90 dolari piculul; calitatea a doua 
cu 

75 dolari; a treia cu 50 dolari; a patra cu 30 dolari; a 
cincea cu 20 dolari; a şasea cu 12 dolari; a şaptea cu 8 
dolari şi a opta cu 4 dolari; adesea însă încărcăturile mai 
mici se vând mai bine în Manila, Singapore şi Batavia. 

Prin urmare, după ce am încheiat târgul, ne-am apucat 
numaidecât să descărcăm toate cele trebuincioase pentru 
începerea construcţiilor şi curăţarea terenului. Am ales un 
loc întins şi plat pe ţărmul de est al băii, unde se găseau din 
belşug atât lemn, cât şi apă, şi la o distanţă convenabilă de 
principalele recife de unde avea să fie procurat biche de 
mer. Ne-am pus cu toţii serios pe treabă şi, curând, spre 
marea uimire a sălbaticilor, am doborât un număr suficient 
de arbori pentru ceea ce voiam noi să facem. l-am rânduit 
degrabă pentru scheletul barăcilor şi în două sau trei zile 
construcţiile erau atât de avansate, încât liniştit puteam 
încredința restul lucrărilor celor trei oameni pe care aveam 
de gând să-i lăsăm în acest loc. E vorba de John Carson, 
Alfred Harris şi Peterson (din câte ştiu, toţi originari din 
Londra), care şi-au oferit serviciile în acest sens. 

Spre sfârşitul lunii, eram gata cu toate pregătirile de 
plecare. Ne înţeleseserăm totuşi să facem o vizită 


protocolară de bun-rămas în sat şi Too-wit stăruise cu atâta 
încăpățânare să ne ţinem promisiunea, încât am considerat 
că nu era tocmai indicat să riscâm, jignindu-l printr-un 
ultim refuz. Cred că la acea vreme nu era printre noi măcar 
unul care să aibă o cât de vagă bănuială în legătură cu 
buna-credinţă a sălbaticilor. Se purtaseră de fiecare dată 
cât se poate de cuviincios, muncind alături de noi cu multă 
tragere de inimă, oferindu-ne mărfurile lor, adeseori pe 
nimic, şi fără să sustragă vreodată, măcar o dată, un singur 
produs, cu toate că înalta valoare pe care o atribuiau 
bunurilor pe care le aveam asupra noastră se vădea în felul 
lor zgomotos de a-şi manifesta bucuria, ori de câte ori le 
dăruiam câte ceva. Femeile, în special, erau cât se poate de 
binevoitoare, în toate privinţele, şi, la drept vorbind, ar fi 
trebuit să fim cei mai neîncrezători oameni ca să bănuim de 
vreun gând perfid, chiar şi de unul singur, un popor care se 
purtase atât de frumos cu noi. A durat foarte puţin până să 
se adeverească faptul că această aparentă mărinimie nu 
era decât rezultatul unui plan ticluit pe ascuns şi menit să 
ne distrugă şi că locuitorii insulei, pentru care nutream 
sentimente de adâncă preţuire, erau cei mai barbari, 
făţarnici şi sângeroşi din câţi netrebnici au întinat vreodată 
faţa pământului. 

Ne-am dus pe țărm la 1 februarie, ca să vizităm satul. 
Deşi, aşa cum v-am mai spus, nu aveam nici cea mai vagă 
bănuială, n-am omis să luăm toate precauţiile necesare. Am 
postat şase oameni pe goeletă cu ordinul de a nu permite 
nici unui sălbatic să se apropie de vas în absenţa noastră, 
oricare ar fi fost pretextul, şi să rămână tot timpul pe punte. 
Am ridicat plasele de abordare, am băgat câte două 
ghiulele cu mitralii pe ţeava turnurilor mari, iar pe cele 
mobile le-am încărcat cu plumbi de muschetă. Vasul stătea 
cu ancora la pic la vreo milă de țărm şi nu se putea apropia 
de el nici o pirogă, din orice direcţie ar fi venit, fără să fie 
zărită numaidecât şi să se expună pe dată tirului tunurilor 
mobile 120. 


Lăsând şase oameni la bord, eram cu totul treizeci şi două 
de persoane în grupul de pe țărm, înarmaţi până în dinţi, 
căci aveam asupra noastră muschete, pistoale şi hangere, 
dar şi câte un cuţit lung de marinar, care semăna oarecum 
cu un cuţit Bowie121, atât de folosit acum în vestul şi sudul 
ţării noastre. O sută dintre războinicii în piele neagră ne-au 
întâmpinat la debarcare, ca să ne însoţească pe drum. Am 
remarcat însă, niţel surprinşi, că de data asta nu aveau la ei 
nici o armă; şi când l-am întrebat pe Too-wit despre acest 
lucru, ne-a spus doar că Mattee non we pa pa si122, 
însemnând că nu-i nevoie de arme acolo unde toţi sunt fraţi. 
Am luat în nume de bine aceste vorbe şi am pornit-o din loc. 

Trecuserăm de izvorul şi de pârâul de care am mai vorbit 
şi tocmai intram într-un defileu îngust ce se strecura 
printre lanţurile de dealuri de steatit123 între care era 
aşezat satul. Defileul era atât de stâncos şi de accidentat, 
încât nu ne-a fost deloc uşor să-l străbatem la prima noastră 
vizită în Klock-klock. Ravena să tot fi avut pe întreaga ei 
lungime o milă şi jumătate sau poate două. Şerpuia printre 
dealuri în toate direcţiile posibile (va fi fost odinioară albia 
unui torent) şi nicăieri nu mergea mai mult de douăzeci de 
iarzi fără să o cotească brusc. Marginile acestei depresiuni 
sunt sigur că se înălţau în medie până la şaptezeci sau 
optzeci de picioare, perpendicular, iar în unele porţiuni 
atingeau o înălţime impresionantă, aruncând o umbră atât 
de deasă asupra trecătorii, încât abia reuşea să pătrundă 
câte o rază de lumină. Lăţimea era în general de vreo 
patruzeci de picioare şi pe alocuri se îngusta atât de mult, 
încât prin strungă nu puteau trece mai mult de cinci-şase 
oameni deodată. Pe scurt, nici că se putea pe lumea asta un 
loc mai nimerit pentru reuşita unei ambuscade şi era mai 
mult decât firesc să ne îngrijim să avem armele la 
îndemână, de cum am intrat în defileu. Acum, când mă 
gândesc la nebunia noastră fără margini, lucrul într-adevăr 
de neînțeles este cum de ne-am lăsat, indiferent de 
împrejurări, pe mâna unor sălbatici necunoscuţi până într- 


acolo încât să le permitem să meargă atât în faţa, cât şi în 
urma noastră în drumul nostru prin această ravenă. Cu 
toate acestea, în orbirea noastră, am ales tocmai această 
ordine, încrezându-ne prosteşte în forţa grupului nostru, în 
lipsa armelor la Too-wit şi la oamenii lui, în eficacitatea 
neîndoielnică a armelor noastre de foc (al căror efect era 
încă un secret pentru băştinaşi) şi, mai mult decât orice, în 
mult afişata amiciţie pe care ne-o arăâtaseră aceşti 
nemernici ordinari. Cinci sau şase dintre ei o luaseră 
înainte, cică să ne arate drumul, ocupați fiind în mod 
ostentativ să înlăture din calea noastră pietrele mai mari şi 
grohotişul. Venea apoi grupul nostru. Mergeam aproape 
unii de alţii, singura noastră grijă fiind să nu fim despărțiți. 
În spate urma grosul sălbaticilor, păstrând o ordine şi o 
bună-cuviinţă neobişnuite. 

Dirk Peters, unul pe nume Wilson Al en şi cu mine ne aflam 
în dreapta tovarăşilor noştri, iscodind ciudata stratificare a 
prăpastiei care se înălța deasupra noastră. O scobitură în 
roca moale ne-a atras luarea-aminte. Era lată doar cât să 
încapă prin ea, fără cazne, un om şi tăia muntele în linie 
dreaptă, pe o distanţă de vreo optsprezece sau douăzeci de 
iarzi, după care povârnea spre dreapta. Înălţimea 
deschizăturii, atât cât puteam vedea din defileul principal, 
era, poate, de şaizeci sau şaptezeci de picioare. Din 
crăpături se iţeau vreo doi arbuşti piperniciţi pe care 
creşteau un soi de alune şi pe care eram într-un fel curios 
să le cercetez, drept care m-am îndreptat iute într-acolo şi 
am cules cinci sau şase alune dintr-odată şi mam înapoiat în 
grabă. Întorcându-mă, am văzut că Peters şi Al en se 
ţinuseră după mine. l-am rugat să se întoarcă şi ei, fiindcă 
nu era loc de trecere pentru doi oameni, spunându-le că vor 
avea şi ei din alunele mele. S-au întors, aşadar, şi, pe când 
se căţărau să iasă la drum, Al en aflându-se la gura 
scobiturii, am simţit deodată o zguduitură ce nu semăna cu 
nimic din ceea ce simţisem vreodată şi care mi-a sădit în 
minte gândul vag, dacă într-adevăr eram în stare să mai 


gândesc atunci, că înseşi temeliile acestui glob solid s-au 
surpat cu totul şi că sosise ziua prăpădului universal124. 

119 Referinţa la Georges Cuvier este eronată. Lucrarea 
celebrului savant francez, Le Regne animal, cu capitolul „Le 
Premier Ordre des Gasteropodes: Les Pulmones”, nu 
aminteţte de melcii de mare. Pentru cuvântul francez biche 
de mer, preluat de Poe din Morrell, Oxford English 
Dictionary dă beche-de-mer, prima ocurenţă a termenului 
datând din anul 1814. 

120 Termenii de natură militară provin din Morrell, 
Narrative. (Pollin, p. 329) 

121 Cuţit de vânătoare cu o lamă de oţel de 15 cm 
lungime şi 5 cm lăţime. 

122 ]. V. Ridgely, în Poe Studies (June 1970, 3: 5), dă 
următoarea explicaţie: în polineziană, mate înseamnă „a 
ucide” sau „a muri”; papa semnifică „neam, familie”, 
celelalte cuvinte nefiind polineziene. După Pollin, este totuşi 
improbabil ca Poe să fi recurs la limba polineziană, căci pe 
atunci nu avea la îndemână liste de cuvinte în această 
limbă. Pollin dă următoarea explicaţie: „pa pa” se referă la 
„pace” (pax), repetat pentru întărirea înţelesului, iar „si” 
este omofon cu „see” (în limba engleză, a vedea); astfel, 
expresia ar putea însemna „să nu ucizi; noi vedem pace”. 
Cum oare a reuşit Pym, necunoscător al limbii polineziene, 
să-şi dea seama de înţelesul acestei expresii? se întreabă 
Pollin (p. 330). 

123 Varietate de talc, de culoare albă, gălbuie sau cenuşie. 

124 În introducerea sa la Les aventures de Gordon Pym 
(traducere de Charles Baudelaire, Paris, Stock, 1944), 
Gaston Bachelard observă că, în reveria lui Pym, băştinaşii 
dispreţuiesc atacul cu arme, preferând elementele 
simbolice ale unui univers ostil (p. 20). 

Capitolul XXI. 

De îndată ce mi-am venit în fire, am simţit că mă sufoc şi în 
întunericul de nepătruns am început să mă târăsc prin 
puhoiul de ţărână care se prăvălea asupra mea din toate 


direcţiile, amenințând să mă îngroape cu totul. De-a dreptul 
îngrozit la acest gând, m-am zbătut să mă ridic în picioare 
şi până la urmă am reuşit. Am rămas apoi nemişcat câteva 
clipe, încercând să înţeleg ce mi s-a întâmplat şi unde mă 
aflu. Numaidecât am auzit un geamăt greu chiar lângă 
ureche şi apoi glasul înăbuşit al lui Peters, implorându-mă 
în numele Domnului să-l ajut. Târâş-grăpiş, am făcut vreo 
doi paşi şi am dat chiar de capul şi umerii tovarăşului meu 
care - am descoperit curând - era îngropat până la mijloc 
într-un morman de pământ reavăn şi se chinuia disperat să 
iasă de sub apăsarea aceea. M-am apucat să dau la o parte, 
pe cât mă ţineau puterile, pământul din jurul lui şi până la 
urmă am reuşit să-l eliberez. 

De cum ne-am mai revenit din spaimă şi surpriză, destul 
ca să putem discuta cu mintea limpede, amândoi am ajuns 
la concluzia că pereţii scobiturii în care ne aventuraserăm, 
fie de la vreun cutremur, fie poate de la propria lor 
greutate, se năruiseră peste noi şi, drept urmare, eram 
pierduţi pe vecie, fiind astfel îngropaţi de vii. Un lung 
răstimp, ne-am lăsat pradă unei agonii şi deznădejdi dintre 
cele mai chinuitoare, cum nici nuşi pot imagina cei care n- 
au fost niciodată într-o situaţie asemănătoare. Sunt ferm 
convins că nici o întâmplare dintre cele care se ivesc în 
cursul unei vieţi omeneşti nu poate pricinui o suferinţă 
mentală şi fizică mai cumplită decât a noastră - aceea dea 
fi îngropaţi de vii. Negura întunericului125 care învăluie 
victima, groaznica apăsare asupra plămânilor, miasmele 
înăbuşitoare emanate de pământul jilav însoțesc gândul 
oribil că pentru noi pierise chiar şi ultima brumă de 
speranţă şi că aşa arată soarta celor morţi - să poarte în 
sufletul omenesc o spaimă cumplită şi o groază imposibil de 
îndurat, cu neputinţă de închipuit. 

Într-un târziu, Peters a propus să încercăm să stabilim 
exact proporţiile dezastrului, căutând pe bâjbâite temniţa în 
care ne aflam, căci, după spusele lui, era posibil să fi rămas 
vreo deschizătură prin care să putem ieşi. M-am agăţat cu 


îndârjire de această speranţă şi, încordându-mi puterile, m- 
am silit să-mi croiesc drum prin pământul reavăn. Dar de- 
abia am făcut un singur pas, când am zărit o geană de 
lumină, destul ca să fiu încredinţat că, orişicât, nu vom pieri 
imediat din lipsă de aer. Am mai prins niţel curaj şi ne-am 
îmbărbătat unul pe celălalt, în nădejdea că totul va fi bine. 
După ce ne-am căţărat peste un muşuroi de pământ care ne 
împiedica să înaintăm pe direcţia luminii, nu ne-a mai fost 
atât de greu să avansăm, simțind totodată o oarecare 
uşurare după chinul produs de apăsarea aceea teribilă 
asupra plămânilor. Curând puteam distinge obiectele din 
jur şi am descoperit că ne aflam aproape de capătul 
porțiunii drepte a scobiturii, unde o lua spre stânga. După 
alte câteva opinteli am ajuns la cotitură şi, spre bucuria 
noastră, am zărit o fisură sau crăpătură lungă ce urca pe o 
distanţă enormă, la un unghi de vreo 45*, deşi uneori mult 
mai abrupt. Nu puteam cuprinde cu privirea întreaga 
întindere a acestei deschizături, dar, fiindcă asupra ei se 
revărsa potop de lumină, nu aveam nici o îndoială că în 
vârful ei (dacă reuşeam în vreun fel să ajungem în vârf) vom 
găsi o cale de ieşire. 

Mi-am amintit acum că din defileul principal intraserăm în 
scobitură trei dintre noi şi că tovarăşul nostru, Al en, lipsea 
în continuare; am decis numaidecât să facem calea-întoarsă 
şi să încercăm să dăm de el. După o lungă căutare şi în 
mare primejdie ca pământul de deasupra noastră să se 
surpe şi mai tare, Peters mi-a strigat într-un târziu că 
nimerise peste un picior al tovarăşului nostru şi că tot 
trupul lui era adânc îngropat sub mormanul de pământ. 
Curând am văzut şi eu că spusele lui erau cât se poate de 
adevărate şi că, bineînţeles, viaţa îl părăsise de mult. Cu 
inimile îndurerate am lăsat, aşadar, trupul neînsufleţit în 
grija Domnului şi ne-am îndreptat din nou spre cotitură. 

Fisura era lată doar cât să încăpem prin ea şi, după vreo 
două încercări nereuşite de a ajunge sus, am căzut din nou 
pradă deznădejdii. 


Spuneam mai înainte că lanţul de dealuri printre care 
şerpuia defileul principal era alcătuit dintr-o varietate de 
rocă moale care semăna cu steatitul. 

Marginile deschizăturii pe unde încercam acum să urcăm 
erau din acelaşi material şi, din cauza umezelii, atât de 
lunecoase, încât anevoie găseam un punct de sprijin chiar şi 
în porțiunile mai puţin înclinate; în unele locuri, unde 
urcuşul era aproape drept, dificultatea era, fireşte, şi mai 
mare; şi, într-adevăr, o vreme am crezut că era de-a dreptul 
insurmontabilă. Disperarea însă ne-a dat curaj şi, scobind 
cu cuţitele noastre Bowie trepte în piatra poroasă şi 
sprijinindu-ne, cu riscul de a ne pierde viaţa, de câte un colţ 
de ardezie dură care ieşea, ici şi colo, din masa aceea 
compactă, am ajuns până la urmă pe o platformă naturală, 
de unde se zărea un petic de cer albastru la capătul unei 
ravene acoperite de o pădure deasă. 

Aruncând o privire înapoi, acum că eram ceva mai liniştiţi, 
spre pasajul pe care-l străbătuserăm, am văzut clar, după 
felul cum arătau marginile lui, că era vorba de o formaţiune 
mai recentă şi am conchis că zguduirea aceea, sau ce-o fi 
fost, care ne copleşise pe nepregătite, în aceeaşi clipă ne-a 
deschis această cale de scăpare. Frânţi de oboseală şi, 
drept să vă spun, atât de istoviţi, încât de-abia ne mai 
puteam ţine pe picioare sau lega două cuvinte, Peters a 
îngăimat ceva cum că ar trebui să ne chemăm tovarăşii în 
ajutor, trăgând cu pistoalele pe care le mai aveam încă la 
brâu - muschetele şi hangerele le pierduserăm printre 
grămezile de pământ reavăn de pe fundul prăpastiei. 
Întâmplările care au urmat ne-au dovedit că, dacă am fi 
tras, am fi regretat amarnic acest lucru; dar spre norocul 
nostru, între timp, îmi încolţise în minte vaga bănuială că 
fuseserăm trădaţi şi am renunţat să-i mai înştiinţăm pe 
sălbatici despre locul unde ne aflam. 

După ce ne-am odihnit vreo oră, am luat-o încetişor în 
susul ravenei şi n-am apucat să urcăm mult, când am auzit 
nişte chiote grozave. În cele din urmă, am ajuns la ceea ce 


s-ar putea numi suprafaţa deschisă a terenului, căci, de 
când părăsiserăm platforma, poteca noastră şerpuia pe sub 
o boltă de stânci masive şi frunziş, străjuind la mare 
înălţime deasupra capetelor noastre. Cu multă băgare de 
seamă ne-am furişat până la o bortă îngustă prin care 
aveam o perspectivă clară asupra împrejurimilor, când, într- 
o singură clipă şi dintr-o singură privire, ni s-a revelat 
secretul înfricoşător al acelui cutremur. 

Locul de unde priveam nu era departe de coama celui mai 
înalt pisc din lanţul dealurilor de steatit. Defileul în care 
pătrunsese grupul nostru de treizeci şi doi se afla în stânga 
noastră, la vreo cincizeci de picioare depărtare. Dar pe o 
distanţă de cel puţin o sută de iarzi, albia sau matca acestui 
defileu era complet astupată de mormanele haotice a peste 
un milion de tone de pământ şi piatră care fuseseră 
prăvălite în ea de mână omenească. Mijloacele prin care 
această masă enormă a ajuns să se prăbuşească erau pe cât 
de simple, pe atât de vădite, căci mai rămăseseră urme 
indubitabile ale acelei fapte criminale. În câteva locuri de-a 
lungul coamei peretelui estic al defileului (noi ne aflam 
acum pe cel vestic) puteau fi văzuţi pari de lemn bătuţi în 
pământ. În aceste locuri pământul nu cedase, însă pe 
întreaga întindere a peretelui de prăpastie din care se 
năruise masa aceea de pământ se vedea limpede, după 
urmele lăsate în sol, semănând cu cele făcute de sfredelul 
spărgătorului de piatră, că pari, aidoma celor pe care i-am 
văzut întregi, fuseseră plantați la mai mult de un iard 
distanţă între ei pe o lungime de vreo trei sute de picioare 
şi la vreo zece picioare de marginea prăpastiei. Coarde 
rezistente din viță-de-vie erau legate de parii rămaşi încă 
pe deal şi era evident că asemenea coarde fuseseră legate 
de fiecare dintre ceilalţi pari. Am vorbit deja despre ciudata 
stratificare a acestor dealuri de steatit, iar descrierea pe 
care tocmai v-am făcut-o despre scobitura îngustă şi adâncă 
prin care am scăpat să nu fim îngropaţi ne va permite o mai 
bună înţelegere a naturii sale. Era astfel alcătuită, încât 


aproape orice trepidaţie naturală în mod sigur ar fi despicat 
pământul în straturi sau plăci perpendiculare, dispuse 
paralel unele faţă de altele; şi un efort cât de mic, dar bine 
ţintit, era suficient ca să aibă acelaşi efect. Tocmai de 
această stratificare se folosiseră sălbaticii pentru a-şi duce 
la bun sfârşit planul lor mişelesc. Nu încape îndoială că prin 
şirul acela continuu de pari s-a produs o dislocare parţială a 
terenului, probabil pe o adâncime de unul sau două 
picioare, iar când sălbaticii s-au pus să tragă fiecare de 
capătul unei coarde (aceste coarde erau legate de vârful 
parilor şi se întindeau în spatele costişei), s-a obţinut o 
pârghie cu o forţă extraordinară, capabilă să năruie la un 
semn întreg peretele dealului în străfundurile hăului de 
dedesubt. Soarta bieţilor noştri camarazi era mai presus de 
orice îndoială. Doar noi scăpaserăm din volbura dealului în 
străfundurile hăului de dedesubt. Soarta bieţilor noştri 
camarazi era mai presus de orice îndoială. Doar noi 
scăpaserăm din volbura acelui prăpăd înspăimântător. 
Eram singurii oameni albi în viaţă de pe insulă126. 

125 În oriG. The blackness of darkness; expresia provine 
din Epistola sobornicească a lui luda, 13: „... nişte stele 
rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunerecului 
pentru vecie”. 

Expresia revine în Hruba şi pendulul (1842); Ion Vinea 
traduce cu „beznele întunericului” - vezi MMR, p. 424. 
După cum observă Pollin (p. 333), expresia fusese folosită 
de ]. N. Reynolds în „Leaves from an Unpublished Journal” 
(New-York Mirror, 21 aprilie 1838, 15: 340): „Aview of 
their [...] summits was prevented by the blackness of 
darkness which hung around us”. 


(„Nu puteam zări vârfurile lor [ale aisbergurilor] din 
pricina negurii întunericului care ne înconjura.”) 

126 Din metis, Dirk Peters devine „alb”! După Pollin (p. 
335), Poe intenţiona probabil să revizuiască descendența 


indiană a lui Dirk Peters, însă mai târziu a neglijat să facă 
acest lucru. 

Capitolul XXII. 

Situaţia noastră, aşa cum ni se înfăţişa acum, nu era cu 
nimic mai puţin înfricoşătoare decât atunci când ne 
consideram înmormântați pe vecie. Nu vedeam în faţa 
noastră nici o altă perspectivă decât aceea de a fi căsăpiţi 
de săbatici sau de a duce în captivitate printre ei o existenţă 
jalnică. 

Puteam, fireşte, să ne ascundem de ei o vreme prin 
văgăunile acestor dealuri şi, ca ultim refugiu, în hăul din 
care tocmai ieşiserăm; am fi pierit însă de frig ori de foame 
în lunga iarnă polară127 sau, în cele din urmă, am fi fost 
descoperiţi când am fi încercat să găsim câte ceva de-ale 
gurii. 

Întreg ţinutul dimprejur părea să freamăte de sălbatici, 
printre ei aflându-se, după cum ne-am dat seama, o droaie 
care veniseră cu plutele de prin insulele de la sud, fără 
îndoială ca să pună şi ei umărul la capturarea şi jefuirea lui 
Jane Guy. Vasul mai stătea încă netulburat la ancoră în golf, 
cei de la bord neavând habar, pare-se, de primejdia care-i 
păştea. Şi cât am fi dorit în acel moment să fim acolo cu ei! 
- să-i ajutăm să scape sau să pierim odată cu ei, apărându- 
ne. Şi nu vedeam cum i-am fi putut măcar preveni asupra 
pericolului, fără să ne punem capul în joc, ba chiar cu slabe 
nădejdi că le-am putea fi de folos. Un foc de pistol ar fi fost 
de ajuns ca să le dăm de ştire că s-a întâmplat ceva rău; dar 
detunătura nu avea cum să-i informeze că singura lor şansă 
de a se salva era să iasă din radă numaidecât - nu le 
puteam spune că nici un cod al onoarei nu-i mai silea să 
rămână, acum când tovarăşii lor nu se mai aflau printre cei 
vii. Auzind împuşcătura, nu aveau cum să fie mai bine 
pregătiţi să-l întâmpine pe duşman, acum gata de atac, 
decât fuseseră până acum şi dintotdeauna. Prin urmare, 
dintr-un foc de armă n-ar fi ieşit nimic bun, ci un rău infinit 
şi, după o matură chibzuinţă, ne-am stăpânit. 


Ne-am gândit apoi să o luăm la goană în direcţia goeletei, 
să punem mâna pe una din pirogile aflate în vârful golfului 
şi să încercăm să forţăm o ieşire până la bordul vasului. Dar 
ne-am dat seama imediat că ar fi fost absolut imposibil să 
reuşim într-o asemenea acţiune disperată. Ţinutul, după 
cum spuneam, literalmente colcăia de băştinaşii pitiţi prin 
tufişuri şi prin cotloanele dealurilor, ca să nu fie observați 
de pe goeletă. În imediata noastră apropiere, mai ales, se 
postase întreaga oaste a războinicilor în piei negre, în 
frunte cu Too-wit şi, pare-se, aşteptau doar întăriri ca să 
declanşeze asaltul asupra lui Jane. Pirogile aflate în vârful 
golfului erau şi ele pline cu sălbatici, adevărat, neînarmaţi, 
dar care fără îndoială că aveau arme la îndemână. Am fost 
siliţi, aşadar, împotriva voinţei noastre, să rămânem în 
ascunzătoare simpli spectatori la bătălia ce era pe cale să 
înceapă. 

După vreo jumătate de ceas, am văzut vreo şaizeci- 
şaptezeci de plute sau bărci cu fund plat şi cu 
balansiere128, pline cu sălbatici, dând ocol ansei sudice a 
golfului. Aceştia păreau să nu aibă la ei alte arme decât 
nişte ghioage scurte şi pietrele care zăceau pe fundul 
plutelor129. Curând după aceea, un alt detaşament, şi mai 
numeros, s-a apropiat din direcţia opusă, şi cu acelaşi fel de 
arme. Cele patru pirogi s-au umplut şi ele degrabă cu 
băştinaşii dând năvală de prin tufişurile din vârful golfului şi 
care au luat-o iute din loc, ca să li se alăture celorlalte cete. 
Astfel, în mai puţin timp decât mi-a luat mie să vă povestesc 
şi, ca prin miracol, Jane s-a văzut împresurată de un puhoi 
de scalpeţi, evident, hotărâți să o cucerească cu orice preţ. 

Că aveau să reuşească, nu ne mai îndoiam nici o clipă. Cei 
şase oameni rămaşi pe vas, oricât de hotărâți ar fi fost să o 
apere, erau mult prea puţini ca să poată mânui cum trebuie 
tunurile sau să susţină în vreun fel o luptă atât de inegală. 
Nici nu-mi puteam imagina că vor opune vreo rezistenţă, 
însă de data aceasta ne-am înşelat, căci numaidecât i-am 
văzut prinzând lanţul de ancoră cu şpringuri şi aducând 


vasul cu tribordul spre pirogi, acestea aflându-se în acel 
moment la o bătaie de pistol, plutele fiind aproape la un 
sfert de milă, contra vântului. Dintr-un motiv necunoscut, 
însă, cel mai probabil din cauza agitaţiei care îi cuprinsese 
pe sărmanii noştri prieteni, văzându-se într-o situaţie aşa 
disperată, salva de tun s-a dovedit a fi un eşec total. Nici o 
pirogă n-a fost atinsă sau măcar rănit vreun sălbatic, 
ghiulelele lovind scurt şi ricoşând peste capetele lor. 
Singurul efect a fost surpriza pe care au produs-o asupra 
lor detunătura neaşteptată şi fumul, atât de gros, încât preţ 
de câteva clipe aproape am crezut că vor renunţa cu totul 
la plan şi se vor întoarce la țărm. Şi foarte probabil că ar fi 
făcut acest lucru dacă, după salva de la bord, oamenii noştri 
ar fi tras cu muschetele şi atunci, pirogile aflându-se atât de 
aproape, imposibil să nu fi ucis câţiva sălbatici, destul 
măcar ca să împiedice ceata să mai înainteze, până când le- 
ar fi putut administra şi plutelor o porţie de ghiulele. Dar, în 
loc de asta, le-au dat timp celor din pirogi să-şi revină din 
sperietură şi, privind în jur, să vadă că nimeni nu fusese 
rănit, iar ei s-au repezit la tunurile de la babord să se 
pregătească pentru plute130. 

Salva de la babord a avut un efect de-a dreptul devastator. 
Obuzele cu mitralii şi ghiulele prinse în lanţ ale tunurilor 
mari au făcut ţăndări şapte sau opt plute şi au omorât pe 
loc poate treizeci sau patruzeci de sălbatici, iar alţi o sută 
cel puţin au fost zvârliţi în apă, cei mai mulţi cu răni 
înfiorătoare. Cei rămaşi, înnebuniţi de spaimă, numaidecât 
au început să se retragă în mare grabă, fără să aştepte 
măcar să-şi culeagă din apă tovarăşii schilodiţi, care înotau 
în toate direcţiile, ţipând şi urlând după ajutor. Acest mare 
succes a venit însă prea târziu ca să-i mai poată salva pe 
bravii noştri oameni. Oastea din pirogi ajunsese deja la 
bordul goeletei şi număra peste o sută cincizeci de 
războinici, cei mai mulţi dintre ei izbutind să se caţere pe 
lanţuri şi peste plasele de abordare, înainte chiar ca fitilul 
să fie aprins la tunurile de la babord. Nimic nu mai putea 


stăvili furia lor brutală. Oamenii noştri au fost repede 
copleşiţi, doborâţi, călcaţi în picioare şi, cât ai clipi, pur şi 
simplu sfâşiaţi în bucăţi. 

Văzând acestea, sălbaticii de pe plute şi-au învins frica şi 
au venit cu duiumul să ia parte la jaf. În cinci minute, Jane 
devenise scena oribilă a unui adevărat dezastru şi a unei 
furii nestăvilite. Punţile au fost sparte, iar scândurile 
smulse, parâmăria, velele şi tot ce era mobil pe punte, 
dezmembrate, ca prin farmec, în timp ce, împingând-o de la 
pupa, remorcând-o cu pirogile şi trăgând-o de laterale, cum 
înotau ei aşa cu miile împrejurul vasului, başbuzucii au 
târât-o până la urmă la țărm (cablul fiind filat) şi au livrat-o 
bunelor oficii ale lui Too-wit, care, ca orice general priceput, 
se ţinuse departe pe toată durata confruntării, veghind din 
postul său de comandă printre dealuri, dar care, acum că 
victoria fusese dobândită, aşa cum şi-o dorise, a găsit de 
cuviinţă să pornească valvârtej cu războinicii lui în piei 
negre pe pantă în jos şi să-şi ia partea lui din pradă. 

Coborârea lui 'Too-wit ne-a dat ocazia să părăsim 
ascunzătoarea şi să pornim în recunoaştere pe dealul din 
apropierea prăpastiei. La vreo cincizeci de iarzi de gura ei, 
am zărit un izvoraş la care ne-am astâmpărat setea 
cumplită care ne mistuia. Nu departe de izvor, am 
descoperit câteva tufişuri de alun, din soiul pe care l-am 
pomenit deja. Gustând din alune, le-am găsit chiar 
delicioase, cu o aromă foarte asemănătoare cu aceea a 
obişnuitelor alune englezeşti. Ne-am umplut degrabă 
pălăriile, le-am depozitat în ravenă şi ne-am întors să mai 
luăm. În timp ce eram ocupați cu culesul lor, un foşnet în 
tufişuri ne-a făcut să tresărim şi, când să ne furişăm înapoi 
în adăpostul nostru, o pasăre mare şi neagră, din specia 
stârcilor, se cocoţase cu chiu şi vai pe o tufă. Eram atât de 
uimit, încât n-am putut schiţa măcar un gest, însă Peters a 
avut destulă prezenţă de spirit să se repeadă la ea şi să o 
apuce de gât, înainte ca pasărea să-şi ia zborul. Se zbătea şi 
ţipa de mama focului, încât am vrut să-i dăm drumul, ca nu 


cumva zgomotul să le dea de veste sălbaticilor care s-ar mai 
fi aflat prin preajmă. Până la urmă însă o lovitură cu cuțitul 
Bowie a doborât-o la pământ şi am târât-o în ravenă, 
felicitându-ne că reuşisem astfel să facem rost de rezerve 
de hrană care, la o adică, puteau să ne ţină o săptămână. 

Am ieşit apoi să cercetăm împrejurimile şi ne-am 
aventurat cam multişor în jos pe costişa dinspre sud a 
dealului, dar fără să găsim ceva bun de mâncare. Ne-am 
pus să strângem nişte vreascuri uscate şi ne-am întors, căci 
am văzut două cete de băştinaşi, îndreptându-se spre sat cu 
prada de pe corabie şi ne temeam că ne vor descoperi când 
vom trece pe sub poalele dealului. 

Următoarea noastră grijă a fost să ne facem 
ascunzătoarea cât mai sigură cu putinţă, drept care am 
astupat cu nişte tufe spărtura despre care am mai vorbit şi 
prin care zărisem peticul de cer albastru de pe platforma 
din interiorul prăpastiei. N-am lăsat decât o deschizătură 
foarte mică, atât cât să putem supraveghea golful, fără 
riscul de a fi văzuţi de jos. Isprăvind, ne-am felicitat pentru 
acest adăpost sigur, căci era complet exclus acum să fim 
descoperiţi, atâta timp cât rămâneam în ravenă şi nu ne 
aventuram sus pe deal. N-am observat urme care să ne 
arate că sălbaticii ar fi umblat vreodată prin această 
văgăună; dar când am luat în calcul probabilitatea ca 
scobitura prin care ajunseserăm până sus să se fi format 
abia acum, prin prăbuşirea stâncii din faţa noastră şi că nu 
se mai vedea nici un alt drum care să ducă la ea, n-am mai 
fost atât de veseli la gândul că eram feriţi de atacuri, cât 
speriaţi că nu mai era absolut nici o cale pe unde să 
coborâm. Ne-am hotărât să cercetăm toată culmea dealului, 
de îndată ce se ivea o ocazie bună. În tot acest timp, am 
urmărit prin crenelul nostru mişcările sălbaticilor. 

Corabia o prefăcuseră deja în ruină, iar acum se 
pregăteau să-i dea foc. În scurt timp, am văzut vârtejuri 
uriaşe de fum urcând de la gura magaziei principale şi 
puţin după aceea o limbă groasă de foc a erupt de la teugă. 


Greementul, catargele şi ce mai rămăsese din vele s-au 
aprins pe dată, iar flăcările s-au întins cu repeziciune de-a 
lungul punților. Sălbaticii se aflau încă în număr mare pe 
vas, izbind cu pietroaie, topoare şi ghiulele în piroane şi în 
celelalte întărituri din aramă şi fier. Pe țărm, în pirogi şi pe 
plute, în imediata apropiere a goeletei, se aflau cu totul nu 
mai puţin de zece mii de băştinaşi, pe lângă cohortele celor 
care, încărcaţi cu pradă, se îndreptau spre interiorul insulei 
şi spre insulele învecinate. Ne aşteptam acum la ceva 
îngrozitor şi nu ne-am înşelat. Întâi de toate, a venit o 
zguduitură grozavă (pe care am resimţit-o din plin în locul 
unde ne aflam, de parcă ne-ar fi curentat o pilă 

galvanică1 31), neînsoţită însă de semne vizibile de explozie. 
Evident, sălbaticii s-au speriat şi preţ de o clipă prăpăâdul şi 
chiotele au încetat. Erau pe punctul să reînceapă, când, 
deodată, o masă de fum a pufnit de sub punți, ca un nor de 
furtună, negru şi greu - apoi, parcă din măruntaiele 
corăbiei, s-a ridicat o trâmbă de foc, înaltă şi strălucitoare, 
până la vreun sfert de milă în văzduh - apoi, brusc, 
vâlvătaia s-a întins împrejur - apoi, într-o clipă, tot văzduhul 
s-a umplut, ca prin farmec, de aşchii de lemn, metal şi 
membre omeneşti, într-un vălmăşag înfiorător 

— Şi în cele din urmă a venit, în grozava ei furie, 
bubuitura, care ne-a zvârlit cu putere la pământ, pe când 
ecoul tumultului răsuna din deal în deal şi o ploaie măruntă 
şi deasă de sfărâmături s-a abătut din toate părţile asupra 
noastră. 

Prăpădul printre sălbatici a întrecut cu mult aşteptările 
noastre şi acum, într-adevăr, culegeau roadele binemeritate 
ale trădării lor. Poate că o mie au pierit în explozie şi cel 
puţin atâţia au fost crunt schilodiţi. Golful, pe toată 
întinderea lui, era literalmente acoperit de trupurile 
acestor nenorociţi, zbătându-se şi murind înecaţi, în timp ce 
pe țărm lucrurile stăteau chiar mai rău. Sălbaticii păreau 
de-a dreptul năuciţi de neaşteptata şi deplina lor înfrângere 
şi nici nu se mai oboseau să se ajute unii pe alţii. La un 


moment dat, am observat în comportamentul lor o 
schimbare totală. 

Din absolută consternare, dintr-odată parcă îi lovise 
strechea, încât alergau ca nebunii încoace şi încolo, 
apropiindu-se şi depărtându-se de un anumit loc de pe 
țărm, cu o expresie stranie - un amestec de oroare şi furie, 
dar şi vie curiozitate - întipărită pe chipurile lor şi strigând 
cât îi ţinea gura: Tekeli-li! 'Tekeli-li! 132 Numaidecât am 
văzut o ceată numeroasă luând-o în direcţia dealurilor, de 
unde s-au întors la scurtă vreme cărând nişte ţepe de lemn. 
S-au dus cu ele în locul unde lumea se adunase buluc, iar 
oamenii le-au făcut loc să treacă şi, astfel, am putut vedea şi 
noi obiectul care iscase toată această tulburare. Am zărit 
ceva alb întins pe pământ, dar n-am putut desluşi imediat 
ce anume era. Până la urmă am văzut că era leşul ciudatului 
animal cu colţi şi gheare stacojii pe care goeleta îl scosese 
din mare la 18 ianuarie. Căpitanul Guy poruncise ca trupul 
să fie îmbălsămat ca să-l poată împăia şi lua cu el în Anglia. 
Îmi amintesc că dăduse unele indicaţii în privinţa asta chiar 
înainte să ajungem la insulă şi că leşul fusese adus în cabină 
şi pus bine într-unul din chesoane. Acum, explozia îl 
azvârlise pe țărm; dar de ce stârnise atâta îngrijorare 
printre sălbatici era ceva ce nu puteam nicicum înţelege. 
Cu toate că stăteau înghesuiți la mică distanţă în jurul 
hoitului, niciunul nu părea dornic să se apropie mai mult. 
Oamenii cu ţepele le-au înfipt, pe rând, în cerc, împrejurul 
său şi numai cât şi-au isprăvit treaba, că gloata, cu mic, cu 
mare, a luat-o la sănătoasa spre interiorul insulei cu 
strigăte asurzitoare: Tekeli-li! Tekeli-li! 

127 'Totuşi o iarnă polară care nu ucide melcii-de-mare şi 
nici ţestoasele de Galâpagos, notează ironic Pollin (p. 336). 

128 Corpuri plutitoare menite să le dea bărcilor mai multă 
stabilitate. 

129 Cum de a putut Pym să vadă fără binoclu pietrele de 
pe fundul plutelor? (Pollin, p. 336) 


130 Acest paragraf şi următorul sunt inspirate dintr-un 
episod asemănător din Morrell, Narrative (pp. 412-13). 

131 Nuvelele lui Poe abundă în pile şi baterii galvanice. 
132 În PMLA (June 1942, 57: 521), ]. O. Bailey sugerează 
că „lekeli-li” ar fi o formă coruptă a expresiei arabe care se 

traduce prin „Încrede-te în mine”. În An Authentic 
Narrative of the American Brig... (New York, 1817, 
retipăriri în 1818, 1820, 1828) a lui James Riley, o carte în 
mod cert consultată de Poe, există un glosar de cuvinte 
arabe în care cuvântul „Ilekkela” este dat cu sensul de 
„încredere”. 

Capitolul XXIII1 33 

Pe durata următoarelor şase sau şapte zile, am rămas în 
ascunzătoarea noastră de pe deal, ieşind doar când şi când 
după apă şi alune, şi chiar şi atunci cu cele mai mari 
precauţii. Ne făcuserăm pe platformă un fel de izbă, 
mobilând-o cu un pat din frunze uscate şi aşezând în ea trei 
bolovani mari şi laţi, care ne slujeau deopotrivă de vatră şi 
de masă. Focul îl aprindeam fără nici o dificultate, frecând 
laolaltă două bucăţi de lemn uscat, una moale, cealaltă tare. 
Pasărea pe care o prinseserăm, chiar la timp, s-a dovedit a 
fi o mâncare excelentă, deşi cam greu de digerat. Nu era o 
pasăre oceanică, ci o specie de stârc, cu penele negre ca 
smoala şi pătate în sur, şi cu aripi mici în raport cu trupul. 
În apropierea râpei, am zărit după aceea trei din aceeaşi 
specie, căutând-o, pare-se, pe cea pe care o capturaserăm 
noi; cum însă n-am mai coborât, n-am avut ocazia să le 
prindem. 

Cât timp ne-a ţinut pasărea, n-am suferit din cauza 
situaţiei noastre; acum însă că o mâncaserăm de tot, era 
absolut necesar să căutăm nişte provizii. Alunele nu 
reuşeau să ne potolească foamea, ba chiar ne dădeau 
crampe dureroase la stomac şi, dacă întreceam măsura, 
dureri de cap cumplite. Văzuserăm câteva țestoase mari 
lângă malul mării, la est de dealul nostru, şi ne-am dat 
seama că putea fi lesne prinse, numai să ajungem la ele fără 


să ne observe băştinaşii. Ne-am înţeles, aşadar, să 
îndrăznim o coborâre până acolo. 

Am luat-o în jos pe povârnişul dinspre sud, care nu părea 
să ne pună chiar atâtea piedici, dar abia am făcut o sută de 
iarzi, când (aşa cum, după cele văzute, anticipaserăm de- 
acolo din vârful dealului) înaintarea ne-a fost complet 
blocată de o prelungire a defileului în care pieriseră 
tovarăşii noştri. Am apucat-o atunci de-a lungul crestei, cale 
de vreun sfert de milă, până când am fost din nou opriţi de 
o prăpastie foarte adâncă şi, fiindcă nam fi reuşit să 
înaintăm pe buza ei, am fost nevoiţi să facem calea-întoarsă 
de-a lungul ravenei principale. 

Am pornit-o acum spre est, dar fără să avem parte de mai 
mult noroc. După ce timp de o oră ne-am căţărat, mai mult 
de-a buşilea, cu riscul de a ne rupe gâtul, am descoperit că, 
de fapt, coborâserăm într-o căldare de granit negru, 
acoperită pe fund cu o pulbere fină, din care nu se putea 
ieşi decât pe cărarea colţuroasă pe care veniserăm de jos. 
După ce ne-am căznit, pe aceeaşi cărare, să ajungem sus, 
am luat-o de data asta pe creasta de nord a dealului. Aici 
am fost nevoiţi să fim cu ochii în patru, fiindcă, la cea mai 
mică nebăgare de seamă, ne-am fi expus cu totul privirilor 
sălbaticilor din sat. Şi am mers aşa, când pe brânci, când în 
genunchi, trebuind chiar să ne întindem pe jos, cât eram de 
lungi, şi să ne tragem înainte, ţinându-ne de arbuşti. În felul 
acesta prudent n-am înaintat decât foarte puţin, până când 
am ajuns la o prăpastie mult mai adâncă decât cele pe care 
le văzuserăm până atunci şi care ducea direct în defileul 
principal. Astfel, temerile noastre s-au adeverit întru totul şi 
ne-am trezit complet izolaţi şi fără nici o cale de acces spre 
lumea de sub noi. Zdrobiţi de oboseală după atâta trudă, cu 
chiu, cu vai, ne-am întors la platformă şi, trântindu-ne pe 
patul de frunze, am dormit un somn dulce şi profund vreme 
de mai multe ceasuri. 

După această căutare fără folos, câteva zile la rând am fost 
ocupați să cercetăm fiecare locşor de pe creasta dealului ca 


să ne dăm seama de resursele ei de hrană. Am descoperit 
că nici gând să găsim ceva de mâncare, în afară de alunele 
acelea nesănătoase şi de un soi de lingurea, cam aţoasă, 
care creştea pe un peticel de pământ de nici un sfert de ar 
şi care nu ne-ar fi ţinut prea mult. Pe 15 februarie, din câte 
îmi amintesc, nu mai rămăsese fir de lingurea, iar alunele 
se împuţinaseră; prin urmare, nici că se putea o situaţie mai 
nenorocită decât a noastră1 34. Pe 16, am făcut din nou un 
tur al zidurilor temniţei noastre în nădejdea că vom găsi 
vreo cale de scăpare, însă fără nici un rezultat. Am coborât 
totodată prăpastia în care fuseserăm îngropaţi, cu vaga 
speranţă că prin această râpă vom descoperi vreo spărtură 
care să dea în ravena principală. Şi de data asta am rămas 
dezamăgiţi, deşi găsiserăm o muschetă, pe care am luat-o 
cu noi. 

Pe 17, am pornit-o din loc ferm decişi să cercetăm mai 
îndeaproape prăpastia de granit negru în care 
coborâserăm când am fost prima oară în recunoaştere. Ne- 
am adus aminte că una din scobiturile din pereţii căldării o 
cercetaserăm doar într-o doară şi eram nerăbdători să o 
explorăm, deşi nu ne aşteptam să descoperim vreo ieşire 
pe-acolo. 

Ca şi înainte, n-am întâmpinat cine ştie ce dificultăţi ca să 
ajungem în fundul hăului şi, acum că ne simţeam mai în 
largul nostru, îl puteam cerceta cu mai multă luare-aminte. 
Într-adevăr, locul părea unul dintre cele mai bizare din câte 
se pot imagina şi pur şi simplu nu ne venea să credem că 
era în întregime opera naturii. Căldarea avea, de la capătul 
de est la cel de vest, vreo cinci sute de iarzi lungime, dacă îi 
socoteam toate meandrele; în linie dreaptă, distanţa de la 
est la vest nu era mai mare (îmi dau doar cu presupusul, 
căci nu aveam nici un mijloc de a o măsura cu precizie) de 
patruzeci sau cincizeci de iarzi. Prima dată când am 
coborât în prăpastie, adică o sută de picioare de sus din 
creştetul dealului, pereţii abisului nu prea semănau între ei 
şi nu păreau să fi fost uniţi vreodată, unul fiind din steatit, 


celălalt din marmură conţinând nişte granule metalice. Aici, 
lăţimea medie sau distanţa dintre cele două coaste de deal 
era de vreo şaizeci de picioare, dar nu părea să aibă o 
conformaţie regulată. Dar, coborând sub nivelul de care am 
vorbit, acest spaţiu se micşora rapid, iar pereţii se înălţau în 
paralel, deşi pe o anumită distanţă se deosebeau în 
continuare în ce priveşte materialul şi forma alcătuirii lor. 
La mai puţin de cincizeci de picioare de fundul prăpastiei 
începea o perfectă uniformitate. Pereţii erau acum exact la 
fel în ce priveşte compoziţia, culoarea şi orientarea 
laturilor, materialul din care erau alcătuiți fiind granit 
foarte negru şi strălucitor, iar distanţele dintre cele două 
feţe, pe toată întinderea lor, era exact de douăzeci de iarzi. 
Cel mai bine vom înţelege conformaţia precisă a acestei 
prăpastii cu ajutorul unui desen schiţat pe loc, căci norocul 
a făcut să am la mine un carneţel şi un creion, pe care le-am 
păstrat cu sfinţenie în lungul şir de aventuri prin care 
aveam să mai trec şi cărora le sunt îndatorat pentru 
numeroasele întâmplări pe care mi le-am însemnat şi care, 
altminterea, ar fi pierit din memoria mea. 

Figura 1 

Această figură (vezi figura 1) redă conturul general al 
prăpastiei, fără acele câteva mici adâncituri de pe margini, 
fiecărei adâncituri corespunzândui câte o proeminenţă pe 
peretele opus. Fundul prăpastiei era acoperit, până la o 
adâncime de trei sau patru țoli, cu o pulbere aproape 
imaterială, sub care am dat peste acelaşi granit negru. La 
dreapta, la capătul de jos, se poate observa o mică 
deschizătură; ea este scobitura de care am pomenit mai sus 
şi motivul pentru care am coborât a doua oară - să o 
cercetăm mai amănunţit decât prima oară. Ne-am apucat 
acum să ne croim drum prin ea voiniceşte, tăind o parte din 
mărăcinii care ne încurcau şi îndepărtând o grămadă de 
silexuri ascuţite care semănau întru câtva cu nişte vârfuri 
de săgeți. Dar ceea ce ne-a îndemnat să stăruim a fost 
şuviţa de lumină pe care am zărit-o prelungindu-se dinspre 


celălalt capăt. Am reuşit până la urmă cu chiu, cu vai să 
înaintăm vreo treizeci de picioare şi am descoperit că 
deschizătura era o boltă scurtă, de formă regulată, având 
pe fund aceeaşi pulbere impalpabilă ca aceea din prăpastia 
mai mare. Deodată ne-a izbit o lumină puternică şi, după o 
scurtă cotitură, ne-am trezit într-o altă încăpere, înaltă, 
asemănătoare în toate privinţele cu aceea pe care o 
părăsiserăm, mai puţin forma ei longitudinală. E dat aici 
conturul ei general (vezi figura 2). 

Figura 2 

Lungimea totală a acestei prăpastii, începând cu 
deschizătura şi mergând pe linia curbei până la capăt, este 
de cinci sute cincizeci de iarzi. Într-un loc am descoperit o 
scorbură mică, asemănătoare cu aceea prin care am ieşit 
din cealaltă prăpastie, şi era astupată cu acelaşi fel de 
mărăciniş şi grămezi de pietricele albe135 în formă de vârf 
de săgeată. Am străbătut-o anevoie, găsind că era lungă de 
vreo patruzeci de picioare şi am nimerit într-o a treia 
prăpastie. Şi aceasta era exact ca prima, exceptând forma 
ei longitudinală, care arăta astfel (vezi figura 3): 

Figura 3 şi 5 

Am aflat că lungimea totală a celei de-a treia prăpastii era 
de trei sute douăzeci de iarzi. În punctul a exista o 
adâncitură lată de vreo şase picioare, pătrunzând în stâncă 
până la cincisprezece picioare, unde se termina într-un 
orizont de marnă, dincolo de care - cum de altfel ne-am şi 
aşteptat - nu mai era nici o altă prăpastie. locmai ne 
pregăteam să părăsim această văgăună în care abia intra 
niţică lumină, când Peters mi-a atras atenţia asupra unui şir 
de scobituri în peretele de marnă ce alcătuia capătul sudic 
al acestui cul-de-sac136. Cu un minim efort de imaginaţie, 
scobiturile de pe latura stângă sau mai de nord puteau fi 
luate drept reprezentarea voită, deşi rudimentară, a unui 
corp omenesc stând în picioare, cu braţul întins. Celelalte 
aduceau şi ele cu nişte litere din alfabet, şi Peters ţinea 
morţiş, deşi fără temei, că era vorba într-adevăr de aşa 


ceva. Lam convins până la urmă de eroare, atrăgându-i 
luarea-aminte asupra celor câteva plăci grele de marnă pe 
care le-am cules bucată cu bucată din pulberea de pe jos şi 
ale căror proeminențe intrau exact în scobiturile din 
peretele prăpastiei, dovedind astfel că ele toate erau opera 
naturii. 

Figura 4 este o copie exactă a întregului1 37. 

Figura 4 

După ce ne-am convins că aceste peşteri bizare nu ne 
ofereau nici o o cale de scăpare din temniţa noastră, 
mâhniţi şi demoralizaţi, am făcut drumul înapoi până pe 
culmea dealului. În următoarele douăzeci şi patru de ore nu 
s-a întâmplat nimic demn de consemnat, cu excepţia 
faptului că, cercetând partea dinspre est a celei de-a treia 
prăpăstii, am găsit două puțuri în formă de triunghi, foarte 
adânci şi având şi ele pereţii de granit negru. Ne-am gândit 
că nu avea rost să încercăm să coborâm în aceste puțuri, 
fiindcă arătau ca nişte gropi obişnuite, fără ieşire. Fiecare 
avea o circumferință de vreo douăzeci de iarzi, iar forma, 
precum şi poziţia lor faţă de a treia prăpastie sunt arătate 
în figura 5, pe pagina anterioară. 

133 În ediţia din 1838 a romanului, acesta şi următorul 
capitol au fost numerotate la fel, eroare reţinută de Rufus 
Griswold în ediţia sa din 1856. În opinia lui ]. Ridgley şi 1. 
Havistock 


(Texas Studies în Literature and Language, 7: 63-80), 
primul din aceste două capitole, descriind misterioasele 
prăpăstii, a fost adăugat de Poe ulterior. Linia narativă, 
observă ei, continuă fără întreruperi de la cap. 22 la cap. 23 
bis. 

134 O zi remarcabilă azi, căci la sud am zărit câteva 
trâmbe uriaşe din aburii cenuşii despre care am vorbit. 
(n.a.) 

135 Grămezi de pietricele albe: Baudelaire (Oeuvres 
completes de Edgar Poe, Paris, Gilbert Jeune, 1938, p. 443) 


traduce cu „d'une masse de cailloux jaunâtre”, adică 
„pietricele gălbui”. Jean Crepet, editorul traducerii din 
1858 a lui Baudelaire, deplânge schimbarea din alb în 
gălbui operată de Baudelaire, căci, opinează editorul 
francez, Poe intenţionase poate să facă din aceste arme 
albe cauza originară a aversiunii tsalalienilor faţă de 
această culoare. 

136 Fundătură (fr.). 

137 În opinia lui Pollin, în figurile celor trei prăpăstii Poe 
şi-ar fi încriptat literele propriului său nume, prima figură 
fiind „e”, a doua „a”, iar a treia bucla literei „p”. Astfel, în 
acest capitol, adăugat după sfârşitul povestirii, împreună cu 
Nota, avem, la drept vorbind, semnătura lui Poe. Motivul 
desenelor hieroglifice de pe peretele prăpastiei va fi fost 
sugerat de lucrarea lui Stephens, Incidents of Travel, în 
care există însemnarea: „he rock was covered with 
inscriptions; but I could not read them” (1: 152). („Stânca 
era acoperită cu inscripţii, dar nu le-am putut desluşi”.) 

Capitolul XXIII [[XXIV]] 

Pe 20 ale lunii, socotind că era absolut imposibil să o mai 
ducem mult numai cu alunele - din pricina cărora ne 
chinuiam îngrozitor - disperaţi, am hotărât să încercăm să 
coborâm versantul sudic al dealului. Aici, peretele abisului 
era dintr-o varietate de steatit extrem de poroasă, dar 
cădea aproape perpendicular pe întreaga lui întindere (0 
adâncime de cel puţin o sută cincizeci de picioare) şi în 
multe locuri era chiar boltit. După îndelungi căutări, am 
descoperit un stei lat de vreo douăzeci de picioare, sub 
buza prăpastiei, şi cu firavul ajutor ce i l-am putut da, 
legând una de alta batistele pe care le purtam în buzunare, 
Peters a reuşit să sară pe el. Cu ceva mai multă trudă, am 
ajuns şi eu jos; şi atunci am văzut că puteam cobori tot 
drumul în felul în care ne-am căţărat din prăpastie, după ce 
se năruise peste noi dealul - adică, tăind trepte cu cuţitele 
în peretele de steatit. E greu de imaginat cât de riscantă 


era această încercare, dar, cum nu exista altă cale, ne-am 
zis că merita să o facem. 

Pe steiul pe care ne aflam creşteau câteva tufişuri de alun 
şi am priponit de unul dintre ei un capăt al frânghiei 
confecţionate din batistele noastre. 

L-am legat apoi pe Peters cu celălalt capăt şi l-am coborât 
peste marginea prăpastiei, până când batistele au făcut fir 
întins. A început apoi să sape o gaură adâncă în steatit (de 
vreo opt-zece țoli), tăind oblic în stânca de deasupra, la o 
înălţime de un picior sau cam aşa, ca să poată bate cu patul 
pistolului un ţăruş cât mai solid în suprafaţa netezită. L-am 
tras apoi sus pe o distanţă de vreo patru picioare şi a făcut 
o gaură asemănătoare cu cea de dedesubt, a bătut un 
ţăruş, ca şi mai înainte, asigurându-şi astfel un punct de 
sprijin, atât pentru mâini, cât şi pentru picioare. Am 
dezlegat apoi de tufiş frânghia din batiste şi i-am aruncat 
capătul, pe care l-a înnodat de ţăruşul din gaura de sus, 
lăsându-se după aceea încetişor în jos cu vreo trei picioare, 
adică până ce s-au întins batistele. Aici a mai făcut o gaură 
şi a mai înfipt un ţăruş. S-a tras apoi în sus ca să-şi 
proptească picioarele în gaura pe care tocmai o scobise, 
apucându-se cu mâinile de ţăruşul din gaura de deasupra. 
Trebuia acum să deznoade batistele de ţăruşul cel mai de 
sus ca să le poată lega de cel de-al doilea; iar aici şi-a dat 
seama că făcuse o greşeală săpând găurile la o distanţă atât 
de mare una de cealaltă. Totuşi, după vreo două încercări 
neizbutite şi extrem de riscante de a ajunge la nod (cu 
mâna stângă trebuind să se ţină, în timp ce cu dreapta se 
chinuia să desfacă legătura), până la urmă a retezat 
frânghia, lăsând vreo şase țoli înfăşuraţi în jurul ţăruşului. 
După ce a legat batistele de al doilea ţăruş, a coborât până 
sub al treilea, având grijă să nu nimerească mai jos. Prin 
aceste mijloace (mijloace pe care nu mi le-aş fi putut 
imagina vreodată şi pentru care eram cu totul îndatorat 
ingeniozităţii şi stăruinţei lui Peters), tovarăşul meu a 


reuşit, într-un târziu, ajutându-se uneori de proeminenţele 
peretelui stâncos, să ajungă teafăr la poale. 

A trecut ceva timp până să mă pot decide să-l urmez; în 
cele din urmă însă mi-am luat inima în dinţi. Peters îşi 
scosese cămaşa, înainte de a cobori, iar aceasta, împreună 
cu a mea, alcătuia funia potrivită pentru o asemenea 
aventură. După ce am aruncat muscheta găsită în 
prăpastie, am legat funia de un tufiş şi m-am lăsat cu 
iuţeală, silindu-mă prin vigoarea mişcărilor să-mi stăpânesc 
tremurul pe care nicicum altfel nu mi-l puteam birui. M-am 
descurcat destul de bine la primii patru-cinci paşi; dar 
numaidecât imaginaţia mea s-a aprins teribil la gândul 
imensului hău în care mai aveam de coborât şi la starea 
precară a ţăruşilor şi a găurilor din peretele de steatit - 
singurul meu punct de sprijin. În zadar încercam să alung 
aceste gânduri şi să-mi ţin ochii aţintiţi întruna asupra 
stâncii netede din faţa mea. Cu cât mă sileam mai mult să 
nu gândesc, cu atât închipuirile mele deveneau tot mai 
reale şi îngrozitor de precise. În cele din urmă, a venit şi 
acel paroxism al imaginaţiei, atât de înfricoşător în orice 
situaţie asemănătoare, momentul când începem să 
anticipăm senzațiile cu care vom cădea - să vizualizăm 
greaţa, ameţeala şi ultima sforţare, şi leşinul, şi sfârşitul 
amarnic al impetuoasei şi năvalnicei prăbuşiri. Şi am 
descoperit acum că aceste născociri îşi creau propria 
realitate şi că toate aceste orori închipuite tăbărau asupra 
mea de-adevăratelea. Am simţit că-mi tremură groaznic 
genunchii, pe când degetele slăbeau, treptat, dar sigur, 
strânsoarea. Urechile îmi bubuiau, şi mi-am zis: „Asta-i 
dangătul meu de moarte!”138. lar acum eram mistuit de 
dorinţa irepresibilă de a mă uita în jos. Nu puteam, nu 
voiam să privesc doar zidul de stâncă; ci cu o senzaţie 
nedesluşită, copleşitoare - pe jumătate de oroare, pe 
jumătate de despovărare - mi-am aruncat privirile în 
străfundurile prăpastiei. O clipă, degetele mele şi-au întărit 
strânsoarea, încleştându-se spasmodic, şi cu mişcarea 


aceasta mi-a trecut prin minte, ca o nălucire, gândul firav 
că aş putea până la urmă să scap - în clipa următoare, 
întreg sufletul mi-a fost cuprins de dorinţa de a cădea; un 
dor, o sete, o patimă de nestăvilit1 39. Am dat drumul 
numaidecât ţăruşului şi, întorcându-mă pe jumătate dinspre 
golful prăpastiei, am rămas o clipă atârnat de peretele ei 
gol. Dar am simţit imediat că mă ia cu amețeli; un glas 
strident mi-a ţipat în urechi; o arătare sumbră, drăcească, 
neguroasă stătea chiar sub mine; am oftat şi, dându-mi 
drumul în jos, cu inima gata să-mi sară din piept, m-am 
prăbuşit în braţele sale. 

Leşinasem, şi Peters m-a prins în cădere. Îmi urmărise 
mişcările din locul unde se afla, la poalele stâncii şi, văzând 
pericolul iminent în care mă aflam, se străduise în fel şi chip 
să-mi insufle curaj; mintea mea era însă prea tulburată să 
poată auzi ce-mi spunea sau să fie măcar conştientă cămi 
vorbise. În cele din urmă, văzând că mă bălăbănesc, s-a 
căţărat iute, ca să-mi vină în ajutor, şi a ajuns tocmai la timp 
să mă salveze. Dacă aş fi căzut cu toată greutatea, frânghia 
de pânză inevitabil s-ar fi rupt, iar eu m-aş fi prăbuşit în 
abis; aşa însă, el a reuşit să-mi amortizeze căderea şi am 
rămas astfel suspendat, în afara primejdiei, până când mi- 
am venit în fire - asta după vreo cincisprezece minute. 
Când mi-am revenit, tremurul dispăruse de tot; mă simţeam 
ca un om renăscut şi, cu niţel ajutor tot de la tovarăşul meu, 
am ajuns şi eu teafăr la poalele dealului. 

Ne aflam nu departe de ravena în care îşi găsiseră 
mormântul prietenii noştri, la sud de locul unde se năruise 
dealul. Acum era un deşert de o rară sălbăticie, înfăţişarea 
lui amintindu-mi de descrierile călătorilor despre regiunile 
care marchează aşezarea pustiitului Babilon. Ca să nu mai 
zic de ruinele povârnişului surpat, care înălța o barieră 
haotică vederii către nord, întinderea aceasta era acoperită 
la tot pasul de nişte tumuli uriaşi, aparent rămăşiţele unor 
gigantice structuri artificiale, cu toate că, de aproape, nu 
păreau făcute de mâna omului. Zgură şi iar zgură, şi blocuri 


masive, informe, de granit negru, amestecate cu altele de 
marnă 140, atât unele, cât şi celelalte conţinând granule de 
metal. Cât despre vegetaţie, cât cuprindeai cu ochii, nu 
zăreai urmă de ea în tot ţinutul acela pustiu. Am văzut 
câţiva scorpioni imenşi şi felurite reptile care nu se găsesc 
niciunde la latitudinile înalte. 

Cum hrana era grija noastră de căpătâi, am hotărât să ne 
îndreptăm spre ţărmul mării, aflat la doar o jumătate de 
milă depărtare, ca să prindem o broască-ţestoasă, dintre 
cele câteva pe care le zăriserăm din ascunzătoarea noastră 
de pe deal. Am parcurs vreo sută de iarzi, furişându-ne cu 
precauţie printre stâncile şi tumulii aceia uriaşi, când, la o 
cotitură, cinci sălbatici s-au năpustit asupra noastră dintr-o 
grotă, doborându-l pe Peters la pământ cu o lovitură de 
ciomag. Şi cum era căzut, toată ceata a tăbărât asupra lui 
ca să-l răpună, dându-mi răgaz să-mi revin din surprindere. 
Mai aveam încă muscheta, dar ţeava i se stricase atât de 
tare, când am aruncat-o în prăpastie, încât, fiindu-mi de 
prisos, am lepădat-o, preferând să mă bizui pe pistoalele 
mele, pe care am avut grijă să le păstrez în bună stare. M- 
am apropiat cu ele de atacatori, trăgând iute două focuri, 
unul după altul. Au căzut doi sălbatici, iar al treilea, care 
mai-mai să-şi înfigă sulița în Peters, a sărit ca ars, fără să-şi 
mai ducă intenţia până la capăt. După ce tovarăşul meu a 
scăpat în acest fel, n-am mai avut de înfruntat nici o piedică. 
Avea şi el pistoale, însă, prevăzător, s-a ferit să le 
folosească, bizuindu-se pe forţa lui uriaşă, care o întrecea 
cu mult pe aceea a oricăruia dintre cunoscuţii mei. 
Înşfăcând un ciomag de la unul dintre sălbaticii care 
căzuseră, le-a zburat creierii celorlalţi trei rămaşi, 
ucigându-i pe toţi deodată, dintr-o singură lovitură, încât 
am rămas stăpâni incontestabili peste câmpul de bătălie. 

Atât de iute s-au întâmplat toate acestea, încât nu ne 
venea a crede că se petrecuseră de-adevăratelea şi, postați 
lângă trupurile celor ucişi, ne holbam la ele ca nişte nerozi, 
până când nişte strigăte din depărtare ne-au trezit la 


realitate. Era limpede că sălbaticii se alarmaseră la auzul 
împuşcăturilor şi că aveam puţine şanse să ne facem 
nevăzuţi. Ca să ne întoarcem pe creasta dealului, trebuia să 
o luăm în direcţia de unde veneau strigătele; şi, chiar dacă 
reuşeam să ajungem la poalele dealului, n-am mai fi apucat 
să ne căţărăm sus fără să fim văzuţi. Ne păştea o mare 
primejdie, iar noi stăteam în cumpănă încotro să fugim, 
când unul dintre sălbaticii în care trăsesem şi pe care-l 
crezusem mort a sărit sprinten în picioare, încercând să 
scape. Dar l-am ajuns din urmă înainte să se facă nevăzut şi, 
când tocmai ne pregăteam să-i facem de petrecanie, Peters 
mi-a dat de înţeles că, dacă l-am sili să ne însoţească, ne-ar 
putea fi de folos în încercarea noastră de a ne salva. Aşa că 
l-am târât cu noi, făcându-l să priceapă că-l vom împuşca 
dacă va opune rezistenţă. După câteva minute ne asculta cu 
sfinţenie, alergând cot la cot cu noi printre stânci, în 
direcţia țărmului. 

Până acum neregularităţile terenului străbătut de noi, în 
afară de acele câteva dăţi, ascunseseră marea de privirile 
noastre şi, când pentru prima oară am avut-o toată sub 
ochii noştri, era la nici două sute de iarzi distanţă. De cum 
am ieşit pe plaja deschisă, i-am văzut cu groază pe 
băştinaşi, câtă frunză şi iarbă, revărsându-se dinspre sat şi 
din toate colţurile satului, alergând spre noi cu gesturi din 
cale-afară de furioase şi răcnind ca nişte fiare sălbatice. Am 
dat să facem calea-întoarsă şi să încercăm să găsim un 
ascunziş prin vreo văgăună a stâncăriei, când am zărit 
provele a două pirogi ieşind de după o stană mare de 
piatră, care înainta în apă. Am rupt-o la fugă într-acolo şi, 
când am ajuns la ele, le-am găsit nepăzite, singura lor 
încărcătură fiind trei țestoase de Galăpagos şi obişnuita 
zestre de padele pentru şaizeci de vâslaşi. Numaidecât am 
pus stăpânire pe una din ele şi, silindu-l pe prizonierul 
nostru să suie în ea, am împins-o în mare cu toată puterea 
de care mai eram în stare. 


Dar n-am apucat să facem mai mult de cincizeci de iarzi de 
la mal, când, după ce ne mai calmaserăm, am băgat de 
seamă uriaşa scăpare de care eram vinovaţi, lăsând cealaltă 
pirogă pe mâinile sălbaticilor, care se aflau acum la o 
distanţă de țărm doar de două ori mai mare decât noi şi 
înaintau rapid pe urmele noastre. Acum nu mai era vreme 
de pierdut. Speranţele noastre erau infime, în cel mai bun 
caz, însă altele nu aveam. Era foarte îndoielnic, oricât ne- 
am fi dat silinţa, să putem pune mâna pe pirogă înaintea 
lor; o şansă de izbândă însă tot mai exista. Dacă reuşeam, 
ne salvam, pe când a nu face încercarea însemna să ne 
împăcăm cu gândul inevitabilului măcel. 

Piroga era astfel construită încât prora şi pupa erau la fel 
şi, în loc să o întoarcem, ne-am schimbat doar poziţia la 
rame. Când s-au prins de acest lucru, sălbaticii şi-au întețit 
urletele şi goana, apropiindu-se de noi cu o iuţeală de 
neînchipuit. Dar am tras din răsputeri la vâsle, ca nişte 
disperaţi, şi am ajuns la ţinta râvnită, înainte ca ea să fie 
atinsă de mai mult de unul dintre băştinaşi. Acest om şi-a 
plătit scump mai marea lui sprinteneală, Peters 
împuşcându-l în cap cu pistolul, tocmai când acesta 
ajunsese lângă malul apei. Din restul cetei sale, cei aflaţi 
mai în faţă erau la vreo douăzeci-treizeci de paşi distanţă, 
în clipa când am reuşit să punem mâna pe pirogă. Ne-am 
chinuit mai întâi să o tragem în apa adâncă, la adăpost de 
sălbatici, dar, văzând că era pusă prea tare pe uscat, şi cum 
nu mai era timp de pierdut, din vreo două lovituri zdravene 
cu patul muschetei, Peters a izbutit să-i desprindă o bucată 
mare din proră şi dintr-un bord. Apoi ne-am îndepărtat de 
mal. În răstimp, doi dintre băştinaşi se apucaseră cu mâinile 
de barca noastră şi nici în ruptul capului n-au vrut să-i dea 
drumul până ce nu i-am răpus cu cuţitele. Scăpaserăm de 
data asta şi ne îndreptam repejor înspre larg. Grosul 
sălbaticilor, când a ajuns la piroga sfărmată, s-a pus pe cele 
mai înfiorătoare urlete de furie şi dezamăgire din câte se 
pot imagina. În adevăr, din tot ce am putut eu vedea, 


netrebnicii ăştia păreau să fie cel mai infam, prefăcut, 
răzbunător, sângeros şi de-a dreptul diabolic neam de 
oameni de pe faţa pământului. E limpede că nu s-ar fi 
îndurat de noi, dacă am fi căzut în mâinile lor. Au făcut o 
încercare nesăbuită de a ne urmări în piroga lor spartă, 
dar, văzând că nu era bună de nimic, şi-au vărsat din nou 
mânia într-un potop de urlete înfiorătoare şi au rupt-o la 
fugă în direcţia dealurilor. 

Pentru moment, ne aflam în afara primejdiei, dar situaţia 
noastră era încă destul de sumbră. Ştiam că la un moment 
dat sălbaticii avuseseră patru pirogi, ca aceea pe care o 
luaserăm noi, însă nu aveam cunoştinţă de faptul (confirmat 
după aceea de către prizonierul nostru) că două dintre ele 
se făcuseră ţăndări când a explodat Jane Guy. Prin urmare, 
am luat în calcul posibilitatea să fim totuşi urmăriţi, imediat 
ce duşmanii noştri vor fi ajuns, după un ocol, în baia unde 
erau trase de obicei pirogile. Temându-ne de acest lucru, n- 
am precupeţit nici un efort ca să lăsăm în urma noastră 
insula şi, silindu-l pe prizonier să ia şi el o padelă, am 
început să lunecăm pe apă cu mare iuţeală. La vreo 
jumătate de oră, după ce luaserăm deja un avans de vreo 
cinci sau şase mile spre sud, am zărit o flotilă impresionantă 
de pirogi cu fundul plat sau plute ieşind din baie - evident, 
cu intenţia de a ne urmări. Curând însă au făcut calea- 
întoarsă, pierzându-şi nădejdea că ar mai putea să ne 
ajungă din urmă. 

138 Ăsta-i dangătul meu de moarte! Cf. „Clopotul mă 
cheamă. /Să n-auzi, Duncan! Ceasul care bate/La cer te- 
ndeamnă sau în iad te-abate!” din Macbeth, în traducerea 
lui lon Vinea - vezi Shakespeare, Opere complete, vol. 7, 
ediţie îngrijită şi comentată de Leon D. Leviţchi. Note de 
Virgiliu Ştefănescu-Drăgăneşti, Bucureşti, Editura Univers, 
1988, p. 274. 

139 Cf. „Stăm pe marginea unei prăpăstii. Ne uităm în 
abis - ni se face rău şi ameţim. Primul impuls este să ne 
dăm înapoi din faţa primejdiei. Inexplicabil, stăm pe loc. 


Încetul cu încetul răul şi ameţeala, şi oroarea devin 
amestecate în norul unui sentiment fără nume. [...] dar din 
acest nor al nostru de la marginea prăpastiei prinde viaţă o 
formă mult mai cumplită decât oricare duh sau oricare 
demon din poveste, şi totuşi nu este decât un gând, deşi 
înspăimântător, şi încă unul ce ne îngheaţă până în măduva 
oaselor cu teribila desfătare a ororii sale. Este doar gândul 
a ceea ce ar putea fi senzațiile noastre în timpul căderii, 
îngrozitor de repezi, de la o asemenea înălţime. [...] 
Analizând acestea şi alte acţiuni asemănătoare [...], vom 
descoperi că ele rezultă doar dintr-un spirit al Perversităţii” 
(Demonul perversităţii, în MLMR, p. 265). Pentru anteismul 
personajelor poeşti, vezi Liviu Cotrău, Studiu introductiv, 
MMR, pp. 37-40. 

140 Marna era neagră şi ea; la drept vorbind, n-am văzut 
pe insulă ceva, indiferent ce, care să aibă o culoare 
deschisă. (n.a.) 

Capitolul XXIV [[XXV]I 

Ne găseam acum pe întinsul pustiu şi nemărginit al 
Oceanului Arctic, la o latitudine de peste 84*, într-o pirogă 
firavă şi fără alte provizii decât cele trei broaşte-ţestoase; 
başca lunga iarnă polară, care nu putea fi prea departe, aşa 
că trebuia să chibzuim bine ce cale vom urma. Şase sau 
şapte insule se zăreau la orizont, ţinând toate de acelaşi 
arhipelag şi fiind situate la vreo cinci sau şase leghe 
depărtare una de cealaltă; pe niciuna dintre ele însă nu 
aveam de gând să ne aventurăm. Venind dinspre nord, la 
bordul lui Jane Guy, lăsaserăm în urmă, încetul cu încetul, 
regiunile mai aspre ale gheţurilor - ceea ce, oricât de puţin 
s-ar potrivi cu teoriile larg acceptate despre Antarctica - 
era un fapt pe care experienţa noastră nu ne permitea să-l 
tăgăduim. Aşa că ar fi fost o nebunie să încercăm să ne 
întoarcem - mai ales că anotimpul era atât de înaintat. O 
singură cale părea să fi rămas deschisă speranţelor 
noastre. Am hotărât să o luăm curajoşi spre sud, unde 
exista măcar posibilitatea să descoperim alte insule şi unde 


era mai mult decât probabil să găsim o climă chiar mai 
blândă. 

Din ce am văzut până acum, Oceanul Antarctic, ca şi cel 
Arctic, era cu totul lipsit de furtuni violente sau de valuri 
prea înalte, însă piroga noastră, deşi mare, era, la drept 
vorbind, destul de şubredă, astfel că ne-am pus vârtos pe 
treabă, ca să o facem cât mai sigură, cu puţinele mijloace 
pe care le aveam la îndemână. Pentru corpul luntrii nu 
găsiseră material mai bun decât scoarţa de copac - scoarţa 
unui copac necunoscut. Crevacele erau din răchită tare, 
foarte potrivită pentru acest scop. Avea cincizeci de 
picioare de la etravă la pupa, între patru şi şase lăţime, şi 
pe toată lungimea ei o adâncime de patru picioare şi 
jumătate - luntrile acestea, aşadar, deosebindu-se enorm de 
cele ale altor locuitori din Oceanul de Sud, cunoscuţi de 
popoarele civilizate. Nici o clipă n-am crezut că ele ar putea 
fi opera insularilor acelora neştiutori care le stăpâneau şi, 
după câteva zile, întrebându-l pe prizonierul nostru, am 
aflat că, de fapt, fuseseră construite de nişte băştinaşi care 
locuiau într-un arhipelag aflat la sud-vest de ţara unde le- 
am găsit noi, ele căzând întâmplător în mâinile barbarilor 
noştri. Într-adevăr, nu puteam face mare lucru pentru ca 
luntrea noastră să fie mai trainică. La ambele extremităţi 
am descoperit câteva crăpături destul de mari, pe care am 
reuşit să le astupăm cu bucăţi dintr-o jachetă de lână. 

Folosindu-ne de padelele în plus - şi erau destul de multe - 
am înălţat un soi de parapet la prora care să mai reducă din 
forţa valurilor care ar fi ameninţat să inunde acea parte. În 
chip de catarg, am mai înălţat două padele, aşezându-le una 
în dreptul celeilalte, câte una de fiecare copastie, fără să 
mai fie nevoie astfel de vergă. De aceste catarge am atârnat 
o pânză făcută din cămăşile noastre - o treabă destul de 
dificilă, pentru că de data asta prizonierul nostru nu mai 
voia nici în ruptul capului să ne ajute, deşi în toate celelalte 
operaţiuni se arătase destul de dornic să se înhame la 
lucru. Vederea pânzei părea să-l tulbure nemaipomenit. Nu- 


| puteam îndupleca să o atingă sau să se apropie de ea, iar 
când încercam să-l silim, începea să se scuture şi să ţipe: 
Tekeli-li! 

Isprăvind cu întăriturile pirogii, ne-am îndreptat 
deocamdată spre sud-sud-est, cu gând să dublăm insula cea 
mai din sud a arhipelagului care se zărea la orizont. 
Trecând de insulă, am pus prora pe direcţia sud. Nu ne 
puteam plânge că vremea era neplăcută. Dinspre nord 
bătea un vânt predominant, foarte blând, marea era liniştită 
şi aveam tot timpul lumină de zi. Gheaţă nu se vedea defel; 
de altminteri, nu mai văzuserăm nici măcar un fulg de nea 
de când am lăsat în urmă paralela insulei Bennet. Aici, într- 
adevăr, temperatura apei era mult prea ridicată ca să 
apuce să se formeze chiar şi un cristal de gheaţă. După ce 
am tăiat cea mai mare dintre țestoase, obţinând de la ea nu 
doar mâncare, dar şi o straşnică provizie de apă, ne-am 
continuat drumul fără evenimente deosebite vreo şase sau 
opt zile la rând, răstimp în care trebuie că am străbătut o 
distanţă uriaşă spre sud, mai ales că vântul a ţinut cu noi 
mai tot timpul şi un curent foarte puternic şi-a păstrat 
mereu direcţia în care mergeam şi noi. 

1 martie141. Numeroase fenomene neobişnuite ne arată 
acum că pătrundem într-o lume bizară, miraculoasă. O 
coroană înaltă de vapori albcenuşii apare întruna la 
orizontul de sud, străluminată în răstimpuri de fulgere 
grozave, care brăzdează cerul când de la est la vest, când 
de la vest la est, înfăţişându-se apoi din nou ca o creastă 
netedă şi uniformă - pe scurt, având toate variațiile ciudate 
ale aurorei boreale. Înălţimea medie a acestui nor de 
vapori, după cum se vede din locul unde ne aflăm, e de vreo 
25*. Temperatura apei mării pare să crească de la o clipă la 
alta, iar culoarea acesteia se schimbă în mod vizibil. 

2 martie. Astăzi, tot întrebându-l pe prizonierul nostru, am 
ajuns să cunoaştem o mulţime de amănunte despre insula 
cu masacrul, despre locuitori şi datinile lor - dar cum aş 
putea să-l rețin pe cititor cu acestea tocmai acum? Pot 


spune însă că, din câte am aflat, sunt opt insule în 
arhipelag; că sunt conduse de un singur rege, pe nume 
Tsalemon sau Psalemoun, care locuieşte pe cea mai mică 
dintre ele; că pieile negre care alcătuiesc veşmântul 
războinicilor provin de la un animal uriaş care se găseşte 
numai într-o vale de lângă curtea regelui; că locuitorii 
arhipelagului nu fac alte bărci decât pe cele cu fundul plat, 
cele patru pirogi fiind singurele de acest fel pe care le 
posedă, după ce făcuseră rost de ele, din pură întâmplare, 
de pe o insulă mare din sud-vest; că pe elîl cheamă Nu-Nu; 
că nu ştie nimic despre insula Bennet; şi că insula pe care 
am părăsit-o se numeşte Tsalal. Începutul cuvintelor 
Tsalemon şi Tsalal l-a pronunţat cu un sâsâit prelung, pe 
care chiar şi după încercări repetate n-am putut să-l 
reproducem, şi care e perfect identic cu strigătul stârcului 
negru din care ne-am ospătat pe creasta dealului. 

3 martie. Apa e deosebit de caldă acum, iar culoarea ei se 
schimbă cu repeziciune, nemaifiind transparentă, ci 
lăptoasă ca aspect şi consistenţă. În imediata noastră 
apropiere, a fost în general liniştită, nici o clipă într-atât de 
agitată încât să pună în primejdie piroga - însă deseori am 
fost surprinşi să vedem la suprafaţă, în dreapta şi în stânga, 
la diferite distanţe, învolburări bruşte şi foarte întinse, ele - 
din câte am observat până la urmă - fiind întotdeauna 
precedate de nişte licăriri stranii la sud în regiunile 
vaporilor. 

4 martie. Astăzi, având de gând să lărgesc un pic pânza, 
căci briza dinspre nord slăbise simţitor, am scos din 
buzunarul hainei o batistă albă. NuNu şedea alături de 
mine şi, când batista i-a atins din întâmplare faţa, a fost 
apucat de nişte spasme violente. Ele au fost urmate de 
somnolenţă şi stupoare şi de murmure stinse: Tekeli-li! 
Tekeli-li! 

5 martie. Vântul a căzut de tot, dar e clar că înaintăm 
totuşi cu iuţeală spre sud sub influenţa unui curent 
puternic. Acum, într-adevăr, ar părea firesc să fim niţel 


îngrijoraţi de turnura pe care o iau evenimentele, însă nu 
suntem câtuşi de puţin. Chipul lui Peters nu arată nimic în 
acest sens, cu toate că uneori are o expresie pe care nu mi- 
o pot explica. Iarna polară pare să se apropie - să se 
apropie, însă fără terorile ei. Simt o amorţeală în trup şi în 
creier - o senzaţie de visare - dar asta e tot. 

6 martie. Norul cenuşiu s-a ridicat acum cu multe grade 
deasupra orizontului şi îşi pierde, încet-încet, nuanţa 
fumurie. Apa e nespus de caldă, chiar neplăcută la atingere, 
iar aspectul ei lăptos e mai vădit ca oricând. Astăzi, chiar 
lângă pirogă, s-a produs o învolburare grozavă a apei. Ca 
de obicei, a fost însoţită de o străluminare a crestei norului 
şi de o scindare de moment la baza lui. O pulbere albă, fină, 
ca cenuşa - dar sigur nu cenuşă - a început să cadă peste 
pirogă şi peste o mare întindere de apă, pe când licărul se 
stingea printre vapori, iar freamătul din mare se potolise. 
Nu-Nu s-a aruncat numaidecât cu faţa în jos şi nimic nu l-a 
mai putut convinge să se ridice de pe fundul bărcii. 

Astăzi l-am întrebat pe Nu-Nu în legătură cu motivele 
confraţilor săi de a-i ucide pe camarazii noştri; părea însă 
mult prea copleşit de teroare ca să poată da un răspuns pe 
înţelesul nostru. Se îndârjea să rămână întins pe fundul 
bărcii; şi când am repetat întrebările cât priveşte motivul, a 
schiţat doar nişte gesturi idioate, bunăoară, să-şi ridice 
buza de sus cu degetul arătător, dezvelindu-şi dinţii. Aceştia 
erau negri. Nu mai văzuserăm până atunci dinţii vreunui 
locuitor din Tsalal. 

8 martie. Astăzi, a trecut pe lângă noi unul din animalele 
acelea albe a cărui apariţie pe plaja din Tsalal iscase aşa o 
tulburare printre sălbatici. Laş fi pescuit, dar dintr-odată m- 
am simţit prins de moleşeală şi m-am lăsat păgubaş. 
Temperatura apei creştea întruna şi nici nu mai puteam ţine 
mâna în ea. Peters abia mai scotea un cuvânt şi nu mai 
ştiam ce să cred despre starea lui de apatie. Nu-Nu respira 
şi nimic mai mult. 


9 martie. Substanţa aceea albă, ca de cenuşă, cădea acum 
necontenit în jurul nostru şi în cantităţi uriaşe. Coroana de 
vapori de la sud se înălţase nespus la orizont şi începea să 
capete o formă distinctă. Nu o pot asemui decât cu o 
cascadă nesfârşită, rostogolindu-se fără zgomot în mare de 
pe vreun crenel înalt şi îndepărtat din cer. Imensa cortină 
cuprindea întreg orizontul de sud. Nu scotea nici un sunet. 

21 martie. O beznă mohorâtă plutea acum deasupra 
noastră - dar din adâncurile lăptoase ale oceanului a ţâşnit 
o lumină orbitoare ce s-a furişat de-a lungul parapetelor 
bărcii. Eram aproape îngropaţi sub ploaia de cenuşă albă 
care se aşternuse peste noi şi peste pirogă, dar care se 
topea de îndată ce cădea în apă. Coama cascadei se pierdea 
de tot în tenebrele depărtării. Fără îndoială însă că ne 
apropiam de ea cu o viteză înfiorătoare. La anumite 
intervale de timp vedeam cum în ea se cască nişte crăpături 
largi, dar numai de moment, şi cum din aceste crăpături, 
înlăuntrul cărora era un vârtej de imagini nedesluşite, dau 
iureş, pe tăcute, rafale puternice de vânt, sfâşiind în calea 
lor oceanul cuprins de vâlvătăi. 

22 martie. Bezna se îngroşase simţitor, fiind străbătută 
doar de luciul apei răsfrânt de cortina albă din faţa noastră. 
Nenumărate păsări gigantice, palid-alburii, zburau acum 
fără încetare de după văl, iar ţipătul lor, pe când dispăreau 
de sub privirile noastre, era eternul Tekeli-li. În răstimp, 
Nu-Nu a tresărit pe fundul bărcii, dar când l-am atins, am 
descoperit că-şi dăduse sufletul. Şi în clipa aceea ne-am 
repezit în braţele cataractei142, unde s-a deschis un abis 
care să ne primească. Dar în calea noastră s-a ivit o făptură 
omenească în linţoliu, şi la trup era cu mult mai mare decât 
oricare om printre oameni. Şi la această făptură culoarea 
pielii era perfect albă, cum e zăpada143. 

141 Din motive lesne de înţeles, nu pot pretinde că aceste 
date sunt întru totul exacte. Rostul lor este în principal 
acela de a da mai multă claritate povestirii, ele fiind 
preluate direct din însemnările mele cu creionul. (n.a.) 


142 Cf. Manuscris găsit într-o sticlă: „... ne repezim 
nebunegşte în gheara vârtejului...” (Traducere de Ion Vinea, 
în MMR, p. 119) 

143 Sursa „făpturii albe” va fi fost romanul utopic 
Symzonia. A Voyage of Discovery (1820), scris de „un 
anume căpitan Adam Seaborn”, posibil pseudonim al lui 
John Cleves Symmes, roman care exploatează teoria lui 
Symmes (vezi n. 51, supra). E vorba de o călătorie dincolo 
de Pol, în „Lumea interioară”, cum o numea Seaborn, 
locuită de nişte fiinţe îmbrăcate în veşminte albe (pp. 105- 
110). În The Power of Blackness: Hawthorne, Poe, Melville 
(Ohio University Press, 1980, p. 117), Harry Levin propune 
pentru „făptura în linţoliu” o prezenţă angelică, preluată, 
chipurile, de Poe din Evanghelia după Marcu: „Au intrat în 
mormânt, au văzut un tinerel şezând la dreapta, îmbrăcat 
într-un veşmânt alb, şi s-au spăimântat” (16: 5); sau, poate, 
din Evanghelia după Matei: „Şi îndată perdeaua dinlăuntrul 
Templului s-a rupt în două...” (27: 51) şi „îmbrăcămintea lui 
[era] albă ca zăpada” (28: 3). După Pollin (p. 358), Poe pare 
oarecum indecis în privinţa umanităţii făpturii răsărite din 
apele oceanului, care este „omenească”, dar „cu mult mai 
mare decât oricare om”. Tot cu apariţia unei făpturi 
îmbrăcate în straie albe se încheie şi Prăbuşirea Casei 
Usher - vezi MMR, p. 294. 

NOTĂ144 

Împrejurările legate de moartea neaşteptată şi regretabilă 
a domnului Pym sunt deja bine cunoscute publicului graţie 
presei cotidiene. Ne temem ca nu cumva puţinele capitole 
care urmau să-i întregească povestea, şi pe care le-a 
păstrat la el, cu gând să le revizuiască în răstimpul cât cele 
de mai sus se aflau sub tipar, să se fi pierdut iremediabil în 
nenorocirea în care şi-a găsit sfârşitul. S-ar putea însă ca 
lucrurile să nu stea chiar aşa şi ca hârtiile, dacă vor fi găsite 
până la urmă, să fie aduse la cunoştinţa publicului 45. 

Nici un efort n-a fost precupeţit pentru remedierea acestei 
deficienţe. Domnul al cărui nume este menţionat în prefaţă 


şi care, din cele afirmate acolo, se presupune că ar fi putut 
umple golul, a declinat invitaţia - acest lucru din motive 
întemeiate, legate de precizia, în genere, a detaliilor puse la 
dispoziţia sa şi fiindcă avea îndoieli cum că părţile mai din 
urmă ale povestirii ar fi întru totul adevărate. Peters, de la 
care ne-am putea aştepta la unele informaţii, se mai află 
încă în viaţă şi trăieşte în Il inois, însă deocamdată n-a putut 
fi contactat. Se prea poate să dăm de el într-o bună zi şi 
fără îndoială că ne va furniza material pentru o încheiere a 
relatării domnului Pym146. 

Pierderea celor două sau trei capitole finale (căci mai erau 
doar două sau trei) este cu atât mai regretabilă cu cât - 
lucru ce nu poate fi pus la îndoială - ele conţin date chiar 
despre pol sau măcar despre regiunile din imediata lui 
apropiere; şi cu cât, totodată, afirmaţiile autorului cu 
privire la aceste regiuni ar putea fi curând dovedite sau 
contrazise de expediţia guvernamentală care tocmai se află 
în pregătiri pentru a se îndrepta spre Oceanul de Sud147. 

Există un anume aspect în povestire asupra căruia ne 
permitem să facem unele remarci; şi autorul acestei anexe 
s-ar simţi nespus de fericit dacă cele spuse de el aici ar 
izbuti să dea o oarecare credibilitate bizarelor pagini pe 
care le publicăm acum. Ne referim la prăpăstiile găsite pe 
insula Tsalal şi la întreg ansamblul de figuri de la paginile 
200-203. 

Domnul Pym dă figurile cu prăpastia fără nici un 
comentariu şi afirmă categoric că asemănarea crestăturilor 
descoperite la extremitatea celei mai de est dintre prăpăstii 
cu nişte caractere alfabetice este pur fantezistă, pe scurt, 
că nici vorbă ca ele să fie aşa ceva. Această afirmaţie este 
făcută într-un mod atât de simplu şi susţinută de o 
demonstraţie atât de convingătoare (faptul că 
proeminenţele fragmentelor de rocă găsite în pulbere se 
potrivesc în scobiturile din perete), încât suntem nevoiţi să-i 
dăm autorului deplină crezare; şi nici un cititor cu scaun la 
cap n-ar trebui să presupună altceva. Cum însă faptele în 


legătură cu toate aceste figuri sunt din cale-afară de bizare 
(mai ales când le considerăm în contextul afirmațiilor din 
cuprinsul povestirii), s-ar cuveni, poate la fel de mult, să 
spunem un cuvânt sau două cu privire la toate acestea - cu 
atât mai mult cu cât faptele cu pricina fără îndoială că au 
scăpat atenţei domnului Poe. 

Figura 1, apoi figurile 2, 3 şi 5, puse cap la cap, exact în 
ordinea în care s-au succedat prăpăstiile, şi lipsite de micile 
ramificații laterale sau de bolți (care, să ne amintim, 
serveau doar ca mijloc de comunicare între încăperile 
principale şi erau de cu totul altă natură), alcătuiesc o 
rădăcină verbală etiopiană - rădăcina însemnând „a fi 
umbrit” - de unde toate derivatele cuvintelor „umbră” şi 
„întuneric”. 

Cât despre crestătura situată „la stânga sau cel mai la 
nord”, din figura 4, este mai mult decât probabil ca Peters 
să fi avut dreptate şi ca înfăţişarea aceea hieroglifică să fie, 
într-adevăr, o operă de artă, menită să reprezinte o făptură 
omenească. Desenul se află în faţa cititorului, iar acesta 
poate sau nu să vadă asemănarea pe care o sugeram; restul 
crestăturilor însă susţin cu tărie punctul de vedere al lui 
Peters. Rândul de sus constituie, în mod evident, rădăcina 
verbală arabă însemnând „a fi alb”, de unde toate 
derivatele din „strălucire” şi „albeaţă”. Rândul de jos la 
prima vedere nu-i chiar atât de uşor de descifrat. 
Caracterele sunt cam ciuntite şi lăbărţate; fără îndoială însă 
că, atunci când erau într-o stare nealterată, ele formau un 
cuvânt egiptean întreg, adică „Ţinutul de la sud”. Trebuie 
spus că aceste interpretări dau apă la moară teoriei lui 
Peters despre „cea mai la nord” dintre figuri. Braţul este 
întins înspre sud148. 

Concluzii precum acestea deschid câmp larg unor 
incitante speculaţii şi presupuneri. Poate că ele ar trebui 
privite în conexiune cu câteva dintre cele mai puţin 
detaliate întâmplări ale povestirii, cu toate că nu-i deloc clar 
că acest lanţ de conexiuni ar fi întreg. Tekeli-li! era strigătul 


de spaimă al băştinaşilor de pe Tsalal când au descoperit 
leşul acelui animal alb pescuit din mare. Era totodată 
exclamaţia de groază a prizonierului tsalalian la vederea 
obiectelor albe aflate în posesia domnului Pym. Şi mai era şi 
ţipătul giganticelor păsări albe, ieşind în zbor ameţitor de 
după cortina albă, vaporoasă a Sudului. Nimic nu era alb în 
Tsalal şi nimic altfel în călătoria care a urmat spre regiunea 
de dincolo149. Nu-i exclus ca, după un riguros examen 
filologic, să descoperim că „Isalal”, cum e botezată insula 
prăpăstiilor, trădează fie vreo afinitate cu înseşi prăpăstiile, 
fie vreo legătură cu caracterele egiptene atât de misterios 
scrijelite în sinuozităţile lor. 

„Am săpat-o în dealuri, iar răzbunarea mea în ţărâna din 
stâncă.”150 

SFÂRŞIT 

144 În opinia lui ]. V. Ridgely şi [. S. Haverstick (Texas 
Studies în Literature and Language, 7: 63-80), Nota 
editorială şi capitolul 23 au fost adăugate ulterior. 

145 Din două una: cititorul lui Poe este nevoit fie să 
presupună că moartea „în împrejurări bine cunoscute” a lui 
Pym - cel care semnează Prefaţa, datată iulie 1838 - este o 
mistificare, fie să recunoască faptul că nu prea e la curent 
cu „presa cotidiană”. A doua propoziţie a Notei însă 
demonstrează varianta mistificării, căci Prefaţa îl întorcea 
pe Pym „cu câteva luni în urmă” (dovadă că a fost scrisă în 
1837), iar „puţinele capitole” trebuie să acopere aproape 
nouă ani (între 1829 şi 1837). Există o contradicţie şi între 
„să se fi pierdut iremediabil”, care, în următoarea 
propoziţie, devine „dacă vor fi găsite până la urmă”. 
Această propoziţie, împreună cu ultima a primului paragraf, 
sugerează, în opinia lui Pollin (p. 359), faptul că Poe se 
gândea la o continuare a romanului, în caz că acesta s-ar fi 
bucurat de succes. Posibil ca manuscrisul romanului să fi 
fost dat la tipar înainte ca Poe să fi predat redactorului de la 
Harper's sfârşitul acestuia, ceea ce ar explica şi 
numerotarea dublă a cap. 23. 


146 Nu Dirk Peters va fi cel care va oferi „o încheiere a 
relatării domnului Pym”, ci câţiva scriitori intrigaţi de 
sfârşitul aporeic al romanului. De acest final misterios se va 
sluji Jules Verne în Le sphinx des glaces (1897), o 
continuare a romanului lui Poe, în care o nouă expediţie, 
după 12 ani, îl va descoperi pe Pym țintuit de un magnet 
uriaş în formă de sfinx. În A Strange Discovery (New York, 
H. ]. Kimball, 1899), Charles Romyn Dake va încerca şi el să 
încheie Povestea lui Pym. Influențat de romanul lui Poe, H. 
P. Lovecraft scrie At the Mountains of Madness (1931), 
publicat în foileton în revista americană de science fiction 
Astounding Stories (februarie, martie şi aprilie 1936). 

147 'The United States Exploring Expedition sau „expediţia 
guvernamentală” din Notă, aflată sub comanda 
locotenentului Charles Wilkes, programată pentru luna iulie 
(data apariţiei romanului), a ridicat ancora din Norfolk, 
Virginia, la 18 august 1838, şi s-a întors în New York la 10 
iunie 1842. 

148 Cuvintele ebraice, arabe, etiopiene şi copte provin din 
traducerea lui Edward Robinson a lucrării A Hebrew and 
English Lexicon of the Old Testament Based on the Lexicon 
of William Gesenius, Boston, 1836. 

149 Regiunea de dincolo. Cf. A doua epistolă a lui Pavel 
către Corinteni 10: 16: „Aşa că vom putea propovădui 
Evanghelia şi în ţinuturile cari sunt dincolo de al vostru...”. 

150 Această ultimă şi profetică propoziţie apare între 
ghilimele şi cu italice - în mod clar o indicație că vorbeşte 
Divinitatea. Sunt cuvintele lui Poe, inspirate din lov 19: 24: 
„aş vrea să fie săpate cu un priboi de fier şi cu plumb în 
stâncă pe vecie...” (Pollin, p. 362). 

JURNALUL LUI JULIUS RODMAN. 

O relatare despre cea dintâi traversare a Munţilor 
Stâncoşi ai Americii de Nord realizată vreodată de către 
omul civilizati 

Capitolul unu - Introducere? 


O fericită întâmplare ne permite să oferim cititorilor 
noştri, sub acest titlu, o relatare cu totul remarcabilă şi 
negreşit de maxim interes. Jurnalul de mai jos anunţă nu 
doar prima încercare reuşită de traversare a giganticei 
bariere de munţi, lanţul nesfârşit care se întinde de la 
Oceanul Arctic, la nord, până la Istmul lui Darien3, la sud, 
alcătuind pe întreg cuprinsul său un bastion de stânci şi 
creste înzăpezite, dar - fapt de o şi mai mare însemnătate - 
oferă amănunte despre o călătorie dincolo de aceşti munţi, 
printr-un ţinut extrem de vast, care chiar şi în prezent este 
considerat drept un teritoriu neumblat şi necunoscut şi 
care pe fiecare hartă a ţării, dintre cele la care am avut 
acces, apare ca o „regiune neexplorată”. Ba mai mult, este 
singura regiune neexplorată dintre extremităţile 
continentului Americii de Nord. Aşa stând lucrurile, să ne 
ierte prietenii noştri dramul de satisfacţie cu care aducem 
atenţiei publice acest Jurnal. Cât despre noi, lectura sa ne-a 
trezit o curiozitate pe care nici o altă relatare de acest gen 
n-a reuşit să o işte până acum. Şi nu credem că legătura 
dintre noi şi această revistă - canalul prin care Jurnalul va fi 
dat pentru prima oară publicităţii - a avut mai mult decât o 
influenţă modestă cât priveşte acest interes. Suntem 
încredinţaţi că toţi cititorii noştri vor împărtăşi părerea 
noastră cum că aventurile povestite aici sunt pe cât de 
captivante, pe atât de importante. Firea ciudată a celui care 
a fost deopotrivă şeful şi sufletul expediției, dar şi 
cronicarul ei a insuflat scrierilor sale o vie fervoare 
romantică, mult diferită de aerul călduţ şi statistic care 
învăluie majoritatea relatărilor de acest fel. Domnul James 
E. Rodman, cel de la care am obţinut manuscrisul, este bine 
cunoscut numeroşilor cititori ai revistei, Domnia Sa 
moştenind într-o oarecare măsură firea care umpluse de 
amărăciune tinereţile bunicului său, domnul Julius Rodman, 
autorul relatării de faţă. E vorba de o ereditară ipohondrie. 
Boala asta, mai mult ca orice, îl îndemnase să se aventureze 
în călătoria extraordinară pe care o vom prezenta aici5. 


Scopul său declarat - acela de a vâna şi de a face rost de 
piei de animale - despre care vorbeşte la începutul 
Jurnalului era, din câte ne putem da seama, doar un mod de 
a se justifica în faţa propriei lui conştiinţe pentru cutezanţa 
şi noutatea aventurilor sale. Nu încape îndoială, credem noi 
(cititorii noştri vor gândi probabil la fel), că imboldul a venit 
numai şi numai din dorinţa lui de a găsi în inima sălbăticiei 
liniştea sufletească de care, din pricina firii sale ciudate, nu 
se putea bucura printre oameni. S-a refugiat în pustiu ca la 
sânul unui prieten; căci nici o altă interpretare a cazului de 
faţă nu poate împăca o sumedenie de aspecte din relatarea 
sa cu părerile noastre obişnuite despre faptele omeneşti. 

Întrucât am crezut de cuviinţă să omitem două pagini de 
manuscris, cele în care domnul R. Ne oferă câteva 
amănunte despre viaţa lui de dinainte de călătoria pe 
Missouri, ar trebui adăugat că Domnia Sa s-a născut în 
Anglia, unde rudele sale aveau o situaţie excelentă, unde a 
primit o educaţie aleasă şi de unde a emigrat în această 
ţară în anul 1784 (pe când avea optsprezece ani), împreună 
cu tatăl său şi cu două tinere surori. 

Familia6 a locuit mai întâi la New York, după care s-a 
mutat în Kentucky, alegând un mod de viaţă aproape ascetic 
pe malul fluviului Mississippi, nu departe de Pontonul lui Mil 
s. Aici s-a stins din viaţă venerabilul domn Rodman în 
toamna anului 1790, iar în iarna următoare amândouă 
fiicele sale au pierit de vărsat la câteva săptămâni una după 
cealaltă. Curând după aceea (în primăvara lui 1791), 
domnul Julius Rodman, fiul, a pornit în expediţia care 
constituie subiectul paginilor de mai jos. Întorcându-se în 
1794, după cum se arată în continuare, şi-a stabilit 
domiciliul lângă Abingdon, în statul Virginia, unde s-a 
căsătorit, a avut trei copii şi unde locuiesc acum cei mai 
mulţi dintre urmaşii săi. 

De la domnul James Rodman am aflat că bunicul său doar 
îşi notase succint unele întâmplări din timpul călătoriei - 
călătorie presărată cu numeroase dificultăţi - şi că 


manuscrisul ajuns la noi a fost redactat în amănunţime din 
acele note sumare mulţi ani mai târziu, când exploratorul a 
fost înduplecat să-şi asume această sarcină de către domnul 
Andre Michau, botanistul şi autorul lucrărilor Flora Boreali- 
Americana şi Histoire des Chenes d'Amerique7. Monsieur 
Michau, să ne amintim, îşi oferise serviciile domnului 
Jefferson când acest bărbat de stat a avut primul ideea de a 
trimite o expediţie care să străbată Munţii Stâncoşi. 
Botanistul a fost cel însărcinat să întreprindă această 
călătorie, ba chiar a reuşit să ajungă până în Kentucky, când 
i-a parvenit un ordin din partea ambasadorului francez, 
aflat pe atunci în Philadelphia, prin care i s-a cerut să-şi 
abandoneze proiectul şi să-şi continue în altă parte 
cercetările botanice pentru care fusese angajat de către 
guvernul său. Proiectata călătorie a încăput astfel pe 
mâinile domnilor Lewis şi Clarke, care au finalizat-o cu 
succes. 

Manuscrisul, în ultima lui versiune, n-a ajuns însă 
niciodată la monsieur Michau, cu toate că fusese redactat 
anume pentru a fi avizat de către acesta. Tot timpul s-a 
crezut că fusese pierdut pe drum de curierul care trebuia 
să-l ducă la reşedinţa de atunci a domnului M., situată lângă 
Monticel o. Nimeni nu s-a îngrijit de recuperarea 
manuscrisului, căci firea cam ciudată a domnului Rodman 
nu-l prea îmboldea să pornească în căutarea lui. Într- 
adevăr, oricât ar părea de curios, din cele ce se spun despre 
el, ne îndoim că s-ar fi ostenit vreodată să facă publice 
rezultatele extraordinarei sale călătorii. În opinia noastră, 
singurul motiv pentru care şi-a revăzut Jurnalul, în prima sa 
variantă, a fost acela de a-i face pe plac domnului Michau. 
Chiar şi proiectul de explorare al domnului Jefferson8, 
proiect care la vremea când a fost dat publicităţii a stârnit 
un interes aproape unanim, fiind considerat ceva absolut 
nou, n-a prilejuit eroului relatării noastre decât unele 
remarci generale adresate membrilor familiei sale. Dânsul 
n-a făcut niciodată din călătoria sa o temă de conversaţie, ci 


mai degrabă a lăsat impresia că doreşte să evite o 
asemenea discuţie. 

S-a stins din viaţă înainte de întoarcerea lui Lewis şi 
Clarke9, iar Jurnalul, care fusese predat în mâinile 
mesagerului pentru a-i fi înmânat domnului Michau, a fost 
găsit cu vreo trei luni în urmă în sertarul secret al biroului 
care îi aparținuse domnului Julius R. N-am aflat cine l-a pus 
acolo - toate rubedeniile domnului R. Îl absolvă de bănuiala 
că el însuşi l-ar fi ascuns; fără însă nici o intenţie de a ştirbi 
memoria acestui domn ori a domnului James Rodman (faţă 
de care avem o obligaţie specială), nu putem să nu 
constatăm că bănuiala cum că povestitorul ar fi reuşit, prin 
cine ştie ce mijloace, să-şi recupereze pachetul de la 
mesager şi că l-ar fi ascuns în locul unde a fost găsit este de 
înţeles şi deloc în contradicţie cu sensibilitatea morbidă 
care îl caracteriza pe acest bărbat. 

N-am dorit câtuşi de puţin să modificăm stilul relatării 
domnului Rodman, motiv pentru care ne-am permis foarte 
puţine libertăţi faţă de manuscris şi chiar şi acestea doar 
cât priveşte forma prezentării. Stilul ar fi într-adevăr greu 
de îmbunătăţit - e simplu şi de mare efect, mărturisind 
plăcerea nespusă cu care călătorul a trăit experienţele 
inedite şi sublime prin care a trecut de la o zi la alta. 
Relatarea sa este pătrunsă de un fel de tandreţe chiar şi în 
faţa celor mai mari greutăţi şi primejdii, ceea ce ne lasă să 
înţelegem numaidecât întreaga ciudăţenie a firii sale. Omul 
nutrea o iubire pătimaşă pentru Natură; şi o adora poate 
mai mult sub aspectul ei sălbatic şi neguros decât în 
manifestările ei vesele şi senine. A cutreierat acea imensă şi 
adesea teribilă pustietate cu o vădită bucurie în suflet, 
pentru care îl invidiem pe măsură ce îl citim. Era într- 
adevăr omul potrivit să călătorească prin tot acel pustiu 
solemn pe care - e limpede - îl descria cu atâta afecţiune. 
Era înzestrat cu adevăratul spirit de observaţie, cu 
adevărata capacitate de simţire. Prin urmare, considerăm 


că manuscrisul său este un tezaur inestimabil, în felul său 
absolut nedepăşit - întradevăr nicicând egalat. 

Că evenimentele consemnate în relatarea sa au zăcut până 
acum perdus10, dar şi faptul că Munţii Stâncoşi au fost 
străbătuţi de către domnul Rodman înainte de expediţia lui 
Lewis şi Clarke şi că isprava lui n-a fost făcută publică sau 
măcar amintită, chiar şi în treacăt, în vreo carte despre 
geografia Americii (căci, din ceea ce am putut afla, ea n-a 
fost amintită niciodată), trebuie socotite ca un lucru absolut 
remarcabil - la drept vorbind, chiar ciudat. Singura referire 
la această călătorie despre care se poate vorbi cât de cât 
este conținută, pare-se, într-o scrisoare nepublicată a 
domnului Michau, aflată în posesia domnului W. Wyatt11 
din Charlottesvil e, statul Virginia. Acolo se vorbeşte ca din 
întâmplare şi în fugă despre „o idee gigantică, minunat 
împlinită”. Dacă mai există vreo menţiune despre călătorie, 
noi nu avem habar de ea. 

Înainte să luăm cunoştinţă despre relatarea domnului 
Rodman, n-ar fi rău să aruncăm o privire asupra a ceea ce 
au reuşit să facă alţii până acum cât priveşte descoperirile 
geografice în partea de nord-vest a continentului nostru. 
Cititorul va putea să urmărească mai bine comentariile 
noastre cu ajutorul unei hărţi a Americii de Nord. 

Se va vedea că acest continent se întinde de la Oceanul 
Arctic sau de la paralela 70 la paralela 9 latitudine nordică 
şi de la meridianul 56 la vest de Greenwich până la 
meridianul 168. Tot acest imens teritoriu a fost străbătut 
într-o măsură mai mare sau mai mică de către omul 
civilizat; şi, întradevăr, o porţiune foarte mare din el este 
permanent locuită. A mai rămas însă un ţinut extrem de 
vast, care în continuare este trecut pe hărţile noastre ca 
fiind neexplorat şi care până în ziua de azi a fost întotdeaua 
considerat ca atare. Acest ţinut este situat între paralela 60 
la sud, Oceanul Arctic la nord, Munţii Stâncoşi la vest şi 
teritoriile Rusiei la est12. Totuşi, onoarea de a fi străbătut în 
mai multe direcţii această bizară pustietate îi revine 


domnului Rodman; iar amănuntele cele mai interesante ale 
relatării pe care o publicăm acum privesc aventurile şi 
descoperirile sale tocmai în această regiune. 

Poate că primele expediţii mai de seamă ale oamenilor albi 
în America de Nord au fost cele întreprinse de Hennepin13 
şi prietenii săi în anul 

1698, dar, întrucât cercetările sale au avut loc mai ales în 
sud, nu suntem noi cei în măsură să vorbim despre ele pe 
îndelete. 

Domnul Irving, în a sa Astoria14, aminteşte de încercarea 
căpitanului Jonathan Carver15 ca despre prima traversare 
a continentului de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific; s- 
ar părea însă că n-a prea nimerit-o în treaba asta, căci 
aflăm dintr-unul din jurnalele lui sir Alexander 
Mackenzie16 că mai fuseseră organizate două expediţii, cu 
exact acelaşi scop, de către Hudson Bay Fur Company, una 
în 1758, cealaltă chiar mai devreme, în 

1749. Lipsind orice document legat de aceste expediţii, se 
bănuieşte că ambele ar fi eşuat. Acest căpitan Carver şi-a 
început expediţia în 1763, curând după achiziţionarea 
Canadelor de către Marea Britanie. Intenţia lui era să 
străbată ţara între 43* şi 46* latitudine nordică până pe 
țărmurile Pacificului. Obiectivul său era să măsoare lăţimea 
continentului în porţiunea sa cea mai întinsă şi să găsească 
un loc pe coasta de vest unde guvernul să poată înfiinţa un 
post de observaţie care să faciliteze descoperirea unui 
pasaj nord-vestic sau a unei punți de comunicaţie între 
golful Hudson şi Oceanul Pacific. Carver a crezut că fluviul 
Columbia, pe atunci botezat Oregon, se varsă undeva lângă 
strâmtoarea Annian17 şi se aştepta ca postul respectiv să 
fie construit acolo. În acelaşi timp era încredinţat că o 
aşezare în această regiune ar fi deschis noi căi de comerţ şi 
o comunicare mai directă cu China şi cu posesiunile 
britanice din Indiile de Est decât pe vechea rută pe la Capul 
Bunei Speranţe. Încercarea lui de a traversa munţii a fost 
însă sortită eşecului. 


În timp, următoarea expediţie importantă în regiunea de 
nord a Americii a fost cea a lui Samuel Hearne18 care, 
având ca obiectiv descoperirea unor mine de cupru, a 
înaintat pe direcţia nord-vest pe parcursul anilor 1769, 
1770, 1771 şi 1772, din Fortul Prince of Wales în golful 
Hudson, până pe țărmurile Oceanului Arctic. 

Imediat după ea se cuvine să consemnăm cea de-a doua 
încercare a căpitanului Carver, plănuită pentru anul 1774, 
în care urma să fie însoţit de Richard Whitworth, om 
înstărit şi deputat în parlament19. O amintim doar pentru 
dimensiunea proiectului, căci, la drept vorbind, ea n-a mai 
fost dusă la bun sfârşit. Aceşti domni trebuiau să ia cu ei 
vreo cincizeci-şaizeci de oameni, artificieri şi marinari, şi 
împreună cu ei să urce pe unul din afluenții fluviului 
Missouri ca să exploreze munţii până la izvoarele 
Oregonului şi să navigheze pe acel fluviu până la gura lui de 
vărsare, undeva lângă strâmtoarea Annian. Aici urma să fie 
construit un fort, precum şi ambarcaţiuni pentru o serie de 
alte expediţii de explorare. Tot acest proiect a fost 
zădărnicit de izbucnirea revoluţiei americane. 

Pe la 1775, comerţul cu blănuri se afla în mâinile 
misionarilor canadieni, la nord şi la vest de fluviul 
Saskatchawine, 53* latitudine nordică şi 102* longitudine 
vestică; şi în primăvara anului 1776, domnul Joseph 
Frobisher a luat-o în această direcţie până când a ajuns la 
55* latitudine nordică şi 

103* longitudine vestică20. 

În 1778, domnul Peter Bond a înaintat cu patru canoe 
până pe râul Elk, la vreo treizeci de mile sud de confluenţa 
acestuia cu Lake of the Hil s21. 

Se cuvine să menţionăm acum o altă încercare - din capul 
locului eşuată - de traversare a celei mai late porţiuni a 
continentului de la un ocean la altul. Această încercare nu 
prea este cunoscută publicului, fiind amintită doar de 
domnul Jefferson şi, chiar şi la dânsul, numai în treacăt. 
Domnul ]. Povesteşte că Ledyard i-a făcut o vizită în Paris, 


dorindu-şi o nouă expediţie - asta, după reuşita lui călătorie 
împreună cu căpitanul Cook; şi că dânsul (domnul ].) i-a 
propus să meargă pe uscat până în Kamceatka şi cu vase 
ruseşti să ajungă la Nootka Sound, să o ia spre sud până la 
latitudinea fluviului Missouri, iar de acolo, străbătând 
cuprinsul ţării, să coboare pe acel fluviu până în Statele 
Unite. Ledyard a fost de acord cu propunerea, cu condiţia 
să obţină aprobarea guvernului rus. Domnul Jefferson a 
reuşit să-i facă rost de ea şi exploratorul, pornind din Paris, 
a ajuns în St. Petersburg, după ce împărăteasa plecase deja 
să-şi petreacă iarna în Moscova. Neavând bani de cheltuit 
aiurea în St. P, şi-a continuat drumul cu un paşaport 
obţinut de la unul dintre miniştri şi, ajuns la două sute de 
mile de Kamceatka, a fost arestat de un ofiţer al 
împărătesei, după ce aceasta se răzgândise şi acum îi 
interzicea călătoria. Ledyard a fost băgat într-un cupeu şi 
condus, zi şi noapte, fără popas, până în Polonia, unde a fost 
dat jos şi lăsat în plata Domnului. Vorbind despre aventura 
lui Ledyard, domnul Jefferson o numeşte eronat „prima 
încercare de explorare a părţii de vest a continentului 
nostru nordic”22. 

Următoarea încercare demnă de luat în seamă a fost 
remarcabila expediţie a lui sir Alexander Mackenzie, 
realizată în 1789. A pornit din Montreal, a înaintat pe râul 
Utawas, lacul Nipissing, lacul Huron, pe ţărmul nordic al 
Lacului Superior, prin ceea ce se cheamă Grand Portage 


(Marele Navlu), de acolo pe Rain River, Lake of the Woods, 
Bonnet Lake, partea superioară a lacului Dog-head, coasta 
sudică a lacului Winnipeg, prin Cedar Lake, trecând de 
gurile fluviului Saskatchawine, până la Lacul Sturionilor; de 
aici iarăşi, transbordând, spre Mississippi şi prin Black 
Bear, lacurile Primo şi Buffalo, până la lanţul falnicilor 
munţi care se întind dinspre nord-est spre sud-vest, apoi pe 
râul Elk până la Lake of the Hil s, după care, traversând 
Slave River până la Slave Lake, de pe ţărmul nordic al 


acestuia până la fluviul Mackenzie, iar pe acesta în jos până 
la Marea Arctică 

— O călătorie nesfârşită, pe parcursul căreia a întâmpinat 
nenumărate primejdii şi greutăţi de tot felul. În călătoria sa 
pe fluviul Mackenzie până la gura lui de vărsare a străbătut 
versantul estic al Munţilor Stâncoşi, dar n-a trecut niciodată 
de această barieră23. În primăvara lui 1783, însă, pornind 
din Montreal şi urmând ruta primei sale călătorii până la 
gurile lui Unjigah sau Peace River, a cotit-o spre vest, 
navigând tot pe acest fluviu, a străbătut munţii la 
latitudinea de 56*, după care s-a îndreptat spre sud, până 
când a ajuns la un râu pe care l-a botezat Salmon (acum 
Frazer) şi, ţinându-se de el, a ajuns în cele din urmă la 
Oceanul Pacific pe la paralela 40* latitudine nordică24. 

Memorabila expediţie a căpitanilor Lewis şi Clarke a avut 
loc pe parcursul anilor 1804, 1805 şi 1806. Întrucât în anul 
1803 expira actul de înfiinţare a factoriilor pentru negoţul 
cu triburile indiene, un mesaj confidenţial al domnului 
Jefferson, expediat pe data de 18 ianuarie, recomanda 
Congresului o serie de modificări (vizându-i pe indienii care 
locuiau de-a lungul fluviului Missouri). Şi pentru a pregăti 
terenul, s-a propus atunci trimiterea unei expediţii care să 
descopere izvoarele lui Missouri şi care să traverseze apoi 
Munţii Stâncoşi, iar de acolo să o ia pe cursul de apă cel mai 
accesibil până la Oceanul Pacific. Acest proiect a fost 
realizat pe deplin, căpitanul Lewis explorând (nu şi 
„descoperind” cel dintâi, aşa cum relatează domnul Irving) 
izvorul Columbiei şi coborând pe acest fluviu până la locul 
lui de vărsare. Cursul superior al Columbiei fusese deja 
vizitat de Mackenzie în anul 1793. 

Concomitent cu expediţia lui Lewis şi Clarke pe Missouri a 
avut loc cea a maiorului Zebulon M. Pike pe cursul superior 
al fluviului Mississippi, a cărui obârşie a reuşit să o 
descopere în Itasca Lake. Pe drumul de întoarcere, la 
ordinul guvernului, a pornit de aici spre vest, pe tot 
parcursul anilor 


1805, 1806 şi 1807, până pe cursul superior al fluviului 
Arkansas (dincolo de Munţii Stâncoşi, la 40* latitudine 
nordică), apoi pe Osage şi Kanzas, spre izvoarele fluviului 
Platte25. 


În 1810, domnul David Thompson, partener al North West 
Fur Company, a pornit din Montreal în fruntea unei 
expediţii puternice, cu intenţia de a traversa continentul şi 
de a ajunge la Pacific. Prima parte a călătoriei a urmat ruta 
lui Mackenzie din 1793. Scopul lui era să o ia înaintea 
planului urzit de domnul John Jacob Astor, anume, de 
stabilire a unui punct de negoţ la gurile Columbiei. 
Majoritatea însoţitorilor săi l-au părăsit pe versantul 
răsăritean al munţilor, dar până la urmă a reuşit să 
traverseze lanţul muntos alături de numai opt tovarăşi şi, 
dând peste afluentul nordic al Columbiei, a coborât pe el 
dintr-un punct aflat mult mai aproape de obârşie decât 
reuşise până atunci vreun alb26. 

În anul 1811 a fost transpusă în practică, în ce priveşte 
călătoria pe uscat, ideea remarcabilă a domnului Astor. 
Întrucât domnul Irving a adus deja la cunoştinţa cititorilor 
amănuntele acestei călătorii, o vom pomeni doar în treacăt. 
E vorba de planul amintit mai sus. Traseul grupului (aflat 
sub comanda domnului Wilson Price Hunt) pornea din 
Montreal în sus pe râul Utawas, apoi pe lacul Nipissing şi 
pe un şir de râuri şi lacuri mărunte către Michilimackinac 
sau Mackinaw, de aici pe râurile Green Bay, Fox şi 
Wisconsin, spre Prairie du Chien, de unde în jos pe 
Mississippi spre St. Louis, de aici în sus pe Missouri spre 
satul indienilor Arickara, între paralelele 46* şi 47* 
latitudine nordică şi la o mie patru sute treizeci de mile mai 
sus de gurile fluviului, iar de aici, cotind-o spre sud-vest, 
prin deşert, peste munţii de unde izvorăsc Platte şi Yel 
owstone, pe cursul sudic al Columbiei şi până la mare. La 
întoarcere, două grupuşoare desprinse din această 
expediţie au străbătut traseurile cele mai primejdioase şi 
mai pline de surprize din toată regiunea. 

Călătoriile maiorului Stephen H. Long sunt, în ordine 
cronologică, cele mai importante. Acesta a ajuns în 1823 la 
izvorul râului St. Peter, la Lake Winnipeg şi la Lake ofthe 
Woods etc.27 Despre călătoriile mai recente ale căpitanului 


Bonnevil e sau ale altora nu mai e nevoie să vorbesc, căci 
ele stăruie încă în memoria publicului. Aventurile 
căpitanului B. Au fost descrise cu lux de amănunte de către 
domnul Irving. În 1832, pornind din Fort Osage, acesta a 
străbătut Munţii Stâncoşi şi a petrecut aproape trei ani de 
zile în regiunile transmontane. Între hotarele Statelor Unite 
a rămas un teritoriu foarte mic pe care să nu-l fi vizitat, în 
ultimii ani, oamenii de ştiinţă sau aventurierii28. Dar în 
ţinuturile vaste şi pustii care se întind la nord de ţara 
noastră şi la vest de Mackenzie se pare că niciodată n-a 
călcat picior de om civilizat, în afară de domnul Rodman şi 
de micul său grup de însoțitori. Cât priveşte întrebarea 
despre cea dintâi traversare a Munţilor Stâncoşi, se va vădi, 
din ceea ce am spus deja, că întâietatea n-ar fi trebuit 
nicidecum să-i fie acordată lui Lewis şi Clarke, fiindcă 
Mackenzie a fost cel care a dobândit-o în anul 1793; şi că, la 
drept vorbind, domnul Rodman a fost primul care a învins 
acele bariere gigantice, reuşind să le străbată în anul 1792. 
Astfel, nu fără temei, atragem luarea-aminte a publicului 
asupra extraordinarei relatări care urmează29. 

Editorii G. M. 

1 Cea dintâi traversare a realizat-o Alexander Mackenzie 
în anul 1793. (Pollin, p. 582) 

2 Capitolul introductiv nu este parte din Jurnalul propriu- 
zis, ci prefața care anunţa apariţia Jurnalului în Burton's 
Gentleman's Magazine din ianuarie 1840, purtând 
semnătura celor doi redactori ai revistei, William Burton şi 
Edgar Allan Poe. (Pollin, p. 582) 

3 În A Geographical, Chronological, and Historical Atlas 
(New York, 1826), John Blake îl numea „Istmul lui Panama 
sau Darien”. (Pollin, p. 582) 

4 Din păcate, Jurnalul se întrerupe după doar şase 
capitole, astfel încât nu aflăm nimic despre aventurile lui 
Rodman şi ale oamenilor săi „dincolo de aceşti munţi”. 

5 La vremea lui Poe, ipohondria era considerată drept 
varianta bărbătească, ereditară a „isteriei”, tratamentul ei 


recomandat fiind exerciţiile în aer liber. Expediția lui 
Rodman poate fi întradevăr un bun remediu. (Pollin, pp. 
583-584) 

6 În articolul „Poe's Julius Rodman: Judaism, Plagiarism, 
and the Wild West” (Midwest Quarterly, 1960, 1: 245-59), 
Stuart Levine susţine, pe temeiul notei de subsol din cap. II, 
că Rodman ar fi evreu, condiţie care motivează dorinţa lui 
de a se izola de semenii săi. În The Return of the Vanishing 
Hero (p. 132), Leslie Fiedler îl numeşte pe Rodman „un 
ciudat alter ego semitic al lui Poe”. După Pollin (p. 587), Poe 
nu face decât să semnaleze nişte trăsături ebraice tipice 
(prezente şi în Mistificare, Întâlnire, Ligeia, Prăbuşirea 
Casei Usher, unde personajele nu sunt evrei; accente 
satirice găsim în O poveste din Ierusalim, O dihanie cât 
patru, Omul-girafă, Omul de afaceri şi Versuri model: 
„Întreb, cine-a văzut ca ovreiul cel gras să dea bani” - 
traducere de Liviu Cotrău, în PD, p. 377; nuvelele 
menţionate pot fi consultate în MMR şi MLMR. 

7 Poe ortografiază greşit numele botanistului şi 
exploratorului francez: e vorba de Andre Michaux (1746- 
1802), autor al celebrelor Stejarii Americii de Nord (1801) 
şi Flora Americii de Nord (1803), cărţile amintite în Jurnal. 

8 La 18 ianuarie 1803, preşedintele Thomas Jefferson 
trimite un mesaj secret Congresului cerând aprobare şi 
fonduri pentru finanţarea unei expediţii de explorare a 
vestului Statelor Unite. 

9 Numele corect al exploratorului este Clark. 

10 În uitare (fr.). 

11 Personaj fictiv. 

12 „Teritoriile Rusiei”, adică Alaska, vor fi cumpărate în 
1867 pentru 7.200.000 de dolari. 

13 Louis Hennepin, misionar francez, care, în 1679, l-a 
însoţit pe Robert de La Salle într-o expediţie în regiunea 
Marilor Lacuri. Anul menţionat de Poe este de fapt cel în 
care a apărut traducerea engleză a lucrării lui Hennepin, 


Nouvelle decouverte d'un tres grand pays situe dans 
|'Amerique (1697). 

14 Washington Irving, autorul Astoriei, una din sursele de 
inspiraţie ale Jurnalului. 

15 Jonathan Carver: explorator şi scriitor american, ale 
cărui Travels Through the Interior Parts of North America 
în the Years 1766, 1767, and 1768 au apărut în 1778. 
Carver a ajuns doar până în Minnesota de astăzi. 

16 Jurnalul lui Alexander Mackenzie se intitulează Voyages 
from Montreal, on the River St. Laurence, Through the 
Continent of North America, 'Io the Frozen and Pacific 
Oceans: In the Years 1789 and 1793, With a Preliminary 
Account of the Rise, Progress, and Present State of the Fur 
Trade of That Country. Datele lui Poe sunt fictive; expedițiile 
au fost organizate de fapt de către negustorii francezi din 
Canada, aflaţi în relaţii tensionate cu Hudson Bay Fur 
Company. (Pollin, p. 591) 

17 Presupusul pasaj dintre Atlantic şi Pacific căutat de 
spanioli; strâmtoarea Bering. (Pollin, p. 593) 

18 Samuel Hearne a plecat din fortul Prince of Wales şi a 
ajuns în golful Hudson; Journey from Prince of Wales' Fort 
to the Northern Ocean a fost publicată postum în 1795. Nu 
e limpede de unde a preluat Poe informaţia despre „scopul” 
călătoriei sale. (Pollin, p. 593) 

19 Paragraful e o parafrază a unor pasaje din Astoria. 
(Pollin, p. 593) 

20 Referinţa la Joseph Frobisher provine din Introducerea 
lui Mackenzie la Voyages. (Pollin, pp. 593-594) 

21 Poe preia eronat sau schimbă cu bună ştiinţă 
informaţiile preluate din Mackenzie: „Peter Pond” devine 
„Peter Bond”, „patruzeci de mile” devine „treizeci de mile”. 
(Pollin, p. 594) 

22 Povestea lui Ledyard este preluată din Memoriile lui 
Jefferson (Life of Captain Lewis). Deşi întreg pasajul provine 
din Jefferson, Poe îl menţionează pe fostul preşedinte al 


Statelor Unite doar ca să semnaleze presupusa „eroare” a 
acestuia. (Pollin, p. 595) 

23 Poe „prelucrează” materialul lui Mackenzie, 
telescopând cronologia. Lacurile şi râurile menţionate de 
Poe ca fiind itinerarul primei călătorii a lui Mackenzie 
constituie o versiune condensată a patruzeci de pagini din 
relatarea lui Mackenzie. (Pollin, p. 595) 

24 Referindu-se la a doua expediţie a lui Mackenzie, Poe 
desemnează Montreal, şi nu fortul Chepewyan ca punct de 
plecare. Mackenzie şi-a început a doua călătorie pe 10 
octombrie 

1792. A ajuns până la ocean nu „pe la paralela 40* 
latitudine nordică”, ci la 52* 21' latitudine nordică şi 124* 
longitudine vestică. (Pollin, p. 596) 

25 Nu se cunoaşte sursa lui Poe despre expedițiile lui 
Zebulon Pike, însă marea parte a informaţiei din text se 
regăseşte în titlul complet al Expediţiilor lui Pike, carte 
publicată în 1810: 

An Account of Expeditions to the Sources of the 
Mississippi, and through the Western Parts of Louisiana, to 
the Sources of the Arkansaw, Kans, La Platte, and Pierre 
Juan, Rivers; performed by order of the Government of the 
United States during the years 1805, 1806, and 1807. And 
a Tour through the Interior Parts of New Spain, when 
conducted through these provinces, by order of the 
Captain-General, în the Year 1807, Philadelphia, C.&A. 
Conrad, & Co., 1810. În mod sigur Poe n-a consultat 
conţinutul lucrării lui Pike, căci informaţia din paragraf este 
eronată. (Pollin, pp. 596-597) 

26 Informaţia despre expediţia lui Thompson din acest 
paragraf şi cea despre grupul comandat de Wilson Price 
Hunt din capitolul următor provin din Astoria. (Pollin, p. 
597) 

27 Nu se cunoaşte sursa lui Poe privind expediţia lui 
Stephen H. Long, dar informaţia dată de Poe este conținută 
în titlul unei lucrări despre expediţia respectivă, scrisă de 


W. H. Keating, membru al expediției şi intitulată Narrative 
of an Expedition to the Source of the St. Peter's River, Lake 
Winnepeek, Lake of the Woods... Performed în the Year 
1823, Philadelphia, 1824. 

Membru al expediției şi intitulată Narrative of an 
Expedition to the Source of the St. Peter's River, Lake 
Winnepeek, Lake of the Woods... Performed în the Year 
1823, Philadelphia, 1824. 

28 E vorba de romanul de aventuri al lui Washington 
Irving, Adventures of Captain Bonneville or Scenes, 
Incidents, and Aventures în the Far West (1837). 

29 Cititorul american de rând, pare să presupună Poe, va 
fi crezut că prima traversare a Munţilor Stâncoşi a fost 
realizată de Lewis şi Clark. Oferind acest pomelnic al 
expedițiilor de explorare a nord-vestului american şi 
insistând asupra întâietăţii lui Alexander Mackenzie, Poe 
speră să asigure credibilitatea Jurnalului lui Rodman. Dacă 
Lewis şi Clark au fost precedaţi de un alt explorator, pe 
Mackenzie să nu-l fi precedat oare Julius Rodman? (Pollin, 
p. 599) 

Capitolul doi. 

După moartea tatei şi a celor două surori ale mele nu m-a 
mai interesat plantaţia noastră din Point, aşa că am vândut- 
o, pe degeaba, lui monsieur JunGt. De multă vreme mă tot 
bătuse gândul să vânez în lunca fluviului Missouri şi până la 
urmă m-am hotărât să fac o călătorie într-acolo şi să încerc 
să procur piei de animale, pe care ştiam sigur că le voi 
putea vinde în Petite CGte agenţilor privaţi de la Northwest 
Fur Company30. Eram încredinţat că în felul acesta, cu un 
dram de curaj şi iniţiativă, se putea agonisi mult mai multă 
avere decât prin cine ştie ce alte mijloace. De altfel, mi-a 
plăcut întotdeaua să trag cu puşca şi să pun capcane, deşi 
nu m-am îndeletnicit cu niciuna la modul serios, iar acum 
simţeam o dorinţă aprigă să explorez o părticică din 
ţinuturile noastre de la vest, despre care Pierre Junât îmi 
vorbise de nenumărate ori. Era fiul cel mai mare al 


vecinului care cumpărase de la mine plantaţia, un om cu 
apucături ciudate şi idei cam trăsnite, însă din cale-afară de 
inimos şi, deşi puţintel la trup, nu încape îndoială că era la 
fel de viteaz ca orice bărbat în toată firea. Se trăgea dintr-o 
familie de canadieni şi în două sau trei rânduri luase parte 
la nişte expediţii scurte pentru Fur Company, ca voyageur 
31, iar de atunci îi plăcea să i se spună aşa şi să se laude cu 
isprăvile sale. Tatăl meu a prins drag de Pierre şi m-am 
legat şi eu de el. Îi plăcea mult şi mai tinerei mele surori, 
Jane, şi cred că ar fi ajuns să se mărite cu el, dacă Domnul 
ar fi voit să o cruţe32. 

Când Pierre a aflat că după moartea tatălui meu nu prea 
ştiam de ce să mă apuc, m-a sfătuit să pun pe picioare o 
mică expediţie pe Missouri, iar el să-mi fie însoțitor şi nu i-a 
trebuit mult să mă convingă. Ne-am înţeles să o luăm în 
amonte şi să mergem cât mai departe cu putinţă şi, pe 
măsură ce înaintam, să vânăm şi să nu ne întoarcem până 
ce nu vom fi pus deoparte ceva bani de pe urma pieilor 
vânate. Tatăl lui nu s-a opus, ci, dimpotrivă, i-a dat vreo trei 
sute de dolari, aşa că ne-am dus la Petite Câte să facem rost 
de echipamente şi să angajăm câţi oameni puteam pentru 
călătorie. 

Petite Câte33 este o mică aşezare pe malul nordic al 
fluviului, la vreo douăzeci de mile de locul unde se uneşte 
cu Mississippi - un cătun situat la poalele unui lanţ de coline 
scunde, pe un fel de dâmb, înalt cât să nu fie inundat de 
revărsările din iunie. Sus pe creastă se văd doar cinci-şase 
colibe din buşteni, dar în partea de est se află o capelă şi 
vreo douăsprezece sau cincisprezece case mai acătării, 
dispuse paralel cu fluviul. Aici viețuiesc vreo sută de suflete, 
majoritatea creoli de obârşie canadiană, nişte leneşi fără 
pereche, care nu se învrednicesc nici măcar să-şi cultive 
pământurile din jur, bogate în cernoziom, mărginindu-se 
când şi când la grădinărit. Trăiesc mai ales din vânătoare şi 
din negoţul cu indienii, de la care cumpără piei pe care le 
vând mai departe agenţilor Companiei de Nord-Vest. Nu ne 


aşteptam să întâlnim piedici în a găsi oameni şi cele 
trebuincioase pentru călătoria noastră, numai că am rămas 
dezamăgiţi în amândouă privinţele, locul fiind prea sărac ca 
să ne poată oferi tot ce voiam noi pentru o expediţie sigură 
şi eficientă. 

Plănuisem să străbatem un ţinut împânzit de triburi 
indiene despre care nu ştiam mai nimic, în afară de 
rapoarte vagi, triburi despre care aveam toate motivele să 
credem că sunt feroce şi perfide. Prin urmare, era cu atât 
mai necesar să mergem cât mai bine dotați cu arme şi 
muniții, dar şi cu oarecare forţă cât priveşte numărul 
combatanţilor; şi, dacă expediţia noastră se dovedea 
profitabilă, trebuia să luăm cu noi bărci îndeajuns de 
încăpătoare ca să putem aduce acasă pieile de care am fi 
făcut rost. Am ajuns în Petite Câte pe la mijlocul lui martie, 
dar n-am reuşit să fim gata de drum decât în ultima zi a 
lunii mai. A fost nevoie să trimitem în două rânduri la Point 
după oameni şi provizii şi numai pe bani grei puteam face 
rost şi de unele, şi de altele. Drept să spun, n-am fi reuşit să 
obţinem multe dintre cele ce ne trebuiau, dacă Pierre nu 
avea norocul să dea peste un grup care tocmai se întorcea 
dintr-o expediţie pe Mississippi şi n-ar fi angajat şase 
bărbaţi dintre cei mai destoinici, pe lângă o canoe sau 
pirogă, în acelaşi timp cumpărând de la ei aproape toate 
proviziile şi muniţiile care le prisoseau. 

Acest ajutor bine-venit ne-a permis să fim gata de drum 
înainte de 1 iunie. Pe 3 ale lunii (1791) ne-am luat rămas- 
bun de la prietenii noştri din Petite C6te şi am pornit-o. 
Eram cincisprezece de toţi, cinci fiind nişte canadieni din 
Petite Câte şi fiecare luase deja parte la mici incursiuni pe 
fluviu. Erau buni barcagii şi tovarăşi de chef nemaipomeniţi 
când era vorba să o dea pe cântece franţuzeşti, iar cât 
despre băutură, nu-i întrecea nimeni, deşi, la drept vorbind, 
rareori îl puteai vedea pe vreunul în aşa hal încât să nu fie 
în stare să-şi facă treaba. Erau mereu binedispuşi şi 
întotdeauna gata să pună osul. Ca vânători însă, nu aveam o 


părere grozavă despre ei, iar ca luptători aveam să aflu 
foarte curând că nu te puteai bizui pe ei. Doi dintre cei cinci 
s-au oferit să fie interpreţi, până când vom fi parcurs cinci- 
şase sute de mile în susul fluviului (dacă reuşeam să 
ajungem aşa departe), după care nădăjduiam că, la o adică, 
o să găsim vreun indian care să ne ajute. Am hotărât, însă, 
să ne ferim pe cât posibil de orice contact cu indienii şi să 
ne descurcăm singuri cu pusul capcanelor, decât să ne 
expunem riscului destul de mare ca o mână de oameni să 
fie în situaţia de a negocia cu ei. Planul nostru era să 
acţionăm cu multă băgare de seamă şi să nu ne arătăm la 
faţă decât în cazul în care n-am fi avut încotro. 

Cei şase oameni angajaţi de Pierre de pe vasul care se 
întorcea de pe Mississippi alcătuiau un grup cum nu se 
poate mai diferit de cel al canadienilor. Cinci dintre ei erau 
fraţi şi îi chema Greely (John, Robert, Meredith, Frank şi 
Poindexter) şi anevoie ai fi putut găsi bărbaţi mai chipeşi şi 
mai cutezători. John Greely era cel mai vârstnic şi mai 
voinic dintre cei cinci, având faima de cel mai vânjos bărbat 
şi cel mai iscusit vânător din Kentucky, statul din care 
proveneau cu toţii. Înalt de şase picioare şi din cale-afară de 
lat în umeri, se sprijinea pe nişte picioare zdravene. Ca 
majoritatea bărbaţilor înzestrați cu o forţă fizică deosebită, 
avea o fire nespus de blajină şi de aceea era foarte iubit de 
noi toţi. Ceilalţi patru fraţi erau şi ei bărbaţi bine făcuţi, deşi 
nu se puteau compara cu John. Poindexter era la fel de 
înalt, dar cam slăbănog şi cu o înfăţişare nespus de fioroasă 
şi, aidoma fratelui său mai mare, era blândeţea 
întruchipată. Erau cu toţii nişte vânători experimentați şi 
țţintaşi nemaipomeniţi. Au acceptat cu bucurie oferta lui 
Pierre de a ne însoţi şi ne-am înţeles să împărţim în mod 
egal profiturile de pe urma expediției, adică să împărţim 
câştigurile în trei părţi, una care să fie a mea, alta a lui 
Pierre şi a treia să fie împărţită între cei cinci fraţi. 

Al şaselea om pe care l-am angajat de pe vasul respectiv 
era şi el o achiziţie bunicică. Se numea Alexander Wormley, 


un individ cam ciudat, de loc din statul Virginia. Cândva 
fusese predicator, apoi s-a crezut profet. A colindat ţara 
dintr-un capăt într-altul, desculţ, cu părul lung şi barba de 
un cot, vorbind din Scriptură oricui i se ivea în cale. 
Nălucirea asta se preschimbase acum în altceva, căci omul 
nu avea alt gând decât să descopere mine de aur în 
măruntaiele pământului. Când venea vorba de aşa ceva, 
parcă îl apuca strechea, însă în toate celelalte privinţe era 
foarte cumpătat, ba chiar ager la minte. Era un vâslaş 
destoinic, un excelent vânător şi grozav de curajos, pe 
lângă faptul că avea o forţă colosală şi mai era şi iute de 
picior. Mă bizuiam mult pe acest simbriaş de-al meu 
datorită firii sale entuziaste şi, după cum se va vedea, până 
la urmă nu m-am înşelat în privinţa lui. 

Ceilalţi doi aflaţi în solda mea erau un negru aflat în 
proprietatea lui Pierre Junct, pe nume Toby şi un străin pe 
care l-am întâlnit în pădurea de lângă Pontonul lui Mil şi 
care ni s-a alăturat numaidecât ce i-am vorbit despre 
planurile noastre. Îl chema Andrew Thornton, de loc tot din 
Virginia şi, am impresia, dintr-o familie foarte înstărită, din 
stirpea Thornton, de prin partea de nord a statului. Plecase 
din Virginia în urmă cu vreo trei ani, iar în răstimpul acesta 
a colindat ţinuturile din vest însoţit doar de un câine mare 
din rasa Terra-Nova. Nu aduna piei de animale şi nici nu 
părea să aibă vreun ţel precis, afară de acela de a-şi 
astâmpăra dorul de aventură şi pribegie. Deseori când 
stăteam noaptea în jurul focului, ne delecta cu păţaniile şi 
cu necazurile lui în pustietate, lucruri pe care ni le istorisea 
cu un aer atât de grav şi de serios, încât nu mai lăsa loc de 
îndoială, deşi, ca să fiu sincer, multe dintre ele păreau de-a 
dreptul miraculoase. Experienţa de mai târziu ne-a învăţat 
că primejdiile şi greutăţile întâmpinate de un vânător 
solitar nu prea pot fi exagerate şi că adevărata lui sarcină e 
să le înfăţişeze ascultătorului în culori cât mai clare cu 
putinţă. Am prins drag de acest Thornton din prima clipă 
când l-am văzut. 


Am spus doar câteva cuvinte despre 'Toby, care însă nu era 
chiar cel mai neînsemnat personaj din grupul nostru. Se 
afla de mulţi ani în familia venerabilului domn Jundt şi se 
dovedise un negru credincios. Era prea bătrân ca să 
participe la o expediţie ca a noastră, dar Pierre n-a vrut în 
ruptul capului să se despartă de el. La drept vorbind, era 
un om încă în putere şi în stare să-şi învingă clipele de 
oboseală. Pierre însuşi era probabil cel mai firav dintre noi 
toţi cât priveşte forţa trupească, dar era înzestrat cu o 
minte ascuţită şi un curaj care sfida orice pericol. 
Apucăturile sale erau uneori cam bizare şi imprevizibile, din 
care pricină deseori nimerea în câte o încăierare, iar în 
două sau trei rânduri a primejduit foarte serios reuşita 
expediției noastre. Totuşi, era un prieten de nădejde şi din 
acest punct de vedere îl consideram de neînlocuit. 

lată, aşadar, o scurtă relatare despre grupul nostru, aşa 
cum era el constituit la plecarea din Petite C6te34. În 
călătoria noastră ne puteam bizui pe două bărci care să ne 
transporte pe noi şi tot calabalâcul nostru şi în care să 
aducem acasă pieile pe care le-am fi procurat. Cea mică era 
o pirogă construită din scoarță de mesteacăn, cusută cu 
fibre din rădăcini de molid, iar armuzurile fuseseră 
cătrănite cu răşină. Ambarcaţiunea era atât de uşoară, 
încât şase oameni o puteau lesne căra pe umeri. Avea o 
lungime de douăzeci de picioare şi putea fi mânată cu 
ajutorul a patru până la douăsprezece padele. Încărcată 
până la copastie, se afunda în apă cu vreo optsprezece țoli 
şi nu cu mai mult de zece când era goală. Cealaltă era o 
şalupă cu chilă pe care o construiserăm în Petite Câte 
(piroga o cumpărase Pierre de la expediţia de pe 
Mississippi). Era lungă de treizeci de picioare şi, încărcată 
până la copastie, se afunda în apă până la o adâncime de 
două picioare. Puntea din prova măsura douăzeci de 
picioare şi alcătuia ruful, prevăzut cu o uşă solidă, cabina 
fiind suficient de largă ca să ne poată adăposti pe toţi, dacă 
stăteam aproape unii de alţii, căci şalupa era foarte lată. 


Această porţiune rezista la gloanţe, spaţiul dintre cele două 
rânduri de scânduri fiind căptuşit cu câlţi. În câteva locuri 
am lăsat nişte deschizături prin care, în caz că eram atacați, 
să putem trage asupra duşmanului şi să-i putem urmări 
mişcările. Prin aceste ochiuri pătrundeau aerul şi lumina 
când uşa era închisă. Dar aveam cepuri cu care să le 
astupăm la nevoie. Restul din lungimea de zece picioare era 
spaţiu deschis, iar aici ne puteam folosi de şase padele. Cel 
mai mult însă ne ajutam de prăjini, pe care le manevram 
deplasându-ne de-a lungul punţii. Mai aveam şi un catarg 
scurt, uşor de montat şi de demontat, înfipt la vreo şapte 
picioare de prova, pe care întindeam o velă mare şi pătrată 
când aveam noroc de vânt prielnic şi pe care o strângeam 
atunci când vântul bătea din faţă. 

Sub punte, într-un compartiment al provei, am depozitat 
zece butoiaşe cu praf de puşcă de cea mai bună calitate şi o 
cantitate corespunzătoare de plumb, din care a zecea parte 
fusese deja folosită pentru gloanţe de puşcă. Tot aici am mai 
aşezat un mic tun din bronz şi un afet, ambele desfăcute în 
bucăţi şi lăsate la îndemână, gândindu-ne că la un moment 
dat, în cursul expediției noastre, vom avea nevoie, poate, de 
un asemenea mijloc de apărare. Tunul era unul din cele trei 
aduse de spanioli pe Mississippi cu doi ani în urmă şi căzute 
din pirogă în apă la câteva mile mai sus de Petite Câte. Un 
banc de nisip schimbase atât de mult relieful albiei în locul 
unde se răsturnase piroga, încât un indian a descoperit 
unul din tunuri şi, chemând ajutoare, l-a cărat până în sat, 
unde l-a vândut pe un galon de whisky. Oamenii din Petite 
C6te s-au dus şi au pus mâna pe celelalte două. 

Erau nişte tunuri mici, dar dintr-un metal bun şi minunat 
meşteşugite, gravate şi ornamentate cu şerpi, aidoma 
tunurilor franţuzeşti. Lângă tunuri s-au mai găsit şi 
cincizeci de obuze de fier pe care le-am cumpărat noi. Am 
amintit de felul în care am făcut rost de acest tun, fiindcă, 
după cum se va vedea mai încolo, a avut un rol însemnat în 
câteva dintre operaţiunile noastre. În plus, aveam 


cincisprezece puşti, împachetate şi depozitate împreună cu 
poverile mai mari. Am pus obiectele mai grele în acest 
compartiment pentru ca prova să se poată afunda cât mai 
mult în apă, aceasta fiind cea mai bună metodă de a ne feri 
de cioturile şi de buştenii din fluviu. 

Cât despre celelalte arme, eram înzestrați destul de bine: 
fiecare om avea asupra sa o secure solidă şi un cuţit, pe 
lângă obişnuita puşcă şi muniţie. Fiecare barcă era 
echipată cu câte un fierbător de campanie, trei topoare 
mari, un cablu de remorcare, două muşamale cu care să 
acoperim, la nevoie, bunurile şi două bucăţi mari de burete 
cu care să scoatem apa din barcă. Piroga mai avea şi un mic 
catarg şi o velă (pe care am omis să le menţionez), nişte 
clei, scoarță de mesteacăn şi rădăcini de molid împletite, 
pentru eventuale reparaţii. Tot aici se aflau şi bunurile 
pentru indieni, obiecte pe care le consideram de trebuinţă 
şi pe care le achiziţionaserăm de la vasul întâlnit pe 
Mississippi. Nu ţineam neapărat să facem negoţ cu indienii, 
dar aceste bunuri ne-au fost oferite la un preţ de nimic, aşa 
că am găsit de cuviinţă să le luăm cu noi, căci s-ar fi putut 
dovedi utile. E vorba de batiste de mătase şi bumbac, aţă, 
funii şi sfoară, pălării, pantofi şi ciorapi, tacâmuri şi articole 
de feronerie, stambă şi imprimeuri din bumbac, stofă de 
Manchester, foi de tutun sau țigarete rulate, pături groase, 
jucării din sticlă, mărgele etC. Etc. Toate acestea erau 
vârâte în baloturi, nu prea mari, câte trei de fiecare om. La 
fel şi proviziile, ca să fie mai uşor de manevrat, din care o 
parte am depozitat în fiecare barcă. Aveam la noi cu totul 
vreo sută de kilograme de carne de porc, trei sute de 
kilograme de biscuiţi şi trei sute de kilograme de pemican. 

Pemicanul îl preparaseră, în Petite Câte, canadienii, de la 
care am aflat că-l foloseau cei de la Northwest Fur 
Company în călătoriile lor mai lungi, când exista riscul să nu 
se găsească destul vânat. Pemicanul se prepară într-un fel 
mai aparte. Carnea slabă a animalului, de obicei unul mare, 
se taie în felii subţiri, care se pun pe un grătar de lemn 


deasupra unui foc mocnit, ori se lasă să stea la soare (cum 
era pemicanul nostru) sau uneori la ger. După ce se usucă 
bine, se zdrobeşte cu două pietre mari şi, astfel, carnea se 
va păstra ani de zile. Dacă însă se pune prea multă carne, 
ea va fermenta odată cu dezgheţul de primăvară, iar dacă 
nu stă la aer, se va altera repede. Partea grasă, împreună 
cu noada, se topeşte şi, cât timp fierbe, se amestecă, 
jumate-jumate, cu carnea tocată, după care se pune în 
pungi şi se consumă fără să mai fie gătită, fiind foarte 
gustoasă, chiar şi fără sare sau legume. Cel mai bun 
pemican se face adăugând măduvă şi grăunţe uscate - o 
hrană excelentă35. Whisky-ul îl păstram în recipiente de 
sticlă de cinci galoane fiecare. Aveam douăzeci dintre 
acestea - o sută de galoane cu totul. 

După ce le-am rânduit pe toate, spre binele tuturor, ba 
chiar şi al câinelui lui Thornton, ne-am dat seama că nu ne 
mai rămăsese loc liber decât în cabina mare, unde însă nu 
voiam să depozităm nimic, ca să o putem folosi ca dormitor, 
în caz de vreme rea. Nu ţineam aici decât arme şi muniții, 
nişte capcane pentru castori şi o carpetă din piei de castor. 
Lipsa de spaţiu ne-a dat o idee pe care oricum ar fi trebuit 
să o punem în aplicare, anume, să trimitem patru oameni 
care să bată malurile fluviului şi să procure vânatul de care 
aveam nevoie şi să facă totodată pe iscoadele, ca să fim 
astfel preveniţi de apropierea indienilor. Am făcut rost, 
aşadar, de doi cai potriviţi; pe unul l-am dat în grija lui 
Robert şi Meredith Greely, care urmau să colinde malul de 
sud, iar pe celălalt lui Frank şi Poindexter (Greely), care 
aveau să înainteze pe malul de nord. Cu ajutorul cailor 
puteau să transporte vânatul pe care l-ar fi doborât. 

Potrivind astfel lucrurile, bărcile au devenit mult mai 
uşoare, căci nu mai rămăseserăm la bord decât unsprezece. 
În barca mică erau doi oameni din Petite Câte împreună cu 
Toby şi Pierre Junât. În cea mare se aflau profetul (cum îl 
porecliserăm noi) - adică Alexander Wormley - John Greely, 


Andrew Thornton, trei dintre oamenii din Petite Câte, eu şi 
câinele lui Thornton. 

Ca să ne putem deplasa, uneori ne foloseam de vâsle, dar 
destul de rar; de cele mai multe ori ne ajutam de ramurile 
arborilor de pe mal sau, când terenul permitea, de cablul 
de tracţiune, care e cel mai uşor mijloc de transport. Câţiva 
dintre noi trăgeau de pe mal, iar cei din barcă o cârmeau 
printre maluri cu ajutorul prăjinilor. Adeseori se întâmpla să 
trecem cu toţii la împins prăjinile. Canadienii se pricep de 
minune la treaba asta 


(recomandată fie atunci când fundul apei nu-i plin de mâl 
ori de nisipuri mişcătoare, fie când adâncimea nu-i prea 
mare), ca şi la vâslit. Folosesc prăjini lungi, ţepene şi 
uşoare, prevăzute cu vârf de fier. Înarmaţi cu ele, se duc 
mai întâi la prova şi se postează în număr egal de fiecare 
parte a bărcii, apoi se întorc cu faţa spre pupa şi-şi înfig 
prăjinile în albia râului. Având un punct de sprijin solid, 
barcagiii proptesc celălalt capăt al prăjinii de umăr - care 
este protejat de o perniţă - şi, deplasându-se încet pe bord, 
încep să împingă şi astfel barca va fi propulsată cu putere. 
Nu e nevoie de cârmaci când se folosesc prăjinile, căci ele 
fac ca vasul să înainteze cu o precizie desăvârşită. 

Ne-am început memorabila călătorie pe Missouri ba 
vâslind, ba slujindu-ne de prăjini, fiind nevoiţi uneori să 
intrăm în apă şi să tragem bărcile cu mâna prin curenţii 
rapizi sau prin vaduri. Pieile - pe care le consideram 
obiectivul principal al expediției noastre - urmau să fie 
procurate mai ales din vânătoare şi din capcanele pe care 
trebuia să le punem noi înşine, cât mai discret cu putinţă, 
fără să tratăm direct cu indienii. Despre ei ştiam de mult că 
erau un neam perfid şi că un grup mic ca al nostru nu 
trebuia să se încreadă prea mult în vorbele lor. Pieile şi 
blănurile procurate de aventurierii de dinaintea noastră, cei 
care urmaseră ruta pe care am ales-o şi noi, proveneau mai 
ales de la castori, vidre, jderi, lincşi, nurci, bizami, urşi, 


nevăstuici, vulpi roşcate, polifagi, ratoni, lupi, bivoli, cerbi şi 
elani. Noi însă ne-am propus să ne mărginim doar la cele 
mai preţioase. 

Dimineaţa în care am pornit din Petite Câte a fost una 
dintre cele mai plăcute şi mai însufleţite, căci nimic nu 
putea întrece voioşia care ne cuprinsese pe toţi. Vara abia 
începuse şi briza vioaie care bătea spre noi avea ceva din 
blândeţea voluptuoasă a primăverii. Soarele strălucea 
curat, fără să dogorească. Gheaţa din apă se topise, iar 
curentul de apă, destul de umflat, ascundea toate aluviunile 
mocirloase şi jegoase care schimonosesc malurile fluviului 
Missouri în timpul refluxului. Acum căpătase o înfăţişare cu 
adevărat maiestuoasă, curgând lin pe lângă sălciile şi plopii 
de pe unul din maluri şi umflat şi iute pe lângă stâncile 
colţuroase de pe celălalt mal. Privind în susul fluviului (care, 
în locul acesta, se zărea până hăt departe, în apusul unde 
apele parcă se contopeau cu cerul) şi gândindu-mă la 
imensitatea teritoriului prin care probabil şerpuiseră aceste 
ape - un teritoriu încă necunoscut albilor şi adăpostind, 
poate, nenumărate şi magnifice lucrări ale Domnului - 
simţeam în sufletul meu un neastâmpăr cum nu mai trăisem 
vreodată, şi atunci am hotărât în sinea mea că nimic nu mă 
va împiedica să explorez acest fluviu nobil şi să merg mai 
departe decât oricare călător de până acum. În acest 
moment păream cuprins de o energie supraomenească, iar 
duhurile mele animalice ajunseseră în aşa hal de 
surescitare, încât anevoie îmi găseam locul între marginile 
înguste ale bărcii. Tânjeam să fiu alături de fraţii Greely, 
undeva pe mal, ca să pot da frâu liber sentimentelor care 
mă copleşeau, să ţopăi şi să alerg prin prerie. lar Thornton 
îmi împărtăşea din plin starea sufletească, fiind şi el pătruns 
de un interes viu pentru expediţia noastră şi de admiraţie 
pentru peisajul mirific din jurul nostru, lucru care m-a făcut 
să-l îndrăgesc şi mai mult. Nicicând n-am simţit ca în acele 
clipe o nevoie mai acută să am un prieten cu care să pot 
discuta deschis şi fără să mă tem că nu voi fi înţeles. 


Moartea subită a tuturor rudelor mele mă întristase, deşi 
nu mă aruncase în deznădejde, firea mea părând să caute 
alinare în contemplarea peisajelor sălbatice ale Naturii; iar 
aceste peisaje şi cugetările pe care le trezeau nu puteau fi 
trăite pe deplin, după cum mi-am dat seama, fără tovărăşia 
unei persoane care să nutrească aceleaşi sentimente. 
Thornton era exact genul de om în faţa căruia îmi puteam 
descărca sufletul de toate aceste emoţii extraordinare fără 
teama că mă voi umple de ridicol, ba chiar cu certitudinea 
că voi găsi un ascultător la fel de pasionat ca şi mine. 
Niciodată, nici înainte, nici de atunci încoace, n-am mai 
întâlnit pe cineva care să nutrească aceleaşi sentimente ca 
mine pentru peisajele naturii; şi chiar şi acest lucru era 
suficient ca să ne unească într-o prietenie trainică. Am fost 
foarte apropiaţi pe parcursul întregii noastre expediţii, aşa 
cum numai doi fraţi puteau fi şi nu făceam un pas fără să 
mă consult cu el. Eram prieten şi cu Pierre, dar între noi nu 
era acea comuniune de gânduri - cea mai puternică dintre 
toate legăturile omeneşti. Firea lui, deşi sensibilă, era prea 
inconstantă ca să poată înţelege zelul meu aproape fanatic. 
Întâmplările din prima zi a călătoriei noastre nu s-au 
distins prin nimic deosebit, doar că pe la asfinţit ne-a fost 
destul de greu până să ajungem la gura unei peşteri mari 
de pe malul sudic al fluviului. Trecând pe lângă ea, am 
observat că peştera avea un aspect de-a dreptul fioros, 
căscându-se la baza unui mal abrupt înalt de două sute de 
picioare şi aplecat niţel peste albia fluviului. Nu ne-am 
putut da bine seama de adâncimea peşterii, dar era înaltă 
de vreo şaisprezece-şaptesprezece picioare şi lată de cel 
puţin cincizeci36. Prin dreptul ei apa curgea cu iuţeală şi, 
fiindcă malul povârnit ne împiedica să remorcăm barca, am 
fost nevoiţi să muncim din răsputeri ca să putem trece de 
acel loc, lucru pe care l-am reuşit până la urmă, suindu-ne 
cu toţii, afară de un singur om, în şalupă. Omul a rămas în 
pirogă, pe care a priponit-o apoi ceva mai jos de peşteră. 
Aşadar, vâslind cu toţii la unison, am reuşit să trecem 


şalupa peste prag, trăgând după noi şi piroga, pe care o 
legaserăm cu o frânghie. În ziua aceea am lăsat în urma 
noastră Bonhomme şi Osage, două râuri mai mici şi câteva 
insule mititele. Am parcurs vreo douăzeci şi cinci de mile în 
pofida vântului potrivnic şi am făcut popas de noapte pe 
malul nordic, lângă o cascadă căreia i se spunea Diable37. 
4 iunie. În zorii zilei Frank şi Poindexter Greely au sosit în 
tabără cu o ciută voinică din care am dejunat cu toţii, 
extrem de fericiţi, după care, plini de voie bună, am luat-o 
iarăşi din loc. La pragul Diable, curentul de apă se 
năpusteşte cu putere asupra câtorva stânci ce se iţesc 
aproape de malul sudic, îngreunând navigația. Nu departe 
de acest loc am nimerit peste nişte bancuri de nisip care ne- 
au dat multă bătaie de cap. Aici malurile se surpă întruna şi 
cu timpul au schimbat mult albia fluviului. Pe la orele 8 am 
avut vânt prielnic din est şi cu ajutorul lui am reuşit să 
înaintăm rapid, astfel încât până la asfinţit am reuşit să 
parcurgem în jur de treizeci de mile sau chiar mai mult. La 
nord de Du Bois am trecut de un pârâu, botezat Charite38 
şi de câteva insulițe. Pe înserat, când am ajuns în dreptul 
unui pâlc de plopi, fluxul crescuse repejor, încât n-am găsit 
nici un loc unde să ne putem aşeza tabăra. Era o vreme 
excelentă, dar, fiind prea surescitat ca să pot dormi, l-am 
rugat pe Thornton să mă însoţească într-o plimbare prin 
împrejurimi şi ne-am întors odată cu zorile. Ceilalţi 
camarazi ai noştri s-au adăpostit pentru prima oară în 
cabină, găsind-o destul de încăpătoare, chiar şi pentru alte 
cinci-şase persoane. În timpul nopţii i-a neliniştit un zgomot 
ciudat, sus pe punte, dar nu-şi puteau da seama despre ce 
era vorba; şi când unul dintre ei a ieşit ca să cerceteze, 
făptaşul dispăruse. Din descrierile lor am dedus că 
zgomotul fusese produs de vreun câine de-al indienilor, 
care adulmecase proviziile noastre proaspete (ciuta de ieri) 
şi încercase să-şi ia şi el o porţie. Explicaţia m-a mulţumit pe 
deplin, dar întâmplarea în sine ne-a dat de înţeles că, dacă 
nu postam o santinelă pe timpul nopţii, ne expuneam unui 


risc enorm, aşa că am decis să procedăm în consecinţă de 
acum înainte. 

Prin urmare, după ce v-am relatat cu propriile cuvinte ale 
domnului Rodman întâmplările din primele două zile ale 
călătoriei, ne vom abţine să-l însoţim pas cu pas în expediţia 
sa pe Missouri până la gura râului Platte, unde a ajuns pe 
10 august. Acest fluviu, pe toată întinderea lui, este atât de 
bine cunoscut şi a fost descris de atâtea ori, încât orice altă 
relatare ar fi de prisos; iar Jurnalul, în această etapă a 
călătoriei, nu remarcă altceva decât trăsăturile de relief ale 
regiunii şi obişnuitele fapte legate de navigaţie şi 
vânătoare. Exploratorii au făcut trei popasuri mai lungi, ca 
să pună curse, dar fără prea mare succes, iar în cele din 
urmă s-au hotărât să meargă mai departe, până în inima 
ținutului, renunțând deocamdată să mai vâneze. Doar două 
evenimente mai importante sunt consemnate în cele două 
luni pe care le vom omite. Unul este moartea unuia dintre 
canadieni, Jacques Lauzanne, de la muşcătura unui şarpe 
cu clopoței; celălalt priveşte întâlnirea cu o patrulă spaniolă 
trimisă din ordinul comandantului provinciei să-i 
intercepteze şi să-i întoarcă din drum pe exploratori. 
Ofiţerului aflat la comanda detaşamentului nu-i păsa însă 
prea mult de expediţie şi, îndrăgindu-l nespus pe domnul 
Rodman, le-a dat voie călătorilor noştri să-şi continue 
drumul. Prin preajma bărcilor roiau mai multe cete de 
indieni Osage şi Kanzas, dar ele nu păreau câtuşi de puţin 
ostile. Prin urmare, îi vom lăsa pe călătorii noştri 
deocamdată la gura râului Platte, pe 10 august, 1791, după 
ce numărul lor se redusese la paisprezece. 

30 Un concern de firme din Montreal care se ocupa cu 
comerţul de blănuri şi care în 1821 a fuzionat cu rivalul său, 
Hudson's Bay Company. 

31 Ghid şi cărăuş (fr.). 

32 În opinia lui Pollin (p. 600), e de neconceput ca fiul cel 
mai mare al unui latifundiar să facă pe voyageur-ul - un fel 
de pădurar, barcagiu şi ghid, angajat pentru transportul 


mărfurilor către factoriile îndepărtate din nord-vestul 
american şi canadian (American Heritage Dictionary of the 
English Language, New York, 1969). 

33 Acum St. Charles - Editorii G. M. (n.a.) 

34 Domnul Rodman nu ne-a dat nici o descriere a Domniei 
Sale, iar o relatare despre grupul său nu este deloc 
completă fără un portret al şefului său. „Era de vreo 
douăzeci şi cinci de ani”, spune domnul James Rodman într- 
o însemnare aflată acum în posesia noastră, „când a pornit 
în sus pe râu. Era un bărbat foarte viguros şi activ, dar 
scund de statură, nu mai mult de cinci picioare şi vreo trei- 
patru țoli, bine clădit, cu picioare cam crăcănate. Avea 
înfăţişarea unui evreu, cu buze subţiri şi ten închis.” - 
Editorii G. M. (n.a.) 

35 Pemicanul descris aici de către domnul Rodman 
reprezintă ceva cu totul nou pentru noi, fiind foarte diferit 
de cel cu care cititorii noştri sunt fără îndoială familiarizați 
din jurnalele lui Parry, Ross, Back şi ale altor călători prin 
ţinuturile arctice. Acesta - dacă bine ţinem minte - se 
prepară fierbând carnea slabă (grăsimea se îndepărtează 
cu grijă), până când supa scade binişor şi capătă o 
consistenţă cărnoasă. La această pastă se adaugă sare şi o 
mulţime de mirodenii, chiar şi o cantitate mică din această 
pastă conţinând, din câte se crede, numeroase substanţe 
nutritive. Dar experimentul realizat de un chirurg 
american, care a avut prilejul să observe şi să studieze 
procesul digestiv printr-o gaură deschisă în stomacul unui 
pacient, a demonstrat că volumul în sine reprezintă un 
lucru esenţial în acest proces şi că, prin urmare, 
concentrarea proprietăţilor nutritive ale hranei implică în 
mare măsură un paradox. 

— Editorii G. M. (n.a.) - Poe inventează o metodă absurdă 
de preparare a pemicanului, pe care o atribuie celor trei 
exploratori. (Pollin, pp. 606-607) 

36 Peştera pomenită aici este cea căreia negustorii şi 
barcagiii îi zic „Iaverna”. Pe stânci sunt pictate imagini 


groteşti care s-au bucurat cândva de un respect deosebit 
din partea indienilor. Vorbind despre această peşteră, 
căpitanul Lewis spune că este lată de o sută douăzeci de 
picioare, înaltă de douăzeci şi adâncă de patruzeci, iar 
stâncile străjuind deasupra ei ating înălţimea de aproape 
trei sute de picioare. Vrem să atragem atenţia asupra 
faptului că relatarea domnului R. Nu corespunde sub nici 
un aspect cu cea a căpitanului Lewis. În ciuda văditului său 
entuziasm, exploratorul nostru nu e deloc tentat să 
exagereze faptele. În multe cazuri similare se va adeveri că 
afirmaţiile lui privind cantitatea (în deplinul înţeles al 
termenului) se înscriu întotdeauna în limitele adevărului, 
aşa cum a fost acesta înţeles de atunci încoace. lată o 
trăsătură remarcabilă a cugetului său, una care ar trebui 
desigur să confere o mare credibilitate observaţiilor sale 
privind unele regiuni despre care nu cunoaştem nimic, 
dincolo de aceste observaţii. Dar cât priveşte efectele, firea 
ciudată a domnului Rodman îl îndeamnă la excese. De pildă, 
vorbeşte despre peştera în chestiune ca având un aspect 
fioros, iar tonul relatării sale în legătură cu ea derivă în 
esenţă din latura mai sumbră a firii sale, manifestată în 
momentul când a trecut de acea stâncă. Citind jurnalul său, 
este bine să avem în minte aceste observaţii. Isprăvile sale 
nu sunt niciodată „înflorite”, iar impresiile clădite pe aceste 
fapte au probabil, în percepţia obişnuită, o notă de 
exagerare. Totuşi, nu este nimic fals în această exagerare, 
decât poate un anume sentiment general privind lucrul 
văzut şi descris. Cât despre cugetul său, stridenţa vădită a 
tonului este singura nuanţă absolută şi adevărată. 

— Editorii G. M. (n.a.) 

37 Diavolul (fr.). 

38 La Charette? Du Bois este neîndoielnic râul Wood. 

— Editorii G. M. (n.a.) 

Capitolul trei. 

Ajungând la gura râului Platte, călătorii noştri au făcut un 
popas de trei zile, timp în care au scos la aerisit şi uscat 


bunurile şi proviziile, şi-au confecţionat vâsle şi prăjini noi, 
au reparat stricăciunile la piroga de mesteacăn. Vânătorii 
au dat iama printre animalele sălbatice, refăcând stocurile 
din cele două bărci. Se găseau din abundență căpriori, 
curcani şi găinuşe dolofane. Oamenii s-au ospătat şi cu 
câteva specii necunoscute de peşti, iar nu departe de malul 
apei au descoperit un soi nemaipomenit de struguri 
sălbatici. De mai bine de două săptămâni nu zăriseră picior 
de indian prin preajmă, căci era sezon de vânătoare şi fără 
îndoială că indienii umblau după bizonii din prerie. După ce 
s-au aprovizionat cum scrie la carte, călătorii au ridicat 
tabăra şi şi-au reluat înaintarea pe Missouri. Revenim la 
cuvintele Jurnalului. 

14 august. Am luat-o din loc ajutaţi de un vânticel excelent 
din direcţia sud-est şi am ţinut-o cât mai aproape de malul 
sudic. Profitând de contracurent, am reuşit să înaintăm 
destul de iute, în pofida curentului care în mijlocul apei era 
neobişnuit de lat şi de puternic. Pe la amiază ne-am oprit să 
cercetăm nişte movile interesante pe malul sud-vestic, într- 
un loc unde pământul părea să se fi scufundat considerabil 
pe o întindere de vreo trei sute de acri, poate chiar mai 
mult. În apropiere e un iaz întins, din cauza căruia s-ar fi 
putut surpa solul pe care se află movilele, de felurite forme 
şi mărimi, toate din mâl şi nisip, cea mai înaltă fiind foarte 
aproape de apă. Nu-mi dau seama dacă aceste movile sunt 
opera naturii sau a omului. Aş fi tentat să le atribui 
indienilor, dar după aspect solul pare să fi fost serios afectat 
de acţiunea violentă a apei 39. Am rămas în acest loc tot 
restul zilei, după ce străbătuserăm douăzeci de mile. 

15 august. Astăzi am avut un vânt potrivnic cât se poate de 
neplăcut şi după multă trudă am parcurs abia cincisprezece 
mile; popas de noapte sub o stâncă pe malul nordic - prima 
stâncă zărită pe acea parte de când lăsaserăm în urmă râul 
Nodaway. Noaptea, s-a pornit o ploaie torențială şi fraţii 
Greely şi-au adus caii în cabină. Robert a trecut călare râul 
dinspre malul sudic şi s-a dus cu piroga după Meredith. Nici 


n-a băgat în seamă isprăvile lui, deşi noaptea a fost una 
dintre cele mai mohorâte şi mai tumultuoase din câte mi-a 
fost dat să văd vreodată, iar râul se umflase straşnic. 

Şedeam cu toţii foarte confortabil în cabină, căci afară era 
răcoare, Thornton reuşind de minune să ne alunge somnul 
cu poveştile pe care le depăna una după alta despre 
păţaniile lui cu indienii de pe Mississippi. Câinele uriaş 
părea să asculte cu atenţie fiecare cuvânt pe care-l rostea 
stăpânul său. Şi, când venea vorba despre vreo întâmplare 
mai greu de crezut, Thornton i se adresa grav, ca unui 
martor ocular: „Nep, zicea el, nu-ţi aduci aminte de 
momentul ăla?” sau „Nep ar putea să jure că-i adevărat, nu- 
i aşa, Nep?”. lar bietul animal numaidecât îşi rotea ochii în 
cap, îşi scotea afară limba monstruoasă şi îşi clătina capul 
cel mare, parcă spunând: „Oh, adevăr grăieşti, ca din 
Sfânta Scriptură”. 

Deşi ştiam cu toţii că javra fusese învățată acest truc, nu 
ne puteam stăpâni să nu izbucnim în hohote de râs ori de 
câte ori Thornton se folosea de el. 

16 august. În zorii zilei am trecut de o insulă şi de un 
pârâiaş lat de vreo cincisprezece iarzi, iar douăsprezece 
mile mai încolo de o insulă măricică, situată pe mijlocul 
apei. Pe latura nordică se vedea preria înaltă şi colinele 
împădurite, iar în partea de sud şesurile acoperite cu plopi. 

Râul şerpuia întruna, dar nu mai curgea la fel de iute ca 
înainte să străbatem Platte. Aici pădurea era ceva mai rară 
decât cea de care trecuserăm, fiind populată mai ales cu 
ulmi, plopi, hicori, nuci şi câţiva stejari. Ajutaţi aproape 
toată ziua de un vânt puternic, dar şi de curent, am parcurs 
douăzeci şi cinci de mile înainte să se înnopteze. Am aşezat 
tabăra pe malul sudic, pe un câmp vast acoperit cu ierburi 
înalte şi cu o sumedenie de pruni şi tufe de coacăze. În 
spatele nostru se înălța o costişă abruptă şi împădurită. 
Urcând-o, am descoperit o altă prerie, întinzându-se pe o 
distanţă de vreo milă. Ne-am suit din nou pe o costişă 
asemănătoare, tot împădurită, de unde se vedea o prerie 


cât puteai cuprinde cu ochii. De pe culme am contemplat 
una din cele mai splendide panorame din lume. 

17 august. Am rămas în tabără toată ziua, îndeletnicindu- 
ne ba cu una, ba cu alta. Luându-i cu mine pe Thornton şi 
pe câinele său, am ieşit la plimbare nu prea departe, spre 
sud, şi am rămas fascinat de frumuseţea luxuriantă a 
ținutului. Preriile întreceau în splendoare tot ce se spune în 
poveştile din O mie şi una de nopţi. Pe malurile pâraielor 
creştea o masă sălbatică de flori care păreau mai degrabă 
lucrarea Artei decât a Naturii, într-atât de generos şi 
fantastic se contopeau culorile lor pline de viaţă. Aroma 
grea aproape că-ţi tăia respiraţia. Din loc în loc dădeam 
peste câte o insulă cotropită de verdele arborilor în mijlocul 
unui ocean de eflorescenţe purpurii, albastre, portocalii şi 
roşii, cu toatele unduind în bătaia brizei. 

Pe aceste insule creşteau cei mai falnici stejari din câţi se 
pot vedea, la poalele cărora iarba semăna cu o robă din cea 
mai pufoasă catifea verde şi pe ale căror trunchiuri uriaşe 
se căţărau pretutindeni viţe-de-vie, încărcate cu boabe 
coapte şi delicioase. În depărtare, Missouri avea o înfăţişare 
dintre cele mai maiestuoase; şi multe dintre insulele 
adevărate care îl împodobeau erau complet acoperite cu 
crânguri de pruni şi fel de fel de tufe, afară de locurile 
unde, în toate direcţiile, se distingeau nişte cărări înguste şi 
întortocheate, cum sunt aleile dintr-un parc englezesc; iar 
pe aceste alei mereu apăreau elani sau antilope, animalele 
care fără îndoială le bătătoriseră. Ne-am întors în tabără pe 
la asfinţit, încântați de excursia noastră. Noaptea a fost 
caldă, însă ne-au deranjat teribil ţânţarii. 

18 august. Astăzi am străbătut o porţiune îngustă a 
fluviului, nu mai lată de două sute de iarzi, unde curentul, 
până atunci rapid, era mult încetinit de buştenii şi cioturile 
care pluteau mai peste tot. Şalupa s-a izbit de o buturugă şi 
s-a umplut pe jumătate cu apă, până să reuşim să ieşim la 
liman. 


Am fost astfel siliţi să facem popas şi să ne mutăm 
lucrurile. O parte din biscuiţi s-au muiat, dar deloc praful de 
puşcă. Am rămas aici toată ziua, după ce făcuserăm doar 
cinci mile. 

19 august. Am luat-o din loc dis-de-dimineaţă şi am 
înaintat binişor. Vremea era răcoroasă şi înnorată, şi pe la 
amiază, s-a lăsat cu o răpăială. 

Am trecut, la sud, de un pârâu al cărui izvor este bine 
mascat de o insulă de nisip destul de întinsă şi cu aspect 
neobişnuit. Am străbătut vreo cincisprezece mile dincolo de 
ea. Aici platoul se depărtează de apă cu vreo zece, poate 
douăzeci de mile. Latura nordică este splendid împădurită, 
dar în partea de sud nu se prea zăresc arbori. De-a lungul 
apei se întind prerii minunate, iar pe maluri am găsit vreo 
patru-cinci soiuri de struguri, toţi destul de copţi şi buni la 
gust; unul din soiuri are nişte boabe mari şi roşii, de 
excelentă calitate. Seara, au sosit în tabără vânătorii de pe 
ambele maluri ale fluviului, aducând cu ei belşug de vânat, 
încât nu ştiam ce să mai facem cu el: găinuşe, curcani, doi 
căpriori, o antilopă şi o droaie de păsări de culoare galbenă 
cu dungi negre pe aripi, acestea dovedindu-se o adevărată 
delicatesă. Azi, am parcurs vreo douăzeci de mile. 

20 august. Azi-dimineaţă am întâlnit o droaie de bancuri 
de nisip şi alte obstacole, dar, binedispuşi, ne-am continuat 
drumul şi, înainte să se întunece, am ajuns la gura unui 
pârâu destul de lat, la vreo douăzeci de mile de ultima 
noastră tabără. Pârâul curge dinspre nord şi chiar în 
dreptul gurii sale se află o insulă mare. Ne-am aşezat 
corturile aici, hotărâți să rămânem vreo patru-cinci zile, ca 
să punem capcane pentru castori, căci prin preajmă se 
puteau observa multe semne de-ale lor. Această insulă avea 
una din cele mai splendide poziţii din lume şi sufletul îmi 
era copleşit de emoţii inedite şi dintre cele mai plăcute. 
Întreg peisajul semăna nu atât cu realitatea pe care o 
cunoaştem, cât cu cea pe care o visasem când eram copil. 
Malurile povârneau lin în apă şi erau înveşmântate cu iarbă 


scurtă şi moale, de un verde strălucitor, iarbă vizibilă în apă 
până departe de mal, mai ales în partea de nord, unde 
pârâul limpede se varsă în fluviu. Pretutindeni în jurul 
insulei - care măsoară cam douăzeci de acri - se întindeau 
liziere compacte cu plopi tremurători, ale căror trunchiuri 
erau încărcate cu viţe-de-vie pline cu roade, toate alcătuind 
un frunziş atât de des, încât deabia se mai vedea fluviul. 
Înăuntrul acestui cerc iarba era niţel mai înaltă şi mai 
aspră, şi fiecare fir era străbătut pe la mijloc de o dungă 
pal-gălbuie sau albă. Din toate se degaja o aromă nespus de 
plăcută, parcă de vanilie, dar mult mai pătrunzătoare, care 
umplea întreg văzduhul. Obişnuita iarbă dulce englezească 
aparţine neîndoielnic acestui soi, dar nici nu se compară cât 
priveşte parfumul şi frumuseţea. Răspândite printre firele 
de iarbă, în toate direcţiile, erau puzderie de flori dintre 
cele mai strălucitoare, larg deschise şi toate împrăştiind o 
mireasmă ameţitoare - flori albastre, albe ca neaua, 
galbene, roşii, purpurii, stacojii, unele cu frunze dungate ca 
tulipele. Pretutindeni se vedeau crânguri de pruni şi cireşi, 
iar insula era împânzită cu poteci nenumărate şi labirintice, 
bătătorite de elani sau antilope. Aproape de mijlocul ei se 
afla un izvor cu apă dulce şi curată, care susura de sub 
nişte stânci povârnite, acoperite din vârf şi până la poale cu 
muşchi şi ierburi căţărătoare. Întreg peisajul semăna în 
chip minunat cu o grădină de flori artificială, dar infinit mai 
frumoasă, aducând mai degrabă cu una din priveliştile 
încântătoare despre care citim în cărţile vechi. Eram cu 
toţii extaziaţi de acest loc şi, extrem de fericiţi, ne-am 
aşezat tabăra în această dulce nebunie de miresme. 
[Exploratorii au rămas aici o săptămână, perioadă în care 
au explorat ţinutul dinspre nord în toate direcţiile, reuşind 
să procure numeroase piei, mai ales lângă pârâul menţionat 
mai sus. Au avut noroc de vreme frumoasă, astfel încât 
bucuria călătorilor n-a fost tulburată deloc în acest Paradis 
terestru. Domnul Rodman nu s-a abătut însă de la măsurile 
de precauţie necesare şi în fiecare noapte a postat, rând pe 


rând, santinele, pe când toţi ceilalţi erau adunaţi în tabără 
şi petreceau. Nicicând înainte nu mai chefuiseră şi nu mai 
băuseră ca acum, canadienii dovedindu-se cei mai iscusiţi 
meşteri din lume la tras câte o cântare sau câte o duşcă. Nu 
făceau nimic altceva decât să gătească şi să se ghiftuiască, 
să ţopăie şi să-şi răcnească din toţi rărunchii colindele lor 
franţuzeşti. Sarcina lor din timpul zilei era să vegheze 
asupra taberei în răstimpul cât tovarăşii lor mai vrednici 
erau plecaţi să vâneze şi să pună curse. La una din aceste 
expediţii domnul Rodman a avut o ocazie nemaipomenită de 
a urmări îndeaproape obiceiurile unor castori, iar relatarea 
sa despre aceste animale ciudate este cât se poate de 
interesantă, cu atât mai mult cu cât în unele privinţe ea 
diferă mult de descrierile obişnuite. 

Însoţit, ca de obicei, de Thornton şi de câinele acestuia, 
domnul Rodman s-a ţinut tot timpul aproape de un pârâiaş, 
din dorinţa de a-i găsi izvorul, aflat undeva la vreo zece mile 
în amonte. La un moment dat, cei doi bărbaţi au ajuns la o 
mlaştină destul de mare, făcută de castorii care îndiguiseră 
pârâul. La capătul ei străjuia o sihlă deasă de sălcii, unele 
aplecate deasupra apei, şi chiar în locul acela au zărit 
câteva exemplare. 

Exploratorii noştri s-au furişat lângă sălcii şi, după ce l-au 
făcut pe Neptun să stea culcat la mică distanţă, au reuşit să 
se urce, fără să fie observați, într-un copac înalt şi gros, de 
unde puteau privi la tot ce se întâmpla jos. 

Castorii reparau o porţiune din dig şi fiecare mişcare a lor 
era perfect vizibilă. Arhitecţii aceştia veneau unul după 
altul până la capătul mlaştinii, fiecare cu câte o rămurică în 
gură. Apoi se îndreptau către dig şi cu multă băgare de 
seamă puneau rămurica de-a curmezişul părţii din dig care 
cedase. Isprăvind cu asta, se scufundau degrabă şi în 
câteva secunde reapăreau la suprafaţă cu o grămăjoară de 
mâl gros pe care mai întâi îl storceau bine de apă şi pe 
urmă îl aplicau cu labele şi cu coada (aceasta pe rol de 


mistrie) pe rămurica pe care tocmai o aşezaseră în 
spărtură. 

Animalul dispărea apoi printre sălcii, fiind urmat 
numaidecât de un altul, care parcurgea exact acelaşi şir de 
operaţiuni. 

În acest mod, stricăciunea pricinuită digului avea să fie 
curând şi eficient reparată. Domnii Rodman şi Thornton au 
urmărit mai bine de două ceasuri desfăşurarea acestei 
lucrări şi pot depune mărturie despre extraordinara dibăcie 
a acestor artizani. Dar imediat ce castorul se depărta de 
marginea mlaştinii, ca să caute o rămurică, spre marea 
amărăciune a privitorilor noştri - nerăbdători să vadă şi 
celelalte acţiuni ale sale - se făcea nevăzut pe după sălcii. 
Căţărându-se însă pe o creangă mai înaltă, cei doi domni 
aveau să descopere totul. Un mic sicomor, pare-se, fusese 
doborât la pământ şi acum era aproape complet golit de 
ramuri. Câţiva castori rodeau cu râvnă puţinele crengi care 
mai rămăseseră şi se grăbeau cu ele la dig. În răstimp, un 
sobor de animale au înconjurat un arbore mult mai înalt şi 
mai bătrân şi se străduiau de zor să-l doboare. În jurul 
trunchiului se adunaseră vreo cincizeci-şaizeci de creaturi, 
dintre care şase sau şapte munceau simultan, iar când 
osteneau, plecau una după cealaltă, locurile rămase libere 
fiind luate de altele mai odihnite. Când călătorii noştri l-au 
observat pentru prima oară, sicomorul era dezgolit deja pe 
o porţiune destul de mare, dar numai la capătul gros al 
trunchiului, adică partea aflată lângă mlaştină. Incizia era 
lată de aproape un picior şi perfectă - de parcă ar fi fost 
făcută cu securea - iar pământul de la baza trunchiului era 
acoperit cu aşchii fine, longitudinale, semănând cu paiele - 
bucăţi roase şi nu mâncate, căci s-ar părea că aceste 
animale consumă doar coaja. Când lucrau, unele dintre ele 
se aşezau pe labele din spate, în poziţia bine cunoscută a 
veveriţelor, şi începeau să roadă copacul, în timp ce labele 
din faţă se odihneau pe marginea tăieturii, iar capetele 
erau băgate adânc în deschizătură. Două dintre ele însă se 


vârâseră cu totul în crăpătură şi, întinzându-se cât erau de 
lungi, rodeau cu sârg preţ de câteva minute, după care 
erau înlocuite de tovarăşele lor. 

Deşi nu şedeau foarte confortabil, călătorii noştri erau atât 
de curioşi să asiste la retezarea sicomorului, încât erau 
ferm decişi să rămână la posturi până la lăsatul serii, un 
interval de opt ore din momentul în care se suiseră în 
copac. Marea lor nelinişte însă era Neptun, care anevoie 
putea fi strunit să nu se repeadă în mlaştină la zidarii care 
reparau digul. zgomotele pe care acesta le-a făcut de mai 
multe ori i-au cam speriat pe tăietorii noştri, care au 
tresărit de fiecare dată, de parcă ar fi fost activaţi de o 
singură minte şi care au stat apoi cu urechile ciulite minute 
în şir. Dar când a început să se însereze, câinele s-a potolit 
cu totul, iar castorii şi-au continuat nestingheriţi activitatea. 

Pe când soarele scăpăta, un soi de agitaţie părea să-i fi 
cuprins pe tăietorii de lemne, care s-au depărtat cu toţii de 
copac şi s-au bulucit spre partea neroasă a copacului. O 
clipă mai târziu s-a putut vedea că acesta se apleacă 
încetişor înspre partea roasă, până când buzele tăieturii s- 
au unit; dar copacul n-a căzut încă, fiind parţial susţinut de 
scoarţa neretezată. Ea a fost numaidecât atacată cu zel de 
câte rozătoare reuşiră să-şi găsească un locşor de muncă şi, 
cât ai zice peşte, scoarţa a fost roasă până la capăt, moment 
în care ditamai copacul, căruia într-un chip atât de ingenios 
i se dăduse deja înclinația potrivită, s-a prăbuşit cu un 
zgomot asurzitor, prăvălindu-şi coroana stufoasă peste 
suprafaţa mlaştinii. Odată isprăvită treaba, întreaga 
comunitate a socotit de cuviinţă să-şi ia un scurt concediu, 
aşa că, încetându-şi degrabă lucrul, animalele au început să 
se fugărească una pe cealaltă, scufundându-se şi izbind apa 
cu cozile. 

Relatarea oferită aici despre metoda utilizată de castori în 
operaţiunile de tăiere a copacilor este mai amănunţită 
decât oricare alta dintre cele pe care le-am văzut până 
acum şi pare destul de convingătoare cât priveşte existenţa 


unui plan urzit în mintea acestui animal. E vădită intenţia 
lui de a face ca arborele să cadă în direcţia apei. Căpitanul 
Bonnevil e, să ne amintim, se îndoieşte de presupusa 
sagacitate a animalului în această privinţă, susţinând că 
acesta nu are alt scop decât să doboare copacul, fără vreun 
calcul subtil privind felul în care copacul va cădea. I s-a 
atribuit această însuşire, crede el, din împrejurarea că, în 
mod obişnuit, copacii care cresc la marginea apei, fie îşi 
apleacă trunchiul spre curentul de apă, fie îşi răsfiră 
ramurile groase în această direcţie, în căutarea luminii, a 
spaţiului şi a aerului care se găsesc îndeobşte acolo. 
Castorul, spune el, bineînţeles că atacă acei copaci care-i 
sunt mai la îndemână, adică cei care cresc pe malurile unui 
râu sau iaz, iar când sunt retezaţi, în mod firesc se 
prăbuşesc în direcţia apei. Această părere este bine-venită, 
dar nu-i deloc convingătoare cât priveşte planul castorului, 
a cărui inteligenţă în cel mai bun caz este mult sub cea care 
li se recunoaşte, fără nici un dubiu, multor alte specii de 
animale inferioare, aflate infinit mai jos pe scara evoluţiei 
decât termitele, albinele şi coralii. Probabilitatea este ca, 
pus să aleagă între doi copaci, unul aplecat în direcţia apei, 
iar celălalt nu, castorul va ignora precauţiile descrise mai 
sus când se va apuca să-l taie pe primul, dar va ţine seama 
de ele când îl va tăia pe al doilea. 

Ceva mai încolo, Jurnalul oferă şi alte amănunte despre 
obiceiurile acestui animal ciudat, precum şi despre tehnica 
folosită de exploratorii noştri pentru a-l prinde în capcană - 
aspecte pe care, de dragul continuității, le vom înfăţişa aici. 
Principala hrană a castorilor o constituie scoarţa copacilor, 
din care îşi fac de regulă provizii substanţiale pentru iarnă, 
alegând cu grijă şi discernământ specia potrivită. În 
expediţia de procurare a hranei va porni întreg tribul, 
acesta numărând uneori două-trei sute de membri. 
Animalele străbat crânguri de arbori aparent identici până 
când se hotărăsc asupra unui copac anume, după care se 
apucă de treabă. Încep cu crengile mai fragede, pe care le 


taie în bucăţi mai mici, de aceeaşi mărime, apoi 
îndepărtează scoarţa, pe care o duc până la cel mai 
apropiat pârâu ce trece prin satul lor şi astfel scoarţa va 
pluti până la ei acasă. 

Uneori rămurelele sunt depozitate pentru iarnă fără a mai 
fi descojite, caz în care animalele se vor îngriji, după ce-au 
mâncat coaja, să scoată din casă gunoiul şi să-l depună la 
oareşice depărtare. Primăvara, masculii nu rămân niciodată 
în trib, ci îşi iau lumea în cap, singuri sau în cete de câte doi 
sau trei, perioadă când par să-şi piardă din obişnuita 
isteţime şi când lesne pot cădea pradă dibăciei vânătorilor. 
Vara, se întorc acasă şi se îndeletnicesc, alături de femele, 
cu aprovizionarea pentru iarnă. Dacă sunt enervate, aceste 
animale, din câte se povesteşte, pot deveni extrem de 
feroce. 

Castorii pot fi prinşi uneori chiar pe uscat, îndeosebi 
masculii, primăvara, când le place să se aventureze de 
lângă apă în căutarea hranei. Când sunt astfel surprinşi, pot 
fi lesne omorâţi cu o lovitură de bâtă, dar cea mai sigură şi 
mai eficace metodă de a-i prinde este cu ajutorul unei 
capcane. 

Aceasta e construită doar cât să imobilizeze laba 
animalului. Vânătorul aşază capcana îndeobşte în apa de 
lângă mal, la mică adâncime, priponind-o cu un mic lanţ de 
un ţăruş înfipt în mâl. La gura dispozitivului se fixează un 
capăt de rămurea, iar celălalt capăt este lăsat să plutească 
la suprafaţă, după ce a fost bine muiat în nada lichidă care 
îi place atât de mult castorului. De îndată ce-i simte aroma, 
animalul îşi freacă nasul de rămurică şi, călcând pe 
capcană, o activează, prinzându-se în ea. Capcana trebuie 
să fie cât mai uşoară, ca să poată fi cărată fără mari eforturi 
şi, dacă n-ar fi priponită de ţăruş cu un lanţ, animalul prins 
ar trage-o după el, căci nici o altă legătură n-ar putea 
rezista dinţilor săi. Vânătorul experimentat detectează 
numaidecât prezenţa unui castor în orice iaz sau râu, 


descoperindu-l după o mie de semne care nu-i spun nimic 
unui observator lipsit de experienţă. 

Mulţi dintre aceşti tăietori de lemne, semănând leit unul 
cu altul şi pe care cei doi călători au putut să-i urmărească 
atât de bine din vârful copacului, au nimerit până la urmă în 
capcană, iar minunatele lor blănuri au căzut în mâna 
veneticilor care au dat iama în vizuinile din mlaştină. Şi 
celelalte iazuri din jur le-au oferit călătorilor noştri multe 
prilejuri de distracţie şi nu-i de mirare că aveau să-şi 
amintească multă vreme de insula aflată la gura pârâului şi 
botezată Insula castorilor. Au părăsit acest mic Paradis într- 
o bună dispoziţie pe 27 ale lunii şi, continuându-şi călătoria, 
lipsită de peripeții, în amonte, au ajuns la 1 septembrie, 
fără vreun incident notabil, la gura unui râu mare, la sud, 
pe care l-au numit Râul coacăzelor, de la fructele care se 
găseau din belşug pe malurile sale, dar fără îndoială că e 
vorba de râul Quicourre. Printre lucrurile mai deosebite 
consemnate în Jurnal pentru această perioadă sunt 
numeroasele turme de bizoni care pur şi simplu întunecau 
preriile în orice direcţie te uitai şi ruinele unor fortificaţii pe 
malul sudic al fluviului, în dreptul capătului de sus a ceea ce 
de atunci se cheamă Bonhomme Island. Se dă o descriere 
detaliată a acestor ruine, descriere care coincide în fiecare 
detaliu mai însemnat cu cea a căpitanilor Lewis şi Clarke. 
Călătorii au străbătut râurile Little Sioux, Floyd's, Great 
Sioux, White-Stone şi Jacques la nord, Wawandysenche şi 
White-Paint la sud, dar n-au zăbovit mult ca să vâneze la 
niciunul dintre aceste cursuri de apă. Pe ruta lor se afla şi 
marele sat al celor din tribul Omaha, despre care Jurnalul 
nu pomeneşte deloc. La vremea aceea satul, locuit de un 
trib numeros şi puternic, număra vreo trei sute de colibe, 
dar, nefiind situat în imediata apropiere a fluviului Missouri, 
bărcile au trecut pe lângă el probabil în timpul nopţii, căci, 
de teama indienilor Sioux, oamenii au început să adopte 
acest mod de a călători. Reluăm relatarea domnului 
Rodman cu data de 2 septembrie.] 


2 septembrie. Am ajuns acum într-o porţiune a fluviului 
unde, potrivit tuturor rapoartelor, ne puteam aştepta la 
multe pericole din partea indienilor şi de aceea am fost 
extrem de precauţi în tot ce făceam. Era regiunea locuită 
de sioucşi, un trib războinic şi feroce, care, în câteva 
rânduri, îşi arătase ostilitatea faţă de albi, ştiindu-se despre 
el că era în conflict permanent cu toate triburile din jur. 
Canadienii cunoşteau o groază de întâmplări legate de 
faptele lor de cruzime şi mă temeam ca nu cumva fiinţele 
acestea laşe să dezerteze şi să se întoarcă pe Mississippi. 
Ca să nu le dau acest prilej, l-am mutat din pirogă pe unul 
dintre ei şi în locul lui l-am pus pe Poindexter Greely. Toţi 
fraţii Greely s-au întors de pe mal, după ce le dăduseră 
drumul cailor. lată cum eram organizaţi acum: Poindexter 
Greely, Pierre Junot, Toby şi unul dintre canadieni în pirogă; 
în şalupă eu, Thornton, Wormley, John, Frank, Robert şi 
Meredith Greely, trei canadieni şi câinele. Am ridicat 
pânzele pe la asfinţit şi, profitând de un vânt tare din sud, 
am înaintat binişor, deşi, când a început să se întunece, 
bancurile de nisip ne-au dat mult de furcă. Ne-am continuat 
însă drumul fără întrerupere şi, la ivirea zorilor, am nimerit 
la gura unui pârâu, unde ne-am ascuns bărcile în stufăriş. 

3 şi 4 septembrie. În ambele zile a plouat şi a bătut un 
vânt straşnic, aşa că n-am părăsit deloc adăpostul. Vremea 
rea ne-a deprimat îngrozitor, iar poveştile canadienilor 
despre sioucşii cei fioroşi n-au avut darul să ne ridice 
moralul. Ne-am strâns cu toţii în cabina şalupei şi am ţinut 
sfat în legătură cu acţiunile noastre viitoare. Fraţii Greely 
erau de părere să înaintăm cu curaj prin ţinutul acela 
primejdios, susţinând că poveştile călătorilor nu erau decât 
exagerări şi că sioucşii aveau doar să ne incomodeze niţel, 
dar că nu vor trece la ostilităţi. Wormley şi Thornton însă, la 
fel şi Pierre 


(cu toţii cunoşteau din bogata lor experienţă firea 
indianului), socoteau că tactica noastră de acum era cea 


mai potrivită, cu toate că, inevitabil, avea să ne reţină pe 
drum mai mult decât în celălalt caz. Şi eu împărtăşeam 
aceeaşi opinie: urmându-ne cursul prezent, puteam evita 
orice confruntare cu sioucşii şi, la drept vorbind, nu 
credeam că întârzierea ar fi avut urmări semnificative. 

5 septembrie. Am luat-o din loc în toiul nopţii şi am făcut 
vreo zece mile, când a început să se crape de ziuă, aşa că 
am ascuns bărcile, ca şi mai înainte, pe un pârâiaş numai 
bun pentru aşa ceva, căci locul lui de vărsare era bine 
mascat de o insulă bine împădurită. S-a pornit din nou să 
plouă zdravăn şi ne-am udat până la piele, înainte să 
apucăm să ne adăpostim în cabină. Din pricina vremii urâte, 
eram cu toţii într-o stare de spirit foarte proastă, însă cei 
mai deprimaţi erau canadienii. Am ajuns acum într-o 
porţiune îngustă a râului, unde curentul era puternic, iar 
stâncile stăteau aninate chiar deasupra apei pe malurile 
cotropite de o pădure deasă de tei, stejari, nuci, frasini şi 
castani. Ştiam că printr-o asemenea trecătoare era extrem 
de greu să trecem, chiar şi noaptea, fără să fim observați şi 
teama că vom fi atacați a pus şi mai mult stăpânire pe noi. 
Am hotărât să ne reluăm drumul ceva mai târziu şi să 
procedăm cu multă băgare de seamă. Până atunci însă am 
postat o santinelă pe mal şi una în pirogă, iar noi, ceilalţi, 
am purces la o revizie generală a armamentului şi muniției, 
pregătindu-ne pentru ce era mai rău. 

Pe la orele 10, când eram gata de plecare, câinele a scos 
un lătrat gros şi numaidecât ne-am repezit cu toţii la puşti; 
pricina spaimei noastre s-a dovedit a fi un indian din tribul 
Ponca, doar unul singur, care s-a îndreptat spre santinela 
noastră de pe mal şi i-a întins mâna. L-am invitat pe punte şi 
i-am dat să bea whisky, după care, devenind foarte 
vorbăreţ, ne-a povestit că cei din tribul său, care sălăşluiau 
la câteva mile în josul râului, ne urmăriseră mişcările de 
câteva zile, dar că indienii Ponca sunt prietenoşi şi nu-i 
atacă pe albi, ci vor numai să facă negoţ cu noi după 
întoarcerea noastră. Fusese trimis ca să-i înştiinţeze pe albi 


în legătură cu sioucşii, care erau mari ticăloşi şi care îi 
aşteptau pe călători la cotul râului, vreo douăzeci de mile 
mai sus. Erau trei cete, ne-a spus el, şi aveau de gând să ne 
ucidă pe toţi, drept răzbunare pentru o jignire adusă uneia 
dintre căpeteniile lor cu mulţi ani în urmă de un vânător 
francez. 

39 Se cunoaşte acum că aceste movile indică poziţia 
vechiului sat al indienilor Ottoe, care fuseseră cândva un 
trib foarte puternic. Reduşi la număr, ca urmare a 
neîncetatelor conflicte, au căutat protecţia indienilor 
Pawnee şi au migrat la sud de râul Platte, la vreo treizeci de 
mile de locul de vărsare. 

— Editorii G. M. (n.a.) 

Capitolul patru [l-am lăsat pe călătorii noştri pe 5 
septembrie aşteptând temători un atac iminent din partea 
sioucşilor. Poveştile exagerate despre ferocitatea acestui 
trib le-au insuflat tuturor dorinţa fierbinte de a-i evita; dar 
întâmplarea relatată de prietenosul indian Ponca le-a dat de 
înţeles că o confruntare era inevitabilă. Prin urmare, au 
renunţat să mai călătorească pe timpul nopţii, hotărâți să-şi 
înfrunte soarta şi să acţioneze pe cât posibil la intimidare. 
Restul nopţii de 5 septembrie l-au petrecut într-o 
demonstraţie războinică. Barca mare au degajat-o pentru 
luptă, aşteptându-se la tot ce era mai rău. Printre alte 
pregătiri de apărare au scos tunul din cală şi l-au instalat pe 
puntea cabinei cu o încărcătură de ghiulele pline de 
mitralii. 

Înainte să răsară soarele exploratorii au luat-o cutezători 
în sus pe râu, ajutaţi fiind de un vânt puternic. Şi ca nu 
cumva inamicul să adulmece vreun fior de teamă sau de 
neîncredere, şi-au unit glasurile cu cele ale canadienilor, 
care cântau cât îi ţinea gura un cântec aspru, marinăresc, 
făcând să freamăte pădurea, iar bizonii să-şi ridice privirile. 

Într-adevăr, sioucşii păreau să fie gogoriţele par 
excellence ale domnului Rodman, căci stăruia cu o ciudată 
obstinaţie asupra lor şi a fărădelegilor lor. Povestea lui 


cuprinde o relatare amănunţită despre tribul respectiv - o 
relatare pe care o vom urmări doar în părţile care par să 
aducă ceva nou sau să prezinte un interes special. Sioux 
este termenul francez pentru indienii cu pricina, pe care 
englezii l-au corupt în Sues. Se spune că odinioară se 
numeau Darcotas. Ținuturile lor de baştină se învecinau cu 
Mississippi, dar încetul cu încetul şi-au extins dominaţia şi la 
data Jurnalului ocupau aproape tot teritoriul extrem de vast 
între Mississippi, Saskatchawine, Missouri şi Râul Roşu al 
lacului Winnipeg. Erau împărţiţi în numeroase clanuri. 
Adevăraţii darcotaşi erau winowacanţii, cărora francezii le 
spuneau Gens du Lac, şi numărau vreo cinci sute de 
războinici care locuiau pe ambele maluri ale fluviului 
Mississippi, în apropiere de Cascadele Sfântului Anton. 
Vecini cu winowacanţii şi sălăşluind la nord de ei, pe râul 
Sfântul Petru, erau wappatomii, vreo două sute de oameni. 
Mai sus de râul Sfântul Petru trăia un trib de vreo sută care 
îşi spuneau wappytootii şi pe care francezii i-au botezat 
Gens des Feuilles. Şi mai sus, aproape de izvorul râului, îşi 
aveau sălaşul sissytoonii, numărând vreo două sute sau cam 
aşa. Pe Missouri trăiau yanktonii şi tetonii. Din primul trib s- 
au desprins două ramuri, cea de nord şi cea de sud, prima 
ducând o viaţă nomadă în câmpiile de la izvoarele râurilor 
Roşu, Sioux şi Jacques şi numărând vreo cinci sute de 
suflete. Ramura de sud avea în stăpânire ţinutul aflat între 
fluviul des Moines pe de o parte şi fluviile Jacques şi Sioux 
pe de alta. Dar sioucşii cei mai temuţi pentru faptele lor de 
cruzime erau tetonii, iar aceştia alcătuiau patru triburi: 
saonii, minnekenozzii, okydandii şi Bois-Brules. Aceştia din 
urmă, din care se formase grupul care plănuia să-i 
surprindă pe călători, erau cei mai feroce şi mai sângeroşi 
din întreaga rasă şi numărau vreo două sute de bărbaţi 
care locuiau pe ambele maluri ale fluviului Missouri, lângă 
râurile pe care căpitanii Lewis şi Clarke le-au botezat White 
şi leton. Mai jos de Chayenne se găseau okydandii, o sută 
cincizeci. Minnackenozzii, două sute cincizeci, ocupau o 


regiune aflată între Chayenne şi Watarhoo; iar saonii, cel 
mai numeros dintre triburile tetone, numărând vreo trei 
sute de războinici, se stabiliseră în apropiere de 
Warreconne. 

Pe lângă aceste patru diviziuni ale cunoscuţilor sioucşi mai 
erau alte cinci triburi separatiste care îşi spuneau 
Assiniboin: assiniboinii menatopae, două sute, pe râul 
Mouse, între Assiniboin şi Missouri; assiniboinii Gens des 
Feuilles, două sute cincizeci, ocupând ambele maluri ale 
râului White; Marii Diavoli, patru sute cincizeci, hălăduind 
între gurile râurilor Porcupine şi Milk, precum şi alte două 
grupuri ale căror nume nu sunt pomenite, dar care 
cutreierau ţinuturile din preajma fluviului Saskatchawine şi 
numărau cu totul vreo şapte sute de bărbaţi. Aceşti 
separatişti deseori se războiau cu sioucşii, din a căror spiţă 
se trăgeau40. 

Cât despre înfăţişarea lor, conform ideilor noastre despre 
corpul omenesc, sioucşii sunt în general nişte oameni urâţi 
şi prost alcătuiți, cu membre mult prea mici în raport cu 
trupul, cu pomeţi înalţi, ochi bulbucaţi şi nătângi. Bărbaţii 
îşi rad părul de pe cap, lăsându-şi doar un smoc pe creştet 
din care o şuviţă lungă şi împletită le cade pe umeri. 
Această şuviţă se bucură de o atenţie deosebită, iar în caz 
de doliu sau cine ştie ce solemnitate şi-o taie şi pe asta. O 
căpetenie sioux îmbrăcată în haine de gală înseamnă un 
spectacol extraordinar. Corpul său este în întregime vopsit 
cu osânză şi cărbune. Până la brâu poartă o cămaşă din piei 
de animale, iar pe mijloc îşi leagă o cingătoare, tot din piele, 
uneori din pânză groasă de un ţol, care susţine o bucată de 
lână sau de blană trecută printre coapse. Peste umeri îşi 
pune o mantie albă din piele de bizon, tăbăcită. Pe timp 
frumos mantia e purtată cu partea păroasă lipită de corp, 
iar pe timp de ploaie, întoarsă pe dos. Această robă e 
îndeajuns de largă ca să-i acopere tot corpul şi adeseori 
este împodobită cu ţepii de la porcul spinos (care ţepi scot 
un fel de zăngănit când războinicul se află în mişcare), dar 


şi cu fel de fel de forme pictate destul de rudimentar, însă 
emblematice pentru rangul militar al purtătorului lor. De 
creştetul capului îşi prinde o pană de şoim împodobită şi ea 
cu ţepi de porc spinos. Jambierele din piele tăbăcită de 
antilopă îndeplinesc rolul pantalonilor, având pe ambele 
părţi câte un tiv lat de vreo doi ţoli, de care sunt agăţate, 
ici-colo, smocuri de păr omenesc - trofeele vreunei expediţii 
de scalpare. Mocasinii sunt din piele de elan sau de bizon, 
cu părul întors spre interior, iar la marile ocazii şeful poate 
fi văzut cu câte o piele de dihor bălăbănindu-se la călcâiul 
fiecărei cizme. Sioucşii au o adevărată pasiune pentru acest 
animal gălăgios, din a cărui blană îşi confecţionează pungile 
pentru tutun şi alte dichisuri. 

Veşmântul soţiei unei căpetenii este şi el deosebit. Părul ei 
lung e despărţit pe frunte şi lăsat liber în spate sau adunat 
într-un fel de plasă. 

Mocasinii ei nu se deosebesc de cei purtaţi de soţul ei, însă 
jambierele îi ajung numai până la genunchi, unde întâlnesc 
o cămaşă cam incomodă, din piele de elan, lungă până la 
glezne şi prinsă sus cu un cordon petrecut peste umeri. De 
obicei cămaşa este fixată pe brâu cu o centură, iar peste 
toate acestea este zvârlită o mantie de bizon, asemănătoare 
cu cea a bărbaţilor. Corturile sioucşilor tetoni sunt descrise 
ca fiind nişte construcţii trainice din piei tăbăcite de bizon, 
de culoare albă, bine întinse şi priponite de ţăruşi. 

Teritoriul infestat de acest trib se întinde pe o distanţă de 
vreo sută cincizeci de mile sau chiar mai mult, de-a lungul 
fluviului Missouri - un ţinut mai ales de prerie, întrerupt pe 
alocuri de coline străbătute de râpe sau viroage adânci care 
seacă în miez de vară, dar în anotimpul ploios adăpostesc 
torenţi năvalnici şi noroioşi. La marginea lor cresc păduri 
dese, atât pe creste, cât şi în vale; însă aspectul 
predominant al ținutului este acela de şes mohorât, lipsit de 
arbori, dar năpădit de ierburi. Solul este foarte bogat în 
substanţe minerale - printre altele, sare amară, cupru, sulf 
şi alaun, care colorează apa râului şi îi dau un miros şi gust 


greţos. Animalele sălbatice cel mai des întâlnite sunt 
bizonul, cerbul, elanul şi antilopa. 

Reluăm iarăşi cuvintele din Jurnal.] 

6 septembrie. Ţinutul se deschidea în faţa ochilor noştri, 
iar ziua era cât se poate de plăcută, aşa că eram cu toţii 
într-o bună dispoziţie sufletească, în ciuda iminenţei unui 
atac. Până acum nu zăriserăm nici măcar umbra unui indian 
şi înaintam rapid prin temutul lor teritoriu. 

Cunoşteam însă destul de bine tactica sălbaticilor ca să-mi 
dau seama că eram supravegheați îndeaproape şi am dedus 
că vom avea de-a face cu tetonii la primul defileu care le-ar 
fi oferit un loc de pândă convenabil. 

Pe la prânz unul dintre canadieni a început să strige: 

— Sioucşii! sioucşii! arătând spre o viroagă lungă şi 
îngustă care, tăind de-a curmezişul preria în stânga 
noastră, se întindea hăt departe, dinspre malurile fluviului 
Missouri în direcţia sud. Viroaga era albia unui pârâu, însă 
apa secase de mult, iar malurile se înălţau de fiecare parte 
ca nişte ziduri uriaşe şi regulate. Cu ajutorul unui ochean 
am zărit numaidecât motivul pentru care dăduse alarma 
canadianul. O ceată numeroasă de sălbatici cobora călare 
trecătoarea, în şir indian, cu vădita intenţie de a ne lua prin 
surprindere. Penele de şoim îi dăduseră de gol, căci ele ba 
apăreau pe creasta râpei, ba dispăreau din vedere, după 
cum relieful albiei îl silea pe purtătorul lor să se înalțe mai 
sus decât de obicei. Puteam spune că erau călare după felul 
în care fluturau aceste pene. Ceata se apropia de noi cu 
repeziciune, aşa că le-am dat ordin oamenilor să tragă la 
rame din răsputeri, ca să putem trece de gura pârâului 
înainte să ajungă ei acolo. Când indienii şi-au dat seama, 
după viteza noastră crescută, că fuseseră descoperiţi, au 
pornit în galop spre noi în număr de vreo sută. 

Eram acum într-o situaţie destul de dificilă. În oricare altă 
parte a fluviului Missouri pe unde trecuserăm în acea zi nu 
mi-ar fi păsat prea mult de piraţii aceştia; însă în acest loc 
mai ales, malurile erau foarte înalte şi abrupte, preluând 


ceva din relieful albiei pârâului, încât sălbaticii puteau să ne 
domine complet cu privirea, iar tunul în care ne puneam 
atâtea speranţe nu putea fi folosit împotriva lor. Ceea ce ne 
complica situaţia era curentul din mijlocul pârâului, atât de 
puternic şi de năvalnic încât nu puteam înainta împotriva lui 
decât lăsând din mâini armele şi folosindu-ne toată puterea 
la mânuitul văslelor. Lângă malul nordic apa era prea mică, 
până şi pentru pirogă, şi singurul nostru mod de a înainta, 
dacă doream într-adevăr acest lucru, era să vâslim la nici o 
aruncătură de piatră de malul stâng, adică cel sudic, unde 
am fi stat la mila sioucşilor, dar pe unde puteam avansa 
binişor pe firul apei cu ajutorul prăjinilor şi al vântului. 
Dacă sălbaticii ne-ar fi atacat în acest loc, nu văd cum am fi 
putut scăpa de ei. Erau cu toţii bine dotați cu arcuri şi 
săgeți, cu scuturi mici şi rotunde, apariţia lor având ceva 
nobil şi pitoresc. Câteva dintre căpeteniile lor aveau sulițe 
cu flamuri ciudate în vârf şi erau într-adevăr nişte bărbaţi 
cu o înfăţişare impunătoare. Portretul de mai jos îl 
înfăţişează pe şeful grupului care ne-a tăiat calea şi a fost 
schiţat de Thornton la o dată ulterioară. 

Fie norocul aflat de partea noastră, fie marea prostie a 
indienilor ne-a scos din belea cu totul pe neaşteptate. După 
ce au galopat până la marginea stâncii aflate deasupra 
noastră, sălbaticii au scos încă un chiot şi au început să 
gesticuleze spre noi în fel şi chip, semne din care am 
priceput de-ndată că trebuia să ne oprim şi să acostăm la 
mal. Mă aşteptasem la aşa ceva, dar am hotărât că cel mai 
prudent lucru era să nu le dăm nici o atenţie, ci să mergem 
mai departe. Refuzul meu de a opri a avut măcar un efect 
pozitiv, căci părea să-i fi surprins grozav pe indieni, aceştia 
nereuşind nicicum să priceapă manevra noastră: în timp ce 
ne continuam drumul fără să le răspundem, se uitau lung la 
noi, cuprinşi de o uimire de-a dreptul grotescă. Deodată au 
început să sporovăiască şi să se agite şi în cele din urmă, 
dându-şi seama că nu mai puteau face nimic în ce ne 
priveşte, şi-au întors caii în direcţia sud şi au dispărut în 


galop, lăsându-ne pe cât de surprinşi, pe atât de bucuroşi 
de plecarea lor. 

În răstimp, profitând din plin de această ocazie, ne-am 
străduit din răsputeri să ieşim din zona malurilor abrupte 
înainte de întoarcerea anticipată a duşmanilor noştri. După 
vreo două ceasuri i-am zărit din nou în partea de sud la 
mare distanţă şi în număr mult mai mare. Se îndreptau spre 
noi în plin galop şi curând au ajuns la fluviu; acum însă 
poziţia noastră era mult mai avantajoasă, căci malurile 
coborau în pantă şi nu mai erau arbori care să-i ferească pe 
sălbatici de loviturile noastre. Şi nici curentul nu era atât de 
rapid ca mai înainte, aşa că puteam să ne păstrăm direcţia 
pe mijlocul apei. Ceata se retrăsese, din câte se pare, ca să 
aducă un tălmaci care, şezând pe un cal mare şi sur, a intrat 
în râu doar cât să nu trebuiască să înoate şi a strigat spre 
noi într-o franceză stricată să ne oprim şi să tragem la mal. 
L-am pus atunci pe unul dintre canadieni să-i răspundă că, 
din respect pentru prietenii noştri, sioucşii, ne-am opri cu 
plăcere pentru un scurt timp ca să stăm la taifas, dar era 
incomod pentru noi să venim la mal, deoarece nu puteam 
face lucrul acesta fără să-l deranjăm pe marele nostru vraci 
(aici canadianul a arătat cu degetul spre tun), care era 
nerăâbdător să-şi continue călătoria şi din vorba căruia nu 
îndrăzneam să ieşim. 

La asta indienii au început din nou să şuşotească între ei şi 
să gesticuleze cu aprindere, părând că nu ştiau ce să facă. 
Între timp bărcile au ancorat într-o poziţie favorabilă, iar 
acum eram hotărât să lupt, dacă era nevoie, şi să le fac 
piraţilor o primire cât mai călduroasă şi să bag groaza în ei 
o dată pentru totdeauna. Am ajuns la concluzia că era 
aproape imposibil să păstrezi relaţii amiabile cu aceşti 
sioucşi, care erau cei mai mari duşmani ai noştri şi care nu 
puteau fi împiedicaţi să ne jefuiască sau să ne ucidă decât 
dacă îi puteam convinge de superioritatea noastră. Dacă am 
ceda acum propunerii lor şi ne-am duce pe mal, ba chiar am 
reuşi să negociem prin concesii şi daruri o pace vremelnică, 


până la urmă acest lucru nu ne-ar fi de mare folos; ar fi mai 
degrabă un paliativ decât o extirpare radicală a răului. Cu 
siguranţă că şi-ar împlini răzbunarea mai devreme sau mai 
târziu şi, dacă acum ne-ar lăsa să mergem mai departe, era 
posibil să ne atace mai târziu, când ne-am fi aflat în 
dezavantaj şi near fi fost foarte greu să-i respingem, şi de-a 
dreptul imposibil să băgăm spaima în ei. În atari 
împrejurări stătea în puterea noastră să le dăm o lecţie de 
care să-şi aducă aminte; şi era cu putinţă să nu mai fim 
niciodată într-o situaţie atât de bună. Chibzuind astfel şi 
întrucât, cu excepţia canadienilor, toţi ceilalţi erau de acord 
cu mine, am hotărât să adopt o atitudine plină de curaj şi 
mai degrabă să provoc decât să evit ostilitățile. Iată modul 
nostru de a face politică! Din câte am putut afla, sălbaticii 
nu aveau alte arme de foc decât o carabină veche purtată 
de una dintre căpetenii, iar săgețile lor nu puteau avea cine 
ştie ce efect la o distanţă aşa de mare cum era cea dintre 
noi. Cât despre numărul lor, nu ne păsa prea mult. 

Poziţia în care se aflau îi expunea focului ucigător al 
tunului nostru. 

Când Jules (canadianul) şi-a sfârşit cuvântarea despre 
deranjul pricinuit marelui nostru vraci şi agitația iscată 
după aceea printre sălbatici s-a mai potolit întru câtva, 
tălmaciul a luat din nou cuvântul şi a formulat trei întrebări. 
Mai întâi voia să ştie dacă am adus tutun, whisky sau arme 
de foc; în al doilea rând dacă nu avem nevoie de ajutorul 
sioucşilor pentru a vâsli barca cea mare pe Missouri în sus 
până în ţara celor din tribul Ricaree, care sunt adevărații 
tâlhari; şi în al treilea rând dacă marele nostru vraci nu 
cumva este un greiere verde foarte mare şi puternic. 

La aceste întrebări, rostite pe un ton grav şi profund, Jules 
a răspuns conform instrucţiunilor mele, după cum urmează. 
Mai întâi că avem whisky din belşug, dar şi tutun, împreună 
cu rezerve inepuizabile de arme de foc şi praf de puşcă, 
numai că marele nostru vraci tocmai ne-a spus că tetonii 
sunt mai mari tâlhari decât cei din tribul Ricaree şi că de 


fapt ei sunt duşmanii noştri; că au stat la pândă multe zile la 
rând ca să ne taie calea şi să ne ucidă; că nu trebuie să le 
dăm nimic şi nici să purtăm discuţii cu ei câtuşi de puţin; şi 
că, prin urmare, ar trebui să ne fie frică să le dăm ceva, 
chiar dacă am dori să facem acest lucru, ca nu cumva să 
stârnim mânia marelui vraci, cu care nu era de glumit. În al 
doilea rând că, după felul în care tocmai au fost înfăţişaţi 
sioucşii tetoni, nici prin gând nu ne trece să-i angajăm ca 
vâslaşi, iar în al treilea rând că este bine pentru ei (sioucşii) 
că marele nostru vraci n-a auzit ultima lor întrebare cât 
priveşte „greierele verde şi mare”, căci altminteri le-ar fi 
tare greu (sioucşilor) să o scoată la capăt cu el. Marele 
nostru vraci este orice în afară de un greiere mare şi verde 
şi foarte curând îşi vor da seama cu toţii de acest lucru 
chiar pe pielea lor, dacă nu se duceau numaidecât în treaba 
lor. 

În ciuda iminentului pericol în care ne aflam cu toţii, abia 
ne puteam stăpâni râsul, văzând cu ce profundă admiraţie 
şi uimire ascultau sălbaticii aceste răspunsuri; şi cred că s- 
ar fi dus care încotro şi ne-ar fi lăsat să ne continuăm 
călătoria, dacă n-ar fi fost nefericitele cuvinte cu care le 
aduceam la cunoştinţă că sunt tâlhari mai mari decât 
indienii Ricaree. Aceasta era, din câte se pare, o insultă 
dintre cele mai cumplite şi una care le-a stârnit peste 
măsură furia. Am auzit cuvintele „Ricaree! Ricaree!” 
repetate de mai multe ori cu multă aprindere şi emfază; şi 
întreaga ceată, după cum mi-am dat seama, părea împărţită 
în două facţiuni: una invocând imensa putere a marelui 
vraci, iar cealaltă oribila insultă de a fi numiţi tâlhari mai 
mari decât cei din tribul Ricaree. Astfel stând lucrurile, am 
rămas pe mijlocul apei ferm decişi să le administrăm 
bandiţilor o doză din mitraliile nostre la prima ofensă pe 
care ar fi adus-o. 

Numaidecât tălmaciul de pe calul sur a intrat din nou în 
apă şi ne-a spus că, după părerea lui, nu suntem nişte 
oameni de încredere, că toate feţele palide care au venit 


mai înainte pe râu s-au împrietenit cu sioucşii şi le-au făcut 
daruri bogate, că ei, tetonii, erau hotărâți să nu ne lase să 
mai facem un pas până ce nu tragem la mal şi le dăm toate 
armele de foc şi whisky-ul şi jumătate din tutun, căci este 
limpede că suntem aliaţii celor din neamul Ricaree (care se 
războiau acum cu sioucşii) şi că planul nostru este să le 
aducem provizii, ceea ce nu se cade să facem, în sfârşit, că 
nu pun mare preţ pe marele nostru vraci, căci ne-a turnat o 
minciună gogonată în legătură cu intenţiile tetonilor şi că în 
mod sigur nu este decât un greiere mare şi verde, chiar 
dacă noi credem contrariul. Aceste ultime cuvinte rostite de 
tălmaci despre greierele mare şi verde au fost preluate de 
toţi ceilalţi, care au început să răcnească din toţi rărunchii, 
astfel încât însuşi marele vraci să poată auzi ocara. În 
acelaşi timp s-a iscat printre ei o mare debandadă, cu toţii 
galopând furibund în cercuri scurte, făcând gesturi 
dispreţuitoare şi indecente, agitându-şi suliţele şi ducându- 
şi săgețile la cap. 

Ştiam că lucrul următor avea să fie un atac, drept care am 
decis degrabă să-l preîntâmpin, înainte ca vreunul dintre 
oamenii noştri să fie rănit de armele lor; nu aveam nimic de 
câştigat zăbovind, ci, dimpotrivă, totul printr-o acţiune 
promptă şi decisă. De îndată ce s-a ivit un prilej bun, am dat 
ordin să se tragă, dus numaidecât la împlinire. Efectul 
salvei a fost nimicitor şi a răspuns din plin tuturor intenţiilor 
noastre. Şase dintre indieni au fost ucişi pe loc şi poate de 
trei ori mai mulţi, grav răniţi. Ceilalţi, cuprinşi de cea mai 
cumplită teroare şi tulburare, au luat-o la sănătoasa prin 
prerie cu o iuţeală nemaipomenită, iar noi am ridicat 
ancora şi, după ce am reîncărcat tunul, ne-am apropiat 
cutezători de mal. Când am ajuns la țărm, nu se mai afla 
prin preajmă nici un teton nevătămat. 

Lăsându-l apoi pe John Greely împreună cu cei trei 
canadieni la comanda bărcilor, am urcat pe mal împreună 
cu restul oamenilor şi, apropiindumă de un sălbatic care 
era grav rănit, dar nu mortal, am avut o discuţie cu el prin 


intermediul lui Jules. I-am spus că albii au cele mai bune 
intenţii faţă de sioucşi şi faţă de toate naţiunile indiene; că 
singurul scop al vizitei noastre în patria lui este să prindem 
castori şi să contemplăm minunatul ţinut care le-a fost 
dăruit oamenilor roşii de câtre Marele Spirit; că, după ce 
vom fi procurat blănurile pe care le doream şi vom fi văzut 
tot ce era de văzut, ne vom întoarce acasă; că auziserăm 
cum că sioucşii, dar mai ales tetonii sunt un neam cârcotaş 
şi că de aceea l-am adus cu noi pe marele nostru vraci ca să 
ne ocrotească; că acesta este acum foarte supărat pe tetoni 
din pricina intolerabilei insulte pe care au proferat-o atunci 
când l-au numit greiere verde (ceea ce nu este); că numai 
cu greu l-am împiedicat să nu-i urmărească pe războinicii 
care au fugit şi să nu-i sacrifice pe răniții care zac acum în 
jurul nostru; şi că am reuşit să-l înduplec numai asumându- 
mi direct răspunderea pentru purtarea de acum înainte a 
sălbaticilor. În această parte a cuvântării mele bietul om 
părea foarte uşurat şi mi-a întins mâna în gest de prietenie. 
I-am luat-o şi l-am asigurat pe el şi pe prietenii lui de 
întreaga mea protecţie atât timp cât nu vom fi atacați, 
însoţindu-mi făgăduiala cu un dar constând în douăzeci de 
suluri cu foi de tutun, nişte unelte de fier, mărgele şi câte o 
flanelă roşie pentru el şi ceilalţi răniţi. 

Pe când se întâmplau toate acestea, îi urmăream cu mare 
băgare de seamă pe sioucşii fugari. Şi când am isprăvit cu 
darurile, am zărit în depărtare câteva cete de indieni, 
văzute fireşte şi de cei răniţi; dar am socotit că este mai 
bine să mă prefac că nu i-am observat şi curând după aceea 
ne-am întors la bărcile noastre. Toată această întrerupere 
ne-a costat trei ceasuri încheiate şi abia după orele trei ne- 
am reluat drumul. 

Înaintam cu o viteză nemaipomenită, căci eram 
nerăbdător să ajung cât mai departe de locul acţiunii 
înainte de lăsatul întunericului. Din spate aveam vânt 
prielnic şi curentul slăbise în putere din cauza albiei mai 
late. Prin urmare, am înaintat foarte mult şi pe la orele 


nouă am ajuns în dreptul unei insule mari şi împădurite 
lângă malul nordic, aproape de gura unui pârâu. Am 
hotărât să ne aşezăm tabăra aici şi n-am apucat bine să 
punem piciorul pe mal, că unul din fraţii Greely a împuşcat 
o namilă de bizon, unul dintre numeroşii care colindau prin 
acele locuri. După ce am postat santinele pentru noapte, 
ne-am înfruptat cu friptură de bizon şi whisky, cât să ne 
priască. Am dezbătut apoi pe îndelete întâmplarea din 
timpul zilei şi toţi tovarăşii mei au luat-o ca pe o glumă 
excelentă; eu însă nu-mi găseam nicicum liniştea. Până în 
acel moment mâinile mele nu fuseseră niciodată pătate cu 
sânge; şi, deşi raţiunea îmi spunea că luasem cea mai 
înţeleaptă hotărâre, care avea să se dovedească până la 
urmă negreşit cea mai omenoasă, totuşi conştiinţa, 
refuzând să asculte de raţiunea însăşi, îmi şoptea la ureche 
cu obstinaţie: „ceea ce ai vărsat tu este sânge omenesc”. 

Orele se scurgeau anevoie şi nu reuşeam defel să adorm. 
Într-un târziu s-a crăpat de ziuă şi odată cu roua proaspătă, 
cu brizele şi mai proaspete şi cu florile surâzătoare, m-am 
simţit pătruns de un val de curaj şi o stare de spirit mai 
temerară, lucru care m-a făcut să chibzuiesc mai bine 
asupra celor petrecute şi să privesc din singurul punct de 
vedere corect nevoia stringentă a faptei respective. 

7 septembrie. Am pornit devreme şi am înaintat binişor cu 
vânt puternic din est. Am ajuns pe la amiază la cheiul 
superior a ceea ce se cheamă Marea Buclă, un loc unde 
fluviul face un ocol de treizeci de mile, în timp ce pe uscat 
distanţa nu-i mai mare de o mie cinci sute de iarzi. Şase 
mile mai încolo curge un pârâu de vreo treizeci şi cinci de 
iarzi lăţime, afluind dinspre sud. Aici relieful arată destul de 
ciudat: pe o distanţă de câteva mile țărmurile sunt pline cu 
prundişul adus de apă de pe maluri - un peisaj cu totul 
remarcabil. Canalul nu-i prea adânc, iar curentul de apă se 
împiedică de numeroasele bancuri de nisip. Dintre speciile 
de arbori cel mai răspândit este cedrul, iar preriile sunt 
invadate de un cactus căruia i se spune „limba-soacrei”, 


oamenilor noştri, încălţaţi cu mocasini, nefiindu-le prea uşor 
să umble. 

Pe la asfinţit, încercând să ocolim un curent rapid, am avut 
ghinionul să intrăm cu babordul bărcii mari într-un banc de 
nisip şi, în ciuda sforţărilor noastre, barca s-a înclinat atât 
de tare, încât aproape s-a umplut cu apă. Din câte ne-am 
dat seama, praful de puşcă, lăsat la îndemână, a avut cel 
mai mult de suferit, bunurile indienilor având stricăciuni 
mai mult sau mai puţin grave. În momentul în care barca s- 
a înclinat, am sărit cu toţii în apă, care în locul acela ne 
ajungea până la subsuori şi, unindu-ne forţele, am izbutit să 
ţinem la suprafaţă partea care dădea să se scufunde. Dar 
nu scăpaserăm încă de necaz, căci toate strădaniile noastre 
de-abia reuşeau să împiedice barca să nu se răstoarne şi nu 
ne puteam lipsi de nici un om, unul care să o poată împinge 
înainte. Când ajunseserăm deja în pragul disperării, am fost 
salvaţi cu totul pe neaşteptate de scufundarea întregului 
banc de nisip de sub barcă. În această porţiune cursul apei 
este mult încetinit de aceste nisipuri mişcătoare care 
deseori îşi schimbă forma cu mare repeziciune şi fără o 
cauză vădită. Bancurile constau într-un nisip galben, dur şi 
fin, care, când este uscat, seamănă cu sticla lucioasă, 
aproape străvezie. 

8 septembrie. Ne aflăm încă în ţara tetonilor şi umblăm cu 
multă băgare de seamă, poposim cât mai rar cu putinţă şi 
chiar şi atunci numai pe insule, pe care mişună tot soiul de 
animale sălbatice: bizoni, elani, cerbi, căprioare cu coada 
neagră şi antilope, nagâţi şi gâşte sălbatice de toate felurile. 
Caprele sunt neobişnuit de blânde şi nu au barbă. Peştii 
sunt mai rari aici ca în aval. John Greely a împuşcat un lup 
alb într-o râpă pe una dintre insulele mai mici. Din cauza 
navigării dificile şi a faptului că trebuie să folosim des cablul 
de remorcare, n-am făcut mari progrese azi. 

9 septembrie. Vremea se face tot mai rece şi de aceea 
suntem cu toţii nerăbdători să traversăm ţinutul sioucşilor, 
căci ar fi extrem de periculos să ne aşezăm tabăra de iarnă 


în preajma lor. Ne-am pus pe treabă şi am înaintat cu 
iuţeală, canadienii cântând şi chiuind tot drumul. Din când 
în când zărim la mare depărtare câte un teton solitar, dar n- 
au mai încercat să ne atace, lucru care a avut darul să ne 
insufle curaj. Am parcurs douăzeci şi opt de mile în timpul 
zilei şi, cuprinşi de o voioşie fără seamăn, am făcut popas de 
noapte pe o insulă întinsă, bogată în vânat şi acoperită de o 
pădure deasă de plopi tremurători. 

[Vom omite aventurile domnului Rodman din această 
perioadă până în data de 10 aprilie. În tot acest timp nu s-a 
întâmplat nimic deosebit. În ultima zi din octombrie grupul 
a ajuns la un curs de apă pe care l-au botezat Pârâul Vidrei 
şi, urcând pe el vreo milă, până la o insulă foarte potrivită 
intenţiei lor, au construit o colibă din buşteni şi s-au instalat 
pentru iernat. Acest loc se află situat puţin mai sus de 
vechile sate ale indienilor Ricaree. Călătorii au fost vizitaţi 
de câteva grupuri ale acestor indieni care s-au arătat foarte 
prietenoşi. Auziseră despre conflictul cu tetonii, al cărui 
deznodământ le-a produs o mare bucurie. N-a mai venit nici 
o ameninţare din partea sioucşilor. Iarna s-a scurs într-un 
mod foarte plăcut şi fără vreun incident deosebit. La 10 
aprilie grupul şi-a reluat călătoria.] 

40 Transcriind aceste pasaje din Lewis şi Clark, Poe 
greşeşte în privinţa unor denumiri ale triburilor. (Pollin, pp. 
624-625) 

Capitolul cinci 

10 aprilie, 1792. Din nou o vreme minunată, lucru ce ne-a 
redat buna dispoziţie. Soarele prinsese putere şi, aşa cum 
ne asigurau indienii, râul se dezgheţase pe o distanţă de o 
sută de mile în faţa noastră. Ne-am luat rămas-bun cu 
sincere regrete de la Micul Şarpe [căpetenia tribului care 
le-a dat aventurierilor nenumărate dovezi de prietenie în 
timpul iernii] şi de la neamul său şi după micul dejun am 
pornit la drum. Perrine [un agent al companiei de blănuri 
Hudson Bay, aflat în drum spre Petite C6Gte] ne-a însoţit 
împreună cu trei indieni pe primele zece mile, după care s-a 


despărţit de noi şi s-a întors în sat, unde (după cum aveam 
să aflăm mai târziu) a avut parte de o moarte violentă din 
cauza unei indience pe care se pare că o insultase. 
Despărţindu-ne de agent, am tras viguros la rame şi am 
înaintat binişor, în ciuda curentului puternic. După-amiaza, 
Thornton, care se cam plânsese de câteva zile, s-a simţit 
rău, atât de rău încât am cerut să ne întoarcem cu toţii la 
colibă şi să aşteptăm acolo până când avea să se facă mai 
bine; dar s-a împotrivit din răsputeri acestei propuneri, aşa 
că am fost nevoit să cedez. I-am confecţionat un pat 
confortabil în cabină şi i-am acordat toată îngrijirea de care 
avea nevoie; făcuse însă febră mare, cu momente de delir, şi 
mă temeam că-l vom pierde. În răstimp, oamenii au tras la 
rame cu îndârjire şi până seara am parcurs douăzeci de 
mile - o treabă excelentă. 

11 aprilie. Vreme la fel de frumoasă. Am luat-o din loc dis- 
de-dimineaţă cu vânt prielnic de care am profitat din plin; şi 
dacă nu era boala lui Thornton am fi fost cu toţii 
binedispuşi. Părea să se simtă din ce în ce mai rău şi nu mai 
ştiam cum să-l ajut. Am făcut tot ce se putea ca să-i alin 
chinul; Jules, canadianul, i-a preparat un ceai cu ierburi de 
prerie care l-a făcut să transpire mult şi parcă l-a mai lăsat 
febra. Seara ne-am oprit pe malul nordic, cel continental, şi 
trei vânători de-ai noştri s-au dus în prerie pe lună plină şi 
în zori s-au întors fără puşti, dar cu o antilopă voinică. 

Ne-au povestit că, după ce au mers mai multe mile prin 
acel ţinut, au ajuns la un pârâiaş minunat, dar s-au speriat 
rău de tot când au dat peste o ceată numeroasă de 
războinici din tribul sioucşilor Saonie, care i-au luat pe dată 
prizonieri şi i-au dus cale de o milă pe celălalt mal al 
pârâului întrun fel de parc, mai bine zis ţarc, zidit din lut şi 
ţăruşi, în care se afla o turmă mare de antilope. Însă tot mai 
multe antilope veneau în ţarc, ale cărui porţi erau 
construite în aşa fel încât să le împiedice să iasă. Este o 
metodă pe care indienii o aplică în fiecare an. Toamna 
antilopele se retrag din prerie ca să-şi caute hrana în 


regiunile muntoase dincolo de malul sudic al pârâului. 
Primăvara revin şi traversează pârâul, fiind apoi lesne 
capturate în ţarcuri ca acela descris mai sus. 

Vânătorii (John Greely, profetul şi unul dintre canadieni) îşi 
pierduseră orice speranţă că vor putea scăpa din ghearele 
indienilor (în număr de vreo cincizeci) şi în sufletul lor se 
împăcaseră cu gândul morţii. Greely şi profetul au fost 
dezarmaţi şi legaţi de mâini şi picioare; canadianul însă, 
dintr-un motiv de neînțeles, n-a mai fost legat, sălbaticii 
luându-i doar puşca şi lăsând asupra lui cuțitul de 
vânătoare (pe care pesemne că nu-l observaseră, căci îl 
ţinea într-un fel de teacă vârâtă în jambieră) şi purtându-se 
cu el altfel decât cu ceilalţi. Acest lucru s-a dovedit a fi 
salvarea micului grup. 

Să fi fost nouă seara când au căzut în mâna indienilor. Era 
lună plină, dar, fiindcă aerul era neobişnuit de rece pentru 
acest anotimp, sălbaticii aprinseseră două focuri mari la o 
distanţă îndeajuns de mare încât să nu sperie antilopele, 
care continuau să sosească în ţarc. În jurul acestor focuri 
indienii erau ocupați cu prăjitul vânatului, când pe 
neaşteptate vânătorii noştri au dat peste ei de după un pâlc 
de arbori. După ce au fost dezarmaţi şi legaţi cu chingi 
zdravene din piele de bizon, Greely şi profetul au fost 
trântiţi sub un copac, la oarecare depărtare de foc, în timp 
ce canadianul, sub paza a doi indieni, a fost lăsat să se 
aşeze lângă unul din focuri, restul indienilor adunându-se în 
cerc în jurul celuilalt foc mare. Dată fiind situaţia, timpul se 
scurgea încet, vânătorii aşteptându-se din clipă în clipă să 
moară; totodată chingile erau atât de bine strânse încât 
amândoi aveau nişte dureri cumplite. Canadianul a încercat 
să lege o conversaţie cu paznicii săi în nădejdea că-i va 
putea mitui ca să-i dea drumul, dar nu se putea face 
nicicum înţeles. Pe la miezul nopţii, sărind peste foc una 
după alta, câteva antilope mai trupeşe au dat buzna în 
mijlocul celor adunaţi în jurul focului celui mare. Animalele 
îşi făcuseră drum printr-o porţiune a zidului de lut care le 


despărţea şi, înnebunite de spaimă şi furie, s-au repezit 
spre lumina focului, cum fac de obicei insectele noaptea în 
cazuri similare. Se pare însă că saoniţii nu mai văzuseră 
niciodată o asemenea ispravă din partea acestor creaturi 
îndeobşte timide, căci s-au înspăimântat, întrerupţi fiind 
aşa, brusc, iar groaza lor s-a transformat într-o adevărată 
panică, după un minut sau două de la apariţia primelor 
animale, când întreaga turmă prinsă s-a năpustit în salturi 
asupra lor. Vânătorii au descris scena ca pe una dintre cele 
mai neobişnuite. Animalele parcă îşi pierduseră minţile şi 
iuţeala şi impetuozitatea cu care săreau, mai bine zis, 
zburau prin flăcări şi printre sălbaticii îngroziţi - după 
spusele lui Greely (bărbat deloc înclinat să exagereze) - 
ofereau un spectacol nu atât impresionant, cât de-a dreptul 
înfiorător. Animalele au luat cu ele totul încă de la primele 
lor salturi; şi, după ce au stins focul mare, s-au repezit de- 
ndată asupra celui mic, împrăştiind tăciunii şi cioturile 
aprinse; apoi, parcă lovite de streche, s-au întors la cel 
mare şi astfel mereu încoace şi încolo până când focurile s- 
au stins de tot, după care în grupuri mici au dispărut ca 
fulgerul în pădurile dimprejur. 

Mulţi dintre indieni fuseseră trântiţi la pământ în această 
bezmetică busculadă şi nu încape îndoială că unii dintre ei 
s-au ales cu răni serioase, chiar dacă nu mortale, de la 
copitele ascuţite ale agilelor antilope. Unii dintre ei s-au 
aruncat pe jos ca să nu fie loviți. Profetul şi Greely, nefiind 
aproape de foc, nu erau în primejdie. Canadianul a fost 
doborât la primul asalt de o lovitură care l-a lăsat în 
nesimţire preţ de câteva minute. Când şia revenit în simţiri, 
se făcuse întuneric, căci luna se pitise după un nor gros de 
furtună, iar focurile se stinseseră aproape de tot sau mai 
pâlpâiau în tăciunii împrăştiaţi ici şi colo. N-a văzut nici un 
indian prin preajmă şi, sculându-se iute în picioare, s-a 
apropiat pe furiş de copacul sub care zăceau cei doi 
tovarăşi ai săi. A tăiat degrabă chingile şi, fără alt gând 
decât să scape de acolo, cei trei au luat-o la sănătoasa cât îi 


ţineau puterile în direcţia râului, fără să le mai pese de 
puşti şi de celelalte sarsanale. După ce au alergat câteva 
mile, văzând că nu-i urmărea nimeni, s-au îndreptat cu pas 
sprinten spre un izvor ca să-şi potolească setea. Aici au dat 
peste antilopa pe care, după cum am spus adineauri, au 
adus-o cu ei la bărci. Biata creatură zăcea şi răsufla din 
greu la marginea izvorului, incapabilă să se mişte. Îşi 
rupsese un picior şi avea urme vădite de arsură. Nu încape 
îndoială că făcuse parte din turma care îi ajutase să scape. 
Dacă ar fi avut vreo şansă de vindecare, vânătorii ar fi 
cruţat-o în semn de recunoştinţă, însă ruptura era cât se 
poate de serioasă, aşa că s-au grăbit să-i curme suferinţa şi 
au adus-o acasă, iar dimineaţa următoare am avut parte de 
un dejun excelent. 

12, 13, 14 şi 15 aprilie. În decursul acestor patru zile am 
păstrat cursul obişnuit fără să înregistrăm vreun incident 
notabil. Vremea devenea foarte plăcută pe la mijlocul zilei, 
însă nopţile şi dimineţile erau foarte reci, ba chiar geroase. 
Vânat se găsea din abundență. Thornton nu se refăcuse încă 
şi boala lui mă nedumerea şi mă întrista nespus. Îmi lipsea 
enorm tovărăşia lui; şi abia acum mi-am dat seama că era 
aproape singurul din grup în care puteam avea încredere 
deplină. Prin asta vreau să spun doar că era aproape 
singurul faţă de care eram în stare sau dispus să-mi descarc 
sufletul cu toate speranţele nebuneşti şi dorinţele lui 
fantastice - nu că ar fi fost vreunul printre noi nedemn de 
atâta încredere. 

Dimpotrivă, eram cu toţii ca nişte fraţi şi între noi nu se 
iscase niciodată vreo dispută, oricât de neînsemnată. Un 
singur scop părea să ne unească pe toţi, mai bine zis, 
arătam ca un grup de excursionişti fără vreun scop anume - 
simpli călători de plăcere. La drept vorbind, n-aş putea 
spune exact ce anume credeau canadienii despre acest 
lucru. Fără îndoială că discutau o grămadă despre 
profiturile întreprinderii noastre şi mai ales despre partea 
care li se cuvenea lor; dar nu-mi vine să cred că le păsa 


prea mult de aceste lucruri, căci erau cei mai naivi şi cu 
siguranţă cei mai binevoitori oameni de pe faţa pământului. 
Cât despre restul echipajului, nu mă îndoiesc câtuşi de 
puţin că avantajele financiare ale expediției erau ultimul 
lucru la care s-ar fi gândit. Unele dovezi mai neobişnuite ale 
sentimentelor care ne animau mai mult sau mai puţin pe noi 
toţi au ieşit la iveală chiar în timpul călătoriei. Interese care 
în colonii ar fi fost considerate de maximă importanţă erau 
tratate aici ca nişte chestiuni care nu meritau a fi luate în 
serios şi de aceea erau ignorate sau pur şi simplu 
abandonate sub cel mai neînsemnat pretext. Bărbaţi care 
au străbătut mii de mile prin pustietăţi pline de urlete 
înfricoşate, pândiţi de primejdii de tot felul şi privaţiuni 
dintre cele mai cumplite, doar cu scopul vădit de a face rost 
de piei de animale, arareori s-ar osteni să şi le păzească, 
după ce le vor fi dobândit, ba chiar ar fi dispuşi să lase în 
urmă fără nici un regret un întreg depozit de blănuri fine 
de castor decât să renunţe la plăcerea de a naviga pe un 
râu, într-un decor romantic, sau de a pătrunde în vreo 
peşteră adâncă şi plină de primejdii ca să caute minerale 
despre a căror utilizare nu au habar şi de care s-ar 
debarasa, ca de o mobilă veche, cu prima ocazie care li s-ar 
ivi. 

În toate acestea eram cu sufletul alături de ceilalţi tovarăşi 
ai mei; şi cu cât înaintam mai mult - o spun cu toată 
sinceritatea - deveneam din ce în ce mai puţin interesat de 
scopul principal al expediției noastre şi mai degrabă 
îmboldit să las totul deoparte şi să caut un fel de distracţie 
gratuită, dacă într-adevăr am dreptul să numesc cu un 
termen atât de firav cum este „distracţie” emoția adâncă şi 
nespus de intensă cu care contemplam minunile şi 
sublimele frumuseți ale pustietăţii. Abia reuşeam să 
cercetăm câte o regiune, că eram cuprins deja de dorinţa 
irepresibilă de a merge mai departe şi de a explora o alta. 
Cu toate acestea simţeam că, fiind prea aproape de 
aşezările omeneşti pentru a-mi putea satisface pe deplin 


iubirea pătimaşă pentru Natură şi pentru necunoscut, 
parcă nu puteam să nu fiu conştient că nişte urme, deşi 
puţine, ale omului civilizat fuseseră lăsate acolo înaintea 
mea - că nişte ochi, înaintea ochilor mei, se bucuraseră de 
peisajele din jur. Dacă n-ar fi fost acest sentiment, care 
revenea mereu şi mereu, nu încape îndoială că aş fi zăbovit 
mai mult în drumul meu, retrăgându-mă ca să pot 
contempla trăsăturile regiunii învecinate cu fluviul şi poate 
că uneori aş fi pătruns mai adânc în inima ținuturilor situate 
la nord şi la sud de ruta noastră. Dar eram nerăbdător să 
continui - să ajung, dacă se putea, dincolo de hotarele 
extreme ale civilizaţiei - să admir, dacă aveam prilejul, acei 
munţi gigantici despre a căror existenţă aflasem doar din 
vagile relatări ale indienilor. Aceste tainice speranţe şi 
gânduri nu le-am împărtăşit nici unuia dintre oamenii 
noştri, cu excepţia lui Thornton. El a fost părtaş la planurile 
mele cele mai vizionare şi s-a împărtăşit pe deplin din 
spiritul proiectului romantic care pusese stăpânire pe 
sufletul meu. lată de ce boala lui o simţeam ca pe un rău 
cumplit. Starea lui se agrava de la o zi la alta şi nu stătea în 
puterea noastră să-i acordăm vreun ajutor efectiv. 

16 aprilie. Astăzi am avut parte de o ploaie rece şi de un 
vânt puternic din nord, fiind nevoiţi să stăm ancoraţi până 
după prânz. Pe la 4 am pornit la drum şi până seara am 
parcurs cinci mile. Thornton se simte mult mai rău. 

17 şi 18 aprilie. În aceste două zile s-a menţinut vremea 
rea şi neplăcută, cu acelaşi vânt tăios dinspre nord. Am 
observat numeroase blocuri mari de gheaţă plutind în 
fluviul umflat şi foarte mâlos. Timpul se scurge greoi şi n-am 
înaintat mai deloc. Thornton pare să fie pe moarte, aşa că 
am hotărât să poposim la primul loc potrivit şi să rămânem 
acolo până când îi va trece suferinţa. Prin urmare, pe la 
amiază am cârmit bărcile spre un pârâu lat care curge 
dinspre sud şi am aşezat tabăra pe mal. 

25 aprilie. Am rămas la pârâu până în dimineaţa asta, 
când, spre marea bucurie a tuturor, Thornton a început să 


se simtă mai bine, aşa că ne-am putut continua drumul. 
Vremea este frumoasă şi, binedispuşi, am străbătut o 
regiune dintre cele mai încântătoare, fără să întâlnim vreun 
indian ori să se întâmple ceva neobişnuit şi în ultima zi a 
lunii am ajuns în ţinutul mandanilor, mai precis al 
mandanilor, minnetareeilor şi ahnahawayilor, căci aceste 
trei triburi trăiesc aproape unele de altele, în cinci sate. Nu 
cu mulţi ani în urmă mandanii se aşezaseră în nouă sate la 
vreo optzeci de mile în aval, nu departe de ruinele pe lângă 
care trecuserăm fără să ştim despre ce era vorba - şapte pe 
malul apusean al fluviului şi două pe cel de răsărit; satele 
lor însă s-au rărit din cauza vărsatului negru şi a vechilor 
lor duşmani, sioucşii, până când puţinii rămaşi au urcat 
până la locul unde se află acum. [Domnul R. Ne dă aici o 
relatare destul de amănunţită despre minnetari, 
ahnahaway şi wassatooni, dar o vom omite, întrucât nu se 
deosebeşte prin nimic esenţial de ceea ce se ştie despre 
aceste naţiuni.] Mandanii ne-au primit cu multă prietenie şi 
am rămas în preajma lor trei zile, timp în care, răsturnând 
piroga, am reparat-o şi am repus-o în funcţiune. De 
asemenea, am făcut rost de o rezervă sănătoasă dintr-un 
soi de porumb cu boabe tari şi de culoare incertă pe care 
sălbaticii îl păstrează peste iarnă în gropi săpate în faţa 
colibelor. Cât timp am rămas în ţara mandanilor ne-a vizitat 
o căpetenie minnetaree, pe nume Waukerassah, care a fost 
foarte amabilă cu noi, fiindu-ne de ajutor în multe privinţe. 
Pe fiul acestei căpetenii l-am angajat să ne însoţească până 
la Marea Confluenţă în calitate de interpret. Tatălui său i- 
am oferit mai multe daruri de care s-a bucurat nespus41. 
La 1 mai ne-am luat rămas-bun de la mandani şi ne-am 
reluat drumul. 

1 mai. E o vreme blândă, iar vegetaţia, foarte avansată, îi 
dă ținutului un farmec aparte. Frunzele plopilor sunt 
aproape ca o cunună de mari şi nenumărate flori şi-au 
deschis petalele. Zăvoaiele sunt mult mai întinse decât până 
acum şi bine împădurite. Plopul şi salcia de râu, precum şi 


salcia roşie, cresc din abundență; la fel şi tufele de 
trandafiri. Dincolo de zăvoaie se zăreşte o câmpie imensă, 
lipsită de arbori. Solul este de o bogăţie fără seamăn, iar 
vânat mai numeros ca aici n-am mai văzut nicăieri. Am 
trimis înainte câte un vânător pe fiecare mal, iar azi s-au 
întors cu un elan, un ţap, cinci castori şi o droaie de nagâţi. 
Castorii sunt foarte blânzi şi uşor de prins. Acest animal 
constituie o adevărată delicatesă, mai ales coada, care este 
un pic gelatinoasă, ca aripioarele de halibut. O coadă de 
castor poate îndestula trei oameni. Am parcurs douăzeci de 
mile înainte să se întunece. 

2 mai. Am avut parte de vânt prielnic azi-dimineaţă şi am 
mers cu velele întinse până pe la amiază, când, socotind că 
ne-a fost îndeajuns, am făcut popas. Vânătorii s-au dus şi 
curând s-au întors cu un elan cât casa, pe care Neptun l-a 
doborât după o goană îndelungată, căci animalul fusese 
rănit de alicele mari. Era înalt de şase picioare. Pe la asfinţit 
au ucis şi o antilopă. Văzându-i pe oamenii noştri, aceasta a 
luat-o la fugă, dar după câteva minute s-a oprit şi s-a întors 
pe acelaşi drum, pare-se, curioasă, după care a zbughit-o 
din nou. Lucrul acesta s-a repetat de mai multe ori, de 
fiecare dată animalul apropiindu-se tot mai mult, până când 
în cele din urmă a venit în bătaia puştii şi un glonţ tras de 
profet a doborât-o. Era cam sfrijită şi pe deasupra şi 
gestantă. Aceste animale, deşi incredibil de sprintene, sunt 
totuşi slabe înotătoare, aşa că adeseori cad pradă lupilor 
când încearcă să treacă peste câte o apă. Azi am parcurs 
douăsprezece mile. 

3 mai. În dimineaţa asta am înaintat foarte mult şi până 
seara am făcut treizeci de mile în cap. Vânatul continuă să 
se găsească din abundență. 

Bizoni în număr mare zăceau morţi lângă mal şi am văzut 
haite întregi de lupi devorându-le leşurile. Lupii o luau la 
goană când ne apropiam de ei. 

Eram foarte nedumeriţi de moartea bizonilor, dar după 
câteva săptămâni misterul avea să fie dezlegat. Ajungând 


într-un defileu unde malurile erau abrupte, iar apa, adâncă, 
am văzut o cireadă mare de bizoni încercând să treacă 
fluviul înot şi ne-am oprit să le urmărim mişcările. Purtate 
de curent, uriaşele animale înotau pieziş, după ce intraseră 
în apă probabil pe la cheile aflate la vreo jumătate de milă 
în amonte, unde malul povârnea până jos în albie. Ajungând 
în dreptul malului apusean, animalele nu-l mai puteau urca, 
iar în acel loc apa trecea cu mult peste ele. După ce se 
chinuiau o vreme, încercând în van să găsească un punct de 
sprijin pe malul din argilă, abrupt şi lunecos, se întorceau şi 
începeau să înoate spre ţărmul răsăritean, unde li se 
înfăţişa acelaşi şir de obstacole inaccesibile şi unde se 
repetau sforţările lor zadarnice de a se urca pe malul 
povârnit. Şi atunci se întorceau a doua, a treia, a patra şia 
cincea oară, de fiecare dată atacând aproape aceeaşi 
porţiune de teren. În loc să se lase în voia curentului şi să 
caute un loc de acostare mai favorabil (care putea fi găsit la 
un sfert de milă în aval), păreau hotărâte să nu cedeze defel 
şi de aceea înotau cu piepturile în unghi ascuţit faţă de 
curent, făcând eforturi uriaşe să nu fie trase la fund. La a 
cincea traversare bietele animale erau atât de epuizate, 
încât era limpede că nu mai aveau cum să reziste. Atunci se 
chinuiau îngrozitor să se caţăre pe mal, iar vreo două dintre 
ele aproape că au reuşit, când, spre adânca noastră 
mâhnire (căci nu puteam urmări fără compasiune nobilele 
lor eforturi), întreaga masă de pământ fărâmicios de 
deasupra s-a prăbuşit şi în cădere le-a îngropat pe câteva, 
fără ca malul stâncos să fi devenit mai uşor de urcat. Restul 
turmei s-a pornit degrabă pe un muget sau geamăt cumplit 
- un vaier de tristeţe şi deznădejde cum nu-ţi poţi imagina - 
un sunet pe care nu mi-l voi scoate niciodată din cap. 
Câteva animale au mai făcut o încercare de a traversa râul, 
s-au zbătut câteva minute şi s-au scufundat, valurile care le- 
au înghiţit înroşindu-se de la sângele care le ţâşnea din nări 
în agonia morţii. Dar, după acel muget descris mai sus, cele 
mai multe dintre ele păreau să se lase moale în voia apei, 


răsturnându-se pe spate şi dispărând. Întreaga turmă s-a 
înecat - n-a scăpat nici un bizon. După o jumătate de oră 
leşurile lor au fost aruncate ceva mai jos pe ţărmul neted, 
pe care, fără acea neştiutoare încăpățânare a lor, ar fi putut 
ajunge foarte uşor şi în deplină siguranţă. 

4 mai. Era o vreme încântătoare şi cu o briză caldă 
dinspre sud am parcurs douăzeci şi cinci de mile înainte să 
se întunece. Thornton s-a simţit azi destul de întremat ca să 
ia parte la îndatoririle de la bord. După-amiaza, a ieşit cu 
mine în prerie în partea de vest, unde am văzut puzderie de 
flori timpurii de primăvară dintr-o specie necunoscută în 
colonii. Multe dintre ele erau de o rară frumuseţe şi 
răspândeau o mireasmă delicioasă. 

Am zărit şi vânat de tot felul, dar n-am împuşcat nimic, 
fiind siguri că vânătorii vor aduce mai mult decât aveam 
nevoie, iar mie unul îmi displăcea ideea nesăbuită de a lua 
viaţa unei vietăţi. La întoarcere am întâlnit doi indieni din 
tribul Assiniboin, care ne-au însoţit până la bărci. Pe drum 
nu s-au arătat deloc neîncrezători, ci dimpotrivă au avut o 
atitudine deschisă şi temerară; de aceea am fost cu atât mai 
surprinşi să-i vedem, când am ajuns la o aruncătură de băţ 
de pirogă, întorcându-se amândoi brusc şi luând-o la 
sănătoasa în direcţia preriei. Ajunşi la o distanţă destul de 
mare de noi, sau oprit şi au urcat un dâmb de unde se 
vedea bine fluviul. Aici s-au pus pe burtă şi, sprijinindu-şi 
bărbiile în coate, păreau să ne urmărească cu nespusă 
uimire. Cu ajutorul unui ochean am putut să le observ în 
amănunt trăsăturile feţelor, pe care se citeau atât 
surprindere, cât şi spaimă. Au continuat să ne privească o 
lungă bucată de timp. În cele din urmă, parcă fulgeraţi de 
un gând, s-au sculat degrabă şi au început să alerge iute în 
direcţia de unde i-am zărit venind la început. 

5 mai. Pe când ne pregăteam să pornim dis-de-dimineaţă, 
o ceată numeroasă de indieni Assiniboin a dat buzna peste 
noi, reuşind să pună stăpânire pe pirogă înainte să putem 
opune vreo rezistenţă. În acel moment doar Jules se afla în 


ea şi a scăpat aruncându-se în apă şi înotând spre şalupă, 
pe care o împinseserăm în curent. Indienii au fost aduşi 
împotriva noastră de către cei doi care ne vizitaseră cu o zi 
înainte, iar ceata trebuie că se apropiase de noi cât se poate 
de discret, căci postaserăm, ca de obicei, santinele şi nici 
măcar Neptun n-a fost în stare să ne prevină că se aflau 
prin preajmă. 

Tocmai ne pregăteam să deschidem focul asupra 
duşmanului, când Misquash (noul interpret, feciorul lui 
Waukerassah) ne-a dat de înţeles că assiniboinii sunt 
prieteni de-ai noştri şi că de fapt ne dau dovezi de amiciţie. 
Deşi nu ne puteam închipui că asaltul asupra bărcii noastre 
ar putea fi doar un mod obişnuit de a-ţi arăta prietenia, 
voiam totuşi să vedem ce aveau de spus aceşti oameni, aşa 
că l-am pus pe Misquash să-i întrebe de ce s-au purtat în 
felul în care s-au purtat. Ne-au răspuns cu un potop de 
declaraţii solemne şi împăciuitoare şi în cele din urmă am 
aflat că întradevăr nu avuseseră intenţia să ne facă vreun 
rău, ci mai degrabă să-şi astâmpere curiozitatea care îi 
rodea şi pe care ne rugau acum să le-o satisfacem. S-ar 
părea că cei doi indieni din ziua precedentă şi a căror 
purtare ciudată ne-a cam surprins fuseseră peste măsură 
de uimiţi de înfăţişarea cam neguroasă a negrului nostru, 
Toby. Niciodată nu văzuseră sau auziseră de vreun negru şi 
trebuie spus că uimirea lor nu era chiar fără motiv, mai ales 
că Toby era un gentleman şi bătrân, şi din cale-afară de 
hidos, reunind în fiinţa lui toate trăsăturile specifice ale 
rasei sale: buze umflate, ochi albi şi bulbucaţi, nas teşit, 
urechi lunguieţe, căpăţână dublă, pântece mare şi picioare 
crăcănate. Povestind despre cele văzute, cei doi sălbatici n- 
au reuşit defel să-i convingă pe semenii lor cu minunata lor 
poveste şi, fiind pe punctul de a-şi pierde rangul, trecând 
drept mincinoşi şi făţarnici, le-au propus să vină cu ei până 
la bărci, ca să le dovedească adevărul celor povestite. 
Atacul neaşteptat pare să fi fost pricinuit numai şi numai de 
nerăbdarea incredulilor assiniboini; căci după aceea n-au 


schiţat nici cel mai mic gest de ostilitate, ba chiar au 
abandonat piroga, de îndată ce le-am dat de înţeles că-i 
vom lăsa să-l vadă de aproape pe venerabilul Toby. Acesta 
privea întreaga afacere ca pe o glumă foarte reuşită şi 
numaidecât s-a dus pe mal, în naturalibus42, astfel încât 
iscoditorii sălbatici să poată aprecia întreaga dimensiune a 
problemei43. Uimirea şi mulţumirea lor au fost pe cât de 
mari, pe atât de depline. La început s-au îndoit de ceea ce 
le-a fost dat să vadă, scuipând în palmă şi frecând-o de 
pielea negrului, ca să se asigure că nu era vopsită. Părul 
creţ de pe cap le-a prilejuit numeroase exclamaţii de 
aprobare, iar picioarele îmbârligate au fost obiectul unei 
nespuse admiraţii. Câţiva paşi de gigă, executaţi de hâdul 
nostru prieten, au împins lucrurile spre punctul culminant. 
Uimirea atinsese acum pragul ultim. Nu mai era loc de nici 
un fel de elogiu. Doar un dram de ambiţie să fi avut Toby, şi 
s-ar fi putut căpătui pe vecie, urcând pe tronul 
assiniboinilor şi domnind ca regele Toby Întâiul. 

Întâmplarea asta ne-a ţinut pe loc până târziu în ziua 
aceea. După ce am schimbat câteva amabilităţi şi daruri cu 
sălbaticii, am acceptat ajutorul a cinci oameni din tribul lor 
care să vâslească pentru noi cale de vreo cinci mile, un 
ajutor cât se poate de nimerit, unul pentru care n-am 
încetat să-i mulţumim lui Toby. Azi am parcurs doar 
douăsprezece mile şi am aşezat tabăra de noapte pe o 
insulă minunată, despre care aveam să ne amintim multă 
vreme după aceea datorită peştilor şi păsărilor delicioase 
care roiau în preajma ei. Am rămas în acel loc plăcut vreme 
de două zile, veselindu-ne şi ospătându-ne, fără grija zilei 
de mâine şi fără să ne pese prea tare de numerogşii castori 
care se hârjoneau în jurul nostru. Pe această insulă am fi 
putut lesne face rost de una sau două sute de piei. Dar în 
situaţia de faţă am adunat vreo douăzeci. Insula se află la 
gura unui râu destul de mare, curgând dinspre sud şi într- 
un loc unde Missouri o coteşte spre vest, cam la latitudinea 
de 48%. 


8 mai. Am înaintat cu vânt prielnic şi vreme frumoasă şi, 
după ce am parcurs douăzeci sau douăzeci şi cinci de mile, 
am ajuns la un râu mare care curgea dinspre nord. Locul 
unde se varsă, însă, este foarte îngust, nu mai lat de vreo 
doisprezece iarzi şi pare să fie plin cu nămol. Dacă urci niţel 
mai sus, vezi un pârâiaş iute, lat de vreo şaptezeci sau 
optzeci de iarzi şi foarte adânc, şerpuind printr-o vale 
minunată, cu belşug de vânat. Noul nostru ghid ne-a spus 
numele pârâului, dar nu mi-l mai amintesc44. Robert Greely 
a împuşcat câteva gâşte care îşi aveau cuibul în copaci. 

9 mai. Azi am văzut că în multe locuri foarte aproape de 
mal pământul poartă o crustă albă ce s-a dovedit a fi sare. 
Am făcut doar cincisprezece mile din cauza unor mici 
obstacole şi noaptea am făcut popas pe mal, printre pâlcuri 
de plopi şi tufe de porumbe. 

10 mai. Azi vremea a fost rece, iar vântul a bătut straşnic, 
dar cerul a rămas senin. Am înaintat foarte mult. Dealurile 
dimprejur sunt colţuroase şi crestate, înfăţişând nişte stânci 
diforme şi crăpate, unele atingând o înălţime uriaşă şi 
părând să fi suferit acţiunea apei. Am cules câteva bucăţi de 
lemn şi os pietrificate; găseşti pretutindeni huilă. Râul 
şerpuieşte întruna. 

11 mai. Ploaia şi vijelia ne-au ţinut pe loc aproape toată 
ziua. Spre seară s-a înseninat şi, profitând de vântul 
prielnic, am parcurs zece mile înainte să facem popas. Am 
prins câţiva castori şi am împuşcat un lup, pe mal, care 
părea să se fi rătăcit de haita care dădea târcoale prin 
zonă. 

12 mai. Am poposit pe la amiază, după ce străbătuserăm 
zece mile, pe o insulă mică şi povârnită, ca să facem unele 
reparaţii. Pe când ne pregăteam să ne întoarcem la bărci, 
unul dintre canadieni, cel care conducea piroga şi care se 
afla acum la câţiva paşi în faţa noastră, s-a făcut deodată 
nevăzut chiar sub ochii noştri, cu un țipăt grozav. Am 
alergat iute spre el şi era să ne stricăm de râs văzându-l 
căzut într-o ascunzătoare săpată în pământ, din care l-am 


scos numaidecât. Dacă însă ar fi fost singur, mă tem că n-ar 
fi reuşit să iasă din ea cu propriile-i puteri. Am cercetat cu 
băgare de seamă acel depozit, dar tot ce-am găsit în el erau 
nişte sticle goale. Nu era nimic care să ne arate că 
francezii, britanicii sau americanii şi-ar fi ascuns bunurile 
aici, lucru care m-a intrigat nespus. 

13 mai. Am ajuns la confluenţa lui Yel owstone cu Missouri, 
după ce parcurseserăm douăzeci şi cinci de mile în timpul 
zilei. Misquash ne-a părăsit şi s-a întors acasă. 

41 Căpetenia Waukerassah este menţionată de căpitanii 
Lewis şi Clarke, cărora de asemenea le-a făcut o vizită. 

— Editorii G. M. (n.a.) 

42 În pielea goală (lat.). 

43 Una din rarele aluzii de natură sexuală în opera 
poescă. 

44 Probabil White-earth River - Editorii G. M. (n.a.) 

Capitolul şase. 

Ţinutul pe care l-am străbătut în ultimele două-trei zile 
arăta mai trist decât cel cu care fuseserăm obişnuiţi. Era în 
general mai neted, cu arbori mai mulţi în lunca fluviului, 
rari sau deloc la orizont. Oriunde era stâncărie se puteau 
observa urme de cărbune şi am văzut o porţiune întinsă din 
albie, unde stratul gros, de natură bituminoasă, schimba 
foarte mult culoarea apei până la câteva sute de iarzi 
adâncime. Aici, curentul era mai lent decât înainte, apa mai 
limpede, bolovanii şi bancurile de nisip mai rare, cu toate că 
locurile pe unde trebuia să trecem erau la fel de dificile. A 
plouat încontinuu, ceea ce a făcut ca malurile să fie atât de 
lunecoase, încât oamenii care trăgeau de odgoane de-abia 
se puteau ţine pe picioare. 

Aerul rece era cât se poate de neplăcut şi, când am urcat 
pe nişte coline joase de lângă apă, am văzut zăpadă destul 
de multă pe creste şi în văgăuni. În dreapta noastră, 
departe în zare, se vedeau nişte colibe indiene, pare-se 
provizorii, care fuseseră abandonate abia de curând. 
Această regiune nu indică prezenţa vreunei aşezări 


permanente, dar s-ar părea că este terenul de vânătoare 
preferat al triburilor din vecinătate, fapt evidenţiat de 
numeroasele urme peste care am dat pretutindeni pe unde 
am umblat. Se ştie prea bine că minnetareeii din Missouri 
se avântă în urmărirea vânatului până la Marea Confluenţă, 
pe latura sudică, în vreme ce assiniboinii urcă şi mai sus. 
Misquash ne-a informat că între tabăra noastră şi Munţii 
Stâncoşi nu vom mai întâlni decât aşezări ale 
minnetareeilor care locuiesc pe cursul inferior, adică pe 
malul sudic al Saskatchawineului. 

Vânat era din abundență şi de diverse specii: elani, bizoni, 
capre negre, cerbi, urşi, vulpi, castori etc., dar şi 
nenumărate păsări sălbatice. Peştii se găseau şi ei din 
belşug. Lăţimea râului varia considerabil, între două sute 
cincizeci de iarzi, şi trecătorile unde curentul curgea 
tumultuos între maluri stâncoase despărțite de nici o sută 
de picioare. Compoziţia acestor maluri aspre cuprindea mai 
ales calcar de culoare uşor gălbuie, amestecat cu pământ 
ars, piatră ponce şi săruri minerale. La un moment dat 
înfăţişarea ținutului suferea o schimbare remarcabilă, 
colinele retrăgându-se pe ambele laturi la mare depărtare 
de fluviul presărat cu numeroase insulițe minunate şi 
acoperite cu plopi tremurători. Luncile păreau să fie foarte 
fertile, cele de pe latura nordică, late şi joase, prelungindu- 
se în trei văi întinse. Aici părea să fie capătul extrem-nordic 
al lanţului de munţi pe care Missouri îl străbate de atâta 
amar de vreme şi pe care sălbaticii îl numesc Colinele 
negre. Trecerea de la regiunea muntoasă la şes se simţea şi 
în atmosferă - într-adevăr, un aer atât de uscat şi de pur, 
încât îi puteam vedea efectul asupra velelor şi 
instrumentelor noastre matematice. 

Pe când ne apropiam de Confluenţă, a început să plouă cu 
găleata, iar obstacolele de tot felul ne dădeau multă bătaie 
de cap. În câteva locuri argila moale şi lipicioasă făcea ca 
malurile să fie foarte lunecoase, încât oamenii noştri erau 
nevoiţi să umble cu picioarele goale, căci nu şi le puteau 


ţine în mocasini. Numeroasele băltoace cu apă stătută îi 
sileau să înainteze uneori cu apa până la subsuori. Apoi din 
nou a trebuit să ne căţărăm pe grohotişuri, mormane de 
cremene ascuţită care păreau să se fi desprins din stâncile 
prăbuşite en masse. Uneori ajungeam la câte un prag sau 
defileu abrupt, care ne dădea mult de furcă până să-l 
trecem şi, încercând să traversăm un astfel de loc, odgonul 
şalupei a cedat (fiind vechi şi foarte uzat), lăsând-o în voia 
curentului, iar acesta a dus-o pe o teşitură de piatră în 
mijlocul fluviului, unde apa era atât de adâncă, încât numai 
cu piroga am reuşit să o scoatem de acolo, iar treaba asta 
ne-a luat şase ore încheiate. 

La un moment dat am ajuns în dreptul unui perete înalt pe 
malul sudic, o stâncă neagră care domina celelalte creste 
pe o distanţă de un sfert de milă, după care urma un câmp 
deschis, iar la vreo trei mile depărtare, pe aceeaşi parte, 
din nou un perete de culoare deschisă şi înalt de o sută de 
picioare; apoi o altă câmpie sau vale şi încă un perete cu o 
înfăţişare foarte ciudată, la nord, având o înălţime de vreo 
două sute cincizeci de picioare şi o grosime cam de 
doisprezece, de formă regulată, aproape artificială. Aceste 
stânci au într-adevăr un aspect absolut extraordinar, 
înălțându-se perpendicular din apă. Ultimele menţionate 
sunt alcătuite din calcar poros, nespus de alb, lesne 
modelat de curentul de apă. În partea superioară se vede 
un fel de friză sau cornişă, alcătuită din câteva straturi 
subţiri şi orizontale de gresie albă, dură, rezistentă la apă. 
Pământul de deasupra, bogat şi negru, se înclină lin în 
direcţia apei pe o întindere de o milă sau cam aşa, unde se 
zăresc alţi munţi, suind abrupt până la înălţimea de cinci 
sute de picioare sau chiar mai mult. 

După cum s-ar putea presupune, aceste stânci magnifice 
sunt brăzdate de tot felul de linii săpate de ploile care s-au 
tot scurs pe materialul moale, astfel încât o imaginaţie 
bogată lesne şi le-ar putea închipui ca fiind nişte 
monumente gigantice şlefuite de mână de om şi însemnate 


cu hieroglife. Uneori sunt firide întregi (cum sunt cele care 
adăpostesc statuile în templele obişnuite), formate prin 
desprinderea unor bucăţi mari de calcar; iar în câteva 
locuri apar scări şi coridoare lungi, căci crăpăturile 
accidentale din cornişa de gresie lasă apa să se scurgă 
uniform pe materialul mai poros de sub ea. Am trecut pe 
lângă aceste ciudate stânci pe lună plină şi luminoasă şi n- 
am să uit niciodată efectul pe care l-au avut asupra 
imaginaţiei mele. 'Toate păreau nişte alcătuiri fermecate 
(aşa cum visasem) şi freamătul miilor de lăstuni care îşi 
construiseră cuiburile în crăpăturile care perforează 
pretutindeni blocurile de piatră adăuga nu puţin acestei 
viziuni. Pe lângă aceşti pereţi principali mai există, la 
diverse intervale, alţii mai mici, atingând o înălţime între 
douăzeci şi o sută de picioare şi o grosime între unu şi 
douăsprezece sau cincisprezece picioare, cu o formă 
perfect regulată şi perpendiculară. Ei constau într-un şir de 
roci mari, cu aspect negricios, probabil din argilă, nisip şi 
cuarţ, absolut simetrice ca formă, deşi de mărimi diferite. 
Rocile sunt mai ales pătrate, uneori însă dreptunghiulare 
(întotdeauna paralelipipedice) şi stau una peste cealaltă 
într-o ordine perfectă, ca şi când ar fi fost puse acolo de 
vreun zidar muritor, fiecare piatră din rândul de sus 
acoperind şi susţinând punctul de joncțiune dintre celelalte 
două de sub ea, aşa cum se aşază cărămizile într-un perete. 
Uneori aceste construcţii ciudate alcătuiesc linii paralele, 
câteodată patru pe acelaşi rând; alteori se îndepărtează de 
fluviu şi se întorc pierzându-se printre munţi; câteodată se 
intersectează în unghiuri drepte, părând să închidă între 
ele uriaşe grădini artificiale, vegetaţia din interior fiind 
parcă menită adeseori să conserve această iluzie. 

Acolo unde pereţii sunt foarte subţiri, cărămizile sunt mai 
mici şi viceversa. Cu toţii am considerat că peisajul care ni 
se înfăţişa ochilor în această porţiune a fluviului Missouri 
era cel mai surprinzător, dacă nu cel mai frumos din câte 


văzuserăm vreodată. În mintea mea a lăsat o impresie de 
ceva nou şi ciudat, ceva ce nu voi uita niciodată. 

Cu puţin înainte să ajungem la Confluenţă, am dat de o 
insulă mare şi frumoasă în partea de nord, iar în cea de sud, 
la o milă şi un sfert depărtare, am zărit arbori deşi şi 
viguroşi crescând în zăvoaie. Mai erau şi câteva insule mai 
mici şi în drumul nostru ne-am oprit pe la fiecare pentru 
câteva minute. Am ajuns pe urmă în dreptul unei stânci 
negre aflate pe malul nordic lângă alte două insule mititele, 
unde n-am văzut nimic deosebit. 

Câteva mile mai încolo am trecut de o insulă destul de 
întinsă, situată aproape de baza unui promontoriu abrupt, 
apoi de alte două mai mici. Toate aceste insule sunt bine 
împădurite. În seara de 13 mai, Misquash ne-a arătat gura 
unui râu mare, căruia coloniştii îi spun Yellow Stone, iar 
indienii Ahmateaza45. Ne-am instalat tabăra pe malul 
sudic, pe o pajişte minunată, lângă un crâng de plopi. 

14 mai. Azi-dimineaţă ne-am trezit cu toţii devreme, căci 
punctul pe care îl atinseserăm acum era de cea mai mare 
însemnătate şi, înainte să mergem mai departe, trebuia să 
facem nişte cercetări pe teren, ca să vedem care dintre cele 
două cursuri de apă la care ajunseserăm putea fi traversat 
mai uşor. Cei mai mulţi dintre ai noştri voiau, pare-se, să o 
luăm pe unul din cursuri şi să mergem cât mai departe cu 
putinţă, ca să ajungem în Munţii Stâncoşi, unde am fi putut 
da de izvoarele marelui fluviu Aregan46, despre care toţi 
indienii cu care am vorbit spuneau că s-ar vărsa în marele 
Ocean Pacific. Şi eu eram nerăbdător să ating acest 
obiectiv, pe care mintea mea şi-l închipuia ca o lume de 
aventuri palpitante, dar întrezăream numeroasele greutăţi 
pe care, de voie, de nevoie, le-am fi întâmpinat, dacă ne-am 
fi încumetat să facem această încercare cu puţinele 
informaţii pe care le aveam despre regiunea pe care 
trebuia să o traversăm şi despre sălbaticii care o locuiau. 
Despre aceştia ştiam doar că mai toată lumea îi considera 
drept cei mai feroce dintre indienii nord-americani. În 


acelaşi timp mă temeam că am putea alege o rută greşită, 
ceea ce ar fi însemnat pentru noi un şir nesfârşit de 
necazuri care i-ar fi demoralizat pe oameni. N-am stat însă 
mult pe gânduri, ci m-am apucat numaidecât să explorez 
ţinutul. Am trimis câţiva oameni pe malurile ambelor fluvii 
ca să facă un calcul comparativ al debitului fiecăruia, în 
vreme ce eu, împreună cu Thornton şi John Greely, am 
început să urcăm costişa din dreptul Confluenţei, de unde 
se deschidea o vastă panoramă asupra întregii regiuni. Am 
văzut de aici o câmpie uriaşă întinzându-se spre cele patru 
zări şi unduindu-şi ierburile grase - un ţinut imens şi 
magnific, însufleţit de nenumărate turme de bizoni, haite de 
lupi şi ici-colo câte un elan sau antilopă. Spre sud câmpia 
era mărginită de un lanţ de munţi înalţi, cu crestele 
înzăpezite, întinzându-se de la sud-est spre nord-vest şi 
sfârşindu-se abrupt. În spatele lui, în direcţia nord-vest, era 
un alt lanţ şi mai înalt care se pierdea la orizont. Cele două 
fluvii ofereau un spectacol absolut încântător: îşi răsuceau 
trupurile prelungi, şerpeşti şi se subţiau tot mai mult în 
depărtare, până când arătau ca nişte fire argintii de aţă ce 
dispăreau în ceţurile umbroase ale văzduhului. Din cursul 
lor de până acum nu puteam deduce nimic cât priveşte 
locul de vărsare, aşa că am coborât de pe colină, neştiind ce 
să facem. 

Cercetarea celor două fluvii nu ne-a dat motive de 
satisfacţie. Am descoperit că fluviul nordic era mai adânc, 
dar că cel sudic era mai lat şi că debitul lor nu se deosebea 
prea mult. Primul avea aceeaşi culoare ca Missouri, pe când 
al doilea avea albia arcuită şi pietroasă, specifică apelor 
care izvorăsc dintr-o regiune muntoasă. Fiind mai uşor de 
navigat pe braţul nordic, am hotărât în cele din urmă să 
mergem pe acesta, deşi aveam să descoperim că apa care 
devenea curând tot mai mică ne-ar fi obligat în cel mult 
câteva zile să renunţăm la şalupă. Am petrecut trei zile în 
tabără, timp în care am reuşit să procurăm un mare număr 
de piei preţioase pe care le-am ascuns împreună cu toate 


rezervele noastre de hrană într-o cache, adică o 
ascunzătoare abil construită pe o insulă mică, la o milă mai 
jos de Confluenţă47. Am mai făcut rost şi de o mare 
cantitate de vânat, în special căpriori, din care am sărat şi 
am afumat câteva ciozvârte care să ne fie de folos mai 
târziu. În apropiere creştea din abundență limba-soacrei, 
iar în râpe şi văi belşug de aronia. Mai erau şi numeroase 
tufe de coacăze galbene şi roşii (necoapte), precum şi 
agrişe. Trandafirii sălbatici abia începeau să-şi deschidă 
mugurii într-o bogăţie fără seamăn. Am părăsit tabăra în 
bună dispoziţie în dimineaţa zilei de 

18 mai. Ziua a fost plăcută şi am înaintat plini de voioşie, în 
pofida deselor opriri pricinuite de bancurile de nisip şi de 
colţurile de stâncă pe care le întâlneam la tot pasul. 
Oamenii, până la ultimul, erau entuziaşti şi hotărâți să 
persevereze, Munţii Stâncoşi fiind singurul lor subiect de 
conversaţie. 

Fără pieile de animale, bărcile erau mult mai uşoare şi n- 
am mai întâmpinat atâtea greutăţi când a trebuit să le 
mânăm printre curenţii rapizi. Râul era plin de insule şi am 
trecut aproape pe la fiecare. Seara am ajuns la o tabără 
indiană, abandonată, lângă nişte maluri râpoase din lut 
negru. Ne-au deranjat foarte tare şerpii cu clopoței şi până 
dimineaţa a plouat întruna. 

19 mai. N-am mers mult până să descoperim că albia 
râului îşi schimbase mult înfăţişarea, curentul fiind mult 
împiedicat de bancurile de nisip, mai bine zis, de 
prundişurile din apă, astfel încât anevoie găseam un loc de 
trecere pentru şalupă. Am trimis în recunoaştere doi 
oameni care s-au întors cu vestea că în aval râul era mai 
adânc şi din nou am fost încurajați să perseverăm. Am mai 
parcurs zece mile, după care am făcut popas de noapte pe o 
insuliţă. Spre sud, în depărtare, se zărea un munte ciudat, 
de formă conică, stingher şi complet acoperit cu zăpadă. 

20 mai. Am ajuns acum într-o porţiune de râu mai 
accesibilă şi ne-am continuat drumul, cu mici întreruperi, 


pe o distanţă de şaisprezece mile printr-un ţinut straniu, cu 
sol argilos şi aproape lipsit de vegetaţie. Seara am făcut 
popas pe o insulă foarte întinsă, acoperită cu copaci înalţi, 
mulţi dintre ei necunoscuţi nouă. Am rămas în locul acesta 
cinci zile ca să facem unele reparaţii la pirogă. 

Pe când ne aflam aici, s-a petrecut un lucru demn de notat. 
În această regiune Missouri are malurile foarte abrupte şi 
după ploaie, din cauza lutului de un vineţiu ciudat, ele devin 
extrem de lunecoase. Pietrele din albia argiloasă alcătuiesc 
pe o distanţă de vreo sută de iarzi un şir de terase înalte, 
intersectate în numeroase direcţii de râpe adânci şi înguste 
şi atât de roase de acţiunea apei într-o perioadă 
îndepărtată de timp, încât seamănă cu nişte canale 
artificiale. Gurile acestor râpe, în locul unde se varsă în 
fluviu, au un aspect remarcabil şi, văzute de pe malul 
celălalt, în lumina lunii, arată ca nişte coloane gigantice 
ridicate pe mal. Unui privitor de pe terasa cea mai înaltă tot 
coborâşul până la apă i se va părea ceva haotic şi trist, 
imposibil de descris. În jur nu există nici un fel de vegetaţie. 

Într-o dimineaţă, după micul dejun, John Greely, profetul, 
interpretul Jules şi cu mine am luat-o din loc cu gând să 
urcăm pe terasa cea mai înaltă, pe malul sudic, ca să 
aruncăm o privire în jur; pe scurt, să vedem ce era de 
văzut. Cu multă trudă şi mare băgare de seamă am reuşit 
să ajungem până sus pe culme, care se înălța în dreptul 
taberei noastre. Aici, preria se deosebeşte de cea obişnuită 
prin aceea că pe o distanţă de mai multe mile cresc o 
sumedenie de plopi tremurători, tufe de trandafiri, salcia 
pletoasă şi salcia cu frunze late; solul este instabil, uneori 
mlăştinos, ca acela din luncile obişnuite, conţinând un fel de 
humă de culoare neagră şi o treime nisip, iar dacă arunci o 
mână din acest amestec în apă, se va dizolva ca zahărul, cu 
un sfârâit straşnic. În mai multe locuri am observat cruste 
de sare, din cea obişnuită, aşa că am luat cu noi o parte şi 
am folosit-o. 


Ajungând pe acest platou, ne-am aşezat cu toţii să ne 
odihnim. Dar nu ne-am pus bine jos, că am auzit în spatele 
nostru un mormăit grozav venind dinspre sihla deasă. Cât 
ai clipi am sărit în picioare, cuprinşi de o spaimă cumplită, 
căci ne lăsaserăm puştile pe insulă, ca să nu ne încurce la 
căţărat şi singurele arme pe care le aveam asupra noastră 
erau pistoalele şi cuţitele. N-am apucat să schimbăm între 
noi o vorbă, când dintr-un tufiş de trandafiri s-au repezit 
spre noi cu gurile deschise două namile de urşi (primii pe 
care îi întâlneam în călătoria noastră). Indienii se tem 
îngrozitor de aceste animale şi pe bună dreptate, căci ele 
sunt într-adevăr nişte creaturi formidabile, având o forţă 
uriaşă, o ferocitate imposibil de strunit şi o tenacitate de 
invidiat. Nu prea ai cum să le ucizi cu un glonţ, decât dacă 
acesta le nimereşte drept în creier, iar creierul este protejat 
de doi muşchi bine dezvoltați în jurul tâmplelor şi de un os 
frontal proeminent. Se cunosc cazuri când urşii au trăit zile 
în şir cu câte cinci-şase gloanţe în plămâni, ba chiar cu răni 
grave la inimă. Până acum nu mai întâlnisem vreun urs 
brun, deşi am dat nu o dată peste urme de-ale lui în noroi 
sau în nisip, iar cele pe care le-am văzut eu aveau, fără 
gheare, aproape un picior lungime şi opt țoli lăţime. 

Întrebarea era ce să facem acum. Să stăm şi să ne luptăm 
cu armele pe care le aveam ar fi fost curată nebunie; şi ar fi 
fost o prostie să credem că puteam scăpa fugind în direcţia 
preriei; nu numai că urşii alergau spre noi chiar din acea 
parte, dar la o distanţă foarte mică de stânci tufişurile de 
mărăcini, salcie pitică etC. Erau atât de dese, încât n-am fi 
reuşit nicicum să ne croim drum printre ele, iar dacă ne-am 
fi ţinut aproape de malul apei între cătină şi stâncile de pe 
culme, animalele ne-ar fi prins într-o clipă, căci terenul 
mocirlos ne-ar fi împiedicat să fugim, în timp ce labele mari 
şi late ale ursului i-ar fi permis să alerge cu uşurinţă. Toate 
aceste gânduri (care îţi iau ceva timp până să le poţi 
exprima în cuvinte) par să fi încolţit în mintea fiecăruia 


dintre noi, căci ne-am repezit cu toţii spre stânci, fără să 
chibzuim la riscurile care ne aşteptau acolo. 

Primul coborâş era de vreo treizeci-patruzeci de picioare 
şi nu foarte abrupt; aici, solul era mai puţin argilos decât 
sus pe platou, aşa că am sărit fără mare greutate până pe 
prima terasă, urşii plonjând după noi cu înverşunare. Ajunşi 
acolo, n-am avut nici o clipă de ezitare. Nu ne rămăsese 
acum nimic altceva de făcut decât să dăm piept cu 
animalele furioase pe platforma îngustă unde ne aflam sau 
să sărim peste râpa următoare. 

Aceasta era aproape perpendiculară, adâncă de şaizeci- 
şaptezeci de picioare, iar peretele ei, alcătuit doar din 
argila de culoare vineţie, se îmbibase bine cu apă de la 
ploile târzii şi era neted ca sticla. Canadianul, îngrozit peste 
măsură, şi-a dat iute drumul de pe buza prăpastiei, a 
alunecat în jos cu cea mai mare viteză şi elanul căzăturii l-a 
zvârlit peste al treilea coborâş. Pierzându-l din vedere, 
fireşte că l-am crezut mort; căci nu aveam nici o îndoială că 
acea teribilă lunecare avea să continue dintr-o prăpastie 
într-alta până când se sfârşea cu un ultim salt în apa 
fluviului - o cădere de mai bine de o sută cincizeci de 
picioare. 

Dacă Jules n-ar fi ales această cale de scăpare, mai mult ca 
sigur că, în disperare de cauză, am fi decis să ne salvăm tot 
pe acolo; dar soarta lui ne-a făcut să şovăim, răstimp în care 
fiarele au tăbărât asupra noastră. Era prima oară în viaţa 
mea că mă aflam atât de aproape de un animal sălbatic 
înzestrat cu atâta forţă şi ferocitate şi nu mă sfiesc să 
recunosc că eram înspăimântat de moarte. Preţ de câteva 
clipe am avut senzaţia că mă ia cu leşin, dar urletul lui 
Greely, care fusese înşfăcat de ursul din frunte, a avut darul 
să mă mobilizeze şi trezit de-a binelea am simţit în toiul 
încleştării un soi de plăcere nebună şi sălbatică. 

Una dintre dihănii, ajungând pe marginea îngustă unde ne 
aflam, s-a năpustit asupra lui Greely şi l-a trântit la pământ. 
Stătea deasupra lui şi-l ţintuia cu colții uriaşi înfipţi în 


pieptarul paltonului pe care, spre marele lui noroc, îl avea 
pe el din pricina vântului tăios. Cealaltă, mai mult 
rostogolindu-se decât coborând panta în patru labe, a prins 
un elan atât de mare când a ajuns în dreptul nostru, încât, 
până să se poată opri, atârna cu jumătate din trup deasupra 
prăpastiei; alunecase pieziş şi labele din partea dreaptă i se 
bălăngăneau în aer, în timp ce cu celelalte două din stânga 
de-abia reuşea să se ţină de stâncă. Din această poziţie şi-a 
înfipt colții în călcâiul lui Wormley şi pentru o clipă m-am 
gândit la tot ce era mai rău, căci, zbătându-se să se 
elibereze din strânsoare, bietul om îl ajuta pe urs să-şi 
recapete echilibrul. Pe când stăteam neputincios, după cum 
am descris mai sus, din pricina spaimei de care eram 
cuprins şi priveam la cele ce se întâmplau, fără să pot fi de 
vreun folos, bocancul şi mocasinul lui W. S-au desprins din 
strânsoare, iar animalul a început atunci să se 
rostogolească spre terasa următoare, numai că, ajutându-se 
de ghearele lui uriaşe, a reuşit să se oprească. Acum Greely 
era cel care striga după ajutor, iar profetul şi cu mine am 
alergat spre el. Amândoi am tras cu pistoalele în capul 
ursului şi sunt sigur că glonţul meu a pătruns printr-o 
porţiune a craniului, căci am ţinut arma foarte aproape de 
urechea lui. Ursul însă părea mai degrabă furios decât 
rănit; singurul efect pozitiv al focurilor de armă a fost acela 
că i-a dat drumul lui Greely (care n-a suferit nici o 
vătămare) şi s-a năpustit asupra noastră. Nu aveam la 
îndemână nimic altceva decât cuţitele şi nici spre terasa de 
sub noi nu puteam fugi, din cauza celuilalt urs care se afla 
acolo. Stăteam cu spatele la stâncă şi ne pregăteam de o 
confruntare pe viaţă şi pe moarte, nici măcar visând la 
vreun ajutor din partea lui Greely (pe care-l credeam rănit 
mortal), când am auzit o împuşcătură, iar uriaşul animal a 
căzut la picioarele noastre în chiar clipa când am simţit pe 
obraji răsuflarea lui fierbinte şi respingătoare. Salvatorul 
nostru, care se luptase cu mulţi urşi la viaţa lui, îşi lipise 


dinadins pistolul de ochiul monstrului, iar conţinutul 
acestuia i-a pătruns în creier. 

Uitându-mă acum în jos, am văzut că ursul căzut făcea 
eforturi zadarnice să se caţăre până la noi - argila moale 
ceda sub ghearele lui şi a căzut de câteva ori cât era de 
lung. Ca să fim siguri, am mai tras în el câteva gloanţe, dar 
ursul nu mai prezenta nici un pericol şi atunci am decis să-l 
lăsăm în grija corbilor. Nu văd cum ar mai fi putut scăpa din 
acel loc. Ne-am târât pe marginea îngustă a râpei aproape 
o jumătate de milă, până să dăm de o cărare care ducea jos 
în prerie şi am ajuns în tabără abia spre miezul nopţii. Jules 
era deja acolo, viu, dar rănit, atât de grav de fapt încât n-a 
fost în stare să ne spună desluşit ce păţise sau unde ne 
aflam. Se oprise într-una din râpele de pe a treia terasă şi a 
coborât prin albia ei până pe malul fluviului48. 


SFÂRŞIT