George R.R. Martin — Cantec pentru Lya

Câștigatoare a Premiului Hugo 


GEORGE R.R. 


CÂNT EG PEN 


w 


NAUTILUS 


George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey şi a 
absolvit jurnalismul cu summa cum laude la Northwestern 
University, Illinois. În anii '70 a scris o serie de nuvele, printre 
care şi Regii nisipurilor (1979), pentru care i-au fost decernate 
premiile Hugo şi Nebula, apoi a continuat cu romane SF, fantasy 
şi horror. În anii '80 a fost producător şi scenarist de televiziune, 
editor al seriei Twilight Zone la CBS Television şi producător al 
filmului Frumoasa şi Bestia. Una dintre nuvelele sale a fost 
ecranizată cu titlul Zburătorii nopții. În 1996, Martin a început să 
scrie seria fantasy CÂNTEC DE GHEAŢĂ ŞI FOC, alcătuită din 
şapte romane, dintre care cinci au şi fost publicate (Urzea/a 
tronurilor, 1996 - Editura Nemira, 2007, 2011, 2013; înc/eştarea 
regilor, 1999 - Editura Nemira, 2008, 2011, 2013; /ureşul 
săbiilor, 2000 - Editura Nemira, 2009, 2011, 2013; Festinul 
ciorilor, 2005 - Editura Nemira, 2009, 2011, 2013; Dansul 
dragonilor, 2011 - Editura Nemira, 2011, 2012), iar două se află 
încă în stadiul de proiect (The Winds of Winter şi A Dream of 
Spring). Saga CÂNTEC DE GHEAŢĂ ŞI FOC este considerată o 
capodoperă a genului, alături de trilogia Stăpânu/ inelelor de 
J.R.R. Tolkien, fiind până în prezent tradusă în peste treizeci de 
limbi, cu peste 2 200 000 de exemplare vândute numai în 
Statele Unite. Drepturile cinematografice au fost achiziţionate 
de HBO, care a difuzat deja primele cinci sezoane ale serialului. 
Primul volum al seriei, Urzea/a tronurilor, a obţinut Premiul 
Locus în 1997, a fost finalist al premiilor Nebula şi World 
Fantasy, iar nuvela Sângele dragonului, care face parte din 
roman, a obţinut Premiul Hugo în 1997. Romanul /nc/eştarea 
regilor a câştigat, de asemenea, Premiul Locus în 1999 şi a fost 
finalist al Premiului Nebula, în timp ce /ureşul/ săbiilor a fost 
recompensat cu premiile Locus şi Geffen în 2001, respectiv 
2002, fiind finalist al premiilor Hugo şi Nebula. Al patrulea volum 
al seriei, Festinul ciorilor, a fost finalist al premiilor Hugo şi 
Locus. Dansul Dragonilor a fost recompensat cu Premiul Locus 
în 2012, fiind finalist al Premiului Hugo în 2012. 


GEORGE R.R. MARTIN 
CÂNTEC PENTRU LYA 


ÎN ZORI SE RIDICĂ CEAŢA 


Traducere din Limba engleză 
Ruxandra Toma 


Am coborât devreme la micul dejun în dimineaţa aceea, prima 
zi după aterizare. Dar Sanders se afla deja pe terasă când am 
ajuns eu acolo. Stătea singur lângă balustradă, privind la munţii 
învăluiţi în ceaţă. 

M-am apropiat de el şi am murmurat un salut. Nu s-a sinchisit 
să-mi răspundă. 

— Nu-i aşa că e frumos? m-a întrebat, fără să se întoarcă. 

Era, într-adevăr. 

La un metru sau doi sub terasă, ceața se învolbura, iar 
talazurile ei spectrale se spărgeau de pietrele castelului lui 
Sanders. De la un orizont la altul se întindea un giulgiu gros şi 
alb, acoperind totul. Spre nord se vedea piscul Duhul Roşu - 
pumnal ascuţit de piatră stacojie împungând cerul. Dar atâta 
tot. Munţii ceilalţi se aflau sub nivelul ceţii. 

Noi însă eram deasupra ei. Sanders îşi construise hotelul pe 
cel mai înalt vârf al acestui lanţ muntos. Pluteam stingheri într- 
un castel zburător pe un ocean de nori albi, clocotitori. 

Castelul dintre Nori. Aşa îşi botezase Sanders proprietatea. Şi 
nu era greu de înţeles motivul. 

— Mereu este aşa? l-am întrebat eu pe Sanders, după ce am 
admirat o vreme priveliştea. 

— De fiecare dată când se ridică ceața, mi-a răspuns, 
întorcându-se spre mine cu un surâs melancolic. 

Era un bărbat corpolent, cu chip jovial şi obraji rumeni. Deloc 
genul care să zâmbească melancolic. Dar uite că o făcea. 

A întins mâna către est, unde soarele Lumii Fantomelor, 
înălţat deasupra ceţurilor, transformase cerul dimineţii într-un 
spectacol de lumini portocalii şi roşii. 

— Soarele, mi-a spus el. Când răsare, căldura lui alungă ceata 
înapoi în văi, obligând-o să cedeze munţii cuceriţi peste noapte. 
Ceaţa coboară şi piscurile apar din ea, unul câte unul. Până la 
amiază se va vedea întregul lanţ muntos pe kilometri întregi. Nu 
există nimic asemănător nici pe Pământ, nici altundeva. 

A zâmbit iarăşi şi m-a condus la una dintre mesele de pe 
terasă. 

— lar la apus, se întâmplă invers. Diseară trebuie să te uiţi 


cum se naşte ceața, m-a sfătuit el. 

Ne-am aşezat şi, de îndată ce scaunele ne-au înregistrat 
prezenţa, un robot-ospătar, cu luciu metalizat, a rulat până la 
noi ca să ne servească. Sanders nu l-a băgat în seamă. 

— Ştii... este un război, a continuat el. Un război perpetuu 
între soare şi ceaţă. lar ceața este în avantaj. A cucerit văile şi 
câmpiile şi țărmurile. Soarele nu are decât câteva culmi 
muntoase. Şi doar în timpul zilei. 

S-a întors spre robotul-ospătar şi a comandat cafele pentru 
amândoi, ca să avem ce face cât îi aşteptam pe ceilalţi. Cafeaua 
avea să fie proaspăt râşniţă, evident. Sanders nu tolera 
băuturile instant sau sintetice pe planeta lui. 

— ţi place aici, am spus eu până la întoarcerea ospătarului. 

Sanders a început să râdă. 

— De ce nu mi-ar plăcea? Castelul dintre Nori are de toate. 
Mâncare bună, divertisment, jocuri de noroc şi tot confortul de 
acasă. Am aici tot ce-i mai bun din ambele lumi, nu crezi? 

— Probabil. Insă oamenii, în general, nu gândesc în aceşti 
termeni. Nimeni nu vine aici, în Lumea Fantomelor, pentru jocuri 
de noroc sau pentru atracţii culinare. 

— Dar atragem şi vânători, amatori de pisici-de-munte şi 
diavoli-de-câmpie. Şi din când în când avem şi vizitatori care vor 
să vadă ruinele. _ 

— Poate că da, am zis eu. Insă acestea sunt excepţiile tale. 
Nu regula. Majoritatea oaspeţilor tăi sunt aici dintr-un singur 
motiv. 

— Bineînţeles, mi-a dat el dreptate, zâmbind. Fantomele. 

— Fantomele, am repetat eu. Peisajul este absolut superb, se 
poate vâna, se poate pescui, se pot face drumeţii. Dar nimic din 
toate astea nu aduce turiştii. Ei vin pentru fantome. 

Atunci ne-a fost adusă cafeaua: două căni mari şi aburinde, 
însoţite de o cupă cu frişcă. Era foarte tare şi foarte fierbinte şi 
foarte bună. O adevărată binecuvântare după săptămânile de 
cafea sintetică de pe navă. 

Sanders sorbea din licoarea neagră, studiindu-mă peste 
marginea cănii. Apoi a pus-o grijuliu la loc pe masă. 

— Tu tot pentru fantome ai venit, a spus. 

Am ridicat din umeri. 

— Fireşte. Pe cititorii mei nu-i interesează peisajele, oricât de 
spectaculoase ar fi. Dubowski şi oamenii lui au venit ca să 


găsească fantome, iar eu sunt aici ca să fac un reportaj despre 
căutarea lor. 

Sanders a vrut să răspundă, însă nu a mai apucat. Pentru că, 
pe neaşteptate, a intervenit o voce clară şi tăioasă: 

— Dacă sunt fantome de găsit. 

Ne-am întors amândoi spre intrarea terasei. În pragul uşii 
stătea dr. Charles Dubowski, şeful echipei de cercetare din 
Lumea Fantomelor, cu ochii mijiţi din cauza luminii. Reuşise să 
scape de cârdul de asistenţi care de obicei se ţineau 
pretutindeni după el. 

Dubowski a mai rămas o secundă în prag, apoi a venit la 
masa noastră, şi-a tras un scaun şi s-a aşezat. Robotul-ospătar 
şi-a făcut apariţia, rulând spre el. 

Sanders îl privea insistent pe savantul cel suplu, cu aversiune 
nedisimulată. 

— Şi ce anume te face să crezi că nu sunt fantome aici, 
doctore? l-a întrebat el. 

Surâzând vag, Dubowski a ridicat din umeri. 

— Pur şi simplu nu mi se pare că ar fi suficiente dovezi, a 
răspuns el. Dar nu-i cazul să-ţi faci griji. Niciodată nu permit 
sentimentelor personale să-mi afecteze munca. Şi eu vreau să 
aflu adevărul, la fel ca toată lumea. Aşa că îmi voi conduce 
expediţia cu cea mai mare imparţialitate. Dacă fantomele tale 
se află acolo, fii sigur că am să le găsesc. 

— Sau te vor găsi ele pe tine, i-a replicat Sanders, cu o mină 
serioasă. lar întâlnirea asta s-ar putea să nu fie prea plăcută. 

Dubowski a început să râdă. 

— Haide, măi, Sanders. Nu e cazul să fii atât de melodramatic 
doar pentru că locuieşti într-un castel. 

— Nu râde, doctore. Ştii bine că fantomele au ucis oameni în 
trecut. 

— Ce ştiu eu bine este că nu s-a găsit nicio dovadă, a spus 
Dubowski. Absolut niciuna. Aşa cum nu există dovezi despre 
existenţa fantomelor. Insă pentru asta am venit noi aici. Ca să le 
găsim. Dar, hai, destul cu vorba. Sunt lihnit de foame. 

Şi s-a întors către robotul-ospătar, care stătea în apropiere, 
băzâind nerăbdător. 

Dubowski şi cu mine am comandat cotlete de pisică-de-munte 
cu biscuiţi fierbinţi, abia scoşi din cuptor. Sanders a hotărât să 
profite de alimentele aduse de noi de pe Pământ cu o noapte în 


urmă şi a cerut o felie uriaşă de şuncă şi şase ouă. 

Cotletul de pisică-de-munte are o savoare care lipseşte de 
secole tuturor felurilor de carne de pe Pământ. Mie îmi plăcea la 
nebunie, dar Dubowski de-abia dacă s-a atins de friptura din 
farfurie. Era mai ocupat să vorbească decât să mănânce. 

— N-ar trebui să tratezi cu atâta  lejeritate subiectul 
fantomelor, i-a spus Sanders după ce robotul-ospătar plecase cu 
comenzile noastre. Există dovezi. Foarte multe dovezi. Douăzeci 
şi doi de morţi de la descoperirea planetei. Şi zeci de mărturii 
ale celor care au văzut cu ochii lor fantomele. 

— Foarte adevărat, a zis Dubowski. Numai că nu le-aş numi 
dovezi reale. Vorbeşti despre morţi? Da. Insă majoritatea sunt 
simple dispariţii. Poate oamenii aceia au căzut de pe munte sau 
au fost mâncaţi de vreo fiară sau ceva de genul ăsta. Pe Pământ 
dispar zilnic mult mai mulţi oameni şi nu se face nicio tragedie 
din asta. Dar aici, de fiecare dată când dispare cineva, gata! 
Lumea zice că l-au ucis fantomele. Scuze, însă nu mi se pare 
suficient. 

— Au fost găsite cadavrele, doctore, i-a zis calm Sanders. 
Masacrate în cel mai oribil mod cu putinţă. Nu de pisici-le-de- 
munte şi nici în urma vreunei căzături. 

A fost rândul meu să intervin. 

— Din câte ştiu, au fost recuperate doar patru cadavre, am 
spus eu. Şi m-am documentat foarte bine pe tema fantomelor. 

Sanders s-a încruntat. 

— Bine, a consimţit el. Dar ce părere ai despre aceste patru 
cazuri? Eu zic că reprezintă o dovadă destul de concludentă. 

Cam atunci ne-a fost adusă mâncarea, dar Sanders a 
continuat să vorbească. 

— Prima apariţie, de exemplu. Nu a fost niciodată explicată în 
mod satisfăcător. Expediția Gregor. 

Am dat din cap. Dave Gregor fusese căpitanul navei care 
descoperise Lumea Fantomelor cu aproape şaptezeci şi cinci de 
ani în urmă. Examinase ceața cu senzorii şi aterizase pe țărm. 
După aceea şi-a trimis echipele să cerceteze terenul. 

Fiecare echipă era formată din câte doi oameni, ambii 
înarmaţi până în dinţi. Însă în unul dintre cazuri, nu se mai 
întorsese decât un singur om. Cuprins de istericale. El şi colegul 
lui fuseseră despărțiți de ceţuri şi, la un moment dat, a auzit un 
urlet înfricoşător. Când şi-a găsit camaradul, acesta era mort. ŞI 


ceva stătea aplecat deasupra cadavrului. 

După descrierea supravieţuitorului, ucigaşul semăna cu un 
om, înalt cam de doi metri şi jumătate şi cumva imaterial. A mai 
spus că, atunci când a tras în creatura aceea, laserul a trecut 
drept prin ea. Apoi a tremurat şi făptura a dispărut în ceţuri. 

Gregor a trimis alte echipe în căutarea acelei creaturi. 
Acestea nu au reuşit decât să recupereze cadavrul fostului 
camarad. Fără instrumente speciale, chiar şi locul era greu de 
găsit în ceaţă, ca să nu mai vorbim despre o creatură ca aceea. 

Aşadar, povestea omului lui Gregor nu a fost niciodată 
confirmată. Chiar şi aşa, a iscat mare vâlvă la revenirea 
expediției pe Pământ. O altă navă a fost trimisă, cu misiunea de 
a executa o căutare mai minuțioasă. Nu s-a găsit nimic. Însă 
una dintre echipe a dispărut fără urmă. 

Astfel s-a născut şi a început să se dezvolte legenda cu 
fantomele din ceaţă. Au mai venit şi alte nave pe Lumea 
Fantomelor, aducând colonişti care nu s-au putut hotărî să 
rămână. Şi, într-o bună zi, a aterizat Paul Sanders şi a ridicat 
Castelul dintre Nori, pentru ca publicul să poată vizita în 
siguranţă misterioasa planetă a fantomelor. 

Au mai fost şi alte morţi, au mai fost şi alte dispariţii, iar mulţi 
oameni declarau că au întrezărit fantome rătăcind printre ceţuri. 
Şi cineva a descoperit ruinele. Care acum nu sunt decât nişte 
blocuri din piatră răsturnate. Dar atunci erau un soi de 
construcţii. Casele fantomelor, spunea lumea. 

Eu credeam că existau dovezi. Unele dintre acestea foarte 
greu de contestat. Dar Dubowski clătina cu putere din cap. 

— Povestea aia cu Gregor nu dovedeşte nimic, ne-a zis el. 
Ştiţi la fel de bine ca şi mine că planeta aceasta nu a fost 
niciodată explorată în amănunt. Mai ales câmpia aia unde a 
aterizat nava lui Gregor. Probabil că omul lui a fost ucis de un 
animal. Un fel de animal indigen, specific zonei. 

— Cum rămâne cu mărturia camaradului său? l-a întrebat 
Sanders. 

— Isterie, nimic mai mult. 

— Şi celelalte apariţii? Au fost o mulţime. lar martorii nu au 
fost întotdeauna isterici. 

— Nici asta nu dovedeşte nimic, a spus Dubowski, clătinând 
din cap. Şi acum mai sunt oameni care pretind că au văzut stafii 
şi farfurii zburătoare acasă, pe Pământ. lar aici, din cauza 


afurisitelor ăstora de ceţuri, este mult mai uşor să te înşeli sau 
să ai halucinaţii. 

Gesticula spre Sanders cu cuțitul folosit ca să-şi ungă cu unt 
un biscuit. 

— De vină sunt numai ceţurile astea care ne dau peste cap. 
Dacă n-ar fi fost ele, mitul fantomelor s-ar fi stins de mult. Până 
acum n-a avut nimeni nici echipamentul necesar şi nici banii 
care să-i permită să efectueze o investigaţie amănunţită. Dar 
noi avem. Şi o vom face. Şi vom afla adevărul o dată pentru 
totdeauna. 

Sanders a făcut o grimasă. 

— Cu condiţia să nu mori înainte. S-ar putea ca fantomelor să 
nu le placă să fie investigate. 

— Nu te înţeleg, Sanders, i-a spus Dubowski. Dacă îţi este 
atât de teamă de fantomele astea şi eşti atât de convins că 
bântuie pe aici, de ce ai ales să trăieşti în locul acesta? 

— Castelul dintre Nori este protejat, i-a răspuns Sanders. 
Sistemele noastre de protecţie sunt descrise în broşurile trimise 
potenţialilor clienţi. Aici nu sunt pericole. În primul rând, pentru 
că fantomele nu ies din ceţuri. Şi, mare parte a zilei, noi suntem 
luminaţi de soare. In văi însă e o cu totul altă poveste. 

— Asta-i o aiureală superstiţioasă. Dacă ar fi să-mi dau cu 
părerea la momentul acesta, aş zice că fantomele tale nu sunt 
nimic altceva decât năluci transferate de pe Pământ. Fantome 
ale imaginaţiei. Dar n-am să fac presupuneri deocamdată, ci am 
să aştept până obţinem rezultate. Atunci vom vedea. Dacă sunt 
adevărate, nu se vor putea ascunde de noi. 

Sanders s-a uitat la mine. 

— Tu ce zici? Eşti de acord cu el? 

— Eu sunt ziarist, a fost răspunsul meu prudent. Am venit aici 
ca să relatez de la faţa locului. Toată lumea a auzit despre 
aceste fantome şi cititorii mei vor să afle mai multe despre ele. 

Prin urmare, nu am nicio părere. În fine, niciuna pe care să 
vreau să o fac publică. 

Sanders s-a cufundat într-o tăcere nemulțumită şi şi-a atacat 
cu forţă sporită şunca şi ouăle. Dubowski a preluat conducerea 
conversaţiei şi a îndreptat-o spre detaliile cercetării pe care 
avea să o facă. Restul mesei a fost un montaj de întrebări şi 
răspunsuri despre capcane pentru fantome şi planuri de căutare 
şi sonde robotizate şi senzori. Eu am ascultat cu atenţie, luând 


notițe în minte pentru un articol pe acest subiect. 

Şi Sanders a ascultat cu atenţie. Dar după expresia de pe 
chipul lui îţi puteai da lesne seama că era departe de a fi 
încântat de ce auzea. 

În ziua aceea nu s-a mai întâmplat mare lucru. Dubowski şi-a 
petrecut timpul la aerodromul spaţial, construit pe un platou mic 
mai jos de castel, unde a supravegheat descărcarea 
echipamentelor. Eu am scris un articol despre planurile 
expediției, pe care apoi l-am expediat pe Pământ. Cât despre 
Sanders, presupun că s-a ocupat de ceilalţi oaspeţi şi a făcut ce 
face de obicei un director de hotel. 

La apus, am ieşit din nou pe terasă ca să văd cum se lasă 
uşor ceața. _ 

Era un război, aşa cum spusese Sanders. In zori văzusem cum 
soarele a câştigat prima dintre bătăliile din acea zi. Dar acum 
conflictul reîncepuse. Odată cu scăderea temperaturii, ceţurile 
se furişau înapoi spre culmi. Lujere dense, alb-cenuşii, urcau în 
tăcere din văi şi se încolăceau în jurul piscurilor zimţate, aidoma 
unor degete spectrale. Şi mai apoi acele degete au început să 
se facă mai lungi şi mai puternice şi, puţin mai târziu, au tras 
ceața după ele pe culmi. 

Unul după altul, vârfurile golaşe au fost înghiţite de ceţuri 
pentru o altă noapte. Ultimul munte dispărut în valurile 
oceanului alb a fost Duhul Roşu, gigantul dinspre nord. Şi atunci 
ceţurile au început să se reverse peste marginea terasei şi să se 
strângă în jurul Castelului dintre Nori. 

M-am întors înăuntru. Sanders era acolo, chiar lângă uşă. Mă 
urmărise. 

— Ai avut dreptate, i-am spus eu. A fost frumos. 

A dat din cap. 

— Ştii ceva? Nu cred că Dubowski s-a deranjat să se uite, mi-a 
mărturisit el. 

— Probabil că e ocupat. 

Sanders a oftat. A 

— Al dracului de ocupat. Haide să bem ceva. Iţi fac eu cinste. 

Barul hotelului era tăcut şi cufundat în penumbre, întreaga 
atmosferă de acolo stimulând discuţiile lipsite de superficialitate 
şi băutul serios. Cu cât descopeream mai multe despre castelul 
lui Sanders, cu atât îmi devenea el mai simpatic. Gusturile 
noastre concordau de o manieră absolut remarcabilă. 


Am găsit o masă în cea mai întunecată şi izolată parte a sălii 
şi am comandat de băut de pe un meniu care includea licori din 
zece lumi. Şi am stat de vorbă. 

— Nu pari prea încântat de venirea lui Dubowski, am spus eu 
după ce ne-au fost aduse băuturile. De ce? Doar îţi ocupă 
hotelul. 

Sanders mi-a aruncat o privire peste marginea paharului şi a 
zâmbit. 

— Aici ai dreptate. Sezonul ăsta e mort. Dar nu-mi place ce 
încearcă să facă. 

— Aşa că vrei să-l sperii ca să-l faci să plece de aici? 

Zâmbetul lui Sanders s-a stins. 

— Sunt chiar atât de transparent? 

Am dat din cap. 

A oftat. 

— Nici nu mi-am imaginat că o să ţină, a spus şi a sorbit 
meditativ din pahar. Dar trebuia să încerc să fac ceva. 

— De ce? 

— De-aia. Pentru că, dacă îl las în pace, o să distrugă lumea 
asta. Nu va mai rămâne niciun mister în univers după ce el şi ai 
lui îşi vor fi terminat treburile aici. 

— Încearcă doar să găsească nişte răspunsuri. Există cu 
adevărat fantomele? Ce sunt ruinele acelea? Cine le-a construit? 
Tu nu ai vrut niciodată să ştii toate lucrurile astea, Sanders? 

Şi-a dat paharul peste cap, s-a uitat în jur după ospătar şi i-a 
comandat altul. Aici ospătarii erau toţi oameni, nu roboţi. 
Sanders ţinea la atmosfera locului. 

— Bineînţeles, a zis el după ce şi-a primit băutura. Toată 
lumea vrea să afle răspunsurile astea. De aceea oamenii vin pe 
Lumea Fantomelor şi stau la Castelul dintre Nori, Fiecare individ 
care aterizează aici speră în adâncul sufletului că se va întâlni 
cu fantomele şi va găsi el toate răspunsurile. Dar nu le găseşte 
din prima. Aşa că îşi ia o armă cu laser şi rătăceşte prin codrii de 
ceţuri câteva zile sau câteva săptămâni, şi tot nu găseşte nimic. 
Ce dacă? Se va întoarce şi va lua căutarea de la început. Visul 
este tot acolo. La fel şi aventura. Şi misterul. 

Şi, cine ştie? Poate într-una dintre aceste ocazii va vedea o 
fantomă plutind prin ceţuri. Sau ceva ce lui i se pare că ar fi o 
fantomă. Şi atunci se va întoarce fericit acasă, pentru că a 
devenit şi el o parte din legenda aceasta. Pentru că a putut să 


atingă o fărâmă din creaţia aceea pe care cei asemenea lui 
Dubowski nu au prădat-o de toată groaza şi miracolul ei. 

A tăcut şi a privit posac la băutura din pahar. După o pauză 
lungă, a continuat: 

— Dubowski! Ptiu! Mă scoate din minţi. Cum vine el aici cu 
nava plină de lachei şi cu bursa lui de un milion şi cu toate 
instrumentele alea şmechere, ca să ia urma fantomelor! Şi le va 
găsi, n-am niciun dubiu. Şi asta mă înspăimântă. Fie va dovedi 
că nu există, fie le va găsi şi atunci se va dovedi că nu sunt 
decât o subspecie a oamenilor sau a animalelor sau ceva de 
genul ăsta. 

Şi-a golit iarăşi paharul. Cu obidă, parcă. 

— Şi ăsta o să fie sfârşitul. Sfârşitul, auzi tu! îşi va pune 
instrumentele să răspundă la toate întrebările şi nu va mai 
rămâne nimic pentru nimeni. Nu-i corect. 

În tot timpul acestui monolog al lui, eu mi-am sorbit încet 
băutura, fără să-l întrerup. Sanders şi-a mai comandat un pahar. 
Prin minte tot mi se învârtea un gând urât de care nu puteam să 
scap. În cele din urmă am fost nevoit să-i dau glas: 

— Dacă Dubowski va găsi răspunsuri la toate întrebările 
înseamnă că nimeni nu va mai avea motive să vină aici. lar tu 
vei da faliment. Eşti convins că nu asta te îngrijorează cel mai 
tare? 

Sanders mi-a aruncat o privire de gheaţă şi, preţ de o clipă, 
m-am gândit că o să mă lovească. Darnu a făcut-o. 

— Credeam că tu nu eşti aşa. Te-ai uitat la ceaţă şi ai înţeles. 
Sau mi s-a părut mie că ai înţeles. Insă bănuiesc că m-am 
înşelat. 

Şi a smucit din cap, indicându-mi uşa. 

— Pleacă naibii de aici! mi-a spus el. 

M-am ridicat de pe scaun. 

— Bine, am zis eu. Îmi pare rău, Sanders. Dar meseria îmi 
cere să pun asemenea întrebări obraznice. 

Nu m-a băgat în seamă şi eu am plecat de la masă. Când am 
ajuns la uşă, m-am întors şi m-am mai uitat o dată la el. Sanders 
privea din nou în fundul paharului şi vorbea singur cu voce tare. 

— Răspunsuri, zicea el, pe un ton obscen. Răspunsuri. Trebuie 
să aibă mereu răspunsuri. Când întrebările sunt mult mai 
frumoase. De ce nu le lasă în pace? 

Şi atunci eu l-am lăsat în pace. Singur, cu băutura lui. 


Următoarele câteva săptămâni au fost extrem de agitate, atât 
pentru expediţie, cât şi pentru mine. Dubowski s-a ocupat 
personal de toate detaliile, măcar meritul ăsta trebuie să i-l 
recunosc. Îşi plănuise atacul asupra Lumii Fantomelor cu 
maximă precizie. 

Mai întâi a avut grijă de studierea terenului. Din cauza ceţii, 
puţinele, foarte puţinele hărţi existente pe Lumea Fantomelor 
erau extrem de necizelate după standardele moderne. Aşa că 
Dubowski a trimis pe teren o flotilă întreagă de sonde 
robotizate, care să zboare pe deasupra ceţurilor şi să le fure 
secretele cu ajutorul unor sofisticate dispozitive cu senzori. Din 
combinarea informaţiilor astfel obţinute s-a putut alcătui 
reprezentarea topografică în detaliu a regiunii. 

Odată treaba aceasta încheiată, Dubowski şi asistenții lui au 
folosit hărţile pentru a marca locul fiecărei apariţii consemnate a 
fantomelor de la Expediția Gregor şi până în prezent. Încă 
dinainte de plecarea noastră de pe Pământ au fost strânse şi 
analizate o mulţime de date despre acele apariţii. Informaţiile 
disparate din biblioteca aflată în Castelul dintre Nori au fost 
folosite pentru a umple golurile rămase. Aşa cum era de 
aşteptat, apariţiile erau mai răspândite în văile din jurul 
hotelului, singurul loc unde trăiau oameni pe planeta aceasta. 

După ce a fost schiţat terenul, Dubowski şi-a instalat 
capcanele de fantome, pe cele mai multe amplasându-le în 
acele locuri unde prezenţa fantomelor fusese semnalată mai 
des. Dar a pus câteva şi în regiunile mai îndepărtate, de la 
periferia zonei de interes, inclusiv pe ţărmul unde aterizase 
nava lui Gregor. 

Bineînţeles că acele capcane nu erau capcane în adevăratul 
sens al cuvântului. Ci nişte stâlpi metalici, prevăzuţi cu toate 
tipurile de echipamente de detectare şi înregistrare cunoscute 
de ştiinţa pământeană. Din punctul de vedere al acestor 
„capcane”, ceţurile erau aproape inexistente. Dacă vreo 
fantomă  ghinionistă se întâmpla să între în raza de 
supraveghere, nu avea cum să nu fie depistată. 

Intre timp, sondele robotizate fuseseră retrase pentru revizie 
şi reprogramare, apoi trimise din nou pe teren. Pentru că acum 
topografia locului era cunoscută în detaliu, sondele au fost 
trimise în patrulare printre ceţuri, fără pericolul de a se lovi de 


vreun munte. Dispozitivele de detectare de pe sonde nu erau la 
fel de performante ca ale capcanelor pentru fantome. Dar 
sondele acestea aveau o rază mult mai mare de acţiune şi 
puteau acoperi mii de kilometri pătraţi în fiecare zi. 

În cele din urmă, după instalarea capcanelor şi ridicarea de la 
sol a sondelor robotizate, Dubowski şi oamenii lui au intrat şi ei 
în pădurile de ceaţă. Fiecare avea câte un rucsac plin cu senzori 
şi dispozitive de detectare. Echipele de căutare alcătuite din 
oameni aveau mai multă mobilitate decât capcanele pentru 
fantome şi echipamente mai sofisticate decât sondele. 

Acopereau câte o zonă diferită în fiecare zi, acordând cea mai 
mare atenţie tuturor detaliilor. 

Am mers şi eu de câteva ori cu echipele şi mi s-a dat şi mie 
un rucsac din acelea. Nu am găsit nimic, fireşte; dar eu m-am 
îndrăgostit de pădurile din ceaţă. 

Ghidurilor turistice le place să le numească 
„înspăimântătoarele păduri de ceaţă care bântuie Lumea 
Fantomelor”. Dar nu sunt înspăimântătoare. Nu tocmai. Au un 
soi de frumuseţe stranie pe care unii oameni ştiu să o aprecieze. 

Copacii sunt subţiri şi foarte înalţi, cu scoarță albă şi frunze 
cenuşiu-deschis. Însă asta nu înseamnă că pădurile nu ar avea 
culoare. Se întâlneşte des acolo un parazit, un fel de muşchi 
căţărător, care atârnă din crengi în cascade de verde-închis şi 
stacojiu. Şi mai sunt şi pietre, şi iederă, şi tufe mici, sufocate de 
fructe purpurii, diforme. 

Şi, fireşte, nu este soare. Ceţurile acoperă totul. Se învârtesc 
şi se furişează pe lângă tine, te mângâie cu mâini nevăzute, te 
apucă de glezne. g 

Uneori ceața se joacă cu tine. In cea mai mare parte a 
timpului mergi printr-o negură deasă, care te împiedică să vezi 
mai mult de un metru sau doi în orice direcție. Nici măcar 
pantofii nu ţi-i vezi, pentru că dispar în covorul gros de ceaţă de 
pe jos. Dar se mai întâmplă ca ceața să se strângă şi mai mult în 
jurul tău. Şi atunci chiar nu mai vezi nimic. Mi s-a întâmplat şi 
mie asta şi atunci m-am izbit de trunchiurile copacilor. 

Alteori însă, fără vreun motiv evident, ceţurile se retrag brusc 
şi te pomeneşti într-un loc senin dinlăuntrul unui nor. Atunci 
reuşeşti să vezi pădurea în toată frumuseţea ei bizară. Şi ţi se 
taie respiraţia atunci când surprinzi o frântură din imaginea 
acelui tărâm de nicăieri. Asemenea momente sunt puţine într-o 


viaţă de om. Şi sunt efemere. Dar nu le uiţi niciodată. 

Niciodată nu le uiţi. 

În săptămânile acelea de la început, nu am avut prea multă 
vreme pentru plimbările prin pădure, cu excepţia zilelor când 
mă alăturam echipelor de căutare. Cea mai mare parte a 
timpului mi-o petreceam scriind. Am făcut o serie de articole 
despre istoria planetei, axându-mă pe relatările celor mai 
cunoscute apariţii. Am făcut portretele celor mai pitoreşti 
membri ai expediției. Am scris un articol despre Sanders şi 
despre problemele de care s-a lovit şi pe care le-a depăşit 
atunci când a construit Castelul dintre Nori. Am scris articole 
ştiinţifice despre foarte puţinele ecosisteme cunoscute ale 
planetei. Am scris articole poetice despre păduri şi despre 
munţi. Am scris articole speculative despre ruine. Am scris 
despre vânătoarea de pisici-de-munte şi despre căţărarea pe 
culmi şi despre uriaşele şi periculoasele salamandre de mlaştină 
care trăiesc pe unele insule din apropierea țărmului. 

Şi, bineînţeles, am scris despre Dubowski şi căutările lui. 
Despre el am scris tomuri. 

În cele din urmă, fiorul iniţial al căutării s-a stins şi expedițiile 
s-au transformat într-o rutină monotonă, iar eu am epuizat 
numeroasele subiecte pe care le avea de oferit Lumea 
Fantomelor. Randamentul meu a început să scadă. Şi m-am 
pomenit cu destul timp liber la dispoziţie. 

Atunci am început să mă bucur cu adevărat de Lumea 
Fantomelor. Făceam plimbări lungi prin pădure, tot mai departe 
cu fiecare zi. M-am dus să vizitez ruinele şi am zburat peste 
jumătate de continent ca să văd salamandrele de mlaştină cu 
ochii mei, nu prin intermediul hologramelor. M-am împrietenit cu 
nişte vânători, aflaţi în trecere pe acolo. Şi am împuşcat eu 
însumi o pisică-de-munte. Am însoţit alţi vânători până pe 
ţărmul vestic şi aproape era să mor ucis de un diavol-de- 
câmpie. 

Şi am început să stau iar de vorbă cu Sanders. 

În tot timpul acela, Sanders mă ignorase, aşa cum îl ignorase 
şi pe Dubowski şi pe toţi cei care aveau vreo legătură cu 
studierea fantomelor. Dacă, prin absurd, se întâmpla să ne 
vorbească, o făcea în silă şi prefera să-şi petreacă tot timpul în 
compania celorlalţi clienţi. 

La început, după felul în care vorbise în seara aceea la bar, m- 


am temut că va face un gest nesocotit. Îl vedeam în stare să 
ucidă pe cineva în ceţuri ca să poată da vina pe fantome. Sau 
poate să saboteze capcanele. Dar oricum eram convins că avea 
să încerce ceva ca să-l sperie pe Dubowski sau să-i submineze 
cumva expediţia. 

Presupun că asta mi s-a tras de la urmărirea prea multor 
holograme. Căci Sanders nu a făcut nimic de genul ăsta. Ci doar 
a stat îmbufnat, s-a uitat urât la noi când ne întâlneam pe 
coridoarele castelului şi nu s-a grăbit niciodată să coopereze. 

Insă după o vreme a început să se poarte mai cordial. Dar nu 
cu Dubowski şi oamenii lui. Numai cu mine. 

Cred că schimbarea asta de atitudine a lui se datora faptului 
că aflase despre plimbările mele prin pădure. Dubowski nu ieşea 
în ceaţă decât dacă era obligat. Chiar şi atunci o făcea fără 
tragere de inimă şi se întorcea foarte repede. Oamenii lui îi 
urmau exemplul. Eu eram singurul joker din pachetul de cărţi. 
Dar, dacă mă gândesc mai bine, nici nu făceam parte din acelaşi 
pachet de cărţi. 

Fireşte că asta nu i-a scăpat lui Sanders. De fapt, nu-i prea 
scăpa nimic din ce se petrecea în castelul său. Şi a început să 
stea iar de vorbă cu mine. Politicos. Într-o zi m-a invitat din nou 
să bem ceva împreună. 

Expediția începuse deja de două luni. Se apropia venirea iernii 
în Lumea Fantomelor şi Castelul dintre Nori, iar aerul se făcuse 
mai rece şi mai aspru. Dubowski şi cu mine ne aflam pe terasă, 
la o cafea şi o altă cină delicioasă. La o masă din apropiere, 
Sanders stătea de vorbă cu nişte turişti. 

Am uitat ce discutam eu cu Dubowski. Indiferent ce ar fi fost, 
Dubowski m-a întrerupt la un moment dat. 

— S-a făcut rece aici, mi s-a văitat el, înfiorându-se. Ce-ar fi să 
intrăm? 

Lui Dubowski nu-i prea plăcea să stea pe terasă. 

Eu m-am încruntat puţin. 

— Dar nu-i frig, am zis. În plus, acum va apune soarele. Este 
unul dintre cele mai frumoase momente ale zilei. 

Pe Dubowski l-a luat iar un frison şi s-a ridicat. 

— Faci cum crezi. Dar eu am să intru. N-am chef să mă 
pricopsesc cu o răceală doar ca să te uiţi tu iarăşi cum se ridică 
ceața. 

A vrut să plece. Dar nu a apucat să facă nici trei paşi, că 


Sanders şi plecase de la locul lui, urlând ca o pisică-de-munte. 

— Se ridică ceața! a zbierat el. Se ridică! 

Şi s-a lansat într-o diatribă incoerentă, plină de obscenităţi. 
Niciodată nu îl mai văzusem pe Sanders atât de nervos, nici 
măcar în seara aceea când mă dăduse afară din barul lui. Acum 
tremura literalmente de furie. Se făcuse stacojiu la faţă şi îşi 
încleşta şi  descleşta pumnii  dolofani, încercând să se 
stăpânească. 

M-am ridicat iute şi am intervenit între ei. Dubowski s-a uitat 
speriat şi uluit la mine. 

— Ce... a început el să spună. 

— Du-te înăuntru, l-am întrerupt eu. Du-te în cameră. Du-te în 
salon. Du-te undeva. Du-te oriunde. Dar pleacă de aici înainte să 
te omoare. 

— Dar... dar... ce s-a întâmplat? Ce l-a apucat? Nu... 

— Ceaţa se ridică dimineaţa, i-am explicat eu. Seara, la apus, 
se lasă ceața. Du-te acum. 

— Asta-i tot? De ce s-a supărat atât de... 

— DU-TE! 

Dubowski a clătinat din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună că 
tot nu înţelegea ce se petrece. Dar s-a dus. 

M-am întors spre Sanders. 

— Calmează-te, i-am zis. Calmează-te. 

A încetat să mai tremure, dar ochii lui parcă aruncau lasere 
otrăvite în spatele lui Dubowski. 

— Se ridică ceața?! a murmurat el. Nemernicul ăla e aici de 
două luni şi tot n-a învăţat diferenţa dintre ridicarea şi lăsarea 
ceţii! 

— Nu l-a interesat să le urmărească, am spus eu. Nu-i pasă de 
asemenea lucruri. Dă-l încolo, el are de pierdut. Nu merită să te 
enervezi în halul ăsta. 

S-a încruntat la mine. În cele din urmă a dat din cap. 

— Mda, mi-a zis. Poate că ai dreptate. 

A oftat prelung şi a continuat: 

— Dar să spună că se ridică ceața la apus... La dracu'! 

A tăcut puţin. Apoi: 

— Simt nevoia să beau ceva. Vrei să vii cu mine? 

Voiam. 

Am ajuns în acelaşi cotlon întunecat al barului. Probabil că 
aceea era masa preferată a lui Sanders. A dat peste cap trei 


pahare înainte ca eu să apuc să mi-l termin pe primul. Pahare 
mari. În Castelul dintre Nori totul era la scară mare. 

De data aceasta nu ne-am mai certat. Am discutat despre 
ceaţă şi despre păduri şi despre ruine. Am discutat despre 
fantome, iar Sanders mi-a povestit cu dragoste despre cele mai 
importante dintre apariţiile lor. Fireşte că eu cunoşteam toate 
poveştile acelea. Dar nu aşa cum le spunea Sanders. 

La un moment dat, am pomenit că mă născusem în Bradbury, 
atunci când părinţii mei îşi făceau concediul pe Marte. Ochii lui 
Sanders s-au luminat când a auzit asta şi m-a regalat preţ de o 
oră cu bancuri despre pământeni. Şi pe astea le mai auzisem. 
Dar poate din cauză că începusem să mă ameţesc, toate mi s- 
au părut extrem de amuzante. 

După seara aceasta am început să petrec mai mult timp cu 
Sanders decât cu oricine altcineva din hotel. La vremea 
respectivă aveam impresia că ajunsesem să cunosc destul de 
bine Lumea Fantomelor. Dar Sanders mi-a demonstrat că asta 
era doar o trufie deşartă din partea mea. Mi-a arătat locuri 
ascunse din păduri, care mă obsedează de atunci încoace. M-a 
dus la mlaştinile din insule, unde copacii sunt dintr-o altă specie 
şi se clatină înfiorător de tare, fără nici cea mai mică adiere de 
vânt. Am zburat până în nordul îndepărtat, la un alt lanţ muntos, 
ale cărui piscuri sunt mai înalte şi îmbrăcate în gheaţă. Apoi am 
fost pe un platou din sud, peste marginile căruia ceţurile se 
revarsă veşnic, ca o cascadă spectrală. 

Bineînţeles că am continuat să scriu despre Dubowski şi 
vânătoarea lui de fantome. Dar erau foarte puţine noutăţi 
despre care să scriu, aşa că îmi petreceam cea mai mare parte 
a timpului împreună cu Sanders. Nu îmi făceam prea multe griji 
despre numărul mic de articole de acum. Seriile despre Lumea 
Fantomelor se bucuraseră de aprecieri excelente şi pe Pământ, 
şi pe majoritatea coloniilor, prin urmare credeam că nu mai am 
nimic de demonstrat. 

M-am înşelat. 

Eram pe Lumea Fantomelor de mai bine de trei luni când şefii 
mei au luat legătura cu mine. La câteva sisteme depărtare, pe o 
planetă cu numele Noul Refugiu, izbucnise un război civil. Şi 
voiau să mă ocup eu de el. Oricum pe Lumea Fantomelor nu se 
mai întâmpla nimic nou, ziceau ei, pentru că expediţia lui 
Dubowski mai avea să dureze încă un an. 


Oricât de mult îmi plăcea Lumea Fantomelor, am profitat de 
şansa oferită fără să mai stau pe gânduri. Reportajele mele se 
răsuflaseră şi eu nu mai aveam idei, iar povestea de pe Noul 
Refugiu părea o chestie tare. 

Aşa că mi-am luat rămas-bun de la Sanders, Dubowski şi 
Castelul dintre Nori, am făcut o ultimă plimbare prin pădurea de 
ceaţă şi mi-am rezervat un loc pe următoarea navă care trecea 
pe acolo. 


Războiul civil de pe Noul Refugiu a fost o furtună într-un pahar 
cu apă. Am petrecut aproape o lună pe planeta aceea, dar a fost 
o lună mohorâtă şi anostă. Locul fusese colonizat de fanatici 
religioşi, dar în cultul iniţial se petrecuse o schismă şi cele două 
părţi se acuzau reciproc de erezie. Întreaga poveste era extrem 
de plictisitoare. lar planeta avea tot farmecul unei mahalale 
marţiene. 

Am trecut la alte subiecte cât de repede am putut, sărind de 
pe o planetă pe alta, de la un reportaj la altul. În şase luni 
parcursesem astfel drumul înapoi spre Pământ. Acolo se 
apropiau alegerile, aşa că am intrat în vâltoarea luptei politice. 
Foarte bine şi frumos, din punctul meu de vedere. Campania 
electorală a fost una agitată, cu tone de subiecte bune ce 
meritau a fi exploatate. 

Insă în tot acest timp am acordat atenţie şi puţinelor ştiri care 
veneau de pe Lumea Fantomelor. In cele din urmă, aşa cum mă 
şi aşteptasem de fapt, Dubowski a anunţat că va ţine o 
conferinţă de presă. In calitate de specialist în domeniul 
fantomelor, am fost acreditat pentru relatarea evenimentului şi 
am pornit într-acolo pe cea mai rapidă navă stelară pe care am 
găsit-o. 

Am ajuns cu o săptămână înainte de conferinţa de presă, mai 
devreme decât restul ziariştilor. Înainte să mă îmbarc pe navă îl 
anunţasem pe Sanders de sosirea mea, aşa că m-a aşteptat la 
aerodromul spaţial. Odată ajunşi la Castelul dintre Nori, ne-am 
oprit pe terasă şi am cerut să ni se aducă băuturile acolo. 

— Ei? l-am întrebat eu după schimbul obişnuit de amabilităţi. 
Ştii ce are de gând să anunţe Dubowski? 

Sanders s-a posomorât imediat. 

— Pot doar să bănuiesc, mi-a zis. Acum o lună şi-a retras 
toate blestematele alea de dispozitive şi de atunci îşi verifică şi 


răsverifică pe computer toate datele. De la plecarea ta s-au 
întâmplat două apariţii ale fantomelor. Dubowski s-a dus la faţa 
locului doar la câteva ore după fiecare apariţie şi a cercetat 
milimetru cu milimetru zona. Nimic. Cred că asta o să anunţe. 
Nimic. 

Am dat din cap. 

— De ce ţi se pare atât de rău? Nici Gregor nu a descoperit 
nimic. 

— Nu-i acelaşi lucru, mi-a explicat Sanders. Gregor nu se 
bucura de prestigiul lui Dubowski. Lumea o să-l creadă 
indiferent ce va spune. 

Eu nu eram prea convins de asta şi tocmai voiam să-i 
mărturisesc îndoielile mele, când a apărut Dubowski. Probabil că 
îl anunţase cineva de venirea mea. Aşa că a străbătut terasa cu 
paşi mari şi cu un zâmbet de superioritate pe buze. M-a 
observat şi a venit să se aşeze şi el la masa noastră. 

Sanders s-a uitat urât la el, apoi a început să-şi studieze 
băutura. Dubowski şi-a concentrat întreaga atenţie asupra mea. 
Părea foarte încântat de sine. M-a întrebat ce am mai făcut cât 
timp lipsisem de acolo şi eu i-am spus, iar el a zis că ce drăguţ. 

În cele din urmă am apucat şi eu să-l întreb despre rezultatele 
obţinute. 

— Nu comentez, a zis el. De asta am anunţat conferinţa de 
presă. 

— Haide, am insistat eu. Am scris luni întregi despre expediţia 
ta, atunci când nimeni n-o băga în seamă. Ai putea să-mi dai 
măcar o ştire ca lumea. Ce ai descoperit? 

În cele din urmă, mi-a spus şovăind: 

— Mă rog, fie. Dar să nu dai încă publicităţii ce-ţi voi spune. 
Poţi să transmiţi articolul de-abia cu câteva ore înainte de 
conferinţă. Aşa va avea suficient timp să facă senzaţie şi să fie o 
avanpremieră a conferinţei noastre de presă. 

l-am spus că sunt de acord şi l-am întrebat: 

— Despre ce e vorba? 

— Despre fantome, mi-a răspuns el. Despre frumuşelele 
noastre fantome. Nu există. Am suficiente probe ca să dovedesc 
asta dincolo de orice îndoială. 

Şi zâmbetul satisfăcut i s-a întins de la o ureche la cealaltă. 

— Spui că nu există doar pentru că tu nu ai descoperit nimic? 
am început eu. Poate că te-au evitat. Dacă sunt înzestrate cu 


simţuri, atunci s-ar putea să aibă suficientă minte şi să te evite. 
Sau poate senzorii voştri nu au fost în stare să le detecteze. 

— Asta-i acum, a zis Dubowski. Nici tu nu crezi ce spui. 
Capcanele noastre pentru fantome au cel mai nou tip de senzori 
din câte există. Dacă fantomele ar fi fost adevărate, ei ar fi 
înregistrat ceva. Dar nu au înregistrat nimic. Capcanele noastre 
au fost amplasate în trei locuri ale aşa-ziselor apariţii ale lui 
Sanders. Tot nimic. Absolut nimic. Ce dovadă mai bună vrei ca 
să înţelegi că oamenii ăia au avut vedenii? Apariţii, ce să-ţi 
spun... 

— Şi atunci cum rămâne cu morţile, cu dispariţiile? l-am 
întrebat eu. Cum rămâne cu Expediția Gregor şi celelalte cazuri 
clasice? 

Parcă zâmbetul i s-a lăbărţat şi mai mult, dacă aşa ceva era 
posibil. 

— Nu am argumente prin care să explic toate morţile, fireşte. 
Dar sondele şi căutările noastre au scos la iveală patru schelete. 

Şi a început să le numere pe degete. 

— Două victime au fost omorâte de o alunecare de teren şi 
unul dintre schelete avea urme de gheare pe oase - evident de 
la o pisică-de-munte. 

— Şi a patra victimă? 

— A fost asasinată, mi-a zis Dubowski. Cadavrul a fost aruncat 
într-o groapă prea mică, săpată de mâna unui om, nu încape 
îndoială. A fost un fel de inundație şi aşa a ieşit la suprafaţă. 
Persoana respectivă era înregistrată ca dispărută. Sunt convins 
că, dacă am căuta mai mult, am reuşi să găsim şi celelalte 
cadavre. Şi am afla că morţile au fost perfect normale. 

Sanders şi-a ridicat ochii din pahar. Ochi plini de amărăciune. 

— Gregor, a spus el cu încăpățânare. Gregor şi ceilalţi. 

Zâmbetul lui Dubowski s-a transformat în rânjet arogant. 

— A, da. Am cercetat zona aceea cu mare atenţie. Teoria mea 
a fost corectă. Am găsit o ceată de maimuțe în apropiere. Nişte 
jivine mari. Ca nişte babuini uriaşi, cu blana de culoarea alb- 
murdar. O specie deloc fericită. Grupul pe care l-am găsit noi 
era foarte mic şi membrii lui erau pe moarte. Dar este limpede 
că pe unul dintre aceştia l-a zărit omul lui Gregor. Şi a exagerat 
atunci când a relatat întâlnirea. 

S-a lăsat tăcerea. Apoi a spus Sanders ceva, dar cu o voce 
înfrântă. 


— Am o singură întrebare să-ţi pun: de ce? 

L-a luat prin surprindere pe Dubowski, care şi-a pierdut 
imediat zâmbetul. 

— N-ai înţeles niciodată, Sanders, nu-i aşa? Pentru că am vrut 
să aflu adevărul. Pentru că am vrut să eliberez planeta aceasta 
din lanţurile ignoranței şi superstiţiei. 

— Ai vrut să eliberezi Lumea Fantomelor? s-a minunat 
Sanders. Era înrobită? 

— Da, i-a răspuns cu convingere Dubowski. Era înrobită de 
nişte mituri stupide. Era înrobită de frică. De-acum încolo 
această planetă va fi liberă şi va fi deschisă. Acum vom putea 
afla adevărul adevărat din spatele acelor ruine, fără ca faptele 
concrete să mai fie înceţoşate de tot felul de legende obscure 
despre creaturi pe jumătate fantome, pe jumătate oameni. Vom 
putea coloniza planeta. Oamenii nu se vor mai teme să se 
stabilească aici şi să facă agricultură. Am învins teama. 

— Colonie? Aici? l-a întrebat aparent amuzat Sanders. Ai de 
gând să aduci ventilatoare gigantice ca să împrăştii ceţurile sau 
ce? Au mai venit colonişti şi în trecut. Şi cum au venit aşa au şi 
plecat. Solul este prost. Nu se poate face agricultură pe terenul 
acesta muntos. Cel puţin, nu la scară comercială. Nu ai cum să 
faci profit din agricultură pe Lumea Fantomelor. Plus că sunt 
sute de colonii care plâng după oameni. La ce îţi trebuie atât de 
mult încă una? Este neapărată nevoie ca Lumea Fantomelor să 
devină un alt Pământ? 

Sanders a clătinat cu tristeţe din cap, şi-a golit paharul şi a 
continuat: 

— Tu eşti cel care nu înţelege, doctore. Nu te amăgi singur. 
Pentru că nu ai eliberat Lumea Fantomelor. Ai distrus-o. l-ai 
furat fantomele şi ai lăsat în urma ta doar o planetă pustie. 

Dubowski l-a contrazis: 

— Eu zic că te înşeli. Coloniştii vor descoperi o mulţime de 
moduri bune şi profitabile de exploatare a planetei. Dar chiar 
dacă, prin absurd, ai avea dreptate... ce să spun... ghinion! Pe 
om îl interesează cunoaşterea. De la începutul timpurilor au fost 
unii ca tine, care au încercat să împiedice progresul. Dar au dat 
greş. Aşa cum şi tu ai dat greş. Omul are nevoie de cunoaştere. 

— Poate, a spus Sanders. Dar numai de cunoaştere are 
nevoie omul? Eu nu prea cred. Cred că are nevoie şi de mister, 
şi de poezie, şi de aventură. Cred că are nevoie de câteva 


întrebări fără răspuns, care să-l surprindă şi să-l îndemne la 
meditaţie. 

Dubowski s-a ridicat brusc în picioare, privindu-l pe Sanders 
cu severitate. 

— Conversaţia asta este la fel de inutilă ca filosofia ta, 
Sanders. In universul meu nu este loc pentru întrebări fără 
răspuns. 

— Înseamnă că trăieşti într-un univers searbăd, doctore. 

— lar tu, Sanders, trăieşti în mirosul urât al propriei tale 
ignoranţe. Dacă nu poţi altfel, pune mâna de-ţi găseşte alte 
superstiții. Dar nu încerca să îmi vâri pe gât basmele şi 
legendele tale. N-am timp de pierdut cu fantomele. 

S-a uitat la mine şi mi-a spus scurt: 

— Ne vedem la conferinţa de presă. 

Apoi a părăsit repede terasa. 

Sanders l-a urmărit în tăcere, apoi şi-a întors scaunul ca să se 
uite la munţi. 

— Se lasă ceața, a zis el. 


După cum s-a dovedit mai târziu, Sanders se înşelase şi în 
privinţa coloniei. A fost întemeiată una, cu toate că nu a fost 
mare lucru de capul ei. Câteva podgorii, câteva fabrici şi câteva 
mii de oameni; două companii mari cu totul. 

Vedeţi voi, până la urmă agricultura a fost nerentabilă. Cu o 
singură excepţie: un soi indigen de strugure, cu boaba cenușie 
de dimensiunea unei lămâi. Aşa că Lumea Fantomelor exportă 
un singur produs: un vin alb fumé, cu aromă dulce, persistentă. 

I se spune „vin de ceaţă” - cum altfel? Am ajuns să îl 
îndrăgesc mult de-a lungul anilor. Cumva, gustul lui îmi 
aminteşte de ceţurile de pe Lumea Fantomelor şi mă îndeamnă 
la visare. Dar probabil că aşa e firea mea, nu e vinul de vină. 
Majoritatea oamenilor nu se dau în vânt după el. 

Cu toate acestea, rămâne un produs rentabil. La scară 
neînsemnată, desigur. Prin urmare, Lumea Fantomelor încă mai 
este o haltă trecută pe hărţile de zbor. Pentru navele de marfă, 
cel puţin. 

insă turiştii au dispărut de mult. În privinţa asta Sanders a 
avut dreptate. Se găsesc peisaje de admirat şi mai aproape de 
casă. Şi la preţuri mai mici. Veneau aici doar din cauza 
fantomelor. 


Nu mai este nici Sanders. A fost prea încăpățânat şi prea lipsit 
de simţ practic şi, când i s-a ivit ocazia, nu a cumpărat acţiuni la 
fabrica unde se produce vinul de ceaţă. Aşa că a rămas până la 
sfârşit în spatele meterezelor Castelului dintre Nori. Nu ştiu ce s- 
a mai întâmplat cu el după ce hotelul a dat faliment în cele din 
urmă. 

Castelul este tot acolo. L-am văzut acum câţiva ani, când m- 
am oprit o zi pe Lumea Fantomelor, în drum spre Noul Refugiu, 
unde se întâmplase alt eveniment pe care trebuia să îl relatez. 
Dar deja are un aspect dărăpănat. Întreţinerea lui ar fi mult prea 
costisitoare. În câţiva ani nu se va mai deosebi de celelalte 
ruine, de ruinele mai vechi. 

In alte privinţe, planeta nu s-a schimbat prea mult. Ceaţa 
continuă să se ridice la răsărit şi să se lase la apus. Duhul Roşu 
este tot golaş şi superb în lumina zorilor. Pădurile tot acolo sunt. 
Şi pisicile-de-munte tot după pradă umblă. 

Numai fantomele lipsesc. 

Numai fantomele. 


Bayonne, New Jersey 
iunie, 1971 


UN ALT FEL DE SINGURĂTATE 


Traducere din Limba engleza 
Ruxandra Toma 


18 iunie 

Înlocuitorul meu a plecat astăzi de pe Pământ. 

Fireşte că vor mai trece cel puţin trei luni până va ajunge aici. 
Dar este pe drum. 

Astăzi a decolat de la Cape, la fel cum am făcut-o şi eu în 
urmă cu patru ani foarte lungi. Când va ajunge la Staţia 
Komarov, se va transfera pe o ambarcaţiune selenară, apoi se 
va transfera la loc pe orbita Lunii, la Staţia DeepSpace. Atunci 
va începe cu adevărat călătoria lui. Până acolo se va fi aflat ca 
în curtea din spatele casei. 

Dar nu va simţi, nu va simţi cu adevărat, aşa cum am simţit 
eu acum patru ani, până când Charon nu va părăsi Staţia 
Deepspace şi va porni mai departe prin noapte. Nu îl va afecta 
până când Pământul şi Luna nu vor dispărea în urma lui. A ştiut 
de la bun început că nu mai este cale de întors, bineînţeles că a 
ştiut. Dar este o mare diferenţă între a şti şi a simţi. Acum o va 
simţi. 

Va face o escală pe orbita lui Marte, pentru a trimite provizii 
pe Burroughs City. Şi va mai face şi alte opriri pe centură. Apoi 
Charon va prinde viteză. Va zbura foarte repede atunci când va 
ajunge la Jupiter. Şi mult mai repede când va trece de el, pentru 
că va folosi gravitația planetei ca pe o praştie ca să-şi crească 
acceleraţia. 

După aceea Charon nu va mai face nicio oprire. Niciun popas 
până când va ajunge la mine, până când va ajunge aici, pe 
Inelul Stelar Cerberus, situat la zece milioane de kilometri 
depărtare de Pluto. 

Înlocuitorul meu va avea mult timp să mediteze. Aşa cum am 
avut şi eu. j 

Cum încă mai meditez şi astăzi, după patru ani. In fond, nici 
nu sunt multe de făcut aici. Navele stelare sunt rare şi ajungi la 
un moment dat să te cam plictiseşti de filme şi muzică şi cărţi. 
Aşa că meditezi. Te gândeşti la trecut şi visezi la viitor. Şi, mai 
ales, încerci să nu laşi singurătatea şi plictiseala să te scoată din 
minţi. 


Au fost patru ani lungi. Dar acum s-a terminat. Va fi plăcut să 
mă întorc. Vreau să calc din nou pe iarbă, să văd nori şi să 
mănânc o îngheţată de vanilie cu sirop de caramel. 

Cu toate acestea, nu regret că am venit. Cred că mi-au priit 
aceşti patru ani de singurătate în întuneric. Nu că aş fi lăsat 
multe în urmă. Zilele mele de pe Pământ mi se par acum foarte 
îndepărtate, dar mi le pot aminti dacă încerc. Însă amintirile nu 
sunt prea agreabile. Pe vremea aceea eram cu minţile rătăcite. 

Aveam nevoie de timp să mă gândesc, iar aici timp există din 
belşug. Bărbatul care se va întoarce cu Charon nu va fi acelaşi 
cu cel care a venit aici în urmă cu patru ani. Îmi voi face o viaţă 
cu totul nouă pe Pământ. Ştiu că aşa va fi. 


20 iunie 

Navă astăzi. 

Bineînţeles că nu am ştiut că vine. Niciodată nu ştiu. Navele 
inelare sunt sporadice, iar energiile cu care mă distrez eu aici 
transformă semnalele radio într-un haos de pârâieli. Când nava 
a trecut prin perturbațiile electromagnetice, scanerele staţiei au 
depistat-o şi m-au anunţat. 

Era o navă stelară, nicio îndoială în privinţa asta. Mult mai 
mare decât hârburile sistemului, precum Charon; şi foarte bine 
blindată pentru a rezista la presiunile vortexului nulspaţiu. Se 
repezea direct spre el, fără să încerce să-şi reducă viteza. 

Mă îndreptam spre camera de comandă când am realizat 
ceva: aceasta s-ar putea să fie ultima navă. Dar, pe de altă 
parte, poate că nu va fi. Mai am încă trei luni de stat aici, 
suficient timp pentru mai mult de zece nave. Însă nu se ştie 
niciodată. Navele stelare sunt sporadice, aşa cum am spus. 

Şi gândul acesta m-a tulburat puţin. De patru ani, navele 
acestea sunt parte din viaţa mea. O parte importantă. lar cea 
din seara aceasta ar putea fi ultima. Aşa că vreau să o ţin minte. 
Pe bună dreptate. Datorită acestor nave totul merită osteneala. 

Camera de comandă se află în centrul locuinţei mele, locul 
unde se strâng nervii şi tendoanele şi muşchii staţiei. Dar nu 
este deloc impresionantă. Este foarte mică şi, odată ce se 
închide uşa, pereţii, tavanul şi podeaua se colorează într-un alb 
inexpresiv. 

Doar două lucruri există în încăperea asta: o consolă în formă 
de potcoavă şi un scaun capitonat în mijlocul ei. 


M-am aşezat astăzi pe scaunul acela, poate pentru ultima 
oară. Mi-am strâns centurile, mi-am pus căştile la urechi şi mi- 
am coborât vizorul. Am întins mâna spre comenzi şi le-am 
activat. 

lar cabina de control a dispărut. 

Toată chestia asta se întâmplă cu ajutorul hologramelor, 
fireşte. Ştiu asta. Dar nu contează câtuşi de puţin atunci când 
stau pe scaunul acela. Pentru că atunci, din punctul meu de 
vedere, eu nu mă mai aflu înăuntru. Ci afară, în vid. Consola de 
comandă este tot acolo, la fel şi scaunul. Dar tot restul a 
dispărut. lar întunericul chinuitor este pretutindeni; deasupra 
mea, sub mine, în jurul meu. Soarele care se întrezăreşte nu 
este decât o stea printre multe altele, toate cumplit de departe. 

Aşa este întotdeauna. Aşa a fost şi astăzi. Când am apăsat 
butonul, m-am pomenit singur în univers - doar eu, stelele reci 
şi inelul. Inelul Stelar Cerberus. 

Am văzut inelul ca şi cum m-aş fi aflat în afara lui şi îl priveam 
de undeva de sus. Este o structură cu adevărat mare. Dar văzut 
de acolo nu este nimic. Înghiţit de imensitate, nu mai este decât 
un fir subţire din argint, pierdut în întuneric. 

Dar eu ştiu că nu este aşa. Inelul este uriaş. Locuinţa mea 
reprezintă doar un singur grad din cercul lui, cerc cu diametrul 
de peste o sută şaizeci de kilometri. Tot restul este ocupat de 
circuite electrice, scanere şi bănci de energie. Şi generatoare, 
generatoarele de nulspaţiu. 

Inelul a amuţit sub mine. Cealaltă parte a lui se întindea în 
neant. Am atins un comutator de pe consolă. Mai jos, 
generatoarele de nulspaţiu s-au trezit la viaţă. 

În centrul inelului se năştea o nouă stea. 

La început, doar un punct în întuneric. Astăzi a fost verde, 
verde-aprins. Dar nu are mereu culoarea asta şi nu o are mult 
timp. Nulspaţiul are multe culori. 

Dacă aş fi vrut, atunci aş fi putut să văd cealaltă parte a 
inelului. Radia din interior. Vii şi active, generatoarele de 
nulspaţiu revărsau spre interior cantităţi inimaginabile de 
energie, lărgind gaura existentă în spaţiu. 

Gaura aceea era acolo de dinainte de Cerberus, de dinainte 
de apariția omului. Oamenii au descoperit-o, din pură 
întâmplare, atunci când au ajuns pe Pluto. Şi au construit inelul 
în jurul ei. Mai târziu au descoperit şi alte găuri şi au construit 


alte inele stelare. 

Dar găurile erau mici, prea mici. Însă puteau fi mărite. 
Temporar şi cu preţul unei cantităţi enorme de energie, puteau 
fi deschise foarte mult. Prin gaura aceea micuță şi invizibilă din 
univers se pompa energie brută până când suprafaţa calmă a 
nulspaţiului se tulbura şi se zbuciuma şi astfel se forma vortexul 
nulspaţiu. 

Aşa cum s-a întâmplat şi acum. 

Steaua din centrul inelului s-a făcut mai mare şi plată. Era un 
disc care pulsa, nu un glob. Dar tot era cel mai strălucitor lucru 
din ceruri. Şi se umfla vizibil. Din discul verde, rotativ, ieşeau 
sulițe portocalii, aidoma unor flăcări; apoi se retrăgeau, 
desfăşurând lujeri fumurii cu reflexe albastre. Stropi roşii dansau 
şi sclipeau printre cei verzi, creşteau şi se contopeau. Toate 
culorile începeau să se amestece. 

Steaua aceea plată, multicoloră, rotativă şi-a dublat 
dimensiunile. Şi le-a mai dublat o dată. Şi încă o dată. Doar cu 
câteva minute mai devreme nici nu existase. Acum umplea 
inelul, trecea peste pereţii lui argintii, îi ardea cu energia ei 
teribilă. A început să se rotească mai repede, şi mai repede - 
vârtej în spaţiu, furtună violentă de flăcări şi lumină. 

Acesta este vortexul. Vortexul nulspaţiu. Furtuna nu este 
furtună, iar urletele ei nu sunt urlete, pentru că în spaţiu nu 
există sunete. 

Spre el s-a îndreptat nava stelară. La început semăna cu o 
stea în mişcare; apoi, mai repede decât puteau s-o urmărească 
ochii mei de om, a căpătat formă şi consistenţă. A devenit un 
glonţ argintiu prin întuneric, un glonţ tras asupra vortexului. 

Ţinta era bună. Nava a ajuns foarte aproape de centrul 
inelului. Vârtejul de culori s-a închis peste ea. 

Am activat comenzile. Vortexul a dispărut mai fulgerător 
decât apăruse. Dispăruse şi nava, desigur. Din nou am rămas 
singur, cu inelul şi cu stelele. 

Când am atins un alt buton, a reapărut cabina albă şi goală. Şi 
mi-am desfăcut centurile. Mi le-am desfăcut poate pentru ultima 
oară. 

Dar sper cumva să nu fie adevărat. Niciodată nu m-am gândit 
că îmi va lipsi ceva din locul acesta. Dar m-am înşelat. 

Îmi vor lipsi navele stelare. Îmi vor lipsi momentele ca acela 
de astăzi. 


Sper să mai fie câteva ocazii înainte să se termine totul. 
Vreau să mai simt cum prind viaţă generatoarele de vortex sub 
mâinile mele. Şi vreau să mai văd cum freamătă şi clocoteşte 
vortexul în vreme ce eu plutesc singur printre stele. Cel puţin o 
ultimă dată. Înainte să plec. 


23 iunie 

Nava aceea stelară m-a pus pe gânduri. Mai mult decât în 
mod obişnuit. 

E ciudat că am văzut atât de multe nave trecând prin vortex 
şi niciodată nu m-a bătut gândul să mă îmbarc pe una. Este o cu 
totul altă lume în cealaltă parte a nulspaţiului: A Doua Şansă, o 
planetă verde şi bogată a unei stele atât de îndepărtate încât 
astronomii încă nu sunt convinşi că ar face parte din galaxia 
noastră. Asta-i chestia nostimă cu găurile - nu ai de unde să ştii 
unde duc până nu treci prin ele. 

În copilărie am citit mult despre călătoriile interstelare. Pe 
vremea aia, cei mai mulţi oameni nu credeau că ar fi posibile. 
Dar ceilalţi, cei care credeau, spuneau mereu că primul sistem 
pe care îl vom explora şi coloniza va fi Alpha Centauri. Pentru că 
se afla cel mai aproape de noi şi mai avea tot felul de avantaje. 
Cât de tare s-au înşelat. Coloniile noastre de acum orbitează în 
jurul unor sori pe care nici nu-i putem vedea. Şi, sincer, nu cred 
că vom ajunge vreodată pe Alpha Centauri. 

Nu ştiu de ce, dar niciodată nu m-am gândit la colonii în 
termeni personali. Nici acum nu o fac. Eu am dat greş pe 
Pământ. Şi tot acolo trebuie să reuşesc acum. Pentru mine 
coloniile nu ar fi decât un alt refugiu. 

Cum a fost şi Cerberus? 


26 iunie 
Navă astăzi. Deci cealaltă nu a fost ultima. Dar asta? 


29 iunie 

Ce-l poate împinge pe un om ca să se ofere voluntar pentru o 
slujbă ca asta? Ce-l poate face pe un om să dea fuga la un inel 
de argint aflat la zece milioane de kilometri dincolo de Pluto, 
doar ca să păzească o gaură din spaţiu? Ce-l poate face să dea 
la schimb patru ani din viaţă pentru singurătatea aceasta 
petrecută în întuneric? 


Ce? 

În primele zile şi eu mi-am pus întrebările astea. Dar nu le-am 
putut răspunde atunci. Acum cred că pot. Atunci am regretat 
amarnic impulsul nesăbuit care m-a adus aici. Acum cred că ÎI 
înţeleg. 

Şi nu a fost chiar vorba despre un impuls. Am fugit la 
Cerberus. Am fugit. Am fugit ca să scap de singurătate. 

Nu are nicio logică? 

Ba are. Eu cunosc bine singurătatea. Singurătatea este 
laitmotivul vieţii mele. Sunt singur de când mă ştiu. 

Însă există două feluri de singurătate. 

Cei mai mulţi oameni nu-şi dau seama de diferenţă. Eu da. Le- 
am experimentat pe amândouă. 

Se vorbeşte şi se scrie despre singurătatea oamenilor care se 
ocupă de inelele stelare. Acele faruri ale spaţiului... şi tot restul 
de vorbe frumoase. Şi au dreptate să spună că oamenii aceia 
sunt singuri. 

Există momente aici, în Cerberus, când mi se pare că sunt 
singurul om din întregul univers. Şi că Pământul nu a fost decât 
un delir provocat de febră. Şi că oamenii pe care mi-i amintesc 
nu sunt decât creaţii ale minţii mele. 

Există momente aici când nevoia de a sta de vorbă cu cineva 
este atât de mare că îmi vine să urlu. Şi urlu. Şi dau cu pumnii în 
pereţi. Există momente când plictiseala îmi intră pe sub piele şi 
simt că am ajuns în pragul nebuniei. 

Dar mai există şi a/te momente. Când vin navele stelare. 
Când ies să fac reparaţii. Sau când pur şi simplu stau în scaunul 
de comandă şi îmi imaginez că mă aflu afară, în întuneric, şi 
privesc stelele. 

Sunt singur? Fireşte. Însă este o singurătate solemnă, 
meditativă, tragică. O singurătate cu tente de grandoare. O 
singurătate pe care omul o urăşte cu patimă - şi totuşi o iubeşte 
într-atât de mult că nu se poate sătura de ea. 

Şi mai este şi celălalt fel de singurătate. 

Pentru aceasta nu-ţi trebuie Inelul Stelar Cerberus. O poţi găsi 
oriunde pe Pământ. Eu ştiu. Eu am găsit-o. Am găsit-o oriunde 
mă duceam, am găsit-o în orice făceam. 

Este singurătatea oamenilor care îşi sunt lor înşile prizonieri. 
Singurătatea oamenilor care au spus o vorbă nepotrivită de atât 
de multe ori că nu mai au acum curaj să spună nimic. 


Singurătatea pe care nu o aduce distanţa, ci teama. 

Singurătatea oamenilor care se izolează în camere mobilate 
din oraşe aglomerate, pentru că nu au unde să se ducă şi cu 
cine să vorbească. Singurătatea bărbaţilor care intră în baruri ca 
să facă cunoştinţă cu cineva, doar ca să descopere că nu ştiu 
cum să înceapă o conversaţie şi, chiar dacă ar şti, nu îndrăznesc 
să o facă. 

Nu există niciun fel de grandoare în acest tip de singurătate. 
Nu există scop şi nu există poezie. Este o singurătate golită de 
sens. Este tristă, sordidă şi patetică şi miroase a 
autocompătimire. 

O, da, uneori doare să fii singur printre stele. 

Dar mai mult doare să fii singur la o petrecere. Mult mai mult. 


30 iunie 
Am citit ce am scris jeri. Uite cine dă lecţii despre 
autocompătimire. 


1 iulie 

Am citit ce am scris ieri. Superficialitatea pe care o port ca pe 
o mască. După toţi aceşti patru ani, o parte din mine tot se 
împotriveşte atunci când încerc să fiu sincer cu mine însumi. lar 
asta nu e bine. Dacă vreau ca lucrurile să stea diferit de data 
aceasta, trebuie să mă înţeleg. 

Aşa că de ce trebuie să mă ridiculizez atunci când recunosc 
că sunt singur şi vulnerabil? De ce trebuie să fac eforturi ca să 
admit că mi-a fost teamă de viaţă? Nimeni nu va citi ce scriu eu 
aici. Vorbesc de unul singur. Imi vorbesc mie despre mine 
însumi. 

Atunci de ce sunt unele lucruri pe care nu mă pot hotărî să le 
spun? 


4 iulie 

Azi nu a venit nicio navă inelară. Păcat. Pământul nu are 
artificii care să poată egala vortexul nulspaţiu şi eu am chef să 
sărbătoresc. 

Dar de ce oare păstrez un calendar de pe Pământ în locul 
acesta, unde anii sunt lungi ca secolele, iar anotimpurile doar 
nişte amintiri neclare? lulie nu se deosebeşte prin nimic de 
decembrie. Aşa că la ce bun să îl mai păstrez? 


10 iulie 

Azi-noapte am visat-o pe Karen. Şi acum nu mi-o mai pot 
scoate din cap. 

Credeam că am uitat-o de mult. Oricum nu a fost decât o 
iluzie. Da, se poate spune că mă plăcea destul de mult. Poate 
chiar m-a iubit. La fel cum a iubit şi alţi şase tipi. Nu am 
însemnat ceva special pentru ea, iar ea nu şi-a dat niciodată 
seama cât de specială era pentru mine. 

Nici cât de mult mi-am dorit să însemn ceva special pentru ea 
- cât de mult îmi doream să fiu special pentru cineva, undeva. 

Aşa că am ales-o. Însă totul nu a fost decât o iluzie. Şi, în 
momentele mele mai raţionale, ştiam că aşa este. Nu aveam 
niciun drept să mă simt atât de rănit. Nu aveam niciun drept 
asupra ei. 

Dar, în reveriile mele, credeam că am. Şi am suferit. Deşi eu 
eram de vină, nu ea. Karen nu ar face niciodată rău cuiva în 
mod intenţionat. Pur şi simplu nu şi-a dat seama cât de sensibil 
eram. 

Chiar şi în primii ani petrecuţi în locul acesta am continuat să 
visez. Am visat că se răzgândeşte. Am visat că mă aşteaptă. Et 
cetera. 

Însă asta era doar o proiecţie a dorințelor mele în vis. Şi s-a 
întâmplat înainte de a mă împăca cu mine însumi. Acum ştiu că 
nu mă aşteaptă. Nu are nevoie de mine. Nu a avut niciodată. 
Am fost doar un prieten. 

Aşa că nu-mi prea face plăcere să o visez. Nu-mi face bine. 
Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să o caut pe Karen când mă voi 
întoarce. Trebuie să îmi iau viaţa de la capăt şi să găsesc pe 
cineva care să aibă nevoie de mine. Şi nu voi găsi persoana 
aceea dacă voi încerca să mă strecor înapoi, în vechea mea 
viaţă. 


18 iulie 

A trecut o lună de când înlocuitorul meu a plecat de pe 
Pământ. Charon trebuie să fi ajuns deja în centură. Mai are două 
luni de drum. 


23 iulie 
Am început să am coşmaruri. Să mă ajute Dumnezeu. 


larăşi visez Pământul. Şi pe Karen. Nu mă pot opri. În fiecare 
noapte se întâmplă acelaşi lucru. 

Mi se pare ciudat să spun despre Karen că este un coşmar. 
Până acum a fost un vis. Un vis frumos, cu părul ei mătăsos şi 
lung, cu râsul ei, cu felul nostim în care zâmbea. Dar visele 
astea erau doar proiecția dorințelor mele. In visele astea Karen 
avea nevoie de mine şi mă dorea şi mă iubea. 

Pe de altă parte, coşmarurile au sarcasmul adevărului. Sunt 
toate la fel. Reluarea ultimei seri petrecute cu Karen. 

Din punctul meu de vedere fusese o seară plăcută. Am 
mâncat la unul dintre restaurantele mele preferate şi apoi am 
fost la un spectacol. Am discutat despre o mulţime de lucruri. Şi 
am râs amândoi. 

Numai că mai târziu, când am ajuns la ea acasă, mi-am 
dezvăluit adevăratele gânduri. Şi am încercat să-i spun ce 
înseamnă ea pentru mine. Îmi aduc aminte cât de penibil şi de 
idiot mă simţeam, cum mă chinuiam să dau cărţile pe faţă, cum 
mă împiedicam de propriile-mi cuvinte. Care mi-au ieşit exact 
pe dos. _ 

Îmi aduc aminte cum s-a uitat atunci la mine. Într-un fel 
ciudat. Cum a încercat să mă aducă cu picioarele pe pământ. 

Cu blândeţe. Întotdeauna era blândă. Şi am privit-o în ochi şi 
i-am ascultat glasul. Dar nu am descoperit acolo nici dragoste şi 
nici nevoie. Doar... doar milă. Aşa cred. 

Milă pentru un dobitoc gângav care lăsase viaţa să treacă pe 
lângă el fără să se ostenească să o atingă. Dar nu pentru că nu 
ar fi vrut. Ci pentru că-i era teamă şi nu ştia cum să o facă. Ea 
dăduse peste dobitocul ăsta şi l-a iubit - în felul ei, pentru că ea 
iubea pe toată lumea. Şi a încercat să-l ajute, a încercat să-i 
insufle puţin din încrederea ei, puţin din curajul şi aplombul cu 
care ea înfrunta viaţa. Şi a reuşit într-o oarecare măsură. 

Dar nu suficient. Dobitocului îi plăcea să-şi facă iluzii despre 
ziua când nu va mai fi singur. Şi atunci când Karen a vrut să-l 
ajute, el a crezut că fantezia lui a devenit realitate. Sau s-a 
amăgit crezând asta. Pentru că dobitocul a bănuit tot timpul 
care era adevărul, bineînţeles că a bănuit, dar s-a complăcut în 
minciună. 

lar atunci când a venit ziua în care nu a mai putut să mintă, 
încă mai era destul de vulnerabil ca să poată fi rănit cu uşurinţă. 
Nu era tipul de om ale cărui răni se cicatrizează cu uşurinţă. ŞI 


astfel nu a avut curajul să încerce să cunoască pe altcineva. Şi a 
fugit. 

Sper să înceteze coşmarurile. Nu mai rezist aşa, noapte după 
noapte. Nu mai pot suporta să retrăiesc ora aceea din 
apartamentul lui Karen. 

Am petrecut patru ani în locul acesta. M-am analizat cu 
severitate. Am schimbat ce nu mi-a plăcut la mine sau măcar 
am încercat să schimb. Am încercat să fac să-mi crească țesutul 
de cicatrizare, ca să pot căpăta încrederea necesară pentru a 
face faţă respingerilor de care voi avea parte înainte de a găsi 
acceptarea. Dar mă cunosc prea bine şi ştiu că succesul a fost 
unul parţial. Vor fi mereu lucruri care mă vor răni, lucruri pe 
care nu le voi putea înfrunta niciodată aşa cum mi-aş dori. 

Amintirea acelei ultime ore cu Karen se numără printre 
lucrurile acestea. Doamne, sper să înceteze coşmarurile. 


26 iulie 
Alte coşmaruri. Te rog, Karen. Te-am iubit. Lasă-mă în pace. 
Te rog. 


29 iulie 

leri a venit o navă inelară, slavă Domnului. Aveam nevoie de 
aşa ceva. Mi-a luat gândul de la Pământ, de la Karen. Şi azi- 
noapte, pentru prima oară după o săptămână, nu am mai avut 
coşmaruri. Am visat vortexul nulspaţiu. Ingrozitoarea furtună 
mută. 


1 august 

Au revenit coşmarurile. Nu doar cu Karen. Şi cu alte amintiri 
mai vechi. Infinit mai puţin însemnate, dar tot dureroase. Toate 
vorbele stupide pe care le-am spus, toate fetele pe care nu le- 
am cunoscut, toate lucrurile pe care nu le-am făcut niciodată. 

Urât. Urât. Trebuie să-mi spun mereu că nu mai sunt aşa. Că 
sunt altul. Unul născut aici, la zece milioane de kilometri 
depărtare de Pluto. Făcut din oţel şi stele şi nulspaţiu. Încrezător 
şi sigur pe sine. Şi căruia nu îi mai este teamă de viaţă. 

Trecutul a rămas în urmă. Insă tot mai doare. 


2 august 
Navă astăzi. Coşmarurile continuă. La naiba. 


3 august 

Niciun coşmar azi-noapte. M-am odihnit bine după ce am 
deschis gaura pentru o navă în timpul zilei. (Zi? Noapte? Cuvinte 
care aici sunt lipsite de sens - dar continui să le scriu de parcă 
ar mai însemna ceva. Aştia patru ani nu au reuşit să-mi scoată 
Pământul din sânge.) Poate că vortexul o sperie pe Karen. Dar 
niciodată nu am vrut să o sperii pe Karen înainte. În plus, nu ar 
trebui să am nevoie de ajutor ca să nu o mai visez. 


13 august 

A trecut o altă navă acum câteva nopţi. N-am visat nimic 
după aceea. E un tipar! 

Mă lupt cu amintirile. Încerc să mă gândesc la alte lucruri de 
pe Pământ. Încerc să mă gândesc la momentele bune. Au fost 
multe, zău că au fost. Vor fi şi mai multe atunci când mă voi 
întoarce. O să am eu grijă de asta. 

Coşmarurile sunt nişte tâmpenii. Nu le voi lăsa să mai 
continue. Atât de multe alte lucruri am împărţit cu Karen, atât 
de multe aş dori să-mi amintesc. De ce nu sunt în stare? 


18 august 

Charon mai are o lună de drum. Mă întreb cine o fi înlocuitorul 
meu. Mă întreb ce l-a împins pe e/să-şi dorească viaţa de aici? 

Continuă visele despre Pământ. Nu. Mai bine le zic „visele 
despre Karen”. Ce fac? Acum îmi este frică să-i scriu şi numele? 


2 august 

Navă astăzi. După ce s-a terminat, am rămas afară şi m-am 
uitat la stele. Câteva ore. Nu mi-am dat seama când a trecut 
timpul. 

E frumos afară. Da, sunt singur. Dar ce singurătate! Doar eu 
şi universul. Cu stele la picioare şi risipite în jurul capului. 

Fiecare este un soare. Însă tot reci mi se par. Tremur, pierdut 
în imensitatea locului. Şi mă întreb cum a fost creat şi ce 
semnificaţie are. 

Înlocuitorul meu, oricine ar fi el, sper că va fi în stare să 
aprecieze ce este aici. Aşa cum merită să fie apreciat. Mulţi sunt 
aceia care nu pot sau nu vor. Sunt mulţi aceia care se plimbă în 
miez de noapte şi nu-şi ridică nici măcar o clipă ochii spre cer. 


Sper ca înlocuitorul meu să nu fie un asemenea om. 


24 august 

Când voi ajunge înapoi pe Pământ, am să o caut pe Karen. 
Trebuie. Cum să pretind că lucrurile vor sta altfel de data 
aceasta, dacă nu sunt capabil nici măcar să-mi fac curaj ca să o 
întâlnesc? Şi lucrurile vor sta cu siguranţă altfel. Aşa că trebuie 
să mă întâlnesc cu ea, ca să dovedesc că m-am schimbat. Că m- 
am schimbat cu adevărat. 


25 august 

Absurdităţile scrise ieri. Cum să mă confrunt cu Karen? Ce să-i 
spun? Aş reîncepe să mă amăgesc singur şi m-aş frige iarăşi. 
Nu. Nu trebuie să mă văd cu Karen. Nici măcar visele cu ea nu 
le suport. 


30 august 

În ultimul timp, am început să mă duc tot mai des în camera 
de comandă ca să pot ieşi afară. Nu vine nicio navă. Dar am 
descoperit că mi se estompează tot mai mult amintirile cu 
Pământul atunci când sunt afară. 

Sunt din ce în ce mai convins că îmi va fi dor de Cerberus. 
Peste un an, când voi fi deja pe Pământ, mă voi uita la cerul 
nopţii şi îmi voi aduce aminte de strălucirea inelului în lumina 
stelelor. Ştiu că aşa va fi. 

Şi vortexul. Îmi voi aminti şi „vortexul şi felul cum se 
învolburau şi se amestecau culorile. In alt fel de fiecare dată. 

Mare păcat că nu am fost niciodată amator de holograme. 
Poţi face o avere pe Pământ cu o înregistrare a vortexului în 
timp ce se roteşte. Spectacolul de balet al vidului. Mă mir că nu 
s-a gândit nimeni. Poate că am să-i sugerez asta înlocuitorului 
meu. Ceva cu care să-şi umple timpul. Dacă îl interesează. Sper 
să-l intereseze. Pământul ar fi un loc mai bogat dacă ar aduce 
cineva o asemenea înregistrare. 

Aş face-o eu însumi, dar nu am echipamentul potrivit şi nici 
nu am timp să-l modific pe cel existent. 


_4 septembrie 
In ultima săptămână am fost zilnic afară. Şi n-am mai avut 
coşmaruri. Doar vise despre întuneric, împodobit în culorile 


nulspaţiului. 


9 septembrie 

Merg în continuare afară ca să mă îmbib de toate senzațiile 
astea. Curând, foarte curând de fapt, nu voi mai avea parte de 
ele. Niciodată. Trebuie să memorez extazul şi minunea şi 
frumuseţea asta, ca să le pot păstra vii în minte atunci când mă 
voi întoarce pe Pământ. 


10 septembrie 
De multă vreme nu a mai trecut nicio navă. Inseamnă că s-a 
terminat? Am văzut-o pe ultima? 


12 septembrie 

Nicio navă astăzi. Dar m-am dus afară şi am activat 
generatoare şi am ascultat urletele vortexului. 

De ce scriu mereu despre urletele şi zbieretele vortexului? În 
spaţiu nu există sunete. Nu aud nimic. Dar mă uit la el. Şi ştiu că 
urlă. Urlă. 

Acesta este sunetul tăcerii. Dar nu acela pe care şi-l 
imaginează poeţii. 


13 septembrie 

Am urmărit vortexul şi astăzi, deşi nu a venit nicio navă. 

Nu am mai făcut asta. Acum am făcut-o de două ori. Şi este 
interzis. Costurile consumului de energie sunt enorme, iar 
Cerberus trăieşte din energie. Aşa că de ce am făcut-o? 

Este ca şi cum nu aş vrea să renunţ la vortex. Însă trebuie să 
o fac. Curând. 


14septembrie 

Idiotule, idiotule, idiotule! Ce ai făcut? Charon e la mai puţin 
de o săptămână distanţă şi eu mă holbez la stele, de parcă 
acum le văd prima oară. Nici măcar nu m-am apucat să fac 
bagajele; şi trebuie să pun în ordine documentele pentru 
înlocuitorul meu; şi să-i las staţia curată. Idiot ce sunt! De ce 
pierd timpul scriind în jurnalul ăsta afurisit? 


15 septembrie 
Bagajele sunt aproape gata. Cu ocazia asta am descoperit 


nişte lucruri bizare. Lucruri pe care am încercat să le ascund la 
început. Cum ar fi romanul meu. L-am scris în primele şase luni 
şi mi s-a părut că e nemaipomenit de bun. De-abia aşteptam să 
ajung pe Pământ, să-l vând şi să devin Scriitor. O, da, visuri. L- 
am recitit un an mai târziu. E o mare porcărie. 

Şi am mai găsit şi o fotografie cu Karen. 


16 septembrie 

Astăzi m-am dus în camera de comandă cu o sticlă de scotch 
şi un pahar. Le-am pus pe consolă şi mi-am fixat centurile. Am 
închinat un pahar în cinstea întunericului, a stelelor şi a 
vortexului. Îmi va fi dor de ele. 


17 septembrie 

După calculele mele a mai rămas o zi. O singură zi. După 
aceea plec acasă, spre un nou început şi o nouă viaţă. Dacă voi 
avea curajul să o trăiesc. 


18 septembrie 

Aproape miezul nopţii. Nu e nici urmă de Charon. Ce s-a 
întâmplat? 

Probabil că nimic. Programele astea nu sunt niciodată exacte. 
Uneori decalajul este de o săptămână. Atunci de ce să-mi fac 
griji? La dracu', şi eu am întârziat când am venit aici. Mă întreb 
la ce s-o fi gândit amărâtul pe care îl înlocuiam? 


20septembrie 

Charon nu a sosit nici ieri. După ce m-am plictisit să-l mai 
aştept, am luat sticla de scotch şi m-am întors în camera de 
comandă. Şi m-am dus afară. Ca să mai toastez încă o dată în 
cinstea stelelor. Şi a vortexului. Am deşteptat vortexul şi l-am 
lăsat să ardă şi am băut în cinstea lui. 

Am toastat cam mult. Am terminat sticla. Şi azi am o 
mahmureală atât de cumplită, încât cred că n-o să mai ajung 
înapoi pe Pământ. 

Am făcut o tâmpenie foarte mare. Probabil că echipajul de pe 
Charon a văzut culorile vortexului. Dacă mă reclamă, o să mi se 
reţină o amendă colosală din banii care mă aşteaptă pe Pământ. 


21 septembrie 


Unde este Charon? A păţit ceva? Mai vine? 


22 septembrie 

M-am dus afară. Din nou. 

Doamne, cât de frumos, cât de vast. Câtă singurătate. 
Obsedant este cuvântul pe care îl caut. Frumuseţea acestui loc 
este obsedantă. Uneori îmi spun că sunt prost să mă întorc. Să 
renunţ la eternitatea aceasta pentru o pizza, un futai şi o vorbă 
bună. 

NU! Ce dracu' scriu eu aici! Nu. Am să mă întorc, normal că 
am să mă întorc. Am nevoie de Pământ, mi-este dor de Pământ, 
vreau să ajung pe Pământ. De data aceasta totul va fi altfel. 

Şi voi găsi o altă Karen. Şi nu o s-o mai dau în bară. 


23septembrie 

Sunt nebun. Doamne, cât de nebun sunt. La ce m-am putut 
gândi. Crezusem că m-am schimbat, dar acum nu mai sunt chiar 
atât de sigur. Îmi trece prin minte să „rămân aici, să îmi 
prelungesc contractul. Dar nu vreau. Nu. Insă am impresia că 
încă îmi mai este teamă de viaţă, de Pământ, de toate. 

Haide, Charon, grăbeşte-te. Vino până nu mă răzgândesc. 


24 septembrie 

Karen sau vortexul? Pământul sau eternitatea? 

Cum mama dracului pot să mă gândesc la aşa ceva? 

Karen! Pământul! Trebuie să am curaj, trebuie să risc, trebuie 
să înfrunt durerea, trebuie să simt gustul vieţii. 

Eu nu sunt piatră. Şi nici insulă. Şi nici stea. 


25 septembrie 

Nici urmă de Charon. A întârziat o săptămână întreagă. Se 
întâmplă uneori. Dar nu foarte des. Va ajunge curând. Sunt 
convins. 


30 septembrie ` 

Tot nimic. În fiecare zi stau la pândă. În fiecare zi aştept. Îmi 
ascult scanerele şi merg repede afară să mă uit şi mă plimb 
nervos încolo şi-ncoace prin inel. Dar tot nimic. Niciodată nu s-a 
mai întâmplat să întârzie atât de mult. Ce s-a întâmplat? 


3 octombrie 

Navă astăzi. Însă nu Charon. Aşa am crezut la început, atunci 
când m-au avertizat scanerele de apropierea ei. Şi am tipat atât 
de tare că era să trezesc vortexul. Apoi m-am uitat mai bine şi 
toată bucuria s-a risipit. Nava era mult prea mare şi venea drept 
spre inel, fără să reducă viteza. 

Am mers afară şi i-am dat drumul. Şi am rămas afară multă 
vreme după aceea. 


4 octombrie 

Vreau să mă întorc acasă. Unde sunt oamenii ăştia? Nu 
înţeleg. Nu înţeleg. 

Nu se poate să mă abandoneze aici. Nu se poate. Nu o vor 
face. 


5 octombrie 

Navă astăzi. Din nou o navă inelară. De-abia le aşteptam 
acum ceva timp. Acum le urăsc, pentru că niciuna dintre ele nu 
este Charon. Dar am lăsat-o şi pe asta să treacă. 


7 octombrie 

Mi-am desfăcut bagajele. E o prostie să stau cu ele făcute 
când nu ştiu dacă mai vine Charon. Sau când vine, dacă mai 
vine. 


Eu mă mai uit după el. ÎI aştept. Va veni. Sunt sigur. A fost 
doar întârziat pe undeva, atâta tot. Poate s-a întâmplat ceva 
neprevăzut în centură. 

Sunt multe explicaţii. 

Până când va veni, fac tot felul de lucruri prin inel. Nu am 
apucat să-l pregătesc pentru venirea înlocuitorului meu. Eram 
prea ocupat să mă uit la stele la vremea respectivă ca să fac ce 
ar fi trebuit să fac. 


8 ianuarie (sau pe acolo) 

Întuneric şi disperare. 

Acum ştiu de ce nu a venit Charon. Nu este planificat. 
Calendarul era dat peste cap. Este luna ianuarie, nu octombrie. 
Sunt luni de când trăiesc aiurea. Ba chiar am sărbătorit şi Patru 
lulie într-o altă zi. 


Mi-am dat seama de asta ieri, când făceam treabă prin inel. Şi 
am vrut să mă asigur că toate funcţionează perfect. Pentru 
înlocuitorul meu. 

Numai că nu va fi niciun înlocuitor. 

Charon a venit acum trei luni. Şi eu - eu l-am distrus. Nebun. 
Nebunie. Eu am fost nebun, am fost bolnav. Şi mi-am dat seama 
când a fost prea târziu. Mi-am dat seama ce am făcut. Doamne, 
Dumnezeule! Am plâns şi am hohotit ore în şir. 

Şi apoi am reglat calendarul de perete. Şi am uitat. Poate 
dinadins. Poate că nu suportam să îmi amintesc. Nu ştiu. Nu ştiu 
decât că am uitat. 

Dar acum îmi amintesc. Acum îmi amintesc tot. 

Scanerele mă anunţaseră atunci când Charon se apropia de 
inel. lar eu eram afară şi îl aşteptam. Mă uitam după el. 
Încercam să îmi imprim în minte imaginea întunericului cu stele 
ca să mă ţină toată viaţa. 

Charon a apărut din întunericul acela. Mi se părea că se mişcă 
prea încet în comparaţie cu navele inelare. Şi mi se părea că era 
atât de mic. Reprezenta salvarea mea, îl aducea pe înlocuitorul 
meu, dar părea atât de fragil şi stupid şi urât. Murdar. Imi 
aducea aminte de Pământ. 

Se îndrepta şovăielnic spre locul de andocare din zona 
locuibilă de pe Cerberus. Incet. Prea încet. Eu mă uitam la el. Şi, 
din senin, m-am întrebat ce anume aveam să le spun membrilor 
echipajului şi înlocuitorului meu. M-am întrebat ce vor crede 
despre mine. Şi am simţit o greutate în stomac. 

Şi brusc n-am mai putut să suport nava aceea. Brusc, mi s-a 
făcut teamă de ea. Brusc, am început să o urăsc. 

Aşa că am trezit vortexul. 

O flamă roşie, cu limbi lungi şi galbene, tot mai lungi, din care 
ţâşneau fulgere verzi şi albastre. Unul a trecut pe lângă Charon. 
Şi nava s-a cutremurat. 

Acum îmi spun că nu-mi dădeam seama ce fac. 

Charon nu era blindată. Ştiam că nu va putea face faţă 
energiilor din vortex. Ştiam asta. 

Atât de lent era Charon. Atât de iute era vortexul. Doar cât 
bate inima de două ori a durat până când vârtejul să atingă 
nava. La a treia bătaie o înghiţise deja. 

Atât de repede a dispărut că nici acum nu ştiu dacă s-a topit 
sau dacă s-a făcut fărâme sau franjuri sau ghem. Nu ştiu decât 


că nu ar fi putut să supravieţuiască vortexului. Însă nu-i niciun 

strop de sânge pe inelul meu stelar. Rămăşiţele ei sunt pe 

undeva în cealaltă parte a nulspaţiului. Dacă există rămăşiţe. 
Inelul şi întunericul sunt neschimbate. 


Din cauza asta mi-a fost atât de uşor să uit. Şi probabil că mi- 
am dorit-o foarte mult. 

Şi acum? Ce fac eu acum? Va afla Pământul despre cele 
petrecute aici? Va mai veni un înlocuitor? Vreau să mă duc 
acasă. Karen, eu... 


18 iunie 

Înlocuitorul meu a plecat astăzi de pe Pământ. 

Cel puţin aşa cred eu. Calendarul s-a stricat cumva şi nu mai 
sunt sigur de dată. Dar l-am reparat. 

În orice caz, nu cred că decalajul să fi fost mai mare de 
câteva ore, pentru că altminteri mi-aş fi dat seama. Prin urmare, 
înlocuitorul meu este pe drum. Fireşte că vor mai trece cel puţin 
trei luni până va ajunge aici. 

Dar bine măcar că vine. 


Bayonne, New Jersey 
iulie, 1971 


COMANDĂ PRIORITARĂ 


Traducere din limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


Amurgul pogora uşor peste Lacurile Alpine, în vreme ce 
Kabaraijian şi echipa sa reveniră dinspre peşteri. Era o după- 
amiază liniştită şi plăcută; umbrele înserării se contopeau cu 
verdele apelor, cu brizele dulci ale nopţii şi cu pălirea treptată a 
soarelui blând al lui Grotto. De la pupa şalupei, Kabaraijian 
privea amurgul şi-i asculta zgomotele ce răzbăteau peste 
toarcerea motorului. 

Grotto era o planetă tăcută, totuşi zgomotele existau, dacă 
ştiai să asculţi. Kabaraijian ştia. Stătea rigid la pupă, o siluetă 
zveltă cu piele oacheşă, păr lung, negru şi ochi căprui ce 
priveau visători. O mână subţire se odihnea pe genunchi; 
cealaltă fusese uitată pe capota motorului. Urechile lui ascultau 
bolborositul apei în siajul ambarcaţiunii, clipocitul vălurelelor ce 
unduiau la suprafaţă şi vântul legănând ramurile verzi ale 
copacilor de pe ţărmul apropiat. Ceva mai târziu, avea să audă 
şi zburătorii-nopţii, dar aceştia nu se înălţaseră deocamdată. 

În şalupă se aflau patru inşi, dar numai Kabaraijian asculta 
sau auzea. Ceilalţi bărbaţi, mai voinici, cu chipuri palide şi ochi 
inexpresivi, trecuseră de mult de etapa auzului. Purtau 
salopetele cenuşii ale morţilor şi în ceafa fiecăruia se găsea 
implantat un cip. Uneori, când controlerul cadavrelor era 
activat, Kabaraijian putea asculta şi vedea cu urechile şi cu ochii 
lor. Era însă greu, foarte greu, şi nu merita efortul. Imaginile şi 
sunetele pe care un manipulator de cadavre le simţea prin 
intermediul echipei sale reprezentau ecouri palide ale senzaţiilor 
reale, adesea utile, însă niciodată plăcute. 

lar acum, amurgul răcoros de pe Grotto constituia o pauză 
bine-venită. De aceea, controlerul lui Kabaraijian fusese 
dezactivat, iar mintea bărbatului, detaşată de morţi, se odihnea 
relaxată în propriul ei trup. Şalupa înainta neabătută în lungul 
țărmului şi gândurile lui Kabaraijian rătăceau leneşe atunci când 
se sinchisea să se gândească. În majoritatea timpului, prefera 
să stea pur şi simplu, să privească apa şi copacii şi să asculte. In 
timpul zilei, lucrase din greu cu echipa şi acum se simţea stors, 
golit. Gândirea - mai ales gândirea! — reprezenta un efort mai 


mare decât cel pe care accepta să-l facă. Prefera să contemple 
înserarea. 

Fu o călătorie lungă şi tăcută peste două lacuri mari şi unul 
mic, printr-o peşteră şi, finalmente, în amontele unui râu îngust 
şi iute. Kabaraijian ambala motorul şi parcursul deveni mai 
zgomotos, în vreme ce ambarcaţiunea îşi croia drum împotriva 
curentului. Noaptea se lăsase înainte ca el să ajungă la staţia 
riverană, o construcţie neregulată din piatră negru-albastră 
ridicată pe țărm. Ferestrele birourilor continuau totuşi să 
strălucească, proiectând o lumină galbenă, voioasă. 

Un chei lung din lemn de arbore-argintiu local se întindea pe o 
porţiune a râului, iar o duzină de şalupe identice cu cele ale lui 
Kabaraijian fuseseră deja amarate pentru noapte. Existau totuşi 
şi spaţii goale. Kabaraijian alese unul dintre ele şi-şi pilotă 
ambarcaţiunea într-acolo. 

După ce asigură şalupa, strecură caseta sub un braţ şi sări pe 
chei. Mâna sa liberă se îndreptă către centură şi atinse 
controlerul. Umbre vagi ale unor percepții îi plutiră în minte, dar 
Kabaraijian le împinse în lături şi trezi morţii cu o comandă 
neauzită. Cadavrele se ridicară, pe rând, şi ieşiră din şalupă. 
După aceea îl urmară pe Kabaraijian în staţie. 

Munson aştepta în birou - un individ gras, şleampăt, cu păr 
sur, cute în jurul ochilor şi un aer patern. Stătea cu picioarele pe 
masă şi citea un roman. Când Kabaraijian intră, îi zâmbi, cobori 
picioarele şi lăsă volumul din mână, introducând cu atenţie un 
semn de carte. 

— Salut, Matt, rosti el. De ce naiba vii întotdeauna ultimul? 

— Pentru că de obicei plec primul, surâse Kabaraijian. 

Era replica lui cea mai nouă. În fiecare seară, Munson îi punea 
aceeaşi întrebare şi se aştepta mereu să vină cu alt răspuns. 
Acum păru doar pe jumătate încântat de cel auzit. 

Kabaraijian puse caseta pe masă şi o deschise. 

— N-a fost o zi rea, comentă el. Patru pietre bune şi 
douăsprezece mai mici. 

Munson luă câteva pietricele cenuşii din caseta metalică, 
capitonată, şi le studie. În forma aceea nu arătau deloc grozav, 
dar şlefuite şi faţetate aveau să fie cu totul altceva: voylburi. 
Erau pietre preţioase fără scânteieri, însă aveau propria lor 
frumuseţe. Cele mai valoroase păreau cristale de ceaţă 
mişcătoare, pline de culori delicate, de taine şi visuri fragile. 


Munson încuviinţă din cap şi aruncă pietricelele înapoi în 
casetă. 

— Nu-i rău! întotdeauna faci treabă bună, Matt. Ştii unde să 
cauţi. 

— Asta înseamnă să vii ultimul şi să nu te grăbeşti. Mă uit în 
jurul meu. 

Celălalt strecură caseta sub masă şi se răsuci spre consola 
calculatorului, o inserţie de plastic alb în odaia lambrisată cu 
lemn. Trecu voylburile în inventar şi ridică ochii. 

— Vrei să-ţi speli cadavrele? 

Kabaraijian clătină din cap. 

— Nu-n seara asta. Sunt obosit. O să le las aşa. 

— Bine, zise Munson. 

Se sculă şi deschise uşa dinapoia mesei sale. Kabaraijian îl 
urmă, iar cei trei bărbaţi morţi se luară după el. In spatele 
birourilor se aflau barăci lungi, cu acoperişuri scunde, conţinând 
doar şiruri de paturi din lemn. Majoritatea erau ocupate. 
Kabaraijian îşi conduse morţii spre trei paturi goale şi-i întinse 
pe ele. După aceea dezactiva controlerul. Ecourile din mintea sa 
dispărură şi cadavrele rămaseră nemişcate. 

Reveni apoi cu Munson în birou şi mai flecăriră câteva minute. 
În cele din urmă, celălalt reveni la romanul său şi Kabaraijian 
ieşi în noaptea răcoroasă. 

îndărătul staţiei se găsea un şir de scutere aparţinând 
companiei, însă bărbatul le ignoră, preferând să umble zece 
minute pe jos, de la râu la aşezare. Merse cu pas relaxat şi egal 
pe drumul forestier, oprindu-se la răstimpuri pentru a îndepărta 
din cale lianele şi crengile joase. Intotdeauna era o plimbare 
plăcută. Nopțile erau  liniştite, brizele  înmiresmate cu 
parfumurile fructelor din arbori şi la tot pasul răsunau cântecele 
zburătorilor-nopţii. 

Aşezarea era mai mare, mai luminată şi mai zgomotoasă 
decât staţia riverană - o aglomerare de locuinţe, localuri şi 
prăvălii, construite alături de portul spaţial. Câteva erau făcute 
din lemn şi piatră, totuşi majoritatea coloniştilor se mulţumeau 
cu prefabricatele din plastic oferite gratuit de companie. 

Kabaraijian străbătu străzile recent pavate, până la una dintre 
relativ puţinele construcţii din lemn. Deasupra uşii tavernei se 
afla o firmă masivă tot din lemn, dar lipsită de becuri electrice. 
înăuntru, găsi lumânări, jilţuri masive, capitonate şi un foc 


adevărat, din buşteni. Era un loc tihnit, cel mai vechi local de pe 
Grotto, barul favorit al manipulatorilor de cadavre, al vânătorilor 
şi al personalului din staţia riverană. 

Un răcnet puternic îl întâmpină când intră: 

— Hei, Matt! Vin-aici! 

Kabaraijian descoperi sursa glasului şi se apropie de masa din 
colţ, unde Ed Cochran răsucea între palme o halbă. Ca şi 
Kabaraijian, bărbatul purta uniforma  alb-albastră a 
manipulatorilor de cadavre. Era înalt şi slab, cu un chip îngust, 
veşnic zâmbitor, şi o claie de păr blond-roşcat. 

Satisfăcut, Kabaraijian se aşeză pe scaunul din faţa lui. 

Cochran surâse. 

— Vrei o bere? îl întrebă. Am putea împărţi o carafă. 

— Nu, mulţumesc. În seara asta am chef de nişte vin. Ceva 
aromat, dulce şi gros. 

— Cum a mers? 

— Bine, ridică din umeri Kabaraijian. Patru pietre frumoase şi 
o duzină dintre cele mici. Munson mi-a oferit o evaluare bună. 
Mâine ar trebui să fie şi mai bine. Am găsit un locşor nou. 

Se răsuci spre bar şi ridică braţul. Barmanul încuviinţă, iar 
vinul şi paharele apărură peste câteva minute. 

Kabaraijian îşi umplu un pahar şi sorbi, în vreme ce Cochran 
povestea cum se descurcase el. Nu avusese o zi grozavă - doar 
şase pietre şi niciuna mare. 

— Ar trebui să mergi mai departe, clătină din cap Kabaraijian. 
Peşterile din jur au fost destul de explorate, dar Lacurile Alpine 
acoperă suprafeţe întinse. Caută un loc nou. 

— De ce să-mi mai bat capul? se încruntă celălalt. Oricum nu 
le ţin pentru mine. Ce câştigi în plus că te-omori cu alergătura? 

Kabaraijian legănă încetişor paharul, rotind vinul din interior, 
şi-i privi adâncul rubiniu ca un vis. 

— Sărmane Ed! vorbi el pe un ton jumătate trist, jumătate 
batjocoritor. Tu nu vezi decât oboseala. Grotto este o planetă 
frumoasă. Pe mine nu mă deranjează kilometrii suplimentari, 
dimpotrivă. Probabil că în timpul liber aş călători pe planetă 
dacă n-aş fi plătit să fac asta. Faptul că găsesc pietre mai mari 
şi că-mi cresc evaluările... ei bine, asta-i de acum un bonus. 

Cochran zâmbi şi clătină din cap. 

— Eşti nebun, Matt! spuse el cu afecţiune. Eşti singurul 
manipulator de cadavre din univers care ar fi fericit să fie plătit 


în peisaje. 

Kabaraijian zâmbi şi el - o uşoară ridicare a colţurilor gurii. 

— Eşti insensibil, zise pe un ton acuzator. 

Cochran comandă altă halbă. 

— Uite ce-i, Matt, trebuie să fii practic! Cum să nu, Grotto este 
minunată, dar n-o să rămâi aici toată viaţa. 

Lăsă berea pe masă şi-şi ridică mâneca hainei, ca să-şi arate 
brăţara masivă. Aurul scânteie stins în lumina lumânărilor, iar 
safirele sclipiră cu focuri de un albastru-întunecat. 

— Cândva, gunoaiele astea erau valoroase... înainte de a se 
descoperi tehnologia de sintetizare a lor. Acelaşi lucru se va 
petrece şi cu voylburile. Ştii bine că aşa va fi. Deja se lucrează în 
direcţia asta. Să zicem că ţi-au mai rămas doi-trei ani. Şi după 
aceea? După aceea, nu vor mai avea nevoie de manipulatori de 
cadavre. Aşa că vei pleca, fără să fii mai bogat decât la venirea 
aici. 

— Nu-i chiar aşa, zise Kabaraijian. Staţia plăteşte destul de 
bine şi evaluările mele n-au fost rele. Am economisit nişte bani. 
In plus, poate că nu voi pleca. Imi place Grotto. Poate că voi 
rămâne şi mă voi alătura coloniştilor sau aşa ceva. 

— Şi ce vei face? Agricultură? O să lucrezi într-un birou? Pe 
mine nu mă prosteşti, Matt! Eşti un manipulator de cadavre şi 
asta vei fi mereu. lar peste doi ani, Grotto nu va mai avea 
nevoie de cadavre. 

Kabaraijian oftă. 

— Şi? întrebă el. Ce propui? 

Cochran se aplecă spre el. 

— Te-ai gândit la ceea ce ţi-am spus? 

— Da, dar nu-mi sună bine. In primul rând, nu cred c-ai reuşi. 
Securitatea de la portul spaţial este strictă, tocmai pentru a opri 
contrabanda de voylburi. Şi, chiar dacă ai reuşi, eu nu doresc să 
particip la aşa ceva. Imi pare rău, Ed... 

— Eu cred că ar merge, rosti apăsat Cochran. Tipii de la portul 
spaţial sunt şi ei oameni... Pot fi ispitiţi. De ce să se aleagă 
compania cu toate voylburile, iar noi doar cu oboseala? 

— Compania deţine concesiunea. 

— Cum să nu! flutură Cochran din braţ. Şi ce dacă? Cine-i dă 
dreptul ăsta? Şi noi merităm câteva blestemăţii dintr-astea, 
pentru noi, câtă vreme mai au vreo valoare. 

Kabaraijian suspină din nou şi-şi reumplu paharul. 


— Uite ce-i, în privinţa asta sunt perfect de acord. Poate c-ar 
trebui să ne plătească mai mult sau să ne dea un procent din 
voylburi. Totuşi nu merită riscul. Dacă ne prind, ne vom pierde 
echipele și vom fi evacuaţi. Nu vreau asta, Ed, şi n-o să risc. 
Grotto este prea bună pentru mine şi nu intenţionez să-i dau cu 
piciorul. Să ştii că unii ne consideră norocoşi. Majoritatea 
manipulatorilor de cadavre nu apucă niciodată să lucreze într-un 
loc ca Grotto. Ajung la liniile de asamblare de pe Skrakky ori în 
minele de pe New Pittsburgh. Eu am văzut locurile alea şi nu mă 
încântă. N-am de gând să risc să revin la aşa ceva. 

Cochran ridică ochii implorator spre tavan şi îşi desfăcu 
braţele neajutorat. 

— Eşti incorigibil, clătină el din cap, incorigibil! 

Reveni după aceea la halba sa. Kabaraijian zâmbea. 

Mulţumirea lui se risipi peste câteva minute, când Cochran se 
încordă pe neaşteptate şi se strâmbă peste masă. 

— La dracu’, mormăi el, uite-i pe Bartling! Ce naiba caută 
aici? 

Kabaraijian se întoarse spre uşă, unde nou-venitul rămăsese 
locului, aşteptând să-şi acomodeze ochii cu semiîntunericul. Era 
un bărbat voinic, cu o alură sportivă, care ajunsese să se 
rotunjească odată cu trecerea anilor, afişând acum un pântece 
considerabil. Individul avea păr negru, cu câteva şuviţe albe, o 
barbă neagră şi ţepoasă şi purta o tunică multicoloră, la modă. 

Alţi patru bărbaţi intraseră după el şi îl flancau. Erau mai 
tineri şi mai mătăhăloşi, cu chipuri dure şi muşchi impresionanţi. 
Gărzile de corp erau cât se putea de fireşti. Lui Lowell Bartling i 
se dusese vestea că-i detesta pe manipulatorii de cadavre, iar 
taverna era ticsită de aceştia. 

Bartling îşi încrucişă braţele la piept şi îşi plimbă privirea prin 
încăpere. Rânjea. Începu să vorbească. 

Nici n-apucă să termine primul cuvânt, că şi fu întrerupt. Unul 
dintre cei aşezaţi în faţa tejghelei barului emise un sunet vulgar 
şi râse. 

— Salve, Bartling! spuse el. Ce cauţi p-aici? Crezusem că nu 
te amesteci printre noi, drojdia societăţii. 

Chipul lui Bartling se crispă, dar rânjetul îi rămase 
neschimbat. 

— De obicei, n-o fac, dar mi-am rezervat plăcerea de a face 
personal acest anunţ. 


— Pleci de pe Grotto! răcni cineva şi toţi cei de la bar 
izbucniră în hohote de râs. 

— Să bem pentru chestia asta! adăugă altă voce. 

— Nu, clătină din cap Bartling. Nu, amice, vo; plecaţi! Privi în 
jur, savurând momentul. Mă bucur să vă anunţ că Bartling 
Associates tocmai a achiziţionat concesiunea voylburilor. La 
sfârşitul lunii preiau staţia riverană. Şi, evident, primul meu act 
va fi să renunţ la toţi manipulatorii de cadavre. 

Brusc, încăperea se cufundă în tăcere, odată cu înţelegerea 
implicaţiilor afirmației respective. Într-un colţ al localului, 
Cochran se ridică încet în picioare. Kabaraijian rămase aşezat, 
buimăcit. 

— Nu poţi face una ca asta! se răsti Cochran belicos. Avem 
contracte! 

Bartling se întoarse spre el. 

— Contractele pot fi anulate, îi răspunse, şi asta se va şi 
întâmpla cu ele. 

— Nemernicule! şuieră cineva. 

Gărzile de corp se încordară. 

— Ai grijă cum vorbeşti, minte-moartă! rosti unul dintre ei. 

În toată încăperea, oamenii începuseră să se ridice de la 
mese. 

Cochran era palid de furie. 

— Lua-te-ar dracu’, Bartling! strigă el. Cine te crezi? N-ai 
niciun drept să ne alungi de pe planetă! 

— Ba am toate drepturile, răspunse Bartling. Grotto este o 
planetă bună, curată şi frumoasă. Aici n-au ce căuta cei ca voi. 
A fost o greşeală să vă aducem şi am spus-o din capul locului. 
Chestiile alea cu care lucraţi contaminează aerul. lar voi sunteţi 
încă şi mai răi. Lucraţi cu cadavrele voluntar, pentru bani. Mă 
dezgustaţi! Nu aparţineţi lui Grotto. lar acum sunt în măsură să 
m-asigur c-o să plecaţi. Făcu o scurtă pauză, apoi zâmbi: Minţi- 
moarte, adăugă el, scuipând cuvântul. 

— Bartling, o să-ţi zbor creierii! răcni unul dintre manipulatori. 
Se auzi un vuiet general de aprobare. Câţiva bărbaţi porniră 
spre el. 

Se opriră brusc, când Kabaraijian rosti încetişor: 

— Nu, aşteptaţi! 

De-abia ridicase tonul, dar atrăsese atenţia oamenilor furioşi. 
Străbătu mulţimea şi se opri în faţa lui Bartling, părând mult mai 


calm decât se simţea. 

— ţi dai seama, sper, vorbi el cu glas stăpânit şi raţional, că, 
fără cadavre, costurile de exploatare vor creşte, ceea ce va 
reduce profitul. 

— Bineînţeles că-mi dau seama, aprobă celălalt. Sunt de 
acord să suport pierderea. Vom folosi oameni ca să extragem 
voylburile. Oricum, pietrele sunt prea frumoase pentru cadavre. 

— O să pierzi banii de pomană. 

— Nu cred. O să scap de cadavrele voastre puturoase. 

Kabaraijian surâse tăios. 

— Poate că de unele, dar nu de toate, domnule Bartling. 
Poate că ne poţi anula contractele, însă nu ne poţi alunga de pe 
Grotto. Eu, unul, refuz să plec. 

— Atunci vei muri de foame. 

— Nu-mi mai plânge şi tu de milă! O să-mi găsesc altă 
ocupaţie. Nu eşti stăpânul planetei. Şi o să-mi păstrez 
cadavrele. Morţii pot fi utilizaţi la multe treburi... Atât că, 
deocamdată, nu ne-am gândit la toate posibilităţile. 

Rânjetul lui Bartling se şterse brusc. 

— Dacă rămâi, îl fixă pe manipulator cu o privire dură, îţi 
promit că-ţi va părea tare, tare rău! 

— Chiar aşa? râse Kabaraijian. Ei bine, iar eu îţi promit că, în 
fiecare noapte, îmi voi trimite unul dintre morţi la tine acasă, 
după ce te-ai culcat, ca să se strâmbe la ferestre şi să scoată 
zgomote ciudate. 

Râse din nou, mai sonor. Cochran i se alătură, apoi alţii. 
Curând, întregul local hohotea. 

Bartling se înroşi la faţă, clocotind de furie. Venise aici ca să- 
şi bată joc de duşmanii săi, să-şi sărbătorească triumful, dar 
acum situaţia se inversase. Aceştia râdeau în faţa învingătorului, 
îşi băteau joc de el, lipsindu-i de satisfacţie. Rămase locului un 
minut lung, după care se răsuci şi ieşi mânios pe uşă. Gărzile de 
corp îl urmară. 

Râsetele mai Continuară o vreme după plecarea lui, iar câţiva 
manipulatori îl bătură pe Kabaraijian pe spate, când reveni la 
masa lui. Cochran era şi el încântat. 

— L-ai făcut praf, îi zise când se aşezară. 

Kabaraijian însă nu mai zâmbea. Se lăsă greoi pe scaun şi 
întinse aproape imediat mâna spre paharul cu vin. 

— Cum să nu, mormăi el printre sorbituri, cum să nu... 


Cochran îl privi intrigat. 

— Nu prea savurezi triumful. 

— Nu! Kabaraijian îşi examină paharul. Nemernicul ăla m-a 
iritat şi m-a făcut să doresc să-i dau o lecţie. Mă-ntreb numai 
dacă voi putea... Ce pot face cadavrele pe Grotto? 

Ochii i se plimbară prin taverna care, deodată, devenise 
foarte posomorâtă. 

— Au început să conştientizeze, îi spuse lui Cochran. Fac 
prinsoare că toţi discută despre plecare. 

Cochran încetase să mai surâdă. 

— Unii dintre noi vor rămâne, replică el, nesigur. Putem face 
agricultură cu cadavrele... sau altceva. 

— Nu cred, îl privi Kabaraijian. Roboții sunt mult mai eficienţi 
în agricultură. lar morţii sunt prea stângaci pentru orice, cu 
excepţia celor mai necalificate munci... sunt mult prea lenți 
pentru vânătoare... Îşi mai turnă vin şi reflectă cu voce tare: 
Sunt buni pentru munca în ateliere sau pentru conducerea unei 
autocârtiţe în minerit, însă pe Grotto nu există aşa ceva. Pot 
extrage vovylburi cu perforatoare, atât doar că Bartling ne scoate 
din domeniul ăsta de activitate. 

Clătină din cap. 

— Nu ştiu, Ed, continuă el. N-o să fie uşor. Ba chiar s-ar putea 
să fie imposibil. Având concesiunea voylburilor, Bartling este 
acum mai tare decât compania coloniştilor. 

— Asta fusese şi ideea. Compania ne pune pe picioare, iar noi 
o cumpărăm pe măsură ce ne dezvoltăm. 

— Adevărat, dar Bartling s-a dezvoltat mult mai rapid. Acum 
se poate realmente folosi de puterea pe care a dobândit-o. Nu 
m-ar surprinde dacă ar introduce un amendament prin care să 
interzică staționarea cadavrelor pe planetă. Asta chiar că ne-ar 
sili să plecăm. 

— Ar putea face aşa ceva? Cochran se enervase din nou şi 
tonul vocii i se ridică. 

— Poate - dacă-l lăsăm. Mă-ntreb... zise Kabaraijian legănând 
gânditor paharul. Crezi că a bătut deja palma? 

Cochran păru derutat. 

— Păi... aşa a zis. 

— Da, nici eu nu cred că s-ar fi lăudat, dacă nu s-ar fi 
întâmplat deja. Cu toate astea, sunt curios cum ar reacţiona 
compania dacă altcineva ar veni cu o ofertă mai bună. 


— Cine? 

— Poate că noi. Kabaraijian sorbi din vin şi urmă: Ne adunăm 
toţi manipulatorii şi punem la bătaie tot ce avem. Ar trebui să fie 
o sumă frumuşică. Poate că am reuşi să cumpărăm noi înşine 
staţia riverană. Sau altceva - dacă Bartling a parafat afacerea 
cu voylburile. Este o idee... 

— Nu cred, n-o să meargă! clătină din cap Cochran. Poate că 
tu ai ceva bani, Matt, dar eu n-am un sfanţ. Pe majoritatea i-am 
cheltuit aici. In plus, chiar dacă o parte dintre băieţi ar avea 
banii ăştia, n-ai putea să-i pui laolaltă... 

— Poate că nu, dar merită să-ncerc. Organizarea împotriva lui 
Bartling este singura modalitate prin care vom fi capabili să ne 
menţinem pe Grotto, în cele din urmă. 

Cochran îşi termină berea şi mai comandă una. 

— Nici vorbă! Bartling este prea puternic. O să ţi-o tragă 
dacă-l deranjezi prea mult. Eu am o idee mai bună. 

— Contrabanda cu voylburi, zâmbi Kabaraijian. 

— Exact,  încuviinţă celălalt. Poate că acum o să-mi 
reconsideri propunerea. Dacă Bartling o să ne alunge de pe 
planetă, cel puţin să luăm nişte voylburi cu noi. Asta ne-ar 
asigura, oriunde ne-am duce. 

— Eşti incorigibil, clătină din cap Kabaraijian. Sunt gata să 
pun prinsoare că jumătate dintre manipulatorii de pe Grotto vor 
încerca acum acelaşi lucru. La plecarea noastră, securitatea 
portului spaţial va fi sporită. Te vor prinde, Ed, şi o să-ţi pierzi 
echipa, sau şi mai rău. Este posibil ca Bartling să încerce chiar 
să forţeze legislaţia morţilor şi să înceapă să exporte cadavre. 

Cochran păru tulburat de idee. Manipulatorii aveau contacte 
prea frecvente cu morţii ca să fie încântați de ideea de a deveni 
unii dintre aceştia. Ei tindeau să se adune pe planete fără 
legislaţie a morţilor, unde delictele capitale continuau să fie 
pedepsite prin închisoare sau execuţii „curate”. Grotto era acum 
o planetă curată, însă legile se puteau schimba. 

— Imi pot pierde echipa oricum, zise Cochran. Dacă Bartling 
ne dă afară, va trebui să vând din cadavre ca să-mi cumpăr 
biletul de plecare. 

Kabaraijian zâmbi. 

— În cel mai rău caz, mai ai o lună la dispoziţie şi există 
destule voylburi pe care să le găseşti. Ridică paharul. Hai noroc! 
Să bem pentru Grotto. Este o planetă frumoasă şi mai putem 


rămâne aici o vreme. 
Cochran înălţă din umeri şi ciocni cu halba lui. 
— Aşa-i, aprobă el, însă rânjetul nu-i ascundea îngrijorarea. 


În dimineaţa următoare, Kabaraijian se prezentă devreme la 
staţie, pe când soarele lui Grotto se străduia să risipească 
pâclele râului. Şalupele goale erau amarate la chei, legănându- 
se în sus şi în jos în ceața care se destrăma cu iuţeală. 

Ca întotdeauna, Munson se afla în birou. Alături de el se 
găsea, surprinzător, Cochran. Amândoi ridicară ochii când 
Kabaraijian intră în odaie. 

— 'Neaţa, Matt, vorbi grav Munson. Ed mi-a povestit ce s-a 
întâmplat aseară. (Dintr-un motiv sau altul, astăzi îşi trăda 
vârsta mai mult ca oricând.) îmi pare rău. N-am ştiut. 

Kabaraijian surâse. 

— Nici nu mă gândisem că ai fi ştiut. Totuşi, dacă auzi ceva, 
dă-mi de ştire. Nu vrem să cedăm fără luptă. Se uită spre 
Cochran. Ce cauţi aici aşa de dimineaţă? De obicei, faci ochi 
abia la amiază. 

— Aşa-i, rânji celălalt, dar acum m-am decis s-o iau devreme. 
Dacă vreau să-mi păstrez echipa, am nevoie de evaluări bune 
luna asta. 

Munson scosese de sub masă două casete. Le întinse 
manipulatorilor şi aprobă din cap. 

— Uşa din spate e deschisă, le spuse. Vă puteţi lua morţii 
oricând doriţi. 

Kabaraijian porni să ocolească masa, dar Cochran îl prinse de 
braţ. 

— Cred c-o să-ncerc spre est, zise el. Sunt pe-acolo nişte 
peşteri care încă n-au fost examinate cu atenţie. Tu unde 
mergi? 

— Spre vest. Ţi-am spus c-am găsit un loc nou şi bun. 

Cochran dădu din cap. Apoi merseră împreună în odaia din 
spate şi-şi activară controlerele. Cinci morţi coborâră din paturi 
şi-i urmară,  târşâindu-şi picioarele. Înainte de plecare, 
Kabaraijian îi mulţumi lui Munson. Bătrânul îi spălase cadavrele 
şi le hrănise. 

Când ajunseră la docuri, ceața se risipise aproape complet. 
Kabaraijian îşi sui echipa în şalupă şi se pregăti să pornească. 
Cochran însă îl opri, cu o expresie de stânjeneală pe chip. 


— Ăăă... Matt, spuse el stând pe chei, locul ăla nou... despre 
care povesteai, este cu adevărat bun? 

Kabaraijian încuviinţă din cap, ţinându-şi ochii întredeschişi. 
Soarele tocmai se ridicase deasupra vârfurilor copacilor şi 
proiecta o aură în jurul capului lui Cochran. 

— Ai fi de acord să vin şi eu? întrebă Cochran plecându-şi 
privirea. Era o solicitare neobişnuită. Normal era ca fiecare 
manipulator să exploreze singur, să găsească şi să-şi exploateze 
propria peşteră de voylburi. 

— Ştii, dacă a mai rămas doar o lună, probabil că n-o să poţi 
culege totul... dacă-i un loc atât de bun pe cât spui. Şi am 
nevoie de evaluări bune - am mare nevoie de ele! 

Kabaraijian putea să-şi dea seama că nu-i venise uşor să-l 
roage. Îi zâmbi. 

— Nicio problemă, îi spuse. Sunt destule, ia-ţi şalupa şi ţin-te 
după mine. 

Cochran aprobă din cap şi se sili să-i surâdă. Porni pe chei 
spre şalupa lui, urmat de morţi. 

Călătoria în aval era mai uşoară decât cea în amonte şi mult 
mai rapidă. Kabaraijian ajunse repede la lac şi ambală motorul 
peste întinderea verde, scânteietoare, ridicând o jerbă de stropi. 
Era o dimineaţă minunată, cu un soare puternic şi un vânticel 
înviorător, care  biciuia apa, stârnind vălurele. În ciuda 
evenimentelor din seara anterioară, prospectorul se simţea 
voios. Acela era efectul planetei asupra sa. Într-un fel, atunci 
când se afla pe Lacurile Alpine avea impresia că-l poate învinge 
pe Bartling. 

Se mai confruntau cu probleme similare şi pe alte planete. 
Bartling nu era singurul care-i ura pe manipulatori. Încă de la 
prima operaţie, când creierul unui om fusese extras din craniul 
său şi înlocuit cu sintecreierul unui mort, mulţi protestaseră, 
afirmând că practica era o perversiune, iar manipulatorii - nişte 
indivizi impuri şi păgâni. Se obişnuise cu prejudecata aceea; 
făcea parte din meseria lui. O mai învinsese şi înainte. Îl putea 
învinge şi acum pe Bartling. 

Prima parte a drumului era cea mai rapidă. Şalupele 
traversară în goană două lacuri mari, trecând pe lângă maluri 
ticsite de arbori-argintii şi balansoare din care se revărsau liane. 
Apoi, însă, începură să încetinească, pe măsură ce lacurile se 
îngustau şi abundau în vegetaţie acvatică, iar ţinutul devenea 


mai sălbatic. Pe ţărmuri, arbori-argintii impunători şi balansoare 
stranii lăsau loc haosului de tufişuri dese, roşii şi negre, de 
măceşi, ca şi arborilor pitici şi contorsionaţi ce nu fuseseră încă 
botezați în vreun fel. Solul tot mai accidentat şi stâncos lăsă loc 
finalmente munţilor. 

Apoi începură să treacă prin peşteri. 

Acestea erau realmente de ordinul sutelor, perforând munţii 
ce înconjurau zona respectivă din toate părţile. Nu fuseseră 
niciodată cartate în întregime. Erau prea multe şi părea că se 
leagă toate între ele, alcătuind un labirint natural incredibil de 
complex. Majoritatea erau pe jumătate inundate; fuseseră 
săpate în roca moale a muntelui de pâraiele şi râurile ce 
continuau să le străbată. 

Un străin se putea rătăci cu uşurinţă în aceste peşteri, dar 
străinii nu veneau niciodată aici. lar manipulatorii de cadavre nu 
se rătăceau niciodată. Era tărâmul lor. Aici aşteptau voylburile, 
în mantii de piatră şi beznă. 

Toate şalupele erau echipate cu proiectoare. Kabaraijian îl 
aprinse pe al său de îndată ce pătrunse în prima peşteră şi 
încetini. Urmându-l îndeaproape, Cochran procedă la fel. 
Canalele ce străbăteau peşterile erau puţin adânci şi nu merita 
să rişti să-ţi distrugi fundul ambarcaţiunii. 

La început, canalul era îngust, iar pereţii umezi şi sclipitori de 
piatră moale, verzuie păreau să-i apese din ambele părţi. 
Treptat însă pereţii se îndepărtară, în vreme ce curentul purtă 
şalupele într-o uriaşă sală subterană. Caverna era la fel de mare 
ca portul spaţial, plafonul fiind invizibil în semiîntunericul de 
deasupra. Nu după mult timp, pereţii dispărură în beznă, iar 
ambarcaţiunile călătoriră ca două emisfere micuţe de lumină pe 
suprafaţa aproape nemişcată a unui lac rece şi negru. 

Apoi, în faţa lor, pereţii reapărură. De data aceasta, în loc de 
un singur coridor se zăreau mai multe. Curentul săpase o intrare 
şi cel puţin şase ieşiri. 

Kabaraijian cunoştea peştera. Fără ezitare, conduse şalupa în 
coridorul cel mai larg, din extrema dreaptă. Cochran îl urmă, 
ţinându-se în siajul său. Aici exista o pantă descendentă şi 
ambarcaţiunile reîncepură să-şi mărească viteza. 

— Atenţie! avertiză Kabaraijian la un moment dat. Plafonul 
coboară! 

Cochran flutură braţul în semn de înţelegere. 


Avertismentul venise aproape în ultima clipă. În vreme ce 
pereţii se depărtau treptat, plafonul stâncos de deasupra lor se 
apropia întruna, lăsând iluzia că nivelul apei se ridica. 
Kabaraijian îşi aminti cum transpirase prima dată când intrase 
aici; şalupa mergea prea rapid şi se temuse că avea să se 
ciocnească de tavan. 

Fusese însă o spaimă lipsită de temei. Tavanul cobori destul 
de mult ca să le atingă capetele, după care porni să se înalțe la 
un nivel decent; între timp, canalul se lărgi şi mai mult, iar în 
lungul fiecărui perete apărură bancuri de nisip moale. 

În cele din urmă, coridorul se ramifică şi, de data aceasta, 
Kabaraijian alese varianta din stânga. Era mică, întunecată şi 
îngustă, şalupa de-abia având loc să se strecoare. Nu era totuşi 
lungă şi, după câteva zeci de metri, îi scoase într-o a doua 
cavernă uriaşă. 

O traversară iute şi pătrunseră în geamăna ei, pe sub o 
arcadă grotescă de piatră. Urmă apoi un alt coridor întortocheat, 
alte ramificații şi coturi. Kabaraijian le parcurse calm, aproape 
fără să gândească, de-abia având nevoie să gândească. Acestea 
erau peşterile sale; secţiunea aceasta din subteranele muntelui 
reprezenta domeniul lui, unde lucrase luni întregi. Ştia încotro 
se îndrepta. Şi, în cele din urmă, ajunseră la destinaţie. 

Sala era vastă şi spectrală. Hăt deasupra apei puţin adânci, 
plafonul fusese erodat şi lumina pătrundea prin trei spărturi 
mari, scăldând caverna într-o strălucire verzui-întunecată, 
reflectându-se din pereţii verde-palid şi din suprafaţa întinsă a 
lacului. 

Şalupele ieşiră dintr-o fisură îngustă a peretelui peşterii, 
purtate de curenţii reci şi întunecaţi. Atingând lumina, apa 
devenea ca de smarald, încălzindu-se şi reducându-şi viteza. 
Ambarcaţiunile încetiniră şi înaintară fără grabă spre plajele de 
nisip alb ce tiveau interiorul grotei. 

Kabaraijian se apropie de una dintre plaje şi sări în apă, 
trăgând şalupa pe nisip. Cochran îi urmă exemplul şi rămaseră 
unul lângă celălalt, după ce ambele ambarcaţiuni se aflau în 
siguranţă. 

— Mda, făcu Cochran privind în jur. E frumos. Normal, de 
altfel. Tu eşti ăla care-şi găseşte un loc frumos în care să 
lucreze, în vreme ce noi, restul, stăm până la genunchi în apă şi 
ne chinuim cu proiectoarele. 


— L-am descoperit ieri, zâmbi Kabaraijian. E absolut neatins. 
Uite, îi arătă peretele, de-abia am început. 

În jurul zonei unde lucrase, bolovanii alcătuiau un semicerc 
aproximativ, iar din perete lipsea o porţiune. Cu toate acestea, 
acea mare parte a lui era neatinsă, întinzându-se în ambele 
părţi, ca o perdea verde sclipitoare. 

— Eşti sigur că nimeni nu mai ştie de locul ăsta? întrebă 
Cochran. 

— Aproape sigur. De ce? 

Celălalt ridică din umeri. 

— Când treceam prin peşteri, am fost gata să jur c-am auzit 
înapoia noastră un motor de şalupă. 

— Probabil ecoul, zise Kabaraijian. Privi către şalupa sa. 
Oricum, e timpul să-ncepem treaba. 

Îşi activă controlerul şi cele trei siluete imobile din 
ambarcaţiune începură să se mişte. _ 

Bărbatul rămase pe nisip, nemişcat, privindu-le. In timp ce le 
observa, undeva în adâncul minţii se vedea pe sine prin ochii 
lor. Morţii se ridicară rigizi; doi coborâră pe nisip. Al treilea se 
apropie de lada de la provă şi porni să descarce echipamentul: 
perforatoare, târnăcoape şi lopeţi. Apoi, cu braţele pline, cobori 
şi el din şalupă şi se alătură celorlalţi. 

Desigur, în realitate, niciunul dintre ei nu se mişca din voinţă 
proprie. Totul îl făcea Kabaraijian. El le acţiona picioarele, el le 
întindea braţele şi strângea degetele. Comenzile lui, preluate de 
controler şi amplificate de sintecreier, confereau viaţă acestor 
corpuri. Sintecreierele asigurau desfăşurarea funcțiilor 
automate, însă manipulatorul asigura voinţa cadavrelor. 

Nu era uşor şi era departe de a fi perfect. Percepţiile primite 
de manipulator erau rareori utile; în majoritatea cazurilor, el 
trebuia să-şi supravegheze cadavrele ca să ştie ce făceau. 
Mânuirea lor era arareori graţioasă; morţii se mişcau încet şi 
stângaci, neavând capacitatea de a executa acţiuni de precizie. 
Un cadavru putea lovi cu târnăcopul, însă nici cel mai bun 
manipulator n-ar fi reuşit să facă un mort să coasă un nasture 
ori să vorbească. 

Un manipulator nepriceput de-abia putea mişca un cadavru. 
Pentru dirijarea chiar şi a unui singur mort era necesară o 
coordonare, dacă, la rândul său, manipulatorul se ocupa şi cu 
altceva. Trebuia să separe comenzile adresate cadavrului de 


cele către propriii săi muşchi. Majoritatea reuşeau acest lucru, 
însă dificultatea sporea odată cu numărul membrilor echipei. 
Recordul pentru un singur manipulator era de douăzeci şi şase 
de cadavre, dar tot ceea ce făcuse respectivul fusese să le pună 
să mărşăluiască în coloană. Când morţii nu executau toţi 
aceeaşi acţiune, munca manipulatorului devenea extrem de 
complexă. 

Kabaraijian avea o echipă de trei - toţi morţi excelenti, 
cadavre în stare foarte bună. Fuseseră bărbaţi zdraveni şi încă 
erau; Kabaraijian plătea taxe suplimentare pentru hrană, ca să-i 
ţină în formă. Unul avea părul negru şi o cicatrice pe un obraz, 
altul era blond, tânăr şi pistruiat, iar al treilea avea părul 
împletit în codițe castanii. Altfel, erau interşanjabili; toţi aveau 
cam aceeaşi înălţime, greutate şi constituţie. Cadavrele n-au 
personalitate. O pierd odată cu mintea. 

Echipa lui Cochran, care cobora acum pe nisip, ascultând 
ordinele bărbatului, era mai puţin impresionantă. Formată 
numai din doi morţi, nu avea niciun specimen de gradul întâi. 
Primul cadavru era destul de voinic, cu umeri laţi şi muşchi ce-i 
jucau sub piele. Avea însă picioare subţiri ca scobitorile, se 
împleticea adesea şi umbla chiar mai lent decât cadavrele 
obişnuite. Al doilea mort avea vârstă mijlocie, era chel, slab şi 
părea debil. Amândoi erau murdari. Cochran nu considera că 
echipa trebuia îngrijită, aşa cum o făcea Kabaraijian. Era un 
obicei prost. Cochran începuse ca manipulator lucrând cu 
cadavrele altcuiva; îngrijirea nu făcuse parte din îndatoririle 
sale. 

Membrii echipei lui Kabaraijian se aplecară şi luară câte un 
sfredel din maldărul de echipament de pe nisip. Apoi, dispuşi în 
linie, avansară spre peretele peşterii. Burghiele perforară 
zumzăind găuri în roca poroasă şi din fiecare gaură se născu şi 
crescu o reţea de fisuri subţiri, în zigzag. 

Cadavrele sfredeliră la unison, până ce burghiele se afundară 
aproape până la mâner şi fisurile căpătară lăţimea unui deget. 
Apoi, toţi ca unul, retraseră burghiele şi le abandonară în 
favoarea târnăcoapelor. Ritmul muncii deveni mai lent. Fisură cu 
fisură, cadavrele atacară peretele, îndepărtând cu atenţie un 
strat de piatră verzuie. Ridicau târnăcoapele încet, dar loviturile 
erau teribil de puternice, neobosite, fără pauze. Erau incapabili 
să simtă durerea - oasele lor de-abia percepeau şocurile 


impactului. 

Morţii făceau toată treaba. Kabaraijian stătea înapoia lor - o 
statuie zveltă şi întunecată pe nisip, cu mâinile în şolduri şi ochii 
pe jumătate închişi. Nu făcea nimic altceva decât să privească. 

Şi totuşi el făcea totul. Kabaraijian era cadavrele; cadavrele 
erau Kabaraijian. El era un om cu patru corpuri şi mâna lui dirija 
fiecare lovitură, cu toate că nu atingea nicio unealtă. 

La cincisprezece metri mai departe, Cochran şi echipa sa 
începuseră de asemenea munca. Kabaraijian de-abia era 
conştient de prezenţa lor, deşi le putea auzi zumzetul 
perforatoarelor şi bubuiturile târnăcoapelor. Mintea îi era alături 
de cadavrele sale, spărgând peretele, atent la orice pată 
cenuşie care putea fi nodului unei voyiburi. Era o muncă 
istovitoare, care necesita concentrare şi încordare, o muncă pe 
muchie de cuţit. O muncă pe care numai echipele de cadavre o 
puteau executa cu eficienţă reală. 

Cu câţiva ani în urmă, când fusese descoperită Grotto, cu 
peşterile sale, se încercaseră şi alte metode. Primii colonişti 
căutaseră voylburile cu autocârtiţele, pulverizatoare de rocă 
asemănătoare unor tractoare ce puteau mesteca munţi întregi. 
Problema era că mestecau şi voylburile fragile, îngropate adânc, 
care, de multe ori, erau recunoscute prea târziu. Compania 
ajunsese la concluzia că munca manuală atentă reprezenta 
unica modalitate de a stopa distrugerea sau stricarea unui 
număr prea mare de pietre. lar cadavrele erau lucrătorii cei mai 
ieftini de pe piaţă. 

Acum aceşti lucrători erau ocupați, încordaţi şi asudaţi; echipa 
îndepărta succesiv straturile de piatră de pe perete. Clivajul 
natural al rocii era vertical, ceea ce constituia un avantaj. 
Găseşti o fisură, introduci forţat vârful târnăcopului, te laşi pe 
spate, tragi şi, cu o pocnitură, desprinzi o felie de rocă. Apoi 
cauţi altă fisură şi reîncepi. 

Kabaraijian privi neclintit cum peretele se prăbuşi, iar 
mormanul de piatră verde se adună în jurul picioarelor morţilor 
săi. Doar ochii i se mişcau, neobosiţi, înainte şi înapoi peste 
suprafaţa rocii, în încercarea de a zări voylburile, dar fără să 
găsească ceva. Finalmente, retrase cadavrele şi se apropie de 
perete. Îl atinse, îşi trecu palma peste stâncă şi se încruntă. 
Echipa dezgolise fără succes un strat întreg de piatră. 

Nu era totuşi ceva neobişnuit, nici chiar în peşterile cele mai 


bune. Manipulatorul reveni la mal şi-şi retrimise echipa la 
muncă. Lucrătorii ridicară sfredelele şi atacară din nou peretele. 

Pe neaşteptate, Kabaraijian fu conştient de faptul că înapoia 
sa se afla Cochran, spunând ceva. Nu distingea însă nimic. Nu-i 
uşor să fii atent la spusele altuia, când dirijezi trei morţi. O parte 
a minţii sale izbuti să se detaşeze şi ascultă. 

Cochran începuse să repete. Ştia că atenţia unui manipulator 
care lucrează este concentrată asupra echipei sale. 

— Matt, fii atent! Cred c-am auzit ceva. Slab, dar am auzit. Mi 
s-a părut c-ar fi altă şalupă. 

Problema era una serioasă. Kabaraijian îşi îndepărtă mintea 
de la morţi şi se întoarse ca să-i ofere lui Cochran întreaga sa 
atenţie. Cele trei perforatoare amuţiră pe rând şi, brusc, în jurul 
lor răsună clipocitul slab al apei pe malul nisipos. 

— O şalupă? 

Cochran încuviinţă din cap. 

— Eşti sigur? 

— Nu sută-n sută. Mi s-a părut c-am auzit. La fel ca mai 
devreme, când am venit încoace. 

— Nu ştiu, clătină din cap Kabaraijian. Nu mi se pare foarte 
probabil. De ce ne-ar fi urmărit cineva? Voylburi sunt peste tot, 
dacă te străduieşti să le cauţi. 

— Aşa-i. Totuşi, am auzit ceva şi m-am gândit c-ar trebui să-ţi 
spun. 

— Ìn regulă, aprobă Kabaraijian. Mi-ai spus. Dacă apare 
cineva, o să-i arăt o secţiune a peretelui şi n-are decât să caute 
acolo. 

— Bine, zise Cochran, dar, cumva, nu părea defel mulţumit. 
Ochii i se plimbau de colo-colo, agitaţi. Se răsuci şi porni pe 
nisip, spre peretele în faţa căruia îl aşteptau încremenite 
cadavrele. 

Kabaraijian se întoarse către echipa sa, care reînvie. 
Sfredelele începură să băzâie şi alte fisuri se lăţiră pe suprafaţa 
rocii. Apoi, când deveniră îndeajuns de mari, târnăcoapele 
înlocuiră burghiele şi îndepărtară alt strat de piatră. 

De data aceasta, înapoia lui exista ceva. 

Cadavrele stăteau afundate până la glezne în aşchii de piatră, 
când Kabaraijian o zări: o bucată cenuşie de mărimea unui 
pumn, încastrată în verdele înconjurător. Se încordă şi cadavrele 
încremeniră cu târnăcoapele ridicate. Kabaraijian le ocoli şi 


studie nodului voylburii. 

Era o minunăţie; întrecea de două ori cea mai mare piatră 
care fusese găsită vreodată. Chiar şi ciobită, ar fi valorat o 
avere. Dacă însă ar fi putut s-o desprindă intactă, evaluarea ar fi 
stabilit un record. Era sigur în privinţa asta. Ar fi fost prelucrată 
ca o singură piatră. Parcă o vedea în faţa ochilor. Un ou de 
ceaţă cristalină, fumuriu şi misterios, cu văluri de ceaţă 
acoperind culori pe jumătate estompate. 

O evaluă în gând şi surâse. Atinse uşor nodului şi se întoarse, 
ca să-l strige pe Cochran. 

Întoarcerea îi salvă viaţa. 

Târnăcopul vâjâi prin aer, trecând prin locul în care fusese 
capul lui şi izbi cu o forţă teribilă în perete, chiar lângă voylbură. 
Scântei şi aşchii de piatră zburară în toate direcţiile. Kabaraijian 
rămase înlemnit. Cadavrul ridică târnăcopul deasupra capului 
pentru următoarea lovitură. 

Kabaraijian izbuti să se desprindă din paralizie şi se clătină. 
Târnăcopul se abătu în jos. Nu spre perete, ci spre el. 

Bărbatul se mişcă, în ultima clipă, azvârlindu-se în lateral. 
Lovitura îl rată cu câţiva centimetri, iar manipulatorul ateriză în 
nisip şi se ridică iute în picioare. Ghemuindu-se uşor, începu să 
se retragă. 

Cadavrul avansa spre el, cu târnăcopul ridicat deasupra 
capului. 

Kabaraijian de-abia putea gândi. Nu înţelegea. Cadavrul care-l 
atacase era brunet şi cu cicatrice, cadavrul /ui. 

Mortul se mişca încet. Kabaraijian păstră o distanţă sigură. 
Apoi întoarse capul şi privi îndărăt. Ceilalţi doi morţi ai săi 
avansau din celelalte direcţii. Unul ţinea în mâini un târnăcop. 
Celălalt avea un perforator. 

| se puse un nod imens în gât şi încremeni. Cercul de cadavre 
se strânse în jurul lui. Omul urlă. 

Ceva mai departe, pe plajă, Cochran privea spre el. Făcu un 
pas spre Kabaraijian. Dinapoia lui, se zări o mişcare neclară - 
ceva înălțându-se şi coborând - urmată de o bufnitură surdă. 
Cochran se răsuci sub lovitură şi căzu cu faţa în nisip. Nu se mai 
ridică. Apoi cadavrul său cu mers împleticit rămase lângă el, cu 
târnăcopul în mână; lovi o dată şi încă o dată. Celălalt cadavru 
pornise spre Kabaraijian. 

Ecourile urletului nu se stinseseră încă, dar acum Kabaraijian 


tăcea. Se uită la Cochran, care zăcea nemişcat, şi acţionă brusc, 
azvârlindu-se spre mortul brunet. Târnăcopul cobori ucigaş, dar 
stângaci. Kabaraijian îl evită. îl placă pe brunet şi amândoi 
căzură pe nisip. Cadavrul se sculă mult mai încet. Până ce o 
făcu, Kabaraijian se afla înapoia lui. 

Manipulatorul se retrase încet, pas cu pas. Acum propria sa 
echipă se afla în faţa lui, împleticindu-se spre el cu armele 
ridicate. Era un spectacol care-i dădea fiori. Cadavrele continuau 
să înainteze şi braţele li se mişcau. Ochii lor însă erau 
inexpresivi, iar feţele, moarte - MOARTE! Pentru prima dată, 
Kabaraijian înţelese oroarea pe care o simțeau unii în prezenţa 
morţilor. 

Privi peste umăr. Cadavrele lui Cochran veneau spre el, 
înarmate. Cochran nu se sculase. Zăcea cu faţa în nisip şi 
valurile îi loveau încetişor cizmele. 

În scurtul moment de răgaz pe care-l avea la dispoziţie, 
mintea sa reîncepu să funcţioneze. Bărbatul duse mâna la 
centură. Controlerul era activat; îl simţea călduţ şi bâzâind. Il 
testă. Îşi proiectă gândurile spre cadavrele sale, în ele. Le 
porunci să se oprească, să-şi arunce sculele, să încremenească. 

Ele Continuară să avanseze. 

Kabaraijian se  cutremură. Controlerul funcţiona; putea 
percepe ecourile în mintea lui. Dintr-un motiv sau altul însă 
cadavrele nu răspundeau. Simţi cum îngheaţă. 

Şi îngheţă realmente, când înţelegerea îl lovi ca un duş de 
apă glacială. Nici cadavrele lui Cochran nu răspunseseră. 
Ambele echipe se întorseseră împotriva manipulatorilor lor. 

Comandă prioritară! 

Auzise de aşa ceva. Nu văzuse însă niciuna în desfăşurare, şi 
nici nu visase că ar putea vedea. Telecomenzile de prioritate 
erau obiecte de contrabandă foarte scumpe şi, în primul rând, 
absolut ilegale pe toate planetele pe care se legiferase 
manipularea cadavrelor. 

lar acum, se confrunta cu una. Cineva dorise să-l ucidă. 
Cineva încerca să-l ucidă. Folosind o telecomandă de prioritate, 
utiliza împotriva lui propriile sale cadavre. 

Se azvârii mental asupra morţilor, luptându-se să reia 
controlul, străduindu-se să îndepărteze ceea ce-i dirija. Nu avea 
însă cu ce să se lupte. Pur şi simplu, cadavrele refuzau să 
răspundă. 


Kabaraijian se aplecă şi ridică de pe nisip un perforator. 

Se îndreptă repede şi se răsuci pentru a înfrunta cadavrele lui 
Cochran. Cel mai voinic dintre ele, cel cu picioare subţiri, se 
apropie, lovind cu târnăcopul. Kabaraijian pară cu perforatorul, 
ridicându-l ca o pavăză. Mortul izbi din nou. 

Kabaraijian porni perforatorul şi-l înfipse în abdomenul 
cadavrului. Urmă o secundă oribilă, cu sânge ţâşnind şi carne 
sfâşiată. Scena ar fi trebuit să continue printr-un țipăt şi o 
agonie. Bineînţeles, nu se întâmplă aşa. 

lar târnăcopul se abătu oricum în jos. 

Contraatacul lui Kabaraijian dezechilibrase cadavrul şi lovitura 
acestuia nu-l nimeri, totuşi îi spintecă tunica pe piept, rupând-o 
pe jumătate şi trasându-i o urmă însângerată de la umăr la 
stomac. Clătinându-se, bărbatul se rezemă cu spatele de perete, 
lipsit de apărare. 

Cadavrul se apropie, ridicând din nou târnăcopul, cu ochii goi. 
Perforatorul îi rămăsese înfipt în abdomen, băzâind şi 
funcţionând, iar sângele se revărsa în jeturi roşii. Cu toate 
acestea, continua să umble. 

„Nu simte durerea”, se gândi Kabaraijian cu acel colţişor al 
minţii sale care nu încremenise de spaimă. Rana nu era imediat 
fatală şi cadavrul n-o putea simţi. Avea să sângereze până 
cădea, fără s-o ştie, fără să-i pese. N-avea să se oprească decât 
atunci când nu se va mai putea clinti. Nu simţea durerea! 

Cadavrul ajunsese aproape lângă el. Kabaraijian se azvârli pe 
nisip, înhăţă un bolovan şi se rostogoli. 

Morţii sunt lenți, foarte lenți; decalajul între comandă şi gest 
este mare. Lovitura sosi târziu şi alături. Kabaraijian se rostogoli 
în picioarele cadavrului şi-l răsturnă. Apoi se ridică deasupra lui, 
cu bolovanul în pumn, izbindu-i în ţeastă, o dată şi încă o dată, 
spărgând osul până la sintecreier. 

În cele din urmă, cadavrul nu se mai clinti. Însă ceilalţi 
ajunseseră la el. Două târnăcoape se înălţară aproape simultan. 
Unul dintre ele rată complet ţinta. Celălalt însă îi smulse o 
bucăţică din umăr. 

Kabaraijian prinse al doilea târnăcop şi-l răsuci, luptându-se 
să-l oprească şi pierzând. Cadavrele erau mult mai puternice 
decât el. Mortul îşi eliberă târnăcopul şi-l înălţă, pentru o nouă 
tentativă. 

Bărbatul se ridică în picioare, izbindu-se cu umărul în cadavru 


şi răsturnându-l. Ceilalţi morţi îl atacară, căutând să-l prindă. El 
nu rămase să se lupte. O luă la fugă. Cadavrele porniră în 
urmărire, lente şi stângace, dar cumva terifiante. 

Kabaraijian ajunse la şalupă, o prinse cu ambele mâini şi 
împinse. Ambarcaţiunea lunecă greu peste nisip. Împinse din 
nou şi acum alunecă mai uşor. Era scăldat de sudoare şi sânge, 
respira gâfâit, sacadat, însă continua să împingă. Umărul îi 
pulsa cumplit, trimiţându-i în întregul corp valuri de durere. ÎI 
ignoră, rezemându-i de bordul şalupei şi, în cele din urmă, izbuti 
să coboare ambarcaţiunea în apă. 

Apoi un cadavru ajunse lângă el şi-l atacă exact atunci când 
se urca în şalupă. Kabaraijian porni motorul şi-l ambală la 
maximum. Şalupa răspunse imediat. Demară cu o explozie 
bruscă de spumă şi stropi, străbătând apele verzi spre 
despicătură întunecată şi sigură din peretele îndepărtat al 
peşterii. Kabaraijian oftă... şi cadavrul îl prinse de gât. 

Se suise în şalupă. Târnăcopul i se înfipsese în lemn, devenind 
inutilizabil, dar îi rămăseseră braţele, iar acelea erau îndeajuns. 
Le petrecu în jurul beregatei manipulatorului şi strânse. 
Kabaraijian îl lovi înnebunit, zdrobindu-i chipul calm, inexpresiv. 
Mortul nu schiţa niciun efort de a se feri de lovituri. Le ignora. 
Kabaraijian lovi din nou şi din nou, îşi înfipse degetele în ochii 
goi, îl izbi în gură, până-i sparse dinţii. 

Cu toate acestea, degetele din jurul gâtului său se strângeau 
tot mai mult şi, în ciuda strădaniilor, nu le putea desface. 
Sufocându-se, nu mai lovi în cadavru, ci împinse cu piciorul în 
volan. 

Ambarcaţiunea viră brusc, legănându-se într-o parte şi alta. 
Peştera goni pe lângă ei ca o ceaţă, iar pereţii se apropiară. 
Urmă apoi impactul dur, bubuitura lemnului care se crăpa şi 
rostogolirea scurtă din şalupă în apă. Kabaraijian fu deasupra, 
însă  căzură amândoi. Cadavrul continua să-şi menţină 
strânsoarea, trăgându-l pe Kabaraijian în jos, odată cu el, 
sufocându-l. 

Insă bărbatul inspiră adânc înainte ca undele verzi să se 
închidă deasupra lui. Cadavrul încercă să respire sub apă. 
Kabaraijian îl ajută, îşi vâri ambele mâini în gura lui şi o menţinu 
deschisă, asigurându-se că-şi umplea plămânii cu apă. 

Mortul muri primul. Degetele sale slăbiră strânsoarea. 

In cele din urmă, simțind că plămânii lui erau pe punctul de a 


exploda, Kabaraijian reuşi să se elibereze şi se împinse către 
suprafaţă. Apa abia îi ajungea la piept. Stătu pe cadavrul 
nemişcat, ţinându-l dedesubt, în vreme ce el inspira adânc. 

Şalupa se înfipsese într-o creastă de steiuri ascuţite care se 
ridicau din apă în lateralul ieşirii din peşteră. Coridorul respectiv 
se distingea la numai un metru depărtare, Conturându-se în 
umbre. Dar acum se afla în siguranţă? Fără o ambarcaţiune? 
Kabaraijian se gândi să pornească pe jos, dar abandonă imediat 
ideea. Avea prea mulţi kilometri de parcurs înainte să ajungă la 
lumina zilei, fără să pună la socoteală distanţa care-l despărţea 
de staţia riverană. Ar fi însemnat să fie vânat prin beznă de 
ceea ce mai rămăsese din echipa lui de cadavre. Ideea îi trimise 
un fior pe şira spinării. Nu, mai bine să rămână şi să-l înfrunte 
pe atacator! 

Se îndepărtă de cadavru şi porni spre epava şalupei, agăţată 
încă de stâncile ce o spărseseră. La adăpostul ei, avea să fie 
dificil de găsit sau, cel puţin, de văzut. lar dacă inamicul nu-l 
putea vedea, avea să-i fie greu să trimită cadavrele împotriva 
lui. 

Între timp, poate că-l putea zări el pe inamic. 

Inamicul... Cine era? Bartling, bineînţeles. Bartling trebuia să 
fie sau unul dintre oamenii săi. Cine altul? 

Dar unde era? Trebuia să fie în apropiere, într-un loc de unde 
putea vedea plaja. Nu poţi dirija un cadavru de la o depărtare 
prea mare; feedbackul senzorial nu este suficient de bun. 
Singurele simţuri la care ai acces sunt văzul şi auzul, ele însele 
neclare. Trebuie să vez; cadavrul, să vezi ce face şi ce ai dori să 
facă. Prin urmare, omul lui Bartling se afla prin preajmă. În 
peşteră. Dar unde anume? 

Şi cum ajunsese acolo? Kabaraijian căzu pe gânduri. Era 
probabil şalupa pe care o auzise Cochran. Fuseseră urmăriţi de 
cineva care deţinea o telecomandă de prioritate. Poate că, în 
timpul nopţii, Bartling îi fixase un emiţător pe şalupă. 

Kabaraijian îşi flexă genunchii, până ce numai capul îi rămase 
deasupra apei, şi privi pe lângă epava şalupei. Malul era o pată 
alburie, dincolo de întinderea verzuie şi neclară a apei din 
peştera uriaşă. Nu se auzeau decât clipocelile undelor pe bordul 
ambarcaţiunii. Zărea însă mişcare. A doua şalupă fusese 
coborâtă de pe nisip, iar un cadavru suia la bord. Celelalte, 
mişcându-se încet, intrau în apă. Purtau târnăcoapele pe umeri. 


Îl căutau. Inamicul bănuia că el continua să se găsească 
acolo. Îl vâna. Kabaraijian fu ispitit din nou să plonjeze spre 
ieşire, să fugă şi să înoate către lumina zilei, să iasă din 
semiîntunericul oribil în care propriile lui cadavre îl urmăreau cu 
chipuri reci şi mâini chiar mai reci. 

Îşi înăbuşi acest impuls. Cât timp ei scotoceau peştera, ar fi 
putut să-şi asigure un avantaj. Dar cu şalupa, l-ar fi ajuns 
imediat din urmă. Putea încerca să scape de ei prin labirintul 
cavernelor. Însă, dacă i-o luau înainte, nu aveau decât să-l 
aştepte la ieşirea din sistemul de peşteri. Nu, nu! Trebuia să 
rămână aici şi să-şi descopere inamicul. 

Unde putea fi acesta? Cercetă peştera cu privirea, fără să 
vadă nimic. Era o întindere uriaşă de verde mohorât, stâncă, 
apă şi nisip. Suprafaţa apei era întreruptă de câteva stânci mari 
ce-şi înălţau crestele deasupra undelor. Inapoia lor se putea 
ascunde un individ. Nu însă şi o şalupă. Nu exista nimic suficient 
de mare înapoia căruia să se ascundă o şalupă. Poate că 
inamicul purta echipament de scufundător. Totuşi, Cochran 
auzise o şalupă... 

Ambarcaţiunea traversase jumătate din cavernă, 
îndreptându-se către ieşire. La comenzi se afla mortul şaten. 
Ceilalţi doi plescăiau încet prin apa puţin adâncă, în siajul 
şalupei. 

Trei cadavre, vânând. Şi pe undeva, pe aproape, se ascundea 
manipulatorul lor. Cel cu telecomanda de prioritate. Mintea şi 
voinţa lor. Dar unde anume? 

Şalupa se apropia. Părăsea grota? Poate credeau că el fugise? 
Sau... nu, probabil că intenționau să blocheze ieşirea şi apoi să 
cerceteze peştera. 

Îl văzuseră? Ştiau unde se afla? 

Brusc, îşi reaminti de propriul său controler şi mâna îi bâjbâi 
pe sub apă, pentru a verifica dacă rămăsese intact. Nu se 
spărsese. În plus, funcţiona; controlerele erau etanşe. Era 
adevărat, nu mai controla niciun cadavru, totuşi putea fi util la 
un moment dat... 

Kabaraijian închise ochii şi încercă să ignore orice fel de 
sunete. În mod deliberat, îşi înăbuşi percepțiile şi se concentră 
asupra îndepărtatelor ecouri senzoriale ce continuau să-i 
murmure în minte. Nu dispăruseră. Erau şi mai vagi decât de 
obicei, dar mai puţin confuze; acum, nu existau decât două 


seturi de imagini. Al treilea cadavru al său plutea la câţiva metri 
depărtare şi nu mai emitea nimic. 

Îşi încordă mintea, ascultă şi încercă să vadă. Acele pete 
înceţoşate începură să prindă contur. Două imagini, ambele 
neclare, luară formă, suprapunându-se, alcătuind o încâlceală 
senzorială, dar Kabaraijian trase de firele ei şi imaginile se 
limpeziră. 

Un cadavru se afla afundat până la brâu în apa verde, 
mişcându-se lent, cu un târnăcop în mână. Putea zări coada 
suneltei şi mâna care o ţinea, precum şi apa tot mai întunecată 
spre adânc. Mortul nu privea însă în direcţia lui Kabaraijian. 

Al doilea cadavru se afla în şalupă, cu o mână pe volan. Nici el 
nu se uita spre Kabaraijian. Privea în jos, la tabloul de bord. 
Trebuia multă concentrare pentru ca un cadavru să conducă 
orice fel de maşinărie. De aceea, manipulatorul îl obliga să nu 
scape din ochi comenzile. 

Atât doar că putea vedea mai mult decât tabloul de bord. 
Vedea perfect întreaga şalupă. 

Şi brusc, totul deveni cât se poate de clar. Ştiind acum că 
epava constituia o ascunzătoare perfectă, Kabaraijian se retrase 
mai mult la adăpostul ei, apoi îşi trecu o mână peste bord şi se 
prelinse încetişor înăuntru, ghemuindu-se. Stânca făcuse o 
gaură mare în fundul ambarcaţiunii, dar lada cu scule era 
intactă. Se târî spre ea şi o deschise. Cadavrele luaseră 
majoritatea echipamentului minier, însă rămăsese o trusă de 
reparaţii. Kabaraijian scoase din ea o cheie fixă masivă şi o 
şurubelniţă. Vâri şurubelniţa la brâu şi strânse cu putere cheia în 
mână. Şi aşteptă. 

Cealaltă şalupă aproape că ajunsese lângă el; putea auzi 
toarcerea motorului şi clipocitul apei în jurul său. Aşteptă până 
se lipi de epavă. Apoi se ridică brusc şi sări. 

Ateriză exact în mijlocul celeilalte ambarcaţiuni, care se 
legănă violent sub impact. Kabaraijian nu-i lăsă inamicului timp 
să reacționeze - cel puţin, cadavrul nu avu timp s-o facă. Păşi 
înainte şi lovi din toate puterile cu cheia în ţeasta mortului. 
Cadavrul căzu pe spate. Kabaraijian se aplecă, îl prinse de 
picioare şi-l ridică, împingându-l peste bord. Imediat, mortul 
dispăru din şalupă. 

Răsucindu-se apoi rapid, prospectorul privi în jos, spre chipul 
împietrit al lui Ed Cochran. Ţinu cheia cu o mână, iar cu cealaltă 


pipăi după comenzile şalupei şi mări viteza. Ambarcaţiunea 
acceleră şi se năpusti spre ieşire. Peştera şi cadavrele dispărură 
în urmă, iar bezna cobori brusc, odată cu pereţii stâncoși. 
Kabaraijian aprinse proiectorul. 

— Salut, Ed! zise el, cântărind cheia în palmă. Glasul îi era 
foarte calm şi foarte rece. 

Cochran emise un suspin zgomotos de uşurare. 

— Matt, vorbi el, slavă Domnului, de-abia acum mi-am 
revenit! Cadavrele mele... au... 

Kabaraijian clătină din cap. 

— Nu, Ed, nu ţine! Nu mă vrăji cu aşa ceva, te rog! Dă-mi 
telecomanda de prioritate. 

Cochran păru speriat. Se sili apoi să zâmbească în stilul lui 
specific. 

— Glumeşti, nu? N-am nicio telecomandă de prioritate. Ţi-am 
spus c-am auzit altă şalupă... 

— Nu există nicio altă şalupă. A fost doar o pistă falsă, pentru 
eventualitatea că vei da greş. La fel ca lovitura aceea pe care ai 
primit-o pe nisip. Sunt convins c-a fost o treabă foarte delicată - 
să dirijezi cadavrul să te atace cu târnăcopul, astfel încât să am 
impresia că te-a lovit cu adevărat. Ai reuşit-o însă excelent. 
Complimentele mele, Ed! L-ai manipulat perfect. Ca şi pe 
celelalte. Nu-i uşor să coordonezi o echipă de cinci care să facă 
simultan lucruri diferite. O treabă de nota zece, Ed! Te-am 
subestimat. Nu crezusem niciodată că eşti un manipulator atât 
de bun. 

Cochran ridică ochii de pe fundul şalupei şi-l privi; zâmbetul îi 
dispăruse. După aceea, se uită în jur, spre pereţii de piatră aflaţi 
atât de aproape. 

Kabaraijian cântări din nou cheia, simţindu-şi palma asudată. 
Cu cealaltă mână îşi atinse umărul în treacăt. Sângerarea se 
oprise. Se aşeză fără grabă, punând palma pe capota motorului. 

— Nu mă-ntrebi de unde ştiu, Ed? zise el. Dar, întrucât 
Cochran tăcea posac, continuă: O să-ţi spun oricum. Te-am 
văzut. Am privit prin ochii cadavrului meu şi te-am văzut 
ghemuit aici, în şalupă, întins pe fundul ei şi trăgând cu coada 
ochiului peste bord, căutând să dai de urma mea. Nu păreai 
deloc mort, ci mai degrabă foarte vinovat. Atunci am înţeles. Tu 
ai fost singurul care vedea perfect peste tot. Tu erai singurul din 
peşteră. 


Apoi tăcu, simțindu-se cumva stânjenit. Glasul îi ezită şi se 
înmuie. 

— Vreau doar să ştiu... de ce? De ce, Ed? 

Cochran îl privi din nou şi ridică din umeri. 

— Pentru bani, îi răspunse. Doar pentru bani, Matt. Ce altceva 
ar fi putut să fie? Zâmbi; nu era zâmbetul lui obişnuit, ci unul 
silit, strâmb. Îmi place de tine, Matt. 

— Ai o modalitate aparte de a mi-o demonstra, răspunse 
Kabaraijian fără să-şi poată opri surâsul. Ai cui bani? 

— Ai lui Bartling. Aveam mare nevoie de bani. Evaluările mele 
sunt mici şi n-am economisit absolut nimic. Dacă ar fi fost să 
părăsesc Grotto, ar fi trebuit să-mi vând echipa ca să cumpăr un 
bilet de plecare. Apoi aş fi redevenit manipulator de închiriat. Nu 
doresc asta. Aveam nevoie de bani - repede. Ridică din umeri. 
Voiam să-ncerc să strecor nişte voylburi prin contrabandă, însă 
tu m-ai descurajat. Aseară, mi-a trecut prin minte altă idee. N- 
am crezut c-o să meargă chestiile alea cu organizarea noastră şi 
cu înfruntarea lui Bartling, dar m-am gândit că pe el l-ar fi 
interesat. După ce-am plecat din tavernă, m-am dus la el. Mă 
gândisem că s-ar putea să-mi plătească ceva pentru informaţie, 
ba poate chiar să facă o excepţie şi să mă lase să rămân pe 
planetă. 

Clătină mohorât din cap. Kabaraijian tăcu. În cele din urmă, 
Cochran continuă: 

— M-am dus să-l văd. Era cu trei gărzi de corp. Când a auzit, l- 
a apucat isteria. Deja îl umiliseşi, iar acum credea că s-ar putea 
să ai succes. Mi-a... mi-a făcut o ofertă. O grămadă de bani, 
Matt. O grămadă de bani. 

— Mă bucur că nu m-ai vândut aşa de ieftin! 

— Nu, zâmbi Cochran, Bartling dorea realmente să-ţi vină de 
hac şi l-am făcut să plătească. El mi-a dat telecomanda. Nu voia 
s-o atingă. Mi-a zis că făcuse rost de ea pentru eventualitatea că 
„Minţile-moarte” şi „zombii” lor l-ar fi atacat vreodată. 

Bărbatul strecură o mână în tunică şi scoase o cutiuţă plată, 
asemănătoare controlerului de la centură. O aruncă uşurel spre 
Kabaraijian. 

Acesta nu schiţă gestul de a o prinde. Telecomanda îi trecu 
peste umăr şi căzu în apă. 

— Hei! rosti Cochran. Nu trebuia s-o laşi să cadă. Cadavrele 
tale n-o să te asculte dacă n-o dezactivezi. 


— Mă doare umărul, începu Kabaraijian şi se opri brusc. 

Cochran se ridică în picioare şi se uită la el de parcă l-ar fi 
văzut pentru prima dată. 

— Îhî, zise el încleştându-şi pumnii. 

Era cu un cap mai înalt decât Kabaraijian şi mult mai masiv. 
Părea că abia acum observase rănile celuilalt. 

Kabaraijian simţi cum cheia îi devine mai grea în palmă. 

— Să nu încerci ceva, îl preveni el. 

— Îmi pare rău! spuse Cochran şi se năpusti asupra lui. 

Kabaraijian încercă să-l izbească în cap cu cheia, dar Cochran 
pară lovitura. Cu cealaltă mână îi prinse încheietura şi i-o răsuci. 
Kabaraijian îşi simţi degetele amorţindu-i. 

Nu exista ideea de fairplay ori de milă. Se lupta pentru viaţa 
lui. Mâna liberă îi bâjbâi spre brâu şi înhăţă şurubelniţa. O 
smulse şi o înfipse în celălalt. Cochran icni şi strânsoarea îi slăbi 
pe neaşteptate. Kabaraijian lovi din nou, răsucind unealta, apoi 
o trase, sfârtecând tunica şi carnea. 

Cochran se împletici înapoi, ţinându-se cu mâinile de 
abdomen. Kabaraijian îl urmări şi îl împunse cu şurubelniţa 
pentru a treia oară, cu sălbăticie. Cochran căzu. 

Încercă să se ridice, apoi renunţă şi căzu din nou. Rămase pe 
fundul şalupei, sângerând abundent. 

Kabaraijian reveni la comenzi şi menţinu şalupa pe un curs 
egal depărtat de pereţi. Conduse prin coridoare, peşteri şi 
tuneluri, peste lăcuşoarele cu apă verzuie. lar în lumina albă, 
puternică a proiectorului, îl privi pe Cochran. 

Acesta nu se mai clinti deloc şi vorbi o singură dată. Imediat 
după ce ieşiseră din peşteri, sub soarele de după-amiază al lui 
Grotto, ridică ochii pentru câteva clipe. Palmele îi erau acoperite 
de sânge. Avea ochii umezi. 

— Îmi pare rău, Matt! spuse el. Îmi pare al dracu’ de rău! 

— La naiba! mormăi Kabaraijian cu glas tremurat. 

Opri brusc şalupa în mijlocul apei şi se aplecă spre trusa de 
prim-ajutor. Se apropie apoi de Cochran şi-i bandajă rănile. 

Când reveni la comenzi, ambală motorul la maximum. 
Ambarcaţiunea goni nebuneşte peste apele verzi, sclipitoare. 

Cochran muri înainte să fi ajuns la râu. 

Kabaraijian opri şalupa şi rămase plutind în derivă. Ascultă 
sunetele planetei din jurul său: susurul apei râului vărsându-se 
în lacul cel mare, ciripitul păsărilor şi fâlfâitul aripilor, clipocitul 


peştilor sărind din unde. Rămase acolo până ce se lăsă 
înserarea, privind în amonte şi gândindu-se. 

Reflectă la ziua de mâine şi la cea de poimâine. Mâine trebuia 
să revină la peştera cu voylburi. Cadavrele lui încremeniseră 
când ieşiseră din raza de acţiune a telecomenzii; ar fi trebuit să 
le poată recupera. Tot acolo se mai afla şi un mort din echipa lui 
Cochran. Poate c-ar fi reuşit să înjghebeze o echipă de trei, dacă 
cel pe care-l împinsese peste bord nu se înecase. 

In plus, acolo existau voylburi din cele mari. Avea să extragă 
oul de ceaţă tremurătoare, să-l predea şi să obţină o evaluare 
bună. Bani. Trebuia să facă rost de bani, de toţi banii pe care-i 
putea aduna. Putea începe să vorbească după aceea cu alţii. Şi 
după aceea... după aceea, Bartling avea să se trezească în plin 
război. Cochran fusese o victimă - prima. Nu însă şi ultima. 
Kabaraijian avea să le spună celorlalţi că Bartling trimisese pe 
cineva cu o telecomandă de prioritate şi că de aceea murise 
Cochran. Era adevărat. Era perfect adevărat. 

In seara aceea, Kabaraijian reveni la staţie cu un singur 
cadavru în şalupa lui, un cadavru care era straniu de rigid şi de 
nemişcat. Intotdeauna cadavrele sale îl urmaseră în birou, 
umblând după el. In seara aceea, cadavrul era purtat pe umărul 
lui. 


Chicago 
decembrie, 1972 


NEGRE, NEGRE ERAU TUNELURILE 


Traducere din Limba engleză 
Ruxandra Toma 


Lui Greel îi era teamă. 

Stătea întins în întunericul cald şi dens de lângă cotul 
tunelului, cu trupul firav lipit de ciudata bară din metal care 
străbătea pardoseala. Ţinea ochii închişi. Se străduia să nu se 
mişte deloc. 

Era înarmat. Cu o suliță scurtă, cu ghimpi în vârf, pe care o 
ţinea strâns în pumnul drept. Însă nu-i diminua teama. 

Ajunsese departe, foarte departe. Urcase mai sus şi 
străbătuse mai multe meleaguri decât oricare altă iscoadă a 
Oamenilor în multe generaţii. Îşi croise drum prin Nivelurile 
Haine, unde creaturile-viermi îi vânau necruţători pe Oameni. În 
Tunelurile Mijlocii urmărise şi omorâse fosforescenta cârtiţă 
ucigaşă. Traversase zeci de galerii negăsite pe hărţi şi fără 
nume, aproape prea strâmte şi joase pentru statura omului. 

Şi acum intrase în Tunelurile Arhaice, marile tuneluri şi săli 
legendare. Băsmuitorii spuneau că de acolo veniseră Oamenii în 
urmă cu un milion de ani. 

Nu era laş. Era o iscoadă a Oamenilor şi avea cutezanţa să 
între în temeiurile unde niciun om nu călcase de secole. 

Dar îi era teamă şi nu se simţea ruşinat pentru teama lui. O 
iscoadă bună ştie când să se teamă. lar Greel era o iscoadă 
foarte bună. Aşa că rămase întins în întuneric, cu sulița strânsă 
în mână. Şi se gândi. 

Treptat, teama începu să-i scadă. Greel îşi luă inima în dinţi şi 
deschise ochii. Imediat îi închise la loc. 

Tunelul din faţă era în flăcări. 

Nu văzuse niciodată focul. Dar băsmuitorii nu conteneau să îl 
cânte. Se spunea că este fierbinte. Şi strălucitor, atât de 
strălucitor că îţi vătăma ochii. lar soarta celor care îl priveau 
prea mult era pierderea vederii. 

Aşa că Greel şi-a ţinut ochii închişi. O iscoadă are nevoie de 
ei. Nu-i putea permite focului să îl orbească. 

Aici, în bezna de dinainte de cotul tunelului, focul nu era chiar 
atât de rău. Dar tot te dureau ochii dacă te uitai la reflexia lui pe 
zidul curbat al tunelului. Însă durerea aceasta era una 


suportabilă. 

Insă mai devreme, atunci când văzuse focul pentru prima 
oară, Greel fusese nesăbuit. Cu ochii mijiţi, se târâse înainte 
către cotul făcut de tunel. Atinsese focul reflectat în piatră. ŞI 
apoi, imprudent, se uitase după colţ. 

Inca îl mai dureau ochii. Doar o privire fugară apucase să 
arunce şi se retrăsese degrabă, fără zgomot, în locul unde 
stătea şi acum. Însă acea singură privire îi fusese de ajuns. 
Focul care ardea dincolo de cotul tunelului era mai strălucitor, 
mult mai strălucitor decât şi-ar fi imaginat el vreodată. Chiar şi 
cu ochii închişi tot îl mai vedea: două pete zbuciumate şi 
dureroase de lumină îngrozitor de intensă. Şi nu voiau să 
dispară. Focul îi arsese parţial ochii, îşi zise el. 

Totuşi, atunci când atinsese focul de pe zid, i se păruse că nu 
semăna deloc cu cel din poveştile băsmuitorilor. Piatra era ca 
oricare altă piatră: rece şi puţin umedă. Focul trebuia să fie 
fierbinte, spuneau băsmuitorii. Dar focul acela de pe zid nu 
fusese deloc fierbinte la atingere. 

Inseamnă că nu era foc, îşi spuse Greel după ce se gândi mai 
bine. Dar nu îşi putea da seama ce anume era. În orice caz, foc 
nu era dacă nu era fierbinte. 

Se mişcă uşor. Prin beznă, se întinse şi îl atinse pe H'ssig. 

Fratele lui spiritual se afla la câţiva metri distanţă, aproape de 
cealaltă bară metalică. Greel îl mângâie cu mintea şi îl simţi pe 
H'ssig cum tremură în semn de răspuns. Gânduri şi senzaţii se 
împletiră fără să se rostească vreun cuvânt. 

Şi lui H'ssig îi era teamă. Uriaşul şobolan de vânătoare nu 
avea ochi. Insă mirosul lui era mai ascuţit decât al lui Greel. Şi în 
tunel se simţea o miasmă ciudată. Şi auzul îi era mai bun. Cu 
ajutorul urechilor lui H'ssig, Greel putea percepe mult mai uşor 
zgomotele stranii care veneau dinspre focul ce nu era foc. 

Greel deschise ochii din nou. Mai încet de data aceasta. Nu 
brusc. Şi îi deschise doar pe jumătate. 

Găurile pe care focul i le făcuse în vedere erau tot acolo. Dar 
dispăreau treptat. lar focul mai slab care pâlpâia pe zidul curbat 
al tunelului putea fi suportat. Dacă nu se uita direct la el. 

Şi totuşi. Nu putea să înainteze. Dar nici nu trebuia să se 
retragă. Era iscoadă. Avea o misiune. 

Luă din nou legătura cu H'ssig. Şobolanul de vânătoare îl 
însoțea de la naştere. Şi nu îl dezamăgise niciodată. Nu îl va 


dezamăgi nici acum. Şobolanul nu avea ochi care să-i fie arşi, 
dar auzul şi mirosul lui îi vor spune lui Greel ce trebuie să ştie 
despre lucrurile de dincolo de cotul tunelului. 

H'ssig simţi comanda. Începu să se târască încet înainte, 
către foc. 


— Un tezaur! 

Vocea lui Ciffonetto era îngroşată de emoție. Stratul de 
unsoare de protecţie întins pe chip nu reuşea să-i ascundă 
zâmbetul. 

Von der Stadt părea sceptic. Nu numai chipul, dar şi întregul 
lui trup emana neîncredere. Cei doi bărbaţi erau îmbrăcaţi la fel, 
în salopete cenuşii, fără trăsături distincte, confecţionate dintr- 
un material metalic şi gros. Însă nu aveai cum să-i confunzi. Von 
der Stadt avea calitatea unică de a-şi exprima îndoiala fără să-şi 
mişte nici măcar un fir de păr. 

lar atunci când se mişca şi vorbea, o făcea pentru a sublinia 
această impresie. La fel şi acum. 

— Ce mai tezaur, spuse el simplu. 

Dar suficient ca să-l scoată din sărite pe Ciffonetto, care se 
încruntă uşor la partenerul lui mai corpolent. 

— Nu, nu glumesc, spuse el. 

Raza lanternei lui grele tăia întunericul dens şi lumina unul 
dintre stâlpii din oţel, mâncaţi de rugină, dintre peron şi 
acoperiş. 

— Uită-te la ăla, mai zise Ciffonetto. 

Von der Stadt se uită. Cu neîncredere. 

— | văd, spuse el. Unde-i comoara? 

Ciffonetto continua să mişte raza lanternei în sus şi în jos. 

— Aia e comoara. Locul ăsta este o descoperire istorică de 
maximă importanţă. Ştiam că aici trebuie să căutăm. Le-am şi 
spus asta. 

— Şi care-i marea chestie cu bârna aia din oţel? întrebă Von 
der Stadt, îndreptându-şi şi el lanterna spre locul cu pricina. 

— Starea de conservare, zise Ciffonetto, apropiindu-se de ea. 
Aproape tot ce există la suprafaţă este acoperit de cenuşă 
radioactivă. Chiar şi acum. Însă aici, în subteran, mai există 
artefacte splendide. Care ne pot oferi o imagine mult mai bună 
despre cum era vechea civilizaţie înainte de dezastru. 

— Ştim cum era vechea civilizaţie, îl contrazise Von der Stadt. 


Avem înregistrări, cărţi, filme; avem de toate. Tot felul de 
mărturii. Războiul nu a afectat Luna. 

— Da, da, bine, zise Ciffonetto. Dar asta este altceva. Asta-i 
realitatea. 

Îşi trecu drăgăstos mâna înmănuşată de-a lungul stâlpului. 

— Uită-te aici. 

Von der Stadt veni mai aproape. 

În metal erau gravate nişte cuvinte. Mai bine zis, erau 
scrijelite. Deşi superficiale, tot mai puteau fi descifrate, chiar 
dacă mai greu. 

Ciffonetto rânjea iarăşi. Von der Stadt părea sceptic. larăşi. 

— „Rodney o iubeşte pe Wanda”, citi el inscripţia, clătinând 
din cap. La naiba, Ciff, găseşti tâmpenii din astea în fiecare budă 
publică din Luna City. 

Ciffonetto îşi dădu ochii peste cap. 

— Von der Stadt, spuse el, şi dacă ar fi să descoperim cea mai 
veche pictură rupestră din câte există pe lume, tu tot ai spune 
că-i o reprezentare nereuşită a unui bizon. 

Atinse cu mâna liberă cuvintele gravate în metal. 

— Nu înţelegi? Chestia asta e veche. Chestia asta înseamnă 
istorie. Este o urmă a unei civilizaţii şi a unui neam şi a unei 
planete care au dispărut în urmă cu aproximativ o jumătate de 
mileniu. 

Von der Stadt nu-i răspunse. Dar părea la fel de neîncrezător. 
Lumină cu lanterna mai departe. 

— Uite şi alte scrijelituri, dacă asta cauţi, spuse el indicând un 
alt stâlp aflat la câţiva metri distanţă. 

Acum a fost rândul lui Ciffonetto să citească inscripţia. 

— „Căiţi-vă sau blestemaţi veţi fi”, spuse el zâmbind, când 
raza lanternei lui se contopi cu cea a lui Von der Stadt. 

Şi chicoti uşor, murmurând: 

— Vorbele profeților scrise pe pereţii metroului. 

Von der Stadt se încruntă. 

— Ce mai profet, spuse el batjocoritor. Sucită religie mai 
aveau şi ăştia. 

— lisuse, gemu Ciffonetto. N-am vorbit la modul propriu. Era 
un citat. Dintr-un poet de la jumătatea secolului douăzeci. 
Simon îl chema. Şi el a scris asta cu vreo cincizeci de ani înainte 
de marele dezastru. 

Pe Von der Stadt nu-l interesa. Nerăbdător, trecu mai departe, 


spintecând cu raza lanternei bezna dintre ruinele negre ca 
smoala ale vechii staţii de metrou. 

— E cald aici, se plânse el. 

— E mai cald sus, spuse Ciffonetto, care descoperise o altă 
inscripţie. 

— Nu-i acelaşi fel de căldură, îi replică tăios Von der Stadt. 

Ciffonetto nu se obosi să-l contrazică. 

— Asta-i cea mai mare descoperire a expediției, zise el când 
îşi ridică ochii la tovarăşul lui. Trebuie să facem fotografii. Şi să-i 
aducem şi pe ceilalţi aici. Ne pierdem vremea la suprafaţă. 

— Şi aici n-o să ne-o pierdem? îl întrebă Von der Stadt. 

Cu scepticism, fireşte. 

Ciffonetto dădea viguros din cap. 

— Asta am spus eu tot timpul. Suprafaţa e toată acoperită cu 
cenuşă. Şi nivelul de radioactivitate încă este al dracului de 
mare, după toate secolele astea. Dacă s-a întâmplat să 
supravieţuiască ceva, atunci numai în subteran a putut să o 
facă. Ar trebui să ne despărţim şi să cercetăm sistemul ăsta de 
tuneluri. 

Şi întinse mult mâinile, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă locul. 

— Tot drumul te-ai certat cu Nagel pe tema asta, spuse Von 
der Stadt. Tot drumul de la Luna City. Şi nu mi se pare că ţi-a 
fost de vreun folos. 

— Doctorul Nagel e un prost, comentă prudent Ciffonetto. 

— Ba eu nu cred, se opuse Von der Stadt. Eu sunt soldat, nu 
om de ştiinţă. Dar i-am ascultat argumentele şi mi se par foarte 
logice. Sigur, sunt bune toate chestiile astea din subteran, dar 
nu asta vrea Nagel. Nu cu scopul ăsta a fost trimisă pe Pământ 
expediţia noastră. 

— Ştiu, ştiu, zise Ciffonetto. Nagel vrea să găsească viaţă. 
Oameni, mai exact. Aşa că în fiecare zi îşi trimite dronele tot 
mai departe. Şi până acum nu a reuşit să descopere decât 
câteva specii de insecte şi nişte păsări cu modificări genetice. 

Von der Stadt ridică din umeri. 

— Dacă s-ar uita şi pe aici, ar găsi ce caută, continuă 
Ciffonetto. Nu-şi dă seama cât s-a săpat sub oraşe înainte de 
război. Sunt kilometri de tuneluri sub tălpile noastre. Etaje peste 
etaje. Dacă există supraviețuitori numai acolo pot fi ei. 

— De unde ştii? îl întrebă Von der Stadt. 

— Păi, uite: singurii care ar fi putut supravieţui războiului ar fi 


cei ascunşi în adăposturi ermetice. Sau în tunelurile de sub oraş. 
Nivelul ridicat al radioactivităţii i-ar fi împiedicat să iasă la 
suprafaţă ani întregi. La naiba, suprafaţa nici acum nu-i prea 
atrăgătoare. Inseamnă că au rămas aici. S-au adaptat la 
condiţiile astea. Şi, după câteva generaţii, nici nu mai vor să 
iasă. 

Dar Von der Stadt începuse să se gândească la altceva; nici 
măcar nu mai asculta ce spune. Se dusese la marginea 
peronului şi privea în jos, la şine. 

Rămase acolo câteva clipe, fără să spună nimic, apoi se 
decise. Îşi vâri lanterna la centură şi începu să coboare. 

— Haide, zise el. Hai să-i căutăm pe supraviețuitorii ăia ai tăi. 


H'ssig înaintă fără să se îndepărteze de bara metalică. Astfel 
se putea ascunde mai bine şi nici focul nu ajungea la el. Aşa că 
se mişca într-o fâşie îngustă de întuneric aproape deplin. 
Lipindu-se cât mai bine de bara aia, se furişă fără zgomot după 
cotitură şi se opri. 

Greel urmărea totul prin intermediul lui: cu urechile 
şobolanului şi cu nasul lui. 

Focul vorbea. 

In locul acela erau două mirosuri, asemănătoare însă nu 
identice. Şi două voci. Aşa cum fuseseră două focuri. Lucrurile 
acelea strălucitoare care-i arseseră ochii lui Greel erau un fel de 
creaturi vii. 

Greel ascultă. Sunetele pe care H'ssig le auzea atât de clar 
erau cuvinte. Spuse într-un fel de limbă. Greel era sigur de asta. 
Cunoştea diferenţa dintre urletele şi mormăielile animalelor şi 
limbajul articulat. 

Insă creaturile de foc vorbeau într-o limbă pe care el nu o 
înţelegea. Sunetele acelea îi erau străine aşa cum îi erau şi lui 
H'ssig, care i le transmitea. 

Se concentră asupra mirosului. Era ciudat, diferit de orice 
cunoscuse până atunci. Totuşi, i se părea a fi miros de om, deşi 
nu era deloc posibil. 

Şi Greel se gândi. Miros ca de om. Şi cuvinte. Oare creaturile 
de foc să fie oameni? In cazul ăsta ar fi nişte oameni ciudaţi, nu 
ca Oamenii lui. Însă băsmuitorii povesteau despre oamenii din 
vechime, care aveau puteri şi forme neobişnuite. Să fie şi 
aceştia la fel? Oare nu ar mai putea sălăşlui aici, în Tunelurile 


Arhaice, unde legendele spuneau că Bătrânii îi creaseră pe 
Oameni? 

Ba da. 

Greel se mişcă. Se ridică încet în poziţie ghemuită ca să se 
poată uita pe lângă colţul tunelului. Un pocnet mut, şi H'ssig 
reveni la adăpost din tunelul arzător de mai departe. 

Nu era decât un singur mod ca să-şi dea seama, îşi spuse 
Greel. Tremurând, îşi întinse mintea cu mare prudenţă. 


Von der Stadt se adaptase mult mai bine decât Ciffonetto la 
gravitația Pământului. Ajunse repede pe pardoseala tunelului şi 
acolo îşi aşteptă nerăbdător partenerul care cobora mai greu de 
pe peron. 

Ciffonetto sări de la jumătate de metru şi ateriză cu o 
bufnitură puternică. 

— Tot ce sper este să reuşesc să mă urc la loc, gâfâi el. 

Von der Stadt ridică nepăsător din umeri. 

— Tu ai vrut să inspectăm tunelurile. 

— Da, eu am vrut, spuse Ciffonetto privind în jur. Şi vreau în 
continuare. În tunelurile astea trebuie să fie răspunsurile pe 
care le căutăm. 

— Asta-i teoria ta, spuse Von der Stadt. 

Se uită în ambele direcţii, alese una la întâmplare şi porni într- 
acolo, luminându-şi drumul cu lanterna. Ciffonetto venea la o 
jumătate de pas în urma lui. 

Tunelul în care intrară era lung, drept şi pustiu. 

— Spune-mi, zise Von der Stadt pe un ton nonşalant, chiar 
dacă supraviețuitorii tăi au scăpat de urmările războiului în 
adăposturi, nu crezi că la un moment dat au fost totuşi obligaţi 
să iasă la suprafaţă ca să-şi caute mâncare şi apă? Adică... nu 
pricep cum ar putea cineva să trăiască aici. 

Şi se uită de jur-împrejur cu scârbă evidentă. 

— Ce-ai făcut? Ai luat lecţii de la Nagel? se enervă Ciffonetto. 
Am auzit asta atât de des că a început să mi se facă silă. 
Recunosc că viaţa din tunel ar fi fost dificilă. Dar nu imposibilă. 
In primul rând, ar fi trebuit să aibă acces la o cantitate uriaşă de 
conserve. Multe se păstrau în pivnițe. lar în pivnițe puteai 
ajunge prin tuneluri. Mai încolo, şi-ar fi putut cultiva ei înşişi 
alimentele. Sunt o mulţime de plante care cresc fără să aibă 
nevoie de lumină. Şi îmi închipui că aici sunt insecte şi animale 


de subteran. 

— Adică au mâncat gândaci şi ciuperci. Nu mi se pare o dietă 
prea sănătoasă. 

Ciffonetto se opri brusc, fără să-i răspundă. 

— Uite acolo, spuse el, luminând locul cu lanterna. 

Raza acesteia dansă peste o gaură cu marginile neregulate în 
zidul tunelului. Ca şi cum cineva ar fi spart piatra cu multă 
vreme în urmă. 

Raza lanternei lui Von der Stadt se alătură celeilalte raze ca 
să lumineze mai bine zona. Din spărtura aceea se forma o 
galerie care cobora în pantă. Ciffonetto tresări puternic şi porni 
către ea. 

— Ce dracu’ mai zici de asta, Von der Stadt? rânji el. 

Băgă şi capul, şi lanterna în galeria rudimentară, dar se 
retrase repede. 

— Nu-i nimic acolo, spuse. Coridorul este surpat câţiva metri 
mai departe. Însă confirmă ipoteza mea. 

Von der Stadt părea uşor neliniştit. Işi duse mâna liberă spre 
pistolul din tocul de la şold. 

— Nu ştiu, zise el. 

— Nu, nu ştii, spuse triumfător Ciffonetto. Nici Nagel nu ştie. 
Acolo au locuit oamenii. Şi încă s-ar putea să mai fie. Trebuie să 
organizăm o căutare mai eficientă prin întregul sistem subteran. 

Se opri, gândindu-se la argumentele lui Von der Stadt de mai 
devreme. 

— Cât despre gândacii şi ciupercile despre care vorbeşti, să 
ştii că oamenii pot învăţa să trăiască hrănindu-se cu tot felul de 
chestii. Oamenii se adaptează. Dacă au supravieţuit războiului - 
iar descoperirea asta ne dovedeşte că au supravieţuit -, pun 
prinsoare că au supravieţuit şi urmărilor lui. 

— Poate, spuse Von der Stadt. Ce nu înţeleg eu este 
înverşunarea ta de a găsi supraviețuitori. Vreau să spun că 
expediţia noastră are alte priorităţi. Trebuie să restabilim 
cursele spaţiale, iar acesta este un test foarte bun pentru noul 
nostru hardware. Şi probabil că voi, oamenii de ştiinţă, veţi găsi 
nişte articole bune pentru muzee. Dar oameni? In afară de 
Marea Foamete ce altceva ne-a oferit nouă Pământul? 

Ciffonetto schiţă un zâmbet indulgent. 

— Tocmai din cauza Marii Foamete trebuie să găsim oameni, 
spuse el. 


Se gândi puţin şi adăugă: 

— Acum avem suficiente dovezi ca să-l putem convinge chiar 
şi pe Nagel. Haide să ne întoarcem. 

Porni înapoi, continuând să vorbească: 

— Marea Foamete a fost rezultatul inevitabil al războiului de 
pe Pământ. Nu au mai trimis provizii şi astfel oamenii de pe 
colonia lunară nu au mai avut cum să supravieţuiască. Nouăzeci 
la sută au pierit de foame. Luna s-ar putea întreţine singură cu 
condiţia să aibă o populaţie foarte redusă. Şi asta s-a întâmplat 
atunci. Pur şi simplu s-a ajustat numărul de locuitori. Insă după 
aceea am început să ne reciclăm aerul şi apa şi să ne cultivăm 
alimentele în bazine hidroponice. Ne-am chinuit ceva, dar am 
reuşit să supravieţuim. Şi am început reconstrucţia. Este 
adevărat că am şi pierdut multe. Au murit prea mulţi oameni. ŞI 
aşa fondul nostru genetic nu era nici prea mare şi nici prea 
divers. lar colonia oricum nu avea mare diversitate rasială. Aşa 
că nu am avut vreun avantaj nici din direcţia asta. Populaţia a 
scăzut mult timp după ce ne-am creat resursele materiale 
pentru susţinerea unui număr mai mare de oameni. Cum bine 
ştii, nu a prins ideea endogamiei. Acum populaţia a început să 
crească din nou, dar într-un ritm foarte lent. Am stagnat, Von 
der Stadt. De pildă, ne-a luat aproape cinci secole ca să reluăm 
călătoriile spaţiale. Şi încă nu am reuşit să reproducem multe 
dintre lucrurile existente pe Pământ înainte de dezastru. 

Von der Stadt se încruntă. 

— Stagnare este un cuvânt dur, spuse el. Mie mi se pare că 
ne-am descurcat destul de bine. 

Ciffonetto făcu un semn din lanternă, arătând că nu dă doi 
bani pe comentariul partenerului său. 

— Destul de bine, zici. Dar nu suficient. În ritmul ăsta nu vom 
ajunge nicăieri. Atât de puţine schimbări au avut loc şi atât de 
puţine idei inovative există. Avem nevoie de păreri noi, de fond 
genetic nou. Avem nevoie să fim stimulaţi prin contactul cu o 
civilizaţie străină. lar supraviețuitorii de aici ne-ar putea înlesni 
contactul acesta. Probabil că au suferit unele modificări, dacă e 
să ţinem cont de dezastrul prin care a trecut Pământul. Dar ei 
sunt dovada certă a faptului că viaţa omenească încă se mai 
poate dezvolta pe Pământ. lar asta este de o importanţă 
crucială dacă vrem să întemeiem o colonie aici. 

Adăugat într-o doară, acest ultim argument se bucură de 


aprobarea lui Von der Stadt, care începu să dea din cap cu 
gravitate. 

Ajunseseră înapoi în staţia de metrou. Ciffonetto se îndreptă 
spre peron. 

— Haide, zise el. Haide să ne întoarcem la bază. De-abia 
aştept să văd ce mutră va face Nagel când am să-i spun ce am 
descoperit. 


Aceştia erau oameni. 

Greel era aproape sigur. Textura minţilor lor era una ciudată, 
dar asemănătoare omului. Nimeni nu se pricepea mai bine ca 
Greel să între în minţile vieţuitoarelor. Cunoştea prea bine 
senzaţia aspră şi vagă a minţit de animal. La fel cum cunoştea şi 
întunericul scârnav din minţile creaturilor-viermi. Şi cunoştea 
minţile oamenilor. 

lar aceştia erau oameni. 

Însă tot era ceva bizar în povestea asta. Contopirea minţilor 
reprezenta comunicare reală doar cu un frate spiritual. Cu 
ceilalţi oameni era o chestiune de reciprocitate. O reciprocitate 
tulbure şi întunecată, plină de neguri şi mirosuri şi emoţii. Dar o 
reciprocitate. 

Care nu exista în cazul acesta. Acum Greel avea impresia că 
încearcă să între în mintea unui animal. Senzaţii tactile, senzaţii 
olfactive - tot ce ar fi putut el să capete de la un animal. Insă 
nicio reacţie. Oamenii şi fraţii spirituali aveau reacţii de răspuns. 
Nu şi animalele. 

lar din partea acestor oameni nu primea niciun răspuns. 
Minţile ciudaţilor oameni-de-foc erau mute şi schilodite. 

Greel se ridică încet în picioare. În bezna tunelului, focul se 
ştersese pe neaşteptate de pe zid. Oamenii plecau. Se 
îndepărtau de el. Focul îi însoțea. 

Cu H'ssig alături şi sulița în mână, Greel făcu un pas înainte. 
Distanţa îngreuna contopirea minţilor. Trebuie să rămână 
aproape de ei. Trebuie să afle mai multe. Era iscoadă. Avea o 
misiune. 

Mintea i se furişă din nou spre minţile oamenilor. Ca să le 
simtă gustul. Trebuie să fie sigur. 

Gândurile lor îl învăluiră - haos învolburat, cu luciri de emoţii 
şi licăriri de noţiuni de-abia zărite. Greel nu reuşea să priceapă 
mare lucru. Se opri să le simtă pe deplin gustul minţilor şi să 


încerce să afle. Dar tot parcă în mintea unui animal încerca să 
între. Nu reuşea să-şi facă simțită prezenţa. Nu reuşea să 
capete un răspuns. 

lar oamenii se îndepărtau şi gândurile lor deveneau şi mai 
confuze şi contopirea minţilor era şi mai dificilă. Greel mai 
înaintă puţin. Ezită atunci când ajunse lângă cotitura tunelului. 
Însă ştia că trebuie să meargă mai departe. Era iscoadă. 

Se lăsă în patru labe, miji ochii şi trecu aşa de curbă. 

Apoi tresări puternic. Ajunsese într-o sală uriaşă, o peşteră 
imensă, cu acoperişul arcuit şi coloane gigantice pe care se 
sprijinea cerul. lar sala aceea era luminată de un foc aprig şi 
straniu. 

Loc de legendă. Sala Bătrânilor. Precis. Greel nu mai văzuse 
niciodată o încăpere atât de mare. lar el era singurul care 
călătorise cel mai departe, singurul care urcase cel mai mult. 

Nu se vedeau oamenii, dar focul lor dansa la gura tunelului 
din celălalt capăt al sălii. Era intens, dar suportabil. Oamenii 
trecuseră dincolo de următoarea curbă. Greel înţelese că se uita 
la o reflexie vagă a focului lor. Era în siguranţă atâta vreme cât 
nu se uita direct la el. 

Intră în sală. Iscoada din el tânjea să se caţăre pe zidul din 
piatră şi să exploreze încăperea de deasupra, din care se înălţau 
coloanele acelea formidabile. Dar nu. Oamenii-de-foc erau mult 
mai importanţi. În încăperea aceea va putea intra mai târziu. 

H'ssig se frecă de piciorul lui. Întinse mâna şi mângâie blana 
moale a şobolanului. Liniştindu-l. Fratele lui spiritual îi simţise 
tumultul gândurilor. ă 

Oameni, da, era convins de asta. Insă mai ştia şi altceva. 
Gândurile lor nu erau asemănătoare cu ale Oamenilor din 
vechime, ci gânduri omeneşti pe care începuse să le înţeleagă. 
Unul dintre oamenii aceia îşi dorea din tot sufletul să găsească 
alţi oameni. Îi caută pe aceia din vechime, îşi spuse Greel. 

Măcar atâta şi tot reuşise să afle. Era iscoadă şi ştia să între în 
mintea vietăţilor. Nu făcea greşeli. Dar nu ştia ce ar fi trebuit să 
facă acum. 

Pe Oameni îi căutau. Poate că era bine. Când înţelesese 
conceptul acesta, Greel se înfiorase de bucurie. Aceşti oameni- 
de-foc erau aidoma Bătrânilor despre care vorbeau legendele. 
Dacă pe Oameni îi căutau ei, atunci el îi va conduce. Şi apoi va fi 
răsplătit şi va avea parte de glorie, iar băsmuitorii îi vor cânta 


numele multe generaţii de-acum înainte. 

Dar mai ales aceasta era datoria lui. De-a lungul ultimelor 
generaţii, lucrurile nu merseseră prea bine pentru Oameni. 
Vremurile bune se încheiaseră odată cu apariţia creaturilor- 
viermi, care îi alungaseră pe Oameni dintr-un tunel în altul. 
Chiar şi acum, sub tălpile lui, luptele continuau în Nivelurile 
Haine şi în tunelurile Oamenilor. 

lar Greel ştia că Oamenii pierdeau. 

Incet. Dar sigur.  Creaturile-viermi erau necunoscute 
Oamenilor. Mai mult decât nişte animale acum, dar foarte, 
foarte puţin asemănătoare oamenilor adevăraţi. Nu aveau 
nevoie de tuneluri. Umblau prin măruntaiele pământului, unde 
niciun om nu era în siguranţă. 

Oamenii luptau. Cei care puteau intra în minţile vietăţilor le 
simțeau pe creaturile-viermi, iar suliţele le puteau ucide, iar 
uriaşii  şobolani de vânătoare le puteau sfârteca. Dar 
întotdeauna  creaturile-viermi se  refugiau în adâncurile 
pământului. Şi mereu erau tot mai multe asemenea creaturi şi 
tot mai puţini Oameni. 

Însă aceşti oameni noi, aceşti oameni-de-foc, ei ar putea să 
schimbe soarta războiului. Legendele spuneau că Bătrânii se 
luptaseră cu foc şi arme ciudate. lar oamenii aceştia trăiau prin 
foc. l-ar putea ajuta pe Oamenii lui. Le-ar putea da arme 
puternice, cu care să alunge creaturile-viermi înapoi în bezna 
din care veniseră. 

Totuşi. 

Totuşi, nu erau chiar oameni. Minţile le erau schilodite şi o 
parte mare, foarte mare din gândirea lor îi era străină lui Greel. 
Nu întrezărea decât fragmente. Nu îi putea cunoaşte aşa cum îi 
cunoştea pe Oamenii lui atunci când le pătrundea în minte. 

l-ar putea conduce la Oamenii lui. Cunoştea drumul. Înapoi şi 
în jos, o cotitură aici, un ocol acolo. Prin Tunelurile Mijlocii şi 
Nivelurile Haine. 

Dar dacă el îi ducea acolo şi ei se dovedeau a fi duşmanii 
Oamenilor? Dar dacă îi vor ataca pe Oameni cu focul lor? Se 
temea de ce ar putea face. 

Insă, fără ajutorul lui, nu-i vor găsi niciodată pe Oameni. Greel 
era convins de asta. Singur el, din multe generaţii, reuşise să 
ajungă atât de departe. Şi doar furişându-se şi citind minţile şi 
cu H'ssig alături de el. Ei nu vor găsi niciodată drumul pe care 


venise el, tunelurile întortocheate care duceau spre adâncuri, în 
măruntaiele pământului. 

Prin urmare, Oamenii lui ar fi în siguranţă dacă el nu ar face 
nimic. Dar atunci creaturile-viermi ar avea câştig de cauză în 
cele din urmă. Poate peste mai multe generaţii. Dar Oamenii nu 
mai puteau să reziste. 

Era decizia lui. Şi numai a lui. Niciun alt cititor de minţi nu 
putea străbate distanţa de la tunelurile Oamenilor şi până aici 
ca să îl ajute. Era decizia lui. Şi numai a lui. 

Şi trebuie să o ia cât mai repede. Pentru că acum îşi dădu 
şocat seama că oamenii-de-foc se întorceau. Gândurile lor 
ciudate deveniră mai puternice, lumina din sala cea mare 
deveni tot mai intensă. 

Şovăi, apoi se întoarse încet spre tunelul din care venise. 


— Stai puţin, spuse Von der Stadt când Ciffonetto începuse să 
se urce pe zid. Hai să vedem ce e în direcţia cealaltă. 

Ciffonetto încercă să-şi întindă capul ca să se uite la tovarăşul 
lui, nu-i reuşi prea bine mişcarea, aşa că se lăsă să alunece pe 
pardoseala tunelului. 

— Ar trebui să ne întoarcem, zise el. Avem destule dovezi. 

Von der Stadt ridică din umeri. 

— Haide. Tu ai vrut să coborâm aici. Aşa că haide să căutăm 
peste tot. Poate ne aflăm la doar câţiva metri de o altă mare 
descoperire. 

— În regulă, spuse Ciffonetto, scoțând de la centură lanterna 
pusă acolo atunci când voise să se urce pe peron. Cred că ai 
dreptate. Ar fi o tragedie dacă l-am aduce pe Nagel aici şi el dă 
peste ceva ce noi nu am observat. 

Von der Stadt îl aprobă dând viguros din cap. Razele de la 
lanternele lor se contopiră din nou şi cei doi bărbaţi porniră 
repede spre bezna compactă de la gaura tunelului. 

Veneau. În gândurile lui Greel se amestecau teama şi 
nehotărârea. Se lipi de zidul tunelului. Şi se retrase, repede şi 
fără zgomot. Trebuie să se ţină departe de focul lor până când 
va decide ce anume va face. 

Dar după prima curbă tunelul era drept pe o porţiune foarte 
lungă. Greel era rapid. Însă nu suficient de rapid. lar ochii lui au 
fost imprudent de larg deschişi atunci când focul apăru brusc, în 
toată furia lui orbitoare. 


Îi luară foc ochii. Zbieră cuprins de durere şi se aruncă la 
pământ. Focul refuza să îl lase în pace. Dansa pe sub pleoapele 
lui strânse, schimbându-şi culorile-i îngrozitoare. 

Greel se luptă să-şi recapete controlul. Încă erau departe. Și 
el era înarmat. H'ssig se afla aproape de el. Şobolanul cel orb va 
fi din nou vederea lui. 

Cu ochii strâns închişi, Greel începu să se târască în urmă, cât 
mai departe de foc. H'ssig rămase pe loc. 


— Ce dracu' a fost asta? 

Şoapta lui Von der Stadt rămase o clipă suspendată în aer. 
Bărbatul înmărmurise imediat ce trecuse de colţ. Alături de el, şi 
Ciffonetto se oprise auzind zgomotul. 

Omul de ştiinţă era nedumerit. 

— Nu ştiu, spuse el. Ceva... bizar. Parcă a fost un animal rănit. 
Un fel de strigăt. Dar ca şi cum cel care l-a scos încerca să şi-l 
sugrume. 

Lumină cu lanterna într-o parte, apoi în cealaltă, tăind panglici 
de lumină din catifeaua întunericului. Dar fără să descopere 
ceva. Raza lanternei lui Von der Stadt era îndreptată înainte. 

— Nu-mi place, zise nesigur Von der Stadt. Poate e ceva 
acolo. Şi poate nu are intenţii prietenoase. 

Mută lanterna în mâna stângă şi scoase pistolul. 

— Vom vedea, adăugă el. 

Ciffonetto se încruntă, dar nu spuse nimic. Porniră din nou 
prin tunel. 


Erau mari şi se mişcau repede. Cu disperare neputincioasă, 
Greel înţelese că îl vor prinde. Altcineva luase hotărârea în locul 
lui. 

Dar poate că tot răul era spre bine. În fond, aceştia erau tot 
oameni. Oameni la fel ca Bătrânii. Şi îi vor ajuta pe Oamenii lui 
în lupta împotriva creaturilor-viermi. Şi va începe o nouă eră. Se 
va încheia vremea spaimelor. Ororile trecutului se vor stinge. Va 
reveni măreţia despre care cântau băsmuitorii şi Oamenii lui se 
vor apuca din nou să construiască săli imense şi tuneluri. 

Da. Ei luaseră hotărârea în locul lui, dar hotărârea aceasta era 
cea mai bună. Era singura. Omul trebuie să cunoască alţi 
oameni şi împreună vor înfrunta creaturile-viermi. 

Nu-şi deschise ochii. Dar se ridică în picioare. 


Şi începu să vorbească. 


Încremeniră din nou. De această dată zgomotul a fost clar, nu 
înăbuşit ca mai devreme. Mai mult un şuierat, dar imposibil de 
confundat. 

Ambele raze se zbuciumară nebuneşte câteva secunde. Apoi 
una îngheţă. Cealaltă ezită, apoi lumină şi ea locul. 

Împreună, formau o pată de lumină pe o parte din zidul 
tunelului. lar în mijlocul ei se afla... ce se afla acolo? 

— Dumnezeule! exclamă Von der Stadt. Ciff, spune-mi repede 
ce e, că mă apuc să trag. 

— Nu trage, îi spuse Ciffonetto. Nu se mişcă. 

— Dar... ce este? 

— Nu ştiu. 

În vocea omului de ştiinţă se simţea un tremur straniu, 
nesigur. 

Creatura din balta de lumină era mică, puţin peste un metru. 
Mică şi dezgustătoare. Dar cumva, de departe, asemănătoare cu 
un om. Fireşte, membrele erau total disproporţionate, iar 
mâinile şi labele picioarelor erau anormal de pocite. lar pielea, 
pielea aceea era de un alb scârbos, ca de vierme. 

Însă chipul era cel mai îngrozitor. Uriaş, parcă lipit acolo de la 
un alt trup. Totuşi, gura şi nasul de-abia puteau fi desluşite. 
Capul acela nu avea decât ochi. Doi ochi imenşi şi groteşti, 
ascunşi în spatele pleoapelor colorate în albul acela mort. 

Von der Stadt era neclintit ca o stâncă. În schimb, Ciffonetto 
tremura puţin, fără să-şi ia ochii de la creatura aceea. Totuşi, el 
vorbi primul. 

— Uită-te acolo, şopti el. În mâna lui. Cred... cred că e o 
unealtă. 

Tăcere. Lungă şi încordată tăcere. Apoi Ciffonetto vorbi din 
nou. Cu voce răguşită de emoție. 

— Cred că este un om. 


Greel ardea. 

Focul ajunsese la el. Deşi închişi, ochii îl dureau cumplit de 
tare. Ştia că, dacă îi va deschide, va vedea lucruri îngrozitoare. 
Şi focul ajunsese la el. Îl mânca toată pielea. Şi îl durea. Îl durea 
din ce în ce mai rău. _ 

Dar nu se clinti din loc. Era iscoadă. Avea o misiune. Indură 


durerea în vreme ce mintea i se împletea cu minţile celorlalţi. 

Şi acolo, în minţile lor, descoperi teama, dar o teamă ţinută în 
frâu. Şi se văzu pe sine prin ochii lor. O imagine deformată şi 
neclară a lui. Gustă admiraţia şi repulsia care se luptau în unul 
dintre cei doi. Şi scârba pură care mocnea în celălalt. 

Se înfurie, dar îşi stăpâni furia. Trebuie să ia legătura cu ei. 
Trebuie să îi ducă la Oamenii lui. Erau orbi şi aveau minţile 
schilodite şi nu îşi puteau controla emoţiile. Dar, dacă vor 
înţelege ce le cere, îl vor ajuta. Da. 

Nu se clinti din loc. Aşteptă. Il ardea toată pielea, dar continuă 
să aştepte fără să se clintească din loc. 


— Aia, exclamă Von der Stadt. Chestia aia e un om? 

Ciffonetto dădu din cap. 

— Nu poate fi altceva. Are unelte. Vorbeşte. 

Ezită puţin şi apoi continuă: 

— Dar, Dumnezeule sfinte, în veci nu mi-aş fi imaginat aşa 
ceva. Tunelurile, Von der Stadt. Întunericul. Secole întregi de 
întuneric. Niciodată nu mi-aş fi închipuit o asemenea evoluţie 
într-un timp atât de scurt. 

— Om? repetă neîncrezător Von der Stadt. Eşti nebun. Niciun 
om nu s-ar putea transforma în aşa ceva. 

Dar Ciffonetto de-abia dacă îl auzi. 

— Trebuia să mă gândesc, murmură el. Trebuia să bănuiesc. 
Bineînţeles că de vină sunt radiaţiile. Ele au accelerat mutaţiile. 
Probabil că speranţa lor de viaţă este mult mai scurtă. Ai avut 
dreptate, Von der Stadt. Oamenii nu pot trăi hrănindu-se doar 
cu gândaci şi ciuperci. Nu oamenii asemenea nouă. Aşa că cei 
de aici s-au adaptat. S-au adaptat la întuneric şi la viaţa din 
tuneluri. Şi... 

Tresări brusc. 

— Ochii ăia, şopti el. 

Stinse lanterna şi parcă zidurile se apropiară de ei. 

— Probabil că este foarte sensibil la lumină. Îi facem rău. 
Mişcă-ţi lanterna în altă direcţie, Von der Stadt. 

Tovarăşul lui îi aruncă o privire piezişă. 

— E destul de întuneric şi aşa, zise el. 

Dar se supuse. Şi raza lanternei lui se îndreptă în altă parte. 

— Istorie, şopti Ciffonetto. Clipa aceasta va dăinui în... 

Nu mai apucă să termine. Incordat, Von der Stadt îşi ţinea 


degetul pe trăgaci. Când îndepărtă raza lanternei de pe silueta 
aflată în adâncul tunelului, surprinse o mişcare în întuneric. 
Aduse înapoi lumina, căută, descoperi ce anume o făcuse şi 
concentră raza lanternei asupra vietăţii de pe şine. 

Mai devreme intenţionase să tragă. Dar ezitase pentru că 
silueta aceea necunoscută, vag asemănătoare cu un om, stătea 
nemişcată. 

Vietatea asta nouă nu stătea nemişcată. Chiţăia şi fugea de 
colo colo. Şi nici nu era necunoscută. De data aceasta Von der 
Stadt nu mai ezită. 

O detunătură. O explozie de lumină. Şi din nou. 

— L-am nimerit, spuse Von der Stadt. Un afurisit de şobolan. 


Şi Greel începu să urle. 

După suferinţa provocată de arsura îndelungată, venise o 
clipă de uşurare. Insă doar o clipă. Apoi, pe neaşteptate, îl 
inundă o durere cumplită. Val după val după val. Copleşindu-l, 
ştergând orice gând îndreptat spre oamenii-de-foc, ştergând 
frica lor, ştergând furia lui. 

H'ssig murise. Fratele lui spiritual murise. 

Oamenii-de-foc îl omorâseră pe fratele lui spiritual. 

Zbieră cuprins de durere şi turbare. Se repezi înainte, cu 
sulița ridicată. 

Deschise ochii. Un fragment de imagine, apoi mai multă 
durere, apoi nimic. Orbire. Dar fragmentul acela i-a fost de 
ajuns. Lovi. Şi mai lovi o dată. Sălbatic, nebuneşte, lovitură după 
lovitură. Împlântând iar şi iar sulița. 


Şi din nou întregul univers căpătă culoarea stacojie a durerii. 
Şi din nou detunătura aceea îngrozitoare care se auzise şi când 
murise H'ssig. Ceva îl aruncă pe pardoseala tunelului, apoi 
deschise ochii şi foc, numai foc era pretutindeni. 

Dar numai câteva secunde. Numai câteva secunde. Şi imediat 
întunericul îl învălui iarăşi pe Greel din neamul Oamenilor. 


Arma fumega încă. Mâna care trăsese era tot fermă. Însă gura 
lui Von der Stadt se căscă larg atunci când el se uită, fără să-i 
vină a crede, de la creatura pe care puterea focului său o 
aruncase în cealaltă parte a tunelului la sângele care-i şiroia din 
uniformă. 


Apoi arma se rostogoli pe jos, iar el îşi duse mâinile la burtă, 
îşi duse mâinile la rănile de acolo. Ridică una şiroind de sânge. 
Se uită lung la ea. Apoi se uită lung la Ciffonetto. 

— Şobolanul, spuse el. 

Vocea îi era plină de durere. 

— Am tras într-un şobolan. Atâta tot. Voia să-l atace. De ce, 
Ciff? Am tras... 

Şi se prăbuşi. Greoi. Lanterna i se sparse şi se stinse. 

Multe foşnete înfundate prin întuneric. În cele din urmă se 
aprinse lanterna lui Ciffonetto. Pământiu la faţă, omul de ştiinţă 
se lăsă în genunchi lângă tovarăşul său. 

— Von, îl strigă el, trăgându-l de uniformă. Ce ai păţit? 

Sfâşie țesătura, descoperind carnea sfârtecată. 

Von der Stadt bolborosea ceva. 

— Nici nu l-am văzut când s-a repezit la mine. Că mutasem 
lanterna, aşa cum ai zis, Ciff. De ce? Că nu aveam de gând să-l 
împuşc. De ce să-l împuşc, dacă era om? Doar un şobolan am 
împuşcat. Doar un şobolan. Care voia să-l atace. 

Ciffonetto, care rămăsese paralizat în tot acel timp, dădu 
încet din cap: 

— N-a fost vina ta, Von. Dar probabil că l-ai speriat. Acum 
trebuie să te facem bine. Te-a rănit destul de rău. Crezi că eşti 
în stare să mergi până la tabără? 

Nu mai aşteptă răspunsul. Îşi trecu un braţ pe sub cel al lui 
Von der Stadt şi îl ridică în picioare. Incepu să-l târască înapoi 
prin tunel, rugându-se în gând să-l poată urca pe peron. 

— Doar un şobolan am împuşcat, repeta iar şi iar Von der 
Stadt pe un ton buimăcit. 

— Nu-ţi face griji, zise Ciffonetto. Nu contează. O să găsim şi 
alţii. Dacă trebuie, vom scotoci prin întregul sistem de tuneluri. 
O să-i găsim. 

— Doar un şobolan. Doar un şobolan. 

Ajunseră la peron. Ciffonetto îl lăsă jos pe Von der Stadt. 

— Nu pot să mă urc cu tine în braţe, Von, îi zise el. Trebuie să 
te las aici. Mă duc după ajutoare. 

Se îndreptă de spate şi-şi vâri lanterna la centură. 

— Doar un şobolan, spuse din nou Von der Stadt. 

— Nu-ţi face griji, îl încurajă Ciffonetto. Şi dacă nu mai găsim 
pe nimeni, nu-i nicio pagubă. Evident că erau sub-oameni. Poate 
că au fost pe vremuri oameni. Dar nu şi acum. Au degenerat. 


Oricum nu ar fi avut ce să ne înveţe. 

Dar Von der Stadt nu mai asculta, nu mai auzea. Stătea 
sprijinit de zidul tunelului, cu mâinile apăsate pe burtă, cu 
sângele prelingându-i-se printre degete, bolborosind, iar şi iar, 
aceleaşi vorbe. 

Ciffonetto se întoarse spre zid. Doi metri şi puţin până pe 
peron, apoi scara rulantă, care nu mai era rulantă, dar era 
foarte ruginită. Apoi ruinele subsolului. Apoi lumina zilei. Trebuia 
să se grăbească. Von der Stadt nu avea să reziste prea mult. 

Se prinse de piatră şi se ridică puţin. Rămase o clipă atârnat, 
căutând cu mâna cealaltă o adâncitură de care să se agate. Se 
trase iarăşi în sus. 

Aproape ajunsese. Aproape ajunsese pe peron când se 
pomeni trădat de muşchii lui slabi, neexersaţi pe colonia Luna. 
O mână îi alunecă, cealaltă nu-i mai putu susţine greutatea. 
Căzu. Pe lanternă. 

Nu mai văzuse nimic asemănător cu întunericul acesta. Prea 
dens, prea complet. Cu greu îşi stăpâni tipetele. 

Dar ţipă atunci când încercă să se ridice. Pentru că nu doar 
lanterna se spărsese în cădere. 

Ţipătul lui răsună şi răsună din nou prin tunelul lung şi negru 
pe care el nu-l mai vedea. Se stinse abia după multă vreme. ŞI 
atunci el ţipă din nou. Şi din nou. 

Într-un final, rămas aproape fără glas, încetă. 

— Von, şopti el răguşit către tovarăşul lui. Mă auzi, Von? 
Niciun răspuns. Mai încercă o dată. Să vorbească, trebuie să 
vorbească, altminteri îşi va pierde minţile. Întunericul îl 
înconjura şi i se păru că aude nişte mişcări furişate în apropiere. 
Von der Stadt chicoti. Părea că se află foarte, foarte departe. 

— Nu era decât un şobolan. Un şobolan. 

Tăcere. Apoi şoapta lui Ciffonetto. 

— Da, Von. Da. 

— Nu era decât un şobolan. 

— Nu era decât un şobolan. 

— Nu era decât un şobolan. 


Washington, D.C. 
mai, 1971 


EROUL 


Traducere din Limba engleză 
Ruxandra Toma 


Oraşul era mort, iar flăcările ce-i însoțeau moartea pătaseră 
cu roşu cerul verde-cenuşiu. 

Trecuse mult până să-şi dea ultima suflare. Rezistenţa durase 
aproximativ o săptămână, iar luptele fuseseră înverşunate. Dar, 
în cele din urmă, invadatorii îi zdrobiseră pe cei care îşi apărau 
tărâmul, aşa cum îi zdrobiseră pe mulţi alţii înaintea lor. Cerul 
acela străin cu doi sori nu a părut să-i fi deranjat. Mai luptaseră 
şi învinseseră şi sub alte ceruri - ceruri de azur, ceruri cu pistrui 
de aur, ceruri negre ca tuşul. 

Primii atacaseră băieţii de la Controlul Vremii, când principala 
forţă era la sute de kilometri depărtare spre est. Furtuni după 
furtuni loviseră străzile oraşului, încetinind preparativele de 
apărare şi distrugând spiritul rezistenţei. 

Ajunşi mai aproape, invadatorii îşi trimiseseră urlătoarele. 
Zbierete stridente răsunaseră încontinuu prin oraş, zi şi noapte 
răsunaseră şi, nu după multă vreme, mare parte a plebei fugise 
cuprinsă de panică. La vremea respectivă principala forţă a 
atacatorilor fusese instalată şi a început să lanseze bombe 
biologice, beneficiind şi de vântul constant dinspre vest. 

Chiar şi în situaţia aceasta, localnicii încercaseră să lupte. Din 
poziţiile lor defensive, amplasate de jur-împrejurul oraşului, 
supraviețuitorii răspunseseră cu o ploaie de proiectile atomice, 
reuşind să pulverizeze o întreagă companie ale cărei ecrane de 
apărare au fost supraîncărcate de atacul neaşteptat. Insă 
această acţiune a fost, în cel mai fericit caz, una anemică. 
Atunci deja cădeau torente de bombe incendiare asupra 
oraşului, iar nori uriaşi de gaz acid se îngrămădiseră deasupra 
câmpurilor. 

lar în urma gazelor, mult temutele detaşamente ale Corpului 
Expediţionar Terran începură asaltul ultimelor linii defensive. 


Kagen se uită urât la casca plastoidă crăpată de la picioarele 
sale şi îşi blestemă norocul. O misiune obişnuită de exterminare, 
îşi spuse el. O operaţiune de rutină, nimic altceva - şi uite că un 
afurisit de interceptor automat lansase asupra lui o bombă 


atomică de putere mică. 

Il ratase la milimetru, dar undele de şoc îi avariaseră 
proiectilele reactive de la şold şi-l doborâseră din cer, obligându- 
| să aterizeze în râpa asta mizerabilă din estul oraşului. Armura 
lui uşoară de luptă îl protejase de efectele impactului, dar casca 
o încasase destul de bine. 

Kagen se lăsă pe vine ca să-şi examineze casca ciobită. 
Căzuseră toate sistemele de comunicaţii şi toate echipamentele 
cu senzori. Pentru că rămăsese şi fără proiectilele reactive, se 
simţea infirm, surd, mut şi pe jumătate orb. Mai înjură o dată. 

Observă o mişcare pe marginea micuţei râpe. Pe neaşteptate, 
se iviră cinci localnici, fiecare înarmat cu câte o mitralieră 
uşoară. Ţineau armele îndreptate asupra lui Kagen, gata de 
tragere. Stăteau aliniaţi, înconjurându-l şi din stânga, şi din 
dreapta. Unul începu să-i vorbească. 

Dar nu apucă să mai termine. Cu iuţeala fulgerului Kagen îşi 
ridică arma de pe jos. 

Cinci bărbaţi înarmaţi pot ezita, în vreme ce unul singur ştie 
că nu are nimic de pierdut. In fracțiunea de secundă dinainte ca 
degetele lor să se încordeze pe trăgaciuri, Kagen nu se opri, 
Kagen nu şovăi, Kagen nu se gândi. 

Kagen ucise. 

Arma lui emise un ţiuit lung şi pătrunzător. Conducătorul 
detaşamentului inamic se cutremură puternic atunci când îl 
sfâşie fasciculul invizibil de sunete de înaltă frecvenţă. Apoi 
carnea începu să i se lichefieze. Până atunci arma lui Kagen mai 
găsise alte două ţinte. 

Intr-un final, începură să turuie şi mitralierele celor doi 
localnici rămaşi în viaţă. O ploaie de gloanţe se abătu asupra lui 
Kagen, care se repezi la dreapta, gemând atunci când 
proiectilele ricoşară în armura lui. Lăsă în jos arma şi un foc 
întâmplător i-o smulse din mână. 

Kagen nici nu se opri şi nici nu şovăi atunci când arma îi fu 

zburată din mână. Dintr-un singur salt ajunse pe marginea 
râpei, faţă în faţă cu unul dintre soldaţi. 
_ Luat prin surprindere, individul ezită o clipă, apoi ridică arma. 
Insă Kagen doar de clipa aceea avusese nevoie. Propulsat de 
forţa săriturii, se repezi la el, lovindu-l în faţă cu arma ţinută în 
mâna dreaptă. Mâna lui stângă, izbi cu forţă de cinci mii cinci 
sute de newtoni în pieptul localnicului, chiar la baza sternului. 


Apoi Kagen azvârli cadavrul în celălalt localnic, care încetase 
să mai tragă atunci când camaradul lui intrase în linia lui de 
ochire. Acum gloanţele lui sfârtecară trupul care zbura prin aer 
către el. În timp ce trăgea, făcu un pas mic înapoi. 

Atunci Kagen se năpusti asupra lui. Un glonţ îi şterse tâmpla 
şi simţi o explozie de durere dogoritoare. O ignoră şi îl izbi pe 
localnic în gât cu latul palmei. Bărbatul se prăbuşi la pământ. 
Nemişcat. 

Kagen se răsuci cu iuţeala fulgerului, aşteptându-se să vadă 
alţi inamici. 

Nu mai era nimeni. 

Kagen se aplecă şi îşi şterse sângele de pe mână cu o bucată 
din uniforma localnicului. Se încruntă dezgustat. Va fi un drum 
lung şi anevoios până înapoi în tabără, îşi zise el, aruncând 
nepăsător cârpa pe jos. 

Evident că astăzi nu era ziua lui norocoasă. 

Scoase un mormăit nervos şi cobori înapoi în râpă ca să îşi 
recupereze casca şi arma. 

La orizont, oraşul încă ardea. 


Printre pocnetele comunicatorului cu rază scurtă din pumnul 
lui Kagen, vocea puternică a lui Ragelli părea veselă. 

— Deci tu eşti, Kagen, râse el. Ai luat legătura cu noi la 
marele fix. Senzorii mei tocmai depistaseră ceva. Dacă nu m-ai 
fi contactat acum, fii convins că ţi-aş fi făcut creierii chisăliţă cu 
sunetele alea de înaltă frecvenţă. 

— Mi s-a paradit casca şi nu-mi mai funcţionează senzorii, 
răspunse Kagen. Aşa că-i al dracului de greu să apreciez 
distanţele. Şi comunicarea cu rază lungă mi s-a paradit. 

— Boşii se întrebau ce-ai păţit, îl întrerupse Ragelli. li cam 
luase cu frisoane. Dar eu mi-am zis că ai să apari mai devreme 
sau mai târziu. 

— Chiar aşa, spuse Kagen. Unul dintre rahaţii ăia mi-a făcut 
praf rachetele, aşa că a durat ceva până să ajung înapoi. Uite, 
acum vin. 

leşi încet din groapa în care se ghemuise şi apăru în raza 
vizuală a gărzii din depărtare. Nu se grăbea. 

Din faţa avanpostului, Ragelli ridică braţul argintiu în semn de 
salut. Era blindat din cap şi până în picioare cu un costum 
metalic de luptă, faţă de care armura plastoidă a lui Kagen arăta 


ca hârtia igienică. Stătea pe locul trăgătorului într-o baterie 
rotativă de înaltă frecvenţă. Chipul masiv i se desluşea cu greu 
în spatele mai multor ecrane defensive. 

Kagen îi răspunse la salut şi începu să parcurgă distanţa 
dintre ei în salturi lungi. Se opri chiar în faţa barierei, la baza 
bateriei lui Ragelli. 

— Arăţi ca vai de capul tău, spuse Ragelli, măsurându-l cu 
ajutorul senzorilor din spatele vizorului său plastoid. 

— Armura aia uşoară a ta nu-ţi asigură protecţie nici de doi 
bani. Ţi-o găureşte orice ţăran înarmat cu o praştie. 

Kagen începu să râdă. 

— Măcar eu sunt în stare să mă mişc. În uniforma aia metalică 
poate că tu ai reuşi să respingi atacurile inamicului, dar aş vrea 
să te văd cum te descurci într-o eventuală ofensivă, prietene. 
Ştii bine că războaiele nu sunt câştigate doar prin defensivă. 

— Ai şi tu dreptate, zise Ragelli. Postul ăsta de santinelă e al 
naibii de plictisitor. 

Dădu un bobârnac unui comutator de pe panoul de comandă 
făcând să dispară un segment din barieră. Kagen intră imediat. 
O fracțiune de secundă după aceea, bariera reapăru. 

Kagen se îndreptă repede spre cazarma Plutonului său. Uşa 
se deschise automat şi el păşi înăuntru uşurat. Se simţea mai 
bine acum că ajunsese acasă şi îşi recăpătase greutatea 
normală. Locurile cu gravitație mică îl cam dădeau peste cap şi-i 
făceau greață. In cazarmă era menţinută artificial valoarea 
normală a gravitaţiei de pe Wellington, de două ori mai mare 
decât cea de pe Pământ. Era destul de costisitor, dar boşii 
spuneau mereu că nimic nu este prea scump atunci când e 
vorba despre asigurarea confortului pentru războinicii lor. 

Kagen intră în vestiar şi îşi scoase la repezeală armura 
plastoidă, aruncând-o apoi în containerul de reciclare. După 
aceea se duse direct în cabina sa şi se lungi pe pat. 

Intinse mâna spre masa simplă din metal de alături, trase 
sertarul şi scoase dinăuntru o capsulă verde. O înghiţi în mare 
grabă, apoi se întinse la loc, aşteptând să îşi facă efectul. Ştia că 
regulamentul interzicea administrarea de synthastim între 
mese, dar regula aceasta nu fusese niciodată pusă în practică. 
Aidoma majorităţii militarilor activi, Kagen îl lua în permanenţă 
pentru a-şi menţine viteza şi rezistenţa la cote maxime. 

Moţăia împăcat câteva minute mai târziu, când prinse viaţă 


difuzorul de deasupra patului. 

— Kagen. 

Treaz de-a binelea, Kagen sări instantaneu în picioare. 

— Prezent, răspunse el. 

— Prezintă-te imediat la maiorul Grady. . 

Kagen zâmbi cu gura până la urechi. Inseamnă că i se 
rezolvase cererea, îşi spuse el. Ba chiar de către un ofiţer 
superior. Işi trase la repezeală pe el o uniformă cafenie şi lejeră 
de interior, apoi traversă baza. 

Cazarma ofiţerilor superiori se afla în centrul avanpostului. 
Aceasta era o clădire de două etaje, puternic luminată, 
acoperită cu ecrane defensive şi înconjurată de gărzi în armuri 
uşoare. Unul dintre soldaţi îl recunoscu pe Kagen şi îl lăsă să 
treacă. 

Cum intră pe uşă, se opri pentru câteva momente atunci când 
un banc de senzori îl scană în căutare de arme. Evident că 
militarii de rând nu aveau voie să poarte arme în prezenţa 
ofiţerilor superiori. Dacă ar fi avut la el arma cu sunete de 
tonalitate înaltă, ar fi declanşat toate alarmele din clădire, iar 
fasciculele energetice ascunse în pereţi şi tavane l-ar fi 
imobilizat complet. 

Insă trecu inspecția şi îşi continuă drumul pe coridorul cel 
lung, spre biroul maiorului Grady. Parcursese deja o treime din 
drum când prima serie de fascicule energetice îl apucară strâns 
de încheieturile mâinilor. Incepu să se zbată atunci când simţi 
pe piele atingerea aceea invizibilă, dar nu reuşi să se elibereze. 
Işi continuă drumul, declanşând şi alte fascicule prin mişcările 
lui. 

Kagen înjură în barbă şi îşi stăpâni impulsul de a se opune. 
Detesta să fie încătuşat de fasciculele energetice, dar acestea 
erau regulile cărora trebuia să te supui dacă voiai să fii primit de 
un ofiţer superior. 

Uşa se deschise înaintea lui şi Kagen intră. Nici nu trecuse 
bine pragul că fu imobilizat de un banc întreg de fascicule 
energetice. Câteva dintre ele se reglară uşor, obligându-l să ia 
poziţia de drepţi, deşi toţi muşchii lui îi cereau să se 
împotrivească. 

La vreo doi metri dincolo de uşă, maiorul Grady lucra aşezat 
la un birou din lemn, acoperit cu maldăre de hârtii. Acum se 
pare că mâzgălea ceva pe o foaie. Un teanc gros de documente 


se afla lângă cotul lui, deasupra cu un pistol demodat cu laser în 
loc de prespapier. 

Kagen recunoscu arma. Moştenire de familie, era transmisă 
din tată în fiu în familia lui Grady. Se spunea că fusese folosită 
de un strămoş de-ai lui în timpul Războaielor de Foc de pe 
Pământ, de la începutul secolului douăzeci şi unu. In ciuda 
vechimii sale, pistolul acesta încă funcţiona perfect. 

După câteva minute de tăcere deplină, Grady binevoi să lase 
pixul din mână şi ridică ochii la Kagen. În realitate, maiorul era 
neobişnuit de tânăr pentru un ofiţer superior, dar părul lui 
cărunt şi nesupus îl făcea să pară mai în vârstă. La fel ca toţi 
ofiţerii superiori, Grady se născuse pe Pământ şi, prin urmare, 
părea fragil şi lent în comparaţie cu militarii din plutoanele de 
asalt, originari de pe Wellington şi Rommel - Lumile Războinice, 
unde valoarea forţei gravitaționale era mai mare. 

— Raportează! spuse tăios Grady. 

Ca întotdeauna, pe chipul său slab şi palid se citea o 
plictiseală imensă. 

— Ofiţer John Kagen, plutoanele de asalt, Corpul Expediţionar 
Terran! 

Grady încuviinţă cu un semn scurt al capului. De fapt, nici nu-l 
ascultase. Deschise unul dintre sertarele biroului său şi scoase 
de acolo o foaie de hârtie. 

— Kagen, spuse el, jucându-se cu hârtia aceea, cred că ştii de 
ce te afli aici. 

Puse foaia de hârtie pe birou şi o lovi cu degetul. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Exact ce înseamnă, domnule maior, răspunse Kagen. 

Incercă să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul, dar nu 
reuşi din cauza fasciculelor care îl ţineau strâns în poziţie de 
drepţi. 

Grady observă şi făcu un gest iritat, spunându-i: 

— Pe loc repaus. 

Atunci se retraseră majoritatea fasciculelor, dându-i lui Kagen 
ceva libertate de mişcare, chiar dacă doar la jumătate din viteza 
lui obişnuită. Uşurat, îşi îndoi braţele zâmbind. 

— În două săptămâni mi se încheie serviciul militar, domnule 
maior. Şi nu intenţionez să mă înrolez din nou. Aşa că am cerut 
să mi se asigure transportul până pe Pământ. Atâta tot. 

Sprâncenele lui Grady se ridicară câţiva milimetri, însă ochii 


negri de sub ele îşi păstrară privirea plictisită. 

— Serios? întrebă el. Eşti în armată de aproximativ douăzeci 
de ani, Kagen. De ce vrei să treci în rezervă? Mă tem că nu 
înţeleg. 

Kagen ridică din umeri. 

— Nici eu nu ştiu exact. Îmbătrânesc. Poate că m-am plictisit 
de viaţa asta cazonă. Plus că nu mai are niciun haz să tot 
cucerim smârcuri din astea. Îmi doresc altceva. Ceva poate mai 
palpitant. 

Grady dădu din cap. 

— Inţeleg. Dar nu sunt de acord, Kagen, spuse el pe un ton 
blând şi persuasiv. Mi se pare că subestimezi capacitatea 
Corpului Expediţionar. Te aşteaptă o mulţime de momente 
palpitante dacă ne oferi şansa să-ţi demonstrăm. 

Se sprijini de spătarul scaunului, jucându-se cu unul dintre 
creioanele de pe masă. 

— Ştii că de aproape trei decenii suntem în război cu Imperiul 
Hrangan. Deşi până acum confruntările directe au fost destul de 
rare. Ştii de ce? 

— Sigur, spuse Kagen. 

Grady păru să nu-l fi auzit. 

— Am să-ţi spun eu de ce, continuă el. Deocamdată şi noi, şi 
ei am încercat să ne consolidăm poziţiile cucerind lumile 
acestea mici din zonele de graniţă. Smărcurile astea, cum le 
spui tu. Insă sunt nişte smârcuri foarte importante. Avem nevoie 
de ele pentru a ne stabili bazele, pentru materiile prime pe care 
ni le pot oferi, pentru capacitatea lor industrială şi pentru forţa 
lor de muncă. Din această cauză încercăm să ne reducem 
pierderile în timpul campaniilor. Şi tot din cauza aceasta folosim 
tactici care ţin de războiul psihologic, cum sunt urlătoarele. 
Pentru că vrem să speriem şi să alungăm cât mai mulţi localnici 
înaintea fiecărui atac. Ca să nu distrugem forţa de muncă de 
care avem nevoie. 

— Ştiu toate astea, îl întrerupse Kagen, cu lipsa de politeţe 
caracteristică nativilor de pe Wellington. Şi ce-i cu asta? Nu am 
venit aici ca să-mi ţineţi o prelegere. 

Grady îşi ridică ochii de la creion. 

— Nu, zise el. Nu pentru asta ai venit. Aşa că uite ce-ţi spun, 
Kagen. Preliminariile s-au încheiat. Urmează marele eveniment. 
Au mai rămas doar câteva lumi nerevendicate. Foarte curând 


vom ajunge să ne confruntăm direct cu corpurile de armată 
Hranganiene. În mai puţin de un an le vom ataca bazele. 

Maiorul îl privi nerăbdător pe Kagen. Însă nu primi niciun 
răspuns şi pe chip i se aşternu o expresie nedumerită. Se aplecă 
din nou peste birou. 

— Nu pricepi, Kagen? Ce altceva mai palpitant decât asta ţi-ai 
putea dori? Gata cu lupta împotriva bieţilor civili îmbrăcaţi în 
uniforme, cu toate bombiţele atomice şi armele lor primitive, 
Hranganienii sunt inamici redutabili. La fel ca noi, de generaţii 
întregi au o armată profesionistă. Sunt născuţi şi educați ca să 
fie soldaţi. Soldaţi foarte buni. Au ecrane de protecţie şi arme cu 
modem. Aceştia sunt adversarii care ne vor pune cu adevărat la 
încercare plutoanele de atac. 

— Poate, murmură Kagen fără prea multă convingere. Dar nu 
l-a asta m-am referit când am pomenit despre dorinţa mea de 
ceva mai palpitant. Îmbătrânesc. Şi am observat că devin din ce 
în ce mai lent în mişcări. Nici măcar pastilele de synthastim nu- 
mi mai îmbunătăţesc viteza de reacţie. 

Grady clătină din cap. 

— Tu ai unul dintre cele mai bune dosare din tot Corpul 
Expediţionar, Kagen. Ai fost decorat de două ori cu Crucea 
Stelară şi de trei ori ai primit Decorația Congresului Planetar. 
Toate posturile media de pe Pământ au relatat episodul în care 
ai salvat detaşamentul aterizat pe Torego. Ce te-a apucat să-ţi 
pui la îndoială capacitatea chiar acum? Vom avea mare nevoie 
de oameni ca tine în lupta împotriva Hranganienilor. Înrolează-te 
din nou. 

— Nu, răspunse apăsat Kagen. Regulamentul spune că am 
dreptul la pensie după douăzeci de ani de activitate, iar 
medaliile alea mi-au adus câteva bonusuri. Acum vreau să mă 
bucur de ele. 

Zâmbi larg şi continuă: 

— Aşa cum spui, mă cunoaşte toată lumea de pe Pământ. 
Sunt un erou. Cu asemenea reputaţie voi fi tratat ca o 
adevărată vedetă. 

Grady se încruntă, bătând nerăbdător cu vârfurile degetelor în 
birou. . 

— Ştiu foarte bine ce spune regulamentul, Kagen. Insă nimeni 
nu iese realmente la pensie - trebuie să fii conştient de asta. 
Majoritatea militarilor preferă să rămână alături de trupe. Asta 


este meseria lor. Asta înseamnă să faci parte din Lumile 
Războinice. 

— Nu-mi pasă, domnule maior, răspunse Kagen. Cunosc bine 
regulamentul şi ştiu că pot să mă pensionez cu toate drepturile 
intacte. Nu puteţi să mă opriţi. 

Grady reflectă calm la dorinţa militarului. 

— În regulă, spuse el după o pauză lungă. Nu mai insist. Vei fi 
trecut în rezervă cu pensie completă plus toate bonusurile la 
care ai dreptul. Te vom ajuta să te instalezi pe Wellington. Sau 
pe Rommel, dacă preferi. Te vom face director peste cazarmele 
de tineret - oricare grup de vârstă îţi convine. Sau te vom pune 
şef peste o tabără de pregătire militară. Cu un asemenea dosar 
ca al tău nu poţi ocupa decât o funcţie la vârf. 

— Nt! exclamă hotărât Kagen. Nu vreau să locuiesc pe 
Wellington. Şi nici pe Rommel. Vreau să mă duc pe Pământ. 

— De ce? Te-ai născut şi ai crescut pe Wellington - într-una 
dintre cazărmile de pe dealuri, mi se pare. Nu ai fost niciodată 
pe Pământ. 

— Adevărat, spuse Kagen. Dar l-am văzut în transmisiunile de 
televiziune şi în filme. Şi mi-a plăcut ce am văzut. Plus că, în 
ultima vreme, am citit multe cărţi despre Pământ. Aşa că acum 
vreau să-l văd cu ochii mei. 

Făcu o pauză şi zâmbi din nou. 

— Să zicem că vreau să văd pentru ce am luptat atât. 

În privirea încruntată a lui Grady se citea nemulţumirea. 

— Eu sunt de pe Pământ, Kagen, spuse el. Crede-mă că nu o 
să-ţi placă acolo. Nu ai să reuşeşti să te adaptezi. Gravitaţia 
este prea mică. Şi nici nu există cazărmi unde să fie creată 
artificial o gravitație cu valoare mai mare în care să te poţi 
adăposti. Synthastimul este ilegal, uzul lui este strict interzis. 
Dar Războinicii Lumilor au nevoie de el, aşa că va trebui să dai 
sume exorbitante ca să ţi-l procuri. Pământenii nu au viteză de 
reacţie. Sunt oameni complet diferiţi. Intoarce-te pe Wellington. 
Acolo vei fi printre cei asemenea ţie. 

— Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care 
vreau să mă duc pe Pământ, se încăpăţână Kagen. Pe 
Wellington nu aş fi decât unul dintre sutele de veterani bătrâni. 
Ce naiba, fiecare militar ieşit la pensie se întoarce la vechea lui 
cazarmă. Însă pe Pământ aş fi o celebritate. Aş fi cel mai rapid şi 
mai puternic individ de pe planeta aia afurisită. Nu se poate ca 


statutul ăsta să nu-mi aducă şi ceva avantaje. 

Grady începuse să dea semne de nelinişte. 

— Şi cum rămâne cu gravitația? îl întrebă el. Cu pastilele de 
synthastim? 

— Nicio problemă, o să mă obişnuiesc cu gravitația mai mică. 
Şi cred că o să reuşesc să scap de dependenţa de synthastim, 
pentru că nu voi mai avea nevoie de atât de multă viteză şi 
rezistenţă la efort. 

Grady îşi trecu degetele prin părul său zbârlit şi clătină 
sceptic din cap. În încăpere se aşternuse o tăcere incomodă. 
După un timp, maiorul se aplecă peste birou. 

Şi, pe neaşteptate, întinse iute mâna spre pistolul cu laser. 

Kagen  reacţionă instantaneu. Se năpusti înainte, iar 
fasciculele energetice care îl mai ţineau îl încetiniră foarte puţin. 
Mâna i se arcui fulgerător spre încheietura lui Grady. 

Chiar în fracțiunea aceea de secundă, fasciculele îl înşfăcară 
mai tare, îl opriră în mijlocul mişcării şi apoi îl doborâră la 
podea. 

Grady, care rămăsese cu mâna în aer deasupra pisoiului, se 
relaxă acum, sprijinindu-se iar de spătarul scaunului. Chipul îi 
era alb şi răvăşit. Înălţă mâna şi forţa fasciculelor energetice se 
diminuă puţin. Kagen se ridică încet în picioare. 

— Vezi tu, Kagen, îi spuse Grady. Testul acesta a dovedit că 
eşti în aceeaşi formă dintotdeauna. Ai fi reuşit să pui mâna pe 
mine dacă nu te-ar fi încetinit fasciculele energetice. Crede-mă 
când îţi spun că avem nevoie de oameni cu pregătirea şi 
experienţa ta. Avem nevoie de tine în lupta cu Hranganienii. 
Înrolează-te din nou. 

Furia explodă în privirea albastră şi rece a lui Kagen. 

— La naiba cu Hranganienii, spuse el. Nu mă mai înrolez şi 
nicio şmecherie de-a ta n-o să mă facă să mă răzgândesc. Mă 
duc pe Pământ. Şi tu nu poţi să mă opreşti. 

Grady îşi îngropă faţa în mâini şi oftă. 

— Bine, Kagen, spuse el într-un sfârşit. Ai câştigat. Am să-ţi 
aprob cererea. 

O nelinişte stranie se citea în ochii lui negri. 

— Ai fost un militar exemplar, Kagen. Ne vei lipsi. Şi Crede-mă 
că vei ajunge să regreţi hotărârea asta. Eşti sigur că nu vrei să 
te mai gândeşti? 

— Sunt absolut sigur! se răsti Kagen. 


Privirea aceea ciudată dispăru din ochii lui Grady. lar chipul lui 
îşi recăpătă expresia de indiferenţă plictisită. 

— Foarte bine, spuse el. Poţi să pleci. 

Kagen făcu stânga-mprejur, străbătu coridorul cel lung, apoi 
ieşi din clădire, în tot acest timp fiind ţinut strâns de fasciculele 
energetice. 


— Eşti gata, Kagen? îl întrebă Ragelli, sprijinindu-se neglijent 
de uşa cabinei lui. 

Kagen îşi luă geanta mică de voiaj şi aruncă o ultimă privire în 
jur ca să se asigure că nu uitase nimic. Da, luase totul. 
Încăperea era destul de goală. 

— Cred că da, spuse el, ieşind pe uşă. 

Ragelli îşi puse casca plastoidă pe care o ţinuse sub braţ şi se 
grăbi să îl prindă din urmă. 

— Deci, asta este, îi zise el, potrivindu-şi mersul după al 
fostului camarad acum pensionat. 

— Mda, cam asta, răspunse Kagen. De azi într-o săptămână 
am să mă relaxez pe Pământ, în timp ce tu ai să-ţi faci bătături 
la noadă de atâta şezut în fund în smochingul ăla metalic al tău. 

— Poate că aşa va fi, râse Ragelli. Dar tot cred că te-ai sonat 
de vrei să te duci tocmai pe Pământ, când ai putea să comanzi o 
întreagă tabără de pregătire pe Wellington. Şi presupunând că 
nu mai vrei să ai deloc de-a face cu munca noastră, chestie care 
mi se pare la fel de sonată... 

Uşa cazărmii se deschise şi ei ieşiră. Ragelli vorbea în 
continuare. Alt soldat îl flancă pe Kagen în cealaltă parte. La fel 
ca Ragelli şi acesta purta armura uşoară de luptă. 

Kagen îşi pusese uniforma albă, împodobită cu eghileţi aurii. 
În tocul din piele de la şold avea un laser de ceremonie, 
dezactivat. Uniforma era completată cu cizme asortate din piele 
şi o cască din oţel strălucitor. Tresele azurii de pe umăr indicau 
gradul de ofiţer de infanterie. Medaliile îi zornăiau pe piept în 
ritmul paşilor. 

Plutonul al treilea de atac, aflat până atunci sub conducerea 
lui, îl aştepta în poziţie de drepţi pe aerodrom pentru a-i da 
onorul. De-a lungul rampei care ducea la naveta spaţială 
aşteptau câţiva ofiţeri superiori, protejaţi de ecrane defensive. 
Aceleaşi ecrane îi estompau cumva expresia maiorului Grady, 
aflat în primul rând. 


Flancat de cele două gărzi, Kagen străbătu încet suprafaţa din 
beton, zâmbind mulţumit în spatele căştii. Peste aerodrom se 
revărsară acorduri de cimpoi, iar Kagen recunoscu cântecul de 
luptă al Corpului Expediţionar Terran şi imnul planetei 
Wellington. 

La piciorul rampei se întoarse şi privi înapoi. La o comandă a 
ofiţerilor superiori soldaţii îl salutară şi rămaseră în poziţie de 
drepţi până când Kagen le răspunse la salut. Apoi unul dintre 
ceilalţi ofiţeri ai Plutonului ieşi din formaţie şi îi întinse 
documentele de lăsare la vatră. 

Kagen şi le vâri în centură, apoi îi făcu un semn rapid de 
rămas-bun lui Ragelli şi urcă în grabă rampa. Aceasta se ridică 
încet în spatele lui. 

În navetă îl întâmpină un membru al echipajului. 

— Ţi-am pregătit o cabină specială, îi spuse acesta. Urmează- 
mă. Drumul va dura doar cincisprezece minute. După aceea vei 
fi transferat pe o navă stelară care te va duce pe Pământ. 

Kagen dădu din cap şi îl urmă spre cabina lui. Aceasta era o 
încăpere aproape goală, cu pereţii consolidaţi cu plăci din metal. 
Unul dintre ei era acoperit în totalitate de un ecran. În faţa lui se 
afla patul pe care trebuia să se întindă în timpul decolării. 

Rămas singur, Kagen îşi securiza casca de un suport şi se 
întinse pe pat. Fasciculele energetice îl apăsară uşor, cu scopul 
de a-l imobiliza pe perioada decolării. 

Câteva minute mai târziu se auzi un vuiet monoton din 
măruntaiele navetei spaţiale, iar Kagen simţi apăsarea mai 
multor forţe gravitaționale cumulate. Naveta decola. Videcranul 
prinse viaţă, arătându-i planeta care se făcea tot mai mică sub 
ei. 

Când naveta ajunse pe orbită şi videcranul se stinse, Kagen 
vru să se ridice, dar îşi dădu seama că nu se putea mişca. 
Fasciculele energetice nu se retrăseseră şi încă îl mai ţintuiau 
de pat. 

Se încruntă. Nu mai avea de ce să stea întins din moment ce 
erau pe orbită. Probabil că un idiot din echipaj uitase să-i dea 
drumul. 

— Hei! strigă el, închipuindu-şi că trebuie să fie un dispozitiv 
de comunicare în cabină. N-aţi dezactivat blestematele astea de 
fascicule. Luaţi-le de pe mine ca să mă pot mişca. 

Nu primi niciun răspuns. 


Se încordă şi presiunea fasciculelor păru să se mărească. Ba 
chiar drăciile alea începuseră să-l ciupească. Se vede treaba că 
imbecilii ăia întorseseră comutatorul invers. 

Înjură în şoaptă, apoi strigă: 

— Aveţi grijă ce faceţi! Sunt mai grele acum. Le reglaţi aiurea. 

Dar apăsarea fasciculelor continuă să crească. Şi simţi cum 
apar şi altele care îl imobilizează mai strâns. Una după alta, 
fasciculele energetice îi acoperiră întregul trup aidoma unei 
pături invizibile. Acum chiar începuse să îl doară. 

— Tâmpiţilor! zbieră el. Cretinilor! Terminaţi cu aiureala asta, 
nenorociţilor! 

Furios la culme şi înjurând de mama focului, se mai opinti o 
dată. Din păcate însă, fasciculele erau mult mai puternice decât 
muşchii lui de Wellingtonian. 

Ţintuit de pat, Kagen simţi cum unul îl apăsa pe buzunarul de 
la piept, făcând să-i între în piele Crucea Stelară. Il durea. 
Muchia ascuţită a medaliei îi străpunsese deja uniforma albă 
care se pătase de sânge. 

Presiunea continuă să crească şi Kagen se crispă de durere, 
încercând să se elibereze de cătuşele acelea invizibile. În zadar 
însă. Presiunea creştea şi creştea şi tot mai multe fascicule i se 
încolăceau cu putere în jurul trupului. 

— Încetaţi cu tâmpenia asta! ţipă el. Bucăţi vă fac când am să 
scap de-aici, nemernicilor! Nu vedeţi că mă omorâţi? 

Atunci auzi pocnetul sec al unui os spart sub apăsarea 
fasciculelor. Kagen simţi o durere intensă în încheietura mâinii 
drepte. O secundă după aceea se auzi un alt pocnet. 

— Terminaţi odată! strigă el cu voce ascuţită din cauza durerii 
infernale. Mă omorâţi! Naiba să vă ia, mă omorâţi! 

Şi atunci îşi dădu seama că avea dreptate. 


Grady se încruntă urât la aghiotantul care intrase în birou. 

— Da? Ce s-a întâmplat? 

Aghiotantul, un tânăr Pământean care se pregătea să devină 
ofiţer superior, îl salută repede. 

— Tocmai am primit raportul de pe navetă, domnule. S-a 
terminat. Ne întreabă ce pot face cu cadavrul. 

— Să-l arunce în spaţiu, răspunse Grady. Nu contează. 

Schiţă un zâmbet subţire şi clătină din cap. 

— Mare păcat. Kagen era un luptător desăvârşit, dar au 


existat nişte hibe în pregătirea lui psihologică. Ar trebui să 
trimitem un raport critic instructorului lui. 

Făcu o pauză şi clătină iarăşi din cap. 

— Auzi, voia să trăiască pe Pământ, continuă el. O clipă chiar 
m-a făcut să mă întreb dacă aşa ceva ar fi posibil. Dar atunci 
când l-am testat cu pistolul meu cu laser, mi-am dat seama că 
nu se poate. Nu, nici vorbă. 

Se înfioră şi mai spuse: 

— De parcă am putea lăsa un Războinic al Lumilor liber pe 
Pământ. 

Cu vorbele astea, maiorul îşi cobori ochii pe documentele de 
pe birou. 

Dar şi-i ridică din nou atunci când aghiotantul se întoarse să 
plece. 

— Încă ceva, mai spuse Grady. Nu uita să trimiţi comunicatul 
de presă pe Pământ. Pune-i un titlu de genul „Erou de război îşi 
pierde viaţa când Hranganienii îi aruncă în aer nava”. Vezi să 
sune bine. Cu siguranţă că va fi preluat de reţelele mari de ştiri 
şi ne vor face reclamă. Şi expediază-i decoraţiile pe Wellington. 
Le vor pune în muzeul lor militar. 

Aghiotantul dădu din cap, iar Grady se întoarse la treburile lui. 
Părea la fel de plictisit ca întotdeauna. 


Evanston, Illinois 
februarie, 1969 


Al DRACULUI ŞARLATANI 


Traducere din limba engleză 
Ruxandra Toma 


„Hiperspaţiul există. Nu încape nicio îndoială în privinţa 
aceasta. l-am dovedit existenţa prin metode matematice. Deşi 
încă nu cunoaştem legile care guvernează hiperspaţiul, putem fi 
siguri că nu sunt tot acelea ale spaţiului normal. Nu există niciun 
motiv care să ne facă să presupunem că în hiperspaţiu s-ar 
aplica viteza maximă constantă. Prin urmare nu ne rămâne 
decât să găsim un mijloc de deplasare din spaţiul normal în 
hiperspaţiu şi înapoi. Daţi-mi fondurile necesare ca să 
construiesc o navă superluminică, iar eu am să vă dau stelele!” 

Fragment din discursul Dr. Frederik D. Canferelli, inițiatorul 
Fundaţiei Superluminice, în fața Comisiei de Evaluare 
Tehnologică din cadrul Senatului Planetar, Geneva, 21 mai 2016 


„TOATĂ LUMEA ŞTIE CĂ O FURNICĂ NU POATE MIŞCA UN 
ARBORE DE CAUCIUC.” 
Motto al Fundaţiei Superluminice. 


Kinery intră grăbit, cu un dosar gros sub braţ. Era un tânăr 
agresiv, cu păr scurt şi blond, barbă ascuţită şi atitudine directă. 
Şi lipsit de respect. 

Jerome Schechter, directorul adjunct al Fundaţiei 
Superluminice, îl urmări cu ochi obosiţi cum se aşază pe scaun 
fără să fie invitat şi trânteşte dosarul pe birou. 

— 'Neaţa, Schechter, spuse scurt Kinery. Mă bucur că am 
reuşit să trec de gărzile tale. Tare greu se ajunge la tine, ştiai? 

Schechter dădu din cap. 

— lar tu eşti foarte perseverent, zise el. 

Directorul adjunct era un om corpolent, cu strat peste strat de 
grăsime, sprâncene stufoase şi un ciuf de păr des şi cărunt. 

— Trebuie să fii perseverent când ai de-a face cu unii ca voi, 
Schechter. N-am de gând să-mi răcesc gura de pomană. 
Fundaţia m-a dus de nas şi vreau să ştiu de ce. 

— Te-a dus de nas? zâmbi Schechter. Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Hai să nu ne mai prefacem. Amândoi ştim că eu sunt unul 
dintre cei mai buni fizicieni pe care aţi reuşit să puneţi mâna. 


Presupun că mi-ai văzut lucrările despre hiperspaţiu dacă încă 
încerci să mai fi la curent cu noutăţile din domeniul tău de 
activitate. Şi ar trebui să ştii că abordarea mea este corectă. De 
la Lopez încoace eu am făcut cele mai multe progrese în 
domeniu. 

lar Lopez a fost acum treizeci de ani. Sunt pe punctul de a 
construi motorul superluminic, Schechter. O ştie toată lumea. 

Dar am nevoie de fonduri. Universitatea mea nu poate 
acoperi costurile echipamentelor de care am nevoie. Aşa că m- 
am adresat Fundaţiei Superluminice. La dracu’, Schechter, 
normal ar fi fost să săriţi în sus de bucurie când mi-aţi văzut 
cererea. Dar nu. Voi trageţi de timp un an şi după aia mi-o 
respingeţi. Şi nimeni nu catadicseşte să-mi dea nicio explicaţie. 
Tu eşti mereu în şedinţe, asistentul tău mă duce cu vorba şi 
Lopez pare că-i într-un concediu permanent. 

Kinery îşi încrucişă braţele şi se sprijini de spătarul scaunului. 
Întreaga lui atitudine denota rigiditate. Oftând, Schechter se 
apucă să se joace cu un prespapier de pe birou. 

— Eşti supărat, domnule Kinery, spuse el. Supărarea nu ajută 
la nimic. 

Kinery se aplecă iarăşi spre el. 

— Am tot dreptul să fiu supărat. Fundaţia Superluminică a 
fost creată în scopul descoperirii unui motor superluminic. lar eu 
sunt pe punctul de a o face. Şi nici măcar o audienţă nu-mi 
acordaţi, darămite fonduri. 

Schechter oftă din nou. 

— Mă tem că aţi înţeles greşit. În primul rând, Fundaţia 
Superluminică a fost creată pentru cercetarea metodelor de 
deplasare cu viteze superluminice. Propulsia pentru navele 
interstelare, să zicem. Hiperspaţiul nu este decât una dintre 
abordările noastre. Deocamdată urmărim alte căi care par mai 
promițătoare. Noi... 

— Ştiu tot ce e de ştiut despre aceste aşa-zise căi, îl 
întrerupse Kinery. Nu sunt altceva decât nişte fundături. lrosiţi 
banii contribuabililor. Şi, sfinte Dumnezeule, ce prostii sunteţi în 
stare să finanţaţi! Allison şi ale lui experimente de teleportare. 
Claudia Daniels, cu tâmpeniile ei despre softul de prelucrare a 
evenimentelor complexe. Şi ipoteza cu staza temporală a lui 
Chung! 

Lui câţi bani îi daţi? Părerea mea e că Fundaţia Superluminică 


este foarte prost administrată de la moartea lui Canferelli. 
Singurul care părea să aibă habar încotro se îndreaptă era 
Lopez şi, de nebuni ce sunteţi, l-aţi scos din cercetare şi l-aţi 
făcut director. 

Schechter ridică ochii ca să îşi studieze oaspetele. Chipul lui 
Kinery era uşor îmbujorat şi îşi strânsese cu asprime buzele. 

— Înţeleg că te-ai dus în audienţă la domnul senator 
Markham, spuse directorul adjunct. Intenţionezi să te mai duci 
ca să-i prezinţi aceste acuzaţii? 

— Da, răspunse tăios Kinery. Dacă nu am să obţin răspunsuri. 
Şi îţi garantez că, dacă răspunsurile voastre nu mă vor satisface, 
voi avea grijă ca Fundaţia Superluminică să între în atenţia 
Comisiei de Evaluare Tehnologică a Senatului. 

Schechter dădu din cap. 

— Foarte bine, spuse el. Am să-ţi ofer răspunsurile pe care le 
ceri. Ai cumva idee cât de suprapopulat este Pământul în 


prezent? 
Kinery pufni ofensat. 
— Normal. Eu... 


— Nu, îl întrerupse Schechter. Nu schimba subiectul. 
Gândeşte-te bine. Este important. Nu mai avem /oc, Kinery. Nici 
aici şi niciunde altundeva pe Pământ. lar coloniile de pe Marte şi 
Lună şi Callisto sunt nişte glume proaste. Ştii bine asta, nu mai 
trebuie să îţi explic eu care este situaţia. Omenirea a ajuns într- 
un impas. Pentru supraviețuirea rasei noastre avem nevoie de 
stele. lar speranţa este Fundaţia Superluminică. lar acum, 
datorită lui Canferelli, publicul ne percepe fundaţia doar din 
punct de vedere al hiperspaţiului. 

Dar Kinery nu era mulţumit. 

— Schechter, tot anul trecut numai de neghiobii din astea am 
avut parte de la subalternii tăi. Fii bun şi abţine-te. 

Schechter zâmbi. Apoi se ridică de la birou şi se duse la 
fereastră ca să privească în zare la aglomerarea de zgârie-nori 
ai megalopolisului. 

— Kinery, spuse el fără să se întoarcă, tu te-ai întrebat 
vreodată de ce Lopez nu a finanţat niciun proiect de cercetare a 
hiperspaţiului de când a ajuns director? In fond, asta era 
specialitatea lui. 

— Cred că... începu Kinery. 

Schechter îl opri. 


— Lasă, nu răspunde. Nu contează. Acordăm fonduri teoriilor 
excentrice pe care le-ai pomenit pentru că sunt mai bune decât 
nimic. Hiperspaţiu! este un drum care nu duce nicăieri, Kinery. Îi 
păstrăm mitul viu doar pentru public. Dar noi ştim care este 
adevărul. 

Kinery se strâmbă. 

— Haide, Schechter, nu-i chiar aşa. Aruncă o privire la 
calculele mele. Dă-mi fondurile necesare şi îţi garantez că în doi 
ani am să-ţi pun pe tavă un motor superluminic. 

Schechter se întoarse cu faţa la el. 

— Sunt convins, spuse el pe un ton cumplit de obosit. Ştii, 
Canferelli a spus odată că nu există niciun motiv pentru care 
viteza maximă constantă să se aplice în hiperspaţiu. Şi a avut 
dreptate. Nu se aplică. Îmi pare rău, Kinery, sincer îmi pare rău. 
Dar Lopez a inventat nava superluminică acum treizeci de ani. 
Şi cu ocazia aceea am aflat că viteza maximă constantă din 
hiperspaţiu nu este viteza luminii. Ci este mai mică, Kinery. Este 
mai mică. 


Chicago, Illinois 
iunie, 1973 


CAMPIONATUL DE FOTBAL 


Traducere din Limba engleză 
Ruxandra Toma 


Hill se uita posomorât la ultimele rezultate din campionatul de 
fotbal gravitațional al Centurii care dansau pe consola de pe 
biroul lui. Dar mintea îi hoinărea în alte părţi. Pentru a 
şaptesprezecea oară în acea săptămână, Hill înjura în sine 
prostia şi obtuzitatea membrilor din Consiliul oraşului Starport. 

Ori de câte ori Hill introducea achiziţionarea unei reţele de 
gravitație artificială pe propunerea de buget a departamentului 
său, afurisiţii ăia de consilieri se încăpăţânau să-i refuze 
alocarea de fonduri. Ba chiar aveau tupeul să-i spună să se 
limiteze la sporturile  „tradiţionale” atunci când alcătuia 
programul anual de agrement. 

Proştii ăia bătrâni habar nu aveau cât de popular devenise 
fotbalul gravitațional în întregul sistem, cu toate că el încercase 
să le-o explice numai Dumnezeu ştie de cât de multe ori. 
Sporturile de pe Centură ar fi trebuit să facă parte din orice 
program de agrement care se respectă. Şi pe Pământ asta ar fi 
presupus existenţa unei reţele de gravitație. Işi propusese să o 
instaleze sub stadion, dar acum... 

Uşa biroului se deschise cu un zumzet surd. Hill ridică ochii, 
se încruntă şi închise consola. În biroul lui intrase Jack De 
Angelis, care era foarte agitat. 

— Ce s-a mai întâmplat acum? se răsti la el Hill. 

— Păi, uite, Rog, a venit un tip cu care cred că ar trebui să 
discuţi, răspunse De Angelis. Vrea să bage o echipă în Liga de 
Fotbal a Oraşului. 

— Înscrierile s-au încheiat marţi, spuse Hill. Avem deja 
douăsprezece echipe. Nu mai e loc pentru încă una. Şi de ce 
naiba nu eşti în stare să rezolvi singur chestiunea asta? Doar tu 
răspunzi de programul de fotbal. 

— Cazul acesta este mai deosebit, începu să zică De Angelis. 

— Atunci fă o excepţie şi înscrie echipa, dacă aşa vrei, îl 
întrerupse Hill. Sau nu o înscrie. Este programul tău. Decizia ta. 
De ce trebuie să mă bateţi la cap cu tot felul de fleacuri? 

— Hei, nu te enerva, Rog! exclamă De Angelis. Nu ştiu de ce 
eşti aşa de supărat. Dar chestia e că... la dracu’, mai bine să-ți 


arăt. 

Se duse la uşă şi îi spuse cuiva de afară: 

— Domnule, fiţi bun şi intraţi. 

Hill tocmai voia să se ridice, dar se lăsă încet să cadă înapoi 
pe scaun la vederea musafirului. 

De Angelis zâmbea. 

— Acesta este Roger Hill, directorul Departamentului de 
Agrement din Starport, spuse el pe un ton mieros. Rog, dă-mi 
voie să ţi-l prezint pe Remjhard-nei, şeful reprezentantei 
comerciale Brish'diri pe Pământ. 

Hill se ridică din nou şi întinse o mână moale nou-venitului. 
Brish'dir-ul era un individ îndesat la modul grotesc. Deşi avea 
treizeci de centimetri mai puţin decât metrul nouăzeci al lui Hill, 
lăsa cumva impresia că era mai înalt decât directorul. Capul lui 
fără păr, în formă de glonţ, era plantat direct pe umerii masivi ai 
extraterestrului. Ochii lui păreau două bile verzi care luceau din 
adâncurile pielii netede, de culoarea plumbului. Nu avea urechi 
exterioare, ci doar două găuri mici pe laturile capului. Gura îi era 
o despicătură fără buze. 

Ignorând cu diplomaţie gura căscată şi ochii holbaţi ai lui Hill, 
Remjhard îşi dezveli dinţii într-un zâmbet fugar şi-i zdrobi mâna 
în strânsoarea sa. 

— Mă bucur nespus să vă cunosc, domnule, spuse el cu un 
mormăit profund, ca de bas, dar într-o engleză fluentă. Am venit 
să înscriu o echipă de fotbal în excelenta ligă de fotbal pe care 
oraşul dumneavoastră are amabilitatea să o conducă. 

Hill îi făcu semn să ia loc, apoi se aşeză şi el. Incă amuzat de 
expresia şocată a şefului său, De Angelis îşi trase un alt scaun 
lângă birou. 

— Păi, eu... începu nesigur Hill. Echipa aceasta... nu cumva 
este o echipă Brish'diri? 

Remjhard zâmbi din nou. 

— Da, răspunse el. Fotbalul dumneavoastră este un joc 
minunat. L-am urmărit la reprezentanţă pe ecranele 3V pe care 
oamenii dumneavoastră au avut bunăvoința să ni le instaleze. Și 
ne-a fascinat. lar acum avem nişte omuleţi care ar dori să li se 
permită să joace şi ei. 

Scoase o foaie împăturită de hârtie din buzunarul uniformei 
negre cu ornamente argintii. 

— Aceasta este lista cu jucătorii noştri, spuse el, întinzând 


hârtia lui Hill. Agenţiile de ştiri spun că este necesară o 
asemenea listă pentru înscrierea în liga dumneavoastră. 

Hill luă hârtia şi îşi aruncă într-o doară ochii peste ea. Era o 
listă de vreo cincisprezece nume Brish'diri tipărite. Totul părea 
în ordine. Şi totuşi... 

— Sper să mă puteţi ierta, spuse Hill, dar nu sunt prea 
familiarizat cu expresiile folosite de rasa dumneavoastră. Parcă 
aţi spus „omuleţi”, nu? Să înţeleg că este vorba despre copii? 

Remjhard înclină scurt din capul lui ţuguiat. 

— Da. Copii de sex masculin. Fiii personalului de la 
reprezentanța noastră. Toţi au vârstele cuprinse între opt şi 
nouă ani pământeni. 

Hill oftă uşurat în sinea lui. 

— În cazul acesta, mă tem că nici nu poate fi vorba să vă 
înscriem echipa, zise el. Domnul De Angelis mi-a spus că vă 
interesează Liga Orăşenească, iar în aceasta sunt admişi băieţi 
doar de la optsprezece ani în sus. Ocazional se întâmplă să mai 
primim câte un băiat mai mic de vârsta aceasta, cu talent şi 
experienţă deosebite. Însă niciodată nu am avut jucători atât de 
tineri. 

Se opri puţin, apoi adăugă: 

— Avem câteva ligi de fotbal pentru băieţi mai mici, dar 
acestea şi-au început deja campionatele. Este mult prea târziu 
să adăugăm o echipă nouă. 

— Mă scuzaţi, domnule director Hill, dar cred că nu m-aţi 
înţeles, zise Remjhard. Un tânăr Brish'diri atinge maturitatea la 
paisprezece ani pământeni. O asemenea persoană este 
considerată adultă în cultura noastră. Un Brish'diri de nouă ani 
este considerat echivalentul unui tânăr Terran de optsprezece 
ani din punct de vedere al dezvoltării fizice şi intelectuale. Aşa 
că înţelegeţi de ce omuleţii noştri doresc să se înscrie în liga 
aceasta, iar nu în alta. 

— Are dreptate, Rog, interveni De Angelis. Am citit câte ceva 
despre civilizaţia Brish'diri, şi aşa este. Sub aspectul maturității, 
tinerii aceştia sunt eligibili pentru Liga Orăşenească. 

Hill îi aruncă subalternului său o privire nimicitoare. O echipă 
Brish'diri de fotbal era tot ce-i lipsea în una dintre ligile lui, iar 
Remjhard îşi susţinea foarte convingător punctul de vedere şi 
fără ajutorul lui Jack. 

— De acord, spuse Hill. Poate că echipa dumneavoastră are 


vârsta cerută, dar mai sunt şi alte probleme. Programul sportiv 
din cadrul Departamentului nostru de Agrement se adresează 
doar localnicilor. Nu avem unde să-i cazăm pe cei din afară care 
şi-ar dori să participe la el. Şi din câte ştiu planeta 
dumneavoastră natală se află la câteva sute de ani-lumină 
depărtare de graniţele Starport-ului. 

Şi surâse. 

— Aveţi perfectă dreptate, zise Remjhard. Dar reprezentanța 
noastră există de şase ani în Starport. Locaţie ideală pentru noi 
datorită apropierii oraşului dumneavoastră de Portul Interstelar 
Grissom, unde sosesc majoritatea comercianților Brish'diri care 
operează pe Pământ. Toţi actualii membri ai reprezentantei se 
află pe Pământ de cel puţin doi ani. Avem statut de rezidenţi în 
Starport, domnule director Hill. De aceea nu reuşesc să înţeleg 
ce legătură are locul unde se află Brishun, planeta noastră, cu 
situaţia pe care o discutăm noi acum. 

Hill se foi jenat în scaun şi se uită urât la De Angelis, care 
zâmbea cu gura până la urechi. 

— Da, sunt de acord şi cu asta, spuse el. Însă tot mă tem că 
nu suntem în stare să vă ajutăm. Aşa cum ştiţi, în ligile noastre 
de juniori se practică fotbalul de contact şi doar în Liga 
Orăşenească cel de interceptare. Prin urmare se mai întâmplă 
ca jocul să devină cam dur. Reglementările privind siguranţa 
jucătorilor impun folosirea unui echipament special. Tocmai 
pentru ca nimeni să nu se rănească prea grav. Sunt convins că 
înţelegeţi ce vreau să spun. lar echipa Brish'diri... 

Se întrerupse ca să caute cele mai potrivite cuvinte, nedorind 
să-şi ofenseze oaspetele. 

— ŞI... cum să zic eu... fizicul jucătorilor Brish'diri este mult 
prea diferit de cel al jucătorilor Terrani, aşa că nu au nicio şansă 
să le vină echipamentul respectiv. lar riscul de a se răni este 
prea mare. Nu. Nu putem permite asta. Este mult prea 
periculos. 

— Le asigurăm noi echipamentul de protecţie, spuse calm 
Remjhard. Nu le-am permite odraslelor noastre să practice 
sportul acesta dacă nu le-am şti în siguranţă. 

Hill deschise gura să mai spună ceva, o închise la loc şi îi ceru 
ajutor din priviri lui De Angelis. Isprăvise lista argumentelor 
împotriva înscrierii echipei Brish'diri în ligă. 

Jack zâmbi. 


— Mai rămâne însă o problemă, spuse el, venind în sprijinul 
directorului său. O chichiţă birocratică, adevărat; însă una greu 
de depăşit. Înscrierile în ligă s-au încheiat marţi. Deja am fost 
nevoiţi să respingem câteva echipe. Şi, dacă ar fi să facem o 
excepţie pentru dumneavoastră, atunci... 

De Angelis ridică din umeri. 

— ...atunci dăm de necaz. Vom fi bombardaţi cu reclamaţii. 
Îmi pare rău, dar trebuie să aplicăm aceeaşi regulă în toate 
cazurile. 

Remjhard se ridică încet de pe scaun şi îşi luă de pe birou 
foaia cu numele jucătorilor. 

— Bineînţeles, spuse el pe un ton solemn. Toată lumea 
trebuie să se supună regulilor. Poate la anul vom reuşi să ne 
înscriem în timp util. 

Îl salută pe Hill, se răsuci pe călcâie şi ieşi din birou. 

Când crezu că Brish'diri-ul nu-i mai putea auzi, Hill scoase un 
oftat prelung şi se întoarse către De Angelis. 

— A fost cât pe ce, spuse el. iți dai seama? lisuse! O echipă 
Brish'diri era tot ce ne lipsea. Jumătate dintre locuitorii oraşului 
şi-au pierdut fiii în războiul cu ei şi ura nu s-a stins. Nici nu vreau 
să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat. 

Se încruntă, parcă aducându-şi aminte de ceva. 

— Şi tu! De ce nu i-ai dat papucii din primul moment şi m-ai 
făcut să trec prin toată situaţia asta penibilă? 

De Angelis rânji binedispus. 

— Nu puteam să ratez aşa o scenă. Mă întrebam dacă îţi va 
veni în minte unica metodă prin care să-l refuzi. Brish'diri-i au 
un respect aproape religios pentru legi, reguli şi regulamente. 
Aşa că niciodată nu vor obliga pe altcineva să încalce o regulă. 
În cultura lor asta ar echivala cu încălcarea regulii de către ei 
înşişi. 

Hill făcu un semn din cap. 

— Mi-aş fi adus şi eu aminte de asta, dacă nu m-ar fi paralizat 
gândul de a avea o echipă Brish'diri într-una dintre ligile noastre 
de fotbal, murmură el fără vlagă. Acum, că s-a terminat cu toată 
povestea asta, vreau să discutăm despre reţeaua aia de 
gravitație artificială. Crezi că am putea să închiriem una în loc 
să o cumpărăm? Consiliul s-ar putea să fie de acord cu varianta 
asta. Şi mă gândeam că... 


Trei ore şi ceva mai târziu, pe când Hill semna nişte cereri 
pentru achiziţionarea de echipamente, uşa se deschise şi în 
biroul lui intră un individ bine legat, cu părul negru şi îmbrăcat 
într-un costum de culoare gri, absolut banal. 

— Da? zise directorul puţin cam iritat de întrerupere. Vă pot fi 
de folos cu ceva? 

Bărbatul cu păr negru îi flutură prin faţa ochilor o legitimaţie 
guvernamentală şi se aşeză pe scaun. 

— Cred că puteţi. Deşi, din păcate, nu aţi făcut-o până acum. 
Numele meu este Tomkins. Mac Tomkins. Vin din partea Biroului 
Federal pentru Relaţii cu Extratereştrii. 

Hill gemu. 

— Presupun că-i vorba despre încurcătura aia cu Brish'diri de 
azi-dimineaţă, zise el, clătinând resemnat din cap. 

— Da, spuse repede Tomkins. Ni s-a adus la cunoştinţă faptul 
că Brish'diri-i au vrut să-şi înscrie tinerii într-una dintre ligile 
noastre de fotbal. lar dumneavoastră aţi refuzat, apelând la un 
subterfugiu. Vrem să aflăm de ce aţi făcut-o. 

— De ce? repetă Hill şocat, holbându-se la funcţionarul 
guvernamental. Cum adică de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, 
n-au trecut decât şapte ani de la războiul cu Brish'diri-i. 
Jumătate dintre jucătorii noştri şi-au pierdut fraţii în luptele cu 
Capetele Ţuguiate. Şi acum vreţi să le spun că trebuie să joace 
fotbal cu monştrii ăştia subumani? M-ar alunga cu pietre din 
oraş. 

Tomkins se strâmbă şi se uită în jur. 

— Uşa aia se încuie? întrebă el, arătând spre uşa pe care 
intrase. 

— Fireşte, zise nedumerit Hill. 

— Atunci  încuiaţi-o, spuse Tomkins, iar Hill comandă 
închiderea automată de la butoanele biroului său. 

— Ce am să vă spun nu trebuie să depăşească pereţii acestei 
camere, începu Tomkins. 

Hill îl întrerupse pufnind pe nări. 

— Haideţi, domnule Tomkins. Oi fi eu doar un amărât de 
funcţionar sportiv, dar prost nu sunt. Mi se pare puţin probabil 
că aveţi de gând să-i împărtăşiţi vreun secret care ar putea 
cutremura întreaga galaxie unui om pe care l-aţi cunoscut doar 
cu câteva secunde în urmă. 

Tomkins zâmbi. 


— Foarte corect. Informaţia nu este una secretă, dar este 
destul de delicată. lar noi am prefera să nu ajungă la urechile 
oricărui om de pe stradă. 

— In regulă. Pentru moment să zicem că vă cred. Despre ce e 
vorba? Scuze că nu mă dau în vânt după subtilităţile politice, 
dar recunosc că cea mai dificilă situaţie cu care ne-am 
confruntat anul care a trecut a fost protestul din timpul meciului 
din Liga Secundă de Fotbal. Diplomaţia nu este punctul meu 
forte. 

— Voi fi scurt, îi zise Tomkins. Noi, adică Biroul pentru Relaţii 
cu Extratereştrii, dorim să primiţi echipa Brish'diri în liga 
dumneavoastră de fotbal. 

— Vă daţi seama ce furie în rândul populaţiei ar provoca un 
asemenea gest? îl întrebă Hill. 

— Avem o oarecare idee. Cu toate acestea vă cerem să-i 
primiţi în ligă. 

— De ce, dacă îmi este permis să întreb? 

— Din cauza furiei provocate dacă nu ar fi primiţi. 

Tomkins se opri din vorbit şi se uită lung la Hill. Păru să ia o 
hotărâre şi continuă: 

— Războiul dintre Pământ şi Brishun a reprezentat pentru noi 
un impediment îngrozitor, în pofida faptului că propagandiştii 
noştri insistă să spună că a fost o mare victorie. Nimeni cu 
mintea întreagă din ambele tabere nu şi-ar putea dori să-l vadă 
reluat. Dar nu toţi avem mintea întreagă. 

Funcţionarul guvernamental se încruntă dezgustat. 

— Printre noi există anumite elemente care îi consideră pe 
Brish'diri - sau Capetele Ţuguiate, sau Chelioşii, sau oricum aţi 
dori să le ziceţi - drept nişte monştri. Chiar şi acum, la şapte ani 
după încheierea masacrelor. 

— Şi credeţi că o echipă Brish'diri ar ajuta la depăşirea 
sentimentelor remanente de ură? îl întrerupse Hill. 

— In parte. Dar nu acesta este cel mai important aspect. 
Vedeţi dumneavoastră, şi în rândurile Brish'diri-lor există 
elemente care îi consideră pe oameni drept o rasă subumană, 
drept nişte paraziți care trebuie eliminaţi din galaxie. Brish'diri 
este o rasă foarte virilă, foarte competitivă. Intreaga lor cultură 
pune accentul pe luptă. Elementele disidente pe care le-am 
menţionat vor socoti refuzul dumneavoastră de a înscrie echipa 
lor în liga de fotbal drept un semn de teamă, o recunoaştere a 


inferiorităţii noastre, a oamenilor. Şi se vor folosi de el ca să 
militeze pentru reînceperea războiului. lar noi nu vrem să ne 
asumăm riscul de a le oferi pe tavă o asemenea victorie 
propagandistică. Şi aşa relaţiile bilaterale sunt foarte încordate. 

— Dar Brish'diri-ul cu care am discutat eu nu a avut nimic de 
comentat, obiectă Hill. l-am explicat cum stau lucrurile. 

Este vorba despre regulament. Cu siguranţă că respectul lor 
excesiv faţă de legi... 

— Remjhard-nei este un lider al facțiunii pacifiste a Brish'diri- 
lor. E/ personal vă va apăra poziţia. Însă şi el, şi fiul lui au fost 
dezamăgiţi de refuzul dumneavoastră. Şi îl vor comenta. Deja 
au început să îl comenteze. lar asta înseamnă că la un moment 
dat facțiunea care propovăduieşte războiul va afla de povestea 
asta şi se va folosi de ea împotriva noastră. 

— Înţeleg. Dar ce mai pot să fac eu acum? l-am spus lui 
Remjhard că înscrierile s-au terminat marţi. Dacă am înţeles 
bine, principiile lui etice nu i-ar permite niciodată să profite de o 
excepţie pe care am fi noi de acord să o facem. 

Tomkins dădu din cap. 

— Foarte adevărat. Nu puteţi face o excepţie. Aşa că 
schimbaţi regulamentul. Primiţi toate echipele pe care le-aţi 
refuzat. Măriţi liga. 

Hill se cutremură. 

— Dar bugetul nostru... nu vom face faţă. Ar trebui să 
organizăm mai multe meciuri. Am avea nevoie de mai mult 
timp, de mai mulţi arbitri, de mai multe echipamente. 

Tomkins îndepărtă problema cu un gest al mâinii. 

— Guvernul a început deja să achiziţioneze echipament 
special de fotbal pentru Brish'diri. Şi vom acoperi bucuroşi toate 
costurile suplimentare. lar programul dumneavoastră de 
agrement se va îmbunătăţi. 

Hill tot nu părea convins. 

— Păi... 

— În plus, adăugă Tomkins, s-ar putea să obţinem una sau 
două finanţări care să susţină dezvoltarea ulterioară a 
programului. Ce ziceţi acum? 

Ochii lui Hill sclipiră cu interes subit. 

— Finanţări? Despre ce sume vorbim? Ne-aţi putea obţine o 
reţea de gravitație artificială? 

— Nicio problemă, zâmbi larg Tomkins. 


Hill zâmbi şi el. 

— Atunci, domnule, vă anunţ că, începând de astăzi, Starport 
are o echipă Brish'diri în campionatul de fotbal. Of, dar câte ne 
vor auzi urechile! 

Apăsă butonul interfonului de pe birou. 

— Trimite-l la mine pe Jack De Angelis, ordonă el secretarei. 
Am o surpriză pentru el. 


Bătea tare vântul şi cerul de deasupra Stadionului Municipal 
Starport era mohorât în dimineaţa aceea de sâmbătă, la o 
săptămână după discuţia dintre directorul departamentului 
sportiv şi funcţionarul guvernamental. Însă nu vremea urâtă îl 
deranja pe Hill. Cupola stadionului ţinea la o parte burniţa rece 
şi deasă care îl udase până la oase pe drumul spre meci. Mai 
trebuie spus că vremea aceasta se potrivea de minune cu 
starea lui de spirit. 

În mod normal, Hill era mult prea ocupat ca să participe la 
evenimentele sportive organizate de departamentul său. 
Meciurile ligilor de fotbal se bucurau de o bună acoperire 
mediatică în ziarul local, dar rareori atrăgeau mulţi spectatori. 
Cei mai mulţi fuseseră cu câţiva ani în urmă la un meci de 
campionat: patru sute de oameni. 

Acesta era recordul, îşi spuse Hill. Însă acum fusese doborât. 
Stadionul era înţesat de spectatori astăzi, în ciuda orei, a ploii şi 
a tuturor celorlalte neajunsuri. Stadionul Municipal nu era 
niciodată plin, cu excepţia Zilei Recunoştinţei, când avea loc 
meciul tradiţional de fotbal dintre echipa liceului din Starport şi 
permanenta ei rivală, echipa şcolii pregătitoare din Grissom. 
Însă uite că astăzi era plin până la refuz. 

Hill ştia motivul. Îi fusese adus la cunoştinţă într-o manieră 
destul de vehementă după ce luase decizia prostească de a 
permite intrarea echipei Brish'diri în ligă. Întregul oraş clocotea 
de furie. Şase echipe locale preferaseră să se retragă din ligă, 
pentru a nu fi nevoite să joace împotriva acelor „monştri 
inumani”. Zilnic panoul de comandă din birou fusese asaltat de 
apeluri, marea majoritate a acestora fiind ameninţări furibunde 
la adresa lui Hill. Un membru al consiliului municipal îi ceruse 
demisia. 

Şi la asta se va ajunge în cele din urmă, reflectă posomorât 
Hill. Ziarul local, renumit pentru orientarea lui intolerantă în 


materie de politică externă, sprijinea mişcarea care voia să îl 
dea jos din funcţie pe directorul sportiv. Unul dintre editoriale îi 
amintise că Stadionul Municipal din Starport era dedicat celor 
care îşi pierduseră viaţa în războiul cu Brish'diri şi vorbise 
despre „profanarea amintirii eroilor”. Pe paginile de sport, 
fotbaliştii Brish'diri fuseseră botezați „Vulturii Chelioşi”. 

Hill se foi stânjenit în scaunul lui de lângă linia de 50 de metri 
şi se rugă în gând să înceapă meciul mai repede. ÎI ardeau în 
ceafă privirile supărate ale celorlalţi spectatori şi îl speria 
senzaţia că urma să fie lovit cu o piatră. 

In partea cealaltă a terenului de joc se vedea carul de reportaj 
al uneia dintre marile reţele de televiziune 3V. Fireşte că 
veniseră toate cinci la meciul acesta care beneficiase de 
publicitate pe întreaga planetă. Şi agenţiile de ştiri trimiseseră 
reporteri, deşi nu le era prea clar despre ce poveste era vorba. 
Una trimisese un comentator politic, iar cealaltă - un 
comentator sportiv. 

Pe iarba artificială a stadionului, o echipă a oamenilor îşi 
făcea încălzirea. Echipamentul lor roşu-aprins purta blazonul alb 
al firmei de depanare KEN'S COMPUTER REPAIRS. De asemenea, 
jucătorii aveau căşti albe, asortate. Hill îi urmări şi ajunse la 
concluzia că se mişcau destul de bine şi păreau în formă. 

Deşi nu erau de talie planetară. Şi totuşi ar fi trebuit să-i facă 
praf pe Brish'diri, care nu mai jucaseră niciodată fotbal. 

De Angelis, în cămaşă (cu dungi) de arbitru şi o expresie 
îndurerată pe chip, era în mijlocul terenului unde discuta cu 
oficialii partidei. Hill nu avea de gând să rişte eventuale erori de 
arbitraj în cazul acestui meci. Aşa că avusese grijă să-i aleagă 
pe cei mai buni dintre cei mai buni arbitri. 

Acolo se afla şi Tomkins, la locul lui din tribune, câteva 
sectoare distanţă de Hill. Insă printre spectatori nu era niciun 
Brish'diri. Remjhard dorise să participe, dar, la sfatul lui Hill, cei 
din Departamentul pentru Relaţii cu Extratereştrii îi spuseseră 
să rămână la reprezentanţă. Aşa că urmărea meciul de acolo, pe 
un circuit 3V închis. 

Hill se îndreptă brusc în scaun. Pe teren intrau agale jucătorii 
echipei Brish'diri, botezată Kosg-Anjehn, după numele unui 
carnivor zburător originar de pe planeta Brishun. 

Câteva clipe de tăcere se aşternură peste întregul stadion, 
apoi cineva începu să huiduie. Alţi spectatori îi urmară exemplu. 


Apoi şi alţii. Acum întregul Stadion Municipal răsuna puternic de 
huiduieli. Deşi, observă cât de cât uşurat Hill, nu chiar toată 
lumea se raliase la această manifestare ostilă. Poate că mai 
erau oameni care vedeau lucrurile aşa ca el. 

Jucătorii  Brish'diri ignorară fluierăturile. Sau măcar se 
prefăcură că le ignoră. Hill nu văzuse niciodată un Brish'diri 
nervos şi nu ştia cum îşi manifestă aceştia furia. 

Jucătorii echipei Kosg-Anjehn purtau echipament negru, foarte 
strâns pe corp şi pe capetele lor în formă de glonţ aveau căşti 
argintii, foarte ciudate, lunguieţe. Nu semănau cu niciuna dintre 
echipele de fotbal văzute vreodată de Hill. Foarte puţini dintre ei 
aveau în jur de un metru cincizeci. Dar toţi erau extrem de 
îndesaţi şi laţi în umeri. Braţele şi picioarele le erau 
butucănoase, însă pline de muşchi care ieşeau în relief în tot 
felul de locuri neobişnuite. Insă capetele cu căştile acelea stranii 
dădeau impresia de fragilitate. Parcă erau nişte ouă gata să se 
spargă la cel mai mic impact. 

Doi Brish'diri ieşiră din grup şi se îndreptară către De Angelis. 
Era clar că nu simțeau nevoia să se încălzească şi voiau să 
înceapă imediat jocul. De Angelis discută cu ei câteva clipe, apoi 
se întoarse şi-i făcu un semn căpitanului de la echipa oamenilor. 

— Cum credeţi că va fi? 

Hill se uită în direcţia de unde venise întrebarea. Era Tomkins. 
Funcţionarul guvernamental îşi făcuse loc prin mulţime şi 
reuşise să ajungă lângă el. 

— Greu de zis, răspunse directorul. Brish'diri-i nu au jucat 
niciodată fotbal, deci există o şansă foarte mare să piardă. Insă 
ei vin de pe o planetă cu gravitație mai mare, aşa că sunt mai 
puternici decât oamenii, ceea ce este un avantaj pentru ei. Am 
auzit totuşi că sunt mult mai lenți în mişcări. 

— Va trebui să pariez pe ei, zâmbi Tomkins. Ca să sprijin 
cauza relațiilor interstelare şi toate  tâmpeniile alea 
propagandistice. 

Hill se uită urât la el. 

— Pariaţi dumneavoastră pe ei dacă aşa vreţi. Eu sunt de 
partea oamenilor. Şi aşa sunt în rahat până în gât din cauza 
dumneavoastră. M-ar face bucăţi-bucăţele dacă m-ar prinde că 
pariez pe Brish'diri. 

Işi îndreptă atenţia spre teren. Echipa sponsorizată de firma 
de depanări computere câştigase tragerea la sorţi şi alesese să 


stea la primire. Unul dintre Brish'diri mai înalţi se pregătea să 
dea lovitura de începere. 

— Tuhgayh-dei, îi şopti Tomkins numele jucătorului. Fiul 
traducătorului de la reprezentanţă. 

Hill dădu din cap în semn că a înţeles. 

Tuhgayh-dei alergă greoi spre minge, aproape că se opri când 
ajunse lângă ea şi o lovi stângaci, dar cu foarte multă forţă. 
Mingea ajunse în jumătatea superioară a tribunelor, stârnind un 
murmur lung prin mulţimea de spectatori. 

— Bunuţă lovitură, comentă Tomkins. Nu credeţi? 

— Prea bunuţă, răspunse Hill, fără să dezvolte ideea. 

Mingea era acum la linia de douăzeci de metri din jumătatea 
de teren a oamenilor. Aceştia făcură o grămadă, o rupseră apoi 
bătând puternic din palme şi alergară să-şi ocupe poziţiile. Din 
tribune se ridicară câteva ovaţii anemice. 

Oamenii s-au aşezat în poziţia de atac, cu o mână sprijinită de 
teren. Adversarii Brish'diri au rămas în picioare. Înaintaşii 
echipei extraterestre stăteau puţin  cocârjaţi, cu mâinile 
atârnându-le moi pe lângă trup. 

— Nu ştiu prea multe despre fotbalul nostru, zise Hill. Dar nici 
nu cred că au nevoie, după cum au executat lovitura aia de 
începere. 

Mingea a fost interceptată, iar fundaşul echipei oamenilor, un 
tânăr sprinten, fostă glorie a liceului său, pe nume Sullivan, s-a 
retras ca să paseze. Brish'diri-i au atacat dizgraţios, izbindu-se 
puternic de înaintaşii oameni. 

O fracțiune de secundă mai târziu, Sullivan zăcea pe burtă în 
iarbă, îngropat sub trei Brish'diri. Extratereştrii spulberaseră la 
propriu linia ofensivă a echipei de oameni. 

Oamenii au făcut iar o grămadă din care s-au desprins cu alte 
ovaţii, însă nu la fel de puternice ca primele. Sullivan a pasat 
mingea unui fundaş musculos, care a ţâşnit înainte. 

Dar nu a apucat să facă nici jumătate de metru că a şi fost 
doborât de un Brish'diri. Placarea a fost una total 
neîndemânatică, cu contact în zona umerilor. Dar forţa ei l-a 
împins pe fundaş câţiva metri în direcţie opusă. 

Când oamenii s-au desprins pentru a treia oară din grămadă, 
aplauzele de-abia dacă s-au mai auzit. Şi din nou Sullivan a 
încercat să paseze. Şi din nou Brish'diri-i le-au spart linia. Din 
nou Sullivan a fost doborât. 


— E din ce în ce mai rău, gemu Hill. 

Dar Tomkins nu era de acord cu el. i 

— Eu nu cred. Mi se pare că joacă bine. In fond, ce importanţă 
are cine câştigă? 

Hill nu se obosi să-i răspundă. 

Nu au mai fost nici aplauze şi nici ovaţii când echipa 
oamenilor s-a înşirat din nou în formaţie de atac. De data 
aceasta, atacantul a reuşit să lovească mingea înainte ca 
tăvălugul Brish'diri-lor să năvălească peste el. 

Lovitura a fost una bună, în adâncime. Echipa Kosg-Anjehn a 
repus-o în joc de la linia lor de douăzeci şi cinci de metri. 
Atacantul Brish'diri era Marhdaln-nei, fiul lui Remjhard. Era 
primul atac al extratereştrilor şi Marhdaln i-a pasat mingea unui 
mijlocaş pitic, cu conformaţie de tanc. 

Jucătorii la bătaie ai echipei Brish'diri şi-au lăsat laţi adversarii 
umani aproape fără efort. lar piticul şi-a croit drum printre ei, a 
călcat peste doi oameni care intenţionaseră să-l placheze şi a 
ţâşnit pe spaţiul liber al terenului. Insă se mişca incredibil de 
lent, drept care fundaşii l-au ajuns şi l-au pus jos după ce sosise 
la linia de treizeci de metri. A fost nevoie de trei oameni ca să-l 
oprească. 

S-a reluat jocul şi Marhdaln a încercat să paseze. Coechipierii 
lui i-au asigurat o protecţie excelentă, dar, oricât de repede au 
încercat să-şi târască picioarele cei de la primire, au fost imediat 
înconjurați de fundaşii echipei adverse. lar mingea aruncată a 
sfârâit pe deasupra capetelor de extratereştri şi de oameni. 

Marhdaln a încercat din nou să paseze mingea unui mijlocaş 
pipernicit. Acum a vrut să se retragă puţin spre linia lor 
defensivă, dar a fost placat de un cvartet de fundaşi după ce nu 
apucase să facă nici cinci metri. 

Marhdaln a pus iarăşi mingea în joc. l-a pasat-o celuilalt 
mijlocaş, iar Brish'dir-ul bine legat a trecut prin linia de mijlocaşi 
ca prin brânză. Era puţin mai rapid decât colegul lui pitic. Un 
singur om a reuşit să-l prindă din urmă. lar un singur om nu era 
suficient. Extraterestrul nici nu i-a dat atenţie, reuşind să treacă 
linia de ţintă. 

În loc să treacă peste bara transversală dintre buturi, mingea 
pentru punctul suplimentar a trecut pe sub ea. Dar aproape că l- 
a omorât pe bietul spectator din tribună care a încercat să o 
prindă. 


Tomkins rânjea satisfăcut. Hill clătină scârbit din cap. 

— Nu aşa trebuia să fie, spuse el. Suntem morţi dacă vor 
câştiga Brish'diri-ul. 

Mingea pusă în joc a ieşit cu totul din stadion de data aceasta. 
Un înaintaş Brish'diri s-a năpustit cu furie prin linia adversarilor 
şi l-a izbit pe Sullivan tocmai atunci când se pregătea să paseze. 
Sullivan a scăpat mingea. 

A ridicat-o un alt Brish'diri şi a pornit cu ea spre terenul de 
ţintă, în vreme ce majoritatea oamenilor zăceau întinşi pe jos. 

— Vai de mine, şopti Hill, simțindu-se paralizat de şoc. Sunt 
prea puternici. Al naibii de puternici. Oamenii nu le pot face 
faţă. Nu-i pot opri. 

— Haideţi, nu vă întristaţi, zise Tomkins. Mai rău de-atâta nu 
poate să fie. 

Ba da. Mult mai rău. 

În ofensivă, Brish'diri-i erau de neoprit. Atacanţii lor nu aveau 
viteză, dar compensau acest neajuns prin forţă. Treceau fără 
probleme prin zidul de fundaşi, descotorosindu-se fără efort de 
cei care voiau să-i placheze, de parcă aceia nu ar fi fost decât 
nişte muşte enervante. 

Şi apoi lui Marhdaln au început să-i iasă pasele. Pase foarte 
scurte, fireşte. Brish'diri-i nu aveau viteza necesară pentru a 
acoperi o distanţă prea mare. Dar puteau sări mai sus decât 
oamenii şi aşa interceptau mingea din aer. 

În ceea ce priveşte penetrarea defensivei Brish'diri lucrurile 
stăteau la fel de rău. Echipa sponsorizată de firma de depanare 
computere nu era în stare să răzbată printre fundaşii Brish'diri. 
lar Sullivan de-abia dacă mai reuşea să ducă o fază până la 
capăt. Prea puţinele lui izbânzi au fost toate eseuri, deoarece 
niciun Brish'diri nu era capabil să ajungă din urmă un om în 
alergare. 

Când, la jumătatea meciului, Hill a părăsit disperat stadionul, 
scorul se prezenta astfel: Kosg-Anjehn - 37, Ken's Computer 
Repairs - 7. 

Scorul final a fost 57-14. 


Hill nu a mai avut curaj să urmărească meciul Brish'diri care a 
avut loc spre sfârşitul săptămânii. Dar aproape tot oraşul s-a 
înfiinţat la stadion ca să vadă dacă echipa Kosg-Anjehn putea 
repeta isprava. 


A putut. De fapt, extratereştrii s-au descurcat chiar mai bine 
decât la prima partidă. l-au învins pe oamenii din echipa 
sponsorizată de Anderson's Drugs cu scorul catastrofal de 61-9. 

După ce Brish'diri-i au câştigat şi al treilea lor meci (43-17), 
numărul spectatorilor a început să se reducă. Stadionul 
Municipal Starport a fost doar trei sferturi ocupat când jucătorii 
echipei Kosg-Anjehn i-au zdrobit pe cei de la Stardust cu scorul 
de 38-0; şi doar câţiva spectatori stingheri au apărut într-o 
după-amiază ploioasă de joi când extratereştrii au învins echipa 
Asociaţiei Veteranilor cu 51-6. După meciul acesta, nu a mai 
venit nimeni. 

Pentru Hill, victoria  Brish'diri-lor împotriva echipei 
sponsorizate de Asociaţia Veteranilor a reprezentat picătura 
care a umplut paharul. Ziarul local a vândut un număr record de 
exemplare datorită articolelor în care se vorbea despre 
„nedreptatea şi ironia” înfrângerii catastrofale a echipei 
veteranilor pe un stadion dedicat celor care şi-au pierdut viaţa 
în războiul cu Brish'diri-i. În mod evident, Hill era personajul 
negativ al piesei. 

_ La momentul respectiv apelurile injurioase se mai potoliseră. 
Insă scrisorile tot îi inundau biroul, iar majoritatea acestora nu 
conţineau mesaje pozitive. Este drept că bietul director a primit 
şi câteva scrisori de apreciere şi suport, dar cea mai mare parte 
a corespondenţei conţinea speculaţii jignitoare cu privire la 
strămoşii lui sau ameninţări la adresa proprietăţilor şi vieţii sale. 

Inca doi consilieri orăşeneşti îi ceruseră public demisia, după 
victoria Brish'diri-lor împotriva echipei veteranilor. Alţi câţiva 
membri ai consiliului oscilau, în vreme ce susţinătorii lui Hill, 
care îl susțineau energic, în particular, se temeau să ia atitudine 
la modul oficial. Unde mai pui că se apropiau alegerile 
municipale şi nimeni nu avea chef să-şi rişte pielea politică. 

Şi bineînţeles că adjunctul directorului, cel căruia i-ar fi 
revenit postul lui Hill, nu pierdea nicio ocazie să spună că e/nu 
ar fi făcut niciodată un asemenea lucru lipsit de patriotism. 

Pentru că dezastrele nu se mai terminau, a fost normal ca Hill 
să nu dea dovadă de prea mult entuziasm atunci când îl găsi pe 
Tomkins aşteptându-l în birou, la câteva zile după cea de-a 
cincea victorie a echipei Kosg-Anjehn. 

— Ce mama dracului mai vrei? se răsti Hill la funcţionarul 
Departamentului de Relaţii cu Extratereştrii, renunțând la 


pronumele de politeţe. 

Tomkins păru uşor fâstăcit şi se ridică iute de pe scaunul 
directorului. Urmărise ultimele rezultate ale campionatului de 
fotbal gravitațional pe consola de pe birou în vreme ce-l aştepta 
pe Hill. 

— Trebuie să discutăm, spuse Tomkins. Avem o problemă. 

— Avem o mulţime de probleme, răspunse Hill. 

Se îndreptă furios spre birou, se aşeză, închise consola şi 
scoase un teanc de hârtii dintr-un dosar. 

— Asta-i cea mai recentă, continuă el fluturând documentele 
spre Tomkins. Unul dintre puştii de la Stardust şi-a rupt piciorul 
în timpul meciului. Nimic nefiresc. Se întâmplă mereu. Fotbalul 
este un sport dur. In mod normal, departamentul ar trimite o 
scrisoare de scuze părinţilor, am plăti din asigurări recuperarea 
medicală şi totul ar fi uitat. Dar nu şi acum. O, nu. Copilul şi-a 
rupt piciorul când juca împotriva Brish'diri-lor. Aşa că părinţii lui 
ne acuză de neglijenţă. lar firma de asigurări refuză să achite 
costurile medicale. Spune că polita încheiată nu acoperă rănile 
provocate de nişte monştri extratereştri superputernici. Haida- 
de! Ce părere ai de problema asta, domnule Tomkins? Mai sunt 
şi altele la fel de complicate. 

Tomkins se încruntă. 

— Foarte neplăcut. Dar problema mea este cu mult mai 
gravă. Eu... 

Hill vru să-l întrerupă, însă Tomkins îi făcu un semn, cerându-i 
să tacă. 

— Nu, te rog, spuse funcţionarul guvernamental, renunțând şi 
el la pronumele de reverență. Ascultă-mă până la capăt. E 
foarte important. 

Se uită în jur, luă cel mai la îndemână scaun şi îl trase lângă 
birou. 

— Planurile pe care le-am făcut s-au întors împotriva noastră, 
începu el. Este vorba despre o eroare fundamentală de calcul şi 
mă tem că este în întregime vina noastră. Departamentul de 
Relaţii cu Extratereştrii nu a luat în considerare toate implicaţiile 
admiterii echipei Brish'diri în liga noastră de fotbal. 

Hill îl fixă cu o privire de gheaţă. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Păi, cum să spun eu, începu stingherit Tomkins. Noi am 
ştiut că refuzul de a admite echipa Kosg-Anjehn în liga ta ar fi 


reprezentat un semn al slăbiciunii omeneşti şi o teamă de 
facțiunea Brish'diri care militează pentru reînceperea războiului. 
Totodată, am crezut că problema e rezolvată odată ce echipa a 
fost acceptată în ligă. Însă ne-am înşelat. Şi am continuat să ne 
înşelăm atunci când am presupus că pierderea sau câştigarea 
meciurilor nu ar conta pentru Brish'diri. Pentru noi fotbalul nu 
este decât un joc. Nu contează cine câştigă. Şi ideea era ca 
Brish'diri-i şi Terranii să ajungă să se cunoască mai bine şi să se 
înfrunte în mod paşnic şi de pe poziţii egale. Aveam senzaţia că 
toată povestea asta ar fi benefică pentru toată lumea. 

— Aşa, şi? îl întrerupse Hill. Treci la subiect. 

Tomkins clătină cu tristeţe din cap. 

— Subiectul este că nu ne-am imaginat că Brish'diri-i vor 
câştiga la asemenea diferențe de scor. Şi în mod atât de 
regulat. 

Făcu o pauză ca să-şi caute cuvintele. 

— Noi... hm... am primit un mesaj azi-noapte târziu de la 
oamenii noştri de pe Brishun. Se pare că facțiunea ostilă de 
acolo se foloseşte de victoriile Brish'diri-lor pentru a demonstra 
inferioritatea rasei umane. Şi chestia e că şi-au câştigat foarte 
mulţi susţinători prin asta. 

Hill se cutremură. 

— Deci totul a fost în zadar. Deci m-am supus acestor abuzuri 
înfiorătoare şi mi-am periclitat cariera absolut degeaba. 
Splendid! Crede-mă că exact de asta aveam nevoie. 

— Încă mai este posibil să salvăm ceva, zise Tomkins. Asta-i 
motivul pentru care am venit să te văd. Dacă ai putea aranja ca 
Brish'diri-i să piardă un meci sau mai multe, atunci ideea de 
superioritate a rasei lor nu ar mai fi chiar atât de trainică şi cei 
care militează pentru război vor pica de proşti. O înfrângere sau 
mai multe i-ar discredita pentru o perioadă. 

— Şi cum îţi imaginezi tu că aş putea să aranjez aşa ceva? Cu 
ce crezi că mă ocup eu aici? Cu lupte profesioniste? 

Tomkins ridică stânjenit din umeri. 

— Speram să ai nişte idei despre cum s-ar putea face, spuse 
el. 

Hill se întinse peste birou şi apăsă butonul interfonului. 

— L-ai văzut pe Jack? o întrebă pe secretară. Bun. Trimite-l la 
mine. 

Deşiratul şef al secţiei de fotbal apăru după mai puţin de un 


minut. 

— Tu eşti unul dintre principalii vinovaţi pentru toată nebunia 
asta, îi zise Hill. Ce şanse sunt ca Kosg-Anjehn să piardă un 
meci? 

De Angelis îi aruncă o privire buimăcită şi apoi răspunse: 

— Nu prea sunt deloc. Brish'diri-i au o echipă al naibii de 
bună. 

Scoase un blocnotes din buzunarul de la spate al pantalonilor. 

— Stai să le verific programul, continuă el, dând paginile. 

Se opri când găsi ce căuta. 

— Aşa cum ştii, fiecare echipă susţine câte un meci cu fiecare 
dintre celelalte, iar aceea care obţine cele mai bune rezultate 
este declarată campioană. Echipa Brish'diri a avut cinci victorii 
şi nicio înfrângere în meciuri disputate împotriva celor mai bune 
echipe ale noastre. Avem cu totul zece echipe în ligă, aşa că mai 
au de jucat încă patru meciuri. Numai că două vor fi împotriva 
celor mai slabe formaţii, iar a treia este una relativ mediocră. 

— Şi a patra? întrebă Hill, plin de speranţă. 

— A patra e singura noastră şansă. Este sponsorizată de o 
cârciumă locală, Blastoff Inn. Bună echipă. Rapidă, puternică. Cu 
mult talent. Şi ea a obţinut cinci victorii şi ar trebui să le facă 
ceva probleme Brish'diri-lor. 

Acum De Angelis se încruntă şi continuă: 

— Dar, ca să fiu sincer, pentru că le-am văzut pe amândouă 
cum joacă, eu tot echipa Brish'diri-lor aş alege-o. Extratereştrii 
ăştia sunt mult prea puternici. 

Închise carneţelul şi îl puse la loc în buzunar. 

— Ar fi suficient un scor egal sau unul foarte apropiat? îl 
întrebă Hill pe Tomkins. 

Funcţionarul de la Relaţiile cu Extratereştrii clătină din cap. 

— Nu. Brish'diri trebuie să piardă. Pentru că doar aşa se poate 
demonstra că cele două rase concurează de pe poziţii egale. 
Dacă ar câştiga, atunci vor părea invincibili, iar reputaţia 
noastră ar scădea vertiginos în ochii Brish'diri-lor. 

— Înseamnă că trebuie să piardă, spuse Hill, privind din nou 
spre De Angelis. Jack, trebuie să ne punem minţile la contribuţie 
şi să găsim o modalitate prin care Kosg-Anjehn poate fi înfrântă. 
Şi apoi îl vom chema pe antrenorul echipei Blastoff Inn şi îi vom 
da nişte sfaturi. Ai vreo idee? 

De Angelis se scărpină gânditor în cap. 


— Păi... începu el. Poate că... 


În cele două săptămâni care au urmat, De Angelis a avut 
întâlniri regulate cu antrenorul de la Blastoff Inn, pentru punerea 
la punct a strategiei de joc; şi a urmărit câteva antrenamente. În 
tot acest timp, Hill se lupta cu disperare ca să-şi păstreze 
funcţia şi, în clipele libere, îşi nota ideile despre cum ar fi putut 
fi învinsă echipa Brish'diri-lor. 

Neatinsă de zarva creată în jurul ei, Ksog-Anjehn a câştigat 
lejer al şaselea meci, scor 40-7 şi apoi s-a îndreptat spre două 
victorii devastatoare împotriva echipelor din subsolul 
clasamentului. Scorurile au fost 73-0, respectiv 62-7. Ceea ce a 
dat Brish'diri-lor un avans incontestabil de opt victorii şi nicio 
înfrângere când nu mai era decât un singur meci de disputat. 

Pe de altă parte, şi echipa Blastoff Inn câştiga în mod regulat, 
deşi nu cu scoruri chiar atât de categorice. La fel şi ea urma să 
se prezinte neînfrântă la ultimul meci din sezon. 

Ziarul local a anunţat întâlnirea aceasta decisivă pentru 
câştigarea campionatului cu litere de-o şchioapă în preziua 
meciului. Primul paragraf al articolului începea cam aşa: „Miza 
va fi uriaşă pentru întreaga rasă umană mâine, la Stadionul 
Municipal, când Blastoff Inn joacă împotriva „Vulturilor Chelioşi 
„Brish'diri în campionatul Ligii de Fotbal a Departamentului de 
Agrement.” 

Nici prin cap nu-i trecuse reporterului care a scris articolul cât 
de aproape era de adevăr. 

Mulțimea a dat din nou buzna în stadion pentru a asista la 
meciul cu pricina, dar nici vorbă ca numărul spectatorilor să se 
apropie de primele zile ale campionatului. Şi trimişii ziarului 
local se aflau acolo. Dar carele de reportaj ale televiziunilor 3V 
şi agenţiile de ştiri nu s-au mai întors. Ineditul subiectului se 
răsuflase cu repeziciune. 

Hill a ajuns târziu, chiar înaintea fluierului de început al 
partidei, şi s-a aşezat alături de Tomkins în dreptul liniei de 50 
de metri. Funcţionarul guvernamental părea oarecum mai 
optimist. 

— l-am văzut pe băieţii noştri la încălzire, îi spuse el 
directorului. Mi s-au părut în formă excelentă. Cred că avem o 
şansă. 

Dar entuziasmul lui nu se dovedi molipsitor. 


— Poate că Blastoff Inn are o şansă, însă eu nu mai am 
niciuna, zise posomorât Hill. Consiliul municipal se întruneşte 
diseară pentru a vota moţiunea de demitere a mea. Şi am 
bănuiala că va fi adoptată fără probleme, indiferent cine va 
câştiga meciul ăsta. 

— Hmmmmm, mârâi Tomkins, neavând altceva de spus. Nu-i 
băga în seamă pe proştii ăia bătrâni. Uite, începe meciul. 

Hill murmură ceva în barbă şi îşi îndreptă atenţia asupra 
terenului. Brish'diri-i pierduseră iarăşi tragerea la sorţi. Şi iarăşi 
lovitura de începere a ieşit din stadion. 

In momentul acela scenariul s-a schimbat brusc. 

Oamenii s-au aliniat într-un mod diferit pentru prima fază a 
jocului. În loc să pună mingea în joc de la mijloc, atacantul 
echipei Blastoff se afla câţiva metri în interiorul propriului teren, 
în spatele liniei de apărare. 

Hill îşi aduse aminte că ideea era să se profite la maximum de 
viteza jucătorilor din echipa oamenilor şi să dezvolte un atac 
puternic cu pase. După o analiză atentă, el şi De Angelis 
ajunseseră la concluzia că orice încercare de a străpunge 
defensiva Brish'diri-lor era din capul locului sortită eşecului. Aşa 
că nu le mai rămânea decât jocul cu pase la înălţime, iar pentru 
asta atacantul Blastoff Inn avea nevoie de timp. De aici şi 
amplasarea mai puţin obişnuită a jucătorilor. 

Pasa a fost precisă, iar jucătorii Blastoff de la primire au 
sprintat în adâncime, depăşindu-i cu uşurinţă pe greoii fundaşi 
Brish'diri. Ca de obicei, extratereştrii s-au năpustit în masă prin 
formaţia oamenilor, dar nu au reuşit să parcurgă decât jumătate 
din distanţa până la atacant înainte ca acesta să scape de 
minge. 

Pasa a fost lungă şi foarte puternică, o tactică psihologică 
menită a-i demoraliza pe Brish'diri care ar fi ajuns să fie conduşi 
încă din prima fază de joc. Din nefericire însă, mingea a aterizat 
cu puţin în afara terenului. 

Hill înjură în gând. 

Din nou oamenii s-au aliniat în formaţie ofensivă şi din nou 
atacantul de la Blastoff a pasat la timp. Lovitura a fost scurtă şi 
rapidă spre tuşă. Mulțimea a ovaţionat cu putere. 

Hill nu îşi dădea seama la ce se puteau aştepta Brish'diri-i la a 
treia fază a jocului. Dar realitatea le-a contrazis aşteptările. 

Extratereştrii erau tot dezorientaţi, iar echipa Blastoff a pasat 


iarăşi în lungimea terenului. 

De data aceasta faza a continuat. Rămas nemarcat în teren, 
rapidul jucător de la primire al echipei oamenilor a prins fără 
probleme mingea şi dus a fost spre zona de ţintă. Brish'diri-i nu 
au reuşit să pună mâna pe el. 

Mulțimea a tăcut uluită preţ de o clipă. Însă, atunci când a 
devenit limpede că nimeni nu-l mai putea împiedica pe jucătorul 
Blastoff să marcheze, ovaţiile au reînceput, intensitatea lor 
crescând treptat până când un vuiet asurzitor a cuprins 
stadionul. Spectatorii erau toţi în picioare zbierând înnebuniţi de 
bucurie. 

Pentru prima oară în întregul sezon echipa Kosg-Anjehn era 
condusă. O execuţie demnă de manuale ridică scorul la 7-0 în 
favoarea jucătorilor de la Blastoff Inn. 

Şi Tomkins era în picioare şi aclama zgomotos. Hill, care nu se 
ridicase de pe scaun, îi aruncă o privire întunecată. 

— Stai jos, îi zise el. Meciul nu s-a terminat încă. 

lar Brish'diri-i i-au dat curând dreptate. De îndată ce au 
preluat mingea au pornit greoi spre jumătatea de teren a 
adversarilor, unde au intrat cu toată forţa în linia defensivă a 
acelora. Oamenii au schimbat vreo zece scheme devensive. Însă 
niciuna nu a funcţionat. Tăvălugul Brish'diri se rostogolea 
inexorabil înainte. 

Eseul a retezat entuziasmul stadionului. Din fericire însă, 
lovitura liberă a fost ratată. Deşi expediase o mulţime de mingi 
aiurea, Tuhgayh-dei tot nu se învățase să le trimită printre 
buturi. 

Blastoff a reluat atacul. Oamenii păreau decişi să învingă. 
Prima fază după grămada ordonată a constat într-o pasă scurtă 
peste centrul terenului. A urmat o pasă dublă care i-a indus în 
eroare pe Brish'diri şi oamenii au avansat încă doisprezece 
metri. 

In faza următoare, fundaşul de la Blastoff a încercat să 
avanseze prin mijlocul terenului. Dar a fost zdrobit de jucătorii 
Brish'diri. 

— Suntem morţi dacă ne împiedică să pasăm, îi spuse Hill lui 
Tomkins fără să-şi ia ochii de la teren. 

Noroc că atacantul de la Blastoff a renunţat repede la ideea 
de a iniţia o ofensivă pe teren. Revenirea promptă la pasele de 
înălţime a oferit oamenilor prima reuşită a acestei faze. Trei 


pase după aceea, au şi înscris. Şi au ridicat din nou mulţimea în 
picioare. 

Conduşi acum cu 14-6, Brish'diri-i s-au năpustit iarăşi spre 
terenul advers. Dar oamenii, însufleţiţi de diferenţa de scor, au 
opus ceva mai multă rezistenţă. Ghicind cu precizie intenţia 
ofensivei extratereştrilor, fundaşii de la Blastoff au început să-i 
placheze în grup pe atacanţii Brish'diri. 

Atacul echipei Kosg-Anjehn şi-a pierdut tot elanul. Jucătorii au 
fost obligaţi să abandoneze mingea lângă linia de 50 de metri. 

Tomkins începu să-l bată pe Hill pe spate. 

— Ai reuşit, zise el. Le-am oprit ofensiva. Acum vom câştiga. 

— Nu te pripi, răspunse Hill. Asta a fost un noroc chior. Pur şi 
simplu oamenii noştri s-au aflat la locul potrivit şi la momentul 
potrivit. S-a mai întâmplat şi altă dată. N-a zis nimeni că 
Brish'diri-i ar înscrie de fiecare dată când pun mâna pe minge. 
Doar în majoritatea ocaziilor. 

Pe teren, atacul prin pase al ofensivei Blastoff se desfăşura 
fără probleme. Câteva aruncări precise i-au adus pe oameni pe 
linia de 30 de metri a echipei Kosg-Anjehn. 

Însă, atunci extratereştrii şi-au schimbat configuraţia pe 
terenul de joc, câţiva atacanţi au venit în apărare şi au început 
să-i atace în perechi pe jucătorii la primire de la Blastoff. Numai 
că nu era un atac normal în pereche. Al doilea fundaş se afla 
mult retras. lar când atacantul din echipa oamenilor reuşea să 
scape de primul Brish'diri, cel de-al doilea îl dobora într-o clipă. 

— Mi-a fost teamă de aşa ceva, spuse Hill. Nu doar noi 
suntem în stare să ne adaptăm în funcţie de circumstanţele 
jocului. 

Atacantul de la Blastoff ignoră modificarea defensivei 
extratereştrilor şi merse înainte cu planul lui de pase la înălţime. 
Însă prima lui aruncare de pe linia de treizeci a fost respinsă de 
un Brish'diri care s-a întâmplat să fie pe fază. 

La fel a fost cazul şi la pasa următoare. Oamenii au cerut 
time-out. Pe marginea terenului a avut loc o consfătuire rapidă 
cu antrenorul. 

La reluarea jocului, s-a văzut că Blastoff a renunţat la 
formaţia defensivă în adâncime. Nemaifiind acum nevoit să-şi 
facă griji din cauza uraganului Brish'diri, atacantul echipei 
oamenilor se simţea relativ în siguranţă în poziţia lui obişnuită. 

Ceilalţi fundaşi Brish'diri au tropăit greoi spre el, ca să-i 


închidă coridorul de atac pe margine. Dar chiar atunci atacantul 
Blastoff a ajuns lângă tuşă, în spatele grămezii spontane, şi a 
pasat mingea unui coechipier care se demarcase pe partea 
dreaptă. 

Un zâmbet larg răsări pe chipul lui Hill. Ce răsturnare de 
situaţie! 

Brish'diri-i nu erau deloc capabili să schimbe rapid direcţia de 
deplasare. Aşa că jucătorul din echipa oamenilor i-a ocolit într-o 
manieră ridicol de uşoară şi a ţâşnit spre terenul advers 
înconjurat de apărători. Brish'diri-i rămaşi s-au apropiat de el. 
Câţiva au fost placați şi anihilaţi. Ceilalţi nu au reuşit să pună 
mâna pe alergătorul rapid ca o săgeată. Atacantul Blastoff i-a 
evitat, a reuşit să şerpuiască printre ei şi a intrat pe terenul de 
ţintă. 

Din nou stadionul era în picioare. De data aceasta se ridică şi 
Hill. 

Tomkins radia de-a dreptul. 

— Ha! exclamă el. Parcă tu ziceai că nu vom reuşi să trecem 
de ei. 

— În mod normal nu putem, răspunse directorul. Nu avem 
cum să trecem prin ei. Mai degrabă ar trebui să-i ocolim, dar şi 
aşa, dacă sunt în formaţie normală, şansele sunt destul de 
sumbre. Nu există om care să poată trece pe lângă un zid de 
Brish'diri. Dar, atunci când se mai răsfiră, aşa cum au făcut-o 
adineauri, ne oferă un culoar pe care-l putem folosi spre 
avantajul nostru. lar Blastoff Inn are câţiva alergători excelenți. 

Mulțimea îl întrerupse cu alte urale, marcând transformarea 
reuşită a loviturii pentru un punct suplimentar. Acum scorul era 
21-6. 

Însă jocul era departe de a se fi încheiat. La următoarele faze 
defensiva oamenilor nu s-a mai descurcat bine. In loc să-şi 
bazeze jocul exclusiv pe demarcarea în teren, Marhdaln-nei a 
ales să-şi inducă în eroare adversarii cu pasele lui scurte, foarte 
puternice. 

În încercarea lor de a fi mai eficienţi, fundaşii de la Blastoff s- 
au răspândit pe teren lăsând intervale mari între ei. Mişcarea 
aceasta a dus la deschiderea liniei ofensive a Brish'diri-lor, iar 
câţiva oameni au reuşit să-i păcălească pe extratereştrii mai 
lenți şi au trecut de ei. 

Dar succesul echipei Blastoff a avut viaţă scurtă. Marhdaln şi- 


a revenit repede. Întinsă pe tot terenul, defensiva oamenilor 
deşi extrem de eficientă împotriva paselor adversarilor, s-a 
dovedit un eşec total în cazul atacului prin alergare cu mingea 
Oamenii erau prea departe unii de ceilalţi pentru a-i placa în 
grup pe Brish'diri. Şi numai un atac în masă ar fi putut împiedica 
înaintarea unui extraterestru. 

După aceasta, Kosg-Anjehn nu a mai putut fi oprită. Marhdaln 
a alternat jocul prin pase cu cel de alergare cu mingea, în 
funcţie de aşezarea pe teren a defensivei oamenilor. 
Extratereştri au înscris iute cel de-al doilea eseu. 

De data aceasta au reuşit şi transformarea loviturii pentru 
punctul suplimentar. 

Punctele marcate de Brish'diri au mai tăiat din entuziasmul 
spectatorilor, nu însă şi din cel al jucătorilor de la Blastoff Inn, 
care nu au dat niciun semn de descurajare la reluarea meciului. 

Prima pasă a atacantului din echipa oamenilor a ieşit în afara 
terenului de joc, dar următoarele trei şi-au atins ţintele şi au 
adus Blastoff Inn pe linia de patruzeci de metri a echipei Kosg- 
Anjehn. O fază de alergare cu mingea, introdusă pentru a 
sparge monotonia jocului, s-a încheiat cu şase metri mai 
devreme. l-a urmat o pasă incompletă. Aruncarea a fost 
perfectă, dar jucătorul de la primire a scăpat mingea. 

Prin mulţime a trecut un fior de teamă. Aproape toţi 
spectatorii au înţeles că oamenii erau obligaţi să continue să 
marcheze dacă voiau să mai aibă o şansă la victorie. 

Lovitura de la centru a fost rapidă şi curată. Atacantul de la 
Blastoff a prins mingea, a făcut câţiva paşi în spate pentru a 
rămâne la distanţă sigură de Brish'diri care se repezeau către el 
şi a căutat din priviri un coechipier căruia să-i paseze. Apoi s-a 
dat înapoi şi a lansat bomba. 

Faza părea să conducă la înscrierea unui alt eseu. Omul îl 
lăsase mult în urmă pe extraterestru şi continua să câştige 
teren. Pasa care a urmat a fost o minunăţie. 

Dar atunci când mingea a început să coboare din aer fundaşul 
Brish'diri s-a oprit brusc, renunțând la cursa lui imposibilă. Şi-a 
întins gâtul ca să se uite după minge, a văzut-o, s-a încordat... şi 
a sărit. 

Muşchii de la picioarele Brish'diri-lor erau mult mai dezvoltați 
decât cei ai oamenilor datorită valorii mari a gravitaţiei pe 
planeta  Brishun. Prin urmare, în ciuda trupurilor lor 


mătăhăloase, aceşti extratereştri puteau să sară mult mai sus 
decât orice om. Dar până în acel moment al meciului profitaseră 
de acest avantaj doar pentru a prinde pasele lui Marhdaln. 

Hill clipi repede, nevenindu-i să creadă ce vede pe teren: 
fundaşul de la Kosg-Anjehn sări cel puţin un metru şi jumătate în 
aer, unde lovi puternic mingea descendentă, schimbându-i 
traiectoria. 

Stadionul gemu prelung. 

Blastoff Inn şi-a pierdut brusc vigoarea. Un jucător a vrut să 
ridice mingea de jos, dar a lovit-o din greşeală cu piciorul. A 
recuperat-o un Brish'diri, care a reuşit să parcurgă douăzeci de 
metri cu ea înainte de a fi copleşit de numărul adversarilor. 

In şase faze de joc, echipa extratereștrilor a redus diferenţa 
de scor. Acum era 21-19. Din fericire pentru oameni, Tuhgayh a 
ratat o lovitură pentru punctul suplimentar. 

S-au auzit urale din tribune atunci când jucătorii Blastoff Inn 
au repus mingea în joc de la centru. Dar imediat după lovitura 
de începere, toată lumea şi-a dat seama că nu mai jucau ca 
înainte. 

Atacantul, care făcuse până atunci dovada unui joc 
extraordinar de bun, a început să se comporte haotic. În plus, 
Brish'diri-i păreau a acoperi tot terenul. 

Săriturile fundaşilor extratereştri pentru interceptarea paselor 
aveau câteva neajunsuri serioase. Era nevoie de sincronizare 
precisă şi reflexe excelente, iar niciunul dintre acestea nu era 
punctul forte al Brish'diri-lor. Pe de altă parte însă, atacantul de 
la Blastoff Inn nu se mai întâlnise cu o asemenea tactică 
derutantă. Şi nu prea ştia cum să-i facă faţă. 

La linia lor de patruzeci de metri, oamenii s-au împotmolit şi 
au fost nevoiţi să lovească mingea cu piciorul. Jucătorii de la 
Kosg-Anjehn au interceptat-o imediat şi au înscris, ajungând la 
conducere pentru prima oară de la începutul meciului. 

Următorul atac al celor de la Blastoff a fost o reuşită pe linia 
de douăzeci de metri a Brish'diri-lor. Oamenii au salvat situaţia 
cu o lovitură liberă care le-a adus trei puncte. 

Dar echipa Kosg-Anjehn a înscris din nou în terenul de ţintă cu 
câteva secunde înainte de terminarea primei jumătăţi a 
meciului. 

Scorul era acum 31-24 în favoarea Brish'diri-lor. 

Şi nu mai era un secret pentru nimeni încotro se îndrepta 


partida. 

In tribune se aşternuse o tăcere de mormânt. 

Vizibil îngrijorat, Tomkins se întoarse către Hill. 

— Poate ne revenim în repriza a doua, oftă el. Suntem 
conduşi doar cu şapte puncte. Nu-i prea rău. 

— Poate că nu este, zise sceptic Hill. Dar eu nu prea cred. 
Brish'diri-i sunt pe val. Imi pare rău că trebuie să o spun, dar 
cred că vom fi alungaţi cu pietre din stadion în a doua repriză. 

Tomkins se încruntă. 

— Sper din tot sufletul să te înşeli. Nici nu vreau să-mi 
imaginez ce ar face facțiunea ostilă a Brish'diri-lor dacă scorul 
final ar fi în favoarea lor. Păi, ar fi în stare... 

Se întrerupse, dându-şi seama că Hill nu-l mai asculta. Ochii 
directorului erau aţintiţi asupra terenului. 

— Uite, îi spuse el. Acolo, lângă poartă. Vezi şi tu? 

— Pare a fi o maşină de la reprezentanța comercială, zise 
funcţionarul guvernamental, mijindu-şi ochii pentru a vedea mai 
bine. 

— Şi cine se dă jos din ea? 

Tomkins şovăi. 

— Remjhard-nei, răspunse el în cele din urmă. 

Brish'diri-ul cobori uşor din vehiculul negru, parcurse o 
porţiune din gazonul stadionului şi dispăru pe una dintre uşile 
care duceau spre vestiare. 

— Ce caută ăsta aici? întrebă Hill. Nu trebuia să se ţină 
departe de stadion? 

incurcat, Tomkins se scărpină în cap. 

— Asta a fost sfatul nostru. Mai ales la primele meciuri, când 
ostilitatea era la cote înalte. Dar nu-l putem ţine prizonier. Nu 
avem cum să-l obligăm să nu vină la meciuri dacă aşa vrea. 

Hill se încruntă. 

— Dar de ce să vă urmeze sfatul întregul sezon şi tocmai 
acum să-l ignore? 

Tomkins ridică din umeri. 

— Poate că vrea să-şi vadă fiul câştigând un campionat. 

— Poate. Dar eu nu cred. Se petrece ceva ciudat aici. 

Neliniştea care îl cuprinsese pe Hill atinse punctul culminant 
chiar înainte de începerea celei de-a doua reprize. Toţi jucătorii 
de la Kosg-Anjehn intraseră pe teren cu câteva minute mai 
devreme, dar Remjhard nu mai apăruse. Se afla şi acum în 


vestiarul extratereştrilor. 

În plus, jucătorii Brish'diri aveau un alt aer atunci când se 
aliniară pentru lovitura de începere. Nimic radical. Nimic prea 
evident. Dar atmosfera era cumva alta. Extratereştrii păreau 
scăpaţi de griji, păreau mai relaxaţi. Ca şi cum nu îşi mai luau 
adversarii în serios. 

Hill sesiză schimbarea. Mai văzuse zeci de echipe cu acelaşi 
fel de atitudine. Era comportamentul unei echipe care ştie deja 
cum se va termina meciul. Comportamentul unei echipe care 
este sigură de victorie sau de înfrângere. 

Lovitura de începere a fost anemică şi imprecisă. Un Brish'diri 
scund şi îndesat a interceptat mingea şi a pornit spre jumătatea 
de teren a oamenilor. Doi jucători de la Blastoff l-au placat la 
linia de treizeci şi cinci de metri. 

Extraterestrul a scăpat mingea. 

Mulțimea a vuit prelung. Mingea s-a rostogolit pe iarba 
terenului. Zeci de mâini s-au întins către ea, lovind-o şi 
schimbându-i direcţia. În cele din urmă, un mijlocaş lateral din 
echipa Blastoff, un individ plin de muşchi, s-a aruncat peste ea 
şi a blocat-o sub el. 

Şi jocul şi-a schimbat din nou cursul. 

— Nu pot să cred, spuse Hill. Asta a fost. Exact ce ne trebuia. 
Băieţii noştri se înmuiaseră. Dar uite-i acum, după faza asta. Ne- 
am revenit. 

Atacanţii Blastoff au ieşit din grămada ordonată cu strigăte 
entuziaste şi s-au aliniat. Prima pasă s-a lovit de un Brish'diri şi 
a ricoşat. Însă a doua a lansat atacul spre terenul de ţintă. 

Scorul a devenit egal. 

Acum Kosg-Anjehn a pus mingea în joc din apropierea liniei de 
douăzeci şi cinci de metri. 

Marhdaln a pasat. Dar nimeni, nici om şi nici Brish'diri nu s-a 
aflat mai aproape de zece metri de locul unde a aterizat 
mingea. Următoarea fază a fost un atac prin alergare. Insă 
atacantul extraterestru a avut un straniu moment de ezitare 
imediat după ce a primit mingea. Având timp să reacționeze, 
patru oameni au intrat în el. Marhdaln a recurs iar la jocul cu 
pase înalte. Şi nici acum mingea nu a fost prinsă de un 
coechipier. 

Brish'diri-i au fost obligaţi să o repună în joc printr-o lovitură 
cu piciorul. 


În tribune, Tomkins râdea ca nebunul. Începuse iarăşi să-l 
bată pe spate pe Hill. 

— Uită-te! Nu reuşesc să avanseze nici zece metri. l-am 
blocat. Şi ziceai că ne vor alunga din stadion cu pietre. 

Umbra unui zâmbet dansă pe chipul directorului. 

— Hmmm, cam aşa am zis. 

Şi zâmbetul dispăru. 

Lovitura cu piciorul a fost una bună, dar fundaşul retras al 
echipei Blastoff a interceptat mingea şi a aruncat-o înapoi spre 
linia de cincizeci de metri. lar atacantul, căruia părea că-i 
revenise calmul şi încrederea în sine, a dus-o în terenul de ţintă. 

De data aceasta oamenii au ratat lovitura pentru punctul 
suplimentar. Dar nu s-a supărat nimeni. Scorul era acum 37-31. 
Blastoff Inn conducea din nou. 

Şi aveau să-şi păstreze acest avans. Imediat ce Kosg-Anjehn a 
reluat jocul, pasa lui Marhdaln a fost interceptată de oameni. 
Pentru prima oară de la începerea campionatului. 

Şi evident că a urmat un alt eseu al echipei Blastoff. 

După aceea, Brish'diri-i parcă şi-au mai revenit puţin. Au 
ajuns cu mingea în apropierea buturilor, dar acolo atacantul 
extraterestru a alunecat şi a căzut. 

Blastoff a preluat mingea. Şi a înscris. 

Şi repriza a continuat cam în aceeaşi manieră. 

Scorul final a fost 56-31. Echipa intruşilor a fost alungată de 
pe stadion. 


Evident că Tomkins era în extaz. 

— Am reuşit. Am ştiut că o să reuşim. Este perfect, absolut 
perfect. l-am umilit. Acum facțiunea ostilă va fi complet 
discreditată. O să-i îngroape ridicolul. 

Rânji satisfăcut şi îl mai plesni o dată pe Hill pe spinare. 

Directorul se strâmbă de durere şi îl privi aspru pe 
funcţionarul guvernamental. 

— Aici s-a petrecut ceva ciudat. Dacă Brish'diri-i ar fi jucat tot 
sezonul aşa cum o făcuseră în a doua repriză, nu ar fi ajuns în 
veci atât de departe. La pauză s-a întâmplat ceva în vestiarul 
lor. 

Însă lui Tomkins nimic nu-i putea întuneca zâmbetul. 

— Nu, nu, spuse el. Totul s-a schimbat de la faza aia când au 
pierdut mingea. S-au demoralizat şi li s-a destrămat jocul. Atâta 


tot. Se întâmplă mereu. 

— La echipe atât de bune nu se întâmplă deloc, îl contrazise 
Hill. 

Dar Tomkins nu-l mai auzea. Funcţionarul de la 
Departamentul pentru Relaţii cu Extratereştrii îşi croia drum prin 
mulţime strigându-i că se va întoarce repede. 

Hill se încruntă şi se uită la terenul de joc. Stadionul se golea 
cu repeziciune. Directorul sportiv rămase câteva secunde 
nemişcat, cu aceeaşi expresie de uluire pe chip. Apoi, pe 
neaşteptate, sări gardul de la marginea terenului şi porni să 
traverseze gazonul. 

Străbătu terenul şi cobori în vestiarul echipei oaspete. 
Brish'diri-i se schimbaseră de haine într-o tăcere posomorâtă şi 
ieşeau încet din încăpere, îndreptându-se către aerovehiculul 
care urma să îi ducă înapoi la reprezentanța comercială. 

Îl văzu pe Remjhard-nei aşezat într-un colţ. 

Brish'diri-ul îl salută cu un gest scurt din cap. 

— Domnule director Hill. V-a plăcut meciul? Mare păcat că 
omuleţii noştri au picat la examenul lor final. Dar tot s-au 
descurcat onorabil, nu credeţi? 

Hill îi ignoră întrebarea. 

— Nu mă luaţi cu „picatul la examen”, Remjhard. Poate că par 
eu mai prost, dar să ştiţi că nu sunt. Poate că nimeni altcineva 
de pe stadion nu a înţeles ce s-a petrecut astăzi, dar pe mine nu 
m-aţi păcălit. Nu aţi pierdut meciul pentru că nu aţi jucat bine. 
L-aţi pierdut pentru că aşa aţi vrut. Şi eu vă cer să-mi spuneţi de 
ce! 

Remjhard se uită fix la Hill vreme de un minut foarte lung. 
Apoi, încet, se ridică de pe banca pe care stătuse. Chipul îi era 
complet lipsit de expresie, dar ochii îi sclipeau în lumina slabă. 

Hill îşi dădu brusc seama că acum se aflau doar ei doi în 
vestiar. Aducându-şi aminte de teribila forţă a Brish'diri-lor, se 
grăbi să se dea câţiva paşi în spate. 

— Sper că realizaţi, zise Remjhard pe un ton solemn, că 
această acuzaţie de comportament lipsit de onoare reprezintă o 
insultă extrem de gravă la adresa unui Brish'diri. 

Emisarul se uită atent în jur, vrând să se convingă de faptul 
că erau singuri în vestiar. Apoi făcu un pas spre Hill. 

Şi aproape că îl pufni râsul atunci când directorul, tot 
încercând să se îndepărteze de el, se împiedică de un dulap. 


— Dar fireşte că în cazul de faţă nu este vorba despre lipsă de 
onoare, continuă extraterestrul. Onoarea este un concept prea 
măreț pentru a-l aplica unui joc de omuleţi. Şi, din câte îmi aduc 
eu aminte, în regulamentul pe care ni l-aţi transmis nu există 
nicio dispoziţie prin care să li se ceară participanţilor să... hai să 
spunem „să joace la cote maxime”. 

Reuşind să se ridice de lângă dulap, Hill bolborosi: 

— Dar există reguli nescrise, există cutume. Ce aţi făcut 
astăzi nu este fairplay. 

Remjhard continua să zâmbească. 

— Pentru un Brish'diri nu există nimic mai lipsit de sens decât 
o regulă nescrisă. Aşa cum ziceţi dumneavoastră, aceasta este 
o contradicţie între termeni. 

— Dar de ce? exclamă Hill. Asta nu pricep eu. Toată lumea 
spune că aveţi o cultură viguroasă, competitivă, orgolioasă. 
Atunci de ce să doriţi să pierdeţi meciul? De ce să lăsaţi tuturor 
o asemenea impresie proastă? De ce? 

Remjhard emise un sunet ca un fel de gâlgâială. Dacă ar fi 
fost om, Hill ar fi crezut că se îneacă. Dar aşa presupuse că în 
modul acela râdeau Brish'diri-i. 

— Ce mă mai amuză oamenii! mărturisi extraterestrul. Ataşaţi 
câteva sloganuri unei culturi şi apoi aveţi pretenţia că aţi 
înţeles-o. Ca să nu mai pomenesc despre cât de şocaţi sunteţi 
dacă se întâmplă să apară un element care să contrazică 
imaginea pe care v-aţi format-o. Îmi cer scuze, domnule director 
Hill, dar culturile nu sunt chiar atât de simple. Ci sunt nişte 
mecanisme foarte complexe. Cuvântul pe care l-aţi folosit mai 
devreme, „orgoliu”, nu îi poate descrie în totalitate pe Brish'diri. 
Da, suntem orgolioşi. Şi, da, suntem competitivi. Dar suntem şi 
inteligenţi. lar valorile noastre sunt suficient de flexibile ca să se 
plieze pe situaţia curentă. 

Remjhard se întrerupse şi îl studie cu atenţie pe Hill. Apoi 
continuă. 

— Fotbalul dumneavoastră este un joc minunat, domnule 
director Hill. V-am mai spus-o. Şi nu am minţit. Este un sport util 
şi plăcut, o metodă excelentă de antrenare a minţit şi trupului. 
Dar, în definitiv, nu este decât un joc. Fireşte că este important 
şi acest gen de competiţie. Dar există competiţii mai mari. Mai 
importante. lar eu sunt destul de inteligent ca să-mi dau seama 
căreia trebuie să-i acordăm întâietate. 


În după-amiaza asta am fost înştiinţat de pe Brishun despre 
modul în care sunt folosite victoriile echipei Kosg-Anjehn. 
Presupun că prietenul dumneavoastră de la Relaţiile cu 
Extratereştrii v-a spus că mă număr printre liderii Partidului Păcii 
Brish'diri. Dacă nu ar fi fost aceasta situaţia, nici nu aş fi călcat 
pe Pământ. Pentru că niciunul dintre oponenții noştri nu vor să 
trateze cu oamenii, pe care ei îi consideră nişte animale. Normal 
că am venit imediat la stadion şi le-am spus omuleţilor noştri că 
trebuie să piardă meciul. Fireşte că ei s-au conformat. Şi ei 
înţeleg că există anumite competiţii mai importante decât 
celelalte. 

Pentru că, vedeţi dumneavoastră, pierzând meciul acesta, noi 
am câştigat. Oponenții noştri de pe Brishun nu îşi vor mai reveni 
după această umilinţă. La următoarea Mare Alegere vor fi mulţi 
cei care se vor întoarce împotriva lor. lar eu şi ceilalţi de la 
reprezentanţă vom profita. Şi va profita şi poporul Brish'diri. 

Da, domnule director Hill, încheie Remjhard cu acelaşi zâmbet 
pe gura lui fără buze. Suntem o rasă competitivă. Dar 
competiţia pentru controlul asupra unei lumi are prioritate în 
faţa unui meci de fotbal. 

Acum începuse şi Hill să zâmbească. Apoi izbucni în râs. 

— Ca să vezi! exclamă el. Şi când mă gândesc cum ne-am 
bătut capetele căutând tactici prin care să vă batem. Când tot 
ce aveam de făcut era să vă spunem ce se petrece. 

Şi râse mai tare. 

Remjhard voia să adauge ceva, dar uşa vestiarului se 
deschise brusc şi apăru Tomkins. Funcţionarul guvernamental 
radia de bucurie. 

— Ştiam eu că am să te găsesc aici, Hill, începu el. Tot pe 
urmele aşa-ziselor teorii ale conspirației, nu? 

Chicoti vesel şi-i făcu cu ochiul lui Remjhard. 

— Nu chiar, îi răspunse Hill. Oricum, teoria mea era cam 
firavă. Este limpede că faza în care Brish'diri-i au pierdut 
mingea a dus la pierderea meciului. 

— Evident, zise Tomkins. Mă bucur că recunoşti. Oricum, am 
nişte veşti bune să-ţi dau. 

— Da? Ce veşti? Că am salvat lumea? Mă bucur nespus. Dar 
eu tot fără slujbă am să fiu începând de diseară. 

— Ba deloc, spuse Tomkins. La asta s-a referit telefonul pe 
care l-am primit. Avem o slujbă pentru tine. Vrem să te angajăm 


în Departamentul de Relaţii cu Extratereştrii. 

Hill îl privi neîncrezător. 

— Lasă glumele proaste. Eu? Funcţionar guvernamental care 
se ocupă de relaţia cu extratereştrii? Habar n-am cu ce se 
mănâncă treaba asta. Nu sunt decât un birocrat mărunt care nu 
se pricepe decât la sport. Ce să fac eu la Departamentul ăla? 

— Să fii directorul nostru sportiv, îi răspunse Tomkins. De 
când s-a aflat de participarea Brish'diri-lor în campionatul nostru 
de fotbal am primit zeci de cereri de la alte reprezentanţe 
comerciale şi misiuni diplomatice ale extratereştrilor pe Pământ. 
Vor să-şi încerce şi ei norocul la sporturile noastre. Aşa că, în 
scopul de a încuraja bunele relaţii între rase şi bla-bla-bla... 
avem de gând să înfiinţăm un program sportiv. Şi vrem ca tu să- 
| conduci. Fireşte, pentru un salariu dublu faţă de cel pe care îl 
ai acum. 

Hill se gândi la greutăţile pe care le va avea de întâmpinat în 
cadrul acelui program sportiv pentru aproape treizeci de tipuri 
complet diferite de extratereştri. 

Şi se gândi apoi la banii pe care i-ar fi primit pentru asta. 

Şi se mai gândi şi la Consiliul oraşului Starport. 

— Excelentă idee, spuse el. Dar spune-mi mai întâi dacă este 
transferabilă şi reţeaua aia de gravitație artificială pe care voiai 
să o dai municipalităţii Starport? 

— Normal că este, zise Tomkins. 

— In cazul acesta, accept. 

Şi directorul sportiv aruncă o privire spre Remjhard. 

— Deşi s-ar putea să regret atunci când am să văd ce sunt în 
stare să facă Brish'diri-i pe un teren de baschet. 


Evanston, Illinois 
decembrie, 1970 


IEŞIREA SPRE SAN BRETA 


Traducere din Limba engleză de 
Ruxandra Toma 


Şoseaua mi-a atras prima atenţia. Până în noaptea respectivă 
călătoria fusese una perfect normală. Eram în concediu şi 
străbăteam cu maşina sud-vestul ţării, îndreptându-mă spre Los 
Angeles. Nu mă grăbeam deloc. Voiam să mă bucur cât mai 
mult de drum. Nimic nou în asta; o mai făcusem de câteva ori şi 
înainte. 

Şofatul este hobby-ul meu. Mai precis, maşinile în general. Nu 
sunt mulţi aceia care îşi mai rezervă timp pentru condus. Mersul 
cu maşina este prea lent pentru majoritatea dintre noi. Din '93, 
când s-a început producerea în masă a elicopterelor ieftine, 
automobilul a cam ieşit din uz. Şi puţina viaţă care-i mai 
rămăsese a fost şi ea distrusă de inventarea gravpak-ului 
personal. 

Dar a fost altfel pe vremea copilăriei mele. Atunci toată lumea 
avea maşină şi erai considerat un fel de ciudăţenie a societăţii 
dacă nu îţi luai permisul de conducere imediat ce împlineai 
vârsta legală. Pe mine au început să mă pasioneze maşinile pe 
la sfârşitul adolescenţei şi aşa am rămas de atunci încoace. 

In orice caz, când aşteptam concediul, m-am gândit că era 
ocazia potrivită să-mi testez ultima achiziţie. O maşină superbă, 
englezească, model sport, de la sfârşitul anilor şaptezeci. 

Jaguar XKL. Sigur, nu era o maşină clasică, însă era una foarte 
bună. Mergea excelent. 

Ca de obicei, călătoream mai mult pe timp de noapte. Mi se 
pare că şofatul după apusul soarelui are ceva aparte. La lumina 
stelelor şoselele vechi şi pustii au un aer straniu şi aproape că le 
poţi vedea cum fuseseră pe vremuri - indispensabile şi 
aglomerate şi pline de viaţă, cu maşini târându-se bară la bară 
cât vezi cu ochii. 

Astăzi nu mai există aşa ceva. Nu au mai rămas decât 
drumurile, iar cele mai multe dintre ele sunt pline de gropi şi 
năpădite de buruieni. Autorităţile americane nu-şi mai pot 
permite să le întreţină - prea mulţi oameni au protestat faţă de 
această risipă a banilor proveniţi din impozite. Dar ar fi fost prea 
costisitor să le demoleze. Aşa că nu făceau nimic, iar 


autostrăzile abandonate se degradau încet, an după an. Însă pe 
majoritatea dintre ele încă se mai poate conduce; în vremurile 
de demult se construiau şosele trainice. 

Şi încă mai este ceva trafic pe ele. Pasionaţi de maşini ca 
mine, fireşte. Şi camioane pe pernă de aer. Astea pot merge pe 
absolut orice fel de suprafaţă, dar cel mai repede o fac pe 
terenul plat. Prin urmare încă mai folosesc destul de mult 
vechile autostrăzi. 

Foarte adevărat că te cam ia cu fiori atunci când un aeroglisor 
din ăsta te depăşeşte pe timp de noapte. Să zicem că mergi cu 
trei sute şi ceva de kilometri la oră şi observi unul în oglinda 
retrovizoare. Nici nu apuci să clipeşti o dată că a şi ajuns 
deasupra ta. Nu vezi cine ştie ce - doar o dungă lungă şi 
argintie. Şi auzi un sunet strident. Apoi rămâi iarăşi singur. 

Cum spuneam, eram în mijlocul Arizonei, chiar lângă San 
Breta, când şoseaua mi-a atras atenţia. La momentul respectiv 
nu i-am dat mare importanţă. Da, sigur, era puţin mai 
neobişnuită, dar nu prea ieşită din comun. 

Autostrada în sine era destul de banală. Avea opt benzi, o 
suprafaţă de mers bună şi rapidă şi se întindea de la un orizont 
la altul. În timpul nopţii semăna cu o panglică neagră şi lucioasă 
care şerpuia prin nisipurile albe ale deşertului. 

Nu, nu autostrada mi se părea mie ciudată. Ci starea ei. Nu 
am observat la început. Mă simţeam prea bine. Noaptea era 
senină şi rece, stelele străluceau pe cer, iar Jaguarul meu rula 
bine. 

Prea bine. Atunci mi-a picat fisa. Nu existau hârtoape, nici 
fisuri şi nici gropi. Drumul era în stare excelentă, ca şi cum de- 
abia ar fi fost dat în folosinţă. Evident că mai condusesem pe 
drumuri bune. Unele au rezistat timpurilor mai bine decât altele. 
O porţiune a autostrăzii de la ieşirea din Baltimore este absolut 
superbă, iar anumite părţi din reţeaua de drumuri a Los 
Angeles-ului sunt chiar foarte bune. 

Însă niciodată nu mai condusesem pe un drum atât de bun. 
Greu de crezut că o şosea putea fi într-o asemenea stare 
excelentă după atâţia ani de neglijenţă. 

Şi mai erau şi luminile. Aprinse toate, fără excepţie. 
Strălucitoare şi clare. Niciun bec spart. Niciunul stins sau 
luminând intermitent. La naiba, nici măcar unul cu lumină 
difuză. Autostrada era luminată splendid. 


După asta, am început să observ şi alte lucruri. Cum ar fi 
semnele de circulaţie. Pe majoritatea şoselelor semnele au 
dispărut de multă vreme, furate de amatorii de suvenire sau de 
colecţionarii de antichităţi ca aducere-aminte a unei Americi mai 
vechi şi mai lente. Nu le înlocuieşte nimeni - nu mai este nevoie 
de ele. Când şi când se mai întâmplă să dai peste câte unul 
rămas la locul lui: o bucată ruginită şi deformată de metal. 

Însă şoseaua asta avea semne de circulaţie. Senine de 
circulaţie adevărate, înţelegeţi? Din acelea pe care le poţi citi. 
Semne pentru limită de viteză - în locuri unde viteza legală nu a 
mai fost respectată de ani buni. Semne pentru cedarea trecerii - 
când nu ai cui să i-o cedezi. Indicatoare de curbă, indicatoare de 
ieşire de pe autostradă, indicatoare de avertizare - tot felul de 
semne de circulaţie. Toate arătând de parcă ar fi fost montate 
ieri. 

Însă cel mai mare şoc l-am avut atunci când m-am uitat cu 
atenţie la marcaje. Vopseaua se şterge repede şi mă îndoiesc că 
ar mai exista vreo autostradă în America pe care să poţi vedea 
dungile albe dintr-o maşină care merge cu viteză. Dar uite că pe 
asta puteai. Marcajele erau distincte, vopseaua proaspătă, cele 
opt benzi marcate cu precizie. 

O, da, era o autostradă de toată frumuseţea. De genul celor 
de pe vremuri. Însă era totalmente ilogic. Niciun drum n-ar fi 
putut rămâne în starea asta atâţia ani. Ceea ce însemna că era 
întreţinut de cineva. Dar de cine? Cine şi-ar bate capul să 
păstreze în stare bună o şosea folosită doar de câţiva oameni 
anual? Costurile ar fi enorme, fără posibilitate de amortizare. 

Încercam să dezleg misterul acesta când am văzut cealaltă 
maşină. 

Am văzut-o când tocmai depăşisem un indicator mare şi roşu 
pe care scria leşirea 76, adică ieşirea spre San Breta. Un punct 
alb la orizont, nimic mai mult. Dar ştiam sigur că era vorba 
despre un alt automobilist. Nu putea fi un camion pe pernă de 
aer, deoarece mă apropiam de el cu repeziciune. lar asta 
însemna că era o altă maşină mică, condusă de un pasionat de 
automobile aşa ca mine. 

Aceasta era o ocazie deosebită. Al naibii de rar se întâmplă să 
te întâlneşti cu o altă maşină la drum deschis. Sigur, există 
întruniri regulate ale automobiliştilor înfocaţi. Festivalul pe Roţi 
de la Fresno şi Ambuteiajul Anual al Asociaţiei Americane de 


Automobilism. Dar toate astea sunt prea artificiale pentru gustul 
meu. Cu totul altceva este să te întâlneşti pe autostradă cu un 
alt automobilist. Am apăsat pedala şi am accelerat până la o 
sută nouăzeci. jaguarul meu ar putea merge mult mai repede, 
dar eu nu sunt vitezoman ca alţi şoferi. Şi mă apropiam rapid de 
cealaltă maşină care nu putea merge cu mai mult de o sută 
zece kilometri la oră. 

Când am ajuns suficient de aproape, am claxonat, încercând 
să-i atrag atenţia. Dar nu a părut că m-ar fi auzit. Cel puţin nu a 
dat niciun semn în sensul ăsta. Am claxonat încă o dată. 

Şi apoi am recunoscut marca maşinii. 

Era un Ford Esdel. 

Nu-mi venea să cred. Fordul Esdel din anii cincizeci este un 
automobil cu adevărat clasic, alături de Stanley Steamer-ul de la 
începutul secolului douăzeci şi de Fordul Model T din aceeaşi 
perioadă. 

Puținele exemplare rămase costă astăzi o avere. 

lar cel din faţa mea era unul dintre rarele modele originale 
care scot sunete ciudate. Nu mai rămăseseră decât vreo trei sau 
patru în toată lumea şi îmi venea greu să cred că ar fi fost de 
vânzare. Dar uite aici, pe autostradă, această legendă a 
automobilelor, la fel de urâtă ca în ziua când ieşise de pe linia 
de producţie a uzinelor Ford. 

Am ajuns paralel cu Esdelul şi am încetinit ca să ţin pasul cu 
el. Nu pot spune că eram deosebit de impresionat de modul în 
care fusese întreţinut. Vopseaua albă era cojită, maşina era 
murdară şi în partea inferioară a portierelor se vedeau pete de 
rugină. Dar tot un Esdel era şi ar fi putut fi recondiționat foarte 
uşor. Am claxonat din nou, încercând să atrag atenţia şoferului, 
dar acesta nici nu m-a băgat în seamă. Din câte îmi puteam da 
eu seama, în maşină erau cinci persoane; cel mai probabil o 
familie ieşită la plimbare. Pe bancheta din spate, o femeie solidă 
încerca să stăpânească doi copii care păreau că se luptă. Pe 
scaunul din dreapta şoferului, soţul ei dormea dus; iar la volan 
era un tip mai tânăr, posibil fiul lor. 

Chestia asta m-a enervat. Şoferul era un adolescent şi m-a 
înfuriat să văd că un puşti de vârsta aia avea şansa de a 
conduce o asemenea comoară. Îmi doream să fiu în locul lui. 

Citisem o mulţime de lucruri despre Fordul Esdel; cărţile 
despre istoria automobilului erau pline de informaţii. Nu mai 


existase ceva asemănător. A fost cel mai mare dezastru 
cunoscut vreodată în domeniu. Nenumărate erau şi miturile şi 
legendele ţesute în jurul numelui lui. 

Chiar şi astăzi se spun poveşti despre Fordul Esdel în garajele 
murdare şi sărăcăcioase şi benzinăriile răspândite prin întreaga 
ţară, unde se strâng pasionaţii de maşini ca să-şi peticească 
odoarele şi să mai schimbe o vorbă. Şi aceştia spun că maşina 
este prea mare şi nu încape în majoritatea garajelor. Spun că e 
toată doar cai-putere, dar frânele îi sunt extrem de slabe. Spun 
că este cel mai urât automobil conceput vreodată de om. 
Repetă glumele vechi făcute pe seama numelui lui. Şi există o 
legendă celebră care zice că, dacă ajungi să conduci Fordul 
Esdel suficient de repede, vântul se freacă de capota lui şi 
scoate nişte sunete stranii, ca un fluierat. 

Esdelul reprezintă chintesenţa romantismului, misterului şi 
tragediei vechilor automobile. lar poveştile despre el sunt 
păstrate în memoria colectivă şi spuse iar şi iar, mult după ce 
din ceilalţi contemporani ai lui nu a mai rămas decât fierul vechi 
din cimitirele de maşini. 

Mergeam în paralel cu el şi mă lăsasem cuprins de nostalgie 
gândindu-mă la toate aceste vechi legende. Am mai claxonat de 
câteva ori, dar şoferul se încăpăţâna să mă ignore. Aşa că m-am 
lăsat păgubaş. Oricum, încercam să aud dacă într-adevăr capota 
fluieră în bătaia vântului. 

Ar fi trebuit să-mi dau încă de atunci seama cât de ciudată 
era toată povestea: şoseaua, Fordul Esdel, felul în care mă 
ignorau ocupanţii automobilului. Dar eram prea vrăjit ca să mă 
mai gândesc la ceva. De-abia dacă mai reuşeam să-mi ţin ochii 
la drum. 

Evident că voiam să pot sta de vorbă cu proprietarii. Poate să- 
i conving să mi-l împrumute puţin. Dar, pentru că îmi era clar că 
nu aveau de gând să oprească, m-am hotărât să îi urmăresc o 
parte din drum, până în momentul când ar fi ajuns la o 
benzinărie sau ar fi intrat undeva să-şi cumpere ceva de 
mâncare. Aşa că am încetinit şi am început să merg în spatele 
lor, dar pe banda din stânga. 

Atunci m-am gândit ce colecţionar meticulos trebuia să fie 
proprietarul acelui automobil. Reuşise chiar să găsească şi 
plăcuţe de înmatriculare din acelea vechi, foarte rare pe piaţa 
de azi. Plăcuţe cum nu se mai văzuseră de ani buni. Incă mai 


meditam la detaliul acesta când am trecut pe lângă indicatorul 
rutier care anunţa leşirea 77. 

Şi atunci, din senin, puştiul de la volanul Fordului Esdel a 
început să se agite. S-a întors şi s-a uitat în spate, ca şi cum ar fi 
vrut să mai vadă o dată semnul pe care îl lăsaserăm în urmă. Şi, 
fără să semnalizeze, a intrat brusc pe banda mea. 

Am apăsat cu putere pedala de frână. Zadarnic, fireşte. Totul 
parcă s-a întâmplat într-o fracțiune de secundă. S-a auzit un 
scrâşnet înfiorător şi mi-amintesc că am surprins chipul îngrozit 
al puştiului chiar înainte ca maşinile noastre să se ciocnească. 

Jaguarul meu a lovit Esdelul din lateral, izbind portiera din 
dreptul şoferului cu o viteză de o sută zece kilometri la oră. 
După care s-a răsucit şi a intrat în parapetul autostrăzii. Lovit în 
plin, Fordul Esdel s-a dat peste cap în mijlocul drumului. Nu-mi 
amintesc cum mi-am desfăcut centura de siguranţă şi nici cum 
am reuşit să ies din maşină, dar probabil că le-am făcut pe 
amândouă, pentru că lucrul pe care mi-l aduc bine aminte era 
că mă târam pe şosea, ametit, dar teafăr. 

Ştiu că ar fi trebuit să fac ceva fără întârziere, să răspund 
strigătelor după ajutor care se auzeau din Esdel. Dar nu am 
făcut nimic. Eram zguduit. Eram în stare de şoc. Nu ştiu cât am 
zăcut acolo până când Esdelul a explodat şi a început să ardă. 
Strigătele s-au transformat atunci în urlete. Şi apoi s-au stins. 

Când am reuşit să mă ridic în picioare, focul se mai domolise, 
dar oricum era prea târziu să mai fac ceva. Plus că tot nu 
gândeam prea limpede. Am văzut nişte lumini în zare, pe 
drumul care se făcea după ieşirea de pe autostradă. Şi am 
început să merg către ele. 

Mi s-a părut că a durat o veşnicie. Parcă nu mai ştiam pe ce 
lume mă aflu şi mă împleticeam la fiecare pas. Drumul era slab 
luminat şi de-abia dacă reuşeam să văd pe unde calc. Aveam 
zgârieturi urâte pe mâini de la căzătură. Singura rană pe care o 
suferisem în urma accidentului. 

Luminile pe care le văzusem de pe autostradă veneau de lao 
bodegă mică, un local modest care folosea o porţiune din 
autostrada abandonată drept teren de aterizare. Nu erau decât 
trei clienţi înăuntru când am ajuns eu, dar unul dintre ei era un 
poliţist local. 

— A avut loc un accident, am zis eu din pragul uşii. Trebuie 
să-i ajutaţi. 


Polițistul şi-a golit dintr-o singură înghiţitură ceaşca de cafea 
şi s-a ridicat de pe scaun. 

— S-a prăbuşit un elicopter, domnule? m-a întrebat el. Unde? 

Am clătinat din cap. 

— N-nu. Nu. Maşini. Accident. Pe autostradă. Pe autostrada 
veche. 

Şi am arătat vag în direcţia din care venisem. 

Polițistul parcursese deja jumătate din încăpere. Acum s-a 
oprit brusc şi s-a încruntat. Ceilalţi clienţi au început să râdă. 

— Eşti beat, dom'le, drumul ăla n-a mai fost folosit de douăj 
de ani! a strigat la mine un individ gras de la masa din colţ. Are 
atâtea gropi că îl folosim ca teren de golf, a adăugat el, râzând 
cu poftă la propria-i glumă. 

Polițistul m-a măsurat bănuitor. 

— Du-te acasă şi trezeşte-te din beţie, domnule, m-a sfătuit 
el. Nu mă obliga să te duc la secţie. 

Şi a dat să se întoarcă la locul lui. 

Eu am făcut un pas în cârciumă. 

— Îţi spun adevărul, la naiba! m-am răstit la el, mai mult 
furios acum decât ameţit. Şi nu sunt beat. A avut loc un 
accident pe autostradă şi nişte oameni sunt blocaţi acolo în... 

Dar mi s-a stins vocea când mi-am dat seama că orice ajutor 
ar fi fost tardiv. 

Polițistul mă privea cu aceeaşi neîncredere. 

— Ar fi bine să te duci să vezi despre ce e vorba, i-a sugerat 
chelneriţa din spatele tejghelei. Poate spune adevărul. A mai 
fost un accident pe o autostradă anul trecut. Undeva în Ohio. Mi- 
aduc aminte că am văzut un reportaj la 3V. 

— Mda, cred că ai dreptate, a zis polițistul. Hai să mergem, 
amice. Şi ar fi bine să-mi fi spus adevărul. 

Am traversat tăcuţi terenul de aterizare de lângă bodegă şi 
ne-am urcat în elicopterul de poliţie cu patru locuri. Polițistul a 
pornit elicea, după care s-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Ştii ceva, dom'le? Dacă nu mă minţi, dumneata şi tipul 
celălalt meritaţi câte o medalie. 

L-am privit fără să înţeleg la ce se referă. 

— Vreau să zic că probabil voi sunteţi singurii oameni care aţi 
trecut cu maşinile pe drumul ăla de vreo zece ani. Şi aţi reuşit 
să vă şi tamponaţi. Cam dificilă chestie în condiţiile date, nu 
crezi? 


A clătinat din cap cu părere de rău şi a adăugat: 

— Nu tuturor le iese o asemenea cascadorie. De-aia zic că ar 
trebui să vă dea câte o medalie. 

Autostrada nu era atât de departe de bodegă pe cât mi se 
păruse atunci când venisem pe jos. Cu elicopterul am ajuns 
acolo în mai puţin de cinci minute. Însă ceva nu era tocmai în 
regulă. Din aer şoseaua mi se părea alta. 

Şi brusc mi-am dat seama de ce. Era mai întunecată. Mult mai 
întunecată. 

Majoritatea luminilor erau stinse, dar cele încă aprinse erau 
foarte slabe şi de-abia pâlpâiau. 

Am încremenit de uimire. Elicopterul a aterizat cu o bufnitură 
înfundată în mijlocul unei bălți din lumina aceea de un galben 
nesănătos, aruncată de una dintre lămpile care mai pâlpâiau 
încă. Am coborât ca în transă şi m-am împiedicat imediat când 
am călcat din greşeală într-una dintre gropile care umpleau 
şoseaua, aidoma cicatricelor adânci pe obrazul cuiva care 
suferise de o formă gravă de vărsat de vânt. Pe fundul aceleia în 
care călcasem eu creştea un smoc mare de buruieni, iar altele 
se vedeau în reţeaua neregulată de crăpături care acoperea 
drumul. 

Tâmplele începuseră să-mi pulseze dureros. N-avea nicio 
noimă ce vedeam eu acolo. Nimic n-avea nicio noimă. Nu 
înţelegeam deloc ce mama naibii se petrece. 

Polițistul a venit spre mine din partea cealaltă a elicopterului, 
purtând atârnată de umăr o trusă de prim-ajutor. 

— Să mergem, mi-a spus el. Unde zici că-i accidentul ăla? 

— Mai încolo, am răspuns eu, nesigur. 

Nu se vedea nici urmă de maşina mea şi începusem să cred 
că ne aflam pe o cu totul altă autostradă, deşi nu-mi dădeam 
seama cum ar fi fost posibil. 

Dar acela era drumul. Am găsit maşina mea după câteva 
minute, lângă parapetul autostrăzii, într-o zonă cufundată în 
beznă, unde toate becurile erau arse. Da, maşina mea am găsit- 
O. 

Numai că nu avea nicio zgârietură. Şi Fordul Esdel nu era 
nicăieri. 

Mi-aduceam foarte bine aminte cum îmi lăsasem Jaguarul. Cu 
parbrizul făcut ţăndări. Cu partea din faţă sfărâmată. Cu aripa 
dreaptă făcută praf acolo unde se lovise de parapet. Şi uite-i 


acum. Ca de-abia ieşit pe poarta fabricii. 

Bombănind, polițistul şi-a trecut de-a lungul meu senzorul 
pentru depistarea alcoolului. Eu nu m-am opus. Stăteam pur şi 
simplu ca prostul şi mă holbam la maşina mea. 

— Da, nu eşti beat, a zis el, ridicând ochii la mine. Aşa că n- 
am să te arestez, deşi ar cam trebui s-o fac. Uite ce-ţi propun 
eu, dom'le - ai să te urci frumuşel în relicva dumitale, ai să 
întorci şi ai s-o ştergi de aici cu viteză maximă. Pen'că, dacă-cţi 
mai arăţi faţa prin părţile astea, s-ar putea să ai parte de un 
accident adevărat. Ai priceput? 

Am vrut să obiectez, dar nu mi-am găsit cuvintele. Ce aş fi 
putut spune având cât de cât logică? Aşa că m-am mulţumit să 
dau încet din cap. Dezgustat de întreaga situaţie, polițistul mi-a 
întors spatele mormăind ceva despre farsele pe care le fac 
oamenii bătuţi în cap şi s-a îndreptat spre elicopter. 

Când am rămas singur, m-am dus la Jaguar şi i-am pipăit 
botul. Nu-mi venea să cred. Acum chiar mă simţeam bătut în 
cap aşa cum mă făcuse polițistul. Dar era cât se poate de real şi 
de neatins. lar când m-am urcat şi am răsucit cheia în contact, 
motorul s-a trezit la viaţă şi a început să murmure reconfortant, 
iar farurile au străpuns bezna din jur. Am stat nemişcat mult 
timp, încercând să-mi revin din şoc. Apoi am dat înapoi până în 
mijlocul autostrăzii şi am întors. 

Drumul înapoi la San Breta a fost lung şi anevoios. Jaguarul 
meu n-a ratat nicio groapă. Şi a trebuit să merg cu viteză 
extrem de mică din cauza luminii slabe şi a stării jalnice a 
şoselei. 

Carosabilul era cu adevărat mizerabil. Nu mai aveam nicio 
îndoială în privinţa asta. De obicei făceam tot posibilul ca să evit 
drumuri atât de proaste. N-aveam niciun chef să mă aleg cu 
cauciucurile sparte. 

Din fericire, am reuşit să ajung la San Breta fără incidente, 
pentru că am mers încet şi cu multă băgare de seamă. Se 
făcuse deja două dimineaţa când am intrat în oraş. La fel ca 
restul drumului, şi breteaua de ieşire de pe autostradă era 
crăpată şi cufundată în beznă. Şi nu exista niciun indicator care 
să o anunţe. 

Mi-am amintit din călătoriile trecute că San Breta se lăuda cu 
o benzinărie şi un service auto ţinute de un pasionat de 
automobile, aşa că m-am îndreptat într-acolo şi mi-am lăsat 


maşina în grija unui tânăr angajat plictisit din tura de noapte. 
Apoi m-am dus direct la cel mai apropiat motel, spunându-mi că 
un somn bun mă va ajuta să înţeleg ce se petrecuse. 

Dar nu a fost aşa. Când m-am trezit de dimineaţă eram la fel 
de nedumerit. Ba chiar, mai mult. Ceva din adâncurile minţii 
mele îmi tot spunea că totul fusese doar un vis urât. Am alungat 
pe loc acel gând ademenitor şi am încercat să dezleg enigma. 

Şi tot aşa mi-am muncit creierii în timpul duşului şi al micului 
dejun şi al drumului scurt până la benzinărie. In zadar însă. Ori 
mintea se apucase să-mi joace feste, ori ceva deosebit de 
straniu se întâmplase cu o seară înainte. Nu voiam să cred că o 
luasem razna, aşa că m-am hotărât să mă ocup de a doua 
variantă. 

Proprietarul, un bătrânel destul de vioi, cam la optzeci de ani, 
era de serviciu la benzinărie atunci când am ajuns eu acolo. 
Dădea locului o notă pitorească prin salopeta demodată de 
mecanic pe care o purta. Mi-a făcut un semn amabil din cap 
atunci când mi-am cerut Jaguarul. i 

— Mă bucur să te văd din nou, mi-a zis el. Incotro ai apucat-o 
de data asta? 

— Los Angeles. Pe autostradă. 

A ridicat uşor din sprâncene. 

— Autostradă? Credeam că ai mai multă minte. Drumul ăla e 
un dezastru. Nu te porţi aşa cu o maşină atât de delicată cum e 
Jaguarul tău. 

Nu am avut curajul să-i explic. Aşa că am schiţat un zâmbet 
anemic şi am aşteptat să-mi aducă maşina. Jaguarul meu drag 
fusese spălat, verificat şi avea plinul făcut. Era în formă 
excelentă. 

M-am uitat repede după eventuale zgârieturi sau semne ale 
unui impact. Nimic. 

— Câţi clienţi fideli ai? l-am întrebat pe bătrân în timp ce îi 
achitam serviciile. Mă refer la colecţionarii de maşini din partea 
locului, nu la tipi care trec pe aici în drum spre destinațiile lor 
finale. 

A ridicat din umeri. 

— Tre’ să fie cam o sută în tot statul. Noi ne ocupăm de cei 
mai mulţi dintre ei. Pentru că avem benzină de cea mai bună 
calitate şi oferim singurele servicii decente din zonă. 

— Există automobile care ţi-au atras atenţia în mod deosebit? 


— Câteva, mi-a răspuns el. Un tip are un Pierce-Arrow de prin 
anii douăzeci. Alt tip s-a specializat pe automobile din anii 
patruzeci. Asta are o colecţie frumuşică. Şi în stare foarte bună. 

Am dat din cap şi i-am pus întrebarea care mă rodea. 

— Un Ford Esdel are cineva? 

— Nu prea cred. Clienţii mei nu-s chiar atât de bogaţi. Dar de 
ce mă întrebi? 

M-am hotărât să las la o parte prudenţa. 

— Am văzut azi-noapte unul pe drum. Dar n-am apucat să 
vorbesc cu proprietarul. M-am gândit că e cineva de prin locurile 
astea. 

Nu am putut să citesc nimic pe chipul bătrânului, aşa că m- 
am urcat în Jaguar. 

— Nu era de aici, mi-a spus el când am închis portiera. Poate 
că era cineva în trecere. Dar e ciudat că te-ai întâlnit cu el 
tocmai acolo. Nu se întâmplă prea... 

Şi, chiar atunci când am răsucit cheia în contact, am observat 
cum i-a căzut falca vreo doi metri. 

— Stai aşa! a strigat la mine. Zici că mergeai pe autostrada 
veche? Adică pe autostrada aia ai văzut Esdelul? 

Am oprit motorul. 

— Da, acolo, i-am răspuns eu. 

— lisuse! a exclamat el. Uitasem aproape cu totul de 
povestea aia, atât de mult timp a trecut de-atunci. Nu cumva 
era un Esdel alb? Cu cinci persoane înăuntru? 

Am deschis portiera şi m-am dat jos din maşină. 

— Chiar aşa. Ştii ceva despre chestia asta? 

Bătrânul m-a apucat de umeri cu ambele mâini. O lumină 
ciudată i se aprinsese în ochi. 

— Doar l-ai văzut? m-a întrebat el, zgâlţâindu-mă uşor. Eşti 
sigur că doar l-ai văzut, şi nimic mai mult? 

Am şovăit o clipă, simţindu-mă ridicol. 

— Nu, am recunoscut eu în cele din urmă. Ne-am ciocnit. 
Adică mie mi s-a părut că ne-am fi ciocnit. Dar... 

Şi am făcut un semn moale spre jaguarul meu. 

Bătrânul mi-a dat drumul şi a început să râdă. 

— S-a întâmplat din nou, a murmurat el. După atâţia ani. 

— Ce ştii despre treaba asta? l-am întrebat eu pe un ton cam 
răstit. Ce mama dracului s-a întâmplat azi-noapte pe 
autostradă? 


A oftat şi mi-a zis: 

— Vino cu mine şi am să-ţi povestesc. 

După câteva minute, aşezaţi la o masă din cafeneaua de 
peste drum şi cu câte o ceaşcă cu cafea în faţă, a început: 

— Totul s-a petrecut acum vreo patruzeci de ani. Prin 1970. 
Era o familie plecată în vacanţă. Puştiul şi taică-său conduceau 
maşina cu schimbul. Aveau rezervări la un hotel din San Breta. 
Dar era noaptea târziu şi băiatul era la volan şi cumva s-a 
întâmplat că a ratat ieşirea de pe autostradă. Nici măcar nu a 
observat-o. 

Nu şi-a dat seama de greşeala făcută până când nu a ajuns în 
dreptul indicatorului care anunţa leşirea 77. Probabil că s-a 
speriat al naibii de tare când l-a văzut. Oamenii care i-au 
cunoscut povesteau că tac-su era un ticălos fără pereche. Unul 
care i-ar fi făcut viaţa amară pentru o asemenea greşeală. Nu se 
ştie ce s-a întâmplat, dar se presupune că puştiul a intrat în 
panică. Îşi luase permisul de conducere doar de două 
săptămâni. Şi din toate lucrurile pe care le-ar fi putut face, a 
ales să întoarcă fix în mijlocul autostrăzii. 

Atunci l-a izbit din lateral o altă maşină. Şoferul ăsteia nu 
avea centura de siguranţă pusă. Aşa că a fost proiectat prin 
parbriz, a aterizat pe drum şi a murit instantaneu. Pasagerii din 
Esdel nu au fost la fel de norocoşi. Maşina lor s-a dat peste cap 
şi a explodat, cu ei blocaţi înăuntru. Au ars de vii toţi cinci. 

M-am cutremurat, aducându-mi aminte de urletele din Esdelul 
în flăcări. 

— Dar zici că toate astea s-au petrecut acum patruzeci de ani. 
Cum se explică ce am pâţit eu azi-noapte? 

— Ajung şi acolo, m-a liniştit bătrânul. 

A luat o gogoaşă de pe farfurie, a înmuiat-o în cafea şi a 
început să o mănânce dus pe gânduri. 

— Trecuseră doi ani de la accident când s-a întâmplat altceva, 
a continuat el în cele din urmă. Un individ a anunţat poliţia că 
avusese un accident. Un accident cu un Esdel. La o oră târzie 
din noapte. Pe autostradă. După descrierea pe care a făcut-o, 
părea a fi o copie identică a celuilalt accident. Insă, atunci când 
poliţia a ajuns la faţa locului, maşina lui nu avea nici măcar o 
singură zgârietură. Şi nici urmă de cealaltă maşină. 

Mă rog, tipul cu pricina era de prin partea locului şi toată 
povestea lui a fost considerată drept o încercare eşuată de a-şi 


face un soi de publicitate. Însă, un an mai târziu, a apărut un alt 
individ cu exact aceeaşi poveste. Omul ăsta era din est, aşa că 
nu avea cum să fi auzit despre primul accident, cel real. Poliţiştii 
nu mai ştiau ce să înţeleagă. 

De-a lungul anilor, accidentul s-a repetat de mai multe ori. 
Toate episoadele au avut anumite elemente comune. De fiecare 
dată s-au petrecut noaptea târziu. De fiecare dată tipul implicat 
era singur în maşină. De fiecare dată nu mai era nicio altă 
maşină prin preajmă. Şi nici vreun martor, în vreme ce 
accidentul real fusese văzut de mai mulţi oameni. Toate aşa- 
zisele accidente au avut loc chiar după indicatorul cu leşirea 77, 
când Esdelul a încercat să întoarcă în mijlocul autostrăzii. 

Mulţi au fost aceia care au încercat să găsească explicaţii. 
Halucinaţii, zicea câte unul. Ba hipnoză de autostradă, pretindea 
altul. Ba minciună sfruntată, a susţinut unul sus şi tare. Insă o 
singură explicaţie avea cât de cât noimă. lar aceasta era cea 
mai simplă. Fordul Esdel era o fantomă. Ziarele au exploatat 
subiectul până la epuizare. „Şoseaua bântuită”, aşa a botezat 
presa autostrada aia. 

Bătrânul s-a oprit din vorbă ca să-şi bea ultima picătură de 
cafea şi apoi a început să privească gânditor în ceaşca goală. 

— Accidentele au continuat până în '93. Ori de câte ori 
condiţiile erau identice cu cele de la accidentul real. După aia 
traficul pe autostradă a început să se reducă. Tot mai puţini 
oameni treceau pe acolo. Şi tot mai puţine asemenea episoade 
au avut loc. 

Şi-a ridicat ochii la mine şi mi-a spus: 

— Tu eşti primul care a păţit aşa ceva după mai bine de 
douăzeci de ani de pauză. Aproape uitasem toată tărăşenia. 

Şi-a coborât din nou privirea şi a tăcut. 

M-am gândit câteva minute la cele de-abia aflate. 

— Nu ştiu, am zis eu apoi, clătinând neîncrezător din cap. 
Totul se potriveşte. Dar o fantomă? Nu cred în fantome. Şi totul 
pare atât de aiurea. 

— Nu chiar, mi-a spus bătrânul, privindu-mă acum în ochi. 
Adu-ţi aminte de toate poveştile cu fantome pe care le-ai auzit 
în copilărie. Ce aveau ele în comun? 

M-am încruntat, încercând să-mi amintesc. Dar am fost nevoit 
să recunosc: 

— Nu ştiu. 


— O moarte violentă. Fantomele erau rezultatele crimelor şi 
execuțiilor, ale violenţelor şi sângelui vărsat. Casele bântuite 
erau toate locuri în care cineva avusese parte de un sfârşit 
îngrozitor cu o sută de ani sau mai mult în urmă. Însă în America 
secolului douăzeci morţile violente nu se mai petrec în castele 
sau conace. Se petrec pe autostrăzi, pe autostrăzile acelea 
pătate de sânge unde mor mii de oameni în fiecare an. Fantoma 
vremurilor moderne nu mai locuieşte într-un castel şi nici nu te 
mai fugăreşte cu un topor. Fantoma contemporană bântuie 
autostrăzile şi conduce o maşină. Care altă explicaţie ar putea fi 
mai logică? 

Adevărul e că vorbele lui aveau destul sens. Am dat din cap. 

— Bine, dar de ce autostrada asta? De ce maşina asta? Atât 
de mulţi oameni mor pe şosele. De ce este cazul acesta mai 
deosebit decât altele? 

Bătrânul a ridicat din umeri. 

— Habar n-am. Prin ce e o crimă diferită de o alta? De ce doar 
unele dintre ele dau naştere la fantome? Cine ştie? Dar am auzit 
destule ipoteze. Unii spun că Esdelul este blestemat să bântuie 
pe vecie autostrada, pentru că, într-o anumită măsură, el este 
criminalul. El a provocat accidentul, el i-a ucis pe oamenii aceia. 
Şi acum îşi ispăşeşte pedeapsa. 

— Poate, am spus eu cam nesigur. Dar o întreagă familie? Am 
avea perfectă dreptate să spunem că vina a aparţinut băiatului. 
Ba chiar şi tatălui, pentru că l-a lăsat să conducă, deşi ştia bine 
că nu are deloc experienţă la drum lung. Dar restul familiei cu 
ce a greşit? De ce să fie şi ei pedepsiţi? 

— Corect, corect, a murmurat bătrânul. Eu, unul, n-am avut 
niciodată prea mare încredere în teoria asta. Am o altă 
explicaţie. 

Şi m-a privit din nou în ochi. 

— Cred că s-au rătăcit, mi-a zis. 

— Rătăcit? am repetat eu. 

— Da, a spus el, dând din cap. Pe vremuri, când drumurile 
erau pline de maşini, nu puteai să faci stânga-mprejur în 
mijlocul autostrăzii dacă ratai o ieşire. Trebuia să mergi mai 
departe, uneori mulţi kilometri, până când dădeai de un drum 
lateral pe care puteai să ieşi de pe şosea. Unele dintre 
intersecțiile de pe autostrăzi erau atât de complicat construite 
că exista şansa să nu-ţi mai găseşti drumul înapoi la ieşirea care 


te interesa. 

Şi cred că asta a păţit Esdelul. Au ratat ieşirea şi acum nu o 
mai pot găsi. Aşa că o caută. La nesfârşit. 

Bătrânul a oftat, apoi şi-a mai comandat o ceaşcă cu cafea. 
Am băut licoarea neagră în tăcere. Apoi ne-am întors la 
benzinărie. De acolo, eu m-am dus direct la biblioteca 
orăşenească, unde am găsit toate ziarele vechi îndosariate. 
Detaliile accidentului iniţial, ale primului incident, petrecut doi 
ani mai târziu; şi toate celelalte, în succesiune aleatorie. Aceeaşi 
poveste, acelaşi accident, repetat la nesfârşit. Toate 
amănuntele erau absolut identice, toate, chiar şi urletele din 
maşina în flăcări. 

Nicio lumină nu ardea pe marginea drumului în noaptea 
aceea când mi-am reluat călătoria. Nu erau nici semne de 
circulaţie şi nici marcaje albe, dar am avut parte din belşug de 
crăpături şi gropi. Conduceam încet, dus pe gânduri. 

La câţiva kilometri după San Breta am oprit şi am coborât din 
maşină. M-am aşezat pe marginea drumului şi am stat aşa 
acolo, sub razele stelelor, privind şi ascultând, până aproape de 
ivirea zorilor. Dar luminile nu s-au aprins, iar eu nu am văzut 
nimic. 

Şi totuşi, cândva după miezul nopţii, mi s-a părut că aud un 
fel de şuierat în depărtare. S-a făcut repede tot mai puternic 
până când a ajuns undeva pe deasupra mea, apoi s-a stins cu 
aceeaşi repeziciune. 

S-ar fi putut foarte bine să fi venit de la un aeroglisor aflat 
prin apropiere. Sigur, niciodată n-am mai auzit vreun aeroglisor 
care să facă un asemenea zgomot, totuşi ar fi putut fi un 
aeroglisor. 

Insă nu cred. 

Cred că era fluieratul vântului prin botul unei maşini-fantomă, 
o maşină albă, cu pete de rugină, care merge pe o autostradă 
de negăsit pe hărţile rutiere. Cred că am auzit plânsetul unui 
micuţ Esdel rătăcit, care caută la nesfârşit ieşirea spre San 
Breta. 


Evanston, Illinois 
aprilie, 1970 


EXPUNERE DE HOLOGRAME 


Traducere din Limba engleză 
Ruxandra Toma 


Becker era al doilea vorbitor din program. Aşa că şi-a aşteptat 
răbdător rândul. 

Cel dinaintea lui era un doctor, şeful unui soi de aşezământ 
medical de caritate din subterane. Inalt, foarte slab şi destul de 
în vârstă, acesta rostea cuvintele rar şi pe un ton monoton. Din 
cauză că îl copleşise tracul, îşi trecea mereu degetele prin părul 
împuţinat şi cărunt. Publicul era format din vreo treizeci şi ceva 
de cucoane bine hrănite, aparţinând înaltei societăţi, care 
făceau eforturi colosale să fie atente la prezentarea lui. Insă 
Becker le sesizase neastâmpărul izvorât din plictiseală. 

Dar nici că le putea găsi vreo vină. Expunerea nu era prea 
interesantă. Doctorul relata nişte poveşti de groază, despre 
copiii din subteranele oraşului, prea săraci ca să poată beneficia 
de îngrijire medicală corespunzătoare, despre morţile inutile şi 
despre bolile de mult timp eradicate din lumea civilizată care, 
însă, mai abundau acolo jos. Dar tonul şi atitudinea lui drenau 
toată seva din cuvintele pe care le rostea. lar diapozitivele lui, 
pe lângă faptul că erau din cele plate, demodate, erau şi extrem 
de neinspirat alese. In loc să prezinte imagini cu copii bolnavi şi 
mizeria de sub oraş, preferase să aducă poze plictisitoare cu 
clinica lui şi personalul care lucra acolo, ba chiar şi planuri cu 
propunerea de extindere a acesteia. ` 

Becker făcea eforturi să-şi înăbuşe căscaturile. li părea rău de 
sărmanul doctor. Dar foarte puţin. Mult mai mult îi părea rău de 
el însuşi. 

In cele din urmă, doctorul şi-a încheiat expunerea cu o 
solicitare stângace şi bâlbâită de fonduri. Cucoanele l-au 
aplaudat cu politeţe. Apoi doamna preşedintă s-a întors spre 
Becker. 

— Puteţi începe oricând doriţi, domnule comandant, îi spuse 
ea cu amabilitate. 

Becker se ridică de pe scaun şi afişă imediat un zâmbet 
artificial. 

— Vă mulţumesc, spuse, îndreptându-se către partea din faţă 
a livingului luxos şi îmbrăcat în pluş. Aşteptă puţin - până ce 


doctorul îşi luă vechiul proiector de diapozitive de pe pupitrul 
vorbitorului -, apoi îşi puse acolo proiectorul lui de holograme. 

— Puteţi da jos ecranul, doamnele mele, le zise el. Nu am 
nevoie de el. Şi am să vă rog să îmi eliberaţi un cerc... cam 
acolo. 

Şi întinse mâna indicându-le locul la care se referea. 

Femeile se grăbiră să-i facă pe plac. Becker le urmărea 
zâmbindu-le fals. Pentru că, înlăuntrul lui, nu simţea decât 
dezgust faţă de tot circul acela. 

Chiar şi în penumbra din încăpere, el făcea o impresie mult 
mai bună decât bietul doctor. Şi era conştient de asta. Era un 
bărbat impozant, lat în umeri, iar uniforma cenușie, din material 
moale, îi scotea în evidenţă constituţia atletică. Avea un profil 
clasic, cu bărbie hotărâtă şi păr des şi negru, foarte puţin 
încărunţit la tâmple. Ochii lui albaştri, bătând în cenuşiu, se 
asortau perfect cu pielea cizmelor şi a curelei, precum şi cu 
eşarfa pe care o purta cu dezinvoltură în jurul gâtului, sub 
gulerul descheiat al cămăşii. 

Părea desprins dintr-o reclamă de recrutare pentru programul 
spaţial. În ultima vreme începuse să regrete asta. În anii din 
urmă fuseseră momente când ar fi dat orice pentru un nas 
coroiat sau o bărbie slabă, sau un început de chelie. 

Proiectorul de holograme era instalat şi băzâia uşor, în vreme 

ce doamnele aşteptau cu nerăbdare începerea spectacolului. 
Becker îşi alungă gândul trist şi apăsă butonul pentru apariţia 
primei holograme. 
__Un cub întunecat apăru în cercul liber făcut de femei. 
intunericul acela era presărat cu stele. Într-un colţ al cubului 
plutea Pământul albastru şi verde într-o linişte maiestuoasă. 
Insă o navă ocupa centrul hologramei. O navă ca un trabuc gros 
şi argintiu, cu o protuberanţă la mijloc. Sau ca o torpilă 
borţoasă. Nava putea fi descrisă în multe feluri, majoritatea fiind 
deja folosite în diverse împrejurări. 

Din public se ridică un murmur de apreciere. Holograma era 
uluitor de reală. Cu acelaşi zâmbet fals, Becker începu pe un ton 
blând: 

— Aceasta este Starwind, una dintre cele patru nave ale 
programului nostru spaţial. Ele sunt nave pentru explorare 
stelară, iar la bordul fiecăreia se află câte un echipaj format din 
peste o sută de persoane. Datorită generatoarelor de antispaţiu, 


sunt capabile să atingă viteze de câteva ori mai mari decât cea 
a luminii. Chiar acum când vă vorbesc, aceste patru nave, 
aparent fragile, îndeplinesc destinul rasei noastre, transformând 
în realitate visul vechi de secole al omenirii. Aceste patru nave 
ne oferă stelele. 

În glas i se strecură o notă de duioşie, îndelung exersată. 
Făcu un semn spre forma argintie care plutea în cubul negru. 

— Starwind a fost nava mea, spuse el. Am fost doar un 
membru neînsemnat al echipajului în timpul ultimei ei călătorii. 
Fotografiile pe care le veţi vedea au fost făcute în călătoria 
aceea, una dintre cele mai bogate în evenimente din istoria 
explorării spaţiului. Cel puţin asta este părerea mea. 

Zâmbi din nou şi adăugă: 

— Dar eu sunt subiectiv. 

Şi a continuat, descriind în amănunt forma, designul şi 
potenţialul navei şi al echipajului ei. Insă nu a recurs la date 
prea tehnice şi expunerea lui a fost presărată din belşug cu tuşe 
sensibile, ba chiar şi cu sugestii poetice. Becker era mult prea 
priceput ca să rişte să-şi plictisească publicul. 

Dar, în vreme ce gura lui forma cuvintele cunoscute, mintea îi 
rătăcea prin alte părţi. Cu Starwind, în antispaţiul fără soare. 
Departe, printre stele. 

Unde o fi acum? se întrebă el. A plecat de mai bine de un an. 
În această nouă călătorie. Fără mine. Cine ştie ce lumi 
descoperă chiar acum, în vreme ce eu sunt blocat aici şi vând 
gogosi bătrânelelor ăstora. 

O mai veche amărăciune îi întuneca gândurile şi un dor mai 
vechi îi copleşea sufletul. Şi, pentru a milioana oară, deveni 
conştient de faptul că îşi ura teribil de mult viaţa de acum. Dar 
nimic din zbuciumul acesta interior nu putea fi ghicit în 
expunerea lui coerentă şi caldă şi foarte profesionistă. 

Apăsă iar butonul proiectorului ca să schimbe holograma. 
Acum cubul era de un alb orbitor, cu puncte negre, care pulsau. 
lar în centru se vedea un obiect asemănător cu o caracatiţă 
neagră, cu nervuri stacojii, incandescente. 

— Acesta este antispaţiul, spuse simplu Becker. Mai bine zis, 
aşa percep ochii noştri antispaţiul. Matematicienii încă mai 
încearcă să-i descopere adevărata natură. Dar atunci când 
generatoarele noastre sunt pornite, aceasta este imaginea pe 
care o vedem. Seamănă cumva cu negativul unei fotografii: 


bezna este albă, iar stelele sunt nişte scânteieri negre. 

Se opri, aşteptând inevitabila întrebare. Şi aceasta veni. 
Venea de fiecare dată. 

— Domnule comandant, spuse una dintre cucoane, ce este 
aia... obiectul ăla din centru? 

El surâse. 

— Nu sunteţi singura care ar vrea să ştie. Orice ar fi, nu are 
corespondent în spaţiul normal. Cel puţin noi nu putem vedea 
unul. Şi obiectul acela şi altele asemănătoare au fost zărite de 
mai multe ori de echipajele navelor care au ajuns în antispaţiu. 
Fotografia pe care o vedeţi acum a fost făcută de Starwind în 
ultima ei călătorie şi este cea mai bună dintre toate. Creatura - 
dacă este cu adevărat o creatură, pentru că aceasta este 
deocamdată doar o ipoteză - este mai mare decât o navă. Mult 
mai mare. Însă pare inofensivă. 

Vocea îi era calmă, mângâietoare. Mintea lui îşi punea 
întrebări. Pare inofensivă. Mda. Dar asta de aici părea că 
urmăreşte nava. Incă se mai dezbate dacă ne-ar fi făcut ceva în 
eventualitatea că ne-ar fi prins. Poate că i-a prins în călătoria de 
acum. Mereu am spus că e posibil. Cu toate că şefilor nu le 
convine să admită asta. Se tem că li s-ar tăia şi mai mult 
cheltuielile dacă ar recunoaşte că programul prezintă pericole. 
Aşadar, pretind că totul e bine şi frumos acolo, la fel ca pe 
Pământ. Dar nu este aşa. Deloc. Pământul a murit de plictiseală 
acum mulți ani. In vreme ce acolo, în spațiu, omul incă mai 
poate să trăiască... să simtă... să viseze. 

Termină cu prezentarea antispaţiului. Mişcă degetul. Cubul 
alb dispăru. In locul lui, apăru un uriaş glob roşu, arzând în 
mijlocul încăperii. 

— Prima oprire a navei Starwind a fost la colosul acesta, 
nenumit încă, le spuse Becker doamnelor din public. Echipajul l- 
a poreclit Semaforul Roşu. Pentru că ne-a oprit. Şi pentru că 
este roşu, aşa cum puteţi vedea. Acolo nu erau planete, dar am 
orbitat steaua aceasta timp de o lună, făcând măsurători şi 
luând probe. Informaţiile strânse ar trebui să ne spună multe 
despre evoluţia stelară. 

Mi-aduc aminte când am văzut-o prima dată, îşi spuse el în 
vreme ce le vorbea femeilor. Doamne! Ce privelişte! Prima mea 
stea - Sol nu se pune. Wilson era de cart împreună cu mine, dar 
era atât de ocupat cu măsurătorile că de-abia dacă s-a uitat la 


ea. Și uite că acum el este acolo. lar eu sunt aici. Nu-i drept! 

Altă hologramă. Acum în cub plutea un glob bălţat în 
portocaliu şi albastru. In spatele lui se vedea un soare galben şi 
strălucitor, o idee mai mic decât Sol. 

Vocea lui Becker deveni gravă. 

— Prima noastră aterizare, zise el. Totodată, unul dintre cele 
mai însemnate momente din istoria omenirii. Aceasta este 
planeta pe care noi am botezat-o Furnicarul. Sunt sigur că aţi 
citit despre ea şi aţi văzut alte prezentări de holograme. Insă vă 
rog să ţineţi cont de faptul că, pentru noi, a fost ceva cu totul 
nou şi straniu şi neaşteptat. Acesta a fost primul contact al 
oamenilor cu altă rasă receptivă la senzaţii. 

Schimbă imaginea. Şi, aşa cum se aştepta, auzi icnete de 
teamă şi admiraţie. Publicul lui îşi ţinu respiraţia. 

În centrul cubului era o câmpie mare şi întunecată, sub un cer 
sângeriu pe care alergau nori negri, acoperind un soare 
necunoscut. Din câmpia aceea se ridicau turnurile. Subţiri, 
negre şi îmbinate, răsucindu-se unul în jurul celuilalt şi 
despărţindu-se mai sus. Aveau cam o mie cinci sute de metri 
înălţime, iar de jur-împrejurul lor se întindeau podurile fragile ca 
nişte pânze de păianjen, unind turnurile între ele şi alcătuind un 
întreg complicat. Prin mijlocul acelui oraş curgea un râu, care, 
prin comparaţie, te făcea să înţelegi mai bine dimensiunile 
gigantice ale structurii. 

— Acesta este unul dintre oraşele lor, spuse Becker, fără să 
încerce a-şi ascunde nota de respect şi teamă din glas. Estimăm 
că aici locuiesc peste un milion din aceia pe care noi i-am numit 
Furnico-Păianjeni. Pentru că oraşele construite de ei seamănă cu 
pânzele de păianjen. Şi pentru că... priviţi. 

Oraşul dispăru. Noua imagine era un prim-plan. Prin cub se 
răsucea un filament gros şi negru. De el atârna o furnică lungă 
de un metru şi ceva. Însă aparențele erau înşelătoare. 

Se auziră câteva murmure dezgustate, deşi majoritatea 
cucoanelor probabil că mai văzuseră imaginea aceasta. Becker 
le potoli repede. ` 

— Nu vă lăsaţi păcălite, le avertiză el pe doamne. In ciuda a 
ceea ce vi se pare că vedeţi, aceasta nu este o furnică uriaşă. 
Nici măcar insectă nu este. Şi nici exoschelet, deşi aşa pare la o 
primă vedere. Noi credem că este vorba despre o creatură 
destul de inteligentă. Cultura lor este mult diferită de a noastră, 


sigur că da. Însă sunt înzestrate cu simţul frumosului. Mai priviţi 
încă o dată oraşul lor. 

Apăsă butonul proiectorului de holograme. Furnico-Păianjenul 
dispăru şi apărură iar turnurile. Văzute din acelaşi unghi. Insă 
acum era noapte. lar asta schimba lucrurile. 

Pentru că turnurile străluceau. 

În lumina sângerie a zilei erau negre. Acum emiteau o lumină 
verde şi caldă. Splendidă broderie sclipitoare în întuneric. Şi se 
înălţau. Se înălţau şi se răsuceau, iar fiecare buclă şi fiecare 
pânză avea propria-i strălucire. Incredibil de elaborată. 

Chiar şi acum Becker nu reuşi să se abţină şi se înfioră la 
vederea imaginii. Aşa cum se înfiorase când o văzuse pentru 
prima oară. În persoană. Holograma îi stârnea visurile, îi 
deştepta amintirile şi îl făcea să deteste şi mai mult realitatea în 
care era obligat să trăiască. 

Mi-au răpit frumuseţea asta, îşi zise el. De tot. Şi în locul ei ce 
mi-au dat...? Nimic. Nimic din ce îmi doresc. 

Însă cu voce tare spuse doar: 

— Şi la venirea zorilor... 

Holograma se schimbă. 

Acum o lumină galben-roşiatică scălda orizontul din spatele 
oraşului, iar strălucirea turnurilor era mai palidă, pe punctul de a 
se stinge. Însă în imagine apăruse un element nou, la fel de 
uluitor. Acum pânza oraşului era plină de viaţă. Furnico- 
Păianjeni atârnau de fiecare ramură, filament şi buclă. Atârnau 
chiar şi de cele mai înalte turnuri, la o mie cinci sute de metri 
deasupra solului. Înghesuiţi unii în alţii, târându-se unii peste 
alţii, dar într-un fel de ordine bizară. În tot oraşul. 

— Aşa se poartă în fiecare dimineaţă, spuse Becker. Îi cântă 
soarelui lor atunci când răsare. _ 

Dacă se poate numi „cântat” ce fac ei, comentă el în gând. /n 
prima noapte petrecută în afara navei mi s-a părut că sună ca o 
jelanie. Una ciudată. Răsuna ore în şir urcând şi coborând pe 
diferite tonalități. Chiar şi Wilson a fost impresionat. Un milion 
de creaturi care se jeluiau la unison. Înălțând un imn soarelui 
lor. 

Mişcă degetul în jos şi în sus şi acum imaginea era un prim- 
plan al unui filament încărcat cu Furnico-Păianjeni. Îl mai mişcă 
o dată şi apăru o altă imagine a oraşului. Apoi alta şi alta. lar el, 
în tot timpul acesta, continua să povestească despre rasa aceea 


aparte şi despre cât de puţine lucruri au reuşit ei să afle despre 
ea. 

— Nava Starwind a rămas şase luni pe orbita Furnicarului şi a 
trimis regulat navete pe suprafaţa planetei, spuse el. Dar pentru 
noi Furnico-Păianjenii au rămas o rasă de întrebări fără răspuns. 
Nu am reuşit încă să le descifrăm limbajul şi nici să aflăm cât de 
inteligenţi sunt în realitate. Din câte ne-am putut da seama, nu 
dispun de niciun fel de tehnologie. Dar au... au altceva. 

Se succedară alte imagini ale oraşului. Apoi ale altui loc 
asemănător cu un oraş. Şi ale altui loc mai puţin asemănător - o 
aşezare care se înălța din mare. Şi alt loc, ale cărui turnuri se 
ridicau în lateral, pentru a se uni cu cei doi munţi într-o 
îmbrăţişare strâmbă. 

— De-abia după o lună ni s-a permis să urcăm în turnuri, 
continuă Becker. Chiar şi atunci am avut nevoie de ceva vreme 
ca să înţelegem că oraşele Furnico-Păianjenilor nu erau 
construite, ci crescute. Sunt plante: uriaşe, incredibil de dure, 
incredibil de complexe. Totuşi, doar nişte plante. 

Lawrence a fost primul care şi-a dat seama, îşi aminti Becker. 
Era atât de surescitat la înapoierea pe navă că nu putea fi 
coerent. Însă avea toate motivele să fie aşa. Acela a fost primul 
nostru indiciu. Înaintea lui nu înţelegeam nimic. În lipsa unor 
utilaje gigantice care să le fi ridicat, turnurile înalte de o mie 
cinci sute de metri erau complet absurde. Cel puțin asta era 
părerea mea. La naiba. Mă întreb pe unde o mai fi Lawrence. 

— Când am descoperit asta, am început să ne întrebăm dacă 
Furnico-Păianjenii erau cu adevărat nişte creaturi înzestrate cu 
inteligenţă, aşa cum ne imaginaserăm noi până atunci. Am 
primit răspunsul atunci când am pornit să explorăm mai departe 
de locul iniţial de aterizare. Acesta este unul dintre lucrurile pe 
care le-am văzut. 

Cubul se umplu brusc cu un întuneric roşiatic, prin care trecu 
ceva uriaş, verde şi triunghiular. Plutea prin aer şi semăna cu o 
pisică-de-mare imensă, cu o coadă lungă şi despicată în lung, 
formând astfel un şir de lujeri subţiri, ca nişte bice. 

Mult mai jos, un oraş. Acoperit de Furnico-Păianjeni. 

— Aceasta este o creatură zburătoare domesticită, aproape la 
fel de mare ca un avion cu reacţie. Desigur că trebuie să zboare 
la înălţime mică. Şi nu are viteza unui avion. Dar nici nu 
poluează. Şi se mişcă bine. 


Noi ne-am mişcat mai repede, îşi spuse el. Mi-aduc aminte de 
după-amiaza aia când am mers pe urmele uneia dintre 
creaturile astea cu o navetă. Of, Doamne, dar lente mai erau! 
Insă deosebit de impunătoare. Merită să vezi cum se unduiesc 
aripile alea incredibile. Normal că boul ăla de Donway a incercat 
să ne strice tot cheful. Bine măcar că şi el e aici, pe Pământ. N- 
aş fi suportat să ştiu că a plecat iarăşi în spațiu. 

— Dar fireşte că şi această presupusă creatură este tot o 
plantă. O plantă mobilă, o plantă zburătoare. Când nu îi 
transportă pe Furnico-Păianjeni, se înalţă mai sus ca să capteze 
lumina soarelui. Se hrăneşte prin coada aceea ciudată care, de 
fapt, este un fel de rădăcină. Evident că este mult mai 
complicată decât oricare plantă de pe Pământ. 

Arătă doamnelor şi alte holograme cu diferite asemenea 
plante de forma pisicilor-de-mare. Apoi alte imagini cu ele în 
formaţie. 

— Credem că au fost cultivate în mod intenţionat de Furnico- 
Păianjeni. La fel ca turnurile. Dacă avem dreptate, înseamnă că 
am dat peste nişte genii ale ingineriei biologice. Dacă vom reuşi 
să spargem bariera lingvistică, vom avea o mulţime de lucruri 
de învăţat de la ei. De-acum înainte, navele noastre se vor opri 
în mod regulat pe Furnicar. 

Inclusiv Starwind. Se va opri acolo şi în timpul acestei misiuni. 
Poate a ajuns deja, Poate Lawrence şi Wilson şi toți ceilalți 
ascultă jelania Furnico-Păianjenilor chiar în aceste momente. În 
vreme ce eu vorbesc. În fond, aş putea şi să cânt. Oricum 
interpretarea mea nu se poate compara cu a lor. 

— Am petrecut peste şase luni pe Furnicar şi, din cauza asta, 
am fost nevoiţi să ne scurtăm mult misiunea planificată. Dar 
cred că veţi fi de acord că a meritat pe de-a-ntregul. 

Surâse cucoanelor care se grăbiră să mormăie nişte vorbe de 
aprobare. 

— In orice caz, în cele din urmă am fost nevoiţi să pornim mai 
departe. Mai aveam timp pentru o singură oprire înainte să 
facem cale întoarsă şi să ne îndreptăm spre casă. 

Apăsă butonul, stingând ultima imagine a Furnicarului. 
Holograma care îi luă locul era de-a dreptul spectaculoasă. 

Doamnele o întâmpinară cu exclamaţii de încântare. Mai 
văzuseră şi înainte imaginea aceasta, pe copertele revistelor şi 
în emisiunile de ştiri. Dar holograma surprindea mult, mult mai 


multe. 

— Lumea pe care noi am numit-o Furtuna, spuse Becker, 
aproape în şoaptă. 

Apoi tăcu, lăsându-le să o privească. 

Un ocean de un verde posomorât se lupta cu vântul. Din el se 
ridica vulcanul: un trident de piatră neagră ale cărui vârfuri 
scuipau foc. Fumul se înălța şi se contopea cu cerul, lava se 
scurgea şerpuind în ocean, unde se stingea şuierând. 

Deasupra vulcanului, efectiv înclinându-se peste el, un zid 
verde, stropit cu spumă. Tsunami? Nu. Termenul pământean nu 
se putea aplica în cazul acesta. Ce se vedea în imagine era cu 
mult mai mare decât un tsunami. Cu mult mai spectaculos. Mai 
înalt decât muntele, fusese surprins doar cu câteva secunde 
înaintea impactului. 

— Nu am putut să aterizăm pe Furtuna, spuse Becker. Nu 
exista niciun loc sigur acolo. Dar am trimis în atmosfera planetei 
sonde cu oameni la bord. Fotografia aceasta a fost făcută de 
una dintre sonde. 

Zâmbi iarăşi şi continuă pe un ton în care se strecurase o 
undă de mândrie. Însă în spatele mândriei se ghicea o nuanţă 
de furie. 

— Sunt fericit să vă pot spune că aceea era sonda mea. 

Măcar asta nu mi-o pot lua, îşi zise el. Mi-au luat stelele, dar 
nu-mi pot lua Furtuna. Am capturat-o în imaginea aceasta. Aici 
se află toată esența planetei. Sufletul ei. Aici, în holograma asta. 
Și este doar a mea. Eu singur am văzut ce a urmat. Câteva 
secunde mai târziu. Când valul acela a lovit şi vulcanul s-a 
sfărâmat sub lovitura aceasta şi întreaga lume s-a umplut de 
furtună şi abur şi foc. Şi numai eu am văzut cum a fost... 

Fără să-şi dea seama, vocea i se făcuse din nou calmă şi 
caldă. 

— Furtuna este o lume tânără, spunea glasul lui. La scară 
celestă, poate fi comparată cu un copilaş care de-abia face 
primii lui paşi. Dar este un copilaş plin de vigoare. Cea mai mare 
parte este acoperită de ape, iar uscatul, atât cât există, este 
vulcanic. Cutremurele şi erupțiile sunt evenimente cotidiene - şi 
din ele se nasc asemenea fenomene ca acel val colosal pe care 
îl vedeţi în hologramă. Vânturile bat în medie cu multe sute de 
kilometri pe oră, iar descărcările electrice fac fulgerele de pe 
Pământ să pară palide şi firave. Priviţi. 


Dispărură tridentul şi valul, fiind înlocuite cu o imagine a 
cerului. Acesta era aproape în întregime acoperit cu fulgere 
globulare. Trăsnetele uriaşe se îmbinau într-o reţea orbitoare. 

Doar privind şi parcă auzi tunetele. Dar acolo, pe Furtuna, a 
fost mult mai mult. Le-am simțit. De jur-împrejurul meu. Nava se 
Zgâlțâia din cauza lor. Și m-am speriat de moarte. Dar măcar 
eram viu. Acum cum sunt? 

Degetul i se mişcă parcă mânat de propria-i voinţă şi în cub 
apăru o altă imagine a planetei Furtuna. lar vocea lui continuă 
să nareze. Însă restul lui Becker se afla la depărtare de milioane 
de kilometri, pierdut pe un tărâm al fulgerelor şi valurilor uriaşe. 

Furtuna a fost planeta mea preferată, goni gândul lui. 
Întâlnirea cu Semaforul Roşu a fost emoţionantă, iar Furnicarul a 
fost obsedant, derutant şi magic. Dar pe ele le-am împărțit cu 
ceilalți. Furtuna a fost aproape numai şi numai a mea. Foarte 
puțini dintre noi am reuşit să coborâm acolo, după ce Ainslie a 
făcut prostia de a-şi izbi sonda de un munte. lar eu am fost unul 
dintre aceşti foarte puțini. Nici asta nu mi-o pot lua. 

Mintea îi rătăcea prin trecut. În tot timpul acesta imaginile se 
schimbau în cub, iar vocea lui spunea mai departe povestea şi 
cucoanele îi punctau spusele cu oh-uri şi ah-uri extaziate. In cele 
din urmă se apropie sfârşitul expunerii. Şi-l aduse brutal înapoi 
la realitate. 

Penultima imagine a fost identică cu prima: Starwind pe 
orbită în jurul Pământului. În aşteptare de provizii şi fonduri; în 
aşteptarea unei misiuni noi. Şi a câtorva alţi oameni care să 
întregească echipajul. 

Ultima imagine era o adresă. Litere roşii, strălucitoare, 
pluteau în cubul alb. lar Becker, detestând din suflet acest 
moment, explică despre ce era vorba. 

— Explorarea spaţiului este cea mai mare aventură cunoscută 
de om, spuse el, afişând iar zâmbetul artificial şi rostind vorbe 
de o gentileţe falsă. lar stelele sunt bucuria şi destinul nostru. 
Fireşte că nu toată lumea le poate atinge. Dar toţi cei care vor 
pot împărtăşi această aventură şi pot ajuta la formarea acestui 
destin. Guvernul planetar are multe cheltuieli şi multe proiecte 
care reclamă prioritatea. Aşa că nu poate finanța decât într-o 
măsură foarte mică aceste călătorii interstelare. După cum bine 
ştiţi, restul este oferit prin bunăvoința cetăţenilor interesaţi de 
activitatea noastră. 


Dacă ne împărtăşiţi visurile, vă rugăm să vă alăturaţi cauzei 
noastre. Pentru o sută de credite pe an, puteţi deveni membri ai 
cercului Prietenii Spaţiului. Bineînţeles că veţi primi legitimaţie 
de membru. Şi, în plus, un abonament la Starflight, publicaţia 
oficială a organizaţiei noastre. Prin aceasta veţi face un dar 
copiilor dumneavoastră. Tuturor copiilor dumneavoastră şi 
tuturor copiilor omenirii. Le veţi dărui stelele. lar preţul este 
destul de mic pentru un asemenea dar. 

Arătă adresa care plutea în cub şi adăugă: 

— Dacă doriţi să contribuiţi, trimiteţi ajutorul dumneavoastră 
la această adresă - SPACE, CP 27, Guvernul Planetar, Geneva. 

Zâmbi şi mai tare: 

— Evident că toate contribuţiile sunt scutite de taxe. 

Mulţumi cu un semn din cap şi stinse proiectorul de 
holograme. 

— Sper că v-a plăcut prezentarea, indiferent dacă veţi dori să 
contribuiţi sau nu la programul nostru. 

Atunci cucoanele începură să-l aplaude, luminile se aprinseră, 
iar preşedinta acelui club de femei se ridică de pe scaun şi 
anunţă că vor fi servite gustările. În timp ce mesele erau luate 
cu asalt, Becker se pomeni înconjurat de multe doamne care-i 
mulţumiră cu înflăcărare pentru prezentarea făcută şi îl 
asigurară de tot sprijinul lor. El răspunse laudelor cu înclinări din 
cap, râsete şi zâmbete încântătoare. 

Dispreţuindu-le profund în tot acel timp. Of, Doamne! îşi zise 
el. Nu pot să sufăr povestea asta. Mi-au furat stelele şi în locul 
lor mi-au dat nişte babe grase şi guralive din saloanele ipocrite 
ale înaltei societăți. Le urăsc cu tot sufletul meu. Nu-i drept! La 
naiba, nici măcar viață nu e. 

Îi oferiră cafea sintetică şi fursecuri cu proteine. Şi le gustă 
zâmbind. Detestându-le. Dar le mâncă şi rămase acolo făcând 
conversaţie cu toate cucoanele alea. Aceasta era politica 
organizaţiei lui. Într-un final, doamnele începură să plece una 
câte una. 

Tocmai atunci când şi Becker se gândea că ar cam fi fost 
timpul să plece şi el, doctorul se apropie de el, cu cafeaua ţinută 
indiferent în mâna-i lipsită de vlagă. Acum, că lumina era 
aprinsă, nu mai părea atât de în vârstă. Dar părea extrem de 
obosit. 

— Minunată prezentare, domnule comandant, zise doctorul cu 


un surâs palid. Mă tem că m-ai întrecut. Am vaga bănuială că 
vei căpăta contribuţii de la toate doamnele din public. 

Becker îi întoarse zâmbetul profesional. 

— Şi prezentarea dumitale a fost foarte interesantă, doctore. 
Ce faci dumneata acolo, în subterane, este foarte important. Nu 
aş fi prea pesimist. 

Doctorul se încruntă uşor, sorbi puţin din cafea şi clătină din 
cap. 

— Haide, comandante, nu încerca să mă binedispui. Sunt nou 
în jocul ăsta şi nu m-am descurcat deloc bine. lar dumneata eşti 
mult prea experimentat ca să nu-ţi fi dat seama. 

Becker, care se apucase să-şi strângă proiectorul, îi aruncă 
doctorului o privire pătrunzătoare, însoţită de un zâmbet sincer. 
Se uită iute în jur, vrând să se asigure că niciuna dintre doamne 
nu le va auzi discuţia, şi dădu repede din cap. 

— Ai spirit de observaţie. Ai şi dreptate - prezentarea 
dumitale a fost de mâna a treia. Dar te vei perfecționa cu 
timpul. Şi atunci vei reuşi să faci rost de contribuţii. 

— Hm. Poate că aşa va fi. 

Doctorul îl privi lung, lăsând impresia că încearcă să decidă ce 
să facă mai departe. Şi continuă: 

— Dar până atunci mii de copii din subterane vor suferi de 
foame şi de boli. Şi aşa vor rămâne. Şi poate că vor muri. De ce? 
Pentru simplul motiv că eu nu sunt atât de subtil ca dumneata. 

Strânse din buze şi îl întrebă pe Becker: 

— Spune-mi sincer, comandante, nu te simţi niciodată 
vinovat? 

Capacul de la cutia proiectorului se închise cu un pocnet 
ascuţit, iar zâmbetul lui Becker se stinse. 

— Nu, răspunse el pe un ton tăios, cu totul nou. Ştii dumneata 
că nu există decât patru nave pentru călătoriile interstelare? 
Când ar putea fi patruzeci. Sau patru sute. Cum ar fi normal. 
Insă Guvernul Planetar nu vrea să ne dea banii. Comentarii 
asemenea celui pe care l-ai făcut adineauri ne costă pe noi 
stelele. 

Mă costă pe mine stelele, îşi spuse el, fierbând de furie pe 
dinăuntru. Atât de puține nave, atât de mulţi voluntari. Şi 
blestemata aia de listă de aşteptare... 

Ce spusese generalul Henderson? Mii de nume pe lista aia, 
nu? Da. „Domnule comandant, sunt mii de candidați pentru 


fiecare post din echipajele navelor. lar performanțele dumitale 
din timpul primei călătorii au fost... cum să zic eu... acceptabile. 
Dar nu excepționale. Mă tem că va trebui să-ți resping cererea 
de a deveni membru permanent al echipajelor noastre. Îmi pare 
rău. 

Și eu am spus... ce am spus? Am spus „Îmi furati stelele”. 
Pentru prima oară am spus asta. 

„Imi pare rău” a repetat ticălosul ăla, care nu a zburat în viaţa 
lui cu o navă interstelară. Ticălosul ăla nu va pleca niciodată de 
pe Pământ. „Nu pot face nimic. Dar să ştii că avem un post 
pentru dumneata, comandante. Arăți bine şi ştii să vorbeşti. Dar 
mai ales crezi în ceea ce facem noi. Organizația noastră are 
nevoie de oameni ca dumneata. Te repartizez la biroul de relații 
cu publicul. Fără de care, aş adăuga eu aici, călătoriile 
interstelare ar fi imposibile. 

— Te înţeleg foarte bine, doctore, spuse Becker, punând 
proiectorul sub braţ. Ce faci este extrem de important. Îmi pare 
rău de copiii aceia. Dar ai putea să ai şi dumneata un dram de 
empatie. Şi să încerci să înţelegi ce facem noi. 

— Ce faceţi voi este un lux în vreme ce pe Pământ ne mor 
copiii de foame, spuse doctorul. 

Becker clătină din cap. 

— Nu este adevărat. Trebuie să fie loc pentru toată lumea. Să 
spunem că dumneata salvezi un copil de la moarte, doctore. 
Foarte bine. Dar ce fel de viaţă îi oferi? Una destul de cenuşie, 
dacă îi iei stelele. Şi, în ultimă instanţă, o viaţă lipsită de 
speranţe. Poate că omul va reuşi să supravieţuiască pe Pământ 
de unul singur. Eu cred că va reuşi. Dar nu-i vor supravieţui 
visurile, nu-i vor supravieţui miturile. Suntem prea mulţi aici şi 
ne-am dezis de visurile noastre. Şi ce trăim noi acum nu se mai 
cheamă viaţă. Ci doar supravieţuire de la o zi la alta. 

Se întrerupse. Vorbise bine, folosind, în manieră proprie, toate 
argumentele auzite de sute de ori la sediul organizaţiei pentru 
explorarea spaţiului. Suficient. Doar că simţea nevoia să mai 
adauge ceva. Şi continuă, mânat de supărare şi dezgust. 

— Iţi mai spun ceva, doctore. Cred că este nevoie şi de munca 
dumitale, şi de a mea; cred că este nevoie şi de Pământ, şi de 
stele. Dar mai cred că echilibrul este greşit. După părerea mea, 
de stele avem cea mai mare nevoie. 

Lovi proiectorul de holograme cu mâna liberă. 


— Dumneata crezi că mie îmi p/ace rahatul ăsta? îl urăsc, 
doctore. Aşa cum l-ai urî şi dumneata dacă ai fi obligat să faci 
numai asta. Toată viaţa am visat la stele şi acum ei vin şi-mi 
spun că nu sunt destul de bun ca să ocup un post permanent pe 
una dintre nave. Nu mă înţelege greşit: nu-i vorba că aş fi 
nepriceput. Doar că nu sunt excepţional în concepţia lor. Şi nu 
sunt destule posturi pentru toţi. 

Spune-mi, doctore, cum te-ai simţi dacă Guvernul Planetar ar 
hotărî pe nepusă masă că este permisă practicarea medicinii 
doar pentru un număr de patru sute dintre ce; mai buni doctori 
din lume? Te-ai califica? lar dacă nu, ce ai face într-o asemenea 
situaţie? Iți poţi imagina cum ar fi? Să treci prin viaţă, zi după zi, 
ştiind ce doreşti să faci şi ştiind că tocmai asta îţi este interzis 
poate pentru totdeauna. Încearcă să-ţi imaginezi asta dacă poţi. 
Aşa stau lucrurile în cazul meu. 

Nu se poate trăi pe Pământ, doctore. Cel puţin eu nu pot. Pot 
exista, sigur, dar asta nu este viaţă. Am văzut valurile colosale 
de pe Furtuna şi am ascultat jelania Furnico-Păianjenilor la ivirea 
zorilor. Şi acum ar trebui să mă declar satisfăcut cu revistele de 
cuvinte încrucişate şi cu meciurile de fotbal? încheie el pufnind 
dispreţuitor. 

In timpul acestei izbucniri a lui Becker, doctorul continuase 
să-şi soarbă calm cafeaua. Acum lăsă ceaşca jos cu un oftat şi 
clătină obosit din cap. 

— Imi pare foarte rău pentru dumneata, comandante. Pari 
extrem de înverşunat. Ai sentimentul că ai fost înşelat. Dar ai 
avut parte de un noroc incredibil. Numai că nu-ţi dai seama. Ai 
făcut nişte lucruri la care majoritatea oamenilor doar visează. 
Cu toate astea te plângi de o viaţă pustie şi fără sens. Scuze, 
dar mi-este greu să cred una ca asta. Ai călătorit pe o navă 
interstelară, comandante, fie şi o singură dată. Ascultă-mă ce-ţi 
spun acum: eu am pacienţi în subterane care nici măcar nu. Ştiu 
cum arată stelele, pentru că nu le-au văzut niciodată. lar 
dumneata ai fost acolo. 

Furia lui Becker se topi ca prin farmec şi el schiţă un zâmbet 
nostalgic, deloc obişnuit pentru el. Cu toate acestea, foarte 
sincer. 

— M-am gândit şi eu la asta, spuse el cu tristeţe. Uneori. 
Poate că ai dreptate. Dar nu mă ajută, doctore. Mi-aş dori să mă 
ajute, dar este în zadar. 


Se gândi puţin, apoi continuă: 

— Îmi pare nespus de rău de pacienţii dumitale care nu au 
văzut niciodată stelele. Ştii... mie asta mi se pare ceva mai rău 
decât foamea. Deşi nu este corect să vorbesc aşa, pentru că 
mie nu mi-a fost niciodată foame cu adevărat. Sper ca într-o 
bună zi să îţi poţi scoate copiii la suprafaţă ca să le arăţi stelele 
prin smog. 

Însă nu doar de ei îmi pare rău, mai spuse Becker ridicând din 
umeri. Îmi pare rău pentru toţi cei care au văzut stelele, dar nu 
se pot duce acolo. Şi cel mai mult îmi pare rău de mine, pentru 
că eu am fost acolo. Şi nu mă mai pot întoarce. Cred că asta 
este o gândire egoistă. Dar mă tem că nu am cum să mă 
schimb. Şi trebuie să mă obişnuiesc să trăiesc aşa. 

Cred în ceea ce fac. Într-un fel. Poate că va veni ziua când 
Guvernul Planetar se va răzgândi şi vom avea mai multe nave 
interstelare. Şi atunci aş putea să plec din nou în spaţiu. Şi să 
iau cu mine câţiva dintre copiii dumitale. Cine ştie? Stelele 
există şi pentru ei. 

Becker voi să se oprească aici. Dar doctorul îi replică ironic: 

— Foarte generos din partea dumitale. Dar până să le oferi 
stelele, încearcă să le dai ceva de mâncare sau un mediu curat 
şi sănătos în care să trăiască. 

Becker se uită prin încăpere. Se făcuse foarte târziu şi cele 
mai multe dintre spectatoarele lui plecaseră acasă. £ vremea să 
încetez cu vorba şi s-o tai de aici, îşi zise el. Mâine mă aşteaptă 
altă afurisită de prezentare. 

— Ţi-aş putea răspunde, îi spuse el doctorului. Dar nu am să o 
fac. Nu voi încerca să te conving, doctore. Şi mă tem că nici 
dumneata nu ai reuşit să mă convingi. Aşa că eu zic că am 
discutat suficient. Sper că nu eşti supărat pe mine. 

Zâmbi şi întinse mâna. Doctorul i-o strânse. După asta Becker 
se întoarse spre preşedinta clubului de doamne şi cele câteva 
cucoane rămase şi le ură noapte bună. Apoi plecă. 

Era frig afară, la suprafaţă. Şi vântul rece al nopţii şuiera 
printre vârfurile turnurilor. Becker se opri o clipă din drumul spre 
metroul de pe nivelul intermediar şi ridică privirea. Insă smogul 
era gros şi nu se vedeau stelele. 

Poate că era mai bine aşa. 


Chicago, Illinois 


iulie, 1972 


CÂNTEC PENTRU LYA 


Traducere din Limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


Oraşele shkeenilor sunt vechi, cu mult mai vechi decât cele 
ale oamenilor, iar metropola mare şi ruginie ce se ridică în 
mijlocul ținutului deluros sacru s-a dovedit a fi cea mai veche 
dintre toate. Oraşul nu avea nume. Nu avea nevoie de un nume. 
Deşi shkeenii au construit sute şi mii de oraşe şi orăşele, cel de 
pe dealuri nu avea rival. Era cel mai impunător, atât ca 
suprafaţă, cât şi ca populaţie, şi se înălța singuratic printre 
colinele sacre. Pentru shkeeni era Roma, Mecca, lerusalimul, 
toate laolaltă. Era adevăratul Oraş şi toţi shkeenii se îndreptau 
spre el în cele din urmă, în zilele premergătoare Reuniunii. 

Oraşul fusese bătrân înainte ca Roma să cadă, fusese uriaş şi 
cuprinzător pe când Babilonul era un simplu vis. Vârsta însă nu i 
se simţea. Ochiul omenesc vedea nenumărați kilometri de 
domuri joase din cărămidă roşie; moviliţe de lut uscat acoperind 
colinele ca o spuză. Înăuntru erau întunecoase şi aproape lipsite 
de aer, cu odăi mici şi mobilă grosolană. 

Nu era totuşi o aşezare sinistră. Căsuţele se ghemuiau pe 
dealurile pitice, fierbând sub soarele arzător ce semăna cu un 
pepene galben, însă oraşul fremăta de viaţă: mirosul de bucate, 
râsetele şi conversațiile, copiii alergând, agitația şi sudoarea 
cărămidarilor ce reparau domurile, clopotele Reuniţilor sunând 
pe străzi. Shkeenii formau un popor puternic şi exuberant, 
aproape copilăros. Cu siguranţă, nimic despre ei nu le-ar fi 
dezvăluit vechimea incredibilă sau înţelepciunea străveche. 
Aceasta este o rasă tânără, declarau semnele exterioare, o 
cultură aflată de-abia în etapa copilăriei. 

Copilăria aceea durase însă mai bine de paisprezece mii de 
ani. 

Oraşul oamenilor era adevăratul copil, având mai puţin de 
zece ani terrani. Se ridica la marginea colinelor, între metropola 
shkeeană şi câmpiile colbuite şi cafenii unde se construise 
spaţioportul. Conform criteriilor umane, era un oraş minunat: 
deschis şi aerisit, plin de arcade graţioase, fântâni strălucitoare 
şi bulevarde largi, mărginite de copaci. Clădirile din metal, 
plastic colorat şi lemn indigen erau, majoritatea dintre ele, 


scunde, respectând arhitectura  shkeeană. Dar Turnul 
Administraţiei constituia excepţia: un ac lustruit din oţel 
albastru care înjunghia cerul de cristal. 

Il zăreai din orice direcţie, de la mulţi kilometri depărtare. 
Lyanna îl reperase chiar înainte de asolizare şi l-am putut 
admira din văzduh. Poate că zgârie-norii uriaşi ai Vechiului 
Pământ sau cei de pe Baldur erau mai înalţi, iar păienjenişul 
fantastic al citadelelor de pe Arachne părea mai fascinant... dar 
Turnul acela zvelt şi azuriu se ridica impunător, fără rival în 
domnia sa singuratică deasupra colinelor sacre. 

Spaţioportul se găsea în umbra lui, la o distanţă lesne de 
parcurs pe jos. Oricum, eram aşteptaţi. Când am debarcat, un 
aerocar scund şi stacojiu bâzâia la capătul rampei, cu şoferul 
stând alături. Lângă el se afla Dino Valcarenghi, rezemat de 
portieră şi discutând cu un adjunct. 

Valcarenghi era administratorul planetar, băiatul-minune al 
sectorului spaţial. Tânăr, desigur, dar ştiam asta. Scund, arătos, 
oacheş, cu părul negru îngrămădit în cârlionţi pe frunte şi cu un 
zâmbet cuceritor. Ne surâse când am coborât rampa şi întinse 
mâna: 

— Bună ziua, începu el. Mă bucur să vă văd. 

Nu pierdea timpul cu introduceri formale. Ştia cine eram, noi 
ştiam cine era el, iar Valcarenghi nu ţinea la formalisme. 

Lyanna îi întinse uşor mâna şi-l privi în stilul vampir: ochi mari 
şi întunecaţi larg deschişi, buze subţiri ridicate într-un surâs 
slab. Este o fată micuță şi delicată, cu păr scurt, castaniu şi chip 
de copil. Atunci când vrea, poate arăta foarte fragilă, lipsită de 
ajutor. li zăpăceşte însă pe toţi cu privirea asta. Dacă oamenii ar 
şti că Lya este telepat, ar crede că le scormoneşte secretele 
cele mai intime. De fapt, îi păcăleşte. Atunci când Lyanna îi 
citeşte într-adevăr, întregul ei trup se încordează şi aproape că 
o poţi vedea tremurând. lar ochii mari, absorbitori de suflet, 
devin înguşti, duri şi opaci. 

Puţini cunosc totuşi adevărul, aşa încât se foiesc sub privirea 
ei de vampir, se uită în altă parte şi se grăbesc să încheie cât 
mai repede strânsul mâinii. Nu însă şi Valcarenghi. El zâmbi, îi 
răspunse căâutăturii, apoi veni spre mine. 

Il citeam când i-am dat mâna - aşa cum fac de altfel 
întotdeauna. Presupun că-i un obicei prost, căci expediază o 
posibilă prietenie într-un mormânt timpuriu. Talentul meu nu-l 


egalează pe al Lyei. Nu-i nici la fel de căutat. Eu citesc emoţiile. 
Am perceput cordialitatea lui Valcarenghi, puternică şi sinceră. 
Neascunzând nimic îndărătul ei sau cel puţin nimic prea 
apropiat de suprafaţă ca să-l pot înhăţa. 

Am strâns apoi mâna adjunctului, un lungan blond de vârstă 
mijlocie, pe nume Nelson Gourlay. În cele din urmă, Valcarenghi 
ne-a suit pe toţi în aerocar şi am decolat. 

— Presupun că sunteţi obosiţi, rosti el, aşa că amânăm turul 
oraşului şi mergem direct la Turn. Nelse o să vă arate camerele, 
apoi poate veniţi să bem ceva şi să stăm de vorbă. Aţi citit 
materialele trimise? 

— Da, am răspuns şi Lya a încuviinţat. Sunt lucruri 
interesante, însă nu ştiu exact ce putem face noi. 

— Ajungem şi acolo, zise Valcarenghi. Ar trebui să vă las să 
admiraţi peisajul. 

Arătă spre fereastră, zâmbi şi tăcu. 

Ca atare, am admirat peisajul, atât cât am putut în cele cinci 
minute cât a durat drumul până la Turn. Aerocarul zbura 
deasupra străzii principale, la nivelul copacilor, stârnind un 
curent ce biciuia ramurile în urma noastră. În vehicul era 
răcoare şi umbră, dar afară soarele shkeean se apropia de 
amiază şi puteai vedea valurile de căldură tremurând deasupra 
pavajului. Traficul era foarte redus şi am presupus că oamenii se 
adăposteau înăuntru, în jurul climatizoarelor. 

Ne-am oprit lângă intrarea principală a Turnului şi am 
traversat un hol uriaş şi strălucitor. Valcarenghi ne-a părăsit, ca 
să vorbească cu nişte subalterni. Gourlay ne-a condus la unul 
dintre lifturi şi am urcat cincizeci de etaje. Am trecut apoi pe 
lângă o secretară şi am intrat în alt ascensor, particular, care 
ne-a dus şi mai sus. 


Camerele noastre erau superbe, cu covoare verde-crud şi 
lambriuri din lemn. Aveam o bibliotecă completă, în majoritate 
clasici terrani, legaţi în sintepiele, cu câteva romane de pe 
Baldur, planeta noastră. Cineva se interesase ce gusturi avem. 
Unul dintre pereţii dormitorului era din sticlă colorată, oferind 
panorama oraşului ce se întindea sub noi; exista, de asemenea, 
un panou de control care-l putea opaciza, dacă doream să 
dormim. 

Gourlay ne arătă totul, conştiincios ca un hotelier. L-am citit 


iute, însă n-am descoperit ranchiună. Era doar putintel 
surescitat. Exista şi o afecţiune sinceră pentru cineva. Pentru 
noi? Pentru Valcarenghi? 

Lya se aşeză pe unul dintre cele două paturi identice. 

— Ne aduce cineva bagajele? întrebă ea. 

— E în grija noastră, încuviinţă Gourlay. Dacă mai doriţi ceva, 
cereti. 

— Nu-ţi fie teamă, aşa vom face. M-am trântit pe celălalt pat 
şi i-am arătat adjunctului un scaun: De câtă vreme eşti aici? 

— De şase ani, răspunse el, acceptând recunoscător scaunul. 
Sunt unul dintre veterani. Până acum, am lucrat sub patru 
administratori: Dino... mai înainte Stuart... şi mai înainte 
Gustaffson. Ba chiar am prins şi câteva luni sub Rockwood. 

Lya se ridică, apoi se aşeză turceşte şi se aplecă în faţă: 

— Rockwood a stat de fapt numai câteva luni, nu? 

— Exact. Nu-i plăcea planeta şi a obţinut un transfer rapid ca 
vice în altă parte. Să vă spun drept, nu mi-a păsat prea mult. 
Era un tip coleric şi dădea mereu ordine, ca să arate cine-i şeful. 

— Dar Valcarenghi? m-am interesat eu. 

Gourlay zâmbi cu o gură imensă. 

— Dino? E cel mai bun dintre toţi. Şi e conştient de asta. A 
venit numai de două luni, dar a făcut multe, inclusiv o droaie de 
amici. Îi tratează pe toţi ca pe nişte prieteni, îi tutuieşte, chestii 
de-astea... 

ÎI citeam şi am găsit sinceritate. Asta însemna că afecțiunea 
simțită mai devreme era îndreptată spre Valcarenghi. Credea 
ceea ce spunea. 

Aveam mai multe întrebări, dar n-am apucat să le pun. 
Gourlay se ridică brusc şi spuse: 

— De fapt, n-ar fi trebuit să stau. Vreţi să vă odihniţi, aşa-i? 
Peste vreo două ore, veniţi sus şi atunci o să vorbim despre 
toate. Ştiţi unde-i liftul? 

Am încuviinţat şi adjunctul a ieşit. M-am întors spre Lyanna: 

— Ce părere ai? 

Se întinsese pe spate şi admira tavanul. 

— Nu ştiu, răspunse. Nu i-am citit. Mă întreb de ce au avut 
atâţia administratori? Şi de ce ne-au vrut pe noi? 

— Suntem Talentaţi, am zâmbit. 

Da, da. Cu majusculă. Lyanna şi cu mine am fost testaţi şi 
înregistraţi ca Talente psi şi o putem dovedi cu licenţe. 


— Aha, făcu ea, întorcându-se pe-o parte şi zâmbindu-mi. 

Nu era însă surâsul de vampir, ci cel sexy, de fetiţă dulce. 

— Valcarenghi vrea să ne odihnim, i-am atras atenţia. Ar fi o 
idee bună. 

— Perfect, însă trebuie să facem ceva cu paturile astea. 

— Să le alipim. 

Ea zâmbi din nou. Le-am împins, unul lângă celălalt. 

Am izbutit să şi dormim puţin. Totuşi... 

Când ne-am trezit, bagajele se găseau afară, lângă uşă. Ne- 
am schimbat hainele cu altele, curate, dar obişnuite, contând pe 
lipsa de pompă a lui Valcarenghi. Liftul ne-a dus până în vârful 
Turnului. 


Cabinetul administratorului planetar nu semăna deloc cu ceea 
ce ar fi trebuit să fie. Nu exista un birou sau alte lucruri de 
astea. În odaie se aflau un bar, nişte covoare albastre şi groase 
în care te afundai până la gleznă şi şase-şapte scaune. Camera 
era luminoasă şi aerisită, cu Shkeea întinzându-se la picioarele 
noastre, dincolo de vitraliile celor patru pereţi. 

Valcarenghi şi Gourlay ne aşteptau şi administratorul însuşi 
ne întinse câte un pahar. N-am recunoscut băutura, însă era 
rece, aromată şi puţin acidulată. Am sorbit cu plăcere. Nu ştiu 
de ce, simţeam nevoia unui sprijin. 

— Este un vin shkeean, zâmbi Valcarenghi, răspunzând unei 
întrebări neformulate. Are şi o denumire, dar n-o pot încă 
pronunţa. Mai daţi-mi un răgaz. Sunt aici numai de două luni şi 
limba e grea. 

— Înveţi shkeeana? întrebă Lya surprinsă. 

Ştiam motivul mirării. Shkeeana e greu de vorbit de către 
oameni, în vreme ce băştinaşii au învăţat terrana cu o uşurinţă 
deosebită. Majoritatea acceptau fericiţi situaţia şi, pur şi simplu, 
uitau de dificultăţile limbajului străin. 

— Îmi oferă o imagine asupra modului în care gândesc ei, 
explică bărbatul zâmbind. Cel puţin aşa afirmă teoria. 

L-am citit din nou, deşi nu foarte uşor. Nu întotdeauna 
contactul fizic ascute perceptiile. N-am descifrat decât o emoție 
simplă aproape de suprafaţă - de data asta, mândrie. 
Combinată cu plăcere. Am pus-o pe seama vinului. Dedesubt, 
nimic. 

— Oricum s-ar pronunţa, îmi place, am comentat eu. 


— Shkeenii produc o varietate largă de produse alimentare, 
interveni Gourlay. Multe le achiziţionăm deja pentru export şi 
permanent testăm altele. Este o piaţă bună. 

— Veţi avea ocazia să gustaţi mai multe specialităţi 
autohtone chiar în seara asta, zise Valcarenghi. Am aranjat un 
tur local, cu o oprire sau două în Oraşul shkeean. Avem o viaţă 
de noapte destul de incitantă pentru o aşezare de mărimea 
aceasta. 

— Sună interesant, am spus. 

Lya zâmbea şi ea. Turul oraşului reprezenta o atenţie 
deosebită. Majoritatea Normalilor se simt stingheriţi în preajma 
Talentelor, aşa încât ne zoresc să terminăm ceea ce au nevoie, 
apoi scapă de noi la fel de repede. In niciun caz nu ne iau 
părtaşi la viaţa lor. 

— Acum... problema, rosti administratorul, punând jos paharul 
şi aplecându-se înainte. Aţi citit despre cultul Reunirii? 

— O religie shkeeana, încuviinţă Lya. 

— Singura religie shkeeană, o corectă Valcarenghi. Toţi sunt 
credincioşi. Este o planetă fără eretici. 

— Am citit materialele pe care ni le-aţi trimis, zise Lya. 

— Şi ce credeţi? 

Am ridicat din umeri. 

— Sinistru... Primitiv... Dar nu mai rău decât alţii despre care 
am citit. La urma urmei, shkeenii nu sunt foarte avansați. Chiar 
şi pe Vechiul Pământ existau religii ce includeau sacrificii 
umane. 

Valcarenghi clătină din cap şi privi spre Gourlay. 

— Nu, n-aţi înţeles, interveni acesta, lăsându-şi şi el paharul 
pe masă. Le-am studiat religia vreme de şase ani. Nu se 
aseamănă cu nimic din istorie. Nu există nicio tangenţă cu 
Vechiul Pământ, nici vorbă! În plus, Reuniunea nu poate fi 
comparată cu sacrificiul uman. Ar fi o greşeală. Religiile 
Vechiului Pământ sacrificau una-două victime pentru a-şi 
îmblânzi zeii. Ucideau câţiva, ca să câştige mila pentru câteva 
milioane. Victimele nu erau însă totdeauna de acord. La shkeeni 
nu se întâmplă la fel. Greeshka îi ia pe toţi. lar ei nu se 
împotrivesc. Se duc în peşteri, ca lemingii, ca să se lase mâncaţi 
de vii de paraziţii ăia. Fiecare shkeen devine Membru la 
patruzeci de ani şi merge la Reuniunea Finală înainte de a 
împlini cincizeci. 


— Da, am încuviinţat oarecum zăpăcit. Cred că pricep 
deosebirea. Şi ce dacă? Asta-i problema? Bănuiesc că 
Reuniunea reprezintă ceva neplăcut, dar e treaba shkeenilor. 
Religia lor nu-i mai rea decât canibalismul ritual al hranganilor, 
nu? 

Valcarenghi îşi termină băutura şi se ridică, pornind către bar. 
Umplându-şi paharul, rosti pe un ton normal: 

— Din câte ştiu, canibalismul hranganilor n-a convertit şi 
oameni. 

Lya privi surprinsă. Eu am tresărit şi am făcut ochii mari: 

— Poftim? 

Bărbatul reveni cu paharul plin. 

— Mai mulţi oameni s-au convertit, alăturându-se Cultului 
Reuniunii. Câteva zeci sunt deja Membri. Niciunul n-a ajuns încă 
la Reuniunea totală, însă e doar o chestiune de timp. 

Se aşeză şi privi către Gourlay. Adjunctul blond preluă firul 
explicaţiilor: 

— Prima convertire a fost acum şapte ani. Cam cu un an 
înainte de a sosi eu aici - cu doi ani şi jumătate după ce Shkeea 
a fost descoperită şi s-a construit oraşul. Un tip pe nume Magly, 
psiholog-psi, a lucrat îndeaproape cu shkeenii. Nimic apoi, 
vreme de doi ani. Un altul în '08, mai mulţi în anul următor. 
Numărul lor creşte de atunci în permanenţă. În plus, printre ei a 
existat o personalitate! Phil Gustaffson. 

— Administratorul planetar? clipi Lya. 

— Exact. Am avut mai mulţi administratori. Gustaffson a venit 
după ce Rockwood n-a mai rezistat. Era un moş solid şi răguşit. 
Toţi îl iubeau. Işi pierduse nevasta şi copiii la ultimul post avut, 
însă nu ţi-ai fi putut da seama. Era mereu vesel şi cu inima 
deschisă. In fine... a devenit interesat de religia shkeenilor şi a 
început să vorbească cu ei. A discutat chiar şi cu Magly şi cu alţi 
convertiți. A mers apoi să vadă un greeshka. Asta l-a cam 
zguduit pentru un timp. În cele din urmă, şi-a revenit şi s-a 
întors la cercetările lui. Am lucrat cu el, dar n-am ghicit 
niciodată ce avea de gând. S-a convertit acum mai bine de un 
an. A devenit deja Membru. Nimeni n-a mai fost acceptat atât 
de repede. In Oraşul shkeean, am auzit vorbindu-se că s-ar 
putea să fie chiar admis la Reuniunea Finală. Phil a fost 
administrator aici mai mult decât oricare altul. Oamenii îl 
plăceau şi, când s-a dus, mulţi prieteni i-au urmat exemplul. 


Numărul lor creşte permanent. 

— N-atinge încă un procent, interveni Valcarenghi. Nu pare 
mult, dar amintiţi-vă ce înseamnă. Unu la sută dintre oamenii 
mei aleg o religie care include un mod foarte neplăcut de 
sinucidere. 

Lya îşi mută privirea de la el spre Gourlay şi înapoi: 

— De ce n-au fost raportate lucrurile astea? 

— Ar fi trebuit, răspunse Valcarenghi, însă după Gustaffson a 
venit Stuart, căruia îi era frică de un scandal. Nu există nicio 
lege care să interzică oamenilor să adopte o religie străină, aşa 
că Stuart a definit-o ca pe o nonproblemă. A continuat să 
comunice rata de convertire şi nimeni de sus nu s-a deranjat să 
facă legătura şi să-şi amintească la ce se converteau oamenii 
aceia. 

Mi-am terminat băutura şi am pus paharul jos. 

— Continuă, m-am adresat administratorului. 

— Eu definesc situaţia ca pe o problemă, a reluat el. Nu-mi 
pasă câţi oameni sunt amestecați, ci mă alarmează ideea că 
fiinţe omeneşti permit să fie consumate de greeshka. Am format 
o echipă de psihologi, dar n-au ajuns la niciun răspuns. Aveam 
nevoie de Talente. Vreau ca voi doi să aflaţi de ce se convertesc 
oamenii ăştia. Atunci voi fi în stare să mă ocup de situaţie. 

Chestiunea era stranie, dar misiunea noastră părea suficient 
de clară. Ca să fiu sigur, l-am citit pe Valcarenghi. Sentimentele 
lui erau ceva mai complexe acum, dar nu cu mult. In primul 
rând, exista siguranţă; era convins că vom putea rezolva 
problema. Simţea şi o îngrijorare sinceră, dar nu teamă şi nici 
măcar un grăunte de disperare. Din nou, n-am putut dibui 
altceva mai profund. Îşi ţinea bine ascunse grijile, dacă le avea. 

Am privit spre Lyanna. Stătea rigidă în scaun, cu degetele 
încleştate în jurul paharului. Citea. Apoi se destinse, se uită la 
mine şi încuviinţă. 

— Bine, am rostit eu. Cred c-o putem face. 

— Nu m-am îndoit nicio clipă de asta, zâmbi Valcarenghi. 
Problema era numai dacă veţi fi de acord. Pentru seara asta însă 
ajunge cu discuţiile. V-am făgăduit o noapte în oraş şi 
întotdeauna încerc să mă ţin de promisiuni. Ne întâlnim peste o 
jumătate de oră în holul de la intrare. 


Reveniţi în cameră, Lya şi cu mine ne-am schimbat în ceva 


mai formal. Eu am ales o tunică bleumarin-închis cu pantaloni 
albi şi o eşarfă de aceeaşi culoare. Nu era ultimul răcnet, dar 
speram ca Shkeea să fie cu câteva luni în urma modei. Lya s-a 
strecurat într-un veşmânt strâmt, alb-mătăsos, cu o reţea de 
dungi albastre, fine, ce pluteau în jurul ei în desene senzuale, în 
armonie cu căldura trupului. Liniile erau efectiv lascive, 
accentuându-i silueta subţire. O pelerină vineţie completa 
vestimentația. 

— E amuzant Valcarenghi, rosti ea. 

— Da? am zis eu în vreme ce mă chinuiam să închei tunica. Ai 
prins ceva când l-ai citit? 

— Nu. 

Termină şi se admiră în oglindă. Apoi se învârti spre mine, 
rotind pelerina în jurul ei. 

— Asta e. Gândea ceea ce spunea. Bineînţeles, variaţii în 
privinţa exprimării, totuşi nimic important. Mintea îi era 
concentrată la ceea ce discutam, iar înapoi exista doar un zid. 
N-am prins niciunul dintre secretele lui adânci şi întunecate, 
zâmbi ea. 

— Of! am făcut eu, învingând fermoarul. Oricum, mai ai o 
şansă la noapte. 

— Pe dracu’, se strâmbă Lyanna. Nu-i citesc pe oameni în 
timpul meu liber. Nu-i cinstit. În plus, e obositor. Aş vrea să pot 
prinde gândurile pe cât de uşor citeşti tu emoţiile. 

— E preţul Talentului, i-am răspuns. Eşti mai Talentată şi 
plăteşti mai scump. 

Am scotocit prin bagaje după o pelerină, dar n-am găsit nimic 
care să se potrivească, aşa că am renunţat. 

— Nici eu n-am citit mare lucru la Valcarenghi. La fel de multe 
ai fi putut spune urmărindu-i trăsăturile. Trebuie să fie o minte 
extrem de disciplinată. Îl iert însă. Are un vin minunat. 

— Exact, încuviinţă Lya. Mi-a făcut bine. Am scăpat de 
migrena cu care mă trezisem. 

— Poate c-a fost din cauza altitudinii, am sugerat eu. 

Holul era pustiu, totuşi Valcarenghi nu ne-a lăsat să-l 
aşteptăm. De data asta îşi pilota propriul aerocar, un model 
negru şi cam zgâriat, care părea că-i servise de multă vreme. 
Gourlay nu era un tip monden, însă Valcarenghi avea o 
însoţitoare, o roşcată extraordinară pe care o chema Laurie 
Blackburn. Era mai tânără decât administratorul; din câte îmi 


puteam da seama, avea vreo douăzeci şi ceva de ani. 

Când am plecat, soarele apunea. În depărtare, orizontul era o 
tapiserie fantastică de roşu şi portocaliu, iar dinspre câmpie 
sufla o adiere răcoroasă. Valcarenghi oprise aerul condiţionat, 
deschizând ferestrele, şi puteam privi oraşul întunecându-se în 
amurg. 

Am cinat la un restaurant elegant, cu decor baldurian - 
presupun pentru a ne face să ne simţim cât mai confortabil. 
Mâncarea însă era extrem de cosmopolită. Mirodeniile, ierburile, 
stilul de gătit erau de pe Baldur, dar carnea şi legumele, 
autohtone. Rezulta o combinaţie extrem de interesantă. 
Valcarenghi a comandat pentru toţi patru şi am ajuns să gustăm 
din vreo duzină de feluri diferite. Favoritul meu a fost o pasăre 
shkeeană, gătită în sos picant. Pasărea era mititică, însă avea 
un gust extraordinar. În timpul cinei, am dat gata, de asemenea, 
trei sticle de vin shkeean din cel gustat în acea după-amiază, o 
sticluţă de Veltaar de pe Baldur şi un vin roşu adevărat de pe 
Vechiul Pământ. 

Discuţia s-a înfiripat rapid. Valcarenghi era un povestitor 
înnăscut şi un ascultător la fel de bun. Desigur, în cele din urmă 
conversaţia a ajuns la Shkeea şi la shkeeni. Laurie a adus vorba 
despre asta. Se afla pe planetă de şase luni şi lucra pentru o 
diplomă în antropologia extremă. Încerca să descopere motivul 
pentru care civilizaţia shkeeană rămăsese neschimbată de 
atâtea milenii. 

— Ştiţi, civilizaţia lor are o vechime mult mai mare decât a 
noastră, ne spuse ea. Au avut oraşe înainte ca oamenii să 
folosească uneltele. Ar fi fost normal ca nişte călători spaţiali 
shkeeni să-i descopere pe pământenii primitivi, nu invers, aşa 
cum s-a întâmplat. 

— Nu s-au elaborat ipoteze? 

— Ba da, însă niciuna dintre ele nu este universal acceptată. 
De exemplu, Cullen pomeneşte despre absenţa metalelor grele. 
Este un factor, dar poate constitui oare întregul răspuns? Von 
Hamrin pretinde că shkeenii n-au avut suficienţi concurenţi. Pe 
planetă nu există carnivore mari, aşa că nimic n-a dus la 
apariţia agresivităţii în rasă. A fost supus însă unui tir violent de 
critici. Shkeea nu-i chiar atât de idilică; în caz contrar, shkeenii 
n-ar fi atins niciodată nivelul actual. Apoi, ce este greeshka, 
dacă nu un carnivor? Doar îi mănâncă. 


— Tu ce părere ai? întrebă Lya. 

— Cred că-i ceva în legătură cu religia, însă n-am terminat 
cercetările. Dino mă ajută să vorbesc cu oamenii şi shkeenii 
sunt deschişi, totuşi nu merge prea uşor. 

Se opri brusc şi o privi aspru pe Lya. 

— In tot cazul, nu pentru mine. Cred că vouă n-o să vă fie atât 
de greu. 

Mai auzisem asta. Adesea, Normalii consideră că Talentele 
deţin avantaje incorecte, ceea ce-i de înţeles. Le deţinem. 
Laurie nu era însă ranchiunoasă. Vorbise cumva speculativ, 
nostalgic. 

Valcarenghi se aplecă înainte şi o cuprinse cu braţul. 

— Hei! făcu el. Ajunge cu subiectul ăsta! Până mâine, Robb şi 
Lya nu trebuie să se mai gândească la shkeeni. 

Laurie îl privi şi încercă să zâmbească. 

— Bine, zise ea încet. M-am ambalat singură. Scuzaţi-mă. 

— E-n regulă, am intervenit eu. Subiectul e foarte interesant. 
Lasă-ne o zi şi vom fi la fel de entuziaşti. 

Lya încuviinţă şi adăugă că Laurie avea să fie prima înştiinţată 
despre orice s-ar fi putut dovedi în sprijinul teoriei ei. Eu nu prea 
ascultam. Ştiu că nu-i politicos să-i citeşti pe Normali când îi 
însoţeşti în societate, dar există momente când nu pot rezista. 
Valcarenghi o cuprinsese pe Laurie cu braţul, trăgând-o uşor 
spre el. Eram curios. 

De aceea am citit iute şi cu vinovăţie. Administratorul era 
extrem de binedispus - presupun că se ameţise un pic - şi se 
simţea sigur şi protector. Stăpân pe situaţie. Laurie era mult mai 
complicată - nesiguranţă, mânie înăbuşită, o nuanţă vagă de 
teamă... Şi dragoste, confuză, totuşi foarte puternică. Mă 
îndoiam că era pentru mine sau Lya. Îl iubea pe Valcarenghi. 

Am căutat mâna Lyei pe sub masă şi i-am găsit genunchiul. L- 
am strâns uşor, iar ea mă privi şi-mi surâse. Nu-i citea şi asta 
era bine. Mă deranja că Laurie îl iubea pe Valcarenghi, deşi nu 
ştiam ce motiv aş fi avut şi eram mulţumit că Lya nu-mi vedea 
grijile. 

Am terminat ultima sticlă de vin şi Valcarenghi se ocupă de 
nota de plată. Apoi se ridică. 

— Sus! anunţă el. Noaptea abia începe şi avem multe vizite 
de făcut. 

Şi am făcut multe vizite. Nu la holospectacole sau alte chestii 


de-astea, deşi oraşul avea destule săli. Următorul pe listă figura 
cazinoul. Jocurile de noroc erau legale pe Shkeea şi, oricum, 
Valcarenghi le-ar fi legalizat. Ne-a oferit fise, pe care le-am 
pierdut împreună cu Laurie. Lya n-avea dreptul să joace; 
Talentul ei era mult prea puternic. Valcarenghi a avut noroc - se 
pricepea la mindspin şi era destul de bun şi la jocurile 
tradiţionale. 

Am ajuns apoi la un bar. Alte băuturi, plus distracţii locale 
mult mai reuşite decât m-aş fi aşteptat. 

Când am ieşit, era toiul nopţii şi am presupus că expediţia se 
apropia de sfârşit. Valcarenghi însă ne-a surprins. Reveniţi în 
maşină, scotoci sub bord, scoase o cutie cu stimulente din care 
ne oferi fiecăruia. 

— Hei, am protestat eu. Tu eşti pilotul. Mie la ce-mi trebuie 
astea? M-am chinuit până am ajuns în starea asta de euforie. 

— Vreau să vă duc la un eveniment cultural cu adevărat 
shkeean, spuse el. Nu vreau să faceţi comentarii nelalocul lor ori 
să vă luaţi la bătaie. la pilula! 

Am înghiţit-o şi ameţeala începu să dispară. Valcarenghi 
decolase deja. M-am lăsat pe spate, mi-am pus braţul în jurul 
Lyei şi ea şi-a lăsat capul pe umărul meu. 

— Unde mergem? am întrebat. 

— În Oraşul shkeean, răspunse Valcarenghi fără să întoarcă 
privirea, la Sala Mare. In noaptea asta se ţine o Adunare şi am 
presupus că veţi fi interesaţi. 

— Desigur, va fi în shkeeană, interveni Laurie, dar Dino vă 
poate traduce. Mai pricep şi eu câte ceva şi voi completa 
eventualele scăpări. 

Lya părea extaziată. Citisem despre Adunări, însă nu ne 
aşteptaserăm să vedem una în chiar prima noastră zi pe 
Shkeea. Adunările reprezentau un fel de ritual religios: o 
spovedanie publică pentru pelerinii ce urmau să fie admişi în 
rândurile Membrilor. Pelerinii coborau zilnic pe coline, însă 
Adunările se desfăşurau doar de trei-patru ori pe an, când 
numărul viitorilor Membri era destul de mare. 

Aerocarul luneca aproape fără zgomot prin oraşul luminat 
feeric, trecând pe lângă arteziene uriaşe ce dansau în zeci de 
culori şi pe sub arcade ce păreau făcute din foc lichid. Mai 
existau şi alte aerocare şi, în câteva rânduri, am zburat 
deasupra unor pietoni care traversau bulevardele largi. 


Majoritatea populaţiei era însă înăuntru, iar lumini şi muzici se 
revărsau din cele mai multe clădiri. 

Apoi, brusc, aspectul oraşului începu să se schimbe. Solul 
deveni unduitor, coline se ridicară înaintea şi apoi în urma 
noastră, iar luminile  dispărură. Dedesubt, străzile se 
transformaseră în drumuri prăfuite de piatră, iar domurile de 
sticlă şi metal, realizate în stilul shkeean, lăsaseră loc bătrânilor 
lor fraţi din cărămidă. Oraşul shkeean părea mai liniştit decât 
omologul său uman; majoritatea caselor erau întunecate şi 
tăcute. 

Înaintea noastră apăru un acoperiş mai mare decât toate 
celelalte - aproape o colină, cu o uşă în arcadă şi o serie de 
ferestre înguste. Dinăuntru răzbăteau lumină şi zgomot, iar 
afară se aflau shkeeni. 

Atunci mi-am dat seama că, deşi mă aflam de aproape o zi pe 
Shkeea, acum îi vedeam întâia dată pe băştinaşi. Nu-i 
distingeam foarte bine; era noapte şi noi ne găseam în aerocar. 
Totuşi, îi vedeam. Erau mai scunzi decât oamenii - cel mai înalt 
avea un metru cincizeci cu ochi mari şi braţe lungi. Atât puteam 
remarca din văzduh. 

Valcarenghi asoliză lângă Sala Mare şi am coborât cu toţii. 
Shkeenii se adunau, venind din mai multe direcţii, dar 
majoritatea intraseră deja. Ne-am alăturat celor ce pătrundeau 
şi nimeni nu ne-a privit de două ori, cu excepţia unui individ 
care l-a salutat pe Valcarenghi cu glas subţire şi spart, 
spunându-i Dino. Administratorul avea prieteni până şi aici. 

Interiorul clădirii era uriaş, cu o platformă grosolană 
înconjurată de o mulţime imensă de shkeeni. Lumina provenea 
de la torţe prinse în suporturi pe pereţi sau pe stâlpi înalţi în 
jurul platformei. Cineva vorbea, iar toţi ochii aceia mari şi 
bulbucaţi priveau într-acolo. Noi patru eram singurii oameni din 
Sală. 

Oratorul, iluminat puternic de făclii, era un shkeen gras, de 
vârstă mijlocie, care, în timp ce vorbea, îşi mişca braţele încet, 
aproape hipnotic. Discursul său se compunea dintr-o serie de 
fluierături, mormăituri şi icneli, aşa încât nu l-am ascultat cu 
atenţie. Se afla prea departe ca să-l pot citi. M-am mulţumit să 
studiez înfăţişarea lui şi a celorlalţi shkeeni de lângă noi. Cu toţii 
erau spâni şi aveau pielea portocalie, brăzdată de mii de riduri 
fine. Purtau veşminte simple, dintr-o țesătură grosolană, 


multicoloră; îmi venea greu să deosebesc femeile de bărbaţi. 

Valcarenghi se aplecă spre mine şi şopti încetişor: 

— Este un fermier. Povesteşte mulţimii de cât de departe a 
venit şi care i-au fost greutăţile vieţii. 

M-am uitat împrejur. Şoaptele  administratorului erau 
singurele zgomote. Toţi tăceau cu ochii pironiţi asupra 
platformei, abia răsuflând. 

— Spune că are patru fraţi, urmă Valcarenghi. Doi au mers la 
Reuniunea Finală, unul este Membru. Celălalt e mai tânăr decât 
el şi acum este proprietarul fermei. Se încruntă: Nu-şi va mai 
revedea niciodată ferma, însă asta îl face fericit. 

— Recolte proaste? surâse Lya. 

Ascultase alături de mine. Am privit-o dojenitor. Shkeenul 
continuă şi Valcarenghi încercă să ţină pasul. 

— Acum îşi spune păcatele, toate lucrurile pe care le-a făcut 
şi de care se ruşinează, tainele cele mai ascunse din sufletul 
său. A fost rău de gură câteodată, este încrezut, o dată şi-a lovit 
fratele mai mic. Vorbeşte despre soţia lui şi despre celelalte 
femei pe care le-a cunoscut. A înşelat-o de multe ori, culcându- 
se cu altele. Când era băiat, a avut raporturi sexuale cu 
animale, pentru că se temea de femei. În ultimii ani a devenit 
impotent şi fratele lui îi îndeplinea datoriile de soţ. 

Continuă întruna cu detalii incredibile, amănunte atât 
uimitoare, cât şi înfricoşătoare. Nu omise nicio intimitate, nu 
uită niciun secret. Stăteam şi ascultam şoaptele lui Valcarenghi, 
întâi şocat, apoi tot mai scârbit. Începusem să mă foiesc. Pentru 
o clipă, m-am întrebat dacă eu cunosc vreun om măcar pe 
jumătate atât de bine cum îl ştiam acum pe acest shkeen gras. 
M-am întrebat apoi dacă Lyanna, cu Talentul ei, ştia pe cineva 
atât de bine. Era ca şi cum vorbitorul dorea ca noi toţi să-i 
retrăim viaţa. 

Mi se părea că vorbeşte de ore întregi, dar în cele din urmă se 
apropie de sfârşit. 

— Acum se referă la Reuniune, zise Valcarenghi. Va deveni 
Membru şi e bucuros, a aşteptat multă vreme. Nefericirea lui se 
va sfârşi şi nu va mai fi singur. În curând, va umbla pe străzile 
Oraşului sacru şi-şi va cânta bucuria cu clopotele. Apoi, cu anii, 
va veni şi Reuniunea Finală. Va fi alături de fraţii săi, în viaţa de 
apoi. 

— Nu, Dino, şopti Laurie. Nu mai folosi clişee umane. A spus 


că el va fi fraţii săi. Asta implică faptul că şi ei vor fi el. 

— Bine, Laurie, zâmbi Valcarenghi. Dacă spui tu... 

Fermierul cel gras dispăruse de pe platformă. Mulțimea se foi 
şi un altul îi luă locul: mai scund, extrem de zbârcit, cu o gaură 
mare în locul unui ochi. Începu să vorbească, poticnindu-se, apoi 
tot mai cursiv. 

— Este cărămidar, a lucrat la multe domuri şi trăieşte în 
Oraşul sacru. Şi-a pierdut ochiul de mult, când a căzut de pe o 
schelă şi i-a intrat un băț ascuţit în ochi. Durerea a fost 
îngrozitoare, însă peste un an s-a întors la muncă, n-a cerut 
Reuniune prematură, a fost brav şi mândru de curajul lui. E 
însurat, dar n-are urmaşi, e necăjit din pricina asta, nu poate fi 
deschis faţă de nevastă-sa, nu sunt apropiaţi nici când sunt 
împreună şi ea plânge nopţile, lucrul ăsta îl întristează, însă n-a 
rănit-o niciodată... 

Continuă aşa ore întregi. Începusem din nou să obosesc, dar 
m-am concentrat - era prea important. M-am lăsat prins în 
traducerea lui Valcarenghi şi în povestea shkeenului chior. Nu 
peste mult timp, stăteam la fel de neclintit ca şi străinii din jurul 
meu. În sală era cald şi umezeală, iar tunica mi se îmbâcsise şi 
se îmbibase de transpiraţie, o parte chiar de la fiinţele ce se 
înghesuiau lângă mine. Nu-mi mai dădeam însă seama de 
amănuntele astea. 

Al doilea vorbitor încheie, ca şi primul, cu un elogiu adus 
bucuriei de a fi Membru şi de a se apropia de Reuniunea Finală. 
Către sfârşit, nici nu mai aveam nevoie de traducerea lui 
Valcarenghi - auzeam fericirea din vocea shkeenului şi o 
vedeam pe chipul care-i tremura. Sau poate îl citeam, 
inconştient. Nu pot însă citi la asemenea distanţă - decât dacă 
individul este foarte emoţionat. 

Al treilea orator sui pe platformă şi vorbi cu un glas mai 
puternic decât al celorlalţi. Valcarenghi continuă neobosit: 

— De data asta e o femeie. A născut opt copii, are patru 
surori şi trei fraţi, a muncit la câmp toată viaţa, a... 

Brusc, discursul păru să atingă un punct culminant şi femeia 
încheie cu câteva fluierături ascuţite şi înalte, apoi amuţi. Intr-un 
glas, mulţimea răspunse prin alte fluierături. Un ecou straniu şi 
muzical umplu Sala Mare şi shkeenii din jurul nostru începură să 
se foiască şi să fluiere. Femeia rămăsese într-o poziţie frântă, 
dezarticulată. 


Valcarenghi se puse pe tradus, dar se poticni. Laurie 
interveni, înainte ca el să-şi găsească cuvintele. 

— Le-a spus despre o tragedie, murmură ea. Ei îşi manifestă 
durerea şi simpatia. 

— Da, simpatia, preluă administratorul firul traducerii. Pe 
când era tânără, fratele i-a căzut la pat, grav bolnav. Părinţii i-au 
spus fetei să-l ducă la colinele sacre, fiindcă nu-i puteau lăsa 
singuri pe copiii mai mici. Ea însă, mergând neglijentă, a rupt 
roţile căruţei şi fratele a murit pe câmpie. A pierit fără Reuniune. 
Ea se învinovăţeşte. 

Shkeena începuse din nou. Laurie ne traduse, aplecându-se 
către noi şi şoptind încet: 

— Repetă că fratele ei a murit. Vina îi aparţine, ea i-a 
împiedicat Reuniunea, acum el e despărţit şi singur, dus fără... 
fără... 

— Viaţa de apoi, interveni Valcarenghi. Fără viaţa de apoi. 

— Nu sunt sigură că-i corect, făcu Laurie. Conceptul este... 

Valcarenghi îi făcu semn să tacă. 

— Fii atentă, rosti el şi începu să traducă. 

Am ascultat povestea femeii, spusă în şoapta tot mai răguşită 
a lui Valcarenghi. Istoria ei era cea mai lungă şi mai tristă dintre 
cele auzite. Când termină, altcineva sui pe platformă. 
Administratorul puse însă o mână pe umărul meu şi mă împinse 
spre ieşire. 

Aerul rece al nopţii mă izbi ca o apă îngheţată şi mi-am dat 
seama că eram năclăit de transpiraţie. Valcarenghi se îndreptă 
grăbit către aerocar. Înapoia noastră, discursul continua şi 
shkeenii nu dădeau semne de oboseală. 

— Adunările ţin zile, uneori săptămâni, ne spuse Laurie. 
Shkeenii ascultă, mai mult sau mai puţin, în schimburi - 
încearcă să audă fiecare cuvânt -, dar epuizarea îi doboară în 
cele din urmă şi se retrag pentru o odihnă scurtă, apoi revin. 
Este o mare onoare să rezişti la o întreagă Adunare fără să 
dormi. 

— O să încerc asta, cândva, zise Valcarenghi decolând. N-am 
rămas niciodată mai mult de câteva ore, însă cred că pot rezista 
dacă mă fortific cu stimulente. Vom ajunge la mai multă 
înţelegere între oameni şi shkeeni dacă participăm cu adevărat 
la ritualurile lor. 

— Oho! am făcut eu. Poate că şi Gustaffson a gândit la fel. 


— Da, râse Valcarenghi, deşi nu intenţionez să particip chiar 
atât de deplin. 

Întoarcerea s-a petrecut într-o tăcere obositoare. Pierdusem 
noţiunea timpului, deşi trupul mă avertiza că se apropiau zorile. 
Ghemuită sub braţul meu, Lya părea stoarsă de vlagă şi doar pe 
jumătate trează. Mă simţeam la fel. 

Am lăsat aerocarul în faţa Turnului şi am urcat cu liftul. Nu 
mai puteam gândi. Somnul a venit foarte, foarte repede. 

Am visat. Un vis frumos, dar care a dispărut odată cu sosirea 
luminii, golindu-mă şi lăsându-mi impresia că sunt înşelat. După 
ce m-am trezit, am rămas întins, cu braţul în jurul Lyei şi ochii 
pe tavan, încercând să-mi amintesc ce anume visasem. 
Zadarnic. 

Mi-am dat seama că mă gândeam la Adunare, reluând-o în 
minte. În cele din urmă, am coborât din pat. Opacizasem 
geamul, aşa încât camera era cufundată în întuneric. Am găsit 
însă repede tabloul de control şi am lăsat să pătrundă câteva 
raze de lumină. 

Lya bolborosi nişte proteste somnoroase şi se întoarse cu 
spatele. Am lăsat-o în dormitor şi am trecut în bibliotecă, să 
caut o carte despre shkeeni - ceva care să fie mai amănunţit 
decât materialul care ne fusese trimis. N-am avut noroc. 
Biblioteca era profilată pe divertisment, nu pe ştiinţă. 

Am găsit un videcran şi am apelat cabinetul lui Valcarenghi. 
Îmi răspunse Gourlay. i 

— Salut! mă întâmpină el. Dino a bănuit c-o să ne cauţi. In 
momentul de față, este plecat. Participă la un contract 
comercial. Ai nevoie de ceva? 

— De cărţi, am rostit, încă adormit. Ceva despre shkeeni. 

— Îmi pare rău. Nu există aşa ceva. S-au scris o grămadă de 
lucrări, studii şi monografii, dar nu şi o carte în adevăratul sens 
al cuvântului. Cred că Dino m-a pus la dispoziţia voastră tocmai 
din acest motiv. 

— Aha... 

— Ai vreo întrebare? 

M-am gândit, dar n-am găsit nimic. 

— Nu tocmai, am ridicat din umeri. Voiam un cadru general, 
poate ceva informaţii suplimentare despre Adunări. 

— Putem discuta ceva mai târziu, spuse Gourlay. Dino s-a 
gândit c-o să începeţi chiar astăzi treaba. Vă putem aduce 


oamenii la Turn sau, dacă vreţi, vă ducem la ei. 

— O să ieşim noi, am răspuns repede. 

Să-i aduci pe oameni pentru nişte întrebări poate strica totul. 
Devin nervoşi şi asta acoperă celelalte emoţii, pe care aş vrea 
să le citesc. În plus, se mai gândesc şi la altele, aşa încât şi 
Lyanna are necazuri. 

— Perfect, făcu adjunctul. Dino v-a pus un aerocar la 
dispoziţie. Cheia vă aşteaptă la recepţie. Tot acolo o să găsiţi şi 
alte chei, ca să puteţi veni la cabinet, direct, fără să mai apelaţi 
la secretare şi alte chestii de-astea. 

— Mulţumesc, am încheiat eu. Vorbim mai târziu. 

Am închis videcranul şi m-am întors în dormitor. 

Lya stătea în capul oaselor, cu pătura în jurul pieptului. M-am 
aşezat lângă ea şi am sărutat-o. Zâmbi, dar nu-mi răspunse la 
fel. 

— Hei, am rostit, ce s-a întâmplat? 

— Mă doare capul, se plânse ea. Crezusem că stimulentele te 
scapă de mahmureală. 

— Aşa afirmă teoria. La mine a funcţionat destul de bine. 

M-am dus la dulap şi am căutat. 

— Ar trebui să avem ceva medicamente pe aici. Sunt sigur că 
Dino n-ar uita ceva atât de important. 

— Mda. Aruncă-mi şi mie ceva de-mbrăcat. 

Am apucat o rochie şi i-am azvârlit-o. Lya se ridică, o luă şi 
intră în baie. 

— E mult mai bine acum, făcu ea. Ai dreptate, n-a uitat de 
medicamente. 

— E un tip meticulos. 

— Aşa cred, îmi zâmbi. Totuşi, Laurie cunoaşte limba mai 
bine. Am citit-o. Dino a făcut câteva greşeli de traducere astă- 
noapte. 

Mă aşteptasem la aşa ceva. Nu ca să-l discreditez pe 
Valcarenghi, dar oricum el avea un handicap de patru luni. Am 
încuviinţat. 

— Ai citit şi altceva? 

— Nu. Am încercat cu vorbitorii ăia, însă distanţa era prea 
mare. Mă apucă de mână: Unde mergem azi? 

— În Oraşul shkeean, i-am răspuns. Să încercăm să găsim 
nişte Membri. N-am remarcat niciunul la Adunare. 

— Nu. Astea sunt pentru cei care vor deveni Membri. 


— Da. Să-i dăm drumul. 

Am plecat. Ne-am oprit la etajul patru al Turnului, pentru un 
mic dejun, apoi am luat aerocarul la care ne-a condus un 
recepţioner. Vehiculul era model sport, cu patru locuri, de 
culoare verde, banal şi nebătător la ochi. 

N-am pătruns cu el în Oraşul shkeean, gândindu-mă că vom 
intra mai bine în atmosfera locului dacă vom merge pe jos. Aşa 
că am coborât, după primele coline. 


Aşezarea oamenilor păruse aproape goală prin comparaţie cu 
Oraşul shkeean. Străzile de piatră erau ticsite cu băştinaşi, 
agitându-se preocupaţi înainte şi înapoi, cărând poveri de 
cărămizi, coşuri cu fructe sau haine. Peste tot se vedeau copii, 
majoritatea dezbrăcaţi: ca nişte mingi portocalii de energie ce 
alergau în jurul nostru în cercuri, fluierând, mormăind şi 
zâmbind, uneori trăgând de noi. Păreau diferiţi faţă de adulţi. 
Aveau câteva smocuri de păr roşu, iar pielea le era netedă şi 
fără riduri. Doar ei ne acordau atenţie. Adulții îşi vedeau de 
treburi şi, uneori, ne zâmbeau prietenos. Evident, prezenţa 
oamenilor pe străzile Oraşului nu reprezenta ceva neobişnuit. 

Majoritatea traficului era pedestru, însă se mai zăreau şi 
cărucioare de lemn. Animalele de tracţiune băştinaşe semănau 
cu nişte câini bolnavi, mari şi verzi. Erau înhămate câte două la 
un cărucior şi scheunau tot timpul cât trăgeau. In mod firesc, 
oamenii le  botezaseră scheunători. In plus, defecau cu 
regularitate. 

Asta, adăugată mirosului alimentelor transportate în coşuri şi 
chiar celui al shkeenilor, conferea Oraşului un iz aparte. 

Desigur, zgomotul era prezent, ca un atribut constant. Copii 
fluierând, shkeeni vorbind tare cu mormăieli, icnete şi scârţâieli, 
scheunători scheunând şi cărucioare bocănind peste pietre. Lya 
şi cu mine mergeam tăcuţi, ţinându-ne de mână, privind, 
ascultând, adulmecând şi... citind. 

Mă deschisesem complet când intrasem în Oraş, lăsând totul 
să mă inunde; mergeam, receptiv, fără însă a fi concentrat. 
Eram centrul unei sfere de emoţii - sentimentele se năpusteau 
spre mine când shkeenii se apropiau şi se estompau pe măsură 
ce ei treceau mai departe, înconjurat de copiii care se 
zbenguiau prin preajmă. |lnotam într-un ocean de impresii 
surprinzătoare. 


Ele mă uluiau prin familiaritatea lor. Citisem şi în alte ocazii 
rase străine; uneori era greu, alteori uşor, însă niciodată plăcut. 
Hranganii aveau minţi dezagreabile, pline de ură şi fiere, astfel 
încât mă simţeam murdar când ieşeam de acolo. Fyndii au 
emoţii atât de slabe că abia le pot citi. Damooshii sunt... cu totul 
diferiți. li citesc bine şi detaliat, dar fără a putea spune că le-am 
descifrat sentimentele. 

Shkeenii însă... părea că mergeam pe o stradă de pe Baldur. 
Nu, staţi puţin... mai degrabă pe o Colonie Pierdută, unde o 
aşezare umană a recăzut în barbarie, uitându-şi originile. Acolo 
sentimentele omeneşti se dezlănţuie, primare, puternice şi 
adevărate, dar mai puţin sofisticate decât pe Vechiul Pământ 
sau pe Baldur. Aşa erau şi shkeenii: primitivi poate, dar lesne de 
înţeles. Citeam bucurie şi părere de rău, invidie, mânie, umor, 
amărăciune, dor, durere. Acelaşi melanj mental ce mă învăluie 
oriunde mă deschid. 

Lya citea şi ea. Îi simţeam mâna încordată. După un timp, se 
relaxă. M-am întors spre ea şi-mi citi întrebarea din ochi. 

— Sunt umani, spuse ea. Sunt ca şi noi. 

— Pesemne evoluţii paralele, am încuviinţat. Shkeea s-ar 
putea să fie o Terra ceva mai bătrână, cu câteva diferenţe 
nesemnificative. Ai însă dreptate. Sunt mai apropiaţi de oameni 
decât orice altă rasă întâlnită în spaţiu. Am reflectat o clipă: 
Oare acesta să fie răspunsul la întrebarea lui Dino? Dacă ei sunt 
ca noi, înseamnă că religia lor va fi mai abordabilă decât una cu 
adevărat străină? 

— Nu, Rob, rosti Lya. Nu cred asta. E chiar pe dos. Dacă ei 
sunt ca noi, n-are sens să meargă atât de bucuroşi la moarte. 
înţelegi? 

Avea dreptate, bineînţeles. În emoţiile pe care le citisem nu 
exista nimic sinucigaş, nimic instabil, nimic realmente anormal. 
Totuşi, fiecare shkeen termina prin a merge la Reuniunea Finală. 

— Ar trebui să ne concentrăm asupra cuiva, am propus. 
Amestecul ăsta de gânduri n-o să ne ducă nicăieri. 

Am privit apoi în jur, căutând un subiect şi atunci am auzit 
clopotele. 

Răsunau undeva din stânga, aproape pierdute în vacarmul 
oraşului. Am tras-o de mână pe Lya şi am început să alergăm pe 
stradă, cotind mereu la stânga de îndată ce şirul de domuri ne 
permitea. 


Dangătele continuau să se audă din faţă, iar noi alergam, 
traversând curtea cuiva şi escaladând un gărduleţ viu. Apoi o 
altă curte, o groapă cu bălegar, alte domuri şi, în sfârşit, altă 
stradă. Acolo i-am găsit pe cei care sunau clopotele. 

Erau patru, toţi Membri, târându-şi prin praf robele dintr-o 
țesătură roşu-aprins, cu clopote mari de bronz în fiecare mână. 
Le sunau întruna, mişcându-şi înainte şi-napoi braţele lungi, 
umplând strada cu note ascuţite şi pătrunzătoare. Toţi patru 
erau vârstnici - lipsiţi de păr şi zbârciţi cu un milion de riduri 
fine. Zâmbeau însă larg, iar shkeenii mai tineri ce treceau pe 
acolo le răspundeau la zâmbete. 

Pe capul lor se aflau greeshka. 

Mă aşteptasem să găsesc spectacolul hidos, dar n-a fost aşa. 
Era puţin tulburător, însă numai pentru că ştiam ce înseamnă. 
Paraziţii păreau nişte stropi strălucitori de gelatină stacojie, 
variind în mărime de la un neg pulsând pe ceafa unui shkeen la 
o pânză roşie şi mişcătoare ce acoperea capul şi umerii celui 
mai scund, aidoma unei glugi vii. Ştiam că greeshka trăiau 
consumând substanţele nutritive din sângele shkeenilor. 

Şi, încet - o, cât de încet! —, consumându-şi gazda. 

Ne-am oprit la câţiva metri de ei, privindu-i. Faţa Lyei era 
solemnă şi bănuiesc că şi a mea arăta la fel. Toţi ceilalţi 
zâmbeau, iar dangătele clopotelor erau cântece de bucurie. Am 
strâns-o pe Lyanna de mână. 

— Citeşte, i-am şoptit. 

Am citit amândoi. 

Eu citesc clopotele. Nu sunetul clopotelor, nu, ci sentimentele 
clopotelor, emoția lor, bucuria intensă, ding-dang-dong-ul 
zgomotos, cântecul Membrilor, comuniunea şi participarea 
tuturor. Citesc ceea ce simt Membrii scuturând clopotele, 
fericirea şi anticiparea lor, extazul de a povesti celorlalţi cât de 
mulţumiţi sunt. Citesc iubire, sosind dinspre ei în valuri uriaşe şi 
fierbinţi, iubirea pasională dintre bărbat şi femeie, nu afecțiunea 
diluată a omului ce-şi „iubeşte” semenii. Aceasta era adevărată, 
puternică şi aproape că mă ardea, scăldându-mă şi 
cuprinzându-mă. Se iubeau pe ei, iubeau toţi shkeenii, iubeau 
greeshka, se iubeau între ei şi ne iubeau pe noi. Ne iubeau pe 
noi! Mă iubeau pe mine la fel de fierbinte şi sălbatic cum mă 
iubea Lya. lar lângă dragoste citeam apartenenţă şi participare. 
Ei patru erau separați, distincţi, dar gândeau aproape ca unul 


singur, aparţineau lui greeshka şi erau toţi împreună, legaţi, 
deşi fiecare continua să rămână el însuşi şi nu-i putea citi pe 
ceilalţi aşa cum îi citeam eu pe ei. 

Dar Lyanna? M-am retras, închizându-mi mintea, şi am privit- 
o. Era palidă, însă zâmbea. 

— Sunt minunaţi, spuse ea cu o voce slabă, moale şi plină de 
uimire. 

Cufundat în dragoste, îmi aminteam totuşi cât de mult o 
iubeam, cum făceam parte unul din celălalt. 

— Ce... ce ai citit? am căutat să mă fac auzit peste clopote. 

Ea clătină din cap, de parcă ar fi vrut să şi-l limpezească. 

— Ne iubesc, rosti în cele din urmă. Pesemne ştii asta, dar, 
oh, am simţit-o, ne iubesc cu adevărat şi atât de profund... Sub 
dragostea asta există altă dragoste, iar sub aceea alta şi tot 
aşa, la nesfârşit. Minţile lor sunt atât de adânci şi atât de 
deschise... Nu cred c-am citit vreodată atât de profund un om. 
Totul e acolo, la iveală, viaţa lor, visurile, emoţiile, amintirile şi... 
doar am intrat, am dat o raită cu o privire, o citire. Cu oamenii e 
mult mai greu. Trebuie să lupt, să scormonesc şi nici atunci nu 
ajung prea departe. Tu ştii, Robb, tu ştii! O, Robb! 

A venit spre mine, s-a lipit de trupul meu şi am strâns-o în 
braţe. Torentul de emoţii care mă inundase fusese pentru ea un 
uragan. Talentul ei era mai vast şi mai profund decât al meu şi 
acum era zguduită. Am citit-o când mă cuprinse şi am găsit 
iubire - o iubire uriaşa -, uimire şi fericire, dar în acelaşi timp 
teamă, o teamă nervoasă străbătând totul. 

In jurul nostru, zgomotele se opriră brusc. Unul câte unul, 
clopotele încetară să se mai legene şi cei patru Membri 
rămaseră în tăcere pentru o clipă. Unul dintre shkeenii de lângă 
noi se îndreptă spre ei cu un coş uriaş, acoperit cu o pânză. Cel 
mai scund Membru dădu pânza la o parte şi aroma plăcintelor 
cu carne inundă strada. Fiecare Membru luă câteva din coş şi, 
nu peste multă vreme, mestecau fericiţi, iar plăcintarul le 
zâmbea. O fetiţă despuiată le oferi o ploscă plină cu apă, pe 
care o trecură de la unul la altul fără niciun comentariu. 

— Ce se întâmplă? am întrebat-o pe Lya. 

Apoi, chiar înainte de a-mi răspunde, mi-am amintit. Citisem 
în materialele trimise de Valcarenghi. Membrii nu lucrau. Vreme 
de patruzeci de ani-terrani, trăiau şi munceau, dar de la primul 
termen de Membru până la Reuniunea Finală, urma numai 


veselie şi muzică; rătăceau pe străzi, sunau clopotele, vorbeau 
şi cântau, iar alţi shkeeni le ofereau mâncare şi băutură. Era o 
onoare să hrăneşti un Membru şi cel care le oferise plăcintele 
radia de mulţumire. 

— Lya, am şoptit, acum îi poţi citi? 

Ea încuviinţă, se îndepărtă de mine şi-i scrută cu o privire 
încordată, care apoi se relaxă. Mă privi. 

— E altfel, rosti ea intrigată. 

— Cum? 

Ridică nedumerită din umeri. 

— Nu ştiu... Continuă să ne iubească, însă gândurile lor sunt, 
să zicem, mai umane. Adică există niveluri, ştii doar, şi e greu 
de scormonit, pentru că sunt lucruri ascunse, lucruri pe care şi 
le ascund chiar şi faţă de ei înşişi. Nu sunt deschişi, aşa cum au 
fost înainte. Se gândesc la mâncare şi la gustul ei bun. O 
senzaţie extrem de puternică. Aproape că simţeam gustul 
plăcintelor. Dar nu-i la fel. 

Am avut o inspiraţie. 

— Câte minţi sunt acolo? 

— Patru, răspunse Lya. Legate cumva, presupun. Deşi nu... Se 
opri, confuză, şi clătină din cap: Adică, într-un fel, ei simt 
emoţiile celorlalţi aşa cum cred că faci tu. Nu însă gânduri, nici 
detalii. Eu îi puteam citi, însă ei nu se citesc unul pe celălalt. 
Fiecare este distinct. Când sunau clopotele, erau mai apropiaţi, 
dar întotdeauna au fost individualizaţi. 

Mă simţeam uşor dezamăgit. 

— Deci patru minţi. Nu una singură... 

— Mda. Patru. 

— Şi greeshka? 

Era cealaltă idee a mea. Dacă greeshka aveau mintea lor... 

— Nimic, răspunse Lya. Ca şi când aş fi citit o plantă sau o 
stofă. Nici măcar un „da - trăiesc”. 

Asta era deconcertant. Până şi animalele inferioare au o 
conştiinţă vagă a vieţii - ceea ce Talentele numesc „da - 
trăiesc” de obicei o scânteie slabă, simțită de un Talent major. 
Lya însă era un Talent major. 

— Să le vorbim, am propus. 

Ea încuviinţă şi ne-am îndreptat spre locul unde Membrii 
mestecau plăcintele. 

— Bună ziua! am rostit eu stângaci, întrebându-mă cum să-i 


interpelez. Vorbiţi cumva terrana? 

Trei dintre ei mă priviră nedumeriţi. Al patrulea însă, cel 
mititel, pe capul căruia greeshka era ca o cortină roşie, 
încuviinţă: 

— Da, spuse el cu voce subţire. 

Uitasem ce voiam să-l întreb, însă Lyanna îmi veni în ajutor. 

— Îi cunoşti pe Membrii care sunt oameni? întrebă ea. 

— Toţi Membrii sunt unul, zâmbi shkeenul. 

— Aha, am făcut eu. Da, da, dar nu cunoşti vreunul care arată 
ca noi? Adică, ştii... înalt, cu păr şi piele roz sau cafenie? 

Mă oprisem din nou, stângaci, întrebându-mă cât de bine ştia 
terrana bătrânul shkeen. 

Capul său se clătină dintr-o parte în cealaltă. 

— Membrii sunt cu toţii diferiţi, însă toţi sunt unul, toţi sunt 
profani. Necunoscătorii sunt ca tine. Vrei să devii Membru? 

— Nu, mulţumesc, i-am răspuns. Unde pot găsi un om 
Membru? 

Scutură iarăşi din cap. 

— Membrii cântă, sună şi umblă prin Oraşul sacru. 

Lya îl citise. 

— Nu ştie, îmi zise. Membrii rătăcesc, sunând din clopote. Nu 
există un traseu anume, nimeni nu ţine vreo socoteală. E 
absolut aleatoriu. Unii călătoresc împreună, alţii singuri, iar 
grupurile noi se formează ori de câte ori se întâlnesc alte 
grupuri mai mici. 

— Va trebui să căutăm... 

— Mâncaţi, rosti shkeenul. 

Scotoci în coş şi scoase două plăcinte aburinde. Puse una în 
palma mea şi alta în cea a Lyei. 

L-am privit neîncrezător. 

— Mulţumesc, i-am spus. 

Am apucat-o pe Lya cu mâna liberă şi am plecat împreună. 
Membrii zâmbiră în urma noastră şi începură să sune din 
clopote, îndată ce am ajuns la jumătatea străzii. 

Plăcinta îmi ardea degetele. 

— S-o mâncăm? am întrebat-o pe Lya. 

Ea muşcă din bucata ei. 

— De ce nu? Am mâncat aşa ceva şi aseară la restaurant, nu? 

În plus, sunt convinsă că Valcarenghi ne-ar fi prevenit dacă 
alimentele locale ar fi fost toxice. 


Avea dreptate, aşa încât, în timp ce mergeam, am înghiţit o 
bucată din plăcintă. Era fierbinte, cu adevărat fierbinte, fără să 
semene deloc cu ceea ce consumasem cu o seară în urmă. 
Plăcintele acelea fuseseră aurii, pufoase, aromate cu mirodenii 
de pe Baldur. Versiunea shkeeană era crocantă, iar din 
umplutura de carne picura grăsime şi-mi ardea gura. Era 
gustoasă şi-mi era foame, aşa că am terminat-o repede. 

— Ai mai citit altceva la el? am întrebat-o pe Lya între două 
muşcătuuri. 

Ea înghiţi şi încuviinţă. 

— Da. Era fericit, chiar mai mult decât ceilalţi. E mai bătrân. 
Se apropie de Reuniunea Finală şi e nerăbdător. 

Vorbea în stilul ei obişnuit; postefectele citirii Membrilor 
păreau să se fi estompat. 

— De ce? Va muri. De ce-i atât de fericit? 

— Mă tem că nu-şi analiza senzațiile, ridică din umeri Lya. 

Mi-am lins degetele de grăsime. Ne aflam la o intersecţie; 
shkeenii treceau pe lângă noi din toate direcţiile şi acum 
puteam auzi sunetele mai multor clopote, purtate de vânt. 

— Alţi Membri, am remarcat. Vrei să-i căutăm? 

— Ce crezi că o să găsim? Ceva ce nu ştim? Ne trebuie un 
Membru om. 

— Poate că acolo va fi şi vreun om. 

— Haide! mă privi Lya mustrător. Care sunt şansele? 

— Bine, am aprobat. Se făcuse târziu. Atunci, să ne 
întoarcem. Mâine-dimineaţă pornim mai devreme. În plus, 
probabil că Dino ne aşteaptă la masă. 


De data aceasta, cina a fost servită în cabinetul lui 
Valcarenghi, unde fuseseră aduse câteva piese suplimentare de 
mobilier. Se dovedi că birourile administraţiei se aflau cu un etaj 
mai jos, însă Dino prefera să-şi primească oaspeţii sus, unde 
puteau admira panorama spectaculoasă. 

Eram cinci: eu şi Lya, Valcarenghi şi Laurie, plus Gourlay. 
Laurie preparase totul, asistată de administrator. Am mâncat 
biftecuri din animale de pe Vechiul Pământ crescute pe Shkeea, 
plus o garnitură senzaţională de legume, incluzând ciuperci de 
pe Vechiul Pământ, seminţe de pe Baldur şi corniţe dulci 
shkeene. Lui Dino îi plăcea să experimenteze şi garnitura era 
una dintre invențiile lui. 


Lya şi cu mine am povestit cele întâmplate, întrerupţi doar de 
întrebările inteligente şi la obiect ale lui Valcarenghi. După cină, 
am băut Veltaar şi am pălăvrăgit. De data asta, întrebările au 
fost puse de Lya şi de mine, iar Gourlay a dat majoritatea 
răspunsurilor. Valcarenghi stătea pe o pernă, pe podea, cu un 
braţ în jurul lui Laurie şi cu un pahar de vin în cealaltă mână. Ni 
s-a spus că nu eram primele Talente care vizitam Shkeea. Nici 
primii care să afirme că shkeenii semănau cu oamenii. 

— Poate că asta înseamnă ceva, spuse Gourlay. Deşi, nu 
ştiu... În tot cazul, nu sunt oameni. Nu, dom'le! De pildă, sunt 
mult mai sociali. Construiesc oraşe de la începutul istoriei lor - 
dintotdeauna au stat în oraşe, înconjurându-se de alţi semeni. 
Cooperează în tot soiul de lucruri şi împart totul. De pildă, ei 
privesc comerţul ca fiind o distribuire mutuală. 

— Aici ai perfectă dreptate, râse Valcarenghi. Mi-am pierdut 
toată ziua la un contract cu un grup de fermieri care n-au mai 
cooperat cu noi până acum. Vă rog să mă credeţi, nu-i deloc 
uşor. Ne oferă tot ce le cerem, dacă n-au ei înşişi nevoie de 
lucrurile respective şi dacă nu i-a mai solicitat nimeni. Dar vor 
ca pe viitor să le dăm orice ne-ar cere. De fapt, aşteaptă asta ca 
fiind ceva normal. De fiecare dată când tratăm cu ei, avem de 
ales: ori le dăm un cec în alb, ori purtăm un număr interminabil 
de discuţii ce se termină cu faptul că ei sunt perfect convinşi de 
egoismul nostru. 

Lya nu era mulţumită. 

— Ce-i cu viaţa sexuală? întrebă ea. Din ce ai tradus astă- 
noapte, am rămas cu impresia că sunt monogami. 

— Relaţiile sexuale sunt cam confuze, răspunse Gourlay. Este 
o situaţie aparte. Vedeţi voi... a face dragoste înseamnă a 
împărţi totul cu partenerul şi este minunat să împarţi cu toţi. 
Totuşi, împărţirea trebuie să fie reală şi să aibă sens. Asta 
creează probleme. 

— Am studiat şi eu problema, interveni repede Laurie. 
Moralitatea shkeeană insistă că ei îi iubesc pe toti. Totuşi, ei nu 
pot face aşa, fiindcă sunt prea asemănători oamenilor, prea 
posesivi. Sfârşesc printr-o relaţie monogamă, deoarece a 
împărţi, în mod real, sexul cu o singură persoană este mai bine 
pentru ei decât un milion de relaţii fizice superficiale. Individul 
shkeean ideal împărtăşeşte relaţia sexuală cu oricine şi este la 
fel de profund în fiecare legătură, dar acesta e un ideal 


intangibil. 

— Parcă astă-noapte un shkeean se învinovăţea pentru că-şi 
înşelase nevasta, m-am încruntat eu. 

— Aşa-i, încuviinţă Laurie, însă vina consta în faptul că 
relaţiile extraconjugale îi reduseseră participarea alături de 
nevastă. Asta era trădarea. Dacă s-ar fi putut descurca fără a-şi 
răni soția, viaţa sexuală ar fi reprezentat realmente 
împărtăşirea dragostei, constituind o bonificaţie pentru el. 
Nevastă-sa ar fi fost mândră de soţul ei. E o realizare deosebită 
pentru un shkeean să reuşească o Reuniune multiplă şi sinceră. 

— lar una dintre cele mai mari crime pentru ei este să-l laşi 
pe un altul singur, adăugă Gourlay. Mă refer din punct de 
vedere emoţional. Fără să împartă cu nimeni... 

M-am gândit la asta în timp ce Gourlay continua să 
vorbească. Ne spuse că infracțiunile erau rare printre shkeeni. 
Lipseau complet crimele. În lunga lor istorie nu existau 
asasinate, torturi, închisori sau războaie. 

— Sunt o rasă fără ucigaşi, zise Valcarenghi. Asta poate 
explica un anumit lucru. Pe Vechiul Pământ, culturile cu 
procentul cel mai mare de sinucigaşi aveau şi cei mai puţini 
criminali. lar procentul de sinucideri al shkeenilor este de sută la 
sută. 

— Totuşi, ucid animale, am constatat eu. 

— Ele nu fac parte din Reuniune, replică Gourlay. Reuniunea 
cuprinde tot ceea ce gândeşte, iar făpturile care fac parte din ea 
nu pot fi ucise. Shkeenii nu omoară shkeeni, nici oameni sau 
greeshka. 

Lya mă privi, apoi se uită spre Gourlay. 

— Greeshka nu gândesc, murmură ea. Am încercat să-i citesc 
azi-dimineaţă şi n-am obţinut nimic, cu excepţia minţilor 
shkeenilor pe care se găsesc. Nici măcar un „da - trăiesc”. 

— Ştiam asta şi m-a surprins dintotdeauna, făcu Valcarenghi, 
ridicându-se în picioare. Se îndreptă spre bar, luă o sticlă de vin 
şi ne umplu paharele. Într-adevăr, un parazit fără gândire, totuşi 
care înrobeşte o rasă inteligentă cum sunt shkeenii. De ce? 

Vinul cel nou era bun ca o undă răcoroasă pe gâtlej. L-am 
băut şi am încuviinţat, amintindu-mi de euforia ce ne cuprinsese 
în cursul dimineţii. 

— Poate fi vorba despre droguri, am speculat. Poate că 
greeshka produc un drog ce oferă plăceri organice. Shkeenii i se 


supun doritori şi mor fericiţi. Bucuria lor este reală, credeţi-ne! 
Am simţit-o! 

Lyanna privi însă  neîncrezătoare, iar Gourlay clătină 
binevoitor din cap: 

— Nu, Robb. Nu-i asta. Am experimentat cu greeshka şi... 

Se opri, remarcându-mi sprâncenele ridicate. 

— Shkeenii cum au reacţionat? l-am întrebat. 

— Nu le-am spus. Sunt convins că n-ar fi fost deloc mulţumiţi. 
Greeshka este un animal, însă e Dumnezeul lor. Nu-i bine să te 
joci cu Dumnezeu, ştiţi doar... Multă vreme ne-am abținut, dar 
când Gustaffson s-a convertit, bătrânul Stuart a vrut să ştie 
totul. El a dat ordinul. N-am descoperit însă nimic. Niciun extract 
care să fi putut constitui un drog, nicio secreție, nimic! De fapt, 
shkeenii sunt singurii locuitori ai planetei care se supun cu atâta 
uşurinţă. Ştiţi, am prins un scheunător, l-am legat şi am lăsat un 
greeshka să se ataşeze de el. Apoi, peste câteva ore, i-am dat 
drumul. Era al naibii de furios, se agita şi zbiera, atacând 
creatura de pe capul lui. Şi-a zgâriat ţeasta până la os ca să 
scape de ea. 

— Poate că numai shkeenii sunt susceptibili, am încercat cu o 
ultimă şansă. 

— Nu-i aşa, zâmbi moale Valcarenghi. Mai suntem şi noi. 

In lift, Lya a fost ciudat de tăcută, aproape retrasă. Am 
presupus că se gândea la cele discutate. Insă, în clipa când uşa 
apartamentului se închise în urma noastră, se întoarse către 
mine şi mă cuprinse în braţe. 

l-am mângâiat părul castaniu şi moale, uşor surprins de 
îmbrăţişarea ei. 

— Hei, am murmurat, ce s-a-ntâmplat? 

Mă privi cu căutătura de vampir, ochi larg deschişi şi privire 
fulgerătoare. 

— lubeşte-mă, Robb, rosti ea precipitat. Te rog. lubeşte-mă, 
acum. 

Am zâmbit, însă era un zâmbet derutat, nu surâsul meu aşa- 
zis senzual. De obicei, când doreşte să facă dragoste, Lya este 
un drăcuşor răutăcios, dar acum părea îngrijorată şi vulnerabilă. 
Nu înţelegeam cauza. 

Nu era totuşi momentul să pun întrebări, aşa încât m-am 
abținut. Fără o vorbă, am tras-o spre mine, am sărutat-o apăsat 
şi am intrat împreună în dormitor. 


Şi am făcut dragoste, am făcut în mod adevărat dragoste, mai 
mult decât pot face sărmanii Normali. Ne-am unit trupurile într- 
unul singur şi am simţit-o pe Lya încordându-se, în clipa când 
mintea ei o căuta pe a mea. În timp ce ne mişcam împreună, m- 
am deschis către ea, înecându-mă în torentul de iubire, dorinţă 
şi teamă pe care îl revărsa. 

Apoi, la fel de iute cum începuse, se termină. Plăcerea ei mă 
scăldă într-un talaz uriaş şi roşu. M-am alăturat ei pe coama 
valului şi Lya se încleştă de mine, cu ochii strânşi, şi-l sorbi pe 
tot. 

După aceea, am rămas întinşi în întuneric, lăsând stelele 
Shkeei să-şi trimită razele prin ferestre. Lya se ghemui cu capul 
pe pieptul meu, în vreme ce o mângâiam. 

— A fost minunat, am rostit eu cu o voce adormită şi 
visătoare, zâmbind în bezna încărcată de stele. 

— Da, răspunse ea atât de încet, încât de-abia am putut s-o 
aud. Te iubesc, Robb, îmi şopti. 

— Înî, am încuviinţat. Şi eu te iubesc. 

Se trase de sub braţul meu, se rostogoli pe-o parte, îşi propti 
capul într-o palmă ca să mă vadă şi zâmbi. 

— Ştiu, îmi zise. Am citit-o. Mă iubeşti. Ştii şi cât de mult te 
iubesc eu, nu? 

— Sigur, am încuviinţat surâzând. 

— Vezi, suntem norocoşi. Normalii au la dispoziţie doar 
cuvintele. Sărmanii de ei! Cum să spună toate astea numai prin 
cuvinte? Cum pot să ştie? Sunt întotdeauna despărțiți unul de 
celălalt, încearcă să se atingă, dar nu reuşesc. Chiar când fac 
dragoste, chiar în clipele de extaz, rămân mereu despărțiți. 
Trebuie să se simtă foarte singuri. 

În cele ce spunea era ceva... neliniştitor. Am privit-o în ochii 
strălucitori şi fericiţi şi m-am gândit. 

— Poate, am pronunţat în cele din urmă, dar nu-i ceva rău 
pentru ei. Pur şi simplu, nu cunosc altă cale. Totuşi, încearcă, 
iubesc şi ei. Uneori, izbutesc să umple golul. 

— „Doar o privire şi un glas apoi, din nou, întuneric şi tăcere”, 
câtă Lya cu o voce tristă. Suntem norocoşi, nu-i aşa? Avem mult 
mai multe. 

— Suntem norocoşi, am îngânat-o. 

M-am întins ca s-o citesc. Mintea ei era un labirint de 
mulţumire, cu un iz uşor de nostalgie, de tânjală. Insă mai exista 


şi altceva, undeva adânc, ceva aproape dispărut acum, dar încă 
detectabil. 

M-am ridicat încet. 

— Hei! i-am spus. Te îngrijorează ceva. Mai devreme, când 
am intrat, erai speriată. Ce se-ntâmplă? 

— Nu ştiu nici eu, îmi răspunse. Vocea îi suna derutată şi într- 
adevăr i-am citit deruta. Mi-a fost frică, deşi nu pricep motivul. 
Cred că din cauza Membrilor. Mă gândesc întruna cât de mult 
mă iubeau. Nici măcar nu mă cunoşteau, dar mă iubeau atât de 
mult şi înțelegeau... era aproape ca între noi doi. M-a... nu ştiu... 
M-a zguduit. Ştii, nu credeam că voi putea fi iubită vreodată în 
felul ăsta de altcineva decât de tine. Şi erau atât de apropiați, 
atât de contopiţi... Mă simţeam singură atunci când ne tineam 
de mână şi vorbeam. Voiam să fiu aproape de tine în felul acela. 
După ce i-am văzut pe ei cum împart totul, m-am temut să fiu 
singură. Aveam senzaţia unui suflet gol. Era înfricoşător. 
Pricepi? 

— Pricep, i-am răspuns, atingând-o uşor cu palma şi cu 
mintea. Ințeleg. Noi doi ne înţelegem. Suntem împreună 
aproape la fel de mult ca ei - aşa cum Normalii nu pot fi 
niciodată. 

Lya încuviinţă, zâmbi şi mă strânse în braţe. Am adormit 
îmbrăţişaţi. 


Am visat din nou. Apoi iarăşi, odată cu venirea zorilor, 
memoria îmi fură visul. Era frustrant. Visul fusese plăcut, 
confortabil. II doream înapoi, deşi nu-mi aminteam nici măcar 
despre ce fusese vorba. Dormitorul nostru, scăldat în lumina 
dimineţii, părea o ruină în comparaţie cu splendorile viziunii 
mele pierdute. 

Lya se trezi mai târziu, cu altă migrenă. De data asta, avea 
pilulele la îndemână, pe noptieră. Făcu o grimasă şi înghiţi una. 

— S-ar putea să fie vinul shkeean, am reflectat eu. 
Metabolismul tău respinge ceva din compoziţia lui. 

Ea se acoperi cu pătura şi se strâmbă: 

— Ha! Aseară am băut Veltaar, nu-ţi mai aminteşti? Tata mi-a 
dat primul pahar de Veltaar pe când aveam nouă ani. Niciodată 
nu mi-a dat dureri de cap. 

— Excepţia confirmă... am început eu zâmbind. 

— Fără glumă. Mă doare rău. 


M-am oprit şi am încercat s-o citesc. Avea dreptate. O durea. 
Toată fruntea îi pulsa de durere. M-am retras iute, înainte de a 
mă molipsi. 

— Bine, am încuviinţat, iartă-mă. Totuşi, pilulele te vor ajuta. 
Între timp, avem treabă de făcut. 

Lya încuviinţă. Niciodată nu lăsa munca deoparte. 

A doua zi a însemnat o permanentă căutare. Ne-am trezit 
mult mai devreme, am dejunat iute cu Gourlay, apoi ne-am luat 
aerocarul de lângă Turn. De data asta, n-am mai coborât la 
marginea Oraşului. Voiam un Membru care să fie om şi pentru 
asta trebuia să cercetăm o arie largă. Aşezarea era cea mai 
mare pe care o văzuserăm vreodată, cel puţin ca întindere, iar 
cei o mie de oameni convertiți se pierdeau între milioanele de 
shkeeni, dintre care doar ceva mai puţin de jumătate erau 
Membri. 

Am menţinut vehiculul cât mai jos, urcând şi coborând 
colinele presărate cu domuri, provocând agitaţie pe străzile de 
sub noi. Desigur, shkeenii mai văzuseră aerocare, totuşi ele 
păstrau un iz de noutate, în special pentru copii, care încercau 
să fugă după noi. Ba chiar am speriat un scheunător, făcându-l 
să răstoarne căruciorul plin de fructe pe care-l trăgea. M-am 
simţit vinovat şi am ridicat aerocarul mai sus. 

Am zărit Membri prin tot oraşul, cântând, mâncând, 
mergând... şi sunând eternele clopote de bronz. Vreme de trei 
ore însă n-am văzut decât Membri shkeeni. Lya şi cu mine 
conduceam şi priveam pe rând. După emoţiile zilei anterioare, 
căutarea era monotonă şi obositoare. 

În cele din urmă, am găsit totuşi ceva: un grup mare de 
Membri, vreo zece, strânşi în jurul unui cărucior cu pâine. Doi 
erau mai înalţi decât ceilalţi. 

Am coborât aerocarul de cealaltă parte a colinei şi am mers 
către ei, lăsând vehiculul înconjurat de o ceată de copii. Când 
am ajuns, Membrii continuau să mănânce. Opt erau shkeeni, de 
diferite înălţimi şi culori, cu greeshka pulsându-le pe capete. 
Ceilalţi doi erau oameni. 

Purtau mantiile roşii şi lungi ale localnicilor şi aveau aceleaşi 
clopote. Unul dintre ei era un bărbat înalt cu piele flască, de 
parcă recent slăbise mult. Avea păr alb şi creţ, un zâmbet larg şi 
o mulţime de riduri în jurul ochilor. Celălalt era slăbuţ, mai mic 
şi cu un nas coroiat, aducând cu o nevăstuică. 


Amândoi purtau greeshka pe cap. Parazitul de pe cel slăbuţ 
era de mărimea unui neg, pe când celălalt avea un exemplar 
uriaş, care-i cobora dincolo de umeri, dispărând sub robă. 

Nu ştiu cum, dar de data asta era hidos. 

Lyanna şi cu mine am pornit spre ei, încercând să surâdem şi 
să nu citim... cel puţin la început. Zâmbiră când ne văzură, apoi 
ne salutară cu mâna. 

— Bună ziua! rosti bucuros nevăstuică. Nu v-am mai văzut. 
Sunteţi nou-veniţi pe Shkeea? 

Mă luase pe nepregătite. Aşteptasem o formulă mistică de 
întâmpinare sau, eventual, o tăcere totală. Bănuisem că oamenii 
convertiți intenţionaseră să devină semishkeeni. 

Greşisem. 

— Mai mult sau mai puţin, i-am răspuns şi l-am citit. 

Era într-adevăr încântat să ne vadă şi radia fericire. 

— Am fost angajaţi să vorbim cu cei ca tine, am continuat eu, 
hotărât să fiu sincer. 

Nevăstuica zâmbi mai mult decât credeam c-o putea face. 

— Sunt Membru şi sunt fericit, spuse el. Imi face plăcere să 
vorbim. Mă numesc Lester Kamenz. Ce vrei să ştii, frate? 

Lângă mine, Lya se încordă. Am lăsat-o să citească în 
profunzime, iar eu am întrebat. 

— Când te-ai convertit la Cult? 

— Cult? repetă Kamenz. 

— Reuniunea. 

El a încuviinţat şi m-a izbit similaritatea grotescă dintre 
mişcarea sa şi cea a shkeenului bătrân pe care-l întâlnisem cu o 
zi înainte. 

— Am fost dintotdeauna în Reuniune. Voi sunteţi în Reuniune. 
Tot ce gândeşte există în Reuniune. 

— Unii dintre noi n-am ştiut asta, am comentat. Dar tu? Când 
ţi-ai dat seama că eşti în Reuniune? 

— Acum un an, după timpul Vechiului Pământ. Am fost primit 
în rândurile Membrilor doar de câteva săptămâni. Să fii Membru 
este minunat. Sunt fericit. Voi umbla pe străzi şi voi cânta din 
clopote până la Reuniunea Finală. 

— Cu ce te ocupai înainte? 

— Înainte? se încruntă el. Cândva, lucram cu maşinile. Cu 
calculatoarele, în Turn. Viaţa mea era însă goală, frate. Nu ştiam 
că sunt în Reuniune şi eram singur. Aveam doar maşinile, 


maşini reci. Acum sunt Membru, acum... se gândi puţin... nu 
sunt singur. 

Am citit în el şi am găsit bucurie, alături de dragoste. Exista 
însă şi o durere, amintirea vagă a unor dureri trecute, 
înţepătura unor amintiri nedorite. Se topiseră oare? Poate că 
darul făcut de greeshka victimelor sale era uitarea, odihna dulce 
a minţit şi sfârşitul luptei. Poate... 

M-am hotărât să încerc ceva. 

— Creatura de pe capul tău, am rostit tăios, este un parazit. 
Îţi bea sângele chiar în clipa asta, hrănindu-se cu el. Pe măsură 
ce va creşte, va lua tot mai multe din lucrurile de care tu a; 
nevoie ca să trăieşti. În cele din urmă, va începe să-ţi mănânce 
țesuturile. Înţelegi? Se va hrăni cu tine. Nu ştiu cât va fi de 
dureros, însă, indiferent ce vei simţi, în cele din urmă vei muri. 
Asta dacă nu te întorci chiar acum la Turn, pentru ca s-o 
îndepărteze chirurgii. Sau, poate, ţi-o scoţi singur. De ce nu- 
ncerci? Apucă de ea şi trage. Dă-i drumul! 

La ce mă aşteptasem? La furie? La oroare? La dezgust? N-am 
avut parte de nimic din toate astea. Kamenz băgă altă bucată 
de pâine în gură, îmi zâmbi şi tot ce am putut citi a fost 
dragoste, bucurie şi puţină milă. 

— Greeshka nu omoară, vorbi el în cele din urmă. Greeshka 
dă fericirea şi bucuria Reuniunii. Doar cei care nu-l au pe 
greeshka mor. Ei sunt... singuri. O, singuri pe vecie! 

Ceva în mintea lui tremură de o teamă bruscă, dar dispăru 
iute. 

Am privit-o pe Lya. Continua să citească, încordată şi cu ochi 
duri. Mi-am întors privirea şi am căutat să formulez altă 
întrebare. Deodată însă Membrii începură să sune. Unul dintre ei 
dădu tonul, clătinând un clopot în sus şi în jos, şi producând un 
singur dangăt ascuţit. Apoi mişcă cealaltă mână, din nou prima, 
a doua, un alt Membru i se alătură, apoi altul până când toţi 
sunau, iar cântecul clopotelor îmi izbea urechile, în timp ce 
bucuria, dragostea şi emoţiile lor îmi asaltau iarăşi mintea. 

Am zăbovit ca să le savurez. Acolo exista o iubire ce-ţi tăia 
răsuflarea - aproape înspăimântătoare în intensitate şi dogoare 
-, dublată de atâta dăruire, bucurându-te şi minunându-te, încât 
părea o tapiserie uriaşă de emoţii şi sentimente ce te mângâiau 
şi te calmau. Ceva li se întâmpla Membrilor atunci când sunau 
clopotele, ceva îi atingea, îi înălța şi-i aureola, ceva ciudat şi 


măreț, un lucru pe care simplii Normali nu-l puteau sesiza. Eu 
însă nu eram un Normal. Puteam auzi. 

M-am retras încet, cu părere de rău. Kamenz şi celălalt om 
sunau acum cu vigoare, cu zâmbete largi şi ochi scânteietori ce 
le transfigurau chipurile. Lyanna continua să citească, încordată. 
Gura îi era uşor deschisă şi tremura încet. 

Am cuprins-o cu braţul şi am aşteptat, ascultând răbdător 
muzica. Lya citea. După câteva minute, am scuturat-o uşor. Se 
întoarse şi mă privi cu ochi duri, distanţi, apoi clipi. Ochii i se 
măriră şi reveni la normal, scuturând din cap şi încruntându-se. 

Derutat, am citit-o. Era straniu. O ceaţă de sentimente ca un 
vârtej, un amestec dens şi mişcător de emoţii pe care nu 
reuşeam să le numesc. Indată ce i-am pătruns în minte, m-am 
rătăcit, am fost pierdut şi nesigur. Undeva, în ceaţă, exista un 
hău nesfârşit ce aştepta să mă înghită. Aşa cel puţin simţeam 
eu. 

— Lya, am rostit. Ce se-ntâmplă? 

Clătină iarăşi din cap şi privi după Membri cu o expresie în 
care se citea atât nostalgia, cât şi frica. Am repetat întrebarea. 

— Nu... nu ştiu, făcu ea. Robb, nu mai vreau să vorbim acum. 
Să mergem. Am nevoie de timp ca să mă gândesc. 

— Bine, am aprobat. 

Ce însemnau toate astea? Am prins-o de mână şi am ocolit 
încet colina, ajungând la panta unde lăsasem aerocarul. Copiii îl 
escaladaseră din toate părţile. l-am alungat, râzând. Lya rămase 
locului, cu ochii pierduţi. Aş fi vrut s-o citesc din nou, dar 
simţeam cumva că i-aş fi încălcat intimitatea. 

Am decolat şi am pornit spre Turn, de data asta zburând mai 
sus şi mai repede. Eu pilotam, iar Lya stătea lângă mine, privind 
în gol. 

— Ai obţinut ceva folositor? am întrebat-o, căutând s-o readuc 
cu gândurile la misiune. 

— Da. Nu. Poate, răspunse ea distrată, ca şi când numai o 
parte a ei vorbea cu mine. Le-am citit viaţa amândurora. Nimic 
grozav. Un omuleţ urât, cu o personalitate urâtă, fără prieteni, 
fără viaţă sexuală, fără nimic. Trăia singur, îi evita pe shkeeni, 
nu-i plăceau. De fapt, nu-i plăceau nici oamenii. Totuşi, cumva, 
Gustaffson l-a citit. A ignorat răceala lui Kamenz, glumele 
răutăcioase, atacurile tăioase. Nu s-a răzbunat, ştii? După un 
timp, Kamenz a ajuns să-l placă, să-l admire. N-au fost niciodată 


prieteni în adevăratul sens al cuvântului, însă Gustaffson era 
fiinţa cea mai apropiată de el. 

Se opri brusc. 

— Aşa că s-a convertit cu Gustaffson? am anticipat, privind-o 
iute. Ochii continuau să-i rătăcească. 

— Nu, nu de la început. Îi era încă frică, se temea de shkeeni 
şi-l îngrozea greeshka. Mai târziu însă, când Gustaffson plecase, 
a început să-şi dea seama cât de goală îi era viaţa. Lucra toată 
ziua cu oameni care-l dispreţuiau şi cu maşini cărora nu le păsa, 
apoi, nopţile, stătea singur, citind şi privind holospectacole. Nu 
trăia cu adevărat. Abia dacă-i percepea pe oamenii din jurul său. 
În cele din urmă, s-a dus să-l caute pe Gustaffson şi s-a 
convertit. Acum... 

— Acum...? 

— E fericit, Robb, răspunse ea după o ezitare îndelungată. E 
realmente fericit. Pentru prima dată în viaţa lui. Înainte nu ştia 
ce este dragostea. Acum îl copleşeşte. 

— Ai găsit multe... 

— Da. 

Aceeaşi voce distrată, aceeaşi privire pierdută. 

— Era deschis, continuă Lya. Existau mai multe niveluri, dar 
nu era greu să scormoneşti, aşa cum e de obicei... parcă 
barierele îi slăbeau, aproape prăbuşindu-se... 

— Şi celălalt tip? 

Ciocăni în bordul de comandă, privindu-şi doar mâna. 

— Celălalt? Celălalt era Gustaffson... 

Brusc, asta păru s-o trezească, să redevină Lya pe care o 
ştiam şi o iubeam. Clătină din cap, mă privi, iar glasul şovăielnic 
i se schimbă într-un torent de cuvinte. 

— Robb, fii atent, acela era Gustaffson! E Membru de peste 
un an şi săptămâna viitoare va merge la Reuniunea Finală. 
Greeshka l-a acceptat şi el o doreşte, înţelegi? Pur şi simplu o 
doreşte şi... şi... o, Robb, e pe moarte! 

— Adică va muri peste o săptămână. 

— Nu. Adică da, însă nu la asta mă refeream. Pentru el, 
Reuniunea Finală nu înseamnă moartea. El crede în ea - în toată 
această religie. Greeshka este zeul lui şi i se va alătura. Dar şi 
înainte era pe moarte. Are Ciuma Lentă, Robb. E un caz 
incurabil. Îl mănâncă pe dinăuntru de mai bine de cincisprezece 
ani. A contractat-o pe Coşmar, în mlaştini, unde i-a murit 


familia. Deşi nu-i o planetă pentru oameni, el a activat acolo ca 
administrator al unei baze de cercetări - o funcţie pe termen 
scurt. Ai lui locuiau pe Thor, erau doar în vizită, însă nava a 
suferit un accident. Gustaffson, înnebunit, a încercat să ajungă 
la ei, dar costumele pe care le-a luat erau defecte şi sporii le-au 
penetrat. În plus, când a ajuns, muriseră cu toţii. A suferit 
îngrozitor, Robb. Atât din cauza Ciumei Lente, cât mai ales de 
pierderea familiei. Îi iubea realmente, iar după accident n-a mai 
fost niciodată acelaşi om. | s-a încredinţat Shkeea, ca o 
recompensare, ca să nu se mai gândească la grozăvie, dar n-a 
putut uita nimic. Am văzut totul, Robb. Era o imagine 
extraordinar de vie. N-o poate uita. Copiii se aflau în navă, 
protejaţi înapoia pereţilor, însă sistemul de supravieţuire s-a 
defectat şi au murit. Nevasta lui, însă... o, Robb!... a luat un 
costum şi a încercat să plece după ajutor, iar afară erau 
creaturile acelea, şerpii uriaşi de pe Coşmar... 

Am înghiţit în sec, simțind greață. 

— Viermii-mâncători, am şoptit. ` 

Citisem despre ei şi văzusem holo-uri. Imi puteam imagina 
tabloul citit de Lya în memoria lui Gustaffson şi nu era deloc 
plăcut. Mă simţeam aproape bucuros că nu aveam Talentul ei. 

— Erau ghiftuiţi când Gustaffson a ajuns acolo. Ştii... i-a 
omorât cu arma cu ultrasonice. 

Am clătinat din cap. 

— N-aş fi crezut că astfel de lucruri s-au întâmplat într-adevăr. 

— Nu, răspunse Lya. Nici lui Gustaffson nu-i venea să creadă. 
Fuseseră atât... atât de fericiți înainte de asta, înainte de 
nenorocirea de pe Coşmar. Îşi iubea nevasta şi erau cu adevărat 
apropiaţi, iar cariera lui fusese strălucită. Ştii, n-ar fi trebuit să 
meargă pe planetă. Acceptase postul pentru că era o provocare, 
pentru că nimeni altul nu l-ar fi luat. Asta-i alt lucru care-l roade. 
Şi-şi aminteşte întruna. El... ei... vocea Lyei se poticni. Ei 
credeau că sunt norocoşi... 

Nu mai aveam ce spune. Am rămas tăcut şi am pilotat, 
gândindu-mă, simțind o versiune aproximativă, diluată a ceea 
ce trebuie să fi fost durerea lui Gustaffson. După un timp, Lya 
reluă cu glas moale, încet şi gânditor. _ 

— Totul exista acolo, Robb. El însă se simţea împăcat. Işi 
amintea totul, inclusiv cât a suferit, dar nu-l mai obseda ca 
altădată. Îi părea doar rău că ei nu-l însoțeau. Îi părea rău că 


muriseră fără Reuniunea Finală. Aproape ca shkeeana aceea, ți- 
o aminteşti? Cea de la Adunare? Cu fratele ei? 

— Mi-o amintesc. 

— Exact aşa. lar mintea îi era deschisă. Mai mult ca a lui 
Kamenz... mult mai mult. Când suna din clopote, toate nivelurile 
îi dispăreau şi totul era chiar la suprafaţă - toată dragostea, 
durerea... totul. Întreaga lui viaţă, Robb. Pentru o clipă, mi-a 
împărtăşit întreaga lui viaţă. Şi toate gândurile... văzuse 
peşterile Reuniunii... a coborât o dată, acolo, înainte de 
convertire. Am... 

Altă tăcere ce se lăsă peste noi, întunecând aerocarul. Ne 
apropiam de marginea Oraşului shkeean. In faţa noastră, Turnul 
spinteca bolta, strălucind în soare. Incepuseră să se vadă 
domurile şi arcadele sclipitorului oraş omenesc. 

— Robb, rosti Lya. Opreşte aici. Ştii, vreau să mă gândesc. 
Întoarce-te fără mine. Vreau să umblu puţin printre shkeeni. 

Am privit-o, încruntându-mă: 

— Să umbli? Este o distanţă mare până la Turn, Lya. 

— N-o să se întâmple nimic. Te rog. Lasă-mă singură să pot 
cugeta la toate acestea. 

Am citit-o. Ceaţa gândurilor revenise, mai densă ca oricând, 
vrâstată de culorile spaimei. 

— Eşti sigură? am întrebat-o. Eşti speriată, Lyanna. De ce? Ce 
s-a întâmplat? Viermii-mâncători sunt departe. 

Mă privi chinuită. 

— Te rog, Robb. 

Nu ştiam ce altceva să fac, aşa încât am oprit. 


Pe drumul de întoarcere, am reflectat. La spusele Lyannei şi la 
cele citite de ea, la Kamenz şi Gustaffson. Am căutat să mă 
concentrez asupra problemei pe care trebuia s-o rezolvăm. Am 
încercat să nu mă gândesc la Lya şi la ceea ce o frământa. Mi- 
am zis că lucrurile se vor rezolva de la sine. 

Întors la Turn, n-am pierdut timpul. Am mers direct la 
cabinetul lui Valcarenghi. L-am găsit singur, dictând într-un 
aparat pe care-l închise când am intrat. 

— Bună, Robb, începu el. Unde-i Lya? 

— Se plimbă. Vrea să se gândească. M-am gândit şi eu şi cred 
că-ţi pot da un răspuns. 

Işi ridică sprâncenele, aşteptând. 


— L-am găsit pe Gustaffson, am rostit aşezându-mă, şi Lya l-a 
citit. Cred că-i limpede de ce s-a convertit. Pe dinăuntru, era un 
om distrus, indiferent cât de mult zâmbea. Greeshka a însemnat 
sfârşitul durerilor lui. Îl însoţeşte un alt convertit, un anume 
Lester Kamenz - tot un individ chinuit, un om singur care nu 
avea pentru ce trăi. De ce nu s-ar fi convertit? Verifică-i şi pe 
ceilalţi care au îmbrăţişat Cultul şi fac prinsoare că vei găsi o 
legătură. Cei mai pierduţi şi mai vulnerabili, rataţii, izolaţii - 
aceia s-au îndreptat spre Reuniune. 

— Bine, sunt de acord, încuviinţă Valcarenghi. Psihologii noştri 
au intuit lucrul ăsta de mult timp. Totuşi, nu acesta este 
răspunsul. Bineînţeles, luaţi în ansamblu, convertiţii reprezintă 
nişte cazuri speciale, nu neg asta. Dar de ce să-şi caute refugiu 
în Cultul Reuniunii? Psihologii n-au putut oferi un răspuns. la-l pe 
Gustaffson... Te rog să mă crezi, era un tip tare. Nu l-am 
cunoscut personal, însă i-am urmărit cariera. A avut nişte 
posturi foarte grele. Pe multe le-a acceptat tocmai din motivul 
ăsta. Ar fi putut ocupa funcţii liniştite, dar nu-l interesau. Am 
auzit de accidentul de pe Coşmar. Într-un fel, este un caz 
celebru. Phil Gustaffson nu era însă bărbatul care să se lase 
înfrânt, nici chiar de o asemenea tragedie. Din ceea ce-mi spune 
Nelse, şi-a revenit foarte repede. A venit pe Shkeea şi, 
realmente, a pus lucrurile la locul lor, făcând ordine în haosul 
lăsat de Rockwood. El a fost iniţiatorul primului contract 
comercial şi i-a făcut pe shkeeni să înţeleagă ce vrem, ceea ce 
nu-i deloc uşor. Era aşadar un om competent, talentat, care îşi 
făcuse o carieră din a înfrânge dificultăţile şi a-i conduce pe 
oameni. A trecut printr-un coşmar personal, însă acesta nu l-a 
îngenuncheat. Era mai echilibrat ca oricând. Şi, deodată, se 
întoarce spre Cultul Reuniunii şi acceptă o sinucidere grotescă. 
De ce? Spui că pentru a scăpa de durere? E o teorie interesantă, 
dar mai există şi alte moduri de a pune capăt durerii. Între 
Coşmar şi greeshka au trecut mulţi ani. În tot acest interval, 
Gustaffson n-a fugit dinaintea durerii. Nu s-a apucat de băutură, 
de droguri sau alte modalităţi obişnuite de evadare din realitate. 
N-a plecat pe Vechiul Pământ, pentru ca un psiholog-psihiatru 
să-l curețe de amintiri - şi, crede-mă, ar fi putut s-o obţină 
gratuit dacă ar fi vrut. După accidentul de pe Coşmar, Biroul 
Coloniilor ar fi făcut orice pentru el. A mers mai departe, şi-a 
înghiţit durerea, a reconstruit. Ca deodată, brusc, să se 


convertească. Da, fără îndoială, durerea l-a făcut mai vulnerabil. 
Însă altceva l-a atras, ceva ce-i oferea Reuniunea, ceva ce nu 
putea găsi în vis sau în ştergerea memoriei. Acelaşi lucru este 
valabil pentru Kamenz şi pentru ceilalţi. Aveau alte variante, 
alte căi de a spune „nu” vieţii. Le-au ignorat. În schimb, au ales 
Reuniunea. Înţelegi ce vreau să zic? 

Înţelegeam, bineînţeles. Răspunsul meu nu fusese deloc o 
soluţie şi mi-am dat seama. Dar şi Valcarenghi greşea în unele 
aspecte. 

— Da, am răspuns. Cred că va mai trebui să cercetăm. Am 
zâmbit uşor. Mai este totuşi ceva. De fapt, Gustaffson nu şi-a 
înfrânt niciodată durerea. Lya a fost foarte clară în privinţa asta. 
Suferinţa a stat tot timpul înlăuntrul lui, rozându-l. N-a lăsat-o 
însă să iasă de acolo. 

— Asta-i o victorie, nu? zise Valcarenghi. Dacă-ţi ascunzi atât 
de bine rănile, încât nimeni să nu ştie de ele... 

— Nu ştiu. Nu cred. Oricum... există şi un alt amănunt. 
Gustaffson are Ciuma Lentă. E pe moarte. O duce aşa de ani 
întregi. 

Expresia administratorului se schimbă pentru o clipă: 

— Asta nu ştiam, însă îmi susţine ipoteza. Am citit că optzeci 
la sută dintre victimele Ciumei Lente optează pentru eutanasie, 
dacă se află pe o planetă unde procedura este legală. 
Gustaffson era administratorul planetar. Ar fi putut s-o 
legalizeze. Dacă a refuzat atâţia ani sinuciderea, de ce s-o 
aleagă tocmai acum? 

La întrebarea asta, n-aveam niciun răspuns. Lyanna nu mi-l 
dăduse, dacă îl cunoştea. Nu ştiu unde puteam găsi unul, doar 
dacă... 

— Peşterile, am rostit brusc. Peşterile Reuniunii. Trebuie să 
asistăm la o Reuniune Finală. Probabil că acolo se întâmplă ceva 
care să justifice convertirile. Dă-ne o şansă să vedem despre ce- 
i vorba. 

— Bine, zâmbi Valcarenghi. Asta se poate aranja. Mă 
aşteptam să se ajungă aici. Totuşi, te previn că nu-i deloc 
plăcut. Am coborât şi eu acolo, aşa încât ştiu despre ce vorbesc. 

— E în regulă. Dacă tu crezi că citirea lui Gustaffson a fost 
plăcută, ar fi trebuit s-o vezi pe Lya după ce terminase. Acum 
încearcă să uite totul. 

Asta, după părerea mea, fusese ceea ce o tulburase. 


— Reuniunea Finală, am continuat, nu poate fi mai groaznică 
decât amintirile de pe Coşmar. 

— Atunci, e-n regulă. O să aranjez pentru mâine. Bineînţeles, 
o să vin şi eu. Nu vreau să risc să vi se întâmple ceva. 

Am încuviinţat. Valcarenghi se ridică. 

— Perfect, adăugă el. Până atunci, să ne gândim la lucruri mai 
plăcute. Ai vreun plan pentru cină? 


Am ajuns într-o imitație de restaurant shkeean, administrat 
de oameni, împreună cu Gourlay şi Laurie Blackburn. Am 
conversat mai mult generalităţi: sport, politică, arte, anecdote şi 
alte lucruri de soiul ăsta. Cred că toată seara n-a existat nici 
măcar o singură referire la shkeeni sau la greeshka. 

Când am revenit în apartament, am găsit-o pe Lyanna 
aşteptându-mă. Era în pat şi citea un volum din bibliotecă, o 
carte de poezii de pe Vechiul Pământ. Ridică ochii. 

— Bună, am spus. Cum a fost plimbarea? 

— Lungă. Un zâmbet îi înflori pe chipul palid, apoi dispăru. Am 
avut însă vreme să mă gândesc. La după-amiaza de astăzi, la 
ziua de ieri, la Membri... Şi la noi. 

— La noi? 

— Robb, mă iubeşti? 

Pusese întrebarea pe un ton normal, însă cu un glas plin de 
curiozitate. Ca şi cum n-ar fi ştiut. Ca şi cum, într-adevăr n-ar fi 
ştiut. 

M-am aşezat pe pat, i-am luat mâna şi am încercat să surâd. 

— Bineînţeles, am răspuns. Tu ştii asta, Lya. 

— Da. Aşa-i. Mă iubeşti, Robb, mă iubeşti cu adevărat. Atât 
cât poate iubi un om. Dar... 

Se opri. Clătină din cap, închise cartea şi suspină: 

— Dar suntem încă departe, Robb. Suntem încă departe. 

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

— Despre după-amiaza de azi. Am fost atât de zăpăcită şi de 
speriată. Nu eram sigură de ce, şi atunci m-am gândit. Când i- 
am citit, Robb... am fost acolo, cu Membrii, împărtăşind 
dragostea lor. Realmente, am fost acolo. ŞI... nu mai voiam să 
ies. Nu voiam să-i părăsesc, Robb. Când am făcut-o, m-am 
simţit izolată, cu rădăcinile tăiate. 

— E vina ta, am murmurat. Am încercat să-ţi vorbesc. Erai 
însă prea cufundată în gânduri. 


— Să vorbim? La ce-i bun vorbitul? Bănuiesc că-i un fel de 
comunicare, dar chiar aşa să fie? Aşa crezusem şi eu, până nu 
mi-a fost educat Talentul. După aceea, cititul minţilor părea să 
fie adevărata comunicare, modul real în care poţi ajunge la altă 
persoană, la cineva ca tine. Acum însă nu mai sunt sigură. 
Membrii - când sunau din clopote - erau atât de împreună, 
Robb. Toţi erau legaţi între ei. Aproape ca noi, atunci când 
facem dragoste. Şi, de asemenea, se iubeau unul pe celălalt. Ne 
iubeau şi pe noi, extraordinar de intens... Am simţit... nu ştiu... 
Dar Gustaffson mă iubeşte la fel de mult ca tine. Nu... Mă 
iubeşte mai mult. 

Era palidă când a rostit cuvintele astea, cu ochii largi, pierduţi 
şi însinguraţi. Am simţit un fior brusc, ca un vânt rece, 
răvăşindu-mi sufletul. N-am spus nimic. Am privit-o şi mi-am 
umezit buzele. Şi am sângerat. 

Cred că îmi zări durerea din ochi. Sau o citi. Se întinse şi-mi 
mângâie mâna. 

— Robb, te rog... Nu vreau să te fac să suferi. Nu eşti numai 
tu. Este vorba despre noi toţi. Ce avem noi, în comparaţie cu ei? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Lya. 

Jumătate din mine voia să plângă în hohote. Cealaltă 
jumătate dorea să urle. Le-am înfrânat pe amândouă şi mi-am 
păstrat glasul potolit. Pe dinăuntru însă nu eram potolit, nu 
eram deloc potolit. 

— Mă iubeşti, Robb? 

Din nou. Visătoare. 

— Da! 

Aprig. O provocare. 

— Ce înseamnă asta? întrebă ea. 

— Ştii şi tu ce înseamnă. La naiba, Lya, gândeşte-te! 
Aminteşte-ţi tot ce am avut, tot ce am împărţit împreună. Asta 
înseamnă dragostea, Lya. Asta! Noi suntem cei norocoşi, îţi 
aduci aminte? Ai spus-o chiar tu. Normalii au doar atingerea, 
glasul, şi înapoi în bezna lor. Abia se pot găsi unul pe celălalt. 
Sunt singuri. Pe vecie! Orbecăie... încearcă, mereu şi mereu, să 
evadeze din izolarea lor, dar eşuează de fiecare dată. Nu însă şi 
noi. Noi am găsit calea, ne cunoaştem unul pe celălalt atât cât 
va putea vreodată un om să-l cunoască pe un altul. Nu există 
nimic care nu ţi-aş spune sau n-aş împărţi cu tine. Am spus asta 
şi-nainte şi ştii că-i adevărat, o poţi citi în mine. Asta-i 


dragostea, la dracu'! Nu-i aşa? 

— Nu ştiu, răspunse ea cu glas trist şi înăbuşit. 

Fără niciun zgomot, fără un suspin măcar, începu să plângă. 
Apoi, cu lacrimile şiroind pe obraji, rosti: 

— Poate că da - poate că asta înseamnă dragoste. Aşa am 
crezut şi eu, întotdeauna. Acum însă nu mai ştiu. Dacă ceea ce 
există între noi doi este dragoste, atunci cum se numeşte ceea 
ce am simţit azi după-amiază, ceea ce am atins şi am 
împărtăşit? O, Robb, şi eu te iubesc, ştii doar! Incerc să împart 
cu tine. Vreau să împart ceea ce citesc, ceea ce simt. Dar nu 
pot. Nu suntem legaţi. Nu te pot face să înţelegi. Eu sunt aici, tu 
eşti acolo, ne putem atinge, putem face dragoste şi putem 
vorbi, însă tot nu suntem laolaltă. Înţelegi? Înţelegi? Sunt 
singură. lar în după-amiaza asta n-am mai fost. 

— Nu eşti singură, la dracu’! am izbucnit brusc. Sunt aici. l-am 
strâns mâinile. Simţi? auzi? Nu eşti singură! 

— Vezi că nu-nţelegi? clătină ea din cap. Şi n-am cum să te 
fac să-nţelegi. Ai spus că ne cunoaştem unul pe celălalt atât cât 
un om poate cunoaşte un altul. Ai dreptate. Dar cât de mult se 
pot cunoaşte oamenii între ei? Nu sunt, de fapt, cu toţii izolaţi? 
Fiecare, singur, într-un univers imens, întunecat şi pustiu? Ne 
păcălim pe noi înşine, când ne gândim că acolo mai există 
cineva. Sfârşitul, sfârşitul rece şi însingurat ne găseşte numai pe 
noi, singuri, în beznă. Eşti acolo, Robb? Cum pot eu să ştiu? Vei 
muri cu mine, Robb? Şi atunci, vom fi împreună? Acum suntem 
împreună? Spui că suntem mai norocoşi decât Normalii. Am zis- 
o şi eu. Ei au doar atingerea şi glasul, nu-i aşa? De câte ori am 
repetat asta? Dar noi ce avem? Atingerea şi, poate, două 
glasuri. N-ajunge. Mi-e frică. Mi s-a făcut frică. 

Începu să suspine. Instinctiv, m-am întins, am cuprins-o în 
braţe şi am mângâiat-o. Am rămas tăcuţi, în timp ce ea plângea 
la pieptul meu. Am citit-o iute şi i-am simţit durerea, 
singurătatea, dorinţa, toate învolburate într-o furtună întunecată 
de spaimă. Şi, deşi o atingeam, o mângâiam şi-i şopteam - 
mereu şi mereu - că va fi bine, că eram cu ea, că nu era 
singură, ştiam că nu va fi îndeajuns. Intre noi apăruse brusc o 
prăpastie, un hău întunecat care creştea întruna, iar eu nu mă 
pricepeam să clădesc o punte. Lya, Lya mea plângea şi avea 
nevoie de mine, eu la rându-mi aveam nevoie de ea, însă n-o 
puteam ajunge. 


Atunci mi-am dat seama că plângeam. 

Am stat îmbrăţişaţi, în tăcere, aproape o oră. În cele din urmă, 
lacrimile au secat. Lya îşi lipi trupul de mine atât de strâns, încât 
abia mai puteam respira, iar eu i-am răspuns îmbrăţişării. 

— Robb, şopti ea. Ai spus... ai spus că noi, într-adevăr, ne 
cunoaştem unul pe celălalt. Ai repetat mereu lucrul ăsta. Şi, 
uneori, spui că eu sunt exact ceea ce-ţi trebuie, că sunt 
perfectă. 

Am încuviinţat, dorind să cred. 

— Aşa-i. 

— Nu, făcu ea, poticnindu-se, silind cuvântul, luptându-se să-l 
pronunţe. Nu-i aşa. Te citesc, da. Aud cuvintele cum ţi se învârt 
în minte atunci când formezi o frază înainte s-o rosteşti. Te aud 
cum te dispreţuieşti, când faci vreo prostie. Şi-ţi văd amintirile, 
unele amintiri, retrăindu-le împreună cu tine. Toate sunt însă la 
suprafaţă, Robb, vârful aisbergului. Dedesubt e mult mai mult 
din tine. jumătăţi de gânduri ce plutesc şi pe care nu le pot 
prinde. Emoţii pe care nu le ştiu numi. Pasiuni pe care ţi le 
înfrânezi şi amintiri de care nici tu nu mai ai habar. Uneori pot 
ajunge la nivelul acela. Uneori... Dacă lupt până la epuizare. 
Când ajung însă acolo, ştiu - știu - că dedesubt există a/t nivel. 
Şi altul, şi altul, mai jos, tot mai jos. Nu le pot ajunge, Robb, deşi 
fac parte din tine. Nu te cunosc. Nu te pot cunoaşte. Nici chiar 
tu însuţi nu te poţi cunoaşte, înţelegi? Cât despre mine - tu mă 
cunoşti? Nu. Ba chiar mai puţin. Ştii ceea ce-ţi spun eu şi eu îţi 
spun adevărul, dar poate că nu pe de-a-ntregul. Îmi citeşti 
emoţiile, sentimentele superficiale - durerea unui deget lovit, un 
fulger de enervare, plăcerea pe care o simt când facem 
dragoste. Asta înseamnă că mă cunoşti? Dar nivelurile şi 
subnivelurile mele? Dar lucrurile pe care nici eu nu le ştiu? Le 
cunoşti tu? Cum, Robb? Cum? 

Clătină din nou din cap, cu gestul acela aparte pe care îl făcea 
de câte ori era nedumerită. 

— Totuşi, spui că sunt perfectă şi că mă iubeşti. Sunt exact 
ceea ce-ţi trebuie. Dar sunt oare? Robb, eu fti citesc gândurile. 
Ştiu când vrei să fiu sexy, aşa că sunt sexy. Văd ce te frământă 
şi te pot ajuta. Ştiu când vrei să fiu serioasă şi când să glumesc. 
Ştiu ce glume să fac. Niciodată ironii, nu-ţi place să răneşti 
oamenii sau să-i vezi răniţi. Tu râzi cu oamenii, nu râzi de ei, iar 
eu râd cu tine şi te iubesc pentru gusturile tale. Ştiu când vrei să 


vorbesc şi când să tac. Ştiu când vrei să fiu tigroaica ta cea 
mândră, telepatul tău şi când doreşti să fiu o fetiţă neajutorată 
care-şi caută adăpost în braţele tale. Şi sunt toate astea, Robb, 
pentru că tu vrei aşa, pentru că te iubesc, pentru că simt 
bucuria din mintea ta la fiecare lucru pe care-l fac aşa cum 
doreşti tu. Nu plănuiesc niciodată să fac aşa, dar se-ntâmplă. 
Nu-mi păsa şi nu-mi pasă. In majoritatea timpului, nu eram nici 
măcar conştientă. Şi tu faci acelaşi lucru. Te-am citit. Nu poţi 
însă citi ca mine, aşa încât, uneori, ghiceşti greşit - eşti spiritual 
atunci când aş dori o înţelegere tăcută sau te joci de-a masculul 
feroce atunci când eu vreau un băieţel pe care să-l alint. Totuşi, 
de cele mai multe ori ghiceşti corect. Şi, în plus, încerci, încerci 
în permanenţă. Eşti însă tu, într-adevăr? Sunt eu, într-adevăr? 
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram perfectă, dacă eram eu 
însămi, cu toate greşelile mele şi cu lucrurile care ţie nu ti-ar 
plăcea să le fac? Atunci m-ai fi iubit? Nu ştiu. Gustaffson şi 
Kamenz m-ar fi iubit însă. Asta ştiu, Robb. Am văzut-o. Pe ei îi 
cunosc. Nivelurile lor... au dispărut. Pe ei îi CUNOSC şi, dacă mă 
întorc la ei, pot împărţi cu ei mai mult decât cu tine. Cred, de 
asemenea, că şi ei mă cunosc, îmi ştiu adevărata fiinţă. Şi mă 
iubesc. Inţelegi? /nțe/egi? 

Dacă înţelegeam? Nu ştiu. Eram zăpăcit. Aş fi iubit-o pe Lya 
dacă ar fi fost „ea însăşi”? Dar ce însemna „ea însăşi”? Cum 
putea fi diferită de Lya pe care o ştiam? Credeam că am iubit-o 
şi o voi iubi întotdeauna... dar dacă adevărata Lya nu era Lya 
mea? Ce iubeam eu? Conceptul abstract şi ciudat al unei fiinţe 
omeneşti sau trupul, glasul şi personalitatea pe care le 
consideram Lya? Nu ştiam. Nu ştiam cine era Lya sau cine eram 
eu sau ce naiba însemnau toate astea. Mi-era teamă. Poate că 
nu putusem simţi ce simţise ea în după-amiaza aceea. Ştiam 
însă ce simţise atunci. Eram singur şi aveam nevoie de cineva. 

— Lya, i-am spus. Lya, să încercăm. Nu trebuie să renunţăm. 
Putem ajunge unul la celălalt. Există o cale, calea noastră. Am 
mai făcut asta. Vino, Lya, vino cu mine, vino la mine. 

În timp ce vorbeam, am dezbrăcat-o şi ea mi-a răspuns, iar 
mâinile ei mi s-au alăturat. Când am rămas goi, am început s-o 
mângâi încetişor şi ea pe mine. Minţile noastre s-au întins una 
spre cealaltă. S-au atins şi au căutat ca niciodată până atunci. O 
puteam simţi, înlăuntrul capului meu, scormonind. Adânc, şi mai 
adânc. In jos. M-am deschis înaintea ei, mi-am oferit toate 


secretele mărunte pe care le ţineam ascunse, i-am dezvăluit tot 
ceea ce-mi puteam aminti, succesele şi ruşinile, clipele 
frumoase şi durerile, momentele când rănisem pe cineva, clipele 
când fusesem rănit, plânsetele de unul singur, temerile pe care 
nu voiam să le recunosc, prejudecățile cu care luptasem, 
mândriile pe care le învinsesem, păcatele prosteşti ale 
adolescenţei. Toate. Totul. N-am îngropat nimic. N-am ascuns 
nimic. M-am dăruit cu totul ei, Lyei, Lyei mele. Trebuia să mă 
cunoască. 

Şi ea, de asemenea, mi s-a dăruit. Mintea îi era o pădure prin 
care rătăceam, vânând frânturi de emoţii: teama, dorinţa şi, 
deasupra lor, dragostea, lucrurile mai vagi de dedesubt, 
sentimentele pe jumătate formate, afundate adânc în desişuri. 
Nu am Talentul Lyei, citesc doar sentimente, nu şi gânduri. 
Atunci însă am citit gânduri pentru prima şi ultima dată, gânduri 
cu care mă împroşca pentru că nu le mai văzusem niciodată 
până atunci. Nu le puteam descifra pe toate, însă cu multe am 
reuşit. 

Odată cu mintea, i se deschise şi corpul. Am pătruns-o şi am 
fost laolaltă, un singur trup, minţi îngemănate, atât cât se pot 
uni două fiinţe omeneşti. Am simţit plăcerea inundându-mă cu 
valuri uriaşe şi măreţe, plăcerea mea, plăcerea ei, amândouă 
laolaltă, clădindu-se una pe cealaltă, şi am plutit o eternitate pe 
creasta talazului ce se apropia de un țărm îndepărtat. In cele din 
urmă, când se izbi de plaja aceea, amândoi am juisat şi pentru o 
clipă - o frântură de clipă - n-am putut spune care orgasm era al 
ei şi care al meu. 

Apoi însă a trecut. Zăceam cu trupurile unite, pe pat. Sub 
lumina stelelor. Nu era însă un pat, ci plaja - plaja întinsă şi 
întunecată, iar deasupra nu exista nicio stea. Un gând mă atinse 
uşor, un gând care nu-mi aparţinea. Gândul Lyei. Suntem pe o 
câmpie, gândea ea, şi am văzut că avea dreptate. Valurile ce ne 
aduseseră acolo dispăruseră. Rămăsese o câmpie uriaşă şi 
întunecată care se întindea în toate direcţiile, cu forme neclare 
mişcându-se la orizont. Suntem aici ca pe o câmpie 
întunecoasă, gândi Lya. Atunci mi-am dat seama ce erau 
formele acelea şi ce poezie citise ea. 

Am adormit amândoi. 


M-am trezit, singur. 


Camera era cufundată în beznă. Lya dormea ghemuită în 
celălalt capăt al patului. Era devreme, probabil înaintea zorilor. 
Nu puteam fi însă sigur. Mă simţeam agitat. 

M-am ridicat şi m-am îmbrăcat în linişte. Simţeam nevoia să 
mă plimb, să mă gândesc, să pun lucrurile cap la cap. Unde s-o 
fac? 

Îmbrăcându-mi tunica, am simţit în buzunar o cheie. Mi-am 
amintit: cabinetul lui Valcarenghi. La ora aceea, trebuia să fie 
pustiu. Poate că priveliştea m-ar fi ajutat să-mi adun gândurile. 

Am ieşit, am căutat liftul şi am ţâşnit în sus, în sus, tot mai 
sus spre vârful Turnului, apexul de oţel al provocării adresate de 
om shkeenilor. Cabinetul era întunecat, mobilele distingându-se 
ca nişte umbre negre. Se zărea doar lumina stelelor. Shkeea 
este mai apropiată de centrul galaxiei decât Vechiul Pământ sau 
Baldurul. Stelele alcătuiesc un covor strălucitor pe cerul nopţii. 
Unele sunt foarte apropiate şi ard ca nişte focuri roşii sau alb- 
albastre pe fundalul negru. In biroul lui Valcarenghi, toţi pereţii 
erau din sticlă. M-am îndreptat spre unul şi am privit afară. Nu 
gândeam, doar simţeam. Mi-era frig şi mă simţeam mic şi 
pierdut. 

Apoi, înapoia mea, o voce moale a rostit „salut”. Abia am 
auzit-o. 

M-am întors de la fereastră, însă din ceilalţi pereţi m-au 
întâmpinat stelele. Într-unul dintre scaunele joase, învăluită în 
umbre, stătea Laurie Blackburn. 

— Salut, i-am răspuns. N-am vrut să deranjez. Credeam că nu 
mai este nimeni pe-aici. 

Ea zâmbi. Un zâmbet deschis pe o figură deschisă, lipsit însă 
de ironie. Părul îi cădea în valuri roşcate peste umeri şi era 
îmbrăcată în ceva lung şi transparent. Prin falduri îi zăream 
liniile dulci şi nu făcu niciun efort să le ascundă. 

— Vin adeseori aici, îmi spuse. De obicei, noaptea, când Dino 
doarme. Este un loc unde te poţi gândi. 

— Da, am răspuns surâzând. Aşa cred şi eu. 

— Stelele sunt frumoase, nu? 

— Da. 

— Imi plac şi mie. Eu... Ezită, apoi se ridică şi se îndreptă spre 
mine. O iubeşti pe Lya? 

O întrebare ca un baros. Mai ales într-un asemenea moment. 
Cred însă că am reacţionat bine. Mintea îmi rămăsese tot la 


discuţia cu Lya. 

— Da, am încuviinţat. Foarte mult. De ce? 

Stătea chiar lângă mine, privindu-mi chipul, privind dincolo de 
el, spre stele. 

— Nu ştiu. Uneori mă gândesc la iubire. Ştii, îl iubesc pe Dino. 
A sosit aici acum două luni, aşa că n-am avut prea mult timp ca 
să ne cunoaştem. Eu însă îl iubesc deja. N-am mai întâlnit pe 
nimeni ca el. E bun şi drăguţ şi se descurcă în toate. Nu l-am 
văzut să nu reuşească în orice ar încerca. Totuşi, nu pare să se 
chinuie, ca unii bărbaţi. Învinge cu atâta uşurinţă... Are multă 
încredere în sine şi asta-i atrăgător. Mi-a dat orice i-am cerut, 
orice. 

Am citit-o, i-am văzut dragostea şi îngrijorarea şi am ghicit: 

— Cu excepţia lui însuşi. 

Mă privi surprinsă, apoi zâmbi: 

— Am uitat, eşti un Talent. Bineînţeles că ştii. Ai dreptate... 
Nu ştiu ce mă îngrijorează. Dino e perfect... l-am spus... în 
sfârşit - totul. Totul despre mine şi despre viaţa mea. Ascultă şi 
înţelege. Este mereu receptiv, este acolo când am nevoie de el. 
Dar... 

— Relaţia e univalentă, am întrerupt-o. 

Era o afirmaţie. Ştiam. 

Ea încuviinţă. 

— Să nu crezi că ar avea secrete. Nu are. Mi-ar răspunde la 
orice întrebare. Răspunsurile totuşi nu înseamnă nimic. II întreb 
ce anume îl sperie şi-mi răspunde că nimic şi mă face să-l cred. 
E foarte raţional, calm. Nu se enervează şi nu s-a enervat 
niciodată. 

Nu urăşte oamenii, crede că ura este un lucru rău. N-a simţit 
niciodată durere sau, cel puţin, aşa afirmă. Mă refer la durere 
sufletească. Cu toate astea, mă înţelege când îi povestesc 
despre viaţa mea. Odată mi-a spus că defectul lui cel mai mare 
era lenevia. Dar nu-i deloc leneş, ştiu asta. Să fie oare perfect la 
modul absolut? Îmi spune că-i întotdeauna sigur pe el pentru că 
ştie că-i bun, dar zâmbeşte când o declară, aşa că nu-l pot 
acuza nici măcar de îngâmfare. Afirmă că crede în Dumnezeu, 
dar evită subiectul. Dacă încerci să-i vorbeşti serios, te ascultă 
cu răbdare sau glumeşte ori schimbă firul discuţiei. Spune că 
mă iubeşte, însă... 

Am încuviinţat. Ştiam ce avea să urmeze. 


Aşa s-a şi întâmplat. Mă privi cu ochi rugători. 

— Eşti un Talent. L-ai citit, nu-i aşa? Spune-mi. Te rog, spune- 
mi! 

O citeam. Vedeam cât de mult avea nevoie să ştie, câte griji 
şi probleme îşi făcea, cât de mult iubea. N-o puteam minţi. 
Totuşi, îmi venea greu să-i dau răspunsul pe care îl aveam. 

— L-am citit, am răspuns încet, prevăzător, măsurându-mi 
cuvintele ca pe nişte elixire preţioase. Te-am citit şi pe tine. Ţi- 
am văzut iubirea chiar din prima seară, când am cinat 
împreună. 

— Şi Dino? 

Vorbele mi s-au poticnit în gât. 

— El e... ciudat. Aşa a zis Lya. li pot citi cu destulă uşurinţă 
emoţiile superficiale. Sub ele însă, nimic. Este extrem de bine 
închis. Am senzaţia că singurele lui sentimente sunt cele pe 
care... îşi permite să le simtă. l-am citit încrederea, plăcerea. 
Am văzut şi îngrijorare, dar niciodată teamă adevărată. 
Manifestă afecţiune faţă de tine, e protector. li place să se simtă 
protector. 

— Asta-i tot? 

O speranţă dureroasă. 

— Mă tem că da. Se înconjoară de un zid, Laurie. Are nevoie 
numai de el, numai de persoana lui. Dacă în sufletul lui există 
iubire, atunci este înapoia acestui zid, ascunsă. Eu n-o pot citi. 
Se gândeşte mult la tine. Dragostea însă este... altceva. E mai 
puternică, uneori iraţională şi vine în torente neaşteptate. Dino 
nu-i aşa sau, cel puţin, nu era când l-am citit eu. 

— Inchis, repetă ea. Inchis faţă de mine. Eu m-am deschis cu 
totul spre el, dar el n-a făcut-o. Mi-era întotdeauna teamă... 
chiar când eram împreună, simţeam uneori că, de fapt, el nu era 
acolo... 

Suspină. l-am citit disperarea, singurătatea nesfârşită. Nu ştia 
ce să facă. 

— Plângi dacă vrei, am rostit prosteşte. Uneori ajută. Ştiu 
asta. Am plâns destul la vremea mea. 

Ea nu plânse. Mă privi şi surâse. 

— Nu, îmi răspunse. Nu pot. Dino m-a învăţat să nu plâng 
niciodată. Spune că lacrimile nu rezolvă nimic. 

O filosofie tristă. Poate că într-adevăr lacrimile nu rezolvă 
nimic, dar ele fac parte din fiinţa omenească. Am vrut să-i spun 


asta, însă m-am trezit zâmbindu-i. 

Laurie ridică privirea. 

— Tu plângi, vorbi deodată cu o voce ciudat de încântată. Ce 
interesant! Într-un fel, depăşeşte orice am auzit vreodată de la 
Dino. Îţi mulţumesc, Robb. Îţi mulţumesc! 

Se ridică pe vârfuri şi mă privi, aşteptând. Puteam citi ceea ce 
aştepta. Am prins-o şi am sărutat-o, iar ea se lipi strâns de 
mine. Şi, în tot acest timp, m-am gândit la Lya, spunându-mi că 
ei nu i-ar fi păsat, că ar fi fost mândră de mine, că ar fi înţeles. 

După aceea, am rămas singur în cabinet, privind revărsatul 
zorilor. Eram extenuat, totuşi mulţumit, într-un fel. Lumina care 
se înălța deasupra orizontului alerga după umbrele dinaintea ei 
şi, deodată, toate temerile ce-mi apăruseră atât de 
amenințătoare în cursul nopţii părură prosteşti, lipsite de sens. 
Eu şi cu Lya, m-am gândit, am clădit o punte peste prăpastie. 

Indiferent despre ce ar fi fost vorba, ne-am descurcat şi, 
astăzi, împreună, vom soluţiona şi problema greeshka. Cu 
aceeaşi uşurinţă. 

Când m-am întors în apartament, Lya dispăruse. 

— Am găsit aerocarul în mijlocul Oraşului shkeean, spuse 
Valcarenghi. 

Era calm, ferm, convingător. Glasul lui îmi transmitea, fără 
vorbe, că nu aveam motiv să-mi fac griji. 

— Am trimis oameni s-o caute, totuşi Oraşul este mare. Ai 
vreo idee unde s-ar fi putut duce? 

— Nu, am răspuns amorţit. Nu tocmai. Poate dorea să vadă 
alţi Membri. Părea... mă rog, aproape obsedată de ei. Nu ştiu. 

— Nu-i nimic, avem o poliţie foarte bună. Sunt convins c-o 
vom găsi. Însă s-ar putea să dureze. V-aţi certat? 

— Da. Nu. Într-un fel, deşi n-a fost o ceartă adevărată. A fost 
ceva ciudat. 

— Înţeleg, făcu el, deşi eram convins că nu pricepuse nimic. 
Laurie mi-a spus că astă-noapte ai venit, singur, în cabinet. 

— Da. Aveam nevoie să mă gândesc. 

— Perfect, spuse Valcarenghi. Să presupunem că Lya s-a 
trezit şi a vrut şi ea să se gândească. Tu ai venit aici, sus. Ea s-a 
dus să se plimbe. Poate că voia o zi de pauză, în care să 
rătăcească prin Oraşul shkeean. A făcut ceva în genul ăsta şi 
ieri, nu-i aşa? 

— Da. 


— Aşa că o face din nou. Nu-i nicio problemă. Cu siguranţă că 
se întoarce până la cină, zâmbi el. 

— Atunci, de ce a plecat fără să-mi spună? Sau de ce n-a lăsat 
un bilet sau a/tceva! 

— Nu ştiu. Nu-i ceva foarte important. 

Chiar nu era? Nu era? Stăteam în scaun, cu capul în palme, cu 
faţa crispată şi transpiram. Brusc, mi s-a făcut foarte frică de 
ceva ce nu ştiam. Îmi spuneam că n-ar fi trebuit s-o las singură. 
În vreme ce eram sus cu Laurie, Lyanna s-a trezit singură într-o 
cameră întunecoasă şi... şi... şi ce? Şi... a plecat. 

— Între timp însă, continuă Valcarenghi, avem altele de făcut. 
Am aranjat vizita la peşteri. 

L-am privit neîncrezător. 

— Peşterile? Nu pot merge acolo, nu acum - nu singur. 

Oftă adânc, a exasperare. 

— Haide, Robb! Nu-i sfârşitul lumii. Lya n-o să păţească nimic. 
Pare o fată perfect normală şi sunt sigur că-şi poate purta şi 
singură de grijă. Aşa-i? 

Am încuviinţat. 

— Până atunci, ne vom ocupa de peşteri. Vreau să terminăm 
cu problema asta. 

— N-o să facem nimic, am protestat eu. Fără Lya n-o să facem 
nimic. Ea este Talentul major. Eu... eu citesc doar emoţii. Nu pot 
pătrunde în profunzime, aşa cum face ea. N-o să pot face nimic. 

— Poate că nu, ridică el din umeri. Excursia este însă aranjată 
şi n-avem nimic de pierdut. Oricând putem reveni acolo, după 
ce se întoarce Lya. În plus, o să-ţi facă bine, o să-ţi mai alunge 
gândurile. În momentul de faţă, nu poţi face nimic pentru Lya. l- 
am pus pe toţi oamenii disponibili s-o caute, iar dacă ei n-o vor 
putea găsi, tu nici atât. N-are niciun rost să te mai gândeşti la 
asta. Acţionează, menţine-te ocupat. 

Se întoarse, pornind către lift. 

— Haide! Ne aşteaptă un aerocar. Vine şi Nelse. 

L-am ascultat. N-aveam chef să mă ocup de problemele 
shkeenilor, dar argumentele administratorului erau pline de 
bun-simţ. În plus, mă angajase pe mine şi pe Lyanna, şi aveam 
încă obligaţii faţă de el. M-am gândit că, oricum, puteam 
încerca. 

În timpul zborului, Valcarenghi a stat în faţă cu pilotul, un 
sergent de poliţie masiv, cu chip parcă dăltuit în piatră. Alesese 


de data asta un aerocar al poliţiei, ca să poată fi în legătură cu 
cei aflaţi în căutarea Lyei. Gourlay şi cu mine stăteam pe 
locurile din spate. Adjunctul desfăşurase o hartă uriaşă, 
prezentându-mi peşterile Reuniunii Finale. 

— În teorie, peşterile sunt locul de origine al lui greeshka, 
spuse el. Lucrul este probabil adevărat. Greeshka sunt mult mai 
mari aici. O să vezi... Peşterile străpung peste tot colinele, 
departe de Oraşul shkeean, acolo unde ţinutul devine mai 
sălbatic. Pur şi simplu, este un fagure. Greeshka se găseşte în 
toate peşterile. Cel puţin, aşa am auzit. În cate am fost eu, 
greeshka exista într-adevăr şi, ca atare, cred ce se spune 
despre celelalte. Oraşul, oraşul sacru, se pare c-a fost construit 
tocmai datorită peşterilor. Shkeenii vin de pe întregul continent 
pentru Reuniunea Finală. Aici aceasta e regiunea peşterilor. 

Luă un creion şi trasă un cerc mare, roşu, aproape de centrul 
hărţii. Pentru mine nu avea niciun sens. Harta mă zdrobise. Nu- 
mi dădusem seama că Oraşul shkeean era atât de întins. Cum 
dracu' puteau găsi pe cineva care nu voia să fie găsit? 

Valcarenghi se întoarse către noi. 

— Peştera la care vom merge este una mare, ca majoritatea. 
Am mai vizitat-o. Ştii, nu există nicio formalitate în legătură cu 
Reuniunea Finală. Shkeenii aleg o peşteră, intră şi se aşază pe 
greeshka. Folosesc orice intrare li se pare potrivită. Unele dintre 
ele nu sunt mai mari decât un canal de evacuare, dar, dacă intri 
suficient de mult, se spune că vei da peste un greeshka, care 
stă pulsând în întuneric. Peşterile mai mari sunt iluminate cu 
torţe, ca Sala Mare, dar acelea sunt doar simple ornamente. N- 
au niciun rol în Reuniune. 

— Înţeleg că mergem la una dintre ele? 

— Exact, încuviinţă Valcarenghi. M-am gândit că ai vrea să 
vezi cum arată un greeshka matur. Nu-i încântător, dar e 
educativ. Aşa încât avem nevoie de lumină. 

Gourlay îşi reluă explicaţiile, dar nu l-am mai ascultat. 
Simţeam că ştiu destule despre shkeeni şi despre greeshka şi 
continuam să fiu îngrijorat în legătură cu Lyanna. După un timp, 
Gourlay amuţi şi restul zborului se desfăşură în tăcere. Am mers 
mai mult decât o făcusem vreodată. Până şi Turnul - farul 
nostru de oţel strălucitor - fusese înghiţit de colinele dinapoi. 

Terenul devenea tot mai sălbatic, stâncos şi părăginit, iar 
colinele ajunseseră nişte deluşoare înalte. Domurile continuau, 


iar shkeenii se vedeau la tot pasul. M-am gândit că Lya putea fi 
undeva pe aici, pe jos, pierdută printre milioanele de băştinaşi. 
Ce căuta? La ce se gândea? 

In cele din urmă, ne-am oprit într-o vale împădurită, între 
două dealuri masive şi stâncoase. Până şi aici existau shkeeni; 
domurile din cărămidă roşie se ridicau sub copacii cioturoşi. Nu 
mi-a fost deloc greu să zăresc peştera. Se găsea la jumătatea 
unei pante, un gol întunecat în stâncă, cu o potecuţă colbuită ce 
şerpuia până acolo. 

Am asolizat în vale şi am început urcuşul. Gourlay mergea cu 
paşi mari şi caraghioşi, în timp ce Valcarenghi umbla cu o graţie 
şi o uşurinţă lipsite de oboseală, iar polițistul păşea regulat. Eu 
eram ultimul. M-am târât cu greu şi, când am ajuns la gura 
peşterii, mă simţeam dărâmat. 

Dacă mă aşteptasem la picturi rupestre, la un altar sau la 
vreun templu natural, mă întâmpina o dezamăgire. Era o 
peşteră obişnuită, cu pereţi de stâncă jilavi, plafon scund şi un 
aer rece şi umed. Mai rece decât în restul Shkeei şi mai puţin 
prăfos, dar atât. Prin stâncă fusese săpat un coridor lung şi 
întortocheat, suficient de larg pentru a merge toţi patru, unul 
lângă altul, totuşi scund, obligându-l pe Gourlay să se 
gârbovească. 

In pereţi, la intervale regulate, fuseseră fixate torţe, însă doar 
una din patru era aprinsă. Ardeau cu un fum uleios ce părea că 
se lipeşte de plafon şi coboară în adâncurile dinaintea noastră. 
M-am întrebat ce anume îl aspira. 

După zece minute de mers pe o pantă uşor înclinată, coridorul 
ne aduse într-o sală înaltă şi puternic luminată, cu un tavan 
stâncos, pătat de fumul torţelor. În sală se afla greeshka. 

Avea culoarea roşu-cafeniu închis, ca sângele închegat, cu 
stacojiul strălucitor, aproape transparent, al creaturilor ce se 
găseau pe testele Membrilor. Pe corpul imens existau şi nişte 
pete negre, aidoma unor arsuri sau urme de funingine. Abia 
puteam zări peretele îndepărtat al peşterii; greeshka era uriaş şi 
se înălța deasupra noastră, aşa încât între el şi plafon rămânea 
doar o crăpătură. La jumătatea sălii însă cobora abrupt ca un 
deal gelatinos, oprindu-se la vreo şapte-opt metri de locul unde 
ne aflam. Între noi şi el se întindea o pădure de fuioare roşii, 
atârnând şi mişcându-se, un păienjeniş viu de ţesuturi ce 
ajungea aproape lângă feţele noastre. 


Păienjenişul pulsa. Ca un organism viu. Până şi firişoarele se 
dilatau şi se contractau, mişcându-se după un ritm tăcut, acelaşi 
cu al uriaşului greeshka din spatele lor. 

Stomacul mi s-a revoltat, totuşi însoțitorii mei erau calmi. Mai 
văzuseră spectacolul. 

— Vino, rosti Valcarenghi, aprinzând lanterna adusă pentru a 
spori lumina torţelor. 

Deformându-se prin păienjenişul pulsator, razele dădeau 
iluzia unui codru straniu şi bântuit. Valcarenghi păşi înainte prin 
pădurea aceea, încetişor. Mişcând lanterna şi îndepărtând firele 
de greeshka. 

Gourlay îl urmă, dar eu m-am tras îndărăt. Administratorul 
privi în urmă şi zâmbi: 

— Nu te teme. Greeshka are nevoie de ore întregi până se 
ataşează şi se îndepărtează cu uşurinţă. Nu te înhaţă dacă treci 
prin el. 

Mi-am adunat curajul, m-am întins şi am atins unul dintre 
firişoarele vii. Era moale, umed şi părea niţel lunecos. Atât. Ceda 
cu uşurinţă. Am păşit prin el, întinzând braţele înaintea mea, 
dând la o parte păienjenişul pentru a-mi croi drum. Polițistul mă 
urma tăcut. 

Am ajuns de cealaltă parte a fuioarelor, la poalele uriaşului 
greeshka. Valcarenghi îl studie, apoi îmi arătă cu lanterna: 

— Uită-te. Reuniunea Finală. 

Am privit. Lanterna arunca o pată de lumină pe una dintre 
zonele întunecate - o discordanţă pe colosul roşu. M-am uitat 
mai atent. Acolo se găsea un cap. Exact în centrul petei. | se 
zărea doar chipul, dar şi acela acoperit de o peliculă roşie, 
subţire. Trăsăturile erau însă inconfundabile. Un shkeean 
bătrân, zbârcit, cu ochii mari şi închişi. Dar zâmbind. Zâmbind! 

M-am apropiat. Ceva mai jos şi spre dreapta, din masa 
gelatinoasă ieşeau vârfurile câtorva degete. Asta era tot. Cea 
mai mare parte a corpului dispăruse deja, afundat în greeshka, 
dizolvat sau în curs de dizolvare. Bătrânul shkeen era mort şi 
parazitul îi digera trupul. 

— Fiecare pată neagră este o Reuniune recentă, rosti 
Valcarenghi mişcând lanterna în cercuri. Desigur, petele pălesc 
cu timpul. Încetişor, greeshka creşte. Peste o sută de ani, va 
umple sala asta şi va porni în sus, pe coridor. 

Inapoia noastră se auzi un zgomot. M-am întors. Cineva venea 


prin păienjeniş. 

Ajunse lângă noi şi ne zâmbi. O bătrână shkeeană, goală, cu 
sânii atârnându-i până la brâu. Membră, desigur. Greeshka îi 
acoperea majoritatea craniului şi cobora mai jos de sâni. Era 
încă strălucitor şi transparent, după vremea petrecută la soare. 
Puteai vedea prin el, acolo unde mânca pielea de pe spatele 
femeii. 

— O candidată la Reuniunea Finală, spuse Gourlay. 

— E o peşteră foarte populară, adăugă sardonic Valcarenghi. 

Femeia nu ne vorbi şi nici noi n-am făcut-o. Zâmbind, trecu 
mai departe şi se aşeză pe greeshka. 

Micul greeshka aflat pe spatele ei păru aproape că se dizolvă 
în momentul contactului, topindu-se în masa creaturii din 
peşteră, aşa încât femeia şi uriaşul greeshka erau uniţi ca o 
singură fiinţă. După aceea, nimic. Femeia închise ochii şi rămase 
liniştită, părând adormită. 

— Ce se întâmplă? am întrebat. 

— Reuniunea, răspunse Valcarenghi. Abia peste vreo oră îţi 
vei da seama, însă greeshka a început chiar de-acum să se 
închidă peste ea, înghiţind-o. Mi s-a spus că ar fi o reacţie la 
căldura trupului. Peste o zi va fi îngropată. Peste două... 

Arătă cu lumina lanternei chipul pe jumătate dizolvat de 
deasupra. 

— O poţi citi? se interesă Gourlay. Poate aflăm ceva. 

— Perfect, am rostit scârbit, totuşi curios. 

Mi-am deschis mintea şi atunci furtuna m-a izbit. 

Ar fi greşit să-i spun însă furtună. Era imensă, copleşitoare, 
puternică şi arzătoare, orbind şi înăbuşind. In acelaşi timp, era 
calmă şi liniştitoare, o linişte mult mai intensă decât ura 
omenească. Emitea sunete dulci şi chemări de sirene, 
atrăgându-mă seducătoare şi învăluindu-mă în unde purpurii de 
plăcere. Mă umplea şi totodată mă golea. Şi, undeva, auzeam 
clopotele sunând, un cântec aspru de bronz, un cântec de 
iubire, de predare şi contopire, despre ce înseamnă să fii 
împreună, într-o frăţie, niciodată singur. 

Furtună, da, furtună emoţională. Comparativ însă cu una 
obişnuită, părea ca o supernovă pe lângă un uragan, iar violenţa 
ei era cea a iubirii. Furtuna aceasta mă iubea şi mă dorea, 
clopotele ei îmi cântau despre iubire, iar eu mă întindeam într- 
acolo, atingând-o, dorind să fiu cu ea, dorind să mă leg de ea, 


dorind să nu mai fiu niciodată singur. Şi, brusc, mă aflam din 
nou pe creasta valului, talazul de foc ce mă purta veşnic spre 
stele, iar acum ştiam că el nu se va mai sparge, că nu voi mai 
rămâne singur pe câmpia întunecată. 

Gândindu-mă la asta, mi-am amintit de Lya. 

Deodată, am început să mă zbat, să lupt, să izbesc în oceanul 
absorbitor de iubire. Am fugit, am fugit, am fugit, AM FUGIT... 
am închis uşa minţii, i-am pus lacătul şi am lăsat furtuna să se 
izbească şi să se trântească de ea, în vreme ce o sprijineam şi o 
împingeam cu toată forţa. Totuşi, uşa începu să se îndoaie şi să 
trosnească. 

Am urlat. Uşa se izbi de perete şi furtuna se năpusti înăuntru, 
înghiţindu-mă şi târându-mă afară într-un vârtej. Am plutit în 
sus, către stelele reci, dar nu mai erau deloc reci şi eu creşteam, 
creşteam, până când eu am fost stelele şi ele au fost eu, apoi 
am fost Reuniunea şi, pentru o singură clipă, am fost universul. 

Apoi nimic. 

M-am trezit în camera mea, cu o durere de cap ce-mi spărgea 
ţeasta. Pe un scaun, Gourlay citea una dintre cărţile noastre. 
Ridică privirea când am gemut. 

Pilulele Lyei contra migrenei rămăseseră pe noptieră. M-am 
grăbit să iau una, apoi m-am chinuit să mă ridic în capul 
oaselor. 

— Cum te simţi? întrebă Gourlay. 

— Mă doare capul, am rostit, frecându-mi fruntea. 

Bubuia, ca şi când ar fi vrut să explodeze. Mult mai rău decât 
atunci când citisem durerea Lyei. 

— Ce s-a întâmplat? am articulat. 

— Ne-ai speriat al dracului, se ridică el în picioare. Imediat 
după ce ai început să citeşti, te-a apucat tremuratul. Apoi ai 
mers drept spre nenorocitul ăla de greeshka şi ai urlat. Dino şi 
cu sergentul au trebuit să te tragă afară. Păşeai drept în 
creatura aia şi te afundaseşi până la genunchi. Tot timpul, 
zbătându-te. Groaznic... Dino te-a pocnit, te-a ametit bine. 

Clătină din cap şi se îndreptă spre uşă. 

— Unde pleci? l-am întrebat. 

— Să mă culc. Ai zăcut inconştient vreo opt ore. Dino m-a 
rugat să te veghez până îţi revii. Bun, ţi-ai revenit. Acum caută 
să te odihneşti şi eu o să fac acelaşi lucru. Vorbim mâine. 

— Vreau să vorbim acum. 


— E târziu, răspunse şi închise uşa dormitorului. 

l-am ascultat paşii îndepărtându-se şi sunt sigur că am auzit 
şi cheia răsucindu-se în broască. In mod evident, cuiva îi era 
frică de Talente care dispar în noapte. N-aveam să plec nicăieri. 

M-am ridicat şi am căutat ceva de băut. Am găsit nişte 
Veltaar la rece. Am băut iute două pahare şi am luat o gustare 
frugală. Durerea de cap începuse să-mi treacă. M-am întors în 
dormitor, am stins lumina şi am dezopacizat geamul, ca să 
pătrundă lumina stelelor. M-am întins şi am încercat să mă culc. 


Nu puteam însă adormi; nu imediat. Se întâmplaseră prea 
multe. Trebuia să mă gândesc. Întâi, migrena, îngrozitoarea 
migrenă care îmi despica ţeasta. La fel ca a Lyei. Totuşi, ea nu 
trecuse prin ceea ce trecusem eu. Sau greşeam? Lya era un 
Talent major, cu mult mai sensibilă decât mine şi cu un domeniu 
mai extins. Ar fi putut furtuna emoţională să ajungă atât de 
departe, la o distanţă de atâţia kilometri? Târziu, în timpul 
nopţii, când oamenii şi shkeenii dormeau, iar gândurile le erau 
slabe? Poate... Şi poate că visele mele, pe jumătate amintite, 
reprezentau reflecţii palide ale celor simţite de ea în timpul 
nopţii. Visele mele însă fuseseră plăcute. Deşteptatul mă 
deranja - trezirea, nu amintirile. 

De fapt, migrena o căpătasem în timpul somnului? Sau când 
mă trezisem? 

Ce naiba se întâmplase? Cine mă prinsese acolo, în peşteră, şi 
mă trăsese spre el? Greeshka? Probabil că da. Nici nu avusesem 
vreme să mă focalizez asupra femeii, aşa că greeshka trebuia să 
fi fost. Lyanna spusese însă că greeshka nu gândesc, nici măcar 
un „da - trăiesc”... 

Totul se învârtea în jurul meu, întrebări despre întrebări 
despre întrebări, iar eu nu aveam niciun răspuns. Am început să 
mă gândesc la Lya, să mă întreb unde se afla şi de ce mă 
părăsise. Trecuse şi ea prin aşa ceva? De ce n-o înţelesesem? li 
simţeam lipsa. Aveam nevoie de ea şi nu era lângă mine. Eram 
singur şi foarte conştient de acest lucru. 

Am adormit. 

Un întuneric lung şi în cele din urmă un vis pe care, în sfârşit, 
mi l-am reamintit. Revenisem pe câmpie, pe câmpia infinită şi 
cufundată în beznă, cu cerul lipsit de stele şi cu formele negre în 
depărtare, câmpia despre care îmi vorbise de atâtea ori Lya. Era 


o imagine dintr-un poem favorit al ei. Eram singur, de-a pururi 
singur şi ştiam asta. Acela era felul de a fi al lucrurilor. Eu 
reprezentam unica realitate din univers şi-mi era frig, foame şi 
teamă, iar formele înaintau spre mine, inumane şi de neoprit. 
Nu exista nimeni pe care să-l pot chema, nimeni către care să 
mă îndrept, nimeni care să-mi audă strigătele. Nu fusese 
nimeni, niciodată. Nu avea să fie nimeni, niciodată. 

Apoi a venit Lya. 

A coborât din cerul fără stele, palidă, subţire şi fragilă şi s-a 
aşezat lângă mine. Şi-a îndepărtat cu palma părul de pe frunte, 
m-a privit cu ochi mari şi strălucitori şi mi-a zâmbit. În clipa 
aceea, am ştiut că nu era un vis. Intr-un fel, ea era cu mine. Am 
stat de vorbă. 

Bună, Robb! 

Lya? Bună, Lya. Unde eşti? M-ai părăsit. 

lartă-mă. A trebuit. Intelege, Robb. Poţi să înţelegi. Nu mai 
voiam să fiu niciodată aici, în locul ăsta... În locul ăsta îngrozitor. 
Altfel aş fi rămas, Robb. Bărbații sunt întotdeauna aici, însă doar 
pentru câteva clipe. 

O atingere şi un glas? 

Da, Robb. Apoi, din nou, beznă şi tăcere. Şi câmpia 
întunecată. 

Amesteci două poezii, Lya. Dar nu-i nimic. Le ştii mai bine 
decât mine. Nu uiţi însă ceva? Partea de la început? „lubire, să 
fim sinceri...” 

O, Robb! 

Unde eşti? 

Sunt... peste tot. Dar cel mai mult într-o peşteră. Eram gata, 
Robb. Eram deja mult mai deschisă decât restul. Puteam sări 
peste Reuniune şi Membri. Talentul meu mă obişnuise cu 
comuniunea. M-a acceptat. 

Reuniunea Finală? 

Da. 

Lya! 

Robb, te rog, vino lângă noi, vino lângă mine. Este atâta 
fericire! Pentru totdeauna, pe vecie, să aparținem, să 
împărtăşim şi să fim împreună. lubesc, Robb. lubesc un miliard 
de miliarde de oameni şi-i cunosc pe toţi mai bine decât te-am 
cunoscut vreodată pe tine, iar ei mă cunosc cu tot ceea ce sunt 
eu şi mă iubesc. Şi va dura de-a pururi. Eu. Noi. Reuniunea. Am 


rămas tot eu însă, în acelaşi timp, sunt şi ei. Şi ei sunt eu. 
Membrii, cititul minților m-au deschis, iar Reuniunea m-a 
chemat în fiecare noapte, pentru că mă iubea, înţelegi? Robb, 
vino cu noi, vino cu noi! Te iubesc. 

Reuniunea. Adică, greeshka. Te iubesc, Lya. Te rog, întoarce- 
te! Nu se poate să te fi absorbit încă. Spune-mi, unde eşti? Vin 
la tine. 

Da, vino la mine. Vino oriunde, Robb. Greeshka este unul 
singur, toate peşterile comunică pe sub coline, micii greeshka 
fac toţi parte din Reuniune. Vino şi alătură-mi-te. lubește-mă, 
aşa cum ai spus că ai făcut-o. Vino cu mine. Eşti atât de 
îndepărtat încât abia te pot atinge, chiar şi cu ajutorul Reuniunii. 
Vino şi fii unul împreună cu noi. 

Nu, nu mă voi lăsa mâncat. Te rog, Lya, spune-mi unde eşti. 

Sărmane Robb! Nu te teme, iubitule. Trupul nu-i important. 
Greeshka are nevoie de el pentru hrană şi noi avem nevoie de 
greeshka. Dar, Robb, Reuniunea nu-i numai greeshka, înţelegi? 
Greeshka nu-i important, nu are nici măcar o minte, el este doar 
legătura, mediul. Reuniunea sunt shkeenii. Un milion de miliarde 
de miliarde de miliarde de shkeeni, toți shkeenii care au trăit şi 
au fost Membri în paisprezece mii de ani, toți laolaltă, iubind şi 
aparținând, nemuritori. E minunat, Robb, e mai mult decât am 
avut noi, cu mult mai mult, şi totuşi noi eram norocoşii, îti 
aminteşti? Într-adevăr, eram! Acum însă este mult mai bine. 

Lya, Lya mea. Te-am iubit. Asta nu-i pentru tine, nu-i pentru 
oameni, întoarce-te la mine. 

Asta nu-i pentru oameni? O, ba ESTE! Este ceea ce au căutat 
oamenii dintotdeauna, plângând în nopțile însingurate. Este 
iubire, Robb, iubire adevărată şi iubirea oamenilor nu-i decât o 
imitație ştearsă. Înțelegi? 

Nu. 

Vino, Robb. Alătură-te nouă. Altfel vei fi pentru totdeauna 
singur, singur pe câmpie, doar cu un glas şi o atingere care să 
te mai ţină. lar în cele din urmă, când trupul îti va muri, n-o să ai 
nici măcar atât. Doar un infinit de întuneric deşart. Câmpia, 
Robb, mereu şi pe vecie. lar eu nu voi putea să te mai ajung. 
Niciodată. Nu trebuie să fii... 

Nu. 

Robb, puterile îmi slăbesc. Te rog, vino! 

Nu. Lya, nu pleca. Te iubesc, Lya. Nu mă părăsi! 


Te-am iubit, Robb. Te-am iubit. Crede-mă... 

Apoi dispăru. Eram din nou singur pe câmpie. De undeva 
bătea vântul şi alunga cuvintele ei de lângă mine, risipindu-le în 
măreţia rece a infinitului. 

Uşa era descuiată în dimineaţa posomorâtă. Am urcat şi l-am 
găsit pe Valcarenghi singur în cabinet. 

— Crezi în Dumnezeu? 

Ridică privirea şi zâmbi. 

— Sigur, îmi răspunse. _ 

Nu vorbise foarte apăsat. Il citeam. Era un subiect la care nu 
se gândise niciodată până atunci. 

— Eu nu, am continuat. Şi nici Lya. Ştii, majoritatea Talentelor 
sunt atei. Acum cincizeci de ani, pe Vechiul Pământ, s-a încercat 
o experienţă. A fost făcută de un Talent major pe nume Linnel, 
care era extrem de credincios. S-a gândit că, folosind droguri şi 
unind minţile celor mai puternice Talente din lume, va putea 
atinge ceva căruia el îi spunea „Da-Trăiesc”-ul Universal. Altfel 
cunoscut sub numele de Dumnezeu. Experienţa a fost un eşec 
dezastruos şi totuşi ceva s-a întâmplat. Linnel a înnebunit, iar 
ceilalţi au avut doar viziunea unui nimic uriaş, întunecat şi 
nepăsător, un vid fără motiv, formă sau rațiune. Alte Talente au 
simţit la fel, chiar şi câţiva Normali. În urmă cu sute de ani, un 
poet numit Arnold a scris despre o câmpie întunecată. Poemul 
este în una dintre limbile vechi, însă merită să fie citit. 
Exprimă... teama, cred. Ceva esenţial din om, spaima de a fi 
singur în cosmos. Poate reprezintă numai frica de moarte, poate 
ceva mai mult. Nu ştiu. Este însă un lucru fundamental. În 
esenţă, toţi oamenii sunt singuri, dar nu vor să fie aşa. Caută 
mereu, încercând să realizeze un contact, încercând să-i atingă 
pe alţii peste vid. Unii nu reuşesc niciodată, alţii doar ocazional. 
Lya şi cu mine am fost norocoşi. Niciodată însă nu-i ceva 
permanent. Finalmente, rămâi din nou singur pe câmpia 
întunecată. Înţelegi, Dino? /nţelegi? 

Imi zâmbi, puţin amuzat. Nu ironic, nu era stilul lui, ci surprins 
şi neîncrezător. 

— Nu, îmi răspunse. 

— Fii atent! întotdeauna oamenii vor ceva, pe cineva, caută... 
Conversaţia, dragostea... Talentul, iubirea sau sexul fac parte 
din această căutare. Şi zeitățile. Omul i-a inventat pe zei, pentru 
că-i este teamă să fie singur, îl îngrozeşte un univers pustiu, îi e 


frică de câmpia întunecată. De asta se convertesc oamenii tăi, 
Dino, de asta te părăsesc. L-au găsit pe Dumnezeu sau oricum 
mai mult decât vor putea găsi vreodată. Reuniunea este o 
minte-bloc - o minte-bloc nemuritoare, mai mulţi într-unul, totul 
fiind iubire. La naiba, shkeenii nu mor! Nu-i de mirare că n-au 
conceptul vieţii de apoi. Ei ştiu că Dumnezeu există. Poate că n- 
a creat universul, însă este iubire, iubire pură şi ei spun că 
Dumnezeu înseamnă iubire, aşa-i? Sau poate că ceea ce numim 
noi iubire reprezintă o părticică din Dumnezeu. Nu-mi pasă 
orice-ar fi. Asta-i Reuniunea: sfârşitul căutării pentru shkeeni şi 
pentru oameni. La urma urmelor, suntem asemănători - într- 
atât de asemănători, încât ne doare. 

Valcarenghi emise suspinul lui exagerat: 

— Robb, eşti suprasolicitat. Vorbeşti ca un Membru. 

— Poate c-ar trebui să fiu. Lya este. Acum e parte a Reuniunii. 

— De unde ştii? clipi el. 

— Azi-noapte mi-a apărut în vis. 

— Aha, un vis... 

— Era adevărat, la dracu’! Era adevărat! 

Bărbatul se ridică şi zâmbi: 

— Te cred, spuse el. Adică da, cred că greeshka foloseşte o 
momeală-psi, o ispită a dragostei dacă vrei, pentru a atrage şi a 
devora. Ceva atât de puternic, încât îi convinge pe oameni - 
chiar şi pe tine - că este Dumnezeu. Desigur, e ceva periculos. 
Înainte de a lua vreo măsură, va trebui să mă gândesc. Am 
putea păzi peşterile pentru a interzice accesul oamenilor, dar 
sunt prea multe intrări. Să-l zidim pe greeshka ar însemna o 
deteriorare a relaţiilor noastre cu shkeenii. De-acum însă 
problema mă priveşte exclusiv. Ţi-ai încheiat misiunea. 

Am aşteptat să termine. 

— N-ai dreptate, Dino. E ceva real, nu-i un truc, nu-i o iluzie. 
Atât eu, cât şi Lya am simţit. Greeshka n-are nici măcar un „da - 
trăiesc”, ca să nu mai vorbesc de o momeală-psi atât de 
puternică, încât să-i atragă pe shkeeni şi pe oameni. 

— Te aştepţi să cred că Dumnezeu este un animal care 
trăieşte în peşterile de pe Shkeea? 

— Da. 

— Robb, sper că-ţi dai şi tu seama că-i absurd. Tu crezi că 
shkeenii au găsit răspunsul la misterul creaţiei? Uită-te la ei! 
Cea mai veche rasă civilizată din spaţiu, dar sunt pironiţi de 


paisprezece mii de ani în epoca bronzului. Noi am venit la e. 
Unde le sunt navele spaţiale? Unde le sunt Turnurile? 

— Unde sunt clopotele noastre? i-am replicat. Dar bucuria? Ei 
sunt fericiţi, Dino. Noi suntem? Poate că ei au găsit ceea ce noi 
căutăm încă. La urma urmelor, de ce dracu' este omul într-o 
veşnică mişcare? De ce a ieşit în spaţiu, să cucerească galaxia, 
universul sau mai ştiu eu ce? Pentru ca să-l caute pe 
Dumnezeu? Poate că da. Nu-l poate găsi, aşa încât caută, mereu 
şi mereu. Şi ajunge, în cele din urmă, pe aceeaşi câmpie 
întunecată. 

— Compară realizările. Eu aş prefera, fără discuţie, să fiu om. 

— Merită? 

— Aşa cred. 

Se îndreptă spre fereastră şi privi afară, zâmbind. 

— Avem singurul Turn de pe planeta lor. 

— Ei au singurul Dumnezeu din universul nostru, i-am 
replicat, însă mi-a răspuns doar printr-un surâs. 

— Bine, Robb, vorbi el, întorcându-se de la fereastră. O să ţin 
minte asta. Şi o să ţi-o găsim pe Lyanna. 

— Lya s-a dus, am şoptit eu. Acum o ştiu cu siguranţă. Dacă 
mai întârzii mult, o s-o urmez. Plec diseară. O să-mi rețin un loc 
pe prima navă spre Baldur. 

Încuviinţă din cap. 

— Dacă doreşti, dau dispoziţie să ţi se pregătească onorariul. 
Zâmbi: Când o vom găsi pe Lya, o să ţi-o trimitem. Cred că nu 
va fi în apele ei, însă asta te priveşte. 

Nu i-am răspuns. Am ridicat din umeri şi am pornit spre lift. 
Glasul lui Valcarenghi m-a oprit: 

— Aşteaptă! Ce-ai zice să cinăm diseară? Ai făcut o treabă 
bună aici. Oricum, Laurie şi cu mine dăm o petrecere de adio. 
Pleacă şi ea de pe Shkeea. 

— Îmi pare rău. 

A fost rândul lui să strângă din umeri. 

— Pentru ce? Laurie este o fiinţă minunată şi o să-mi 
lipsească. Dar nu-i o tragedie. Există şi alte fiinţe minunate. 
Oricum, cred că nu mai suporta planeta. 

În arsura şi durerea pierderii mele, aproape că-mi uitasem 
Talentul. Mi l-am reamintit şi l-am citit. Nu exista părere de rău, 
durere, ci numai o uşoară dezamăgire. In spatele acestora, zidul 
lui. Întotdeauna, zidul care-l izola pe acest bărbat ce-i tutuia pe 


toţi şi era prieten cu ei, fără să fie intim cu niciunul. lar pe zid, 
parcă puteam citi o inscripţie: POŢI MERGE PANA AICI ŞI NU MAI 
DEPARTE. 

— Haide, insistă el. O să fie amuzant. 

Am încuviinţat. 

Acum, când nava decolează, mă întreb: de ce plec? 

Poate ca să mă întorc acasă. Pe Baldur avem o casă, departe 
de oraşe, pe unul dintre continentele nedezvoltate, înconjurați 
de sălbăticie. Se află pe o stâncă, deasupra unei cascade înalte 
care se prăbuşeşte parcă de o eternitate într-un lac verzui. 
Adesea, Lya şi cu mine înotam acolo, în zilele însorite dintre 
două misiuni. Apoi zăceam goi în umbra copacilor cu arome de 
portocali şi făceam dragoste pe un covor de muşchi argintiu. 
Poate că mă întorc la toate astea. Nu va fi însă la fel fără Lya, 
fără Lya cea pierdută... 

Lya pe care o puteam încă avea. Pe care aş fi avut-o şi acum. 
Ar fi fost uşor, atât de uşor... O plimbare într-o peşteră 
întunecată, un somn scurt. Apoi Lya cu mine pentru vecie, în 
mine, împărţindu-mă, ea fiind eu şi eu fiind ea. lubindu-ne şi 
cunoscându-ne mai mult decât o pot face oamenii. Reuniunea şi 
fericirea, fără nicio beznă, niciodată. Dumnezeu... Dacă 
credeam în cele spuse lui Valcarenghi, atunci de ce o refuzasem 
pe Lya? 

Poate pentru că nu sunt sigur. Poate că sper încă la ceva mai 
măreț şi mai iubitor decât Reuniunea - la Dumnezeul de care mi 
s-a spus de când eram copil. Poate că risc, pentru că o parte din 
mine continuă să creadă. Dacă greşesc însă, atunci... bezna şi 
câmpia... 

Dar poate că este vorba despre altceva, despre ceva ce am 
zărit la Valcarenghi, ceva ce m-a făcut să mă îndoiesc de cele 
spuse. Cumva, omul este mai mult decât shkeenul; există 
indivizi ca Dino şi Gourlay, aşa cum au existat Lya şi Gustaffson, 
oameni care se tem de iubire şi de Reuniune într-atât de mult, 
încât le râvnesc. Aşadar, o contradicţie. Omul are două 
impulsuri primordiale, iar shkeeanul numai unul? Atunci poate 
că există un răspuns omenesc: să atingă, să se alăture, să nu fie 
singur şi totuşi să rămână om. 

Nu-l invidiez pe Valcarenghi. Cred că plânge înapoia zidului 
său şi nimeni n-o ştie, nici chiar el. Nimeni n-o va şti niciodată şi, 
în cele din urmă, va continua să fie singur, zâmbind de durere. 


Nu, nu-l invidiez pe Dino. 

Totuşi, Lya, în mine există ceva din el, aşa cum există şi ceva 
din tine. Poate că de asta fug, deşi te-am iubit. 

Pe aceeaşi navă cu mine s-a îmbarcat şi Laurie Blackburn. 
După decolare, am mâncat împreună şi ne-am petrecut seara 
discutând la un pahar de vin. Poate că n-a fost o conversaţie 
veselă, însă a fost omenească. Amândoi aveam nevoie de 
cineva şi ne-am găsit unul pe celălalt. 

După aceea, am dus-o la mine în cabină şi am făcut dragoste 
cu toată violenţa de care eram în stare. Apoi întunericul s-a 
destrămat şi am stat de vorbă toată noaptea.