Jules Verne — Stapanul lumii

Jules Verne 


Jules Verne 


Stăpânul lumii 


Capitolul 1. 

CE SE ÎNTÂMPLĂ PE MELEAGURILE NOASTRE. 

Şiragul de creste ce brăzdează, paralel cu litoralul 
american al Oceanului Atlantic, statele Carolina de Nord, 
Virginia, Maryland, Pennsylvania şi New York e cunoscut 
deopotrivă sub numele de Munţii Allegheny sau Munţii 
Apalachas, fiind format din două lanţuri deosebite, adică din 
Munţii Cimberland spre vest şi Munţii Albaştri spre est. 

Dacă acest sistem orografic, cel mai important din 
cuprinsurile mai sus-arătate ale continentului american de 
nord, se desfăşoară pe o lungime de aproape nouă sute de 
mile sau o mie şase sute de kilometri, în schimb nu 
depăşeşte în medie altitudinea de şase mii de picioare, 
punctul culminant fiind atins de Muntele Washington. 

Alcătuit ca o coloană vertebrală ale cărei extremităţi sunt 
scăldate pe de o parte de apele fluviului Alabama, iar de 
cealaltă parte de valurile golfului Saint Lawrence, Munţii 
Allegheny nu sunt decât prea puţin cercetaţi de alpinişti. 
Înălţimile lor nu se profilează în păturile superioare ale 
atmosferei şi deci nu sunt menite să-i atragă în aceeaşi 
măsură ca atâtea falnice piscuri de pe meleagurile Lumii 
Vechi sau a celei Noi. Şi totuşi există un punct printre altele 
de-a lungul acestei învăluiri de culmi, aşa-numitul Great- 
Eyry, pe care turiştii nu l-ar fi putut escalada şi care părea 
să fie, ca să zicem aşa, inaccesibil. 

De altmintcri, cu toate că amatorii de ascensiune îl 
nesocotiseră până atunci, într-un răstimp destul de scurt, 
Great-Eyry avea nu numai să trezească atenţia, dar chiar să 


stârnească îngrijorarea tuturor, pentru anumite motive de 
un ordin cu totul special, pe care mă simt dator să vi le 
împărtăşesc de la începutul istorisirii de faţă. 

Iar dacă mi-am atribuit şi mie un rol în această poveste, 
trebuie să ştiţi c-am făcut-o numai pentru că eu însumi am 
fost îndeaproape amestecat, aşa cum se va vedea mai 
încolo, luând parte la unul dintre cele mai extraordinare 
evenimente, la care secolului douăzeci îi va fi fost, fără 
îndoială, sortit să asiste. Până şi eu am ajuns să mă întreb 
câteodată dacă într-adevăr a avut loc, dacă lucrurile s-au 
petrecut chiar aşa cum mi le înfăţişează memoria sau, mai 
bine zis, imaginaţia mea. Fiind însă în serviciul poliţiei din 
Washington, cu titlul de inspector principal, îndemnat pe de 
altă parte de o instinctivă curiozitate pe care, trebuie să vă 
spun, firea mea o manifestă în cel mai înalt grad, cum, de 
asemenea, de cincisprezece ani încoace mi-a fost dat să 
particip la atâtea şi atâtea peripeții de tot felul, 
încredinţându-mi-se adesea diverse misiuni secrete, pentru 
care aveam, de altminteri, o deosebită înclinaţie, nu-i de 
mirare că şefii mei m-au împins într-o aventură atât de 
neverosimilă, în care aveam de înfruntat cele mai 
neguroase mistere. Numai că e neapărat necesar ca, din 
clipa când voi începe să-mi deapăn povestirea, să fiu crezut 
pe cuvânt. Fiindcă singura mărturie pe care o pot aduce în 
legătură cu aceste întâmplări prodigioase este a mea. Dacă 
se va găsi cineva care să nu-mi dea crezare, n-are decât să 
nu-mi dea crezare şi gata! 

Great-Eyry, ca să fiu mai precis, se află situat în rândul 
pitoreştilor înălţimi ale Munţilor Albaştri ce se profilează în 
partea occidentală a statului Carolina de Nord. Spinarea lui 
rotunjită se zăreşte destul de lămurit la ieşirea din 
Morganton, un târguşor situat lângă Satawba-river, chiar 
pe malul apei, şi mult mai limpede încă de la marginea 
satului Pleasant-Garden, care se află cu câteva mile mai 
aproape de poalele lui. 


Dar, în definitiv, ce este acest Great-Eyry?... În ce măsură 
denumirea pe care i-au dat-o locuitorii ținuturilor din 
vecinătatea Munţilor Albaştri e sau nu îndreptăţită?... Că 
aceştia din urmă au fost numiţi aşa din pricină că, în 
anumite condiţii atmosferice, reliefurile lor se înveşmântă 
într-un văl azuriu, e de la sine înţeles. Înseamnă, aşadar, că 
de vreme ce pentru toată lumea Great-Eyry este un cuib de 
vulturi, aici îşi găsesc adăpost pajurele, hultanii sau 
condorii?... Să fie oare un sălaş cu precădere îndrăgit de 
marile zburătoare ale acestor plaiuri? Le-a văzut cineva 
plutind în stoluri gălăgioase deasupra acestui bârlog, până 
la care doar ele pot răzbate?... Nu, ce-i drept; de altminteri 
nici nu se arată a fi mai numeroase prin partea locului 
decât prin celelalte coclauri ale Munţilor Ailegheny. 
Dimpotrivă, chiar, după cum s-a observat, sunt zile când, 
apropiindu-se de Great-Eyry, păsăretul pare a fi îndemnat 
mai curând a face calea întoarsă şi, după ce-i dă câteva 
târcoale în zbor, se grăbeşte să se împrăştie în toate 
direcţiile, împânzind văzduhul cu larma sa asurzitoare. 

De unde i-o fi venit atunci numele de Great-Eyry? N-ar fi 
fost, oare, mai potrivit să i se spună „zănoagă” ca 
pretutindeni unde se găsesc asemenea văgăuni prin 
regiunile muntoase? Probabil că şi aici, între pereţii înalţi 
de stâncă ce-o înconjoară, se cască o căldare adâncă şi 
largă şi cine ştie, chiar, dacă nu cumva pe fundul ei se află şi 
un lăculeţ sau un iezer alimentat de ploile şi de zăpezile de 
peste iarnă, aşa cum există atâtea altele răspândite pe 
plaiurile munţilor Apalachas, la diferite altitudini, ca 
pretutindeni în Lumea Veche, ca şi în Lumea Nouă, în 
diverse sisteme orografice?... Şi nu s-ar cuveni, aşadar, ca, 
de aci încolo, să figureze ca atare în nomenclaturile 
geografice...? 

În fine, ca să discutăm toate ipotezele posibile, nu s-ar fi 
putut oare să fi fost acolo craterul unui vulcan care zăcea 
de mult toropit de un somn adânc şi, în cazul acesta, cine 
ştie dacă într-o bună zi vulcanul cu pricina n-avea să se 


trezească iar la viaţă, sub năvala unor răbufniri din 
adânc?... Nu cumva vecinătăţile lui se puteau aştepta 
orişicând la nişte urgii asemănătoare cu cele provocate de 
vulcanul Krakatau sau de năprasnicele dezlănţuiri ale 
Muntelui Pleşuv? În eventualitatea că s-ar fi aflat acolo un 
lac, nu există iarăşi un motiv de îngrijorare la gândul că 
apele acestuia ar fi putut să pătrundă în măruntaiele 
pământului şi, în contact cu focul central, să se vaporizeze, 
amenințând cuprinsurile statului Carolina cu o erupție de o 
intensitate egală cu aceea care a avut loc în 1902 în 
Martinica? 

Fapt este că această ultimă ipoteză era sprijinită de 
anumite simptome, recent observate, ce dădeau în vileag 
prezenţa unei activităţi vulcanice, manifestată prin vaporii 
de apă emanaţi. Ba chiar într-un rând ţăranii care munceau 
pe câmp auziseră nu ştiu ce zgomote înfundate, fără să-şi 
poată explica de unde veneau. 

Snopi de flăcări izbucniseră uneori, noaptea. 

Great-Eyry începuse să fumege, iar când vântul abătuse 
trâmbele de aburi spre est, în urma lor, pe pământ, 
rămăseseră dâre de cenuşă sau de funingine. În sfârşit, în 
negura nopţii, flăcările, cu searbăda lor licărire răsfrântă 
de norii ce pluteau deasupra pământului, la o mică înălţime, 
învăluiau întregul ţinut într-o lumină sinistră. 

Faţă de asemenea fenomene ciudate, nu-i de mirare dacă 
populaţia din partea locului era stăpânită de cele mai 
serioase temeri. lar temerile astea se împleteau cu nevoia 
stăruitoare de a şti cu tot dinadinsul despre ce era vorba. 
Ziarele din Carolina întreţineau fără încetare vâlva în jurul 
aşa-numitului „mister” al muntelui Great-Eyry. Şi se 
întrebau dacă o asemenea vecinătate nu constituia un 
pericol pentru locuitori... Articolele lor stârneau deopotrivă 
curiozitatea şi neliniştea - curiozitatea celor care, fiind în 
afara oricărei primejdii, manifestau un interes deosebit 
pentru fenomenele naturale, neliniştea celor care puteau să 
cadă oricând victime, în cazul că ar fi existat, într-adevăr, o 


ameninţare din partea acestor fenomene pentru ţinuturile 
înconjurătoare. Şi marea majoritate a celor din urmă o 
alcătuiau locuitorii unor târguşoare ca Pleasant-Garden şi 
Morganton şi ai satelor sau ai numeroaselor ferme 
răspândite la poalele Munţilor Apalachas. 

Fără îndoială, erau suficiente motive să regretăm că 
alpiniştii nu-şi dăduseră încă osteneala să pătrundă în 
creierii muntelui Great-Eyry. Nimeni până atunci nu trecuse 
peste meterezele stâncilor ce-l împresurau din toate părţile 
şi, poate, chiar nici nu se afla undeva vreo trecătoare pe 
unde s-ar fi putut răzbate în interior. 

Să nu fi existat totuşi nici o altă culme prin apropiere, 
vreun pisc sau chiar un ţanc de stâncă din vârful căruia 
ochiul ar fi putut să aibă o privelişte cuprinzătoare asupra 
muntelui Great-Eyry, cercetând tot întinsul plaiurilor lui?... 
Nu, şi pe o rază de câţiva kilometri, altitudinea lui nu era 
nicăieri depăşită. Vârful Wellington, unul din cele mai înalte 
vârfuri ale Munţilor Allegheny, se afla mult prea departe. 

De astă dată însă era absolut necesar să se efectueze o 
recunoaştere cât mai amănunţită a lui Great-Eyry. În 
interesul întregului ţinut, trebuia să se ştie dacă nu 
ascundea cumva craterul unui vulcan şi dacă partea 
occidentală a statului Carolina nu putea fi ameninţată de o 
eventuală erupție. Se cuvenea deci să se facă oricum o 
încercare de a-l escalada ca să se descopere, în sfârşit, 
cauza fenomenelor observate. 

Înainte însă de orice tentativă, despre care toată lumea 
ştia că era cât se poate de dificilă, se ivi un prilej care 
oferea posibilitatea neîndoielnică de a cerceta structura 
intimă a vârfului Great-Eyry, fără a se mai face ascensiunea 
lui. 

Pe la începutul lui septembrie, anul acesta, un aerostat 
urma să-şi ia zborul din Morganton având ca pasager pe 
aeronautul Wilker. Profitând de briza ce sufla dinspre est, 
balonul avea să fie mânat spre Great-Eyry şi, după toate 
probabilitățile, trebuia să treacă peste creasta muntelui. Şi 


atunci, când va fi ajuns la o înălţime de câteva sute de 
picioare deasupra lui, Wilker putea să-l examineze în voie 
cu ajutorul unei lunete puternice, cercetându-l până în cele 
mai adânci ascunzişuri, în aşa fel încât să-şi dea seama dacă 
într-adevăr în mijlocul falnicelor steiuri de piatră se 
deschidea gura unui vulcan. De fapt asta şi era problema 
cea mai importantă. Din clipa în care va fi fost rezolvată, se 
putea şti cu certitudine dacă ţinuturile din preajmă aveau 
motive să se teamă de vreo erupție într-un viitor mai mult 
sau mai puţin apropiat. 

Ascensiunea fu executată după programul stabilit. Un vânt 
statornic, de intensitate mijlocie, cerul senin. Păclele 
dimineţii tocmai se risipiseră în bătaia razelor strălucitoare 
ale soarelui. Aeronautul avea deci posibilitatea să 
scotocească cu privirea coclaurile muntelui pe tot întinsul 
lor, bineînţeles cu condiţia ca să nu fie învăluite în ceaţă. Şi 
dacă, într-adevăr, se aflau emanaţii de aburi, era exclus să 
nu le observe, în cazul acesta, prin forţa împrejurărilor, 
trebuia să admitem existenţa unui vulcan în punctul 
respectiv al Munţilor Albaştri, vulcan al cărui crater era 
însuşi vârful Great-Eyry. 

La început balonul se ridică la o altitudine de o mie cinci 
sute de picioare, ca să rămână apoi locului nemişcat timp 
de un sfert de oră. La înălţimea aceea nu se mai simţea 
suflarea brizei ce adia, sprintenă, la suprafaţa pământului. 
Dar ce cumplită decepţie! Nu trecu mult şi aerostatul se 
urni din loc, antrenat de un alt curent atmosferic, 
îndreptându-se spre est. Ajunse astfel să se îndepărteze de 
crestele munţilor, şi nimeni nu era atât de naiv ca să spere 
că s-ar mai putea întoarce din drum. Curând locuitorii 
târguşorului avură parte să-l vadă pierzându-se în zare, ca 
să afle ceva mai târziu că balonul aterizase în împrejurimile 
oraşului Raleigh din Carolina de Nord. 

Dat fiind că încercarea dăduse greş de astă dată, hotărâră 
s-o reînnoiască în condiţii mai prielnice. Şi pe bună 
dreptate, căci nu mai trecu mult şi răbufnirile se auziră 


iarăşi, însoţite de fumegări întunecate ca o pâclă de 
funingine şi de o lumină pâlpâitoare, ce făcea să licărească 
norii. E lesne de înţeles deci pentru ce îngrijorarea 
localnicilor nu putea fi împrăştiată, vecinătăţile rămânând 
mai departe sub ameninţarea de fiece clipă a unor 
fenomene seismice sau vulcanice. 

lată însă că, în primăvara aceluiaşi an, la începutul lunii 
aprilie, temerile mai mult sau mai puţin nedesluşite de până 
atunci avură motive destul de temeinice ca să sporească, 
preschimbându-se în spaimă. Iar ziarele locale se grăbiră a 
împărtăşi cu promptitudine groaza manifestată de cetăţeni. 
Întreaga regiune cuprinsă între munţi şi orăşelul 
Morganton stătea cu frica în sân, în aşteptarea unui 
apropiat cataclism. 

În noaptea dintre 4 şi 5 aprilie locuitorii din Pleasant- 
Garden fură treziţi din somn de o hurducătură puternică, 
urmată de un vacarm asurzitor. Vă închipuiţi ce panică 
nestăpânită îi cuprinse la gândul că, probabil, se surpase în 
partea locului o bucată întreagă din lanţul muntos. leşiră 
toţi buzna din casă, gata să-şi ia lumea în cap de teamă să 
nu vadă căscându-se deodată sub ochii lor un abis uriaş, în 
care s-ar fi mistuit fără urme toate fermele, toate aşezările 
omeneşti, pe o rază de zece sau cincisprezece mile jur 
împrejur. 

Era o noapte neagră ca păcura. Nori grei şi îndesaţi 
coborâseră asupra câmpiei, acoperind-o ca un tavan. Ziua-n 
amiaza mare chiar, crestele Munţilor Albaştri ar fi rămas 
ascunse ochiului. 

Era o asemenea întunecime, încât nu puteai vedea la doi 
paşi, nici răspunde la chemările ce se învălmăşeau din toate 
părţile. Pâlcuri, pâlcuri, bărbaţi, femei şi copii orbecăiau 
înspăimântați, în căutarea drumurilor bătute, şi se 
îmbrânceau într-o hărmălaie năucitoare. Ici şi colo se 
auzeau glasuri înfricoşate: 

— Cutremur de pământ! 

— Trebuie să fie o erupţie...! 


— Unde? 

— Pe Great-Eyry... 

Şi până la Morganton se răspândi zvonul că o ploaie de 
pietre, de lavă şi de cenuşă vulcanică se abătuse asupra 
câmpiei. 

Măcar unul dintre ei ar fi putut totuşi să observe că, în 
cazul în care ar fi fost vorba de o erupție vulcanică, 
zgomotele s-ar fi întețit din ce în ce. După cum, tot aşa, ar fi 
trebuit să apară limbi de flăcări pe creasta munţilor. În 
bezna nopţii, şuvoaiele incandescente de lavă n-ar fi scăpat 
nici ele privirii spectatorilor. Nimănuia însă nu-i trecuse 
prin minte aşa ceva şi, cotropiţi de spaimă cum erau, 
susțineau cu toţii sus şi tare că la ei în casă se simţiseră 
zguduiturile pământului. Dacă nu cumva, cine ştie, 
zdruncinătura nu va fi fost pricinuită de căderea unui bloc 
de piatră, ce se va fi desprins de undeva, din coastele 
munţilor. 

Toată lumea stătea la pândă cu frica în sân, gata s-o rupă 
la fugă spre Pleasant-Garden sau Morganton. 

Trecu astfel o oră încheiată, în care nu se mai întâmplă 
nimic nou. Abia dacă o suflare de vânt, zăgăzuită în parte 
de baricada Munţilor Apalachas, adia dinspre vest, prin 
frunzişul ţepos al coniferelor, ce creşteau înţesate prin 
văgăunile mlăştinoase. 

Nu mai era deci nici un motiv de panică şi cetăţenii se 
pregăteau să se întoarcă iarăşi acasă. Pe cât se părea, nu 
mai aveau de ce să se teamă, deşi abia aşteptau toţi să se 
lumineze de ziuă. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că, undeva pe înălţimi, 
povârnişul începuse să se surpe şi cine ştie ce colos de 
stâncă se prăvălise din creştetul muntelui Great-Eyry. 
Lucrul acesta putea fi constatat cu uşurinţă atunci când 
aveau să mijească zorile, cercetându-se terenurile de la 
poalele munţilor, pe o distanţă de câteva mile. 

Pe la orele trei dimineaţa însă o nouă alarmă: limbi de 
flăcări ţâşniseră deasupra crestei stâncoase. Scăldaţi în 


văpăi, norii iluminau văzduhul pe un larg cuprins. În acelaşi 
timp se auzeau nişte pârâituri. 

Să fi fost oare un incendiu izbucnit din senin pe culmi şi, 
dacă era aşa, care putea fi pricina?... În nici un caz nu 
fusese iscat de focul ceresc... Nici o scăpărare de fulger nu 
înfiora atmosfera. Ce-i drept, avea cu ce să fie alimentat. La 
înălţimea unde bântuia, Munţii Allegheny sunt încă 
acoperiţi de păduri, atât pe versantele piscurilor 
Cumberland, cât şi pe coastele Munţilor Albaştri. Sunt 
foarte multe specii de arbori ce cresc prin părţile acestea, 
chiparoşi, palmieri, precum şi alte esențe cu frunze 
persistente. 

„Erupţie!... erupţie...!” se auzea strigându-se 
pretutindeni. 

Într-adevăr, deci, Great-Eyry era craterul unui vulcan din 
sânul muntelui! Stins de cine ştie când, de ani şi ani de zile 
sau poate chiar de veacuri, începuse iarăşi a vărsa flăcări? 
Şi atunci probabil că vâlvătaia ce izbucnise avea să aducă 
cu sine o ploaie de pietre incandescente, un potop de 
materii eruptive?... Ce mai lipsea, aşadar, ca lava să se 
reverse ca un puhoi sau o avalanşă de foc şi să prefacă în 
scrum, mistuind tot ce ar fi întâlnit în cale, târguri, sate şi 
ferme, într-un cuvânt, tot ce se afla pe vastele întinsuri ale 
ținutului, măturând ogoare, păduri şi câmpii până dincolo 
de Pleasant-Garden sau de Morganton...? 

De astă dată panica se dezlănţui de-a binelea şi nimic n-ar 
mai fi putut s-o stăvilească. Înnebunite de spaimă, femeile 
îşi luară odraslele şi o porniră de-a valma pe drumuri, 
mergând tot înainte spre est, mânate de acelaşi gând: să se 
îndepărteze cât mai repede cu putinţă de teatrul acestor 
frământări tectonice. Părăsindu-şi casele, mulţi dintre 
locuitori îşi îndesau în boccele tot ce aveau mai de preţ şi 
lăsau slobode animalele din ogradă, cai, vite, oi, care o 
apucau razna, înspăimântate, care-ncotro. Vă închipuiţi ce 
harababură putea să işte tot vâălmăşagul ăsta de oameni şi 
dobitoace, în toiul unei nopţi negre ca păcura, prin pădurile 


primejduite de focul vulcanului, în preajma mlaştinilor ce 
amenințau să-şi umfle apele, revărsându-se!... Ba chiar şi 
pământul pe care călcau nu putea, oare, din clipă în clipă, 
să se scufunde sub picioarele fugarilor?... Mai aveau timp 
să scape cu viaţă, dacă un puhoi de lavă incandescentă, cât 
toate zilele de mare, rostogolindu-se pe faţa câmpiei, le-ar fi 
tăiat la un moment dat drumul, zădărnicindu-le orice 
încercare de fugă...? 

Totuşi unii dintre fermierii mai cuprinşi din regiune, 
oameni mai chibzuiţi, nu se arătau câtuşi de puţin grăbiţi să 
se amestece cu gloata de oameni înfricoşaţi, pe care se 
străduiseră în zadar să-i ţină în frâu. 

Plecaţi în cercetare la faţa locului, în momentul când 
ajunseră la o milă distanţă de poalele muntelui, fermierii 
constatară că viitoarea începuse să se potolească, iar până 
la urmă, probabil, să se stingă cu totul. La drept vorbind, 
după toate semnele, împrejurimile nu păreau amenințate 
de vreo erupție vulcanică. Nici o piatră nu ţâşnea în văzduh, 
nicăieri lava nu-şi croia drum la vale, scurgându-se pe 
povârnişul muntelui, nici un zgomot nu se auzea 
cutreierând adâncurile pământului... Aşadar, niciuna din 
manifestările unor perturbații seismice în stare să 
răvăşească într-o clipă o ţară întreagă. 

Se constată deci un lucru, în privinţa căruia nu mai 
încăpea nici o îndoială: că focul, ce izbucnise după 
meterezele muntelui Great-Eyry, începuse să descrească în 
intensitate. Norii învăpăiaţi de incendiu răspândeau o 
lumină din ce în ce mai searbădă şi curând cuprinsurile 
aveau să fie din nou cufundate în beznă până la revărsatul 
zorilor. În vremea asta, droaia de fugari făcuse popas într- 
un loc destul de îndepărtat unde se socotea ferită de orice 
primejdie. Încetul cu încetul însă oamenii începură să se 
întoarcă din drum şi, înainte de a se fi crăpat de ziuă, în mai 
multe sate şi, pe ici, pe colo, în câte o fermă, lumea se 
înapoiase acasă. 


Pe la orele patru dimineaţa, abia dacă se mai zăreau 
mijind unele pâlpâiri de lumină pe creste. Incendiul era pe 
cale să se stingă, nemaiavând pesemne ce mistui şi, deşi nu 
se puteau încă şti precis cauzele, era de presupus totuşi că 
n-o să mai izbucnească. 

În orice caz, după toate probabilitățile, Great-Eyry nu 
fusese locaşul unor fenomene vulcanice. Aşa stând lucrurile, 
cetăţenii din împrejurimi nu păreau să mai fie la cheremul 
unei erupții ori al unui cutremur de pământ. 

Către orele cinci dimineaţa însă un freamăt ciudat se 
răspândi în aer, adiind dinspre munţi, de sus, de pe 
înălțimile cufundate încă în negura nopţii, aşa ca un gâfâit 
ritmic însoţit de o viguroasă bătaie de aripi. Şi poate că, 
dacă ar fi fost în faptul zilei, lumea de prin sate şi de pe Ia 
ferme ar fi avut prilejul să vadă trecând în zbor o uriaşă 
pasăre de pradă, un fel de monstruos gigant al văzduhului, 
care se desprinsese de pe Great-Eyry, îndreptându-se ca o 
săgeată spre est! 

Capitolul II. 

LA MORGANTON. 

În ziua de 27 aprilie am descins în oraşul Raleigh, capitala 
statului Carolina de Nord, venind dinspre Washington, de 
unde plecasem în ajun. 

Cu două zile înainte, directorul general al poliţiei mă 
chemase la el în birou. Şeful mă aştepta cu o oarecare 
nerăbdare. Redau mai jos convorbirea pe care am avut-o cu 
acest prilej şi care a determinat plecarea mea: 

— John Strock, mă luă el în primire din capul locului, sper 
c-ai rămas acelaşi agent isteţ şi devotat, aşa cum, în 
repetate rânduri, am putut constata cu toţii, în urma 
dovezilor de iscusinţă şi devotament pe care le-ai dat până 
acum...? 

— Nu cred că eu aş fi cel mai indicat, domnule Ward, îi 
răspunsei închinându-mă, să mă pronunţ dacă am pierdut 
sau nu ceva din iscusinţa pe care spuneţi c-am dovedit-o... 


cât despre devotament, vă pot asigura c-a rămas cu totul la 
dispoziţia dumneavoastră... 

— Nu mă îndoiesc, continuă domnul Ward. O singură 
întrebare numai şi am terminat, o întrebare însă de astă 
dată ceva mai precisă: ai rămas oare acelaşi om pe care l- 
am cunoscut până acum, adică un om însufleţit de cea mai 
vie curiozitate, dornic de a lămuri cu orice preţ un 
mister...? 

— Acelaşi, domnule Ward. 

— Şi curiozitatea asta instinctivă a dumitale nu crezi c-a 
început să dea semne de oboseală, după ce atâta vreme te- 
ai lăsat călăuzit de ea...? 

— Câtuşi de puţin. 

— Ei, atunci, Strock, uite ce vreau să-ţi spun. 

Domnul Ward, bărbat de vreo cincizeci de ani pe atunci, cu 
o inteligenţă cât se poate de pătrunzătoare, era un om 
deosebit de capabil, aşa cum şi trebuia, pentru a fi pe 
deplin corespunzător importantelor atribuţii pe care le avea 
de îndeplinit. În câteva rânduri îmi încredinţase unele 
misiuni dificile de care mă achitasem, chiar în chip 
mulţumitor atunci când fuseseră interese politice în joc, aşa 
încât mă privea cu ochi buni. Din păcate însă, de câteva luni 
nu se mai ivise nici un prilej ca să-mi reiau activitatea şi 
mărturisesc că mă simţeam destul de prost să stau aşa, cu 
mâinile în sân. Aşteptam deci cu oarecare nerăbdare să aflu 
mai degrabă ce anume avea să-mi comunice domnul Ward. 
Nu mă îndoiam că era vorba de ceva serios şi că aveam 
iarăşi ocazia să mă apuc de treabă. 

lată în ce chestiune mă chemase şeful poliţiei să-mi 
vorbească, o chestiune la ordinea zilei, cu care îşi bătea 
capul opinia publică, nu numai în Carolina de Nord sau în 
statele învecinate, dar pe tot cuprinsul Americii. 

— Cred că ai auzit şi dumneata, nu-i aşa, începu dânsul, de 
cele întâmplate într-o anumită porţiune a Munţilor 
Apalachas, undeva în apropiere de un târguşor cu numele 
de Morganton...? 


— Bineînţeles, domnule Ward, ba sunt convins chiar că 
asemenea fenomene puţin obişnuite, ca să zic aşa, 
îndeplinesc toate condiţiile pentru a stârni curiozitatea, fie 
şi a celor mai puţin curioşi decât mine... 

— Că într-adevăr e ceva neobişnuit la mijloc, dacă nu chiar 
ciudat, nu mai încape nici o îndoială, Strock. Se naşte însă 
întrebarea dacă nu cumva aşa-numitele fenomene 
observate pe Great-Eyry ar putea constitui o primejdie 
pentru locuitorii din ţinutul respectiv, dacă nu sunt, adică, 
simptomele premergătoare ale unei erupții vulcanice sau 
ale unui cutremur de pământ... 

— "Tot ce se poate, domnule Ward... 

— Avem, aşadar, tot interesul, Strock, să ştim despre ce-i 
vorba. Dacă în faţa unei situaţii ce intră în categoria 
fenomenelor naturale ne găsim, pur şi simplu, lipsiţi de 
orice mijloace, cei în cauză ar trebui totuşi avertizaţi la timp 
în privinţa pericolului ce-i ameninţă. 

— Asta-i datoria autorităţilor, domnule Ward, adăugai eu. 
Ar fi necesar să desluşim ce se întâmplă acolo sus... 

— Ai dreptate, Strock, numai că, din păcate, pe cât se 
pare, e o treabă din cale-afară de anevoioasă. La tot pasul 
ai să întâlneşti prin partea locului pe câte cineva care să-ţi 
spună că nu există om pe lume care să se poată căţăra pe 
stâncile de pe Great-Eyry, pentru a pătrunde în creierul 
munţilor... Dar, mă întreb eu, s-a încumetat oare vreodată 
un om să facă isprava asta şi în condiţii care să-i asigure 
izbânda?... Parcă nu-mi vine să cred. Dimpotrivă, părerea 
mea e că o asemenea încercare, făcută în mod serios, nu 
poate avea decât un rezultat mulţumitor. 

— Nimic nu e imposibil, domnule Ward, şi dacă nu s-a 
făcut încă nimic, probabil e numai din pricina cheltuielilor... 
— Cheltuieli pe deplin îndreptăţite, Strock, şi de care nici 

nu trebuie să ţii seama când e vorba să linişteşti populaţia 
unui ţinut întreg sau s-o pui în gardă în eventualitatea unei 
catastrofe, pe care ar putea-o evita... Dar o fi chiar aşa cum 
se spune că Great-Eyry e ca o fortăreață ale cărei ziduri 


nimeni nu le poate escalada?... Cine ştie dacă nu s-o fi 
aciuat acolo o bandă de tâlhari, în bârlogul căreia nu se 
poate pătrunde decât prin anumite locuri, pe nişte potecuţe 
cunoscute numai de ea...? 

— Cum?... Aveţi cumva vreo bănuială, domnule Ward, că 
nişte tâlhari... 

— Se prea poate să mă înşel, Strock; nu este exclus ca tot 
ce se întâmplă prin partea locului să se datoreze unor 
cauze fireşti... Ei, uite, tocmai asta vrem şi noi să aflăm, cât 
mai precis şi în cel mai scurt timp. 

— Îmi permiteţi să vă pun o întrebare, domnule Ward? 

— Spune, Strock. 

— După ce Great-Eyry va fi fost cercetat şi vom fi ajuns să 
cunoaştem care este cauza acestor fenomene, în cazul când 
există acolo craterul unui vulcan şi orişicând o erupție ar fi 
iminentă, putem noi face oare ceva ca s-o împiedicăm...? 

— Sigur că nu, Strock, dar cel puţin locuitorii din 
împrejurimi vor fi avertizaţi... Aşezările din vecinătate vor 
şti la ce s-ar putea aştepta şi nici fermierii nu vor avea de 
întâmpinat vreo surpriză. Cine ştie dacă pe undeva, prin 
Munţii Allegheny, nu există vreun vulcan din pricina căruia 
Carolina de Nord se află permanent ameninţată de un 
dezastru la fel de pustiitor cum a fost cel ce a devastat 
insula Martinica sub ploaia de foc a Muntelui Pleşuv?... 
Măcar populaţia să fie cruţată; toată lumea, până la ultimul 
om, trebuie să se poată pune la adăpost... 

— Parcă nu-mi vine să cred, domnule Ward, că asupra 
acestor meleaguri ar putea să plutească o ameninţare atât 
de cumplită... 

— Nici eu nu doresc altceva, Strock; de altfel, pe cât se 
pare, e cam îndoielnic c-ar putea să existe vreun vulcan în 
Munţii Albaştri. Se ştie că masivul Munţilor Apalachas nu 
este de formaţie vulcanică... Cu toate astea, judecând după 
rapoartele pe care le-am primit, pe vârful Great-Eyry s-ar fi 
văzut pâlpâind nişte flăcări... Şi tot aşa, cică, s-ar fi simţit în 
împrejurimi dacă nu chiar un cutremur de pământ, în orice 


caz un fel de frământare subterană, şi asta până în 
apropiere de Pleasant-Garden... Dumneata ce crezi despre 
toate astea, să fie oare adevărate, sau numai născociri?... 
De aceea, vezi, trebuie să fim lămuriţi în privinţa asta... 

— E lucrul cel mai cuminte, domnule Ward, şi n-are nici un 
rost să mai zăbovim... 

— Tocmai de aceea, Strock, m-am decis să facem o 
anchetă asupra fenomenelor observate pe Great-Eyry. 
Trebuie să se ducă cineva cât mai grabnic la faţa locului să 
culeagă toate informaţiile posibile şi să stea de vorbă cu 
cetăţenii din târgurile învecinate şi de pe la ferme... Ne-am 
gândit, aşadar, la unul din agenţii noştri, o persoană demnă 
de toată încrederea şi, dintre toţi, te-am ales pe dumneata, 
Strock... 

— Cu dragă inimă, domnule Ward, îmi arătai eu în gura 
mare bucuria. Puteţi fi sigur c-o să fac tot ce-mi stă în 
putinţă ca să fiţi pe deplin mulţumit... 

— Sunt convins, Strock, ţin chiar să-ţi spun că-i o misiune 
parcă anume făcută pentru dumneata... 

— Nici nu se putea găsi ceva mai potrivit, domnule Ward. 
— Vei găsi un teren cât se poate de prielnic şi, în acelaşi 
timp, sper, cea mai fericită ocazie ca să-ţi satisfaci pasiunea 
atât de vie, care, după părerea mea, este esenţială pentru 

firea dumitale... 

— Întocmai. 

— De altminteri, vei putea să acţionezi aşa cum vei socoti 
dumneata potrivit cu împrejurările. Cât priveşte 
cheltuielile, dacă va fi să organizezi o ascensiune, care s-ar 
putea să fie destul de costisitoare, îţi las mână liberă... 

— Am să fac cum e mai bine, domnule Ward. Vă puteţi lăsa 
liniştit în nădejdea mea... 

— Şi acu”, Strock, aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra unui 
lucru: ai grijă să procedezi cu cea mai mare discreţie, când 
vei căuta să te documentezi la faţa locului... Spiritele sunt 
încă mult prea agitate... Nu se poate pune prea mare temei 


pe ceea ce o să-ţi povestească unul sau altul şi, în orice caz, 
fereşte-te să nu stârneşti din nou panica... 

— Am înţeles... 

— Vei fi mandatarul nostru pe lângă primarul oraşului 
Morganton, care va lucra de aci încolo mână-n mână cu 
dumneata... încă o dată îţi spun, Strock, vezi, fii prudent, 
caută să nu amesteci pe nimeni în ancheta pe care ai s-o 
întreprinzi, în afară de persoanele de care vei socoti 
dumneata c-o să ai neapărată nevoie. Ne-ai dat în repetate 
rânduri suficiente dovezi de inteligenţă şi dibăcie pentru ca 
să fim pe deplin încredinţaţi că şi de astă dată vei reuşi... 

— Dacă totuşi n-am să reuşesc, domnule Ward, înseamnă 
că mă voi fi izbit de nişte greutăţi pe care nici un om de pe 
lume nu le-ar putea dovedi, fiindcă până la urmă ar fi 
posibil să nu existe nici un mijloc de a răzbate înăuntrul 
fortăreței de pe Great-Eyry şi în cazul acesta... 

— În cazul acesta o să vedem ce-i de făcut. Îţi repet, noi 
ştim că eşti un om extrem de curios şi asta nu numai 
datorită meseriei, cât mai cu seamă firii dumitale,şi nu cred 
c-ai să găseşti o ocazie atât de minunată ca să-ţi satisfaci 
curiozitatea. 

— Domnul Ward avea perfectă dreptate. 

— Şi când urmează să plec?... îl întrebai eu. 

— Chiar mâine. 

— Mâine deci am să pornesc din Washington, ca să ajung 
poimâine la Morganton. 

— Nu uita să-mi scrii sau să-mi telegrafiezi, ca să mă ţii la 
curent cu ce se întâmplă... 

— Fiţi Iară grijă, domnule Ward... înainte de a-mi lua 
rămas bun de la dumneavoastră, ţin să vă mulţumesc încă o 
dată pentru că v-aţi gândit să-mi încredinţaţi mic ancheta 
asupra evenimentelor de pe Great-Eyry. 

De unde puteam eu să bânuiesc ce mă aştepta! 

Mă întorsei acasă imediat ca să mă pregătesc de plecare şi 
a doua zi, dis-de-dimineaţă, mă aflam în rapidul care se 
îndrepta spre capitala statului Carolina de Nord. 


În seara aceleiaşi zile sosii Ia Raleigh, unde poposii peste 
noapte, iar a doua zi, după-amiază, trenul ce leagă 
localităţile din partea occidentală a statului respectiv mă 
depunea pe peronul gării Morganton. 

La drept vorbind, Morganton nu este decât un târguşor. 
Aşezarea fiind construită pe terenuri de formaţie jurasică, 
bogate mai ales în zăcăminte de huilă, exploatările miniere 
din partea locului au o activitate destul de intensă. 
Izvoarele de ape minerale, ce abundă în tot ţinutul, atrag în 
timpul verii o mulţime de vilegiaturişti. Şi cum pământurile 
din împrejurimile orăşelului sunt deosebit de fertile, 
agricultorii se aleg cu câştiguri însemnate de pe urma 
culturii cerealelor ce-şi desfăşoară lanurile în mijlocul unei 
reţele de smârcuri năpădite de plaur şi trestii. 

Pădurile alcătuite din arbori cu frunze persistente 
împânzesc regiunea. Singurul lucru a cărui lipsă se resimte 
prin partea locului sunt gazele naturale, acest neistovit 
izvor de forţă, de lumină şi de căldură care prisoseşte în 
schimb în majoritatea depresiunilor din Munţii Allegheny. 

Având în vedere compoziţia solului şi bogăţia produselor 
sale, populaţia rurală atinge un procent destul de însemnat. 
Sate şi ferme sunt cu duiumul, răspândite pe tot cuprinsul, 
până la poalele Munţilor Apalachas, când îngrămădite 
pâlcuri, pâlcuri, în mijlocul pădurilor, când răzlețe ici, colo, 
pe costişele primelor ramificații muntoase. 

Numărul localnicilor se ridica, aşadar, la câteva mii de 
oameni a căror viaţă era în mare primejdie, dacă într- 
adevăr pe Great-Eyry s-ar fi aflat craterul unui vulcan, dacă 
o erupție ar fi revărsat un potop de zgură şi cenuşă asupra 
vecinătăţilor, dacă puhoaie de lavă ar fi cotropit câmpia sau 
dacă zguduiturile năprasnice ale unui cutremur de pământ 
s-ar fi resimţit până în apropiere de Pleasant-Garden sau de 
Morganton. 

Primarul orăşelului Morganton, domnul Elias Smith, era 
un om cam de vreo patruzeci de ani, înalt de stat şi vânjos, 
îndrăzneţ şi plin de iniţiativă, cu o sănătate de fier, căreia 


toţi medicii din cuprinsul celor două Americi nu i-ar fi venit 
de hac, la fel de călit şi pentru gerurile de peste iarnă ca şi 
pentru căldurile din timpul verii, călduri care adeseori în 
Carolina de Nord sunt insuportabile. Vânător înfocat aşa 
cum nu cred să mai fi fost altul prin partea locului, deprins 
a hăitui nu numai lighioane mici îmblănite sau împenate, cât 
mai ales vajnic când era vorba să încolţească ursul sau 
pantera, jivine pe care le întâlneşti tot atât de des prin 
desişurile de chiparoşi sau prin văgăunile sălbatice ale 
cheilor ce străbat îndoitul lanţ al Munţilor Allegheny. 

Bogat proprietar de pământuri, Elias Smith avea în 
stăpânire câteva ferme în împrejurimile oraşului 
Morganton. De unele din ele se ocupa personal, căutând să 
le valorifice. Fermierii se pomeneau deseori cu el că vine să- 
i inspecteze: de altfel, mai tot timpul când nu şedea acasă în 
aşa numitul honie al său din oraş, primarul era pe drumuri, 
fie în excursie, fie la vânătoare, mânat de nestăvilita-i 
pasiune cinegetică. 

În cursul după-amiezii, am cerut să mă conducă cineva 
până la locuinţa lui Elias Smith. Primarul, care fusese 
înştiinţat telegrafic, se afla acasă în ziua aceea. Mă grăbii 
să-i înmânez scrisoarea de recomandaţie a domnului Ward, 
în care se arăta misiunea ce mi se încrcdinţase pe lângă 
domnia-sa, şi astfel puteam socoti prezentările ca şi făcute. 

Părintele orăşelului Morganton mă primi cât se poate de 
simplu, fără nici un fel de fasoane, cu pipa în gură şi 
paharul de brandy pe masă. Servitoarea aduse numaidecât 
încă un pahar şi, vrând, nevrând, trebui să-i fac pe plac 
gazdei, înainte de a fi apucat să schimbăm vreun cuvânt. 

— Veniţi din partea domnului Ward, va să zică! începu el 
voios, ca omul în toane bune. Nu se poate, trebuie să bem 
mai întâi în sănătatea dumisale! 

Nu scăpai până nu închinarăm paharele, deşertându-le 
până la fund, în cinstea directorului general al poliţiei... 

— Şi acum s-auzim despre ce-i vorba?... mă întrebă Elias 
Smith. 


Primarul orăşelului Morganton avu astfel prilejul să afle 
din gura mea motivul, precum şi scopul misiunii pe care o 
aveam în districtul respectiv al Carolinei de Nord. Începui 
deci prin a-i reaminti faptele sau, mai bine zis, fenomenele 
petrecute prin părţile acelea. De aceea, accentuai eu - şi 
primarul îmi dădu dreptate - lucrul cel mai important în 
clipa de faţă era ca localnicii să capete asigurări că nu se va 
întâmplă nimic sau dacă nu, cel puţin, să fie puşi în gardă. 
Şi-i explicai apoi că autorităţile se arătau pe drept cuvânt 
îngrijorate de situaţie şi se străduiau, pe cât le stătea în 
putinţă, să găsească o ieşire din impas. În încheiere, 
adăugai că şeful meu îmi dăduse împuternicire să efectuez 
cât mai rapid şi cu deplin succes o anchetă asupra 
evenimentelor de pe Great-Eyry. Nu trebuia să preget nici 
un moment, orice piedici mi s-ar fi pus în cale, nici să mă uit 
la bani, fiindcă, aşa cum era şi de aşteptat, ministerul era 
gata să suporte din bugetul său toate cheltuielile necesitate 
de misiunea mea. 

Elias Smith mă ascultase fără să scoată o vorbă, având 
totuşi grijă între timp să umple atât paharul lui, cât şi pe al 
meu. Şi, cu toate că pâcâia mereu din pipă, nu păstram nici 
cea mai mică îndoială că era numai urechi. Îl vedeam când 
şi când înviorându-se la faţă şi ochii scăpărându-i sub 
streaşina sprâncenelor groase. Ca unul ce era cel mai înalt 
dregător al trebilor oraşului Morganton, nu se putea fireşte 
să nu fie tulburat de cele întâmplate pe Great-Eyry, după 
cum tot aşa, probabil, aştepta cu aceeaşi nerăbdare ca şi 
mine să descopere, în sfârşit, cauza acestor fenomene. 

După ce-i împărtăşii tot ce aveam să-i comunic, Elias Smith 
rămase câteva clipe cu ochii la mine fără să spună nimic. 

— Care va să zică, rosti el într-un târziu, cei din 
Washington vor cu orice preţ să ştie - nu-i aşa? - ce fel de 
hram poartă Great-Eyry? 

— Întocmai, domnule Smith... 

— Şi dumneata...? 

— Bineînţeles...! 


— Şi eu, domnule Strock! 

Va să zică, primarul oraşului Morganton era şi el un om tot 
atât de curios ca şi mine; într-adevăr, mai rar aşa chilipir! 

— Vă daţi seama, nu-i aşa, adăugă dânsul, scuturându-şi 
pipa de scrum, ca proprietar am tot interesul să ştiu ce ar 
putea să fie cu drăcoveniile acelea de pe Great-Eyry, iar, pe 
de altă parte, ca primar al urbei noastre trebuie să am grijă 
de soarta celor pe care-i oblăduiesc... 

— Cu atât mai mult deci, domnule Smith, îi răspunsei eu, 
aţi fost îndemnat să căutaţi ce anume putea să dea naştere 
acestor fenomene, care amenințau să distrugă tot ţinutul!... 
Şi bănuiesc că vi s-au părut cu totul inexplicabile şi destul 
de îngrijorătoare pentru populaţia din împrejurimi... 

— Mai ales inexplicabile, domnule Strock, pentru că să vă 
spun drept: nu-mi vine să cred că, sus, pe Great-Eyry s-ar 
putea afla o gură de vulcan, de vreme ce nicăieri, de la un 
cap la altul, lanţul Munţilor Allegheny nu este de natură 
vulcanică. Oricât aţi căuta, nici în cheile săpate în masivul 
Cumberland, nici prin văile Munţilor Albaştri n-o să găsiţi 
nicăieri nici o dâră de cenuşă, de zgură, de lavă sau de alte 
materii eruptive. De aceea, eu nu cred că districtul 
Morganton ar putea fi în primejdie... 

— Sunteţi convins de asta, domnule Smith? 

— Sigur că da. 

— Şi atunci zguduiturile ce s-au resimţit în vecinătatea 
munţilor...? 

— Da... zguduiturile... aşa e... zguduiturile!... îngână 
domnul Smith dând din cap. Dar, mai întâi, să fie oare 
adevărat că s-au produs nişte zguduituri?... Întâmplarea 
face ca tocmai în seara cu pricina, când a apărut vâlvoarea 
aceea pe culmi, să mă aflu la ferma mea de la Wildon, adică 
la o distanţă mai mică de o milă de Great-Eyry şi, dacă la un 
moment dat s-a auzit un freamăt nedesluşit în văzduh, n-am 
băgat de seamă să se fi clintit ceva, nici la suprafaţa, nici în 
adâncul pământului... 


— Cu toate astea, judecând după rapoartele trimise 
domnului Ward... 

— Rapoartele întocmite într-un moment când toată lumea 
era cuprinsă de panică! mărturisi primarul. În orice caz, eu 
n-am pomenit nici un cuvânt despre asta în memoriul meu... 

— Interesant... cât despre flăcările ce-au ţâşnit, zice-se, 
peste ţancurile de stânci din vârf... 

— A, flăcările! Aici se schimbă socoteala, domnule Strock, 
fiindcă le-am văzut... Le-am văzut cu ochii mei, chiar şi norii 
erau învăpăiaţi, luminând priveliştea până foarte departe. 
Şi, în acelaşi timp, au răbufnit nişte zgomote de sus, de pe 
creştetul muntelui Greateyry. aşa ca un şuierat, ca şi când s- 
ar fi deşertat o căldare de aburi... 

— Aţi auzit chiar dumneavoastră? Precis...? 

— Da... şi acum încă-mi mai ţiuie urechile! 

— Dar, în mijlocul acestui vacarm, dacă vă mai amintiţi, 
domnule Smith, nu vi se pare că la un moment dat s-ar fi 
desluşit ceva ca un fâlfâit de aripi uriaşe...? 

— Într-adevăr, domnule Strock. Dar stau şi mă întreb: ca 
să vuiască văzduhul de freamătul aripilor ei, cum poate să 
arate pasărea aceea gigantică ce a zburat prin aer, după ce 
s-au stins şi ultimele pâlpâiri ale focului?... Şi ce aripi 
colosale trebuie să aibă?... De aceea, zic, nu cumva mi s-o îi 
părut şi totul e numai o nălucire a închipuirii mele?... Să se 
fi aciuat pe Great-Eyry mai ştiu eu ce monştri înaripaţi? În 
cazul ăsta, lumea i-ar fi zărit mai de mult dând târcoale 
uriaşului lor cuib de piatră!... Da, da, e un mister la mijloc, 
un mister pe care nimeni până în momentul de faţă nu l-a 
putut lămuri... 

— Dar pe care o să-l lămurim noi, domnule Smith, 
bineînţeles, dacă veţi binevoi să-mi daţi concursul... 

— Cu dragă inimă, domnule Strock, mai încape vorbă! Cu 
atât mai mult cu cât am tot interesul să liniştesc populaţia... 

— Atunci, mâine chiar, o să pornim la lucru... 

— Chiar mâine! 


Şi cu această promisiune, domnul Smith şi cu mine ne 
despărţirăm. 

Mă înapoiai la hotel unde început să mă organizez în 
vederea unei şederi ce se putea prelungi potrivit cu 
cerinţele anchetei. 

Nu pierdui din vedere, fireşte, să-i scriu domnului Ward, 
după cum ne înţeleseserăm. începui prin a-i anunţa sosirea 
mea la Morganton, ca după aceea să-i comunic rezultatele 
primei întrevederi pe care o avusesem cu primarul oraşului, 
precum şi hotărârea luată de comun acord ca să ducem la 
bun sfârşit, în cel mai scurt timp, acţiunea la care pornisem. 
îmi luam totodată angajamentul de a-l informa, punct cu 
punct, despre străduinţele noastre, fie prin scrisoare 
închisă, fie telegrafic, ca să poală fi în permanenţă la curent 
cu starea de spirit a cetăţenilor din ţinutul respectiv al 
Carolinei de Nord. 

În după-amiaza aceleiaşi zile avu loc o nouă întrevedere cu 
domnul Smith, în urma căreia rămase stabilit să plecăm dis- 
de-dimineaţă,cum se va lumina de ziuă. Planul de acţiune, 
asupra căruia ne opriserăm amândoi, socotindu-l cel mai 
indicat, era următorul: 

Ascensiunea muntelui avea să fie făcută sub conducerea a 
două călăuze încercate, pentru care excursiile de genul 
acesta erau o îndeletnicire obişnuită. În repetate rânduri se 
căţăraseră pe cele mai înalte piscuri ale Munţilor Albaştri. 
Cu toate astea, niciodată până atunci nu se încumetaseră să 
ia în piept urcuşul muntelui Great-Eyry, ştiind dinainte că 
nu puteau ajunge pe culmea lui din pricina stâncilor ce se 
înălţau ca nişte metereze imposibil de escaladat: de altfel, 
până în ultimul timp, când se produseseră fenomenele 
despre care am vorbii, Great-Eyry nu constituise un punct 
de atracţie pentru turişti. Oricum ar fi fost, ne puteam bizui 
pe cele două călăuze, pe care domnul Smith le cunoştea 
personal, oameni descurcăreţi, îndemânatici şi devotați. 
Eram, aşadar, hotărâți să ne lăsăm în nădejdea lor, convinşi 
fiind că n-au să dea înapoi din faţa nici unui obstacol. 


Pe deasupra, după cum presupunea domnul Smith, s-ar li 
putut ca dorinţa noastră de a pătrunde în creierul muntelui 
să nu mai fie, de astă dată, un lucru imposibil de îndeplinit. 

— Şi pentru care motiv?... îl descusui eu. 

— Pentru că s-a desprins din vârf, acum câteva săptămâni, 
un bloc de piatră, care bănuiesc c-a lăsat o ştirbitură pe 
unde ne-am putea strecura... 

— Ar fi, într-adevăr, un noroc, domnule Smith... 

— O să vedem la faţa locului, domnule Strock, şi nu mai 
târziu decât mâine... 

— Pe mâine, deci! 

Capitolul III. 

GREAT-EYRY. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Elias Smith şi cu mine 
părăseam orăşelul Morganton, în drum spre târguşorul 
Pleasant-Garden, pe şoseaua ce se desfăşura paralel cu 
Sarawba-River, ţinând malul stâng al apei. 

Plecasem întovărăşiţi de cele două călăuze - Harry Horn, 
om la vreo treizeci de ani, şi James Bruck, în vârstă de 
douăzeci şi cinci de ani - statorniciţi amândoi în oraş, 
îndeletnicirea lor fiind să conducă turiştii care doreau să 
viziteze cele mai frumoase poziţii din Munţii Albaştri şi 
Cumberland, masivele gemene ce alcătuiau lanţul Munţilor 
Allegheny. Alpinişti de forţă, cu picioare şi braţe vânjoase, 
iscusiţi şi încercaţi în practica meseriei lor, amândoi 
cunoşteau ca-n palmă locurile din împrejurimi, până la 
poalele munţilor. 

O brişcă trasă de doi telegari iuți trebuia să ne ducă până 
la marginea apuseană a statului Carolina. 

Nu luasem prea multe provizii cu noi, doar pentru două, 
trei zile, socotind că expediţia noastră n-avea să dureze mai 
mult. În privinţa asta ne puteam lăsa în nădejdea domnului 
Smith care se pricepea ce să aleagă pentru a ne pune la 
cale stomacul: conserve de carne de vită în suc, şuncă 
tăiată felii, o pulpă de căprioară bine rumenită, un butoiaş 
de bere, câteva butelii de wisky şi de rachiu tare şi pâine 


cât să ne prisosească. Apă proaspătă găseam din belşug pe 
munte, unde la tot pasul gâlgâia câte un şipot îndestulat de 
ploile torențiale ce cădeau mereu în acel anotimp. 

Nici nu mai e nevoie să spun, cred, că primarul oraşului 
Morganton, fiind un înfocat vânător, îşi atârnase puşca de 
umăr la plecare şi-şi luase cu sine câinele, Nisko, pe care-l 
vedeam alergând şi zbenguindu-se pe lângă trăsura. Nisko 
avea misiunea de a stârni vânatul, aducându-i-l în bătaia 
puştii, fie în adâncul pădurii, fie în câmp deschis; pe toată 
durata ascensiunii, însă, avea să rămână la fermă, la 
Wildon, în grija vizitiului. În orice caz, nu se putea ţine după 
noi prin coclaurile muntelui, unde trebuia să trecem peste 
săritori şi să ne căţărăm pe stânci. 

Vremea se arăta destul de frumoasă, deşi era încă răcoare 
afară, ca la sfârşitul lui aprilie, când, în climatul american, 
uneori tot te mai înţeapă frigul. 

Mânaţi de nestatornica briză ce sufla dinspre 
neţărmuritele întinsuri ale Atlanticului, nori fugari lunecau 
cu iuţeală pe boltă, lăsând pe alocuri să răzbată în snopi 
razele soarelui, ce-şi revărsa lumina peste întreaga câmpie. 

În prima zi, apucarăm să ajungem la Pleasant-Garden, 
unde trebuia să fim găzduiţi peste noapte de primarul 
târgului, prieten bun cu domnul Smith. Pe drum avusesem 
răgaz să cercetez, plin de curiozitate, regiunea aceasta, 
unde ogoarele stau în bună vecinătate cu mlaştinile, iar 
smârcurile cu pădurile de chiparoşi. Şoseaua, altminteri 
întreţinută în condiţii satisfăcătoare, le străbate rând pe 
rând sau trece pe lângă ele, fără să facă prea multe 
şerpuituri. Prin locurile mai umede, în care pământul e 
mâlos, chiparoşii cresc falnici, înălţându-şi drept în sus 
tulpina zveltă, uşor bulbucată la poale, unde scoarţa e 
învălurată de nişte proeminențe de formă conică semănând 
cu nişte coturi de burlane din care localnicii obişnuiesc să 
facă stupi de albine. Strecurându-se prin frunzişul lor 
verzui, o boare de vânt legăna molcom lungile fire cărunte 
de mătreaţa arborilor, aşa-numitele „bărbi spaniole”, care 


atârnau de pe crengile cele mai joase până aproape de 
pământ. 

O lume întreagă de vieţuitoare mişuna prin pădurile din 
partea locului. La tot pasul vedeai zbughind-o din loc, 
alungaţi de brişcă noastră, şoareci de câmp şi hârciogi, 
papagali cu penele zugrăvite în cele mai vii culori şi guralivi 
de-ţi împuiau urechile, oposumi care o rupeau la fugă în 
sprintene salturi, cărându-şi odraslele în punga de sub 
pântece; pe urmă, sumedenie de zburătoare, mii şi mii de 
păsări ce se risipeau în rămurişul copacilor, printre 
palmieri, smochini şi portocali, ai căror muguri aşteptau să 
se deschidă la cele dintâi adieri de primăvară, şi prin 
desişurile de rododendroni, atât de încâlcite uneori, încât 
nimeni n-ar fi reuşit să răzbată prin ele. 

Sosirăm pe înserate la Pleasant-Garden, unde avurăm 
parte să fim găzduiţi peste noapte În condiţii mulţumitoare. 
Aveam tot timpul, în ziua următoare, să ajungem la ferma 
de la Wildon, care se afla chiar la poalele munţilor. 

Pleasant-Garden este un târguşor mai modest, fără prea 
mare importanţă. Primarul ne primi cu braţele deschise şi 
cu masa întinsă. Cinarăm într-o atmosferă plină de veselie, 
în sala mare a unei locuinţe plăcute, ocrotită de stejari 
înalţi. Şi cum era şi de aşteptat, conversaţia se înfiripă de la 
început în jurul expediției puse la cale cu scopul de a 
cerceta configuraţia locurilor, încă nestrăbătute, din 
creierul muntelui Great-Eyry. 

— Bună idee, ne-ncurajă gazda. Atâta vreme cât n-o să se 
ştie precis ce se petrece sau ce se ascunde acolo sus, 
populaţia rurală din împrejurimi o să trăiască cu frica-n 
sân... 

— Dar, întrebai eu, nu s-a întâmplat nimic în ultimul timp, 
de când a izbucnit vâlvătaia aceea pe Great-Eyry...? 

— Nimic, domnule Strock. De aici, din Pleasant-Garden, se 
poate vedea desluşit spinarea muntelui până la vârful Black- 
Dome care este mai înalt... Nici un zgomot nu ne-a ajuns la 
ureche şi nu s-a mai zărit nici o licărire de lumină... Dacă s- 


o fi aciuat cumva pe acolo vreo ceată de diavoli, înseamnă 
că, după ce au pus să se încingă frigările lor drăceşti, şi-au 
luat tălpăşiţa ca să se înfunde în cine ştie ce văgăună din 
Allegheny...! 

— Diavoli, zici! exclamă domnul Smith. Dacă-i aşa, sper cel 
puţin că nu s-or fi cărăbănit fără să fi lăsat vreo urmă, pe 
unde au trecut, ceva, cât de mic, vreun sfârc de codiţă sau 
niscaiva coarne!... Om trăi şi-om vedea! 

A doua zi, adică în ziua de douăzeci şi nouă aprilie, brişca 
ne aştepta gata înhămată, încă din zori. Domnul Smith se 
instală la locul lui, iar eu alături de dânsul. Caii întinseră 
pasul la drum, pişcaţi de biciul vizitiului. La sfârşitul acelei 
zile, a doua de când porniserăm din Morganton, ne 
făcuserăm socoteala să poposim la ferma de la Wildon, în 
vecinătatea primelor ramificații ale Munţilor Albaştri. 

Priveliştea rămăsese neschimbată. Mereu aceleaşi păduri, 
întrerupte din loc în loc de mlaştini, din ce în ce mai rare 
însă, de la un timp, deoarece terenul începea să se înalțe 
treptat, cu cât ne apropiam de poalele munţilor. Şi nici 
ţinutul nu mai era chiar aşa populat. Ici şi colo câte un sătuc 
rătăcit prin sihla de stejari rămuroşi, câte o fermă răzleaţă 
udată din belşug de numeroasele rios ce coborau din 
văgăuni, pentru a se vărsa în râul Sarawba. 

Fauna şi flora erau aidoma ca în ajun şi, orice s-ar spune, 
vânatul prisosea în asemenea măsură, încât nici un vânător 
nu se putea plânge de noroc. 

— Mai că-mi vine să pun mâna pe puşcă şi să-l fluier pe 
Nisko! îmi mărturisea domnul Smith. E pentru prima oară 
că mi se întâmplă să trec pe aici fără să împroşc cu alice 
prepeliţele şi iepurii!... Ce-or fi zicând bietele lighioane de 
mine: probabil că nu le vine să-şi creadă ochilor!... Doar 
dacă, cine ştie, nu s-ar termina proviziile, căci, deocamdată, 
avem altele în cap... suntem la o vânătoare de mistere. 

— Măcar de-am avea parte, domnule Smith, să nu ne 
întoarcem plouaţi, adăugai eu. 


În dimineaţa aceea, drumul nostru ne purtă prin mijlocul 
unei câmpii ce părea că nu mai are sfârşit şi pe care 
palmierii şi chiparoşii creşteau pâlcuri, pâlcuri. Cât vedeai 
cu ochii, şesul era presărat cu puzderie de bordeie 
mărunte, făcute din pământ şi aşezate la voia întâmplării, 
printre care mişuna un popor întreg de mici rozătoare. 
Acolo trăiau laolaltă mii şi mii de veveriţe dintr-o specie pe 
care mai toată lumea o cunoaşte pe continentul american 
sub denumirea populară de „câinele preriilor”. Să nu vă 
închipuiţi însă că li s-a spus aşa pentru că ar prezenta vreo 
asemănare cât de neînsemnată cu vreun specimen din 
cutare sau cutare rasă canină. Nu, singurul motiv este 
faptul că aceste animale scot un fel de chelălăit ca de cotei. 
Şi, într-adevăr, în timp ce treceam în goana trăsurii, făceau 
o larmă de-ţi venea să-ţi astupi urechile! 

Fenomenul acesta nu e chiar atât de rar în Statele Unite, 
unde poţi întâlni în multe locuri asemenea cetăţi de 
patrupede, cu o numeroasă populaţie. Printre altele, 
naturaliştii menţionează aşa-numitul Dog-Viile2, care 
adăposteşte un număr de peste un milion de locuitori cu 
patru picioare. 

Veveriţele acestea, care se hrănesc îndeobşte cu rădăcini 
şi ierburi şi adesea şi cu lăcuste, fiind chiar grozav de 
ahtiate după lăcuste, sunt de altminteri nişte vieţuitoare cu 
totul inofensive, în aceiaşi timp însă şi foarte gălăgioase, 
încât îţi sparg urechile cu ţipetele lor. 

Vremea se menţinuse frumoasă, atâta doar că bătea un 
vânticel cam rece. Fiindcă, de fapt, să nu vă închipuiţi că, 
aflându-se la treizeci şi cinci de grade latitudine, cele două 
state Carolina ar avea o climă ceva mai caldă. Dimpotrivă, 
iernile, cele mai adeseori, sunt din cale afară de aspre. O 
mulţime de portocali degeră din pricina frigului ce bântuie 
pe aici şi, câteodată, albia râului Sarawba e înţesată de 
sloiuri de gheaţă. 

După-amiază, lanţul Munţilor Albaştri, care se aflau acum 
la o distanţă de numai şase mile, ni se dezvălui în bună 


parte. Crestele se desenau lămurit pe cerul aproape senin, 
brăzdat doar de dâre uşoare de nori. Păduri dese creşteau 
la poalele munţilor, unde coniferele îşi încâlceau rămurişul, 
ba chiar şi sus, printre stâncile negricioase şi destul de 
ciudate ca înfăţişare, se profilau câţiva arbori răzleţi. Ici şi 
colo se înălţau piscuri cu forme bizare, cel mai semeţ dintre 
toate fiind giganticul Black-Dome3, al cărui creştet 
strălucea în răstimpuri, poleit de razele soarelui. 

— V-aţi urcat vreodată până în vârful acestei cupole, 
domnule Smith?... îl întrebai eu. 

— Nu, îmi răspunse dânsul. Dar, după câte am auzit, 
urcuşul e destul de anevoios. De altfel, au fost câţiva turişti 
care au reuşit să ajungă până sus, pe culme şi, din cele 
spuse de ei, se pare că totuşi de acolo, din vârf, privirea nu 
poate pătrunde în ascunzişurile de pe Great-Eyry. 

— Chiar aşa şi este, întări Harry Horn, călăuza. Eu însumi 
mi-am dat seama de asta cu ochii mei. 

— Cine ştie, încercai eu să obiectez, poate n-o fi fost timpul 
prielnic... 

— Dimpotrivă, domnule Strock. Era o vreme de toată 
frumuseţea, numai că stâncile de pe Great-Eyry se înalţă ca 
nişte metereze de care se loveşte privirea. 

— Haida-de! exclamă Smith. Să ştii că nu mi-ar părea rău 
câtuşi de puţin să pun, în sfârşit, piciorul într-un loc în care 
ţipenie de om n-a călcat încă până acum! 

În orice caz, în ziua aceea Great-Eyry părea liniştit: nu 
fumega şi nici flăcări nu ţâşneau din măruntaiele lui. 

Pe la ceasurile cinci, brişcă noastră făcu un popas la 
Wildon, unde toţi oamenii de la fermă ieşiră să-şi întâmpine 
stăpânul. 

Aşa cum fusese stabilit, aici urma să ne petrecem ultima 
noapte. 

Caii fură deshămaţi pe loc şi minaţi spre grajd, unde se 
găsea nutreţ cu prisosinţă, în timp ce trăsura era pusă la 
adăpost sub şopron. Vizitiul trebuia să aştepte întoarcerea 
noastră. Domnul Smith, de altfel, nu avea nici cea mai mică 


îndoială că vom descinde la înapoiere în Morganton, cu 
misiunea împlinită până la capăt, spre mulţumirea tuturor. 

La rândul său, fermierul ne încredinţă că de câtva timp nu 
se mai produsese nici un fenomen neobişnuit pe Great-Eyry. 
Ne aşezarăm deci să cinăm la masa comună, împreună cu 
argaţii de la fermă, şi peste noapte dormirăm duşi, fără ca 
somnul nostru să fie cât de cât tulburat. 

A doua zi, în zori, trebuia să luăm în piept urcuşul 
muntelui. Înălţimea vârfului Great-Eyry este de cel mult o 
mie opt sute de picioare, ceea ce în definitiv nu înseamnă 
mare lucru, reprezentând adică o altitudine mijlocie printre 
cele înregistrate pe Munţii Allegheny. Puteam fi deci liniştiţi 
că n-o să avem de înfruntat cine ştie ce oboseală, în câteva 
ore ne bizuiam să ajungem sus, pe creasta masivului. Ce-i 
drept, s-ar fi putut să întâmpinăm unele greutăţi de-a 
lungul drumului, prăpăstii de trecut sau mai ştiu cu ce 
obstacole pe care trebuia să le ocolim, mergând târiş- 
grăpiş, pe câte o brână primejdioasă - adică ceea ce era 
neprevăzut în tentativa noastră, tot ce ne putea hărăzi 
întâmplarea. Aşa cum am văzut, călăuzele noastre nu erau 
în măsură să ne spună prea multe în privinţa asta. Pe mine 
îndeosebi mă îngrijora zvonul ce se încetăţenise prin 
împrejurimi, şi anume, că steiurile din vârful muntelui 
Great-Eyry erau ca nişte metereze imposibil de escaladat. 
La urma urmei însă, nimeni nu ajunsese să constate faptul 
acesta la faţa locului şi apoi se putea să avem şi un pic de 
noroc, în cazul când blocul de piatră ce se desprinsese de 
pe înălţimi făcuse vreo ştirbitură în zidul cetăţii de stânci. 

— În fine, îmi declară domnul Smith, după ce îşi aprinse 
pentru prima oară pipa în ziua aceea, tainul său fiind de 
douăzeci de lulele pe zi, de plecat, tot plecăm şi sper să fie 
într-un ceas bun. Cât timp o să ne ceară ascensiunea, c-o fi 
mai mult ori c-o fi mai puţin, asta, vezi, nu putem şti... 

— În orice caz, domnule Smith, îl întrebai eu, a rămas 
hotărât, nu-i aşa, să ducem până la capăt ancheta noastră? 

— Hotărât, domnule Strock. 


— Şeful mi-a pus în vedere să-l fac pe afurisitul ăsta de 
Great-Eyry să-şi dea neapărat în vileag secretele. 

— Şi o să-l facem, da, da, o să-l facem să le dea în vileag, 
de voie sau de nevoie, îmi răspunse domnul Smith, luând 
Cerul drept martor pentru adevărul cuvintelor sale, chiar 
dac-ar trebui să scotocim până în măruntaiele muntelui. 

— Cum s-ar putea foarte bine ca excursia noastră să ţină 
mai mult decât o singură zi, adăugai eu, ar fi mai cuminte, 
cred, să ne luăm ceva merinde. 

— Fii pe pace, domnule Strock, călăuzele noastre au tolba 
plină cu de-ale gurii, cât să le-ajungă pe două zile, şi pe 
urmă nici noi nu plecăm cu buzunarele goale... De 
altminteri, chiar dacă va fi să-l las pe harnicul Nisko la 
fermă, în schimb am să-mi iau cu mine puşca. M-ar mira să 
nu se afle ceva vânat în zona împădurită şi prin văgăunile 
de la poale... O să scăpărăm din amnar ca să putem perpeli 
vânatul în frigare, dacă nu cumva om găsi de-a gata, sus pe 
culme, vreun focşor aprins... 

— Cum aşa, aprins... domnule Smith? 

— Şi de ce nu, domnule Strock?... Limbile acelea de foc, 
vâlvoarea aceea de toată frumuseţea, care a băgat în 
sperieţi satele din împrejurimi... Cine poate să ştie dacă 
vatra din care s-a iscat se va fi răcit de-a binelea şi dacă nu 
cumva sub cenuşă mai mocneşte măcar o licărire cât de 
slabă?... Şi pe urmă, dacă-i adevărat că există un crater în 
mijloc, craterul acesta nu poate fi decât al unui vulcan şi 
crezi dumneata că un vulcan se poate stinge chiar aşa, de 
tot, încât să nu mai găseşti nici un pic de jeratic înăuntru?... 
Ba nu, zău, tare bicisnic trebuie să fie ca să nu aibă nici 
măcar o scânteie de foc, atâta cât să-şi poată face omul 
nişte cartofi prăjiţi sau un ou răscopt!... în sfârşit, aşa cum 
ţi-am mai spus, om trăi şi-om vedea... Da, da, om vedea ce-o 
mai fi! 

În ce mă priveşte, vă mărturisesc că nu aveam o părere 
bine stabilită. Mi se dăduse ordin să merg în recunoaştere 
pe Great-Eyry ca să văd ce se întâmplă cu el!... În cazul în 


care nu exista nici un pericol, cu atât mai bine; cunoscându- 
se situaţia, toată lumea o să fie liniştită, în adâncul inimii 
însă - şi nu credeţi oare că acesta era un sentiment foarte 
firesc din partea unui om asupra căruia pusese stăpânire 
demonul curiozităţii? - aş fi preferat, atât pentru satisfacția 
mea personală, cât şi pentru vâlva de care s-ar fi bucurat 
misiunea mea, ca Great-Eyry să fie într-adevăr sediul unor 
fenomene a căror cauză mi-era dat s-o descopăr eu! 

lată acum şi ordinea de bătaie pe care o stabilisem în 
vederea ascensiunii noastre: în frunte, cele două călăuze, a 
căror misiune era să caute locurile pe unde puteam trece; 
apoi Elias Smith şi cu mine, mergând în pas unul lângă altul 
sau unul înainte şi celălalt în urmă, după cât de largă era 
poteca. 

Pentru început, Harry Horn şi James Bruck o apucară pe 
firul unei viroage înguste, în pantă lină, ce şerpuia de-a 
lungul unor povârnişuri destul de abrupte şi în care 
creşteau de-a valma o mulţime de arbuşti cu frunziş 
mohorât şi fructul ca de conifere, ferigi cu frunze bogate şi 
agrişi sălbatici, alcătuind un hăţiş încâlcit prin care nu era 
chip să-ţi deschizi drum. 

Un popor întreg de păsări însufleţea împletitura aceea 
compactă de rămurişuri. Mai cu seamă papagalii erau 
gălăgioşi nevoie mare, nu le tăcea pliscul o clipă, împânzind 
văzduhul cu ţipetele lor piţigăiate. Aproape că nici nu se 
mai auzeau forfotind prin tufişuri veveriţele, deşi erau cu 
sutele. 

Matca, pe care puhoaiele şi-o croiseră pe făgaşul acestor 
chei, şerpuia capricios printre spinările munţilor, urcând 
treptat spre înălţimi, în anotimpul ploios sau când se 
dezlănţuia vreun potop, apele prindeau să se înfoaie din 
nou, sărind din treaptă în treaptă, în clocot de cascade. E 
adevărat că albia nu era udată decât atunci când cerul îşi 
desfereca izvoarele, şi faptul că nu găsisem măcar un strop 
de apă dovedea îndeajuns că, sus, pe Great-Eyry nu se alia 
nici un şipot care s-o alimenteze. 


După o jumătate de oră de mers, urcuşul se dovedi atât de 
anevoios, încât mereu trebuia s-o apucăm pieziş, când spre 
dreapta, când spre stâga, adăugând o mulţime de ocoluri 
călătoriei noastre. Drumul prin chei devenea pe drept 
cuvânt impracticabil, nicăieri piciorul nu mai întâlnea un 
punct de sprijin temeinic; ca să suim mai departe am fi fost 
nevoiţi să ne agăţăm de câte un smoc de iarbă sau să ne 
târâm pe brânci şi, în condiţiile astea, fireşte că 
ascensiunea nu s-ar fi terminat înainte de asfinţitul soarelui. 

— Pe legea mea, exclamă domnul Smith oprindu-se să mai 
răsufle, abia acum înţeleg de ce au fost aşa puţini turiştii 
care s-au urcat pe Great-Eyry... Aşa puţini, încât eu nu 
cunosc niciunul care să fi făcut treaba asta...! 

— De fapt, îi răspunsei eu, nici nu merită osteneala! Şi 
dacă n-am avea anumite motive care ne obligă să ducem la 
bun sfârşit încercarea asta... 

— Aveţi perfectă dreptate, mărturisi Harry Horn, nici eu şi 
nici colegul meu, cu toate c-am făcut destule ascensiuni pe 
Black-Dome, urcându-ne până în vârful muntelui, nu ţinem 
minte să fi întâmpinat vreodată atâtea greutăţi...! 

— Greutăţi care ar putea foarte bine să se transforme în 
obstacole! adăugă James Bruck. 

Vorba e că trebuia să hotărâm acum încotro s-o luăm ca să 
putem continua drumul. Atât în dreapta, cât şi-n stânga ne 
aţineau calea desişuri stufoase de copaci şi arbuşti. În 
definitiv, singura soluţie era s-o apucăm în aşa fel, încât 
panta să fie ceva mai domoală. Şi ne gândeam că în zona 
împădurită, după ce ne-am fi deschis drum prin hăţişul din 
margine, însoțitorii mei şi cu mine puteam fi mai siguri pe 
picioarele noastre. În orice caz n-am fi umblat bâjbâind la 
întâmplare. Nu trebuia totuşi să pierdem din vedere că, de 
la un cap la altul al Munţilor Albaştri, versantele răsăritene 
nu erau de fel accesibile excursioniştilor în locurile unde 
panta avea o înclinaţie mai mică de cincizeci de grade. 

Oricum ar fi fost, lucrul cel mai bun era să ne bizuim pe 
acel instinct special cu care erau înzestrate cele două 


călăuze ale noastre şi mai cu seamă James Bruck. Cred că 
băiatul ăsta de toată isprava era mai sprinten decât o capră 
sălbatică. Numai că, din păcate, nici eu şi nici Elias Smith 
nu ne-am fi încumetat să punem piciorul prin locurile unde 
se avânta viteazul nostru. 

Totuşi, în ce mă privea, trăgeam nădejde că n-o să rămân 
de căruţă, fiind de felul meu destoinic la căţărat şi în acelaşi 
timp deprins, ca puţini alţii, cu exerciţiile fizice. Eram 
hotărât, aşadar, să mă ţin pe urmele lui James Bruck, 
pretutindeni unde îl vor purta paşii, chiar dacă ar fi, când şi 
când, să mă duc de-a rostogolul la vale. Nu tot aşa stăteau 
însă lucrurile şi cu cel mai de seamă demnitar al oraşului 
Morganton, care nu mai era nici aşa tânăr şi nici aşa vânjos, 
deşi mai înalt şi mai trupeş, şi nici chiar aşa sigur pe 
picioare. Până atunci, evident, se luptase din răsputeri să 
nu rămână în urmă. Gâfâia uneori ca o focă şi, împotriva 
voinţei lui, îl sileam să se oprească puţin ca să-şi tragă 
răsuflarea. 

Într-un cuvânt, se dovedea că ascensiunea pe Great-Eyry 
necesita ceva mai mult timp decât ne făcusem noi socoteala. 
Ne bizuisem să ajungem la picioarele împrejmuirii de stânci 
înainte de orele unsprezece şi când colo, după toate 
probabilitățile, miezul zilei avea să ne găsească încă pe 
drum, la câteva sute de picioare mai jos. Într-adevăr, pe la 
zece, după ce încercasem în repetate rânduri să 
descoperim o potecă pe care să putem sui mai departe, 
după ce făcusem o mulţime de ocoluri şi de nu ştiu câte ori 
calea întoarsă, una din călăuze dădu semnalul de oprire. Ne 
aflam la liziera superioară a zonei împădurite unde copacii 
creşteau mai rari, aşa încât privirea putea să răzbată 
printre ci până la temeliile de piatră ale vârfului Great-Eyry. 

— Uf! suspină domnul Smith, rezemându-se de trunchiul 
vânjos al unui palmier. Drept să vă spun, nu mi-ar strica un 
pic de răgaz, oleacă de odihnă şi chiar un strop de 
mâncare...! 

— Aşa, vreun ceas, adăugai eu. 


— Da, destul ne-am ostenit plămânii şi picioarele, să-i mai 
dăm ceva de lucru şi stomacului! 

În privinţa asta toată lumea se arătă de acord. Trebuia, 
fireşte, să prindem puteri noi. Era însă un lucru care ne 
cam neliniştea în momentul acela: priveliştea pe care ne-o 
înfăţişa coasta muntelui până în dreptul vârfului Great-Eyry. 
Mai sus de noi se întindea un pripor golaş, unul din 
povârnişuri denumite blads de oamenii din partea locului. 
Şi nici un firicel de cărare nu se desluşea printre stâncile cu 
pereţi abrupți. 

Faptul acesta nu se putea să nu le dea de gândit 
călăuzelor noastre. 

— N-o să fie prea uşor... spuse Harry Horn, adresându-se 
colegului său. 

— Dacă nu chiar imposibil! răspunse James Bruck. 

La auzul acestor cuvinte mi se puse un nod în gât de 
necaz. Dacă mă întorceam din drum, fără să fi apucat cel 
puţin să pun piciorul pe Great-Eyry, ar fi însemnat că 
misiunea mea se dusese de râpă, ca să nu mai spun că nici 
măcar nu mi-aş fi putut satisface curiozitatea!... Ba nu, zău, 
frumos mi-ar fi stat să mă prezint în faţa domnului Ward, 
aşa, plouat şi cu obrazul dogorit de ruşine! 

Deschiserăm raniţele şi ne întremarăm puterile cu friptură 
rece şi pâine. Şi folosirăm cu multă cumpătare bidoanele 
pentru a ne astâmpăra setea. Îndată ce terminarăm cu 
masa - care nu ţinuse nici măcar o jumătate de ceas - 
domnul Smith se ridică de jos, gata de plecare. 

James Bruck porni în frunte, iar noi nu avurăm altceva de 
făcut decât să ne ţinem după el, silindu-ne să nu rămânem 
în urmă. 

Înaintam târâş, grăpiş. Călăuzele noastre nu-şi ascundeau 
defel nedumerirea şi la un moment dat Harry Horn o luă 
înainte ca să stabilească, odată pentru totdeauna, direcţia 
în care trebuia să ne continuăm drumul. 

Ne lăsă, aşadar, să-l aşteptăm preţ de vreo douăzeci de 
minute. La întoarcere, ne indică direcţia nord-vest şi ne 


îndreptarăm cu toţii într-acolo. În partea aceea, la o 
distanţă de trei sau patru mile, se vedea răsărind vârful 
Black-Dome. Precum se ştie însă, n-ar fi avut nici un rost să 
luăm în piept povârnişurile lui de vreme ce, de acolo, de pe 
culme, chiar înarmat cu o lunetă cât de puternică, ochiul n- 
ar fi putut pătrunde în adâncurile tăinuite ale lui Great- 
Eyry. 

Urcuşul era din cale-afară de obositor şi de încet, mai ales 
de-a lungul acelor prăvălişuri lunecoase, pe care creşteau 
ici şi colo câţiva copăcei sau bogate tufe ierboase. De bine, 
de rău, reuşisem să ne suim cu vreo două sute de picioare 
mai sus, când deodată călăuza din frunte se opri în faţa 
unor făgaşe ce brăzdau pământul în locul acela. Pe alocuri 
se vedeau zăcând risipite pe jos rădăcini proaspăt smulse, 
crengi fărâmate şi ţancuri de stâncă făcute zob, ca şi cum o 
avalanşă s-ar fi rostogolit pe versantul muntelui. 

— Probabil că pe aici s-a rostogolit colosul de piatră 
desprins de pe Great-Eyry, îşi dădu cu părerea James 
Bruck. 

— De bună seamă, răspunse domnul Smith, şi cel mai bun 
lucru ar fi, cred, să ţinem pârtia pe care şi-a croit-o în 
cădere. 

Apucarăm deci pe urmele acelea şi se dovedi că socoteala 
nu fusese greşită. Puteam acum să punem cu nădejde 
piciorul pe dârele scrijelite de blocul de piatră. Ascensiunea 
se desfăşură în condiţii mai lesnicioase, aproape fără nici un 
fel de abateri de Ia drumul drept, aşa încât pe la 
unsprezece şi jumătate străbătusem aşa-numitul blad, 
aflându-ne pe muchia lui. 

În faţa noastră, la o distanţă de cel mult o sută de paşi, dar 
la o înălţime de o sută de picioare, se ridicau zidurile de 
centură în care era ferecat Great-Eyry. 

În partea aceea, priveliştea înfăţişa cele mai năstruşnice 
contururi: piscuri ascuţite, colţi de piatră şi printre altele o 
stâncă cu o formă cât se poate de curioasă, profilându-se în 
zare ca un vultur uriaş, gata să-şi ia zborul spre tăria 


cerului. După toate aparențele, muntele era apărat de nişte 
metereze imposibil de escaladat, cel puţin pe latura lor 
dinspre est. 

— Să ne odihnim câteva clipe, ne propuse domnul Smith, 
şi după aceea să vedem dacă nu e cu putinţă să găsim 
cumva un drum ocolit, pe lângă Great-Eyry. 

— În orice caz, ne atrase atenţia Harry Horn, blocul acela 
de piatră s-a desprins de aici de sus şi totuşi în partea asta 
nu se vede nici o spărtură din centura de stânci... 

Era într-adevăr aşa, deşi nu mai încăpea nici o îndoială că 
blocul ce se rostogolise la vale căzuse din sectorul acela. 

După un popas de vreo zece minute, cele două călăuze se 
ridicară să plece şi, apucând-o cu toţii pe un firicel de 
potecă, pe care alunecam la fiece pas, ajunserăm la 
marginea platoului. Acum nu mai aveam altceva de făcut 
decât să ne continuăm drumul pe brâna de la poalele 
stâncilor care, la o înălţime de vreo cincizeci de picioare, 
stăteau aplecate deasupra capetelor noastre, lărgindu-şi 
circumferința ca pereţii unui coş de nuiele. Chiar dacă am fi 
avut nişte scări la îndemână, am fi încercat zadarnic să ne 
urcăm pe culmea acestor parapete. 

Fără doar şi poate, Great-Eyry începea să capete în ochii 
mei înfăţişarea unor tărâmuri fantastice. Nu m-ar fi prins 
mirarea să fi fost bântuit de balauri, zmei sau mai ştiu eu ce 
alte specimene din galeria de monştri ai mitologiei, puşi 
anume ca să-l păzească! 

Între timp mergeam mai departe pe brâna ce înconjura ca 
o tranşee reduta de stânci, atât de simetric clădită, încât 
părea mai curând o lucrare ridicată de mâna omenească, 
decât o plăsmuire a naturii. Nicăieri o ştirbitură cât de 
Mică. În inima acelor fortificaţii, nicăieri o răritură în 
urzeala aceea de piatră prin care să fi încercat a ne 
strecura. Cât vedeai cu ochii acelei zid compact, peste a 
cărui creastă, înaltă de o sută de picioare, era imposibil de 
trecut. 


După un ceas jumătate de mers pe marginea podişului, 
ajunserăm din nou în punctul de plecare, acolo unde 
făcusem ultimul popas, la capătul aşa-numitului blad. 

Nu mai puteam de necaz văzând că dădusem greş şi 
aveam impresia că şi domnul Smith era cel puţin tot atât de 
supărat ca şi mine. 

— Ei fir-ar al dracului să fie! îşi vărsă el focul. Nici acum, 
va să zică, n-o să aflăm ce ascunde acolo, înăuntru, 
afurisitul ăsta de Great-Eyry. Naiba să-l ia, dacă nu-i cumva 
vreun crater vulcanic... 

— Nu ştiu dac-o fi sau nu vreun vulcan, îi tăiai eu vorba. 
De fapt nu se simte nici un zgomot suspect, nu se vede nici 
o dâră de fum şi nici vreo flacără ţâşnind, nici un semn, 
aşadar, care să prevestească o erupție apropiată! 

Într-adevăr, înăuntru, ca şi afară, domnea aceeaşi tăcere 
adâncă. Nici o pâclă de funingine nu se răspândea în aer. 
Nici o licărire de foc nu aprindea norii, pe care briza ce 
adia dinspre răsărit îi mâna pe deasupra stâncilor. Nici o 
mişcare în văzduh, ca şi pe pământ. Nici un zvon subteran, 
nici o clătinare pe care s-o fi simţit sub tălpi. Nimic altceva, 
în tot cuprinsul, decât liniştea desăvârşită a înălțimilor. 

Un lucru pe care trebuie să-l menţionez este că, judecând 
după timpul necesar pentru a face înconjurul muntelui şi 
ţinând totodată seama de greutăţile mersului pe brâna 
îngustă de la marginea podişului, Great-Eyry avea probabil 
o circumferință de o mie sau o mie cinci sute de picioare. 
Cât priveşte suprafaţa incintei, nu văd cum aş fi putut s-o 
apreciez, atâta vreme cât nu cunoşteam grosimea 
meterezelor de piatră ce-o înconjurau. 

Se înţelege de la sine că împrejurimile erau cu desăvârşire 
pustii, adică, în afară de câteva păsări mau de pradă ce 
pluteau în văzduh deasupra zănoagei, nu se zărea nici o 
altă fiinţă vieţuitoare. 

Cum în momentul acela ceasurile noastre arătau orele 
trei, domnul Smith spuse contrariat: 


— Chiar dacă stăm aici până deseară, mai mult decât atâta 
tot n-o să putem afia!... trebuie să plecăm, domnule Strock, 
dacă vrem s-ajungem la Pleasant-Garden până nu se 
înnoptează. 

Cum însă nu mă învredniceam să-i răspund şi nici să mă 
urnesc din locul unde mă aciuasem, adăugă venind lângă 
mine: 

— Ei. domnule Strock, văd că nu zici nimic!... Sau poate n- 
ai auzit ce ţi-am spus...? 

La drept vorbind, îmi venea tare greu sa mă las păgubaş, 
tăcând calea întoarsă fără să fi dus până la capăt misiunea 
cu care venisem!... Şi în acelaşi timp, odată cu imboldul 
stăruitor de a nu renunţa, simţeam sporindu-mi curiozitatea 
nesatisfăcută. 

Dar ce era să fac?... Puteam eu să străpung brâul masiv de 
stâncă, să mă caţăr pe namilele acelea de piatră? 

N-aveam încotro, trebuia să mă resemnez. Aşa că după ce 
mai aruncai o privire spre Great-Eyry, apucai pe urmele 
tovarăşilor mei de călătorie, care o porniseră pe blad la 
vale. 

La întoarcere nu mai avurăm de întâmpinat cine ştie ce 
greutăţi şi nici oboseala drumului nu fu prea mare. Înainte 
de orele cinci, coborâsem şi ultimele pante de la poalele 
muntelui şi eram din nou oaspeţii fermierului de la Wildon, 
care ne aştepta în sala de primire cu băuturi răcoritoare şi 
mâncăruri consistente. 

— Va să zică n-aţi reuşit să pătrundeţi înăuntru?... ne 
întrebă el. 

— Nu, îi răspunse domnul Smith, şi până la urmă îmi vine 
să cred că toată povestea asta cu Great-Eyry nu există 
decât în imaginaţia bravilor noştri cetăţeni! 

Seara, la opt şi jumătate, brişcă se opri la Pleasant- 
Garden, în faţa casei primarului, care urma să ne 
găzduiască peste noapte. 

Şi, în timp ce încercam zadarnic să aţipesc, mă tot 
frământam întrebându-mă dacă n-ar fi bine să mai rămân 


câteva zile în localitate în vederea unei noi ascensiuni pe 
care mă gândeam s-o organizez. Puteam fi însă sigur că va 
avea mai mari sorţi de izbândă decât prima expediţie...? 

Lucrul cel mai înţelept, în definitiv, era să mă înapoiez la 
Washington ca să cer şi părerea domnului Ward. Aşa că, în 
ziua următoare, seara, la Morganton, după ce mă achitai de 
obligaţii faţă de cele două călăuze, îmi luai rămas bun de la 
domnul Smith şi mă grăbii să prind în gară rapidul ce pleca 
spre Raleigh. 

Capitolul IV. 

UN CONCURS AL AUTOMOBIL-CLUBULUI. 

Misterul în care se alia învăluit Grean-Eyry avea să iasă 
oare la iveală, într-o bună zi, datorită unor împrejurări pe 
care nimeni nu le putea întrezări?... Singur viitorul era în 
măsură să descopere acest secret. Să fi fost atunci în joc 
interese chiar atât de puternice, care cercau ca situaţia să 
se lămurească neapărat?... Nici vorbă că da, de vreme ce 
soarta locuitorilor statornici în districtul respectiv al 
Carolinei de Nord putea să depindă de asta. 

În orice caz, la vreo două săptămâni după aceea, când mă 
aflam din nou la Washington, atenţia tuturor era în egală 
măsură ocupată de un fapt care, făcând parte din cu totul 
altă ordine de lucruri, stârnise o vâlvă tot atât de mare. Şi 
faptul acesta era sortit să rămână la fel de misterios ca şi 
fenomenele petrecute în ultima vreme pe Great-Eyry. 

Cum vă spuneam deci, pe la mijlocul lunii mai, ziarele din 
Pennsylvania aduceau la cunoştinţa cititorilor o curiozitate 
care fusese recent semnalată în diferite puncte de pe 
teritoriul acelui stat. 

De câtva timp, pe şoselele ce porneau din Philadelphia, 
răsfirându-se ca spiţele unei roţi, circula un vehicul cu totul 
extravagant, care mergea cu o iuţeală atât de mare, încât 
nimeni nu reuşea să-şi dea seama nici de forma pe care 
putea s-o aibă, nici de categoria din care făcea parte, ba 
nici chiar de dimensiunile lui. Că era vorba de un automobil, 
în privinţa asta toată lumea se dovedea a fi intru totul de 


acord. Cât despre motorul ce-l punea în mişcare, oamenii se 
mulţumeau să facă tot felul de ipoteze mai mult sau mai 
puţin plauzibile, şi când imaginaţia mulţimii îşi ia avânt, 
nimeni nu e în stare să spună până unde poate să meargă. 

Pe vremea aceea, cele mai perfecţionate tipuri de 
automobile, indiferent de sistemul lor de funcţionare, fie că 
erau acţionate cu aburi, cu petrol, cu alcool sau de un 
motor electric, nu reuşeau să depăşească viteza maximă de 
o sută treizeci de kilometri pe oră sau aproximativ treizeci 
de leghe a câte patru kilometri, adică circa o milă şi 
jumătate pe minut, viteză pe care, în general, trenurile, fie 
chiar cele rapide sau exprese, cu mare greutate o ating pe 
liniile cele mai solid construite ale reţelelor de cale ferată 
din America şi de pe continentul european, în vreme ce 
maşina despre care vorbeam mergea desigur cu o iuţeală 
de două ori mai mare. 

Nu mai e nevoie, cred, să adaug că un asemenea record 
constituia un pericol cât se poate de serios, atât pentru 
vehiculele întâlnite în cale, cât şi pentru pietoni. Bolidul 
acesta pe roate, ce ţâşnea ca un fulger din depărtare, 
precedat de un vuiet asurzitor, spinteca atât de vijelios, 
aerul, încât crengile arborilor de pe marginea drumului se 
frângeau ca secerate, băgând în sperieţi vitele ce păşteau 
pe câmp şi alungind păsărelele, prea gingaşe ca să poată 
înfrunta vârtejele de praf pe care le stârnea în mers. 

Şi încă un amănunt curios asupra căruia ziarele insistau 
cu deosebire: macadamul de pe şosele părea abia atins de 
roţile aparatului care nu lăsau după ele vreo urmă mai 
adâncă, aşa cum sunt făgaşele făcute de hurducătura unor 
camioane grele. Nimic altceva decât o dâră uşoară, ca şi 
cum s-ar fi frecat numai de caldarâm. lar colbăraia ce se 
ridica în văzduh se datora doar iuţelii năprasnice. „Asta ne 
face să credem, remarca un redactor de la New York 
Herald, că viteza de deplasare poate anula greutatea unui 
Corp!” 


Aşa cum era şi de aşteptat, reclamaţiile începuseră să 
curgă din diferitele districte ale Pennsylvaniei. Puteau fi 
oare permise asemenea performanţe nebuneşti din partea 
unei maşini care, în goana ei bezmetică, ameninţa să 
răstoarne şi să facă zob tot ce i-ar fi ieşit în cale, vehicule ca 
şi trecători?... Dar cum, vă întreb, prin ce mijloace era chip 
s-o opreşti?... Nu se ştia nici cine-i proprietarul ei, nici de 
unde vine, nici încotro se îndreaptă. Abia dacă apucai s-o 
zăreşti, în clipa când îţi trecea ca un proiectil pe sub ochi,cu 
o repeziciune năucitoare... Poftim de încearcă să prinzi din 
zbor o ghiulea, în momentul când ţâşneşte din gura 
tunului...! 

Precum am mai spus, nu exista nici un fel de indiciu în 
privinţa sistemului de construcţie al motorului acestei 
maşini. Singurul lucru precis, fiindcă fusese constatat de 
toată lumea, era că automobilul respectiv nu lăsa în urma 
lui nici un fir de fum, nici o dâră de aburi, nici un miros de 
petrol sau de ulei mineral. De aici se putea trage concluzia 
că era vorba de un mecanism pus în mişcare de un fluid 
electric şi prevăzut cu nişte acumulatori de un tip cu totul 
necunoscut, constituind o sursă de energie, ca să zic aşa, 
inepuizabilă. 

Astfel stând lucrurile, imaginaţia mulţimii, înfierbântată 
peste măsură, se simţi ispitită să vadă cu totul altceva în 
automobilul misterios: un fel de caretă supranaturală 
mânată de o arătare, unul din tartorii ce aţâţau focul 
gheenei, o piază-rea sosită de pe celălalt tărâm, o 
spurcăciune scăpată din cine ştie ce menajerie de monştri 
sau, pentru a le întruchipa pe toate într-un prototip, de 
tartorul dracilor în persoană, Belzebut ori Scaraoţchi, care 
se încumeta să înfrunte orice împotrivire din partea 
oamenilor, având la îndemână nevăzuta şi neţărmurita lui 
putere diavolească. 

Chiar de-ar fi fost Satana în persoană, însă, tot n-avea 
dreptul să circule cu o viteză atât de mare pe şoselele 
Statelor Unite, fără o autorizaţie specială, fără un număr de 


ordine şi fără un permis în regulă, şi mai mult ca sigur nici o 
administraţi municipală nu i-ar fi îngăduit, cu nici un preţ, 
să umble cu „două sute cincizeci” pe oră. Aşadar, pentru ca 
viaţa cetăţenilor să poată fi pusă la adăpost,trebuia 
neapărat să se găsească un mijloc de a stăvili fantezia 
şoferului mascat. 

Şi nu numai atât, dar Pennsylvania nu fu singura hărăzită 
să slujească drept velodrom pentru aceste exhibiţii sportive. 
Puțin mai târziu, apariţia maşinii avea să fie semnalată de 
rapoartele poliţieneşti şi în alte state, bunăoară în Kentucky, 
în preajma oraşului Frankfort; în Ohio, în apropiere de 
Columbus; în Tennesse, undeva pe lângă Nash-ville, în 
Missouri, în împrejurimile capitalei Jefferson; în fine, în 
Illinois, pe diverse şosele ce se îndreaptă spre Chicago. 

Acum, când toată lumea era în stare de alarmă, 
autorităţile municipale aveau datoria să ia măsurile pe care 
le socoteau necesare împotriva acestui pericol obştesc. Ca 
să încerce cineva să prindă din urmă o maşină ce gonea cu 
asemenea iuţeală, fireşte că nici vorbă nu putea să fie. 
Exista totuşi un mijloc care n-ar fi dat greş, şi anume, acela 
de a se aşeza în diverse locuri de-a curmezişul drumurilor 
nişte baraje atât de solide, încât, izbindu-se de ele la un 
moment dat, să se sfărâme în mii de bucăţi. 

— Ba bine că nu! bodogăneau cei care nu puneau nici un 
temei pe aşa ceva. Ca şi când turbatul ăsta nu s-ar pricepe 
s-o ia pe de lături şi să ocolească obstacolele... 

— La o adică, să sară chiar peste baraje! le cântau în 
strună alţii. 

— Păi dac-o fi chiar dracul gol, precum se spune, nu se 
poate să nu aibă aripi, de vreme ce-a fost şi el înger odată, 
şi atunci ce-l împiedică să-şi ia zborul? 

Vorbe de clacă, bineînţeles, care nu meritau nici cea mai 
mică atenţie. Şi apoi, vă întreb, dacă tartorul dracilor ar fi 
fost înzestrat cu o pereche de aripi, de ce atunci se 
încăpăţâna să circule pe scoarţa Pământului în loc să se 
avânte în spaţii, ca pasărea ce zboară liberă în văzduh...? 


Cam astea erau împrejurările ce, pe bună dreptate, 
dădeau atâta bătaie de cap forurilor superioare ale poliţiei 
din Washington, ferm hotărâte să pună odată capăt unei 
situaţii care nu se mai putea prelungi. 

lată însă că, în ultima săptămână a lunii mai, lucrurile 
luară o nouă întorsătură şi totul părea să arate că Statele 
Unite reuşiseră în sfârşit să se descotorosească de 
„monstrul” ce rămăsese până atunci învăluit în mister. Ba 
chiar aveam motive să credem că Lumea Veche s-ar fi putut 
să fie scutită de vizita pe care automobilistul acesta, pe cât 
de năstruşnic, pe atât de periculos, o făcuse Lumii Noi. 

Cum spuneam deci, la vremea aceea, în diferite ziare ale 
federaţiei americane apărea o ştire pe care v-o împărtăşim 
la rândul nostru în cele ce urmează; cât despre 
comentariile cu care o întâmpinară cititorii, sunt lesne de 
închipuit. 

Din iniţiativa Automobil-Clubului tocmai se organizase un 
concurs ce trebuia să se desfăşoare în Wisconsin, pe una 
din şoselele de pe teritoriul acestui stat, a cărui capitală 
este Madison. Şoseaua respectivă constituie, pe o distanţă 
de două sute de mile, o pistă excelentă pentru asemenea 
concursuri, începând de la Prairie du Chien, oraş aflat la 
frontiera de vest, şi terminându-se după ce trece mai întâi 
prin Madison, puţin mai sus de Milwaukee, pe malul lacului 
Michigan. Singura care se poate spune că o depăşeşte în 
privinţa asta, având un parcurs de optzeci şi doi kilometri în 
linie dreaptă, este, în Japonia, şoseaua dintre Nikko şi 
Namode. 

Un mare număr de maşini, reprezentând cele mai 
renumite mărci de automobile, erau înscrise să ia parte la 
acest concurs, unde se hotărâse, în prealabil, să fie admis 
orice sistem de motor, fără să se facă nici o distincţie. Până 
şi motocicletele puteau concura, disputând aceleaşi premii 
ca şi automobilele. Spectatorii aveau deci ocazia să vadă 
motociclete model Hurter şi Dietrich în rând cu maşinile 
uşoare produse de Goburn şi Briile, fraţii Renault, Richard- 


Brasier, Decau-ville, Darrac, Ader, Bayard, Clement, 
Chenard şi Walcker, cu autoturismele tip Gillet-Forest, 
Harward-Watson, cu limuzinele tip Mors. Mercedes, 
Charron-Girardot-Voigt, Hotchkiss, Paubard-Levassor, Dion- 
Bouton, Gardner-Serpollet, Turcat-Mery, Hirschler şi 
Lobano etc., adică mărci de toate naţionalităţile. 

Suma pe care o totalizau diferitele premii era 
considerabilă, ridicându-se la cincizeci de mii de dolari, nici 
mai mult, nici mai puţin. Dat fiind valoarea acestor premii, 
întrecerea avea să fie cu siguranţă plină de însufleţire. 
Precum se vede, cei mai vestiți fabricanți se grăbiseră să 
răspundă la invitaţia Automobil-Clubului, trimițând cele mai 
perfecţionate tipuri de maşini ieşite din atelierele lor. După 
datele obţinute, erau vreo patruzeci de sisteme diferite; 
care acţionate cu aburi, care cu alcool sau cu petrol, care 
cu motor electric; toate însă deopotrivă trecuseră cu succes 
examenul într-o serie de concursuri sportive de mare 
răsunet. 

Se calculase că, având în vedere viteza maximă pe oră ce 
putea fi atinsă, adică între o sută treizeci şi o sută patruzeci 
de kilometri, şi în raport cu parcursul de două sute de mile, 
această competiţie internaţională nu putea să dureze decât 
trei ore. De aceea, pentru a înlătura orice pericol, 
autorităţile din Wisconsin suspendaseră circulaţia oricărui 
vehicul între Prairie du Chien şi Milwaukee, în prima 
jumătate a zilei de 30 mai. 

Aşadar, nici un accident nu era posibil, afară de cele pe 
care le-ar fi putut suferi concurenţii în toiul întrecerii. Asta 
însă era treaba lor, după cum se spune de obicei cu inima 
uşoară. în schimb, datorită măsurilor luate cu multă 
chibzuinţă, nu exista nici un motiv de îngrijorare atât 
pentru soarta vehiculelor, cât şi a pietonilor. În ziua 
respectivă, lumea dădu năvală, dornică să asiste la concurs, 
din toate colturile Wisconsinului şi nu numai atât, dar 
printre spectatori erau câteva mii de curioşi veniţi într-un 


suflet din statele învecinate, din Illinois, din Michigan, din 
Iowa, din Indiana, ba chiar şi din statul New York. 

Se înţelege de la sine că printre aceşti amatori de 
competiţii sportive se aflau şi numeroşi străini, englezi, 
francezi, germani, austrieci, şi, cum era şi firesc, fiecare din 
ei dorea în adâncul inimii sale să câştige concursul maşinile 
conduse de conaţionalii lui. 

Trebuie de asemenea să menţionăm că, de vreme ce 
întrecerea despre care vorbim avea loc pe teritoriul 
Statelor Unite, patria fabuloasă a celor mai înfocaţi amatori 
de pariuri din lume, se făcuseră o mulţime de rămăşaguri în 
fel şi chip şi pe sume importante. Existau chiar agenţii 
speciale unde se primeau pariurile, al căror număr sporise 
considerabil pe Noul Continent, în ultima săptămână a lunii 
mai, valoarea lor ridicându-se la nu ştiu câte sute de mii de 
dolari. 

Semnalul de plecare urma să fie dat la orele opt dimineaţa 
de către un starter care trebuia să cronometreze cursa. 
Pentru a se evita îmbulzeala ca şi accidentele ce s-ar fi 
produs din pricina ei, se hotărâse ca automobilele să 
pornească rând pe rând, la intervale de câte două minute, 
în mijlocul unui furnicar de spectatori ce înnegreau 
marginile şoselei. Premiul întâi urma să fie acordat maşinii 
care avea să străbată în cel mai scurt timp distanţa dintre 
Prairie du Chien şi Milwaukee. 

Primele zece maşini ieşite la sorţi plecaseră între orele opt 
şi opt şi douăzeci. Şi, după toate probabilitățile, bineînţeles 
în cazul când nu s-ar fi întâmplat nici un accident, aveau să 
ajungă la ţintă înainte de unsprezece. Celelalte trebuiau să 
urmeze în ordinea stabilită prin sorţi. De-a lungul şoselei 
erau postați, la o distanţă de o jumătate de milă unul de 
altul, agenţi de poliţie, care trebuiau să fie cu ochii în patru. 
Răspândiţi pe tot parcursul, de la un capăt la altul al 
drumului, curioşii stăteau ticsiţi la start, şi veniseră în 
număr şi mai mare la Madison, adică la mijlocul traseului, 


pentru ca la Milwaukee, punctul terminus al întrecerii, să 
aştepte o mulţime imensă. 

Trecuse o oră şi jumătate. Nu mai rămăsese nici un vehicul 
la startul de la Prairie du Chien. Datorită comunicărilor 
telefonice, publicul era pus la curent din cinci în cinci 
minute cu situaţia de pe traseu şi cu ordinea în care se 
perindau concurenţii. La jumătatea drumului dintre 
Madison şi Milwaukee se plasase în frunte o maşină de 
patru cilindri şi douăzeci cai-putere, fabricată de fraţii 
Renault şi dotată cu pneuri Michelin, după care venea la o 
mică distanţă un automobil Harward-Watson şi, în sfârşit, o 
maşină Dion-Bouton. între timp se produsese o serie de 
defecţiuni, unele motoare nu funcționau cum trebuie, 
câteva vehicule rămăseseră în pană şi, pe cât se părea, 
dintre toţi concurenţii doar cel mult zece sau doisprezece 
mai puteau fi în măsură să ajungă la ţintă. Dar cu toate că, 
până în momentul acela, cursa se soldase cu câţiva 
accidentaţi, niciunul, din fericire, nu era grav rănit. De 
altminteri, chiar dacă s-ar fi întâmplat să-şi piardă cineva 
viaţa, n-ar fi fost decât o bagatelă, căreia i s-ar fi acordat 
prea puţină importanţă pe aceste tărâmuri ale 
continentului american, unde la fiece pas ţi-e dat să 
întâlneşti un prilej de mirare. 

Se înţelege de la sine că, mai cu seamă în apropiere de 
Milwaukee, curiozitatea şi pasiunile aveau să se dezlănţuie 
din plin, atingând punctul culminant. Pe malul apusean al 
lacului Michigan se înălța un stâlp marcând linia de sosire, 
prevăzut cu drapelele tuturor ţărilor de pe glob. 

Aşadar, după orele zece, se ştia lămurii că premiul cel 
mare, de douăzeci de mii de dolari, nu mai putea fi disputat 
decât de cinci automobile, două americane, două franceze 
şi unul englez, datorită distanţei considerabile cu care 
acestea reuşiseră să depăşească pe celelalte concurente, 
rămase în urmă din pricina diverselor accidente suferite pe 
parcurs. Vă puteţi închipui cu ce înfierbântare se făceau 
ultimele pariuri, cu atât mai mult, cu cât era în joc orgoliul 


naţional. Agenţiile abia dacă mai pridideau să satisfacă 
cererile de care erau năpădite. Sumele puse la bătaie 
creşteau vertiginos. Reprezentanţii celor mai renumite 
mărci, care se aflau în frunte, erau gata să se încaiere şi 
dacă revolverul sau aşa-numitul bowie-knife nu intraseră 
încă în acţiune, nici mult nu mai lipsea! 

— Pariez, unu contra trei, pe Harward-Watson...! 

— Unu contra doi, pe Dion-Bouton...! 

— Unu la unu, pe fraţii Renault...! 

Asemenea strigăte răsunau pe tot parcursul, pe măsură ce 
ştirile transmise prin telefon se răspândeau din gură în 
gură. 

Pe la nouă şi jumătate însă, după cum arăta ceasornicul 
primăriei din Prairie du Chien, la vreo două mile mai sus de 
respectivul orăşel, se auzi răbufnind pe şosea un vuiet 
cumplit, ce se rostogolea, înfăşurat într-un nor gros de praf 
şi însoţit de nişte şuierături asemănătoare cu semnalele 
unei sirene de vapor. 

Spectatorii abia dacă mai apucară să se dea la o parte 
pentru a nu fi stâlciţi, evitând o nenorocire ce ar fi făcut cu 
siguranţă sute de victime. Norul de colb trecu ca o trombă, 
aşa încât cei de faţă nu reuşiră să întrezărească maşinăria 
ce gonea cu asemenea viteză. 

Se putea spune, fără nici o exagerare, că mergea probabil 
cu două sute patruzeci pe oră. 

De altfel, cât ai clipi din ochi se şi făcu nevăzută, lăsând în 
urmă o lungă trâmbă de praf alb, aidoma dârei de aburi pe 
care o lasă locomotiva unui rapid. 

Evident nu putea fi decât un automobil înzestrat cu un 
motor într-adevăr excepţional. Păstrând acelaşi ritm, timp 
de o oră, era imposibil să nu ajungă la un moment dat 
concurentele aflate în frunte, ba chiar să le şi întreacă, de 
vreme ce înainta cu o viteză de două ori mai mare decât a 
lor, şi să sosească primul la capătul cursei. 

În aceeaşi clipă, toţi din toate părţile începură să strige în 
gura mare, deşi mulţimea ticsită pe marginea şoselei nu 


mai avea acum nici un motiv de alarmă. 

— Trebuie să fie maşina infernală de care s-a zvonit acum 
vreo două săptămâni...! 

— Sigur că da!... Aceea care a trecut prin Illinois, Ohio şi 
Michigan, fără ca poliţia să poată pune mâna pe ea...! 

— Şi despre care nu s-a auzit nimic în ultima vreme, din 
fericire pentru viaţa cetăţenilor...! 

— Ba se credea chiar că se isprăvise cu ea, că se făcuse 
praf cine ştie pe unde, că pierise pe veci...! 

— Da, da!... Careta dracului, încinsă cu focul gheenei şi 
mânată de Sarsailă în persoană! 

Chiar aşa, dacă nu era Satana, cine altul putea fi oare 
şoferul misterios care conducea cu o viteză fantastică nu 
mai puţin misteriosul automobil...? 

În orice caz, nu mai încape nici o îndoială că maşina care 
alerga în momentul acela pe şosea spre Madison era una şi 
aceeaşi cu vehiculul ce făcuse mai înainte atâta vâlvă şi 
căruia nici un agent nu reuşise să-i dea de urmă! Dacă 
poliţia îşi închipuia cumva că nu va mai avea prilejul să audă 
vorbindu-se despre el, aflaţi atunci că se înşela amarnic - 
ceea ce se poate întâmpla la fel de bine pe continentul 
american, ca-n orice altă parte a lumii. 

După uimirea încercată în primul moment, cei mai 
sprinteni la minte se repeziră la telefon să dea de ştire 
diverselor oficii de pe parcurs, atrăgându-le atenţia asupra 
pericolelor ce amenințau automobilele în întrecere, risipite 
de-a lungul şoselei, atunci când conducătorul necunoscut, 
aflat la volanul maşinii ce străbătea fulgerător distanţele, 
avea să se năpustească asupra lor ca o avalanşă. Nici vorbă 
că aveau să fie strivite, sfărâmate, nimicite, şi cine ştie dacă, 
în schimb, din ciocnirea asta catastrofală, dumnealui n-o să 
scape teafăr, sănătos, ca şi cum nimic n-ar fi fost...? 

După toate semnele, părea să fie atât de iscusit, mai iscusit 
chiar decât cel mai dibaci şofer din lume, şi atât de sigur pe 
ochii şi pe mâinile lui, în timp ce îşi conducea maşină, încât 
fără doar şi poate va şti cum să facă să nu se izbească de 


nici un obstacol! În orice caz, cu toate măsurile luate de 
autorităţile din Wisconsin, pentru ca şoseaua să fie exclusiv 
la dispoziţia participanţilor la concursul automobilistic 
internaţional, situaţia nu mai era aceeaşi în momentul de 
faţă. 

lată ce puturăm afla din gura participanţilor la concurs, 
care, în urma telefoanelor primite, se văzuseră siliţi să 
întrerupă întrecerea ce trebuia să fie încununată cu marele 
premiu al Automobil-Clubului. După aprecierea lor, maşina 
miraculoasă mergea cu o sută treizeci de mile pe oră, nici 
mai mult, nici mai puţin. În orice caz, trecuse pe lângă ei cu 
o viteză atât de mare, încât în momentul acela abia dacă 
apucaseră să desluşească înfăţişarea vehiculului respectiv, a 
cărui formă şuie îl făcea să semene cu un fus lung de 
aproximativ zece metri. Iar roţile lui se învârteau atât de 
iute, încât spiţele păreau să se contopească. Încolo tot ce se 
mai putea spune era că maşina nu lăsa în urmă nici o dâră 
de aburi sau de fum şi nici un fel de miros. 

Cât priveşte persoana care o conducea, stând ferecată 
înăuntrul automobilului, nimeni nu reuşise măcar s-o 
zărească, aşa încât rămăsese la fel de misterioasă ca şi 
atunci când apariţia ei fusese pentru prima oară semnalată 
pe şoselele Statelor Unite. 

Sosirea acestui outsider fusese anunţată din vreme la 
Milwaukee de oficiile telefonice. E lesne de închipuit, cred, 
vâlva pe care putea s-o stârnească o veste de felul acesta. 
Primul lucru la care se gândi toată lumea fu să caute printr- 
un mijloc oarecare să aţină calea „proiectilului”, bunăoară 
să aşeze de-a curmezişul drumului un obstacol de care să 
se izbească, sfărâmându-se în mii de bucăţi!... Mai avea 
însă răgaz pentru aşa ceva, când maşina putea să sosească 
din moment în moment?... La ce bun, de altminteri? Până la 
urmă, volens aut nolens, şoferul tot trebuia să se oprească, 
deoarece drumul carosabil se termina pe malul lacului 
Michigan peste care maşina nu ştiu cum ar fi putut să 


treacă, decât doar dacă s-ar fi metamorfozat într-un aparat 
de navigaţie... 

Aşa îşi făcură în sinea lor socoteala spectatorii ce aşteptau 
grămadă pe şosea, mai sus de Milwaukee, după ce, 
bineînţeles, avuseseră grijă să se retragă la o distanţă 
destul de mare, ca să nu fie cumva daţi peste cap de vijelia 
aceea năprasnică. 

Pe urmă şi acolo, ca şi la Prairie du Chien ori ca la 
Madison, cele mai extravagante ipoteze începură să se 
răspândească. Şi chiar şi cei care nu voiau cu nici un chip 
să admită că şoferul misterios ar putea fi însuşi diavolul 
întruchipat nu pregetau totuşi să vadă în el un fel de 
monstru apocaliptic, scăpat din cine ştie ce fantastice 
vizuini. 

Şi acum toată lumea aştepta cu-cea mai mare curiozitate 
automobilul anunţat, care putea să apară, nu din minut în 
minut, ci din clipă-n clipă. 

Şi chiar aşa, ceasul nu arăta nici unsprezece când se auzi 
un vuiet în depărtare, în vreme ce colbul de pe şosea se 
ridica rotindu-se învolburat în văzduh. Un sunet strident de 
ţignal spinteca mereu aerul, poftind mulţimea să se dea la o 
parte din calea zmeului. Precum se vedea nu avea de gând 
să-şi micşoreze viteza... Cu toate astea lacul Michigan era la 
o distanţă de cel mult o jumătate de milă şi, aşa cum gonea 
nebuneşte, putea foarte bine să nimerească în fundul 
apei!... Ori poate că mecanicul nu mai era stăpân pe 
maşinărie...? 

În scurt timp, nu mai rămăsese nici o îndoială în privinţa 
asta. Ca fulgerul de repede, vehiculul ajunse în dreptul 
oraşului Milwaukee. Cine poate să ştie însă ce se va fi 
întâmplat mai târziu, după ce a trecut de Milwaukee? Să se 
fi cufundat oare în valurile lacului Michigan...? 

Atâta doar se ştie că se făcuse nevăzut la prima cotitură, 
fără să lase nici o urmă pe unde trecuse. 

Capitolul V. 

APROAPE DE LITORALUL NOII ANGLII. 


La vremea când ziarele americane împărtăşeau cititorilor 
întâmplările mai sus arătate, apucasem să mă întorc de o 
lună la Washington. 

Îndată după sosire, prima mea grijă fusese să mă înfăţişez 
şefului meu. Numai că, din păcate, nu reuşii să dau ochii cu 
el numaidecât. Nu ştiu ce treburi familiale îl obligau să 
lipsească vreo câteva săptămâni din oraş. Eram convins 
însă că domnul Ward cunoştea eşecul cu care se soldase 
misiunea mea. Reportajele apărute în diverse gazete din 
Carolina de Nord zugrăviseră în amănunţime şi cu cea mai 
mare exactitate ascensiunea pe care o făcusem pe Great- 
Eyry, împreună cu primarul oraşului Morganton. 

Vă daţi seama, cred, cât sânge rău îmi făcusem din pricina 
acestei încercări zadarnice, ea să nu mai vorbesc de 
curiozitatea pe care nu reuşisem să mi-o satisfac. Într- 
adevăr, nu puteam deloc să mă împac cu gândul că nici de 
aci înainte n-o să am prilejul acesta... Cum aşa: să nu ajung 
eu în vecii vecilor să descopăr tainele pe care Great-Eyry le 
ţinea ferecate?... Nu, odată cu capul! Chiar de ar fi să 
pornesc iar la atac, de zece ori, de douăzeci de ori în şir...! 

Evident, nu putea fi chiar un lucru mai presus de puterile 
omeneşti să încerci a-ţi deschide drum spre inima cetăţii de 
piatră. S-ar fi putut, bunăoară, ridica o schelă până la 
nivelul uriaşelor metereze sau sfredeli o galerie în peretele 
stâncilor masive ce o înconjurau ca un zid. Nu era, în orice 
caz, ceva imposibil. Doar inginerii noştri pun umărul, zi de 
zi, la lucrări mult mai grele. atâta numai că, în toată 
povestea asta cu Great Eyry, mai trebuia să ţinem seama şi 
de cheltuielile care, în cazul de faţă, ar fi fost mult prea 
mari în raport cu foloasele. 

Probabil că s-ar fi ridicat la vreo câteva mii de dolari şi, la 
urma urmei, vă întreb, la ce ar fi slujit o atât de costisitoare 
operaţie?... Dacă în punctul respectiv din lanţul Munţilor 
Albaştri s-ar fi aflat un vulcan, nu exista nici un mijloc 
posibil pentru a-l stinge, după cum, tot aşa, în cazul când 
împrejurimile ar fi fost amenințate de o erupție, nimeni n-ar 


fi putut-o împiedica... Aşa încât toate eforturile ar fi fost 
făcute în pagubă; cel mult ar fi reuşit să potolească 
curiozitatea mulţimii. 

În orice caz, oricât de puternic era interesul pe care-l 
manifestam pentru Great-Eyry şi cu toate că ardeam de 
nerăbdare să pun piciorul pe culmea lui, nu m-aş fi 
încumetat să mă aventurez într-o treabă ca asta pe propria 
mea cheltuială, mulţumindu-mă să-mi spun în petro: „Mă 
mir cum de nu se găseşte vreun miliardar american pe care 
să-l ispitească o asemenea tentativă?... lată un lucru pe 
care ar trebui cu orice preţ să-l ducă la bun sfârşit un 
magnat ca Gould, ca Astor, ca Vanderbilt, Rockefeller, 
Mackaysauca Pierrepont-Morgan!... atâta rău! Numai aşa 
ceva nu le-ar trece prin minte! Trustmenii ăştia, cât sunt ei 
de bogaţi, au alte gânduri în cap!” 

Ei, da, fireşte, dacă în măruntaiele muntelui, acolo sus 
între ziduri, s-ar fi găsit cumva nişte filoane bogate de aur 
sau de argint, atunci poate s-ar fi pus în mişcare... O 
asemenea ipoteză însă era lipsită de orice fundament! 
Lanţul Munţilor Apalachas nu se află nici în California, nici 
în Klondike, nici în Australia şi nici în Transvaal, 
îmbelşugate meleaguri dotate cu neistovite zăcăminte 
aurifere...! 

În sfârşit, în ziua de 15 iunie, dimineaţa, domnul Ward mă 
primi la el în birou. Şi cu toate că aflase rezultatul anchetei 
pe care mi-o încredinţase şi care dăduse greş, mă primi 
destul de bine. 

— Lume nouă, s-a întors Strock, exclamă dânsul când mă 
văzu în prag. Bietul băiat, să nu facă el nici o scofală...! 

— Chiar niciuna, domnule Ward, de parcă m-aţi fi trimis 
într-o anchetă pe Lună, îi răspunsei. Fiindcă, ce-i drept, 
piedicile pe care le-am întâmpinat au fost pur materiale, 
dar, în condiţiile în care s-a desfăşurat operaţia, obstacolele 
acestea erau mai presus de puterile noastre...! 

— 'Te cred, Strock, te cred din toată inima!... Fapt este că 
n-ai reuşit să descoperi nimic din ce se întâmplă pe Great- 


Eyry... 

— Nimic, domnule Ward... 

— Dar, ia spune, în vremea asta nu s-a mai văzut ţâşnind 
nici o limbă de foc...? 

— Niciuna. 

— Şi nu s-a auzit nici un zgomot suspeci...? 

— Nici. 

— Va să zică nu se ştie nici acum dacă e sau nu vorba de 
vreun vulcan...? 

— Nici acum, domnule Ward, dar dacă vulcanul ăsta există 
într-adevăr, avem toate motivele să credem că doarme 
dus... 

— Ei, spuse iar domnul Ward, nimic nu ne poate garanta 
că într-o bună zi n-o să se trezească din somn. Vezi 
dumneata, Strock, nu ajunge ca un vulcan să zacă aşa 
toropit, ci trebuie să fie cu desăvârşire stins!... Doar dacă 
zvonurile astea nu se vor fi născut cumva în fantezia 
cetăţenilor din Carolina...! 

— N-aş crede, domnule Ward, îl asigurai cu. Domnia sa, 
domnul Smith, primarul oraşului Morganton, ca şi amicul 
dumisale, primarul din Pleasant-Garden, sunt categorici în 
privinţa asta. Da, chiar aşa a fost. S-au văzut ţâşnind limbi 
de foc în vârful muntelui Great-Eyry!... Da, într-adevăr, s-au 
auzit nişte zgomote curioase ce veneau dintr-acolo... Nu 
mai încape nici o îndoială că aceste fenomene s-au 
întâmplat în realitate...! 

— Perfect, declară domnul Ward. sunt de acord cu 
dumneata că nici primarii, nici cetăţenii aflaţi sub 
oblăduirea lor nu s-au înşelat!... Oricum ar fi, până la urmă, 
Great-Eyry n-a binevoit încă să-şi trădeze secretul... 

— Cine vrea cu tot dinadinsul să-l afle, domnule Ward, 
trebuie să ştie şi cât costă treaba asta şi astfel, acoperind 
cheltuielile necesare, până la sfârşit, nu se poate ca 
târnăcopul şi dinamita să nu vină de hac meterezelor de 
piatră... 


— Nu mă îndoiesc! mărturisi domnul Ward. Numai că nu e 
ceva chiar atât de urgent, aşa că mai putem aştepta încă 
puţin! De altminteri, sunt convins că în cele din urmă 
natura o să ne dezvăluie de la sine misterul ăsta... 

— Domnule Ward, îmi pare foarte rău, o spun cu mâna pe 
inimă, că n-am reuşit să duc până la capăt misiunea pe care 
mi-aţi încredinţat-o... 

— Bine, bine, nu trebuie să-ţi faci sânge rău pentru asta. 
Strock, priveşte lucrurile cu înţelepciune, chiar dacă ai 
suferit un eşec!... Ştii doar că nu tot ce facem ne merge din 
plin şi că operaţiile puse la cale de poliţie nu sunt chiar 
totdeauna neapărat încununate de succes!... Gândeşte-te 
numai, în chestiunile penale, de câte ori nu ne scapă din 
mână vinovaţii, ba mai mult, aş putea spune chiar că n-am 
reuşi să arestăm nici măcar unul singur dintre ei, dacă ar fi 
ceva mai ageri la minte, mai puţin imprudenţi, îndeosebi 
dacă nu s-ar da singuri de gol ca nişte proşti!... Vorbind însă 
vrute şi nevrute, ne pică singuri în mână!... Eu, să-ţi spun 
drept, cred că nimic nu poate fi mai uşor decât să pui la 
cale o fărădelege, un asasinat sau o tâlhărie, şi s-o 
înfăptuieşti în aşa fel încât să nu trezeşti nici o bănuială, 
zădărnicind toate străduinţele urmăritorilor. îţi dai seama, 
Strock, că n-am să mă apuc tocmai eu să-i învăţ ce 
înseamnă dibăcia şi prudenţa pe domnii criminali!... De 
altfel, cum ţi-am spus, pe mulţi dintre ei poliţia n-a ajuns să- 
i descopere niciodată! 

În privinţa asta, eram întru totul de părerea şefului meu: 
nicăieri parcă nu întâlneşti atâţia imbecili ca în lumea 
făcătorilor de rele! 

Oricum însă mi se părea de mirare - de ce n-aş spune-o 
cinstit? - faptul că autorităţile, municipale sau mai ştiu eu 
care, nu reuşiseră încă să lămurească întâmplările 
petrecute recent pe teritoriul anumitor state. De aceea, 
când domnul Ward aduse vorba despre ele, nu mă putui 
împiedica să-i mărturisesc că eram peste măsură de 
nedumerit. 


Mă refeream la vehiculul care, izbutind să scape de sub 
orice control, cutreierase în ultima vreme şoselele, 
constituind o cumplită primejdie pentru pietonii, caii şi 
trăsurile ce circulau pe aceleaşi drumuri. Se ştia în ce 
condiţii ajunsese să bată toate recordurile automobilistice 
de viteză. Autorităţile fuseseră încunoştiinţate de treaba 
asta încă din primele zile, drept care luaseră măsuri să i se 
dreseze proces-verbal de contravenţie năstruşnicului 
inventator şi să se pună odată pentru totdeauna capăt 
năzbâtiilor sale atât de periculoase. Nici nu-ţi dădeai seama 
când răsărea ca din pământ, ieşind la iveală şi făcându-se 
nevăzut cu iuţeala fulgerului. O mulţime de agenţi 
destoinici se puseseră în mişcare, niciunul însă nu izbutise 
să dea de urma delicventului. Ba unde mai puneţi că de 
curând, în toiul unui concurs organizat de Automobil-Clubul 
american între Prairie du Chien şi Milwaukee, străbătuse în 
mai puţin de două ore o distanţă de două sute de mile...! 

De atunci nu se mai aflase nimic despre soarta lui!... Cine 
ştie dacă, ajungând la capătul drumului şi neputând să 
frâneze la timp din pricina avântului pe care şi-l luase, 
aparatul nu va fi ajuns cumva pe fundul lacului Michigan?... 
Puteam fi oare convinşi că automobilul îşi găsise astfel 
sfârşitul, împreună cu conducătorul lui, şi că, de aci încolo, 
în vecii vecilor, n-o să se mai audă vorbindu-se nici despre 
unul, nici despre celălalt?... În marea lor majoritate însă 
cetăţenii nu voiau să admită soluţia aceasta, fără doar şi 
poate cea mai fericită, ci cu atât mai vârtos se aşteptau să-l 
vadă ieşind iar la iveală! 

Îmi dădeam seama că pentru domnul Ward întâmplarea 
respectivă făcea parte din domeniul lucrurilor 
extraordinare şi, la rândul meu, mărturisesc că 
împărtăşeam punctul său de vedere. Şi, în cazul când 
îndrăcitul şofer nu avea să mai dea nici un semn de viaţă, 
eram pe deplin îndreptăţiţi să socotim apariţia lui printre 
misterele sortite să rămână pe veci nepătrunse pentru 
mintea omenească. 


Şeful meu şi cu mine stăturăm de vorbă, aşadar, o bucată 
de vreme despre chestiunea aceasta, şi tocmai când 
credeam că discuţia e pe cale să se încheie, după ce făcu 
câţiva paşi prin încăpere, domnul Ward adăugă: 

— Da!... într-adevăr, nu mi-a fost dat până acum să văd o 
bazaconie ca asta că se întâmplată în timpul concursului 
internaţional, în apropiere de Milwaukee... Am să-ţi arăt 
acum însă o altă bazaconie tot atât de mare! 

Şi domnul Ward îmi înmână un raport proaspăt primit din 
partea poliţiei din Boston în legătură cu un fapt pe care, în 
aceeaşi seară, ziarele aveau să-l împărtăşească publicului. 

În timp ce-l citeam, domnul Ward luă loc la birou şi se 
apucă să termine o scrisoare pe care tocmai începuse s-o 
scrie la sosirea mea. Mă aşezai lângă fereastră şi, 
aplecându-mă cu cea mai mare atenţie asupra raportului cu 
pricina, luai cunoştinţă de cuprinsul lui. 

De câteva zile, apele teritoriale ale Noii Anglii, în 
apropiere de litoralul statelor Mâine, Connecticut şi 
Massachusetts, erau tulburate de un fenomen asupra 
căruia nimeni nu reuşise să se dumerească. 

Era vorba de un corp masiv în mişcare, ce ieşea la iveală 
din apă la o depărtare de vreo două sau trei mile de coastă, 
zburdând încolo şi încoace cu o uimitoare sprinteneală. 
Apoi pornea mai departe, lunecând printre valuri, ca în 
scurt timp să dispară în largul mării. Corpul acesta compact 
se deplasa cu o viteză atât de mare, încât cei de pe mal, 
folosind cele mai puternice ocheane, abia mai puteau să-l 
urmărească. Nu părea să fie mai lung de treizeci de 
picioare, având un aspect fusiform şi o culoare verzuie, ce-l 
făceau să se confunde cu valurile mării. Cel mai adeseori 
fusese observat în diverse puncte de pe litoralul american 
situat între Capul Nord, pe teritoriul statului Connecticut,şi 
Capul Sabie în Noua Scoţie, la extremitatea occidentală a 
coastei. 

La Providence, la Boston, la Portsmouth, la Portland, mai 
multe şalupe cu aburi căutaseră în repetate rânduri să se 


apropie de corpul acela în veşnică mişcare, ba chiar să-l şi 
fugărească. Niciuna însă nu reuşise să-l ajungă. De altfel, ar 
fi fost de prisos să încerce să-l urmărească, lucru de care 
toată lumea putuse să-şi dea seama foarte curând: în câteva 
clipe se topea în depărtare, dispărând din câmpul vizual. 

Nu e de mirare deci că se născuseră o sumedenie de opinii 
în privinţa identităţii obiectului cu pricina. Până una, alta, 
însă,niciuna din ipotezele făcute nu se bizuia pe ceva sigur 
şi nici chiar cei care toată viaţa trăiseră pe marc nu reuşeau 
să dea de un căpătâi. 

La început, şi marinarii, şi pescarii socotiseră că nu putea 
fi decât vreun mamifer din ordinul cetaceelor. Numai că, 
după cum se ştie, animalele de felul acesta obişnuiesc să se 
cufunde când şi când, la intervale regulate, pentru ca, după 
ce stau câteva minute sub apă, să iasă la suprafaţă, făcând 
să ţâşnească prin răsuflătorile lor coloane de apă 
amestecată cu aer. Până în momentul acela însă niciodată 
animalul respectiv - dacă era într-adevăr o vieţuitoare - nu 
„pusese havuzul în mişcare”, cum spun vânătorii de balene, 
nu se dăduse de-a rostogolul în apă ca să se ascundă, după 
cum, tot aşa, nimeni nu văzuse, nici nu auzise răbufnirile 
vijelioase ale respirației sale. 

Şi atunci, de vreme ce nu făcea parte din clasa 
mamiferelor marine, ce altceva mai putea să fie decât vreun 
monstru necunoscut, venit din adâncurile oceanului, 
aidoma celor pomeniţi în legendele din vechime?... Cine ştie 
ce soi de lighioană va fi fost, la fel cu calmarul4, crakenul5 
sau leviatanul6 ori cu vestiţii şerpi de mare, lighioană de 
care, pe bună dreptate, pescarii se temeau să nu fie 
atacaţi...? 

În orice caz, de când monstrul, oricare şi oricum ar fi fost 
el, fusese zărit dând târcoale coastelor Noii Anglii, 
ambarcaţiile mai mici, şalupele de pescuit bunăoară, nu se 
mai încumetau să iasă în larg. 

Îndată ce prindeau de veste că se arătase iar, se grăbeau 
care mai de care să se întoarcă din drum, îndreptându-se 


spre portul cel mai apropiat. Era, fireşte, o măsură de 
prudenţă necesară şi, dacă dihania s-ar fi întâmplat să fie 
de felul ei ceva mai agresivă, înţelepciunea te sfătuia să nu- 
ţi pui pielea-n joc. 

În schimb, velierele de cursă lungă sau vapoarele mari n- 
aveau nici un motiv să se teamă de monstrul cu pricina, fie 
el orice ar fi fost, balenă sau altă jivină. Bineînţeles că 
echipajele lor îl zăriseră de mai multe ori la o distanţă de 
câteva mile. Dar cum încercau să se apropie de el, o lua din 
loc, îndepărtându-se cu asemenea iuţeală, încât cu nici un 
chip n-ar fi reuşit să-l ajungă din urmă. Ba chiar odată, un 
mic bastiment din portul Boston, un crucişător, ieşise în larg 
ca să-i aţină calea sau, dacă nu, cel puţin să lanseze câteva 
proiectile în direcţia sa. Cât ai bate din palme însă monstrul 
se aflase la o distanţă mult prea mare care să-l mai poată 
atinge şi expediţia dăduse greş. De altfel până în momentul 
acela nu părea să fi pus gând rău şalupelor pescăreşti. 

Ajungând aici, mă oprii o clipă din citit ca să-i spun 
domnului Ward: 

— În definitiv, până acum nimeni n-a avut motiv să se 
plângă de apariţia monstrului... Cum văd, se fereşte din 
calea vaselor mari, iar pe cele mici le cruţă... Nu cred că 
locuitorii de pe coastă sunt chiar atât de neliniştiţi... 

— Şi totuşi uite că sunt, Strock, dovadă raportul de faţa... 
— Cu toate astea, domnule Ward, dihania nu pare câtuşi 
de puţin primejdioasă... Din două, una - sau într-o bună zio 
să plece aiurea, sau până la urmă o să fie capturată şi ca 

mâine o s-o vedem la muzeul din Washington... 

— Şi dacă nu e un monstru marin... îmi tăie vorba domnul 
Ward. 

— Arunci ce poate să fie? întrebai eu, destul de nedumerit 
de cuvintele sale. 

— Citeşte mai departe! spuse domnul Ward. 

Aşa şi făcui şi iată ce-mi fu dat să aflu din lectura celei de-a 
doua părţi a raportului, ce cuprindea unele pasaje 
subliniate de şeful meu cu creionul roşu. 


O bucată de vreme toată lumea fusese convinsă că era 
vorba, într-adevăr, de un monstru marin, de a cărui 
prezenţă limanurile aveau să reuşească odată şi odată a se 
descotorosi, bineînţeles dacă lighioana avea să fie hărţuită 
cu toată străşnicia. Nu trecu mult însă şi se produse o 
schimbare în opinia publică. În cele din urmă, câţiva oameni 
mai luminaţi îşi puseră întrebarea dacă, în locul 
presupusului monstru, nu era cumva cine ştie ce aparat de 
navigaţie, care se tot vântura prin apele Noii Anglii. 

Nu încăpea nici o îndoială că mecanismul acestui aparat 
atinsese o înaltă perfecţiune. Şi poate că, înainte de a da în 
vileag secretul invenţiei sale, cel ce o născocise căuta să 
atragă cumva atenţia mulţimii, dacă nu chiar să provoace 
oarecare panică în lumea navigatorilor. Siguranţa cu care 
manevra, repeziciunea mişcărilor sale, uşurinţa cu care 
izbutea să scape de urmăritori, datorită excepţionalei forţe 
de deplasare, toate astea erau parcă anume făcute ca să 
aţâţe curiozitatea! 

La epoca respectivă fuseseră realizate însemnate progrese 
în arta navigaţiei mecanice. Transatlanticele reuşeau să 
atingă viteze atât de mari, încât nu le trebuia mai mult de 
cinci zile ca să străbată distanţa dintre vechiul şi noul 
continent. Şi inginerii nu-şi spuseseră încă ultimul cuvânt. 

Marina militară, de altfel, nu rămăsese nici ea mai prejos. 
Crucişătoarele, torpiloarele şi contratopiloarele puteau 
foarte bine să se măsoare cu cele mai rapide pacheboturi 
de pe Atlantic, Pacific şi de pe Oceanul Indian. 

Dacă, aşadar, era vorba de un vapor construit după un nou 
sistem, nimeni totuşi nu izbutise încă să-şi dea seama de 
aspectul lui exterior. cât priveşte motorul cu care era 
înzestrat, nu încăpea nici o îndoială că avea o putere ce 
depăşea cu mult cele mai perfecţionate motoare de acelaşi 
gen. Imposibil de aflat însă dacă această forţă dinamică se 
datora unui fluid şi cărui fluid anume: vaporilor de apă sau 
electricităţii. Se ştia doar atât: că, fiind lipsit de vele, nu se 


folosea de suflarea vântului şi că, de asemenea, neavând 
nici hornuri, motorul nu era acţionat de aburi. 

Ajungând la acest pasaj, ridicai din nou ochii de pe raport, 
întrerupându-mi lectura, şi începui a rumega în minte ceea 
ce citisem până atunci. 

— La ce te gândeşti,Strock?... mă întrebă şeful. 

— Mă gândeam, domnule Ward, că vaporul despre care e 
vorba aici pare să aibă un motor tot atât de puternic şi la fel 
de misterios ca şi automobilul acela năstruşnic despre care 
nu s-a auzit nimic de când cu concursul American- 
Clubului... 

— Ai într-adevăr impresia asta, Strock...? 

— Da, domnule Ward. 

Aşa stând lucrurile, nu ne rămânea decât să tragem 
următoarea concluzie: dacă automobilistul misterios 
dispăruse fără urmă, dacă se înecase cumva, cu maşină, cu 
tot, în lacul Michigan, trebuia neapărat să obţinem cu orice 
preţ secretul deţinut de nu mai puţin misteriosul navigator, 
dorindu-i să nu-şi găsească sfârşitul în adâncul mării, 
înainte de a ni-l fi descoperit. Un inventator are tot 
interesul să-şi valorifice invenţia, nu-i aşa? E cu putinţă 
oare ca Statele Unite sau oricare alt stat din lume să nu i-o 
plătească atâta cât ar cere el...? 

Din păcate însă, din moment ce inventatorul vehiculului 
terestru păstrase până la urmă cel mai deplin incognito, nu 
era de aşteptat cumva ca născocitorul aparatului nautic să 
ţină şi el să rămână necunoscut?... Presupunând chiar că 
primul mai trăia încă, fapt e că nu se mai ştia nimic despre 
el. Nu s-ar putea, aşadar, ca şi cu cel de-al doilea să se 
întâmple la fel şi, după ce se va fi învârtit un timp în 
preajma oraşelor Boston, Portsmouth şi Portland, să dispară 
la rândul său, fără să mai dea nici un semn de viaţă...? 

Şi apoi mai era încă ceva ce venea în sprijinul acestei 
ipoteze şi anume faptul că, de când sosise raportul expediat 
din Washington, adică de douăzeci şi patru de ore, 


semafoarele de pe litoral nu mai semnalizau în larg 
prezenţa năstruşnicului aparat...! 

Trebuie să vă mai spun că nici în altă parte nu se arătase, 
pe lângă alte limanuri. Ca să dăm însă ca un fapt sigur că 
dispăruse definitiv, ar fi fost, orişicum, o prea mare 
îndrăzneală! 

Se cuvine, de altminteri, să reținem un lucru destul de 
important şi anume: pe cât se părea, ideea c-ar fi vorba de 
un cetaceu, un calmar sau o caracatiţă de proporţii 
fabuloase, într-un cuvânt, de un animal marin, fusese cu 
desăvârşire părăsită. În aceeaşi zi, diferite ziare din Statele 
Unite, ocupându-se de acest fapt divers, îl comentau în fel şi 
chip, ca să ajungă la încheierea că nu putea fi decât un 
aparat nautic, cu însuşiri superioare din punct de vedere al 
vitezei şi al posibilităţilor de manevră. Şi toate ajungeau la 
aceeaşi concluzie, susţinând că, desigur, vasul cu pricina 
era înzestrat cu un motor electric, deşi pe nimeni nu-l 
ducea capul să spună care putea fi sursa de energie 
electrică în cazul de faţă. 

Era totuşi de mirare că presa nu apucase încă să 
semnaleze cititorilor - ceea ce nu va întârzia s-o facă, 
negreşit - o coincidenţă ciudată, care nu se putea să nu 
sară în ochi şi asupra căreia domnul Ward îmi atrase atenţia 
chiar în momentul când o remarcasem şi eu. 

Într-adevăr, îndată după ce se constatase dispariţia 
automobilului năzdrăvan, nu mai puţinul năzdrăvanul 
vehicul nautic se arătase în larg. lar cele două aparate 
dovedeau deopotrivă o prodigioasă forţă motrice... în cazul 
când ar fi ieşit din nou la iveală amândouă, unul pe uscat şi 
altul pe mare, atât ambarcaţiile, cât şi pietonii şi vehiculele 
terestre erau amenințate de o primejdie la fel de mare... Şi 
atunci poliţia trebuia neapărat să intervină şi să găsească 
un mijloc ca să asigure viaţa călătorilor pe apă ca şi pe 
uscat! 

E tocmai ceea ce spunea şi domnul Ward - un lucru 
limpede ca lumina zilei... Dar cum, în ce fel s-ar fi putut face 


asta...? 

În sfârşit, după ce mai stăturăm de vorbă o bucată de 
vreme, mă pregăteam să plec, când domnul Ward mă opri 
să mă întrebe: 

— Nu ţi se pare, Strock, că există o asemănare destul de 
curioasă între vaporul cu pricina şi automobilul misterios, 
judecând după viteza prodigioasă cu care circulă 
amândouă...? 

— Sigur că da, domnule Ward...! 

— Ei vezi, cine ştie dacă nu e vorba de una şi aceeaşi 
maşinărie?: 

Capitolul VI. 

PRIMA SCRISOARE. 

După ce mă despărţii de domnul Ward, mă îndreptai spre 
locuinţa mea din Long-Street. 

Acolo, mă gândeam eu, puteam să chibzuiesc pe îndelete, 
fără să mă stingherească nimeni, neavând nici nevastă, nici 
copil. Doar o slujnică bătrână, care vedea de casă şi care 
stătea la mine de vreo cincisprezece ani, după ce mai 
înainte fusese în serviciul mamei melc. 

Cu o lună în urmă obţinusem un concediu. Mai aveam încă 
două săptămâni de vacanţă, bineînţeles dacă între timp nu 
interveneau cine ştie ce împrejurări neprevăzute, bunăoară 
o misiune ce nu suferea nici cea mai mică amânare. 

După cum se ştie însă fusesem silit să-mi întrerup 
concediul trei zile din pricina anchetei pe care o avusesem 
de făcut asupra fenomenelor de pe Great-Eyry. 

Şi acum parcă n-o să mi se încredinţeze tot mie sarcina de 
a descurca iţele întâmplărilor petrecute recent pe şoseaua 
ce duce spre Milwaukee şi pe mare, în apropiere de litoral, 
în dreptul portului Boston?... În sfârşit, o să vedem ce o să 
mai fie... Dar cum să dai de urma automobilului ori a 
vaporului cu pricina?... Bineînţeles, era la mijloc interesul 
obştesc. Siguranţa deplasărilor pe apă şi pe uscat cerea cu 
tot din adinsul să se pornească o anchetă în sensul acesta... 
La drept vorbind însă, ce se putea face, atâta vreme cât 


vehiculele sau conducătorii lor nu erau nicăieri semnalaţi şi, 
chiar presupunând c-ar fi fost, cum, prin ce mijloc putea 
cineva să le aţină calea...? 

Acasă, după masa de prânz, îmi aprinsei pipa şi despăturii 
ziarul... Dar să vă spun cinstit - nu prea obişnuiesc să-mi 
bat capul cu politica, iar nesfârşitele hărţuieli dintre 
republicani şi democrați nu mă interesează câtuşi de 
puţin... Aşa că, din capul locului, începui cu rubrica faptelor 
diverse... 

Să nu vă miraţi dacă am să vă mărturisesc că prima mea 
grijă fu să caut o informaţie oarecare, sosită din Carolina de 
Nord, în legătură cu evenimentele de pe Great-Eyry. Mă 
gândeam c-am să găsesc poate vreo ştire transmisă din 
Morganton sau din Pleasant-Garden... De altminteri, 
domnul Smith îmi promisese cu mâna pe conştiinţă să mă 
ţină la curent cu tot ce se întâmplă. În cazul când cuibul de 
piatră ar fi fost din nou învăpăiat de flăcări, mi-ar fi dat 
imediat de veste printr-o telegramă. Eram convins că 
primarul oraşului Morganton nutrea cu aceeaşi ardoare ca 
şi mine dorinţa de a răzbate cu orice preţ prin brâul de 
stânci şi nu aştepta decât să repete încercarea făcută 
împreună, îndată ce s-ar fi ivit ocazia... Dar, de la plecarea 
mea din Morganton, nu-mi sosise încă nici o depeşă acasă. 

Citind ziarul, nu reuşii să aflu nici o noutate. Şi, fără să-mi 
dau seama, foile îmi scăpară din mână şi căzui pe gânduri... 

Era ceva ce nu putea să-mi iasă deloc din minte, şi anume, 
părerea pe care şi-o exprimase domnul Ward, că s-ar putea 
ca vaporul şi automobilul să fie de fapt una şi aceeaşi 
maşină... Era perfect posibil deci ca ambele aparate să fi 
fost construite de aceeaşi mână... În orice caz, ca să 
meargă cu o asemenea viteză fantastică, ce depăşea 
aproape îndoit toate recordurile de viteză stabilite până în 
momentul acela, pe uscat ca şi pe apă, înseamnă că motorul 
ce le punea în mişcare era identic... 

„Trebuie să fie acelaşi inventator”, îmi ziceam mereu în 
sinea mea. 


După toate aparențele, supoziţia aceasta nu păcătuia cu 
nimic împotriva adevărului. Până şi faptul că niciodată cele 
două aparate nu fuseseră semnalate în acelaşi timp ne 
îngăduia să-i acordăm credit în oarecare măsură... 

„Colac peste pupăză, mă gândeam eu, după misterul de pe 
Greateyry, acum încă unul, misterul din golful Boston!... Şi 
ăsta să aibă oare aceeaşi soartă ca şi primul?... Să nu fie cu 
putinţă să dezlegăm niciunul din ele...?” 

Trebuie să menţionez că această nouă tevatură făcuse o 
vâlvă extraordinară, cu atât mai mult cu cât constituia o 
ameninţare pentru viaţa cetăţenilor. În cazul când s-ar fi 
produs o erupție vulcanică, ori un cutremur de pământ, 
singurii care ar fi fost în primejdie erau locuitorii ținuturilor 
de la poalele Munţilor Albaştri... Pe când fie maşina, fie 
vaporul, puteau să răsară fără veste în oricare punct al 
reţelei rutiere de pe teritoriul Statelor Unite sau în dreptul 
oricărei porţiuni din litoralul american, şi apariţia lor ar fi 
atras după sine o seamă de pericole cât se poate de reale 
pentru toată populaţia... 

Era ca şi cum în orice moment te-ai fi putut aştepta să te 
lovească din senin trăsnetul, fără să prinzi dinainte de 
veste, văzând că se schimbă vremea...! 

Oricare cetăţean, ce-ar fi avut chef să iasă din casă, se 
putea trezi cu năprasnicul şofer dându-l peste cap tam- 
nesam!... Să vedem, are cineva curajul să meargă pe o 
stradă sau pe şosea sub o ploaie de proiectile?... Numai 
despre asta era vorba în atâtea mii de ziare, pe care 
publicul le citea cu nesaţ... 

Nu aveam, aşadar, de ce să mă mir că lumea se frământa 
atâta din pricina acestor dezvăluiri şi mai cu seamă bătrâna 
mea slujnică, care era gata să dea crezare oricărei legende 
în legătură cu mai ştiu eu ce întâmplări supranaturale. 

Chiar în aceeaşi zi, după cină, în timp ce strângea masa, 
Grad se opri la un moment dat cu o farfurie într-o mână şi 
cu carafa în cealaltă, privindu-mă drept în faţă: 


— Ce veşti mai aveţi, conaşule? mă întrebă ca. Nimic 
n0u...? 

— Nimic, îi răspunsei eu, ghicind unde vrea să bată. 

— Maşina aia nu s-a mai arătat nicăieri...? 

— Nu, Grad. 

— Nici vaporul...? 

— Nici... Văd că ziarele cele mai bine informate nu 
pomenesc nimic! 

— Dar... la dumneavoastră, la birou? 

— Nici la birou nu se ştie mai mult...! 

— Atunci, zău aşa, conaşule, nu vă fie cu supărare, ce rost 
mai are poliţia...? 

— Şi eu am avut de multe ori prilejul să-mi pun aceeaşi 
întrebare...! 

— Va să zică ne putem culca pe urechea cealaltă, într-o 
bună zi o să ne pomenim cu pârdalnicul acela de şofer că 
vine peste noi pe nepusă masă; ca mâine o să-l vedem în 
Washington, zburând pe Long-Street, gata să dea peste 
oameni în orice moment. 

— Hi... atunci, Grad, n-ar fi de mirare să punem mâna pe 
el... 

— Aş vrea s-o văd şi pe asta, conaşule...! 

— De ce nu...? 

— Fiindcă şoferul ăsta e dracu' împieliţat, şi unde s-a mai 
pomenit să pună cineva mâna pe dracu'?... 

„Hotărât lucru, mă gândii eu, diavolul a ajuns cal de bătaie 
şi sunt convins acum că n-a fost născocit decât pentru ca 
atâţia oameni de treabă să ajungă a explica tot ce nu poate 
fi explicat!... Ela aprins vâlvătaia de pe Great-Eyry!... Tot el 
a bătut recordul de viteză pe şoseaua naţională din 
Wisconsin!... Şi tot el dă târcoale litoralului statelor 
Connecticut şi Massachusetts...! 

Să lăsăm însă deoparte orice amestec din partea 
necuratului, aşa cum credeau unele capete mai puţin 
luminate!... Rămânea totuşi un fapt asupra căruia nu mai 
putea să încapă nici o îndoială şi anume că o fiinţă 


omenească se află în momentul de faţă în posesia unuia sau 
a două mijloace de locomoţie, infinit superioare celor mai 
perfecţionate vehicule cu tracţiune mecanică, de pe uscat 
sau de pe mare. 

Şi atunci se punea întrebarea: cum se face că nu se mai 
auzea nimic despre el?... Îi era cumva frică să nu fie 
capturat până la urmă şi în felul acesta secretul invenţiei 
sale, pe care ţinea să-l păstreze cu orice preţ, să fie dat în 
vileag?... Doar dacă - vrând, nevrând, ne vedem mereu siliţi 
să ne gândim la această eventualitate - doar dacă nu va fi 
căzut victimă unui accident, luându-şi cu sine secretul pe 
lumea cealaltă!... Căci, dacă s-ar fi întâmplat să-şi găsească 
sfârşitul pe fundul lacului Michigan sau în apele teritoriale 
ale Noii Anglii, cum am fi putut oare să dăm de urma lui?... 
Soarta lui va fi fost să treacă aşa, ca un meteor, ca un 
asteroid prin spaţiu, pentru ca peste o mie de ani aventura 
lui să fie pomenită în legendele ticluite pe gustul femeilor 
de treabă, ca Grad, din secolul treizeci! 

O bună bucată de vreme, ziarele din America, apoi şi cele 
europene se ocupară de acest eveniment. Articole peste 
articole. Ştiri fanteziste ce veneau să se adauge la alte 
informaţii tot atât de inexacte! Tot felul de baliverne ce se 
răspândeau cu nemiluita! Publicul cititor de pe cele două 
continente urmărea totul cu un interes nemaipomenit - aşa 
cum era şi firesc, în definitiv. Cine ştie chiar dacă diferitele 
state europene nu priveau cu oarecare invidie faptul că 
inventatorul cu pricina îşi stabilise câmpul de experienţă pe 
continentul american; în care caz, dacă era cumva originar 
de pe acele meleaguri, ţara respectivă ar fi putut să tragă 
foloase de pe urma genialei sale invenţii... Căci aflându-se 
în posesia unui asemenea aparat, dobândit gratuit printr-un 
act de mărinimie patriotică ori obţinut cu bani grei, la un 
preţ oricât de mare, Statele Unite nu ajungeau oare să-şi 
asigure o incontestabilă superioritate? 

Pe data de zece, în ziarul New York apăru primul articol în 
sensul acesta, articol care se bucură de un mare răsunet. 


Făcând o comparaţie între viteza celor mai rapide 
crucişătoare ale marinei de război cu viteza noului tip de 
vapor lansat recent pe mare, autorul articolului arăta că 
datorită acestei performanţe, în eventualitatea că America 
ar fi reuşit să-l achiziţioneze, noul continent s-ar fi aflat 
doar la trei zile distanţă de Europa, în timp ce navele 
europene erau nevoite să traverseze oceanul tot în cinci 
zile, ca şi până acum. 

Dacă mai înainte poliţia se străduise să descopere originea 
fenomenelor de pe Great-Eyry, putem spune că de astă dată 
dorea cu aceeaşi ardoare să se dumerească ce se 
întâmplase cu şoferul de soarta căruia în ultima vreme nu 
se mai aflase nimic. Era un subiect de conversaţie asupra 
căruia domnului Ward îi plăcea să revină mereu. Şi cu acest 
prilej, şeful meu aducea uneori vorba despre misiunea ce 
mi se încredinţase în satul Carolina şi care dăduse greş, 
fără să aibă intenţia de a mă necăji câtuşi de puţin, sunt 
convins, cu atât mai mult cu cât îşi dădea seama că nu eram 
cu nimic vinovat... când zidurile sunt prea înalte ca să le 
poţi escalada fără scară şi când scara lipseşte, evident că n- 
ai cum să treci mai departe... decât doar făcând o 
spărtură... Aceasta însă nu-l împiedica pe domnul Ward să- 
mi amintească uneori: 

— Va să zică, Strock - păcat de tine, zău! - n-ai putut să 
faci nimic? 

— Bineînţeles, domnule Ward, şi oricare ar fi fost în locul 
meu, vă rog să mă credeţi, n-ar fi reuşit... Treaba asta se 
face cu bani... sunteţi dispus să-i daţi? 

— Nu-i nimic, Strock, nu-i nimic, să sperăm că harnicul 
nostru inspector principal va avea ocazia să se reabiliteze... 
Uite, bunăoară, dandanaua asta cu maşina şi cu vaporul 
dac-ai putea s-o lămureşti cumva, îţi dai seama ce 
satisfacţie ar fi pentru noi şi ce cinste pentru dumneata? 

— Sigur că da, domnule Ward, numai să mi se dea ordin să 
m-apuc de lucru... 

— Cine ştie, Strock?... Răbdare... râbdare...! 


Aşa stăteau lucrurile când, în dimineaţa zilei de 15 iunie, 
la ora la care sosea de obicei poştaşul, Grad îmi aduse o 
scrisoare; era vorba de o scrisoare recomandată, pentru 
care trebuia să semnez de primire. 

Mă uitai la adresa de pe plic scrisă de o mână 
necunoscută. Datată cu două zile în urmă, misiva purta 
ştampila oficiului poştal din Morganton. 

Din Morganton?... Nu mai rămânea nici o îndoială că 
scrisoarea fusese expediată de domnul Elias Smith. 

— Da, îi spusei bătrânei slujnice, e din partea domnului 
Smith... Nu poate să fie decât de la dânsul... Pe altcineva nu 
cunosc la Morganton. Şi din moment ce s-a gândit să-mi 
scrie, aşa cum ne-am înţeles, înseamnă că are ceva 
important să-mi comunice... 

— Morganton?... stărui Grad. Acolo unde ducă-se pe pustii 
a aprins blestematul acela de foc? 

— Chiar aşa, Grad. 

— Doară nu i-o fi aminte conaşului să se întoarcă iarăşi 
acolo? 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că tare mi-e teamă să nu rămâneţi, până la 
urmă, în căldarea aia de pe Great-Eyry şi eu n-aş vrea, zău 
aşa, să rămâneţi acolo zălog...! 

— Fii pe pace, Grad, dar, mai întâi, să vedem despre ce-i 
vorba. 

Mă apucai să rup peceţile plicului făcut dintr-o hârtie 
foarte groasă. 

Sigiliile din ceară roşie înfăţişau un fel de stemă în relief, 
în mijlocul căreia se aflau trei stele. 

Scosei afară scrisoarea: o foaie de hârtie simplă, 
împăturită în patru şi scrisă numai pe o parte. 

Mă uitai în primul rând la semnătură. 

Nici pomeneală!... Nimic altceva decât două iniţiale în 
josul ultimului rând. 

— Nu e de la primarul din Morganton... spusei eu. 


— Atunci de la cine?... întrebă Grad, curioasă ca orice 
femeie şi cu atât mai mult cu cât era o femeie bătrână. 

Cercetând inițialele ce ţineau locul iscăliturii, chibzuiam în 
sinea mea: „Nu cunosc pe nimeni al cărui nume să înceapă 
cu literele astea, nici în Morganton şi nici într-altă parte!” 

Scrisul era destul de viguros, trăsăturile subţiri ca şi cele 
groase fiind la fel de accentuate. Scrisoarea cuprindea 
nouăsprezece rânduri în total. 

Redau mai jos textul originalului, pe care l-am păstrat cu 
grijă - cred că înţelegeţi pentru ce - şi în care, după cum 
am constatat cu nespusă uimire, împreună cu data 
respectivă era pomenit şi numele misteriosului Great-Eyry. 

„Great-Eyry. Munţii Albaştri. Carolina de Nord. 13 iunie 
Domnului Strock. inspector principal de poliţie, Long 
Street. 34. 

Washington. 

Domnule. 

Vi s-a încredinţat de curând misiunea de a pătrunde în 
Great-Eyry. 

În ziua de 28 aprilie aţi venit aici însoţit de primarul 
oraşului Morganton şi de două călăuze. 

Aţi urcat până la poalele centurii de stânci şi aţi făcut 
înconjurul zidurilor, pe care nu le-aţi putut escalada din 
pricina înălţimii lor. 

Aţi căutat o spărtură pe unde să puteţi intra şi n-aţi găsit 
NIMIC. 

Să ştiţi un lucru: nimeni nu poate pătrunde în inima 
muntelui Great-Eyry. lar dacă pătrunde totuşi, rămâne 
acolo pe veci. 

V-aş sfătui să nu mai faceţi a doua oară această tentativă, 
fiindcă n-ar reuşi nici de astă dată, cum n-a reuşit nici mai 
înainte şi fiindcă s-ar putea să aibă consecinţe grave pentru 
dumneavoastră. 

Ţineţi deci seama de sfatul acesta, dacă nu vreţi să vi se 
întâmple o nenorocire. 

Sula 


Capitolul VII. 

TREI LA MÂNĂ. 

Trebuie să vă mărturisesc că, în primul moment, am fost 
peste măsură de surprins citind această scrisoare. La 
fiecare cuvânt, aproape, scoteam câte un ah! oriun oh! de 
mirare. Bătrâna slujnică se uita la mine şi nu ştia ce să 
creadă. 

— Conaşul a primit cumva o veste proastă...? 

Drept răspuns la întrebarea lui Grad - faţă de care nu 
aveam nimic de ascuns - mă mulţumii să-i citesc scrisoarea 
de la început şi până la sfârşit. 

Grad asculta, privindu-mă cu o vădită îngrijorare... 

— Probabil, cineva care se ţine de pozne, spusei eu, dând 
din umeri. 

— Mai ştii păcatul, o fi chiar Sarsailă, că doar acolo-i 
bârlogul lui! adăugă Grad, căreia i se părea că în orice 
lucru dracul îşi vârâse coada. 

Rămânând singur, îmi mai aruncai o dată privirea asupra 
misivei atât de puţin aşteptate şi, după ce mă gândii în fel şi 
chip, rămăsei la părerea că nu putea fi ticluită decât de un 
ghiduş, care obişnuia să facă glume proaste. Nu se putea să 
mă înşel... Păţania mea era îndeobşte cunoscută... Ziarele 
relataseră cu lux de amănunte expediţia noastră în Carolina 
de Nord şi încercarea pe care o făcusem de a escalada 
centura de stânci a muntelui Great-Eyry, şi toată lumea ştia 
pentru care motive anume domnul Smith şi cu mine nu 
izbutisem să ducem lucrurile până la capăt... Şi iată că, într- 
o bună zi, un măscărici, aşa cum întâlneşti în tot locul, chiar 
şi pe meleagurile americane, luând tocul în mână, se 
apucase să aştearnă pe hârtie, în bătaie de joc, o scrisoare 
plină de ameninţări. 

Într-adevăr, presupunând că în văgăunile muntelui cu 
pricina se aciuase cumva o bandă de tâlhari care se 
temeau, desigur, să nu vină poliţia peste ei, descoperindu-le 
ascunzişul, niciunul dintre răufăcători probabil că n-ar fi 
comis imprudenţa să-i dea în vileag... Aveau doar tot 


interesul - nu-i aşa? - ca nimeni să nu prindă de veste că 
stăteau ascunşi acolo, în bârlog... Ar fi însemnat să pună iar 
agenţii în mişcare, silindu-i să facă noi cercetări prin 
coclaurile Munţilor Albaştri... când era vorba de o 
asemenea captură, formată dintr-o şleahtă de indivizi 
suspecți, ştia poliţia cum să le vină de hac!... Centura de 
stânci putea fi foarte simplu spintecată cu ajutorul melinitei 
sau dinamitei... Ce-i drept, însă, cum vor fi reuşit oare 
tâlharii să răzbată înăuntru, decât doar dacă se afla pe 
undeva un loc de trecere, pe care noi nu ajunsesem să-l 
descoperim?... în orice caz, admiţâând chiar c-ar fi fost aşa, 
în vecii vecilor niciunul dintre ei n-ar fi făcut prostia să-mi 
trimită o scrisoare de felul acesta... 

Nu mai rămânea decât o singură explicaţie: probabil că 
fusese scrisă de vreun păcălici, dacă nu cumva chiar de un 
nebun, drept care, după părerea mea, nu trebuia să fiu 
îngrijorat şi nici măcar să mă sinchisesc câtuşi de puţin. 

De aceea, cu toate că o clipă îmi trecuse prin minte să-l 
pun la curent şi pe domnul Ward, mă răzgândii până la 
urmă. Eram sigur că pentru dânsul scrisoarea cu pricina n- 
ar fi avut nici un fel de importanţă. Mă ferii totuşi s-o 
distrug, păstrând-o pentru orice eventualitate la mine, în 
birou. În cazul când mi-ar mai fi sosit şi altele croite pe 
acelaşi calapod şi semnate cu aceleaşi iniţiale, mă gândeam 
să le strâng tot acolo, acordându-le acelaşi credit. 

Trecură astfel câteva zile. Mă duceam ca de obicei să 
lucrez în birourile poliţiei. Aveam de încheiat câteva 
rapoarte şi nimic nu mă făcea să bănuiesc c-ar fi posibil să 
plec chiar atât de curând din Washington. La drept vorbind, 
în meseria noastră, cine poate fi sigur de ziua de mâine? În 
orice moment se poate ivi cutare sau cutare problemă care 
te pune pe drumuri, obligându-te să cutreieri Statele Unite, 
din Oregon până la Florida şi din Mâine în Texas! 

Şi mă rodea mereu acelaşi gând: dacă mi se încredința o 
nouă misiune, în cazul când nici de astă dată n-aş fi ieşit mai 
bine la socoteală decât cu expediţia de pe Great-Eyry, nu 


mi-ar mai fi rămas altceva de făcut decât să-mi dau demisia 
şi să mă pensionez...! 

Cât priveşte istoria cu şoferul, sau mai bine zis cu şoferii, 
de o bucată de vreme nu se mai auzise nimic. Ştiam că 
guvernul luase măsuri ca toate şoselele, fluviile, lacurile, 
toate apele teritoriale americane să fie supravegheate. Dar, 
practic vorbind, nu văd cum s-ar fi putut efectua 
supravegherea unui atât de imens teritoriu, cuprins între 
cel de-al şaizecilea şi cel de-al o sută douăzeci şi cincilea 
meridian şi între paralela treizeci şi paralela patruzeci şi 
cinci!... Pe de o parte Oceanul Atlantic, pe de alta Pacificul 
şi vasta întindere a golfului Mexic, ce scaldă coasta 
meridională a continentului, nu ofereau oare vasului 
dispărut ca prin farmec un spaţiu nemărginit, în care să se 
poată mişca în voie şi unde probabil i s-ar fi pierdut lesne 
urma...? 

Dar, cum am mai spus, de o bucată de vreme niciunul din 
cele două aparate nu ieşise la iveală şi, după câte se ştie, 
atunci când se arătase pentru ultima oară în lume, 
inventatorul lor nu căutase să aleagă nişte locuri mai puţin 
umblate, preferând şoseaua naţională, din Wisconsin tocmai 
în ziua când se organizase un concurs, sau împrejurimile 
portului Boston, unde marea e necontenit brăzdată de mii 
de ambarcaţii...! 

Aşadar, în cazul când inventatorul în chestiune nu-şi găsise 
sfârşitul - ceea ce de altminterea nu era exclus - fie că se 
afla în momentul de faţă departe de coastele Americii, 
poate pe undeva prin mările Vechiului Continent, fie că se 
retrăsese în cine ştie ce ascunziş, pe care îl cunoştea numai 
el; doar dacă printr-o întâmplare... 

„Ei, chibzuiam eu câteodată în sinea mea, dacă-i vorba de 
o ascunzătoare, pe cât de tainică pe atât de bine ferecată, 
personajul ăsta de basm nu putea afla ceva mai potrivit 
decât Great-Eyry!... Ce-i drept, nu prea ştiu cum ar fi reuşit 
să răzbată acolo un automobil şi cu atât mai puţin un 


vapor!... Doar păsările mari, pajurele sau condorii, sunt 
singurele în măsură să-şi caute acolo adăpost!” 

Trebuie să menţionez că de când mă înapoiasem la 
Washington, nici o învolburare de flăcări nu mai băgase în 
sperieţi populaţia din partea locului. Şi deoarece domnul 
Elias Smith nu-mi scrisese nici un cuvânt în legătură cu 
asta, consideram, şi pe bună dreptate, că nu se mai 
întâmplase nimic neobişnuit. 

Totul te făcea să crezi că amândouă aceste subiecte, 
urmărite cu atâta pătimaşă râvnă de opinia publică, cu tot 
atâta îngrijorare cât şi curiozitate, aveau să rămână 
înmormântate în cea mai deplină uitare. 

În ziua de 19 iunie, cam pe la nouă dimineaţa, mă 
pregăteam tocmai să mă duc la serviciu, când, ieşind din 
casă, văzui doi indivizi care se uitau la mine cu oarecare 
insistenţă. Cum nu-i cunoşteam, nici nu-i băgai în seamă şi 
prea puţin m-aş fi sinchisit dacă, întorcându-mă acasă, nu 
mi-ar fi atras atenţia menajera mea, Grad, pomenindu-mi 
despre ei. 

De câteva zile, bătrâna slujnică observase doi oameni care 
păreau să stea la pândă, afară, în stradă; se plimbau de colo 
până colo prin faţa casei, ca mai apoi să se ia după mine, 
zicea ea, când o porneam pe Long-Street în sus, spre 
palatul poliţiei. 

— Eşti sigură?... o întrebai eu. 

— Da, conaşule, uite, chiar ieri, când aţi venit acasă, 
indivizii se ţineau pas cu pas după dumneavoastră şi, cum s- 
a închis poarta, au şters-o! 

— Nu cumva ţi s-o fi părut, Grad? 

— Nu, conaşule. 

— Spune-mi, dacă te-ai întâlni cu aceşti doi inşi, i-ai 
recunoaşte...? 

— Cum să nu! 

— Ba nu, zău, Grad dragă, cum văd, ai fler, ca un adevărat 
policeman!... Să ştii c-o să te angajez în brigada de 
securitate...! 


— Vă arde de glumă, conaşule!... Aflaţi că am ochii încă 
buni şi că pot să văd foarte bine, fără ochelari, cum arată 
omul la faţă!... Ascultaţi ce vă spun, ăştia sunt puşi ca să vă 
spioneze şi aţi face mai bine, credeţi-mă, să trimiteţi nişte 
agenţi pe urmele lor...! 

— Să ştii c-aşa am să fac, Grad, promisei eu, ca s-o împac 
pe bătrânică. Am să vorbesc cu unul din detectivii mei şi-n 
curând o să aflu eu cam ce învârtesc indivizii ăştia suspecți. 

La drept vorbind, nici nu mă gândeam să iau în serios 
spusele ei. 

Socotii totuşi de cuviinţă să adaug: 

— De azi încolo, când am să ies din casă, am să mă uit mai 
atent la trecători... 

— E lucrul cel mai cuminte, conaşule! 

— Dar, cu toate că Grad se neliniştea pentru orice fleac, nu 
ştiu de ce nu voiam să pun nici un temei pe cuvintele sale. 

— Dacă mai dau cu ochii de ei, stărui bătrâna, vin să vă 
dau de ştire, conaşule, până nu ieşiţi pe poartă... 

— Ne-am înţeles atunci! 

Căutai să pun capăt conversaţiei, bănuind că, din vorbă în 
vorbă. Grad până la sfârşit o să încerce sa mă încredinţeze 
că spionii ce se ţineau aşa de capul meu erau nici mai mult, 
nici mai puţin decât Scaraoţchi însuşi, împreună cu unul din 
trepăduşii lui. 

În următoarele două zile însă se dovedi că nu stătea 
nimeni să mă pândească, nici când ieşeam, nici când mă 
întorceam acasă. Drept care socotii în sinea mea că Grad 
probabil se înşelase. 

Totuşi, în dimineaţa zilei de 22 iunie, mă pomenii cu Grad 
că intră buzna la mine în cameră, după ce urcase repede 
scările, bineînţeles, pe cât îi îngăduia vârsta, ca să mă 
înştiinţeze, cu sufletul la gură: 

— Conaşule... conaşule... 

— Ce-i, Grad? 

— Sunt jos... 


— Cine? întrebai eu, care mă gândeam la cu totul altceva 
în momentul acela, uitând cu desăvârşire că s-ar putea să 
fiu cumva „filat”. 

— Spionii... 

— Ah, faimoşii spioni...! 

— Chiar ei... jos, în stradă, în dreptul ferestrelor 
dumneavoastră; se uită încoace, v-aşteaptă să ieşiţi! 

Mă apropiai de fereastră şi, dând puţin la o parte 
perdeaua, ca să nu se bage de seamă, zării doi inşi 
aşteptând pe trotuar. 

Erau doi, într-adevăr, de statură mijlocie, zdraveni la trup, 
laţi în umeri, având între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani 
şi îmbrăcaţi ca nişte oameni de la ţară, cu câte o pălărie de 
pâslă ce le adumbrea faţa, cu pantaloni groşi şi cizme de 
toval în picioare şi cu un baston în mână. De astă dată nu 
mai încăpea nici o îndoială că nu slăbeau din ochi poarta şi 
ferestrele locuinţei mele, pe care le cercetau stăruitor. Apoi, 
după ce schimbau câteva cuvinte, se mai plimbau puţin pe 
trotuar, ca să se întoarcă iarăşi la postul lor de observaţie. 

— Sunt indivizii aceia pe care ziceai că i-ai mai văzut, 
Grad?... întrebai eu. 

— Sigur că da, conaşule! 

Aşadar, acum nu mai aveam nici un motiv să cred că 
bătrânica se înşelase şi-mi pusei în gând să lămuresc 
lucrurile. Ca să mă ţin după ei, nu tăcea, hotărât nu! M-ar fi 
recunoscut imediat, iar ca să intru în vorbă cu dânşii, iarăşi, 
la ce mi-ar fi folosit...? 

„Astăzi chiar, îmi spusei, un agent o să facă de gardă în 
faţa casei şi dacă s-ar întâmpla să se mai abată pe aici 
deseară sau mâine dimineaţă, au să fie la rândul lor filaţi... 
Urmăriţi aşa, pas cu pas, până unde-or avea chef să 
meargă, şi nu se poate ca, până la sfârşit, să nu fie 
identificaţi. 

Şi acum ce gânduri vor fi având, mă aşteptau cumva ca să 
mă escorteze până la palatul poliţiei?... Rămânea de văzut 
şi, dacă aveau într-adevăr să facă treaba asta, ar fi fost 


poate cazul să le oferim o găzduire, pentru care desigur nu 
vor avea nici un motiv să ne mulţumească.” 

Îmi luai pălăria şi, în timp ce Grad stătea mai departe de 
pază la fereastră, coborâi scările, deschisei poarta şi ieşii 
afară, în stradă. 

Cei doi se făcură nevăzuţi. 

Semnalmentele lor însă mi se întipăriseră atât de bine în 
minte, încât nu cred că aveau să se mai şteargă vreodată. 

Oricât căutai să fiu tot timpii cu ochii în patru, nu-i mai 
descoperii nicăieri. 

Din ziua aceea, de altfel, nici eu şi nici Grad nu-i mai 
zărirăm la pândă în faţa casei şi nici nu-mi mai ieşiră 
vreodată în cale. 

În definitiv, admițând că veniseră să mă spioneze, acum, că 
mă văzuseră cu ochii lor, ştiau poate tot ceea ce voiau să 
ştie despre mine, aşa că, de la o vreme, începui să nu mă 
mai sinchisesc de povestea asta, aşa cum nu mă sinchiseam 
nici de scrisoarea semnată cu inițialele S. L. 

lată însă că din nou curiozitatea oamenilor fu zgândărită, 
de astă dată datorită unor împrejurări într-adevăr 
extraordinare. 

În primul rând trebuie să vă reamintesc că ziarele 
încetaseră de a-şi mai informa cititorii despre fenomenele 
de pe Great-Eyry care, în ultima vreme, nu se mai 
repetaseră. Şi tot aşa, nici un cuvânt despre automobilul 
sau despre vaporul misterios, a căror urmă nici cei mai 
iscusiţi agenţi ai noştri nu reuşiseră s-o descopere. Şi, pe 
cât se părea, toate aceste întâmplări erau sortite a fi date 
uitării, dacă un nou incident n-ar fi reîmprospătat amintirea 
lor. 

În numărul din 22 iunie al ziarului Evening Star, mii şi mii 
de cititori avură prilejul să ia cunoştinţă de cuprinsul 
articolului de mai jos, pe care toate gazetele din Statele 
Unite se grăbiră să-l reproducă a doua zi. 

„Există în Kansas, la vest de capitala Topeka, la o distanţă 
de vreo optzeci de mile, un lac, anume Kirdall, despre care 


lumea n-a prea auzit. 

Cu toate astea merită să fie mai bine cunoscut şi suntem 
siguri că aşa va fi, de vreme ce atenţia tuturor e îndreptată 
asupra lui, datorită unei împrejurări cât se poate de 
curioase. 

Situat într-o regiune muntoasă, lacul Kirdall nu pare să 
comunice în nici un fel cu reţeaua hidrografică a 
teritoriului. 

Cantitatea de apă pe care o pierde prin evaporare o 
recuperează prin tributul ploilor abundente ce cad pe 
aceste plaiuri ale statului Kansas. 

Potrivit aprecierilor, lacul are o suprafaţă de şaptezeci de 
mile pătrate, iar nivelul său pare-se că depăşeşte întrucâtva 
media cotelor locale. Închis cum e în cadrul său orografic, 
nu se poate ajunge la el decât cu oarecare dificultăţi, prin 
nişte defileuri strâmte. Cu toate astea s-au înfiripat câteva 
sate pe malurile sale. Şi cum are o mare abundență de 
peşte, pe faţa lui mişună bărcile de pescari, ce-l străbat în 
toate direcţiile. 

Trebuie să adăugăm că adâncimea lacului Kirdall este 
variabilă, diferenţele fiind destul de mari. În apropiere de 
mal, adâncimea minimă este de cincizeci de picioare. 
Marginile acestei vaste căldări sunt formate din stânci 
abrupte, cu pereţii aproape verticali. Valurile stârnite de 
vânt se sparg vijelios de ţărmuri, împroşcând uneori 
locuinţele de pe mal cu o ploaie de stropi, ca în toiul unei 
furtuni. Lacul, destul de adânc la periferie, se adânceşte şi 
mai mult spre centru, unde, pe alocuri, sondajele făcute au 
arătat că fundul coboară până ia trei sute de picioare. 

Apa lacului este dulce şi limpede. Bineînţeles, nu există 
nici o specie de peşti de mare, în schimb ştiucile, bibanii, 
păstrăvii, crapii, babuştele, ţiparii ating dimensiuni puţin 
obişnuite, găsindu-se în cantităţi prodigioase. 

Se înţelege de la sine, aşadar, că pescuitul pe lac este 
deosebit de fructuos, având în acelaşi timp multă căutare. 
Numărul celor ce se îndeletnicesc cu el se ridică la câteva 


mii pe puţin, iar al ambarcaţiunilor de care se folosesc 
respectivii pescari, la câteva sute. Pentru a întregi această 
flotilă, se cuvine să adăugăm aproximativ douăzeci de mici 
goelete şi de şalupe, ce asigură serviciul nautic, făcând 
legătura între diferitele aşezări de pe malul lacului. Dincolo 
de munţii ce-l înconjoară funcţionează reţeaua de căi 
ferate, ce înlesneşte desfacerea produselor acestei industrii 
pe teritoriul statului Kansas, ca şi în statele învecinate. 

Am socotit necesar să publicăm descrierea de mai sus a 
lacului Kirdall, pentru a facilita înţelegerea faptelor pe care 
vi le vom împărtăşi.” 

lată ce spunea Evening Star în cuprinsul acestui articol 
menit să facă mare senzaţie: „De câtva timp, pescarii din 
împrejurimi au observat unele perturbări inexplicabile ce se 
întâmplă la suprafaţa lacului. Sunt anumite momente când 
apa începe să se înfoaie, tălăzuind, ca şi cum ar fi agitată de 
cine ştie ce frământări din adânc. Fenomenul acesta se 
produce chiar în zilele când nu se simte nici cea mai uşoară 
suflare de vânt, când vremea e liniştită şi cerul senin; apa 
începe să forfotească deodată, spumegând. Aruncate de 
colo până colo de oscilaţiile mişcărilor de ruliu şi tangaj, 
ambarcaţiile nu mai reuşesc să păstreze direcţia. Azvârlite 
unele peste altele, sunt amenințate în orice clipă să se 
scufunde şi se aleg de fiecare dată cu avarii serioase. 

Tot ce se poate spune cu certitudine este că perturbările 
acestea îşi au obârşia în cele mai adânci zone ale lacului 
Kirdall, fenomen pentru care s-au căutat tot felul de 
explicaţii. 

În primul rând, s-a pus întrebarea dacă agitația apelor nu 
se datora cumva unei mişcări seismice şi dacă din pricina 
activităţii vulcanice fundul lacului nu suferea unele 
modificări. Ipoteza aceasta a fost înlăturată însă când s-a 
constatat că fenomenul de mai sus nu rămânea localizat, 
propagându-se pe toată întinderea lacului şi în toate 
direcţiile, atât spre răsărit cât şi spre apus, spre nord ca şi 
spre sud, în mijloc ca şi spre margini, succesiv, am putea 


zice chiar într-o anumită ordine, ceea ce exclude orice 
explicaţie bazată pe declanşarea unui cutremur de pământ 
ori a unei erupții vulcanice. 

N-a trecut mult şi s-a emis o nouă ipoteză. Cauza care 
făcea să se frământe atât de vijelios apa lacului Kirdall nu 
putea fi oare faptul că în adâncuri sălăşluia un monstru 
marin?... Dar ca să fi venit de undeva, dinafară, respectivul 
monstru ar fi trebuit să găsească un mijloc de a pătrunde în 
iezer, dacă nu cumva se născuse şi se dezvoltase în mediul 
lacustru, atingând proporţii gigantice, lucru care, 
mărturisim, ar fi greu de crezut. Lacul Kirdall nu comunică 
în nici un fel cu exteriorul. Cât priveşte existenţa unor vine 
subterane de apă, alimentate de râurile din Kansas, este 
iarăşi o explicaţie ce n-ar putea înfrunta o cercetare mai 
serioasă. Măcar dacă statul respectiv ar fi situat în 
apropiere de litoralul Oceanului Atlantic, Pacific sau al 
golfului Mexic!... Dimpotrivă, se află chiar în mijlocul 
continentului, la o distanţă considerabilă de mările din jurul 
Americii. 

Într-un cuvânt, problema nu pare chiar aşa de lesne de 
rezolvat şi e mult mai uşor să dai la o parte datele care din 
capul locului se dovedesc neîntemeiate, decât să descoperi 
adevărul. 

Dar, din moment ce s-a demonstrat că prezenţa 
presupusului monstru în apa lacului Kirdall este perfect 
imposibilă, de ce nu ne-am gândi mai curând la o altă 
posibilitate, şi anume aceea a unui submarin care cutreieră 
adâncurile lacului?... Nu există oare, în momentul de faţă, 
atâtea maşinării de genul acesta?... Acum câţiva ani, 
bunăoară, la Bridgeport, în Connecticut, nu s-a lansat, dacă 
vă aduceţi aminte, un aparat, Protector, care putea naviga 
tot atât de bine pe apă ca şi pe sub apă, fiind de asemenea 
în măsură să meargă şi pe uscat?... Construit de un 
inventator cu numele de Lake, aparatul era înzestrat cu 
două motoare, dintre care unul electric, de şaptezeci şi 
cinci cai-putere, ce punea în mişcare o pereche de elice, iar 


celălalt cu petrol, de două sute cincizeci de cai-putere, fiind 
totodată prevăzut cu nişte roţi de fontă cu diametrul de un 
metru, care-i îngăduiau să se plimbe pe orice şosea la fel ca 
pe fundul mării. 

Toate bune, dar presupunând că perturbările observate s- 
ar datora deplasărilor unui submersibil construit după 
sistemul Lake, oricât de perfecţionat ar fi el, rămâne totuşi 
în suspensie întrebarea: cum a reuşit să pătrundă în lacul 
Kirdall, prin ce canal subteran s-a putut strecura până 
acolo?... După cum v-am mai spus, iezerul se află într-o 
depresiune circulară înconjurată de munţi, fiind la fel de 
inaccesibil pentru un vas de navigaţie, ca şi pentru un 
monstru marin. 

S-ar părea că nu există nici un răspuns posibil la obiecţia 
de mai sus. Cu toate astea, singura ipoteză plauzibilă este 
că în adâncurile lacului Kirdall circulă un aparat de felul 
acesta, care, trebuie să menţionăm, până în prezent nu s-a 
arătat niciodată la suprafaţă. 

De altminterea, nu mai poate încăpea nici o îndoială în 
privinţa asta după cele petrecute la data de 20 iunie a.e. 

În ziua respectivă, după-amiază, goeletă Markel, care 
naviga în direcţia nord-vest s-a ciocnit la un moment dat cu 
putere de un corp dur, ce plutea pe jumătate cufundat în 
apă. După câte se ştie, nu există nici un colţ de stâncă în 
punctul acela, în care sondajele făcute au arătat că 
adâncimea lacului variază între optzeci şi nouăzeci de 
picioare. 

Lovită năprasnic în coastă, la babord, goeletă, care 
începuse să ia apă, s-ar fi dus la fund în câteva minute. 
Noroc că echipajul a reuşit să astupe spărtura pe care intra 
apa şi vasul a putut astfel să ajungă în portul cel mai 
apropiat, care se află la o distanţă de trei mile. 

După ce vasul a fost descărcat şi tras pe țărm, cercetându- 
se în exterior avaria suferită, s-a observat că goeletă Markel 
primise o lovitură ca de pinten, ce-i străpunsese coca. 


În urma acestei constatări, nimeni, credem, nu mai poate 
nega faptul că în lacul Kirdall se află un submarin, care 
circulă pe sub apă cu cea mai mare viteză. 

Dacă într-adevăr lucrurile stau aşa, e cazul să ne 
întrebăm: presupunând că o maşină de felul acesta a reuşit 
să pătrundă în adâncul iezerului, cu ce scop a făcut-o...? 

Putem crede oare că va fi găsit acolo un teren prielnic 
pentru asemenea experienţe?... Şi pe urmă, de ce nu iese 
niciodată la suprafaţă şi ce interes are să rămână 
necunoscută?” 

Articolul din Evening Star se încheia cu această asociaţie 
de idei, destul de curioasă: „După automobilul misterios, 
vaporul misterios. După vaporul misterios, submarinul 
misterios. Trebuie oare să tragem concluzia că s-ar putea 
să fie câteşitrele opera aceluiaşi genial inventator şi că, de 
fapt, toate la un loc alcătuiesc un singur aparat...?”. 

Capitolul VIII. 

CU ORICE PREŢ. 

Ca şi cum totul s-ar fi luminat dintr-o dată, părerea 
aceasta avu un răsunet nemaipomenit şi fu numaidecât 
acceptată, ca să zic aşa, cu unanimitate de glasuri. Dată 
fiind aplecarea pe care spiritul omenesc o mărturiseşte 
pentru tot ce pare extraordinar, adesea chiar pentru lucruri 
imposibile, nimeni nu mai păstra nici cea mai mică îndoială 
că lucrurile stăteau într-adevăr aşa. Nu numai că 
inventatorul era acelaşi, dar nici aparatul nu putea fi decât 
unul singur. Totuşi, practic vorbind, cum se putea opera 
oare o asemenea metamorfoză a unui automobil în vapor, 
iar mai apoi în submarin?... Un mijloc de locomoţie care 
putea fi în egală măsură folosit pe uscat, pe apă şi sub 
apă!... Dacă-i aşa, nu mai lipsea decât să zboare şi prin 
văzduh! 

Orişicum ar fi fost însă, referindu-ne numai la constatările 
făcute până în momentul acela, precum şi la o serie 
întreagă de fapte ce se sprijineau în mod indiscutabil pe 
spusele numeroşilor martori, era într-adevăr un fenomen ce 


trebuia socotit, pur şi simplu, extraordinar. Aşa că publicul, 
care începuse să fie blazat în urma ultimelor evenimente, 
găsi de astă dată un stimulent menit să-i reîmprospăteze 
curiozitatea. 

Din capul locului ziarele remarcară un lucru foarte just: 
presupunând că ar fi fost vorba de trei maşini deosebite, 
toate trei erau desigur puse în mişcare de un motor, a cărui 
putere depăşea tot ce se realizase până atunci în domeniul 
acesta. Motorul în chestiune dăduse suficiente probe, din 
moment ce putea să atingă o viteză de o milă şi jumătate pe 
minut. 

Ei bine, motorul acesta trebuia cu orice preţ achiziţionat 
de la inventatorul sistemului respectiv. Fie că el era adaptat 
la trei aparate deosebite sau la unul singur, în stare să 
circule prin medii atât de diferite. Şi într-un caz şi într-altul, 
tranzacţia trebuia încheiată, pentru a intra în posesia unui 
motor în măsură să dea asemenea rezultate strălucite şi a-l 
putea exploata, având toate drepturile asigurate. 

Evident că nici celelalte state n-aveau să se dea înapoi de 
la nici un efort pentru a pune mâna pe un mecanism ce se 
dovedea a fi tot atât de util în armată, ca şi în marină. Vă 
daţi seama ce avantaje ar fi dobândit o naţiune de pe urma 
lui, atât pe uscat, cât şi pe apă!... Bunăoară, cum puteau fi 
preîntâmpinate acţiunile lui distructive, de vreme ce nu 
exista nici un mijloc de a fi atins? Trebuia, aşadar, acaparat, 
punându-se la bătaie milioane peste milioane; în orice caz 
era cel mai bun plasament pentru milioanele americane. 

Astfel judecau nu numai oficialităţile, dar şi omul de pe 
stradă. Articole peste articole apăreau în toate publicaţiile, 
răsucind pe toate feţele acest subiect palpitant. Şi. 
bineînţeles, aşa stând lucrurile, Europa se silea să nu 
rămână mai prejos decât Statele Unite. 

Dar pentru ca invenţia să poată fi cumpărată trebuia, mai 
întâi, să se dea de urma inventatorului, şi aici era toată 
buba. Zadarnic fusese scotocit lacul Kirdall până la fund şi 
sonda plimbată de colo până colo prin apă! Însemna oare că 


submarinul nu mai cutreiera adâncurile lui? În cazul acesta, 
cum reuşise s-o şteargă?... Dar, mai bine-zis, cum venise? 
Încâlcită problemă!... Şi nici măcar nu se mai arătase în altă 
parte, aşa cum nici automobilul nu mai apăruse nicăieri pe 
şoselele Statelor Unite şi nici vaporul în preajma coastelor 
americane! 

Adeseori, când treceam să-l văd pe domnul Ward, 
discutam amândoi problema asta, care pe dânsul îl 
frământa neîncetat. Era sau nu cazul ca agenţii să continue 
nişte cercetări care, deocamdată, nu duseseră la nici un 
rezultat...? 

În dimineaţa zilei de 27 iunie însă mă pomenii chemat la 
palatul poliţiei, şi acolo nici nu apucai bine să intru în biroul 
domnului Ward, că dânsul mă şi luă în primire de la uşă: 

— Ei, ce zici, Strock, nu crezi c-ai avea acum cea mai bună 
ocazie să-ţi iei revanşa...? 

— Să-mi iau revanşa? În chestiunea aceea cu Great-Eyry? 

— Exact. 

— Ce ocazie?... întrebai eu, neştiind prea bine dacă şeful 
meu vorbea serios. 

— Cum aşa, continuă dânsul, n-ai fi încântat să dai de 
urma inventatorului care a născocit maşinăria aceea cu 
triplă întrebuinţare...? 

— Mai încape vorbă, domnule Ward! protestai eu. Să-mi 
daţi numai ordin să m-apuc de lucru şi o să vedeţi, c-am să 
fac tot ce se poate şi chiar şi ce nu se poate, ca să 
reuşesc!... Ce-i drept, cred c-o să fie destul de greu. 

— Nu mă îndoiesc, Strock, poate chiar mai greu decât să 
pătrunzi în fortăreaţa de pe Great-Eyry! 

Se simţea cât de colo că domnul Ward - ca să folosesc un 
cuvânt franțuzesc ce n-are corespondent în limba noastră 
„me blaguait”7, ceea ce se vedea că-i face plăcere, în 
legătură cu misiunea pe care o avusesem în ultimul timp. 
Totuşi nu punea nici un grăunte de răutate în vorbele sale, 
mai curând s-ar fi zis că voia să-mi trezească ambiția. De 
altfel, mă cunoştea îndeajuns şi ştia prea bine c-aş fi dat 


orice pe lume ca să pot repeta încercarea ce ieşise atât de 
prost prima oară. Nu aşteptam acum decât să văd ce 
instrucţiuni avea să-mi dea. 

— Ştiu, Strock, îmi spuse domnul Ward, de astă dată pe un 
ton cât se poate de prietenesc, c-ai făcut tot ce stătea în 
puterea dumitale, aşa încât n-am să-ţi reproşez nimic... 
Acum însă nu mai e vorba de Great-Eyry. Atunci când 
guvernul va dori cu tot din adinsul să străpungă centura de 
piatră, va fi destul să dezlege băierile pungii şi, cu câteva 
mii de dolari, dorinţa îi va fi împlinită. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere... 

— Deocamdată însă, adăugă domnul Ward, cred că e mult 
mai util să punem mâna pe omul acela năzdrăvan, care 
până acum ne-a scăpat mereu printre degete... Treaba asta 
numai poliţia poate s-o facă, mai ales dacă-i destoinică...! 

— Ce spun rapoartele: n-a mai fost semnalat-nicăieri...? 

— Nu, şi cu toate că avem destule motive să credem că se 
plimba pe sulf apă, în lacul Kirdall, n-am izbutit cu nici un 
chip să găsim vreo urmă. Îţi vine să te întrebi chiar dacă n-o 
fi având cumva darul, de a se face nevăzut, ca un veritabil 
Proteu al tehnicii! 

— În orice caz, chiar dacă n-are darul acesta, răspunsei 
eu, probabil că nu iese la iveală decât atunci când îi convine 
lui. 

— Aşa e, Strock, de aceea, vezi, singurul mijloc de a ne 
descotorosi, odată pentru totdeauna, de originalul ăsta ar fi 
să i se ofere o sumă atât de mare pentru invenţia lui, încât 
să nu-l lase inima să respingă tranzacţia. 

Avea dreptate domnul Ward. în sensul acesta chiar, 
guvernul se gândea să încerce a intra în tentative cu „eroul 
zilei” şi cred că niciodată o făptură omenească n-a meritat 
cu mai multă îndreptăţire acest titlu!... Prin mijlocirea 
cuvântului tipărit, nu se putea ca până la urmă năstruşnicul 
personaj să nu ajungă să afle ce i se cerea... Şi să ia 
cunoştinţă de condiţiile-excepţionale ce i se ofereau pentru 
a-şi dezvălui secretul... 


— De fapt, rosti în concluzie domnul Ward, mă întreb la ce- 
i poate servi, ca particular, invenţia asta?... N-ar avea tot 
interesul să tragă foloase de pe urma ei?... Fiindcă nimic nu 
mă face să cred că necunoscutul ăsta ar fi un răufăcător 
care, graţie invenţiei sale, e-n stare oricând să le dea cu 
tifla celor ce-ar vrea să-l înhaţe! 

Va să zică, judecind după destăinuirile şefului meu, înaltele 
foruri se gândiseră să recurgă la alte mijloace ca să 
reuşească. Supravegherea pe care nenumărați agenţi o 
exercitaseră asupra şoselelor, fluviilor, nurilor, lacurilor şi 
apelor teritoriale, pe o anumită porţiune din litoral, nu 
dăduse nici un rezultat. Şi numai în cazul când - ceea ce în 
definitiv se putea foarte bine - inventatorul nu pierise 
cumva cu aparat, cu tot, executând cine ştie ce manevră 
periculoasă, dacă nimeni nu-l mai văzuse în ultima vreme, 
însemna că nu mai voia să iasă la iveală... lar de când cu 
accidentul suferit de goeletă Markel pe lacul Kirdall, poliţia 
nu mai aflase nimic nou şi cercetările nu avansaseră nici 
măcar cu un pas. locmai asta-mi spunea şi domnul Ward, 
fără a căuta să-şi ascundă defel dezamăgirea. 

Da, chiar aşa: numai decepţii şi dezamăgire şi, ceea ce le 
rezuma pe toate, dificultatea din ce în ce mai vădită de-a 
asigura liniştea cetăţenilor!... Încearcă numai să-i urmăreşti 
pe răufăcători, când vor fi ajuns să se facă nevăzuţi în doi 
timpi şi trei mişcări, atât pe uscat cât şi pe marel!... 
Încearcă numai să te ţii după ei sub apă!... lar când 
dirijabilele vor fi atins cel mai înalt grad de perfecţiune, 
încearcă numai să-i fugăreşti pe bandiți în văzduh!... Ba 
chiar mă întrebam dacă, într-o bună zi, colegii mei şi cu 
mine nu vom ajunge să fim cu braţele încrucişate, fără să 
mai putem face nimic şi dacă atunci poliţiştii, devenind 
inutili, nu vor fi scoşi cu toţii la pensie...! 

În momentul acela îmi zbură gândul la scrisoarea primită 
cu vreo zece zile în urmă - scrisoare care, pe cât se părea, 
fusese expediată de pe Great-Eyry şi care îmi ameninţa nu 


numai libertatea, dar şi viaţa, în cazul când aş fi făcut o 
nouă tentativă...! 

Îmi adusei aminte totodată de spionajul atât de ciudat ce 
fusese urzit în jurul meu. De atunci nu mai primisem nici O 
misivă de felul acesta. Şi nici cu cei doi indivizi suspecți nu 
mai avusesem prilejul să mă întâlnesc. Cu ochii în patru tot 
timpul, vigilentă. Grad nu-i mai văzuse dând târcoale casei. 

Mă gândii o clipă dacă n-ar fi fost mai bine să-l pun la 
curent pe domnul Ward cu cele întâmplate. Dar, după 
oarecare chibzuire, îmi spusei că istoria asta cu Great-Eyry 
nu mai prezenta nici un interes. „Cealaltă” reuşise să 
şteargă până şi amintirea ei... Probabil că locuitorii din 
împrejurimi nu se mai gândeau la ea, de vreme ce 
fenomenele, care la un moment dat îi făcuseră să stea cu 
frica în sân, nu se mai repetaseră şi acum fiecare din ei îşi 
vedea liniştit de treburi ca întotdeauna. 

Rămăsei deci la hotărârea de a împărtăşi şefului meu 
cuprinsul scrisorii numai în cazul când împrejurările ar 
necesita mai încolo lucrul acesta. De altminteri, sunt sigur 
c-ar fi privit-o ca pe o glumă nesărată, făcută de cine ştie ce 
mucalit. 

Reluând conversaţia întreruptă câteva minute, domnul 
Ward îmi mărturisi: 

— Vom căuta, prin urmare, să intrăm în legătură cu 
inventatorul, ca să începem negocierile... E adevărat că, 
până una, alta, din păcate, a dat bir cu fugiţii, dar nu există 
nici un motiv ca, într-o bună zi, să nu. iasă iarăşi la iveală şi 
să nu te miri dac-o să auzi c-a fost din nou semnalat în 
cutare sau cutare loc de pe teritoriul Statelor Unite., Ne-am 
gândit la dumneata, Strock, pentru treaba asta, aşa că vezi 
să fii oricând gata de plecare, cum vei fi anunţat, fără să 
pierzi nici o oră. Să nu mai faci nici un alt drum în oraş 
decât până la palatul poliţiei, unde, când va fi cazul, ai să 
primeşti ultimele instrucţiuni... 

— Puteţi fi sigur că ordinele dumneavoastră vor fi întru 
totul respectate, domnule Ward, îl asigurai eu. La primul 


semnal am să fiu gata să plec din Washington, oriunde va fi 
nevoie să mă duc... Dacă-mi permiteţi, însă, aş mai avea de 
făcut o întrebare: trebuie să lucrez singur, sau poate c-ar fi 
indicat să mai iau cu mine... 

— Aşa mă şi gândeam, spuse domnul Ward tăindu-mi 
vorba. Alege-ţi doi agenţi în care să ai toată încrederea... 

— Nimic mai uşor, domnule Ward. Şi acum, dacă într-o zi 
sau. alta s-ar întâmpla să dau peste omul nostru, ce trebuie 
să fac...? 

— În primul rând să nu-l scapi din ochi, ba, la nevoie chiar, 
să-l pui la popreală, pentru că vei avea asupra dumitale un 
mandat de arestare... 

— E o măsură de precauţie cât se poate de bine-venită, 
domnule Ward. Dacă mă pomenesc cu el că sare deodată în 
automobil şi-o ia din loc... Ştiţi doar cu ce viteză merge: pas 
de mai încearcă să pui mâna pe un tip ca ăsta, care goneşte 
cu două sute patruzeci pe orăâ...! 

— De aia, vezi, nici nu trebuie să se întâmple una ca asta, 
Strock, aşa că imediat după ce-l vei fi arestat, ai grijă să-mi 
dai o telegramă... Restul rămâne în seama noastră. 

— Vă puteţi bizui pe mine, domnule Ward. La orice oră din 
zi sau din noapte, am să fiu gata s-o pornesc împreună cu 
agenţii mei... Vă mulţumesc că mi-aţi încredinţat misiunea 
asta, care, dacă se va sfârşi cu bine, îmi va aduce multă 
cinste... 

— Şi multe avantaje, adăugă şeful meu, dându-mi să 
înţeleg că puteam pleca. 

Acasă, mă apucai să mă pregătesc de plecare, ca pentru o 
călătorie ce putea să dureze mai mult. Grad îşi închipuia 
probabil că mi se năzărise să iau din nou drumul spre 
Great-Eyry, şi cunoaştem cu toţii părerea pe care o avea 
bătrâna despre acest pridvor al gheenei. Cu toate astea, nu 
suflă nici un cuvânt şi la rândul meu socotii că-i mai bine să 
nu-i spun nimic, oricât de sigur aş fi fost de discreţia ei. 

Cât despre cei doi agenţi care trebuiau să mă însoţească, 
ştiam din capul locului pe cine am să iau. Cei pe care-i 


alesesem făceau parte din brigada de informaţii; în vârstă 
unul de treizeci, celălalt de treizeci şi doi de ani; în diverse 
împrejurări şi sub ordinele mele, ambii dăduseră suficiente 
dovezi de străşnicie, inteligenţă şi îndrăzneală. Unul era 
John Hert din Illinois, celălalt Nab Walker, din 
Massachusetts. Nici nu cred că putea să fie alegere mai 
fericită. 

Trecură astfel câteva zile. Nu se mai ştia nimic nici de 
soarta automobilului, nici de a vaporului şi nici de a 
submarinului. Şi chiar dacă sosiră unele indicaţii la palatul 
poliţiei, toate se dovediră a fi lipsite de orice temei şi deci 
nu se socoti de cuviinţă să li se dea vreo urmare. Cât 
priveşte balivernele publicate în gazete, toate la un loc nu 
făceau nici două parale; de altfel, se ştie că, în genere, nu 
se poate pune bază pe tot ce se scrie în ziare, cât ar fi ele 
de bine informate. 

Totuşi se adeveri că „omul zilei” ieşise între timp de două 
ori la iveală; prima oară pe una din şoselele din Arkansas, 
undeva în apropiere de Little Rock, a doua oară, în 
împrejurimile Lacului Superior, mai exact pe ţărmul lui 
meridional. 

Ceea ce părea însă cu totul inexplicabil era faptul că prima 
apariţie avusese loc în după-amiaza zilei de 26 iunie, iar a 
doua în aceeaşi zi, seara. Distanţa ce desparte aceste două 
puncte ale teritoriului este de opt sute de mile, nici mai 
mult, nici mai puţin. Dacă, datorită vitezei uluitoare cu care 
mergea, automobilul era în măsură să străbată traiectul 
respectiv într-un timp destul de scurt, atunci nu se putea să 
nu fi atras atenţia în trecerea lui prin Arkansas, Missouri 
sau prin Wisconsin. 

Într-adevăr, conducătorul maşinii nu avea posibilitatea să 
facă drumul acesta decât pe uscat, şi totuşi automobilul nu 
fusese semnalat nicăieri pe parcurs. 

Nu mai ştiai ce să înţelegi din toate astea şi, la drept 
vorbind, de fapt, nimeni nu mai înţelegea nimic. 


De altminteri, după această îndoită apariţie, o dată pe 
şoseaua ce duce spre Little Rock şi a doua oară undeva în 
apropiere de malul Lacului Superior, nici că-l mai văzuse 
cineva. Nu era deci încă momentul, pentru agenţii mei şi cu 
mine, să ne punem în mişcare. 

Se ştie că guvernul ar fi vrut să intre în legătură cu şoferul 
misterios. Pentru asta trebuia însă să renunţe cu totul la 
ideea de a pune stăpânire asupra persoanei lui şi să caute 
a-şi atinge scopul prin alte mijloace. Lucrul cel mai 
important, în împrejurarea de faţă, şi de care opinia publică 
se arăta preocupată în cel mai înalt grad, era ca Statele 
Unite să aibă proprietatea exclusivă a unui aparat ce i-ar fi 
asigurat o superioritate incontestabilă asupra celorlalte ţări 
de pe glob, mai ales în caz de război. Se presupunea, de 
altfel, că inventatorul era de origine americană, de vreme 
ce prezenţa lui nu se manifesta decât pe teritoriul american 
şi că, de bună seamă, ar fi preferat să ducă tratative cu 
guvernul respectiv. 

Redăm mai jos anunţul pe care-l publicară toate ziarele 
din Statele Unite, la data de 3 iulie. Cuprinsul lui, cât se 
poate de precis, era formulat în termenii următori: „În luna 
aprilie, anul curent, a fost semnalat un automobil, care a 
circulat pe şoselele din Pennsylvania, Kentucky, Ohio, 
Tennessee, Missouri şi Illinois, iar în ziua de 27 mai, în 
timpul concursului automobilistic desfăşurat sub auspiciile 
American-Clubului, pe şoseaua din Wisconsin, după care a 
dispărut. 

În prima săptămână a lunii iunie, o navă care se deplasa 
cu mare viteză a străbătut apele teritoriale ale Noii Anglii 
între Capul Nord şi Capul Sabie, fiind mai insistent 
semnalată în dreptul portului Boston, după care a dispărut. 
Tot în luna iunie, în cea de-a doua jumătate a ei, un 
submersibil a manevrat în adâncurile lacului Kirdall din 
Kansas, după care a dispărut. 

Totul ne îndreptăţeşte să credem că cele trei vehicule mai 
sus arătate au fost construite de acelaşi inventator, deşi s-ar 


putea ca de fapt să fie vorba de un singur aparat, capabil în 
egală măsură să circule pe uscat şi să navigheze pe mare, 
ca şi în adâncul mării. 

Adresăm pe această cale numitului inventator, oricine ar fi 
el, o propunere în vederea achiziţionării aparatului 
respectiv. 

Invitându-l să iasă din anonimat, îl rugăm totodată să 
indice preţul de la care ar consimţi să înceapă negocierile 
cu guvernul american şi să trimită cât de curând un 
răspuns la următoarea adresă: Palatul Poliţiei, Washington, 
districtul Columbia, Statele Unite ale Americii”. 

Aşa glăsuia anunţul tipărit cu litere groase în ziare. Era 
mai mult ca sigur, deci, că foarte curând avea să pice sub 
ochii celui în cauză, oriunde s-ar fi aflat el în momentul 
acela. Şi, citindu-l, acesta nu putea să nu răspundă ori albă, 
ori neagră, deşi ce motiv ar fi avut să nu accepte o 
asemenea ofertă...? 

Nu ne mai rămânea, prin urmare, decât să aşteptăm 
răspunsul lui. 

E lesne de închipuit cât de aprig fu aţâţată curiozitatea 
mulţimii. Din faptul dimineţii şi până seara, lumea se 
înghesuia, gălăgioasă şi lacomă de noutăţi, în faţa palatului 
poliţiei, pândind sosirea unei scrisori sau a unei telegrame. 
Reporterii nu se dezlipeau o clipă din loc. câtă cinste, dar şi 
ce pleaşcă ar fi fost pentru ziarul care ar fi publicat înaintea 
tuturor mult comentata ştire!... Era doar vorba de aflat 
numele şi situaţia necunoscutului dispărut fără urmă şi 
dacă într-adevăr accepta să intre în tratative cu guvernul 
federaţiei americane... Se înţelege de la sine că America 
era dispusă să nu se uite la bani. Nu se putea spune că duce 
lipsă de milioane şi, la o adică, miliardarii ei erau gata să 
deschidă larg uşile caselor de fier veşnic pline...! 

Trecu astfel o zi încheiată. O zi ce multor oameni, mai 
nerăbdători şi mai nervoşi din fire, li se va fi părut că ţinuse 
mai mult de douăzeci şi patru de ore şi că orele la rândul 
lor se lungiseră peste limita celor şaizeci de minute! 


Nu sosise nici un răspuns, nici scrisoare, nici telegramă. Şi 
nici în noaptea următoare. Şi tot aşa trei zile în şir! 

Se întâmplă atunci ceea ce era de aşteptat c-o să se 
întâmple. Cablogramele răspândiseră în Europa vestea 
propunerilor americane. lar diferitele state de pe Vechiul 
Continent se găsiseră şi ele dornice să profite de foloasele 
acestei invenţii. De ce, aşadar, nu i-ar face concurenţă, 
căutând să intre în posesia unui aparat, de pe urma căruia 
se puteau obţine avantaje atât de mari?... De ce să nu se 
arunce la rându-le în luptă, punând milioanele lor la 
bătaie...? 

Într-adevăr, marile puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Italia, 
Austria, Germania, se pregăteau să intre în acţiune. Numai 
ţările mai mărunte nu se încumetau să se avânte într-o 
bătălie ce le-ar fi ruinat bugetul. Anunţuri, aidoma celor 
publicate în Statele Unite, apărură şi în presa europeană. 
Aşa că, până la urmă, nu depindea decât de bunul plac al 
„şoferului”” năzdrăvan ca să devină rivalul unor mari 
financiari ca Gould, Morgan, Astor, Vanderbilt sau 
Rothschild, din Franţa, din Anglia sau din Austria! 

Şi cum personajul în cauză nu dădea nici un semn de viaţă, 
i se făcură propuneri categorice pentru a-l îndupleca să 
împrăştie misterul în care se învăluise. Lumea întreagă se 
transformă într-o piaţă publică, o bursă universală, în care 
se desfăşurau cele mai fantastice licitaţii. De două ori pe zi 
se publicau cursurile care erau în necontenită creştere, 
mereu venind să se adauge alte milioane. 

În cele din urmă, Statele Unite câştigară lupta, în urma 
unei şedinţe, rămasă de pomină a Congresului, în care se 
votă suma de douăzeci de milioane de dolari, adică o sută 
de milioane de franci. 

Ei bine, nu se găsi nici un singur cetăţean american, din 
orice pătură a societăţii ar fi făcut parte, care să cârtească 
împotriva unei asemenea risipe, considerând că s-a mers 
prea departe, atât de mare preţ se punea pe achiziţionarea 
acestui miraculos mijloc de locomoţie. Şi-n primul rând eu, 


care toată ziua îi tocam la ureche lui Grad, biata bătrână, că 
oricum maşina „făcea mai mult decât atâta”! 

Probabil însă că ţările celelalte nu erau de aceeaşi părere, 
fiindcă ofertele lor se opriră mai jos de suma asta. Şi, cum 
era de aşteptat, concurenţa înfrântă îşi vărsă focul, 
trăncănind verzi şi uscate... Că inventatorul n-o să se dea 
niciodată în vileag... Că nici nu există... Şi nici n-a existat 
vreodată... Că nu e decât un şarlatan de prima mână... De 
altminteri, cine poate să ştie dacă nu s-o fi dus de râpă cu 
maşină cu tot şi-o fi zăcând acum în fundul unei prăpăstii 
sau dacă marea nu-l va fi înghiţit în adâncurile ei... Ziarele 
din Lumea Veche, care mai de care, scorneau la palavre cu 
nemiluita. 

Din păcate însă timpul trecea. Nici o veste din partea 
omului nostru, nici măcar un rând... Nu mai fusese nicăieri 
semnalat... Nimeni nu-l mai văzuse din ziua când dăduse o 
raită pe malul Lacului Superior...! 

Dinspre partea mea, vă mărturisesc că, neştiind ce să mai 
cred până la urmă, începusem să deznădăjduiesc că istoria 
asta atât de ciudată va putea fi descâlcită cândva. 

lată însă că în dimineaţa zilei de 15 iulie, în cutia poştală 
de la palatul poliţiei se găsi o scrisoare netimbrată. 

După ce autorităţile luară cunoştinţă de cuprinsul ei, 
textul fu comunicat ziarelor din Washington, care se grăbiră 
să-l publice într-un număr special, împreună cu un facsimil 
după originalul respectiv. 

Scrisoarea era formulată în felul următor: 

Capitolul IX. 

A DOUA SCRISOARE. 

Pe bordul Nălucii 

15 iulie Către Lumea Veche şi Lumea Novă. 

Singurul răspuns posibil la propunerile venite din partea 
diferitelor state europene, ca şi la cele făcute în ultimă 
instanţă de Statele Unite ale Americii. este cel de mai jos: 

Vă spun categoric şi odată pentru totdeauna că nu mă 
interesează preţul oferit pentru cumpărarea aparatului 


construit de mine. 

Invenţia aceasta n-o să fie aşadar, nici franceză, nici 
germană, nici austriacă, nici rusă, nici engleză, nici 
americană. 

Aparatul va rămâne proprietatea mea şi am să-l folosesc 
aşa cum voi socoti eu că-i mai bine. 

Datorită lui am o putere nelimitată asupra lumii întregi şi 
nu există forţă omenească în măsură să-i ţină piept, în 
orişice împrejurări l-ar înfrunta. 

Orice încercare de a-l captura e zadarnică. Nimeni nu 
poate şi nici nu va putea vreodată să se apropie de el. lar 
răul pe care ar căuta cineva să mi-l facă, l-aş plăti cu vârf şi 
îndesat. 

Cât priveşte preţul ce mi s-a oferit, nu înseamnă nimic 
pentru mine şi n-am ce face cu el. De altminteri, când mi-ar 
veni gust să am milioane sau miliarde, n-aş avea decât să 
întind mâna ca să te culeg. 

Aşadar, să ştie şi Vechiul şi Noul Continent că n-au nici un 
fel de putere asupra mea, pe când eu sunt perfect înarmat 
împotriva lor. 

Închei această scrisoare, semnând: 

Stăpânul Lumii Capitolul X. 

SCOS DE SUB SCUTUL LEGII. 

Aşa suna răspunsul adresat guvernului Statelor Unite şi 
depus la palatul poliţiei, fără să se fi recurs la serviciile 
poştei. Cât priveşte persoana care îl lăsase acolo, în 
noaptea de 14 spre 15 iulie, nimeni n-o zărise. 

Cu toate acestea fuseseră destui curioşi care stătuseră de 
strajă, nerăbdători, în preajma palatului, de la scăpătatul 
soarelui şi până în zorii zilei. Ce-i drept însă cum ar fi putut 
să-l vadă pe aducătorul scrisorii cu pricina - care era poate 
chiar autorul ei - furişându-se pe lângă ziduri şi strecurând- 
o în cutie?... Era întuneric beznă, o noapte cu lună nouă. 
Nu se zărea nimic de pe un trotuar pe altul. 

După cum am mai spus, scrisoarea apăruse în facsimil în 
ziarele cărora autorităţile avuseseră grijă să le comunice 


din capul locului textul. Să nu vă închipuiţi însă că în primul 
moment se va fi gândit cineva dintre cei ce-o citiseră: 
„Trebuie să fie o glumă proaspăt făcută de cine ştie ce 
nătărău!” 

Nu, asta era impresia pe care o avusesem eu când 
primisem, cu vreo cinci săptămâni mai înainte, scrisoarea 
trimisă de pe Great-Eyry. Dar, la drept vorbind, impresia 
asta mai dăinuia şi acum?... Nu cumva, între timp, 
chibzuind mai bine lucrurile, se modificase cât de cât?... În 
orice caz, nu mai eram chiar aşa sigur ca la început şi, în 
realitate, nu prea ştiam ce să cred. 

De altfel, la Washington, ca în oricare alt punct de pe 
teritoriul Statelor Unite, părerea ce stăruia era cu totul 
alta. Ceea ce, în definitiv, era foarte firesc. Aşa că, dat fiind 
starea generală de spirit, dacă s-ar fi găsit cineva să susţină 
că mesajul respectiv nu trebuie luat în serios, mai toată 
lumea ar fi sărit să-i răspundă: „Ba nu, aici nu poate fi 
vorba de mâna unui şarlatan. E scrisă chiar de inventatorul 
maşinii nălucă!” 

Aşadar, datorită unei mentalități curioase - deşi, în fond, 
lesne de înţeles - ce prinsese rădăcini, pentru nimeni nu 
mai încăpea nici cea mai mică îndoială în privinţa asta. 
Toate întâmplările ciudate din ultimul timp, pentru care nu 
se găsea nici o cheie, aveau acum o explicaţie precisă. 

Şi să vă spun în ce fel: 

Dacă inventatorul dispăruse de o bucată de vreme, cu 
această nouă ispravă dădea iarăşi semne de viaţă... Nici 
vorbă deci să fi suferit vreun accident care-i pricinuise 
moartea, dimpotrivă, se pusese la adăpost într-un loc, pe 
care poliţia nu reuşise să-l descopere... Şi atunci se gândise 
totuşi să răspundă la propunerile guvernului, scriind misiva 
de mai sus... Dar, în loc s-o fi pus la poştă, într-o localitate 
oarecare, de unde, fireşte, ar fi ajuns la adresa indicată, 
socotise cu cale să vină el însuşi s-o aducă în capitala 
Statelor Unite, depunând-o cu mâna lui, aşa cum se arăta în 
comunicatul oficial, la palatul poliţiei. 


Ei bine, dacă omul nostru se bizuise cumva că această 
nouă mărturie a existenţei sale va face oarecare vâlvă în 
cele două Lumi,dorinţa avea să i se împlinească mai mult 
chiar decât s-ar fi aşteptat. În ziua respectivă, milioane de 
oameni citiră şi recitiră ziarul şi nici unuia dintre ei - ca să 
folosim expresia curentă - „nu-i veni să-şi creadă ochilor”, 
deşi avea litera tipărită în faţă. 

Scrisoarea pe care o cercetam mereu, cuvânt cu cuvânt, 
era scrisă cu trăsături apăsate. Fără îndoială că un grafolog 
ar fi desluşit în rândurile aşternute pe hârtie mărturiile 
unui temperament impulsiv, ale unui caracter mai colţuros. 

Deodată îmi scăpă un strigăt, pe care din fericire Grad nu- 
| auzi. Cum de nu observasem mai curând asemănarea 
dintre scrisul ce-l aveam sub ochi şi felul cum erau însăilate 
literele în scrisoarea venită din Morganton? 

Şi pe urmă - o coincidenţă şi mai semnificativă - 
majusculele ce ţineau loc de semnătură nu erau chiar 
inițialele cuvintelor „Stăpânul Lumii”? lar mesajul în 
chestiune unde fusese scris?... Pe bordul Nălucii... Numele 
acesta nu putea fi decât al aparatului cu triplă 
întrebuințare, aflat sub comanda misteriosului căpitan...! 

Aşadar, rândurile de faţă erau aşternute de aceeaşi mână 
care mă ameninţa cu străşnicie, în prima scrisoare, în cazul 
când m-aş fi încumetat să reînnoiesc tentativa de pe Great- 
Eyry...! 

Mă ridicai să iau din sertarul biroului misiva din 13 iunie 
pe care o pusei alături de facsimilul publicat în ziare... Nu 
mai încăpea nici o îndoială! Acelaşi scris curios, dovadă că 
mâna era aceeaşi! 

Îmi pusei deci creierul sub teasc, căutând să stabilesc 
consecinţele similitudinii, pe care deocamdată numai eu o 
cunoşteam, scrisului din cele două mesaje, care fără doar şi 
poate fuseseră trimise de comandantul Nălucii - vajnic 
nume, dar pe deplin meritat...! 

Aşa stând lucrurile, mă întrebam dacă nu cumva această 
coincidenţă nu mi-ar îngădui să reîncep cercetările în 


condiţii mai puţin îndoielnice?... Şi dacă nu cumva de astă 
dată vom reuşi să trimitem agenţii noştri pe nişte urme mai 
sigure, care să-i ducă la ţintă...? 

Şi, în sfârşit, ce legătură putea să existe între Năluca şi 
Great-Eyry; ce raporturi se puteau stabili între fenomenele 
petrecute în Munţii Albaştri şi nu mai puţin fenomenalele 
apariţii ale maşinii năzdrăvane? 

Făcui ceea ce trebuia să fac în cazul de faţă şi, cu 
scrisoarea în buzunar, o pornii în grabă spre palatul poliţiei. 

Mă interesai dacă domnul Ward era la dânsul în birou. 
Răspunsul fiind afirmativ, mă dusei întins acolo, ciocănii în 
uşă ceva mai tăricel, poate, decât s-ar fi cuvenit şi, auzind 
„intră!” dădui buzna înăuntru şi mă oprii gâfâind în faţa 
şefului meu. 

Domnul Ward tocmai avea înaintea ochilor scrisoarea 
publicată în ziare, nu facsimilul, ci originalul însuşi depus la 
poliţie, în cutia de la intrare. 

— Ai aflat ceva, Strock...? 

— Vedeţi şi dumneavoastră, domnule Ward! 

Scosesem din buzunar scrisoarea cu inițialele. 

Domnul Ward o luă în mână, se uită la ea şi, înainte de a se 
apuca s-o citească, mă întrebă: 

— Ce-i asta? 

— O scrisoare semnată cu iniţiale, după cum vă puteţi da 
seama... 

— Şi de unde a fost trimisă? 

— De la oficiul din Morganton, din Carolina de Nord... 

— Când ai primit-o...? 

— La 13 iunie... E aproape o lună... 

— Şi ce-ai crezut la început, când ai primit-o...? 

— Că, probabil, e o glumă proastă... 

— Dar... acum... Strock? 

— Cred exact ceea ce o să credeţi şi dumneavostră, cu 
siguranţă, domnule, după ce veţi afla ce cuprinde. 

Şeful meu luă din nou în mână scrisoarea şi o citi până la 
capăt. 


— Văd că-i semnată cu nişte iniţiale... observă dânsul. 

— Da, domnule Ward, iniţiale care se întâmplă să fie chiar 
ale cuvintelor „Stăpânul Lumii” din facsimilul... 

— Am aici originalul, îmi răspunse domnul Ward, 
ridicându-se de la birou. 

— E limpede ca lumina zilei, adăugai eu, că ambele 
scrisori sunt ticluite de aceeaşi persoană... 

— De aceeaşi, Strock... 

— Vedeţi cu câtă străşnicie mă ameninţă, domnule Ward, 
în cazul când aş încerca din nou să pătrund în văgăuna de 
pe Great-Eyry... 

— Da... te ameninţă cu moartea!... Dar ia spune-mi, 
Strock, e o lună de când ai primit scrisoarea asta... De ce 
nu mi-ai arătat-o până acum? 

— Pentru că nu i-am dat nici un fel de importanţă... Azi, 
însă, când am citit-o pe astălaltă, trimisă de pe Năluca, 
vrând, nevrând, a trebuit s-o iau în serios... 

— Şi foarte bine ai făcut, Strock. Faptul mi se pare că 
atârnă greu în balanţă şi chiar mă întreb dacă nu e cumva 
de natură să ne îndrepte pe urmele acestui individ curios... 

— Şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare, domnule Ward... 

— Numai că... Nu-mi dau seama ce legătură poate să fie 
între Năluca asta şi Great-Eyry? 

— N-aş şti să vă spun şi nici nu mă taie capul... 

— Nu există decât o singură explicaţie, continuă domnul 
Ward, ce-i drept destul de fragilă, ca să nu zic chiar 
imposibilă... 

— Care? 

— Poate că, cine ştie, acolo, pe Great-Eyry, inventatorul va 
fi găsit un loc mai ferit unde să-şi adăpostească 
ustensilele... 

— Asta ar fi culmea!... exclamai eu. Şi cum face ca să 
intre... ori să iasă de acolo?... După câte mi-am dat seama 
cu ochii mei, domnule Ward, explicaţia dumneavoastră nu 
poate sta în picioare... 

— Doar dacă nu cumva, Strock... 


— Doar dacă?... îl îngânai eu. 

— Dacă nu cumva aparatul construit de măria sa Stăpânul 
Lumii n-o fi având şi aripi care-i permit să-şi ia zborul spre 
adăpostul de pe Great-Eyry...! 

La gândul că Năluca s-ar putea întrece în zbor cu vulturii 
şi cu pajurele, nu mă putui împiedica să nu-mi dau în vileag, 
printr-un gest brusc, neîncrederea şi, bineînţeles, domnul 
Ward nu mai stărui asupra acestei presupuneri... 

De altminteri, se aplecase din nou asupra celor două 
scrisori pe care le compara între ele, examinând 
îndeaproape cu o mică lupă trăsăturile literelor, pentru a 
constata deplina lor similitudine. Nu numai mâna, ci chiar şi 
peniţa care le aşternuse pe hârtie fusese aceeaşi... Şi pe 
urmă corelaţia dintre inițialele din primul mesaj şi 
„Stăpânul Lumii” din cel de-al doilea. 

După ce stătu pe gânduri câteva clipe, domnul Ward îmi 
spuse: 

— Scrisoarea dumitale, Strock, rămâne la mine. Acuma, 
într-adevăr, îmi vine să cred că ţi-e hărăzit să joci un rol 
destul de important în dezlegarea acestui caz atât de 
ciudat... Sau, mai bine-zis, acestor două cazuri!... Ce 
legătură poate fi între ele, zău dacă ştiu, totuşi cred că 
trebuia să existe o legătură... Şi fiindc-ai fost amestecat 
prima oară, n-ar fi de mirare să ai un amestec şi în 
problema de faţă... 

— E tocmai ceea ce doresc şi eu, domnule Ward, şi să nu 
vă miraţi că auziţi asta din gura unui om curios... 

— Ca dumneata, Strock!... Prea bine, aşa că nu pot decât 
să-ţi spun încă o dată: fii gata s-o porneşti la primul semnal. 

Părăsii deci palatul poliţiei cu sentimentul că în scurtă 
vreme se va face iarăşi apel la serviciile mele, în care caz 
domnul Ward se putea bizui că agenţii mei şi cu mine, în 
mai puţin de un ceas, vom fi pe drum. 

Între timp, spiritele erau tot mai agitate în urma refuzului 
cu care căpitanul Nălucii întâmpinase propunerea 
guvernului american. Opinia publică cerea să se ia măsuri, 


de asta îşi da seama toată lumea, atât la Casa Albă cât şi la 
minister... La drept vorbind însă cum, în ce fel?... De unde 
să-l scoţi pe Stăpânul Lumii şi, presupunând chiar că ar fi 
ieşit din nou la iveală, cum să poţi pune mâna pe el?... Erau 
atâtea lucruri inexplicabile în toate împrejurările în care se 
arătase! Că maşina construită de el era capabilă să atingă o 
viteză uluitoare, nu mai încăpea nici o îndoială. Dar în ce 
mod reuşise să pătrundă în lacul Kirdall, care nu avea nici 
un fel de comunicaţie cu vreo altă întindere de apă, şi cum 
ieşise de acolo? Ultima oară fusese semnalată apariţia ei la 
suprafaţa Lacului Superior, după cum am mai spus, fără ca 
s-o fi zărit cineva măcar într-un singur punct, pe parcursul 
de opt sute de mile dintre cele două lacuri...! 

Într-adevăr, straşnică încurcătură şi ce de ciudăţenii ce nu 
puteau fi lămurite! Un motiv mai mult ca să se meargă până 
în pânzele albe... Din moment ce milioanele nu avuseseră 
nici o trecere, nu mai rămânea decât să se recurgă la 
forţă... Nici inventatorul şi nici invenţia lui, aşa cum 
declarase el însuşi, nu erau de vânzare, şi toată lumea ştia 
cu câtă aroganță îşi exprimase refuzul şi pe ce ton 
ameninţător!... Prea bine! De azi înainte avea să fie socotit 
în rând cu răufăcătorii şi orice măsură s-ar fi luat împotriva 
lui, pentru a-l împiedica să pricinuiască vreun rău, toate 
mijloacele erau legitime... Era într-adevăr necesar pentru 
siguranţa cetăţenilor, şi nu numai a celor de pe continentul 
american, dar a tuturor locuitorilor de pe glob... cât 
priveşte bănuiala că şi-ar fi găsit sfârşitul într-o catastrofă, 
nu mai avea nici un temei, de când cu faimoasa scrisoare 
din 15 iulie. Omul trăia, era teafăr, sănătos, constituind un 
pericol public, un pericol de fiece clipă...! 

Sub influenţa acestor opinii, guvernul publică în ziare 
anunţul următor: „Deoarece comandantul Nălucii refuză 
orice tratative pentru cesionarea secretului său, cu toate 
milioanele ce i s-au oferii în schimb, deoarece modul în care 
înţelege să folosească invenţia lui constituie un pericol 
împotriva căruia nu avem nici o posibilitate de a ne apăra, 


numitul comandant este scos de sub sculul legii. Orice 
măsuri luate cu scopul de a distruge atât aparatul, cât şi pe 
inventator sunt dinainte autorizate”. 

Era o adevărată declaraţie de război, un război necruţător 
împotriva acestui Stăpân al Lumii, care se bizuia chiar atât 
de mult pe forţele lui, încât îşi îngăduia să înfrunte o 
naţiune întreagă, națiunea americană! 

Începând din ziua respectivă, premii de o valoare 
considerabilă erau făgăduite oricui avea să descopere 
ascunzişul periculosului individ, oricui ar fi reuşit să-l 
prindă, oricui ar fi descotorosit teritoriul ţării de prezenţa 
lui. 

Aşa se înfăţişa situaţia în cea de-a doua jumătate a lunii 
iulie. Chibzuind însă bine lucrurile, ce altă concluzie se 
putea trage decât că numai întâmplarea era în măsură să 
găsească o ieşire din acest impas? Nu trebuia oare, înainte 
de toate, ca individul în cauză „scos de sub scutul legii” să 
iasă iar la iveală în cutare sau cutare loc, să fie zărit şi 
semnalat de cineva, nu trebuia, de asemenea, ca 
împrejurările să fie de aşa fel, încât să înlesnească 
arestarea lui?... Căci, vezi bine, aparatul nu putea fi 
capturat atâta timp cât ar fi circulat în chip de automobil pe 
uscat, în chip de vapor pe mare sau ca submarin pe sub 
apă! Sigur că nu! Trebuia surprins fără veste, înainte de a fi 
apucat s-o şteargă din loc, dispărând fără urmă datorită 
vitezei lui, pe care nu reuşea s-o atingă nici un alt mijloc de 
locomoţie din câte se cunoşteau. 

Eram deci tot timpul pe picior de plecare, aşteptând doar 
un ordin din partea domnului Ward ca s-o pornesc la drum 
împreună cu agenţii mei. Ordinul însă nu mai sosea, şi pe 
bună dreptate, dat fiind că cel pe care-l viza nu voia deloc 
să se arate la faţă. 

Luna iulie se apropia de sfârşit. Ziarele încă mai discutau 
subiectul acesta, despre care aveau mereu ceva de 
împărtăşit cititorilor. când şi când soseau informaţii 


proaspete, ce aţâţau peste măsură curiozitatea mulţimii. 
Mereu erau indicate alte făgaşuri. 

În fond însă nimic serios. Telegramele se încrucişau în 
zbor, de la un capăt la altul al ţării, contrazicându-se şi 
anulându-se reciproc. Se înţelege de la sine, de altfel, că 
momeala unor premii colosale trebuia să dea naştere la tot 
felul de erori, unele săvârşite cu cele mai bune intenţii. Într- 
o zi era semnalat nu ştiu unde un vehicul care trecuse ca o 
trombă... într-altă zi, un vapor care răsărise la suprafaţa 
unuia din nenumăratele lacuri ale Americii... Pe urmă, un 
submersibil care manevra în apropiere de litoral... De fapt, 
toate nu erau decât rodul imaginaţiei înfierbântate a unor 
oameni surescitaţi şi, în acelaşi timp, înspăimântați, care 
aveau tot felul de năluciri, privind lucrurile prin lentila 
măritoare a premiilor...! 

În sfârşit, în ziua de 29 iulie, şeful meu îmi trimise vorbă să 
trec de urgenţă pe la birou. 

Douăzeci de minute mai apoi ne aflam faţă-n faţă. 

— Până-ntr-o oră trebuie să pleci, Strock... mă 
încunoştiinţa dânsul. 

— Unde? 

— La Toledo. 

— L-a văzut cineva? 

— Da... O să capeţi acolo informaţii. 

— Peste un ceas, agenţii mei şi cu mine vom fi pe drum. 

— Bine, Strock, şi de astă dată îţi ordon categoric... 

— Ordonaţi, domnule Ward. 

— Să reuşeşti, Strock!... Să reuşeşti! 

Capitolul XI. 

ÎN EXPEDIȚIE. 

Aşadar, căpitanul-nălucă fusese iar semnalat într-un punct 
de pe teritoriul Statelor Unite. Nici prin gând nu-i trecuse 
să dea o raită pe şoselele sau prin mările europene. Şi cu 
toate că nu i-ar fi trebuit nici patru zile ca să traverseze 
Atlanticul, nu catadicsise s-o facă... Să-şi fi statornicit, oare, 


câmpul de experienţă numai pe pământul Americii, de unde 
se putea trage concluzia că şi el era american de origine? 

Să nu vă miraţi dacă insist atât asupra faptului că 
submersibilul ar fi putut desigur să străbată cu înlesnire 
noianul de apă ce desparte Noul Continent de coastele 
Vechiului Continent. Fără a mai pune la socoteală că viteza 
cu care se deplasa îi îngăduia să facă o călătorie de scurtă 
durată în comparaţie cu posibilităţile de deplasare ale celor 
mai rapide pacheboturi ale Angliei, Franţei sau Germaniei, 
nu avea să se teamă, în definitiv, de niciunul din 
neajunsurile pricinuite de furtunile ce bântuie în largul 
oceanului. Hula marină, bunăoară, era aproape inexistentă 
pentru el, fiindcă în orice clipă putea părăsi foarte simplu 
suprafaţa apei, ca să găsească o zonă de calm absolut, la o 
adâncime de aproximativ douăzeci de picioare. 

Cert este însă că nu încercase să treacă Atlanticul şi în 
ipoteza că am fi reuşit să-l capturăm, treaba asta nu putea 
să se întâmple decât în Ohio, deoarece oraşul Toledo se afla 
în cuprinsul acestui stat. 

De altminteri, secretul fusese păstrat cu străşnicie, nefiind 
cunoscut decât la palatul poliţiei şi de agentul care 
transmisese ştirea şi cu care urma să intru în legătură. Nici 
un ziar nu apucase să prindă din zbor o veste pe care cu 
siguranţă ar fi plătit-o cu bani buni. Nu trebuia cu nici un 
chip să fie dată în vileag până ce expediţia noastră nu-şi va 
fi atins țelul. Fireşte că nici eu şi nici însoțitorii mei n-am fi 
suflat un cuvânt. 

Agentul spre care fusesem îndrumat cu un mandat din 
partea domnului Ward se numea Arthur Wells şi mă aştepta 
la Toledo. 

După cum se ştie, ne făcusem de o bucată de vreme 
pregătirile de plecare. Tot bagajul nostru era alcătuit din 
trei valize destul de uşoare, în eventualitatea că am fi fost 
nevoiţi să lipsim un timp mai îndelungat. John Hart şi Nab 
Walker avuseseră grijă să se înarmeze cu câte un revolver 
portativ. Mă grăbii deci să-i imit. Cine ştie dacă, la un 


moment dat, nu eram obligaţi să trecem la atac sau să ne 
apărăm...? 

Oraşul Toledo se află aşezat pe malul lacului Erie, la 
extremitatea dinspre Ohio, acolo unde apele lui încep a 
scălda hotarul nordic al statului respectiv. În timpul nopţii, 
rapidul, în care ni se reţinuseră trei locuri, străbătu West 
Virginia şi Ohio. Şi, fără să fi suferit nici cea mai mică 
întârziere, la orele opt dimineaţa, locomotiva se oprea în 
gara Toledo. 

Arthur Wells ne aştepta pe peron. Înştiinţat din vreme de 
sosirea inspectorului principal Strock, fusese nerăbdător, 
după cum îmi mărturisi, să intre cât mai degrabă în 
legătură cu mine, adică tocmai ceea ce doream şi eu. 

Abia apucasem să cobor din vagon şi, văzându-l cum 
rătăcea cu privirile din călător în călător, îmi dădui seama 
că trebuie să fie omul meu. 

Mă îndreptai deci spre el. 

— Domnul Wells?... întrebai eu. 

— Domnul Strock...? 

— Da, eu. 

— La dispoziţia dumneavoastră... adăugă domnul Wells. 

— E nevoie cumva să rămânem câteva ceasuri la 'Toledo?... 
întrebai în continuare. 

— Nu, dacă-mi permiteţi, domnule Strock... În faţa gării 
aşteaptă un brec tras de doi telegari sprinteni; ar trebui, 
cred, să plecăm chiar acum, dacă vrem să ajungem la faţa 
locului până nu se înserează. 

— Bine, mergem atunci cu dumneata, îi răspunsei, 
făcându-le semn celor doi agenţi să ne urmeze. E departe? 

— Vreo douăzeci de mile... 

— Şi cum se numeşte locul? 

— E vorba de golful Black-Rock. 

Dar, cu toate că trebuia să punem cât mai curând piciorul 
pe ţărmul acestui golf, socotirăm de cuviinţă să căutăm un 
hotel unde să ne lăsăm valizele. 


Într-un oraş cu o sută treizeci de mii de locuitori, găsirăm 
destul de uşor ceea ce ne trebuia, mulţumită domnului 
Wells. 

Trăsura ne duse la White-Hotel şi, după ce luarăm ceva în 
gură, la orele zece o şi pornirăm la drum. 

Brecul avea patru locuri, în afară de cel pe care-l ocupa 
vizitiul. Merindele, puse la păstrare în lada trăsurii, ne 
puteau ajunge la nevoie pentru câteva zile. 

Ţărmul micului golf Black-Rock, cu desăvârşire pustiu, 
deoarece nici ţăranii din împrejurimi şi nici pescarii nu 
obişnuiau să vină prin partea locului, nu ne putea oferi nici 
cea mai modestă ospitalitate. Nici han în care să ne 
astâmpărăm foamea, nici cameră în care să ne odihnim. Şi 
ne aflam chiar în toiul căldurilor estivale, în luna iulie, 
tocmai când soarele dogoreşte mai tare. în ceea ce privea 
climatul, deci, nu trebuia să ne speriem dacă am fi fost 
cumva nevoiţi să petrecem o noapte sau două sub cerul 
liber. 

Mai mult ca sigur însă că, în cazul când încercarea noastră 
era sortită izbânzii, în câteva ceasuri totul era terminat. 
Sau, prins pe nepusă masă, căpitanul Nălucii nu mai apuca 
să scape cu fuga, sau îşi şi luase tălpăşiţa şi atunci trebuia 
să ne lăsăm păgubaşi, fiindcă nu mai puteam trage nădejde 
să-l arestăm. 

Arthur Wells, om la vreo patruzeci de ani, era unul din cei 
mai capabili agenţi ai poliţiei Statelor Unite. Vânjos, 
îndrăzneţ, plin de iniţiativă şi cu sânge rece, îşi dovedise în 
repetate rânduri destoinicia, uneori punându-şi în primejdie 
viaţa. Wells se bucura de toată încrederea şefilor săi, care 
puneau mare preţ pe serviciile lui. Venise cu o misiune la 
Toledo, pentru o pricină cu totul diferită, când întâmplarea 
îl pusese pe urmele Nălucii. 

Sub biciul vizitiului, brecul înainta cu repeziciune pe 
ţărmul lacului Erie, în direcţia sud-vest, spre extremitatea 
acestuia. Desfăşurat ca o pânză, lacul este situat între 
teritoriul canadian şi statele Ohio, Pennsylvania şi New 


York. Şi cred că nu-i de prisos, pentru cele ce urmează, să 
arăt poziţia geografică, adâncimea şi întinderea lui, precum 
şi apele curgătoare ce-l alimentează, ca şi canalele prin 
care îşi revarsă surplusul. 

Lacul Erie arc o suprafaţă de douăzeci şi patru de mii 
şapte sule şaizeci şi opt de kilometri în cap. Dată fiind 
altitudinea la care se află, suprafaţa lui este cu aproape 
şase sute de picioare deasupra nivelului mării. Comunică, în 
partea de nord-vest, cu lacul Huron şi cu lacul Saint-Clair, 
ale căror ape le primeşte, şi cu râul Detroit ce se varsă în el. 
În afară de aceştia, mai are o serie de afluenţi mai puţin 
importanţi ca Rocky, Guyahoga, Black-River. La rândul său, 
lacul Erie se varsă, la nord-est, în lacul Ontario, prin 
intermediul râului Niagara cu vestitele lui cataracte. 

Cea mai mare adâncime stabilită prin sondajele efectuate 
în lacul Erie este de o sută treizeci şi cinci de picioare. Vă 
daţi seama deci ce noian de apă trebuie să fie acolo. în 
definitiv ne aflam într-o regiune unică în felul ei, regiunea 
măreţelor lacuri ce se ţin lanţ la graniţa dintre teritoriul 
canadian şi Statele Unite ale Americii. 

Cu toate că prin aceste ţinuturi trece paralela patruzeci, 
clima este deosebit de aspră în timpul iernii şi curenţii de 
aer din zona arctică, neavând de înfruntat nici un obstacol 
în cale, bântuie cu o putere năprasnică. Aşadar, nu trebuie 
să vă miraţi dacă am să vă spun că, în fiecare an, începând 
din noiembrie şi până în aprilie, anul următor, lacul Erie 
este îngheţat tun pe toată suprafaţa lui.8 

Cele mai importante oraşe situate pe țărmurile acestui lac 
uriaş sunt: Buffalo, pe teritoriul statului New York, şi 
Toledo, primul în partea de est, celălalt la extremitatea lui 
apuseană, apoi la sud, Cleveland şi Sandusky, ambele pe 
teritoriul statului Ohio. În afară de acestea, pe malurile lui 
s-au înfiripat o seamă de aşezări mai puţin însemnate, 
târguri mai mici sau sate. De aceea, există o activitate 
comercială destul de intensă pe aceste meleaguri, traficul 


anual pe lacul Erie ridicându-se,potrivit aprecierilor făcute, 
la nu mai puţin de două milioane două sute de mii de dolari. 

Drumul pe care mergea brecul era plin de cotituri, 
şerpuind de-a lungul sinuozităţilor țărmului dantelat. 

În timp ce vizitiul zorea caii, mânându-i la trap, din vorbă 
în vorbă, ajunsei să aflu din gura lui Arthur Wells faptele ce 
prilejuiseră telegrama trimisă poliţiei din Washingţon. 

Cu patruzeci şi opt de ore în urmă, adică în după-amiaza 
zilei de 27 iulie, Wells se îndrepta călare spre un mic 
târguşor, anume Hearly, şi pe drum, la o distanţă de vreo 
cinci mile de locul unde ne aflam, în timp ce trecea printr- 
un crâng, observase un submarin care se ridica la suprafaţa 
lacului. Strunise calul, descălecase şi, dându-se după un 
hăţiş, putuse să vadă cu ochii lui submarinul înaintând spre 
ţărmul golfului Black-Rock, pentru a se opri în cele din 
urmă. Vasul, ce ieşise tocmai din apă şi acostase, să fi fost 
cumva însuşi vaporul nălucă, cel ce se arătase cândva în 
dreptul portului Boston, cel ce îşi manifestase mai apoi 
prezenţa în lacul Kirdall...? 

În clipa când submersibilul ajunsese la poalele stâncilor, 
doi oameni săriseră pe țărm. Unul din ei n-o fi fost chiar 
Stăpânul Lumii, despre care nu se mai auzise nimic în 
ultimul timp, de când fusese semnalat pe Lacul Superior, iar 
submersibilul ce răsărise din adâncul lacului Erie, însăşi 
misterioasa Nălucă...? 

— Eram singur, îmi explică Wells. Singur la marginea 
golfului... Dacă aţi fi fost şi dumneavoastră, domnule 
Strock, împreună cu agenţii, am fi putut încerca, aşa, patru 
contra doi, să dăm lovitura şi să-i umflăm pe cei doi 
pasageri, până nu apucau să se îmbarce iar şi s-o ia ia 
sănătoasa... 

— Mai încape vorbă? îi răspunsei. Dar nu mai era nimeni 
altcineva pe bord?... N-are a face, să-i fi prins numai pe 
ăştia doi, poate c-am fi ajuns să ştim în sfârşit ce hram 
poartă... 


— Mai ales, adăugă Wels, dacă unul din ei era într-adevăr 
căpitanul Nălucii... 

— Singurul lucru de care mă tem însă, Wells, este ca nu 
cumva submarinul, oricare ar fi el, să fi părăsit, în lipsa 
dumitale, golful... 

— Asta o s-o ştim abia peste, câteva ceasuri. Poate că s-o 
înduri Cerul să-l găsim tot acolo!... Şi atunci, la noapte, 
când s-o întuneca... 

— Dar dumneata ce-ai făcut? îl descusui eu. N-ai rămas 
până seara în crâng? 

— Nu!... Am plecat pe la cinci şi-n aceeaşi seară eram la 
Toledo, de unde am trimis imediat o telegramă la 
Washington... 

— Şi ieri ai pornit-o din nou spre golful Black-Rock...? 

— Da. 

— Submarinul era tot acolo...? 

— În acelaşi loc. 

— Şi cei doi pasageri...? 

— Şi cei doi pasageri... Trebuie să fi păţit ceva, bănuiesc, 
de-au venit aici, în cotlonul ăsta pustiu, vreo stricăciune 
care trebuia reparată. 

— Probabil, încuviinţai eu. Cine ştie ce s-o fi stricat de n-au 
putut să ajungă până la bârlogul lor... Numai de-ar fi aşa...! 

— Aşa trebuie să fie, vă spun eu, fiindcă o parte din 
calabalâcul de pe vas a fost cărat pe uscat şi, după câte am 
putut să observ fără să le dau de bănuit, îmi făcea impresia 
că se lucra pe bord... 

— Cine lucra, numai indivizii aceia doi? 

— Numai ei. 

— Şi totuşi, îi răspunsei, crezi dumneata că-i posibil să 
manevrezi cu un echipaj de două persoane un aparat care 
merge cu asemenea viteză şi care când e vapor, când 
automobil, când submarin...? 

— Nu cred, domnule Strock... Dar ce pot să fac dacă în 
ziua aceea n-am văzut nici un alt om, în afară de cei doi din 
ajun. De câteva ori au venit până în crângul unde stăteam la 


pândă, să taie nişte crengi ca să facă foc pe prundiş. E un 
loc atât de pustiu, încât nu visau să dea ochi cu nimeni. 

— Spune-mi, i-ai putea recunoaşte? 

— Ba bine că nu! Unul e de talie mijlocie, solid, cu o figură 
aspră, bărbos... celălalt mai mărunţel, scund şi gras... Pe la 
cinci am plecat iar, la fel ca-n ajun. Cum am sosit la Toledo 
mi s-a înmânat telegrama prin care domnul Ward mă 
înştiinţa că veniţi şi m-am dus la gară să v-aştept. 

Un lucru era sigur deci: de treizeci şi şase de ore 
submersibilul poposise în golful Black-Rock, probabil în 
vederea unor reparaţii absolut necesare şi, dacă-aveam un 
dram de noroc, se putea să-l găsim tot acolo. Cât priveşte 
faptul că Năluca cutreiera acum lacul Erie, explicaţia era 
foarte simplă, aşa cum şi eu şi Arthur Wells recunoscurăm 
de comun acord. Ultima oară aparatul fusese observat la 
suprafaţa Lacului Superior. lar distanţa dintre acesta din 
urmă şi lacul Erie putea fi parcursă fie pe uscat, prin 
reţeaua rutieră din Michigan, pe una din şoselele ce duc 
spre ţărmul occidental al lacului Erie, fie pe apă, mergând 
pe Detroit-River în sus, ba poate chiar şi pe sub apă. Totuşi, 
trecerea lui nu fusese nicăieri semnalată, pe una ori alta din 
aceste şosele, deşi locul era supravegheat de poliţie cu tot 
atâta seriozitate ca orice altă porţiune din teritoriul 
american. Nu mai rămânea, aşadar, decât ipoteza că, între 
timp, automobilul se transformase fie în vapor, fie în 
submarin, şi în aceste condiţii, căpitanul de vas împreună 
cu însoțitorii lui puteau foarte lesne să ajungă, fără să 
atragă atenţia, în largul lacului Erie. 

Şi acum, dacă între timp Năluca părăsise golful sau dacă s- 
ar întâmpla s-o şteargă chiar de sub nasul nostru, tocmai 
când ne pregătisem s-o capturăm, însemna că partida era 
definitiv pierdută?... N-aş fi putut s-o spun. În orice caz ar fi 
fost serios compromisă. 

Ştiam totuşi că, în momentul acela, în portul Buffalo, la 
capătul lacului Erie, se aflau două distrugătoare. Domnul 
Ward avusese grijă să mă încunoştiinţeze de lucrul acesta, 


înainte de plecarea mea din Washington. La nevoie, printr-o 
telegramă adresată comandanților, distrugătoarele puteau 
fi trimise pe urmele Nălucii. Dată fiind însă iuţeala cu care 
mergea, cine s-ar fi putut bizui s-o prindă din urmă sau, 
dacă s-ar fi preschimbat pe loc într-un submarin, cum mai 
puteai oare să-i vii de hac, în adâncul lacului Erie, unde 
probabil ar fi căutat imediat să se pună la adăpost?... 
Arthur Wells era şi el de acord că, în asemenea condiţii, 
lupta nu putea fi decât inegală şi că distrugătoarele nu 
aveau prea mulţi sorţi de izbândă. Dacă, aşadar, în noaptea 
următoare nu reuşeam să facem nimic, însemna că 
expediţia dăduse greş! 

Wells îmi spusese că golful Black-Rock era un loc 
singuratic, pe unde rar întâlneai picior de om. Până şi 
drumul ce leagă Toledo cu târguşorul Hearley, aflat la o 
depărtare de câteva mile, îl ocolea, trecând mai pe departe. 
Aşa că, în clipa când va fi ajuns în dreptul golfului, brecul 
nostru nu putea fi zărit de pe țărm. Şi când va fi sosit la 
liziera pădurii ce acoperea priveliştea lacului, putea foarte 
uşor să se tragă la umbra copacilor. lar de acolo, după 
căderea nopţii, mă gândeam să merg, împreună cu 
însoțitorii mei, să ne aşezăm la pândă la marginea cealaltă, 
dinspre lac, a pădurii, de unde puteam observa cu uşurinţă 
tot ce se întâmpla în cuprinsul golfului. 

Wells cunoştea, de altfel, destul de bine locurile. Fusese de 
câteva ori pe aici, de când se afla în Toledo. împresurat de 
stânci abrupte, cu pereţii aproape verticali, de care se 
spărgeau valurile, golful avea pe tot perimetrul o adâncime 
de treizeci de picioare. 

Năluca putea deci să acosteze, fie în stare de imersiune, 
fie la suprafaţa apei. în vreo două, trei locuri numai, unde 
făcea câte o guşă, ţărmul se contopea cu fâşia de prundiş ce 
se întindea până la poalele sihlei, pe o lungime de vreo două 
sau trei sute de picioare. 

Era şapte seara când brecul nostru, după un popas la 
jumătatea drumului, ajunse, în sfârşit, la liziera pădurii. 


Cum nu se întunecase bine afară, nu puteam deocamdată 
să ne apropiem de țărm, chiar ferindu-ne pe după copaci. 
Ar fi însemnat să ne dăm de gol şi, în cazul când aparatul 
mai era tot acolo, în doi timpi şi trei mişcări, ar fi dispărut în 
larg, bineînţeles, cu condiţia ca între timp reparaţiile să fi 
fost terminate. 

— Rămânem aici?... îl întrebai pe Wells, văzând că brecul 
se oprise în buza pădurii... 

— Nu, domnule Strock! îmi răspunse agentul. E mai bine 
să ne aşezăm tabăra în pădure. Aşa putem fi siguri că n-au 
să prindă de veste... 

— Şi crezi că trăsura poate răzbate printre copacii 
ăştia...? 

— Poate, cum să nu, mă linişti Wells. Am cutreierat 
dumbrava în lung şi-n lat. Mai încolo, la vreo cinci, şase sute 
de paşi, se deschide un luminiş unde caii găsesc iarbă de 
păscut... când o fi destul de întuneric afară, o să coborâm 
pe prund, până la poalele stâncilor ce mărginesc golful. 

Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-i urmez sfatul. 

Intrarăm deci cu toţii în pădure. Caii fură purtaţi de 
căpăstru, în timp ce însoțitorii mei şi cu mine mergeam pe 
jos. 

Pinii maritimi, stejarii cu frunze persistente, chiparoşii 
creşteau la întâmplare, în pâlcuri sau răzleţi, în desiş. Pe jos 
se întindea un covor gros de ierburi şi de frunze uscate. 
Coroanele înalte ale copacilor se întreţeseau atât de strâns, 
încât ultimele raze ale soarelui ce stătea să asfinţească nu 
izbuteau să răzbată prin ele. Nu se vedea nici urmă de 
drum, nici firicel de cărare. Cu toate astea, deşi poticnindu- 
se de câteva ori, brecul ajunse în mai puţin de zece minute 
la adăpost. 

Încercuită de arbori înalţi, poiana se întindea ca o tipsie 
ovală, aşternută cu verdeață. Lumina nu amurgise încă şi 
umbrele nopţii aveau să coboare abia peste un ceas. Ne mai 
rămânea timp să ne pregătim pentru popas şi să ne odihnim 


un pic, după o călătorie destul de obositoare, pe un drum 
plin de hârtoape. 

Bineînţeles, cu toţii ardeam de nerăbdare să dăm târcoale 
golfului, ca să vedem cu ochii noştri dacă Năluca se afla tot 
acolo... Prudenţa însă ne ţinu în frâu. Încă puţină răbdare 
şi, ocrotiţi de negura nopţii, puteam cobori pe țărm, fără să 
bage nimeni de seamă. Cel puţin asta era părerea lui Wells 
şi socotii mai cuminte să-i dau ascultare. 

Caii, deshămaţi şi lăsaţi să pască slobozi în poiană, aveau 
să rămână în paza vizitiului. După ce deschiseră lădiţa 
brecului, John Hart şi Nab Walker se apucară să scoată 
merindele, pe care le întinseră pe iarbă la rădăcina unui 
copac falnic, un chiparos de toată frumuseţea. 

Ce-mi amintea de esenţele forestiere întâlnite în apropiere 
de Morganton şi de Pleasant-Garden. Eram flămânzi şi 
însetaţi. Aveam însă mâncare şi băutură din belşug. Pe 
urmă, ca să ne treacă timpul mai repede, aprinserăm 
pipele. 

În adâncul pădurii domnea o linişte desăvârşită. Se 
stinsese şi ultimul ciripit de pasăre. Odată cu înserarea, 
briza începea să se domolească încetul cu încetul şi frunzele 
abia fremătau pe crengile din vârful copacilor. Îndată după 
scăpătatul soarelui, cerul prinse a se întuneca văzând cu 
ochii. 

Mă uitai la ceas. Era opt şi jumătate. 

— Ar fi timpul, Wells... 

— Când vreţi dumneavoastră, domnule Strock. 

— S-o pornim atunci. 

I se puse în vedere vizitiului ca, în absenţa noastră, să nu 
lase caii să se depărteze de poiană. 

Wells o porni înainte. Eu după el, urmat de John Hart şi 
Nab Walker. Era întuneric beznă şi cu mare greutate am fi 
nimerit drumul dacă nu l-am fi avut pe Wells călăuză. 

În sfârşit, am ajuns la liziera pădurii. În faţa noastră se 
întinde prundişul scăldat de apele golfului Black-Rock. 


E o linişte desăvârşită, totul în jur e pustiu. Putem, aşadar, 
să ne încumetăm a păşi mai departe fără teamă. Dacă într- 
adevăr Năluca a rămas pe loc, înseamnă că-i ancorată după 
stânci. Dar o mai fi oare şi acum tot acolo?... Asta-i 
întrebarea, unica întrebare, şi, simțind că se apropie 
deznodământul acestei istorii urmărite cu atâta înfrigurare, 
trebuie să mărturisesc că inima îmi bate ceva mai tare în 
piept. 

Wells ne face semn să înaintăm... Prundişul scrâşneşte sub 
picioare... Nu avem de mers decât două sute de paşi, 
treabă de câteva minute, şi iată-ne la gura uneia din 
strâmtorile ce dau spre lac... 

Nimic... Absolut nimic!... Locul în care Wells ştia că se afla, 
cu douăzeci şi patru de ore în urmă, Năluca, e neted ca-n 
palmă!... Stăpânul Lumii a dispărut, aşadar, din golful 
Black-Rock! 

Capitolul XII. 

GOLFUL BLACK-ROCK. 

Se ştie cât de uşor se lasă ispitită firea omenească de 
iluzii. Nici vorbă, se putea foarte bine ca aparatul căutat cu 
atâta stăruinţă să mai fie acolo. Bineînţeles, în cazul când 
acest aparat şi submersibilul pe care Wells îl zărise ieşind la 
suprafaţa apei, în după-amiaza zilei de 27 erau, într-adevăr, 
unul şi acelaşi lucru. Dacă sistemul său de locomoţie cu 
triplă utilizare suferise cumva o avarie ce-l împiedicase să 
se înapoieze, fie pe apă, fie pe uscat, la locul unde stătea 
ascuns de obicei, silindu-l să ancoreze în golful Black-Rock, 
ce concluzie puteam trage, văzând că, totuşi, nu mai era 
acolo?... Concluzia nu putea fi decât una singură, şi anume 
că, după ce fusese din nou pus la punct, aparatul plecase 
mai departe şi că părăsise deci limanul acesta al lacului 
Erie... 

Ei bine, cu toate că erau suficiente motive ca lucrurile să 
se fi petrecut aşa, nimeni dintre noi nu voise să se 
gândească la eventualitatea aceasta, de-a lungul zilei ce 
acum se sfârşise. Nu! N-aveam nici cea mai mică îndoială că 


era vorba cu adevărat de Năluca, aşa cum nu ne puteam 
câtuşi de puţin îndoi că vasul rămăsese ancorat Ia poalele 
stâncilor, exact în locul unde Wells constatase că se află... 

Vă închipuiţi, aşadar, dezamăgirea pe care o simţirăm, aş 
putea spune chiar disperarea noastră! Praful se alesese, va 
să zică, din toată expediţia! Chiar dacă Năluca mai naviga 
încă pe lac, la suprafaţa lui sau pe sub apă, încearcă numai 
să dai de ea, s-o ajungi din urmă, s-o capturezi! Era un 
lucru mai presus de puterile noastre, ba - de ce să ne 
amăgim fără rost? - mai presus de orice puteri omeneşti! 

Wells şi cu mine încremenisem locului, abătuţi, în timp ce 
John Hart şi Nab Walker, care nu mai puteau de necaz, 
umblau de colo, colo, cercetând toate cotloanele golfului. 

Şi când te gândeşti că ne luasem toate măsurile din timp, 
în aşa fel încât toţi sorții de izbândă erau de partea noastră! 
Dacă, în momentul când sosiserăm la faţa locului, cei doi 
inşi, despre care ne vorbise Wells, s-ar fi aflat cumva pe 
mal, am fi putut, târându-ne pe brânci, să ne apropiem de ei 
şi, tăbărând asupra lor fără veste, să-i înşfăcăm până ce n- 
ar fi apucat să se îmbarce... lar dacă se aflau pe bordul 
vasului, după stânci, i-am fi aşteptat să pună piciorul pe 
țărm şi pe urmă nu era cine ştie ce mare scofală să le tăiem 
retragerea!... De vreme ce, atât în prima zi ca şi-n 
următoarea, Wells nu văzuse nici un alt om, în afară de 
aceştia doi, probabil că Năluca nu avea un echipaj mai 
numeros! 

Aşa ne făcusem noi socoteala şi aşa ne gândisem să 
procedăm... Numai că, între timp, din păcate, Năluca o 
luase din loc! 

Rămăsesem deci pironit la gura strâmtorii şi abia dacă mă 
mai învredniceam să schimb câte un cuvânt cu Wells. Dar 
mai era oare nevoie de vorbe ca să ne citim gândurile?... 
După ciuda din primul moment, încetul cu încetul, începea 
să ne copleşească mânia... Ce ghinion, să dăm greş de la 
primul pas şi, pe deasupra, să ne simţim incapabili de a 
continua expediţia sau de a lua lucrurile iar de la început! 


Trecu aproape un ceas şi noi tot nu ne înduram să ne 
urnim din loc... Scotoceam stăruitor cu privirile negura 
nopții... când şi când, o lucire pe care scăpărau undele 
tremura pe faţa lacului, ca să se stingă apoi, odată cu 
speranţele noastre. câteodată ni se părea că întrezărim 
profilându-se ceva în întuneric - umbra compactă a unui 
vapor ce venea spre noi... Alteori, iarăşi, parcă se făceau 
cercuri pe apă ca şi cum între țărmurile golfului, undeva în 
adânc, s-ar fi mişcat ceva!... Dar toate aceste semne 
nedesluşite piereau numaidecât... Nu erau decât amăgiri 
ale simţurilor, năluci urzite de imaginaţia noastră ce bătea 
câmpii! 

În cele din urmă însoțitorii noştri se înapoiară. 

— Nu se vede nimic?... mă grăbii să-i întreb. 

— Nimic, răspunse John Hart. 

— Aţi cercetat golful jur împrejur...? 

— Da, raportă Nab Walker, şi n-am zărit nici urmă din 
echipajul pe care domnul Wells zice că l-a observat! 

— Să mai aşteptăm! spusei, căci nu mă puteam hotări încă 
să mă întorc în pădure. 

— În acelaşi moment însă, ne atrase atenţia nu ştiu ce 
freamăt, ce înfoia apele, prefirându-se până la poalele 
stâncilor. 

— Parc-ar fi un clipocit de valuri, luă aminte Wells. 

— Într-adevăr, recunoscui eu, coborând instinctiv glasul. 
Dar de unde valuri?... Briza aproape că nici nu se mai 
simte... Să fie ceva ce agită apa la suprafaţă...? 

— Sau în adânc?... adăugă Wells, care se aplecase să audă 
mai bine. 

Într-adevăr, pe drept cuvânt ne puteam întreba dacă nu 
era cumva un vapor, ale cărui maşini stârniseră 
frământarea asta, şi care se îndrepta spre ţărmul golfului. 

Încremeniţi locului, fără o vorbă, ne sileam să răzbatem cu 
privirea prin bezna nopţii, în vreme ce clipocitul undelor, ce 
se spărgeau de stâncile țărmului, se auzea din ce în ce mai 
stăruitor. 


Între timp, John Hart şi Nab Walker se căţăraseră pe buza 
malului din dreapta. La rândul meu, pe brânci, ca să fiu cât 
mai aproape de faţa lacului, supravegheam frământarea 
apelor ce nu se potolea deloc. Dimpotrivă, se înteţea tot mai 
mult şi chiar începusem să desluşesc o bătaie ritmică, 
aidoma zgomotului iscat de o elice când se învârteşte. 

— De astă dată nu mai încape nici o îndoială!... spuse 
Wells, aplecându-se către mine. E un vapor care vine spre 
noi... 

— Cu siguranţă, îi răspunsei. Doar dacă în lacul Erie n-o fi 
trăind cumva niscaiva rechini sau cetacee... 

— Nu... E vapor... o ţinea una şi bună Wells. O fi venind 
încoace, spre fundul golfului, sau vrea să acosteze mai 
aproape de gura lui...? 

— Ziceai că l-ai văzut în două rânduri ancorat aici, nu-i 
aşa? 

— Da, da, aici, domnule Strock. 

— Ei bine, dacă-i vorba de acelaşi vas - şi nu cred că poate 
fi altul - nu văd pentru ce nu s-ar întoarce la locul lui... 

— Uite-l... uite-l! spuse deodată Wells, arătând cu mâna 
spre deschizătura golfului. 

Tovarăşii noştri de drum se înapoiaseră lângă noi. Lungiţi 
în nisip, câteşipatru priveam ţintă în direcţia indicată. 

Vag de tot se întrezărea o umbră întunecată, ce se mişca 
prin pâcla nopţii. Umbra se apropia încet şi, pe cât ne 
puteam da seama, se alia cam la o distanţă de o ancablură 
spre nord-est. Abia dacă se auzea duduitul motorului. Poate 
că, după ce oprise maşinile, vaporul înainta acum doar în 
virtutea inerţiei...? 

Aşadar, şi de astă dată, aparatul avea să mâie peste 
noapte, la fel ca-n ajun, în adâncul golfului, lângă liman!... 
De ce va fi ridicat, oare. ancora, plecând din locul acesta, ca 
până la urmă să se înapoieze iar aici?... Să li suferit cumva 
alte stricăciuni, din cauza cărora nu putea să iasă în larg?... 
Sau fusese, poate, nevoit să plece înainte de a se fi terminat 
reparaţiile?... Ce motiv îl silea să tragă iarăşi la țărm? Ori, 


cine ştie, exista poate altă cauză invincibilă care-l împiedica, 
în cazul când s-ar fi transformat din nou în automobil, să se 
poată avânta în goana mare pe teritoriul statului Ohio...? 

Toate aceste întrebări se învălmăşeau în mintea mea şi vă 
daţi seama, cred, că nu eram deloc în măsură să le dezleg. 

Toate socotelile pe care ni le făceam, Wells şi cu mine, 
porneau de la convingerea că vasul respectiv era într- 
adevăr unul şi acelaşi cu aparatul condus de Stăpânul 
Lumii, adică Năluca, aşa cum menţionase chiar el în 
scrisoarea prin care declara că refuză propunerile 
guvernului. 

Şi totuşi convingerea noastră era departe de a fi o 
certitudine, deşi nouă ni se părea că-i aşa...! 

Oricum ar fi fost, vaporul se apropia mereu şi. judecind 
după faptul că îndrăznea să se aventureze prin strâmtorile 
astea, căpitanul, cu siguranţă, cunoştea ca-n palmă toate 
locurile prielnice navigaţiei din cuprinsul golfului Black- 
Rock. Nu se vedea nici un felinar la bord, nici o rază de 
lumină care să răzbată prin hublouri. când şi când doar, se 
auzea motorul care funcţiona cu presiune scăzută. 
Plescăitul valurilor era din ce în ce mai stăruitor şi în câteva 
minute, probabil, vasul avea să tragă „la chei”. 

Să nu credeţi că expresia aceasta, folosită de obicei în 
porturi, nu şi-ar avea rostul aici. într-adevăr stâncile, aşa 
cum erau aşezate, alcătuiau o platformă, la vreo cinci, şase 
picioare mai sus de nivelul lacului, aşa încât locul era cum 
nu se poate mai potrivit pentru acostat. 

— Să plecăm de aici!... spuse Wells apucându-mă de braţ. 

— Nu! mă împotrivii eu. Să nu ne dăm cumva de gol. Mai 
bine să ne lipim de mal... să ne ascundem undeva într-un 
cotlon şi să aşteptăm. 

— Atunci, vă urmăm. 

Nu mai era nici un moment de pierdut. Încetul cu încetul, 
vasul se apropia de noi şi, pe puntea ce abia ieşea din apă, 
se desluşeau umbrele a doi oameni. 


Se poate, oare, să nu fi fost, cu adevărat, decât doi inşi pe 
bord...? 

După ce o luarăm înapoi prin gâtuitura săpată în mal, 
Wells, John Hart, Nab Walker şi cu mine începurăm să ne 
târâm de-a buşilea pe sub stânci. Ici şi colo se zărea 
căscându-se câte o văgăună. Mă strecurai cu Wells într-una 
din ele, iar cei doi agenţi îşi găsiră ascunziş într-alta. 

Dacă oamenii din echipajul Nălucii coborau pe țărm, nu 
aveau cum să ne vadă, acolo unde ne aflam, pe când noi 
puteam să-i vedem destul de bine şi să procedăm potrivit cu 
împrejurările. 

După zgomotele ce ne veneau la ureche dinspre lac şi 
după cuvintele schimbate în limba engleză, ne dădeam 
seama că vasul acostase în sfârşit. O parâmă fu azvârlită 
chiar în dreptul gâtuiturii din care tocmai ieşisem. 

Furişându-se până la gura ei, Wells observă că parâma era 
mânuită de unul din marinarii care sărise pe uscat pentru a 
trage vasul la edec. 

Câteva minute mai târziu, prundişul scrâşni, frământat de 
paşi. leşind din gâtuitură, doi oameni se îndreptară spre 
liziera pădurii; mergeau unul după altul, luminându-şi 
drumul cu un felinar. 

Ce căutau acolo, oare?... Nu cumva golful Black-Rock era 
locul în care poposea de obicei Năluca?... Poate că, cine 
ştie, căpitanul o fi avut alimente sau materiale depozitate în 
apropiere... Poate că se abătea pe acolo ca să se 
aprovizioneze, ori de câte ori itinerarul atât de capricios al 
călătoriilor sale îl purtau prin părţile acestea ale teritoriului 
Statelor Unite?... Era chiar atât de convins că pe aici nu 
călca picior de om şi că n-avea să se teamă că l-ar putea 
vedea cineva? 

— Ce facem?... întrebă Wells. 

— Să-i aşteptăm să vină înapoi şi atunci... 

Rămăsei însă cu gura căscată de uimire, fără să mai pot 
spune un cuvânt. 


Cei doi oameni de pe vas nu se aflau nici la treizeci de paşi 
depărtare, când unul dintre ei se întoarse brusc, lăsând săi 
se vadă chipul luminat din plin de felinarul pe care-l ţinea în 
mână... 

Chipul era al unuia din indivizii ce stătuseră Ia pândă în 
faţa casei mele din Long-Street... Nu puteam să mă înşel!... 
Îl identificasem numaidecât, aşa cum l-ar fi identificat, de 
bună seamă, şi bătrâna mea slujnică... El era, da, într- 
adevăr, el era, unul din cei doi spioni pe care-i căutasem 
zadarnic, fără să le pot da de urmă!... De astă dată nu mai 
încăpea nici o îndoială că scrisoarea pe care o primisem 
venea din partea lor. Scrisoarea aceea, judecind după 
trăsăturile de condei, părea să fi fost aşternută pe hârtie de 
aceeaşi mână ca şi mesajul trimis de Stăpânul Lumii!... Şi, 
ca şi acest mesaj, fusese scrisă, probabil, pe bordul 
Nălucii!... Ce-i drept, amenințările pe care le cuprindea se 
refereau la Great-Eyry, şi acest lucru mă făcea să mă întreb 
iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară, ce legătură putea să 
existe între Great-Eyry şi Năluca...? 

În câteva cuvinte, îl pusei la curent pe Wells cu cele 
întâmplate. Însoţitorul meu nu găsi altceva mai bun să-mi 
răspundă decât: 

— Zău dacă mai înţeleg ceva...! 

Între timp, cei doi inşi îşi văzuseră mai departe de drum 
spre liziera pădurii şi în curând se pierdură printre copaci. 

— Numai de n-ar da peste trăsura noastră!... murmură 
Wells. 

— N-aş crede, dacă nu se afundă mai adânc în pădure... 

— Oricum... Dacă dau peste ea...? 

— Au să se întoarcă înapoi să se îmbarce şi atunci putem 
foarte simplu să le aţinem calea. 

Nu se auzea nici un zgomot de pe lac, din punctul în care 
acostase vasul. leşii afară din văgăună şi, trecând prin 
strâmtoare, mă oprii în dreptul grapinei ce se înfipsese în 
prundiş... 


Vasul stătea la locul lui, liniştit, la capătul parâmei. Nici o 
licărire pe bord, nici ţipenie de om pe punte ca şi pe chei. 
Nu era oare cea mai bună ocazie?... Ce ne împiedica să 
sărim pe punte şi să aşteptăm acolo până se întorceau 
oamenii noştri? 

— Domnule Strock... domnule Strock! 

Era glasul lui Wells care mă chema. 

Mă grăbii să fac stânga-mprejur şi să mă ghemuiesc în 
văgăună lângă el. 

Poate că era prea târziu să mai punem stăpânire pe vas, 
dar cine ştie dacă încercarea noastră n-ar fi dat greş în 
cazul când se aflau şi alţi oameni pe bord...? 

Fapt este că, între timp, cel cu felinarul împreună cu 
însoţitorul lui se arătaseră iar la liziera pădurii şi coborau 
acum pe prundiş, spre marginea lacului. Cu siguranţă că nu 
descoperiseră nimic suspect. Cărând fiecare câte un balot, 
se strecurară prin gâtuitură şi se opriră la poalele stâncilor 
teşite ca o platformă. 

În momentul acela se auzi un glas strigând: 

— Dumneata eşti, căpitane...? 

— Da! răsună răspunsul. 

Wells se aplecă la urechea mea să-mi spună: 

— Sunt trei... 

— Poate chiar patru... adăugai cu, dacă nu cinci ori şase! 

Lucrurile începeau, aşadar, să se complice. Puteam noi să 
dăm piept cu un echipaj atât de numeros?... În orice caz, 
cea mai mică imprudenţă ne-ar fi costat scump!... Acum că 
se înapoiaseră la vas, ce aveau de gând oare să facă cei doi? 
Să se îmbarce cu baloturi, cu tot?... Şi după aceea ce-o să 
se întâmple: vaporul o să ridice ancora şi-o să plece, ieşind 
din golf, sau o să rămână pe loc până în zorii zilei?... Dar 
dacă se punea în mişcare, n-ar fi însemnat să-i pierdem 
urma pe veci?... Cum să mai dăm de el?... Din moment ce 
părăsea lacul Erie, nu avea oare la dispoziţie toate 
drumurile statelor limitrofe, dacă nu cumva prefera să 


navigheze pe Detroit-River ca să poată ajunge pe lacul 
Huron...? 

O să ne mai întâlnim oare când va cu ocazia asta? S-ar mai 
putea, adică, să fie semnalat vreodată în apele golfului 
Black-Rock? 

— Repede, pe bord... îi spusei lui Wells. Hart, Walker, 
dumneata şi cu mine suntem patru... Nu se aşteaptă să fie 
atacați... îi luăm prin surprindere... Ce-o vrea Dumnezeu! 
cum zic marinarii. 

Mă pregăteam tocmai să-mi chem agenţii, când Wells mă 
apucă de braţ. 

— Ia ascultați, îmi atrase el atenţia. 

În momentul acela cineva din echipaj trăgea la edec vasul 
ca să-l apropie de stânci. 

Luai aminte la cuvintele pe care căpitanul le schimba cu 
oamenii săi: 

— "Totul e-n ordine...? 

— "Tot, căpitane. 

— Mi se pare c-au mai rămas două baloturi...? 

— Două. 

— Le puteţi căra pe amândouă odată, ca să le încărcăm pe 
Năluca? 

Năluca! Era, va să zică, aparatul condus de Stăpânul 
Lumii...! 

— Pe amândouă.? răspunse unul din oameni. 

— Bine... atunci mâine în zori plecăm! 

Să nu fi fost decât trei inşi pe bord, numai trei, căpitanul şi 
ceilalţi doi...? 

Aceştia din urmă trebuiau să intre iar în pădure să care 
baloturile, pentru ca, la întoarcere, să se îmbarce din nou 
pe Năluca, să coboare apoi în cabina echipajului şi să se 
culce?... N-ar fi fost atunci momentul cel mai prielnic să-i 
atacăm, înainte de a-şi fi putut lua vreo măsură de 
apărare...? 

Liniştiţi, deoarece auzisem chiar din gura căpitanului că n- 
avea de gând să plece decât în zori, Wells şi cu mine 


socotirăm, de comun acord, că lucrul cel mai bun era să 
aşteptăm până ce oamenii din echipaj aveau să se înapoieze 
pe bord şi, după ce vor fi adormit cu toţii, să punem 
stăpânire pe Năluca... 

Totuşi, nu puteam să-mi explic de ce ridicase căpitanul 
ancora în ajun, fără să fi îmbarcat tot calabalăcul, din 
pricina căruia fusese silit să acosteze acum din nou în golf. 
Era zece şi jumătate. În momentul acela se auziră nişte paşi 
pe prundiş. Cel cu felinarul în mână ieşi iar la iveală, 
împreună cu însoţitorul său, şi amândoi o apucară în sus, 
spre dumbravă. Cum îi văzu intrând în pădure, Wells se 
duse să le dea de ştire agenţilor noştri, iar eu mă furişai 
prin strâmtoare până la marginea apei. 

Năluca stătea ancorată la locul ei. După câte puteam să-mi 
dau seama, era vorba, într-adevăr, de un vas cu o formă 
alungită ca un fus, fără coşuri, fără catarge, fără greement, 
aidoma celui ce se plimbase prin apele teritoriale ale Noii 
Anglii. 

Ne strecurarăm iarăşi în văgăunile noastre, după ce 
controlasem dacă revolverele funcţionează, cu gândul că s- 
ar putea să ne folosim, la nevoie, de ele. 

Trecuseră cinci minute de când cei doi îni dispăruseră şi, 
din clipă în clipă, ne aşteptam să-i zărim întorcându-se cu 
baloturile. Şi, după ce se vor fi îmbarcat, nu ne mai 
rămânea decât să găsim momentul potrivit pentru a sări pe 
bord, asta însă numai peste un ceas, când puteam fi siguri 
că, într-adevăr, şi căpitanul şi însoțitorii lui dormeau duşi. 
Cu condiţia numai ca să nu aibă răgaz nici să dea drumul 
ambarcaţiei pe lacul Erie, nici s-o cufunde în adâncul apei. 

Trebuie să mărturisesc că în toată cariera mea n-ani stat 
pe ghimpi aşa cum stăteam în momentul acela...! 

Aveam impresia că, de vreme ce trimişii zăboveau atâta în 
pădure, se întâmplase, probabil, ceva care-i împiedica să 
iasă din desiş... 

Deodată se iscă un zgomot din senin, un tropot de cai ce 
păreau să fi scăpat din frâu, luând-o razna pe sub streaşina 


pădurii... 

Erau telegarii noştri, care părăsiseră luminişul 
înspăimântați, năvălind spre prundiş... 

În acelaşi moment ieşiră şi cei doi din dumbravă, de astă 
dată alergând cât îi ţineau picioarele... 

Telegarii noştri, pesemne, îi băgaseră în sperieţi... Se vor fi 
gândit, nici vorbă, că în pădure stăteau ascunşi niscaiva 
poliţişti, care-i pândeau ca să-i înşface! 

De aceea fugeau acum, val-vârtej, spre trecătoare. După 
ce vor fi smuls parâma, dintr-un salt vor fi pe bordul 
Nălucii, care avea să dispară apoi ca fulgerul de repede. Ar 
fi însemnat să pierdem definitiv partida...! 

— Înainte, băieţi! strigai eu... 

Şi pe loc o pornirăm la vale, pe prundiş, ca să le tăiem 
calea fugarilor. 

Dând cu ochii de noi, aceştia lepădară imediat baloturile 
şi, descărcându-şi revolverele, îl răniră pe John Hart la 
picior. 

La rândul nostru, le răspunserăm cu alte focuri, din păcate 
însă cu mai puţin succes. Fugarii nu păţiră nimic, nici măcar 
nu-şi încetiniră pasul. Apucând să iasă, în sfârşit, din 
strâmtoare, se aruncară în apă fără să mai piardă vremea 
să desprindă grapina, şi din câteva mişcări de înot reuşiră 
să ajungă pe bordul Nălucii... 

Căpitanul, în picioare la prova, cu revolverul în mână, 
deschise focul; un glonte îl atinse uşor pe Wells. 

Nab Walker şi cu mine ne prinserăm cu mâinile de 
parâmă, opintindu-ne din răsputeri. Dar degeaba. Dacă o 
reteza cineva de pe bord, vaporul până la urmă tot avea să 
se urnească din loc... 

Deodată grapina se smulse de la sine din prundiş şi, 
agăţându-se cu unul din braţe de centironul meu, în timp ce 
Walker se prăvălea pe spate, răsturnat de smucitură, mă 
trase după ea, în pofida sforţărilor mele de a mă 
desprinde... 


În momentul acela, cu motorul sub presiune, Năluca ţâşni 
din loc, părăsind cu cea mai mare viteză golful Black-Rock. 

Capitolul XIII. 

PE BORDUL NĂLUCII. 

Când îmi venii în fire, afară se făcuse ziuă. O lumină 
scăzută se cernea prin hubloul gros al cabinei înguste, în 
care fusesem coborât... câte ceasuri trecuseră de atunci, n- 
aş fi putut să spun. Aveam totuşi impresia, judecând după 
razele-i piezişe, că soarele nu se înălţase prea mult 
deasupra orizontului. 

Eram culcat într-un hamac cu cadru de lemn, cu o 
cuvertură întinsă peste mine. Hainele atârnau într-un colţ, 
mi se zvântaseră între timp. lar centironul, spintecat pe 
jumătate de braţul grapiriei, zăcea pe podele. 

După cum mă simţeam, nu păream a fi rănit nicăieri. Atâta 
doar că aveam parcă plumb în oase. Şi dacă îmi pierdusem 
cunoştinţa, îmi dădeam seama prea bine că nu putea să fi 
fost din pricina slăbiciunii. În timp ce eram târât de odgon 
pe faţa lacului, în tot momentul capul mi se cufunda în apă, 
şi aş fi murit, probabil, asfixiat, dacă cei de pe vas nu m-ar fi 
tras la vreme sus, pe punte. 

Şi acum, va să zică, mă aflam pe bordul Nălucii, singur, 
numai cu căpitanul şi cei doi oameni din echipaj...? 

Probabil, ca să nu spun chiar cu siguranţă, asta era 
situaţia. Scena petrecută în ajun mi se înfăţişa din nou în 
minte - Hart, rănit de un glonte, prăbuşindu-se pe prundiş, 
Wells întâmpinând un foc de revolver, Walker răsturnat pe 
spate, în clipa când grapina se agăţase de centiromul meu... 
La rândul lor, ce puteau să-şi închipuie tovarăşii mei decât 
că-mi găsisem sfârşitul în adâncul lacului Erie...? 

Dar cum, în ce condiţii îşi urma călătoria, în momentul 
acela, Năluca?... Poate că, după ce-şi transformase între 
timp vaporul în automobil, căpitanul străbătea acum, în 
goana mare, cine ştie ce rută de pe teritoriul cutărui sau 
cutărui stat din împrejurimile Iacului?... Dacă într-adevăr 
aşa se întâmplase, în timp ce zăcusem ceasuri întregi în 


nesimţire, însemna că maşina, mergând cu maximum de 
viteză, va fi ajuns departe, departe de tot?... Sau, nu cumva, 
preschimbată din nou în submersibil, îşi continua drumul, 
ca mai înainte, pe sub apă...? 

Nicidecum. În clipa de faţă, Năluca naviga pe întinsul unei 
pânze de apă larg desfăşurată. Lumina ce pătrundea în 
cabină era o dovadă că aparatul nu se afla în stare de 
imersiune. 

Pe de altă parte, nu simţeam nici o zdruncinătură, aşa cum 
s-ar fi întâmplat, desigur, în cazul când aş fi mers cu 
automobilul pe o şosea. 

Prin urmare, Năluca încă nu luase contact cu uscatul. 

Mai rămânea de aflat dacă mai naviga şi acum în bazinul 
lacului Erie, dar asta era cu totul altă problemă. În 
cuprinsul atât de vast al acestei regiuni lacustre, căpitanul 
putea foarte bine să se fi îndreptat spre Detroit-River, 
mergând pe firul apei în sus, pentru a ieşi în larg fie pe 
lacul Huron, fie pe Lacul Superior... Despre asta însă mi-ar 
fi fost greu să-mi dau seama. 

Îmi luai totuşi inima în dinţi şi mă hotărâi să mă urc pe 
punte. Pe urmă, îmi ziceam, am să văd eu ce-am să fac. Mă 
dădui jos cu chiu cu vai clin hamac, îmi luai hainele şi 
începui să mă îmbrac, fără să ştiu dacă nu fusesem cumva 
încuiat în cabină. 

Încercai apoi să clintesc chepengul ce se alia deasupra 
capului meu. Abia îl împinsei puţin şi capacul se şi deschise. 
Ridicându-mă puţin, mă pomenii până la brâu afară din 
cabină. 

Primul lucru pe care-l făcui fu să mă uit peste balustrada 
vasului. Pretutindeni, cât vedeai cu ochii, acelaşi neţărmurit 
noian de apă! Nicăieri nici un liman în zare! Nimic altceva 
decât linia orizontului de unde cerul începea să se 
boltească! Nu puteam şti deocamdată dacă mă aflam pe un 
lac sau în largul mării. Dar nu-mi trebui mult ca să mă 
dumiresc. Cum înaintam cu o viteză destul de mare, apa 
spintecată de etrava navei ţâşnea până la pupa şi o bură 


măruntă îmi biciuia obrazul. Era apă dulce şi, după toate 
probabilitățile, chiar din lacul Erie. 

În afară de asta, nu cred să fi trecut mai mult de şapte sau 
opt ore de când Năluca ridicase ancora din golful Black- 
Rock, deoarece soarele se afla doar la jumătatea distanţei 
dintre linia orizontului şi zenit. lar dimineaţa respectivă nu 
putea fi decât a zilei de 31 iulie. 

Prin urmare, având în vedere dimensiunile lacului Erie, 
adică aproximativ două sute de mii de mile lungime şi circa 
cincizeci de mii mile lăţime, n-aveam nici un motiv să fiu 
mirat că nu se zăreau țărmurile. nici cel de est, dinspre 
statul New York, nici cel de vest, din marginea teritoriului 
canadian. 

În momentul acela se aflau doi oameni pe punte, unul la 
prova, supraveghind mersul ambarcaţiei, celălalt mai spre 
pupa, la cârmă, ţinând direcţia nord-est, lucru de care 
puteam să-mi dau seama după poziţia soarelui. Primul era 
unul din cei doi spioni, de pe Long-Street, pe care-l 
descoperisem în preajma lacului Erie tocmai când se 
pregătea s-o ia în sus pe prundiş, spre dumbravă. 

Al doilea era cel care purtase felinarul, în timpul raitei pe 
care o dăduseră prin pădure. 

Pe cel de-al treilea, căruia i se adresaseră la înapoierea lor 
pe bord, numindu-l căpitan, îl căutai în zadar cu privirea. 
Nu se vedea nicăieri. 

Vă puteţi închipui cât de mult aş fi vrut să dau ochi, în 
sfârşit, cu făuritorul năstruşnicului aparat, comandantul 
Nălucii, personajul fabulos de care era preocupată toată 
suflarea omenească, temerarul inventator care nu pregeta 
să se ia la harţă cu întreaga omenire, proclamându-se, cu 
de la sine putere, Stăpânul Lumii...! 

Mă îndreptai, aşadar, spre insul de la prova şi, după un 
moment de tăcere, mă hotărâi să-l întreb: 

— Unde-i căpitanul? 

Omul se uită la mine printre gene. Părea să nu fi înţeles 
întrebarea, deşi ştiam din ajun, când îi auzisem glasul, că 


vorbea englezeşte. 

După cum avui prilejul să observ, nu părea deloc neliniştit 
că ieşisem din cabină. Se mulţumi să-mi întoarcă spatele şi 
să-şi aţintească din nou privirea în zare. 

Mă întorsei atunci spre pupa, cu gândul de a repeta 
întrebarea, în clipa când ajunsei însă în dreptul 
timonierului, acesta mă împinse la o parte, aşa că nici de 
astă dată nu izbutii să obţin un răspuns. 

Trebuia, aşadar, să aştept până se îndura să se arate la 
faţă cel ce ne întâmpinase cu focuri de revolver, pe mine şi 
pe tovarăşii mei, atunci când apucasem odgonul Nălucii, 
opintindu-ne să tragem vasul la edec. 

Avui destul răgaz să examinez pe îndelete felul cum era 
alcătuit în exterior aparatul care mă purta cine ştie unde... 

Puntea şi construcţiile de la suprafaţă erau făcute dintr-un 
metal cu totul necunoscut pentru mine. Aproape de centru, 
un chepeng pe jumătate ridicat acoperea încăperea 
destinată maşinilor, care funcționau regulat, aproape fără 
să producă zgomot. Aşa cum am spus mai înainte, vasul nu 
avea nici catarge, nici velatură, nici măcar prăjina 
pavilionului ce se arborează de obicei la pupa. La prova, se 
zărea ieşind la iveală capătul unui periscop, cu ajutorul 
căruia Năluca se putea orienta pe sub apă. 

De o parte şi de alta a vasului se aflau două dispozitive 
metalice, răsfrânte în jos, aidoma celor menite să cerceteze 
deriva la unele corăbii olandeze de negoţ, şi a căror 
utilitate, în cazul de faţă, nu puteam să mi-o explic. 

Un altreilea chepeng, de formă rotundă, aşezat către 
prova, acoperea probabil cabina în care dormeau cei doi 
oameni din echipaj, atunci când Năluca nu era în plin mers. 

Spre pupa, un chepeng identic permitea coborârea în 
cabina căpitanului, care tot nu catadicsea să se arate. 

Aceste capace erau perfect ajustate pe suportul lor, 
prevăzut cu o garnitură de cauciuc, deschizăturile 
respective fiind astupate ermetic, aşa încât nici o picătură 


de apă nu putea să pătrundă înăuntru, în timpul 
peregrinărilor submarine. 

Cât priveşte motorul, ce imprima o asemenea viteză 
ameţitoare aparatului, nu reuşii să descopăr nimic şi tot aşa 
în privinţa sistemului propulsor, nicăieri nu văzui nici urmă 
de elice sau de turbină. Singurul lucru pe care-l constatai fu 
acela că ambarcaţia nu lăsa în urmă decât o dâră lungă şi 
cu un relief puţin pronunţat, datorită formei extrem de fine 
pe care o avea carena vasului şi care-i dădea posibilitatea 
să alunece cu mare uşurinţă printre valuri, chiar în toiul 
unei furtuni. 

În sfârşit, ca să încheiem cu aceste amănunte, agentul 
care punea în mişcare tot acest mecanism nu erau nici 
aburii şi nici vaporii de benzină, de alcool sau de alte lichide 
volatile, care sunt în genere folosite la motoarele 
automobilelor sau submarinelor. Le-ar fi dat în vileag 
mirosul lor. Nu mai încăpea, deci, nici o îndoială că, în cazul 
de faţă, agentul în chestiune era electricitatea 
înmagazinată pe bord la un potenţial excepţional de mare. 

Şi atunci se punea întrebarea: de unde provenea această 
energie? Să fi fost vorba oare de nişte pile electrice sau de 
acumulatori? Dar cum puteau fi încărcate pilele sau 
acumulatorii? Care era sursa pururi neistovită ce le furniza 
energia? Unde funcţiona generatorul care o producea?... 
Doar dacă nu cumva era captată din mediul ambiant, din 
atmosferă sau din apă, prin cine ştie ce procedee încă 
necunoscute până în ziua de azi?... îmi făceam socoteala 
dacă, în condiţiile în care mă aflam, voi reuşi să descopăr 
vreodată toate aceste secrete... 

Mă întorsei iarăşi cu gândul la tovarăşii mei pe care-i 
lăsasem pe malul golfului Black-Rock. Unul din ei era rănit 
şi cine ştie dacă nu şi Wells, ba poate chiar şi Nab Walker?... 
când m-or fi văzut aşa, agăţat de capătul odgonului care mă 
târa după el, puteau oare să-şi închipuie că cei de pe bordul 
Nălucii mă vor pescui din apă?... Desigur că nu!... Mă 
întrebam chiar dacă nu cumva, între timp, domnul Ward nu 


primise o telegramă din Toledo, care-i anunţa moartea 
mea... Cine s-ar mai fi încumetat acum să pornească o nouă 
expediţie împotriva aşa numitului Stăpân al Lumii...? 

Tot felul de gânduri mi se învălmăşeau în cap, în timp ce 
aşteptam să iasă căpitanul pe punte... 

Dumnealui însă nu dădea nici un semn de viaţă! Tot 
aşteptând aşa, la un moment dat, foamea începu să-şi arate 
colții şi pe drept cuvânt. Nu mai pusesem nimic în gură din 
ajun, când mâncasem pentru ultima oară împreună cu 
însoțitorii mei - admițând că lucrul acesta se petrecuse într- 
adevăr în ajun... Judecind după sfârşeala pe care o simţeam 
la stomac, îmi venea să mă întreb dacă nu cumva mă aflam 
pe bordul Nălucii de vreo două zile... ba poate chiar mai de 
mult... 

Din fericire, incertitudinea în care mă aflam, neştiind dacă 
o să capăt sau nu ceva de mâncare, avea să se risipească 
repede. 

Omul de la prova, care coborâse în cabină, ieşise tocmai 
din nou pe punte. Fără să scoată o vorbă, îmi puse nişte 
merinde în faţă şi se întoarse numaidecât la postul său. 

Carne conservată, peşte uscat, biscuiţi marinăreşti şi o 
stacană de bere englezească atât de tare, încât trebui s-o 
îndoiesc cu apă, alcătuia tainul de prânz, pe care mă grăbii 
să-l onorez cum se cuvine. Echipajul probabil că se ospătase 
înainte de a fi apucat eu să ies din cabină, fiindcă nimeni 
nu-mi ţinu de urât în timpul mesei. 

Şi cum nu era chip să le scoţi nici cu cleştele vorba din 
gură, căzui iarăşi pe gânduri, frământând mereu aceleaşi 
întrebări: „Cum au să se sfârşească peripeţiile astea?... O să 
am parte, odată şi odată, să dau ochi cu căpitanul invizibil şi 
s-o îndura oare să mă pună în libertate?... Sau dacă nu s-o 
îndura, am să reuşesc cumva să mi-o recapăt singur?... 
Depinde de împrejurări!... Dar cum să fac să pot scăpa de 
aici dacă Năluca o să navigheze tot timpul în larg, departe 
de ţărmuri, sau dacă îşi continuă drumul pe sub apă?... 
Deci, afară de cazul când aparatul s-ar transforma în 


automobil, însemna să renunţ la orice încercare de a 
evada...? 

Dar de ce nu v-aş spune-o cinstit?... Nici prin minte nu mi- 
ar fi trecut s-o şterg, aşa, pe furiş, fără să fi reuşit mai întâi 
să descopăr măcar câteva din secretele Nălucii. Nu m-ar fi 
lăsat inima să scap asemenea ocazie. Deşi nu aveam, 
deocamdată, de ce să mă felicit pentru ultima mea expediţie 
- în care prea puţin lipsise ca să-mi pierd viaţa - deşi 
viitorul părea să mi se înfăţişeze în culori mai curând 
sumbru decât luminoase, izbutisem totuşi să fac un pas 
înainte... Dar dacă mi-era sortit să nu mai pot intra 
niciodată în legătură cu semenii mei, dacă, aşa cum 
Stăpânul Lumii era scos de sub scutul legii, la rândul meu, 
mi-era dat să rămân pururea rupt de întreaga omenire...? 

Între timp Năluca îşi continua drumul spre nord-vest, 
adică în direcţia axei longitudinale a lacului Erie. Mergea 
acum cu o viteză ceva mai redusă. Dacă ar fi sporit-o la 
maximum nu i-ar fi trebuit mai mult de câteva ore ca să 
ajungă la capătul dinspre nord-est al bazinului respectiv. 
Singura scurgere ce exista acolo pentru apele lacului Erie 
este râul Niagara, care comunică pe de altă parte cu lacul 
Ontario. Jar cursul râului Niagara este întrerupt, la un 
moment dat, de vestitele cataracte, la vreo cincisprezece 
mile mai jos de Buffalo, unul din cele mai importante oraşe 
ale statului New York. Din moment ce Năluca n-o apucase 
pe Detroit-River în sus, cum putea să iasă din cuprinsul 
acestui bazin, decât doar dacă şi-ar fi continuat drumul pe 
uscat...? 

Soarele trecuse de amiază. Vremea era frumoasă şi, cu 
toate că arşiţa se înteţise, căldura nu era chiar atât de 
nesuferită, datorită brizei ce împrospăta aerul. Malurile 
lacului încă nu începuseră să apară nici în zarea tărâmului 
canadian, nici a celui american. 

La urma urmei, nu cumva căpitanul ţinea cu tot dinadinsul 
să nu se arate în faţa ochilor mei?... Să fi avut vreun motiv? 
Poate că era o măsură de precauţie, ce dovedea că ar fi 


avut intenţia să mă pună în libertate, chiar în aceeaşi seară, 
după ce Năluca va fi acostat?... Parcă nu-mi venea să cred! 

Pe la orele două după-amiază însă se auzi un zgomot uşor, 
după care chepengul din mijloc se ridică şi mult-aşteptatul 
personaj puse piciorul pe punte. 

Trebuie să vă spun că nici dumnealui nu se sinchisi câtuşi 
de puţin de mine, aşa cum nu se sinchisiseră nici oamenii 
din echipaj; se duse pur şi simplu la timonier şi-i luă locul la 
cârmă. După câteva cuvinte schimbate cu voce scăzută, 
timonierul cobori în compartimentul maşinilor. 

Căpitanul îşi plimbă jur împrejur ochii pe linia orizontului, 
cercetă apoi busola, ce se afla în dreptul timonei, şi corectă 
puţin direcţia, în timp ce Năluca îşi sporea viteza. 

Era un om de vreo cincizeci de ani, de statură mijlocie, lat 
în spate, cu capul mare şi părul mai mult sur decât alb, tuns 
scurt. Nu purta nici mustăţi şi nici favoriţi, doar un barbişon 
des, tăiat după moda americană. Avea braţe şi picioare 
musculoase, falca de jos cu maseteri puternici, pieptul larg 
şi, ca semn caracteristic, dovedind un caracter foarte 
energic, sprâncenele permanent încruntate. Fără îndoială 
era înzestrat cu o constituţie de fier, un om sănătos tun, cu 
sânge fierbinte, ce-i rumenea faţa arsă de soare. 

Ca şi însoțitorii săi, căpitanul era îmbrăcat în haine 
marinăreşti peste care îşi pusese mantaua de ploaie şi, pe 
cap, purta o simplă beretă de lână. 

Mă uitam ţintă la el. Şi cu toate că nu căuta de fel să-mi 
ocolească privirea, pe chipul său se citea o indiferenţă 
totală, ca şi cum nu s-ar fi aflat nici un om străin pe bord. 

Nu mai e nevoie să adaug că recunoscusem în el, din capul 
locului, pe unul din cei doi indivizi ce stătuseră cândva la 
pândă, în faţa casei mele de pe Long-Street! 

Şi de vreme ce eu ştiam acum cine este, fără doar şi poate 
că şi el, la rândul său, recunoscuse în mine pe inspectorul 
principal Strock, căruia i se încredinţase misiunea de a 
pătrunde în ascunzătoarea de pe Great-Eyry! 


Şi tot uitându-mă la el, îmi trecu la un moment dat prin 
minte un lucru la care niciodată nu mă gândisem la 
Washington, şi anume că mai văzusem undeva figura aceea 
cu trăsături atât de caracteristice... Unde?... Pe o fişă, 
poate, de la biroul de informaţii sau, pur şi simplu, într-o 
fotografie, în mai ştiu eu ce vitrină? 

Era o amintire atât de ceţoasă, încât mă întrebam dacă nu 
mă înşelam cumva. 

Oricum, dacă însoțitorii lui nu fuseseră destul de politicoşi 
ca să-mi răspundă, poate că cel puţin el avea să-şi plece mai 
cu luare-aminte urechea la cuvintele mele?... În definitiv, 
vorbeam aceeaşi limbă, deşi n-aş fi pus mâna în foc că era, 
tot ca şi mine, american prin naştere... Doar să nu-şi fi pus 
în gând a se preface că nu înţelege, ca să nu fie nevoit să-mi 
răspundă...! 

La urma urmei, ce intenţii avea cu mine?... Voia cumva să 
se descotorosească fără multă tocmeală de persoana 
mea?... Poate că n-aştepta decât să coboare noaptea ca să- 
mi facă vânt peste bord? Puținele lucruri pe care le ştiam 
despre el ajungeau ca să mă ia la ochi ca pe un martor 
primejdios!... În cazul ăsta, ar fi fost mai bine să mă fi lăsat 
agăţat de parâmă!... Cel puţin aşa nu mai era nevoie acum 
să mă expedieze în fundul lacului...! 

Ridicându-mă de unde şedeam, mă îndreptai spre pupa şi 
mă proţăpii în faţa lui. 

Se uită drept în ochii mei cu o privire arzătoare ca o 
flacără. 

— Dumneavoastră sunteţi căpitanul?... îl întrebai. 

Nimic, nici un cuvânt din partea lui. 

— Vasul ăsta... e Năluca, nu-i aşa...? 

Şi de astă dată întrebarea mea rămase fără de răspuns. 

Făcui atunci un pas înainte şi dădui să-l apuc de braţ... 

Mă împinse în lături, fără brutalitate, dar cu un gest ce 
vădea o putere neobişnuită. 

Nu mă dădui totuşi bătut şi mă înfiinţai iarăşi în faţa lui: 


— Ce aveţi de gând cu mine?... îl întrebai, de astă dată 
ceva mai răstit. 

Credeam că, în sfârşit, acum, buzele lui, strâns încleştate 
din pricina supărării ce i se citea pe obraz, aveau să scape 
câteva cuvinte. Probabil că de aceea se şi grăbi a întoarce 
capul, ca să-şi pună frâu gurii. Apăsă apoi cu mâna pe 
accelerator. Imediat maşina intră în viteză. 

Simţii cum mă podideşte mânia şi, pierzându-mi cumpătul, 
mă pregăteam tocmai să-i strig: „Bine, dacă-i aşa!... N-ai 
decât să nu-mi spui nimic!... Eu... te-am dibăcit acum, ştiu 
cine eşti, după cum ştiu cu certitudine că acesta e aparatul 
semnalat la Madison, la Boston şi pe lacul Kirdall!... Da, da! 
Aparatul care cutreiera în goana mare drumurile de uscat, 
faţa mărilor şi a lacurilor, ca şi adâncul apelor!... Iar vasul 
pe care ne aflăm se numeşte Năluca, iar dumneata eşti 
comandantul lui... Cu mâna dumitale ai scris scrisoarea 
trimisă guvernului... Dumneata care te crezi în stare să 
înfrunţi întreaga omenire... Dumneata, Stăpânul Lumii!” 

Putea oare să tăgăduiască?... În momentul acela tocmai 
descoperisem faimoasele iniţiale gravate pe timonă. 

Din fericire izbutii să mă stăpânesc şi, văzând că nu e chip 
să capăt vreun răspuns la întrebările mele, mă întorsei la 
locui unde stătusem mai înainte, lângă chepengul cabinei 
mele... Şi ceasuri întregi rămăsei cu ochii în zare, scrutând 
depărtările, în speranţa că din clipă în clipă avea să iasă la 
iveală un colţ de uscat. 

Da! Să aştept... Asta-i tot ce mai aveam de făcut... Să 
aştept!... Nu se putea ca înainte de scăpătatul zilei să nu se 
ivească la orizont malul lacului Erie, de vreme ce Năluca 
ţinea cu străşnicie direcţia nord-est! 

Capitolul XIV. 

NIAGARA. 

Timpul totuşi trecea şi situaţia mea nu suferise nici cea 
mai mică schimbare. Timonierul luase iar cârma în mână, în 
vreme ce căpitanul supraveghea, înăuntru, mersul 
maşinilor. Aşa cum am mai avut prilejul s-o spun, motorul 


funcţiona aproape fără zgomot, cu o regularitate, într- 
adevăr, remarcabilă, chiar atunci când viteza creştea. 
Niciodată nu constatasem un cât de mic şoc, aşa cum se 
întâmplă în genere atunci când se folosesc cilindri şi 
pistoane. De aici puteam trage concluzia că deplasările 
Nălucii, în oricare din metamorfozele sale, se efectuau cu 
ajutorul unui sistem rotativ. Dar nu aveam nici o posibilitate 
să mă conving dacă în realitate era aşa. 

Pe de altă parte, observam că vasul nu-şi schimba câtuşi 
de puţin orientarea, continuând să înainteze spre ţărmul 
nord-estic al lacului, adică în direcţia oraşului Buffalo. 

„Ce i-o fi venit căpitanului să meargă pe ruta asta?... mă 
tot întrebam în sinea mea. Doar n-o fi având de gând să 
ancoreze în port, în mijlocul puzderiei de vase de pescuit şi 
al flotilei comerciale?... Dacă vrea cumva să iasă din bazinul 
lacului Erie, nu cred că şi-a ales drumul cel mai potrivit pe 
albia Niagarei, căci oricât de năstruşnică ar fi invenţia lui, 
nu ştiu, zău, cum o să poată trece prin cataractă!... Singura 
cale ce-i stătea la îndemână era Detroit-River, dar după 
cum văd Năluca se depărtează de el pe minut ce trece...!” 

Deodată îmi fulgeră prin minte: cine ştie dacă nu cumva 
căpitanul aşteaptă să se lase noaptea ca să acosteze 
undeva, la ţărmul lacului Erie? Pentru ca, transformându-se 
pe loc în automobil, să străbată ca vântul meleagurile 
învecinate. 

Dar dacă nu reuşeam s-o şterg pe parcurs, atâta timp cât 
ne aflam pe uscat, în vecii vecilor nu mai puteam trage 
nădejde să-mi redobândesc libertatea... 

Ce-i drept, aveam astfel prilejul să aflu, în sfârşit, unde se 
găsea tainiţa în care Stăpânul Lumii se fereca atât de 
straşnic, încât nimeni până atunci nu reuşise să-i descopere 
ascunzişul; asta, bineînţeles, în cazul când nu intenţiona să 
mă debarce într-un fel sau altul... Cred că nu mai e nevoie 
să explic ce înţelegeam eu prin debarcare. 

Cunoşteam, totuşi, destul de bine capătul nord-estic al 
lacului, deoarece colindasem adesea cuprinsurile statului 


New York, între Albany, capitala statului, şi oraşul Buffalo. O 
anchetă, întreprinsă de poliţie cu trei ani în urmă, îmi 
îngăduise să cercetez în voie țărmurile Niagarei, mai sus şi 
mai jos de cataractă, până la Suspension-Bridge, şi să 
vizitez cele două ostroave mai însemnate, situate între 
Buffalo şi târguşorul Niagara-Falls, pe urmă ostrovul Navy 
şi, în sfârşit, Goat-Island care desparte căderile de apă de 
pe teritoriul american de cele de pe teritoriul Canadei. 

Aşadar, în cazul când mi s-ar fi oferit ocazia să-mi iau 
tălpăşiţa, n-aş fi rătăcit pe un tărâm necunoscut. Totul era 
să mi se prezinte o asemenea ocazie, deşi mă întreb dacă în 
adâncul sufletului o doream cu adevărat şi dacă m-aş fi 
folosit de ea la momentul potrivit? 

Erau încă atâtea şi atâtea iţe nedescurcate în toată istoria 
asta, în care avusesem norocul sau, poate, ghinionul să fiu 
îndeaproape amestecat. 

N-aveam nici un motiv să cred c-aş putea pune piciorul pe 
vreunul din malurile Niagarei. Cum s-o pornească Năluca 
aşa, razna, pe matca unui râu al cărui curs era la un 
moment dat zăgăzuit? Şi tot aşa, probabil nici de ţărmul 
lacului nu intenţiona să se apropie. În cel mai rău caz avea 
să se scufunde din nou, şi, după ce va fi coborât pe Detroit- 
River în jos, avea să se preschimbe într-un autovehicul, 
pentru a-şi continua călătoria pe uscat, condus de şoferul 
său, pe şoseaua rutieră a Statelor Unite. 

Cam astea erau gândurile ce se îmbulzeau în mintea mea, 
în timp ce-mi roteam în zadar ochii cercetând depărtările. 

Şi mereu aceleaşi stăruitoare întrebări la care nu găseam 
răspuns: Pentru ce îmi trimisese căpitanul, aşa cum s-a 
văzut mai înainte, scrisoarea aceea plină de ameninţări?... 
În ce scop venise să mă supravegheze atunci, la 
Washington?... Şi, în sfârşit, ce legătură exista între el şi 
Great-Eyry?... Că s-ar fi putut să pătrundă în bazinul lacului 
Kirdall, prin nu ştiu ce canale subterane, mai zic! Dar ca să 
răzbată prin nebiruita cingătoare de stânci, asta nu... 
niciodată...! 


Pe la orele patru după-amiază, ţinând seama pe de o parte 
de viteza cu care mergea Năluca, iar pe de altă parte, de 
direcţia în care se îndrepta, ne aflam probabil la o 
depărtare de cel mult cincisprezece mile de oraşul Buffalo, 
pe care aşteptam din clipă în clipă să-l văd conturându-se la 
orizont, spre nord-est. 

În timpul călătoriei noastre pe apă, zărisem de câteva ori 
nişte ambarcaţii trecând la o distanţă apreciabilă, distanţă 
pe care căpitanul căuta s-o menţină aşa cum socotea el de 
cuviinţă. Pe deasupra, Năluca nu ieşea prea mult la iveală 
deasupra apei şi, de la o depărtare mai mare de o milă, abia 
dacă se desluşea pe faţa lacului. 

Între timp înălțimile ce înconjoară extremitatea lacului 
Erie începeau să se profileze în zare, formând mai jos de 
Buffalo un fel de pâlnie prin care apele din acest bazin se 
revarsă în albia râului Niagara. În dreapta, câteva dune îşi 
înălţau ghebele şi ici şi colo se înfiripau pâlcuri de copaci. În 
larg se zăreau mai multe nave de transport şi şalupe de 
pescuit, unele cu pânze, altele cu motor. Cerul era împâclit 
pe alocuri de trâmbe de fum, pe care o briză ce adia 
dinspre est le alunga peste lac. 

Ce gânduri avea căpitanul, de se ducea aşa, întins, spre 
port? Să nu fi avut nici măcar atâta minte ca să-şi dea 
seama că n-are ce căuta acolo?... De aceea, din clipă în 
clipă, mă aşteptam să manevreze timona, făcând cale 
întoarsă spre ţărmul apusean al lacului Erie, doar dacă nu 
cumva plănuia să-şi petreacă noaptea în lac? 

Dar zău dacă puteam să înţeleg încăpăţânarea cu care 
ţinea mai departe capul spre Buffalo...! 

În momentul acela timonierul, ai cărui ochi stăteau aţintiţi 
scrutători spre nord-est, făcu un semn camaradului său. 
Acesta se ridică de la locul lui, îndreptându-se spre 
tambuchiul din mijloc, şi cobori în camera maşinilor. 

Căpitanul se grăbi să iasă numaidecât pe punte şi, 
apropiindu-se de timonier, începu a se sfătui cu el cu voce 
scăzută. 


Pilotul întinse mâna spre oraş arătându-i două puncte 
negre ce se deplasau la o distanţă de vreo cinci, şase sute 
metri, la tribord. 

Căpitanul privi cu atenţie într-acolo, pe urmă, ridicând din 
umeri, se duse de se aşeză la pupa, fără să modifice direcţia 
Nălucii. 

După un sfert de oră reuşi să desluşească două dâre de 
fum ce mijeau spre nord-est. Încetul cu încetul cele două 
puncte începură să capete o formă mai distinctă. 

Erau două nave cu aburi care tocmai ieşiseră din portul 
Buffalo, îndreptându-se spre noi în pripă. 

În momentul acela îmi trecu prin minte că navele acestea 
s-ar putea să fie chiar distrugătoarele despre care îmi 
pomenise domnul Ward, spunându-mi că li se încredinţase 
de o bucată de vreme misiunea de a supraveghea porţiunea 
respectivă de lac şi că, la nevoie, puteam să le solicit 
ajutorul. De tip recent, respectivele distrugătoare se 
numărau printre cele mai rapide nave cu aburi construite în 
Statele Unite. Puse în mişcare de motoare puternice, 
reprezentând cel mai înalt nivel al perfecțiunii tehnice, 
reuşiseră să atingă, cu prilejul probelor la care fuseseră 
supuse, o viteză de douăzeci şi şapte de mile pe oră. 

E adevărat că viteza Nălucii era cu mult superioară şi, 
chiar dacă s-ar fi întâmplat cumva să fie încolţită, aşa încât 
să nu aibă putinţa de a se retrage, era suficient să intre în 
stare de imersiune ca să scape de urmăritori. 

În împrejurările de faţă, în locul distrugătoarelor ar fi fost 
mai indicate nişte submersibile, pentru ca lupta să poată 
avea cât de cât sorţi de izbândă, şi nici chiar atunci nu ştiu 
dacă forţele ar fi fost egale. 

În tot cazul, acum nu mai aveam nici cea mai mică îndoială 
că, într-adevăr, comandanții acestor nave fuseseră 
avertizaţi probabil de Wells, care se grăbise să le bată o 
depeşă, de îndată ce se înapoiase la Toledo. 

Evident că observaseră Năluca şi veneau acum întins spre 
ea. Cu toate astea, căpitanul părea că habar n-are, 


continuând să ţină drumul drept înainte, spre Niagara. 

Era interesant de ştiut ce voiau să facă distrugătoarele?... 
Cu siguranţă că intenționau să manevreze în aşa fel, încât 
Năluca să fie nevoită a pătrunde în unghiul pe care-l 
formau malurile lacului în partea aceea, lăsând Buffalo la 
tribord, dat fiind că Niagara nu-i putea oferi nici o portiţă 
de scăpare. 

Între timp căpitanul luase iarăşi cârma; unul dintre 
oamenii din echipaj stătea la prova, iar celălalt coborâse în 
camera maşinilor. 

Ce mai aşteptau, de nu-mi ordonau încă să intru la mine, 
în cabină?... Şi totuşi nu primii nici un ordin, spre deplina 
mea mulţumire; de altfel, nimeni nu se ocupa de mine, ca şi 
cum nici n-aş fi fost pe bord. 

Observam, mărturisesc, cu inima ticăind de emoție, 
apropierea distrugătoarelor. Navele, care, în momentul 
acela, se aflau la o distanţă mai mică de două mile, înaintau 
în aşa fel, încât să prindă Năluca între două focuri. 

Cât despre Stăpânul Lumii, pe figura lui se citea cel mai 
adânc dispreţ. Ştia foarte bine că distrugătoarele n-aveau 
nici o putere asupra sa... Numai să dea un ordin, jos, la 
maşini, şi, oricât de sprintene ar fi fost ele, îndată le-ar fi 
lăsat hăt, departe, în urmă!... Din câteva turaţii ale 
motorului, Năluca ar fi ieşit din bătaia tunurilor. lar ca 
proiectilele să poată lovi cumva submarinul în adâncul 
lacului Erie, asta era mai greu de crezut...! 

După vreo zece minute, distanţa dintre noi şi cele două 
bastimente ce ne fugăreau era de numai o milă. 

Căpitanul le lăsă totuşi să se apropie şi mai mult. Apoi 
apăsă pe manetă şi Năluca, mânată de propulsoarele ce 
acționau cu o forţă sporită, zvâcni la suprafaţa lacului. Voia 
probabil să le joace un renghi şi distrugătoarelor, căci, în 
loc să se întoarcă, îşi continuă drumul. Cine ştie dacă nu va 
avea îndrăzneala să se strecoare printre ele, purtându-le de 
colo, colo, până când, odată cu căderea nopţii, bastimentele 


se vor vedea nevoite să se lase păgubaşe, încetând o 
urmărire fără folos. 

Oraşul Buffalo începuse să se contureze limpede pe malul 
lacului Erie. Edificiile lui, clopotniţele, elevatoarele se 
vedeau desluşit. Ceva mai încolo, spre nord-vest, la o 
distanţă de patru sau cinci mile, începea Niagara. 

În condiţiile astea, ce-mi rămânea de făcut? Bizuindu-mă 
pe forţele mele, ca un bun înotător ce eram, când vom fi 
ajuns să trecem în curmeziş prin dreptul distrugătoarelor, 
sau, şi mai bine, la mijloc, între amândouă, nu era oare cea 
mai bună ocazie s-o şterg, aruncându-mă în apă, ocazie 
care s-ar fi putut să nu se mai ivească niciodată”... 
Căpitanul cu siguranţă că n-o să-şi piardă vremea cu mine 
să mă caute!... Făcându-mi vânt în apă, poate c-aveam 
norocul să scap?... Cu siguranţă c-o să mă zărească cineva 
de pe puntea uneia din cele două nave... Cine ştie chiar 
dacă nu cumva comandanții vor fi fost înştiinţaţi că s-ar 
putea să mă aflu şi eu pe bordul Nălucii?... O să vină oare 
vreo barcă să mă culeagă...? 

Evident, aveam mult mai mulţi sorţi de izbândă dacă 
Năluca şi-ar fi continuat drumul pe albia Niagarei. În 
momentul când am fi ajuns în dreptul ostrovului Navy, 
aveam prilejul să pun piciorul pe un țărm binecunoscut. Dar 
nu-mi venea să cred că i s-ar fi năzărit căpitanului să 
urmeze făgaşul acestui râu, care la un moment dat era 
întrerupt de faimoasele cataracte... aşa că mă gândii să 
aştept până ce distrugătoarele aveau să se apropie şi mai 
mult şi să procedez văzând şi făcând... 

Cinstit vorbind; nu reuşisem încă să iau o hotărâre... Nu!... 
Nu puteam să mă împac de fel cu ideea că, dând bir cu 
fugiţii, ar fi însemnat să pierd definitiv prilejul de a dezlega 
misterul Nălucii... Instinctele mele de poliţist clocoteau la 
gândul c-ar fi fost destul să întind mâna ca să-l înşfac pe 
individul ăsta scos de sub scutul legii!... Nu!... N-am s-o 
şterg!... Ar fi însemnat să las totul baltă şi să ies definitiv 
din joc... Dar, pe de altă parte, puteam eu să ştiu ce soartă 


mă paşte şi până unde o să mă poarte Năluca, dacă 
rămâneam mai departe pe bord...? 

Era şase şi un sfert. Distrugătoarele se apropiau mereu, 
lăsând între ele o distanţă de douăsprezece până Ia 
cincisprezece ancabluri. Aşa că, foarte curând, Năluca 
urma să fie prinsă între ele, având pe unul la babord, iar pe 
celălalt la tribord. 

Tot timpul nu mă urnisem din loc. Omul de la prova stătea 
alături de mine. 

Neclintit la timonă, cu ochii scânteind sub sprâncencle 
încruntate, căpitanul nu aştepta, poate, decât să pună capăt 
scenei printr-o ultimă manevră... 

Deodată, de pe bordul distrugătorului din stânga izbucni o 
bubuitură. Trecând în zbor razant, la suprafaţa lacului, un 
proiectil lunecă pe lângă prova Nălucii şi pieri undeva, 
dincolo de pupa distrugătorului din dreapta. 

Sării drept în sus. în picioare, lângă mine, omul din echipaj 
părea că aşteaptă un semn din partea căpitanului. 

Acesta nici măcar nu întoarse capul şi cred că-n viaţa mea 
n-am să uit expresia dispreţuitoare ce i se întipărise pe 
faţă!... Într-o clipă mă pomenii împins spre cabina mea, al 
cărei chepeng se trânti imediat, odată cu capacele celelalte. 
Nu trecu mai mult de un minut până să se facă 
imersiunea... Submarinul dispăruse sub apă... Rând pe 
rând răbufniră alte câteva lovituri de tun, al căror clocot 
înăbuşit îmi veni la ureche. Pe urmă totul amuţi definitiv. O 
lumină ceţoasă se cernea prin hubloul cabinei. 
Submersibilul luneca tăcut, fără mişcări de ruliu sau de 
tangaj, prin adâncurile lacului Erie. 

Vedeţi, aşadar, cât de repede şi, în acelaşi timp, cu câtă 
uşurinţă se săvârşise metamorfoza Nălucii, nu mai puţin 
rapid şi nici mai puţin lesnicios, probabil, decât atunci când 
trebuia să circule pe uscat! 

Şi acum, ce intenţiona oare să facă Stăpânul Lumii?... 
După toate probabilitățile, avea să schimbe direcţia 
submersibilului, dacă nu cumva, trăgând la mal, Năluca 


avea să se transforme din nou în automobil. Chibzuind bine, 
mai curând îmi venea să cred că se gândea să schimbe 
direcţia spre vest, îndreptându-se spre gura lui Detroit- 
River, atunci când va fi socotit că distrugătoarele îi 
pierduseră urma. Deci imersiunea n-o să dureze mai mult 
decât răstimpul necesar pentru a ieşi din bătaia 
proiectilelor şi, odată cu căderea nopţii, fireşte, avea să 
înceteze şi urmărirea. 

Lucrurile însă nu se pctrecură aşa. Abia trecuseră zece 
minute, când pe bord se simţi nu ştiu ce forfoteală. Din 
camera maşinilor venea zvon de glasuri. Rumoarea era 
însoţită de zgomotul unui mecanism. Îmi făcea impresia că 
submersibilul suferise o avarie din pricina căreia se vedea 
nevoit să se ridice la suprafaţă... 

Într-adevăr, nu mă înşelasem. Într-o clipă 
semiobscuritatea ce stăruia în cabina mea fu împânzită de 
lumină. Năluca ieşise din adânc... Se auzeau paşi deasupra, 
pe punte, chepengurile erau toate deschise, chiar şi cel de 
la cabina mea... Căpitanul îşi reluase locul la cârmă, în timp 
ce oamenii din echipaj meştereau ceva înăuntru. 

Mă uitai dacă distrugătoarele se mai vedeau cumva pe 
lac... Da... la o distanţă de numai un sfert de milă... îndată 
ce prinseră de veste că Năluca ieşise la iveală, începură s-o 
fugărească din nou. Acum însă în direcţia râului Niagara. 

Drept să spun, nu puteam deloc să mă dumeresc ce rost 
avea manevra asta. Din moment ce ar fi pătruns pe albia 
râului, nu mai avea cum să scape. Nu mai putea să se 
afunde în apă, din pricina unei defecţiuni oarecare, iar în 
cazul când ar fi vrut să se întoarcă din drum, aparatul ar fi 
găsit trecerea barată de distrugătoare. Poate că voia să 
acosteze şi s-o şteargă, preschimbat în automobil, fie pe 
teritoriul statului New York, fie pe tărâmurile canadiene...? 

În momentul acela Năluca avea un avans de o jumătate de 
milă. Distrugătoarele goneau pe urmele ei cu motoarele sub 
presiune, dar, ce-i drept, în condițiuni destul de neprielnice 
ca s-o poată lovi cu armamentul lor de vânătoare. 


Năluca se mulţumi să păstreze aceeaşi distanţă. Şi cu 
toate astea era o nimica toată pentru ea s-o depăşească, 
pentru ca mai târziu, după căderea nopţii, să poată vira 
spre ţărmul de vest al lacului! 

Oraşul Buffalo începuse să se topească treptat în zare, 
spre dreapta, şi pe la orele şapte şi ceva ni se deschiseră în 
faţă malurile Niagarei. Dacă o apuca pe albia râului, ştiind 
prea bine totuşi că nu mai avea nici o ieşire, însemna că, 
într-adevăr, căpitanul îşi pierduse minţile... Dar, la drept 
vorbind, nu era nebun de legat cel care se proclamase, ba 
chiar credea cu tot dinadinsul c-ar fi Stăpânul Lumii...? 

Îl vedeam stând acolo, la cârmă, liniştit, nepăsător, fără să 
întoarcă măcar o singură dată capul, ca să arunce o privire 
asupra distrugătoarelor. 

Prin părţile acelea, faţa lacului era cu desăvârşire pustie. 
Navele ce făceau legătura cu diversele târguri de pe 
malurile Niagarei puteau fi numărate pe degete şi 
deocamdată nu se arăta niciuna. Nici măcar o şalupă de 
pescuit nu ieşea în calea Nălucii. În orice caz, dacă cele 
două distrugătoare se încăpăţânau să se ţină mai departe 
după ca pe cursul Niagarei, aveau să fie silite destul de 
curând să stopeze. 

Aşa cum am mai spus, matca Niagarei e mărginită de un 
țărm ce aparţine Statelor Unite, celălalt țărm fiind 
dependent de teritoriul canadian. De o parte Buffalo, de 
cealaltă fortul Erie. Larg de aproape trei sferturi de milă, 
râul se îngustează în preajma cascadei. Lungimea sa, 
măsurată între lacul Erie şi Ontario, este de circa 
cincisprezece leghe şi pe albia lui se scurg spre nord, 
pentru a se vărsa în Ontario, apele lacurilor Superior, 
Michigan şi Huron. Între Erie şi Ontario există o diferenţă 
de nivel de trei sute patruzeci de picioare. E de ajuns să ne 
amintim că înălţimea de la care se prăvăleşte cataracta este 
de o sută cincizeci de picioare, nici mai mult, nici mai puţin. 
Supranumită „Horse-Shoe-Fall”, din pricină că e în formă 
de potcoavă, cascada a fost botezată de indigeni „lunetul 


apelor”, şi pe drept cuvânt. Vuietul ei ca de tunet ce 
răzbubuie necontenit se aude până foarte departe, la 
câteva mile. 

Între Buffalo şi târguşorul Niagara-Falls se află două 
ostroave care împart cursul râului în două braţe: ostrovul 
Navy, situat la o leghe mai sus de Horse-Shoe-Fall, şi Great- 
Island, care separă căderile de apă de pe teritoriul 
american de vecinele lor de pe teritoriul Canadei. La una 
din extremităţile acestui din urmă ostrov se înălța cândva 
aşanumitul 'Terrapine-towerd, ridicat cu atâta semeţie în 
mijlocul puhoaielor, chiar pe buza prăpastiei. În cele din 
urmă însă fusese dărâmat, deoarece cataracta rctrăgându- 
se puţin câte puţin, la un moment dat, turnul ar fi ajuns să 
se surpe în abis. 

Dintre localităţi se cuvin a fi menţionate două târguşoare 
aşezate pe cursul superior al râului, Schlosser pe malul 
drept şi Chipewa ne malul stâng, mai exact, de o parte şi de 
alta a ostrovului Navy. În locul acesta, deoarece de aici 
încolo panta e din ce în ce mai repede, curentul apei devine 
tot mai puternic, pentru a da naştere, cu două mile mai jos, 
vestitei cataracte. 

Năluca trecuse de fortul Erie. Spre apus, soarele stătea să 
scapete în zare, deasupra teritoriului canadian, în timp ce 
luna - era plină la data aceea - ieşise la iveală din pâclele ce 
învăluiau orizontul spre nord-vest. Abia peste un ceas, deci, 
avea să se însereze. 

Cu motoarele sub presiune, distrugătoarele continuau să 
ne urmărească la o distanţă de o milă, pe care se străduiau 
din răsputeri, dar fără nici un folos, s-o depăşească. Se 
zăreau lunecând cu iuţeală malurile adumbrite de arbori şi 
presărate cu vile cochete de-a lungul câmpiilor înverzite ce 
se întindeau de-o parte şi de alta. 

De aici încolo Năluca, evident, nu mai putea să se întoarcă 
din drum. Distrugătoarele ar fi scufundat-o imediat, de astă 
dată fără scăpare. Ce-i drept, comandanții lor n-aveau de 
unde să ştie ceea ce aflasem eu, anume că, din pricina unei 


defecţiuni, submersibilul fusese nevoit să se ridice la 
suprafaţă şi că, deocamdată, nu mai avea posibilitatea să 
scape de urmărire printr-o nouă imersiune. Cu toate astea, 
nu voiau să se dea bătuţi cu nici un chip, ţinând drumul 
drept înainte, şi pe cât se părea aveau de gând să meargă 
tot aşa mai departe, până în pânzele albe. 

Dar dacă nu eram în stare să-mi explic îndârjirea cu care 
ne hăituiau distrugătoarele, nu. găseam o explicaţie nici 
pentru atitudinea căpitanului. În mai puţin de o jumătate de 
oră avea să se lovească de zăgazul pe care căderile de apă 
i-l puneau în cale. Oricât de perfecţionat ar fi fost aparatul, 
nu putea fi în măsură să treacă peste Horse-Shoe-Fall şi 
dacă s-ar fi întâmplat cumva să fie furat de puhoaiele 
vijelioase, ar fi dispărut fără urmă în prăpastia adâncă de o 
sută optzeci de picioare, pe care apele o săpaseră sub 
pragul cataractei. Îi mai rămânea totuşi un mijloc de 
scăpare dacă ar fi acostat la unul din țărmurile râului şi, 
punând automobilul pe roate, ar fi luat-o la sănătoasa cu 
două sute patruzeci pe oră...! 

Şi acum ce să fac?... Să încerc cumva s-o şterg, refugiindu- 
mă pe ostrovul Navy? Puteam foarte uşor să ajung înot 
până acolo... Dacă nu căutam să mă folosesc de prilejul 
acesta, în vecii vecilor Stăpânul Lumii nu s-ar fi hotărât să 
mă pună în libertate, dat fiind că reuşisem să descopăr o 
parte din secretele sale. 

În momentul acela, însă, îmi dădui limpede seama că, de 
astă dată, n-o să fie chip să-mi iau tălpăşiţa. Chiar dacă nu 
mă ţineau ferecat în cabină, în orice caz, eram tot timpul 
supravegheat. În vreme ce căpitanul stătea la cârmă, omul 
de pe covertă, care se afla lângă mine, nu mă scăpa o clipă 
din ochi. La prima mişcare, m-ar fi înhăţat şi m-ar fi pus la 
popreală... Aşadar, soarta mea era acum strâns legată de 
soarta Nălucii. 

Între timp, distanţa dintre vas şi distrugătoare se 
micşorase. Nu cumva, din pricina accidentului suferit, 
motorul Nălucii nu mai avea chiar atâta putere?... Şi totuşi 


căpitanul nu dădea nici cel mai mic semn de îngrijorare şi 
nici nu avea de gând să acosteze. 

Se auzea şuieratul aburilor ce ţâşneau prin supapele 
distrugătoarelor, amestecându-se cu vălătucii negri de fum. 
Totodată, însă, se auzea şi mugetul cumplit al cataractei, 

ce clocotea la mai puţin de trei mile, mai jos. 

Năluca îşi continua drumul, lunecând pe braţul stâng al 
râului, de-a lungul ostrovului Navy, pe care îl depăşi curând. 
Un sfert de oră mai târziu ne ieşeau în întâmpinare primii 
copaci de pe Great-lIsland. Puhoaiele se năpusteau la vale 
cu o forţă din ce în ce mai mare şi dacă Năluca nu se hotăra 
să se oprească, distrugătoarele nu se mai puteau ţine, cine 
ştie cât, după ea!... Dacă turbatul ăsta de căpitan avea 
cumva chef să-şi găsească sfârşitul în vâltorile rostogolite 
de Horse-Shoe-Fall, distrugătoarele, în schimb, cred că n- 
aveau de gând să se arunce după el în prăpastie...! 

Într-adevăr, semnale repetate de sirenă săgetară aerul şi 
distrugătoarele se opriră din mers, la o distanţă de cel mult 
cinci sau şase sute de picioare de pragul cataractei. Apoi 
râăbufniră nişte detunături şi mai multe proiectile trecură pe 
lângă noi, fără să-şi atingă ţinta... 

Soarele dispăruse în zare şi în umbrele amurgului, spre 
nord, luna se profila scânteietoare pe cer. Aparatul înainta 
acum cu o viteză ameţitoare, sporită de viteza curentului. 
Încă un minut şi avea să se prăvălească în hăul întunecos ce 
se căsca în mijlocul căderilor de apă. 

Priveam încremenit de groază cum se mistuia pe lângă noi 
Great-lsland, apoi cele trei mici ostroave de la capătul ei, 
învăluite în burniţa stârnită de frământarea vârtejelor... 

Mă ridicai în picioare, gata să mă azvârl în apă, spre a mă 
refugia pe insulă... 

În aceeaşi clipă mâinile omului de la prova se lăsară grele 
pe umerii mei... 

Se auzi zgomotul unui mecanism, brusc declanşat în 
interior. Cele două mari dispozitive montate pe laturile 
aparatului se desfăşurară ca nişte aripi şi, chiar în 


momentul când era gata să se prăvălească în adânc, târâtă 
de puhoaie, Năluca se înălţă în văzduh, trecând peste 
vijelioasele cataracte, prin mijlocul curcubeului urzit de 
razele lunii. 

Capitolul XV. 

CUIBUL VULITURULUI. 

A doua zi când mă trezii în sfârşit, după un somn destul de 
adânc, aparatul nu mai părea să facă nici o mişcare. Îmi 
dădui seama din primul moment: nu mergea în goana 
roţilor pe uscat, nu naviga nici pe apă şi nici pe sub apă, şi 
nici prin văzduh nu zbura. însemna deci că inventatorul se 
înapoiase la el, în bârlog, în ascunzătoarea misterioasă în 
care, până la el, nici o altă făptură omenească nu pusese 
încă piciorul...? 

Şi atunci, din moment ce nu socotise cu cale să se 
descotorosească de mine, voi avea parte, în cele din urmă, 
să-i descopăr secretul...? 

Pe drept cuvânt se vor mira cititorii că fusesem în stare să 
dorm dus tot timpul călătoriei mele prin văzduh. Nici mie 
nu-mi venea parcă să cred. Mă întrebam dacă nu cumva 
somnul acesta fusese provocat de cine ştie ce substanţă 
soporifică, amestecată în mâncare, căpitanul Nălucii vrând 
astfel să fie sigur că n-o să am prilejul să observ unde 
anume avea să aterizeze?... Tot ce pot să vă spun este că în 
viaţa mea n-am încercat o senzaţie atât de extraordinară ca 
în momentul când aparatul, în loc să fie smuls de 
clocotitoarele vâltori ale cataractei, îşi luase zborul printr-o 
simplă declanşare a mecanismului său, ca o pasăre ale cărei 
aripi uriaşe băteau aerul cu o putere uluitoare...! 

Aşadar, aparatul născocit de Stăpânul Lumii avea patru 
funcţii diferite, putându-se transforma, rând pe rând, în 
automobil, în vas de navigaţie, în submersibil şi în maşină 
zburătoare. Pe pământ, în apă, prin văzduh, în oricare din 
aceste trei elemente se putea deplasa la fel de uşor, cu 
aceeaşi forţă şi aceeaşi repeziciune!... Şi când te gândeşti 
că asemenea miraculoase prefaceri se îndeplineau în câteva 


clipe!... Acelaşi mecanism acţiona toate aceste mijloace 
diferite de locomoţie! Văzusem cu ochii săvârşindu-se, rând 
pe rând, metamorfozele! Ceea ce nu izbutisem încă să aflu, 
dar tot mai nădăjduiam să descopăr la un moment dat, era 
sursa de energie pe care o folosea aparatul şi, în fine, cine 
putea fi inventatorul genial care, după ce îl făurise, piesă cu 
piesă, îl conducea cu atâta îndemânare şi, în acelaşi timp, 
cu atâta îndrăzneală! 

În momentul în care Năluca, înălțându-se, ajunsese să 
domine căderile de apă de pe ţărmul canadian, stăteam 
rezemat de chepengul cabinei mele. Limpezimea înserării 
îmi îngăduia să observ direcţia în care se îndrepta 
aviatorul.10 Zburând pe deasupra şuvoiului, aparatul 
depăşise Suspension-Bridge, situat la vreo trei mile mai jos 
de Horse-Shoe-Fall, adică în locul unde apele râului se 
năpustesc cu o iuţeală năprasnică în cotul pe care Niagara 
îl face, pentru a se vărsa în lacul Ontarib. 

Mi se păruse că, ajungând în punctul acela, aeronava se 
abătuse spre est. 

Căpitanul stătea, ca şi mai înainte, la postul lui de la pupa. 
Nici nu mai încercasem să intru cu el în vorbă. La ce bun?... 
Tot n-ar fi catadicsit să-mi răspundă. 

Remarcasem în schimb că Năluca se orienta cu o 
surprinzătoare uşurinţă. Fără doar şi poate, cunoştea ca-n 
palmă căile văzduhului, în orice caz, tot atât de bine cât 
cunoştea şi drumurile maritime şi pe cele de uscat. 

Cunoscând rezultatele la care izbutise să ajungă, puteam 
înţelege mai lesne imensul orgoliu al celui ce îndrăznise a 
se proclama singur Stăpânul Lumii. Nu stăpânea oare un 
aparat ce întrecea orice mecanism făurit de mâna 
omenească şi împotriva căruia oamenii nu aveau nici o 
putere?... într-adevăr, pentru ce s-ar fi înduplecat să-l 
vândă, pentru ce s-ar fi lăsat ispitit de milioanele cu care 
era îmbiat?... Da, acum puteam să-mi explic încrederea 
absolută în sine, pe care o mărturisea toată atitudinea lui!... 
Cine ştie unde putea să-l ducă ambiția lui dacă, într-o bună 


zi, depăşind orice limită, ar fi degenerat în nebunie 
curată...? 

La vreo jumătate de oră după ce Năluca îşi luase zborul, 
fără să-mi dau seama cum, căzusem în cea mai deplină 
nesimţire. Starea aceasta, după cum ziceam, fusese fără 
îndoială prilejuită de un soporific. Căpitanul, probabil, nu 
voia să-mi lase răgazul să mă dumeresc asupra direcţiei 
spre care se îndrepta. 

Aşadar, n-aş putea să spun dacă aviatorul îşi continua 
zborul prin văzduh sau dacă îşi croia drum mai departe pe 
suprafaţa cutărei mări ori cutărui lac, în cazul când nu ar fi 
preferat cumva şoselele ce străbăteau teritoriul american. 
Nu mai ţin minte nimic, dar absolut nimic din tot ce s-a 
întâmplat în noaptea de 31 iulie spre 1 august. 

Şi acum mă întrebam ce întorsătură avea să ia de aci 
încolo aventura şi, în primul rând, în ce fel avea să se 
încheie pentru mine...? 

Spuneam că, în momentul când somnul acela ciudat se 
destrămase, Năluca părea să fi încremenit într-o completă 
imobilitate. Nu se putea să mă înşel: în orice mod s-ar fi 
deplasat, chiar pe calea aerului, mi-aş fi dat seama că 
aparatul era în mişcare. 

Când mă trezii, aşadar, mă aflam la mine în cabină, unde 
fusesem zăvorât fără să fi simţit nimic, aşa cum se 
întâmplase şi în prima noapte petrecută pe bord, în timp ce 
Năluca încă mai naviga pe lacul Erie. 

Rămânea de văzut dacă de astă dată mi se va îngădui să 
ies pe punte, de vreme ce aparatul aterizase. 

Încercai să ridic chepengul, dar acesta nici nu se clinti. 

„Ei, asta-i acum! mă gândii eu. Te pomeneşti că n-o să-mi 
mai dea drumul de aici până ce Năluca n-o s-o pornească 
iarăşi în călătorie, fie pe apă, fie în zbor...?” 

Fiindcă, într-adevăr, numai în aceste împrejurări nu aveam 
nici o posibilitate de a evada...! 

Vă puteţi închipui deci nerăbdarea şi neliniştea de care 
eram cuprins, neştiind cât avea să dureze popasul acesta pe 


uscat. 

Nu cred să fi aşteptat mai mult de un sfert de oră şiun 
zgomote de drugi urniţi din loc îmi ajunse la ureche. 
Chepengul fu ridicat de afară. Lumina şi aerul proaspăt 
năvăliră din plin în cabină. 

Dintr-un salt mă înfiinţai din nou pe punte, la locul meu 
obişnuit. 

Făcui ochii roată, îmbrăţişând într-o singură clipă zările, 
jur împrejur. 

Aşa cum bănuisem, Năluca se afla în stare de repaus pe 
sol, în adâncul unei căldări cu o circumferință de o mie cinci 
sute sau, poate, o mie opt sute de picioare. Un strat de 
pietriş gălbui era aşternut peste tot. Oriunde te-ai fi uitat, 
nu se zărea nicăieri măcar un smoc de iarbă. 

Căldarea avea forma unei elipse aproape perfecte, cu axa 
mare orientată în direcţia nord-sud. Ce înălţime o fi avut 
însă brâul de stânci ce o împresura şi care era configuraţia 
lui, privit de sus, de pe creastă, nu puteam să-mi dau 
seama. Deasupra noastră se învolburau neguri groase, pe 
care razele soarelui nu reuşiseră încă să le risipească. Ici, 
colo trâmbe mari de ceaţă spânzurau până jos, pe fundul 
acoperit cu pietriş. Era, probabil, încă prea devreme şi 
pâclele aveau să se împrăştie foarte curând. 

Îmi făcea impresia că temperatura ce stăruia în mijlocul 
acestor ziduri de piatră era destul de scăzută, cu toate că 
ne aflam în prima zi a lui august. însemna deci că locul 
acela era situat undeva pe înălțimile Noului Continent... 
Unde anume?... Oricât de mare ar fi fost viteza cu care 
zburase, aparatul tot n-ar fi avut timp să traverseze 
Atlanticul sau Pacificul pentru că, de când decolase de pe 
Niagara, nu trecuseră mai mult de douăsprezece ore. 

În momentul acela, căpitanul tocmai ieşea dintr-o 
văgăună, probabil o grotă săpată la temelia cetăţii de piatră 
cotropite de neguri. 

Când şi când, prin pânzele de ceaţă se întrezăreau 
umbrele unor păsări mari, al căror țipăt răguşit săgeta 


tăcerea adâncă. Cine ştie dacă nu erau cumva 
înspăimântate de aparatul care avea nişte aripi cât toate 
zilele şi cu care nu se puteau măsura, nici ca putere, nici în 
ce priveşte iuţeala zborului! 

Totul mă făcea să cred că, într-adevăr, aici se afla 
ascunzişul unde poposea Stăpânul Lumii, la capătul 
fiecăreia din miraculoasele lui călătorii. Aici se afla garajul 
în care îşi punea la adăpost automobilul, portul în care 
ancora vaporul său, cuibul destinat aparatului său 
zburător...! 

Năluca se odihnea pe fundul căldării. În sfârşit, aveam 
prilejul s-o cercetez pe îndelete şi, după cum se vedea, 
nimeni nu se gândea să mă împiedice. Căpitanul părea să se 
sinchisească de mine tot atât cât se sinchisise şi până 
atunci. Cu puţin înainte, cei doi oameni din echipaj se 
apropiaseră de el, apoi intraseră câteşitrei în grota mai sus- 
pomenită. Puteam deci să examinez în voie aparatul, cel 
puţin pe dinafară. Cât priveşte amenajările interioare, 
deocamdată trebuia să mă mulţumesc numai cu 
închipuirea. 

În afară de cabina mea, celelalte compartimente erau 
închise; degeaba încercai să le deschid. Mult mai interesant 
ar fi fost, poate, dacă aş fi ajuns să-mi dau seama ce fel de 
motor folosea Năluca în multiplele ei metamorfoze. 

Sării jos de pe punte şi avui tot răgazul să purced la o 
primă cercetare. 

Aparatul era fusiform, fiind ceva mai ascuţit la capătul 
anterior. Avea coca de aluminiu şi aripile dintr-o substanţă a 
cărei natură nu reuşii s-o descopăr. Cele patru roţi pe care 
era montat aveau un diametru de două picioare şi erau 
înconjurate de pneuri groase, care făceau ca mersul lui să 
fie lin, chiar în plină viteză. Spiţele se lăţeau în chip de 
palete şi probabil că, atunci când Năluca naviga la 
suprafaţa apei sau sub apă, îi dădeau posibilitatea să-şi 
accelereze viteza. 


Principalele piese ale sistemului propulsor însă nu erau 
roţile, ci două turbine Parson, fixate longitudinal, de o parte 
şi de alta a chilei. Acţionate cu o viteză extraordinară de 
motorul navei, turbinele sfredeleau apa, determinând 
înaintarea vasului; îmi pusei chiar întrebarea dacă nu 
cumva erau folosite şi pentru propulsarea aparatului în 
mediul atmosferic. 

În orice caz, aparatul se putea susţine şi deplasa în spaţiu 
numai datorită aripilor uriaşe care, în stare de repaus, 
stăteau aplecate în jos şi lipite de bordurile navei, ca nişte 
dispozitive pentru derivă. Aşadar, sistemul aplicat de 
inventator se baza pe folosirea unui aparat „mai greu decât 
aerul”, sistem ce-i dădea posibilitatea de a se mişca în 
spaţiu cu o viteză pe care nu reuşea s-o atingă zborul celor 
mai puternice păsări. 

Cât priveşte agentul care punea în mişcare toate aceste 
mecanisme, aşa cum am mai spus, nu putea fi decât 
electricitatea. Unde erau însă încărcaţi acumulatorii, care 
putea fi sursa lor?... Să fi existat oare pe undeva un 
generator de energie electrică, menit să-i alimenteze?... Nu 
cumva într-una din grotele acelea, ce se deschideau în 
pereţii căldării, se aflau nişte dinamuri în funcţiune...? 

Dacă, în urma cercetărilor făcute, avusesem prilejul-să 
constat că aparatul era prevăzut cu roţi, turbine şi aripi, în 
schimb, nu ştiam încă nimic în privinţa mecanismului şi nici 
a agentului ce-l punea în mişcare. Gândindu-mă bine, la ce 
mi-ar fi slujit însă descoperirea acestui secret?... Trebuia 
mai întâi să fiu liber ca să trag vreun folos, şi acum, că 
apucasem să cunosc unele lucruri, Stăpânul Lumii nu s-ar fi 
înduplecat cu nici un preţ să-mi redea libertatea...! 

Mai aveam o portiţă de scăpare. Să caut să-mi iau 
tălpăşiţa. Dar când voi mai întâlni o asemenea ocazie?... 
Dacă nu izbutisem s-o prind câtă vreme Năluca fusese în 
călătorie, ce mai puteam nădăjdui acum, când poposisem în 
mijlocul acelor metereze de piatră...? 


Problema fundamentală ce se cerea rezolvată înainte de 
toate era aceea a locului în care se afla situată depresiunea. 
Unde aterizase oare aparatul?... Exista cumva vreo 
comunicaţie cu ţinuturile înconjurătoare?... Să nu fi fost nici 
o ieşire nicăieri? Nu se putea pătrunde înăuntru decât 
trecând pe deasupra meterezelor cu ajutorul unui aparat 
de zbor?... Şi, pe urmă, în ce regiune a Statelor Unite 
aeronava luase contact cu pământul?... Oricât de mare ar fi 
fost viteza cu care zbura, ţinând seamă de faptul că nu 
decolase decât în ajun, cu siguranţă că Năluca nu putea să 
se fi depărtat de teritoriul Statelor Unite şi cu atât mai 
puţin să fi părăsit Lumea Nouă pentru Vechiul Continent!... 
Chibzuind bine, drumul parcurs în timpul nopţii putea fi 
oare mai lung de câteva sute de leghe...? 

Exista, ce-i drept, o ipoteză la care mă întorceam mereu 
cu gândul şi care, din pricina asta, cred, merita să fie luată 
în consideraţie, dacă nu şi acceptată. N-ar fi fost posibil 
oare ca portul în care poposea de obicei Năluca să fie chiar 
Great-Eyry?... Cu atât mai mult cu cât aparatul de zbor 
putea să pătrundă cu cea mai mare uşurinţă acolo?... Din 
moment ce pajurile şi vulturii erau în stare s-o facă, de ce ar 
fi fost Năluca mai prejos decât ei? Căldarea aceea, zăvorâtă 
între stânci, nu constituia oare pentru Stăpânul Lumii un 
ascunziş atât de bine tăinuit, încât poliţia nu reuşise până 
acum să-l dibuiască? Distanţa dintre Niagara şi locul 
respectiv din masivul Munţilor Albaştri nu depăşea patru 
sute cincizeci de mile. În douăsprezece ore Năluca avusese 
tot răgazul să le străbată...! 

Într-adevăr, ideea asta începuse să se înfiripe, încetul cu 
încetul, în cugetul meu! Legăturile ce existau între Great- 
Eyry şi autorul scrisorii semnate cu iniţiale se explicau, în 
felul acesta, cât se poate de lămurit. Şi amenințările pe care 
mi le adresase în cazul când aş mai fi făcut o nouă tentativă. 
Şi faptul că fusesem urmărit într-o vreme. Dar fenomenele 
petrecute pe Great-Eyry nu eram oare îndreptăţit să i le 
atribui tot lui, cu toate că n-aş fi putut spune încă pentru 


care motiv?... Sigur că da! Mă aflam în Great-Eyry, nici 
vorbă! Dar, din moment ce nu reuşisem cu nici un preţ, mai 
înainte, să pătrund înăuntru, puteam oare să ies de acolo 
altfel decăt cu ajutorul Nălucii? 

Ah! Dacă negura s-ar fi împrăştiat în fine, poate c-aş fi 
izbutit să recunosc locurile... Şi cine ştie dacă, atunci, 
ipoteza pe care o făcusem nu s-ar fi dovedit conformă cu 
realitatea...? 

Şi fiindcă mă puteam mişca în voie, deoarece nici căpitanul 
şi nici însoțitorii lui nu se sinchiseau de mine câtuşi de 
puţin, îmi veni în gând să fac înconjurul depresiunii. 

În momentul acela se aflau câteşitrei în grota de la 
extremitatea nordică a incintei, care, aşa cum am spus, 
avea forma unei elipse. O pornii deci în inspecţie de la 
extremitatea opusă. 

Apropiindu-mă de zidul de piatră, o luai de-a lungul 
temeliilor, în care se deschideau tot felul de cotloane şi 
văgăuni. Deasupra se ridica peretele neted format din roci 
cu feldspat, ca întreg lanţul Munţilor Allegheny. Cât de înalt 
putea fi zidul acela de piatră şi cât de zimţuită putea fi 
creasta lui nu eram încă în măsură să-mi dau seama, până 
ce nu se vor fi risipit ceţurile, alungate de suflarea brizei 
sau topite de razele soarelui. 

Deocamdată mă mulţumii să fac înconjurul brâului masiv 
de stânci, în văgăunile cărora lumina abia pătrundea. Tot 
felul de resturi se vedeau zăcând împrăştiate în interiorul 
acestora, şi grămezi de ierburi uscate. Se mai desluşeau 
încă pe jos urmele lăsate în nisip de paşii căpitanului şi ai 
însoţitorilor săi. 

Niciunul dintre ei nu ieşise încă la iveală, probabil că 
roboteau de zor înăuntru, în grotă, la gura căreia zăceau 
trântite mai multe baloturi. Vor li avut poate de gând să le 
transporte pe bordul Nălucii. Mă întrebam chiar dacă nu 
cumva în momentul acela îşi strângeau, ca să zic aşa, 
calabalăcul, pregătindu-se să părăsească pentru totdeauna 
ascunzişul...? 


Într-o jumătate de ceas, isprăvisem de făcut înconjurul 
pereţilor şi-mi îndreptai din nou paşii spre mijlocul 
terenului. Din loc în loc pământul era presărat cu un strat 
de cenuşă înălbită de vreme, ce se aşternuse pe jos în 
crâmpeie largi, cu cioturi de bârne şi de scânduri arse, 
tocuri de uşi şi ferestre de care mai atârnau încă 
balamalele, schelete metalice răsucite de dogoarea focului, 
probabil rămăşiţele unui aparat ce căzuse pradă flăcărilor. 

Cândva, pesemne, în inima cetăţii de piatră izbucnise, 
întâmplător sau provocat, un incendiu... Nu era, deci, firesc 
să fac o legătură între incendiul acesta şi fenomenele 
observate cândva pe muntele Great-Eyry, flăcările ce se 
înălţaseră peste creste, zgomotele ce se răspândiseră în 
văzduh, băgând în răcori pe locuitorii din împrejurimi, atât 
pe cei din Pleasant-Garden, ca şi pe cei din Morganton?... 
Dar de unde erau toate aceste hârburi şi ce interes va fi 
avut căpitanul să le distrugă...? 

În momentul acela, vântul ce se stârnise dinspre est trecu 
într-o răbufnire peste întreg cuprinsul. Cerul învăluit în 
pâcle se limpezi deodată. Căldarea fu scăldată în lumina 
revărsată de razele soarelui, ce se ridicase de două sulițe 
pe boltă. 

Fără să vreau,dădui un ţipăt...! 

Creasta meterezelor stâncoase ce încingeau cuprinsul 
ieşise la iveală, la o înălţime de o sută de picioare. Şi în 
aceeaşi clipă îmi sări în ochi stana aceea de piatră în chip 
de vultur, pe care, aşa cum se profila pe cer, o recunoscui 
numaidecât. 

Nu mai încăpea nici o îndoială, era stânca pe care şi eu, şi 
domnul Elias Smith o remarcasem în cursul ascensiunii pe 
Great-Eyry...! 

Nu mai încăpea nici o îndoială, va să zică! În noaptea 
trecută, aparatul străbătuse în zbor distanţa cuprinsă între 
lacul Erie şi teritoriul Carolinei de Nord!... Aici era garat 
aparatul, în adâncul Acestei zănoage!... Aici se afla, deci, 
cuibul de piatră, parcă anume făcut pentru năstruşnica 


pasăre gigantică, plăsmuită de genialul inventator, singurul 
om de pe lume care izbutise să treacă peste aceste ziduri 
atât de straşnic întărite?... Cine ştie dacă nu descoperise 
cumva, în fundul unei văgăuni mai adânci, vreo galerie 
subterană ce răspundea în afară şi care îi permitea să 
părăsească uneori Great-Eyry, lăsând Năluca înăuntru, la 
adăpost...? 

Acum, în sfârşit, eram pe deplin luminat!... Acum puteam 
să-mi explic lămurit şi prima scrisoare expediată de pe 
Great-Eyry, prin care eram ameninţat cu moartea!... Dacă 
am fi reuşit atunci să pătrundem în zănoagă, poate, că, cine 
ştie, am fi ajuns să descoperim toate aceste secrete, înainte 
ca Stăpânul Lumii să fi apucat s-o şteargă, fugind din calea 
noastră...? 

Rămăsesem locului, încremenit, cu ochii aţintiţi asupra 
vulturului de piatră, cuprins de o emoție răscolitoare!... Mă 
întrebam dacă nu era de datoria mea să caut cu orice preţ 
să distrug aparatul până ce n-avea să-şi ia din nou zborul, 
vânturându-se prin lume... 

În aceeaşi clipă se auzi un zgomot de paşi. 

Mă întorsei într-acolo. 

Căpitanul, care venea spre mine, se opri în faţa mea şi mă 
privi drept în ochi. 

Atunci simţii că-mi ies din fire şi, fără să vreau, lăsai să-mi 
scape aceste cuvinte: 

— E Great-Eyry!... Great-Eyry...! 

— Da, inspectore! 

— Şi dumneata eşti... Stăpânul Lumii...? 

— Da, eu... îmi răspunse înălţând fruntea cu o mişcare 
plină de trufie. Eu... Robur... Robur Cuceritorul! 

Capitolul XVI. 

ROBUR CUCERITORUL. 

De statură mijlocie, lat în spate, cu o structură geometrică 
închipuind un trapez regulat, a cărui bază mare era 
formată de linia umerilor, iar deasupra, înţepenită pe un gât 
vânjos, o căpăţână mare, sferoidală. Nişte ochi ce scăpărau, 


arzători, în orbite, la cea mai uşoară tulburare sufletească, 
străjuiţi de sprâncenele pururea încruntate, semn al unei 
energii deosebit de viguroase. Părul tuns scurt, cu reflexe 
metalice, ca un ghemotoc de sârmă, pieptul larg înfoindu-se 
şi slobozind aerul ca nişte foaie, braţe, mâini, picioare pe 
măsura trunchiului; nici mustăţi, nici favoriţi, doar un 
barbişon tăiat după moda americană, lăsând să se vadă 
articulaţia fălcilor şi muşchii maseteri ce, după aspect, 
păreau înzestrați cu o putere formidabilă. 

lată în câteva trăsături portretul acestui om extraordinar, 
aşa cum îl înfăţişa fotografia publicată în toate ziarele 
Statelor Unite la data de 13 iunie 18..., a doua zi după ce 
faimosul personaj îşi făcuse apariţia, într-un chip într- 
adevăr senzaţional, la una din şedinţele Institutului Weldon 
din Philadelphia. 

În faţa mea, deci, se afla Robur Cuceritorul, care binevoia, 
în fine, să iasă din anonimat, aruncându-mi în obraz numele 
său răsunător ca o ameninţare, şi asta chiar între 
meterezele de piatră ale lui Great-Eyry...! 

Aici ar fi locul, cred, să amintesc în câteva cuvinte 
întâmplările ce atrăseseră asupra numitului Robur atenţia 
întregii ţări. Cu atât mai mult cu cât de ele sunt legate 
peripeţiile acestei miraculoase aventuri, al cărei 
deznodământ era sortit să depăşească tot ceea ce mintea 
omenească şi-ar fi putut închipui. 

În seara zilei de 12 iunie avea loc o adunare a Institutului 
Weldon sub preşedenţia lui Uncle Prudent, unul din 
personajele marcante ale capitalei statului Pennsylvania, 
secretar fiind un alt personaj nu mai puţin important, din 
aceeaşi localitate, Phil Evans. Se discuta problema atât de 
arzătoare a dirijabilelor. Sub auspiciile consiliului de 
administraţie, fusese construit aşa-numitul Go ahead, cu o 
capacitate de patruzeci de mii de metri cubi. Deplasarea lui 
pe orizontală trebuia să se efectueze cu ajutorul unui dinam 
menit să pună în mişcare elicea, o maşină în acelaşi timp 
puternică şi uşoară, în care se punea mare nădejde, 


aşteptându-se cele mai bune rezultate. Mai rămânea de 
văzut doar unde avea să fie montată elicea: la spatele 
nacelei, aşa cum pretindeau unii, sau în faţă, după dorinţa 
altora? 

Cum nu ajunsese încă la o înţelegere în privinţa aceasta, în 
ziua respectivă, „avantiştii” şi „arieriştii” erau ca de obicei 
în conflict. Discuţia se înfierbântase chiar în asemenea 
măsură, încât puţin mai lipsea ca să se işte o încăierare 
între câţiva dintre membrii Institutului Weldon. 

Tocmai când harababura era în toi, cineva dinafară, un 
necunoscut, ceru stăruitor să i se dea voie a intra în sala de 
şedinţe. 

Solicitatorul fu primit şi se prezentă sub numele de Robur. 
La cererea lui, i se dădu cuvântul, în mijlocul celei mai 
desăvârşite tăceri. Luând atunci o poziţie fermă, în 
dezbaterea angajată în jurul dirijabilelor, declară sus şi tare 
că, de vreme ce omul reuşise să ajungă stăpânul mărilor 
mulţumită corăbiilor cu pânze şi navelor puse în mişcare de 
roţi sau de elice, nu va putea să ajungă stăpân asupra 
spaţiului atmosferic decât folosindu-se de aparate mai grele 
decât aerul, argumentând că pentru a te mişca în toată 
libertatea în sânul acestui element, trebuie neapărat să ai o 
greutate mai mare ca a lui. 

În fond era iar vorba de veşnicul conflict între aerostatică 
şi aviaţie, în cursul acestei şedinţe, în care partizanii 
principiului „mai uşor decât aerul” erau în număr 
precumpănitor, la un moment dat discuţiile deveniră atât de 
aprinse, încât Robur, pe care unii din adversarii săi îl 
porecliseră în ironie Cuceritorul, se văzu silit să părăsească 
sala. 

Dar, la vreo câteva ore după dispariţia acestui personaj 
atât de original, Uncle Prudent şi Phil Evans fură victimele 
unei răpiri săvârşite cu o rară îndrăzneală. 

În momentul când treceau prin Fairmont-Park, însoţiţi de 
valetul Frycollin, câţiva oameni tăbărâră asupra lor, le 
puseră câte un căluş în gură, îi legară fedeleş, apoi, oricât 


încercară ei să li se împotrivească, îi purtară pe sus, pe 
aleile pustii, pentru a-i urca în cele din urmă cu de-a sila 
într-un aparat ce staţiona în mijlocul unei pajişti. În zorii 
zilei, ferecaţi în aparatul lui Robur, pluteau în văzduh 
deasupra unor tărâmuri pe care se căzneau în zadar să le 
recunoască. 

Uncle Prudent şi Phil Evans avură astfel prilejul să 
constate că oratorul din ajun nu-i dusese de nas şi că se 
afla, într-adevăr, în posesia unui aparat de zbor construit pe 
principiul „mai greu decât aerul”. Datorită aparatului 
respectiv, spre norocul sau ghinionul lor - puteau acum să 
facă o călătorie cu totul extraordinară. 

Aeronava, concepută şi realizată de Robur, se baza pe o 
dublă utilizare dată elicei care, învârtindu-se, îl făcea să se 
deplaseze în direcţia axei. Dacă axa era verticală, se ridica 
drept în sus, iar dacă era orizontală se deplasa într-un plan 
orizontal. Întocmai ca elicopterul, care se înalţă în văzduh 
deoarece loveşte pieziş aerul ca şi cum s-ar deplasa pe un 
plan înclinat. 

Aeronava pomenită aici, Albatrosul, era alcătuită dintr-o 
şarpantă lungă de treizeci de metri, prevăzută cu două 
propulsoare, unul aşezat înainte şi altul la spate, şi cu un 
întreg dispozitiv format din treizeci şi şapte de elice de 
suspensie montate pe axe verticale, pe laturile construcţiei, 
cincisprezece de o parte şi cincisprezece de alta, iar şapte, 
mai înainte, la mijlocul aparatului. Toate la un loc alcătuiau 
o arboradă de treizeci şi şapte de catarge, cu braţe în loc 
de vele, cărora maşinile instalate în rufurile de sub 
platformă le imprimau o mişcare de rotaţie vertiginoasă. 

Cât priveşte forţa necesară pentru susţinerea în aer şi 
deplasarea aeronavei, putem spune că nu era generată nici 
de vaporii de apă sau de vreun alt lichid, nici de aerul 
comprimat sau de vreun alt gaz elastic. Robur nu făcuse 
apel nici la diferite amestecuri explozive, mulţumindu-se să 
recurgă la un agent folosit în atâtea şi atâtea scopuri 
diferite, vreau să zic electricitatea. Unde şi cum se alimenta 


inventatorul cu energia electrică necesară ca să încarce 
acumulatorii?... Probabil - fiindcă nimeni nu izbutise să-i 
afle secretul - o capta din aerul înconjurător, în care se află 
totdeauna o cantitate mai mare sau mai mică de fluid 
electric, tot aşa cum faimosul căpitan Nemo o capta din apa 
înconjurătoare, atunci când pornea să cutreiere, pe bordul 
Nautilului, adâncurile oceanului. 

Trebuie să vă spun că nici chiar lui Uncle Prudent sau lui 
Phil Evans nu le-a fost dat să descopere secretul acesta, în 
timpul acestei călătorii prin văzduh, care avea să poarte 
Albatrosul în zbor jur împrejurul sferoidului terestru. 

Echipajul aflat la ordinele lui Robur se compunea dintr-un 
contra-maistru, pe nume John Turner, trei mecanici, două 
ajutoare şi un bucătar, în total opt oameni, adică tocmai câţi 
trebuiau pentru serviciul de bord. 

Să nu uităm nici cuvintele rostite odată de Robur faţă de 
pasagerii săi, care se pomeniseră pe nepusă masă tovarăşii 
săi de drum: „Am reuşit să ajung stăpânul celei de a şaptea 
părţi din lume, mai vastă decât Australia, Oceania, Asia, 
America şi Europa, stăpânul uriaşelor domenii atmosferice, 
al aşa-numitei Icarii aeriene, pe care mii şi mii de icarieni o 
vor colinda într-un viitor apropiat!” 

Aşa începu faimoasa expediţie plină de peripeții a 
Albatrosului, care îşi luă zborul pe deasupra vastelor 
cuprinsuri ale Americii de Nord. 

Zadarnic Uncle Prudent şi Phil Evans îşi manifestară 
nemulţumirea, dând glas unor proteste pe deplin justificate, 
Robur se arătă neînduplecat, având de partea sa dreptul 
celui mai tare. Aşa că, până la urmă, trebuiră să se 
resemneze sau, mai bine-zis, să se plece în faţa acestui 
drept. 

Zburând spre vest, Albatrosul trecu pe deasupra uriaşului 
lanţ al Munţilor Stâncoşi, pe deasupra plaiurilor Californiei, 
lăsând apoi în urmă San Francisco, străbătu în zbor 
Pacificul de nord până în dreptul peninsulei Kamceatka. 
Sub ochii pasagerilor de pe bordul aviatorului prinseră a se 


desfăşură întinsurile Celestului Imperiu, a cărui capitală, 
Pekin, se zări în mijlocul celor patru ziduri de centură ale 
sale. Sub acţiunea elicelor de suspensie Albatrosul se ridică 
la o altitudine şi mai mare, pentru a trece peste crestele 
Munţilor Himalaya, peste vârfurile albe de nămeţi şi peste 
scânteietorii ghețari. Nici o clipă nu se abătu de la direcţia 
iniţială, spre est. După ce zbură peste meleagurile Persiei şi 
întinsurile Mării Caspice, trecu fruntariile continentului 
european, pluti apoi peste stepele moscovite şi, apucând-o 
pe Volga în sus, fu semnalat deasupra Moscovei, deasupra 
Petersburgului şi deasupra teritoriului Finlandei, în sfârşit, 
de nişte pescari de pe Baltica. Pătrunse în spaţiul aerian al 
Suediei, pe paralela oraşului Stockholm, în cel al Norvegiei 
pe paralela oraşului Kristiania, cârmi apoi spre sud, pluti la 
o mie de metri înălţime deasupra Franţei, pentru ca, în 
dreptul Parisului, să se lase în jos, dominând de la o 
altitudine de o sută de picioare metropola, în bătaia 
puternicelor reflectoare de pe bord, ce lăsau să coboare 
asupra oraşului doi snopi scânteietori de raze. În sfârşit, 
începură a se desfăşura tărâmurile Italiei, făcând să 
defileze sub ochii lor Florenţa, Roma şi Neapole, pe urmă 
apele Mediteranei, pe care o traversară în diagonală. 
Aeronava ajunse astfel în dreptul coastelor Africii, deasupra 
vastelor ei cuprinsuri pe care le străbătu, începând cu capul 
Spartei de pe litoralul Marocului şi până în Egipt, trecând 
pe deasupra Algeriei, Tunisiei şi Tripolitaniei. Cârmind apoi 
spre Tombouctou, regina Sudanului, se avântă peste 
întinsurile Atlanticului. De aci înainte ţinu tot timpul direcţia 
sud-vest, şi nimic nu reuşi să-i curme zborul, deasupra 
neţărmuritei pânze de apă, nici chiar furtunile năprasnice, 
nici chiar urgia unei gigantice trombe care o prinse în 
vârtejele ei şi din clocotul căreia aparatul reuşi să scape 
teafăr, spulberând-o cu lovituri de tun. 

Când uscatul se ivi, în fine, la orizont, se aflau la gura 
Strâmtorii Magellan. Albatrosul trecu pe deasupra ei de la 
nord spre sud, pentru a o părăsi la extremitatea Capului 


Horn, încumetându-se a-şi continua drumul peste stihiile 
Pacificului de miazăzi. 

Înfruntând apoi cumplitele pustietăţi ale Antarcticei, după 
ce avu de înfruntat un ciclon, de-a cărui urgie nu reuşi să 
scape decât refugiindu-se în centrul acestuia unde domnea 
un relativ calm, Robur îşi continuă plimbarea peste 
cuprinsurile aproape necunoscute ale Ţării Graham. 
împresurat de splendorile fără de seamăn ale aurorei 
australe, aparatul se roti timp de câteva ceasuri deasupra 
Polului. Prins iarăşi de prăpădul uraganului, mânat de forţa 
lui năprasnică spre vulcanul Erebus, ce scuipa foc pe gură, 
reuşi ca prin minune să nu piară mistuit de flăcări. 

În cele din urmă, spre sfârşitul lunii iulie, după ce răzbise 
din nou în largul Pacificului, se opri în preajma unei insule 
din Oceanul Indian. Aruncată peste bord, ancora se 
înţepeni între stâncile de pe țărm, şi pentru prima oară de 
la plecare, Albatrosul făcu, în fine, un popas, la o înălţime 
de o sută cincizeci de picioare, menţinându-se în aer cu 
ajutorul elicelor de suspensie. 

Insula cu pricina, după cum Uncle Prudent şi colegul său 
avură prilejul să afle, era insula Chatham, situată la 
cincisprezece grade spre est de Noua Zeelandă. Iar pricina 
pentru care aeronava se oprise acolo era faptul că 
propulsoarele, avariate în toiul ultimului uragan, trebuiau 
reparate neapărat pentru ca aparatul să-şi poată urma 
călătoria spre insula X - o insulă necunoscută din Oceanul 
Pacific, pe care fusese construit Albatrosul - şi care se afla 
încă destul de departe, la o distanţă de două mii opt sute de 
mile. 

Uncle Prudent şi Phil Evans îşi dădeau prea bine seama că, 
după ce se vor fi terminat reparaţiile, Albatrosul avea să se 
vânture mai departe prin lume, la nesfârşit. Aşa că nu 
trebuiau să scape ocazia de a evada atâta timp cât aparatul 
era ancorat. 

Cablul ancorei ce ţinea fixat Albatrosul avea o lungime de 
cel mult o sută cincizeci de picioare. Lăsându-se să alunece 


de-a lungul lui, cei doi pasageri împreună cu vaietul lor 
Frycollin puteau să ajungă fără prea mare caznă pe 
pământ, iar dacă evadarea se înfăptuia în toiul nopţii, n- 
aveau nici un motiv să se teamă că i-ar putea zări cineva. 
Ce-i drept,în momentul când se va fi luminat de ziuă, lipsa 
lor avea să fie descoperită numaidecât şi, cum nu exista nici 
o posibilitate să părăsească insula Chatham, cu siguranţă că 
fugarii aveau să fie din nou înhăţaţi. 

Se gândiră atunci la o soluţie destul de îndrăzneață, şi 
anume: să frângă aripile năstruşnicei aeronave, făcând-o să 
sară în aer cu ajutorul unui cartuş de dinamită şterpelit din 
depozitul de muniții de pe bord; să nimicească aparatul 
împreună cu inventatorul lui şi cu întregul echipaj. până să 
explodeze cartuşul, aveau tot răgazul s-o şteargă pe cablu 
în jos şi să privească apoi cum se prăbuşeşte Albatrosul, din 
care n-avea să mai rămână nici o fărâmă. 

Zis şi făcut. în aceeaşi seară aprinseră cartuşul şi, fără să 
bage nimeni de seamă, se lăsară să alunece, rând pe rând, 
pe cablu. Cei de pe bord însă prinseră de veste că 
evadaseră. Îndată, de sus, de pe platformă, fură trase 
asupra lor mai multe focuri de puşcă, dintre care niciunul 
însă nu-şi atinse ţinta. Uncle Prudent se repezi şi reteză pe 
loc cablul ancorei, iar Albatrosul, lipsit de ajutorul elicelor 
de propulsie, o porni mânat de vânt, pentru ca, puţin după 
aceea, să se prăbuşească, prefăcut în ţăndări din pricina 
exploziei, în valurile Oceanului Pacific. 

Vă mai aduceţi aminte, cred, că Uncle Prudent, Phil Evans 
şi Frycollin dispăruseră în noaptea de 12 spre 13 iunie, 
după plecarea lor de la Institutul Weldon. De atunci nu se 
mai ştia ce se întâmplase cu ei. Imposibil de formulat vreo 
ipoteză în privinţa asta. Exista oare vreo legătură cât de 
îndepărtată între dispariţia aceasta uluitoare şi incidentul 
provocat de Robur în cursul memorabilei şedinţe?... 
Nimănuia nu-i trecu prin cap aşa ceva. 

Colegii celor doi onorabili cetăţeni începură-să fie 
îngrijoraţi, văzând că nu mai ies la iveală. Se făcură 


cercetări, poliţia se puse şi ea în mişcare, se trimiseră 
telegrame în toate părţile, în lungul şi în latul Noului ca şi 
Vechiului Continent. Nimic, nici un rezultat. Până şi premiul 
de cinci mii de dolari, făgăduit oricărui cetăţean în măsură 
să dea vreo informaţie cu privire la persoanele dispărute, 
rămase mai departe în casa de fier a Institutului Weldop. 

Asta era, deci, situaţia. Cazul făcuse foarte mare vâlvă, mai 
cu seamă în cuprinsul Statelor Unite; şi acum încă mi-l aduc 
aminte, de parc-ar fi fost ieri. 

În ziua de 20 septembrie însă începu să circule un zvon 
care, răspândit la început în Philadelphia, nu întârzie să se 
împrăştie mai departe. 

Uncle Prudent şi Phil Evans descinseseră, în după-amiaza 
zilei respective,la domiciliul onorabilului preşedinte al 
Institutului Weldon. 

În aceeaşi seară, convocați imediat la o şedinţă, membrii 
institutului făcură o primire entuziastă celor doi colegi ai 
lor. La întrebările ce li se puseră, însă, unul şi celălalt 
răspunseră cu toată rezerva sau, mai bine-zis, nici nu se 
învredniciră măcar să răspundă. lată ce se întâmplase, aşa 
cum ieşi în vileag mai târziu: 

După evadarea lor şi prăbuşirea Albatrosului, Uncle 
Prudent şi Phil Evans căutaseră să-şi asigure existenţa, 
până ce avea să se ivească prilejul de a părăsi insula 
Chatham. Pe ţărmul occidental dăduseră peste sălaşul unui 
trib de indigeni, care-i primiseră destul de bine. Din păcate 
însă insula nu se afla în drumul navelor, care ancorau doar 
în răstimpuri îndelungate acolo. Neavând încotro, 
naufragiaţii se înarmaseră cu răbdare şi după vreo cinci 
săptămâni, în sfârşit, reuşiseră să se îmbarce pentru 
America. 

Din momentul în care se înapoiară acasă, Uncle Prudent şi 
Phil Evans nu avură decât un singur gând în minte, şi ştiţi 
care?... Pur şi simplu, să ducă mai departe lucrarea de care 
se apucaseră, terminând construcţia balonului Go ahead, 
spre a se avânta din nou în păturile superioare ale 


atmosferei, pe care le cutreieraseră de curând pe bordul 
aeronavei. De n-ar fi făcut-o, ar fi însemnat că nu sunt 
americani get-beget. 

În anul următor, în ziua de 20 aprilie, aerostatul era gata 
să-şi ia zborul sub conducerea lui Harry W. Tynder, vestitul 
aeronaut, care avea misiunea să-i însoţească în călătorie pe 
preşedintele şi pe secretarul Institutului Weldon. 

Trebuie să spun că, de la reîntoarcerea lor, nu se mai 
auzise nimic despre Robur, ca şi cum nici n-ar fi existat 
vreodată. De altfel, nu erau suficiente motive să credem că 
explozia de pe bordul Albatrosului, care pierise în 
adâncurile Oceanului Pacific, pusese capăt totodată şi 
carierei lui, bogate în peripeţii...? 

Sosi şi ziua sortită ascensiunii. Eram şi eu de faţă, printre 
miile de spectatori ce se înghesuiau în parcul Fairmont. 
După câte se ştie, având în vedere volumul său colosal, Go 
ahead urma să se ridice la cele mai mari înălţimi. Se 
înţelege de la sine că disputa dintre „avantişti” şi „arierişti” 
fusese aplanată într-un mod pe cât de simplu, pe atât de 
logic, montându-se, atât în partea dinainte, cât şi la spatele 
nacelei, câte o elice pusă în mişcare cu ajutorul unui curent 
electric, a cărui intensitate depăşea toate rezultatele 
obţinute până atunci în direcţia aceasta. 

Vremea era cât se poate de favorabilă, nici un norişor pe 
cer şi nici cea mai uşoară adiere de vânt. 

La unsprezece şi douăzeci o lovitură de tun dădu de veste 
mulţimii adunate că Go ahead era gata de plecare. 

„Dati-i drumul!” 

Formula sacramentală fu pronunţată cu un glas detunător 
chiar de Uncle Prudent, cu gura lui. Aerostatul se înălţă 
încetul cu încetul, falnic, în văzduh. Urmară apoi câteva 
încercări de deplasare pe orizontală, operaţie încununată 
de succesul cel mai strălucit. 

Deodată se auzi un strigăt - un strigăt care o clipă mai 
târziu răsună dintr-o sută de mii de piepturi...! 


În zare, spre nord-vest, se ivise un corp în mişcare, ce se 
apropia cu o viteză uimitoare. 

Era acelaşi aparat care, cu un an înainte, îi răpise fără 
veste pe cei doi membri ai Institutului Weldon, pentru a-i 
plimba după aceea pe deasupra continentului european, 
Asiei, Africii, şi a celor două Americi. 

„Albatrosul!... Albatrosul!” 

Da... el era şi probabil că şi inventatorul său, Robur, se afla 
pe bord: Robur Cuceritorul! 

Vă închipuiţi ce ochi făcură Uncle Prudent şi Phil Evans 
văzând Albatrosul, pe care-l socoteau nimicit!... Şi chiar aşa 
se şi întâmplase; aparatul fusese distrus de explozie şi 
rămăşiţele lui se prăbuşiseră în valurile Pacificului 
împreună cu inginerul care-l construise şi cu întreg 
echipajul! Salvaţi însă în foarte scurt timp de un vas ce-i 
pescuise din apă, naufragiaţii reuşiseră să debarce pe 
coasta Australiei, unde nu zăboviseră mult, fiind grăbiţi să 
se înapoieze pe insula X. 

Robur nu mai avea decât un singur gând acum: să se 
răzbune. Şi pentru ca răzbunarea să fie deplină, se apucase 
să construiască un alt aparat, o aeronavă mai perfecționată 
chiar decât prima. Prinzând de veste apoi că foştii săi 
pasageri, preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, se 
pregăteau să reia experienţa cu Go ahead, o pornise fără 
întârziere spre Statele Unite, unde, aşa cum s-a văzut, 
sosise Ia ţanc, în ziua şi ia ora fixată. 

Şi acum ce avea de gând să facă: să tabere cumva, ca o 
gigantică pasăre de pradă, asupra lui Go ahead?... 
Ducându-şi până la capăt răzbunarea, poate că Robur voia 
totodată să demonstreze, în faţa tuturor, superioritatea 
aeronavei asupra aerostatelor şi a oricărui alt aparat mai 
uşor decât aerul...? 

Uncle Prudent şi Phil Evans, care se aflau în nacelă, îşi 
dădură seama de pericolul ce-i pândea şi de soarta ce li se 
hărăzise. Go ahead trebuia să fugă neapărat, dar nu 
deplasându-se pe orizontală, fiindcă într-o clipă aeronava i- 


ar fi luat-o înainte, ci înălțându-se în păturile superioare ale 
atmosferei, unde poate avea norocul să scape de aprigul 
său adversar. 

Go ahead se ridică deci la o înălţime de cinci mii de metri. 
Albatrosul se ţinu după el, executând la rândul său o 
mişcare de ascensiune, în timpul căreia îi dădu mereu 
târcoale fără să-l slăbească o clipă - după cum spuneau 
ziarele în relatările ce mi s-au întipărit cuvânt cu cuvânt în 
minte - evoluând pe o traiectorie circulară, a cărei rază se 
micşora tot mai mult, la fiecare nouă rotire. Se pregătea 
cumva să-l nimicească dintr-o singură lovitură, spintecând 
învelişul atât de fragil al balonului...? 

Lepădând o parte din lest, Go ahead se înălţă cu o mie de 
metri mai sus... Sporind la maximum turaţiile elicelor sale, 
Albatrosul continuă să-l fugărească. 

Deodată se produse o explozie. Sub presiunea gazului din 
interior, care din pricina altitudinii se dilatase peste 
măsură, învelişul balonului plesnise şi, pe jumătate 
dezumflat, aerostatul cobora vertiginos, gata să se 
prăbuşească la pământ. 

În acelaşi moment Albatrosul se repezi spre el, dar nu 
pentru a-i da lovitura de graţie, ci spre a-i sări într-ajutor. 
Da! Uitând că venise acolo să se răzbune, Robur se apropie 
de Go ahead şi de echipajul acestuia, ca să-l salveze luându- 
Il pe platforma aeronavei sale. Pe urmă balonul, aproape cu 
totul golit de gaz, căzu peste arborii din Fairmont-Park, ca o 
imensă zdreanţă. 

Toată lumea stătea cu sufletul la gură, încremenită de 
spaimă! 

Toţi aşteptau să vadă ce-o să mai urmeze, acum când 
preşedintele şi secretarul Institutului Weldon se aflau din 
nou la cheremul inginerului Robur... Să fi avut oare de 
gând să dispară din nou cu ei în văzduh, de astă dată 
pentru totdeauna...? 

Lucrurile se lămuriră aproape numaidecât. După ce se 
opri câteva minute, la o altitudine de cinci sau şase sute de 


metri, Albatrosul continuă să coboare, ca şi cum ar fi vrut să 
aterizeze pe pajiştea din Fairmont-Park. Şi totuşi, la ce se 
putea aştepta din partea mulţimii? Avându-l la îndemână, 
lumea, scoasă din minţi, ar fi fost în stare să se stăpânească 
şi n-ar fi tăbărât oare asupra aeronavei? Cum ar fi lăsat să-i 
scape prilejul de a-l captura, în sfârşit, pe Robur 
Cuceritorul? 

Albatrosul se lăsa din ce în ce mai jos şi abia când ajunse la 
vreo cinci, şase picioare distanţă de la pământ se opri, 
elicele de suspensie continuând să se învârtească. 

Mulțimea tălăzui, gata-gata să cotropească poiana. 

În momentul acela vocea lui Robur răsună peste capetele 
tuturor. Transcriu mai jos textual frazele pe care le rosti cu 
acest prilej: „Cetăţeni ai Statelor Unite, preşedintele şi 
secretarul Institutului Weldon sunt din nou în puterea mea. 
Luându-i prizonieri, n-aş face decât să mă folosesc de 
dreptul meu de represalii. Văzând însă ura pătimaşă 
dezlănţuită în sufletul lor de succesele Albatrosului, am 
înţeles că lumea nu este încă de ajuns de coaptă pentru 
însemnata revoluţie pe care cucerirea văzduhului o va 
produce cândva. Uncle Prudent şi Phil Evans, sunteţi 
liberi!” 

Preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, împreună cu 
aeronautul Iynder, abia apucară să sară jos de pe 
platformă, şi aeronava se ridică la treizeci de picioare 
deasupra solului, unde era ferită de orice primejdie. 

Robur îşi urmă cuvântarea: „Cetăţeni ai Statelor Unite, 
experienţa mea s-a încheiat, dar fiecare lucru trebuie făcut 
la timpul său. Deocamdată n-aş putea birui atâtea interese 
divergente, contradictorii. Plec, aşadar, luând cu mine 
secretul descoperirii mele. Secretul acesta, însă, nu va fi 
pierdut pentru omenire. Lumea îl va dobândi când va fi 
destul de luminată ca să nu abuzeze niciodată de el. Bun 
rămas, cetăţeni ai Statelor Unite!” 

Apoi, ridicat în tărie de elicele sale, purtat de propulsoare, 
Albatrosul pieri în depărtări, spre est, petrecut de uralele 


mulţimii. 

Am ţinut să înfăţişez în amănunţime scena din urmă, 
pentru a da posibilitatea cititorului să cunoască starea de 
spirit în care se afla insul acesta atât de ciudat. După cum 
vedeţi, simţămintele de care era animat în momentul acela 
faţă de omenire nu erau duşmănoase. Omul se mulțumea să 
păstreze totul pentru viitor. Fără doar şi poate însă se 
simţea în atitudinea lui încrederea nestrămutată pe care o 
avea în geniul său şi nemăsuratul orgoliu alimentat de 
conştiinţa puterii pe care o deţinea. 

Nu-i de mirare deci că sentimentele acestea, cu trecerea 
vremii, se înrădăcinaseră atât de adânc în el, încât omul 
năzuia acum, nici mai mult, nici mai puţin, decât să 
înrobească lumea întreagă, după cum se vădea din ultima 
lui scrisoare şi din amenințările lui atât de semnificative. Nu 
cumva, între timp, starea asta de surescitare mintală se 
agravase înspăimântător de mult, atât de mult, încât cine 
ştie la ce lucruri nesăbuite l-ar fi putut împinge...? 

Cât priveşte cele întâmplate mai târziu, din momentul 
când Albatrosul dispăruse din văzduh, ceea ce aflasem 
acum îmi îngăduia să reconstitui cu înlesnire faptele. 
Năstruşnicul inventator nu se mulţumise să plăsmuiască o 
maşină zburătoare, oricât de perfecționată ar fi fost. Îi 
venise în minte să construiască un aparat capabil să se 
deplaseze pe uscat, pe apă şi sub apă, ca şi în văzduh. Şi 
atunci, probabil, pe şantierul de pe insula X, o echipă de 
oameni aleşi pe sprinceană, păstrând cu străşnicie secretul, 
reuşiseră să alcătuiască, piesă cu piesă, maşina menită a 
realiza această triplă performanţă. Pe urmă, cel de-al doilea 
Albatros fusese, la rândul său, distrus, după cum bănuiam 
eu, în cetatea de stânci de pe Great-Eyry, unde până atunci 
nu călcase încă picior de om. Cam în aceeaşi vreme Năluca 
începuse să cutreiere drumurile de pe teritoriul Statelor 
Unite, mările din preajmă şi spaţiul aerian al Americii. Mai 
departe se cunosc împrejurările în care, după ce fusese în 
van fugărită pe întinsul lacului Erie, izbutise să scape de 


urmăritori pe calea aerului, luându-mă cu ea ostatec pe 
bord! 

Capitolul XVII. 

ÎN NUMELE LEGII. 

În ce chip avea să se sfârşească oare aventura în care cu 
bună ştiinţă mă avântasem?... Stătea cumva în puterea mea 
să provoc, mai curând sau mai târziu, deznodământul?... 
Cine altul decât Robur ţinea iţele în mână?... Mă gândeam 
că niciodată, probabil, n-o să am prilejul s-o întind la fugă, 
aşa cum făcuseră Uncle Prudent şi Phil Evans pe insula 
Chatham... Trebuia să mai aştept încă, dar cine putea să 
ştie cât avea să dureze aşteptarea asta...? 

În orice caz, curiozitatea mea fusese satisfăcută în parte, 
adică în privinţa misterului ce planase până atunci asupra 
lui Great-Eyry. Acum, când ajunsesem să pun piciorul în 
incinta redutei de piatră, cunoşteam pe deplin cauzele 
fenomenelor observate în împrejurimi pe această culme a 
Munţilor Albaştri. Eram deci convins că cetăţenii Carolinei 
de Nord, statorniciţi prin partea locului, atât cei de la ţară, 
cât şi locuitorii târgului Pleasant-Garden sau ai orăşelului 
Morganton, nu erau ameninţaţi de vreo erupție vulcanică 
sau de vreun cutremur de pământ. Nici o izbucnire 
plutonică nu mocnea în măruntaiele pământului. Nici un 
crater nu se căsca pe aceste înălţimi ale Munţilor Allegheny. 
Great-Eyry era, pur şi simplu, ascunzătoarea în care se 
aciuase Robur Cuceritorul. Cu străşnicie ferecată în 
mijlocul brâului de stânci, zănoaga în care îşi depozita 
proviziile şi toate materialele necesare, Robur o 
descoperise, pesemne, printr-o întâmplare, cu prilejul uncia 
din cutreierările lui prin văzduh, văzând în ea o tainiţă mult 
mai ferită, probabil, decât insula X din Oceanul Pacific... 

Şi chiar dacă ajunsesem să cunosc secretul acesta, ce 
anume ştiam, în definitiv, despre miraculosul aparat de 
locomoţie şi despre diferitele lui moduri de funcţionare?... 
În ipoteza că mecanismul său cu multiple întrebuinţări era 
pus în mişcare cu ajutorul energiei electrice, energie pe 


care, la fel ca şi Albatrosul, o capta, printr-un procedeu cu 
totul inedit, din aerul ambiant, era interesant de ştiut cum 
se prezenta întregul dispozitiv. Nu mi se îngăduise însă nici 
măcar o singură dată să arunc o privire asupra lui şi 
puteam fi sigur că nici de acum încolo nu mi se va îngădui. 

Cât priveşte libertatea mult râvnită, întrebându-mă dacă 
voi mai avea parte vreodată s-o redobândesc, chibzuiam în 
sinea mea: „Fără doar şi poate că Robur ţine cu tot 
dinadinsul să rămână necunoscut... E de văzut acum ce are 
de gând să facă, până la urmă, cu aparatul. Judecând după 
amenințările sale, tare mă tem că mai curând ne putem 
aştepta la necazuri, decât la foloase din partea lui!... În 
orice caz, sunt convins că va căuta şi pe viitor să păstreze 
acelaşi incognito în care s-a menţinut până în momentul de 
faţă!... Există totuşi un om, unul singur, în stare să 
stabilească identitatea celui ce-şi spune Stăpânul Lumii şi 
Robur Cuceritorul şi omul acesta sunt eu, ostatecul lui, eu 
care am împuternicirea să-l arestez în orice clipă, eu care 
am chiar datoria să-i pun mâna pe umăr în numele legii...! 

Pe de altă parte, avea rost să mai aştept vreun ajutor din 
afară?... Nici pomeneală! Autorităţile erau, bineînţeles, la 
curent cu cele întâmplate în golful Black-Rock... Agenţii 
John Hart şi Nab Walker, împreună cu Wells, avuseseră tot 
timpul să se înapoieze la Washington... 

Cunoscând situaţia, domnul Ward nu putea să-şi facă prea 
mari iluzii în privinţa soartei mele. În fond,nu exista decât 
următoarea alternativă: Sau, în momentul când Năluca 
ieşise din golf, târându-mă după ea agăţat de odgon, mă 
înecasem în lacul Erie, sau, pescuit de oameni de pe bordul 
Nălucii, mă aflam acum în mâinile căpitanului acesteia. 

În primul caz nu-i rămânea decât să-i pună cruce 
inspectorului principal John Strock de la poliţia din 
Washington. 

În celălalt caz, putea oare trage nădejde că va mai avea 
parte să dea ochii cu el vreodată...? 


Precum se ştie, tot timpul nopţii şi a doua zi Năluca 
navigase la suprafaţa lacului Erie. Pe la orele patru după- 
amiază, în apropiere de Buffalo, două distrugătoare 
porniseră pe urmele ei; vasul reuşise totuşi să scape, fie 
sporindu-şi viteza pentru a se distanţa de ele, fie intrând în 
imersiune. Chiar dacă urmărirea continuase şi între 
malurile Niagarei, la un moment dat, navele de luptă 
fuseseră silite să se oprească din pricina puhoaielor ce 
amenințau să le târască în clocotul cataractelor. Şi cum 
începuse să se întunece afară, ce puteau să-şi închipuie 
echipajele distrugătoarelor decât că Năluca îşi va fi aflat 
pieirea în hăul ce se căsca sub vâltorile cascadei?... Între 
timp se lăsase noapte şi, după toate aparențele, nu cred ca 
aparatul să fi fost văzut de cineva, nici în clipa când se 
înălţase în văzduh, desprinzându-se de Horse-Shoe-Fall. 
Nici mai târziu pe parcursul călătoriei aeriene până la 
Great-Eyry... 

Cât despre mine, nu ştiam dacă să mai încerc sau nu să-l 
descos pe Robur... Numai de-ar catadicsi măcar să mă 
asculte!... Nu era destul, oare, că-mi trâmbiţase numele lui 
în obraz? După socoteala sa, din moment ce-i cunoşteam 
numele, nu trebuia să mă declar mulţumit...? 

Timpul trecea fără să aducă nici un fel de schimbare. 
Robur, împreună cu oamenii săi, munceau de zor, punând la 
punct aparatul ale cărui maşini necesitau diverse reparaţii. 
Mă gândii deci că în curând avea să-şi ia din nou zborul şi 
că, probabil, am să mă număr şi eu printre pasageri. Cu 
toate că, la drept vorbind, puteau foarte bine să mă 
părăsească în văgăuna asta, de unde nu aveam nici o 
posibilitate să scap şi unde pentru o bună bucată de vreme 
aş fi avut cu ce să-mi întreţin viaţa... 

Ceea ce mă izbi, cu deosebire, în momentul acela fu starea 
de spirit a lui Robur, care părea tot timpul cuprins de 
exaltare. Ce o mai fi urzit oare creierul său pururea 
înfierbântat?... Ce planuri mai punea la cale? Unde, spre 
care tărâmuri voia s-o pornească? Nu i-o fi abătut cumva 


să-şi aducă la îndeplinire amenințările cuprinse în ultima lui 
scrisoare, ameninţări ce, fără îndoială, nu puteau să se fi 
zămislit decât într-o minte zănatică...? 

În noaptea următoare, mă culcai într-una din grote, pe un 
aşternut de ierburi uscate, având la îndemână câte ceva de- 
ale gurii. În ziua de 2 şi 3 august reparaţiile continuară. 
Ocupaţi cum erau, până peste cap, cu lucrul, Robur şi cu 
oamenii lui din echipaj abia dacă apucară să schimbe câteva 
cuvinte. Avură grijă să-şi reîmprospăteze merindele, 
pregătindu-se,probabil, pentru o plecare mai îndelungată. 
Cine putea şti dacă Năluca n-avea să se avânte iarăşi în 
spaţiu, peste mări şi ţări, şi dacă nu cumva comandantul ei 
intenţiona să aterizeze iarăşi pe insula X, în largul 
Oceanului Pacific?... îl vedeam uneori plimbându-se pe 
gânduri, încolo şi încoace, în ocolul îngrădit de stânci, 
oprindu-se în loc şi ridicând un braţ ameninţător spre 
Dumnezeu, cu care pretindea să împartă stăpânirea 
lumii!... Şi mă întrebam dacă nemăsurata lui trufie nu-l va 
împinge, în cele din urmă, în pragul nebuniei - nebunie pe 
care însoțitorii săi, şi ei cam într-o doagă, nu vor fi în stare 
s-o ţină în frâu. Cine ştie în ce aventuri s-ar putea să-i mai 
arunce? Nu se socotise el oare, în sinea lui, mai tare decât 
stihiile, pe care se încumeta să le înfrunte cu atâta 
îndrăzneală, încă de pe vremea când nu se afla decât în 
posesia unei aeronave? Dar acum, când uscatul, apele şi 
văzduhul îi puneau la dispoziţie un spaţiu nemărginit, unde 
nimeni nu era în stare să-l urmărească? 

Mă puteam deci aştepta la orice, de aci încolo, chiar la cele 
mai cumplite catastrofe. lar ca să scap din văgăuna de pe 
Great-Eyry înainte de a fi pornit, vrând, nevrând, într-o 
călătorie, nu era posibil! Şi nici mai apoi nu vedeam cum aş 
fi putut evada, atâta vreme cât Năluca săgeta văzduhul în 
zbor sau cutreiera mările. Doar dacă ar fi mers pe uscat şi 
cu o viteză nu prea mare. Slabă speranţă, cred că sunteţi 
de acord? 


Aşa cum am spus, de la sosirea mea pe Great-Eyry, 
încercasem la un moment dat să aflu din gura lui Robur ce 
soartă îmi pregătea, dar nu reuşisem să capăt nici un 
răspuns. în ziua aceea mă hotărâi să mai încerc o dată. 

Aşadar, după-amiaza îmi făcui de lucru prin faţa celei mai 
încăpătoare dintre grotele săpate în pereţii de piatră, 
căreia îi tot dădeam târcoale. Robur, care stătea proţăpit la 
gura ei, mă urmărea din ochi, privindu-mă cu oarecare 
stăruinţă. Voia cumva să intre în vorbă cu mine?... Mă 
apropiai de el. 

— Domnule comandant, începui eu, v-am pus ceva mai 
înainte o întrebare la care n-aţi binevoit să-mi răspundeţi. 
Vă întreb din nou, ce-aveţi de gând cu mine? 

Eram faţă-n faţă, la doi paşi unul de altul. Cu braţele 
încrucişate pe piept, Robur se uita la mine cu o privire ce 
mă făcu să îngheţ. 

Da, da, să-ngheţ, ăsta-i cuvântul!... Fiindcă nu era privirea 
unui om cu mintea întreagă: în sclipirea ochilor lui nu mai 
părea să fie nimic omenesc. 

Repetai întrebarea, de astă dată cu o voce mai autoritară. 
O clipă îmi veni să cred că Robur se va învrednici, în sfârşit, 
să-şi descleşteze gura. 

— Ce aveţi de gând cu mine?... Îmi daţi sau nu drumul de 
aici? 

Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială, Robur era într- 
adevăr stăpânit de o idee fixă, ce nu-l mai slăbea nici o 
clipă. Se mulţumi doar să întindă braţul spre cer, făcând din 
nou acelaşi gest pe care-l observasem la el în timp ce se 
plimba prin zănoagă... Ca şi când o forţă neînduplecată îl 
atrăgea spre tăriile albastre, ca şi când s-ar fi desprins cu 
desăvârşire de pământ şi destinul său ar fi fost să trăiască 
numai în văzduh, rămânând de-a pururi călător în spaţiul 
atmosferic... 

Fără să-mi răspundă nimic, ca şi cum nici nu m-ar fi auzit, 
Robur intră iarăşi în peşteră, unde, puţin mai târziu, 
pătrunse şi Turner. 


Cât timp avea să mai dureze şederea sau, mai bine-zis, 
popasul Nălucii pe Great-Eyry?... Habar n-aveam. De un 
singur lucru apucai să-mi dau seama, în după-amiaza zilei 
de 3 august, şi anume că se terminaseră toate reparaţiile, 
precum şi curăţenia aparatului. Rufurile fuseseră încărcate 
cu proviziile păstrate în cuprinsul încercuit de stânci. În 
cele din urmă Tom Turner împreună cu celălat om din 
echipaj se apucară să adune toate resturile de materiale, 
îngrămădindu-le în mijlocul ocolului, lăzi goale, bucăţi de 
scânduri şi tot ce mai rămăsese de pe urma răposatului 
Albatros, jertfit noului sistem de locomoţie. Sub mormanul 
de rămăşiţe fusese aşternut un strat gros de ierburi uscate. 
în momentul acela îmi trecu prin minte că, probabil, Robur 
se pregătea să părăsească definitiv ascunzătoarea, ca să nu 
se mai întoarcă niciodată. 

Într-adevăr, ştia foarte bine că toată lumea era cu ochii 
aţintiţi asupra lui Great-Eyry şi că recent se făcuse o 
expediţie cu scopul de a pătrunde în zănoagă... Mai curând 
sau mai târziu se putea deci aştepta la o nouă încercare, cu 
mai mari sorţi de izbândă, şi, temându-se că, până la sfârşit, 
adăpostul lui va fi luat cu asalt, era de la sine înţeles că nu 
voia să lase nici o urmă a şederii sale acolo...! 

Soarele scăpătase după crestele Munţilor Albaştri. Razele 
lui nu mai învăluiau decât vârful Black-Dome, ce se vedea 
înălțându-se spre nord-est. Probabil că Năluca mai zăbovea 
doar până la căderea nopţii, când avea să-şi ia zborul. 
Nimeni nu apucase încă să afle că, din automobil sau din 
vas de navigaţie, putea oricând să se transforme în aparat 
de zbor. De altminteri, nu fusese până atunci semnalată 
nicăieri în spaţiu. Oare omenirea n-avea să cunoască cea 
de-a patra metamorfoză a Nălucii decât în ziua când 
Stăpânul Lumii se va fi hotărât să-şi pună în aplicare 
nesăbuitele lui ameninţări...? 

Pe la orele nouă era întuneric beznă în adâncul zănoagei. 
Nici o licărire de stea pe cerul acoperit cu nori groşi, ce se 
învălătuceau mânaţi de vântul dinspre est. Zborul Nălucii 


nu putea fi observat nici de pe teritoriile americane, nici de 
pe întinsurile mărilor învecinate. 

În momentul acela, apropiindu-se de rugul înjghebat în 
mijlocul ariei, Turner dădu foc aşternutului de ierburi 
uscate. Văpaia cuprinse totul într-o clipită. Ţâşnind din 
negura deasă de fum, snopi strălucitori de flăcări se ridicau 
mai sus decât meterezele de stânci ale lui Great-Eyry. 
Probabil că locuitorilor din Morganton şi Pleasant-Garden li 
se va fi năzărit şi de astă dată că vulcanul intrase iarăşi în 
activitate, căci ce putea să însemne vâlvătaia aceea decât o 
erupție ce urma să se dezlănţuie din moment în moment! 

Priveam flăcările ce se înteţiseră şi ascultam trosnetele ce 
detunau în văzduh. În picioare, pe puntea Nălucii, Robur 
privea şi el pălălaia, în timp ce Turner şi camaradul său 
împingeau înapoi, spre rug, aşchiile aprinse pe care 
răbufnirile focului le azvârleau pe jos... 

Încetul cu încetul, văpaia începu să pălească. Încă puţin şi 
nu mai rămase decât o movilă de jeratic ce mocnea sub un 
linţoliu gros de spuză; tăcerea se aşternu din nou în 
mijlocul nopţii ca păcura. 

Deodată simţii că mă apucă de braţ cineva. Turner mă 
mâna spre aparat. N-ar fi avut rost să mă împotrivesc şi, la 
urma urmei, mă gândeam că, orice s-ar fi întâmplat, tot era 
mai bine decât să rămân aşa, părăsit, în văgăună, fără un 
strop de mâncare! 

Cum pusei piciorul pe punte, Turner se îmbarcă la rândul 
său împreună cu celălalt om din echipaj, care se duse să-şi 
ia în primire postul la prova, în timp ce Turner cobora în 
camera maşinilor, unde erau aprinse nişte becuri electrice, 
care nu lăsau să răzbată nici o rază de lumină afară. 

Robur stătea, ca de obicei, la cârmă, gata să apese pe 
regulator, pentru a modifica după dorinţă viteza şi direcţia 
aparatului. 

Cât despre mine, mă văzui silit să mă tolănesc pe fundul 
cabinei, al cărei chepeng se închise imediat. Aşa că, nici în 
noaptea aceea, la fel cum păţisem şi-n noaptea plecării 


noastre de la Niagara-Falls, nu-mi era dat să observ 
manevrele Nălucii. 

Totuşi, dacă nu puteam să văd nimic din ce se întâmplă pe 
bord, îmi rămânea în schimb posibilitatea de-a auzi 
zgomotele mecanismului. La un moment dat avui senzaţia 
că aparatul se desprindea de pământ, înălțându-se încetul 
cu încetul. Apoi, după câteva mişcări de balansare, 
turbinele montate pe chilă începură a funcţiona din plin, cu 
o viteză uluitoare, în timp ce aripile uriaşe băteau aerul în 
cadență. 

Aşadar, Năluca părăsise coclaurile muntelui Great-Eyry - 
poate chiar pentru totdeauna - „ieşind în spaţiu” aşa cum 
se spune despre o navă c-a ieşit în largul mării. Plana 
deasupra dublului lanţ al masivului Allegheny şi, probabil, 
n-avea să coboare din păturile superioare ale atmosferei 
decât după ce va fi depăşit întregul sistem orografic din 
ţinutul respectiv. 

Care era însă direcţia zborului? Aparatul domina cumva 
din slăvile cerului vastele plaiuri ale Carolinei de Nord, în 
drum spre Oceanul Atlantic?... Sau, dimpotrivă, o pornise 
întins spre vest, pentru a traversa apoi Oceanul Pacific?... 
Dacă nu cumva se-îndrepta spre sud, grăbindu-se să ajungă 
deasupra Golfului Mexic?... Cum, după ce semn, am să-mi 
pot da seama - când avea să se lumineze de ziuă - deasupra 
cărei întinderi de ape va pluti pe căile văzduhului, dacă jur 
împrejur, cât voi putea cuprinde cu ochii, cerul şi marea se 
vor îngemăna la orizont...? 

Trecură astfel câteva ceasuri, ce mi se părură infinit de 
lungi... Măcar de-aş fi căutat să-mi omor timpul trăgând un 
pui de somn!... Gândurile însă se îmbulzeau în mintea mea 
cu duiumul, cele mai multe fără nici o legătură între ele. Mă 
simţeam dus fără voia mea pe tărâmurile imposibilului, aşa 
cum eram purtat în slăvi, pe aripile unei lighioane 
zburătoare!... Cu viteza pe care o luase, cine ştie unde 
putea să ajungă, dacă o să zboare aşa toată noaptea asta 
fără sfârşit? Mă gândeam la uluitoarea călătorie a vestitului 


Albatros, ale cărei peripeții fuseseră publicate de Institutul 
Weldon după relatările lui Uncle Prudent şi Phil Evans... 
Expediția pe care o făcuse atunci Robur Cuceritorul cu 
ajutorul aeronavei putea foarte bine s-o mai repete o dată, 
în condiţii mult mai prielnice, fiind stăpân peste uscat, peste 
mări şi peste văzduh...! 

În fine, cea dintâi geană de lumină se prefiră în cabina 
mea. Oare acum mi-era îngăduit să ies la aer şi să mă aşez 
la locul meu de pe punte, aşa cum fusesem liber s-o fac în 
timp ce navigam pe lacul Erie...? 

Încercai să împing chepengul. Se deschise. leşii afară 
până la brâu. Jur împrejurul Nălucii privirea întâlnea 
acelaşi noian de apă desfăşurat până la orizont. Aparatul se 
afla deasupra unui ocean, la o înălţime ce, judecind din 
ochi, putea fi de o mie până la o mie două sute de picioare. 

Robur nu se zărea nicăieri; probabil era ocupat în camera 
maşinilor. 

Turner stătea la cârmă, iar camaradul său, ca de obicei, la 
prova. 

Punând piciorul pe punte văzui, în sfârşit, ceea ce nu 
reuşisem să văd în timpul zborului de noapte de la cascada 
Niagarei la Great-Eyry: modul cum funcționau viguroasele 
aripi ce fâlfiiau la tribord şi babord, cum băteau aerul pe 
care îl sfredeleau totodată şi turbinele montate de-o parte 
şi de alta, sub flancurile aparatului. 

După poziţia soarelui, a cărui înălţime deasupra 
orizontului era de câteva grade, putui să-mi dau seama că 
ne îndreptam spre sud. Prin urmare, dacă Năluca păstrase 
aceeaşi direcţie de când trecuse peste centura de stânci a 
zănoagei, însemna că întinderea aceea de ape, ce tălăzuia 
sub noi, era Golful Mexic. 

Pe cât se părea, avea să fie zăpuşeală mare în ziua aceea şi 
dinspre apus începuseră să se adune pe cer nori groşi, 
vineţii. Erau semne ce prevesteau o apropiată furtună şi pe 
care, fireşte, le observă şi Robur când, pe la orele opt, se 
urcă pe punte, ca să-l înlocuiască pe Turner. Poate că-şi va fi 


adus aminte în momentul acela de tromba marină în care 
Albatrosul era cât pe ce să piară sau de formidabilul ciclon 
din viitoarea căruia reuşise să iasă ca prin minune, 
deasupra pustietăţilor antarctice...? 

E adevărat însă că, în asemenea împrejurări, Năluca era în 
măsură să facă un lucru pentru care o aeronavă n-ar fi avut 
mijloacele necesare. Putea adică să părăsească păturile 
superioare ale atmosferei, în care elementele se înteţeau în 
luptă, coborând pe suprafaţa mării, sau, dacă şi acolo hula 
marină bântuia cu prea multă înverşunare, să se cufunde în 
adânc, în căutarea unei zone de calm desăvârşit. 

După anumite indicii - fiind probabil înzestrat cu însuşirile 
unui weather-wise11 - Robur îşi făcu socoteala că, în orice 
caz, vijelia n-avea să se dezlănţuie până la sfârşitul zilei. Îşi 
urmă deci drumul prin văzduh; abia după-amiaza se decise 
să navigheze în continuare pe faţa mării, dar nu pentru că 
s-ar fi temut să nu se strice cumva timpul. întocmai ca o 
pasăre de mare, o fregată bunăoară sau un alcion, Năluca 
putea să se odihnească în voie pe valuri, cu deosebirea că 
organele ci, făurite din metal şi puse în mişcare de o 
inepuizabilă sursă de electricitate, nu cunoşteau oboseala. 

Cât vedeai cu ochii, neţărmurita desfăşurare de ape era cu 
desăvârşire pustie. Nu se zărea nici o pânză şi nici o dâră 
de fum, din zare în zare, până în cele mai adânci depărtări. 
Ceea ce mă făcea să cred că prezenţa aparatului nu putuse 
fi nicăieri semnalată, în spaţiul aerian. 

Nici un eveniment deosebit nu se întâmplă în cursul după- 
amiezii. Năluca îşi continua drumul cu o viteză mijlocie. Ce 
intenţii va fi avut comandantul, mi-era cu neputinţă să 
ghicesc. Păstrând mai departe aceeaşi direcţie, la un 
moment dat trebuia să-i iasă în cale ori una ori alta dintre 
Antilele Mari, iar, mai încolo, la cealaltă extremitate a 
golfului, litoralul Venezuelei ori al Columbiei. Dar cine ştie 
dacă, peste noapte, n-avea de gând să se înalțe iar în 
văzduh, pentru a traversa pe calea aerului lungul istm pe 


care se află Guatemala şi Nicaragua, îndreptându-se spre 
insula X din largul Oceanului Pacific...? 

În amurg, soarele scăpătă la orizont într-o baltă de sânge. 
Faţa mării licărea în mii de focuri în jurul Nălucii, care 
stârnea puzderie de scântei spintecând apa. Pe cât se 
părea, în curând avea să se dezlănţuie, aşa cum spun 
marinarii, „o furtună turbată”. 

Robur, probabil, era şi el de aceeaşi părere. 

În loc să rămân mai departe pe punte, vrând, nevrând, 
trebui să intru iar în cabina al cărei chepeng se închise 
peste mine. 

Câteva clipe mai târziu, după zgomotele ce se auzeau pe 
bord, îmi dădui seama că aparatul se pregătea să intre în 
imersiune. Într-adevăr, după vreo cinci minute, Năluca 
luneca liniştită, croindu-şi drum prin adâncurile mării. 

Sleit de oboseală şi de gândurile ce mă frământau 
necontenit, mă cufundai într-un somn adânc, de astă dată 
spontan, nu provocat de cine ştie ce substanţă soporifică. 

Când mă trezii - după câte ceasuri, n-aş putea să spun - 
submersibilul nu se ridicase încă la suprafaţă. 

Nu trebui să aştept prea mult până ce vasul execută şi 
această manevră. Lumina zilei începu a se cerne prin 
hublouri, în timp ce mişcările de ruliu şi tangaj deveneau 
din ce în ce mai pronunţate, datorită hulei marine destul de 
puternice. 

Mă instalai, aşadar, la locul meu de lângă chepeng şi făcui 
ochii roată, cercetând orizontul. 

Vijelia ameninţa să izbucnească din moment în moment. Pe 
cer, spre nord-est, se adunaseră nori groşi, între care 
prinseră a scăpăra fulgere orbitoare. Şi în acelaşi timp, 
tunetele se rostogoleau în văzduh, răzbubuind din zare în 
zare, îndelung repetate de ecou. 

Eram uimit văzând cu ce iuţeală creştea furtuna, 
abătându-se din înălţimi. Atât de aprig şi de năprasnic se 
porni iureşul ei, încât un vas cu pânzele desfăşurate abia ar 


fi avut răgaz să le strângă, ca nu cumva să se aplece pe 
unul din borduri. 

Vântul se dezlănţui cu o înverşunare nemaipomenită, ca şi 
cum ar fi spart brusc zăgazul pe care i-l puneau norii în 
cale. într-o clipă, marea începu să se înfoaie, zbuciumându- 
se cumplit. Talazurile despletite se spărgeau, revărsându-şi 
puhoaiele clocotitoare asupra Nălucii şi, dacă nu m-aş fi 
agăţat cu toată nădejdea de balustradă, puţin mai lipsea să 
fiu azvârlit peste bord. 

Singurul lucru pe care-l avea de făcut comandantul era să 
transforme pe loc aparatul în submarin. La o adâncime de 
câteva zeci de picioare s-ar fi aflat în deplină siguranţă şi s- 
ar fi putut bucura iarăşi de tihnă. Stăruind să înfrunte încă 
o bucată de vreme furia mării ce se zbuciuma, năbădăioasă, 
ar fi însemnat să meargă de bunăvoie la pieire... 

Robur stătea la postul lui pe punte de unde nu mă urnisem 
încă, aşteptând ordinul de a cobori în cabină. Şi totuşi nu 
primii nici un ordin, după cum nu se luase nici o măsură în 
vederea imersiunii. 

Cu o flacără mai vie ca niciodată în ochi, Robur stătea 
nepăsător în mijlocul furtunii, privind-o drept în faţă, ca şi 
cum ar fi sfidat-o, ştiind că n-are nici un motiv să se teamă 
de ea. Năluca nu mai avea însă nici un moment de pierdut, 
trebuia să se cufunde fără zăbavă şi totuşi Robur nu părea 
încă hotărât s-o facă. 

Nu! Stătea mai departe, înţepenit într-o atitudine trufaşă, 
ca unul care, în nestrămutatul său orgoliu, se crede mai 
presus de întreaga omenire. Privindu-l, mă întrebam, cu un 
fior de spaimă, dacă omul ăsta nu era cumva o făptură 
fantastică, venită de pe tărâmul unei lumi supranaturale...! 

În momentul acela buzele lui rostiră următoarele cuvinte, 
pe care le auzii lămurit, cu tot vuietul amarnic al vijeliei: 

— Eu... Robur... Robur... Stăpânul Lumii...! 

Făcu apoi un gest, al cărui tâlc Turner şi camaradul său îl 
prinseră imediat. Era un ordin pe care, sărmanii de ei, 


smintiţi fiind, la fel ca şi comandantul lor, îl executară fără 
să stea o clipă pe gânduri. 

Cu aripile larg desfăşurate, Năluca se înălța în aer, aşa 
cum se ridicase cândva deasupra cascadei Niagara. Dar, 
dacă atunci căutase să scape din vâltorile cataractei, de 
astă dată zborul său nesăbuit o mână drept în toiul vijeliei, 
acolo unde vârtejurile erau mai năprasnice. 

Aparatul săgeta văzduhul printre mii de fulgere, în 
clocotul tunetelor ce zguduiau cuprinsurile, sub cerul 
împânzit de văpăi. Îşi croia drum printre ţâşniturile 
orbitoare de foc, cu riscul de a fi în orice clipă lovit de 
trăsnet! 

Robur nici nu se clintise din loc. Cu o mână pe cârmă, cu 
alta pe maneta regulatorului, înteţind mişcările aripilor ce 
băteau din răsputeri aerul, mâna aparatul tot mai departe, 
căutând parcă înadins locurile în care furtuna bântuia mai 
vajnic şi în care descărcările electrice se declanşau cu o 
violenţă nemaipomenită. 

Ar fi trebuit să tabere cineva asupra nebunului, să nu-l 
lase să azvârle aparatul în mijlocul puhoiului de foc din 
tării! Ar fi trebuit să-l silească să coboare cât mai degrabă, 
căutând în adâncul apelor salvarea pe care n-o putea afla 
nici la suprafaţa mării şi nici în păturile superioare ale 
atmosferei!... Acolo putea să aştepte pe deplin liniştit să se 
potolească în fine cumplita încrâncenare a stihiilor...! 

În momentul acela, toate instinctele mele, toată râvna 
datoriei de care eram însufleţit se înflăcărară deodată în 
mine cu o forţă covârşitoare!... Da! Era nebunie curată, dar 
puteam oare să stau aşa, cu mâinile încrucişate, puteam să 
nu arestez un răufăcător ca ăsta, pe care statul îl scosese 
de sub scutul legii, care ameninţa întreaga omenire cu 
invenţia lui atât de primejdioasă, puteam să nu-l înşfac de 
guler, să nu-l dau pe mâna justiţiei?... Eram sau nu eram 
inspectorul principal de poliţie Strock?... Şi, uitând că mă 
aflam deasupra unui ocean răscolit de vijelie şi că aveam de 
înfruntat de unul singur trei oameni dintr-o dată, zvâcnii 


din loc spre pupa şi cu un glas ca de tunet, mai puternic 
chiar decât vacarmul furtunii, strigai, năpustindu-mă 
asupra lui Robur: 

— În numele legii...! 

În aceeaşi clipă Năluca se cutremură ca şi când ar fi fost 
săgetată de o descărcare electrică extrem de puternică. 
Toată carcasa ei se scutură, aşa cum omul tremură din 
toate mădularele când vine în contact cu un curent electric. 

Lovit în plin, chiar în mijlocul armăturii, aparatul începu să 
se desfacă din încheieturi. 

Sub descărcările trăsnetelor, ce se abătuseră rând pe rând 
asupra ei, cu aripile frânte şi turbinele sfărâmate, Năluca se 
prăvăli de la o înălţime de peste o mie de picioare în 
adâncul golfului...! 

Capitolul XVIII. 

ULTIMUL CUVÂNT ÎL ARE BĂTRÂNICA GRAD. 

Când îmi venii în simţire, după ce zăcusem fără cunoştinţă 
câteva ore, mai mulţi marinari, care se îngrijiseră de mine 
străduindu-se să mă trezească la viaţă, înconjurau hamacul 
din cabina în care fusesem transportat. 

Cineva, la căpătâiul meu, un ofiţer, după cum putui să-mi 
dau seama, îmi puse câteva întrebări. Reuşind să-mi 
limpezesc amintirile, îi răspunsei rând pe rând la fiecare din 
ele. 

Le povestii tot. Da! Tot, din fir-a-păr, şi sunt convins că, 
ascultându-mă, cei de faţă îşi vor fi închipuit că aveau, 
pesemne, de-a face cu un biet nenorocit care, dacă scăpase 
cu viaţă, nu scăpase şi cu mintea întreagă! 

Mă aflam pe bordul vaporului Ottawa, care tocmai 
traversa golful Mexic în drum spre New Orleans. În timp ce 
căuta să scape de urgia vijeliei, echipajul zărise epava de 
care mă agăţasem şi mă pescuise din apă, luându-mă pe 
vas. 

Eram salvat; numai eu, însă, căci Robur Cuceritorul 
împreună cu cei doi însoțitori îşi sfârşiseră în adâncul 
golfului aventuroasa lor existenţă. Pierise, aşadar, pentru 


totdeauna, Stăpânul Lumii, lovit de trăsnetul pe care se 
încumetase să-l înfrunte în tării. Şi, pierind, luase cu sine în 
neant secretul extraordinarei sale invenţii! 

Cinci zile mai târziu apărea la orizont coasta Louisianei şi, 
în dimineaţa zilei de 10 august, Ottawa arunca ancora în 
rada portului. 

Îmi luai rămas bun de la ofiţerii de pe bord şi mă grăbii să 
iau trenul spre Washington, urbea mea natală, pe care de 
atâtea ori mă gândisem că n-am s-o mai văd în vecii 
vecilor...! 

Şi cum primul om cu care doream să dau ochii era domnul 
Ward, de la bun început îmi îndreptai paşii spre palatul 
poliţiei. 

Vă închipuiţi, cred, surpriza şi bucuria şefului meu, care 
încremeni de uimire când mă văzu răsărind în pragul 
biroului său! Nu avusese, oare, toate motivele să creadă, 
întemeindu-se pe ştirile aduse de tovarăşii mei de călătorie, 
că-mi rămăseseră oasele pe fundul lacului Erie? 

Îi împărtăşii deci, pe îndelete, toate păţaniile prin care 
trecusem de când nu mai ştia nimic de soarta mea - cum 
fuseserăm urmăriţi de cele două distrugătoare pe faţa 
lacului, apoi cum îşi luase Năluca zborul, ridicându-se 
deasupra cataractelor Niagarei, popasul pe care-l făcuse 
între meterezele zănoagei Great-Eyry şi, în sfârşit, 
catastrofa întâmplată în toiul furtunii ce se dezlănţuise în 
Golful Mexic. Abia atunci, domnul Ward avu prilejul să afle 
că aparatul născocit de geniala iscusinţă a lui Robur putea 
să zboare prin spaţiu cu aceeaşi uşurinţă cu care se deplasa 
pe uscat sau pe apă... 

Şi, dacă te gândeşti bine, omul care avea la îndemână o 
asemenea maşinărie nu se putea oare numi pe drept cuvânt 
„Stăpânul Lumii”, aşa cum îi plăcea inventatorului să-şi 
spună?... Fără doar şi poate, lumea întreagă ar fi fost în 
fiecare clipă ameninţată, cu atât mai mult cu cât n-ar fi avut 
mijloacele necesare să se apere. 


Orgoliul de care era însă stăpânit acest om extraordinar, 
depăşind orice măsură, aşa cum văzusem cu ochii mei, îl 
îndemnase să dea piept cu cea mai cumplită dintre forţele 
naturii şi era, într-adevăr, un miracol că reuşisem totuşi să 
scap viu şi nevătămat din catastrofa aceea îngrozitoare. 

Domnul Ward mă asculta şi parcă nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. 

— În sfârşit, rosti el, bine că te-ai întors, dragă Strock! 
Asta-i principalul!... Acum dumneata eşti omul zilei în locul 
faimosului Robur. Sper că treaba asta n-o să ţi se urce la 
cap, că n-o să ajungi să-ţi pierzi minţile, dintr-o deşartă 
îngâmfare, ca zănaticul acela de inventator... 

— Nici o grijă, domnule Ward, îl liniştii eu. Trebuie să 
recunoaşteţi totuşi că nici cel mai curios om de pe lume n-a 
avut parte, până acum, să treacă prin asemenea încercări... 

— Ai dreptate, Strock!... Dumneata ai reuşit să descoperi 
misterul de pe Great-Eyry şi metamorfozele Nălucii, şi asta 
înseamnă ceva!... Din nefericire, secretele pe care le 
deţinea Stăpânul Lumii au pierit odată cu el...! 

În aceeaşi seară, toate gazetele de pe teritoriul Statelor 
Unite dezvăluiră cititorilor aventurile trăite de mine, 
mărturiile mele neputând fi puse nicicum la îndoială şi, 
după spusele domnului Ward, mă pomenii dintr-o dată omul 
zilei. 

lată ce scria într-una din ele: „Datorită inspectorului 
Strock, poliţia americană a bătut recordul, în timp ce 
aiurea, investigaţiile se fac în genere - cu mai mult sau mai 
puţin succes - pe uscat şi pe apă, poliţiştii noştri au mers pe 
urmele criminalilor până în adâncurile lacurilor şi ale 
oceanelor, ba chiar şi în văzduh...” 

Procedând însă aşa cum am mai arătat până aici, nu cred 
să fi îndeplinit decât nişte lucruri care - cine ştie? - poate 
că la sfârşitul acestui secol, vor face parte din atribuţiile 
obişnuite ale viitorilor mei colegi. 

Vă puteţi închipui primirea pe care mi-o făcu bătrâna 
menajeră, când mă întorsei acasă la mine, în Long-Street! 


La vederea mea - „vedenia” poate că ar fi cuvântul potrivit - 
crezui că biata femeie o să dea ochii peste cap!... Apoi, 
după ce ascultă cu lacrimile pe obraz păţaniile mele, 
mulţumi Providenţei că mă scosese teafăr la liman din 
atâtea primejdii. 

— Ei vedeţi, domnule! rosti ea în cele din urmă. Vedeţi... 
N-am avut dreptate...? 

— Când asta, dragă Grad...? 

— Când v-am spus că, acolo, pe Great-Eyry, îşi făcuse 
bârlogul Scaraoţchi? 

— Ei, asta e, doar n-ăi fi crezând că Robur era 
Scaraoţchi... 

— N-o fi fost, îmi întoarse vorba bătrânica, dar zău că 
merita să fie! 


SFÂRŞIT 


1918 metri altitudine, (n. a.). 

Oraşul câinilor, (n. a.). 

2 044 în altitudine. (n.a.). 

Calmar - moluscă cefalopodă de proporţii uriaşe, 
asemănătoare cu sepia(n.t.). 

Craken - caracatiţă fabuloasă care, după cum ne spune 
legenda, bântuie mările din jurul Norvegiei, fiind în stare, 
prin forţa ei uriaşă, să oprească din mers corăbiile(n.t.). 

Leviatan - monstru marin pomenit în Biblie.(n. t.) 

A lua peste picior (n. t.). 

La 12 aprilie 1867. autorul se găsea Ia Bullolo şi lacul Erie 
era complet îngheţat la suprafaţă (n. a.) 

Turnul broaştei țestoase (n. a.) 

Cuvântul „aviator” e folosit de autor, deopotrivă, şi pentru 
aparatul zburător şi pentru conducătorul acestuia, (n. t.) 


Persoană în măsură să facă, intuitiv, pronosticuri asupra 
timpului, (n. t.)