Arthur Conan Doyle — O Lume Disparuta

Arthur Conan Doyle 


Arthur Conan Doyle 


O LUME DISPĂRUTĂ 


CUPRINS: 

PREFAȚA - 4 - 

CUVÂNT ÎNAINTE - 9 - 

CAPITOLUL 1 ÎN JURUL NOSTRU NU LIPSESC OCAZIILE 
DE A DEVENI EROU. - 10 - 

CAPITOLUL II „ÎNCEARCĂ-ŢI NOROCUL CU 
PROFESORUL CHALLENGER!” - 18 - 

CAPITOLUL III UN OM IMPOSIBIL. - 27 - 

CAPITOLUL IV LUCRUL CEL MAI IMPORTANT DIN LUME 
Ea 37 = 

CAPITOLUL V CONTROVERSA - 57 - 

CAPITOLUL VI „AM FOST BICIUL LUI DUMNEZEU!” - 72 

CAPITOLUL VII DA, MÂINE VOM DISPARE ÎN 
NECUNOSCUT. - 84 - 

CAPITOLUL VIII AVANPOSTURILE ÎNDEPĂRTATE ALE 
LUMII NOI - 95 - 

CAPITOLUL IX CINE AR FI PUTUT SĂ PREVADĂ CEEA CE 
S-A ÎNTÂMPLAT? - 112 - 

CAPITOLUL X S-AU ÎNTÂMPLAT CELE MAI MINUNATE 
LUCRURI - 142 - 

CAPITOLUL XI DE DATA ASTA, EU AM FOST EROUL! - 
160 - 

CAPITOLUL XII PĂDUREA GROAZEI - 179 - 

CAPITOLUL XIII O SCENA CARE NU SE POATE UITA - 
195 - 

CAPITOLUL XIV ADEVĂRATELE CUCERIRI - 212 - 

CAPITOLUL XV OCHII NOŞTRI AU VĂZUT MINUNI - 228 


CAPITOLUL XVI O MANIFESTIAŢIE - 247 - 


PREFAŢĂ. 

Există oare vreun iubitor al literaturii, care la vârsta 
marilor visuri şi idealuri să nu fi deschis cu emoție şi 
nerăbdare paginile cărţilor al căror erou - flegmaticul şi 
imperturbabilul Sherlock Holmes, originalul detectiv cu 
logică de fier şi inegalabil spirit deductiv - rezolvă cu 
nonşalanţă, între două pipe savurate cu binecunoscutul 
calm britanic, cele mai tenebroase enigme? 

Imensa popularitate a celebrului personaj a ajuns să 
estompeze oarecum figura creatorului său, medicul englez 
Arthur Conan Doyle. Născut în 1859, la Edinburgh, viitorul 
scriitor studiază medicina în aceeaşi localitate, luându-şi 
doctoratul în 1881. Practică această meserie până în 1890, 
în calitate de medic în marina britanică, întreprinzând 
numeroase călătorii pe mare. Participă la campania din 
Sudan, la războiul anglo-bur şi la primul război mondial. 
Experiențele trăite de-a lungul acestor peregrinări, 
situaţiile uneori dramatice în care s-a aflat vor contribui la 
nota de autenticitate a operelor sale literare de mai târziu. 

Debutează în literatură la vârsta de 28 de ani şi cum 
atracţia condeiului s-a dovedit infinit mai puternică decât 
cea a bisturiului, tânărul autor avea să se impună rapid 
drept unul dintre cei mai de succes scriitori ai epocii. Seria 
romanelor avându-l ca erou pe insolitul detectiv, inaugurată 
în 1887, este completată cu romane istorice, cu o carte 
despre războiul împotriva burilor, iar în anul 1912 cu un 
roman care avea să egaleze celebritatea scrierilor sale 
polițiste: „O lume dispărută”. Lucrarea ştiinţifico-fantastică, 
de acum clasică, are, chiar dacă nu declarat, un model nu 
mai puţin ilustru: Jules Verne cu a sa „Călătorie spre centrul 
pământului”. Schema construcţiei epice este asemănătoare: 
confruntarea a două lumi aflate, în timp, la distanţă de sute 
de mii de ani, dar - paradoxal - vecine în spaţiu („centrul 
pământului” în romanul scriitorului francez, undeva în 


jungla Amazonului în romanul lui Conan Doyle). 
Asemănările se opresc însă aici, iar eventualele similitudini, 
pe care un cititor atent le-ar putea identifica, ţin nu de 
prelucrarea epigonică a unor procedee (Conan Doyle 
dezvoltă o intrigă originală, pigmentată cu întâmplări 
palpitante), ci de structura generală, oarecum 
asemănătoare, a unor lucrări de asemenea factură, de 
trăsăturile lor specifice care, de altfel, le-au făcut atât de 
iubite de cititori. Care este deci „secretul” celebrităţii 
acestor romane intrate în fondul de aur al literaturii pentru 
copii şi tineret, romane în rândul cărora „O lume dispărută” 
ocupă un loc de frunte? 

O primă explicaţie poate fi căutată în exemplaritatea 
eroilor, caractere puternice, de o sublimă generozitate, 
care se avântă fără ezitare, în numele dreptăţii şi al 
adevărului, în cele mai fantastice aventuri. Conducătorul 
expediției pornite în căutarea lumii dispărute, profesorul 
Challenger, îşi părăseşte tihna apartamentului său pentru a 
se înfunda în mlaştinile Amazonului numai pentru a 
demonstra autenticitatea unor informaţii care trezesc 
neîncrederea lumii ştiinţifice. Lordul Roxton, un alt membru 
al grupului, luptase în tinereţe contra traficanţilor de sclavi 
din această zonă a Americii şi nu ezită să reia vechiul 
itinerar pentru a contribui cu experienţa sa la reuşita 
expediției. Ziaristul Eduard Malone este atras irezistibil în 
spectaculoasa aventură la gândul fulminantelor reportaje 
pe care le va trimite publicaţiei sale. 

De formaţie scientistă, Conan Doyle îşi înzestrează eroii cu 
o devorantă pasiune pentru ştiinţă, pentru cunoştinţe 
complete şi exacte. Nici un calcul meschin la aceşti oameni, 
nici un interes egoist, ci doar o fascinantă şi superbă 
generozitate, o dăruire totală dusă până la sacrificiul de 
sine în numele unui ideal nobil şi, ca un corolar al tuturor 
acestor calităţi, o temeritate exemplară care îi face să 
răspundă fără nici o ezitare la chemarea puternică şi de 
neînlăturat spre orizonturi necunoscute care aşteaptă pasul 


curajos al pionierilor ştiinţei. Şi cine oare dintre cititori nu 
s-a visat un Livingstone sau un Stanley în căutarea 
izvoarelor Nilului? Cine nu s-a imaginat la Polul Sud 
împreună cu Scott şi Amundsen, sau în dirijabilul lui 
Umberto Nobile rătăcind pe deasupra gheţurilor Arcticii? 
Cine nu şi-a dorit realizarea unei performanţe unice, 
extraordinare, numai şi numai pentru a-şi dovedi sieşi 
curajul, vrednicia, temeritatea? 

Eroii lui Conan Doyle spre astfel de țeluri cutezătoare ne 
canalizează imaginaţia şi fantezia, fără însă a fi idealizaţi de 
autor. Pentru a înţelege de unde provine puternica forţă de 
atracţie a acestora este suficient să ne gândim la faptul că, 
mai ales în literatura de aventuri a ultimelor decenii, a 
apărut tendinţa realizării unor personaje de o factură cu 
totul aparte, dotate cu calităţi fizice excepţionale, ieşite din 
comun, a acelor „supermani” imbatabili, care trec prin 
întâmplările cele mai stranii, învingându-şi adversarii numai 
prin forţa lor realmente supranaturală. 

Asemenea povestiri nu sunt altceva decât variante 
tehnicizate ale tradiţionalelor basme populare, în care Feţii- 
Frumoşi s-au convertit în roboţi atotputernici, 
atoateştiutori, fiinţe ideale, desăvârşite, fără vicii, dar şi 
fără. Suflet. Câtă deosebire între aceste plăsmuiri artificiale 
şi personajele din „Lumea dispărută oameni obişnuiţi, cu 
slăbiciuni şi defecte, dar înzestrați cu înalte calităţi morale, 
tipuri credibile pe care uşor ni le putem imagina în jurul 
nostru şi care îşi pun strălucit în valoare aptitudinile în 
momentele de mare cumpănă, de încleştare eroică cu o 
lume ostilă, neprimitoare. Şi astfel, ei ies cu dezinvoltură 
din paginile romanului, înscriindu-se în galeria personajelor 
celebre, la care fantezia adolescenților face adesea recurs. 

„Secretul” celebrităţii unui roman ştiinţifico-fantastic are 
însă şi alte fațete. Pentru a nu fi dat uitării odată cu 
închiderea ultimei file, el trebuie să fie verosimil, să 
sădească în cititor convingerea că toate evenimentele 
descrise pot avea loc, că ele nu au nimic supranatural, 


miraculos. Fantasticul ştiinţific trebuie să fie logic, pentru 
că logica este singura care convinge. „O lume dispărută” 
constituie o elocventă demonstraţie în acest sens. Autorul 
lansează o ipoteză ştiinţifică, desigur greu de acceptat la 
prima vedere, dar argumentată riguros pe tot parcursul 
desfăşurării epice şi validată în final de proba materială. De 
fapt, reducându-l la liniile sale esenţiale, drumul aventuros 
al descoperirii lumii dispărute este, în esenţă, drumul 
obişnuit al cunoaşterii ştiinţifice, pornită de la o simplă 
ipoteză, fundamentată teoretic şi atestată practic pe baza 
cercetării nemijlocite. Nimic miraculos. Nimic supranatural. 
Totul în existenţa noastră are o determinare materială, 
orice cauză îşi are efectul său, după cum nu poate exista un 
efect fără o cauză precisă care să-l declanşeze. Lumea 
dispărută nu este o lume a imaginarului; în anumite 
condiţii, strict condiţionate ştiinţific, ea poate fiinţa. 
Cititorul acceptă această ipoteză tocmai datorită firescului 
ei, certitudinilor ce stau la baza conflictului. 

Desigur, ca în orice bun roman ştiinţifico-fantastic şi în „O 
lume dispărută” aventura se află la loc de cinste; tânărul 
cititor are prilejul să se întâlnească cu întreaga recuzită a 
genului: urmăriri trepidante, dispariţii misterioase, răpiri, 
lupte dramatice etc. Dar, în acelaşi timp, cartea se 
dovedeşte a fi o magnifică şi palpitantă lecţie - de botanică, 
de zoologie, de paleontologie - plină de firesc, fără nimic 
pedant, evitând aerul doct al prelegerilor academice. Şi, 
mai presus de toate, o lecţie de demnitate şi curaj, de 
temeritate şi cutezanţă, de bărbăţie şi eroism. Bravul 
Malone şi neînfricatul lord Roxton nu consideră aventura 
încheiată; căutarea adevărului este un proces continuu, 
curiozitatea ştiinţifică nu poate înregistra un paşnic şi banal 
punct final. Cei doi vor lua de la început drumul 
descoperirilor, căci nimic nu trebuie considerat dispărut 
pentru totdeauna atâta vreme cât faptele şi acţiunile 
noastre sunt puse sub semnul inepuizabilei sete umane a 
cunoaşterii. Să nu crezi fără a cerceta - iată optimistul 


îndemn care se degajă convingător din paginile acestui 
roman care a stârnit deliciile a generaţii de cititori. 

RADU CONSTANTINESCU. 

Da, scopul meu a fost realizat, Un ceas plăcut de-am 
izbutit să dăruiesc copilului cu suflet de bărbat, Bărbatului 
cu suflet tineresc. 

CUVÂNT ÎNAINTE. 

Domnul E. D. Malone doreşte ca toată lumea să ştie că 
profesorul G. E. Challenger a renunţat fără nici o rezervă la 
dorinţa pe care o manifestase de a împiedica publicarea 
acestei cărţi, precum şi la acţiunea sa de defâimare. Şi, 
constatând că nici o critică şi nici un comentariu din 
cuprinsul acestor pagini nu are vreo intenţie ofensatoare la 
adresa domniei sale, ne-a garantat că nu se va opune 
publicării şi difuzării cărţii de faţă. 

Domnul E. D. Malone doreşte de asemenea să-şi exprime 
recunoştinţa sa faţă de domnul Patrick L. Forbes din 
Rosslyn Hill, Hampstead, pentru competinţa şi bunăvoința 
cu care a prelucrat schiţele aduse din America de Sud, 
precum şi faţă de domnul W. Ransford din Elm Roww, 
Hampstead, pentru ajutorul preţios pe care i l-a dat în 
calitate de expert, ocupându-se de fotografii. 

CAPITOLUL 1. 

ÎN JURUL NOSTRU NU LIPSESC OCAZIILE DE A DEVENI 
EROU. 

DL. HUNGERTON, tatăl lui Gladys, în realitate fiinţa cea 
mai lipsită de tact din câte ar putea să existe pe lume un soi 
de cacatoes veşnic zbârlit, înfoiat şi neîngrijit rămânea 
totuşi un suflet excelent, însă preocupat exclusiv de 
persoana sa neghioabă. Dacă m-ar fi putut îndepărta ceva 
de Gladys, n-ar fi fost decât gândul de a avea un asemenea 
socru. Sunt convins că în sufletul lui mă credea în stare să 
vin la Chestnuts de trei ori pe săptămână, numai şi numai 
ca să mă bucur de prezenţa sa şi, mai ales, să-l ascult 
expunându-şi vederile sale asupra bimetalismului, problemă 
în care îşi câştigase oarecare autoritate. 


În seara aceea am suportat timp de o oră sau două 
pălăvrăgeala lui anostă cu privire la înlocuirea monedei 
bune prin una proastă, la valoarea reprezentativă a 
argintului, la deprecierea rupiei şi la adevăratele etaloane 
de schimb. 

— Închipuiţi-vă striga el, uşor înfuriat că toate datoriile 
lumii ar avea scadenţa la aceeaşi dată şi că li s-ar pretinde 
debitanţilor să le achite imediat; ce s-ar întâmpla, oare, în 
condiţiile de astăzi? 

Am răspuns că, evident, lucrul acesta m-ar ruina. Atunci el 
a sărit de pe scaun, m-a dojenit pentru obişnuita mea 
supertficialitate, care făcea imposibilă orice discuţie serioasă 
cu mine şi a fugit să se îmbrace în vederea unei şedinţe. 

În sfârşit, am rămas singur cu Gladys. Sunase, pentru 
mine, ora destinului. Toată seara mă simţisem în situaţia 
soldatului aşteptând semnalul care urma să-i hotărască 
soarta nesigură şi încercasem pe rând atât nădejdea 
victoriei, cât şi frica înfrângerii. 

Cât era de frumoasă aşa cum o vedeam stând jos, cu 
silueta desprinzându-i-se mândră şi delicată pe fondul roşu 
al draperiei! Şi cu toate acestea, cât era de rezervată! 

Ne lega o frumoasă, o foarte frumoasă prietenie, care însă 
nu depăşea limitele uneia dintre acele camaraderii cum ar 
fi putut exista la „Gazette”, unde eram reporter, între unul 
dintre confrații mei şi mine; perfect sinceră, perfect 
cordială - complet lipsită de preocuparea diferenţei de sex. 
Îmi displace profund când o femeie se arată faţă de mine 
prea sinceră şi prea liberă. Lucrul acesta nu măguleşte nici 
odată pe un bărbat. Acolo unde începe atracţia, începe şi 
timiditatea şi neîncrederea moştenire din zilele vitrege 
când dragostea mergea adesea mână în mână cu 
brutalitatea. Capul care se apleacă, ochii care-ţi ocolesc 
privirea, glasul care tremură, fiinţa întreagă care se apără, 
iată semnele prin care recunoşti pasiunea şi nicidecum 
privirea făţişă sau răspunsul fără ocol. Deşi eram tânăr, 


avusesem timp să învăţ acest lucru sau să-l regăsesc în acea 
amintire a speciei, care se numeşte instinct. 

Gladys întrunea toate calităţile femeii. Unii o socoteau 
rece şi aspră, dar un asemenea gând ar fi fost o trădare. 
Pielea uşor pârguită. De un colorit aproape oriental, părul 
negru ca pana corbului, ochii mari şi catifelaţi, buzele 
cărnoase dar delicate, totul dovedea la ea pasiunea 
ascunsă. Dar această pasiune, aveam trista impresie că nu 
ştiusem s-o scot la lumină. În astă-seară însă trebuia cu 
orice preţ să grăbesc lucrurile şi să ies din nesiguranţă. 
Poate că mă îndreptam spre o înfrângere. Dar mai bine 
respins ca pretendent decât acceptat ca frate. 

Ajuns la această fază a gândurilor mele, eram gata să 
întrerup o lungă şi apăsătoare tăcere, când Gladys şi-a 
aţintit asupra mea ochii negri şi pătrunzători, clătinându-şi 
capul mândru, cu un surâs plin de mustrare. 

— Presimt că ai de gând să-mi faci declaraţii, Ned. Păcat. 
Prietenia noastră era aşa de frumoasă! 

Mi-am tras puţin scaunul spre ea. 

— Cum de-ai ştiut că aveam intenţia asta? Am întrebat-o, 
într-adevăr surprins. 

— Crezi că femeile se înşelă? Crezi că i s-a întâmplat 
vreodată vreuneia să fie luată pe neaşteptate? Ned, 
prietenia noastră era atât de serioasă şi de frumoasă. Ce 
păcat ar fi s-o stricăm! Nu înţelegi oare cât e de minunat ca 
un băiat tânăr şi o fată tânără să poată sta de vorbă singuri, 
cum stăm noi, fără gânduri ascunse? 

— Nu ştiu, Gladys. Dar, vezi, cred că tot atât de bine şi de 
fără gânduri ascunse poate să stea de vorbă şi cu. Cu şeful 
gării, de pildă! 

Nu-mi dau bine seama cum am aruncat în timpul discuţiei 
numele acestui funcţionar. Dar, oricum, am făcut-o şi am 
izbucnit amândoi într-un hohot de râs. 

— Nu. Ceea ce-mi oferi nu mi-e de-ajuns, Gladys. Aş vrea 
să te strâng în braţe, aş vrea să-ţi simt capul pe pieptul 
meu, aş vrea. 


Îndată ce băgă de seamă că aş fi fost gata să pun în 
aplicare o parte din gândurile mele, sări de pe scaun. 

— Ai stricat totul, Ned, zise ea. Totul se petrece aşa de 
normal până în clipa când intervin lucruri care n-au nici un 
rost! Ce păcat! Cum se face că n-ai mai multă stăpânire? 

— Dar nu-i ceva născocit de mine, am susţinut. Natura e 
de vină. Dragostea. 

— Dragostea. Da, poate când e reciprocă, fără îndoială că 
schimbă multe. Dar eu nu ştiu ce-i dragostea. 

— Şi totuşi, cu frumuseţea dumitale, cu sufletul dumitale, 
Gladys, eşti făcută pentru dragoste! Trebuie să iubeşti! 

— Trebuie, mai întâi, să-ţi aştepţi ceasul. 

— Dar de ce oare nu mă poţi iubi, Gladys? Din pricina 
înfăţişării mele, sau din altă pricină? 

Ea s-a aplecat puţin, a întins mâna, mi-a răsturnat capul. 
Şi cât era de graţioasă când mă privea aşa, de sus, 
zâmbitoare şi gânditoare! 

— Nu, nu-i aşa, zise ea, în sfârşit. Nu eşti un închipuit, prin 
urmare pot să ţi-o spun fără ocol. Dar e altceva, ceva mai 
serios. 

— Caracterul? 

A încuviinţat cu capul, severă. 

— Dar ce-ar trebui să fac ca să mi-l schimb? Ia-ţi un scaun 
şi să discutăm. Însă nu-s dispus să spun nimic până nu te 
aşezi. 

M-a privit cu un aer mirat, de neîncredere, mai puţin 
plăcut decât deplina ei încredere de până atunci. Cât de 
primitive şi de bestiale par sentimentele omului când le 
priveşti în toată goliciunea lor! Dar poate că nu este decât o 
impresie de-a mea, personală. Gladys şi-a luat un scaun şi s- 
a aşezat. 

— Să vedem, ce nu-ţi place la mine? 

— Iubesc pe altul, mi-a răspuns ea. 

De data asta am sărit eu de pe scaun. 

— Nu, mi-a explicat, râzând de mutra mea. Nu o fiinţă 
anumită, ci un ideal. Bărbatul pe care-l visez, nu l-am 


întâlnit încă. 

— Descrie-mi-l. Cum ţi-l închipui? 

— În multe privinţe ar putea să-ţi semene. 

— Îţi mulţumesc pentru vorbele astea. Dar ce face el şi n- 
aş putea face şi eu? Ce poate fi omul acela: membru al unei 
societăţi de temperanţă, vegetarian, aeronaut, teozof, 
supraom? Nu există nici un lucru pe lume, Gladys, pe care 
să nu fiu gata să-l încerc, numai pe simpla bănuială că ţi-ar 
fi pe plac! 

A început să râdă, constatând cât eram de adaptabil: 

— În primul rând, cred că idealul meu n-ar vorbi aşa. Mi-l 
închipui mai dârz, mai puţin dispus să se supună capriciilor 
unei fete prostuţe. Mai întâi de toate, el n-ar putea fi decât 
un om activ, un om care ştie să privească moartea în faţă, 
fără să se teamă de ea, un bărbat care iubeşte riscul şi 
performanţa. Nu mi-ar fi dragă persoana lui, ci gloria lui, 
care s-ar răsfrânge asupra mea. Gândeşte te la Richard 
Burton: povestea vieţii lui, scrisă de soţia lui, mă face să 
înţeleg dragostea pe care i-o purta! Dar lady Stanley? Ai 
citit vreodată acel admirabil capitol final al cărţii pe care l-a 
consacrat-o soţului ei? Iată genul de om pe care o femeie îl 
poate adora din tot sufletul, pentru că ea nu apare în ochii 
lumii deloc micşorată, ci înălţată, ca inspiratoare a faptelor 
lui nobile! 

Entuziasmul o făcea să pară atât de frumoasă, încât eram 
gata să renunţ de a-i mai răspunde. Mi-am adunat însă tot 
sângele rece şi i-am spus: 

— Nu putem fi cu toţii Stanley sau Burton. Mai ales că ne 
lipseşte şi ocazia. Mie, cel puţin, mi-a lipsit totdeauna. Dacă 
mi s-ar prezenta, aş fi gata s-o folosesc. 

— Dimpotrivă, ocaziile nu lipsesc, ci ne înconjoară de 
aproape. Caracteristica bărbatului pe care ţi-l descriu e că 
el îşi creează ocazia. Nimic nu-l opreşte. Cu toate că nu l- 
am întâlnit nici odată, îl cunosc aşa de bine! În jurul nostru 
nu lipsesc ocaziile de a deveni erou. Bărbaţilor le revine 
sarcina de a realiza aceste posibilităţi, iar femeilor de a-i 


iubi pe aceşti bărbaţi, ca o răsplată a acestor realizări. Ai 
văzut pe tânărul francez care-a plecat cu balonul 
săptămâna trecută. Deşi se dezlănţuise furtuna, nu şi-a 
amânat plecarea hotărâtă. Măturat de vânt vreme de 24 de 
ore, a căzut la depărtare de 1500 de mile, drept în mijlocul 
Rusiei! Acesta e genul de bărbat care mă interesează. 
Gândeşte-te la gelozia celorlalte femei faţă de femeia iubită 
de el! Să mă simt invidiată din pricina unui bărbat, iată visul 
meu! 

— Din dragoste pentru dumneata, aş face şi eu, bucuros, 
acelaşi lucru. 

— N-ar trebui să-l faci din dragoste pentru mine, ci pentru 
că nu te-ai putea împiedica, pentru că o poruncă lăuntrică 
te-ar sili să-l faci, pentru că, în dumneata, eroul ar stăpâni 
omul! Când, luna trecută, ai povestit în gazetă explozia 
aceea de gaze din mina „Wigan”, de ce nu te-ai coborât ca 
să-i salvezi pe oamenii de-acolo, dispreţuind primejdia de-a 
fi asfixiat? 

— Dar m-am coborât. 

— Nu mi-ai spus-o nici odată. 

— Nu credeam că aş fi avut, prin asta, vreun merit. 

— Eu n-am ştiut nimic. 

Un oarecare interes părea că se aprinde în ochii fetei. 

— Ai fost viteaz. 

— Nu se putea altfel. Nu faci un bun reportaj decât dacă 
te documentezi singur. 

— Ce argument stupid! Asta răpeşte acţiunii dumitale 
orice poezie. Dar, indiferent de motivele pe care le-ai avut, 
sunt fericită că ai coborât în mină. 

Mi-a întins mâna, cu un gest de o fermecătoare demnitate, 
iar eu, aplecând-mă, i-am sărutat degetele. 

— Da, recunosc, sunt pur şi simplu o femeie romanţioasă, 
cu visuri de fetiţă. Dar aceste visuri îmbracă o formă atât de 
reală, atât de mult fac parte din mine, încât nu mă pot 
împiedica să nu mă port în consecinţă. Dacă o să mă 
căsătoresc, n-o să iau decât un bărbat celebru. 


— De ce nu? Am strigat. Femeile de felul dumitale sunt 
inspiratoarele bărbaţilor. Oferă-mi o ocazie şi ai să vezi 
dacă n-o folosesc la moment! Sau, mai bine, nu. Bărbaţii, 
aşa cum prea bine ai spus, trebuie să-şi găsească singuri 
ocaziile, fără să le aştepte de la alţii. Pe cinstea mea! Am 
pretenţia să fiu şi eu de vreun folos oarecare pe pământul 
ăsta! 

Ea a râs de neaşteptatul meu entuziasm irlandez. 

— De ce nu? A zis. Ai tot ce poate dori un bărbat: tinereţe, 
sănătate, putere, educaţie, energie. Acum câteva clipe m-ai 
mâhnit. Dar acum mă bucur, o, cât mă bucur! Că discuţia 
noastră a trezit în dumneata toate aceste gânduri. 

— Şi dacă eu? 

Mâna ei caldă şi catifelată s-a lipit de buzele mele. 

— Nici un cuvânt mai mult. lată o jumătate de oră de când 
serviciul dumitale de noapte te reclamă. N-aveam curajul 
să-ţi amintesc lucrul acesta. O să mai vorbim poate într-o zi, 
după ce-ţi vei fi găsit adevărata menire. 

Şi iată cum s-a întâmplat că, într-o seară ceţoasă de 
noiembrie, m-am trezit la Camberwell alergând după 
tramvai. Inima îmi zvâcnea în piept, în dorinţa arzătoare ca 
ziua de mâine să nu se încheie fără a-mi fi sugerat o 
performanţă vrednică de stăpâna inimii mele! Dar cine, pe 
lumea asta, şi-ar fi închipuit că o să fie atât de neverosimilă 
şi determinată de nişte împrejurări atât de ciudate? 

N-aş vrea ca acest capitol introductiv să fie socotit de 
către cititor ca neavând nimic comun cu povestirea mea. 

EI, acest capitol, e acela care o declanşează. Pentru că 
numai atunci când un bărbat păşeşte în viaţă cu credinţa că 
în jurul lui nu lipsesc ocaziile de a deveni erou şi în inima lui 
se naşte dorinţa aprigă de a se folosi de una din ele - 
indiferent care i-o ieşi în cale - numai atunci el rupe, ca 
mine, cu mersul banal al vieţii, ca să intre în ţinutul 
misterios dar minunat, unde îl aşteaptă marea aventură şi 
marea răsplată. Când am intrat în birourile ziarului „Daily 
Gazette”, în al cărui angrenaj nu eram decât o mică rotilă, 


purtam în mine, puternic înrădăcinată, hotărârea de a găsi, 
de preferinţă chiar în noaptea aceea, o ocazie demnă de 
dorinţele frumoasei Gladys. Că, cerându-mi să-mi risc viaţa 
pentru asta, însemna din parte-i egoism şi asprime 
sufletească iată amănunte de care nu ţii seama decât cu 
vârsta şi nicidecum în entuziasmul celor 23 de ani ai mei şi 
în patima celei dintâi dragoste. 

CAPITOLUL Il 

„ÎNCEARCĂ-ŢI NOROCUL CU PROFESORUL 
CHALLENGER!” 

AM AVUT ÎNTOTDEAUNA, la ziar, o simpatie pentru şeful 
serviciului de ştiri, Mc Ardle, un bătrânel roşcovan, ursuz şi 
adus de spate. La rândul meu, speram că nu-i eram 
antipatic. Bineînţeles, adevăratul meu şef era Beaumont. 
Dar acesta trăia în atmosfera eterată a unui soi de înălţime 
olimpică, până unde nimic nu reuşea să se ridice decât dacă 
nu era cel puţin de importanţa unei crize internaţionale sau 
a unei remanieri de guvern. Îl vedeam din când în când 
pătrunzând în întunericul sanctuarului său: trecea 
singuratic şi maiestuos, cu ochii pierduţi, cu gândul la 
Balcani sau la Golful Persic. Plutea deasupra noastră, 
departe de noi. Noi nu-l cunoşteam decât pe Mc Ardle, care 
îl reprezenta în faţa noastră. Când am intrat în biroul lui, 
bătrânelul mi-a făcut un semn uşor cu capul, ridicându-şi 
ochelarii până în creştetul său chel. 

— Din câte-am auzit, mi se pare că te descurci destul de 
bine, domnule Malone, a zis cu un accent scoţian, plin de 
bunăvoință. 

I-am mulţumit. 

— Reportajul dumitale privitor la explozia gazului de mină 
a fost foarte bun. Tot aşa de bun a fost şi acela cu privire la 
incendiul de la Southwark. Ai găsit nota justă. Dar vrei să- 
mi vorbeşti, mi se pare? 

— Vreau să vă cer o favoare. 

Ochii lui îngrijoraţi mi-au ocolit privirea: 

— Zău? Şi despre ce-i vorba? 


— Nu credeţi, domnule, că ar exista vreo misiune pe care 
să mi-o încredinţaţi în numele jurnalului nostru? Aş face 
totul ca s-o duc la bun sfârşit şi v-aş trimite un reportaj 
interesant. 

— Despre ce fel de misiune vorbeşti, domnule Malone? 

— Indiferent ce fel, numai să fie plină de aventuri şi de 
primejdii. Vă asigur că o să-mi dau toată silinţa. Mi-ar 
conveni cu atât mai mult cu cât ar fi mai grea. 

— Pari destul de dispus să-şi rişti viaţa. 

— Ca să am un scop în viaţă. 

— Bravo! lată ce se cheamă entuziasm, domnule Malone! 
Din păcate, mă tem să nu fie cam târziu pentru acest soi de 
performanţe. O misiune specială dă rareori rezultate în 
raport cu cheltuielile pe care le cere. Şi, în orice caz, nu se 
încredinţează decât unui om experimentat, al cărui nume 
inspiră încredere marelui public. Întinsele spaţii virgine de 
pe harta lumii dispar de la o zi la alta şi nicăieri nu mai este 
loc pentru spiritele întreprinzătoare. Dar, ia stai! A zis şi 
obrazul i s-a luminat de un zâmbet. Vorbind de întinsele 
spaţii virgine de pe hartă, mi-a venit o idee. Ce-ai zice dacă 
te-aş însărcina să demaşti un impostor, un Munchhausen 
modern şi să-l acoperi de ridicol? Va trebui să-i demaşti 
minciunile. Ei, dragul meu prieten, ar fi grozav. Ce părere 
ai? 

— Tot ce doriţi, unde şi când doriţi. 

Mc Ardle s-a gândit o clipă. 

— Întrebarea care se pune a zis în sfârşit este să ştim dacă 
ai să te poţi înţelege sau măcar să stai, pur şi simplu, de 
vorbă cu omul nostru. Dar dumneata pari a avea un fel de 
talent de a te impune oamenilor: te faci simpatic şi ai o 
putere magnetică, asta desigur ca efect al vitalităţii 
tinereşti sau a ceva analog, bănuiesc, în ce mă priveşte, 
sunt ferm convins că lucrurile stau aşa. 

— Sunteţi prea binevoitor faţă de mine, Mc Ardle. 

— Încearcă-ţi dar norocul cu profesorul Challenger, din 
Enmore Park. 


Nu mi-am putut ascunde mirarea. 

— Challenger? Am strigat. Profesorul Challenger, faimosul 
zoolog? Nu-i acela care i-a spart capul lui Blundell, de la 
„lelegraph”? 

Şeful a schiţat un zâmbet: 

— Asta te îngrijorează? Parcă-mi spuneai că eşti în 
căutarea aventurii. 

— Iată una, într-adevăr, domnule, i-am răspuns. 

— Întocmai. De altfel nu cred să meargă totdeauna atât de 
departe cu violenţa. Fără îndoială că Blundell a căzut la un 
moment nepotrivit sau a avut un fel greşit de a se comporta 
cu el. Poate că dumneata o să ai mai mult noroc sau mai 
multă dibăcie. Desigur că aici ar fi ceva de făcut în sensul 
dorințelor dumitale, iar gazeta ţi-ar da mână liberă. 

— Dar nu ştiu nimic despre Challenger, i-am spus. Mi-a 
amintesc doar că i-am văzut numele pomenit la „Fapte 
diverse”, în legătură cu bătaia lui Blundell. 

— Am oarecare informaţii care te-ar putea îndruma, 
domnule Malone. Profesorul mă interesează de mai mult 
timp şi îl ţin sub observaţie. 

Scoase o hârtie dintr-un sertar: 

— Iată fişa lui. Ţi-o spun în rezumat: „Challenger George 
Eduard. Născut la Largs (Anglia de Nord), în 1863. Eleval 
Academiei din Largs, Universitatea din Edinburgh. Adjunct 
la British Museum, 1892. Conservator adjunct al serviciului 
de antropologie comparată, 1893. Renunţă la aceste 
funcțiuni în acelaşi an, în urma unor scrisori insultătoare. 
Titular al medaliei Crayston pentru cercetări în domeniul 
zoologiei. Membru corespondent la. (urmează o sumedenie 
de nume. Mai multe rânduri scrise cu caractere mici: 
Societatea Belgiană, Academia Americană de Ştiinţe din La 
Plata etc., etc.). Fost Preşedinte al Societăţii de 
Paleontologie, Secţia H din Asociaţia britanică şi aşa mai 
departe. A publicat: „câteva observaţii asupra unei serii de 
cranii „omeneşti”, „încercări asupra evoluţiei vertebratelor” 
şi numeroase articole, dintre care unul, „Ce se ascunde sub 


y 


teoria weissmannismului”, a provocat o discuţie aprinsă la 
Congresul Zoologilor de la Viena. Distracţiile preferate: 
plimbări în aer liber, excursii în munţi. Adresa: Enmore 
Park, Kensington, W”. 

— Iată, ia-o cu dumneata. Cred că în seara asta nu mai 
avem ce ne spune. 

Am băgat hârtia în buzunar. 

— O clipă, domnule - am stăruit, văzând că nu mai aveam 
în faţa mea un chip îmbujorat, ci o scăfârlie roşcată. Nu 
sunt încă lămurit de ce trebuie să iau un interviu acestui 
profesor. Ce-a făcut? 

Capul s-a ridicat şi faţa a apărut imediat: 

— Plecat singur în explorare, acum doi ani, în America de 
Sud. Întors anul trecut. Refuză să precizeze regiunea 
explorată, care cu siguranţă se află prin America de Sud. 
Începe o vagă poveste a călătoriei lui, când, din pricina unei 
obiecţii ridicate, se închide în el însuşi ca o stridie. Pare a fi 
fost eroul unei aventuri neobişnuite sau poate ceea ce 
apare mai probabil nu e decât un mincinos de prima clasă. 
A adus cu el câteva fotografii stricate, dar care au fost 
socotite ca fiind trucate. A devenit atât de irascibil, încât e 
în stare să sară asupra oricui l-ar întrerupe şi să arunce pe 
scări în jos pe gazetari. După părerea mea, nu-i decât un 
megaloman omucid cu înclinații ştiinţifice. Eşti destul de 
mare ca să te descurci singur. În orice caz, vei fi în 
siguranţă: legea cu privire la responsabilitatea patronului 
în materie de accidente te ocroteşte. 

Un cap acoperit cu fire de păr roşcat s-a substituit iarăşi 
feţei roşcovane, care rânjea. Întrevederea se sfârşise. 

M-am îndreptat spre Savage Club, dar în loc să intru, m- 
am rezemat de balustrada terasei Adelphi şi am rămas pe 
gânduri, uitându-mă la cursul uleios şi cafeniu al Tamisei. În 
aer liber, ideile îmi apăreau mai netede şi mai limpezi. Am 
scos fişa profesorului Challenger şi am citit-o la lumina unui 
glob electric. Şi am simţit ceva, ceva ce n-aş putea 
considera decât ca o inspiraţie. Ca să ajung până la fiorosul 


profesor, ştiam că nu trebuie să contez pe calitatea mea de 
gazetar. Pe de altă parte, violențele despre care pomenea în 
două locuri biografia lui sumară puteau fi datorate doar 
unui fanatism de savant. Oare nu exista în acest domeniu un 
loc pe unde ar fi fost accesibil? Trebuia să încerc. 

Am intrat în club. Bătea ora 11 şi sala cea mare începea să 
se umple, cu toate că nu era încă îmbulzeală. Într-un fotoliu 
în apropierea căminului am observat un bărbat înalt, 
subţire şi ciolănos. Acesta şi-a întors capul chiar în clipa 
când îmi trăgeam scaunul lângă el. Era exact omul pe care 
aş fi dorit să-l întâlnesc - Tarp Henry, din redacţia revistei 
„Natura”: uscat, slab, numai piele şi oase şi plin de 
bunăvoință faţă de cei pe care-i cunoştea. Am intrat de-a 
dreptul în subiect. 

— Ce ştii despre profesorul Challenger? 

— Challenger? 

Şi-a încruntat sprâncenele nemulţumit: 

— Challenger e individul acela care, plecat în America de 
Suci, s-a întors de-acolo cu o poveste nemaipomenită. 

— Ce poveste? 

— Descoperise, zicea el, nişte animale extrem de ciudate. 
Dar între timp cred că s-a lăsat păgubaş. Sau, cel puţin, 
trece totul sub tăcere. Întrebat de agenţia Reuter, a 
provocat prin declaraţiile lui o zarvă atât de mare, încât 
agenţia a găsit că e inutil să persevereze. Era, de altfel, o 
chestiune care-l putea discredita în ochii tuturor confraţilor 
lui. Pe cele câteva persoane care s-au arătat dispuse să-l ia 
în serios, le-a descurajat repede. 

— Cum asta? 

— Cauza e grosolănia lui nesuferită, purtarea lui 
imposibilă. O să-ţi citez, printre alţii, pe bătrânul Wadley, de 
la Institutul de Zoologie. Wadley i-a trimis următorul mesaj: 
„Preşedintele Institutului de Zoologie prezintă omagii 
profesorului Challenger şi ar considera ca o favoare 
personală dacă domnia sa ar binevoi să le facă, atât lui, cât 
şi colegilor lui, onoarea de a asista la viitoarea lor şedinţă.” 


Ei bine, răspunsul lui Challenger nu poate fi exprimat în 
termeni decenţi. 

— Totuşi mi-l poţi spune? 

— Redat într-o formă acceptabilă, ar suna cam aşa: 
„Profesorul Challenger prezintă omagii preşedintelui 
Institutului de Zoologie şi ar considera ca o favoare 
personală dacă ar binevoi să se ducă dracului!” 

— Doamne Dumnezeule! 

— Da, cam aşa a zis şi Wadley. Îmi amintesc de bietul 
Wadley gemând la începutul şedinţei: „. După 50 de ani de 
colaborări ştiinţifice.” Nu şi-a mai venit nici odată în fire. 

— Mai ştii şi alte amănunte despre Challenger? 

— Eu sunt, după cum ştii, bacteriolog. Mai exact, raza mea 
de activitate e microscopul. Abia dacă mă uit la cele ce se 
văd cu ochiul liber. Sunt un cercetător situat la limitele 
cunoaşterii şi mă simt foarte stingherit când ies din 
laboratorul meu şi-mi întâlnesc semenii, aceste vietăţi 
neînchipuit de mari şi grosolane. Spiritul meu e prea 
dezlegat de cele lumeşti, ca să bârfesc. Totuşi, am auzit 
vorbindu-se de Challenger în lumea savanților: e un om pe 
care n-ai dreptul să nu-l iei în seamă. E cât se poate de 
inteligent, plin de viaţă şi de energie, dar în acelaşi timp 
intransigent, sclavul ideilor fixe şi fără nici un fel de 
scrupul. În chestiunea aceea sud-americană, nu a mers el 
oare până la a truca fotografiile? 

— MI-l descrii ca fiind sclavul unor idei fixe. Un exemplu? 

— Exemple sunt cu miile, dintre care cel mai recent, 
referitor la Weissmann şi la evoluţionism, a fost cauza 
dezlănţuirii unui adevărat scandal la Viena. 

— În ce împrejurări? 

— Nu-mi amintesc bine. Dar avem la gazetă un text 
englezesc al procesului verbal de şedinţă. Binevoieşti să vii 
cu mine? 

— Cu multă plăcere. Trebuie să iau un interviu 
profesorului şi caut un mijloc de a ajunge până la el. Îţi 


mulţumesc pentru bunăvoință. Te-aş însoţi chiar acum, dacă 
nu crezi că e prea târziu. 

O jumătate de oră după aceea, în birourile „Naturii” 
stăteam aşezat în faţa unui impresionant volum. Articolul pe 
care îl cercetam, „Weissmann împotriva lui Darwin”, avea 
ca subtitlu: „Vii proteste la Viena. O şedinţă furtunoasă”. 
Chiar dacă insuficienţa culturii mele ştiinţifice mă împiedica 
să urmăresc discuţiile, totuşi puteam să-mi dau seama că 
profesorul englez, prin atitudinea lui arţăgoasă, provocase 
indignarea confraţilor de pe continent. „Proteste”, 
„Rumoare”, „Strigăte unanime” - iată primele trei subtitluri 
care mi-au sărit în ochi. Pentru rest, dacă articolul ar fi fost 
scris în limba chineză, nu l-aş fi înţeles mai puţin. 

— Te-aş ruga să mi-l traduci în englezeşte, i-am spus 
confratelui meu, cu voce gravă. 

— Bine, dar e în englezeşte! 

— Mi-aş încerca mai curând norocul cu textul original. 

— Într-adevăr, pentru un profan e cam lipsit de claritate. 

— Mi-ar trebui să găsesc mai mult decât o singură 
propoziţie pe înţelesul meu, din care să se desprindă o cât 
de vagă idee. Dar. lată una, cred. Una aproape limpede. Am 
să mi-o transcriu. Îmi dă ocazia să iau contact cu fiorosul 
profesor. 

— Asta e tot ce pot face pentru dumneata? 

— O clipă, te rog! Aş vrea să-i scriu. Dacă-mi dai voie să-mi 
redactez chiar aici scrisoarea, pe o hârtie cu en-tete-ul 
revistei dumitale, poate că aş câştiga oarecare autoritate în 
ochii lui. 

— Şi după asta, Challenger ar veni să facă aici un scandal, 
de să-i meargă vestea! 

— Ba, deloc. Ai să vezi scrisoarea. Te asigur că n-o să 
cuprindă nimic supărător. 

— În cazul acesta, iată scaunul şi biroul meu. Găseşti acolo 
hârtie. Aş dori numai să arunc şi eu o privire pe scrisoarea 
dumitale când o fi gata. 


Nu mi-am precupeţit timpul. Şi îndrăznesc să spun că 
scrisoarea aceea avea o întorsătură fericită, aşa că i-am 
citit-o bacteriologului meu, nu fără oarecare mândrie de 
autor. 

„lubite domnule profesor Challenger, Nu sunt decât un 
modest doritor de a cunoaşte legile naturii. Am manifestat 
totdeauna cel mai viu interes în ce priveşte speculaţiile dV. 
Asupra lui Darwin şi Weissmann. De curând am avut ocazia 
să-mi reîmprospătez cunoştinţele recitind. 

— Afurisit mincinos! A şoptit Tarp Henry. 

— Recitind magistrala dV. Comunicare de la Viena. Acest 
document, de o admirabilă claritate, pare a lămuri 
problema definitiv. Îngăduiţi-mi totuşi să vă atrag atenţia 
asupra uneia din frazele dv. Spuneţi: „Protestez din toate 
puterile mele împotriva acelei aserţiuni exorbitante şi în 
întregime dogmatice, că fiecare „id, este un microcosm 
posesor al unei arhitecturi istorice lent elaborate de-a 
lungul seriei de generaţii”. Nu credeţi că sunt în ea unii 
termeni prea categorici? Nu credeţi că ar trebui reluaţi şi 
verificaţi? Dacă mi-aţi îngădui, v-aş cere favoarea unei 
întrevederi, deoarece subiectul mă interesează şi aş dori să 
vă prezint prin viu grai unele idei personale. Cu 
asentimentul dv., sper să am cinstea de a vă vizita poimâine, 
miercuri, la ora 1l dimineaţa. 

Al dv., domnule, cu deosebit respect şi sinceritate. 

EDUARD D. MALONE” 

— Ei? Am întrebat, triumfător. 

— Bine, dacă conştiinţa dumitale se simte împăcată. 

— Nu m-a mustrat nici odată cu nimic. 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— Să-l vizitez pe Challenger. Odată ajuns acolo, o să 
găsesc eu vreun pretext să încep discuţia. La nevoie, i-aş 
dezvălui chiar subterfugiul de care m-am folosit. Dacă 
Challenger are cât de cât spirit sportiv, orgoliul lui o să fie 
măgulit. 


— Crezi? la seama ca, în loc să-i mângâi dumneata 
orgoliul, să nu te mângâie el pe dumneata! Ai grijă să te 
îmbraci în echipament american de fotbal sau cu o cămaşă 
de zale. La revedere. O să-ţi ţin răspunsul lui la dispoziţie 
miercuri dimineaţa, dacă binevoieşte să-ţi răspundă. E un 
om violent, ţâfnos, primejdios şi nesuferit pentru toţi cei 
care se apropie de el şi nu e combătut de savanţi decât în 
măsura în care îşi pot permite vreo îndrăzneală la adresa 
lui. Poate că ar fi fost mai bine pentru dumneata să nu fi 
auzit nici odată vorbindu-se de el. 

CAPITOLUL III. 

UN OM IMPOSIBIL. 

TEMERILE CA ŞI NĂDEJDILE prietenului meu n-au fost 
întemeiate. Când am sosit miercuri la sediul „Naturii”, am 
găsit un plic purtând ştampila din West Kensington, pe care 
numele meu era scris cu nişte litere ca de sârmă ghimpată. 
lată ce conţinea plicul: „Enmore Park W. 

Domnule, Am primit scrisoarea prin care vă oferiţi să 
împărtăşiţi vederile mele. Vederile mele nu au nevoie să fie 
împărtăşite nici de dv., nici de altcineva. Aveţi îndrăzneala 
să numiţi „speculaţii” declaraţiile mele asupra 
darwinismului. Ţiu să vă semnalez grava necuviinţă pe care 
o provoacă asemenea cuvânt într-o asemenea materie. 
Contextul, totuşi, îmi dovedeşte că aţi păcătuit, mai mult din 
ignoranță şi lipsă de dibăcie decât din răutate. În 
consecinţă, vă scot de sub acuzare. Una din frazele lucrării 
mele pare a vă fi dat oarecum de furcă. Aş fi crezut că 
numai o inteligenţă submediocră n-ar fi putut să sesizeze 
imediat acest punct de vedere. Dar dacă într-adevăr lucrul 
acesta cere o explicaţie, sunt de acord să vă primesc la ora 
fixată, în ciuda dezgustului pe care mi-l provoacă, fără 
excepţie, vizitele şi vizitatorii. Feriţi-vă de a crede, aşa cum 
aţi putea fi ispitit s-o faceţi, că mi-aş putea schimba 
eventual părerea. Nu-mi exprim nici odată o părere decât 
în mod deliberat şi după ce am chibzuit îndelung asupra ei. 
A-mi lua vorba înapoi nu intră în obiceiurile mele. Binevoiţi, 


atunci când vă veţi prezenta, să arătaţi valetului meu, 
Austin, plicul acestei scrisori: el trebuie să ia toate măsurile 
de precauţie necesare spre a mă apăra împotriva acelor 
puşlamale neruşinate care se numesc gazetari. 

Al dV. Sincer, GEORGE EDUARD CHALLENGER.” 

I-am citit această scrisoare lui Tarp Henry, care venise de 
dimineaţă să ia rezultatul demersului meu. Drept răspuns, 
Tarp mi-a spus doar atât: 

— "Tocmai s-a descoperit o substanţă, cuticura sau cam aşa 
ceva, mai eficace decât arnical pentru vindecarea rănilor. 

Unii oameni au un deosebit simţ al umorului. 

Era aproape 10 şi jumătate când am primit scrisoarea. La 
ora exactă fixată pentru întâlnire, o trăsură m-a lăsat în faţa 
unei case, al cărei grilaj impunător şi ale cărei ferestre cu 
perdele bogate dovedeau că temutul profesor se bucura de 
o frumoasă stare materială. Uşa mi-a fost deschisă de un 
individ ciudat, negricios şi uscat, fără vârstă, care purta o 
vestă de postav gros şi jambiere brune, de piele. Am aflat 
mai târziu că era şoferul, care îndeplinea toate serviciile ori 
de câte ori ultimul valet o lua la goană. M-a privit din cap 
până în picioare, cu nişte ochi albaştri pătrunzători. 

— Sunteţi aşteptat? A întrebat. 

— Mi s-a fixat o întâlnire. 

— Scrisoarea dumneavoastră? 

I-am arătat plicul. 

— Bine! 

Părea foarte puţin vorbăreţ. L-am urmat în coridor când, 
dintr-o odaie în care am recunoscut că era sufrageria, a 
apărut deodată în faţa mea o femeie scundă, cu trăsăturile 
mobile şi vii, cu ochi negri şi cu aspect mai mult francez 
decât britanic. 

— O clipă, îmi spuse ea. Aşteaptă puţin, Austin. Poftiţi 
înăuntru, domnule. Daţi-mi voie să vă întreb dacă l-aţi mai 
întâlnit până acum pe soţul meu. 

— N-am avut această cinste, doamnă. 


— Atunci vă prezint mai dinainte scuzele mele. E un om 
imposibil, cu totul imposibil. Ţin să vă previn, ca să vă paziţi. 

— Vă mulţumesc, doamnă. 

— Îndată ce-l vedeţi că se înfurie, să nu mai rămâneţi în 
odaie şi să nu vă mai pierdeţi timpul cu discuţii. Au mai avut 
şi alţii ocazia să regrete acest lucru. De fiecare dată se iscă 
un scandal care se răsfrânge şi asupra mea şi asupra 
tuturor. Sper că vizita dumneavoastră nu este în legătură 
cu aceeaşi problemă, a Americii de Sud. 

— E cu neputinţă să minţi o femeie. 

— O, e cel mai primejdios subiect! O să vă povestească 
lucruri despre care nu veţi crede nimic, ceea ce, de altfel, e 
uşor de înţeles. Totuşi, vă rog să nu-l contraziceţi, deoarece 
lucrul acesta îl scoate din fire. Prefaceţi-vă că-l credeţi şi 
totul o să fie bine. Ţineţi seama că el însuşi crede ce spune. 
Despre asta puteţi fi sigur. Nici odată nu s-a pomenit un om 
mai cinstit. Nu vă mai rețin, asta i-ar da de bănuit. Dacă 
începe a fi primejdios, într-adevăr primejdios, sunaţi şi 
rezistaţi până sosesc eu. Chiar şi în clipele cele mai grave, 
tot mai păstrez asupra lui o oarecare autoritate. 

Cu aceste cuvinte de încurajare, doamna Challenger m-a 
încredinţat tăcutului Austin, care aştepta asemeni unei 
statui a discreţiei. Valetul m-a condus la capătul coridorului, 
în faţa unei uşi la care a bătut. Un muget de tauri-a 
răspuns. Şi iată-mă în faţa profesorului. 

Challenger stătea pe un scaun turnant, în faţa unei mese 
mari, acoperită cu cărţi, cu hărţi şi cu diagrame. În clipa 
când am intrat, s-a învârtit cu scaunul ca să mă privească 
din faţă. Înfăţişarea lui mi-a tăiat răsuflarea. Eram pregătit 
să văd un om ciudat, dar nu o făptură atât de 
înspăimântătoare! Te surprindea prin statura lui, prin 
ţinuta lui impunătoare şi prin mărimea capului, mai uriaş 
decât orice am văzut vreodată pe un trup omenesc. Pălăria 
lui, dacă m-aş fi încumetat s-o încerc, mi-ar fi căzut până pe 
umeri! Avea una din acele figuri cu barbă, care în mintea 
mea se asocia cu imaginea unui taur asirian - o faţă roşie, 


cu barba de un negru bătând în albastru, coborând în bucle 
mari pe piept. Părul lui, cu totul neobişnuit, îi tăia fruntea 
ca o lungă bandă netedă. Ochii de un cenuşiu albăstrui, 
foarte limpezi sub smocurile negre şi groase ale 
sprâncenelor, aveau o privire ascuţită şi sfredelitoare care 
impunea. Umerii largi, pieptul bombat ca un butoi, mâinile 
de uriaş acoperite cu păr des - iată ce vedeam din persoana 
lui pe deasupra mesei. Un glas tunător agrava prima 
impresie pe care mi-o produsese celebrul profesor 
Challenger. 

— Ei, despre ce este vorba? M-a întrebat el, cercetându- 
mă cu aroganță. 

Trebuia să-mi ascund surprinderea, pentru că, altfel, 
dialogul s-ar fi putut termina aici. 

— Aţi binevoit să-mi fixaţi o întâlnire, domnule profesor, i- 
am răspuns domol. 

Şi i-am împins plicul. El l-a luat şi l-a aşezat în faţa lui, pe 
masă. 

— Aha, da. Eşti tânărul care nu înţelege limba, engleză, 
dar binevoieşte, pe cât se pare, să fie de acord cu 
concluziile mele generale. 

— Întru totul, domnule profesor, întru totul, am declarat. 

— Desigur! Asta o să-mi consolideze situaţia, nu-i aşa? 
Pentru că îmi aduci sprijinul dublei autorităţi: a vârstei şi a 
aspectului dumitale. Ceea ce nu împiedică totuşi să fii mai 
bun decât toţi măgarii aceia de la Viena, ale căror răgete în 
turmă nu mă jignesc mai mult decât guiţatul de unul singur 
al porcului englez! 

M-a privit aşa, de parcă aş fi fost un exemplar din rasa 
aceea. 

— Purtarea lor, am spus, o găsesc îngrozitoare. 

— 'Te asigur că sunt în stare să mă lupt singur şi n-am 
nevoie de simpatia dumitale. Da, singur, domnule, cu 
spatele la zid: acolo mă simt la locul meu. Dar să rezumăm. 
Dialogul acesta nu poate avea pentru dumneata prea mult 
farmec, iar pe mine mă plictiseşte peste orice închipuire. 


Aveai de prezentat, dacă nu mă înşel, câteva observaţii 
asupra unuia din aspectele tezei mele? 

Felul lui de a fi, brutal şi direct, nu-mi lăsa putinţa să mă 
sustrag şi totuşi trebuia să mă feresc, să pândesc un 
moment prielnic. De departe, lucrul acesta mi se păruse 
destul de simplu. Oare calităţile mele de irlandez mă vor 
părăsi tocmai acum când aveam mai mare nevoie de ele? 
Challenger mă străpungea cu ochii lui de oţel. 

— Explică-te! A mugit. 

— Nu sunt decât un foarte modest cercetător, abia 
deasupra nivelului unui amator pasionat. Dar îmi pare că 
sunteţi de o severitate exagerată faţă de Weissmann. Oare 
starea de fapt nu ar tinde, în momentul de faţă, să-i. 
Consolideze doctrina? 

— Ce stare de fapt? A zis Challenger, cu un calm 
ameninţător. 

— Fără îndoială că nu există nici un fapt care să constituie, 
în adevăratul înţeles al cuvântului, o dovadă. Făceam aluzie, 
pur şi simplu, la ceea ce aş numi tendinţa ştiinţifică 
generală a gândirii moderne. 

Challenger s-a aplecat spre mine cu o mare seriozitate. 

— Ştii cred, a început făcând gestul de a număra pe 
degete, că unghiul cranian este un factor constant. 

— Bineînţeles, i-am răspuns. 

— Şi că telegonia este o ipoteză controversată? 

— Fără nici o îndoială. 

— Şi că ovulul este diferit de oul partenogenetic? 

— Nici vorbă! Am exclamat, mândru de îndrăzneala mea. 

— Şi ce dovedeşte asta? M-a întrebat cu o voce blândă şi 
convingătoare. 

— Într-adevăr ce dovedeşte asta? Am îngăimat. Ce 
dovedeşte asta? 

Challenger gungurea: 

— Vrei să ţi-o spun eu? 

— V-aş ruga. 


— Asta dovedeşte a zbierat el într-o neaşteptată explozie 
de furie că eşti o caiafă neruşinată, unul din acei mizerabili 
de gazetari, a căror ignoranță e tot atât de mare cât şi 
neruşinarea lor! 

Se ridicase dintr-o săritură, cu ochii ieşiţi din orbite. 

În ciuda momentului critic, am avut timpul să observ, spre 
marea mea surprindere, că, deşi ridicat în picioare, îmi 
ajungea abia la umeri şi că, foarte mic de statură, stăvilit în 
creşterea lui. 

Uriaşă, vitalitatea lui înspăimântătoare se dezvoltase în 
lărgime, în grosime şi în volum cerebral: un Hercule scund. 
— Ceea ce-ţi spuneam adineauri, domnule - striga acum, 

aplecat înainte cu gâtul întins şi cu mâinile sprijinite de 
masă - era pur şi simplu pe păsăreşte, o păsărească 
ştiinţifică! Prin urmare, dumneata, care ai un cap cât o 
nucă, îţi închipui că o să fii mai dibaci decât mine! Ai 
pretenţia că eşti atotputernic, cabotin ce eşti! Fără îndoială 
că trebuie să ne plecăm cu toţii în faţa dumitale, în 
nădejdea vreunui cuvânt binevoitor? În nădejdea că vreunul 
dintre noi o să se poată ridica mai uşor? În nădejdea că 
vreunul dintre noi o să se poată ţine în scări? Ştii oare că a 
fost o vreme când ţi s-ar fi tăiat urechile? Să ştii, lepră, că te 
cunosc prea bine! Ţi-ai pierdut măsura mârşăviei. Dar mă 
însărcinez eu să ţi-o aduc aminte. Te dezumflu eu, balon 
umflat cu vânt! Se mai găseşte cineva pe lumea asta care 
să-ţi fie stăpân. Nu, domnule, nimeni nu-şi bate joc de 
George Eduard Challenger! Nimeni nu i-a găsit încă naşul! 
Doar te-am prevenit, din clipa când ai ţinut să vii, că o faci 
pe propriul dumitale risc. Ai jucat un joc primejdios şi ai 
pierdut. Cu atât mai rău pentru dumneata, iubite domnule 
Malone. Acum, plăteşte! 

— S-avem iertare, domnule, i-am răspuns, retrăgându-mă 
spre uşă şi deschizând-o. Puteţi să mă insultaţi cât vreţi, vă 
dau voie. Dar totul are o margine şi de atins n-osămă 
atingeţi! 

— Crezi? 


Înainta cu paşi măsuraţi, cu un aer ameninţător. Dar 
deodată s-a oprit şi şi-a vârât mâinile butucănoase în 
buzunarele hainei scurte: 

— Am mai avut până acum ocazia să arunc afară câţiva 
gazetari. Dumneata ai să fii al patrulea sau al cincilea. O 
amendă de 3 lire şi 15 şilingi, ăsta-i tariful obişnuit. Cam 
scump, dar face. Şi de ce, mă rog, nu ţi-ai urma şi dumneata 
confrații? Mi se pare că o meriţi îndeajuns! 

Şi-a reluat apoi mersul duşmănos, ridicându-se pe vârfuri 
ca un maestru de dans. 

Aş fi putut fugi pe uşa holului, dar ar fi fost o laşitate din 
partea mea. De altfel, o mânie cât se poate de firească 
începuse să mă înfierbânte. Chiar dacă m-aş fi făcut vinovat 
faţă de omul acesta, atitudinea lui mă punea în legitimă 
apărare. 

— Binevoiţi a vă îndepărta mâinile, domnule. N-o să sufăr 
nici cea mai mică atingere. 

— Zău?! 

Mustaţa lui neagră s-a ridicat şi un rânjet a făcut să-i 
sclipească unul din caninii albi: 

— N-ai să suferi, zici, nici cea mai mică atingere? 

— Domnule profesor - am strigat - fiţi om de înţeles! 
Cântăresc 15 „stone2”, sunt tare ca fierul şi joc centru 
mijlocaş în fiecare duminică în echipa „London Irish”. Nu 
sunt eu omul. 

În clipa acea, el s-a repezit asupra mea. Din fericire 
deschisesem uşa, pentru că altfel am fi trecut prin ea! 

Ciocnirea ne-a făcut să ieşim în coridor, unde am agăţat în 
trecere un scaun, care a sărit împreună cu noi spre stradă. 
Barba lui Challenger îmi umplea gura, parcă eram încurcaţi 
unul într-altul, iar scaunul cel infernal îşi repezea picioarele 
printre ale noastre. Austin, care veghea, avusese grijă să 
deschidă cele două canaturi ale uşii holului. O smucitură ne- 
a făcut să ne rostogolim pe scări de-a-ndărătelea. Am văzut 
uneori prin localurile de noapte acrobaţi executând figuri 
asemănătoare şi am impresia că e nevoie de oarecare 


exerciţii ca să le reuşeşti fără să te zdrobeşti. Scaunul s-a 
rupt în bucăţi, de pavaj, în timp ce Challenger şi cu mine 
ne-am rostogolit înlănţuiţi în şanţul rigolei. S-a ridicat, 
amenințând cu pumnii şi gâfâind ca un astmatic. 

— Ei, a zis cu sufletul la gură, ţi-ajunge? 

Dar şi eu, la rândul meu, îmi revenisem. 

— Fanfaron ce eşti! Am strigat. 

Fără intervenţia foarte oportună a unui sergent de stradă, 
care a pus capăt acestei scene ridicole, înfigându-se în faţa 
noastră cu un carnet în mână, am fi fost gata să lichidăm 
conflictul pe loc, deoarece Challenger fierbea de dorinţă să 
se bată. 

— Ce înseamnă asta? Nu vi-e ruşine? A început sergentul. 

Era prima frază normală pe care o auzeam în Enmore 
Park. 

— Ei, lămuriţi-mă. Stăruia omul, întorcându-se spre mine. 

— Am fost atacat de omul ăsta, i-am spus. 

— Atacat? 

Profesorul nu zicea nimic. Gâfâia. 

— Nu-i întâia oară când i se întâmplă! Sergentul a dat din 
cap cu asprime şi s-a întors spre Challenger: Ai mai avut şi 
luna trecută o poveste ca asta. Acum văd că tânărului ăstuia 
i-ai umflat ochiul. Apoi către mine: Să-l arestez? 

Mi s-a muiat inima. 

— Nu, nici vorbă, i-am răspuns. 

— Atunci, ce? A făcut sergentul. 

— În povestea asta am şi eu o vină. Am pătruns la 
dumnealui prin surprindere. De altfel mă prevenise cinstit. 

Sergentul şi-a închis carnetul. 

— Să nu te mai prind! I-a spus lui Challenger. Şi cum în 
jurul nostru începuseră să facă cerc un băiat de la 
măcelărie, o bonă şi câţiva gură-cască, a adăugat: Circulaţi 
vă rog, circulaţi! 

Apoi a început să coboare strada greoi, cu mica ceată 
după el. Profesorul s-a uitat la mine. În ochii lui părea că 
râde ceva. 


— Intră, n-am terminat-o încă cu dumneata, mi-a spus. 

Fără să ţin seama de accentul sinistru al acestei invitaţii, l- 
am urmat în casă. Şi tot atât de rigid ca o statuie, Austin a 
încuiat uşa după noi. 

CAPITOLUL IV. 

LUCRUL CEL MAI IMPORTANT DIN LUME. 

ABIA ÎNCUIASE UŞA, când doamna Challenger s-a şi 
repezit din sufragerie peste noi. Era grozav de furioasă. S-a 
proptit înaintea bărbatului ei, ca un cocoş în faţa unui 
buldog. Se vedea bine că mă văzuse ieşind, dar nu mă 
văzuse întorcându-mă. 

— Eşti o bestie, George! I-a strigat. L-ai rănit pe tânărul 
acela frumos. 

Profesorul a dat-o la o parte cu degetul cel mare: 

— lată-l la spatele meu. N-are nici pe dracu! 

Ea s-a simţit ruşinată şi cu drept cuvânt. 

— lartă-mă, nu te-am văzut, mi-a spus. 

— Vă asigur că nu e cazul să fiţi îngrijorată, doamnă. 

— Dar ţi-a făcut o vânătaie pe obraz! Da, George, eşti o 
bestie! Nu e zi de la Dumnezeu să nu te-apuci de scandal! 
Nu faci decât să stârneşti râsul şi ura! Ai abuzat de 
bunătatea mea. Am ajuns la capătul răbdării! 

— Iar ne răfuim în public! A mârâit Challenger. 

— Dar nu mai e un secret pentru nimeni! A strigat ea. 
Oare te mai îndoieşti că toată strada, mai bine zis toată 
Londra. Lasă-ne, Austin, nu mai avem nevoie de dumneata 
aici! 'Te mai îndoieşti că am ajuns de râsul tuturor? Unde ţi- 
e demnitatea? Tu, care ar fi trebuit să fii profesor într-o 
mare universitate şi să te bucuri de respectul a mii de 
studenţi. Unde ţi-e demnitatea, George? 

— Dar la demnitatea ta nu te gândeşti, scumpa mea? 

— Încercarea e prea grea pentru mine. Ai ajuns o brută, o 
brută care se ţine numai de scandaluri! 

— 'Te rog, Jessie! 

— Un scandalagiu, care nu ştie decât să zbiere ca un 
turbat! 


— Haide! Ajunge, i-a tăiat-o el. Treci la pocăință! Pe 
scaunul pocăinţei! 

S-a aplecat şi, spre marea mea mirare, a ridicat-o şi a 
aşezat-o într-un colţ al holului, pe un piedestal negru de 
marmură, înalt de cel puţin 7 picioare şi atât de îngust, 
încât nenorocita abia putea să-şi ţină echilibrul. Nimic mai 
ridicol decât priveliştea pe care-o oferea acum, expusă aşa, 
cu obrazul roşu de mânie, cu picioarele atârnate şi cu 
trupul înţepenit de frică să nu cadă! 

— Dă-mă jos! Gemea ea. 

— Zi: „te rog”. 

— Ce bestie eşti, George! Dă-mă imediat jos! 

— Poftiţi în biroul meu, domnule Malone. 

— Dar, domnule profesor, vă implor. 

— M-am rugat, uitându-mă spre doamna Challenger. 

— Vezi, Jessie, domnul Malone intervine în favoarea ta. 
Spune „te rog” şi te dau jos imediat. 

— Bestie! Te rog, te rog! 

A coborât-o ca şi cum ar fi coborât o păsărică. 

— Ar trebui să înveţi a te stăpâni, scumpa mea. Domnul 
Malone e gazetar. N-o să uite să raporteze toate astea 
mâine, în foaia lui şi desigur că în cartier or să se vândă cel 
puţin 12 numere mai mult ca de obicei. Titlul: „Un scandal 
în lumea sus pusă”. Că te simţeai grozav de sus pusă pe 
piedestalul acela, nu-i aşa? Apoi subtitlul: „Scurtă privire 
aruncată asupra unui menaj ciudat”. Pentru că acest domn 
Malone face parte din acel soi de oameni care se hrănesc cu 
gunoaie şi cu murdării. Porcus ex grege diaboli: un porc din 
turma diavolului. Nu-i aşa, domnule Malone? Ce zici? 

— Sunteţi într-adevăr nesuferit! M-am indignat eu. 

Ela început să râdă, dar râsul lui semăna mai mult a 
muget. 

— Şi totuşi, o să ne înţelegem imediat, a şoptit. S-a uitat la 
femeie, apoi la mine, scoţându-şi înainte pieptul uriaş. Apoi 
deodată, schimbând tonul, a zis: lartă aceste glume de 
familie, domnule Malone. Te-am chemat îndărăt pentru un 


motiv mai serios decât acela de a te face părtaş la 
amuzamentele noastre casnice. Dumneata, mică doamnă, 
şterge-o repede şi nu-ţi mai face sânge rău de pomană! Şi-a 
lăsat amândouă mâinile lui mari pe umerii ei: Tot ce mi-ai 
spus e perfect adevărat. Dacă te-aş asculta, aş fi cu mult 
mai bun. Dar n-aş mai fi George Eduard Challenger. 
Scumpa mea, sunt pe lume nenumărați oameni buni, dar 
nu-i decât un singur G. E. C. Rolul tău e să scoţi din el tot ce 
are mai bun! Apoi a sărutat-o cu zgomot, lucru care m-a 
stingherit parcă mai mult decât brutalităţile lui. Şi acum, 
domnule Malone a continuat reluându-şi brusc demnitatea - 
pe-aici, te rog. 

Ne-am întors în odaia pe care o părăsisem atât de furtunos 
cu zece minute înainte. Profesorul a închis uşa cu grijă în 
urma noastră, mi-a arătat un fotoliu şi mi-a împins în faţă 
cutia cu ţigări. 

— Sunt „San Juan Colorado” veritabile - a zis. Adevărate 
calmante pentru oamenii irascibili. Dar nu rupe vârful cu 
dinţii, pentru Dumnezeu! Taie-l şi taie-l cu tot respectul 
cuvenit! Şi acum, aşează-te în fotoliul ăsta comod şi ascultă 
cu atenţie tot ce am de gând să-ţi spun. Dacă o să-ţi vină 
vreo replică, păstreaz-o pentru altă dată. Mai întâi de toate, 
dacă te-am chemat din nou în casă după ce, pe bună 
dreptate, te aruncasem afară. 

Şi-a scos bărbia înainte şi m-a privit cu un aer în care se 
vădeau în acelaşi timp şi sfidarea şi aşteptarea unei replici 
din partea mea. 

— După ce, cum spuneam, te aruncasem pe bună dreptate 
afară, a fost din pricina răspunsului pe care i l-ai dat 
sergentului de stradă. Mi s-a părut că desluşesc în el 
sentimente pe care nu sunt obişnuit să le constat la cei de o 
profesie cu dumneata. Luând asupra dumitale răspunderea 
scandalului, ai dat dovadă de dezinteres şi de o lărgime de 
vederi care m-au făcut să te privesc cu oarecare simpatie. 
Subspeţa umană din care ai norocul să faci parte a rămas 
totdeauna dedesubtul orizontului meu. Răspunsul dumitale 


însă te-a ridicat deasupra lui. Ai crescut în ochii mei. De 
aceea te-am chemat să te întorci cu mine şi de aceea mi-a 
venit gust să te cunosc mai bine. Fii bun şi aruncă scrumul 
pe tăviţa japoneză, colo, pe masa de bambus din stânga 
dumitale. 

Debitase acest discurs cu tonul unui profesor care îşi ţine 
cursul în faţa unei clase întregi. Îşi potrivise scaunul mobil 
aşa fel ca să mă privească din faţă, tremurând ca o broască 
uriaşă, cu capul răsturnat şi cu ochii pe jumătate acoperiţi 
de pleoapele dispreţuitoare. Deodată s-a întors într-o parte 
şi n-am mai văzut decât o claie de păr zbârlit şi lobul roşu al 
unei urechi. Căuta ceva în maldărul de hârtii de pe masa de 
lucru. Când s-a uitat din nou la mine, ţinea în mână un 
obiect care semăna cu un album de schiţe, grozav de 
ponosit. 

— O să-ţi vorbesc despre America de Sud, a urmat el. Dar, 
te rog, fără comentarii. Mai întâi de toate, vreau să-ţi aduc 
la cunoştinţă că nimic din ceea ce o să auzi aici n-o să fie 
dat vreodată publicităţii fără aprobarea mea specială, pe 
care, după toate probabilitățile, n-o să ţi-o dau nici odată. 
Ne-am înţeles? 

— O să fie foarte greu, i-am replicat. Socotesc că o 
relatare corectă. 

Challenger a pus albumul pe masă: 

— Atunci încheiem discuţia. Bună ziua. 

— Nu! Am strigat. Nu! Primesc condiţiile dumneavoastră, 
de vreme ce nu-i chip altfel. 

— Nici să nu te gândeşti că ai putea să faci altfel! A zis el. 

— Atunci vă promit. 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Pe cuvânt de onoare. 

M-a privit cu îndoială cu ochii lui pătrunzători. 

— Dar, în definitiv, cine-mi garantează cuvântul dumitale? 

— Într-adevăr, domnule - am izbucnit întreceţi orice 
măsură. Nici odată, până acum, nu m-a tratat cineva în felul 
ăsta! 


Indignarea mea părea că-l interesează mai mult decât îl 
stinghereşte. 

— Capul rotund, a şoptit, brahicefal, ochii cenuşii, părul 
negru, o caracteristică negroidă; bănuiesc că trebuie să fii 
celt. 

— Sunt irlandez. 

— Irlandez din Irlanda? 

— Da, domnule. 

— Atunci totul se explică. Vrei să-mi promiţi că ai să 
păstrezi pentru dumneata confidenţele mele? De altfel, or 
să fie destul de incomplete. N-o să-ţi dau decât vagi 
indicaţii. În primul rând, trebuie să ştii că acum doi ani am 
făcut în America de Sud o călătorie sortită să intre în 
domeniul ştiinţei clasice. Îmi propusesem să verific unele 
concluzii trase de Wallace şi Bates, lucru care n-ar fi fost 
posibil decât observând faptele raportate de ei în condiţii 
identice cu acelea pe care le observaseră ei înşişi. Chiar 
dacă expediţia mea nu ar fi avut decât acest rezultat şi încă 
merita atenţie. Dar s-a petrecut acolo un incident care a 
deschis o nouă cale cercetărilor mele. 

Ştii, sau, ceea ce e mai probabil în aceste vremuri de 
semidoctism, nu ştii că unele regiuni din bazinul 
Amazonului au rămas încă neexplorate şi că în fluviul acela 
uriaş se varsă nenumărați afluenţi, dintre care unii nu au 
apărut nici odată pe vreo hartă. Am vizitat acest ţinut puţin 
cunoscut, i-am studiat fauna şi asta mi-a furnizat material 
pentru mai multe capitole ale monumentalei opere de 
zoologie care va constitui încoronarea carierei mele. Mă 
întorceam, socotindu-mi misiunea îndeplinită, când am avut 
ocazia să-mi petrec noaptea într-un mic sat indian, aşezat la 
locul unde se varsă în Amazon unul din afluenţi, al cărui 
nume sau curs nu vreau să-l precizez. 

Indigenii aparţineau acelei rase de indieni Cucama, pe cât 
de ospitalieri pe atât de degeneraţi, ale căror facultăţi 
mintale abia dacă depăşesc pe acelea ale unui veritabil 
londonez. Câteva vindecări pe care reuşisem să le fac în 


timp ce coboram fluviul îmi câştigaseră stima lor, aşa că nu 
m-am mirat aflând, la întoarcerea mea, că mă aşteptau cu 
nerăbdare. Înţelegând din semnele lor că era vorba de un 
caz grabnic, l-am urmat pe şefpână la una din colibe. Când 
am intrat înăuntru, bolnavul la care fusesem chemat tocmai 
îşi dăduse sufletul. Am constatat cu mirare că nu era vorba 
de un indian, ci de un alb, ba chiar de un alb dintre cei mai 
albi, deoarece avea părul cânepiu şi prezenta toate 
caracteristicile albinosului. Hainele lui zdrenţuite şi 
slăbiciunea lui îngrozitoare trădau îndelungi mizerii. 
Indigenii nu-l cunoşteau. Îl văzuseră târându-se prin 
pădure până în dreptul satului, singur şi într-o stare de 
epuizare totală. 

Raniţa lui zăcea lângă culcuş. Am avut curiozitatea s-o 
cercetez. Înăuntru, o mică bandă de pânză purta însemnate 
numele şi adresa: „Maple White, Lake Avenue, Detroit, 
Michigan”. Domnul meu, o să mă vezi întotdeauna gata să 
mă descopăr în faţa acestui nume: Maple White. Nu 
exagerez nimic spunând că gloria lui va ajunge egală cu a 
mea atunci când meritele vor fi împărţite între noi, pe bună 
dreptate. 

Din conţinutul raniţei se vedea bine că omul acela fusese 
un artist şi un poet în acelaşi timp. Erau acolo fragmente 
din poezii şi, fără să mă socotesc un critic, mărturisesc că 
mi s-au părut cu totul lipsite de talent. Se mai găseau şi 
câteva picturi mediocre, reprezentând privelişti de pe 
fluviu, precum şi o cutie de culori, una de creioane, câteva 
pensule, osul acesta încovoiat pe care-l vezi pe călimara 
mea, un volum din „Molii şi Fluturi” de Baxter, un revolver 
de duzină şi câteva cartuşe. În ce priveşte obiectele de 
îmbrăcăminte, fie că acest ciudat vagabond nu avusese 
asemenea lucruri nici odată, fie că le pierduse, nu exista 
nimic. 

Eram pe punctul să mă îndepărtez, când mi s-a părut că 
zăresc ieşind ceva din buzunarul hainei lui zdrenţuite. Era 
albumul pe care îl ai în faţa dumitale, tot atât de puţin 


aspectuos şi atunci ca şi acum. Şi nimeni n-ar putea să aibă 
mai mult respect şi mai multă grijă de o ediţie princeps a lui 
Shakespeare decât am avut eu faţă de această relicvă din 
clipa când întâmplarea mi-a pus-o la îndemână. Te rog, 
domnule, să iei în mână o clipă aceste pagini, să le răsfoieşti 
şi să le cercetezi una câte una. 

Şi aprinzându-şi o ţigară, Challenger s-a aplecat, urmărind 
cu o atenţie sălbatică impresia pe care trebuia s-o facă 
documentul asupra mea. 

Am deschis albumul în aşteptarea unei revelații, fără să-mi 
închipui, de altfel, de ce natură ar fi putut să fie. Prima 
pagină m-a dezamăgit: nu înfăţişa decât portretul unui 
bărbat gras, într-o bluză pescărească, cu următoarea 
explicaţie: „Jimmy Colver, de pe vasul-poştă”. Schițe de 
indieni şi scene din viaţa indienilor umpleau apoi mai multe 
pagini. După aceea venea portretul unui preot voios şi 
rubicond, care purta o pălărie cu boruri largi şi care stătea 
în faţa unui european foarte slab: „Gustare cu Fra 
Cristofero, la Rosario”, spunea explicaţia. Veneau apoi 
schiţe de femei şi de copii, apoi o serie lungă de animale, cu 
următoarele explicaţii: „Manatee pe un banc de nisip”, 
„Broaşte țestoase cu ouăle lor”, „Aguti negru sub un 
palmier miriti” (şi desenul înfăţişa un animal destul de 
asemănător cu porcul domestic). În sfârşit, două pagini pe 
care se vedeau nişte saurieni înspăimântători, cu boturile 
ascuţite. I-am spus profesorului: 

— Evident, ăştia nu-s decât nişte crocodili. 

— Aligatori, domnule! Aligatori. În America de Sud nu sunt 
crocodili adevăraţi. Se deosebesc unii de alţii. 

— Vreau să spun că nu văd aici nimic deosebit, nimic care 
să justifice entuziasmul dumneavoastră. 

Profesorul surâse cu un aer candid. 

— Întoarce pagina, mi-a spus. 

Am întors-o, dar tot n-am izbutit să înţeleg ceva. Vedeam 
un fel de mâăzgălitură, una din acele schiţe improvizate, cu 
ajutorul cărora pictorii peisagişti îşi pregătesc adeseori 


peisajul definitiv. Grămezi de vegetaţie peniformă, de un 
verde gălbejit, porneau din primul plan, ca să se înalțe până 
la o linie de stânci drepte, de un roşu închis, cu dungi 
scobite ciudat, al cărei aspect îmi amintea de anumite 
formaţiuni bazaltice într-un anumit punct se ridica o stâncă 
izolată, în chip de piramidă, împodobită cu un copac uriaş şi 
părând despărțită de lanţul principal printr-o despicătură. 
Deasupra tuturora se întindea cerul albastru al tropicelor. 
Zidul neîntrerupt al stâncilor, tivit cu franjuri subţiri de 
verdeață, închidea orizontul. Pe pagina următoare era o 
altă acuarelă, reprezentând aceeaşi privelişte, dar mult mai 
apropiată, aşa încât puteai vedea desluşit toate amănuntele. 

— Ei bine? M-a întrebat Challenger. 

— Ei bine, cred că ne aflăm în faţa unei formaţiuni 
curioase - i-am răspuns - dar mă pricep prea puţin în 
geologie ca să-mi permit s-o consider extraordinară. 

— Extraordinară? A repetat el după mine. Dar e unică! E 
de necrezut! Nimeni n-ar fi visat vreodată aşa ceva! Acum 
în-toarce pagina. 

Am întors-o şi mi-a scăpat un strigăt de mirare. Era, pe o 
pagină întreagă, imaginea celei mai nemaipomenite făpturi 
pe care am văzut-o vreodată. Vis de opioman, nălucirea 
unui creier în delir. Avea un cap de pasăre de pradă, trup 
de şopârlă pântecoasă, iar coada lungă îi era acoperită cu 
ţepi. Spinarea cocoşată avea de-a lungul ei un fel de creastă 
dinţată sau, mai exact, cam o duzină de creste ca de cocoş 
aşezate la rând, una după alta. În faţa dihaniei se vedea un 
fel de stafie sau de pitic cu chip omenesc, care se uita la ea 
înspăimântat. 

— Ei bine, ce zici de asta? A strigat profesorul Challenger, 
frecându-şi mâinile. 

— E ceva monstruos, ceva grotesc! 

— După părerea dumitale, cum a putut oare pictorul să 
imagineze o asemenea jivină? 

— Poate sub influenţa ginului. 

— Altă explicaţie mai bună nu găseşti? 


— Dumneavoastră, domnule, aveţi vreuna? 

— Eu cred că această lighioană există şi că artistul a 
desenat-o după natură. 

Aş fi pufnit de râs dacă n-ar fi fost frica salvatoare de vreo 
nouă tumbă pe coridor. 

— Fără îndoială, fără îndoială, am încuviinţat eu, aşa cum îi 
dai dreptate unui nebun. Mărturisesc totuşi, am adăugat, că 
acest personaj minuscul mă intrigă. Dacă ar fi un indian, ar 
dovedi, la rigoare, existenţa unei rase de pigmei în America. 
Dar s-ar părea că e un european, cu o pălărie ca acelea pe 
care le poartă plantatorii. 

Profesorul sufla pe nări ca un bivol înfuriat. 

— Admirabil! A strigat. Într-adevăr, în materie de paralizie 
cerebrală sau de inerție intelectuală, ai depăşit măsura! 
Lărgeşti simţitor sfera posibilităţilor! Te felicit! 

De ce m-aş fi supărat? În faţa unei fiinţe atât de absurde, 
n-ar fi avut rost să mă prăpădesc de indignare. Am surâs, 
obosit. 

— Omul acela, am zis, mi se pare prea mic. 

— Uite aici, a urmat, aplecat peste desen şi subliniindu-l cu 
degetul lui gros şi păros. Vezi planta asta din spatele 
animalului? O iei drept o păpădie, probabil, sau drept o 
varză de Bruxelles? Sau drept ce alta? Ei bine, e un copac 
care se cheamă arborele de fildeş, capabil să atingă o 
înălţime de 50 sau de 60 de picioare. Nu înţelegi oare că 
personajul aşezat acolo îşi are rostul lui? În realitate, aşezat 
în faţa jivinei, artistul n-ar fi putut să rămână în viaţă ca s-o 
deseneze. Dacă s-a zugrăvit pe el însuşi acolo, a fost doar ca 
să ne dea o idee despre proporţiile monstrului. Să admitem 
că omul ar măsura ceva mai mult de 5 picioare. Copacul 
fiind de zece ori mai înalt, asta ne arată cu precizie 
proporţiile dihaniei. 

— Doamne sfinte! Am strigat. Credeţi, prin urmare, că 
acest animal. Dar atunci gara de la Charing Gross abia i-ar 
putea sluji drept cuşcă! 


— Putem afirma, lăsând la o parte orice exageraţie, că ne 
aflăm fără doar şi poate în faţa unui specimen interesant, a 
zis profesorul, cu bunăvoință. 

— Dar - am obiectat după ce am întors şi ultimele file şi m- 
am convins că nu mai era nimic de văzut în album - nu cred 
că dumneavoastră, un om de ştiinţă, o să faceţi abstracţie 
de tot ansamblul cunoştinţelor omeneşti şi o să puneţi bază 
pe o simplă schiţă găsită în bagajul unui aventurier 
american, o schiţă datorită poate haşişului, poate febrei 
sau, pur şi simplu, capriciului unei imaginaţii care ţine de 
fantasmagorie! 

Drept răspuns, profesorul a luat un volum din raft: 

— Admirabila monografie pe care o vezi e opera unui 
savant de mare valoare, prietenul meu Ray Lancester. Este 
aici o planşă care ar trebui să te intereseze. lată, am găsit- 
o. Are ca explicaţie: „Aspectul probabil al stegosaurului 
dinosaurian jurasic”. Laba de dinapoi măsoară ea singură 
de două ori cât un om adult. Ce părere ai? 

Profesorul mi-a întins cartea. Am făcut ochii mari şi am 
privit desenul. Această reconstituire a monstrului preistoric 
era perfect asemănătoare cu schiţa artistului necunoscut. 

— Fără îndoială, e foarte curios, am spus. 

— Nu crezi că e concludent? 

— Poate să nu fie decât o simplă coincidenţă. S-ar putea 
întâmpla ca americanul dumneavoastră să fi văzut vreo 
imagine ca asta care să-l fi impresionat. Ar fi uşor de înţeles 
că mai târziu, în delir, să-şi fi adus aminte. 

— Foarte bine, a zis profesorul, cu îngăduinţă. Să nu mai 
vorbim de asta. Dar binevoieşte, te rog, să te uiţi la osul 
acesta. 

Şi mi-a întins osul despre care spusese că făcea parte din 
obiectele aparţinând mortului. Era lung cam de şase țoli, lat 
cam de două degete şi păstra încă, la unul din capete, 
câteva fragmente de cartilaje uscate. 

— Cărui animal cunoscut i-ai atribui dumneata acest os? 
M-a întrebat. 


L-am cercetat cu grijă şi am încercat să-mi amintesc unele 
noţiuni foarte îndepărtate. 

— S-ar zice că e o uriaşă claviculă omenească, am 
îndrăznit să spun. 

Profesorul a făcut un gest de dispreţ, ridicându-şi ochii 
spre cer: 

— Clavicula omenească e curbă şi osul acesta e drept. Şi 
are o scobitură în formă de şanţ, în care s-a articulat 
probabil un tendon. Nu, n-are nimic comun cu o claviculă. 

— În cazul acesta, mărturisesc că nu ştiu. 

— Nu trebuie să roşeşti; toată presa din South Kensington 
nu ştie o boabă mai mult! A scos apoi dintr-o cutiuţă un 
oscior de mărimea unui grăunte: După părerea mea, 
osciorul ăsta, care este de om, corespunde osului pe care îl 
ţii în mână şi care este de animal. El îţi poate da o idee 
despre dimensiunile animalului căruia îi aparţine. Bagă de 
seamă că osul nu e un os-fosilă, ci unul recent, dovadă 
bucăţelele de cartilaj care mai aderă încă la el. Ce părere 
ai? 

— Ştiu şi eu? Poate un elefant. 

Profesorul a tresărit dureros: 

— Să vorbeşti de elefanţi în America de Sud! Chiar în 
secolul ăsta de primitivism şi încă! 

— Atunci, am zis, vreun animal uriaş de pe-acolo. Un tapir, 
de pildă. 

— Eşti de acord cred, tinere, că stăpânesc toate 
elementele acestei probleme. Află prin urmare că osul 
acesta nu poate proveni nici de la un tapir şi nici de la 
vreun animal de care se ocupa zoologia. Provine de la un 
animal foarte mare, foarte puternic şi, după toate 
probabilitățile, foarte fioros, care există undeva pe pământ, 
dar pe care ştiinţa nu l-a clasificat încă. Tot mai eşti sceptic? 

— Nu, dar asta nu mă împiedică să fiu extraordinar de 
interesat! 

— Atunci n-am pierdut orice nădejde în ceea ce te 
priveşte. În dumneata mai licăreşte încă o urmă de rațiune. 


Vom încerca, încet şi cu răbdare, să pătrundem până la ea. 
Să-l lăsăm la o parte pe artistul meu american şi să-mi 
urmez povestirea. Îţi închipui că nu puteam părăsi 
Amazonul fără să adâncesc descoperirea pe care o făcusem. 
Se ştia cu aproximaţie din ce direcţie venise călătorul 
american. Chiar numai legendele indiene ar fi fost de-ajuns 
să mă călăuzească, deoarece o tradiţie comună tuturor 
triburilor de pe coastă afirmă existenţa unui ţinut ciudat. Ai 
auzit, fără îndoială, despre Curupuri. 

— Nici odată. 

— Curupuri e duhul pădurilor, o fiinţă cumplită, de obicei 
răufăcătoare, care în general trebuie ocolită. Nimeni nu-i 
cunoaşte cu precizie forma şi esenţa. Dar numai la auzul 
numelui ei toată lumea tremură, de la un capăt la celălalt al 
Amazonului. Toate triburile arată, ca fiind sălaşul lui 
Curupuri, aceeaşi regiune. Şi regiunea era tocmai aceea de 
unde venise americanul. Am bănuit acolo o taină de 
nepătruns şi am socotit că era de datoria mea s-o dezleg. 

— Şi ce-aţi făcut? 

Îmi mai pierise puţin din îndrăzneală. Omul acela 
impresionant îmi poruncea să fiu atent şi-mi impunea 
respect. 

— Am izbutit să înving rezistenţa indigenilor, care-i atât de 
grozavă în această privinţă, încât nu le îngăduie nici măcar 
să aducă vorba despre acest subiect. Şi prin metode de 
convingere, prin daruri alese, la care s-au adăugat uneori, o 
mărturisesc, ameninţarea de a face uz de forţă, am obţinut 
ca doi dintre ei să-mi slujească drept călăuză. După diverse 
aventuri, pe care nu ţi le mai spun aici, de-a lungul unui 
itinerar mai mult sau mai puţin lung şi complicat, într-o 
direcţie pe care nu e necesar s-o cunoşti, am ajuns în sfârşit 
într-o regiune care n-a fost nici odată menţionată pe vreo 
hartă şi nici vizitată de altcineva decât de nefericitul meu 
predecesor. Fii bun şi aruncă-ţi privirea aici. 

Şi mi-a arătat o fotografie format 10x16. 


— Aspectul neclar al acestei fotografii vine de acolo că 
barca noastră s-a răsturnat coborând râul şi caseta cu 
filmele nedevelopate s-a spart. Cele mai multe s-au stricat. 
A fost o pierdere ireparabilă, aproape un dezastru. Am 
salvat totuşi, în parte, câteva fotografii, printre care şi 
aceasta. Te rog să primeşti explicaţia mea aşa cum ţi-o dau. 
S-a vorbit de trucaj: nu e de demnitatea mea să discut 
asemenea afirmaţie. 

Fotografia, foarte decolorată, avea pe deasupra un fel de 
ceaţă, pe care o critică rău intenţionată ar fi putut s-o 
interpreteze oricum. Reprezenta un peisaj posomorit şi 
şters, unde, uitându-mă bine, am descoperit o câmpie 
înşirându-şi copacii până la o linie de stânci înalte, care 
dădeau foarte exact impresia unei cascade uriaşe văzută de 
la distanţă. 

— Locul mi se pare a fi acelaşi ca în schiţa lui Maple White. 

— E într-adevăr acelaşi, mi-a răspuns profesorul. Am găsit 
şi unele urme ale taberei artistului. Acum priveşte asta. 

Era aceeaşi privelişte, dar văzută mai de aproape. Deşi 
foarte proastă, fotografia lăsa să se contureze cu precizie, 
în mijlocul ei, vârful cel ascuţit de stâncă încoronat de 
copacul lui. 

— Hotărât, nu mai încape îndoială, i-am răspuns. 

— Cu atât mai bine, a zis Challenger. Am făcut un pas 
înainte, nu-i aşa? Fă-mi plăcerea şi examinează stânca 
aceea ascuţită. Nu observi nimic? 

— Un copac uriaş. 

— Şi pe copac? 

— O pasăre uriaşă, am răspuns. 

Mi-a întins o lupă. 

— Da, am spus, cu ochiul lipit de sticlă. Pe copace o 
pasăre mare, cu ciocul lung, ceva ca un pelican. 

— Felicitările mele pentru perspicacitatea dumitale. Dar 
nu-i nici un pelican. De altfel, nici măcar nu-i o pasăre. E un 
animal şi poate că te-ar interesa să afli că am ucis unul ca 


el. Datorită acestui fapt, am adus o dovadă a descoperirilor 
mele, numai una, fără îndoială, dar incontestabilă. 

— Aveţi această dovadă? 

În sfârşit aş fi avut şi eu una! 

— Aş fi avut-o dacă, din nenorocire, acest excepţional 
specimen n-ar fi urmat soarta fotografiilor şi n-ar fi pierit în 
naufragiu. Am reuşit să-l prind chiar în clipa când dispărea 
în vâltoarea curentului. Mi-a rămas în mână doar o bucăţică 
de aripă. Când valul m-a aruncat fără cunoştinţă pe mal, 
ţineam încă între degete biata rămăşiţă pe care ţi-o arăt 
acum. 

A scos dintr-un sertar un os încovoiat, lung de două 
picioare cel puţin, de care atârna o membrană. Am chibzuit 
că asta putea să fie partea superioară a unei aripi de liliac 
monstruos. 

— Un liliac uriaş? Am îndrăznit. 

— Haida-de! A făcut profesorul, pe un ton de dojană. 
Trăiesc într-o lume pe care n-aş fi bănuit-o nici odată cât de 
puţin cunoaşte principiile fundamentale ale zoologiei! Cum 
poţi să nu ştii acest adevăr elementar de anatomie 
comparată, că aripa unei păsări constituie un antebraţ, pe 
când aceea a unui liliac se compune din trei degete spaţiate 
şi legate prin membrane? În cazul de faţă osul nu are, cu 
siguranţă, nimic comun cu un antebraţ şi nici n-ar putea să 
provină de la un liliac, fiind numai unul şi prevăzut cu o 
singură membrană. Prin urmare, dacă nu vine nici de la o 
pasăre, nici de la un liliac, care i-ar putea fi proveniența? 

Epuizasem tot bagajul de cunoştinţe. 

— Nu ştiu, i-am răspuns. 

El a deschis volumul la care se mai uitase o dată şi mi-a 
arătat o planşă: 

— Monstrul înaripat pe care-l vezi aici se numeşte 
dimorfodon sau pterodactil, reptilă zburătoare din perioada 
jurasică. Întoarce pagina şi o să găseşti diagrama 
reprezentând mecanismul aripii lui. Compar-o cu 
fragmentul pe care-l ai în mână. 


O singură privire mi-a fost de-ajuns. După surpriză, a venit 
convingerea. M-am înclinat în faţa concordanţei dovezilor. 
Schița lui Maple White, fotografiile, povestirea profesorului, 
fragmentul de aripă - toate la un loc formau un ansamblu 
de dovezi şi m-am grăbit să i-o spun lui Challenger. I-am 
spus-o cu căldură, deoarece simţeam că omul acesta era 
nedreptăţit. El s-a răsturnat în scaun şi, cu pleoapele lăsate, 
cu un zâmbet binevoitor în colţul buzelor, părea că face o 
baie de soare. 

— Mi-aţi împărtăşit multe lucruri extraordinare! Am 
strigat cu un entuziasm de gazetar, la care ştiinţa nu 
participă decât într-o slabă măsură. E colosal! Ca un nou 
Cristofor Columb, aţi regăsit o lume dispărută. Dacă m-am 
îndoit o clipă, îmi pare rău. Însă totul era aşa de 
extraordinar. Dar ştiu cel puţin - şi ce mi se poate cere mai 
mult? Să recunosc evidenţa atunci când mi se înfăţişează! 

Profesorul a scos un mârâit de satisfacţie. 

— Dar după aceea, domnule profesor, după aceea ce-aţi 
mai făcut? 

— Sosise anotimpul ploilor, domnule Malone şi proviziile 
mele erau pe sfârşite. Am mers câtva timp de-a lungul 
zidului nesfârşit, căutând, fără succes, o trecătoare. Stânca 
în chip de piramidă, deasupra căreia văzusem şi prinsesem 
pterodactilul, părea mai accesibilă. De altfel, stâncile şi cu 
mine suntem vechi prieteni, aşa că m-am căţărat şi pe asta. 

Din vârf am avut priveliştea clară a podişului şi a stâncilor. 
Podişul părea foarte întins. Şi la răsărit şi la apus, îşi 
prelungea la infinit valurile de verdeață. La bază, o regiune 
de mlaştini şi de mărăcini, bântuită de şerpi, de găze şi de 
friguri, înconjura ţinutul ca un zid de apărare naturală. 

— Pterodactilul a fost singura formă sub care vi s-a 
manifestat viaţa? 

— Singura, domnule. Dar în cursul săptămânii cât am 
poposit sub stâncă, am auzit deasupra mea zgomote foarte 
ciudate. 

— Şi animalul desenat de Maple White? 


— Maple White nu l-a putut întâlni decât sus, pe podiş. 
Prin urmare, există un drum pe care poţi ajunge acolo. Şi 
acest drum e fără doar şi poate atât de greu, încât 
animalele n-au putut să coboare şi să se răspândească în 
regiunea dimprejur. E limpede, sper. 

— Dar cum de s-au păstrat ele acolo? 

— Nu văd decât o singură explicaţie şi asta foarte simplă. 
America de Sud este, cum cred că ai auzit spunându-se, un 
continent granitic. În punctul care ne interesează s-a 
produs, probabil, în timpuri foarte îndepărtate, o uriaşă şi 
bruscă ridicare vulcanică. Aceste faleze sunt de bazalt şi, 
prin urmare, de formaţie ignee. O suprafaţă de teren, tot 
atât de întinsă ca şi Sussex-ul de pildă, a fost ridicată în 
bloc, cu tot ce avea pe ea ca vietate şi ruptă de restul 
continentului prin prăpăstii perpendiculare. Duritatea 
pereţilor făcând acest podiş cu neputinţă de atins, 
consecinţa firească e că legile naturii au fost suspendate. 
Influențele de tot felul care în alte părţi cârmuiesc viaţa au 
fost anulate sau modificate. Au supravieţuit aici fiinţe care, 
în alte condiţii, ar fi dispărut. Te rog să observi că 
pterodactilul şi stegosaurul aparţin perioadei jurasice, 
adică uneia dintre cele mai vechi din evoluţia vieţii. Faptul 
că s-au conservat într-un chip, ca să spunem aşa, artificial, 
se datoreşte acestor ciudate condiţii întâmplătoare. 

— Dar de ce, având dovezi atât de evidente, nu le supuneţi 
unor arbitri competenţi? 

— M-am gândit şi eu la asta, naiv ce-am fost! Mi-a răspuns 
profesorul, cu amărăciune. Află însă că de la primele 
cuvinte n-am întâlnit decât neîncredere, prostie şi invidie. 
Nu-mi place să mă ploconesc, domnul meu şi când mi se 
pune la îndoială cuvântul, nu mai încerc să dovedesc nimic. 
O singură împrejurare de felul ăsta mi-ajunge ca să-mi 
piară orice dorinţă pe care aş mai avea-o de a produce 
dovezi, fie ele tot atât de concludente ca şi acelea pe care le 
am. Subiectul mi-a ajuns nesuferit şi am refuzat să-l mai 
discut. lar când oameni, când oameni ca dumneata, care 


reprezentaţi interesul publicului în tot ce are el mai 
prostesc, au venit să-mi tulbure singurătatea, n-am ştiut să-i 
primesc cu stăpânire demnă. Recunosc că sunt arţăgos şi că 
la cea mai mică provocare înclin spre violenţă. De altfel, 
cred că ai observat-o! 

Mi-am frecat ochiul în tăcere. 

— Asta mi-a atras multe dojeni din partea soţiei mele. Dar 
orice om de onoare ar simţi ca mine. În seara asta, totuşi, aş 
vrea să-mi dovedesc printr-un exemplu strălucit puterea de 
stăpânire asupra facultăţilor mele emotive. Prin urmare, 
primeşte această invitaţie. Şi luând de pe masă un carton, 
mi l-a întins: După cum vezi, dl. Percival Waldron, naturalist 
cu oarecare renume, trebuie să ţină astă seară la orele 
8.30. În sala cea mare a Institutului de Zoologie, o 
conferinţă despre epocile terestre. Mi se cere să figurez şi 
eu pe estradă şi să rostesc câteva cuvinte de mulţumire la 
adresa conferenţiarului. Cu această ocazie o să am grijă să 
expun şi eu câteva păreri, de altfel pline de tact şi 
delicateţe, susceptibile să reţină interesul asistenţei şi să 
trezească, la unii, dorinţa de a pătrunde ceva mai adânc în 
miezul problemei. Nimic agresiv, înţelegi! Doar o simplă 
indicație, care să arate că mai există şi adâncimi 
neexplorate încă. O să mă controlez bine. Cu acest prilej o 
să constat dacă, stăpânindu-mă, pot să obţin vreun rezultat 
mai bun. 

— Şi doriţi să merg şi eu? Am întrebat, fără să-mi ascund 
nerăbdarea. 

— Desigur, mi-a răspuns el prietenos. 

Avea în momentul acela un fel de veselie exagerată, de 
jovialitate zgomotoasă, aproape tot atât de impresionantă la 
el ca şi violenţa. Iar zâmbetul plin de bunăvoință, care i-a 
rotunjit deodată obrajii ca două mere roşii, între ochii pe 
jumătate închişi şi barba mare şi neagră, era cu totul 
extraordinară. 

— Vino, în orice caz. Prezenţa unui aliat în sală, oricât de 
dezarmat şi de total ignorant l-aş şti, o să mă susţină. 


Presupun că o să fie lume multă, deoarece Waldron, oricât e 
el de şarlatan, are o clientelă foarte numeroasă. Dar ţi-am 
răpit mai mult timp decât am crezut, domnule Malone. 
Nimeni nu are dreptul să monopolizeze ceea ce aparţine 
tuturor. O să te revăd cu plăcere la şedinţa de deseară. Cât 
despre informaţiile pe care le ai de la mine, e de la sine 
înţeles că n-o să le foloseşti în public. 

— Totuşi, şeful meu de serviciu, domnul Mc Ardle, o să mă 
întrebe, fără îndoială. 

— Spune-i ce-o să-ţi treacă prin minte şi anume, că dacă o 
să-mi trimită un alt confrate de-al dumitale o să-l alung pe 
inoportun cu lovituri de cravaşă, adevăr pe care, de altfel, 
eşti în măsură să-l confirmi. Am toată încrederea că nimic 
din ceea ce ţi-am încredinţat n-o să fie publicat. Şi acum, pe 
deseară, la 8.30, în sala cea mare a Institutului de Zoologie. 

Mi-a făcut semn cu mâna că pot să plec. Şi mi-a rămas în 
minte imaginea obrajilor lui umflaţi şi roşii, între barba 
albastră - de neagră ce era - şi ondulată şi doi ochi 
necruţători. 

CAPITOLUL V. 

CONTROVERSA. 

PRIN DUBLUL EFECI, al zguduirii fizice, care se 
produsese după prima mea întrevedere cu profesorul 
Challenger şi al zguduirii psihice, care urmase celei de a 
doua, m-am pomenit în Enmore Park destul de deprimat. În 
capul care mă durea nu se zbătea un singur gând: că 
auzisem lucruri adevărate, de o importanţă capitală, care 
îmi vor oferi, atunci când Challenger va binevoi, un reportaj 
extraordinar pentru „Gazette”. O trăsură staţiona la capătul 
şoselei. Am sărit în ea şi m-am îndreptat spre biroul meu. 
Mc Ardle era, ca de obicei, la postul lui. 

— Ei bine - a făcut el curios - ce mai nou? Parcă te-ai 
întoarce de la bătălie, tinere. Să nu-mi spui că ai luat 
ofensiva! 

— La început am avut oarecare dificultăţi. 

— Ce om! Şi după aceea? 


— După aceea s-a arătat mai de înţeles. Am stat de vorbă. 
Dar n-am scos nimic de la el. Nimic publicabil. 

— Ei, ei! Văd un ochi umflat care-i poartă pecetea. Şi 
lucrul ăsta ar fi publicabil. Nu mai putem suporta acest 
regim de teroare, domnule Malone. După faptă şi răsplată. 
Îi făgăduiesc acestui individ un articol care-o să-l cam 
zgârie. Ajută-mă. Trebuie să-l stigmatizăm o dată pentru 
totdeauna. „Profesorul Munchhausen”. Ce părere ai de un 
asemenea titlu? Sau: „Reînvierea lui Sir John Mandeville”? 
Sau: „Un alt Cagliostro”? N-avem decât să alegem printre 
impostorii celebri. Pentru că o să arăt ce este: un impostor! 

— Să nu aşteptaţi vreun ajutor de la mine! 

— De ce? 

— Pentru că Challenger nu-i nicidecum un impostor. 

— Ce? A strigat Mc Ardle. Doar n-o să-mi spui că dai 
crezare poveştilor lui cu mamuţi, cu mastodonţi şi cu şerpi 
de mare? 

— Toate astea nu le cunosc. Şi mă îndoiesc că ar putea să 
povestească asemenea bazaconii. Dar cred că a făcut 
anumite descoperiri. 

— În cazul ăsta, pentru Dumnezeu! Ia tocul în mână! 

— L-aş lua bucuros. Dar toate câte le ştiu mi-au fost 
încredințate confidenţial. Am promis că n-o să divulg nimic 
în scris. 

Şi în câteva fraze, am făcut un rezumat al povestirii 
profesorului. 

— Asta e! Am spus drept încheiere. 

Me Ardle mă observa cu un aer neîncrezător. 

— Cred însă, mi-a spus el, că reuniunea ştiinţifică din 
seara asta nu are nici un fel de caracter secret. Îmi închipui 
că gazetele n-or s-o comenteze, deoarece presa s-a ocupat 
de Waldron de vreo douăsprezece ori până acum şi nimeni 
nu ştie că Challenger trebuie să ia cuvântul. Cu oarecare 
şanse, am putea da o lovitură. Fă-ne o relatare foarte 
amănunţită a şedinţei. O să-ţi păstrez locul până la miezul 
nopții. 


La sfârşitul uneia din zilele mele cele mai pline, am luat 
masa devreme, la Savage Club, cu Tarp Henry, căruia i-am 
mărturisit aventura mea. Vedeam, în timp ce mă asculta, 
cum zâmbea sceptic cu toată faţa lui uscată. În sfârşit, când 
i-am declarat că profesorul mă convinsese, a pufnit în râs. 

— Dragul meu confrate, în viaţa reală lucrurile nu se 
întâmplă tocmai aşa. Oamenii nu fac descoperiri atât de 
importante, ale cărora probe reuşesc apoi să le piardă. Să 
lăsăm toate astea romancierilor. Challenger întrece în 
şiretenie toată cuşca maimuţelor din grădina zoologică. Dar 
poveştile lui sunt din cale-afară de absurde. 

— Şi totuşi, artistul american? 

— N-a existat nici odată. 

— l-am văzut albumul de schiţe. 

— Albumul lui Challenger. 

— Prin urmare, după dumneata, Challenger singur ar fi 
desenat monstrul? 

— Bineînţeles. Cine altul? 

— Dar fotografiile? 

— În fotografii nu există nimic. Chiar după mărturisirea 
dumitale, n-ai văzut decât o pasăre. 

— Un pterodactil. 

— Asta o pretinde el! Ţi-a băgat pterodactilul în cap. 

— Bine, dar cele două oase? 

— Unul e luat dintr-un stufat de miel. Cât despre celălalt, a 
fost pur şi simplu trucat în interesul cauzei. Cu puţină 
îndemnare şi experienţă, poţi truca un os tot atât de bine ca 
şi o fotografie. 

Începeam să mă simt prost. La drept vorbind, primisem 
cam repede să iau de bune afirmaţiile lui Challenger. 
Deodată mi-a venit o idee fericită. 

— Vrei să mă însoţeşti la conferinţă? L-am întrebat. 

Tarp Henry m-a privit pe gânduri: 

— Genialul” Challenger nu se bucură de o simpatie tocmai 
unanimă. Ba s-ar putea spune că-i unul dintre indivizii cei 
mai detestaţi din Londra! O mulţime de oameni au socoteli 


de încheiat cu el. S-ar putea să se îngroaşe gluma. Dacă 
intervin şi studenţii de la medicină, nu ţin să intru în cuşca 
leilor. 

— De fapt, s-ar fi cuvenit să mergi să-l asculţi. 

— Da, ai dreptate. E oarecum un caz de conştiinţă. Poţi 
conta pe mine în seara asta. 

Odată ajunşi acolo, am găsit o afluenţă la care nu ne 
aşteptam. Pe măsură ce se perindau cupeurile electrice, 
revărsând valuri mici de profesori cu bărbi albe, sub bolta 
intrării se îmbulzea, umilă şi uniformă, o masă de pietoni. 
Această reuniune ştiinţifică semăna destul de mult cu o 
întrunire publică. Abia instalaţi, am constatat că amfiteatrul 
şi fundul sălii erau ticsite de tineret. Rânduri întregi de 
chipuri, în spatele meu, aveau aspectul binecunoscut al 
studentului în medicină. Cu siguranţă că toate marile 
spitale îşi trimiseseră acolo reprezentanţii. Şi toţi aceşti 
tineri se arătau pentru moment veseli, dar lipsiţi de 
bunăvoință. Cântau, care mai de care, cântece populare, cu 
un entuziasm care dovedea un ciudat preludiu la o discuţie 
ştiinţifică, şi, cu un avânt care lăsa să se bănuiască o seară 
agitată, au început să-şi arunce unii altora săgeți 
înveninate, la care cei atacați răspundeau cu oarecare 
stinghereală. 

Aşa, când a apărut bătrânul doctor Meldrum, purtând pe 
cap tradiționalul joben de sub care îi atârnau şuviţe de păr, 
a izbucnit un strigăt unanim, ca să se ştie de unde provenea 
„Cciuperca”, pe care profesorul s-a grăbit să şi-o scoată şi s-o 
vâre sub scaun. Când profesorul Watley, înţepenit de gută, 
s-a târât până la scaun, publicul a manifestat un interes atât 
de înduioşător pentru degetul lui cel mare de la picior, care- 
i era bolnav, încât respectabilul domn s-a simţit jenat. 
Totuşi, manifestaţia cea mai zgomotoasă s-a produs atunci 
când noul meu prieten, profesorul Challenger, a coborât 
spre locul lui de pe estradă. Un urlet de bun sosit l-a 
întâmpinat de îndată ce, de după colţ, i s-a zărit barba 
neagră. Şi m-am gândit că Tarp Henry avusese dreptate să 


presupună că toată acea mulţime nu venise numai pentru 
conferinţă, ci pentru că se răspândise zvonul cum că 
vestitul profesor va fi şi el de faţa. 

Câteva râsete pornite din mijlocul publicului elegant al 
primelor rânduri de scaune au părut să indice că 
demonstraţia studenţilor nu-i era indiferentă. Această 
demonstraţie fusese spontană ca o explozie şi nu s-ar fi 
putut asemăna cu nimic altceva decât cu răgetele care 
pornesc dintr-o cuşcă cu fiare când se aud paşii paznicului 
care le aduce mâncarea. Totuşi, oricât ar fi fost de 
provocătoare, am simţit în ea mai multă plăcere şi interes 
decât adevărată duşmănie şi batjocură. Challenger a zâmbit 
cu o calmă plictiseală, ca şi cum l-ar fi lătrat o haită de 
căţei. S-a aşezat liniştit, a respirat uşor, şi-a trecut degetele 
prin barbă şi şi-a plimbat peste sala ticsită disprețul 
pleoapelor lui căzute. Larma dezlănţuită de sosirea lui încă 
nu se stinsese când a intrat profesorul Roland Murray, care 
prezida adunarea, împreună cu conferenţiarul Waldron. 
Şedinţa începu. 

Binevoiască să mă ierte profesorul Murray dacă.-l voi 
acuza, de altfel ca pe mai toţi compatrioţii săi, că nu ştie să 
articuleze desluşit o silabă. Oare de ce oamenii, când spun 
lucruri care merită să fie spuse, nu fac nici cea mai mică 
sforţare să înveţe cum să le spună? Asta mi se pare tot atât 
de nefiresc ca şi când ai încerca să torni o esenţă scumpă 
cu ajutorul unei pâlnii astupate - deşi nimic n-ar fi mai uşor 
decât să destupi pâlnia. Profesorul Murray a emis câteva 
cugetări adânci, exclusiv pentru cravata lui albă, precum şi 
pentru carafa aşezată în faţă, apoi a clipit din ochi cu 
viclenie spre sfeşnicul de argint care-i ardea în dreapta şi s- 
a aşezat. Atunci Waldron, conferenţiarul popularizator, s-a 
ridicat în mijlocul aplauzelor. Era un om slab, cu înfăţişarea 
severă, cu glasul aspru şi cu gesturi agresive, dar avea 
darul de a asimila şi talentul de a transmite publicului, pe 
înţeles, ba chiar într-un chip interesant, ideile altora. La 
toate acestea se mai adăuga şi calitatea de a fi spiritual 


când era vorba de subiectele cele mai neverosimile, aşa că, 
în expunerea lui, mişcarea retrogradă a echinocţiilor sau 
geneza unui vertebrat păreau procese cât se poate de 
amuzante. 

Cu vorba lui totdeauna limpede, uneori pitorească, ela 
dezvoltat în faţa noastră, în linii largi, ipoteza ştiinţifică a 
creaţiei. Ne-a vorbit despre globul nostru care rostogolea în 
spaţii masa lui uriaşă de gaze incandescente, apoi despre 
solidificarea, răcirea şi încreţirea scoarţei pământeşti, 
despre formarea munţilor, despre aburii care se 
condensează în apă, despre pregătirea lentă a scenei pe 
care urma să se joace inexplicabila dramă a vieţii. Asupra 
originii vieţii însăşi, el a păstrat o rezervă prudentă. „S-ar 
putea admite că germenii n-au supravieţuit arderii 
primitive, a declarat el, prin urmare viaţa ar fi apărut mai 
târziu. Va fi luat ea naştere spontan, prin combinarea 
elementelor anorganice în curs de răcire? Se prea poate. Ar 
fi greu de conceput ca aceşti germeni să fi apărut dinafară, 
pe un meteor. 

În definitiv, omul cel mai înţelept e acela care se arată cât 
mai puţin categoric asupra acestei chestiuni. Nu există încă 
un laborator care să fabrice viaţă organică din materie 
anorganică. Chimia noastră n-a construit încă puntea peste 
prăpastia care desparte viaţa de moarte. Dar există o 
chimie a naturii, mai perfecționată şi mai subtilă, care, 
lucrând cu forţe mari pe perioade lungi de timp, obţine 
poate rezultate la care noi aspirăm în zadar. lată tot ce se 
putea spune relativ la acest subiect.” 

Şi oratorul a abordat marea scară a vieţii animale. Ea 
începe de jos, cu moluştele şi cu microorganismele mării, ca 
să se ridice din treaptă în treaptă la reptile şi la peşti, până 
la cangurul-şoarece3, care-şi purta singur puii şi care a fost 
strămoşul direct al tuturor mamiferelor, adică în consecinţă 
al persoanelor prezente. („Haida-de!” - s-a auzit glasul unui 
student sceptic din ultimele rânduri.) 


— Dacă tânărul cu lavalieră roşie care a strigat „Haida- 
de!” pentru că se crede, probabil, ieşit dintr-un ou, ar 
binevoi să aştepte la uşă după şedinţă, oratorul ar fi curios 
să contemple acest fenomen. (Râsete.) 

Nu s-ar fi putut crede, fără uimire, că efortul naturii de-a 
lungul veacurilor n-a avut ca suprem rezultat decât doar pe 
acest tânăr cu lavalieră roşie. Dar efortul nu continua oare? 
Domnul acesta reprezintă el oare un sfârşit, un terminus? 
Sfârşitul unei evoluţii? Oricare ar fi virtuțile domestice ale 
tânărului cu lavalieră roşie, oratorul spera că nu-l jigneşte 
dacă-şi permitea să creadă că numai crearea fiinţei sale nu 
era de ajuns ca să justifice munca uriaşă a universului. 
Evoluţia nu e numai o forţă încă neepuizată, dar e o forţă 
mereu activă, care promite rezultate mai importante încă. 

Glumind în felul acesta cu Întrerupătorul lui, spre marea 
bucurie a auditoriului, conferenţiarul a revenit la trecut. 
Mările, uscându-se, scot la iveală bancuri de nisip; o viaţă 
leneşă şi vâscoasă începe să mişune; lagunele se înmulţesc; 
animalele maritime tind să se refugieze pe platourile de 
nămol şi, găsind acolo hrană îmbelşugată, se înmulţesc 
peste măsură. „De aci, doamnelor şi domnilor, a adăugat el, 
această înspăimântătoare înmulţire de saurieni, care ne 
îngrozesc încă în şisturile din Wealden sau Solenhofen, dar 
care din fericire au dispărut cu mult înainte de apariţia 
omului pe această planetă.” 

În clipa aceea, un glas de pe estradă a urlat: 

— Controversă! 

Dl. Waldron nu glumea cu disciplina, iar ironia de care 
făcuse uz în cazul tânărului cu lavalieră roşie dădea de 
bănuit că există un oarecare pericol în a-l întrerupe. De 
data aceasta însă întreruperea a fost atât de comică, încât |- 
a luat pe neaşteptate. Întocmai ca cercetătorul lui 
Shakespeare, căruia i-ai arunca în cap pe Bacon, sau ca 
astronomul căruia i-ai afirma că pământul e plat, el a şovăit 
o secundă, apoi, ridicând glasul, a repetat: 

— Care au dispărut cu mult înainte de apariţia omului. 


— Controversă! A urlat din nou acelaşi glas. 

Waldron şi-a rotit privirea uluită, de la un profesor la altul 
şi l-a găsit în sfârşit pe Challenger, răsturnat în scaun, cu 
ochii închişi, cu faţa înveselită, surâzând parcă unui vis. 

— Aha, înţeleg! A zis el, ridicând din umeri. E prietenul 
meu, profesorul Challenger! 

Şi, ca şi cum această constatare subliniată de râsetele 
adunării l-ar fi scutit de orice alt comentariu, Waldron şi-a 
reluat conferinţa. 

Dar incidentul nu se sfârşise. Oricâte ocoluri făcea 
oratorul prin deşerturile sălbatice ale preistoriei, toate îl 
readuceau invariabil să afirme dispariţia anumitor forme 
vii, iar profesorul începea îndată să urle. Auditoriul 
ajunsese să prevadă de fiecare dată izbucnirea urletului şi- 
şi arăta bucuria când izbucnea. Studenţii se strânseseră în 
masă compactă. Îndată ce barba lui Challenger începea să 
se mişte, înainte chiar ca profesorul să scoată un sunet, o 
sută de glasuri urlau: „Controversă!”, la care, un şi mai 
mare număr de studenţi răspundea strigând: „Lăcere!” 
„Ruşine!” Zadarnic era Waldron conferenţiar experimentat 
şi om energic. Zăpăcit până la urmă de atâta zgomot, s-a 
tulburat, s-a bâlbâit, s-a repetat, s-a încurcat într-o frază 
lungă şi, întorcându-şi ochii aprinşi spre locul de pe estradă 
unde se găsea autorul dezordinii, a strigat: 

— E într-adevăr insuportabil! Profesor Challenger, 
încetează, te rog, cu aceste întreruperi necuviincioase şi 
fără rost! 

În sală s-a făcut tăcere. Studenţii stăteau încordaţi, 
încântați de această dispută în Olimp. Încet, greoi, 
Challenger s-a ridicat. 

— La rândul meu, vă rog, domnule Waldron, a zis el, să 
încetaţi cu aceste afirmaţii pe care datele ştiinţifice le 
contrazic! 

Aceste vorbe au dezlănţuit o adevărată furtună. „Ruşine! 
Ruşine!” „Să vorbească!” „Afară!” „La tribună!” „Încetaţi!” 
Glumele se amestecau cu rugăminţile, iar preşedintele, în 


picioare şi grozav de iritat, răcnea: „Profesorul Challenger. 
Mai târziu. Vederi personale.” Atât se putea desprinde, aşa 
cum se desprind piscurile printre nori. Întrerupătorul s-a 
înclinat, a zâmbit, şi-a netezit barba şi s-a înfundat în 
scaunul lui. Foarte roşu şi foarte războinic, Waldron şi-a 
continuat conferinţa. Din când în când arunca o privire 
înveninată adversarului său. Challenger părea că doarme 
adânc. Acelaşi zâmbet fericit îi lumina obrazul. 

În cele din urmă, conferinţa s-a terminat. Înclin să cred că 
s-a terminat cam înainte de timp, deoarece sfârşitul fusese 
cam precipitat şi cam dezlânat. Firul argumentării se 
rupsese de multe ori în chip destul de brutal, iar publicul 
era agitat şi nerăbdător. Waldron s-a aşezat şi, după câteva 
cuvinte rostite de prezident, profesorul Challenger s-a 
ridicat şi s-a apropiat de marginea estradei. În interesul 
ziarului meu i-am stenografiat cuvântarea cuvânt cu cuvânt. 

— Doamnelor şi domnilor, a început el, printre nesfârşitele 
întreruperi care veneau din fund. Daţi-mi voie să rectific: 
doamnelor, domnilor şi copiilor deoarece era să omit, din 
nebăgare de seamă, o importantă parte a acestui auditoriu. 
(agitaţie în sală, în timp ce profesorul stătea cu o mână în 
sus şi-şi clătina, plin de bunăvoință, capul uriaş, de parcă 
acorda mulţimii o binecuvântare pontificală). Am fost 
însărcinat să adresez domnului Waldron câteva cuvinte de 
mulţumire pentru conferinţa foarte pitorească şi plină de 
imaginaţie pe care am ascultat-o cu toţii. Nu sunt de acord 
cu unele afirmaţii ale domniei sale şi m-am simţit dator să le 
semnalez, atunci când s-au prezentat, dar, în afară de asta, 
domnul Waldron şi-a dus la bun sfârşit misiunea, care a 
constat în a ne prezenta o succintă şi interesantă dare de 
seamă asupra felului cum arată, în concepţia domniei sale, 
istoria planetei noastre. Conferinţele de popularizare sunt 
cele mai uşor de ascultat. În schimb, domnul Waldron (aci 
şi-a întors privirea clipind din ochi-către conferenţiar) o să 
mă ierte dacă afirm că, de când aceste conferinţe sunt puse 
la nivelul înţelegerii oricărui profan, ele au ajuns, fără doar 


şi poate, în acelaşi timp superficiale şi susceptibile de a 
induce lumea în eroare. (Aplauze ironice.) Conferinţele de 
popularizare au, prin natura lor, un caracter parazitar. 
(Mişcare indignată de protest la domnul Waldron.) Ele 
exploatează, în vederea succesului sau a banilor, munca 
unor colegi săraci şi necunoscuţi. Un fapt nou, oricât de 
neînsemnat ar fi, obţinut într-un laborator, sau o cărămidă 
pusă la templul ştiinţei depăşesc cu mult în valoare toate 
expunerile de mâna a doua, care ne îngăduie să petrecem o 
oră de vorbărie goală, dar care nu lasă în urma lor nimic 
util. Am ţinut să formulez răspicat această constatare 
evidentă, nu din dorinţa de a-l critica pe domnul Waldron, în 
special, ci pentru ca dumneavoastră să nu pierdeţi simţul 
realităţii şi să nu confundați ucenicul cu maestrul. (în acest 
moment, domnul Waldron a şoptit ceva în direcţia 
preşedintelui, care s-a ridicat pe jumătate şi a spus câteva 
cuvinte care păreau severe, însă care n-au putut fi auzite 
decât doar de carafa cu apă.) Dar să încheiem acest capitol. 
(Aplauze puternice şi prelungite.) Daţi-mi voie să trec la un 
subiect, care prezintă un interes mai larg. Care e, anume, 
punctul a cărui exactitate am combătut-o în calitatea mea 
de adevărat cercetător? E vorba de dăinuirea pe pământ a 
unor anumite specii de animale. Nu voi vorbi despre acest 
subiect cum ar vorbi un amator şi nici - aş îndrăzni să 
adaug - ca un conferenţiar de ştiinţă popularizată. Voi vorbi 
ca un om a cărui conştiinţă de savant îl obligă să rămână în 
strânsă legătură cu faptele, afirmând că domnul Waldron 
greşeşte fundamental atunci când îşi închipuie că, dacă 
domnia-sa nu a văzut nici odată un aşa-numit animal 
preistoric, aceste animale au încetat de a mai exista. Aceste 
animale sunt, în adevăr, aşa cum a spus-o şi domnia-sa, 
strămoşii noştri, dar sunt - dacă-mi este îngăduit să le 
numesc astfel nişte strămoşi contemporani, care mai pot fi 
găsiţi şi astăzi, cu toate atributele lor hidoase şi 
extraordinare, de cineva care ar avea curajul şi energia să 
le caute în vizuinile lor. Făpturi despre care se presupune 


că ar fi originare din perioada jurasică, monştri care ar 
putea vâna şi sfâşia într-o clipă cele mai mari şi mai fioroase 
mamifere cunoscute de noi există încă. (Strigăte: 
„Fleacuri!” „Dovedeşte-o!” „De unde ştii?” „Discutabil!”) Mă 
întrebaţi de unde ştiu? Ştiu, pentru că am văzut unele din 
ele. (Aplauze, tumult şi o voce strigând: „Mincinosule!”) Mă 
credeţi mincinos? (Aprobare unanimă, hotărâtă şi 
gălăgioasă.) Am auzit bine că m-aţi făcut „mincinos”? N-ar 
vrea persoana care mi-a spus aşa să fie atât de bună şi să se 
ridice, ca s-o cunosc şi eu? (O voce: „lată-l, domnule, ăsta- 
i”.) Şi un personaj cu ochelari, inofensiv şi mărunţel, care se 
zbătea din răsputeri, a fost ridicat în sus din mijlocul unui 
grup de studenţi. Aţi îndrăznit să mă faceţi mincinos? „Nu, 
domnule, nu!” răcnea cu desperare acuzatul, dispărând în 
mulţime ca înghiţit de o trapă. Dacă cineva din această sală 
îndrăzneşte să pună la îndoială adevărul spuselor mele, aş fi 
fericit să-i spun câteva cuvinte după conferinţă. 
(„Mincinosule!”) Cine a spus asta? (Şi din nou personajul 
cel inofensiv, care se zbătea cu desperare, a fost ridicat în 
aer.) Dacă m-aş cobori printre dumneavoastră. (Strigăte 
unanime: „Poftiţi, iubite domnule profesor, poftiţi!” au 
întrerupt cuvântarea câteva clipe, în timp ce preşedintele, 
ridicându-se în picioare şi agitându-şi amândouă braţele, 
avea aerul că dirijează o orchestră. Profesorul, cu faţa 
congestionată, cu nările fremătând şi cu barba zbârlită, 
părea cuprins de furie.) Toate descoperirile mai importante 
au fost întâmpinate cu aceeaşi neîncredere, caracteristică 
indiscutabilă a unei generaţii de nebuni. Când vi se expun 
fapte măreţe, dumneavoastră nu aveţi nici intuiţia şi nici 
imaginaţia necesară ca să le înţelegeţi. Nu sunteţi în stare 
să faceţi altceva decât să împroşcaţi cu noroi oamenii care 
şi-au pus viaţa în primejdie ca să deschidă ştiinţei noi 
perspective. Calomniaţi profeţii: pe Galileu, pe Darwin şi pe 
mine. (Agitaţie prelungită şi întreruperea totală a 
conferinţei.) 


Toate acestea se găsesc consemnate în notele pe care le- 
am luat atunci în grabă. Ele nu pot da decât o slabă imagine 
asupra dezordinii nemaipomenite la care ajunsese 
adunarea în clipa aceea. Tumultul era atât de puternic, 
încât câteva doamne şi începuseră să încerce o retragere 
precipitată. Domni serioşi şi cu greutate păreau că se 
lăsaseră tot atât de pătrunşi de atmosfera generală ca şi 
studenţii; ba am văzut chiar bătrâni cu barbă albă 
ridicându-se şi amenințând cu pumnul pe încăpăţânatul 
profesor. Întreg auditoriul fierbea şi clocotea ca un cazan 
pe foc. Profesorul a făcut un pas înainte şi şi-a ridicat 
amândouă mâinile în sus. Avea în el ceva atât de măreț, de 
uimitor şi de autoritar, încât zgomotele şi rumoarea s-au 
stins încetul cu încetul în faţa aspectului său impunător şi a 
privirii lui poruncitoare. Părea a fi purtătorul unui mesaj. S- 
a făcut linişte, ca să poată fi auzit. 

— Nu vreau să vă mai rețin, a început el. N-ar avea nici un 
rost. Adevărul rămâne adevăr, iar gălăgia pe care au făcut-o 
un număr de tineri zănatici - şi mă tem că trebuie să adaug: 
şi unii bătrâni tot atât de smintiţi nu poate schimba nimic în 
această materie. Afirm că am deschis ştiinţei un câmp nou 
de cercetări. Dumneavoastră contestaţii acest lucru. 
(Aplauze.) în consecinţă o să vă pun la încercare. Vreţi să 
însărcinaţi pe unul sau pe mai mulţi dintre dumneavoastră 
să plece la faţa locului în calitate de reprezentanţi ai 
dumneavoastră şi să controleze în numele dumneavoastră 
spusele mele? 

Din mijlocul adunării s-a ridicat în picioare domnul 
Summerlee, bătrânul profesor de anatomie comparată, un 
bărbat înalt, subţire şi acru, cu o înfăţişare ofilită de teolog. 
Dorea să-l întrebe pe profesorul Challenger, a spus el, dacă 
rezultatele la care a făcut aluzie în afirmaţiile sale fuseseră 
căpătate în timpul călătoriei pe care domnia-sa a întreprins- 
O cu doi ani în urmă la izvoarele fluviului Amazoanelor. 

Profesorul Challenger i-a răspuns afirmativ. 


Domnul Summerlee şi-a exprimat atunci dorinţa să afle 
cum putea profesorul Challenger să pretindă că a făcut 
descoperiri în nişte regiuni care fuseseră cercetate de 
Wallace, Bates şi alţi exploratori mai vechi, cu o reputaţie 
ştiinţifică bine stabilită. 

Profesorul Challenger a răspuns că domnul Summerlee 
pare să confunde Amazoanele cu Tamisa, dar că fluviul 
Amazoanelor e ceva mai măricel. Că domnul Summerlee va 
fi, fără îndoială, satisfăcut, aflând că, împreună cu fluviul 
Orinoco, cu care se învecinează, Amazonul acoperă o 
regiune cam de 50 000 de mile şi că, într-un spaţiu atât de 
întins, nu-i e cu neputinţă unui om să descopere ceea ce le- 
a scăpat altora. 

Domnul Summerlee a declarat, cu un zâmbet acru, că el 
apreciază întru totul deosebirea care i-a fost semnalată 
între Tamisa şi fluviul Amazoanelor, deosebire care constă 
în aceea că orice afirmaţie referitoare la prima poate fi 
dovedită, în timp ce lucrul, e cu neputinţă în ceea ce-l 
priveşte pe celălalt. Domnia sa i-ar rămâne îndatorat 
profesorului Challenger dacă ar binevoi să comunice 
latitudinea şi longitudinea regiunii la care pot fi întâlnite 
animalele preistorice. 

Profesorul Challenger i-a răspuns că, din motive 
binecuvântate ştiute de el, păstrează pentru sine aceste 
informaţii, dar că totuşi e dispus să le dea bineînţeles după 
ce-şi va fi luat anumite garanţii unui comitet desemnat de 
adunare. Ar binevoi oare domnul Summerlee să facă parte 
dintr-un asemenea comitet şi să controleze în persoană 
spusele sale? 

Domnul Summerlee: 

— Da, primesc. (Aplauze puternice.) 

Profesorul Challenger: 

— În cazul acesta, promit să vă înmânez tot materialul de 
care aveţi nevoie ca să găsiţi drumul. Totuşi, dreptatea cere 
ca imediat ce domnul Summerlee va pleca să verifice 
afirmaţiile mele, să pot trimite şi eu una sau mai multe 


persoane care să verifice afirmaţiile domniei-sale. Nu vreau 
să vă ascund că vor avea de întâmpinat greutăţi şi primejdii. 
Domnul Summerlee va avea nevoie de un tovarăş mai tânăr. 
Mi se permite să întreb cine se propune ca voluntar? 

Şi iată cum îi sare omului în drum momentul hotărâtor al 
vieţii lui! Îmi puteam eu închipui, în clipa când treceam 
pragul acestei săli, că eram pe punctul de a mă angaja într- 
o aventură mai înspăimântătoare decât oricare alta aş fi 
putut visa? Dar Gladys - oare nu era aceasta adevărata 
ocazie de care-mi vorbise ea? Gladys m-ar fi îndemnat să 
plec. Am sărit în picioare şi m-am pomenit vorbind, deşi nu 
mă gândisem nici o clipă la ce aveam de spus. Amicul meu 
Tarp Henry mi s-a agăţat de haină şi l-am auzit şoptindu-mi: 
„Stai jos, Malone! N-o face pe măgarul care se dă în 
spectacol!” în aceeaşi clipă am observat că un bărbat înalt 
şi slab, cu părul închis la culoare şi mătăsos, aşezat cu 
câteva rânduri înaintea mea, se ridicase şi el în picioare. S- 
a întors spre mine şi m-a fixat cu o privire aspră şi 
încruntată, dar n-am vrut să-i cedez locul. 

— Eu vreau să plec, domnule preşedinte, m-am trezit 
repetând întruna. 

— Cum te cheamă? Cum te cheamă? Striga, publicul. 

— Eduard Dunn Malone. Sunt reporter la „Daily Gazette” 
şi vă asigur că voi fi un martor cu totul imparţial. 

— Cum vă numiţi, domnule? A întrebat apoi preşedintele 
pe rivalul meu cel înalt. 

— Lord John Roxton. Am mai fost pe fluviul Amazoanelor, 
cunosc toată regiunea şi sunt cum nu se poate mai indicat 
pentru o asemenea expediţie. 

— Reputația de sportiv şi de explorator a lordului John 
Roxton e vestită în lumea întreagă, a declarat preşedintele. 
Pe de altă parte, ar fi tot atât de bine ca, la o expediţie ca 
asta, să participe şi un reprezentant al presei. 

— În cazul acesta, a zis profesorul Challenger, propun ca 
amândoi aceşti gentlemeni să fie desemnaţi, în calitate de 
reprezentanţi ai adunării de faţă, să-l însoţească pe 


profesorul Summerlee în expediţia ce urmăreşte să verifice 
şi să raporteze asupra adevărului afirmațiilor mele. 

În felul acesta, printre aclamații şi aplauze, s-a hotărât 
soarta noastră şi m-am trezit purtat spre uşă de valul de 
oameni care se scurgeau către ieşire, pe jumătate aiurit de 
proiectul nou şi uriaş care mi se înfăţişase atât de pe 
neaşteptate. Când am ieşit din sală, am zărit o clipă valuri 
de studenţi râzând pe trotuare şi un braţ mânuind o 
umbrelă grea, care se ridica şi cădea în mijlocul lor. Apoi, în 
plină învălmăşeală de gemete şi de aplauze, cupeul electric 
al profesorului Challenger a alunecat pe lângă trotuar şi m- 
am trezit rătăcind singur pe sub luminile argintii ale Regent 
Street-ului, cu gândul la Gladys şi plin de nedumerire în ce 
priveşte viitorul. 

Deodată am simţit că cineva îmi atinge cotul. M-am întors 
şi m-am pomenit sub ochii ciudaţi şi dominatori ai 
bărbatului înalt şi slab, care se propusese de bună voie să- 
mi fie tovarăş în această aventură bizară. 

— Domnule Malone, dacă am înţeles bine numele 
dumneavoastră, zise el. O să fim tovarăşi, nu? Apartamentul 
meu se află chiar peste drum, pe strada Albany. Poate aveţi 
amabilitatea să-mi acordaţi o jumătate de oră, deoarece 
sunt câteva lucruri pe care” ţin foarte mult să vi le spun. 

CAPITOLUL VI 

„AM FOST BICIUL LUI DUMNEZEU!” 

LORD JOHN ROXTON şi cu mine am luat-o după colţul 
străzii Vigo şi am trecut pe sub poarta mohorâtă a 
celebrului cuib de şoimi. La capătul unui coridor lung, de 
culoare cenuşie, noua mea cunoştinţă a deschis o uşă şia 
întors un buton electric. Câteva lămpi cu abajururi colorate 
au răspândit în odaia încăpătoare, în pragul căreia eram, o 
lumină roşiatică. Am avut chiar din prag, privind de jur- 
împrejurul meu, impresia învăluitoare a unui confort 
extraordinar şi a unei rare eleganţe, asociate cu o impresie 
de bărbăţie. Întâlneai peste tot obiecte de lux aparţinând 
omului bogat şi de gust, aruncate cu nepăsarea şi cu 


dezordinea proprie celibatarului. Pe jos erau risipite blănuri 
bogate şi covoare în culori ciudate, cumpărate de la vreun 
bazar oriental. Tablouri şi gravuri, pe care până şi privirea 
mea nepricepută le putea recunoaşte ca fiind opere rare şi 
de mare preţ, atârnau greoi de-a lungul pereţilor. Schițe 
reprezentând boxeri, dansatoare şi cai de curse stăteau 
alături de un senzual Fragonard, de un Girodet marţial sau 
de un visător Turner. Dar printre aceste diverse podoabe 
erau împrăştiate trofee, care mi-au adus dintr-o dată 
aminte că lord John Roxton era unul dintre marii sportivi şi 
atleți, îndeobşte cunoscuţi, ai zilei. O vâslă albastru-închis 
se încrucişa deasupra căminului cu alta de culoarea 
garoafei roşii, trofee ale fostului şef de echipă de la Oxford, 
în timp ce floretele şi mănuşile de box aşezate şi deasupra 
şi dedesubtul lor dovedeau a fi fost uneltele unui om care-şi 
câştigase, cu fiecare dintre ele, întâietatea. De jur- 
împrejurul odăii, ca o îmbrăcăminte în relief, se înşirau pe 
pereţi, într-o aliniere desăvârşită, splendide capete de 
vânat mare, cele mai remarcabile în felul lor, din toate 
colţurile lumii, printre care şi rinocerul alb al Lado 
Enclavei, atât de rar, care-şi apleca deasupra tuturora botul 
cutezător. 

În mijlocul covorului roşu şi bogat se afla o masă Louis XV, 
neagră cu auriu, o minunată piesă de altădată, pângărită 
acum cu urme de pahare şi mucuri de ţigări. Pe această 
masă era o tavă de argint pentru fumători şi o casetă cu 
băuturi. Cu ajutorul lor, precum şi al unui sifon de lângă ele, 
tăcutul meu amfitrion a început să umple două pahare 
înalte. După ce mi-a oferit un fotoliu şi şi-a aşezat băutura 
răcoritoare alături, mi-a întins o havană lungă şi fragedă. 
Apoi, aşezându-se şi el în faţa mea, m-a privit lung şi ţintă 
cu ochii lui sclipitori, ciudaţi şi plini de nepăsare - ochi de 
un albastru rece ca un lac îngheţat. 

Prin norul subţire de fum al havanei îmi notam amănuntele 
unei figuri pe care o cunoşteam din multe fotografii: nasul 
puternic încovoiat, obrazul tras şi obosit, părul roşcat, 


întunecat şi rar în creştetul capului, mustăţile bărbăteşti şi 
ciocul mic şi agresiv care-i acoperea bărbia ieşită în afară. 
În toate acestea era ceva care amintea de Napoleon al III- 
lea, ceva care amintea de Don Quijote. Dar mai era ceva, 
care alcătuieşte însăşi esenţa gentlemanului rural englez şi 
anume aerul hotărât, vioi şi deschis al omului iubitor de cai 
şi de câini. Faţa-i era rumenă, arsă de soare şi de vânt. 
Sprâncenele îi atârnau stufoase, ceea ce dădea ochilor lui şi 
aşa destul de reci, un aer aproape feroce, impresie sporită 
încă de fruntea puternic brăzdată. În general era uscat, dar 
foarte puternic. Şi într-adevăr, dovedise de multe ori că nu 
se găseau mulţi oameni în Anglia în stare de eforturi 
prelungite ca el. Statura lui depăşea 6 picioare, totuşi părea 
mai scurt din pricina umerilor neobişnuit de rotunzi. Aşa 
arăta vestitul lord John Roxton în clipa când stătea în faţa 
mea, muşcându-şi cu hotărâre ţigara şi urmărindu-mă cu o 
privire directă, într-o tăcere tulburătoare şi fără sfârşit. 

— Bine, a început în cele din urmă. Cum s-ar zice, am 
făcut-o lată, iubitul meu cavaler... Pronunţa aceste vorbe ca 
şi cum ar fi alcătuit una singură: iubitul meu cavaler. Da, am 
făcut-o lată şi dumneata şi eu. Îmi place să cred că în clipa 
când ai păşit în sala aceea nu te gândiseşi deloc la aşa ceva. 
Nu-i aşa? 

— Nici nu-mi trecuse prin gând. 

— Nici mie. Habar n-aveam de una ca asta. Şi acum, iată- 
ne aici. Am cam încurcat-o. Pentru că nu-s decât trei 
săptămâni de când m-am întors din Uganda. Abia îmi 
organizasem campania de vânătoare în Scoţia şi iscălisem 
contractele respective şi celelalte. Frumoasă treabă, ce 
zici? Dar pe dumneata, tot atât de prost te-a nimerit? 

— Deloc. Totul e în spiritul profesiunii mele. Sunt ziarist la 
„Gazetie”. 

— Da, îmi aduc aminte, aşa ai spus când te-ai hotărât să 
faci pasul ăsta. Cu această ocazie, am găsit pentru 
dumneata o mică afacere, dacă vrei să mă ajuţi. 

— Cu plăcere. 


— Te gândeşti cumva să-ţi asumi vreun risc? 

— Ce fel de risc? 

— Mda. Riscul se numeşte Ballinger. Ai auzit de el? 

— Nu. 

— Cum se poate, tinere? Unde trăieşti? Sir Jack Ballinger 
e cel mai desăvârşit călăreț dintre gentlemenii din nordul 
Angliei. Mă pot măsura cu el pe teren plat, când sunt în 
forma cea mai bună, dar la obstacole mă bate. Nu-i un 
secret pentru nimeni că, după ce-şi termină antrenamentul, 
bea zdravăn: zice că asta înseamnă a face o medie 
onorabilă. Marţi s-a îmbătat până a căzut într-un fel de 
delirium tremens şi de atunci e curios ca un diavol. Odaia 
lui e deasupra odăii acesteia. Doctorul spune că nu se poate 
face nimic cu bietul om până n-o să vâri ceva mâncare în el. 
Dar cum stă culcat în pat cu un pistol pe plapumă şi se jură 
că o să bage şase gloanţe în cel care-o să se apropie de el, 
servitorii au cam stat la o parte. E un încăpățânat, un nebun 
şi un rătăcit. Dar putem lăsa să moară aşa un câştigător al 
Grand Naţional-ului? Ce zici? 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi? L-am întrebat. 

— Mă gândeam că am putea să ne aruncăm amândoi 
asupra lui. Poate c-o fi adormit şi în cel mai prost caz ar 
putea să răpună pe unul din noi. În schimb, celălalt l-ar 
stăpâni. Dacă izbutim să-i prindem braţele cu cuvertura şi 
să-i facem o spălătură stomacală, apoi îi dăm, drăguţului de 
el, cea mai bună masă din viaţa lui! 

Era o treabă mai curând prost venită, care se vâra pe 
neaşteptate printre ocupațiile zilnice ale unui om. Nu mă 
socotesc din cale-afară de curajos. Am o imaginaţie 
irlandeză, care-mi arată necunoscutul şi neobişnuitul în 
culori mai posomorite decât sunt în realitate. Pe de altă 
parte, am un adânc dispreţ faţă de sentimentul care se 
cheamă frică şi mă înspăimântă gândul că s-ar putea 
descoperi în mine simptomele ei. Îndrăznesc să spun că, 
asemeni hunului din istorie, aş fi în stare să mă arunc într-o 
prăpastie dacă mi-ar pune cineva la îndoială curajul de a o 


face, cu toate că gestul meu ar fi inspirat mai curând de 
mândrie şi de frică decât de curaj. De aceea, deşi fiecare 
nerv din trup mi se contracta numai la gândul omului 
înnebunit de băutură, pe care închipuirea mi-l arăta în 
odaia de deasupra noastră, am răspuns, căutând să-mi iau 
un glas cât mai nepăsător, că eram gata să merg. Încă o 
observaţie a lordului Roxton cu privire la primejdia care mă 
aştepta mi-a provocat un început de enervare. 

— Ne pierdem vremea cu vorba şi asta nu foloseşte la 
nimic! l-am răspuns. Hai să mergem. 

Ne-am ridicat, eu de pe scaunul meu, el de pe al lui. Şi 
atunci, râzând pe înfundate pe sub mustață, m-a lovit uşor 
de două-trei ori peste piept, apoi m-a îmbrâncit la loc pe 
scaun. 

— Bravo, băieţaşule, aşa te vreau! A zis. 

L-am privit mirat. 

— Pe Jack Ballinger l-am văzut eu singur azi dimineaţă. Mi- 
a făcut o gaură destul de serioasă în poalele kimonoului - 
fie-i binecuvântată mina bătrână şi neputincioasă! Dar până 
la urmă am izbutit să-l imobilizez într-o cămaşă şi peste o 
săptămână o să fie cum nu se poate mai sănătos. Cred că n- 
o să-mi iei toate astea în nume de rău, tinere, nu-i aşa? Vezi 
- dar asta rămâne între noi - eu consider această aventură 
sud-americană ca pe o afacere foarte serioasă şi dacă am 
un tovarăş cu mine, vreau să fie un om pe care să mă pot 
bizui. De aceea te-am pus la încercare şi am tot dreptul să 
spun că ai ieşit cu bine. Iţi dai seama că totul depinde de 
dumneata şi de mine, deoarece bătrânul Summerlee o să 
aibă nevoie de dădacă la început. Nu cumva eşti, din 
întâmplare, acel Malone de la care unii aşteaptă să fie 
selecționat în echipa internaţională de rugbi a Irlandei? 

— Ca rezervă, poate. 

— Îmi spuneam eu că-mi amintesc de figura dumitale! 
Doar eram acolo când ai marcat punctul contra echipei 
Richmond - cel mai bun punct pe care l-am văzut în tot 
sezonul! N-am lipsit de la nici un meci de rugbi când am 


putut să fiu de faţă, deoarece e jocul cel mai bărbătesc din 
câte cunosc. Dar nu te-am chemat să vii aici ca să vorbim de 
sport. Trebuie să ne sfătuim cu privire la afacerea noastră. 
Avem aci, în prima pagină a Times-ului, lista vapoarelor. 
lată un vapor al companiei Booth care pleacă spre Para 
vinerea viitoare. Şi dacă atât profesorul, cât şi dumneata vă 
puteţi aranja, sunt de părere că am putea să-l luăm, nu? 
Foarte bine, o să stabilesc lucrul ăsta cu el. Cum stai cu 
echipamentul dumitale? 

— Gazeta mea o să se îngrijească de toate. 

— Ştii să tragi? 

— Cam cât toţi cei din poliţia teritorială. 

— Sfinte dumnezeule! Chiar atât de prost stai? E cel din 
urmă lucru pe care voi, tinerii, vă gândiţi să-l învăţaţi! 
Sunteţi cu toţii nişte albine fără ac, nu vă gândiţi decât cum 
merge stupul. Ai să arăţi cam prost într-o bună zi, când o 
veni careva să-ţi fure mierea! Totuşi, va trebui să ţii strâns 
puşca la umăr în America de Sud, deoarece, afară de cazul 
când prietenul nostru, profesorul, e un nebun şi un 
Mincinos, o să avem de văzut câteva lucruri ciudate până la 
întoarcere! Ce fel de puşcă ai? 

S-a îndreptat spre un dulap de stejar şi, când l-a deschis, 
am zărit sclipind un şir lustruit de ţevi de puşcă paralele, ca 
tuburile unei orgi. 

— Vreau să văd ce ţi-aş putea oferi din propria mea 
panoplie, mi-a spus. 

A scos una după alta o serie de carabine frumoase, 
deschizându-le şi închizându-le cu câte o pocnitură şi un 
ţăcănit, mângâindu-le apoi, în timp ce le punea la loc, cu 
dragostea unei mame care-şi leagănă copilul. 

— Iată un „Bland”, 577 express. Cu el l-am doborât pe 
individul ăsta impresionant! Mi-a spus aruncând o privire 
spre capul rinocerului alb. Zece iarzi mai mult şi mă anexa 
el pe mine la propria lui colecţie! 

„De glonţul ăsta conic i-a atârnat norocul: 

lată superioritatea legitimă a omului slab.” 


Sper că-l cunoşti pe Gordon, poetul calului şi al puştii, 
omul care ştie să le mânuiască pe amândouă. lată acum o 
unealtă utilă de calibru 470, cu lunetă de ochire şi cu 
ejector dublu, care trage fără înălţător până la 350 de iarzi. 
Aceasta e puşca de care m-am folosit acum trei ani 
împotriva traficanţilor de sclavi peruvieni. Am fost biciul lui 
Dumnezeu prin ţinuturile acelea! Pot să-ţi mărturisesc, 
pentru că lucrul ăsta n-ai să-l găseşti cu siguranţă în vreo 
carte albastră. Sunt vremuri, tinere, când fiecare din noi 
trebuie să facă un sacrificiu oarecare pentru drepturile 
omului şi pentru dreptate. Altminteri, nu mai ajungi nici 
odată să fii desăvârşit. lată de ce am purtat acest mic război 
pe cont propriu. Singur l-am declarat, singur l-am 
desfăşurat şi l-am dus la bun sfârşit. Fiecare din crestăturile 
astea înseamnă câte un ucigaş de sclavi frumoasă serie, nu-i 
aşa? Asta mai mare e pentru Pedro Lopez, regele tuturor 
traficanţilor, pe care l-am doborât într-un ochi de apă 
stătătoare de pe fluviul Putomayo. Dar uite ceva care ţi s-ar 
potrivi. 

Şi lord John Roxton a scos din dulap o puşcă minunată, 
cafenie şi strălucitoare. 

— Capul patului e de cauciuc, vizorul bine ascuţit şi cinci 
cartuşe în magazie. Îi poţi încredința viaţa dumitale. 

Mi-a întins-o şi a închis uşa dulapului de stejar. 

— Dar pentru că veni vorba - m-a întrebat întorcându-se 
spre scaunul lui - ce ştii despre profesorul Challenger? 

— Nu l-am văzut nici odată până astăzi. 

— Bravo, nici eu. E amuzant că o să ne îmbarcăm 
amândoi, purtând într-un plic sigilat ordinele unui om pe 
care nu-l cunoaştem! Seamănă cu o cioară bătrână şi 
arţăgoasă. Colegii lui întru ştiinţă nu par tocmai binevoitori 
faţă de el. Cum ai ajuns să te intereseze afacerea asta? 

I-am povestit pe scurt experienţele mele din dimineaţa 
aceea. Lord John Roxton mă asculta cu mare atenţie. Apoi a 
scos o hartă a Americii de Sud şi a întins-o pe masă. 


— Cred că fiecare cuvânt pe care ţi l-a spus reprezintă în 
parte adevărul, mi-a declarat, serios. Şi te rog să fii convins 
că ştiu ce spun când îţi vorbesc aşa. America de Sudeo 
regiune pe care o iubesc şi cred că, dacă mergi în linie 
dreaptă de la Darien la Fuego, e cea mai mare, cea mai 
bogată şi cea mai minunată întindere de pământ de pe 
planeta noastră. Oamenii n-o cunosc până acum şi nici nu-şi 
dau seama ce poate ajunge. Am cutreierat-o în sus şi în jos, 
în lung şi-n lat şi am avut parte de două sezoane secetoase 
prin părţile acelea, după cum ţi-am spus când ţi-am vorbit 
despre războiul pe care l-am purtat cu traficanţii de sclavi. 
Ei bine, fiind acolo, la faţa locului, am auzit oarecare 
zvonuri de felul ăsta, legende de-ale indienilor şi altele. Şi 
fără îndoială că era un sâmbure de adevăr în ele. Cu cât ai 
să cunoşti mai bine această regiune, tinere, cu atât ai să 
înţelegi mai limpede că acolo totul este cu putinţă, totul. 
Există doar câteva căi de apă, înguste, de-a lungul cărora 
călătoresc oamenii, iar afară de acestea, peste tot e numai 
beznă adâncă. Aşa că acum, aici jos, în Matto Grosso, mi-a 
arătat, plimbându-şi ţigara de foi peste o porţiune a hărţii 
sau colo sus, în colţul acela unde se întâlnesc trei ţări, nimic 
nu m-ar putea surprinde. După cum a spus prietenul nostru 
astă-seară, sunt acolo cincizeci de mii mile de drumuri de 
apă, care aleargă printr-o pădure cu o suprafaţă aproape 
egală cu a Europei. Dumneata şi cu mine putem fi tot atât 
de departe unul de altul, cât e de departe Constantinopolul 
de Scoţia şi încă ne-am găsi în aceeaşi imensă pădure 
braziliană! În acest ţinut fără sfârşit, omul abia a ajuns să 
întindă ici o cursă, să sape dincolo o groapă. Pentru că 
fluviul creşte sau scade cu aproape 40 de picioare şi 
jumătate din ţinut ajunge o mlaştină prin care nu se poate 
trece. De ce n-ar trăi ceva nou şi minunat într-o ţară ca 
asta? Şi de ce n-am fi noi oamenii care să-l descoperim? Pe 
lângă asta - a adăugat în timp ce faţa lui osoasă şi ciudată 
strălucea de fericire - în ţara asta poţi să baţi câte un 
record sportiv la fiecare milă! Eu, unul, semăn cu o minge 


veche de golf. De mult s-a luat de pe mine toată vopseaua 
albă. Viaţa mă poate lovi şi de aci încolo, fără să-mi lase 
vreo urmă. Dar un record sportiv, tinere, e sarea vieţii. 
Pentru aşa ceva, viaţa merită să mai fie trăită o dată. 
Suntem pe cale să ajungem puţin cam prea blânzi, cam 
prea trişti şi cam prea comozi. Daţi-mi acele ţări imense şi 
acele întinderi nesfârşite, o puşcă în mână şi ceva vrednic 
de a fi descoperit! Am gustat din plăcerile curselor de 
obstacole şi din ale aviaţiei, dar această vânătoare de 
lighioane, care seamănă cu un coşmar după o masă grea, e 
o senzaţie cu totul nouă! 

La gândul acesta, lord John Roxton a început să râdă pe 
înfundate. 

Poate că am insistat prea mult asupra acestei noi 
cunoştinţe. Dar omul acesta trebuia să fie tovarăşul meu un 
lung şir de zile. Prin urmare, am încercat să-l descriu aşa 
cum mi-a apărut pentru prima oară, cu personalitatea lui 
bizară şi cu ciudatul lui fel de a gândi şi de a se exprima. 
Numai nevoia de a mă duce la redacţie ca să predau 
articolul cu privire la conferinţa care avusese loc m-a făcut 
să mă despart, în sfârşit, de el. L-am lăsat cufundat în 
lumina roşiatică a odăii lui, ungând trăgaciul puştii 
preferate şi râzând singur la gândul aventurilor care ne 
aşteptau. Aveam siguranţa că, în ce priveşte primejdiile 
care ni se puteau ivi în cale, n-aş fi putut găsi în toată Anglia 
un om mai calm şi cu un suflet mai curajos alături de care 
să le înfrunt. 

În noaptea aceea, obosit cum eram după uimitoarele 
întâmplări ale zilei, am vegheat târziu cu Mc Ardle, 
redactorul de ştiri, căruia i-am expus toată situaţia. Ela 
socotit-o destul de importantă ca să o aducă a doua zi 
dimineaţa la cunoştinţa şefului nostru, Sir George 
Beaumont. Am hotărât atunci că o să-i trimit lui Mc Ardle, 
sub formă de scrisori, o serie de dări de seamă cu privire la 
aventurile mele şi că aceste dări de seamă vor fi publicate 
în „Gazette”, pe măsura sosirii lor, sau reţinute spre a fi 


publicate ulterior, conform dorinţei profesorului Challenger, 
deoarece nu puteam cunoaşte încă ce condiţii erau legate 
de directivele după care urma să ne orientăm în ţara aceea 
necunoscută. 

La o întrebare pe care i-am pus-o profesorului prin telefon, 
am avut parte, drept răspuns, de un violent rechizitoriu 
împotriva presei, care s-a încheiat cu declaraţia că o să ne 
înmâneze în momentul plecării - şi în cazul când îi vom 
aduce la cunoştinţă numele vaporului pe care urmează să 
ne îmbarcăm - îndrumările pe care le va crede de cuviinţă. 
A doua chemare telefonică n-a mai primit nici un răspuns, 
afară de un suspin îndurerat al soţiei profesorului, care ne- 
a împărtăşit că soţul ei era şi aşa într-o dispoziţie destul de 
proastă ca să i-o mai strice încă. Mai târziu, în cursul 
aceleiaşi zile, a treia tentativă a avut drept unic rezultat un 
zgomot înspăimântător, odată cu înştiinţarea centralei 
telefonice care ne aducea la cunoştinţă că aparatul 
profesorului Challenger s-a deranjat. După asta am 
renunţat la orice altă încercare de a mai intra în legătură 
cu el. 

Şi acum, prea răbdătorii mei cititori, nu mă mai pot adresa 
vouă. De aci înainte (dacă, într-adevăr, vreo urmare a 
acestei poveşti va ajunge până la voi), lucrul nu va fi cu 
putinţă decât prin ziarul pe care-l reprezint. Depun în 
mâinile editorului darea de seamă a evenimentelor care au 
însemnat preludiul uneia dintre cele mai extraordinare 
expediţii din toate timpurile, pentru ca, în ipoteza când nu 
m-aş mai întoarce vreodată în Anglia, să se găsească acolo 
unele date cu privire la felul cum a început această poveste. 
Scriu aceste din urmă rânduri în salonul vaporului 
Francisca, aparţinând companiei Booth şi ele vor ajunge, 
graţie pilotului, în mâna lui Mc Ardle. Mai înainte de a 
închide caietul meu cu însemnări, daţi-mi voie să schiţez un 
ultim portret - un portret care reprezintă cea din urmă 
imagine a bătrânei mele Anglii, o imagine pe care o voi 
duce cu mine în ţări depărtate. E o dimineaţă umedă şi 


ceţoasă de primăvară târzie. O ploaie măruntă şi rece cade 
încet. Trei făpturi îmbrăcate în mantale de ploaie lucioase 
se îndreaptă jos, pe chei, către puntea marelui 
transatlantic, pe al cărui catarg fâlfâie panglica albastră 
(conferită transatlanticului pentru că a străbătut oceanul în 
timp record). În faţa celor trei, un hamal împinge un 
cărucior încărcat cu cufere, saci şi cutii cu arme. Profesorul 
Summerlee - o siluetă lungă şi melancolică - se plimbă cu 
capul aplecat, târându-şi picioarele ca un om care se simte 
foarte înduioşat de propria lui soartă. Lord John Roxton 
calcă sprinten, iar faţa lui îngustă şi vioaie, care i se vede de 
sub cascheta colonială şi de sub vălul care o acoperă, 
străluceşte de fericire. În ce mă priveşte, sunt încântat că 
am terminat cu zilele zgomotoase ale pregătirilor, ca şi cu 
emoţiile inerente oricăror despărţiri şi nu mă îndoiesc că 
lucrul acesta se oglindeşte în toată înfăţişarea mea. 
Deodată, tocmai în clipa în care atingeam vaporul, auzim 
gălăgie în urma noastră. E profesorul Challenger, care ne 
promisese că o să ne vadă la plecare. Aleargă după noi: o 
făptură care gâfâie, cu obrazul congestionat şi cu un aer 
mânios. 

— Nu, mulţumesc, zice el. Prefer să nu mă urc pe bord. O 
să vă spun doar câteva cuvinte şi ele se pot spune bine şi 
aici unde suntem. Vă rog să nu vă închipuiţi că m-aş simţi 
îndatorat în vreun fel faţă de dumneavoastră pentru 
călătoria pe care o întreprindeţi. Aş dori să înţelegeţi că 
afacerea asta mi-e cu totul indiferentă şi că refuz să simt 
până şi cel mai vag sentiment de obligaţie personală faţă de 
dumneavoastră. Adevărul e adevăr şi nimic din cele ce aţi 
putea raporta dumneavoastră nu-l poate atinge sub nici o 
formă, deşi spusele dumneavoastră ar putea răscoli 
patimile şi potoli curiozitatea unui număr de oameni cu 
totul inutili. Directivele mele, necesare informării şi 
orientării dumneavoastră, se găsesc în plicul acesta sigilat. 
Îl veţi deschide când veţi ajunge în oraşul numit Manaos, 
aşezat pe fluviul Amazoanelor, dar nu înainte de ziua şi de 


ora însemnate pe verso. M-aţi înţeles bine? Las stricta 
respectare a condiţiilor mele exclusiv în sarcina onoarei 
dumneavoastră. Nu, domnule Malone, n-o să-ţi supun 
corespondenţa nici unei restricţii, dat fiind că difuzarea 
acestor fapte reprezintă scopul călătoriei dumneavoastră. 
Îţi cer, totuşi, să nu dai amănunte cu privire la itinerarul 
exact şi te rog să nu publici nimic până la întoarcerea 
dumitale. La revedere, domnule. Ai contribuit întrucâtva la 
îndulcirea părerilor pe care le aveam despre odioasa 
profesiune căreia, din nefericire, îi aparţii. La revedere, 
lord John. Ştiinţa este pentru dumneavoastră, după câte am 
înţeles, o carte sigilată. Dar vă puteţi felicita în ceea ce 
priveşte terenurile de vânătoare care vă aşteaptă. Veţi 
avea, fără îndoială, prilejul să descrieţi în The Field cum aţi 
ucis dimorphodonul zburător. La revedere şi 
dumneavoastră, domnule profesor Summerlee. Dacă 
sunteţi în stare să fiţi mai bun, lucru despre al cărui 
contrariu sunt sincer convins, vă veţi întoarce la Londra, 
fără îndoială, în pielea unui om mai înţelept. 

După asta, făcu stânga împrejur şi, un minut mai târziu, îi 
puteam zări de pe puntea vaporului făptura scundă şi 
îndesată agitându-se în zare, în timp ce se întorcea spre 
trenul lui. 

Şi acum, iată-ne porniţi de-a binelea pe canal în jos. lată şi 
cea din urmă bătaie de clopot, care ne indică să predăm 
scrisorile. lată şi pilotul, care-şi ia rămas bun. De aci 
înainte, vasul nostru o să-şi urmeze drumul pe calea mereu 
bătută. 

CAPITOLUL VII. 

DA, MÂINE VOM DISPARE ÎN NECUNOSCUIT. 

NU VREAU să plictisesc pe cei cărora le va parveni 
această povestire cu o dare de seamă a luxosului nostru 
voiaj pe vaporul companiei Booth, nici nu vreau să vorbesc 
despre popasul nostru de o săptămână la Para (afară de 
faptul că aş dori să-mi arăt recunoştinţa faţă de Compania 
Pereira da Pinta, pentru preţiosul concurs pe care ni l-a dat 


în ce priveşte completarea echipamentului). Ţin totuşi să 
spun, în treacăt doar, câteva cuvinte despre călătoria 
noastră fluvială pe o apă înceată, largă, de culoarea argilei, 
pe un vapor ou aburi care era ceva mai mic decât cel care 
ne purtase peste Atlantic. Într-o bună zi ne-am pomenit, 
trecând prin strâmtorile de la Obidos, că am ajuns în oraşul 
Manaos. Aici am fost salvaţi de domnul Shortman, 
reprezentantul companiei comerciale anglo-braziliene, de a 
gusta din farmecul discutabil al hotelului din localitate. În 
fazenda lui primitoare ne-am petrecut timpul până s-a 
împlinit termenul la care eram autorizaţi să deschidem 
scrisoarea cu instrucţiunile profesorului Challenger. Înainte 
de a ajunge la evenimentele surprinzătoare pe care ni le 
rezerva acea dată, aş dori să întocmesc o descriere mai 
amănunţită a tovarăşilor mei antrenați în această aventură, 
precum şi a însoţitorilor pe care i-am putut recruta în 
America de Sud. Vorbesc deschis şi las la aprecierea 
dumneavoastră, domnule Mc Ardle, folosirea materialului 
pe care l-am adunat, dat fiind că acest raport, înainte de a-l 
cunoaşte o lume întreagă, trebuie să treacă prin mâinile 
dumneavoastră. 

Cunoştinţele ştiinţifice ale profesorului Summerlee sunt 
prea bine cunoscute ca să le mai reamintesc. El e mai bine 
pregătit, decât s-ar putea crede la prima vedere, pentru o 
expediţie inconfortabilă ca aceasta. Făptura lui înaltă, 
uscată şi noduroasă e insensibilă la oboseală. Iar felul lui de 
a fi, uscat, mai mult sau mai puţin sarcastic şi de multe ori 
cu totul antipatic, rămâne neschimbat oricâte modificări ar 
surveni în anturajul lui. Deşi în vârstă de 66 de ani, nu l-am 
auzit nici odată arătându-şi vreo nemulţumire cu prilejul 
neplăcerilor cărora a trebuit să le facem faţă de atâtea ori. 
Socoteam prezenţa lui drept un balast pentru expediţie, dar 
acum sunt, fără îndoială, încredinţat că facultatea de a 
îndura e tot atât de mare la el ca şi la mine. Ca 
temperament, e acru din fire şi sceptic. De la început nu şi- 
a ascuns convingerea că profesorul Challenger e un 


mistificator sută în sută, că ne-am îmbarcat într-o absurdă 
vânătoare de gâşte sălbatice şi că probabil nu vom recolta 
nimic în America de Sud afară de decepţii şi primejdii, iar în 
Anglia, corespunzătorul ridicol. lată părerile cu care, cu 
multe strâmbături ale făpturii lui uscate şi cu nesfârşite 
tresăriri din barbişonul lui de ţap, ne-a împuiat urechile de- 
a lungul întregului drum de la Southampton la Manaos. Dar, 
când a coborât de pe vapor, şi-a găsit o consolare în 
frumuseţea şi în diversitatea vieţii insectelor şi a păsărilor 
din jur - pentru că e un om perfect sincer în pasiunea pe 
care o nutreşte faţă de ştiinţă. Îşi petrece zilele colindând 
pădurile cu puşca şi cu plasa de fluturi, iar serile clasând şi 
aşezând specimenele capturate. Printre originalităţile lui de 
mai mică importanţă e şi neglijenţa în ce priveşte 
îmbrăcămintea. Nu e din cale-afară de curat, e cât se poate 
de distrat în purtări şi obişnuieşte să fumeze cu o lulea 
scurtă de lemn, pe care n-o lasă decât rareori din gură. În 
tinereţe a luat parte la mai multe expediţii ştiinţifice (a fost 
cu Robertson în Papua) şi viaţa în aer liber ca şi barca nu 
reprezintă nimic nou pentru el. 

Lord John Roxton are unele puncte comune cu profesorul 
Summerlee şi altele în care e în cea mai totală opoziţie cu 
el. Deşi cu douăzeci de ani mai tânăr, totuşi păstrează ceva 
din făptura osoasă şi sfrijită a profesorului. În ce priveşte 
înfăţişarea, l-am descris, dacă nu mă înşel, în partea aceea 
a povestirii pe care am lăsat-o în urma mea, la Londra. E 
excesiv de curat şi de îngrijit în felul lui de a fi, poartă cu 
multă atenţie haine de dril alb şi cizme înalte, făcute special 
împotriva ţânţarilor şi se bărbiereşte cel puţin o dată pe zi. 
Ca şi atâţia oameni de acţiune, e scurt la vorbă şi se 
adânceşte repede în propriile lui gânduri. E totdeauna gata 
să răspundă la o întrebare ori să ia parte la o discuţie şi 
vorbeşte într-un chip ciudat şi destul de cu haz. 
Cunoştinţele lui asupra lumii şi în special asupra Americii 
de Sud, sunt surprinzătoare. Are o credinţă nestrămutată în 
norocul călătoriei noastre, noroc pe care nu-l poate micşora 


nici rânjetul profesorului Summerlee. Lordul are o voce 
plăcută şi un ton liniştit, dar în adâncul ochilor lui albaştri 
se ascund latenţe nebănuite de mânie nestăpânită şi de 
hotărâre implacabilă, cu atât mai primejdioase cu cât sunt 
mai bine ţinute în frâu. Vorbeşte rar despre propriile lui 
isprăvi din Brazilia şi Peru şi a fost o revelaţie pentru mine 
când am descoperit ce agitaţie a stârnit simpla lui prezenţă 
printre indigenii de pe malul fluviului, care-l consideră 
drept campionul şi apărătorul lor. Isprăvile căpeteniei roşii, 
cum îi zic ei, s-au prefăcut în adevărate legende, iar faptele 
adevărate, atât cât am putut afla, au fost într-adevăr 
extraordinare. 

lată care erau aceste fapte. Lord John fusese cu câţiva ani 
în urmă în ţara nimănui, care e mărginită de graniţele 
trasate numai pe jumătate între Peru, Brazilia şi Columbia. 
În aceste ţinuturi se dezvoltă, fără intervenţia omului, 
arborii de cauciuc, care ajunseseră, ca şi în Congo, un 
adevărat blestem pentru indigeni. Soarta lor nu putea fi 
comparată decât cu munca silnică pe care le-o impuneau 
spaniolii în minele de argint din Darien. O mână de tâlhari 
metişi stăpânea regiunea, înarmând indienii care-i 
sprijineau, prefăcând în sclavi pe ceilalţi şi terorizându-i ca 
să-i silească să recolteze cauciucul, care era trimis apoi pe 
fluviu în jos, spre Para. Lord John Roxton luptase o vreme 
pentru nefericitele victime, dar nu primise drept răsplată 
decât ameninţări şi insulte. Atunci declarase război pe faţă 
metisului Pedro Lopez, şeful traficanţilor de sclavi, înrolase 
o bandă de sclavi fugiţi de la stăpân, îi înarmase şi 
condusese o campanie care se încheiase în acelaşi timp cu 
uciderea, cu propria lui mână, a celebrului metis şi, ca 
urmare, cu prăbuşirea sistemului al cărui exponent era 
metisul. 

Nu e de mirare că omul cu părul roş, cu vorba catifelată şi 
cu felul de a fi liber şi degajat era privit acum cu adânc 
interes pe malurile marelui fluviu sud-american, deşi 
sentimentele pe care le inspira erau, în chip firesc, foarte 


amestecate, deoarece recunoştinţa indigenilor era ţinută în 
cumpănă de ura celor care doreau să-i exploateze. Un 
rezultat util al ultimei lui expediţii era că putea vorbi fără 
greutate Lingoa Geral, limba aceea specială, o treime 
portugheză şi două treimi indiană, care se vorbeşte curent 
în toată Brazilia. 

Am spus altă dată că lord John Roxton avea un fel de 
obsesie a sud-americanismului. Nu putea vorbi fără pasiune 
despre această ţară întinsă, iar pasiunea lui s-a dovedit 
contagioasă, deoarece, aşa neştiutor cum eram, mi-a 
captivat atenţia şi mi-a trezit curiozitatea. Ce n-aş da să pot 
reproduce puterea de sugestie care se desprindea din 
vorba lui, acel amestec special de cunoştinţe adevărate şi 
de pură imaginaţie, care-l făcea atât de fascinant, încât, în 
cele din urmă, până şi zâmbetul sceptic al profesorului 
dispărea încetul cu încetul de pe faţa lui trasă când îl 
asculta. Lord John ar putea spune povestea acestui fluviu 
puternic, atât de repede explorat (deoarece unii dintre 
primii cuceritori ai Perului de azi au străbătut întregul 
continent pe apele lui) şi totuşi atât de necunoscut în ce 
priveşte tot ce se află dincolo de malurile lui veşnic 
schimbătoare. 

— Ce e acolo? Striga el, arătând spre nord. Păduri, 
mlaştini şi junglă de nepătruns. Cine ştie ce pot ele să 
ascundă? Şi dincolo, spre sud? O întindere sălbatică de 
păduri mlăştinoase, în care nici un alb n-a pătruns 
vreodată. Necunoscutul ne înconjoară din toate părţile. Ce 
mai putem şti dincolo de această linie îngustă a fluviului? 
Cine ar îndrăzni să spună ce se poate petrece într-o regiune 
ca aceasta? De ce n-ar avea dreptate bătrânul Challenger? 

La o provocare directă ca aceasta, rânjetul încăpățânat 
apărea din nou pe faţa profesorului Summerlee, în timp ce 
stătea, dând din cap a batjocură, tăcut şi antipatic, după 
norul de fum al lulelei lui de lemn. 

Cam asta aş avea de spus, deocamdată, despre cei doi 
tovarăşi albi, al căror caracter şi ale căror scăderi se vor 


vedea mai departe, aşa cum se va vedea şi caracterul meu, 
pe măsură ce se va desfăşura această povestire. Trebuie să 
spun că am înrolat şi câţiva indigeni, care vor juca în cele ce 
urmează un rol destul de important. În primul rând, un 
negru uriaş, pe nume Zambo, un adevărat Hercule negru, 
nărăvaş ca un cal şi aproape tot atât de inteligent. L-am 
înrolat la Para, recomandat de Compania de navigaţie, pe 
ale cărei vase învățase să vorbească o englezească pocită. 

Tot la Para am mai angajat pe Gomez şi pe Manuel, doi 
metişi de prin părţile de sus ale fluviului, care tocmai 
coborâseră cu o încărcătură de lemn roşu. Erau tuciurii, 
bărboşi şi cruzi, îndemânatici şi iuți ca două pantere. 
Amândoi îşi petrecuseră viaţa prin părţile de sus ale 
Amazonului, pe care tocmai ne pregăteam să le explorăm, 
lucru care l-a şi făcut pe lord John să-i angajeze. Unul din 
ei, Gomez, mai avea şi avantajul că vorbea perfect 
englezeşte. Oamenii aceştia se arătau dispuşi să muncească 
pentru noi personal, să ne gătească mâncare, să vâslească 
şi să facă orice pentru suma de 15 dolari pe lună. Pe lângă 
ei am mai angajat trei indieni Mojo din Bolivia, dintr-un trib 
mai priceput ca oricare altul la pescuit şi la construit bărci. 
Şefului lor i-am zis Mojo, după numele tribului, iar celorlalţi 
Jose şi Fernando. 

Prin urmare: trei albi, doi metişi, un negru şi trei indieni 
alcătuiau personalul micii noastre expediţii, care aştepta 
instrucţiuni la Manaos înainte de a porni în ciudata ei 
aventură. 

În sfârşit, după o săptămână de plictiseală, a sosit ziua şi 
ora aşteptată. Închipuiţi-vă sala întunecoasă a fazendei 
Santo Ignacio, situată la două mile mai departe de oraşul 
Manaos. Afară domnea strălucirea galbenă ca bronzul a 
apusului de soare, cu umbrele palmierilor tot atât de negre 
şi de bine conturate ca şi copacii înşişi. Atmosfera era 
liniştită şi plină de veşnicul freamăt al gângăniilor acel cor 
tropical ce se întinde pe mai multe octave, de la zumzetul 
adânc al albinelor, până la bâzâitul subţire şi ascuţit al ţin 


țarilor. De jur-împrejurul verandei se întindea o grădiniţă 
curată, împrejmuită cu cactuşi şi împodobită cu boschete de 
arbuşti înfloriţi, pe deasupra cărora fluturii mari, ca şi 
măruntele păsări-muscă pluteau şi săgetau aidoma unor 
semilune sclipitoare. Noi stăteam în casă, în jurul mesei de 
rafie împletită pe care aştepta plicul sigilat. Pe plic erau 
scrise, cu scrisul dantelat al profesorului Challenger, 
următoarele cuvinte: „Instrucţiuni adresate lordului John 
Roxton şi tovarăşilor săi. A se deschide la 15 iulie, ora 12 

Lord John îşi pusese ceasul pe masă, lângă el. 

— Mai avem 7 minute, a zis el. Bătrânul meu ceas e foarte 
exact. 

Profesorul Summerlee a zâmbit acru în clipa când a luat 
plicul în mâna lui uscată. 

— Ce importanţă poate avea dacă-l deschidem acum sau 
peste 7 minute? A întrebat. Peste tot şi în fiecare amănunt 
se vădeşte acea înclinare spre şarlatanie şi absurditate, de 
care, îmi pare rău că trebuie s-o spun, e stăpânit în orice 
clipă autorul acestei scrisori. 

— Lasă, domnule, trebuie să jucăm jocul după toate 
regulile, i-a răspuns lordul John. Asta e ideea bătrânului 
Challenger, iar noi nu suntem aici decât prin bunăvoința lui. 
Ar fi foarte supărat dacă nu i-am respecta instrucţiunile cu 
privire la scrisoare. 

— Frumoasă poveste! A strigat atunci profesorul 
Summerlee, cu străşnicie. Şi la Londra m-a izbit 
absurditatea lui, dar fie-mi îngăduit să mărturisesc că mi se 
pare şi mai absurd după o mai îndeaproape cercetare. Nu 
ştiu ce se găseşte în acest plic. Dar afară de cazul când am 
găsi în el ceva destul de precis, aş fi foarte tentat să iau 
vaporul care coboară fluviul şi să mă duc în Bolivia, la Para. 
În definitiv, mai am şi altceva de făcut pe lume decât să 
dovedesc netemeinicia afirmațiilor unui nebun. Acum, 
Roxton, a sosit fără îndoială momentul. 

— A sosit, a zis lordul John. Putem începe. 


A luat plicul şi l-a deschis cu briceagul. Apoi a scos din plic 
o foaie de hârtie împăturită, pe care a desfăcut-o şi a 
aşezat-o cu grijă pe masă. Foaia era albă. A întors-o. Şi pe 
dos era tot albă. Ne-am uitat unul la altul într-o tăcere 
tulburătoare, pe care a rupt-o, cu o explozie ascuţită de râs 
batjocoritor, profesorul Summerlee. 

— lată o dovadă evidentă, a strigat el. Ce mai doriţi? 
Recunoaşte el însuşi că-i un şarlatan. N-avem altceva de 
făcut decât să ne întoarcem acasă şi să-l demascăm ca pe 
un impostor neruşinat. 

— Cerneală simpatica? Am sugerat. 

— Nu cred, a răspuns lord Roxton, îndreptând foaia spre 
lumină. Nu, tinere, nu e cazul să te înşeli singur. Îţi 
garantez că pe hârtia asta n-a fost scris nici odată nimic. 

— Pot să intru? S-a auzit un glas dinspre verandă. 

Şi umbra unei făpturi încovoiate s-a strecurat prin pata de 
lumină pe care o făcea soarele. O, glasul acesta! Această 
lărgime monstruoasă de umeri! Şi am sărit toţi în picioare 
cu un strigăt de surprindere, în clipa când Challenger - 
purtând pe cap o pălărie copilărească de pai, rotundă şi cu 
panglică colorată, cu mâinile vârâte în buzunarul hainei şi 
cu ghetele de pâslă care se profilau ascuţit în timp ce 
înainta - a apărut în faţa noastră. Şi-a lăsat capul pe spate 
şi a rămas aşa în lumina aurie, cu toată strălucirea bărbii lui 
de bătrân asirian, cu toată insolenţa inerentă a pleoapelor 
lui căzute şi a ochilor lui necruţători. 

— Mă tem, a început el, scoţându-şi ceasul, că am ajuns cu 
câteva minute mai târziu. Trebuie să vă mărturisesc că 
atunci când v-am încredinţat plicul acesta nici nu mi-a 
trecut prin minte să vă las să-l deschideţi, deoarece eram 
sigur că o să fiu alături de dumneavoastră înainte de ora 
fixată. Această nefericită întârziere poate fi atribuită în 
parte unei călăuze nepricepute, în parte unui inoportun 
banc de nisip. Mă tem că i-am oferit colegului meu, 
profesorul Summerlee, prilejul să spună blestemâţii pe 
seama mea. 


— Mă simt dator să declar, domnule, i-a răspuns lordul 
John, cu un glas destul de aspru, că schimbarea 
dumneavoastră de atitudine înseamnă o mare uşurare 
pentru noi, deoarece misiunea noastră avea aerul că se 
îndreaptă spre un sfârşit prematur. Nici acum nu pot să 
înţeleg, cu nici un preţ, de ce aţi procedat într-un chip atât 
de neobişnuit. 

În loc să răspundă, profesoral Challenger ne-a strâns 
mâna, lui lord John şi mie, s-a aplecat cu o gravă aroganță 
în faţa profesorului Summerlee şi s-a lăsat să cadă într-un 
fotoliu de trestie, care a trosnit şi a gemut sub greutatea 
lui. 

— E pregătit totul pentru călătoria noastră? 

— Putem pleca chiar mâine. 

— Atunci aşa o să şi facem. Nu mai aveţi nevoie de nici o 
hartă care să vă orienteze, de vreme ce vă bucuraţi de 
nepreţuitul avantaj de-a vă călăuzi eu însumi. Chiar din 
primul moment eram hotărât să conduc personal 
cercetările. Cele mai amănunțite hărţi n-ar fi, după cum 
uşor veţi conveni, decât nişte biete surogate în comparaţie 
cu luminile propriei mele inteligenţe şi cu sfaturile mele. Iar 
în ce priveşte gluma nevinovată pe care am făcut-o cu plicul 
sigilat, e clar că, dacă v-aş fi mărturisit toate intenţiile mele, 
aş fi fost nevoit să rezist insistențelor neplăcute de a mă 
alătura domniilor voastre în această călătorie. 

— Aceste insistenţe nu erau să vină din partea mea, 
domnule! A strigat spontan profesorul Summerlee - atâta 
timp cât mai exista şi alt vapor pe Atlantic! 

Challenger l-a dat la o parte cu un gest al mâinii lui mari şi 
păroase: 

— Bunul dumneavoastră simţ va sprijini, sunt sigur, 
argumentele mele şi vă va face să înţelegeţi că a fost mai 
bine să fiu stăpân eu însumi pe propriile mele mişcări şi să 
apar tocmai la momentul potrivit, atunci când prezenţa mea 
va fi ajuns necesară. Momentul acesta a sosit. Sunteţi în 
mâini bune. N-o să greşiţi ţinta. De aci înainte eu iau 


conducerea acestei expediţii şi trebuie să vă cer să 
terminaţi pregătirile dumneavoastră la noapte, ca să putem 
pleca devreme mâine dimineaţă. Timpul meu e preţios şi 
acelaşi lucru l-am putea spune, într-o măsură mai mică şi 
despre al dumneavoastră. Propun prin urmare să înaintăm 
cât mai repede, ca să vă pot arăta ceea ce aţi venit să 
constataţi. 

Lord John Roxton închiriase un mare vapor, Esmeralda, 
care trebuia să ne ducă în susul fluviului. Întrucât priveşte 
climatul, era fără importanţă ce timp am fi ales pentru 
expediţia noastră, deoarece variațiile de temperatură, de la 
75 la 90 grade Farenheit, nu însemnau o diferenţă prea 
mare. În ce priveşte umezeala însă, lucrurile nu stăteau 
tocmai aşa: din decembrie şi până în mai ţine sezonul 
ploilor şi în acest timp fluviul creşte cu încetul, până atinge 
o înălţime de aproape 40 de picioare deasupra nivelului lui 
cel mai scăzut. Apoi se revarsă peste maluri, acoperind cu 
lagune mari o uriaşă suprafaţă de pământ şi formând o 
vastă întindere, numită de localnici Gapo, o întindere care e 
prea mlăştinoasă pentru a fi străbătută cu piciorul, dar prea 
puţin adâncă pentru navigaţie, începând de prin iunie, 
apele încep să se retragă şi în octombrie sau noiembrie 
ajung la nivelul lor cel mai scăzut. În felul acesta, expediţia 
noastră trebuia să aibă loc în sezonul secetos, când marele 
fluviu şi afluenții lui erau, mai mult sau mai puţin, în starea 
lor normală. 

Curentul era slab, pentru că panta nu prezenta decât o 
înclinaţie de opt țoli la milă. Nici o apă curgătoare nu putea 
fi mai potrivită pentru navigaţie, deoarece vântul dominant 
bătea dinspre sud-est şi vasele cu pânze făceau mereu 
călătorii spre frontiera peruviană, coborând apoi cu 
curentul. În cazul nostru, maşinile excelente ale Esmeraldei 
puteau să nu tină seama de curentul leneş al fluviului şi ne 
îngăduiau să înaintăm tot atât de repede ca pe un lac cu 
apă stătătoare. Timp de trei zile ne-am îndreptat spre nord- 
vest în sus, pe fluviul care chiar aici, la o mie de mile de 


locul unde se varsă în ocean, era totuşi atât de larg, încât 
din mijlocul lui cele două maluri păreau doar simple umbre 
la orizont. În ziua a patra de la plecarea noastră din 
Manaos ne-am angajat pe un afluent care, la punctul de 
confluență e doar ceva mai îngust decât fluviul principal. 
Totuşi afluentul s-a îngustat repede şi, după alte două zile 
de călătorie, am atins un sat indian, unde profesorul a 
stăruit să coborâm pe pământ şi a propus s-o trimitem pe 
Esmeralda îndărăt la Manaos. În curând, zicea el, o să 
întâlnim porţiuni unde curentul e foarte rapid şi vasul n-ar 
mai putea fi folosit. A mai adăugat, în secret, că ne găseam 
aproape de porţile regiunii necunoscute şi că, cu cât vor fi 
mai puţini cei informaţi de acest lucru, cu atât va fi mai 
bine. Tot în acest scop ne-a cerut să ne dăm cuvântul de 
onoare că n-o să publicăm sau să spunem nimic care ar 
putea să dea vreo indicație exactă asupra locului către care 
ne îndreptăm. La rândul lor, slujitorii au fost puşi să jure 
acelaşi lucru. Din această cauză sunt silit să nu precizez 
nimic în povestirea mea şi aş dori să-mi previn cititorii că, 
pe orice hartă sau plan ar aşeza indicaţiile pe care le voi da, 
distanţa de la un punct la altul va fi exactă, dar longitudinea 
şi latitudinea vor fi dinadins neclare, aşa fel încât să nu 
poată fi luate drept îndrumări utile cu privire la acea 
regiune. Motivele pentru care profesorul Challenger dorea 
acest secret puteau să fie sau să nu fie întemeiate. Noi însă 
nu aveam posibilitatea să hotărâm dacă era sau nu cazul să 
ne conformăm dorințelor lui, deoarece el se arăta dispus să 
renunţe mai curând la întreaga expediţie decât să modifice 
condiţiile în care ne călăuzea. 

În ziua de 2 august, când ne-am luat rămas bun de la 
Esmeralda, am rupt cea din urmă verigă a lanţului ce ne 
mai lega cu lumea dinafară. Au trecut de atunci patru zile, 
în care timp am închiriat de la indieni două bărci mari, 
făcute dintr-un material atât de uşor (piele întinsa pe un 
schelet de bambus), încât le puteam trece peste orice 
obstacol. Ne-am îmbarcat în de împreună cu toate lucrurile 


noastre, după ce am mai angajat încă doi indieni ca să ajute 
la vâslit. Am înţeles că erau cei doi, pe nume Ataca şi Ipetu, 
care-l însoţiseră pe profesorul Challenger în precedenta lui 
călătorie. Păreau îngroziţi la gândul că vor face încă o dată 
drumul, dar şeful lor avea puteri discreţionare în această 
regiune şi, dacă afacerea i se părea bună, oamenii clanului 
nu mai puteau spune nimic. 

Şi aşa, într-o dimineaţă, am dispărut în necunoscut. Trimit 
această dare de seamă cu o barcă ce coboară fluviul şi 
poate că va fi ultimul nostru cuvânt adresat celor care se 
interesează de soarta noastră. Conform înţelegerii, ţi-o 
adresez, iubite Mc Ardle şi las la aprecierea dumitale 
dreptul de a o răspândi, de a o modifica sau de a face cu ea 
ceea ce vei crede de cuviinţă. După siguranţa care se 
desprinde din felul de a fi al profesorului Challenger şi în 
ciuda nedezminţitului scepticism al profesorului Summerlee 
- nu mai am nici o îndoială că acela care ne conduce va 
dovedi exactitatea spuselor lui şi că ne aflăm într-adevăr în 
pragul unei experienţe cât se poate de remarcabile. 

CAPITOLUL. VIII. 

AVANPOSTURILE ÎNDEPĂRTATE ALE LUMII NOI. 

PRIETENII NOŞTRI rămaşi acasă se vor bucura alături de 
noi, deoarece ne apropiem de ţinta călătoriei noastre şi, 
dintr-un punct de vedere cel puţin, am arătat că afirmaţiile 
profesorului Challenger sunt întemeiate. Ce e drept, nu ne- 
am urcat încă pe podiş, dar el se întinde în faţa ochilor 
noştri şi până şi profesorul Summerlee e mai rezervat în 
felul lui de a fi. Nu că s-ar arăta dispus să admită, măcar o 
clipă, că rivalul său are dreptate, ci doar atât, că-i mai puţin 
încăpățânat în veşnicele lui observaţii şi că cea mai mare 
parte a timpului stă cufundat într-o tăcere atentă. Totuşi 
trebuie să mă întorc îndărăt şi să reiau firul povestirii mele 
de unde l-am lăsat. Trimitem acasă pe unul din indienii 
noştri, care-i bolnav şi-i încredinţez această scrisoare, deşi 
mă îndoiesc că e cu putinţă să ajungă vreodată la 
destinaţie. 


Când am scris ultima oară, eram pe punctul să părăsim 
satul de indieni unde debarcaserăm de pe Esmeralda. Sunt 
nevoit să-mi încep darea de seamă cu o veste rea, deoarece 
în seara asta s-a iscat primul incident în sânul grupului 
nostru (trecând peste neîncetatele fricţiuni dintre cei doi 
profesori), incident care ar fi putut avea un sfârşit tragic. 
Am mai pomenit despre Gomez, metisul nostru care 
vorbeşte englezeşte, un om muncitor şi priceput şi un 
tovarăş plin de bunăvoință, dar stăpânit, cred eu, de 
păcatul curiozităţii, destul de răspândit printre oamenii de 
teapa lui. În seara asta se pare că s-ar fi ascuns lângă coliba 
în care discutam planurile noastre şi, zărit de uriaşul negru 
Zambo, care ne e credincios ca un câine, a fost scos din 
ascunzătoare şi adus în faţa noastră. Gomez însă a pus 
mâna pe cuţit şi dacă n-ar fi fost puterea uriaşă a lui 
Zambo, care a izbutit să-l dezarmeze cu o singură mână, nu 
rămâne nici o îndoială că l-ar fi înjunghiat. 

Incidentul s-a încheiat cu admonestări, adversarii fiind 
siliţi să-şi strângă mâna. Şi acum nădăjduim că totul va fi 
bine. 

În ce priveşte certurile dintre cei doi savanţi, sunt tot mai 
dese şi tot mai acre. Trebuie să recunosc că Challenger e 
un provocator incorigibil, dar şi Summerlee are o limbă 
ascuţită care nu împacă lucrurile, dimpotrivă. Cu o seară 
înainte, Challenger ne spunea că nu i-a plăcut nici odată să 
se plimbe pe cheiurile Tamisei şi sa se uite în susul apei, 
deoarece e totdeauna trist să te uiţi la locul unde probabil 
că o să se încheie viaţa ta. Era convins, bineînţeles, că va fi 
înmormântat la Westminster Abbey. Atunci Summerlee i-a 
replicat, cu un zâmbet acru, că acum înţelege pentru ce 
închisoarea Millbank a fost aşezată în josul apei. Mândria 
lui Challenger e însă prea uriaşă ca sa se simtă cu adevărat 
jignită de asemenea vorbe. Profesorul s-a mărginit să-şi 
zâmbească în barbă şi a repetat de două ori: „la te uită! la 
te uită!” cu tonul compătimitor pe care-l iei faţă de un copil. 
În realitate, amândoi sunt nişte copii: unul smochinit şi 


arţăgos, celălalt formidabil şi arogant. Totuşi, amândoi sunt 
înzestrați cu minţi care-i aşează în fruntea epocii noastre 
ştiinţifice. Inteligență, caracter, suflet - numai cel care 
cunoaşte bine viaţa îşi poate da seama ce lucruri diferite 
sunt! 

Chiar a doua zi am plecat în extraordinara noastră 
expediţie. Am constatat că tot ce aveam încăpea foarte uşor 
în cele două bărci şi, împărțind personalul în două câte şase 
în barcă am avut prudenţa elementară ca, în interesul păcii, 
să plasăm câte un profesor în fiecare. Eu unul m-am nimerit 
cu Challenger, care era într-o dispoziţie fericită, aproape în 
extaz. Părea că respiră bunăvoința prin toţi porii. L-am 
cunoscut şi în alte toane şi nu-s deloc surprins când furtuna 
izbucneşte dintr-o dată într-un peisaj luminat de soare. 
Dacă e imposibil să fii trist lângă el, e tot atât de imposibil 
să te ţii liniştit, deoarece în fiecare clipă tremuri gândindu- 
te la întorsătura pe care o poate lua pe neaşteptate 
formidabilul lui temperament. 

Două zile am urcat un râu de dimensiuni considerabile, lat 
de câteva sute de iarzi, de culoare închisă, dar atât de 
străveziu, încât aproape tot timpul puteai să-i vezi fundul. O 
jumătate din afluenții Amazoanelor sunt ca şi el, în timp ce 
cealaltă jumătate sunt alburii şi fără transparenţă. 
Deosebirea se explică prin calitatea terenului pe care-l 
străbat; culoarea închisă a unora se datoreşte anumitor 
deşeuri vegetale, în timp ce celelalte trec prin pământuri 
argiloase. De două ori am întâlnit curenţi repezi şi de două 
ori am purtat bărcile pe umeri, pe o distanţă de o jumătate 
de milă, ca să-i ocolim. Pădurile, aşezate de o parte şi de 
alta, erau păduri virgine, în care poţi pătrunde mai uşor 
decât în cele crescute pentru a doua oară, aşa că nu ne-a 
fost greu să le străbatem cu bărcile în spinare. Cum aş 
putea uita oare atmosfera de mister pe care o răspândeau? 
Înălţimea copacilor şi grosimea trunchiurilor depăşea tot ce 
mi-aş fi putut imagina vreodată în viaţa mea de om născut şi 
trăit la oraş. Copacii se ridicau spre cer ca nişte coloane 


minunate şi numai la o neînchipuită depărtare deasupra 
capetelor noastre puteam desluşi cu greu locul unde îşi 
desfăşurau crengile ca o înaltă boltă gotică. Toate aceste 
bolți împreunate alcătuiau o mare împletitură, un acoperiş 
de verdeață, prin care numai rareori ajungea până la 
pământ o rază aurie de soare desenând o dungă 
strălucitoare de lumină în mijlocul întunericului măreț. În 
timp ce păşeam fără zgomot pe covorul gros şi moale al 
frunzelor moarte, tăcerea se aşternea peste sufletele 
noastre, care se simțeau ca într-o biserică pe înserate. 
Chiar glasul puternic şi plin al profesorului Challenger se 
redusese la o simplă şoaptă. Nu ştiam numele acestor 
copaci uriaşi, dar savanții noştri mi-au arătat cu degetul 
cedrii, apoi copacii cei mari cum era bumbacul mătăsos, 
copacii cu lemnul roşu, ca şi tot belşugul acela de plante 
felurite, care fac din acest continent unul din furnizorii 
neamului omenesc în ce priveşte darurile naturale ale 
regnului vegetal, în timp ce e cel din urmă în ce priveşte 
produsele regnului animal. Orhidee pline de viaţă şi licheni 
uimitor colorați sclipeau ca tăciunii aprinşi deasupra 
trunchiurilor întunecate ale copacilor şi de câte ori o rază 
de lumină rătăcitoare cădea din plin asupra alamandei 
aurii, asupra constelaţiilor roşii de tacsonia sau asupra 
ipomaeelor de un puternic albastru închis, spectacolul avea 
în el ceva de feerie. În întinderile acestea nesfârşite 
acoperite cu păduri, viaţa, care urăşte întunericul, luptă 
pretutindeni ca să răzbească la lumină. Orice plantă, chiar 
şi cea mai măruntă, şerpuieşte şi se răsuceşte pe faţa 
verde, încolăcindu-se în jurul fraţilor ei mai mari şi mai 
voinici, care urmăresc acelaşi lucru. Plantele agăţătoare 
invadează monstruoase, iar unele care n-au fost nici odată 
cunoscute într-altă parte ca fiind agăţătoare învaţă aci 
această artă, într-o încercare deznădăjduită de a ieşi din 
umbra întunecată. Aşa, vulgara urzică, iasomia şi chiar 
palmierul jacitara pot fi văzuţi înfăşurându-se în jurul 
trunchiului cedrilor şi luptându-se să ajungă în vârful lor. 


Cât despre animale, nu se vedea nici urmă pe sub bolta 
măreaţă care se desfăşura ca nişte aripi peste noi în timp ce 
mergeam. Dar o frământare neîncetată, foarte sus 
deasupra capetelor noastre, ne amintea lumea nenumărată 
a şerpilor şi maimuţelor, a păsărilor şi a paraziţilor care 
trăiesc la lumina soarelui şi se uită în jos cu mirare la 
făpturile noastre plăpânde, întunecate şi şovăielnice, 
cufundate în întunericul adânc, nespus de departe 
dedesubtul lor. La răsăritul şi la apusul soarelui, maimuţele 
urlătoare strigau laolaltă, iar papagalii aruncau ţipete 
ascuţite. De-a lungul ceasurilor de căldura mare numai 
zumzetul neîncetat al găzelor, asemenea vuietului pe care-l 
face apa când izbeşte stâncile în depărtare, ne umplea 
urechile, în timp ce nimic nu se mişca înăuntrul solemnei 
perspective pe care ne-o ofereau trunchiurile uimitoare 
estompându-se în întunecimea care ne învăluia. Într-o zi, o 
făptură împleticită, cu picioarele strâmbe, un furnicar sau 
un urs, s-a furişat stângaci printre umbre. Era singura 
urmă de viaţă la nivelul pământului pe care am întâlnit-o în 
această uriaşă pădure a Amazoanelor. 

Şi totuşi erau semne că, în sânul acestui monstruos 
vălmăşag, anumite fiinţe omeneşti nu se găseau prea 
departe de noi. În a treia zi de la plecare am auzit un fel de 
bătaie de tobă, ciudată şi adâncă, ritmică şi solemnă, care 
străbătea cu intermitențe liniştea dimineţii. Când am auzit 
întâia oară acest zgomot, cele două bărci erau la câţiva 
metri una de alta. Indienii noştri au rămas nemişcaţi, ca şi 
cum ar fi fost de bronz, ascultând adânc şi cu o nesfârşită 
frică zugrăvită pe faţă. 

— Ce-i asta? Am întrebat. 

— Tam-tam-ul, mi-a răspuns lord John, cu nepăsare. Tam- 
tam-ul de război. L-am auzit şi altă dată. 

— Da, domnule, tam-tam-ul de război, a spus şi Gomez, 
metisul. Indienii sălbatici de neam „bravos”, nu „mansos”. 
Ne urmăresc pas cu pas şi or să ne ucidă, dacă vor putea. 


— Dar cum de ne pot ei urmări? Am întrebat, uitându-mă 
în zarea întunecată şi încremenită. 

Metisul a ridicat din umerii lui largi. 

— Ştiu ei cum! Îşi au drumurile lor ascunse. Ne pândesc. 
Vorbesc între ei cu ajutorul tam-tam-ului. Or să ne ucidă, 
dacă vor putea. 

În după-amiaza aceleiaşi zile agenda mea de buzunar îmi 
arăta că era marţi 18 august cel puţin şase sau şapte tam- 
tam-uri ne-au întâmpinat în diferite puncte. Uneori băteau 
repede, alteori rar: îşi puneau fără îndoială întrebări şi-şi 
dădeau răspunsuri. 

Aşa, departe, la răsărit, izbucnea un staccato zgomotos şi 
ascuţit, urmat, după o pauză, de o bătaie grăbită şi joasă, 
venind dinspre nord. O neînchipuită tensiune nervoasă, ca 
şi o veşnică ameninţare se desprindeau din acest zvon 
neîntrerupt, care părea că dă o consistenţă materială 
cuvintelor metisului nostru, repetându-le la nesfârşit: „O să 
vă ucidem, dacă vom putea! O să vă ucidem, dacă vom 
putea!” Totuşi, nimic nu se mişca în pădurea liniştită. 

În faţa perdelei de vegetaţie se desfăşura toată liniştea şi 
pacea naturii. În schimb, de dincolo, din spatele ei, venea 
tot mai des ameninţarea pe care ne-o descifrase tovarăşul 
nostru: „O să vă ucidem, dacă vom putea!” ne spunea 
duşmanul de la răsărit. „O să vă ucidem, daca vom putea 
îi răspundea duşmanul de la miazănoapte. 

Toată ziua au bubuit şi au şoptit tam-tam-urile, în timp ce 
ameninţarea care se desprindea din ele se oglindea pe 
feţele tovarăşilor noştri de altă culoare. Până şi metisul cel 
îndrăzneţ şi fanfaron părea intimidat. Am descoperit însă în 
ziua aceea, o dată pentru totdeauna, că atât Summerlee, 
cât şi Challenger stăpâneau cea mai superioară formă de 
curaj: curajul temperamentului ştiinţific. De aceeaşi esenţă 
era şi curajul care-l susţinuse pe Darwin printre gauchoşii 
din Argentina sau pe Wallace printre vânătorii de capete 
din Malaya. O taină a naturii milostive a hotărât ca creierul 
omenesc să nu se poată gândi deodată la două lucruri 


LLA 


diferite. Aşa, dacă e plin de curiozitate ştiinţifică, nu mai 
rămâne loc în el pentru simple consideraţiuni personale. 
De-a lungul zilei, sub ameninţarea misterioasă şi 
neîntreruptă, profesorii noştri cercetau cu atenţie fiecare 
pasăre care zbura şi fiecare copăcel de pe mal şi multe 
observaţii tăioase porneau sotto voce4 când, de pildă, 
mârâitul lui Summerlee răspundea repede mormăitului de 
bas al lui Challenger. În schimb, ei nu dovedeau mai puţină 
nepăsare faţă de primejdia şi de bătăile tam-tam-ului 
indienilor decât dacă ar fi stat amândoi în fumoarul 
Clubului Societăţii Regale din St. James's Street. O dată 
numai au catadicsit să discute asupra acestui subiect. 

— Canibali din Miranha sau Amajuaca, a zis Challenger, 
arătând cu degetul cel gros spre pădurea înconjurătoare. 

— Fără îndoială, domnule, i-a răspuns Summerlee. Ca 
toate triburile de acest fel, nu m-ar mira să aibă o limbă 
polisintetică, iar tipul lor să fie mongol. 

— Polisintetică, nici vorbă. A zis Challenger, cu îngăduinţă. 
N-am auzit să existe altfel de limbă în acest continent şi am 
date referitoare la vreo sută din ele. Însă faţă de teoria 
tipului mongol, am mari rezerve. 

— Aş fi crezut că o cunoaştere, chiar mărginită, a 
anatomiei comparate ar fi de ajuns ca să-i dovedească 
temeinicia, a făcut Summerlee, cu amărăciune. 

Challenger şi-a repezit înainte bărbia agresivă, până nu s- 
a mai văzut din el decât barba şi borurile pălăriei: 

— Fără îndoială, domnule, o cunoaştere mărginită ar putea 
să ducă la un asemenea rezultat. Dar, când cunoştinţele 
omului sunt largi, el ajunge la alte concluzii. 

Şi cei doi şi-au aruncat unul altuia câte o privire 
provocătoare, în timp ce de jur-împrejurul nostru creştea 
zvonul îndepărtat: „O să vă ucidem, dacă vom putea!” 

În noaptea aceea am ancorat bărcile de câteva pietre 
grele în mijlocul râului şi am luat toate măsurile cu putinţă 
în vederea unui atac. Nu s-a întâmplat totuşi nimic şi în zori 
am pornit mai departe, în timp ce tam-tam-ul se stingea în 


depărtări, în urma noastră. Pe la orele trei după-amiază am 
ajuns la o strâmtoare, lungă de mai bine de o milă, unde 
curentul era foarte iute şi puternic - exact aceeaşi unde 
profesorul Challenger naufragiase în prima lui călătorie. 
Mărturisesc că am fost încântat văzând-o; era într-adevăr 
primul indiciu, oricât de neînsemnat l-am fi socotit, care 
întărea şi făcea verosimile spusele lui. Indienii au 
transportat întâi bărcile şi apoi bagajele noastre prin 
desişurile care erau foarte stufoase în locul acela, în timp ce 
noi, cei patru albi, cu puşca la umăr, păşeam între ei, ca să 
preîntâmpinăm primejdia ce se putea ivi din pădure. Înainte 
de a se înnopta, trecusem cu bine strâmtoarea unde 
curentul era rapid. Am mai străbătut încă vreo zece mile 
înainte de a ancora pentru noapte. În locul acela am 
calculat că urcasem cel puţin 100 de mile pe afluent în sus, 
de la punctul unde se varsă în fluviu. 

În dimineaţa zilei următoare am pornit-o spre marea 
aventură. Chiar din zori, profesorul Challenger a început a 
se arăta neliniştit, cercetând cu atenţie fiecare din cele 
două maluri ale râului. Deodată a scăpat un strigăt de 
mirare şi a arătat spre un copac singuratic care se înălța 
deasupra malului, formând un unghi destul de neobişnuit. 

— Ce părere aveţi despre copacul acesta? A întrebat. 

— E fără doar şi poate un palmier assai a spus Summerlee. 

— Exact. Mi-am ales un palmier assai drept punct de 
reper. Intrarea secretă e la o jumătate de milă mai încolo, 
pe celălalt mal al apei. Nu există nici o răritură printre 
copaci. În asta stă minunea şi misterul. Acolo unde vedeţi că 
stuful verde deschis ia locul desişului verde închis, acolo, 
între cei doi mari copaci de bumbac, e poarta mea 
particulară de intrare în necunoscut. Treceţi prin ea şi o să 
înţelegeţi! 

Era, într-adevăr, un spectacol neasemuit. După ce am 
ajuns la locul însemnat de linia stufului verde deschis, am 
strecurat cele două bărci pe o lungime de vreo sută de iarzi 
şi, în cele din urmă, ne-am trezit într-un râu liniştit şi puţin 


adânc, atât de limpede, încât lăsa să i se vadă fundul 
nisipos. Putea să aibă cam 20 de metri lăţime şi era tivit, de 
o parte şi de alta, cu o vegetaţie bogată. Cine nu şi-ar fi dat 
seama că stuful luase de puţin timp locul desişului n-ar fi 
putut bănui existenţa unui asemenea râu sau a ţării de 
basm de care afla mai încolo. 

Pentru că ţară de basm era, cea mai frumoasă pe care ar 
putea-o zămisli închipuirea omenească. Vegetaţia deasă se 
împreuna deasupra capetelor noastre, împletindu-se într-o 
arcadă naturală şi prin tunelul acela de verdeață, în 
amurgul auriu, curgea râul verde şi străveziu, frumos el 
însuşi, fără îndoială şi mai minunat sub razele aruncate de 
lumina vie, filtrată şi îndulcită în căderea ei. Curat ca 
cristalul, nemişcat ca o placă de sticlă, verde ca şi creasta 
unui aisberg, râul o lua înaintea noastră pe sub bolta de 
frunze şi fiecare bătaie a vâslelor făcea mii de încreţituri 
de-a curmezişul oglinzii lucii. Era o cale potrivită de acces 
într-o lume feerică. 

Orice semn vestind prezenţa indienilor prin acele părţi 
dispăruse, în schimb urmele de animale erau tot mai dese şi 
lipsa lor de frică dovedea că nu văzuseră încă nici odată 
vreun vânător. Maimuţe mici, cu părul negru catifelat, cu 
dinţi albi şi lucioşi şi cu ochi batjocoritori ne strigau pe 
limba lor în timp ce treceam. Cu un plescăit adânc şi greoi, 
câte-un crocodil sărea de pe mal în apă. Odată, un tapir 
negru şi stângaci s-a uitat la noi cu mirare printr-o spărtură 
a desişului, apoi a bătut în retragere printre copaci. O dată 
sau de două ori, făptura mlădioasă şi galbenă a unui puma 
uriaş a trecut printre desişuri; iar ochii lui verzi şi trişti au 
sclipit plini de ură în direcţia noastră, peste umerii 
întunecaţi. Erau multe păsări, mai ales călătoare. Berze, 
bâtlani şi ibişi se adunau în grupuri mici, albastre, roşii sau 
albe, pe fiecare stâncă ce se ridica deasupra malului, în 
timp ce, sub noi, apa cristalină era plină de peşti în tot felul 
de forme şi culori. 


Trei zile la rând drumul nostru a mers prin acest tunel de 
un verde închis sub razele soarelui. Ţi-ar fi fost greu să 
spui, când te uitai înainte pe o distanţă mai mare, unde se 
sfârşea în zare apa cea verde şi unde începea bolta de 
verdeață. Pacea adânca a acestui ciudat drum de apă nu 
era tulburată de nici o urmă de viaţă omenească. 

— Pe aici nu sunt indieni. Le e prea frică de Curupuri, ne-a 
spus Gomez. 

— Curupuri e duhul pădurii, a explicat lord John. E un 
nume care se potriveşte la toate felurile de diavoli. 
Nenorociţii cred că prin locurile astea sălăşluieşte ceva 
necurat şi de aceea le ocolesc. 

A treia zi ne-am dat seama că, din pricina apei care scădea 
văzând cu ochii, călătoria noastră cu bărcile nu mai putea 
să ţină mult. De două ori, în cuprinsul doar al câtorva 
ceasuri, ne-am izbit de fund. În cele din urmă am tras 
bărcile în desiş şi ne-am petrecut noaptea pe malul apei. A 
doua zi de dimineaţă, lord John şi cu mine am mers vreo 
două mile prin pădure de-a lungul râului. Dar cum 
adâncimea apei scădea tot mai mult, ne-am întors şi am 
împărtăşit şi tovarăşilor noştri ceea ce profesorul 
Challenger bănuise mai de mult, anume că atinsesem 
punctul cel mai îndepărtat până unde puteau ajunge bărcile 
noastre. Aşa că le-am urcat pe mal, le-am ascuns printre 
tufişuri şi am însemnat un copac cu semnele noastre ca să 
le putem regăsi. 

Apoi am împărţit între noi diferitele baloturi: puşti, muniții, 
hrană, cort, pături şi altele, şi, luându-ne povara în spinare, 
am pornit în etapa cea mai obositoare a călătoriei noastre. 

Această nouă etapă a fost inaugurată de o nenorocită 
ceartă între cele doua butoaie de dinamită ale noastre. Din 
clipa în care venise lângă noi, Challenger luase asupră-şi 
conducerea întregii expediţii, spre marea nemulţumire a lui 
Summerlee. Şi acum, pentru că-şi îngăduise să-i fixeze 
profesorului anumite atribuţii (era vorba doar de 


transportul unui barometru aneroid), tensiunea încordată a 
declanşat dintr-o dată explozia. 

— Îmi daţi voie să vă întreb, domnul meu, a început 
Summerlee, cu un calm aparent, în ce calitate vă permiteţi 
să daţi asemenea ordine? 

Challenger s-a zbârlit şi l-a străfulgerat cu privirea. 

— Mi l-am permis, profesor Summerlee, în calitatea mea 
de şef al acestei expediţii. 

— Sunt silit să declar, domnule, că eu nu vă recunosc 
această calitate. 

— Nu mai spuneţi! Şi Challenger l-a salutat cu un infinit 
sarcasm. N-aţi vrea, în acest caz, să definiţi exact situaţia 
mea? 

— Cum nu! Sunteţi un om a cărui bună credinţă a fost 
pusă la îndoială, iar acest comitet e destinat s-o verifice. 
Călătoriţi alături de judecătorii dumneavoastră. 

— Sărmanul de mine! A făcut Challenger, aşezându-se pe 
marginea unei bărci. În cazul acesta, o să vă găsiţi singuri 
drumul, iar eu o să vin în urmă, după bunul meu plac. Dacă 
nu sunt şeful acestei expediţii, nu-mi puteţi cere să vă 
conduc. 

Dar slavă Domnului, mai erau acolo doi oameni cu mintea 
întreagă, lord John Roxton şi cu mine, care aveau puterea 
să împiedice ca neastâmpărul şi nebunia celor doi savanţi 
să ne silească a ne întoarce la Londra cu mâinile goale. Câte 
argumentări, câte pledoarii şi explicaţii până am putut să-i 
îmblânzim! În cele din urmă, Summerlee, cu rânjetul şi cu 
luleaua lui, s-a hotărât s-o ia înainte, iar Challenger, 
bombănind şi înjurând a rămas mai în urmă. Printr-o 
nesperat de fericită întâmplare, am aflat în vremea asta că 
amândoi savanții noştri aveau o foarte proastă părere 
despre Dr. Illingworth din Edinburgh. Din clipa aceea, ela 
fost salvarea noastră şi toate situaţiile încordate le-am 
lichidat aducând în discuţie numele zoologului scoţian. 
Când îi auzeau numele, în ura şi disprețul lor comun faţă de 


acest rival, cei doi profesori încheiau o alianţă, ba chiar şi o 
vremelnică prietenie. 

Înaintând unul câte unul de-a lungul malului, am 
descoperit în curând că apa se îngusta până într-atât, încât 
ajungea un simplu pârâu ce se pierdea în cele din urmă 
într-o mlaştină mare şi verde, acoperită cu muşchi ca un 
burete, în care ne-am cufundat până la genunchi. Locul era 
acoperit cu nori înspăimântători de țânțari şi de toate 
soiurile de jivine zburătoare, aşa că am fost fericiţi când am 
simţit din nou pământ sănătos sub picioare. Am hotărât să 
facem un ocol printre copaci, ca să lăsăm în flanc mlaştina 
pestilenţială, care răsuna în depărtare ca o orgă, atât de 
puternic era zumzetul nesfârşitelor roiuri de gâze. 

A doua zi după ce părăsisem bărcile, am văzut că regiunea 
se transforma cu totul. Drumul nostru urca mereu, iar pe 
măsură ce urcam, pădurea se făcea tot mai rară şi-şi 
pierdea aspectul tropical. Copacilor înalţi din câmpia 
aluvionară a Amazoanelor le luau locul palmieri phoenix şi 
cocotieri, care creşteau în pâlcuri rare, având printre ele 
tufişuri dese. În scobiturile acelea umede, palmierii de 
Mauritia îşi aruncau frunzişul în afară, aplecând-se grațios. 
Ne orientam numai cu ajutorul busolei şi o dată sau de două 
ori s-au ivit divergențe de păreri între Challenger şi cei doi 
indieni. În cazurile acestea, după vorbele indignate ale 
profesorului, soarta expediției nu trebuia să atârne „de 
încrederea ce se putea acorda instinctelor înşelătoare ale 
unor sălbatici înapoiaţi, ci de încrederea la care aveau 
dreptul cele mai înalte produse ale culturii europene 
moderne”. Că avea dreptate, s-a dovedit chiar a treia zi 
după aceea, când Challenger a recunoscut mai multe 
puncte de reper aşezate de el cu prilejul călătoriei lui 
precedente, ba într-un anumit loc am dat chiar peste patru 
pietre arse în foc, care dovedeau că acolo fusese un popas. 

Drumul urca încă şi am întâlnit un povârniş acoperit cu 
stânci, a cărui escaladare ne-a luat două zile. Aspectul 
vegetației se schimbase iarăşi şi numai copacul de fildeş se 


mai întâlnea alături de o sumedenie de orhidee, printre 
care am învăţat să recunosc acea rară Nuttonia Vexillaria 
ca şi strălucitoarele flori de Cattleya sau odontoglossum-ul. 
Din loc în loc, pâraie cu fundul de frunziş şi cu malurile 
îmbrăcate în ferigi şopteau curgând la vale în albiile lor 
puţin adânci. Ele ne ofereau în fiecare seară locuri de popas 
ideale pe marginea câte unui colţ stâncos, unde grămezi de 
peştişori albaştri prăjiţi, cam de mărimea şi forma 
păstrăvului englezesc, alcătuiau pentru noi o cină 
delicioasă. 

În ziua a noua de când ne părăsisem bărcile, după ce am 
făcut, după calculele mele, cam 120 de mile, am început a 
ieşi dintre copacii care creşteau din ce în ce mai mici până 
ajunseseră simpli arbuşti. În locul lor am întâlnit o pădure 
sălbatică de bambuşi atât de deasă, încât n-am putut-o 
străbate decât croindu-ne drum cu securile şi coasele 
indienilor. Ca să trecem de acest obstacol, ne-am pierdut o 
zi întreagă, de la 7 dimineaţa până la 8 seara, doar cu două 
întreruperi de câte o oră. Nu se poate imagina ceva mai 
monoton şi mai obositor, deoarece chiar în locurile cele mai 
puţin dese nu puteai vedea înaintea ta decât la 10-12 iarzi, 
iar în celelalte privirea mi se oprea în spatele hainei de 
bumbac a lordului John şi în zidul galben care ne străjuia de 
o parte şi de alta la distanţă de numai un picior. De sus ne 
venea câte o rază de soare, îngustă cât o muchie de cuţit, 
iar la 15 picioare deasupra capetelor puteam vedea 
vârfurile trestiilor de bambus, îndreptate parcă într-un gest 
ameninţător, împotriva cerului de un albastru închis. 

Nu ştiu ce fel de fiinţe vor fi locuit aceste desişuri, dar de 
multe ori am auzit zgomotul pe care-l făceau, aproape de 
tot de noi, animale greoaie sărind în apă. După plescăit, 
lord John socotea că ar putea fi vorba de un soi de cornute 
sălbatice. Abia la căderea nopţii am trecut de marea de 
bambuşi şi fără întârziere am şi organizat popasul, sleiţi de 
puteri după ziua aceea fără sfârşit. 


A doua zi dis-de-dimineaţă eram din nou în picioare şi am 
avut prilejul să constatăm că aspectul regiunii se schimbase 
iarăşi. În urma noastră era zidul de bambuşi, atât de precis 
de parcă ar fi conturat cursul unui râu. În faţa noastră se 
întindea o câmpie deschisă, ridicându-se în pantă, dulce, 
acoperită cu tufe de ferigi arborescente. În cele din urmă, 
totul s-a rotunjit sub ochii noştri şi a format o colină care 
semăna cu spinarea unei balene. Aproape de prânz am 
atins această culme, ca să descoperim însă, dincolo de ea, 
altă vale puţin adâncă, ridicându-se iarăşi în pantă dulce 
până se pierdea la orizont. Acolo, în timp ce treceam peste 
cea dintâi colină, s-a petrecut un incident care, eventual, ar 
fi putut să aibă urmări grave. 

Profesorul Challenger care, împreună cu cei doi indieni, 
alcătuia avangarda expediției, s-a oprit deodată arătând 
surescitat spre dreapta. Urmărindu-i mişcarea, am văzut la 
depărtare de aproximativ o milă ceva ce părea a fi o uriaşă 
pasăre cenuşie. Dădea încet din aripi deasupra pământului 
şi, luându-şi vânt domol, a zburat foarte jos şi drept până s- 
a pierdut printre ferigile arborescente. 

— L-aţi văzut? A strigat Challenger, în culmea exaltării. L- 
ai văzut, Summerlee? 

Colegul lui se uita cu încordare spre locul unde dispăruse 
vietatea. 

— Şi ce pretinzi dumneata că era? A întrebat el. 

— Un pterodactil, în toată puterea cuvântului. 

Summerlee a izbucnit într-un râs batjocoritor. 

— O ptero-iluzie! A zis. Era o barză ca toate berzele. 

Challenger era prea înfuriat ca să-i răspundă. Şi-a potrivit 
doar dintr-o smucitură raniţa pe care o purta în spate şi şi-a 
urmat drumul. Dar lord John a venit de-a dreptul spre mine, 
iar faţa lui era mai gravă ca de obicei. Ţinea în mână 
binoclul Zeiss. 

— L-am prins în focar înainte de a dispărea după copaci, 
mi-a spus. N-aş putea să-mi iau răspunderea de a hotări ce 


era, dar aş pune prinsoare pe reputaţia mea de sportmen 
că nu era niciuna din păsările pe care le-am văzut vreodată. 

lată cum păreau a sta lucrurile. Ne găseam, într-adevăr, la 
hotarul necunoscutului, gata să trecem graniţele acelei lumi 
pierdute despre care ne vorbea conducătorul nostru? V-am 
povestit incidentul aşa cum s-a petrecut şi în felul acesta o 
să ştiţi despre el tot atât cât ştiu şi eu. A fost însă un fapt 
izolat, deoarece n-am mai zărit nici un fel de altă vietate 
care s-ar fi putut numi neobişnuită. 

Şi acum, iubiţi cititori (dacă voi avea cândva vreunul!), v- 
am purtat în sus pe râul cel lat, v-am plimbat pe sub 
acoperişul de stuf, apoi prin tunelul verde, pe dealul cu 
palmieri, prin pădurea de bambuşi şi prin câmpia cu ferigi 
arborescente. Acum însă, ţinta călătoriei pe care am 
întreprins-o se înfăţişează din plin privirilor noastre. După 
ce am trecut peste cea de a doua culme, înaintea ochilor ni 
s-a ivit o pădure neregulată de palmieri, apoi lanţul de 
stânci roşii şi înalte pe care-l văzusem în fotografie. E aici 
chiar în clipa asta în care scriu şi nu încape nici o îndoială 
că e vorba de aceleaşi stânci. Punctul lor cel mai apropiat se 
află cam la 7 mile de tabăra noastră de acum şi lanţul se 
întinde descriind un arc de cerc care se depărtează de noi 
cât poţi vedea cu ochii. Îngâmfat, Challenger se umflă în 
pene ca un păun, iar Summerlee tace, încă sceptic. Ziua 
următoare va pune capăt poate unora din îndoielile noastre. 
Până atunci, dat fiind că Jose, al cărui braţ a fost străpuns 
de un bambus rupt, stăruie să se întoarcă acasă, trimit 
această scrisoare prin el, în nădejdea că va ajunge, poate, 
cândva la destinaţie. Voi mai scrie însă cu cea dintâi ocazie. 

CAPITOLUL. IX. 

CINE AR FI PUTUT SĂ PREVADĂ CEEA CE S-A 
ÎNTÂMPLAT? 

NI S-A ÎNTÂMPLAT ceva înspăimântător. Cine-ar fi putut 
să prevadă oare aşa ceva? Nu pot întrezări vreun sfârşit al 
nenorocirii noastre. Poate că suntem condamnaţi să ne 
petrecem restul zilelor pe aceste meleaguri ciudate şi 


inaccesibile. Sunt încă atât de nelămurit, încât nu mă pot 
gândi cu mintea limpede nici la realitatea prezentă şi nici la 
perspectivele noastre de viitor. Cea dintâi apare 
îngrozitoare raţiunii mele înspăimântate, iar celelalte - 
întunecate ca noaptea. Nici odată un om nu s-a găsit într-o 
situaţie mai critică. Şi pe de altă parte, nu ne-ar folosi la 
nimic să vă arătăm situaţia noastră geografică exactă şi să 
cerem prietenilor noştri să ne trimită în ajutor vreo altă 
expediţie. Chiar dacă ar putea-o face, până să ajungă ei în 
America de Sud, soarta noastră va fi fost, după toate 
probabilitățile, de mult pecetluită. 

În realitate, suntem tot atât de departe de orice ajutor 
omenesc posibil ca şi când ne-am afla în lună. Chiar dacă ar 
fi să ne putem salva, salvarea nu ne-ar putea veni decât de 
la noi înşine. Am drept tovarăşi trei bărbaţi remarcabili, de 
o mare inteligenţă şi de un curaj neclintit. În ei stă unica şi 
cea din urmă nădejde a noastră. Numai când mă uit la 
chipul netulburat al tovarăşilor mei, numai atunci mai 
întrezăresc o palidă rază de lumină în întunericul adânc. 
Nădăjduiesc că, măcar în aparenţă, par tot atât de 
nepăsător ca şi ei. În sufletul meu, însă, sunt înfricoşat. 

Daţi-mi voie să vă arăt, în toate amănuntele pe care le am, 
cum au decurs evenimentele care ne-au adus la această 
catastrofă. 

Când am terminat ultima mea scrisoare, am arătat că ne 
aflam la 7 mile depărtare de un lanţ nesfârşit de stânci 
înalte şi roşii care înconjurau, fără nici o îndoială, podişul 
despre care ne vorbise profesorul Challenger. Când ne-am 
apropiat de ele, mi s-au părut în multe locuri mai înalte 
decât arătase el, atingând uneori chiar 1 000 de picioare. 
Aceste stânci prezentau dungi ciudate, caracteristice, după 
părerea mea, colinelor de bazalt. Ceva în felul acesta se 
poate vedea în Salisbury Crags, lângă Edinburgh. Vârfurile 
lor erau acoperite cu o vegetaţie bogată, cu tufişuri pe 
margine, iar înăuntru - cu numeroşi copaci înalţi. Nimic din 


tot ce vedeam nu ne îndreptăţea să tragem concluzia că ar 
exista pe-acolo vreun fel de vieţuitoare. 

În noaptea aceea ne-am aşezat tabăra chiar lângă stânci, 
pe un loc sălbatic şi pustiu. Stâncile de deasupra noastră nu 
erau numai perpendiculare pe pământ, ci chiar înclinate în 
afară, aşa încât nici nu putea fi vorba să le escaladăm. 
Lângă noi era acel vârf de stâncă despre care parcă am mai 
pomenit de-a lungul povestirii. Semăna cu un turn de 
biserică, vertical şi roşu, al cărui vârf s-ar fi găsit la nivelul 
podişului, dar despărţit de el printr-o prăpastie adâncă. În 
vârful lui se înălța un copac înalt. Atât vârful, cât şi stâncile 
alăturate nu erau, relativ, înalte: după părerea mea, aveau 
cam 500-600 picioare. 

— Pe acesta, a zis profesorul Challenger, arătând spre 
copac, stătea cocoţat pterodactilul. Înainte de a-l împuşca, 
am escaladat pe jumătate stânca. Aş fi dispus să cred că un 
bun alpinist ca mine ar fi putut urca stânca până-n vârf dar, 
făcând lucrul acesta, nu s-ar fi găsit deloc mai aproape de 
podiş. 

În timp ce Challenger vorbea despre pterodactilul lui, am 
tras cu ochiul spre Summerlee şi, pentru întâia oară, mi s-a 
părut că descopăr la el unele semne care dovedeau un 
început de crezare ca şi oarecare căinţă. Nu mai avea 
obişnuitul rânjet pe buzele lui subţiri. În schimb, în ochii 
cenuşii avea o privire deschisă, plină de interes şi de 
mirare. Challenger a remarcat-o la rândul lui şi asta a fost 
pentru el cel dintâi semn al victoriei. 

— Bineînţeles, a zis el, cu ironia lui brutală şi lipsită de 
tact, bineînţeles, profesorul Summerlee o să înţeleagă că, 
de câte ori spun pterodactil, mă gândesc la o barză, cu 
rezerva că e vorba de o varietate de barză care n-are pene, 
ci o piele care aduce cu pielea de mamifer, aripi 
membranoase şi maxilarele împodobite cu dinţi. 

A făcut o strâmbătură, s-a uitat la celălalt şi s-a înclinat în 
faţa lui. Drept care, acesta îi întoarse spatele şi plecă. 


A doua zi de dimineaţă, după un mic dejun frugal cu cafea 
şi manioc5 - trebuia să fim economi cu proviziile - am ţinut 
un consiliu de război, al cărui obiect era să stabilim cea mai 
bună metodă de a ajunge pe podişul de deasupra capetelor 
noastre. 

Challenger prezida atât de solemn, de parcă era 
preşedintele Curţii de Casaţie. Închipuiţi-vi-l aşezat pe o 
stâncă, cu pălăria lui ridicolă de pai, mult mai potrivită pe 
capul unui băieţandru, dată pe ceafă, sfidându-ne cu ochi 
aroganţi şi plini de autoritate pe sub pleoapele căzute şi 
agitându-şi barba neagră în timp ce ne explica, cu vorbe 
măsurate, situaţia noastră prezentă, precum şi viitoarele 
mişcări pe care urma să le facem. 

La picioarele lui ne-aţi fi putut vedea pe noi, ceilalţi trei: 
eu, ars de soare, tânăr şi voinic după escapada noastră în 
aer liber, Summerlee, cu eterna lui pipă, solemn, dar încă 
pornit pe critică şi lord John, cu obrazul subţire ca o lamă 
de cuţit şi cu trupul mlădios şi viu sprijinit în puşcă în timp 
ce ochii lui de vultur stăteau aţintiţi asupra vorbitorului. La 
spatele nostru stăteau cei doi metişi întunecaţi, precum şi 
grupul cel mic de indieni, iar în faţa şi deasupra noastră se 
înălţau zidurile mari de stâncă roşie, care ne împiedicau să 
ajungem la ţinta călătoriei noastre. 

— Nu mai e nevoie să vă spun, a urmat conducătorul 
nostru, că în expediţia mea precedentă am epuizat toate 
posibilităţile de a escalada aceste stânci şi că, dacă n-am 
izbutit eu, nu prea cred să izbutească altcineva, deoarece 
sunt alpinist în toată puterea cuvântului. Nu dispuneam 
atunci de niciunul din accesoriile necesare, dar de data asta 
am fost prevăzător şi mi le-am adus. Cu ajutorul lor, sunt 
sigur că aş putea ajunge până în creştetul acestui pisc 
izolat. Dar, dat fiind că stâncile mai mari sunt aplecate în 
partea de sus în afară, o asemenea încercare ar fi 
zadarnică. Cu ocazia expediției precedente, a trebuit să mă 
grăbesc din pricină că se apropia sezonul ploilor şi că 
proviziile îmi erau pe sfârşite. Toate acestea mi-au îngrădit 


posibilităţile de acţiune şi tot ce vă pot spune e că am 
cercetat cam 6 mile din şirul acesta de stânci spre răsărit, 
fără să găsesc vreun drum de acces. Prin urmare, ce 
credeţi că putem face acum? 

— Pare că nu există decât o singură soluţie rezonabilă, a 
răspuns profesorul Summerlee. Dacă aţi explorat şirul de 
stânci spre răsărit, urmează s-o pornim de-a lungul lor spre 
apus şi să căutăm un punct potrivit pentru ascensiune. 

— Aşa e, a întărit şi lord John. Avem avantajul că acest 
podiş nu e prea întins. Îl vom putea înconjura şi în cazul 
acesta, fie că găsim un drum accesibil să întreprindem 
ascensiunea, fie că ajungem din nou la punctul de unde am 
plecat. 

— Am avut deja ocazia să-i explic prietenului nostru mai 
tânăr care se află aici - a zis Challenger (avea un fel de a 
face aluzie la mine, de parcă aş fi fost un elev de zece ani) - 
că este cu desăvârşire imposibil să existe vreun drum de 
acces în vreun punct oarecare, pentru bunul motiv că, dacă 
ar exista, acest podiş nu ar mai fi fost izolat şi nu s-ar mai fi 
realizat condiţiile care au avut ca efect o derogare atât de 
extraordinară de la legile ce reglementează supraviețuirea 
speciilor. Admit, totuşi, că pot exista foarte bine locuri pe 
unde un acrobat al ascensiunilor ar putea să ajungă pe 
podiş, dar pe unde un animal greoi şi stângaci n-ar putea 
coborî. Chiar ştiu sigur că există un asemenea punct pe 
unde ascensiunea e posibilă. 

— De unde o ştiţi? A întrebat Summerlee, tăios. 

— Pentru că predecesorul meu, americanul Maple White, a 
reuşit efectiv o asemenea ascensiune. Prin ce alte mijloace 
ar fi putut el vedea monstrul pe care l-a descris în caietul lui 
de însemnări? 

— Aici, concluziile dumneavoastră depăşesc întrucâtva 
faptele dovedite, s-a încăpățânat Summerlee. Admit podişul, 
pentru că l-am văzut. Dar încă nu-s convins că s-ar întâlni 
pe el vreo formă de viaţă, oricare ar fi ea. 


— Ceea ce admiteţi sau nu admiteţi, domnul meu, e deo 
atât de mică importanţă, încât nici nu poate fi luat în 
consideraţie. Sunt fericit să văd că podişul însuşi a reuşit să 
se impună cu de la sine putere inteligenţei dumneavoastră. 
Challenger i-a aruncat o privire, apoi, spre surprinderea 
noastră, sări de pe stânca pe care se aşezase şi, apucându-l 
pe Summerlee de gât, i-a împins faţa în sus. Şi acum, 
domnule, a strigat răguşit de enervare, trebuie oare să te 
ajut să-ţi dai seama că pe podiş există încă animale vii? 

Am spus că o perdea de verdeață atârna pe marginea 
stâncilor deasupra capetelor noastre. Desprinzându-se din 
frunziş, ceva negru şi lucios se ivise acolo. În timp ce înainta 
încet spânzurând peste prăpastie, am văzut că era un şarpe 
mare cu un cap ciudat, turtit ca o cazma. S-a legănat şi a 
oscilat deasupra noastră câteva minute, iar soarele 
dimineţii făcea să-i strălucească trupul unduitor şi luciu. 
Apoi s-a tras încetişor înapoi şi a dispărut. 

Summerlee era atât de interesat de ce vedea, încât n-a 
opus nici o rezistenţă cât timp l-a ţinut Challenger cu faţa în 
sus. După aceea însă l-a împins îndărăt şi şi-a reluat 
obişnuita lui demnitate. 

— Aş fi fericit, domnule profesor Challenger, dacă, făcând 
orice remarcă aveţi gust, v-aţi abţine de a mă mai apuca de 
bărbie. Apariţia unui foarte obişnuit piton de stâncă nu 
poate justifica, oricum, o asemenea familiaritate. 

— În orice caz, există vieţuitoare sus, pe podiş, i-a replicat 
colegul lui, triumfător. Şi acum, după ce am demonstrat 
această importantă concluzie, evidentă pentru oricine, 
oricâte prejudecăţi ar avea şi oricât ar fi de strâmt la minte, 
sunt de părere că nu avem altceva mai bun de făcut decât 
să strângem tabăra şi să pornim spre apus, până vom găsi 
vreo posibilitate de a întreprinde ascensiunea. 

La picioarele stâncilor, pământul era pietros şi crăpat, aşa 
că mergeam anevoie şi încet. Dar deodată am ajuns la ceva 
care a făcut să ne tresară inimile de bucurie. Erau urmele 
unei foste tabere: mai multe cutii goale de tablă cositorită, 


fabricate la Chicago, care conţinuseră carne conservată, o 
sticlă cu eticheta „coniac”, un cuţit rupt, de deschis cutiile 
de conserve, ca şi multe alte rămăşiţe de pe urma unor 
călători. Un jurnal mototolit şi rupt se prezenta singur: 
„Democratul din Chicago”. Data însă lipsea. 

— Nu sunt urmele mele - a declarat Challenger. Trebuie 
să fie ale lui Maple White. 

Lord John cerceta curios o ferigă arborescentă mare, care- 
şi întindea umbra asupra taberei noastre. 

— Uitaţi-vă la feriga aceasta, vă rog, a zis el. Sunt sigur că 
joacă rolul unui stâlp indicator de direcţie. 

O aşchie de lemn tare fusese bătută în cuie de copac, aşa 
fel încât părea că arată spre apus. 

— Fără îndoială că e vorba de un stâlp indicator, a zis 
Challenger. Ce alta ar putea fi! Aflându-se pesemne într-o 
situaţie grea, pionierul nostru a lăsat în urma lui acest 
semn, pentru ca orice expediţie ar veni după el să poată 
vedea drumul pe care îl apucase. Poate că, pe măsură ce 
înaintăm, o să mai dăm şi peste alte semne de acestea. 

Şi am dat, într-adevăr, peste alte semne, dar ele au fost de 
o factură cu totul neaşteptată şi cumplită. Chiar la poalele 
stâncilor creştea o pădure destul de întinsă de bambuşi, ca 
aceea pe care o mai străbătuserăm în călătoria noastră. 
Parte din tulpini atingeau înălţimea de 20 de picioare, cu 
vârfuri ascuţite şi tari care alcătuiau, prin însăşi poziţia lor, 
o pădure de lănci amenințătoare. Tocmai treceam prin 
marginea acestei păduri, când am dat cu ochii, printre 
copaci, de o pată luminoasă. Vârându-mi capul printre 
trunchiuri, m-am pomenit în faţa unui craniu cu totul 
descărnat. Scheletul întreg era acolo, dar craniul se 
desprinsese de el şi zăcea la o distanţă de câteva picioare 
mai spre marginea pădurii. 

Cu câteva lovituri de machetă6, indienii noştri ne-au făcut 
loc printre bambuşi şi aşa am putut să cercetăm 
amănuntele acestei tragedii petrecute cine ştie când. Nu se 
mai vedeau din haine decât câteva zdrenţe, dar picioarele, 


din care rămăseseră doar oasele, purtau încă nişte resturi 
de cizme. Era limpede că victima fusese un european. Un 
ceas de aur, marca Hudson din New York şi un toc rezervor 
legat cu lănţişor zăceau lângă schelet. Alături zăcea un 
portţigaret de argint, pe al cărui capac era scris „]. C de la 
A E. S.”. După aspectul metalului, ai fi zis că nenorocirea nu 
se întâmplase de mult. 

— Cine ar putea fi? A întrebat lord John. Bietul nenorocit! 
Fiecare os din trupul lui pare să fie frânt. 

— Iar bambuşii au pătruns prin coastele lui sfărâmate, a 
zis Summerlee. Bambusul e un copac care creşte repede. 
Totuşi este exclus ca acest cadavru să fi fost aici înainte ca 
trestiile bambuşilor să fi ajuns înalte de 20 de picioare. 

— Întrucât priveşte identitatea acestui om - a spus 
profesorul Challenger nu am nici o îndoială. În timp ce îmi 
urmam drumul în susul fluviului, înainte de a vă fi ajuns din 
urmă la fazendă, am întreprins o anchetă foarte amănunţită 
asupra lui Maple White. La Para nu se ştia nimic despre el. 
Din fericire, aveam un indiciu precis, deoarece găsisem în 
blocul lui de schiţe un desen care îl arăta luând masa cu un 
anumit preot din Rosario. Am reuşit să-l descopăr pe acest 
preot şi, cu toate că s-a dovedit un interlocutor foarte 
combativ şi plin de argumente, supărându-se în chip absurd 
în momentul când mi-am permis să îndrept împotriva lui 
armele distrugătoare cu care ştiinţa modernă îi combate 
credinţele, mi-a dat până la urmă oarecare informaţiuni 
pozitive. Maple White trecuse prin Rosario cu patru ani mai 
înainte, prin urmare cu doi ani înainte de clipa când l-am 
găsit mort. El nu era singur, ci însoţit de un prieten, un 
american, James Colver, dar care rămăsese pe vapor şi deci 
nu se întâlnise cu preotul nostru. Prin urmare, cred că 
avem în faţa noastră, în acest moment, fără nici o îndoială, 
rămăşiţele pământeşti ale lui James Colver. 

— Nu mai încape îndoială, a zis lord John, nici asupra 
felului în care şi-a găsit moartea. Omul a căzut sau a fost 
aruncat de sus şi s-a tras singur în ţeapă. Altminteri cum şi- 


ar fi putut frânge oasele şi cum ar fi putut fi străpuns de 
aceşti bambuşi, ale căror vârfuri se înalţă atât de sus 
deasupra capetelor noastre? 

O tăcere grea s-a lăsat peste noi în timp ce stăteam în 
jurul acestor rămăşiţe pământeşti zdrobite şi ne gândeam 
la adevărul cuvintelor pe care le spusese lord John Roxton. 
Creasta stâncilor ieşită în afară se proiecta deasupra 
grupului de bambuşi. Fără îndoială că de acolo de sus 
căzuse. Dar oare căzuse? Fusese victima vreunui accident? 
Sau începeau să-şi facă apariţia, în apropierea acestui ţinut 
misterios, unele întâmplări ciudate, tulburătoare şi 
prevestitoare de nenorociri? 

Ne-am îndepărtat în tăcere şi ne-am continuat înconjurul 
lanţului de stânci, tot atât de întins şi de neîntrerupt ca 
unele din acele monstruoase banchize de gheaţă din 
Antarctica, a căror descriere o citisem, care se întind de la 
un orizont la celălalt, înălțându-se mult deasupra catargului 
celui mare al vapoarelor ce vin să le exploreze. Pe o 
lungime de cinci mile, n-am găsit nici o întrerupere sau 
crăpătură. Şi după aceea, deodată, am zărit ceva care ne-a 
umplut de nădejde. Într-o scobitură de stâncă, la loc apărat 
de ploaie, era făcută cu creta o săgeată rudimentară care 
arăta tot spre apus. 

— Tot mâna lui Maple White! A zis profesorul Challenger. 
A avut pesemne presimţirea că paşii unor ilustre personaje 
ca noi vor urma îndeaproape pe ai lui. 

— Prin urmare avea şi cretă? 

— Am găsit în raniţa lui, printre lucrurile rămase şi o cutie 
cu batoane de cretă colorată. Îmi aduc aminte că creta cea 
albă era foarte uzată. 

— Fără îndoială că e o indicație valabilă, a adăugat 
Summerlee. Trebuie să ne conformăm îndrumărilor lui şi să 
mergem înainte spre apus. 

Am mai făcut încă vreo 5 mile când am descoperit iarăşi o 
săgeată albă pe stâncă. Era într-un punct unde, pentru 
întâia oară, suprafaţa stâncii prezenta o crăpătură. În 


crăpătură am găsit a doua săgeată, cu vârful ridicat drept 
în sus ca şi cum locul spre care arăta s-ar fi aflat deasupra 
nivelului nostru. 

Ne găseam într-un loc impresionant, deoarece zidurile 
erau atât de uriaşe, iar dunga de cer albastru dintre ele 
atât de îngustă şi atât de nedesluşită printre frunziş, încât 
până la noi nu izbutea să străbată decât o lumină confuză şi 
lipsită de strălucire. Nu mâncasem nimic de multe ceasuri 
şi eram grozav de obosiţi de această neobişnuită călătorie 
printre stânci, dar nervii ne erau prea încordaţi ca să ne 
îngăduie vreun popas. Totuşi, am dat dispoziţii să se aşeze 
tabăra şi, lăsându-i pe indieni s-o pregătească, am plecat, în 
ciuda oboselii, noi patru, însoţiţi de cei doi metişi, în sus, pe 
râpa îngustă. 

N-am avut de străbătut decât vreo 40 de picioare până la 
marginea râpei, deoarece curând drumul nostru s-a gâtuit, 
terminându-se într-un unghi ascuţit, prea strimt şi prea 
alunecos ca să permită o ascensiune. Fără îndoială că nu 
drumul acesta voise să ni-l arate predecesorul nostru. Ne- 
am întors toată râpa nu ţinea mai mult de un sfert de milă - 
şi deodată privirea ageră a lordului John a descoperit ceea 
ce căutam: sus, deasupra capetelor noastre, printre 
umbrele întunecate, se vedea o pată rotundă şi mai 
întunecată. Nu putea fi, desigur, decât intrarea unei 
peşteri. La piciorul stâncii erau îngrămădiţi bolovani, pe 
care ne puteam căţăra uşor. După ce am izbutit să facem 
acest lucru, orice îndoială ni s-a risipit. Nu numai că exista o 
deschizătură în stâncă, dar un perete era iarăşi însemnat 
cu o săgeată. Acesta era locul pe unde Maple White şi 
nefericitul lui tovarăş izbutiseră să se urce. 

Eram prea surescitaţi ca să ne putem întoarce la tabără: 
trebuia să începem imediat prima noastră explorare. Lord 
John avea în raniţă o lanternă electrică, de a cărei lumină 
ne puteam folosi. A luat-o înainte proiectând micul cerc 
luminos de raze gălbui, în timp ce noi îl urmam 
îndeaproape, unul câte unul. 


Peştera fusese, fără doar şi poate, roasă de ape. Pereţii ei 
laterali luceau ca şi cum ar fi fost lustruiţi, iar pe jos se 
vedeau de asemenea pietre rotunjite de apă. Era înaltă 
exact atât cât un om obişnuit să poată trece prin ea 
aplecând-se. Pe o lungime de vreo 50 de iarzi, peştera intra 
în stâncă în linie aproape dreaptă, apoi o lua în sus, făcând 
un unghi de 45 de grade. De acolo urcuşul era şi mai 
pieptiş, până când ne-am pomenit căţărându-ne în mâini şi 
pe genunchi. Printre pietrele care se desprindeau şi se 
rostogoleau în urma noastră. Deodată am auzit strigătul 
lordului Roxton: 

— Drumul se înfundă! 

Apropiindu-ne, am văzut în câmpul luminos al lanternei un 
perete alcătuit din fărâmături de bazalt, care se ridicau 
până în tavan. 

— S-a dărâmat tavanul! 

În zadar am dat la o-parte câteva fărâmături. Singurul 
rezultat a fost că altele mai mari s-au desprins, amenințând 
să se rostogolească la vale şi să ne strivească sub greutatea 
lor. Părea neîndoios că obstacolul era cu mult mai mare 
decât eforturile pe care le puteam face ca să-l înlăturăm. 
Drumul pe care îl folosise Maple White nu se mai putea 
întrebuința. 

Prea abătuţi ca să mai putem vorbi, ne poticneam prin 
tunelul întunecos, în drumul de întoarcere spre tabăra 
noastră. 

Dar înainte de a părăsi râpa, s-a petrecut un incident, un 
incident important din punctul de vedere al evenimentelor 
viitoare. 

Ne adunasem într-un grup mic pe fundul crăpăturii, la 
vreo 40 de picioare sub gura peşterii, când un bloc de 
piatră s-a rostogolit deodată în jos şi a trecut pe lângă noi, 
cu o iuţeală şi cu o forţă înspăimântătoare. Am scăpat ca 
prin urechile acului. Nu putusem vedea de unde venise 
blocul de piatră, dar metişii noştri, care erau încă la gura 
peşterii, ne-au spus că trecuse ca un bolid pe lângă ei şi, 


prin urmare, trebuie să fi căzut din vârf. Uitându-ne în sus, 
n-am văzut nici o mişcare deasupra capetelor noastre, în 
jungla verde de pe marginea stâncilor. Totuşi, erau 
oarecare îndoieli că blocul fusese îndreptat asupra noastră 
ca asupra unei ţinte. Aşa fiind, incidentul ne ducea la 
concluzia că o populaţie - şi încă una răuvoitoare! 

— Se afla sus, pe podiş! 

Ne-am retras cu grabă în crăpătură, preocupaţi de acest 
eveniment şi de urmările pe care putea să le aibă asupra 
planurilor noastre. Situaţia era destul de grea şi fără asta, 
dar dacă la rezistenţa naturii se adăuga şi împotrivirea 
premeditată a oamenilor, atunci devenea într-adevăr 
desperată. Şi totuşi, uitându-ne în sus la frunzişul frumos 
care era la numai o sută de picioare deasupra capetelor 
noastre, nici unuia din noi nu i-a trecut prin minte să se 
întoarcă la Londra mai înainte de a-l fi explorat şi mai 
înainte de a fi văzut ce se afla în spatele lui. 

Discutând asupra acestei întâmplări, am ajuns la concluzia 
că cel mai bun lucru pe care-l aveam de făcut era să 
continuăm înconjurul podişului, în nădejdea că vom găsi o 
altă cale care să ne ducă sus. Lanţul de stânci, a cărui 
înălţime scăzuse simţitor, luase direcţia de la apus spre 
miazănoapte şi dacă socoteam că el reprezintă un arc de 
cerc, întreaga lui circumferință nu putea fi prea mare. În 
cel mai rău caz ajungeam din nou, după câteva zile, la 
punctul nostru de plecare. În ziua aceea am totalizat 22 de 
mile, fără să intervină vreo modificare în proiectele noastre. 
Trebuie să menţionez că aneroidul nostru ne arăta că în 
timpul urcuşului, din momentul când părăsisem bărcile, ne 
ridicasem la 3 000 de picioare deasupra nivelului mării. Din 
pricina aceasta se produsese o schimbare considerabilă 
atât în ce priveşte temperatura, cât şi în ce priveşte 
vegetaţia. Scăpasem de lumea aceea plină până la refuz de 
tot soiul de insecte, plaga călătoriilor tropicale. Câţiva 
palmieri supravieţuiau încă, precum şi numeroase ferigi 
arborescente. În schimb, copacii caracteristici bazinului 


Amazonului rămăseseră cu toţii în urmă. Ne făcea plăcere 
să vedem în jurul nostru zorelele pitice, floarea patimilor şi 
begonia, care îmi aminteau de ţara mea, acolo, printre 
stâncile neospitaliere. Găsisem o specie de begonie roşie, 
de culoarea aceleia care înflorea într-un ghiveci la fereastra 
unei anumite vile din Streatham. Dar iată că am alunecat pe 
panta amintirilor. 

În noaptea aceea - mă gândesc tot la prima zi a călătoriei 
noastre în jurul podişului - ne aştepta o întâmplare 
extraordinară, făcută parcă anume ca să înlăture pentru 
totdeauna orice îndoială care ar mai fi putut rămânea în 
minţile noastre în ce priveşte existenţa lumii minunate de 
care eram atât de aproape. 

Când veţi citi aceste rânduri, vă veţi da seama, poate, 
pentru prima oară, iubite domnule Mc Ardle, că ziarul 
nostru nu m-a trimis aici ca să vânez cai verzi pe pereţi şi că 
dispuneţi de un material documentar de o importanţă 
covârşitoare, care nu aşteaptă decât să fie răspândit în 
lume, în cazul când profesorul ne va îngădui să-l publicăm. 
De altfel, nici n-aş îndrăzni să public aceste articole mai 
înainte de a aduce în Anglia dovezile respective. În lipsa lor, 
aş risca să rămân pentru totdeauna un „Munchhausen” al 
presei. Nu mă îndoiesc că vedeţi lucrurile ca şi mine şi 
desigur că nu aţi fi dispus să angajaţi întreaga reputaţie a 
„Gazettei” în aceasta aventură, atâta timp cât nu vom putea 
înfrunta corul criticilor şi al scepticilor, care inerent se va 
porni, cu dovezi care să scoată la iveală adevărul în ochii 
tuturor. Prin urmare, această minunată întâmplare, care va 
furniza un titlu de o şchioapă ediţiei speciale a bătrânei 
noastre gazete, va trebui să-şi mai aştepte câtva timp 
rândul la tipar. Şi totuşi, toate s-au petrecut într-o clipă, 
fără alte urmări decât în ce priveşte convingerile noastre. 

Dar iată faptele. Lord John împuşcase un „ajouti” - un 
animal mic care seamănă cu porcul - şi, după ce dăruisem o 
jumătate indienilor, o frigeam pe cealaltă deasupra 
flăcărilor. Prin părţile acestea, aerul se răcoreşte îndată ce 


se întunecă, aşa că ne strânsesem cu toţii cât mai aproape 
de foc. Era o noapte fără lună, dar stelele străluceau şi 
puteai să vezi împrejur, pe câmp, la oarecare distanţă. Şi 
iată că, deodată, din noapte şi din beznă, ceva s-a năpustit 
spre noi ca un avion în picaj. O secundă, tot grupul nostru a 
fost acoperit cu o pânză de aripi membranoase şi înaintea 
ochilor ni s-a ivit, ca o vedenie fulgerătoare, o formă 
lunguiaţă ca un şarpe, cu ochii roşii, fioroşi şi lacomi şi cu 
un cioc încovoiat, împodobit, spre surprinderea mea, cu 
dinţi strălucitori. În clipa următoare dispăruse şi în acelaşi 
timp dispăruse şi friptura noastră. La 20 de picioare de noi, 
o umbră uriaşă şi întunecată se ridica în sus, spre cer. 
Pentru scurt timp, aripile monstrului au întunecat stelele, 
apoi totul a dispărut dincolo de marginea stâncilor de peste 
capetele noastre. Am rămas toţi cu gura căscată în jurul 
focului, asemenea eroilor lui Virgiliu când au văzut harpiile 
coborând asupra lor. Summerlee a luat cuvântul cel dintâi: 

— Profesor Challenger, a zis el, cu glas solemn, care 
tremura de emoție, îţi cer scuze. M-am înşelat şi te rog să 
uiţi tot ce s-a petrecut între noi. 

Toate acestea le-a spus într-un mod elegant şi, pentru 
întâia oară, cei doi şi-au strâns mâinile. Măcar cu atâta ne- 
am ales de pe urma apariţiei neîndoielnice a primului 
nostru pterodactil. Împăcarea unor asemenea oameni 
merita o friptură furată. 

Dar dacă unele forme de viaţă preistorică dăinuiau încă pe 
podiş, ele nu erau, probabil, prea numeroase, deoarece în 
următoarele trei zile n-am mai zărit nimic. În vremea asta, 
am străbătut spre nord-estul lanţului stâncos o regiune 
pustie, care avea când înfăţişarea unor stânci goale, când 
pe a unor mlaştini întunecate, pline de păsări sălbatice. Din 
această direcţie, podişul era cu totul inaccesibil şi de n-ar fi 
fost un fel de drum de piatră care ducea de jur-împrejurul 
prăpastiei, nu ne-ar fi rămas altceva de făcut decât să ne 
întoarcem îndărăt. Adeseori ne cufundam până la brâu în 
mâlul unei mlaştini vechi, semitropicale. Şi, culmea 


neplăcerilor noastre, regiunea părea să fie patria prin 
excelenţă a şarpelui Jaracaca, cel mai veninos şi mai agresiv 
şarpe al Americii de Sud. Jivinele înspăimântătoare ne 
întâmpinau adesea de-a lungul acelei întinderi de pământ 
mlăştinos şi putred, târându-se şi ridicându-şi capul spre 
noi şi numai ţinând armele mereu pregătite am putut scăpa 
teferi din această primejdie. O depresiune în formă de 
pâlnie, de un verde livid datorită lichenilor care putrezeau 
în ea, aflată în mijlocul mlaştinei, o să-mi rămână de-a 
pururea în amintire, ca un coşmar. Ea pare să fi fost cuibul 
propriu-zis al acestor jivine, de care povârnişurile erau 
pline şi care şerpuiau fără încetare spre noi, pentru că ceea 
ce caracterizează şarpele Jaracaca e intenţia permanentă 
de a ataca omul îndată ce-l simte. Erau prea mulţi ca să-i 
putem împuşca pe toţi, aşa că am luat-o la fugă de ne 
sfârâiau călcâiele. O să-mi amintesc toată viaţa cum ne 
uitam îndărăt, să vedem cât de departe erau capetele şi 
trupurile înspăimântătorilor noştri urmăritori, care se 
înălţau şi dispăreau printre trestii. Pe harta pe care o 
întocmeam, am numit locurile acelea „mlaştina Jaracaca”. 

În partea cea mai îndepărtată, lanţul de stânci îşi pierduse 
culoarea roşcată şi era acum cafeniu. Vegetaţia era risipită 
de-a lungul culmilor, înalte acum de numai 300 sau 400 de 
picioare, dar fără să întâlnim nicăieri vreun loc pe unde ne- 
am fi putut urca. În orice caz, un asemenea loc ar fi fost şi 
mai nepotrivit decât acela pe care-l găsisem la început. 
Înfăţişarea lor de prăpăstii inaccesibile se poate vedea din 
fotografiile pe care le-am luat în pustiul stâncos. 

— Fără îndoială, am spus când am început să discutăm 
situaţia, fără îndoială că apa ploilor trebuie să-şi croiască, 
într-un fel, un drum ca să coboare de sus. Prin urmare 
trebuie neapărat să fie pe undeva, printre stânci, canale pe 
unde se scurg apele. 

— Tânărul nostru prieten are sclipiri de luciditate, a făcut 
profesorul Challenger, bătându-mă pe umăr. 


— Dar apa ploilor trebuie să coboare pe undeva! Am 
repetat. 

— Nu renunţă nici în ruptul capului la lucrul pe care a pus 
mâna! Din păcate, am văzut cu ochii noştri că nu există 
printre stânci asemenea canale de scurgere. 

— Atunci unde se scurg apele? 

— Cred că putem presupune, pe bună dreptate, că dacă 
nu se scurg în afară, se scurg înăuntru. 

— Atunci trebuie să existe vreun lac înăuntru. 

— Presupun că există. 

— E mai mult ca probabil că lacul nu e decât un vechi 
crater, a adăugat Summerlee. Întreg masivul este, fără doar 
şi poate, de structură vulcanică. Dar oricum ar fi, nu m-ar 
mira ca podişul să semene cu o pâlnie şi să aibă o mare 
cantitate de apă în mijlocul lui, apă care s-o fi scurgând prin 
vreun canal subteran în mlaştinile Jaracaca. 

— Se mai poate şi ca evaporaţia să menţină un echilibru, a 
observat Challenger. 

Şi cei doi savanţi s-au cufundat în una din savantele lor 
discuţii, pe care noi, profanii, o înţelegem tot atât de uşor 
ca şi limba chineză. 


În ziua a şasea am încheiat înconjurul stâncilor şi ne-am 
regăsit la locul de unde plecasem, lingă piscul cel 
singuratic. Eram nemângâiaţi, deoarece cercetările noastre 
fuseseră cum nu se poate mai amănunțite şi nu încăpea nici 
o îndoială că nu exista măcar un singur loc pe unde un om, 
fie el cât de bun acrobat, să poată nădăjdui să escaladeze 
stâncile. Iar locul însemnat cu cretă de Maple White ca fiind 
acela pe unde trecuse el era în prezent impracticabil. 

Ce puteam face acum? Atât stocurile noastre de provizii, 
cât şi muniţiile erau îndestulătoare, dar o să vină, totuşi, 
ziua când vor trebui împrospătate. Cam peste două luni 
încep ploile, care or să ne măture de acolo cu tabără cu tot. 
Stânca era mai tare ca marmura şi orice încercare de a ne 
croi o trecere până la o înălţime ca aceea depăşea atât 
posibilităţile noastre cât şi timpul pe care-l aveam la 
dispoziţie. Aşa că nu era de mirare că ne uitam unul la altul 
cu tristeţe în noaptea aceea şi că ne căutam păturile abia 
schimbând câte un cuvânt. Înainte de-a adormi, mi-l 
reamintesc pe Challenger cuprinzându-şi capul uriaş în 
mâini şi stând ghemuit înaintea focului ca un broscoi 
monstruos. Părea cufundat într-o cugetare adâncă şi nici n- 
a observat când i-am spus noapte bună. 

Totuşi, un Challenger cu totul diferit ne-a întâmpinat în 
dimineaţa următoare, un Challenger a cărui înfăţişare 
răspândea bucuria şi mulţumirea de sine. Când ne-am 
adunat pentru micul dejun, el ne-a privit cu un aer umilit şi 
parcă plin de rugăminţi şi cu o falsă modestie în ochi ca şi 
cum ne-ar fi spus: „Ştiu că merit toate imputările pe care mi 
le puteţi aduce, dar vă rog să-mi menajaţi sfiala şi să nu-mi 
spuneţi nimic”. Barba i se zbârlea triumfătoare, pieptul îi 
ieşea în afară şi-şi ţinea mâna sub reverul hainei. Aşa se 
vedea el în imaginaţia lui, împodobind cândva soclul gol din 
Trafalgar Square, adăugind un nou monument oribil 
străzilor londoneze. 

— Evrika! A strigat şi dinţii i-au sclipit prin barbă. 
Domnilor, puteţi să mă felicitaţi, vă puteţi felicita şi 


dumneavoastră unul pe altul: problema e rezolvată. 

— Aţi găsit un drum care să răzbească spre culmi? 

— Aş îndrăzni să spun că da. 

— Şi anume? 

Drept răspuns, el a arătat piscul de stâncă din dreapta. 

Obrajii noştri, al meu cel puţin, s-au lungit când ne-am 
uitat la el. Ştiam de la tovarăşii mei că piscul putea fi 
escaladat. Dar o prăpastie înspăimântătoare se deschidea 
între el şi podiş. 

— N-o să putem trece nici odată peste prăpastie, am 
şoptit. 

— Putem, în orice caz, să ajungem cu toţii în vârful 
piscului, mi-a răspuns el. Când o să fim sus, o să fiu în 
măsură să vă dovedesc că resursele unei minţi inventive nu 
sunt încă cu totul epuizate. 

După ce am terminat micul dejun, am despachetat coletele 
în care profesorul Challenger adusese accesoriile necesare 
ascensiunii. El a scos din ele un colac de frânghii, din cele 
mai uşoare şi mai rezistente, în lungime de vreo 150 de 
picioare, cârlige de fier pentru agăţat şi tot soiul de alte 
dichisuri. Lord John era un alpinist experimentat, iar 
Summerlee luase parte în mai multe rânduri la câteva 
ascensiuni destul de grele. Aşa că, în realitate, eu eram 
singurul novice în materie de ascensiuni din toată expediţia. 
Dar puterea ca şi sprinteneala mea îmi puteau înlocui lipsa 
de experienţă. 

La drept vorbind, nu era vorba de un lucru din cale afară 
de grozav, deşi au fost momente în care mi s-a zbârlit părul 
în cap. Prima jumătate mi s-a părut chiar foarte uşoară, dar 
de acolo înainte urcuşul s-a făcut tot mai anevoios, iar cele 
din urmă 50 de picioare le-am urcat agăţându-ne cu mâinile 
şi cu vârful picioarelor de asperităţile şi de crăpăturile 
stâncii. Nici eu şi nici Summerlee n-am fi izbutit, dacă 
Challenger n-ar fi reuşit să ajungă înaintea noastră în vârf 
(era un spectacol extraordinar să vezi asemenea vioiciune 
la o făptură atât de greoaie) şi să lege frânghia de trunchiul 


copacului celui mare care se înălța acolo. Ajutaţi în felul 
acesta, curând am fost în stare să ne căţărăm pe zidul 
dantelat, până ne-am văzut pe o mică platformă acoperită 
cu iarbă, de vreo 25 de picioare diametru, ce se întindea în 
vârful stâncii. 

Prima impresie pe care am avut-o după ce mi-am 
recăpătat respiraţia a fost a minunatei privelişti a întregului 
ţinut pe care-l străbătusem. Toată câmpia braziliană părea 
că se desfăşoară sub noi, întinzându-se tot mai departe şi 
pierzându-se la orizont într-o ceaţă de un albastru 
întunecat. Pe primul plan erau povârnişurile presărate cu 
stânci şi împodobite cu ferigi arborescente. Mai încolo, la 
jumătatea drumului, puteam vedea, uitându-ne peste 
dealurile în formă de coamă, pe care se aşezase parcă o şa, 
desişul galben şi verde al bambuşilor printre care 
trecusem. Şi apoi, încetul cu încetul, vegetaţia era tot mai 
bogată, prefăcându-se până la urmă în pădurea cea uriaşă 
ce se întindea cât vedeai cu ochii pe o distanţă de cel puţin 
2 000 de mile. 

Sorbeam încă această minunată privelişte când mâna grea 
a profesorului s-a abătut pe umărul meu. 

— Încoace, tânărul meu prieten, mi-a spus. „Vestigia nulla 
retrorsum”. Nu te uita niciodată în urmă, ci totdeauna 
înainte, spre ţinta noastră glorioasă. 

Când ne-am întors privirile, am văzut că înălţimea 
podişului era exact aceea la care ne aflam, iar marginea lui 
verde, acoperită cu tufişuri şi, pe ici pe colo, cu câte un 
copac, era atât de aproape, încât ar fi fost greu să-ţi 
închipui că ar putea să rămână inaccesibilă pentru noi. 
După o apreciere sumară, prăpastia nu era mai lată de 40 
de picioare, dar, din alt punct de vedere, părea că are 40 de 
mile. Am cuprins cu un braţ trunchiul copacului şi m-am 
aplecat deasupra ei. Jos, departe, se vedeau umbrele mici şi 
întunecate ale servitorilor noştri, care se uitau în sus. 
Peretele de stâncă din faţa noastră era tot atât de pieptiş ca 
şi cel de sub noi. 


— E ciudat, într-adevăr, am auzit glasul aspru al 
profesorului Summerlee. 

M-am întors şi l-am văzut cercetând cu mare atenţie 
copacul de care mă ţineam. Scoarța aceea lucie şi frunzele 
mărunte şi pline de nervuri îmi păreau foarte cunoscute. 

— Dar e un fag! Am strigat. 

— Exact, a răspuns Summerlee. E ca şi când ai întâlni un 
vecin de moşie într-o ţară îndepărtată. 

— Nu numai un vecin de moşie, domnul meu, a zis 
Challenger, dar în acelaşi timp, dacă îmi daţi voie să lărgesc 
sfera comparaţiei dumneavoastră şi un aliat de mâna întâi. 
Acest fag va fi providenţa noastră. 

— Dumnezeule! A strigat lord John, o punte! 

— Exact, dragii mei prieteni, o punte! Nu degeaba mi-am 
pierdut un ceas întreg noaptea trecută, concentrându-mi 
toată inteligenţa asupra acestei probleme. Îmi aduc aminte 
de o remarcă pe care i-am făcut-o cândva tânărului meu 
prieten, aci de faţă: i-am spus, anume, că G.E.C.Nuenici 
odată într-o formă mai bună decât atunci când se află 
încolţit, cu spatele la zid. Trebuie să recunoaşteţi că 
noaptea trecută ne aflam cu toţii într-o situaţie fără ieşire, 
cu spatele la zid. Dar când voinţa şi inteligenţa merg mână 
în mână, se găseşte totdeauna o ieşire. Trebuia găsit un pod 
suspendat, pe care să-l aruncăm peste prăpastie. lată-l! 

Era, fără îndoială, o idee strălucită. Copacul era înalt de 
cel puţin 60 de picioare şi dacă ar fi căzut cum trebuia, ar fi 
acoperit uşor prăpastia. Când ne-am urcat, Challenger îşi 
legase de umăr securea cea mare. Acum mi-a întins-o. 

— Tânărul nostru prieten are şi forţă musculară şi nervi, a 
spus. Cred că e cel mai indicat pentru această treabă. 
Trebuie să te rog, totuşi, să fii atât de bun şi să nu iei nici o 
iniţiativă, ci să faci întocmai aşa cum ţi se spune. 

Ascultând sfaturile lui, am făcut câteva crestături în 
trunchiul copacului, aşa fel încât să fim siguri că o să cadă 
în direcţia unde doream. De altfel, copacul era în chip firesc 
uşor aplecat spre podiş, aşa că lucrul n-a fost prea greu de 


realizat. În cele din urmă m-am aşezat serios pe muncă, 
lovind trunchiul jos la bază. Lucram cu rândul, lord John şi 
cu mine. Cam peste o oră s-a auzit un pârâit puternic, 
copacul s-a aplecat şi apoi s-a prăbuşit înainte, 
amestecându-şi crengile cu tufişurile de peste prăpastie. 
Copacul cel voinic s-a rostogolit chiar în marginea 
platformei noastre şi, timp de o clipă tulburătoare, am 
crezut toţi că totul era pierdut. Dar copacul s-a legănat de 
câteva ori la câţiva țoli de margine, apoi a rămas nemişcat. 
Puntea noastră spre necunoscut era realizată. 

Fără să spunem un cuvânt, am strâns cu toţii mâna 
profesorului Challenger, care şi-a scos pălăria de pai şi s-a 
aplecat cu tot dinadinsul, pe rând, în faţa fiecăruia dintre 
noi. 

— Revendic cinstea, a zis el, să pătrund cel dintâi în 
această lume necunoscută. Ce subiect palpitant pentru un 
viitor istoric! 

Se şi apropiase de punte, când lord John l-a apucat de 
haină. 

— Dragul meu, i-a spus, nu pot cu nici un preţ să îngădui 
acest lucru. 

— Nu puteţi îngădui! Capul i s-a lăsat pe spate în timp ce 
barba i s-a repezit înainte. 

— Când e vorba de ştiinţă, după cum aţi văzut, mă 
conformez îndrumărilor dumneavoastră, deoarece sunteţi 
un om de ştiinţă. Dar şi dumneavoastră trebuie să urmaţi 
îndrumările mele când e vorba despre lucruri care sunt de 
competenţa mea. 

— Şi care-s acestea? 

— Avem cu toţii câte o meserie şi a mea e cea de soldat. 
După cât socotesc, suntem pe punctul de a pătrunde într-un 
ţinut nou, care poate fi, sau nu, plin de surprize şi de tot 
felul de duşmani. A ne avânta în el orbeşte, fără un pic de 
bun-simţ şi de răbdare, asta nu intră deloc în vederile mele. 

Observaţia era prea înţeleaptă ca să fie dispreţuită. 

Challenger a dat din cap şi şi-a ridicat umerii laţi. 


— Bine, domnule. Şi ce propui dumneata? 

— Mai întăi, ştim că am putea găsi acolo un trib de 
canibali, care-şi aşteaptă dejunul ascunşi printre tufişuri, a 
zis lord John, uitându-se pe cealaltă parte a podului. E mai 
sănătos să procedezi cu înţelepciune când e vorba să 
pătrunzi într-un viespar. Prin urmare, să întreţinem în noi 
nădejdea că nu ne aşteaptă nimic neplăcut acolo, dar în 
acelaşi timp, să procedăm ca şi cum aşa ceva ar fi cu 
neputinţă. În consecinţă, Malone şi cu mine vom cobori şi 
ne vom întoarce cu puştile, cu Gomez şi cu ceilalţi. Unul din 
noi va putea trece atunci dincolo, iar ceilalţi îl vor acoperi 
cu tirul puştilor lor până când îşi va da seama că totul e în 
ordine şi că tot grupul poate trece de partea cealaltă. 

Challenger stătea pe butucul rămas după ce se tăiase 
copacul şi-şi arăta nerăâbdarea. Dar Summerlee şi cu mine 
am fost de părere că lord John avea dreptul să hotărască de 
câte ori se prezentau asemenea amănunte de ordin practic. 
Ascensiunea era acum mult mai uşoară de când frânghia 
spânzura de-a lungul porțiunii celei mai greu de urcat a 
stâncii. A trecut o oră până am adus sus carabinele şi o 
puşcă de vânătoare. Metişii s-au urcat şi ei şi, la porunca lui 
lord John, au adus şi un balot cu provizii pentru cazul când 
prima noastră expediţie avea să dureze mai multă vreme. 
Fiecare din noi purta în bandulieră cartuşiera respectivă. 

— Şi acum, Challenger, dacă doreşti cu orice preţ să fii 
primul care trece dincolo. A zis lord John, după ce toate 
pregătirile erau terminate. 

— Vă sunt foarte îndatorat pentru graţioasa 
dumneavoastră îngăduinţă, i-a răspuns profesorul cel 
veşnic iritat. (Nici odată nu văzusem un asemenea om, care 
să nu sufere nici o formă de autoritate.) Deoarece sunteţi 
atât de bun şi-mi acordaţi această învoire, o să-mi îngădui, 
desigur, a face pe pionierul în această împrejurare. 

Călare, cu câte un picior spânzurându-i de o parte şi de 
alta în prăpastie şi cu securea legată la spinare, săltându-se 
succesiv de-a lungul trunchiului, Challenger a ajuns repede 


de partea cealaltă. S-a ridicat în picioare şi, înălţându-şi 
braţele şi le-a fluturat prin aer strigând: 

— În sfârşit! În sfârşit! 

M-am uitat la el cu oarecare frică şi cu o uşoară strângere 
de inimă, gândindu-mă că-l poate aştepta o soartă cumplită, 
care s-ar ivi de după perdeaua de verdeață din spatele lui. 
Dar totul era liniştit, afară de o pasăre ciudată, multicoloră, 
care şi-a luat zborul de sub picioarele lui şi a dispărut 
printre copaci. 

Al doilea care a trecut a fost Summerlee. Forţa nervoasă 
care se ascundea în făptura lui plăpândă era, pur şi simplu, 
admirabilă. A stăruit să i se lege două puşti în spinare, aşa 
că, după trecerea lui, amândoi profesorii erau înarmaţi. 
După aceea a venit rândul meu. Îmi dădeam osteneala să 
nu mă uit în jos, în prăpastia îngrozitoare peste care 
treceam. Summerlee mi-a întins patul puştii lui şi, o clipă 
mai târziu, eram în măsură să-l apuc de mână. Cât despre 
lord John, el a păşit pe copac - a păşit, în adevăratul înţeles 
al cuvântului, fără nici un sprijin! Nervii lui trebuie să fi fost 
de oţel! 

Prin urmare, toţi patru eram aproape de ţara visată, de 
lumea dispărută a lui Maple White! Trăiam clipele 
triumfului! Cine ar fi bănuit că erau atât de apropiate de ale 
dezastrului? Daţi-mi voie să vă povestesc, cât mai pe scurt 
cu putinţă, cum s-a abătut asupra noastră groaznica 
lovitură care ne-a lăsat zdrobiţi. 

Părăsisem marginea podişului şi pătrunsesem cam 50 de 
iarzi în mărăciniş când, în spatele nostru, s-a auzit un 
zgomot îngrozitor de prăbuşire. Avântându-ne laolaltă, ne- 
am repezit spre locul de unde plecasem. Puntea dispăruse. 
M-am uitat în josul stâncii. 

Crengi încâlcite, un trunchi sfărâmat, o masă informă: 
fagul nostru! Să se fi prăbuşit marginea podişului împreună 
cu copacul? O clipă, gândul acesta şi-a făcut drum în minţile 
noastre. Dar el a dispărut când, de cealaltă parte a piscului, 
s-a ivit încet o faţă negricioasă, faţa metisului Gomez. Da, el 


era, Gomez, dar nu acela pe care-l cunoşteam, împietrit ca 
o mască şi cu surâsul lui umil. Avea acum ochii strălucitori, 
trăsăturile schimonosite şi obrajii congestionaţi de ură, de 
bucuria nebună a omului care s-a răzbunat. 

— Lord Roxton! A urlat el. Lord John Roxton! 

— Ce este? I-a răspuns tovarăşul nostru. Aici sunt. 

Un hohot de râs s-a rostogolit peste prăpastie. 

— Da, câine englez, acolo eşti şi acolo ai să rămâi! Am 
aşteptat, am tot aşteptat. În sfârşit a bătut şi ceasul 
răzbunării mele! Chinul pe care l-ai suferit la urcuş nici nu 
se compară cu cel pe care-o să-l suferi la coborâş! Nebuni 
ce sunteţi, iată-vă prinşi în capcană! Şi încă toţi, toţi! 

Am rămas ţintuiţi locului, muţi de mirare. O creangă ruptă, 
rămasă în iarbă, ne-a arătat pârghia de care se slujise ca să 
facă să alunece puntea. Faţa lui Gomez a dispărut o clipă, 
apoi a apărut iar, mai turbată încă. 

— Puțin a lipsit să nu vă zdrobim sub o stâncă, acolo, în 
peşteră, a strigat el. Dar e mai bine aşa. Acum vă aşteaptă 
moartea, cu încetul, moartea înspăimântătoare. Oasele 
voastre or să putrezească acolo sus şi nimeni n-o să le ştie 
vreodată locul, nimeni n-o să le sape cândva vreun 
mormânt! În ceasul agoniei, gândiţi-vă la Lopez pe care l-aţi 
ucis acum 5 ani pe malurile Putomayo-ului. Eu sunt fratele 
lui. Şi acum, orice s-ar întâmpla, pot să mor liniştit, pentru 
că l-am răzbunat! 

Un pumn furios s-a repezit spre noi, apoi totul a reintrat în 
linişte. 

Odată răzbunat, lui Gomez nu-i rămânea decât să fugă, ca 
să nu i se întâmple nimic. Dar dorinţa aceea nebună de a 
dramatiza, căreia un latin nu-i poate rezista nici odată, i-a 
adus pieirea. Roxton, acela care pe locurile acestea fusese 
poreclit „Biciul lui Dumnezeu”, nu era omul să se lase 
provocat fără să răspundă. Ca să coboare, metisul trebuia 
să înconjoare stânca. Lord John nu l-a aşteptat să atingă 
pământul. Alergând spre marginea podişului, s-a instalat 
într-un punct de unde putea să-l nimerească. Am auzit o 


uşoară detunătură, un strigăt puternic, zgomotul unui trup 
care se prăbuşeşte şi lord Roxton s-a întors spre noi, cu faţa 
împietrită. 

— M-am purtat ca un neghiob, a zis cu amărăciune în glas. 
Din pricina nesocotinţei mele vă găsiţi acum la strâmtoare. 
Datoriile de sânge nu se şterg multă vreme din sufletul 
acestor oameni. Ar fi trebuit să-mi aduc aminte de asta şi să 
mă păzesc puţin. 

— Şi celălalt? Pentru că au trebuit să pună umărul doi ca 
să urnească din loc copacul. 

— L-aş fi putut împuşca şi pe el, dar l-am lăsat să trăiască. 
Nu e sigur c-a fost complice. Dar poate că ar fi fost mai bine 
dacă-l ucideam, pentru cazul când, după cum spuneaţi, l-ar 
fi ajutat. 

Acum când fapta metisului ni-l demascase, ne aminteam 
fiecare de câte o trăsătură suspectă de-a lui: dorinţa lui 
permanentă de a ne cunoaşte intenţiile, faptul că-l 
surprinsesem într-o seară ascultând în spatele cortului, 
privirile furişe de ură care-i scăpau câteodată. Discutam 
încă, încercând să ne adaptăm noii stări de lucruri, când ne- 
a atras atenţia o scenă ciudată care se petrecea în câmpie, 
sub noi. 

Un om îmbrăcat în haine albe, care nu putea fi decât 
metisul supravieţuitor, fugea cum nu fuge nimeni decât în 
faţa morţii. După el, la câţiva paşi, alerga în galop o făptură 
de abanos: credinciosul nostru Zambo. L-am văzut pe negru 
sărind asupra metisului şi înnodându-i braţele în jurul 
gâtului. S-au rostogolit amândoi la pământ, apoi Zambo s-a 
ridicat, s-a uitat la omul culcat la picioarele lui şi a început 
să alerge spre noi, dând vesel din mână. Forma cea albă a 
rămas nemişcată în câmpie. 

Cei doi trădători îşi ispăşiseră crima. Dar situaţia noastră 
nu era cu nimic mai bună. N-aveam nici un mijloc să punem 
din nou piciorul pe piscul de stâncă. Până atunci 
aparţinusem lumii; de aci încolo nu mai aparţineam decât 
podişului. Orice legătură între lumea civilizată şi podiş 


fusese întreruptă. Sub ochii noştri se întindea câmpia, la 
capătul căreia ne aşteptau bărcile. Mai departe, dincolo de 
orizontul de ceaţă violetă, ne aştepta râul, la capătul căruia 
era civilizaţia. Dar între noi şi toate acestea, nu mai era nici 
o legătură. Geniul omenesc nu ne mai putea oferi nici un 
mijloc de a restabili, pe deasupra prăpastiei, vreun drum 
între vieţile noastre trecute şi noi, cei de azi. O clipă fusese 
de ajuns ca să ne răstoarne toate condiţiile vieţii. 

Acesta a fost momentul când am putut să apreciez, într- 
adevăr, stofa din care erau croiţi cei trei prieteni ai mei. 
Serioşi, desigur şi duşi pe gânduri, ei păstrau totuşi o 
netulburată seninătate. Pentru că, în clipa aceea, nu 
puteam face nimic altceva decât să aşteptăm cu răbdare, 
stând printre mărăcini, sosirea lui Zambo. În sfârşit, faţa lui 
cinstită de Hercule negru s-a ivit în vârful piscului. 

— Ce să fac acum? A strigat el. Spuneţi-mi şi eu mă execut. 

Dar răspunsul la această întrebare nu era uşor de dat. Un 
singur lucru era limpede: Zambo rămăsese singura noastră 
legătură cu lumea dinafară. Nu trebuia, sub nici un motiv, 
să-l lăsăm să plece. 

— Nu, nu! Ne striga el, n-o să vă părăsesc! Totdeauna şi cu 
orice risc o să mă găsiţi aici. Dar e cu neputinţă să-i mai 
ţinem pe indieni. Au început să vorbească prea mult. 
Curupuri sălăşluieşte acolo sus. Vor să plece. Îngăduiţi-mi 
să le dau drumul. 

Era fapt constatat că, în timpul din urmă, indienii dădeau 
semne de oboseală şi de nerăbdare. Zambo avea dreptate, 
nu i-ar mai fi putut opri. 

— Fă-i să aştepte până mâine, Zambo, l-am rugat. Vreau să 
le încredinţez o scrisoare. 

— Prea bine, stăpâne! Vă făgăduiesc că or să aştepte până 
mâine. Dar, deocamdată, ce trebuie să fac? 

Deocamdată avea foarte multe de făcut şi le-a făcut pe 
toate de minune. Mai întâi a dezlegat frânghia legată de 
trunchiul fagului şi ne-a aruncat unul din capete. Era 
subţire, dar cât se poate de solidă, şi, dacă nu ne puteam 


gândi s-o folosim ca punte, o să-i preţuim fără îndoială 
calităţile cu prilejul vreunei ascensiuni. Apoi a legat de 
celălalt capăt sacul cu provizii, pe care-l adusesem în vârful 
piscului, aşa că l-am putut trage spre noi. În felul acesta, 
chiar dacă n-am mai fi găsit pe podiş nimic altceva, aveam 
hrana asigurată pentru cel puţin o săptămână. În sfârşit, a 
coborât ca să aducă alte colete în care erau tot felul de 
lucruri, mai ales muniții, le-a ridicat sus, iar noi le-am tras 
cu frânghia. Se lăsase noaptea când s-a coborât pentru 
ultima oară, făgăduindu-mi din nou că o să-i oprească pe 
indieni până a doua zi dimineaţa. 

Prin urmare, cea dintâi noapte pe podiş mi-am petrecut-o 
scriind toate acestea la lumina slabă a unui opaiţ. 

Ne-am aşezat tabăra şi am cinat chiar pe marginea stâncii. 
Două sticle de „Apollinaris”, scoase din sac, ne-au îngăduit 
să ne potolim setea. Aveam neapărat nevoie să găsim apă. 
Dar fără îndoială că însuşi lord John se gândea că 
avusesem, pentru o singură zi, destule peripeții şi apoi 
niciunul dintre noi nu se simţea în stare să meargă mai 
departe. 

Din prudenţă, am găsit cu cale că era mai bine să nu 
aprindem focul şi să nu facem zgomot. 

Mâine, sau mai bine zis astăzi, deoarece zorile m-au găsit 
aplecat încă pe foile acestea, vom începe să cercetăm acest 
ţinut ciudat. Nu ştiu dacă voi mai putea scrie şi când. 
Indienii noştri n-au părăsit încă posturile. Credinciosul 
Zambo n-o să uite desigur că peste o clipă trebuie să ia 
această scrisoare. Va ajunge vreodată la dumneata? 

P. S. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât situaţia noastră 
mi se pare mai fără scăpare. Nu văd nici o posibilitate de 
întoarcere. Dacă ar exista pe marginea podişului un copac 
destul de înalt, l-am putea arunca peste prăpastie. Dar la 50 
de paşi în jur nu se vede niciunul. Chiar dacă am pune 
umărul cu toţii n-am putea ajunge nici odată să târâm un 
trunchi care să ne folosească în acest scop. Bineînţeles că 


frânghia e prea scurtă ca să ne servească la coborât. Da, 
situaţia noastră e desperată, desperată! 

CAPITOLUL X. 

S-AU ÎNTÂMPLAT CELE MAI MINUNATE LUCRURI. 

MEREU NI SE întâmplă cele mai extraordinare lucruri. În 
ce priveşte hârtia, nu mai am decât cinci carnete vechi, iar 
în ce priveşte tocul, numai un stilou. Dar atâta timp cât o să- 
mi mai pot mişca mâna, o să continui să notez impresiile şi 
aventurile noastre. Deoarece, într-adevăr, suntem singurii 
dintre toţi muritorii cărora ne e dat să vedem ceea ce 
vedem şi e de o importanţă capitală să nu lăsăm lucrurile să 
se deformeze în amintirea noastră, fără să mai socotim că 
nenorocul care ne urmăreşte ar putea, într-o bună zi, să ne 
doboare. Oare Zambo o să ducă scrisorile până la fluviu? 
Oare o să pot, printr-o minune, să aduc eu singur 
însemnările acestea? Sau, până la urmă, vreun îndrăzneţ 
explorator, plecând cu vreun avion pe urmele noastre, o să 
descopere paginile acestui jurnal? În orice caz, am impresia 
că sunt sortite să supravieţuiască şi să devină nemuritoare. 

O viaţă nouă s-a deschis pentru noi a doua zi după ce, din 
pricina ticăloşiei lui Gomez, am rămas captivi pe podiş. 
Întâmplarea care a inaugurat-o nu era făcută să ne dea o 
impresie tocmai favorabilă asupra ținutului în care ne 
aflam. Deşteptându-mă de dimineaţă dintr-un somn scurt, 
ochii mi s-au oprit asupra unui semn curios pe picior. 
Pantalonul, puţin suflecat deasupra ciorapului, lăsa să mi se 
vadă pe piele un fel de boabă de strugure, compactă şi 
roşcată. M-am aplecat uimit şi, apucând-o între degetul 
mare şi arătător, am zdrobit-o împroşcând sânge împrejur. 
La strigătul meu de scârbă, cei doi profesori au venit 
alergând spre mine. 

— Foarte interesant, a făcut Summerlee, aplecat peste 
tibia mea. 

— O căpuşă uriaşă care până acum, după câte ştiu, n-a fost 
încă clasificată. 


— Iată cea dintâi recompensă a strădaniilor noastre! A zis 
Challenger, cu felul lui pedant de a se exprima. Nu putem 
face altceva decât să numim această insectă Ixodes Maloni. 
Mica neplăcere a unei înţepături, tânărul meu prieten, nu 
poate precumpăni privilegiul glorios de a-ţi avea numele 
înscris pentru totdeauna în analele Zoologiei! Ce 
nenorocire că ai distrus acest specimen tocmai în momentul 
când era mai îmbuibat! 

— Păduche scârbos! Am strigat. 

Challenger şi-a încruntat sprâncenele. Dar punând pe 
umărul meu o mână ocrotitoare, a urmat: 

— Învață să priveşti totul cu uitare de sine dintr-un punct 
de vedere pur ştiinţific. Pentru un om ca mine, înclinat spre 
filosofie, căpuşa asta cu trompa în chip de lanţetă şi cu 
stomacul extensibil e ca o capodoperă a naturii, cu nimic 
mai prejos decât păunul, de pildă, sau decât aurora boreală. 
Mă mâhneşte faptul că te aud calificând-o în termeni atât 
de puţin ştiinţifici. Nădăjduiesc că, dacă ne-om da oarecare 
osteneală, o să putem procura un alt exemplar. 

— Să nu te îndoieşti de asta, a zis Summerlee, în bătaie de 
joc. Chiar acum am văzut una dispărând sub gulerul 
cămăşii dumitale! 

Challenger a sărit în sus mugind ca un taur, smulgându-şi 
haina şi rupându-şi cămaşa, ca să se dezbrace mai repede. 
Summerlee şi cu mine râdeam aşa de cumplit, încât nu mai 
ajungeam să-l ajutăm. Am sfârşit totuşi prin a-i dezgoli 
pieptul monstruos (54 de țoli, măsura croitorului) şi, din 
jungla neagră care-l acoperea, am scos, înainte de a-l fi 
muşcat, căpuşa călătoare. Dar tot mărăcinişul din jurul 
nostru era invadat de aceste vietăţi scârboase şi nu aveam 
alt mijloc de apărare împotriva lor decât să ridicăm tabăra. 

Dar înainte de asta trebuia să dăm instrucţiuni 
credinciosului nostru negru care, din vârful piscului stâncos 
unde apăruse, ne arunca peste prăpastie cutii cu cacao şi 
biscuiţi. I-am poruncit ca din proviziile pe care le lăsasem la 
poalele stâncii să păstreze pentru el atât cât i-ar trebui ca 


să trăiască timp de două luni. Indienii urmau să primească 
restul drept plată pentru serviciile pe care ni le făcuseră şi 
pentru transportul scrisorilor noastre până la Amazon. 
Câteva ore mai târziu i-am văzut defilând unul după altul pe 
câmpie: fiecare purta pe cap câte un pachet, întorcându-se 
pe cărarea pe unde venisem. Cât despre Zambo, s-a instalat 
în cortul nostru cel mic de la piciorul piscului şi a rămas 
acolo, singura noastră legătură cu lumea de jos. 

Hotărâţi să ne grăbim, am început prin a căuta un refugiu 
împotriva căpuşelor, într-un luminiş închis din toate părţile 
de tufe de copăcei. Lia mijloc erau bucăţi de stânci, netede 
ca nişte lespezi şi, foarte aproape, un izvor minunat. 
Instalaţi comod într-un loc destul de curat, ne-am început 
pregătirile pentru explorarea acestui ţinut nou. Prin frunziş 
răzbăteau glasuri de păsări, printre care unul pe care îl 
auzeam pentru întâia oară, un țipăt ciudat, era singura 
manifestare de viaţă. 

Mai întâi ca să ştim bine ce aveam şi ce nu aveam, am 
făcut un inventar: cu ceea ce luasem noi şi cu ceea ce ne 
aruncase Zambo cu frânghia, nu ne lipsea nimic. Principalul 
era că, în caz de primejdie, puteam să punem în bătaie 
patru carabine cu 1 300 de cartuşe, fără să mai vorbim de 
puşca de vânătoare, pentru care nu aveam, la drept 
vorbind, decât 150 de gloanţe de calibru mijlociu. În ce 
priveşte hrana, eram aprovizionaţi pentru mai multe 
săptămâni. În sfârşit, aveam o cantitate suficientă de tutun 
şi câteva instrumente ştiinţifice, printre care un telescop 
mare şi un puternic binoclu de câmp. Am adunat totul în 
luminiş şi, ca prim mijloc de apărare, am tăiat cu toporaşul 
şi cu cuţitele arbuşti cu spini, pe care i-am aşezat în aşa fel, 
încât alcătuiau un diametru de aproximativ 15 paşi, un scut 
de pază. Acolo trebuia să ne instalăm pentru câtva timp 
cartierul general şi, la adăpost de orice pericol iminent, 
cămara. Locul acela l-am botezat „Fortul Challenger”. 

Se făcuse ora prânzului şi noi nu ne pusesem încă în 
siguranţă. Dar căldura nu era prea supărătoare. De altfel, 


vegetaţia semăna destul de mult cu cea din clima 
temperată. Printre copacii care ne înconjurau cu desişul lor 
am recunoscut stejarul, fagul şi mesteacănul. Un „gingko7” 
uriaş îi întrecea însă pe toţi, întinzând deasupra fortului 
nostru crengile mari şi frunzele netede. Ne-am aşezat la 
umbra lui ca să-l ascultăm pe lord John, care-şi luase 
asupră-şi, cu atâta uşurinţă, comanda în momentul crucial, 
impunându-şi punctul său de vedere. 

— Atâta timp cât nu ne-a văzut sau auzit vreun om sau 
vreo fiară, a început el, suntem în siguranţă. N-o să avem 
de întâmpinat greutăţi decât începând din clipa când vor 
descoperi că suntem aici. Nimic nu ne arată însă că lucrul 
acesta s-ar fi întâmplat. Prin urmare, să ne ascundem aici 
pentru câtva timp, să cercetăm ţinutul şi să încercăm să ne 
facem o idee despre vecinii noştri, înainte de a intra în 
legătură de prietenie cu ei. 

— Dar trebuie să şi înaintăm, am îndrăznit eu. 

— Nici vorbă, tinere, o să înaintăm. Dar cu băgare de 
seamă. Nu trebuie să operăm nici odată la o distanţă de la 
care să nu ne putem retrage la baza noastră. Mai ales nu 
trebuie, dacă nu ne e viaţa în joc, să tragem cu puşca. 

— Totuşi, chiar dumneata ai tras ieri, i-a obiectat 
Summerlee. 

— Nu m-am putut stăpâni. De altfel, vântul bătea cu 
putere şi în direcţie contrară. Nu cred că zgomotul a putut 
să pătrundă prea departe pe podiş. Dar, deoarece a venit 
vorba despre podiş: cum să-l botezăm? Pentru că cred că-i 
de datoria noastră să-i dăm un nume. 

S-au făcut câteva propuneri, mai mult sau mai puţin 
fericite. Propunerea lui Challenger a avut cel mai mare 
succes. 

— În privinţa numelui - a zis el - nu văd decât unul care i 
s-ar potrivi şi anume pe acela al omului care l-a descoperit. 

Ţara asta nu poate fi decât ţara lui Maple White. 

Şi aşa am botezat-o, aşa am însemnat-o pe hartă, aceasta 
fiind acum sarcina mea specială, aşa o vor numi, cred, 


atlasele viitorului. 

Acest ţinut al lui Maple White trebuia să-l străbatem cât 
mai curând, în chip paşnic. Ştiam, deoarece văzusem cu 
ochii noştri, că era plin de animale necunoscute, iar 
albumul artistului american ne pregătise că vom întâlni 
monştri şi mai de temut. Eram în drept să credem că ţinutul 
era locuit şi de oameni, care nu păreau tocmai dispuşi să ne 
facă o primire bună, după cum ne-o dovedise scheletul tras 
în ţeapa de bambus: pentru că el nu s-ar, fi găsit acolo, dacă 
omul n-ar fi fost aruncat din înălţimea stâncii. 

Captivi, fără nădejdea de a mai scăpa vreodată dintr-un 
ţinut ca acesta, expuşi tuturor primejdiilor, aveam o mie de 
motive să aprobăm măsurile de prudenţă pe care 
experienţa i le dicta lui lord John. Dar cum să ne oprim la 
uşa misterului când ardeam de nerăbdare să-l pătrundem şi 
să ne împărtăşim sufletele cu el? 

După ce am baricadat cu arbuşti intrarea „zarebei8” 
noastre ne-am lăsat tabăra şi proviziile la adăpostul acestui 
gard viu, apoi am luat-o cu băgare de seamă de-a lungul 
pârâului, al cărui izvor era în stăpânirea noastră şi care ne 
putea servi şi de călăuză la întoarcere. 

N-a trecut mult timp şi am descoperit semne care indicau 
că eram înconjurați de surprize. După ce am străbătut o 
pădure deasă în lungime de câteva sute de iarzi, în care 
creşteau copaci cu totul necunoscuţi pentru mine, dar pe 
care Summerlee, botanistul nostru, i-a recunoscut a fi specii 
de conifere şi cicadee, dispărute de multă vreme în lumea 
din care veneam, am pătruns într-o regiune unde pârâul 
nostru, lărgit dintr-o dată, alcătuia o baltă întinsă. Trestii 
înalte, de o specie deosebită, aparţinând pe cât se pare 
familiei equisetaceelor, sau „coadă de cal”, se încâlceau în 
tufe dese cu ferigi arborescente şi toate laolaltă unduiau în 
bătaia vântului. 

Deodată lord John, care mergea în capul coloanei, s-a 
oprit, ridicând mâna: 


— Priviţi! A zis el. Dumnezeule! Iată, desigur, urme de-ale 
unor strămoşi ai păsărilor. 

Şi am văzut în faţa noastră pe pământul moale, urma unei 
labe uriaşe cu trei degete. O vietate străbătuse balta şi 
intrase în pădure. Ne-am oprit să cercetăm urma aceasta 
monstruoasă. Dacă într-adevăr era a unei păsări - şi ce altă 
vietate ar fi putut lăsa o asemenea urmă? 

— Laba aceea era cu mult mai mare decât a unui struţ, 
încât, privită sub acest raport, pasărea însăşi trebuia să fi 
fost uriaşă. Lord John s-a uitat în jurul lui, apoi şi-a vârât 
două cartuşe în carabină. 

— Declar, pe cinstea mea de vânător, a zis el, că aceste 
urme sunt proaspete de tot. Nu-s nici zece minute de când 
monstrul a trecut pe-aici. Uitaţi-vă! În urma asta, care-i mai 
adâncă decât celelalte, apa ţâşneşte încă. Dar, pe Jupiter! 
lată şi urmele unui pui! 

Într-adevăr, urme mai mici, dar de aceeaşi formă, 
mergeau paralel cu cele mari. 

— Şi despre asta ce spui? A strigat atunci profesorul 
Summerlee, cu un aer triumfător, arătându-ne printre 
urmele cu trei degete şi una cu cinci degete, asemeni unei 
fantastice mâini omeneşti. 

— Am mai văzut una la fel în argila lui Wealden! I-a 
replicat Challenger, extaziat. E urma unui animal ce merge 
în picioare pe labele de dinapoi, care nu au decât trei 
degete şi pune pe pământ, din timp în timp, una din labele 
de dinainte, care au câte cinci degete. Şi animalul acesta 
nu-i o pasăre, scumpul meu Roxton, nu-i o pasăre! 

— Dar atunci, ce-i? 

— O reptilă, un dinosaur! Numai un dinosaur poate lăsa o 
asemenea urmă. L-a intrigat destul pe Wealden, pe doctorul 
acela cumsecade din Sussex, acum nouăzeci de ani! Dar 
cine s-ar fi putut aştepta să vadă un spectacol ca acesta! 

Cuvintele lui s-au stins într-o şoaptă, iar noi ceilalţi am 
rămas muţi de uimire. Luându-ne după urme, am părăsit 
mlaştina şi am străbătut o perdea de mărăcini şi de copaci. 


Acolo se deschidea un luminiş şi în locul acela deschis am 
văzut cinci dintre cele mai extraordinare lighioane pe care 
mi-aş fi închipuit că o să le întâlnesc vreodată! Ascunşi după 
tufişuri, le-am putut observa în voie. 

Erau cinci, după cum am spus: doi adulţi şi trei pui, toţi de 
dimensiuni colosale. Puii erau cam de mărimea unui elefant, 
în timp ce adulţii întreceau cu mult toate vietăţile pe care le 
cunoşteam. Aveau pielea de culoarea ardeziei, acoperită cu 
solzi că de şopârlă, care străluceau la soare. Aşezaţi toţi 
cinci, se sprijineau în cozile lor puternice şi pe labele 
imense de dinapoi, cu câte trei degete, în timp ce cu labele 
de dinainte, mai mici şi cu câte cinci degete, trăgeau spre ei 
crengile şi mâncau frunze. Închipuiţi-vă, ca să vă faceţi o 
idee meii exactă, nişte canguri monstruoşi, înalţi de 20 de 
picioare şi cu pielea ca a crocodililor negri. 

Nu ştiu cât timp am stat aşa, contemplând această scenă 
nemaipomenită. Un vânt puternic bătea spre noi, tufişurile 
ne ascundeau cu totul, aşa că nu riscam să fim descoperiţi. 
Uneori puii se hârjoneau în jurul părinţilor, târându-i în 
joaca lor şi atunci pământul răbufnea înăbuşit. Puterea 
celor mari părea formidabilă. Unul din ei, întâmpinând 
oarecare greutate ca să ajungă la un buchet de frunze, a 
apucat copacul cu labele de dinainte şi, cât era el de mare, 
l-a smuls cu totul din pământ ca pe o tufă oarecare - ceea 
ce îmi păru o demonstraţie a forţei lui musculare, dar nu şi 
a inteligenţei lui, deoarece copacul i-a căzut în cap. Lucrul 
acesta l-a făcut să scoată strigăte ascuţite, de unde am tras 
concluzia că există o limită a ceea ce e în stare să îndure. 
Fără îndoială, s-a gândit că locul era de vină şi a plecat prin 
pădure săltând, urmat de femela şi de puii lui. Pieile lor au 
mai aruncat o clipă reflexe de ardezie printre copaci, 
capetele lor s-au mai legănat foarte sus, pe deasupra 
mărăcinişului, apoi nu i-am mai văzut. 

M-am uitat la tovarăşii mei. Lord John, în picioare, îşi ţinea 
degetul pe cocoşul puştii şi tot sufletul lui de vânător îi 
ardea în priviri. Ce n-ar fi dat ca unul din capetele acestor 


monştri să poată lua loc între cele două grinzi care se 
încrucişau deasupra căminului din locuinţa lui, aşa de 
plăcută, de la Albany! Dar şi-a adus aminte că succesul 
întregii noastre expediţii atârna doar de atât: să nu fim 
descoperiţi de vieţuitoarele acestui pământ necunoscut. Cei 
doi profesori, extaziaţi şi muţi, nu fuseseră în stare, în 
emoția lor, decât să se ia de mână inconştient, rămânând 
acolo ca doi copii în faţa unei minuni. Un surâs îngeresc 
înflorea pe obrazul lui Challenger, în timp ce pe faţa 
batjocoritoare a lui Summerlee mirarea se amesteca cu 
respectul. 

— Nune dimittis9! A exclamat el, în sfârşit. Ce se va spune 
în Anglia? 

— Ce se va spune în Anglia, iubitul meu Summerlee? O să- 
ţi spun eu, cu precizie şi fără să greşesc: se va spune că eşti 
un mincinos patentat, un şarlatan ştiinţific, exact aşa cum 
aţi spus despre mine dumneata şi toţi ceilalţi! 

— Dar dacă o să prezentăm fotografii? 

— Trucate, Summerlee! Trucate grosolan! 

— Dar dacă o să arătăm specimene de asemenea animale? 

— Da, asta. Se poate! Malone şi toată gaşca lui spurcată 
din Fleet Street o să aibă mult de furcă cu elogiile pe care 
va trebui să ni le aducă! 28 august, ziua în care am văzut 
cinci iguanodoni vii într-o poiană din ţara lui Maple White: 
notează-ţi-o asta în carnet, tânărul meu prieten şi trimite-o 
fiţuicii dumitale. 

— După aceea, a adăugat lord John, pregăteşte-te să 
primeşti în spate cizma directorială! Lucrurile, vezi 
dumneata, băiete, iau un aspect cu totul diferit când le 
priveşti de departe, de sub cerul Londrei. Cunosc mulţi 
oameni care nu-şi povestesc aventurile, deoarece ştiu că n- 
ar fi crezuţi. Cine-i poate acuza! Nouă înşine, peste vreo 
lună sau două, toate astea or să ne facă impresia unui vis. 
Ce spuneai că sunt dihăniile astea? 

— Iguanodoni, i-a răspuns Summerlee. O să găseşti 
pretutindeni urmele paşilor lor în nisipurile din Hastings, 


din Kent şi din Sussex. Trăiau în sudul Angliei într-o epocă 
în care vegetaţia umedă era destul de bogată ca să le 
asigure viaţa. Când s-au schimbat condiţiile, au murit. Aici, 
unde condiţiile par a nu se fi schimbat, trăiesc încă. 

— Dacă mai ieşim vreodată vii din această ţară, a declarat 
lord John, nu mă las fără să duc cu mine un cap de 
iguanodon. Dumnezeule! Numai la vederea lui oamenii din 
Somalia şi din Uganda s-ar înverzi! Nu ştiu ce gândiţi voi, 
ceilalţi, dar eu am impresia că umblu tot timpul pe o 
pojghiţă de gheaţă care trebuie să se spargă! 

Aveam şi eu acelaşi sentiment de îngrijorare faţă de 
primejdiile necunoscute care ne înconjurau. Sub copaci, 
întunericul avea ceva ameninţător: când ridicam ochii, 
frunzişul umbrit îmi umplea inima de o frică nelămurită. 
Fără îndoială că lighioanele monstruoase pe care le 
văzusem erau nişte biete vietăţi greoaie şi inofensive, care 
nu doreau răul nimănui. Dar ce alte supraviețuitoare ale 
epocilor imemoriale, ce dihănii crunte, hidoase şi sprintene 
se pregăteau, ascunse după aceste stânci sau aceste 
tufişuri, să se repeadă asupra noastră? Nu ştiam mare 
lucru din viaţa preistorică; citisem o singură carte în care 
era vorba despre nişte monştri care ar fi putut face cu leii şi 
cu tigrii exact ceea ce pisica face cu şoarecele. Ce s-ar 
întâmpla dacă ne-am lovi de ele în pădurile din ţara lui 
Maple White? 

În aceeaşi dimineaţă, care era prima din cele pe care 
aveam să le petrecem pe acest pământ, am avut o nouă 
aventură, la care nici odată n-o să mă pot gândi fără 
dezgust. Dacă luminişul iguanodonilor, după vorba lui lord 
John, o să rămână în mintea noastră ca un vis, lacul 
pterodactililor o să rămână ca un coşmar. 

Dar s-o iau de la început. 

Traversam pădurea pe îndelete, mai întâi pentru că lord 
John nu ne lăsa să înaintăm decât atât cât cerceta el drumul 
mai înainte, apoi pentru că la fiecare pas, sau aproape, unul 
sau altul din cei doi profesori cădeau în extaz în faţa 


vreunui tip necunoscut de floare sau de gâză. Nu mersesem 
mai mult de trei mile, ţinând mereu malul drept al pârâului, 
când am dat peste un teren desfrunzit. Dincolo de tufişurile 
care ne înconjurau am observat un loc pe unde bolovanii de 
stâncă, până atunci împrăştiaţi pe podiş, alcătuiau o masă 
compactă. În timp ce păşeam prin mărăcinişul care se înălța 
până la brâu, ne-a ajuns la urechi un zgomot ciudat, un 
murmur înăbuşit şi neîntrerupt, piuit şi şuierat în acelaşi 
timp, care părea că vine chiar din locul spre care ne 
îndreptam. Lord John ne-a oprit cu o mişcare, s-a aplecat şi 
a pornit în cercetare. Când a ajuns la linia de bolovani, l-am 
văzut privind pe deasupra ei cu băgare de seamă şi făcând 
un gest de mirare. Apoi a rămas acolo cu ochii mari 
deschişi, atât de uimit, încât ai fi zis că uitase de noi. În 
sfârşit, ne-a făcut din nou cu mâna, chemându-ne, dar în 
acelaşi timp recomandându-ne prudenţă. Toată atitudinea 
lui, deşi ne anunţa o surpriză, ne prevenea totuşi de o 
primejdie. 

Am ajuns la el, târându-ne şi ne-am uitat la rândul nostru 
pe deasupra stâncilor. Ceea ce se desfăşura în faţa noastră 
era o groapă, poate unul din fostele cratere de pe podiş. 
Avea forma unei cupe. În fund, la câteva sute de paşi, 
zăceau nişte bălți încremenite, tivite cu spumă albăstrie şi 
cu trestie. Locul acela, destul de sinistru prin însăşi 
înfăţişarea lui, împrumuta, datorită vietăţilor care trăiau în 
el, aspectul unuia din cele şapte cercuri ale infernului lui 
Dante: servea fără îndoială drept loc de întâlnire a 
pterodactililor. Erau acolo sute. La marginea apei puii se 
bălăceau în timp ce mamele lor hidoase cloceau nişte ouă 
despre care ai fi zis că erau făcute din piele galbenă. Şi din 
viermătul acela de reptile nu se desprindea numai o larmă 
înspăimântătoare care umplea văzduhul, dar şi o duhoare, 
un miros cumplit de mucegai care ne ameţea. În vremea 
asta masculii, masculii îngrozitori, uriaşi, cenuşii, 
descărnaţi, mai curând tipuri mumifiate decât animale vii, 
prezidau, fiecare din ei cocoţat pe câte un bolovan, fără să 


facă altă mişcare decât să-şi rotească ochii roşii sau să-şi 
întredeschidă uneori, la trecerea vreunei libelule, ciocul ca 
o capcană de prins şoareci. Antebraţele desfăşurate lăsau 
să le atârne în jur imensele aripi membranoase. Păreau 
nenumărate babe uriaşe, aşezate şi drapate în broboade 
sinistre, ca nişte pânze de păianjen care n-ar lăsa să treacă 
decât capetele lor fioroase. Mici şi mari, erau acolo, 
umplând groapa din faţa noastră, cam o mie. 

Cei doi profesori, în beţia în care-i cufundase cercetarea 
vieţii preistorice, ar fi vrut să nu se mai urnească de acolo 
toată ziua. Îşi arătau cu degetul resturile de peşti şi de 
păsări moarte presărate pe stânci, care dovedeau felul de 
hrană al acestor dihănii şi i-am auzit felicitându-se reciproc 
de lămurirea misterului pe care-l stârnise descoperirea 
unor schelete de pterodactili, în număr impresionant, în 
unele terenuri foarte aparte, ca de pildă în gresia verde de 
Cambridge - mister care se explica acum prin constatarea 
că aceşti dragoni zburători trăiau în colonii, ca pinguinii. 

Dar s-a întâmplat că Challenger, căutând să facă dovada 
unui fapt contestat de Summerlee, şi-a scos capul deasupra 
stâncilor. Lucrul acesta a fost cât pe ce să ne atragă 
moartea. Masculul cel mai apropiat a şuierat ascuţit. Aripile 
lui care, desfăşurate, aveau cu siguranţă 20 de picioare, au 
plesnit ca un bici, apoi şi-a luat zborul. Imediat femelele şi 
puii s-au adunat lângă apă, în timp ce ceilalţi, care stăteau 
de pază, îşi luau zborul unul câte unul. Şi când aceste 
lighioane s-au repezit în înaltul cerului toate deodată ca 
nişte rândunele, cu zvâcnituri iuți, a fost desigur o privelişte 
ameţitoare, dar o privelişte la care am înţeles că nu trebuia 
să luăm parte. Au descris întâi un cerc larg, parcă să 
descopere întinderea zonei primejdioase, apoi zborul s-a 
coborât şi cercul s-a strâns: au început să se învârte în jurul 
nostru, iar şuierul aerului sub loviturile aripilor mari şi 
cenuşii m-a făcut să mă gândesc, fără să vreau, la 
aerodromul din Hendon într-o zi de concurs. 


— Să fugim spre pădure, repede, fără să ne despărţim! A 
strigat lordul John, apucând puşca de ţeavă ca să se 
servească de ea ca de o măciucă. Lighioanele astea 
blestemate ne-au pus gând rău. 

Dar în clipa când începusem să batem în retragere, cercul 
s-a strâns deasupra noastră şi aripile ne-au atins obrazul. 
Am învârtit carabinele, fără să putem lovi nimic solid sau 
măcar vulnerabil. Deodată, din cercul cenuşiu şi vâjâitor a 
ţâşnit un cioc lung, care ne-a dat o lovitură. Apoi altul şi 
altul. Scoţând un țipăt, Summerlee şi-a pus mâna la obraz, 
de unde îi curgea sânge. M-am simţit lovit în ceafă şi m-am 
împleticit sub lovitură. Challenger a căzut. M-am aplecat să- 
] ridic, dar lovit din nou pe la spate, am căzut peste el. În 
aceeaşi clipă am auzit puşca lui lord John pocnind şi, 
ridicând ochii, am văzut una din bestii zbătându-se la 
pământ cu aripa sfărâmată, cu ciocul căscat, suflând greu, 
scuipând bale şi rotindu-şi ochii injectaţi de sânge, ca un 
demon din picturile Evului Mediu. La zgomotul detunăturii, 
ceilalţi se înălţaseră, dar îşi urmau zborul pe deasupra 
capetelor noastre. 

— Să ne grăbim! A strigat lord John, suntem în primejdie 
de moarte! 

Clătinându-ne, ne-am îndreptat spre mărăciniş. Dar n-am 
apucat să ne apropiem de copaci, că scorpiile au şi tăbărât 
asupra noastră. Summerlee a fost doborât la pământ. L-am 
ridicat. Încă un pas şi intram în pădure. Eram salvaţi, 
pentru că aripile pterodactililor n-aveau loc să se 
desfăşoare printre crengi. Şi în timp ce ne îndreptam 
târându-ne, zdrobiţi şi înnebuniţi, am putut să-i vedem încă 
multă vreme sus pe cerul albastru, abia mai mari decât 
nişte porumbei sălbatici, continuându-şi zborul în cerc şi, 
fără îndoială, observându-ne retragerea. Când, în sfârşit, 
am ajuns în desişul pădurii, ei părăsiseră urmărirea şi nu i- 
am mai văzut. 

— Aventură cât se poate de interesantă şi întru totul 
convingătoare! A zis Challenger care, oprindu-se cu noi pe 


malul râului, îşi spăla genunchiul umflat. lată-ne cât se 
poate de documentaţi, Summerlee, asupra obiceiurilor 
acestor turbaţi pterodactili! 

Summerlee îşi ştergea sângele care-i curgea dintr-o 
tăietură pe frunte, în timp ce eu, rănit grav la muşchii 
gâtului, îmi legam rana. Lordul John se alesese cu vestonul 
rupt deasupra umărului: dinţii fiorosului adversar îi 
zgâriaseră doar pielea. 

— Trebuie să notăm, a urmat Challenger, că tânărul nostru 
prieten a primit o lovitură cu ciocul, în timp ce vestonul 
lordului John n-a fost decât rupt printr-o muşcătură. Cât 
despre mine, m-au lovit în cap cu aripile lor, aşa că putem 
face o expunere variată asupra mijloacelor lor de atac. 

— Puțin a lipsit să nu ne coste viaţa! I-a răspuns grav lord 
John. Şi nu mi-aş putea închipui o moarte mai scârboasă 
decât să mori din pricina unor asemenea spurcăciuni! Îmi 
pare rău că am tras cu carabina, dar nu puteam face altfel. 

— Dacă n-ai fi făcut-o, n-am mai fi aici, am spus cu 
convingere. 

— De altfel, a adăugat el, lucrul nu poate să aibă urmări 
grave. Trebuie să existe prin aceste păduri şi prăbugşiri de 
copaci care să facă zgomot ca împuşcăturile. Şi acum, dacă 
vreţi să mă credeţi, ne-ajung atâtea emoţii pentru ziua de 
azi. Să ne întoarcem în tabără şi să luăm din farmacia 
noastră puţin acid fenic. Cine poate să ştie ce otravă pot 
avea în maxilarele lor dihăniile astea scârboase! 

Fără îndoială că nici odată vreun alt om n-a avut parte de 
asemenea zi, de la începutul lumii şi până azi. O nouă 
surpriză ne aştepta. Când, după ce am urmat cursul 
pârâului, am ajuns la luminiş, aspectul gardului viu care ne 
înconjura tabăra ne-a făcut să credem că, de data aceasta, 
aventura noastră se sfârşise. Din păcate, mai aveam de 
furcă înainte de a ne obişnui. Poarta „Fortului Challenger” 
era neatinsă, împrejmuirea nu avea nici o spărtură. Şi cu 
toate acestea, un vizitator misterios şi puternic pătrunsese 
înăuntru în lipsa noastră. Nu se vedea nici o urmă, doar o 


creangă ruptă de gingko ne dovedea felul în care străinul 
venise şi plecase. Iar starea proviziilor noastre, împrăştiate 
în toate părţile, ne dovedea puterea lui nimicitoare. O cutie 
de conserve era ruptă în bucăţi ca şi cum ar fi vrut să-i 
scoată conţinutul. O ladă cu cartuşe fusese făcută praf, iar 
alături am găsit o cămaşă de cartuş zdrobită. Sentimentul 
de groază a pus iarăşi stăpânire pe noi şi am început să 
cercetăm cu priviri înspăimântate adâncurile întunecate din 
jurul nostru, de unde ne pândea, poate, cine ştie ce duşman 
puternic. Şi ce bucurie a fost pe noi când, strigaţi de glasul 
lui Zambo şi alergând spre el, l-am zărit, râzând la noi, la 
piciorul piscului de stâncă. 

— Totul e în ordine, stăpâne Challenger, totul e în ordine! 
Striga el. Eu rămân aici. Nu vă temeţi de nimic. Mă găsiţi 
de câte cri o să aveţi nevoie de mine! 

Faţa lui blândă şi priveliştea nesfârşită care se desfăşura 
sub ochii noştri ne-au dus cu gândul îndărăt la confluentul 
Amazonului, ne-au adus aminte că trăiam în secolul al XX- 
lea şi că fusesem aduşi de puterea unui vrăjitor pe o planetă 
primitivă şi sălbatică. Era atât de greu de conceput că 
dincolo de marginea violetă a orizontului se afla fluviul cel 
mare, vapoarele, oamenii care-şi căutau de treburile 
mărunte ale vieţii, în timp ce nouă, rătăciţi printre vietăţile 
unei lumi preistorice, nu ne mai rămăsese decât dorinţa de 
a ne apropia din nou de toate acestea! 

Din această zi atât de plină, mi s-a întipărit în minte o 
ultimă amintire şi cu ea vreau să-mi închei însemnările. Cei 
doi profesori, ale căror răni bănuiesc că le agravaseră 
îndârjirea şi aşa destul de pronunţată, s-au luat la ceartă ca 
să-şi dovedească dacă agresorii aparţineau familiei 
pterodactililor sau a dimorphodonilor şi au ajuns să-şi 
arunce cuvinte tari. M-am îndreptat puţin şi, aşezat pe un 
trunchi de copac, fumam liniştit când lord John s-a apropiat 
încet de mine. 

— Spune-mi, Malone, m-a întrebat, îţi mai aminteşti cum 
era locul unde am văzut lighioanele acelea? 


— Foarte bine, i-am răspuns. 

— Un fel de crater, nu-i aşa? 

— Întocmai. 

— Şi solul? Ai observat solul? 

— Stâncos. 

— Dar împrejurul apei, pe lângă trestii? 

— Părea albăstrui. Ca argila. 

— Exact. Un crater de vulcan de argilă albastră. 

— Ei, şi? Am întrebat. 

— Nu, nimic, nimic. Mi-a răspuns şi s-a îndreptat, tot aşa 
precum venise, spre cei doi savanţi, care discutau înainte. 
Glasul ascuţit al lui Summerlee alterna cu vocea adâncă şi 
răsunătoare a lui Challenger. Observaţia lordului John mi-ar 
fi pierit din minte, dacă nu l-aş fi auzit, în aceeaşi seară, 
spunându-şi cu glas scăzut: „argilă albăstruie. Argilă în 
craterul unui vulcan!” Acestea au fost cele din urmă cuvinte 
pe care le-am mai auzit înainte de a mă cufunda într-un 
somn adânc. 

CAPITOLUL XI. 

DE DATA ASTA, EU AM FOST EROUL! 

LORDUL JOHN ROXTON avea dreptate să se teamă că 
muşcătura lighioanelor acelora oribile ar fi putut să conţină 
o otravă specială, pentru că a doua zi după prima noastră 
aventură pe podiş pe Summerlee şi pe mine ne scuturau 
frigurile, iar Challenger avea genunchiul atât de umflat, 
încât mergea şchiop. Aşa că ne-am petrecut toată ziua în 
tabără, ajutându-l, fiecare după puterile lui, pe lord John să 
ridice şi să întărească gardul de mărăcini, singura pavăză 
care ne apăra de primejdiile dinafară. Îmi amintesc că, fără 
să vreau, nu mă puteam scutura de impresia că eram 
observați îndeaproape, însă n-aş fi putut să precizez nici de 
către cine şi nici din care parte. 

Ideea aceasta îmi intrase până între-atât în minte, încât i- 
am împărtăşit-o şi lui Challenger, dar el şi-a explicat-o prin 
surescitaţia cerebrală datorită febrei. În fiecare clipă mă 
uitam cu nelinişte în jurul meu, încredinţat că trebuia să 


văd ceva. Însă nu vedeam decât desişul negru al gardului 
viu din jur sau umbra maiestuoasă aruncată de copacii 
impunători care-şi împleteau crengile deasupra capetelor 
noastre. Şi totuşi, impresia unei prezenţe nevăzute, 
duşmănoase şi viclene mă stăpânea din ce în ce mai mult. 
Amintindu-mi de credinţa indienilor în Curupuri - spiriduşul 
temut care stă la pândă în păduri - îmi închipuiam că 
prezenţa lui răzbunătoare îi urmărea pe toţi cei care-i 
încălcau lăcaşul îndepărtat şi inviolabil. 

În noaptea aceea (a treia a expediției noastre în ţara lui 
Maple White) s-a produs un fapt care ne-a lăsat o impresie 
înspăimântătoare şi ne-a făcut să-i fim recunoscători lui lord 
John pentru zelul pe care l-a depus ca să ne facă un adăpost 
de necucerit. 

Dormeam cu toţii în jurul focului care abia mai pâlpâia, 
când am fost treziţi (sau mai bine zis am sărit ca arşi din 
somn) de nişte strigăte care păreau că vin de la 100 de iarzi 
şi care erau mult mai ascuţite şi mai înfricoşătoare decât 
toate strigătele pe care le auzisem vreodată: îţi spărgeau 
urechile ca un şuierat de locomotivă, dar în timp ce 
şuieratul locomotivei e limpede, mecanic şi tăios, strigătele 
pe care le auzeam erau mai adânci, mai vibrante şi mai 
intense, pline de groază, de parcă veneau de la o fiinţă în 
agonie. 

Ne-am astupat urechile, ca să scăpăm de aceste urlete de 
primejdie cumplită care ne zdruncinau nervii. M-a trecut o 
sudoare rece şi inima a început să mi se zbată în piept. 
Toate blestemele unui suflet încătuşat, toate imprecaţiile pe 
care le-ar fi putut arunca cerului, toate nenorocirile ce le-ar 
fi putut aduna păreau strânse laolaltă şi îngrămădite în 
ţipătul acela de groază, la care se adăuga, completându-l 
grotesc cu intermitențe, un altul: un fel de hohot grav şi 
sonor, de bubuit, de gâlgâit, de chicot ieşit din gâtlej. Acest 
duet înspăimântător a ţinut cam trei sau patru minute şi tot 
frunzişul foşnea de bătaia din aripi a păsărilor gonite. Apoi 
s-a oprit, tot atât de neaşteptat cum începuse. Am rămas 


mult timp într-o. Tăcere îngrozită. Apoi lord John a aruncat 
în foc un braţ de vreascuri şi vâlvătaia roşie a luminat feţele 
crispate ale tovarăşilor mei, pâlpâind spre crengile uriaşe 
de deasupra capetelor noastre. 

— Ce-a fost asta? Am întrebat în şoaptă. 

— O să ştim mâine dimineaţă, mi-a răspuns lord John. Era 
aproape de tot, în dreptul luminişului. 

— Am avut prilejul, a început Challenger, cu o neobişnuită 
seriozitate, să asistăm la o tragedie preistorică, una din 
acelea care se petreceau, probabil, prin trestiile lagunelor 
jurasice, pe vremea când monştrii se luptau în mâl şi când 
cel mare ucidea pe cel mic. Fără îndoială că a fost o mare 
fericire pentru om faptul că a apărut mai târziu în ordinea 
creaţiei. În primele epoci ale vieţii existau forţe dinafară pe 
care nu le-ar fi putut înfrânge în chip eficace curajul şi nici 
maşinismul. Ce-ar fi putut face bietul om cu praştia şi cu 
săgeata lui, împotriva acestor forţe dezlănţuite în noapte? 
Monstrul s-ar fi simţit destul de bine chiar în faţa acestei 
carabine moderne! 

— Totuşi cred că l-aş lua la ochi, a zis lord John, 
mângâindu-şi puşca automată. Dar şi bestia ar fi avut 
prilejul să-şi apere pielea. 

Summerlee a ridicat o mână: 

— Sst! A făcut. Sunt sigur că aud ceva. 

În liniştea care s-a lăsat, am desluşit un zgomot regulat şi 
înăbuşit, care trăda apropierea unui animal cu pasul 
măsurat, ritmic şi greoi, dar atenuat parcă de nişte perniţe. 
A făcut înconjurul taberei, apoi s-a oprit lângă intrare. 
Răsufla greu, cu zgomot. Nu ne despărţea decât un desiş 
subţire de fiinţa aceea îngrozitoare pe care ne-o trimitea 
noaptea. Am pus cu toţii mâna pe puşcă, iar lord John a 
tăiat o deschizătură în gardul viu. 

— Dumnezeule! A şovăit. Cred că-l văd! 

M-am aplecat şi m-am uitat peste umărul lui prin spărtura 
gardului. Da. Şi eu îl vedeam. 


În umbra copacilor se zărea o formă întunecată, 
nedesluşită, abia schiţată, o formă ghemuită şi 
amenințătoare, care nu depăşea înălţimea unui cal, dar 
care lăsa să se bânuiască un volum şi o forţă considerabilă. 
Şuierul răsuflării ritmice şi puternice ca bubuitul unui 
motor dovedea un organism monstruos. Forma s-a mişcat şi 
doi ochi cumpliţi au aruncat sclipiri verzi. S-a auzit un 
foşnet neplăcut, ca şi cum monstrul ar fi înaintat, târându- 
se. 

— Cred că se pregăteşte să sară! Am strigat încărcându- 
mi puşca. 

— Nu trage! Nu trage! I-a şoptit lord John. Bubuitul unei 
puşti în noaptea asta liniştită s-ar auzi la câteva mile 
depărtare. Nu trage decât în ultimul moment! 

— Dacă trece gardul, suntem pierduţi! A zis Summerlee şi 
vorbele i s-au prelungit într-un râs nervos. 

— Nu, nu trebuie să-l treacă, a hotărât lord John. Însă 
păstraţi-vă armele ca pe un ultim mijloc de scăpare. Am o 
idee bună, o să vedeţi. 

Actul de curaj pe care l-am văzut a fost unul din cele mai 
splendide pe care le-ar fi putut face un om. S-a aplecat 
deasupra focului, a apucat o creangă aprinsă şi s-a 
strecurat afară prin deschizătura pe care o tăiase în gardul 
viu lângă intrare. Lighioana înainta mormăind fioros. Fără 
să stea pe gânduri, lord John a alergat spre ea cu paşi 
grăbiţi şi i-a aruncat lemnul aprins în faţă. O clipă am avut 
viziunea unei măşti înfiorătoare, a unui cap de broscoi uriaş 
cu pielea râioasă şi vezicată şi cu gura căscată din care i se 
prelingeau bale şi sânge. S-a auzit apoi păduricea trosnind: 
înspăimântătorul nostru oaspete fugise. 

— M-am gândit eu că n-o să reziste focului! Zicea lord 
John, întorcându-se râzând şi aruncând creanga peste 
vreascuri. 

— Nu trebuia să iei asupra dumitale un asemenea risc! Am 
strigat cu toţii. 


— N-aveam altceva de făcut. Dacă ar fi năvălit în mijlocul 
nostru şi am fi tras în el, am fi putut să ne împuşcăm unii pe 
alţii. lar dacă l-am fi rănit trăgând prin gard, nici vorbă că 
s-ar fi aruncat asupra noastră. lată-ne scăpaţi pentru 
moment în chip strălucit! Dar ce fel de dihanie o fi fost? 

Savanţii noştri s-au uitat unul la altul cu oarecare şovăială. 

— Întrucât mă priveşte, sunt incapabil să clasific animalul 
cu certitudine, a declarat Summerlee, aprinzându-şi pipa 
de la foc. 

— Făcând aceasta, dovediţi o lăudabilă rezervă ştiinţifică, 
a făcut Challenger, pe un ton de profundă condescendenţă. 
Nici eu nu pot să afirm mai mult decât că, după toate 
probabilitățile, ne-am aflat în prezenţa unui animal din 
ordinul dinozaurilor carnivori. Ştiţi doar că aveam oarecare 
bănuieli despre existenţa lor pe podiş. 

— Trebuie să ţinem seamă, a observat Summerlee, că 
unele specii de animale din vremurile preistorice n-au ajuns 
până la noi. Prin urmare să ne ferim a crede că am putea să 
le identificăm pe toate câte le vom întâlni. 

— Exact. O clasificare sumară e tot ce putem face. Ziua de 
mâine o să ne aducă, poate, elemente noi în ce priveşte 
identificarea. În aşteptare, am putea să ne culcăm. 

— Dar nu fără o santinelă, a zis lord John, cu hotărâre. Nu 
ne putem culca pe amândouă urechile, într-o ţară ca asta. 
De aci încolo, fiecare din noi o să facă, pe rând, două ore de 
gardă. 

— În cazul ăsta, a zis Summerlee, o să-mi termin pipa 
începând prima gardă. 

Şi de atunci înainte, nu ne-a lipsit nici odată un paznic. 

A doua zi am descoperit destul de repede pricina 
zgomotului cumplit care ne trezise din somn noaptea 
trecută. Luminişul iguanodonilor fusese scena unei tragedii 
înfiorătoare. Judecind după bălțile de sânge şi după fâşiile 
de carne risipite prin iarbă, ne-am închipuit la început că 
avusese loc un întreg masacru, dar cercetând mai cu 
atenţie am descoperit că atacul nu se produsese decât 


împotriva, unui singur monstru, care fusese sfâşiat de altul, 
poate nu mai mare decât el, dar în orice caz mai fioros. 

Cei doi profesori, grozav de absorbiți, examinau una după 
alta, comentându-le, resturile care purtau urmele unor dinţi 
sălbatici şi ale unor gheare uriaşe. 

— Trebuie să fim cu multă băgare de seamă în judecata 
noastră, zicea Challenger, care avea pe genunchi o halcă de 
carne. Asta ar părea isprava unuia din tigrii aceia care 
aveau dinţii ca un tăiş de sabie şi ale căror schelete se mai 
găsesc încă în unele roci din cavernele noastre. Dar 
lighioana pe care am văzut-o era, fără doar şi poate, mai 
mare şi avea caractere mai apropiate de ale reptilelor. Eu, 
personal, aş fi de părere că e vorba de un alosaur. 

— Sau un megalosaur, a adăugat Summerlee. 

— Dacă vrei. În orice caz, e vorba de unul sau de altul din 
aceşti doi uriaşi carnivori dinosaurieni, a căror familie a 
furnizat cele mai fioroase tipuri de viaţă animală care au 
dezonorat vreodată pământul şi au onorat muzeele. 

Această glumă i-a părut atât de spirituală, încât a început 
să râdă în hohote. Cu toate că nu avea decât un foarte 
redus simţ al umorului, orice glumă, cât de grosolană, când 
ieşea din gura lui îl făcea să se amuze copios. 

— Cu cât vom face mai puţin zgomot cu atât va fi mai bine, 
i-a întrerupt lord John, cu o voce seacă. Nu ştim ce primejdii 
ne înconjoară. Dacă oaspetelui de astă noapte i-ar veni gust 
să ne consume la micul dejun, n-o să mai râdem defel. Dar 
ce înseamnă pata aceea de pe pielea iguanodonului? 

Pielea cu solzi în culoarea ardeziei avea într-un loc, 
deasupra umărului, un ciudat semn rotund şi negru, făcut 
de o substanţă care semăna cu bitumul. Niciunul dintre noi 
n-am fost în măsură să găsim vreo explicaţie. Doar 
Summerlee a afirmat că ar fi văzut cu două zile înainte ceva 
asemănător pe pielea unui iguanodon din cei mici. 
Challenger nu spunea nimic, dar îşi dădea nişte aere şi se 
umfla în pene, ca şi cum n-ar fi fost nevoie decât să 


deschidă gura pentru ca problema să fie lămurită. În sfârşit, 
lord John l-a întrebat de-a dreptul. 

— Dacă Alteța Voastră îmi îngăduie să deschid gura, voi fi 
fericit să-mi expun părerea, i-a răspuns Challenger, cu 
ironie forţată. Nu-s obişnuit să fiu tratat în felul acesta în 
care Alteța Voastră pare că obişnuieşte s-o facă. Nu ştiam 
că e nevoie să vă cer îngăduinţa înainte de a zâmbi de o 
glumă nevinovată. 

Şi prea sensibilul nostru prieten nu s-a liniştit decât după 
ce i s-au cerut scuze. Atunci, în sfârşit, cu amorul propriu 
satisfăcut, aşezându-se, dar la oarecare distanţă, pe un 
trunchi de copac şi vorbindu-ne, după obiceiul lui, ca şi cum 
ar fi împărtăşit o prețioasă informaţie unei mulţimi întregi, 
ne-a declarat: 

— În ce priveşte această pată, de acord cu prietenul şi 
colegul meu profesorul Summerlee, sunt de părere că e 
pricinuită de bitum. Pe acest podiş în întregime vulcanic, 
bitumul există fără îndoială în stare lichidă şi liberă, aşa că 
lighioana a putut veni în contact cu el. Dar o problemă şi 
mai importantă e existenţa animalului carnivor, care a 
umplut astă noapte poiana de sânge. Ştim, cu aproximaţie, 
că podişul are o suprafaţă cam cât a unui comitat din 
Anglia. În acest spaţiu restrâns trăiesc laolaltă, de 
nenumărate secole, o serie de animale care aparţin în cea 
mai mare parte unor specii dispărute din toate celelalte 
ţinuturi ale globului. Mi se pare evident că, la sfârşitul unei 
atât de lungi perioade, era de aşteptat ca aceste carnivore, 
înmulţindu-se fără sfârşit, să fi distrus cu desăvârşire 
speciile din care se hrăneau şi, prin urmare, să fie nevoite 
sau să-şi schimbe felul de hrană, sau să moară de foame. 
Totuşi, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Din asta putem 
deduce că natura menţine un echilibru, limitând printr-un 
sistem oarecare numărul acestor fiare. Una dintre cele mai 
interesante probleme care aşteaptă să fie rezolvate de noi e 
aceea de a descoperi acest sistem şi de a verifica felul cum 
funcţionează. Îmi place să cred că nu va mai trece mult şi 


vom avea ocazia să cercetăm mai îndeaproape dinozaurii 
carnivori. 

— Iar mie îmi place să cred că nu vom avea această ocazie, 
l-am întrerupt eu. 

Challenger s-a mulţumit să-şi înalțe sprâncenele-i groase, 
aşa cum ar fi făcut un profesor în faţa obrăzniciei unui elev. 

— Poate că profesorul Summerlee are de făcut vreo 
observaţie? A întrebat apoi şi cei doi savanţi s-au avântat 
într-o discuţie de înaltă ştiinţă, cercetând în ce măsură 
condiţiile de înmulţire puteau să precumpănească, în lupta 
pentru existenţă, micşorarea cantităţii de hrană. 

În dimineaţa aceea am ridicat planul unei porţiuni din 
podiş, înconjurând mlaştina pterodactililor şi luând-o spre 
răsărit faţă de cursul râului, nu spre apus cum făcusem 
până atunci. În direcţia aceea pământul era acoperit cu 
păduri dese şi cu o vegetaţie atât de bogată, încât nu 
înaintam decât cu greu. 

Până atunci, ţara lui Maple White nu ne înfăţişase decât 
aspectul ei de groază. Dar mai avea un alt aspect, deoarece 
toată dimineaţa am mers printre cele mai minunate flori, 
aproape toate albe şi galbene. Profesorii noştri ne-au 
explicat că acestea au fost cele două culori iniţiale ale 
florilor. În multe locuri, pământul era cu totul acoperit cu 
flori şi ne afundam până la gleznă în covorul mătăsos, care 
ne îmbăta cu parfumul lui dulce şi pătrunzător. În jurul 
nostru bâzâiau albine obişnuite din Anglia. Mulţi din copacii 
pe lingă care treceam aveau crengile încărcate cu fructe, 
dintre care unele ne erau cunoscute, altele necunoscute. 
Văzând că unele, erau ciugulite de păsări, am înlăturat 
bănuiala că ar putea fi otrăvitoare şi am adăugat această 
delicioasă hrană la alimentele noastre obişnuite. Jungla pe 
care o traversam era brăzdată de urme de fiare sălbatice, 
iar locurile mlăştinoase erau pline de semne ciudate, lăsate 
mai ales de iguanodoni. Într-o pădurice am găsit mai mulţi 
păscând iarbă şi lord John, datorită lunetei lui, a putut să ne 
asigure că cel pe care îl cercetasem azi dimineaţă, precum 


şi aceştia erau pătaţi cu bitum, deşi în locuri diferite. Nu 
înţelegeam ce putea să însemne asta. 

Ne-au trecut pe dinainte mai multe animale mici, porci 
spinoşi, un furnicar acoperit cu solzi şi un mistreţ vânăt, cu 
colții lungi şi încovoiaţi. Am zărit chiar la oarecare 
depărtare, printr-un luminiş tăiat între copaci, care lăsa să 
se vadă coama unui deal înverzit, o sălbăticiune de un brun 
întunecat pe care n-am putut-o recunoaşte, atât de repede 
se depărta de noi, dar despre care lord John pretindea că 
ar fi fost o căprioară. Dacă era adevărat, însemna că ar fi 
trebuit să aibă dimensiunile gigantice ale elanilor pe care-i 
mai dezgropăm şi astăzi din mlaştinile Irlandei, ţara mea de 
baştină. 

De când ne cercetase oaspetele cel misterios, ne 
întorceam în tabără cu frică. De data asta am găsit totul în 
perfectă ordine, în aceeaşi seară am avut o discuţie cu 
privire la situaţia noastră actuală şi la proiectele noastre de 
viitor, pe care sunt dator să v-o povestesc mai pe larg, 
deoarece ne-a făcut să descoperim mai bine ţara lui, Maple 
White decât am fi izbutit s-o facem explorând-o săptămâni 
la şir. Summerlee a fost cel care a deschis dezbaterile. 
Toată ziua fusese grozav de prost dispus şi nu s-a putut opri 
când lord John a început să ne spună ce aveam de făcut a 
doua zi, să nu-i răspundă: 

— Cred că ceea ce ar trebui să facem şi azi şi mâine şi în 
fiecare zi e să căutăm mijlocul de a scăpa din cursa în care 
ne-am lăsat prinşi. Nu faceţi altceva decât să vă puneţi 
creierul la bătaie, ca să descoperiţi cum să pătrundem mai 
adânc în ţinutul acesta. Eu cred că n-ar trebui să vă gândiţi 
decât cum să faceţi ca să ieşim din el! 

— Sunt surprins, domnule, a mârâit Challenger 
mângâindu-şi barba maiestuoasă, că un om de ştiinţă poate 
să nutrească sentimente atât de josnice. Ne aflăm într-o 
ţară care ne oferă cel mai larg câmp de activitate pe care-l 
poate oferi cercetărilor unui naturalist, de la facerea lumii 
până la noi şi dumneata ne propui s-o părăsim, cu toate că 


nu ne-am făcut încă despre ea decât o idee cu totul 
superficială. Mă decepţionezi, domnule Summerlee! 

— V-aş ruga să vă amintiţi, i-a răspuns acru Summerlee, că 
sunt la Londra titularul unei catedre dintre cele mai 
importante, care e foarte prost suplinită. Lucrul acesta face 
ca situaţia mea să fie diferită de a dumitale, domnule 
Challenger, pentru că, după câte cunosc, dumneata nu ai 
binevoit nici odată să-ţi asumi răspunderea unei munci 
educative. 

— Într-adevăr, a zis Challenger, aş fi comis un sacrilegiu 
dacă aş fi supus un creier, capabil să ducă la bun sfârşit cele 
mai înalte şi mai originale cercetări, la o biată slujbă 
nedemnă. Asta vă poate explica de ce am refuzat totdeauna 
orice ocupaţie universitară. 

— De exemplu? A întrebat rânjind Summerlee. 

Dar lordul John s-a grăbit să schimbe vorba: 

— Trebuie să recunosc, a declarat, că aş fi destul de 
contrariat dacă m-aş întoarce la Londra numai cu 
informaţiile pe care le-am cules până acum asupra acestui 
ţinut. 

— Cât despre mine, am adăugat, n-aş îndrăzni nici odată 
să trec pragul gazetei mele şi să mă înfăţişez bătrânului Mc 
Ardle. (Vă cer iertare, domnule Mc Ardle, de cruda 
sinceritate a acestei povestiri.) Nu mi-ar ierta o dată cu 
capul să dau la iveală un reportaj atât de sumar! Dar ce 
folos să discutăm, când chiar dacă am fi de aceeaşi părere, 
tot n-am putea cobori? 

— Tânărul nostru prieten, a remarcat Challenger, îşi 
răscumpără, printr-o oarecare doză de bun simţ, multe din 
golurile destul de vizibile ale minţii sale. Desigur că 
scopurile infamei sale meserii nu ne interesează câtuşi de 
puţin. Dar, după cum bine a spus, în nici un caz nu putem 
coborî. Aşa încât ne cheltuim de pomană energia cu toate 
aceste discuţii! 

— Ne-o cheltuim de pomană orice-am face, a bombănit 
Summerlee, de după pipa lui. Daţi-mi voie să vă atrag 


atenţia că am venit aci însărcinaţi să îndeplinim o anumită 
misiune care ne-a fost încredinţată la şedinţa Institutului de 
Zoologie din Londra. Misiunea noastră era să verificăm 
anumite afirmaţii ale profesorului Challenger. Trebuie să 
recunosc însă că în momentul de faţă suntem în măsură să 
le confirmăm. Prin urmare, opera noastră e terminată. În ce 
priveşte restul de cercetări pe care s-ar cuveni să le facem 
pe acest podiş, ele sunt de proporţii atât de vaste, încât 
numai o mare expediţie, înzestrată cu tot utilajul necesar, 
ar putea, la rigoare, să le ducă la bun sfârşit. Încercând să 
facem noi acest lucru, am periclita însăşi întoarcerea 
noastră şi am compromite contribuţiile hotărâtoare pe care 
aceste prime rezultate le-ar putea aduce ştiinţei. Profesorul 
Challenger a găsit mijlocul să ne urce pe acest podiş atunci 
când părea cu totul inaccesibil. Cred că ar fi cazul să 
apelăm tot la ingeniozitatea lui ca să ne coboare în lumea 
de unde am venit. 

Mărturisesc că punctul de vedere al lui Summerlee mi s-a 
părut foarte înţelept. Până şi Challenger a fost mişcat la 
gândul că duşmanii lui nu se vor convinge nici odată că au 
greşit, dacă dovada afirmațiilor lui nu va ajunge până la cei 
care le-au pus la îndoială. 

— La prima vedere, problema coborâşului pare 
nerezolvabilă a zis el. Şi totuşi, nu pot să cred că inteligenţa 
nu i-ar putea găsi o soluţie. Sunt de aceeaşi părere cu 
colegul meu că o şedere prelungită în ţara lui Maple White 
n-ar fi justificată în momentul de faţă şi că trebuie să avem 
în vedere mereu găsirea unei posibilităţi de a ne întoarce. 
Totuşi, refuz cu indignare să părăsesc acest ţinut înainte de 
a-l fi cercetat măcar atât de sumar, încât să putem duce cu 
noi o hartă, oricât de superficială. 

Profesorul Summerlee a bombănit nerăbdător: 

— Cu toate că au trecut două zile încheiate de când 
explorăm ţinutul, nu suntem mai avansați, în ce priveşte 
topografia locului, ca atunci când am început cercetările. 
Ştim bine că podişul e acoperit cu păduri şi că ne-ar trebui 


luni de zile la şir ca să descoperim elementele care unesc o 
parte a ținutului cu cealaltă. 

Dacă ar exista vreo înălţime la mijloc, lucrurile s-ar 
simplifica mult, dar după cât putem constata, tot podişul 
merge adâncindu-se de la margine spre centru. Cu cât 
înaintăm, cu atât vedem că e din ce în ce mai greu să 
obţinem o privire de ansamblu. 

În momentul acela am avut o inspiraţie. Ochii mi s-au oprit 
din întâmplare pe trunchiul noduros al unui gingko, care îşi 
întindea deasupra noastră crengile-i uriaşe. Nici vorbă că, 
dacă diametrul lui întrecea cu mult pe ale tuturor copacilor 
din jur şi înălţimea trebuia să facă la fel. Dacă, într-adevăr, 
marginea podişului era punctul cel mai ridicat, atunci de ce 
n-am arunca o privire asupra întregului podiş din vârful 
copacului ca dintr-un turn? În timpul copilăriei, când 
zburdam ca un sălbatic prin Irlanda mea, mă căţăram pe 
copaci cu multă uşurinţă şi îndemânare. Desigur, tovarăşii 
mei îmi erau superiori în ce priveşte ascensiunile, dar eu 
ştiam că voi avea supremaţia printre crengile copacilor. O 
dată ce voi fi pus piciorul pe cea mai de jos dintre crengi, 
era cu neputinţă să nu ajung în vârf. Ideea mea a fost 
primită cu entuziasm. 

— Tânărul nostru prieten, a zis Challenger, ai cărui obraji 
s-au rotunjit ca două mere roşii, e capabil de acrobaţii care 
sunt interzise persoanelor cu o aparenţă mai solidă şi cu un 
aspect mai impunător. Aplaud hotărârea lui. 

— Bravo, tinere, ai pus degetul pe rană! A strigat lord 
John, bătându-mă pe umăr. Nu-mi închipui cum de nu ne- 
am gândit până acum la asta! Nu mai avem decât o oră de 
lumină înaintea noastră, dar dacă îţi iei caietul de note, tot 
ai să poţi întocmi o schiţă sumară a ținutului. Dacă aşezăm 
aceste trei lăzi cu muniții una peste alta sub copac, mă 
însărcinez să te susţin. 

În picioare pe lăzi, mă ridicam domol de-a lungul 
trunchiului, când Challenger, cu laba lui groasă, mi-a dat un 
brânci atât de formidabil, încât aproape că m-a aruncat în 


copac. Prinzându-mă cu amândouă mâinile de prima 
creangă, m-am ajutat cât am putut cu picioarele, până când 
mi-am sprijinit de ea întâi trupul, apoi genunchii. Chiar 
deasupra capului meu crescuseră câteva crengi mai tinere, 
desfăcute ca treptele unei scări, iar peste ele se desfăşura o 
reţea de crengi atât de potrivit aşezate, că m-am putut urca 
neaşteptat de repede, până am pierdut din ochi pământul şi 
n-am mai văzut sub mine decât frunzişul. Din când în când 
mai întâlneam câte o piedică şi o dată a trebuit chiar să mă 
caţăr pe o liană lungă de opt sau zece picioare. Dar 
ascensiunea mea se făcea în cele mai bune condiţii şi nu 
mai auzeam mugetul lui Challenger decât foarte departe 
sub mine. Însă copacul era atât de înalt, încât ridicând ochii 
nu vedeam frunzişul luminându-se deloc deasupra capului. 
Una din crengile la care ajunsesem purta pe ea o tufă deasă 
de vegetaţie parazitară. M-am aplecat să văd ce era după 
această tufă şi era cât pe ce să cad de uimire şi de groază. 

Cam la un picior sau două de mine, o faţă mă privea cu 
atenţie. Fiinţa căreia îi aparţinea, ascunsă după tufa cea 
deasă, făcuse o dată cu mine aceeaşi mişcare. Era o faţă 
omenească, în orice caz mult mai omenească decât a 
oricărei maimuțe din câte văzusem vreodată. Prelungă, 
deschisă la culoare şi plină de bube, avea nasul turtit, 
maxilarul inferior ieşit în afară şi o barbă ţepoasă în jurul 
obrazului. Ochii acoperiţi cu sprâncene stufoase aveau 
luciri bestiale, iar când a deschis gura ca să scoată un 
muget, am băgat de seamă că avea canini încovoiaţi şi 
ascuţiţi. 

O clipă am desluşit în ochii aceia cruzi, care mă priveau 
ţintă, o ură plină de ameninţări, apoi cu iuţeala fulgerului, o 
expresie de cumplită groază. Cu zgomot de crengi rupte, 
faţa aceea a dispărut şi n-am mai avut timp decât să 
întrezăresc un trup acoperit cu fire lungi de păr roşu ca de 
porc. Apoi totul s-a pierdut într-o învălmăşeală de crengi şi 
de frunze. 


— Ce s-a întâmplat? Întreba Roxton, de jos. Nimic rău, 
sper. 

— L-aţi văzut? Am strigat, înconjurând creanga cu braţele 
şi tremurând din tot trupul. 

— Am auzit un zgomot, ca şi cum ţi-ar fi alunecat piciorul. 
Ce-a fost? 

Eram atât de surprins de acea ciudată şi neaşteptată 
apariţie a omului-maimuță, încât îmi venea să cobor ca să le 
povestesc tovarăşilor mei cele ce văzusem. Dar ajunsesem 
atât de sus pe copacul cel înalt, încât mi s-ar fi părut 
umilitor să mă întorc fără să-mi fi îndeplinit misiunea. 

Totuşi, după un răstimp pe care l-am folosit ca să-mi trag 
răsuflarea şi să-mi adun curajul, mi-am continuat 
ascensiunea. Una din crengi, probabil putrezită, s-a frânt şi 
pentru moment am rămas atârnat în mâini, dar am reuşit, 
fără prea mari greutăţi, să-mi regăsesc echilibrul. Încetul 
cu încetul, frunzişul a început a se rări şi vântul mi-a biciuit 
obrazul. Am avut impresia sigură că dominam în înălţime 
toţi copacii pădurii. Însă nu m-am uitat în jurul meu înainte 
de-a atinge punctul cel mai ridicat, ci am urcat mereu, până 
în clipa când am simţit încovoindu-se sub mine ultima 
creangă a copacului. Ajuns acolo, m-am aşezat călare pe 
două crengi bifurcate şi, aplecând-mă încoace şi încolo fără 
primejdie de a cădea, am îmbrăţişat cu privirea panorama 
neasemuită a ținutului ciudat în care ne aflam. 

Soarele era tocmai la asfinţit şi seara se arăta deosebit de 
liniştită şi de luminoasă, aşa încât puteam desluşi în jurul 
mei; întreg podişul. Văzut de la înălţimea unde eram, 
podişul formă o depresiune ovală, lungă de vreo 30 de mile 
şi lată de vreo 20 în mijlocul căreia se întindea un lac, care 
ar fi putut avea cam 10 mile în circumferință. Lacul părea 
neaşteptat de frumos şi sclipirile serii îi dădeau o culoare 
verzuie. Era tivit cu trestii şi bancuri de nisip care 
străluceau auriu în apusul soarelui. Pe marginea nisipului, 
un număr de obiecte lunguieţe şi de culoare închisă, prea 
late ca să fie aligatori, dar prea lungi ca să fie bărci. Cu 


ajutorul lunetei, am văzut destul de bine că erau fiinţe vii, 
dar n-am putut să hotărăsc ce anume erau. 

Dinspre partea podişului unde ne aflam noi, coborau spre 
lacul din mijloc, pe o lungime de 5 sau 6 mile, păduri 
presărate cu luminişuri. Chiar la picioarele mele era poiana 
iguanodonilor, iar ceva mai departe copacii dispăreau pe o 
porţiune circulară, care demarca mlaştina pterodactililor. 
Partea podişului care se găsea imediat sub ochii mei avea 
un aspect diferit. Acolo, stâncile de bazalt dinafară se 
reproduceau şi pe dinăuntru, închipuind o înălţime de vreo 
200 de picioare şi având, chiar la picioarele ei, o pădurice. 
De-a lungul peretelui acestor stânci, la oarecare înălţime de 
la pământ, am observat prin lunetă o serie de scobituri 
întunecate, care m-am gândit că ar putea fi nişte guri de 
peşteri. La intrarea uneia din ele strălucea ceva alb, dar n- 
am fost în stare să descopăr ce anume era. Am rămas acolo 
schiţând tot ţinutul înconjurător până la apusul soarelui, 
când s-a făcut atât de întuneric, încât n-am putut desluşi 
amănuntele. Apoi am coborât la tovarăşii mei, care mă 
aşteptau cu înfrigurare. De data asta, eu fusesem eroul 
expediției. Numai mie îmi venise ideea şi numai eu o 
pusesem în aplicare. Şi iată că aveam şi harta, care urma să 
ne ferească de a mai orbecăi printre primejdii necunoscute. 
Toţi tovarăşii mei mi-au strâns mâna cu emoție. Dar înainte 
de a discuta amănuntele hărţii a trebuit să le povestesc 
întâlnirea mea printre crengi cu omul-maimuţă. 

— A fost acolo tot timpul, le-am spus. 

— Ce te face să crezi? M-a întrebat lord John. 

— Nici o clipă nu m-a părăsit impresia că ceva duşmănos 
stătea la pândă. Mi se pare că v-am atras atenţia, domnule 
profesor Challenger. 

— Tânărul nostru prieten a mai spus, fără îndoială, ceva 
asemănător. De altfel e singurul dintre noi care e înzestrat 
cu acel temperament celtic, care-l face sensibil la acest fel 
de impresii. 


— Întreaga teorie a telepatiei. A început Summerlee, 
îndesându-şi tutunul în pipă. 

— E prea lungă ca s-o punem acum în discuţie, i-a tăiat-o 
scurt Challenger. Spune-mi te rog, a adăugat el, cu aerul 
unui episcop care ţine un curs de catehism la o şcoală, ai 
observat din întâmplare dacă fiinţa aceea îşi putea îndoi 
degetul cel mare peste palmă? 

— Pe cinstea mea, nu! 

— Coadă avea? 

— Nu. 

— Putea apuca şi cu picioarele cum ar fi apucat cu 
mâinile? 

— Bănuiesc că n-ar fi putut să dispară atât de repede 
printre crengi dacă n-ar fi avut această însuşire. 

— Dacă memoria mă ajută şi te-aş ruga, domnule profesor 
Summerlee, să-mi atragi atenţia în cazul când greşesc, în 
America de Sud există aproximativ 36 de specii de 
maimuțe, dar maimuța antropoidă e necunoscută în acest 
ţinut. Mi se pare totuşi evident că ea se află în locul unde ne 
aflăm şi noi şi că nu are nimic comun cu specia păroasă a 
gorilei, care n-a existat nici odată în altă parte decât în 
Africa sau în Orient. (Întrucât mă priveşte, am avut o 
puternică tentaţie să adaug, privindu-l, că văzusem o rudă 
foarte apropiată a acestei gorile la Kensington.) Animalul 
văzut astăzi e de culoare deschisă, caracteristică datorită 
faptului că-şi petrece zilele în vârful copacilor. Problema 
care se pune e dacă se apropie mai mult de om decât de 
maimuţă. În cazul acesta ar putea fi acea fiinţă căreia în 
limba vulgară i s-a zis „missing link10”. Şi cred că cea dintâi 
datorie a noastră e să rezolvăm această problemă. 

— Ba deloc! A strigat Summerlee, cu brutalitate. Acum că, 
mulţumită inteligenţei şi îndemânării domnului Malone 
(citez propriile lui cuvinte), avem întocmită o hartă, cea 
dintâi şi singura noastră datorie e să scăpăm cu viaţă din 
locul acesta blestemat. 

— Victimele civilizaţiei! A bombănit Challenger. 


— Pionierii civilizaţiei, domnule! E datoria noastră să 
comunicăm cele ce am văzut şi să lăsăm pe seama altora 
explorările viitoare. Doar am fost cu toţii de aceeaşi părere 
asupra acestui punct, înainte ca domnul Malone să ne 
aducă harta. 

— Bine, a zis Challenger, sunt de acord că aş fi mult mai 
liniştit dacă aş şti că rezultatele acestei expediţii au fost 
comunicate prietenilor noştri. E sigur că până acum n-am 
întâlnit nici o problemă pe care mintea mea plină de 
imaginaţie să n-o fi putut rezolva şi vă dau cuvântul că de 
mâine o să-mi concentrez toată atenţia ca să ne pregătim 
salvarea. 

Lucrurile s-au oprit aci. Şi în acea seară, la lumina focului 
şi la a unei singure luminări, s-a întocmit prima hartă a 
lumii dispărute. 

Fiecare amănunt pe care-l schiţasem în calitatea mea de 
observator improvizat era aşezat acum la locul lui. Creionul 
lui Challenger s-a oprit peste ovalul care însemna punctul 
unde era aşezat lacul. 

— Ce nume să-i dăm? A întrebat profesorul. 

— De ce nu profiţi de prilejul ăsta ca să-ţi imortalizezi 
numele? L-a întrebat Summerlee, cu ironia lui obişnuită. 

— Sper, domnule, că numele meu va avea alte titluri cu 
care să se mândrească în faţa posterităţii, i-a răspuns 
Challenger, cu asprime. Orice ignorant are posibilitatea să- 
şi impună numele lui unui munte sau unei ape. E un mod de 
a şi-l perpetua, de care eu unul mă lipsesc bucuros. 

Rânjind, Summerlee se pregătea să susţină atacul, când 
lord John s-a grăbit să intervină. 

— Atunci rămâne în sarcina dumitale, tinere, să găseşti un 
nume acestui lac, a zis el. Dumneata l-ai văzut cel dintâi şi, 
pe cinstea mea, dacă-l vei boteza „Lacul Malone”, ai avea 
perfectă dreptate. 

— Fără îndoială. Prietenul nostru e singurul în drept să-i 
dea un nume, a adăugat Challenger. 


— În cazul acesta, am zis înroşindu-mă, aş îndrăzni să 
propun să-i zicem „Lacul Gladys”. 

— Nu crezi că „Lacul Central!” ar fi mai sugestiv? A 
observat Summerlee. 

— Aş prefera „Lacul Gladys”. 

Challenger s-a uitat la mine cu simpatie şi a clătinat din 
cap a îndoială. Copiii rămân tot copii, a şoptit el. Fie şi 
„Lacul Gladys”. 

CAPITOLUL XII PĂDUREA GROAZEI. 

AM MAI SPUS acest lucru, sau poate că nu l-am mai spus, 
memoria îmi cam joacă festa în momentul de faţă, că eram 
plin de mândrie când îi auzeam pe cei trei tovarăşi, care se 
bucurau de atâta consideraţie în ochii mei, mulţumindu-mi 
pentru faptul de a fi îmbunătăţit situaţia în care ne aflam. 
Până atunci eram mereu lăsat la o parte, atât din pricina 
tinereţii mele, cât şi din a lipsei de experienţă şi de 
cunoştinţe care ar fi putut să mă pună la acelaşi nivel cu ei. 
Dar iată că intrasem într-o zonă luminoasă. Ideea aceasta 
mă făcea să mă înfierbânt. Dar vai, biet orgoliu care 
preceda un dezastru! El nu mi-a sporit încrederea în mine 
decât ca să mă arunce, nu mai târziu decât în aceeaşi 
noapte, în cea mai cumplită aventură a vieţii mele, care a 
avut un deznodământ la care când mă gândesc mi se 
strânge inima şi acum. 

lată cum s-au petrecut lucrurile. Eram foarte surescitat de 
întâmplarea cu copacul şi nu puteam închide ochii. 
Summerlee era de gardă şi-l vedeam cum îşi apleca 
deasupra focului făptura lui uscată, puţin comică. Îşi ţinea 
puşca între genunchi şi barba lui de ţap tremura la fiecare 
mişcare pe care o făcea cu capul. Lord John se odihnea 
liniştit, înfăşurat în „poncho”-ul lui de provenienţă sud- 
americană, în timp ce Challenger făcea să răsune pădurea 
cu sforăielile lui. Luna plină strălucea feeric şi atmosfera 
era ca de gheaţă. Ce noapte prielnică pentru o plimbare! Şi 
deodată, în mintea mea şi-a făcut loc gândul: „Şi de ce nu?” 
Ce-ar fi dacă, strecurându-mă pe nesimţite din tabără şi 


făcându-mi drum până la lacul central, m-aş întoarce la 
gustarea de dimineaţă cu veşti noi despre ţinutul 
înconjurător? Tovarăşii mei nu m-ar considera oare, mai 
mult ca oricând, vrednic de prietenia lor? Iar dacă, cum era 
probabil, părerea lui Summerlee ar câştiga teren şi am găsi 
un mijloc de evadare, n-am putea fi puşi în stăpânirea unor 
informaţii de primă importanţă asupra interiorului podişului 
numai pentru că eu, cel dintâi, am pătruns până în centrul 
lui? M-am gândit la Gladys şi la vorbele ei: „În jurul nostru 
nu lipsesc ocaziile de a deveni erou”. O auzeam, parcă, 
spunând aceste vorbe. M-am gândit şi la Mc Ardle. Ce mai 
articol de trei coloane pentru gazete! Ce minunat punct de 
plecare pentru cariera mea! Am pus mâna pe o puşcă. 
Buzunarele mi-erau de mult doldora de cartuşe şi imediat, 
dând la o parte tufişurile care astupau intrarea „zarebei” 
noastre, m-am strecurat afară. O ultimă privire m-a 
încredinţat că prea puţin vigilentul Summerlee, lamentabila 
noastră santinelă, moţăia clătinându-şi în faţa focului capul 
lui de marionetă. 

N-am făcut nici o sută de paşi, că am şi început să-mi 
regret graba. Cred că am mai spus în aceste pagini că am 
prea multă imaginaţie ca să pot avea un curaj adevărat şi că 
gândul care mă urmăreşte permanent e să nu par cumva 
fricos. Această trăsătură de caracter m-a împins înainte. Nu 
puteam să mă întorc fără să fi realizat ceva. Chiar dacă 
tovarăşii mei nu mi-ar fi observat încă lipsa şi n-ar şti nici 
odată că am şovăit, tot aş păstra în suflet o ruşine greu de 
îndurat. Mă cutremuram gândindu-mă la situaţia în care mă 
băgasem şi în clipa aceea aş fi dat bucuros tot ce aveam ca 
să găsesc o ieşire onorabilă din încurcătură. 

Era într-adevăr pădurea groazei. Copacii creşteau atât de 
deşi şi crengile lor erau atât de stufoase, încât nu se mai 
zărea nici urmă din lumina lunei. Cel mult dacă întrezăream 
uneori o stea prin filigranul frunzelor întreţesute. Când 
ochiul mi s-a mai deprins cu întunericul, am băgat de seamă 
că intensitatea întunericului nu era aceeaşi, că unii copaci 


abia se desluşeau, în timp ce după ei şi printre ei se 
zugrăveau umbre negre ca de păcură, aidoma 
deschizăturilor unor peşteri fioroase, la vederea cărora mă 
cutremuram. Îmi aduceam aminte de strigătele 
iguanodonului sfâşiat, de urletul acela de groază pe care-l 
auzisem răsunând în pădure. Îmi aduceam aminte şi de 
botul bubos şi puhav pe care-l zărisem la lumina torţei lui 
lord John. Fără îndoială, mă aflam pe terenul lui de 
vânătoare. În fiecare clipă monstrul acela înspăimântător şi 
misterios putea să sară asupra mea din umbră. M-am oprit 
şi, luând din buzunar un cartuş, am deschis patul puştii. 
Când am atins cocoşul, inima mi-a tresărit: luasem cu mine 
puşca de vânătoare, nu carabina! 

Şi iarăşi m-a cuprins dorinţa de a mă întoarce. Aveam 
acum, fără îndoială, un motiv excelent ca să renunţ, un 
motiv care nu m-ar fi micşorat în ochii nimănui. Dar iarăşi 
mândria mea nebunească s-a împotrivit. Nu puteam, nu 
trebuia să mă dau bătut, în definitiv, carabina ar fi fost tot 
atât de nefolositoare ca şi puşca de vânătoare în faţa 
primejdiilor pe care le puteam întâlni. Şi dacă m-aş fi întors 
în tabără s-o schimb, nu mă puteam aştepta să intru şi să 
ies din nou fără să fiu văzut. În cazul acesta mi s-ar fi cerut 
explicaţii şi n-aş mai fi fost singurul beneficiar al acestei 
expediţii. După o scurtă şovăială, mi-am luat inima în dinţi şi 
mi-am urmat drumul, ţinând sub braţ puşca cu care nu mai 
aveam ce face. 

Dacă pădurea era cuprinsă de un întuneric ameninţător, 
mult mai primejdioasă mi-a apărut lumina de lună din 
poiana iguanodonilor. Ascuns printre tufişuri, am cuprins cu 
ochii poiana. Nici un colos nu se vedea pe nicăieri. Poate că 
drama care i se întâmplase unuia dintre ei îi făcuse să-şi 
schimbe păşunea. În ceața argintie a nopţii nu se desluşea 
nici o mişcare. M-am încumetat să traversez cu paşi repezi 
poiana şi am ajuns de partea cealaltă, în mărăciniş, lângă 
pârâul care-mi slujea de călăuză. Era un tovarăş plin de 
voioşie, al cărui şopot îmi aducea aminte de pârâul de 


munte din ţară, în care, copil fiind, pescuiam noaptea 
păstrăvi. Nu-mi rămânea decât să merg de-a lungul lui ca 
să ajung la lac, apoi să fac acelaşi lucru la întoarcere, ca să 
ajung la tabără. De multe ori îl pierdeam din ochi din 
pricina desişului, dar nici odată n-a dispărut din auzul meu. 

Pe măsură ce coboram povârnişul, pădurea se rărea 
făcând loc arbuştilor, care numai din când în când lăsau să 
răzbată printre ei câte un copac. Înaintasem destul de mult 
şi puteam să văd fără să fiu văzut. Am trecut pe lângă 
mlaştina pterodactililor. În clipa aceea, una dintre acele 
vietăţi, care putea să aibă cam 20 de picioare lungime, s-a 
ridicat brusc de undeva şi, plesnind din aripi cu un zgomot 
uscat, şi-a luat zborul. Când a trecut prin dreptul lunei, 
aripile ei membranoase s-au luminat străvezii, în aşa fel 
încât părea un schelet zburând în iradierea albă şi 
tropicală. M-am ghemuit lângă tufiş, ştiind din experienţă 
că putea, cu un singur strigăt, să stârnească împotriva mea 
o sută de alţi pterodactili şi n-am îndrăznit să-mi caut de 
drum decât după ce lighioana s-a lăsat la pământ. 

Noaptea era neobişnuit de limpede, dar pe măsură ce 
înaintam mi-am dat seama că undeva în faţa mea se isca un 
murmur înăbuşit şi neîntrerupt care sporea din ce în ce, 
până când, în sfârşit, am ajuns aproape de el. Dar când m- 
am oprit, am văzut că intensitatea zgomotului rămânea 
aceeaşi, aşa că am bănuit că venea dintr-o sursă care stătea 
pe loc. Părea clocotul unei ape care ar fierbe într-un cazan 
uriaş. Curând am înţeles: în mijlocul unei poieniţe am 
descoperit un lac, sau mai bine zis un iaz, deoarece nu era 
mai mare decât un bazin din Trafalgar Square, un iaz a 
cărui faţă neagră ca smoala se înălța şi cobora, ridicând 
băşici mari gazoase. Aerul de deasupra tremura de căldură, 
iar pământul din jur frigea când îl atingeai cu mâna. Era 
clar că forţele vulcanice, care cu atâtea secole înainte 
ridicaseră acest podiş, nu erau încă stinse cu totul. Mai 
văzusem pe ici pe colo înălțându-se, sub vegetaţia 
luxuriantă care-l acoperea, stânci negre ca nişte munţi de 


lavă. Dar iazul acesta de bitum în plină junglă era cea dintâi 
dovadă pe care o aveam despre activitatea neîntreruptă a 
vechiului crater. Dar cum voiam să ajung la tabără în 
primele ore ale dimineţii, n-am avut când să-l cercetez mai 
îndeaproape. 

Această escapadă nebunească o să-mi rămână întipărită în 
minte toată viaţa. Pe unde era lumină mă ascundeam 
furişându-mă printre umbre. În junglă înaintam târându-mă 
şi mă opream cu o tresărire de câte ori auzeam şi asta se 
întâmpla destul de des, crengile trosnind sub paşii vreunei 
fiare. Mereu apăreau şi dispăreau umbre, umbre mari şi 
mute, care păreau că-mi dau târcoale cu labele înfăşurate 
în vată. Mă opream mereu, cuprins de dorinţa deamă 
întoarce, dar de fiecare dată mândria era mai puternică 
decât frica şi mă împingea către scopul pe care voiam să-l 
ating. 

Ceasul îmi arăta ora 1 când, în sfârşit, printre luminişuri s- 
au ivit sclipiri de apă şi zece minute mai târziu eram printre 
trestiile care tiveau lacul central. Mort de sete, m-am culcat 
la pământ şi am băut câteva înghiţituri mari. Apa era bună 
şi proaspătă. O potecă largă, plină de urme, arăta că acolo 
veneau să se adape animalele. Aproape de mal era un bloc 
singuratic de lavă. M-am urcat pe el şi, de sus, m-am uitat în 
toate direcţiile. 

Primul lucru pe care l-am văzut m-a umplut de uimire. 
Atunci, când descoperisem aceste locuri din vârful 
copacului, mi se păruse că pe pereţii de stâncă erau o serie 
de pete întunecate, ca nişte guri de peşteră. Când m-am 
uitat acum la aceiaşi pereţi de stâncă, am văzut nişte 
rotocoale luminoase, roşiatice, cu contururi precise, ca 
ferăstruile cabinelor unui vas de linie. O clipă am crezut că 
ceea ce lucea aşa era lava şi că mă aflam în faţa unui 
fenomen vulcanic. Dar până la urmă am ajuns la concluzia 
că lucrul acesta nu s-ar fi petrecut în sus, ci în josul 
stâncilor, în scobitura podişului. Ce puteau să însemne 
petele acelea luminoase? Răspunsul mi s-ar fi părut 


minunat şi fără îndoială era just: petele acelea nu erau 
decât focuri aprinse în peşteri, aprinse, desigur, de mâna 
omului! Prin urmare existau oameni pe podiş. Ce măreaţă 
justificare a expediției mele! Şi ce noutăţi aveam să duc la 
Londra! 

Am rămas mult timp privind luminile roşiatice şi 
pâlpâitoare. Bănuiesc că erau cam la zece mile de mine, dar 
chiar de la această depărtare puteam să văd cum din când 
în când clipeau, ca şi cum ar fi trecut cineva prin faţa lor. Ce 
n-aş fi dat să mă pot târi până la ele, să le cercetez şi să-mi 
informez tovarăşii asupra aspectului şi a obiceiurilor rasei 
care trăia într-un loc atât de ciudat! 

Dar astă problemă nu se putea pune şi era aproape 
hotărât că vom părăsi podişul fără să avem cunoştinţe 
sigure în această privinţă. 

Lacul Gladys, lacul meu, se întindea ca o foaie de argint 
viu în faţa mea, cu imaginea lunei sclipind feeric la mijloc. 
Nu era adânc, deoarece în unele locuri se vedeau 
ridicându-se la suprafaţă bancuri de nisip. Viaţa ieşea la 
iveală pe toată întinderea apei, uneori prin cercurile şi 
creţurile care se iscau din loc în loc, alteori, prin apariţia 
unui peşte argintiu sau a unui monstru cu spinarea arcuită, 
de culoarea ardeziei. Pe o insulă mică am văzut o vietate 
semănând cu o lebădă gigantică, cu trupul masiv, dar cu 
gâtul lung şi mlădios. S-a cufundat şi câtva timp am putut 
să-i văd gâtul arcuit şi capul lungăreţ unduind deasupra 
apei. Apoi a dispărut şi n-am mai văzut nimic. 

Îndată după asta mi-a atras atenţia ceva ce se petrecea la 
picioarele mele: două animale asemănătoare cu doi tatuill 
uriaşi veniseră la adăpat şi lipăiau apa cu limbile lor lungi şi 
flexibile ca nişte panglici roşii care apăreau şi dispăreau. 
Un cerb colosal cu coarnele ramificate, o creatură 
splendidă cu ţinută regală, a venit spre apă cu căprioara şi 
cu puii lui şi s-au adăpat între cei doi tatui. Nu mai 
pomenisem nimic asemănător, deoarece elanii pe care-i 
văzusem până atunci i-ar fi ajuns la umăr. Deodată, cerbul a 


dat un semnal de alarmă şi a dispărut cu ai lui în trestii, în 
timp ce tatuii au luat-o şi ei la fugă: pe cărare se ivise un 
nou venit, o jivină monstruoasă. 

O clipă m-am întrebat de unde cunosc înfăţişarea aceea 
hâdă, spinarea aceea arcuită acoperită cu ţepi triunghiulari 
şi acel cap de pasăre de pradă care aproape că atingea 
pământul. Apoi mi-am adus aminte: era stegosaurul, 
lighioana pe care Maple White o schiţase în caietul lui şi 
care fusese primul element care deşteptase atenţia şi 
curiozitatea lui Challenger! Şi iată-l acum în faţa mea, poate 
chiar acelaşi pe care îl întâlnise artistul american. Pământul 
se cutremura sub greutatea lui şi zgomotul pe care-l făcea 
bând apă răsuna departe în liniştea nopţii. Vreme de cinci 
minute a fost atât de aproape de stâncă mea de lavă, încât, 
dacă aş fi întins mâna, aş fi putut să-i ating ţepii de pe 
spinare. După aceea s-a retras încet şi a dispărut printre 
stânci. 

M-am uitat la ceas şi, văzând că arăta ora două şi 
jumătate, m-am gândit că era timpul să mă întorc. Nu 
aveam nici o îndoială asupra drumului de urmat, deoarece 
pârâuaşul era la stânga mea şi se vărsa în lac la o zvârlitură 
de băţ de locul unde mă aplecasem să beau. Aşa că am 
pornit plin de avânt, pentru că simţeam că făcusem o 
treabă serioasă şi că aduceam un bagaj serios de informaţii 
pentru tovarăşii mei. În primul rând venea, fără doar şi 
poate, descoperirea peşterilor luminate şi siguranţa că erau 
locuite de vreo rasă troglodită. Dar afară de asta, puteam 
acum să vorbesc în cunoştinţă de cauză despre lacul 
central. Puteam să afirm că în el trăiau fiinţe bizare şi că pe 
malurile lui se ascundeau forme de viaţă primitivă pe care 
nu le mai întâlnisem încă. Mă gândeam, în timp ce 
mergeam, că puţini oameni în lumea asta au petrecut o 
noapte mai ciudată sau au adus ştiinţei un aport mai mare. 

Cu mintea plină de aceste gânduri, urcam dealul cu 
destulă greutate şi ajunsesem la jumătatea drumului, când 
un zgomot în spatele meu m-a adus la realitate. Era ceva 


care semăna şi a sforăit şi a mârâit; ceva grav, adânc şi 
ameninţător, care trăda prezenţa unei fiare în apropiere. 
Nu se vedea nimic şi am grăbit pasul. Străbătusem cam o 
jumătate de milă când deodată zgomotul s-a repetat, tot în 
spatele meu, dar de data asta mai puternic şi mai 
ameninţător. Inima a încetat să-mi mai bată când mi-am dat 
seama că fiara - oricare ar fi fost - mă urmărea. O clipă am 
îngheţat şi am simţit că mi se zbârleşte părul în cap. Că 
monştrii care trăiau pe podiş se sfâşiau între ei, lucrul 
acesta făcea parte, desigur, din lupta lor pentru existenţă. 
Dar că se întorceau împotriva omului civilizat, că-l 
urmăreau şi-l socoteau ca pe o pradă - iată un gând care 
mă înfiora şi mă umplea de groază. Şi iarăşi mi-am amintit, 
ca o cumplită viziune aruncată de ultimul cerc al Infernului 
lui Dante, de botul mânjit de bale şi de sânge pe care-l 
luminase torţa aprinsă a lui lord John. Am stat pe loc, cu 
genunchii tremurători şi m-am uitat cu ochii ieşiţi din orbite 
la dâra de lumină lăsată de lună. Totul era liniştit ca într-un 
peisaj de vis. Nu vedeam decât luminişuri argintii printre 
umbrele întunecate ale tufişurilor. Dar în liniştea adâncă, 
mârâitul acela din gâtlej s-a auzit pentru a treia oară, mai 
sinistru, mai înspăimântător şi mai apropiat. Nu mai 
încăpea nici o îndoială; ceva mă urmărea şi putea să sară 
asupra mea în orice clipă. 

Stăteam locului împietrit, uitându-mă îndărăt la drumul pe 
care-l străbătusem, când, deodată, am văzut. La marginea 
luminişului prin care trecusem, tufişurile s-au mişcat, o 
umbră mare şi neagră s-a desprins şi a sărit pe locul 
luminat de lună. Făcea salturi ca un cangur, sprijinindu-se 
pe labele puternice de dinapoi, în timp ce pe cele de 
dinainte le ţinea strânse la piept. Animalul era înalt cât un 
elefant care s-ar fi ridicat în două labe, dar mişcările lui, în 
ciuda mărimii, erau neînchipuit de uşoare. După formă, am 
nădăjduit o clipă că nu era decât un iguanodon, despre care 
ştiam că e inofensiv. Dar eroarea mea n-a durat mult, oricât 
de necunoscător eram în materie şi mi-am dat seama îndată 


că era vorba de altă lighioană. În locul capului blând şi 
parcă naiv al erbivorelor cu trei degete, destul de 
asemănător cu al unui cerb, dihania avea capul mare şi 
turtit ca de broască şi era, fără îndoială, aceeaşi care ne 
înspăimântase în tabără. Strigătul ei fioros şi vigoarea cu 
care mă urmărea mi-au întărit convingerea că aveam de-a 
face cu unul din marii dinosauri carnivori, una din cele mai 
cumplite fiare din câte au călcat vreodată pe acest pământ. 
Cam la fiecare douăzeci de iarzi se lăsa să cadă pe labele de 
dinainte şi-şi sprijinea botul în pământ: îmi mirosea urma. 
Uneori părea că o pierde pentru o clipă, apoi o regăsea şi 
pornea iar, în salturi repetate, pe drumul pe care-l făcusem 
eu. 

Nici astăzi nu-s în stare să evoc noaptea aceea de groază, 
fără să-mi apară broboane de sudoare pe frunte. Ce puteam 
să fac? Aveam în mână o armă de care nu mă puteam folosi. 
M-am uitat, cu deznădejde împrejur, căutând o stâncă sau 
un copac, dar eram în jungla plină de mărăciniş, pe care n-o 
depăşea decât ici şi colo câte un copăcel şi ştiam că dihania 
care mă urmărea putea să smulgă din rădăcini un copac 
obişnuit ca pe un simplu măcieş. Singura mea salvare era 
fuga. Nu mă puteam mişca uşor pe terenul acela inegal şi 
crăpat. Dar, uitându-mă în toate părţile, am descoperit în 
faţa mea o cărare bătătorită şi bine demarcată. Mai 
văzusem cărări de acestea de-a lungul expediției noastre, 
bătute desigur de animalele sălbatice. Aceasta m-ar fi putut 
salva, deoarece eram foarte iute de picior. Aruncând puşca, 
am luat-o la goană într-o cursă de o jumătate de milă, cu o 
viteză pe care n-o atinsesem nici odată şi nici n-am mai 
atins-o vreodată de atunci. Mă durea tot trupul, simţeam că 
mă înăbuş şi lipsa aerului îmi ardea gâtlejul. Dar, mânat de 
groază, alergam, alergam înainte. În sfârşit, neputând să 
mai alerg, m-am oprit. Şi deodată, trosnete de crengi rupte, 
zgomot de paşi şi o răsuflare ieşită dintr-un plămân 
monstruos mi-au dat de veste că bestia era aproape. Mă 
ajunsese. Eram pierdut. 


Ce nebun am fost că am întârziat atâta! Până atunci se 
călăuzea numai după miros şi mişcările-i erau încete. Dar 
din clipa când am luat-o la goană, mă vedea. Mă urmărea 
cu ochii, deoarece cărarea îi arăta drumul pe care-l luasem. 
Când am ajuns la cotitură, l-am văzut în urma mea, venind 
în salturi largi. Luna îi lumina ochii bulbucaţi, dinţii uriaşi în 
gura-i căscată şi ghearele labelor de dinainte, scurte şi 
puternice. Cu un strigăt de groază, am cotit şi m-am 
năpustit înainte pe cărare. În urma mea auzeam tot mai 
puternic răsuflarea, zgomotoasă şi întretăiată a lighioanei. 
Paşii grei se apropiau. În fiecare clipă mă aşteptam să-i simt 
gheara pe umăr. Dar deodată s-a auzit un trosnet şi m-am 
pomenit căzând în gol. Totul în jurul meu a dispărut şi am 
simţit cum mă învăluia o negură. 

Când m-am trezit din leşinul care cred că n-a ţinut decât 
câteva minute, m-a pătruns un miros înţepător. Pipăind cu 
mâinile prin întuneric, una din ele a dat de un os, în timp ce 
cealaltă a apucat o halcă de carne. Deasupra mea s-a arătat 
un colţ de cer, care m-a făcut să înţeleg că zăceam într-o 
groapă adâncă. Mi-am tras încet picioarele şi m-am pipăit. 
Mă dureau şi mâinile şi picioarele, dar din fericire puteam 
să le mişc, iar încheieturile erau şi ele flexibile. Mi-am adus 
aminte de împrejurările în care căzusem şi m-am uitat în 
sus îngrozit, aşteptându-mă să văd profilându-se pe cer 
umbra monstrului. Dar nici urmă de aşa ceva. Nu se auzea 
nici un zgomot. Atunci am început să mă mişc încetişor, 
punând piciorul cu băgare de seamă, ca să pot descoperi 
cum arăta locul în care mă prăbuşisem într-un moment atât 
de deznădăjduit. 

Mă găseam într-un fel de fântână cu pereţii aproape drepţi 
şi cu fundul neted, care putea să aibă cam douăzeci de 
picioare lungime. Fundul acesta era acoperit cu hălci de 
carne, ajunse în ultimul grad de putrefacție. Aerul era 
otrăvit şi irespirabil. Cotrobăâind prin beznă, am dat peste 
ceva tare şi am bănuit că era un stâlp foarte bine înfipt în 


mijlocul gropii, atât de înalt încât nu-i puteam ajunge vârful 
cu degetele. Pipăindu-l, mi s-a părut că era uns cu grăsime. 

Deodată, mi-am adus aminte că aveam în buzunar o cutie 
cu chibrituri de ceară. Aprinzând unul, mi-am dat seama 
cum arăta locul în care căzusem. Nu puteam să mă înşel; 
era o capcană şi încă făcută de mâna omului. Stâlpul din 
mijloc, înalt de nouă picioare şi cu vârful foarte ascuţit, era 
negru de sângele victimelor care se înfipseseră în el. 
Bucăţile de carne împrăştiate pe jos erau ale lor, sfârtecate 
ca să libereze ţeapa pentru alte victime. Mi-am amintit că 
Challenger afirmase că nu puteau să existe oameni pe 
podiş, deoarece ei nu s-ar fi putut apăra nici odată, cu 
slabele lor puteri, împotriva monştrilor care mişunau pe 
acolo. Dar acum era limpede că existau oameni. Băştinaşii 
puteau să se refugieze în peşterile lor cu deschizături 
înguste, fără ca saurienii să poată pătrunde până la ei, în 
timp ce mintea lor ageră născocise aceste capcane 
acoperite cu crengi şi aşezate în calea fiarelor, care le 
îngăduia să le distrugă, cu toată sprinteneala şi puterea lor. 
Şi de data aceasta, omul se dovedise a fi stăpân. 

Nu-mi era prea greu să mă caţăr pe pereţii gropii, totuşi 
am stat câtva timp la îndoială înainte de a mă expune 
lighioanei înspăimântătoare care fusese gata să mă trimită 
pe lumea cealaltă. În definitiv nu puteam şti dacă nu mă 
pândea în cel mai apropiat desiş, aşteptând să ies la iveală. 
Mi-am luat până la urmă inima în dinţi, amintindu-mi de o 
discuţie dintre Challenger şi Summerlee cu privire la 
obiceiurile marilor saurieni. Amândoi fuseseră de părere că 
monştrii erau aproape cu totul lipsiţi de inteligenţă, că în 
cavitățile lor cerebrale era foarte puţin loc pentru creier şi 
că, dacă dispăruseră din restul lumii, asta se întâmplase 
numai din pricina imbecilităţii lor, care-i făcea incapabili să 
se adapteze la medii diferite. 

Dacă lighioana m-ar fi aşteptat, lucrul acesta ar fi dovedit 
că ea avea facultatea de a înţelege ce se întâmplase cu 
mine, prin urmare ar fi stabilit o relaţie de la cauză la efect. 


Dar era mult mai verosimil ca un animal lipsit de creier, 
care nu asculta decât de un vag instinct de pradă, să fi 
părăsit urmărirea când am dispărut şi, după o nedumerire 
trecătoare, să-şi fi căutat altă pradă. Aşa că m-am căţărat 
până la marginea gropii şi m-am uitat afară. Stelele păleau, 
cerul se albea, iar vântul rece al dimineţii îmi bătea plăcut 
în obraji. Nu se vedea nici o urmă de fiară. Am ieşit de acolo 
încet şi m-am aşezat o clipă la pământ, gata să mă ascund 
din nou în capcană la apropierea vreunei primejdii. Apoi, 
încurajat de liniştea desăvârşită din jurul meu, ca şi de 
lumina care sporea, mi-am luat inima în dinţi şi am plecat 
îndărăt pe cărarea pe care venisem. La oarecare depărtare 
mi-am găsit puşca şi, puţin după aceea şi pârâul care mă 
călăuzise. Şi am pornit în direcţia taberei, nu fără să arunc 
înapoi, din când în când, câte o privire îngrijorată. 

Deodată s-a întâmplat ceva care mi-a amintit de tovarăşii 
mei. În dimineaţa limpede şi liniştită s-a auzit un pocnet de 
puşcă. Am rămas locului şi am ascultat, dar nu s-a mai auzit 
nimic. La început, mirarea m-a făcut să cred că-i ameninţa 
vreo primejdie. Apoi am găsit o explicaţie mai firească: era 
ziua mare şi fără îndoială că-mi observaseră lipsa. Îşi 
închipuiau desigur că mă rătăcisem în pădure şi trăgeau cu 
puşca să-mi arate drumul spre tabără. E drept că 
hotărâsem cu străşnicie să nu tragem cu puşca. Dar dacă li 
s-o fi părut că eram în primejdie, nici vorbă că n-au stat o 
clipă la îndoială. Aşa că aveam datoria să mă grăbesc, ca să- 
i asigur că nu mi se întâmplase nimic. 

Eram mort de oboseală şi nu puteam merge atât de 
repede cât aş fi dorit. În sfârşit, am intrat într-o zonă 
cunoscută. La stânga mea era mlaştina pterodactililor, iar în 
faţă, poiana iguanodonilor. Mă aflam în ultima regiune 
împădurită care mă mai despărţea de fortul Challenger. Am 
început să strig voios, ca să le risipesc îngrijorarea. Dar n- 
am primit nici un răspuns. Tăcerea aceea mi-a îngheţat 
inima. Am luat-o la goană. „Zareba” era în faţa mea aşa cum 
o lăsasem, dar poarta era deschisă. M-am năpustit 


înăuntru. La lumina dimineţii mi s-a arătat un spectacol 
îngrozitor: toate bagajele noastre erau răvăşite pe jos, 
tovarăşii mei dispăruseră şi, lingă cenuşa încă fierbinte a 
focului, iarba era înroşită de o baltă de sânge. 

Am rămas încremenit şi câtva timp parcă mi s-a întunecat 
mintea. Mi-aduc aminte ca prin vis că m-am repezit în 
pădurea din jurul taberei strigându-mi sălbatic tovarăşii. 
Dar nici un răspuns nu mi-a venit din umbra mută a pădurii. 
Gândul înspăimântător că n-o să-i mai revăd nici odată, că 
eram singur, părăsit în locul acela de groază, fără putinţa 
de a mai cobori în lume şi că va trebui să trăiesc şi să mor în 
ţara aceea de coşmar, mă arunca în deznădejde. Eram în 
stare să-mi smulg părul din cap şi să mă izbesc cu fruntea 
de pământ. Abia acum îmi dădeam seama cât îmi lipsea 
tovărăşia celorlalţi, încrederea senină a lui Challenger şi 
sângele rece, autoritar şi plin de umor, al lui lord John. Fără 
el eram ca un copil în noapte, neajutorat şi neputincios. Nu 
ştiam în ce parte să apuc, nici ce trebuia să fac mai întâi. 

La câtva timp, după ce căzusem într-o stare de prostraţie, 
am încercat să-mi dau seama de ce natură fusese catastrofa 
care se abătuse asupra tovarăşilor mei. Aspectul jalnic al 
taberei arăta că fuseseră atacați, iar împuşcătura preciza, 
fără îndoială, momentul când se produsese atacul. Faptul că 
nu se trăsese decât un singur foc, dovedea că totul nu 
durase decât câteva clipe. Puştile zăceau la pământ, iar una 
din ele - carabina lui lord John - avea pe ţeavă un cartuş 
gol. Pătura lui Challenger ca şi a lui Summerlee, întinse în 
apropierea focului, arătau că în clipa aceea cei doi savanţi 
dormeau. Conţinutul lăzilor cu muniții şi provizii era 
aruncat claie peste grămadă într-o neorânduială sălbatică, 
de-a valma cu aparatele fotografice şi cutiile cu plăci, dar 
nici un lucru nu lipsea. În acelaşi timp, cantitatea mare de 
hrană pe care o scosesem din lăzi dispăruse. Prin urmare, 
dezastrul se datora fără îndoială unor animale şi nu unor 
oameni, pentru că aceştia din urmă n-ar fi lăsat nimic în 
urma lor. 


Dar dacă era vorba de animale, sau chiar numai de unul 
singur şi înspăimântător, ce se întâmplase cu tovarăşii mei? 
O fiară sălbatică i-ar fi sfâşiat, nici vorbă şi ar fi lăsat 
resturile pe loc. E drept că se vedea o baltă de sânge, care 
dovedea o luptă pe viaţă şi pe moarte. Un monstru ca acela 
care mă urmărise în timpul nopţii ar fi putut să ducă cu elo 
victimă cum ar duce o pisică un şoarece şi atunci ceilalţi 
desigur că l-au urmărit. Dar în cazul acesta şi-ar fi luat 
puştile cu ei. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mintea 
mea obosită se încăpăţâna să dea la iveală vreo explicaţie 
plauzibilă. Am răscolit pădurea de jur-împrejurul taberei, 
dar n-am găsit nici un semn care să mă ducă la vreo 
concluzie. Am sfârşit chiar prin a mă rătăci şi numai printr- 
un noroc, după o oră de căutare, am găsit din nou tabăra. 

Deodată m-a luminat un gând, care mi-a mai dat puţin 
curaj. Nu, nu eram chiar singur pe lume. La picioarele 
stâncii stătea credinciosul Zambo, care nu aştepta decât să- 
mi audă glasul. M-am apropii de marginea podişului şi m- 
am uitat în jos. Era acolo, lângă foc, în tabăra cea mică, 
ghemuit în pătură. Dar spre mirarea mea, în faţa lui mai 
stătea un bărbat. O clipă mi-a tresărit inima de bucurie, la 
gândul că vreunul din tovarăşii mei scăpase cu viaţă. Însă 
uitându-mă mai atent, iluzia mi s-a risipit. Soarele care se 
ridica lumina pielea omului. Era un indian. Am început să 
strig şi să fac semne cu batista. Zambo s-a ridicat, a dat din 
mână şi a început să se urce pe piscul de stâncă. Peste puţin 
era la o mică depărtare de mine şi asculta, înfiorat, ceea ce- 
i povesteam. 

— Fără îndoială, stăpâne Malone, a strigat el, i-a luat 
necuratul. Aţi intrat în ţara necuratului, vă spun şi i-a luat 
pe toţi. Bagă de seamă, stăpâne Malone şi vino repede jos, 
altfel ai să păţeşti la fel! 

— Dar cum că cobor, Zambo? 

— Smulge liane de pe copaci, massa Malone. Aruncă-mi-le 
jos. Eu o să le prind de trunchiul copacului şi aşa o să aiun 
pod. 


— Ne-am gândit noi la asta. Dar pe aici nu sunt liane care 
să ne poată fi de folos. 

— Trimiteţi după frânghii, stăpâne Malone. 

— Pe cine să trimit şi unde? 

— Trimite prin satele indiene, că-s pline de frânghii. Am 
aici un indian, trimiteţi-l pe dânsul. 

— Cine-i omul acela? 

— Unul din indienii noştri, stăpâne. Ceilalţi l-au bătut şi i- 
au luat banii. Atunci omul s-a întors înapoi. E gata să ducă o 
scrisoare, să aducă frânghii, să facă orice. 

Să ducă o scrisoare! Şi de ce nu? Poate că o să ne aducă 
ajutor. În orice caz, va fi o dovadă că vieţile noastre nu s-au 
pierdut în zadar şi că informaţiile ştiinţifice pe care le-am 
cules vor ajunge în mâna prietenilor noştri din ţară. Două 
scrisori erau gata şi aşteptau să fie expediate. O să-mi 
petrec ziua scriind-o pe a treia, în care o să prezint ultimele 
evenimente. Indianul le putea duce lumii de dincolo. l-am 
poruncit lui Zambo să vină din nou către seară şi mi-am 
petrecut ziua, nefericit şi singur, căutând să-mi amintesc 
propriile mele aventuri din noaptea trecută. Am întocmit o 
notă către orice căpitan alb al vreunui vas de linie sau de 
comerţ pe care l-ar întâlni indianul, rugându-l fierbinte să 
aibă grijă să mi se trimită frânghii, deoarece vieţile noastre 
de asta atârnau. Seara, i-am aruncat lui Zambo aceste 
documente, împreună cu punga mea în care aveam trei 
guinee engleze. 

Banii trebuiau să-i fie daţi indianului şi i-am promis încă de 
două ori pe atâta dacă se întorcea cu frânghiile. 

Acum vei înţelege, iubite domnule Mc Ardle, cum ţi-a ajuns 
această comunicare şi vei cunoaşte tot adevărul, în cazul că 
nu vei mai auzi nici odată despre bietul dumitale 
corespondent. În seara aceasta sunt din cale-afară de obosit 
şi deprimat ca să-mi mai întocmesc vreun plan de acţiune. 
Dar mâine trebuie să descopăr ceva care să mă pună pe 
urmele prietenilor mei, fără ca, pentru asta, să pierd 
legătura cu tabăra. 


CAPITOLUL, XIII. 

O SCENA CARE NU SE POATE UITA. 

EXACT ÎN CLIPA când soarele apunea la sfârşitul acelei 
zile triste, am zărit făptura singuratică a indianului 
zugrăvită pe câmpiile întinse din vale şi l-am privit 
îndreptându-se spre fluviul îndepărtat ca pe singura 
noastră nădejde de salvare, până când a dispărut în 
negurile serii, pe care soarele în asfinţit le colora în nuanţe 
roşcate. 

Când, în sfârşit, m-am întors la tabăra tot atât de răvăşită 
cum o lăsasem, se înnoptase de-a binelea. Cea din urmă 
imagine pe care o păstram în minte era sclipirea roşie a 
focului aprins de Zambo, singurul punct luminos care mă 
mai lega de lumea de jos, ca şi acea prezenţă credincioasă 
din noaptea sufletului meu. Şi totuşi, pentru întâia oară din 
clipa dezastrului, mă simţeam mai îmbărbătat, deoarece mă 
bucura gândul că lumea va cunoaşte faptele noastre, aşa 
încât, chiar dacă trupurile ne vor pieri, n-o să se întâmple 
acelaşi lucru şi cu numele noastre, care vor rămâne legate 
în viitor de rezultatele eforturilor pe care le-am depus. 

Nu era tocmai uşor să dormi în locul acela de groază. Era 
chiar mai neplăcut decât în junglă. Dar trebuia să aleg; pe 
de o parte, prudenţa mă sfătuia să fiu cu ochii în patru, pe 
de alta, puterile mele sleite mă îndemnau la cu totul 
altceva. M-am căţărat pe o creangă groasă de gingko, dar 
rotunjimea ei nu-mi oferea decât o siguranţă relativă, 
deoarece în clipa în care aş fi aţipit, fără îndoială că aş fi 
căzut şi mi-aş fi rupt gâtul. Aşa că m-am coborât din nou pe 
pământ şi m-am gândit la ceea ce aveam de făcut. În sfârşit, 
am închis poarta „zarebei”, am aprins trei focuri în cele trei 
vârfuri ale unui triunghi şi, după ce am cinat plin de 
nădejde, am căzut într-un somn adânc, din care m-a trezit o 
întâmplare ciudată, dar binevenită. La revărsatul zorilor, o 
mână m-a apucat de braţ. Sărind ca ars şi căutându-mi 
arma cu mâna, încordat, am slobozit un strigăt de bucurie 


când în lumina cenugşie a dimineţii l-am zărit pe lord John 
îngenuncheat lângă mine. 

Era el şi totuşi parcă nu era el. Îl lăsasem cu purtările lui 
liniştite, cu ţinuta lui corectă şi îmbrăcat fără cusur. Acum, 
faţa îi era palidă şi privirea rătăcită şi respira greu cât timp 
vorbea, de parcă venise alergând de cine ştie unde. Era 
zgâriat şi plin de sânge pe obraji, hainele îi atârnau în 
zdrenţe şi pălăria îi dispăruse. M-am uitat la el nedumerit, 
dar el nu m-a lăsat să-l întreb nimic. În timp ce vorbea, 
căuta înfrigurat printre provizii. 

— Repede, tinere, mi-a strigat, repede! Fiecare clipă e 
scumpă. la puştile, ia-le pe amândouă. Eu le iau pe celelalte 
două. Ia şi toate cartuşele câte le găseşti. Umple-ţi 
buzunarele şi acum, de mâncare. Şase cutii de conserve or 
să ne-ajungă. Aşa, bun! Să nu ne pierdem vremea cu vorbe. 
Să mergem, altfel suntem pierduţi! 

Cu toate că nu eram treaz decât pe jumătate, incapabil de 
a înţelege ce însemnau toate acestea, m-am trezit alergând 
ca un nebun după el prin pădure, cu câte o puşcă sub 
fiecare braţ şi cu mâinile pline cu tot felul de provizii. 
Făcând zeci de cotituri pe unde era pădurea mai deasă, lord 
John a ajuns la un tufiş nepătruns şi, fără să-i pese de spini, 
s-a strecurat în mijlocul lui, trăgându-mă după el. 

— Aici cred că suntem în siguranţă, a gâfâit el. Nici vorbă 
că ei or să se îndrepte spre tabără. Asta o să le vie întâi în 
minte. 

— Dar despre ce e vorba? L-am întrebat îndată ce mi-am 
putut trage răsufletul. Unde-s profesorii? Şi cine ne 
urmăreşte? 

— Oamenii-maimuţă! Mi-a răspuns. Dumnezeule, ce bestii! 
Nu vorbi tare, că au urechile lungi, de altfel şi ochii li-s 
foarte ageri, numai cu mirosul stau cam prost, pe cât am 
putut să-mi dau seama, aşa că nu cred că or să ne 
descopere dacă s-or lua după acest simţ. Dar dumneata, 
tinere, pe unde mi-ai fost? Ai avut un noroc grozav că ai 
scăpat aşa de uşor. 


În câteva fraze, i-am şoptit la ureche ce mi se întâmplase. 

— Destul de prost, a zis când a auzit despre dinosauri şi 
despre capcană. Nu, nu-i un loc visat pentru o cură de 
odihnă. Nu-i aşa? Dar n-am bănuit nici pe departe ce putea 
să ascundă podişul nostru până când diavolii ăştia n-au pus 
mâna pe noi. Papuaşii antropofagi, în puterea cărora am 
căzut cândva, erau civilizaţi pe lângă maimuţele astea! 

— Dar cum s-a întâmplat? L-am întrebat. 

— Era spre revărsatul zorilor. Savanţii noştri tocmai se 
treziseră. Dar nu începuseră încă să-şi arunce săgeți 
înveninate, când deodată a început o adevărată ploaie de 
maimuțe. Săreau din copac, nenumărate, ca fructele care s- 
ar fi scuturat dintr-un măr. Presupun că în timpul nopţii se 
adunaseră în copacul cel mare care-şi întindea crengile 
peste capetele noastre. Am tras asupra uneia şi am nimerit- 
o în pântec, dar înainte de a ne dezmetici ne-am pomenit cu 
toţii la pământ. Le spun eu maimuțe, însă aveau în mâini 
ciomege şi pietre, bolboroseau nu ştiu ce între ele şi ne 
legau cu liane, ceea ce arată că sunt mult superioare 
tuturor animalelor pe care le-am întâlnit vreodată în 
rătăcirile mele. Oameni-maimuţe, „veriga de legătură”, iată 
ce sunt! În ce mă priveşte, aş fi preferat ca aceste „verigi de 
legătură” să lipsească cu desăvârşire! L-au ridicat pe 
tovarăşul lor rănit care sângera ca un porc înjunghiat, apoi 
s-au aşezat în jurul nostru. Şi dacă mi-a fost dat să văd 
vreodată capete de ucigaşi, apoi atunci le-am văzut! Erau 
înalţi, de înălţimea oamenilor, dar mai puternici. Aveau ochi 
ciudaţi, sticloşi şi cenuşii sub sprâncene stufoase şi roşii, 
care ne străpungeau cu privirea. Nici Challenger, care e 
departe de a fi o curcă plouată oarecare, nu se simţea deloc 
la largul lui. Încerca să se ridice în picioare şi urla la ei, 
spunându-le să termine odată. Cred că întâmplarea 
neaşteptată îi cam tulburase minţile, deoarece răcnea şi 
înjura ca un nebun. N-ar fi găsit o asemenea colecţie de 
înjurături, nici chiar dacă ar fi avut în faţa lui o droaie din 
iubiții lui gazetari! 


— Da şi pe urmă ce s-a mai întâmplat? Mă interesa nespus 
această poveste ciudată, pe care tovarăşul meu mi-o şoptea 
la ureche, în timp ce ochii lui ageri cercetau împrejurimile, 
iar mâna i se crispase pe carabina încărcată. 

— Credeam că s-a terminat cu noi, dar lucrurile au luat 
altă întorsătură. Maimuţele au început să vorbească ele 
între ele în limba lor pocită. Apoi, una a venit şi s-a aşezat 
lângă Challenger. Ai să râzi, tinere, dar pe cuvântul meu de 
onoare că-i puteai considera ca făcând parte din aceeaşi 
familie! N-aş fi crezut-o asta, dacă n-aş fi văzut-o cu ochii 
mei. Bătrânul om-maimuţă, fără îndoială mai-marele lor, era 
un fel de Challenger roşu, cu toate caracteristicile 
frumuseţii prietenului nostru, poate în oarecare măsură 
exagerate. Avea trupul scurt, umerii puternici, toracele 
uriaş, fără gât, barba zbârlită, sprâncenele stufoase, o 
căutătură care părea că spune: „Ce vrei de la mine, 
blestematule?” într-un cuvânt, exact aceleaşi particularităţi. 
Când omul-maimuţă s-a aşezat lângă Challenger şi când şi-a 
pus mâna pe umărul lui, imaginea a fost desăvârşită. Pe 
Summerlee l-a apucat un râs nervos, de-i dăduseră 
lacrimile. Oamenii-maimuţă au început să râdă şi ei, sau cel 
puţin să scoată nişte sunete care aveau pretenţia că 
înseamnă aşa ceva. După aceea au început să ne târască 
prin pădure. Nu s-au atins de arme şi nici de celelalte 
obiecte pe care le socoteau, fără îndoială, primejdioase, dar 
au şterpelit toate merindele care erau la vedere. 
Summerlee şi cu mine am avut de suferit în timpul 
drumului, dovadă obrazul meu zgâriat şi hainele în zdrenţe, 
pentru că ne-au târât de-a dreptul prin tufişurile de 
mărăcini. Pielea lor e grozav de rezistentă. Numai 
Challenger o ducea bine. Patru din ei îl purtau pe umeri, 
aşa că înainta ca un împărat roman. Dar ce se aude? 

Din depărtare venea un zgomot ciudat, destul de 
asemănător cu al castanietelor. 

— Ei sunt! A şoptit tovarăşul meu, strecurând cartuşe în 
carabina lui „Express” cu două focuri. Încarcă-ţi puştile, 


băiete, că nu trebuie să ne prindă vii. Asta să n-o uiţi. 
Zgomotul pe care-l auzi îl fac atunci când sunt agitaţi. Şi, pe 
legea mea, or să aibă de ce se agita dacă or da cumva de 
noi! Îi auzi bine acum? 

— Sunt foarte departe. 

— Probabil că s-au împărţit în grupuri mici şi cercetează 
pădurea. De data asta n-or să ne ajungă. Dar să-ţi spun mai 
departe întâmplarea noastră. Puțin după aceea ne-au dus în 
satul lor, alcătuit din vreo mie de colibe făcute din crengi şi 
frunze şi aşezate într-un luminiş înconjurat de copaci, cam 
la 3 sau 4 mile de aici, aproape de marginea stâncii. Aceste 
fiinţe scârboase m-au pipăit atâta, încât am impresia că n-o 
să mă mai pot curăța nici odată. Ne-au legat iar şi individul 
care mă lega făcea nodurile ca un adevărat marinar. După 
aceea, lungiţi sub copaci, cu picioarele mai sus decât capul, 
ne-au lăsat sub supravegherea unei brute de paznic 
înarmat cu o măciucă. Când vorbesc la plural, mă gândesc 
numai la Summerlee şi la mine, pentru că Challenger, urcat 
într-un copac, mânca ananas şi petrecea mai bine ca 
oricând. Trebuie să recunosc că făcea în tot chipul ca să ne 
poată arunca şi nouă câteva fructe şi că s-a aranjat aşa fel 
ca să ne desfacă legăturile cu propriile lui mâini. Dacă l-ai fi 
văzut pe creanga lui, fraternizând cu „sosia” lui şi cântând 
cu vocea lui de bas „Clopotele sună”, pentru că muzica avea 
aerul să menţină bestiile în bună dispoziţie, te-ai fi stricat 
de râs. Numai că noi, după cum îţi închipui, nu prea aveam 
chef de râs. Cu anumite restricţii, păreau dispuşi să-l lase să 
facă ce voia, dar în ce ne priveşte se arătau foarte severi. 
Era o mare mângâiere pentru Summerlee şi pentru mine 
gândul că dumneata erai liber şi că puteai să veghezi 
asupra notelor luate de noi. 

O să-ţi spun acum, tinere, ceva care o să te surprindă. 
Spuneai că ai descoperit oarecare semne dovedind 
prezenţa omului, ca focuri, capcane şi altele. Ei bine, i-am 
văzut şi eu pe aceşti băştinaşi. Nişte nenorociţi cu capetele 
plecate, care au desigur motive să fie aşa. S-ar părea că 


aceste fiinţe omeneşti locuiesc într-o margine a podişului, 
cea mai îndepărtată, acolo unde ai observat peşterile, iar 
oamenii-maimuţă ocupă restul şi duc cu eio luptă 
neîncetată şi aprigă. Aceasta e situaţia după cât am putut 
să constat. leri, maimuţele au prins vreo duzină de oameni, 
pe care i-au luat prizonieri. Nu cred că ai auzit vreodată în 
viaţa dumitale asemenea urlete şi văicăreli! Prizonierii erau 
mici, cu pielea roşie şi abia se târau din pricina 
muşcăturilor şi zgârieturilor pe care le primiseră. Oamenii- 
maimuţă au ucis doi dintre ei şi altuia i-a smuls un braţ, 
dovedind o nemaipomenită bestialitate. Nenorociţii au 
murit cu bravură, fără să scoată un strigăt. Dar pe noi, 
priveliştea asta aproape că ne-a îmbolnăvit. Summerlee a 
leşinat şi chiar Challenger avea aerul că văzuse mai mult 
decât putea să îndure. Cred că s-au depărtat, nu-i aşa? 

Am ascultat cu luare aminte, dar afară de ţipetele 
păsărilor nimic nu mai tulbura liniştea pădurii. Lord John a 
urmat: 

— Am impresia că ai scăpat uşor, tânărul meu prieten. 
Dacă n-ar fi fost capturarea indienilor, care i-a făcut să uite 
de dumneata, fără îndoială că s-ar fi întors în tabără. Pentru 
că aveai tot timpul dreptate când spuneai că cineva ne 
observă de sus, din copac. Ştiau perfect de bine că unul 
dintre noi lipsea, dar nu se mai gândeau decât la noua lor 
pradă. Aşa s-a făcut că eu am fost acela care te-a trezit de 
dimineaţă şi nu un cârd de maimuțe. Dar, Dumnezeule, ce 
coşmar e toată povestea asta, ce aventură! Îţi aduci aminte 
de pădurea cea deasă de bambuşi ascuţiţi, acolo jos unde 
am descoperit scheletul americanului? Ei bine, pădurea e 
chiar sub satul maimuţelor şi de pe stânca de deasupra ei 
sunt aruncaţi prizonierii. Dacă ne-am fi uitat atunci mai cu 
atenţie, am fi descoperit nu unul, ci grămezi de schelete. Şi- 
au făcut la marginea podişului un fel de câmp de paradă, 
unde se adună ca pentru o ceremonie. Bieţii prizonieri sunt 
siliţi să sară unul câte unul şi cea mai mare distracţie a 
oamenilor-maimuţă e să vadă dacă nenorociţii se zdrobesc 


de pământ sau se înţeapă în bambuşi. Ne-au dus şi pe noi să 
vedem spectacolul. Tot tribul se aliniase pe margine. Patru 
indieni au sărit şi bambuşii s-au înfipt în ei ca nişte ace într- 
o perniţă. Nu-i de mirare că bietului iancheu îi crescuseră 
bambuşi între coaste! Era înspăimântător, dar trebuie să 
recunosc că în acelaşi timp era fascinant să aştepţi clipa 
săriturii, chiar când ştiai că vine şi rândul tău să faci acelaşi 
lucru! 

Dar nu s-a întâmplat aşa. Oamenii-maimuţă au mai păstrat 
şase indieni pentru azi, sau cel puţin aşa am înţeles, iar noi 
bănuiesc că trebuia să jucăm rolul de vedete. Challenger ar 
fi putut eventual să mai scape, dar Summerlee şi cu mine 
figuram pe program. Sălbăticiunile se exprimau mai mult 
prin semne, aşa că puteam să-i urmăresc cu destulă 
uşurinţă. Şi atunci m-am gândit că ar fi timpul s-o iau din 
loc. Chibzuisem destul de mult asupra lucrurilor şi 
limpezisem câteva puncte. Totul cădea în sarcina mea, 
deoarece Summerlee nu-mi putea fi de nici un folos, iar 
Challenger nici atât. Singura dată când s-au nimerit alături, 
şi-au spus vorbe grele pentru că nu se înțelegeau asupra 
clasificării ştiinţifice a acestor diavoli cu părul roşu, care ne 
dăduseră gata şi care, pentru unul din ei, era fără îndoială 
dryopithecus javanesis, iar pentru celălalt, pithecanthropus. 
Nişte smintiţi, nişte nebuni amândoi! 

Dar, după cum îţi spuneam, făcuseră două sau trei 
observaţii care-mi puteau fi de folos. Prima, că bestiile 
acelea nu pot alerga în câmp deschis tot atât de repede ca 
omul. Picioarele li-s scurte şi încovoiate, iar trupul greu. 
Chiar Challenger l-ar întrece pe cel mai bun dintre ei pe 
100 de iarzi, iar dumneata şi cu mine ne-am putea socoti 
adevăraţi campioni. Apoi ei nu cunosc armele de foc. Nici 
nu cred că le-a trecut prin minte că cel pe care-l 
împuşcasem murise din pricina rănii. Dacă ne recăpătăm 
armele, totul era simplu. 

Şi atunci, azi dimineaţă, devreme, i-am trântit paznicului 
meu un picior în burtă, de-a căzut în nesimţire şi am pornit 


spre tabără, te-am găsit pe dumneata, am găsit armele şi 
iată-ne! 

— Dar profesorii? Am strigat consternat. 

— Trebuie să ne ducem să-i eliberăm. N-am putut să-i iau 
cu mine. Challenger era sus în copac, iar Summerlee n-ar fi 
fost în stare să facă nici un efort. Singurul lucru pe care-l 
puteam face, era să aduc puştile şi să încerc o lovitură. 
Bestiile ştiu că fuga mea s-ar putea întoarce împotriva lor, 
dar nu cred că se vor atinge de Challenger. N-aş putea 
spune acelaşi lucru şi despre Summerlee. Dar în orice caz, 
soarta lui e pecetluită. De asta sunt sigur. Aşa că n-am avut 
nici o mustrare de cuget plecând. Acum însă avem o datorie 
de onoare: ori să-i salvăm, ori să murim cu ei. Prin urmare, 
deprinde-te cu ideea asta, ţinere, deoarece până deseară 
trebuie să se aleagă într-un fel. 

Am încercat să redau aci, în povestirea lui lord John, vorba 
lui nervoasă, propoziţiile scurte şi sacadate şi tonul 
jumătate ironic, jumătate nepăsător. Omul acesta era 
născut să conducă. Primejdia îi biciuia vioiciunea obişnuită, 
vorba i se făcea tot mai pitorească, ochii îi scânteiau şi 
mustaţa de Don Quijote i se zbârlea într-un fel de avânt 
tineresc. Dragostea lui pentru primejdie, sentimentul 
puternic pe care-l trăia cu prilejul vreunei aventuri, cu atât 
mai mult cu cât se găsea mai îndeaproape legat de ea, linia 
de conduită pe care o urma, considerând primejdia ca pe o 
formă sportivă de a te juca cu destinul - toate acestea 
făceau din el un nepreţuit tovarăş de vremuri grele. Fără 
frica noastră îndreptăţită, ar fi fost o adevărată fericire să 
te avânţi în asemenea aventură, lângă un asemenea om. 
Tocmai ne ridicam să părăsim tufişul care ne slujise de 
ascunzătoare când, deodată, lord John m-a apucat de braţ. 

— Pe legea mea! Mi-a şoptit. Priveşte! 

Din locul în care ne aflam puteam cuprinde cu ochii 
trunchiurile copacilor alcătuind un tunel de verdeață, de-a 
lungul căruia înainta un grup de oameni-maimuţă. Veneau 
unul câte unul, cu picioarele încovoiate şi cu spinările 


aplecate, cu mâinile atingând din când în când pământul şi 
întorcându-şi capetele din mers când la dreapta, când la 
stânga. Faptul că mergeau aplecaţi îi făcea să pară mult mai 
mici, dar mi-am dat seama că puteau să aibă cam cinci 
picioare în înălţime. Aveau braţele lungi şi toracele uriaş. 
Mulţi purtau măciuci şi, de departe, grupul lor părea o 
procesiune de oameni păroşi şi diformi. O clipă i-am văzut 
foarte desluşit, apoi au dispărut în junglă. 

— Nu, nu-i momentul, a zis lord John, care îşi ridicase 
puşca. Tot ce putem face mai bun e să stăm liniştiţi până 
când nu ne-or mai căuta. Atunci vom vedea dacă nu ne 
putem apropia de sat, să încercăm lovitura cea mare. Îi mai 
lăsăm o oră, pe urmă pornim. 

În vremea asta am deschis o cutie de conserve şi i-am 
mâncat conţinutul. Lord Roxton, care nu pusese nimic în 
gură din dimineaţa zilei precedente decât câteva fructe, 
înghiţea cu lăcomie. În sfârşit, cu buzunarele doldora de 
cartuşe şi cu câte o armă în fiecare mână, am plecat să ne 
îndeplinim misiunea de eliberatori, înainte de a părăsi 
ascunzătoarea, am avut grijă să-i însemnăm locul şi poziţia 
ei faţă de fortul Challenger, aşa fel ca s-o putem găsi din 
nou dacă ne-o mai trebui. Ne-am strecurat în tăcere printre 
tufişuri până când am ajuns la marginea stâncii, lângă 
vechea noastră tabără. Acolo ne-am oprit şi lordul John mi-a 
expus planurile lui. 

— Atâta timp cât ne aflăm printre copaci, mizerabilii 
aceştia ne au în mână, a început el. Pentru că ei ne pot 
vedea, pe când noi nu. Dar nu-i acelaşi lucru şi la loc 
deschis, unde ne putem mişca mai repede decât ei. Aşa că 
trebuie să umblăm cât mai mult la loc deschis. Pe marginea 
podişului sunt mai puţini copaci decât în interiorul lui. Prin 
urmare, pe linia asta trebuie să ne menţinem, înaintează 
încet, deschide bine ochii şi stai cu arma pregătită. Dar mai 
mult ca orice, nu-i lăsa să te facă prizonier atâta timp cât îţi 
mai rămâne un singur cartuş! Acesta e ultimul meu cuvânt, 
tinere. 


Când am ajuns la marginea stâncii, m-am uitat în jos şi l- 
am văzut pe bunul nostru negru Zambo stând pe o piatră. 
Aş fi dorit mult să-l strig şi să-i dau veşti despre noi, dar am 
socotit că ar fi prea primejdios, deoarece mă puteau auzi. 
Pădurea avea aerul că era plină de oameni-maimuţă, mereu 
le auzeam vorbăria lor ciudată. În momentele acelea ne 
vâram în cel mai apropiat tufiş şi stăteam acolo liniştiţi până 
când zgomotul se depărta. Din pricina asta înaintam încet şi 
se vede că au trecut cel puţin două ore până să înţeleg, din 
mişcările prudente ale lui lord John, că eram aproape de 
locul spre care ne îndreptam. Mi-a făcut semn să stau 
liniştit, iar el a plecat înainte singur, târându-se. Peste o 
clipă era îndărăt şi părea foarte impresionat. 

— Vino! Spuse el. Vino repede! Să dea Dumnezeu să nu fi 
ajuns prea târziu. 

Tremurând de emoție de parcă mă scuturau frigurile, m- 
am târât înainte şi m-am culcat lângă el, uitându-mă prin 
desişuri la luminişul care se deschidea în faţă. Scena pe 
care am văzut-o era atât de fantastică şi de absurdă, încât 
n-o s-o uit până în ziua morţii. Nici nu ştiu cum o s-o pot 
povesti sau cum, după câţiva ani, o să cred că am trăit-o 
aievea, dacă mi s-o întâmpla să mai stau vreodată într-un 
fotoliu la Savage Club sau să mai privesc cheiurile cenuşii 
ale Tamisei. Desigur că atunci o să mi se pară ceva ca un 
coşmar sau ca o vedenie de om în delir. Dar trebuie s-o 
aştern pe hârtie cât mai curând, atâta timp cât o am 
proaspătă în minte, iar omul care stă lângă mine în iarba 
udă poate să mărturisească dacă am minţit sau nu. 

În faţa noastră se întindea, până la marginea stâncii, un 
loc deschis şi larg, cu o suprafaţă de vreo câteva sute de 
iarzi, acoperit cu iarbă şi cu ferigi pitice. Luminişul era 
împrejmuit, în semicerc, de copaci, în care se vedeau nişte 
colibe făcute din frunziş şi aşezate una deasupra celeilalte 
printre crengi. Fiecare din aceste cuiburi era o mică 
locuinţă. Intrările colibelor şi crengile copacilor erau 
împânzite de un întreg popor de maimuțe care, după 


mărimea lor, păreau să fie femeile şi copiii tribului. Aceştia 
alcătuiau fundalul tabloului şi se uitau cu deosebit interes la 
aceeaşi scenă, care pe noi ne fascina şi ne înspăimânta. 

Pe locul gol din apropierea stâncii se adunaseră cam o 
sută de făpturi păroase şi roşcate, unele de o mărime 
impresionantă, dar toate la fel de hidoase. Aceşti oameni- 
maimuţă păstrau oarecare disciplină: niciunul din ei nu 
încerca să rupă alinierea. Înaintea lor stătea un grup de 
indieni, mici de statură, bine proporţionaţi, a căror piele 
arămie strălucea la soare ca bronzul lustruit. Lângă ei era 
un alb - înalt, subţire, cu capul plecat, cu braţele 
încrucişate şi cu o expresie de spaimă şi de resemnare: nu 
puteam să nu recunosc făptura uscăţivă a profesorului 
Summerlee. 

În faţa şi în jurul acestei cete de prizonieri se vedeau 
câţiva oameni-maimuţă care-i păzeau cu străşnicie şi le 
făceau imposibilă orice încercare de fugă. În sfârşit, 
înaintea tuturor şi foarte aproape de marginea stâncii, mi- 
au atras atenţia două personaje atât de ciudate care, în alte 
împrejurări, ar fi fost nespus de comice. Unul din ei era 
tovarăşul nostru, profesorul Challenger. Ceea ce mai 
rămăsese din fosta lui haină îi atârna în zdrenţe pe umeri. 
Cămaşă nu mai avea, iar barba mare şi încâlcită era una cu 
părul care-i acoperea pieptul uriaş. Îşi pierduse pălăria şi 
părul, care-i crescuse apreciabil în timpul peregrinărilor 
noastre, îi flutura în toate părţile într-o sălbatică 
neorânduială. O singură zi îl schimbase, din cel mai înalt 
produs al civilizaţiei moderne, în cel mai jalnic sălbatic din 
America de Sud. Alături de el stătea stăpânul lui, regele 
oamenilor-maimuţă. Semăna leit cu profesorul nostru, aşa 
cum îmi povestise lord John, cu deosebirea că el era roşcat, 
în timp ce profesorul era brun. Aceeaşi faţă turtită şi 
masivă, aceiaşi umeri puternici, aceleaşi braţe lungi care le 
atârnau, aceeaşi barbă amestecată cu părul de pe piept. 
Numai că, deasupra sprâncenelor, fruntea îngustă şi teşită 
ca şi ţeasta turtită a omului-maimuță erau în cel mai 


desăvârşit contrast cu fruntea înaltă şi cu craniul de o 
formă perfectă al europeanului. Din toate celelalte puncte 
de vedere, regele părea o absurdă caricatură a 
profesorului. 

Toate aceste lucruri, care acum îmi iau atâta timp ca să le 
descriu, le-am văzut atunci într-o clipă. De altfel, atunci 
aveam de făcut treburi mai importante, deoarece în faţa 
noastră se desfăşura o cumplită tragedie. Doi oameni- 
maimuţă au tras afară din ceată un indian şi l-au împins 
până la marginea stâncii. Regele a făcut un semn cu mâna. 
Supuşii au apucat prizonierul de mâini şi de picioare şi i-au 
făcut vânt încoace şi încolo de trei ori, cu o violenţă 
nemaipomenită, apoi l-au aruncat pe deasupra prăpastiei ca 
pe o biată zdreanţă. Puterea cu care l-au aruncat l-a făcut 
să se învârte în aer înainte de a cădea. Când a dispărut din 
văzul adunării, toţi, în afară de paznici, s-au năpustit spre 
marginea prăpastiei. A urmat o clipă de linişte, care s-a 
sfârşit cu un răcnet de bucurie: săreau în dreapta şi-n 
stânga, îşi fluturau braţele păroase şi urlau de fericire. Pe 
urmă s-au îndepărtat de marginea stâncii, s-au aliniat din 
nou şi au aşteptat victima următoare. 

De data aceasta îi venea rândul lui Summerlee. Doi paznici 
l-au apucat de mâini şi l-au tras înainte cu brutalitate. Toată 
fiinţa lui înaltă şi subţire se zbătea ca un pui pe care-l tragi 
afară din coteţ. Întors' cu faţa spre rege, Challenger 
gesticula cu o vădită emoție. Se ruga, pleda şi implora 
cerându-i viaţa prietenului său. Dar omul-maimuţă l-a 
împins cu asprime şi a refuzat dând din cap. Mişcarea 
aceasta a fost cea din urmă pe care a făcut-o. Carabina lui 
lord John a bubuit şi regele s-a prăbuşit la pământ ca o 
uriaşă grămadă de carne roşie. 

— Trage în grămadă! Trage! Trage, băiete, mi-a strigat 
tovarăşul meu. 

În sufletul omului celui mai placid există ciudate răbufniri 
de sălbăticie. Mă consider o natură sensibilă şi mi s-a 
întâmplat de multe ori să mi se umezească ochii în faţa unui 


iepure rănit. Acum însă mă stăpânea setea de sânge. M-am 
trezit în picioare, descărcând o puşcă după alta şi încărcând 
din nou, urlând sălbatic şi râzând ca un nebun. Toate cele 
patru puşti ale noastre făceau un masacru îngrozitor. Cei 
doi paznici care-l ţineau pe Summerlee au fost doborâţi, iar 
el se împleticea ca un om beat, fără să-şi dea seama că era 
liber. Tot tribul oamenilor-maimuţă fugea acum nebuneşte 
în toate părţile, fără să înţeleagă de unde venea furtuna 
aceea aducătoare de moarte. Se învârteau, dădeau din 
mâini şi urlau, împiedicându-se de cei care căzuseră. O 
pornire necugetată i-a făcut să se năpustească grămadă 
spre copaci ca să se refugieze, lăsând în urma lor ţărâna 
presărată cu morţi. Prizonierii au rămas singuri în mijlocul 
luminişului. 

Mintea ageră a lui Challenger a prins mişcarea. L-a apucat 
de braţ pe Summerlee, care rămăsese lipsit de orice vlagă 
şi amândoi s-au repezit spre noi. Doi dintre paznici s-au luat 
pe urmele lor, însă două gloanţe din carabina lui lord John i- 
au oprit pe loc. Am alergat înaintea prietenilor noştri şi le- 
am pus în mână câte o puşcă încărcată. Dar Summerlee era 
la capătul puterilor. Abia mai putea păşi. În vremea asta, 
oamenii-maimuţă îşi veniseră în fire şi se întorceau prin 
junglă ca să ne taie drumul. Challenger şi cu mine ne-am 
retras, sprijinindu-l pe Summerlee, în timp ce lord John ne 
apăra retragerea trăgând susţinute focuri de puşcă de câte 
ori capetele sălbatice se iveau prin tufişuri. Mai mult de o 
milă am avut pe urmele noastre bestiile acelea vorbitoare. 
Apoi urmărirea lor a slăbit, deoarece au început să ne 
cunoască puterea şi se temeau să se mai arate în faţa 
puştilor. Când, în sfârşit, am ajuns la tabără, ne-am uitat 
îndărăt şi am constatat că eram singuri. 

Sau cel puţin aşa credeam. Dar ne înşelam. Abia 
astupasem intrarea „zarebei”, ne strânsesem mâinile cu 
căldură şi ne aruncasem, tremurând din tot trupul, la 
pământ, lângă izvor, când am auzit afară, lângă intrare, 
zgomot de paşi şi glasuri plângăreţe. Lord Roxton s-a 


repezit pe uşă cu puşca în mână. Acolo, cu faţa la pământ, 
zăceau cei patru supraviețuitori indieni cu figurile lor mici 
şi roşii, tremurând de frica noastră şi totuşi cerându-ne 
ajutor. Făceau cu mâna gesturi largi, arătându-ne pădurea 
din jur, ca să ne dea de veste că de acolo ne pândea o 
primejdie. Apoi s-au apropiat şi s-au agăţat de genunchii lui 
lord John, lipindu-şi obrajii de picioarele lui. 

— Pe legea mea! A strigat lord John, încurcat, chinuindu-şi 
mustaţa. Ce naiba să facem cu oamenii aceştia? Haide, 
copii, ridicaţi-vă şi dezlipiţi-vă obrazul de pe cizmele mele. 

Summerlee îşi mai venise în fire şi acum îşi îndesa cu tutun 
pipa lui cea veche. 

— Şi ei au fost salvaţi ca şi noi, a zis el. Pe toţi ne-aţi scăpat 
din ghearele morţii. Pe cuvânt de onoare, aţi cam avut de 
furcă! 

— Admirabil! A strigat Challenger. Admirabil! Nu numai 
noi, ca indivizi, dar întreaga ştiinţă europeană vă datorează 
recunoştinţă pentru ceea ce aţi făcut! Nu mă sfiiesc să spun 
că dispariţia profesorului Summerlee ca şi a mea ar fi lăsat 
un gol greu de împlinit în istoria zoologiei moderne. Tânărul 
nostru prieten şi dumneata, lord John, aţi procedat 
admirabil! 

Faţa i s-a luminat de un zâmbet patern, dar ştiinţa 
europeană s-ar fi simţit destul de încurcată văzându-i pe 
aceşti fii ai săi, nădejdea viitorului, cu capetele zbărlite, cu 
piepturile goale şi cu hainele în zdrenţe. Challenger ţinea 
între genunchi o cutie de conserve şi în mină o bucată mare 
de miel de Australia congelat. Când au dat cu ochii de el, 
indienii au început să ţipe şi s-au agăţat cu desperare de 
genunchii lui lord John. 

— Nu vă temeţi, copii, le-a zis el, mângâind cu mâna părul 
unuia din ei, împletit în coadă. I-ai speriat cu aspectul 
dumitale, Challenger. Şi, pe legea mea, nici nu mă mir. 
Linişteşte-te, băiete, nu-i decât un om ca şi noi. 

— Într-adevăr, domnule! A strigat indignat profesorul. 


— Dar bine, Challenger, ar trebui să fii încântat că eşti 
ceva mai altfel decât un om obişnuit. Dacă n-ai fi semănat 
aşa de bine cu regele. 

— Pe cuvântul meu de onoare, lord John Roxton, găsesc că 
mergi cam departe! 

— Constat doar un fapt. 

— Te-aş ruga, domnule, să schimbăm subiectul. 
Observațiile dumitale sunt tot atât de lipsite de respect pe 
cât de inexplicabile. Ar trebui să ne ocupăm puţin de bieţii 
indieni. Ce facem cu ei? Lucrul cel mai bun ar fi, desigur, să- 
i conducem acasă, dacă am şti unde li-e casa. 

— Nu-i nici o dificultate, am spus. Oamenii stau în peşterile 
de pe malul celălalt al lacului central. 

— Văd că tânărul nostru prieten ştie bine unde stau. Dar 
bănuiesc că drumul e cam lung. 

— Vreo 20 de mile, i-am răspuns. 

Summerlee a mormăit: 

— Întrucât mă priveşte, n-o să pot ajunge nici odată până 
acolo. Aud încă bestiile acelea umblând pe urmele noastre. 

În timp ce vorbea Summerlee, din negura deasă a pădurii 
am auzit în depărtare strigătul oamenilor-maimuţă. Indienii 
au început din nou să se vaiete încetişor. 

— Trebuie s-o luăm din loc şi încă repede! A hotărât lord 
John. Dumneata, tinere, ajută-l pe Summerlee. Indienii or 
să ne care proviziile. Şi acum, să mergem înainte de a fi 
văzuţi! 

În mai puţin de o jumătate de oră am ajuns la adăpostul pe 
care-l folosisem înainte şi ne-am ascuns acolo. Şi toată ziua 
am auzit, dinspre tabăra părăsită, strigătele neliniştite ale 
oamenilor-maimuţă. Dar niciunul din ei nu s-a arătat în faţa 
noastră, aşa că am putut dormi cu toţii şi albi şi roşii, somn 
lung şi adânc. Spre seară dormitam încă, când am simţit că 
mă trage cineva de mânecă şi l-am văzut pe Challenger 
îngenuncheat lângă mine. 

— Domnule Malone, fără îndoială că ţii un jurnal al 
evenimentelor şi, probabil, doreşti să-l publici, mi-a spus 


solemn. 

— Sunt aici în calitate de gazetar, i-am răspuns. 

— Da, aşa-i. Cred că ai auzit oarecare observaţii destul de 
deplasate pe care le-a făcut lord John Roxton, cu privire la o 
oarecarE. La o oarecare asemănare. 

— Da, le-am auzit. 

— E de prisos să-ţi mai spun că orice publicitate ai da 
acestor observaţii şi orice superficialitate pe care ai dovedi- 
o în relatarea acestor evenimente ar însemna o gravă 
jignire la adresa mea. 

— O să mă mărginesc la strictul adevăr. 

— Lord John îşi permite destul de des observaţii fanteziste 
şi e dispus să atribuie explicaţiile cele mai bizare 
respectului pe care rasele înapoiate îl acordă în orice ocazie 
demnităţii şi caracterului... Mă urmăreşti? 

— Perfect. 

— Mă bizui pe discreţia dumitale. Apoi, după o clipă de 
tăcere: Regele oamenilor-maimuţă era într-adevăr o fiinţă 
de o mare distincţie, o personalitate de o inteligenţă şi de o 
frumuseţe deosebită. Nu te-a frapat lucrul acesta? 

— Într-adevăr, deosebită! Am încuviinţat. 

Şi profesorul, scăpat de o grijă, s-a întins din nou şi a 
adormit. 

CAPITOLUL XIV. 

ADEVĂRATELE CUCERIRI. 

NE ÎNCHIPUIAM că oamenii-maimuţă, urmăritorii noştri, 
nu ştiau nimic de ascunzătoarea noastră din junglă. Dar 
curând am descoperit că ne înşelam. În pădure nu se auzea 
nici o mişcare, nici o frunză nu se clintea şi totul era liniştit 
în jurul nostru. Dar ar fi trebuit să ne aducem aminte, din 
prima noastră experienţă, de răbdarea şi de şiretenia de 
care dădeau dovadă aceste fiinţe atunci când erau nevoite 
să pândească şi să aştepte momentul favorabil. Orice o fi să 
mi se întâmple în viaţă de aci încolo, sunt sigur că nici odată 
n-o să fiu atât de aproape de moarte ca în dimineaţa aceea. 
Dar s-o luăm de la început. 


Ne-am trezit cu toţii, frânţi de emoţiile prin care trecusem 
şi de lipsa forţată de hrană din ajun. Summerlee era încă 
atât de slăbit, încât simplul fapt de a sta în picioare însemna 
pentru el un efort. Dar omul acesta avea un fel de curaj 
aprig, pe care vârsta nu i-l slăbise şi care nu i-ar fi îngăduit 
nici odată o înfrângere. Am ţinut sfat şi am hotărât să 
aşteptăm liniştiţi, acolo unde ne aflam, un ceas sau două, să 
mâncăm ceva şi apoi s-o luăm de-a curmezişul podişului, în 
jurul lacului central, spre peşterile în care observaţiile mele 
îmi dovediseră că locuiau indienii. Ne bizuiam pe cei pe 
care-i scăpasem de la moarte, ca să fim primiţi călduros de 
tovarăşii lor. După aceea, deoarece ne îndeplinisem 
misiunea şi aveam cunoştinţe mai temeinice asupra tainelor 
ţării lui Maple White, trebuia să ne gândim cu toţii serios la 
rezolvarea problemei vitale a evadării noastre şi a 
întoarcerii acasă. Până şi Challenger părea gata să admită 
că, în aceste condiţii, scopul expediției noastre fusese atins 
şi că înainte de toate eram datori să aducem la cunoştinţa 
lumii civilizate descoperirile uimitoare pe care le făcusem. 

Puteam acum să-i cercetăm în linişte pe indienii pe care-i 
salvasem. Erau mici de statură, nervoşi, sprinteni şi bine 
făcuţi, având părul negru împletit într-o coadă ridicată în 
creştet cu o cureluşă, iar mijlocul încins cu un şorţ de piele. 
Feţele lor, fără nici un fir de barbă, aveau liniile armonioase 
şi o expresie de permanentă bună dispoziţie. Loburile 
urechilor le atârnau însângerate, ceea ce dovedea că 
obişnuiau să poarte oarecare podoabe, pe care călăii le 
smulseseră cu brutalitate. Vorba lor, deşi neînţeleasă 
pentru noi, era curgătoare şi, cum se arătau unii pe alţii 
spunând de mai multe ori acelaşi cuvânt: „Acalla”, am 
dedus că aşa se chema neamul lor. Din când în când, cu 
feţele schimonosite de frică şi de ură ridicau pumnii spre 
păduri şi strigau: „Doda! Doda!” - cuvânt care, desigur, îi 
indica pe duşmanii lor. 

— Ce crezi despre ei, Challenger? A întrebat lord John. 
Pentru mine, nu încape nici o îndoială că cel mic, cu fruntea 


rasa, e unul din şefii lor. 

Era vădit, într-adevăr, că omul acela stătea mai la o parte 
de ceilalţi, care nu îndrăzneau să i se adreseze decât cu 
oarecare semne de respect. Părea să fie cel mai tânăr 
dintre ei, dar era atât de mândru şi de arogant, încât atunci 
când Challenger i-a pus mâna lui mare pe cap, s-a scuturat 
ca un cal de rasă atins de pinten şi, cu o sclipire în ochii 
negri, s-a depărtat de el. Ducându-şi apoi mâna la piept şi 
înţepenindu-se pe picioare într-o atitudine demnă, a repetat 
de mai multe ori cuvântul „maretas”. Profesorul, care nu se 
încurca de atâta lucru, a apucat de umeri pe indianul cel 
mai apropiat şi a ţinut asupra lui o prelegere întocmai aşa 
cum ar fi făcut dacă ar fi prezentat un specimen neobişnuit 
într-o sală de curs. 

— Tipul acestui individ, a început el, cu felul lui sonor de a 
pronunţa cuvintele, judecind după capacitatea craniană, 
după unghiul facial sau după orice altă caracteristică - nu 
pare de un ordin interior. Dimpotrivă, trebuie să-l aşezăm 
pe o scară mult superioară în raport cu multe treburi sud- 
americane cunoscute. Nici o ipoteză nu poate explica 
evoluţia acestei rase în acest ţinut. De asemenea, un 
interval atât de mare desparte pe oamenii-maimuţă de 
animalele care au supravieţuit pe acest podiş, încât e 
aproape inadmisibil să se fi dezvoltat împreună. 

— Atunci, de unde au putut să se ivească? A întrebat lord 
John. 

— Iată o întrebare care, fără îndoială, va fi aprig discutată 
în toate cercurile ştiinţifice din Europa şi America, a 
răspuns profesorul. Părerea mea, care nu are altă valoare 
decât aceea a unei simple păreri, aici profesorul şi-a umplut 
cu aer pieptul uriaş şi s-a uitat cu aroganță în jurul lui, este 
că evoluţia s-a produs în condiţiile speciale ale acestui ţinut, 
până la vertebrate, lăsând să supravieţuiască vechile specii 
şi să coexiste cu cele noi. De aci, consecinţa: găsim fiinţe din 
zilele noastre, cum ar fi tapirul, care de altfel are o vârstă 
respectabilă, cerbul mare şi furnicarul, în acelaşi timp cu 


reptilele jurasice. Totul e mult mai limpede acum. Dar să 
vedem ce s-a întâmplat cu oamenii-maimuţă şi cu indienii. 
Ce interpretare se poate da prezenţei lor aici? Singura la 
care mă pot gândi e o invazie venită dinafară. Pare foarte 
probabil că a existat un tip de maimuţă antropoidă în 
America de Sud, care în vremile trecute şi-a croit drum 
până la acest podiş şi care a dat apoi naştere fiinţelor pe 
care le-am văzut şi dintre care unele. Aici se uită ţintă la 
mine, prezentau un aspect şi o formă care, dacă s-ar fi 
împletit şi cu inteligenţa, nu preget s-o spun, ar fi fost la 
înălţimea oricărei rase astăzi în fiinţă. Cât despre indieni, 
nici nu pun la îndoială faptul că au emigrat la o dată mult 
mai recentă. Sub ameninţarea foametei sau din dorinţă de 
cucerire, şi-au făcut drum până aici sus. Găsindu-se în faţa 
unor fiinţe fioroase, necunoscute până atunci s-au refugiat 
în peşterile pe care ni le-a descris tânărul nostru prieten. 
Fără îndoială că au avut de dat o luptă extrem de grea ca să 
se poată apăra împotriva fiarelor şi, mai ales, împotriva 
oamenilor-maimuţă, care i-au privit desigur ca pe nişte 
intruşi şi împotriva cărora au avut de dus o luptă fără 
odihnă, punând la bătaie o şiretenie care le lipsea 
adversarilor. Dacă numărul indienilor pare restrâns, e tot 
din pricina luptei pe care au trebuit s-o dea. Ei bine, 
domnilor, sunteţi pe deplin lămuriţi sau există vreun punct 
asupra căruia aţi dori să puneţi întrebări? 

De data aceasta, profesorul Summerlee era prea deprimat 
ca să se împotrivească. Totuşi, a dat din cap cu violenţă, în 
semn de totală dezaprobare. Lord John, trecându-şi mâinile 
prin părul său scurt, a declarat că nu era în măsură să 
deschidă o controversă. Cât despre mine, mi-am jucat rolul 
obişnuit, adică acela de a cobori discuţia la un nivel prozaic, 
atrăgând atenţia celorlalţi asupra faptului că unul din 
indieni lipsea. 

— S-a dus să aducă apă, a spus lord Roxton. l-am dat un 
burduf gol şi a plecat cu el. 

— La tabără? Am întrebat. 


— Nu, la pârâu. Trebuie să fie acolo, printre copaci. Nu 
poate fi mai departe de 200 de iarzi. Dar văd că neghiobul 
întârzie. 

— Mă duc să-l caut, am spus. 

Mi-am luat puşca şi am pornit în direcţia pârâului, 
lăsându-mi prietenii care se pregăteau să mănânce ceva. Ar 
putea să pară imprudent că părăseam adăpostul, chiar 
pentru o distanţă atât de mică, dar nu uitaţi că eram la mai 
multe mile de satul maimuţelor, că, după câte ştiam, bestiile 
nu ne descoperiseră şi că în nici un caz, cu o armă în mână, 
nu aveam de ce mă teme de ele. Nu cunoşteam încă viclenia 
lor şi nici puterea de care erau în stare. 

Auzeam undeva, prin apropiere, susurul pârâului, dar 
între mine şi apă se întindea un desiş de copaci şi de 
mărăcini. Îmi croisem drum într-acolo până la un punct 
care ieşea din câmpul vizual al tovarăşilor mei, când sub 
unul din copaci am observat o masă informă şi roşcată 
ghemuită printre mărăcini. M-am apropiat şi am tresărit 
recunoscând cadavrul indianului nostru. Zăcea pe o parte, 
cu mâinile atârnate şi cu capul răsturnat pe spate, într-o 
poziţie cu totul nefirească, aşa fel încât părea că priveşte 
drept pe deasupra umărului. Am început să strig ca să dau 
de veste prietenilor mei că se întâmplase ceva şi m-am 
aplecat peste cadavru, săl cercetez. Cu siguranţă că îngerul 
meu păzitor era foarte aproape de mine, deoarece o 
senzaţie de frică sau poate un uşor foşnet al frunzelor m-a 
făcut să-mi ridic ochii. 

Din frunzişul des şi verde care atârna deasupra capului 
meu, coborau încet două braţe musculoase, acoperite cu 
păr roşcat. Încă o clipă şi mâinile acelea mari, care se 
furişau printre frunze, m-ar fi apucat de beregată. Am sărit 
îndărăt cât am putut de repede, dar mâinile erau mai iuți 
decât mine. Cu toate că am evitat, sărind brusc, să mă 
strângă de gât, ceea ce mi-ar fi fost fatal, totuşi una din ele 
m-a prins de ceafă şi cealaltă mi s-a lăsat peste obraz. Mi- 
am ridicat mâinile să-mi apăr gâtul, dar în clipa următoare 


laba care-mi acoperea faţa s-a coborât şi s-a înfipt în 
propriile mele mâini. M-am pomenit ridicat cu uşurinţă de 
la pământ şi am simţit în acelaşi timp o apăsare care-mi 
împingea capul înapoi, până când durerea pe care o 
simţeam în regiunea cervicală a fost mai mare decât 
puteam să îndur. Eram gata să leşin, dar am mai avut încă 
puterea să dau la o parte o clipă mâna care-mi apăsa 
bărbia. Uitându-mă în sus, am zărit o figură înfiorătoare, cu 
ochi albaştri, reci şi necruţători, care se uitau ţintă într-ai 
mei. Era ceva hipnotic în aceşti ochi înfiorători. N-am putut 
rezista mai mult. Când bestia a simţit că puterile îmi 
slăbeau, doi canini albi i-au sclipit o secundă în cele două 
colţuri ale gurii şi gheara m-a apucat din nou de bărbie, 
împingându-mi iarăşi capul spre spate. O negură subţire m- 
a învăluit şi în urechi au început să-mi sune clopoței de 
argint. Am auzit în depărtare o împuşcătură înăbuşită de 
carabină, am avut vaga senzaţie a unei prăbuşiri şi am 
căzut în nesimţire. 

Când m-am trezit, eram culcat pe iarbă, în ascunzişul 
nostru. Cineva adusese apă de la pârâu şi lord John mă 
stropea pe faţă, în timp ce Challenger şi Summerlee îmi 
sprijineau capul, cu un aer îngrijorat. O clipă am avut 
senzaţia că sub măştile lor de oameni de ştiinţă existau şi 
suflete omeneşti. Cu siguranţă că şocul nervos, mai mult 
decât vătămarea trupească, mă cufundase în starea aceea 
de inconştienţă, aşa că după o jumătate de ceas, cu toată 
durerea îngrozitoare de cap şi înţepeneala gâtului, eram 
din nou pe picioare, gata să fac faţă oricărui eveniment. 

— Puțin a lipsit să nu te cureţi, băiete, a zis lord John. Cum 
te-am auzit strigând am şi plecat, dar când ţi-am văzut 
capul aproape scos din umeri şi trupul legănându-se în gol, 
am fost sigur că am ajuns prea târziu. În zăpăceală mi-am 
greşit ţinta, dar bestia tot ţi-a dat drumul şi a dispărut ca un 
fulger. Pe legea mea! Aş vrea să am cincizeci de oameni 
înarmaţi, ca să curăţ locul de bestiile astea care l-au 
infectat! 


Prin urmare, oamenii-maimuţă ne descoperiseră şi eram 
pândiţi, fără îndoială, din toate părţile! În timpul zilei poate 
că n-aveam a ne teme prea mult, dar nu mai încăpea vorbă 
că nu va trece noaptea fără să fim atacați. Aşa încât, cu cât 
am fi plecat mai repede, cu atât ar fi fost mai bine. În jurul 
nostru pădurea se întindea pe trei părţi şi cu siguranţă că, 
rămânând acolo, am fi căzut într-o capcană. Dar pe cea dea 
patra parte, aceea care cobora spre lac, era numai 
mărăciniş, cu destul de dese luminişuri şi, din loc în loc, cu 
câte un copac. Aceasta era calea pe care o urmasem eu în 
aventuroasa mea plimbare de unul singur şi ea ducea direct 
la peşterile indienilor. Acesta trebuia să fie drumul nostru. 

Nu aveam decât o singură părere de rău: că lăsam în 
urma noastră tabăra. Şi nu atât pentru proviziile pe care le 
părăsisem, cât mai ales pentru că pierdeam legătura cu 
Zambo, singurul nostru punct de legătură cu lumea 
dinafară. Altfel, luasem o mare cantitate de cartuşe, ca şi 
toate armele, aşa încât, cel puţin pentru un timp, puteam să 
ne bizuim pe propriile noastre puteri şi să sperăm că o să se 
ivească curând ocazia să ne întoarcem şi să reluăm legătura 
cu negrul. Zambo făgăduise că o să ne aştepte cu credinţă 
şi nu aveam nici o îndoială că o să se ţină de cuvânt. 

Am plecat îndată după-amiază. Indianul cel tânăr, şeful, 
mergea înainte, slujindu-ne de călăuză, dar refuzând cu 
indignare să ducă ceva în spate. După el veneau cei doi 
indieni rămaşi în viaţă, purtând pe umeri puţinele provizii 
pe care le mai aveam. Noi, cei patru albi, alcătuiam 
ariergarda, cu armele pregătite. În clipa când am plecat, a 
izbucnit în spatele nostru din liniştea pădurii acel urlet 
îngrozitor al oamenilor-maimuţă, pe care-l puteai lua fie 
drept un strigăt de triumf pentru fuga noastră, fie drept o 
insultă adresată acestei fugi. Uitându-ne îndărăt, n-am 
văzut decât frunzişul verde al copacilor, dar urletele pe 
care le auzeam dovedeau că pe acolo erau mulţi duşmani 
de-ai noştri. N-am avut impresia că ne-ar urmări şi în 


curând am ajuns la loc deschis, ceea ce însemna că 
scăpasem de sub puterea lor. 

În timp ce mă târam în urma tuturor, mă uitam la cei trei 
prieteni care mergeau înainte şi nu mă puteam opri să nu 
zâmbesc. Ce mai rămăsese din fermecătorul lord John 
Roxton, care stătea atunci seara la „Albany”, printre 
covoarele-i persane şi tablourile de preţ, în luminile 
strălucitoare care-l înconjurau? Şi ce mai rămăsese din 
impunătorul profesor, care se umfla în pene după biroul lui 
masiv din odaia de lucru din Enmore Park? Şi cel de al 
treilea era oare aceeaşi persoană cu fiinţa aspră şi înţepată 
care apăruse la adunarea de la Institutul de Zoologie? Trei 
vagabonzi pe care i-ai fi întâlnit pe un drum de ţară din 
Surrey n-ar fi arătat mai zdrenţăroşi şi mai nenorociţi! Fără 
îndoială, nu eram pe podiş decât de o săptămână. Dar 
lăsasem în tabăra de jos toate hainele de schimb şi cele 
şapte zile petrecute aici, sus, ne zdruncinaseră destul de 
mult - pe mine, totuşi, mai puţin decât pe ceilalţi, deoarece 
eu nu îndurasem, ca ei, bestialităţile oamenilor-maimuţă. 
Cei trei prieteni ai mei îşi pierduseră pălăriile şi se legaseră 
la cap cu batistele, hainele le atârnau în zdrenţe, iar feţele 
lor nebărbierite erau aproape de nerecunoscut. Atât 
Summerlee, cât şi Challenger şchiopătau destul de tare, în 
timp ce eu, care mă resimţeam încă după şocul de 
dimineaţă, abia îmi trăgeam picioarele de slăbiciune, iar 
gâtul îmi era ţeapăn şi ca dintr-o bucată, din pricina 
strânsorii criminale la care fusese supus. Aveam într-adevăr 
un aspect jalnic şi nu era de mirare că tovarăşii noştri 
indieni ne priveau uneori pe sub sprâncene, cu o 
nedumerire amestecată cu silă. 

Spre seară am ajuns la malul lacului. Îndată ce am părăsit 
jungla şi am zărit oglinda apei întinzându-ni-se în faţă, 
prietenii noştri băştinaşi au început să strige de bucurie şi 
să gesticuleze toţi deodată, arătându-ne ceva înaintea 
noastră. Într-adevăr, era o privelişte cu totul neaşteptată. 
Alunecând pe faţa lucie, înainta spre ţărmul pe care ne 


aflam o întreagă flotilă de bărci. Când le-am zărit întâi, erau 
la depărtare de câteva mile, dar înaintau cu destulă 
uşurinţă, aşa fel încât au ajuns atât de aproape, că vâslaşii 
ne-au putut recunoaşte pe fiecare în parte. În aceeaşi clipă, 
din piepturile lor a izbucnit un chiot de veselie şi i-am văzut 
ridicându-se de la locurile lor şi făcând gesturi violente cu 
vâslele şi cu lăncile. După aceea au început iarăşi să 
vâslească, au tras bărcile pe nisip şi veniră să ni se închine, 
dând semne de mare bucurie şi respect în faţa tânărului şefi. 
În sfârşit, unul dintre ei, un om de vârstă respectabilă, 
purtând colan şi brățară din mărgele de sticlă strălucitoare 
şi pe umeri pielea unui animal frumos, de culoarea aurie a 
chihlimbarului, a păşit înainte şi l-a îmbrăţişat cu căldură pe 
tânărul salvat de noi. Apoi ne-a privit şi i-a pus tânărului 
câteva întrebări, după care s-a îndreptat cu multă 
demnitate şi ne-a îmbrăţişat pe rând, pe fiecare. La porunca 
lui, tot tribul s-a aruncat la pământ în faţa noastră, în chip 
de omagiu. Mă simţeam cam stingherit în faţa acestor 
dovezi de adoraţie şi am citit acelaşi sentiment şi pe faţa lui 
lord John şi pe a lui Summerlee. În schimb, Challenger 
strălucea de fericire, ca o floare luminată de soare. 

— Par a fi primitivi, a zis el mângâindu-şi barba şi privindu- 
i pe fiecare în parte, dar respectul pe care-l dau unor fiinţe 
superioare ar putea servi de lecţie pentru unii dintre 
europenii mai avansați. E ciudat cât de juste pot fi 
instinctele unui sălbatic. 

Era clar că băştinaşii porniseră la război, pentru că fiecare 
purta o lance, un bambus lung, cu vârf de os, un arc şi 
săgeți, precum şi un fel de măciucă sau de secure de piatră 
atârnată la cingătoare. Privirile întunecate pe care le 
aruncau spre păduri şi cuvântul „Doda” pe care-l spuneau 
tot timpul dovedeau că porniseră să-l salveze sau să-l 
răzbune pe acel care bănuiam că era fiul şefului. Tot tribul, 
aşezat în cerc, a ţinut sfat, la care am asistat şi noi de pe o 
stâncă de bazalt. Doi sau trei războinici au luat cuvântul, iar 
la sfârşit tânărul nostru prieten a ţinut o cuvântare 


înflăcărată, pe care aproape că am înţeles-o, de parcă am fi 
cunoscut limba, datorită gesturilor extrem de elocvente pe 
care le folosea. 

— La ce bun să ne mai întoarcem! Zicea el. Mai curând sau 
mai târziu, tot va trebui să îndeplinim această misiune. 
Chiar dacă eu am scăpat cu viaţă, să nu uităm că atâţia 
tovarăşi de-ai noştri au fost ucişi. Pentru noi nu mai există 
siguranţă. Acum ne-am adunat şi suntem gata. Apoi, 
arătând spre noi: Aceşti oameni ciudaţi sunt prietenii noştri. 
Ei sunt războinici de seamă şi-i urăsc ca şi noi pe oamenii- 
maimuţă. Au în mâna lor şi arăta cerul, tunetul şi fulgerele. 
Când o să mai avem asemenea prilej? Prin urmare, să 
mergem înainte şi să murim sau să trăim liberi. Altfel cum 
am putea să ne mai prezentăm cu cinste înaintea femeilor 
noastre? 

Războinicii cei mici şi cu pielea arămie sorbeau fiecare 
cuvânt al vorbitorului, iar când a terminat, au izbucnit în 
aplauze frenetice, aruncându-şi armele în aer. Şeful cel 
bătrân a făcut un pas spre noi şi ne-a întrebat ceva, arătând 
în acelaşi timp spre pădure. Lord John i-a spus să aştepte 
răspunsul, apoi s-a întors spre noi. 

— E rândul vostru să hotărâți ce aveţi de gând să faceţi, 
pentru că, în ce mă priveşte, eu am de încheiat o socoteală 
cu maimuţele astea. lar dacă lucrul acesta va avea ca 
urmare ştergerea lor de pe faţa pământului, nu cred că ar 
suferi cineva din pricina asta. Aşa că eu mă alătur, fără să 
stau la gânduri, micilor noştri prieteni arămii. Vreau să-i 
văd la lucru. Dumneata ce zici, tinere? 

— Nici vorbă că vă urmez. 

— Dar dumneata, Challenger? 

— Vă însoțesc şi eu. 

— Şi dumneata, Summerlee? 

— Părerea mea e că ne îndepărtăm simţitor de scopul 
expediției noastre, lord John. Vă asigur că atunci când mi- 
am părăsit catedra de la Londra nu puteam presupune că 


am făcut-o ca să conduc o ceată de sălbatici împotriva unei 
colonii de maimuțe antropoide! 

— Iată dar la ce îndeletniciri josnice am fost reduşi! A zis 
lord John, zâmbind. Dar fapt e că am ajuns aici. Ce 
hotărăşti? 

— Pare a fi o acţiune foarte discutabilă, a repetat 
Summerlee, încăpăţânându-se. Însă, cum tot vă duceţi cu 
toţii, nu văd cum aş putea eu să rămân. 

— Atunci, problema e lămurită, a zis lord John şi, 
întorcându-se spre şef, a dat din cap şi şi-a mângâiat puşca. 
Bătrânul ne-a strâns mâinile, fiecăruia în parte, în timp ce 
oamenii lui strigau mai tare ca nici odată. Era însă prea 
târziu să mai plecăm chiar în noaptea aceea, aşa că indienii 
au improvizat un fel de tabără fără pretenţii. Pretutindeni s- 
au aprins focuri şi fumul a început să se ridice. Câţiva 
oameni, care dispăruseră în junglă, s-au întors mânând în 
faţa lor un iguanodon tânăr. Animalul avea pe umăr, ca şi 
ceilalţi, o pată de bitum şi am văzut atunci pe unul dintre 
băştinaşi care, cu un aer de proprietar, a încuviinţat 
sacrificarea. Abia atunci am înţeles că aceste animale uriaşe 
erau proprietate particulară ca şi cirezile de vite, iar petele 
de bitum care ne intrigaseră atât de mult nu erau decât 
semnele stăpânului. Lipsiţi de apărare, leneşi şi erbivori, 
având, ce e drept, picioare uriaşe, dar neavând deloc creier, 
iguanodonii se lăsau conduşi chiar şi de un copil. În câteva 
minute, animalul a fost sfâşiat în bucăţi şi bucăţile fripte 
deasupra focului împreună cu câţiva peşti ganoizi, prinşi cu 
lăncile în lac. 

În timp ce Summerlee dormea culcat pe nisip, noi ceilalţi 
am făcut ocolul lacului, căutând să mai descoperim câte 
ceva din această ţară ciudată. De două ori am dat de nişte 
puțuri pline cu argilă albastră, aşa cum mai văzusem şi în 
mlaştina pterodactililor şi care nu erau decât vechi cratere 
vulcanice. Din nu ştiu ce motive, necunoscute de noi, aceste 
cratere păreau a-l interesa nespus pe lord John. Pe de altă 
parte, Challenger cercetă un gheizer de nămol fierbinte, la 


suprafaţa căruia se spărgeau băşici mari gazoase. A înfipt o 
țeavă de trestie în nămol şi a început să strige de bucurie ca 
un copil când, apropiind de capătul celălalt al ţevii un 
chibrit aprins, s-a produs o explozie şi a apărut o flăcăruie 
albastră. Iar bucuria lui n-a mai avut margini când a văzut 
că punga lui de piele, umplută cu gaz, se înălța cu uşurinţă 
deasupra trestiilor. 

— Un gaz inflamabil şi pe deasupra mult mai uşor decât 
aerul! Nu mă sfiiesc să afirm că gazul conţine o bună parte 
de hidrogen liber. Tinere, George Eduard Challenger n-a 
ajuns la sfârşitul descoperirilor lui! El o să mai poată încă 
demonstra că o minte luminată e în stare să învingă natura 
şi s-o aservească scopurilor lui! 

Un plan ascuns îl umplea de mândrie, dar profesorul nu 
ne-a lăsat să-i ghicim gândurile. 

În ce mă priveşte, nimic din ce vedeam pe mal nu mi se 
părea mai neasemuit ca întinderea de apă din faţa noastră. 
Numărul mare de oameni, ca şi zgomotul pe care-l făceam, 
speriaseră toate vieţuitoarele, afară de câţiva pterodactili, 
care pluteau în cerc pe deasupra capetelor noastre, 
nădăjduind, fără îndoială, să înşface resturile de mâncare. 
În jurul taberei totul era liniştit. Dar nu se întâmpla acelaşi 
lucru cu apele lacului central, colorate în trandafiriu de 
razele amurgului. Ele fierbeau, frământate de o viaţă 
ciudată. Spinări lungi în culoarea ardeziei, aripi înalte şi 
zimţuite, se iveau din spuma argintie, ca să se cufunde din 
nou în adâncuri. Pe bancurile de nisip din depărtare se 
vedeau ici şi colo vietăţi târâtoare bizare, broaşte țestoase 
uriaşe, saurieni de forme neobişnuite, precum şi o lighioană 
turtită, asemeni unei lungi curele împletite, neagră şi 
unsuroasă, care cobora spre lac cu mişcări unduitoare. Ici 
şi colo, câte un şarpe îşi înălța capul pe neaşteptate, 
despărţind apa, care îl împodobea cu un colier de spumă, 
iar în urmă-i se formau cercuri concentrice, în timp ce el 
înainta lunecând pe valuri cu mişcări graţioase, ca mişcările 
unui gât de lebădă. Una dintre aceste vietăţi s-a ridicat pe 


un banc de nisip, la câteva sute de iarzi şi i-am văzut bine 
trupul uriaş, în chip de butoi, prevăzut cu aripioare de-a 
lungul gâtului de şarpe. Când l-au zărit Challenger şi 
Summerlee, care în clipa aceea se apropiase şi el de noi, au 
izbucnit într-un duet plin de mirare şi de admiraţie. 

— Un plesiosaur! Un plesiosaur de apă dulce! A strigat 
Summerlee. Am trăit să văd şi minunea asta! Suntem fără 
îndoială, dragul meu Challenger, cei mai norocoşi dintre toţi 
zoologii care au trăit de la facerea lumii, până azi! 

Şi cei doi oameni de ştiinţă nu s-au urnit din locul de unde 
admirau minunile fascinante ale lacului decât la căderea 
nopţii, atunci când focurile sălbaticilor au împânzit negurile 
cu sclipirile lor roşii. Dar chiar în întuneric, în timp ce 
stăteam întinşi pe nisip, tot auzeam din când în când 
zgomotul pe care-l făceau, cufundându-se sau scuturându- 
se de apă, animalele care trăiau în lac. 

La cele dintâi licăriri ale dimineţii, am ridicat tabăra şi, o 
oră mai târziu, am plecat în memorabila noastră expediţie. 
În visurile mele mă văzusem de multe ori ajungând 
corespondent de război. Dar nici odată nu mi-aş fi putut 
închipui sălbăticia campaniei pe care sunt dator să v-o 
descriu acum. lată prima mea telegramă de pe câmpul de 
luptă. 

Trupa noastră fusese întărită în timpul nopţii cu un nou lot 
de băştinaşi veniţi din peşteri şi, în clipa când am început 
marşul, ne puteam socoti cam patru sau cinci sute de 
oameni. Un pichet de cercetaşi a fost trimis înainte, iar 
grosul coloanei şi-a croit drum, prin urcuşul plin de 
mărăcini, până la marginea pădurii. Acolo oamenii s-au 
înşirat într-un lanţ lung de arcaşi şi de lăncieri. Roxton şi 
Summerlee s-au aşezat în flancul drept, în timp ce 
Challenger şi cu mine ne-am aşezat în cel stâng. Însoţeam 
la luptă, cu arme care erau ultima expresie a tehnicii 
armurierilor din St. James Street şi din Ştrand o armată din 
epoca de piatră! 


Duşmanul nu s-a lăsat aşteptat prea mult. Un urlet sălbatic 
şi ascuţit a izbucnit din marginea pădurii şi, fără veste, un 
grup numeros şi compact de oameni-maimuţă înarmaţi cu 
măciuci şi cu pietre s-a năpustit asupra noastră: un atac 
eroic, dar nebunesc, deoarece făpturile acelea cu picioare 
scurte se mişcau foarte încet, în timp ce duşmanii lor erau 
sprinteni ca pisicile. Priveliştea acelor brute fioroase, cu 
spume la gură şi cu ochii injectaţi, care, aruncându-se 
asupra duşmanilor pe care nu-i puteau atinge, cădeau unul 
după altul străpunşi de săgeți, era înspăimântătoare. Unul 
dintre ei a trecut pe lângă mine urlând de durere, cu vreo 
zece vârfuri de săgeată înfipte în piept şi în coaste. I-am dat 
lovitura de graţie cu un glonţ în creier, iar el s-a prăbuşit 
printre aloeşi. A fost singurul foc de armă, deoarece atacul 
fusese îndreptat spre mijlocul coloanei, aşa că indienii n-au 
avut nevoie de ajutorul nostru ca să-l respingă. Din toţi 
oamenii-maimuţă care năvăliseră din pădure în câmp 
deschis, nu cred să se mai fi întors vreunul. 

Când am ajuns printre copaci, a început să fie mai greu. 
După o oră sau două de la intrarea noastră în pădure s-a 
dat o luptă desperată, în care abia am izbutit să nu ne dăm 
bătuţi. Sărind din tufişuri înarmaţi cu măciucile lor uriaşe, 
oamenii-maimuţă ucideau uneori câte trei sau patru indieni 
înainte de a cădea doborâţi de săgețile lor. Oriunde loveau, 
ucideau. Unul din ei, care sfărâmase în bucăţi puşca lui 
Summerlee, era gata să-i zdrobească şi ţeasta, când un 
indian l-a izbit cu securea în inimă. Alţii, cocoţaţi în copacii 
de deasupra noastră, aruncau în noi cu pietre şi cu crengi 
rupte. Uneori se lăsau să cadă printre noi şi luptau furioşi 
până la moarte. O clipă, aliaţii noştri au slăbit în 
învălmăşeala luptei şi fără îndoială că ar fi dat bir cu fugiţii 
dacă nu i-am fi ajutat noi, cu armele noastre. Îndemnaţi 
vitejeşte de bătrânul lor şef, s-au avântat atât de năvalnic, 
încât oamenii-maimuţă au început la rândul lor să şovăie. E 
drept că Summerlee nu mai avea puşcă, dar eu trăgeam 
fără încetare, iar în celălalt flanc auzeam împuşcăturile 


neîntrerupte ale prietenilor noştri. Apoi, deodată, duşmanul 
a intrat în panică şi s-a dezorganizat. Răcnind şi urlând, 
bestiile au luat-o la fugă în toate părţile, în timp ce aliaţii 
noştri se aruncau pe urmele lor cu strigăte de izbândă; 
plăteau în ziua aceea o datorie care dăinuia de nenumărate 
secole, cu tot ce cuprinsese ea ca cruzime şi ură de-a lungul 
istoriei acestui mic popor. În sfârşit, omul avea ultimul 
cuvânt şi punea animalul la locul cuvenit. Chiar dacă ar fi 
zburat, fugarii erau prea greoi ca să mai poată scăpa de 
băştinaşii cei sprinteni. Şi din toate părţile pădurii, în 
şuierul săgeţilor şi în zgomotul pe care-l făceau oamenii- 
maimuţă zdrobindu-se de pământ în căderea lor din copaci, 
se auzeau strigătele de biruinţă ale învingătorilor. 

Veneam în urma celorlalţi şi în curând lord John şi 
Challenger s-au apropiat de noi. 

— S-a terminat, a zis lord John. Acum cred că putem să le 
lăsăm grija de a curăța locul. Cu cât vom vedea mai puţin, 
cu atât vom dormi mai bine. 

În ochii lui Challenger sclipea dorinţa de a ucide. 

— Am avut norocul, a strigat el, umflându-se în pene ca un 
cocoş de luptă, să luăm parte la una din acele bătălii tipice 
care, în istorie, au determinat soarta lumii. O ciudată 
întâmplare ne-a îngăduit să asistăm şi să contribuim la o 
asemenea victorie. De astăzi înainte, pe acest podiş viitorul 
va fi în mâna omului. 

Trebuia să ai o încredere oarbă în scopul urmărit, ca să 
îndreptăţeşti asemenea mijloace. Pe măsură ce înaintam 
prin pădure, descopeream cadavre de oameni-maimuţă 
zăcând unele peste altele, străpunse de săgeți sau de lănci. 
Ici şi colo câte un morman de indieni, aproape cu totul 
zdrobiţi, însemna locul unde unul din aceşti antropoizi îşi 
vânduse scump pielea. Înaintea noastră se auzea un strigăt 
şi un muget, indicând direcţia în care continua urmărirea. 
Oamenii-maimuţă se îndreptau spre satul lor, consolidându- 
şi acolo o ultimă apărare, care le-a fost zdrobită, iar ochii 
noştri aveau să cunoască oroarea scenei finale. Vreo optzeci 


sau o sută de masculi, cei din urmă supraviețuitori, au fost 
mânaţi de-a curmezişul luminişului aşezat la marginea 
stâncii, acelaşi care, cu două zile mai înainte, fusese 
martorul aventurilor noastre, în clipa când am ajuns la faţa 
locului, un cerc de indieni înarmaţi cu lănci se închisese în 
jurul lor. Totul s-a terminat într-o clipă. Treizeci sau 
patruzeci au murit pe loc. Ceilalţi, scrâşnind şi zbătându-se, 
au fost aruncaţi în prăpastie unde, căzând unii peste alţii, s- 
au înfipt în ţepile de bambus, la o adâncime de 600 de 
picioare. Aşa cum spusese Challenger, omul îşi câştigase 
pentru totdeauna supremaţia în ţara lui Maple White. 
Masculii au fost exterminați, satul distrus, iar femelele şi 
puii luaţi în robie. O duşmănie ancestrală se sfârşea, 
înăbuşită în sânge. 

Această biruinţă a avut drept rezultat nenumărate 
avantaje pentru noi. Puteam să ne ducem din nou în tabără 
şi puteam să ne procurăm provizii. Puteam să reluăm 
legătura cu Zambo, înnebunit de spectacolul la care 
asistase: o adevărată avalanșă de maimuțe căzând de pe 
stâncă! 

— Coborâţi, stăpâni, coborâţi! Striga el cu ochii ieşiţi din 
cap. Coborâţi, că altfel n-o să scăpaţi de diavol! 

— Ascultaţi glasul raţiunii! A zis Summerlee, cu 
convingere. Cred că am avut destule aventuri, care nu erau 
deloc potrivite cu caracterul şi cu situaţia noastră. 
Challenger, îţi amintesc promisiunea pe care ne-ai făcut-o: 
începând din clipa asta, să-ţi concentrezi toată energia ca 
să ne scapi din ţinutul acesta oribil şi să ne conduci spre 
civilizaţie. 

CAPITOLUL XV. 

OCHII NOŞTRI AU VĂZUT MINUNI. 

TOATE ACESTEA le scriu zilnic, dar sper, înainte de a 
ajunge la sfârşitul acestor rânduri, să văd sclipind o zare de 
lumină printre neguri. Ne scotea din fire gândul că eram 
reţinuţi cu sila, din lipsa unui mijloc de evadare. Mă 
gândeam, ce e drept, că într-o zi o să fim fericiţi că am fost 


reţinuţi împotriva voinţei noastre într-o ţară ciudată şi că, în 
felul acesta, am avut posibilitatea să vedem mai multe din 
minunile şi din vietăţile care trăiau acolo. 

Izbânda indienilor şi distrugerea oamenilor-maimuţă a fost 
piatra de încercare a expediției noastre. Eram într-adevăr 
stăpânii podişului, deoarece băştinaşii pe care-i ajutasem cu 
puteri atât de neînţelese pentru ei să-şi nimicească 
duşmanii de veacuri ne priveau cu o recunoştinţă 
amestecată cu frică. Din punctul lor de vedere, ar fi fost 
fără îndoială încântați să se vadă scăpaţi de nişte aliaţi atât 
de formidabili, dar nu ne dădeau, în privinţa aceasta, nici o 
indicație care să ne folosească. Atât cât puteam înţelege din 
semnele lor, fusese pe vremuri un tunel povârnit care 
cobora de la podiş în câmpie şi a cărui intrare de jos o 
descoperisem şi noi. Nici vorbă că prin tunelul acela 
ajunseseră, la epoci diferite, pe câmpia de sus, oamenii- 
maimuţă cât şi indienii, iar Maple White şi tovarăşul lui îl 
folosiseră şi ei, fără îndoială. Dar cu un an înainte, o 
prăbuşire provocată de un cutremur făcuse să se astupe 
intrarea de sus a tunelului. Când le dădeam a înţelege că 
vrem să plecăm, indienii clătinau din cap şi ridicau din 
umeri: fie că nu puteau, fie că nu voiau să ne ajute. 

La sfârşitul acestei campanii, maimuţele supraviețuitoare, 
gemând îngrozitor, au fost duse de-a curmezişul podişului şi 
aşezate în apropierea peşterilor indienilor, unde urmau să 
trăiască în robie sub ochii stăpânilor. Soarta robilor, de aci 
înainte, era să taie lemne şi să care apă. 

Două zile după luptă am traversat şi noi podişul, însoţiţi de 
prietenii noştri şi ne-am aşezat tabăra la picioarele stâncilor 
unde locuiau. Ei ar fi dorit să ne ofere peşterile lor, dar lord 
John a refuzat, socotind că, în cazul când intenţiile nu le-ar 
fi fost tocmai prieteneşti, am fi căzut în puterea lor. Aşa că 
ne-am păstrat libertatea şi, fără să încetăm a avea cu ei 
relaţii dintre cele mai cordiale, stăteam cu armele pregătite 
în orice clipă. Am vizitat îndelung peşterile, care erau 
desigur interesante, dar fără să ne putem da seama dacă 


erau opera omului sau a naturii. Ioate erau la acelaşi nivel, 
săpate într-o rocă moale sub bazaltul vulcanic care forma 
stânca şi deasupra rocei tari, de granit, care alcătuia 
temelia. 

Intrările peşterilor se găseau cam la optzeci de picioare 
deasupra pământului şi ajungeai la ele pe nişte trepte de 
piatră atât de înguste şi pieptişe, încât nici o fiară nu le-ar fi 
putut urca. Înăuntru erau uscate şi călduroase, 
prelungindu-se spre interiorul stâncii prin galerii drepte, 
mai mult sau mai puţin lungi, cu ziduri cenuşii şi netede, 
împodobite cu desene în cărbune, bine executate, 
reprezentând felurite animale de pe podiş. Chiar dacă viaţa 
ar dispărea din acest ţinut, viitorul explorator va găsi pe 
pereţii acestor peşteri dovada faunei bizare care s-a 
menţinut până în zilele noastre, cum ar fi dinozaurii, 
iguanodonii şi peştii-şopârlă. 

De când descoperisem că iguanodonii cei uriaşi nu erau 
decât nişte turme domesticite, avându-şi fiecare 
proprietarul ei, care le creştea pentru carne, admisesem 
ideea că omul a putut să-şi afirme supremaţia asupra 
podişului chiar cu armele lui primitive. Dar n-a trecut mult 
şi am descoperit, datorită unei drame care s-a petrecut a 
treia zi după instalarea noastră la picioarele peşterilor, cât 
eram de greşiţi. Lord John şi cu mine păzeam tabăra în 
lipsa lui Challenger şi a lui Summerlee, care plecaseră cu 
câţiva indieni să pescuiască în lac, cu lăncile, unele specii de 
şopârle uriaşe. Indienii îşi vedeau de treburile lor pe 
povârnişul acoperit cu iarbă din faţa peşterilor. Deodată a 
răsunat un răcnet de alarmă şi sute de guri au strigat 
cuvântul „Stoa”. Şi de pretutindeni au început a năvăli 
sălbatic bărbaţi, femei şi copii, căutându-şi un adăpost. 
Cuprinşi de o spaimă nebună, urcau în goană scările 
cavernelor, repezindu-se înăuntru. 

Ridicându-mi ochii, i-am văzut pe stâncile de deasupra 
noastră dând din mâini şi făcându-ne semne desperate să 


intrăm în vreun adăpost. Am pus mâna pe puşti şi am sărit 
amândoi, să vedem ce fel de primejdie ne ameninţa. 

Deodată, dintre copacii din apropiere s-a ivit un grup de 
doisprezece sau cincisprezece indieni care alergau cât îi 
ţineau picioarele, urmăriţi de doi monştri înspăimântători, 
la fel cu cel care ne tulburase liniştea în tabără şi mă 
speriase atât de cumplit în timp ce exploram singur podişul. 
Înaintau în salturi, ca nişte broscoi uriaşi şi erau cu mult 
mai mari decât cel mai mare elefant. Nu-i văzusem decât 
noaptea şi într-adevăr erau animale nocturne, care nu 
ieşeau ziua decât atunci când îi provoca cineva. Ne-am oprit 
uimiţi, deoarece pielea le era acoperită cu băşici şi cu bube 
şi avea o irizaţie curioasă, ca a peştilor, iar soarele punea pe 
ei curcubee strălucitoare. 

Dar nu era timp de privit, deoarece într-o clipă au ajuns 
din urmă fugarii, nimicindu-i înspăimântător. Felul lor de a 
lupta era să sară peste om cu toată greutatea trupului şi, 
lăsându-l zdrobit, să sară peste altul. Nenorociţii indieni 
urlau de groază şi încercau să scape cu fuga, de agerimea 
fără greş a monştrilor. Nu mai erau în picioare decât vreo 
şase, când tovarăşul meu şi cu mine le-am sărit în ajutor. De 
altfel, amestecul nostru n-a avut alt efect decât să ne 
expună şi pe noi aceleiaşi primejdii. Am deschis focul la o 
depărtare de 200 de iarzi, trăgând cartuş după cartuş, dar 
parcă trăgeam cu cocoloaşe de hârtie. Vietăţilor acelora 
reptiliene nu le păsa de răni, deoarece le lipsea un centru 
nervos principal şi aveau centrii vitali răspândiţi de-a lungul 
măduvei spinării, aşa că erau invulnerabile chiar în faţa 
armelor moderne. 'Tot ce puteam face era să le abatem 
atenţia în altă parte prin fulgerele de lumină şi zgomotele 
împuşcăturilor, ca să dăm şi băştinaşilor şi să ne dăm şi 
nouă, timpul de-a ajunge până la scări, unde ne era 
salvarea. Dar acolo unde glonţul conic exploziv al secolului 
al douăzecilea era ineficace, aveau succes săgețile 
înveninate ale băştinaşilor, muiate în suc de strophantus şi 
înfipte apoi într-un stârv. Totuşi şi armele acestea aveau un 


efect limitat, deoarece veninul circula prin vine cu o viteză 
foarte redusă şi, înainte de a muri, monstrul avea destulă 
vreme şi destule mijloace să-şi ucidă duşmanul. Dar cum 
cele două lighioane ne-au urmărit chiar până la picioarele 
scărilor, o ploaie de săgeți s-a abătut asupra lor, şuierând, 
din toate crăpăturile stâncilor. Într-o clipă, dihăniile au fost 
acoperite cu ţepi, ca nişte arici, fără să arate, la început, că 
s-ar simţi stingherite în vreun fel. 

Cu gurile pline de bale şi căutând să se agaţe cu ghearele, 
încercau, cu neputincioasă furie, să urce scările care i-ar fi 
dus la victimele lor. Dar după ce izbuteau să înainteze 
câţiva paşi, alunecau şi se rostogoleau la pământ. În sfârşit, 
otrava a început să-şi facă efectul. Unul din cei doi monştri 
a gemut din greu şi a căzut la pământ, de parcă era tras în 
jos de capul lui uriaş. Celălalt a început să sară în cerc şi, 
scoțând strigăte înăbugşite, s-a prăbuşit şi s-a zvârcolit 
câteva clipe în agonie, apoi s-a înţepenit şi a rămas aşa, 
nemişcat. Atunci, cu strigăte de izbândă, indienii s-au 
aruncat buluc din peşteri şi au dănţuit frenetic în jurul 
leşurilor, arătând o bucurie nebună pentru înfrângerea a 
doi dintre cei mai primejdioşi duşmani ai lor. În timpul 
nopții au sfâşiat cadavrele şi au dus bucăţile departe, nu ca 
să le mănânce, deoarece otrava era încă activă, dar pentru 
că le era frică de mirosul greu pe care l-ar fi putut răspândi. 
Totuşi, inimile acestor reptile uriaşe, fiecare din ele cât o 
pernă de mare, zăceau încă acolo, bătând înainte încet, cu 
pulsaţii liniştite, însufleţite de o viaţă proprie, independentă 
şi hidoasă. Abia a treia zi inimile acelea înspăimântătoare s- 
au oprit, încetând de a mai bate. 

Mai târziu, când voi avea drept masă altceva decât o ladă 
de conserve şi voi scrie cu altceva decât cu un ciot de creion 
pe ultimele file ale unui carnet zdrenţuit, voi vorbi mai pe 
larg despre indienii Acalla şi despre viaţa pe care am dus-o 
la ei, ca şi despre vedeniile ciudate şi uimitoarele condiţii de 
viaţă pe care le-am avut de întâmpinat în ţara lui Maple 
White. Ştiu că memoria n-o să mă înşele, deoarece, atât cât 


voi mai avea în mine un suflu de viaţă, fiecare clipă şi 
fiecare mişcare din această perioadă a vieţii mele o să-mi 
rămână întipărită în minte cu precizia şi cu claritatea 
amintirilor din copilărie. Nici o impresie nouă n-o să le 
poată şterge, atât de adânc sunt săpate. Când va veni 
momentul s-o fac, voi descrie acea minunată noapte cu clar 
de lună când un tânăr ihtiosaur - o fiinţă ciudată, jumătate 
focă, jumătate peşte, cu doi ochi acoperiţi de câte un os pe 
fiecare parte a capului şi cu un al treilea aşezat în frunte - 
se zbătea în plasa indienilor şi era cât pe ce să răstoarne 
barca cu care-l remorcam; de asemenea şi cealaltă noapte, 
când un şarpe de apă de culoare verde s-a ridicat din 
mijlocul trestiilor şi a prins în inelele lui pe cârmaciul bărcii 
în care se afla Challenger. Voi mai descrie şi animalul acela 
nocturn alb - era oare mamifer sau reptilă? 

— Care sălăşluia într-o mlaştină infectă din partea 
răsăriteană a lacului şi zbura în jurul ei lăsând în urmă-i o 
uşoară lumină fosforescentă. Indienii erau atât de 
înspăimântați, încât nici nu voiau să se apropie de el. Noil- 
am observat în timpul a două expediţii, dar fără să putem 
ajunge până la el, din pricina mlaştinii. Pot să spun doar că 
era mai mare decât o vită şi că răspândea un ciudat parfum 
de mosc. Voi mai povesti de asemenea şi despre pasărea 
care l-a urmărit pe Challenger până printre stâncile unde 
îşi căuta adăpost - o pasăre alergătoare de statură uriaşă, 
mult mai înaltă decât struţul, cu gâtul pleşuv de vultur şi cu 
o expresie fioroasă, care-l făceau să pară un spectru 
ambulant. În timp ce Challenger se căţăra să se pună la 
adăpost, o lovitură de plisc i-a rupt tocul cizmei, de parcăi 
l-ar fi tăiat cu briciul. De data aceasta însă, armele moderne 
au avut ultimul cuvânt şi pasărea, care măsura douăzeci de 
picioare de la cap la coadă şi pe care profesorul, gâfâind, 
dar fericit, ne-a prezentat-o ca fiind un phororacus, s-a 
prăbuşit sub glonţul lordului Roxton, zbătându-se cumplit 
într-un nor de pene, din mijlocul căruia sclipeau fioros doi 
ochi galbeni. Aş vrea să ajung clipa când capul ei turtit şi 


diform îşi va ocupa locul printre trofeele de la Albany. În 
sfârşit, voi vorbi fără îndoială şi despre toxodon, cobaiul 
uriaş, înalt de zece picioare, cu dinţii ieşiţi în afară şi tăioşi 
ca nişte foarfece, pe care l-am ucis într-o dimineaţă în timp 
ce se adăpa la lac. 

Toate acestea le voi descrie într-o zi, în linişte. Dar după 
zilele acestea atât de agitate, aş vrea să evoc cu duioşie 
minunatele seri de vară când, sub cerul de un albastru 
adânc, stăteam întinşi în iarba înaltă din marginea pădurii, 
unul lângă altul ca nişte buni prieteni şi ne uitam uimiţi la 
fauna ciudată care zbura pe deasupra noastră, ca şi la 
lighioanele acelea necunoscute care ieşeau din vizuinile lor 
să ne cerceteze, în timp ce în jurul nostru copacii îşi 
aplecau crengile încărcate cu fructe coapte, iar florile în- 
cântătoare îşi întindeau capetele spre noi. Sau serile acelea 
luminoase când, plutind pe oglinda lucie a lacului, priveam 
cu uimire şi cu teamă afundarea vreunui monstru fantastic, 
în jurul căruia apa alcătuia cercuri şi încreţituri. Sau lucirea 
verzuie în străfundul apelor a vreunei fiinţe ciudate care, o 
clipă după aceea, se făcea una cu întunericul. Acestea sunt 
scenele asupra cărora aş dori ca în viitor să se oprească 
pana mea şi să aştearnă pe hârtie fiecare amănunt. 

Dar mă veţi întreba: de ce toate aceste experienţe şi acest 
lung răstimp, când. Prietenii dumitale şi dumneata ar fi 
trebuit să vă gândiţi zi şi noapte la născocirea vreunui 
mijloc ca să vă întoarceţi în lumea de jos? Răspunsul meu e 
că niciunul dintre noi nu încetam o clipă să ne gândim la 
acestea toate, dar strădania noastră era zadarnică. Am 
descoperit, curând de tot, un lucru sigur: indienii n-aveau 
intenţia să facă nici o mişcare ca să ne ajute. În orice altă 
împrejurare ni se arătau prieteni, am putea spune că erau 
chiar sclavii noştri devotați. Dar când le dădeam a înţelege 
că ar trebui să ne ajute să împletim şi să ducem la locul ei o 
plasă, care să ne slujească drept punte peste prăpastie, sau 
când îi rugam să ne facă rost de curele de piele sau de liane 
ca să răsucim frânghii, întâmpinam din partea lor o 


împotrivire politicoasă, dar neînduplecată. Surâdeau, 
clipeau din ochi, dădeau din cap şi atâta tot. Chiar şeful cel 
bătrân se împotrivea cu aceeaşi încăpățânare. Doar 
Maretas, tânărul pe care-l salvasem, ne privea îngândurat 
şi ne dădea a înţelege, prin gesturi, cât de mult îl întristau 
intenţiile noastre. De la biruinţa hotărâtoare asupra 
oamenilor-maimuţă, indienii ne socoteau ca pe nişte 
supraoameni care purtau izbânda în ţevile unor arme 
ciudate şi erau încredinţaţi că, atâta timp cât vom rămâne 
cu ei, norocul va fi de partea lor. Ne-ar fi oferit fiecăruia 
dintre noi câte o mică soţie arămie şi câte o peşteră, numai 
să ne uităm ţara şi neamul şi să rămânem pentru totdeauna 
pe podiş. Afară de asta, nu puteam fi decât mulţumiţi de ei, 
deşi cu totul altele erau dorinţele noastre. Dar simţeam 
nevoia să păstrăm secretul asupra planurilor noastre de 
evadare, deoarece aveam bănuieli serioase că vor încerca 
să ne reţină cu forţa. 

Fără să ţin seama de primejdia de a mă întâlni cu 
dinosaurii (care nu erau primejdioşi ziua, fiind, după cum 
am mai spus, animale nocturne), m-am dus de două ori, în 
ultimele trei săptămâni, la vechea noastră tabără, să iau 
legătura cu negrul Zambo, care stătea încă de pază la 
piciorul stâncii. Ochii mei cercetau cu lăcomie câmpia 
întinsă din faţa mea, în nădejdea că voi vedea sosind 
ajutorul pe care-l cerusem. Dar spaţiile largi, presărate cu 
cactuşi, se desfăşurau spre infinit, dezgolite şi pustii, până 
la linia bambuşilor care se confunda cu orizontul. 

— Acum trebuie să sosească, stăpâne Malone. Înainte de a 
trece o săptămână, indienii or să vină şi or să aducă frânghii 
şi o să vă puteţi cobori. 

Acesta era cuvântul de încurajare al bunului nostru 
Zambo. 

Când m-am întors de la cea de-a doua vizită, am avut o 
aventură care m-a ţinut o noapte departe de tovarăşii mei. 

Mă întorceam pe drumul bine cunoscut şi ajunsesem într- 
un loc, cam la o milă depărtare de mlaştina pterodactililor, 


când am văzut îndreptându-se spre mine o fiinţă cu 
înfăţişare ciudată. Era un om care mergea într-un fel de 
carcasă sau de colivie de trestii, care-l acoperea ca un 
clopot. Când m-am apropiat, nu mică mi-a fost mirarea 
văzând că omul acela era lord John Roxton. Zărindu-mă, s-a 
strecurat din curioasa lui îmbrăcăminte şi a venit spre mine 
râzând, deşi părea oarecum stingherit. 

— Ei bine, tinere, mi-a spus el, cui i-ar fi trecut prin minte 
că o să te întâlnesc tocmai aici? 

— Dar, pentru Dumnezeu, ce faceţi? L-am întrebat. 

— Îmi vizitez prietenii, pterodactilii, mi-a răspuns. 

— Şi de ce? 

— Sunt fiinţe interesante, nu-i aşa? Dar atât de 
nesociabile! După cum cred că-ţi aminteşti, au un fel destul 
de barbar de a se purta cu străinii. Aşa că m-am acoperit cu 
colivia asta de protecţie, să mă apăr, eventual, de gentileţile 
lor prea stăruitoare. 

— Da, dar ce căutaţi în mlaştină? 

Lord John m-a privit cu un aer întrebător şi am citit pe faţa 
lui o oarecare şovăială. 

— Crezi oare că numai profesorii au dreptul să se 
instruiască pe lumea asta? Mi-a răspuns, în sfârşit. Uite, 
studiez şi eu aceste păsărele. Şi te rog să te mulţumeşti cu 
explicaţia pe care ţi-am dat-o. 

— N-am avut intenţia să vă jignesc, i-am răspuns. 

Dar buna dispoziţie îi şi reveni şi a început să râdă. 

— Nici nu te gândi la aşa ceva, tinere! Am însărcinarea să 
capturez, pentru Challenger, unul din puii ăştia de drac. 
Nu, nu cred că o să am nevoie de tovărăşia dumitale. Du-te 
cu bine, eu o să fiu în tabără la căderea nopții. 

Şi mi-a întors spatele, iar eu am plecat lăsându-l să umble 
încoace şi încolo prin pădure, înveşmântat în ciudata lui 
colivie. 

Dar dacă felul de a se purta al lui lord John mi se părea 
ciudat, al lui Challenger era, fără îndoială, mai mult decât 
atât. Profesorul exercita o extraordinară fascinaţie asupra 


femeilor indiene şi din pricina asta purta o creangă mare de 
palmier, cu care le gonea ca pe muşte când începeau să fie 
prea stăruitoare. Înfăţişarea lui Challenger bălăbănindu-se 
ca un sultan de operetă, purtând în mână semnul 
autorităţii, cu barba neagră fluturându-i pe piept şi 
ridicându-se pe vârfuri la fiecare pas, în timp ce în urma lui 
se îmbulzea o droaie de tinere indiene cu ochi catifelaţi şi 
drapate în văluri subţiri ţesute din fibre de scoarță, e unul 
din tablourile cele mai groteşti, a cărui amintire mi-a fost 
dat s-o iau cu mine. Cât priveşte pe Summerlee, absorbit de 
viaţa insectelor şi a păsărilor de pe podiş, îşi petrecea tot 
timpul (afară de o însemnată parte când îl certa pe 
Challenger că nu face nimic ca să ne scoată din 
încurcătură) preparând, montând sau împăind specimenele 
capturate. 

Challenger îşi luase obiceiul să plece singur în fiecare 
dimineaţă şi să se întoarcă din când în când cu un aer de 
solemnă gravitate, ca unul ce purta pe umerii săi întreaga 
răspundere a unei grele sarcini. Într-una din zile, cu 
creanga de palmier în mână şi târând după el toată ceata 
de admiratoare, ne-a condus până la locul ascuns unde 
lucra şi ne-a împărtăşit secretul planurilor lui. Era o poiană 
mică în mijlocul unui boschet de palmieri, unde se găsea 
umil din acei gheizeri de nămol fierbinte, pe care am mai 
avut prilejul să-i descriu. Pe marginile acestui gheizer, 
aşezase un număr de curele tăiate din piele de iguanodon, 
care se întâlneau toate într-un recipient membranos. 
Recipientul nu era altceva decât stomacul unui uriaş peşte- 
şopârlă, pe care-l pescuisem în lac. Acest soi de balon, cusut 
la unul din capete, nu mai avea la celălalt decât un orificiu 
strimt, în care erau înfipte mai multe ţevi de bambus, în 
legătură cu pâlniile de argilă care culegeau gazele emanate 
din gheizer. Încetul cu încetul balonul a început să se umfle 
şi curând a arătat o tendinţă atât de puternică de a se 
ridica, încât Challenger, ca să-l menţină la nivelul 
pământului, a trebuit să înnoade curelele de trunchiurile 


copacilor din jur. O jumătate de oră mai târziu, în faţa 
noastră se prezenta un balon de dimensiuni impunătoare, 
iar puterea de tracţiune pe care o exercita asupra curelelor 
cu care era legat dovedea marea lui forţă de ascensiune. 
Emoţionat şi fericit ca un tată în faţa primului său născut, 
Challenger contempla cu satisfacţie opera minţii sale, 
zâmbind şi mângâindu-şi barba în tăcere. 

Cel dintâi care a intervenit a fost Summerlee. 

— Cred că n-ai intenţia să ne urci în „asta”, Challenger? A 
zis el, cu voce acră. 

— Sper, scumpul meu Summerlee, să vă fac o 
demonstraţie atât de concludenta, încât sunt sigur că nu vei 
şovăi să te încrezi în aparatul meu. 

— Ba să-ţi scoţi imediat ideea asta din cap, i-a răspuns 
Summerlee, cu hotărâre. Nimic pe lume n-o să mă facă să 
comit asemenea nebunie! Bănuiesc, lord John, că nici 
dumneata nu încurajezi planul acesta nebunesc. 

— Extraordinar de ingenios! A zis lordul nostru. Aş vrea 
să-l văd la treabă. 

— Ai să-l vezi, s-a bucurat Challenger. Timp de câteva zile 
mi-am pus la bătaie toate puterile mele cerebrale ca să 
rezolv problema coborârii de pe stânci. Doar ne-am convins 
cu toţii că asta nu se poate face cu picioarele şi că tunelul 
nu mai există. De asemenea, nu avem putinţa să construim 
nici un fel de pod care să ne ducă spre locul de unde am 
venit. Prin urmare, cum să ieşim de aici? Nu e mult de când 
am descoperit şi i-am comunicat tânărului nostru prieten că 
gheizerul emana hidrogen liber. Ideea unui balon s-a 
înfiripat imediat în mintea mea. E drept că descoperirea 
materialului din care trebuia să confecţionez balonul care 
urma să fie umplut cu gaz m-a ţinut câtva timp pe loc. Dar 
uitându-mă la măruntaiele acestor reptile, am avut o 
revelaţie şi am reuşit să soluţionez problema. Şi rezultatul, 
iată-l! 

Şi-a dus o mână la reverul hainei zdrenţuite, arătând cu 
cealaltă, mândru, balonul. 


În vremea asta, balonul umplut se rotunjise, crescuse şi 
trăgea eu putere curelele care-l susțineau. 

— Asta-i curată nebunie furioasă! Mormăia Summerlee. 

Lord John părea încântat de ceea ce vedea. 

— Deştept bătrânul, nu-i aşa? Mi-a şoptit la ureche, apoii 
s-a adresat lui Challenger: Nu-i faci şi o nacelă? 

— Vine şi confecţionarea nacelei. Sunt fixat asupra 
construcţiei şi aşezării ei. Pentru moment, mă mărginesc să 
vă demonstrez că aparatul meu o să ne poată susţine pe 
toţi. 

— Pe toţi la un loc, eşti sigur? 

— Nu. Planul meu e să coborâm fiecare pe rând, cum am 
face-o cu paraşuta, iar balonul să se întoarcă înapoi prin 
mijloace uşor de realizat. Ceea ce-i cer acum, e să ne ridice 
pe fiecare în parte şi să ne îngăduie să coborâm cu încetul. 
la să-l lăsăm să ne arate ce poate! 

A adus un bloc de bazalt de dimensiuni considerabile, pe 
care era scobit un şanţ, aşa fel încât uşor puteai lega o 
frânghie în jurul lui. Frânghia era aceeaşi pe care o 
adusesem cu noi pe podiş, după ce o folosisem ca să ne 
urcăm pe piscul stâncos. Avea peste o sută de picioare 
lungime şi, cu toate că era destul de subţire, părea foarte 
rezistentă. Challenger pregătise un fel de cingătoare de 
piele, de care atârnau un mare număr de benzi. 
Cingătoarea a fost aşezată pe vârful balonului, iar benzile, 
înnodate dedesubtul lui, aşa că orice greutate ai fi atârnat 
ar fi fost repartizată pe toată suprafaţa balonului. Apoi 
blocul de bazalt a fost legat de benzile de piele, iar 
Challenger şi-a petrecut de trei ori în jurul braţului 
frânghia care atârna la capătul blocului. 

— Şi acum, a zis el cu un surâs de fericire anticipată, o să 
vă demonstrez puterea balonului meu! 

Cu aceste cuvinte, a tăiat cu briceagul curelele care 
susțineau balonul. 

Nici odată până atunci expediţia noastră n-a fost mai 
aproape de pieire. Membrana balonului umflată a făcut un 


salt înfricoşător în aer. Într-o clipă, Challenger a fost ridicat 
în picioare şi tras în sus. Abia am avut vreme să-mi 
încolăcesc braţele în jurul cingătoarei lui Challenger şi m- 
am simţit şi eu înălţat în sus. Braţele lui lord John, ca nişte 
resorturi puternice care ar prinde un şoarece în capcană, 
m-au apucat de picioare, dar am simţit că şi el părăsea 
pământul. O clipă, am avut viziunea a patru aventurieri 
plutind în văzduh ca un şirag de cârnaţi, deasupra 
pământului pe care-l exploraseră. Din fericire însă, cu toate 
că puterea de ascensiune a maşinii infernale părea 
nelimitată, frânghia cu care eram legaţi avea totuşi o limită 
de rezistenţă. Aşa că s-a rupt fără veste şi noi am căzut unii 
peste alţii, prinşi în frânghia care se încolăcise în jurul 
nostru. Când ne-am ridicat de la pământ, am văzut departe 
în cerul albastru o pată neagră: era blocul de bazalt care se 
înălța cu mare viteză. 

— Splendid! A strigat nebiruitul Challenger, frecându-şi 
braţul lovit. O demonstraţie perfectă! Nici odată nu m-aş fi 
aşteptat la un asemenea succes. Peste o săptămână, 
domnilor, vă promit ca voi confecţiona un al doilea balon, cu 
care mă însărcinez să vă depun în deplină siguranţă pe 
drumul întoarcerii. 

Până acum am notat în fiecare zi tot ce ni s-a întâmplat. 
Astăzi însă îmi reiau firul povestirii, stând în prima noastră 
tabără, aceea care rămăsese în paza lui Zambo. Greutăţi şi 
primejdii, pe toate v-am lăsat în urma noastră, ca într-un vis 
în vârful stâncilor uriaşe care se înalţă acum atât de sus 
deasupra capetelor noastre! Pentru că, iată-ne în sfârşit 
coborâţi, în condiţii neaşteptate, e drept, dar totul s-a 
terminat cu bine. În şase săptămâni sau în două luni vom fi 
la Londra şi e foarte probabil că această scrisoare n-o să 
ajungă cu mult înaintea noastră. Inimile ne sunt de pe acum 
mişcate şi sufletele noastre zboară spre cetatea mamă, 
păzitoare a atâtor lucruri scumpe. 

Chiar în seara primejdioasei aventuri cu balonul lui 
Challenger a intervenit o schimbare în soarta noastră. Am 


mai spus că planurile noastre de plecare nu întâlniseră prea 
multă simpatie din partea indienilor. Şeful cel tânăr, pe care 
îl salvasem, era singurul care nu-şi arăta dorinţa de a ne 
opri cu forţa pe un pământ străin. Pe cât putea, ne-o 
spusese lămurit prin semne. În seara aceea, în amurg, a 
venit în tabără la noi şi mi-a pus în mână (îmi dădea o 
deosebita atenţie, poate pentru că eram cel mai aproape de 
vârsta lui) un sul făcut din scoarță de copac. Apoi, arătând 
cu gravitate şirul de peşteri de deasupra lui, şi-a dus un 
deget la buze, ca să-mi recomande tăcere. După aceea s-a 
întors la ai săi. 

Am adus sulul lângă foc şi l-am cercetat împreună cu 
tovarăşii mei. Era un pătrat, cu laturile de un picior. 
Înăuntru se vedeau o serie de semne ciudate, aliniate într- 
un anumit fel. 

Semnele erau trase cu cărbunele şi se desprindeau 
limpede pe suprafaţa albă a scoarţei. La prima aruncătură 
de ochi, mi-au făcut impresia unei notații muzicale 
grosolane. 

— Orice-ar fi, pot să jur că e ceva important pentru noi, am 
zis. Am văzut-o asta pe faţa tânărului care mi-a dat sulul. 

— Numai să nu avem de-a face cu vreun măscărici primitiv, 
a sugerat Summerlee. Se ştie că dorinţa de a face farse e 
proprie uneia din fazele dezvoltării umane. 

— E cu siguranţă un mesaj, a zis Challenger. 

— Ar părea mai curând un rebus, a observat lord John, 
întinzându-şi gâtul să vadă mai bine, când, deodată, a 
apucat sulul în mână. Pe legea mea! A strigat el, asta 
trebuie să fie! Tânărul a ghicit. la uitaţi-vă! Câte semne sunt 
pe foaia asta? Optsprezece. Ei bine, observați că sunt exact 
optsprezece guri de peşteră pe stânca de deasupra 
noastră! 

— Când mi-a dat sulul, a arătat cu mâna spre peşteri, am 
spus eu. 

— Da, asta lămureşte totul. Nu-i altceva decât un plan al 
peşterilor. Ia uitaţi-vă! Toate optsprezece sunt aici: unele 


scurte, altele adânci, unele ramificate, aşa cum le-am văzut 
şi noi. E planul lor, fără îndoială, iar una din ele e însemnată 
cu o cruce. De ce? Desigur ca să ne-o indice pe cea mai 
adâncă dintre toate. 

— Cu siguranţă că asta e cea care străbate stânca, am 
strigat. 

— Părerea mea e că tânărul nostru prieten a pus degetul 
pe rană, a încuviinţat Challenger. Dacă această peşteră n-ar 
străbate stânca, nu înţeleg de ce o persoană care ne vrea 
binele ne-ar fi atras atenţia asupra ei. Dar dacă într-adevăr 
o străbate şi ajunge de cealaltă parte, punctul 
corespunzător ar fi cam la o sută de picioare deasupra 
pământului. 

— O sută de picioare de coborâş! A bombănit Summerlee. 

— Dar frânghia noastră are mai mult de o sută de 
picioare! Am strigat eu. Nici vorbă că o să putem cobori. 

— Dar ce facem cu indienii care stau în această peşteră? A 
obiectat Summerlee. 

— Nu stă nici un indian în peşterile de deasupra noastră, i- 
am răspuns. Servesc numai ca magazii şi cămări de 
alimente. De ce n-am pleca imediat în recunoaştere? 

Pe podiş creştea un copac răşinos, o specie de araucaria, 
după cum pretindea botanistul nostru, pe care indienii îl 
foloseau ca să-şi facă din el torţe. Fiecare dintre noi a rupt 
câteva crengi şi am urcat scara acoperită cu iarbă care 
ducea la peştera însemnată pe plan. Peştera era, cum am 
mai spus, goală, locuită doar de câţiva lilieci uriaşi, care se 
învârteau pe deasupra capetelor noastre în timp ce 
înaintam. Cum nu ţineam să atragem atenţia indienilor 
asupra treburilor noastre, nu ne-am aprins torţele decât 
după ce am pătruns destul de adânc şi după ce am cotit de 
câteva ori. În faţa ochilor noştri s-a deschis un tunel frumos, 
uscat, cu ziduri netede, cenuşii, împodobite cu desene 
primitive, cu tavanul boltit şi cu podeaua acoperită cu nisip 
alb şi strălucitor. Înaintam cu înfrigurare, dar deodată ne- 
am oprit şi o amară deznădejde ne-a făcut să suspinăm 


adânc; în faţa noastră se ridica un zid care n-avea nici o 
deschizătură, nici măcar cât să treacă un şoarece. Nici de 
data asta nu găsisem drumul spre salvare! 

Ne uitam la obstacolul acela neaşteptat, cu inimile pline de 
durere. Zidul nu era datorit vreunei prăbuşiri de pe urma 
unui cutremur ca în tunelul ascendent. El făcea trup cu 
pereţii laterali: acolo era şi fusese totdeauna, o galerie 
înfundată. 

— Nu vă mai amărâţi, prieteni, ne-a spus neînvinsul 
Challenger. Ne rămâne soluţia balonului meu. 

Summerlee se tânguia. 

— Să fi pătruns în altă peşteră, am sugerat eu. 

— Nu, tinere, mi-a răspuns lord John, cu degetul pe plan. A 
şaptesprezecea de la dreapta, a doua de la stânga. Asta e, 
nici vorbă. 

M-am uitat la semnul pe care-l arăta degetul lui şi deodată 
am scos un strigăt de bucurie. 

— Cred că asta el Veniţi după mine! Veniţi după mine! 

Şi m-am repezit înapoi pe drumul pe care venisem, cu 
torţa aprinsă în mână. 

— Aici e! Am spus, arătând câteva chibrituri care zăceau 
pe jos, aici e locul unde ne-am aprins torţele. 

— Întocmai. 

— Ei bine, pe plan peştera se desparte în două şi, în 
întuneric, am trecut de răspântie înainte de a ne aprinde 
torţele. Dacă ne întoarcem înapoi, o să găsim pe dreapta 
braţul cel lung. 

Într-adevăr, aşa a fost. Nici n-am mers bine treizeci de 
iarzi, când ni s-a arătat în perete o deschizătură. Am intrat 
în această galerie şi am descoperit că era mult mai largă 
decât cealaltă. Am mers de-a lungul ei, cu respiraţia 
întretăiată de emoție, mai multe sute de iarzi. Apoi, 
deodată, în întunericul adânc al bolţii din faţa noastră a 
apărut o licărire roşiatică. Ne-am oprit uimiţi. O pânză de 
lumină părea că ne taie drumul. Am alergat într-acolo. Nu 
se auzea nici un zgomot, nu se simţea nici o schimbare de 


temperatură, nu se vedea nici o mişcare, dar lumina 
cuprinsese întreg coridorul, prefăcând nisipul în praf de 
diamante. Când ne-am apropiat, am descoperit marginea 
unui disc luminos. 

— Pe legea mea, e luna! A strigat lord John. Am ajuns de 
cealaltă parte, băieţi! Am străbătut stânca! 

Într-adevăr, luna plină strălucea prin deschizătura care 
străbătea stâncile. Deschizătura aceasta era destul de 
îngustă, nu mai mare decât o fereastră, dar ne putea folosi 
minunat. Când am băgat capul să ne uităm în jos, am putut 
vedea coborâşul, care nu părea chiar atât de greu, iar 
pământul de sub noi nu era la o prea mare depărtare. Nu 
era de mirare că nu observasem nimic de jos, deoarece 
stâncile, în partea lor de sus, erau atât de aplecate în afară, 
încât nici nu se putea pune problema vreunei ascensiuni pe 
partea aceea. Şi din cauza asta nu întreprinsesem o 
cercetare mai atentă a locului. Ne-am convins că puteam 
cobori cu ajutorul frânghiei şi ne-am întors fericiţi la tabără, 
să ne pregătim pentru noaptea următoare. 

Pregătirile de plecare trebuiau făcute repede şi în mare 
taină, de frica indienilor, care ne-ar fi putut întoarce din 
drum. Ne-am hotărât să renunţăm la provizii şi să nu luăm 
cu noi decât armele şi cartuşele. Dar Challenger avea un 
obiect foarte greu, pe care ţinea numaidecât să-l ia cu el, ca 
şi un colet special, despre care nu pot să spun altceva decât 
că ne-a dat de furcă mai mult decât toate celelalte la un loc. 
Ziua a trecut greu, dar când s-a întunecat eram gata de 
plecare. Cu multă osteneală ne-am cărat bagajele pe scări, 
până sus, apoi am aruncat în urmă o ultimă privire asupra 
acelui ţinut ciudat, care mă tem că nu va întârzia să se 
banalizeze, să ajungă o pradă a vânătorilor şi a 
exploratorilor, dar care, pentru fiecare din noi, a fost o ţară 
de vis, încântătoare şi plină de neprevăzut, în care am 
îndrăznit multe, am suferit multe şi am învăţat multe: ţara 
noastră, aşa cum îi vom spune totdeauna, însufleţiţi de un 
adânc sentiment de dragoste. Focurile aprinse în peşterile 


vecine aruncau în întuneric dâre de lumină. De-a lungul 
povârnişurilor, la care ne uitam de sus, auzeam cum râdeau 
şi cântau indienii. Mai încolo se întindeau pădurile, iar la 
mijloc abia puteam desluşi strălucirea lacului cel mare, 
izvorul de viaţă al monştrilor. Chiar în clipa când ne uitam la 
el, s-a auzit în noapte un strigăt ascuţit - fără îndoială al 
vreunei vietăţi fantastice: era însuşi glasul ţării lui Maple 
White, care îşi lua rămas bun de la noi. Am intrat în peşteră 
şi am pornit-o pe drumul care trebuia să ne ducă spre casă. 

Două ore mai târziu eram, împreună cu bagajele, la 
piciorul stâncii. Coletul lui Challenger a fost singurul care 
ne-a pricinuit dificultăţi. Lăsând toate bagajele acolo, am 
plecat să-l căutăm pe Zambo. Spre revărsatul zorilor am 
ajuns în apropierea taberei, dar, spre mirarea noastră, am 
găsit nu unul, ci douăsprezece focuri aprinse în câmpie. 
Acestea ne vesteau că ne sosiseră ajutoarele. Dinspre fluviu 
veniseră douăzeci de indieni cu ţăruşi, cu frânghii şi cu tot 
ce ne-ar fi trebuit ca să putem trece pe deasupra 
prăpastiei. Am fost încântați, deoarece acum avea cine să 
ne care bagajele a doua zi, când trebuia să plecăm spre 
Amazon. 

Şi aşa, mulţumit şi liniştit, închei aceste rânduri. Ochii 
noştri au văzut minuni şi sufletele noastre s-au călit în 
suferinţă. Fiecare din noi e, în felul lui, mai bun şi mai bogat 
în experienţă. S-ar putea întâmpla să ne oprim la Para, ca 
să ne refacem. În cazul acesta, scrisoarea de faţă o să 
ajungă înaintea noastră. Dacă nu, o să ajungă la Londra o 
dată cu mine. În amândouă cazurile, iubite domnule Mc 
Ardle, sper că în curând o să-ţi pot strânge mâna. 

CAPITOLUL XVI O MANIFESTAŢIE. 

AŞ VREA SĂ ADUC aici mulţumirile noastre tuturor 
prietenilor de pe Amazon, pentru bunăvoința şi grija 
ospitalieră cu care ne-au înconjurat în timpul călătoriei la 
întoarcere. În special, aş vrea să-i mulţumesc domnului 
Penalosa şi celorlalţi funcţionari ai guvernului brazilian 
pentru o întreagă serie de măsuri care ne-au uşurat 


drumul, precum şi domnului Pereira de Para, căruia îi 
datorăm, prin prevederea sa, reapariţia noastră între 
oameni sub o înfăţişare civilizată. S-ar părea că suntem cu 
totul lipsiţi de recunoştinţă faţă de buna primire ce ni s-a 
făcut, dar, cum nu putem face altfel, am prevenit gazdele şi 
binefăcătorii noştri că şi-ar fi pierdut atât timpul, cât şi 
banii, încercând să ia de la capăt expediţia întreprinsă de 
noi. În relatările mele am schimbat până şi numele locurilor 
şi sunt sigur că, pentru oricine ar încerca să sa apropie de 
ţara noastră necunoscută, ea ar rămâne la o depărtare de 
mii de mile. 

Interesul pe care îl trezea trecerea noastră prin America 
de Sud îl socoteam ca pe o manifestaţie cu totul locală şi pot 
să-i asigur pe prietenii noştri din Anglia că nu aveam nici 
cea mai mică idee despre vâlvă stârnită în Europa de 
zvonurile acelea mărunte care se răspândiseră cu privire la 
aventurile noastre. A fost nevoie de nenumărate mesaje 
telegrafice, care ne-au sosit unele după altele chiar din 
momentul când „Ivernia” a ajuns la 500 de mile de 
Southampton, în care ni se ofereau sume enorme de către 
agenţiile de publicitate şi de către gazete, în schimbul doar 
a câtorva cuvinte despre rezultatul călătoriei noastre, 
pentru ca, în sfârşit, să înţelegem gradul de intensitate la 
care ajunsese nu numai curiozitatea oamenilor de ştiinţă, ci 
chiar şi interesul opiniei publice mondiale. Am hotărât de 
comun acord să nu facem nici o comunicare presei până nu 
vom stabili o întrevedere cu membrii Institutului de 
Zoologie; era de datoria noastră, ca unii ce fusesem 
delegaţi de către acest for, să-i prezentăm primul raport 
informativ asupra cercetărilor noastre. La Southampton, 
înconjurați de gazetari, am refuzat net să dăm vreun 
amănunt, ceea ce a avut ca efect să atragă atenţia 
publicului asupra şedinţei anunţate pentru seara de 7 
noiembrie. Sala Institutului de Zoologie, unde se înjghebase 
misiunea noastră, era neîndestulătoare pentru acest scop şi 
numai Queen's Hall, din Regent Street, a fost socotit ca 


destul de încăpător. Se ştie astăzi că organizatorii şedinţei 
se gândiseră la început la Albert Hall, dar şi acesta li se 
păru prea mic. 

Şedinţa trebuia să se ţină a doua seară după întoarcerea 
noastră. Bineînţeles că până atunci aveam fiecare destule 
afaceri personale de care să ne ocupăm. În ce priveşte pe 
ale mele, prefer pentru moment să le trec sub tăcere. Poate 
că, atunci când lucrurile se vor mai învechi, o să-mi fie mai 
uşor să mă gândesc la ele sau poate chiar să le scriu. La 
începutul acestor relatări am povestit motivele hotărârii 
mele. Aş fi obligat, fără îndoială, ca la sfârşitul lor să expun 
rezultatele. Cine ştie dacă nu va veni o zi când o să regret 
tot ce s-a întâmplat? Dar pentru moment, abia scăpat dintr- 
o aventură neverosimilă, nu pot avea decât recunoştinţă 
pentru forţa care m-a împins spre ea. 

Şi acum, am ajuns foarte aproape de punctul culminant al 
aventurii noastre. În timp ce mă întrebam ce mijloace să 
folosesc ca să-l descriu mai bine, ochii mi-au căzut asupra 
unei note informative din propria mea gazetă, semnată, la 8 
noiembrie, de colegul şi prietenul meu Macdona. Ce aş 
putea face mai bun decât s-o reproduc? Mărturisesc că 
gazeta noastră, dat fiind că participase şi ea la aventură 
prin trimiterea unui corespondent, manifesta un entuziasm 
nemaipomenit. Dar nici celelalte mari cotidiane nu erau mai 
reţinute în relatările lor. lată ce scria Macdona: 

O LUME NOUĂ. 

MARE MITING LA QUEEN'S HALL. 

SCENE FURTUNOASE. 

UN INCIDENT EXTRAORDINAR. 

CE ANUME? 

MANIFESTAŢIE NOCTURNĂ ÎN REGENT STREET 


„Şedinţa Institutului de Zoologie, comentată anticipat cu 
atâta vigoare, ţinută în scopul de a asculta raportul 
Comisiunii de anchetă trimisă anul trecut în America de 
Sud spre a verifica afirmaţiile profesorului Challenger cu 
privire la o presupusă continuitate a vieţii preistorice pe 
acel continent, a avut loc aseară, în sala mare de la Queen's 
Hall şi suntem în măsură să afirmăm că, după toate 
probabilitățile, istoria ştiinţei a marcat un punct capital. 
Incidentele senzaţionale petrecute ieri seara au dat acestei 
şedinţe un caracter de neuitat pentru toţi participanţii. (Uf! 
Confrate Macdona, ce preambul înfiorător!) În principiu, nu 
erau admişi în sală decât membrii Institutului şi prietenii 
lor, dar termenul acesta de „prieten” e atât de elastic, încât 
cu mult înainte de deschiderea şedinţei, care fusese 
anunţată pentru ora 8, publicul se îmbulzea în toate cele 
patru colţuri ale imensei săli. Mai mult încă: la ora 8 fără un 
sfert, marele public, care se vedea înlăturat pe nedrept, a 
forţat intrările. S-a produs o învălmăşeală de nedescris, cu 
prilejul căreia mai multe persoane au fost rănite, ca, de 
pildă, inspectorul Scoble de la Secţia H, care, din nefericire, 
s-a ales cu piciorul rupt. Calculând după această invazie cu 
nimic justificată, care nu numai că umplea coridoarele, dar 
nu respecta nici măcar locurile presei, am putea să evaluăm 
la aproape 5 000 numărul persoanelor care aşteptau 
sosirea exploratorilor. Când, în sfârşit, au apărut, cei 
aşteptaţi s-au urcat pe o estradă, unde mai erau şi alţi 
oameni de ştiinţă marcanţi şi nu numai din ţara noastră, dar 
şi din Franţa şi Germania. Suedia era de asemenea 
reprezentată prin profesorul Sergius, ilustrul zoolog de la 
Universitatea din Upsala. Cei patru eroi ai serii au fost de la 
început ţinta unei călduroase manifestații: întreaga 
asistenţă, în picioare, i-a ovaţionat timp de câteva minute în 
şir. Totuşi, un observator experimentat ar fi putut remarca, 
în mijlocul aclamaţiilor, unele semne de protest şi ar fi 
dedus că seara avea să fie mai mult animată decât unanimă. 


Dar nimeni în sală n-ar fi putut măcar să bănuiască 
întorsătura pe care aveau s-o ia lucrurile. 

Nu. Mai este nevoie să descriu înfăţişarea celor patru 
călători: toate gazetele le-au publicat în ultimul timp 
fotografiile. Oboseala pe care au îndurat-o n-a lăsat asupra 
lor urme prea adânci. Poate că barba profesorului 
Challenger e ceva mai zbârlită, poate că figura profesorului 
Summerlee e mai ascetică, poate că aceea a lordului John e 
mai osoasă şi poate că toţi trei sunt mai arşi de soare ca în 
momentul când au părăsit ţara, dar toţi au acelaşi aer de 
perfectă sănătate. Cât despre reprezentantul nostru, E. D. 
Malone, binecunoscut atlet şi jucător de rugbi internaţional, 
pare mai în formă ca oricând. Şi în timp ce-şi rotea privirea 
prin sală, un zâmbet de mulţumire îi lumina faţa simplă şi 
cinstită. (Ehei, Mac, dacă pun mâna pe tine vreodată.) 

Când s-a mai restabilit liniştea şi asistenţa şi-a reluat 
locurile, după ce s-au terminat ovaţiile la adresa 
exploratorilor, preşedintele, în persoana ducelui de 
Durham, a spus şi el câteva cuvinte. Nu voia, a zis, să oblige 
asistenţa să aştepte nici o clipă mai mult plăcerea pe care 
avea să i-o facă această şedinţă. Şi nu se cădea să 
anticipeze cu nimic asupra celor ce va releva profesorul 
Summerlee, raportorul comisiei. Dar era sigur că rumoarea 
stârnită era o încoronare a succesului expediției. (Aplauze.) 
Pe cât se pare, romantismul n-a dispărut cu totul, deoarece 
a rămas cel puţin încă un teren pe care imaginaţia 
romancierului se putea întâlni cu cercetările ştiinţifice 
actuale. Vorbitorul nu mai adăugă, înainte de a lua loc, 
decât că se bucură, împreună cu întreaga asistenţă, 
văzându-i pe îndrăzneţii exploratori întorşi teferi din 
misiunea lor grea şi primejdioasă, pentru că nu se poate 
tăgădui că orice nenorocire i s-ar fi întâmplat expediției, ar 
fi prilejuit o pierdere ireparabilă în domeniul ştiinţei 
zoologiei. (Aplauze prelungite, la care s-a asociat şi 
profesorul Challenger.) 


Profesorul Summerlee s-a ridicat şi aceasta a constituit 
semnalul unei noi explozii de entuziasm, care s-a reînnoit 
de câteva ori în timpul expunerii sale. Nu vom da aici în 
extenso12 această expunere, pentru bunul motiv că vom 
publica separat o dare de seamă semnată de 
corespondentul nostru special, ca supliment al gazetei 
noastre. Vom da numai câteva indicaţii generale. După ce a 
descris împrejurările în care a luat naştere această 
călătorie şi după ce a adus elogii prietenului său, profesorul 
Challenger, elogii însoţite de scuze pentru neîncrederea cu 
care privise la început afirmaţiile sale, pe deplin verificate 
acum, oratorul a descris călătoria însăşi, ferindu-se cu grijă 
de orice amănunt sau indicație care ar îngădui cuiva să dea 
de urma podişului. Ela trasat în linii generale itinerarul 
urmat de la fluviu până la poalele stâncilor, captivând 
auditoriul cu relatarea dificultăţilor pe care le-a întâmpinat 
expediţia ca să le escaladeze şi, în sfârşit, a descris cum au 
reuşit s-o facă, datorită unor eforturi uriaşe care au costat 
viaţa a doi servitori devotați. (Prin uimitoarea relatare a 
morţii celor doi metişi, Summerlee căuta să evite tot ceea 
ce ar fi putut stârni vreo discuţie în legătură cu această 
împrejurare.) 

Purtându-şi ascultătorii până pe podiş şi ţinându-i 
prizonieri acolo datorită prăbuşirii accidentale a podului de 
peste prăpastie, profesorul a descris ororile şi în acelaşi 
timp atracțiile acestei lumi excepţionale. N-a vorbit nimic 
despre întâmplările personale, ca să poată pune accentul 
pe bogatele cuceriri ştiinţifice, reprezentate prin observaţii 
făcute asupra animalelor, păsărilor, insectelor şi plantelor 
de pe podiş. În ce priveşte coleopterele şi lepidopterele, a 
adunat în câteva săptămâni 46 de specii noi din primele şi 
94 din cele din urmă. Dar bineînţeles că interesul publicului 
era concentrat mai cu seamă asupra animalelor mari, 
despre care se presupunea că ar fi dispărut de mult. Cu 
privire la ele, era cu putinţă să se întocmească chiar de pe 
acum o listă lungă, care urma să fie completată după 


cercetări mai ample. Tovarăşii săi şi el însuşi văzuseră cel 
puţin 12 specii de animale, care nu aveau nici cea mai mică 
legătură cu cele cunoscute până astăzi de ştiinţă. Urma ca 
ele să fie examinate cu grijă şi clasificate. Oratorul a citat 
printre altele un şarpe de culoare purpurie, a cărui piele 
avea o lungime de 51 de picioare şi a mai menţionat o 
lighioană albicioasă, asupra căreia avea bănuieli că ar fi 
mamifere, care răspândea pe întuneric o lumină 
fosforescentă, ca şi o molie neagră uriaşă, a cărei 
muşcătură era considerată de indieni ca fiind una dintre 
cele mai veninoase. În afară de aceste forme de viaţă cu 
totul noi, pe podiş trăia un foarte mare număr de fiinţe 
preistorice cunoscute, dintre care unele puteau veni din 
perioada jurasică. Printre acestea a menţionat uriaşul şi 
grotescul stegozaur, pe care Malone îl văzuse într-una din 
zile adăpându-se la lac şi care se află desenat în albumul de 
schiţe al aventurierului american Maple White, primul 
descoperitor al acestei lumi necunoscute. A descris apoi 
iguanodonul şi pterodactilul, care le-au produs 
exploratorilor cele dintâi două mari surprize. A speriat pe 
ascultători vorbindu-le despre acei groaznici dinosauri 
carnivori, care i-au urmărit de mai multe ori pe oamenii 
expediției şi care erau mult mai înspăimântători decât toate 
vietăţile pe care le întâlniseră. A trecut apoi la pasărea 
aceea fioroasă cu picioarele lungi, numită phororacus şi la 
cerbul uriaş, care mai trăieşte încă în ţinutul acela. Dar 
când a început să descrie misterele lacului central, 
curiozitatea şi entuziasmul publicului au atins paroxismul. 
Oamenii se pişcau unii pe alţii, ca să se convingă că erau 
treji şi că ascultau explicaţiile unui profesor sănătos şi cu 
mintea limpede, care, în vorbe măsurate, descria peşti- 
şopârle cu trei ochi şi şerpi uriaşi care umpleau întinderea 
de apă. Mai departe a dat câteva lămuriri asupra indienilor 
şi asupra extraordinarului trib de maimuțe antropoide, care 
puteau fi considerate ca venind imediat după pitecantropul 
din Java şi care se apropiau mai mult ca orice altă specie 


cunoscută de acea formă ipotetică numită „veriga de 
legătură”. În sfârşit a descris, încântând auditoriul, 
ingenioasa dar foarte primejdioasa invenţie aeronautică a 
profesorului Challenger şi şi-a încheiat remarcabila dare de 
seamă cu o descriere a felului în care Comisia îşi găsise 
drum spre lumea civilizată. 

După votarea unei adrese de felicitări, iniţiată de 
profesorul Sergius de la Universitatea din Upsala, s-ar fi 
putut crede că şedinţa se sfârşise. Dar curând s-a dovedit 
că evenimentele aveau să ia o întorsătură mai agitată. Din 
când în când se arătaseră unele semne de ostilitate şi iată 
că în mijlocul sălii s-a ridicat Dr. James Illingworth din 
Edinburgh, întrebând dacă nu era obiceiul a se discuta pe 
marginea raportului, înainte de a se vota moţiunea. 

Preşedintele: „Da, domnule, dacă este cineva care are 
ceva de obiectat”. 

Dr. Illingworth: „Eu cred că este, domnule preşedinte”. 

Preşedintele: „Expuneţi atunci punctul dumneavoastră de 
vedere”. 

Profesorul Summerlee (ridicându-se brusc): „Aş vrea să vă 
pun în vedere, domnule preşedinte, că acest om este 
duşmanul meu personal din ziua controversei pe care am 
avut-o în coloanele Revistei Trimestriale de Ştiinţă asupra 
naturii veritabile a bathybius-ului”. 

Preşedintele: „Nu putem face aici discriminări de 
persoane. Aveţi cuvântul”. 

Dar declaraţiile doctorului Illingworth s-au pierdut în 
protestele pe care le-au ridicat prietenii exploratorilor. S-au 
făcut chiar câteva încercări de a-l pune la loc cu forţa. Dar 
fiind înalt de statură şi având un glas tunător, dr. Illingworth 
a dominat furtuna şi a reuşit să-şi termine cuvântarea. 
Chiar din momentul când s-a ridicat de pe scaun, era vădit 
că avea în sală un număr de prieteni şi de simpatizanți, deşi 
aceştia alcătuiau o minoritate faţă de restul sălii, iar 
majoritatea publicului păstra o neutralitate plină de interes. 


Dr. Illingworth a început prin a spune în ce măsură 
aprecia opera ştiinţifică realizată de colaborarea 
profesorului Challenger cu profesorul Summerlee. Regreta 
mult că intervenţia sa a fost interpretată ca fiind un atac 
personal, dar el nu era călăuzit decât de adevărul ştiinţific 
şi nu avea în această şedinţă altă poziţie decât acea pe care 
o avusese profesorul Summerlee în şedinţa de anul trecut. 
După cât îşi amintea, atunci când profesorul Challenger 
făcuse anumite afirmaţii, profesorul Summerlee le pusese la 
îndoială. Astăzi, când Summerlee afirmă la rândul lui că 
cele susţinute atunci de Challenger erau adevărate, nu-i e 
îngăduit oare nimănui să le conteste? E oare drept acest 
lucru? („Da, nu”, apoi întrerupere lungă, în timpul căreia 
profesorul Challenger a fost; auzit, de la masa presei, cum 
intervenea pe lângă preşedinte cerând ca dr. Illingworth să 
părăsească sala.) Anul trecut, o persoană afirmase anumite 
lucruri. Acum, patru persoane afirmă alte lucruri şi mai 
uimitoare. Dar poate aceasta să constituie o dovadă 
irecuzabilă, când faptele se prezintă sub un aspect atât de 
neverosimil şi de revoluţionar? Mai sunt şi alte exemple 
recente de călători, care au venit de pe meleaguri 
necunoscute şi au spus fel de fel de poveşti, primite cu prea 
multă uşurinţă. Voia oare Institutul de Zoologie din Londra 
să se pună într-o poziţie asemănătoare? Oratorul 
recunoştea că membrii expediției treceau drept oameni de 
caracter. Dar natura omenească e atât de complexă! Chiar 
şi profesorii se pot rătăci atunci când îi mână dorinţa de 
celebritate. Tuturor ne place să zburăm în jurul lămpii, ca 
fluturii de noapte. Atât vânătorii de fiare, cărora le place să 
dezmintă poveştile rivalilor lor, cât şi gazetarii nu se dau 
îndărăt de la relatări senzaţionale, chiar dacă imaginaţia 
suplineşte, în aceste cazuri, anumite lipsuri. Fiecare 
membru din Comisie ar putea să aibă motivele lui de a 
exagera succesul expediției. (Strigăte: „Ruşine! Ruşine!”) El 
nu doreşte să jignească pe nimeni. („Dar nu faci decât 
asta!” întreruperi repetate.) Pe ce se întemeiau toate aceste 


poveşti minunate? Pe foarte puţin lucru: pe câteva 
fotografii. Erau oare concludente acestea, în secolul când 
fotografiile pot fi atât de uşor trucate? Pe deasupra, ni se 
mai spune şi o poveste de evadare cu frânghii, care exclude 
de la sine putinţa de a ni se prezenta unele specii de 
animale mai mari. Fără îndoială că era ingenios, dar nu 
convingător. Am înţeles că lord John Roxton pretinde că are 
un cap de phororacus. Aş dori să văd acest cap de 
phororacus. 

Lord John Roxton: „Individul acesta îndrăzneşte, oare, să 
mă facă mincinos”? (Rumoare.) 

Preşedintele: „Linişte! Linişte! Domnule doctor 
Illingworth, vă rog să încheiaţi şi să vă definiţi obiecţiunea.” 

Dr. Illingworth: „Domnule preşedinte, aş mai avea încă 
multe de spus, dar mă înclin în faţa dispoziţiilor 
dumneavoastră. Propun deci să fie adresate mulţumiri 
profesorului Summerlee pentru interesanta sa comunicare, 
dar întregul material să fie considerat ca „nedovedit, şi 
supus examenului unei comisii de anchetă mai largi şi, dacă 
se poate, mai demnă de încredere.” 

Acest amendament a produs în sală o confuzie de 
nedescris. Majoritatea ascultătorilor îşi exprimau 
indignarea faţă de această jignire adusă exploratorilor, prin 
strigăte stăruitoare: „Nu acceptăm!” „Afară!” „Daţi-l afară 
Pe de altă parte, nemulţumiţii - şi nu se poate spune că nu 
erau destul de mulţi - manifestau pentru amendament 
strigând: „La ordine!”, „Are dreptate!” Un incident s-a iscat 
pe băncile din fund printre studenţii în medicină, între care 
s-au schimbat câteva lovituri şi numai prezenţa liniştitoare 
a unui mare număr de doamne a împiedicat o încăierare 
generală. Deodată spiritele s-au potolit şi s-a făcut linişte 
deplină. Profesorul Challenger se ridicase. Atitudinea lui, ca 
şi expresia feţei lui, a impus ordine întregii asistenţe, care s- 
a aşezat să-l asculte. 

„Mulţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc, a început 
profesorul Challenger, că o scenă asemănătoare, tot atât de 


LIA W 


necuviincioasă şi de nelalocul ei, s-a produs şi la ultima 
şedinţă la care am luat cuvântul. În împrejurarea de atunci, 
profesorul Summerlee ducea lupta şi toate regretele pe 
care le exprimă astăzi nu pot să şteargă cu totul impresia 
pe care a lăsat-o atunci. În seara asta mi-a fost dat să aud 
exprimându-se sentimente similare, ba, aş putea spune, mai 
jignitoare încă, din partea persoanei care a vorbit 
adineauri. Şi cu toate că trebuie să fac un efort ca să mă pot 
cobori la nivelul acelei persoane, sunt dator s-o fac, ca să 
înlătur toate îndoielile care ar putea să mai dăinuiască în 
mintea cuiva. (Râsete şi întreruperi.) Nu mai e nevoie să 
amintesc că, deşi profesorul Summerlee a luat cuvântul în 
calitate de conducător al Comisiei de anchetă, eu sunt acela 
care am declanşat întreaga expediţie şi eu port 
răspunderea rezultatelor ei. Eu am fost acela care i-am 
condus pe cei trei tovarăşi ai mei la locul cu pricina şi tot eu 
acela care le-am demonstrat adevărul afirmațiilor mele. 
Speram să nu găsim la întoarcere oameni atât de mărginiţi, 
încât să mai discute concluziile colaborării noastre. Totuşi, 
prevenit de precedenta mea experienţă, am avut grijă să 
aduc dovezi de natură a convinge pe orice om cu mintea 
întreagă. Aşa cum v-a explicat profesorul Summerlee, 
aparatele noastre fotografice au fost deteriorate şi 
majoritatea clişeelor distruse de oamenii-maimuţă, care ne- 
au nimicit tabăra. (Din fund, exclamaţii ironice, râsete şi 
strigăte: „Asta să le-o spui altora!,) Când vorbesc despre 
oamenii-maimuţă, nu mă pot împiedica să constat că unele 
zgomote pe care le aud în momentul de faţă trezesc cu 
intensitate amintirea întâlnirilor mele cu aceste fiinţe 
interesante. (Râsete.) Cu toate că atâtea clişee nepreţuite 
ne-au fost distruse, mai avem încă în colecţia noastră un 
număr de fotografii care arată viaţa, aşa cum se desfăşura 
pe podiş. Oare ne acuză cineva că am trucat aceste 
fotografii? (O voce: „Da., Rumoare prelungită, care se 
sfârşeşte cu expulzarea din sală a mai multor persoane.) 
Clişeele au fost supuse unei expertize. Dar mai avem şi alte 


dovezi. Dacă în condiţiile în care am părăsit podişul era cu 
neputinţă să transportăm un bagaj voluminos, totuşi am 
salvat colecţiile de fluturi şi de cărăbuşi ale profesorului 
Summerlee, care conţin nenumărate specii noi. Erau sau nu 
acestea o dovadă? (Mai multe voci: „Nu,.) Cine a spus nu?” 
Dr. Illingworth (ridicându-se): „Punctul nostru de vedere e 
că o asemenea colecţie a putut fi alcătuită şi în alte locuri 
decât pe un podiş preistoric.” (Aplauze.) 

Profesorul Challenger: „Desigur că suntem siliţi, cu toate 
că numele dumneavoastră nu ne este cunoscut, să ne 
înclinăm în faţa înaltei dumneavoastră competenţe. Trecând 
deci şi peste fotografii şi peste colecţiile entomologice, mă 
voi opri la câteva explicaţii mai variate şi mai precise, pe 
care sunt în măsură să le aduc asupra unor puncte care nu 
au fost încă lămurite. De exemplu, în ceea ce priveşte 
obiceiurile pterodactililor. (O voce: „Prostii,. Tumult în 
sală.). Spuneam că, în ce priveşte obiceiurile pterodactililor, 
putem face lumină completă. Vă pot arăta o fotografie pe 
care o am în geantă, luată pe viu şi în stare să vă convingă.” 

Dr. Illingworth: „Nici o fotografie nu ne va putea convinge 
de ceva”. 

Profesorul Challenger: „Poate că aţi vrea să vedeţi chiar 
animalul?” 

Dr. Illingworth: „Fără îndoială 

Profesorul Challenger: „Şi asta v-ar convinge?” 

Dr. Illingworth (râzând): „Cred şi eu!” 

În clipa aceea s-a întâmplat evenimentul cel mai 
senzaţional al serii, o lovitură de teatru atât de dramatică, 
încât nu-şi are pereche în istoria şedinţelor ştiinţifice. 
Profesorul Challenger a făcut un semn cu mâna şi atunci l- 
am putut observa pe confratele nostru E. D. Malone cum s-a 
ridicat şi a dispărut în spatele estradei. 

Peste puţin a reapărut însoţit de un negru uriaş, purtând 
amândoi o cuşcă mare, de formă paralelipipedică. Se vedea 
bine că era foarte grea. A fost adusă cu grijă şi aşezată în 
faţa profesorului. În sală se făcuse linişte, deoarece toată 


VW 


lumea era atentă la ce se petrecea. Profesorul Challenger a 
împins capacul cuştii, care a alunecat lateral. Aplecându-se 
să se uite înăuntru, a plesnit din degete de câteva ori şi cele 
dintâi rânduri de spectatori alcătuite în majoritate din 
reprezentanţi ai presei, l-au auzit spunând cu voce blândă: 
„Hai, pui, pui!” Imediat, cu râcâit de gheare care se agaţă şi 
de bătăi din aripi, s-a ivit din cuşcă o făptură scârboasă, 
căţărându-se pe o latură a cuştii. Nici chiar accidentul 
neaşteptat al căderii ducelui de Durham în spaţiul destinat 
orchestrei n-a putut să distragă atenţia încremenită a 
publicului. Semăna la chip cu un dragon înfricoşător, 
închipuit de imaginaţia bolnăvicioasă a vreunui artist din 
Evul Mediu. Avea o expresie crudă şi hidoasă şi doi ochi 
Mici şi roşii, care sclipeau ca jeratecul. Îşi ţinea pe jumătate 
deschis pliscul lung şi fioros, lăsând să se vadă un dublu şir 
de dinţi ascuţiţi. Avea spinarea cocoşată şi peste umeri 
părea că poartă, drapat, un fel de văl cenuşiu. Semăna leit 
cu diavolul copilăriei noastre. 

În sală s-a produs tumult. Cineva a gemut şi două doamne 
din primele rânduri au leşinat şi au căzut, în nesimţire, de 
pe scaune. Cei de pe estradă s-au mişcat ca şi cum ar fi vrut 
să-l urmeze pe preşedinte în spaţiul orchestrei. A fost un 
moment de panică generală. 

Profesorul Challenger şi-a ridicat braţele ca să liniştească 
spiritele, dar mişcarea aceasta a speriat lighioana de lângă 
el: şi-a desfăşurat membrana de pe spinare prefăcând-o 
într-o pereche de aripi de piele care au început să fâlfâie. 
Profesorul a încercat s-o prindă de picioare, dar era prea 
târziu. A sărit de pe marginea cuştii unde se cocoţase şi a 
început să zboare în cercuri largi în jurul sălii de la Queen's 
Hall, bătând aerul cu aripile ei de zece picioare lungime, în 
timp ce în sală s-a răspândit un miros pătrunzător de hoit. 
Urletele publicului de la galerie, înspăimântat de 
apropierea ochilor strălucitori şi a pliscului ucigaş, o iritau 
până la furie. Zbura din ce în ce mai repede, izbindu-se de 
pereţi şi de candelabre, cuprinsă de o spaimă oarbă. 


VW 


„Fereastra! Pentru Dumnezeu, închideţi fereastra!” răcnea 
de pe estradă profesorul, sărind şi frângându-şi mâinile de 
desperare. Dar, vai, avertismentul venea prea târziu. Într-o 
clipă, lovindu-se de pereţi ca un fluture monstruos de un 
glob de lampă, lighioana a dat de fereastră, şi-a strecurat 
corpul uriaş prin deschizătură şi a dispărut. Profesorul 
Challenger s-a prăbuşit pe scaun şi şi-a îngropat obrazul în 
mâini, în timp ce publicul scotea un lung suspin de uşurare, 
dându-şi seama că incidentul era închis. 

Şi atunci, cine ar putea descrie cum s-au petrecut 
lucrurile? Majoritatea exuberantă s-a contopit cu 
minoritatea adusă la acelaşi nivel, alcătuind un singur val 
de entuziasm, care s-a rostogolit din fundul sălii câştigând 
din ce în ce mai mulţi adepţi, a trecut peste orchestră, a 
năpădit estrada şi a ridicat pe braţe pe cei patru eroi. 
(Bravo, Mac!) Dacă auditoriul nu le făcuse dreptate de la 
început, acum cel puţin îşi cerea iertare. Toată lumea era în 
picioare, toată lumea se agita, striga, gesticula. O mulţime 
compactă de oameni în delir îi înconjura pe cei patru 
exploratori. „Vivat! Vivat!” strigau sute de glasuri. Şi într-o 
clipa, cei patru eroi au fost ridicaţi în triumf. Zadarnic s-au 
împotrivit, zadarnic au încercat să rupă rândurile. Erau 
ţintuiţi la locul de onoare. Chiar dacă ar fi dorit să le dea 
drumul, n-ar fi fost cu putinţă, atât de compactă era 
mulţimea din jurul lor. „La Regent Street! La Regent 
Street!” striga glasul mulţimii. S-a produs o mişcare 
generală, apoi, încetul cu încetul, un curent, în fruntea 
căruia cele patru celebrităţi erau purtate pe umeri, s-a 
îndreptat spre uşă. În stradă, priveliştea era extraordinară: 
aşteptau cel puţin 100 000 de oameni. Această manifestaţie 
se întindea de la Langham Hotel până la Oxford Circus. O 
furtună de aclamații i-a întâmpinat pe eroii noştri, care 
dominau manifestaţia, luminaţi puternic de becurile 
electrice din stradă. „Vivat, vivat!” se auzea din toate 
părţile. O coloană în mişcare a umplut strada de la un capăt 
la celălalt şi s-a îndreptat, prin Regent Street, Pall Mall şi 


St. James's Street, spre Piccadilly. Toată circulaţia din 
centrul Londrei era întreruptă şi s-au petrecut chiar câteva 
ciocniri între manifestanți, pe de o parte şi poliţie sau 
conducătorii de trăsuri, pe de alta. Se făcuse miezul nopţii 
când cei patru călători şi-au recăpătat libertatea la Albany, 
în faţa locuinţei lordului John Roxton. Mulțimea 
entuziasmată, după ce a cântat în cor „Se întorc vitejii”, şi-a 
încheiat programul cu „God save the King”. Şi aşa s-a 
terminat una din serile neuitate, seară pe care Londra a 
comentat-o încă mult timp după aceea.” 

Prea bine, prietene Macdona! lată un comentariu fidel, 
deşi cam înflorit. În ce priveşte incidentul principal, el a 
fost, fără îndoială, o surpriză pentru toată lumea, dar nu şi 
pentru noi. Poate că cititorul îşi aminteşte momentul când |- 
am întâlnit pe lord Roxton în colivia lui de protecţie ca o 
crinolină, ducându-se să prindă un „pui de diavol”, cum 
zicea, pentru profesorul Challenger. Am mai dat a înţelege 
şi când am vorbit de dificultăţile pe care le-am întâmpinat 
cu bagajele profesorului, atunci când am părăsit podişul. Şi 
dacă aş fi povestit în toate detaliile întoarcerea noastră, ar 
fi fost multe de spus despre grija pe care am avut-o ca să 
hrănim cu peşte intrat în putrefacție pe scârbosul nostru 
tovarăş de drum, care, pe deasupra, mai avea şi o poftă de 
mâncare cu totul neobişnuită. N-am vorbit mai curând 
despre aceste lucruri, deoarece dorinţa cea mai arzătoare a 
profesorului era să nu transpire nici cel mai mic lucru cu 
privire la argumentul fără replică pe care-l aduceam cu noi, 
până în clipa când toţi adversarii noştri vor fi fost reduşi la 
tăcere. 

Nu se poate spune aproape nimic despre soarta pe care a 
avut-o pterodactilul în libertate deasupra Londrei. Avem 
doar mărturiile a două femei speriate, care l-au văzut 
lăsându-se pe acoperişul de la Queen's Hall şi stând acolo, 
ca o statuie diabolică, timp de câteva ore. A doua zi, ziarele 
de seară au anunţat că soldatul Miles, din Coldstream 
Guards, de serviciu la Marlborough House, a dezertat din 


post aruncându-şi puşca şi, luându-şi picioarele la spinare, a 
fugit mâncând pământul deoarece, uitându-se fără veste în 
sus, a văzut, între el şi lună, pe însuşi diavolul. Acest mod de 
a se apăra nu a fost admis de Curtea Marţială, dar poate că 
faptul să aibă vreo legătură cu cel care ne interesează. Altă 
mărturie care se poate aduce e că jurnalul de bord al 
vasului „Friesland”, un pachebot de cursă americano- 
olandez, menţionează că a doua zi de dimineaţă, la ora 9, la 
o depărtare de 10 mile la tribord de Start Point, s-a văzut 
pe sus ceva care putea să stea la mijloc între o capră 
zburătoare şi un liliac monstruos şi care se îndrepta spre 
sud-est cu o viteză prodigioasă. Dacă instinctul de orientare 
îl călăuzea pe drumul către casă, nu rămâne nici o îndoială 
că ultimul pterodactil european şi-a aflat sfârşitul pe 
undeva, pe întinsul Atlanticului. 

Dar Gladys, Gladys a mea, Gladys care a dat numele 
lacului mistic, căruia de aci înainte va trebui să-i spunem 
iarăşi „Lacul central”, deoarece Gladys n-o să fie nici odată 
imortalizată de mine, ce s-a întâmplat cu această Gladys? 
Oare nu simţisem eu oarecare asprime în ascunzişurile 
sufletului ei? Chiar în clipa când îi ascultam cu mândrie 
poruncile, nu simţisem eu, oare, că fata care îşi trimitea 
iubitul la moarte sau îl expunea unor primejdii de moarte 
nu iubea prea mult? Nu descoperisem eu de asemenea, cu 
toate că mă sileam să n-o fac, că în spatele frumuseţii ei 
atrăgătoare era un suflet în care desluşeam, ca două umbre 
gemene, egoismul şi nestatornicia? lubea ea oare gloria şi 
eroismul pentru nobilul lor aspect? Nu cumva entuziasmul 
ei pentru eroism şi glorie era provocat mai mult de 
celebritatea care ar fi urmat să se răsfrângă, fără nici un 
efort sau sacrificiu din parte-i, asupra propriei ei persoane? 
Sau poate că aceste gânduri nu sunt decât efectul acelei 
înţelepciuni pe care ţi-o dă experienţa? Am primit cea mai 
grea lovitură din viaţa mea. Pentru moment, am crezut 
chiar că eram pe punctul de a deveni un cinic. De atunci a 
trecut o săptămână. După aceea am avut o întrevedere cu 


lord Roxton şi. În definitiv, lucrurile ar fi putut să iasă şi mai 
prost! 

Dar să povestesc pe scurt ce mi s-a întâmplat. La 
Southampton nu mă aştepta nici scrisoare, nici telegramă, 
iar când am ajuns în aceeaşi seară pe la ora 10 în faţa vilei 
din Streatham, îngrijorarea mă făcea să am febră. Oare mai 
trăia Gladys? Unde erau toate visurile mele în care ea, cu 
braţele deschise şi cu surâsul pe buze, ştia să spună vorbele 
cele mai potrivite omului care îşi riscase viaţa pentru un 
capriciu de-al ei? Dar coborâsem de pe aceste culmi şi 
mergeam cu picioarele pe pământ. Şi totuşi, cât de uşor mi- 
ar fi fost să mă urc iarăşi în al nouălea cer de unde 
coborâsem! M-am repezit pe aleea grădinii, am bătut la 
uşă, am auzit înăuntru glasul lui Gladys şi, trecând prin faţa 
jupânesei încremenite, am năvălit în salon. Gladys stătea pe 
un divan scund, lângă pian, luminată de lampa pianului. Am 
străbătut într-un suflet distanţa care mă despărţea de ea şi 
i-am luat mâinile într-ale mele. 

— Gladys! Am strigat, Gladys! 

Ea m-a privit cu nedumerire. Se petrecuse o schimbare 
aproape nesimţită. Expresia ochilor, dură şi rece, mişcarea 
buzelor, toate acestea eu nu le cunoşteam. Şi-a tras mâinile 
dintr-ale mele. 

— Ce înseamnă asta? A întrebat. 

— Gladys! Am strigat iarăşi, ce s-a întâmplat? Nu eşti tu 
oare Gladys a mea, mica mea Gladys Hungerton? 

— Nu, mi-a răspuns. Eu sunt Gladys Potts. Dă-mi voie să te 
prezint soţului meu. 

Cât de stupidă e viaţa! M-am pomenit dând din cap 
maşinal şi strângând mâna unui omuleţ roşcovan, cufundat 
între pernele unui fotoliu, acelaşi fotoliu care mi se oferea 
mie altădată. Ne înclinam, rânjind unul la altul. 

— Tata ne-a permis să locuim aici până ne-o fi gata casa, 
mi-a explicat Gladys. 

— Da, aşa. 

— N-ai primit scrisoarea mea la Para? 


— N-am primit nici o scrisoare. 

— Păcat! Asta ar fi lămurit lucrurile. 

— Dar sunt lămurite şi aşa! l-am răspuns. 

— l-am povestit totul lui William, a urmat ea. Nu ne 
ascundem nimic unul altuia. Îmi pare aşa de rău! Dar nu 
cred că aveai cine ştie ce sentimente pentru mine, de vreme 
ce m-ai părăsit şi te-ai dus la celălalt capăt al pământului! 
Nu mai eşti supărat, nu-i aşa? 

— Nu, nu, deloc. Acum, vă las. 

— Mai întâi să luăm o băutură răcoritoare, a zis omuleţul, 
apoi a adăugat confidenţial: Totdeauna se întâmplă aşa, n-ai 
observat? Şi aşa şi trebuie să fie, atâta timp cât nu intră în 
vigoare poligamia, dar invers. Înţelegi? Şi a izbucnit într-un 
râs prostesc, în timp ce eu mă îndreptam spre uşă. 

Eram de cealaltă parte a uşii când m-a cuprins deodată un 
avânt ciudat. M-am întors spre fericitul meu rival, care se 
uita nervos la soneria electrică. 

— Mă rog, pot să te întreb ceva? 

— Da, dacă întrebarea e rezonabilă, mi-a răspuns. 

— Care-i secretul succesului dumitale? Ai căutat vreo 
comoară? Ai descoperit vreun pol? Ai condus o corabie de 
pirați? Ai zburat peste canalul Mânecii? Ce ţi-a conferit 
romantica dumitale strălucire? Cum ai izbutit? 

Omul s-a uitat la mine cu o expresie de desperare pe 
figura lui goală, blândă şi pirpirie. 

— Nu crezi că-mi pui o întrebare prea intimă? M-a 
întrebat la rândul lui. 

— Atunci, am strigat, să te întreb altceva. Ce faci în viaţă? 
Ce meserie ai? 

— Sunt ajutor de notar, mi-a răspuns. Ajutor de gradul Il 
la Johnson şi Merivale, Chancery Lane, 41. 

— Noapte bună! I-am spus şi am dispărut în întuneric ca 
orice erou nemângâiat şi cu inima frântă, într-un amestec 
de mânie, de ilaritate, de scârbă şi revoltă care clocoteau în 
sufletul meu. 


Încă un episod şi am încheiat. Seara trecută am luat masa 
cu toţii la lord John Roxton şi după asta, stând împreună, 
fumam şi comentam aventurile prin care trecusem. Mi se 
părea ciudat că văd, în cadrul acesta nou, figurile 
cunoscute. Challenger, cu un zâmbet condescendent în 
colţul gurii, cu pleoapele căzute, cu ochii necruţători, cu 
barba agresivă şi cu pieptul larg, discuta peremtoriu cu 
Summerlee, umflându-şi obrajii şi slobozind fum pe nări. La 
rândul lui, cu pipa scurtă între mustaţa subţire şi barba 
ascuţită şi câruntă, cu faţa obosită, Summerlee discuta cu 
aprindere şi protesta cu îndârjire la tot ce afirma 
Challenger. Cât despre amfitrionul nostru, cu înfăţişarea lui 
de vultur, păstra în adâncul ochilor albaştri şi reci ca gheaţa 
o sclipire de viclenie şi de umor. Aceasta e cea din urmă 
imagine pe care am păstrat-o despre ei. 

Lord John Roxton ne-a împărtăşit comunicarea pentru 
care ne convocase îndată după cină, chiar în sanctuarul lui: 
odaia cu lumini roşiatice şi cu nenumărate trofee. A scos 
dintr-un sertar o cutie veche de ţigări şi a pus-o pe masă. 

— E vorba de un lucru pe care ar fi trebuit să vi-l dezvălui 
mai curând, a început el, dar am preferat să fiu mai bine 
informat înainte de a vorbi. Nu are nici un rost să-ţi faci 
iluzii, pe care pe urmă să nu le poţi îndeplini. Vă mai 
aduceţi aminte de ziua când am descoperit mlaştina 
pterodactililor? Ei bine, ceva în configuraţia terenului mi-a 
atras atunci atenţia. Poate că lucrul acesta v-a scăpat, de 
aceea o să vi-l spun eu: mlaştina aceea era un vechi crater 
vulcanic plin cu argilă albastră. 

Profesorii au încuviinţat din cap. 

— Nu cunoşteam în toată lumea decât un singur loc unde 
se mai găseşte un crater vulcanic cu argilă albastră: mina 
de diamante de la De Beers-Kimberley. Aşa că vă daţi seama 
că nu mai visam decât diamante! Mi-am confecţionat o 
îmbrăcăminte de protecţie împotriva acelor dobitoace urât 
mirositoare şi mi-am petrecut o zi întreagă scobind 
pământul cu cuțitul. Şi iată ce am recoltat. 


A deschis cutia de ţigări şi a răsturnat pe masă douăzeci 
sau treizeci de pietricele colţuroase, variind ca mărime 
între o fasole şi o alună. 

— Desigur, poate că ar fi trebuit să vă spun toate astea mai 
de mult. Dar ştiu ce riscuri se pot isca atunci când vorbeşti 
cu uşurinţă. Aceste pietre, cu toată mărimea lor, nu puteau 
fi evaluate decât după culoarea şi puritatea lor, care nu pot 
fi descoperite decât după şlefuire. Le-am adus la Londra şi, 
chiar în ziua sosirii, i-am dus una lui Spink şi l-am rugat s-o 
şlefuiască rudimentar şi s-o evalueze. 

Şi lord John a scos din buzunar o cutioară şi din cutioară 
un diamant care arunca mii de flăcări, una din cele mai 
frumoase pietre pe care le-am văzut vreodată. 

— lată rezultatul! A zis el. Spink evaluează pietrele la cel 
puţin 200 000 de mii de lire. Fără îndoială că vom împărţi 
banii între noi. Nici nu mă gândesc că s-ar putea altfel. Şi 
acum, Challenger, spune-mi ce ai de gând să faci cu cele 50 
000 de mii de lire, partea dumitale? 

— Dacă într-adevăr îţi menţii această generoasă ofertă, a 
răspuns profesorul, mi-aş face un muzeu particular. Acesta 
e de mult unul din visurile mele. 

— Şi dumneata, Summerlee? 

— Eu m-aş retrage din învăţământ, ca să mă pot ocupa cu 
clasificarea fosilelor calcaroase. 

— Iar eu, a declarat lord John Roxton, vreau să organizez 
o expediţie care să arunce o privire specială asupra 
iubitului nostru podiş. Cât despre dumneata, tinere, fără 
îndoială că suma îţi pică tocmai bine pentru căsătorie. 

— Nu, nu încă, am răspuns cu un zâmbet jalnic. Cred că, 
dacă ai binevoi să mă iei, mai curând aş merge cu 
dumneata. 

Lord Roxton n-a răspuns nimic. Dar o mână arsă de soare 
s-a întins peste masă şi mi-a strâns-o cu putere pe a mea. 


SFÂRŞIT 


1 Arnica montana, plantă tonică şi stimulentă din care se 
extrage o tinctură bună pentru vindecare rănilor. (n.t.). 

2 Unitate de măsură cântărind aproape 7 Kg. (n.t.). 

3 Gen de mamifer marsupial din Australia. (n.t.). 

4 Cu voce joasă (în limba italiană, în text). (n.r.). 

5 Plantă din care se face topiaca. (n.t.). 

6 Sabie scurtă, lată şi tăioasă, cu care indigenii îşi croiesc 
drum prin jungla sud-americană. (n.t.). 

7 Copac din familia coniferelor. (n.t.) 

8 Zareba e numele cu care se desemnează, în Sudan, orice 
loc închis cu crengi spinoase, întocmit împotriva atacurilor 
fiarelor sau ale oamenilor. (n.t.). 

9 Nune dimittis servum tuum, Domine (Acum slobozeşte, 
Doamne, pe robul tău!). Cuvinte care arată că poţi să mori, 
după ce ai văzut realizându-se ce mai scumpă din nădejdile 
tale. (n.t.) 

10 Veriga de legătură. (n.t.). 

11 Gen de mamifere fără dinţi din America de Sud, cu 
trupul acoperit de solzi. (N. T). 

12 Pe larg (în limba latină, în text). (n.r.).