Jules Verne — Robur Cuceritorul

Jules Verne 


Jules Verne 


Robur Cuceritorul 


Capitolul 1 

ÎN CARE SE VEDE CUM OAMENII TOBĂ DE CARTE POT 
FI LA FEL DE BINE PUŞI ÎN ÎNCURCĂTURĂ CA ŞI CEI 
IGNORANȚI 

— Pac!... Pac...! 

Cele doua focuri de revolver porniră aproape în aceeaşi 
clipă. Unul din gloanţe nimeri o văcuţa care păştea ceva 
mai încolo, la vreo cincizeci de paşi, pătrunzându-i în şira 
spinării. Bietul dobitoc n-avea totuşi nici un amestec în 
tărăşenia asta. 

Niciunul, nici celălalt dintre adversari nu fusese rănit Cine 
erau cei doi gentlemeni? Nu se ştie, deşi am fi avut acum 
prilejul să transmitem posterităţii numele lor. Tot ce putem 
spune este că cel mai vârstnic dintre ei era englez, iar 
celălalt american. În schimb, putem foarte uşor arăta unde 
anume, în ce loc, tihnitul rumegător păscuse ultimul smoc 
de iarbă: pe malul drept al cascadei Niagara, în preajma 
podului suspendat care uneşte ţărmul american cu cel 
canadian, trei mile mai la vale de cataractă. 

Englezul se apropie atunci de american: 

— Rămân la părerea mea că era Rule Britannia! Spuse el. 

— Ba nu! Yankee Doodle, îi întoarse vorba celălalt. 

Şi cearta ar fi izbucnit iarăşi, dacă unul dintre martori - 
probabil ca să cruţe bietele vite - n-ar fi intervenit: 

— Să zicem că era Rule Doodle şi Yankee Britannia, spuse 
el. Şi acum haidem la masă! 

În sfârşit, spre mulţumirea tuturor, căzură la învoiala, 
acceptând un compromis între cele două imnuri naţionale 
ale Americii şi Marii Britanii. Luând-o în sus pe malul stâng 


al Niagarei, se îndreptară cu toţii, americani şi englezi 
laolaltă, spre restaurantul hotelului din Goat-Island - 
teritoriu neutru între cele două căderi de apă - unde se 
aşezară la o masă. Şi cum se aflau în faţa unei gustări 
alcătuite din ouă fierte şi şunca tradiţională, din friptură 
rece cu pickles iute ca focul, toate stropite cu puhoaie de 
ceaiuri, în stare să stârnească invidia vestitei cascade, mai 
bine să-i lăsăm în pace. De altfel, nici nu cred să mai vină 
vorba despre ei mai încolo, în cursul acestei povestiri. 

Care avea dreptate - englezul sau americanul? Ar fi greu 
de spus. În orice caz, duelul acesta ne arată cât de 
înfierbântate erau spiritele - şi nu numai în Lumea Nouă, 
dar şi pe vechiul continent - din pricina unui fenomen 
inexplicabil care înflăcărase toate cugetele. 

Os sublime dedit coelumqgue tueril a spus Ovidiu spre cea 
mai mare cinste a fiinţei omeneşti. Într-adevăr, niciodată 
cerul nu fusese privit cu atâta interes de când apăruse omul 
pe faţa globului pământesc. 

Chiar în noaptea din ajun, de undeva, din văzduh, o 
trompetă slobozise în spaţiu sunetele-i metalice, deasupra 
Canadei, în partea cuprinsă între lacul Ontario şi lacul Erie. 
Unora li se păruse că aud Yankee Doodle, altora Rule 
Britannia. De aici şi sfada dintre anglo-saxoni, sfadă ce se 
încheiase cu o masă la Goat-Island. În definitiv, poate că nu 
fusese niciunul dintre cele două imnuri naţionale. Ceea ce 
nimeni însă nu punea la îndoială era faptul că aceste sunete 
ciudate păreau să coboare din cer. 

Să fi fost cumva o trompetă cerească din care sufla vreun 
înger sau vreun arhanghel?... Ori, poate, mai degrabă nişte 
veseli aeronauţi care buciumau din acest instrument 
răsunător, folosit din plin de gloria cea zgomotoasă? 

Nu! Nici pomeneală de balon, nici de aeronauţi. Era vorba 
de un fenomen neobişnuit ce se producea undeva în 
straturile superioare ale văzduhului, fenomen a cărui 
natură şi obârşie nimeni nu le putea stabili. Azi îşi făcea 
apariţia deasupra Americii, patruzeci şi opt de ore mai 


târziu deasupra Europei, iar după opt zile, în Asia, 
deasupra Imperiului Ceresc. Hotărât lucru, dacă trompeta 
care călătorea cu alai prin văzduh nu anunţa judecata din 
urmă, atunci ce putea fi? 

Faptul acesta provocase în toate ţările lumii, regate sau 
republici, oarecare nelinişte care trebuia potolită. Dacă vi s- 
ar întâmpla să auziţi în casă nişte zgomote ciudate, 
inexplicabile, vă întreb, n-aţi căuta să aflaţi cât mai degrabă 
de unde vin ele, şi în cazul când investigaţiile ar rămâne 
fără nici un rezultat, nu-i aşa că aţi părăsi casa şi v-aţi muta 
într-altă parte? Cu siguranţă că da! În împrejurările de faţă 
însă, casa era chiar globul pământesc. Dar cum, în ce fel să- 
| părăseşti şi să te muţi în Lună, sau pe Marte, Venus, 
Jupiter sau, în sfârşit, pe vreo altă planetă din sistemul 
solar? Trebuia deci de aflat ce se petrecea, nu în vidul 
infinit, ci în păturile atmosferice. Într-adevăr, acolo unde nu 
există aer, nu există nici sunete, iar cum în cazul de faţă era 
vorba de sunete - iarăşi faimoasa trompetă - înseamnă că 
fenomenul se producea în pătura de aer din jurul 
sferoidului nostru, pătură a cărei grosime nu trece de două 
leghe şi a cărei densitate descreşte cu înălţimea. 

Mii şi mii de ziare, cum era şi firesc, atacară această 
problemă comentând-o în fel şi chip, căutară s-o lămurească 
sau o făcură să pară şi mai încâlcită, menţionând diferite 
fapte adevărate sau false, îi puseră pe foc pe cititori sau se 
străduiră să-i liniştească - desigur ca să sporească tirajul - 
făcură vâlvă mare în rândurile omenirii care şi aşa îşi cam 
pierduse cumpătul. De o bucată de vreme nimeni nu se mai 
ocupa de politică, ceea ce nu înseamnă că treburile lumii 
mergeau mai prost ca înainte. Dar ce se petrecea? 

Toate observatoarele de pe glob fură întrebate. Dacă nu 
puteau să dea un răspuns, ce rost mai aveau atunci 
observatoarele? Dacă astronomii, care sunt în stare să vadă 
stelele duble sau triple la sute de mii de miliarde de leghe 
distanţă, nu erau capabili să descopere originea unui 


fenomen cosmic pe o rază de numai câţiva kilometri, ce rost 
mai aveau atunci astronomii? 

De altminteri, cine ar fi putut să spună câte telescoape, 
lunete, ocheane, lornete, binocluri, monocluri erau 
îndreptate spre cer, în acele frumoase nopţi de vară, câte 
priviri stăteau aţintite prin ocularele instrumentelor de 
toate dimensiunile. Vor fi fost poate cel puţin câteva sute de 
mii. De zece sau chiar de douăzeci de ori mai multe decât 
stelele care pot fi numărate cu ochiul liber pe firmament. 
Nu! Niciodată până atunci vreo eclipsă, observată în acelaşi 
timp din toate punctele de pe glob, nu fusese primită cu 
atâta alai. 

Răspunsurile pe care le dădură observatoarele se 
dovediră nesatisfăcătoare. Fiecare era de altă părere. De 
aici, război în lege în lumea savanților, spre sfârşitul lui 
aprilie şi începutul lui mai. 

Observatorul din Paris se arătă foarte rezervat. Niciuna 
din secţii nu-şi exprimă vreo părere. Serviciul Astronomiei 
Matematice nu catadicsise să facă observaţii, cel al 
operaţiunilor Meridiane nu descoperise nimic, Laboratorul 
de Fizică nu avea nimic de spus, cel de Geodezie, de 
asemenea, la Meteorologie, nici un indiciu, în sfârşit, la 
Secţia Calculatorilor nu se aflase nimic. Cel puţin era un 
răspuns franc. Aceeaşi sinceritate din partea observatorului 
din Montsouris ca şi din partea staţiunii de cercetări 
magnetice din parcul Saint-Maur. Şi acelaşi respect faţă de 
adevăr din partea Biroului de Longitudini. Hotărât lucru, 
francez înseamnă a fi „franc”. 

Răspunsurile primite din provincie erau ceva mai pozitive. 
Se pare că în noaptea de 6 sau 7 mai s-ar fi semnalat un 
fenomen luminos de natură electrică, ce stăruise pe cer 
maximum douăzeci de secunde. La Pic-du-Midi, fenomenul 
acesta se manifestase între orele nouă şi zece seara. La 
observatorul meteorologic din Puy-de-Dâme fusese detectat 
între unu şi două dimineaţa, la Mont Ventoux, în Provence, 
între două şi trei, la Nisa, între orele trei şi patru, în sfârşit, 


la Scmnoz-Alpes, între lacurile Annecy, Bourget şi Leman, în 
momentul când zorii zilei începuseră să mijească. 

Evident, aceste observaţii nu puteau fi pur şi simplu 
tăgăduite. Nu mai încăpea nici o îndoială că fenomenul 
fusese semnalat în diferite puncte - succesiv - în răstimp de 
câteva ore. Aşa că sau existau mai multe focare luminoase, 
din loc în loc, în atmosfera terestră, sau în cazul când nu 
exista decât un singur focar, acesta se deplasa cu o vite /a 
de aproximativ două sute de kilometri pe oră. 

Întrebarea este dacă în timpul zilei se observase ceva 
neobişnuit în văzduh? 

Nimic. 

Ce! Puțin se putea afirma că sunetele trompetei veneau 
din păturile superioare ale atmosferei? 

Nicidecum: glasul trompetei nu răsunase niciodată între 
răsăritul şi apusul soarelui. 

În Marea Britanie toată lumea era uluită. Părerile emise 
de observatoare se băteau cap în cap. Greenwich nu reuşea 
să se pună de acord cu Oxford, deşi amândouă susțineau 
acelaşi lucru: că erau „simple năzăriri”. 

— Iluzie optică, spunea unul. 

— Iluzie auditivă, afirma celălalt. 

De aici dispute interminabile. În orice caz, era o iluzie. 

La observatorul din Berlin şi la cel din Viena discuţia iscată 
era cât pe ce să dea naştere la complicaţii pe plan 
internaţional. Rusia însă, în persoana directorului de la 
observatorul din Pulkovo, le dovedi că aveau şi unul şi altul 
dreptate, asta depindea numai de punctul de vedere pe 
care-l adoptau, atunci când încercau să stabilească natura 
fenomenului, imposibil în teorie şi posibil totuşi în practică. 

În Elveţia, la observatorul din Saentis, în cantonul 
Appenzel, la Richi, la Gabris, la staţiunile din Saint-Golhard, 
Saint-Bernard, Julier, Simplon, Zurich, Somblick, în Tirol, 
fenomenul acesta, pe care nimeni nu avusese vreodată 
prilejul să-l constate, era privit cu cea mai mare 
neîncredere - aşa cum se şi cuvenea. 


În Italia însă, la staţiunile meteorologice de pe Vezuviu, la 
cea de pe Etna, instalată în fosta Casa Inglese, la Monte 
Cavo, observatorii nu pregetară să admită că era vorba 
totuşi de un fenomen concret, care se manifestase o dată, în 
timpul zilei, sub forma unei pâcle dispuse în spirală, iar altă 
dată, noaptea, sub forma unei stele căzătoare. Dar ce era în 
realitate, nimeni nu ştia. 

La drept vorbind, oamenii de ştiinţă începuseră să se 
plictisească de acest mister care, pe de altă parte, continua 
să facă vâlvă, ba chiar să-i înspăimânte pe oamenii simpli şi 
fără carte care au alcătuit şi alcătuiesc marea majoritate în 
lumea asta. Astronomii şi meteorologii nici nu s-ar mai fi 
ocupat de el, dacă în noaptea de 26 spre 27, la observatorul 
din Kantokeino, Finmark, Norvegia, şi în noaptea de 28 
spre 29 la cel din Isfjord, Spitzberg, norvegienii pe de o 
parte şi suedezii pe de alta n-ar fi căzut de acord asupra 
unui fapt, şi anume că în mijlocul aurorei boreale s-ar fi ivit 
în văzduh un fel de pasăre uriaşă, un adevărat monstru. 
Deşi nu s-a putut determina structura lui, un lucru era 
sigur: că monstrul emitea un fel de corpusculi care detunau 
ca nişte bombe. 

În Europa, nimeni nu se gândi să pună la îndoială 
observaţiile făcute de staţiunile din Finmark şi Spitzberg. 
Dar ceea ce părea extraordinar, în cazul de faţă, era faptul 
că suedezii şi norvegienii reuşiseră să cadă de acord într-o 
privinţă oarecare. 

În schimb, în toate observatoarele din America de Sud, din 
Brazilia, Peru ca şi din La Plata, în cele din Australia, în 
Sidney, Adelaide şi Melbourne se făcu mare haz pe 
socoteala acestei pretinse descoperiri. Şi să nu uităm că 
australienii au un râs foarte molipsitor. 

Până la urmă, singurul care luă în serios chestiunea 
aceasta, în pofida comentariilor usturătoare pe care le 
putea prilejui supoziţia lui, fu un chinez, directorul 
observatorului din Zi-Ka-Wey, situat în mijlocul unei câmpii 


vaste, la aproape zece leghe de mare, cu zări necuprinse şi 
limpezi. 

— E foarte probabil, spuse el, ca obiectul în cauză să fie 
pur şi simplu un aparat aviatic, o maşină zburătoare! 

Ce fantezie! 

Dacă discuţiile fură atât de înverşunate în Lumea Veche, 
închipuiţi-vă cum vor fi fost în Lumea Nouă, unde Statele 
Unite ocupă teritoriul cel mai întins. 

Se ştie că yankeul nu umblă cu ocolişuri, ci merge 
totdeauna drept la ţintă. De aceea observatoarele federaţiei 
americane nu pregetară să-şi spună pe şleau părerea. Şi 
dacă nu şi-au dat cu telescoapele în cap, n-au făcut-o numai 
pentru că ar fi trebuit să caute altele în loc tocmai când 
aveau mai mare nevoie de ele. 

Problema aceasta care iscase atâtea controverse prilejui o 
dispută în care observatoarele din Washington, districtul 
Columbia, şi cel din Cambridge, statul Duna, pe de o parte, 
se ciocniră cu cel de la Darmouth-College din Connecticut şi 
cel din Aun-Arbor, statul Michigan, pe de altă parte. Disputa 
se învârtea, nu aşa cum s-ar fi crezut, în jurul naturii 
corpului observat, ci al momentului exact când fusese 
făcută observaţia, deoarece toţi susțineau că l-ar fi zărit în 
aceeaşi noapte, la aceeaşi oră, în acelaşi minut şi secundă, 
deşi acel corp misterios se deplasa la o înălţime destul de 
mică deasupra orizontului. Or, între Connecticut şi 
Michigan, între Duna şi Columbia sunt nişte distanţe mult 
prea mari pentru ca el să fi putut fi observat din punctele 
respective în acelaşi moment. 

„Dudley” din Albany, statul New York, şi „West-Point”, 
Academia militară, îşi combătură colegii printr-o notă în 
care precizau cu cifre înălţimea şi viteza de deplasare a 
numitului Corp. 

Mai târziu însă se constată că aceşti observatori se 
înşelaseră asupra corpului şi că, de fapt, ei vorbeau despre 
un bolid care trecuse prin păturile mijlocii ale atmosferei. 


Aşadar, acest bolid nu putea fi corpul cu pricina. De altfel, 
cine a mai pomenit bolid să cânte din trompetă! 

Cât despre trompetă, în zadar au căutat unii să 
categorisească glasul ei buciumător drept o simplă iluzie 
auditivă. Nici ochii şi cu atât mai puţin urechile nu se 
înşelau în împrejurarea de faţă. Nu mai încăpea nici o 
îndoială, oamenii văzuseră cu ochii lor şi auziseră cu 
urechile lor. În noaptea de 12 spre 13 mai - o noapte 
neagră ca smoala observatorii de la Yale-College şi de la 
Academia de ştiinţe din Sheffield reuşiseră chiar să 
înregistreze câteva măsuri dintr-o frază muzicală în re 
major, în patru timpi, ce se dovedi a fi, notă cu notă şi tact 
cu tact, refrenul vestitului Chant du depart?. 

— Are haz! Făcură mucaliţii. O orchestră franceză care n-a 
găsit alt loc mai bun unde să cânte decât în văzduh! 

Gluma asta însă nu putea fi un răspuns, după cum 
remarcă observatorul din Boston - întemeiat de Atlantic 
Iron Works Society3 - ale cărui păreri în domeniul 
astronomiei şi meteorologiei aveau deplină autoritate în 
rândul savanților. 

În sfârşit, îşi spuse cuvântul şi observatorul din Cincinnati, 
construit în 1870 pe muntele Lookout, prin mărinimia 
domnului Kilgoor - cunoscut prin măsurătorile 
micrometrice făcute asupra stelelor duble. Directorul 
acestui observator declară cu cele mai bune intenţii că, fără 
îndoială, trebuie să fie ceva la mijloc, de vreme ce se 
observase apariţia unui corp la intervale apropiate, în 
diverse puncte ale atmosferei, dar că nu se putea stabili 
nimic în legătură cu natura acestui corp, dimensiunile, 
viteza de deplasare şi traiectoria sa. 

Tocmai atunci un ziar cu o foarte mare răspândire, New 
York Herald, primi din partea unui abonat următoarea 
anonimă: „E încă proaspăta în amintirea noastră rivalitatea 
ce a dezlănţuit acum câţiva ani o încăierare în lege intre cei 
doi moştenitori ai domeniului Begum din Ragginahra, 
medicul francez Sarrasin din Franceville şi inginerul 


german Herr Schultze din Sthalstadt, localităţi aflate în 
sudul Oregonului, în Statele Unite. 

N-am uitat de asemenea că Herr Schultze, vrând să 
distrugă Franceville, a lansat o ghiulea formidabilă care 
urma să cadă asupra oraşului francez şi să-l radă într-o 
clipă de pe faţa pământului. 

Cu atât mai puţin am fi putut uita faptul că. Proiectat în 
spaţiu de un tun gigantic, obuzul, a cărui viteză iniţială 
fusese greşii calculată, şi-a luat zborul cu o iuţeală de 
şaisprezece ori mai mare decât aceea a proiectilelor 
obişnuite, adică aproximativ o sută cincizeci de leghe pe 
oră. Aşa că n-a mai căzut pe pământ, ci, transformându-se 
într-un bolid, a început să se învârtească şi se va învârti 
veşnic în jurul planetei noastre. 

De ce n-ar fi, în definitiv, corpul în cauză, a cărui existenţă 
nu poate fi contestată!” 

Foarte ingenioasă explicaţia dată de abonatul ziarului New 
York Herald. Dar cum rămânea cu trompeta?... Nu cumva 
ghiuleaua lui Herr Schultz era prevăzută cu o trompetă? 

Aşadar, toate aceste ipoteze nu spuneau nimic, după cum 
toate observaţiile erau eronate. 

Nu mai stătea în picioare decât supoziţia făcută de 
directorul observatorului din Zi-Ka-Wey. 

Să nu credeţi cumva că populaţia vechiului, ca şi a noului 
continent, va fi ajuns în cele din urmă să se plictisească de 
toată tevatura asta. Dimpotrivă! Discuţiile se înteţiră mai 
vârtos, fără să se poată cădea la o înţelegere. Nu se potoliră 
decât vremelnic, timp de câteva zile, în care corpul cu 
pricina, fie el bolid sau altceva, nu mai fusese semnalat 
nicăieri şi în care nu se mai auzise în văzduh nici un sunet 
de trompetă. Nu cumva căzuse într-un punct de pe glob 
unde cu greu s-ar fi putut da de urmă - în mare, de pildă? 
Cine ştie dacă nu zăcea undeva, în adâncurile Atlanticului, 
ale Pacificului sau ale Oceanului Indian? Nimeni nu putea 
spune. Tocmai atunci însă avură loc o serie de întâmplări 


neaşteptate, care nu puteau fi explicate numai prin 
existenţa unui fenomen cosmic. 

În răstimp de opt zile, cetăţenii din Hamburg, din vârful 
Turnului Sfântului Mihai, turcii de pe cel mai înalt minaret 
al Sfintei Sofia, locuitorii din Rouen, de sus, din capătul 
săgeţii de metal a catedralei, cei din Strasbourg, de pe 
culmei Munsterului, americanii de pe Statuia Libertăţii ce 
străjuieşte Golful Hudson şi din vârful monumentului 
închinat lui Washington, la Boston, chinezii, de pe 
acoperişul templului celor Cinci sute de Spirite de la 
Canton, indienii de la cel de-al şaisprezecelea cat al 
templului Tanjur, populaţia Romei, de pe crucea basilicei 
Sfântul Petru, englezii, de pe crucea Sfântului Paul din 
Londra, egiptenii, din vârful marei piramide din Gizeh, 
parizienii, de pe paratrăsnetul turnului de fier ridicat cu 
prilejul expoziţiei din 1889, înalt de trei sute de metri, 
zăriră fluturând un drapel de pe fiecare din aceste culmi 
unde cu mare greutate ar fi putut să se urce cineva. 

Era un drapel negru presărat cu stele şi cu un soare de 
aur la mijloc. 

Capitolul II. 

ÎN CARE MEMBRII INSTITUTULUI WELDON POARTĂ O 
DISCUŢIE APRINSĂ, FĂRĂ A REUŞI SĂ CADĂ DE ACORD 

— Şi cine va îndrăzni să spună că nu-i aşa... 

— Ce vorbeşti!... Şi totuşi se va găsi cine, dacă e cazul! 

— În ciuda amenințărilor voastre... 

— Maăsoară-ţi cuvintele, Bat Fyn! 

— Şi dumneata, Uncle Prudent! 

— Susţin că elicea nu poate să fie decât la spate! 

— Şi noi!... Şi noi!... Se auziră cincizeci de glasuri la 
unison. 

— Ba nu!... Trebuie să fie în faţă! Strigă Phil Evans. 

— În faţă? Se minunară alte cincizeci de glasuri, 
răspunzându-i cu o vehemenţă Ia fel de impresionantă. 

— Aşa n-o să ne înţelegem niciodată! 

— Niciodată! Niciodată! 


— Atunci ce rost are să ne mai ciorovăim? 

— Asta nu-i ciorovăială! E o discuţie! 

Nu-ţi venea să-ţi crezi urechilor, ascultând schimburile de 
cuvinte, bruftuluielile, hărmălaia care făceau să răsune de o 
bucată de vreme sala de şedinţe. 

Era cea mai încăpătoare sală a Institutului Weldon, 
faimosul club din Walnut-Street, Philadelphia, statul 
Pennsylvania, în Statele Unite ale Americii. 

Întâmplarea face ca tocmai în ajun, cu ocazia alegerii unui 
lampagiu, să fi avut loc o serie de manifestații de stradă şi 
de întruniri gălăgioase, însoţite de încăierări. Şi cum 
fierberea ce domnea în oraş nu se potolise încă, se explică 
poate şi agitația care se manifesta printre membrii 
Institutului Weldon. Şi când te gândeşti că era vorba doar 
de o simplă reuniune a „baloniştilor” la care se discuta încă 
problema la ordinea zilei - chiar şi atunci - referitoare la 
dirijarea baloanelor! 

Lucrurile se petreceau într-un oraş din Statele Unite, care 
ajunsese mult mai rapid decât New York, Chicago, 
Cincinnati, San Francisco la o stare cât se poate de 
prosperă, un oraş care totuşi nu este nici port, nici centru 
minier pentru exploatarea huilei sau a petrolului, nici cetate 
industrială, nici nod de cale ferată, un oraş mai mare decât 
Berlin, Manchester, Edinburgh, Liverpool, Viena, 
Petersburg, Dublin, oraş înzestrat cu un parc mai întins 
decât toate cele şapte parcuri ale capitalei Angliei laolaltă, 
în sfârşit, un oraş care în momentul de faţă are o populaţie 
de aproape un milion două sute de mii de oameni şi care e 
socotit al patrulea din lume, după Londra, Paris şi New 
York. 

Philadelphia s-ar putea spune că este o adevărată cetate 
de marmură cu clădirile ei impunătoare şi instituţiile ei 
publice fără de seamăn. Cel mai vestit colegiu din lumea 
nouă este colegiul „Girard” care se află la Philadelphia. Cel 
mai larg pod de fier de pe glob este podul construit peste 
râul Schuylkill, pod care se află tot la Philadelphia. Cel mai 


frumos templu al francmasoneriei este templul masonic din 
Philadelphia. În sfârşit, cel mai mare club al adepților 
navigaţiei aeriene se află de asemenea la Philadelphia. Şi 
dacă e cineva amator să-l viziteze astă-seară, 12 iunie, s-ar 
putea să culeagă impresii destul de plăcute. 

În sala cea mare se agitau, dădeau din mâini, se 
frământau, vorbeau, discutau, se ciondăneau - toţi cu 
pălăriile pe cap - o sută de aşa-numiţi „balonişti” sub înalta 
priveghere a unui preşedinte, asistat de un secretar şi un 
trezorier. Să nu credeţi că erau cumva ingineri de meserie. 
Nu. Doar nişte simpli amatori în problemele de aerostatică, 
însă nişte amatori înfocaţi şi mai ales aprigi adversari ai 
celor care voiau să înlocuiască aerostatele cu nişte aparate 
„mai grele decât aerul”, un fel de maşini zburătoare, nave 
aeriene sau mai ştiu cu ce. Că aceşti oameni cumsecade vor 
izbuti să descopere vreodată modul de conducere a 
baloanelor - tot ce se poate. În orice caz, preşedintele lor 
trebuia să-şi bată niţel capul cu ei, ca să-i conducă. 

Preşedintele cu pricina, un om cunoscut de toată lumea în 
Philadelphia, era faimosul Uncle Prudent - Prudent fiind 
numele de familie. Cât despre calificativul Uncle, trebuie să 
ştiţi că e ceva destul de obişnuit în America, unde poţi 
foarte bine să fii unchi fără să ai cumva nepoți sau nepoate. 
Acolo multora li se spune Uncle, aşa cum aiurea li se spune 
„tăticule” unor oameni care nu s-au învrednicit niciodată să 
aibă copii. 

Uncle Prudent era o persoană cu vază, adeseori citat, în 
pofida numelui său, pentru cutezanţa lui. Putred de bogat, 
ceea ce nu-i strică niciodată unui om, nici chiar în Statele 
Unite. Şi cum să nu fi fost bogat când deţinea o mare parte 
din acţiunile Societăţii Niagara-Falls? Era o societate 
întemeiată de nişte ingineri la Buffalo, pentru exploatarea 
căderilor de apă. Minunată afacere! Cei şapte mii cinci sute 
de metri, debitul pe secundă al Niagarei, produc o forţă de 
şapte milioane cai-putere. Iar forţa aceasta uriaşă, 
repartizată tuturor uzinelor aflate pe o rază de cinci sute 


kilometri, reprezenta o economie anuală de un miliard cinci 
sute de milioane franci aur, din care o bună parte intrau în 
casa de bani a societăţii şi mai cu seamă în buzunarul lui 
Uncle Prudent. Altminteri, fiind burlac, ducea o viaţă 
modestă, tot personalul său de serviciu reducându-se la un 
singur valet, Frycollin, care nu merita câtuşi de puţin să fie 
în slujba unui stăpân atât de viteaz. Dar uneori se mai 
întâmplă şi de astea! 

Fiind bogat, se înţelege de la sine că Uncle Prudent avea 
destui prieteni; dar ca preşedinte al clubului avea şi destui 
duşmani şi, printre alţii, toţi cei care râvneau la această 
situaţie. Şi, printre cei mai înverşunaţi, se cuvine să-l 
pomenim şi pe secretarul Institutului Weldon. 

ÎI chema Phil Evans şi era tot atât de bogat, deoarece 
conducea Walton Watch Company, o mare fabrică de 
ceasuri, care scotea cinci sute de mecanisme zilnic şi ale 
cărei produse aflate în comerţ se puteau compara cu cele 
mai bune produse elveţiene. Phil Evans ar fi putut deci să 
treacă drept unul dintre cei mai fericiţi oameni de pe faţa 
pământului şi chiar din Statele Unite, dacă n-ar fi fost 
situaţia lui Uncle Prudent. Şi unul şi altul aveau aceeaşi 
vârstă, patruzeci şi cinci de ani, erau sănătoşi tun, 
îndrăzneţi fără doar şi poate şi nici unuia dintre ei nu i-ar fi 
trecut prin gând să schimbe foloasele neîndoielnice ale 
burlăciei cu cele mai puţin sigure ale căsniciei. Erau doi 
oameni făcuţi parcă să se înţeleagă, dar care totuşi nu se 
înțelegeau; amândoi iuți din fire, amarnic de iuți, unul, 
Uncle Prudent - la cald, celălalt, Phil Evans - la rece. 

Cum se făcea însă că Phil Evans nu ajunsese să fie ales 
preşedinte al clubului? Voturile fuseseră egal împărţite 
între Uncle Prudent şi el. De douăzeci de ori în şir se 
repetase scrutinul şi tot de atâtea ori niciunul din ei nu 
reuşise să obţină majoritatea. Situaţia era destul de 
încurcată şi ar fi putut dăinui aşa până la capătul vieţii celor 
doi candidaţi. 


Atunci unul dintre membri, anume Jem Cip, casierul 
Institutului Weldon, propuse un mijloc menit să încline într- 
o parte sau alta balanţa scrutinului. Jem Cip era un 
vegetarian convins sau un aşa-numit legumist, adică unul 
dintre acei adversari neîmpăcaţi ai tuturor alimentelor de 
origine animală şi ai tuturor băuturilor alcoolice, jumătate 
brahman, jumătate musulman, rivalul unora ca Niewman, 
Pitman, Ward, Davic şi altor iluştri reprezentanţi ai acestei 
secte de oameni într-o ureche, dar inofensivi. 

În împrejurarea respectivă, Jem Cip fu sprijinit de un alt 
membru al clubului, William T. Forbes, directorul unei mari 
uzine pentru fabricarea glucozei din cârpe prin tratarea lor 
cu acid sulfuric - o modalitate de a prepara zahărul din tot 
felul de bulendre. Era un om cu greutate William TI. Forbes, 
tatăl a două încântătoare fete bătrâne, miss Dorothy, sau pe 
numele ei de alint Doll, şi miss Martha sau Mai, care dădea 
tonul în înalta societate a Philadelphiei. 

În urma propunerii lui Jem Cip, susţinută de William T. 
Forbes şi de alţi câţiva, se hotări ca preşedintele clubului să 
fie desemnat prin „tragere la ţintă”. 

La drept vorbind sistemul acesta electoral ar putea fi 
foarte bine întrebuințat ori de câte ori se pune chestiunea 
alegerii celui mai vrednic dintre toţi, şi o seamă de 
americani cu scaun la cap se şi gândeau chiar să-l 
folosească pentru numirea preşedintelui Statelor Unite. 

Luând, aşadar, două tăblițe albe, fără nici un semn pe ele, 
traseră câte o linie neagră pe fiecare. Cele două linii aveau 
o lungime egală, matematic calculată, cu aceeaşi exactitate 
cu care s-ar fi determinat triunghiul de bază într-o operaţie 
de triangulaţie. Pe urmă cele două tăblițe fură aşezate în 
aceeaşi zi în mijlocul sălii de şedinţe, şi cei doi concurenţi, 
înarmat fiecare cu câte o andrea foarte fină, o porniră în 
acelaşi timp spre tăbliţa ce le era destinată. Cel care avea 
să împlânte andreaua mai aproape de mijlocul liniei urma 
să fie proclamat preşedintele Institutului Weldon. 


Bineînţeles, mişcarea trebuia executată dintr-o dată, fără 
nici un fel de repere sau dibuiri, doar din ochi. Cum s-ar 
zice, trebuia să ai o privire ca un compas. 

Uncle Prudent înfipse andreaua odată cu Phil Evans, chiar 
în aceeaşi clipă. Se făcu apoi măsurătoarea pentru a se 
stabili care din cei doi concurenţi nimerise mai aproape de 
ţintă. 

Să vezi minunăţie însă! Atât de mare fusese precizia cu 
care procedaseră concurenţii, încât la măsurătoare nu ieşi 
decât o diferenţă neînsemnată. Şi chiar dacă nu atinseseră 
exact punctul calculat matematic, cele două andrele se 
abăâtuseră prea puţin, aproape imperceptibil, de la ţintă şi 
pare-se în egală măsură şi una şi cealaltă, întreaga adunare 
se afla deci într-o mare încurcătură. 

Noroc că unul dintre membri, Truk Milnor, stărui să se 
facă din nou măsurătoarea, de astă dată însă cu o riglă 
gradată după sistemul aparatului micrometric al d-lui 
Perreaux, cu ajutorul căruia milimetrul poate fi divizat în o 
mie cinci sute de părţi. Se procedă, aşadar, la o nouă 
măsurătoare, folosindu-se această riglă cu gradaţii de a mia 
cinci suta parte dintr-un milimetru însemnate cu o aşchie 
de diamant şi, citindu-se diviziunile la microscop, se 
obţinură următoarele rezultate: Uncle Prudent nimerise 
lângă ţintă cu o diferenţă de aproximativ şase diviziuni, iar 
Phil Evans cu o diferenţă de aproximativ nouă diviziuni. 

lată deci pentru ce Phil Evans ajunsese doar secretar al 
Institutului Weldon, în timp ce Uncle Prudent era proclamat 
preşedintele clubului. 

O simplă diferenţă de trei diviziuni de o mie cinci sutimi de 
milimetru, nici mai mult, nici mai puţin, fusese de ajuns 
pentru ca Phil Evans să-i poarte lui Uncle Prudent o ură 
care, deşi mocnită, nu era mai puţin înverşunată. 

La vremea aceea, în urma experienţelor întreprinse în 
ultimul pătrar al celui de-al nouăsprezecelea veac, se 
făcuseră oarecare progrese în chestiunea dirijabilelor. 


Nacelele prevăzute cu elice propulsoare, încercate mai 
întâi în 1852 de Henry Giffard la aerostatul său cu formă 
alungită, apoi în 1872 de Dupuy de Lome, în 18683 de fraţii 
Tissandier, iar în 1884 de căpitanii Krebs şi Renard, 
dăduseră unele rezultate ce meritau a fi luate în seamă. Dar 
dacă aceste aparate, cufundate într-un mediu mai dens şi 
puse în mişcare de o elice, în aşa fel încât să poată înainta 
pieziş faţă de direcţia curenților de aer, ba chiar să ia în 
piept câte un vânt potrivnic, pentru a se întoarce la punctul 
lor de plecare, ajunseseră cu adevărat să „se dirijeze”, nu 
reuşiseră s-o facă decât numai datorită unor împrejurări cât 
se poate de prielnice. De pildă, în interiorul unor imense 
hale acoperite - perfect, într-o atmosferă liniştită - foarte 
bine! Sau pe un vânt uşor cu o viteză de cinci până la şase 
metri pe secundă - mai treacă meargă! Dar, în definitiv, nu 
se făcuse mare scofală. Pe un vânticel numai bun să 
învârtească aripile unei mori - opt metri pe secundă - 
aparatele acestea aproape că ar fi rămas locului; pe un vânt 
ceva mai aspru - zece metri pe secundă - ar fi mers de-a- 
ndărătelea; pe timp de furtună - douăzeci şi cinci până la 
treizeci de metri pe secundă - ar fi fost învârtejite în văzduh 
ca un fulg; iar în toiul unui uragan - patruzeci şi cinci de 
metri pe secundă - n-ar fi lipsit mult, poate, să fie făcute 
bucăţi; în fine, să fi bântuit un ciclon de peste o sută de 
metri pe secundă, praful s-ar fi ales de ele. 

Fapt este că, după faimoasele experienţe ale căpitanului 
Krebs şi Renard, chiar dacă dirijabilele îşi sporiseră un pic 
viteza, cu toate astea abia dacă puteau înfrunta o briză 
uşoară. Aşa se explică de ce până atunci mijlocul acesta de 
locomoţie nu putuse fi încă întrebuințat cu folos. 

În orice caz, alături de problema dirijării aerostatelor, 
adică a mijloacelor necesare pentru a le da o viteză proprie, 
în privinţa motoarelor, progresele realizate fuseseră mult 
mai rapide. Maşina cu aburi a lui Henry Giffard, apoi 
sistemul lui Dupuy de Lome, bazat pe utilizarea forţei 
musculare, fuseseră încetul cu încetul înlocuite cu motoare 


electrice. Cu ajutorul bateriilor cu bicromat de potasiu, 
alcătuind elemente cu potenţial sporit, se obținuse o viteză 
de patru metri pe secundă. Maşinile dinamo-electrice ale 
căpitanilor Krebs şi Renard, dând naştere unei forţe de 
doisprezece cai-putere, făceau să se deplaseze aparatele cu 
o viteză mijlocie de şase metri şi jumătate pe secundă. Şi 
atunci, urmând acest drum spre perfecţionarea motorului, 
inginerii şi electricienii căutaseră să se apropie încetul cu 
încetul de acel deziderat care preconiza „un cal putere 
între capacele unui ceasornic”. Aşa că rezultatele dobândite 
cu ajutorul pilei electrice inventate de ei, asupra căreia 
căpitanii Krebs şi Renard păstraseră secretul, fură 
treptattreptat depăşite şi mai târziu aeronauţii avură 
prilejul să folosească motoare pe cât de puternice, pe atât 
de uşoare. 

Erau suficiente motive pentru ca adepţii dirijabilelor, 
convinşi de utilitatea acestora, să prindă curaj. Şi totuşi câţi 
oameni cu scaun la cap nu voiau cu nici un chip să 
recunoască atare utilitate. Într-adevăr, de vreme ce 
aerostatul plutea datorită aerului ce-l susţinea, înseamnă că 
el aparţinea mediului în care se afla cu totul cufundat. În 
asemenea condiţii cum ar fi putut oare, fiind la cheremul 
curenților de aer, să ţină piept, cu masa lui, unor vânturi de 
intensitate mijlocie, oricât de puternic ar fi fost propulsorul 
său? Aici era buba; nădăjduiau să ajungă însă la o soluţie, 
folosindu-se aparate de mari dimensiuni. 

Întâmplarea făcea ca, în strădania inventatorilor de a 
descoperi un motor uşor şi totodată puternic, americanii să 
se fi apropiat cel mai mult de realizarea faimosului 
deziderat. Un aparat dinamo-electric, având la bază o nouă 
pilă, a cărei compoziţie rămăsese învăluită în mister, fusese 
tocmai achiziţionat de la inventatorul lui, un chimist din 
Boston, necunoscut până atunci. Calculele făcute extrem de 
meticulos, diagramele întocmite cu cea mai mare exactitate 
dovedeau că, datorită aparatului în cauză, care punea în 
mişcare o elice de dimensiuni potrivite, se putea atinge o 


viteză de deplasare de optsprezece până la douăzeci de 
metri pe secundă. 

Într-adevăr, ar fi fost extraordinar! 

— Şi nici nu costă mult! Adăugase Uncle Prudent, 
înmânând inventatorului, cu chitanţă în regulă, ultimul 
teanc de o sută de mii de dolari-hârtie din suma cu care îi 
plătise invenţia sa. 

Institutul Weldon se apucă îndată de treabă. Când este 
vorba de o experienţă de pe urma căreia s-ar putea trage 
unele foloase practice, banul iese cu uşurinţă din 
buzunarele americanilor. Fondurile curgeau din belşug, 
fără a mai fi nevoie să se înfiinţeze o societate pe acţiuni. 
Chiar de la primul apel, în casa de bani a clubului se şi 
strânsese o sumă de trei sute de mii de dolari - adică de un 
milion cinci sute de mii de franci. Lucrările începură 
imediat sub conducerea celui mai vestit aeronaut din 
Statele Unite, Harry W. Tinder, al cărui nume va rămâne cu 
siguranţă nemuritor prin trei din cele o mie de ascensiuni 
făcute: una, în care se înălţase la o altitudine de 
douăsprezece mii de metri, mai sus, adică, decât Gay- 
Lussac, Coxwell, Sivei, Croce-Spinelli, Tissandier, Glaisher; 
a doua, în care zburase pe deasupra Americii, de la New 
York până la San Francisco, depăşind cu câteva sute de 
leghe distanţele parcurse de Nadar, Godard şi alţii, fără a-l 
mai pune la socoteală pe John Wise, care străbătuse în zbor 
o mie cinci sute de mile, de la Saint-Louis până în comitatul 
Jefferson; şi, în sfârşit, cea de-a treia, care se încheiase cu o 
prăbuşire de la înălţimea de o mie cinci sute de picioare, 
fără ca aeronautul să se fi ales decât cu mâna dreaptă 
scrântită, în timp ce Pilâtre de Rozier, mai puţin norocos, 
deşi se prăbuşise de la o altitudine mai mică de şapte sute 
de picioare, murise pe loc. 

În momentul când începe această istorisire, am putea 
spune că Institutul Weldon dusese lucrurile la bun sfârşit. 
Pe şantierele Turner stătea înfoiat un aerostat uriaş de 
formă alungită, a cărui rezistenţă urma să fie încercată cu 


aer comprimat la mare presiune. Mai mult decât oricare 
altul, balonul putea fi numit pe bună dreptate un monstru. 

Într-adevăr, să vedem care era capacitatea balonului 
Gigant al lui Nadar? Şase mii de metri cubi. Dar a celui 
construit de John Wise? Douăzeci de mii de metri cubi. Dar 
al lui Giffard, de la expoziţia din 1878? Douăzeci şi cinci de 
mii de metri cubi cu o rază de optsprezece metri. 
Comparaţi aceste trei aerostate cu aparatul aeronautic al 
Institutului Weldon, al cărui volum ajungea la patruzeci mii 
de metri cubi, şi vă veţi da seama atunci că Uncle Prudent şi 
colegii săi erau întrucâtva îndreptăţiţi să se umfle în pene. 

Balonul în chestiune, nefiind sortit să exploreze cele mai 
înalte pături ale atmosferei, nu purta, aşa cum s-ar putea 
crede, numele de Excelsior, deşi acest nume se află în mare 
cinste, chiar prea mare, printre cetăţenii americani. Nu! Se 
chema pur şi simplu Go ahead adică - „înainte” - şi tot ce-i 
rămânea de făcut era să nu-şi dea numele de ruşine şi să 
răspundă la toate comenzile căpitanului său. 

În momentul acela, maşina dinamo-electrică era aproape 
în întregime construită după sistemul brevetat pe care-l 
cumpărase Institutul Weldon. Se putea presupune că până 
în şase săptămâni Go ahead avea să-şi ia zborul în spaţiu. 

După cum am văzut însă, nu toate dificultăţile tehnice 
fuseseră rezolvate. Se ţinuseră o mulţime de şedinţe în care 
nu se discutase nici forma elicei şi nici dimensiunile ei, ci 
dacă propulsorul trebuie să fie aşezat la spatele aparatului, 
aşa cum procedaseră fraţii Tissandier, sau în faţă, aşa cum 
făcuseră căpitanii Krebs şi Renard. Nu mai e nevoie, cred, 
să adaug că, în focul discuţiei, partizanii celor două sisteme 
ajunseseră chiar să se ia la bătaie. Grupul „avantiştilor” era 
egal ca număr cu acela al „arieriştilor”. Uncle Prudent, al 
cărui cuvânt ar fi putut să atârne greu în balanţă în cazul 
când era paritate de voturi, Uncle Prudent, cum spuneam, 
care avea probabil şcoala profesorului Buridan, nu reuşise 
încă să-şi formeze o părere. 


Prin urmare, nu era chip să se ajungă la o înţelegere şi nici 
să se stabilească locul elicei. Şi situaţia asta putea să mai 
dureze încă cine ştie cât timp, fireşte numai dacă guvernul 
nu se gândea cumva să intervină. Dar în Statele Unite, 
guvernului, precum se ştie, nu-i prea place să se amestece 
în treburile particulare, nici să-şi bage nasul unde nu-i 
fierbe oala. Şi are dreptate. 

Aşa stăteau lucrurile, iar faimoasa şedinţă din 13 iunie 
părea să nu se mai sfârşească niciodată sau să se sfârşească 
printr-un tămbălău nemaipomenit - de la schimburi de 
înjurături ajungându-se la ghionturi, la bastoane, iar de la 
bastoane la focuri de revolver - când iată că la orele opt şi 
treizeci şi şapte avu loc o diversiune. 

Uşierul Institutului Weldon se apropie tacticos, calm, ca un 
police-man în toiul unui miting furtunos, de biroul 
preşedintelui şi-i întinse o carte de vizită. Apoi aşteptă 
dispoziţiile pe care Uncle Prudent avea să socotească de 
cuviinţă a i le da. 

Uncle Prudent făcu să răsune o trompetă cu aburi pe care, 
în calitatea sa de preşedinte, o folosea în chip de clopoțel, 
deoarece în cazul de faţă nici clopotele Kremlinului nu i-ar 
fi ajutat la nimic!... Hărmălaia însă parcă se înteţi şi mai 
mult. Atunci preşedintele „se descoperi” şi datorită acestui 
gest suprem reuşi să potolească pe jumătate tărăboiul. 

— O comunicare! Rosti Uncle Prudent după ce luă o priză 
generoasă de tabac din tabachera de care nu se despărţea 
niciodată. 

— Vorbiţi! Vorbiţi! Se auziră nouăzeci şi nouă de glasuri 
care, din întâmplare, căzură de acord asupra acestui punct. 
— Dragi colegi, un străin cere să fie primit în sala noastră 

de şedinţe. 

— Nu se poate! Răspunseră toţi într-un glas. 

— Pe cât se pare, ar vrea să ne arate, urmă Uncle Prudent, 
că nu există o utopie mai absurdă decât credinţa că 
baloanele pot fi dirijate. 

Un mormăit întâmpină această declaraţie. 


— Să intre!... Să intre! 

— Cum se numeşte năzdrăvanul ăsta? Întrebă secretarul 
Phil Evans. 

— Robur, răspunse Uncle Prudent. 

— Robur!... Robur!... Robur! Începu a urla întreaga 
adunare. 

Să nu vă miraţi că reuşiseră atât de repede să fie de acord 
în privinţa acestui nume curios: minunea se datora faptului 
că Institutul Weldon spera să-şi descarce asupra celui care-l 
purta tot focul mâniei sale. Furtuna se astâmpărase 
deocamdată, cel puţin aşa se părea. Între noi fie vorba însă, 
cum ar fi posibil să se potolească furtunile în sânul unui 
popor care de două, trei ori pe lună le expediază pe adresa 
Europei în chip de uragane? 

Capitolul III. 

ÎN CARE NU ESTE NEVOIE SĂ VĂ PREZENTĂM NOUL 
PERSONAJ, DEOARECE ARE GRIJĂ S-0 FACĂ SINGUR 

— Iubiţi cetăţeni ai Statelor Unite ale Americii, numele 
meu este Robur şi vă declar că sunt vrednic de el. Am 
patruzeci de ani bătuţi pe muchie, deşi nu par nici de 
treizeci, şi o constituţie de fier. Sunt sănătos tun, am muşchi 
de oţel şi un stomac pe care şi-un struţ l-ar socoti minunat. 
Asta în legătură cu fizicul. 

Toţi îl ascultau. Da, da! La început zurbagiii rămaseră cu 
gura căscată auzind acest discurs pro fâcie sua5. Aveau 
cumva în faţă vreun smintit ori vreun şarlatan? Oricum, era 
un om care ştia să impună şi să se impună. Nimeni nu mai 
sufla în sânul acestei adunări unde, până mai adineauri, 
bântuise un adevărat ciclon. Ca valurile când se liniştesc 
după furtună. 

În afară de asta, Robur părea, într-adevăr, să fie aşa cum 
se zugrăvea. De statură mijlocie, spătos, aproape geometric 
croit, în chip de trapez regulat, cea mai mare dintre laturile 
paralele constituind-o linia umerilor. Deasupra ei, legat 
printr-un grumaz vânjos, capul cât o baniţă de formă 
sferică. Cu capul cărui animal putea fi, oare, asemuit dacă 


ar fi să dăm crezare teoriilor Analogiei afective? Cu al unui 
taur poate, dar un taur cu mutră inteligentă. Nişte ochi pe 
care cea mai mică nemulţumire, probabil, îi făcea să verse 
foc şi pară, iar deasupra lor sprâncenele, pururea 
încruntate, vădeau o nemăsurată energie. Părul scurt, puţin 
creţ, cu reflexe metalice, ca o perucă din sârmă. Pieptul lat 
se umfla şi se dezumfla ca nişte foaie. Braţele, mâinile, 
picioarele, toate pe măsura trunchiului. 

Nici mustăţi, nici favoriţi, aşa încât i se vedeau 
încheieturile fălcilor cu muşchii mazxilari în care sălăşluia, 
pare-se, o putere uriaşă. Măsurându-se - căci ce nu se 
măsoară astăzi? - Presiunea fălcilor unui crocodil oarecare, 
s-a constatat că ea ajunge până la patru sute de atmosfere, 
în timp ce la un câine mare de vânătoare nu depăşeşte o 
sută de atmosfere. Lucrul acesta a fost formulat într-un chip 
destul de curios: dacă un kilogram de câine produce opt 
kilograme de forţă maxilară, un kilogram de crocodil ar 
produce douăsprezece. Ei bine, în cazul acesta un kilogram 
din mai sus-numitul Robur ar fi trebuit să dea naştere la o 
forţă de cel puţin zece kilograme. În această privinţă deci 
putea fi situat între câine şi crocodil. 

De unde, din care ţară venea acest ins remarcabil? Greu 
de spus. În orice caz, vorbea curgător englezeşte, fără acel 
accent puţin tărăgănat prin care se deosebesc yankeii din 
Noua-Angilie. 

— Şi acum, urmă el, onorabili cetăţeni, să vă spun câte 
ceva şi despre trăsăturile mele morale. Aveţi în faţa 
dumneavoastră un inginer al cărui moral nu este câtuşi de 
puţin mai prejos decât fizicul său. Nu mi-e teamă de nimeni 
şi de nimic. Am o tărie de caracter pe care nici un om n-a 
reuşit s-o încovoaie. Când îmi pun eu ceva în gând, America 
toată sau chiar lumea întreagă zadarnic ar încerca, unindu- 
şi forţele, să mă oprească în loc. Când am o idee personală, 
înţeleg s-o împărtăşească toată lumea, nu pot suferi de fel 
să fiu contrazis. Şi dacă stărui asupra acestor amănunte, 
onoraţi cetăţeni, o fac anume fiindcă vreau să mă cunoaşteţi 


mai temeinic. Poate vi se pare că vorbesc prea mult numai 
despre mine? N-are a face! Şi acum, vă rog să vă gândiţi 
bine înainte de a mă întrerupe, căci lucrurile pe care am 
venit să vi le spun mă tem că nu vor avea darul să vă placă. 

Un vuiet ca de valuri ce se sparg de țărm trecu printre 
primele rânduri de bănci din sală, semn că nu mai era mult 
până ce marea va începe să se zbuciume. 

— Aveţi cuvântul, onorate domn, se mulţumi să răspundă 
Uncle Prudent, care abia mai putea să se stăpânească. 

Şi Robur continuă a vorbi pe acelaşi ton, fără să se prea 
sinchisească de ascultători. 

— Da! Ştiu! După un secol de experienţe neizbutite, de 
încercări fără nici un rezultat, mai sunt unii oameni cam 
într-o ureche, care se încăpăţânează să creadă că baloanele 
pot fi dirijate. Oamenii ăştia îşi închipuie că e posibil să 
montezi un motor oarecare, electric sau mai ştiu eu cum, la 
nişte biete băşici de bou, altminteri destul de pretenţioase, 
aflate la cheremul tuturor curenților atmosferici. Pesemne 
se şi văd conducând un aerostat, aşa cum ar conduce o 
corabie pe mare. Deci, pentru că doi, trei inventatori au 
reuşit pe o vreme liniştită, sau aproape, să meargă în 
curmezişul vântului sau chiar să înfrunte pieptiş o briză 
uşoară, înseamnă că dirijarea unor aparate de zbor mai 
uşoare decât aerul ar fi devenit practic posibilă? Haida-de! 
Sunteţi aici o sută de persoane care cred cu tărie că li se 
vor împlini visurile, aruncând, nu pe gârlă, ci în vânt, mii şi 
mii de dolari. Cum văd eu, vă place să vă luaţi la trântă cu 
imposibilul! 

În faţa acestei declaraţii, lucru destul de ciudat, membrii 
Institutului Weldon nici nu crâcniră. Să fi surzit aşa, 
deodată, sau poate îşi încercau răbdarea? Ori aşteptau, 
poate, să vadă până unde va merge cu îndrăzneala cel ce se 
încumeta, astfel, să-i combată? 

— Cum adică, un balon... Continuă Robur, când pentru a 
scădea cu un kilogram greutatea unui corp în atmosferă ai 
nevoie de un metru cub de cutare sau cutare gaz?! Un 


balon ce are pretenţia să ţină piept vântului cu ajutorul 
motorului său, când, umflând pânzele unei corăbii, vântul 
exercită o presiune egală cu forţa unui motor de patru sute 
de cai putere şi când cu ocazia catastrofei ce a distrus 
podul de la 'Tay s-a constatat că presiunea exercitată de 
uragan era de patru sute patruzeci de kilograme pe metru 
pătrat! Un balon! Când se ştie că natura n-a plăsmuit 
niciodată după sistemul ăsta vreo fiinţă zburătoare, 
înzestrată fie cu aripi ca păsările, fie cu membrane ca unii 
peşti ori unele mamifere... 

— Mamifere?... Se miră în gura mare unul din membrii 
clubului. 

— Da! De pildă, liliacul, care, dacă nu mă înşel, zboară! Ori 
poate cel ce m-a întrerupt habar n-o fi având că această 
zburătoare este un mamifer? le pomeneşti c-o fi văzut pe 
cineva făcând omletă din ouă de liliac? 

Întrerupătorul îşi înghiţi vorba, renunțând să mai spună 
ceva de aci încolo, aşa că Robur continuă cu aceeaşi 
însufleţire: 

— Înseamnă, oare, că omul trebuie să renunţe la ideea de 
a cuceri văzduhul şi de a transforma moravurile civice şi 
politice din lumea veche, folosind acest admirabil mijloc de 
locomoţie? Fireşte că nu! Şi, aşa cum a izbutit să ajungă 
stăpânul mărilor datorită navelor cu vâsle sau cu pânze, cu 
roată sau cu elice, tot astfel va ajunge şi stăpânul 
văzduhului cu ajutorul unor aparate mai grele decât aerul, 
pentru că numai aşa fiind, adică mai greu decât el, îl poţi 
birui. 

De astă dată adunarea luă foc. O adevărată salvă de ţipete 
izbucni din gurile celor de faţă îndreptate toate împotriva 
lui Robur, ca tot atâtea oţele de flintă sau guri de tun. 

Strigătele acestea nu erau, oare, un răspuns, dat 
declaraţiei de război azvârlite în tabăra baloniştilor? Nu 
cumva, oare, avea să înceapă iar lupta dintre „mai uşor” şi 
„mai greu” decât aerul? 


Robur nici nu se sinchisi. Aşteptă cu braţele încrucişate, 
vitejeşte, să se facă linişte. 

Uncle Prudent, cu un gest, porunci încetarea focului. 

— Da, spuse iar Robur. Viitorul este al aparatelor 
zburătoare. Aerul poate fi un punct de sprijin temeinic. E 
destul, de pildă, să imprimi unei coloane din acest fluid o 
mişcare de ascensiune de patruzeci şi cinci de metri pe 
secundă, pentru ca un om să se poată menţine deasupra ei, 
în cazul când tălpile pantofilor lui au o suprafaţă de cel 
puţin o optime dintr-un metru pătrat. lar dacă viteza 
coloanei atinge nouăzeci de metri pe secundă, el ar putea 
să meargă pe ea cu picioarele goale. Acelaşi rezultat s-ar 
obţine şi atunci când am face să treacă pe sub braţele unei 
elice o masă de aer cu o iuţeală egală. 

De fapt, Robur spunea aceleaşi lucruri pe care le 
spuseseră înaintea lui toţi adepţii aviaţiei, oameni ale căror 
strădanii trebuiau să ducă, încet, dar sigur, la rezolvarea 
problemei. Cinste celor care au răspândit aceste idei atât 
de simple: d-lor de Ponton d'Amecourt, de La Landelle, 
Nadar, de Luzy, de Louvrie, Liais, Beleguic, Moreau, fraţilor 
Richard, lui Babinet, Jobert, du Temple, Salives, Penaud, de 
Villeneuve, Gauchot şi Tatin, Michel Loup, Edison, 
Planavergne şi, în sfârşit, multor altora. Părăsite şi reluate 
rând pe rând de mai multe ori, nu se putea ca ideile astea 
să nu triumfe într-o bună zi. Nu se grăbiseră ei, oare, să 
dea răspunsul cuvenit adversarilor aviaţiei care spuneau, 
chipurile, că pasărea pluteşte în văzduh numai datorită 
faptului că încălzeşte aerul pe care îl absoarbe? Nu 
arătaseră ei, oare, că un vultur, cântărind cinci kilograme, 
ar fi trebuit, ca să se poată menţine în spaţiu, să absoarbă 
cincizeci de metri cubi din acest fluid? 

Este tocmai ceea ce căuta şi Robur să demonstreze în 
mijlocul hărmălaiei ce umplea sala. Şi, încheind, le spuse de 
la obraz baloniştilor: 

— N-o să faceţi nici o scofală, ascultaţi-mă pe mine, cu 
certurile dumneavoastră, n-o să ajungeţi la nici un rezultat, 


n-o să vă încumetaţi a întreprinde nimic! Cel mai inimos 
dintre aeronauţii dumneavoastră, John Wise, a reuşit, ce-i 
drept, să facă un zbor de două sute de mile pe deasupra 
continentului american, dar până la urmă s-a văzut silit să 
renunţe la proiectul său de a traversa Atlanticul! De-atunci 
însă, după câte ştiu, n-aţi mai înaintat nici măcar un pas, 
unul singur, în această direcţie! 

— Domnule, rosti atunci preşedintele care se silea în zadar 
să-şi păstreze cumpătul, pe cât se pare, dumneavoastră aţi 
uitat cuvintele nemuritorului nostru Franklin, cu prilejul 
apariţiei celei dintâi mont-golficre, pe vremea când balonul 
era abia în faşă: „E încă un prunc, dar o să crească mare!” 
Şi într-adevăr a crescut... 

— Nu, domnule preşedinte, nu! N-a crescut!... S-a umflat 
doar... Ceea ce nu-i totuna! 

Era un atac direct îndreptat împotriva proiectelor 
Institutului Weldon care pusese la cale, sprijinise, finanţase, 
construise un aerostat uriaş. Aşa că numaidecât începură a 
zbura prin sală tot felul de propuneri, care mai de care mai 
puţin liniştitoare, sunând cam în felul ăsta: 

— Jos cu nepoftitul! 

— Daţi-i un brânci să plece de la tribună...! 

— Să vadă că-i mai greu decât aerul! 

Şi câte şi mai câte. 

Noroc că se mulţumeau s-o spună, nu s-o şi facă. Fără să 
se sinchisească, Robur mai apucă, aşadar, să adauge: 

— Viitorul nu este nicidecum al aerostatelor, cetăţeni 
balonişti, ci al aparatelor de zbor. Pasărea zboară fără să fie 
totuşi un balon, ci pur şi simplu un mecanism...! 

— Da, da, zboară! Sări cu gura gălăgiosul Bat 1. Fyn. Aşa 
e, dar zboară în ciuda tuturor legilor mecanicii...! 

— Nu mai spune! Rosti Robur dând din umeri. 

Apoi, continuând: 

— De când s-a început a se studia mişcarea zburătoarelor 
mari şi mici, întotdeauna a precumpănit această idee foarte 
simplă şi anume că nu ne rămâne altceva de făcut decât să 


imităm natura, pentru că ea nu se înşeală niciodată. Între 
albatrosul care bate din aripi numai de zece ori pe minut, 
între pelicanul care bate de şaptezeci de ori... 

— Şaptezeci şi una! Răsări un glas zeflemitor. 

— Şi albina care dă din aripi de o sută nouăzeci şi două de 
ori pe secundă... 

— O sută nouăzeci şi trei!... Strigă cineva în bătaie de joc. 

— Şi musca obişnuită care face aceeaşi mişcare de trei 
sute treizeci... 

— Trei sute treizeci şi jumătate! 

— Şi ţânţarul la care numărul bătăilor din aripi este de 
câteva milioane... 

— Ba nu... Miliarde! 

Dar Robur, deşi întrerupt la tot pasul, nu-şi curmă firul 
demonstraţiei sale. 

— Între aceste moduri diferite... Urmă el. 

— E unul şi mai şi! Îi întoarse vorba cineva. 

—. Există posibilitatea de a găsi o soluţie practică. În ziua 
când domnul de Lucy a constatat că răgacea, o insectă care 
cântăreşte abia două grame, poate să ridice o sarcină de 
patru sute de grame, problema aviaţiei a fost rezolvată. Pe 
de altă parte, se ştie că suprafaţa aripilor se micşorează cu 
cât cresc dimensiunile şi greutatea animalului. De atunci, 
oamenii au ajuns a plăsmui sau construi peste şaizeci de 
aparate... 

— Care niciodată n-au reuşit să zboare! Exclamă 
secretarul Phil Evans. 

— Care au zburat sau care vor zbura, răspunse Robur, 
fără să-şi piardă cumpătul. Şi fie că le numim stereofore, 
elicoptere, ortoptere sau, după exemplul cuvântului „navă” 
ce-şi are obârşia în navis, le vom spune „ave”, ca o derivație 
de la avis, ajungem la aparatul a cărui creaţie îi va da 
putinţă omului să stăpânească văzduhul. 

— A! Elicea! Spuse prompt Phil Evans. Bine, dar păsările 
n-au elice... După câte ştiu! 


— Ba da, răspunse Robur. Precum a arătat domnul 
Penaud, pasarea însăşi se transformă într-o elice şi zborul ei 
este de fapt elicopter. De aceea, cum spuneam, elicea este 
aparatul viitorului... 

— De o astfel de price, Sfântă Elice cruţă-ne pe noi...! 

Fredonă cineva dintre cei de faţă, care-şi amintise 
întâmplător de acest motiv din Zampa lui Herold. Şi toţi 
începură a cânta după el în cor refrenul de mai sus, în 
asemenea hal, încât să fi auzit, compozitorul francez s-ar fi 
cutremurat în mormânt. 

Pe urmă, când ultimele note se pierdură într-o tevatură 
cumplită, profitând de un moment de linişte, Uncle Prudent 
socoti cu cale să intervină: 

— Străine, spuse el, v-am lăsat până acum să vorbiţi în 
voie, fără să vă întrerupem... 

Pe cât se pare, pentru preşedintele Institutului Weldon 
toate aceste cuvinte azvârlite din zbor, toate aceste ţipete şi 
aiureli nu erau nicidecum nişte întreruperi, ci doar un 
schimb de vederi. 

— Totuşi, continuă el, ţin să vă amintesc faptul că 
principiile aviaţiei au fost de la început înfierate şi respinse 
de majoritatea inginerilor americani sau străini. Este un 
sistem la pasivul căruia se află înscrisă moartea 
Musulmanului zburător, la Constantinopol, aceea a 
călugărului Voador, la Lisabona, a lui Letur în 1852,a lui 
Groof în 1864, fără a mai pune la socoteală atâtea alte 
victime, care acum îmi scapă, chiar de-ar fi să-l amintesc 
numai pe Icar din mitologie... 

— Nu văd, îi răspunse Robur, pentru ce sistemul acesta ar 
fi mai păcătos decât un altul din pricina căruia au fost atâţia 
mucenici ca, de pildă: Pilâtre de Rozier la Calais, d-na 
Blanchard la Paris, Donaldson şi Grimwood, care au căzut 
în lacul Michigan, Sivei şi Croce-Spinelli, Eloy şi mulţi alţii 
pe care vom avea grijă să nu-i dăm uitării! 

Era o lovitură „la ţanc”, ca la scrimă. 


— De altminteri, continuă Robur, cu baloanele 
dumneavoastră, oricât de perfecţionate ar fi ele, n-o să 
atingeţi niciodată ceea ce, practic vorbind, se poate numi 
viteză. Zece ani v-ar trebui ca să faceţi ocolul lumii, lucru pe 
care un aparat de zbor l-ar îndeplini în opt zile! 

Şi iarăşi se stârni un val de proteste şi contestaţii care 
ţinură mai bine de trei minute, până când Phil Evans putu 
să ia din nou cuvântul. 

— Domnule aviator, rosti el, dumneavoastră care aţi venit 
aici să ne lăudaţi foloasele aviaţiei, spuneţi-ne, vă rugăm, 
dacă aţi „aviat” vreodată? 

— Sigur că da! 

— Şi aţi cucerit într-adevăr văzduhul? 

— De ce nu, domnule? 

— Ura, trăiască Robur Cuceritorul! Se auzi un glas ironic. 

— Ei bine, da! Robur Cuceritorul, accept numele acesta şi 
chiar am să mi-l însuşesc, fiindcă mi se cuvine! 

— Daţi-ne voie să avem oarecare îndoieli! Strigă Jem Cip. 

— Domnilor, spuse Robur, încruntându-se, de vreme ce am 
venit aci să discut cu toată seriozitatea un lucru serios, nu 
admit să fiu luat în răspăr şi aş fi încântat să cunosc numele 
persoanei care m-a întrerupt... 

— Mă numesc Jem Cip... Şi sunt legumist... 

— Cetăţene Jem Cip, îi răspunse Robur, ştiam până acum 
că legumiştii au în general intestinele mai lungi decât 
ceilalţi oameni - cu vreo două palme, cel puţin. Şi asta încă-i 
mult... Aşa că nu mă siliţi, rogu-vă, să vă mai lungesc şi 
urechile... 

— Afară cu el! 

— În stradă! 

— Muiaţi-i oasele! 

— Să-i aplicăm legea Lynch! 

— Să-l facem elice...! 

Baloniştii erau furioşi la culme. Se sculaseră toţi de pe 
scaune şi împresuraseră tribuna. Robur nu se mai vedea 
din lanul de braţe ce tălăzuia ca-n toiul unei furtuni. 


Zadarnic trompeta cu aburi bombarda adunarea cu un 
potop de sunete buciumătoare! Probabil că, în seara aceea, 
Philadelphia îşi va fi închipuit că cine ştie ce cartier al 
oraşului era cuprins de flăcări şi că toată apa râului 
Schuylkill nu va ajunge să stingă incendiul. 

Deodată, în mijlocul acestei harababuri, se desluşi o 
mişcare de retragere. Scoţându-şi mâinile din buzunare, 
Robur le întinse către primele rânduri din gloata 
înverşunaţilor. Ţinea în fiecare mână câte un box american, 
în acelaşi timp şi revolver cu repetiţie - un fel de mitraliere 
de buzunar - pe care ar fi fost de-ajuns să apese cu 
degetele ca să se descarce. 

Şi atunci Robur, folosindu-se nu numai de faptul că 
asediatorii dăduseră înapoi, dar şi de tăcerea ce se făcuse 
odată cu această mişcare de retragere, spuse: 

— Hotărât lucru, nu Amerigo Vespucci a fost cel ce a 
descoperit Lumea Nouă, ci Sebastian Cabot! 
Dumneavoastră, cetăţeni balonişti, nu sunteţi americani! 
Sunteţi doar nişte cabotini... 

În aceeaşi clipă detunară patru sau cinci focuri de 
revolver, trase în aer. Nimeni nu fu rănit. Inginerul se făcu 
nevăzut într-un nor de fum şi, când norul se risipi, ia-l de 
unde nu-i. Robur Cuceritorul se topise de parcă s-ar fi 
înălţat în văzduh cu vreun aparat de zbor. 

Capitolul IV. 

ÎN CARE, VORBIND DESPRE VALETUL FRYCOLLIN, 
AUTORUL. ÎNCEARCĂ SĂ REABILITEZE LUNA. 

Fireşte, nu era prima dată când, ieşind de la vreuna din 
şedinţele clubului, în urma unor discuţii furtunoase, 
membrii Institutului Weldon făcuseră să clocotească de 
gălăgia lor Walnut-Street şi străzile învecinate. Adeseori, 
locuitorii cartierului se plânseseră, şi pe bună dreptate, de 
aceste zgomotoase finaluri de discuţii, care le tulburau 
tihna căminului. În sfârşit, policemenii se văzuseră adeseori 
nevoiţi să intervină pentru ca să poată circula nestingheriţi 
trecătorii, dintre care cei mai mulţi se sinchiseau prea puţin 


de problema navigaţiei aeriene. Niciodată însă până în 
seara aceea zarva nu fusese atât de straşnică, nici 
plângerile atât de întemeiate şi nici intervenţia policeme- 
nilor atât de necesară. Totuşi membrii Institutului Weldon 
puteau fi scuzaţi într-o oarecare măsură. Închipuiţi-vă 
îndrăzneala: să fie atacați chiar în bârlogul lor! Înfocaţilor 
adepţi ai principiului „mai uşor decât aerul”, un nu mai 
puţin înfocat apărător al devizei „mai greu decât aerul” le 
trântise în faţă o seamă de lucruri destul de neplăcute. Şi, 
tocmai când se pregăteau să-i dea lecţia cuvenită, spălase 
putina. 

Era într-adevăr ceva strigător la cer! Un om care ar fi 
lăsat asemenea ocară nepedepsită cu siguranţă că nu avea 
sânge american în vine! Urmaşii lui Amerigo să fie luaţi 
drept urmaşi ai lui Cabot! Nu era, oare, o insultă pentru 
care nu putea să încapă iertare, mai ales că se întâmpla să 
pice tocmai la ţanc - din punct de vedere istoric? 

Membrii clubului o porniră, grupuri, grupuri, val-vârtej, 
care încotro pe Walnut-Street, pe urmă pe străzile 
învecinate, pe urmă prin tot cartierul, trezindu-i din somn 
pe locuitori. Ba chiar îi siliră să-i lase a cotrobăi prin casele 
lor, chit că mai apoi aveau să-i despăgubească pentru 
supărările aduse vieţii lor private, ştiut fiind că bunul acesta 
era respectat cu sfinţenie de popoarele de origine anglo- 
saxonă. Degeaba însă toate sâcâielile astea şi toate 
scotocelile. Robur nu era de găsit nicăieri. Dispăruse fără 
urmă... S-ar fi zis că plecase cu Go ahead, balonul 
Institutului Weldon. După un ceas întreg de percheziţii, se 
văzură nevoiţi să renunţe şi colegii se despărţiră, nu fără a 
fi făcut mai întâi legământ de a-şi desfăşura cercetările mai 
departe, pe tot teritoriul celor două Americi care alcătuiesc 
Noul Continent. 

Către ceasurile unsprezece, liniştea aproape se 
statornicise din nou în cartier. Philadelphia putea să se 
cufunde iarăşi într-un somn adânc, privilegiu vrednic de 
jinduit, hărăzit oraşelor ce au fericirea să nu fie industriale. 


Membrii clubului abia aşteptau să ajungă mai repede acasă. 
Şi, ca să-i pomenim doar pe cei mai cu vază, vom spune că 
William 'I. Forbes se îndreptă spre marea sa rafinărie de 
zahăr, unde miss Doll şi miss Mai îi pregătiseră, ca în 
fiecare seară, ceaiul îndulcit cu glucoza produsă de propria- 
i întreprindere; Truk Milnor luă drumul fabricii lui, a cărei 
pompă cu aburi gâfâia zi şi noapte, în cea mai îndepărtată 
mahala. Casierul Jem Cip, care fusese acuzat în faţa tuturor 
că ar fi avut intestinele mai lungi cu două palme decât 
cereau funcțiunile maşinii omeneşti, purcese spre 
sufrageria lui, unde-l aştepta cina alcătuită exclusiv din 
legume. 

Doi dintre cei mai de frunte balonişti - numai doi - nu 
păreau însă deloc grăbiţi să se ducă spre casă. Dimpotrivă, 
nu scăpară prilejul de a avea un schimb de vorbe ceva mai 
aprig ca de obicei. Aceştia erau cei doi duşmani neîmpăcaţi, 
Uncle Prudent şi Phil Evans, adică preşedintele şi 
secretarul Institutului Weldon. 

La uşa clubului, valetul Frycollin îşi aştepta stăpânul, pe 
Uncle Prudent. 

Valetul se luă după ei, fără să-şi bată prea mult capul 
pentru a afla pricina ce-i făcea pe cei doi colegi să se ia la 
colţi. 

Trebuie să spunem că termenul „schimb de cuvinte” nu 
este decât un eufemism folosit pentru a desemna 
îndeletnicirea la care se dedaseră de comun acord 
preşedintele şi secretarul clubului. La drept vorbind, se 
ciorovăiau amândoi cu o înfocare ce-şi avea obârşia în 
vechea lor rivalitate. 

— Nu, domnule, nu! Stăruia Phil Evans. Să fi avut eu 
cinstea de a fi în capul Institutului Weldon, niciodată, zic, 
niciodată nu s-ar fi întâmplat un scandal ca ăsta! 

— Şi ce ai fi făcut, mă rog, dacă aveai această cinste? Îl 
iscodi Uncle Prudent. 

— l-aş fi tăiat vorba neobrăzatului care ne-a insultat în 
public. Nici nu l-aş fi lăsat să deschidă gura! 


— Mi se pare că, pentru a tăia vorba cuiva, trebuie mai 
întâi să-l laşi să spună ceva! 

— Nu însă în America, domnule, nu în America! 

Şi tot azvârlindu-şi aşa unul altuia cuvinte mai degrabă 
acre decât dulci, cei doi o apucară pe nişte străzi care-i 
îndepărtau din ce în ce de casă; umblau acum prin nişte 
cartiere în aşa fel situate, încât, ca să se întoarcă înapoi, ar 
fi trebuit să facă un ocol serios. 

Frycollin se ţinea pas cu pas după ei; nu se simţea însă 
deloc în apele lui, văzând cum se afundă stăpânu-său în 
inima unor asemenea pustietăţi. Nu prea îi plăceau lui 
Frycollin locurile astea, mai ales acum, spre miezul nopţii. 
Într-adevăr, era întuneric beznă şi secera lunii abia îşi 
începuse „stagiul de douăzeci şi opt de zile”. 

Aşadar, Frycollin se uita când la dreapta, când la stânga, 
să vadă de nu-i pândesc cumva niscai umbre suspecte. Şi 
chiar i se păru că zăreşte vreo cinci sau şase măgădăi, care 
nu-i slăbeau din ochi. 

Instinctiv, Frycollin se dădu mai aproape de stăpânul său; 
pentru nimic în lume însă n-ar fi îndrăznit să-l întrerupă din 
toiul unei discuţii, ştiind că ar fi tras imediat ponoasele. 

Într-un cuvânt, întâmplarea făcuse ca preşedintele şi 
secretarul Institutului Weldon să-şi fi îndreptat paşii, fără 
să-şi dea seama, spre Fairmont-Park. Ajungând acolo, 
tocmai când disputa era mai aprinsă, trecură vestitul pod 
de fier de peste râul Schuylkill; abia dacă întâlniră ici, colo 
câţiva întârziaţi. În sfârşit se pomeniră în mijlocul unor 
întinderi vaste, dintre care unele se desfăşurau cât vedeai 
cu ochii în chip de pajişti, iar altele erau adumbrite de 
copaci falnici, podoaba acestui parc unic în lume. 

Aici, valetul Frycollin simţi cum spaima începe a-l încolţi 
mai vârtos, cu atât mai mult, cu cât băgase de seamă că 
cele cinci sau şase mogâldeţe se furişaseră pe urmele lor, 
trecând şi ele podul peste Schu-ylkill. De teamă, pupilele 
ochilor i se lărgiseră atât de mult, încât aproape că 
atingeau circumferința irisului. În acelaşi timp însă corpuli 


se micşora cu încetul, i se chircea, de parcă ar fi avut acea 
proprietate de a se contracta cu care sunt înzestrate 
moluştele şi unele animale” articulate. 

Fiindcă trebuie să vă spunem că Frycollin era un fricos 
fără pereche. 

Negru get-beget din Carolina de Sud, cu un cap nătâng pe 
un trup sfrijit, Frycollin să tot fi avut douăzeci şi unu de ani, 
ceea ce înseamnă că nu fusese sclav nici măcar la naşterea 
sa. Cu toate astea, mare lucru nu era de capul lui. Mofturos, 
lacom, leneş şi mai ales fricos nevoie mare. De trei ani se 
afla în serviciul lui Uncle Prudent şi în acest răstimp de vreo 
sută de ori nu lipsise mult să fie dat afară; stăpânul său îl 
ţinuse numai de teamă să nu dea peste altă poamă şi mai 
rea. Şi cu toate astea, viaţa lui fiind împletită cu a unui 
stăpân gata oricând să se avânte în cele mai cutezătoare 
aventuri, Frycollin avea să se afle adeseori în impasuri, în 
care inima lui fricoasă avea să fie supusă la grele încercări. 
În schimb, era despăgubit într-alt fel. Nu prea i se făceau 
zile fripte nici pentru că era mâncăcios şi cu atât mai puţin 
fiindcă-i plăcea să trândăvească. Ah, Frycollin, de-ai putea 
citi în viitor! 

De ce însă nu va fi rămas Frycollin în serviciul unei familii 
din Boston, anume Sneffel, care se pregătea tocmai să 
plece în Elveţia şi care totuşi renunţase la acest proiect de 
teama avalanşelor? Nu era oare mai bine să fi stat acolo, 
decât la Uncle Prudent în casa căruia sălăşluia pururea 
cutezanţa? 

În sfârşit, asta era situaţia şi stăpânu-său ajunsese chiar să 
se împace cu defectele lui. Frycollin, de altminteri, avea şi o 
calitate. Deşi negru din născare, nu vorbea totuşi aşa cum 
vorbesc de obicei negrii, ceea ce este vrednic de luat în 
seamă, căci nu cred să existe ceva mai neplăcut decât acel 
supărător jargon în care pronumele posesiv şi infinitivele 
sunt folosite peste măsură. 

Rămâne deci stabilit că valetul Frycollin era fricos, ba 
chiar, cum se zice, „fricos ca luna”. 


Şi pentru că veni vorba, e cazul, cred, să protestăm 
împotriva acestei comparații jignitoare pentru blonda Febe, 
pentru gingaşa Selene, neprihănita soră a strălucitorului 
Apolo. Cu ce drept să i se scoată, oare, ponosul că-i fricos 
unui astru care, de când e lumea, a privit Pământul drept în 
faţă, fără să-i fi întors vreodată spatele? 

Oricum ar fi fost, la ora aceea - cam pe miezul nopţii - 
cornul „palidei calomniate” scăpăta spre apus, după 
coamele înalte ale copacilor. Strecurându-se printre crengi, 
razele ei aşterneau câteva pete de lumină pe pământ. 
Adâncul pădurii părea astfel mai puţin întunecos. Asta îi 
îngăduia lui Frycollin să arunce în urmă o privire mai 
pătrunzătoare. 

— Brr! Se scutură el. Tot aici sunt, puşlamalele! Fără doar 
şi poate, vin încoace! 

Şi cum nu-l mai răbda inima, se apropie de stăpânu-său: 

— Maşter Uncle! Îl strigă el. 

Aşa îi spunea de obicei şi aşa ţinea şi preşedintele 
Institutului Weldon să i se spună. 

În momentul acela sfada celor doi adversari ajunsese la 
punctul culminant. Şi cum se trimiteau unul pe altul la 
plimbare, Frycollin fu şi el poftit cu brutalitate să-şi ia 
tălpăşiţa. 

Pe urmă, în timp ce discutau amândoi, ochi în ochi, Uncle 
Prudent pătrunse şi mai mult în inima pustietăţilor din 
Fairmont-Park, îndepărtându-se de Schuylkill-river şi de 
podul peste care trebuiau să treacă din nou ca să se 
întoarcă în oraş. 

Se aflau acum câtegşitrei în mijlocul unui bunget înalt, în 
coama căruia se întreţeseau ultimele sclipiri ale lunii. În 
marginea bungetului se deschidea un larg luminiş, o pajişte 
întinsă, de formă ovală, parcă anume făcută pentru 
întreceri pe hipodrom. Nici un accident de teren n-ar fi 
stânjenit galopul cailor, nici un pâlc de arbori n-ar fi 
împiedicat spectatorii să cuprindă cu privirea pista 
ovoidală, ce se desfăşura pe câteva mile. 


Totuşi, dacă Uncle Prudent şi Phil Evans n-ar fi fost atât de 
cufundaţi în discuţia lor, dacă s-ar fi uitat în jur mai cu 
atenţie, şi-ar fi dat seama că luminişul nu avea înfăţişarea 
lui obişnuită. Să se fi clădit cumva peste noapte o întreagă 
morărie? Într-adevăr, aşa s-ar fi spus, judecind după 
mulţimea morilor de vânt, ale căror aripi, nemişcate în 
momentul acela, păreau că rânjesc în penumbră. 

Nici preşedintele şi nici secretarul Institutului Weldon nu 
băgară însă de seamă ciudata schimbare suferită de 
priveliştea parcului Fair-mont. Frycollin nu observă nici el 
nimic. | se părea că haimanalele se apropiau, strângându-se 
laolaltă, ca şi cum ar fi pus la cale vreo lovitură. Îl apucase o 
spaimă convulsivă, mâinile şi picioarele-i erau ca paralizate 
şi tot părul din cap i se zburlise, în sfârşit, era cum nu se 
poate mai înfricoşat. 

Cu toate astea, simțind cum i se înmoaie genunchii, mai 
avu puterea să strige o dată: 

— Maşter Uncle!... Maşter Uncle! 

— Ei, spune odată ce vrei! Îşi ieşi din sărite Uncle Prudent. 

Poate că în momentul acela nici Phil Evans, nici el n-ar fi 
pregetat să-şi verse focul asupra nefericitului valet, luându-l 
la bătaie. Numai că nu avură vreme s-o facă, după cum nici 
Frycollin nu avu răgaz să le răspundă. 

În aceeaşi clipă, se auzi un ţignal în pădure. Şi îndată, un 
fel de stea electrică se aprinse în mijlocul luminişului. 

Fără doar şi poate, era un semn; pesemne venise 
momentul să se înfăptuiască cine ştie ce samavolnicie. 

Cu o iuţeală pe care nici gândul n-ar putea-o atinge, şase 
oameni se năpustiră din bunget, doi asupra lui Uncle 
Prudent, doi asupra lui Phil Evans şi doi asupra valetului 
Frycollin, cu toate că aceştia doi din urmă n-aveau, în chip 
vădit, nici un rost, căci negrul nu mai era în stare să se 
apere. 

Deşi luaţi pe nepusă masă, preşedintele şi secretarul 
Institutului Weldon încercară să se împotrivească, dar nu 
avură nici timp şi nici destulă putere. Cât ai clipi, muţi din 


pricina căluşului din gură, cu o cârpă înfăşurată peste ochi, 
legaţi fedeleş, fără să poată face o mişcare, fură luaţi pe sus 
şi duşi la repezeală, prin luminiş. Ce puteau oare să creadă 
decât că aveau de-a face cu acel soi de indivizi fără nimic 
sfânt pe lume, care nu şovăie să despoaie bieţii oameni 
rătăciţi prin pădure? Totuşi nu păţiră nimic niciunul dintre 
ei. Nici măcar nu fură buzunăriţi, deşi Uncle Prudent avea 
întotdeauna asupra lui, potrivit unei vechi deprinderi, 
câteva mii de dolari hârtie. 

Într-un cuvânt, un minut după această agresiune, fără ca 
făptuitorii să fi schimbat o singură vorbă între ei, Uncle 
Prudent, Phil Evans şi Frycollin simţiră că erau lăsaţi 
binişor jos, dar nu pe iarbă, în poiană, ci pe un fel de podea, 
care scârţâi sub greutatea lor, şi rezemaţi de ceva, unul 
lângă altul. Pe urmă o uşă fu închisă pe dinafară şi 
scrâşnetul unui zăvor le dădu de ştire că erau ferecaţi. 

În clipa aceea se stârni un foşnet neîntrerupt, ceva ca un 
freamăt, un „sfârrr”, al cărui „rr” se prelungea fără sfârşit, 
fiind singurul zgomot ce izbea urechea în tăcerea nopţii. 

Ce vâlvă, a doua zi, în Philadelphia! Dis-de-dimineaţă toată 
lumea ştia tot ce se întâmplase în ajun, la şedinţa 
Institutului Weldon: apariţia unui personaj misterios, un 
oarecare inginer, anume Robur Cuceritorul, lupta pe care 
pare-se voia s-o dea împotriva baloniştilor, apoi dispariţia lui 
atât de curioasă. 

Ce tevatură însă când se răspândi în tot oraşul zvonul că 
preşedintele şi secretarul clubului dispăruseră şi ei în 
noaptea de 12 spre 13 iunie! 

Cât i-au mai căutat de la un cap la altul al oraşului şi prin 
împrejurimi! Degeaba însă. Gazetele din Philadelphia, apoi 
ziarele din Pennsylvania şi, în sfârşit, din tot cuprinsul 
Americii nu mai vorbeau decât despre această întâmplare, 
dând fel de fel de explicaţii, dintre care niciuna nu putea fi 
cea adevărată. Anunţuri şi afişe făgăduiau sume 
impresionante de bani, nu numai celor care aveau să-i 
găsească pe onorabilii dispăruţi, dar şi oricui ar fi putut să 


dea vreun indiciu care să ducă pe urmele lor. Nimic nu 
folosi. Parcă s-ar fi deschis pământul să-i înghită, aşa 
pieriseră amândoi de pe faţa globului, şi preşedintele, şi 
secretarul Institutului Weldon. 

Cu acest prilej, ziarele guvernamentale cerură să se 
sporească într-o măsură considerabilă personalul 
polițienesc, dat fiind că cei mai de ispravă cetăţeni ai 
Statelor Unite puteau fi ţinta unor astfel de atentate - şi 
aveau dreptate... 

E adevărat că, la rândul lor, ziarele opoziţiei cerură ca 
personalul mai sus-pomenit să fie scos din serviciu ca inutil, 
de vreme ce puteau avea loc asemenea atentate, fără ca 
vinovaţii să poată fi descoperiţi - şi poate că nu greşeau. 

Până la urmă, poliţia rămăsese aşa cum era şi cum va fi 
întotdeauna în cea mai bună dintre lumi, care nu este 
perfectă şi nici n-ar putea să fie. 

Capitolul V. 

ÎN CARE PREŞEDINTELE ŞI SECRETARUL 
INSTITUTULUI WELDON CAD LA ÎNVOIALĂ SĂ 
ÎNTRERUPĂ PENTRU UN TIMP OSTILITĂŢILE. 

O cârpă peste ochi, un căluş în gură, mâinile şi picioarele 
legate cu frânghii, nici chip deci să vadă, să vorbească sau 
să se mişte din loc. Nimic din toate astea nu era făcut să 
uşureze situaţia în care se aflau Uncle Prudent, Phil Evans 
şi valetul Frycollin. Pe de altă parte, să nu ştii cine sunt 
făptuitorii unei asemenea răpiri, unde anume ai fost 
azvârlit, ca un simplu colet într-un vagon de bagaje, să n-ai 
habar unde eşti şi ce te aşteaptă, iată tot atâtea pricini apte 
să scoată din răbdări şi pe cei mai răbdători reprezentanţi 
ai speţei ovine, or este îndeobşte cunoscut faptul că 
membrii Institutului Weldon erau departe de a fi oi în 
privinţa răbdării. Ştiind cât era de iute din fire, ne putem 
prea bine închipui starea în care putea să fie Uncle 
Prudent. 

În orice caz, şi el şi Phil Evans se gândeau, probabil, c-o să 
le vină tare greu să se înfiinţeze a doua zi în biroul clubului. 


Cât despre Frycollin, care şedea cu ochii închişi şi gura 
încleştată, nu putea să se gândească la nimic. Era mai mult 
mort decât viu. 

Timp de un ceas nu se produse nici o schimbare în situaţia 
prizonierilor. Nimeni nu veni să-i vadă, nici să le redea 
libertatea de a se mişca în voie şi de a cuvânta, libertate a 
cărei lipsă o simțeau atât de mult. Trebuiau să se 
mulţumească doar a suspina înăbuşit, a pufni prin căluşuri 
şi a se zvârcoli ca nişte crapi care, scoşi din iazul lor de 
baştină, se dau de ceasul morţii. Vă daţi seama, cred, câtă 
mânie mută şi furie sugrumată, sau mai bine-zis legată 
cobză, vădeau toate astea. Într-un târziu, după o mulţime 
de sforţări zadarnice, rămaseră o bucată de vreme 
nemişcaţi. Şi, lipsiţi fiind de simţul văzului, căutară a se 
folosi de auz, încercând să descopere vreun indiciu asupra 
acestei neliniştitoare stări de lucruri. Degeaba însă se 
străduiră a desluşi vreun alt zgomot afară de sfârâitul acela 
ciudat şi neîntrerupt, ce părea să-i învăluie într-o atmosferă 
înfrigurată. 

Să vedeţi însă ce se întâmplă atunci: migălind cu răbdare, 
Phil Evans reuşi să slăbească legătura ce-i încătuşa mâinile. 
Apoi, încetul cu încetul, nodul se desfăcu, degetele-i 
lunecară unele peste altele şi putu iarăşi să-şi mişte slobod 
braţele. 

Frecându-şi-le apoi energic, restabili circulaţia sângelui, 
stingherită un timp din pricina legăturilor. O clipă mai 
târziu, Phil Evans îşi luase cârpa de pe ochi, îşi smulsese 
căluşul din gură şi tăiase frânghiile cu limba ascuţită a unui 
„bowie-knife”. Căci un american care n-ar avea în fiece 
moment un „bowie-knife” în buzunar n-ar mai fi american. 

De altminteri, singurul câştig cu care se alese Phil Evans 
fu acela de a se putea mişca şi vorbi în voie, atâta tot. De 
ochi nu se putea încă folosi, practic vorbind, cel puţin 
deocamdată. Încăperea era cufundată într-o întunecime 
oarbă. O rază de lumină totuşi se strecura printr-o bortă 


îngustă, sfredelită în perete, la o înălţime de vreo şase sau 
şapte picioare. 

Vă închipuiţi, cred, că, oricare ar fi fost sentimentele lui, 
Phil Evans nu şovăi o clipă să-şi elibereze adversarul. Harşt, 
harşt, reteză din câteva lovituri nodurile ce-i sugrumau 
braţele şi picioarele. Îndată Uncle Prudent, aproape 
spumegând de mânie, sări în picioare, îşi smulse legătura 
de la ochi şi căluşul, apoi rosti cu un glas înăbuşit: 

— Mulţumesc! 

— Nu!... N-ai de ce, îi răspunse celălalt. 

— Phil Evans? 

— Uncle Prudent? 

— Aici nu mai poate fi vorba nici de preşedintele, nici de 
secretarul Institutului Weldon, nu mai există adversari! 

— Bine zici! Răspunse Phil Evans. Nu mai există decât doi 
oameni care trebuie să se răzbune pe un al treilea, fiindcă 
atentatul ăsta nu se poate să nu fie aspru pedepsit. lar 
acest al treilea... 

— E Robur! 

— E Robur! 

lată în sfârşit un lucru asupra căruia cei doi foşti 
concurenţi erau întru totul de acord. În privinţa asta nu mai 
încăpea nici o gâlceavă. 

— Dar cu valetul dumitale ce facem? Îi atrase atenţia Phil 
Evans, arătând spre Frycollin, care pufăia ca o focă. Nu-l 
dezlegăm? 

— Mai lasă-l, spuse Uncle Prudent. O să ne împuie urechile 
cu văicărelile lui şi acum avem altă treabă decât să 
blestemăm. 

— Adică ce, Uncle Prudent? 

— Să scăpăm de aci, dacă se poate. 

— Şi chiar dacă nu se poate! 

— Ai dreptate, Phil Evans, chiar dacă nu se poate! 

Niciunul dintre ei nu s-ar fi îndoit o clipă că istoria asta cu 
răpirea lor ar putea fi pusă pe socoteala altcuiva decât a lui 
Robur; preşedintele şi colegul lui nici măcar nu s-ar fi putut 


gândi la aşa ceva. Într-adevăr, nişte tâlhari cinstiţi, de rând, 
le-ar fi luat ceasurile, inelele, portofelele şi portimoneele şi i- 
ar fi aruncat în Schuylkill-river, după ce le-ar fi băgat cuțitul 
în piept, în loc să-i ferece în fundul unui... Unde anume? 
Grea întrebare, ce-i drept, o întrebare căreia trebuiau să-i 
afle răspunsul, înainte de a începe să se pregătească pentru 
o evadare cu oarecare sorţi de izbândă. 

— Phil Evans, grăi din nou Uncle Prudent, în loc să ne fi 
spus atunci, după şedinţă, atâtea drăgălăşenii, asupra 
cărora nu e cazul să mai discutăm, mai bine am fi fost mai 
puţin distraţi. Dacă ne-am fi plimbat numai pe străzile 
Philadelphiei, n-am fi păţit asemenea bucluc. Sigur că 
Robur ăsta bănuia ce o să se întâmple la club; prevăzuse 
furtuna pe care avea s-o dezlănţuie cu atitudinea lui 
provocatoare şi lăsase de pază la uşă, să-i dea o mână de 
ajutor, câţiva bandiți de-ai lui. Când ne-au văzut 
depărtându-ne de Walnut-Street, puşlamalele ne-au pândit, 
s-au luat după noi şi pe urmă, când am apucat-o ca nişte 
nesăbuiţi pe aleile parcului, atât le-a fost de ajuns. 

— Aşa e, încuviinţă Phil Evans. Da, rău am făcut, foarte 
rău, că nu ne-am dus numaidecât acasă. 

— Totdeauna faci rău când greşeşti! Răspunse Uncle 
Prudent. 

În clipa aceea se auzi oftând adânc cineva din colţul cel 
mai întunecos al celulei. 

— Ce-o fi? Întrebă Phil Evans. 

— Nu-i nimic... Frycollin o fi visat ceva. 

Şi Uncle Prudent continuă: 

— Din momentul când ne-au înşfăcat la marginea 
luminişului - mai erau câţiva paşi până acolo - şi până când 
ne-au azvârilit în chichineaţa asta, n-au trecut mai mult de 
două minute. Nu încape, aşadar, nici o îndoială că indivizii 
ăştia nu ne-au scos din Fairmont-Park... 

— Şi chiar de-ar fi făcut-o, am fi simţit probabil o mişcare 
de translație. 


— Întocmai, răspunse Uncle Prudent. Deci e mai mult ca 
sigur că ne aflăm zăvorâţi într-un vehicul închis, probabil 
vreo hărăbaie de acelea ce cutreieră preriile sau vreun 
vagon de comedianţi... 

— Evident! Dac-ar fi fost cumva vreun vas ancorat la 
țărmul fluviului Schuylkill, ne-am fi dat seama imediat după 
tangajul lui din pricina curentului. 

— Ai dreptate, şi de astă dată ai dreptate! Repetă Uncle 
Prudent. Părerea mea este că, de vreme ce ne aflăm încă în 
poiană, acum ar fi momentul cel mai potrivit ca să fugim, 
chit c-o să umblăm mai târziu să-l găsim pe Robur... 

— Şi să-l silim să plătească scump încălcarea libertăţii a 
doi cetăţeni ai Statelor Unite ale Americii. 

— Scump... Foarte scump! 

— Dar cine să fie omul ăsta?... De unde vine? Ce o fi oare - 
englez, german, francez... 

— E un ticălos şi atâta tot, răspunse Uncle Prudent. Şi 
acum, la lucru! 

Amândoi, cu mâinile întinse şi degetele răşchirate, 
începură a pipăi pereţii încăperii, căutând vreo încheietură 
sau vreo crăpătură. Nimic. La uşă, tot aşa. Era închisă 
ermetic şi nici vorbă nu putea fi să forţeze broasca. Nu 
aveau altă posibilitate decât să facă o gaură în perete şi s-o 
şteargă pe acolo. Rămânea de văzut numai dacă bowie- 
knifes-urile puteau să răzbată prin perete şi dacă tăişurile 
lor nu se vor toci ori nu se vor rupe în timpul lucrului. 

— Dar ce-o fi cu foşnetul ăsta ce nu mai încetează odată? 
Întrebă Phil Evans, arătându-se foarte mirat de sfârâitul 
neîntrerupt ce se auzea afară. 

— Vântul, probabil, răspunse Uncle Prudent. 

— Care vânt?... Până la miezul nopţii, după câte ştiu, a fost 
o linişte desăvârşită. 

— Este evident, Phil Evans. Dacă nu-i vântul, atunci ce vrei 
să fie? 

Desfăcând cea mai ascuţită limbă a briceagului, Phil Evans 
încercă s-o împlânte în perete, lângă uşă. Se gândea că 


poate ar fi de ajuns să facă o gaură ca s-o poată deschide 
apoi pe dinafară, dacă era închisă doar cu un zăvor, ori 
dacă uitaseră cumva cheia în broască. 

După câteva minute de caznă, nu reuşi să facă altă scofală 
decât să ştirbească toate limbile briceagului, să le rupă 
vârful şi să le preschimbe în pânze de ferăstraie. 

— Ce, nu merge, Phil Evans? 

— Nu. 

— N-om fi cumva într-o cuşcă de tablă? 

— Da' de unde, Uncle Prudent? Ia bate în perete, să vezi 
că nu scoate un sunet metalic. 

— O fi atunci lemn tare? 

— Nu! Nici lemn, nici tablă. 

— Atunci ce să fie? 

— N-aş putea să-ţi spun; în orice caz un material în care 
nu poate pătrunde oţelul. 

Cuprins de o furie năprasnică, Uncle Prudent începu să 
suduie şi să lovească cu piciorul podeaua sunătoare, în timp 
ce bâjbâia cu mâinile prin aer, căutând să strângă de gât un 
nevăzut Robur. 

— Linişteşte-te, Uncle Prudent, îi spuse Phil Evans, 
linişteşte-te! Încearcă şi dumneata, dacă vrei. 

Uncle Prudent încercă şi el, dar briceagul nu fu în stare să 
răzbeasă peretele, pe care cea mai ascuţită limbă a lui nu 
izbuti nici măcar să-l zgârie, de parc-ar fi fost de cristal. 

Aşadar, era imposibil să-şi pună planul în aplicare, 
admițând că ar fi putut face o asemenea tentativă în cazul 
când ar fi reuşit să deschidă uşa. 

Deocamdată trebuiau să se resemneze, ceea ce nu stă 
deloc în firea yankeului, şi să se lase în voia întâmplării, 
lucru cu care, de asemenea, nu se poate împăca un spirit 
eminamente practic. În orice caz, nu fără bruftuluieli, 
cuvinte grele şi ocări aprige aruncate numitului Robur care, 
de bună seamă, nu s-ar fi sinchisit câtuşi de puţin de toate 
astea, dacă se dovedea cumva a fi în viaţa lui particulară 
aşa cum se arătase la Institutul Weldon. 


Între timp Frycollin începuse a da unele semne din care se 
vedea că se simte rău. Fie că avea crampe la stomac, fie căi 
se puseseră cârcei în mădulare, se zbuciuma într-un hal 
fără hal. 

Uncle Prudent socoti de cuviinţă să pună capăt odată 
acestei gimnastici, tăind frânghiile cu care era legat negrul. 
În clipa următoare se căia poate c-o făcuse. Să fi auzit 
atunci văicăreli, în care chinurile spaimei se îngemănau cu 
suferinţele pricinuite de foame. Creierul bietului Frycollin 
îndura aceleaşi canoane ca şi stomacul său. Era greu de 
spus căruia dintre aceste două organe îi era mai îndatorat 
pentru ceea ce simţea în acel moment. 

— Frycollin! Strigă Uncle Prudent. 

— Maşter Uncle!... Maşter Uncle!... Răspunse negrul între 
două orăcăieli lugubre. 

— S-ar putea să fim condamnaţi a muri de foame în 
închisoarea asta. Dar să ştii că noi suntem hotărâți să nu ne 
dăm duhul până nu vom fi isprăvit toate mijloacele de hrană 
în stare să ne prelungească viaţa... 

— Vreţi să mă mâncaţi! Tresări Frycollin. 

— Aşa cum se întâmplă de obicei cu negrii în astfel de 
împrejurări!... Aşa că, vezi, Frycollin, taci chitic să nu ne 
mai aducem aminte de tine... 

— Dacă nu, te facem Fry-gă-ne-le! Adăugă Phil Evans. 

Şi Frycollin se temu cu tot dinadinsul să nu fie cumva 
folosit la prelungirea acestor două vieţi mai preţioase, de 
bună seamă, decât a lui. Aşa că se mulţumi să se vaite în 
petto. 

Până una, alta, însă, timpul trecea şi orice încercare de a 
sparge uşa sau peretele se dovedise zadarnică. Nu puteau 
deloc să-şi dea seama din ce erau făcuţi pereţii încăperii. 
Nu erau nici din metal, nici din lemn, nici din piatră. 
Podeaua, de asemenea, părea şi ea făcută din acelaşi 
material. lar când o loveau cu piciorul, scotea un sunet 
aparte, pe care lui Uncle Prudent i-ar fi venit destul de greu 
să-l categorisească în rândul sunetelor cunoscute. Încă 


ceva: podeaua suna a gol, ca şi cum n-ar fi fost aşezată de-a 
dreptul pe pământ, în poiană. Da, chiar aşa! Şi fâşâitul 
acela ciudat părea că se prelinge pe sub ea. Nu aveau deci 
nici un motiv să se simtă liniştiţi. 

— Uncle Prudent! Spuse Phil Evans. 

— Phil Evans? Răspunse Uncle Prudent. 

— Nu ţi se pare că cuşca noastră s-a deplasat? 

— Nicidecum. 

— Totuşi, la început, când ne-au băgat aici, am simţit 
desluşit o boare proaspătă de iarbă şi mirosul de răşină al 
copacilor din parc. Acum, degeaba adulmec aerul: am 
impresia că toate miresmele astea au dispărut... 

— Într-adevăr. 

— Cum îţi explici asta? 

Oricare explicaţie-i bună, Phil Evans, în afară de ipoteza că 
închisoarea noastră ar fi fost mutată din loc. Îţi spun încă o 
dată, dacă am fi într-un vagon în mers sau pe un vas purtat 
de valuri, fără îndoială că ne-am da seama. 

Frycollin slobozi atunci un suspin adânc, de ai fi crezut că 
stă să-şi dea sufletul, dacă acest suspin n-ar fi fost urmat de 
alte câteva. 

— Aş vrea să cred că Robur ăsta o să ne ofere în curând 
prilejul să-l vedem la faţă, rosti Phil Evans. 

— Sper şi eu, exclamă Uncle Prudent, şi atunci am să-i 
spun... 

— Ce? 

— Că s-a purtat la început ca un neobrăzat, ca să 
sfârşească prin a fi o puşlama! 

În momentul acela, Phil Evans băgă de seamă că începeau 
să mijească zorii zilei. O lumină, încă slabă, se strecura prin 
borta îngustă ce sfredelea, sus de tot, peretele din faţa uşii. 
Trebuie să fi fost aproape ceasurile patru dimineaţa fiindcă, 
după câte ştia, cam la ora aceea, în luna iunie, la paralela 
unde se aflau, zarea Philadelphiei începe să albească de 
primele luciri ale revărsatului de ziuă. 


Cu toate astea, când Uncle Prudent puse să sune ceasul 
său cu repetiţie - o adevărată capodoperă ieşită chiar din 
uzina colegului său - soneria le dădu de ştire că erau orele 
trei fără un sfert, deşi ceasornicul nu se oprise. 

— Ce curios! Se miră Phil Evans. La trei fără un sfert ar 
trebui să fie încă noapte afară. 

— Se vede c-o fi rămas în urmă ceasul... Îşi dădu cu 
părerea Uncle Prudent. 

— Un ceas de la Walton Watch Company! Protestă Phil 
Evans. 

Orice ar fi fost, fapt era că se lumina de ziuă. Încetul cu 
încetul, borta din perete începu să se contureze în alb în 
miezul întunecimii oarbe din celulă. Totuşi dacă zorile 
mijeau mai curând decât s-ar fi cuvenit la paralela 
patruzeci, pe care se afla Philadelphia, ele nu se revărsau 
chiar atât de repede cum ar fi trebuit la o latitudine joasă. 

Încă un lucru pe care Uncle Prudent îl observă cu acest 
prilej, încă un fenomen care-i dădea de gândit. 

— Ce-ar fi să ne căţărăm până sus, la ochiul acela de 
lumină, spuse Phil Evans, să încercăm, poate om vedea 
unde ne aflăm? 

— De ce nu? Răspunse Uncle Prudent. 

Apoi către Frycollin: 

— Hai, Fry, scoală-te în picioare! 

Negrul se ridică. 

— Reazimă-te cu spatele de perete, urmă Uncle Prudent, 
iar dumneata, Phil Evans, fii bun şi urcă-te pe umerii 
băiatului ăstuia, în timp ce eu am să-l proptesc să nu cadă. 

— Cu dragă inimă, răspunse Phil Evans. 

O clipă mai târziu, urcat pe umerii lui Frycollin, ajunsese 
cu faţa în dreptul ochiului de lumină. 

Ochiul acela nu era astupat cu o sticlă bombată în chip de 
lentilă cum sunt hublourile vapoarelor, ci cu un geam 
obişnuit, care, fără a fi prea gros, îl împiedica pe Phil Evans 
să vadă afară, scurtându-i peste măsură raza privirii. 


— Sparge geamul, îl îndemnă Uncle Prudent, poate că aşa 
ai să vezi mai bine! 

Phil Evans izbi vârtos cu plăselele briceagului său geamul 
care scoase un sunet argintiu. 

O nouă lovitură şi mai vârtoasă. Acelaşi rezultat. 

— Na! Făcu Phil Evans. Geam incasabil! 

Într-adevăr, geamul era, probabil, făcut din sticlă călită 
după procedeul inventatorului. Siemens, deoarece, oricât îl 
lovi, rămase la fel ca la început. 

Totuşi, afară se luminase destul acum, pentru ca privirea 
să poată răzbate în voie, cel puţin în limitele câmpului 
vizual pe care-l ţărmureau marginile ferestruicii. 

— Ce vezi? Întrebă Uncle Prudent. 

— Nimic. 

— Cum? Nici un desiş? 

— Nu. 

— Nici măcar coama copacilor? 

— Nici. 

— Deci nu mai suntem în mijlocul luminişului! 

— Nici în luminiş, nici în parc. 

— Nu vezi barem niscaiva acoperişuri de case sau 
creştetul vreunui monument? Stărui Uncle Prudent, a cărui 
dezamăgire, împerecheată cu o aprigă mânie, nu înceta să 
crească. 

— Nici acoperişuri, nici monumente. 

— Cum? Nici măcar vreo prăjină de drapel sau vreo 
clopotniţă de biserică, sau chiar vreun horn de fabrică? 

— Nimic decât spaţiul. 

În aceeaşi clipă uşa celulei se deschise şi cineva se arătă în 
prag. 

Era Robur. 

— Stimaţi balonişti, le spuse el grav, sunteţi liberi să 
umblaţi şi să... 

— Liberi! Exclamă Uncle Prudent. 

— Da... Dar numai în cuprinsul Albatrosului! 

Uncle Prudent şi Phil Evans se grăbiră să iasă din celulă. 


Şi ce le văzură ochii? 

La vreo mie două sute sau trei sute de metri sub ei, 
întinsurile unui ţinut pe care se străduiau în van să-l 
identifice. 

Capitolul VI. 

PESTE CARE INGINERII, MECANICII ŞI ALŢI OAMENI 
PRICEPUŢI ÎN ACESTE LUCRURI AR FACE, POATE, MAI 
BINE SĂ TREACĂ 

„Când va înceta, oare, omul să se mai târască prin 
văgăuni, pentru a trăi în seninătatea şi tihna cerului?” La 
această întrebare a lui Camille Flammarion este destul de 
uşor de răspuns: atunci când progresele realizate în 
domeniul mecanicii vor permite să se rezolve în sfârşit 
problema aviaţiei. Şi, de câţiva ani, se presupunea că, prin 
folosirea cât mai practică a electricităţii, avea să se ajungă 
la dezlegarea acestei probleme. 

În 1873, cu mult înainte ca fraţii Montgolfier să fi construit 
cea dintâi montgolfieră, iar Fizicianul Charles, cel dintăi 
balon al său, câţiva inşi în care sălăşluia dorul de aventură 
năzuiseră să cucerească văzduhul cu ajutorul unor aparate 
mecanice. Primii inventatori nu se gândiseră deci la nişte 
aparate mai uşoare decât aerul, lucru pe care stadiul în 
care se afla fizica pe vremea aceea nu le-ar fi îngăduit să şi-l 
închipuie cumva. Ei voiau să realizeze locomoţia aeriană 
folosind nişte aparate mai grele decât aerul, adică nişte 
maşini zburătoare alcătuite după chipul şi asemănarea 
păsărilor. 

E tocmai ceea ce încercase să facă şi zănaticul de Icar, 
feciorul lui Dedal, ale cărui aripi, lipite cu ceară, se 
desprinseseră la arşiţa soarelui. 

Dar ca să nu ne întoarcem atât de departe în trecut, până 
în vremurile mitologice, trecând peste Arkitas din Tarent, 
vom spune că întâlnim chiar în lucrările lui Dante din 
Perugia, ale lui Leonardo da Vinci, ale lui Guidotti, ideea 
unor maşini menite să se deplaseze în atmosferă. Două 
secole şi jumătate mai târziu, numărul inventatorilor începe 


să crească. În 1742, marchizul de Bacqueville construieşte 
un sistem de aripi pe care îl încearcă într-un zbor peste 
Sena şi, căzând, îşi rupe un braţ. În 1768, Paucton 
plănuieşte construirea unui aparat cu două elice, una de 
suspensie şi alta de propulsie. În 1781, Meerwein, 
arhitectul prinţului de Baden, imaginează un aparat cu o 
mişcare ortopteră, ridicându-se împotriva dirijării 
aerostatelor, care abia fuseseră inventate. În 1784, Launoy 
şi Bienvcnu pun în mişcare un elicopter acţionat cu ajutorul 
unor resorturi. În 1808, încercările de zbor ale austriacului 
Jacob Degen. În 1810, broşura lui Deniau din Nantes, în 
care se află formulat principiul „mai greu decât aerul”. Pe 
urmă, din 1811 şi până în 1840, studiile şi invențiile lui 
Berblinger, Vigual, Sarti, Dubochet, Cagniard de Latour. În 
1842 întâlnim pe englezul Henson cu sistemul său de 
planuri înclinate şi elice puse în mişcare prin forţa aburilor; 
în 18645, pe Cossus cu aparatul său cu elice de ascensiune; 
în 1847, pe Camille Vert cu elicopterul său cu aripi de pene; 
în 1852, pe Letur cu aparatul său în chip de paraşută 
dirijabilă, pe care îl încearcă cu preţul vieţii; în acelaşi an, 
pe Michel Loup cu proiectul unui aparat de zbor prevăzut 
cu patru aripi turnante; în 1853, pe Beleguic cu aeroplanul 
său acţionat de nişte elice de propulsie, pe Voussin- 
Chardannes cu zmeul său dirijabil, pe George Cauley cu 
proiectele lui de maşini zburătoare, prevăzute cu motoare 
cu explozie. Între 1854 şi 1863 apar Joseph Pline cu 
brevetele mai multor maşini aeriene, Breant, Carlingfort, 
Le Bris, Du Temple, Bright, la care elicele de ascensiune se 
învârtesc în sens invers, Smythies, Panafieu, Crosnier etc. 
În sfârşit, în 1863, prin străduinţele lui Nadar, ia fiinţă la 
Paris o societate a partizanilor principiului mai greu decât 
aerul. În cadrul ei inventatorii au putinţă să-şi 
experimenteze aparatele, dintre care unele au şi fost 
brevetate: Ponton d'Amecourt şi elicopterul său cu aburi, La 
Landelle şi sistemul său de elice combinate cu planuri 
înclinate şi paraşute, Louvrie şi aeroscaful său, Esterno cu 


pasărea sa mecanică, Groof cu aparatul său cu aripi 
acţionate prin pârghii. Şi acum că şi-au luat avânt, 
inventatorii inventează şi calculatorii fac toate calculele 
necesare pentru ca locomoţia aeriană să poată fi pusă în 
practică. Bourcart, Le Bris, Kaufmann, Smyth, Stringfellow, 
Prigent, Danjard, Pomes şi de la Pauze, Moy Penaud, Jobcrt, 
Hureau de Villeneuve, Achenbach, Garapon, Duchesne, 
Danduran, Parisel, Dieuaide, Melkisff, Forlanini, Brearey, 
Tatin, Dandrieux, Edison, unii cu ajutorul aripilor sau 
elicelor, alţii cu ajutorul unor planuri înclinate, născocesc, 
creează, construiesc, perfecţionează maşinile lor 
zburătoare, ce aşteaptă ziua când vor fi înzestrate de vreun 
inventator cu un motor de o forţă considerabilă şi extrem 
de uşor, pentru a intra în funcţiune. 

Fie-mi iertat acest pomelnic puţin cam lung. Nu eram însă 
dator să menţionez toate treptele urcate de locomoţia 
aeriană ca să ajung în vârful scării, unde se află Robur 
Cuceritorul? De n-ar fi fost dibuirile şi experienţele 
înaintaşilor săi, inginerul nostru ar fi putut oare născoci un 
aparat atât de perfect? Nu, fără doar şi poate! Şi dacă el se 
uita cu dispreţ la cei ce se încăpăţânau încă să caute 
mijloacele de dirijare a baloanelor, în schimb avea o înaltă 
stimă pentru toţi adepţii principiului „mai greu decât 
aerul”, fie ei englezi, americani, italieni, austrieci, francezi - 
mai ales francezii, ale căror lucrări, perfecţionate de el, îl 
ajutaseră să creeze, apoi să construiască maşina iui 
zburătoare. Albatrosul. 

— Zboară, zboară, cine zboară? Exclamase unul dintre cei 
mai stăruitori adepţi ai aviaţiei. 

— Vom păşi prin văzduh cum păşim pe pământ! 
Răspunsese unul dintre cei mai aprigi partizani ai săi. 

— În loc de locomotivă, o aeromotivă! Rostise cel mai 
gălăgios dintre toţi, care suna trompeta publicităţii ca să 
trezească şi Lumea Veche şi Lumea Nouă. 

Şi într-adevăr era un lucru bine stabilit, şi prin experienţă 
şi prin calcule, că aerul oferă un punct de sprijin foarte 


rezistent. O paraşută cu diametrul de un metru poate nu 
numai să micşoreze viteza unei coborâri prin aer, ba chiar 
s-o facă isocronă. Se ştia asta; şi se mai ştia de asemenea că 
atunci când viteza unei mişcări de translație este mare, 
acţiunea greutăţii variază invers proporţional cu pătratul 
acestei viteze, devenind aproape neînsemnată. 

Se ştia pe urmă că, pe măsură ce greutatea unui animal 
zburător creşte, suprafaţa aripilor necesară pentru a-l 
susţine în aer creşte şi ea, dar din ce în ce mai puţin, cu 
toate că mişcările pe care trebuie să le facă aripile sunt mai 
încete. 

Un aparat de aviaţie se cuvine deci a fi construit în aşa fel, 
încât să folosească aceste legi ale naturii, adică să imite 
zborul păsării, „un admirabil tip de locomoţie aeriană”, 
după spusele doctorului Marey de la Academia Franceză. 

Pe scurt, aparatele în stare să ofere o soluţie acestei 
probleme sunt de trei feluri: 

1. Elicopterele sau spiraliferele, care nu sunt altceva decât 
nişte elice cu axă verticală. 

2. Ortopterele, mecanisme ce încearcă să reproducă 
zborul păsărilor. 

3. Aeroplanele, care, de fapt, nu sunt decât nişte planuri 
înclinate, ca zmeul, însă remorcate sau împinse de elice cu 
axă orizontală. 

Fiecare dintre aceste sisteme avusese şi avea încă adepţii 
lui, hotărâți să nu dea înapoi nici un pas măcar. 

Cu toate acestea, din diferite motive, Robur respinsese 
primele două sisteme. 

Că ortopterul, pasărea mecanică, prezintă anumite 
avantaje, nu mai încape nici o îndoială. Lucrările şi 
experienţele domnului Renaud, făcute în 1884, stau 
mărturie. Dar, după cum i s-a obiectat, natura nu trebuie 
imitată în chip slugarnic. Locomotivele n-au fost copiate 
după alcătuirea iepurilor, nici vapoarele după aceea a 
peştilor. Primele au fost înzestrate cu nişte roţi care n-au 
nici un fel de asemănare cu picioarele, iar ultimele cu elice 


care, de asemenea, n-au nici în clin, nici în mânecă cu 
înotătoarele peştilor. Şi, cum vedeţi, asta nu le împiedică 
totuşi să meargă. Dimpotrivă! De altminteri, cine poate să 
cunoască mişcările mecanice cuprinse în zborul păsărilor, 
care e atât de complex? Doctorul Marey n-a presupus, oare, 
că în timp ce aripa se ridică, penele se răsfiră lăsând să 
treacă aerul printre ele, mişcare destul de greu de 
reprodus în chip artificial, cu ajutorul unui mecanism? 

Pe de altă parte, era tot atât de neîndoielnic că 
aeroplanele dăduseră unele rezultate favorabile. Elicele, 
opunând un plan oblic stratului de aer, constituiau un mijloc 
potrivit pentru a produce o mişcare de ascensiune, iar 
aparatele de dimensiuni mici, cu care se făcuseră 
experienţe, dovedeau că greutatea disponibilă, adică aceea 
care rămânea la dispoziţia aeronauţilor, lăsând la o parte 
greutatea aparatului, creştea proporţional cu pătratul 
vitezei. lată tot atâtea mari avantaje, mai mari chiar decât 
avantajele pe care le ofereau aerostatele supuse unei 
mişcări de translație. 

Robur se gândise totuşi că lucrul cel mai bun de făcut era 
şi cel mai simplu. 

Aşadar, elicele - „sfânta elice” pe care i-o azvârliseră în 
cap membrii Institutului Weldon - îndestulaseră toate 
nevoile aparatului său de zbor. Unele erau folosite ca să-l 
ţină suspendat în văzduh, iar altele ca să-l remorcheze în 
cele mai bune condiţii, din punctul de vedere al vitezei şi 
siguranţei zborului. 

Într-adevăr, teoretic vorbind, cu ajutorul unei elice cu un 
pas destul de mic, dar cu o suprafaţă considerabilă, potrivit 
celor arătate de d. Victor 'Tatin, s-ar putea, „mergând până 
la extrema limită, ridica o greutate infinită cu o forţă cât de 
neînsemnată”. 

Dacă ortopterul - care se mişcă prin bătăi de aripi ca 
păsările - se înalţă în văzduh, aflând în chip firesc un punct 
de sprijin în aer, elicopterul se ridică în sus, lovind pieziş 
aerul cu braţele elicei, ca şi cum s-ar urca pe un plan 


înclinat. De fapt, în acest caz e vorba de nişte aripi în formă 
de elice în locul unor aripi în formă de căuş. Elicea 
înaintează neapărat în direcţia axei sale. Este cumva 
verticală axa? Atunci se deplasează şi ea vertical. Este 
orizontală? Se deplasează şi ea tot orizontal. 

Maşina zburătoare a inginerului Robur se limita în 
definitiv la aceste două moduri de funcţionare. 

lată acum şi descrierea ei în amănunţime, maşina fiind 
alcătuită din trei părţi esenţiale: o platformă, aparatele de 
suspensie şi de propulsie şi maşinăria propriu-zisă. 

Platforma era o construcţie ce măsura treizeci de metri în 
lungime şi patru în lăţime, o adevărată punte de corabie cu 
prova ca un pinten. Dedesubt se rotunjea coca, cu întărituri 
solide, în care se aflau aparatele sortite să producă forţa 
mecanică, magazia cu muniții, echipamentul, ustensilele, 
depozitul general cu felurite provizii, printre care 
rezervoarele cu apă pentru bord. Jur împrejurul acestei 
construcţii, o serie de bare subţiri, legate între ele printr-o 
împletitură de sârmă, susțineau balustrada de care se 
sprijineau pasagerii. La suprafaţă, trei construcţii în chip de 
ruf împărţite în compartimente, dintre care o parte erau 
rezervate personalului, iar restul maşinăriilor. În ruful din 
mijloc se afla maşina ce punea în mişcare mecanismele de 
suspensie, în cel de dinainte, maşina propulsorului din faţă, 
iar în cel de dinapoi, maşina propulsorului din spate - 
fiecare din aceste trei maşini fiind pusă în funcţiune separat 
de celelalte două. În partea dinspre prova, în primul ruf se 
aflau oficiul, bucătăria şi postul echipajului. În partea 
dinspre pupa, în ultimul ruf, mai multe cabine, printre care 
şi cabina inginerului, o sufragerie, iar deasupra o încăpere 
cu geamuri pentru timonier, care conducea aparatul cu 
ajutorul unei cârme puternice. 

Compartimentele fiecărui ruf primeau lumina zilei de la 
hublourile cu geamuri făcute din sticlă călită, care e de zece 
ori mai rezistentă decât sticla obişnuită. Sub coca era fixat 
un sistem de resorturi flexibile, ca să amortizeze loviturile, 


deşi aparatul putea să aterizeze uşurel de tot, atât era de 
stăpân inginerul pe mişcările lui. 

Aparate de suspensie şi de propulsie. Deasupra platformei 
se ridicau vertical treizeci şi şapte de axe, dintre care, pe 
margini, câte cincisprezece, de o parte şi de alta, iar şapte, 
mai înalte, la mijloc. Ai fi crezut că era o corabie cu treizeci 
şi şapte de catarge. Numai că aceste catarge, în loc de vele, 
purtau fiecare câte două elice orizontale cu un pas şi un 
diametru destul de mic, care însă se puteau învârti cu o 
iuţeală uluitoare. Fiecare din axele astea se mişcau 
independent de celelalte, fiecare învârtindu-se, pe de altă 
parte, din două în două, în sens invers - dispoziţie necesară 
pentru ca la un moment dat aparatul să nu sufere o mişcare 
de rotaţie. În felul acesta, elicele, continuând a se înălța de- 
a lungul unei coloane de aer verticale, se cumpăneau între 
ele pentru a înfrunta rezistenţa orizontală. Aşadar, aparatul 
era prevăzut cu şaptezeci şi patru de elice de suspensie, ale 
căror braţe, în număr de trei, erau prinse în cadrul unui 
cerc de metal îndeplinind funcțiunea de volant, ceea ce 
ducea la o economie de forţă motrice. Înainte şi înapoi, 
montate pe axe orizontale, două elice propulsoare, cu câte 
patru braţe şi cu un pas invers foarte mare, învârtindu-se în 
sensuri diferite, imprimau aparatului o mişcare de 
propulsie. Aceste elice cu un diametru mai mare decât 
acela al elicelor de suspensie puteau, de asemenea, să se 
învârtească cu o viteză extraordinară. Într-un cuvânt 
aparatul acesta era construit după sistemele preconizate de 
domnii Cossus, de La Landelle şi de Ponton, d'Amecourt şi 
perfecţionate de inginerul Robur. Dreptul de a fi socotit 
inventator se datora însă îndeosebi felului în care îşi alesese 
mijloacele şi în care folosise forţa motrice. 

Maşinăria. Ca să obţină forţa necesară pentru a menţine în 
aer şi pune în mişcare aparatul său, Robur nu se gândise să 
recurgă nici la vaporii de apă sau de alte lichide, nici la 
aerul comprimat sau la alte gaze elastice, nici la diferite 
amestecuri explozive capabile să producă o acţiune 


mecanică. Mijlocul pe care-l utilizase el era electricitatea, 
acest agent care va deveni cândva sufletul lumii industriale. 
Cu toate astea nu se afla nici o maşină electromotrice pe 
bord. Nimic altceva decât pile electrice şi acumulatori. Care 
erau însă elementele ce intrau în compoziţia acestor pile, cu 
ce fel de acizi funcționau? Ăsta era secretul lui Robur. 
Acelaşi lucru şi cu acumulatorii. Din ce erau făcute discurile 
pozitive şi negative? Nu se ştia. Inginerul se ferise - şi pe 
bună dreptate - să-şi scoată un brevet pentru invenţia lui. 
Ca să nu mai lungim vorba, rezultatele obţinute erau 
neîndoielnice: pile electrice cu un randament excepţional, 
acizi înzestrați cu o rezistenţă aproape absolută la 
evaporare şi congelare, acumulatori ce depăşeau cu mult 
acumulatorii Faure-Sellon-Wolckmar, în sfârşit, curenţi 
electrici a căror intensitate întrunea un număr de amperi 
încă necunoscut până atunci. Ca urmare, o forţă 
electromotrice, calculată în cai-putere, infinită, ca să zicem 
aşa, punea în mişcare elicele de suspensie şi cele 
propulsoare, forţă superioară tuturor necesităţilor 
aparatului, în orice împrejurare. 

Trebuie s-o mai spunem încă o dată, invenţia aceasta se 
afla numai şi numai în mâna lui Robur. Şi inginerul păstra 
taina cea mai desăvârşită asupra ei. 

Dacă preşedintele şi secretarul Institutului Weldon n- 
aveau să reuşească a-l descoperi, de bună seamă, secretul 
avea să rămână pururea îngropat pentru omenire. 

Se înţelege de la sine că aparatul avea suficientă 
stabilitate, dată fiind poziţia centrului său de gravitate. Nu 
exista nici o primejdie să se aplece cumva pe o coastă, 
formând un unghi îngrijorător de mare cu orizontala, nici o 
temere că s-ar putea răsturna vreodată. 

Rămâne de văzut care era materialul folosit de inginerul 
Robur pentru construcţia aeronavei sale, aşa cum prea bine 
poate fi numit Albatrosul: 

Ce putea să fie acest material atât de rezistent pe care 
Phil Evans nu izbutise să-l străpungă cu bowie-knife-ul său 


şi asupra căruia Uncle Prudent nu apucase încă să se 
dumirească? Hârtie, pur şi simplu. 

Se împlineau câţiva ani de când acest fabricat luase o 
dezvoltare considerabilă. Foi de hârtie fără clei, impregnate 
cu dextrină şi amidon şi puse apoi la presa hidraulică, 
dădeau în cele din urmă un preparat tare ca oţelul. Din 
materialul acesta se făceau scripeţi, şine de tren, roţi de 
vagoane, mai durabile decât cele de metal şi totodată mai 
uşoare. De aceea, tocmai pentru că era atât de durabil şi de 
uşor, Robur se gândise a-l folosi la construirea locomotivei 
sale aeriene. 

Totul, coca, platforma, construcţiile în formă de ruf, 
cabinele, era din hârtia care, supusă la o presiune 
puternică, se transformase într-un material tot atât de 
rezistent ca şi metalul; mai mult chiar decât atât, devenise 
neinflamabilă, însuşire ce nu era deloc de lepădat, fiind 
vorba de un aparat menit să zboare la mari înălţimi. Cât 
despre organele diverselor mecanisme de suspensie şi de 
propulsie, axele ori paletele elicelor, fuseseră fabricate 
dintr-o substanţă rezistentă şi flexibilă totodată: fibre 
muiate în gelatină. 

Substanţa aceasta care putea fi uşor modelată, luând orice 
formă, insolubilă în majoritatea gazelor şi lichidelor, fie 
acizi, fie esențe, fără a mai pomeni de proprietăţile ei 
izolante, se dovedise a fi de mare folos în construcţia 
maşinăriilor electrice de pe bordul Albatrosului. 

Inginerul Robur, contramaistrul său, Iom Turner, un 
mecanic cu două ajutoare, doi timonieri şi un bucătar - în 
total opt oameni - alcătuiau echipajul aeronavei, suficient 
de numeros pentru a executa manevrele cerute de 
locomoţia aeriană. Cât priveşte echipamentul şi proviziile 
de pe bord, acestea erau constituite din: arme de vânătoare 
şi de luptă, unelte de pescuit, faruri electrice, instrumente 
de observaţie, busole şi sextante pentru a stabili ruta, un 
termometru pentru cercetarea temperaturii, diferite 
barometre, unele pentru a determina înălţimea atinsă, 


altele ca să indice variațiile presiunii atmosferice, un storm- 
glass care să anunţe furtunile, o mică bibliotecă, o 
imprimerie portativă, o piesă de artilerie montată de un 
pivot în mijlocul platformei, ce se încărca de la chiulasă cu 
proiectile de şase centimetri în diametru, o provizie de praf 
de puşcă, gloanţe, cartuşe cu dinamită, o bucătărie încălzită 
cu ajutorul, curentului electric furnizat de acumulatori, o 
provizie de conserve de carne şi legume rânduite într-un 
depozit ad-hoc împreună cu câteva butoiaşe de brandy, 
whisky şi gin, în sfârşit, tot ce trebuia, lăsând deoparte 
faimoasa trompetă, pentru a călători luni de zile fără a fi 
nevoie să aterizeze. 

În afară de cele de mai sus, se mai afla pe bord şi o barcă 
uşoară de cauciuc, care putea să poarte opt oameni pe 
apele unui fluviu, ale unui lac sau ale unei mări liniştite. 

Robur însă instalase cumva şi nişte paraşute în 
eventualitatea unui accident? Nu. Pentru că nu credea în 
asemenea accidente. Axele elicelor se mişcau independent 
unele de altele. Dacă s-ar fi întâmplat să se oprească o 
parte din ele, mersul celorlalte n-ar fi fost în nici un fel 
stingherit. Şi era destul să rămână în funcţiune jumătate 
din întregul sistem, pentru ca Albatrosul să se poată 
menţine în elementul său. 

— Şi prin el, le explică Robur Cuceritorul, folosind cel 
dintâi prilej, oaspeţilor săi - oaspeţi fără voia lor - prin el 
mă pot socoti stăpânul celei de-a şaptea părţi a lumii, mai 
întinsă decât Australia, Oceania, Asia, America şi Europa, 
un adevărat continent aerian, Icaria, pe care mii şi mii de 
icarieni îl vor popula într-o bună zi! 

Capitolul VII. 

ÎN CARE UNCLE PRUDENT ŞI PHIL EVANS NU VOR 
ÎNCĂ SĂ SE LASE ÎNDUPLECAŢI. 

Preşedintele Institutului Weldon rămăsese trăsnit, iar 
însoţitorul său era ca năuc. Şi unul şi celălalt însă se feriră 
să dea în vileag uimirea lor atât de firească. 


În schimb, valetul Frycollin nici măcar nu încerca să-şi 
ascundă frica pe care o simţea, văzându-se călător prin 
văzduh pe bordul unei asemenea bazaconii. 

Între timp, elicele de suspensie se învârteau cu 
repeziciune deasupra capetelor lor. Oricât de mare era în 
clipa aceea viteza lor de rotaţie, ea putea fi triplată în cazul 
când Albatrosul ar fi vrut să se înalțe într-o zonă 
superioară. 

Cât priveşte cele două elice propulsoare, puse în mişcare 
cu o viteză destul de moderată, ele făceau să se deplaseze 
aparatul cu numai douăzeci de kilometri pe oră. 

Aplecându-se peste parapetul platformei, călătorii de pe 
Albatros zăriră o lungă şi întortocheată panglică lichidă ce 
şerpuia ca o gârlă oarecare, de-a curmezişul unui ţinut 
văluros, printre ochiuri de apă, în care razele soarelui 
băteau pieziş. Gârla era de fapt un fluviu, şi încă unul din 
cele mai de seamă de pe aceste meleaguri. Pe malul stâng 
se contura un lanţ de munţi, ce se pierdeau departe, în 
zare. 

— Eşti bun să ne spui unde suntem? Întrebă Uncle 
Prudent cu un tremur de mânie în glas. 

— Cred că nu mai e nevoie, răspunse Robur. 

— O să fii atunci bun să ne spui unde mergem? Adăugă 
Phil Evans. 

— Şi cât o să ţină asta...? 

— Cât va fi necesar. 

— Nu cumva ţi-ai pus în gând să faci ocolul lumii?... 
Întrebă ironic Phil Evans. 

— Mai mult chiar, răspunse Robur. 

— Şi dacă nu ne arde de asemenea călătorie?... Se răţoi 
Uncle Prudent. 

— Trebuie, n-aveţi încotro! 

Asta lăsa să se întrezărească felul relaţiilor ce aveau să se 
statornicească între stăpânul Albatrosului şi oaspeţii - ca să 
nu spunem prizonierii săi. Până una, alta, însă se vedea că 
voia să le lase răgaz să se dezmeticească, să admire 


aparatul miraculos care-i purta prin văzduh şi, de bună 
seamă, să-i aducă laude inventatorului. Aşadar, îşi făcu de 
lucru, preumblându-se de la un capăt la altul al platformei. 
Puteau deci să cerceteze în voie întregul dispozitiv şi modul 
cum era amenajată aeronava, sau să-şi dăruiască toată 
atenţia priveliştii ce-şi desfăşura relieful dedesubtul lor. 

— Uncle Prudent, spuse la un moment dat Phil Evans, mi 
se pare, dacă nu mă înşel, că zburăm deasupra părţii 
mijlocii a teritoriului canadian. Fluviul ăsta ce curge spre 
nord-vest trebuie să fie Saint-Laurent. lar oraşul care a 
rămas acum în urmă, Quebec. 

Era într-adevăr bătrâna cetate întemeiată de Champlain, 
ale cărei acoperişuri de tablă străluceau în bătaia soarelui 
ca nişte reflectoare. Albatrosul ajunsese deci până la 
patruzeci şi şase de grade latitudine nordică; aşa se explica 
faptul că se luminase de ziuă mai devreme ca de obicei şi că 
revărsatul zorilor se prelungise nefiresc de mult. 

— Da, continuă Phil Evans, uite oraşul în amfiteatru, uite şi 
măgura pe care se înalţă zidurile cetăţii, Gibraltarul 
Americii de Nord! Uite şi catedrala anglicană şi cea 
franceză! Şi vama cu turla pe care flutură drapelul britanic! 

Nici nu apucase Phil Evans să termine ce avea de spus şi 
capitala Canadei şi începuse să se topească în zare. 
Aeronava pătrunse într-o îngrămădire de norişori care, 
încetul cu încetul, perdeluiră priveliştea pământului. 

Văzând că preşedintele şi secretarul Institutului Weldon îşi 
îndreptau atenţia asupra instalaţiilor exterioare ale 
Albatrosului, Robur se apropie de ei şi-i întrebă: 

— Ei, ce mai ziceţi acum, domnii mei, credeţi, ori nu că se 
poate călători prin văzduh cu ajutorul unor aparate mai 
grele decât aerul? 

Ar fi fost greu să nu te dai bătut în faţa unor mărturii atât 
de vădite. Cu toate astea, Uncle Prudent şi Phil Evans nu 
spuseră nici pâs. 

— Cum, nici un cuvânt? Urmă inginerul. Se vede că v-a 
pierit glasul din pricina foamei!... Trebuie să ştiţi însă că, 


dacă mi-am luat asupra mea îndatorirea să vă port, aşa, pe 
căile aerului, n-am nicidecum de gând să vă astâmpăr 
foamea cu acest fluid prea puţin hrănitor. Vă aşteaptă 
prânzul - primul prânz pe care-l luaţi aici pe bord. 

N-ar fi avut nici un rost să facă nazuri, mai ales că şi Uncle 
Prudent şi Phil Evans simțeau cum le dă ghes foamea. O 
masă nu te obligă la nimic şi, după ce Robur îi va fi coborât 
din nou pe pământ, se bizuiau amândoi că-şi vor redobândi 
faţă de el întreaga libertate de acţiune. 

Fură conduşi în ruf, unde se afla un mic dining-room, cu o 
masă întinsă cu tot dichisul, la care urmau să mănânce, 
separat de ceilalţi, tot timpul călătoriei. Ca feluri de 
mâncare, diferite conserve, printre care un fel de pâine 
făcută dintr-un amestec în părţi egale de făină şi praf de 
carne şi dres cu un pic de slănină, amestec care, pus în apă 
clocotită, dădea o supă grozav de gustoasă, pe urmă felii de 
şuncă friptă şi, ca băutură, ceai. 

Frycollin nu fusese nici el uitat. Avusese şi el parte de o 
supă minunată, pe care o mâncase în faţă, la prova. Trebuie 
să fi fost, într-adevăr, lihnit de foame ca să mănânce, 
fiindcă-i clănţăneau dinţii de frică şi nu ştiu, zău, dacă s-ar fi 
putut folosi de ei. 

— Dacă se rupe!... Dacă se rupe! Îndruga mereu bietul 
om. 

De aceea stătea tot timpul cu inima pierită. Gândiţi-vă 
numai! Să cazi de la o mie cinci sute de metri şi să te faci 
terci! 

Un ceas mai târziu, Uncle Prudent şi Phil Evans ieşiră iar 
pe platformă. Robur însă nu mai era acolo. În partea 
dinapoi, omul de la cârmă, în cuşca lui cu geamuri, cu ochii 
pe busolă, urma cu sânge rece, fără nici o clipă de şovăială, 
ruta indicată de inginer. 

Cât priveşte pe ceilalţi, erau, pesemne, toţi la masă, în 
camera echipajului. Doar unul din ajutoarele mecanicului, 
lăsat să supravegheze maşinile, se plimba pe platformă de 
la un rufla altul. 


Cei doi colegi nu puteau să-şi dea prea bine seama cât de 
mare era viteza aparatului, cu toate că Albatrosul ieşise 
tocmai din nori şi Pământul se vedea iar la o mie cinci sute 
de metri sub ei. 

— Parcă nu-ţi vine a crede! Spuse Phil Evans. 

— Nici nu trebuie să credem! Răspunse Uncle Prudent. 

Se duseră amândoi în faţă şi-şi aţintiră privirile în zare, 
spre apus. 

— A! Uite încă un oraş! Exclamă Phil Evans. 

— Îl recunoşti? 

— Da! Pare-mi-se că-i Montreal. 

— Montreal?... Bine, dar acum două ore abia am trecut de 
Quebec! 

— Înseamnă că aparatul merge cu o viteză de cel puţin 
douăzeci şi cinci de leghe pe oră. 

Era, într-adevăr, viteza aparatului, şi dacă pasagerii nu se 
simțeau câtuşi de puţin stingheriţi, asta se datora numai 
faptului că zburau în direcţia în care bătea vântul. Să fi fost 
o vreme liniştită, ar fi avut destul de suferit din pricina 
iuţelii cu care se deplasa aeronava, iuţeală care era 
aproape la fel de mare ca şi a unui expres. Dacă ar fi mers 
cu vântul în faţă, n-ar fi putut s-o înfrunte niciunul. 

Phil Evans nu se înşelase. Jos, pe pământ, sub Albatros, se 
zărea Montrealul, uşor de recunoscut după Victoria-Bridge, 
podul ca un tub construit peste Saint-Laurent, aidoma 
viaductului ce trece peste laguna Veneţiei. Se desluşeau 
apoi străzile largi, magazinele uriaşe, băncile ca nişte 
palate, catedrala în chip de bazilică, recent ridicată după 
modelul bisericii Sfântul Petru din Roma, în sfârşit Mont- 
Royal, care domină tot oraşul şi care fusese transformat 
într-un parc măreț. Norocul lui Phil Evans că apucase să 
vadă oraşele mai mari din Canada. Putu să recunoască, 
astfel, câteva din ele fără să-l mai întrebe pe Robur. După 
Montreal, pe la unu jumătate după-amiază, trecură pe 
deasupra râului Ottawa, a cărui cascadă, văzută de sus, 


semăna cu o imensă căldare cu apă în clocot, ce se revărsa 
în şuvoaie spumegătoare de cel mai mare efect. 

— Uite şi palatul Parlamentului, spuse Phil Evans. 

Şi arătă un fel de jucărie de Nurenberg înfiptă într-o 
colină. Jucăria aceea, cu arhitectura ei policromă, semăna 
cu Parlament-House din Londra, după cum catedrala din 
Montreal semăna cu biserica Sfântul Petru din Roma. Dar 
n-avea a face, nu mai încăpea nici o îndoială că era Ottawa. 

Curând şi aşezarea aceasta începu a se micşora în 
depărtare, zărindu-se doar ca o pată luminoasă pe faţa 
pământului. 

Erau aproape orele două după-amiază când Robur se 
arătă iar. Tom Turner, contramaistrul său, se ţinea după el. 
Inginerul îi spuse numai trei cuvinte, pe care Tom le 
transmise celor două ajutoare ce stăteau de pază în faţă şi 
înapoi, lângă ruf. La un semn, timonierul schimbă direcţia 
Albatrosului cu două grade spre sud-vest. În acelaşi timp, 
Uncle Prudent şi Phil Evans putură să-şi dea seama că se 
mărise viteza propulsoarelor aeronavei. 

La drept vorbind, viteza lor putea fi dublată, depăşind 
rezultatele obţinute până în momentul acela cu cele mai 
rapide mijloace de locomoţie terestră. 

Gândiţi-vă numai: torpiloarele pot atinge o viteză de 
douăzeci şi două de noduri, adică de patruzeci de kilometri 
pe oră; trenurile de pe căile ferate engleze şi franceze, o 
viteză de o sută de kilometri; săniile cu pânze de pe râurile 
îngheţate ale Statelor Unite, o sută cincisprezece kilometri; 
o locomotivă construită în atelierele Patterson, cu un sistem 
de angrenaj, a parcurs o sută treizeci de kilometri pe oră pe 
linia lacului Erie, iar o alta, pe linia Trenton-Jersey, o sută 
treizeci şi şapte. 

Pasămite însă Albatrosul, atunci când propulsoarele lui 
erau în funcţie cu maximum de intensitate, putea atinge o 
viteză de două sute de kilometri pe oră, adică aproape 
cincizeci de metri pe secundă. 


Ei bine, aceasta era tocmai viteza unui uragan, care 
smulge copacii din rădăcini, sau a curentului de aer care, în 
toiul uraganului din 21 septembrie 1881, de la Cahors, a 
ajuns să străbată o sută nouăzeci de kilometri pe oră. Este 
viteza medie a unui porumbel călător, depăşită numai de 
zborul rândunelei obişnuite (67 metri pe secundă) şi de 
acela al lăstunului (89 metri). 

Într-un cuvânt, Albatrosul, aşa cum spusese Robur, 
punându-şi elicele în mişcare cu maximum de intensitate, ar 
fi putut să facă ocolul lumii în două sute de ore, adică în mai 
puţin de opt zile! 

Ce-i păsa, oare, aparatului nostru de zbor că, la vremea 
aceea, globul terestru era înzestrat cu patru sute cincizeci 
de mii de kilometri de cale ferată - adică o cale ferată care 
ar face de unsprezece ori înconjurul Pământului în dreptul 
Ecuatorului? Într-adevăr, de ce i-ar fi păsat, când găsea un 
punct de sprijin pretutindeni în atmosferă? 

Mai e nevoie s-o spunem? Fenomenul a cărui apariţie 
dăduse atâta de gândit omenirii din cele două lumi era unul 
şi acelaşi lucru cu aeronava inginerului. Trompeta ce-şi 
trâmbiţa clocotitoarea-i chemare peste înălțimile 
văzduhului era trompeta contramaistrului Tom Turner. lar 
drapelul înfipt în vârful celor mai de seamă monumente din 
Europa, Asia şi America era pavilionul lui Robur Cuceritorul 
şi al maşinii lui zburătoare: Albatrosul. 

Şi dacă până atunci inginerul luase oarecare măsuri să nu 
fie recunoscut, călătorind mai ales noaptea şi luminându-şi 
calea cu farurile electrice, dacă în timpul zilei se făcea 
nevăzut, zburând pe deasupra stratului de nori, se pare că 
de aci înainte nu mai avea de gând să tăinuiască lumii 
izbânda sa. Şi dacă venise la Philadelphia şi pătrunsese în 
sala de şedinţe a Institutului Weldon, n-o făcuse oare ca să 
împărtăşească tuturor uimitoarea sa descoperire şi să-i 
convingă ipso facto6 pe cei mai neîncrezători? 

Se ştie cum fusese primit şi vom vedea mai departe în ce 
fel socotea el să le-o plătească preşedintelui şi secretarului 


acelui club. 

Între timp, Robur se apropiase de cei doi confraţi. Aceştia 
căutau cu tot dinadinsul să nu manifeste nici umbră de 
mirare în faţa celor ce vedeau şi a celor ce, fără voie, 
trebuiau să le încerce pe pielea lor. Fără doar şi poate, în 
capetele lor de anglo-saxoni era temeinic împlântată o 
încăpățânare pe care cu chiu cu vai ar fi putut s-o smulgă 
cineva din rădăcini. Dinspre partea lui, Robur se făcu a nu fi 
băgat de seamă nimic şi, ca şi cum ar fi legat din nou firul 
unei conversații, care fusese totuşi întreruptă mai înainte 
cu vreo două ore şi mai bine, spuse: 

— Domnilor, vă întrebaţi, desigur, dacă aparatul de faţă, 
atât de admirabil înzestrat cu mijloace de locomoţie 
aeriană, e în stare să suporte o viteză mai mare? N-ar fi 
vrednic însă, vă rog să mă credeţi, să cucerească spaţiul, 
dacă ar fi incapabil să-l mistuie. Am căutat să aflu un punct 
de sprijin temeinic în aerul atmosferic şi l-am aflat. Am 
înţeles că pentru a înfrunta vântul e destul să fii, pur şi 
simplu, mai tare decât el, şi sunt mai tare. N-am nevoie de 
pânze să mă tragă, nici de lopeţi sau de roţi să mă împingă, 
nici de şine ca să lunec mai repede. Aerul mi-ajunge. Aerul 
ce mă înconjoară, aşa cum apa înconjoară un vas submarin, 
şi pe care propulsoarele mele îl sfredelesc, aşa cum elicele 
unui steamer vântură apa. lată cum am dezlegat eu 
problema navigaţiei aeriene. Şi nici balonul, nici vreun alt 
aparat mai uşor decât aerul nu va ajunge vreodată aici. 

Muţenie desăvârşită din partea celor doi colegi - ceea ce 
nu-l făcu nicidecum pe inginer să-şi piardă cumpătul. 
Mulţumindu-se să schiţeze un zâmbet, acesta continuă pe 
un ton interogativ: 

— Vă întrebaţi cumva, de asemenea, dacă, aşa cum poate 
să se deplaseze pe orizontală, Albatrosul e în stare să se 
deplaseze tot atât de lesne pe verticală, într-un cuvânt, 
dacă se poate măsura cu un aerostat chiar atunci când e 
vorba să dea o raită prin păturile înalte ale atmosferei? Ei 


bine, eu nu v-aş sfătui să puneţi la cale o întrecere între Go 
ahead şi el. 

Cei doi confraţi dădură din umeri, nici mai mult, nici mai 
puţin. Probabil că abia aşteptau să le pună întrebarea 
aceasta. 

Robur făcu un semn. Elicele propulsoare se opriră 
deodată. Albatrosul merse ce mai merse, preţ de o milă, 
apoi încremeni locului. 

La cel de-al doilea semn al lui Robur, elicele de suspensie 
se puseră în mişcare cu o iuţeală ce nu se putea asemui 
decât cu a sirenelor în experienţele acustice. Sfârâitul lor 
urcă aproape cu o octavă în scara sunetelor, micşorându-şi 
totuşi intensitatea din cauza rarefierii aerului, şi aparatul îşi 
făcu vânt, ridicându-se vertical, întocmai ca o ciocârlie ce 
săgetează văzduhul cu ţipătul ei ascuţit. 

— Stăpâne! Stăpâne!... Îndruga întruna Frycollin. Numai 
de nu s-ar rupe! 

Un zâmbet dispreţuitor fu singurul răspuns al lui Robur. În 
câteva minute, Albatrosul se şi ridicase la o înălţime de 
două mii şapte sute de metri, ceea ce sporea raza vizuală 
până la şaptezeci de mile împrejur - apoi la patru mii de 
metri, după cum arăta barometrul care scăzuse la 480 
milimetri. Acum că făcuse dovada, Albatrosul începu să 
coboare. Scăderea presiunii în straturile înalte ale 
atmosferei aduce cu sine micşorarea procentului de oxigen 
din aer, şi, ca urmare, şi din sânge, ceea ce dă loc la 
accidente grave, aşa cum li s-a întâmplat unora dintre 
aeronauţi. Robur socotea de prisos să le înfrunte. 

Albatrosul cobori, aşadar, din nou la înălţimea la care 
zbura, pe cât se pare de obicei, şi propulsoarele, puse iar în 
mişcare, îl purtară mai departe cu o viteză sporită, spre 
sud-vest. 

— Şi acum, domnilor, dacă aceasta era întrebarea pe care 
v-aţi pus-o, spuse inginerul, vă las să răspundeţi singuri. 

Apoi, aplecându-se spre balustradă, se adânci în 
contemplare. 


Când ridică puţin mai târziu capul, preşedintele şi 
secretarul Institutului Weldon se aflau în faţa lui. 

— Domnule inginer Robur, rosti Uncle Prudent, care căuta 
în zadar să se stăpânească, ţinem să ştii că nu ne-am 
întrebat nimic din ceea ce crezi, pare-se, dumneata. În 
schimb vom pune o întrebare la care socotim că vei binevoi 
să ne răspunzi. 

— Spuneţi. 

— Cu ce drept ai tăbărât asupra noastră la Philadelphia, în 
Fairmont-Park? Cu ce drept ne-ai închis în cuşca asta? Cu 
ce drept ne cari acum cu dumneata, trecând peste voinţa 
noastră, pe bordul acestei maşini zburătoare? 

— Dar dumneavoastră, domnilor balonişti, le întoarse 
vorba Robur, cu ce drept m-aţi insultat, huiduit, ameninţat 
atunci, la club, încât mă şi mir cum de-am scăpat cu viaţă? 

— De ce răspunzi cu o întrebare? Urmă Phil Evans. Repet: 
cu ce drept...? 

— Vreţi să ştiţi? 

— Te rog. 

— Ei bine, cu dreptul celui mai tare! 

— E un răspuns cinic! 

— Dar adevărat! 

— Şi cât timp, rogu-te, cetăţene inginer, îl luă din scurt 
Uncle Prudent, răbufnind în cele din urmă, cât timp ţi-ai 
pus în gând să te foloseşti de acest drept? 

— Cum se poate, domnilor, răspunse ironic Robur, cum se 
poate să-mi puneţi asemenea întrebare, când e destul să vă 
plecaţi ochii în jos ca să vă bucuraţi de o privelişte fără 
seamăn pe lume? 

Albatrosul tocmai se oglindea pe faţa neţărmuritelor ape 
ale lacului Ontario; trecuse în zbor cu puţin înainte peste 
ţinutul cântat cu atâta poezie de Cooper. Plutind apoi de-a 
lungul malului dinspre miazăzi al acestei uriaşe căldări, se 
îndreptă spre vestitul râu prin care se scurg apele lacului 
Erie, spărgându-se în cascade. 


O clipă, un ropot măreț, un vuiet ca de furtună, răzbi până 
la el. Şi, ca şi cum o burniţă deasă ar fi împroşcat de jos 
văzduhul, aerul se răcori simţitor. 

Dedesubt puhoaie de apă se prăvăleau, alcătuind un fel de 
potcoavă. Ai fi zis că era un uriaş torent de cristal 
împresurat de mii de curcubee datorită unui fenomen de 
refracție, ce descompunea razele solare. Era într-adevăr o 
privelişte sublimă. 

În faţa cataractelor, o punte uşoară, întinsă ca un fir, lega 
cele două ţărmuri. Ceva mai jos, la vreo trei mile distanţă, 
se afla un pod suspendat, pe care tocmai se târa un tren 
trecând de pe malul canadian, dincolo, pe malul american. 

— Cascada Niagara! Exclamă Phil Evans. 

Strigătul îi scăpase fără voie, în timp ce Uncle Prudent se 
străduia din răsputeri să nu admire nimic din toate aceste 
minunăţii. Un minut mai târziu, Albatrosul trecuse şi peste 
râul ce desparte Statele Unite de colonia canadiană şi se 
avânta în zbor pe deasupra vastelor întinderi ale Americii 
de Nord. 

Capitolul VIII. 

ÎN CARE SE VA VEDEA CĂ ROBUR SE HOTĂRĂȘTE SĂ 
RĂSPUNDĂ LA ÎNTREBAREA CAPITALĂ CE 1 S-A PUS. 

Într-una din cabinele instalate la pupa în ruf, Uncle 
Prudent şi Phil Evans aflaseră două minunate culcuşuri, 
rufărie şi haine de schimb cât să le ajungă pe drum, 
mantale şi pleduri de călătorie. Să fi fost pe un transatlantic 
şi tot n-ar fi avut mai mult confort. lar dacă nu dormiră 
duşi, pricina e că le abătuse lor să nu doarmă sau, mai bine 
zis, că griji cât se poate de serioase îi împiedicară să închidă 
ochii. În ce fel de aventură intraseră? La ce soi de 
experienţe fuseseră invitaţi - inviţi, dacă ni-e îngăduit a face 
o legătură cu termenul latinesc - să ia parte? Cum avea să 
se isprăvească toată dandanaua asta şi ce voia, la urma 
urmei, inginerul Robur? Aveau, aşadar, destule motive să-şi 
frământe mintea. 


Cât despre valetul Frycollin, acesta era găzduit în partea 
din faţă, într-o cabină alăturată de a bucătarului de pe 
Albatros. O vecinătate care, fireşte, nu se putea să nu-i fie 
pe plac. Frycollin se simţea de minune în societatea 
oamenilor de seamă din lume. Dar dacă în cele din urmă el 
reuşi să adoarmă, somnul său fu bântuit de coşmaruri care 
mai de care mai cumplite: visă numai prăbuşiri ce se ţineau 
lanţ şi salturi în gol. 

Cu toate astea, nu cred să fi fost cândva o călătorie mai 
tihnită în sânul unei atmosfere în care curenţii de aer se 
domoliseră odată cu căderea serii. În afară de foşnetul 
stârnit de braţele elicelor nu se auzea nici un zgomot în 
zona prin care treceau. În răstimpuri, doar un şuierat 
slobozit de vreo locomotivă terestră ce luneca pe drumul de 
fier sau zbieretul vreunui animal domestic. Ce curios 
instinct! Aceste vieţuitoare pământeşti simțeau trecând 
peste capetele lor maşina zburătoare şi o întâmpinau cu 
răcnete de spaimă. 

A doua zi, 14 iunie, la orele cinci dimineaţa, Uncle Prudent 
şi Phil Evans se plimbau pe platformă sau mai bine zis pe 
puntea aeronavei. Nu se schimbase nimic din ajun: un om 
de veghe în faţă, cârmaciul la pupa. 

Ce rost avea omul acela pus de veghe? Se putea ciocni 
cumva Albatrosul cu vreun alt aparat identic? Nici 
pomeneală. Nu se găsise încă cine să-l imite pe Robur. lar 
ca să întâlnească vreun aerostat plutind în văzduh erau atât 
de puţine probabilităţi, încât putea nici să nu le ia în seamă. 
În orice caz, păgubaşul tot aerostatul ar fi fost - ce se 
potriveşte oala de lut cu ceaunul de tuci? Albatrosul n-ar fi 
avut pentru ce să se teamă de o asemenea ciocnire. 

Oricum, în sfârşit, era cu putinţă oare să se întâmple aşa 
ceva? Da! N-ar fi fost imposibil ca aeronava să se izbească 
de ceva întocmai ca o corabie ce se sfărâmă de țărm, dacă i- 
ar fi ieşit cumva în cale vreun pisc peste care n-ar fi putut 
să treacă, nici să-l ocolească. Erau şi-n văzduh stânci ca şi 
în mijlocul mării şi trebuia să se ferească de ele, cum se 


feresc navigatorii pe mare. Inginerul, ce-i drept, indicase 
direcţia întocmai ca un căpitan de vas, socotind altitudinea 
necesară pentru a depăşi vârfurile cele mai înalte de pe 
aceste meleaguri. Dat fiind însă că aparatul avea să 
plutească în curând pe deasupra unui ţinut muntos, era mai 
prudent să stea cineva de veghe, în cazul când s-ar fi abătut 
puţin de la ruta lui. 

Cercetând din ochi întinderile ce se desfăşurau sub ei, 
Uncle Prudent şi Phil Evans zăriră un lac imens. Albatrosul 
era pe cale să ajungă în dreptul capătului său de jos, din 
sud, ceea ce însemna că, în timpul nopţii, zburaseră de-a 
lungul lacului Erie, depăşindu-l. Aşadar, fiindcă mergea 
aproape în linie dreaptă spre vest, în clipa aceea aeronava 
se afla probabil în drum spre extremitatea lacului Michigan. 

— Nu mai încape nici o îndoială! Spuse Phil Evans. 
Acoperişurile acelea din zare ce pot să fie - nu-i aşa? - 
Decât Chicago. 

Şi nu se înşela. Era, într-adevăr, oraşul spre care se 
îndreaptă şaptesprezece linii ferate, regina Vestului, 
depozitul uriaş în care se adună produsele din India, Ohio, 
Wisconsin, Missouri, din toate provinciile ce alcătuiesc 
partea occidentală a Statelor Unite. Înarmat cu un minunat 
ochean marinăresc pe care îl găsise în compartimentul său 
din ruf, Uncle Prudent recunoscu fără nici o dificultate 
clădirile mai importante ale oraşului. La rândul lui, Phil 
Evans îi arăta bisericile, edificiile publice, numeroasele 
„elevatoare” sau macarale mecanice, monumentalul hotel 
„Sherman”, semănând, de acolo, de sus, cu un zar mare, cu 
sute de punctuleţe - adică ferestrele - pe fiecare faţă. 

— Dacă e Chicago, spuse Uncle Prudent, înseamnă că ne- 
am abătut spre vest mai mult decât s-ar fi cuvenit ca să ne 
putem întoarce la punctul de plecare. 

Într-adevăr, Albatrosul se îndepărta în linie dreaptă de 
capitala Pennsylvaniei. 

Dar în momentul acela, chiar dacă ar fi vrut să-l someze pe 
Robur să-i întoarcă înapoi, spre est, Uncle Prudent n-ar fi 


avut cum s-o facă. În dimineaţa aceea, inginerul nu părea 
deloc grăbit să iasă din cabină, fie că avea ceva de lucru, fie 
că dormea încă. Cei doi confraţi se aşezară deci la masă, 
fără să fi dat ochii cu el. 

Viteza aparatului nu se modificase din ajun. Dată fiind 
direcţia vântului, care bătea dinspre est, iuţeala cu care 
zburau nu-i incomoda câtuşi de puţin, iar cum termometrul 
scade doar cu un grad la fiece o sută şaptezeci de metri 
altitudine, temperatura era destul de convenabilă. Aşadar, 
chibzuind în sinea lor sau vorbind între ei, în aşteptarea 
inginerului, Uncle Prudent şi Phil Evans se plimbau de colo 
până colo sub ceea ce am putea foarte bine numi rămurişul 
elicelor care, în momentul acela, se aflau prinse într-o 
mişcare giratorie atât de puternică încât, învârtindu-se, 
braţele lor se topeau parcă, alcătuind un disc aproape 
diafan. 

Trecură astfel peste statul Illinois, de-a lungul frontierei de 
la miazănoapte, în mai puţin de două ore şi jumătate. Pe 
urmă pe deasupra fluviului Mississipi, patriarhul apelor, pe 
undele căruia steam-boats cu câte două caturi se vedeau 
mici ca nişte bărcuţe. Apoi Albatrosul se avântă spre statul 
lowa, după ce, pe la unsprezece dimineaţa, lowa-City se 
întrezărise în depărtare. 

O serie de lanţuri deluroase, aşa-numitele bluffs, şerpuiau 
de-a curmezişul acestui ţinut, de la sud spre nord-vest. Dat 
fiind înălţimea lor destul de mică, aeronava nu fu nevoită să 
se ridice mai sus. Dealtminteri, curând spinările acestor 
dealuri începură să scadă, pentru a face loc vastelor câmpii 
ale statului lowa ce, cuprinzând toată partea dinspre apus, 
se întind până în Nebraska - nesfârşite prerii desfăşurate 
până la poalele Munţilor Stâncoşi. Pe alocuri, numeroase 
rios, afluenţi ori subafluenţi ai lui Missouri. Pe malurile lor, 
oraşe şi sate din ce în ce mai răzlețe cu cât Albatrosul zbura 
mai iute peste Far-West. 

Nu se petrecu nimic deosebit toată ziua. Uncle Prudent şi 
Phil Evans rămaseră singuri cu gândurile lor. Abia dacă-l 


luară în seamă pe Frycollin care, tolănit pe punte, în faţă, 
ţinea ochii închişi ca să nu vadă nimic. Şi totuşi nu avea 
amețeli cum s-ar putea crede. Cum nu existau nici un fel de 
repere, nu-l putea cuprinde ameţeala aşa cum i s-ar fi 
întâmplat, de bună seamă, în vârful unui edificiu înalt. 
Abisul nu te soarbe, când îl priveşti de sus, din nacela unui 
balon sau de pe platforma unei aeronave, mai bine-zis nu 
poate fi vorba de un abis ce se cască sub picioarele 
aeronautului, ci de orizontul care se înalţă şi-l împresoară 
din toate părţile. 

La orele două, Albatrosul trecea pe deasupra oraşului 
Omaha, la hotarele statului Nebraska - Omaha-City, un 
adevărat nod de cale ferată pe linia Pacificului, o lungă dâră 
de fier de o mie cinci sute de leghe, între New York şi San 
Francisco. Câteva clipe se văzură apele lutoase ale fluviului 
Missouri, pe urmă oraşul cu case de bârne şi de cărămidă, 
aşezat în mijlocul acestui ţinut bogat, ca o pafta la 
cingătoarea de fier ce strânge talia Americii de Nord. Nu 
încape nici o îndoială că, în timp ce călătorii de pe aeronavă 
desluşeau toate aceste amănunte, locuitorii oraşului, la 
rândul lor, zăriseră şi ei pe cer aparatul năzdrăvan. Uimirea 
lor, văzându-l cum plutea în văzduh, nu cred să fi fost însă 
mai mare decât a celor doi pasageri, preşedintele şi 
secretarul Institutului Weldon, de a se afla pe bordul lui. 

Era, în orice caz, un eveniment pe care ziarele din Statele 
Unite aveau să-l comenteze în fel şi chip. Aşa ieşea în vileag 
şi explicaţia ciudatului fenomen despre care vorbea şi cu 
care îşi frământa mintea toată lumea, de la o vreme 
încoace. 

Un ceas mai târziu, Albatrosul lăsase în urmă şi Omaha. 
Era învederat acum că se îndrepta din nou spre est, 
îndepărtându-se de Platte-River pe valea căruia merge şi 
drumul de fier al Pacificului, de-a curmezişul preriei. 
Fireşte că lucrul ăsta nu era deloc pe placul lui Uncle 
Prudent şi al lui Phil Evans. 


— E într-adevăr serios, va să zică, proiectul acela 
fantezist? Vrea cu tot dinadinsul să meargă cu noi la 
antipod? Spuse unul dintre ei. 

— Cum aşa, fără să ne întrebe? Se miră celălalt. Ah! Să ia 
seama acest domn Robur! Nu mă las eu aşa cu una, cu 
două, călcat în picioare...! 

— Nici eu! Adăugă Phil Evans. Dar, zău, Uncle Prudent, ai 
face mai bine să te potoleşti... 

— Să mă potolesc...! 

— Şi să-ţi înăbuşi mânia pân-o veni clipa să-i dai frâu liber. 
Pe la cinci, după ce trecuse peste culmile Munţilor Negri, 
acoperite de brazi şi de cedri, Albatrosul zbura pe deasupra 

ținutului numit pe drept cuvânt Pământurile Sterpe din 
Nebraska - o adevărată harababură de măguri galbene- 
lutoase, crâmpeie de munţi pe care de le-ai fi lăsat să cadă 
de undeva din văzduh, pe pământ, s-ar fi făcut fărâme. De 
departe, mogâldeţele astea luau cele mai năstruşnice 
forme. Pe alocuri, în mijlocul acestui uriaş joc de arşice, se 
întrezăreau parcă ruinele unor cetăţi medievale, cu 
întărituri, donjonuri, turnuri de metereze şi foişoare. De 
fapt, Pământurile Sterpe nu erau decât un uriaş depozit de 
oseminte unde albeau mii şi mii de rămăşiţe de pahidermi, 
chelonieni şi chiar, zice-se, de oameni, adunate aici în urma 
cine ştie cărui cataclism din vremurile primitive. 

Când se lăsă seara, trecuseră dincolo de bazinul lui Platte- 
River. Cât vedeau cu ochii, şesul se întindea sub ei până în 
fundul zărilor largi, dat fiind înălţimea la care zbura 
Albatrosul. 

Peste noapte, nici şuierăturile ascuţite de locomotive, nici 
glasul gros al vreunei sirene de steam-boat nu mai 
tulburară liniştea cerului înstelat. Când şi când doar 
răzbăteau până la aeronavă, ce zbura acum mai aproape de 
pământ, mugete prelungi. Erau cirezi de bizoni ce băteau 
preria căutând izvoare ori păşuni. lar în răstimpurile în 
care amuţeau, iarba călcată de picioarele lor foşnea 
înăbuşit, făcând un zgomot asemănător cu vuietul apelor 


când se revarsă, zgomot cu totul deosebit de sfârâitul 
neîntrerupt al elicelor. 

Pe urmă, din vreme în vreme, un urlet de lup, de vulpe sau 
un țipăt de pisică sălbatică, un ţăhnit de coyot, acest caniş 
latrans, al cărui nume este pe deplin îndreptăţit de larma ce 
o stârneşte cu hămăitul lui. Apoi o seamă de mirosuri 
pătrunzătoare - de mentă, de salvie, de pelin - amestecate 
cu aroma îmbătătoare a coniferelor, îmbălsămând aerul 
curat al nopţii. 

În sfârşit, ca să pomenim toate zvonurile ce adiau de jos, 
de pe pământ, un fel de chelălăit lugubru care de astă dată 
nu mai părea să fie al vreunui coyot; era un țipăt scos deo 
Piele Roşie, pe care nici un pionier nu l-ar fi putut asemui 
cu un țipăt de fiară. 

A doua zi, 15 iunie, către orele cinci dimineaţa, Phil Evans 
ieşi din cabină. Poate - cine ştie? - Va avea parte cumva, în 
ziua aceea, să dea ochi cu inginerul Robur? 

Oricum, vrând să ştie pentru ce în ajun acesta nu se 
arătase la faţă, încercă să-l iscodească pe contramaistrul 
Tom Ilurner. 

Tom Turner, de origine engleză, era un om de vreo 
patruzeci şi cinci de ani, lat în piept, cu mâini şi picioare 
scurte, cu o cherestea ca de fier, cu un cap cât o baniţă şi o 
mutră caracteristică, gen Hogarth, aşa cum sunt cele pe 
care le-a înfăţişat pictorul tuturor sluţeniilor saxone. Priviţi 
cu atenţie stampa numărul patru din Harlots Progress şi 
veţi descoperi căpăţâna lui Tom Turner pe umerii paznicului 
închisorii; cred că veţi recunoaşte atunci şi dumneavoastră 
că mutra lui nu era câtuşi de puţin făcută să te încurajeze. 

— Ce zici, o să-l vedem azi pe inginerul Robur? Întrebă 
Phil Evans. 

— Nu ştiu, răspunse Iom Turner. 

— Nu te întreb dacă a ieşit în oraş. 

— Poate. 

— Nici când o să se întoarcă. 

— De bună seamă când o fi terminat cu alergătura. 


Şi spunând acestea, Tom Turner intră la el în cabină. 

Trebuia să se mulţumească deci cu acest răspuns, cu atât 
mai puţin liniştitor cu cât, cercetând busola, constată că 
Albatrosul îşi continua drumul spre nord-vest. 

Ce deosebire între pustietatea Pământurilor Sterpe, pe 
care o părăsiseră odată cu noaptea, şi priveliştea ce se 
desfăşură în acele clipe jos, la picioarele lor! 

Aeronava, care străbătuse o distanţă de o mie de kilometri 
de la Omaha, se afla în momentul acela deasupra unor 
meleaguri pe care Phil Evans nu le putea recunoaşte, 
pentru simplul motiv că nu fusese niciodată pe acolo. 
Câteva forturi menite să-i îngrădească pe indieni încununau 
aşa-numitele bluff cu formele lor geografice, aducând mai 
degrabă cu nişte zăplazuri, decât cu nişte redute de zid. 
Satele erau destul de rare, ca şi locuitorii de pe aceste 
tărâmuri atât de diferite de terenurile aurifere din 
Colorado, situate la câteva grade mai spre sud. 

În depărtare, începeau să mijească, încă nedesluşit, un şir 
de creste, pe care soarele, răsărind, le tivea cu o geană de 
foc. 

Erau Munţii Stâncoși. 

De la început, în dimineaţa aceea, Uncle Prudent şi Phil 
Evans simţiră că-i răzbeşte un frig năprasnic. Scăderea 
temperaturii nu se putea datora vremii schimbătoare, 
deoarece soarele scânteia în toată măreţia lui pe cer. 

— Probabil că Albatrosul s-o fi urcat mai sus, în atmosferă, 
spuse Phil Evans. 

Într-adevăr, barometrul ce se afla fixat afară, pe uşa 
rufului din mijloc, scăzuse la cinci sute patruzeci de 
milimetri, ceea ce însemna că aparatul se ridicase la trei mii 
de metri altitudine. Aeronava zbura, aşadar, la o înălţime 
destul de mare, cerută de ridicăturile scoarţei pământeşti. 

De altminteri, cu vreun ceas mai înainte, atinsese, 
probabil, o altitudine de peste patru mii de metri, deoarece 
în urma lor se profilau creştetele unor munţi acoperiţi cu 
zăpezi eterne. 


Nici Uncle Prudent, nici tovarăşul său nu reuşeau să 
găsească printre amintirile lor ceva care să le arate ce 
meleaguri puteau fi acelea. Pesemne că, peste noapte, 
Albatrosul se abătuse de la ruta lui spre nord sau spre sud, 
cu o viteză extraordinară, şi de aceea se aflau acum în 
încurcătură. 

Cu toate astea, după ce luară în discuţii diverse ipoteze 
mai mult sau mai puţin plauzibile, rămaseră în cele din 
urmă la una dintre ele, şi anume: întinderea aceea 
încercuită de munţi era probabil teritoriul care, printr-o 
hotărâre a Congresului, în martie 1872, fusese declarat 
Parc Naţional al Statelor Unite. 

Era într-adevăr ţinutul acela atât de curios, căruia i se 
spunea pe drept cuvânt parc: un parc cu munţi în loc de 
dâmburi, cu lacuri în loc de heleşteie, cu râuri în loc de 
pârâiaşe, cu circuri glaciare în loc de labirinturi şi gheizeri 
ţâşnind cu o forţă nemaipomenită în chip de havuzuri. 

În câteva clipe, Albatrosul alunecă pe deasupra lui 
Yellowstone-River, lăsând pe dreapta muntele Stevenson, şi 
ajunse deasupra lacului ce poartă acelaşi nume ca şi râul. 
Câtă diversitate în conturul ţărmurilor acestei întinderi de 
apă, ale cărei plaje, presărate cu fărâme de obsidiană şi 
cristale mărunte, sclipesc la soare în mii şi mii de fațete! 
Cât de capricioasă-i aşezarea insulelor ce ies la iveală din 
undele ei! Ce lumină azurie se revarsă din această uriaşă 
oglindă! Iar împrejurul lacului situat, ca puţine altele de pe 
faţa pământului, la o mare înălţime, puzderie de 
zburătoare, pelicani, lebede, rațe, pescăruşi, gâşte sălbatice 
şi cufundări! Pe alocuri malurile ce coboară în prăvălişuri 
drepte sunt îmbrăcate în verdeaţa copacilor, pini şi zade, în 
timp ce, de jos, de la poalele râpelor se ridică numeroase 
fumerole albe. Sunt aburii ce ies din pământ ca dintr-un 
recipient uriaş în care, datorită focului din miezul planetei, 
apa fierbe tot timpul în clocote. 

Cât despre bucătar, ar fi avut acum prilejul nebănuit de a 
strânge o provizie serioasă de păstrăvi, singurul peşte 


căruia apele lacului Yellowstone îi îngăduiau a se prăsi cu 
miile. Albatrosul rămase însă tot timpul la o asemenea 
înălţime, încât nu se ivi nicicum ocazia de a pescui, deşi 
pescuitul - fără doar şi poate - ar fi fost într-adevăr 
miraculos. 

Unde mai puneţi că în trei sferturi de oră şi apucaseră să 
zboare pe deasupra lacului, ba chiar, ceva mai încolo, şi 
peste regiunea gheizerilor, care se întrec în frumuseţe cu 
cei mai minunaţi gheizeri din Islanda. Aplecaţi peste 
balustradă, Uncle Prudent şi Phil Evans priveau columnele 
de apă ce se avântau spre cer ca şi cum ar fi vrut să ofere 
aeronavei un detaliu nou. Văzură astfel „Evantaiul”, ale 
cărui şipote erau orânduite în chip de raze ca lamele unui 
evantai, „Cetăţuia” care părea să se apere cu ajutorul unor 
adevărate trombe marine, „Bătrânul credincios” cu 
volbura-i încununată de curcubee, „Uriaşul” a cărui 
zvâcnire lăuntrică varsă un puhoi vertical cu o 
circumferință de douăzeci de picioare şi o înălţime de peste 
două sute de picioare. Probabil că Robur cunoştea pe de 
rost toate minunăţiile înfăţişate de această neasemuită 
privelişte, am putea spune chiar unică în lume, deoarece nu 
se arăta deloc pe platformă. Nu cumva îşi mânase aeronava 
deasupra acestui domeniu naţional anume pentru plăcerea 
oaspeţilor săi? Oricum ar fi fost, nu se învrednici să iasă 
afară pentru a primi mulţumirile lor. Nu catadicsi să se 
urnească nici chiar în timpul îndrăzneţului zbor peste 
Munţii Stâncoşi, spre care Albatrosul se avântă pe la orele 
şapte dimineaţa. 

Se ştie că acest dispozitiv orografic se întinde, ca o uriaşă 
şiră a spinării, din dreptul şalelor şi până la grumazul 
Americii septentrionale, în prelungirea Anzilor mexicani. E 
un lanţ lung de trei mii cinci sute de kilometri, dominat de 
piscul James, al cărui vârf atinge înălţimea de aproape 
douăsprezece mii de picioare. 

Sporindu-şi numărul bătăilor de aripi, ca o pasăre ce 
zboară în înaltul cerului, Albatrosul ar fi putut, desigur, să 


treacă pe deasupra celor mai înalte creste ale acestui lanţ 
muntos, pentru a cobori apoi dintr-un salt în ţinutul Oregon 
sau în Utah. Manevra aceasta însă nu se dovedi necesară. 
Existau pasuri pe unde stavila putea fi trecută fără a mai fi 
nevoie să urci creasta. Erau câteva defileuri dintr-astea, 
aşa-numitele canon, mai mult sau mai puţin înguste, prin 
care te puteai strecura; aşa, de pildă, pasul Bridger, prin 
care drumul de fier al Pacificului pătrunde pe teritoriul 
mormonilor, sau altele ce se deschid mai la nord sau mai la 
sud. 

Albatrosul o apucă şi el pe unul din aceste canon, după ce 
mai întâi îşi micşorase viteza, ca nu cumva să se izbească de 
pereţii trecătoarei. Cu o mână sigură, ce punea şi mai mult 
în valoare sensibilitatea extraordinară a cârmei, timonierul 
conduse aparatul ca pe o ambarcaţie de primul rang la o 
regată a Royal Thames Clubului. Un spectacol într-adevăr 
rar. Şi, cu tot necazul ce-l simțeau, cei doi adversari 
neîmpăcaţi ai principiului „mai greu decât aerul” nu se 
putură stăpâni să nu se minuneze în faţa perfecțiunii pe 
care o atinsese acest aparat de locomoţie aeriană. 

În mai puţin de două ore şi jumătate, Albatrosul trecuse 
peste coamele uriaşului lanţ de munţi, reluându-şi viteza de 
la început de două sute de kilometri pe oră. Se îndrepta 
spre sud-vest acum, zburând în diagonală peste teritoriul 
statului Utah în timp ce se apropia de pământ. Coborâse 
chiar până la o înălţime de câteva sute de metri, când nişte 
şuierături atraseră atenţia lui Uncle Prudent şi a lui Phil 
Evans. 

Era un tren de pe Pacific-railway ce gonea spre oraşul de 
pe ţărmul Marelui Lac Sărat. 

În momentul acela, supunându-se unui ordin dat în secret, 
Albatrosul cobori şi mai jos, în aşa fel încât să poată urmări 
convoiul ce mergea cu toată viteza. Nu trebui mult ca să fie 
observat. Îndată se iviră câteva capete la geamurile 
vagoanelor. Pe urmă călătorii ieşiră buluc pe platformele ce 
leagă între ele vagoanele de tren - cars - americane. Ba 


încă unii dintre ei nu pregetară să se caţăre pe imperiale, 
ca să poată vedea mai bine maşina zburătoare. Strigăte de 
„hip, hip, ura!” săgetară văzduhul; cu toate astea, nici ele 
măcar nu reuşiră să-l facă pe Robur a ieşi din bârlog. 

Albatrosul cobori şi mai mult, micşorând viteza elicelor de 
suspensie, şi-şi încetini mersul ca să nu se depărteze de 
convoiul pe care altminteri în câteva clipe l-ar fi lăsat mult 
în urmă. Zburda pe deasupra ca un uriaş scarabeu, deşi 
semăna mai degrabă cu o pasăre de pradă cât toate zilele 
de mare. Se sucea când spre dreapta, când spre stânga, o 
lua înainte, se întorcea îndărăt, purtându-şi semeţ 
pavilionul negru cu un soare auriu la mijloc, pe care şeful 
trenului îl salută fâlfâind drapelul cu treizeci şi şapte de 
stele al Statelor Unite. 

Zadarnic încercară cei doi prizonieri să se folosească de 
prilej ca să dea de ştire lumii despre soarta lor. Zadarnic 
răcni preşedintele Institutului Weldon cât îl ţinea gura: 

— Sunt Uncle Prudent din Philadelphia. 

lar secretarul: 

— Sunt Phil Evans, colegul dumnealui! 

Strigătele lor fură acoperite de miile de urale cu care 
călătorii îi întâmpinau în drum. 

Între timp, vreo trei, patru oameni din echipajul aeronavei 
ieşiră pe platformă. Unul dintre ei chiar aruncă peste bord 
un capăt de frânghie ca şi cum s-ar fi oferit, în zeflemea, să 
remorcheze trenul - aşa cum fac marinarii când o iau 
înaintea unui vas mai puţin sprinten decât al lor. 

Albatrosul porni îndată mai departe cu viteza lui obişnuită 
şi, o jumătate de oră mai târziu, expresul rămăsese hăt în 
urmă şi ultima-i dâră de aburi se mistui curând şi ea. 

Către ora unu după-amiază se ivi în zare o tipsie vastă în 
care se răsfrângeau razele soarelui, luminând ca un 
reflector uriaş. 

— Trebuie să fie capitala mormonilor, Salt-Lake-City! Îşi 
dădu cu părerea Uncle Prudent. 


Era, într-adevăr, cetatea de pe ţărmul Marelui Lac Sărat, 
iar tipsia aceea nu putea fi decât cupola Tabernacolului în 
care puteau încăpea zece mii de sfinţi şi încă mai rămânea 
loc. Aidoma unei oglinzi convexe, cupola împrăştia razele 
soarelui în toate părţile. 

Acolo, la poalele munţilor Wahsatch, înveşmântaţi în 
păduri de cedri şi brazi, până la jumătate, pe malul râului 
Iordan, prin care apele ținutului Utah se varsă în Great- 
Salt-Lake, se întindea marele oraş. Sub aeronavă se 
desfăşura o imensă tablă cu pătrăţele, ca la jocul de dame - 
aşa cum arată mai toate oraşele americane - joc în care s-ar 
putea spune că „sunt mai multe piese decât pătrăţele”, dat 
fiind că poligamia este la mare preţ printre mormoni. Jur 
împrejur, pământuri bine rostuite şi temeinic lucrate, cu 
bogate culturi de textile şi mii de turme de oi. 

Toată această alcătuire se topi însă ca o umbră şi 
Albatrosul se îndreptă spre sud-est cu o viteză sporită, pe 
care călătorii o simţiră, fiind mai mare decât aceea a 
vântului. 

Peste puţin aeronava zbura pe deasupra statului Nevada şi 
a pământurilor argintifere despărțite numai prin Sierra de 
terenurile aurifere ale Californiei. 

— Hotărât lucru, spuse Phil Evans, n-ar fi de mirare să 
vedem şi San Francisco până la căderea nopţii! 

— Şi pe urmă?... Răspunse Uncle Prudent. 

Erau orele şase seara, când străbătură Sierra Nevada, 
trecând chiar prin defileul Truckie, prin care pătrunde şi 
drumul de fier. 

Nu le mai rămânea deci de făcut decât trei sute de 
kilometri ca să ajungă, dacă nu la San Francisco, măcar la 
Sacramento, capitala statului californian. 

Atât de mare era viteza pe care i-o imprimaseră 
Albatrosului, încât, înainte de ceasurile opt, domul 
Capitoliului şi începuse a miji în zare, spre vest, pentru ca 
puţin mai târziu să dispară în partea opusă. 


Abia atunci catadicsi şi Robur să iasă pe platformă. Cei doi 
colegi se duseră întins la el. 

— Inginere, îl luă în primire Uncle Prudent, cum văd, am 
ajuns la hotarele Americii! Sper că gluma asta o să ia 
sfârşit... 

— Eu nu glumesc niciodată, îi tăie vorba Robur. 

La un semn al lui, Albatrosul începu a se lăsa, cu iuţeală, în 
jos; în acelaşi timp însă îşi înteţi atât de mult mersul, încât 
trebuiră să se adăpostească în ruf. 

Abia apucase să se închidă uşa cabinei în urma lor şi Uncle 
Prudent rosti: 

— Puțin a lipsit să-l strâng de gât! 

— Trebuie să încercăm cumva s-o ştergem de aici! 
Răspune Phil Evans. 

— Da... Orice ar fi! 

În clipa aceea însă un freamăt prelung le veni la ureche. 

Era vuietul talazurilor ce se spărgeau de stâncile țărmului. 
Se aflau deasupra Oceanului Pacific. 

Capitolul IX. 

ÎN CARE ALBATROSUL STRĂBATE APROAPE ZECE MII 
DE KILOMETRI PENTRU A FACE, ÎN CELE DIN URMĂ, UN 
SALI ULUITOR. 

Uncle Prudent şi Phil Evans erau cu tot dinadinsul hotărâți 
să fugă. Dacă n-ar fi avut de-a face cu opt oameni deosebit 
de puternici, care alcătuiau echipajul aeronavei, poate că ar 
fi încercat să dea lupta. Printr-o lovitură îndrăzneață ar fi 
putut ajunge cumva să pună mâna pe aparat şi să coboare, 
astfel, undeva, pe teritoriul Statelor Unite. Fiind însă numai 
ei doi, deoarece pe Frycollin nu puneau cine ştie ce temei, 
nici gând nu putea fi de aşa ceva. Aşadar, cum nu era chip 
să recurgă la forţă, ar fi fost mai nimerit să folosească 
viclenia, în clipa când Albatrosul ar fi coborât pe pământ. 
Asta căuta Phil Evans să-i bage în cap arţăgosului său coleg, 
temându-se mereu să nu facă vreo năzbâtie tocmai când nu 
trebuia, ceea ce ar fi înrăutățit, de bună seamă, lucrurile. 


În orice caz, nu era încă momentul pentru aşa ceva. 
Aeronava zbura cu toată viteza deasupra părţii nordice a 
Pacificului. A doua zi dimineaţa, adică la 16 iunie, nu se mai 
zărea nici urmă de țărm. Cum însă litoralul se arcuieşte 
începând din dreptul insulei Vancouver şi până la grupul de 
insule Aleutine, al căror teritoriu a fost cedat de Rusia în 
1867 Statelor Unite, Albatrosul, pe cât se părea, avea să-l 
întâlnească din nou în cale, la capătul de sus al curburii, 
dacă nu cumva, între timp, îşi va fi schimbat direcţia. 

Ce lungi li se păreau nopţile celor doi confraţi! De-abia 
aşteptau să iasă afară din cabină. În dimineaţa aceea, când 
păşiră pe punte, zorile înălbiseră de câteva ore cerul, la 
răsărit, în zare. De altminteri, se apropia solstițiul de vară 
când este cea mai lungă zi de peste an în emisfera boreală, 
iar la paralela şaizeci abia dacă se lasă, pentru un scurt 
răstimp, noaptea. 

Cât despre inginerul Robur, fie că aşa-i era obiceiul, fie că 
o făcea anume, nu părea deloc grăbit să iasă din ruf. În ziua 
aceea, când se îndură în sfârşit să-l părăsească, întâlnindu- 
şi oaspeţii pe puntea aeronavei, la pupa, se mulţumi doar 
să-i salute. 

Între timp, cu ochii roşii de nesomn şi privirea năucă, 
Frycollin, căruia îi tremurau picioarele, îşi luase inima în 
dinţi şi ieşise din cabină. Mergea ca un om care se temea 
că-i fuge pământul de sub picioare. Prima aruncătură de 
ochi fu hărăzită mecanismului de suspensie care funcţiona 
regulat, fără prea mare grabă, ceea ce nu putea decât să-l 
liniştească. 

Pe urmă valetul se îndreptă, împleticindu-se, spre 
parmaclâc, apucându-se de el cu amândouă mâinle ca să-şi 
poată ţine mai bine echilibrul. Precum se vedea, voia să ia 
cunoştinţă de priveliştea pe care Albatrosul o domina de la 
vreo două sute de metri înălţime. 

Frycollin, pesemne, îşi dăduse ghes multă vreme până să 
se încumete a face asemenea încercare. Trebuia curaj, nu 
glumă, ca să-ţi pui astfel pielea la bătaie. 


La început, Frycollin stătu aplecat pe spate în faţa 
balustradei; apoi începu să o zgâlţâie ca să vadă dacă-i 
destul de solidă; după aceea îşi îndreptă trupul; pe urmă se 
aplecă înainte şi, în sfârşit, scoase capul afară. Nu mai e 
nevoie să spun că, în timp ce executa toate aceste mişcări, 
ţinea ochii închişi, într-un târziu, abia, îi deschise. 

Ce țipăt dădu! Şi ce repede se trase înapoi! Şi cum îşi vâri 
de adânc capul între umeri! 

Jos de tot, în hăul ce se căsca dedesubt, zărise nesfârşitele 
întinsuri ale oceanului. I s-ar fi făcut părul măciucă, fără 
îndoială, de n-ar fi fost atât de creţ. 

— Marea!... Marea!... Strigă el. 

Şi probabil, ar fi căzut lat pe platformă, dacă bucătarul n- 
ar fi întins braţele să-l ţină. 

Bucătarul era francez de felul lui, ba poate chiar gascon, 
deşi se numea Francois Tapage. lar dacă nu era gascon, în 
orice caz adulmecase probabil în copilărie boarea Garonnei. 
Cum se făcea însă că Francois Tapage se afla în slujba 
inginerului? Prin ce înlănţuire de întâmplări nimerise în 
rândurile echipajului de pe Albatros? Cine ştie? Tot ce pot 
spune este că pehlivanul vorbea engleza ca un yankeu. 

— Hai! Sus, hopa! Îi strigă el lui Frycollin, făcându-l să se 
ridice cu un ghiont zdravăn în şale. 

— Maşter Tapage!... Îngână sărmanul valet, aruncând 
priviri desperate spre elice. 

— Ce e, Frycollin? 

— Spune, astea nu s-au rupt niciodată? 

— Nu! Dar odată şi odată tot au să se rupă. 

— De ce?... De ce...? 

— Pentru că totul se rupe, totul trece, totul se strică, aşa 
cum spune o zicală de-a noastră. 

— Şi-o să cădem în mare...! 

— Dacă-i vorba de căzut, mai bine-i să cazi în mare. 

— Bine, dar te îneci...! 

— Te îneci, dar nu te faci ciu-la-mă! Răspunse Francois 
Tapage apăsând pe fiecare silabă. 


O clipă mai apoi, Frycollin se şi strecurase ca un şarpe 
până în fundul cabinei lui. 

Tot timpul zilei de 16 iunie, aeronava merse cu o viteză 
scăzută. Părea că se şterge de faţa apelor, liniştite ca 
niciodată şi împânzite de razele soarelui, deasupra cărora 
aparatul zbura la o înălţime de numai o sută de picioare. 

La rândul lor, Uncle Prudent şi colegul său rămăseseră la 
ei în cabină, ca să nu dea ochi cu Robur care se plimba, 
fumând, pe afară, când de unul singur, când împreună cu 
contramaistrul Iom Turner. Numai jumătate din elice se 
aflau în funcţiune, adică tocmai cât trebuia pentru ca 
aparatul să se menţină în păturile inferioare ale atmosferei. 

În asemenea condiţii, oamenii de pe bordul Albatrosului ar 
fi putut foarte bine să se dedea plăcerii pescuitului şi, în 
acelaşi timp, să mai varieze un pic felurile de bucate pe 
care le mâncau în chip obişnuit, dacă prin acele părţi în 
apele Pacificului s-ar fi aflat peşti. La suprafaţă nu ieşea 
decât, ici, colo, câte o balenă din speța celor cu pântecele 
gălbui, măsurând în lungime până la douăzeci şi cinci de 
metri. Sunt cele mai cumplite cetacee din mările boreale. 
Pescarii de meserie se feresc să le atace din pricina puterii 
lor năprasnice. 

Pescuitul lor se putea face totuşi fără nici o primejdie, 
vânându-le fie cu o cange obişnuită, fie cu ajutorul rachetei 
Flechter, fie cu lancea-proiectil, arme din care aveau un 
sortiment întreg pe bord. 

Dar, zău, ce rost ar fi avut un asemenea măcel? Cu toate 
astea, probabil ca să le arate celor doi membri ai 
Institutului Weldon ce isprăvi putea pune la cale cu 
aeronava lui, Robur ţinu să vâneze una din aceste matahale. 
Cum auziră strigându-se „balena! Balena!”, Uncle Prudent 
şi Phil Evans ieşiră din cabină. le pomeneşti că s-ar fi ivit la 
orizont vreo balenieră... Ar fi fost gata şi unul şi celălalt să 
se arunce în apă, numai ca să scape din închisoarea lor 
zburătoare, gândindu-se că poate vor avea norocul să fie 
pescuiţi de vreun vas. 


Echipajul Albatrosului se şi aliniase pe platformă, 
aşteptând. 

— O facem şi pe asta, maşter Robur? Întrebă 
contramaistrul Turner. 

— Da, Iom, răspunse inginerul. 

Într-unui din rufuri, în care erau instalate maşinile, 
mecanicul şi cele două ajutoare se aflau la posturile lor, 
gata să execute comenzile ce aveau să li se transmită prin 
gesturi. Albatrosul începu să coboare fără zăbavă şi se opri 
când ajunse la vreo cincizeci de picioare deasupra mării. 

Nu se zărea nici un vas în largul mării - după cum putură 
să-şi dea seama cei doi colegi - nici un petic de pământ spre 
care s-o pornească înot, admițând că Robur nu şi-ar fi dat 
osteneala să pună iarăşi mâna pe ei. 

Câteva coloane de aburi şi de apă, slobozite prin 
răsuflători, dădură în curând de ştire că în preajmă se aflau 
nişte balene care ieşiseră la suprafaţă să respire. 

Tom Turner, împreună cu un camarad de-al său pe care-l 
avea ca ajutor, se aşeză în faţă, având la îndemână una din 
acele lănci-proiectile, de fabricaţie californiană, ce sunt 
lansate cu o archebuză. Era un fel de cilindru având la 
capăt un proiectil tot aşa, de formă cilindrică, prevăzut cu o 
vergea cu nişte ţepi în vârf. 

Urcat pe banca de cart de la prova, Robur comanda prin 
semne - cu mâna dreaptă mecanicilor, iar cu stânga 
timonierului - manevrele pe care trebuiau să le execute. În 
felul ăsta era stăpân pe aeronavă în orice direcţie, 
orizontală ca şi verticală. Nimeni nu şi-ar putea închipui, 
cred, cât de prompt, de precis reacţiona aparatul, dând 
urmare tuturor comenzilor lui. Ai fi zis că era un organism 
viu al cărui suflet părea să fie inginerul Robur. 

— Balena!... Balena! Strigă din nou Tom Turner. 

Într-adevăr, la o distanţă de patru ancabluri de Albatros, 
se vedea ieşind din apă spinarea unui cetaceu. 

Albatrosul porni întins într-acolo şi, când nu mai 
rămăseseră decât vreo şaizeci de picioare până la el, se 


opri. 

Tom Turner pusese la umăr archebuza ce se sprijinea într- 
o crăcană înţepenită în parmaclâc. Slobozi o împuşcătură şi 
proiectilul, târând după el o frânghie lungă, legată la capăt 
de platformă, nimeri drept la ţintă, lovind balena... Şi, cum 
era încărcat cu o substanţă fulminantă, făcu explozie pe loc, 
sărind în ţăndări şi azvârlind în aceeaşi clipă un fel de 
cange mai mică, cu două braţe, care se împlântă în carnea 
animalului. 

— Atenţiune! Răcni Turner. 

Deşi în toane rele, Uncle Prudent şi Phil Evans se simţiră 
atraşi de acest spectacol. 

Balena, grav rănită, izbi cu coada atât de vârtos apa, încât 
o făcu să ţâşnească până sus, la prova aeronavei. Pe urmă 
animalul se cufundă la o mare adâncime, în timp ce de pe 
bord lăsau să se depene colacul de frânghie muiat în 
prealabil într-un hârdău cu apă ca să nu ia foc prin frecare. 
leşind mai apoi la suprafaţă, balena o porni cu toată viteza 
spre nord. 

Vă închipuiţi cu ce iuţeală fu remorcat Albatrosul! De 
altminteri, elicele propulsoare şi încetaseră să se mai 
învârtească. Totul fusese lăsat pe seama balenei; singura 
grijă era să păstreze aceeaşi direcţie ca şi ea. Iom Turner 
stătea gata să taie frânghia, dacă animalul s-ar fi afundat 
cumva din nou în apă, în care caz sistemul acesta de 
remorcaj ar fi devenit mult prea primejdios. 

Timp de o jumătate de oră, Albatrosul fu purtat aşa la 
remorcă, pe o distanţă de aproape şase mile; se simţea însă 
că puterile cetaceului începeau să slăbească. 

Atunci, la un gest al lui Robur, ajutoarele mecanicului 
băgară motorul în marşarier şi propulsoarele începură să 
opună o anumită rezistenţă balenei care, încet, încet se 
apropie de bord. 

Nu trecu mult şi aeronava plutea în văzduh la douăzeci şi 
cinci de picioare deasupra ei. Coada animalului se 
zbuciuma încă, bătând apa cu o vehemenţă nemaipomenită. 


Şi de câte ori se întorcea cu pântecele în sus, stârnea 
vâltori uriaşe. 

Deodată balena se ridică în sus - ca să zicem aşa - şi, 
azvârlindu-se cu capul în apă, se cufundă atât de repede, 
încât Tom Turner abia apucă să-i lase slobod odgonul. 

Aeronava fu smucită în jos, fără veste, până la suprafaţa 
mării, în locul unde se afundase animalul se formase un 
vârtej. Un puhoi de apă se prăvăli peste bord. 

Noroc că în aceeaşi clipă 'Tom Turner reteză frânghia cu 
securea şi acum, că i se desprinsese remorca, Albatrosul, 
sub acţiunea elicelor de suspensie, se urcă din nou la două 
sute de metri altitudine. 

Cât priveşte pe Robur, acesta manevrase aparatul fără să- 
şi piardă o clipă sângele rece. 

Câteva minute mai târziu, balena ieşea iar la suprafaţă - 
de astă dată răpusă definitiv. Păsări de mare începură să se 
adune din toate părţile spre a tăbări asupra cadavrului, 
făcând o asemenea larmă că ar fi împuiat urechile 
întregului Congres. 

Neavând ce face cu stârvul, Albatrosul o porni mai departe 
spre vest. 

A doua zi, 17 iunie, la orele şase dimineaţa, pământul se 
profilă în zare. Era peninsula Alaska şi lungul şirag de 
stânci al insulelor Aleutine. 

Albatrosul făcu un salt peste această stavilă în jurul căreia 
mişună focile vânate de localnici pentru blănurile lor, în 
folosul Companiei Ruso-Americane. Straşnică afacere să 
prinzi aceste amfibii lungi de şase sau şapte picioare, cu 
blana ruginie şi cântărind de la trei până la cinci sute de 
livre! Le vedeai stând aliniate în front ca ostaşii, în şiruri 
nesfârşite, putând fi numărate cu miile. 

Dacă focile mici nu se clintiră în momentul când Albatrosul 
trecu pe deasupra lor, nu tot acelaşi lucru s-ar putea spune 
despre cufundării, bodârlanii şi pinguinii ale căror ţipete 
sparte împânziră văzduhul şi care într-o clipă se mistuiră 


sub apă, ca şi cum i-ar fi ameninţat cine ştie ce cumplită 
jivină din înalt. 

Cele două mii de kilometri pe deasupra mării Bering, 
începând de la primele insule Aleutine şi până la 
extremitatea peninsulei Kamceatka, îi străbătură ca o 
nimica toată în douăzeci şi patru de ore, adică în ziua aceea 
şi-n noaptea următoare. Împrejurările în care se aflau 
Uncle Prudent şi Phil Evans nu le erau încă prielnice pentru 
a-şi aduce la îndeplinire planul lor de evadare. Nici pe 
coastele pustii ale Asiei extrem-orientale, nici pe malurile 
scăldate de marea Ohotsk n-ar fi putut pune la cale o fugă 
cu oarecare sorţi de izbândă. Precum se vedea, Albatrosul 
se îndrepta spre țărmurile Japoniei sau ale Chinei. Acolo, 
deşi poate că nu era prudent să se bizuie pe discreţia 
chinezilor sau a japonezilor, cei doi colegi aveau de gând să 
spele putina, în cazul când aeronava poposea într-un punct 
oarecare de pe teritoriul acestor ţări. 

Vorba era însă dacă avea să facă vreun popas ori nu? 
Fiindcă Albatrosul nu era nici pasăre, să obosească după un 
zbor prea lung, nici balon, să fie silit să coboare, 
împuţinându-i-se gazul. Avea provizii berechet pentru 
câteva săptămâni încă, iar organismul său nu cunoştea nici 
slăbiciunea, nici oboseala. 

Un salt peste peninsula Kamceatka, unde abia apucară să 
zărească aşezarea Petropavlovskului şi vulcanul Kliucev, în 
ziua de 18 iunie, pe urmă încă un salt pe deasupra mării 
Ohotsk cam în dreptul insulelor Kurile, care formează un fel 
de baraj întrerupt de sute de mici canale. În ziua de 19, 
dimineaţa, Albatrosul ajunse deasupra strâmtorii La 
Perouse, sugrumată între extremitatea nordică a Japoniei şi 
insula Sahalin, din vecinătatea unei mări ce seamănă, în 
proporţii reduse, cu Marea Mânecii şi în care se varsă 
marele fluviu siberian Amur. 

Tocmai atunci se ridică o negură groasă din care aeronava 
trebui să iasă înălțându-se mai sus. Nu însă pentru că ar fi 
avut nevoie să fie deasupra ceţurilor pentru a se putea 


călăuzi. La altitudinea la care se afla nu avea cum să 
întâlnească vreun obstacol în cale, nici monumente prea 
înalte de care să se ciocnească în zbor, ori piscuri de care s- 
ar fi putut să se izbească, sfărâmându-se. Ținuturile astea 
erau prea puţin accidentate. În schimb pâclele erau cât se 
poate de supărătoare şi umezeala lor ar fi pătruns peste tot 
pe bord. 

Nu le mai rămânea decât să se înalțe deasupra acestui 
strat de negură, gros de trei sute până la patru sute de 
metri. Aşadar, elicele fură puse mai activ în mişcare şi, 
ieşind din ceaţă, Albatrosul regăsi seninul cerului însorit. 

În asemenea condiţii, Uncle Prudent şi Phil Evans ar fi 
întâmpinat oarecare greutăţi dacă ar fi încercat să-şi 
realizeze planul lor de evadare, presupunând că ar fi putut 
părăsi aeronava. 

În ziua aceea, trecând pe lângă ei, Robur se opri câteva 
clipe şi, vorbind parcă într-o doară, le spuse: 

— Domnilor, un vas cu pânze sau cu motor cu aburi, 
învăluit în negura din care nu are cum să iasă, se găseşte 
întotdeauna la mare strâmtoare. Nu-şi mai poate continua 
drumul decât slujindu-se de sirenă sau de goarnă. E nevoit 
să-şi încetinească mersul şi, oricâte măsuri de precauţie ar 
lua, în orice clipă îl paşte primejdia unei ciocniri. Albatrosul, 
în schimb, nici că se sinchiseşte de aşa ceva. Ce-i pasă lui de 
neguri, când poate oricând să scape de ele? Cât poţi 
cuprinde cu ochiul, văzduhul îi aparţine, din zare în zare! 

Spunând aceasta, Robur îşi văzu mai departe, liniştit, de 
plimbarea lui fără a mai aştepta un răspuns pe care, de 
altfel, nici nu-l ceruse, şi colăceii de fum ce ieşeau din pipa 
sa se topiră în azur. 

— Uncle Prudent, spuse Phil Evans, după cum se pare, 
năzdrăvanul ăsta de Albatros nu se teme de nimic pe lume! 

— Vom trăi şi vom vedea! Răspunse preşedintele 
Institutului Weldon. 

Ceaţa stărui trei zile în şir, adică 19, 20 şi 21 iunie, cu o 
regretabilă încăpățânare. Fuseseră nevoiţi, de aceea, sa se 


ridice şi mai sus, ca să nu se izbească de creasta muntelui 
japonez Fusi-Yama. Perdeaua de păclă se destrămă însă în 
cele din urmă, lăsând să iasă la iveală un oraş imens cu 
palate, vile, case, parcuri, grădini. Fără să-l fi văzut chiar, 
Robur l-ar fi recunoscut numai după hămăitul sutelor şi 
miilor de câini, după ţipetele păsărilor de pradă şi duhoarea 
de stârv pe care leşurile osândiţilor la moarte o împrăştia în 
văzduh. 

Cei doi colegi se aflau pe platformă, în momentul în care 
inginerul îşi întipărea în minte acest punct de reper, pentru 
cazul când ar fi trebuit să-şi urmeze drumul prin neguri. 

— Domnilor, rosti el, nu văd de ce v-aş tăinui faptul că 
oraşul acesta este Yedo, capitala Japoniei. 

Uncle Prudent nu răspunse. De câte ori se afla de faţă 
inginerul, simţea că i se taie suflarea, ca şi cum plămânii lui 
ar fi dus lipsă de aer. 

— Priveliştea acestui oraş, continuă Robur, e într-adevăr 
foarte ciudată. 

— Oricât ar fi de ciudată... Îi întoarse vorba Phil Evans. 

— Nu se compară cu Pekin? Îl completă inginerul. Şi eu 
cred la fel şi peste puţin veţi avea prilejul să vă încredinţaţi 
cu ochii dumneavoastră. 

— Nici că putea fi cineva mai binevoitor. 

Albatrosul, care se îndreptă spre sud-est, îşi schimbă în 
momentul acela direcţia cu patru carturi, căutându-şi spre 
est o nouă rută. 

Peste noapte, ceața se risipi. Erau semne că taifunul era 
gata să se dezlănţuie, judecând după scăderea rapidă a 
barometrului, după aburii ce se împrăştiaseră şi după norii 
groşi şi de formă elipsoidală ce încremeniseră pe cerul ca 
de aramă; în partea opusă, dâre lungi de carmin, în zare, 
trase cu condeiul parcă pe o pânză sură ca ardezia, apoi o 
porţiune largă, senină de tot, la nord; în sfârşit, marea lină, 
netedă, a cărei faţă însă, la apusul soarelui, căpăta o 
culoare stacojie închisă. 


Spre marele lor noroc, taifunul se dezlănţui mai la sud, 
neavând alte consecinţe decât aceea de a risipi pâclele ce 
se îngrămădiseră de aproape trei zile. 

Într-un ceas făcură două sute de kilometri, zburând peste 
strâmtoarea Coreei, apoi peste extremitatea peninsulei. În 
timp ce taifunul bântuia coasta de sud-est a Chinei, 
Albatrosul se legăna deasupra Mării Galbene, iar în zilele 
de 22 şi 23, deasupra golfului Pe-Tehi-Li; la 24 o lua în sus 
pe valea fluviului Pei-Ho, ca în sfârşit să plutească deasupra 
capitalei Celestului Imperiu. 

Aplecaţi peste balustrada platformei, cei doi colegi putură 
să vadă foarte desluşit, aşa cum le spusese inginerul, uriaşa 
cetate cu zidul ce-o desparte în doua - oraşul manciurian şi 
oraşul chinez - cele douăsprezece mahalale ce o înconjoară, 
bulevardele largi ce se îndreaptă toate spre centru, 
templele cu acoperişuri galbene şi verzi scăldate în lumina 
răsăritului de soare, parcurile ce împresoară palatele 
mandarinilor; apoi în mijlocul oraşului manciurian, cele şase 
sute şaizeci şi opt de hectare? ale oraşului galben, cu 
pagodele lui, cu grădinile împărăteşti, cu lacurile-i 
artificiale, cu muntele-i de cărbune ce domină întreaga 
aşezare; în sfârşit, în mijlocul oraşului galben, ca la un joc 
de cuburi, un cub vârât într-altul, oraşul roşu, adică palatul 
imperial cu toate acele uluitoare plăsmuiri ale arhitecturii 
lui. În timp ce zburau aşa, aerul, dedesubt, era împânzit de 
o armonioasă şi ciudată îmbinare de zvonuri. Ai fi spus, un 
concert de harpe eoliene, în văzduh pluteau sute de zmeie 
de toate formele, din frunze de palmier sau de pandanus, 
prevăzute în partea de sus cu un fel de arc dintr-un lemn 
uşor cu capetele împreunate printr-o limbă subţire de 
bambus. În bătaia vântului toate aceste drâmbe cu sunete 
diferite, ca notele unei armonice, scoteau nişte suspine cum 
nu se poate mai melancolice. Se părea că aici respirai un fel 
de oxigen muzical. 

Robur avu ideea năstruşnică de a se apropia de orchestra 
aceea din văzduh şi Albatrosul cobori agale să se scalde în 


undele sonore pe care le emiteau zmeiele împânzind 
atmosfera. 

În clipa următoare, însă, în sânul populaţiei fără număr a 
oraşului se stârni o vâlvă nemaipomenită. Sunete de tam- 
tam şi de alte felurite instrumente chinezeşti zgomotoase, 
mii şi mii de detunături de puşti, sute de bubuituri de 
mortiere, totul fu pus în mişcare ca să alunge aeronava. 
Dacă astronomii chinezi putură să-şi dea seama în ziua 
aceea că maşinăria ce plutea în văzduh era fenomenul a 
cărui apariţie stârnise atâtea discuţii, milioanele de locuitori 
ai Celestului Imperiu, de la modestul făuritor de versuri 
până la cei mai ursuzi mandarini, îl luară drept o arătare 
apocaliptică, ce se ivise pe cerul lui Buddha. 

Nimeni nu se sinchisi însă de aceste demonstraţii pe 
bordul Albatrosului, de care nu era chip să se apropie 
cineva. În schimb, sforile ce ţineau zmeiele priponite de 
ţăruşii împlântaţi în grădinile împărăteşti fură secerate sau 
smulse năprasnic. Cât despre jucăriile uşoare ce pluteau în 
văzduh, unele începură a cobori cu repeziciune, înteţindu-şi 
armonioasele suspine, altele se prăvăliră ca nişte păsări 
cărora nişte plumbi le-ar fi frânt aripile şi al căror cântec se 
sfârşeşte odată cu ultima suflare. Un vacarm cumplit cu 
sunete de fanfară, stârnit de trompeta lui Tom Turner, 
năpădi deodată capitala, acoperind ultimele note ale 
concertului aerian. Cu toate astea detunăturile terestre nu 
încetară. Şi cum în aceeaşi clipă o bombă explodă la câteva 
zeci de picioare distanţă de platforma Albatrosului, 
aeronava se urcă din nou în înaltul cerului, în zonele 
inaccesibile. 

Ce alte întâmplări se mai petrecură în zilele următoare? 
Nimic, nici un incident de pe urma căruia prizonierii să 
poată trage vreun folos, încotro zbura aeronava? Mereu în 
aceeaşi direcţie, adică spre sud-vest, ceea ce mărturisea 
intenţia de a lua drumul Hindustanului. Lucrul acesta se 
vedea şi după faptul că ţinuturile peste care treceau, fiind 
brăzdate de înălţimi tot mai mari, sileau Albatrosul să-şi 


potrivească zborul după relieful lor. La vreo zece ore după 
ce părăsiseră Pekinul, Uncle Prudent şi Phil Evans avură 
prilejul să zărească o parte din Marele Zid, la marginea 
provinciei Şensi. Pe urmă, ocolind Munţii Kunlun, zburară 
peste valea Weng Ho şi ajunseră deasupra Tibetului. 

Tibetul - podişuri înalte lipsite de vegetaţie, ici şi colo 
creste înzăpezite, prăpăstii secătuite de apă, puhoaie 
alimentate de ghețari, adâncituri îmbrăcate în 
scânteietoare straturi de sare, lacuri împresurate de 
verdeaţa pădurilor. 

Barometrul scăzuse la 450 de milimetri, ceea ce însemna 
că se aflau la o altitudine de peste patru mii de metri 
deasupra nivelului mării. La înălţimea asta, temperatura, 
deşi erau în toiul căldurilor de peste an din emisfera 
boreală, nu se ridica niciodată peste zero grade. Frigul 
împreună cu viteza Albatrosului îi punea pe călători într-o 
situaţie destul de neplăcută. Aşa că îndată ce căpătară nişte 
pleduri călduroase, cei doi colegi se grăbiră să se retragă la 
ei, în ruf. 

Fireşte că, pentru a menţine aeronava într-o atmosferă 
rarefiată, trebuise să se sporească la maximum viteza cu 
care se învârteau elicele de suspensie. Acestea însă 
mergeau strună, toate ca una singură - şi pluteau, parcă, 
legănaţi de un freamăt de aripi. 

În ziua aceea, Gartok, oraş din partea occidentală a 
Tibetului, capitala ținutului Guari-Khorsum, avu prilejul să 
vadă trecând Albatrosul, care, de acolo, de jos, nu părea să 
fie mai mare ca un porumbel călător. 

La 27 iunie, Uncle Prudent şi Phil Evans zăriră un stăvilar 
colosal, deasupra căruia se înălţau câteva piscuri semeţe 
troienite de omături, ce le închideau zarea. 

Proptiţi amândoi în ruf, la prova, ca să poată înfrunta 
viteza zborului, priveau uriaşii aceia de piatră ce păreau că 
vor să iasă în calea aeronavei. 

— Trebuie să fie munţii Himalaya, spuse Phil Evans. 
Probabil că Robur o să cârmească, luând-o pe la poalele lor, 


fără a mai încerca să treacă dincolo, în India. 

— Cu atât mai rău! Răspunse Uncle Prudent. E atât de 
întinsă ţara asta, încât cine ştie dacă n-ar fi putut să... 

— Dacă nu cumva o avea de gând să ocolească lanţul prin 
Birmania, pe la est, sau prin Nepal, pe la vest. 

— În orice caz, în vecii vecilor n-ar fi în stare să răzbată 
prin el! 

— Nu mai spune! Se auzi în momentul acela un glas. 

A doua zi, 28 iunie, Albatrosul se afla în faţa masivului 
gigantic, deasupra ținutului Dzang. De partea cealaltă a 
Munţilor Himalaya se întindea Nepalul. 

De fapt sunt trei lanţuri de munţi ce-ţi curmă pe rând 
drumul spre India, când vii dinspre nord. Cele două de la 
miazănoapte, printre care Albatrosul se strecurase ca o 
corabie printre două matahale de stânci, sunt primele 
trepte ale barierei ce taie în curmeziş Asia Centrală. Mai 
întâi, Kunlun, pe urmă Karakorum, care mărginesc valea 
longitudinală paralelă cu Himalaya, adică paralelă cu lanţul 
crestelor, ce separă bazinul fluviului Indus, la vest, de al 
fluviului Brahmaputra, la est. 

Ce minunat sistem orografic! „Peste două sute de vârfuri a 
căror altitudine fusese măsurată, dintre care şaptesprezece 
depăşind înălţimea de douăzeci şi cinci de mii de picioare! 
În faţa Albatrosului se ridica Muntele Everest, de opt mii 
opt sute patruzeci de metri. La dreapta, culmea Dwalaghiri, 
de opt mii două sute de metri. La stânga vârful 
Kinciandjinga de opt mii cinci sute nouăzeci şi doi de metri, 
ce rămăsese pe al doilea plan de când cu ultimele 
măsurători ale Everestului. 

Robur nu năzuia, desigur, să atingă culmile acestor 
înălţimi, în schimb cunoştea, fără doar şi poate, diferitele 
pasuri din Munţii Himalaya şi, printre altele, şi pasul Ibi- 
Gamin pe unde trecuseră, în 1856, fraţii Schlagintweit, la o 
altitudine de şase mii opt sute de metri, şi, luându-şi inima 
în dinţi, o apucă într-acolo. 


Trăiră astfel câteva ceasuri pline de emoţii, ba chiar foarte 
grele. Cu toate astea, dacă rarefacţia aerului nu atinse un 
asemenea grad încât să fie siliţi a folosi nişte aparate 
speciale pentru a primeni oxigenul în cabine, era în schimb 
un ger cumplit. 

Robur, care şedea la postul lui la prova, cu figura-i virilă 
acoperită de o glugă, dădea comenzile, dirijând manevrele. 
Tom Turner ţinea în mână cârma. Mecanicul era tot timpul 
cu ochii la pilele ale căror acizi, din fericire, nu aveau de ce 
să se teamă de îngheţ. Elicele puse în mişcare cu maximum 
de viteză scoteau un sunet din ce în ce mai ascuţit, extrem 
de puternic în pofida densităţii atât de scăzute a aerului. 
Barometrul coborâse la 290 de milimetri, ceea ce însemna 
că se aflau la o altitudine de şapte mii de metri. 

Măreaţă era aşezarea acestui vălmăşag de creste! 
Pretutindeni numai vârfuri ninse. Nici un ochi de apă 
nicăieri, numai ghețari ce coborau până la zece mii de 
picioare, socotind de la poalele munţilor în sus. Nici un fir 
de iarbă, nimic decât fanerogame răzlețe la graniţa vieţii 
vegetale. Nici pomeneală de falnicii pini şi cedri ce 
alcătuiesc neasemuitele păduri de jos, de pe coastele 
Himalayei. Nici pomeneală de uriaşele ferigi sau de acele 
plante parazite nemăsurat de lungi ce înlănţuie trunchi de 
trunchi la umbra pădurilor din junglă. Nici picior de animal, 
cal sălbatic, iac sau bou tibetan. Când şi când doar vreo 
gazelă rătăcită prin aceste coclauri. Nici o zburătoare, în 
afară de câteva perechi de ciori în stare să trăiască în 
păturile cele mai de sus ale atmosferei, unde nu se mai 
poate respira. Răzbătând în partea cealaltă a trecătoarei, 
Albatrosul începu a cobori. La ieşirea din defileu, dincolo de 
zona pădurilor, se întindea cât vedeai cu ochii şesul 
neţărmurit. Robur se apropie atunci de oaspeţii săi şi-i 
înştiinţă cu amabilitate: 

— India, domnilor! 

Capitolul X. 


ÎN CARE VOM VEDEA CUM ŞI DE CE A AJUNS VALETUL 
FRYCOLLIN SĂ FIE COBORÂT CU HÂRZOBUL. 

Inginerul nu avea nicidecum intenţia să colinde cu maşina 
lui zburătoare pe deasupra minunatelor ţinuturi ale 
Hindustanului. Pe cât se părea, nu urmărise altceva decât 
să arate ce extraordinar aparat de locomoţie avea şi să-i 
convingă de acest lucru şi pe cei care nu voiau să se lase 
convinşi. Înseamnă, deci, că Albatrosul era desăvârşit în 
toate privinţele, deşi nimic nu poate fi desăvârşit pe lume? 
Vom vedea mai încolo. 

În orice caz, dacă în sinea lor Uncle Prudent şi colegul său 
nu puteau decât să admire forţa unui asemenea aparat de 
navigaţie aeriană, pe chipul lor nu lăsau să se vadă nimic. 
Nu aşteptau decât un prilej potrivit ca să fugă. Nici măcar 
nu catadicseau să se minuneze în faţa priveliştii fără 
pereche ce li se dezvăluia în timp ce Albatrosul zbura de-a 
lungul pitoreştilor hotare ale ținutului Pendjab. 

E drept că la poalele Himalayei se ţineau lanţ smârcurile, 
dând naştere la emanaţii dăunătoare sănătăţii; în această 
regiune numită Terai frigurile bântuiau sub formă 
endemică. Aceasta însă nu putea să stingherească 
nicidecum mersul Albatrosului, nici să primejduiască 
sănătatea echipajului. Aparatul se îndrepta fără prea mare 
grabă spre unghiul pe care îl făcea teritoriul Hindustanului 
în punctul de întâlnire al graniţelor Turkestanului cu cele 
ale Chinei. În ziua de 29 iunie, dis-de-dimineaţă, în faţa lui 
se deschidea minunat de frumoasa vale a Kashmirului. 

Da, era într-adevăr minunată această padină ce se 
desfăcea între lanţul cel mare şi cel mic al munţilor 
Himalaya! Brăzdată de sute de contraforturi ale uriaşilor de 
piatră, contraforturi ce se pierdeau cu încetul în bazinul 
râului Hidasp, valea era udată de încolăciturile capricioase 
ale acestei ape care avusese parte să vadă încrâncenându- 
se armatele lui Porus şi ale lui Alexandru, adică India şi 
Grecia măsurându-şi puterile în Asia Centrală. Iar dacă cele 
două cetăţi întemeiate de Macedonean în amintirea 


biruinţei sale dispăruse de pe faţa pământului de nu li se 
mai dăduse de urmă, Hidaspul curgea şi acum prin aceleaşi 
locuri. 

În dimineaţa aceea, Albatrosul trecu în zbor pe deasupra 
oraşului Srinagar, cunoscut mai ales sub numele de 
Kashmir. Uncle Prudent şi însoţitorul său văzură o 
încântătoare aşezare tolănită pe amândouă malurile apei, 
cu poduri de lemn drepte ca nişte fire întinse, cu case de 
bârne împodobite cu baloane dantelate, cu ţărmuri umbrite 
de plopi semeţi, cu acoperişuri năpădite de iarbă ce 
semănau, privite de sus, cu nişte muşuroaie de cârtiţe, cu 
nenumărate canale, pe care bărcile se vedeau ca nişte coji 
de nucă, iar luntraşii mici ca furnicile, cu palate şi temple, şi 
chioşcuri, şi moschei şi bungalowuri la marginea oraşului — 
toate oglindindu-se în apă, încât păreau de două ori mai 
multe; pe urmă străvechea cetăţuie Hari-Parvata durată pe 
creştetul unei măguri, ca fortul cel mai de seamă al 
Parisului pe înălţimea ce poartă numele de Mont Valerien. 

— Aş zice că-i Veneţia, rosti Phil Evans, dacă am fi în 
Europa. 

— Ei, dacă am fi în Europa, îi răspunse Uncle Prudent, am 
şti noi - nu-i aşa? - Să găsim drumul spre America! 

Albatrosul nu zăbovi deasupra lacului pe care îl străbate 
râul şi o porni mai departe în zbor peste valea râului 
Hidasp. 

Apoi, coborând la o distanţă de vreo zece metri de undele 
lui, se opri locului timp de o jumătate de oră, nu mai mult. 
Atunci, azvârlind peste bord un tub de cauciuc, Tom Turner 
cu oamenii săi se îngriji să facă o nouă provizie de apă, pe 
care o pompară din râu cu ajutorul unui aparat pus în 
mişcare de curentul electric produs de acumulatori. 

În timp ce se îndeplinea această operaţie, Phil Evans şi 
Uncle Prudent schimbară o privire. Acelaşi gând le 
fulgerase amândurora prin minte. Se aflau la numai câţiva 
metri deasupra râului, destul de aproape de mal. Amândoi 
erau buni înotători. O săritură în apă ar fi fost de ajuns ca 


să-şi recapete libertatea şi, după ce se vor fi cufundat în 
valuri, ce mai putea să facă Robur ca să-i înhaţe din urmă? 
Pentru ca elicele propulsoare să se poată mişca în voie nu 
trebuia oare ca aparatul să păstreze o distanţă de cel puţin 
doi metri de suprafaţa apei? 

Într-o clipă li se perindară prin minte toţi sorții de izbândă. 
Într-o clipă cumpăniră toate posibilităţile. Şi tocmai se 
pregăteau să sară peste parmaclăc, când deodată câteva 
perechi de mâini îi înşfăcară de umeri. 

Fuseseră cu ochii pe ei. Acum nu mai era chip s-o şteargă. 

De astă dată nu se mai lăsară chiar aşa, cu una, cu două. 
Încercară să-i îmbrâncească pe cei care-i ţineau să nu 
scape. Numai că oamenii de pe Albatros erau nişte vlăjgani, 
nu glumă! 

— Domnilor, se mulţumi să spună inginerul, când cineva 
are plăcerea de a călători împreună cu Robur Cuceritorul, 
cum prea bine l-aţi poreclit, şi încă pe bordul unui aparat 
atât de minunat ca Albatrosul, nu se gândeşte s-o şteargă 
aşa... Englezeşte! Aş spune chiar că nici măcar nu se mai 
gândeşte să plece! 

Phil Evans îl trase cu de-a sila pe colegul său, care părea 
gata să facă cine ştie ce năzbâtie, şi intrară în ruf, hotărâți 
să-şi ia tălpăşiţa, fie ce-o fi, încotro îi vor duce ochii. 

Albatrosul îşi continuă drumul în aceeaşi direcţie, adică 
spre vest. În ziua aceea zbură cu o viteză mijlocie peste 
teritoriul Kabulistanului, a cărui capitală se întrezări câteva 
clipe, pe urmă trecu frontiera regatului în dreptul cetăţii 
Herat, la o mie o sută de kilometri depărtare de Kashmir. 

Ţinutul se mistui curând sub un adevărat uragan de nisip, 
aşa cum se dezlănţuiau prea deseori prin partea locului. 
Vântul acesta, numit tebbad, purta cu sine, odată cu sarcina 
imponderabilă a pulberii stârnite în cale, germenii 
frigurilor. Şi câte caravane nu se prăpădiseră în mijlocul 
vârtejurilor de colb! 

Cât despre Albatros, ca să scape din colbăria ce ar fi putut 
dăuna gingaşelor lui angrenaje, se ridică la o înălţime de 


două mii de metri, căutând o zonă mai sănătoasă. 

Şi astfel pieri din vedere frontiera Persiei şi nesfârşitele-i 
câmpii ce rămaseră învăluite în pâcle. Aparatul mergea cu o 
viteză destul de moderată, deşi nu avea a se teme de nici un 
obstacol ce i-ar fi putut ieşi în cale. Într-adevăr, dacă pe 
hartă se văd câteva lanţuri de munţi, cotele indică doar 
înălţimi mijlocii. În preajma capitalei însă era mai cuminte 
să ocolească piscul Damavend al cărui creştet înzăpezit 
atingea o înălţime de aproape şase mii şase sute de metri, 
pe urmă Elbrusul la poalele căruia era aşezat Teheranul. 

La 2 iulie, cum se crăpă de ziuă, se pomeniră în faţă cu 
piscul Damavend ce se ridica deasupra simunului. 

Albatrosul îşi croi drumul în aşa fel, încât să treacă pe 
deasupra oraşului, pe care vântul îl învăluise într-un nor de 
praf fin. 

Cu toate astea, pe la orele zece dimineaţa, se zăriră 
şanţurile largi ce înconjoară întăriturile, iar la mijloc, 
palatul şahului cu zidurile-i îmbrăcate în plăci de faianţă şi 
cu bazinele lui ce păreau săpate în nişte uriaşe peruzele de 
un albastru strălucitor. 

Priveliştea pieri ca o nălucă. De aci încolo, Albatrosul, 
schimbând direcţia, o porni aproape de-a dreptul spre nord. 
Câteva ore mai târziu se afla deasupra unui orăşel durat în 
colţul pe care îl face la miazănoapte graniţa persană, pe 
malul unei ape întinse, ale cărei margini nu se zăreau nici 
spre nord, nici spre apus. 

Oraşul acesta era cea mai înaintată spre sud dintre 
aşezările ruse. Iar întinderea aceea de apă era Marea 
Caspică. 

Nici urmă de colburi învârtejite, aici. Priveliştea înfăţişă o 
grupare de case europeneşti, orânduite de-a lungul unui 
promontoriu, din mijlocul cărora se înălța o clopotniţă. 

Albatrosul începu să coboare spre apa mării a cărei 
suprafaţă se află la trei sute de picioare sub nivelul 
oceanului. Spre seară aeronava zbura de-a lungul coastei 


ce se desfăşoară în sus spre golful Balkan, iar a doua zi, 3 
iulie, plutea la o sută de metri deasupra Caspicei. 

Pământul nu se mai zărea deloc nici spre Asia, nici spre 
Europa. Câteva pânze umflate de vânt pe faţa mării. Erau 
nişte corăbii indigene, uşor de recunoscut după forma lor, 
unele aşa-numite keebey cu două catarge, caicuri cu câte 
un catarg folosite odinioară de pirați, teimiluri, bărci 
obişnuite de transport sau de pescuit. Pe alocuri se ridicau 
până la Albatros suluri de fum slobozite de coşurile unor 
steamere din Astrulad, pe care Rusia le ţinea pentru paza 
apelor turcmene. 

În dimineaţa aceea, stând de vorbă cu bucătarul Francois 
Tapage, la o întrebare pusă de acesta, contramaistrul Tom 
Turner îi răspunsese următoarele: 

— Da, vom rămâne cam patruzeci şi opt de ore, 
aproximativ, deasupra Caspicei. 

— Ce bine, se bucurase bucătarul, să putem - nu-i aşa? - 
Să pescuim...! 

— Întocmai! 

Ca să facă în patruzeci şi opt de ore un drum de şase sute 
douăzeci şi cinci de mile - cât măsura, adică, în lungime, 
marea aceasta lată de două sute de mile - însemna că 
Albatrosul avea să meargă cu o viteză destul de redusă, ba 
chiar nulă în timpul pescuitului. 

Se vede, însă, că vorbele lui Tom Turner fuseseră auzite de 
Phil Evans care se afla în clipa aceea la prova. Frycollin se 
încăpăţâna, tocmai, să-i împuie urechile cu tânguirile lui 
fără sfârşit, rugându-l să stăruie pe lângă stăpânul său „să-l 
lase jos, pe pământ”. 

Fără a răspunde nicicum la această cerere năstruşnică, 
Phil Evans se înapoie la Uncle Prudent. Şi luând toate 
măsurile de precauţie cuvenite ca să nu-i audă cineva, îi 
împărtăşi cele câteva fraze pe care le schimbaseră între ei 
Tom Turner şi bucătarul. 

— Phil Evans, răspunse Uncle Prudent, cred că niciunul 
dintre noi nu-şi face vreo iluzie asupra intenţiilor pe care 


nemernicul ăsta le are în privinţa noastră? 

— Nici o iluzie, într-adevăr, răspunse Phil Evans. N-o să ne 
lase liberi decât atunci când i-o căşuna lui, dacă ne-o lăsa 
liberi vreodată! 

— În cazul ăsta, trebuie să facem pe dracul în patru ca să 
scăpăm de Albatrosul ăsta! 

— Straşnic aparat, ce să spun! 

— O fi, exclamă Uncle Prudent, dar e al unei puşlamale 
care ne ţine aici ferecaţi, călcând orice drepturi în picioare. 
Gândeşte-te că aparatul ăsta e pentru noi şi pentru ai noştri 
o primejdie de fiece clipă. Dacă, aşadar, nu reuşim să-l 
distrugem... 

— Mai întâi să ne luăm tălpăşiţa!... Răspunse Phil Evans. 
Pe urmă om vedea ce-o mai fi! 

— Bine, încuviinţă Uncle Prudent, să folosim, deci, orice 
prilej ce ne-o ieşi în cale. Precum se vede, Albatrosul o să 
traverseze Marea Caspică, pentru ca după aceea să-şi ia 
zborul mai departe spre Europa, îndreptându-se fie spre 
nord, deasupra Rusiei, fie spre vest, deasupra ţărilor 
meridionale. Ei, şi atunci, oriunde ar fi să punem piciorul pe 
pământ, până la ţărmul Atlanticului, fii sigur că vom găsi un 
mijloc de salvare. Aşa că trebuie să fim gata oricând. 

— Dar, întrebă Phil Evans, cum fugim? 

— Ascultă aici, răspunse Uncle Prudent. Câteodată 
noaptea se întâmplă ca Albatrosul să plutească la o distanţă 
de câteva sute de picioare numai de pământ. Ei bine, există 
pe bord nişte cabluri care au cam aceeaşi lungime şi, cu un 
pic de curaj, am putea - nu-i aşa? - Să ne dăm drumul în 
jos... 

— Sigur, răspunse Phil Evans, la o adică, n-aş pregeta... 

— Nici eu, adăugă Uncle Prudent. Trebuie să-ţi mai spun 
că, noaptea, în afară de timonierul care stă la pupa, nu mai 
rămâne nimeni de veghe. Şi s-a nimerit ca unul din 
cablurile astea să se afle tocmai la prova, aşa că n-ar fi 
imposibil să-l desfacem pe tăcute fără să prindă nimeni de 
veste... 


— Bun, spuse Phil Evans. Mă bucur, Uncle Prudent, că eşti 
mai liniştit acum. E mai bine aşa, când vrei să te apuci de-o 
treabă. Deocamdată însă iată-ne deasupra Caspicii. Se văd 
o mulţime de vase de mare. Albatrosul o să coboare, 
desigur, şi o să stea locului tot timpul cât vor pescui. Ce zici, 
n-am putea oare să ne folosim de acest prilej...? 

— Da' de unde, sunt mereu cu ochii pe noi, chiar şi atunci 
când ai crede că nu e nimeni la pândă, răspunse Uncle 
Prudent. Ai văzut şi dumneata când am încercat să ne 
aruncăm în Hidasp. 

— Dar cum putem şti că nu sunt cu ochii pe noi şi noaptea? 
Îi întoarse vorba Phil Evans. 

— Trebuie totuşi să isprăvim odată! Exclamă Uncle 
Prudent. Da, isprăvim şi cu Albatrosul, şi cu stăpânu-său! 

Cum vedeţi, sub imboldul mâniei, cei doi colegi - şi mai cu 
seamă Uncle Prudent - ar fi fost în stare să facă cele mai 
nesăbuite lucruri şi poate şi cele mai dăunătoare siguranţei 
lor personale. 

Simţământul propriei lor neputinţe, felul dispreţuitor şi 
ironic în care se purta Robur faţă de ei, răspunsurile 
tăioase pe care le dădea, totul nu făcea decât să sporească 
încordarea unei situaţii din ce în ce mai grele pe zi ce 
trecea. 

Chiar în aceeaşi zi se întâmplă ceva care era cât pe ce să 
dea loc unui schimb de cuvinte fără doar şi poate regretabil 
între Robur şi cei doi colegi. Nici că şi-ar fi închipuit 
Frycollin că de la el avea să se pornească totul. 

Trezindu-se deasupra neţărmuritelor întinsuri ale mării, 
slab de înger cum era, îl apucase iarăşi o spaimă cumplită. 
Şi, ca un copil, începu să se vaite, să cârtească, să strige şi 
să se zbuciume, zvârcolindu-se şi strâmbându-se în fel şi 
chip. 

— Vreau să plec!... Vreau să plec! Răcnea el. Ce-s eu, 
pasăre?... Doar nu m-am născut să zbor!... Lăsaţi-mă jos, 
zău, lăsaţi-mă să cobor... Chiar acum...! 


Nu mai e nevoie să spun că Uncle Prudent nu încerca 
deloc să-l potolească - dimpotrivă. Aşa că în cele din urmă 
urletele îl făcură pe Robur să-şi iasă, ca niciodată, din 
râăbdări. 

Şi atunci, cum Iom Turner şi tovarăşii acestuia se 
pregăteau tocmai să manevreze aparatul în vederea 
pescuitului, inginerul, ca să se descotorosească de 
Frycollin, dădu ordin să fie închis la el în cabină. Frycollin 
însă continuă să se zbuciume, să bată în pereţi, să urle şi 
mai cu foc. 

Era pe la miezul zilei. În momentul acela, Albatrosul se 
afla la vreo cinci, şase sute de metri numai deasupra 
nivelului mării. La vederea lui, câteva ambarcaţii o luară pe 
aci încolo, înspăimântate. Curând nu se mai zări nici urmă 
de vas pe Caspica. 

Cum vă puteţi închipui, în asemenea condiţii, când n-aveau 
decât să se azvârle în apă ca să scape, cei doi colegi 
trebuiau să fie, aşa cum erau de fapt, supravegheați în mod 
special. Chiar dacă s-ar fi aruncat peste bord, se înţelege de 
la sine că cei de pe Albatros s-ar fi priceput, nici vorbă, să-i 
culeagă din apă cu barca lor de cauciuc. Aşa că nu putură 
face nici o mişcare în timpul pescuitului, la care Phil Evans 
se simţi obligat să asiste, pe când Uncle Prudent, 
spumegând de mânie, se retrase în cabină. 

Marea Caspică, precum se ştie, este o depresiune de 
origine vulcanică. În ea se varsă o seamă de fluvii mari, 
Volga, Ural, Kura, Kama, Emba şi altele. Dacă prin 
evaporare apele n-ar fi fost uşurate de prisosul lor, de bună 
seamă că marea aceasta, cu o suprafaţă de şaptesprezece 
mii de leghe pătrate şi o adâncime mijlocie cuprinsă între 
şaizeci şi patru sute de picioare, s-ar fi revărsat, inundând 
țărmurile ei de la nord la est, mai scunde şi mlăştinoase. 
Deşi această căldare nu comunica nici cu Marea Neagră, 
nici cu Marea Arai, ale căror niveluri erau mult mai ridicate 
decât al său, în sânul ei mişunau totuşi sumedenie de peşti - 
bineînţeles dintr-aceia cărora le convine amărăciunea 


destul de pronunţată a undelor ei, datorită catranului cărat 
de apele afluenților săi din partea de miazăzi. 

Aşadar, gândindu-se la variaţia pe care pescuitul putea s-o 
aducă în meniul lor de fiecare zi, oamenii din echipajul 
Albatrosului nu căutau să ascundă câtuşi de puţin plăcerea 
ce o simțeau de pe acum. 

— Atenţiune! Strigă Tom Turner, care tocmai apucase cu 
cangca o matahală de peşte ce semăna cu un rechin. 

Era o frumuseţe de nisetru, lung de şapte picioare, din 
specia numită de ruşi „beluga”, o specie din ale cărei icre, 
preparate cu sare, oţet şi vin alb, se face caviarul. Poate că 
nisetrul pescuit în apele fluviilor e mai gustos decât nisetrul 
de mare; totuşi şi acesta fu întâmpinat cu bucurie pe bordul 
Albatrosului. 

Pescuitul fu mai spornic însă când cutreierară marea cu 
năvoadele aducând de-a valma crapi, plătici, somoni, ştiuci 
de apă sărată şi mai ales o mulţime de cegi de mărime 
mijlocie din acelea pe care bogătaşii, iubitori de mâncăruri 
alese, le aduc, vii, la Moscova şi la Petesburg, tocmai de la 
Astrahan. Toţi aceşti peşti aveau să treacă imediat din 
elementul lor natural în clădirile echipajului, fără nici un fel 
de speze de transport. 

Oamenii lui Robur traseră cu dragă inimă năvoadele afară 
din apă, după ce le plimbaseră pe o distanţă de câteva mile. 
Gasconul Franţois Tapage urla de plăcere, arătând astfel 
că-şi merita din plin numele9. Un ceas de pescuit le ajunse 
să umple bazinele cu peşte viu de pe aeronava care o porni 
mai departe, spre nord. 

Cât ţinu popasul, Frycollin nu încetase o clipă să strige şi 
să bată în pereţii cabinei, făcând un tărăboi insuportabil. 

— Afurisitul ăsta de negru nu se mai potoleşte odată! 
Izbucni Robur, care ajunsese într-adevăr la capătul 
răbdării. 

— Cred, domnule, că are tot dreptul să protesteze! Îi 
răspunse Phil Evans. 


— Desigur, aşa cum şi eu am dreptul să-mi cruţ urechile! îi 
întoarse vorba Robur. 

— Domnule inginer Robur... Rosti Uncle Prudent care 
tocmai ieşise pe platformă. 

— Domnule preşedinte al Institutului Weldon... Făcură 
câţiva paşi unul spre altul, privindu-se în luminile ochilor. 

Apoi, Robur, dând din umeri: 

— Jos, cu hârzobul, ordonă el. 

Tom Turner înţelese pe loc. Frycollin fu scos cu de-a sila 
din cabină. 

Ce ţipete pe el când contramaistrul împreună cu un 
camarad de al său îl înşfăcară şi, legându-l fedeleş, îl 
băgară într-un hârdău de care înnodară zdravăn capătul 
unui odgon! 

Era unul din odgoanele acelea pe care Uncle Prudent 
chibzuise să le folosească aşa cum ştim. 

Frycollin crezuse la început că vor să-l spânzure... 

Nu! Avea să fie spânzurat, ce-i drept, însă într-un hârdău. 
Într-adevăr, odgonul fu aruncat peste bord şi lăsat să se 
depene pe o lungime de o sută de picioare, iar Frycollin se 
pomeni deodată legănându-se în gol. Acum putea să ţipe cât 

poftea. Spaima însă îi încleştase beregata, aşa că nu mai 
spuse nici pâs. 

Uncle Prudent şi Phil Evans încercară să împiedice 
execuţia, dar fură împinşi înapoi. 

— E o ticăloşie!... O faptă mişelească! Începu să sfrige 
Uncle Prudent, care-şi ieşise din fire. 

— Nu mai spune! Îl luă peste picior Robur. 

— E un abuz de putere împotriva căruia voi protesta şi nu 
numai prin viu grai! 

— Protestează! 

— Am să ţi-o plătesc, domnule inginer Robur! 

— Poftim, plăteşte-mi-o, domnule preşedinte al Institutului 
Weldon! 

— Şi dumitale, şi celorlalţi ce te însoțesc! 


Oamenii de pe Albatros se apropiaseră cu intenţii prea 
puţin binevoitoare. Robur le făcu semn să plece. 

— Da, şi dumitale şi celorlalţi!... Stărui Uncle Prudent, pe 
care colegul său căuta zadarnic să-l potolească. 

— N-ai decât! Îi răspunse inginerul. 

— Prin toate mijloacele cu putinţă! 

— Destul! Îi tăie vorba Robur pe un ton ameninţător. 
Destul! Vezi că mai sunt şi alte odgoane pe bord! Fă bine şi 
taci, dacă nu vrei ca stăpânul să ia şi el urma valetului! 

Uncle Prudent tăcu, dar nu de frică, ci fiindcă îl apucase 
un asemenea năduf, încât Phil Evans fu nevoit să-l ia cu el în 
cabină. 

Între timp, într-un singur ceas, vremea se schimbase fără 
veste. Erau semne în văzduh care nu lăsau nici o îndoială. 
Furtuna stătea gata să izbucnească. Atmosfera era atât de 
încărcată cu electricitate, încât, pe la orele două şi 
jumătate, Robur putu să vadă cu ochii lui un fenomen pe 
care nu-l mai întâlnise încă până atunci. 

Din nord, adică din partea de unde venea furtuna, se 
ridicau vălătuci de pâclă aproape luminoşi - ceea ce se 
datora, desigur, variaţiei pe care o suferise încărcătura 
electrică a diferitelor straturi de nori. Reflexele acestor 
trâmbe împrăştiau pe suprafaţa mării mii şi mii de sclipiri 
cu atât mai vii, cu cât cerul începea să se întunece. 

Nu mai lipsea mult ca Albatrosul să se întâlnească în drum 
cu meteorul, de vreme ce se îndreptau unul spre altul. 

Dar Frycollin? Ei bine, Frycollin era şi acum remorcat - şi 
nu greşim spunând remorcat, deoarece odgonul forma un 
unghi destul de larg cu aparatul ce o pornise cu o sută de 
kilometri pe oră, aşa că hârdăul se afla cam în coada lui. 

Vă puteţi închipui prin ce trecu bietul om în clipa când 
fulgerele începură a brăzda văzduhul jur împrejur, în timp 
ce tunetul bubuia în înaltul cerului. 

Tot echipajul era ocupat acum să manevreze aparatul spre 
a preîntâmpina vijelia, fie ridicându-se deasupra ei, fie 


urmându-şi drumul printr-una din zonele inferioare ale 
atmosferei, spre a se depărta de locul acesta. 

Albatrosul se afla la altitudinea pe care o păstra de obicei - 
adică la o mie de metri aproximativ - când se abătu un 
trăsnet năprasnic, în acelaşi moment se dezlănţui urgia. În 
câteva clipe norii de foc se năpustiră asupra aeronavei. 

Phil Evans se duse atunci să intervină pentru Frycollin, 
cerând să fie urcat din nou pe bord. 

Robur nu aşteptase însă să-l roage, luând din vreme 
măsurile cuvenite. Pe platformă, oamenii tocmai trăgeau de 
odgon când, deodată, se produse o încetinire inexplicabilă 
în mişcarea de rotaţie a elicelor de suspensie. 

Robur se repezi spre ruf, la maşini. 

— Dă-i drumul!... Dă-i drumul!... Îi strigă mecanicului. 
Trebuie să urcăm cât mai repede deasupra vijeliei! 

— Imposibil, stăpâne. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu mai merge curentul!... Se întrerupe mereu...! 

Şi, într-adevăr, Albatrosul cobora văzând cu ochii. 

Aşa cum se întâmplă cu cablurile telegrafice în toiul 
furtunilor, acumulatorii electrici de pe bordul aeronavei nu 
mai funcționau cum ar fi trebuit. Dar ceea ce, în cazul 
depeşelor, constituia un simplu neajuns, în împrejurarea de 
faţă însemna o primejdie cumplită, deoarece aparatul putea 
în orice clipă să se prăvălească în mare fără să mai fie nimic 
de făcut. 

— Lasă-l să coboare, strigă Robur, până vom ieşi din 
câmpul electric. Păstraţi-vă cumpătul, băieţi. 

Inginerul se urcase pe banca de cart. Oamenii, fiecare Ia 
postul său, stăteau gata să execute ordinele stăpânului. 

Deşi coborâse cu câteva sute de picioare, Albatrosul se 
afla cufundat şi acum în nori şi împresurat de fulgerele ce 
se încrucişau în văzduh ca nişte focuri de artificii. Din clipă 
în clipă ai fi zis că avea să cadă trăsnetul asupra lui. Elicele 
îşi încetineau mereu mişcarea, şi ceea ce până atunci fusese 


o coborâre ceva mai grabnică, ameninţa să se preschimbe 
într-o prăbuşire. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că în mai puţin de un minut 
aparatul ar fi ajuns la nivelul mării. Şi ar fi fost destul să 
intre în apă, ca nici o putere din lume să nu-l mai poată 
scoate din genune. 

Deodată norul încărcat cu electricitate se zări deasupra, 
tocmai în clipa când Albatrosul se afla cam la vreo şaizeci 
de picioare de crestele valurilor, care, în două, trei secunde, 
ar fi ajuns să scalde platforma. 

Robur, însă, prinzând momentul prielnic, se repezi la ruf- 
ul din mijloc, puse mâna pe pârghiile de comandă şi lăsă să 
circule slobod curentul pilelor electrice, curent care acum 
nu mai era neutralizat de tensiunea electrică a mediului 
înconjurător... Cât ai clipi elicele îşi recăpătară viteza lor 
obişnuită, căderea fu oprită şi Albatrosul rămase la o 
altitudine mică, în timp ce propulsoarele îl mânau cât mai 
departe de vijelia pe care curând o lăsă în urmă. 

Nu mai e nevoie, cred, să spun că Frycollin făcuse fără 
voia lui o baie - preţ de câteva secunde numai. Când îl 
traseră sus, pe bord, era ud ciuciulete de parcă l-ar fi scos 
din fundul mării. Vă puteţi închipui că, aşa cum era, îi 
pierise şi glasul. 

A doua zi, 4 iulie, Albatrosul trecu peste ţărmul dinspre 
miazănoapte al Marii Caspice. 

Capitolul XI. 

ÎN CARE SE VEDE CUM MÂNIA LUI UNCLE PRUDENT 
CREŞTE PROPORŢIONAL CU PĂTRATUL VITEZEI. 

Nicicând, în tot acest răstimp, Uncle Prudent şi Phil Evans 
nu-şi văzură atât de definitiv spulberate speranţele lor de 
scăpare ca în următoarele cincizeci de ore. Să se fi temut 
cumva Robur că supravegherea prizonierilor lui s-ar putea 
să fie mai puţin lesnicioasă în timpul zborului lor deasupra 
Europei? Se prea poate. Ştia, de altminteri, că erau hotărâți 
să fugă cu orice preţ. 


Oricum ar fi fost, o încercare în acest sens era o adevărată 
sinucidere. Să sări jos dintr-un expres care merge cu o sută 
de kilometri pe oră, nu înseamnă, poate, decât să-ţi pui 
pielea în joc, dar să faci acelaşi lucru dintr-un rapid ce 
aleargă cu două sute de kilometri pe oră ar fi să-ţi doreşti 
singur moartea. Ei bine, aceeaşi viteză - maximum de viteză 
pe care-l putea atinge - o căpătase şi Albatrosul. Mai mare 
decât a zborului rândunelei, adică o sută optzeci de 
kilometri pe oră. 

De câtva timp, după cum probabil aţi observat, vânturile 
dinspre nord-est predominau cu o regularitate ce nu putea 
fi decât prielnică manevrării aparatului, care zbura în 
aceeaşi direcţie, adică, în genere, spre vest. Cum însă 
aceste vânturi începeau să se domolească, foarte curând nu 
mai fu chip să stai afară pe platformă, fără a simţi că ţi se 
taie respiraţia din pricina vitezei de deplasare. Ba încă n-ar 
fi lipsit mult ca, la un moment dat, cei doi colegi să fie 
azvârliţi peste bord, dacă presiunea aerului nu i-ar fi 
înghesuit în peretele rufului. 

Noroc că timonierul îi zări prin hublourile cabinei sale şi în 
aceeaşi clipă o sonerie electrică îi vesti pe oamenii din 
echipaj ce stăteau în post, la prova. 

Patru dintre ei se strecurară fără zăbavă pe platformă, 
spre partea dinapoi a aparatului. 

Cei care au călătorit vreodată pe mare cu vântul în faţă, în 
toiul unei furtuni, să-şi amintească de această împrejurare 
şi îşi vor da seama cât de puternică poate fi o asemenea 
presiune. Atât numai că, în cazul de faţă, Albatrosul era cel 
care-i dădea naştere, datorită vitezei lui extraordinare. 

Până la urmă, aparatul trebui să-şi încetinească zborul; 
numai aşa Uncle Prudent şi Phil Evans putură să se întoarcă 
la ei în cabină, în fiece ruf de pe Albatros era o atmosferă în 
care puteai respira în voie. 

Ce solidă trebuia să fie însă construcţia, ca să poată 
rezista la un asemenea zbor! O adevărată minune! Cât 
priveşte propulsoarele din faţă şi dindărăt, nici nu se mai 


vedeau învârtindu-se. Sfredeleau aerul, deschizându-şi 
drum cu o forţă infinit de mare. 

Ultima aşezare omenească observată de pe bord fusese 
Astrahan, oraş situat aproape la extremitatea nordică a 
Mării Caspice. 

Steaua Deşertului - numele pesemne i-l dăduse vreun poet 
rus - stea odinioară de prima mărime, coborâse acum în 
rândul celor de al cincilea sau al şaselea ordin. Simplă 
capitală de gubernie, Astrahanul îşi arătase o clipă 
bătrânele-i ziduri cu creneluri - acum fără nici un rost - 
turnurile străvechi din mijlocul cetăţii, moscheile învecinate 
cu biserici de construcţie modernă, catedrala ale cărei 
turle, în număr de cinci, poleite şi presărate cu stele 
albastre, păreau croite dintr-un crâmpei de cer - totul 
aşezat cam în dreptul gurilor fluviului Volga, largi de vreo 
doi kilometri. 

De aici înainte zborul Albatrosului se asemui cu o 
cavalcadă prin înaltul cerului, ca şi cum ar fi fost tras de 
acei fabuloşi hipogrifi, care dintr-o singură bătaie de aripi 
străbat câte o leghe întreagă. 

În ziua de 4 iulie, la orele 10 dimineaţa, aeronava luă 
direcţia nord-vest, pe Volga în sus, mergând mai mult sau 
mai puţin pe firul văii. Stepele Donului şi ale Uralului 
alunecau de o parte şi de alta a fluviului. Dacă ar fi fost cu 
putinţă să-şi afunde privirea în zarea acestor imense 
cuprinsuri, călătorii abia dacă ar fi avut răgaz să numere 
oraşele şi satele. În sfârşit, spre seară, aeronava zbura 
deasupra Moscovei, fără a mai apuca măcar să salute 
drapelul Kremlinului. În zece ore făcuse vreo două mii de 
kilometri, adică distanţa de la Astrahan la vechea capitală a 
tuturor Rusiilor. 

De la Moscova la Petersburg linia ferată să tot fi avut cam 
o mie două sute de kilometri, ceea ce însemna o călătorie 
de o jumătate de zi. Aşa că Albatrosul ajunse la Petersburg, 
pe malurile Nevei, întocmai ca un expres, către orele două 
dimineaţa. Noaptea albă, pe aceste meleaguri de care, dat 


fiind latitudinea lor înaltă, soarele de iunie aproape că nu se 
desparte mai deloc, le îngădui să cuprindă o clipă cu ochii 
priveliştea vastei capitale. 

Trecură apoi pe deasupra golfului Finic, arhipelagului Abo, 
Mării Baltice, Suediei, la latitudinea Stockholmului, 
Norvegiei, la latitudinea Kristianiei. Două mii de kilometri 
numai în zece ore! S-ar fi spus că, într-adevăr, de aci încolo, 
nici o putere din lume n-ar fi fost în stare să stăvilească 
avântul Albatrosului, ca şi cum rezultanta forţei sale de 
proiectare în spaţiu şi a atracției terestre l-ar fi menţinut pe 
aceeaşi neschimbată traiectorie în zborul lui în jurul 
globului pământesc. 

Cu toate astea, la un moment dat aparatul se opri chiar 
deasupra vestitei cascade Rjukanfos, din Norvegia. Muntele 
Gusta, a cărui creastă domină toată această minunată 
regiune din Telemark, îi ieşi în cale întocmai ca o uriaşă 
piatră de hotar, peste care nu-i era îngăduit să treacă mai 
departe, spre vest. 

Aşadar, ajungând în acest punct, Albatrosul cârmi pur şi 
simplu spre sud, fără să-şi micşoreze viteza. 

Să vedem, însă, ce făcea Frycollin în timpul acestui 
neasemuit zbor? Frycollin tăcea chitic în fundul cabinei lui 
şi dormea cât îi poftea inima, trezindu-se doar la vremea 
mesei. Atunci Francois Tapage venea să-i ţină de urât, 
simțind o plăcere să-şi bată joc de sperieturile lui. 

— Ei, da' ce-i asta, măi flăcăule, spunea el, ţi-a pierit graiul 
de nu mai strigi?... Hai, dă-i drumul, nu te sfii!... Osă te ţină 
iarăşi atârnat vreo două ceasuri şi atâta tot! la gândeşte-te 
numai ce straşnică baie de aer pentru reumatism, la viteza 
cu care mergem acum! 

— Nu ştiu, dar parcă totul stă să se desfacă în bucăţi! 
Îndruga întruna Frycollin. 

— Se prea poate, Fry, băiete! Dar aşa cum mergem noi de 
repede, nici măcar n-am putea să cădem!... Fii pe pace, 
deci! 

— Credeţi? 


— Pe cinstea mea de gascon! 

La drept vorbind, fără a exagera cu nimic lucrurile, aşa 
cum făcea Franţois Tapage, nu încăpea îndoială că, datorită 
vitezei cu care zburau, travaliul elicelor de suspensie era 
întrucâtva micşorat. Albatrosul aluneca la suprafaţa unei 
pături atmosferice aidoma rachetelor Congreve. 

— Mult o să mai ţină aşa? Întreba Frycollin. 

— Mult?... Da' de unde! Răspundea bucătarul. Toată viaţa! 

— Ah! Suspina Frycollin şi iar începea să se văicărească. 

— Ia vezi, Fry, ia vezi, îl lua la rost, atunci, Franţois 
Tapage, să nu te trimită şeful iar la plimbare, cum se zice pe 
la noi! 

Şi Frycollin îşi înghiţea suspinele, odată cu dumicaţii dubli 
pe care îi băga în gură. 

Între timp, Uncle Prudent şi Phil Evans, care nu erau 
oameni făcuţi să cârtească fără folos, luaseră o hotărâre. 
Era limpede ca lumina zilei că nu mai putea fi vorba s-o 
şteargă. Totuşi, dacă nu mai era chip pentru ei să pună 
piciorul pe globul pământesc, n-ar putea face în aşa fel ca 
să dea de ştire locuitorilor acestuia ce se întâmplase, din 
momentul în care li se pierduse urma, cu preşedintele şi 
secretarul Institutului Weldon, cine era cel ce-i răpise, pe 
bordul cărui aparat zburător se aflau prizonieri şi să 
provoace, astfel, poate - dar cum, în ce fel, mărite 
dumnezeule! - Din partea prietenilor o temerară încercare 
de a-i smulge din mâinle lui Robur? 

Să comunice cu ei?... Dar cum? Să facă şi ei, oare, ca 
marinarii ajunşi la ananghie, care vâră într-o sticlă o 
mărturie indicând locul naufragiului şi o azvârlă apoi în 
mare? 

În cazul acesta, însă, marea era însăşi atmosfera. Aici 
sticla n-avea cum să plutească. S-ar putea întâmpla, deci, să 
n-o găsească nimeni, afară numai dacă n-ar pica drept în 
creştetul unui trecător, căruia n-ar fi greu să-i spargă capul. 

La urma urmelor, cei doi colegi n-aveau decât acest mijloc 
la îndemână şi se pregăteau tocmai să jertfească una din 


sticlele de pe bord, când lui Uncle Prudent îi veni o altă 
idee. Preşedintelui, precum ştim, îi plăcea să tragă tabac, 
blând nărav ce se cade, cred, a fi trecut cu vederea unui 
american, care ar putea să aibă alte păcate mai grele. Ca 
unul, deci, căruia îi plăcea să tragă tabac, Uncle Prudent 
avea, bineînţeles, o tabacheră - acum goală. Iar tabachera 
asta era de aluminiu. Odată azvârlită afară, dacă dădea 
peste ea vreun cetăţean cinstit, sigur c-ar fi cules-o de pe 
jos şi, culegând-o, ar fi dus-o la poliţie, iar acolo s-ar fi 
descoperit mărturia sortită să dea în vileag situaţia în care 
se aflau cele două victime ale lui Robur Cuceritorul. 

Zis şi făcut. Scriseră o notă scurtă, dar cuprinzătoare, pe 
adresa Institutului Weldon, cu rugămintea de a fi transmisă. 
Pe urmă, după ce strecură nota înăuntru, Uncle Prudent 
înfăşură tabachera într-un petic de stofa de lână, legând-o 

zdravăn, nu numai ca să nu se deschidă în cădere, dar 
totodată ca să nu se spargă izbindu-se de pământ. Nu le 
mai rămânea, aşadar, decât să aştepte prilejul nimerit. 

În realitate operaţia cea mai anevoioasă, în timpul zborului 
acestuia uluitor deasupra Europei, era să iasă din ruf şi să 
meargă de-a buşilea pe platformă, cu riscul de a fi în orice 
clipă luaţi pe sus, totul petrecându-se pe furiş. Pe de altă 
parte nu trebuia ca tabachera să cadă în mare sau în vreun 
golf, lac ori apă curgătoare, fiindcă s-ar fi pierdut. 


N-ar fi fost însă cu neputinţă ca, prin acest mijloc, cei doi 
colegi să reuşească a intra în legătură cu lumea 
pământeană. 

Până una, alta, era ziua nămiaza mare. Se gândiră, deci, 
că ar fi mai bine să aştepte până la noapte, folosindu-se fie 
de o încetinire a mersului, fie de un popas, ca să iasă din 
ruf. Poate că aşa ar izbuti să ajungă la marginea platformei 
şi să lase să cadă preţioasa tabacheră numai deasupra unui 
oraş. 

De altminteri, chiar dacă toate aceste condiţii ar fi fost 
întrunite, planul lor nu putea fi totuşi pus în aplicare - cel 
puţin în ziua aceea. 

Într-adevăr, părăsind meleagurile norvegiene în dreptul 
muntelui Gusta, Albatrosul cârmise spre sud. Mergea chiar 
pe meridianul zero, care, în Europa, nu este altul decât 
meridianul Parisului. Aparatul zbură deci pe deasupra Mării 
Nordului, stârnind, cum era şi firesc, uimirea tuturor celor 
de pe bordul miilor de vase ce fac legătura între porturile 
Angliei, Olandei, Franţei şi Belgiei. Dacă tabachera nu se 
nimerea să cadă pe puntea unuia din aceste vase, avea sorţi 
să se ducă la fund. 

Uncle Prudent şi Phil Evans se văzură, aşadar, siliţi să 
aştepte un moment mai prielnic. De altfel, după cum veţi 
vedea mai încolo, peste puţin avea să se ivească un prilej 
minunat. 

La orele zece seara, Albatrosul se afla în preajma 
ţărmurilor Franţei, cam în dreptul portului Dunkerque. 
Noaptea era destul de întunecoasă. O clipă doar se zăriră 
scăpărările electrice ale farului de la Gris-Nez 
încrucişându-se cu ale farului de la Dover între cele două 
limanuri ale strâmtorii Pas-de-Calais. Pe urmă Albatrosul se 
avântă în zbor deasupra teritoriului francez, menţinându-se 
la o altitudine mijlocie de o mie de metri. 

Aparatul nu-şi micşoră însă viteza. Trecea ca o ghiulea 
peste oraşele, târgurile şi satele ce împânzesc aceste 
mănoase provincii ale Franţei de miazănoapte. După 


Dunkerque veniră la rând, pe acelaşi meridian al Parisului, 
Doullens, Amiens, Creil, Saint-Denis. Nimic nu-l făcu să se 
abată cumva de la linia dreaptă. Şi astfel, în toiul nopţii, 
ajunse deasupra „Oraşului-Lumină”, căruia i se cuvine pe 
drept acest nume, chiar atunci când locuitorii lui dorm - sau 
ar trebui să doarmă. 

Ce năstruşnică toană îl îndemnă, oare, pe inginer să facă 
un popas deasupra cetăţii pariziene? Cine ştie! Tot ce 
putem spune este că Albatrosul cobori atât de mult încât 
acum domina oraşul de la o înălţime de numai câteva sute 
de picioare. Robur ieşi atunci din cabina lui şi odată cu el 
ieşi pe platformă tot echipajul să ia aer. 

Uncle Prudent şi Phil Evans căutară bineînţeles să nu 
scape ocazia minunată ce li se înfăţişa. Părăsindu-şi aşadar 
cabina, făcură ce făcură şi se depărtară de ceilalţi, ca să 
poată prinde momentul cel mai prielnic. Şi, mai ales, se 
fereau să nu bage nimeni de seama. 

Aidoma unui scarabeu gigantic, Albatrosul plutea lin 
deasupra marelui oraş. Aeronava lunecă de-a lungul 
bulevardelor luminate ca ziua de aparatele Edison.10 Se 
auzea până la el zgomotul trăsurilor ce mai forfoteau încă 
pe străzi şi huruitul trenurilor de pe numeroasele linii 
ferate ce se îndreptau, aidoma spiţelor unei roţi, spre Paris. 
Pe urmă Albatrosul începu să planeze la altitudinea celor 
mai înalte monumente, ca şi cum ar fi vrut anume să 
izbească măciulia din vârful Panteonului sau crucea de pe 
Domul Invalizilor. Zbură molcom din dreptul celor două 
minarete ale palatului Trocadero până la turnul metalic11 
de pe Câmpul lui Marte, al cărui reflector uriaş scălda toată 
capitala într-o baie de lumină electrică. 

Această plimbare prin văzduh, hoinăreala aceasta 
nocturnă ţinu aproape un ceas ca şi cum aparatul ar fi făcut 
un popas în aer, înainte de a-şi urma nesfârşita-i călătorie. 

Ba chiar, inginerul Robur voi, pesemne, să ofere 
parizienilor priveliştea unui meteor pe care astronomii nu-l 
prevăzuseră. 'Ioate farurile de pe Albatros fură aprinse. Doi 


snopi strălucitori alunecară peste pieţele publice, peste 
scuaruri, grădini, palate, peste cele şaizeci de mii de case 
din cuprinsul oraşului, împrăştiind imense canafuri de 
lumină, din zare în zare. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că Albatrosul se văzuse 
lămurit de astă dată - şi nu numai că se văzuse, dar se şi 
auzise, fiindcă Tom Turner, ducând trompeta la gură, 
slobozise asupra cetăţii talazuri de sunete clocotitoare. În 
aceeaşi clipă, Uncle Prudent, aplecându-se peste 
parmaclăc, lăsă să-i scape tabachera din mână... 

Îndată după aceea chiar, Albatrosul se ridică în văzduh cât 
ai bate din palme. 

Şi atunci în înaltul cerului parizian ţâşni un „ura-a” vijelios 
din rândurile mulţimii ce umplea încă bulevardele, un „ura- 
a” de neţărmurită mirare închinat năstruşnicului meteor. 

Farurile de pe bordul aeronavei se stinseră toate deodată, 
întunericul nopţii se închegă iarăşi în jur şi în acelaşi timp şi 
tăcerea, şi aparatul îşi văzu mai departe de drum, zburând 
cu o viteză de două sute de kilometri pe oră. Asta era tot ce 
le fusese dat să vadă în capitala Franţei. 

La ceasurile patru dimineaţa, Albatrosul traversase pieziş 
întreg teritoriul ţării. După aceea, ca să nu mai piardă timp 
trecând peste Pirinei sau peste Alpi, pluti pe deasupra 
regiunii Provence până la Cap d'Antibes. La orele nouă, 
locuitorii din preajma bisericii Sfântul Petru din Roma, 
adunaţi în piaţa din faţa edificiului, căscau gura privind 
zborul aeronavei deasupra Oraşului Etern. Două ceasuri 
mai târziu, dominând din înaltul cerului golful Neapole, se 
legănă o clipă în mijlocul vălătucilor de funingine ce ieşeau 
din gura Vezuviului. În sfârşit, după ce trecu în diagonală 
peste Mediterana, la ora unu după-amiază chiar, fu 
semnalat de străjile de coastă din La Goulette, pe ţărmul 
tunisian. 

După America, Asia! După Asia, Europa! Peste treizeci de 
mii de kilometri pe care aparatul fermecat îi străbătuse în 
mai puţin de douăzeci şi trei de zile! 


lar acum, iată-l pornind să cutreiere în zbor ţinuturile 
cunoscute sau necunoscute încă ale continentului african! 

Poate că sunteţi curioşi să ştiţi ce s-a întâmplat cu 
faimoasa tabacheră, după ce a căzut jos, pe pământ? 

Tabachera nimeri în strada Rivoli, în faţa casei cu numărul 
210, într-un moment când nu era ţipenie de om pe afară. A 
doua zi dădu peste ea o măturătoare care, fire cinstită, se 
grăbi s-o ducă la prefectura poliţiei. 

Acolo, crezându-se la început că ar fi o maşină infernală, 
fusese dezlegată, despachetată şi deschisă cu cea mai mare 
grijă. 

Când, deodată, se produse un fel de explozie... Un strănut 
detunător pe care şeful Siguranţei nu şi-l putuse stăpâni. 

Documentul fu scos, în sfârşit, din tabacheră şi, spre 
marea lor mirare, cei de faţă citiră următoarele: „Uncle 
Prudent şi Phil Evans, preşedintele şi secretarul Institutului 
Weldon din Philadelphia, răpiți de aeronava Albatros a 
inginerului Robur. 

A se înştiinţa prietenii şi cunoştinţele. 

U.PşiPE.” 

Astfel, locuitorii celor două lumi aflară explicaţia unui 
fenomen ce părea inexplicabil. Astfel, oamenii de ştiinţă ce 
activau în numeroasele observatoare de pe suprafaţa 
globului îşi redobândiră în sfârşit liniştea. 

Capitolul XII. 

ÎN CARE INGINERUL ROBUR SE POARTĂ AŞA, CA ŞI 
CUM AR AVEA DE GÂND SĂ CONCUREZE PENTRU UNUL 
DIN PREMIILE MONTIYON. 

Ajungând la această etapă a călătoriei aviatice în jurul 
Pământului, pe care, o începuse Albatrosul, socot că ni-e 
îngăduit, de bună seamă, să ne punem următoarele 
întrebări: 

Cine era la urma urmei acest Robur, căruia până în 
momentul de faţă nu-i cunoaştem decât numele? Nu cumva 
îşi petrecea toată viaţa în văzduh? Şi cum se făcea că 
aeronava lui nu avea nici o clipă de răgaz? Să nu fi găsit 


oare un sălaş, undeva, într-un loc inaccesibil, unde, chiar 
dacă n-ar fi avut nevoie de repaus, poposea măcar pentru a- 
şi împrospăta proviziile? Ar fi fost de mirare să nu fie aşa. 
Cele mai straşnice zburătoare au şi ele un adăpost sau un 
cuib pe lume. 

Şi apoi, ce avea de gând, oare, inginerul cu cei doi 
prizonieri ai săi care nu făceau decât să-l încurce? Nu 
cumva i se va fi năzărit să-i ţină mai departe la cheremul 
său, să-i osândească a fi în vecii vecilor aviatori? Sau, poate, 
după ce-i va fi plimbat aşa pe deasupra Africii, Americii de 
Sud, Australiei, Oceanului Indian, Atlantic, Pacific, ca să-i 
convingă neapărat, va fi avut intenţia să-i pună în libertate, 
spunându-le: „Şi acum, domnilor, nădăjduiesc că nu veţi mai 
fi atât de neîncrezători în principiul „mai greu decât aerul 


|”? 
We 


lată tot atâtea întrebări la care nu suntem încă în măsură 
să răspundem. E aci o taină ce se află în puterea viitorului. 
Poate că va fi cândva dată în vileag. 

Tot ce ştim este că Robur nu-şi dădea osteneala să caute 
acest cuib pe țărmurile de miazănoapte ale continentului 
african. Avu chef să-şi petreacă timpul până pe înserat 
deasupra regenței Tunisului, când în zbor lin, când plutind, 
după toane, de la capul Bon până la capul Cartagina. Ceva 
mai apoi, pătrunse în interior, pe valea încântătoare a 
fluviului Medjerda, zburând de-a lungul albiei sale cu unde 
lutoase, pierdute printre cactuşi şi tufişuri de oleandri. Ce 
vâlvă făcu aparatul stârnind sute şi sute de papagali pitici, 
dintre cei care, cocoţaţi pe firele de telegraf, par să aţină 
calea depeşelor ca să le ia cu ei sub aripă! 

Mai apoi, pe înnoptat, Albatrosul se legăna desupra 
frontierelor regiunii krumirilor şi dacă va mai fi rămas 
vreun krumir pe lume, fără doar şi poate că va fi căzut cu 
faţa la pământ, rugându-l pe Alah să se milostivească, în 
clipa când va fi văzut ivindu-se matahala aceea de vultur. 

A doua zi dimineaţa veni rândul oraşului Bone şi al 
încântătoarelor coline ce-l înconjoară, pe urmă Philippeville 


ce devenise un mic Alger cu cheiurile-i proaspăt construite, 
numai în arcade, cu viile sale neîntrecute, ai căror butuci 
înfrunziţi îmbracă tot ţinutul, aşa încât ai impresia că te afli 
în Bordelais sau pe pământurile Burgundiei. 

Plimbarea asta de vreo cinci sute de kilometri peste 
cuprinsurile marii şi micii Kabylii se sfârşi în dreptul 
citadelei Kasbah - din Alger. Ce privelişte pentru călătorii 
de pe bordul aeronavei! Rada ce se deschidea între capul 
Matifou şi limba de pământ numită Pescade, litoralul 
împodobit cu palate, cu păsări marabu, cu vile, văile 
întortocheate înveşmântate în mantii de verdeață, 
Mediterana albastră, albastră, brăzdată de transatlantice 
semănând cu nişte şalupe! Şi tot aşa, până la pitorescul 
Oran, ai cărui locuitori, zăbovind în grădinile citadelei, 
avură prilejul să vadă Albatrosul îngânându-se, pe înserat, 
cu primele stele. 

Dacă până atunci Uncle Prudent şi Phil Evans se 
întrebaseră ce-l va fi apucat pe inginerul Robur să-i plimbe 
aşa, în închisoarea lor zburătoare, pe deasupra 
meleagurilor Algeriei, pesemne la vreo două ceasuri după 
scăpătatul soarelui se vor fi gândit că, în sfârşit, stăpânul 
Albatrosului îşi făcuse mendrele. Sucind cârma, timonierul 
îndreptase tocmai aparatul în direcţia sud-est şi, a doua zi, 
după ce scăpase de coclaurile ținutului muntos Tell, văzu 
răsărind astrul zilei deasupra nisipurilor Saharei. 

lată şi itinerarul zilei de 8 iulie. Vedere asupra 
târguşorului Geryville, clădit ca şi Laghouat la marginea 
deşertului, pentru a înlesni mai târziu cucerirea Saharei. 
Trecerea aeronavei prin pasul Stillen, nu fără oarecare 
greutăţi, înfruntând vântul destul de puternic. Traversarea 
pustiului, când într-un zbor lin, pe deasupra oazelor 
înverzite sau forturilor - aşa-numitele ksur - când cu o 
viteză năprasnică, depăşind zborul zăganilor. De câteva ori 
se văzură chiar nevoiţi să deschidă focul împotriva 
cumplitelor păsări care, în stoluri de câte douăsprezece sau 


cincisprezece, nu se sfiau să se năpustească asupra 
aeronavei, băgându-l pe Frycollin în sperieţi. 

Dar, dacă zăganii nu le puteau răspunde într-alt fel decât 
prin ţipete fioroase sau cu ghearele şi cu ciocul, indigenii în 
schimb, tot atât de sălbatici şi ei, nu-şi cruţară focurile de 
armă, mai ales când Albatrosul trecu peste Muntele de 
Sare, ale cărui stane, verzi şi viorii, ieşeau la iveală de sub 
giulgiul său alb. De sus, din înalt, cuprindeau cu ochii 
întinsurile nesfârşite ale Saharei, unde mai stăruiau încă 
urmele taberelor lui Abb el-Kader, ţinuturi pururea 
primejdioase pentru un călător european, mai cu seamă în 
confederaţia Beni-Mzab. 

Ajungând aici, Albatrosul se văzu nevoit să se urce iar la o 
altitudine mai mare, ca să scape de simunul care se înteţise, 
stârnind un val de nisip roşcat la suprafaţa solului, ca 
talazurile ridicate de curenţi la suprafaţa oceanului. Pe 
urmă pustietăţile podişului Chebka îşi desfăşurară balastul 
lor de lavă negricioasă până la valea Ain-Massin, răcoroasă 
şi înverzită. Cu greu şi-ar închipui cineva cât erau de 
felurite aceste meleaguri pe care ochiul le putea cuprinde 
pe de-a întregul. După colinele acoperite de copaci şi 
arbuşti, se perindau lungi unduiri sure, drapate ca un 
burnus arab ale cărui falnice cute răscoleau faţa 
pământului. În depărtare se aflau aşa-numitele nadi cu ape 
năvalnice, păduri de palmieri, pâlcuri de colibe strânse 
laolaltă pe câte o măgură, în jurul vreunei moschei, de pildă 
Metliti, în care hălăduia un conducător religios musulman, 
marele marabu Sidi Sik. 

Până la căderea nopţii străbătuseră câteva sute de 
kilometri, zburând pe deasupra unui ţinut mai mult şes, 
brăzdat de dune înalte. Dacă Albatrosul ar fi vrut să facă un 
popas, ar fi putut să aterizeze în inima oazei Ouargla, pitită 
sub umbrarul unei păduri uriaşe de palmieri. Oraşul se 
vedea lămurit, cu cele trei cartiere deosebite ale sale, cu 
vechiul palat al sultanului, un fel de Kasbah întărit, cu 
casele de cărămizi răscoapte de arşiţa soarelui şi fântânile-i 


ţâşnitoare săpate în vale, de la care aeronava şi-ar fi putut 
împrospăta proviziile de apă. Datorită, însă, vitezei 
uluitoare cu care zbura, rezervoarele ei erau încă pline, aici 
în mijlocul pustietăţilor africane, cu apa pompată din 
Hidasp, pe valea Kashmirului. 

Să fi fost oare observat Albatrosul de arabii, mozabiţii şi 
negrii ce sălăşluiesc împreună în oaza Ouargla? Nici vorbă 
că da, deoarece fu întâmpinat cu sute ce focuri de puşti; 
plumbii însă căzură îndărăt fără să-l fi nimerit. Pe urmă se 
lăsă noaptea, tăcuta noapte a deşertului cu tainele ei, pe 
care Felicien David le-a tălmăcit atât de poetic. 

În orele următoare îşi continuară drumul spre sud-vest, 
tăind drumurile ce duc spre oaza El Golea şi dintre care 
unul a fost descoperit, în 1859, de francezul Duveurier, un 
om plin de iniţiativă. 

Era întuneric beznă. Aşa că nu văzură nici o frântură din 
calea ferată transsahariană ce se construia după proiectul 
lui Duponchel - o lungă panglică de oţel menită să lege 
Algerul cu Tombouctou prin Loghouat şi Ghardaia, ca să 
ajungă mai târziu pe ţărmul golfului Guineei. 

Albatrosul pătrunse, astfel, în zona ecuatorială, dincolo de 
tropicul Cancerului. La o distanţă de o mie de kilometri de 
marginea nordică a pustiului Sahara, aparatul îşi încrucişă 
zborul cu drumul pe care maiorul Laing îşi aflase moartea 
în 1646, tăie apoi calea urmată de caravanele ce veneau din 
Maroc spre Sudan şi, trecând pe deasupra cuprinsului 
pustiu bântuit de tuaregi, avu parte să asculte aşa-numitul 
„cântec al nisipurilor”, un murmur dulce, tânguios, ce pare 
însuşi suspinul pământului. 

O singură păţanie în tot acest timp: un nor de lăcuste se 
ridică în văzduh, lăsând pe bord o încărcătură atât de 
straşnică, încât corabia aeriană fu gata, gata să „se 
scufunde”. Oamenii din echipaj, însă, se grăbiră să se 
descotorosească de tot acest prisos, în afară de câteva sute 
de lăcuste din care Francois Tapage îşi făcu o provizie. Apoi 


găti cu ele o mâncare atât de gustoasă, încât Frycollin dădu 
pentru o clipă uitării spaima ce-l băga mereu în răcori. 

— Parcă-s crevete, le lăuda el. 

Ajunseră la vreo mie opt sute de kilometri de oaza 
Ouargla, aproape de graniţa nordică a imensului regat al 
Sudanului. 

Prin urmare, către orele două după-amiază se ivi în zare o 
cetate aşezată în cotul unui fluviu larg. Fluviul era Nigerul, 
iar cetatea Tombouctou. 

Dacă până în momentul acela oraşul, o adevărată Mekka a 
meleagurilor africane, fusese vizitat numai de călători din 
Lumea Veche - Bătută, Khazan, Imbert, Mungo-Park, 
Adams, Laing, Caille, Barth, Lenz, de astă dată, datorită 
tribulaţiilor uneia dintre cele mai curioase aventuri, doi 
americani aveau să poată vorbi despre el de visu, de auditu 
şi chiar de olfactu, la întoarcerea lor în America - în cazul 
când le va mai fi dat să se înapoieze acolo vreodată. 

De visu, pentru că puteau îmbrăţişa cu privirea orice 
punct al acestui triunghi de cinci sau şase kilometri în care 
se află oraşul; de auditu, fiindcă nimeriseră într-o zi de târg 
mare şi era o zarvă nemaipomenită; de olfactu, deoarece 
nervul olfactiv nu putea fi decât foarte neplăcut impresionat 
de duhoarea ce se ridica din piaţa Youbou-Kamo, unde se 
afla hala de carne, în preajma palatului vechilor regi So- 
mais. 

Oricum, inginerul se socoti dator a deschide ochii 
prizonierilor săi - preşedintele şi secretarul Institutului 
Weldon - asupra faptului că avea neasemuita fericire de ao 
vedea cu ochii lor pe Regina Sudanului, cetate stăpânită în 
momentul acela de tuaregii din Togant. 

— Domnilor, Tombouctou! Le spuse el cu acelaşi ton cu 
care, în urmă cu douăsprezece zile, îi înştiinţase: „India, 
domnilor!” 

După care, continuă: 

— Tombouctou, 18* latitudine nordică şi 5*56' longitudine 
vestică faţă de meridianul Parisului, altitudine două sute 


patruzeci şi cinci de metri deasupra nivelului mediu al 
mării. Aşezare importantă, cu douăsprezece sau 
treisprezece mii de locuitori, vestită cândva prin arta şi 
ştiinţa ei! Poate doriţi cumva să faceţi aici un popas de 
câteva zile? 

Propunerea de mai sus nu putea fi, desigur, rostită decât 
în zeflemea. 

— Dar, urmă inginerul, ar fi, cred, primejdios pentru nişte 
străini să descindă în mijlocul negrilor, berberilor, fulanilor 
şi arabilor din părţile acestea, mai cu seamă că - adaug - 
sosirea noastră cu aeronava s-ar prea putea să nu le fie pe 
plac. 

— Domnule, îi răspunse Phil Evans pe acelaşi ton, vă 
asigur că, pentru plăcerea de a vă părăsi, am fi în stare să 
înfruntăm cu dragă inimă riscul de a fi prost primiţi de 
indigeni. 

— Dar dacă e vorba să alegem între două închisori, mai 
bine 'Tombouctou decât Albatrosul! 

— Fiecare om cu gusturile lui, îi întoarse vorba inginerul. 
În orice caz n-am să încerc, credeţi-mă, această aventură, 
Fiindcă mă simt răspunzător de soarta unor oaspeţi care 
mi-au făcut cinstea de a călători cu mine... 

— Aşadar, domnule inginer Robur, spuse Uncle Prudent 
dând frâu liber indignării, nu te mulţumeşti să ne fii 
temnicer? Vrei să îmbini samavolnicia cu insultele? 

— O! Cel mult e vorba de o ironie! 

— N-aveţi nici o armă pe bord? 

— Ba da, un arsenal întreg! 

— Două revolvere ne-ar ajunge, dacă unul l-aş lua eu, iar 
celălalt dumneata, domnule! 

— Un duel, exclamă Robur, un duel din care s-ar putea 
trage moartea unuia dintre noi! 

— Fără îndoială, unul din noi ar muri! 

— Ei bine, nu, domnule preşedinte al Institutului Weldon. 
Mi-e mult mai la îndemână să te păstrez aşa, teafăr! 


— Ca să fii sigur c-o să rămâi teafăr şi dumneata. E mai 
cuminte aşa! 

— Cuminte sau nu, aşa-mi place mie. N-ai decât să crezi 
altfel sau să te plângi celor în drept, dacă poţi! 

— Am şi făcut-o, domnule inginer! 

— Nu mai spune! 

— Mare lucru, zburând peste ţinuturile locuite de 
europeni, să laşi să cadă un document... 

— Cum, aţi făcut asta? Spuse Robur, năpădit de o 
neînfrânată mânie. 

— Şi dac-am făcut-o? 

— Dacă aţi făcut-o, într-adevăr... Aţi merita... 

— Ce anume, domnule inginer? 

— Să zburaţi peste bord, după documentul 
dumneavoastră! 

— Hai, aruncă-ne jos! Strigă Uncle Prudent. Când îţi 
spunem că-i aşa! 

Robur dădu să se repeadă spre cei doi colegi. La un gest al 
său, Iom Turner se şi înființase împreună cu alţi câţiva 
oameni din echipaj. Într-adevăr, inginerul ar fi avut o poftă 
grozavă să-şi aducă la îndeplinire ameninţarea, de aceea, 
probabil, temându-se să nu cadă în ispită, se grăbi să intre 
la el în cabină. 

— Bun! Spuse Phil Evans. 

— Dacă el n-a avut curajul s-o facă, răspunse Uncle 
Prudent, am s-o fac eu! Da, am s-o fac eu! 

În acest timp populaţia oraşului Tombouctou începuse să 
iasă buluc în mijlocul pieţelor, pe străzi, pe terasele caselor 
clădite în amfiteatru. Atât în cartierele arătoase Sankar şi 
Sarahama ca şi printre colibele amărâte cu acoperişuri 
țuguiate din Raguidi, preoţii aruncau cele mai amarnice 
blesteme, din înaltul minaretelor, asupra monstrului din 
văzduh. Blesteme şi mai puţin vătămătoare decât gloanţele 
de puşcă. 

Până şi în portul Kabara de la cotul Nigerului nu era om 
din echipajele flotilelor să nu se fi pus în mişcare. Fără doar 


şi poate - dacă Albatrosul ar fi coborât pe pământ, praful s- 
ar fi ales de el. 

Cale de câţiva kilometri, stoluri gălăgioase de berze, 
prepeliţe şi păsări ibis îi făcură alai, silindu-se să-l întreacă; 
dat fiind însă iuţeala cu care zbura, foarte curând 
Albatrosul le lăsă în urmă. O dată cu căderea serii, aerul 
prinse a fremăta de mugetele numeroaselor cirezi de bivoli 
şi turme de elefanţi ce cutreierau aceste ţinuturi, într- 
adevăr, nemaipomenit de măânoase. 

În răstimp de douăzeci şi patru de ore, întreaga zonă 
cuprinsă între zero grade longitudine şi meridianul doi ce 
trece prin cotul Nigerului se desfăşură în calea 
Albatrosului. 

Vă închipuiţi ce uşor i-ar fi venit unui geograf, având la 
îndemână un asemenea aparat, să ridice planul topografic 
al acestor întinderi de pământ, să determine cotele, să 
înscrie cursurile fluviilor şi ale afluenților respectivi, să 
stabilească poziţiile oraşelor şi satelor! N-ar mai fi existat 
atunci golurile acelea mari ce există pe hărţile Africii 
Centrale, nici porțiunile în culori palide, fără alte semne 
decât nişte linii punctate, nici indicaţiile vagi care-i aduc la 
deznădejde pe cartografi. 

În ziua de 11, dimineaţa, Albatrosul trecu peste culmile 
munţilor din Guineea de Nord, cuprinsă între Sudan şi 
golful ce-i poartă numele. În zare mijeau Munţii Kong din 
regatul Dahomey. 

De la plecarea din Tombouctou, Uncle Prudent şi Phil 
Evans băgaseră de seamă că direcţia urmată de aeronavă 
fusese tot timpul de la nord spre sud. De unde concluzia că 
dacă direcţia aceasta nu suferea nici o modificare, aveau să 
întâlnească în curând, cu şase grade latitudine mai jos, linia 
echinoxială12. Albatrosul avea, oare, de gând să părăsească 
uscatul şi să se avânte deasupra mării, dar nu deasupra 
unei mări oarecare, fie ea Marea Bering sau Caspica, 
Marea Nordului sau Mediterana, ci deasupra Oceanului 
Atlantic, nici mai mult, nici mai puţin? 


Perspectiva asta nu era câtuşi de puţin făcută să-i 
liniştească pe cei doi confraţi, ale căror planuri de evadare 
nu mai aveau nici un fel de sorţi de izbândă. 

Albatrosul, totuşi, îşi încetinise mersul, ca şi cum ar fi 
şovăit în clipa când trebuia să se despartă de continentul 
african. Nu cumva pe inginerul Robur îl bătea gândul să se 
întoarcă? Nicidecum! Ținuturile peste care zburau însă în 
momentul acela îi stârniseră în mod deosebit curiozitatea. 

Se ştie - şi o ştia şi el - ce este cu regatul Dahomey, unul 
dintre cele mai puternice de pe coastele vestice ale Africii. 
Destul de puternic, în orice caz, pentru a se fi putut război 
cu vecinul său, regatul Achanti; cu toate astea graniţele lui 
sunt restrânse, măsurând nu mai mult de o sută douăzeci 
de leghe de când şi-a alipit teritoriile independente Ardrah 
şi Wydah, de la sud la nord, şi şaizeci de la est la vest; în 
schimb are o populaţie de şapte sau opt sute de mii de 
suflete. 

Întâmplarea făcuse ca tocmai în ziua când Albatrosul 
trecea graniţa regatului Dahomey, suveranul Bahadu să fi 
închis ochii şi poporul întreg să se pregătească pentru a 
sărbători urcarea pe tron a urmaşului său. De aceea toată 
ţara era în fierbere, lucru care nu-i scăpase din vedere lui 
Robur. 

Într-adevăr, şiruri lungi de dahomieni de pe întinsurile 
ţării se îndreptau în momentul acela spre Abomey, capitala 
regatului. Drumuri în bună stare, răsfirate ca spiţele unei 
roţi peste şesurile largi pe care creşteau ierburi uriaşe, 
câmpuri nesfârşite cu manioc, păduri de palmieri, de 
cocotieri, mimoze, portocali, manghieri, aşa arătau aceste 
meleaguri ale căror miresme adiau până sus, pe platforma 
Albatrosului, în timp ce mii şi mii de papagali pitici şi de 
păsări cardinal îşi luau zborul din sânul mării de verdeață. 

Inginerul stătea pe gânduri, aplecat peste parmaclăc, şi 
doar când şi când schimba câte o vorbă cu Tom Turner. 

De altminteri, Albatrosul nu părea să aibă darul de a 
atrage atenţia gloatelor mişcătoare care de cele mai multe 


ori se mistuiau sub bolta nepătrunsă a pădurilor. Pesemne 
din pricină că aparatul zbura la o altitudine destul de mare, 
printre crâmpeie de nori. 

Pe la orele unsprezece dimineaţa, capitala ieşi din nou la 
iveală, încinsă cu un brâu de ziduri şi ocrotită de un şanţ 
măsurând douăsprezece mile jur împrejur, cu străzi largi, 
drepte, desfăşurate pe pământul alb, cu o piaţă mare în 
partea de nord, alături de care se înălța palatul regal. Mai 
presus de toate aceste vaste construcţii, în preajma 
lăcaşului pentru jertfe, se afla o terasă. De aici, de pe terasa 
asta, în zilele de sărbătoare erau daţi pradă mulţimii 
prizonierii, legaţi cobză, în nişte coşuri de nuiele, şi cu greu 
şi-ar fi putut închipui cineva furia cu care sărmanii de ei 
erau sfârtecaţi. 

În câteva din curţile ce despărţeau clădirile palatului, 
sălăşluiau patru mii de războinici, adică un contingent 
întreg - şi nu cel mai puţin curajos - din armata regală. 

Dacă este îndoielnic că ar exista amazoane pe țărmurile 
fluviului cu acelaşi nume, în Dahomey faptul acesta nu mai 
putea fi pus nicicum la îndoială. Unele din ele, îmbrăcate în 
cămăşi albastre şi pantaloni scurţi, albi cu dungi albastre, 
aveau o eşarfă albastră, tichie albă şi cartuşieră la 
cingătoare; altele, care se îndeletniceau cu vânătoarea de 
elefanţi, erau înarmate cu câte o carabină grea, cu un 
jungher cu lamă scurtă şi purtau pe cap două coarne de 
antilopă prinse cu un cerc de fier; artileristele, cu tunici 
jumătate albastre, jumătate roşii, mânuiau flinte cu ţeava 
scurtă şi tunuri vechi de fontă; în sfârşit era un batalion de 
fete tinere, cu tunici albastre şi pantaloni scurţi albi, 
adevăratele vestale, neprihănite ca Diana şi tot ca ea 
înarmate cu arcuri şi săgeți. 

Adăugaţi la cetele de amazoane vreo cinci sau şase mii de 
bărbaţi cu pantaloni scurţi, cămăşi de bumbac şi o fâşie de 
pânză legată la brâu şi veţi fi trecut în revistă întreaga 
armată dahomiană. 


Abomey, în ziua aceea, era cu desăvârşire pustiu. 
Suveranul, curtenii, armata masculină şi feminină, poporul 
- toţi părăsiseră capitala pentru a se îngrămădi, la o 
depărtare de câteva mile, pe o câmpie întinsă, încercuită de 
falnice păduri. 

Pe această câmpie urma să aibă loc mărturia de credinţă 
faţă de noul rege. Aici, câteva mii de prizonieri luaţi în 
ultimele iureşuri aveau să fie jertfiți în cinstea lui. 

Să tot fi fost ceasurile două după-amiază când Albatrosul, 
ajungând deasupra câmpiei, începu să coboare, în mijlocul 
dârelor de nori ce-l ascundeau încă privirilor poporului 
dahomian. 

Se strânseseră vreo şaizeci de mii de oameni, pe puţin, 
veniţi din toate colţurile regatului, din Widah, din Kerapay, 
din Ardrah, din 'Tombory, de prin cele mai îndepărtate sate. 

Noul rege - un vlăjgan în toată puterea, pe nume Bu-Nadi 
- în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, şedea pe un dâmb 
umbrit de un pâlc de arbori rotaţi. Iar în faţa lui stăteau 
îngrămădiţi curtenii, oastea bărbătească, amazoanele, tot 
poporul. 

La poalele dâmbului, vreo cincizeci de muzicanți cântau 
din instrumentele lor primitive, colţi de elefanţi ce scoteau 
nişte sunete gâjăite, tobe din piele de ciută, tâlve, 
instrumente cu coarde, clopoței loviți cu o vărguţă de fier, 
fluiere de bambus al căror dârlâit subţiratic se auzea cel 
mai tare. Pe urmă, mai în fiecare clipă, detunături de puşti 
şi de flinte, bubuiturile tunurilor ale căror afeturi se 
zdruncinau, gata să le strivească pe artileriste. În sfârşit 
zarva mulţimii şi strigăte atât de puternice încât ar fi 
acoperit şi bubuiala trăsnetelor. 

La marginea câmpiei, într-un colţ, stăteau de-a valma 
prizonierii sortiţi să-l însoţească pe celălalt tărâm pe 
răposatul monarh, care, prin moarte, nu se cădea să piardă 
niciunul din privilegiile rangului său. 

La înmormântarea lui Ghozo, tatăl lui Bahadu, fecioru-său 
îi trimisese pe lumea cealaltă trei mii de suflete. Bu-Nadi nu 


putea, deci, să-şi dea mai puţină osteneală decât 
predecesorul său. Nu era nevoie, oare, de o sumedenie de 
vestitori ca să cheme nu numai duhurile, ci şi pe toţi 
oamenii cerurilor, spre a-l primi cu alai pe suveranul adorat 
ca un dumnezeu? 

Un ceas încheiat ţinură cuvântările, predicile, trăncăneala, 
toate amestecate cu dansuri pe care le executau nu numai 
baiaderele de meserie, dar şi amazoanele, care desfăşurară 
o adevărată gingăşie războinică. 

Momentul măcelului se apropia, însă Robur, care cunoştea 
practicile sângeroase ale regatului Dahomey, nu scăpa o 
clipă din ochi prizonierii - bărbaţi, femei şi copii - ce urmau 
să fie căsăpiţi. 

Minghanul stătea la poalele dâmbului şi învârtea prin aer 
iataganul său de călău, cu o pasăre de metal în chip de 
mâner, a cărui greutate îi îngăduia gealatului să răsucească 
arma cu mai multă siguranţă. 

De astă dată nu era singur. N-ar fi putut prididi cu treaba. 
Lângă el se afla o ceată de vreo sută de alţi călăi, meşteri în 
a reteza capetele dintr-o singură lovitură. 

Între timp Albatrosul lunecase în jos pieziş, încetul cu 
încetul, micşorând viteza elicelor de suspensie ca şi a 
propulsoarelor. Nu trecu mult şi ieşi din norii ce-l 
învăluiseră până atunci şi ajungând la o distanţă de pământ 
mai mică de o sută de metri, se înfăţişă pentru întâia oară 
privirilor. 

Ca niciodată, însă, sălbaticii indigeni văzură în el doar o 
făptură cerească, ce coborâse în chip de prinos adus 
regelui Bahadu. 

Se stârni o vâlvă nemaipomenită, chemări ce se ţineau 
lanţ, invocaţii însufleţite, în gura mare, rugi ridicate de toţi 
către fiinţa aceea supranaturală, hipogriful ce venise de 
bună seamă să ia trupul răposatului rege şi să-l urce în 
înaltul cerului dahomian. 

În aceeaşi clipă iataganul minghanului făcu să zboare 
prima căpăţână. Apoi sute de prizonieri fură aduşi înaintea 


crâncenilor gealaţi. 

Deodată un foc de puşcă fulgeră de pe bordul Albatrosului. 
Ministrul de justiţie căzu cu faţa la pământ. 

— Straşnic l-ai ochit, Tom! Spuse Robur. 

— Ei!... La grămadă! Răspunse contramaistrul. 

Ceilalţi oameni din echipaj, cu arma în mână ca şi el, 
stăteau gata să tragă la primul semnal dat de inginer. 

Între timp însă se produse o schimbare bruscă în sânul 
mulţimii: oamenii se dumeriseră în sfârşit. Monstrul acela 
înaripat nu era deci un duh prielnic, ci un duh vrăjmaş. Aşa 
că, după ce minghanul se prăbuşi, strigăte de răzbunare se 
ridicară din toate părţile. Şi îndată chiar, împuşcăturile 
începură a detuna deasupra câmpiei. 

Ameninţările astea însă nu împiedicară aparatul să 
coboare cu tot curajul la mai puţin de o sută cincizeci de 
picioare de la pământ. Oricare ar fi fost simţămintele lor 
faţă de Robur, atât Uncle Prudent cât şi Phil Evans nu 
puteau decât să se asocieze. 

— Hai! Strigară ei. Să-i scăpăm pe prizonieri! 

— Asta şi vreau! Le răspunse inginerul. 

Şi puştile cu repetiţie de pe Albatros, aflate în mâinile 
echipajului, deschiseră focul fără ca un singur glonte măcar 
să se irosească în mijlocul gloatei de oameni. Până şi piesa 
de artilerie de pe bord, cât era ea de mică, reglată la cel 
mai mic unghi de tragere, slobozi la ţanc câteva ghiulele cu 
mitralii care făcură minuni. 

Imediat prizonierii, fără să se dumerească deloc ce era cu 
ajutorul ăsta venit din slăvi, rupseră funiile cu care fuseseră 
legaţi, în vreme ce soldaţii răspundeau focurilor trase de pe 
aeronavă. Elicea din faţă fu străpunsă de un glonte, în timp 
ce alte câteva proiectile loveau aparatul în plin. Şi nu lipsi 
mult ca Frycollin, care stătea pitit la el în cabină, să fie lovit 
de un plumb prin peretele rufului. 

— Pesemne că-i mănâncă pielea! Strigă Tom Turner. 

Şi coborând în depozitul de muniții, se întoarse cu o 
duzină de cartuşe cu dinamită, pe care le împărţi 


echipajului. La un semn al lui Robur, cartuşele fură 
aruncate asupra dâmbului şi, căzând pe pământ, făcură 
explozie întocmai ca nişte obuze mai mici. 

Să-i fi văzut atunci alergând care încotro, pe rege, pe 
curteni, armata, mulţimea, cuprinşi de o spaimă cât se 
poate de îndreptăţită în urma acestei intervenţii! Toţi 
căutară să se aciueze sub copaci, în timp ce prizonierii o 
luau la sănătoasa, fără ca nimeni să se gândească a fugi 
după ei. 

Astfel fură tulburate festivitățile în cinstea noului suveran 
al regatului Dahomey, iar Uncle Prudent şi Phil Evans se 
văzură siliţi să recunoască posibilităţile de care dispunea 
aparatul şi foloasele pe care le putea aduce omenirii. 

Pe urmă, Albatrosul se urcă din nou, pe îndelete, la o 
înălţime mijlocie şi luându-şi zborul peste ţinutul Wydah, 
pierdu în curând din vedere ţărmul sălbatic unde nici un 
vas nu poate să acosteze din pricina talazurilor ce, stârnite 
de vânturile dinspre sud-vest, vin să se spargă de stânci. 

Plutea acum desupra Atlanticului. 

Capitolul XIII. 

ÎN CARE UNCLE PRUDENI ŞI PHIL EVANS 
TRAVERSEAZĂ DIN ȚĂRM ÎN ȚĂRM OCEANUL, FĂRĂ SĂ 
SIMTĂ RĂUL DE MARE. 

Da, Atlanticul! Temerile celor doi colegi se împliniseră. 
Robur însă nu părea să fie câtuşi de puţin îngrijorat de 
faptul că se aventurase deasupra vastelor întinsuri ale 
oceanului. Nici că se sinchisea, atât el, cât şi oamenii săi 
care, precum se vedea, erau obişnuiţi cu asemenea 
călătorii. De altfel, aceştia intraseră liniştiţi la ei în cabină şi 
nici un vis urât, cred, nu le tulbură somnul. 

Încotro se ducea Albatrosul? Avea acum de gând să facă 
înconjurul lumii, aşa cum spusese inginerul, ba chiar şi mai 
mult? În orice caz, odată şi odată călătoria asta tot trebuia 
să aibă un sfârşit. Nu era de crezut că Robur ar putea să-şi 
petreacă toată viaţa în văzduh, pe bordul aeronavei, fără să 
aterizeze vreodată. Cum şi-ar mai fi putut împrospăta 


atunci proviziile de alimente şi de muniții, fără a mai 
pomeni de materialele necesare bunului mers al maşinilor? 
Trebuia neapărat să existe un refugiu, un popas dacă vreţi, 
undeva într-un loc necunoscut de pe glob, unde nimeni nu 
putea ajunge şi unde Albatrosul avea posibilitatea să se 
aprovizioneze. Să zicem că ar fi rupt orice legătură cu 
locuitorii Pământului, dar să nu mai aibă defel contact cu 
nici un punct de pe faţa planetei, asta nu! 

Dacă aşa stau lucrurile, unde se afla, oare, punctul acela? 
Şi ce anume îl făcuse pe inginer să-l aleagă? Să fi fost 
aşteptat cumva de o colonie al cărei conducător era? Putea 
să-şi recruteze de acolo un nou echipaj? Şi, mai întâi, de ce 
oare oamenii aceştia atât de feluriţi ca obârşie îşi legaseră 
soarta de a lui? Pe urmă, ce mijloace băneşti avea la 
îndemână ca să fi reuşit să fabrice un aparat atât de 
costisitor, a cărui construcţie se făcuse în cel mai mare 
secret? Ce-i drept, întreţinerea lui nu părea să-l coste prea 
mult. Pe bord, echipajul trăia laolaltă o viaţă de familie, ca 
nişte oameni care nu caută să ascundă că sunt fericiţi. Dar, 
în definitiv, cine era acest Robur? De unde venea? Ce 
ascundea trecutul lui? Iată tot atâtea enigme cu neputinţă 
de lămurit şi a căror cheie, probabil, cel direct interesat n- 
avea să se înduplece s-o dea niciodată. 

Să nu vă miraţi, aşadar, dacă această situaţie, în care se 
întreţeseau atâtea probleme insolubile, stârnise în cel mai 
înalt grad curiozitatea celor doi colegi. Să se vadă astfel 
duşi în necunoscut, să nu întrezărească măcar sfârşitul unei 
asemenea aventuri, să fie osândiţi a naviga aşa, în văzduh, 
toată viaţa, nu erau oare motive destul de puternice spre a-i 
împinge la cine ştie ce faptă nesăbuită pe preşedintele şi pe 
secretarul Institutului Weldon? 

Până una, alta, începând din seara zilei de 11 iulie, 
Albatrosul zbura întins deasupra Oceanului Atlantic. A doua 
zi, în faptul dimineţii, soarele se ridică deasupra liniei 
orizontului, unde apele se îngână cu cerul. Nici un petic de 


uscat în depărtare; deşi câmpul vizual era atât de 
cuprinzător, Africa se cufundase sub dunga zării la nord. 

Când, în sfârşit, Frycollin se încumetă să păşească peste 
pragul cabinei, văzând noianul acela de apă sub el, simţi că- 
i îngheaţă inima de frică. Sub el nu este chiar cuvântul 
potrivit: mai corect ar fi să spunem împrejurul lui, căci, 
pentru un observator aflat la o asemenea altitudine, hăul 
pare să-l înconjure din toate părţile, iar linia orizontului, 
înălţată la nivelul său, pare şi ea să se îndepărteze 
necontenit, fără ca să-i poată atinge vreodată băierile. 

Fireşte că Frycollin nu-şi putea lămuri, din punct de 
vedere fizic, senzaţia pe care o încerca; moraliceşte însă 
era de ajuns ca să-i trezească acel „fior al adâncurilor” de 
care unii oameni, altminteri curajoşi din fire, nu pot scăpa. 
În orice caz, din prudenţă, Frycollin se feri să se 
văicărească. Cu ochii închişi, bâjbâind, intră iar în cabină, 
având perspectiva să rămână ferecat acolo încă multă 
vreme. 

Într-adevăr, din trei sute şaptezeci şi patru de milioane 
cincizeci şi şapte de mii nouă sute doisprezece kilometri 
pătraţi 3 ce reprezintă suprafaţa apelor de pe glob, 
Atlanticul cuprinde mai bine de un sfert. Inginerul însă nu 
mai părea deloc grăbit acum. De aceea nu luase nici un fel 
de măsuri pentru ca aparatul să meargă cu cea mai mare 
viteză. De altfel, Albatrosul n-ar mai fi putut atinge iuţeala 
cu care zburase pe deasupra Europei, făcând două sute de 
kilometri pe oră. În această regiune străbătută de curenţii 
de aer dinspre sud-vest, aparatul mergea cu vântul în faţă 
şi deşi vântul era încă destul de slab, îi dădea totuşi de 
furcă. 

În zona intertropicală, potrivit celor mai recente studii ale 
meteorologilor, sprijinite pe un mare număr de observaţii, 
s-a stabilit că există o convergenţă a direcţiei vânturilor 
alizee, fie spre Sahara, fie spre golful Mexic; în afară doar 
de zona liniştită unde curenţii de aer vin dinspre vest, 


îndreptându-se spre Africa, sau dinspre est, îndreptându-se 
spre Lumea Nouă, cel puţin în timpul căldurilor. 

Aşadar, Albatrosul nu încercă să înfrunte vântul potrivnic, 
folosind din plin forţa propulsoarelor sale. Se mulţumi să 
meargă cu o viteză mijlocie care, de altfel, depăşea viteza 
celor mai rapide transatlantice. 

În ziua de 13 iulie, aeronava trecu linia echinoxială - 
eveniment despre care luă cunoştinţă tot echipajul. 

În felul acesta Uncle Prudent şi Phil Evans aflară şi ei că, 
puţin mai înainte, părăsiseră emisfera boreală, pătrunzând 
în emisfera australă. Traversarea Ecuatorului nu fu însoţită 
însă de nici un fel de renghiuri sau mai ştiu eu ce ritualuri, 
aşa cum era datina pe bordul anumitor vase de război sau 
de comerţ. 

Atâta doar că Francois Tapage se apucă să toarne o 
stacană de apă pe ceafa lui Frycollin; dar, cum botezul 
acesta fu sărbătorit cu câteva pahare de rachiu, Frycollin se 
declară gata să traverseze linia echinoxială ori de câte ori 
va pofti, numai nu în spinarea unei păsări mecanice care, 
zău, nu-i insufla nici un fel de încredere. 

În dimineaţa zilei de 15, Albatrosul trecu în zbor printre 
insula Ascension şi insula Sfânta Elena - mai aproape totuşi 
de cea din urmă, ale cărei maluri înalte se văzură în zare 
câteva ceasuri în şir. 

Dacă pe vremea când Napoleon se afla în puterea 
englezilor ar fi existat un aparat asemănător celui construit 
de inginerul Robur, fără îndoială că Hudson Lowe, în pofida 
jignitoarelor măsuri de precauţie pe care le luase, s-ar fi 
pomenit cu ilustrul său prizonier scăpându-i din mână pe 
calea văzduhului! 

În zilele de 16 şi 17 iulie seara, pe la scăpătat, se produse 
un fenomen destul de curios, de lumină crepusculară; la o 
altitudine, mai înaltă, s-ar fi putut crede că era vorba de 
aurora boreală. Apunând, soarele aruncă un snop de raze 
multicolore, dintre care unele aveau o puternică scânteiere 
verzuie. 


Să fi fost oare un nor de praf cosmic, pe care planeta 
noastră tocmai îl străbătea şi în care se vor fi răsfrânt 
ultimele focuri ale zilei? Cel puţin asta este explicaţia pe 
care au dat-o unii observatori luminii crepusculare. În cazul 
de faţă însă, dacă respectivii savanţi ar fi călătorit pe bordul 
aeronavei, n-ar mai fi susţinut asemenea ipoteză. 

În urma cercetărilor făcute, se văzu că în aer se aflau în 
suspensie sumedenie de cristale infime de piroxen, mici 
globule sticloase şi particule fine de fier magnetic, 
asemănătoare materiilor pe care le aruncă anumiţi munţi, 
vărsători de foc. 

Nu mai încăpea, deci, nici o îndoială că era vorba de un 
vulcan în erupție care slobozise în văzduh norul alcătuit din 
corpuscule cristaline ce dădeau naştere fenomenului 
observat; datorită curenților de aer, în momentul acela 
norul plutea deasupra oceanului. 

În cursul acestei etape a călătoriei se mai observară şi alte 
fenomene. Adeseori, cerul, acoperit de pâcle, avea o 
culoare sură, destul de neobişnuită; după aceea, când 
răzbeau dincolo de perdeaua de ceaţă, firmamentul se 
vedea acoperit de nişte gurguie în chip de volute 
strălucitoare, orbitor de albe, presărate cu paiete mici, 
solidificate - ceea ce, ţinând seama de latitudinea la care se 
aflau, nu se putea explica decât prin prezenţa unor formaţii 
identice grindinei. 

În noaptea de 17 spre 18 se ivi pe cer un curcubeu lunar 
galben-verzui, din pricina poziţiei pe care o ocupa în 
momentul acela aeronava, având deasupra ei luna plină, iar 
dedesubt o reţea subţire de ploaie ce se volatiliza înainte de 
a fi apucat să ajungă la suprafaţa oceanului. 

Să fi fost oare aceste fenomene diferite tot atâtea semne 
ale unei apropiate schimbări de vreme? Poate că da. În 
orice caz vântul, care tot timpul, de când părăsiseră coasta 
Africii, suflase dinspre sud-est, începuse să se domolească 
în preajma Ecuatorului. 


Aici, în zona tropicală, era o căldură nesuferită. Robur se 
gândi deci să caute un pic de răcoare în păturile mai înalte 
ale atmosferei, deşi acolo trebuiau să se ferească de razele 
soarelui, pe care niciunul dintre ei nu le-ar fi putut suporta, 
fiindcă-i băteau drept în creştet. 

Schimbarea suferită de curenţii de aer îi făcea să 
bănuiască, fireşte, că dincolo de zona echinoxială aveau să 
dea peste alte condiţii climaterice. Trebuie, de altminteri, să 
amintim că luna iulie pe emisfera australă coincide cu luna 
ianuarie pe emisfera boreală, cu toiul iernii, adică. 

Coborând ceva mai la sud, curând, Albatrosul avea să facă 
singur această constatare. 

Oceanul, de altfel, „simţea asta”, cum spun marinarii. În 
ziua de 18 iulie, dincolo de tropicul Capricornului, se 
manifestă un alt fenomen care pe o corabie ar fi stârnit 
oarecare teamă. 

La suprafaţa oceanului se rostogoleau, într-o perindare 
ciudată, valuri luminoase cu o iuţeală atât de mare, încât cu 
siguranţă că atingeau cel puţin şaizeci de mile pe oră. 
Valurile se fugăreau la o distanţă de optzeci de picioare 
unul de altul, lăsând dâre lungi de lumină. Şi cum începuse 
să se coboare noaptea, sclipirile lor puternice se 
răspândeau şi asupra Albatrosului. Cine l-ar fi văzut în clipa 
aceea, ar fi zis că e un bolid arzător. Niciodată până atunci 
Robur nu mai avusese prilejul să zboare deasupra unei mări 
în flăcări - nişte flăcări însă care nu radiau căldură, aşa 
încât nu era nevoit să se ferească de ele, urcându-se în 
înaltul cerului. 

Părea să fie un fenomen de natură electrică, fiindcă nu 
putea fi pus pe seama vreunui banc de peşti veniţi să-şi 
lepede icrele ori unor legiuni de animale microscopice care 
prin acumularea lor ar fi dat naştere unei lumini 
fosforescente. 

Asta te făcea să presupui că tensiunea electrică din 
atmosferă era, în momentul acela, considerabil de mare. 


Într-adevăr, a doua zi, 19 iulie, un vas care ar fi navigat pe 
întinsul acestor ape s-ar fi aliat, poate, în primejdie de 
moarte. Albatrosul însă nici nu se sinchisea de vânturi sau 
de valuri, aidoma vajnicei zburătoare al cărei nume îl purta. 
Dacă nu-i plăcea să zboare la suprafaţa apei, ca pescăruşii, 
putea atunci să găsească în slăvi, ca vulturii, lumina 
soarelui şi tihna. 

Trecuseră, tocmai, peste paralela patruzeci şi şapte 
sudică. Durata zilei, aici, era de vreo şapte, opt ore. Şi pe 
măsură ce se apropiau de regiunile antarctice, avea să 
descrească. 

Pe la ora unu după-amiază Albatrosul coborâse simţitor în 
căutarea unor curenţi de aer mai prielnici. Zbura deasupra 
oceanului la o distanţă mai mică de o sută de picioare de 
suprafaţa apelor. 

Vremea era liniştită. Ici şi colo, pe cer se vedeau însă nori 
groşi, întunecaţi, cu nişte bulbucături în partea de sus, iar 
jos retezaţi, cu o margine dreaptă, perfect orizontală. Din 
norii aceştia se desprindeau un fel de protuberanţe 
alungite, al căror vârf părea să soarbă apa ce clocotea 
dedesubt, boltindu-se ca un frunziş lichid. 

Deodată. În locul acela, apa începu să se înfoaie, luând 
forma unei carafe uriaşe. 

Cât ai clipi, Albatrosul fu înfăşurat în vârtejul unei 
gigantice trombe, căreia îi făceau alai altele douăzeci, 
negre ca cerneala. 

Din fericire, mişcarea giratorie a trombei era în sens 
invers faţă de aceea a elicelor de suspensie, altminteri 
acestea n-ar mai fi fost de nici un folos şi aeronava s-ar fi 
prăbuşit în ocean. În schimb începu să se învârtească pe loc 
cu o iuţeală înspăimântătoare. 

Pericolul era totuşi foarte mare, ba chiar, poate, cu 
neputinţă de înlăturat, deoarece inginerul nu avea cum să 
se smulgă din mijlocul trombei care-l sorbea, ţinându-l 
locului, în pofida elicelor propulsoare. 


Oamenii, azvâărliţi de forţa centrifugă în cele două capete 
ale platformei, fură siliţi să înşface în braţe stâlpii 
balustradei, ca să nu fie târâţi de vârtej. 

— Păstraţi-vă cumpătul! Le strigă Robur. 

Aveau nevoie, într-adevăr, de aşa ceva - precum şi de 
răbdare. 

Uncle Prudent şi Phil Evans, care chiar atunci ieşiseră din 
cabină, se pomeniră tocmai la pupa, gata, gata să fie 
azvârliţi peste bord. 

Albatrosul nu se învârtea numai pe loc, ci se şi deplasa în 
acelaşi timp, odată cu trombele care pivotau cu o iuţeală 
atât de mare, încât şi elicele aparatului ar fi râvnit-o. lar 
dacă se întâmpla să se smulgă dintr-una, era înşfăcat de 
alta şi ameninţat în fiece clipă să se desfacă din încheieturi 
sau să se sfărâme. 

— Trage cu tunul!... Strigă inginerul. 

Ordinul era adresat lui Iom Turner. Contramaistrul se 
agăţase de mica piesă de artilerie aşezată la mijlocul 
platformei, unde acţiunea forţei centrifuge se simţea prea 
puţin. Iom înţelese îndată ce anume voia Robur şi cât ai 
clipi deschise culata tunului, vârând înăuntru un obuz pe 
care-l scosese din chesonul fixat pe afet. 

Se auzi o detunătură şi în acelaşi moment trombele se 
năruiră odată cu tavanul de nori care părea că se sprijină 
pe creştetul lor. 

Fusese de ajuns să vânture aerul printr-o zguduitură 
pentru a spulbera meteorul; scuturându-se, norul cel gros 
începu a brăzda orizontul cu săgeți verticale, ca un uriaş 
năvod întins între mare şi cer. 

Slobod, în sfârşit, Albatrosul se grăbi să se înalțe cu câteva 
sute de metri mai sus. 

— Nici o avarie pe bord? Întrebă inginerul. 

— Nimic, îi răspunse Tom Turner, dar zău că nu-mi place 
jocul ăsta de-a sfârleaza olandeză şi de-a racheta. N-aş mai 
vrea să-l joc altă dată! 


Avea dreptate: timp de vreo zece minute, Albatrosul se 
cumpănise între viaţă şi moarte. Să nu fi fost rezistenţa lui 
nemaipomenită, urgia trombelor i-ar fi venit de hac. 

Ce lungi păreau orele ce se înlănţuiau de-a lungul acestui 
zbor peste Atlantic, atunci când vreun fenomen neobişnuit 
nu venea să spargă monotonia lor! Pe de altă parte, zilele 
începeau să descrească şi frigul se înteţea mereu. Uncle 
Prudent şi Phil Evans îl vedeau rareori pe Robur. Inginerul 
stătea toată ziua în cabină şi întocmea planul călătoriei, 
însemnând pe hartă cu linii punctate drumul urmat, 
determina poziţia aparatului ori de câte ori avea 
posibilitatea s-o facă, nota indicaţiile barometrelor, 
termometrelor, cronometrelor, în sfârşit, nu uita să treacă 
în jurnalul de bord toate peripeţiile. 

Cât despre cei doi colegi, amândoi cu capul îmbrobodit, îşi 
aţinteau mereu privirile în depărtare, doar, doar vor zări 
vreun petic de pământ spre sud. 

Dinspre partea lui Frycollin, muştruluit de Uncle Prudent, 
încerca să-l descoasă pe bucătar în privinţa inginerului. Pas 
de pune, însă, vreun temei pe spusele gasconului! Robur ba 
era un fost ministru al republicii argentine, ba conducătorul 
suprem al nu ştiu cărei amiralităţi, ba un preşedinte al 
Statelor Unite retras din viaţa politică, ba un general 
spaniol în disponibilitate, ba un vicerege al Indiei care, 
râvnind o situaţie mai înaltă, o căutase în văzduh. Când era 
putred de bogat, datorită jafurilor săvârşite cu ajutorul 
aparatului său, fiind urmărit de represaliile societăţii, când 
îşi prăpădise toată averea ca să-şi construiască aparatul şi, 
împins de nevoie, se pregătea să facă o serie de ascensiuni 
publice ca să-şi scoată banii. Dacă avea cumva de gând să 
poposească undeva? Nu, asta nu, niciodată! În schimb, pe 
cât se, părea, voia să plece în Lună şi dacă s-ar întâmpla să 
găsească vreo localitate care să-i placă, să se statornicească 
definitiv acolo. 

— Ei, ce zici, Fry, băiete?... Nu-ţi dă brânci inima să mergi 
şi tu să vezi cum şi ce fel e pe acolo, pe sus? 


— Vezi-ţi de treabă!... Nici nu mă gândesc!... Răspundea 
naiv Frycollin, care credea în toate minciunile astea 
gogonate. 

— De ce nu, Fry, zău, de ce? O să-ţi găsim vreo lunatică 
tânără şi nurlie, să te însurăm!... Să faci prăsilă de negri în 
Lună! 

Frycollin se ducea să-i raporteze toate palavrele astea lui 
stăpânu-său, care-şi dădea seama că n-o să ajungă 
niciodată să afle ceva despre Robur. Gândul lui era, deci, 
numai la răzbunare. 

— Phil, îi spuse el într-o zi colegului său, te-ai convins şi tu 
acum, nu-i aşa, că nu mai e chip să fugim? 

— Nici un chip, Uncle Prudent. 

— Bun! Orice om însă e stăpân pe el - nu-i aşa? - Şi, la 
nevoie, chiar jertfindu-şi viaţa... 

— Dacă-i vorba de jertfa, atunci s-o facem cât mai curând, 
răspunse Phil Evans, care, deşi era o fire mai calmă, 
ajunsese la capătul răbdării. Da! Trebuie să sfârşim odată... 
Încotro se îndreaptă Albatrosul?... Cum văd acum, şi-a pus 
în gând să traverseze Atlanticul pieziş; dac-o să meargă tot 
aşa, în direcţia asta, o să ne pomenim deasupra ţărmurilor 
Patagoniei, pe urmă pe meleagurile Ţării de Foc... Şi după 
aceea? Ce o să facă, o să-şi ia zborul peste Oceanul Pacific, 
sau o să pornească hai-hui spre alt continent, la polul 
austral? La orice te poţi aştepta cu Robur ăsta!... Şi atunci 
înseamnă că ne-am dus pe copcă!... Aşadar, e un caz de 
legitimă apărare, şi dacă ne-o fi dat să pierim... 

— Nu mai înainte, răspunse Uncle Prudent, de a ne fi 
răzbunat, de a fi distrus drăcovenia asta cu toţi câţi sunt 
aici! 

lată unde-i împinsese pe cei doi confraţi mânia lor 
neputincioasă, fierea ce-o adunaseră în ei. Da, chiar aşa! 
Dacă nu se putea altfel, ar fi fost în stare să-şi jertfească şi 
viaţa, numai să-l dea pierzării pe năstruşnicul inventator, cu 
secretul lui cu tot... 


Câteva luni, atâta, deci, îi va fi fost hărăzit să trăiască 
miraculoasei aeronave, a cărei incontestabilă superioritate 
în materie de locomoţie aeriană erau, vrând, nevrând, siliţi 
şi ei s-o recunoască! 

Această idee prinsese rădăcini atât de adânci în ei, încât 
nu se mai gândeau la altceva decât s-o pună cât mai 
grabnic în aplicare. Dar cum? Şterpelind din provizia de 
muniții de pe bord şi provocând o explozie care să 
nimicească aparatul? 

Pentru asta însă trebuia să se strecoare în depozit. 

Noroc că Frycollin habar n-avea de planul lor. Altminteri, 
numai la gândul că Albatrosul ar putea să facă explozie în 
văzduh, ar fi fost în stare să-şi denunțe stăpânul! 

În ziua de 23 iulie uscatul se ivi în fine la orizont, spre sud- 
est, cam pe lângă capul Virgenes, la gura strâmtorii 
Magellan. 

Dincolo de paralela patruzeci şi cinci, în acest anotimp, 
noaptea ţinea cam vreo optsprezece ore, iar temperatura 
cobora, în medie, la şase grade sub zero. 

La început, Albatrosul, în loc să pătrundă mai adânc pe 
continent, o apucă de-a lungul cotiturilor strâmtorii, ca şi 
cum ar fi vrut să iasă în largul Oceanului Pacific. După ce 
trecu peste micul golf Lomas, lăsând în urmă Muntele 
Gregory la nord şi culmile Munţilor Brecknocks la vest, îi 
ieşi în cale Punta Arenas, un sătuleţ chilian, chiar în clipa 
când clopotele bisericii băteau de zor, apoi, câteva ore mai 
târziu, vechea aşezare a portului Foametei. 

Dar ce privelişte minunată în cele câteva ceasuri ale zilei 
australe! Munţi prăpăstioşi, culmi pururea ninse, cu păduri 
dese, rânduite în caturi pe coaste, mări interioare, golfuri 
mici deschizându-se între peninsulele şi insulele acestui 
arhipelag. Clarence, Dawson, insula Desolacion, canale şi 
strâmtori, nenumărate capuri şi promontorii, o harababură 
în care abia te puteai descurca şi pe care gheaţa o şi 
cuprinsese într-un bloc, de la capul Forward unde se 


isprăveşte continentul american şi până la capul Horn unde 
se termină Lumea Nouă! 

Odată ajunşi în dreptul portului Foametei, se văzu lămurit 
că Albatrosul avea de gând să-şi urmeze totuşi drumul spre 
sud. Trecând printre muntele Tarn din peninsula Brunswick 
şi masivul Graves, aparatul zbura întins spre Muntele 
Sarmiento, vârf uriaş cu o scufie de gheaţă ce domină 
strâmtoarea Magellan, de la înălţimea lui de două mii de 
metri deasupra nivelului mării. 

Era pământul fuegienilor, băştinaşii din Ţara de Foc. 

Să fi venit aici cu şase luni în urmă, în miezul verii, când 
zilele sunt lungi de câte cincisprezece, şaisprezece ore, ce 
minunate şi mănoase li s-ar li înfăţişat aceste tărâmuri, mai 
ales în partea dinspre miazăzi! 

Pretutindeni i-ar fi întâmpinat vâlcele şi islazuri făcute să 
hrănească mii şi mii de animale, păduri virgine, cu arbori 
uriaşi, mesteceni, stejari, frasini, chiparoşi, ferigi 
arborescente, câmpii cutreierate de turme de guanaco14; 
lama de Peru şi cârduri de struţi, apoi detaşamente întregi 
de pinguini, sumedenie de zburătoare. 

Aşa se făcu, deci, că atunci când de pe Albatros farurile 
electrice fură aprinse, cufundări, rațe, gâşte se năpustiră 
pe bord, cât să umple o bucătărie ca a lui Francois Tapage. 

Vă închipuiţi că bucătarul care ştia să prepare de minune 
vânatul de soiul acesta, în aşa fel încât să-i dispară gustul 
de ulei, abia mai prididea cu treaba. La fel şi Frycollin, pe 
care nu-l lăsa inima să nu jumulească mai ştiu eu câte 
duzini din aceste zburătoare atât de interesante. 

În aceeaşi zi, pe la orele trei după-amiază, când soarele 
cobora spre asfinţit, ieşi la iveală un lac întins prins într-un 
chenar de falnice păduri. Lacul era la vremea aceea 
îngheţat bocnă şi câţiva băştinaşi, cu un fel de rachete lungi 
la picioare, lunecau cu iuţeală pe luciul lui. 

De fapt fuegienii, înspăimântați de moarte, fugeau care 
încotro la vederea aparatului, sau, dacă nu aveau cum fugi, 
se ascundeau, se pitulau ca animalele. 


Albatrosul zbură tot înainte spre sud, trecând peste 
canalul Beagle, dincolo de insula Navarino al cărei nume 
grecesc sună cam ciudat printre numele aspre pe care le 
poartă aceste îndepărtate ţărmuri, dincolo de insula 
Wollaston, scăldată de ultimele valuri ale Pacificului, în cele 
din urmă, după ce străbătuse în zbor şapte mii cinci sute de 
kilometri, de la coasta regatului Dahomey şi până aici, 
aeronava lunecă pe deasupra insulelor din margine ale 
arhipelagului Magellan, şi, în sfârşit, pe deasupra celei care 
pătrundea mai adânc în sud, terminată printr-un pinten - 
cumplitul cap Horn - pururea bătut de talazuri. 

Capitolul XIV. 

ÎN CARE ALBATROSUL FACE UN LUCRU PE CARE 
NIMENI N-O SĂ MAI AJUNGĂ VREODATĂ SĂ-L FACĂ. 

A doua zi era 24 iulie. Ziua de 24 iulie pe emisfera australă 
este echivalentă cu ziua de 24 ianuarie pe emisfera boreală. 
În afară de asta, depăşiseră cincizeci şi şase de grade 
latitudine, adică paralela corespunzătoare celei care, în 
nordul Europei, trece prin Scoţia, cam prin dreptul oraşului 
Edinburgh. 

Termometrul, aşadar, rămânea tot timpul la o temperatură 
medie sub zero grade. Drept care se văzură nevoiţi să 
ceară un pic de căldură artificială aparatelor destinate să 
încălzească toate cabinele de pe bordul aeronavei. 

E de la sine înţeles, de asemenea, că dacă pe de o parte 
durata zilelor era în creştere de la solstițiul din 21 iunie al 
iernii australe, pe de altă parte, aceeaşi durată tindea să se 
micşoreze, în mult mai mare măsură, cu cât Albatrosul 
înainta spre ţinuturile polare. 

Vă închipuiţi cât de puţin se puteau bucura de lumină, 
deasupra Pacificului de miazăzi, în vecinătatea cercului 
antarctic. Deci, cât de puţin se puteau bucura de privelişte, 
şi trebuie să mai spunem că noaptea era un frig cumplit. Ca 
să-l poată înfrunta, erau siliţi să se îmbrace ca eschimoşii 
sau fuegienii. Şi cum pe bord nu duceau lipsă de asemenea 
vestminte, încotoşmănaţi de sus şi până jos, cei doi colegi 


putură astfel să stea afară pe platformă şi să rumege pe 
îndelete planul lor, aşteptând doar prilejul să-l pună în 
aplicare. Încolo, pe Robur aproape că nu-l vedeau mai 
deloc, iar de când cu amenințările schimbate între inginer 
şi ei în apropiere de Tombouctou, nici nu-şi mai vorbeau. 

Cât despre Frycollin nu mai ieşea o clipă din bucătărie, 
unde Francois Tapage îl găzduise cu inimă largă, cerându-i 
în schimb să-i dea ajutor. Şi cum situaţia aceasta avea 
oarecare avantaje, Frycollin primise foarte bucuros, cu 
îngăduinţa stăpânului său. De altminteri, stând acolo toată 
ziulica, nu mai vedea nimic din ce se întâmpla pe afară şi 
putea deci să se creadă ferit de orice primejdii. Nu avea, 
oare, unele asemănări cu struţul, nu numai fizic, cu 
stomacul lui în stare să macine şi pietre, dar şi moral, prin 
naivitatea lui fără pereche? 

Încotro avea de gând să meargă acum Albatrosul, spre 
care punct de pe glob? Să fie cu putinţă oare ca în toiul 
iernii să se încumete a porni aşa, razna, peste mările 
australe sau peste pământurile de la Pol? Să zicem că, în 
atmosfera asta glacială, agenţii chimici ai pilelor electrice 
ar fi fost în stare să reziste la congelare, în schimb, n-ar fi 
însemnat să-şi osândească la moarte echipajul, şi încă la o 
moarte înspăimântătoare, prin îngheţ? Mai treacă, meargă, 
dacă ar fi încercat să zboare peste Cercul Polar, când 
începea să se încălzească vremea! Dar, aşa, în toiul nopţii 
fără sfârşit a iernii antarctice, era o adevărată sminteală! 
Astfel chibzuiau în sinea lor preşedintele şi secretarul 
Institutului Weldon, purtaţi prin văzduh spre capătul 
acestui continent al Lumii Noi, care tot America se 
numeşte, fără a mai fi totuşi America Statelor Unite! 

Da, într-adevăr! Ce voia oare să facă nărăvaşul ăsta de 
Robur? N-ar fi fost momentul acum să pună capăt 
călătoriei, nimicind maşinăria călătoare? 

Tot ce ştiau era că, în timpul zilei de 24 iulie, inginerul 
ţinuse de câteva ori sfat cu contramaistrul său. De câteva 
ori Iom Turner şi el cercetară barometrul - de astă dată 


însă nu ca să determine înălţimea la care zburau, pentru a 
culege informaţii privitoare la starea timpului. Fără 
îndoială, erau anumite semne de care se cuvenea să ţină 
socoteală. 

De asemenea, lui Uncle Prudent i se păru că Robur voia să 
facă inventarul diferitelor provizii rămase, atât pentru 
întreţinerea mecanismelor de propulsie şi de suspensie ale 
aeronavei, cât şi pentru întreţinerea mecanismelor 
omeneşti, de care trebuia să aibă grijă să funcţioneze tot 
atât de bine ca şi celelalte de pe bord. 

Toate astea păreau să arate că inginerul avea de gând să 
se înapoieze. 

— Să se înapoieze!... Spuse Phil Evans. Dar unde, în ce 
loc? 

— Acolo unde Robur îşi poate împrospăta proviziile, 
răspunse Uncle Prudent. 

— Trebuie să fie cine ştie ce insulă pierdută din Oceanul 
Pacific, unde se află vreo colonie de netrebnici de acelaşi 
calibru ca şi căpetenia lor. 

— Şi eu tot aşa cred, Phil Evans. Probabil că are de gând s- 
o apuce spre vest şi, cu viteza pe care poate s-o atingă, în 
doi timpi şi trei mişcări a şi ajuns la destinaţie. 

— Înseamnă că n-o să ne mai putem pune planul în 
aplicare... Dacă ajunge acolo... 

— N-o să ajungă, Phil Evans, ascultă-mă pe mine! 

De bună seamă, cei doi colegi dibuiseră în parte planurile 
inginerului. În timpul zilei nu mai avură nici o îndoială că 
Albatrosul, după ce înaintase până aproape de țărmurile 
Oceanului Atlantic, se pregătea să facă, fără doar şi poate, 
calea întoarsă. Când gheţurile vor fi cotropit aceste 
meleaguri până la capul Horn, toate întinsurile Pacificului 
aveau să se preschimbe în aisberguri şi aisfilduri. 
Banchizele vor ridica atunci o stavilă de netrecut chiar 
pentru cele mai puternice vase, ca şi pentru cei mai 
îndrăzneţi navigatori. 


Nici vorbă că, înteţindu-şi bătăile aripilor, Albatrosul putea 
foarte bine să treacă peste munţii de gheaţă răsăriţi la 
suprafaţa oceanului, apoi peste munţii de pământ ce se 
înălţau pe continentul polar, dacă într-adevăr calota 
australă alcătuia un continent. S-ar fi încumetat însă el, 
oare, să înfrunte în toiul nopţii polare o atmosferă îngheţată 
a cărei temperatură putea să scadă până la şaptezeci de 
grade sub zero? Nu, nici pomeneală! Aşa că, după ce 
înaintase vreo sută de kilometri spre sud, Albatrosul cârmi 
spre vest, îndreptându-se spre cine ştie ce insulă 
necunoscută din pâlcurile de insule din Pacific. 

Dedesubt se desfăşura noianul de apă ce se întinde între 
ţărmul american şi cel asiatic. În timp ce zburau, undele 
căpătaseră o culoare ciudată din pricina căreia aceste 
cuprinsuri au fost numite „marea de lapte”. În penumbra pe 
care razele lâncede ale soarelui nu mai izbuteau s-o 
risipească, toată suprafaţa oceanului era albă ca laptele. Ai 
fi zis un câmp nemăsurat de larg, troienit de zăpadă, câmp 
ale cărui dâmburi, privite de la o asemenea înălţime, nici nu 
se mai desluşeau. 

Dacă prin partea locului apele s-ar fi închegat de frig, 
preschimbându-se într-un aisfild neţărmurit, n-ar fi arătat 
altfel. 

Se ştie acum că fenomenul respectiv este produs de 
nenumărate particule luminoase, nişte corpusculi 
fosforescenţi. Singurul lucru de mirare pentru ei era faptul 
de a fi întâlnit asemenea îngrămădiri opalescente aiurea 
decât în apele Oceanului Indian. 

Deodată, barometrul, care se menţinuse destul de ridicat 
în primele ceasuri ale zilei, cobori brusc. Semn de care, fără 
îndoială, o corabie ar fi trebuit să ţină seama neapărat, în 
timp ce aeronava putea foarte bine să nu se sinchisească. 

Totuşi, pe cât se părea, o vijelie năprasnică răscolise de 
curând apele Pacificului. 

Să fi fost ceasul unu după-amiază, când 'Tlom Turner se 
apropie de inginer şi-i spuse: 


— Maşter Robur, uitaţi-vă acolo, la punctul acela negru din 
zare!... Acolo... Drept înainte, spre nord!... N-o fi cumva 
vreo stâncă? 

— Nu, Tom, pe aici nu există nici un petic de uscat. 

— Atunci trebuie să fie vreun vas sau măcar vreo 
corăbioară cu pânze. 

Uncle Prudent şi Phil Evans, care se duseseră şi ei în faţă, 
priveau în direcţia arătată de Tom Turner. 

Robur ceru ocheanul marinăresc şi începu să cerceteze cu 
atenţie punctul indicat. 

— E o barcă cu pânze, rosti el, ba chiar aş putea să spun 
că sunt şi oameni pe bord. 

— Naufragiaţi? Exclamă Tom. 

— Da, nişte nautfragiaţi siliţi probabil să părăsească vasul 
cu care călătoreau, adăugă Robur, nişte bieţi oameni care 
nu mai ştiu unde-i uscatul şi care, poate, în clipa asta sunt 
pe cale să moară de foame şi de sete! Ei bine, nu vreau să 
se spună vreodată că Albatrosul n-a încercat să le vină într- 
ajutor! 

Un ordin fu numaidecât trimis mecanicului şi celor două 
ajutoare ale lui. Aeronava începu să coboare treptat. La o 
altitudine de o sută de metri se opri şi elicele propulsoare o 
pur tară cu viteză spre nord. Era într-adevăr o barcă cu 
pânze; vela atârna de catarg. Nu se simţea nici o adiere de 
vânt şi vasul nu mai putea să se îndrumeze încotrova. Pe 
bord, pesemne, nimeni nu mai era în stare să mânuiască o 
vâslă. 

Pe fundul bărcii zăceau cinci oameni, adormiţi sau biruiţi 
de oboseală, dacă nu cumva erau morți. 

Ajungând deasupra lor, Albatrosul începu iar să coboare 
încet, încet. În partea din spate a bărcii, afară, se putea citi 
desluşit numele vasului căruia îi aparţinea: Jeannette, din 
Nantes, sub pavilion francez, pe care echipajul fusese silit 
să-l părăsească. 

— O-o-o! Strigă Tom Turner. 


Nu se putea să nu-l fi auzit, căci barca se afla doar la vreo 
optzeci de picioare dedesubt. 

Nici un răspuns. 

— Trage cu puşca! Spuse Robur. 

Ordinul fu împlinit şi detunătura răsună îndelung la 
suprafaţa undelor. 

Abia atunci unul dintre naufragiaţi se opinti să se scoale, 
cu privirile rătăcite şi un chip ca de mort. 

Zărind deasupra Albatrosul, în prima clipă omul făcu un 
gest de spaimă. 

— Nu vă temeţi! Îi strigă Robur în franţuzeşte. Am venit să 
vă scâăpăm!... Cine sunteţi? 

— Mateloţi din echipajul Jeannettei. O corabie cu trei 
catarge; eu sunt secundul, îi răspunse omul. Am părăsit-o... 
Acum cincisprezece zile... Când a început să se scufunde! 

Ceilalţi patru naufragiaţi se ridicaseră şi ei, cu chiu, cu vai. 
Scofâlciţi, sleiţi de puteri, prăpădiţi de slabi că te înfiorai 
văzându-i, întindeau mânile spre aeronavă. 

— Atenţiune! Strigă Robur. 

O frânghie începu a se depăna de pe platformă şi o găleată 
cu apă dulce fu lăsată în jos spre cei din barcă. 

Nenorociţii tăbărâră pe ea, bând chiar din găleată cu o 
lăcomie că ţi se strângea inima când te uitai la ei. 

— Pâine!... Pâine!... Cerură apoi în gura mare. 

Îndată, un coşuleţ cu ceva merinde - conserve, o sticlă de 
brandy, câteva ceşti de cafea - cobori până la ei. Cu mare 
greutate reuşi secundul să-i ţină în frâu, în timp ce-şi 
astâmpărau foamea. 

Pe urmă: 

— Unde suntem? Întrebă el. 

— La cincizeci de mile de coasta chiliană şi de arhipelagul 
Chonos, răspunse Robur. 

— Mulţumesc. Din păcate, însă, nu suflă vântul şi... 

— Lasă că vă remorcăm noi! 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră...? 


— Nişte oameni bucuroşi că au putut să vă dea o mână de 
ajutor, se mulţumi să spună Robur. 

Secundul îşi dădu seama că era vorba de un incognito ce 
trebuia respectat. Cât priveşte maşina zburătoare, să fi 
avut, oare, atâta forţă ca să-i remorcheze? 

Ba bine că nu! Şi barca, trasă de puternicul aparat de care 
era prinsă cu un cablu lung de o sută de picioare, începu a 
luneca spre est. 

La orele zece seara, se zări uscatul sau mai bine zis se 
văzură strălucind focurile ce arătau dispoziţia locurilor. 
Venise tocmai la timp ajutorul acesta ceresc pentru 
naufragiaţii de pe vasul Jeannette şi bieţii oameni aveau tot 
dreptul să creadă că izbăvirea lor se împlinise printr-o 
minune! 

După ce-i duse până în dreptul canalelor dintre insulele 
Chonos, Robur le strigă să dezlege remorca - treabă pe 
care naufragiaţii o făcură, binecuvântându-şi izbăvitorii - şi 
Albatrosul ieşi din nou în larg, fără zăbavă. 

Ce mai încolo, încoace, avea şi ceva bun aeronava asta, 
capabilă să vină în ajutorul marinarilor rătăciţi pe ape! Care 
balon, cât de perfecţionat ar fi fost el, putea să facă astfel 
de servicii? Uncle Prudent şi Phil Evans se văzură şi ei siliţi 
s-o recunoască, deşi în starea în care se aflau erau gata să 
tăgăduiască însuşi un lucru bătător la ochi. Marea tot 
furtunoasă. Semne neliniştitoare. Barometrul coborâse cu 
câţiva milimetri. Când şi când vântul se înfoia năprasnic, 
şuierând cumplit printre maşinăriile elicopterice ale 
Albatrosului, ca o clipă mai târziu să devină neprielnic 
zborului. În asemenea împrejurări, o corabie cu pânze ar fi 
luat câte două terţarole în velele gabiere şi o terţarolă în 
vela mică. Totul arăta că vântul avea să-şi schimbe direcţia 
spre nord-vest. Barometrul începea s-o ia razna într-un chip 
îngrijorător. 

La ora unu noaptea, vântul porni să sufle cu o înverşunare 
nemaipomenită. Cu toate astea, deşi acum trebuia să-l 
înfrunte, aeronava, împinsă de propulsori, reuşi să-l 


răzbească, înaintând cu o viteză de patru până la cinci 
leghe pe oră. Mai mult decât atât însă nu i se putea cere. 

Fără doar şi poate, era pe cale să se dezlănţuie un ciclon, 
ceea ce nu se prea întâmplă decât rareori la asemenea 
latitudine. Că i se spune uragan pe Oceanul Atlantic, taifun 
pe mările Chinei, simun în Sahara sau tornadă pe coastele 
occidentale, în fond e vorba de acelaşi lucru, adică de o 
furtună cu vârtejuri, cu alte cuvinte o vijelie cumplită. Da, 
cumplită pentru orice vas furat de mişcarea de rotaţie, a 
cărei viteză creşte de la margine spre centru, lăsând o 
singură porţiune liniştită, în mijlocul acestui Maelstrom al 
văzduhului. 

Robur ştia şi el asta. Şi mai ştia, de asemeni, că e mai 
cuminte să te fereşti de un ciclon şi să cauţi să ieşi din zona 
lui de atracţie, printr-o ascensiune în păturile superioare 
ale atmosferei. Era un lucru ce-i reuşise întotdeauna până 
atunci. Nu avea însă nici un ceas de pierdut, nici chiar un 
minut măcar! 

Într-adevăr, vântul se înteţea clipă de clipă. Valurile cu 
coamele spulberate făceau să tălăzuiască o pulbere albă la 
suprafaţa mării. Şi tot aşa, era vădit că, schimbându-și 
necontenit locul, ciclonul avea să se abată asupra 
ținuturilor polare, cu o viteză uluitoare. 

— Sus! Comandă Robur. 

— Sus! Răspunse Tom Ilurner. 

Atingând cea mai mare forţă ascensională a sa, aeronava 
prinse a se ridica pieziş în văzduh, ca pe un plan înclinat 
spre sud-vest. 

În momentul acela, barometrul cobori şi mai mult - 
coloana de mercur scăzu îndată mai întâi cu opt, apoi cu 
doisprezece milimetri. Deodată Albatrosul se opri în plină 
ascensiune. Care era cauza acestei opriri? Fără îndoială, o 
presiune pe care o exercita atmosfera, un curent de aer 
nemaipomenit de puternic care, mişcându-se de sus în jos, 
micşora rezistenţa punctului de sprijin. 


Atunci când un steamer merge în susul unui fluviu, 
travaliul produs de elicea lui se dovedeşte a fi cu atât mai 
puţin util cu cât tendinţa curentului este să lunece pe sub 
braţele elicei. Şi, în acest caz, vasul mai mult dă înapoi 
decât înaintează, aşa încât s-ar putea spune că pluteşte 
aproape în voia valurilor. La fel şi cu Albatrosul, în 
momentul acela. 

Robur totuşi nu se dădu bătut. Numărul de turaţii ale 
celor şaptezeci şi patru de elice care funcționau cu cea mai 
deplină simultaneitate fu sporit la maximum. Sorbit însă cu 
o forţă căreia nu i se putea împotrivi din cauza vijeliei, 
aparatul se lupta zadarnic să scape. În scurtele răstimpuri 
de linişte, îşi continua ascensiunea. Curând, însă, apăsarea 
năprasnică îl biruia din nou şi cădea iarăşi în jos ca o 
corabie ce s-ar fi scufundat. Căci nu era, oare, ca şi cum s- 
ar fi scufundat în unda nemărginitului văzduh, în sânul unei 
nopţi pe care reflectoarele aeronavei nu reuşeau s-o 
destrame decât pe o rază destul de mică? 

Daca ciclonul ar fi bântuit şi mai aprig. Albatrosul, fără 
îndoială, n-ar mai fi putut să fie nicicum cârmuit, ca un pai 
purtai prin văzduh de unul din acele vârtejuri care scoteau 
copacii din rădăcini, smulgeau acoperişurile caselor şi 
doborau la pământ pereţi întregi. 

Robur şi Tom nu mai comunicau între ei decât prin semne. 
Agăţaţi de parmaclâc, Unele Prudent şi Phil Evans se 
întrebau dacă nu cumva meteorul o să Ile facă un hatâr şi o 
să nimicească aparatul şi odată cu el şi pe inventator, iar 
odată cu inventatorul şi secretul invenţiei sale! 

Cum însă Albatrosul nu reuşea să se desprindă în direcţie 
verticală din vârtejul ciclonului, nu-i mai rămânea pare-se 
decât un singur lucru de făcut: să răzbată până la mijloc, 
unde era o linişte relativă şi unde putea să manevreze mai 
liber. Da, fireşte, numai că pentru a răzbate acolo ar fi 
trebuit să sfarme curenţii circulari care-l împingeau spre 
periferie. Avea el, oare, destulă forţa mecanică pentru a se 
putea smulge din învârtejjre? 


Deodată partea de sus a norului plesni şi, condensându-se, 
vaporii de apă se prefăcură în puhoaie. 

Erau orele două dimineaţa. Barometrul, oscilând mereu cu 
variaţii de câte doisprezece milimetri, tocmai coborâse la 
709 milimetri; de fapt. Trebuia pusă la socoteală şi 
scăderea datorită înălţimii deasupra nivelului mării la care 
ajunsese aeronava. 

Ciclonul se dezlănţuise - ceea ce uneori se întâmplă - în 
afara zonei unde bântuia de obicei, adică zona cuprinsă 
între paralela treizeci nord şi paralela douăzci şi şase sud. 
Aşa se explică, poate, de ce învolburarea aceea sălbatică de 
vânt se preschimbase într-o furtună rectilinie. Un adevărat 
uragan! Doar vijelia care se abătuse asupra satului 
Connecticut, la 22 martie 1822, cu o viteză de o sută 
şaisprezece metri pe secundă, adică mai bine de o sută de 
leghe pe oră, mai putea fi asemuită cu el. 

Nu le mai rămânea deci altceva de făcut decât să fugă cu 
vântul în spate, ca o corabie din calea furtunii, sau, mai 
degrabă, să se lase purtaţi de curenţii de aer pe care 
Albatrosul nu era în stare să-i înfrunte şi din care nu putea 
ieşi cu nici un chip. Dar, ca să urmeze nestrămutata ior 
traiectorie, ar ti însemnat să se deplaseze* spre sud, adică 
să ajungă deasupra ținuturilor polare, de care Robur se 
ferea să se apropie, ar fi însemnat adică să nu mai fie 
stăpâni pe direcţie, să meargă încotro avea să-i ducă 
uraganul! 

Tom Turner pusese mâna pe cârmă. Era nevoie de toată 
iscusinţa lui pentru ca aeronava să nu se abată nici într-o 
parte, nici într-alta. 

În primele ceasuri ale dimineţii - dacă s-ar putea numi aşa 
geana aceea uşoară de lumină ce mijea în zare - Albatrosul 
traversase o zonă de cincisprezece grade latitudine 
socotind de la capul Horn în sus, străbătuse adică mai bine 
de patru sule de leghe şi era tocmai pe cale să treacă şi 
peste Cercul Polar. 


Prin părţile acestea, în luna iulie, noaptea are o durată de 
nouăsprezece ore şi jumătate. Discul soarelui, lipsit de 
lumină şi de căldură, răsare deasupra liniei orizontului 
pentru a scăpă ta aproape imediat. La Pol, noaptea ţine o 
sută şaptezeci şi nouă de zile. Şi după toate semnele, 
Albatrosul avea să se cufunde în adâncul ei ca într-o 
genune. 

În ziua aceea, făcându-se observaţii, dacă aşa ceva ar fi 
fost cu putinţă, s-ar fi văzut că se aflau la 66*40' latitudine 
sudică. Prin urmare distanţa până la polul antarctic nu era 
mai mare de o mie patru sute de mile. 

Târât val-vârtej spre punctul acesta inaccesibil de pe glob, 
aparatul avea o viteză ce „înghiţea”, ca să zicem aşa, 
greutatea lui, deşi forţa gravitaţiei era mult mai mare acum, 
dat fiind că pământul este turtit la poli. Elicele de suspensie 
păreau că nu-i mai sunt de nici un folos. Ba chiar ceva mai 
târziu uraganul începu a bântui atât de turbat, încât Robur 
socoti cu cale să reducă la minimum turaţiile 
propulsoarelor, spre a evita vreo stricăciune mai grea, în 
aşa fel încât să poată conduce aparatul, micşorând pe cât îi 
stătea în putinţă viteza lui proprie. 

În mijlocul acestor primejdii, inginerul împărțea comenzile 
cu sânge rece, iar echipajul se supunea, ca şi cum în fiecare 
dintre oameni ar fi sălăşluit spiritul comandantului lor. 

Uncle Prudent şi Phil Evans nu părăsiseră o singură clipă 
măcar platforma. De altminteri puteau sta acolo fără să fie 
câtuşi de puţin stingheriţi. Aeronava se afla în situaţia unui 
aerostat ce se mişca odată cu mediul fluid înconjurător. 

Tărâmurile de la polul austral ar avea, precum se spune, o 
suprafaţă de patru milioane cinci sute de mii de metri 
pătraţi. Să fie vorba, oare, de un continent? Sau de un 
arhipelag? Ori de o mare paleocristalină, ale cărei gheţuri 
nu ajungeau să se topească nici chiar în răstimpul 
îndelungat al zilelor de vară? Nu se ştie. Tot ce s-a aflat este 
că la polul austral ar fi mai frig decât Ia polul boreal, 


fenomen ce se datoreşte poziţiei Pământului pe orbită în 
timpul iernii din cuprinsurile antarctice. 

În ziua aceea, nimic nu arăta că temperatura ar fi în 
scădere. Albatrosul era pe cale să pătrundă în zona 
circumpolară prin dreptul celui de-al şaptezeci şi cincilea 
meridian, la vest. Prin dreptul cărui meridian avea să iasă, 
oare, de aici - dacă-i era dat să iasă cândva? 

În orice caz, cu cât înainta mai mult spre sud, cu atât se 
micşora şi ziua. Nu mai avea mult, deci, ca să se afunde în 
noaptea statornică, luminată doar de razele lunii şi de 
slabele licăriri ale aurorelor australe. Din nefericire însă, 
era tocmai lună nouă şi s-ar fi putut ca însoțitorii lui Robur 
să nu aibă parte să vadă mare lucru din aceste meleaguri a 
căror taină curiozitatea omenească n-a reuşit încă s-o 
biruie. 

După toate probabilitățile, Albatrosul zbură pe deasupra 
câtorva locuri descoperite mai dinainte, în preajma Cercului 
Polar, la vest de ţara Graham, descoperită de Biscoe în 
1832, şi de ţara Louis-Philippe, descoperită în 1838 de 
Dumont d'Urville, adică limita până la care se ajunsese pe 
acest continent necunoscut. 

Cu toate astea, nimeni, pe bord, nu suferea de frig, 
temperatura fiind mult mai puţin scăzută decât te-ai fi putut 
aştepta. Ca şi cum uraganul ar fi fost un fel de Golfstrom 
aerian ce ducea cu sine oarecare căldură. 

Ce păcat că întreg cuprinsul era cufundat într-o 
întunecime deplină! Trebuie să spunem totuşi că nici chiar 
în cazul când luna ar fi luminat văzduhul, călătorii noştri n- 
ar fi avut cine ştie ce de văzut. În perioada aceea de peste 
an, o uriaşă velinţă de omăt, o adevărată carapace de 
gheaţă, acoperea toată suprafaţa regiunilor polare. Nu se 
observa nici măcar acel blink15 al sloiurilor de gheaţă, a 
căror scânteiere albicioasă dispare atunci când zările sunt 
cufundate în beznă. Aşa stând lucrurile, cum mai puteau ei 
oare să deosebească forma uscatului, întinderea mărilor 
sau felul cum erau aşezate insulele? Cum mai puteau să 


determine reţeaua hidrografică desfăşurată peste aceste 
cuprinsuri? Cât priveşte configuraţia orografică, cum ar fi 
putut s-o înregistreze, de vreme ce dealurile şi munţii se 
confundau cu aisbergurile şi banchizele? 

Puţin înainte de miezul nopţii, aurora australă reuşi să 
împrăştie negurile. Cu franjurile lui argintate şi fusceii 
răsfiraţi în văzduh ca spiţele unei roţi, meteorul avea 
înfăţişarea unui uriaş evantai deschis, ce acoperea jumătate 
din cer. Undele electrice emanate de el se pierdeau în cele 
din urmă spre Crucea Sudului, ale cărei stele în număr de 
patru străluceau la zenit. Fenomenul acesta era de o 
măreție neasemuită, iar lumina lui destul de puternică 
pentru a da în vileag priveliştea acestor cuprinsuri 
contopite sub acelaşi imaculat linţoliu fără de margini. 

E de la sine înţeles că pe aceste meleaguri atât de 
apropiate de polul magnetic al emisferei australe, acul 
busolei, care o lua mereu razna, nu mai putea să dea nici o 
indicație precisă privitoare la direcţia în care mergeau. Ba 
încă, la un moment dat, înclinația lui ajunsese la un 
asemenea grad încât Robur fu aproape sigur că treceau 
prin dreptul polului magnetic care se afla cu aproximaţie pe 
paralela şaptezeci şi opt. 

lar ceva mai târziu, pe la ora unu noaptea, calculând 
unghiul pe care arcul îl făcea cu verticala, inginerul scoase 
o exclamaţie: „suntem chiar deasupra Polului Sud!” 

La picioarele lor se zărea o calotă albă, care, din păcate, 
nu lăsa să se vadă nimic din ce se afla sub ţestul de gheaţă. 

Puțin după aceea însă se stinseră şi luminile aurorei 
australe, aşa că punctul ideal în care se întretaie toate 
meridianele globului pământesc rămase tot nedescoperit. 

Fără doar şi poate, dacă Uncle Prudent şi Phil Evans voiau 
să înmormânteze în cea mai tainică singurătate aeronava 
cu toţi cei pe care-i purta prin văzduh, prilejul de faţă ar fi 
fost cel mai nimerit. Şi dacă n-o făcură, altă explicaţie nu 
putea fi, de bună seamă, decât faptul că nu aveau încă în 
mână mijlocul trebuincios. 


Între timp uraganul bântuia atât de turbat încât dacă 
Albatrosul ar fi întâlnit în cale vreo creastă de munte, s-ar fi 
sfărâmat ca o corabie când se izbeşte de stânci. 

Într-adevăr, aparatul nu numai că nu era în stare să se 
dirijeze pe orizontală, dar nu mai era liber nici să se 
deplaseze în sus sau în jos. 

Şi tocmai atunci, din mijlocul cuprinsurilor antarctice 
crescură în faţa lor nişte piscuri. În orice clipă se putea 
produce o ciocnire şi nu s-ar mai fi ales nimic din aeronavă. 

Deznodământul acesta era cu atât mai de temut, cu cât, 
după ce trecură peste meridianul zero, vântul începu a bate 
spre est. În momentul acela se iviră două puncte de foc la 
vreo sută de kilometri distanţă, înaintea Albatrosului. 

Erau cei doi vulcani, ce fac parte din întinsul sistem al 
munţilor Ross, Erebus şi Terror. 

Nu cumva Albatrosul avea să fie mistuit de vâlvătăile lor, 
ca un fluture uriaş? 

Prin ce emoţii trecură timp de un ceas! Unul dintre 
vulcani, Erebus, părea că se năpusteşte asupra aeronavei 
care nu putea în nici un fel să iasă din făgaşul uraganului. 
Vâlvătăile creşteau văzând cu ochii. O perdea de văpăi le 
tăia drumul. Văzduhul era împânzit acum de o lumină vie. 
Chipurile celor de pe bord, bătute din plin de această 
lumină, erau cumplite la vedere. Împietrite, fără să scoată 
un țipăt, fără să facă vreun gest, aşteptau cu toţii clipa 
îngrozitoare când pălălaia avea să-i înfăşoare în dogoarea 
ei. 

Uraganul, care târa Albatrosul cu sine, îi cruţă însă de 
această înspăimântătoare catastrofă. Culcate la pământ de 
suflul vijeliei, flăcările din vârful muntelui Erebus îi făcură 
loc să treacă. Şi aparatul zbură peste craterul ce vărsa foc 
şi pară, sub o grindină de pietre vulcanice, pe care, din 
fericire, acţiunea centrifugă a elicelor de suspensie le 
azvârli înapoi. Un ceas mai târziu, cele două gigantice torţe 
ce luminează marginea lumii în timpul nesfârşitei nopţi 
polare dispărură sub dunga orizontului. 


La orele două din noapte trecură pe deasupra insulei 
Ballery situată la extremitatea coastei Descoperirii; din 
păcate însă nu putură s-o deosebească, fiind sudată cu 
pământurile antarctice printr-un ciment de gheaţă. 

De aici încolo, începând de la Cercul Polar, pe care 
aeronava îl trecu din nou prin dreptul celui de-al o sută 
şaptezeci şi cincilea meridian, uraganul o purtă val-vârtej 
peste banchize şi peste aisberguri de care, în nenumărate 
rânduri, fu gata, gata să se sfarme. 

Aeronava se deplasa pe meridianul Parisului, meridian 
care face un unghi de o sută cinci grade cu cel prin dreptul 
căruia trecuse peste cercul lumii antarctice. 

În cele din urmă, dincolo de paralela şaizeci, vijelia, după 
anumite semne, păru a fi pe cale să se potolească. Tăria ei 
scăzu destul de simţitor. Albatrosul putu să fie iarăşi stăpân 
pe sine. Apoi - şi-n momentul acela răsuflară toţi uşuraţi - 
pătrunse din nou în zonele luminoase ale globului 
pământesc şi ziua începu a miji iar la orele opt dimineaţa. 

După ce scăpaseră de ciclonul de la capul Horn, Robur şi 
ai săi se văzură izbăviţi şi de urgia uraganului. Purtaţi în 
zbor de Ia un cap la altul al ținuturilor polare, străbătând 
şapte mii de kilometri în nouăsprezece ceasuri - adică mai 
bine de o leghe pe minut - viteză aproape de două ori mai 
mare decât aceea pe care o putea atinge Albatrosul sub 
acţiunea propulsoarelor sale în împrejurări obişnuite, se 
aflau acum din nou deasupra Pacificului. 

Robur însă nu mai ştia unde anume se găsea în momentul 
acela, din pricină că, în vecinătatea polului magnetic, acul 
busolei o luase razna. Trebuia, deci, să aştepte până ce 
soarele avea să răsară în condiţii prielnice unei observaţii. 
Din păcate, în ziua aceea cerul era acoperit de nori groşi şi 
soarele nu ieşi deloc la iveală. Cu atât mai mare fu aşadar 
dezamăgirea inginerului, cu cât cele două elice propulsoare 
suferiseră unele stricăciuni în toiul furtunii. 

Destul de contrariat din pricina acestui accident, Robur fu 
nevoit să meargă toată ziua cu o viteză relativ redusă. În 


clipa când trecu pe la antipodul Parisului, aparatul înainta 
cu şase leghe pe oră. Trebuia, de altminteri, să ia seama să 
nu agraveze stricăciunile. În cazul când propulsoarele ar fi 
fost scoase din funcţiune, aeronava s-ar fi aflat într-o 
situaţie destul de proastă deasupra nemărginitelor 
cuprinsuri ale Oceanului Pacific. Aşa că inginerul îşi punea 
întrebarea dacă n-ar fi fost mai bine să facă reparaţiile pe 
loc, pentru a-şi putea urma călătoria. 

A doua zi, 27 iulie, pe la orele şapte dimineaţa, pământul 
fu semnalat la nord. Puţin mai târziu putură să-şi dea seama 
că era vorba de o insulă. Dar care anume dintre miile de 
insule presărate pe întinsul Pacificului? Robur hotări totuşi 
să facă un popas fără să aterizeze. După socoteala lui le 
ajungea o zi ca să repare stricăciunile în aşa fel, încât să 
poată pleca mai departe în aceeaşi seară. 

Vântul se potolise de tot - împrejurare bine-venită pentru 
manevra pe care se gândea s-o execute. Cel puţin în felul 
acesta, dat fiind că trebuia să-şi oprească înaintarea, 
Albatrosul nu avea să fie purtat cine ştie unde. 

Un cablu lung de o sută cincizeci de picioare, de care se 
afla legată o ancoră, fu azvârlit peste bord. Când ajunse în 
preajma insulei, ancora hârşâi primii colţi de piatră, pentru 
a se înţepeni apoi zdravăn între două stânci. În clipa aceea, 
sub acţiunea elicelor de suspensie, cablul se întinse şi 
Albatrosul rămase nemişcat, ca o corabie ce ar fi ancorat la 
țărm. 

Pentru prima oară de la plecarea lui din Philadelphia, 
aparatul lua iarăşi legătura cu pământul. 

Capitolul XV. 

ÎN CARE SE PETREC UNELE LUCRURI CE MERITĂ 
ÎNTR-ADEVĂR OSTENEALA DE-A FI POVESTITE. 

În timp ce Albatrosul se afla la oarecare altitudine, cei de 
pe bord putuseră să-şi dea seama că insula nu avea prea 
mare întindere. Care era însă paralela ce trecea pe acolo? 
Pe ce meridian acostaseră? Era cumva o insulă din Pacific, 
din Australia, din Oceanul Indian? Nu se putea şti nimic 


până ce Robur nu avea să-i determine poziţia. Cu toate 
astea, deşi ar fi putut foarte bine să nu ţină seamă de 
indicaţiile compasului, inginerul avea motive să creadă că 
se aflau, mai degrabă, deasupra Oceanului Pacific. Odată cu 
răsăritul soarelui, condiţiile aveau să fie cum nu se poate 
mai potrivite pentru observaţie. 

De la înălţimea la care se găseau - o sută cincizeci de 
picioare - insula, a cărei circumferință era de vreo 
cincisprezece mile, se desena ca o stea de mare cu trei 
braţe. 

La capătul braţului dinspre sud ieşea din apă o insuliţă 
împresurată de stânci. Nicăieri pe țărm nu se vedeau 
urmele refluxului, ceea ce nu făcea decât să întărească 
părerea lui Robur privitoare la poziţia insulei, deoarece 
fluxul şi refluxul sunt aproape inexistente în Oceanul Pacific. 

La capătul braţului dinspre nord-vest se înălța un munte 
de formă conică, a cărui altitudine putea fi apreciată cam la 
vreo mie două sute de picioare. 

Nicăieri nu se vedeau băştinaşii; poate însă că aceştia se 
aflau pe ţărmul opus. În orice caz, dacă zăriseră aeronava, 
probabil că spaima îi îndemnase să se ascundă ori s-o rupă 
la fugă. 

Albatrosul se apropiase de insulă pe la sud-est. În preajmă, 
într-un mic golfuleţ, un râu îşi vărsa undele printre stânci. 
Nu departe se găseau câteva vâlcele şerpuitoare, copaci de 
felurite soiuri şi vânat berechet, prepeliţe şi dropii. Dacă 
insula nu era cumva locuită, părea, în orice caz, cât se 
poate de prielnică pentru aşa ceva. Robur ar fi putut, 
fireşte, să aterizeze acolo; n-o făcuse însă, fără îndoială, 
fiindcă terenul foarte accidentat nu i se părea prea nimerit 
pentru un popas cu aeronava. 

Aşteptând să se poată din nou ridica în înălţimi, inginerul 
puse să se înceapă reparaţiile pe care se bizuia să le 
termine în ziua aceea. Elicele de suspensie, în perfectă 
stare, funcţionaseră în cele mai bune condiţii în toiul 
uraganului care, după cum am mai spus, mai curând le 


înlesnise lucrul. În momentul acela era în funcţiune numai 
jumătate din sistemul de elice, adică tocmai atât cât trebuia 
ca să rămână tot timpul întins cablul fixat perpendicular pe 
litoral. 

În schimb, cele două propulsoare avuseseră de suferit mai 
mult chiar decât crezuse Robur. Braţele lor trebuiau 
îndreptate şi dres angrenajul ce le transmitea mişcarea de 
rotaţie. 

Sub îndrumarea lui Robur şi a lui Tom Turner, echipajul se 
ocupă mai întâi de elicea din faţă. Era mai bine să înceapă 
cu ea, în eventualitatea că, dintr-o cauză oarecare, 
Albatrosul ar fi fost silit să plece înainte de a se fi terminat 
treaba. Propulsorul acesta era suficient pentru ca aparatul 
să-şi continue drumul. 

Între timp, Uncle Prudent şi colegul său, după ce se 
plimbaseră o bucată de vreme pe platformă, se opriseră în 
cele din urmă la pupa. 

Cât despre Frycollin, se simţea, ca niciodată, liniştit. 
Oricum, era cu totul altceva acum! Să stai aşa suspendat, 
doar la o sută cincizeci de picioare de la pământ! 

Lucrul nu fu întrerupt decât atunci când soarele, 
ridicându-se deasupra orizontului, le îngădui să determine 
mai întâi unghiul orar, ca după aceea, când astrul ajunse la 
culminaţie, să stabilească meridianul locului. 

lată şi rezultatul observaţiilor făcute cu cea mai mare 
exactitate: 

Longitudine: 176* 17' la est de meridianul zero. 

Latitudine: 43*37' emisfera australă. 

Punctul acesta coincidea pe hartă cu poziţia insulei 
Chatham şi a insuliţei Viff care, împreună, sunt de 
asemenea cunoscute sub numele de insulele Broughton şi 
se găsesc la cincisprezece grade spre est de Tawai-Pomanu, 
insula meridională a Noii Zeelande, situată în zona sudică a 
Oceanului Pacific! 

— Cam aşa socotisem şi eu, îi spuse Robur lui Tom Turner. 

— Şi atunci, suntem la...? 


— Patruzeci şi şase de grade sud de insula X, adică la o 
distanţă de două mii opt sute de mile. 

— Un motiv mai mult ca să reparăm propulsoarele, 
răspunse contramaistrul. Pe drum, s-ar putea să avem de 
înfruntat vânturi potrivnice şi cu ce bruma de provizii mai 
avem, interesul nostru este să ajungem pe insula X cât mai 
degrabă. 

— Aşa e, Tom, de aceea nădăjduiesc că am să pot pleca la 
noapte, chiar dac-ar fi s-o pornesc cu o singură elice, chit că 
pe cealaltă ar trebui s-o repar pe drum. 

— Maşter Robur, întrebă Tom Turner, dar cu cei doi 
gentlemeni şi cu valetul lor ce facem...? 

— Tom Turner, răspunse inginerul, crezi cumva că sunt de 
compătimit dacă ar fi să ajungă şi ei colonişti pe insula X? 

Dar ce era, la urma urmei, această insulă X? O insulă 
pierduta în Oceanul Pacific, între Ecuator şi tropicul 
Cancerului, o insulă căreia i se potrivea perfect simbolul 
algebric dăruit de Robur în chip de nume. Se afla pe 
întinsul Mării Marchizelor, în afara tuturor rutelor folosite 
de navigația interoceanică. Aici îşi întemeiase Robur mica 
lui colonie, aici venea să poposească Albatrosul când era 
obosit de atâta zbor, aici se aproviziona din nou cu toate 
cele trebuincioase în necurmatele-i călătorii. Aici, pe insula 
X, Robur, având cu prisosinţă mijloace băneşti, găsise 
posibilitatea să-şi facă un şantier şi să-şi construiască 
aeronava şi tot aici putea s-o repare, ba la nevoie chiar s-o 
şi refacă. Depozitele erau pline cu materiale, alimente şi 
provizii de tot felul, destinate întreţinerii celor vreo 
cincizeci de locuitori ce alcătuiau populaţia insulei. 

Cu câteva zile înainte de a fi trecut pe lângă capul Horn, 
Robur îşi pusese în gând să se înapoieze pe insulă, 
traversând în diagonală Pacificul. Tocmai atunci, însă, 
ciclonul furase aeronava în vârtejul lui. După aceea 
uraganul o purtase cu el pe deasupra meleagurilor 
australe. În cele din urmă, Albatrosul se pomenise din nou 
îndreptat pe făgaşul de la început şi dacă n-ar fi fost 


stricăciunile suferite de propulsoare, întârzierea n-ar fi avut 
cine ştie ce importanţă. 

Prin urmare, avea să se înapoieze pe insula X. Dar, aşa 
cum spusese contramaistrul Tom Turner, era cale lungă 
până acolo. Trebuiau să lupte, probabil, cu vânturi 
potrivnice. Şi numai folosind toată forţa mecanismului său 
Albatrosul putea prididi, reuşind să ajungă la destinaţie în 
termenul dorit. Pe o vreme statornică şi cu viteza obişnuită, 
traversarea urma să se facă în trei sau patru zile. 

De aceea se şi hotărâse Robur să poposească pe insula 
Chatham. Acolo găsea condiţii mai bune pentru a repara 
elicea din faţă. Şi nu se mai temea, dacă s-ar fi stârnit vreun 
vânt potrivnic, că s-ar putea să fie târât spre sud, când el 
voia să meargă spre nord. La căderea nopţii, reparaţiile 
trebuiau să fie terminate. Şi atunci avea să manevreze în 
aşa fel, ca să poată desprinde ancora dintre stânci. În cazul 
când eră prea tare înţepenită, nu-i mai rămânea altceva de 
făcut decât să taie cablul şi să-şi ia din nou zborul spre 
Ecuator. Precum se vede, era cel mai simplu mod de a 
proceda şi cel mai potrivit de asemeni, şi treaba fu 
îndeplinită la ţanc. 

Echipajul Albatrosului, ştiind că nu avea timp de pierdut, 
se apucase de lucru cu nădejde. Şi, în vreme ce la prova 
aeronavei se muncea de zor, între Uncle Prudent şi Phil 
Evans se desfăşura un schimb de păreri ale cărui urmări 
aveau să fie de o neasemuită gravitate. 

— Phil Evans, începu Uncle Prudent, spune-mi, eşti la fel 
de hotărât ca mine să-ţi jertfeşti viaţa? 

— Da, ca şi dumneata! 

— Pentru ultima oară te întreb: este evident, nu-i aşa, că 
nu mai avem nimic de aşteptat din partea lui Robur? 

— Nimic. 

— Ei bine, Phil Evans, să ştii că eu m-am decis. De vreme 
ce Albatrosul urmează să plece pe-nserat, noaptea asta - 
mă auzi? - N-o să se sfârşească fără ca noi să fi apucat să 


facem ceea ce ne-am pus în gând! O să-i frângem noi aripile 
păsării lui Robur! La noapte o să sară în slăvile cerului! 

— Foarte bine, să sară! Întări Phil Evans. 

Precum se vede, cei doi colegi erau de acord din toate 
punctele de vedere, gata să întâmpine cu aceeaşi nepăsare 
moartea crâncenă ce-i aştepta. 

— Ai făcut rost de ce trebuie?... Întrebă Phil Evans. 

— Da! Noaptea trecută, în timp ce Robur şi oamenii lui se 
străduiau în fel şi chip să scape aeronava, m-am strecurat în 
depozit şi am luat un cartuş cu dinamită! 

— Ei, atunci, Uncle Prudent, să ne punem pe lucru... 

— Nu, abia deseară! Când s-o înnopta, o să intrăm la noi în 
ruf, şi dumneata o să stai de strajă, să nu mă prindă careva! 

Pe la orele şase, cei doi colegi cinară, ca de obicei, iar 
peste două ceasuri se retraseră la ei în cabină, ca doi 
oameni care se duc la culcare pentru a se întrema după o 
noapte de veghe. 

Nici Robur, nici însoțitorii săi n-ar fi putut bănui catastrofa 
ce ameninţa Albatrosul. 

lată cum se gândea Uncle Prudent să facă: 

Aşa cum spusese el însuşi, izbutise să pătrundă în 
depozitul de muniții instalat într-un compartiment din coca 
aeronavei şi să pună mâna pe o cantitate oarecare de praf 
de puşcă şi pe un cartuş din cele pe care inginerul le 
folosise în Dahomey. Înapoindu-se în cabină, ascunsese cu 
grijă cartuşul, cu ajutorul căruia se gândea să prefacă în 
ţăndări Albatrosul în timpul nopţii, când aparatul îşi va fi 
luat din nou zborul în văzduh. 

Phil Evans tocmai cerceta acum explozibilul furat de 
însoţitorul său. 

Obiectul era alcătuit dintr-o armătură metalică, un fel de 
teacă în care se afla cam un kilogram de materie explozivă, 
adică o cantitate suficient de mare pentru a desface din 
încheieturi aeronava şi a sfărâma sistemul de elice. Dacă 
explozia nu reuşea să-l distrugă dintr-o dată, prăbuşindu- 
se, aparatul avea să se facă praf. Nimic mai simplu, aşadar, 


decât să pună cartuşul într-un colţ al cabinei, pentru ca să 
spargă platforma şi să avarieze coca, sfărâmându-i 
bordajul. 

Pentru a provoca însă explozia, trebuia mai întâi să dea foc 
capsulei de fulminat cu care cartuşul era prevăzut. 
Operația aceasta era cea mai gingaşă din toate, deoarece 
capsula nu trebuia să se aprindă decât într-un anumit timp, 
calculat cu cea mai mare precizie. 

Să vedem acum la ce se gândise Uncle Prudent: îndată ce 
propulsorul din faţă avea să fie reparat, aeronava urma să 
plece mai departe spre nord; în momentul acela, probabil, 
Robur avea să vină cu oamenii lui la pupa, să pună în 
funcţiune şi elicea din spate. Prezenţa întregului echipaj 
acolo, în preajma cabinei, nu putea însă decât să-l 
stingherească pe Uncle Prudent de la lucru. Aşa că, pentru 
a declanşa explozia într-un timp dat, acesta chibzuise să se 
folosească de un fitil. 

lată ce-i destăinui el lui Phil Evans: 

— Odată cu cartuşul, am luat şi nişte praf de puşcă. Cu 
praful ăsta m-am gândit să fac un soi de fitil, care va 
pătrunde în capsula de fulminat, potrivindu-i lungimea în 
raport cu timpul necesar ca să ardă. Fitilul am de gând să-l 
aprind la miezul nopţii, în aşa fel, ca explozia să se producă 
între orele trei şi patru dimineaţa. 

— Grozavă combinaţie! Îi răspunse Phil Evans. 

Cei doi confraţi, precum se ştie, ajunseseră să privească în 
faţă cu sânge rece înspăimântătoarea catastrofa în care le 
era dat să piară. Atâta ură clocotea în sufletul lor împotriva 
lui Robur şi alor săi, încât nu vedeau ceva mai bun de făcut 
decât să-şi jertfească viaţa numai şi numai ca să distrugă 
Albatrosul, odată cu cei pe care aeronava îi purta prin 
văzduh. Că era o faptă de smintit, mârşavă chiar? Nici 
vorbă! Aici ajunseseră însă amândoi, după ce timp de cinci 
săptămâni încheiate mocnise în ei o mânie ce nu se putuse 
dezlănţui, o furie pe care nu şi-o putuseră astâmpăra! 


— Dar cu Frycollin cum rămâne, spuse Phil Evans, avem 
noi oare dreptul să dispunem de viaţa lui? 

— De ce nu, de vreme ce noi ne-o jertfim pe a noastră! 
Răspunse Uncle Prudent. 

Rămâne de văzut dacă şi pentru Frycollin argumentul 
acesta era destul de puternic. Aşadar, Uncle Prudent se 
apucă îndată de lucru, iar Phil Evans se puse la pândă să nu 
se apropie cineva de ruf. 

Echipajul încă mai avea de furcă la prova. Aşa că nu exista 
nici un motiv să se teamă că s-ar putea să-i prindă cineva. 

Uncle Prudent începu prin a pisa o cantitate mică de praf 
de puşcă, prefăcându-l într-o pulbere foarte fină, pe care o 
umezi uşor şi o vâri într-un fel de teacă de pânză în chip de 
fitil. Aprinse fitilul şi constată că în zece minute se consuma 
o bucată de cinci centimetri din el, adică un metru în trei 
ore şi jumătate. Îl stinse apoi şi-l înfăşură strâns cu o sfoară 
învârtită în spirală, introducându-l în capsula cartuşului. 

Toată treaba asta se isprăvi pe la orele zece scara, fără să 
fi trezit nici cea mai mică bănuială. Atunci intră şi Phil 
Evans în cabină. 

În ziua aceea fusese zor mare cu repararea elicei din faţă; 
se văzuseră însă nevoiţi s-o aducă pe bord ca să-i poată 
demonta braţele ce se strâmbaseră. 

Cât priveşte pilele electrice, acumulatorii, niciuna din 
sursele de energie mecanică ale Albatrosului nu avusese de 
suferit din pricina urgiei ciclonului. Aparatul mai avea cu ce 
să se alimenteze încă patru, cinci zile. 

Se înnoptase când Robur şi oamenii săi îşi întrerupseră 
lucrul. Propulsorul din faţă nu fusese încă montat la loc. Mai 
aveau de robotit vreo trei ore până să poată fi pus în 
funcţiune. Aşa că, după ce se statui cu Tom Iurner, 
inginerul hotărî să lase echipajul frânt de oboseală să se 
mai odihnească, urmând ca a doua zi să facă şi ce mai 
rămăsese de făcut. De altminteri, ajustajul era o prea 
gingaşă operaţie pentru a fi efectuată altfel decât ziua-n 


amiaza mare, lumina reflectoarelor fiind totuşi prea slabă 
pentru aşa ceva. 

lată ceea ce nici Uncle Prudent şi nici Phil Evans n-aveau 
de unde să ştie. Bizuindu-se pe spusele lui Robur, chibzuiau 
că propulsorul din faţă avea să fie reparat până-n seară, 
când Albatrosul va porni, fără zăbavă, mai departe spre 
nord, îl socoteau, aşadar, desprins de insulă, când aparatul 
încă mai era ancorat acolo. Această împrejurare avea să 
dea lucrurilor o cu totul altă întorsătură decât îşi 
închipuiseră ei. 

Era o noapte întunecoasă, fără lună. Norii groşi sporeau şi 
mai mult întunecimea. Un vânt uşor stătea gata să se 
stârnească. Se simţea când şi când suflând dinspre sud-vest 
câte o adiere ce nu reuşea să clintească însă din loc 
Albatrosul; aeronava stătea nemişcată în văzduh, în dreptul 
ancorei care, cu cablul întins vertical, o ţinea priponită. 

În cabină. Uncle Prudent şi colegul său schimbau în 
răstimpuri câte un cuvânt, stând cu urechea aţintită la 
freamătul elicelor de suspensie ce acoperea toate celelalte 
zgomote de pe bord. Aşteptau amândoi clipa în care puteau 
să intre în acţiune. 

În sfârşit, aproape de miezul nopţii, Uncle Prudent spuse: 

— Acum e momentul! 

Sub paturile din cabină se afla o ladă în chip de sertar. 
Acolo, în sertarul ăsta, puse Uncle Prudent cartuşul de 
dinamită împreună cu fitilul, care putea, astfel, să ardă fără 
să se dea în vileag nici prin miros, nici prin pârâitul prafului 
de puşcă. Aprinse apoi capătul fitilului şi, împingând la loc 
sertarul sub pat, spuse: 

— Acum, hai cu mine la pupa să vedem ce se mai întâmplă. 

Care nu le fu însă mirarea când, ieşind din cabină, văzură 
că timonierul nu era la postul său. 

Phil Evans se aplecă atunci peste parmaclâc. 

— Ia uite, Albatrosul tot acolo a rămas! Şopti el. Se vede 
că n-au isprăvit încă treaba... De aceea n-au mai putut să 
plece! 


Uncle Prudent făcu un gest înciudat. 

— Trebuie să stingem fitilul! 

— Ba nu... S-o ştergem, mai bine!... Răspunse Phil Evans. 

— Da!... Pe cablul ancorei, în jos; e întuneric şi nu ne vede 
nimeni! O sută cincizeci de picioare - nimica toată! 

— Nimica toată, adevărat, Phil Evans; ar trebui să fim 
nebuni ca să nu profităm de un asemenea noroc! 

Mai întâi însă intrară din nou în cabină şi luară cu ei tot ce 
puteau căra în vederea unei şederi mai mult sau mai puţin 
îndelungate pe insula Chatham. Pe urmă, după ce închiseră 
uşa, se îndreptară, tiptil, spre prova. Voiau să-l trezească pe 
Frycollin, silindu-l să-şi ia tălpăşiţa împreună cu ei. 

Era întuneric beznă. Norii începeau să se bolovănească 
venind dinspre sud-vest. Aeronava, chiar, se cam legăna 
niţel în ancoră, făcând să se îndepărteze uşor de verticală 
cablul ce o ţinea priponită. Coborârea, deci, era mai dificilă 
acum. Oricât ar fi fost de dificilă, însă, nu-i putea opri pe 
nişte oameni care, mai înainte, nu şovăiseră să-şi pună viaţa 
în joc. 

Amândoi merseră deci, tupilându-se, pe platformă şi 
oprindu-se în răstimpuri, să asculte, lipiţi de peretele 
vreunui ruf, dacă nu se auzea vreun zgomot. Tăcere 
desăvârşită peste tot. Nici o rază de lumină la hublouri. 
Aeronava era cufundată nu numai într-o linişte deplină, dar 
şi într-un somn adânc. Uncle Prudent şi însoţitorul său se 
apropiau, tocmai, de cabina lui Frycollin, când Phil Evans 
încremeni deodată locului. 

— Straja! Şopti el. 

Într-adevăr, un om stătea întins pe jos, lângă ruf. Poate că 
dormea, dar dormea iepureşte. Mai fugi dacă poţi, în cazul 
când straja ar fi dat alarma! 

Întâmplarea însă făcu să se afle la îndemâna lor nişte 
frânghii, nişte cârpe şi câlţi de care echipajul se slujise la 
repararea elicei. 

Câteva clipe mai târziu, omul zăcea cu un căluş în gură, 
îmbrobodit cu cârpe şi legat de unul din stâlpii 


parmaclâcului, în aşa fel, încât nu putea nici crâcni şi nici 
face vreo mişcare. 

Totul se petrecuse aproape pe nesimţite. 

Uncle Prudent şi Phil Evans ciuliră urechea... Nici un zvon 
nu tulbură tăcerea ce domnea în cabine. Toată lumea 
dormea dusă pe bord. 

Cei doi fugari - fiindcă putem să le spunem „fugari”, nu-i 
aşa? - Ajunseră în dreptul cabinei lui Frycollin. Francois 
Tapage sforăia de zor, ceea ce nu putea decât să-i 
liniştească. 

Spre marea lui mirare, Uncle Prudent nici nu trebui să-şi 
dea măcar osteneala să împingă uşa lui Frycollin, fiindcă 
era deschisă. Intră pe jumătate în cabină, apoi, trăgându-se 
îndărăt: 

— Nu-i nimeni! Spuse el. 

— Nimeni!... Da' unde poate să fie? Murmură Phil Evans. 

Merseră amândoi de-a buşilea până la prova, socotind că, 
poate, Frycollin se culcase în vreun colţ, undeva... 

Tot nimeni. 

— Nu cumva puşlamaua ne-o fi luat-o înainte?... Se întrebă 
Uncle Prudent. 

— Ne-o fi luat-o sau nu, răspunse Phil Evans, gândeşte-te 
că nu mai avem timp de pierdut! Haidem! 

Şi, fără să mai stea în cumpănă, unul după altul, fugarii 
apucară cablul cu amândouă mâinile şi-şi încolăciră 
picioarele în jurul lui; pe urmă, lăsându-se să alunece la 
vale, ajunseră jos sănătoşi, teferi. 

Ce fericire pe ei să păşească din nou pe pământul a cărui 
lipsă o simțeau de atâta vreme, să umble pe un tărâm 
statornic, să nu mai fie jucăria văzduhului! 

Se pregăteau tocmai să pătrundă în insulă, mergând pe 
malul râului în sus, când deodată o mogâldeaţă răsări în 
faţa lor. Era Frycollin. 

Da, valetul avusese şi el aceeaşi idee ca şi stăpânu-său şi 
mai avusese şi îndrăzneala de a i-o lua înainte fără să-i 
spună nimic. 


Nu era însă, acum, vreme pentru răfuieli; Uncle Prudent 
nu voia decât să caute un refugiu undeva, pe insulă, dar 
Phil Evans îl ţinu în loc. 

— Uncle Prudent, fii bun şi ascultă-mă, spuse el. Iată-ne, în 
sfârşit, scăpaţi din ghearele lui Robur. Gândeşte-te, însă, ce 
moarte cumplită îl paşte şi pe el şi pe oamenii lui. O merită, 
nu zic nu! Dar, dacă şi-ar da cuvântul de onoare că nu va 
încerca să pună iarăşi mâna pe noi... 

— Cuvântul unuia ca el...! 

Uncle Prudent nu apucă să termine. O forfotă se iscase pe 
bordul Albatrosului. 

Fără îndoială că se dăduse alarma şi evadarea avea să iasă 
la iveală. 

— Ajutor!... Ajutor!... Strigă cineva. 

Era straja care izbutise să-şi scoată căluşul din gură. Paşi 
grabnici făceau să răsune platforma. Aproape imediat 
reflectoarele îşi azvârliră snopii de lumină asupra unui larg 
cuprins. 

— Uite-i!... Uite-i! Strigă Iom Turner. 

Fugarii fuseseră descoperiţi. 

În aceeaşi clipă, la o comandă dată cu glas tare de Robur, 
elicele de suspensie îşi încetiniră mersul şi, în timp ce cablul 
era tras pe bord, Albatrosul începu a se apropia încetul cu 
încetul de pământ. 

Deodată glasul lui Phil Evans se auzi rostind răspicat: 

— Inginer Robur, spuse el, îţi dai cuvântul de onoare că ne 
laşi în libertate aici, pe insulă...? 

— Niciodată! Strigă Robur. 

Răspunsul fu însoţit de un foc de puşcă, şi un glonte zgârie 
umărul lui Phil Evans. 

— Ah, golanii! Izbucni Uncle Prudent. 

Şi, cu briceagul în mână se năpusti spre stâncile între care 
stătea înţepenită ancora. Aeronava se afla la o distanţă de 
numai vreo cincizeci de picioare de la pământ... 

Cât ai clipi, cablul fu retezat şi vântul, care se înteţise 
simţitor, suflând în coasta Albatrosului. Îl mână spre nord- 


est, deasupra mării. 

Capitolul XVI. 

CARE VA LĂSA CITITORULUI O NEDUMERIRE, POATE, 
REGRETABILĂ. 

Era ceasul douăsprezece şi douăzeci. De pe bordul 
aeronavei fură slobozite încă vreo cinci, şase focuri de 
armă. Uncle Prudent şi Frycollin, sprijinindu-l pe Phil 
Evans, se pitulară la poalele stâncilor. 

Nici un glonte nu-i nimerise. Deocamdată, nu mai aveau 
de ce să se teamă. 

Primul lucru pe care-l făcu Albatrosul, în timp ce se 
îndepărta de insula Chatham, fu să se ridice la o altitudine 
de nouă sute de metri. Trebuia să atingă cea mai mare 
viteză de ascensiune ca să nu se prăbuşească în mare. 

În momentul în care, scoţându-şi căluşul din gură, straja 
începuse să strige, Robur şi Tom Turner se şi repeziseră 
spre el şi se apucaseră să-l dezlege, descotorosindu-l 
totodată de cârpa cu care fusese îmbrobodit. Pe urmă 
contramaistrul dăduse fuga la cabina lui Uncle Prudent şi a 
lui Phil Evans: era goală! 

Pe de altă parte Franţois Tapage scotocise cabina lui 
Frycollin: nimeni! 

Văzând că-i fugiseră prizonierii, Robur se lăsă năpădit de o 
mânie năprasnică. Prin evadarea lui Uncle Prudent şi a lui 
Phil Evans, secretul său, identitatea sa aveau să fie date în 
vileag. 

Mai înainte, cu prilejul documentului azvârlit în timp ce 
traversau în zbor continentul european, nu-şi făcuse prea 
mult sânge rău, zicându-şi că se putea foarte bine ca hârtia 
să se fi rătăcit cine ştie unde!... Dar acum...! 

Pe urmă se mai linişti. 

„Nu-i nimic dac-au fugit! Îşi spuse el. Tot n-au să poată 
pleca de pe insula Chatham în câteva zile, aşa că am tot 
timpul să mă întorc înapoi!... Şi am să-i caut!... Las' că pun 
eu mâna pe ei!... Şi atunci...” 


Într-adevăr, salvarea celor trei fugari era departe de a fi 
un lucru chiar atât de sigur. În momentul când Albatrosul 
devenea iarăşi stăpân pe cârmă, avea să facă, fără zăbavă, 
calea întoarsă spre insula Chatham, de unde fugarii nu 
puteau s-o şteargă prea curând. În mai puţin de 
douăsprezece ore vor fi încăput din nou pe mâna 
inginerului. 

În mai puţin de douăsprezece ore! Bine, dar în mai puţin 
de două ceasuri Albatrosul avea să fie nimicit! Cartuşul cu 
dinamită nu era, oare, ca o torpilă agăţată de ca, ce urma 
să-şi împlinească misiunea distrugătoare în văzduh? 

Între timp, vântul se înteţise, mânând aeronava spre nord- 
est. Deşi zbura cu o viteză redusă, probabil că pierduse din 
vedere insula Chatham în zori. 

Pentru a se întoarce îndărăt, ţinând piept vântului, ar fi 
trebuit ca propulsoarele sau măcar unul dintre ele, cel din 
faţă, să poată fi pus în funcţiune. 

— 'Tom, spuse inginerul, aprinde reflectoarele, să fie cât 
mai multă lumină. 

— Da, maşter Robur. 

— Şi toată lumea Ia lucru! 

— Toată lumea! Răspunse contramaistrul. 

Nici nu mai putea fi vorba să lase treaba pe a doua zi. Cine 
se mai gândea la oboseală acum! Nu era om pe bordul 
Albatrosului care să nu împărtășească simţămintele 
comandantului. Nu era unul singur printre ei care să nu fie 
gata Ia orice, numai să poată pune mâna pe fugari! Îndată 
ce elicea din faţă avea să fie montată la loc, aveau să-şi ia 
zborul din nou spre insula Chatham şi, aruncând iarăşi 
ancora, să pornească pe urmele prizonierilor. Atunci abia se 
vor apuca să repare şi elicea din spate şi aparatul va putea 
să-şi continue în deplină siguranţă zborul peste Pacific, 
spre. Insula X. 

Până una, alta, însă, lucrul cel mai de seamă era ca 
Albatrosul să nu fie purtat cine ştie până unde spre nord- 
est. Din păcate însă vântul sufla tot mai tare şi nu mai era 


chip nici să-l înfrunte, nici chiar să se oprească pe loc. Lipsit 
de propulsoare, aparatul era ca un balon nedirijabil. 
Fugarii, la pândă pe țărm, îl văzuseră dispărând înainte ca 
explozia să-l fi prefăcut în ţăndări. 

Fireşte că starea aceasta de lucruri îl silea pe Robur să se 
frământe, îngrijorat de soarta planurilor sale. Nu cumva o 
să ajungă prea târziu pe insula Chatham? 

Aşa că, în timp ce reparaţiile se desfăşurau în cel mai mare 
zor, hotări să coboare în păturile inferioare ale atmosferei, 
cu gândul că va da acolo peste nişte curenţi de aer mai 
slabi. Şi poate că, astfel, Albatrosul va reuşi să zăbovească 
prin partea locului până ce va fi iar în stare să ia vântul în 
piept? 

Manevra fu numaidecât executată. Vă închipuiţi, cred, 
spaima ce-ar fi simţit-o echipajul unei corăbii, privind în 
momentul acela mişcările aparatului scăldat în lumina 
reflectoarelor! 

Când Albatrosul ajunse la o distanţă de numai câteva sute 
de picioare de suprafaţa mării, se opri. 

Din nefericire, Robur se văzu silit să constate că vântul 
sufla mai tare în zona atmosferică inferioară şi că aeronava 
se îndepărta cu o viteză sporită. S-ar fi putut deci să fie 
purtată aşa până cine ştie unde spre nord-est, din care 
pricină întoarcerea ei pe insula Chatham ar fi suferit o 
întârziere. 

Până la urmă, după câteva încercări, se dovedi că era mult 
mai bine să rămână în păturile superioare, mai liniştite, ale 
atmosferei. Aşa că Albatrosul se înălţă din nou în văzduh, 
menţinându-se la o altitudine mijlocie de trei mii de metri. 
Acolo, chiar dacă nu putea să rămână pe loc, cel puţin 
mişcarea de deplasare era mai înceată. 

Inginerul îşi îngădui, deci, să spere că, în zorii zilei, de la 
altitudinea la care se afla, va putea să mai zărească încă 
țărmurile insulei, a cărei poziţie o determinase cu cea mai 
mare precizie. 


Încolo, Robur nici măcar nu-şi pusese întrebarea dacă 
fugarii vor fi fost bine primiţi de băştinaşi, în cazul când 
insula era locuită. Faptul că s-ar fi putut ca băştinaşii 
aceştia să le sară într-ajutor nu-l preocupa câtuşi de puţin. 
Cu mijloacele ofensive pe care le avea la dispoziţie, 
Albatrosul avea să-i bage în răcori şi să-i împrăştie cât ai 
bate din palme. Captura prizonierilor nu putea fi nicidecum 
îndoielnică şi, după ce va fi pus iarăşi mâna pe ei... 

„Nimeni nu poate să fugă de pe insula X!” îşi spuse Robur. 
Pe la unu după miezul nopţii, propulsorul din faţă era, în 
sfârşit, reparat. Mai rămânea doar să fie aşezat la loc, 
operaţie ce necesita încă o oră de lucru. Când toată treaba 
va fi terminată, Albatrosul putea să-şi ia din nou zborul în 
direcţia sud-vest şi atunci aveau să demonteze şi 
propulsorul din spate. 

Şi-n vremea asta fitilul ardea în cabina părăsită! Fitilul, din 
care mai bine de un sfert se şi făcuse scrum! Şi licărirea 
focului ce se apropia cu încetul de cartuşul cu dinamită! 

Dacă oamenii de pe bord n-ar fi fost atât de prinşi de 
lucrul lor, de bună seamă că vreunul dintre ei ar fi auzit 
trosnetele uşoare ce începeau să se desluşească în cabină. 
Ar fi simţit poate mirosul de pulbere arsă. Şi s-ar fi 
neliniştit. S-ar fi dus să-i dea de ştire inginerului sau lui Iom 
Turner. Ar fi căutat cu toţii şi ar fi descoperit sertarul în 
care fusese pus explozibilul... Ar mai fi fost încă timp ca 
năstruşnicul Albatros împreună cu cei pe care-i purta prin 
văzduh să scape teferi. 

Oamenii însă munceau de zor la prova, adică la douăzeci 
de metri de cabina fugarilor. Nu aveau încă nimic de făcut 
prin partea aceea a platformei, după cum nimic nu i-ar fi 
putut smulge de la o treabă ce se cerea săvârşită cu cea 
mai mare atenţie. 

Robur se afla şi el acolo şi, ca un bun mecanic ce era, nu 
stătea cu mâinile în sân. Îi îndemna să lucreze cu sârg, fără 
a nesocoti însă grija cu care totul trebuia făcut! 


Era necesar - nu-i aşa? - Să devină din nou cu desăvârşire 
stăpân pe aparatul născocit de el. Dacă nu reuşea să pună 
mâna pe fugari, aceştia aveau să se întoarcă până la urmă 
la ei, în ţară. Şi atunci s-ar face, nici vorbă, cercetări. Insula 
X n-ar mai putea rămâne tăinuită. Şi asta ar însemna 
sfârşitul existenţei pe care echipajul Albatrosului şi-o 
făurise - o existenţă fără seamăn, supraomenească! 

La un moment dat, Iom Turner se apropie de inginer. Era 
ora unu şi un sfert. 

— Maşter Robur, spuse el, vântul, pe cât mi se pare, a 
început să se mai domolească, dar în acelaşi timp tinde să-şi 
schimbe direcţia spre vest. 

— Dar barometrul ce spune? Întrebă Robur, după ce se 
uită la cer. 

— E aproape staționar, răspunse contramaistrul. Îmi face 
totuşi impresia că norii au început să coboare sub noi. 

— Ai dreptate, Tom Turner. În cazul ăsta n-ar fi exclus să 
plouă pe mare. N-are decât, atâta vreme cât rămânem 
deasupra zonei ploioase! Măcar aşa ştim că vom putea 
isprăvi lucrul în tihnă. 

— Dacă plouă, urmă Tom Turner, nu poate fi decât o bură 
de ploaie - cel puţin judecând după forma norilor - şi e 
posibil ca, mai jos, vântul să fi încetat cu totul 

— Fără îndoială, Tom, răspunse Robur. Cred, totuşi, că-i 
mai bine să nu coborâm încă. Să reparăm întâi stricăciunile 
şi pe urmă o să putem manevra cum ne-o plăcea nouă. Aici 
l-aici. 

La orele două şi câteva minute, prima parte a operaţiei se 
terminase. După ce elicea din faţă fu montată la locul ei, se 
făcu contactul cu pilele ce o puneau în mişcare. 

Elicea începu a se învârti din ce în ce mai repede şi 
Albatrosul, luând direcţia sud-vest, o porni, cu o viteză 
mijlocie, înapoi spre insula Chatham. 

— Tom, spuse Robur, să tot fie, cred, două ore şi jumătate 
de când plutim aşa spre nord-est. Vântul, între timp, 
judecând după compas, nu şi-a schimbat direcţia. Sper, 


aşadar, ca într-o oră, cel mult, să ne aflăm iarăşi în preajma 
insulei. 

— Şi eu cred tot aşa, maşter Robur, răspunse 
contramaistrul, deoarece zburăm cu doisprezece metri pe 
secundă. Între orele trei şi patru dimineaţa, Albatrosul va fi 
ajuns la punctul de plecare. 

— Cu atât mai bine, Tom! Rosti inginerul. Interesul nostru 
e să sosim în puterea nopţii şi, dacă se poate, să aterizăm 
fără să ne vadă nimeni. Fugarii, crezându-ne acum cine ştie 
pe unde, în nord, nu mai stau cu ochii în patru. Când 
Albatrosul va cobori până aproape de pământ, vom căuta 
să-l dosim undeva, îndărătul unor stânci mai înalte de pe 
insulă. Pe urmă, chiar de-ar fi să zăbovim câteva zile la 
Chatham... 

— O să zăbovim, nici vorbă, maşter Robur. Şi chiar de ar fi 
să luptăm cu o armată întreagă de băştinaşi... 

— O să luptăm, Iom, fără doar şi poate c-o. Să luptăm, 
pentru Albatrosul nostru! 

Inginerul se întoarse apoi către echipajul său, care aştepta 
noi ordine. 

— Prieteni, spuse el, n-a sosit încă ceasul odihnei. Trebuie 
să muncim până-n zori. 

Toată lumea, de altfel, era gata de lucru. 

Aveau de tăcut aceleaşi reparaţii la propulsorul din spate 
ca şi la cel din faţă. 

Amândouă suferiseră aceleaşi stricăciuni, din aceeaşi 
cauză, adică din pricina uraganului ce bântuia pe deasupra 
continentului antarctic. 

Pentru a putea trage însă elicea înăuntru, socotiră cu cale 
să oprească în loc timp de câteva minute aeronava, ba chiar 
să-i imprime o mişcare de recul. La ordinul lui Robur, 
ajutorul mecanicului băgă motorul în marşarier, făcând să 
se învârtească în sens invers elicea din faţă. Aeronava 
începu, aşadar, să se dea încet, încet înapoi. 

Toată lumea se pregătea, tocmai, să se ducă la pupa, când 
deodată Tom Turner fu izbit de un miros ciudat. 


Gazele produse prin arderea fitilului se adunaseră în ladă 
şi începuseră acum să iasă din cabina fugarilor. 

— Ia! Tresări contramaistrul. 

— Ce e? Întrebă Robur. 

— Nu simţiţi nimic?... Parcă miroase a praf de puşcă?! 

— Într-adevăr, Tom. 

Şi mirosul vine de acolo, din spate, de la ruf! 

— Da... Chiar din cabina... 

— Nu cumva ticăloşii ăia or fi dat foc aparatului...? 

— De-ar fi numai foc!... Exclamă Robur. Sparge uşa. Iom, 
sparge repede uşa! 

Abia apucase însă contramaistrul să facă un pas, şi o 
explozie cumplită zgudui Albatrosul. 

Pereţii cabinelor se tăcură ţăndări. Reflectoarele se 
stinseră, deoarece curentul electric se întrerupse brusc şi 
se pomeniră cufundaţi în beznă. Totuşi, deşi majoritatea 
elicelor de suspensie, răsucite sau sfărâmate, fuseseră 
scoase din funcţiune, câteva, la prova, continuau încă să se 
învârtească. 

Deodată, coca aeronavei se crăpă cam în dreptul primului 
ruf, ceva mai înapoi, în timp ce acumulatorii instalaţi 
înăuntru acționau mai departe propulsorul din faţă, şi 
partea posterioară a platformei se rostogoli în adânc. 

În aceeaşi clipă, aproape, se opriră şi ultimele elice de 
suspensie şi Albatrosul se prăbuşi în gol. 

Vă închipuiţi ce cumplită cădere, de la asemenea înălţime 
de trei mii de metri, pentru cei opt oameni agăţaţi ca nişte 
naufragiaţi de epava aeronavei! 

O cădere cu atât mai vertiginoasă cu cât propulsorul din 
faţă, ridicându-se în poziţie verticală, nu încetase să se 
învârtească. 

Atunci Robur, cu o prezenţă de spirit ce dovedea un sânge 
rece nemaipomenit, se lăsă cu încetul să lunece în jos până 
la ruf, ai cărui pereţi începuseră să se desfacă din 
încheieturi, apucă maneta de comandă şi schimbă sensul 


turaţiilor elicei care, din propulsoare, cum era, deveni elice 
de suspensie. 

Era totuşi o cădere, deşi frânată într-o oarecare măsură, 
cel puţin însă epava nu se prăvăli cu acea viteză accelerată 
pe care o dobândeşte, în genere, orice corp sub acţiunea 
gravitaţiei. Şi dacă, până la urmă, supraviețuitorii de pe 
Albatros erau sortiţi să moară înghiţiţi de valurile mării, cel 
puţin nu aveau să moară asfixiaţi din pricina coborârii 
năprasnice, care le-ar fi tăiat suflarea. 

Într-un interval de cel mult optzeci de secunde după 
explozie, rămăşiţele Albatrosului se şi cufundaseră în mare. 

Capitolul XVII. 

ÎN CARE NE ÎNTOARCEM CU DOUĂ LUNI ÎN URMĂ, 
PENTRU CA SĂ CONTINUĂM POVESTIREA NOUĂ LUNI 
MAI TÂRZIU. 

Cu câteva săptămâni mai înainte, la 13 iunie, a doua zi, 
adică, după şedinţa în care membrii Institutului Weldon se 
lăsaseră antrenați în nişte discuţii atât de furtunoase, în 
rândurile întregii populaţii a oraşului Philadelphia, de 
culoare sau albă, se stârnise o vâlvă mult mai uşor de 
constatat decât de zugrăvit. 

Dis-de-dimineaţă încă toată lumea nu vorbea decât despre 
incidentul pe cât de neprevăzut pe atâta de revoltător din 
ajun. Un nepoftit, care pretindea c-ar fi inginer, un inginer 
care, cică, se numea, dacă se poate numi cineva aşa, Robur 
- Robur Cuceritorul! - Un individ de obârşie necunoscută, 
de naţionalitate anonimă, intrase tam-nisam în sala de 
şedinţe şi se apucase să-i insulte... pe balonişti, să-i 
terfelească pe adepţii aerostatelor dirijabile, să ridice în 
slavă aparatele mai grele decât aerul, să stârnească 
huiduielile celor de faţă, dând naştere unui tărăboi 
nemaipomenit, să provoace amenințările adversarilor săi, 
ameninţări pe care apoi le îndreptase împotriva acestora. În 
cele din urmă, părăsise tribuna în mijlocul unor detunături 
de revolvere, dispărând fără urmă, şi cu toate cercetările 
făcute nu fusese chip să se afle ceva despre el. 


Toate acestea, desigur, erau numai bune să dezlege limbile 
şi să înflăcăreze imaginaţia oamenilor. Aşa cum se şi 
întâmplă de altfel, la Philadelphia, ca în toate celelalte 
treizeci şi şase de state ale republicii federative 
americane16; la drept vorbind, atât în Lumea Nouă cât şi în 
Lumea Veche. 

Vă închipuiţi, însă, cât spori vâlva aceasta când, în seara 
zilei de 13 iunie, se stabili că nici preşedintele şi nici 
secretarul Institutului Weldon nu se mai întorseseră la 
domiciliile lor. Amândoi erau, totuşi, oameni aşezaţi, cu 
scaun la cap, persoane onorabile. În ajun părăsiseră sala de 
şedinţe ca nişte cetăţeni ce nu se gândeau decât să ia 
drumul spre casă, şi ca nişte holtei ce ştiau că n-avea să-i 
întâmpine nici o mutră acră în prag. Nu plecaseră cumva 
din oraş? Nu, sau cel puţin nu spuseseră nimic care să dea 
de bănuit aşa ceva. Ba chiar se înţeleseseră ca, în ziua 
următoare, să-şi reia fiecare locul respectiv la biroul 
clubului, unul ca preşedinte, celălalt ca secretar, în vederea 
unei şedinţe în cadrul căreia trebuiau să fie discutate 
evenimentele din ajun. 

Şi pe lângă dispariţia fără urmă a celor două simandicoase 
figuri ale statului Pennsylvania, nici o ştire despre valetul 
Frycollin. Nu era chip de găsit, la fel ca şi stăpânul său. Nu, 
într-adevăr, nici un negru, de la Toussaint-Louverture, 
Soulouque şi Dessaline încoace, nu mai dăduse prilej să se 
vorbească atâta despre el. Frycollin avea să dobândească o 
situaţie importantă atât în rândurile servitorimii din 
Philadelphia, cât şi printre toţi acei originali care prin 
cutare apucătură curioasă ajung să iasă în evidenţă pe 
aceste minunate meleaguri americane! 

Nimic nou, nici a doua zi. Nici cei doi colegi, nici Frycollin 
nu dăduseră semn de viaţă. Serioasă îngrijorare. Ba chiar 
oarecare agitaţie. Mulţime strânsă buluc în jurul diverselor 
Post and Telegraph Ofices, în dorinţa de-a afla ceva veşti. 

Tot nimic. 


Şi cu toate astea, fuseseră văzuţi amândoi ieşind de la 
Institutul Weldon, discutând în gura mare, luându-l cu ei pe 
Frycollin, care-i aştepta afară, pentru ca pe urmă s-o apuce 
pe Walnut-Street, îndreptându-se spre Fairmont-Park. 

Jem Cip, legumistul, dăduse mâna cu preşedintele, 
spunându-i: 

— Pe mâine!” 

Iar William T. Forbes, fabricantul de zahăr din cârpe, se 
despărţise cu o cordială strângere de mână de Phil Evans, 
care îl salutase, rostind de două ori: „La revedere!... La 
revedere...!” Miss Doll şi miss Mai Forbes, care erau legate 
de Uncle Prudent prin cele mai curate sentimente de 
prietenie, nu-şi mai puteau veni în fire din pricina acestei 
dispariţii şi umblau să afle ştiri despre ei, turuind tot timpul 
din gură, mai mult chiar ca de obicei... 

Trecură astfel trei, patru, cinci, şase zile, pe urmă o 
săptămână, încă una... Nimeni şi nici un semn care să ducă 
pe urmele celor trei dispăruţi. 

Se făcuseră totuşi cercetări amănunțite în tot cartierul... 
Nimic! - În parc chiar, sub pilcurile mari de copaci, în inima 
crângurilor... Nimic! Nimic! 

Atâta doar: se descoperi că în poiana cea mare iarba 
fusese călcată în picioare de curând şi chiar într-un fel ce 
dădea de bănuit, deoarece nu-şi afla explicaţia. lar la 
marginea pădurii din preajmă, se puteau desluşi, de 
asemeni, urmele unei încăierări. O bandă de tâlhari să fi 
ieşit cumva în calea celor doi confraţi şi să fi tăbărât asupra 
lor, la ora aceea înaintată din noapte, în mijlocul parcului 
pustiu? 

S-ar fi putut să fie aşa. Drept care, poliţia întreprinse o 
anchetă după tipicul şi tărăgăneala legală. Făcură sondaje 
în Schuylkill-river, îi scormoniră fundul, cosiră ierburile 
încâlcite de pe maluri. Şi dacă nu găsiră nimic, osteneala lor 
nu se irosi în zadar, deoarece Schuylkill avea de mult nevoie 
să fie curăţat. Prilejul era, aşadar, cât se poate de bine- 
venit. Oameni practici, edilii Philadelphiei! 


Se folosi, atunci, publicitatea prin ziare. Fel de fel de 
anunţuri şi de reclamaţii - dacă nu chiar reclame - fură 
trimise tuturor gazetelor democrate sau republicane din 
Statele Unite, fără deosebire de culoare. În Dailly Negro, 
publicaţia specială a cetăţenilor de rasă neagră, apăru un 
portret al lui Frycollin, reprodus după ultima sa fotografie. 
Se ofereau recompense şi premii oricui putea să dea vreo 
ştire despre soarta celor trei dispăruţi sau ar fi descoperit 
vreun indiciu menit să ducă pe urmele lor. 

„Cinci mii de dolari! Cinci mii de dolari!... Oricare cetăţean 
ce...” 

Degeaba. Suma de cinci mii de dolari rămase în casa de 
bani a Institutului Weldon. 

„Dispăruţi fără urmă! Dispăruţi fără urmă! Dispăruţi! 
Uncle Prudent şi Phil Evans din Philadelphia!” 

Vă închipuiţi, cred, ce harababură nemaipomenită era 
acum la club după dispariţia misterioasă a preşedintelui şi 
secretarului. Mai întâi de toate adunarea luă imediat 
măsuri să se suspende lucrările de construcţie a balonului 
Go ahead, lucrări ce se aflau totuşi într-un stadiu destul de 
înaintai. Dar cum, în ce fel putea fi dusă la bun sfârşit 
această operă, când cei mai de seamă promotori ai 
întreprinderii, cei care îi hărăziseră o parte din averea lor, 
socotită în timp şi în bani gheaţă, lipseau, când nu mai erau 
acolo, printre ei, ca s-o desăvârşească? Se cuvenea, deci, 
să-i aştepte. 

Tocmai atunci însă începu să se vorbească iar despre acel 
fenomen curios ce înfierbântase în asemenea măsură 
minţile câteva săptămâni mai înainte. 

Într-adevăr, obiectul misterios fusese din nou văzut, sau 
mai bine-zis întrezărit, în mai multe rânduri, în păturile 
superioare ale atmosferei. Nimeni, fireşte, nu se gândea să 
stabilească vreo legătură între această reapariţie atât de 
ciudată şi dispariţia nu mai puţin ciudată a celor doi 
membri ai Institutului Weldon. Ar fi trebuit, nici vorbă, să 


aibă cineva o imaginaţie extraordinar de dezvoltată pentru 
a face vreo apropiere între aceste două întâmplări. 

În orice caz, asteroidul, bolidul sau dihania zburătoare, 
cum vreţi să-i spuneţi, fusese din nou observat în 
împrejurări ce îngăduiau ca forma şi dimensiunile lui să 
poată fi mai bine apreciate. Mai întâi în Canada, deasupra 
teritoriului cuprins între Ottawa şi Quebec, a doua zi chiar 
după dispariţia celor doi colegi; pe urmă, deasupra 
câmpiilor din Far-West, în timp ce se lua la întrecere cu un 
tren de pe linia ferată principală a Pacificului. 

Din ziua aceea, nedumeririle cercurilor de savanţi 
începură a se lămuri. Nu era vorba de un produs al naturii, 
ci de un aparat zburător constituind o punere în practică a 
principiului „mai greu decât aerul”. Şi dacă făuritorul, 
stăpânul aeronavei, ţinea încă să păstreze un incognito 
deplin în privinţa sa, nu se mai putea spune acelaşi lucru şi 
despre invenţia lui pe care tocmai o scosese în vileag, şi 
încă la o mică înălţime, în cuprinsurile Far-Westului. Cât 
priveşte forţa mecanică de care dispunea aparatul şi felul 
mecanismelor ce îl puneau în mişcare, nu se putea şti nimic. 
În orice caz, un lucru era sigur, că aeronava era înzestrată 
cu posibilităţi de locomoţie cu totul extraordinare. Într- 
adevăr, câteva zile mai târziu, fusese semnalată în văzduhul 
Celestului Imperiu, pe urmă în partea de nord a 
Hindustanului, iar mai apoi deasupra vastelor stepe ale 
Rusiei. 

Cine era, oare, îndrăzneţul mecanic, în puterea căruia se 
aflau asemenea posibilităţi de locomoţie, pentru care 
statele nu mai aveau graniţe, nici oceanele margini, care 
făcea ce voia în atmosfera terestră, ca şi cum era moşia lui? 
Să fi fost cumva acel Robur care azvârlise cu atâta 
brutalitate în faţa membrilor Institutului Weldon teoriile 
sale, în ziua când venise hotărât să facă praf utopia 
baloanelor dirijabile? 

Câţiva oameni mai ageri la minte poate că se şi gândiră la 
el. Dar - ceea ce era într-adevăr curios - nimănui nu-i veni 


în minte ipoteza că numitul Robur ar putea să aibă vreo 
legătură oarecare cu dispariţia celor doi membri ai 
Institutului Weldon. 

Într-un cuvânt, totul ar fi rămas învăluit în mister, dacă în 
ziua de 6 iulie, la orele unsprezece şi treizeci şi şapte, n-ar 
fi sosit la New York o telegramă din Franţa. 

Ce cuprindea, oare, această telegramă? Însuşi textul 
mărturiei găsite la Paris, într-o tabacheră, mărturie ce 
dezvăluia soarta celor două personaje, din pricina cărora 
Statele Unite se pregăteau să decreteze doliu naţional. 

Aşadar, răpitorul cu pricina nu era altul decât Robur, 
inginerul venit anume la Philadelphia ca să nimicească în 
germene teoriile baloniştilor. El, va să zică, se afla pe bordul 
aeronavei Albatros! El, va să zică, răpise, ca să se răzbune, 
pe Uncle Prudent, Phil Evans şi pe deasupra şi pe Frycollin! 
Câteşitrei pierduţi pe vecie, cel puţin aşa trebuiau 
consideraţi, în afară de cazul când, construind, într-un fel 
ori altul, vreo maşinărie în stare a se măsura cu acel 
năstruşnic aparat, prietenii lor de pe glob nu reuşeau 
cumva să-i aducă înapoi, pe pământ! 

Ce emoție! Şi ce buimăceală! Telegrama din Paris sosise 
pe adresa Institutului Weldon. Membrii clubului fură 
imediat înştiinţaţi. Zece minute după aceea, toată 
Philadelphia, apoi, în mai puţin de un ceas, toată America 
aflase prin telefon vestea care se răspândise cu ajutorul 
curentului electric prin nenumăratele fire ce împânzeau 
Noul Continent. Nimeni nu voia să creadă, şi cu toate astea 
era limpede ca lumina zilei. Trebuie să fie vreo păcăleală a 
vreunui mucalit nesărat, spuneau unii, vreun „banc” de 
prost gust, spuneau alţii. Cum să poată fi răpit cineva în 
Philadelphia şi încă într-un chip atât de misterios? Cum era 
cu putinţă ca Albatrosul să fi aterizat în Fairmont-Park fără 
să se fi semnalat prezenţa lui în văzduhul statului 
Pennsylvania? 

Foarte bine. Erau, totuşi, serioase argumente. Cei 
neîncrezători aveau încă dreptul să se îndoiască. Drept pe 


care însă îl pierdură după şapte zile de la sosirea 
telegramei. La 13 iulie, pachebotul francez Normandie 
ancoră în golful Hudson, aducând faimoasa tabacheră. De la 
New York, obiectul fu, apoi, trimis în mare grabă, pe calea 
ferată, la Philadelphia. 

Era într-adevăr tabachera lui Uncle Prudent, preşedintele 
Institutului Weldon. Jem Cip n-ar fi făcut rău să mănânce 
mai substanţial în ziua aceea, deoarece fu gata-gata să 
leşine, în clipa când dădu cu ochii de ea. De atâtea ori, doar, 
luase câte o priză de tabac în semn de prietenie! Miss Doll 
şi miss Mai recunoscură şi ele tabachera pe care o priviseră 
adesea cu gândul tainic că într-o bună zi vor avea şi ele 
parte să-şi cufunde în ea degetele lor uscate de fete 
bătrâne! Pe urmă o recunoscu şi tatăl lor, William T. Forbes, 
şi Truk Milnor şi Bat I. Fyn, şi mulţi alţi membri ai 
Institutului Weldon! De sute de ori, poate, o văzuseră 
deschizându-se şi închizându-se la loc, în mâinile 
veneratului lor preşedinte. Existau, în sfârşit, mărturiile 
tuturor prietenilor pe care-i avea Uncle Prudent în această 
vrednică cetate a Philadelphiei, unde după cum arată 
numele oraşului, aşa cum am mai spus şi altă dată, toţi 
locuitorii se au ca fraţii. 

Aşadar, nu mai încăpea nici umbră de îndoială în privinţa 
asta. Nu numai tabachera preşedintelui, dar nici scrisul 
aşternut pe fila documentului nu îngăduiau celor 
neîncrezători să mai clatine din cap. Să fi văzut atunci 
plânsete şi mâini ridicate cu desperare la cer! Cum, Uncle 
Prudent şi colegul său să fie umflaţi, aşa, pe sus de o 
dihanie zburătoare, fără să poată nimeni mişca un deget 
măcar, ca să-i scape! 

Societatea Niagara-Falls fu gata-gata să-şi întrerupă 
activitatea şi să oprească în loc căderile de apă, dat fiind că 
Uncle Prudent era cel mai mare acţionar al ei. La rândul 
său, Walton Watch Company care, în urma dispariţiei lui 
Phil Evans, rămăsese fără director, se gândi să lichideze 
fabrica de ceasuri. 


Da, într-adevăr, peste tot era jale mare şi nu exagerăm 
câtuşi de puţin spunând acest lucru, deoarece în afară de 
câţiva zănatici, fiindcă există zănatici chiar şi în Statele 
Unite, nimeni nu mai trăgea nădejde să-i mai vadă vreodată 
pe cei doi simandicoşi cetăţeni. 

Deocamdată, după ce trecuse pe deasupra Parisului, nu se 
mai auzise nimic despre Albatros. Câteva ore mai târziu 
fusese observat deasupra Romei şi atâta tot. Nici nu era de 
mirare, dat fiind viteza cu care aeronava traversase Europa 
de la nord la sud, apoi Marea Mediterană de la vest spre 
est. Datorită acestei viteze, nici o lunetă n-o putuse detecta 
în vreun punct oarecare de pe traiectoria ei. Zadarnic 
stătea la pândă, zi şi noapte, personalul tuturor 
observatoarelor din lume, căci maşina zburătoare a lui 
Robur Cuceritorul plecase atât de departe sau se înălţase 
atât de sus - în Icaria, cum spunea el - încât nimeni nu mai 
nădăjduia să-i poată da de urmă vreodată. 

Se cuvine să adaug că dacă iuţeala cu care zbura fu 
oarecum mai redusă deasupra tărâmurilor africane, cum 
documentul nu ajunsese încă la cunoştinţa tuturor, 
nimănuia nu-i trecu prin minte să caute aeronava în înaltul 
cerului algerian. Nu se putea, desigur, să nu fi fost 
semnalată deasupra oraşului lombouctou; numai că 
observatorul acestui renumit oraş - dacă exista aşa ceva pe 
acolo - nu avusese încă timp să trimită în Europa 
rezultatele observaţiilor sale. Cât priveşte domnitorul 
regatului Dahomey, ar fi fost în stare mai curând să reteze 
capetele a douăzeci de mii de supuşi, cu miniştri cu tot, 
decât să se mărturisească învins în lupta cu dihania din 
văzduh. Era, doar, amorul lui propriu la mijloc! 

Pe urmă, inginerul Robur trecu peste Atlantic. Ajunse în 
Ţara de Foc, apoi în dreptul capului Horn. Zbură, în sfârşit, 
cam fără voia lui, peste tărâmurile australe şi peste 
neţărmuritele gheţuri polare. Iar de pe meleagurile 
antarctice nu văd cum s-ar fi putut afla veşti. 


Trecu şi luna iulie şi nici un ochi omenesc nu reuşise încă 
să zărească măcar aeronava. 

La sfârşitul lui august, îndoielile privitoare la soarta 
prizonierilor lui Robur rămaseră la fel, neştirbite. Îţi venea 
să te întrebi dacă nu cumva inginerul, aidoma lui Icar, 
primul mecanic de care pomeneşte istoria, nu fusese cumva 
victima propriei sale îndrăzneli. 

În fine, douăzeci şi şapte de zile din septembrie se 
depăânară fără să se fi făcut vreun pas mai departe. 

Fireşte că, în viaţă, te obişnuieşti cu orice. Aşa-i făcută 
firea omenească, să privească nepăsătoare suferinţele ce se 
îndepărtează. Uiţi fiindcă trebuie să uiţi. De astă dată însă, 
trebuie s-o spunem spre cinstea lor, locuitorii globului 
terestru se siliră să nu alunece pe această pantă. Nu, 
nimeni nu rămase nepăsător faţă de soarta celor doi albi şi 
a unui om de culoare, răpiți în ceruri, întocmai ca proorocul 
Ilie, dar în privinţa cărora biblia nu dădea nici o chezăşie că 
se vor mai înapoia vreodată pe pământ. 

Şi lucrul acesta se simţi în Philadelphia mai mult ca 
oriunde. Era, de altminteri, însoţit de unele temeri 
particulare. În chip de represalii, Robur îi răpise pe Uncle 
Prudent şi pe Phil Evans, smulgându-i de pe pământul lor 
de baştină. O făcuse din răzbunare, desigur, deşi în pofida 
oricărui drept. Dar setea lui de răzbunare se va mulţumi 
numai cu atât? Nu se va îndrepta oare şi împotriva altor 
colegi ai lor de la Institutul Weldon? Şi în cazul acesta, care 
dintre ei se putea socoti la adăpost de samavolniciile acestui 
preaputernic stăpân al văzduhului? 

lată însă că în ziua de 28 septembrie se răspândi un zvon 
în tot oraşul. Se vorbea că Uncle Prudent şi Phil Evans ar fi 
apărut din senin, în cursul după-amiezii, la domiciliul 
onorabilului preşedinte al Institutului Weldon. 

Lucrul cel mai extraordinar era că zvonul cu pricina părea 
să fie adevărat, deşi oamenii cu scaun la cap nu voiau să 
pună nici un temei pe el. 


Până în cele din urmă însă toată lumea trebui să se plece 
în faţa adevărului. Erau într-adevăr cei doi dispăruţi, în 
came şi oase, nicidecum stafiile lor... Frycollin se înapoiase 
şi el. 

Mai întâi membrii clubului, apoi amicii, în sfârşit 
sumedenie de oameni se înfiinţară în faţa casei lui Uncle 
Prudent. Cei doi colegi fură primiţi cu alai, trecând din 
mână în mână, în mijlocul strigătelor de hip, hip, ura-a-a! 

Venise şi Jem Cip, care se lipsise şi de mâncare şi de tot - 
avea la masă friptură la cuptor cu lăptuci - şi William TI. 
Forbes cu fetele lui, miss Doll şi miss Mai. În ziua aceea, 
Uncle Prudent ar fi putut să se însoare cu amândouă 
deodată, dacă ar fi fost mormon; nu era însă şi nici nu 
manifesta intenţia să devină. Venise şi Truk Milnor, şi Bat 1. 
Fyn, în fine, toţi membrii clubului. Şi azi se mai întreabă, 
încă, lumea cum de-au reuşit Uncle Prudent şi Phil Evans să 
scape vii şi nevătămaţi din miile de braţe prin care au fost 
nevoiţi să treacă, străbătând oraşul de la un cap la altul. 

În aceeaşi seară, Institutul Weldon trebuia să ţină şedinţa 
lui săptămânală. Toată lumea era convinsă că cei doi colegi 
aveau să ia loc la masa prezidenţială. Şi, cum nu apucaseră 
încă să povestească nimic despre păţaniile lor - poate că 
nici nu le dăduseră, de altminteri, răgaz să vorbească - toţi 
nădăjduiau că de astă dată le vor împărtăşi în amănunţime 
impresiile culese în timpul călătoriei. 

Într-adevăr, dintr-un motiv sau altul, niciunul dintre ei nu 
scosese o vorbă. Nici chiar valetul Frycollin, pe care 
populaţia de culoare, în entuziasmul ei, era cât pe ce să-l 
rupă în bucăţi. 

Ceea ce însă niciunul dintre ci nu spusese sau nu voise să 
spună, vă vom destăinui noi: 

Nu mai e nevoie, cred, să pomenim întâmplările ştiute din 
noaptea de 27 spre 28 iulie, îndrăzneaţa evadare săvârşită 
de preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, emoția 
puternică pe care o încercaseră punând piciorul pe terenul 
stâncos al insulei Chatham, focul de armă tras asupra lui 


Phil Evans, cablul tăiat şi, în sfârşit, Albatrosul care, în 
momentul acela, nu mai avea nici un propulsor în funcţiune, 
mânat în larg de vântul dinspre sud-vest, în timp ce se 
ridica la o mare altitudine. Reflectoarele fiind aprinse, 
fugarii putuseră să-l urmărească din ochi câtva timp. Nu 
trecuse însă mult şi aparatul dispăruse cu totul. 

Acum, fugarii nu mai aveau de ce să se teamă. Cum ar mai 
fi putut, oare, Robur să se înapoieze pe insulă, când elicele 
erau scoase din funcţiune pentru vreo trei, patru ore? 

Până atunci, sfărâmat de explozie, Albatrosul n-avea să 
mai fie decât o biată epavă purtată de ape, iar oamenii din 
echipajul lui nişte hoituri sfârtecate, pe care valurile 
oceanului nici măcar nu le puteau scoate la țărm. 
Răzbunarea se va împlini până la capăt, în toată grozăvia ei. 

Socotindu-se în legitimă apărare, Uncle Prudent şi Phil 
Evans nu avură nici un fel de remuşcări. 

Phil Evans fusese rănit doar uşor de tot de glontele 
slobozit de pe bordul Albatrosului. Aşa că porniră tustrei să 
facă înconjurul insulei, în nădejdea că vor întâlni cumva 
nişte băştinaşi. 

Şi nu se înşelară. Pe ţărmul apusean al insulei Chatham îşi 
aveau sălaşul vreo cincizeci de suflete care trăiau din 
pescuit. Oamenii văzuseră aeronava aterizând. Şi-i primiră 
pe fugari ca pe nişte fiinţe supranaturale. Nu lipsi mult ca 
să li se şi închine. Fură găzduiţi în cea mai încăpătoare 
dintre colibe. Niciodată, desigur, Frycollin nu avea să mai 
întâlnească un prilej atât de fericit de a trece drept un zeu 
negru. 

După cum chibzuiseră, Uncle Prudent şi Phil Evans nu mai 
zăriră înapoindu-se aeronava. Era firesc, deci, să tragă de 
aici încheierea că, probabil, catastrofa se întâmplase într- 
una din păturile superioare ale atmosferei. De aci înainte, 
îşi spuneau ei, n-o să se mai audă niciodată vorbindu-se 
despre inginerul Robur, nici despre miraculosul aparat pe 
bordul căruia cutreiera văzduhul împreună cu însoțitorii 
săi. 


Acum nu mai aveau altceva de făcut decât să aştepte o 
ocazie prielnică pentru a se înapoia în America. Pasămite, 
însă, navigatorii nu prea dau târcoale insulei Chatham. Şi 
tot aşteptând, trecu şi luna august, aşa încât până la urmă 
fugarii puteau foarte bine să se întrebe dacă nu cumva 
schimbaseră o închisoare cu alta, deşi Frycollin se simţea 
mai în largul său aici, decât în temniţa lui zburătoare. 

În sfârşit, în ziua de 3 septembrie se abătu un vas prin 
părţile insulei Chatham, spre a-şi împrospăta provizia de 
apă dulce. Dacă vă aduceţi aminte, Uncle Prudent, în 
momentul când fusese răpit la Philadelphia, avea asupra lui 
câteva mii de dolari în bancnote, mai mult decât i-ar fi 
trebuit, adică, pentru a se înapoia în America. După ce le 
mulţumiră adoratorilor lor care îi copleşiră cu cele mai 
profunde mărturii de respect, Uncle Prudent, Phil Evans şi 
Frycollin se îmbarcară pentru Auckland. Niciunul din ei nu 
suflă o vorbă despre păţania lor; două zile mai apoi, sosiră 
în capitala Noii Zeclande. 

Acolo, un pachebot de pe Pacific îi luă pe bord, şi, în ziua 
de 20 septembrie, după o călătorie cât se poate de liniştită 
peste ocean, supraviețuitorii de pe Albatros debarcau la 
San Francisco. Nu spuseseră nimănui nici cine erau, nici de 
unde veneau; cum însă plătiseră din gros, nici că i-ar fi dat 
prin gând vreunui căpitan de vas american să încerce a-i 
trage de limbă. La San Francisco, Uncle Prudent împreună 
cu colegul său şi cu Frycollin luară primul tren de pe linia 
Pacificului şi în ziua de 27 septembrie coborau la 
Philadelphia. 

Iată, în câteva cuvinte, istorisirea întâmplănlor petrecute 
de la evadarea lor şi până la plecarea de pe insula 
Chatham. Şi astfel, în seara aceleiaşi zile chiar, preşedintele 
şi secretarul Institutului Weldon putură să ia loc la masa 
prezidenţială, în mijlocul unei îmbulzeli nemaipomenite. Cu 
toate astea, niciunul dintre ei nu fusese vreodată atât de 
calm ca în seara aceea. Văzându-i, nimeni n-ar fi spus că se 
întâmplase vreo schimbare în viaţa lor, de când cu şedinţa 


de pomină din 12 iunie. Ca şi cum aceste trei luni şi 
jumătate n-ar fi lăsat nici cea mai mică urmă în viaţa lor! 

După primele tunete de urale pe care amândoi le 
întâmpinară fără să se arate câtuşi de puţin emoţionaţi, 
Uncle Prudentv punându-şi pălăria, începu a vorbi. 

— Stimaţi cetăţeni, spuse el, declar şedinţa deschisă. 

Aplauze furtunoase şi cât se poate de îndreptăţite. Căci 
dacă nu era nimic extraordinar în faptul că şedinţa fusese 
deschisă, era totuşi nemaipomenit ca ea să fi fost deschisă 
de însuşi Uncle Prudent, asistat de Phil Evans. 

Preşedintele aşteptă până ce lumea îşi istovi entuziasmul 
prin strigăte şi aplauze, apoi continuă: 

— La ultima noastră şedinţă, domnilor, au avut loc discuţii 
foarte aprinse (I-auzi, i-auzi!) între cei ce susțineau că 
elicea balonului nostru Go ahead trebuie montată în faţă şi 
cei ce argumentau că trebuie montată la spate! (Mirare în 
rândurile asistenţei.) Noi, însă, am găsit între timp mijlocul 
de a-i împăca şi pe unii şi pe alţii, şi iată cum: montând două 
elice, una în faţă şi alta în spatele nacelei! (Tăcere, vădind o 
deplină stupefacţie.) 

Şi atâta tot. Da, tot! Nici un cuvânt despre răpirea 
preşedintelui şi secretarului! Nici un cuvânt despre 
Albatros, nici despre inginerul Robur! Nici un cuvânt 
despre călătoria lor! Nici un cuvânt despre modul în care 
prizonierii reuşiseră s-o şteargă! Nici un cuvânt, în fine, 
despre ceea ce se petrecuse cu aeronava - dacă mai 
cutreiera încă văzduhul şi dacă membrii clubului se mai 
puteau aştepta la noi represalii! 

Fireşte că printre balonişti nu era unul căruia să nu-i fi 
stat pe limbă vreo întrebare de pus lui Uncle Prudent şi Phil 
Evans; văzându-i, însă, atât de serioşi, de ferecaţi în ei, 
găsiră toţi cu cale să le respecte tăcerea. Când vor socoti ei 
de cuviinţă să vorbească, vor vorbi, fireşte, şi toată lumea se 
va simţi cât se poate de măgulită, ascultându.-i. 

La urma urmei, poate că era la mijloc vreun secret ce nu 
putea fi încă dat în vileag. 


Uncle Prudent luă atunci din nou cuvântul, înconjurat de o 
tăcere cum nu mai domnise nicicând la şedinţele 
Institutului Weldon. 

— Domnilor, spuse el, nu ne mai rămâne, aşadar, decât să 
terminăm de construit aerostatul Go ahead, a cărui menire 
este să cucerească văzduhul - cu aceasta şedinţa s-a 
încheiat. 

Capitolul XVIII. 

CU CARE ACEASTĂ VERIDICĂ POVESTE A PERIPEŢIILOR 
ALBATROSULUI SE ÎNCHEIE FĂRĂ A SE FI ÎNCHEIAT, 
TOTUŞI. 

În ziua de 29 aprilie, în anul următor, Ia vreo şapte luni 
după întoarcerea neaşteptată a lui Uncle Prudent şi Phil 
Evans, toată Philadelphia era în picioare. Nimic politic de 
astă dată. Nu era vorba nici de alegeri, nici de vreun 
miting. Aerostatul Go ahead, construit pe cheltuiala 
Institutului Weldon, avea, în sfârşit, să pună stăpânire 
asupra mediului său firesc. 

Aeronaut - vestitul Harry W. Tinder, al cărui nume a mai 
fost pomenit la începutul acestei istorisiri, împreună cu un 
ajutor. 

Călători - preşedintele şi secretarul Institutului Weldon. 
Nu li se cuvenea, oare, asemenea cinste? Nu fuseseră ei, 
oare, cei care veniseră în carne şi oase să protesteze 
împotriva oricărui aparat construit pe principiul „mai greu 
decât aerul”? 

Trecuseră, totuşi, şapte luni, fără ca ei să fi deschis gura 
pentru a istorisi aventurile pe care le trăiseră. Nici 
Frycollin, oricât l-ar fi mâncat limba, nu scăpase o vorbuliţă 
despre inginerul Robur şi despre maşinăria lui minunată. 
Ca nişte neînduplecaţi balonişti ce erau, de bună seamă, 
Uncle Prudent şi Phil Evans nu voiau cu nici un chip să 
discute despre aeronave sau despre orice alt aparat de 
zbor. Atâta timp cât balonul Go ahead nu va fi ajuns în 
fruntea tuturor mijloacelor de locomoţie aeriană, nu voiau 
să admită niciuna din invențiile aviatorilor. Amândoi 


credeau încă, ţineau morţiş să creadă, că singurul vehicul 
atmosferic era aerostatul şi că numai şi numai lui îi era 
deschis viitorul. 

De altminteri, cel împotriva căruia se răzbunaseră atât de 
crâncen - şi pe bună dreptate, după părerea lor - acela nu 
mai exista acum. Şi nici vreunul dintre însoțitorii lui. Taina 
Albatrosului se afla îngropată în adâncurile Oceanului 
Pacific. 

Cât priveşte posibilitatea ca inginerul Robur să fi avut 
vreun adăpost, vreo insulă pe întinsul neţărmurit al 
oceanului, ce-i slujea ca loc de popas, era doar o simplă 
ipoteză. În orice caz, cei doi confraţi hotărâseră să 
chibzuiască mai târziu dacă ar fi cu cale să facă oarecare 
cercetări în direcţia asta. 

Venise, în sfârşit, şi ziua când avea să se realizeze acea 
însemnată experienţă pe care Institutul Weldon o pregătea 
de atâta vreme şi atât de minuţios. Go ahead era, aşadar, 
modelul cel mai desăvârşit dintre toate cele inventate până 
atunci în arta aerostaticii - ceea ce ar fi un Înflexibil sau un 
Formidabil în arta navală. 

Go ahead avea toate atributele necesare unui aerostat. 
Volumul său îi îngăduia să se ridice la cele mai mari 
altitudini pe care le putea atinge un balon; faptul că era 
impermeabil - să se poată menţine un timp nelimitat în 
văzduh; rezistenţa lui - să înfrunte atât dilatarea gazului 
din interior, cât şi străşnicia ploilor şi a vântului; 
capacitatea sa - să aibă o forţă ascensională destul de 
importantă pentru a putea ridica, împreună cu toate 
accesoriile, un întreg mecanism electric menit să imprime 
propulsoarelor sale o forţă motrice superioară tuturor 
rezultatelor obţinute în această direcţie până atunci. Go 
ahead avea o formă prelungă, aptă să-i înlesnească 
deplasarea pe orizontală. Nacela lui, semănând cu 
platforma balonului construit de căpitanii Krebs şi Renard, 
era prevăzută cu tot utilajul trebuincios aeronauţilor: 
instrumente de fizică, cabluri, ancore, frânghii etc., etc. În 


afară de aparatele, pilele şi acumulatorii electrici ce 
constituiau izvoarele de energie mecanică ale aerostatului. 
Nacela era, de asemeni, înzestrată cu o elice în faţă şi cu o 
altă elice, împreună cu o cârmă, la spate. Randamentul 
maşinilor aerostatului Go ahead probabil că era însă mult 
inferior randamentului celor de pe bordul Albatrosului. 

După ce fusese umplut cu gaz, Go ahead fusese 
transportat în poiana din Fairmont-Park, exact în locul unde 
poposise timp de câteva ore aeronava. 

Nu mai e nevoie să spun, cred, că forţa lui ascensională se 
datora celui mai uşor dintre toate corpurile gazoase. Gazul 
aerian, de pildă, nu poseda decât o forţă ascensională de 
aproximativ şapte sute de grame de fiecare metru cub de 
gaz - prea puţin pentru a provoca o ruptură a echilibrului 
cu aerul înconjurător. Forţa ascensională a hidrogenului, în 
schimb, poate fi apreciată la o mie o sută de grame de 
fiecare metru cub de gaz. Balonul uriaş era umplut cu 
hidrogen pur, preparat după metoda şi în aparatele 
speciale folosite de vestitul Henry Giffard. Aşadar, Go ahead 
având o capacitate de patruzeci de mii de metri cubi, forţa 
ascensională a gazului din interior era de o mie o sută 
înmulţit cu patruzeci de mii, adică de patruzeci şi patru de 
mii de kilograme. 

Şi, cum spuneam, totul era pregătit în dimineaţa zilei de 
29 aprilie. Imensul aerostat se legăna în aer, la câteva 
picioare de pământ, încă de la orele unsprezece, gata să se 
înalțe în văzduh. 

Era o vreme minunată, parcă anume făcută pentru 
această memorabilă experienţă. Poate că, totuşi, ar fi fost 
mai bine să bată vântul, pentru ca încercarea să fie cât mai 
concludentă. Într-adevăr, nimeni până atunci nu pusese la 
îndoială faptul că un balon ar putea fi dirijat într-o 
atmosferă calmă; lucrurile se schimbau însă în cazul când 
aerul se afla în mişcare şi în asemenea condiţii se cereau 
făcute experienţele. 


Într-un cuvânt, nu bătea deloc vântul şi nici nu era vreun 
semn că s-ar putea să bată. Ca niciodată în ziua aceea, 
America de Nord nu se pregătea să trimită în Europa 
occidentală vreuna din aprigele vijelii din care avea o 
nesecată rezervă, şi nu cred să fi fost zi mai bine aleasă 
pentru reuşita unei experienţe aeronautice. 

Mai e nevoie, oare, să vorbesc despre puzderia de oameni 
ce se adunaseră în Fairmont-Park, despre mulţimea 
trenurilor ce revărsaseră asupra capitalei Pennsylvaniei un 
puhoi de curioşi veniţi din toate statele înconjurătoare, 
despre întreruperea activităţii industriale şi comerciale 
pentru a se da tuturor cetăţenilor posibilitatea să privească 
spectacolul - patroni, funcţionari, muncitori, bărbaţi, femei, 
bătrâni, copii, membri ai Congresului, reprezentanţi ai 
armatei, magistrați, reporteri, băştinaşi - şi albi, şi oameni 
de culoare - toţi claie peste grămadă, în poiana cea mare 
din parc? Mai e nevoie, oare, să zugrăvesc manifestările 
zgomotoase ale gloatei, frământările ei inexplicabile, 
învolburările-i neaşteptate ce o făceau să tălăzuiască şi să 
palpite? Mai e nevoie, oare, să înregistrăm numărul 
strigătelor de hip! Hip! Ura! Ce izbucniră de pretutindeni 
ca nişte pocnete de rachete, în clipa când Uncle Prudent şi 
Phil Evans se urcară pe platformă, sub aerostatul pe care 
flutura drapelul american? Mai e nevoie, în sfârşit, să 
arătăm că majoritatea curioşilor nu veniseră, poate, să vadă 
balonul Go ahead, cât să-i privească pe cei doi inşi 
extraordinari pentru care Lumea Veche avea tot dreptul să 
fie invidioasă pe Lumea Nouă? 

De ce doi şi nu trei? De ce nu şi Frycollin? Pentru că 
Frycollin, găsind că expediţia făcută pe bordul Albatrosului 
ajungea ca să-i asigure celebritatea, renunţase la cinstea de 
a-şi însoţi stăpânul. Aşa că, de astă dată, nu mai avu parte 
de aclamaţiile furtunoase cu care fură întâmpinați 
preşedintele şi secretarul Institutului Weldon. 

Se înţelege de la sine că niciunul dintre membrii ilustrei 
asociaţii nu lipsea şi că toate locurile rezervate în incinta 


încercuită cu frânghii şi ţăruşi din mijlocul poienii erau 
ocupate. Se aflau acolo şi Truk Milnor şi Bat 1. Fyn, şi 
William TI. Forbes, la braţ cu cele două fete ale sale, miss 
Doll şi miss Mai. Toţi veniseră anume ca să arate că nimic 
pe lume n-ar fi în stare să-i despartă vreodată de adepţii 
principiului „mai uşor decât aerul”. 

La orele unsprezece şi douăzeci, o bubuitură de tun dădu 
de ştire că pregătirile se isprăviseră. 

Go ahead nu mai aştepta decât semnalul de plecare. La 
unsprezece şi douăzeci şi cinci se auzi o a doua bubuitură 
de tun. 

Ţinut de capetele frânghiilor reţelei, Go ahead se ridică la 
vreo cincizeci de metri deasupra poienii. De acolo, de sus, 
platforma domina toată mulţimea cuprinsă de o adâncă 
emoție. Uncle Prudent şi Phil Evans, care stăteau în 
picioare, în faţă, duseră amândoi mâna stângă la piept, în 
semn că erau trup şi suflet cu întreaga asistenţă. Pe urmă 
ridicară dreapta spre zenit, în semn că sosise în sfârşit clipa 
când cel mai mare balon din câte fuseseră construite până 
în ziua aceea avea să pună stăpânire pe spaţiul 
supraterestru. 

O sută de mii de mâini se lipiră, în aceeaşi clipă, de o sută 
de mii de piepturi şi alte o sută de mii de mâini se ridicară 
spre cer. 

La unsprezece treizeci bubui o a treia lovitură de tun. 

— Daţi-i drumul! Strigă Uncle Prudent, rostind formula 
sacramentală. 

Şi Go ahead se înălţă „maiestuos”, ca să folosim şi noi 
adverbul consacrat de numeroasele reportaje asupra 
experienţelor aerostatice. 

Era într-adevăr un spectacol nemaipomenit. Părea un vas 
ce părăsise tocmai şantierul. Într-adevăr, nu era, oare, Go 
ahead un vas lansat pe mările văzduhului? 

Aerostatul se ridică drept în sus, pe o linie perfect 
verticală, dovadă că în atmosferă domnea liniştea cea mai 


desăvârşită, oprindu-se la o altitudine de două sute 
cincizeci de metri. 

Acolo începură să se desfăşoare manevrele pe orizontală. 
Mânat de cele două elice, Go ahead porni în întâmpinarea 
soarelui cu o viteză de zece metri pe secundă. Era exact 
viteza de deplasare a balenei în mediul lichid. Şi poate că 
nu greşim asemuindu-l cu colosul mărilor boreale, deoarece 
aerostatul avea chiar forma uriaşului cetaceu. O nouă salvă 
de urale îi salută pe iscusiţii aeronauţi. 

Pe urmă, cu ajutorul cârmei, Go ahead începu să execute 
tot felul de mişcări circulare, oblice sau rectilinii, după cum 
îl îndruma mâna timonierului. Se învârti în cerc pe un 
spaţiu restrâns, merse înainte, îndărăt, în aşa fel încât să-i 
convingă şi pe cei care tăgăduiau cu încăpățânare 
posibilitatea de a dirija baloanele - dacă mai exista vreunul! 
Dacă ar mai fi existat, ar fi fost jupuit de viu! 

Ce păcat însă că această măreaţă experienţă nu avu parte 
măcar de o adiere cât de uşoară! Într-adevăr, ce păcat! 
Spectatorii ar fi avut, atunci, prilejul să vadă aerostatul 
evoluând, fără nici o şovăire, în fel şi chip, fie lunecând 
pieziş ca o corabie ce merge în direcţia vântului, fie 
înfruntând curenţii de aer, ca un vapor. 

În momentul acela Go ahead se ridică din nou, cu câteva 
sute de metri mai sus. 

Toată lumea înţelese de ce. Uncle Prudent şi însoțitorii săi 
încercau să găsească un curent de aer cât de slab în 
păturile superioare ale atmosferei, pentru ca experienţa să 
fie deplină. De altminteri, un sistem de balonaşe interioare, 
aidoma băşicii înotătoare a peştilor, balonaşe în care se 
putea introduce, prin pompare, o anumită cantitate de aer, 
îi îngăduia să se deplaseze pe verticală. În felul acesta, 
putea să se ridice în văzduh sau să coboare după bunul plac 
al aeronautului, fără să fie nevoit să arunce din lest ca să se 
înalțe sau să dea drumul la gaz ca să se lase mai jos. Cu 
toate astea era prevăzut cu o supapă în emisfera 
superioară, în eventualitatea că ar fi fost nevoit să coboare 


în grabă. În definitiv, nu era vorba decât de aplicarea 
sistemelor cunoscute mai dinainte, însă perfecţionate în cel 
mai înalt grad. 

Go ahead se înălța, aşadar, pe verticală. Şi cât era de 
uriaş, începuse să se micşoreze încetul cu încetul sub 
privirile spectatorilor, ca şi cum ar fi fost vorba de o simplă 
iluzie optică. Ceea ce nu făcea decât să aţâţe curiozitatea 
celor de faţă, care stăteau cu ochii pe cer, mai, mai să-şi 
frângă gâtul. Balena mătăhăloasă se preschimbă treptat 
într-un marsuin care, la rândul său, avea să scadă tot mai 
mult, devenind un mic porc-de-mare. 

Mişcarea de ascensiune desfăşurându-se mai departe, Go 
ahead ajunse la o altitudine de patru mii de metri. Cum însă 
cerul era senin, fără o dâră de pâclă, balonul se văzu tot 
timpul. 

Cu toate astea, rămăsese ca şi la început în dreptul 
pajiştei, ca şi cum ar fi fost pironit acolo cu nişte sfori 
divergente. Dacă văzduhul ar fi fost închis sub un clopot 
uriaş de sticlă, nu cred că atmosfera ar fi lâncezit mai mult 
ca în momentul acela. Nici o adiere cât de uşoară, nici mai 
sus, nici mai jos. Aerostatul manevra fără să întâmpine vreo 
rezistenţă, zărindu-se mic de tot din pricina depărtării, ca şi 
cum ar fi fost privit cu binoclul întors. 

Deodată un țipăt izbucni din mijlocul mulţimii, un țipăt 
urmat de alte o sută de mii. Toate braţele se întinseră, 
aţintite spre un punct din zare. Şi punctul acesta se afla la 
nord-vest. 

Acolo, în adâncul cerului azuriu, se ivise un corp mobil 
care se apropia, crescând treptat. Să fi fost, oare, o pasăre 
ce-şi fâlfâia aripile în înaltul văzuhului? Sau vreun bolid a 
cărui traiectorie străbătea oblic păturile atmosferei? Se 
mişca în orice caz cu o viteză uluitoare şi foarte curând 
avea să treacă pe deasupra capetelor mulţimii. 

O bănuială încolţi aproape în aceeaşi clipă în minţile celor 
de faţă, ca transmisă de un curent electric în tot cuprinsul 
poienii. 


Pe cât se părea însă Go ahead zărise şi el obiectul acela 
curios. Şi se simţise probabil ameninţat de vreo primejdie, 
fiindcă îşi sporise viteza, gonind spre vest. 

Da, aşa era, mulţimea înţelesese! Un nume rostit de unul 
dintre membrii Institutului Weldon fu repetat de o sută de 
mii de guri: „Albatrosul! Albatrosul!” 

Era într-adevăr Albatrosul! Robur îşi făcuse iar apariţia în 
slava cerului! El era cel care, aidoma unei uriaşe păsări de 
pradă, stătea gata să se năpustească asupra lui Go ahead! 

Şi cu toate astea, în urmă cu nouă luni, aeronava 
sfărâmată de explozie, cu elicele ciuntite, cu platforma 
frântă în două, zăcea hârbuită. De n-ar fi fost uluitorul 
sânge rece al inginerului, care se grăbise să schimbe sensul 
turaţiilor propulsorului din faţă, transformându-l într-o elice 
de suspensie, tot echipajul Albatrosului s-ar fi asfixiat din 
pricina prăbuşirii năprasnice a aparatului. Dar dacă 
reuşiseră să scape de asfixie, cum se făcea că nici el, nici 
oamenii lui nu se înecaseră în apele Pacificului? 

Pasămite, resturile platformei, aripile propulsoarelor, 
pereţii cabinelor şi tot ce mai rămăsese de pe urma 
Albatrosului alcătuia totuşi ceea ce se cheamă o epavă. 
Când pasărea rănită se prăvăleşte în valuri, aripile ei o 
ajută să plutească încă o bucată de vreme pe unda mării. 
Robur şi însoțitorii săi stătuseră deci timp de câteva ore, la 
început pe epava aparatului, apoi în barca de cauciuc pe 
care o regăsiseră la suprafaţa oceanului. 

Providența - pentru cei care cred în amestecul ei în 
treburile omeneşti - sau întâmplarea - pentru cei care au 
slăbiciunea să nu creadă în providenţă - venise în ajutorul 
naufragiaţilor. 

La câteva ore după răsăritul soarelui, aceştia fuseseră 
zăriţi de echipajul unui vas, care coborâse numaidecât o 
luntre pe apă. Robur fusese luat pe bord împreună cu 
însoțitorii săi, şi nu numai ei, dar şi rămăşiţele plutitoare ale 
aeronavei. Inginerul se mulţumise să spună că aparatul se 


sfărâmase într-o ciocnire, păstrând un incognito pe care i-l 
respectaseră cu toţii. 

Vasul era o corabie cu trei catarge, sub pavilion englez, 
Two Friends17 din Liverpool, şi se îndrepta spre 
Melbourne, unde ajunsese câteva zile mai târziu. 

Se aflau în Australia, dar încă destul de departe de insula 
X, unde trebuiau să se înapoieze. 

Printre sfărâmăturile rufului din spate al aeronavei, 
inginerul reuşise să găsească o sumă mai mare de bani 
care-i îngăduise să îndestuleze nevoile însoţitorilor săi, fără 
să ceară nimic nimănui. Puțin după sosirea lui la 
Melbourne, Robur cumpărase o mică goeletă de o sută de 
tone, şi cum inginerul cunoştea rosturile marinăreşti, 
reuşise să ajungă pe insula X. 

Din acea clipă nu mai avusese decât un singur gând, o 
obsesie: să se răzbune. Dar, ca să se răzbune, era necesar 
să construiască un al doilea Albatros. Treabă uşoară, în 
definitiv, pentru un om care-l construise şi pe cel dintâi. 
Întrebuinţaseră, deci, tot ce mai putea folosi la ceva din 
aeronava distrusă şi, printre alte aparate, şi propulsoarele 
care fuseseră îmbarcate, împreună cu celelalte rămăşiţe, pe 
goeletă. Întocmiseră la loc întreg mecanismul, cu ajutorul 
unor noi pile electrice şi acumulatori. Într-un cuvânt, în mai 
puţin de opt luni, totul era terminat şi un nou Albatros, 
aidoma celui sfărâmat de explozie, la fel de puternic şi de 
iute ca şi primul, stătea gata să-şi ia zborul în văzduh. 

Se înţelege de la sine, cred, fără a mai fi nevoie să 
insistăm, că aparatul avea acelaşi echipaj şi că acest echipaj 
era mânios foc pe Uncle Prudent şi pe Phil Evans - în 
special - şi pe tot Institutul Weldon, în general. 

Albatrosul părăsise insula X la începutul lui aprilie. Tot 
timpul zborului său se străduise să facă în aşa fel ca 
trecerea lui să nu fie observată în nici un punct de pe glob. 
Călătorise, aşadar, mai toată vremea printre nori. Ajungând 
deasupra Americii de Nord, prin nişte coclauri neumblate 
din Far-West, aterizase. Acolo inginerul, păstrând cel mai 


deplin incognito, ajunsese să afle un lucru care făcuse să-i 
crească inima de bucurie şi anume că Institutul Weldon era 
pe cale să-şi înceapă experienţele şi că Go ahead, în nacela 
căruia aveau să ia loc Uncle Prudent şi Phil Evans, se 
pregătea să pornească din Philadelphia la data de 23 
aprilie. 

Ce prilej straşnic pentru a potoli setea de răzbunare ce 
mistuia inima lui Robur şi alor săi! 

Cumplită răzbunare, şi Go ahead nu putea cu nici un chip 
să scape de ea! O răzbunare în văzul lumii, care să 
dovedească totodată superioritatea aeronavei faţă de 
aerostate şi faţă de toate celelalte aparate de acelaşi soi! 

lată de ce, în ziua aceea, aeronava ieşise la iveală în 
văzduh deasupra parcului Fairmont, ca un vultur ce s-ar fi 
năpustit din înaltul cerului. 

Da, era cu adevărat Albatrosul: toată lumea îl 
recunoscuse, chiar şi cei ce nu-l văzuseră în viaţa lor! 

Go ahead fugea cât putea. Curând însă îşi dădu seama că 
nu era chip să scape, zburând aşa, mai departe, pe 
orizontală. Aşa încât îşi căută salvarea pe verticală, dar nu 
coborând spre pământ fiindcă aeronava ar fi putut să-i taie 
drumul, ci ridicându-se mai sus în văzduh, într-o zonă unde 
s-ar fi aflat la adăpost. Era o încercare plină de îndrăzneală, 
dar în acelaşi timp cât se poate de logică. 

Între timp Albatrosul începuse şi el să se înalțe. De 
dimensiuni mai mici decât ale aerostatului, părea un peşte- 
cu-spadă urmărind o balenă pe care se pregătea s-o 
străpungă, ori un torpilor repezindu-se asupra unui 
cuirasat pe care avea să-l arunce năprasnic în aer. 

Fireşte că toată lumea se uita la el cu inima pierită! În 
câteva clipe aerostatul şi ajunsese la cinci mii de metri 
înălţime. Albatrosul nu-l slăbise deloc, cât timp făcuse 
ascensiunea. Îi dădea mereu târcoale, învăluindu-l în 
cercuri tot mai strânse, pe măsură ce se învârtea în jurul 
lui. Ar fi putut să-i vină de hac dintr-o dată, spintecând 
învelişul atât de gingaş al balonului. Şi atunci prăbuşirea ar 


fi fost atât de cumplită, încât praful s-ar fi ales de 
Uncleprudent şi de însoțitorii săi. 

Cu gura încleştată de spaimă şi cu răsuflarea tăiată, 
publicul era cuprins de simţământul acela de groază, ce-ţi 
striveşte pieptul şi-ţi taie picioarele, atunci când vezi 
căzând pe cineva de la o mare înălţime. Se pregătea o luptă 
aeriană, ce nu lăsa să se întrevadă nici măcar posibilităţile 
de salvare ale unei lupte navale - prima luptă de felul 
acesta, dar nu şi ultima, fără îndoială, fiindcă progresul 
constituie una din legile lumii acesteia. Şi dacă Go ahead îşi 
aninase jur împrejurul cercului său ecuatorial culorile 
americane, Albatrosul arborase şi el drapelul înstelat, cu un 
soare auriu, al lui Robur Cuceritorul. 

Go ahead încercă să se îndepărteze de inamicul său, 
ridicându-se şi mai sus. Lepădă, aşadar, lestul pe care-l 
avea ca rezervă şi făcu încă un salt de o mie de metri. Acum 
nu se mai zărea decât un punct pe cer. Cât priveşte 
Albatrosul, care se ţinea mereu după el, sporise la 
maximum numărul de turaţii ale elicelor, făcându-se 
nevăzut. 

Deodată un strigăt de groază se ridică din poiană. 

Go ahead creştea văzând cu ochii, iar aeronava ieşise din 
nou la iveală, coborând odată cu el. De astă dată, însă, era 
vorba de o prăbuşire. Gazul, dilatându-se peste măsură în 
zonele superioare ale atmosferei, făcuse să plesnească 
învelişul şi acum, pe jumătate dezumflat, balonul cădea la 
pământ cu o iuţeală considerabilă. 

Aeronava încetinise, la rândul său, mişcarea elicelor de 
suspensie şi cobora şi ea cu aceeaşi viteză, reuşind să 
ajungă în dreptul balonului în momentul când acesta se afla 
la o distanţă de numai o mie două sute de metri de pământ, 
şi să se alăture de el. 

Robur avea de gând să-i dea lovitura de graţie?... 
Nicidecum!... Voia să-i vină în ajutor, să-i salveze echipajul! 

Atât de iscusită fu manevra executată, încât aeronautul 
împreună cu ajutorul său puteau cu uşurinţă să sară pe 


platforma aeronavei. 

Nu cumva Uncle Prudent şi Phil Evans se încăpăţânau să 
respingă ajutorul lui Robur, refuzând să fie salvaţi de el? Ar 
fi fost în stare, aşa cum îi ştim! Noroc că echipajul 
inginerului tăbări asupra lor, silindu-i să treacă din nacela 
lui Go ahead pe bordul Albatrosului. 

Pe urmă aeronava se depărtă puţin şi se opri în loc, în timp 
ce balonul, golit cu desăvârşire de gaz, cădea jos peste 
copacii din preajma poienii, rămânând agăţat acolo ca o 
zdreanţă uriaşă. 

O tăcere înfiorătoare domnea pe pământ: ca şi cum toate 
inimile ar fi încetat să mai bată. Multă lume închisese ochii 
ca să nu vadă sfârşitul catastrofei. 

Uncle Prudent şi Phil Evans erau, deci, iarăşi, prizonierii 
inginerului Robur. Şi acum că pusese mâna pe ei, avea 
cumva de gând să-i răpească din nou în văzduh, acolo unde 
nimeni nu putea să-i ia urma? 

S-ar fi putut. 

Cu toate astea, în loc să se ridice în aer, Albatrosul 
continuă să coboare spre pământ. Voia, poate, să aterizeze? 
Aşa bănuiră cu toţii şi mulţimea se trase deoparte să-i facă 
loc în mijlocul poienii. 

Emoţia ajunsese la culme. 

Albatrosul se opri însă la doi metri de pământ. Şi atunci, în 
mijlocul tăcerii adânci ce se lăsase, se auzi glasul 
inginerului. 

— Cetăţeni ai Statelor Unite, rosti el, preşedintele şi 
secretarul Institutului Weldon sunt din nou în puterea mea. 
Luându-i prizonieri, n-aş face decât să mă folosesc de 
dreptul meu de represalii. Văzând însă ura pătimaşă 
dezlănţuită în sufletul lor de succesele Albatrosului, am 
înţeles că lumea nu este încă de ajuns de coaptă pentru 
însemnata revoluţie pe care cucerirea văzduhului o va 
produce cândva. Uncle Prudent şi Phil Evans, sunteţi liberi! 

Preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, ca şi 
aeronautul împreună cu ajutorul său, nu avură de făcut 


decât o săritură pentru a pune din nou piciorul pe pământ. 

O clipă mai târziu Albatrosul se ridică la zece metri 
deasupra capetelor mulţimii. 

— Cetăţeni ai Statelor Unite, continuă Robur, experienţa 
mea s-a încheiat şi pot să vă împărtăşesc de pe acum 
părerea ce mi-am format-o: cred că nu trebuie să 
precipităm niciodată lucrurile, nici chiar când e vorba de 
progres. Ştiinţa nu trebuie s-o ia înaintea moravurilor, într- 
un cuvânt, fiece lucru se cuvine făcut la vremea lui. Venirea 
mea ar fi prematură azi şi n-aş putea birui atâtea interese 
divergente, contradictorii. Noţiunile nu sunt încă de ajuns 
de coapte pentru a se realiza o unire. Plec, aşadar, luând cu 
mine secretul descoperirii mele. Secretul acesta însă nu va 
fi pierdut pentru omenire. Lumea îl va dobândi în ziua când 
va fi destul luminată ca să tragă foloase de pe urma lui şi 
destul de înţeleaptă ca să nu abuzeze de el. Bun rămas, 
cetăţeni ai Statelor Unite, bun rămas! 

Şi, vânturând aerul cu cele şaptezeci şi patru de elice ale 
sale, purtat de cele două propulsoare ce se învârteau cu cea 
mai mare iuţeală, Albatrosul îşi luă zborul spre est, în 
mijlocul strigătelor furtunoase care, de astă dată, exprimau 
admiraţia mulţimii. 

Cei doi colegi, adânc umiliţi şi, odată cu ei, şi ceilalţi 
membri ai Institutului Weldon, făcură singurul lucru ce le 
mai rămânea de făcut: o luară frumuşel spre casă, în timp 
ce lumea, schimbându-şi dintr-o dată atitudinea, era gata să 
le arunce în faţă - şi pe bună dreptate - cele mai 
usturătoare cuvinte. 

Şi acum, rămâne totuşi întrebarea: „Cine este Robur? Se 
va şti vreodată?” 

Se ştie chiar de pe acum. Robur este ştiinţa aşa cum va fi 
peste ani, poate chiar mâine. Este rezerva sigură a 
viitorului. 

Dar Albatrosul ce face, mai cutreieră încă atmosfera ce 
înconjoară globul pământesc şi a cărei stăpânire nimeni nu 
poate să i-o răpească? De ce ne-am îndoi? 


Dar cu Robur Cuceritorul ce se întâmplă: o să se mai arate 
vreodată, aşa cum a făgăduit? Nici vorbă că da! O să vină să 
dea în vileag secretul unei descoperiri în stare să schimbe 
condiţiile sociale şi politice ale omenirii. 

Cât priveşte viitorul locomoţiei aeriene, nu încape îndoială 
că va fi al aeronavei, nicidecum al aerostatului. 

Albatrogşilor le este hărăzită, fără doar şi poate, cucerirea 
aerului! 


SFÂRŞIT 


1. Şi datu-i-a lui chip măreț întors spre cer - vers din 
Metamorfozele lui Ovidiu (n.t.) 

2 Cântec de plecare (n.t.) 

3 Trustul uzinelor metalurgice din Atlantic, (n. t.). 

4 Întâmplările la care se face aluzie sunt povestite pe larg 
în romanul „Cele cinci sute de milioane ale Begumei” de 
Jules Verne. (n. r.). 

5 Pentru faţa lui (pentru el însuşi) - în latină. 

6 Prin însuşi faptul (în mod concret) - în latină. 

7 De patrusprezece ori, aproximativ, suprafaţa Câmpului lui 
Marte. (n. a.). 

8 Din eroare, autorul amestecă peştii de apă dulce cu cei de 
marc: nici crapul, nici plătica. Nici şiuca nu trăiesc în apă 
sărată, (n. t.). 

9. Tapage în limba franceză înseamnă tărăboi, gălăgie, (n. 
t.). 

10 E vorba de lampa electrică, inventată de Edison (n.t.). 
11 Turnul Eiffel (n.t.) 

12 Adică Ecuatorul, (n. t.). 

13 Suprafaţa uscatului este de 136.051.371 km2. (n.a.). 
14 Mamifer rumegător din America de Sud, semănând cu 
lama. (n. t.). 


15 Blink (în limba engleză) - licăr. (n. t.). 

16 Aceste state sunt azi în număr de cincizeci, la care se 
adaugă un district federal. (n. t.) 

17 Doi prieteni, (n. t.).