Jules Verne — Robur Cuceritorul Stapanul lumii

Jules Verne 
Robur Cuceritorul 
Stăpânul lumii 


> Du, Pre 
E Aa a a 
BN aia a 
N T = E. 
< á 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010 


N i - megeng 
și 


e A 


= cul tii, 


Jules Verne 


Robur Cuceritorul 


* 
Stăpânul lumii 


ÎN ROMÂNEŞTE DE 
OVIDIU CONSTANTINESCU 


ROBUR CUCERITORUL 


Capitolul 1 


ÎN CARE SE VEDE CUM OAMENII TOBĂ DE CARTE 
POT FI LA FEL DE BINE PUŞI ÎN ÎNCURCĂTURĂ 
CA ŞI CEI IGNORANŢI 


— Pac!... Pac... 

Cele doua focuri de revolver porniră aproape în aceeaşi 
clipă. Unul din gloanţe nimeri o văcuţa care păştea ceva mai 
încolo, la vreo cincizeci de paşi, pătrunzându-i în şira spinării. 
Bietul dobitoc n-avea totuşi nici un amestec în tărăşenia asta. 

Nici unul, nici celălalt dintre adversari nu fusese rănit 

Cine erau cei doi gentlemeni? Nu se ştie, deşi am fi avut 
acum prilejul să transmitem posterităţii numele lor. Tot ce 
putem spune este că cel mai vârstnic dintre ei era englez, iar 
celălalt american. In schimb, putem foarte uşor arăta unde 
anume, în ce loc, tihnitul rumegător păscuse ultimul smoc de 
iarbă: pe malul drept al cascadei Niagara, în preajma podului 
suspendat care uneşte ţărmul american cu cel canadian, trei 
mile mai la vale de cataractă. 

Englezul se apropie atunci de american: 

— Rămân la părerea mea că era Rule Britannia! spuse el. 
— Ba nu! Yankee Doodle, îi întoarse vorba celălalt. 

Şi cearta ar fi izbucnit iarăşi, dacă unul dintre martori — 
probabil ca să cruţe bietele vite — n-ar fi intervenit: 

— Să zicem că era Rule Doodle şi Yankee Britannia, spuse el. Și 
acum haidem la masă! 

In sfârşit, spre mulţumirea tuturor, căzură la învoiala, 


acceptând un compromis între cele două imnuri naţionale ale 
Americii şi Marii Britanii. Luând-o în sus pe malul stâng al 
Niagarei, se îndreptară cu toţii, americani şi englezi laolaltă, 
spre restaurantul hotelului din Goat-lsland — teritoriu neutru 
între cele două căderi de apă — unde se aşezară la o masă. Şi 
cum se aflau în faţa unei gustări alcătuite din ouă fierte şi şunca 
tradiţională, din friptură rece cu pickles iute ca focul, toate 
stropite cu puhoaie de ceaiuri, în stare să stârnească invidia 
vestitei cascade, mai bine să-i lăsăm în pace. De altfel, nici nu 
cred să mai vină vorba despre ei mai încolo, în cursul acestei 
povestiri. 

Care avea dreptate — englezul sau americanul? Ar fi greu 
de spus. În orice caz, duelul acesta ne arată cât de înfierbântate 
erau spiritele — şi nu numai în Lumea Nouă, dar şi pe vechiul 
continent — din pricina unui fenomen inexplicabil care 
înflăcărase toate cugetele. 

„„„Os sublime dedit coelumque tuerit a spus Ovidiu spre 
cea mai mare cinste a fiinţei omeneşti. Într-adevăr, niciodată 
cerul nu fusese privit cu atâta interes de când apăruse omul pe 
faţa globului pământesc. 

Chiar în noaptea din ajun, de undeva, din văzduh, o 
trompetă slobozise în spaţiu sunetele-i metalice, deasupra 
Canadei, în partea cuprinsă între lacul Ontario şi lacul Erie. 
Unora li se păruse că aud Yankee Doodle, altora Rule Britannia. 
De aici şi sfada dintre anglo-saxoni, sfadă ce se încheiase cu o 
masă la Goat-lsland. În definitiv, poate că nu fusese nici unul 
dintre cele două imnuri naţionale. Ceea ce nimeni însă nu punea 
la îndoială era faptul că aceste sunete ciudate păreau să 
coboare din cer. 

să fi fost cumva o trompetă cerească din care sufla vreun 
înger sau vreun arhanghel?... Ori, poate, mai degrabă nişte 
veseli aeronauţi care buciumau din acest instrument răsunător, 
folosit din plin de gloria cea zgomotoasă? 

Nu! Nici pomeneală de balon, nici de aeronauţi. Era vorba 
de un fenomen neobişnuit ce se producea undeva în straturile 
superioare ale văzduhului, fenomen a cărui natură şi obârşie 
nimeni nu le putea stabili. Azi îşi făcea apariţia deasupra 
Americii, patruzeci şi opt de ore mai târziu deasupra Europei, iar 


1 ...Şi datu-i-a lui chip măreț întors spre cer - vers din Metamorfozele lui 
Ovidiu (n.t.) 


după opt zile, în Asia, deasupra Imperiului Ceresc. Hotărât lucru, 
dacă trompeta care călătorea cu alai prin văzduh nu anunţa 
judecata din urmă, atunci ce putea fi? 

Faptul acesta provocase în toate ţările lumii, regate sau 
republici, oarecare nelinişte care trebuia potolită. Dacă vi s-ar 
întâmpla să auziţi în casă nişte zgomote ciudate, inexplicabile, 
vă întreb, n-aţi căuta să aflaţi cât mai degrabă de unde vin ele, 
şi în cazul când investigaţiile ar rămâne fără nici un rezultat, nu- 
i aşa că aţi părăsi casa şi v-aţi muta într-altă parte? Cu 
siguranţă că da! În împrejurările de faţă însă, casa era chiar 
globul pământesc. Dar cum, în ce fel să-l părăseşti şi să te muţi 
în Lună, sau pe Marte, Venus, Jupiter sau, în sfârşit, pe vreo altă 
planetă din sistemul solar? Trebuia deci de aflat ce se petrecea, 
nu în vidul infinit, ci în păturile atmosferice. Într-adevăr, acolo 
unde nu există aer, nu există nici sunete, iar cum în cazul de 
faţă era vorba de sunete — iarăşi faimoasa trompetă — 
înseamnă că fenomenul se producea în pătura de aer din jurul 
sferoidului nostru, pătură a cărei grosime nu trece de două 
leghe şi a cărei densitate descreşte cu înălţimea. 

Mii şi mii de ziare, cum era şi firesc, atacară această 
problemă comentând-o în fel şi chip, căutară s-o lămurească sau 
o făcură să pară şi mai încâlcită, menţionând diferite fapte 
adevărate sau false, îi puseră pe foc pe cititori sau se străduiră 
să-i liniştească — desigur ca să sporească tirajul — făcură vâlvă 
mare în rândurile omenirii care şi aşa îşi cam pierduse 
cumpătul. De o bucată de vreme nimeni nu se mai ocupa de 
politică, ceea ce nu înseamnă că treburile lumii mergeau mai 
prost ca înainte. Dar ce se petrecea? 

Toate observatoarele de pe glob fură întrebate. Dacă nu 
puteau să dea un răspuns, ce rost mai aveau atunci 
observatoarele? Dacă astronomii, care sunt în stare să vadă 
stelele duble sau triple la sute de mii de miliarde de leghe 
distanţă, nu erau capabili să descopere originea unui fenomen 
cosmic pe o rază de numai câţiva kilometri, ce rost mai aveau 
atunci astronomii? 

De altminteri, cine ar fi putut să spună câte telescoape, 
lunete, ocheane, lornete, binocluri, monocluri erau îndreptate 
spre cer, în acele frumoase nopţi de vară, câte priviri stăteau 
aţintite prin ocularele instrumentelor de toate dimensiunile. Vor 
fi fost poate cel puţin câteva sute de mii. De zece sau chiar de 


douăzeci de ori mai multe decât stelele care pot fi numărate cu 
ochiul liber pe firmament. Nu! Niciodată până atunci vreo 
eclipsă, observată în acelaşi timp din toate punctele de pe glob, 
nu fusese primită cu atâta alai. 

Răspunsurile pe care le dădură observatoarele se dovediră 
nesatisfăcătoare. Fiecare era de altă părere. De aici, război în 
lege în lumea savanților, spre sfârşitul lui aprilie şi începutul lui 
mai. 

Observatorul din Paris se arătă foarte rezervat. Nici una 
din secţii nu-şi exprimă vreo părere. Serviciul Astronomiei 
Matematice nu catadicsise să facă observaţii, cel al operaţiunilor 
Meridiane nu descoperise nimic, Laboratorul de Fizică nu avea 
nimic de spus, cel de Geodezie, de asemenea, la Meteorologie, 
nici un indiciu, în sfârşit, la Secţia Calculatorilor nu se aflase 
nimic. Cel puţin era un răspuns franc. Aceeaşi sinceritate din 
partea observatorului din Montsouris ca şi din partea staţiunii de 
cercetări magnetice din parcul Saint-Maur. Şi acelaşi respect 
faţă de adevăr din partea Biroului de Longitudini. Hotărât lucru, 
francez înseamnă a fi „franc". 

Răspunsurile primite din provincie erau ceva mai pozitive. 
Se pare că în noaptea de 6 sau 7 mai s-ar fi semnalat un 
fenomen luminos de natură electrică, ce stăruise pe cer 
maximum douăzeci de secunde. La Pic-du-Midi, fenomenul 
acesta se manifestase între orele nouă şi zece seara. La 
observatorul meteorologic din Puy-de-Dâme fusese detectat 
între unu şi două dimineaţa, la Mont Ventoux, în Provence, între 
două şi trei, la Nisa, între orele trei şi patru, în sfârşit, la 
Scmnoz-Alpes, între lacurile Annecy, Bourget şi Leman, în 
momentul când zorii zilei începuseră să mijească. 

Evident, aceste observaţii nu puteau fi pur şi simplu 
tăgăduite. Nu mai încăpea nici o îndoială că fenomenul fusese 
semnalat în diferite puncte — succesiv — în răstimp de câteva 
ore. Aşa că sau existau mai multe focare luminoase, din loc în 
loc, în atmosfera terestră, sau în cazul când nu exista decât un 
singur focar, acesta se deplasa cu o vite/ă de aproximativ două 
sute de kilometri pe oră. 

Intrebarea este dacă în timpul zilei se observase ceva 
neobişnuit în văzduh? 

Nimic. 

Ce! Puțin se putea afirma că sunetele trompetei veneau 


din păturile superioare ale atmosferei? 

Nicidecum: glasul trompetei nu răsunase niciodată între 
răsăritul şi apusul soarelui. 

In Marea Britanie toată lumea era uluită. Părerile emise de 
observatoare se băteau cap în cap. Greenwich nu reuşea să se 
pună de acord cu Oxford, deşi amândouă susțineau acelaşi 
lucru: că erau „simple năzăriri". 

— Iluzie optică, spunea unul. 
— Iluzie auditivă, afirma celălalt. 

De aici dispute interminabile. În orice caz, era o iluzie. 

La observatorul din Berlin şi la cel din Viena discuţia iscată 
era cât pe ce să dea naştere la complicaţii pe plan internaţional. 
Rusia însă, în persoana directorului de la observatorul din 
Pulkovo, le dovedi că aveau şi unul şi altul dreptate, asta 
depindea numai de punctul de vedere pe care-l adoptau, atunci 
când încercau să stabilească natura fenomenului, imposibil în 
teorie şi posibil totuşi în practică. 

In Elveţia, la observatorul din Saentis, în cantonul 
Appenzel, la Richi, la Gabris, la staţiunile din Saint-Golhard, 
Saint-Bernard, Julier, Simplon, Zurich, Somblick, în Tirol, 
fenomenul acesta, pe care nimeni nu avusese vreodată prilejul 
să-l constate, era privit cu cea mai mare neîncredere — aşa cum 
se şi cuvenea. 

In Italia însă, la staţiunile meteorologice de pe Vezuviu, la 
cea de pe Etna, instalată în fosta Casa Inglese, la Monte Cavo, 
observatorii nu pregetară să admită că era vorba totuşi de un 
fenomen concret, care se manifestase o dată, în timpul zilei, sub 
forma unei pâcle dispuse în spirală, iar altă dată, noaptea, sub 
forma unei stele căzătoare. Dar ce era în realitate, nimeni nu 
ştia. 

La drept vorbind, oamenii de ştiinţă începuseră să se 
plictisească de acest mister care, pe de altă parte, continua să 
facă vâlvă, ba chiar să-i înspăimânte pe oamenii simpli şi fără 
carte care au alcătuit şi alcătuiesc marea majoritate în lumea 
asta. Astronomii şi meteorologii nici nu s-ar mai fi ocupat de el, 
dacă în noaptea de 26 spre 27, la observatorul din Kantokeino, 
Finmark, Norvegia, şi în noaptea de 28 spre 29 la cel din Isfjord, 
Spitzberg, norvegienii pe de o parte şi suedezii pe de alta n-ar fi 
căzut de acord asupra unui fapt, şi anume că în mijlocul aurorei 
boreale s-ar fi ivit în văzduh un fel de pasăre uriaşă, un adevărat 


monstru. Deşi nu s-a putut determina structura lui, un lucru era 
sigur: că monstrul emitea un fel de corpusculi care detunau ca 
nişte bombe. 

In Europa, nimeni nu se gândi să pună la îndoială 
observaţiile făcute de staţiunile din Finmark şi Spitzberg. Dar 
ceea ce părea extraordinar, în cazul de faţă, era faptul că 
suedezii şi norvegienii reuşiseră să cadă de acord într-o privinţă 
oarecare. 

In schimb, în toate observatoarele din America de Sud, din 
Brazilia, Peru ca şi din La Plata, în cele din Australia, în Sidney, 
Adelaide şi Melbourne se făcu mare haz pe socoteala acestei 
pretinse descoperiri. Şi să nu uităm că australienii au un râs 
foarte molipsitor. 

Până la urmă, singurul care luă în serios chestiunea 
aceasta, în pofida comentariilor usturătoare pe care le putea 
prilejui supoziţia lui, fu un chinez, directorul observatorului din 
Zi-Ka-Wey, situat în mijlocul unei câmpii vaste, la aproape zece 
leghe de mare, cu zări necuprinse şi limpezi. 

— E foarte probabil, spuse el, ca obiectul în cauză să fie pur şi 
simplu un aparat aviatic, o maşină zburătoare! 

Ce fantezie! 

Dacă discuţiile fură atât de înverşunate în Lumea Veche, 
închipui- ţi-vă cum vor fi fost în Lumea Nouă, unde Statele Unite 
ocupă teritoriul cel mai întins. 

Se ştie că yankeul nu umblă cu ocolişuri, ci merge 
totdeauna drept la ţintă. De aceea observatoarele federaţiei 
americane nu pregetară să-şi spună pe şleau părerea. Şi dacă 
nu şi-au dat cu telescoapele în cap, n-au făcut-o numai pentru 
că ar fi trebuit să caute altele în loc tocmai când aveau mai 
mare nevoie de ele. 

Problema aceasta care iscase atâtea controverse prilejui o 
dispută în care observatoarele din Washington, districtul 
Columbia, şi cel din Cambridge, statul Duna, pe de o parte, se 
ciocniră cu cel de la Darmouth-College din Connecticut şi cel din 
Aun-Arbor, statul Michigan, pe de altă parte. Disputa se 
învârtea, nu aşa cum s-ar fi crezut, în jurul naturii corpului 
observat, ci al momentului exact când fusese făcută observaţia, 
deoarece toţi susțineau că l-ar fi zărit în aceeaşi noapte, la 
aceeaşi oră, în acelaşi minut şi secundă, deşi acel corp misterios 
se deplasa la o înălţime destul de mică deasupra orizontului. Or, 


între Connecticut şi Michigan, între Duna şi Columbia sunt nişte 
distanţe mult prea mari pentru ca el să fi putut fi observat din 
punctele respective în acelaşi moment. 

„Dudley" din Albany, statul New York, şi „West-Point", 
Academia militară, îşi combătură colegii printr-o notă în care 
precizau cu cifre înălţimea şi viteza de deplasare a numitului 
Corp. 

Mai târziu însă se constată că aceşti observatori se 
înşelaseră asupra corpului şi că, de fapt, ei vorbeau despre un 
bolid care trecuse prin păturile mijlocii ale atmosferei. Aşadar, 
acest bolid nu putea fi corpul cu pricina. De altfel, cine a mai 
pomenit bolid să cânte din trompetă! 

Cât despre trompetă, în zadar au căutat unii să 
categorisească glasul ei buciumător drept o simplă iluzie 
auditivă. Nici ochii şi cu atât mai puţin urechile nu se înşelau în 
împrejurarea de faţă. Nu mai încăpea nici o îndoială, oamenii 
văzuseră cu ochii lor şi auziseră cu urechile lor. În noaptea de 12 
spre 13 mai — o noapte neagră ca smoala observatorii de la 
Yale-College şi de la Academia de ştiinţe din Sheffield reuşiseră 
chiar să înregistreze câteva măsuri dintr-o frază muzicală în re 
major, în patru timpi, ce se dovedi a fi, notă cu notă şi tact cu 
tact, refrenul vestitului Chant du depart?. 

— Are haz! făcură mucaliţii. O orchestră franceză care n-a găsit 
alt loc mai bun unde să cânte decât în văzduh! 

Gluma asta însă nu putea fi un răspuns, după cum 
remarcă observatorul din Boston — întemeiat de Atlantic Iron 
Works Society? — ale cărui păreri în domeniul astronomiei şi 
meteorologiei aveau deplină autoritate în rândul savantilor. 

În sfârşit, îşi spuse cuvântul şi observatorul din Cincinnati, 
construit în 1870 pe muntele Lookout, prin mărinimia domnului 
Kilgoor — cunoscut prin măsurătorile micrometrice făcute 
asupra stelelor duble. Directorul acestui observator declară cu 
cele mai bune intenţii că, fără îndoială, trebuie să fie ceva la 
mijloc, de vreme ce se observase apariţia unui corp la intervale 
apropiate, în diverse puncte ale atmosferei, dar că nu se putea 
stabili nimic în legătură cu natura acestui corp, dimensiunile, 
viteza de deplasare şi traiectoria sa. 

Tocmai atunci un ziar cu o foarte mare răspândire, New 


2 Cântec de plecare (n.t.) 
3 Trustul uzinelor metalurgice din Atlantic, (n. t.). 


York Herald, primi din partea unui abonat următoarea anonimă: 

„E încă proaspăta în amintirea noastră rivalitatea ce a 
dezlănţuit acum câţiva ani o încăierare în lege intre cei doi 
moştenitori ai domeniului Begum dtn Ragginahra, medicul 
francez Sarrasin din Franceville şi inginerul german Herr 
Schultze din Sthalstadt, localităţi aflate în sudul Oregonului, în 
Statele Unite. 

N-am uitat de asemenea că Herr Schultze, vrând să 
distrugă Franceville, a lansat o ghiulea formidabilă care urma să 
cadă asupra oraşului francez şi să-l radă într-o clipă de pe faţa 
pământului. 

Cu atât mai puţin am fi putut uita faptul că. proiectat in 
spaţiu de un tun gigantic, obuzul, a cărui viteză iniţială fusese 
greşii calculată, şi-a luat zborul cu o iuţeală de şaisprezece ori 
mai mare decât aceea a proiectilelor obişnuite, adică 
aproximativ o sută cincizeci de leghe pe oră. Aşa că n-a mai 
căzut pe pământ, ci, transformându-se într-un bolid, a început 
să se învârtească şi se va învârti veşnic în jurul planetei noastre. 

De ce n-ar fi, în definitiv, corpul în cauză, a cărui existenţă 
nu poate fi contestată!”* 

Foarte ingenioasă explicaţia dată de abonatul ziarului New 
York Herald. Dar cum rămânea cu trompeta?... Nu cumva 
ghiuleaua lui Herr Schultz era prevăzută cu o trompetă? 

Aşadar, toate aceste ipoteze nu spuneau nimic, după cum 
toate observaţiile erau eronate. 

Nu mai stătea în picioare decât supoziţia făcută de 
directorul observatorului din Zi-Ka-Wey. 

să nu credeţi cumva că populaţia vechiului, ca şi a noului 
continent, va fi ajuns în cele din urmă să se plictisească de toată 
tevatura asta. Dimpotrivă! Discuţiile se înteţiră mai vârtos, fără 
să se poată cădea la o înţelegere. Nu se potoliră decât 
vremelnic, timp de câteva zile, în care corpul cu pricina, fie el 
bolid sau altceva, nu mai fusese semnalat nicăieri şi în care nu 
se mai auzise în văzduh nici un sunet de trompetă. Nu cumva 
căzuse într-un punct de pe glob unde cu greu s-ar fi putut da de 
urmă — în mare, de pildă? Cine ştie dacă nu zăcea undeva, în 
adâncurile Atlanticului, ale Pacificului sau ale Oceanului Indian? 
Nimeni nu putea spune. Tocmai atunci însă avură loc o serie de 


4  Întâmplările la care se face aluzie sunt povestite pe larg in romanul „Cele 
cinci sute de milioane ale Begumei" de Jules Verne. (n. r.). 


întâmplări neaşteptate, care nu puteau fi explicate numai prin 
existenţa unui fenomen cosmic. 

În răstimp de opt zile, cetăţenii din Hamburg, din vârful 
Turnului Sfântului Mihai, turcii de pe cel mai înalt minaret al 
Sfintei Sofia, locuitorii din Rouen, de sus, din capătul săgeţii de 
metal a catedralei, cei din Strasbourg, de pe culmei Munsterului, 
americanii de pe Statuia Libertăţii ce străjuieşte Golful Hudson şi 
din vârful monumentului închinat lui Washington, la Boston, 
chinezii, de pe acoperişul templului celor Cinci sute de Spirite de 
la Canton, indienii de la cel de-al şaisprezecelea cat al templului 
Tanjur, populaţia Romei, de pe crucea basilicei Sfântul Petru, 
englezii, de pe crucea Sfântului Paul din Londra, egiptenii, din 
vârful marei piramide din Gizeh, parizienii, de pe paratrăsnetul 
turnului de fier ridicat cu prilejul expoziţiei din 1889, înalt de trei 
sute de metri, zăriră fluturând un drapel de pe fiecare din aceste 
culmi unde cu mare greutate ar fi putut să se urce cineva. 

Era un drapel negru presărat cu stele şi cu un soare de aur la 
mijloc. 


Capitolul II 


ÎN CARE MEMBRII INSTITUTULUI WELDON POARTĂ O DISCUŢIE 
ERE APRINSĂ, _ 
FĂRĂ A REUŞI SĂ CADĂ DE ACORD 


— Şi cine va îndrăzni să spună că nu-i aşa... 

— Ce vorbeşti!... Şi totuşi se va găsi cine, dacă e cazul! 

— În ciuda amenințărilor voastre... 

— Măsoară-ţi cuvintele, Bat Fyn! 

— Şi dumneata, Uncle Prudent! 

— Susţin că elicea nu poate să fie decât la spate! 

— Şi noi!... Şi noi!... se auziră cincizeci de glasuri la unison. 
— Ba nul!... Trebuie să fie în faţă! strigă Phil Evans. 

— În faţă? se minunară alte cincizeci de glasuri, răspunzându-i 
cu o vehemenţă la fel de impresionantă. 

— Aşa n-o să ne înţelegem niciodată! 


— Niciodată! Niciodată! 
— Atunci ce rost are să ne mai ciorovâim? 
— Asta nu-i ciorovăială! E o discuţie! 

Nu-ţi venea să-ţi crezi urechilor, ascultând schimburile de 
cuvinte, bruftuluielile, hărmălaia care făceau să răsune de o 
bucată de vreme sala de şedinţe. 

Era cea mai încăpătoare sală a Institutului Weldon, 
faimosul club din  Walnut-Street, Philadelphia, statul 
Pennsylvania, în Statele Unite ale Americii. 

Întâmplarea face ca tocmai în ajun, cu ocazia alegerii unui 
lampagiu, să fi avut loc o serie de manifestații de stradă şi de 
întruniri gălăgioase, însoţite de încăierări. Şi cum fierberea ce 
domnea în oraş nu se potolise încă, se explică poate şi agitația 
care se manifesta printre membrii Institutului Weldon. Şi când te 
gândeşti că era vorba doar de o simplă reuniune a „baloniştilor" 
la care se discuta încă problema la ordinea zilei — chiar şi atunci 
— referitoare la dirijarea baloanelor! 

Lucrurile se petreceau într-un oraş din Statele Unite, care 
ajunsese mult mai rapid decât New York, Chicago, Cincinnati, 
San Francisco la o stare cât se poate de prosperă, un oraş care 
totuşi nu este nici port, nici centru minier pentru exploatarea 
huilei sau a petrolului, nici cetate industrială, nici nod de cale 
ferată, un oraş mai mare decât Berlin, Manchester, Edinburgh, 
Liverpool, Viena, Petersburg, Dublin, oraş înzestrat cu un parc 
mai întins decât toate cele şapte parcuri ale capitalei Angliei 
laolaltă, în sfârşit, un oraş care în momentul de faţă are o 
populaţie de aproape un milion două sute de mii de oameni şi 
care e socotit al patrulea din lume, după Londra, Paris şi New 
York. 

Philadelphia s-ar putea spune că este o adevărată cetate 
de marmură cu clădirile ei impunătoare şi instituţiile ei publice 
fără de seamăn. Cel mai vestit colegiu din lumea nouă este 
colegiul „Girard" care se află la Philadelphia. Cel mai larg pod de 
fier de pe glob este podul construit peste râul Schuylkill, pod 
care se află tot la Philadelphia. Cel mai frumos templu al 
francmasoneriei este templul masonic din Philadelphia. In 
sfârşit, cel mai mare club al adepților navigaţiei aeriene se află 
de asemenea la Philadelphia. Şi dacă e cineva amator să-l 
viziteze astă-seară, 12 iunie, s-ar putea să culeagă impresii 
destul de plăcute. 


În sala cea mare se agitau, dădeau din mâini, se 
frământau, vorbeau, discutau, se ciondăneau — toţi cu pălăriile 
pe cap — o sută de aşa-numiţi „balonişti" sub înalta priveghere 
a unui preşedinte, asistat de un secretar şi un trezorier. Să nu 
credeţi că erau cumva ingineri de meserie. Nu. Doar nişte simpli 
amatori în problemele de aerostatică, însă nişte amatori înfocaţi 
şi mai ales aprigi adversari ai celor care voiau să înlocuiască 
aerostatele cu nişte aparate „mai grele decât aerul", un fel de 
maşini zburătoare, nave aeriene sau mai ştiu cu ce. Că aceşti 
oameni cumsecade vor izbuti să descopere vreodată modul de 
conducere a baloanelor — tot ce se poate. În orice caz, 
preşedintele lor trebuia să-şi bată niţel capul cu ei, ca să-i 
conducă. 

Preşedintele cu pricina, un om cunoscut de toată lumea în 
Philadelphia, era faimosul Uncle Prudent — Prudent fiind numele 
de familie. Cât despre calificativul Uncle, trebuie să ştiţi că e 
ceva destul de obişnuit în America, unde poţi foarte bine să fii 
unchi fără să ai cumva nepoți sau nepoate. Acolo multora li se 
spune Uncle, aşa cum aiurea li se spune „tăticule" unor oameni 
care nu s-au învrednicit niciodată să aibă copii. 

Uncle Prudent era o persoană cu vază, adeseori citat, în 
pofida numelui său, pentru cutezanţa lui. Putred de bogat, ceea 
ce nu-i strică niciodată unui om, nici chiar în Statele Unite. Şi 
cum să nu fi fost bogat când deţinea o mare parte din acţiunile 
Societăţii Niagara-Falls? Era o societate întemeiată de nişte 
ingineri la Buffalo, pentru exploatarea căderilor de apă. 
Minunată afacere! Cei şapte mii cinci sute de metri, debitul pe 
secundă al Niagarei, produc o forţă de şapte milioane cai- 
putere. lar forţa aceasta uriaşă, repartizată tuturor uzinelor 
aflate pe o rază de cinci sute kilometri, reprezenta o economie 
anuală de un miliard cinci sute de milioane franci aur, din care o 
bună parte intrau în casa de bani a societăţii şi mai cu seamă în 
buzunarul lui Uncle Prudent. Altminteri, fiind burlac, ducea o 
viaţă modestă, tot personalul său de serviciu reducându-se la 
un singur valet, Frycollin, care nu merita câtuşi de puţin să fie în 
slujba unui stăpân atât de viteaz. Dar uneori se mai întâmplă şi 
de astea! 

Fiind bogat, se înţelege de la sine că Uncle Prudent avea 
destui prieteni; dar ca preşedinte al clubului avea şi destui 
duşmani şi, printre alţii, toţi cei care rivneau la această situaţie. 


Şi, printre cei mai înverşunaţi, se cuvine să-l pomenim şi pe 
secretarul Institutului Weldon. 

II chema Phil Evans şi era tot atât de bogat, deoarece 
conducea Walton Watch Company, o mare fabrică de ceasuri, 
care scotea cinci sute de mecanisme zilnic şi ale cărei produse 
aflate în comerţ se puteau compara cu cele mai bune produse 
elveţiene. Phil Evans ar fi putut deci să treacă drept unul dintre 
cei mai fericiţi oameni de pe faţa pământului şi chiar din Statele 
Unite, dacă n-ar fi fost situaţia lui Uncle Prudent. Şi unul şi altul 
aveau aceeaşi vârstă, patruzeci şi cinci de ani, erau sănătoşi 
tun, îndrăzneţi fără doar şi poate şi nici unuia dintre ei nu i-ar fi 
trecut prin gând să schimbe foloasele neîndoielnice ale burlăciei 
cu cele mai puţin sigure ale căsniciei. Erau doi oameni făcuţi 
parcă să se înţeleagă, dar care totuşi nu se înțelegeau; amândoi 
iuți din fire, amarnic de iuți, unul, Uncle Prudent — la cald, 
celălalt, Phil Evans — la rece. 

Cum se făcea însă că Phil Evans nu ajunsese să fie ales 
preşedinte al clubului? Voturile fuseseră egal împărţite între 
Uncle Prudent şi el. De douăzeci de ori în şir se repetase 
scrutinul şi tot de atâtea ori nici unul din ei nu reuşise să obţină 
majoritatea. Situaţia era destul de încurcată şi ar fi putut dăinui 
aşa până la capătul vieţii celor doi candidaţi. 

Atunci unul dintre membri, anume Jem Cip, casierul 
Institutului Weldon, propuse un mijloc menit să încline într-o 
parte sau alta balanţa scrutinului. Jem Cip era un vegetarian 
convins sau un aşa-numit legumist, adică unul dintre acei 
adversari neîmpăcaţi ai tuturor alimentelor de origine animală şi 
ai tuturor băuturilor alcoolice, jumătate brahman, jumătate 
musulman, rivalul unora ca Niewman, Pitman, Ward, Davic şi 
altor iluştri reprezentanţi ai acestei secte de oameni într-o 
ureche, dar inofensivi. 

În împrejurarea respectivă, Jem Cip fu sprijinit de un alt 
membru al clubului, William T. Forbes, directorul unei mari uzine 
pentru fabricarea glucozei din cârpe prin tratarea lor cu acid 
sulfuric — o modalitate de a prepara zahărul din tot felul de 
bulendre. Era un om cu greutate William T. Forbes, tatăl a două 
încântătoare fete bătrâne, miss Dorothy, sau pe numele ei de 
alint Doll, şi miss Martha sau Mat, care dădea tonul în înalta 
societate a Philadelphiei. 

In urma propunerii lui Jem Cip, susţinută de William T. 


Forbes şi de alţi câţiva, se hotări ca preşedintele clubului să fie 
desemnat prin „tragere la ţintă". 

La drept vorbind sistemul acesta electoral ar putea fi 
foarte bine întrebuințat ori de câte ori se pune chestiunea 
alegerii celui mai vrednic dintre toţi, şi o seamă de americani cu 
scaun la cap se şi gândeau chiar să-l folosească pentru numirea 
preşedintelui Statelor Unite. 

Luând, aşadar, două tăblițe albe, fără nici un semn pe ele, 
traseră câte o linie neagră pe fiecare. Cele două linii aveau o 
lungime egală, matematic calculată, cu aceeaşi exactitate cu 
care s-ar fi determinat triunghiul de bază într-o operaţie de 
triangulaţie. Pe urmă cele două tăblițe fură aşezate în aceeaşi zi 
în mijlocul sălii de şedinţe, şi cei doi concurenţi, înarmat fiecare 
cu câte o andrea foarte fină, o porniră în acelaşi timp spre 
tăbliţa ce le era destinată. Cel care avea să împlânte andreaua 
mai aproape de mijlocul liniei urma să fie proclamat 
preşedintele Institutului Weldon. 

Bineînţeles, mişcarea trebuia executată dintr-o dată, fără 
nici un fel de repere sau dibuiri, doar din ochi. Cum s-ar zice, 
trebuia să ai o privire ca un compas. 

Uncle Prudent înfipse andreaua odată cu Phil Evans, chiar 
în aceeaşi clipă. Se facu apoi măsurătoarea pentru a se stabili 
care din cei doi concurenţi nimerise mai aproape de ţintă. 

Să vezi minunăţie însă! Atât de mare fusese precizia cu 
care procedaseră concurenţii, încât la măsurătoare nu ieşi decât 
o diferenţă neînsemnată. Şi chiar dacă nu atinseseră exact 
punctul calculat matematic, cele două andrele se abătuseră 
prea puţin, aproape imperceptibil, de la ţintă şi pare-se în egală 
măsură şi una şi cealaltă, întreaga adunare se afla deci într-o 
mare încurcătură. 

Noroc că unul dintre membri, Truk Milnor, stărui să se facă 
din nou măsurătoarea, de astă dată însă cu o riglă gradată după 
sistemul aparatului micrometric al d-lui Perreaux, cu ajutorul 
căruia milimetrul poate fi divizat în o mie cinci sute de părţi. Se 
procedă, aşadar, la o nouă măsurătoare, folosindu-se această 
riglă cu gradaţii de a mia cinci suta parte dintr-un milimetru 
însemnate cu o aşchie de diamant şi, citindu-se diviziunile la 
microscop, se obţinură următoarele rezultate: Uncle Prudent 
nimerise lângă ţintă cu o diferenţă de aproximativ şase diviziuni, 
iar Phil Evans cu o diferenţă de aproximativ nouă diviziuni. 


lată deci pentru ce Phil Evans ajunsese doar secretar al 
Institutului Weldon, în timp ce Uncle Prudent era proclamat 
preşedintele clubului. 

O simplă diferenţă de trei diviziuni de o mie cinci sutimi de 
milimetru, nici mai mult, nici mai puţin, fusese de ajuns pentru 
ca Phil Evans să-i poarte lui Uncle Prudent o ură care, deşi 
mocnită, nu era mai puţin înverşunată. 

La vremea aceea, în urma experienţelor întreprinse în 
ultimul pătrar al celui de-al nouăsprezecelea veac, se făcuseră 
oarecare progrese în chestiunea dirijabilelor. 

Nacelele prevăzute cu elice propulsoare, încercate mai 
întâi în 1852 de Henry Giffard la aerostatul său cu formă 
alungită, apoi în 1872 de Dupuy de Lome, în 1883 de fraţii 
Tissandier, iar în 1884 de căpitanii Krebs şi Renard, dăduseră 
unele rezultate ce meritau a fi luate în seamă. Dar dacă aceste 
aparate, cufundate într-un mediu mai dens şi puse în mişcare de 
o elice, în aşa fel încât să poată înainta pieziş faţă de direcţia 
curenților de aer, ba chiar să ia în piept câte un vânt potrivnic, 
pentru a se întoarce la punctul lor de plecare, ajunseseră cu 
adevărat să „se dirijeze", nu reuşiseră s-o facă decât numai 
datorită unor împrejurări cât se poate de prielnice. De pildă, în 
interiorul unor imense hale acoperite — perfect, într-o atmosferă 
liniştită — foarte bine! Sau pe un vânt uşor cu o viteză de cinci 
până la şase metri pe secundă — mai treacă meargă! Dar, în 
definitiv, nu se făcuse mare scofală. Pe un vânticel numai bun 
să învârtească aripile unei mori — opt metri pe secundă — 
aparatele acestea aproape că ar fi rămas locului; pe un vânt 
ceva mai aspru — zece metri pe secundă — ar fi mers de-a- 
ndaratelea; pe timp de furtună — douăzeci şi cinci până la 
treizeci de metri pe secundă — ar fi fost învârtejite în văzduh ca 
un fulg; iar în toiul unui uragan — patruzeci şi cinci de metri pe 
secundă — n-ar fi lipsit mult, poate, să fie făcute bucăţi; în fine, 
să fi bântuit un ciclon de peste o sută de metri pe secundă, 
praful s-ar fi ales de ele. 

Fapt este că, după faimoasele experienţe ale căpitanului 
Krebs şi Renard, chiar dacă dirijabilele îşi sporiseră un pic viteza, 
cu toate astea abia dacă puteau înfrunta o briză uşoară. Aşa se 
explică de ce până atunci mijlocul acesta de locomoţie nu 
putuse fi încă întrebuințat cu folos. 

În orice caz, alături de problema dirijării aerostatelor, 


adică a mijloacelor necesare pentru a le da o viteză proprie, în 
privinţa motoarelor, progresele realizate fuseseră mult mai 
rapide. Maşina cu aburi a lui Henry Giffard, apoi sistemul lui 
Dupuy de Lome, bazat pe utilizarea forţei musculare, fuseseră 
încetul cu încetul înlocuite cu motoare electrice. Cu ajutorul 
bateriilor cu bicromat de potasiu, alcătuind elemente cu 
potenţial sporit, se obținuse o viteză de patru metri pe secundă. 
Maşinile dinamo-electrice ale căpitanilor Krebs şi Renard, dând 
naştere unei forţe de doisprezece cai-putere, făceau să se 
deplaseze aparatele cu o viteză mijlocie de şase metri şi 
jumătate pe secundă. Şi atunci, urmând acest drum spre 
perfecţionarea motorului, inginerii şi electricienii căutaseră să se 
apropie încetul cu încetul de acel deziderat care preconiza „un 
cal putere între capacele unui ceasornic". Aşa că rezultatele 
dobândite cu ajutorul pilei electrice inventate de ei, asupra 
căreia căpitanii Krebs şi Renard păstraseră secretul, fură 
treptat- treptat depăşite şi mai târziu aeronauţii avură prilejul să 
folosească motoare pe cât de puternice, pe atât de uşoare. 

Erau suficiente motive pentru ca adepţii dirijabilelor, 
convinşi de utilitatea acestora, să prindă curaj. Şi totuşi câţi 
oameni cu scaun la cap nu voiau cu nici un chip să recunoască 
atare utilitate. Într-adevăr, de vreme ce aerostatul plutea 
datorită aerului ce-l susţinea, înseamnă că el aparţinea mediului 
în care se afla cu totul cufundat. In asemenea condiţii cum ar fi 
putut oare, fiind la cheremul curentilor de aer, să ţină piept, cu 
masa lui, unor vânturi de intensitate mijlocie, oricât de puternic 
ar fi fost propulsorul său? Aici era buba; nădăjduiau să ajungă 
însă la o soluţie, folosindu-se aparate de mari dimensiuni. 

întâmplarea făcea ca, în strădania inventatorilor de a 
descoperi un motor uşor şi totodată puternic, americanii să se fi 
apropiat cel mai mult de realizarea faimosului deziderat. Un 
aparat dinamo-electric, având la bază o nouă pilă, a cărei 
compoziţie rămăsese  învăluită în mister, fusese tocmai 
achiziţionat de la inventatorul lui, un chimist din Boston, 
necunoscut până atunci. Calculele făcute extrem de meticulos, 
diagramele întocmite cu cea mai mare exactitate dovedeau că, 
datorită aparatului în cauză, care punea în mişcare o elice de 
dimensiuni potrivite, se putea atinge o viteză de deplasare de 
optsprezece până la douăzeci de metri pe secundă. 

Într-adevăr, ar fi fost extraordinar! 


— Şi nici nu costă mult! adăugase Uncle Prudent, înmânând 
inventatorului, cu chitanţă în regulă, ultimul teanc de o sută de 
mii de dolari-hârtie din suma cu care îi plătise invenţia sa. 

Institutul Weldon se apucă îndată de treabă. Când este 
vorba de o experienţă de pe urma căreia s-ar putea trage unele 
foloase practice, banul iese cu uşurinţă din buzunarele 
americanilor. Fondurile curgeau din belşug, fără a mai fi nevoie 
să se înfiinţeze o societate pe acţiuni. Chiar de la primul apel, în 
casa de bani a clubului se şi strânsese o sumă de trei sute de 
mii de dolari — adică de un milion cinci sute de mii de franci. 
Lucrările începură imediat sub conducerea celui mai vestit 
aeronaut din Statele Unite, Harry W. Tinder, al cărui nume va 
rămâne cu siguranţă nemuritor prin trei din cele o mie de 
ascensiuni făcute: una, în care se înălţase la o altitudine de 
douăsprezece mii de metri, mai sus, adică, decât Gay-Lussac, 
Coxwell, Sivei, Croce-Spinelli, Tissandier, Glaisher; a doua, în 
care zburase pe deasupra Americii, de la New York până la San 
Francisco, depăşind cu câteva sute de leghe distanţele parcurse 
de Nadar, Godard şi alţii, fără a-l mai pune la socoteală pe John 
Wise, care străbătuse în zbor o mie cinci sute de mile, de la 
Saint-Louis până în comitatul Jefferson; şi, în sfârşit, cea de-a 
treia, care se încheiase cu o prăbuşire de la înălţimea de o mie 
cinci sute de picioare, fără ca aeronautul să se fi ales decât cu 
mâna dreaptă scrântită, în timp ce Pilâtre de Rozier, mai puţin 
norocos, deşi se prăbuşise de la o altitudine mai mică de şapte 
sute de picioare, murise pe loc. 

In momentul când începe această istorisire, am putea 
spune că Institutul Weldon dusese lucrurile la bun sfârşit. Pe 
şantierele Turner stătea înfoiat un aerostat uriaş de formă 
alungită, a cărui rezistenţă urma să fie încercată cu aer 
comprimat la mare presiune. Mai mult decât oricare altul, 
balonul putea fi numit pe bună dreptate un monstru. 

Intr-adevăr, să vedem care era capacitatea balonului 
Gigant al lui Nadar? Şase mii de metri cubi. Dar a celui construit 
de John Wise? Douăzeci de mii de metri cubi. Dar al lui Giffard, 
de la expoziţia din 1878? Douăzeci şi cinci de mii de metri cubi 
cu o rază de optsprezece metri. Comparaţi aceste trei aerostate 
cu aparatul aeronautic al Institutului Weldon, al cărui volum 
ajungea la patruzeci mii de metri cubi, şi vă veţi da seama 
atunci că Uncle Prudent şi colegii săi erau întrucâtva îndreptăţiţi 


să se umfle în pene. 

Balonul în chestiune, nefiind sortit să exploreze cele mai 
înalte pături ale atmosferei, nu purta, aşa cum s-ar putea crede, 
numele de Excelsior, deşi acest nume se află în mare cinste, 
chiar prea mare, printre cetăţenii americani. Nu! Se chema pur 
şi simplu Go ahead adică — „înainte" — şi tot ce-i rămânea de 
făcut era să nu-şi dea numele de ruşine şi să răspundă la toate 
comenzile căpitanului său. 

În momentul acela, maşina dinamo-electrică era aproape 
în întregime construită după sistemul brevetat pe care-l 
cumpărase Institutul Weldon. Se putea presupune că până în 
şase săptămâni Go ahead avea să-şi ia zborul în spaţiu. 

După cum am văzut însă, nu toate dificultăţile tehnice 
fuseseră rezolvate. Se ţinuseră o mulţime de şedinţe în care nu 
se discutase nici forma elicei şi nici dimensiunile ei, ci dacă 
propulsorul trebuie să fie aşezat la spatele aparatului, aşa cum 
procedaseră fraţii Tissandier, sau în faţă, aşa cum făcuseră 
căpitanii Krebs şi Renard. Nu mai e nevoie, cred, să adaug că, în 
focul discuţiei, partizanii celor două sisteme ajunseseră chiar să 
se ia la bătaie. Grupul „avantiştilor" era egal ca număr cu acela 
al „arieriştilor". Uncle Prudent, al cărui cuvânt ar fi putut să 
atârne greu în balanţă în cazul când era paritate de voturi, Uncle 
Prudent, cum spuneam, care avea probabil şcoala profesorului 
Buridan, nu reuşise încă să-şi formeze o părere. 

Prin urmare, nu era chip să se ajungă la o înţelegere şi nici 
să se stabilească locul elicei. Şi situaţia asta putea să mai 
dureze încă cine ştie cât timp, fireşte numai dacă guvernul nu 
se gândea cumva să intervină. Dar în Statele Unite, guvernului, 
precum se ştie, nu-i prea place să se amestece în treburile 
particulare, nici să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala. Şi are 
dreptate. 

Aşa stăteau lucrurile, iar faimoasa şedinţă din 13 iunie 
părea să nu se mai sfârşească niciodată sau să se sfârşească 
printr-un tămbălău nemaipomenit — de la schimburi de 
înjurături ajungându-se la ghionturi, la bastoane, iar de la 
bastoane la focuri de revolver — când iată că la orele opt şi 
treizeci şi şapte avu loc o diversiune. 

Uşierul Institutului Weldon se apropie tacticos, calm, ca un 
police-man în toiul unui miting furtunos, de biroul preşedintelui 
şi-i întinse o carte de vizită. Apoi aşteptă dispoziţiile pe care 


Uncle Prudent avea să socotească de cuviinţă a i le da. 

Uncle Prudent făcu să răsune o trompetă cu aburi pe care, 
în calitatea sa de preşedinte, o folosea în chip de clopotel, 
deoarece în cazul de faţă nici clopotele Kremlinului nu i-ar fi 
ajutat la nimic!... Hărmălaia însă parcă se înteţi şi mai mult. 
Atunci preşedintele „se descoperi" şi datorită acestui gest 
suprem reuşi să potolească pe jumătate tărăboiul. 

— O comunicare! rosti Uncle Prudent după ce luă o priză 
generoasă de tabac din tabachera de care nu se despărţea 
niciodată. 

— Vorbiţi! Vorbiţi! se auziră nouăzeci şi nouă de glasuri care, din 
întâmplare, căzură de acord asupra acestui punct. 

— Dragi colegi, un străin cere să fie primit în sala noastră de 
şedinţe. 

— Nu se poate! răspunseră toţi într-un glas. 

— Pe cât se pare, ar vrea să ne arate, urmă Uncle Prudent, că 
nu există o utopie mai absurdă decât credinţa că baloanele pot 
fi dirijate. 

Un mormăit întâmpină această declaraţie. 

— Să intre!... Să intre! 

— Cum se numeşte năzdrăvanul ăsta? întrebă secretarul Phil 
Evans. 

— Robur, răspunse Uncle Prudent. 

— Robur!... Robur!... Robur! începu a urla întreaga adunare. 

Să nu vă miraţi că reuşiseră atât de repede să fie de acord 
în privinţa acestui nume curios: minunea se datora faptului că 
Institutul Weldon spera să-şi descarce asupra celui care-l purta 
tot focul mâniei sale. Furtuna se astâmpărase deocamdată, cel 
puţin aşa se părea. Între noi fie vorba însă, cum ar fi posibil să 
se potolească furtunile în sânul unui popor care de două, trei ori 
pe lună le expediază pe adresa Europei în chip de uragane? 


Capitolul III 


ÎN CARE NU ESTE NEVOIE SĂ VĂ PREZENTĂM NOUL PERSONAJ, 
DEOARECE ARE GRIJĂ S-0 FACĂ SINGUR 


— lubiţi cetăţeni ai Statelor Unite ale Americii, numele meu este 
Robur şi vă declar că sunt vrednic de el. Am patruzeci de ani 
bătuţi pe muchie, deşi nu par nici de treizeci, şi o constituţie de 
fier. Sunt sănătos tun, am muşchi de oţel şi un stomac pe care 
şi-un struţ l-ar socoti minunat. Asta în legătură cu fizicul. 

Toţi îl ascultau. Da, da! La început zurbagiii rămaseră cu 
gura căscată auzind acest discurs pro facie sua”. Aveau cumva 
în faţă vreun smintit ori vreun şarlatan? Oricum, era un om care 
ştia să impună şi să se impună. Nimeni nu mai sufla în sânul 
acestei adunări unde, până mai adineauri, bântuise un adevărat 
ciclon. Ca valurile când se liniştesc după furtună. 

În afară de asta, Robur părea, într-adevăr, să fie aşa cum 
se zugrăvea. De statură mijlocie, spătos, aproape geometric 
croit, în chip de trapez regulat, cea mai mare dintre laturile 
paralele constituind-o linia umerilor. Deasupra ei, legat printr-un 
grumaz vânjos, capul cât o baniţă de formă sferică. Cu capul 
cărui animal putea fi, oare, asemuit dacă ar fi să dăm crezare 
teoriilor Analogiei afective? Cu al unui taur poate, dar un taur cu 
mutră inteligentă. Nişte ochi pe care cea mai mică nemulţumire, 
probabil, îi făcea să verse foc şi pară, iar deasupra lor 
sprâncenele, pururea încruntate, vădeau o nemăsurată energie. 
Părul scurt, puţin creţ, cu reflexe metalice, ca o perucă din 
sârmă. Pieptul lat se umfla şi se dezumfla ca nişte foaie. Braţele, 
mâinile, picioarele, toate pe măsura trunchiului. 

Nici  mustăţi, nici favoriţi, aşa încât i se vedeau 
încheieturile fălcilor cu muşchii maxilari în care sălăşluia, pare- 
se, o putere uriaşă. Măsurându-se — căci ce nu se măsoară 
astăzi? — presiunea fălcilor unui crocodil oarecare, s-a constatat 
că ea ajunge până la patru sute de atmosfere, în timp ce la un 
câine mare de vânătoare nu depăşeşte o sută de atmosfere. 
Lucrul acesta a fost formulat într-un chip destul de curios: dacă 
un kilogram de câine produce opt kilograme de forţă maxilară, 
un kilogram de crocodil ar produce douăsprezece. Ei bine, în 
cazul acesta un kilogram din mai sus-numitul Robur ar fi trebuit 
să dea naştere la o forţă de cel puţin zece kilograme. In această 
privinţă deci putea fi situat între câine şi crocodil. 

De unde, din care ţară venea acest ins remarcabil? Greu 
de spus. În orice caz, vorbea curgător englezeşte, fără acel 


5 Pentru faţa lui (pentru el însuşi) — în latină. 


accent puţin tărăgănat prin care se deosebesc yankeii din Noua- 
Anglie. 
— Şi acum, urmă el, onorabili cetăţeni, să vă spun câte ceva şi 
despre trăsăturile mele morale. Aveţi în faţa dumneavoastră un 
inginer al cărui moral nu este câtuşi de puţin mai prejos decât 
fizicul său. Nu mi-e teamă de nimeni şi de nimic. Am o tărie de 
caracter pe care nici un om n-a reuşit s-o încovoaie. Când îmi 
pun eu ceva în gând, America toată sau chiar lumea întreagă 
zadarnic ar încerca, unindu-şi forţele, să mă oprească în loc. 
Când am o idee personală, înţeleg s-o împărtăşească toată 
lumea, nu pot suferi de fel să fiu contrazis. Şi dacă stărui asupra 
acestor amănunte, onoraţi cetăţeni, o fac anume fiindcă vreau 
să mă cunoaşteţi mai temeinic. Poate vi se pare că vorbesc prea 
mult numai despre mine? N-are a face! Şi acum, vă rog să vă 
gândiţi bine înainte de a mă întrerupe, căci lucrurile pe care am 
venit să vi le spun mă tem că nu vor avea darul să vă placă. 

Un vuiet ca de valuri ce se sparg de țărm trecu printre 
primele rânduri de bănci din sală, semn că nu mai era mult până 
ce marea va începe să se zbuciume. 


— Numele meu este Robur... 


— Aveţi cuvântul, onorate domn, se mulţumi să răspundă Uncle 
Prudent, care abia mai putea să se stăpânească. 

Şi Robur continuă a vorbi pe acelaşi ton, fără să se prea 
sinchisească de ascultători. 
— Da! Ştiu! După un secol de experienţe neizbutite, de încercări 
fără nici un rezultat, mai sunt unii oameni cam într-o ureche, 
care se încăpăţânează să creadă că baloanele pot fi dirijate. 
Oamenii ăştia îşi închipuie că e posibil să montezi un motor 
oarecare, electric sau mai ştiu eu cum, la nişte biete băşici de 
bou, altminteri destul de pretenţioase, aflate la cheremul tuturor 
curenților atmosferici. Pesemne se şi văd conducând un 
aerostat, aşa cum ar conduce o corabie pe mare. Deci, pentru 
că doi, trei inventatori au reuşit pe o vreme liniştită, sau 
aproape, să meargă în curmezişul vântului sau chiar să înfrunte 
pieptiş o briză uşoară, înseamnă că dirijarea unor aparate de 
zbor mai uşoare decât aerul ar fi devenit practic posibilă? Haida- 
de! sunteţi aici o sută de persoane care cred cu tărie că li se vor 
împlini visurile, aruncând, nu pe gânlă, ci în vânt, mii şi mii de 
dolari. Cum văd eu, vă place să vă luaţi la trântă cu imposibilul! 

În faţa acestei declaraţii, lucru destul de ciudat, membrii 
Institutului Weldon nici nu crâcniră. Să fi surzit aşa, deodată, sau 
poate îşi încercau răbdarea? Ori aşteptau, poate, să vadă până 
unde va merge cu îndrăzneala cel ce se încumeta, astfel, să-i 
combată? 
— Cum adică, un balon... continuă Robur, când pentru a scădea 
cu un kilogram greutatea unui corp în atmosferă ai nevoie de un 
metru cub de cutare sau cutare gaz?! Un balon ce are pretenţia 
să ţină piept vântului cu ajutorul motorului său, când, umflând 
pânzele unei corăbii, vântul exercită o presiune egală cu forţa 
unui motor de patru sute de cai putere şi când cu ocazia 
catastrofei ce a distrus podul de la Tay s-a constatat că 
presiunea exercitată de uragan era de patru sute patruzeci de 
kilograme pe metru pătrat! Un balon! Când se ştie că natura n-a 
plăsmuit niciodată după sistemul ăsta vreo fiinţă zburătoare, 
înzestrată fie cu aripi ca păsările, fie cu membrane ca unii peşti 
ori unele mamifere... 
— Mamifere?... se miră în gura mare unul din membrii clubului. 
— Da! De pildă, liliacul, care, dacă nu mă înşel, zboară! Ori 
poate cel ce m-a întrerupt habar n-o fi având că această 
zburătoare este un mamifer? Te pomeneşti c-o fi văzut pe 


cineva făcând omletă din ouă de liliac? 

Întrerupătorul îşi înghiţi vorba, renunțând să mai spună 
ceva de aci încolo, aşa că Robur continuă cu aceeaşi însufleţire: 
— Înseamnă, oare, că omul trebuie să renunţe la ideea de a 
cuceri văzduhul şi de a transforma moravurile civice şi politice 
din lumea veche, folosind acest admirabil mijloc de locomoţie? 
Fireşte că nu! Şi, aşa cum a izbutit să ajungă stăpânul mărilor 
datorită navelor cu vâsle sau cu pânze, cu roată sau cu elice, tot 
astfel va ajunge şi stăpânul văzduhului cu ajutorul unor aparate 
mai grele decât aerul, pentru că numai aşa fiind, adică mai greu 
decât el, îl poţi birui. 

De astă dată adunarea luă foc. O adevărată salvă de 
ţipete izbucni din gurile celor de faţă îndreptate toate împotriva 
lui Robur, ca tot atâtea oţele de flintă sau guri de tun. 

Strigătele acestea nu erau, oare, un răspuns, dat 
declaraţiei de război azvârlite în tabăra baloniştilor? Nu cumva, 
oare, avea să înceapă iar lupta dintre „mai uşor" şi „mai greu" 
decât aerul? 

Robur nici nu se sinchisi. Aşteptă cu braţele încrucişate, 
vitejeşte, să se facă linişte. 

Uncle Prudent, cu un gest, porunci încetarea focului. 

— Da, spuse iar Robur. Viitorul este al aparatelor zburătoare. 
Aerul poate fi un punct de sprijin temeinic. E destul, de pildă, să 
imprimi unei coloane din acest fluid o mişcare de ascensiune de 
patruzeci şi cinci de metri pe secundă, pentru ca un om să se 
poată menţine deasupra ei, în cazul când tălpile pantofilor lui au 
o suprafaţă de cel puţin o optime dintr-un metru pătrat. lar dacă 
viteza coloanei atinge nouăzeci de metri pe secundă, el ar putea 
să meargă pe ea cu picioarele goale. Acelaşi rezultat s-ar obţine 
şi atunci când am face să treacă pe sub braţele unei elice o 
masă de aer cu o iuţeală egală. 

De fapt, Robur spunea aceleaşi lucruri pe care le 
spuseseră înaintea lui toţi adepţii aviaţiei, oameni ale căror 
strădanii trebuiau să ducă, încet, dar sigur, la rezolvarea 
problemei. Cinste celor care au răspândit aceste idei atît de 
simple: d-lor de Ponton d'Amecourt, de La Landelle, Nadar, de 
Luzy, de Louwvrie, Liais, Beleguic, Moreau, fraţilor Richard, lui 
Babinet, Jobert, du Temple, Salives, Penaud, de Villeneuve, 
Gauchot şi Tatin, Michel Loup, Edison, Planavergne şi, în sfârşit, 
multor altora. Părăsite şi reluate rând pe rând de mai multe ori, 


nu se putea ca ideile astea să nu triumfe într-o bună zi. Nu se 
grăbiseră ei, oare, să dea răspunsul cuvenit adversarilor aviaţiei 
care spuneau, chipurile, că pasărea pluteşte în văzduh numai 
datorită faptului că încălzeşte aerul pe care îl absoarbe? Nu 
arătaseră ei, oare, că un vultur, cântărind cinci kilograme, ar fi 
trebuit, ca să se poată menţine în spaţiu, să absoarbă cincizeci 
de metri cubi din acest fluid? 

Este tocmai ceea ce căuta şi Robur să demonstreze în 
mijlocul hărmălaiei ce umplea sala. Şi, încheind, le spuse de la 
obraz baloniştilor: 

— N-o să faceţi nici o scofală, ascultaţi-mă pe mine, cu certurile 
dumneavoastră, n-o să ajungeţi la nici un rezultat, n-o să vă 
încumetaţi a întreprinde nimic! Cel mai inimos dintre aeronauţii 
dumneavoastră, John Wise, a reuşit, ce-i drept, să facă un zbor 
de două sute de mile pe deasupra continentului american, dar 
până la urmă s-a văzut silit să renunţe la proiectul său de a 
traversa Atlanticul! De-atunci însă, după câte ştiu, n-aţi mai 
înaintat nici măcar un pas, unul singur, în această direcţie! 

— Domnule, rosti atunci preşedintele care se silea în zadar să-şi 
păstreze cumpătul, pe cât se pare, dumneavoastră aţi uitat 
cuvintele nemuritorului nostru Franklin, cu prilejul apariţiei celei 
dintâi mont-golficre, pe vremea când balonul era abia în faşă: „E 
încă un prunc, dar o să crească mare!" Şi într-adevăr a crescut... 
— Nu, domnule preşedinte, nu! N-a crescut!... S-a umflat doar... 
ceea ce nu-i totuna! 

Era un atac direct îndreptat împotriva proiectelor 
Institutului Weldon care pusese la cale, sprijinise, finanţase, 
construise un aerostat uriaş. Aşa că numaidecât începură a 
zbura prin sală tot felul de propuneri, care mai de care mai puţin 
liniştitoare, sunând cam în felul ăsta: 

— Jos cu nepoftitul! 
— Daţi-i un brânci să plece de la tribună!... 
— Să vadă că-i mai greu decât aerul! 

Şi câte şi mai câte. 

Noroc că se mulţumeau s-o spună, nu s-o şi facă. Fără să 
se sinchisească, Robur mai apucă, aşadar, să adauge: 

— Viitorul nu este nicidecum al aerostatelor, cetăţeni balonişti, 
ci al aparatelor de zbor. Pasărea zboară fără să fie totuşi un 
balon, ci pur şi simplu un mecanism!... 

— Da, da, zboară! sări cu gura gălăgiosul Bat T. Fyn. Aşa e, dar 


zboară în ciuda tuturor legilor mecanicii!... 
— Nu mai spune! rosti Robur dând din umeri. 

Apoi, continuând: 
— De când s-a început a se studia mişcarea zburătoarelor mari 
şi mici, întotdeauna a precumpănit această idee foarte simplă şi 
anume că nu ne rămâne altceva de făcut decât să imităm 
natura, pentru că ea nu se înşeală niciodată. Între albatrosul 
care bate din aripi numai de zece ori pe minut, între pelicanul 
care bate de şaptezeci de ori... 
— Şaptezeci şi una! răsări un glas zeflemitor. 
— Şi albina care dă din aripi de o sută nouăzeci şi două de ori pe 
secundă... 
— O sută nouăzeci şi trei!... strigă cineva în bătaie de joc. 
— Şi musca obişnuită care face aceeaşi mişcare de trei sute 
treizeci... 
— Trei sute treizeci şi jumătate! 
— Şi ţânţarul la care numărul bătăilor din aripi este de câteva 
milioane... 
— Ba nu... miliarde! 

Dar Robur, deşi întrerupt la tot pasul, nu-şi curmă firul 
demonstraţiei sale. 
— Între aceste moduri diferite... urmă el. 
— E unul şi mai şi! îi întoarse vorba cineva. 
— „există posibilitatea de a găsi o soluţie practică. În ziua când 
domnul de Lucy a constatat că răgacea, o insectă care 
cântăreşte abia două grame, poate să ridice o sarcină de patru 
sute de grame, problema aviaţiei a fost rezolvată. Pe de altă 
parte, se ştie că suprafaţa aripilor se micşorează cu cât cresc 
dimensiunile şi greutatea animalului. De atunci, oamenii au 
ajuns a plăsmui sau construi peste şaizeci de aparate... 
— Care niciodată n-au reuşit să zboare! exclamă secretarul Phil 
Evans. 
— Care au zburat sau care vor zbura, răspunse Robur, fără să-şi 
piardă cumpătul. Şi fie că le numim stereofore, elicoptere, 
ortoptere sau, după exemplul cuvântului „navă" ce-şi are 
obârşia în navis, le vom spune „ave", ca o derivație de la avis, 
ajungem la aparatul a cărui creaţie îi va da putinţă omului să 
stăpânească văzduhul. 
— A! Elicea! spuse prompt Phil Evans. Bine, dar păsările n-au 
elice... după câte ştiu! 


— Ba da, răspunse Robur. Precum a arătat domnul Penaud, 
pasarea însăşi se transformă într-o elice şi zborul ei este de fapt 
elicopter. De aceea, cum spuneam, elicea este aparatul 
viitorului... 
— De o astfel de price, 
Sfintă Elice 
cruţă-ne pe noi!... 

fredonă cineva dintre cei de faţă, care-şi amintise întâmplător 
de acest motiv din Zampa lui Herold. Şi toţi începură a cânta 
după el în cor refrenul de mai sus, în asemenea hal, încât să fi 
auzit, compozitorul francez s-ar fi cutremurat în mormânt. 

Pe urmă, când ultimele note se pierdură într-o tevatură 
cumplită, profitând de un moment de linişte, Uncle Prudent 
socoti cu cale să intervină: 

— Străine, spuse el, v-am lăsat până acum să vorbiţi în voie, 
fără să vă întrerupem... 

Pe cât se pare, pentru preşedintele Institutului Weldon 
toate aceste cuvinte azvârlite din zbor, toate aceste ţipete şi 
aiureli nu erau nicidecum nişte întreruperi, ci doar un schimb de 
vederi. 

— Totuşi, continuă el, ţin să vă amintesc faptul că principiile 
aviaţiei au fost de la început înfierate şi respinse de majoritatea 
inginerilor americani sau străini. Este un sistem la pasivul căruia 
se află înscrisă moartea  Musulmanului zburător, la 
Constantinopol, aceea a călugărului Voador, la Lisabona, a lui 
Letur în 1852, a lui Groof în 1864, fără a mai pune la socoteală 
atâtea alte victime, care acum îmi scapă, chiar de-ar fi să-l 
amintesc numai pe Icar din mitologie... 

— Nu văd, îi răspunse Robur, pentru ce sistemul acesta ar fi mai 
păcătos decât un altul din pricina căruia au fost atâţia mucenici 
ca, de pildă: Pilâtre de Rozier la Calais, d-na Blanchard la Paris, 
Donaldson şi Grimwood, care au căzut în lacul Michigan, Sivei şi 
Croce-Spinelli, Eloy şi mulţi alţii pe care vom avea grijă să nu-i 
dăm uitării! 

Era o lovitură „la ţanc", ca la scrimă. 

— De altminteri, continuă Robur, cu baloanele dumneavoastră, 
oricât de perfecţionate ar fi ele, n-o să atingeţi niciodată ceea 
ce, practic vorbind, se poate numi viteză. Zece ani v-ar trebui 
ca să faceţi ocolul lumii, lucru pe care un aparat de zbor l-ar 
îndeplini în opt zile! 


Şi iarăşi se stârni un val de proteste şi contestaţii care 
ţinură mai bine de trei minute, până când Phil Evans putu să ia 
din nou cuvântul. 

— Domnule aviator, rosti el, dumneavoastră care aţi venit aici 
să ne lăudaţi foloasele aviaţiei, spuneţi-ne, vă rugăm, dacă aţi 
„aviat'" vreodată? 

— Sigur că da! 

— Şi aţi cucerit într-adevăr văzduhul? 

— De ce nu, domnule? 

— Ura, trăiască Robur Cuceritorul! se auzi un glas ironic. 

— Ei bine, da! Robur Cuceritorul, accept numele acesta şi chiar 
am să mi-l însuşesc, fiindcă mi se cuvine! 

— Daţi-ne voie să avem oarecare îndoieli! strigă Jem Cip. 

— Domnilor, spuse Robur, încruntându-se, de vreme ce am venit 
aci să discut cu toată seriozitatea un lucru serios, nu admit să 
fiu luat în răspăr şi aş fi încântat să cunosc numele persoanei 
care m-a întrerupt... 

— Mă numesc Jem Cip... şi sunt legumist... 

— Cetăţene Jem Cip, îi răspunse Robur, ştiam până acum că 
legumiştii au în general intestinele mai lungi decât ceilalţi 
oameni — cu vreo două palme, cel puţin. Şi asta încă-i mult... 
aşa că nu mă siliţi, rogu-vă, să vă mai lungesc şi urechile... 

— Afară cu el! 

— În stradă! 

— Muiaţi-i oasele! 

— Să-i aplicăm legea Lynch! 

— Să-l facem elice!... 

Baloniştii erau furioşi la culme. Se sculaseră toţi de pe 
scaune şi împresuraseră tribuna. Robur nu se mai vedea din 
lanul de braţe ce tălăzuia ca-n toiul unei furtuni. Zadarnic 
trompeta cu aburi bombarda adunarea cu un potop de sunete 
buciumătoare! Probabil că, în seara aceea, Philadelphia îşi va fi 
închipuit că cine ştie ce cartier al oraşului era cuprins de flăcări 
şi că toată apa rîului Schuylkill nu va ajunge să stingă incendiul. 

Deodată, în mijlocul acestei harababuri, se desluşi o 
mişcare de retragere. Scoţându-şi mâinile din buzunare, Robur 
le întinse către primele rânduri din gloata înverşunaţilor. Tinea 
în fiecare mână câte un box american, în acelaşi timp şi revolver 
cu repetiţie — un fel de mitraliere de buzunar — pe care ar fi 
fost de-ajuns să apese cu degetele ca să se descarce. 


Şi atunci Robur, folosindu-se nu numai de faptul că 
asediatorii dăduseră înapoi, dar şi de tăcerea ce se făcuse odată 
cu această mişcare de retragere, spuse: 

— Hotărât lucru, nu Amerigo Vespucci a fost cel ce a descoperit 
Lumea Nouă, ci Sebastian Cabot! Dumneavoastră, cetăţeni 
balonişti, nu sunteţi americani! sunteţi doar nişte cabotini... 

În aceeaşi clipă detunară patru sau cinci focuri de 
revolver, trase în aer. Nimeni nu fu rănit. Inginerul se făcu 
nevăzut într-un nor de fum şi, când norul se risipi, ia-l de unde 
nu-i. Robur Cuceritorul se topise de parcă s-ar fi înălţat în 
văzduh cu vreun aparat de zbor. 


Capitolul IV 


ÎN CARE, VORBIND DESPRE VALETUL FRYCOLLIN, 
AUTORUL ÎNCEARCĂ SĂ REABILITEZE LUNA 


Fireşte, nu era prima dată când, ieşind de la vreuna din 
şedinţele clubului, în urma unor discuţii furtunoase, membrii 
Institutului Weldon făcuseră să clocotească de gălăgia lor 
Walnut-Street şi străzile învecinate. Adeseori, locuitorii 
cartierului se plânseseră, şi pe bună dreptate, de aceste 
zgomotoase finaluri de discuții, care le tulburau tihna căminului. 
În sfârşit, policemenii se văzuseră adeseori nevoiţi să intervină 
pentru ca să poată circula nestingheriţi trecătorii, dintre care cei 
mai mulţi se sinchiseau prea puţin de problema navigaţiei 
aeriene. Niciodată însă până în seara aceea zarva nu fusese atât 
de straşnică, nici plângerile atât de întemeiate şi nici intervenţia 
policeme-nilor atât de necesară. Totuşi membrii Institutului 
Weldon puteau fi scuzaţi într-o oarecare măsură. Inchipuiţi-vă 
îndrăzneala: să fie atacați chiar în bârlogul lor! Infocaţilor adepţi 
ai principiului „mai uşor decât aerul", un nu mai puţin înfocat 
apărător al devizei „mai greu decât aerul" le trântise în faţă o 
seamă de lucruri destul de neplăcute. Şi, tocmai când se 
pregăteau să-i dea lecţia cuvenită, spălase putina. 

Era într-adevăr ceva strigător la cer! Un om care ar fi lăsat 


asemenea ocară nepedepsită cu siguranţă că nu avea sânge 
american în vine! Urmaşii lui Amerigo să fie luaţi drept urmaşi ai 
lui Cabot! Nu era, oare, o insultă pentru care nu putea să încapă 
iertare, mai ales că se întâmpla să pice tocmai la ţanc — din 
punct de vedere istoric? 

Membrii clubului o porniră, grupuri, grupuri, val-vârtej, 
care încotro pe Walnut-Street, pe urmă pe străzile învecinate, 
pe urmă prin tot cartierul, trezindu-i din somn pe locuitori. Ba 
chiar îi siliră să-i lase a cotrobăi prin casele lor, chit că mai apoi 
aveau să-i despăgubească pentru supărările aduse vieţii lor 
private, ştiut fiind că bunul acesta era respectat cu sfinţenie de 
popoarele de origine anglo-saxonă. Degeaba însă toate 
săâcâielile astea şi toate scotocelile. Robur nu era de găsit 
nicăieri. Dispăruse fără urmă... S-ar fi zis că plecase cu Go 
ahead, balonul Institutului Weldon. După un ceas întreg de 
percheziţii, se văzură nevoiţi să renunţe şi colegii se despărţiră, 
nu fără a fi făcut mai întâi legământ de a-şi desfăşura 
cercetările mai departe, pe tot teritoriul celor două Americi care 
alcătuiesc Noul Continent. 

Către ceasurile unsprezece, liniştea aproape se 
statornicise din nou în cartier. Philadelphia putea să se cufunde 
iarăşi într-un somn adânc, privilegiu vrednic de jinduit, hărăzit 
oraşelor ce au fericirea să nu fie industriale. Membrii clubului 
abia aşteptau să ajungă mai repede acasă. Şi, ca să-i pomenim 
doar pe cei mai cu vază, vom spune că William T. Forbes se 
îndreptă spre marea sa rafinărie de zahăr, unde miss Doll şi 
miss Mat îi pregătiseră, ca în fiecare seară, ceaiul îndulcit cu 
glucoza produsă de propria-i întreprindere; Truk Milnor luă 
drumul fabricii lui, a cărei pompă cu aburi gâfâia zi şi noapte, în 
cea mai îndepărtată mahala. Casierul Jem Cip, care fusese 
acuzat în faţa tuturor că ar fi avut intestinele mai lungi cu două 
palme decât cereau funcțiunile maşinii omeneşti, purcese spre 
sufrageria lui, unde-l aştepta cina alcătuită exclusiv din legume. 

Doi dintre cei mai de frunte balonişti — numai doi — nu 
păreau însă deloc grăbiţi să se ducă spre casă. Dimpotrivă, nu 
scăpară prilejul de a avea un schimb de vorbe ceva mai aprig ca 
de obicei. Aceştia erau cei doi duşmani neîmpăcaţi, Uncle 
Prudent şi Phil Evans, adică preşedintele şi secretarul Institutului 
Weldon. 

La uşa clubului, valetul Frycollin îşi aştepta stăpânul, pe 


Uncle Prudent. 

Valetul se luă după ei, fără să-şi bată prea mult capul 
pentru a afla pricina ce-i făcea pe cei doi colegi să se ia la colţi. 

Trebuie să spunem că termenul „schimb de cuvinte" nu 
este decât un eufemism folosit pentru a desemna îndeletnicirea 
la care se dedaseră de comun acord preşedintele şi secretarul 
clubului. La drept vorbind, se ciorovăiau amândoi cu o înfocare 
ce-şi avea obârşia în vechea lor rivalitate. 

— Nu, domnule, nu! stăruia Phil Evans. Să fi avut eu cinstea de a 
fi în capul Institutului Weldon, niciodată, zic, niciodată nu s-ar fi 
întâmplat un scandal ca ăsta! 

— Şi ce ai fi făcut, mă rog, dacă aveai această cinste? îl iscodi 
Uncle Prudent. 

— l-aş fi tăiat vorba neobrăzatului care ne-a insultat în public. 
Nici nu l-aş fi lăsat să deschidă gura! 

— Mi se pare că, pentru a tăia vorba cuiva, trebuie mai întâi să-l 
laşi să spună ceva! 

— Nu însă în America, domnule, nu în America! 

Şi tot azvârlindu-şi aşa unul altuia cuvinte mai degrabă 
acre decât dulci, cei doi o apucară pe nişte străzi care-i 
îndepărtau din ce în ce de casă; umblau acum prin nişte cartiere 
în aşa fel situate, încât, ca să se întoarcă înapoi, ar fi trebuit să 
facă un ocol serios. 

Frycollin se ţinea pas cu pas după ei; nu se simţea însă 
deloc în apele lui, văzând cum se afundă stăpânu-său în inima 
unor asemenea pustietăţi. Nu prea îi plăceau lui Frycollin 
locurile astea, mai ales acum, spre miezul nopţii. Intr-adevăr, 
era întuneric beznă şi secera lunii abia îşi începuse „stagiul de 
douăzeci şi opt de zile". 

Aşadar, Frycollin se uita când la dreapta, când la stânga, 
să vadă de nu-i pândesc cumva niscai umbre suspecte. Şi chiar i 
se păru că zăreşte vreo cinci sau şase măgădăi, care nu-i 
slăbeau din ochi. 

Instinctiv, Frycollin se dădu mai aproape de stăpânul său; 
pentru nimic în lume însă n-ar fi îndrăznit să-l întrerupă din toiul 
unei discuţii, ştiind că ar fi tras imediat ponoasele. 

Într-un cuvânt, întâmplarea făcuse ca preşedintele şi 
secretarul Institutului Weldon să-şi fi îndreptat paşii, fără să-şi 
dea seama, spre Fairmont-Park. Ajungând acolo, tocmai când 
disputa era mai aprinsă, trecură vestitul pod de fier de peste 


râul Schuylkill; abia dacă întâlniră ici, colo câţiva întârziaţi. În 
sfârşit se pomeniră în mijlocul unor întinderi vaste, dintre care 
unele se desfăşurau cât vedeai cu ochii în chip de pajişti, iar 
altele erau adumbrite de copaci falnici, podoaba acestui parc 
unic în lume. 

Aici, valetul Frycollin simţi cum spaima începe a-l încolţi 
mai vârtos, cu atât mai mult, cu cât băgase de seamă că cele 
cinci sau şase mogâldeţe se furişaseră pe urmele lor, trecând şi 
ele podul peste Schu-ylkill. De teamă, pupilele ochilor i se 
lărgiseră atât de mult, încât aproape că atingeau circumferința 
irisului. În acelaşi timp însă corpul i se micşora cu încetul, i se 
chircea, de parcă ar fi avut acea proprietate de a se contracta 
cu care sunt înzestrate moluştele şi unele animale" articulate. 

Fiindcă trebuie să vă spunem că Frycollin era un fricos 
fără pereche. 

Negru get-beget din Carolina de Sud, cu un cap nătâng pe 
un trup sfrijit, Frycollin să tot fi avut douăzeci şi unu de ani, ceea 
ce înseamnă că nu fusese sclav nici măcar la naşterea sa. Cu 
toate astea, mare lucru nu era de capul lui. Mofturos, lacom, 
leneş şi mai ales fricos nevoie mare. De trei ani se afla în 
serviciul lui Uncle Prudent şi în acest răstimp de vreo sută de ori 
nu lipsise mult să fie dat afară; stăpânul său îl ţinuse numai de 
teamă să nu dea peste altă poamă şi mai rea. Şi cu toate astea, 
viaţa lui fiind împletită cu a unui stăpân gata oricând să se 
avânte în cele mai cutezătoare aventuri, Frycollin avea să se 
afle adeseori în impasuri, în care inima lui fricoasă avea să fie 
supusă la grele încercări. In schimb, era despăgubit într-alt fel. 
Nu prea i se făceau zile fripte nici pentru că era mâncăcios şi cu 
atât mai puţin fiindcă-i plăcea să trândăvească. Ah, Frycollin, 
de-ai putea citi în viitor! 

De ce însă nu va fi rămas Frycollin în serviciul unei familii 
din Boston, anume Sneffel, care se pregătea tocmai să plece în 
Elveţia şi care totuşi renunţase la acest proiect de teama 
avalanşelor? Nu era oare mai bine să fi stat acolo, decât la Uncle 
Prudent în casa căruia sălăşluia pururea cutezanţa? 

În sfârşit, asta era situaţia şi stăpânu-său ajunsese chiar 
să se împace cu defectele lui. Frycollin, de altminteri, avea şi o 
calitate. Deşi negru din născare, nu vorbea totuşi aşa cum 
vorbesc de obicei negrii, ceea ce este vrednic de luat în seamă, 
căci nu cred să existe ceva mai neplăcut decât acel supărător 


jargon în care pronumele posesiv şi infinitivele sunt folosite 
peste măsură. 

Rămâne deci stabilit că valetul Frycollin era fricos, ba 
chiar, cum se zice, „fricos ca luna". 

Şi pentru că veni vorba, e cazul, cred, să protestăm 
împotriva acestei comparații jignitoare pentru blonda Febe, 
pentru gingaşa Selene, neprihănita soră a strălucitorului Apolo. 
Cu ce drept să i se scoată, oare, ponosul că-i fricos unui astru 
care, de când e lumea, a privit Pământul drept în faţă, fără să-i fi 
întors vreodată spatele? 

Oricum ar fi fost, la ora aceea — cam pe miezul nopţii — 
cornul „palidei calomniate" scăpăta spre apus, după coamele 
înalte ale copacilor. Strecurându-se printre crengi, razele ei 
aşterneau câteva pete de lumină pe pământ. Adâncul pădurii 
părea astfel mai puţin întunecos. Asta îi îngăduia lui Frycollin să 
arunce în urmă o privire mai pătrunzătoare. 

— Brr! se scutură el. Tot aici sunt, puşlamalele! Fără doar şi 
poate, vin încoace! 

Şi cum nu-l mai răbda inima, se apropie de stăpânu-său: 
— Maşter Uncle! îl strigă el. 

Aşa îi spunea de obicei şi aşa ţinea şi preşedintele 
Institutului Weldon să i se spună. 

În momentul acela sfada celor doi adversari ajunsese la 
punctul culminant. Şi cum se trimiteau unul pe altul la plimbare, 
Frycollin fu şi el poftit cu brutalitate să-şi ia tălpăşiţa. 

Pe urmă, în timp ce discutau amândoi, ochi în ochi, Uncle 
Prudent pătrunse şi mai mult în inima pustietăţilor din Fairmont- 
Park, îndepărtându-se de Schuylkill-river şi de podul peste care 
trebuiau să treacă din nou ca să se întoarcă în oraş. 

Se aflau acum câteşitrei în mijlocul unui bunget înalt, în 
coama căruia se întreţeseau ultimele sclipiri ale lunii. în 
marginea bungetului se deschidea un larg luminiş, o pajişte 
întinsă, de formă ovală, parcă anume făcută pentru întreceri pe 
hipodrom. Nici un accident de teren n-ar fi stânjenit galopul 
cailor, nici un pâlc de arbori n-ar fi împiedicat spectatorii să 
cuprindă cu privirea pista ovoidală, ce se desfăşura pe câteva 
mile. 

Totuşi, dacă Uncle Prudent şi Phil Evans n-ar fi fost atât de 
cufundaţi în discuţia lor, dacă s-ar fi uitat în jur mai cu atenţie, 
şi-ar fi dat seama că luminişul nu avea înfăţişarea lui obişnuită. 


Să se fi clădit cumva peste noapte o întreagă morărie? Într- 
adevăr, aşa s-ar fi spus, judecind după mulţimea morilor de 
vânt, ale căror aripi, nemişcate în momentul acela, păreau că 
rânjesc în penumbră. 

Nici preşedintele şi nici secretarul Institutului Weldon nu 
băgară însă de seamă ciudata schimbare suferită de priveliştea 
parcului Fair-mont. Frycollin nu observă nici el nimic. | se părea 
că haimanalele se apropiau, strângându-se laolaltă, ca şi cum ar 
fi pus la cale vreo lovitură. Il apucase o spaimă convulsivă, 
mâinile şi picioarele-i erau ca paralizate şi tot părul din cap i se 
zburlise, în sfârşit, era cum nu se poate mai înfricoşat. 

Cu toate astea, simțind cum i se înmoaie genunchii, mai 
avu puterea să strige o dată: 

— Maşter Uncle!! ...Maşter Uncle! 
— Ei, spune odată ce vrei! îşi ieşi din sărite Uncle Prudent. 

Poate că în momentul acela nici Phil Evans, nici el n-ar fi 
pregetat să-şi verse focul asupra nefericitului valet, luându-l la 
bătaie. Numai că nu avură vreme s-o facă, după cum nici 
Frycollin nu avu răgaz să le răspundă. 

In aceeaşi clipă, se auzi un ţignal în pădure. Şi îndată, un 
fel de stea electrică se aprinse în mijlocul luminişului. 

Fără doar şi poate, era un semn; pesemne venise 
momentul să se înfăptuiască cine ştie ce samavolnicie. 

Cu o iuţeală pe care nici gândul n-ar putea-o atinge, şase 
oameni se năpustiră din bunget, doi asupra lui Uncle Prudent, 
doi asupra lui Phil Evans şi doi asupra valetului Frycollin, cu 
toate că aceştia doi din urmă n-aveau, în chip vădit, nici un rost, 
căci negrul nu mai era în stare să se apere. 

Deşi luaţi pe nepusă masă, preşedintele şi secretarul 
Institutului Weldon încercară să se împotrivească, dar nu avură 
nici timp şi nici destulă putere. Cât ai clipi, muţi din pricina 
căluşului din gură, cu o cârpă înfăşurată peste ochi, legaţi 
fedeleş, fără să poată face o mişcare, fură luaţi pe sus şi duşi la 
repezeală, prin luminiş. Ce puteau oare să creadă decât că 
aveau de-a face cu acel soi de indivizi fără nimic sfânt pe lume, 
care nu şovăie să despoaie bieţii oameni rătăciţi prin pădure? 
Totuşi nu păţiră nimic nici unul dintre ei. Nici măcar nu fură 
buzunăriţi, deşi Uncle Prudent avea întotdeauna asupra lui, 
potrivit unei vechi deprinderi, câteva mii de dolari hârtie. 

Intr-un cuvânt, un minut după această agresiune, fără ca 


făptuitorii să fi schimbat o singură vorbă între ei, Uncle Prudent, 
Phil Evans şi Frycollin simţiră că erau lăsaţi binişor jos, dar nu pe 
iarbă, în poiană, ci pe un fel de podea, care scârţâi sub 
greutatea lor, şi rezemaţi de ceva, unul lângă altul. Pe urmă o 
uşă fu închisă pe dinafară şi scrâşnetul unui zăvor le dădu de 
ştire că erau ferecaţi. 

În clipa aceea se stârni un foşnet neîntrerupt, ceva ca un 
freamăt, un „sfârrr", al cărui „rr" se prelungea fără sfârşit, fiind 
singurul zgomot ce izbea urechea în tăcerea nopţii. 


Ce vâlvă, a doua zi, în Philadelphia! Dis-de-dimineaţă 
toată lumea ştia tot ce se întâmplase în ajun, la şedinţa 
Institutului Weldon: apariţia unui personaj misterios, un 
oarecare inginer, anume Robur Cuceritorul, lupta pe care pare- 
se voia s-o dea împotriva baloniştilor, apoi dispariţia lui atât de 
curioasă. 

Ce tevatură însă când se răspândi în tot oraşul zvonul că 
preşedintele şi secretarul clubului dispăruseră şi ei în noaptea 
de 12 spre 13 iunie! 

Cât i-au mai căutat de la un cap la altul al oraşului şi prin 
împrejurimi! Degeaba însă. Gazetele din Philadelphia, apoi 
ziarele din Pennsylvania şi, în sfârşit, din tot cuprinsul Americii 
nu mai vorbeau decât despre această întâmplare, dând fel de fel 
de explicaţii, dintre care nici una nu putea fi cea adevărată. 
Anunţuri şi afişe făgăduiau sume impresionante de bani, nu 
numai celor care aveau să-i găsească pe onorabilii dispăruţi, dar 
şi oricui ar fi putut să dea vreun indiciu care să ducă pe urmele 
lor. Nimic nu folosi. Parcă s-ar fi deschis pământul să-i înghită, 
aşa pieriseră amândoi de pe faţa globului, şi preşedintele, şi 
secretarul Institutului Weldon. 

Cu acest prilej, ziarele guvernamentale cerură să se 
sporească într-o măsură considerabilă personalul polițienesc, 
dat fiind că cei mai de ispravă cetăţeni ai Statelor Unite puteau 
fi ţinta unor astfel de atentate — şi aveau dreptate... 

E adevărat că, la rândul lor, ziarele opoziţiei cerură ca 
personalul mai sus-pomenit să fie scos din serviciu ca inutil, de 
vreme ce puteau avea loc asemenea atentate, fără ca vinovatii 
să poată fi descoperiţi — şi poate că nu greşeau. 

Până la urmă, poliţia rămăsese aşa cum era şi cum va fi 


întotdeauna în cea mai bună dintre lumi, care nu este perfectă 
şi nici n-ar putea să fie. 


Capitolul V 


ÎN CARE PREŞEDINTELE ŞI SECRETARUL INSTITUTULUI WELDON 
CAD LA ÎNVOIALĂ SĂ ÎNTRERUPĂ PENTRU UN TIMP OSTILITĂŢILE 


O cârpă peste ochi, un căluş în gură, mâinile şi picioarele 
legate cu frânghii, nici chip deci să vadă, să vorbească sau să se 
mişte din loc. Nimic din toate astea nu era făcut să uşureze 
situaţia în care se aflau Uncle Prudent, Phil Evans şi valetul 
Frycollin. Pe de altă parte, să nu ştii cine sunt făptuitorii unei 
asemenea răpiri, unde anume ai fost azvărlit, ca un simplu colet 
într-un vagon de bagaje, să n-ai habar unde eşti şi ce te 
aşteaptă, iată tot atâtea pricini apte să scoată din răbdări şi pe 
cei mai răbdători reprezentanţi ai speţei ovine, or este 
îndeobşte cunoscut faptul că membrii Institutului Weldon erau 
departe de a fi oi în privinţa răbdării. Ştiind cât era de iute din 
fire, ne putem prea bine închipui starea în care putea să fie 
Uncle Prudent. 

În orice caz, şi el şi Phil Evans se gândeau, probabil, c-o să 
le vină tare greu să se înfiinţeze a doua zi în biroul clubului. Cât 
despre Frycollin, care şedea cu ochii închişi şi gura încleştată, nu 
putea să se gândească la nimic. Era mai mult mort decât viu. 

Timp de un ceas nu se produse nici o schimbare în situaţia 
prizonierilor. Nimeni nu veni să-i vadă, nici să le redea libertatea 
de a se mişca în voie şi de a cuvânta, libertate a cărei lipsă o 
simțeau atât de mult. Trebuiau să se mulţumească doar a 
suspina înăbuşit, a pufni prin căluşuri şi a se zvârcoli ca nişte 
crapi care, scoşi din iazul lor de baştină, se dau de ceasul morţii. 
Vă daţi seama, cred, câtă mânie mută şi furie sugrumată, sau 
mai bine-zis legată cobză, vădeau toate astea. Intr-un târziu, 
după o mulţime de sforţări zadarnice, rămaseră o bucată de 
vreme nemişcaţi. Şi, lipsiţi fiind de simţul văzului, căutară a se 
folosi de auz, încercând să descopere vreun indiciu asupra 


acestei neliniştitoare stări de lucruri. Degeaba însă se străduiră 
a desluşi vreun alt zgomot afară de sfârâitul acela ciudat şi 
neîntrerupt, ce părea să-i învăluie într-o atmosferă înfrigurată. 

să vedeţi însă ce se întâmplă atunci: migălind cu răbdare, 
Phil Evans reuşi să slăbească legătura ce-i încătuşa mâinile. 
Apoi, încetul cu încetul, nodul se desfăcu, degetele-i lunecară 
unele peste altele şi putu iarăşi să-şi mişte slobod braţele. 

Frecându-şi-le apoi energic, restabili circulaţia sângelui, 
stingherită un timp din pricina legăturilor. O clipă mai târziu, Phil 
Evans îşi luase cârpa de pe ochi, îşi smulsese căluşul din gură şi 
tăiase frânghiile cu limba ascuţită a unui „bowie-knife". Căci un 
american care n-ar avea în fiece moment un „bowie-knife" în 
buzunar n-ar mai fi american. 

De altminteri, singurul câştig cu care se alese Phil Evans 
fu acela de a se putea mişca şi vorbi în voie, atâta tot. De ochi 
nu se putea încă folosi, practic vorbind, cel puţin deocamdată. 
Încăperea era cufundată într-o întunecime oarbă. O rază de 
lumină totuşi se strecura printr-o bortă îngustă, sfredelită în 
perete, la o înălţime de vreo şase sau şapte picioare. 

Vă închipuiţi, cred, că,oricare ar fi fost sentimentele lui, 
Phil Evans nu şovăi o clipă să-şi elibereze adversarul. Harşt, 
harşt, reteză din câteva lovituri nodurile ce-i sugrumau braţele 
şi picioarele. Îndată Uncle Prudent, aproape spumegând de 
mânie, sări în picioare, îşi smulse legătura de la ochi şi căluşul, 
apoi rosti cu un glas înăbuşit: 

— Mulţumesc! 

— Nul!... N-ai de ce, îi răspunse celălalt. 

— Phil Evans? 

— Uncle Prudent? 

— Aici nu mai poate fi vorba nici de preşedintele, nici de 
secretarul Institutului Weldon, nu mai există adversari! 

— Bine zici! răspunse Phil Evans. Nu mai există decât doi 
oameni care trebuie să se răzbune pe un al treilea, fiindcă 
atentatul ăsta nu se poate să nu fie aspru pedepsit. lar acest al 
treilea... 

— E Robur! 

— E Robur! 

lată în sfârşit un lucru asupra căruia cei doi foşti 
concurenţi erau întru totul de acord. In privinţa asta nu mai 
încăpea nici o gâlceavă. 


— Dar cu valetul dumitale ce facem? îi atrase atenţia Phil Evans, 
arătând spre Frycollin, care pufăia ca o focă. Nu-l dezlegăm? 

— Mai lasă-l, spuse Uncle Prudent. O să ne împuie urechile cu 
văicărelile lui şi acum avem altă treabă decât să blestemăm. 

— Adică ce, Uncle Prudent? 

— Să scăpăm de aci, dacă se poate. 

— Şi chiar dacă nu se poate! 

— Ai dreptate, Phil Evans, chiar dacă nu se poate! 

Nici unul dintre ei nu s-ar fi îndoit o clipă că istoria asta cu 
răpirea lor ar putea fi pusă pe socoteala altcuiva decât a lui 
Robur; preşedintele şi colegul lui nici măcar nu s-ar fi putut 
gândi la aşa ceva. Într-adevăr, nişte tâlhari cinstiţi, de rând, le- 
ar fi luat ceasurile, inelele, portofelele şi portmoneele şi i-ar fi 
aruncat în Schuylkill-river, după ce le-ar fi băgat cuțitul în 
piept,în loc să-i ferece în fundul unui...Unde anume? Grea 
întrebare, ce-i drept, o întrebare căreia trebuiau să-i afle 
răspunsul, înainte de a începe să se pregătească pentru o 
evadare cu oarecare sorţi de izbândă. 

— Phil Evans, grăi din nou Uncle Prudent, în loc să ne fi spus 
atunci, după şedinţă, atâtea drăgălăşenii, asupra cărora nu e 
cazul să mai discutăm, mai bine am fi fost mai puţin distrati. 
Dacă ne-am fi plimbat numai pe străzile Philadelphiei, n-am fi 
păţit asemenea bucluc. Sigur că Robur ăsta bănuia ce o să se 
întâmple la club; prevăzuse furtuna pe care avea s-o dezlănţuie 
cu atitudinea lui provocatoare şi lăsase de pază la uşă, să-i dea 
o mână de ajutor, câţiva bandiți de-ai lui. Când ne-au văzut 
depărtându-ne de Walnut-Street, puşlamalele ne-au pândit, s-au 
luat după noi şi pe urmă, când am apucat-o ca nişte nesăbuiţi 
pe aleile parcului, atât le-a fost de ajuns. 

— Aşa e, încuviinţă Phil Evans. Da, rău am făcut, foarte rău, că 
nu ne-am dus numaidecât acasă. 

— Totdeauna faci rău când greşeşti! răspunse Uncle Prudent. 

In clipa aceea se auzi oftând adânc cineva din colţul cel 
mai întunecos al celulei. 

— Ce-o fi? întrebă Phil Evans. 
— Nu-i nimic... Frycollin o fi visat ceva. 

Şi Uncle Prudent continuă: 

— Din momentul când ne-au înşfăcat la marginea luminişului — 
mai erau câţiva paşi până acolo — şi până când ne-au azvârlit în 
chichineaţa asta, n-au trecut mai mult de două minute. Nu 


încape, aşadar, nici o îndoială că indivizii ăştia nu ne-au scos din 
Fairmont-Park... 
— Şi chiar de-ar fi făcut-o, am fi simţit probabil o mişcare de 


translație. 

— Întocmai, răspunse Uncle Prudent. Deci e mai mult ca sigur că 
ne aflăm zăvorâţi într-un vehicul închis, probabil vreo 
hărăbaie de acelea ce cutreieră preriile sau vreun vagon de 
comedianţi... 


— Evident! Dac-ar fi fost cumva vreun vas ancorat la ţărmul 
fluviului Schuylkill, ne-am fi dat seama imediat după tangajul lui 
din pricina curentului. 

— Ai dreptate, şi de astă dată ai dreptate! repetă Uncle Prudent. 
Părerea mea este că, de vreme ce ne aflăm încă în poiană, 
acum ar fi momentul cel mai potrivit ca să fugim, chit c-o să 
umblăm mai târziu să-l găsim pe Robur... 

— Şi să-l silim să plătească scump încălcarea libertăţii a doi 
cetăţeni ai Statelor Unite ale Americii. 

— Scump... foarte scump! 

— Dar cine să fie omul ăsta?... De unde vine? Ce o fi oare — 
englez, german, francez... 

— E un ticălos şi atâta tot, răspunse Uncle Prudent. Şi acum, la 
lucru! 

Amândoi, cu mâinile întinse şi degetele răşchirate, 
începură a pipăi pereţii încăperii, căutând vreo încheietură sau 
vreo crăpătură. Nimic. La uşă, tot aşa. Era închisă ermetic şi nici 
vorbă nu putea fi să forţeze broasca. Nu aveau altă posibilitate 
decât să facă o gaură în perete şi s-o şteargă pe acolo. 
Rămânea de văzut numai dacă bowie-knifes-urile puteau să 
răzbată prin perete şi dacă tăişurile lor nu se vor toci ori nu se 
vor rupe în timpul lucrului. 

— Dar ce-o fi cu foşnetul ăsta ce nu mai încetează odată? 
întrebă Phil Evans, arătându-se foarte mirat de sfârâitul 
neîntrerupt ce se auzea afară. 

— Vântul, probabil, răspunse Uncle Prudent. 

— Care vânt?... până la miezul nopţii, după câte ştiu, a fost o 
linişte desăvârşită. 

— Este evident, Phil Evans. Dacă nu-i vântul, atunci ce vrei să 
fie? 

Desfăcând cea mai ascuţită limbă a briceagului, Phil Evans 
încercă s-o împlânte în perete, lângă uşă. Se gândea că poate ar 


fi de ajuns să facă o gaură ca s-o poată deschide apoi pe 
dinafară, dacă era închisă doar cu un zăvor, ori dacă uitaseră 
cumva cheia în broască. 

După câteva minute de caznă, nu reuşi să facă altă 
scofală decât să ştirbească toate limbile briceagului, să le rupă 
vârful şi să le preschimbe în pânze de ferăstraie. 

— Ce, nu merge, Phil Evans? 

— Nu. 

— N-om fi cumva într-o cuşcă de tablă? 

— Da' de unde, Uncle Prudent? la bate în perete, să vezi că nu 
scoate un sunet metalic. 

— O fi atunci lemn tare? 

— Nu! Nici lemn, nici tablă. 

— Atunci ce să fie? 

— N-aş putea să-ţi spun; în orice caz un material în care nu 
poate pătrunde oţelul. 

Cuprins de o furie năprasnică, Uncle Prudent începu să 
suduie şi să lovească cu piciorul podeaua sunătoare, în timp ce 
bâjbâia cu mâinile prin aer, căutând să strângă de gât un 
nevăzut Robur. 

— Linişteşte-te, Uncle Prudent, îi spuse Phil Evans, linişteşte-te! 
încearcă şi dumneata, dacă vrei. 

Uncle Prudent încercă şi el, dar briceagul nu fu în stare să 
răzbeasă peretele, pe care cea mai ascuţită limbă a lui nu izbuti 
nici măcar să-l zgârie, de parc-ar fi fost de cristal. 

Aşadar, era imposibil să-şi pună planul în aplicare, 
admițând că ar fi putut face o asemenea tentativă în cazul când 
ar fi reuşit să deschidă uşa. 

Deocamdată trebuiau să se resemneze, ceea ce nu stă 
deloc în firea yankeului, şi să se lase în voia întâmplării, lucru cu 
care, de asemenea, nu se poate împăca un spirit eminamente 
practic. În orice caz, nu fără bruftuluieli, cuvinte grele şi ocări 
aprige aruncate numitului Robur care, de bună seamă, nu s-ar fi 
sinchisit câtuşi de puţin de toate astea, dacă se dovedea cumva 
a fi în viaţa lui particulară aşa cum se arătase la Institutul 
Weldon. 

Intre timp Frycollin începuse a da unele semne din care se 
vedea că se simte rău. Fie că avea crampe la stomac, fie că i se 
puseseră cârcei în mădulare, se zbuciuma într-un hal fără hal. 

Uncle Prudent socoti de cuviinţă să pună capăt odată 


acestei gimnastici, tăind frânghiile cu care era legat negrul. În 
clipa următoare se căia poate c-o făcuse. Să fi auzit atunci 
văicăreli, în care chinurile spaimei se îngemănau cu suferinţele 
pricinuite de foame. Creierul bietului Frycollin îndura aceleaşi 
canoane ca şi stomacul său. Era greu de spus căruia dintre 
aceste două organe îi era mai îndatorat pentru ceea ce simţea 
în acel moment. 

— Frycollin! strigă Uncle Prudent. 

— Maşter Uncle!... Maşter Uncle!... răspunse negrul între două 
orăcăieli lugubre. 

— S-ar putea să fim condamnaţi a muri de foame în închisoarea 
asta. Dar să ştii că noi suntem hotărâți să nu ne dăm duhul până 
nu vom fi isprăvit toate mijloacele de hrană în stare să ne 
prelungească viaţa... 

— Vreţi să mă mâncaţi! tresări Frycollin. 

— Aşa cum se întîmplă de obicei cu negrii în astfel de 
împrejurări!... Aşa că, vezi, Frycollin, taci chitic să nu ne mai 
aducem aminte de tine... 

— Dacă nu, te facem Fry-gă-ne-le! adăugă Phil Evans. 

Şi Frycollin se temu cu tot dinadinsul să nu fie cumva 
folosit la prelungirea acestor două vieţi mai preţioase, de bună 
seamă, decât a lui. Aşa că se mulţumi să se vaite in petto. 

Până una, alta, însă, timpul trecea şi orice încercare de a 
sparge uşa sau peretele se dovedise zadarnică. Nu puteau deloc 
să-şi dea seama din ce erau făcuţi pereţii încăperii. Nu erau nici 
din metal, nici din lemn, nici din piatră. Podeaua, de asemenea, 
părea şi ea făcută din acelaşi material. lar când o loveau cu 
piciorul, scotea un sunet aparte, pe care lui Uncle Prudent i-ar fi 
venit destul de greu să-l categorisească în rândul sunetelor 
cunoscute. Incă ceva: podeaua suna a gol, ca şi cum n-ar fi fost 
aşezată de-a dreptul pe pământ, în poiană. Da, chiar aşa! Și 
fâşâitul acela ciudat părea că se prelinge pe sub ea. Nu aveau 
deci nici un motiv să se simtă liniştiţi. 

— Uncle Prudent! spuse Phil Evans. 

— Phil Evans? răspunse Uncle Prudent. 

— Nu ţi se pare că cuşca noastră s-a deplasat? 

— Nicidecum. 

— Totuşi, la început, când ne-au băgat aici, am simţit desluşit o 
boare proaspătă de iarbă şi mirosul de răşină al copacilor din 
parc. Acum, degeaba adulmec aerul: am impresia că toate 


miresmele astea au dispărut... 
— Într-adevăr. 
— Cum îţi explici asta? 

Oricare explicaţie-i bună, Phil Evans, în afară de ipoteza că 
închisoarea noastră ar fi fost mutată din loc. Îţi spun încă o dată, 
dacă am fi într-un vagon în mers sau pe un vas purtat de valuri, 
fără îndoială că ne-am da seama. 

Frycollin slobozi atunci un suspin adânc, de ai fi crezut că 
stă să-şi dea sufletul, dacă acest suspin n-ar fi fost urmat de alte 
câteva. 

— Aş vrea să cred că Robur ăsta o să ne ofere în curând prilejul 
să-l vedem la faţă, rosti Phil Evans. 

— Sper şi eu, exclamă Uncle Prudent, şi atunci am să-i spun... 

— Ce? 

— Că s-a purtat la început ca un neobrăzat, ca să sfirşească prin 
a fi o puşlama! 

In momentul acela, Phil Evans băgă de seamă că începeau 
să mijească zorii zilei. O lumină, încă slabă, se strecura prin 
borta îngustă ce sfredelea, sus de tot, peretele din faţa uşii. 
Trebuie să fi fost aproape ceasurile patru dimineaţa fiindcă, 
după câte ştia, cam la ora aceea, în luna iunie, la paralela unde 
se aflau, zarea Philadelphiei începe să albească de primele luciri 
ale revărsatului de ziuă. 

Cu toate astea, când Uncle Prudent puse să sune ceasul 
său cu repetiţie — o adevărată capodoperă ieşită chiar din uzina 
colegului său — soneria le dădu de ştire că erau orele trei fără 
un sfert, deşi ceasornicul nu se oprise. 

— Ce curios! se miră Phil Evans. La trei fără un sfert ar trebui să 
fie încă noapte afară. 

— Se vede c-o fi rămas în urmă ceasul... îşi dădu cu părerea 
Uncle Prudent. 

— Un ceas de la Walton Watch Company! protestă Phil Evans. 

Orice ar fi fost, fapt era că se lumina de ziuă. Încetul cu 
încetul, borta din perete începu să se contureze în alb în miezul 
întunecimii oarbe din celulă. Totuşi dacă zorile mijeau mai 
curând decât s-ar fi cuvenit la paralela patruzeci, pe care se afla 
Philadelphia, ele nu se revărsau chiar atât de repede cum ar fi 
trebuit la o latitudine joasă. 

Incă un lucru pe care Uncle Prudent îl observă cu acest 
prilej, încă un fenomen care-i dădea de gândit. 


— Ce-ar fi să ne căţărăm până sus, la ochiul acela de lumină, 
spuse Phil Evans, să încercăm, poate om vedea unde ne aflăm? 
— De ce nu? răspunse Uncle Prudent. 

Apoi către Frycollin: 

— Hai, Fry, scoală-te în picioare! 

Negrul se ridică. 

— Reazimă-te cu spatele de perete, urmă Uncle Prudent, iar 
dumneata, Phil Evans, fii bun şi urcă-te pe umerii băiatului 
ăstuia, în timp ce eu am să-l proptesc să nu cadă. 

— Cu dragă inimă, răspunse Phil Evans. 

O clipă mai târziu, urcat pe umerii lui Frycollin, ajunsese 
cu faţa în dreptul ochiului de lumină. 

Ochiul acela nu era astupat cu o sticlă bombată în chip de 
lentilă cum sunt hublourile vapoarelor, ci cu un geam obişnuit, 
care, fără a fi prea gros, îl împiedica pe Phil Evans să vadă afară, 
scurtându-i peste măsură raza privirii. 

— Sparge geamul, îl îndemnă Uncle Prudent, poate că aşa ai să 
vezi mai bine! 

Phil Evans izbi vârtos cu plăselele briceagului său geamul 
care scoase un sunet argintiu. 

O nouă lovitură şi mai vârtoasă. Acelaşi rezultat. 

— Na! făcu Phil Evans. Geam incasabil! 

Într-adevăr, geamul era, probabil, făcut din sticlă călită 
după procedeul inventatorului. Siemens, deoarece, oricât îl lovi, 
rămase la fel ca la început. 

Totuşi, afară se luminase destul acum, pentru ca privirea 
să poată răzbate în voie, cel puţin în limitele câmpului vizual pe 
care-l ţărmureau marginile ferestruicii. 

— Ce vezi? întrebă Uncle Prudent. 

— Nimic. 

— Cum? Nici un desiş? 

— Nu. 

— Nici măcar coama copacilor? 

— Nici. 

— Deci nu mai suntem în mijlocul luminişului! 

— Nici în luminiş, nici în parc. 

— Nu vezi barem niscaiva acoperişuri de case sau creştetul 
vreunui monument? stărui Uncle Prudent, a cărui dezamăgire, 
împerecheată cu o aprigă mânie, nu înceta să crească. 

— Nici acoperişuri, nici monumente. 


— Cum? Nici măcar vreo prăjină de drapel sau vreo clopotniţă 
de biserică, sau chiar vreun horn de fabrică? 
— Nimic decât spaţiul. 

In aceeaşi clipă uşa celulei se deschise şi cineva se arătă 
în prag. 

Era Robur. 
— Stimaţi balonişti, le spuse el grav, sunteţi liberi să umblaţi şi 
să... 
— Liberi! exclamă Uncle Prudent. 
— Da... dar numai în cuprinsul Albatrosului! 

Uncle Prudent şi Phil Evans se grăbiră să iasă din celulă. 

Şi ce le văzură ochii? 

La vreo mie două sute sau trei sute de metri sub ei, 
întinsurile unui ţinut pe care se străduiau în van să-l identifice. 


Capitolul VI 


PESTE CARE INGINERII, MECANICII ŞI ALŢI OAMENI PRICEPUŢI ÎN 
ACESTE LUCRURI AR FACE, POATE, MAI BINE SĂ TREACĂ 


„Când va înceta, oare, omul să se mai târască prin 
văgăuni, pentru a trăi în seninătatea şi tihna cerului?” La 
această întrebare a lui Camille Flammarion este destul de uşor 
de răspuns: atunci când progresele realizate în domeniul 
mecanicii vor permite să se rezolve în sfârşit problema aviaţiei. 
Şi, de câţiva ani, se presupunea că, prin folosirea cât mai 
practică a electricităţii, avea să se ajungă la dezlegarea acestei 
probleme. 

În 1873, cu mult înainte ca fraţii Montgolfier să fi construit 
cea dintâi montgolfieră, iar Fizicianul Charles, cel dintâi balon al 
său, câţiva inşi în care sălăşluia dorul de aventură năzuiseră să 
cucerească văzduhul cu ajutorul unor aparate mecanice. Primii 
inventatori nu se gândiseră deci la nişte aparate mai uşoare 
decât aerul, lucru pe care stadiul în care se afla fizica pe vremea 
aceea nu le-ar fi îngăduit să şi-l închipuie cumva. Ei voiau să 
realizeze locomoţia aeriană folosind nişte aparate mai grele 


decât aerul, adică nişte maşini zburătoare alcătuite după chipul 
şi asemănarea păsărilor. 

E tocmai ceea ce încercase să facă şi zănaticul de Icar, 
feciorul lui Dedal, ale cărui aripi, lipite cu ceară, se 
desprinseseră la arşiţa soarelui. 

Dar ca să nu ne întoarcem atât de departe în trecut, până 
în vremurile mitologice, trecând peste Arkitas din Tarent, vom 
spune că întâlnim chiar în lucrările lui Dante din Perugia, ale lui 
Leonardo da Vinci, ale lui Guidotti, ideea unor maşini menite să 
se deplaseze în atmosferă. Două secole şi jumătate mai târziu, 
numărul inventatorilor începe să crească. În 1742, marchizul de 
Bacqueville construieşte un sistem de aripi pe care îl încearcă 
într-un zbor peste Sena şi, căzând, îşi rupe un braţ. In 1768, 
Paucton plănuieşte construirea unui aparat cu două elice, una 
de suspensie şi alta de propulsie. În 1781, Meerwein, arhitectul 
prinţului de Baden, imaginează un aparat cu o mişcare 
ortopteră, ridicându-se împotriva dirijării aerostatelor, care abia 
fuseseră inventate. În 1784, Launoy şi Bienvcnu pun în mişcare 
un elicopter acţionat cu ajutorul unor resorturi. In 1808, 
încercările de zbor ale austriacului Jacob Degen. |n 1810, 
broşura lui Deniau din Nantes, în care se află formulat principiul 
„mai greu decât aerul". Pe urmă, din 1811 şi până în 1840, 
studiile şi invențiile lui Berblinger, Vigual, Sarti, 

Dubochet, Cagniard de Latour. În 1842 întâlnim pe 
englezul Henson cu sistemul său de planuri înclinate şi elice 
puse în mişcare prin forţa aburilor; în 1845, pe Cossus cu 
aparatul său cu elice de ascensiune; în 1847, pe Camille Vert cu 
elicopterul său cu aripi de pene; în 1852, pe Letur cu aparatul 
său în chip de paraşută dirijabilă, pe care îl încearcă cu preţul 
vieţii; în acelaşi an, pe Michel Loup cu proiectul unui aparat de 
zbor prevăzut cu patru aripi turnante; în 1853, pe Beleguic cu 
aeroplanul său acţionat de nişte elice de propulsie, pe Voussin- 
Chardannes cu zmeul său dirijabil, pe George Cauley cu 
proiectele lui de maşini zburătoare, prevăzute cu motoare cu 
explozie. Între 1854 şi 1863 apar Joseph Pline cu brevetele mai 
multor maşini aeriene, Breant, Carlingfort, Le Bris, Du Temple, 
Bright, la care elicele de ascensiune se învârtesc în sens invers, 
Smythies, Panafieu, Crosnier etc. În sfârşit, în 1863, prin 
străduinţele lui Nadar, ia fiinţă la Paris o societate a partizanilor 
principiului mai greu decât aerul. În cadrul ei inventatorii au 


putinţă să-şi experimenteze aparatele, dintre care unele au şi 
fost brevetate: Ponton d'Amecourt şi elicopterul său cu aburi, La 
Landelle şi sistemul său de elice combinate cu planuri înclinate 
şi paraşute, Louvrie şi aeroscaful său, Esterno cu pasărea sa 
mecanică, Groof cu aparatul său cu aripi acţionate prin pârghii. 
Şi acum că şi-au luat avânt, inventatorii inventează şi 
calculatorii fac toate calculele necesare pentru ca locomoţia 
aeriană să poată fi pusă în practică. Bourcart, Le Bris, 
Kaufmann, Smyth, Stringfellow, Prigent, Danjard, Pomes şi de la 
Pauze, Moy Pcnaud, Jobcrt, Hureau de Villeneuve, Achenbach, 
Garapon, Duchesne, Danduran, Parisel, Dieuaide, Melkisff, 
Forlanini, Brearey, Tatin, Dandrieux, Edison, unii cu ajutorul 
aripilor sau elicelor, alţii cu ajutorul unor planuri înclinate, 
născocesc, creează, construiesc, perfecţionează maşinile lor 
zburătoare, ce aşteaptă ziua când vor fi înzestrate de vreun 
inventator cu un motor de o forţă considerabilă şi extrem de 
uşor, pentru a intra în funcţiune. 

Fie-mi iertat acest pomelnic puţin cam lung. Nu eram însă 
dator să menţionez toate treptele urcate de locomoţia aeriană 
ca să ajung în vârful scării, unde se află Robur Cuceritorul? De n- 
ar fi fost dibuirile şi experienţele înaintaşilor săi, inginerul nostru 
ar fi putut oare născoci un aparat atât de perfect? Nu, fără doar 
şi poate! Şi dacă el se uita cu dispreţ la cei ce se încăpăţânau 
încă să caute mijloacele de dirijare a baloanelor, în schimb avea 
o înaltă stimă pentru toţi adepţii principiului „mai greu decât 
aerul", fie ei englezi, americani, italieni, austrieci, francezi — 
mai ales francezii, ale căror lucrări, perfecţionate de el, îi 
ajutaseră să creeze, apoi să construiască maşina iui zburătoare. 
Albatrosul. 

— Zboară, zboară, cine zboară? exclamase unul dintre cei mai 
stăruitori adepţi ai aviaţiei. 

— Vom păşi prin văzduh cum păşim pe pământ! răspunsese 
unul dintre cei mai aprigi partizani ai săi. 

— In loc de locomotivă, o aeromotivă! rostise cel mai gălăgios 
dintre toţi, care suna trompeta publicităţii ca să trezească şi 
Lumea Veche şi Lumea Nouă. 

Şi într-adevăr era un lucru bine stabilit, şi prin experienţă 
şi prin calcule, că aerul oferă un punct de sprijin foarte rezistent. 
O paraşută cu diametrul de un metru poate nu numai să 
micşoreze viteza unei coborâri prin aer, ba chiar s-o facă 


isocronă. Se ştia asta; şi se mai ştia de asemenea că atunci 
când viteza unei mişcări de translație este mare, acţiunea 
greutăţii variază invers proporţional cu pătratul acestei viteze, 
devenind aproape neînsemnată. 

Se ştia pe urmă că, pe măsură ce greutatea unui animal 
zburător creşte, suprafaţa aripilor necesară pentru a-l susţine în 
aer creşte şi ea, dar din ce în ce mai puţin, cu toate că mişcările 
pe care trebuie să le facă aripile sunt mai încete. 

Un aparat de aviaţie se cuvine deci a fi construit în aşa fel, 
încât să folosească aceste legi ale naturii, adică să imite zborul 
păsării, „un admirabil tip de locomoţie aeriană", după spusele 
doctorului Marey de la Academia Franceză. 

Pe scurt, aparatele în stare să ofere o soluţie acestei 
probleme sunt de trei feluri: 

1. Elicopterele sau spiraliferele, care nu sunt altceva decât 
nişte elice cu axă verticală. 

2. Ortopterele, mecanisme ce încearcă să reproducă 
zborul păsărilor. 

3. Aeroplanele, care, de fapt, nu sunt decât nişte planuri 
înclinate, ca zmeul, însă remorcate sau împinse de elice cu axă 
orizontală. 

Fiecare dintre aceste sisteme avusese şi avea încă adepţii 
lui, hotărâți să nu dea înapoi nici un pas măcar. 

Cu toate acestea, din diferite motive, Robur respinsese 
primele două sisteme. 

Că ortopterul, pasărea mecanică, prezintă anumite 
avantaje, nu mai încape nici o îndoială. Lucrările şi experienţele 
domnului Renaud, făcute în 1884, stau mărturie. Dar, după cum 
i s-a obiectat, natura nu trebuie imitată în chip slugarnic. 
Locomotivele n-au fost copiate după alcătuirea iepurilor, nici 
vapoarele după aceea a peştilor. Primele au fost înzestrate cu 
nişte roţi care n-au nici un fel de asemănare cu picioarele, iar 
ultimele cu elice care, de asemenea, n-au nici în clin, nici în 
mânecă cu înotătoarele peştilor. Şi, cum vedeţi, asta nu le 
împiedică totuşi să meargă. Dimpotrivă! De altminteri, cine 
poate să cunoască mişcările mecanice cuprinse în zborul 
păsărilor, care e atât de complex? Doctorul Marey n-a presupus, 
oare, că în timp ce aripa se ridică, penele se răsfiră lăsând să 
treacă aerul printre ele, mişcare destul de greu de reprodus în 
chip artificial, cu ajutorul unui mecanism? 


Pe de altă parte, era tot atât de neîndoielnic că 
aeroplanele dăduseră unele rezultate favorabile. Elicele, 
opunând un plan oblic stratului de aer, constituiau un mijloc 
potrivit pentru a produce o mişcare de ascensiune, iar aparatele 
de dimensiuni mici, cu care se făcuseră experienţe, dovedeau 
că greutatea disponibilă, adică aceea care rămânea la dispoziţia 
aeronauţilor, lăsând la o parte greutatea aparatului, creştea 
proporţional cu pătratul vitezei. lată tot atâtea mari avantaje, 
mai mari chiar decât avantajele pe care le ofereau aerostatele 
supuse unei mişcări de translație. 

Robur se gândise totuşi că lucrul cel mai bun de făcut era 
şi cel mai simplu. 

Aşadar, elicele — „sfânta elice" pe care i-o azvârliseră în 
cap membrii Institutului Weldon — îndestulaseră toate nevoile 
aparatului său de zbor. Unele erau folosite ca să-l ţină 
suspendat în văzduh, iar altele ca să-l remorcheze în cele mai 
bune condiţii, din punctul de vedere al vitezei şi siguranţei 
zborului. 

Intr-adevăr, teoretic vorbind, cu ajutorul unei elice cu un 
pas destul de mic, dar cu o suprafaţă considerabilă, potrivit 
celor arătate de d. Victor Tatin, s-ar putea, „mergând până la 
extrema limită, ridica o greutate infinită cu o forţă cât de 
neînsemnată". 

Dacă ortopterul — care se mişcă prin bătăi de aripi ca 
păsările — se înalţă în văzduh, aflând în chip firesc un punct de 
sprijin în aer, elicopterul se ridică în sus, lovind pieziş aerul cu 
braţele elicei, ca şi cum s-ar urca pe un plan înclinat. De fapt, în 
acest caz e vorba de nişte aripi în formă de elice în locul unor 
aripi în formă de căuş. Elicea înaintează neapărat în direcţia 
axei sale. Este cumva verticală axa? Atunci se deplasează şi ea 
vertical. Este orizontală? Se deplasează şi ea tot orizontal. 

Maşina zburătoare a inginerului Robur se limita în definitiv 
la aceste două moduri de funcţionare. 

lată acum şi descrierea ei în amănunţime, maşina fiind 
alcătuită din trei părţi esenţiale: o platformă, aparatele de 
suspensie şi de propulsie şi maşinăria propriu-zisă. 

Platforma era o construcţie ce măsura treizeci de metri în 
lungime şi patru în lăţime, o adevărată punte de corabie cu 
prova ca un pinten. Dedesubt se rotunjea coca, cu întărituri 
solide, în care se aflau aparatele sortite să producă forţa 


mecanică, magazia cu muniții, echipamentul, ustensilele, 
depozitul general cu felurite provizii, printre care rezervoarele 
cu apă pentru bord. Jur împrejurul acestei construcţii, o serie de 
bare subţiri, legate între ele printr-o împletitură de sârmă, 
susțineau balustrada de care se sprijineau pasagerii. La 
suprafaţă, trei construcții în chip de ruf împărţite în 
compartimente, dintre care o parte erau rezervate personalului, 
iar restul maşinăriilor. În ruful din mijloc se afla maşina ce punea 
în mişcare mecanismele de suspensie, în cel de dinainte, maşina 
propulsorului din faţă, iar in cel de dinapoi, maşina propulsorului 
din spate — fiecare din aceste trei maşini fiind pusă în funcţiune 
separat de celelalte două. In partea dinspre prova, în primul ruf 
se aflau oficiul, bucătăria şi postul echipajului. În partea dinspre 
pupa, în ultimul ruf, mai multe cabine, printre care şi cabina 
inginerului, o sufragerie, iar deasupra o încăpere cu geamuri 
pentru timonier, care conducea aparatul cu ajutorul unei cârme 
puternice. 

Compartimentele fiecărui ruf primeau lumina zilei de la 
hublourile cu geamuri făcute din sticlă călită, care e de zece ori 
mai rezistentă decât sticla obişnuită. Sub coca era fixat un 
sistem de resorturi flexibile, ca să amortizeze loviturile, deşi 
aparatul putea să aterizeze uşurel de tot, atât era de stăpân 
inginerul pe mişcările lui. 

Aparate de suspensie şi de propulsie. Deasupra platformei 
se ridicau vertical treizeci şi şapte de axe, dintre care, pe 
margini, câte cincisprezece, de o parte şi de alta, iar şapte, mai 
înalte, la mijloc. Ai fi crezut că era o corabie cu treizeci şi şapte 
de catarge. Numai că aceste catarge, în loc de vele, purtau 
fiecare câte două elice orizontale cu un pas şi un diametru 
destul de mic, care însă se puteau învârti cu o iuţeală uluitoare. 
Fiecare din axele astea se mişcau independent de celelalte, 
fiecare învârtindu-se, pe de altă parte, din două în două, în sens 
invers — dispoziţie necesară pentru ca la un moment dat 
aparatul să nu sufere o mişcare de rotaţie. În felul acesta, 
elicele, continuând a se înălța de-a lungul unei coloane de aer 
verticale, se cumpăneau între ele pentru a înfrunta rezistenţa 
orizontală. Aşadar, aparatul era prevăzut cu şaptezeci şi patru 
de elice de suspensie, ale căror braţe, în număr de trei, erau 
prinse în cadrul unui cerc de metal îndeplinind funcțiunea de 
volant, ceea ce ducea la o economie de forţă motrice. Înainte şi 


înapoi, montate pe axe orizontale, două elice propulsoare, cu 
câte patru braţe şi cu un pas invers foarte mare, învârtindu-se în 
sensuri diferite, imprimau 


te 


izeci şi şap 


tre 


te cu 


Y 
w 
S 
RI 
Ş 
Y 

XY 


$ 
9 
Y 
9 
` 
Ş 


crezul 


fi 


i 


aparatului o mişcare de propulsie. Aceste elice cu un diametru 
mai mare decât acela al elicelor de suspensie puteau, de 
asemenea, să se învârtească cu o viteză extraordinară. Într-un 
cuvânt aparatul acesta era construit după sistemele preconizate 
de domnii Cossus, de La Landelle şi de Ponton, d'Amecourt şi 
perfecţionate de inginerul Robur. Dreptul de a fi socotit 
inventator se datora însă îndeosebi felului în care îşi alesese 
mijloacele şi în care folosise forţa motrice. 

Maşinăria. Ca să obţină forţa necesară pentru a menţine în 
aer şi pune în mişcare aparatul său, Robur nu se gândise să 
recurgă nici la vaporii de apă sau de alte lichide, nici la aerul 
comprimat sau la alte gaze elastice, nici la diferite amestecuri 
explozive capabile să producă o acţiune mecanică. Mijlocul pe 
care-l utilizase el era electricitatea, acest agent care va deveni 
cândva sufletul lumii industriale. Cu toate astea nu se afla nici o 
maşină electromotrice pe bord. Nimic altceva decât pile 
electrice şi acumulatori. Care erau însă elementele ce intrau în 
compoziţia acestor pile, cu ce fel de acizi funcționau? Asta era 
secretul lui Robur. Acelaşi lucru şi cu acumulatorii. Din ce erau 
făcute discurile pozitive şi negative? Nu se ştia. Inginerul se 
ferise — şi pe bună dreptate — să-şi scoată un brevet pentru 
invenţia lui. Ca să nu mai lungim vorba, rezultatele obţinute 
erau neîndoielnice: pile electrice cu un randament excepţional, 
acizi înzestrați cu o rezistenţă aproape absolută la evaporare şi 
congelare, acumulatori ce depăşeau cu mult acumulatorii Faure- 
Sellon-Wolckmar, în sfârşit, curenţi electrici a căror intensitate 
întrunea un număr de amperi încă necunoscut până atunci. Ca 
urmare, o forţă electromotrice, calculată în cai-putere, infinită, 
ca să zicem aşa, punea în mişcare elicele de suspensie şi cele 
propulsoare, forţă superioară tuturor necesităţilor aparatului, în 
orice împrejurare. 

Trebuie s-o mai spunem încă o dată, invenţia aceasta se 
afla numai şi numai în mâna lui Robur. Şi inginerul păstra taina 
cea mai desăvârşită asupra ei. 

Dacă preşedintele şi secretarul Institutului Weldon n- 
aveau să reuşească a-l descoperi, de bună seamă, secretul avea 
să rămână pururea îngropat pentru omenire. 

Se înţelege de la sine că aparatul avea suficientă 
stabilitate, dată fiind poziţia centrului său de gravitate. Nu 
exista nici o primejdie să se aplece cumva pe o coastă, formând 


un unghi îngrijorător de mare cu orizontala, nici o temere că s-ar 
putea răsturna vreodată. 

Rămâne de văzut care era materialul folosit de inginerul 
Robur pentru construcţia aeronavei sale, aşa cum prea bine 
poate fi numit Albatrosul: 

Ce putea să fie acest material atât de rezistent pe care 
Phil Evans nu izbutise să-l străpungă cu bowie-knife-ul său şi 
asupra căruia Uncle Prudent nu apucase încă să se dumirească? 
Hârtie, pur şi simplu. 

Se împlineau câţiva ani de când acest fabricat luase o 
dezvoltare considerabilă. Foi de hârtie fără clei, impregnate cu 
dextrină şi amidon şi puse apoi la presa hidraulică, dădeau în 
cele din urmă un preparat tare ca oţelul. Din materialul acesta 
se făceau scripeţi, şine de tren, roţi de vagoane, mai durabile 
decât cele de metal şi totodată mai uşoare. De aceea, tocmai 
pentru că era atât de durabil şi de uşor, Robur se gândise a-l 
folosi la construirea locomotivei sale aeriene. 

Totul, coca, platforma, construcţiile în formă de ruf, 
cabinele, era din hârtia care, supusă la o presiune puternică, se 
transformase într-un material tot atât de rezistent ca şi metalul; 
mai mult chiar decât atât, devenise neinflamabilă, însuşire ce nu 
era deloc de lepădat, fiind vorba de un aparat menit să zboare 
la mari înălţimi. Cât despre organele diverselor mecanisme de 
suspensie şi de propulsie, axele ori paletele elicelor, fuseseră 
fabricate dintr-o substanţă rezistentă şi flexibilă totodată: fibre 
muiate în gelatină. 

Substanţa aceasta care putea fi uşor modelată, luând 
orice formă, insolubilă în majoritatea gazelor şi lichidelor, fie 
acizi, fie esențe, fără a mai pomeni de proprietăţile ei izolante, 
se dovedise a fi de mare folos în construcţia maşinăriilor 
electrice de pe bordul Albatrosului. 

Inginerul Robur, contramaistrul său, Tom Turner, un 
mecanic cu două ajutoare, doi timonieri şi un bucătar — în total 
opt oameni — alcătuiau echipajul aeronavei, suficient de 
numeros pentru a executa manevrele cerute de locomoţia 
aeriană. Cât priveşte echipamentul şi proviziile de pe bord, 
acestea erau constituite din: arme de vânătoare şi de luptă, 
unelte de pescuit, faruri electrice, instrumente de observaţie, 
busole şi sextante pentru a stabili ruta, un termometru pentru 
cercetarea temperaturii, diferite barometre, unele pentru a 


determina înălţimea atinsă, altele ca să indice variațiile presiunii 
atmosferice, un storm-glass care să anunţe furtunile, o mică 
bibliotecă, o imprimerie portativă, o piesă de artilerie montată 
de un pivot în mijlocul platformei, ce se încărca de la chiulasă cu 
proiectile de şase centimetri în diametru, o provizie de praf de 
puşcă, gloanţe, cartuşe cu dinamită, o bucătărie încălzită cu 
ajutorul, curentului electric furnizat de acumulatori, o provizie 
de conserve de carne şi legume rânduite într-un depozit ad- 
hoc împreună cu câteva butoiaşe de brandy, whisky şi gin, în 
sfârşit, tot ce trebuia, lăsând deoparte faimoasa trompetă, 
pentru a călători luni de zile fără a fi nevoie să aterizeze. 

In afară de cele de mai sus, se mai afla pe bord şi o barcă 
uşoară de cauciuc, care putea să poarte opt oameni pe apele 
unui fluviu, ale unui lac sau ale unei mări liniştite. 

Robur însă instalase cumva şi nişte paraşute în 

eventualitatea unui accident? Nu. Pentru că nu credea în 
asemenea accidente. Axele elicelor se mişcau independent 
unele de altele. Dacă s-ar fi întâmplat să se oprească o parte din 
ele, mersul celorlalte n-ar fi fost în nici un fel stingherit. Şi era 
destul să rămână în funcţiune jumătate din întregul sistem, 
pentru ca Albatrosul să se poată menţine în elementul său. 
— Şi prin el, le explică Robur Cuceritorul, folosind cel dintâi 
prilej, oaspeţilor săi — oaspeţi fără voia lor — prin el mă pot 
socoti stăpânul celei de-a şaptea părţi a lumii, mai întinsă decât 
Australia, Oceania, Asia, America şi Europa, un adevărat 
continent aerian, Icaria, pe care mii şi mii de icarieni îl vor 
popula într-o bună zi! 


Capitolul VII 


ÎN CARE UNCLE PRUDENT ŞI PHIL EVANS NU VOR ÎNCĂ SĂ SE 
LASE ÎNDUPLECAŢI 


Preşedintele Institutului Weldon rămăsese trăsnit, iar 
însoţitorul său era ca năuc. Şi unul şi celălalt însă se feriră să 
dea în vileag uimirea lor atât de firească. 


În schimb, valetul Frycollin nici măcar nu încerca să-şi 
ascundă frica pe care o simţea, văzându-se călător prin văzduh 
pe bordul unei asemenea bazaconii. 

Între timp, elicele de suspensie se învârteau cu 
repeziciune deasupra capetelor lor. Oricât de mare era în clipa 
aceea viteza lor de rotaţie, ea putea fi triplată în cazul când 
Albatrosul ar fi vrut să se înalțe într-o zonă superioară. 

Cât priveşte cele două elice propulsoare, puse în mişcare 
cu o viteză destul de moderată, ele făceau să se deplaseze 
aparatul cu numai douăzeci de kilometri pe oră. 

Aplecându-se peste parapetul platformei, călătorii de pe 
Albatros zăriră o lungă şi întortocheată panglică lichidă ce 
şerpuia ca o gârlă oarecare, de-a curmezişul unui ţinut văluros, 
printre ochiuri de apă, în care razele soarelui băteau pieziş. 
Gârla era de fapt un fluviu, şi încă unul din cele mai de seamă 
de pe aceste meleaguri. Pe malul stâng se contura un lanţ de 
munţi, ce se pierdeau departe, în zare. 

— Eşti bun să ne spui unde suntem? întrebă Uncle Prudent cu un 
tremur de mânie în glas. 

— Cred că nu mai e nevoie, răspunse Robur. 

— O să fii atunci bun să ne spui unde mergem? adăugă Phil 
Evans. 

— Şi cât o să ţină asta?... 

— Cât va fi necesar. 

— Nu cumva ţi-ai pus în gând să faci ocolul lumii?... întrebă 
ironic Phil Evans. 

— Mai mult chiar, răspunse Robur. 

— Şi dacă nu ne arde de asemenea călătorie?... se răţoi Uncle 
Prudent. 

— Trebuie, n-aveţi încotro! 

Asta lăsa să se întrezărească felul relaţiilor ce aveau să se 
statornicească între stăpânul Albatrosului şi oaspeţii — ca să nu 
spunem prizonierii săi. Până una, alta, însă se vedea că voia să 
le lase răgaz să se dezmeticească, să admire aparatul miraculos 
care-i purta prin văzduh şi, de bună seamă, să-i aducă laude 
inventatorului. Aşadar, îşi făcu de lucru, preumblându-se de la 
un capăt la altul al platformei. Puteau deci să cerceteze în voie 
întregul dispozitiv şi modul cum era amenajată aeronava, sau 
să-şi dăruiască toată atenţia priveliştii ce-şi desfăşura relieful 
dedesubtul lor. 


— Uncle Prudent, spuse la un moment dat Phil Evans, mi se 
pare, dacă nu mă înşel, că zburăm deasupra părţii mijlocii a 
teritoriului canadian. Fluviul ăsta ce curge spre nord-vest trebuie 
să fie Saint-Laurent. lar oraşul care a rămas acum în urmă, 
Quebec. 

Era într-adevăr bătrâna cetate întemeiată de Champlain, 

ale cărei acoperişuri de tablă străluceau în bătaia soarelui ca 
nişte reflectoare. Albatrosul ajunsese deci până la patruzeci şi 
şase de grade latitudine nordică; aşa se explica faptul că se 
luminase de ziuă mai devreme ca de obicei şi că revărsatul 
zorilor se prelungise nefiresc de mult. 
— Da, continuă Phil Evans, uite oraşul în amfiteatru, uite şi 
măgura pe care se înalţă zidurile cetăţii, Gibraltarul Americii de 
Nord! Uite şi catedrala anglicană şi cea franceză! Şi vama cu 
turla pe care flutură drapelul britanic! 

Nici nu apucase Phil Evans să termine ce avea de spus şi 
capitala Canadei şi începuse să se topească în zare. Aeronava 
pătrunse într-o îngrămădire de norişori care, încetul cu încetul, 
perdeluiră priveliştea pământului. 

Văzând că preşedintele şi secretarul Institutului Weldon îşi 
îndreptau atenţia asupra instalaţiilor exterioare ale Albatrosului, 
Robur se apropie de ei şi-i întrebă: 

— Ei, ce mai ziceţi acum, domnii mei, credeţi, ori nu că se poate 
călători prin văzduh cu ajutorul unor aparate mai grele decât 
aerul? 

Ar fi fost greu să nu te dai bătut în faţa unor mărturii atât 

de vădite. Cu toate astea, Uncle Prudent şi Phil Evans nu 
spuseră nici pâs. 
— Cum, nici un cuvint? urmă inginerul. Se vede că v-a pierit 
glasul din pricina foamei!... Trebuie să ştiţi însă că, dacă mi-am 
luat asupra mea îndatorirea să vă port, aşa, pe căile aerului, n- 
am nicidecum de gând să vă astâmpăr foamea cu acest fluid 
prea puţin hrănitor. Vă aşteaptă prânzul — primul prânz pe care- 
| luaţi aici pe bord. 

N-ar fi avut nici un rost să facă nazuri, mai ales că şi Uncle 
Prudent şi Phil Evans simțeau cum le dă ghes foamea. O masă 
nu te obligă la nimic şi, după ce Robur îi va fi coborât din nou pe 
pământ, se bizuiau amândoi că-şi vor redobândi faţă de el 
întreaga libertate de acţiune. 

Fură conduşi în ruf, unde se afla un mic dining-room, cu o 


masă întinsă cu tot dichisul, la care urmau să mănânce, separat 
de ceilalţi, tot timpul călătoriei. Ca feluri de mâncare, diferite 
conserve, printre care un fel de pâine făcută dintr-un amestec în 
părţi egale de făină şi praf de carne şi dres cu un pic de slănină, 
amestec care, pus în apă clocotită, dădea o supă grozav de 
gustoasă, pe urmă felii de şuncă friptă şi, ca băutură, ceai. 

Frycollin nu fusese nici el uitat. Avusese şi el parte de o 
supă minunată, pe care o mâncase în faţă, la prova. Trebuie să 
fi fost, într-adevăr, lihnit de foame ca să mănânce, fiindcă-i 
clănţăneau dinţii de frică şi nu ştiu, zău, dacă s-ar fi putut folosi 
de ei. 

— Dacă se rupe!... Dacă se rupe! îndruga mereu bietul om. 

De aceea stătea tot timpul cu inima pierită. Gândiţi-vă 
numai! Să cazi de la o mie cinci sute de metri şi să te faci terci! 

Un ceas mai târziu, Uncle Prudent şi Phil Evans ieşiră iar 
pe platformă. Robur însă nu mai era acolo. În partea dinapoi, 
omul de la cârmă, în cuşca lui cu geamuri, cu ochii pe busolă, 
urma cu sânge rece, fără nici o clipă de şovăială, ruta indicată 
de inginer. 

Cât priveşte pe ceilalţi, erau, pesemne, toţi la masă, în 
camera echipajului. Doar unul din ajutoarele mecanicului, lăsat 
să supravegheze maşinile, se plimba pe platformă de la un ruf la 
altul. 

Cei doi colegi nu puteau să-şi dea prea bine seama cât de 
mare era viteza aparatului, cu toate că Albatrosul ieşise tocmai 
din nori şi Pământul se vedea iar la o mie cinci sute de metri sub 
ei. 

— Parcă nu-ţi vine a crede! spuse Phil Evans. 
— Nici nu trebuie să credem! răspunse Uncle Prudent. 

Se duseră amândoi în faţă şi-şi aţintiră privirile în zare, 
spre apus. 

— A! Uite încă un oraş! exclamă Phil Evans. 

— Îl recunoşti? 

— Da! Pare-mi-se că-i Montreal. 

— Montreal?... Bine, dar acum două ore abia am trecut de 
Quebec! 

— Inseamnă că aparatul merge cu o viteză de cel puţin douăzeci 
şi cinci de leghe pe oră. 

Era, într-adevăr, viteza aparatului, şi dacă pasagerii nu se 
simțeau câtuşi de puţin stingheriţi, asta se datora numai faptului 


că zburau în direcţia în care bătea vântul. Să fi fost o vreme 
liniştită, ar fi avut destul de suferit din pricina iuţelii cu care se 
deplasa aeronava, iuţeală care era aproape la fel de mare ca şi 
a unui expres. Dacă ar fi mers cu vântul în faţă, n-ar fi putut s-o 
înfrunte nici unul. 

Phil Evans nu se înşelase. Jos, pe pământ, sub Albatros, se 
zărea Montrealul, uşor de recunoscut după Victoria-Bridge, 
podul ca un tub construit peste Saint-Laurent, aidoma 
viaductului ce trece peste laguna Veneţiei. Se desluşeau apoi 
străzile largi, magazinele uriaşe, băncile ca nişte palate, 
catedrala în chip de bazilică, recent ridicată după modelul 
bisericii Sfântul Petru din Roma, în sfârşit Mont-Royal, care 
domină tot oraşul şi care fusese transformat într-un parc măreț. 
Norocul lui Phil Evans că apucase să vadă oraşele mai mari din 
Canada. Putu să recunoască, astfel, câteva din ele fără să-l mai 
întrebe pe Robur. După Montreal, pe la unu jumătate după- 
amiază, trecură pe deasupra râului Ottawa, a cărui cascadă, 
văzută de sus, semăna cu o imensă căldare cu apă în clocot, ce 
se revărsa în şuvoaie spumegătoare de cel mai mare efect. 

— Uite şi palatul Parlamentului, spuse Phil Evans. 

Şi arătă un fel de jucărie de Nurenberg înfiptă într-o colină. 
jucăria aceea, cu arhitectura ei policromă, semăna cu 
Parlament-House din Londra, după cum catedrala din Montreal 
semăna cu biserica Sfântul Petru din Roma. Dar n-avea a face, 
nu mai încăpea nici o îndoială că era Ottawa. 

Curând şi aşezarea aceasta începu a se micşora în 
depărtare, zărindu-se doar ca o pată luminoasă pe faţa 
pământului. 

Erau aproape orele două după-amiază când Robur se 
arătă iar. Tom Turner, contramaistrul său, se ţinea după el. 
Inginerul îi spuse numai trei cuvinte, pe care Tom le transmise 
celor două ajutoare ce stăteau de pază în faţă şi înapoi, lângă 
ruf. La un semn, timonierul schimbă direcţia Albatrosului cu 
două grade spre sud-vest. In acelaşi timp, Uncle Prudent şi Phil 
Evans  putură să-şi dea seama că se mărise viteza 
propulsoarelor aeronavei. 

La drept vorbind, viteza lor putea fi dublată, depăşind 
rezultatele obţinute până în momentul acela cu cele mai rapide 
mijloace de locomoţie terestră. 

Gândiţi-vă numai: torpiloarele pot atinge o viteză de 


douăzeci şi două de noduri, adică de patruzeci de kilometri pe 
oră; trenurile de pe căile ferate engleze şi franceze, o viteză de 
o sută de kilometri; săniile cu pânze de pe râurile îngheţate ale 
Statelor Unite, o sută cincisprezece kilometri; o locomotivă 
construită în atelierele Patterson, cu un sistem de angrenaj, a 
parcurs o sută treizeci de kilometri pe oră pe linia lacului Erie, 
iar o alta, pe linia Trenton-Jersey, o sută treizeci şi şapte. 

Pasămite însă Albatrosul, atunci când propulsoarele lui 
erau în funcţie cu maximum de intensitate, putea atinge o 
viteză de două sute de kilometri pe oră, adică aproape cincizeci 
de metri pe secundă. 

Ei bine, aceasta era tocmai viteza unui uragan, care 
smulge copacii din rădăcini, sau a curentului de aer care, în toiul 
uraganului din 21 septembrie 1881, de la Cahors, a ajuns să 
străbată o sută nouăzeci de kilometri pe oră. Este viteza medie 
a unui porumbel călător, depăşită numai de zborul rândunelei 
obişnuite (67 metri pe secundă) şi de acela al lăstunului (89 
metri). 

Intr-un cuvânt, Albatrosul, aşa cum spusese Robur, 
punându-şi elicele în mişcare cu maximum de intensitate, ar fi 
putut să facă ocolul lumii în două sute de ore, adică în mai puţin 
de opt zile! 

Ce-i păsa, oare, aparatului nostru de zbor că, la vremea 
aceea, globul terestru era înzestrat cu patru sute cincizeci de 
mii de kilometri de cale ferată — adică o cale ferată care ar face 
de unsprezece ori înconjurul Pământului în dreptul Ecuatorului? 
Intr-adevăr, de ce i-ar fi păsat,când găsea un punct de sprijin 
pretutindeni în atmosferă? 

Mai e nevoie s-o spunem? Fenomenul a cărui apariţie 
dăduse atâta de gândit omenirii din cele două lumi era unul şi 
acelaşi lucru cu aeronava inginerului. Trompeta ce-şi trâmbiţa 
clocotitoarea-i chemare peste înălțimile  văzduhului era 
trompeta contramaistrului Tom Turner. lar drapelul înfipt în 
vârful celor mai de seamă monumente din Europa, Asia şi 
America era pavilionul lui Robur Cuceritorul şi al maşinii lui 
zburătoare: Albatrosul. 

Şi dacă până atunci inginerul luase oarecare măsuri să nu 
fie recunoscut, călătorind mai ales noaptea şi luminându-şi 
calea cu farurile electrice, dacă în timpul zilei se făcea nevăzut, 
zburând pe deasupra stratului de nori, se pare că de aci înainte 


nu mai avea de gând să tăinuiască lumii izbânda sa. Şi dacă 
venise la Philadelphia şi pătrunsese în sala de şedinţe a 
Institutului Weldon, n-o făcuse oare ca să împărtăşească tuturor 
uimitoarea sa descoperire şi să-i convingă ipso facto pe cei mai 
neîncrezători? 

Se ştie cum fusese primit şi vom vedea mai departe în ce 
fel socotea el să le-o plătească preşedintelui şi secretarului 
acelui club. 

Între timp, Robur se apropiase de cei doi confraţi. Aceştia 

căutau cu tot dinadinsul să nu manifeste nici umbră de mirare în 
faţa celor ce vedeau şi a celor ce, fără voie, trebuiau să le 
încerce pe pielea lor. Fără doar şi poate, în capetele lor de 
anglo-saxoni era temeinic împlântată o încăpățânare pe care cu 
chiu cu vai ar fi putut s-o smulgă cineva din rădăcini. Dinspre 
partea lui, Robur se făcu a nu fi băgat de seamă nimic şi, ca şi 
cum ar fi legat din nou firul unei conversații, care fusese totuşi 
întreruptă mai înainte cu vreo două ore şi mai bine, spuse: 
— Domnilor, vă întrebaţi, desigur, dacă aparatul de faţă, atât de 
admirabil înzestrat cu mijloace de locomoţie aeriană, e în stare 
să suporte o viteză mai mare? N-ar fi vrednic însă, vă rog să mă 
credeţi, să cucerească spaţiul, dacă ar fi incapabil să-l mistuie. 
Am căutat să aflu un punct de sprijin temeinic în aerul 
atmosferic şi l-am aflat. Am înţeles că pentru a înfrunta vântul e 
destul să fii, pur şi simplu, mai tare decât el, şi sunt mai tare. N- 
am nevoie de pânze să mă tragă, nici de lopeţi sau de roţi să mă 
împingă, nici de şine ca să lunec mai repede. Aerul mi-ajunge. 
Aerul ce mă înconjoară, aşa cum apa înconjoară un vas 
submarin, şi pe care propulsoarele mele îl sfredelesc, aşa cum 
elicele unui steamer vântură apa. lată cum am dezlegat eu 
problema navigaţiei aeriene. Şi nici balonul, nici vreun alt aparat 
mai uşor decât aerul nu va ajunge vreodată aici. 

Muţenie desăvârşită din partea celor doi colegi — ceea ce 
nu-l făcu nicidecum pe inginer să-şi piardă cumpătul. 
Mulţumindu-se să schiţeze un zâmbet, acesta continuă pe un 
ton interogativ: 

— Vă întrebaţi cumva, de asemenea, dacă, aşa cum poate să se 
deplaseze pe orizontală, Albatrosul e în stare să se deplaseze 
tot atât de lesne pe verticală, într-un cuvânt, dacă se poate 
măsura cu un aerostat chiar atunci când e vorba să dea o raită 


6 Prin însuşi faptul (în mod concret) — în latină. 


prin păturile înalte ale atmosferei? Ei bine, eu nu v-aş sfătui să 
puneţi la cale o întrecere între Go ahead şi el. 

Cei doi confraţi dădură din umeri, nici mai mult, nici mai 
puţin. Probabil că abia aşteptau să le pună întrebarea aceasta. 

Robur făcu un semn. Elicele propulsoare se opriră 
deodată. Albatrosul merse ce mai merse, preţ de o milă, apoi 
încremeni locului. 

La cel de-al doilea semn al lui Robur, elicele de suspensie 
se puseră în mişcare cu o iuţeală ce nu se putea asemui decât 
cu a sirenelor în experienţele acustice. Sfârâitul lor urcă aproape 
cu o octavă în scara sunetelor, micşorându-şi totuşi intensitatea 
din cauza rarefierii aerului, şi aparatul îşi făcu vânt, ridicându-se 
vertical, întocmai ca o ciocârlie ce săgetează văzduhul cu ţipătul 
ei ascuţit. 

— Stăpâne! Stăpâne!... îndruga întruna Frycollin. Numai de nu s- 
ar rupe! 

Un zâmbet dispreţuitor fu singurul răspuns al lui Robur. În 
câteva minute, Albatrosul se şi ridicase la o înălţime de două mii 
şapte sute de metri, ceea ce sporea raza vizuală până la 
şaptezeci de mile împrejur — apoi la patru mii de metri, după 
cum arăta barometrul care scăzuse la 480 milimetri. Acum că 
făcuse dovada, Albatrosul începu să coboare. Scăderea presiunii 
în straturile înalte ale atmosferei aduce cu sine micşorarea 
procentului de oxigen din aer, şi, ca urmare, şi din sânge, ceea 
ce dă loc la accidente grave, aşa cum li s-a întâmplat unora 
dintre aeronauţi. Robur socotea de prisos să le înfrunte. 

Albatrosul cobori, aşadar, din nou la înălţimea la care 
zbura, pe cât se pare de obicei, şi propulsoarele, puse iar în 
mişcare, îl purtară mai departe cu o viteză sporită, spre sud- 
vest. 

— Şi acum, domnilor, dacă aceasta era întrebarea pe care v-aţi 
pus-o, spuse inginerul, vă las să răspundeţi singuri. 

Apoi,  aplecându-se spre balustradă, se adânci în 
contemplare. 

Când ridică puţin mai târziu capul, preşedintele şi 

secretarul Institutului Weldon se aflau în faţa lui. 
— Domnule inginer Robur, rosti Uncle Prudent, care căuta în 
zadar să se stăpânească, ţinem să ştii că nu ne-am întrebat 
nimic din ceea ce crezi, pare-se, dumneata. În schimb vom pune 
o întrebare la care socotim că vei binevoi să ne răspunzi. 


— Spuneţi. 

— Cu ce drept ai tăbărât asupra noastră la Philadelphia, în 
Fairmont-Park? Cu ce drept ne-ai închis în cuşca asta? Cu ce 
drept ne cari acum cu dumneata, trecând peste voinţa noastră, 
pe bordul acestei maşini zburătoare? 

— Dar dumneavoastră, domnilor balonişti, le întoarse vorba 
Robur, cu ce drept m-aţi insultat, huiduit, ameninţat atunci, la 
club, încât mă şi mir cum de-am scăpat cu viaţă? 

— De ce răspunzi cu o întrebare? urmă Phil Evans. Repet: cu ce 
drept?... 

— Vreti să ştiţi? 

— Te rog. 

— Ei bine, cu dreptul celui mai tare! 

— E un răspuns cinic! 

— Dar adevărat! 

— Şi cât timp, rogu-te, cetăţene inginer, îl luă din scurt Uncle 
Prudent, răbufnind în cele din urmă, cât timp ţi-ai pus în gând să 
te foloseşti de acest drept? 

— Cum se poate, domnilor, răspunse ironic Robur, cum se poate 
să-mi puneţi asemenea întrebare, când e destul să vă plecaţi 
ochii în jos ca să vă bucuraţi de o privelişte fără seamăn pe 
lume? 

Albatrosul tocmai se oglindea pe faţa neţărmuritelor ape 
ale lacului Ontario; trecuse în zbor cu puţin înainte peste ţinutul 
cântat cu atâta poezie de Cooper. Plutind apoi de-a lungul 
malului dinspre miazăzi al acestei uriaşe căldări, se îndreptă 
spre vestitul râu prin care se scurg apele lacului Erie, 
spărgându-se în cascade. 

O clipă, un ropot măreț, un vuiet ca de furtună, răzbi până 
la el. Şi, ca şi cum o burniţă deasă ar fi împroşcat de jos 
văzduhul, aerul se răcori simţitor. 

Dedesubt puhoaie de apă se prăvăleau, alcătuind un fel 
de potcoavă. Ai fi zis că era un uriaş torent de cristal împresurat 
de mii de curcubee datorită unui fenomen de refracție, ce 
descompunea razele solare. Era într-adevăr o privelişte sublimă. 

In faţa cataractelor, o punte uşoară, întinsă ca un fir, lega 
cele două ţărmuri. Ceva mai jos, la vreo trei mile distanţă, se 
afla un pod suspendat, pe care tocmai se târa un tren trecând 
de pe malul canadian, dincolo, pe malul american. 

— Cascada Niagara! exclamă Phil Evans. 


Strigătul îi scăpase fără voie, în timp ce Uncle Prudent se 
străduia din răsputeri să nu admire nimic din toate aceste 
minunăţii. Un minut mai târziu, Albatrosul trecuse şi peste râul 
ce desparte Statele Unite de colonia canadiană şi se avânta în 
zbor pe deasupra vastelor întinderi ale Americii de Nord. 


Capitolul VIII 


ÎN CARE SE VA VEDEA CĂ ROBUR SE HOTĂRĂŞTE SĂ RĂSPUNDĂ 
LA ÎNTREBAREA CAPITALĂ CE | S-A PUS 


Într-una din cabinele instalate la pupa în ruf, Uncle 
Prudent şi Phil Evans aflaseră două minunate culcuşuri, rufărie şi 
haine de schimb cât să le ajungă pe drum, mantale şi pleduri de 
călătorie. Să fi fost pe un transatlantic şi tot n-ar fi avut mai 
mult confort. lar dacă nu dormiră duşi, pricina e că le abătuse 
lor să nu doarmă sau, mai bine zis, că griji cât se poate de 
serioase îi împiedicară să închidă ochii. In ce fel de aventură 
intraseră? La ce soi de experienţe fuseseră invitaţi — inviţi, dacă 
ni-e îngăduit a face o legătură cu termenul latinesc — să ia 
parte? Cum avea să se isprăvească toată dandanaua asta şi ce 
voia, la urma urmei, inginerul Robur? Aveau, aşadar, destule 
motive să-şi frământe mintea. 

Cât despre valetul Frycollin, acesta era găzduit în partea 
din faţă, într-o cabină alăturată de a bucătarului de pe Albatros. 
O vecinătate care, fireşte, nu se putea să nu-i fie pe plac. 
Frycollin se simţea de minune în societatea oamenilor de seamă 
din lume. Dar dacă în cele din urmă el reuşi să adoarmă, somnul 
său fu bântuit de coşmaruri care mai de care mai cumplite: visă 
numai prăbuşiri ce se ţineau lanţ şi salturi în gol. 

Cu toate astea, nu cred să fi fost cândva o călătorie mai 
tihnită în sânul unei atmosfere în care curenţii de aer se 
domoliseră odată cu căderea serii. In afară de foşnetul stârnit de 
braţele elicelor nu se auzea nici un zgomot în zona prin care 
treceau. În răstimpuri, doar un şuierat slobozit de vreo 
locomotivă terestră ce luneca pe drumul de fier sau zbieretul 


vreunui animal domestic. Ce curios instinct! Aceste vieţuitoare 
pământeşti simțeau trecând peste capetele lor maşina 
zburătoare şi o întâmpinau cu răcnete de spaimă. 

A doua zi, 14 iunie, la orele cinci dimineaţa, Uncle Prudent 
şi Phil Evans se plimbau pe platformă sau mai bine zis pe 
puntea aeronavei. Nu se schimbase nimic din ajun: un om de 
veghe în faţă, cârmaciul la pupa. 

Ce rost avea omul acela pus de veghe? Se putea ciocni 
cumva Albatrosul cu vreun alt aparat identic? Nici pomeneală. 
Nu se găsise încă cine să-l imite pe Robur. lar ca să întâlnească 
vreun aerostat plutind în văzduh erau atât de puţine 
probabilităţi, încât putea nici să nu le ia în seamă. In orice caz, 
păgubaşul tot aerostatul ar fi fost — ce se potriveşte oala de lut 
cu ceaunul de tuci? Albatrosul n-ar fi avut pentru ce să se teamă 
de o asemenea ciocnire. 

Oricum, în sfârşit, era cu putinţă oare să se întâmple aşa 
ceva? Da! N-ar fi fost imposibil ca aeronava să se izbească de 
ceva întocmai ca o corabie ce se sfărâmă de țărm, dacă i-ar fi 
ieşit cumva în cale vreun pisc peste care n-ar fi putut să treacă, 
nici să-l ocolească. Erau şi-n văzduh stânci ca şi în mijlocul mării 
şi trebuia să se ferească de ele, cum se feresc navigatorii pe 
mare. Inginerul, ce-i drept, indicase direcţia întocmai ca un 
căpitan de vas, socotind altitudinea necesară pentru a depăşi 
vârfurile cele mai înalte de pe aceste meleaguri. Dat fiind însă 
că aparatul avea să plutească în curând pe deasupra unui ţinut 
muntos, era mai prudent să stea cineva de veghe, în cazul când 
s-ar fi abătut puţin de la ruta lui. 

Cercetând din ochi întinderile ce se desfăşurau sub ei, 
Uncle Prudent şi Phil Evans zăriră un lac imens. Albatrosul era 
pe cale să ajungă în dreptul capătului său de jos, din sud, ceea 
ce însemna că, în timpul nopţii, zburaseră de-a lungul lacului 
Erie, depăşindu-l. Aşadar, fiindcă mergea aproape în linie 
dreaptă spre vest, în clipa aceea aeronava se afla probabil în 
drum spre extremitatea lacului Michigan. 

— Nu mai încape nici o îndoială! spuse Phil Evans. Acoperişurile 
acelea din zare ce pot să fie — nu-i aşa? — decât Chicago. 

Şi nu se înşela. Era, într-adevăr, oraşul spre care se 
îndreaptă şaptesprezece linii ferate, regina Vestului, depozitul 
uriaş în care se adună produsele din India, Ohio, Wisconsin, 
Missouri, din toate provinciile ce alcătuiesc partea occidentală a 


Statelor Unite. Înarmat cu un minunat ochean marinăresc pe 
care îl găsise în compartimentul său din ruf, Uncle Prudent 
recunoscu fără nici o dificultate clădirile mai importante ale 
oraşului. La rândul lui, Phil Evans îi arăta bisericile, edificiile 
publice, numeroasele „elevatoare" sau macarale mecanice, 
monumentalul hotel „Sherman", semănând, de acolo, de sus, cu 
un zar mare, cu sute de punctuleţe — adică ferestrele — pe 
fiecare faţă. 

— Dacă e Chicago, spuse Uncle Prudent, înseamnă că ne-am 
abătut spre vest mai mult decât s-ar fi cuvenit ca să ne putem 
întoarce la punctul de plecare. 

Intr-adevăr, Albatrosul se îndepărta în linie dreaptă de 
capitala Pennsylvaniei. 

Dar în momentul acela, chiar dacă ar fi vrut să-l someze 
pe Robur să-i întoarcă înapoi, spre est, Uncle Prudent n-ar fi 
avut cum s-o facă. In dimineaţa aceea, inginerul nu părea deloc 
grăbit să iasă din cabină, fie că avea ceva de lucru, fie că 
dormea încă. Cei doi confraţi se aşezară deci la masă, fără să fi 
dat ochii cu el. 

Viteza aparatului nu se modificase din ajun. Dată fiind 
direcţia vântului, care bătea dinspre est, iuţeala cu care zburau 
nu-i incomoda câtuşi de puţin, iar cum termometrul scade doar 
cu un grad la fiece o sută şaptezeci de metri altitudine, 
temperatura era destul de convenabilă. Aşadar, chibzuind în 
sinea lor sau vorbind între ei, în aşteptarea inginerului, Uncle 
Prudent şi Phil Evans se plimbau de colo până colo sub ceea ce 
am putea foarte bine numi rămurişul elicelor care, în momentul 
acela, se aflau prinse într-o mişcare giratorie atît de puternică 
încât, învârtindu-se,braţele lor se topeau parcă, alcătuind un 
disc aproape diafan. 

Trecură astfel peste statul Illinois, de-a lungul frontierei de 
la miazănoapte, în mai puţin de două ore şi jumătate. Pe urmă 
pe deasupra fluviului Mississipi, patriarhul apelor, pe undele 
căruia steam-boats cu câte două caturi se vedeau mici ca nişte 
bărcuţe. Apoi Albatrosul se avântă spre statul Ilowa, după ce, pe 
la unsprezece dimineaţa, lowa-City se întrezărise în depărtare. 

O serie de lanţuri deluroase, aşa-numitele bluffs, şerpuiau 
de-a curmezişul acestui ţinut, de la sud spre nord-vest. Dat fiind 
înălţimea lor destul de mică, aeronava nu fu nevoită să se ridice 
mai sus. Dealtminteri, curând spinările acestor dealuri începură 


să scadă, pentru a face loc vastelor câmpii ale statului lowa ce, 
cuprinzând toată partea dinspre apus, se întind până în 
Nebraska — nesfârşite prerii desfăşurate până la poalele 
Munţilor Stâncoşi. Pe alocuri, numeroase rios, afluenţi ori 
subafluenţi ai lui Missouri. Pe malurile lor, oraşe şi sate din ce în 
ce mai răzlețe cu cât Albatrosul zbura mai iute peste Far-West. 

Nu se petrecu nimic deosebit toată ziua. Uncle Prudent şi 
Phil Evans rămaseră singuri cu gândurile lor. Abia dacă-l luară în 
seamă pe Frycollin care, tolănit pe punte, în faţă, ţinea ochii 
închişi ca să nu vadă nimic. Şi totuşi nu avea amețeli cum s-ar 
putea crede. Cum nu existau nici un fel de repere, nu-l putea 
cuprinde ameteala aşa cum i s-ar fi întâmplat, de bună seamă, 
în vârful unui edificiu înalt. Abisul nu te soarbe, când îl priveşti 
de sus, din nacela unui balon sau de pe platforma unei 
aeronave, mai bine-zis nu poate fi vorba de un abis ce se cască 
sub picioarele aeronautului, ci de orizontul care se înalţă şi-l 
împresoară din toate părţile. 

La orele două, Albatrosul trecea pe deasupra oraşului 
Omaha, la hotarele statului Nebraska — Omaha-City, un 
adevărat nod de cale ferată pe linia Pacificului, o lungă dâră de 
fier de o mie cinci sute de leghe, între New York şi San 
Francisco. Câteva clipe se văzură apele lutoase ale fluviului 
Missouri, pe urmă oraşul cu case de bârne şi de cărămidă, 
aşezat în mijlocul acestui ţinut bogat, ca o pafta la cingătoarea 
de fier ce strânge talia Americii de Nord. Nu încape nici o 
îndoială că, în timp ce călătorii de pe aeronavă desluşeau toate 
aceste amănunte, locuitorii oraşului, la rândul lor, zăriseră şi ei 
pe cer aparatul năzdrăvan. Uimirea lor, văzându-l cum plutea în 
văzduh, nu cred să fi fost însă mai mare decât a celor doi 
pasageri, preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, de a se 
afla pe bordul lui. 

Era, în orice caz, un eveniment pe care ziarele din Statele 
Unite aveau să-l comenteze în fel şi chip. Aşa ieşea în vileag şi 
explicaţia ciudatului fenomen despre care vorbea şi cu care îşi 
frământa mintea toată lumea, de la o vreme încoace. 

Un ceas mai târziu, Albatrosul lăsase în urmă şi Omaha. 
Era învederat acum că se îndrepta din nou spre est, 
îndepărtându-se de Platte-River pe valea căruia merge şi drumul 
de fier al Pacificului, de-a curmezişul preriei. Fireşte că lucrul 
ăsta nu era deloc pe placul lui Uncle Prudent şi al lui Phil Evans. 


— E într-adevăr serios, va să zică, proiectul acela fantezist? Vrea 
cu tot dinadinsul să meargă cu noi la antipod? spuse unul dintre 
ei. 

— Cum aşa, fără să ne întrebe? se miră celălalt. Ah! Să ia seama 
acest domn Robur! Nu mă las eu aşa cu una, cu două, călcat în 
picioare!... 

— Nici eu! adăugă Phil Evans. Dar, zău, Uncle Prudent, ai face 
mai bine să te potoleşti... 

— Să mă potolesc!... 

— Şi să-ţi înăbuşi mânia pân-o veni clipa să-i dai frâu liber. 

Pe la cinci, după ce trecuse peste culmile Munţilor Negri, 
acoperite de brazi şi de cedri, Albatrosul zbura pe deasupra 
ținutului numit pe drept cuvânt Pământurile Sterpe din Nebraska 
— o adevărată harababură de măguri galbene-lutoase, 
crâmpeie de munţi pe care de le-ai fi lăsat să cadă de undeva 
din văzduh, pe pământ, s-ar fi făcut fărâme. De departe, 
mogâldeţele astea luau cele mai năstruşnice forme. Pe alocuri, 
în mijlocul acestui uriaş joc de arşice, se întrezăreau parcă 
ruinele unor cetăţi medievale, cu întărituri, donjonuri, turnuri de 
metereze şi foişoare. De fapt, Pământurile Sterpe nu erau decât 
un uriaş depozit de oseminte unde albeau mii şi mii de rămăşiţe 
de pahidermi, chelonieni şi chiar, zice-se, de oameni, adunate 
aici în urma cine ştie cărui cataclism din vremurile primitive. 

Când se lăsă seara, trecuseră dincolo de bazinul lui Platte- 
River. Cât vedeau cu ochii, şesul se întindea sub ei până în 
fundul zărilor largi, dat fiind înălţimea la care zbura Albatrosul. 

Peste noapte, nici şuierăturile ascuţite de locomotive, nici 
glasul gros al vreunei sirene de steam-boat nu mai tulburară 
liniştea cerului înstelat. Când şi când doar răzbăteau până la 
aeronavă, ce zbura acum mai aproape de pământ, mugete 
prelungi. Erau cirezi de bizoni ce băteau preria căutând izvoare 
ori păşuni. lar în răstimpurile în care amuţeau, iarba călcată de 
picioarele lor foşnea înăbuşit, făcând un zgomot asemănător cu 
vuietul apelor când se revarsă, zgomot cu totul deosebit de 
sfârâitul neîntrerupt al elicelor. 

Pe urmă, din vreme în vreme, un urlet de lup, de vulpe 
sau un țipăt de pisică sălbatică, un ţăhnit de coyot, acest caniş 
latrans, al cărui nume este pe deplin îndreptăţit de larma ce o 
stârneşte cu hămăitul lui. Apoi o seamă de mirosuri 
pătrunzătoare — de mentă, de salvie, de pelin — amestecate cu 


aroma îmbătătoare a coniferelor, îmbălsămând aerul curat al 
nopţii. 

In sfârşit, ca să pomenim toate zvonurile ce adiau de jos, 
de pe pământ, un fel de chelălăit lugubru care de astă dată nu 
mai părea să fie al vreunui coyot; era un țipăt scos de o Piele 
Roşie, pe care nici un pionier nu l-ar fi putut asemui cu un țipăt 
de fiară. 

A doua zi, 15 iunie, către orele cinci dimineaţa, Phil Evans 
ieşi din cabină. Poate — cine ştie? — va avea parte cumva, în 
ziua aceea, să dea ochi cu inginerul Robur? 

Oricum, vrând să ştie pentru ce în ajun acesta nu se 
arătase la faţă, încercă să-l iscodească pe contramaistrul Tom 
Turner. 

Tom Turner, de origine engleză, era un om de vreo 
patruzeci şi cinci de ani, lat în piept, cu mâini şi picioare scurte, 
cu o cherestea ca de fier, cu un cap cât o baniţă şi o mutră 
caracteristică, gen Hogarth, aşa cum sunt cele pe care le-a 
înfăţişat pictorul tuturor sluţeniilor saxone. Priviţi cu atenţie 
stampa numărul patru din Harlots Progress şi veţi descoperi 
căpăţâna lui Tom Turner pe umerii paznicului închisorii; cred că 
veţi recunoaşte atunci şi dumneavoastră că mutra lui nu era 
câtuşi de puţin făcută să te încurajeze. 

— Ce zici, o să-l vedem azi pe inginerul Robur? întrebă Phil 
Evans. 

— Nu ştiu, răspunse Tom Turner. 

— Nu te întreb dacă a ieşit în oraş. 

— Poate. 

— Nici când o să se întoarcă. 

— De bună seamă când o fi terminat cu alergătura. 

Şi spunând acestea, Tom Turner intră la el în cabină. 

Trebuia să se mulţumească deci cu acest răspuns, cu atât 
mai puţin liniştitor cu cât, cercetând busola, constată că 
Albatrosul îşi continua drumul spre nord-vest. 

Ce deosebire între pustietatea Pământurilor Sterpe, pe 
care o părăsiseră odată cu noaptea, şi priveliştea ce se 
desfăşură în acele clipe jos, la picioarele lor! 

Aeronava, care străbătuse o distanţă de o mie de kilometri 
de la Omaha, se afla în momentul acela deasupra unor 
meleaguri pe care Phil Evans nu le putea recunoaşte, pentru 
simplul motiv că nu fusese niciodată pe acolo. Câteva forturi 


menite să-i îngrădească pe indieni încununau aşa-numitele bluff 
cu formele lor geografice, aducând mai degrabă cu nişte 
zăplazuri, decât cu nişte redute de zid. Satele erau destul de 
rare, ca şi locuitorii de pe aceste tărâmuri atât de diferite de 
terenurile aurifere din Colorado, situate la câteva grade mai 
spre sud. 

În depărtare, începeau să mijească, încă nedesluşit, un şir 
de creste, pe care soarele, răsărind, le tivea cu o geană de foc. 

Erau Munţii Stâncoşi. 

De la început, în dimineaţa aceea, Uncle Prudent şi Phil 
Evans simţiră că-i răzbeşte un frig năprasnic. Scăderea 
temperaturii nu se putea datora vremii schimbătoare, deoarece 
soarele scânteia în toată măreţia lui pe cer. 

— Probabil că Albatrosul s-o fi urcat mai sus, în atmosferă, 
spuse Phil Evans. 

Într-adevăr, barometrul ce se afla fixat afară, pe uşa 
rufului din mijloc, scăzuse la cinci sute patruzeci de milimetri, 
ceea ce însemna că aparatul se ridicase la trei mii de metri 
altitudine. Aeronava zbura, aşadar, la o înălţime destul de mare, 
cerută de ridicăturile scoarţei pământeşti. 

De altminteri, cu vreun ceas mai înainte, atinsese, 
probabil, o altitudine de peste patru mii de metri, deoarece în 
urma lor se profilau creştetele unor munţi acoperiţi cu zăpezi 
eterne. 

Nici Uncle Prudent, nici tovarăşul său nu reuşeau să 
găsească printre amintirile lor ceva care să le arate ce 
meleaguri puteau fi acelea. Pesemne că, peste noapte, 
Albatrosul se abătuse de la ruta lui spre nord sau spre sud, cu o 
viteză extraordinară, şi de aceea se aflau acum în încurcătură. 

Cu toate astea, după ce luară în discuţii diverse ipoteze 
mai mult sau mai puţin plauzibile, rămaseră în cele din urmă la 
una dintre ele, şi anume: întinderea aceea încercuită de munţi 
era probabil teritoriul care, printr-o hotărâre a Congresului, în 
martie 1872, fusese declarat Parc Naţional al Statelor Unite. 

Era într-adevăr ţinutul acela atât de curios, căruia i se 
spunea pe drept cuvânt parc: un parc cu munţi în loc de 
dâmburi, cu lacuri în loc de heleşteie, cu râuri în loc de pârâiaşe, 
cu circuri glaciare în loc de labirinturi şi gheizeri ţâşnind cu o 
forţă nemaipomenită în chip de havuzuri. 

În câteva clipe, Albatrosul alunecă pe deasupra lui 


Yellowstone-River, lăsând pe dreapta muntele Stevenson, şi 
ajunse deasupra lacului ce poartă acelaşi nume ca şi râul. Câtă 
diversitate în conturul ţărmurilor acestei întinderi de apă, ale 
cărei plaje, presărate cu fărâme de obsidiană şi cristale 
mărunte, sclipesc la soare în mii şi mii de fațete! Cât de 
capricioasă-i aşezarea insulelor ce ies la iveală din undele ei! Ce 
lumină azurie se revarsă din această uriaşă oglindă! lar 
împrejurul lacului situat, ca puţine altele de pe faţa pământului, 
la o mare înălţime, puzderie de zburătoare, pelicani, lebede, 
rațe, pescăruşi, gâşte sălbatice şi cufundări! Pe alocuri malurile 
ce coboară în prăvălişuri drepte sunt îmbrăcate în verdeaţa 
copacilor, pini şi zade, în timp ce, de jos, de la poalele râpelor se 
ridică numeroase fumerole albe. Sunt aburii ce ies din pământ 
ca dintr-un recipient uriaş în care, datorită focului din miezul 
planetei, apa fierbe tot timpul în clocote. 

Cât despre bucătar, ar fi avut acum prilejul nebănuit de a 
strânge o provizie serioasă de păstrăvi, singurul peşte căruia 
apele lacului Yellowstone îi îngăduiau a se prăsi cu miile. 
Albatrosul rămase însă tot timpul la o asemenea înălţime, încât 
nu se ivi nicicum ocazia de a pescui, deşi pescuitul — fără doar 
şi poate — ar fi fost într-adevăr miraculos. 

Unde mai puneţi că în trei sferturi de oră şi apucaseră să 
zboare pe deasupra lacului, ba chiar, ceva mai încolo, şi peste 
regiunea gheizerilor, care se întrec în frumuseţe cu cei mai 
minunaţi gheizeri din Islanda. Aplecaţi peste balustradă, Uncle 
Prudent şi Phil Evans priveau columnele de apă ce se avântau 
spre cer ca şi cum ar fi vrut să ofere aeronavei un detaliu nou. 
Văzură astfel „Evantaiul", ale cărui şipote erau orânduite în chip 
de raze ca lamele unui evantai, „Cetăţuia" care părea să se 
apere cu ajutorul unor adevărate trombe marine, „Bătrânul 
credincios" cu volbura-i încununată de curcubee, „Uriaşul" a 
cărui zvâcnire lăuntrică varsă un puhoi vertical cu o 
circumferință de douăzeci de picioare şi o înălţime de peste 
două sute de picioare. Probabil că Robur cunoştea pe de rost 
toate minunăţiile înfaţişate de această neasemuită privelişte, 
am putea spune chiar unică în lume, deoarece nu se arăta deloc 
pe platformă. Nu cumva îşi mânase aeronava deasupra acestui 
domeniu naţional anume pentru plăcerea oaspeţilor săi? Oricum 
ar fi fost, nu se învrednici să iasă afară pentru a primi 
mulţumirile lor. Nu catadicsi să se urnească nici chiar în timpul 


îndrăzneţului zbor peste Munţii Stâncoşi, spre care Albatrosul se 
avântă pe la orele şapte dimineaţa. 

Se ştie că acest dispozitiv orografic se întinde, ca o uriaşă 
şiră a spinării, din dreptul şalelor şi până la grumazul Americii 
septentrionale, în prelungirea Anzilor mexicani. E un lanţ lung 
de trei mii cinci sute de kilometri, dominat de piscul James, al 
cărui vârf atinge înălţimea de aproape douăsprezece mii de 
picioare. 

Sporindu-şi numărul bătăilor de aripi, ca o pasăre ce 
zboară în înaltul cerului, Albatrosul ar fi putut, desigur, să treacă 
pe deasupra celor mai înalte creste ale acestui lanţ muntos, 
pentru a cobori apoi dintr-un salt în ţinutul Oregon sau în Utah. 
Manevra aceasta însă nu se dovedi necesară. Existau pasuri pe 
unde stavila putea fi trecută fără a mai fi nevoie să urci creasta. 
Erau câteva defileuri dintr-astea, aşa-numitele canon, mai mult 
sau mai puţin înguste, prin care te puteai strecura; aşa, de 
pildă, pasul Bridger, prin care drumul de fier al Pacificului 
pătrunde pe teritoriul mormonilor, sau altele ce se deschid mai 
la nord sau mai la sud. 

Albatrosul o apucă şi el pe unul din aceste canon, după ce 
mai întâi îşi micşorase viteza, ca nu cumva să se izbească de 
pereţii trecătoarei. Cu o mână sigură, ce punea şi mai mult în 
valoare sensibilitatea extraordinară a  cârmei, timonierul 
conduse aparatul ca pe o ambarcaţie de primul rang la o regată 
a Royal Thames Clubului. Un spectacol într-adevăr rar. Şi, cu 
tot necazul ce-l simțeau, cei doi adversari neîmpăcaţi ai 
principiului „mai greu decât aerul" nu se putură stăpâni să nu se 
minuneze în faţa perfecțiunii pe care o atinsese acest aparat de 
locomoţie aeriană. 

În mai puţin de două ore şi jumătate, Albatrosul trecuse 
peste coamele uriaşului lanţ de munţi, reluându-şi viteza de la 
început de două sute de kilometri pe oră. Se îndrepta spre sud- 
vest acum, zburând în diagonală peste teritoriul statului Utah în 
timp ce se apropia de pământ. Coborâse chiar până la o înălţime 
de câteva sute de metri, când nişte şuierături atraseră atenţia 
lui Uncle Prudent şi a lui Phil Evans. 

Era un tren de pe Pacific-railway ce gonea spre oraşul de 
pe ţărmul Marelui Lac Sărat. 

În momentul acela, supunându-se unui ordin dat în secret, 
Albatrosul cobori şi mai jos, în aşa fel încât să poată urmări 


convoiul ce mergea cu toată viteza. Nu trebui mult ca să fie 
observat. Îndată se iviră câteva capete la geamurile vagoanelor. 
Pe urmă călătorii ieşiră buluc pe platformele ce leagă între ele 
vagoanele de tren — cars — americane. Ba încă unii dintre ei nu 
pregetară să se caţăre pe imperiale, ca să poată vedea mai bine 
maşina zburătoare. Strigăte de „hip, hip, ura!" săgetară 
văzduhul; cu toate astea, nici ele măcar nu reuşiră să-l facă pe 
Robur a ieşi din bârlog. 

Albatrosul cobori şi mai mult, micşorând viteza elicelor de 
suspensie, şi-şi încetini mersul ca să nu se depărteze de 
convoiul pe care altminteri în câteva clipe l-ar fi lăsat mult în 
urmă. Zburda pe deasupra ca un uriaş scarabeu, deşi semăna 
mai degrabă cu o pasăre de pradă cât toate zilele de mare. Se 
sucea când spre dreapta, când spre stânga, o lua înainte, se 
întorcea îndărăt, purtându-şi semeţ pavilionul negru cu un soare 
auriu la mijloc, pe care şeful trenului îl salută fâlfâind drapelul 
cu treizeci şi şapte de stele al Statelor Unite. 

Zadarnic încercară cei doi prizonieri să se folosească de 
prilej ca să dea de ştire lumii despre soarta lor. Zadarnic răcni 
preşedintele Institutului Weldon cât îl ţinea gura: 

— Sunt Uncle Prudent din Philadelphia. 
lar secretarul: 
— Sunt Phil Evans, colegul dumnealui! 

Strigătele lor fură acoperite de miile de urale cu care 
călătorii îi întâmpinau în drum. 

Între timp, vreo trei, patru oameni din echipajul aeronavei 
ieşiră pe platformă. Unul dintre ei chiar aruncă peste bord un 
capăt de frânghie ca şi cum s-ar fi oferit, în zeflemea, să 
remorcheze trenul — aşa cum fac marinarii când o iau înaintea 
unui vas mai puţin sprinten decât al lor. 

Albatrosul porni îndată mai departe cu viteza lui obişnuită 
şi, o jumătate de oră mai târziu, expresul rămăsese hăt în urmă 
şi ultima-i dâră de aburi se mistui curând şi ea. 

Către ora unu după-amiază se ivi în zare o tipsie vastă în 
care se răsfrângeau razele soarelui, luminând ca un reflector 
uriaş. 

— Trebuie să fie capitala mormonilor, Salt-Lake-City! îşi dădu cu 
părerea Uncle Prudent. 

Era, într-adevăr, cetatea de pe ţărmul Marelui Lac Sărat, 
iar tipsia aceea nu putea fi decât cupola Tabernacolului în care 


puteau încăpea zece mii de sfinţi şi încă mai rămânea loc. 
Aidoma unei oglinzi convexe, cupola împrăştia razele soarelui în 
toate părţile. 

Acolo, la poalele munţilor Wahsatch, înveşmântaţi în 
păduri de cedri şi brazi, până la jumătate, pe malul râului 
lordan, prin care apele ținutului Utah se varsă în Great-Salt- 
Lake, se întindea marele oraş. Sub aeronavă se desfăşura o 
imensă tablă cu pătrăţele, ca la jocul de dame — aşa cum arată 
mai toate oraşele americane — joc în care s-ar putea spune că 
„sunt mai multe piese decât pătrăţele", dat fiind că poligamia 
este la mare preţ printre mormoni. Jur împrejur, pământuri bine 
rostuite şi temeinic lucrate, cu bogate culturi de textile şi mii de 
turme de oi. 

Toată această alcătuire se topi însă ca o umbră şi 
Albatrosul se îndreptă spre sud-est cu o viteză sporită, pe care 
călătorii o simţiră, fiind mai mare decât aceea a vântului. 

Peste puţin aeronava zbura pe deasupra statului Nevada 
şi a pământurilor argintifere despărțite numai prin Sierra de 
terenurile aurifere ale Californiei. 

— Hotărât lucru, spuse Phil Evans, n-ar fi de mirare să vedem şi 
San Francisco până la căderea nopţii! 
— Şi pe urmă?... răspunse Uncle Prudent. 

Erau orele şase seara, când străbătură Sierra Nevada, 
trecând chiar prin defileul Truckie, prin care pătrunde şi drumul 
de fier. 

Nu le mai rămânea deci de făcut decât trei sute de 
kilometri ca să ajungă, dacă nu la San Francisco, măcar la 
Sacramento, capitala statului californian. 

Atât de mare era viteza pe care i-o imprimaseră 
Albatrosului, încât, înainte de ceasurile opt, domul Capitoliului şi 
începuse a miji în zare, spre vest, pentru ca puţin mai târziu să 
dispară în partea opusă. 

Abia atunci catadicsi şi Robur să iasă pe platformă. Cei doi 
colegi se duseră întins la el. 

— Inginere, îl luă în primire Uncle Prudent, cum văd, am ajuns la 
hotarele Americii! Sper că gluma asta o să ia sfârşit... 
— Eu nu glumesc niciodată, îi tăie vorba Robur. 

La un semn al lui, Albatrosul începu a se lăsa, cu iuţeală, 
în jos; în acelaşi timp însă îşi înteţi atât de mult mersul, încât 
trebuiră să se adăpostească în ruf. 


Abia apucase să se închidă uşa cabinei în urma lor şi Uncle 
Prudent rosti: 
— Puțin a lipsit să-l strâng de gât! 
— Trebuie să încercăm cumva s-o ştergem de aici! răspune Phil 
Evans. 
— Da... orice ar fi! 
În clipa aceea însă un freamăt prelung le veni la ureche. 
Era vuietul talazurilor ce se spărgeau de stâncile țărmului. 
Se aflau deasupra Oceanului Pacific. 


Capitolul IX 


ÎN CARE ALBATROSUL STRĂBATE APROAPE ZECE MII DE 
KILOMETRI . 
PENTRU A FACE, ÎN CELE DIN URMĂ, 
UN SALT ULUITOR 


Uncle Prudent şi Phil Evans erau cu tot dinadinsul hotărâți 
să fugă. Dacă n-ar fi avut de-a face cu opt oameni deosebit de 
puternici, care alcătuiau echipajul aeronavei, poate că ar fi 
încercat să dea lupta. Printr-o lovitură îndrăzneață ar fi putut 
ajunge cumva să pună mâna pe aparat şi să coboare, astfel, 
undeva, pe teritoriul Statelor Unite. Fiind însă numai ei doi, 
deoarece pe Frycollin nu puneau cine ştie ce temei, nici gând nu 
putea fi de aşa ceva. Aşadar, cum nu era chip să recurgă la 
forţă, ar fi fost mai nimerit să folosească viclenia, în clipa când 
Albatrosul ar fi coborât pe pământ. Asta căuta Phil Evans să-i 
bage în cap arţăgosului său coleg, temându-se mereu să nu facă 
vreo năzbâtie tocmai când nu trebuia, ceea ce ar fi înrăutăţit,de 
bună seamă, lucrurile. 

În orice caz, nu era încă momentul pentru aşa ceva. 
Aeronava zbura cu toată viteza deasupra părţii nordice a 
Pacificului. A doua zi dimineaţa, adică la 16 iunie, nu se mai 
zărea nici urmă de țărm. Cum însă litoralul se arcuieşte 
începând din dreptul insulei Vancouver şi până la grupul de 
insule Aleutine, al căror teritoriu a fost cedat de Rusia în 1867 


Statelor Unite, Albatrosul, pe cât se părea, avea să-l întâlnească 
din nou în cale, la capătul de sus al curburii, dacă nu cumva, 
între timp, îşi va fi schimbat direcţia. 

Ce lungi li se păreau nopţile celor doi confraţi! De-abia 
aşteptau să iasă afară din cabină. În dimineaţa aceea, când 
păşiră pe punte, zorile înălbiseră de câteva ore cerul, la răsărit, 
în zare. De altminteri, se apropia solstițiul de vară când este cea 
mai lungă zi de peste an în emisfera boreală, iar la paralela 
şaizeci abia dacă se lasă, pentru un scurt răstimp, noaptea. 

Cât despre inginerul Robur, fie că aşa-i era obiceiul, fie că 
o făcea anume, nu părea deloc grăbit să iasă din ruf. In ziua 
aceea, când se îndură în sfârşit să-l părăsească, întâlnindu-şi 
oaspeţii pe puntea aeronavei, la pupa, se mulţumi doar să-i 
salute. 

Între timp, cu ochii roşii de nesomn şi privirea năucă, 
Frycollin, căruia îi tremurau picioarele, îşi luase inima în dinţi şi 
ieşise din cabină. Mergea ca un om care se temea că-i fuge 
pământul de sub picioare. Prima aruncătură de ochi fu hărăzită 
mecanismului de suspensie care funcţiona regulat, fără prea 
mare grabă, ceea ce nu putea decât să-l liniştească. 

Pe urmă valetul se îndreptă, împleticindu-se, spre 
parmaclăc, apucându-se de el cu amândouă mâinile ca să-şi 
poată ţine mai bine echilibrul. Precum se vedea, voia să ia 
cunoştinţă de priveliştea pe care Albatrosul o domina de la vreo 
două sute de metri înălţime. 

Frycollin, pesemne, îşi dăduse ghes multă vreme până să 
se încumete a face asemenea încercare. Trebuia curaj, nu 
glumă, ca să-ţi pui astfel pielea la bătaie. 

La început, Frycollin stătu aplecat pe spate în faţa 
balustradei; apoi începu să o zgâlţâie ca să vadă dacă-i destul 
de solidă; după aceea îşi îndreptă trupul; pe urmă se aplecă 
înainte şi, în sfârşit, scoase capul afară. Nu mai e nevoie să spun 
că, în timp ce executa toate aceste mişcări, ţinea ochii închişi, 
într-un târziu, abia, îi deschise. 

Ce țipăt dădu! Şi ce repede se trase înapoi! Şi cum îşi vâri 
de adânc capul între umeri! 

Jos de tot, în hăul ce se căsca dedesubt, zărise nesfârşitele 
întinsuri ale oceanului. | s-ar fi făcut părul măciucă, fără 
îndoială, de n-ar fi fost atât de cret. 

— Marea!... Marea!... strigă el. 


Şi probabil, ar fi căzut lat pe platformă, dacă bucătarul n- 
ar fi întins braţele să-l ţină. 

Bucătarul era francez de felul lui, ba poate chiar gascon, 
deşi se numea Francois Tapage. lar dacă nu era gascon, în orice 
caz adulmecase probabil în copilărie boarea Garonnei. Cum se 
făcea însă că Francois Tapage se afla în slujba inginerului? Prin 
ce înlănţuire de întâmplări nimerise în rândurile echipajului de 
pe Albatros? Cine ştie? Tot ce pot spune este că pehlivanul 
vorbea engleza ca un yankeu. 

— Hai! Sus, hopa! îi strigă el lui Frycollin, făcându-l să se ridice 
cu un ghiont zdravăn în şale. 

— Maşter Tapage!... îngână sărmanul valet, aruncând priviri 
desperate spre elice. 

— Ce e, Frycollin? 

— Spune, astea nu s-au rupt niciodată? 

— Nu! Dar odată şi odată tot au să se rupă. 

— De ce?... De ce?... 

— Pentru că totul se rupe, totul trece, totul se strică, aşa cum 
spune o zicală de-a noastră. 

— Şi-o să cădem în mare!... 

— Dacă-i vorba de căzut, mai bine-i să cazi în mare. 

— Bine, dar te îneci!... 

— Te îneci, dar nu te faci ciu-la-ma! răspunse Francois Tapage 
apăsând pe fiecare silabă. 

O clipă mai apoi, Frycollin se şi strecurase ca un şarpe 
până în fundul cabinei lui. 

Tot timpul zilei de 16 iunie, aeronava merse cu o viteză 
scăzută. Părea că se şterge de faţa apelor, liniştite ca niciodată 
şi împânzite de razele soarelui, deasupra cărora aparatul zbura 
la o înălţime de numai o sută de picioare. 

La rândul lor, Uncle Prudent şi colegul său rămăseseră la 
ei în cabină, ca să nu dea ochi cu Robur care se plimba, fumând, 
pe afară, când de unul singur, când împreună cu contramaistrul 
Tom Turner. Numai jumătate din elice se aflau în funcţiune, 
adică tocmai cât trebuia pentru ca aparatul să se menţină în 
păturile inferioare ale atmosferei. 

În asemenea condiţii, oamenii de pe bordul Albatrosului ar 
fi putut foarte bine să se dedea plăcerii pescuitului şi, în acelaşi 
timp, să mai varieze un pic felurile de bucate pe care le mâncau 
în chip obişnuit, dacă prin acele părţi în apele Pacificului s-ar fi 


aflat peşti. La suprafaţă nu ieşea decât, ici, colo, câte o balenă 
din speța celor cu pântecele gălbui, măsurând în lungime până 
la douăzeci şi cinci de metri. Sunt cele mai cumplite cetacee din 
mările boreale. Pescarii de meserie se feresc să le atace din 
pricina puterii lor năprasnice. 

Pescuitul lor se putea face totuşi fără nici o primejdie, 
vânându-le fie cu o cange obişnuită, fie cu ajutorul rachetei 
Flechter, fie cu lancea-proiectil, arme din care aveau un 
sortiment întreg pe bord. 

Dar, zău, ce rost ar fi avut un asemenea măcel? Cu toate 
astea, probabil ca să le arate celor doi membri ai Institutului 
Weldon ce isprăvi putea pune la cale cu aeronava lui, Robur ţinu 
să vâneze una din aceste matahale. Cum auziră strigându-se 
„balena! balena!", Uncle Prudent şi Phil Evans ieşiră din cabină. 
Te pomeneşti că s-ar fi ivit la orizont vreo balenieră... Ar fi fost 
gata şi unul şi celălalt să se arunce în apă, numai ca să scape 
din închisoarea lor zburătoare, gândindu-se că poate vor avea 
norocul să fie pescuiţi de vreun vas. 

Echipajul  Albatrosului se şi aliniase pe platformă, 
aşteptând. 

— O facem şi pe asta, maşter Robur? întrebă contramaistrul 
Turner. 
— Da, Tom, răspunse inginerul. 

Intr-unui din rufuri, în care erau instalate maşinile, 
mecanicul şi cele două ajutoare se aflau la posturile lor, gata să 
execute comenzile ce aveau să li se transmită prin gesturi. 
Albatrosul începu să coboare fără zăbavă şi se opri când ajunse 
la vreo cincizeci de picioare deasupra mării. 

Nu se zărea nici un vas în largul mării — după cum putură 
să-şi dea seama cei doi colegi — nici un petic de pământ spre 
care s-o pornească înot, admițând că Robur nu şi-ar fi dat 
osteneala să pună iarăşi mâna pe ei. 

Câteva coloane de aburi şi de apă, slobozite prin 
răsuflători, dădură în curând de ştire că în preajmă se aflau 
nişte balene care ieşiseră la suprafaţă să respire. 

Tom Turner, împreună cu un camarad de-al său pe care-l 
avea ca ajutor, se aşeză în faţă, având la îndemână una din 
acele lănci-proiectile, de fabricaţie californiană, ce sunt lansate 
cu o archebuză. Era un fel de cilindru având la capăt un proiectil 
tot aşa, de formă cilindrică, prevăzut cu o vergea cu nişte ţepi în 


vârf. 

Urcat pe banca de cart de la prova, Robur comanda prin 
semne — cu mâna dreaptă mecanicilor, iar cu stânga 
timonierului — manevrele pe care trebuiau să le execute. In 
felul ăsta era stăpân pe aeronavă în orice direcţie, orizontală ca 
şi verticală. Nimeni nu şi-ar putea închipui, cred, cât de prompt, 
de precis reacţiona aparatul, dând urmare tuturor comenzilor 
lui. Ai fi zis că era un organism viu al cărui suflet părea să fie 
inginerul Robur. 

— Balena!... Balena! strigă din nou Tom Turner. 

Într-adevăr, la o distanţă de patru ancabluri de Albatros, 
se vedea ieşind din apă spinarea unui cetaceu. 

Albatrosul porni întins într-acolo şi, când nu mai 
rămăseseră decât vreo şaizeci de picioare până la el, se opri. 

Tom Turner pusese la umăr archebuza ce se sprijinea într- 
o crăcană înţepenită în parmaclăâc. Slobozi o împuşcătură şi 
proiectilul, târând după el o frânghie lungă, legată la capăt de 
platformă, nimeri drept la ţintă, lovind balena... Şi, cum era 
încărcat cu o substanţă fulminantă, făcu explozie pe loc, sărind 
în ţăndări şi azvârlind în aceeaşi clipă un fel de cange mai mică, 
cu două braţe, care se împlântă în carnea animalului. 

— Atenţiune! răcni Turner. 

Deşi în toane rele, Uncle Prudent şi Phil Evans se simţiră 
atraşi de acest spectacol. 

Balena, grav rănită, izbi cu coada atât de vârtos apa, încât 
o făcu să ţâşnească până sus, la prova aeronavei. Pe urmă 
animalul se cufundă la o mare adâncime, în timp ce de pe bord 
lăsau să se depene colacul de frânghie muiat în prealabil într-un 
hârdău cu apă ca să nu ia foc prin frecare. leşind mai apoi la 
suprafaţă, balena o porni cu toată viteza spre nord. 

Vă închipuiţi cu ce iuţeală fu remorcat Albatrosul! De 
altminteri, elicele propulsoare şi  încetaseră să se mai 
învârtească. Totul fusese lăsat pe seama balenei; singura grijă 
era să păstreze aceeaşi direcţie ca şi ea. Tom Turner stătea gata 
să taie frânghia, dacă animalul s-ar fi afundat cumva din nou în 
apă, în care caz sistemul acesta de remorcaj ar fi devenit mult 
prea primejdios. 

Timp de o jumătate de oră, Albatrosul fu purtat aşa la 
remorcă, pe o distanţă de aproape şase mile; se simţea însă că 
puterile cetaceului începeau să slăbească. 


Atunci, la un gest al lui Robur, ajutoarele mecanicului 
băgară motorul în marşarier şi propulsoarele începură să opună 
o anumită rezistenţă balenei care, încet, încet se apropie de 
bord. 

Nu trecu mult şi aeronava plutea în văzduh la douăzeci şi 
cinci de picioare deasupra ei. Coada animalului se zbuciuma 
încă, bătând apa cu o vehemenţă nemaipomenită. Şi de câte ori 
se întorcea cu pântecele în sus, stârnea vâltori uriaşe. 

Deodată balena se ridică în sus — ca să zicem aşa — şi, 
azvârlindu-se cu capul în apă, se cufundă atât de repede, încât 
Tom Turner abia apucă să-i lase slobod odgonul. 

Aeronava fu smucită în jos, fără veste, până la suprafaţa 
mării, în locul unde se afundase animalul se formase un vârtej. 
Un puhoi de apă se prăvăli peste bord. 

Noroc că în aceeaşi clipă Tom Turner reteză frânghia cu 
securea şi acum, că i se desprinsese remorca, Albatrosul, sub 
acţiunea elicelor de suspensie, se urcă din nou la două sute de 
metri altitudine. 

Cât priveşte pe Robur, acesta manevrase aparatul fără să- 
şi piardă o clipă sângele rece. 

Câteva minute mai târziu, balena ieşea iar la suprafaţă — 
de astă dată răpusă definitiv. Păsări de mare începură să se 
adune din toate părţile spre a tăbări asupra 


Aeronava fu smucită în jos, pînă la suprafața mării 


cadavrului, făcând o asemenea larmă că ar fi împuiat urechile 
întregului Congres. 

Neavând ce face cu stârvul, Albatrosul o porni mai departe 
spre vest. 

A doua zi, 17 iunie, la orele şase dimineaţa, pământul se 
profilă în zare. Era peninsula Alaska şi lungul şirag de stânci al 
insulelor Aleutine. 

Albatrosul făcu un salt peste această stavilă în jurul căreia 
mişună focile vânate de localnici pentru blănurile lor, în folosul 
Companiei Ruso-Americane. Straşnică afacere să prinzi aceste 
amfibii lungi de şase sau şapte picioare, cu blana ruginie şi 
cântărind de la trei până la cinci sute de livre! Le vedeai stând 
aliniate în front ca ostaşii, în şiruri nesfârşite, putând fi 
numărate cu miile. 

Dacă focile mici nu se clintiră în momentul când Albatrosul 
trecu pe deasupra lor, nu tot acelaşi lucru s-ar putea spune 
despre cufundării, bodârlanii şi pinguinii ale căror ţipete sparte 
împânziră văzduhul şi care într-o clipă se mistuiră sub apă, ca şi 
cum i-ar fi ameninţat cine ştie ce cumplită jivină din înalt. 

Cele două mii de kilometri pe deasupra mării Bering, 
începând de la primele insule Aleutine şi până la extremitatea 
peninsulei Kamceatka, îi străbătură ca o nimica toată în 
douăzeci şi patru de ore, adică în ziua aceea şi-n noaptea 
următoare. Imprejurările în care se aflau Uncle Prudent şi Phil 
Evans nu le erau încă prielnice pentru a-şi aduce la îndeplinire 
planul lor de evadare. Nici pe coastele pustii ale Asiei extrem- 
orientale, nici pe malurile scăldate de marea Ohotsk n-ar fi putut 
pune la cale o fugă cu oarecare sorţi de izbândă. Precum se 
vedea, Albatrosul se îndrepta spre țărmurile Japoniei sau ale 
Chinei. Acolo, deşi poate că nu era prudent să se bizuie pe 
discreţia chinezilor sau a japonezilor, cei doi colegi aveau de 
gând să spele putina, în cazul când aeronava poposea într-un 
punct oarecare de pe teritoriul acestor ţări. 

Vorba era însă dacă avea să facă vreun popas ori nu? 
Fiindcă Albatrosul nu era nici pasăre, să obosească după un zbor 
prea lung, nici balon, să fie silit să coboare, împuţinându-i-se 
gazul. Avea provizii berechet pentru câteva săptămâni încă, iar 
organismul său nu cunoştea nici slăbiciunea, nici oboseala. 

Un salt peste peninsula Kamceatka, unde abia apucară să 
zărească aşezarea Petropavlovskului şi vulcanul Kliucev, în ziua 


de 18 iunie, pe urmă încă un salt pe deasupra mării Ohotsk cam 
în dreptul insulelor Kurile, care formează un fel de baraj 
întrerupt de sute de mici canale. În ziua de 19, dimineaţa, 
Albatrosul ajunse deasupra strâmtorii La Perouse, sugrumată 
între extremitatea nordică a Japoniei şi insula Sahalin, din 
vecinătatea unei mări ce seamănă, în proporţii reduse, cu Marea 
Mânecii şi în care se varsă marele fluviu siberian Amur. 

Tocmai atunci se ridică o negură groasă din care aeronava 
trebui să iasă înălțându-se mai sus. Nu însă pentru că ar fi avut 
nevoie să fie deasupra ceţurilor pentru a se putea călăuzi. La 
altitudinea la care se afla nu avea cum să întâlnească vreun 
obstacol în cale, nici monumente prea înalte de care să se 
ciocnească în zbor, ori piscuri de care s-ar fi putut să se 
izbească, sfărâmându-se. Ținuturile astea erau prea puţin 
accidentate. În schimb pâclele erau cât se poate de supărătoare 
şi umezeala lor ar fi pătruns peste tot pe bord. 

Nu le mai rămânea decât să se înalțe deasupra acestui 
strat de negură, gros de trei sute până la patru sute de metri. 
Aşadar, elicele fură puse mai activ în mişcare şi, ieşind din 
ceaţă, Albatrosul regăsi seninul cerului însorit. 

În asemenea condiţii, Uncle Prudent şi Phil Evans ar fi 
întâmpinat oarecare greutăţi dacă ar fi încercat să-şi realizeze 
planul lor de evadare, presupunând că ar fi putut părăsi 
aeronava. 

În ziua aceea, trecând pe lângă ei, Robur se opri câteva 

clipe şi, vorbind parcă într-o doară, le spuse: 
— Domnilor, un vas cu pânze sau cu motor cu aburi, învăluit în 
negura din care nu are cum să iasă, se găseşte întotdeauna la 
mare strâmtoare. Nu-şi mai poate continua drumul decât 
slujindu-se de sirenă sau de goarnă. E nevoit să-şi încetinească 
mersul şi, oricâte măsuri de precauţie ar lua, în orice clipă îl 
paşte primejdia unei ciocniri. Albatrosul, în schimb, nici că se 
sinchiseşte de aşa ceva. Ce-i pasă lui de neguri, când poate 
oricând să scape de ele? Cât poţi cuprinde cu ochiul, văzduhul îi 
aparţine, din zare în zare! 

Spunând aceasta, Robur îşi văzu mai departe, liniştit, de 
plimbarea lui fără a mai aştepta un răspuns pe care, de altfel, 
nici nu-l ceruse, şi colăceii de fum ce ieşeau din pipa sa se topiră 
în azur. 

— Uncle Prudent, spuse Phil Evans, după cum se pare, 


năzdrăvanul ăsta de Albatros nu se teme de nimic pe lume! 
— Vom trăi şi vom vedea! răspunse preşedintele Institutului 
Weldon. 

Ceaţa stărui trei zile în şir, adică 19, 20 şi 21 iunie, cuo 
regretabilă încăpățânare. Fuseseră nevoiţi, de aceea, sa se 
ridice şi mai sus, ca să nu se izbească de creasta muntelui 
japonez Fusi-Yama. Perdeaua de pâclă se destrămă însă în cele 
din urmă, lăsând să iasă la iveală un oraş imens cu palate, vile, 
case, parcuri, grădini. Fără să-l fi văzut chiar, Robur l-ar fi 
recunoscut numai după hămăitul sutelor şi miilor de câini, după 
tipetele păsărilor de pradă şi duhoarea de stârv pe care leşurile 
osândiţilor la moarte o împrăştia în văzduh. 

Cei doi colegi se aflau pe platformă, în momentul în care 
inginerul îşi întipărea în minte acest punct de reper, pentru 
cazul când ar fi trebuit să-şi urmeze drumul prin neguri. 

— Domnilor, rosti el, nu văd de ce v-aş tăinui faptul că oraşul 
acesta este Yedo, capitala Japoniei. 

Uncle Prudent nu răspunse. De câte ori se afla de faţă 
inginerul, simţea că i se taie suflarea, ca şi cum plămânii lui ar fi 
dus lipsă de aer. 

— Priveliştea acestui oraş, continuă Robur, e într-adevăr foarte 
ciudată. 

— Oricât ar fi de ciudată... îi întoarse vorba Phil Evans. 

— Nu se compară cu Pekin? îl completă inginerul. Şi eu cred la 
fel şi peste puţin veţi avea prilejul să vă încredinţaţi cu ochii 
dumneavoastră. 

— Nici că putea fi cineva mai binevoitor. 

Albatrosul, care se îndreptă spre sud-est, îşi schimbă în 
momentul acela direcţia cu patru carturi, căutându-şi spre est o 
nouă rută. 

Peste noapte, ceața se risipi. Erau semne că taifunul era 
gata să se dezlănţuie, judecând după scăderea rapidă a 
barometrului, după aburii ce se împrăştiaseră şi după norii groşi 
şi de formă elipsoidală ce încremeniseră pe cerul ca de aramă; 
în partea opusă, dâre lungi de carmin, în zare, trase cu condeiul 
parcă pe o pânză sură ca ardezia, apoi o porţiune largă, senină 
de tot, la nord; în sfârşit, marea lină, netedă, a cărei faţă însă, la 
apusul soarelui, căpăta o culoare stacojie închisă. 

Spre marele lor noroc, taifunul se dezlănţui mai la sud, 
neavând alte consecinţe decât aceea de a risipi pâclele ce se 


îngrămădiseră de aproape trei zile. 

Într-un ceas făcură două sute de kilometri, zburând peste 
strâmtoarea Coreei, apoi peste extremitatea peninsulei. In timp 
ce taifunul bântuia coasta de sud-est a Chinei, Albatrosul se 
legăna deasupra Mării Galbene, iar în zilele de 22 şi 23, 
deasupra golfului Pe-Tchi-Li; la 24 o lua în sus pe valea fluviului 
Pei-Ho, ca în sfârşit să plutească deasupra capitalei Celestului 
Imperiu. 

Aplecaţi peste balustrada platformei, cei doi colegi putură 
să vadă foarte desluşit, aşa cum le spusese inginerul, uriaşa 
cetate cu zidul ce-o desparte în doua — oraşul manciurian şi 
oraşul chinez — cele douăsprezece mahalale ce o înconjoară, 
bulevardele largi ce se îndreaptă toate spre centru, templele cu 
acoperişuri galbene şi verzi scăldate în lumina răsăritului de 
soare, parcurile ce împresoară palatele mandarinilor; apoi în 
mijlocul oraşului manciurian, cele şase sute şaizeci şi opt de 
hectare” ale oraşului galben, cu pagodele lui, cu grădinile 
împărăteşti, cu lacurile-i artificiale, cu muntele-i de cărbune ce 
domină întreaga aşezare; în sfârşit, în mijlocul oraşului galben, 
ca la un joc de cuburi, un cub vârât într-altul, oraşul roşu, adică 
palatul imperial cu toate acele uluitoare plăsmuiri ale 
arhitecturii lui. În timp ce zburau aşa, aerul, dedesubt, era 
împânzit de o armonioasă şi ciudată îmbinare de zvonuri. Ai fi 
spus, un concert de harpe eoliene, în văzduh pluteau sute de 
zmeie de toate formele, din frunze de palmier sau de pandanus, 
prevăzute în partea de sus cu un fel de arc dintr-un lemn uşor 
cu capetele împreunate printr-o limbă subţire de bambus. In 
bătaia vântului toate aceste drâmbe cu sunete diferite, ca 
notele unei armonice, scoteau nişte suspine cum nu se poate 
mai melancolice. Se părea că aici respirai un fel de oxigen 
muzical. 

Robur avu ideea năstruşnică de a se apropia de orchestra 
aceea din văzduh şi Albatrosul cobori agale să se scalde în 
undele sonore pe care le emiteau zmeiele împânzind atmosfera. 


7 De patrusprezece ori, aproximativ, suprafaţa Câmpului lui 
Marte. (n. a.). 


Cei doi colegi putură să vadă uriaşa cetate... 


în clipa următoare, însă, în sânul populaţiei fără număr a 
oraşului se stârni o vâlvă nemaipomenită. Sunete de tam-tam şi 
de alte felurite instrumente chinezeşti zgomotoase, mii şi mii de 
detunături de puşti, sute de bubuituri de mortiere, totul fu pus în 
mişcare ca să alunge aeronava. Dacă astronomii chinezi putură 
să-şi dea seama în ziua aceea că maşinăria ce plutea în văzduh 
era fenomenul a cărui apariţie stârnise atâtea discuţii, 
milioanele de locuitori ai Celestului Imperiu, de la modestul 
făuritor de versuri până la cei mai ursuzi mandarini, îl luară 
drept o arătare apocaliptică, ce se ivise pe cerul lui Buddha. 

Nimeni nu se sinchisi însă de aceste demonstraţii pe 
bordul Albatrosului, de care nu era chip să se apropie cineva. În 
schimb, sforile ce ţineau zmeiele priponite de ţăruşii împlântaţi 
în grădinile împărăteşti fură secerate sau smulse năprasnic. Cât 
despre jucăriile uşoare ce pluteau în văzduh, unele începură a 
cobori cu repeziciune, înteţindu-şi armonioasele suspine, altele 
se prăvăliră ca nişte păsări cărora nişte plumbi le-ar fi frânt 
aripile şi al căror cântec se sfârşeşte odată cu ultima suflare. Un 
vacarm cumplit cu sunete de fanfară, stârnit de trompeta lui 
Tom Turner, năpădi deodată capitala, acoperind ultimele note 
ale concertului aerian. Cu toate astea detunăturile terestre nu 
încetară. Şi cum în aceeaşi clipă o bombă explodă la câteva zeci 
de picioare distanţă de platforma Albatrosului, aeronava se urcă 
din nou în înaltul cerului, în zonele inaccesibile. 

Ce alte întâmplări se mai petrecură în zilele următoare? 
Nimic, nici un incident de pe urma căruia prizonierii să poată 
trage vreun folos, încotro zbura aeronava? Mereu în aceeaşi 
direcţie, adică spre sud-vest, ceea ce mărturisea intenţia de a 
lua drumul Hindustanului. Lucrul acesta se vedea şi după faptul 
că ţinuturile peste care treceau, fiind brăzdate de înălţimi tot 
mai mari, sileau Albatrosul să-şi potrivească zborul după relieful 
lor. La vreo zece ore după ce părăsiseră Pekinul, Uncle Prudent 
şi Phil Evans avură prilejul să zărească o parte din Marele Zid, la 
marginea provinciei Şensi. Pe urmă, ocolind Munţii Kunlun, 
zburară peste valea Weng Ho şi ajunseră deasupra Tibetului. 

Tibetul — podişuri înalte lipsite de vegetaţie, ici şi colo 
creste înzăpezite, prăpăstii secătuite de apă, puhoaie alimentate 
de ghețari, adâncituri îmbrăcate în scânteietoare straturi de 
sare, lacuri împresurate de verdeaţa pădurilor. 

Barometrul scăzuse la 450 de milimetri, ceea ce însemna 


că se aflau la o altitudine de peste patru mii de metri deasupra 
nivelului mării. La înălţimea asta, temperatura, deşi erau în toiul 
căldurilor de peste an din emisfera boreală, nu se ridica 
niciodată peste zero grade. Frigul împreună cu viteza 
Albatrosului îi punea pe călători într-o situaţie destul de 
neplăcută. Aşa că îndată ce căpătară nişte pleduri călduroase, 
cei doi colegi se grăbiră să se retragă la ei, în ruf. 

Fireşte că, pentru a menţine aeronava într-o atmosferă 
rarefiată, trebuise să se sporească la maximum viteza cu care 
se învârteau elicele de suspensie. Acestea însă mergeau strună, 
toate ca una singură — şi pluteau, parcă, legănaţi de un freamăt 
de aripi. 

În ziua aceea, Gartok, oraş din partea occidentală a 
Tibetului, capitala ținutului Guari-Khorsum, avu prilejul să vadă 
trecând Albatrosul, care, de acolo, de jos, nu părea să fie mai 
mare ca un porumbel călător. 

La 27 iunie, Uncle Prudent şi Phil Evans zăriră un stăvilar 
colosal, deasupra căruia se înălţau câteva piscuri semeţe 
troienite de omături, ce le închideau zarea. 

Proptiţi amândoi în ruf, la prova, ca să poată înfrunta 
viteza zborului, priveau uriaşii aceia de piatră ce păreau că vor 
să iasă în calea aeronavei. 

— Trebuie să fie munţii Himalaya, spuse Phil Evans. Probabil că 
Robur o să cârmească, luând-o pe la poalele lor, fără a mai 
încerca să treacă dincolo, în India. 

— Cu atât mai rău! răspunse Uncle Prudent. E atât de întinsă 
tara asta, încât cine ştie dacă n-ar fi putut să... 

— Dacă nu cumva o avea de gând să ocolească lanţul prin 
Birmania, pe la est, sau prin Nepal, pe la vest. 

— În orice caz, în vecii vecilor n-ar fi în stare să răzbată prin el! 
— Nu mai spune! se auzi în momentul acela un glas. 

A doua zi, 28 iunie, Albatrosul se afla în faţa masivului 
gigantic, deasupra ținutului Dzang. De partea cealaltă a Munţilor 
Himalaya se întindea Nepalul. 

De fapt sunt trei lanţuri de munţi ce-ţi curmă pe rând 
drumul spre India, când vii dinspre nord. Cele două de la 
miazănoapte, printre care Albatrosul se strecurase ca o corabie 
printre două matahale de stânci, sunt primele trepte ale barierei 
ce taie în curmeziş Asia Centrală. Mai întâi, Kunlun, pe urmă 
Karakorum, care mărginesc valea longitudinală paralelă cu 


Himalaya, adică paralelă cu lanţul crestelor, ce separă bazinul 
fluviului Indus, la vest, de al fluviului Brahmaputra, la est. 

Ce minunat sistem orografic! "Peste două sute de vârfuri a 
căror altitudine fusese măsurată, dintre care şaptesprezece 
depăşind înălţimea de douăzeci şi cinci de mii de picioare! In 
faţa Albatrosului se ridica Muntele Everest, de opt mii opt sute 
patruzeci de metri. La dreapta, culmea Dwalaghiri, de opt mii 
două sute de metri. La stânga vârful Kinciandjinga de opt mii 
cinci sute nouăzeci şi doi de metri, ce rămăsese pe al doilea 
plan de când cu ultimele măsurători ale Everestului. 

Robur nu năzuia, desigur, să atingă culmile acestor 
înălţimi, în schimb cunoştea, fără doar şi poate, diferitele pasuri 
din Munţii Himalaya şi, printre altele, şi pasul lbi-Gamin pe unde 
trecuseră, în 1856, fraţii Schlagintweit, la o altitudine de şase 
mii opt sute de metri,şi, luându-şi inima în dinţi, o apucă într- 
acolo. 

Trăiră astfel câteva ceasuri pline de emoţii, ba chiar foarte 
grele. Cu toate astea, dacă rarefacţia aerului nu atinse un 
asemenea grad încât să fie siliţi a folosi nişte aparate speciale 
pentru a primeni oxigenul în cabine, era în schimb un ger 
cumplit. 

Robur, care şedea la postul lui la prova, cu figura-i virilă 
acoperită de o glugă, dădea comenzile, dirijând manevrele. Tom 
Turner ţinea în mână cârma. Mecanicul era tot timpul cu ochii la 
pilele ale căror acizi, din fericire, nu aveau de ce să se teamă de 
îngheţ. Elicele puse în mişcare cu maximum de viteză scoteau 
un sunet din ce în ce mai ascuţit, extrem de puternic în pofida 
densităţii atât de scăzute a aerului. Barometrul coborâse la 290 
de milimetri, ceea ce însemna că se aflau la o altitudine de 
şapte mii de metri. 

Măreaţă era aşezarea acestui vălmăşag de creste! 
Pretutindeni numai vârfuri ninse. Nici un ochi de apă nicăieri, 
numai ghețari ce coborau până la zece mii de picioare, socotind 
de la poalele munţilor în sus. Nici un fir de iarbă, nimic decât 
fanerogame răzlețe la graniţa vieţii vegetale. Nici pomeneală de 
falnicii pini şi cedri ce alcătuiesc neasemuitele păduri de jos, de 
pe coastele Himalayei. Nici pomeneală de uriaşele ferigi sau de 
acele plante parazite nemăsurat de lungi ce înlănţuie trunchi de 
trunchi la umbra pădurilor din junglă. Nici picior de animal, cal 
sălbatic, iac sau bou tibetan. când şi când doar vreo gazelă 


rătăcită prin aceste coclauri. Nici o zburătoare, în afară de 
câteva perechi de ciori în stare să trăiască în păturile cele mai 
de sus ale atmosferei, unde nu se mai poate respira. Răzbătând 
în partea cealaltă a trecătoarei, Albatrosul începu a cobori. La 
ieşirea din defileu, dincolo de zona pădurilor, se întindea cât 
vedeai cu ochii şesul neţărmurit. Robur se apropie atunci de 
oaspeţii săi şi-i înştiinţă cu amabilitate: 

— India, domnilor! 


Capitolul X 


ÎN CARE VOM VEDEA CUM ŞI DE CE A AJUNS VALETUL 
i FRYCOLLIN | 
SĂ FIE COBORÂT CU HÂRZOBUL 


Inginerul nu avea nicidecum intenția să colinde cu maşina 
lui zburătoare pe deasupra minunatelor ţinuturi ale 
Hindustanului. Pe cât se părea, nu urmărise altceva decât să 
arate ce extraordinar aparat de locomoţie avea şi să-i convingă 
de acest lucru şi pe cei care nu voiau să se lase convinşi. 
Inseamnă, deci, că Albatrosul era desăvârşit în toate privinţele, 
deşi nimic nu poate fi desăvârşit pe lume? Vom vedea mai 
încolo. 

In orice caz, dacă în sinea lor Uncle Prudent şi colegul său 
nu puteau decât să admire forţa unui asemenea aparat de 
navigaţie aeriană, pe chipul lor nu lăsau să se vadă nimic. Nu 
aşteptau decât un prilej potrivit ca să fugă. Nici măcar nu 
catadicseau să se minuneze în faţa priveliştii fără pereche ce li 
se dezvăluia în timp ce Albatrosul zbura de-a lungul pitoreştilor 
hotare ale ținutului Pendjab. 

E drept că la poalele Himalayei se ţineau lanţ smârcurile, 
dând naştere la emanaţii dăunătoare sănătăţii; în această 
regiune numită Terai frigurile bântuiau sub formă endemică. 
Aceasta însă nu putea să stingherească nicidecum mersul 
Albatrosului, nici să  primejduiască sănătatea echipajului. 
Aparatul se îndrepta fără prea mare grabă spre unghiul pe care 


îl făcea teritoriul Hindustanului în punctul de întâlnire al 
graniţelor Turkestanului cu cele ale Chinei. În ziua de 29 iunie, 
dis-de-dimineaţă, în faţa lui se deschidea minunat de frumoasa 
vale a Kashmirului. 

Da, era într-adevăr minunată această padină ce se 
desfăcea între lanţul cel mare şi cel mic al munţilor Himalaya! 
Brăzdată de sute de contraforturi ale uriaşilor de piatră, 
contraforturi ce se pierdeau cu încetul în bazinul râului Hidasp, 
valea era udată de încolăciturile capricioase ale acestei ape care 
avusese parte să vadă încrâncenându-se armatele lui Porus şi 
ale lui Alexandru, adică India şi Grecia măsurându-şi puterile în 
Asia Centrală. lar dacă cele două cetăţi întemeiate de 
Macedonean în amintirea biruinţei sale dispăruse de pe faţa 
pământului de nu li se mai dăduse de urmă, Hidaspul curgea şi 
acum prin aceleaşi locuri. 

În dimineaţa aceea, Albatrosul trecu în zbor pe deasupra 
oraşului Srinagar, cunoscut mai ales sub numele de Kashmir. 
Uncle Prudent şi însoţitorul său văzură o încântătoare aşezare 
tolănită pe amândouă malurile apei, cu poduri de lemn drepte 
ca nişte fire întinse, cu case de bârne împodobite cu baloane 
dantelate, cu ţărmuri umbrite de plopi semeţi, cu acoperişuri 
năpădite de iarbă ce semănau, privite de sus, cu nişte 
muşuroaie de cârtiţe, cu nenumărate canale, pe care bărcile se 
vedeau ca nişte coji de nucă, iar luntraşii mici ca furnicile, cu 
palate şi temple, şi chioşcuri, şi moschei şi bungalowuri la 
marginea oraşului — toate oglindindu-se în apă, încât păreau de 
două ori mai multe; pe urmă străvechea cetăţuie Hari-Parvata 
durată pe creştetul unei măguri, ca fortul cel mai de seamă al 
Parisului pe înălţimea ce poartă numele de Mont Valerien. 

— Aş zice că-i Veneţia, rosti Phil Evans, dacă am fi în Europa. 
— Ei, dacă am fi în Europa, îi răspunse Uncle Prudent, am şti noi 
— nu-i aşa? — să găsim drumul spre America! 

Albatrosul nu zăbovi deasupra lacului pe care îl străbate 
râul şi o porni mai departe în zbor peste valea râului Hidasp. 

Apoi, coborând la o distanţă de vreo zece metri de undele 
lui, se opri locului timp de o jumătate de oră, nu mai mult. 
Atunci, azvârlind peste bord un tub de cauciuc, Tom Turner cu 
oamenii săi se îngriji să facă o nouă provizie de apă, pe care o 
pompară din râu cu ajutorul unui aparat pus în mişcare de 
curentul electric produs de acumulatori. 


În timp ce se îndeplinea această operaţie, Phil Evans şi 
Uncle Prudent schimbară o privire. Acelaşi gând le fulgerase 
amândurora prin minte. Se aflau la numai câţiva metri deasupra 
râului, destul de aproape de mal. Amândoi erau buni înotători. O 
săritură în apă ar fi fost de ajuns ca să-şi recapete libertatea şi, 
după ce se vor fi cufundat în valuri, ce mai putea să facă Robur 
ca să-i înhaţe din urmă? Pentru ca elicele propulsoare să se 
poată mişca în voie nu trebuia oare ca aparatul să păstreze o 
distanţă de cel puţin doi metri de suprafaţa apei? 

Într-o clipă li se perindară prin minte toţi sorții de izbândă. 
Într-o clipă cumpăniră toate posibilităţile. Şi tocmai se 
pregăteau să sară peste parmaclâc, când deodată câteva 
perechi de mâini îi înşfăcară de umeri. 

Fuseseră cu ochii pe ei. Acum nu mai era chip s-o şteargă. 
7 De astă dată nu se mai lăsară chiar aşa, cu una, cu două. 
Incercară să-i îmbrâncească pe cei care-i țineau să nu scape. 
Numai că oamenii de pe Albatros erau nişte vlăjgani, nu glumă! 
— Domnilor, se mulțumi să spună inginerul, când cineva are 
plăcerea de a călători împreună cu Robur Cuceritorul, cum prea 
bine l-ați poreclit, şi încă pe bordul unui aparat atât de minunat 
ca Albatrosul, nu se gândeşte s-o şteargă aşa... englezeşte! Aş 
spune chiar că nici măcar nu se mai gândeşte să plece! 

Phil Evans îl trase cu de-a sila pe colegul său, care părea 
gata să facă cine ştie ce năzbâtie, şi intrară în ruf, hotărâți să-şi 
ia tălpăşiţa, fie ce-o fi, încotro îi vor duce ochii. 

Albatrosul îşi continuă drumul în aceeaşi direcţie, adică 
spre vest. In ziua aceea zbură cu o viteză mijlocie peste 
teritoriul Kabulistanului, a cărui capitală se întrezări câteva 
clipe, pe urmă trecu frontiera regatului în dreptul cetăţii Herat, 
la o mie o sută de kilometri depărtare de Kashmir. 

Ţinutul se mistui curând sub un adevărat uragan de nisip, 
aşa cum se dezlănţuiau prea deseori prin partea locului. Vântul 
acesta, numit tebbad, purta cu sine, odată cu sarcina 
imponderabilă a pulberii stârnite în cale, germenii frigurilor. Şi 
câte caravane nu se prăpădiseră în mijlocul vârtejurilor de colb! 

Cât despre Albatros, ca să scape din colbăria ce ar fi putut 
dăuna gingaşelor lui angrenaje, se ridică la o înălţime de două 
mii de metri, căutând o zonă mai sănătoasă. 

Şi astfel pieri din vedere frontiera Persiei şi nesfârşitele-i 
câmpii ce rămaseră învăluite în pâcle. Aparatul mergea cu o 


viteză destul de moderată, deşi nu avea a se teme de nici un 
obstacol ce i-ar fi putut ieşi în cale. Într-adevăr, dacă pe hartă se 
văd câteva lanţuri de munţi, cotele indică doar înălţimi mijlocii. 
În preajma capitalei însă era mai cuminte să ocolească piscul 
Damavend al cărui creştet înzăpezit atingea o înălţime de 
aproape şase mii şase sute de metri, pe urmă Elbrusul la poalele 
căruia era aşezat Teheranul. 

La 2 iulie, cum se crăpă de ziuă, se pomeniră în faţă cu 
piscul Damavend ce se ridica deasupra simunului. 

Albatrosul îşi croi drumul în aşa fel, încât să treacă pe 
deasupra oraşului, pe care vântul îl învăluise într-un nor de praf 
fin. 

Cu toate astea, pe la orele zece dimineaţa, se zăriră 
şanţurile largi ce înconjoară întăriturile, iar la mijloc, palatul 
şahului cu zidurile-i îmbrăcate în plăci de faianţă şi cu bazinele 
lui ce păreau săpate în nişte uriaşe peruzele de un albastru 
strălucitor. 

Priveliştea pieri ca o nălucă. De aci încolo, Albatrosul, 
schimbând direcţia, o porni aproape de-a dreptul spre nord. 
Câteva ore mai târziu se afla deasupra unui orăşel durat în 
colţul pe care îl face la miazănoapte graniţa persană, pe malul 
unei ape întinse, ale cărei margini nu se zăreau nici spre nord, 
nici spre apus. 

Oraşul acesta era cea mai înaintată spre sud dintre 
aşezările ruse. lar întinderea aceea de apă era Marea Caspică. 

Nici urmă de colburi învârtejite, aici. Priveliştea înfăţişă o 
grupare de case europeneşti, orânduite de-a lungul unui 
promontoriu, din mijlocul cărora se înălța o clopotniţă. 

Albatrosul începu să coboare spre apa mării a cărei 
suprafaţă se află la trei sute de picioare sub nivelul oceanului. 
Spre seară aeronava zbura de-a lungul coastei ce se desfăşoară 
în sus spre golful Balkan, iar a doua zi, 3 iulie, plutea la o sută 
de metri deasupra Caspicei. 

Pământul nu se mai zărea deloc nici spre Asia, nici spre 
Europa. Câteva pânze umflate de vânt pe faţa mării. Erau nişte 
corăbii indigene, uşor de recunoscut după forma lor, unele aşa- 
numite keebey cu două catarge, caicuri cu câte un catarg 
folosite odinioară de pirați, teimiluri, bărci obişnuite de transport 
sau de pescuit. Pe alocuri se ridicau până la Albatros suluri de 
fum slobozite de coşurile unor steamere din Astrulad, pe care 


Rusia le ţinea pentru paza apelor turcmene. 

In dimineaţa aceea, stând de vorbă cu bucătarul Francois 
Tapage, la o întrebare pusă de acesta, contramaistrul Tom 
Turner îi răspunsese următoarele: 

— Da, vom rămâne cam patruzeci şi opt de ore, aproximativ, 
deasupra Caspicei. 

— Ce bine, se bucurase bucătarul, să putem — nu-i aşa? — să 
pescuim!... 

— Întocmai! 

Ca să facă în patruzeci şi opt de ore un drum de şase sute 
douăzeci şi cinci de mile — cât măsura, adică, în lungime, marea 
aceasta lată de două sute de mile — însemna că Albatrosul avea 
să meargă cu o viteză destul de redusă, ba chiar nulă în timpul 
pescuitului. 

Se vede, însă, că vorbele lui Tom Turner fuseseră auzite 
de Phil Evans care se afla în clipa aceea la prova. Frycollin se 
încăpăţâna, tocmai, să-i împuie urechile cu tânguirile lui fără 
sfârşit, rugându-l să stăruie pe lângă stăpânul său „să-l lase jos, 
pe pământ". 

Fără a răspunde nicicum la această cerere năstruşnică, 
Phil Evans se înapoie la Uncle Prudent. Şi luând toate măsurile 
de precauţie cuvenite ca să nu-i audă cineva, îi împărtăşi cele 
câteva fraze pe care le schimbaseră între ei Tom Turner şi 
bucătarul. 

— Phil Evans, răspunse Uncle Prudent, cred că nici unul dintre 
noi nu-şi face vreo iluzie asupra intenţiilor pe care nemernicul 
ăsta le are în privinţa noastră? 

— Nici o iluzie, într-adevăr, răspunse Phil Evans. N-o să ne lase 
liberi decât atunci când i-o căşuna lui, dacă ne-o lăsa liberi 
vreodată! 

— In cazul ăsta, trebuie să facem pe dracul în patru ca să 
scăpăm de Albatrosul ăsta! 

— Straşnic aparat, ce să spun! 

— O fi, exclamă Uncle Prudent, dar e al unei puşlamale care ne 
ţine aici ferecaţi, călcând orice drepturi în picioare. Gândeşte-te 
că aparatul ăsta e pentru noi şi pentru ai noştri o primejdie de 
fiece clipă. Dacă, aşadar, nu reuşim să-l distrugem... 

— Mai întâi să ne luăm tălpăşiţa!... răspunse Phil Evans. Pe urmă 
om vedea ce-o mai fi! 

— Bine, încuviinţă Uncle Prudent, să folosim, deci, orice prilej ce 


ne-o ieşi in cale. Precum se vede, Albatrosul o să traverseze 
Marea Caspică, pentru ca după aceea să-şi ia zborul mai departe 
spre Europa, îndreptându-se fie spre nord, deasupra Rusiei, fie 
spre vest, deasupra ţărilor meridionale. Ei, şi atunci, oriunde ar 
fi să punem piciorul pe pământ, până la ţărmul Atlanticului, fii 
sigur că vom găsi un mijloc de salvare. Aşa că trebuie să fim 
gata oricând. 

— Dar, întrebă Phil Evans, cum fugim? 

— Ascultă aici, răspunse Uncle Prudent. câteodată noaptea se 
întâmplă ca Albatrosul să plutească la o distanţă de câteva sute 
de picioare numai de pământ. Ei bine, există pe bord nişte 
cabluri care au cam aceeaşi lungime şi, cu un pic de curaj, am 
putea — nu-i aşa? — să ne dăm drumul în jos... 

— Sigur, răspunse Phil Evans, la o adică, n-aş pregeta... 

— Nici eu, adăugă Uncle Prudent. Trebuie să-ţi mai spun că, 
noaptea, în afară de timonierul care stă la pupa, nu mai rămâne 
nimeni de veghe. Şi s-a nimerit ca unul din cablurile astea să se 
afle tocmai la prova, aşa că n-ar fi imposibil să-l desfacem pe 
tăcute fără să prindă nimeni de veste... 

— Bun, spuse Phil Evans. Mă bucur, Uncle Prudent, că eşti mai 
liniştit acum. E mai bine aşa, când vrei să te apuci de-o treabă. 
Deocamdată însă iată-ne deasupra Caspicii. Se văd o mulţime 
de vase de mare. Albatrosul o să coboare, desigur, şi o să stea 
locului tot timpul cât vor pescui. Ce zici, n-am putea oare să ne 
folosim de acest prilej?... 

— Da' de unde, sunt mereu cu ochii pe noi, chiar şi atunci când 
ai crede că nu e nimeni la pândă, răspunse Uncle Prudent. Ai 
văzut şi dumneata când am încercat să ne aruncăm în Hidasp. 
— Dar cum putem şti că nu sunt cu ochii pe noi şi noaptea? îi 
întoarse vorba Phil Evans. 

— Trebuie totuşi să isprăvim odată! exclamă Uncle Prudent. Da, 
isprăvim şi cu Albatrosul, şi cu stăpânu-său! 

Cum vedeţi, sub imboldul mâniei, cei doi colegi — şi mai 
cu seamă Uncle Prudent — ar fi fost în stare să facă cele mai 
nesăbuite lucruri şi poate şi cele mai dăunătoare siguranţei lor 
personale. 

Simţământul propriei lor neputinţe, felul dispreţuitor şi 
ironic în care se purta Robur faţă de ei, răspunsurile tăioase pe 
care le dădea, totul nu făcea decât să sporească încordarea unei 
situaţii din ce în ce mai grele pe zi ce trecea. 


Chiar în aceeaşi zi se întâmplă ceva care era cât pe ce să 
dea loc unui schimb de cuvinte fără doar şi poate regretabil 
între Robur şi cei doi colegi. Nici că şi-ar fi închipuit Frycollin că 
de la el avea să se pornească totul. 

Trezindu-se deasupra neţărmuritelor întinsuri ale mării, 
slab de înger cum era, îl apucase iarăşi o spaimă cumplită. Şi, ca 
un copil, începu să se vaite, să cârtească, să strige şi să se 
zbuciume, zvârcolindu-se şi strâmbându-se în fel şi chip. 

— Vreau să plec!... Vreau să plec! răcnea el. Ce-s eu, pasăre?... 
Doar nu m-am născut să zbor!... Lăsaţi-mă jos, zău, lăsaţi-mă să 
cobor... chiar acum!... 

Nu mai e nevoie să spun că Uncle Prudent nu încerca 
deloc să-l potolească — dimpotrivă. Aşa că în cele din urmă 
urletele îl făcură pe Robur să-şi iasă, ca niciodată, din răbdări. 

Şi atunci, cum Tom Turner şi tovarăşii acestuia se 
pregăteau tocmai să manevreze aparatul în vederea pescuitului, 
inginerul, ca să se descotorosească de Frycollin, dădu ordin să 
fie închis la el în cabină. Frycollin însă continuă să se zbuciume, 
să bată în pereţi, să urle şi mai cu foc. 

Era pe la miezul zilei. în momentul acela, Albatrosul se afla 
la vreo cinci, şase sute de metri numai deasupra nivelului mării. 
La vederea lui, câteva ambarcaţii o luară pe aci încolo, 
înspăimântate. Curând nu se mai zări nici urmă de vas pe 
Caspica. 

Cum vă puteţi închipui, în asemenea condiţii, când n- 
aveau decât să se azvârle în apă ca să scape, cei doi colegi 
trebuiau să fie, aşa cum erau de fapt, supravegheați în mod 
special. Chiar dacă s-ar fi aruncat peste bord, se înţelege de la 
sine că cei de pe Albatros s-ar fi priceput, nici vorbă, să-i 
culeagă din apă cu barca lor de cauciuc. Aşa că nu putură face 
nici o mişcare în timpul pescuitului, la care Phil Evans se simţi 
obligat să asiste, pe când Uncle Prudent, spumegând de mânie, 
se retrase în cabină. 

Marea Caspică, precum se ştie, este o depresiune de 
origine vulcanică. În ea se varsă o seamă de fluvii mari, Volga, 
Ural, Kura, Kama, Emba şi altele. Dacă prin evaporare apele n-ar 
fi fost uşurate de prisosul lor, de bună seamă că marea aceasta, 
cu o suprafaţă de şaptesprezece mii de leghe pătrate şi o 
adâncime mijlocie cuprinsă între şaizeci şi patru sute de 
picioare, s-ar fi revărsat, inundând țărmurile ei de la nord la est, 


mai scunde şi mlăştinoase. Deşi această căldare nu comunica 
nici cu Marea Neagră, nici cu Marea Arai, ale căror niveluri erau 
mult mai ridicate decât al său, în sânul ei mişunau totuşi 
sumedenie de peşti — bineînţeles dintr-aceia cărora le convine 
amărăciunea destul de pronunţată a undelor ei, datorită 
catranului cărat de apele afluenților săi din partea de miazăzi. 

Aşadar, gândindu-se la variaţia pe care pescuitul putea s-o 
aducă în meniul lor de fiecare zi, oamenii din echipajul 
Albatrosului nu căutau să ascundă câtuşi de puţin plăcerea ce o 
simțeau de pe acum. 

— Atenţiune! strigă Tom Turner, care tocmai apucase cu cangca 
o matahală de peşte ce semăna cu un rechin. 

Era o frumuseţe de nisetru, lung de şapte picioare, din 
specia numită de ruşi „beluga“, o specie din ale cărei icre, 
preparate cu sare, oţet şi vin alb, se face caviarul. Poate că 
nisetrul pescuit în apele fluviilor e mai gustos decât nisetrul de 
mare; totuşi şi acesta fu întâmpinat cu bucurie pe bordul 
Albatrosului. 

Pescuitul fu mai spornic însă când cutreierară marea cu 
năvoadele aducând de-a valma crapi, plătici, somoni, ştiuci de 
apă sărată? şi mai ales o mulţime de cegi de mărime mijlocie din 
acelea pe care bogătaşii, iubitori de mâncăruri alese, le aduc, 
vii, la Moscova şi la Petesburg, tocmai de la Astrahan. Toţi aceşti 
peşti aveau să treacă imediat din elementul lor natural în 
clădirile echipajului, fără nici un fel de speze de transport. 

Oamenii lui Robur traseră cu dragă inimă năvoadele afară 
din apă, după ce le plimbaseră pe o distanţă de câteva mile. 
Gasconul Franţois Tapage urla de plăcere, arătând astfel că-şi 
merita din plin numele?. Un ceas de pescuit le ajunse să umple 
bazinele cu peşte viu de pe aeronava care o porni mai departe, 
spre nord. 

Cât tinu popasul, Frycollin nu încetase o clipă să strige şi 
să bată în pereţii cabinei, făcând un tărăboi insuportabil. 

— Afurisitul ăsta de negru nu se mai potoleşte odată! izbucni 
Robur, care ajunsese într-adevăr la capătul răbdării. 


8 Din eroare, autorul amestecă peştii de apă dulce cu cei de 
marc: nici crapul, nici plătica. nici şiuca nu trăiesc în apă sărată, (n. 


t.). 
9 . Tapage în limba franceză înseamnă tărăboi, gălăgie, (n. t.). 


— Cred, domnule, că are tot dreptul să protesteze! îi răspunse 
Phil Evans. 

— Desigur, aşa cum şi eu am dreptul să-mi cruţ urechile! îi 
întoarse vorba Robur. 

— Domnule inginer Robur... rosti Uncle Prudent care tocmai 
ieşise pe platformă. 

— Domnule preşedinte al Institutului Weldon... Făcură câţiva 
paşi unul spre altul, privindu-se în luminile ochilor. 

Apoi, Robur, dând din umeri: 

— Jos, cu hârzobul, ordonă el. 

Tom Turner înţelese pe loc. Frycollin fu scos cu de-a sila 
din cabină. 

Ce ţipete pe el când contramaistrul împreună cu un 
camarad de al său îl înşfăcară şi, legându-l fedeleş, îl băgară 
într-un hârdău de care înnodară zdravăn capătul unui odgon! 

Era unul din odgoanele acelea pe care Uncle Prudent 
chibzuise să le folosească aşa cum ştim. 

Frycollin crezuse la început că vor să-l spânzure... 

Nu! Avea să fie spânzurat, ce-i drept, însă într-un hârdău. 

Într-adevăr, odgonul fu aruncat peste bord şi lăsat să se 
depene pe o lungime de o sută de picioare, iar Frycollin se 
pomeni deodată legănându-se în gol. Acum putea să ţipe cât 
poftea. Spaima însă îi încleştase beregata, aşa că nu mai spuse 
nici pâs. 

Uncle Prudent şi Phil Evans încercară să împiedice 
execuţia, dar fură împinși înapoi. 

— E o ticăloşie!... O faptă mişelească! începu să sfrige Uncle 
Prudent, care-şi ieşise din fire. 

— Nu mai spune! îl luă peste picior Robur. 

— E un abuz de putere împotriva căruia voi protesta şi nu numai 
prin viu grai! 

— Protestează! 

— Am să ţi-o plătesc, domnule inginer Robur! 


Frycollin se pomeni legânindu-se în gol 


— Poftim, plăteşte-mi-o, domnule preşedinte al Institutului 
Weldon! 
— Şi dumitale, şi celorlalţi ce te însoțesc! 

Oamenii de pe Albatros se apropiaseră cu intenţii prea 
puţin binevoitoare. Robur le făcu semn să plece. 

— Da, şi dumitale şi celorlalţi!... stărui Uncle Prudent, pe care 
colegul său căuta zadarnic să-l potolească. 

— N-ai decât! îi răspunse inginerul. 

— Prin toate mijloacele cu putinţă! 

— Destul! îi tăie vorba Robur pe un ton ameninţător. Destul! 
Vezi că mai sunt şi alte odgoane pe bord! Fă bine şi taci, dacă 
nu vrei ca stăpânul să ia şi el urma valetului! 

Uncle Prudent tăcu, dar nu de frică, ci fiindcă îl apucase un 
asemenea năduf, încât Phil Evans fu nevoit să-l ia cu el în 
cabină. 

Între timp, într-un singur ceas, vremea se schimbase fără 
veste. Erau semne în văzduh care nu lăsau nici o îndoială. 
Furtuna stătea gata să izbucnească. Atmosfera era atât de 
încărcată cu electricitate, încât, pe la orele două şi jumătate, 
Robur putu să vadă cu ochii lui un fenomen pe care nu-l mai 
întâlnise încă până atunci. 

Din nord, adică din partea de unde venea furtuna, se 
ridicau vălătuci de pâclă aproape luminoşi — ceea ce se datora, 
desigur, variaţiei pe care o suferise încărcătura electrică a 
diferitelor straturi de nori. Reflexele acestor trâmbe împrăştiau 
pe suprafaţa mării mii şi mii de sclipiri cu atât mai vii, cu cât 
cerul începea să se întunece. 

Nu mai lipsea mult ca Albatrosul să se întâlnească în drum 
cu meteorul, de vreme ce se îndreptau unul spre altul. 

Dar Frycollin? Ei bine, Frycollin era şi acum remorcat — şi 
nu greşim spunând remorcat, deoarece odgonul forma un unghi 
destul de larg cu aparatul ce o pornise cu o sută de kilometri pe 
oră, aşa că hirdăul se afla cam în coada lui. 

Vă puteţi închipui prin ce trecu bietul om în clipa când 
fulgerele începură a brăzda văzduhul jur împrejur, în timp ce 
tunetul bubuia în înaltul cerului. 

Tot echipajul era ocupat acum să manevreze aparatul spre 
a preîntâmpina vijelia, fie ridicându-se deasupra ei, fie urmându- 
şi drumul printr-una din zonele inferioare ale atmosferei, spre a 
se depărta de locul acesta. 


Albatrosul se afla la altitudinea pe care o păstra de obicei 
— adică la o mie de metri aproximativ — când se abătu un 
trăsnet năprasnic, în acelaşi moment se dezlănţui urgia. In 
câteva clipe norii de foc se năpustiră asupra aeronavei. 

Phil Evans se duse atunci să intervină pentru Frycollin, 
cerând să fie urcat din nou pe bord. 

Robur nu aşteptase însă să-l roage, luând din vreme 
măsurile cuvenite. Pe platformă, oamenii tocmai trăgeau de 
odgon când, deodată, se produse o încetinire inexplicabilă în 
mişcarea de rotaţie a elicelor de suspensie. 

Robur se repezi spre ruf, la maşini. 

— Dă-i drumul!... Dă-i drumul!... îi strigă mecanicului. Trebuie să 
urcăm cât mai repede deasupra vijeliei! 

— Imposibil, stăpâne. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu mai merge curentul!... se întrerupe mereu!... 

Şi, într-adevăr, Albatrosul cobora văzând cu ochii. 

Aşa cum se întâmplă cu cablurile telegrafice în toiul 
furtunilor, acumulatorii electrici de pe bordul aeronavei nu mai 
funcționau cum ar fi trebuit. Dar ceea ce, în cazul depeşelor, 
constituia un simplu neajuns, în împrejurarea de faţă însemna o 
primejdie cumplită, deoarece aparatul putea în orice clipă să se 
prăvălească în mare fără să mai fie nimic de făcut. 

— Lasă-l să coboare, strigă Robur, până vom ieşi din câmpul 
electric. Păstraţi-vă cumpătul, băieţi. 

Inginerul se urcase pe banca de cart. Oamenii, fiecare la 
postul său, stăteau gata să execute ordinele stăpânului. 

Deşi coborâse cu câteva sute de picioare, Albatrosul se 
afla cufundat şi acum în nori şi împresurat de fulgerele ce se 
încrucişau în văzduh ca nişte focuri de artificii. Din clipă în clipă 
ai fi zis că avea să cadă trăsnetul asupra lui. Elicele îşi 
încetineau mereu mişcarea, şi ceea ce până atunci fusese o 
coborâre ceva mai grabnică, ameninţa să se preschimbe într-o 
prăbuşire. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că în mai puţin de un minut 
aparatul ar fi ajuns la nivelul mării. Şi ar fi fost destul să intre în 
apă, ca nici o putere din lume să nu-l mai poată scoate din 
genune. 

Deodată norul încărcat cu electricitate se zări deasupra, 
tocmai în clipa când Albatrosul se afla cam la vreo şaizeci de 


picioare de crestele valurilor, care, în două, trei secunde, ar fi 
ajuns să scalde platforma. 

Robur, însă, prinzând momentul prielnic, se repezi la ruf-ul 
din mijloc, puse mâna pe pârghiile de comandă şi lăsă să circule 
slobod curentul pilelor electrice, curent care acum nu mai era 
neutralizat de tensiunea electrică a mediului înconjurător... cât 
ai clipi elicele îşi recăpătară viteza lor obişnuită, căderea fu 
oprită şi Albatrosul rămase la o altitudine mică, în timp ce 
propulsoarele îl mânau cât mai departe de vijelia pe care curând 
o lăsă în urmă. 

Nu mai e nevoie, cred, să spun că Frycollin făcuse fără 
voia lui o baie — preţ de câteva secunde numai. Când îl traseră 
sus, pe bord, era ud ciuciulete de parcă l-ar fi scos din fundul 
mării. Vă puteţi închipui că, aşa cum era, îi pierise şi glasul. 

A doua zi, 4 iulie, Albatrosul trecu peste ţărmul dinspre 
miazănoapte al Mării Caspice. 


Capitolul XI 


ÎN CARE SE VEDE CUM MÂNIA LUI UNCLE PRUDENT 
CREŞTE PROPORŢIONAL CU PĂTRATUL VITEZEI 


Nicicând, în tot acest răstimp, Uncle Prudent şi Phil Evans 
nu-şi văzură atât de definitiv spulberate speranţele lor de 
scăpare ca în următoarele cincizeci de ore. Să se fi temut cumva 
Robur că supravegherea prizonierilor lui s-ar putea să fie mai 
puţin lesnicioasă în timpul zborului lor deasupra Europei? Se 
prea poate. Ştia, de altminteri, că erau hotărâți să fugă cu orice 
preţ. 

Oricum ar fi fost, o încercare în acest sens era o adevărată 
sinucidere. Să sări jos dintr-un expres care merge cu o sută de 
kilometri pe oră, nu înseamnă, poate, decât să-ţi pui pielea în 
joc, dar să faci acelaşi lucru dintr-un rapid ce aleargă cu două 
sute de kilometri pe oră ar fi să-ţi doreşti singur moartea. Ei 
bine, aceeaşi viteză — maximum de viteză pe care-l putea 
atinge — o căpătase şi Albatrosul. Mai mare decât a zborului 


rândunelei, adică o sută optzeci de kilometri pe oră. 

De câtva timp, după cum probabil aţi observat, vânturile 
dinspre nord-est predominau cu o regularitate ce nu putea fi 
decât prielnică manevrării aparatului, care zbura în aceeaşi 
direcţie, adică, în genere, spre vest. Cum însă aceste vânturi 
începeau să se domolească, foarte curând nu mai fu chip să stai 
afară pe platformă, fără a simţi că ţi se taie respiraţia din pricina 
vitezei de deplasare. Ba încă n-ar fi lipsit mult ca, la un moment 
dat, cei doi colegi să fie azvârliţi peste bord, dacă presiunea 
aerului nu i-ar fi înghesuit în peretele rufului. 

Noroc că timonierul îi zări prin hublourile cabinei sale şi în 
aceeaşi clipă o sonerie electrică îi vesti pe oamenii din echipaj 
ce stăteau în post, la prova. 

Patru dintre ei se strecurară fără zăbavă pe platformă, 
spre partea dinapoi a aparatului. 

Cei care au călătorit vreodată pe mare cu vântul în faţă, în 
toiul unei furtuni, să-şi amintească de această împrejurare şi îşi 
vor da seama cât de puternică poate fi o asemenea presiune. 
Atât numai că, în cazul de faţă, Albatrosul era cel care-i dădea 
naştere, datorită vitezei lui extraordinare. 

Până la urmă, aparatul trebui să-şi încetinească zborul; 
numai aşa Uncle Prudent şi Phil Evans putură să se întoarcă la ei 
în cabină, în fiece ruf de pe Albatros era o atmosferă în care 
puteai respira în voie. 

Ce solidă trebuia să fie însă construcţia, ca să poată 
rezista la un asemenea zbor! O adevărată minune! Cât priveşte 
propulsoarele din faţă şi dindărăt, nici nu se mai vedeau 
învârtindu-se. Sfredeleau aerul, deşchizându-şi drum cu o forţă 
infinit de mare. 

Ultima aşezare omenească observată de pe bord fusese 
Astrahan, oraş situat aproape la extremitatea nordică a Mării 
Caspice. 

Steaua Deşertului — numele pesemne i-l dăduse vreun 
poet rus — stea odinioară de prima mărime, coborâse acum în 
rândul celor de al cincilea sau al şaselea ordin. Simplă capitală 
de gubernie, Astrahanul îşi arătase o clipă bătrânele-i ziduri cu 
creneluri — acum fără nici un rost — turnurile străvechi din 
mijlocul cetăţii, moscheile învecinate cu biserici de construcţie 
modernă, catedrala ale cărei turle, în număr de cinci, poleite şi 
presărate cu stele albastre, păreau croite dintr-un crâmpei de 


cer — totul aşezat cam în dreptul gurilor fluviului Volga, largi de 
vreo doi kilometri. 

De aici înainte zborul Albatrosului se asemui cu o 
cavalcadă prin înaltul cerului, ca şi cum ar fi fost tras de acei 
fabuloşi hipogrifi, care dintr-o singură bătaie de aripi străbat 
câte o leghe întreagă. 

În ziua de 4 iulie, la orele 10 dimineaţa, aeronava luă 
direcţia nord-vest, pe Volga în sus, mergând mai mult sau mai 
puţin pe firul văii. Stepele Donului şi ale Uralului alunecau de o 
parte şi de alta a fluviului. Dacă ar fi fost cu putinţă să-şi afunde 
privirea în zarea acestor imense cuprinsuri, călătorii abia dacă 
ar fi avut răgaz să numere oraşele şi satele. In sfârşit, spre 
seară, aeronava zbura deasupra Moscovei, fără a mai apuca 
măcar să salute drapelul Kremlinului. În zece ore făcuse vreo 
două mii de kilometri, adică distanţa de la Astrahan la vechea 
capitală a tuturor Rusiilor. 

De la Moscova la Petersburg linia ferată să tot fi avut cam 
o mie două sute de kilometri, ceea ce însemna o călătorie de o 
jumătate de zi. Aşa că Albatrosul ajunse la Petersburg, pe 
malurile Nevei, întocmai ca un expres, către orele două 
dimineaţa. Noaptea albă, pe aceste meleaguri de care, dat fiind 
latitudinea lor înaltă, soarele de iunie aproape că nu se desparte 
mai deloc, le îngădui să cuprindă o clipă cu ochii priveliştea 
vastei capitale. 

Trecură apoi pe deasupra golfului Finic, arhipelagului Abo, 
Mării Baltice, Suediei, la latitudinea Stockholmului, Norvegiei, la 
latitudinea Kristianiei. Două mii de kilometri numai în zece ore! 
S-ar fi spus că, într-adevăr, de aci încolo, nici o putere din lume 
n-ar fi fost în stare să stăvilească avântul Albatrosului, ca şi cum 
rezultanta forţei sale de proiectare în spaţiu şi a atracției 
terestre l-ar fi menţinut pe aceeaşi neschimbată traiectorie în 
zborul lui în jurul globului pământesc. 

Cu toate astea, la un moment dat aparatul se opri chiar 
deasupra vestitei cascade Rjukanfos, din Norvegia. Muntele 
Gusta, a cărui creastă domină toată această minunată regiune 
din Telemark, îi ieşi în cale întocmai ca o uriaşă piatră de hotar, 
peste care nu-i era îngăduit să treacă mai departe, spre vest. 

Aşadar, ajungând în acest punct, Albatrosul cârmi pur şi 
simplu spre sud, fără să-şi micşoreze viteza. 

Să vedem, însă, ce făcea Frycollin în timpul acestui 


neasemuit zbor? Frycollin tăcea chitic în fundul cabinei lui şi 
dormea cât îi poftea inima, trezindu-se doar la vremea mesei. 
Atunci Francois Tapage venea să-i ţină de urât, simțind o 
plăcere să-şi bată joc de sperieturile lui. 

— Ei, da' ce-i asta, măi flăcăule, spunea el, ţi-a pierit graiul de 
nu mai strigi?... Hai, dă-i drumul, nu te sfii!... O să te ţină iarăşi 
atârnat vreo două ceasuri şi atâta tot! la gândeşte-te numai ce 
straşnică baie de aer pentru reumatism, la viteza cu care 
mergem acum! 

— Nu ştiu, dar parcă totul stă să se desfacă în bucăţi! îndruga 
întruna Frycollin. 

— Se prea poate, Fry, băiete! Dar aşa cum mergem noi de 
repede, nici măcar n-am putea să cădem!... Fii pe pace, deci! 

— Credeţi? 

— Pe cinstea mea de gascon! 

La drept vorbind, fără a exagera cu nimic lucrurile, aşa 
cum făcea Franţois Tapage, nu încăpea îndoială că, datorită 
vitezei cu care zburau, travaliul elicelor de suspensie era 
întrucâtva micşorat. Albatrosul aluneca la suprafaţa unei pături 
atmosferice aidoma rachetelor Congreve. 

— Mult o să mai ţină aşa? întreba Frycollin. 

— Mult?... Da' de unde! răspundea bucătarul. Toată viaţa! 

— Ah! suspina Frycollin şi iar începea să se văicărească. 

— la vezi, Fry, ia vezi, îl lua la rost, atunci, Franţois Tapage, să 
nu te trimită şeful iar la plimbare, cum se zice pe la noi! 

Şi Frycollin îşi înghiţea suspinele, odată cu dumicaţii dubli 
pe care îi băga în gură. 

Între timp, Uncle Prudent şi Phil Evans, care nu erau 
oameni făcuţi să cârtească fără folos, luaseră o hotărâre. Era 
limpede ca lumina zilei că nu mai putea fi vorba s-o şteargă. 
Totuşi, dacă nu mai era chip pentru ei să pună piciorul pe globul 
pământesc, n-ar putea face în aşa fel ca să dea de ştire 
locuitorilor acestuia ce se întâmplase, din momentul în care li se 
pierduse urma, cu preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, 
cine era cel ce-i răpise, pe bordul cărui aparat zburător se aflau 
prizonieri şi să provoace, astfel, poate — dar cum, în ce fel, 
mărite dumnezeule! — din partea prietenilor o temerară 
încercare de a-i smulge din mâinle lui Robur? 

Să comunice cu ei?... Dar cum? Să facă şi ei, oare, ca 
marinarii ajunşi la ananghie, care vâră într-o sticlă o mărturie 


indicând locul naufragiului şi o azvârlă apoi în mare? 

În cazul acesta, însă, marea era însăşi atmosfera. Aici 
sticla n-avea cum să plutească. S-ar putea întâmpla, deci, să n-o 
găsească nimeni, afară numai dacă n-ar pica drept în creştetul 
unui trecător, căruia n-ar fi greu să-i spargă capul. 

La urma urmelor, cei doi colegi n-aveau decât acest mijloc 
la îndemână şi se pregăteau tocmai să jertfească una din 
sticlele de pe bord, când lui Uncle Prudent îi veni o altă idee. 
Preşedintelui, precum ştim, îi plăcea să tragă tabac, blând nărav 
ce se cade, cred, a fi trecut cu vederea unui american, care ar 
putea să aibă alte păcate mai grele. Ca unul, deci, căruia îi 
plăcea să tragă tabac, Uncle Prudent avea, bineînţeles, o 
tabacheră — acum goală. lar tabachera asta era de aluminiu. 
Odată azvârlită afară, dacă dădea peste ea vreun cetăţean 
cinstit, sigur c-ar fi cules-o de pe jos şi, culegând-o, ar fi dus-o la 
poliţie, iar acolo s-ar fi descoperit mărturia sortită să dea în 
vileag situaţia în care se aflau cele două victime ale lui Robur 
Cuceritorul. 

Zis şi făcut. Scriseră o notă scurtă, dar cuprinzătoare, pe 
adresa Institutului Weldon, cu rugămintea de a fi transmisă. 

Pe urmă, după ce strecură nota înăuntru, Uncle Prudent 
înfăşură tabachera într-un petic de stofa de lână, legând-o 
zdravăn, nu numai ca să nu se deschidă în cădere, dar totodată 
ca să nu se spargă izbindu-se de pământ. Nu le mai rămânea, 
aşadar, decât să aştepte prilejul nimerit. 

In realitate operaţia cea mai anevoioasă, în timpul zborului 
acestuia uluitor deasupra Europei, era să iasă din ruf şi să 
meargă de-a buşilea pe platformă, cu riscul de a fi în orice clipă 
luaţi pe sus, totul petrecându-se pe furiş. Pe de altă parte nu 
trebuia ca tabachera să cadă în mare sau în vreun golf, lac ori 
apă curgătoare, fiindcă s-ar fi pierdut. 

N-ar fi fost însă cu neputinţă ca, prin acest mijloc, cei doi 
colegi să reuşească a intra în legătură cu lumea pământeană. 

până una, alta, era ziua nămiaza mare. Se gândiră, deci, 
că ar fi mai bine să aştepte până la noapte, folosindu-se fie de o 
încetinire a mersului, fie de un popas, ca să iasă din ruf. Poate 
că aşa ar izbuti să ajungă la marginea platformei şi să lase să 
cadă preţioasa tabacheră numai deasupra unui oraş. 

De altminteri, chiar dacă toate aceste condiţii ar fi fost 
întrunite, planul lor nu putea fi totuşi pus în aplicare — cel puţin 


în ziua aceea. 

Într-adevăr, părăsind meleagurile norvegiene în dreptul 
muntelui Gusta, Albatrosul cârmise spre sud. Mergea chiar pe 
meridianul zero, care, în Europa, nu este altul decât meridianul 
Parisului. Aparatul zbură deci pe deasupra Mării Nordului, 
stârnind, cum era şi firesc, uimirea tuturor celor de pe bordul 
miilor de vase ce fac legătura între porturile Angliei, Olandei, 
Franţei şi Belgiei. Dacă tabachera nu se nimerea să cadă pe 
puntea unuia din aceste vase, avea sorţi să se ducă la fund. 

Uncle Prudent şi Phil Evans se văzură, aşadar, siliţi să 
aştepte un moment mai prielnic. De altfel, după cum veţi vedea 
mai încolo, peste puţin avea să se ivească un prilej minunat. 

La orele zece seara, Albatrosul se afla în preajma 
ţărmurilor Franţei, cam în dreptul portului Dunkerque. Noaptea 
era destul de întunecoasă. O clipă doar se zăriră scăpărările 
electrice ale farului de la Gris-Nez încrucişându-se cu ale farului 
de la Dover între cele două limanuri ale strâmtorii Pas-de-Calais. 
Pe urmă Albatrosul se avântă în zbor deasupra teritoriului 
francez, menţinându-se la o altitudine mijlocie de o mie de 
metri. 

Aparatul nu-şi micşoră însă viteza. Trecea ca o ghiulea 
peste oraşele, târgurile şi satele ce împânzesc aceste mănoase 
provincii ale Franţei de miazănoapte. După Dunkerque veniră la 
rând, pe acelaşi meridian al Parisului, Doullens, Amiens, Creil, 
Saint-Denis. Nimic nu-l făcu să se abată cumva de la linia 
dreaptă. Şi astfel, în toiul nopţii, ajunse deasupra „Oraşului- 
Lumină", căruia i se cuvine pe drept acest nume, chiar atunci 
când locuitorii lui dorm — sau ar trebui să doarmă. 

Ce năstruşnică toană îl îndemnă, oare, pe inginer să facă 
un popas deasupra cetăţii pariziene? Cine ştie! Tot ce putem 
spune este că Albatrosul cobori atât de mult încât acum domina 
oraşul de la o înălţime de numai câteva sute de picioare. Robur 
ieşi atunci din cabina lui şi odată cu el ieşi pe platformă tot 
echipajul să ia aer. 

Uncle Prudent şi Phil Evans căutară bineînţeles să nu 
scape ocazia minunată ce li se înfăţişa. Părăsindu-şi aşadar 
cabina, făcură ce făcură şi se depărtară de ceilalţi, ca să poată 
prinde momentul cel mai prielnic. Şi, mai ales, se fereau să nu 
bage nimeni de seama. 

Aidoma unui scarabeu gigantic, Albatrosul plutea lin 


deasupra marelui oraş. Aeronava lunecă de-a lungul 
bulevardelor luminate ca ziua de aparatele Edison.!0 Se auzea 
până la el zgomotul trăsurilor ce mai forfoteau încă pe străzi şi 
huruitul trenurilor de pe numeroasele linii ferate ce se 
îndreptau, aidoma spiţelor unei roţi, spre Paris. Pe urmă 
Albatrosul începu să planeze la altitudinea celor mai înalte 
monumente, ca şi cum ar fi vrut anume să izbească măciulia din 
vârful Panteonului sau crucea de pe Domul Invalizilor. Zbură 
molcom din dreptul celor două minarete ale palatului Trocadero 
până la turnul metalic! de pe Câmpul lui Marte, al cărui 
reflector uriaş scălda toată capitala într-o baie de lumină 
electrică. 

Această plimbare prin văzduh, hoinăreala aceasta 
nocturnă tinu aproape un ceas ca şi cum aparatul ar fi făcut un 
popas în aer, înainte de a-şi urma nesfârşita-i călătorie. 

Ba chiar, inginerul Robur voi, pesemne, să ofere 
parizienilor priveliştea unui meteor pe care astronomii nu-l 
prevăzuseră. Toate farurile de pe Albatros fură aprinse. Doi 
snopi strălucitori alunecară peste pieţele publice, peste scuaruri, 
grădini, palate, peste cele şaizeci de mii de case din cuprinsul 
oraşului, împrăştiind imense canafuri de lumină, din zare în 
zare. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că Albatrosul se văzuse 
lămurit de astă dată — şi nu numai că se văzuse, dar se şi 
auzise, fiindcă Tom Turner, ducând trompeta la gură, slobozise 
asupra cetăţii talazuri de sunete clocotitoare. În aceeaşi clipă, 
Uncle Prudent, aplecându-se peste parmaclăc, lăsă să-i scape 
tabachera din mână... 

Îndată după aceea chiar, Albatrosul se ridică în văzduh cât 
ai bate din palme. 

Şi atunci în înaltul cerului parizian ţâşni un „ura-a" vijelios 
din rândurile mulţimii ce umplea încă bulevardele, un „ura-a" de 
neţărmurită mirare închinat năstruşnicului meteor. 

Farurile de pe bordul aeronavei se stinseră toate deodată, 
întunericul nopţii se închegă iarăşi în jur şi în acelaşi timp şi 
tăcerea, şi aparatul îşi văzu mai departe de drum, zburând cu o 
viteză de două sute de kilometri pe oră. Asta era tot ce le fusese 
dat să vadă în capitala Franţei. 


10 E vorba de lampa electrică, inventată de Edison(n.t.). 
11 Turnul Eiffel (n.t.) 


La ceasurile patru dimineaţa, Albatrosul traversase pieziş 
întreg teritoriul ţării. După aceea, ca să nu mai piardă timp 
trecând peste Pirinei sau peste Alpi, pluti pe deasupra regiunii 
Provence până la Cap d'Antibes. La orele nouă, locuitorii din 
preajma bisericii Sfântul Petru din Roma, adunaţi în piaţa din 
faţa edificiului, căscau gura privind zborul aeronavei deasupra 
Oraşului Etern. Două ceasuri mai târziu, dominând din înaltul 
cerului golful Neapole, se legănă o clipă în mijlocul vălătucilor de 
funingine ce ieşeau din gura Vezuviului. În sfârşit, după ce trecu 
în diagonală peste Mediterana, la ora unu după-amiază chiar, fu 
semnalat de străjile de coastă din La Goulette, pe ţărmul 
tunisian. 

După America, Asia! După Asia, Europa! Peste treizeci de 
mii de kilometri pe care aparatul fermecat îi străbătuse în mai 
puţin de douăzeci şi trei de zile! 

lar acum, iată-l pornind să cutreiere în zbor ţinuturile 
cunoscute sau necunoscute încă ale continentului african! 


Poate că sunteţi curioşi să ştiţi ce s-a întâmplat cu 
faimoasa tabacheră, după ce a căzut jos, pe pământ? 

Tabachera nimeri în strada Rivoli, în faţa casei cu numărul 
210, într-un moment când nu era ţipenie de om pe afară. A doua 
zi dădu peste ea o măturătoare care, fire cinstită, se grăbi s-o 
ducă la prefectura poliţiei. 

Acolo, crezându-se la început că ar fi o maşină infernală, 
fusese dezlegată, despachetată şi deschisă cu cea mai mare 
grijă. 

Când, deodată, se produse un fel de explozie... Un strănut 
detunător pe care şeful Siguranţei nu şi-l putuse stăpâni. 

Documentul fu scos, în sfârşit, din tabacheră şi, spre 
marea lor mirare, cei de faţă citiră următoarele: 

„Uncle Prudent şi Phil Evans, preşedintele şi secretarul 
Institutului Weldon din Philadelphia, răpiți de aeronava Albatros 
a inginerului Robur. 

A se înştiinţa prietenii şi cunoştinţele. 

U.P. şi P.E." 

Astfel, locuitorii celor două lumi aflară explicaţia unui 
fenomen ce părea inexplicabil. Astfel, oamenii de ştiinţă ce 
activau în numeroasele observatoare de pe suprafaţa globului 


îşi redobândiră în sfârşit liniştea. 


Capitolul XII 


ÎN CARE INGINERUL ROBUR SE POARTĂ AŞA, CA ŞI CUM AR 
AVEA DE GAND SA CONCUREZE PENTRU UNUL DIN PREMIILE 
MONTYON 


Ajungând la această etapă a călătoriei aviatice în jurul 
Pământului, pe care, o începuse Albatrosul, socot că ni-e 
îngăduit, de bună seamă, să ne punem următoarele întrebări: 

Cine era la urma urmei acest Robur, căruia până în 
momentul de faţă nu-i cunoaştem decât numele? Nu cumva îşi 
petrecea toată viaţa în văzduh? Şi cum se făcea că aeronava lui 
nu avea nici o clipă de răgaz? Să nu fi găsit oare un sălaş, 
undeva, într-un loc inaccesibil, unde, chiar dacă n-ar fi avut 
nevoie de repaus, poposea măcar pentru a-şi împrospăta 
proviziile? Ar fi fost de mirare să nu fie aşa. Cele mai straşnice 
zburătoare au şi ele un adăpost sau un cuib pe lume. 

Şi apoi, ce avea de gând, oare, inginerul cu cei doi 
prizonieri ai săi care nu făceau decât să-l încurce? Nu cumva i se 
va fi năzărit să-i ţină mai departe la cheremul său, să-i 
osândească a fi în vecii vecilor aviatori? Sau, poate, după ce-i va 
fi plimbat aşa pe deasupra Africii, Americii de Sud, Australiei, 
Oceanului Indian, Atlantic, Pacific, ca să-i convingă neapărat, va 
fi avut intenţia să-i pună în libertate, spunându-le: 

„Şi acum,domnilor, nădăjduiesc că nu veţi mai fi atât de 
neîncrezători în principiul «mai greu decât aerul»!" 

lată tot atâtea întrebări la care nu suntem încă în măsură 
să răspundem. E aci o taină ce se află în puterea viitorului. 
Poate că va fi cândva dată în vileag. 

Tot ce ştim este că Robur nu-şi dădea osteneala să caute 
acest cuib pe țărmurile de miazănoapte ale continentului 
african. Avu chef să-şi petreacă timpul până pe înserat deasupra 
regenței Tunisului, când în zbor lin, când plutind, după toane, de 
la capul Bon până la capul Cartagina. Ceva mai apoi, pătrunse în 


interior, pe valea încântătoare a fluviului Medjerda, zburând de- 
a lungul albiei sale cu unde lutoase, pierdute printre cactuşi şi 
tufişuri de oleandri. Ce vâlvă făcu aparatul stârnind sute şi sute 
de papagali pitici, dintre cei care, cocoţaţi pe firele de telegraf, 
par să aţină calea depeşelor ca să le ia cu ei sub aripă! 

Mai apoi, pe înnoptat, Albatrosul se legăna desupra 
frontierelor regiunii krumirilor şi dacă va mai fi rămas vreun 
krumir pe lume, fără doar şi poate că va fi căzut cu faţa la 
pământ, rugându-l pe Alah să se milostivească, în clipa când va 
fi văzut ivindu-se matahala aceea de vultur. 

A doua zi dimineaţa veni rândul oraşului Bone şi al 
încântătoarelor coline ce-l înconjoară, pe urmă Philippeville ce 
devenise un mic Alger cu cheiurile-i proaspăt construite, numai 
în arcade, cu viile sale neîntrecute, ai căror butuci înfrunziţi 
îmbracă tot ţinutul, aşa încât ai impresia că te afli în Bordelais 
sau pe pământurile Burgundiei. 

Plimbarea asta de vreo cinci sute de kilometri peste 
cuprinsurile marii şi micii Kabylii se sfârşi în dreptul citadelei 
Kasbah — din Alger. Ce privelişte pentru călătorii de pe bordul 
aeronavei! Rada ce se deschidea între capul Matifou şi limba de 
pământ numită Pescade, litoralul împodobit cu palate, cu păsări 
marabu, cu vile, văile întortocheate înveşmântate în mantii de 
verdeață, Mediterana albastră, albastră, brăzdată de 
transatlantice semănând cu nişte şalupe! Şi tot aşa, până la 
pitorescul Oran, ai cărui locuitori, zăbovind în grădinile citadelei, 
avură prilejul să vadă Albatrosul îngânându-se,pe înserat, cu 
primele stele. 

Dacă până atunci Uncle Prudent şi Phil Evans se 
întrebaseră ce-l va fi apucat pe inginerul Robur să-i plimbe aşa, 
în închisoarea lor zburătoare, pe deasupra meleagurilor Algeriei, 
pesemne la vreo două ceasuri după scăpătatul soarelui se vor fi 
gândit că, în sfârşit, stăpânul Albatrosului îşi făcuse mendrele. 
Sucind cârma, timonierul îndreptase tocmai aparatul în direcţia 
sud-est şi, a doua zi, după ce scăpase de coclaurile ținutului 
muntos Tell, văzu răsărind astrul zilei deasupra nisipurilor 
Saharei. 

lată şi itinerarul zilei de 8 iulie. Vedere asupra târguşorului 
Geryville, clădit ca şi Laghouat la marginea deşertului, pentru a 
înlesni mai târziu cucerirea Saharei. Trecerea aeronavei prin 
pasul Stillen, nu fără oarecare greutăţi, înfruntând vântul destul 


de puternic. Traversarea pustiului, când într-un zbor lin, pe 
deasupra oazelor înverzite sau forturilor — aşa-numitele ksur — 
când cu o viteză năprasnică, depăşind zborul zăganilor. De 
câteva ori se văzură chiar nevoiţi să deschidă focul împotriva 
cumplitelor păsări care, în stoluri de câte douăsprezece sau 
cincisprezece, nu se sfiau să se năpustească asupra aeronavei, 
băgându-l pe Frycollin în sperieţi. 

Dar, dacă zăganii nu le puteau răspunde într-alt fel decât 
prin ţipete fioroase sau cu ghearele şi cu ciocul, indigenii în 
schimb, tot atât de sălbatici şi ei, nu-şi cruţară focurile de armă, 
mai ales când Albatrosul trecu peste Muntele de Sare, ale cărui 
stane, verzi şi viorii, ieşeau la iveală de sub giulgiul său alb. De 
sus, din înalt, cuprindeau cu ochii întinsurile nesfârşite ale 
Saharei, unde mai stăruiau încă urmele taberelor lui Abb el- 
Kader, ţinuturi pururea primejdioase pentru un călător 
european, mai cu seamă în confederaţia Beni-Mzab. 

Ajungând aici, Albatrosul se văzu nevoit să se urce iar la o 
altitudine mai mare, ca să scape de simunul care se înteţise, 
stârnind un val de nisip roşcat la suprafaţa solului, ca talazurile 
ridicate de curenţi la suprafaţa oceanului. Pe urmă pustietăţile 
podişului Chebka îşi desfăşurară balastul lor de lavă negricioasă 
până la valea Ain-Massin, răcoroasă şi înverzită. Cu greu şi-ar 
închipui cineva cât erau de felurite aceste meleaguri pe care 
ochiul le putea cuprinde pe de-a întregul. După colinele 
acoperite de copaci şi arbuşti, se perindau lungi unduiri sure, 
drapate ca un burnus arab ale cărui falnice cute răscoleau faţa 
pământului. In depărtare se aflau aşa-numitele nadi cu ape 
năvalnice, păduri de palmieri, pâlcuri de colibe strânse laolaltă 
pe câte o măgură, în jurul vreunei moschei, de pildă Metiliti, în 
care hălăduia un conducător religios musulman, marele marabu 
Sidi Sik. 

Până la căderea nopţii străbătuseră câteva sute de 
kilometri, zburând pe deasupra unui ţinut mai mult şes, brăzdat 
de dune înalte. Dacă Albatrosul ar fi vrut să facă un popas, ar fi 
putut să aterizeze în inima oazei Ouargla, pitită sub umbrarul 
unei păduri uriaşe de palmieri. Oraşul se vedea lămurit, cu cele 
trei cartiere deosebite ale sale, cu vechiul palat al sultanului, un 
fel de Kasbah întărit, cu casele de cărămizi răscoapte de arşiţa 
soarelui şi fântânile-i ţâşnitoare săpate în vale, de la care 
aeronava şi-ar fi putut împrospăta proviziile de apă. Datorită, 


însă, vitezei uluitoare cu care zbura, rezervoarele ei erau încă 
pline, aici în mijlocul pustietăţilor africane, cu apa pompată din 
Hidasp, pe valea Kashmirului. 

să fi fost oare observat Albatrosul de arabii, mozabiţii şi 
negrii ce sălăşluiesc împreună în oaza Ouargla? Nici vorbă că 
da, deoarece fu întâmpinat cu sute ce focuri de puşti; plumbii 
însă căzură îndărăt fără să-l fi nimerit. Pe urmă se lăsă noaptea, 
tăcuta noapte a deşertului cu tainele ei, pe care Felicien David 
le-a tălmăcit atât de poetic. 

În orele următoare îşi continuară drumul spre sud-vest, 
tăind drumurile ce duc spre oaza El Golea şi dintre care unul a 
fost descoperit, în 1859, de francezul Duveurier, un om plin de 
iniţiativă. 

Era întuneric beznă. Aşa că nu văzură nici o frântură din 
calea ferată transsahariană ce se construia după proiectul lui 
Duponchel — o lungă panglică de oţel menită să lege Algerul cu 
Tombouctou prin Loghouat şi Ghardaia, ca să ajungă mai târziu 
pe ţărmul golfului Guineei. 

Albatrosul pătrunse, astfel, în zona ecuatorială, dincolo de 
tropicul Cancerului. La o distanţă de o mie de kilometri de 
marginea nordică a pustiului Sahara, aparatul îşi încrucişă 
zborul cu drumul pe care maiorul Laing îşi aflase moartea în 
1846, tăie apoi calea urmată de caravanele ce veneau din 
Maroc spre Sudan şi, trecând pe deasupra cuprinsului pustiu 
bântuit de tuaregi, avu parte să asculte aşa-numitul „cântec al 
nisipurilor", un murmur dulce, tânguios, ce pare însuşi suspinul 
pământului. 

O singură păţanie în tot acest timp: un nor de lăcuste se 
ridică în văzduh, lăsând pe bord o încărcătură atât de straşnică, 
încât corabia aeriană fu gata, gata să „se scufunde". Oamenii 
din echipaj, însă, se grăbiră să se descotorosească de tot acest 
prisos, în afară de câteva sute de lăcuste din care Francois 
Tapage îşi făcu o provizie. Apoi găti cu ele o mâncare atît de 
gustoasă, încât Frycollin dădu pentru o clipă uitării spaima ce-l 
băga mereu în răcori. 

— Parcă-s crevete, le lăuda el. 

Ajunseră la vreo mie opt sute de kilometri de oaza 
Ouargla, aproape de graniţa nordică a imensului regat al 
Sudanului. 

Prin urmare, către orele două după-amiază se ivi în zare o 


cetate aşezată în cotul unui fluviu larg. Fluviul era Nigerul, iar 
cetatea Tombouctou. 

Dacă până în momentul acela oraşul, o adevărată Mekka a 
meleagurilor africane, fusese vizitat numai de călători din 
Lumea Veche — Batuta, Khazan, Imbert, Mungo-Park, Adams, 
Laing, Caille, Barth, Lenz, de astă dată, datorită tribulaţiilor 
uneia dintre cele mai curioase aventuri, doi americani aveau să 
poată vorbi despre el de visu, de auditu şi chiar de olfactu, la 
întoarcerea lor în America — în cazul când le va mai fi dat să se 
înapoieze acolo vreodată. 

De visu, pentru că puteau îmbrăţişa cu privirea orice punct 
al acestui triunghi de cinci sau şase kilometri în care se află 
oraşul; de auditu, fiindcă nimeriseră într-o zi de târg mare şi era 
o zarvă nemaipomenită; de olfactu, deoarece nervul olfactiv nu 
putea fi decât foarte neplăcut impresionat de duhoarea ce se 
ridica din piaţa Youbou-Kamo, unde se afla hala de carne, în 
preajma palatului vechilor regi So-mais. 

Oricum, inginerul se socoti dator a deschide ochii 
prizonierilor săi — preşedintele şi secretarul Institutului Weldon 
— asupra faptului că avea neasemuita fericire de a o vedea cu 
ochii lor pe Regina Sudanului, cetate stăpânită în momentul 
acela de tuaregii din Togant. 

— Domnilor, Tombouctou! le spuse el cu acelaşi ton cu care, în 
urmă cu douăsprezece zile, îi înştiinţase: „India, domnilor!" 

După care, continuă: 

— Tombouctou, 18° latitudine nordică şi 5*56' longitudine 
vestică faţă de meridianul Parisului, altitudine două sute 
patruzeci şi cinci de metri deasupra nivelului mediu al mării. 
Aşezare importantă, cu douăsprezece sau treisprezece mii de 
locuitori, vestită cândva prin arta şi ştiinţa ei! Poate doriţi cumva 
să faceţi aici un popas de câteva zile? 

Propunerea de mai sus nu putea fi, desigur, rostită decât 
în zeflemea. 

— Dar, urmă inginerul, ar fi, cred, primejdios pentru nişte străini 
să descindă în mijlocul negrilor, berberilor, fulanilor şi arabilor 
din părţile acestea, mai cu seamă că — adaug — sosirea noastră 
cu aeronava s-ar prea putea să nu le fie pe plac. 

— Domnule, îi răspunse Phil Evans pe acelaşi ton, vă asigur că, 
pentru plăcerea de a vă părăsi, am fi în stare să înfruntăm cu 
dragă inimă riscul de a fi prost primiţi de indigeni. — Dar dacă e 


vorba să alegem între două închisori, mai bine Tombouctou 
decât Albatrosul! i 

— Fiecare om cu gusturile lui, îi întoarse vorba inginerul. In orice 
caz n-am să încerc, credeţi-mă, această aventură, Fiindcă mă 
simt răspunzător de soarta unor oaspeţi care mi-au făcut cinstea 
de a călători cu mine... 

— Aşadar, domnule inginer Robur, spuse Uncle Prudent dând 
frâu liber indignării, nu te mulţumeşti să ne fii temnicer? Vrei să 
îmbini samavolnicia cu insultele? 

— O! Cel mult e vorba de o ironie! 

— N-aveţi nici o armă pe bord? 

— Ba da, un arsenal întreg! 

— Două revolvere ne-ar ajunge, dacă unul l-aş lua eu, iar 
celălalt dumneata, domnule! 

— Un duel, exclamă Robur, un duel din care s-ar putea trage 
moartea unuia dintre noi! 

— Fără îndoială, unul din noi ar muri! 

— Ei bine, nu, domnule preşedinte al Institutului Weldon. Mi-e 
mult mai la îndemână să te păstrez aşa, teafăr! 

— Ca să fii sigur c-o să rămâi teafar şi dumneata. E mai cuminte 
aşa! 

— Cuminte sau nu, aşa-mi place mie. N-ai decât să crezi altfel 
sau să te plângi celor în drept, dacă poţi! 

— Am şi făcut-o, domnule inginer! 

— Nu mai spune! 

— Mare lucru, zburând peste ţinuturile locuite de europeni, să 
laşi să cadă un document... 

— Cum, aţi făcut asta? spuse Robur, năpădit de o neînfrânată 
mânie. 

— Şi dac-am făcut-o? 

— Dacă aţi făcut-o, într-adevăr... aţi merita... 

— Ce anume, domnule inginer? 

— Să zburaţi peste bord, după documentul dumneavoastră! 

— Hai, aruncă-ne jos! strigă Uncle Prudent. când îţi spunem că-i 
aşa!.. 

Robur dădu să se repeadă spre cei doi colegi. La un gest 
al său, Tom Turner se şi înființase împreună cu alţi câţiva 
oameni din echipaj. Într-adevăr, inginerul ar fi avut o poftă 
grozavă să-şi aducă la îndeplinire ameninţarea, de aceea, 
probabil, temându-se să nu cadă în ispită, se grăbi să intre la el 


în cabină. 

— Bun! spuse Phil Evans. 

— Dacă el n-a avut curajul s-o facă, răspunse Uncle Prudent, am 
s-o fac eu! Da, am s-o fac eu! 

În acest timp populaţia oraşului Tombouctou începuse să 
iasă buluc în mijlocul pieţelor, pe străzi, pe terasele caselor 
clădite în amfiteatru. Atât în cartierele arătoase Sankar şi 
Sarahama ca şi printre colibele amărâte cu acoperişuri ţuguiate 
din Raguidi, preoţii aruncau cele mai amarnice blesteme, din 
înaltul minaretelor, asupra monstrului din văzduh. Blesteme şi 
mai puţin vătămătoare decât gloanţele de puşcă. 

Până şi în portul Kabara de la cotul Nigerului nu era om 
din echipajele flotilelor să nu se fi pus în mişcare. Fără doar şi 
poate — dacă Albatrosul ar fi coborât pe pământ, praful s-ar fi 
ales de el. 

Cale de câţiva kilometri, stoluri gălăgioase de berze, 
prepeliţe şi păsări ibis îi făcură alai, silindu-se să-l întreacă; dat 
fiind însă iuţeala cu care zbura, foarte curând Albatrosul le lăsă 
în urmă. O dată cu căderea serii, aerul prinse a fremăta de 
mugetele numeroaselor cirezi de bivoli şi turme de elefanţi ce 
cutreierau aceste ţinuturi, într-adevăr, nemaipomenit de 
mănoase. 

În răstimp de douăzeci şi patru de ore, întreaga zonă 
cuprinsă între zero grade longitudine şi meridianul doi ce trece 
prin cotul Nigerului se desfăşură în calea Albatrosului. 

Vă închipuiţi ce uşor i-ar fi venit unui geograf, având la 
îndemână un asemenea aparat, să ridice planul topografic al 
acestor întinderi de pământ, să determine cotele, să înscrie 
cursurile fluviilor şi ale afluenților respectivi, să stabilească 
poziţiile oraşelor şi satelor! N-ar mai fi existat atunci golurile 
acelea mari ce există pe hărţile Africii Centrale, nici porțiunile în 
culori palide, fără alte semne decât nişte linii punctate, nici 
indicaţiile vagi care-i aduc la deznădejde pe cartografi. 

În ziua de 11, dimineaţa, Albatrosul trecu peste culmile 
munţilor din Guineea de Nord, cuprinsă între Sudan şi golful ce-i 
poartă numele. În zare mijeau Munţii Kong din regatul Dahomey. 

De la plecarea din Tombouctou, Uncle Prudent şi Phil 
Evans băgaseră de seamă că direcţia urmată de aeronavă 
fusese tot timpul de la nord spre sud. De unde concluzia că dacă 
direcţia aceasta nu suferea nici o modificare, aveau să 


întâlnească în curând, cu şase grade latitudine mai jos, linia 
echinoxială!?. Albatrosul avea, oare, de gând să părăsească 
uscatul şi să se avânte deasupra mării, dar nu deasupra unei 
mări oarecare, fie ea Marea Bering sau Caspica, Marea Nordului 
sau Mediterana, ci deasupra Oceanului Atlantic, nici mai mult, 
nici mai puţin? 

Perspectiva asta nu era câtuşi de puţin făcută să-i 
liniştească pe cei doi confraţi, ale căror planuri de evadare nu 
mai aveau nici un fel de sorţi de izbândă. 

Albatrosul, totuşi, îşi încetinise mersul, ca şi cum ar fi 
şovăit în clipa când trebuia să se despartă de continentul 
african. Nu cumva pe inginerul Robur îl bătea gândul să se 
întoarcă? Nicidecum! Ținuturile peste care zburau însă în 
momentul acela îi stârniseră în mod deosebit curiozitatea. 

Se ştie — şi o ştia şi el — ce este cu regatul Dahomey, 
unul dintre cele mai puternice de pe coastele vestice ale Africii. 
Destul de puternic, în orice caz, pentru a se fi putut război cu 
vecinul său, regatul Achanti; cu toate astea graniţele lui sunt 
restrânse, măsurând nu mai mult de o sută douăzeci de leghe 
de când şi-a alipit teritoriile independente Ardrah şi Wydah, de 
la sud la nord, şi şaizeci de la est la vest; în schimb are o 
populaţie de şapte sau opt sute de mii de suflete. 

Intâmplarea făcuse ca tocmai în ziua când Albatrosul 
trecea graniţa regatului Dahomey, suveranul Bahadu să fi închis 
ochii şi poporul întreg să se pregătească pentru a sărbători 
urcarea pe tron a urmaşului său. De aceea toată ţara era în 
fierbere, lucru care nu-i scăpase din vedere lui Robur. 

Intr-adevăr, şiruri lungi de dahomieni de pe întinsurile ţării 
se îndreptau în momentul acela spre Abomey, capitala 
regatului. Drumuri în bună stare, răsfirate ca spiţele unei roţi 
peste şesurile largi pe care creşteau ierburi uriaşe, câmpuri 
nesfârşite cu manioc, păduri de palmieri, de cocotieri, mimoze, 
portocali, manghieri, aşa arătau aceste meleaguri ale căror 
miresme adiau până sus, pe platforma Albatrosului, în timp ce 
mii şi mii de papagali pitici şi de păsări cardinal îşi luau zborul 
din sânul mării de verdeață. 

Inginerul stătea pe gânduri, aplecat peste parmaclăc, şi 
doar când şi când schimba câte o vorbă cu Tom Turner. 

De altminteri, Albatrosul nu părea să aibă darul de a 


12 Adică Ecuatorul, (n. t.). 


atrage atenţia gloatelor mişcătoare care de cele mai multe ori 
se mistuiau sub bolta nepătrunsă a pădurilor. Pesemne din 
pricină că aparatul zbura la o altitudine destul de mare, printre 
crâmpeie de nori. 

Pe la orele unsprezece dimineaţa, capitala ieşi din nou la 
iveală, încinsă cu un brâu de ziduri şi ocrotită de un şanţ 
măsurând douăsprezece mile jur împrejur, cu străzi largi, 
drepte, desfăşurate pe pământul alb, cu o piaţă mare în partea 
de nord, alături de care se înălța palatul regal. Mai presus de 
toate aceste vaste construcţii, în preajma lăcaşului pentru jertfe, 
se afla o terasă. De aici, de pe terasa asta, în zilele de 
sărbătoare erau daţi pradă mulţimii prizonierii, legaţi cobză, în 
nişte coşuri de nuiele,şi cu greu şi-ar fi putut închipui cineva 
furia cu care sărmanii de ei erau sfârtecaţi. 

In câteva din curţile ce despărţeau clădirile palatului, 
sălăşluiau patru mii de războinici, adică un contingent întreg — 
şi nu cel mai puţin curajos — din armata regală. 

Dacă este îndoielnic că ar exista amazoane pe țărmurile 
fluviului cu acelaşi nume, în Dahomey faptul acesta nu mai 
putea fi pus nicicum la îndoială. Unele din ele, îmbrăcate în 
cămăşi albastre şi pantaloni scurţi, albi cu dungi albastre, aveau 
o eşarfă albastră, tichie albă şi cartuşieră la cingătoare; altele, 
care se îndeletniceau cu vânătoarea de elefanţi, erau înarmate 
cu câte o carabină grea, cu un jungher cu lamă scurtă şi purtau 
pe cap două coarne de antilopă prinse cu un cerc de fier; 
artileristele, cu tunici jumătate albastre, jumătate roşii, mânuiau 
flinte cu ţeava scurtă şi tunuri vechi de fontă; în sfârşit era un 
batalion de fete tinere, cu tunici albastre şi pantaloni scurţi albi, 
adevăratele vestale, neprihănite ca Diana şi tot ca ea înarmate 
cu arcuri şi săgeți. 

Adăugaţi la cetele de amazoane vreo cinci sau şase mii de 
bărbaţi cu pantaloni scurţi, cămăşi de bumbac şi o fâşie de 
pânză legată la brâu şi veţi fi trecut în revistă întreaga armată 
dahomiană. 

Abomey, în ziua aceea, era cu desăvârşire pustiu. 
Suveranul, curtenii, armata masculină şi feminină, poporul — 
toţi părăsiseră capitala pentru a se îngrămădi, la o depărtare de 
câteva mile, pe o câmpie întinsă, încercuită de falnice păduri. 

Pe această câmpie urma să aibă loc mărturia de credinţă 
faţă de noul rege. Aici, câteva mii de prizonieri luaţi în ultimele 


iureşuri aveau să fie jertfiți în cinstea lui. 

Să tot fi fost ceasurile două după-amiază când Albatrosul, 
ajungând deasupra câmpiei, începu să coboare, în mijlocul 
dârelor de nori ce-l ascundeau încă privirilor poporului 
dahomian. 

Se strânseseră vreo şaizeci de mii de oameni, pe puţin, 
veniţi din toate colţurile regatului, din Widah, din Kerapay, din 
Ardrah, din Tombory, de prin cele mai îndepărtate sate. 

Noul rege — un vlăjgan în toată puterea, pe nume Bu-Nadi 
— în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, şedea pe un dâmb 
umbrit de un pâlc de arbori rotaţi. lar în faţa lui stăteau 
îngrămădiţi curtenii, oastea bărbătească, amazoanele, tot 
poporul. 

La poalele dâmbului, vreo cincizeci de muzicanți cântau 
din instrumentele lor primitive, colţi de elefanţi ce scoteau nişte 
sunete gâjâite, tobe din piele de ciută, tâlve, instrumente cu 
coarde, clopoței loviți cu o vărguţă de fier, fluiere de bambus al 
căror dârlâit subţiratic se auzea cel mai tare. Pe urmă, mai în 
fiecare clipă, detunături de puşti şi de flinte, bubuiturile tunurilor 
ale căror afeturi se zdruncinau, gata să le strivească pe 
artileriste. În sfârşit zarva mulţimii şi strigăte atât de puternice 
încât ar fi acoperit şi bubuiala trăsnetelor. 

La marginea câmpiei, într-un colţ, stăteau de-a valma 
prizonierii sortiţi să-l însoţească pe celălalt tărâm pe răposatul 
monarh, care, prin moarte, nu se cădea să piardă nici unul din 
privilegiile rangului său. 

La înmormântarea lui Ghozo, tatăl lui Bahadu, fecioru-său 
îi trimisese pe lumea cealaltă trei mii de suflete. Bu-Nadi nu 
putea, deci, să-şi dea mai puţină osteneală decât predecesorul 
său. Nu era nevoie, oare, de o sumedenie de vestitori ca să 
cheme nu numai duhurile, ci şi pe toţi oamenii cerurilor, spre a-l 
primi cu alai pe suveranul adorat ca un dumnezeu? 

Un ceas încheiat ţinură cuvântările, predicile, - 
trăncăneala, toate amestecate cu dansuri pe care le executau 
nu numai baiaderele de meserie, dar şi amazoanele, care 
desfăşurară o adevărată gingăşie războinică. 

Momentul măcelului se apropia, însă Robur, care cunoştea 
practicile sângeroase ale regatului Dahomey, nu scăpa o clipă 
din ochi prizonierii — bărbaţi, femei şi copii — ce urmau să fie 
căsăpiţi. 


Minghanul stătea la poalele dâmbului şi învârtea prin aer 
iataganul său de călău, cu o pasăre de metal în chip de mâner, 
a cărui greutate îi îngăduia gealatului să răsucească arma cu 
mai multă siguranţă. 

De astă dată nu era singur. N-ar fi putut prididi cu treaba. 
Lângă el se afla o ceată de vreo sută de alţi călăi, meşteri în a 
reteza capetele dintr-o singură lovitură. 

Între timp Albatrosul lunecase în jos pieziş, încetul cu 
încetul, micşorând viteza elicelor de suspensie ca şi a 
propulsoarelor. Nu trecu mult şi ieşi din norii ce-l învăluiseră 
până atunci şi ajungând la o distanţă de pământ mai mică de o 
sută de metri, se înfăţişă pentru întâia oară privirilor. 

Ca niciodată, însă, sălbaticii indigeni văzură în el doar o 
făptură cerească, ce coborâse în chip de prinos adus regelui 
Bahadu. 

Se stârni o vâlvă nemaipomenită, chemări ce se ţineau 
lanţ, invocaţii însufleţite, în gura mare, rugi ridicate de toţi către 
fiinţa aceea supranaturală, hipogriful ce venise de bună seamă 
să ia trupul răposatului rege şi să-l urce în înaltul cerului 
dahomian. 

În aceeaşi clipă iataganul minghanului făcu să zboare 
prima căpăţână. Apoi sute de prizonieri fură aduşi înaintea 
crâncenilor gealaţi. 

Deodată un foc de puşcă fulgeră de pe bordul Albatrosului. 
Ministrul de justiţie căzu cu faţa la pământ. 

— Straşnic l-ai ochit, Tom! spuse Robur. 
— Ei!... La grămadă! răspunse contramaistrul. 

Ceilalţi oameni din echipaj, cu arma în mână ca şi el, 
stăteau gata să tragă la primul semnal dat de inginer. 

Între timp însă se produse o schimbare bruscă în sânul 
mulţimii: oamenii se dumeriseră în sfârşit. Monstrul acela 
înaripat nu era deci un duh prielnic, ci un duh vrăjmaş. Aşa că, 
după ce minghanul se prăbuşi, strigăte de răzbunare se ridicară 
din toate părţile. Şi îndată chiar, împuşcăturile începură a 
detuna deasupra câmpiei. 

Ameninţările astea însă nu împiedicară aparatul să 
coboare cu tot curajul la mai puţin de o sută cincizeci de 
picioare de la pământ. Oricare ar fi fost simţămintele lor faţă de 
Robur, atât Uncle Prudent cât şi Phil Evans nu puteau decât să 
se asocieze. 


— Hai! strigară ei. Să-i scăpăm pe prizonieri! 
— Asta şi vreau! le răspunse inginerul. 

Şi puştile cu repetiţie de pe Albatros, aflate în mâinile 
echipajului, deschiseră focul fără ca un singur glonte măcar să 
se irosească în mijlocul gloatei de oameni. Până şi piesa de 
artilerie de pe bord, cât era ea de mică, reglată la cel mai mic 
unghi de tragere, slobozi la ţanc câteva ghiulele cu mitralii care 
făcură minuni. 

Imediat prizonierii, fără să se dumerească deloc ce era cu 
ajutorul ăsta venit din slăvi, rupseră funiile cu care fuseseră 
legaţi, în vreme ce soldaţii răspundeau focurilor trase de pe 
aeronavă. Elicea din faţă fu străpunsă de un glonte, în timp ce 
alte câteva proiectile loveau aparatul în plin. Şi nu lipsi mult ca 
Frycollin, care stătea pitit la el în cabină, să fie lovit de un plumb 
prin peretele rufului. 

— Pesemne că-i mănâncă pielea! strigă Tom Turner. 

Şi coborând în depozitul de muniții, se întoarse cu o 
duzină de cartuşe cu dinamită, pe care le împărţi echipajului. La 
un semn al lui Robur, cartuşele fură aruncate asupra dâmbului 
şi, căzând pe pământ, făcură explozie întocmai ca nişte obuze 
mai mici. 

Să-i fi văzut atunci alergând care încotro, pe rege, pe 
curteni, armata, mulţimea, cuprinşi de o spaimă cât se poate de 
îndreptăţită în urma acestei intervenţii! Toţi căutară să se 
aciueze sub copaci, în timp ce prizonierii o luau la sănătoasa, 
fără ca nimeni să se gândească a fugi după ei. 

Astfel fură tulburate festivitățile în cinstea noului suveran 
al regatului Dahomey, iar Uncle Prudent şi Phil Evans se văzură 
siliţi să recunoască posibilităţile de care dispunea aparatul şi 
foloasele pe care le putea aduce omenirii. 

Pe urmă, Albatrosul se urcă din nou, pe îndelete, la o 
înălţime mijlocie şi luându-şi zborul peste ţinutul Wydah, pierdu 
în curând din vedere ţărmul sălbatic unde nici un vas nu poate 
să acosteze din pricina talazurilor ce, stârnite de vânturile 
dinspre sud-vest, vin să se spargă de stânci. 

Plutea acum desupra Atlanticului. 


Capitolul XIII 


ÎN CARE UNCLE PRUDENT ŞI PHIL EVANS TRAVERSEAZĂ DIN 
ȚĂRM ÎN ȚĂRM OCEANUL, FĂRĂ SĂ SIMTĂ RĂUL DE MARE 


Da, Atlanticul! Temerile celor doi colegi se împliniseră. 
Robur însă nu părea să fie câtuşi de puţin îngrijorat de faptul că 
se aventurase deasupra vastelor întinsuri ale oceanului. Nici că 
se sinchisea, atât el, cât şi oamenii săi care, precum se vedea, 
erau obişnuiţi cu asemenea călătorii. De altfel, aceştia intraseră 
liniştiţi la ei în cabină şi nici un vis urât, cred, nu le tulbură 
somnul. 

Încotro se ducea Albatrosul? Avea acum de gând să facă 
înconjurul lumii, aşa cum spusese inginerul, ba chiar şi mai 
mult? în orice caz, odată şi odată călătoria asta tot trebuia să 
aibă un sfârşit. Nu era de crezut că Robur ar putea să-şi 
petreacă toată viaţa în văzduh, pe bordul aeronavei, fără să 
aterizeze vreodată. Cum şi-ar mai fi putut împrospăta atunci 
proviziile de alimente şi de muniții, fără a mai pomeni de 
materialele necesare bunului mers al maşinilor? Trebuia 
neapărat să existe un refugiu, un popas dacă vreţi, undeva într- 
un loc necunoscut de pe glob, unde nimeni nu putea ajunge şi 
unde Albatrosul avea posibilitatea să se aprovizioneze. Să zicem 
că ar fi rupt orice legătură cu locuitorii Pământului, dar să nu 
mai aibă defel contact cu nici un punct de pe faţa planetei, asta 
nu! 

Dacă aşa stau lucrurile, unde se afla, oare, punctul acela? 
Şi ce anume îl făcuse pe inginer să-l aleagă? Să fi fost aşteptat 
cumva de o colonie al cărei conducător era? Putea să-şi 
recruteze de acolo un nou echipaj? Şi, mai întâi, de ce oare 
oamenii aceştia atât de feluriţi ca obârşie îşi legaseră soarta de 
a lui? Pe urmă, ce mijloace băneşti avea la îndemână ca să fi 
reuşit să fabrice un aparat atât de costisitor, a cărui construcţie 
se făcuse în cel mai mare secret? Ce-i drept, întreţinerea lui nu 
părea să-l coste prea mult. Pe bord, echipajul trăia laolaltă o 
viaţă de familie, ca nişte oameni care nu caută să ascundă că 
sunt fericiţi. Dar, în definitiv, cine era acest Robur? De unde 
venea? Ce ascundea trecutul lui? lată tot atâtea enigme cu 
neputinţă de lămurit şi a căror cheie, probabil, cel direct 


interesat n-avea să se înduplece s-o dea niciodată. 

Să nu vă miraţi, aşadar, dacă această situaţie, în care se 
întreţeseau atâtea probleme insolubile, stârnise în cel mai înalt 
grad curiozitatea celor doi colegi. Să se vadă astfel duşi în 
necunoscut, să nu întrezărească măcar sfârşitul unei asemenea 
aventuri, să fie osândiţi a naviga aşa, în văzduh, toată viaţa, nu 
erau oare motive destul de puternice spre a-i împinge la cine 
ştie ce faptă nesăbuită pe preşedintele şi pe secretarul 
Institutului Weldon? 

Până una, alta, începând din seara zilei de 11 iulie, 
Albatrosul zbura întins deasupra Oceanului Atlantic. A doua zi, în 
faptul dimineţii, soarele se ridică deasupra liniei orizontului, 
unde apele se îngână cu cerul. Nici un petic de uscat în 
depărtare; deşi câmpul vizual era atât de cuprinzător, Africa se 
cufundase sub dunga zării la nord. 

Când, în sfârşit, Frycollin se încumetă să păşească peste 
pragul cabinei, văzând noianul acela de apă sub el, simţi că-i 
îngheaţă inima de frică. Sub el nu este chiar cuvântul potrivit: 
mai corect ar fi să spunem împrejurul lui, căci, pentru un 
observator aflat la o asemenea altitudine, hăul pare să-l 
înconjure din toate părţile, iar linia orizontului, înălţată la nivelul 
său, pare şi ea să se îndepărteze necontenit, fără ca să-i poată 
atinge vreodată băierile. 

Fireşte că Frycollin nu-şi putea lămuri, din punct de vedere 
fizic, senzaţia pe care o încerca; moraliceşte însă era de ajuns 
ca să-i trezească acel „fior al adâncurilor" de care unii oameni, 
altminteri curajoşi din fire, nu pot scăpa. În orice caz, din 
prudenţă, Frycollin se feri să se văicărească. Cu ochii închişi, 
bâjbâind, intră iar în cabină, având perspectiva să rămână 
ferecat acolo încă multă vreme. 

Intr-adevăr, din trei sute şaptezeci şi patru de milioane 
cincizeci şi şapte de mii nouă sute doisprezece kilometri 
pătraţi! ce reprezintă suprafaţa apelor de pe glob, Atlanticul 
cuprinde mai bine de un sfert. Inginerul însă nu mai părea deloc 
grăbit acum. De aceea nu luase nici un fel de măsuri pentru ca 
aparatul să meargă cu cea mai mare viteză. De altfel, Albatrosul 
n-ar mai fi putut atinge iuţeala cu care zburase pe deasupra 
Europei, făcând două sute de kilometri pe oră. În această 
regiune străbătută de curenţii de aer dinspre sud-vest, aparatul 


13 Suprafaţa uscatului este de 136.051.371 km2. (n. a.). 


mergea cu vântul în faţă şi deşi vântul era încă destul de slab, îi 
dădea totuşi de furcă. 

În zona intertropicală, potrivit celor mai recente studii ale 
meteorologilor, sprijinite pe un mare număr de observaţii, s-a 
stabilit că există o convergenţă a direcţiei vânturilor alizee, fie 
spre Sahara, fie spre golful Mexic; în afară doar de zona liniştită 
unde curenţii de aer vin dinspre vest, îndreptându-se spre 
Africa, sau dinspre est, îndreptându-se spre Lumea Nouă, cel 
puţin în timpul căldurilor. 

Aşadar, Albatrosul nu încercă să înfrunte vântul potrivnic, 
folosind din plin forţa propulsoarelor sale. Se mulţumi să meargă 
cu o viteză mijlocie care, de altfel, depăşea viteza celor mai 
rapide transatlantice. 

În ziua de 13 iulie, aeronava trecu linia echinoxială — 
eveniment despre care luă cunoştinţă tot echipajul. 

În felul acesta Uncle Prudent şi Phil Evans aflară şi ei că, 
puţin mai înainte, părăsiseră emisfera boreală, pătrunzând în 
emisfera australă. Traversarea Ecuatorului nu fu însoţită însă de 
nici un fel de renghiuri sau mai ştiu eu ce ritualuri, aşa cum era 
datina pe bordul anumitor vase de război sau de comerţ. 

Atâta doar că Francois Tapage se apucă să toarne o 
stacană de apă pe ceafa lui Frycollin; dar, cum botezul acesta fu 
sărbătorit cu câteva pahare de rachiu, Frycollin se declară gata 
să traverseze linia echinoxială ori de câte ori va pofti, numai nu 
în spinarea unei păsări mecanice care, zău, nu-i insufla nici un 
fel de încredere. 

În dimineaţa zilei de 15, Albatrosul trecu în zbor printre 
insula Ascension şi insula Sfânta Elena — mai aproape totuşi de 
cea din urmă, ale cărei maluri înalte se văzură în zare câteva 
ceasuri în şir. 

Dacă pe vremea când Napoleon se afla în puterea 
englezilor ar fi existat un aparat asemănător celui construit de 
inginerul Robur, fără îndoială că Hudson Lowe, în pofida 
jignitoarelor măsuri de precauţie pe care le luase, s-ar fi 
pomenit cu ilustrul său prizonier scăpându-i din mână pe calea 
văzduhului! 

În zilele de 16 şi 17 iulie seara, pe la scăpătat, se produse 
un fenomen destul de curios, de lumină crepusculară; la o 
altitudine, mai înaltă, s-ar fi putut crede că era vorba de aurora 
boreală. Apunând, soarele aruncă un snop de raze multicolore, 


dintre care unele aveau o puternică scânteiere verzuie. 

să fi fost oare un nor de praf cosmic, pe care planeta 
noastră tocmai îl străbătea şi în care se vor fi răsfrânt ultimele 
focuri ale zilei? Cel puţin asta este explicaţia pe care au dat-o 
unii observatori luminii crepusculare. În cazul de faţă însă, dacă 
respectivii savanţi ar fi călătorit pe bordul aeronavei, n-ar mai fi 
susţinut asemenea ipoteză. 

In urma cercetărilor făcute, se văzu că în aer se aflau în 
suspensie sumedenie de cristale infime de piroxen, mici globule 
sticloase şi particule fine de fier magnetic, 


„Se produse un curios fenomen de lumină crepus- 


asemănătoare materiilor pe care le aruncă anumiţi munţi, 
vărsători de foc. 

Nu mai încăpea, deci, nici o îndoială că era vorba de un 
vulcan în erupție care slobozise în văzduh norul alcătuit din 
corpuscule cristaline ce dădeau naştere fenomenului observat; 
datorită curenților de aer, în momentul acela norul plutea 
deasupra oceanului. 

In cursul acestei etape a călătoriei se mai observară şi alte 
fenomene. Adeseori, cerul, acoperit de pâcle, avea o culoare 
sură, destul de neobişnuită; după aceea, când răzbeau dincolo 
de perdeaua de ceaţă, firmamentul se vedea acoperit de nişte 
gurguie în chip de volute strălucitoare, orbitor de albe, 
presărate cu paiete mici, solidificate — ceea ce, ţinând seama 
de latitudinea la care se aflau, nu se putea explica decât prin 
prezenţa unor formaţii identice grindinei. 

In noaptea de 17 spre 18 se ivi pe cer un curcubeu lunar 
galben-verzui, din pricina poziţiei pe care o ocupa în momentul 
acela aeronava, având deasupra ei luna plină, iar dedesubt o 
reţea subţire de ploaie ce se volatiliza înainte de a fi apucat să 
ajungă la suprafaţa oceanului. 

Să fi fost oare aceste fenomene diferite tot atâtea semne 

ale unei apropiate schimbări de vreme? Poate că da. In orice caz 
vântul, care tot timpul, de când părăsiseră coasta Africii, suflase 
dinspre sud-est, începuse să se domolească în preajma 
Ecuatorului. 
Aici, în zona tropicală, era o căldură nesuferită. Robur se gândi 
deci să caute un pic de răcoare în păturile mai înalte ale 
atmosferei, deşi acolo trebuiau să se ferească de razele 
soarelui, pe care nici unul dintre ei nu le-ar fi putut suporta, 
fiindcă-i băteau drept în creştet. 

Schimbarea suferită de curenţii de aer îi făcea să 
bănuiască, fireşte, că dincolo de zona echinoxială aveau să dea 
peste alte condiţii climaterice. Trebuie, de altminteri, să amintim 
că luna iulie pe emisfera australă coincide cu luna ianuarie pe 
emisfera boreală, cu toiul iernii, adică. 

Coborând ceva mai la sud, curând, Albatrosul avea să facă 
singur această constatare. h 

Oceanul, de altfel, „simţea asta", cum spun marinarii. In 
ziua de 18 iulie, dincolo de tropicul Capricornului, se manifestă 
un alt fenomen care pe o corabie ar fi stârnit oarecare teamă. 


La suprafaţa oceanului se rostogoleau, într-o perindare 
ciudată, valuri luminoase cu o iuţeală atât de mare, încât cu 
siguranţă că atingeau cel puţin şaizeci de mile pe oră. Valurile 
se fugăreau la o distanţă de optzeci de picioare unul de altul, 
lăsând dâre lungi de lumină. Şi cum începuse să se coboare 
noaptea, sclipirile lor puternice se răspândeau şi asupra 
Albatrosului. Cine l-ar fi văzut în clipa aceea, ar fi zis că e un 
bolid arzător. Niciodată până atunci Robur nu mai avusese 
prilejul să zboare deasupra unei mări în flăcări — nişte flăcări 
însă care nu radiau căldură, aşa încât nu era nevoit să se 
ferească de ele, urcându-se în înaltul cerului. 

Părea să fie un fenomen de natură electrică, fiindcă nu 
putea fi pus pe seama vreunui banc de peşti veniţi să-şi lepede 
icrele ori unor legiuni de animale microscopice care prin 
acumularea lor ar fi dat naştere unei lumini fosforescente. 

Asta te făcea să presupui că tensiunea electrică din 
atmosferă era, în momentul acela, considerabil de mare. 

Intr-adevăr, a doua zi, 19 iulie, un vas care ar fi navigat pe 
întinsul acestor ape s-ar fi aliat, poate, în primejdie de moarte. 
Albatrosul însă nici nu se sinchisea de vânturi sau de valuri, 
aidoma vajnicei zburătoare al cărei nume îl purta. Dacă nu-i 
plăcea să zboare la suprafaţa apei, ca pescăruşii, putea atunci 
să găsească în slăvi, ca vulturii, lumina soarelui şi tihna. 

Trecuseră, tocmai, peste paralela patruzeci şi şapte 
sudică. Durata zilei, aici, era de vreo şapte, opt ore. Şi pe 
măsură ce se apropiau de regiunile antarctice, avea să 
descrească. 

Pe la ora unu după-amiază Albatrosul coborâse simţitor în 
căutarea unor curenţi de aer mai prielnici. Zbura deasupra 
oceanului la o distanţă mai mică de o sută de picioare de 
suprafaţa apelor. 

Vremea era liniştită. Ici şi colo, pe cer se vedeau însă nori 
groşi, întunecaţi, cu nişte bulbucături în partea de sus, iar jos 
retezaţi, cu o margine dreaptă, perfect orizontală. Din norii 
aceştia se desprindeau un fel de protuberanţe alungite, al căror 
vârf părea să soarbă apa ce clocotea dedesubt, boltindu-se ca 
un frunziş lichid. 

Deodată. în locul acela, apa începu să se înfoaie, luând 
forma unei carafe uriaşe. 

Cât ai clipi, Albatrosul fu înfăşurat în vârtejul unei 


gigantice trombe, căreia îi făceau alai altele douăzeci, negre ca 
cerneala. 

Din fericire, mişcarea giratorie a trombei era în sens invers 
faţă de aceea a elicelor de suspensie, altminteri acestea n-ar 
mai fi fost de nici un folos şi aeronava s-ar fi prăbuşit în ocean. 
În schimb începu să se învârtească pe loc cu o iuţeală 
înspăimântătoare. 

Pericolul era totuşi foarte mare, ba chiar, poate, cu 
neputinţă de înlăturat, deoarece inginerul nu avea cum să se 
smulgă din mijlocul trombei care-l sorbea, ţinându-l locului, în 
pofida elicelor propulsoare. 

Oamenii, azvârliţi de forţa centrifugă în cele două capete 
ale platformei, fură siliţi să înşface în braţe stâlpii balustradei, ca 
să nu fie târâţi de vârtej. 

— Păstraţi-vă cumpătul! le strigă Robur. 

Aveau nevoie, într-adevăr, de aşa ceva — precum şi de 
răbdare. 

Uncle Prudent şi Phil Evans, care chiar atunci ieşiseră din 
cabină, se pomeniră tocmai la pupa, gata, gata să fie azvârliți 
peste bord. 

Albatrosul nu se învârtea numai pe loc, ci se şi deplasa în 
acelaşi timp, odată cu trombele care pivotau cu o iuţeală atât de 
mare, încât şi elicele aparatului ar fi râvnit-o. lar dacă se 
întâmpla să se smulgă dintr-una, era înşfăcat de alta şi 
ameninţat în fiece clipă să se desfacă din încheieturi sau să se 
sfărâme. 

— Trage cu tunul!... strigă inginerul. 

Ordinul era adresat lui Tom Turner. Contramaistrul se 
agăţase de mica piesă de artilerie aşezată la mijlocul platformei, 
unde acţiunea forţei centrifuge se simţea prea puţin. Tom 
înţelese îndată ce anume voia Robur şi cât ai clipi deschise 
culata tunului, vârând înăuntru un obuz pe care-l scosese din 
chesonul fixat pe afet. 

Se auzi o detunătură şi în acelaşi moment trombele se 
năruiră odată cu tavanul de nori care părea că se sprijină pe 
creştetul lor. 

Fusese de ajuns să vânture aerul printr-o zguduitură 
pentru a spulbera meteorul; scuturându-se, norul cel gros 
începu a brăzda orizontul cu săgeți verticale, ca un uriaş năvod 
întins între mare şi cer. 


Slobod, în sfârşit, Albatrosul se grăbi să se înalțe cu câteva 

sute de metri mai sus. 

— Nici o avarie pe bord? întrebă inginerul. 

— Nimic, îi răspunse Tom Turner, dar zău că nu-mi place jocul 
ăsta de-a sfârleaza olandeză şi de-a racheta. N-aş mai vrea să-l 
joc altă dată! 

Avea dreptate: timp de vreo zece minute, Albatrosul se 
cumpănise între viaţă şi moarte. Să nu fi fost rezistenţa lui 
nemaipomenită, urgia trombelor i-ar fi venit de hac. 

Ce lungi păreau orele ce se înlănţuiau de-a lungul acestui 
zbor peste Atlantic, atunci când vreun fenomen neobişnuit nu 
venea să spargă monotonia lor! Pe de altă parte, zilele începeau 
să descrească şi frigul se înteţea mereu. Uncle Prudent şi Phil 
Evans îl vedeau rareori pe Robur. Inginerul stătea toată ziua în 
cabină şi întocmea planul călătoriei, însemnând pe hartă cu linii 
punctate drumul urmat, determina poziţia aparatului ori de câte 
ori avea posibilitatea s-o facă, nota indicaţiile barometrelor, 
termometrelor, cronometrelor, în sfârşit, nu uita să treacă în 
jurnalul de bord toate peripeţiile. 

Cât despre cei doi colegi, amândoi cu capul îmbrobodit, îşi 
aţinteau mereu privirile în depărtare, doar, doar vor zări vreun 
petic de pământ spre sud. 

Dinspre partea lui Frycollin, muştruluit de Uncle Prudent, 
încerca să-l descoasă pe bucătar în privinţa inginerului. Pas de 
pune, însă, vreun temei pe spusele gasconului! Robur ba era un 
fost ministru al republicii argentine, ba conducătorul suprem al 
nu ştiu cărei amiralităţi, ba un preşedinte al Statelor Unite retras 
din viaţa politică, ba un general spaniol în disponibilitate, ba un 
vicerege al Indiei care, râvnind o situaţie mai înaltă, o căutase în 
văzduh. când era putred de bogat, datorită jafurilor săvârşite cu 
ajutorul aparatului său, fiind urmărit de represaliile societăţii, 
când îşi prăpădise toată averea ca să-şi construiască aparatul şi, 
împins de nevoie, se pregătea să facă o serie de ascensiuni 
publice ca să-şi scoată banii. Dacă avea cumva de gând să 
poposească undeva? Nu, asta nu, niciodată! In schimb, pe cât 
se, părea, voia să plece în Lună şi dacă s-ar întâmpla să 
găsească vreo localitate care să-i placă, să se statornicească 
definitiv acolo. 

— Ei, ce zici, Fry, băiete?... Nu-ţi dă brânci inima să mergi şi tu 
să vezi cum şi ce fel e pe acolo, pe sus? 


— Vezi-ţi de treabă!... Nici nu mă gândesc!... răspundea naiv 
Frycollin, care credea în toate minciunile astea gogonate. 
— De ce nu, Fry, zău, de ce? O să-ţi găsim vreo lunatică tânără 
şi nurlie, să te însurăm!... Să faci prăsilă de negri în Lună! 

Frycollin se ducea să-i raporteze toate palavrele astea lui 
stăpânu-său, care-şi dădea seama că n-o să ajungă niciodată să 
afle ceva despre Robur. Gândul lui era, deci, numai la 
răzbunare. 

— Phil, îi spuse el într-o zi colegului său, te-ai convins şi tu 
acum, nu-i aşa, că nu mai e chip să fugim? 

— Nici un chip, Uncle Prudent. 

— Bun! Orice om însă e stăpân pe el — nu-i aşa? — şi, la nevoie, 
chiar jertfindu-şi viaţa... 

— Dacă-i vorba de jertfa, atunci s-o facem cât mai curând, 
răspunse Phil Evans, care, deşi era o fire mai calmă, ajunsese la 
capătul răbdării. Da! Trebuie să sfârşim odată... încotro se 
îndreaptă Albatrosul?... Cum văd acum, şi-a pus în gând să 
traverseze Atlanticul pieziş; dac-o să meargă tot aşa, în direcţia 
asta, o să ne pomenim deasupra ţărmurilor Patagoniei, pe urmă 
pe meleagurile Ţării de Foc... Şi după aceea? Ce o să facă, o să- 
şi ia zborul peste Oceanul Pacific, sau o să pornească hai-hui 
spre alt continent, la polul austral? La orice te poţi aştepta cu 
Robur ăsta!... Şi atunci înseamnă că ne-am dus pe copcă!... 
Aşadar, e un caz de legitimă apărare, şi dacă ne-o fi dat să 
pierim... 

— Nu mai înainte, răspunse Uncle Prudent, de a ne fi răzbunat, 
de a fi distrus drăcovenia asta cu toţi câţi sunt aici! 

lată unde-i împinsese pe cei doi confraţi mânia lor 
neputincioasă, fierea ce-o adunaseră în ei. Da, chiar aşa! Dacă 
nu se putea altfel, ar fi fost în stare să-şi jertfească şi viaţa, 
numai să-l dea pierzării pe năstruşnicul inventator, cu secretul 
lui cu tot.. 

câteva luni, atâta, deci, îi va fi fost hărăzit să trăiască 
miraculoasei aeronave, a cărei incontestabilă superioritate în 
materie de locomoţie aeriană erau, vrând, nevrând, siliţi şi ei s-o 
recunoască! 

Această idee prinsese rădăcini atât de adânci în ei, încât 
nu se mai gândeau la altceva decât s-o pună cât mai grabnic în 
aplicare. Dar cum? Şterpelind din provizia de muniții de pe bord 
şi provocând o explozie care să nimicească aparatul? 


Pentru asta însă trebuia să se strecoare în depozit. 

Noroc că Frycollin habar n-avea de planul lor. Altminteri, 
numai la gândul că Albatrosul ar putea să facă explozie în 
văzduh, ar fi fost în stare să-şi denunțe stăpânul! 

În ziua de 23 iulie uscatul se ivi în fine la orizont, spre sud- 
est, cam pe lângă capul Virgenes, la gura strâmtorii Magellan. 

Dincolo de paralela patruzeci şi cinci, în acest anotimp, 
noaptea ţinea cam vreo optsprezece ore, iar temperatura 
cobora, în medie, la şase grade sub zero. 

La început, Albatrosul, în loc să pătrundă mai adânc pe 
continent, o apucă de-a lungul cotiturilor strâmtorii, ca şi cum ar 
fi vrut să iasă în largul Oceanului Pacific. După ce trecu peste 
micul golf Lomas, lăsând în urmă Muntele Gregory la nord şi 
culmile Munţilor Brecknocks la vest, îi ieşi în cale Punta Arenas, 
un sătuleţ chilian, chiar în clipa când clopotele bisericii băteau 
de zor, apoi, câteva ore mai târziu, vechea aşezare a portului 
Foametei. 

Dar ce privelişte minunată în cele câteva ceasuri ale zilei 
australe! Munţi prăpăstioşi, culmi pururea ninse, cu păduri dese, 
rânduite în caturi pe coaste, mări interioare, golfuri mici 
deschizându-se între peninsulele şi insulele acestui arhipelag. 
Clarence, Dawson, insula Desolacion, canale şi strâmtori, 
nenumărate capuri şi promontorii, o harababură în care abia te 
puteai descurca şi pe care gheaţa o şi cuprinsese într-un bloc, 
de la capul Forward unde se isprăveşte continentul american şi 
până la capul Horn unde se termină Lumea Nouă! 

Odată ajunşi în dreptul portului Foametei, se văzu lămurit 
că Albatrosul avea de gând să-şi urmeze totuşi drumul spre sud. 
Trecând printre muntele Tarn din peninsula Brunswick şi masivul 
Graves, aparatul zbura întins spre Muntele Sarmiento, vârf uriaş 
cu o scufie de gheaţă ce domină strâmtoarea Magellan, de la 
înălţimea lui de două mii de metri deasupra nivelului mării. 

Era pământul fuegienilor, băştinaşii din Ţara de Foc. 

să fi venit aici cu şase luni în urmă, în miezul verii, când 
zilele sunt lungi de câte cincisprezece, şaisprezece ore, ce 
minunate şi mănoase li s-ar li înfăţişat aceste tărâmuri, mai ales 
in partea dinspre miazăzi! 

Pretutindeni i-ar fi întâmpinat vâlcele şi islazuri făcute să 
hrănească mii şi mii de animale, păduri virgine, cu arbori uriaşi, 
mesteceni, stejari, frasini, chiparoşi, ferigi arborescente, câmpii 


cutreierate de turme de guanaco!“; lama de Peru şi cârduri de 
struţi, apoi detaşamente întregi de pinguini, sumedenie de 
zburătoare. 

Aşa se făcu, deci, că atunci când de pe Albatros farurile 
electrice fură aprinse, cufundări, rațe, gâşte se năpustiră pe 
bord, cât să umple o bucătărie ca a lui Francois Tapage. 

Vă închipuiţi că bucătarul care ştia să prepare de minune 
vânatul de soiul acesta, în aşa fel încât să-i dispară gustul de 
ulei, abia mai prididea cu treaba. La fel şi Frycollin, pe care nu-l 
lăsa inima să nu jumulească mai ştiu eu câte duzini din aceste 
zburătoare atât de interesante. 

În aceeaşi zi, pe la orele trei după-amiază, când soarele 
cobora spre asfinţit, ieşi la iveală un lac întins prins într-un 
chenar de falnice păduri. Lacul era la vremea aceea îngheţat 
bocnă şi câţiva băştinaşi, cu un fel de rachete lungi la picioare, 
lunecau cu iuţeală pe luciul lui. 

De fapt fuegienii, înspăimântați de moarte, fugeau care 
încotro la vederea aparatului, sau, dacă nu aveau cum fugi, se 
ascundeau, se pitulau ca animalele. 

Albatrosul zbură tot înainte spre sud, trecând peste 
canalul Beagle, dincolo de insula Navarino al cărei nume 
grecesc sună cam ciudat printre numele aspre pe care le poartă 
aceste îndepărtate ţărmuri, dincolo de insula Wollaston, 
scăldată de ultimele valuri ale Pacificului, în cele din urmă, după 
ce străbătuse în zbor şapte mii cinci sute de kilometri, de la 
coasta regatului Dahomey şi până aici, aeronava lunecă pe 
deasupra insulelor din margine ale arhipelagului Magellan, şi, in 
sfârşit, pe deasupra celei care pătrundea mai adânc în sud, 
terminată printr-un pinten — cumplitul cap Horn — pururea 
bătut de talazuri. 


Capitolul XIV 


ÎN CARE ALBATROSUL FACE UN LUCRU PE CARE NIMENI N-O SĂ 
MAI 
AJUNGĂ VREODATĂ SĂ-L FACĂ 


14 Mamifer rumegător din America de Sud, semănând cu lama. (n. t.). 


A doua zi era 24 iulie. Ziua de 24 iulie pe emisfera australă 
este echivalentă cu ziua de 24 ianuarie pe emisfera boreală. În 
afară de asta, depăşiseră cincizeci şi şase de grade latitudine, 
adică paralela corespunzătoare celei care, în nordul Europei, 
trece prin Scoţia, cam prin dreptul oraşului Edinburgh. 

Termometrul, aşadar, rămânea tot timpul la o 
temperatură medie sub zero grade. Drept care se văzură nevoiţi 
să ceară un pic de căldură artificială aparatelor destinate să 
încălzească toate cabinele de pe bordul aeronavei. 

E de la sine înţeles, de asemenea, că dacă pe de o parte 
durata zilelor era în creştere de la solstițiul din 21 iunie al iernii 
australe, pe de altă parte, aceeaşi durată tindea să se 
micşoreze, în mult mai mare măsură, cu cât Albatrosul înainta 
spre ţinuturile polare. 

Vă închipuiţi cât de puţin se puteau bucura de lumină, 
deasupra Pacificului de miazăzi, în vecinătatea cercului 
antarctic. Deci, cât de puţin se puteau bucura de privelişte,şi 
trebuie să mai spunem că noaptea era un frig cumplit. Ca să-l 
poată înfrunta, erau siliţi să se îmbrace ca eschimoşii sau 
fuegienii. Şi cum pe bord nu duceau lipsă de asemenea 
vestminte, încotoşmănaţi de sus şi până jos, cei doi colegi 
putură astfel să stea afară pe platformă şi să rumege pe 
îndelete planul lor, aşteptând doar prilejul să-l pună în aplicare. 
Incolo, pe Robur aproape că nu-l vedeau mai deloc, iar de când 
cu amenințările schimbate între inginer şi ei în apropiere de 
Tombouctou, nici nu-şi mai vorbeau. 

Cât despre Frycollin nu mai ieşea o clipă din bucătărie, 
unde Francois Tapage îl găzduise cu inimă largă, cerându-i în 
schimb să-i dea ajutor. Şi cum situaţia aceasta avea oarecare 
avantaje, Frycollin primise foarte bucuros, cu îngăduinţa 
stăpânului său. De altminteri, stând acolo toată ziulica, nu mai 
vedea nimic din ce se întâmpla pe afară şi putea deci să se 
creadă ferit de orice primejdii. Nu avea, oare, unele asemănări 
cu struţul, nu numai fizic, cu stomacul lui în stare să macine şi 
pietre, dar şi moral, prin naivitatea lui fără pereche? 

încotro avea de gând să meargă acum Albatrosul, spre 
care punct de pe glob? Să fie cu putinţă oare ca în toiul iernii să 
se încumete a porni aşa, razna, peste mările australe sau peste 


pământurile de la Pol? Să zicem că, în atmosfera asta glacială, 
agenţii chimici ai pilelor electrice ar fi fost în stare să reziste la 
congelare, în schimb, n-ar fi însemnat să-şi osândească la 
moarte echipajul, şi încă la o moarte înspăimântătoare, prin 
îngheţ? Mai treacă, meargă, dacă ar fi încercat să zboare peste 
Cercul Polar, când începea să se încălzească vremea! Dar, aşa, 
în toiul nopţii fără sfârşit a iernii antarctice, era o adevărată 
sminteală! Astfel chibzuiau în sinea lor preşedintele şi secretarul 
Institutului Weldon, purtaţi prin văzduh spre capătul acestui 
continent al Lumii Noi, care tot America se numeşte, fără a mai 
fi totuşi America Statelor Unite! 

Da, într-adevăr! Ce voia oare să facă nărăvaşul ăsta de 
Robur? N-ar fi fost momentul acum să pună capăt călătoriei, 
nimicind maşinăria călătoare? 

Tot ce ştiau era că,în timpul zilei de 24 iulie, inginerul 

ţinuse de câteva ori sfat cu contramaistrul său. De câteva ori 
Tom Turner şi el cercetară barometrul — de astă dată însă nu ca 
să determine înălţimea la care zburau, pentru a culege 
informaţii privitoare la starea timpului. Fără îndoială, erau 
anumite semne de care se cuvenea să ţină socoteală. 
De asemenea, lui Uncle Prudent i se păru că Robur voia să facă 
inventarul diferitelor provizii rămase, atât pentru întreţinerea 
mecanismelor de propulsie şi de suspensie ale aeronavei, cât şi 
pentru întreţinerea mecanismelor omeneşti, de care trebuia să 
aibă grijă să funcţioneze tot atât de bine ca şi celelalte de pe 
bord. 

Toate astea păreau să arate că inginerul avea de gând să 
se înapoieze. 

— Să se înapoieze!... spuse Phil Evans. Dar unde, în ce loc? 

— Acolo unde Robur îşi poate împrospăta proviziile, răspunse 
Uncle Prudent. 

— Trebuie să fie cine ştie ce insulă pierdută din Oceanul Pacific, 
unde se află vreo colonie de netrebnici de acelaşi calibru ca şi 
căpetenia lor. 

— Şi eu tot aşa cred, Phil Evans. Probabil că are de gând s-o 
apuce spre vest şi, cu viteza pe care poate s-o atingă, în doi 
timpi şi trei mişcări a şi ajuns la destinaţie. 

— Înseamnă că n-o să ne mai putem pune planul în aplicare... 
dacă ajunge acolo... 

— N-o să ajungă, Phil Evans, ascultă-mă pe mine! 


De bună seamă, cei doi colegi dibuiseră în parte planurile 
inginerului. În timpul zilei nu mai avură nici o îndoială că 
Albatrosul, după ce înaintase până aproape de țărmurile 
Oceanului Atlantic, se pregătea să facă, fără doar şi poate, calea 
întoarsă. când gheţurile vor fi cotropit aceste meleaguri până la 
capul Horn, toate întinsurile Pacificului aveau să se preschimbe 
în aisberguri şi aisfilduri. Banchizele vor ridica atunci o stavilă de 
netrecut chiar pentru cele mai puternice vase, ca şi pentru cei 
mai îndrăzneţi navigatori. 

Nici vorbă că, înteţindu-şi bătăile aripilor, Albatrosul putea 
foarte bine să treacă peste munţii de gheaţă răsăriţi la suprafaţa 
oceanului, apoi peste munţii de pământ ce se înălţau pe 
continentul polar, dacă într-adevăr calota australă alcătuia un 
continent. S-ar fi încumetat însă el, oare, să înfrunte în toiul 
nopţii polare o atmosferă îngheţată a cărei temperatură putea 
să scadă până la şaptezeci de grade sub zero? Nu, nici 
pomeneală! Aşa că, după ce înaintase vreo sută de kilometri 
spre sud, Albatrosul cârmi spre vest, îndreptându-se spre cine 
ştie ce insulă necunoscută din pâlcurile de insule din Pacific. 

Dedesubt se desfăşura noianul de apă ce se întinde între 
ţărmul american şi cel asiatic. În timp ce zburau, undele 
căpătaseră o culoare ciudată din pricina căreia aceste cuprinsuri 
au fost numite „marea de lapte". În penumbra pe care razele 
lâncede ale soarelui nu mai izbuteau s-o risipească, toată 
suprafaţa oceanului era albă ca laptele. Ai fi zis un câmp 
nemăsurat de larg, troienit de zăpadă, câmp ale cărui dâmburi, 
privite de la o asemenea înălţime, nici nu se mai desluşeau. 

Dacă prin partea locului apele s-ar fi închegat de frig, 
preschimbându-se într-un aisfild neţărmurit, n-ar fi arătat altfel. 

Se ştie acum că fenomenul respectiv este produs de 
nenumărate particule luminoase, nişte corpusculi fosforescenţi. 
Singurul lucru de mirare pentru ei era faptul de a fi întâlnit 
asemenea  îngrămădiri opalescente aiurea decât în apele 
Oceanului Indian. 

Deodată, barometrul, care se menţinuse destul de ridicat 
în primele ceasuri ale zilei, cobori brusc. Semn de care, fără 
îndoială, o corabie ar fi trebuit să ţină seama neapărat, în timp 
ce aeronava putea foarte bine să nu se sinchisească. 

Totuşi, pe cât se părea, o vijelie năprasnică răscolise de 
curând apele Pacificului. 


Să fi fost ceasul unu după-amiază, când Tom Turner se 
apropie de inginer şi-i spuse: 

— Maşter Robur, uitaţi-vă acolo, la punctul acela negru din 
zare!... Acolo... drept înainte, spre nord!... N-o fi cumva vreo 
stâncă? 

— Nu, Tom, pe aici nu există nici un petic de uscat. 

— Atunci trebuie să fie vreun vas sau măcar vreo corăbioară cu 
pânze. 

Uncle Prudent şi Phil Evans, care se duseseră şi ei în faţă, 
priveau în direcţia arătată de Tom Turner. 

Robur ceru ocheanul marinăresc şi începu să cerceteze cu 
atenţie punctul indicat. 

— E o barcă cu pânze, rosti el, ba chiar aş putea să spun că sunt 
şi oameni pe bord. 

— Naufragiaţi? exclamă Tom. 

— Da, nişte naufragiaţi siliţi probabil să părăsească vasul cu 
care călătoreau, adăugă Robur, nişte bieţi oameni care nu mai 
ştiu unde-i uscatul şi care, poate, în clipa asta sunt pe cale să 
moară de foame şi de sete! Ei bine, nu vreau să se spună 
vreodată că Albatrosul n-a încercat să le vină într-ajutor! 

Un ordin fu numaidecât trimis mecanicului şi celor două 
ajutoare ale lui. Aeronava începu să coboare treptat. La o 
altitudine de o sută de metri se opri şi elicele propulsoare o pur 
tară cu viteză spre nord. Era într-adevăr o barcă cu pânze; vela 
atârna de catarg. Nu se simţea nici o adiere de vânt şi vasul nu 
mai putea să se îndrumeze încotrova. Pe bord, pesemne, nimeni 
nu mai era în stare să mânuiască o vâslă. 

Pe fundul bărcii zăceau cinci oameni, adormiţi sau biruiţi 
de oboseală, dacă nu cumva erau morţi. 

Ajungând deasupra lor, Albatrosul începu iar să coboare 
încet, încet. În partea din spate a bărcii, afară, se putea citi 
desluşit numele vasului căruia îi aparţinea: Jeannette, din 
Nantes, sub pavilion francez, pe care echipajul fusese silit să-l 
părăsească. 

— O-o-o! strigă Tom Turner. 

Nu se putea să nu-l fi auzit, căci barca se afla doar la vreo 
optzeci de picioare dedesubt. 

Nici un răspuns. 

— Trage cu puşca! spuse Robur. 
Ordinul fu împlinit şi detunătura răsună îndelung la 


suprafaţa undelor. 

Abia atunci unul dintre naufragiaţi se opinti să se scoale, 
cu privirile rătăcite şi un chip ca de mort. 

Zărind deasupra Albatrosul, în prima clipă omul făcu un 
gest de spaimă. 

— Nu vă temeti! îi strigă Robur în franţuzeşte. Am venit să vă 
scăpăm!... Cine sunteţi? 

— Mateloţi din echipajul Jeannettei. O corabie cu trei catarge; eu 
sunt secundul, îi răspunse omul. Am părăsit-o... acum 
cincisprezece zile... când a început să se scufunde! 

Ceilalţi patru naufragiaţi se ridicaseră şi ei, cu chiu, cu vai. 
Scofâlciţi, sleiţi de puteri, prăpădiţi de slabi că te înfiorai 
văzându-i, întindeau mânile spre aeronavă. 

— Atenţiune! strigă Robur. 

O frânghie începu a se depăna de pe platformă şi o 
găleată cu apă dulce fu lăsată în jos spre cei din barcă. 

Nenorociţii tăbărâră pe ea, bând chiar din găleată cu o 
lăcomie că ţi se strângea inima când te uitai la ei. 

— Pâine!... Pâine!... cerură apoi în gura mare. 

Îndată, un coşuleţ cu ceva merinde — conserve, o sticlă de 
brandy, câteva ceşti de cafea — cobori până la ei. Cu mare 
greutate reuşi secundul să-i ţină în frâu, în timp ce-şi 
astâmpărau foamea. 

Pe urmă: 

— Unde suntem? întrebă el. 

— La cincizeci de mile de coasta chiliană şi de arhipelagul 
Chonos, răspunse Robur. 

— Mulţumesc. Din păcate, însă, nu suflă vântul şi... 

— Lasă că vă remorcăm noi! 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră?... 

— Nişte oameni bucuroşi că au putut să vă dea o mînă de 
ajutor, se mulţumi să spună Robur. 

Secundul îşi dădu seama că era vorba de un incognito ce 
trebuia respectat. Cât priveşte maşina zburătoare, să fi avut, 
oare, atâta forţă ca să-i remorcheze? 

Ba bine că nu! Şi barca, trasă de puternicul aparat de care 
era prinsă cu un cablu lung de o sută de picioare, începu a 
luneca spre est. 

La orele zece seara, se zări uscatul sau mai bine zis se 
văzură strălucind focurile ce arătau dispoziţia locurilor. Venise 


tocmai la timp ajutorul acesta ceresc pentru naufragiaţii de pe 
vasul Jeannette şi bieţii oameni aveau tot dreptul să creadă că 
izbăvirea lor se împlinise printr-o minune! 

După ce-i duse până în dreptul canalelor dintre insulele 
Chonos, Robur le strigă să dezlege remorca — treabă pe care 
naufragiaţii o  făcură, binecuvântându-şi izbăvitorii — şi 
Albatrosul ieşi din nou în larg, fără zăbavă. 

Ce mai încolo, încoace, avea şi ceva bun aeronava asta, 
capabilă să vină în ajutorul marinarilor rătăciţi pe ape! Care 
balon, cât de perfecţionat ar fi fost el, putea să facă astfel de 
servicii? Uncle Prudent şi Phil Evans se văzură şi ei siliţi s-o 
recunoască, deşi în starea în care se aflau erau gata să 
tăgăduiască însuşi un lucru bătător la ochi. Marea tot 
furtunoasă. Semne neliniştitoare. Barometrul coborâse cu câţiva 
milimetri. când şi când vântul se înfoia năprasnic, şuierând 
cumplit printre maşinăriile elicopterice ale Albatrosului, ca o 
clipă mai târziu să devină neprielnic zborului. În asemenea 
împrejurări, o corabie cu pânze ar fi luat câte două terţarole în 
velele gabiere şi o terţarolă în vela mică. Totul arăta că vântul 
avea să-şi schimbe direcţia spre nord-vest. Barometrul începea 
s-o ia razna într-un chip îngrijorător. 

La ora unu noaptea, vântul porni să sufle cu o înverşunare 
nemaipomenită. Cu toate astea, deşi acum trebuia să-l înfrunte, 
aeronava, împinsă de propulsori, reuşi să-l răzbească, înaintând 
cu o viteză de patru până la cinci leghe pe oră. Mai mult decât 
atât însă nu i se putea cere. 

Fără doar şi poate, era pe cale să se dezlănţuie un ciclon, 
ceea ce nu se prea întâmplă decât rareori la asemenea 
latitudine. Că i se spune uragan pe Oceanul Atlantic, taifun pe 
mările Chinei, simun în Sahara sau tornadă pe coastele 
occidentale, în fond e vorba de acelaşi lucru, adică de o furtună 
cu vârtejuri, cu alte cuvinte o vijelie cumplită. Da, cumplită 
pentru orice vas furat de mişcarea de rotaţie, a cărei viteză 
creşte de la margine spre centru, lăsând o singură porţiune 
liniştită, în mijlocul acestui Maelstrom al văzduhului. 

Robur ştia şi el asta. Şi mai ştia, de asemeni, că e mai 
cuminte să te fereşti de un ciclon şi să cauţi să ieşi din zona lui 
de atracţie, printr-o ascensiune în păturile superioare ale 
atmosferei. Era un lucru ce-i reuşise întotdeauna până atunci. 
Nu avea însă nici un ceas de pierdut, nici chiar un minut măcar! 


Într-adevăr, vântul se înteţea clipă de clipă. Valurile cu 
coamele spulberate făceau să tălăzuiască o pulbere albă la 
suprafaţa mării. Şi tot aşa, era vădit că, schimbându-şi 
necontenit locul, ciclonul avea să se abată asupra ținuturilor 
polare, cu o viteză uluitoare. 

— Sus! comandă Robur. 
— Sus! răspunse Tom Turner. 

Atingând cea mai mare forţă ascensională a sa, aeronava 
prinse a se ridica pieziş în văzduh, ca pe un plan înclinat spre 
sud-vest. 

În momentul acela, barometrul cobori şi mai mult — 
coloana de mercur scăzu îndată mai întâi cu opt, apoi cu 
doisprezece milimetri. Deodată Albatrosul se opri în plină 
ascensiune. Care era cauza acestei opriri? Fără îndoială, o 
presiune pe care o exercita atmosfera, un curent de aer 
nemaipomenit de puternic care, mişcându-se de sus în jos, 
micşora rezistenţa punctului de sprijin. 

Atunci când un steamer merge în susul unui fluviu, 
travaliul produs de elicea lui se dovedeşte a fi cu atât mai puţin 
util cu cât tendinţa curentului este să lunece pe sub braţele 
elicei. Şi, în acest caz, vasul mai mult dă înapoi decât 
înaintează, aşa încât s-ar putea spune că pluteşte aproape în 
voia valurilor. La fel şi cu Albatrosul, în momentul acela. 

Robur totuşi nu se dădu bătut. Numărul de turaţii ale celor 
şaptezeci şi patru de elice care funcționau cu cea mai deplină 
simultaneitate fu sporit la maximum. Sorbit însă cu o forţă 
căreia nu i se putea împotrivi din cauza vijeliei, aparatul se lupta 
zadarnic să scape. În scurtele răstimpuri de linişte, îşi continua 
ascensiunea. Curând, însă, apăsarea năprasnică îl biruia din nou 
şi cădea iarăşi în jos ca o corabie ce s-ar fi scufundat. Căci nu 
era, oare, ca şi cum s-ar fi scufundat în unda nemărginitului 
văzduh, în sânul unei nopţi pe care reflectoarele aeronavei nu 
reuşeau s-o destrame decât pe o rază destul de mică? 

Daca ciclonul ar fi bântuit şi mai aprig. Albatrosul, fără 
îndoială, n-ar mai fi putut să fie nicicum cârmuit, ca un pai 
purtai prin văzduh de unul din acele vârtejuri care scoteau 
copacii din rădăcini, smulgeau acoperişurile caselor şi doborau 
la pământ pereţi întregi. 

Robur şi Tom nu mai comunicau între ei decât prin semne. 
Agăţaţi de parmaclăc, Unele Prudent şi Phil Evans se întrebau 


dacă nu cumva meteorul o să le facă un hatâr şi o să nimicească 
aparatul şi odată cu el şi pe inventator, iar odată cu inventatorul 
şi secretul invenţiei sale! 

Cum însă Albatrosul nu reuşea să se desprindă în direcţie 
verticală din vârtejul ciclonului, nu-i mai rămânea pare-se decât 
un singur lucru de făcut: să răzbată până la mijloc, unde era o 
linişte relativă şi unde putea să manevreze mai liber. Da, fireşte, 
numai că pentru a răzbate acolo ar fi trebuit să sfarme curenţii 
circulari care-l împingeau spre periferie. Avea el, oare, destulă 
forţa mecanică pentru a se putea smulge din învârtejjre? 

Deodată partea de sus a norului plesni şi, condensându- 
se, vaporii de apă se prefăcură în puhoaie. 

Erau orele două dimineaţa. Barometrul, oscilând mereu cu 
variaţii de câte doisprezece milimetri, tocmai coborâse la 709 
milimetri; de fapt. trebuia pusă la socoteală şi scăderea datorită 
înălţimii deasupra nivelului mării la care ajunsese aeronava. 

Ciclonul se dezlănţuise — ceea ce uneori se întâmplă — în 
afara zonei unde bântuia de obicei, adică zona cuprinsă între 
paralela treizeci nord şi paralela douăzci şi şase sud. Aşa se 
explică, poate, de ce învolburarea aceea sălbatică de vânt se 
preschimbase într-o furtună rectilinie. Un adevărat uragan! Doar 
vijelia care se abătuse asupra satului Connecticut, la 22 martie 
1822, cu o viteză de o sută şaisprezece metri pe secundă, adică 
mai bine de o sută de leghe pe oră, mai putea fi asemuită cu el. 

Nu le mai rămânea deci altceva de făcut decât să fugă cu 
vântul in spate, ca o corabie din calea furtunii, sau, mai 
degrabă, să se lase purtaţi de curenţii de aer pe care Albatrosul 
nu era în stare să-i înfrunte şi din care nu putea ieşi cu nici un 
chip. Dar, ca să urmeze nestrămutata ior traiectorie, ar ti 
însemnat să se deplaseze* spre sud, adică să ajungă deasupra 
ținuturilor polare, de care Robur se ferea să se apropie, ar fi 
însemnat adică să nu mai fie stăpâni pe direcţie, să meargă 
încotro avea să-i ducă uraganul! 

Tom Turner pusese mâna pe cârmă. Era nevoie de toată 
iscusinţa lui pentru ca aeronava să nu se abată nici într-o parte, 
nici într-alta. 

În primele ceasuri ale dimineţii — dacă s-ar putea numi 
aşa geana aceea uşoară de lumină ce mijea în zare — Albatrosul 
traversase o zonă de cincisprezece grade latitudine socotind de 
la capul Horn în sus, străbătuse adică mai bine de patru sule de 


leghe şi era tocmai pe cale să treacă şi peste Cercul Polar. 

Prin părţile acestea, în luna iulie, noaptea are o durată de 
nouăsprezece ore şi jumătate. Discul soarelui, lipsit de lumină şi 
de căldură, răsare deasupra liniei orizontului pentru a scăpă ta 
aproape imediat. La Pol, noaptea ţine o sută şaptezeci şi nouă 
de zile. Şi după toate semnele, Albatrosul avea să se cufunde în 
adâncul ei ca într-o genune. 

In ziua aceea, făcându-se observaţii, dacă aşa ceva ar fi 
fost cu putinţă, s-ar fi văzut că se aflau la 66*40' latitudine 
sudică. Prin urmare distanţa până la polul antarctic nu era mai 
mare de o mie patru sute de mile. 

Târât val-vârtej spre punctul acesta inaccesibil de pe glob, 
aparatul avea o viteză ce „înghiţea", ca să zicem aşa, greutatea 
lui, deşi forţa gravitaţiei era mult mai mare acum, dat fiind că 
pământul este turtit la poli. Elicele de suspensie păreau că nu-i 
mai sunt de nici un folos. Ba chiar ceva mai târziu uraganul 
începu a bântui atât de turbat, încât Robur socoti cu cale să 
reducă la minimum turaţiile propulsoarelor, spre a evita vreo 
stricăciune mai grea, în aşa fel încât să poată conduce aparatul, 
micşorând pe cât îi stătea in putinţă viteza lui proprie. 

În mijlocul acestor primejdii, inginerul împărțea comenzile 
cu sânge rece, iar echipajul se supunea, ca şi cum în fiecare 
dintre oameni ar fi sălăşluit spiritul comandantului lor. 

Uncle Prudent şi Phil Evans nu părăsiseră o singură clipă 
măcar platforma. De altminteri puteau sta acolo fără să fie 
câtuşi de puţin stingheriţi. Aeronava se afla în situaţia unui 
aerostat ce se mişca odată cu mediul fluid înconjurător. 

Tărâmurile de la polul austral ar avea, precum se spune, o 
suprafaţă de patru milioane cinci sute de mii de metri pătraţi. Să 
fie vorba, oare, de un continent? Sau de un arhipelag? Ori de o 
mare  paleocristalină, ale cărei gheţuri nu ajungeau să se 
topească nici chiar în răstimpul îndelungat al zilelor de vară? Nu 
se ştie. Tot ce s-a aflat este că la polul austral ar fi mai frig 
decât la polul boreal, fenomen ce se datoreşte poziţiei 
Pământului pe orbită în timpul iernii din cuprinsurile antarctice. 

In ziua aceea, nimic nu arăta că temperatura ar fi în 
scădere.  Albatrosul era pe cale să pătrundă în zona 
circumpolară prin dreptul celui de-al şaptezeci şi cincilea 
meridian, la vest. Prin dreptul cărui meridian avea să iasă, oare, 
de aici — dacă-i era dat să iasă cândva? 


În orice caz, cu cât înainta mai mult spre sud, cu atât se 
micşora şi ziua. Nu mai avea mult, deci, ca să se afunde în 
noaptea statornică, luminată doar de razele lunii şi de slabele 
licăriri ale aurorelor australe. Din nefericire însă, era tocmai lună 
nouă şi s-ar fi putut ca însoțitorii lui Robur să nu aibă parte să 
vadă mare lucru din aceste meleaguri a căror taină curiozitatea 
omenească n-a reuşit încă s-o biruie. 

După toate probabilitățile, Albatrosul zbură pe deasupra 
câtorva locuri descoperite mai dinainte, în preajma Cercului 
Polar, la vest de ţara Graham, descoperită de Biscoe în 1832, şi 
de ţara Louis-Philippe, descoperită în 1838 de Dumont d'Urville, 
adică limita până la care se ajunsese pe acest continent 
necunoscut. 

Cu toate astea, nimeni, pe bord, nu suferea de frig, 
temperatura fiind mult mai puţin scăzută decât te-ai fi putut 
aştepta. Ca şi cum uraganul ar fi fost un fel de Golfstrom aerian 
ce ducea cu sine oarecare căldură. 

Ce păcat că întreg cuprinsul era cufundat într-o 
întunecime deplină! Trebuie să spunem totuşi că nici chiar în 
cazul când luna ar fi luminat văzduhul, călătorii noştri n-ar fi 
avut cine ştie ce de văzut. In perioada aceea de peste an, o 
uriaşă velinţă de omăt, o adevărată carapace de gheaţă, 
acoperea toată suprafaţa regiunilor polare. Nu se observa nici 
măcar acel blink!” al sloiurilor de gheaţă, a căror scânteiere 
albicioasă dispare atunci când zările sunt cufundate în beznă. 
Aşa stând lucrurile, cum mai puteau ei oare să deosebească 
forma uscatului, întinderea mărilor sau felul cum erau aşezate 
insulele? Cum mai puteau să determine reţeaua hidrografică 
desfăşurată peste aceste cuprinsuri? Cât priveşte configuraţia 
orografică, cum ar fi putut s-o înregistreze, de vreme ce 
dealurile şi munţii se confundau cu aisbergurile şi banchizele? 

Puțin înainte de miezul nopţii, aurora australă reuşi să 
împrăştie negurile. Cu franjurile lui argintate şi fusceii răsfiraţi în 
văzduh ca spiţele unei roţi, meteorul avea înfăţişarea unui uriaş 
evantai deschis, ce acoperea jumătate din cer. Undele electrice 
emanate de el se pierdeau în cele din urmă spre Crucea Sudului, 
ale cărei stele în număr de patru străluceau la zenit. Fenomenul 
acesta era de o măreție neasemuită, iar lumina lui destul de 
puternică pentru a da în vileag priveliştea acestor cuprinsuri 


15 Blink (în limba engleză) — licăr. (n. t.). 


contopite sub acelaşi imaculat linţoliu fără de margini. 

E de la sine înţeles că pe aceste meleaguri atât de 
apropiate de polul magnetic al emisferei australe, acul busolei, 
care o lua mereu razna, nu mai putea să dea nici o indicație 
precisă privitoare la direcţia în care mergeau. Ba încă, la un 
moment dat, înclinația lui ajunsese la un asemenea grad încât 
Robur fu aproape sigur că treceau prin dreptul polului magnetic 
care se afla cu aproximaţie pe paralela şaptezeci şi opt. 

lar ceva mai târziu, pe la ora unu noaptea, calculând 
unghiul pe care arcul îl făcea cu verticala, inginerul scoase o 
exclamaţie: „suntem chiar deasupra Polului Sud!" 

La picioarele lor se zărea o calotă albă, care, din păcate, 
nu lăsa să se vadă nimic din ce se afla sub ţestul de gheaţă. 

Puțin după aceea însă se stinseră şi luminile aurorei 
australe, aşa că punctul ideal în care se întretaie toate 
meridianele globului pământesc rămase tot nedescoperit. 

Fără doar şi poate, dacă Uncle Prudent şi Phil Evans voiau 
să înmormânteze în cea mai tainică singurătate aeronava cu toţi 
cei pe care-i purta prin văzduh, prilejul de faţă ar fi fost cel mai 
nimerit. Şi dacă n-o făcură, altă explicaţie nu putea fi, de bună 
seamă, decât faptul că nu aveau încă în mână mijlocul 
trebuincios. 

Între timp uraganul bântuia atât de turbat încât dacă 
Albatrosul ar fi întâlnit în cale vreo creastă de munte, s-ar fi 
sfărâmat ca o corabie când se izbeşte de stânci. 

Într-adevăr, aparatul nu numai că nu era în stare să se 
dirijeze pe orizontală, dar nu mai era liber nici să se deplaseze 
în sus sau în jos. 

Şi tocmai atunci, din mijlocul cuprinsurilor antarctice 
crescură în faţa lor nişte piscuri. În orice clipă se putea produce 
o ciocnire şi nu s-ar mai fi ales nimic din aeronavă. 

Deznodământul acesta era cu atât mai de temut, cu cât, 
după ce trecură peste meridianul zero, vântul începu a bate 
spre est. În momentul acela se iviră două puncte de foc la vreo 
sută de kilometri distanţă, înaintea Albatrosului. 

Erau cei doi vulcani, ce fac parte din întinsul sistem al 
munţilor Ross, Erebus şi Terror. 

Nu cumva Albatrosul avea să fie mistuit de vâlvătăile lor, 
ca un fluture uriaş? 

Prin ce emoţii trecură timp de un ceas! Unul dintre 


vulcani, Erebus, părea că se năpusteşte asupra aeronavei care 
nu putea în nici un fel să iasă din făgaşul uraganului. Vâlvătăile 
creşteau văzând cu ochii. O perdea de văpăi le tăia drumul. 
Văzduhul era împânzit acum de o lumină vie. Chipurile celor de 
pe bord, bătute din plin de această lumină, erau cumplite la 
vedere. Împietrite, fără să scoată un țipăt, fără să facă vreun 
gest, aşteptau cu toţii clipa îngrozitoare când pălălaia avea să-i 
înfăşoare în dogoarea ei. 

Uraganul, care târa Albatrosul cu sine, îi cruţă însă de 
această înspăimântătoare catastrofă. Culcate la pământ de 
suflul vijeliei, flăcările din vârful muntelui Erebus îi făcură loc să 
treacă. Şi aparatul zbură peste craterul ce vărsa foc şi pară, sub 
o grindină de pietre vulcanice, pe care, din fericire, acţiunea 
centrifugă a elicelor de suspensie le azvârli înapoi. Un ceas mai 
târziu, cele două gigantice torţe ce luminează marginea lumii în 
timpul nesfârşitei nopţi polare dispărură sub dunga orizontului. 

La orele două din noapte trecură pe deasupra insulei 
Ballery situată la extremitatea coastei Descoperirii; din păcate 
însă nu putură s-o deosebească, fiind sudată cu pământurile 
antarctice printr-un ciment de gheaţă. 

De aici încolo, începând de la Cercul Polar, pe care 
aeronava îl trecu din nou prin dreptul celui de-al o sută 
şaptezeci şi cincilea meridian, uraganul o purtă val-vârtej peste 
banchize şi peste aisberguri de care, în nenumărate rânduri, fu 
gata, gata să se sfarme. 

Aeronava se deplasa pe meridianul Parisului, meridian 
care face un unghi de o sută cinci grade cu cel prin dreptul 
căruia trecuse peste cercul lumii antarctice. 

În cele din urmă, dincolo de paralela şaizeci, vijelia, după 
anumite semne, păru a fi pe cale să se potolească. Tăria ei 
scăzu destul de simţitor. Albatrosul putu să fie iarăşi stăpân pe 
sine. Apoi — şi-n momentul acela răsuflară toţi uşuraţi — 
pătrunse din nou în zonele luminoase ale globului pământesc şi 
ziua începu a miji iar la orele opt dimineaţa. 

După ce scăpaseră de ciclonul de la capul Horn, Robur şi 
ai săi se văzură izbăviţi şi de urgia uraganului. Purtati în zbor de 
la un cap la altul al ținuturilor polare, străbătând şapte mii de 
kilometri în nouăsprezece ceasuri — adică mai bine de o leghe 
pe minut — viteză aproape de două ori mai mare decât aceea 
pe care o putea atinge Albatrosul sub acţiunea propulsoarelor 


sale în împrejurări obişnuite, se aflau acum din nou deasupra 
Pacificului. 

Robur însă nu mai ştia unde anume se găsea în momentul 
acela, din pricină că, în vecinătatea polului magnetic, acul 
busolei o luase razna. Trebuia, deci, să aştepte până ce soarele 
avea să răsară în condiţii prielnice unei observaţii. Din păcate, în 
ziua aceea cerul era acoperit de nori groşi şi soarele nu ieşi 
deloc la iveală. Cu atât mai mare fu aşadar dezamăgirea 
inginerului, cu cât cele două elice propulsoare suferiseră unele 
stricăciuni în toiul furtunii. 

Destul de contrariat din pricina acestui accident, Robur fu 
nevoit să meargă toată ziua cu o viteză relativ redusă. In clipa 
când trecu pe la antipodul Parisului, aparatul înainta cu şase 
leghe pe oră. Trebuia, de altminteri, să ia seama să nu agraveze 
stricăciunile. În cazul când propulsoarele ar fi fost scoase din 
funcţiune, aeronava s-ar fi aflat într-o situaţie destul de proastă 
deasupra nemărginitelor cuprinsuri ale Oceanului Pacific. Aşa că 
inginerul îşi punea întrebarea dacă n-ar fi fost mai bine să facă 
reparaţiile pe loc, pentru a-şi putea urma călătoria. 

A doua zi, 27 iulie, pe la orele şapte dimineaţa, pământul 
fu semnalat la nord. Puțin mai târziu putură să-şi dea seama că 
era vorba de o insulă. Dar care anume dintre miile de insule 
presărate pe întinsul Pacificului? Robur hotărî totuşi să facă un 
popas fără să aterizeze. După socoteala lui le ajungea o zi ca să 
repare stricăciunile în aşa fel, încât să poată pleca mai departe 
în aceeaşi seară. 

Vântul se potolise de tot — împrejurare bine-venită pentru 
manevra pe care se gândea s-o execute. Cel puţin în felul 
acesta, dat fiind că trebuia să-şi oprească înaintarea, Albatrosul 
nu avea să fie purtat cine ştie unde. 

Un cablu lung de o sută cincizeci de picioare, de care se 
afla legată o ancoră, fu azvârlit peste bord. Când ajunse în 
preajma insulei, ancora hârşâi primii colţi de piatră, pentru a se 
înţepeni apoi zdravăn între două stânci. In clipa aceea, sub 
acţiunea elicelor de suspensie, cablul se întinse şi Albatrosul 
rămase nemişcat, ca o corabie ce ar fi ancorat la țărm. 

Pentru prima oară de la plecarea lui din Philadelphia, 
aparatul lua iarăşi legătura cu pământul. 


Capitolul XV 


ÎN CARE SE PETREC UNELE LUCRURI CE MERITĂ ÎNTR-ADEVĂR 
OSTENEALA 
DE-A FI POVESTITE 


În timp ce Albatrosul se afla la oarecare altitudine, cei de 
pe bord putuseră să-şi dea seama că insula nu avea prea mare 
întindere. Care era însă paralela ce trecea pe acolo? Pe ce 
meridian acostaseră? Era cumva o insulă din Pacific, din 
Australia, din Oceanul Indian? Nu se putea şti nimic până ce 
Robur nu avea să-i determine poziţia. Cu toate astea, deşi ar fi 
putut foarte bine să nu ţină seamă de indicaţiile compasului, 
inginerul avea motive să creadă că se aflau, mai degrabă, 
deasupra Oceanului Pacific. Odată cu răsăritul soarelui, 
condiţiile aveau să fie cum nu se poate mai potrivite pentru 


observaţie. 
De la înălţimea la care se găseau — o sută cincizeci de 
picioare — insula, a cărei circumferință era de vreo 


cincisprezece mile, se desena ca o stea de mare cu trei braţe. 

La capătul braţului dinspre sud ieşea din apă o insuliţă 
împresurată de stânci. Nicăieri pe țărm nu se vedeau urmele 
refluxului, ceea ce nu făcea decât să întărească părerea lui 
Robur privitoare la poziţia insulei, deoarece fluxul şi refluxul 
sunt aproape inexistente în Oceanul Pacific. 

La capătul braţului dinspre nord-vest se înălța un munte 
de formă conică, a cărui altitudine putea fi apreciată cam la 
vreo mie două sute de picioare. 

Nicăieri nu se vedeau băştinaşii; poate însă că aceştia se 
aflau pe ţărmul opus. In orice caz, dacă zăriseră aeronava, 
probabil că spaima îi îndemnase să se ascundă ori s-o rupă la 
fugă. g 

Albatrosul se apropiase de insulă pe la sud-est. in 
preajmă, într-un mic golfuleţ, un râu îşi vărsa undele printre 
stânci. Nu departe se găseau câteva vâlcele şerpuitoare, copaci 
de felurite soiuri şi vânat berechet, prepeliţe şi dropii. Dacă 
insula nu era cumva locuită, părea, în orice caz, cât se poate de 


prielnică pentru aşa ceva. Robur ar fi putut, fireşte, să aterizeze 
acolo; n-o făcuse însă, fără îndoială, fiindcă terenul foarte 
accidentat nu i se părea prea nimerit pentru un popas cu 
aeronava. 

Aşteptând să se poată din nou ridica în înălţimi, inginerul 
puse să se înceapă reparaţiile pe care se bizuia să le termine în 
ziua aceea. Elicele de suspensie, în perfectă stare, funcţionaseră 
în cele mai bune condiţii în toiul uraganului care, după cum am 
mai spus, mai curând le înlesnise lucrul. În momentul acela era 
în funcţiune numai jumătate din sistemul de elice, adică tocmai 
atât cât trebuia ca să rămână tot timpul întins cablul fixat 
perpendicular pe litoral. 

În schimb, cele două propulsoare avuseseră de suferit mai 
mult chiar decât crezuse Robur. Braţele lor trebuiau îndreptate 
şi dres angrenajul ce le transmitea mişcarea de rotaţie. 

Sub îndrumarea lui Robur şi a lui Tom Turner, echipajul se 
ocupă mai întâi de elicea din faţă. Era mai bine să înceapă cu 
ea, în eventualitatea că, dintr-o cauză oarecare, Albatrosul ar fi 
fost silit să plece înainte de a se fi terminat treaba. Propulsorul 
acesta era suficient pentru ca aparatul să-şi continue drumul. 

Între timp, Uncle Prudent şi colegul său, după ce se 
plimbaseră o bucată de vreme pe platformă, se opriseră în cele 
din urmă la pupa. 

Cât despre Frycollin, se simţea, ca niciodată, liniştit. 
Oricum, era cu totul altceva acum! Să stai aşa suspendat, doar 
la o sută cincizeci de picioare de la pământ! 

Lucrul nu fu întrerupt decât atunci când soarele, ridicându- 
se deasupra orizontului, le îngădui să determine mai întâi 
unghiul orar, ca după aceea, când astrul ajunse la culminaţie, să 
stabilească meridianul locului. 

lată şi rezultatul observaţiilor făcute cu cea mai mare 
exactitate: 

Longitudine: 176° 17' la est de meridianul zero. 

Latitudine: 43*37' emisfera australă. 

Punctul acesta coincidea pe hartă cu poziţia insulei 
Chatham şi a insuliţei Viff care, împreună, sunt de asemenea 
cunoscute sub numele de insulele Broughton şi se găsesc la 
cincisprezece grade spre est de  Tawai-Pomanu, insula 
meridională a Noii Zeelande, situată în zona sudică a Oceanului 
Pacific! 


— Cam aşa socotisem şi eu, îi spuse Robur lui Tom Turner. 

— Şi atunci, suntem la... ? 

— Patruzeci şi şase de grade sud de insula X, adică la o distanţă 
de două mii opt sute de mile. 

— Un motiv mai mult ca să reparăm propulsoarele, răspunse 
contramaistrul. Pe drum, s-ar putea să avem de înfruntat 
vânturi potrivnice şi cu ce bruma de provizii mai avem, interesul 
nostru este să ajungem pe insula X cât mai degrabă. 

— Aşa e, Tom, de aceea nădăjduiesc că am să pot pleca la 
noapte, chiar dac-ar fi s-o pornesc cu o singură elice, chit că pe 
cealaltă ar trebui s-o repar pe drum. 

— Maşter Robur, întrebă Tom Turner, dar cu cei doi gentlemeni 
şi cu valetul lor ce facem?... 

— Tom Turner, răspunse inginerul, crezi cumva că sunt de 
compătimit dacă ar fi să ajungă şi ei colonişti pe insula X? 

Dar ce era, la urma urmei, această insulă X? O insulă 
pierduta în Oceanul Pacific, între Ecuator şi tropicul Cancerului, 
o insulă căreia i se potrivea perfect simbolul algebric dăruit de 
Robur în chip de nume. Se afla pe întinsul Mării Marchizelor, în 
afara tuturor rutelor folosite de navigația interoceanică. Aici îşi 
întemeiase Robur mica lui colonie, aici venea să poposească 
Albatrosul când era obosit de atâta zbor, aici se aproviziona din 
nou cu toate cele trebuincioase în necurmatele-i călătorii. Aici, 
pe insula X, Robur, având cu prisosinţă mijloace băneşti, găsise 
posibilitatea să-şi facă un şantier şi să-şi construiască aeronava 
şi tot aici putea s-o repare, ba la nevoie chiar s-o şi refacă. 
Depozitele erau pline cu materiale, alimente şi provizii de tot 
felul, destinate întreţinerii celor vreo cincizeci de locuitori ce 
alcătuiau populaţia insulei. 

Cu câteva zile înainte de a fi trecut pe lângă capul Horn, 
Robur îşi pusese în gând să se înapoieze pe insulă, traversând în 
diagonală Pacificul. Tocmai atunci, însă, ciclonul furase 
aeronava în vârtejul lui. După aceea uraganul o purtase cu el pe 
deasupra meleagurilor australe. În cele din urmă, Albatrosul se 
pomenise din nou îndreptat pe făgaşul de la început şi dacă n-ar 
fi fost stricăciunile suferite de propulsoare, întârzierea n-ar fi 
avut cine ştie ce importanţă. 

Prin urmare, avea să se înapoieze pe insula X. Dar, aşa 
cum spusese contramaistrul Tom Turner, era cale lungă până 
acolo. Trebuiau să lupte, probabil, cu vânturi potrivnice. Şi 


numai folosind toată forţa mecanismului său Albatrosul putea 
prididi, reuşind să ajungă la destinaţie în termenul dorit. Pe o 
vreme statornică şi cu viteza obişnuită, traversarea urma să se 
facă în trei sau patru zile. 

De aceea se şi hotărâse Robur să poposească pe insula 
Chatham. Acolo găsea condiţii mai bune pentru a repara elicea 
din faţă. Şi nu se mai temea, dacă s-ar fi stârnit vreun vânt 
potrivnic, că s-ar putea să fie târât spre sud, când el voia să 
meargă spre nord. La căderea nopţii, reparaţiile trebuiau să fie 
terminate. Şi atunci avea să manevreze în aşa fel, ca să poată 
desprinde ancora dintre stânci. În cazul când eră prea tare 
înţepenită, nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să taie 
cablul şi să-şi ia din nou zborul spre Ecuator. Precum se vede, 
era cel mai simplu mod de a proceda şi cel mai potrivit de 
asemeni, şi treaba fu îndeplinită la ţanc. 

Echipajul Albatrosului, ştiind că nu avea timp de pierdut, 
se apucase de lucru cu nădejde. Şi, în vreme ce la prova 
aeronavei se muncea de zor, între Uncle Prudent şi Phil Evans se 
desfăşura un schimb de păreri ale cărui urmări aveau să fie de o 
neasemuită gravitate. 

— Phil Evans, începu Uncle Prudent, spune-mi, eşti la fel de 
hotărât ca mine să-ţi jertfeşti viaţa? 

— Da, ca şi dumneata! 

— Pentru ultima oară te întreb: este evident, nu-i aşa, că nu mai 
avem nimic de aşteptat din partea lui Robur? 


— Nimic. 
— Ei bine, Phil Evans, să ştii că eu m-am decis. De vreme ce 
Albatrosul urmează să plece pe-nserat, noaptea asta — mă 


auzi? — n-o să se sfârşească fără ca noi să fi apucat să facem 
ceea ce ne-am pus în gând! O să-i frângem noi aripile păsării lui 
Robur! La noapte o să sară în slăvile cerului! 

— Foarte bine, să sară! întări Phil Evans. 

Precum se vede, cei doi colegi erau de acord din toate 
punctele de vedere, gata să întâmpine cu aceeaşi nepăsare 
moartea crâncenă ce-i aştepta. 

— Ai făcut rost de ce trebuie?... întrebă Phil Evans. 

— Da! Noaptea trecută, în timp ce Robur şi oamenii lui se 
străduiau în fel şi chip să scape aeronava, m-am strecurat în 
depozit şi am luat un cartuş cu dinamită! 

— Ei, atunci, Uncle Prudent, să ne punem pe lucru... 


— Nu, abia deseară! Când s-o înnopta, o să intrăm la noi în ruf, 
şi dumneata o să stai de strajă, să nu mă prindă careva! 

Pe la orele şase, cei doi colegi cinară, ca de obicei, iar 
peste două ceasuri se retraseră la ei în cabină, ca doi oameni 
care se duc la culcare pentru a se întrema după o noapte de 
veghe. 

Nici Robur, nici însoțitorii săi n-ar fi putut bănui catastrofa 
ce ameninţa Albatrosul. 

lată cum se gândea Uncle Prudent să facă: 

Aşa cum spusese el însuşi, izbutise să pătrundă în 
depozitul de muniții instalat într-un compartiment din coca 
aeronavei şi să pună mâna pe o cantitate oarecare de praf de 
puşcă şi pe un cartuş din cele pe care inginerul le folosise în 
Dahomey. Inapoindu-se în cabină, ascunsese cu grijă cartuşul, 
cu ajutorul căruia se gândea să prefacă în ţăndări Albatrosul în 
timpul nopţii, când aparatul îşi va fi luat din nou zborul în 
văzduh. 

Phil Evans tocmai cerceta acum explozibilul furat de 
însoţitorul său. 

Obiectul era alcătuit dintr-o armătură metalică, un fel de 
teacă în care se afla cam un kilogram de materie explozivă, 
adică o cantitate suficient de mare pentru a desface din 
încheieturi aeronava şi a sfărâma sistemul de elice. Dacă 
explozia nu reuşea să-l distrugă dintr-o dată, prăbuşindu-se, 
aparatul avea să se facă praf. Nimic mai simplu, aşadar, decât 
să pună cartuşul într-un colţ al cabinei, pentru ca să spargă 
platforma şi să avarieze coca, sfărâmându-i bordajul. 

Pentru a provoca însă explozia, trebuia mai întâi să dea 
foc capsulei de fulminat cu care cartuşul era prevăzut. Operația 
aceasta era cea mai gingaşă din toate, deoarece capsula nu 
trebuia să se aprindă decât într-un anumit timp, calculat cu cea 
mai mare precizie. 

Să vedem acum la ce se gândise Uncle Prudent: îndată ce 
propulsorul din faţă avea să fie reparat, aeronava urma să plece 
mai departe spre nord; în momentul acela, probabil, Robur avea 
să vină cu oamenii lui la pupa, să pună în funcţiune şi elicea din 
spate. Prezenţa întregului echipaj acolo, în preajma cabinei, nu 
putea însă decât să-l stingherească pe Uncle Prudent de la 
lucru. Aşa că, pentru a declanşa explozia într-un timp dat, 
acesta chibzuise să se folosească de un fitil. 


lată ce-i destăinui el lui Phil Evans: 

— Odată cu cartuşul, am luat şi nişte praf de puşcă. Cu praful 
ăsta m-am gândit să fac un soi de fitil, care va pătrunde în 
capsula de fulminat, potrivindu-i lungimea in raport cu timpul 
necesar ca să ardă. Fitilul am de gând să-l aprind la miezul 
nopţii, în aşa fel, ca explozia să se producă între orele trei şi 
patru dimineaţa. 

— Grozavă combinaţie! îi răspunse Phil Evans. 

Cei doi confraţi, precum se ştie, ajunseseră să privească în 
faţă cu sânge rece înspăimântătoarea catastrofa în care le era 
dat să piară. Atâta ură clocotea în sufletul lor împotriva lui Robur 
şi alor săi, încât nu vedeau ceva mai bun de făcut decât să-şi 
jertfească viaţa numai şi numai ca să distrugă Albatrosul, odată 
cu cei pe care aeronava îi purta prin văzduh. Că era o faptă de 
smintit, mârşavă chiar? Nici vorbă! Aici ajunseseră însă 
amândoi, după ce timp de cinci săptămâni încheiate mocnise în 
ei o mânie ce nu se putuse dezlănţui, o furie pe care nu şi-o 
putuseră astâmpăra! 

— Dar cu Frycollin cum rămâne, spuse Phil Evans, avem noi 
oare dreptul să dispunem de viaţa lui? 

— De ce nu, de vreme ce noi ne-o jertfim pe a noastră! răspunse 
Uncle Prudent. 

Rămâne de văzut dacă şi pentru Frycollin argumentul 
acesta era destul de puternic. Aşadar, Uncle Prudent se apucă 
îndată de lucru, iar Phil Evans se puse la pândă să nu se apropie 
cineva de ruf. 

Echipajul încă mai avea de furcă la prova. Aşa că nu exista 
nici un motiv să se teamă că s-ar putea să-i prindă cineva. 

Uncle Prudent începu prin a pisa o cantitate mică de praf 
de puşcă, prefăcându-l într-o pulbere foarte fină, pe care o 
umezi uşor şi o vâri într-un fel de teacă de pânză în chip de fitil. 
Aprinse fitilul şi constată că în zece minute se consuma o bucată 
de cinci centimetri din el, adică un metru în trei ore şi jumătate. 
II stinse apoi şi-l înfăşură strâns cu o sfoară învârtită în spirală, 
introducându-l în capsula cartuşului. 

Toată treaba asta se isprăvi pe la orele zece scara, fără să 
fi trezit nici cea mai mică bănuială. Atunci intră şi Phil Evans în 
cabină. 

In ziua aceea fusese zor mare cu repararea elicei din faţă; 
se văzuseră însă nevoiţi s-o aducă pe bord ca să-i poată 


demonta braţele ce se strâmbaseră. 

Cât priveşte pilele electrice, acumulatorii, nici una din 
sursele de energie mecanică ale Albatrosului nu avusese de 
suferit din pricina urgiei ciclonului. Aparatul mai avea cu ce să 
se alimenteze încă patru, cinci zile. 

Se înnoptase când Robur şi oamenii săi îşi întrerupseră 
lucrul. Propulsorul din faţă nu fusese încă montat la loc. Mai 
aveau de robotit vreo trei ore până să poată fi pus în funcţiune. 
Aşa că, după ce se statui cu Tom Turner, inginerul hotărî să lase 
echipajul frânt de oboseală să se mai odihnească, urmând ca a 
doua zi să facă şi ce mai rămăsese de făcut. De altminteri, 
ajustajul era o prea gingaşă operaţie pentru a fi efectuată altfel 
decât ziua-n amiaza mare, lumina reflectoarelor fiind totuşi prea 
slabă pentru aşa ceva. 

lată ceea ce nici Uncle Prudent şi nici Phil Evans n-aveau 
de unde să ştie. Bizuindu-se pe spusele lui Robur, chibzuiau că 
propulsorul din faţă avea să fie reparat până-n seară, când 
Albatrosul va porni, fără zăbavă, mai departe spre nord, îl 
socoteau, aşadar, desprins de insulă, când aparatul încă mai era 
ancorat acolo. Această împrejurare avea să dea lucrurilor o cu 
totul altă întorsătură decât îşi închipuiseră ei. 

Era o noapte întunecoasă, fără lună. Norii groşi sporeau şi 
mai mult întunecimea. Un vânt uşor stătea gata să se 
stârnească. Se simţea când şi când suflând dinspre sud-vest 
câte o adiere ce nu reuşea să clintească însă din loc Albatrosul; 
aeronava stătea nemişcată în văzduh, în dreptul ancorei care, 
cu cablul întins vertical, o ţinea priponită. 

In cabină. Uncle Prudent şi colegul său schimbau în 
răstimpuri câte un cuvânt, stând cu urechea aţintită la freamătul 
elicelor de suspensie ce acoperea toate celelalte zgomote de pe 
bord. Aşteptau amândoi clipa în care puteau să intre în acţiune. 

In sfârşit, aproape de miezul nopţii, Uncle Prudent spuse: 
— Acum e momentul! 

Sub paturile din cabină se afla o ladă în chip de sertar. 
Acolo, în sertarul ăsta,puse Uncle Prudent cartuşul de dinamită 
împreună cu fitilul, care putea, astfel, să ardă fără să se dea în 
vileag nici prin miros, nici prin pârâitul prafului de puşcă. 
Aprinse apoi capătul fitilului şi, împingând la loc sertarul sub pat, 
spuse: 

— Acum, hai cu mine la pupa să vedem ce se mai întâmplă. 


Care nu le fu însă mirarea când, ieşind din cabină, văzură 
că timonierul nu era la postul său. 

Phil Evans se aplecă atunci peste parmaclăc. 

— la uite, Albatrosul tot acolo a rămas! şopti el. Se vede că n-au 
isprăvit încă treaba... De aceea n-au mai putut să plece! 

Uncle Prudent făcu un gest înciudat. 

— Trebuie să stingem fitilul! 

— Ba nu... S-o ştergem, mai bine!... răspunse Phil Evans. 

— Da!... Pe cablul ancorei, în jos; e întuneric şi nu ne vede 
nimeni! O sută cincizeci de picioare — nimica toată! 

— Nimica toată, adevărat, Phil Evans; ar trebui să fim nebuni ca 
să nu profităm de un asemenea noroc! 

Mai întâi însă intrară din nou în cabină şi luară cu ei tot ce 
puteau căra în vederea unei şederi mai mult sau mai puţin 
îndelungate pe insula Chatham. Pe urmă, după ce închiseră uşa, 
se îndreptară, tiptil, spre prova. Voiau să-l trezească pe 
Frycollin, silindu-l să-şi ia tălpăşiţa împreună cu ei. 

Era întuneric beznă. Norii începeau să se bolovănească 
venind dinspre sud-vest. Aeronava, chiar, se cam legăna niţel în 
ancoră, făcând să se îndepărteze uşor de verticală cablul ce o 
ţinea priponită. Coborârea, deci, era mai dificilă acum. Oricât ar 
fi fost de dificilă, însă, nu-i putea opri pe nişte oameni care, mai 
înainte, nu şovăiseră să-şi pună viaţa în joc. 

Amândoi merseră deci, tupilându-se, pe platformă şi 
oprindu-se în răstimpuri, să asculte, lipiţi de peretele vreunui 
ruf, dacă nu se auzea vreun zgomot. Tăcere desăvârşită peste 
tot. Nici o rază de lumină la hublouri. Aeronava era cufundată nu 
numai într-o linişte deplină, dar şi într-un somn adânc. Uncle 
Prudent şi însoţitorul său se apropiau, tocmai, de cabina lui 
Frycollin, când Phil Evans încremeni deodată locului. 

— Straja! şopti el. 

Într-adevăr, un om stătea întins pe jos, lângă ruf. Poate că 
dormea, dar dormea iepureşte. Mai fugi dacă poţi, în cazul când 
straja ar fi dat alarma! 

Întâmplareă însă făcu să se afle la îndemâna lor nişte 
frânghii, nişte cârpe şi câlţi de care echipajul se slujise la 
repararea elicei. 

Câteva clipe mai târziu, omul zăcea cu un căluş în gură, 
îmbrobodit cu cârpe şi legat de unul din stâlpii parmaclâcului, în 
aşa fel, încât nu putea nici crâcni şi nici face vreo mişcare. 


Totul se petrecuse aproape pe nesimţite. 

Uncle Prudent şi Phil Evans ciuliră urechea... Nici un zvon 
nu tulbură tăcerea ce domnea în cabine. Toată lumea dormea 
dusă pe bord. 

Cei doi fugari — fiindcă putem să le spunem „fugari", nu-i 
aşa? — ajunseră în dreptul cabinei lui Frycollin. Francois Tapage 
sforăia de zor, ceea ce nu putea decât să-i liniştească. 

Spre marea lui mirare, Uncle Prudent nici nu trebui să-şi 
dea măcar osteneala să împingă uşa lui Frycollin, fiindcă era 
deschisă. Intră pe jumătate în cabină, apoi, trăgându-se îndărăt: 
— Nu-i nimeni! spuse el. 

— Nimeni!... Da' unde poate să fie? murmură Phil Evans. 

Merseră amândoi de-a buşilea până la prova, socotind că, 
poate, 

Frycollin se culcase în vreun colţ, undeva... 

Tot nimeni. 

— Nu cumva puşlamaua ne-o fi luat-o înainte?... se întrebă 
Uncle Prudent. 

— Ne-o fi luat-o sau nu, răspunse Phil Evans, gândeşte-te că nu 
mai avem timp de pierdut! Haidem! 

Şi, fără să mai stea în cumpănă, unul după altul, fugarii 
apucară cablul cu amândouă mâinile şi-şi încolăciră picioarele în 
jurul lui; pe urmă, lăsându-se să alunece la vale, ajunseră jos 
sănătoşi, teferi. 

Ce fericire pe ei să păşească din nou pe pământul a cărui 
lipsă o simțeau de atâta vreme, să umble pe un tărâm statornic, 
să nu mai fie jucăria văzduhului! 

Se pregăteau tocmai să pătrundă în insulă, mergând pe 
malul râului în sus, când deodată o mogâldeaţă răsări în faţa lor. 
Era Frycollin. 

Da, valetul avusese şi el aceeaşi idee ca şi stăpânu-său şi 
mai avusese şi îndrăzneala de a i-o lua înainte fără să-i spună 
nimic. 

Nu era însă, acum, vreme pentru răfuieli; Uncle Prudent 
nu voia decât să caute un refugiu undeva, pe insulă, dar Phil 
Evans îl ţinu în loc. 

— Uncle Prudent, fii bun şi ascultă-mă, spuse el. lată-ne, în 
sfârşit, scăpaţi din ghearele lui Robur. Gândeşte-te, însă, ce 
moarte cumplită îl paşte şi pe el şi pe oamenii lui. O merită, nu 
zic nu! Dar, dacă şi-ar da cuvântul de onoare că nu va încerca 


să pună iarăşi mâna pe noi... 
— Cuvântul unuia ca el!... 

Uncle Prudent nu apucă să termine. O forfotă se iscase pe 
bordul Albatrosului. 

Fără îndoială că se dăduse alarma şi evadarea avea să 
iasă la iveală. 

— Ajutor!... Ajutor!... strigă cineva. 

Era straja care izbutise să-şi scoată căluşul din gură. Paşi 
grabnici făceau să răsune platforma. Aproape imediat 
reflectoarele îşi azvârliră snopii de lumină asupra unui larg 
cuprins. 

— Uite-i!... Uite-i! strigă Tom Turner. 

Fugarii fuseseră descoperiţi. 

În aceeaşi clipă, la o comandă dată cu glas tare de Robur, 
elicele de suspensie îşi încetiniră mersul şi, în timp ce cablul era 
tras pe bord, Albatrosul începu a se apropia încetul cu încetul de 
pământ. 

Deodată glasul lui Phil Evans se auzi rostind răspicat: 

— Inginer Robur, spuse el, îţi dai cuvântul de onoare că ne laşi 
în libertate aici, pe insulă?... 
— Niciodată! strigă Robur. 

Răspunsul fu însoţit de un foc de puşcă, şi un glonte zgârie 
umărul lui Phil Evans. 

— Ah, golanii! izbucni Uncle Prudent. 

Şi, cu briceagul în mână se năpusti spre stâncile între care 
stătea înţepenită ancora. Aeronava se afla la o distanţă de 
numai vreo cincizeci de picioare de la pământ... 

Cât ai clipi, cablul fu retezat şi vântul, care se înteţise 
simţitor, suflând în coasta Albatrosului. Îl mână spre nord-est, 
deasupra mării. 


Capitolul XVI 


CARE VA LĂSA CITITORULUI O NEDUMERIRE, 
POATE, REGRETABILA 


Era ceasul douăsprezece şi douăzeci. De pe bordul 
aeronavei fură slobozite încă vreo cinci, şase focuri de armă. 
Uncle Prudent şi Frycollin, sprijinindu-l pe Phil Evans, se pitulară 
la poalele stâncilor. 

Nici un glonte nu-i nimerise. Deocamdată, nu mai aveau 
de ce să se teamă. 

Primul lucru pe care-l făcu Albatrosul, în timp ce se 
îndepărta de insula Chatham, fu să se ridice la o altitudine de 
nouă sute de metri. Trebuia să atingă cea mai mare viteză de 
ascensiune ca să nu se prăbuşească în mare. 

În momentul în care, scoţându-şi căluşul din gură, straja 
începuse să strige, Robur şi Tom Turner se şi repeziseră spre el 
şi se apucaseră să-l dezlege, dcscotorosindu-l totodată de cârpa 
cu care fusese îmbrobodit. Pe urmă contramaistrul dăduse fuga 
la cabina lui Uncle Prudent şi a lui Phil Evans: era goală! 

Pe de altă parte Franţois Tapage scotocise cabina lui 
Frycollin: nimeni! 

Văzând că-i fugiseră prizonierii, Robur se lăsă năpădit de o 
mânie năprasnică. Prin evadarea lui Uncle Prudent şi a lui Phil 
Evans, secretul său, identitatea sa aveau să fie date în vileag. 

Mai înainte, cu prilejul documentului azvârlit în timp ce 
traversau în zbor continentul european, nu-şi făcuse prea mult 
sânge rău, zicându-şi că se putea foarte bine ca hârtia să se fi 
rătăcit cine ştie unde!... Dar acum!... 

Pe urmă se mai linişti. 

„Nu-i nimic dac-au fugit! îşi spuse el. Tot n-au să poată 
pleca de pe insula Chatham în câteva zile, aşa că am tot timpul 
să mă întorc înapoi!... Şi am să-i caut!... Las' că pun eu mâna pe 
ei!... Şi atunci..." 

Într-adevăr, salvarea celor trei fugari era departe de a fi 
un lucru chiar atât de sigur. În momentul când Albatrosul 
devenea iarăşi stăpân pe cârmă, avea să facă, fără zăbavă, 
calea întoarsă spre insula Chatham, de unde fugarii nu puteau s- 
o şteargă prea curând. In mai puţin de douăsprezece ore vor fi 
încăput din nou pe mâna inginerului. 

În mai puţin de douăsprezece ore! Bine, dar în mai puţin 
de două ceasuri Albatrosul avea să fie nimicit! Cartuşul cu 
dinamită nu era, oare, ca o torpilă agăţată de ca, ce urma să-şi 
împlinească misiunea distrugătoare în văzduh? 

Între timp, vântul se înteţise, mânând aeronava spre nord- 


est. Deşi zbura cu o viteză redusă, probabil că pierduse din 
vedere insula Chatham în zori. 

Pentru a se întoarce îndărăt, ţinând piept vântului, ar fi 
trebuit ca propulsoarele sau măcar unul dintre ele, cel din faţă, 
să poată fi pus în funcţiune. 

— Tom, spuse inginerul, aprinde reflectoarele, să fie cât mai 
multă lumină. 

— Da, maşter Robur. 

— Şi toată lumea la lucru! 

— Toată lumea! răspunse contramaistrul. 

Nici nu mai putea fi vorba să lase treaba pe a doua zi. Cine 
se mai gândea la oboseală acum! Nu era om pe bordul 
Albatrosului care să nu  împărtăşească  simţămintele 
comandantului. Nu era unul singur printre ei care să nu fie gata 
la orice, numai să poată pune mâna pe fugari! Îndată ce elicea 
din faţă avea să fie montată la loc, aveau să-şi ia zborul din nou 
spre insula Chatham şi, aruncând iarăşi ancora, să pornească pe 
urmele prizonierilor. Atunci abia se vor apuca să repare şi elicea 
din spate şi aparatul va putea să-şi continue în deplină siguranţă 
zborul peste Pacific, spre. insula X. 

Până una, alta, însă, lucrul cel mai de seamă era ca 
Albatrosul să nu fie purtat cine ştie până unde spre nord-est. Din 
păcate însă vântul sufla tot mai tare şi nu mai era chip nici să-l 
înfrunte, nici chiar să se oprească pe loc. Lipsit de propulsoare, 
aparatul era ca un balon nedirijabil. Fugarii, la pândă pe țărm, îl 
văzuseră dispărând înainte ca explozia să-l fi prefăcut în ţăndări. 

Fireşte că starea aceasta de lucruri îl silea pe Robur să se 
frământe, îngrijorat de soarta planurilor sale. Nu cumva o să 
ajungă prea târziu pe insula Chatham? 

Aşa că, în timp ce reparaţiile se desfăşurau în cel mai 
mare zor, hotări să coboare în păturile inferioare ale atmosferei, 
cu gândul că va da acolo peste nişte curenţi de aer mai slabi. Şi 
poate că, astfel, Albatrosul va reuşi să zăbovească prin partea 
locului până ce va fi iar în stare să ia vântul în piept? 

Manevra fu numaidecât executată. Vă închipuiţi, cred, 
spaima ce-ar fi simţit-o echipajul unei corăbii, privind în 
momentul acela mişcările aparatului scăldat în lumina 
reflectoarelor! 

Când Albatrosul ajunse la o distanţă de numai câteva sute 
de picioare de suprafaţa mării, se opri. 


Din nefericire, Robur se văzu silit să constate că vântul 
sufla mai tare în zona atmosferică inferioară şi că aeronava se 
îndepărta cu o viteză sporită. S-ar fi putut deci să fie purtată aşa 
până cine ştie unde spre nord-est, din care pricină întoarcerea ei 
pe insula Chatham ar fi suferit o întârziere. 

Până la urmă, după câteva încercări, se dovedi că era mult 
mai bine să rămână în păturile superioare, mai liniştite, ale 
atmosferei. Aşa că Albatrosul se înălţă din nou în văzduh, 
menţinându-se la o altitudine mijlocie de trei mii de metri. 
Acolo, chiar dacă nu putea să rămână pe loc, cel puţin mişcarea 
de deplasare era mai înceată. 

Inginerul îşi îngădui,deci, să spere că, în zorii zilei, de la 
altitudinea la care se afla, va putea să mai zărească încă 
țărmurile insulei, a cărei poziţie o determinase cu cea mai mare 
precizie. 

Încolo, Robur nici măcar nu-şi pusese întrebarea dacă 
fugarii vor fi fost bine primiţi de băştinaşi, în cazul când insula 
era locuită. Faptul că s-ar fi putut ca băştinaşii aceştia să le sară 
într-ajutor nu-l preocupa câtuşi de puţin. Cu mijloacele ofensive 
pe care le avea la dispoziţie, Albatrosul avea să-i bage în răcori 
şi să-i împrăştie cât ai bate din palme. Captura prizonierilor nu 
putea fi nicidecum îndoielnică şi, după ce va fi pus iarăşi mâna 
pe ei... 

„Nimeni nu poate să fugă de pe insula X!" îşi spuse Robur. 
Pe la unu după miezul nopţii, propulsorul din faţă era, în sfârşit, 
reparat. Mai rămânea doar să fie aşezat la loc, operaţie ce 
necesita încă o oră de lucru. Când toată treaba va fi terminată, 
Albatrosul putea să-şi ia din nou zborul în direcţia sud-vest şi 
atunci aveau să demonteze şi propulsorul din spate. 

Şi-n vremea asta fitilul ardea în cabina părăsită! Fitilul, din 
care mai bine de un sfert se şi făcuse scrum! Şi licărirea focului 
ce se apropia cu încetul de cartuşul cu dinamită! 

Dacă oamenii de pe bord n-ar fi fost atât de prinşi de 
lucrul lor, de bună seamă că vreunul dintre ei ar fi auzit 
trosnetele uşoare ce începeau să se desluşească în cabină. Ar fi 
simţit poate mirosul de pulbere arsă. Şi s-ar fi neliniştit. S-ar fi 
dus să-i dea de ştire inginerului sau lui Tom Turner. Ar fi căutat 
cu toţii şi ar fi descoperit sertarul în care fusese pus 
explozibilul... Ar mai fi fost încă timp ca năstruşnicul Albatros 
împreună cu cei pe care-i purta prin văzduh să scape teferi. 


Oamenii însă munceau de zor la prova, adică la douăzeci 
de metri de cabina fugarilor. Nu aveau încă nimic de făcut prin 
partea aceea a platformei, după cum nimic nu i-ar fi putut 
smulge de la o treabă ce se cerea săvârşită cu cea mai mare 
atenţie. 

Robur se afla şi el acolo şi, ca un bun mecanic ce era, nu 
stătea cu mâinile în sân. Îi îndemna să lucreze cu sârg, fără a 
nesocoti însă grija cu care totul trebuia făcut! 

Era necesar — nu-i aşa? — să devină din nou cu 
desăvârşire stăpân pe aparatul născocit de el. Dacă nu reuşea 
să pună mâna pe fugari, aceştia aveau să se întoarcă până la 
urmă la ei, în ţară. Şi atunci s-ar face, nici vorbă, cercetări. 
Insula X n-ar mai putea rămâne tăinuită. Şi asta ar însemna 
sfârşitul existenţei pe care echipajul Albatrosului şi-o făurise — o 
existenţă fără seamăn, supraomenească! 

La un moment dat, Tom Turner se apropie de inginer. Era 
ora unu şi un sfert. 

— Maşter Robur, spuse el, vântul, pe cât mi se pare, a început 
să se mai domolească, dar în acelaşi timp tinde să-şi schimbe 
direcţia spre vest. 

— Dar barometrul ce spune? întrebă Robur, după ce se uită la 
cer. _ 

— E aproape staționar, răspunse contramaistrul. Imi face totuşi 
impresia că norii au început să coboare sub noi. 

— Ai dreptate, Tom Turner. În cazul ăsta n-ar fi exclus să plouă 
pe mare. N-are decât, atâta vreme cât rămânem deasupra zonei 
ploioase! Măcar aşa ştim că vom putea isprăvi lucrul în tihnă. 

— Dacă plouă, urmă Tom Turner, nu poate fi decât o bură de 
ploaie — cel puţin judecând după forma norilor — şi e posibil ca, 
mai jos, vântul să fi încetat cu totul 

— Fără îndoială, Tom, răspunse Robur. Cred, totuşi, că-i mai 
bine să nu coborâm încă. Să reparăm întâi stricăciunile şi pe 
urmă o să putem manevra cum ne-o plăcea nouă. Aici _i-aici. 

La orele două şi câteva minute, prima parte a operaţiei se 
terminase. După ce elicea din faţă fu montată la locul ei, se făcu 
contactul cu pilele ce o puneau în mişcare. 

Elicea începu a se învârti din ce în ce mai repede şi 
Albatrosul, luând direcţia sud-vest, o porni, cu o viteză mijlocie, 
înapoi spre insula Chatham. 

— Tom, spuse Robur, să tot fie, cred, două ore şi jumătate de 


când plutim aşa spre nord-est. Vântul, între timp, judecând după 
compas, nu şi-a schimbat direcţia. Sper, aşadar, ca într-o oră, 
cel mult, să ne aflăm iarăşi în preajma insulei. 

— Şi eu cred tot aşa, maşter Robur, răspunse contramaistrul, 
deoarece zburăm cu doisprezece metri pe secundă. Intre orele 
trei şi patru dimineaţa, Albatrosul va fi ajuns la punctul de 
plecare. 

— Cu atât mai bine, Tom! rosti inginerul. Interesul nostru e să 
sosim în puterea nopţii şi, dacă se poate, să aterizăm fără să ne 
vadă nimeni. Fugarii, crezându-ne acum cine ştie pe unde, în 
nord, nu mai stau cu ochii în patru. Când Albatrosul va cobori 
până aproape de pământ, vom căuta să-l dosim undeva, 
îndărătul unor stânci mai înalte de pe insulă. Pe urmă, chiar de- 
ar fi să zăbovim câteva zile la Chatham... 

— O să zăbovim, nici vorbă, maşter Robur. şi chiar de ar fi să 
luptăm cu o armată întreagă de băştinaşi... 

— O să luptăm, Tom, fără doar şi poate c-o. să luptăm, pentru 
Albatrosul nostru! 

Inginerul se întoarse apoi către echipajul său, care aştepta 
noi ordine. 

— Prieteni, spuse el, n-a sosit încă ceasul odihnei. Trebuie să 
muncim până-n zori. 

Toată lumea, de altfel, era gata de lucru. 

Aveau de tăcut aceleaşi reparaţii la propulsorul din spate 
ca şi la cel din faţă. Amândouă suferiseră aceleaşi 
stricăciuni, din aceeaşi cauză, adică din pricina uraganului ce 
bântuia pe deasupra continentului antarctic. 

Pentru a putea trage însă elicea înăuntru, socotiră cu cale 
să oprească în loc timp de câteva minute aeronava, ba chiar să-i 
imprime o mişcare de recul. La ordinul lui Robur, ajutorul 
mecanicului băgă motorul în marşarier, făcând să se învârtească 
în sens invers elicea din faţă. Aeronava începu, aşadar, să se 
dea încet, încet înapoi. 

Toată lumea se pregătea, tocmai, să se ducă la pupa, 
când deodată Tom Turner fu izbit de un miros ciudat. 

Gazele produse prin arderea fitilului se adunaseră în ladă 
şi începuseră acum să iasă din cabina fugarilor. 

— la! tresări contramaistrul. 
— Ce e? întrebă Robur. 
— Nu simţiţi nimic?... Parcă miroase a praf de puşcă?! 


— Într-adevăr, Tom. 

Şi mirosul vine de acolo, din spate, de la ruf! 

— Da... chiar din cabina... 

— Nu cumva ticăloşii ăia or fi dat foc aparatului?... 

— De-ar fi numai foc!... exclamă Robur. Sparge uşa. Tom, 
sparge repede uşa! 

Abia apucase însă contramaistrul să facă un pas, şi o 
explozie cumplită zgudui Albatrosul. 

Pereţii cabinelor se tăcură ţăndări. Reflectoarele se 
stinseră, deoarece curentul electric se întrerupse brusc şi se 
pomeniră cufundaţi în beznă. Totuşi, deşi majoritatea elicelor de 
suspensie, răsucite sau sfărâmate, fuseseră scoase din 
funcţiune, câteva, la prova, continuau încă să se învârtească. 

Deodată, coca aeronavei se crăpă cam în dreptul primului 
ruf, ceva mai înapoi, în timp ce acumulatorii instalaţi înăuntru 
acționau mai departe propulsorul din faţă, şi partea posterioară 
a platformei se rostogoli în adânc. 

În aceeaşi clipă, aproape, se opriră şi ultimele elice de 
suspensie şi Albatrosul se prăbuşi în gol. 

Vă închipuiţi ce cumplită cădere, de la asemenea înălţime 
de trei mii de metri, pentru cei opt oameni agăţaţi ca nişte 
naufragiaţi de epava aeronavei! 

O cădere cu atât mai vertiginoasă cu cât propulsorul din 
faţă, ridicându-se în poziţie verticală, nu încetase să se 
învârtească. 

Atunci Robur, cu o prezenţă de spirit ce dovedea un sânge 
rece nemaipomenit, se lăsă cu încetul să lunece în jos până la 
ruf, ai cărui pereţi începuseră să se desfacă din încheieturi, 
apucă maneta de comandă şi schimbă sensul turaţiilor elicei 
care, din propulsoare, cum era, deveni elice de suspensie. 

Era totuşi o cădere, deşi frânată într-o oarecare măsură, 
cel puţin însă epava nu se prăvăli cu acea viteză accelerată pe 
care o dobândeşte, în genere, orice corp sub acţiunea 
gravitaţiei. Şi dacă, până la urmă, supraviețuitorii de pe Albatros 
erau sortiţi să moară înghiţiţi de valurile mării, cel puţin nu 
aveau să moară asfixiaţi din pricina coborârii năprasnice, care 
le-ar fi tăiat suflarea. 

Într-un interval de cel mult optzeci de secunde după 
explozie, rămăşiţele Albatrosului se şi cufundaseră în mare. 


Capitolul XVII 


ÎN CARE NE ÎNTOARCEM CU DOUĂ LUNI ÎN URMĂ, PENTRU CA SĂ 
CONTINUĂM POVESTIREA NOUĂ LUNI MAI TÂRZIU 


Cu câteva săptămâni mai înainte, la 13 iunie, a doua zi, 
adică, după şedinţa în care membrii Institutului Weldon se 
lăsaseră antrenați în nişte discuţii atât de furtunoase, în 
rândurile întregii populaţii a oraşului Philadelphia, de culoare 
sau albă, se stârnise o vâlvă mult mai uşor de constatat decât 
de zugrăvit. 

Dis-de-dimineaţă încă toată lumea nu vorbea decât despre 
incidentul pe cât de neprevăzut pe atâta de revoltător din ajun. 
Un nepoftit, care pretindea c-ar fi inginer, un inginer care, cică, 
se numea, dacă se poate numi cineva aşa, Robur — Robur 
Cuceritorul! — un individ de obârşie necunoscută, de 
naţionalitate anonimă, intrase tam-nisam în sala de şedinţe şi se 
apucase să-i insulte... pe balonişti, să-i terfelească pe adepţii 
aerostatelor dirijabile, să ridice în slavă aparatele mai grele 
decât aerul, să stârnească huiduielile celor de faţă, dând 
naştere unui tărăboi nemaipomenit, să provoace amenințările 
adversarilor săi, ameninţări pe care apoi le îndreptase împotriva 
acestora. In cele din urmă, părăsise tribuna în mijlocul unor 
detunături de revolvere, dispărând fără urmă, şi cu toate 
cercetările făcute nu fusese chip să se afle ceva despre el. 

Toate acestea, desigur, erau numai bune să dezlege 
limbile şi să înflăcăreze imaginaţia oamenilor. Aşa cum se şi 
întâmplă de altfel, la Philadelphia, ca în toate celelalte treizeci şi 
şase de state ale republicii federative americane“; la drept 
vorbind, atît în Lumea Nouă cât şi în Lumea Veche. 

Vă închipuiţi, însă, cât spori vâlva aceasta când, în seara 
zilei de 13 iunie, se stabili că nici preşedintele şi nici secretarul 
Institutului Weldon nu se mai întorseseră la domiciliile lor. 
Amândoi erau, totuşi, oameni aşezaţi, cu scaun la cap, persoane 


16 Aceste state sunt azi în număr de cincizeci, la care se adaugă un district 
federal. (n. t.) 


onorabile. În ajun părăsiseră sala de şedinţe ca nişte cetăţeni ce 
nu se gândeau decât să ia drumul spre casă, şi ca nişte holtei ce 
ştiau că n-avea să-i întâmpine nici o mutră acră în prag. Nu 
plecaseră cumva din oraş? Nu, sau cel puţin nu spuseseră nimic 
care să dea de bănuit aşa ceva. Ba chiar se înţeleseseră ca, în 
ziua următoare, să-şi reia fiecare locul respectiv la biroul 
clubului, unul ca preşedinte, celălalt ca secretar, în vederea unei 
şedinţe în cadrul căreia trebuiau să fie discutate evenimentele 
din ajun. 

Şi pe lângă dispariţia fără urmă a celor două simandicoase 
figuri ale statului Pennsylvania, nici o ştire despre valetul 
Frycollin. Nu era chip de găsit, la fel ca şi stăpânul său. Nu, într- 
adevăr, nici un negru, de la Toussaint-Louverture, Soulouque şi 
Dessaline încoace, nu mai dăduse prilej să se vorbească atâta 
despre el. Frycollin avea să dobândească o situaţie importantă 
atât în rândurile servitorimii din Philadelphia, cât şi printre toţi 
acei originali care prin cutare apucătură curioasă ajung să iasă 
în evidenţă pe aceste minunate meleaguri americane! 

Nimic nou, nici a doua zi. Nici cei doi colegi, nici Frycollin 
nu dăduseră semn de viaţă. Serioasă îngrijorare. Ba chiar 
oarecare agitaţie. Mulţime strânsă buluc în jurul diverselor Post 
and Telegraph Ofices, în dorinţa de-a afla ceva veşti. 

Tot nimic. 

Şi cu toate astea, fuseseră văzuţi amândoi ieşind de la 
Institutul Weldon, discutând în gura mare, luându-l cu ei pe 
Frycollin, care-i aştepta afară, pentru ca pe urmă s-o apuce pe 
Walnut-Street, îndreptându-se spre Fairmont-Park. 

jem Cip, legumistul, dăduse mâna cu preşedintele, 
spunându-i: 

— „Pe mâine!" 

lar William T. Forbes, fabricantul de zahăr din cârpe, se 
despărţise cu o cordială strângere de mână de Phil Evans, care îl 
salutase, rostind de două ori: 

„La revedere!... La revedere!...' Miss Doll şi miss Mat 
Forbes, care erau legate de Uncle Prudent prin cele mai curate 
sentimente de prietenie, nu-şi mai puteau veni în fire din pricina 
acestei dispariţii şi umblau să afle ştiri despre ei, turuind tot 
timpul din gură, mai mult chiar ca de obicei... 

Trecură astfel trei, patru, cinci, şase zile, pe urmă o 
săptămână, încă una... Nimeni şi nici un semn care să ducă pe 


urmele celor trei dispăruţi. 

Se făcuseră totuşi cercetări amănunțite în tot cartierul... 
Nimic! — în parc chiar, sub pilcurile mari de copaci, în inima 
crângurilor... Nimic! Nimic! 

Atâta doar: se descoperi că în poiana cea mare iarba 
fusese călcată în picioare de curând şi chiar într-un fel ce dădea 
de bănuit, deoarece nu-şi afla explicaţia. lar la marginea pădurii 
din preajmă, se puteau desluşi, de asemeni, urmele unei 
încăierări. O bandă de tâlhari să fi ieşit cumva în calea celor doi 
confraţi şi să fi tăbărât asupra lor, la ora aceea înaintată din 
noapte, în mijlocul parcului pustiu? 

S-ar fi putut să fie aşa. Drept care, poliţia întreprinse o 
anchetă după tipicul şi tărăgăneala legală. Făcură sondaje în 
Schuylkill-river, îi scormoniră fundul, cosiră ierburile încâlcite de 
pe maluri. Şi dacă nu găsiră nimic, osteneala lor nu se irosi în 
zadar, deoarece Schuylkill avea de mult nevoie să fie curăţat. 
Prilejul era, aşadar, cât se poate de bine-venit. Oameni practici, 
edilii Philadelphiei! 

Se folosi, atunci, publicitatea prin ziare. Fel de fel de 
anunţuri şi de reclamaţii — dacă nu chiar reclame — fură trimise 
tuturor gazetelor democrate sau republicane din Statele Unite, 
fără deosebire de culoare. în Dailly Negro, publicaţia specială a 
cetăţenilor de rasă neagră, apăru un portret al lui Frycollin, 
reprodus după ultima sa fotografie. Se ofereau recompense şi 
premii oricui putea să dea vreo ştire despre soarta celor trei 
dispăruţi sau ar fi descoperit vreun indiciu menit să ducă pe 
urmele lor. 

„Cinci mii de dolari! Cinci mii de dolari!... Oricare cetăţean 
ce..." 

Degeaba. Suma de cinci mii de dolari rămase în casa de 
bani a Institutului Weldon. 

„Dispăruţi fără urmă! Dispăruţi fără urmă! Dispăruţi!!! 
Uncle Prudent şi Phil Evans din Philadelphia!" 

Vă închipuiţi, cred, ce harababură nemaipomenită era 
acum la club după dispariţia misterioasă a preşedintelui şi 
secretarului. Mai întîi de toate adunarea luă imediat măsuri să 
se suspende lucrările de construcţie a balonului Go ahead, 
lucrări ce se aflau totuşi într-un stadiu destul de înaintai. Dar 
cum, în ce fel putea fi dusă la bun sfârşit această operă, când 
cei mai de seamă promotori ai întreprinderii, cei care îi 


hărăziseră o parte din averea lor, socotită în timp şi în bani 
gheaţă, lipseau, când nu mai erau acolo, printre ei, ca s-o 
desăvârşească? Se cuvenea, deci, să-i aştepte. 

Tocmai atunci însă începu să se vorbească iar despre acel 
fenomen curios ce înfierbântase în asemenea măsură minţile 
câteva săptămâni mai înainte. 

Într-adevăr, obiectul misterios fusese din nou văzut, sau 
mai bine-zis întrezărit, în mai multe rânduri, în păturile 
superioare ale atmosferei. Nimeni, fireşte, nu se gândea să 
stabilească vreo legătură între această reapariţie atât de 
ciudată şi dispariţia nu mai puţin ciudată a celor doi membri ai 
Institutului Weldon. Ar fi trebuit, nici vorbă, să aibă cineva o 
imaginaţie extraordinar de dezvoltată pentru a face vreo 
apropiere între aceste două întâmplări. 

În orice caz, asteroidul, bolidul sau dihania zburătoare, 
cum vreţi să-i spuneţi, fusese din nou observat în împrejurări ce 
îngăduiau ca forma şi dimensiunile lui să poată fi mai bine 
apreciate. Mai întâi în Canada, deasupra teritoriului cuprins între 
Ottawa şi Quebec, a doua zi chiar după dispariţia celor doi 
colegi; pe urmă, deasupra câmpiilor din Far-West, în timp ce se 
lua la întrecere cu un tren de pe linia ferată principală a 
Pacificului. 

Din ziua aceea, nedumeririle cercurilor de savanţi 
începură a se lămuri. Nu era vorba de un produs al naturii, ci de 
un aparat zburător constituind o punere în practică a principiului 
„mai greu decât aerul". Şi dacă făuritorul, stăpânul aeronavei, 
ţinea încă să păstreze un incognito deplin în privinţa sa, nu se 
mai putea spune acelaşi lucru şi despre invenţia lui pe care 
tocmai o scosese în vileag, şi încă la o mică înălţime, în 
cuprinsurile Far-Westului. Cât priveşte forţa mecanică de care 
dispunea aparatul şi felul mecanismelor ce îl puneau în mişcare, 
nu se putea şti nimic. În orice caz, un lucru era sigur, că 
aeronava era înzestrată cu posibilităţi de locomoţie cu totul 
extraordinare. într-adevăr, câteva zile mai târziu, fusese 
semnalată în văzduhul Celestului Imperiu, pe urmă în partea de 
nord a Hindustanului, iar mai apoi deasupra vastelor stepe ale 
Rusiei. 

Cine era, oare, îndrăzneţul mecanic, în puterea căruia se 
aflau asemenea posibilităţi de locomoţie, pentru care statele nu 
mai aveau graniţe, nici oceanele margini, care făcea ce voia în 


atmosfera terestră, ca şi cum era moşia lui? Să fi fost cumva 
acel Robur care azvârlise cu atâta brutalitate în faţa membrilor 
Institutului Weldon teoriile sale, în ziua când venise hotărât să 
facă praf utopia baloanelor dirijabile? 

Câţiva oameni mai ageri la minte poate că se şi gândiră la 
el. Dar — ceea ce era într-adevăr curios — nimănui nu-i veni în 
minte ipoteza că numitul Robur ar putea să aibă vreo legătură 
oarecare cu dispariţia celor doi membri ai Institutului Weldon. 

Intr-un cuvânt, totul ar fi rămas învăluit în mister, dacă în 
ziua de 6 iulie, la orele unsprezece şi treizeci şi şapte, n-ar fi 
sosit la New York o telegramă din Franţa. 

Ce cuprindea, oare, această telegramă? Însuşi textul 
mărturiei găsite la Paris, într-o tabacheră, mărturie ce 
dezvăluia soarta celor două personaje, din pricina cărora Statele 
Unite se pregăteau să decreteze doliu naţional. 

Aşadar, răpitorul cu pricina nu era altul decât Robur, 
inginerul venit anume la Philadelphia ca să nimicească în 
germene teoriile baloniştilor. El, va să zică, se afla pe bordul 
aeronavei Albatros! El, va să zică, răpise, ca să se răzbune, pe 
Uncle Prudent, Phil Evans şi pe deasupra şi pe Frycollin! 
Câteşitrei pierduţi pe vecie, cel puţin aşa trebuiau consideraţi, în 
afară de cazul când, construind, într-un fel ori altul, vreo 
maşinărie în stare a se măsura cu acel năstruşnic aparat, 
prietenii lor de pe glob nu reuşeau cumva să-i aducă înapoi, pe 
pământ! 

Ce emoție! Şi ce buimăceală! Telegrama din Paris sosise 
pe adresa Institutului Weldon. Membrii clubului fură imediat 
înştiinţaţi. Zece minute după aceea, toată Philadelphia, apoi, în 
mai puţin de un ceas, toată America aflase prin telefon vestea 
care se răspândise cu ajutorul curentului electric prin 
nenumăratele fire ce împânzeau Noul Continent. Nimeni nu voia 
să creadă, şi cu toate astea era limpede ca lumina zilei. Trebuie 
să fie vreo păcăleală a vreunui mucalit nesărat, spuneau unii, 
vreun „banc" de prost gust, spuneau alţii. Cum să poată fi răpit 
cineva în Philadelphia şi încă într-un chip atât de misterios? Cum 
era cu putinţă ca Albatrosul să fi aterizat în Fairmont-Park fără 
să se fi semnalat prezenţa lui în văzduhul statului Pennsylvania? 

Foarte bine. Erau, totuşi, serioase argumente. Cei 
neîncrezători aveau încă dreptul să se îndoiască. Drept pe care 
însă îl pierdură după şapte zile de la sosirea telegramei. La 13 


iulie, pachebotul francez Normandie ancoră în golful Hudson, 
aducând faimoasa tabacheră. De la New York, obiectul fu, apoi, 
trimis în mare grabă, pe calea ferată, la Philadelphia. 

Era într-adevăr tabachera lui Uncle Prudent, preşedintele 
Institutului Weldon. Jem Cip n-ar fi făcut rău să mănânce mai 
substanţial în ziua aceea, deoarece fu gata-gata să leşine, în 
clipa când dădu cu ochii de ea. De atâtea ori, doar, luase câte o 
priză de tabac în semn de prietenie! Miss Doll şi miss Mat 
recunoscură şi ele tabachera pe care o priviseră adesea cu 
gândul tainic că într-o bună zi vor avea şi ele parte să-şi cufunde 
în ea degetele lor uscate de fete bătrâne! Pe urmă o recunoscu 
şi tatăl lor, William T. Forbes, şi Truk Milnor şi Bat T. Fyn, şi mulţi 
alţi membri ai Institutului Weldon! De sute de ori, poate, o 
văzuseră deschizându-se şi închizându-se la loc, in mâinile 
veneratului lor preşedinte. Existau, în sfârşit, mărturiile tuturor 
prietenilor pe care-i avea Uncle Prudent în această vrednică 
cetate a Philadelphiei, unde după cum arată numele oraşului, 
aşa cum am mai spus şi altă dată, toţi locuitorii se au ca fraţii. 

Aşadar, nu mai încăpea nici umbră de îndoială în privinţa 
asta. Nu numai tabachera preşedintelui, dar nici scrisul aşternut 
pe fila documentului nu îngăduiau celor neîncrezători să mai 
clatine din cap. Să fi văzut atunci plânsete şi mâini ridicate cu 
desperare la cer! Cum, Uncle Prudent şi colegul său să fie 
umflaţi, aşa, pe sus de o dihanie zburătoare, fără să poată 
nimeni mişca un deget măcar, ca să-i scape! 

Societatea  Niagara-Falls fu gata-gata să-şi întrerupă 
activitatea şi să oprească în loc căderile de apă, dat fiind că 
Uncle Prudent era cel mai mare acţionar al ei. La rândul său, 
Walton Watch Company care, în urma dispariţiei lui Phil Evans, 
rămăsese fără director, se gândi să lichideze fabrica de ceasuri. 

Da, într-adevăr, peste tot era jale mare şi nu exagerăm 
câtuşi de puţin spunând acest lucru, deoarece în afară de câţiva 
zănatici, fiindcă există zănatici chiar şi în Statele Unite, nimeni 
nu mai trăgea nădejde să-i mai vadă vreodată pe cei doi 
simandicoşi cetăţeni. 

Deocamdată, după ce trecuse pe deasupra Parisului, nu se 
mai auzise nimic despre Albatros. Câteva ore mai târziu fusese 
observat deasupra Romei şi atâta tot. Nici nu era de mirare, dat 
fiind viteza cu care aeronava traversase Europa de la nord la 
sud, apoi Marea Mediterană de la vest spre est. Datorită acestei 


viteze, nici o lunetă n-o putuse detecta în vreun punct oarecare 
de pe traiectoria ei. Zadarnic stătea la pândă, zi şi noapte, 
personalul tuturor observatoarelor din lume, căci maşina 
zburătoare a lui Robur Cuceritorul plecase atât de departe sau 
se înălţase atât de sus — în Icaria, cum spunea el — încât 
nimeni nu mai nădăjduia să-i poată da de urmă vreodată. 

Se cuvine să adaug că dacă iuţeala cu care zbura fu 
oarecum mai redusă deasupra tărâmurilor africane, cum 
documentul nu ajunsese încă la cunoştinţa tuturor, nimănuia nu- 
i trecu prin minte să caute aeronava în înaltul cerului algerian. 
Nu se putea, desigur, să nu fi fost semnalată deasupra oraşului 
Tombouctou; numai că observatorul acestui renumit oraş — 
dacă exista aşa ceva pe acolo — nu avusese încă timp să trimită 
în Europa rezultatele observaţiilor sale. Cât priveşte domnitorul 
regatului Dahomey, ar fi fost în stare mai curând să reteze 
capetele a douăzeci de mii de supuşi, cu miniştri cu tot, decât să 
se mărturisească învins în lupta cu dihania din văzduh. Era, 
doar, amorul lui propriu la mijloc! 

Pe urmă, inginerul Robur trecu peste Atlantic. Ajunse în 
Ţara de Foc, apoi în dreptul capului Horn. Zbură, în sfârşit, cam 
fără voia lui, peste tărâmurile australe şi peste neţărmuritele 
gheţuri polare. lar de pe meleagurile antarctice nu văd cum s-ar 
fi putut afla veşti. 

Trecu şi luna iulie şi nici un ochi omenesc nu reuşise încă 
să zărească măcar aeronava. 

La sfârşitul lui august, îndoielile privitoare la soarta 
prizonierilor lui Robur rămaseră la fel, neştirbite. Îţi venea să te 
întrebi dacă nu cumva inginerul, aidoma lui Icar, primul mecanic 
de care pomeneşte istoria, nu fusese cumva victima propriei 
sale îndrăzneli. 

In fine, douăzeci şi şapte de zile din septembrie se 
depănară fără să se fi făcut vreun pas mai departe. 

Fireşte că, în viaţă, te obişnuieşti cu orice. Aşa-i făcută 
firea omenească, să privească nepăsătoare suferinţele ce se 
îndepărtează. Uiţi fiindcă trebuie să uiţi. De astă dată însă, 
trebuie s-o spunem spre cinstea lor, locuitorii globului terestru 
se siliră să nu alunece pe această pantă. Nu, nimeni nu rămase 
nepăsător faţă de soarta celor doi albi şi a unui om de culoare, 
răpiți în ceruri, întocmai ca proorocul Ilie, dar în privinţa cărora 
biblia nu dădea nici o chezăşie că se vor mai înapoia vreodată 


pe pământ. 

Şi lucrul acesta se simţi în Philadelphia mai mult ca 
oriunde. Era, de altminteri, însoţit de unele temeri particulare. În 
chip de represalii, Robur îi răpise pe Uncle Prudent şi pe Phil 
Evans, smulgându-i de pe pământul lor de baştină. O făcuse din 
răzbunare, desigur, deşi în pofida oricărui drept. Dar setea lui de 
răzbunare se va mulţumi numai cu atât? Nu se va îndrepta oare 
şi împotriva altor colegi ai lor de la Institutul Weldon? Şi în cazul 
acesta, care dintre ei se putea socoti la adăpost de 
samavolniciile acestui preaputernic stăpân al văzduhului? 

lată însă că în ziua de 28 septembrie se răspândi un zvon 
în tot oraşul. Se vorbea că Uncle Prudent şi Phil Evans ar fi 
apărut din senin, în cursul după-amiezii, la domiciliul 
onorabilului preşedinte al Institutului Weldon. 

Lucrul cel mai extraordinar era că zvonul cu pricina părea 
să fie adevărat, deşi oamenii cu scaun la cap nu voiau să pună 
nici un temei pe el. 

Până în cele din urmă însă toată lumea trebui să se plece 
în faţa adevărului. Erau într-adevăr cei doi dispăruţi, în came şi 
oase, nicidecum stafiile lor... Frycollin se înapoiase şi el. 

Mai întâi membrii clubului, apoi amicii, în sfârşit 
sumedenie de oameni se înfiinţară în faţa casei lui Uncle 
Prudent. Cei doi colegi fură primiţi cu alai, trecând din mână în 
mână, în mijlocul strigătelor de hip, hip, ura-a-a! 

Venise şi Jem Cip, care se lipsise şi de mâncare şi de tot — 
avea la masă friptură la cuptor cu lăptuci — şi William T. Forbes 
cu fetele lui, miss Doll şi miss Mat. In ziua aceea, Uncle Prudent 
ar fi putut să se însoare cu amândouă deodată, dacă ar fi fost 
mormon; nu era însă şi nici nu manifesta intenţia să devină. 
Venise şi Truk Milnor, şi Bat T. Fyn, în fine, toţi membrii clubului. 
Şi azi se mai întreabă, încă, lumea cum de-au reuşit Uncle 
Prudent şi Phil Evans să scape vii şi nevătămaţi din miile de 
braţe prin care au fost nevoiţi să treacă, străbătând oraşul de la 
un cap la altul. 

In aceeaşi seară, Institutul Weldon trebuia să ţină şedinţa 
lui săptămânală. Toată lumea era convinsă că cei doi colegi 
aveau să ia loc la masa prezidenţială. Şi, cum nu apucaseră încă 
să povestească nimic despre păţaniile lor — poate că nici nu le 
dăduseră, de altminteri, răgaz să vorbească — toţi nădăjduiau 
că de astă dată le vor împărtăşi în amănunţime impresiile culese 


în timpul călătoriei. 

Într-adevăr, dintr-un motiv sau altul, nici unul dintre ei nu 
scosese o vorbă. Nici chiar valetul Frycollin, pe care populaţia de 
culoare, în entuziasmul ei, era cât pe ce să-l rupă în bucăţi. 

Ceea ce însă nici unul dintre ci nu spusese sau nu voise să 
spună, vă vom destăinui noi: 

Nu mai e nevoie, cred, să pomenim întâmplările ştiute din 
noaptea de 27 spre 28 iulie, îndrăzneaţa evadare săvârşită de 
preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, emoția puternică 
pe care o încercaseră punând piciorul pe terenul stâncos al 
insulei Chatham, focul de armă tras asupra lui Phil Evans, cablul 
tăiat şi, în sfârşit, Albatrosul care, în momentul acela, nu mai 
avea nici un propulsor în funcţiune, mânat în larg de vântul 
dinspre sud-vest, în timp ce se ridica la o mare altitudine. 
Reflectoarele fiind aprinse, fugarii putuseră să-l urmărească din 
ochi câtva timp. Nu trecuse însă mult şi aparatul dispăruse cu 
totul. 

Acum, fugarii nu mai aveau de ce să se teamă. Cum ar 

mai fi putut, oare, Robur să se înapoieze pe insulă, când elicele 
erau scoase din funcţiune pentru vreo trei, patru ore? 
Până atunci, sfarâmat de explozie, Albatrosul n-avea să mai fie 
decât o biată epavă purtată de ape, iar oamenii din echipajul lui 
nişte hoituri sfârtecate, pe care valurile oceanului nici măcar nu 
le puteau scoate la țărm. Răzbunarea se va împlini până la 
capăt, în toată grozăvia ei. 

Socotindu-se în legitimă apărare, Uncle Prudent şi Phil 
Evans nu avură nici un fel de remuşcări. 

Phil Evans fusese rănit doar uşor de tot de glontele 
slobozit de pe bordul Albatrosului. Aşa că porniră tustrei să facă 
înconjurul insulei, în nădejdea că vor întâlni cumva nişte 
băştinaşi. 

Şi nu se înşelară. Pe ţărmul apusean al insulei Chatham îşi 
aveau sălaşul vreo cincizeci de suflete care trăiau din pescuit. 
Oamenii văzuseră aeronava aterizând. Şi-i primiră pe fugari ca 
pe nişte fiinţe supranaturale. Nu lipsi mult ca să li se şi închine. 
Fură găzduiţi în cea mai încăpătoare dintre colibe. Niciodată, 
desigur, Frycollin nu avea să mai întâlnească un prilej atât de 
fericit de a trece drept un zeu negru. 

După cum chibzuiseră, Uncle Prudent şi Phil Evans nu mai 
zăriră înapoindu-se aeronava. Era firesc, deci, să tragă de aici 


încheierea că, probabil, catastrofa se întâmplase într-una din 
păturile superioare ale atmosferei. De aci înainte, îşi spuneau ei, 
n-o să se mai audă niciodată vorbindu-se despre inginerul 
Robur, nici despre miraculosul aparat pe bordul căruia cutreiera 
văzduhul împreună cu însoțitorii săi. 

Acum nu mai aveau altceva de făcut decât să aştepte o 
ocazie prielnică pentru a se înapoia în America. Pasămite, însă, 
navigatorii nu prea dau târcoale insulei Chatham. Şi tot 
aşteptând, trecu şi luna august, aşa încât până la urmă fugarii 
puteau foarte bine să se întrebe dacă nu cumva schimbaseră o 
închisoare cu alta, deşi Frycollin se simţea mai în largul său aici, 
decât în temniţa lui zburătoare. 

În sfârşit, în ziua de 3 septembrie se abătu un vas prin 
părţile insulei Chatham, spre a-şi împrospăta provizia de apă 
dulce. Dacă vă aduceţi aminte, Uncle Prudent, în momentul 
când fusese răpit la Philadelphia, avea asupra lui câteva mii de 
dolari în bancnote, mai mult decât i-ar fi trebuit, adică, pentru a 
se înapoia în America. După ce le mulţumiră adoratorilor lor 
care îi copleşiră cu cele mai profunde mărturii de respect, Uncle 
Prudent, Phil Evans şi Frycollin se îmbarcară pentru Auckland. 
Nici unul din ei nu suflă o vorbă despre păţania lor; două zile 
mai apoi, sosiră în capitala Noii Zeclande. 

Acolo, un pachebot de pe Pacific îi luă pe bord, şi, în ziua 
de 20 septembrie, după o călătorie cât se poate de liniştită 
peste ocean, supraviețuitorii de pe Albatros debarcau la San 
Francisco. Nu spuseseră nimănui nici cine erau, nici de unde 
veneau; cum însă plătiseră din gros, nici că i-ar fi dat prin gând 
vreunui căpitan de vas american să încerce a-i trage de limbă. 
La San Francisco, Uncle Prudent împreună cu colegul său şi cu 
Frycollin luară primul tren de pe linia Pacificului şi în ziua de 27 
septembrie coborau la Philadelphia. 

lată, în câteva cuvinte, istorisirea întâmplănlor petrecute 
de la evadarea lor şi până la plecarea de pe insula Chatham. ŞI 
astfel, în seara aceleiaşi zile chiar, preşedintele şi secretarul 
Institutului Weldon putură să ia loc la masa prezidenţială, în 
mijlocul unei îmbulzeli nemaipomenite. Cu toate astea, nici unul 
dintre ei nu fusese vreodată atât de calm ca în seara aceea. 
văzându-i, nimeni n-ar fi spus că se întâmplase vreo schimbare 
în viaţa lor, de când cu şedinţa de pomină din 12 iunie. Ca şi 
cum aceste trei luni şi jumătate n-ar fi lăsat nici cea mai mică 


urmă în viaţa lor! 

După primele tunete de urale pe care amândoi le 
întâmpinară fără să se arate câtuşi de puţin emoţionaţi, Uncle 
Prudentv punându-şi pălăria, începu a vorbi. 

— Stimaţi cetăţeni, spuse el, declar şedinţa deschisă. 

Aplauze furtunoase şi cât se poate de îndreptăţite. Căci 
dacă nu era nimic extraordinar în faptul că şedinţa fusese 
deschisă, era totuşi nemaipomenit ca ea să fi fost deschisă de 
însuşi Uncle Prudent, asistat de Phil Evans. 

Preşedintele aşteptă până ce lumea îşi istovi entuziasmul 

prin strigăte şi aplauze, apoi continuă: 
— La ultima noastră şedinţă, domnilor, au avut loc discuţii foarte 
aprinse (l-auzi, i-auzi!) între cei ce susțineau că elicea balonului 
nostru Go ahead trebuie montată în faţă şi cei ce argumentau 
că trebuie montată la spate! (Mirare în rândurile asistenţei.) Noi, 
însă, am găsit între timp mijlocul de a-i împăca şi pe unii şi pe 
alţii, şi iată cum: montând două elice, una în faţă şi alta în 
spatele nacelei! (Tăcere, vădind o deplină stupefacţie.) 

Şi atâta tot. Da, tot! Nici un cuvânt despre răpirea 
preşedintelui şi secretarului! Nici un cuvânt despre Albatros, nici 
despre inginerul Robur! Nici un cuvânt despre călătoria lor! Nici 
un cuvânt despre modul în care prizonierii reuşiseră s-o şteargă! 
Nici un cuvânt, în fine, despre ceea ce se petrecuse cu aeronava 
— dacă mai cutreiera încă văzduhul şi dacă membrii clubului se 
mai puteau aştepta la noi represalii! 

Fireşte că printre balonişti nu era unul căruia să nu-i fi stat 
pe limbă vreo întrebare de pus lui Uncle Prudent şi Phil Evans; 
văzându-i, însă, atât de serioşi, de ferecaţi în ei, găsiră toţi cu 
cale să le respecte tăcerea. când vor socoti ei de cuviinţă să 
vorbească, vor vorbi, fireşte, şi toată lumea se va simţi cât se 
poate de măgulită, ascultându-i. 

La urma urmei, poate că era la mijloc vreun secret ce nu 
putea fi încă dat în vileag. 

Uncle Prudent luă atunci din nou cuvântul, înconjurat de o 
tăcere cum nu mai domnise nicicând la şedinţele Institutului 
Weldon. 

— Domnilor, spuse el, nu ne mai rămâne, aşadar, decât să 
terminăm de construit aerostatul Go ahead, a cărui menire este 
să cucerească văzduhul — cu aceasta şedinţa s-a încheiat. 


Capitolul XVIII 


CU CARE ACEASTĂ VERIDICĂ POVESTE A PERIPEŢIILOR 
ALBATROSULUI SE ÎNCHEIE FĂRĂ A SE FI ÎNCHEIAT, TOTUŞI 


În ziua de 29 aprilie, în anul următor, la vreo şapte luni 
după întoarcerea neaşteptată a lui Uncle Prudent şi Phil Evans, 
toată Philadelphia era în picioare. Nimic politic de astă dată. Nu 
era vorba nici de alegeri, nici de vreun miting. Aerostatul Go 
ahead, construit pe cheltuiala Institutului Weldon, avea, în 
sfârşit, să pună stăpânire asupra mediului său firesc. 

Aeronaut — vestitul Harry W. Tinder, al cărui nume a mai 
fost pomenit la începutul acestei istorisiri, împreună cu un 
ajutor. 

Călători — preşedintele şi secretarul Institutului Weldon. 
Nu li se cuvenea, oare, asemenea cinste? Nu fuseseră ei, oare, 
cei care veniseră în carne şi oase să protesteze împotriva 
oricărui aparat construit pe principiul „mai greu decât aerul"? 

Trecuseră, totuşi, şapte luni, fără ca ei să fi deschis gura 
pentru a istorisi aventurile pe care le trăiseră. Nici Frycollin, 
oricât l-ar fi mâncat limba, nu scăpase o vorbuliţă despre 
inginerul Robur şi despre maşinăria lui minunată. Ca nişte 
neînduplecaţi balonişti ce erau, de bună seamă, Uncle Prudent 
şi Phil Evans nu voiau cu nici un chip să discute despre aeronave 
sau despre orice alt aparat de zbor. Atâta timp cât balonul Go 
ahead nu va fi ajuns în fruntea tuturor mijloacelor de locomoţie 
aeriană, nu voiau să admită nici una din invențiile aviatorilor. 
Amândoi credeau încă, ţineau morţiş să creadă, că singurul 
vehicul atmosferic era aerostatul şi că numai şi numai lui îi era 
deschis viitorul. 

De altminteri, cel împotriva căruia se răzbunaseră atât de 
crâncen — şi pe bună dreptate, după părerea lor — acela nu mai 
exista acum. Şi nici vreunul dintre însoțitorii lui. Taina 
Albatrosului se afla îngropată în adâncurile Oceanului Pacific. 

Cât priveşte posibilitatea ca inginerul Robur să fi avut 
vreun adăpost, vreo insulă pe întinsul neţărmurit al oceanului, 


ce-i slujea ca loc de popas, era doar o simplă ipoteză. În orice 
caz, cei doi confraţi hotărâseră să chibzuiască mai târziu dacă ar 
fi cu cale să facă oarecare cercetări în direcţia asta. 

Venise, în sfârşit, şi ziua când avea să se realizeze acea 
însemnată experienţă pe care Institutul Weldon o pregătea de 
atâta vreme şi atât de minuţios. Go ahead era, aşadar, modelul 
cel mai desăvârşit dintre toate cele inventate până atunci în 
arta aerostaticii — ceea ce ar fi un Inflexibil sau un Formidabil în 
arta navală. 

Go ahead avea toate atributele necesare unui aerostat. 
Volumul său îi îngăduia să se ridice la cele mai mari altitudini pe 
care le putea atinge un balon; faptul că era impermeabil — să 
se poată menţine un timp nelimitat în văzduh; rezistenţa lui — 
să înfrunte atît dilatarea gazului din interior, cât şi străşnicia 
ploilor şi a vântului; capacitatea sa — să aibă o forţă 
ascensională destul de importantă pentru a putea ridica, 
împreună cu toate accesoriile, un întreg mecanism electric 
menit să imprime propulsoarelor sale o forţă motrice superioară 
tuturor rezultatelor obţinute în această direcţie până atunci. Go 
ahead avea o formă prelungă, aptă să-i înlesnească deplasarea 
pe orizontală. Nacela lui, semănând cu platforma balonului 
construit de căpitanii Krebs şi Renard, era prevăzută cu tot 
utilajul trebuincios aeronauţilor: instrumente de fizică, cabluri, 
ancore, frânghii etc., etc. în afară de aparatele, pilele şi 
acumulatorii electrici ce constituiau izvoarele de energie 
mecanică ale aerostatului. Nacela era, de asemeni, înzestrată cu 
o elice în faţă şi cu o altă elice, împreună cu o cârmă, la spate. 
Randamentul maşinilor aerostatului Go ahead probabil că era 
însă mult inferior randamentului celor de pe bordul Albatrosului. 

După ce fusese umplut cu gaz, Go ahead fusese 
transportat în poiana din Fairmont-Park, exact în locul unde 
poposise timp de câteva ore aeronava. 

Nu mai e nevoie să spun, cred, că forţa lui ascensională se 
datora celui mai uşor dintre toate corpurile gazoase. Gazul 
aerian, de pildă, nu poseda decât o forţă ascensională de 
aproximativ şapte sute de grame de fiecare metru cub de gaz — 
prea puţin pentru a provoca o ruptură a echilibrului cu aerul 
înconjurător. Forţa ascensională a hidrogenului, în schimb, poate 
fi apreciată la o mie o sută de grame de fiecare metru cub de 
gaz. Balonul uriaş era umplut cu hidrogen pur, preparat după 


metoda şi în aparatele speciale folosite de vestitul Henry 
Giffard. Aşadar, Go ahead având o capacitate de patruzeci de 
mii de metri cubi, forţa ascensională a gazului din interior era de 
o mie o sută înmulţit cu patruzeci de mii, adică de patruzeci şi 
patru de mii de kilograme. 

Şi, cum spuneam, totul era pregătit în dimineaţa zilei de 
29 aprilie. Imensul aerostat se legăna în aer, la câteva picioare 
de pământ, încă de la orele unsprezece, gata să se înalțe în 
văzduh. 

Era o vreme minunată, parcă anume făcută pentru 
această memorabilă experienţă. Poate că, totuşi, ar fi fost mai 
bine să bată vântul, pentru ca încercarea să fie cât mai 
concludentă. Într-adevăr, nimeni până atunci nu pusese la 
îndoială faptul că un balon ar putea fi dirijat într-o atmosferă 
calmă; lucrurile se schimbau însă în cazul când aerul se afla în 
mişcare şi în asemenea condiţii se cereau făcute experienţele. 

Într-un cuvânt, nu bătea deloc vântul şi nici nu era vreun 
semn că s-ar putea să bată. Ca niciodată în ziua aceea, America 
de Nord nu se pregătea să trimită în Europa occidentală vreuna 
din aprigele vijelii din care avea o nesecată rezervă, şi nu cred 
să fi fost zi mai bine aleasă pentru reuşita unei experienţe 
aeronautice. 

Mai e nevoie, oare, să vorbesc despre puzderia de oameni 
ce se adunaseră în Fairmont-Park, despre mulţimea trenurilor ce 
revărsaseră asupra capitalei Pennsylvaniei un puhoi de curioşi 
veniţi din toate statele înconjurătoare, despre întreruperea 
activităţii industriale şi comerciale pentru a se da tuturor 
cetăţenilor posibilitatea să privească spectacolul — patroni, 
funcţionari, muncitori, bărbaţi, femei, bătrâni, copii, membri ai 
Congresului, reprezentanţi ai armatei, magistrați, reporteri, 
băştinaşi — şi albi, şi oameni de culoare — toţi claie peste 
grămadă, în poiana cea mare din parc? Mai e nevoie, oare, să 
zugrăvesc manifestările zgomotoase ale gloatei, frământările ei 
inexplicabile,  învolburările-i neaşteptate ce o făceau să 
tălăzuiască şi să palpite? Mai e nevoie, oare, să înregistrăm 
numărul strigătelor de hip! hip! ura! ce izbucniră de pretutindeni 
ca nişte pocnete de rachete, în clipa când Uncle Prudent şi Phil 
Evans se urcară pe platformă, sub aerostatul pe care flutura 
drapelul american? Mai e nevoie, în sfârşit, să arătăm că 
majoritatea curioşilor nu veniseră, poate, să vadă balonul Go 


ahead, cât să-i privească pe cei doi inşi extraordinari pentru 
care Lumea Veche avea tot dreptul să fie invidioasă pe Lumea 
Nouă? 

De ce doi şi nu trei? De ce nu şi Frycollin? Pentru că 
Frycollin, găsind că expediţia făcută pe bordul Albatrosului 
ajungea ca să-i asigure celebritatea, renunţase la cinstea de a-şi 
însoţi stăpânul. Aşa că, de astă dată, nu mai avu parte de 
aclamaţiile furtunoase cu care fură întâmpinați preşedintele şi 
secretarul Institutului Weldon. 

Se înţelege de la sine că nici unul dintre membrii ilustrei 
asociaţii nu lipsea şi că toate locurile rezervate în incinta 
încercuită cu frânghii şi ţăruşi din mijlocul poienii erau ocupate. 
Se aflau acolo şi Truk Milnor şi Bat T. Fyn, şi William T. Forbes, la 
braţ cu cele două fete ale sale, miss Doll şi miss Mat. Toţi 
veniseră anume ca să arate că nimic pe lume n-ar fi în stare să-i 
despartă vreodată de adepţii principiului „mai uşor decât aerul". 

La orele unsprezece şi douăzeci, o bubuitură de tun dădu 
de ştire că pregătirile se isprăviseră. 

Go ahead nu mai aştepta decât semnalul de plecare. La 
unsprezece şi douăzeci şi cinci se auzi o a doua bubuitură de 
tun. 

Ţinut de capetele frânghiilor reţelei, Go ahead se ridică la 
vreo cincizeci de metri deasupra poienii. De acolo, de sus, 
platforma domina toată mulţimea cuprinsă de o adâncă emoție. 
Uncle Prudent şi Phil Evans, care stăteau în picioare, în faţă, 
duseră amândoi mâna stângă la piept, în semn că erau trup şi 
suflet cu întreaga asistenţă. Pe urmă ridicară dreapta spre zenit, 
în semn că sosise în sfârşit clipa când cel mai mare balon din 
câte fuseseră construite până în ziua aceea avea să pună 
stăpânire pe spaţiul supraterestru. 

O sută de mii de mâini se lipiră, în aceeaşi clipă, de o sută 
de mii de piepturi şi alte o sută de mii de mâini se ridicară spre 
cer. 

La unsprezece treizeci bubui o a treia lovitură de tun. 

—  Daţi-i drumul! strigă Uncle Prudent, rostind formula 
sacramentală. 

Şi Go ahead se înălţă „maiestuos", ca să folosim şi noi 
adverbul consacrat de numeroasele reportaje asupra 
experienţelor aerostatice. 

Era într-adevăr un spectacol nemaipomenit. Părea un vas 


ce părăsise tocmai şantierul. Într-adevăr, nu era, oare, Go ahead 
un vas lansat pe mările văzduhului? 

Aerostatul se ridică drept în sus, pe o linie perfect 
verticală, dovadă că în atmosferă domnea liniştea cea mai 
desăvârşită, oprindu-se la o altitudine de două sute cincizeci de 
metri. 

Acolo începură să se desfăşoare manevrele pe orizontală. 
Mânat de cele două elice, Go ahead porni în întâmpinarea 
soarelui cu o viteză de zece metri pe secundă. Era exact viteza 
de deplasare a balenei în mediul lichid. Şi poate că nu greşim 
asemuindu-l cu colosul mărilor boreale, deoarece aerostatul 
avea chiar forma uriaşului cetaceu. O nouă salvă de urale îi 
salută pe iscusiţii aeronauţi. 

Pe urmă, cu ajutorul cârmei, Go ahead începu să execute 
tot felul de mişcări circulare, oblice sau rectilinii, după cum îl 
îndruma mâna timonierului. Se învârti în cerc pe un spaţiu 
restrâns, merse înainte, îndărăt, în aşa fel încât să-i convingă şi 
pe cei care tăgăduiau cu încăpățânare posibilitatea de a dirija 
baloanele — dacă mai exista vreunul! Dacă ar mai fi existat, ar 
fi fost jupuit de viu! 

Ce păcat însă că această măreaţă experienţă nu avu parte 
măcar de o adiere cât de uşoară! Intr-adevăr, ce păcat! 
Spectatorii ar fi avut, atunci, prilejul să vadă aerostatul 
evoluând, fără nici o şovăire, în fel şi chip, fie lunecând pieziş ca 
o corabie ce merge în direcţia vântului, fie înfruntând curenţii de 
aer, ca un vapor. 

In momentul acela Go ahead se ridică din nou, cu câteva 
sute de metri mai sus. 

Toată lumea înţelese de ce. Uncle Prudent şi însoțitorii săi 
încercau să găsească un curent de aer cât de slab în păturile 
superioare ale atmosferei, pentru ca experienţa să fie deplină. 
De altminteri, un sistem de balonaşe interioare, aidoma băşicii 
înotătoare a peştilor, balonaşe în care se putea introduce, prin 
pompare, o anumită cantitate de aer, îi îngăduia să se 
deplaseze pe verticală. În felul acesta, putea să se ridice în 
văzduh sau să coboare după bunul plac al aeronautului, fără să 
fie nevoit să arunce din lest ca să se înalțe sau să dea drumul la 
gaz ca să se lase mai jos. Cu toate astea era prevăzut cu o 
supapă în emisfera superioară, în eventualitatea că ar fi fost 
nevoit să coboare în grabă. In definitiv, nu era vorba decât de 


aplicarea sistemelor cunoscute mai dinainte, însă perfecţionate 
în cel mai înalt grad. 

Go ahead se înălța, aşadar, pe verticală. Şi cât era de 
uriaş, începuse să se micşoreze încetul cu încetul sub privirile 
spectatorilor, ca şi cum ar fi fost vorba de o simplă iluzie optică. 
Ceea ce nu făcea decât să aţâţe curiozitatea celor de faţă, care 
stăteau cu ochii pe cer, mai, mai să-şi frângă gâtul. Balena 
mătăhăloasă se preschimbă treptat într-un marsuin care, la 
rândul său, avea să scadă tot mai mult, devenind un mic porc- 
de-mare. 

Mişcarea de ascensiune desfăsurându-se mai departe, Go 
ahead ajunse la o altitudine de patru mii de metri. Cum însă 
cerul era senin, fără o dâră de pâclă, balonul se văzu tot timpul. 

Cu toate astea, rămăsese ca şi la început în dreptul 
pajiştei, ca şi cum ar fi fost pironit acolo cu nişte sfori 
divergente. Dacă văzduhul ar fi fost închis sub un clopot uriaş de 
sticlă, nu cred că atmosfera ar fi lâncezit mai mult ca în 
momentul acela. Nici o adiere cât de uşoară, nici mai sus, nici 
mai jos. Aerostatul manevra fără să întimpine vreo rezistenţă, 
zărindu-se mic de tot din pricina depărtării, ca şi cum ar fi fost 
privit cu binoclul întors. 

Deodată un țipăt izbucni din mijlocul mulţimii, un țipăt 
urmat de alte o sută de mii. Toate braţele se întinseră, aţintite 
spre un punct din zare. Şi punctul acesta se afla la nord-vest. 

Acolo, în adâncul cerului azuriu, se ivise un corp mobil 
care se apropia, crescând treptat. Să fi fost, oare, o pasăre ce-şi 
fâlfâia aripile în înaltul văzuhului? Sau vreun bolid a cărui 
traiectorie străbătea oblic păturile atmosferei? Se mişca în orice 
caz cu o viteză uluitoare şi foarte curând avea să treacă pe 
deasupra capetelor mulţimii. 

O bănuială încolţi aproape în aceeaşi clipă în minţile celor 
de faţă, ca transmisă de un curent electric în tot cuprinsul 
poienii. 

Pe cât se părea însă Go ahead zărise şi el obiectul acela 
curios. Şi se simţise probabil ameninţat de vreo primejdie, 
fiindcă îşi sporise viteza, gonind spre vest. 

Da, aşa era, mulţimea înţelesese! Un nume rostit de unul 
dintre membrii Institutului Weldon fu repetat de o sută de mii de 
guri: 

„ Albatrosul!... Albatrosul!..." 


Era într-adevăr Albatrosul! Robur îşi făcuse iar apariţia în 
slava cerului! El era cel care, aidoma unei uriaşe păsări de 
pradă, stătea gata să se năpustească asupra lui Go ahead! 

Şi cu toate astea, în urmă cu nouă luni, aeronava 
sfărâmată de explozie, cu elicele ciuntite, cu platforma frântă în 
două, zăcea hârbuită. De n-ar fi fost uluitorul sânge rece al 
inginerului, care se grăbise să schimbe sensul turaţiilor 
propulsorului din faţă, transformându-l într-o elice de suspensie, 
tot echipajul Albatrosului s-ar fi asfixiat din pricina prăbuşirii 
năprasnice a aparatului. Dar dacă reușiseră să scape de asfixie, 
cum se făcea că nici el, nici oamenii lui nu se înecaseră în apele 
Pacificului? 

Pasămite, resturile platformei, aripile  propulsoarelor, 
pereţii cabinelor şi tot ce mai rămăsese de pe urma Albatrosului 
alcătuia totuşi ceea ce se cheamă o epavă. Când pasărea rănită 
se prăvăleşte în valuri, aripile ei o ajută să plutească încă o 
bucată de vreme pe unda mării. Robur şi însoțitorii săi stătuseră 
deci timp de câteva ore, la început pe epava aparatului, apoi în 
barca de cauciuc pe care o regăsiseră la suprafaţa oceanului. 


Providența — pentru cei care cred în amestecul ei în 
treburile omeneşti — sau întâmplarea — pentru cei care au 
slăbiciunea să nu creadă în providenţă — venise în ajutorul 


naufragiaţilor. 

La câteva ore după răsăritul soarelui, aceştia fuseseră 
zăriţi de echipajul unui vas, care coborâse numaidecât o luntre 
pe apă. Robur fusese luat pe bord împreună cu însoțitorii săi, şi 
nu numai ei, dar şi rămăşiţele plutitoare ale aeronavei. Inginerul 
se mulţumise să spună că aparatul se sfărâmase într-o ciocnire, 
păstrând un incognito pe care i-l respectaseră cu toţii. 

Vasul era o corabie cu trei catarge, sub pavilion englez, 
Two Friends!” din Liverpool, şi se îndrepta spre Melbourne, unde 
ajunsese câteva zile mai tirziu. 

Se aflau în Australia, dar încă destul de departe de insula 
X, unde trebuiau să se înapoieze. 

Printre sfărâmăturile rufului din spate al aeronavei, 
inginerul reuşise să găsească o sumă mai mare de bani care-i 
îngăduise să îndestuleze nevoile însoţitorilor săi, fără să ceară 
nimic nimănui. Puțin după sosirea lui la Melbourne, Robur 
cumpărase o mică goeletă de o sută de tone, şi cum inginerul 


17 Doi prieteni, (n. t.). 


cunoştea rosturile marinăreşti, reuşise să ajungă pe insula X. 

Din acea clipă nu mai avusese decât un singur gând, o 
obsesie: să se răzbune. Dar, ca să se răzbune, era necesar să 
construiască un al doilea Albatros. Treabă uşoară, în definitiv, 
pentru un om care-l construise şi pe cel dintâi. Intrebuinţaseră, 
deci, tot ce mai putea folosi la ceva din aeronava distrusă şi, 
printre alte aparate, şi propulsoarele care fuseseră îmbarcate, 
împreună cu celelalte rămăşiţe, pe goeletă. Intocmiseră la loc 
întreg mecanismul, cu ajutorul unor noi pile electrice şi 
acumulatori. Într-un cuvânt, în mai puţin de opt luni, totul era 
terminat şi un nou Albatros, aidoma celui sfărâmat de explozie, 
la fel de puternic şi de iute ca şi primul, stătea gata să-şi ia 
zborul în văzduh. 

Se înţelege de la sine, cred, fără a mai fi nevoie să 
insistăm, că aparatul avea acelaşi echipaj şi că acest echipaj era 
mânios foc pe Uncle Prudent şi pe Phil Evans — în special — şi 
pe tot Institutul Weldon, în general. 

Albatrosul părăsise insula X la începutul lui aprilie. Tot 
timpul zborului său se străduise să facă în aşa fel ca trecerea lui 
să nu fie observată în nici un punct de pe glob. Călătorise, 
aşadar, mai toată vremea printre nori. Ajungând deasupra 
Americii de Nord, prin nişte coclauri neumblate din Far-West, 
aterizase. Acolo inginerul, păstrând cel mai deplin incognito, 
ajunsese să afle un lucru care făcuse să-i crească inima de 
bucurie şi anume că Institutul Weldon era pe cale să-şi înceapă 
experienţele şi că Go ahead, în nacela căruia aveau să ia loc 
Uncle Prudent şi Phil Evans, se pregătea să pornească din 
Philadelphia la data de 23 aprilie. 

Ce prilej straşnic pentru a potoli setea de răzbunare ce 
mistuia inima lui Robur şi alor săi! 

Cumplită răzbunare, şi Go ahead nu putea cu nici un chip 
să scape de ea! O răzbunare în văzul lumii, care să dovedească 
totodată superioritatea aeronavei faţă de aerostate şi faţă de 
toate celelalte aparate de acelaşi soi! 

lată de ce, în ziua aceea, aeronava ieşise la iveală în 
văzduh deasupra parcului Fairmont, ca un vultur ce s-ar fi 
năpustit din înaltul cerului. 

Da, era cu adevărat Albatrosul: toată lumea îl 
recunoscuse, chiar şi cei ce nu-l văzuseră în viaţa lor! 

Go ahead fugea cât putea. Curând însă îşi dădu seama că 


A 


nu era chip să scape, zburând aşa, mai departe, pe orizontală. 
Aşa încât îşi căută salvarea pe verticală, dar nu coborând spre 
pământ fiindcă aeronava ar fi putut să-i taie drumul, ci 
ridicându-se mai sus în văzduh, într-o zonă unde s-ar fi aflat la 
adăpost. Era o încercare plină de îndrăzneală, dar în acelaşi 
timp cât se poate de logică. 

Intre timp Albatrosul începuse şi el să se înalțe. De 
dimensiuni mai mici decât ale aerostatului, părea un peşte-cu- 
spadă urmărind o balenă pe care se pregătea s-o străpungă, ori 
un torpilor repezindu-se asupra unui cuirasat pe care avea să-l 
arunce năprasnic în aer. 

Fireşte că toată lumea se uita la el cu inima pierită! În 
câteva clipe aerostatul şi ajunsese la cinci mii de metri înălţime. 
Albatrosul nu-l slăbise deloc, cât timp făcuse ascensiunea. Îi 
dădea mereu târcoale, învăluindu-l în cercuri tot mai strânse, pe 
măsură ce se învârtea în jurul lui. Ar fi putut să-i vină de hac 
dintr-o dată, spintecând învelişul atât de gingaş al balonului. Şi 
atunci prăbuşirea ar fi fost atât de cumplită, încât praful s-ar fi 
ales de Uncle- Prudent şi de însoțitorii săi. 

Cu gura încleştată de spaimă şi cu răsuflarea tăiată, 
publicul era cuprins de simţământul acela de groază, ce-ţi 
striveşte pieptul şi-ţi taie picioarele, atunci când vezi căzând pe 
cineva de la o mare înălţime. Se pregătea o luptă aeriană, ce nu 
lăsa să se întrevadă nici măcar posibilităţile de salvare ale unei 
lupte navale — prima luptă de felul acesta, dar nu şi ultima, fără 
îndoială, fiindcă progresul constituie una din legile lumii 
acesteia. Şi dacă Go ahead îşi aninase jur împrejurul cercului 
său ecuatorial culorile americane, Albatrosul arborase şi el 
drapelul înstelat, cu un soare auriu, al lui Robur Cuceritorul. 

Go ahead încercă să se îndepărteze de inamicul său, 
ridicându-se şi mai sus. Lepădă, aşadar, lestul pe care-l avea ca 
rezervă şi făcu încă un salt de o mie de metri. Acum nu se mai 
zărea decât un punct pe cer. Cât priveşte Albatrosul, care se 
ţinea mereu după el, sporise la maximum numărul de turaţii ale 
elicelor, făcându-se nevăzut. 

Deodată un strigăt de groază se ridică din poiană. 

Go ahead creştea văzând cu ochii, iar aeronava ieşise din 
nou la iveală, coborând odată cu el. De astă dată, însă, era 
vorba de o prăbuşire. Gazul, dilatându-se peste măsură în 
zonele superioare ale atmosferei, făcuse să plesnească învelişul 


şi acum, pe jumătate dezumflat, balonul cădea la pământ cu o 
iuţeală considerabilă. 

Aeronava încetinise, la rândul său, mişcarea elicelor de 
suspensie şi cobora şi ea cu aceeaşi viteză, reuşind să ajungă în 
dreptul balonului în momentul când acesta se afla la o distanţă 
de numai o mie două sute de metri de pământ, şi să se alăture 
de el. 

Robur avea de gând să-i dea lovitura de graţie?... 
Nicidecum!... Voia să-i vină în ajutor, să-i salveze echipajul! 

Atât de iscusită fu manevra executată, încât aeronautul 
împreună cu ajutorul său puteau cu uşurinţă să sară pe 
platforma aeronavei. 

Nu cumva Uncle Prudent şi Phil Evans se încăpăţânau să 
respingă ajutorul lui Robur, refuzând să fie salvaţi de el? Ar fi 
fost în stare, aşa cum îi ştim! Noroc că echipajul inginerului 
tăbări asupra lor, silindu-i să treacă din nacela lui Go ahead pe 
bordul Albatrosului. 

Pe urmă aeronava se depărtă puţin şi se opri în loc, în 
timp ce balonul, golit cu desăvârşire de gaz, cădea jos peste 
copacii din preajma poienii, rămânând agăţat acolo ca o 
zdreanţă uriaşă. 

O tăcere înfiorătoare domnea pe pământ: ca şi cum toate 
inimile ar fi încetat să mai bată. Multă lume închisese ochii ca să 
nu vadă sfârşitul catastrofei. 

Uncle Prudent şi Phil Evans erau, deci, iarăşi, prizonierii 
inginerului Robur. Şi acum că pusese mâna pe ei, avea cumva 
de gând să-i răpească din nou în văzduh, acolo unde nimeni nu 
putea să-i ia urma? 

S-ar fi putut. 

Cu toate astea, în loc să se ridice în aer, Albatrosul 
continuă să coboare spre pământ. Voia, poate, să aterizeze? Aşa 
bănuiră cu toţii şi mulţimea se trase deoparte să-i facă loc în 
mijlocul poienii. 

Emoţia ajunsese la culme. 

Albatrosul se opri însă la doi metri de pământ. Şi atunci, în 
mijlocul tăcerii adânci ce se lăsase, se auzi glasul inginerului. 

— Cetăţeni ai Statelor Unite, rosti el, preşedintele şi secretarul 
Institutului Weldon sunt din nou în puterea mea. Luându-i 
prizonieri, n-aş face decât să mă folosesc de dreptul meu de 
represalii. Văzând însă ura pătimaşă dezlănţuită în sufletul lor 


de succesele Albatrosului, am înţeles că lumea nu este încă de 
ajuns de coaptă pentru însemnata revoluţie pe care cucerirea 
văzduhului o va produce cândva. Uncle Prudent şi Phil Evans, 
sunteţi liberi! 

Preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, ca şi 
aeronautul împreună cu ajutorul său, nu avură de făcut decât o 
săritură pentru a pune din nou piciorul pe pământ. 

O clipă mai târziu Albatrosul se ridică la zece metri 

deasupra capetelor mulţimii. 
— Cetăţeni ai Statelor Unite, continuă Robur, experienţa mea s- 
a încheiat şi pot să vă împărtăşesc de pe acum părerea ce mi- 
am format-o: cred că nu trebuie să precipităm niciodată 
lucrurile, nici chiar când e vorba de progres. Ştiinţa nu trebuie s- 
o ia înaintea moravurilor, într-un cuvânt, fiece lucru se cuvine 
făcut la vremea lui. Venirea mea ar fi prematură azi şi n-aş 
putea birui atâtea interese divergente, contradictorii. Noţiunile 
nu sunt încă de ajuns de coapte pentru a se realiza o unire. 
Plec,aşadar, luând cu mine secretul descoperirii mele. Secretul 
acesta însă nu va fi pierdut pentru omenire. Lumea îl va dobândi 
în ziua când va fi destul luminată ca să tragă foloase de pe urma 
lui şi destul de înţeleaptă ca să nu abuzeze de el. Bun rămas, 
cetăţeni ai Statelor Unite, bun rămas! 

Şi, vânturând aerul cu cele şaptezeci şi patru de elice ale 
sale, purtat de cele două propulsoare ce se învârteau cu cea 
mai mare iuţeală, Albatrosul îşi luă zborul spre est, în mijlocul 
strigătelor furtunoase care, de astă dată, exprimau admiraţia 
mulţimii. 

Cei doi colegi, adânc umiliţi şi, odată cu ei, şi ceilalţi 
membri ai Institutului Weldon, făcură singurul lucru ce le mai 
rămânea de făcut: o luară frumuşel spre casă, în timp ce lumea, 
schimbându-şi dintr-o dată atitudinea, era gata să le arunce în 
faţă — şi pe bună dreptate — cele mai usturătoare cuvinte. 

Şi acum, rămâne totuşi întrebarea: „Cine este Robur? Se 
va şti vreodată?" 

Se ştie chiar de pe acum. Robur este ştiinţa aşa cum va fi 
peste ani, poate chiar mâine. Este rezerva sigură a viitorului. 

Dar Albatrosul ce face, mai cutreieră încă atmosfera ce 
înconjoară globul pământesc şi a cărei stăpânire nimeni nu 
poate să i-o răpească? De ce ne-am îndoi? 

Dar cu Robur Cuceritorul ce se întâmplă: o să se mai arate 


vreodată, aşa cum a făgăduit? Nici vorbă că da! O să vină să 
dea în vileag secretul unei descoperiri în stare să schimbe 
condiţiile sociale şi politice ale omenirii. 

Cât priveşte viitorul locomoţiei aeriene, nu încape îndoială 
că va fi al aeronavei, nicidecum al aerostatului. 

Albatroşilor le este hărăzită, fără doar şi poate, cucerirea 
aerului! 


STĂPÂNUL LUMII 


Capitolul | 


CE SE ÎNTÂMPLĂ PE MELEAGURILE NOASTRE 


Şiragul de creste ce brăzdează, paralel cu litoralul 


american al Oceanului Atlantic, statele Carolina de Nord, 
Virginia, Maryland, Pennsylvania şi New York e cunoscut 
deopotrivă sub numele de Munţii Allegheny sau Munţii 
Apalachas, fiind format din două lanţuri deosebite, adică din 
Munţii Cimberland spre vest şi Munţii Albaştri spre est. 

Dacă acest sistem orografic, cel mai important din 
cuprinsurile mai sus-arătate ale continentului american de nord, 
se desfăşoară pe o lungime de aproape nouă sute de mile sau o 
mie şase sute de kilometri, în schimb nu depăşeşte în medie 
altitudinea de şase mii de picioare, punctul culminant fiind atins 
de Muntele Washington!E. 

Alcătuit ca o coloană vertebrală ale cărei extremităţi sunt 
scăldate pe de o parte de apele fluviului Alabama, iar de 
cealaltă parte de valurile golfului Saint Lawrence, Munţii 
Allegheny nu sunt decât prea puţin cercetaţi de alpinişti. 
lnălţimile lor nu se profilează în păturile superioare ale 
atmosferei şi deci nu sunt menite să-i atragă în aceeaşi măsură 
ca atâtea falnice piscuri de pe meleagurile Lumii Vechi sau a 
celei Noi. Şi totuşi există un punct printre altele de-a lungul 
acestei învăluiri de culmi, aşa-numitul Great-Eyry, pe care 
turiştii nu l-ar fi putut escalada şi care părea să fie, ca să zicem 
aşa, inaccesibil. 

De altmintcri, cu toate că amatorii de ascensiune ÎI 
nesocotiseră până atunci, într-un răstimp destul de scurt, 
Great-Eyry avea nu numai să trezească atenţia, dar chiar să 
stârnească îngrijorarea tuturor, pentru anumite motive de un 
ordin cu totul special, pe care mă simt dator să vi le împărtăşesc 
de la începutul istorisirii de faţă. 

lar dacă mi-am atribuit şi mie un rol în această poveste, 
trebuie să ştiţi c-am făcut-o numai pentru că eu însumi am fost 
îndeaproape amestecat, aşa cum se va vedea mai încolo, luând 
parte la unul dintre cele mai extraordinare evenimente, la care 
secolului douăzeci îi va fi fost, fără îndoială, sortit să asiste. 
Până şi eu am ajuns să mă întreb câteodată dacă într-adevăr a 
avut loc, dacă lucrurile s-au petrecut chiar aşa cum mi le 
înfăţişează memoria sau, mai bine zis, imaginaţia mea. Fiind 
însă în serviciul poliţiei din Washington, cu titlul de inspector 
principal, îndemnat pe de altă parte de o instinctivă curiozitate 
pe care, trebuie să vă spun, firea mea o manifestă în cel mai 


18 1918 metri altitudine, (n. a.). 


înalt grad, cum, de asemenea, de cincisprezece ani încoace mi-a 
fost dat să particip la atâtea şi atâtea peripeții de tot felul, 
încredinţându-mi-se adesea diverse misiuni secrete, pentru care 
aveam, de altminteri, o deosebită înclinaţie, nu-i de mirare că 
şefii mei m-au împins într-o aventură atât de neverosimilă, în 
care aveam de înfruntat cele mai neguroase mistere. Numai că 
e neapărat necesar ca, din clipa când voi începe să-mi deapăn 
povestirea, să fiu crezut pe cuvânt. Fiindcă singura mărturie pe 
care o pot aduce în legătură cu aceste întâmplări prodigioase 
este a mea. Dacă se va găsi cineva care să nu-mi dea crezare, 
n-are decât să nu-mi dea crezare şi gata! 

Great-Eyry, ca să fiu mai precis, se află situat în rândul 
pitoreştilor înălţimi ale Munţilor Albaştri ce se profilează în 
partea occidentală a statului Carolina de Nord. Spinarea lui 
rotunjită se zăreşte destul de lămurit la ieşirea din Morganton, 
un târguşor situat lângă Satawba-river, chiar pe malul apei, şi 
mult mai limpede încă de la marginea satului Pleasant-Garden, 
care se află cu câteva mile mai aproape de poalele lui. 

Dar, în definitiv, ce este acest Great-Eyry?... In ce măsură 
denumirea pe care i-au dat-o locuitorii ținuturilor din 
vecinătatea Munţilor Albaştri e sau nu îndreptăţită?... Că aceştia 
din urmă au fost numiţi aşa din pricină că, în anumite condiţii 
atmosferice, reliefurile lor se înveşmântă într-un văl azuriu, e de 
la sine înţeles. Inseamnă, aşadar, că de vreme ce pentru toată 
lumea Great-Eyry este un cuib de vulturi, aici îşi găsesc adăpost 
pajurele, hultanii sau condorii?... Să fie oare un sălaş cu 
precădere îndrăgit de marile zburătoare ale acestor plaiuri? Le-a 
văzut cineva plutind în stoluri gălăgioase deasupra acestui 
bârlog, până la care doar ele pot răzbate?... Nu, ce-i drept; de 
altminteri nici nu se arată a fi mai numeroase prin partea locului 
decât prin celelalte coclauri ale Munţilor Ailegheny. Dimpotrivă, 
chiar, după cum s-a observat, sunt zile când, apropiindu-se de 
Great-Eyry, păsăretul pare a fi îndemnat mai curând a face 
calea întoarsă şi, după ce-i dă câteva târcoale în zbor, se 
grăbeşte să se împrăştie în toate direcţiile, împânzind văzduhul 
cu larma sa asurzitoare. 

De unde i-o fi venit atunci numele de Great-Eyry? N-ar fi 
fost, oare, mai potrivit să i se spună „zănoagă" ca pretutindeni 
unde se găsesc asemenea văgăuni prin regiunile muntoase? 
Probabil că şi aici, între pereţii înalţi de stâncă ce-o înconjoară, 


se cască o căldare adâncă şi largă şi cine ştie, chiar, dacă nu 
cumva pe fundul ei se află şi un lăculeţ sau un iezer alimentat 
de ploile şi de zăpezile de peste iarnă, aşa cum există atâtea 
altele răspândite pe plaiurile munţilor Apalachas, la diferite 
altitudini, ca pretutindeni în Lumea Veche, ca şi în Lumea Nouă, 
în diverse sisteme orografice?... Şi nu s-ar cuveni, aşadar, ca, de 
aci încolo, să figureze ca atare în nomenclaturile geografice?... 

În fine, ca să discutăm toate ipotezele posibile, nu s-ar fi 
putut oare să fi fost acolo craterul unui vulcan care zăcea de 
mult toropit de un somn adânc şi, în cazul acesta, cine ştie dacă 
într-o bună zi vulcanul cu pricina n-avea să se trezească iar la 
viaţă, sub năvala unor răbufniri din adânc?... Nu cumva 
vecinătăţile lui se puteau aştepta orişicând la nişte urgii 
asemănătoare cu cele provocate de vulcanul Krakatau sau de 
năprasnicele dezlănţuiri ale Muntelui Pleşuv? In eventualitatea 
că s-ar fi aflat acolo un lac, nu există iarăşi un motiv de 
îngrijorare la gândul că apele acestuia ar fi putut să pătrundă în 
măruntaiele pământului şi, în contact cu focul central, să se 
vaporizeze, amenințând cuprinsurile statului Carolina cu o 
erupție de o intensitate egală cu aceea care a avut loc în 1902 
în Martinica? 

Fapt este că această ultimă ipoteză era sprijinită de 
anumite simptome, recent observate, ce dădeau în vileag 
prezenţa unei activităţi vulcanice, manifestată prin vaporii de 
apă emanaţi. Ba chiar într-un rând ţăranii care munceau pe 
câmp auziseră nu ştiu ce zgomote înfundate, fără să-şi poată 
explica de unde veneau. 

Snopi de flăcări izbucniseră uneori, noaptea. 

Great-Eyry începuse să fumege, iar când vântul abătuse 
trâmbele de aburi spre est, în urma lor, pe pământ, rămăseseră 
dâre de cenuşă sau de funingine. In sfârşit, în negura nopţii, 
flăcările, cu searbăda lor licărire răsfrântă de norii ce pluteau 
deasupra pământului, la o mică înălţime, învăluiau întregul ţinut 
într-o lumină sinistră. 

Faţă de asemenea fenomene ciudate, nu-i de mirare dacă 
populaţia din partea locului era stăpânită de cele mai serioase 
temeri. lar temerile astea se împleteau cu nevoia stăruitoare de 
a şti cu tot dinadinsul despre ce era vorba. Ziarele din Carolina 
întreţineau fără încetare vâlva în jurul aşa-numitului „mister" al 
muntelui Great-Eyry. Şi se întrebau dacă o asemenea vecinătate 


nu constituia un pericol pentru locuitori... Articolele lor stârneau 
deopotrivă curiozitatea şi neliniştea — curiozitatea celor care, 
fiind în afara oricărei primejdii, manifestau un interes deosebit 
pentru fenomenele naturale, neliniştea celor care puteau să 
cadă oricând victime, în cazul că ar fi existat, într-adevăr, o 
ameninţare din partea acestor fenomene pentru ţinuturile 
înconjurătoare. Şi marea majoritate a celor din urmă o alcătuiau 
locuitorii unor târguşoare ca Pleasant-Garden şi Morganton şi ai 
satelor sau ai numeroaselor ferme răspândite la poalele Munţilor 
Apalachas. 

Fără îndoială, erau suficiente motive să regretăm că 
alpiniştii nu-şi dăduseră încă osteneala să pătrundă în creierii 
muntelui Great-Eyry. Nimeni până atunci nu trecuse peste 
meterezele stâncilor ce-l împresurau din toate părţile şi, poate, 
chiar nici nu se afla undeva vreo trecătoare pe unde s-ar fi putut 
răzbate în interior. 

Să nu fi existat totuşi nici o altă culme prin apropiere, 
vreun pisc sau chiar un ţanc de stâncă din vârful căruia ochiul ar 
fi putut să aibă o privelişte cuprinzătoare asupra muntelui 
Great-Eyry, cercetând tot întinsul plaiurilor lui?... Nu, şi pe o rază 
de câţiva kilometri, altitudinea lui nu era nicăieri depăşită. Vârful 
Wellington, unul din cele mai înalte vârfuri ale Munţilor 
Allegheny, se afla mult prea departe. 

De astă dată însă era absolut necesar să se efectueze o 
recunoaştere cât mai amănunţită a lui Great-Eyry. In interesul 
întregului ţinut, trebuia să se ştie dacă nu ascundea cumva 
craterul unui vulcan şi dacă partea occidentală a statului 
Carolina nu putea fi ameninţată de o eventuală erupție. Se 
cuvenea deci să se facă oricum o încercare de a-l escalada ca să 
se descopere, în sfârşit, cauza fenomenelor observate. 

Înainte însă de orice tentativă, despre care toată lumea 
ştia că era cât se poate de dificilă, se ivi un prilej care oferea 
posibilitatea neîndoielnică de a cerceta structura intimă a 
vârfului Great-Eyry, fără a se mai face ascensiunea lui. 

Pe la începutul lui septembrie, anul acesta, un aerostat 
urma să-şi ia zborul din Morganton având ca pasager pe 
aeronautul Wilker. Profitând de briza ce sufla dinspre est, 
balonul avea să fie mânat spre Great-Eyry şi, după toate 
probabilitățile, trebuia să treacă peste creasta muntelui. Şi 
atunci, când va fi ajuns la o înălţime de câteva sute de picioare 


deasupra lui, Wilker putea să-l examineze în voie cu ajutorul 
unei lunete puternice, cercetându-l până în cele mai adânci 
ascunzişuri, în aşa fel încât să-şi dea seama dacă într-adevăr în 
mijlocul falnicelor steiuri de piatră se deschidea gura unui 
vulcan. De fapt asta şi era problema cea mai importantă. Din 
clipa în care va fi fost rezolvată, se putea şti cu certitudine dacă 
ţinuturile din preajmă aveau motive să se teamă de vreo erupție 
într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. 

Ascensiunea fu executată după programul stabilit. Un vânt 
statornic, de intensitate mijlocie, cerul senin. Pâclele dimineţii 
tocmai se risipiseră în bătaia razelor strălucitoare ale soarelui. 
Aeronautul avea deci posibilitatea să scotocească cu privirea 
coclaurile muntelui pe tot întinsul lor, bineînţeles cu condiţia ca 
să nu fie învăluite în ceaţă. Şi dacă, într-adevăr, se aflau 
emanaţii de aburi, era exclus să nu le observe, în cazul acesta, 
prin forţa împrejurărilor, trebuia să admitem existenţa unui 
vulcan în punctul respectiv al Munţilor Albaştri, vulcan al cărui 
crater era însuşi vârful Great-Eyry. 

La început balonul se ridică la o altitudine de o mie cinci 
sute de picioare, ca să rămână apoi locului nemişcat timp de un 
sfert de oră. La înălţimea aceea nu se mai simţea suflarea brizei 
ce adia, sprintenă, la suprafaţa pământului. Dar ce cumplită 
deceptie! Nu trecu mult şi aerostatul se urni din loc, antrenat de 
un alt curent atmosferic, îndreptându-se spre est. Ajunse astfel 
să se îndepărteze de crestele munţilor, şi nimeni nu era atât de 
naiv ca să spere că s-ar mai putea întoarce din drum. Curând 
locuitorii târguşorului avură parte să-l vadă pierzându-se în zare, 
ca să afle ceva mai târziu că balonul aterizase in împrejurimile 
oraşului Raleigh din Carolina de Nord. 

Dat fiind că încercarea dăduse greş de astă dată, hotărâră 
s-o reînnoiască în condiţii mai prielnice. Şi pe bună dreptate, 
căci nu mai trecu mult şi răbufnirile se auziră iarăşi, însoţite de 
fumegări întunecate ca o pâclă de funingine şi de o lumină 
pâlpâitoare, ce făcea să licărească norii. E lesne de înţeles deci 
pentru ce îngrijorarea localnicilor nu putea fi împrăştiată, 
vecinătăţile rămânând mai departe sub ameninţarea de fiece 
clipă a unor fenomene seismice sau vulcanice. 

lată însă că, în primăvara aceluiaşi an, la începutul lunii 
aprilie, temerile mai mult sau mai puţin nedesluşite de până 
atunci avură motive destul de temeinice ca să sporească, 


preschimbându-se în spaimă. lar ziarele locale se grăbiră a 
împărtăşi cu promptitudine groaza manifestată de cetăţeni. 
Întreaga regiune cuprinsă între munţi şi orăşelul Morganton 
stătea cu frica în sân, în aşteptarea unui apropiat cataclism. 

În noaptea dintre 4 şi 5 aprilie locuitorii din Pleasant- 
Garden fură treziţi din somn de o hurducătură puternică, urmată 
de un vacarm asurzitor. Vă închipuiţi ce panică nestăpânită îi 
cuprinse la gândul că, probabil, se surpase în partea locului o 
bucată întreagă din lanţul muntos. leşiră toţi buzna din casă, 
gata să-şi ia lumea în cap de teamă să nu vadă căscându-se 
deodată sub ochii lor un abis uriaş, în care s-ar fi mistuit fără 
urme toate fermele, toate aşezările omeneşti, pe o rază de zece 
sau cincisprezece mile jur împrejur. 

Era o noapte neagră ca păcura. Nori grei şi îndesaţi 
coborâseră asupra câmpiei, acoperind-o ca un tavan. Ziua-n 
amiaza mare chiar, crestele Munţilor Albaştri ar fi rămas 
ascunse ochiului. 

Era o asemenea întunecime, încât nu puteai vedea la doi 
paşi, nici răspunde la chemările ce se învălmăşeau din toate 
părţile. Pâlcuri, pâlcuri, bărbaţi, femei şi copii orbecăiau 
înspăimântați, în căutarea drumurilor bătute, şi se îmbrânceau 
într-o hărmălaie năucitoare. Ici şi colo se auzeau glasuri 
înfricoşate: 

— Cutremur de pământ! 

— Trebuie să fie o erupţie!... 
— Unde? 

— Pe Great-Eyry... 

Şi până la Morganton se răspândi zvonul că o ploaie de 
pietre, de lavă şi de cenuşă vulcanică se abătuse asupra 
câmpiei. 

Măcar unul dintre ei ar fi putut totuşi să observe că, în 
cazul în care ar fi fost vorba de o erupție vulcanică, zgomotele s- 
ar fi întețit din ce în ce. După cum, tot aşa, ar fi trebuit să apară 
limbi de flăcări pe creasta munţilor. În bezna nopţii, şuvoaiele 
incandescente de lavă n-ar fi scăpat nici ele privirii spectatorilor. 
Nimănuia însă nu-i trecuse prin minte aşa ceva şi, cotropiţi de 
spaimă cum erau, susțineau cu toţii sus şi tare că la ei în casă 
se simţiseră zguduiturile pământului. Dacă nu cumva, cine ştie, 
zdruncinătura nu va fi fost pricinuită de căderea unui bloc de 
piatră, ce se va fi desprins de undeva, din coastele munţilor. 


Toată lumea stătea la pândă cu frica în sân, gata s-o rupă 
la fugă spre Pleasant-Garden sau Morganton. 

Trecu astfel o oră încheiată, în care nu se mai întâmplă 
nimic nou. Abia dacă o suflare de vânt, zăgăzuită în parte de 
baricada Munţilor Apalachas, adia dinspre vest, prin frunzişul 
tepos al coniferelor, ce creşteau înţesate prin văgăunile 
mlăştinoase. 

Nu mai era deci nici un motiv de panică şi cetăţenii se 
pregăteau să se întoarcă iarăşi acasă. Pe cât se părea, nu mai 
aveau de ce să se teamă, deşi abia aşteptau toţi să se lumineze 
de ziuă. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că, undeva pe înălţimi, 
povârnişul începuse să se surpe şi cine ştie ce colos de stâncă 
se prăvălise din creştetul muntelui Great-Eyry. Lucrul acesta 
putea fi constatat cu uşurinţă atunci când aveau să mijească 
zorile, cercetându-se terenurile de la poalele munţilor, pe o 
distanţă de câteva mile. 

Pe la orele trei dimineaţa însă o nouă alarmă: limbi de 
flăcări ţâşniseră deasupra crestei stâncoase. Scăldaţi în văpăi, 
norii iluminau văzduhul pe un larg cuprins. În acelaşi timp se 
auzeau nişte pârâituri. 

să fi fost oare un incendiu izbucnit din senin pe culmi şi, 
dacă era aşa, care putea fi pricina?... În nici un caz nu fusese 
iscat de focul ceresc... Nici o scăpărare de fulger nu înfiora 
atmosfera. Ce-i drept, avea cu ce să fie alimentat. La înălţimea 
unde bântuia, Munţii Allegheny sunt încă acoperiţi de păduri, 
atât pe versantele piscurilor Cumberland, cât şi pe coastele 
Munţilor Albaştri. Sunt foarte multe specii de arbori ce cresc prin 
părţile acestea, chiparoşi, palmieri, precum şi alte esențe cu 
frunze persistente. 

„Erupţie!... erupţie!..." se auzea strigându-se pretutindeni. 

Intr-adevăr, deci, Great-Eyry era craterul unui vulcan din 
sânul muntelui! Stins de cine ştie când, de ani şi ani de zile sau 
poate chiar de veacuri, începuse iarăşi a vărsa flăcări? Şi atunci 
probabil că vâlvătaia ce izbucnise avea să aducă cu sine o 
ploaie de pietre incandescente, un potop de materii eruptive?... 
Ce mai lipsea, aşadar, ca lava să se reverse ca un puhoi sau o 
avalanşă de foc şi să prefacă în scrum, mistuind tot ce ar fi 
întâlnit în cale, târguri, sate şi ferme, într-un cuvânt, tot ce se 
afla pe vastele întinsuri ale ținutului, măturând ogoare, păduri şi 


câmpii până dincolo de Pleasant-Garden sau de Morganton?... 

De astă dată panica se dezlănţui de-a binelea şi nimic n-ar 
mai fi putut s-o stăvilească. Innebunite de spaimă, femeile îşi 
luară odraslele şi o porniră de-a valma pe drumuri, mergînd tot 
înainte spre est, minate de acelaşi gind: să se îndepărteze cât 
mai repede cu putinţă de teatrul acestor frământări tectonice. 
Părăsindu-şi casele, mulţi dintre locuitori îşi îndesau în boccele 
tot ce aveau mai de preţ şi lăsau slobode animalele din ogradă, 
cai, vite, oi, care o apucau razna, înspăimântate, care-ncotro. Vă 
închipuiţi ce harababură putea să işte tot vălmăşagul ăsta de 
oameni şi dobitoace, în toiul unei nopţi negre ca păcura, prin 
pădurile primejduite de focul vulcanului, în preajma mlaştinilor 
ce amenințau să-şi umfle apele, revărsându-se!... Ba chiar şi 
pământul pe care călcau nu putea, oare, din clipă în clipă, să se 
scufunde sub picioarele fugarilor?... Mai aveau timp să scape cu 
viaţă, dacă un puhoi de lavă incandescentă, cât toate zilele de 
mare, rostogolindu-se pe faţa câmpiei, le-ar fi tăiat la un 
moment dat drumul, zădărnicindu-le orice încercare de fugă?... 

Totuşi unii dintre fermierii mai cuprinşi din regiune, 
oameni mai chibzuiţi, nu se arătau câtuşi de puţin grăbiţi să se 
amestece cu gloata de oameni înfricoşaţi, pe care se străduiseră 
în zadar să-i ţină în frâu. 

Plecaţi în cercetare la faţa locului, în momentul când 
ajunseră la o milă distanţă de poalele muntelui, fermierii 
constatară că viitoarea începuse să se potolească, iar până la 
urmă, probabil, să se stingă cu totul. La drept vorbind, după 
toate semnele, împrejurimile nu păreau amenințate de vreo 
erupție vulcanică. Nici o piatră nu ţâşnea în văzduh, nicăieri lava 
nu-şi croia drum la vale, scurgându-se pe povârnişul muntelui, 
nici un zgomot nu se auzea cutreierând adâncurile pământului... 
Aşadar, nici una din manifestările unor perturbații seismice în 
stare să răvăşească într-o clipă o ţară întreagă. 

Se constată deci un lucru, în privinţa căruia nu mai 
încăpea nici o îndoială: că focul, ce izbucnise după meterezele 
muntelui Great-Eyry, începuse să descrească în intensitate. Norii 
învăpăiaţi de incendiu răspândeau o lumină din ce în ce mai 
searbădă şi curând cuprinsurile aveau să fie din nou cufundate 
în beznă până la revărsatul zorilor. In vremea asta, droaia de 
fugari făcuse popas într-un loc destul de îndepărtat unde se 
socotea ferită de orice primejdie. Încetul cu încetul însă oamenii 


începură să se întoarcă din drum şi, înainte de a se fi crăpat de 
ziuă, în mai multe sate şi, pe ici, pe colo, în câte o fermă, lumea 
se înapoiase acasă. 

Pe la orele patru dimineaţa, abia dacă se mai zăreau 
mijind unele pâlpâiri de lumină pe creste. Incendiul era pe cale 
să se stingă, nemaiavând pesemne ce mistui şi, deşi nu se 
puteau încă şti precis cauzele, era de presupus totuşi că n-o să 
mai izbucnească. 

În orice caz, după toate probabilitățile, Great-Eyry nu 
fusese locaşul unor fenomene vulcanice. Aşa stând lucrurile, 
cetăţenii din împrejurimi nu păreau să mai fie la cheremul unei 
erupții ori al unui cutremur de pământ. 

Către orele cinci dimineaţa însă un freamăt ciudat se 
răspândi în aer, adiind dinspre munţi, de sus, de pe înălțimile 
cufundate încă în negura nopţii, aşa ca un gâfâit ritmic însoţit de 
o viguroasă bătaie de aripi. Şi poate că, dacă ar fi fost în faptul 
zilei, lumea de prin sate şi de pe la ferme ar fi avut prilejul să 
vadă trecând în zbor o uriaşă pasăre de pradă, un fel de 
monstruos gigant al văzduhului, care se desprinsese de pe 
Great-Eyry, îndreptându-se ca o săgeată spre est! 


Capitolul II 


LA MORGANTON 


În ziua de 27 aprilie am descins în oraşul Raleigh, capitala 
statului Carolina de Nord, venind dinspre Washington, de unde 
plecasem în ajun. 

Cu două zile înainte, directorul general al poliţiei mă 
chemase la el în birou. Şeful mă aştepta cu o oarecare 
nerăbdare. Redau mai jos convorbirea pe care am avut-o cu 
acest prilej şi care a determinat plecarea mea: 

— John Strock, mă luă el în primire din capul locului, sper c-ai 
rămas acelaşi agent isteţ şi devotat, aşa cum, în repetate 
rânduri, am putut constata cu toţii, în urma dovezilor de 
iscusinţă şi devotament pe care le-ai dat până acum?... 

— Nu cred că eu aş fi cel mai indicat, domnule Ward, îi 


răspunsei închinându-mă, să mă pronunt dacă am pierdut sau 
nu ceva din iscusinţa pe care spuneţi c-am dovedit-o... cât 
despre devotament, vă pot asigura c-a rămas cu totul la 
dispoziţia dumneavoastră... 

— Nu mă îndoiesc, continuă domnul Ward. O singură întrebare 
numai şi am terminat, o întrebare însă de astă dată ceva mai 
precisă: ai rămas oare acelaşi om pe care l-am cunoscut până 
acum, adică un om însufleţit de cea mai vie curiozitate, dornic 
de a lămuri cu orice preţ un mister?... 

— Acelaşi, domnule Ward. 

— Şi curiozitatea asta instinctivă a dumitale nu crezi c-a început 
să dea semne de oboseală, după ce atâta vreme te-ai lăsat 
călăuzit de ea?... 

— Câtuşi de puţin. 

— Ei, atunci, Strock, uite ce vreau să-ţi spun. 

Domnul Ward, bărbat de vreo cincizeci de ani pe atunci, 
cu o inteligenţă cât se poate de pătrunzătoare, era un om 
deosebit de capabil, aşa cum şi trebuia, pentru a fi pe deplin 
corespunzător importantelor atribuţii pe care le avea de 
îndeplinit. În câteva rânduri îmi încredinţase unele misiuni 
dificile de care mă achitasem, chiar în chip mulţumitor atunci 
când fuseseră interese politice în joc, aşa încât mă privea cu 
ochi buni. Din păcate însă, de câteva luni nu se mai ivise nici un 
prilej ca să-mi reiau activitatea şi mărturisesc că mă simţeam 
destul de prost să stau aşa, cu mâinile în sân. Aşteptam deci cu 
oarecare nerăbdare să aflu mai degrabă ce anume avea să-mi 
comunice domnul Ward. Nu mă îndoiam că era vorba de ceva 
serios şi că aveam iarăşi ocazia să mă apuc de treabă. 

lată în ce chestiune mă chemase şeful poliţiei să-mi 
vorbească, o chestiune la ordinea zilei, cu care îşi bătea capul 
opinia publică, nu numai în Carolina de Nord sau în statele 
învecinate, dar pe tot cuprinsul Americii. 

— Cred că ai auzit şi dumneata, nu-i aşa, începu dânsul, de cele 
întâmplate într-o anumită porţiune a Munţilor Apalachas, undeva 
în apropiere de un târguşor cu numele de Morganton?... 

— Bineînţeles, domnule Ward, ba sunt convins chiar că 
asemenea fenomene puţin obişnuite, ca să zic aşa, îndeplinesc 
toate condiţiile pentru a stârni curiozitatea, fie şi a celor mai 
puţin curioşi decât mine... 

— Că într-adevăr e ceva neobişnuit la mijloc, dacă nu chiar 


ciudat, nu mai încape nici o îndoială, Strock. Se naşte însă 
întrebarea dacă nu cumva aşa-numitele fenomene observate pe 
Great-Eyry ar putea constitui o primejdie pentru locuitorii din 
ţinutul respectiv, dacă nu sunt, adică, simptomele 
premergătoare ale unei erupții vulcanice sau ale unui cutremur 
de pământ... 

— Tot ce se poate, domnule Ward... 

— Avem, aşadar, tot interesul, Strock, să ştim despre ce-i vorba. 
Dacă în faţa unei situaţii ce intră în categoria fenomenelor 
naturale ne găsim, pur şi simplu, lipsiţi de orice mijloace, cei în 
cauză ar trebui totuşi avertizaţi la timp în privinţa pericolului ce-i 
ameninţă. 

— Asta-i datoria autorităţilor, domnule Ward, adăugai eu. Ar fi 
necesar să desluşim ce se întâmplă acolo sus... 

— Ai dreptate, Strock, numai că, din păcate, pe cât se pare, eo 
treabă din cale-afară de anevoioasă. La tot pasul ai să întâlneşti 
prin partea locului pe câte cineva care să-ţi spună că nu există 
om pe lume care să se poată căţăra pe stâncile de pe Great- 
Eyry, pentru a pătrunde în creierul munţilor... Dar, mă întreb eu, 
s-a încumetat oare vreodată un om să facă isprava asta şi în 
condiţii care să-i asigure izbânda?... Parcă nu-mi vine să cred. 
Dimpotrivă, părerea mea e că o asemenea încercare, făcută în 
mod serios, nu poate avea decât un rezultat mulţumitor. 

— Nimic nu e imposibil, domnule Ward, şi dacă nu s-a făcut încă 
nimic, probabil e numai din pricina cheltuielilor... 

— Cheltuieli pe deplin îndreptăţite, Strock, şi de care nici nu 
trebuie să ţii seama când e vorba să linişteşti populaţia unui 
ţinut întreg sau s-o pui în gardă în eventualitatea unei 
catastrofe, pe care ar putea-o evita... Dar o fi chiar aşa cum se 
spune că Great-Eyry e ca o fortăreață ale cărei ziduri nimeni nu 
le poate escalada?... Cine ştie dacă nu s-o fi aciuat acolo o 
bandă de tâlhari, în bârlogul căreia nu se poate pătrunde decât 
prin anumite locuri, pe nişte potecuţe cunoscute numai de ea?... 
— Cum?... Aveţi cumva vreo bănuială, domnule Ward, că nişte 
tâlhari... 

— Se prea poate să mă înşel, Strock; nu este exclus ca tot ce se 
întâmplă prin partea locului să se datoreze unor cauze fireşti... 
Ei, uite, tocmai asta vrem şi noi să aflăm, cât mai precis şi în cel 
mai scurt timp. 

— Îmi permiteţi să vă pun o întrebare, domnule Ward? 


— Spune, Strock. 

— După ce Great-Eyry va fi fost cercetat şi vom fi ajuns să 
cunoaştem care este cauza acestor fenomene, în cazul când 
există acolo craterul unui vulcan şi orişicând o erupție ar fi 
iminentă, putem noi face oare ceva ca s-o împiedicăm?... 

— Sigur că nu, Strock, dar cel puţin locuitorii din împrejurimi vor 
fi avertizaţi... Aşezările din vecinătate vor şti la ce s-ar putea 
aştepta şi nici fermierii nu vor avea de întâmpinat vreo surpriză. 
Cine ştie dacă pe undeva, prin Munţii Allegheny, nu există vreun 
vulcan din pricina căruia Carolina de Nord se află permanent 
ameninţată de un dezastru la fel de pustiitor cum a fost cel cea 
devastat insula Martinica sub ploaia de foc a Muntelui Pleşuv?... 
Măcar populaţia să fie cruţată; toată lumea, până la ultimul om, 
trebuie să se poată pune la adăpost... 

— Parcă nu-mi vine să cred, domnule Ward, că asupra acestor 
meleaguri ar putea să plutească o ameninţare atât de 
cumplită... 

— Nici eu nu doresc altceva, Strock; de altfel, pe cât se pare, e 
cam îndoielnic c-ar putea să existe vreun vulcan în Munţii 
Albaştri. Se ştie că masivul Munţilor Apalachas nu este de 
formaţie vulcanică... Cu toate astea, judecând după rapoartele 
pe care le-am primit, pe vârful Great-Eyry s-ar fi văzut pâlpâind 
nişte flăcări... Şi tot aşa, cică, s-ar fi simţit în împrejurimi dacă 
nu chiar un cutremur de pământ, în orice caz un fel de 
frământare subterană, şi asta până în apropiere de Pleasant- 
Garden... Dumneata ce crezi despre toate astea, să fie oare 
adevărate, sau numai născociri?... De aceea, vezi, trebuie să fim 
lămuriţi în privinţa asta... 

— E lucrul cel mai cuminte, domnule Ward, şi n-are nici un rost 
să mai zăbovim... 

— Tocmai de aceea, Strock, m-am decis să facem o anchetă 
asupra fenomenelor observate pe Great-Eyry. Trebuie să se 
ducă cineva cât mai grabnic la faţa locului să culeagă toate 
informaţiile posibile şi să stea de vorbă cu cetăţenii din târgurile 
învecinate şi de pe la ferme... Ne-am gândit, aşadar, la unul din 
agenţii noştri, o persoană demnă de toată încrederea şi, dintre 
toţi, te-am ales pe dumneata, Strock... 

— Cu dragă inimă, domnule Ward, îmi arătai eu în gura mare 
bucuria. Puteţi fi sigur c-o să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să fiţi 
pe deplin mulţumit... 


— Sunt convins, Strock, ţin chiar să-ţi spun că-i o misiune parcă 
anume făcută pentru dumneata... 

— Nici nu se putea găsi ceva mai potrivit, domnule Ward. 

— Vei găsi un teren cât se poate de prielnic şi, în acelaşi timp, 
sper, cea mai fericită ocazie ca să-ţi satisfaci pasiunea atât de 
vie, care, după părerea mea, este esenţială pentru firea 
dumitale... 

— Întocmai. 

— De altminteri, vei putea să acţionezi aşa cum vei socoti 
dumneata potrivit cu împrejurările. Cât priveşte cheltuielile, 
dacă va fi să organizezi o ascensiune, care s-ar putea să fie 
destul de costisitoare, îţi las mână liberă... 

— Am să fac cum e mai bine, domnule Ward. Vă puteţi lăsa 
liniştit în nădejdea mea... 

— Şi acu', Strock, aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru: 
ai grijă să procedezi cu cea mai mare discreţie, când vei căuta 
să te documentezi la faţa locului... Spiritele sunt încă mult prea 
agitate... Nu se poate pune prea mare temei pe ceea ce o să-ți 
povestească unul sau altul şi, în orice caz, fereşte-te să nu 
stârneşti din nou panica... 

— Am înţeles... 

— Vei fi mandatarul nostru pe lângă primarul oraşului 
Morganton, care va lucra de aci încolo mână-n mână cu 
dumneata... încă o dată îţi spun, Strock, vezi, fii prudent, caută 
să nu amesteci pe nimeni în ancheta pe care ai s-o întreprinzi, în 
afară de persoanele de care vei socoti dumneata c-o să ai 
neapărată nevoie. Ne-ai dat în repetate rânduri suficiente dovezi 
de inteligenţă şi dibăcie pentru ca să fim pe deplin încredinţaţi 
că şi de astă dată vei reuşi... 

— Dacă totuşi n-am să reuşesc, domnule Ward, înseamnă că mă 
voi fi izbit de nişte greutăţi pe care nici un om de pe lume nu le- 
ar putea dovedi, fiindcă până la urmă ar fi posibil să nu existe 
nici un mijloc de a răzbate înăuntrul fortăreței de pe Great-Eyry 
şi în cazul acesta... 

— În cazul acesta o să vedem ce-i de făcut. Îţi repet, noi ştim că 
eşti un om extrem de curios şi asta nu numai datorită meseriei, 
cât mai cu seamă firii dumitale,şi nu cred c-ai să găseşti o 
ocazie atât de minunată ca să-ţi satisfaci curiozitatea. 

— Domnul Ward avea perfectă dreptate. 

— Şi când urmează să plec?... îl întrebai eu. 


— Chiar mâine. 

— Mâine deci am să pornesc din Washington, ca să ajung 
poimâine la Morganton. 

— Nu uita să-mi scrii sau să-mi telegrafiezi, ca să mă ţii la 
curent cu ce se întâmplă... 

— Fiţi lară grijă, domnule Ward... înainte de a-mi lua rămas bun 
de la dumneavoastră, ţin să vă mulţumesc încă o dată pentru că 
v-aţi gândit să-mi  încredinţaţi mic ancheta asupra 
evenimentelor de pe Great-Eyry. 

De unde puteam eu să bănuiesc ce mă aştepta! 

Mă întorsei acasă imediat ca să mă pregătesc de plecare 
şi a doua zi, dis-de-dimineaţă, mă aflam în rapidul care se 
îndrepta spre capitala statului Carolina de Nord. 

În seara aceleiaşi zile sosii la Raleigh, unde poposii peste 
noapte, iar a doua zi, după-amiază, trenul ce leagă localităţile 
din partea occidentală a statului respectiv mă depunea pe 
peronul gării Morganton. 

La drept vorbind, Morganton nu este decât un târguşor. 
Aşezarea fiind construită pe terenuri de formaţie jurasică, 
bogate mai ales în zăcăminte de huilă, exploatările miniere din 
partea locului au o activitate destul de intensă. Izvoarele de ape 
minerale, ce abundă în tot ţinutul, atrag în timpul verii o 
mulţime de vilegiaturişti. Şi cum pământurile din împrejurimile 
orăşelului sunt deosebit de fertile, agricultorii se aleg cu 
câştiguri însemnate de pe urma culturii cerealelor ce-şi 
desfăşoară lanurile în mijlocul unei reţele de smârcuri năpădite 
de plaur şi trestii. 

Pădurile alcătuite din arbori cu frunze persistente 
împânzesc regiunea. Singurul lucru a cărui lipsă se resimte prin 
partea locului sunt gazele naturale, acest neistovit izvor de 
forţă, de lumină şi de căldură care prisoseşte în schimb în 
majoritatea depresiunilor din Munţii Allegheny. 

Având în vedere compoziţia solului şi bogăţia produselor 
sale, populaţia rurală atinge un procent destul de însemnat. 
Sate şi ferme sunt cu duiumul, răspândite pe tot cuprinsul, până 
la poalele Munţilor Apalachas, când îngrămădite pâlcuri, pâlcuri, 
în mijlocul pădurilor, când răzlețe ici, colo, pe costişele primelor 
ramificații muntoase. 

Numărul localnicilor se ridica, aşadar, la câteva mii de 
oameni a căror viaţă era în mare primejdie, dacă într-adevăr pe 


Great-Eyry s-ar fi aflat craterul unui vulcan, dacă o erupție ar fi 
revărsat un potop de zgură şi cenuşă asupra vecinătăţilor, dacă 
puhoaie de lavă ar fi cotropit câmpia sau dacă zguduiturile 
năprasnice ale unui cutremur de pământ s-ar fi resimţit până în 
apropiere de Pleasant-Garden sau de Morganton. 

Primarul orăşelului Morganton, domnul Elias Smith, era un 
om cam de vreo patruzeci de ani, înalt de stat şi vânjos, 
îndrăzneţ şi plin de iniţiativă, cu o sănătate de fier, căreia toţi 
medicii din cuprinsul celor două Americi nu i-ar fi venit de hac, 
la fel de călit şi pentru gerurile de peste iarnă ca şi pentru 
căldurile din timpul verii, călduri care adeseori în Carolina de 
Nord sunt insuportabile. Vânător înfocat aşa cum nu cred să mai 
fi fost altul prin partea locului, deprins a hăitui nu numai 
lighioane mici îmblănite sau împenate, cât mai ales vajnic când 
era vorba să încolţească ursul sau pantera, jivine pe care le 
întâlneşti tot atât de des prin desişurile de chiparoşi sau prin 
văgăunile sălbatice ale cheilor ce străbat îndoitul lanţ al Munţilor 
Allegheny. 

Bogat proprietar de pământuri, Elias Smith avea în 
stăpânire câteva ferme în împrejurimile oraşului Morganton. De 
unele din ele se ocupa personal, căutând să le valorifice. 
Fermierii se pomeneau deseori cu el că vine să-i inspecteze: de 
altfel, mai tot timpul când nu şedea acasă în aşa numitul honie 
al său din oraş, primarul era pe drumuri, fie în excursie, fie la 
vânătoare, mânat de nestăvilita-i pasiune cinegetică. 

In cursul după-amiezii, am cerut să mă conducă cineva 
până la locuinţa lui Elias Smith. Primarul, care fusese înştiinţat 
telegrafic, se afla acasă în ziua aceea. Mă grăbii să-i înmânez 
scrisoarea de recomandaţie a domnului Ward, în care se arăta 
misiunea ce mi se încrcdinţase pe lângă domnia-sa, şi astfel 
puteam socoti prezentările ca şi făcute. 

Părintele orăşelului Morganton mă primi cât se poate de 
simplu, fără nici un fel de fasoane, cu pipa în gură şi paharul de 
brandy pe masă. Servitoarea aduse numaidecât încă un pahar 
şi, vrând, nevrând, trebui să-i fac pe plac gazdei, înainte de a fi 
apucat să schimbăm vreun cuvânt. 

— Veniţi din partea domnului Ward, va să zică! începu el voios, 
ca omul în toane bune. Nu se poate, trebuie să bem mai întâi în 
sănătatea dumisale! 

Nu scăpai până nu închinarăm paharele, deşertându-le 


până la fund, în cinstea directorului general al poliţiei... 
— Şi acum s-auzim despre ce-i vorba?... mă întrebă Elias Smith. 

Primarul orăşelului Morganton avu astfel prilejul să afle din 
gura mea motivul, precum şi scopul misiunii pe care o aveam în 
districtul respectiv al Carolinei de Nord. Începui deci prin a-i 
reaminti faptele sau, mai bine zis, fenomenele petrecute prin 
părţile acelea. De aceea, accentuai eu — şi primarul îmi dădu 
dreptate — lucrul cel mai important în clipa de faţă era ca 
localnicii să capete asigurări că nu se va întâmplă nimic sau 
dacă nu, cel puţin, să fie puşi în gardă. Şi-i explicai apoi că 
autorităţile se arătau pe drept cuvânt îngrijorate de situaţie şi se 
străduiau, pe cât le stătea în putinţă, să găsească o ieşire din 
impas. În încheiere, adăugai că şeful meu îmi dăduse 
împuternicire să efectuez cât mai rapid şi cu deplin succes o 
anchetă asupra evenimentelor de pe Great-Eyry. Nu trebuia să 
preget nici un moment, orice piedici mi s-ar fi pus în cale, nici să 
mă uit la bani, fiindcă, aşa cum era şi de aşteptat, ministerul era 
gata să suporte din bugetul său toate cheltuielile necesitate de 
misiunea mea. 

Elias Smith mă ascultase fără să scoată o vorbă, având 
totuşi grijă între timp să umple atât paharul lui, cât şi pe al meu. 
Şi, cu toate că pâcâia mereu din pipă, nu păstram nici cea mai 
mică îndoială că era numai urechi. Îl vedeam când şi când 
înviorându-se la faţă şi ochii scăpărându-i sub streaşina 
sprâncenelor groase. Ca unul ce era cel mai înalt dregător al 
trebilor oraşului Morganton, nu se putea fireşte să nu fie 
tulburat de cele întâmplate pe Great-Eyry, după cum tot aşa, 
probabil, aştepta cu aceeaşi nerăbdare ca şi mine să descopere, 
în sfârşit, cauza acestor fenomene. 

După ce-i împărtăşii tot ce aveam să-i comunic, Elias 
Smith rămase câteva clipe cu ochii la mine fără să spună nimic. 
— Care va să zică, rosti el într-un târziu, cei din Washington vor 
cu orice preţ să ştie — nu-i aşa? — ce fel de hram poartă Great- 
Eyry? 

— Întocmai, domnule Smith... 
— Şi dumneata?... 

— Bineînţeles!... 

— Şi eu, domnule Strock! 

Va să zică, primarul oraşului Morganton era şi el un om tot 
atât de curios ca şi mine; într-adevăr, mai rar aşa chilipir! 


— Vă daţi seama, nu-i aşa, adăugă dânsul, scuturându-şi pipa 
de scrum, ca proprietar am tot interesul să ştiu ce ar putea să 
fie cu drăcoveniile acelea de pe Great-Eyry, iar, pe de altă parte, 
ca primar al urbei noastre trebuie să am grijă de soarta celor pe 
care-i oblăduiesc... 

— Cu atât mai mult deci, domnule Smith, îi răspunsei eu, aţi fost 
îndemnat să căutaţi ce anume putea să dea naştere acestor 
fenomene, care amenințau să distrugă tot ţinutul!... Şi bănuiesc 
că vi s-au părut cu totul inexplicabile şi destul de îngrijorătoare 
pentru populaţia din împrejurimi... 

— Mai ales inexplicabile, domnule Strock, pentru că să vă spun 
drept: nu-mi vine să cred că, sus, pe Great-Eyry s-ar putea afla o 
gură de vulcan, de vreme ce nicăieri, de la un cap la altul, lanţul 
Munţilor Allegheny nu este de natură vulcanică. Oricât aţi căuta, 
nici în cheile săpate în masivul Cumberland, nici prin văile 
Munţilor Albaştri n-o să găsiţi nicăieri nici o dâră de cenuşă, de 
zgură, de lavă sau de alte materii eruptive. De aceea, eu nu 
cred că districtul Morganton ar putea fi în primejdie... 

— Sunteţi convins de asta, domnule Smith? 

— Sigur că da. 

— Şi atunci zguduiturile ce s-au resimţit în vecinătatea 
munţilor...? 

— Da... zguduiturile... aşa e... zguduiturile!... îngână domnul 
Smith dând din cap. Dar, mai întâi, să fie oare adevărat că s-au 
produs nişte zguduituri?... întâmplarea face ca tocmai în seara 
cu pricina, când a apărut vâlvoarea aceea pe culmi, să mă aflu 
la ferma mea de la Wildon, adică la o distanţă mai mică de o 
milă de Great-Eyry şi, dacă la un moment dat s-a auzit un 
freamăt nedesluşit în văzduh, n-am băgat de seamă să se fi 
clintit ceva, nici la suprafaţa, nici în adâncul pământului... 

— Cu toate astea, judecând după rapoartele trimise domnului 
Ward... 

— Rapoartele întocmite într-un moment când toată lumea era 
cuprinsă de panică! mărturisi primarul. In orice caz, eu n-am 
pomenit nici un cuvânt despre asta în memoriul meu... 

— Interesant... cât despre flăcările ce-au ţâşnit, zice-se, peste 
tancurile de stânci din vârf... 

— A, flăcările! Aici se schimbă socoteala, domnule Strock, 
fiindcă le-am văzut... Le-am văzut cu ochii mei, chiar si norii 
erau învăpăiaţi, luminând priveliştea până foarte departe. Şi, în 


acelaşi timp, au răbufnit nişte zgomote de sus, de pe creştetul 
muntelui Great- Eyry... aşa ca un şuierat, ca şi când s-ar fi 
deşertat o căldare de aburi... 

— Aţi auzit chiar dumneavoastră? Precis?... 

— Da... şi acum încă-mi mai ţiuie urechile! 

— Dar, in mijlocul acestui vacarm, dacă vă mai amintiţi, 
domnule Smith, nu vi se pare că la un moment dat s-ar fi 
desluşit ceva ca un fâlfâit de aripi uriaşe?... 

— Intr-adevăr, domnule Strock. Dar stau şi mă întreb: ca să 
vuiască văzduhul de freamătul aripilor ei, cum poate să arate 
pasărea aceea gigantică ce a zburat prin aer, după ce s-au stins 
şi ultimele pâlpâiri ale focului?... Şi ce aripi colosale trebuie să 
aibă?... De aceea, zic, nu cumva mi s-o îi părut şi totul e numai o 
nălucire a închipuirii mele?... Să se fi aciuat pe Great-Eyry mai 
ştiu eu ce monştri înaripaţi? În cazul ăsta, lumea i-ar fi zărit mai 
de mult dând târcoale uriaşului lor cuib de piatră!... Da, da, e un 
mister la mijloc, un mister pe care nimeni până în momentul de 
faţă nu l-a putut lămuri... 

— Dar pe care o să-l lămurim noi, domnule Smith, bineînţeles, 
dacă veţi binevoi să-mi daţi concursul... 

— Cu dragă inimă, domnule Strock, mai încape vorbă! Cu atit 
mai mult cu cât am tot interesul să liniştesc populaţia... 

— Atunci, mâine chiar, o să pornim la lucru... 

— Chiar mâine! 

Şi cu această promisiune, domnul Smith şi cu mine ne 
despărţirăm. 

Mă înapoiai la hotel unde început să mă organizez în 
vederea unei şederi ce se putea prelungi potrivit cu cerinţele 
anchetei. 

Nu pierdui din vedere, fireşte, să-i scriu domnului Ward, 
după cum ne înţeleseserăm. începui prin a-i anunţa sosirea mea 
la Morganton, ca după aceea să-i comunic rezultatele primei 
întrevederi pe care o avusesem cu primarul oraşului, precum şi 
hotărârea luată de comun acord ca să ducem la bun sfârşit, în 
cel mai scurt timp, acţiunea la care pornisem. îmi luam totodată 
angajamentul de a-l informa, punct cu punct, despre 
străduinţele noastre, fie prin scrisoare închisă, fie telegrafic, ca 
să poală fi în permanenţă la curent cu starea de spirit a 
cetăţenilor din ţinutul respectiv al Carolinei de Nord. 

In după-amiaza aceleiaşi zile avu loc o nouă întrevedere 


cu domnul Smith, în urma căreia rămase stabilit să plecăm dis- 
de-dimineaţă,cum se va lumina de ziuă. Planul de acţiune, 
asupra căruia ne opriserăm amândoi, socotindu-l cel mai indicat, 
era următorul: 

Ascensiunea muntelui avea să fie făcută sub conducerea a 
două călăuze încercate, pentru care excursiile de genul acesta 
erau o îndeletnicire obişnuită. In repetate rânduri se căţăraseră 
pe cele mai înalte piscuri ale Munţilor Albaştri. Cu toate astea, 
niciodată până atunci nu se încumetaseră să ia în piept urcuşul 
muntelui Great-Eyry, ştiind dinainte că nu puteau ajunge pe 
culmea lui din pricina stâncilor ce se înălţau ca nişte metereze 
imposibil de escaladat: de altfel, până în ultimul timp, când se 
produseseră fenomenele despre care am vorbii, Great-Eyry nu 
constituise un punct de atracţie pentru turişti. Oricum ar fi fost, 
ne puteam bizui pe cele două călăuze, pe care domnul Smith le 
cunoştea personal, oameni  descurcăreţi, îndeminatici şi 
devotați. Eram, aşadar, hotărâți să ne lăsăm în nădejdea lor, 
convinşi fiind că n-au să dea înapoi din faţa nici unui obstacol. 

Pe deasupra, după cum presupunea domnul Smith, s-ar li 
putut ca dorinţa noastră de a pătrunde în creierul muntelui să 
nu mai fie, de astă dată, un lucru imposibil de îndeplinit. 

— Şi pentru care motiv?... îl descusui eu. 

— Pentru că s-a desprins din vârf, acum câteva săptămâni, un 
bloc de piatră, care bănuiesc c-a lăsat o ştirbitură pe unde ne- 
am putea strecura... 

— Ar fi, într-adevăr, un noroc, domnule Smith... 

— O să vedem la faţa locului, domnule Strock, şi nu mai târziu 
decât mâine... 

— Pe mâine, deci! 


Capitolul III 
GREAT-EYRY 
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Elias Smith şi cu mine 


părăseam orăşelul Morganton, în drum spre târguşorul Pleasant- 
Garden, pe şoseaua ce se desfăşura paralel cu Sarawba-River, 


ţinând malul stâng al apei. 

Plecasem întovărăşiţi de cele două călăuze — Harry Horn, 
om la vreo treizeci de ani, şi James Bruck, în vârstă de douăzeci 
şi cinci de ani — statorniciţi amândoi în oraş, îndeletnicirea lor 
fiind să conducă turiştii care doreau să viziteze cele mai 
frumoase poziţii din Munţii Albaştri şi Cumberland, masivele 
gemene ce alcătuiau lanţul Munţilor Allegheny. Alpinişti de forţă, 
cu picioare şi braţe vânjoase, iscusiţi şi încercaţi în practica 
meseriei lor, amândoi cunoşteau ca-n palmă locurile din 
împrejurimi, până la poalele munţilor. 

O brişcă trasă de doi telegari iuți trebuia să ne ducă până 
la marginea apuseană a statului Carolina. 

Nu luasem prea multe provizii cu noi, doar pentru două, 
trei zile, socotind că expediţia noastră n-avea să dureze mai 
mult. În privinţa asta ne puteam lăsa în nădejdea domnului 
Smith care se pricepea ce să aleagă pentru a ne pune la cale 
stomacul: conserve de carne de vită în suc, şuncă tăiată felii, o 
pulpă de căprioară bine rumenită, un butoiaş de bere, câteva 
butelii de wisky şi de rachiu tare şi pâine cât să ne prisosească. 
Apă proaspătă găseam din belşug pe munte, unde la tot pasul 
gâlgâia câte un şipot îndestulat de ploile torențiale ce cădeau 
mereu în acel anotimp. 

Nici nu mai e nevoie să spun, cred, că primarul oraşului 
Morganton, fiind un înfocat vânător, îşi atârnase puşca de umăr 
la plecare şi-şi luase cu sine câinele, Nisko, pe care-l vedeam 
alergând şi zbenguindu-se pe lângă trăsura. Nisko avea 
misiunea de a stârni vânatul, aducându-i-l în bătaia puștii, fie în 
adâncul pădurii, fie în câmp deschis; pe toată durata 
ascensiunii, însă, avea să rămână la fermă, la Wildon, în grija 
vizitiului. În orice caz, nu se putea ţine după noi prin coclaurile 
muntelui, unde trebuia să trecem peste săritori şi să ne căţărăm 
pe stânci. 

Vremea se arăta destul de frumoasă, deşi era încă răcoare 
afară, ca la sfârşitul lui aprilie, când, în climatul american, 
uneori tot te mai înţeapă frigul. 

Mânaţi de  nestatornica briză ce sufla dinspre 
neţărmuritele întinsuri ale Atlanticului, nori fugari lunecau cu 
iuţeală pe boltă, lăsând pe alocuri să răzbată în snopi razele 
soarelui, ce-şi revărsa lumina peste întreaga câmpie. 

În prima zi, apucarăm să ajungem la Pleasant-Garden, 


unde trebuia să fim găzduiţi peste noapte de primarul târgului, 
prieten bun cu domnul Smith. Pe drum avusesem răgaz să 
cercetez, plin de curiozitate, regiunea aceasta, unde ogoarele 
stau în bună vecinătate cu mlaştinile, iar smârcurile cu pădurile 
de  chiparoşi. Şoseaua, altminteri întreţinută în condiții 
satisfăcătoare, le străbate rând pe rând sau trece pe lângă ele, 
fără să facă prea multe şerpuituri. Prin locurile mai umede, în 
care pământul e mâlos, chiparoşii cresc falnici, înălţându-şi 
drept în sus tulpina zveltă, uşor bulbucată la poale, unde 
scoarţa e învălurată de nişte proeminențe de formă conică 
semănând cu nişte coturi de burlane din care localnicii 
obişnuiesc să facă stupi de albine. Strecurându-se prin frunzişul 
lor verzui, o boare de vânt legăna molcom lungile fire cărunte 
de mătreaţa arborilor, aşa-numitele „bărbi spaniole", care 
atârnau de pe crengile cele mai joase până aproape de pământ. 

O lume întreagă de vieţuitoare mişuna prin pădurile din 
partea locului. La tot pasul vedeai zbughind-o din loc, alungaţi 
de brişcă noastră, şoareci de câmp şi hârciogi, papagali cu 
penele zugrăvite în cele mai vii culori şi guralivi de-ţi împuiau 
urechile, oposumi care o rupeau la fugă în sprintene salturi, 
cărându-şi odraslele în punga de sub pântece; pe urmă, 
sumedenie de zburătoare, mii şi mii de păsări ce se risipeau în 
rămurişul copacilor, printre palmieri, smochini şi portocali, ai 
căror muguri aşteptau să se deschidă la cele dintâi adieri de 
primăvară, şi prin desişurile de rododendroni, atât de încâlcite 
uneori, încât nimeni n-ar fi reuşit să răzbată prin ele. 

Sosirăm pe înserate la Pleasant-Garden, unde avurăm 
parte să fim găzduiţi peste noapte In condiţii multumitoare. 
Aveam tot timpul, în ziua următoare, să ajungem la ferma de la 
Wildon, care se afla chiar la poalele munţilor. 

Pleasant-Garden este un târguşor mai modest, fără prea 
mare importanţă. Primarul ne primi cu braţele deschise şi cu 
masa întinsă. Cinarăm într-o atmosferă plină de veselie, în sala 
mare a unei locuinţe plăcute, ocrotită de stejari înalţi. Şi cum 
era şi de aşteptat, conversaţia se înfiripă de la început în jurul 
expediției puse la cale cu scopul de a cerceta configuraţia 
locurilor, încă nestrăbătute, din creierul muntelui Great-Eyry. 

— Bună idee, ne-ncurajă gazda. Atâta vreme cât n-o să se ştie 
precis ce se petrece sau ce se ascunde acolo sus, populaţia 
rurală din împrejurimi o să trăiască cu frica-n sân... 


— Dar, întrebai eu, nu s-a întâmplat nimic în ultimul timp, de 
când a izbucnit vâlvătaia aceea pe Great-Eyry?... 

— Nimic, domnule Strock. De aici, din Pleasant-Garden, se poate 
vedea desluşit spinarea muntelui până la vârful Black-Dome 
care este mai înalt... Nici un zgomot nu ne-a ajuns la ureche şi 
nu s-a mai zărit nici o licărire de lumină... Dacă s-o fi aciuat 
cumva pe acolo vreo ceată de diavoli, înseamnă că, după ce au 
pus să se încingă frigările lor drăceşti, şi-au luat tălpăşiţa ca să 
se înfunde în cine ştie ce văgăună din Allegheny!... 

— Diavoli, zici! exclamă domnul Smith. Dacă-i aşa, sper cel 
puţin că nu s-or fi cărăbănit fără să fi lăsat vreo urmă, pe unde 
au trecut, ceva, cât de mic, vreun sfârc de codiţă sau niscaiva 
coarne!... Om trăi şi-om vedea! 

A doua zi, adică în ziua de douăzeci şi nouă aprilie, brişca 
ne aştepta gata înhămată, încă din zori. Domnul Smith se instală 
la locul lui, iar eu alături de dânsul. Caii întinseră pasul la drum, 
pişcaţi de biciul vizitiului. La sfârşitul acelei zile, a doua de când 
porniserăm din Morganton, ne făcuserăm socoteala să poposim 
la ferma de la Wildon, în vecinătatea primelor ramificații ale 
Munţilor Albaştri. 

Priveliştea rămăsese neschimbată. Mereu aceleaşi păduri, 
întrerupte din loc în loc de mlaştini, din ce în ce mai rare însă, 
de la un timp, deoarece terenul începea să se înalțe treptat, cu 
cât ne apropiam de poalele munţilor. Şi nici ţinutul nu mai era 
chiar aşa populat. Ici şi colo câte un sătuc rătăcit prin sihla de 
stejari rămuroşi, câte o fermă răzleaţă udată din belşug de 
numeroasele rios ce coborau din văgăuni, pentru a se vărsa în 
râul Sarawba. 

Fauna şi flora erau aidoma ca în ajun şi, orice s-ar spune, 
vânatul prisosea în asemenea măsură, încât nici un vânător nu 
se putea plânge de noroc. 

— Mai că-mi vine să pun mâna pe puşcă şi să-l fluier pe Nisko! 
îmi mărturisea domnul Smith. E pentru prima oară că mi se 
întâmplă să trec pe aici fără să împroşc cu alice prepeliţele şi 
iepurii!... Ce-or fi zicând bietele lighioane de mine: probabil că 
nu le vine să-şi creadă ochilor!... Doar dacă, cine ştie, nu s-ar 
termina proviziile, căci, deocamdată, avem altele în cap... 
suntem la o vânătoare de mistere. 

— Măcar de-am avea parte, domnule Smith, să nu ne întoarcem 
plouaţi, adăugai eu. 


În dimineaţa aceea, drumul nostru ne purtă prin mijlocul 
unei câmpii ce părea că nu mai are sfârşit şi pe care palmierii şi 
chiparoşii creşteau pâlcuri, pâlcuri. Cât vedeai cu ochii, şesul era 
presărat cu puzderie de bordeie mărunte, făcute din pământ şi 
aşezate la voia întâmplării, printre care mişuna un popor întreg 
de mici rozătoare. Acolo trăiau laolaltă mii şi mii de veveriţe 
dintr-o specie pe care mai toată lumea o cunoaşte pe 
continentul american sub denumirea populară de „câinele 
preriilor". Să nu vă închipuiţi însă că li s-a spus aşa pentru că ar 
prezenta vreo asemănare cât de neînsemnată cu vreun 
specimen din cutare sau cutare rasă canină. Nu, singurul motiv 
este faptul că aceste animale scot un fel de chelălăit ca de 
cotei. Şi, într-adevăr, în timp ce treceam în goana trăsurii, 
făceau o larmă de-ţi venea să-ţi astupi urechile! 

Fenomenul acesta nu e chiar atât de rar în Statele Unite, 
unde poţi întâlni în multe locuri asemenea cetăţi de patrupede, 
cu o numeroasă populaţie. Printre altele, naturaliştii 
menţionează aşa-numitul Dog-Viile!”, care adăposteşte un 
număr de peste un milion de locuitori cu patru picioare. 

Veveriţele acestea, care se hrănesc îndeobşte cu rădăcini 
şi ierburi şi adesea şi cu lăcuste, fiind chiar grozav de ahtiate 
după lăcuste, sunt de altminteri nişte vieţuitoare cu totul 
inofensive, în aceiaşi timp însă şi foarte gălăgioase, încât îţi 
sparg urechile cu ţipetele lor. 

Vremea se menţinuse frumoasă, atâta doar că bătea un 
vânticel cam rece. Fiindcă, de fapt, să nu vă închipuiţi că, 
aflându-se la treizeci şi cinci de grade latitudine, cele două state 
Carolina ar avea o climă ceva mai caldă. Dimpotrivă, iernile, 
cele mai adeseori, sunt din cale afară de aspre. O mulţime de 
portocali degeră din pricina frigului ce bântuie pe aici şi, 
câteodată, albia râului Sarawba e înţesată de sloiuri de gheaţă. 

După-amiază, lanţul Munţilor Albaştri, care se aflau acum 
la o distanţă de numai şase mile, ni se dezvălui în bună parte. 
Crestele se desenau lămurit pe cerul aproape senin, brăzdat 
doar de dâre uşoare de nori. Păduri dese creşteau la poalele 
munţilor, unde coniferele îşi încâlceau rămurişul, ba chiar şi sus, 
printre stâncile negricioase şi destul de ciudate ca înfăţişare, se 
profilau câţiva arbori răzleţi. Ici şi colo se înălţau piscuri cu 
forme bizare, cel mai semeţ dintre toate fiind giganticul Black- 


19 Oraşul câinilor, (n. a.). 


Dome?0, al cărui creştet strălucea în răstimpuri, poleit de razele 
soarelui. 

— V-aţi urcat vreodată până în vârful acestei cupole, domnule 
Smith?... îl întrebai eu. 

— Nu, îmi răspunse dânsul. Dar, după câte am auzit, urcuşul e 
destul de anevoios. De altfel, au fost câţiva turişti care au reuşit 
să ajungă până sus, pe culme şi, din cele spuse de ei, se pare că 
totuşi de acolo, din vârf, privirea nu poate pătrunde în 
ascunzişurile de pe Great-Eyry. 

— Chiar aşa şi este, întări Harry Horn, călăuza. Eu însumi mi-am 
dat seama de asta cu ochii mei. 

— Cine ştie, încercai eu să obiectez, poate n-o fi fost timpul 
prielnic... 

— Dimpotrivă, domnule Strock. Era o vreme de toată 
frumuseţea, numai că stâncile de pe Great-Eyry se înalţă ca 
nişte metereze de care se loveşte privirea. 

— Haida-de! exclamă Smith. Să ştii că nu mi-ar părea rău câtuşi 
de puţin să pun, în sfârşit, piciorul într-un loc în care ţipenie de 
om n-a călcat încă până acum! 

In orice caz, în ziua aceea Great-Eyry părea liniştit: nu 
fumega şi nici flăcări nu ţâşneau din măruntaiele lui. 

Pe la ceasurile cinci, brişcă noastră făcu un popas la 
Wildon, unde toţi oamenii de la fermă ieşiră să-şi întâmpine 
stăpânul. 

Aşa cum fusese stabilit, aici urma să ne petrecem ultima 
noapte. 

Caii fură deshămaţi pe loc şi minaţi spre grajd, unde se 
găsea nutreţ cu prisosinţă, în timp ce trăsura era pusă la 
adăpost sub şopron. Vizitiul trebuia să aştepte întoarcerea 
noastră. Domnul Smith, de altfel, nu avea nici cea mai mică 
îndoială că vom descinde la înapoiere în Morganton, cu misiunea 
împlinită până la capăt, spre mulţumirea tuturor. 

La rândul său, fermierul ne încredinţă că de câtva timp nu 
se mai produsese nici un fenomen neobişnuit pe Great-Eyry. Ne 
aşezarăm deci să cinăm la masa comună, împreună cu argaţii 
de la fermă, şi peste noapte dormirăm duşi, fără ca somnul 
nostru să fie cât de cât tulburat. 

A doua zi, în zori, trebuia să luăm în piept urcuşul 
muntelui. lnălţimea vârfului Great-Eyry este de cel mult o mie 


20 2 044 m altitudine. (n.a.). 


opt sute de picioare, ceea ce în definitiv nu înseamnă mare 
lucru, reprezentând adică o altitudine mijlocie printre cele 
înregistrate pe Munţii Allegheny. Puteam fi deci liniştiţi că n-o să 
avem de înfruntat cine ştie ce oboseală, în câteva ore ne 
bizuiam să ajungem sus, pe creasta masivului. Ce-i drept, s-ar fi 
putut să întâmpinăm unele greutăţi de-a lungul drumului, 
prăpăstii de trecut sau mai ştiu cu ce obstacole pe care trebuia 
să le ocolim, mergând târiş-grăpiş, pe câte o brână primejdioasă 
— adică ceea ce era neprevăzut în tentativa noastră, tot ce ne 
putea hărăzi întâmplarea. Aşa cum am văzut, călăuzele noastre 
nu erau în măsură să ne spună prea multe în privinţa asta. Pe 
mine îndeosebi mă îngrijora zvonul ce se încetăţenise prin 
împrejurimi, şi anume, că steiurile din vârful muntelui Great- 
Eyry erau ca nişte metereze imposibil de escaladat. La urma 
urmei însă, nimeni nu ajunsese să constate faptul acesta la faţa 
locului şi apoi se putea să avem şi un pic de noroc, în cazul când 
blocul de piatră ce se desprinsese de pe înălţimi făcuse vreo 
ştirbitură în zidul cetăţii de stânci. 

— În fine, îmi declară domnul Smith, după ce îşi aprinse pentru 
prima oară pipa în ziua aceea, tainul său fiind de douăzeci de 
lulele pe zi, de plecat, tot plecăm şi sper să fie într-un ceas bun. 
Cât timp o să ne ceară ascensiunea, c-o fi mai mult ori c-o fi mai 
puţin, asta, vezi, nu putem şti... 

— În orice caz, domnule Smith, îl întrebai eu, a rămas hotărât, 
nu-i aşa, să ducem până la capăt ancheta noastră? 

— Hotărât, domnule Strock. 

— Şeful mi-a pus în vedere să-l fac pe afurisitul ăsta de Great- 
Eyry să-şi dea neapărat în vileag secretele. 

— Şi o să-l facem, da, da, o să-l facem să le dea în vileag, de 
voie sau de nevoie, îmi răspunse domnul Smith, luând Cerul 
drept martor pentru adevărul cuvintelor sale, chiar dac-ar trebui 
să scotocim până în măruntaiele muntelui. 

— Cum s-ar putea foarte bine ca excursia noastră să ţină mai 
mult decât o singură zi, adăugai eu, ar fi mai cuminte, cred, să 
ne luăm ceva merinde. 

— Fii pe pace, domnule Strock, călăuzele noastre au tolba plină 
cu de-ale gurii, cât să  le-ajungă pe două zile, şi pe urmă nici 
noi nu plecăm cu buzunarele goale... De altminteri, chiar dacă 
va fi să-l las pe harnicul Nisko la fermă, în schimb am să-mi iau 
cu mine puşca. M-ar mira să nu se afle ceva vânat în zona 


împădurită şi prin văgăunile de la poale... O să scăpărăm din 
amnar ca să putem perpeli vânatul în frigare, dacă nu cumva 
om găsi de-a gata, sus pe culme, vreun focşor aprins... 
— Cum aşa, aprins... domnule Smith? 
— Şi de ce nu, domnule Strock?... Limbile acelea de foc, 
vâlvoarea aceea de toată frumuseţea, care a băgat în sperieţi 
satele din împrejurimi... Cine poate să ştie dacă vatra din care s- 
a iscat se va fi răcit de-a binelea şi dacă nu cumva sub cenuşă 
mai mocneşte măcar o licărire cât de slabă?... Şi pe urmă, dacă-i 
adevărat că există un crater în mijloc, craterul acesta nu poate fi 
decât al unui vulcan şi crezi dumneata că un vulcan se poate 
stinge chiar aşa, de tot, încât să nu mai găseşti nici un pic de 
jeratic înăuntru?... Ba nu, zău, tare bicisnic trebuie să fie ca să 
nu aibă nici măcar o scânteie de foc, atâta cât să-şi poată face 
omul nişte cartofi prăjiţi sau un ou răscopt!... în sfârşit, aşa cum 
ţi-am mai spus, om trăi şi-om vedea... Da, da, om vedea ce-o 
mai fi! 

În ce mă priveşte, vă mărturisesc că nu aveam o părere 
bine stabilită. Mi se dăduse ordin să merg în recunoaştere pe 


Great-Eyry ca să văd ce se întâmplă cu el!... În cazul în care nu 
exista nici un pericol, cu atât mai bine; cunoscându-se situaţia, 
toată lumea o să fie liniştită, în adâncul inimii însă — şi nu 


credeţi oare că acesta era un sentiment foarte firesc din partea 
unui om asupra căruia pusese stăpânire demonul curiozităţii? — 
aş fi preferat, atât pentru satisfacția mea personală, cât şi 
pentru vâlva de care s-ar fi bucurat misiunea mea, ca Great- 
Eyry să fie într-adevăr sediul unor fenomene a căror cauză mi- 
era dat s-o descopăr eu! 

lată acum şi ordinea de bătaie pe care o stabilisem în 
vederea ascensiunii noastre: în frunte, cele două călăuze, a 
căror misiune era să caute locurile pe unde puteam trece; apoi 
Elias Smith şi cu mine, mergând în pas unul lângă altul sau unul 
înainte şi celălalt în urmă, după cât de largă era poteca. 

Pentru început, Harry Horn şi James Bruck o apucară pe 
firul unei viroage înguste, în pantă lină, ce şerpuia de-a lungul 
unor povârnişuri destul de abrupte şi în care creşteau de-a 
valma o mulţime de arbuşti cu frunziş mohorât şi fructul ca de 
conifere, ferigi cu frunze bogate şi agrişi sălbatici, alcătuind un 
hăţiş încâlcit prin care nu era chip să-ţi deschizi drum. 

Un popor întreg de păsări însufleţea împletitura aceea 


compactă de rămurişuri. Mai cu seamă papagalii erau gălăgioşi 
nevoie mare, nu le tăcea pliscul o clipă, împânzind văzduhul cu 
tipetele lor piţigăiate. Aproape că nici nu se mai auzeau 
forfotind prin tufişuri veveriţele, deşi erau cu sutele. 

Matca, pe care puhoaiele şi-o croiseră pe făgaşul acestor 
chei, şerpuia capricios printre spinările munţilor, urcând treptat 
spre înălţimi, în anotimpul ploios sau când se dezlănţuia vreun 
potop, apele prindeau să se înfoaie din nou, sărind din treaptă în 
treaptă, în clocot de cascade. E adevărat că albia nu era udată 
decât atunci când cerul îşi desfereca izvoarele, şi faptul că nu 
găsisem măcar un strop de apă dovedea îndeajuns că, sus, pe 
Great-Eyry nu se alia nici un şipot care s-o alimenteze. 

După o jumătate de oră de mers, urcuşul se dovedi atât 
de anevoios, încât mereu trebuia s-o apucăm pieziş, când spre 
dreapta, când spre stâga, adăugând o mulţime de ocoluri 
călătoriei noastre. Drumul prin chei devenea pe drept cuvânt 
impracticabil, nicăieri piciorul nu mai întâlnea un punct de sprijin 
temeinic; ca să suim mai departe am fi fost nevoiţi să ne 
agăţăm de câte un smoc de iarbă sau să ne târâm pe brânci şi, 
în condiţiile astea, fireşte că ascensiunea nu s-ar fi terminat 
înainte de asfinţitul soarelui. 

— Pe legea mea, exclamă domnul Smith oprindu-se să mai 
răsufle, abia acum înţeleg de ce au fost aşa puţini turiştii care s- 
au urcat pe Great-Eyry... Aşa puţini, încât eu nu cunosc nici unul 
care să fi făcut treaba asta!... 

— De fapt, îi răspunsei eu, nici nu merită osteneala! Şi dacă n- 
am avea anumite motive care ne obligă să ducem la bun sfârşit 
încercarea asta... 

— Aveţi perfectă dreptate, mărturisi Harry Horn, nici eu şi nici 
colegul meu, cu toate c-am făcut destule ascensiuni pe Black- 
Dome, urcându-ne până in vârful muntelui, nu ţinem minte să fi 
întâmpinat vreodată atâtea greutăţi!... 

— Greutăţi care ar putea foarte bine să se transforme în 
obstacole! adăugă James Bruck. 

Vorba e că trebuia să hotărâm acum încotro s-o luăm ca 
să putem continua drumul. Atât în dreapta, cât şi-n stânga ne 
aţineau calea desişuri stufoase de copaci şi arbuşti. În definitiv, 
singura soluţie era s-o apucăm în aşa fel, încât panta să fie ceva 
mai domoală. Şi ne gândeam că în zona împădurită, după ce ne- 
am fi deschis drum prin hăţişul din margine, însoțitorii mei şi cu 


mine puteam fi mai siguri pe picioarele noastre. În orice caz n- 
am fi umblat bâjbâind la întâmplare. Nu trebuia totuşi să 
pierdem din vedere că, de la un cap la altul al Munţilor Albaştri, 
versantele răsăritene nu erau de fel accesibile excursioniştilor în 
locurile unde panta avea o înclinaţie mai mică de cincizeci de 
grade. 

Oricum ar fi fost, lucrul cel mai bun era să ne bizuim pe 
acel instinct special cu care erau înzestrate cele două călăuze 
ale noastre şi mai cu seamă James Bruck. Cred că băiatul ăsta 
de toată isprava era mai sprinten decât o capră sălbatică. 
Numai că, din păcate, nici eu şi nici Elias Smith nu ne-am fi 
încumetat să punem piciorul prin locurile unde se avânta 
viteazul nostru. 

Totuşi, în ce mă privea, trăgeam nădejde că n-o să rămân 
de căruţă, fiind de felul meu destoinic la căţărat şi în acelaşi 
timp deprins, ca puţini alţii, cu exerciţiile fizice. Eram hotărât, 
aşadar, să mă ţin pe urmele lui James Bruck, pretutindeni unde 
îl vor purta paşii, chiar dacă ar fi, când şi când, să mă duc de-a 
rostogolul la vale. Nu tot aşa stăteau însă lucrurile şi cu cel mai 
de seamă demnitar al oraşului Morganton, care nu mai era nici 
aşa tânăr şi nici aşa vânjos, deşi mai înalt şi mai trupeş, şi nici 
chiar aşa sigur pe picioare. Până atunci, evident, se luptase din 
răsputeri să nu rămână în urmă. Gâfâia uneori ca o focă şi, 
împotriva voinţei lui, îl sileam să se oprească puţin ca să-şi tragă 
răsuflarea. 

Intr-un cuvânt, se dovedea că ascensiunea pe Great-Eyry 
necesita ceva mai mult timp decât ne făcusem noi socoteala. Ne 
bizuisem să ajungem la picioarele împrejmuirii de stânci înainte 
de orele unsprezece şi când colo, după toate probabilitățile, 
miezul zilei avea să ne găsească încă pe drum, la câteva sute de 
picioare mai jos. Într-adevăr, pe la zece, după ce încercasem în 
repetate rânduri să descoperim o potecă pe care să putem sui 
mai departe, după ce făcusem o mulţime de ocoluri şi de nu ştiu 
câte ori calea întoarsă, una din călăuze dădu semnalul de oprire. 
Ne aflam la liziera superioară a zonei împădurite unde copacii 
creşteau mai rari, aşa încât privirea putea să răzbată printre ci 
până la temeliile de piatră ale vârfului Great-Eyry. 

— Uf! suspină domnul Smith, rezemându-se de trunchiul vânjos 
al unui palmier. Drept să vă spun, nu mi-ar strica un pic de 
răgaz, oleacă de odihnă şi chiar un strop de mâncare.!... 


— Aşa, vreun ceas, adăugai eu. 
— Da, destul ne-am ostenit plămânii şi picioarele, să-i mai dăm 
ceva de lucru şi stomacului! 

In privinţa asta toată lumea se arătă de acord. Trebuia, 
fireşte, să prindem puteri noi. Era însă un lucru care ne cam 
neliniştea în momentul acela: priveliştea pe care ne-o înfăţişa 
coasta muntelui până în dreptul vârfului Great-Eyry. Mai sus de 
noi se întindea un pripor golaş, unul din povârnişuri denumite 
blads de oamenii din partea locului. Şi nici un firicel de cărare nu 
se desluşea printre stâncile cu pereţi abrupți. 

Faptul acesta nu se putea să nu le dea de gândit 
călăuzelor noastre. 

— N-o să fie prea uşor... spuse Harry Horn, adresîndu-se 
colegului său. 
— Dacă nu chiar imposibil! răspunse James Bruck. 

La auzul acestor cuvinte mi se puse un nod în gât de 
necaz. Dacă mă întorceam din drum, fără să fi apucat cel puţin 
să pun piciorul pe Great-Eyry, ar fi însemnat că misiunea mea se 
dusese de râpă, ca să nu mai spun că nici măcar nu mi-aş fi 
putut satisface curiozitatea!... Ba nu, zău, frumos mi-ar fi stat să 
mă prezint în faţa domnului Ward, aşa, plouat şi cu obrazul 
dogorit de ruşine! 

Deschiserăm raniţele şi ne întremarăm puterile cu friptură 
rece şi pâine. Şi folosirăm cu multă cumpătare bidoanele pentru 
a ne astâmpăra setea. Indată ce terminarăm cu masa — care nu 
ţinuse nici măcar o jumătate de ceas — domnul Smith se ridică 
de jos, gata de plecare. 

James Bruck porni în frunte, iar noi nu avurăm altceva de 
făcut decât să ne ţinem după el, silindu-ne să nu rămânem în 
urmă. 

Inaintam târâş, grăpiş. Călăuzele noastre nu-şi ascundeau 
defel nedumerirea şi la un moment dat Harry Horn o luă înainte 
ca să stabilească, odată pentru totdeauna, direcţia în care 
trebuia să ne continuăm drumul. 

Ne lăsă, aşadar, să-l aşteptăm preţ de vreo douăzeci de 
minute. La întoarcere, ne indică direcţia nord-vest şi ne 
îndreptarăm cu toţii într-acolo. In partea aceea, la o distanţă de 
trei sau patru mile, se vedea răsărind vârful Black-Dome. 
Precum se ştie însă, n-ar fi avut nici un rost să luăm în piept 
povârnişurile lui de vreme ce, de acolo, de pe culme, chiar 


înarmat cu o lunetă cât de puternică, ochiul n-ar fi putut 
pătrunde în adâncurile tăinuite ale lui Great-Eyry. 

Urcuşul era din cale-afară de obositor şi de încet, mai ales 
de-a lungul acelor prăvălişuri lunecoase, pe care creşteau ici şi 
colo câţiva copăcei sau bogate tufe ierboase. De bine, de rău, 
reuşisem să ne suim cu vreo două sute de picioare mai sus, 
când deodată călăuza din frunte se opri în faţa unor făgaşe ce 
brăzdau pământul în locul acela. Pe alocuri se vedeau zăcând 
risipite pe jos rădăcini proaspăt smulse, crengi fărâmate şi 
tancuri de stâncă făcute zob, ca şi cum o avalanşă s-ar fi 
rostogolit pe versantul muntelui. 

— Probabil că pe aici s-a rostogolit colosul de piatră desprins de 
pe Great-Eyry, îşi dădu cu părerea James Bruck. 

— De bună seamă, răspunse domnul Smith, şi cel mai bun lucru 
ar fi, cred, să ţinem pârtia pe care şi-a croit-o în cădere. 

Apucarăm deci pe urmele acelea şi se dovedi că socoteala 
nu fusese greşită. Puteam acum să punem cu nădejde piciorul 
pe dârele scrijelite de blocul de piatră. Ascensiunea se desfăşură 
în condiţii mai lesnicioase, aproape fără nici un fel de abateri de 
la drumul drept, aşa încât pe la unsprezece şi jumătate 
străbătusem aşa-numitul blad, aflându-ne pe muchia lui. 

In faţa noastră, la o distanţă de cel mult o sută de paşi, 
dar la o înălţime de o sută de picioare, se ridicau zidurile de 
centură în care era ferecat Great-Eyry. 

In partea aceea, priveliştea înfăţişa cele mai năstruşnice 
contururi: piscuri ascuţite, colţi de piatră şi printre altele o 
stâncă cu o formă cât se poate de curioasă, profilându-se în zare 
ca un vultur uriaş, gata să-şi ia zborul spre tăria cerului. După 
toate aparențele, muntele era apărat de nişte metereze 
imposibil de escaladat, cel puţin pe latura lor dinspre est. 

— Să ne odihnim câteva clipe, ne propuse domnul Smith, şi 
după aceea să vedem dacă nu e cu putinţă să găsim cumva un 
drum ocolit, pe lângă Great-Eyry. 

— In orice caz, ne atrase atenţia Harry Horn, blocul acela de 
piatră s-a desprins de aici de sus şi totuşi în partea asta nu se 
vede nici o spărtură din centura de stânci... 

Era într-adevăr aşa, deşi nu mai încăpea nici o îndoială că 
blocul ce se rostogolise la vale căzuse din sectorul acela. 

După un popas de vreo zece minute, cele două călăuze se 
ridicară să plece şi, apucând-o cu toţii pe un firicel de potecă, pe 


care alunecam la fiece pas, ajunserăm la marginea platoului. 
Acum nu mai aveam altceva de făcut decât să ne continuăm 
drumul pe brâna de la poalele stâncilor care, la o înălţime de 
vreo cincizeci de picioare, stăteau aplecate deasupra capetelor 
noastre, lărgindu-şi circumferința ca pereţii unui coş de nuiele. 
Chiar dacă am fi avut nişte scări la îndemână, am fi încercat 
zadarnic să ne urcăm pe culmea acestor parapete. 

Fără doar şi poate, Great-Eyry începea să capete în ochii 
mei înfăţişarea unor tărâmuri fantastice. Nu m-ar fi prins 
mirarea să fi fost bântuit de balauri, zmei sau mai ştiu eu ce alte 
specimene din galeria de monştri ai mitologiei, puşi anume ca 
să-l păzească! 

Între timp mergeam mai departe pe brâna ce înconjura ca 
o tranşee reduta de stânci, atât de simetric clădită, încât părea 
mai curând o lucrare ridicată de mâna omenească, decât o 
plăsmuire a naturii. Nicăieri o ştirbitură cât de mică. In inima 
acelor fortificaţii, nicăieri o răritură în urzeala aceea de piatră 
prin care să fi încercat a ne strecura. Cât vedeai cu ochii acelei 
zid compact, peste a cărui creastă, înaltă de o sută de picioare, 
era imposibil de trecut. 

După un ceas jumătate de mers pe marginea podişului, 
ajunserăm din nou în punctul de plecare, acolo unde făcusem 
ultimul popas, la capătul aşa-numitului blad. 

Nu mai puteam de necaz văzând că dădusem greş şi 
aveam impresia că şi domnul Smith era cel puţin tot atât de 
supărat ca şi mine. 

— Ei fir-ar al dracului să fie! îşi vărsă el focul. Nici acum, va să 
zică, n-o să aflăm ce ascunde acolo, înăuntru, afurisitul ăsta de 
Great-Eyry. Naiba să-l ia, dacă nu-i cumva vreun crater 
vulcanic... 

— Nu ştiu dac-o fi sau nu vreun vulcan, îi tăiai eu vorba. De fapt 
nu se simte nici un zgomot suspect, nu se vede nici o dâră de 
fum şi nici vreo flacără ţâşnind, nici un semn, aşadar, care să 
prevestească o erupție apropiată! 

Într-adevăr, înăuntru, ca şi afară, domnea aceeaşi tăcere 
adâncă. Nici o pâclă de funingine nu se răspândea în aer. Nici o 
licărire de foc nu aprindea norii, pe care briza ce adia dinspre 
răsărit îi mâna pe deasupra stâncilor. Nici o mişcare în văzduh, 
ca şi pe pământ. Nici un zvon subteran, nici o clătinare pe care 
s-o fi simţit sub tălpi. Nimic altceva, în tot cuprinsul, decât 


liniştea desăvârşită a înălțimilor. 

Un lucru pe care trebuie să-l menţionez este că, judecând 
după timpul necesar pentru a face înconjurul muntelui şi ţinând 
totodată seama de greutăţile mersului pe brâna îngustă de la 
marginea podişului, Great-Eyry avea probabil o circumferință de 
o mie sau o mie cinci sute de picioare. Cât priveşte suprafaţa 
incintei, nu văd cum aş fi putut s-o apreciez, atâta vreme cât nu 
cunoşteam grosimea meterezelor de piatră ce-o înconjurau. 

Se înţelege de la sine că împrejurimile erau cu desăvârşire 
pustii, adică, în afară de câteva păsări mau de pradă ce pluteau 
în văzduh deasupra zănoagei, nu se zărea nici o altă fiinţă 
vieţuitoare. 

Cum în momentul acela ceasurile noastre arătau orele 
trei, domnul Smith spuse contrariat: 

— Chiar dacă stăm aici până deseară, mai mult decât atâta tot 
n-o să putem afia!... trebuie să plecăm, domnule Strock, dacă 
vrem s-ajungem la Pleasant-Garden până nu se înnoptează. 

Cum însă nu mă învredniceam să-i răspund şi nici să mă 
urnesc din locul unde mă aciuasem, adăugă venind lângă mine: 
— Ei. domnule Strock, văd că nu zici nimic!... Sau poate n-ai 
auzit ce ţi-am spus?... 

La drept vorbind, îmi venea tare greu sa mă las păgubaş, 
tăcând calea întoarsă fără să fi dus până la capăt misiunea cu 
care venisem!... Şi în acelaşi timp, odată cu imboldul stăruitor 
de a nu renunţa, simţeam  sporindu-mi curiozitatea 
nesatisfăcută. 

Dar ce era să fac?... Puteam eu să străpung brâul masiv 
de stâncă, să mă caţăr pe namilele acelea de piatră? 

N-aveam încotro, trebuia să mă resemnez. Aşa că după ce 
mai aruncai o privire spre Great-Eyry, apucai pe urmele 
tovarăşilor mei de călătorie, care o porniseră pe blad la vale. 

La întoarcere nu mai avurăm de întâmpinat cine ştie ce 
greutăţi şi nici oboseala drumului nu fu prea mare. Inainte de 
orele cinci, coborâsem şi ultimele pante de la poalele muntelui 
şi eram din nou oaspeţii fermierului de la Wildon, care ne 
aştepta în sala de primire cu băuturi răcoritoare şi mâncăruri 
consistente. 

— Va să zică n-aţi reuşit să pătrundeţi înăuntru?... ne întrebă el. 
— Nu, îi răspunse domnul Smith, şi până la urmă îmi vine să 
cred că toată povestea asta cu Great-Eyry nu există decât în 


imaginaţia bravilor noştri cetăţeni! 

Seara, la opt şi jumătate, brişcă se opri la Pleasant- 
Garden, în faţa casei primarului, care urma să ne găzduiască 
peste noapte. 

Şi, în timp ce încercam zadarnic să aţipesc, mă tot 
frământam întrebându-mă dacă n-ar fi bine să mai rămân 
câteva zile în localitate în vederea unei noi ascensiuni pe care 
mă gândeam s-o organizez. Puteam fi însă sigur că va avea mai 
mari sorţi de izbândă decât prima expediţie?... 

Lucrul cel mai înţelept, în definitiv, era să mă înapoiez la 
Washington ca să cer şi părerea domnului Ward. Aşa că, în ziua 
următoare, seara, la Morganton, după ce mă achitai de obligaţii 
faţă de cele două călăuze, îmi luai rămas bun de la domnul 
Smith şi mă grăbii să prind în gară rapidul ce pleca spre Raleigh. 


Capitolul IV 


UN CONCURS AL AUTOMOBIL-CLUBULUI 


Misterul în care se alia învăluit Grean-Eyry avea să iasă 
oare la iveală, într-o bună zi, datorită unor împrejurări pe care 
nimeni nu le putea întrezări?... Singur viitorul era în măsură să 
descopere acest secret. Să fi fost atunci în joc interese chiar 
atât de puternice, care cercau ca situaţia să se lămurească 
neapărat?... Nici vorbă că da, de vreme ce soarta locuitorilor 
statornici în districtul respectiv al Carolinei de Nord putea să 
depindă de asta. 

In orice caz, la vreo două săptămâni după aceea, când mă 
aflam din nou la Washington, atenţia tuturor era în egală 
măsură ocupată de un fapt care, făcând parte din cu totul altă 
ordine de lucruri, stârnise o vâlvă tot atât de mare. Şi faptul 
acesta era sortit să rămână la fel de misterios ca şi fenomenele 
petrecute în ultima vreme pe Great-Eyry. 

Cum vă spuneam deci, pe la mijlocul lunii mai, ziarele din 
Pennsylvania aduceau la cunoştinţa cititorilor o curiozitate care 
fusese recent semnalată în diferite puncte de pe teritoriul acelui 


stat. 

De câtva timp, pe şoselele ce porneau din Philadelphia, 
răsfirându-se ca spiţele unei roţi, circula un vehicul cu totul 
extravagant, care mergea cu o iuţeală atât de mare, încât 
nimeni nu reuşea să-şi dea seama nici de forma pe care putea s- 
o aibă, nici de categoria din care făcea parte, ba nici chiar de 
dimensiunile lui. Că era vorba de un automobil, în privinţa asta 
toată lumea se dovedea a fi intru totul de acord. Cât despre 
motorul ce-l punea în mişcare, oamenii se mulţumeau să facă 
tot felul de ipoteze mai mult sau mai puţin plauzibile, şi când 
imaginaţia mulţimii îşi ia avânt, nimeni nu e în stare să spună 
până unde poate să meargă. 

Pe vremea aceea, cele mai perfecţionate tipuri de 
automobile, indiferent de sistemul lor de funcţionare, fie că erau 
acţionate cu aburi, cu petrol, cu alcool sau de un motor electric, 
nu reuşeau să depăşească viteza maximă de o sută treizeci de 
kilometri pe oră sau aproximativ treizeci de leghe a câte patru 
kilometri, adică circa o milă şi jumătate pe minut, viteză pe 
care, în general, trenurile, fie chiar cele rapide sau exprese, cu 
mare greutate o ating pe liniile cele mai solid construite ale 
reţelelor de cale ferată din America şi de pe continentul 
european, în vreme ce maşina despre care vorbeam mergea 
desigur cu o iuţeală de două ori mai mare. 

Nu mai e nevoie, cred, să adaug că un asemenea record 
constituia un pericol cât se poate de serios, atât pentru 
vehiculele întâlnite în cale, cât şi pentru pietoni. Bolidul acesta 
pe roate, ce ţâşnea ca un fulger din depărtare, precedat de un 
vuiet asurzitor, spinteca atât de vijelios, aerul, încât crengile 
arborilor de pe marginea drumului se frângeau ca secerate, 
băgând în sperieţi vitele ce păşteau pe câmp şi alungind 
păsărelele, prea gingaşe ca să poată înfrunta vârtejele de praf 
pe care le stârnea în mers. 

Şi încă un amănunt curios asupra căruia ziarele insistau cu 
deosebire: macadamul de pe şosele părea abia atins de roţile 
aparatului care nu lăsau după ele vreo urmă mai adâncă, aşa 
cum sunt făgaşele făcute de hurducătura unor camioane grele. 
Nimic altceva decât o dâră uşoară, ca şi cum s-ar fi frecat numai 
de caldarâm. lar colbăraia ce se ridica în văzduh se datora doar 
iuţelii năprasnice. „Asta ne face să credem, remarca un redactor 
de la New York Herald, că viteza de deplasare poate anula 


greutatea unui corp!" 

Aşa cum era şi de aşteptat, reclamaţiile începuseră să 
curgă din diferitele districte ale Pennsylvaniei. Puteau fi oare 
permise asemenea performanţe nebuneşti din partea unei 
maşini care, în goana ei bezmetică, ameninţa să răstoarne şi să 
facă zob tot ce i-ar fi ieşit în cale, vehicule ca şi trecători?... Dar 
cum, vă întreb, prin ce mijloace era chip s-o opreşti?... Nu se 
ştia nici cine-i proprietarul ei, nici de unde vine, nici încotro se 
îndreaptă. Abia dacă apucai s-o zăreşti, în clipa când îţi trecea 
ca un proiectil pe sub ochi,cu o repeziciune năucitoare... Poftim 
de încearcă să prinzi din zbor o ghiulea, în momentul când 
ţâşneşte din gura tunului!... 

Precum am mai spus, nu exista nici un fel de indiciu în 
privinţa sistemului de construcţie al motorului acestei maşini. 
Singurul lucru precis, fiindcă fusese constatat de toată lumea, 
era că automobilul respectiv nu lăsa în urma lui nici un fir de 
fum, nici o dâră de aburi, nici un miros de petrol sau de ulei 
mineral. De aici se putea trage concluzia că era vorba de un 
mecanism pus în mişcare de un fluid electric şi prevăzut cu nişte 
acumulatori de un tip cu totul necunoscut, constituind o sursă 
de energie, ca să zic aşa, inepuizabilă. 

Astfel stând lucrurile, imaginaţia mulţimii, înfierbântată 
peste măsură, se simţi ispitită să vadă cu totul altceva în 
automobilul misterios: un fel de caretă supranaturală mânată de 
o arătare, unul din tartorii ce aţâţau focul gheenei, o piază-rea 
sosită de pe celălalt tărâm, o spurcăciune scăpată din cine ştie 
ce menajerie de monştri sau, pentru a le întruchipa pe toate 
într-un prototip, de tartorul dracilor în persoană, Belzebut ori 
Scaraoţchi, care se încumeta să înfrunte orice împotrivire din 
partea oamenilor, având la îndemână nevăzuta şi neţărmurita 
lui putere diavolească. 

Chiar de-ar fi fost Satana în persoană, însă, tot n-avea 
dreptul să circule cu o viteză atât de mare pe şoselele Statelor 
Unite, fără o autorizaţie specială, fără un număr de ordine şi fără 
un permis în regulă, şi mai mult ca sigur nici o administraţi 
municipală nu i-ar fi îngăduit, cu nici un preţ, să umble cu „două 
sute cincizeci" pe oră. Aşadar, pentru ca viaţa cetăţenilor să 
poată fi pusă la adăpost,trebuia neapărat să se găsească un 
mijloc de a stăvili fantezia şoferului mascat. 

Şi nu numai atât, dar Pennsylvania nu fu singura hărăzită 


să slujească drept velodrom pentru aceste exhibiţii sportive. 
Puțin mai târziu, apariţia maşinii avea să fie semnalată de 
rapoartele polițienești şi în alte state, bunăoară în Kentucky, în 
preajma oraşului Frankfort; în Ohio, în apropiere de Columbus; 
în Tennesse, undeva pe lângă Nash-ville, în Missouri, în 
împrejurimile capitalei Jefferson; în fine, în Illinois, pe diverse 
şosele ce se îndreaptă spre Chicago. 

Acum, când toată lumea era în stare de alarmă, 
autorităţile municipale aveau datoria să ia măsurile pe care le 
socoteau necesare împotriva acestui pericol obştesc. Ca să 
încerce cineva să prindă din urmă o maşină ce gonea cu 
asemenea iuţeală, fireşte că nici vorbă nu putea să fie. Exista 
totuşi un mijloc care n-ar fi dat greş, şi anume, acela de a se 
aşeza în diverse locuri de-a curmezişul drumurilor nişte baraje 
atât de solide, încât, izbindu-se de ele la un moment dat, să se 
sfărâme în mii de bucăţi. 

— Ba bine că nu! bodogăneau cei care nu puneau nici un temei 
pe aşa ceva. Ca şi când turbatul ăsta nu s-ar pricepe s-o ia pe 
de lături şi să ocolească obstacolele... 

— La o adică, să sară chiar peste baraje! le cântau în strună 
alţii. 

— Păi dac-o fi chiar dracul gol, precum se spune, nu se poate să 
nu aibă aripi, de vreme ce-a fost şi el înger odată, şi atunci ce-l 
împiedică să-şi ia zborul? 

Vorbe de clacă, bineînţeles, care nu meritau nici cea mai 
mică atenţie. Şi apoi, vă întreb, dacă tartorul dracilor ar fi fost 
înzestrat cu o pereche de aripi, de ce atunci se încăpăţâna să 
circule pe scoarţa Pământului în loc să se avânte în spaţii, ca 
pasărea ce zboară liberă în văzduh?... 

Cam astea erau împrejurările ce, pe bună dreptate, 
dădeau atâta bătaie de cap forurilor superioare ale poliţiei din 
Washington, ferm hotărâte să pună odată capăt unei situaţii 
care nu se mai putea prelungi. 

lată însă că, în ultima săptămână a lunii mai, lucrurile 
luară o nouă întorsătură şi totul părea să arate că Statele Unite 
reuşiseră în sfârşit să se descotorosească de „monstrul" ce 
rămăsese până atunci învăluit în mister. Ba chiar aveam motive 
să credem că Lumea Veche s-ar fi putut să fie scutită de vizita 
pe care automobilistul acesta, pe cât de năstruşnic, pe atât de 
periculos, o făcuse Lumii Noi. 


Cum spuneam deci, la vremea aceea, în diferite ziare ale 
federaţiei americane apărea o ştire pe care v-o împărtăşim la 
rândul nostru în cele ce urmează; cât despre comentariile cu 
care o întâmpinară cititorii, sunt lesne de închipuit. 

Din iniţiativa Automobil-Clubului tocmai se organizase un 
concurs ce trebuia să se desfăşoare în Wisconsin, pe una din 
şoselele de pe teritoriul acestui stat, a cărui capitală este 
Madison. Şoseaua respectivă constituie, pe o distanţă de două 
sute de mile, o pistă excelentă pentru asemenea concursuri, 
începând de la Prairie du Chien, oraş aflat la frontiera de vest, şi 
terminându-se după ce trece mai întâi prin Madison, puţin mai 
sus de Milwaukee, pe malul lacului Michigan. Singura care se 
poate spune că o depăşeşte în privinţa asta, având un parcurs 
de optzeci şi doi kilometri în linie dreaptă, este, în Japonia, 
şoseaua dintre Nikko şi Namode. 

Un mare număr de maşini, reprezentând cele mai 
renumite mărci de automobile, erau înscrise să ia parte la acest 
concurs, unde se hotărâse, în prealabil, să fie admis orice sistem 
de motor, fără să se facă nici o distincţie. Până şi motocicletele 
puteau concura, disputând aceleaşi premii ca şi automobilele. 
Spectatorii aveau deci ocazia să vadă motociclete model Hurter 
şi Dietrich în rând cu maşinile uşoare produse de Goburn şi 
Briile, fraţii Renault, Richard-Brasier, Decau-ville, Darrac, Ader, 
Bayard, Clement, Chenard şi Walcker, cu autoturismele tip 
Gillet-Forest, Harward-Watson, cu limuzinele tip Mors. Mercedes, 
Charron-Girardot-Voigt, Hotchkiss,  Paubard-Levassor, Dion- 
Bouton, Gardner-Serpollet, Turcat-Mery, Hirschler şi Lobano etc., 
adică mărci de toate naţionalităţile. 

Suma pe care o totalizau diferitele premii era 
considerabilă, ridicându-se la cincizeci de mii de dolari, nici mai 
mult, nici mai puţin. Dat fiind valoarea acestor premii, 
întrecerea avea să fie cu siguranţă plină de însufleţire. Precum 
se vede, cei mai vestiți fabricanți se grăbiseră să răspundă la 
invitaţia Automobil-Clubului, trimițând cele mai perfecţionate 
tipuri de maşini ieşite din atelierele lor. După datele obţinute, 
erau vreo patruzeci de sisteme diferite; care acţionate cu aburi, 
care cu alcool sau cu petrol, care cu motor electric; toate însă 
deopotrivă trecuseră cu succes examenul într-o serie de 
concursuri sportive de mare răsunet. 

Se calculase că, având în vedere viteza maximă pe oră ce 


putea fi atinsă, adică între o sută treizeci şi o sută patruzeci de 
kilometri, şi în raport cu parcursul de două sute de mile, această 
competiţie internaţională nu putea să dureze decât trei ore. De 
aceea, pentru a înlătura orice pericol, autorităţile din Wisconsin 
suspendaseră circulaţia oricărui vehicul între Prairie du Chien şi 
Milwaukee, în prima jumătate a zilei de 30 mai. 

Aşadar, nici un accident nu era posibil, afară de cele pe 
care le-ar fi putut suferi concurenţii în toiul întrecerii. Asta însă 
era treaba lor, după cum se spune de obicei cu inima uşoară. în 
schimb, datorită măsurilor luate cu multă chibzuinţă, nu exista 
nici un motiv de îngrijorare atât pentru soarta vehiculelor, cât şi 
a pietonilor. In ziua respectivă, lumea dădu năvală, dornică să 
asiste la concurs, din toate colturile Wisconsinului şi nu numai 
atât, dar printre spectatori erau câteva mii de curioşi veniţi într- 
un suflet din statele învecinate, din Illinois, din Michigan, din 
lowa, din Indiana, ba chiar şi din statul New York. 

Se înţelege de la sine că printre aceşti amatori de 
competiţii sportive se aflau şi numeroşi străini, englezi, francezi, 
germani, austrieci, şi, cum era şi firesc, fiecare din ei dorea în 
adâncul inimii sale să câştige concursul maşinile conduse de 
conaţionalii lui. 

Trebuie de asemenea să menţionăm că, de vreme ce 
întrecerea despre care vorbim avea loc pe teritoriul Statelor 
Unite, patria fabuloasă a celor mai înfocaţi amatori de pariuri din 
lume, se făcuseră o mulţime de rămăşaguri în fel şi chip şi pe 
sume importante. Existau chiar agenţii speciale unde se 
primeau pariurile, al căror număr sporise considerabil pe Noul 
Continent, în ultima săptămână a lunii mai, valoarea lor 
ridicându-se la nu ştiu câte sute de mii de dolari. 

Semnalul de plecare urma să fie dat la orele opt dimineaţa 
de către un starter care trebuia să cronometreze cursa. Pentru a 
se evita îmbulzeala ca şi accidentele ce s-ar fi produs din pricina 
ei, se hotărâse ca automobilele să pornească rând pe rând, la 
intervale de câte două minute, în mijlocul unui furnicar de 
spectatori ce înnegreau marginile şoselei. Premiul întâi urma să 
fie acordat maşinii care avea să străbată în cel mai scurt timp 
distanţa dintre Prairie du Chien şi Milwaukee. 

Primele zece maşini ieşite la sorţi plecaseră între orele opt 
şi opt şi douăzeci. Şi, după toate probabilitățile, bineînţeles în 
cazul când nu s-ar fi întâmplat nici un accident, aveau să ajungă 


la ţintă înainte de unsprezece. Celelalte trebuiau să urmeze în 
ordinea stabilită prin sorţi. De-a lungul şoselei erau postați, la o 
distanţă de o jumătate de milă unul de altul, agenţi de poliţie, 
care trebuiau să fie cu ochii în patru. Răspândiţi pe tot 
parcursul, de la un capăt la altul al drumului, curioşii stăteau 
ticsiţi la start, şi veniseră în număr şi mai mare la Madison, 
adică la mijlocul traseului, pentru ca la Milwaukee, punctul 
terminus al întrecerii, să aştepte o mulţime imensă. 

Trecuse o oră şi jumătate. Nu mai rămăsese nici un 
vehicul la startul de la Prairie du Chien. Datorită comunicărilor 
telefonice, publicul era pus la curent din cinci în cinci minute cu 
situaţia de pe traseu şi cu ordinea în care se perindau 
concurenţii. La jumătatea drumului dintre Madison şi Milwaukee 
se plasase în frunte o maşină de patru cilindri şi douăzeci cai- 
putere, fabricată de fraţii Renault şi dotată cu pneuri Michelin, 
după care venea la o mică distanţă un automobil Harward- 
Watson şi, în sfârşit, o maşină Dion-Bouton. între timp se 
produsese o serie de defecţiuni, unele motoare nu funcționau 
cum trebuie, câteva vehicule rămăseseră în pană şi, pe cât se 
părea, dintre toţi concurenţii doar cel mult zece sau doisprezece 
mai puteau fi în măsură să ajungă la ţintă. Dar cu toate că, până 
în momentul acela, cursa se soldase cu câţiva accidentaţi, nici 
unul, din fericire, nu era grav rănit. De altminteri, chiar dacă s-ar 
fi întâmplat să-şi piardă cineva viaţa, n-ar fi fost decât o 
bagatelă, căreia i s-ar fi acordat prea puţină importanţă pe 
aceste tărimuri ale continentului american, unde la fiece pas ţi-e 
dat să întâlneşti un prilej de mirare. 

Se înţelege de la sine că, mai cu seamă în apropiere de 
Milwaukee, curiozitatea şi pasiunile aveau să se dezlănţuie din 
plin, atingând punctul culminant. Pe malul apusean al lacului 
Michigan se înălța un stâlp marcând linia de sosire, prevăzut cu 
drapelele tuturor ţărilor de pe glob. 

Aşadar, după orele zece, se ştia lămurii că premiul cel 
mare, de douăzeci de mii de dolari, nu mai putea fi disputat 
decât de cinci automobile, două americane, două franceze şi 
unul englez, datorită distanţei considerabile cu care acestea 
reuşiseră să depăşească pe celelalte concurente, rămase în 
urmă din pricina diverselor accidente suferite pe parcurs. Vă 
puteţi închipui cu ce înfierbântare se făceau ultimele pariuri, cu 
atât mai mult, cu cât era în joc orgoliul naţional. Agenţiile abia 


dacă mai pridideau să satisfacă cererile de care erau năpădite. 
Sumele puse la bătaie creşteau vertiginos. Reprezentanţii celor 
mai renumite mărci, care se aflau în frunte, erau gata să se 
încaiere şi dacă revolverul sau aşa-numitul bowie-knife nu 
intraseră încă în acţiune, nici mult nu mai lipsea! 

— Pariez, unu contra trei, pe Harward-Watson!... 

— Unu contra doi, pe Dion-Bouton!... 

— Unu la unu, pe fraţii Renault!... 

Asemenea strigăte răsunau pe tot parcursul, pe măsură ce 
ştirile transmise prin telefon se răspândeau din gură în gură. 

Pe la nouă şi jumătate însă, după cum arăta ceasornicul 
primăriei din Prairie du Chien, la vreo două mile mai sus de 
respectivul orăşel, se auzi răbufnind pe şosea un vuiet cumplit, 
ce se rostogolea, înfăşurat într-un nor gros de praf şi însoţit de 
nişte şuierături asemănătoare cu semnalele unei sirene de 
vapor. 

Spectatorii abia dacă mai apucară să se dea la o parte 
pentru a nu fi stâlciţi, evitând o nenorocire ce ar fi făcut cu 
siguranţă sute de victime. Norul de colb trecu ca o trombă, aşa 
încât cei de faţă nu reuşiră să întrezărească maşinăria ce gonea 
cu asemenea viteză. 

Se putea spune, fără nici o exagerare, că mergea probabil 
cu două sute patruzeci pe oră. 

De altfel, cât ai clipi din ochi se şi făcu nevăzută, lăsând în 
urmă o lungă trâmbă de praf alb, aidoma dârei de aburi pe care 
o lasă locomotiva unui rapid. 

Evident nu putea fi decât un automobil înzestrat cu un 
motor într-adevăr excepţional. Păstrând acelaşi ritm, timp de o 
oră, era imposibil să nu ajungă la un moment dat concurentele 
aflate în frunte, ba chiar să le şi întreacă, de vreme ce înainta cu 
o viteză de două ori mai mare decât a lor, şi să sosească primul 
la capătul cursei. 

În aceeaşi clipă, toţi din toate părţile începură să strige în 
gura mare, deşi mulţimea ticsită pe marginea şoselei nu mai 
avea acum nici un motiv de alarmă. 

— Trebuie să fie maşina infernală de care s-a zvonit acum vreo 
două săptămâni!... 

— Sigur că da!... Aceea care a trecut prin Illinois, Ohio şi 
Michigan, fără ca poliţia să poată pune mâna pe ea!... 

— Şi despre care nu s-a auzit nimic în ultima vreme, din fericire 


pentru viaţa cetăţenilor!... 

— Ba se credea chiar că se isprăvise cu ea, că se făcuse praf 
cine ştie pe unde, că pierise pe veci!... 

— Da, da!... Careta dracului, încinsă cu focul gheenei şi mânată 
de Sarsailă în persoană! 

Chiar aşa, dacă nu era Satana, cine altul putea fi oare 
şoferul misterios care conducea cu o viteză fantastică nu mai 
puţin misteriosul automobil?... 

În orice caz, nu mai încape nici o îndoială că maşina care 
alerga în momentul acela pe şosea spre Madison era una şi 
aceeaşi cu vehiculul ce făcuse mai înainte atâta vâlvă şi căruia 
nici un agent nu reuşise să-i dea de urmă! Dacă poliţia îşi 
închipuia cumva că nu va mai avea prilejul să audă vorbindu-se 
despre el, aflaţi atunci că se înşela amarnic — ceea ce se poate 
întâmpla la fel de bine pe continentul american, ca-n orice altă 
parte a lumii. 

După uimirea încercată în primul moment, cei mai 
sprinteni la minte se repeziră la telefon să dea de ştire 
diverselor oficii de pe parcurs, atrăgându-le atenţia asupra 
pericolelor ce amenințau automobilele în întrecere, risipite de-a 
lungul şoselei, atunci când conducătorul necunoscut, aflat la 
volanul maşinii ce străbătea fulgerător distanţele, avea să se 
năpustească asupra lor ca o avalanşă. Nici vorbă că aveau să fie 
strivite, sfărâmate, nimicite, şi cine ştie dacă, în schimb, din 
ciocnirea asta catastrofală, dumnealui n-o să scape teafăr, 
sănătos, ca şi cum nimic n-ar fi fost?... 

După toate semnele, părea să fie atât de iscusit, mai 
iscusit chiar decât cel mai dibaci şofer din lume, şi atât de sigur 
pe ochii şi pe mâinile lui, în timp ce îşi conducea maşină, încât 
fără doar si poate va şti cum să facă să nu se izbească de nici 
un obstacol! În orice caz, cu toate măsurile luate de autorităţile 
din Wisconsin, pentru ca şoseaua să fie exclusiv la dispoziţia 
participanţilor la concursul automobilistic internaţional, situaţia 
nu mai era aceeaşi în momentul de faţă. 

lată ce puturăm afla din gura participanţilor la concurs, 
care, în urma telefoanelor primite, se văzuseră siliţi să întrerupă 
întrecerea ce trebuia să fie încununată cu marele premiu al 
Automobil-Clubului. După aprecierea lor, maşina miraculoasă 
mergea cu o sută treizeci de mile pe oră, nici mai mult, nici mai 
puţin. În orice caz, trecuse pe lângă ei cu o viteză atât de mare, 


încât în momentul acela abia dacă apucaseră să desluşească 
înfăţişarea vehiculului respectiv, a cărui formă şuie îl făcea să 
semene cu un fus lung de aproximativ zece metri. lar roţile lui 
se învârteau atât de iute, încât spiţele păreau să se 
contopească. Încolo tot ce se mai putea spune era că maşina nu 
lăsa în urmă nici o dâră de aburi sau de fum şi nici un fel de 
miros. 

Cât priveşte persoana care o conducea, stând ferecată 
înăuntrul automobilului, nimeni nu reuşise măcar s-o zărească, 
aşa încât rămăsese la fel de misterioasă ca şi atunci când 
apariţia ei fusese pentru prima oară semnalată pe şoselele 
Statelor Unite. 

Sosirea acestui outsider fusese anunţată din vreme la 
Milwaukee de oficiile telefonice. E lesne de închipuit, cred, vâlva 
pe care putea s-o stârnească o veste de felul acesta. Primul 
lucru la care se gândi toată lumea fu să caute printr-un mijloc 
oarecare să aţină calea „proiectilului", bunăoară să aşeze de-a 
curmezişul drumului un obstacol de care să se izbească, 
sfarâmându-se în mii de bucăţi!... Mai avea însă răgaz pentru 
aşa ceva, când maşina putea să sosească din moment în 
moment?... La ce bun, de altminteri? Până la urmă, volens aut 
nolens, şoferul tot trebuia să se oprească, deoarece drumul 
carosabil se termina pe malul lacului Michigan peste care 
maşina nu ştiu cum ar fi putut să treacă, decât doar dacă s-ar fi 
metamorfozat într-un aparat de navigaţie... 

Aşa îşi făcură în sinea lor socoteala spectatorii ce aşteptau 
grămadă pe şosea, mai sus de Milwaukee, după ce, bineînţeles, 
avuseseră grijă să se retragă la o distanţă destul de mare, ca să 
nu fie cumva daţi peste cap de vijelia aceea năprasnică. 

Pe urmă şi acolo, ca şi la Prairie du Chien ori ca la 
Madison, cele mai extravagante ipoteze începură să se 
răspândească. Şi chiar şi cei care nu voiau cu nici un chip să 
admită că şoferul misterios ar putea fi însuşi diavolul întruchipat 
nu pregetau totuşi să vadă în el un fel de monstru apocaliptic, 
scăpat din cine ştie ce fantastice vizuini. 

Şi acum toată lumea aştepta cu-cea mai mare curiozitate 
automobilul anunţat, care putea să apară, nu din minut în 
minut, ci din clipă-n clipă. 

Şi chiar aşa, ceasul nu arăta nici unsprezece când se auzi 
un vuiet în depărtare, în vreme ce colbul de pe şosea se ridica 


rotindu-se învolburat în văzduh. Un sunet strident de ţignal 
spinteca mereu aerul, poftind mulţimea să se dea la o parte din 
calea zmeului. Precum se vedea nu avea de gând să-şi 
micşoreze viteza... Cu toate astea lacul Michigan era la o 
distanţă de cel mult o jumătate de milă şi, aşa cum gonea 
nebuneşte, putea foarte bine să nimerească în fundul apei!... Ori 
poate că mecanicul nu mai era stăpân pe maşinărie?... 

În scurt timp, nu mai rămăsese nici o îndoială în privinţa 
asta. Ca fulgerul de repede, vehiculul ajunse în dreptul oraşului 
Milwaukee. Cine poate să ştie însă ce se va fi întâmplat mai 
târziu, după ce a trecut de Milwaukee? Să se fi cufundat oare în 
valurile lacului Michigan?... 

Atâta doar se ştie că se făcuse nevăzut la prima cotitură, 
fără să lase nici o urmă pe unde trecuse. 


Capitolul V 


APROAPE DE LITORALUL NOII ANGLII 


La vremea când ziarele americane împărtăşeau cititorilor 
întâmplările mai sus arătate, apucasem să mă întorc de o lună 
la Washington. 

Îndată după sosire, prima mea grijă fusese să mă înfăţişez 
şefului meu. Numai că, din păcate, nu reuşii să dau ochii cu el 
numaidecât. Nu ştiu ce treburi familiale îl obligau să lipsească 
vreo câteva săptămâni din oraş. Eram convins însă că domnul 
Ward cunoştea eşecul cu care se soldase misiunea mea. 
Reportajele apărute în diverse gazete din Carolina de Nord 
zugrăviseră în amănunţime şi cu cea mai mare exactitate 
ascensiunea pe care o făcusem pe Great-Eyry, împreună cu 
primarul oraşului Morganton. 

Vă daţi seama, cred, cât sânge rău îmi făcusem din pricina 
acestei încercări zadarnice, ea să nu mai vorbesc de curiozitatea 
pe care nu reuşisem să mi-o satisfac. Într-adevăr, nu puteam 
deloc să mă împac cu gândul că nici de aci înainte n-o să am 
prilejul acesta... Cum aşa: să nu ajung eu în vecii vecilor să 
descopăr tainele pe care Great-Eyry le ţinea ferecate?... Nu, 


odată cu capul! Chiar de ar fi să pornesc iar la atac, de zece ori, 
de douăzeci de ori în şir!... 

Evident, nu putea fi chiar un lucru mai presus de puterile 
omeneşti să încerci a-ţi deschide drum spre inima cetăţii de 
piatră. S-ar fi putut, bunăoară, ridica o schelă până la nivelul 
uriaşelor metereze sau sfredeli o galerie în peretele stâncilor 
masive ce o înconjurau ca un zid. Nu era, în orice caz, ceva 
imposibil. Doar inginerii noştri pun umărul, zi de zi, la lucrări 
mult mai grele. atâta numai că, în toată povestea asta cu Great 
Eyry, mai trebuia să ţinem seama şi de cheltuielile care, în cazul 
de faţă, ar fi fost mult prea mari în raport cu foloasele. 

Probabil că s-ar fi ridicat la vreo câteva mii de dolari şi, la 
urma urmei, vă întreb, la ce ar fi slujit o atât de costisitoare 
operaţie?... Dacă în punctul respectiv din lanţul Munţilor Albaştri 
s-ar fi aflat un vulcan, nu exista nici un mijloc posibil pentru a-l 
stinge, după cum, tot aşa, în cazul când împrejurimile ar fi fost 
amenințate de o erupție, nimeni n-ar fi putut-o împiedica... Aşa 
încât toate eforturile ar fi fost făcute în pagubă; cel mult ar fi 
reuşit să potolească curiozitatea mulţimii. 

În orice caz, oricât de puternic era interesul pe care-l 
manifestam pentru Great-Eyry şi cu toate că ardeam de 
nerăbdare să pun piciorul pe culmea lui, nu m-aş fi încumetat să 
mă aventurez într-o treabă ca asta pe propria mea cheltuială, 
mulţumindu-mă să-mi spun in petro: 

„Mă mir cum de nu se găseşte vreun miliardar american 
pe care să-l ispitească o asemenea tentativă?... lată un lucru pe 
care ar trebui cu orice preţ să-l ducă la bun sfârşit un magnat ca 
Gould, ca Astor, ca Vanderbilt, Rockefeller, Mackaysauca 
Pierrepont-Morgan!... atâta rău! Numai aşa ceva nu le-ar trece 
prin minte! Trustmenii ăştia, cât sunt ei de bogaţi, au alte 
gânduri în cap!" 

Ei, da, fireşte, dacă în măruntaiele muntelui, acolo sus 
între ziduri, s-ar fi găsit cumva nişte filoane bogate de aur sau 
de argint, atunci poate s-ar fi pus în mişcare... O asemenea 
ipoteză însă era lipsită de orice fundament! Lanţul Munţilor 
Apalachas nu se află nici în California, nici în Klondike, nici în 
Australia şi nici în Transvaal, îmbelşugate meleaguri dotate cu 
neistovite zăcăminte aurifere!... 

În sfârşit, în ziua de 15 iunie, dimineaţa, domnul Ward mă 
primi la el în birou. Şi cu toate că aflase rezultatul anchetei pe 


care mi-o încredinţase şi care dăduse greş, mă primi destul de 
bine. 

— Lume nouă, s-a întors Strock, exclamă dânsul când mă văzu 
în prag. Bietul băiat, să nu facă el nici o scofală!... 

— Chiar nici una, domnule Ward, de parcă m-aţi fi trimis într-o 
anchetă pe Lună, îi răspunsei. Fiindcă, ce-i drept, piedicile pe 
care le-am întâmpinat au fost pur materiale, dar, în condiţiile în 
care s-a desfăşurat operaţia, obstacolele acestea erau mai 
presus de puterile noastre!... 

— Te cred, Strock, te cred din toată inima!... Fapt este că n-ai 
reuşit să descoperi nimic din ce se întâmplă pe Great-Eyry... 

— Nimic, domnule Ward... 

— Dar, ia spune, în vremea asta nu s-a mai văzut ţâşnind nici o 
limbă de foc?... 

— Nici una. 

— Şi nu s-a auzit nici un zgomot suspect?... 

— Nici. 

— Va să zică nu se ştie nici acum dacă e sau nu vorba de vreun 
vulcan?... 

— Nici acum, domnule Ward, dar dacă vulcanul ăsta există într- 
adevăr, avem toate motivele să credem că doarme dus... 

— Ei, spuse iar domnul Ward, nimic nu ne poate garanta că într- 
o bună zi n-o să se trezească din somn. Vezi dumneata, Strock, 
nu ajunge ca un vulcan să zacă aşa toropit, ci trebuie să fie cu 
desăvârşire stins!... Doar dacă zvonurile astea nu se vor fi 
născut cumva în fantezia cetăţenilor din Carolina!... 

— N-aş crede, domnule Ward, îl asigurai cu. Domnia sa, domnul 
Smith, primarul oraşului Morganton, ca şi amicul dumisale, 
primarul din Pleasant-Garden, sunt categorici în privinţa asta. 
Da, chiar aşa a fost. S-au văzut ţâşnind limbi de foc în vârful 
muntelui Great-Eyry!... Da, într-adevăr, s-au auzit nişte zgomote 
curioase ce veneau dintr-acolo... Nu mai încape nici o îndoială 
că aceste fenomene s-au întâmplat în realitate!... 

— Perfect, declară domnul Ward. sunt de acord cu dumneata că 
nici primarii, nici cetăţenii aflaţi sub oblăduirea lor nu s-au 
înşelat!... Oricum ar fi, până la urmă, Great-Eyry n-a binevoit 
încă să-şi trădeze secretul... 

— Cine vrea cu tot dinadinsul să-l afle, domnule Ward, trebuie 
să ştie şi cât costă treaba asta şi astfel, acoperind cheltuielile 
necesare, până la sfârşit, nu se poate ca târnăcopul şi dinamita 


să nu vină de hac meterezelor de piatră... 

— Nu mă îndoiesc! mărturisi domnul Ward. Numai că nu e ceva 
chiar atât de urgent, aşa că mai putem aştepta încă puţin! De 
altminteri, sunt convins că în cele din urmă natura o să ne 
dezvăluie de la sine misterul ăsta... 

— Domnule Ward, îmi pare foarte rău, o spun cu mâna pe inimă, 
că n-am reuşit să duc până la capăt misiunea pe care mi-aţi 
încredinţat-o... 

— Bine, bine, nu trebuie să-ţi faci sânge rău pentru asta. Strock, 
priveşte lucrurile cu înţelepciune, chiar dacă ai suferit un eşec!... 
Ştii doar că nu tot ce facem ne merge din plin şi că operaţiile 
puse la cale de poliţie nu sunt chiar totdeauna neapărat 
încununate de succes!... Gândeşte-te numai, în chestiunile 
penale, de câte ori nu ne scapă din mână vinovaţii, ba mai mult, 
aş putea spune chiar că n-am reuşi să arestăm nici măcar unul 
singur dintre ei, dacă ar fi ceva mai ageri la minte, mai puţin 
imprudenti, îndeosebi dacă nu s-ar da singuri de gol ca nişte 
proşti!... Vorbind însă vrute şi nevrute, ne pică singuri în 
mână!... Eu, să-ţi spun drept, cred că nimic nu poate fi mai uşor 
decât să pui la cale o fărădelege, un asasinat sau o tâlhărie, şi s- 
o înfăptuieşti în aşa fel încât să nu trezeşti nici o bănuială, 
zădărnicind toate străduinţele urmăritorilor. îţi dai seama, 
Strock, că n-am să mă apuc tocmai eu să-i învăţ ce înseamnă 
dibăcia şi prudenţa pe domnii criminali!... De altfel, cum ţi-am 
spus, pe mulţi dintre ei poliţia n-a ajuns să-i descopere 
niciodată! 

În privinţa asta, eram întru totul de părerea şefului meu: 
nicăieri parcă nu întâlneşti atâţia imbecili ca în lumea făcătorilor 
de rele! 

Oricum însă mi se părea de mirare — de ce n-aş spune-o 
cinstit? — faptul că autorităţile, municipale sau mai ştiu eu care, 
nu reuşiseră încă să lămurească întâmplările petrecute recent 
pe teritoriul anumitor state. De aceea, când domnul Ward aduse 
vorba despre ele, nu mă putui împiedica să-i mărturisesc că 
eram peste măsură de nedumerit. 

Mă refeream la vehiculul care, izbutind să scape de sub 
orice control, cutreierase în ultima vreme şoselele, constituind o 
cumplită primejdie pentru pietonii, caii şi trăsurile ce circulau pe 
aceleaşi drumuri. Se ştia în ce condiţii ajunsese să bată toate 
recordurile  automobilistice de viteză. Autorităţile fuseseră 


încunoştiinţate de treaba asta încă din primele zile, drept care 
luaseră măsuri să i se dreseze proces-verbal de contravenţie 
năstruşnicului inventator şi să se pună odată pentru totdeauna 
capăt năzbâtiilor sale atât de periculoase. Nici nu-ţi dădeai 
seama când răsărea ca din pământ, ieşind la iveală şi făcându- 
se nevăzut cu iuţeala fulgerului. O mulţime de agenţi destoinici 
se puseseră în mişcare, nici unul însă nu izbutise să dea de 
urma delicventului. Ba unde mai puneţi că de curând, în toiul 
unui concurs organizat de Automobil-Clubul american între 
Prairie du Chien şi Milwaukee, străbătuse în mai puţin de două 
ore o distanţă de două sute de mile!... 

De atunci nu se mai aflase nimic despre soarta lui!... Cine 
ştie dacă, ajungând la capătul drumului şi neputând să frâneze 
la timp din pricina avântului pe care şi-l luase, aparatul nu va fi 
ajuns cumva pe fundul lacului Michigan?... Puteam fi oare 
convinşi că automobilul îşi găsise astfel sfârşitul, împreună cu 
conducătorul lui, şi că, de aci încolo, în vecii vecilor, n-o să se 
mai audă vorbindu-se nici despre unul, nici despre celălalt?... In 
marea lor majoritate însă cetăţenii nu voiau să admită soluţia 
aceasta, fără doar şi poate cea mai fericită, ci cu atât mai vârtos 
se aşteptau să-l vadă ieşind iar la iveală! 

Imi dădeam seama că pentru domnul Ward întâmplarea 
respectivă făcea parte din domeniul lucrurilor extraordinare şi, 
la rândul meu, mărturisesc că împărtăşeam punctul său de 
vedere. Şi, în cazul când îndrăcitul şofer nu avea să mai dea nici 
un semn de viaţă, eram pe deplin îndreptăţiţi să socotim 
apariţia lui printre misterele sortite să rămână pe veci 
nepătrunse pentru mintea omenească. 

Şeful meu şi cu mine stăturăm de vorbă, aşadar, o bucată 

de vreme despre chestiunea aceasta, şi tocmai când credeam 
că discuţia e pe cale să se încheie, după ce făcu câţiva paşi prin 
încăpere, domnul Ward adăugă: 
— Dal... într-adevăr, nu mi-a fost dat până acum să văd o 
bazaconie ca asta că se întâmplată în timpul concursului 
internaţional, în apropiere de Milwaukee... Am să-ţi arăt acum 
însă o altă bazaconie tot atât de mare! 

Şi domnul Ward îmi înmână un raport proaspăt primit din 
partea poliţiei din Boston în legătură cu un fapt pe care, în 
aceeaşi seară, ziarele aveau să-l împărtăşească publicului. 

In timp ce-l citeam, domnul Ward luă loc la birou şi se 


apucă să termine o scrisoare pe care tocmai începuse s-o scrie 
la sosirea mea. Mă aşezai lângă fereastră şi, aplecându-mă cu 
cea mai mare atenţie asupra raportului cu pricina, luai 
cunoştinţă de cuprinsul lui. 

De câteva zile, apele teritoriale ale Noii Anglii, în apropiere 
de litoralul statelor Mâine, Connecticut şi Massachusetts, erau 
tulburate de un fenomen asupra căruia nimeni nu reuşise să se 
dumerească. 

Era vorba de un corp masiv în mişcare, ce ieşea la iveală 
din apă la o depărtare de vreo două sau trei mile de coastă, 
zburdând încolo şi încoace cu o uimitoare sprinteneală. Apoi 
pornea mai departe, lunecând printre valuri, ca în scurt timp să 
dispară în largul mării. Corpul acesta compact se deplasa cu o 
viteză atât de mare, încât cei de pe mal, folosind cele mai 
puternice ocheane, abia mai puteau să-l urmărească. Nu părea 
să fie mai lung de treizeci de picioare, având un aspect fusiform 
şi o culoare verzuie, ce-l făceau să se confunde cu valurile mării. 
Cel mai adeseori fusese observat în diverse puncte de pe 
litoralul american situat între Capul Nord, pe teritoriul statului 
Connecticut,şi Capul Sabie în Noua Scoţie, la extremitatea 
occidentală a coastei. 

La Providence, la Boston, la Portsmouth, la Portland, mai 
multe şalupe cu aburi căutaseră în repetate rânduri să se 
apropie de corpul acela în veşnică mişcare, ba chiar să-l şi 
fugărească. Nici una însă nu reuşise să-l ajungă. De altfel, ar fi 
fost de prisos să încerce să-l urmărească, lucru de care toată 
lumea putuse să-şi dea seama foarte curând: în câteva clipe se 
topea în depărtare, dispărând din câmpul vizual. 

Nu e de mirare deci că se născuseră o sumedenie de opinii 
în privinţa identităţii obiectului cu pricina. Până una, alta, 
însă,nici una din ipotezele făcute nu se bizuia pe ceva sigur şi 
nici chiar cei care toată viaţa trăiseră pe marc nu reuşeau să 
dea de un căpătâi. 

La început, şi marinarii, şi pescarii socotiseră că nu putea 
fi decât vreun mamifer din ordinul cetaceelor. Numai că, după 
cum se ştie, animalele de felul acesta obişnuiesc să se cufunde 
când şi când, la intervale regulate, pentru ca, după ce stau 
câteva minute sub apă, să iasă la suprafaţă, făcând să 
ţâşnească prin răsuflătorile lor coloane de apă amestecată cu 
aer. Până în momentul acela însă niciodată animalul respectiv — 


dacă era într-adevăr o vieţuitoare — nu „pusese havuzul în 

mişcare", cum spun vânătorii de balene, nu se dăduse de-a 

rostogolul în apă ca să se ascundă, după cum, tot aşa, nimeni 
nu văzuse, nici nu auzise răbufnirile vijelioase ale respirației 
sale. 

Şi atunci, de vreme ce nu făcea parte din clasa 
mamiferelor marine, ce altceva mai putea să fie decât vreun 
monstru necunoscut, venit din adâncurile oceanului, aidoma 
celor pomeniţi în legendele din vechime?... Cine ştie ce soi de 
lighioană va fi fost, la fel cu calmarul?!, crakenul?? sau 
leviatanul?? ori cu vestiţii şerpi de mare, lighioană de care, pe 
bună dreptate, pescarii se temeau să nu fie atacaţi?... 

În orice caz, de când monstrul, oricare şi oricum ar fi fost 
el, fusese zărit dând târcoale coastelor Noii Anglii, ambarcaţiile 
mai mici, şalupele de pescuit bunăoară, nu se mai încumetau să 
iasă în larg. 

Îndată ce prindeau de veste că se arătase iar, se grăbeau 
care mai de care să se întoarcă din drum, îndreptându-se spre 
portul cel mai apropiat. Era, fireşte, o măsură de prudenţă 
necesară şi, dacă dihania s-ar fi întâmplat să fie de felul ei ceva 
mai agresivă, înţelepciunea te sfătuia să nu-ți pui pielea-n joc. 

În schimb, velierele de cursă lungă sau vapoarele mari n- 
aveau nici un motiv să se teamă de monstrul cu pricina, fie el 
orice ar fi fost, balenă sau altă jivină. Bineînţeles că echipajele 
lor îl zăriseră de mai multe ori la o distanţă de câteva mile. Dar 
cum încercau să se apropie de el, o lua din loc, îndepărtându-se 
cu asemenea iuţeală, încât cu nici un chip n-ar fi reuşit să-l 
ajungă din urmă. Ba chiar odată, un mic bastiment din portul 
Boston, un crucişător, ieşise în larg ca să-i aţină calea sau, dacă 
nu, cel puţin să lanseze câteva proiectile în direcţia sa. Cât ai 
bate din palme însă monstrul se aflase la o distanţă mult prea 
mare care să-l mai poată atinge şi expediţia dăduse greş. De 
altfel până în momentul acela nu părea să fi pus gând rău 
şalupelor pescăreşti. 

Ajungând aici, mă oprii o clipă din citit ca să-i spun 
21 Calmar - moluscă cefalopodă de proporţii uriaşe, asemănătoare cu 

sepia(n.t.). 

22 Craken - caracatiţă fabuloasă care, după cum ne spune legenda, bântuie 
mările din jurul Norvegiei, fiind în stare, prin forţa ei uriaşă, să oprească 
din mers corăbiile(n.t.). 

23 Leviatan — monstru marin pomenit în Biblie.(n. t.) 


domnului Ward: 

— În definitiv, până acum nimeni n-a avut motiv să se plângă de 
apariţia monstrului... Cum văd, se fereşte din calea vaselor mari, 
iar pe cele mici le cruţă... Nu cred că locuitorii de pe coastă sunt 
chiar atât de neliniştiţi... 

— Şi totuşi uite că sunt, Strock, dovadă raportul de faţă... 

— Cu toate astea, domnule Ward, dihania nu pare câtuşi de 
puţin primejdioasă... Din două, una — sau într-o bună zi o să 
plece aiurea, sau până la urmă o să fie capturată şi ca mâine o 
s-o vedem la muzeul din Washington... 

— Şi dacă nu e un monstru marin... îmi tăie vorba domnul Ward. 
— Arunci ce poate să fie? întrebai eu, destul de nedumerit de 
cuvintele sale. 

— Citeşte mai departe! spuse domnul Ward. 

Aşa şi făcui şi iată ce-mi fu dat să aflu din lectura celei de- 
a doua părţi a raportului, ce cuprindea unele pasaje subliniate 
de şeful meu cu creionul roşu. 

O bucată de vreme toată lumea fusese convinsă că era 
vorba, într-adevăr, de un monstru marin, de a cărui prezenţă 
limanurile aveau să reuşească odată şi odată a se descotorosi, 
bineînţeles dacă lighioana avea să fie hărţuită cu toată 
străşnicia. Nu trecu mult însă şi se produse o schimbare în 
opinia publică. În cele din urmă, câţiva oameni mai luminaţi îşi 
puseră întrebarea dacă, în locul presupusului monstru, nu era 
cumva cine ştie ce aparat de navigaţie, care se tot vântura prin 
apele Noii Anglii. 

Nu încăpea nici o îndoială că mecanismul acestui aparat 
atinsese o înaltă perfecţiune. Şi poate că, înainte de a da în 
vileag secretul invenţiei sale, cel ce o născocise căuta să atragă 
cumva atenţia mulţimii, dacă nu chiar să provoace oarecare 
panică în lumea navigatorilor. Siguranţa cu care manevra, 
repeziciunea mişcărilor sale, uşurinţa cu care izbutea să scape 
de urmăritori, datorită excepţionalei forţe de deplasare, toate 
astea erau parcă anume făcute ca să aţâţe curiozitatea! 

La epoca respectivă fuseseră realizate însemnate 
progrese în arta navigaţiei mecanice. Transatlanticele reuşeau 
să atingă viteze atât de mari, încât nu le trebuia mai mult de 
cinci zile ca să străbată distanţa dintre vechiul şi noul continent. 
Şi inginerii nu-şi spuseseră încă ultimul cuvânt. 

Marina militară, de altfel, nu rămăsese nici ea mai prejos. 


Crucişătoarele, torpiloarele şi contratopiloarele puteau foarte 
bine să se măsoare cu cele mai rapide pacheboturi de pe 
Atlantic, Pacific şi de pe Oceanul Indian. 

Dacă, aşadar, era vorba de un vapor construit după un 
nou sistem, nimeni totuşi nu izbutise încă să-şi dea seama de 
aspectul lui exterior. cât priveşte motorul cu care era înzestrat, 
nu încăpea nici o îndoială că avea o putere ce depăşea cu mult 
cele mai perfecţionate motoare de acelaşi gen. Imposibil de 
aflat însă dacă această forţă dinamică se datora unui fluid şi 
cărui fluid anume: vaporilor de apă sau electricităţii. Se ştia doar 
atât: că, fiind lipsit de vele, nu se folosea de suflarea vântului şi 
că, de asemenea, neavând nici hornuri, motorul nu era acţionat 
de aburi. 

Ajungând la acest pasaj, ridicai din nou ochii de pe raport, 
întrerupându-mi lectura, şi începui a rumega în minte ceea ce 
citisem până atunci. 

— La ce te gândeşti,Strock?... mă întrebă şeful. 

— Mă gândeam, domnule Ward, că vaporul despre care e vorba 
aici pare să aibă un motor tot atât de puternic şi la fel de 
misterios ca şi automobilul acela năstruşnic despre care nu s-a 
auzit nimic de când cu concursul American-Clubului... 

— Ai într-adevăr impresia asta, Strock?... 

— Da, domnule Ward. 

Aşa stând lucrurile, nu ne rămânea decât să tragem 
următoarea concluzie: dacă automobilistul misterios dispăruse 
fără urmă, dacă se înecase cumva, cu maşină, cu tot, în lacul 
Michigan, trebuia neapărat să obţinem cu orice preţ secretul 
deţinut de nu mai puţin misteriosul navigator, dorindu-i să nu-şi 
găsească sfârşitul în adâncul mării, înainte de a ni-l fi 
descoperit. Un inventator are tot interesul să-şi valorifice 
invenţia, nu-i aşa? E cu putinţă oare ca Statele Unite sau oricare 
alt stat din lume să nu i-o plătească atâta cât ar cere el?... 

Din păcate însă, din moment ce inventatorul vehiculului 
terestru păstrase până la urmă cel mai deplin incognito, nu era 
de aşteptat cumva ca născocitorul aparatului nautic să ţină şi el 
să rămână necunoscut?... Presupunând chiar că primul mai trăia 
încă, fapt e că nu se mai ştia nimic despre el. Nu s-ar putea, 
aşadar, ca şi cu cel de-al doilea să se întâmple la fel şi, după ce 
se va fi învârtit un timp în preajma oraşelor Boston, Portsmouth 
şi Portland, să dispară la rândul său, fără să mai dea nici un 


semn de viaţă?... 

Şi apoi mai era încă ceva ce venea în sprijinul acestei 
ipoteze şi anume faptul că, de când sosise raportul expediat din 
Washington, adică de douăzeci şi patru de ore, semafoarele de 
pe litoral nu mai semnalizau în larg prezenţa năstruşnicului 
aparat!... 

Trebuie să vă mai spun că nici în altă parte nu se arătase, 
pe lângă alte limanuri. Ca să dăm însă ca un fapt sigur că 
dispăruse definitiv, ar fi fost, orişicum, o prea mare îndrăzneală! 

Se cuvine, de altminteri, să reținem un lucru destul de 
important şi anume: pe cât se părea, ideea c-ar fi vorba de un 
cetaceu, un calmar sau o caracatiţă de proporţii fabuloase, într- 
un cuvânt, de un animal marin, fusese cu desăvârşire părăsită. 
În aceeaşi zi, diferite ziare din Statele Unite, ocupându-se de 
acest fapt divers, îl comentau în fel şi chip, ca să ajungă la 
încheierea că nu putea fi decât un aparat nautic, cu însuşiri 
superioare din punct de vedere al vitezei şi al posibilităţilor de 
manevră. Şi toate ajungeau la aceeaşi concluzie, susţinând că, 
desigur, vasul cu pricina era înzestrat cu un motor electric, deşi 
pe nimeni nu-l ducea capul să spună care putea fi sursa de 
energie electrică în cazul de faţă. 

Era totuşi de mirare că presa nu apucase încă să 
semnaleze cititorilor — ceea ce nu va întârzia s-o facă, negreşit 
— o coincidenţă ciudată, care nu se putea să nu sară în ochi şi 
asupra căreia domnul Ward îmi atrase atenţia chiar în momentul 
când o remarcasem şi eu. 

Într-adevăr, îndată după ce se constatase dispariţia 
automobilului năzdrăvan, nu mai puţinul năzdrăvanul vehicul 
nautic se arătase în larg. lar cele două aparate dovedeau 
deopotrivă o prodigioasă forţă motrice... în cazul când ar fi ieşit 
din nou la iveală amândouă, unul pe uscat şi altul pe mare, atât 
ambarcaţiile, cât şi pietonii şi vehiculele terestre erau 
amenințate de o primejdie la fel de mare... Şi atunci poliţia 
trebuia neapărat să intervină şi să găsească un mijloc ca să 
asigure viaţa călătorilor pe apă ca şi pe uscat! 

E tocmai ceea ce spunea şi domnul Ward — un lucru 
limpede ca lumina zilei... Dar cum, în ce fel s-ar fi putut face 
asta?... 

În sfârşit, după ce mai stăturăm de vorbă o bucată de 
vreme, mă pregăteam să plec, când domnul Ward mă opri să 


mă întrebe: 

— Nu ţi se pare, Strock, că există o asemănare destul de 
curioasă între vaporul cu pricina şi automobilul misterios, 
judecând după viteza prodigioasă cu care circulă amândouă?... 
— Sigur că da, domnule Ward!... 

— Ei vezi, cine ştie dacă nu e vorba de una şi aceeaşi 
maşinărie?.:. 


Capitolul VI 


PRIMA SCRISOARE 


După ce mă despărţii de domnul Ward, mă îndreptai spre 
locuinţa mea din Long-Street. 

Acolo, mă gândeam eu, puteam să chibzuiesc pe îndelete, 
fără să mă stingherească nimeni, neavând nici nevastă, nici 
copil. Doar o slujnică bătrână, care vedea de casă şi care stătea 
la mine de vreo cincisprezece ani, după ce mai înainte fusese în 
serviciul mamei melc. 

Cu o lună în urmă obţinusem un concediu. Mai aveam încă 
două săptămâni de vacanţă, bineînţeles dacă între timp nu 
interveneau cine ştie ce împrejurări neprevăzute, bunăoară o 
misiune ce nu suferea nici cea mai mică amânare. 

După cum se ştie însă fusesem silit să-mi întrerup 
concediul trei zile din pricina anchetei pe care o avusesem de 
făcut asupra fenomenelor de pe Great-Eyry. 

Şi acum parcă n-o să mi se încredinţeze tot mie sarcina de 
a descurca iţele întâmplărilor petrecute recent pe şoseaua ce 
duce spre Milwaukee şi pe mare, în apropiere de litoral, în 
dreptul portului Boston?... In sfârşit, o să vedem ce o să mai 
fie... Dar cum să dai de urma automobilului ori a vaporului cu 
pricina?... Bineînţeles, era la mijloc interesul obştesc. Siguranţa 
deplasărilor pe apă şi pe uscat cerea cu tot din adinsul să se 
pornească o anchetă în sensul acesta... La drept vorbind însă, 
ce se putea face, atâta vreme cât vehiculele sau conducătorii lor 
nu erau nicăieri semnalaţi şi, chiar presupunând c-ar fi fost, 
cum, prin ce mijloc putea cineva să le aţină calea?... 


Acasă, după masa de prânz, îmi aprinsei pipa şi despăturii 
ziarul... Dar să vă spun cinstit — nu prea obişnuiesc să-mi bat 
capul cu politica, iar nesfârşitele hărţuieli dintre republicani şi 
democrați nu mă interesează câtuşi de puţin... Aşa că, din capul 
locului, începui cu rubrica faptelor diverse... 

Să nu vă miraţi dacă am să vă mărturisesc că prima mea 
grijă fu să caut o informaţie oarecare, sosită din Carolina de 
Nord, în legătură cu evenimentele de pe Great-Eyry. Mă 
gândeam c-am să găsesc poate vreo ştire transmisă din 
Morganton sau din Pleasant-Garden... De altminteri, domnul 
Smith îmi promisese cu mâna pe conştiinţă să mă ţină la curent 
cu tot ce se întâmplă. In cazul când cuibul de piatră ar fi fost din 
nou învăpăiat de flăcări, mi-ar fi dat imediat de veste printr-o 
telegramă. Eram convins că primarul oraşului Morganton nutrea 
cu aceeaşi ardoare ca şi mine dorinţa de a răzbate cu orice preţ 
prin brâul de stânci şi nu aştepta decât să repete încercarea 
făcută împreună, îndată ce s-ar fi ivit ocazia... Dar, de la 
plecarea mea din Morganton, nu-mi sosise încă nici o depeşă 
acasă. 

Citind ziarul, nu reuşii să aflu nici o noutate. Şi, fără să-mi 
dau seama, foile îmi scăpară din mână şi căzui pe gânduri... 

Era ceva ce nu putea să-mi iasă deloc din minte, şi 
anume, părerea pe care şi-o exprimase domnul Ward, că s-ar 
putea ca vaporul şi automobilul să fie de fapt una şi aceeaşi 
maşină... Era perfect posibil deci ca ambele aparate să fi fost 
construite de aceeaşi mână... În orice caz, ca să meargă cu o 
asemenea viteză fantastică, ce depăşea aproape îndoit toate 
recordurile de viteză stabilite până în momentul acela, pe uscat 
ca şi pe apă, înseamnă că motorul ce le punea în mişcare era 
identic... 

„Trebuie să fie acelaşi inventator", îmi ziceam mereu în 
sinea mea. 

După toate aparențele, supoziţia aceasta nu păcătuia cu 
nimic împotriva adevărului. Până şi faptul că niciodată cele două 
aparate nu fuseseră semnalate în acelaşi timp ne îngăduia să-i 
acordăm credit în oarecare măsură... 

„Colac peste pupăză, mă gândeam eu, după misterul de 
pe Great- Eyry, acum încă unul, misterul din golful Boston!... Şi 
ăsta să aibă oare aceeaşi soartă ca şi primul?... Să nu fie cu 
putinţă să dezlegăm nici unul din ele?..." 


Trebuie să menţionez că această nouă tevatură făcuse o 
vâlvă extraordinară, cu atât mai mult cu cât constituia o 
ameninţare pentru viaţa cetăţenilor. În cazul când s-ar fi produs 
o erupție vulcanică, ori un cutremur de pământ, singurii care ar 
fi fost în primejdie erau locuitorii ținuturilor de la poalele 
Munţilor Albaştri... Pe când fie maşina, fie vaporul, puteau să 
răsară fără veste în oricare punct al reţelei rutiere de pe 
teritoriul Statelor Unite sau în dreptul oricărei porţiuni din 
litoralul american, şi apariţia lor ar fi atras după sine o seamă de 
pericole cât se poate de reale pentru toată populaţia... 

Era ca şi cum în orice moment te-ai fi putut aştepta să te 
lovească din senin trăsnetul, fără să prinzi dinainte de veste, 
văzând că se schimbă vremea!... 

Oricare cetăţean, ce-ar fi avut chef să iasă din casă, se 
putea trezi cu năprasnicul şofer dându-l peste cap tam-nesam!... 
Să vedem, are cineva curajul să meargă pe o stradă sau pe 
şosea sub o ploaie de proiectile?... Numai despre asta era vorba 
în atâtea mii de ziare, pe care publicul le citea cu nesaţ... 

Nu aveam, aşadar, de ce să mă mircă lumea se frământa 
atâta din pricina acestor dezvăluiri şi mai cu seamă bătriîna mea 
slujnică, care era gata să dea crezare oricărei legende în 
legătură cu mai ştiu eu ce întâmplări supranaturale. 

Chiar în aceeaşi zi, după cină, în timp ce strângea masa, 
Grad se opri la un moment dat cu o farfurie într-o mână şi cu 
carafa în cealaltă, privindu-mă drept în faţă: 

— Ce veşti mai aveţi, conaşule? mă întrebă ca. Nimic nou?... 

— Nimic, îi răspunsei eu, ghicind unde vrea să bată. 

— Maşina aia nu s-a mai arătat nicăieri?... 

— Nu, Grad. 

— Nici vaporul?... 

— Nici... Văd că ziarele cele mai bine informate nu pomenesc 
nimic! 

— Dar... la dumneavoastră, la birou? 

— Nici la birou nu se ştie mai mult!... 

— Atunci, zău aşa, conaşule, nu vă fie cu supărare, ce rost mai 
are poliţia?... 

— Şi eu am avut de multe ori prilejul să-mi pun aceeaşi 
întrebare!... 

— Va să zică ne putem culca pe urechea cealaltă, într-o bună zi 
o să ne pomenim cu pârdalnicul acela de şofer că vine peste noi 


pe nepusă masă; ca mâine o să-l vedem în Washington, zburând 
pe Long-Street, gata să dea peste oameni în orice moment. 

— Hi... atunci, Grad, n-ar fi de mirare să punem mâna pe el... 

— Aş vrea s-o văd şi pe asta, conaşule!... 

— De ce nu?... 

— Fiindcă şoferul ăsta e dracu' împieliţat, şi unde s-a mai 
pomenit să pună cineva mâna pe dracu'?... 

„Hotărât lucru, mă gândii eu, diavolul a ajuns cal de bătaie 
şi sunt convins acum că n-a fost născocit decât pentru ca atâţia 
oameni de treabă să ajungă a explica tot ce nu poate fi 
explicat!... El a aprins vâlvătaia de pe Great-Eyry!... Tot el a 
bătut recordul de viteză pe şoseaua naţională din Wisconsin!... 
Şi tot el dă târcoale litoralului statelor Connecticut şi 
Massachusetts!... 

să lăsăm însă deoparte orice amestec din partea 
necuratului, aşa cum credeau unele capete mai puţin 
luminate!... Rămânea totuşi un fapt asupra căruia nu mai putea 
să încapă nici o îndoială şi anume că o fiinţă omenească se află 
în momentul de faţă în posesia unuia sau a două mijloace de 
locomoţie, infinit superioare celor mai perfecţionate vehicule cu 
tracţiune mecanică, de pe uscat sau de pe mare. 

Şi atunci se punea întrebarea: cum se face că nu se mai 
auzea nimic despre el?... Îi era cumva frică să nu fie capturat 
până la urmă şi în felul acesta secretul invenţiei sale, pe care 
ţinea să-l păstreze cu orice preţ, să fie dat în vileag?... Doar 
dacă — vrând, nevrând, ne vedem mereu siliţi să ne gândim la 
această eventualitate — doar dacă nu va fi căzut victimă unui 
accident, luându-şi cu sine secretul pe lumea cealaltă!... Căci, 
dacă s-ar fi întâmplat să-şi găsească sfârşitul pe fundul lacului 
Michigan sau în apele teritoriale ale Noii Anglii, cum am fi putut 
oare să dăm de urma lui?... Soarta lui va fi fost să treacă aşa, ca 
un meteor, ca un asteroid prin spaţiu, pentru ca peste o mie de 
ani aventura lui să fie pomenită în legendele ticluite pe gustul 
femeilor de treabă, ca Grad, din secolul treizeci! 

O bună bucată de vreme, ziarele din America, apoi şi cele 
europene se ocupară de acest eveniment. Articole peste 
articole. Ştiri fanteziste ce veneau să se adauge la alte 
informaţii tot atât de inexacte! Tot felul de baliverne ce se 
răspândeau cu nemiluita! Publicul cititor de pe cele două 
continente urmărea totul cu un interes nemaipomenit — aşa 


cum era şi firesc, în definitiv. Cine ştie chiar dacă diferitele state 
europene nu priveau cu oarecare invidie faptul că inventatorul 
cu pricina îşi stabilise câmpul de experienţă pe continentul 
american; în care caz, dacă era cumva originar de pe acele 
meleaguri, ţara respectivă ar fi putut să tragă foloase de pe 
urma genialei sale invenţii... Căci aflându-se în posesia unui 
asemenea aparat, dobândit gratuit printr-un act de mărinimie 
patriotică ori obţinut cu bani grei, la un preţ oricât de mare, 
Statele Unite nu ajungeau oare să-şi asigure o incontestabilă 
superioritate? 

Pe data de zece, în ziarul New York apăru primul articol în 
sensul acesta, articol care se bucură de un mare răsunet. 
Făcând o comparaţie între viteza celor mai rapide crucişătoare 
ale marinei de război cu viteza noului tip de vapor lansat recent 
pe mare, autorul articolului arăta că datorită acestei 
performanţe, în eventualitatea că America ar fi reuşit să-l 
achiziţioneze, noul continent s-ar fi aflat doar la trei zile distanţă 
de Europa, în timp ce navele europene erau nevoite să 
traverseze oceanul tot în cinci zile, ca şi până acum. 

Dacă mai înainte poliţia se străduise să descopere 
originea fenomenelor de pe Great-Eyry, putem spune că de astă 
dată dorea cu aceeaşi ardoare să se dumerească ce se 
întâmplase cu şoferul de soarta căruia în ultima vreme nu se 
mai aflase nimic. Era un subiect de conversaţie asupra căruia 
domnului Ward îi plăcea să revină mereu. Şi cu acest prilej, şeful 
meu aducea uneori vorba despre misiunea ce mi se încredinţase 
în satul Carolina şi care dăduse greş, fără să aibă intenţia de a 
mă necăji câtuşi de puţin, sunt convins, cu atât mai mult cu cât 
îşi dădea seama că nu eram cu nimic vinovat... când zidurile 
sunt prea înalte ca să le poţi escalada fără scară şi când scara 
lipseşte, evident că n-ai cum să treci mai departe... decât doar 
făcând o spărtură... Aceasta însă nu-l împiedica pe domnul Ward 
să-mi amintească uneori: 

— Va să zică, Strock — păcat de tine, zău! — n-ai putut să faci 
nimic? 

— Bineînţeles, domnule Ward, şi oricare ar fi fost în locul meu, 
vă rog să mă credeţi, n-ar fi reuşit... Treaba asta se face cu 
bani... sunteţi dispus să-i daţi? 

— Nu-i nimic, Strock, nu-i nimic, să sperăm că harnicul nostru 
inspector principal va avea ocazia să se reabiliteze... Uite, 


bunăoară, dandanaua asta cu maşina şi cu vaporul dac-ai putea 
s-o lămureşti cumva, îţi dai seama ce satisfacţie ar fi pentru noi 
şi ce cinste pentru dumneata? 

— Sigur că da, domnule Ward, numai să mi se dea ordin să m- 
apuc de lucru... 

— Cine ştie, Strock?... Răbdare... răbdare!... 

Aşa stăteau lucrurile când, în dimineaţa zilei de 15 iunie, 
la ora la care sosea de obicei poştaşul, Grad îmi aduse o 
scrisoare; era vorba de o scrisoare recomandată, pentru care 
trebuia să semnez de primire. 

Mă uitai la adresa de pe plic scrisă de o mână 
necunoscută. Datată cu două zile în urmă, misiva purta ştampila 
oficiului poştal din Morganton. 

Din Morganton?... Nu mai rămânea nici o îndoială că 
scrisoarea fusese expediată de domnul Elias Smith. 

— Da, îi spusei bătrânei slujnice, e din partea domnului Smith... 
Nu poate să fie decât de la dânsul... Pe altcineva nu cunosc la 
Morganton. Şi din moment ce s-a gândit să-mi scrie, aşa cum 
ne-am înţeles, înseamnă că are ceva important să-mi 
comunice... 

— Morganton?... stărui Grad. Acolo unde ducă-se pe pustii a 
aprins blestematul acela de foc? 

— Chiar aşa, Grad. 

— Doară nu i-o fi aminte conaşului să se întoarcă iarăşi acolo? 
— Şi de ce nu? 

— Pentru că tare mi-e teamă să nu rămâneţi, până la urmă, în 
căldarea aia de pe Great-Eyry şi eu n-aş vrea, zău aşa, să 
rămâneţi acolo zălog!... 

— Fii pe pace, Grad, dar, mai întâi, să vedem despre ce-i vorba. 

Mă apucai să rup peceţile plicului făcut dintr-o hârtie 
foarte groasă. 

Sigiliile din ceară roşie înfăţişau un fel de stemă în relief, 
în mijlocul căreia se aflau trei stele. 

Scosei afară scrisoarea: o foaie de hârtie simplă, 
împăturită în patru şi scrisă numai pe o parte. 

Mă uitai în primul rând la semnătură. 

Nici pomeneală!... Nimic altceva decât două iniţiale în 
josul ultimului rând. 

— Nu e de la primarul din Morganton... spusei eu. 
— Atunci de la cine?... întrebă Grad, curioasă ca orice femeie şi 


cu atât mai mult cu cât era o femeie bătrână. 

Cercetând inițialele ce ţineau locul iscăliturii, chibzuiam în 
sinea mea: 

„Nu cunosc pe nimeni al cărui nume să înceapă cu literele 
astea, nici în Morganton şi nici într-altă parte!" 

Scrisul era destul de viguros, trăsăturile subţiri ca şi cele 
groase fiind la fel de accentuate. Scrisoarea cuprindea 
nouăsprezece rânduri în total. 

Redau mai jos textul originalului, pe care l-am păstrat cu 
grijă — cred că înţelegeţi pentru ce — şi în care, după cum am 
constatat cu nespusă uimire, împreună cu data respectivă era 
pomenit şi numele misteriosului Great-Eyry. 


„Great-Eyry. Munţii Albaştri. Carolina de 
Nord. 13 iunie 

Domnului Strock. inspector principal de 
poliţie, Long Street. 34. 

Washington. 

Domnule. 

Vi s-a încredinţat de curând misiunea de a pătrunde in 
Great-Eyry. 

În ziua de 28 aprilie aţi venit aici însoţit de primarul 
oraşului Morganton şi de două călăuze. 

Aţi urcat până la poalele centurii de stânci şi aţi făcut 
înconjurul zidurilor, pe care nu le-aţi putut escalada din pricina 
înălţimii lor. 

Aţi căutat o spărtură pe unde să puteţi intra şi n-aţi găsit 
nimic. 

Să ştiţi un lucru: nimeni nu poate pătrunde in inima 
muntelui Great-Eyry. lar dacă pătrunde totuşi, rămâne acolo pe 
veci. 

V-aş sfătui să nu mai faceţi a doua oară această tentativă, 
fiindcă n-ar reuşi nici de astă dată, cum n-a reuşit nici mai 
înainte şi fiindcă s-ar putea să aibă consecinţe grave pentru 
dumneavoastră. 

Ţineţi deci seama de sfatul acesta, dacă nu vreţi să vi se 
întâmple o nenorocire. 

S.L." 


Capitolul VII 


TREI LA MÂNĂ 


Trebuie să vă mărturisesc că, în primul moment, am fost 
peste măsură de surprins citind această scrisoare. La fiecare 
cuvânt, aproape, scoteam câte un ah! ori un oh! dc mirare. 
Bătrâna slujnică se uita la mine şi nu ştia ce să creadă. 

— Conaşul a primit cumva o veste proastă?... 

Drept răspuns la întrebarea lui Grad — faţă de care nu 
aveam nimic de ascuns — mă mulţumii să-i citesc scrisoarea de 
la început şi până la sfârşit. 

Grad asculta, privindu-mă cu o vădită îngrijorare... 

— Probabil, cineva care se ţine de pozne, spusei eu, dând din 
umeri. 
— Mai ştii păcatul, o fi chiar Sarsailă, că doar acolo-i bârlogul lui! 
adăugă Grad, căreia i se părea că în orice lucru dracul îşi vârâse 
coada. 

Rămânând singur, îmi mai aruncai o dată privirea asupra 
misivei atât de puţin aşteptate şi, după ce mă gândii în fel şi 
chip, rămăsei la părerea că nu putea fi ticluită decât de un 
ghiduş, care obişnuia să facă glume proaste. Nu se putea să mă 
înşel... Păţania mea era îndeobşte cunoscută... Ziarele 
relataseră cu lux de amănunte expediţia noastră în Carolina de 
Nord şi încercarea pe care o făcusem de a escalada centura de 
stânci a muntelui Great-Eyry, şi toată lumea ştia pentru care 
motive anume domnul Smith şi cu mine nu izbutisem să ducem 
lucrurile până la capăt... Şi iată că, într-o bună zi, un măscărici, 
aşa cum întâlneşti în tot locul, chiar şi pe meleagurile 
americane, luând tocul în mână, se apucase să aştearnă pe 
hârtie, în bătaie de joc, o scrisoare plină de ameninţări. 

Într-adevăr, presupunând că în văgăunile muntelui cu 
pricina se aciuase cumva o bandă de tâlhari care se temeau, 
desigur, să nu vină poliţia peste ei, descoperindu-le ascunzişul, 
nici unul dintre răufăcători probabil că n-ar fi comis imprudenţa 
să-i dea în vileag... Aveau doar tot interesul — nu-i aşa? — ca 
nimeni să nu prindă de veste că stăteau ascunşi acolo, în 
bârlog... Ar fi însemnat să pună iar agenţii în mişcare, silindu-i 


să facă noi cercetări prin coclaurile Munţilor Albaştri... când era 
vorba de o asemenea captură, formată dintr-o şleahtă de 
indivizi suspecți, ştia poliţia cum să le vină de hac!... Centura de 
stânci putea fi foarte simplu spintecată cu ajutorul melinitei sau 
dinamitei... Ce-i drept, însă, cum vor fi reuşit oare tâlharii să 
răzbată înăuntru, decât doar dacă se afla pe undeva un loc de 
trecere, pe care noi nu ajunsesem să-l descoperim?... în orice 
caz, admiţiând chiar c-ar fi fost aşa, în vecii vecilor nici unul 
dintre ei n-ar fi făcut prostia să-mi trimită o scrisoare de felul 
acesta... 

Nu mai rămânea decât o singură explicaţie: probabil că 
fusese scrisă de vreun păcălici, dacă nu cumva chiar de un 
nebun, drept care, după părerea mea, nu trebuia să fiu îngrijorat 
şi nici măcar să mă sinchisesc câtuşi de puţin. 

De aceea, cu toate că o clipă îmi trecuse prin minte să-l 
pun la curent şi pe domnul Ward, mă răzgândii până la urmă. 
Eram sigur că pentru dânsul scrisoarea cu pricina n-ar fi avut 
nici un fel de importanţă. Mă ferii totuşi s-o distrug, păstrând-o 
pentru orice eventualitate la mine, în birou. In cazul când mi-ar 
mai fi sosit şi altele croite pe acelaşi calapod şi semnate cu 
aceleaşi iniţiale, mă gândeam să le strâng tot acolo, acordându- 
le acelaşi credit. 

Trecură astfel câteva zile. Mă duceam ca de obicei să 
lucrez în birourile poliţiei. Aveam de încheiat câteva rapoarte şi 
nimic nu mă făcea să bănuiesc c-ar fi posibil să plec chiar atât 
de curând din Washington. La drept vorbind, în meseria noastră, 
cine poate fi sigur de ziua de mâine? In orice moment se poate 
ivi cutare sau cutare problemă care te pune pe drumuri, 
obligându-te să cutreieri Statele Unite, din Oregon până la 
Florida şi din Mâine în Texas! 

Şi mă rodea mereu acelaşi gând: dacă mi se încredința o 
nouă misiune, în cazul când nici de astă dată n-aş fi ieşit mai 
bine la socoteală decât cu expediţia de pe Great-Eyry, nu mi-ar 
mai fi rămas altceva de făcut decât să-mi dau demisia şi să mă 
pensionez!... 

Cât priveşte istoria cu şoferul, sau mai bine zis cu şoferii, 
de o bucată de vreme nu se mai auzise nimic. Ştiam că guvernul 
luase măsuri ca toate şoselele, fluviile, lacurile, toate apele 
teritoriale americane să fie supravegheate. Dar, practic vorbind, 
nu văd cum s-ar fi putut efectua supravegherea unui atât de 


imens teritoriu, cuprins între cel de-al şaizecilea şi cel de-al o 
sută douăzeci şi cincilea meridian şi între paralela treizeci şi 
paralela patruzeci şi cinci!... Pe de o parte Oceanul Atlantic, pe 
de alta Pacificul şi vasta întindere a golfului Mexic, ce scaldă 
coasta meridională a continentului, nu ofereau oare vasului 
dispărut ca prin farmec un spaţiu nemărginit, în care să se 
poată mişca în voie şi unde probabil i s-ar fi pierdut lesne 
urma?... 

Dar, cum am mai spus, de o bucată de vreme nici unul din 
cele două aparate nu ieşise la iveală şi, după câte se ştie, atunci 
când se arătase pentru ultima oară în lume, inventatorul lor nu 
căutase să aleagă nişte locuri mai puţin umblate, preferând 
şoseaua naţională, din Wisconsin tocmai în ziua când se 
organizase un concurs, sau împrejurimile portului Boston, unde 
marea e necontenit brăzdată de mii de ambarcaţii!... 

Aşadar, în cazul când inventatorul în chestiune nu-şi 
găsise sfârşitul — ceea ce de altminterea nu era exclus — fie că 
se afla în momentul de faţă departe de coastele Americii, poate 
pe undeva prin mările Vechiului Continent, fie că se retrăsese în 
cine ştie ce ascunziş, pe care îl cunoştea numai el; doar dacă 
printr-o întâmplare... 

„Ei, chibzuiam eu câteodată în sinea mea, dacă-i vorba de 
o ascunzătoare, pe cât de tainică pe atât de bine ferecată, 
personajul ăsta de basm nu putea afla ceva mai potrivit decât 
Great-Eyry!... Ce-i drept, nu prea ştiu cum ar fi reuşit să răzbată 
acolo un automobil şi cu atât mai puţin un vapor!... Doar 
păsările mari, pajurele sau condorii, sunt singurele în măsură să- 
şi caute acolo adăpost!" 

Trebuie să menţionez că de când mă înapoiasem la 
Washington, nici o învolburare de flăcări nu mai băgase în 
sperieţi populaţia din partea locului. Şi deoarece domnul Elias 
Smith nu-mi scrisese nici un cuvânt în legătură cu asta, 
consideram, şi pe bună dreptate, că nu se mai întâmplase nimic 
neobişnuit. 

Totul te făcea să crezi că amândouă aceste subiecte, 
urmărite cu atâta pătimaşă râvnă de opinia publică, cu tot atâta 
îngrijorare cât şi curiozitate, aveau să rămână înmormântate în 
cea mai deplină uitare. 

In ziua de 19 iunie, cam pe la nouă dimineaţa, mă 
pregăteam tocmai să mă duc la serviciu, când, ieşind din casă, 


văzui doi indivizi care se uitau la mine cu oarecare insistenţă. 
Cum nu-i cunoşteam, nici nu-i băgai în seamă şi prea puţin m-aş 
fi sinchisit dacă, întorcându-mă acasă, nu mi-ar fi atras atenţia 
menajera mea, Grad, pomenindu-mi despre ei. 

De câteva zile, bătrâna slujnică observase doi oameni care 
păreau să stea la pândă, afară, în stradă; se plimbau de colo 
până colo prin faţa casei, ca mai apoi să se ia după mine, zicea 
ea, când o porneam pe Long-Street în sus, spre palatul poliţiei. 
— Eşti sigură?... o întrebai eu. 

— Da, conaşule, uite, chiar ieri, când aţi venit acasă, indivizii se 
ţineau pas cu pas după dumneavoastră şi, cum s-a închis 
poarta, au şters-o! 

— Nu cumva ţi s-o fi părut, Grad? 

— Nu, conaşule. 

— Spune-mi, dacă te-ai întâlni cu aceşti doi inşi, i-ai 
recunoaşte?... 

— Cum să nu! 

— Ba nu, zău, Grad dragă, cum văd, ai fler, ca un adevărat 
policeman!... Să ştii c-o să te angajez în brigada de securitate!... 
— Vă arde de glumă, conaşule!... Aflaţi că am ochii încă buni şi 
că pot să văd foarte bine, fără ochelari, cum arată omul la 
faţă!... Ascultaţi ce vă spun, ăştia sunt puşi ca să vă spioneze şi 
aţi face mai bine, credeţi-mă, să trimiteţi nişte agenţi pe urmele 
lor!... 

— Să ştii c-aşa am să fac, Grad, promisei eu, ca s-o împac pe 
bătrânică. Am să vorbesc cu unul din detectivii mei şi-n curând o 
să aflu eu cam ce învârtesc indivizii ăştia suspecți. 

La drept vorbind, nici nu mă gândeam să iau în serios 
spusele ei. 

Socotii totuşi de cuviinţă să adaug: 

— De azi încolo, când am să ies din casă, am să mă uit mai 
atent la trecători... 

— E lucrul cel mai cuminte, conaşule! 

— Dar, cu toate că Grad se neliniştea pentru orice fleac, nu ştiu 
de ce nu voiam să pun nici un temei pe cuvintele sale. 

— Dacă mai dau cu ochii de ei, stărui bătrâna, vin să vă dau de 
ştire, conaşule, până nu ieşiţi pe poartă... 

— Ne-am înţeles atunci! 

Căutai să pun capăt conversaţiei, bănuind că, din vorbă în 
vorbă. Grad până la sfârşit o să încerce sa mă încredinţeze că 


spionii ce se ţineau aşa de capul meu erau nici mai mult, nici 
mai puţin decât Scaraoţchi însuşi, împreună cu unul din 
trepăduşii lui. 

În următoarele două zile însă se dovedi că nu stătea 
nimeni să mă pândească, nici când ieşeam, nici când mă 
întorceam acasă. Drept care socotii în sinea mea că Grad 
probabil se înşelase. 

Totuşi, în dimineaţa zilei de 22 iunie, mă pomenii cu Grad 
că intră buzna la mine în cameră, după ce urcase repede scările, 
bineînţeles, pe cât îi îngăduia vârsta, ca să mă înştiinţeze, cu 
sufletul la gură: 

— Conaşule... conaşule... 

— Ce-i, Grad? 

— Sunt jos... 

— Cine? întrebai eu, care mă gândeam la cu totul altceva în 
momentul acela, uitând cu desăvârşire că s-ar putea să fiu 
cumva „filat". 

— Spionii... 

— Ah, faimoşii spioni!... 

— Chiar ei... jos, în stradă, în dreptul ferestrelor dumneavoastră; 
se uită încoace, v-aşteaptă să ieşiţi! 

Mă apropiai de fereastră şi, dând puţin la o parte 
perdeaua, ca să nu se bage de seamă, zării doi inşi aşteptând 
pe trotuar. 

Erau doi, într-adevăr, de statură mijlocie, zdraveni la trup, 
laţi în umeri, având între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani şi 
îmbrăcaţi ca nişte oameni de la ţară, cu câte o pălărie de pâslă 
ce le adumbrea faţa, cu pantaloni groşi şi cizme de toval în 
picioare şi cu un baston în mână. De astă dată nu mai încăpea 
nici o îndoială că nu slăbeau din ochi poarta şi ferestrele 
locuinţei mele, pe care le cercetau stăruitor. Apoi, după ce 
schimbau câteva cuvinte, se mai plimbau puţin pe trotuar, ca să 
se întoarcă iarăşi la postul lor de observaţie. 

— Sunt indivizii aceia pe care ziceai că i-ai mai văzut, Grad?... 
întrebai eu. 
— Sigur că da, conaşule! 

Aşadar, acum nu mai aveam nici un motiv să cred că 
bătrânica se înşelase şi-mi pusei în gând să lămuresc lucrurile. 
Ca să mă ţin după ei, nu tăcea, hotărât nu! M-ar fi recunoscut 
imediat, iar ca să intru în vorbă cu dânşii, iarăşi, la ce mi-ar fi 


folosit?... 

„Astăzi chiar, îmi spusei, un agent o să facă de gardă în 
faţa casei şi dacă s-ar întâmpla să se mai abată pe aici deseară 
sau mâine dimineaţă, au să fie la rândul lor filaţi... Urmăriţi aşa, 
pas cu pas, până unde-or avea chef să meargă, şi nu se poate 
ca, până la sfârşit, să nu fie identificaţi. 

Şi acum ce gânduri vor fi având, mă aşteptau cumva ca să 
mă escorteze până la palatul poliţiei?... Rămânea de văzut şi, 
dacă aveau într-adevăr să facă treaba asta, ar fi fost poate cazul 
să le oferim o găzduire, pentru care desigur nu vor avea nici un 
motiv să ne mulţumească." 

Imi luai pălăria şi, în timp ce Grad stătea mai departe de 
pază la fereastră, coborâi scările, deschisei poarta şi ieşii afară, 
în stradă. 

Cei doi se făcură nevăzuţi. 

Semnalmentele lor însă mi se întipăriseră atât de bine în 
minte, încât nu cred că aveau să se mai şteargă vreodată. 

Oricât căutai să fiu tot timpii cu ochii în patru, nu-i mai 
descoperii nicăieri. 

Din ziua aceea, de altfel, nici eu şi nici Grad nu-i mai 
zărirăm la pândă în faţa casei şi nici nu-mi mai ieşiră vreodată în 
cale. 

În definitiv, admițând că veniseră să mă spioneze, acum, 
că mă văzuseră cu ochii lor, ştiau poate tot ceea ce voiau să ştie 
despre mine, aşa că, de la o vreme, începui să nu mă mai 
sinchisesc de povestea asta, aşa cum nu mă sinchiseam nici de 
scrisoarea semnată cu inițialele S. L. 

lată însă că din nou curiozitatea oamenilor fu zgândărită, 
de astă dată datorită unor împrejurări într-adevăr extraordinare. 

In primul rând trebuie să vă reamintesc că ziarele 
încetaseră de a-şi mai informa cititorii despre fenomenele de pe 
Great-Eyry care, în ultima vreme, nu se mai repetaseră. Şi tot 
aşa, nici un cuvânt despre automobilul sau despre vaporul 
misterios, a căror urmă nici cei mai iscusiţi agenţi ai noştri nu 
reuşiseră s-o descopere. Şi, pe cât se părea, toate aceste 
întâmplări erau sortite a fi date uitării, dacă un nou incident n-ar 
fi reîmprospătat amintirea lor. 

În numărul din 22 iunie al ziarului Evening Star, mii şi mii 
de cititori avură prilejul să ia cunoştinţă de cuprinsul articolului 
de mai jos, pe care toate gazetele din Statele Unite se grăbiră 


să-l reproducă a doua zi. 

„Există în Kansas, la vest de capitala Topeka, la o distanţă 
de vreo optzeci de mile, un lac, anume Kirdall, despre care 
lumea n-a prea auzit. 

Cu toate astea merită să fie mai bine cunoscut şi suntem 
siguri că aşa va fi, de vreme ce atenţia tuturor e îndreptată 
asupra lui, datorită unei împrejurări cât se poate de curioase. 

Situat într-o regiune muntoasă, lacul Kirdall nu pare să 
comunice în nici un fel cu reţeaua hidrografică a teritoriului. 

Cantitatea de apă pe care o pierde prin evaporare o 
recuperează prin tributul ploilor abundente ce cad pe aceste 
plaiuri ale statului Kansas. 

Potrivit aprecierilor, lacul are o suprafaţă de şaptezeci de 
mile pătrate, iar nivelul său pare-se că depăşeşte întrucâtva 
media cotelor locale. Inchis cum e în cadrul său orografic, nu se 
poate ajunge la el decât cu oarecare dificultăţi, prin nişte 
defileuri strâmte. Cu toate astea s-au înfiripat câteva sate pe 
malurile sale. Şi cum are o mare abundență de peşte, pe faţa lui 
mişună bărcile de pescari, ce-l străbat în toate direcţiile. 

Trebuie să adăugăm că adâncimea lacului Kirdall este 
variabilă, diferenţele fiind destul de mari. In apropiere de mal, 
adâncimea minimă este de cincizeci de picioare. Marginile 
acestei vaste căldări sunt formate din stânci abrupte, cu pereţii 
aproape verticali. Valurile stârnite de vânt se sparg vijelios de 
ţărmuri, împroşcând uneori locuinţele de pe mal cu o ploaie de 
stropi, ca în toiul unei furtuni. Lacul, destul de adânc la periferie, 
se adânceşte şi mai mult spre centru, unde, pe alocuri, 
sondajele făcute au arătat că fundul coboară până ia trei sute 
de picioare. 

Apa lacului este dulce şi limpede. Bineînţeles, nu există 
nici o specie de peşti de mare, în schimb ştiucile, bibanii, 
păstrăvii, crapii, babuştele, ţiparii ating dimensiuni puţin 
obişnuite, găsindu-se în cantităţi prodigioase. 

Se înţelege de la sine, aşadar, că pescuitul pe lac este 
deosebit de fructuos, având în acelaşi timp multă căutare. 
Numărul celor ce se îndeletnicesc cu el se ridică la câteva mii pe 
puţin, iar al ambarcaţiunilor de care se folosesc respectivii 
pescari, la câteva sute. Pentru a întregi această flotilă, se cuvine 
să adăugăm aproximativ douăzeci de mici goelete şi de şalupe, 
ce asigură serviciul nautic, făcând legătura între diferitele 


aşezări de pe malul lacului. Dincolo de munţii ce-l înconjoară 
funcţionează reţeaua de căi ferate, ce înlesneşte desfacerea 
produselor acestei industrii pe teritoriul statului Kansas, ca şi în 
statele învecinate. 

Am socotit necesar să publicăm descrierea de mai sus a 
lacului Kirdall, pentru a facilita înţelegerea faptelor pe care vi le 
vom împărtăşi." 

lată ce spunea Evening Star în cuprinsul acestui articol 
menit să facă mare senzaţie: 

„De câtva timp, pescarii din împrejurimi au observat unele 
perturbări inexplicabile ce se întâmplă la suprafaţa lacului. Sunt 
anumite momente când apa începe să se înfoaie, tălăzuind, ca 
şi cum ar fi agitată de cine ştie ce frământări din adânc. 
Fenomenul acesta se produce chiar în zilele când nu se simte 
nici cea mai uşoară suflare de vânt, când vremea e liniştită şi 
cerul senin; apa începe să forfotească deodată, spumegând. 
Aruncate de colo până colo de oscilaţiile mişcărilor de ruliu şi 
tangaj, ambarcaţiile nu mai reuşesc să păstreze direcţia. 
Azvârlite unele peste altele, sunt amenințate în orice clipă să se 
scufunde şi se aleg de fiecare dată cu avarii serioase. 

Tot ce se poate spune cu certitudine este că perturbările 
acestea îşi au obârşia în cele mai adânci zone ale lacului Kirdall, 
fenomen pentru care s-au căutat tot felul de explicaţii. 

În primul rînd, s-a pus întrebarea dacă agitația apelor nu 
se datora cumva unei mişcări seismice şi dacă din pricina 
activităţii vulcanice fundul lacului nu suferea unele modificări. 
lpoteza aceasta a fost înlăturată însă când s-a constatat că 
fenomenul de mai sus nu rămânea localizat, propagându-se pe 
toată întinderea lacului şi în toate direcţiile, atât spre răsărit cât 
şi spre apus, spre nord ca şi spre sud, în mijloc ca şi spre 
margini, succesiv, am putea zice chiar într-o anumită ordine, 
ceea ce exclude orice explicaţie bazată pe declanşarea unui 
cutremur de pământ ori a unei erupții vulcanice. 

N-a trecut mult şi s-a emis o nouă ipoteză. Cauza care 
făcea să se frământe atât de vijelios apa lacului Kirdall nu putea 
fi oare faptul că în adâncuri sălăşluia un monstru marin?... Dar 
ca să fi venit de undeva, dinafară, respectivul monstru ar fi 
trebuit să găsească un mijloc de a pătrunde în iezer, dacă nu 
cumva se născuse şi se dezvoltase în mediul lacustru, atingând 
proporţii gigantice, lucru care, mărturisim, ar fi greu de crezut. 


Lacul Kirdall nu comunică în nici un fel cu exteriorul. Cât 
priveşte existenţa unor vine subterane de apă, alimentate de 
râurile din Kansas, este iarăşi o explicaţie ce n-ar putea înfrunta 
o cercetare mai serioasă. Măcar dacă statul respectiv ar fi situat 
în apropiere de litoralul Oceanului Atlantic, Pacific sau al golfului 
Mexic!... Dimpotrivă, se află chiar în mijlocul continentului, la o 
distanţă considerabilă de mările din jurul Americii. 

Într-un cuvânt, problema nu pare chiar aşa de lesne de 
rezolvat şi e mult mai uşor să dai la o parte datele care din 
capul locului se dovedesc neîntemeiate, decât să descoperi 
adevărul. 

Dar, din moment ce s-a demonstrat că prezenţa 
presupusului monstru în apa lacului Kirdall este perfect 
imposibilă, de ce nu ne-am gândi mai curând la o altă 
posibilitate, şi anume aceea a unui submarin care cutreieră 
adâncurile lacului?... Nu există oare, în momentul de faţă, 
atâtea maşinării de genul acesta?... Acum câţiva ani, bunăoară, 
la Bridgeport, în Connecticut, nu s-a lansat, dacă vă aduceţi 
aminte, un aparat, Protector, care putea naviga tot atât de bine 
pe apă ca şi pe sub apă, fiind de asemenea în măsură să 
meargă şi pe uscat?... Construit de un inventator cu numele de 
Lake, aparatul era înzestrat cu două motoare, dintre care unul 
electric, de şaptezeci şi cinci cai-putere, ce punea în mişcare o 
pereche de elice, iar celălalt cu petrol, de două sute cincizeci de 
cai-putere, fiind totodată prevăzut cu nişte roţi de fontă cu 
diametrul de un metru, care-i îngăduiau să se plimbe pe orice 
şosea la fel ca pe fundul mării. 

Toate bune, dar presupunând că perturbările observate s- 
ar datora deplasărilor unui submersibil construit după sistemul 
Lake, oricât de perfecţionat ar fi el, rămâne totuşi în suspensie 
întrebarea: cum a reuşit să pătrundă în lacul Kirdall, prin ce 
canal subteran s-a putut strecura până acolo?... După cum v-am 
mai spus, iezerul se află într-o depresiune circulară înconjurată 
de munţi, fiind la fel de inaccesibil pentru un vas de navigaţie, 
ca şi pentru un monstru marin. 

S-ar părea că nu există nici un răspuns posibil la obiecţia 
de mai sus. Cu toate astea, singura ipoteză plauzibilă este că în 
adâncurile lacului Kirdall circulă un aparat de felul acesta, care, 
trebuie să menţionăm, până în prezent nu s-a arătat niciodată la 
suprafaţă. 


De altminterea, nu mai poate încăpea nici o îndoială în 
privinţa asta după cele petrecute la data de 20 iunie a.c. 

În ziua respectivă, după-amiază, goeletă Markel, care 
naviga în direcţia nord-vest s-a ciocnit la un moment dat cu 
putere de un corp dur, ce plutea pe jumătate cufundat în apă. 
După câte se ştie, nu există nici un colţ de stâncă în punctul 
acela, în care sondajele făcute au arătat că adâncimea lacului 
variază între optzeci şi nouăzeci de picioare. 

Lovită năprasnic în coastă, la babord, goeletă, care 
începuse să ia apă, s-ar fi dus la fund în câteva minute. Noroc că 
echipajul a reuşit să astupe spărtura pe care intra apa şi vasul a 
putut astfel să ajungă în portul cel mai apropiat, care se află la o 
distanţă de trei mile. 

După ce vasul a fost descărcat şi tras pe țărm, 
cercetându-se în exterior avaria suferită, s-a observat că goeletă 
Markel primise o lovitură ca de pinten, ce-i străpunsese coca. 

În urma acestei constatări, nimeni, credem, nu mai poate 
nega faptul că în lacul Kirdall se află un submarin, care circulă 
pe sub apă cu cea mai mare viteză. 

Dacă într-adevăr lucrurile stau aşa, e cazul să ne 
întrebăm: presupunând că o maşină de felul acesta a reuşit să 
pătrundă în adâncul iezerului, cu ce scop a făcut-o?... 

Putem crede oare că va fi găsit acolo un teren prielnic 
pentru asemenea experienţe?... Şi pe urmă, de ce nu iese 
niciodată la suprafaţă şi ce interes are să rămână necunoscută?" 

Articolul din Evening Star se încheia cu această asociaţie 
de idei, destul de curioasă: 

„După automobilul misterios, vaporul misterios. După 
vaporul misterios, submarinul misterios. Trebuie oare să tragem 
concluzia că s-ar putea să fie câteşitrele opera aceluiaşi genial 
inventator şi că, de fapt, toate la un loc alcătuiesc un singur 
aparat?"... 


Capitolul VIII 


CU ORICE PREŢ 


Ca şi cum totul s-ar fi luminat dintr-o dată, părerea 
aceasta avu un răsunet nemaipomenit şi fu numaidecât 
acceptată, ca să zic aşa, cu unanimitate de glasuri. Dată fiind 
aplecarea pe care spiritul omenesc o mărturiseşte pentru tot ce 
pare extraordinar, adesea chiar pentru lucruri imposibile, nimeni 
nu mai păstra nici cea mai mică îndoială că lucrurile stăteau 
într-adevăr aşa. Nu numai că inventatorul era acelaşi, dar nici 
aparatul nu putea fi decât unul singur. Totuşi, practic vorbind, 
cum se putea opera oare o asemenea metamorfoză a unui 
automobil în vapor, iar mai apoi în submarin?... Un mijloc de 
locomoţie care putea fi în egală măsură folosit pe uscat, pe apă 
şi sub apă!... Dacă-i aşa, nu mai lipsea decât să zboare şi prin 
văzduh! 

Orişicum ar fi fost însă, referindu-ne numai la constatările 
făcute până în momentul acela, precum şi la o serie întreagă de 
fapte ce se sprijineau în mod indiscutabil pe spusele numeroşilor 
martori, era într-adevăr un fenomen ce trebuia socotit, pur şi 
simplu, extraordinar. Aşa că publicul, care începuse să fie blazat 
în urma ultimelor evenimente, găsi de astă dată un stimulent 
menit să-i reîmprospăteze curiozitatea. 

Din capul locului ziarele remarcară un lucru foarte just: 
presupunând că ar fi fost vorba de trei maşini deosebite, toate 
trei erau desigur puse în mişcare de un motor, a cărui putere 
depăşea tot ce se realizase până atunci in domeniul acesta. 
Motorul în chestiune dăduse suficiente probe, din moment ce 
putea să atingă o viteză de o milă şi jumătate pe minut. 

Ei bine, motorul acesta trebuia cu orice preţ achiziţionat 
de la inventatorul sistemului respectiv. Fie că el era adaptat la 
trei aparate deosebite sau la unul singur, în stare să circule prin 
medii atât de diferite. Şi într-un caz şi într-altul, tranzacţia 
trebuia încheiată, pentru a intra în posesia unui motor în măsură 
să dea asemenea rezultate strălucite şi a-l putea exploata, 
având toate drepturile asigurate. 

Evident că nici celelalte state n-aveau să se dea înapoi de 
la nici un efort pentru a pune mîna pe un mecanism ce se 
dovedea a fi tot atât de util în armată, ca şi în marină. Vă daţi 
seama ce avantaje ar fi dobândit o naţiune de pe urma lui, atât 
pe uscat, cât şi pe apă!... Bunăoară, cum puteau fi 
preîntâmpinate acţiunile lui distructive, de vreme ce nu exista 
nici un mijloc de a fi atins? Trebuia, aşadar, acaparat, punându- 


se la bătaie milioane peste milioane; în orice caz era cel mai bun 
plasament pentru milioanele americane. 

Astfel judecau nu numai oficialităţile, dar şi omul de pe 
stradă. Articole peste articole apăreau în toate publicaţiile, 
răsucind pe toate feţele acest subiect palpitant. Şi. bineînţeles, 
aşa stând lucrurile, Europa se silea să nu rămână mai prejos 
decât Statele Unite. 

Dar pentru ca invenţia să poată fi cumpărată trebuia, mai 
întâi, să se dea de urma inventatorului, şi aici era toată buba. 
Zadarnic fusese scotocit lacul Kirdall până la fund şi sonda 
plimbată de colo până colo prin apă! Insemna oare că 
submarinul nu mai cutreiera adâncurile lui? În cazul acesta, cum 
reuşise s-o şteargă?... Dar, mai bine-zis, cum venise? Incâlcită 
problemă!... Şi nici măcar nu se mai arătase în altă parte, aşa 
cum nici automobilul nu mai apăruse nicăieri pe şoselele 
Statelor Unite şi nici vaporul în preajma coastelor americane! 

Adeseori, când treceam să-l văd pe domnul Ward, 
discutam amândoi problema asta, care pe dânsul îl frământa 
neîncetat. Era sau nu cazul ca agenţii să continue nişte cercetări 
care, deocamdată, nu duseseră la nici un rezultat?... 

În dimineaţa zilei de 27 iunie însă mă pomenii chemat la 
palatul poliţiei, şi acolo nici nu apucai bine să intru în biroul 
domnului Ward, că dânsul mă şi luă în primire de la uşă: 

— Ei, ce zici, Strock, nu crezi c-ai avea acum cea mai bună 
ocazie să-ţi iei revanşa?... 

— Să-mi iau revanşa? In chestiunea aceea cu Great-Eyry? 

— Exact. 

— Ce ocazie?... întrebai eu, neştiind prea bine dacă şeful meu 
vorbea serios. 

— Cum aşa, continuă dânsul, n-ai fi încântat să dai de urma 
inventatorului care a născocit maşinăria aceea cu triplă 
întrebuinţare?... 

— Mai încape vorbă, domnule Ward! protestai eu. Să-mi daţi 
numai ordin să m-apuc de lucru şi o să vedeţi, c-am să fac tot ce 
se poate şi chiar şi ce nu se poate, ca să reuşesc!... Ce-i drept, 
cred c-o să fie destul de greu. 

— Nu mă îndoiesc, Strock, poate chiar mai greu decât să 
pătrunzi în fortăreaţa de pe Great-Eyry! 

Se simţea cât de colo că domnul Ward — ca să folosesc un 
cuvânt franțuzesc ce n-are corespondent în limba noastră — 


„me blaguait"2+, ceea ce se vedea că-i face plăcere, în legătură 
cu misiunea pe care o avusesem în ultimul timp. Totuşi nu 
punea nici un grăunte de răutate în vorbele sale, mai curând s- 
ar fi zis că voia să-mi trezească ambiția. De altfel, mă cunoştea 
îndeajuns şi ştia prea bine c-aş fi dat orice pe lume ca să pot 
repeta încercarea ce ieşise atât de prost prima oară. Nu 
aşteptam acum decât să văd ce instrucţiuni avea să-mi dea. 

— Ştiu, Strock, îmi spuse domnul Ward, de astă dată pe un ton 
cât se poate de prietenesc, c-ai făcut tot ce stătea în puterea 
dumitale, aşa încât n-am să-ţi reproşez nimic... Acum însă nu 
mai e vorba de Great-Eyry. Atunci când guvernul va dori cu tot 
din adinsul să străpungă centura de piatră, va fi destul să 
dezlege băierile pungii şi, cu câteva mii de dolari, dorinţa îi va fi 
împlinită. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere... 

— Deocamdată însă, adăugă domnul Ward, cred că e mult mai 
util să punem mâna pe omul acela năzdrăvan, care până acum 
ne-a scăpat mereu printre degete... Treaba asta numai poliţia 
poate s-o facă, mai ales dacă-i destoinică!... 

— Ce spun rapoartele: n-a mai fost semnalat-nicăieri?... 

— Nu, şi cu toate că avem destule motive să credem că se 
plimba pe sulf apă, în lacul Kirdall, n-am izbutit cu nici un chip 
să găsim vreo urmă. Îţi vine să te întrebi chiar dacă n-o fi având 
cumva darul, de a se face nevăzut, ca un veritabil Proteu al 
tehnicii! 

— În orice caz, chiar dacă n-are darul acesta, răspunsei eu, 
probabil că nu iese la iveală decât atunci când îi convine lui. 

— Aşa e, Strock, de aceea, vezi, singurul mijloc de a ne 
descotorosi, odată pentru totdeauna, de originalul ăsta ar fi să i 
se ofere o sumă atât de mare pentru invenţia lui, încât să nu-l 
lase inima să respingă tranzacţia. 

Avea dreptate domnul Ward. în sensul acesta chiar, 
guvernul se gândea să încerce a intra în tentative cu „eroul 
zilei" şi cred că niciodată o făptură omenească n-a meritat cu 
mai multă îndreptăţire acest titlu!... Prin mijlocirea cuvântului 
tipărit, nu se putea ca până la urmă năstruşnicul personaj să nu 
ajungă să afle ce i se cerea... Şi să ia cunoştinţă de condițiile- 
excepţionale ce i se ofereau pentru a-şi dezvălui secretul... 

— De fapt, rosti în concluzie domnul Ward, mă întreb la ce-i 


24 A lua peste picior (n. t.). 


poate servi, ca particular, invenţia asta...? N-ar avea tot 
interesul să tragă foloase de pe urma ei?... Fiindcă nimic nu mă 
face să cred că necunoscutul ăsta ar fi un răufăcător care, graţie 
invenţiei sale, e-n stare oricând să le dea cu tifla celor ce-ar 
vrea să-l înhaţe! 

Va să zică, judecind după destăinuirile şefului meu, 
înaltele foruri se gândiseră să recurgă la alte mijloace ca să 
reuşească. Supravegherea pe care nenumărați agenţi o 
exercitaseră asupra şoselelor, fluviilor, nurilor, lacurilor şi apelor 
teritoriale, pe o anumită porţiune din litoral, nu dăduse nici un 
rezultat. Şi numai în cazul când — ceea ce în definitiv se putea 
foarte bine — inventatorul nu pierise cumva cu aparat, cu tot, 
executând cine ştie ce manevră periculoasă, dacă nimeni nu-l 
mai văzuse în ultima vreme, însemna că nu mai voia să iasă la 
iveală... lar de când cu accidentul suferit de goeletă Markel pe 
lacul Kirdall, poliţia nu mai aflase nimic nou şi cercetările nu 
avansaseră nici măcar cu un pas. Tocmai asta-mi spunea şi 
domnul Ward, fără a căuta să-şi ascundă defel dezamăgirea. 

Da, chiar aşa: numai decepţii şi dezamăgire şi, ceea ce le 
rezuma pe toate, dificultatea din ce în ce mai vădită de-a 
asigura liniştea cetăţenilor!... Încearcă numai să-i urmăreşti pe 
răufăcători, când vor fi ajuns să se facă nevăzuţi în doi timpi şi 
trei mişcări, atât pe uscat cât şi pe mare!... Încearcă numai să te 
ţii după ei sub apă!... lar când dirijabilele vor fi atins cel mai 
înalt grad de perfecţiune, încearcă numai să-i fugăreşti pe 
bandiți în văzduh!... Ba chiar mă întrebam dacă, într-o bună zi, 
colegii mei şi cu mine nu vom ajunge să fim cu braţele 
încrucişate, fără să mai putem face nimic şi dacă atunci 
poliţiştii, devenind inutili, nu vor fi scoşi cu toţii la pensie!... 

În momentul acela îmi zbură gândul la scrisoarea primită 
cu vreo zece zile în urmă — scrisoare care, pe cât se părea, 
fusese expediată de pe Great-Eyry şi care îmi ameninţa nu 
numai libertatea, dar şi viaţa, în cazul când aş fi făcut o nouă 
tentativă!... Îmi adusei aminte totodată de spionajul atât 
de ciudat ce fusese urzit în jurul meu. De atunci nu mai 
primisem nici o misivă de felul acesta. Şi nici cu cei doi indivizi 
suspecți nu mai avusesem prilejul să mă întâlnesc. Cu ochii în 
patru tot timpul, vigilentă. Grad nu-i mai văzuse dând târcoale 
casei. 

Mă gândii o clipă dacă n-ar fi fost mai bine să-l pun la 


curent pe domnul Ward cu cele întâmplate. Dar, după oarecare 
chibzuire, îmi spusei că istoria asta cu Great-Eyry nu mai 
prezenta nici un interes. „Cealaltă" reuşise să şteargă până şi 
amintirea ei... Probabil că locuitorii din împrejurimi nu se mai 
gândeau la ea, de vreme ce fenomenele, care la un moment dat 
îi făcuseră să stea cu frica în sân, nu se mai repetaseră şi acum 
fiecare din ei îşi vedea liniştit de treburi ca întotdeauna. 
Rămăsei deci la hotărârea de a împărtăşi şefului meu 
cuprinsul scrisorii numai în cazul când împrejurările ar necesita 
mai încolo lucrul acesta. De altminteri, sunt sigur c-ar fi privit- 
o ca pe o glumă nesărată, făcută de cine ştie ce mucalit. 
Reluând conversaţia întreruptă câteva minute, domnul 
Ward îmi mărturisi: 
— Vom căuta, prin urmare, să intrăm în legătură cu 
inventatorul, ca să începem negocierile... E adevărat că, până 
una, alta, din păcate, a dat bir cu fugiţii, dar nu există nici un 
motiv ca, într-o bună zi, să nu. iasă iarăşi la iveală şi să nu te 
miri dac-o să auzi c-a fost din nou semnalat în cutare sau 
cutare loc de pe teritoriul Statelor Unite.., Ne-am gândit la 
dumneata, Strock, pentru treaba asta, aşa că vezi să fii oricând 
gata de plecare, cum vei fi anunţat, fără să pierzi nici o oră. Să 
nu mai faci nici un alt drum în oraş decât până la palatul poliţiei, 
unde, când va fi cazul, ai să primeşti ultimele instrucţiuni... 
— Puteţi fi sigur că ordinele dumneavoastră vor fi întru totul 
respectate, domnule Ward, îl asigurai eu. La primul semnal am 
să fiu gata să plec din Washington, oriunde va fi nevoie să mă 
duc... Dacă-mi permiteti, însă, aş mai avea de făcut o întrebare: 
trebuie să lucrez singur, sau poate c-ar fi indicat să mai iau cu 
mine... 
— Aşa mă şi gândeam, spuse domnul Ward tăindu-mi vorba. 
Alege-ţi doi agenţi în care să ai toată încrederea... 
— Nimic mai uşor, domnule Ward. Şi acum, dacă într-o zi sau. 
alta s-ar întâmpla să dau peste omul nostru, ce trebuie să fac?... 
— În primul rând să nu-l scapi din ochi, ba, la nevoie chiar, să-l 
pui la popreală, pentru că vei avea asupra dumitale un mandat 
de arestare... 
— E o măsură de precauţie cât se poate de bine-venită, 
domnule Ward. Dacă mă pomenesc cu el că sare deodată în 
automobil şi-o ia din loc... Ştiţi doar cu ce viteză merge: pas de 
mai încearcă să pui mâna pe un tip ca ăsta, care goneşte cu 


două sute patruzeci pe oră!... 

— De aia, vezi, nici nu trebuie să se întâmple una ca asta, 
Strock, aşa că imediat după ce-l vei fi arestat, ai grijă să-mi dai 
o telegramă... Restul rămâne în seama noastră. 

— Vă puteţi bizui pe mine, domnule Ward. La orice oră din zi sau 
din noapte, am să fiu gata s-o pornesc împreună cu agenţii 
mei... Vă mulţumesc că mi-aţi încredinţat misiunea asta, care, 
dacă se va sfârşi cu bine, îmi va aduce multă cinste... 

— Şi multe avantaje, adăugă şeful meu, dându-mi să înţeleg că 
puteam pleca. 

Acasă, mă apucai să mă pregătesc de plecare, ca pentru o 
călătorie ce putea să dureze mai mult. Grad îşi închipuia 
probabil că mi se năzărise să iau din nou drumul spre Great- 
Eyry, şi cunoaştem cu toţii părerea pe care o avea bătrâna 
despre acest pridvor al gheenei. Cu toate astea, nu suflă nici un 
cuvânt şi la rândul meu socotii că-i mai bine să nu-i spun nimic, 
oricât de sigur aş fi fost de discreţia ei. 

Cât despre cei doi agenţi care trebuiau să mă însoţească, 
ştiam din capul locului pe cine am să iau. Cei pe care-i alesesem 
făceau parte din brigada de informaţii; în vârstă unul de treizeci, 
celălalt de treizeci şi doi de ani; în diverse împrejurări şi sub 
ordinele mele, ambii dăduseră suficiente dovezi de străşnicie, 
inteligenţă şi îndrăzneală. Unul era John Hert din Illinois, celălalt 
Nab Walker, din Massachusetts. Nici nu cred că putea să fie 
alegere mai fericită. 

Trecură astfel câteva zile. Nu se mai ştia nimic nici de 
soarta automobilului, nici de a vaporului şi nici de a 
submarinului. Şi chiar dacă sosiră unele indicaţii la palatul 
poliţiei, toate se dovediră a fi lipsite de orice temei şi deci nu se 
socoti de cuviinţă să li se dea vreo urmare. Cât priveşte 
balivernele publicate în gazete, toate la un loc nu făceau nici 
două parale; de altfel, se ştie că, în genere, nu se poate pune 
bază pe tot ce se scrie în ziare, cât ar fi ele de bine informate. 

Totuşi se adeveri că „omul zilei" ieşise între timp de două 
ori la iveală; prima oară pe una din şoselele din Arkansas, 
undeva în apropiere de Little Rock, a doua oară, în împrejurimile 
Lacului Superior, mai exact pe ţărmul lui meridional. 

Ceea ce părea însă cu totul inexplicabil era faptul că prima 
apariţie avusese loc în după-amiaza zilei de 26 iunie, iar a doua 
în aceeaşi zi, seara. Distanţa ce desparte aceste două puncte 


ale teritoriului este de opt sute de mile, nici mai mult, nici mai 
puţin. Dacă, datorită vitezei uluitoare cu care mergea, 
automobilul era în măsură să străbată traiectul respectiv într-un 
timp destul de scurt, atunci nu se putea să nu fi atras atenţia în 
trecerea lui prin Arkansas, Missouri sau prin Wisconsin. 

Intr-adevăr, conducătorul maşinii nu avea posibilitatea să 
facă drumul acesta decât pe uscat, şi totuşi automobilul nu 
fusese semnalat nicăieri pe parcurs. 

Nu mai ştiai ce să înţelegi din toate astea şi, la drept 
vorbind, de fapt, nimeni nu mai înţelegea nimic. 

De altminteri, după această îndoită apariţie, o dată pe 
şoseaua ce duce spre Little Rock şi a doua oară undeva în 
apropiere de malul Lacului Superior, nici că-l mai văzuse cineva. 
Nu era deci încă momentul, pentru agenţii mei şi cu mine, să ne 
punem în mişcare. 

Se ştie că guvernul ar fi vrut să intre în legătură cu şoferul 
misterios. Pentru asta trebuia însă să renunţe cu totul la ideea 
de a pune stăpânire asupra persoanei lui şi să caute a-şi atinge 
scopul prin alte mijloace. Lucrul cel mai important, în 
împrejurarea de faţă, şi de care opinia publică se arăta 
preocupată în cel mai înalt grad, era ca Statele Unite să aibă 
proprietatea exclusivă a unui aparat ce i-ar fi asigurat o 
superioritate incontestabilă asupra celorlalte ţări de pe glob, 
mai ales în caz de război. Se presupunea, de altfel, că 
inventatorul era de origine americană, de vreme ce prezenţa lui 
nu se manifesta decât pe teritoriul american şi că, de bună 
seamă, ar fi preferat să ducă tratative cu guvernul respectiv. 

Redăm mai jos anunţul pe care-l publicară toate ziarele 
din Statele Unite, la data de 3 iulie. Cuprinsul lui, cât se poate 
de precis, era formulat în termenii următori: 

„In luna aprilie, anul curent, a fost semnalat un automobil, 
care a circulat pe şoselele din Pennsylvania, Kentucky, Ohio, 
Tennessee, Missouri şi Illinois, iar în ziua de 27 mai, în timpul 
concursului automobilistic desfăşurat sub auspiciile American- 
Clubului, pe şoseaua din Wisconsin, după care a dispărut. 

In prima săptămână a lunii iunie, o navă care se deplasa 
cu mare viteză a străbătut apele teritoriale ale Noii Anglii între 
Capul Nord şi Capul Sabie, fiind mai insistent semnalată în 
dreptul portului Boston, după care a dispărut. Tot în luna iunie, 
în cea de-a doua jumătate a ei, un submersibil a manevrat în 


adâncurile lacului Kirdall din Kansas, după care a dispărut. 

Totul ne îndreptăţeşte să credem că cele trei vehicule mai 
sus arătate au fost construite de acelaşi inventator, deşi s-ar 
putea ca de fapt să fie vorba de un singur aparat, capabil în 
egală măsură să circule pe uscat şi să navigheze pe mare, ca şi 
în adâncul mării. 

Adresăm pe această cale numitului inventator, oricine ar fi 
el, o propunere în vederea achiziţionării aparatului respectiv. 

Invitându-l să iasă din anonimat, îl rugăm totodată să 
indice preţul de la care ar consimţi să înceapă negocierile cu 
guvernul american şi să trimită cât de curând un răspuns la 
următoarea adresă: Palatul Poliţiei, Washington, districtul 
Columbia, Statele Unite ale Americii”. 

Aşa glăsuia anunţul tipărit cu litere groase în ziare. Era 
mai mult ca sigur, deci, că foarte curând avea să pice sub ochii 
celui în cauză, oriunde s-ar fi aflat el în momentul acela. Şi, 
citindu-l, acesta nu putea să nu răspundă ori albă, ori neagră, 
deşi ce motiv ar fi avut să nu accepte o asemenea ofertă?... 

Nu ne mai rămânea, prin urmare, decât să aşteptăm 
răspunsul lui. 

E lesne de închipuit cât de aprig fu aţâţaţă curiozitatea 
mulţimii. Din faptul dimineţii şi până seara, lumea se înghesuia, 
gălăgioasă şi lacomă de noutăţi, în faţa palatului poliţiei, 
pândind sosirea unei scrisori sau a unei telegrame. Reporterii nu 
se dezlipeau o clipă din loc. câtă cinste, dar şi ce pleaşcă ar fi 
fost pentru ziarul care ar fi publicat înaintea tuturor mult 
comentata ştire!... Era doar vorba de aflat numele şi situaţia 
necunoscutului dispărut fără urmă şi dacă într-adevăr accepta 
să intre în tratative cu guvernul federaţiei americane... Se 
înţelege de la sine că America era dispusă să nu se uite la bani. 
Nu se putea spune că duce lipsă de milioane şi, la o adică, 
miliardarii ei erau gata să deschidă larg uşile caselor de fier 
veşnic pline!... 

Trecu astfel o zi încheiată. O zi ce multor oameni, mai 
nerăbdători şi mai nervoşi din fire, li se va fi părut că ţinuse mai 
mult de douăzeci şi patru de ore şi că orele la rândul lor se 
lungiseră peste limita celor şaizeci de minute! 

Nu sosise nici un răspuns, nici scrisoare, nici telegramă. ŞI 
nici în noaptea următoare. Şi tot aşa trei zile în şir! 

Se întâmplă atunci ceea ce era de aşteptat c-o să se 


întâmple.  Cablogramele  răspândiseră în Europa vestea 
propunerilor americane. lar diferitele state de pe Vechiul 
Continent se găsiseră şi ele dornice să profite de foloasele 
acestei invenţii. De ce, aşadar, nu i-ar face concurenţă, căutând 
să intre în posesia unui aparat, de pe urma căruia se puteau 
obţine avantaje atât de mari?... De ce să nu se arunce la rându- 
le în luptă, punând milioanele lor la bătaie?... 

Într-adevăr, marile puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Italia, 
Austria, Germania, se pregăteau să intre în acţiune. Numai ţările 
mai mărunte nu se încumetau să se avânte într-o bătălie ce le- 
ar fi ruinat bugetul. Anunţuri, aidoma celor publicate în Statele 
Unite, apărură şi în presa europeană. Aşa că, până la urmă, nu 
depindea decât de bunul plac al „şoferului"' năzdrăvan ca să 
devină rivalul unor mari financiari ca Gould, Morgan, Astor, 
Vanderbilt sau Rothschild, din Franţa, din Anglia sau din Austria! 

Şi cum personajul în cauză nu dădea nici un semn de 
viaţă, i se făcură propuneri categorice pentru a-l îndupleca să 
împrăştie misterul în care se învăluise. Lumea întreagă se 
transformă într-o piaţă publică, o bursă universală, în care se 
desfăşurau cele mai fantastice licitaţii. De două ori pe zi se 
publicau cursurile care erau în necontenită creştere, mereu 
venind să se adauge alte milioane. 

În cele din urmă, Statele Unite câştigară lupta, în urma 
unei şedinţe, rămasă de pomină a Congresului, în care se votă 
suma de douăzeci de milioane de dolari, adică o sută de 
milioane de franci. 

Ei bine, nu se găsi nici un singur cetăţean american, din 
orice pătură a societăţii ar fi făcut parte, care să cârtească 
împotriva unei asemenea risipe, considerând că s-a mers prea 
departe, atât de mare preţ se punea pe achiziţionarea acestui 
miraculos mijloc de locomoţie. Şi-n primul rând eu, care toată 
ziua îi tocam la ureche lui Grad, biata bătrână, că oricum maşina 
„făcea mai mult decât atâta"! 

Probabil însă că ţările celelalte nu erau de aceeaşi părere, 
fiindcă ofertele lor se opriră mai jos de suma asta. Şi, cum era 
de aşteptat, concurenţa înfrântă îşi vărsă focul, trăncănind verzi 
şi uscate... Că inventatorul n-o să se dea niciodată în vileag... Că 
nici nu există... Şi nici n-a existat vreodată... Că nu e decât un 
şarlatan de prima mână... De altminteri, cine poate să ştie dacă 
nu s-o fi dus de râpă cu maşină cu tot şi-o fi zăcând acum în 


fundul unei prăpăstii sau dacă marea nu-l va fi înghiţit în 
adâncurile ei... Ziarele din Lumea Veche, care mai de care, 
scorneau la palavre cu nemiluita. 

Din păcate însă timpul trecea. Nici o veste din partea 
omului nostru, nici măcar un rând... Nu mai fusese nicăieri 
semnalat... Nimeni nu-l mai văzuse din ziua când dăduse o raită 
pe malul Lacului Superior!... 

Dinspre partea mea, vă mărturisesc că, neştiind ce să mai 
cred până la urmă, începusem să deznădăjduiesc că istoria asta 
atât de ciudată va putea fi descâlcită cândva. 

lată însă că în dimineaţa zilei de 15 iulie, în cutia poştală 
de la palatul poliţiei se găsi o scrisoare netimbrată. 

După ce autorităţile luară cunoştinţă de cuprinsul ei, textul 
fu comunicat ziarelor din Washington, care se grăbiră să-l 
publice într-un număr special, împreună cu un facsimil după 
originalul respectiv. 

Scrisoarea era formulată în felul următor: 


Capitolul IX 


A DOUA SCRISOARE 


Pe bordul Nălucii 
15 iulie 


Către Lumea Veche şi Lumea Novă. 

Singurul răspuns posibil la propunerile venite din partea 
diferitelor state europene, ca şi la cele făcute in ultimă instanţă 
de Statele Unite ale Americii. este cel de mai jos: 

Vă spun categoric şi odată pentru totdeauna că nu mă 
interesează preţul oferit pentru cumpărarea aparatului construit 
de mine. 

Invenţia aceasta n-o să fie aşadar, nici franceză, nici 
germană, nici austriacă, nici rusă, nici engleză, nici americană. 

Aparatul va rămâne proprietatea mea şi am să-l folosesc 
aşa cum voi socoti eu că-i mai bine. 


Datorită lui am o putere nelimitată asupra lumii întregi şi 
nu există forţă omenească in măsură să-i ţină piept, in orişice 
împrejurări l-ar înfrunta. 

Orice încercare de a-l captura e zadarnică. Nimeni nu 
poate şi nici nu va putea vreodată să se apropie de el. lar răul 
pe care ar căuta cineva să mi-l facă, l-aş plăti cu vârf şi îndesat. 

Cât priveşte preţul ce mi s-a oferit, nu înseamnă nimic 
pentru mine şi n-am ce face cu el. De altminteri, când mi-ar veni 
gust să am milioane sau miliarde, n-aş avea decât să întind 
mâna ca să te culeg. 

Aşadar, să ştie şi Vechiul şi Noul Continent că n-au nici un 
fel de putere asupra mea, pe când eu sunt perfect înarmat 
împotriva lor. 

Închei această scrisoare, semnând: 

Stăpânul Lumii 


Capitolul X 
SCOS DE SUB SCUTUL LEGII 


Aşa suna răspunsul adresat guvernului Statelor Unite şi 
depus la palatul poliţiei, fără să se fi recurs la serviciile poştei. 
Cât priveşte persoana care îl lăsase acolo, în noaptea de 14 spre 
15 iulie, nimeni n-o zărise. 

Cu toate acestea fuseseră destui curioşi care stătuseră de 
strajă, nerăbdători, în preajma palatului, de la scăpătatul 
soarelui şi până în zorii zilei. Ce-i drept însă cum ar fi putut să-l 
vadă pe aducătorul scrisorii cu pricina — care era poate chiar 
autorul ei — furişându-se pe lângă ziduri şi strecurând-o în 
cutie?... Era întuneric beznă, o noapte cu lună nouă. Nu se zărea 
nimic de pe un trotuar pe altul. 

După cum am mai spus, scrisoarea apăruse în facsimil în 
ziarele cărora autorităţile avuseseră grijă să le comunice din 
capul locului textul. Să nu vă închipuiţi însă că în primul moment 
se va fi gândit cineva dintre cei ce-o citiseră: 

„Trebuie să fie o glumă proaspăt făcută de cine ştie ce 


nătărău!" 

Nu, asta era impresia pe care o avusesem eu când 
primisem, cu vreo cinci săptămâni mai înainte, scrisoarea 
trimisă de pe Great-Eyry. Dar, la drept vorbind, impresia asta 
mai dăinuia şi acum?... Nu cumva, între timp, chibzuind mai 
bine lucrurile, se modificase cât de cât?... In orice caz, nu mai 
eram chiar aşa sigur ca la început şi, în realitate, nu prea ştiam 
ce să cred. 

De altfel, la Washington, ca în oricare alt punct de pe 
teritoriul Statelor Unite, părerea ce stăruia era cu totul alta. 
Ceea ce, în definitiv, era foarte firesc. Aşa că, dat fiind starea 
generală de spirit, dacă s-ar fi găsit cineva să susţină că mesajul 
respectiv nu trebuie luat în serios, mai toată lumea ar fi sărit să- 
i răspundă: 

„Ba nu, aici nu poate fi vorba de mâna unui şarlatan... E 
scrisă chiar de inventatorul maşinii nălucă!" 

Aşadar, datorită unei mentalități curioase — deşi, în fond, 
lesne de înţeles — ce prinsese rădăcini, pentru nimeni nu mai 
încăpea nici cea mai mică îndoială în privinţa asta. Toate 
întâmplările ciudate din ultimul timp, pentru care nu se găsea 
nici o cheie, aveau acum o explicaţie precisă. 

Şi să vă spun în ce fel: 

Dacă inventatorul dispăruse de o bucată de vreme, cu 
această nouă ispravă dădea iarăşi semne de viaţă... Nici vorbă 
deci să fi suferit vreun accident care-i pricinuise moartea, 
dimpotrivă, se pusese la adăpost într-un loc, pe care poliţia nu 
reuşise să-l descopere... Şi atunci se gândise totuşi să răspundă 
la propunerile guvernului, scriind misiva de mai sus... Dar, în loc 
s-o fi pus la poştă, într-o localitate oarecare, de unde, fireşte, ar 
fi ajuns la adresa indicată, socotise cu cale să vină el însuşi s-o 
aducă în capitala Statelor Unite, depunând-o cu mâna lui, aşa 
cum se arăta în comunicatul oficial, la palatul poliţiei. 

Ei bine, dacă omul nostru se bizuise cumva că această 
nouă mărturie a existenţei sale va face oarecare vâlvă în cele 
două Lumi,dorinţa avea să i se împlinească mai mult chiar decât 
s-ar fi aşteptat. În ziua respectivă, milioane de oameni citiră şi 
recitiră ziarul şi nici unuia dintre ei — ca să folosim expresia 
curentă — „nu-i veni să-şi creadă ochilor", deşi avea litera 
tipărită în faţă. 

Scrisoarea pe care o cercetam mereu, cuvânt cu cuvânt, 


era scrisă cu trăsături apăsate. Fără îndoială că un grafolog ar fi 
desluşit în rândurile aşternute pe hârtie mărturiile unui 
temperament impulsiv, ale unui caracter mai colţuros. 

Deodată îmi scăpă un strigăt, pe care din fericire Grad nu-l 
auzi. Cum de nu observasem mai curând asemănarea dintre 
scrisul ce-l aveam sub ochi şi felul cum erau însăilate literele în 
scrisoarea venită din Morganton? 

Şi pe urmă — o coincidenţă şi mai semnificativă — 
majusculele ce ţineau loc de semnătură nu erau chiar inițialele 
cuvintelor „Stăpânul Lumii"? lar mesajul în chestiune unde 
fusese scris?... Pe bordul Nălucii... Numele acesta nu putea fi 
decât al aparatului cu triplă întrebuințare, aflat sub comanda 
misteriosului căpitan!... 

Aşadar, rândurile de faţă erau aşternute de aceeaşi mână 
care mă ameninţa cu străşnicie, în prima scrisoare, în cazul 
când m-aş fi încumetat să reînnoiesc tentativa de pe Great- 
Eyry!... 

Mă ridicai să iau din sertarul biroului misiva din 13 iunie pe 
care o pusei alături de facsimilul publicat în ziare... Nu mai 
încăpea nici o îndoială! Acelaşi scris curios, dovadă că mâna era 
aceeaşi! 

Imi pusei deci creierul sub teasc, căutând să stabilesc 

consecinţele similitudinii, pe care deocamdată numai eu o 
cunoşteam, scrisului din cele două mesaje, care fără doar şi 
poate fuseseră trimise de comandantul Nălucii — vajnic nume, 
dar pe deplin meritat!... 
Aşa stând lucrurile, mă întrebam dacă nu cumva această 
coincidenţă nu mi-ar îngădui să reîncep cercetările în condiţii 
mai puţin îndoielnice?... Şi dacă nu cumva de astă dată vom 
reuşi să trimitem agenţii noştri pe nişte urme mai sigure, care 
şă-i ducă la ţintă?... 

Şi, în sfârşit, ce legătură putea să existe între Năluca şi 
Great-Eyry; ce raporturi se puteau stabili între fenomenele 
petrecute în Munţii Albaştri şi nu mai puţin fenomenalele apariţii 
ale maşinii năzdrăvane? 

Făcui ceea ce trebuia să fac în cazul de faţă şi, cu 
scrisoarea în buzunar, o pornii în grabă spre palatul poliţiei. 

Mă interesai dacă domnul Ward era la dânsul în birou. 
Răspunsul fiind afirmativ, mă dusei întins acolo, ciocănii în uşă 
ceva mai tăricel, poate, decât s-ar fi cuvenit şi, auzind „intră!" 


dădui buzna înăuntru şi mă oprii gâfâind în faţa şefului meu. 
Domnul Ward tocmai avea înaintea ochilor scrisoarea 
publicată în ziare, nu facsimilul, ci originalul însuşi depus la 
poliţie, în cutia de la intrare. 
— Ai aflat ceva, Strock?... 
— Vedeţi şi dumneavoastră, domnule Ward! 
Scosesem din buzunar scrisoarea cu inițialele. 
Domnul Ward o luă în mână, se uită la ea şi, înainte de a 
se apuca s-o citească, mă întrebă: 
— Ce-i asta? 
— O scrisoare semnată cu iniţiale, după cum vă puteţi da 
seama... 
— Şi de unde a fost trimisă? 
— De la oficiul din Morganton, din Carolina de Nord... 
— Când ai primit-o?... 
— La 13 iunie... E aproape o lună... 
— Şi ce-ai crezut la început, când ai primit-o?... 
— Că, probabil, e o glumă proastă... 
— Dar... acum... Strock? 
— Cred exact ceea ce o să credeţi şi dumneavostră, cu 
siguranţă, domnule, după ce veţi afla ce cuprinde. 
Şeful meu luă din nou în mână scrisoarea şi o citi până la 
capăt. 
— Văd că-i semnată cu nişte iniţiale... observă dânsul. 
— Da, domnule Ward, iniţiale care se întâmplă să fie chiar ale 
cuvintelor „Stăpânul Lumii" din facsimilul... 
— Am aici originalul, îmi răspunse domnul Ward, ridicându-se de 
la birou. 
— E limpede ca lumina zilei, adăugai eu, că ambele scrisori sunt 
ticluite de aceeaşi persoană... 
— De aceeaşi, Strock... 
— Vedeţi cu câtă străşnicie mă ameninţă, domnule Ward, în 
cazul când aş încerca din nou să pătrund în văgăuna de pe 
Great-Eyry... 
— Da... te ameninţă cu moartea!... Dar ia spune-mi, Strock, e o 
lună de când ai primit scrisoarea asta... De ce nu mi-ai arătat-o 
până acum? 
— Pentru că nu i-am dat nici un fel de importanţă... Azi, însă, 
când am citit-o pe astălaltă, trimisă de pe Năluca, vrând, 
nevrând, a trebuit s-o iau în serios... 


— Şi foarte bine ai făcut, Strock. Faptul mi se pare că atârnă 
greu în balanţă şi chiar mă întreb dacă nu e cumva de natură să 
ne îndrepte pe urmele acestui individ curios... 

— Şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare, domnule Ward... 

— Numai că... Nu-mi dau seama ce legătură poate să fie între 
Năluca asta şi Great-Eyry? 

— N-aş şti să vă spun şi nici nu mă taie capul... 

— Nu există decât o singură explicaţie, continuă domnul Ward, 
ce-i drept destul de fragilă, ca să nu zic chiar imposibilă... 

— Care? 

— Poate că, cine ştie, acolo, pe Great-Eyry, inventatorul va fi 
găsit un loc mai ferit unde să-şi adăpostească ustensilele... 

— Asta ar fi culmea!... exclamai eu. Şi cum face ca să intre... ori 
să iasă de acolo?... După câte mi-am dat seama cu ochii mei, 
domnule Ward, explicaţia dumneavoastră nu poate sta în 
picioare... 

— Doar dacă nu cumva, Strock... 

— Doar dacă?... îl îngânai eu. 

— Dacă nu cumva aparatul construit de măria sa Stăpânul Lumii 
n-o fi având şi aripi care-i permit să-şi ia zborul spre adăpostul 
de pe Great-Eyry!... 

La gândul că Năluca s-ar putea întrece în zbor cu vulturii şi 
cu pajurele, nu mă putui împiedica să nu-mi dau în vileag, 
printr-un gest brusc, neîncrederea şi, bineînţeles, domnul Ward 
nu mai stărui asupra acestei presupuneri.. 

De altminteri, se aplecase din nou asupra celor două 
scrisori pe care le compara între ele, examinând îndeaproape cu 
o mică lupă trăsăturile literelor, pentru a constata deplina lor 
similitudine. Nu numai mâna, ci chiar şi peniţa care le aşternuse 
pe hârtie fusese aceeaşi... Şi pe urmă corelaţia dintre inițialele 
din primul mesaj şi „Stăpânul Lumii" din cel de-al doilea. 

După ce stătu pe gânduri câteva clipe, domnul Ward îmi 

spuse: 
— Scrisoarea dumitale, Strock, rămâne la mine. Acuma, într- 
adevăr, îmi vine să cred că ţi-e hărăzit să joci un rol destul de 
important în dezlegarea acestui caz atât de ciudat... Sau, mai 
bine-zis, acestor două cazuri!... Ce legătură poate fi între ele, 
zău dacă ştiu, totuşi cred că trebuia să existe o legătură... ŞI 
fiindc-ai fost amestecat prima oară, n-ar fi de mirare să ai un 
amestec şi în problema de faţă... 


— E tocmai ceea ce doresc şi eu, domnule Ward, şi să nu vă 
miraţi că auziţi asta din gura unui om curios... 

— Ca dumneata, Strock!... Prea bine, aşa că nu pot decât să-ţi 
spun încă o dată: fii gata s-o porneşti la primul semnal. 

Părăsii deci palatul poliţiei cu sentimentul că în scurtă 
vreme se va face iarăşi apel la serviciile mele, în care caz 
domnul Ward se putea bizui că agenţii mei şi cu mine, în mai 
puţin de un ceas, vom fi pe drum. 

Între timp, spiritele erau tot mai agitate în urma refuzului 
cu care căpitanul Nălucii întâmpinase propunerea guvernului 
american. Opinia publică cerea să se ia măsuri, de asta îşi da 
seama toată lumea, atât la Casa Albă cât şi la minister... La 
drept vorbind însă cum, în ce fel?... De unde să-l scoţi pe 
Stăpânul Lumii şi, presupunând chiar că ar fi ieşit din nou la 
iveală, cum să poţi pune mâna pe el?... Erau atâtea lucruri 
inexplicabile în toate împrejurările în care se arătase! Că maşina 
construită de el era capabilă să atingă o viteză uluitoare, nu mai 
încăpea nici o îndoială. Dar în ce mod reuşise să pătrundă în 
lacul Kirdall, care nu avea nici un fel de comunicaţie cu vreo altă 
întindere de apă, şi cum ieşise de acolo? Ultima oară fusese 
semnalată apariţia ei la suprafaţa Lacului Superior, după cum 
am mai spus, fără ca s-o fi zărit cineva măcar într-un singur 
punct, pe parcursul de opt sute de mile dintre cele două 
lacuri!... 

Într-adevăr, straşnică încurcătură şi ce de ciudăţenii ce nu 
puteau fi lămurite! Un motiv mai mult ca să se meargă până în 
pânzele albe... Din moment ce milioanele nu avuseseră nici o 
trecere, nu mai rămânea decât să se recurgă la forţă... Nici 
inventatorul şi nici invenţia lui, aşa cum declarase el însuşi, nu 
erau de vânzare, şi toată lumea ştia cu câtă aroganță îşi 
exprimase refuzul şi pe ce ton ameninţător!... Prea bine! De azi 
înainte avea să fie socotit în rând cu răufăcătorii şi orice măsură 
s-ar fi luat împotriva lui, pentru a-l împiedica să pricinuiască 
vreun rău, toate mijloacele erau legitime... Era într-adevăr 
necesar pentru siguranţa cetăţenilor, şi nu numai a celor de pe 
continentul american, dar a tuturor locuitorilor de pe glob... cât 
priveşte bănuiala că şi-ar fi găsit sfârşitul într-o catastrofă, nu 
mai avea nici un temei, de când cu faimoasa scrisoare din 15 
iulie. Omul trăia, era teafăr, sănătos, constituind un pericol 
public, un pericol de fiece clipă!... 


Sub influenţa acestor opinii, guvernul publică în ziare 
anunţul următor: 

„Deoarece comandantul Nălucii refuză orice tratative 
pentru cesionarea secretului său, cu toate milioanele ce i s-au 
oferii în schimb, deoarece modul în care înţelege să folosească 
invenţia lui constituie un pericol împotriva căruia nu avem nici o 
posibilitate de a ne apăra, numitul comandant este scos de sub 
sculul legii. Orice măsuri luate cu scopul de a distruge atât 
aparatul, cât şi pe inventator sunt dinainte autorizate". 

Era o adevărată declaraţie de război, un război necruţător 
împotriva acestui Stăpân al Lumii, care se bizuia chiar atât de 
mult pe forţele lui, încât îşi îngăduia să înfrunte o naţiune 
întreagă, națiunea americană! 

Începând din ziua respectivă, premii de o valoare 
considerabilă erau  făgăduite oricui avea să descopere 
ascunzişul periculosului individ, oricui ar fi reuşit să-l prindă, 
oricui ar fi descotorosit teritoriul ţării de prezenţa lui. 

Aşa se înfăţişa situaţia în cea de-a doua jumătate a lunii 
iulie. Chibzuind însă bine lucrurile, ce altă concluzie se putea 
trage decât că numai întâmplarea era în măsură să găsească o 
ieşire din acest impas? Nu trebuia oare, înainte de toate, ca 
individul în cauză „scos de sub scutul legii" să iasă iar la iveală 
în cutare sau cutare loc, să fie zărit şi semnalat de cineva, nu 
trebuia, de asemenea, ca împrejurările să fie de aşa fel, încât să 
înlesnească arestarea lui?... Căci, vezi bine, aparatul nu putea fi 
capturat atâta timp cât ar fi circulat în chip de automobil pe 
uscat, în chip de vapor pe mare sau ca submarin pe sub apă! 
Sigur că nu! Trebuia surprins fără veste, înainte de a fi apucat s- 
o şteargă din loc, dispărând fără urmă datorită vitezei lui, pe 
care nu reuşea s-o atingă nici un alt mijloc de locomoţie din câte 
se cunoşteau. 

Eram deci tot timpul pe picior de plecare, aşteptând doar 
un ordin din partea domnului Ward ca s-o pornesc la drum 
împreună cu agenţii mei. Ordinul însă nu mai sosea, şi pe bună 
dreptate, dat fiind că cel pe care-l viza nu voia deloc să se arate 
la faţă. 

Luna iulie se apropia de sfârşit. Ziarele încă mai discutau 
subiectul acesta, despre care aveau mereu ceva de împărtăşit 
cititorilor. când şi când soseau informaţii proaspete, ce aţâţau 
peste măsură curiozitatea mulţimii. Mereu erau indicate alte 


făgaşuri. 

În fond însă nimic serios. Telegramele se încrucişau în 
zbor, de la un capăt la altul al ţării, contrazicându-se şi 
anulându-se reciproc. Se înţelege de la sine, de altfel, că 
momeala unor premii colosale trebuia să dea naştere la tot felul 
de erori, unele săvârşite cu cele mai bune intenţii. Într-o zi era 
semnalat nu ştiu unde un vehicul care trecuse ca o trombă... 
într-altă zi, un vapor care răsărise la suprafaţa unuia din 
nenumăratele lacuri ale Americii... Pe urmă, un submersibil care 
manevra în apropiere de litoral... De fapt, toate nu erau decât 
rodul imaginaţiei înfierbântate a unor oameni surescitaţi şi, în 
acelaşi timp, înspăimântați, care aveau tot felul de năluciri, 
privind lucrurile prin lentila măritoare a premiilor!... 

În sfârşit,în ziua de 29 iulie, şeful meu îmi trimise vorbă să 
trec de urgenţă pe la birou. 

Douăzeci de minute mai apoi ne aflam faţă-n faţă. 

— Până-ntr-o oră trebuie să pleci, Strock... mă încunoştiinţă 
dânsul. 

— Unde? 

— La Toledo. 

— L-a văzut cineva? 

— Da... O să capeţi acolo informaţii. 

— Peste un ceas, agenţii mei şi cu mine vom fi pe drum. 

— Bine, Strock, şi de astă dată îţi ordon categoric... 

— Ordonaţi, domnule Ward. 

— Să reuşeşti, Strock!... Să reuşeşti! 


Capitolul XI 


ÎN EXPEDIȚIE 


Aşadar, căpitanul-nălucă fusese iar semnalat într-un punct 
de pe teritoriul Statelor Unite. Nici prin gând nu-i trecuse să dea 
o raită pe şoselele sau prin mările europene. Şi cu toate că nu i- 
ar fi trebuit nici patru zile ca să traverseze Atlanticul, nu 
catadicsise s-o facă... Să-şi fi statornicit, oare, câmpul de 
experienţă numai pe pământul Americii, de unde se putea trage 


concluzia că şi el era american de origine? 

să nu vă miraţi dacă insist atât asupra faptului că 
submersibilul ar fi putut desigur să străbată cu înlesnire noianul 
de apă ce desparte Noul Continent de coastele Vechiului 
Continent. Fără a mai pune la socoteală că viteza cu care se 
deplasa îi îngăduia să facă o călătorie de scurtă durată în 
comparaţie cu posibilităţile de deplasare ale celor mai rapide 
pacheboturi ale Angliei, Franţei sau Germaniei, nu avea să se 
teamă, în definitiv, de nici unul din neajunsurile pricinuite de 
furtunile ce bântuie în largul oceanului. Hula marină, bunăoară, 
era aproape inexistentă pentru el, fiindcă în orice clipă putea 
părăsi foarte simplu suprafaţa apei, ca să găsească o zonă de 
calm absolut, la o adâncime de aproximativ douăzeci de 
picioare. 

Cert este însă că nu încercase să treacă Atlanticul şi în 
ipoteza că am fi reuşit să-l capturăm, treaba asta nu putea să se 
întâmple decât în Ohio, deoarece oraşul Toledo se afla în 
cuprinsul acestui stat. 

De altminteri, secretul fusese păstrat cu străşnicie, nefiind 
cunoscut decât la palatul poliţiei şi de agentul care transmisese 
ştirea şi cu care urma să intru în legătură. Nici un ziar nu 
apucase să prindă din zbor o veste pe care cu siguranţă ar fi 
plătit-o cu bani buni. Nu trebuia cu nici un chip să fie dată în 
vileag până ce expediţia noastră nu-şi va fi atins țelul. Fireşte că 
nici eu şi nici însoțitorii mei n-am fi suflat un cuvânt. 

Agentul spre care fusesem îndrumat cu un mandat din 
partea domnului Ward se numea Arthur Wells şi mă aştepta la 
Toledo. 

După cum se ştie, ne făcusem de o bucată de vreme 
pregătirile de plecare. Tot bagajul nostru era alcătuit din trei 
valize destul de uşoare, în eventualitatea că am fi fost nevoiţi să 
lipsim un timp mai îndelungat. John Hart şi Nab Walker 
avuseseră grijă să se înarmeze cu câte un revolver portativ. Mă 
grăbii deci să-i imit. Cine ştie dacă, la un moment dat, nu eram 
obligaţi să trecem la atac sau să ne apărăm?... 

Oraşul Toledo se află aşezat pe malul lacului Erie, la 
extremitatea dinspre Ohio, acolo unde apele lui încep a scălda 
hotarul nordic al statului respectiv. În timpul nopţii, rapidul, în 
care ni se reţinuseră trei locuri, străbătu West Virginia şi Ohio. 
Şi, fără să fi suferit nici cea mai mică întârziere, la orele opt 


dimineaţa, locomotiva se oprea în gara Toledo. 

Arthur Wells ne aştepta pe peron. Înştiinţat din vreme de 
sosirea inspectorului principal Strock, fusese nerăbdător, după 
cum îmi mărturisi, să intre cât mai degrabă în legătură cu mine, 
adică tocmai ceea ce doream şi eu. 

Abia apucasem să cobor din vagon şi, văzându-l cum 
rătăcea cu privirile din călător în călător, îmi dădui seama că 
trebuie să fie omul meu. 

Mă îndreptai deci spre el. 

— Domnul Wells?... întrebai eu. 

— Domnul Strock?... 

— Da, eu. 

— La dispoziţia dumneavoastră... adăugă domnul Wells. 

— E nevoie cumva să rămânem câteva ceasuri la Toledo?... 
întrebai în continuare. A 

— Nu, dacă-mi permiteţi, domnule Strock... In faţa gării aşteaptă 
un brec tras de doi telegari sprinteni; ar trebui, cred, să plecăm 
chiar acum, dacă vrem să ajungem la faţa locului până nu se 
înserează. 

— Bine, mergem atunci cu dumneata, îi răspunsei, făcându-le 
semn celor doi agenţi să ne urmeze. E departe? 

— Vreo douăzeci de mile... 

— Şi cum se numeşte locul? 

— E vorba de golful Black-Rock. 

Dar, cu toate că trebuia să punem cât mai curând piciorul 
pe ţărmul acestui golf, socotirăm de cuviinţă să căutăm un hotel 
unde să ne lăsăm valizele. 

Într-un oraş cu o sută treizeci de mii de locuitori, găsirăm 
destul de uşor ceea ce ne trebuia, mulţumită domnului Wells. 

Trăsura ne duse la White-Hotel şi, după ce luarăm ceva în 
gură, la orele zece o şi pornirăm la drum. 

Brecul avea patru locuri, în afară de cel pe care-l ocupa 
vizitiul. Merindele, puse la păstrare în lada trăsurii, ne puteau 
ajunge la nevoie pentru câteva zile. 

Ţărmul micului golf Black-Rock, cu desăvârşire pustiu, 
deoarece nici ţăranii din împrejurimi şi nici pescarii nu obişnuiau 
să vină prin partea locului, nu ne putea oferi nici cea mai 
modestă ospitalitate. Nici han în care să ne astâmpărăm 
foamea, nici cameră în care să ne odihnim. Şi ne aflam chiar în 
toiul căldurilor estivale, în luna iulie, tocmai când soarele 


dogoreşte mai tare. în ceea ce privea climatul, deci, nu trebuia 
să ne speriem dacă am fi fost cumva nevoiţi să petrecem o 
noapte sau două sub cerul liber. 

Mai mult ca sigur însă că, în cazul când încercarea noastră 
era sortită izbânzii, în câteva ceasuri totul era terminat. Sau, 
prins pe nepusă masă, căpitanul Nălucii nu mai apuca să scape 
cu fuga, sau îşi şi luase tălpăşiţa şi atunci trebuia să ne lăsăm 
păgubaşi, fiindcă nu mai puteam trage nădejde să-l arestăm. 

Arthur Wells, om la vreo patruzeci de ani, era unul din cei 
mai capabili agenţi ai poliţiei Statelor Unite. Vânjos, îndrăzneţ, 
plin de iniţiativă şi cu sânge rece, îşi dovedise în repetate 
rânduri destoinicia, uneori punându-şi în primejdie viaţa. Wells 
se bucura de toată încrederea şefilor săi, care puneau mare preţ 
pe serviciile lui. Venise cu o misiune la Toledo, pentru o pricină 
cu totul diferită, când întâmplarea îl pusese pe urmele Nălucii. 

Sub biciul vizitiului, brecul înainta cu repeziciune pe 
ţărmul lacului Erie, în direcţia sud-vest, spre extremitatea 
acestuia. Desfăşurat ca o pânză, lacul este situat între teritoriul 
canadian şi statele Ohio, Pennsylvania şi New York. Şi cred că 
nu-i de prisos, pentru cele ce urmează, să arăt poziţia 
geografică, adâncimea şi întinderea lui, precum şi apele 
curgătoare ce-l alimentează, ca şi canalele prin care îşi revarsă 
surplusul. 

Lacul Erie arc o suprafaţă de douăzeci şi patru de mii 
şapte sule şaizeci şi opt de kilometri în cap. Dată fiind 
altitudinea la care se află, suprafaţa lui este cu aproape şase 
sute de picioare deasupra nivelului mării. Comunică, în partea 
de nord-vest, cu lacul Huron şi cu lacul Saint-Clair, ale căror ape 
le primeşte, şi cu râul Detroit ce se varsă în el. În afară de 
aceştia, mai are o serie de afluenţi mai puţin importanţi ca 
Rocky, Guyahoga, Black-River. La rândul său, lacul Erie se varsă, 
la nord-est, în lacul Ontario, prin intermediul râului Niagara cu 
vestitele lui cataracte. 

Cea mai mare adâncime stabilită prin sondajele efectuate 
în lacul Erie este de o sută treizeci şi cinci de picioare. Vă daţi 
seama deci ce noian de apă trebuie să fie acolo. în definitiv ne 
aflam într-o regiune unică în felul ei, regiunea măreţelor lacuri 
ce se ţin lanţ la graniţa dintre teritoriul canadian şi Statele Unite 
ale Americii. 

Cu toate că prin aceste ţinuturi trece paralela patruzeci, 


clima este deosebit de aspră în timpul iernii şi curenţii de aer 
din zona arctică, neavând de înfruntat nici un obstacol în cale, 
bântuie cu o putere năprasnică. Aşadar, nu trebuie să vă miraţi 
dacă am să vă spun că, în fiecare an, începând din noiembrie şi 
până în aprilie, anul următor, lacul Erie este îngheţat tun pe 
toată suprafaţa lui.25 

Cele mai importante oraşe situate pe țărmurile acestui lac 
uriaş sunt: Buffalo, pe teritoriul statului New York, şi Toledo, 
primul în partea de est, celălalt la extremitatea lui apuseană, 
apoi la sud, Cleveland şi Sandusky, ambele pe teritoriul statului 
Ohio. In afară de acestea, pe malurile lui s-au înfiripat o seamă 
de aşezări mai puţin însemnate, târguri mai mici sau sate. De 
aceea, există o activitate comercială destul de intensă pe aceste 
meleaguri, traficul anual pe lacul Erie ridicându-se,potrivit 
aprecierilor făcute, la nu mai puţin de două milioane două sute 
de mii de dolari. 

Drumul pe care mergea brecul era plin de cotituri, 
şerpuind de-a lungul sinuozităţilor țărmului dantelat. 

In timp ce vizitiul zorea caii, mânându-i la trap, din vorbă 
în vorbă, ajunsei să aflu din gura lui Arthur Wells faptele ce 
prilejuiseră telegrama trimisă poliţiei din Washingţon. 

Cu patruzeci şi opt de ore în urmă, adică în după-amiaza 
zilei de 27 iulie, Wells se îndrepta călare spre un mic târguşor, 
anume Hearly, şi pe drum, la o distanţă de vreo cinci mile de 
locul unde ne aflam, în timp ce trecea printr-un crâng, 
observase un submarin care se ridica la suprafaţa lacului. 
Strunise calul, descălecase şi, dându-se după un hăţiş, putuse 
să vadă cu ochii lui submarinul înaintând spre ţărmul golfului 
Black-Rock, pentru a se opri în cele din urmă. Vasul, ce ieşise 
tocmai din apă şi acostase, să fi fost cumva însuşi vaporul 
nălucă, cel ce se arătase cândva în dreptul portului Boston, cel 
ce îşi manifestase mai apoi prezenţa în lacul Kirdall?... 

In clipa când submersibilul ajunsese la poalele stâncilor, 
doi oameni săriseră pe țărm. Unul din ei n-o fi fost chiar 
Stăpânul Lumii, despre care nu se mai auzise nimic în ultimul 
timp, de când fusese semnalat pe Lacul Superior, iar 
submersibilul ce  răsărise din adâncul lacului Erie, însăşi 
misterioasa Nălucă?... 


25 La 12 aprilie 1867. autorul se găsea la Bullolo şi lacul Erie era complet 
îngheţat la suprafaţă (n. a.) 


— Eram singur, îmi explică Wells. Singur la marginea golfului... 
Dacă aţi fi fost şi dumneavoastră, domnule Strock, împreună cu 
agenţii, am fi putut încerca, aşa, patru contra doi, să dăm 
lovitura şi să-i umflăm pe cei doi pasageri, până nu apucau să se 
îmbarce iar şi s-o ia ia sănătoasa... 

— Mai încape vorbă? îi răspunsei. Dar nu mai era nimeni 
altcineva pe bord?... N-are a face, să-i fi prins numai pe ăştia 
doi, poate c-am fi ajuns să ştim în sfârşit ce hram poartă... 

— Mai ales, adăugă Wels, dacă unul din ei era într-adevăr 
căpitanul Nălucii... 

— Singurul lucru de care mă tem însă, Wells, este ca nu cumva 
submarinul, oricare ar fi el, să fi părăsit, în lipsa dumitale, 
golful... 

— Asta o s-o ştim abia peste, câteva ceasuri. Poate că s-o înduri 
Cerul să-l găsim tot acolo!... Şi atunci, la noapte, când s-o 
întuneca... 

— Dar dumneata ce-ai făcut? îl descusui eu. N-ai rămas până 
seara în crâng? 

— Nu!... Am plecat pe la cinci şi-n aceeaşi seară eram la Toledo, 
de unde am trimis imediat o telegramă la Washington... 

— Şi ieri ai pornit-o din nou spre golful Black-Rock?... 

— Da. 

— Submarinul era tot acolo?... 

— In acelaşi loc. 

— Şi cei doi pasageri?... 

— Şi cei doi pasageri... Trebuie să fi păţit ceva, bănuiesc, de-au 
venit aici, în cotlonul ăsta pustiu, vreo stricăciune care trebuia 
reparată. 

— Probabil, încuviinţai eu. Cine ştie ce s-o fi stricat de n-au putut 
să ajungă până la bârlogul lor... Numai de-ar fi aşa!... 

— Aşa trebuie să fie, vă spun eu, fiindcă o parte din calabalăcul 
de pe vas a fost cărat pe uscat şi, după câte am putut să observ 
fără să le dau de bănuit, îmi făcea impresia că se lucra pe 
bord... 

— Cine lucra, numai indivizii aceia doi? 

— Numai ei. 

— Şi totuşi, îi răspunsei, crezi dumneata că-i posibil să 
manevrezi cu un echipaj de două persoane un aparat care 
merge cu asemenea viteză şi care când e vapor, când 
automobil, când submarin?... 


— Nu cred, domnule Strock... Dar ce pot să fac dacă în ziua 
aceea n-am văzut nici un alt om, în afară de cei doi din ajun. De 
câteva ori au venit până în crângul unde stăteam la pândă, să 
taie nişte crengi ca să facă foc pe prundiş. E un loc atât de 
pustiu, încât nu visau să dea ochi cu nimeni. 

— Spune-mi, i-ai putea recunoaşte? 

— Ba bine că nu! Unul e de talie mijlocie, solid, cu o figură 
aspră, bărbos... celălalt mai mărunţel, scund şi gras... Pe la cinci 
am plecat iar, la fel ca-n ajun. Cum am sosit la Toledo mi s-a 
înmânat telegrama prin care domnul Ward mă înştiinţa că veniţi 
şi m-am dus la gară să v-aştept. 

Un lucru era sigur deci: de treizeci şi şase de ore 
submersibilul poposise în golful Black-Rock, probabil în vederea 
unor reparaţii absolut necesare şi, dacă-aveam un dram de 
noroc, se putea să-l găsim tot acolo. Cât priveşte faptul că 
Năluca cutreiera acum lacul Erie, explicaţia era foarte simplă, 
aşa cum şi eu şi Arthur Wells recunoscurăm de comun acord. 
Ultima oară aparatul fusese observat la suprafaţa Lacului 
Superior. lar distanţa dintre acesta din urmă şi lacul Erie putea fi 
parcursă fie pe uscat, prin reţeaua rutieră din Michigan, pe una 
din şoselele ce duc spre ţărmul occidental al lacului Erie, fie pe 
apă, mergând pe Detroit-River în sus, ba poate chiar şi pe sub 
apă. Totuşi, trecerea lui nu fusese nicăieri semnalată, pe una ori 
alta din aceste şosele, deşi locul era supravegheat de poliţie cu 
tot atâta seriozitate ca orice altă porţiune din teritoriul 
american. Nu mai rămânea, aşadar, decât ipoteza că, între timp, 
automobilul se transformase fie în vapor, fie în submarin, şi în 
aceste condiţii, căpitanul de vas împreună cu însoțitorii lui 
puteau foarte lesne să ajungă, fără să atragă atenţia, în largul 
lacului Erie. 

Şi acum, dacă între timp Năluca părăsise golful sau dacă 
s-ar întâmpla s-o şteargă chiar de sub nasul nostru, tocmai când 
ne pregătisem s-o capturăm, însemna că partida era definitiv 
pierdută?... N-aş fi putut s-o spun. În orice caz ar fi fost serios 
compromisă. 

Ştiam totuşi că, în momentul acela, în portul Buffalo, la 
capătul lacului Erie, se aflau două distrugătoare. Domnul Ward 
avusese grijă să mă încunoştiinţeze de lucrul acesta, înainte de 
plecarea mea din Washington. La nevoie, printr-o telegramă 
adresată comandanților, distrugătoarele puteau fi trimise pe 


urmele Nălucii. Dată fiind însă iuţeala cu care mergea, cine s-ar 
fi putut bizui s-o prindă din urmă sau, dacă s-ar fi preschimbat 
pe loc într-un submarin, cum mai puteai oare să-i vii de hac, în 
adâncul lacului Erie, unde probabil ar fi căutat imediat să se 
pună la adăpost?... Arthur Wells era şi el de acord că, în 
asemenea condiţii, lupta nu putea fi decât inegală şi că 
distrugătoarele nu aveau prea mulţi sorţi de izbândă. Dacă, 
aşadar, în noaptea următoare nu reuşeam să facem nimic, 
însemna că expediţia dăduse greş! 

Wells îmi spusese că golful Black-Rock era un loc 
singuratic, pe unde rar întâlneai picior de om. Până şi drumul ce 
leagă Toledo cu târguşorul Hearley, aflat la o depărtare de 
câteva mile, îl ocolea, trecând mai pe departe. Aşa că, în clipa 
când va fi ajuns în dreptul golfului, brecul nostru nu putea fi 
zărit de pe țărm. Şi când va fi sosit la liziera pădurii ce acoperea 
priveliştea lacului, putea foarte uşor să se tragă la umbra 
copacilor. lar de acolo, după căderea nopţii, mă gândeam să 
merg, împreună cu însoțitorii mei, să ne aşezăm la pândă la 
marginea cealaltă, dinspre lac, a pădurii, de unde puteam 
observa cu uşurinţă tot ce se întâmpla în cuprinsul golfului. 

Wells cunoştea, de altfel, destul de bine locurile. Fusese 
de câteva ori pe aici, de când se afla în Toledo. împresurat de 
stânci abrupte, cu pereţii aproape verticali, de care se spărgeau 
valurile, golful avea pe tot perimetrul o adâncime de treizeci de 
picioare. 

Năluca putea deci să acosteze, fie în stare de imersiune, 
fie la suprafaţa apei. în vreo două, trei locuri numai, unde făcea 
câte o guşă, ţărmul se contopea cu fâşia de prundiş ce se 
întindea până la poalele sihlei, pe o lungime de vreo două sau 
trei sute de picioare. 

Era şapte seara când brecul nostru, după un popas la 
jumătatea drumului, ajunse, în sfârşit, la liziera pădurii. Cum nu 
se întunecase bine afară, nu puteam deocamdată să ne 
apropiem de țărm, chiar ferindu-ne pe după copaci. Ar fi 
însemnat să ne dăm de gol şi, în cazul când aparatul mai era tot 
acolo, în doi timpi şi trei mişcări, ar fi dispărut în larg, 
bineînţeles, cu condiţia ca între timp reparaţiile să fi fost 
terminate. 

— Rămânem aici?... îl întrebai pe Wells, văzând că brecul se 
oprise în buza pădurii... 


— Nu, domnule Strock! îmi răspunse agentul. E mai bine să ne 
aşezăm tabăra în pădure. Aşa putem fi siguri că n-au să prindă 
de veste... 

— Şi crezi că trăsura poate răzbate printre copacii ăştia?... 

— Poate, cum să nu, mă linişti Wells. Am cutreierat dumbrava în 
lung şi-n lat. Mai încolo, la vreo cinci, şase sute de paşi, se 
deschide un luminiş unde caii găsesc iarbă de păscut... când o fi 
destul de întuneric afară, o să coborâm pe prund, până la 
poalele stâncilor ce mărginesc golful. 

Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-i urmez sfatul. 

Intrarăm deci cu toţii în pădure. Caii fură purtaţi de 
căpăstru, în timp ce însoțitorii mei şi cu mine mergeam pe jos. 

Pinii maritimi, stejarii cu frunze persistente, chiparoşii 
creşteau la întâmplare, în pâlcuri sau răzleţi, în desiş. Pe jos se 
întindea un covor gros de ierburi şi de frunze uscate. Coroanele 
înalte ale copacilor se întreţeseau atât de strâns, încât ultimele 
raze ale soarelui ce stătea să asfinţească nu izbuteau să răzbată 
prin ele. Nu se vedea nici urmă de drum, nici firicel de cărare. 
Cu toate astea, deşi poticnindu-se de câteva ori, brecul ajunse 
în mai puţin de zece minute la adăpost. 

încercuită de arbori înalţi, poiana se întindea ca o tipsie 
ovală, aşternută cu verdeață. Lumina nu amurgise încă şi 
umbrele nopţii aveau să coboare abia peste un ceas. Ne mai 
rămânea timp să ne pregătim pentru popas şi să ne odihnim un 
pic, după o călătorie destul de obositoare, pe un drum plin de 
hârtoape. 

Bineînţeles, cu toţii ardeam de nerăbdare să dăm târcoale 
golfului, ca să vedem cu ochii noştri dacă Năluca se afla tot 
acolo... Prudenţa însă ne ţinu în frâu. Încă puţină răbdare şi, 
ocrotiţi de negura nopţii, puteam cobori pe țărm, fără să bage 
nimeni de seamă. Cel puţin asta era părerea lui Wells şi socotii 
mai cuminte să-i dau ascultare. 

Caii, deshămaţi şi lăsaţi să pască slobozi în poiană, aveau 
să rămână în paza vizitiului. După ce deschiseră lădiţa brecului, 
John Hart şi Nab Walker se apucară să scoată merindele, pe care 
le întinseră pe iarbă la rădăcina unui copac falnic, un chiparos 
de toată frumuseţea. 

Ce-mi amintea de esenţele forestiere întâlnite în apropiere 
de Morganton şi de Pleasant-Garden. Eram flămânzi şi însetaţi. 
Aveam însă mâncare şi băutură din belşug. Pe urmă, ca să ne 


treacă timpul mai repede, aprinserăm pipele. 

În adâncul pădurii domnea o linişte desăvârşită. Se 
stinsese şi ultimul ciripit de pasăre. Odată cu înserarea, briza 
începea să se domolească încetul cu încetul şi frunzele abia 
fremătau pe crengile din vârful copacilor. Îndată după 
scăpătatul soarelui, cerul prinse a se întuneca văzând cu ochii. 

Mă uitai la ceas. Era opt şi jumătate. 

— Ar fi timpul, Wells... 
— Când vreţi dumneavoastră, domnule Strock. 
— S-o pornim atunci. 

| se puse în vedere vizitiului ca, în absenţa noastră, să nu 
lase caii să se depărteze de poiană. 

Wells o porni înainte. Eu după el, urmat de John Hart şi 
Nab Walker. Era întuneric beznă şi cu mare greutate am fi 
nimerit drumul dacă nu l-am fi avut pe Wells călăuză. 

În sfârşit, am ajuns la liziera pădurii. În faţa noastră se 
întinde prundişul scăldat de apele golfului Black-Rock. 

E o linişte desăvârşită, totul în jur e pustiu. Putem, aşadar, 
să ne încumetăm a păşi mai departe fără teamă. Dacă într- 
adevăr Năluca a rămas pe loc, înseamnă că-i ancorată după 
stânci. Dar o mai fi oare şi acum tot acolo?... Asta-i întrebarea, 
unica întrebare, şi, simțind că se apropie deznodământul acestei 
istorii urmărite cu atâta înfrigurare, trebuie să mărturisesc că 
inima îmi bate ceva mai tare în piept. 

Wells ne face semn să înaintăm... Prundişul scrâşneşte 
sub picioare... Nu avem de mers decât două sute de paşi, treabă 
de câteva minute, şi iată-ne la gura uneia din strâmtorile ce dau 
spre lac... 

Nimic... Absolut nimic!... Locul în care Wells ştia că se afla, 
cu douăzeci şi patru de ore în urmă, Năluca, e neted ca-n 
palmă!... Stăpânul Lumii a dispărut, aşadar, din golful Black- 
Rock! 


Capitolul XII 


GOLFUL BLACK-ROCK 


Se ştie cât de uşor se lasă ispitită firea omenească de 
iluzii. Nici vorbă, se putea foarte bine ca aparatul căutat cu 
atâta stăruinţă să mai fie acolo. Bineînţeles, în cazul când acest 
aparat şi submersibilul pe care Wells îl zărise ieşind la suprafaţa 
apei, în după-amiaza zilei de 27 erau, într-adevăr, unul şi acelaşi 
lucru. Dacă sistemul său de locomoţie cu triplă utilizare suferise 
cumva o avarie ce-l împiedicase să se înapoieze, fie pe apă, fie 
pe uscat, la locul unde stătea ascuns de obicei, silindu-l să 
ancoreze în golful Black-Rock, ce concluzie puteam trage, 
văzând că, totuşi, nu mai era acolo?... Concluzia nu putea fi 
decât una singură, şi anume că, după ce fusese din nou pus la 
punct, aparatul plecase mai departe şi că părăsise deci limanul 
acesta al lacului Erie... 

Ei bine, cu toate că erau suficiente motive ca lucrurile să 
se fi petrecut aşa, nimeni dintre noi nu voise să se gândească la 
eventualitatea aceasta, de-a lungul zilei ce acum se sfârşise. 
Nu! N-aveam nici cea mai mică îndoială că era vorba cu 
adevărat de Năluca, aşa cum nu ne puteam câtuşi de puţin îndoi 
că vasul rămăsese ancorat la poalele stâncilor, exact în locul 
unde Wells constatase că se află... 

Vă închipuiţi, aşadar, dezamăgirea pe care o simţirăm, aş 
putea spune chiar disperarea noastră! Praful se alesese, va să 
zică, din toată expediţia! Chiar dacă Năluca mai naviga încă pe 
lac, la suprafaţa lui sau pe sub apă, încearcă numai să dai de ea, 
s-o ajungi din urmă, s-o capturezi! Era un lucru mai presus de 
puterile noastre, ba — de ce să ne amăgim fără rost? — mai 
presus de orice puteri omeneşti! 

Wells şi cu mine încremenisem locului, abătuţi, în timp ce 
John Hart şi Nab Walker, care nu mai puteau de necaz, umblau 
de colo, colo, cercetând toate cotloanele golfului. 

Şi când te gândeşti că ne luasem toate măsurile din timp, 
în aşa fel încât toţi sorții de izbândă erau de partea noastră! 
Dacă, în momentul când sosiserăm la faţa locului, cei doi inşi, 
despre care ne vorbise Wells, s-ar fi aflat cumva pe mal, am fi 
putut, târându-ne pe brânci, să ne apropiem de ei şi, tăbărând 
asupra lor fără veste, să-i înşfăcăm până ce n-ar fi apucat să se 
îmbarce... lar dacă se aflau pe bordul vasului, după stânci, i-am 
fi aşteptat să pună piciorul pe țărm şi pe urmă nu era cine ştie 
ce mare scofală să le tăiem retragerea!... De vreme ce, atât în 
prima zi ca şi-n următoarea, Wells nu văzuse nici un alt om, în 


afară de aceştia doi, probabil că Năluca nu avea un echipaj mai 
numeros! 

Aşa ne făcusem noi socoteala şi aşa ne gândisem să 
procedăm... Numai că, între timp, din păcate, Năluca o luase din 
loc! 

Rămăsesem deci pironit la gura strâmtorii şi abia dacă mă 
mai învredniceam să schimb câte un cuvânt cu Wells. Dar mai 
era oare nevoie de vorbe ca să ne citim gândurile?... După ciuda 
din primul moment, încetul cu încetul, începea să ne 
copleşească mânia... Ce ghinion, să dăm greş de la primul pas 
Şi, pe deasupra, să ne simţim incapabili de a continua expediţia 
sau de a lua lucrurile iar de la început! 

Trecu aproape un ceas şi noi tot nu ne înduram să ne 
urnim din loc... Scotoceam stăruitor cu privirile negura nopţii... 
când şi când, o lucire pe care scăpărau undele tremura pe faţa 
lacului, ca să se stingă apoi, odată cu speranţele noastre. 
câteodată ni se părea că întrezărim profilându-se ceva în 
întuneric — umbra compactă a unui vapor ce venea spre noi... 
Alteori, iarăşi, parcă se făceau cercuri pe apă ca şi cum între 
țărmurile golfului, undeva în adânc, s-ar fi mişcat ceva!... Dar 
toate aceste semne nedesluşite piereau numaidecât... Nu erau 
decât amăgiri ale simţurilor, năluci urzite de imaginaţia noastră 
ce bătea câmpii! 

În cele din urmă însoțitorii noştri se înapoiară. 

— Nu se vede nimic?... mă grăbii să-i întreb. 

— Nimic, răspunse John Hart. 

— Aţi cercetat golful jur împrejur?... 

— Da, raportă Nab Walker, şi n-am zărit nici urmă din echipajul 
pe care domnul Wells zice că l-a observat! 

— Să mai aşteptăm! spusei, căci nu mă puteam hotărî încă să 
mă întorc în pădure. 

— În acelaşi moment însă, ne atrase atenţia nu ştiu ce freamăt, 
ce înfoia apele, prefirându-se până la poalele stâncilor. 

— Parc-ar fi un clipocit de valuri, luă aminte Wells. 

— Într-adevăr, recunoscui eu, coborând instinctiv glasul. Dar de 
unde valuri?... Briza aproape că nici nu se mai simte... Să fie 
ceva ce agită apa la suprafaţă?... 

— Sau în adânc?... adăugă Wells, care se aplecase să audă mai 
bine. 

Într-adevăr, pe drept cuvânt ne puteam întreba dacă nu 


era cumva un vapor, ale cărui maşini stârniseră frământarea 
asta, şi care se îndrepta spre ţărmul golfului. 

Încremeniţi locului, fără o vorbă, ne sileam să răzbatem cu 
privirea prin bezna nopţii, în vreme ce clipocitul undelor, ce se 
spărgeau de stâncile țărmului, se auzea din ce în ce mai 
stăruitor. 

Între timp, John Hart şi Nab Walker se căţăraseră pe buza 
malului din dreapta. La rândul meu, pe brânci, ca să fiu cât mai 
aproape de faţa lacului, supravegheam frământarea apelor ce 
nu se potolea deloc. Dimpotrivă, se înteţea tot mai mult şi chiar 
începusem să desluşesc o bătaie ritmică, aidoma zgomotului 
iscat de o elice când se învârteşte. 

— De astă dată nu mai încape nici o îndoială!... spuse Wells, 
aplecându-se către mine. E un vapor care vine spre noi... 

— Cu siguranţă, îi răspunsei. Doar dacă în lacul Erie n-o fi trăind 
cumva niscaiva rechini sau cetacee... 

— Nu... E vapor... o ţinea una si bună Wells. O fi venind încoace, 
spre fundul golfului, sau vrea să acosteze mai aproape de gura 
lui?... 

— Ziceai că l-ai văzut în două rânduri ancorat aici, nu-i aşa? 

— Da, da, aici, domnule Strock. 

— Ei bine, dacă-i vorba de acelaşi vas — şi nu cred că poate fi 
altul — nu văd pentru ce nu s-ar întoarce la locul lui... 

— Uite-l... uite-l! spuse deodată Wells, arătând cu mâna spre 
deschizătura golfului. 

Tovarăşii noştri de drum se înapoiaseră lângă noi. Lungiţi 
în nisip, câteşipatru priveam ţintă în direcţia indicată. 

Vag de tot se întrezărea o umbră întunecată, ce se mişca 
prin pâcla nopţii. Umbra se apropia încet şi, pe cât ne puteam 
da seama, se alia cam la o distanţă de o ancablură spre nord- 
est. Abia dacă se auzea duduitul motorului. Poate că, după ce 
oprise maşinile, vaporul înainta acum doar în virtutea inerţiei?... 

Aşadar, şi de astă dată, aparatul avea să mâie peste 
noapte, la fel ca-n ajun, în adâncul golfului, lângă liman!... De ce 
va fi ridicat, oare. ancora, plecând din locul acesta, ca până la 
urmă să se înapoieze iar aici?... Să li suferit cumva alte 
stricăciuni, din cauza cărora nu putea să iasă în larg?... Sau 
fusese, poate, nevoit să plece înainte de a se fi terminat 
reparaţiile?... Ce motiv îl silea să tragă iarăşi la țărm? Ori, cine 
ştie, exista poate altă cauză invincibilă care-l împiedica, în cazul 


când s-ar fi transformat din nou în automobil, să se poată 
avânta în goana mare pe teritoriul statului Ohio?... 

Toate aceste întrebări se învălmăşeau în mintea mea şi vă 
daţi seama, cred, că nu eram deloc în măsură să le dezleg. 

Toate socotelile pe care ni le făceam, Wells şi cu mine, 
porneau de la convingerea că vasul respectiv era într-adevăr 
unul şi acelaşi cu aparatul condus de Stăpânul Lumii, adică 
Năluca, aşa cum menţionase chiar el în scrisoarea prin care 
declara că refuză propunerile guvernului. 

Şi totuşi convingerea noastră era departe de a fi o 
certitudine, deşi nouă ni se părea că-i aşa!... 

Oricum ar fi fost, vaporul se apropia mereu şi. judecind 
după faptul că îndrăznea să se aventureze prin strâmtorile 
astea, căpitanul, cu siguranţă, cunoştea ca-n palmă toate 
locurile prielnice navigaţiei din cuprinsul golfului Black-Rock. Nu 
se vedea nici un felinar la bord, nici o rază de lumină care să 
răzbată prin hublouri. când şi când doar, se auzea motorul care 
funcţiona cu presiune scăzută. Plescăitul valurilor era din ce în 
ce mai stăruitor şi în câteva minute, probabil, vasul avea să 
tragă „la chei". 

Să nu credeţi că expresia aceasta, folosită de obicei în 
porturi, nu şi-ar avea rostul aici. într-adevăr stâncile, aşa cum 
erau aşezate, alcătuiau o platformă, la vreo cinci, şase picioare 
mai sus de nivelul lacului, aşa încât locul era cum nu se poate 
mai potrivit pentru acostat. 

— Să plecăm de aici!... spuse Wells apucându-mă de braţ. 

— Nu! mă împotrivii eu. Să nu ne dăm cumva de gol. Mai bine 
să ne lipim de mal... să ne ascundem undeva într-un cotlon şi să 
aşteptăm. 

— Atunci, vă urmăm. R 

Nu mai era nici un moment de pierdut. Incetul cu încetul, 
vasul se apropia de noi şi, pe puntea ce abia ieşea din apă, se 
desluşeau umbrele a doi oameni. 

Se poate, oare, să nu fi fost, cu adevărat, decât doi inşi pe 
bord?... 

După ce o luarăm înapoi prin gâtuitura săpată în mal, 
Wells, John Hart, Nab Walker şi cu mine începurăm să ne târâm 
de-a buşilea pe sub stânci. Ici şi colo se zărea căscându-se câte 
o văgăună. Mă strecurai cu Wells într-una din ele, iar cei doi 
agenţi îşi găsiră ascunziş într-alta. 


Dacă oamenii din echipajul Nălucii coborau pe țărm, nu 
aveau cum să ne vadă, acolo unde ne aflam, pe când noi 
puteam să-i vedem destul de bine şi să procedăm potrivit cu 
împrejurările. 

După zgomotele ce ne veneau la ureche dinspre lac şi 
după cuvintele schimbate în limba engleză, ne dădeam seama 
că vasul acostase în sfârşit. O parâmă fu azvârlită chiar în 
dreptul gâtuiturii din care tocmai ieşisem. 

Furişându-se până la gura ei, Wells observă că parâma era 
mânuită de unul din marinarii care sărise pe uscat pentru a 
trage vasul la edec. 

Câteva minute mai târziu, prundişul scrâşni, frământat de 
paşi. leşind din gâtuitură, doi oameni se îndreptară spre liziera 
pădurii; mergeau unul după altul, luminându-şi drumul cu un 
felinar. 

Ce căutau acolo, oare?... Nu cumva golful Black-Rock era 
locul în care poposea de obicei Năluca?... Poate că, cine ştie, 
căpitanul o fi avut alimente sau materiale depozitate în 
apropiere... Poate că se abătea pe acolo ca să se aprovizioneze, 
ori de câte ori itinerarul atât de capricios al călătoriilor sale îl 
purtau prin părţile acestea ale teritoriului Statelor Unite?... Era 
chiar atât de convins că pe aici nu călca picior de om şi că n- 
avea să se teamă că l-ar putea vedea cineva? 

— Ce facem?... întrebă Wells. 
— Să-i aşteptăm să vină înapoi şi atunci... 

Rămăsei însă cu gura căscată de uimire, fără să mai pot 
spune un cuvânt. 

Cei doi oameni de pe vas nu se aflau nici la treizeci de 
paşi depărtare, când unul dintre ei se întoarse brusc, lăsând să i 
se vadă chipul luminat din plin de felinarul pe care-l ţinea în 
mână... 

Chipul era al unuia din indivizii ce stătuseră la pândă în 
faţa casei mele din Long-Street... Nu puteam să mă înşel!... Îi 
identificasem numaidecât, aşa cum l-ar fi identificat, de bună 
seamă, şi bătrâna mea slujnică... El era, da, într-adevăr, el era, 
unul din cei doi spioni pe care-i căutasem zadarnic, fără să le 
pot da de urmă!... De astă dată nu mai încăpea nici o îndoială că 
scrisoarea pe care o primisem venea din partea lor. Scrisoarea 
aceea, judecind după trăsăturile de condei, părea să fi fost 
aşternută pe hârtie de aceeaşi mână ca şi mesajul trimis de 


Stăpânul Lumii!... Şi, ca şi acest mesaj, fusese scrisă, probabil, 
pe bordul Nălucii!... Ce-i drept, amenințările pe care le 
cuprindea se refereau la Great-Eyry, şi acest lucru mă făcea să 
mă întreb iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară, ce legătură putea să 
existe între Great-Eyry şi Năluca?... 

în câteva cuvinte, îl pusei la curent pe Wells cu cele 
întâmplate. Insoţitorul meu nu găsi altceva mai bun să-mi 
răspundă decât: 

— Zău dacă mai înţeleg ceva!... 

Intre timp, cei doi inşi îşi văzuseră mai departe de drum 

spre liziera pădurii şi în curând se pierdură printre copaci. 

— Numai de n-ar da peste trăsura noastră!... murmură Wells. 

— N-aş crede, dacă nu se afundă mai adânc în pădure... 

— Oricum... Dacă dau peste ea?... 

— Au să se întoarcă înapoi să se îmbarce şi atunci putem foarte 
simplu să le aţinem calea. 

Nu se auzea nici un zgomot de pe lac, din punctul în care 
acostase vasul. leşii afară din văgăună şi, trecând prin 
strâmtoare, mă oprii în dreptul grapinei ce se înfipsese în 
prundiş... 

Vasul stătea la locul lui, liniştit, la capătul parâmei. Nici o 
licărire pe bord, nici ţipenie de om pe punte ca şi pe chei. Nu era 
oare cea mai bună ocazie?... Ce ne împiedica să sărim pe punte 
şi să aşteptăm acolo până se întorceau oamenii noştri? 

— Domnule Strock... domnule Strock! 

Era glasul lui Wells care mă chema. 

Mă grăbii să fac stânga-mprejur şi să mă ghemuiesc în 
văgăună lângă el. 

Poate că era prea târziu să mai punem stăpânire pe vas, 
dar cine ştie dacă încercarea noastră n-ar fi dat greş în cazul 
când se aflau şi alţi oameni pe bord?... 

Fapt este că, între timp, cel cu felinarul împreună cu 
însoţitorul lui se arătaseră iar la liziera pădurii şi coborau acum 
pe prundiş, spre marginea lacului. Cu siguranţă că nu 
descoperiseră nimic suspect. Cărând fiecare câte un balot, se 
strecurară prin gâtuitură şi se opriră la poalele stâncilor teşite 
ca o platformă. 

In momentul acela se auzi un glas strigând: 

— Dumneata eşti, căpitane?... 
— Da! răsună răspunsul. 


Wells se aplecă la urechea mea să-mi spună: 
— Sunt trei... 
— Poate chiar patru... adăugai cu, dacă nu cinci ori şase! 

Lucrurile începeau, aşadar, să se complice. Puteam noi să 
dăm piept cu un echipaj atât de numeros?... În orice caz, cea 
mai mică imprudenţă ne-ar fi costat scump!... Acum că se 
înapoiaseră la vas, ce aveau de gând oare să facă cei doi? Să se 
îmbarce cu baloturi, cu tot?... Şi după aceea ce-o să se întâmple: 
vaporul o să ridice ancora şi-o să plece, ieşind din golf, sau o să 
rămână pe loc până în zorii zilei?... Dar dacă se punea în 
mişcare, n-ar fi însemnat să-i pierdem urma pe veci?... Cum să 
mai dăm de el?... Din moment ce părăsea lacul Erie, nu avea 
oare la dispoziţie toate drumurile statelor limitrofe, dacă nu 
cumva prefera să navigheze pe Detroit-River ca să poată ajunge 
pe lacul Huron?... 

O să ne mai întâlnim oare când va cu ocazia asta? S-ar 
mai putea, adică, să fie semnalat vreodată în apele golfului 
Black-Rock? 

— Repede, pe bord... îi spusei lui Wells. Hart, Walker, dumneata 
şi cu mine suntem patru... Nu se aşteaptă să fie atacați... îi luăm 
prin surprindere... Ce-o vrea Dumnezeu! cum zic marinarii. 

Mă pregăteam tocmai să-mi chem agenţii, când Wells mă 
apucă de braţ. 

— la ascultați, îmi atrase el atenţia. 

În momentul acela cineva din echipaj trăgea la edec vasul 
ca să-l apropie de stânci. 

Luai aminte la cuvintele pe care căpitanul le schimba cu 
oamenii săi: 

— Totul e-n ordine?... 

— Tot, căpitane. 

— Mi se pare c-au mai rămas două baloturi?... 

— Două. 

— Le puteţi căra pe amândouă odată, ca să le încărcăm pe 
Năluca? 

Năluca! Era, va să zică, aparatul condus de Stăpânul 
Lumii!... 

— Pe amândouă.? răspunse unul din oameni. 
— Bine... atunci mâine în zori plecăm! 

să nu fi fost decât trei inşi pe bord, numai trei, căpitanul şi 

ceilalţi doi?... 


Aceştia din urmă trebuiau să intre iar în pădure să care 
baloturile, pentru ca, la întoarcere, să se îmbarce din nou pe 
Năluca, să coboare apoi în cabina echipajului şi să se culce?... N- 
ar fi fost atunci momentul cel mai prielnic să-i atacăm, înainte 
de a-şi fi putut lua vreo măsură de apărare?... 

Liniştiţi, deoarece auzisem chiar din gura căpitanului că n- 
avea de gând să plece decât în zori, Wells şi cu mine socotirăm, 
de comun acord, că lucrul cel mai bun era să aşteptăm până ce 
oamenii din echipaj aveau să se înapoieze pe bord şi, după ce 
vor fi adormit cu toţii, să punem stăpânire pe Năluca... 

Totuşi, nu puteam să-mi explic de ce ridicase căpitanul 
ancora in ajun, fără să fi îmbarcat tot calabalâcul, din pricina 
căruia fusese silit să acosteze acum din nou în golf. Era zece şi 
jumătate. În momentul acela se auziră nişte paşi pe prundiş. Cel 
cu felinarul în mână ieşi iar la iveală, împreună cu însoţitorul 
său, şi amândoi o apucară în sus, spre dumbravă. Cum îi văzu 
intrând în pădure, Wells se duse să le dea de ştire agenţilor 
noştri, iar eu mă furişai prin strâmtoare până la marginea apei. 

Năluca stătea ancorată la locul ei. După câte puteam să- 
mi dau seama, era vorba, într-adevăr, de un vas cu o formă 
alungită ca un fus, fără coşuri, fără catarge, fără greement, 
aidoma celui ce se plimbase prin apele teritoriale ale Noii Anglii. 

Ne strecurarăm iarăşi în văgăunile noastre, după ce 
controlasem dacă revolverele funcţionează, cu gândul că s-ar 
putea să ne folosim, la nevoie, de ele. 

Trecuseră cinci minute de când cei doi in$i dispăruseră şi, 
din clipă în clipă, ne aşteptam să-i zărim întorcându-se cu 
baloturile. Şi, după ce se vor fi îmbarcat, nu ne mai rămânea 
decât să găsim momentul potrivit pentru a sări pe bord, asta 
însă numai peste un ceas, când puteam fi siguri că, într-adevăr, 
şi căpitanul şi însoțitorii lui dormeau duşi. Cu condiţia numai ca 
să nu aibă răgaz nici să dea drumul ambarcaţiei pe lacul Erie, 
nici s-o cufunde în adâncul apei. 

Trebuie să mărturisesc că în toată cariera mea n-ani stat 
pe ghimpi aşa cum stăteam în momentul acela!... 

Aveam impresia că, de vreme ce trimişii zăboveau atâta în 
pădure, se întâmplase, probabil, ceva care-i împiedica să iasă 
din desiş... 

Deodată se iscă un zgomot din senin, un tropot de cai ce 
păreau să fi scăpat din frâu, luând-o razna pe sub streaşina 


pădurii... 

Erau  telegarii noştri, care părăsiseră  luminişul 
înspăimântați, năvălind spre prundiş... 

In acelaşi moment ieşiră şi cei doi din dumbravă, de astă 
dată alergând cât îi ţineau picioarele... 

Telegarii noştri, pesemne, îi băgaseră în sperieţi... Se vor fi 
gândit, nici vorbă, că în pădure stăteau ascunși niscaiva poliţişti, 
care-i pândeau ca să-i înşface!.. 

De aceea fugeau acum, val-vârtej, spre trecătoare. După 
ce vor fi smuls parâma, dintr-un salt vor fi pe bordul Nălucii, 
care avea să dispară apoi ca fulgerul de repede. Ar fi însemnat 
să pierdem definitiv partida!... 

— Înainte, băieţi! strigai eu... 

Şi pe loc o pornirăm la vale, pe prundiş, ca să le tăiem 
calea fugarilor. 

Dând cu ochii de noi, aceştia lepădară imediat baloturile 
şi, descărcându-şi revolverele, îl răniră pe John Hart la picior. 

La rândul nostru, le răspunserăm cu alte focuri, din păcate 
însă cu mai puţin succes. Fugarii nu păţiră nimic, nici măcar nu- 
şi încetiniră pasul. Apucând să iasă, în sfârşit, din strâmtoare, se 
aruncară în apă fără să mai piardă vremea să desprindă 
grapina, şi din câteva mişcări de înot reuşiră să ajungă pe 
bordul Nălucii... 

Căpitanul, în picioare la prova, cu revolverul în mână, 
deschise focul; un glonte îl atinse uşor pe Wells. 

Nab Walker şi cu mine ne prinserăm cu mâinile de 
parâmă, opintindu-ne din răsputeri. Dar degeaba. Dacă o reteza 
cineva de pe bord, vaporul până la urmă tot avea să se 
urnească din loc... 

Deodată grapina se smulse de la sine din prundiş şi, 
agăţându-se cu unul din braţe de centironul meu, în timp ce 
Walker se prăvălea pe spate, răsturnat de smucitură, mă trase 
după ea, în pofida sforţărilor mele de a mă desprinde... 

In momentul acela, cu motorul sub presiune, Năluca ţâşni 
din loc, părăsind cu cea mai mare viteză golful Black-Rock. 


Capitolul XIII 


PE BORDUL NĂLUCII 


Când îmi venii în fire, afară se făcuse ziuă. O lumină 
scăzută se cernea prin hubloul gros al cabinei înguste, în care 
fusesem coborât... câte ceasuri trecuseră de atunci, n-aş fi putut 
să spun. Aveam totuşi impresia, judecând după razele-i piezişe, 
că soarele nu se înălţase prea mult deasupra orizontului. 

Eram culcat într-un hamac cu cadru de lemn, cu o 
cuvertură întinsă peste mine. Hainele atârnau într-un colţ, mi se 
zvântaseră între timp. lar centironul, spintecat pe jumătate de 
braţul grapiriei, zăcea pe podele. 

După cum mă simţeam, nu păream a fi rănit nicăieri. Atâta 
doar că aveam parcă plumb în oase. Şi dacă îmi pierdusem 
cunoştinţa, îmi dădeam seama prea bine că nu putea să fi fost 
din pricina slăbiciunii. In timp ce eram târât de odgon pe faţa 
lacului, în tot momentul capul mi se cufunda în apă, şi aş fi 
murit, probabil, asfixiat, dacă cei de pe vas nu m-ar fi tras la 
vreme sus, pe punte. 

Şi acum, va să zică, mă aflam pe bordul Nălucii, singur, 
numai cu căpitanul şi cei doi oameni din echipaj?... 

Probabil, ca să nu spun chiar cu siguranţă, asta era 
situaţia. Scena petrecută în ajun mi se înfăţişa din nou în minte 
— Hart, rănit de un glonte, prăbuşindu-se pe prundiş, Wells 
întîmpinând un foc de revolver, Walker răsturnat pe spate, în 
clipa când grapina se agăţase de centiromul meu... La rândul 
lor, ce puteau să-şi închipuie tovarăşii mei decât că-mi găsisem 
sfârşitul în adâncul lacului Erie?... 

Dar cum, în ce condiţii îşi urma călătoria, în momentul 
acela, Năluca?... Poate că, după ce-şi transformase între timp 
vaporul în automobil, căpitanul străbătea acum, in goana mare, 
cine ştie ce rută de pe teritoriul cutărui sau cutărui stat din 


împrejurimile lacului?... Dacă într-adevăr aşa se întâmplase, în 
timp ce zăcusem ceasuri întregi în nesimţire, însemna că 
maşina, mergând cu maximum de viteză, va fi ajuns departe, 
departe de tot?... Sau, nu cumva, preschimbată din nou în 
submersibil, îşi continua drumul, ca mai înainte, pe sub apă?... 

Nicidecum. În clipa de faţă, Năluca naviga pe întinsul unei 
pânze de apă larg desfăşurată. Lumina ce pătrundea în cabină 
era o dovadă că aparatul nu se afla în stare de imersiune. 

Pe de altă parte, nu simţeam nici o zdruncinătură, aşa 
cum s-ar fi întâmplat, desigur, în cazul când aş fi mers cu 
automobilul pe o şosea. 

Prin urmare, Năluca încă nu luase contact cu uscatul. 

Mai rămânea de aflat dacă mai naviga şi acum în bazinul 
lacului Erie, dar asta era cu totul altă problemă. În cuprinsul atât 
de vast al acestei regiuni lacustre, căpitanul putea foarte bine 
să se fi îndreptat spre Detroit-River, mergând pe firul apei în 
sus, pentru a ieşi în larg fie pe lacul Huron, fie pe Lacul 
Superior... Despre asta însă mi-ar fi fost greu să-mi dau seama. 

Imi luai totuşi inima în dinţi şi mă hotărâi să mă urc pe 
punte. Pe urmă, îmi ziceam, am să văd eu ce-am să fac. Mă 
dădui jos cu chiu cu vai clin hamac, îmi luai hainele şi începui să 
mă îmbrac, fără să ştiu dacă nu fusesem cumva încuiat în 
cabină. 

Incercai apoi să clintesc chepengul ce se alia deasupra 
capului meu. Abia îl împinsei puţin şi capacul se şi deschise. 
Ridicându-mă puţin, mă pomenii până la brâu afară din cabină. 

Primul lucru pe care-l făcui fu să mă uit peste balustrada 
vasului. Pretutindeni, cât vedeai cu ochii, acelaşi neţărmurit 
noian de apă! Nicăieri nici un liman în zare! Nimic altceva decât 
linia orizontului de unde cerul începea să se boltească! Nu 
puteam şti deocamdată dacă mă aflam pe un lac sau în largul 
mării. Dar nu-mi trebui mult ca să mă dumiresc. Cum înaintam 
cu o viteză destul de mare, apa spintecată de etrava navei 
ţâşnea până la pupa şi o bură măruntă îmi biciuia obrazul. Era 
apă dulce şi, după toate probabilitățile, chiar din lacul Erie. 

In afară de asta, nu cred să fi trecut mai mult de şapte sau 
opt ore de când Năluca ridicase ancora din golful Black-Rock, 
deoarece soarele se afla doar la jumătatea distanţei dintre linia 
orizontului şi zenit. lar dimineaţa respectivă nu putea fi decât a 
zilei de 31 iulie. 


Prin urmare, având în vedere dimensiunile lacului Erie, 
adică aproximativ două sute de mii de mile lungime şi circa 
cincizeci de mii mile lăţime, n-aveam nici un motiv să fiu mirat 
că nu se zăreau țărmurile. nici cel de est, dinspre statul New 
York, nici cel de vest, din marginea teritoriului canadian. 

In momentul acela se aflau doi oameni pe punte, unul la 
prova, supraveghind mersul ambarcaţiei, celălalt mai spre pupa, 
la cârmă, ţinând direcţia nord-est, lucru de care puteam să-mi 
dau seama după poziţia soarelui. Primul era unul din cei doi 
spioni, de pe Long-Street, pe care-l descoperisem în preajma 
lacului Erie tocmai când se pregătea s-o ia în sus pe prundiş, 
spre dumbravă. 

Al doilea era cel care purtase felinarul, în timpul raitei pe 
care o dăduseră prin pădure. 

Pe cel de-al treilea, căruia i se adresaseră la înapoierea lor 
pe bord, numindu-l căpitan, îl căutai în zadar cu privirea. Nu se 
vedea nicăieri. 

Vă puteţi închipui cât de mult aş fi vrut să dau ochi, în 
sfârşit, cu făuritorul năstruşnicului aparat, comandantul Nălucii, 
personajul fabulos de care era preocupată toată suflarea 
omenească, temerarul inventator care nu pregeta să se ia la 
harţă cu întreaga omenire, proclamându-se, cu de la sine 


Mă îndreptai, aşadar, spre insul de la prova şi, după un 
moment de tăcere, mă hotărâi să-l întreb: 
— Unde-i căpitanul? 

Omul se uită la mine printre gene. Părea să nu fi înţeles 
întrebarea, deşi ştiam din ajun, când îi auzisem glasul, că 
vorbea englezeşte. 

După cum avui prilejul să observ, nu părea deloc neliniştit 
că ieşisem din cabină. Se mulţumi să-mi întoarcă spatele şi să-şi 
aţintească din nou privirea în zare. 

Mă întorsei atunci spre pupa, cu gândul de a repeta 
întrebarea, în clipa când ajunsei însă în dreptul timonierului, 
acesta mă împinse la o parte, aşa că nici de astă dată nu izbutii 
să obţin un răspuns. 

Trebuia, aşadar, să aştept până se îndura să se arate la 
faţă cel ce ne întâmpinase cu focuri de revolver, pe mine şi pe 
tovarăşii mei, atunci când apucasem odgonul Nălucii, opintindu- 
ne să tragem vasul la edec. 


Avui destul răgaz să examinez pe îndelete felul cum era 
alcătuit în exterior aparatul care mă purta cine ştie unde... 

Puntea şi construcţiile de la suprafaţă erau făcute dintr-un 
metal cu totul necunoscut pentru mine. Aproape de centru, un 
chepeng pe jumătate ridicat acoperea încăperea destinată 
maşinilor, care funcționau regulat, aproape fără să producă 
zgomot. Aşa cum am spus mai înainte, vasul nu avea nici 
catarge, nici velatură, nici măcar prăjina pavilionului ce se 
arborează de obicei la pupa. La prova, se zărea ieşind la iveală 
capătul unui periscop, cu ajutorul căruia Năluca se putea orienta 
pe sub apă. 

De o parte şi de alta a vasului se aflau două dispozitive 
metalice, răsfrânte în jos, aidoma celor menite să cerceteze 
deriva la unele corăbii olandeze de negoţ, şi a căror utilitate, în 
cazul de faţă, nu puteam să mi-o explic. 

Un al treilea chepeng, de formă rotundă, aşezat către 
prova, acoperea probabil cabina în care dormeau cei doi oameni 
din echipaj, atunci când Năluca nu era în plin mers. 

Spre pupa, un chepeng identic permitea coborârea în 
cabina căpitanului, care tot nu catadicsea să se arate. 

Aceste capace erau perfect ajustate pe suportul lor, 
prevăzut cu o garnitură de cauciuc, deschizăturile respective 
fiind astupate ermetic, aşa încât nici o picătură de apă nu putea 
să pătrundă înăuntru, în timpul peregrinărilor submarine. 

Cât priveşte motorul, ce imprima o asemenea viteză 
ameţitoare aparatului, nu reuşii să descopăr nimic şi tot aşa în 
privinţa sistemului propulsor, nicăieri nu văzui nici urmă de elice 
sau de turbină. Singurul lucru pe care-l constatai fu acela că 
ambarcaţia nu lăsa în urmă decât o dâră lungă şi cu un relief 
puţin pronunţat, datorită formei extrem de fine pe care o avea 
carena vasului şi care-i dădea posibilitatea să alunece cu mare 
uşurinţă printre valuri, chiar în toiul unei furtuni. 

In sfârşit, ca să încheiem cu aceste amănunte, agentul 
care punea în mişcare tot acest mecanism nu erau nici aburii şi 
nici vaporii de benzină, de alcool sau de alte lichide volatile, 
care sunt în genere folosite la motoarele automobilelor sau 
submarinelor. Le-ar fi dat în vileag mirosul lor. Nu mai încăpea, 
deci, nici o îndoială că, în cazul de faţă, agentul în chestiune era 
electricitatea înmagazinată pe bord la un potenţial excepţional 
de mare. 


Şi atunci se punea întrebarea: de unde provenea această 
energie? Să fi fost vorba oare de nişte pile electrice sau dc 
acumulatori? Dar cum puteau fi încărcate pilele sau 
acumulatorii? Care era sursa pururi neistovită ce le furniza 
energia? Unde funcţiona generatorul care o producea?... Doar 
dacă nu cumva era captată din mediul ambiant, din atmosferă 
sau din apă, prin cine ştie ce procedee încă necunoscute până în 
ziua de azi?... îmi făceam socoteala dacă, în condiţiile în care 
mă aflam, voi reuşi să descopăr vreodată toate aceste secrete... 

Mă întorsei iarăşi cu gândul la tovarăşii mei pe care-i 
lăsasem pe malul golfului Black-Rock. Unul din ei era rănit şi 
cine ştie dacă nu şi Wells, ba poate chiar şi Nab Walker?... când 
m-or fi văzut aşa, agăţat de capătul odgonului care mă târa 
după el, puteau oare să-şi închipuie că cei de pe bordul Nălucii 
mă vor pescui din apă?... Desigur că nu!... Mă întrebam chiar 
dacă nu cumva, între timp, domnul Ward nu primise o 
telegramă din Toledo, care-i anunţa moartea mea... Cine s-ar 
mai fi încumetat acum să pornească o nouă expediţie împotriva 
aşa numitului Stăpân al Lumii?... 

Tot felul de gânduri mi se învălmăşeau în cap, în timp ce 
aşteptam să iasă căpitanul pe punte... 

Dumnealui însă nu dădea nici un semn de viaţă! Tot 
aşteptând aşa, la un moment dat, foamea începu să-şi arate 
colții şi pe drept cuvânt. Nu mai pusesem nimic în gură din ajun, 
când mâncasem pentru ultima oară împreună cu însoțitorii mei 
— admițând că lucrul acesta se petrecuse într-adevăr în ajun... 
Judecind după sfârşeala pe care o simţeam la stomac, îmi venea 
să mă întreb dacă nu cumva mă aflam pe bordul Nălucii de vreo 
două zile... ba poate chiar mai de mult... 

Din fericire, incertitudinea în care mă aflam, neştiind dacă 
o să capăt sau nu ceva de mâncare, avea să se risipească 
repede. 

Omul de la prova, care coborâse în cabină, ieşise tocmai 
din nou pe punte. Fără să scoată o vorbă, îmi puse nişte 
merinde în faţă şi se întoarse numaidecât la postul său. 

Carne conservată, peşte uscat, biscuiţi marinăreşti şi o 
stacană de bere englezească atât de tare, încât trebui s-o 
îndoiesc cu apă, alcătuia tainul de prânz, pe care mă grăbii să-l 
onorez cum se cuvine. Echipajul probabil că se ospătase înainte 
de a fi apucat eu să ies din cabină, fiindcă nimeni nu-mi ţinu de 


urât în timpul mesei. 

Şi cum nu era chip să le scoţi nici cu cleştele vorba din 
gură, căzui iarăşi pe gânduri, frământând mereu aceleaşi 
întrebări: 

„Cum au să se sfârşească peripeţiile astea?... O să am 
parte, odată şi odată, să dau ochi cu căpitanul invizibil şi s-o 
îndura oare să mă pună în libertate?... Sau dacă nu s-o îndura, 
am să reuşesc cumva să mi-o recapăt singur?... Depinde de 
împrejurări!... Dar cum să fac să pot scăpa de aici dacă Năluca o 
să navigheze tot timpul în larg, departe de ţărmuri, sau dacă îşi 
continuă drumul pe sub apă?... Deci, afară de cazul când 
aparatul s-ar transforma în automobil, însemna să renunţ la 
orice încercare de a evada?... 

Dar de ce nu v-aş spune-o cinstit?... Nici prin minte nu mi- 
ar fi trecut s-o şterg, aşa, pe furiş, fără să fi reuşit mai întâi să 
descopăr măcar câteva din secretele Nălucii. Nu m-ar fi lăsat 
inima să scap asemenea ocazie. Deşi nu aveam, deocamdată, 
de ce să mă felicit pentru ultima mea expediţie — în care prea 
puţin lipsise ca să-mi pierd viaţa — deşi viitorul părea să mi se 
înfăţişeze în culori mai curând sumbru decât luminoase, 
izbutisem totuşi să fac un pas înainte... Dar dacă mi-era sortit să 
nu mai pot intra niciodată în legătură cu semenii mei, dacă, aşa 
cum Stăpânul Lumii era scos de sub scutul legii, la rândul meu, 
mi-era dat să rămân pururea rupt de întreaga omenire?... 

Între timp Năluca îşi continua drumul spre nord-vest, adică 
în direcţia axei longitudinale a lacului Erie. Mergea acum cu o 
viteză ceva mai redusă. Dacă ar fi sporit-o la maximum nu i-ar fi 
trebuit mai mult de câteva ore ca să ajungă la capătul dinspre 
nord-est al bazinului respectiv. Singura scurgere ce exista acolo 
pentru apele lacului Erie este râul Niagara, care comunică pe de 
altă parte cu lacul Ontario. Jar cursul râului Niagara este 
întrerupt, la un moment dat, de vestitele cataracte, la vreo 
cincisprezece mile mai jos de Buffalo, unul din cele mai 
importante oraşe ale statului New York. Din moment ce Năluca 
n-o apucase pe Detroit-River în sus, cum putea să iasă din 
cuprinsul acestui bazin, decât doar dacă şi-ar fi continuat 
drumul pe uscat?... 

Soarele trecuse de amiază. Vremea era frumoasă şi, cu 
toate că arşiţa se înteţise, căldura nu era chiar atât de 
nesuferită, datorită brizei ce împrospăta aerul. Malurile lacului 


încă nu începuseră să apară nici în zarea tărâmului canadian, 
nici a celui american. 

La urma urmei, nu cumva căpitanul ţinea cu tot dinadinsul 
să nu se arate în faţa ochilor mei?... Să fi avut vreun motiv? 
Poate că era o măsură de precauţie, ce dovedea că ar fi avut 
intenţia să mă pună în libertate, chiar în aceeaşi seară, după ce 
Năluca va fi acostat?... Parcă nu-mi venea să cred! 

Pe la orele două după-amiază însă se auzi un zgomot uşor, 
după care chepengul din mijloc se ridică şi mult-aşteptatul 
personaj puse piciorul pe punte. 

Trebuie să vă spun că nici dumnealui nu se sinchisi câtuşi 
de puţin de mine, aşa cum nu se sinchisiseră nici oamenii din 
echipaj; se duse pur şi simplu la timonier şi-i luă locul la cârmă. 
După câteva cuvinte schimbate cu voce scăzută, timonierul 
cobori în compartimentul maşinilor. 

Căpitanul îşi plimbă jur împrejur ochii pe linia orizontului, 
cercetă apoi busola, ce se afla în dreptul timonei, şi corectă 
puţin direcţia, în timp ce Năluca îşi sporea viteza. 

Era un om de vreo cincizeci de ani, de statură mijlocie, lat 
în spate, cu capul mare şi părul mai mult sur decât alb, tuns 
scurt. Nu purta nici mustăţi şi nici favoriţi, doar un barbişon des, 
tăiat după moda americană. Avea braţe şi picioare musculoase, 
falca de jos cu maseteri puternici, pieptul larg şi, ca semn 
caracteristic, dovedind un caracter foarte energic, sprâncenele 
permanent încruntate. Fără îndoială era înzestrat cu o 
constituţie de fier, un om sănătos tun, cu sânge fierbinte, ce-i 
rumenea faţa arsă de soare. 

Ca şi însoțitorii săi, căpitanul era îmbrăcat în haine 
marinăreşti peste care îşi pusese mantaua de ploaie şi, pe cap, 
purta o simplă beretă de lână. 

Mă uitam ţintă la el. Şi cu toate că nu căuta de fel să-mi 
ocolească privirea, pe chipul său se citea o indiferenţă totală, ca 
şi cum nu s-ar fi aflat nici un om străin pe bord. 

Nu mai e nevoie să adaug că recunoscusem în el, din 
capul locului, pe unul din cei doi indivizi ce stătuseră cândva la 
pândă, în faţa casei mele de pe Long-Street! 

Şi de vreme ce eu ştiam acum cine este, fără doar şi poate 
că şi el, la rândul său, recunoscuse în mine pe inspectorul 
principal Strock, căruia i se încredinţase misiunea de a pătrunde 
în ascunzătoarea de pe Great-Eyry! 


Şi tot uitându-mă la el, îmi trecu la un moment dat prin 
minte un lucru la care niciodată nu mă gândisem la Washington, 
şi anume că mai văzusem undeva figura aceea cu trăsături atât 
de caracteristice... Unde?... Pe o fişă, poate, de la biroul de 
informaţii sau, pur şi simplu, într-o fotografie, în mai ştiu eu ce 
vitrină? 

Era o amintire atât de ceţoasă, încât mă întrebam dacă nu 
mă înşelam cumva. 

Oricum, dacă însoțitorii lui nu fuseseră destul de politicoşi 
ca să-mi răspundă, poate că cel puţin el avea să-şi plece mai cu 
luare-aminte urechea la cuvintele mele?... În definitiv, vorbeam 
aceeaşi limbă, deşi n-aş fi pus mâna în foc că era, tot ca şi mine, 
american prin naştere... Doar să nu-şi fi pus în gând a se preface 
că nu înţelege, ca să nu fie nevoit să-mi răspundă!... 

La urma urmei, ce intenţii avea cu mine?... Voia cumva să 
se descotorosească fără multă tocmeală de persoana mea?... 
Poate că n-aştepta decât să coboare noaptea ca să-mi facă 
vânt peste bord? Puținele lucruri pe care le ştiam despre el 
ajungeau ca să mă ia la ochi ca pe un martor primejdios!... In 
cazul ăsta, ar fi fost mai bine să mă fi lăsat agăţat de parâmă!... 
Cel puţin aşa nu mai era nevoie acum să mă expedieze în fundul 
lacului!... 

Ridicându-mă de unde şedeam, mă îndreptai spre pupa şi 
mă proţăpii în faţa lui. 

Se uită drept în ochii mei cu o privire arzătoare ca o 
flacără. 

— Dumneavoastră sunteţi căpitanul?... îl întrebai. 

Nimic, nici un cuvânt din partea lui. 

— Vasul ăsta... e Năluca, nu-i aşa?... 

Şi de astă dată întrebarea mea rămase fără de răspuns. 

Făcui atunci un pas înainte şi dădui să-l apuc de braţ... 

Mă împinse în lături, fără brutalitate, dar cu un gest ce 
vădea o putere neobişnuită. 

Nu mă dădui totuşi bătut şi mă înfiinţai iarăşi în faţa lui: 

— Ce aveţi de gând cu mine?... îl întrebai, de astă dată ceva mai 
răstit. 

Credeam că, în sfârşit, acum, buzele lui, strâns încleştate 
din pricina supărării ce i se citea pe obraz, aveau să scape 
câteva cuvinte. Probabil că de aceea se şi grăbi a întoarce 
capul, ca să-şi pună frâu gurii. Apăsă apoi cu mâna pe 


accelerator. Imediat maşina intră în viteză. 

Simţii cum mă podideşte mânia şi, pierzându-mi cumpătul, 
mă pregăteam tocmai să-i strig: 

„Bine, dacă-i aşa!... N-ai decât să nu-mi spui nimic!... Eu... 
te-am dibăcit acum, ştiu cine eşti, după cum ştiu cu certitudine 
că acesta e aparatul semnalat la Madison, la Boston şi pe lacul 
Kirdall!... Da, da! Aparatul care cutreiera în goana mare 
drumurile de uscat, faţa mărilor şi a lacurilor, ca şi adâncul 
apelor!... lar vasul pe care ne aflăm se numeşte Năluca, iar 
dumneata eşti comandantul lui... Cu mâna dumitale ai scris 
scrisoarea trimisă guvernului... Dumneata care te crezi în stare 
să înfrunţi întreaga omenire... Dumneata, Stăpânul Lumii!" 

Putea oare să tăgăduiască?... În momentul acela tocmai 
descoperisem faimoasele iniţiale gravate pe timonă. 

Din fericire izbutii să mă stăpânesc şi, văzând că nu e chip 
să capăt vreun răspuns la întrebările mele, mă întorsei la locui 
unde stătusem mai înainte, lângă chepengul cabinei mele... Şi 
ceasuri întregi rămăsei cu ochii în zare, scrutând depărtările, în 
speranţa că din clipă în clipă avea să iasă la iveală un colţ de 
uscat. 

Da! Să aştept... Asta-i tot ce mai aveam de făcut... Să 
aştept!... Nu se putea ca înainte de scăpătatul zilei să nu se 
ivească la orizont malul lacului Erie, de vreme ce Năluca ţinea 
cu străşnicie direcţia nord-est! 


Capitolul XIV 


NIAGARA 


Timpul totuşi trecea şi situaţia mea nu suferise nici cea 
mai mică schimbare. Timonierul luase iar cârma în mână, în 
vreme ce căpitanul supraveghea, înăuntru, mersul maşinilor. 
Aşa cum am mai avut prilejul s-o spun, motorul funcţiona 
aproape fără zgomot, cu o regularitate, într-adevăr, remarcabilă, 
chiar atunci când viteza creştea. Niciodată nu constatasem un 
cât de mic şoc, aşa cum se întâmplă în genere atunci când se 
folosesc cilindri şi pistoane. De aici puteam trage concluzia că 


deplasările Nălucii, în oricare din metamorfozele sale, se 
efectuau cu ajutorul unui sistem rotativ. Dar nu aveam nici o 
posibilitate să mă conving dacă în realitate era aşa. 

Pe de altă parte, observam că vasul nu-şi schimba câtuşi 
de puţin orientarea, continuând să înainteze spre ţărmul nord- 
estic al lacului, adică în direcţia oraşului Buffalo. 

„Ce i-o fi venit căpitanului să meargă pe ruta asta?... mă 
tot întrebam în sinea mea. Doar n-o fi având de gând să 
ancoreze în port, în mijlocul puzderiei de vase de pescuit şi al 
flotilei comerciale?... Dacă vrea cumva să iasă din bazinul 
lacului Erie, nu cred că şi-a ales drumul cel mai potrivit pe albia 
Niagarei, căci oricât de năstruşnică ar fi invenţia lui, nu ştiu, 
zău, cum o să poată trece prin cataractă!... Singura cale ce-i 
stătea la îndemână era Detroit-River, dar după cum văd Năluca 
se depărtează de el pe minut ce trece!..." 

Deodată îmi fulgeră prin minte: cine ştie dacă nu cumva 
căpitanul aşteaptă să se lase noaptea ca să acosteze undeva, la 
ţărmul lacului 

Erie? Pentru ca, transformându-se pe loc în automobil, să 
străbată ca vântul meleagurile învecinate... 

Dar dacă nu reuşeam s-o şterg pe parcurs, atâta timp cât 
ne aflam pe uscat, în vecii vecilor nu mai puteam trage nădejde 
să-mi redobândesc libertatea... 

Ce-i drept, aveam astfel prilejul să aflu, în sfârşit, unde se 
găsea tainiţa în care Stăpânul Lumii se fereca atât de straşnic, 
încât nimeni până atunci nu reuşise să-i descopere ascunzişul; 
asta, bineînţeles, în cazul când nu intenţiona să mă debarce 
într-un fel sau altul... Cred că nu mai e nevoie să explic ce 
înţelegeam eu prin debarcare. 

Cunoşteam, totuşi, destul de bine capătul nord-estic al 
lacului, deoarece colindasem adesea cuprinsurile statului New 
York, între Albany, capitala statului, şi oraşul Buffalo. O anchetă, 
întreprinsă de poliţie cu trei ani în urmă, îmi îngăduise să 
cercetez în voie țărmurile Niagarei, mai sus şi mai jos de 
cataractă, până la Suspension-Bridge, şi să vizitez cele două 
ostroave mai însemnate, situate între Buffalo şi târguşorul 
Niagara-Falls, pe urmă ostrovul Navy şi, în sfârşit, Goat-lsland 
care desparte căderile de apă de pe teritoriul american de cele 
de pe teritoriul Canadei. 

Aşadar, în cazul când mi s-ar fi oferit ocazia să-mi iau 


tălpăşiţa, n-aş fi rătăcit pe un tărâm necunoscut. Totul era să mi 
se prezinte o asemenea ocazie, deşi mă întreb dacă în adîncul 
sufletului o doream cu adevărat şi dacă m-aş fi folosit de ea la 
momentul potrivit? 

Erau încă atâtea şi atâtea ite nedescurcate în toată istoria 
asta, în care avusesem norocul sau, poate, ghinionul să fiu 
îndeaproape amestecat. 

N-aveam nici un motiv să cred c-aş putea pune piciorul pe 
vreunul din malurile Niagarei. Cum s-o pornească Năluca aşa, 
razna, pe matca unui râu al cărui curs era la un moment dat 
zăgăzuit? Şi tot aşa, probabil nici de ţărmul lacului nu intenţiona 
să se apropie. În cel mai rău caz avea să se scufunde din nou, şi, 
după ce va fi coborât pe Detroit-River în jos, avea să se 
preschimbe într-un autovehicul, pentru a-şi continua călătoria 
pe uscat, condus de şoferul său, pe şoseaua rutieră a Statelor 
Unite. 

Cam astea erau gândurile ce se îmbulzeau în mintea mea, 
în timp ce-mi roteam în zadar ochii cercetând depărtările. 

Şi mereu aceleaşi stăruitoare întrebări la care nu găseam 
răspuns: Pentru ce îmi trimisese căpitanul, aşa cum s-a văzut 
mai înainte, scrisoarea aceea plină de ameninţări?... In ce scop 
venise să mă supravegheze atunci, la Washington?... Şi, în 
sfârşit, ce legătură exista între el şi Great-Eyry?... Că s-ar fi 
putut să pătrundă în bazinul lacului Kirdall, prin nu ştiu ce 
canale subterane, mai zic! Dar ca să răzbată prin netbiruita 
cingătoare de stânci, asta nu... niciodată!... 

Pe la orele patru după-amiază, ţinând seama pe de o parte 
de viteza cu care mergea Năluca, iar pe de altă parte, de 
direcţia în care se îndrepta, ne aflam probabil la o depărtare de 
cel mult cincisprezece mile de oraşul Buffalo, pe care aşteptam 
din clipă în clipă să-l văd conturându-se la orizont, spre nord-est. 

În timpul călătoriei noastre pe apă, zărisem de câteva ori 
nişte ambarcaţii trecând la o distanţă apreciabilă, distanţă pe 
care căpitanul căuta s-o menţină aşa cum socotea el de 
cuviinţă. Pe deasupra, Năluca nu ieşea prea mult la iveală 
deasupra apei şi, de la o depărtare mai mare de o milă, abia 
dacă se desluşea pe faţa lacului. 

Între timp înălțimile ce înconjoară extremitatea lacului Erie 
începeau să se profileze în zare, formând mai jos de Buffalo un 
fel de pâlnie prin care apele din acest bazin se revarsă în albia 


râului Niagara. În dreapta, câteva dune îşi înălţau ghebele şi ici 
şi colo se înfiripau pâlcuri de copaci. În larg se zăreau mai multe 
nave de transport şi şalupe de pescuit, unele cu pânze, altele cu 
motor. Cerul era împâclit pe alocuri de trâmbe de fum, pe care o 
briză ce adia dinspre est le alunga peste lac. 

Ce gânduri avea căpitanul, de se ducea aşa, întins, spre 
port? Să nu fi avut nici măcar atâta minte ca să-şi dea seama că 
n-are ce căuta acolo?... De aceea, din clipă în clipă, mă 
aşteptam să manevreze timona, făcând cale întoarsă spre 
ţărmul apusean al lacului Erie, doar dacă nu cumva plănuia să-şi 
petreacă noaptea în lac? 

Dar zău dacă puteam să înţeleg încăpăţânarea cu care 
ţinea mai departe capul spre Buffalo!... 

În momentul acela timonierul, ai cărui ochi stăteau aţintiţi 
scrutători spre nord-est, făcu un semn camaradului său. Acesta 
se ridică de la locul lui, îndreptându-se spre tambuchiul din 
mijloc, şi cobori în camera maşinilor. 

Căpitanul se grăbi să iasă numaidecât pe punte şi, 
apropiindu-se de timonier, începu a se sfătui cu el cu voce 
scăzută. 

Pilotul întinse mâna spre oraş arătându-i două puncte 
negre ce se deplasau la o distanţă de vreo cinci, şase sute 
metri, la tribord. 

Căpitanul privi cu atenţie într-acolo, pe urmă, ridicând din 
umeri, se duse de se aşeză la pupa, fără să modifice direcţia 
Nălucii. 

După un sfert de oră reuşi să desluşească două dâre de 
fum ce mijeau spre nord-est. Încetul cu încetul cele două puncte 
începură să capete o formă mai distinctă. 

Erau două nave cu aburi care tocmai ieşiseră din portul 
Buffalo, îndreptându-se spre noi în pripă. 

În momentul acela îmi trecu prin minte că navele acestea 
s-ar putea să fie chiar distrugătoarele despre care îmi pomenise 
domnul Ward, spunându-mi că li se încredinţase de o bucată de 
vreme misiunea de a supraveghea porţiunea respectivă de lac şi 
că, la nevoie, puteam să le solicit ajutorul. De tip recent, 
respectivele distrugătoare se numărau printre cele mai rapide 
nave cu aburi construite în Statele Unite. Puse în mişcare de 
motoare puternice, reprezentând cel mai înalt nivel al 
perfecțiunii tehnice, reușiseră să atingă, cu prilejul probelor la 


care fuseseră supuse, o viteză de douăzeci şi şapte de mile pe 
oră. 

E adevărat că viteza Nălucii era cu mult superioară şi, 
chiar dacă s-ar fi întâmplat cumva să fie încolţită, aşa încât să 
nu aibă putinţa de a se retrage, era suficient să intre în stare de 
imersiune ca să scape de urmăritori. 

În împrejurările de faţă, în locul distrugătoarelor ar fi fost 
mai indicate nişte submersibile, pentru ca lupta să poată avea 
cât de cât sorţi de izbândă, şi nici chiar atunci nu ştiu dacă 
forţele ar fi fost egale. 

În tot cazul, acum nu mai aveam nici cea mai mică 
îndoială că, într-adevăr, comandanții acestor nave fuseseră 
avertizaţi probabil de Wells, care se grăbise să le bată o depeşă, 
de îndată ce se înapoiase la Toledo. 

Evident că observaseră Năluca şi veneau acum întins spre 
ea. Cu toate astea, căpitanul părea că habar n-are, continuând 
să ţină drumul drept înainte, spre Niagara. 

Era interesant de ştiut ce voiau să facă distrugătoarele?... 
Cu siguranţă că intenționau să manevreze în aşa fel, încât 
Năluca să fie nevoită a pătrunde în unghiul pe care-l formau 
malurile lacului în partea aceea, lăsând Buffalo la tribord, dat 
fiind că Niagara nu-i putea oferi nici o portiţă de scăpare. 

Între timp căpitanul luase iarăşi cârma; unul dintre 
oamenii din echipaj stătea la prova, iar celălalt coborâse în 
camera maşinilor. 

Ce mai aşteptau, de nu-mi ordonau încă să intru la mine, 
în cabină?... Şi totuşi nu primii nici un ordin, spre deplina mea 
mulţumire; de altfel, nimeni nu se ocupa de mine, ca şi cum nici 
n-aş fi fost pe bord. 

Observam, mărturisesc, cu inima ticăind de emoție, 
apropierea distrugătoarelor. Navele, care, în momentul acela, se 
aflau la o distanţă mai mică de două mile, înaintau în aşa fel, 
încât să prindă Năluca între două focuri. 

Cât despre Stăpânul Lumii, pe figura lui se citea cel mai 
adânc dispreţ. Ştia foarte bine că distrugătoarele n-aveau nici o 
putere asupra sa... Numai să dea un ordin, jos, la maşini, şi, 
oricât de sprintene ar fi fost ele, îndată le-ar fi lăsat hăt, 
departe, în urmă!... Din câteva turaţii ale motorului, Năluca ar fi 
ieşit din bătaia tunurilor. lar ca proiectilele să poată lovi cumva 
submarinul în adâncul lacului Erie, asta era mai greu de 


crezut!... 

După vreo zece minute, distanţa dintre noi şi cele două 
bastimente ce ne fugăreau era de numai o milă. 

Căpitanul le lăsă totuşi să se apropie şi mai mult. Apoi 
apăsă pe manetă şi Năluca, mânată de propulsoarele ce 
acționau cu o forţă sporită, zvâcni la suprafaţa lacului. Voia 
probabil să le joace un renghi şi distrugătoarelor, căci, în loc să 
se întoarcă, îşi continuă drumul. Cine ştie dacă nu va avea 
îndrăzneala să se strecoare printre ele, purtându-le de colo, 
colo, până când, odată cu căderea nopţii, bastimentele se vor 
vedea nevoite să se lase păgubaşe, încetând o urmărire fără 
folos. 

Oraşul Buffalo începuse să se contureze limpede pe malul 
lacului Erie. Edificiile lui, clopotniţele, elevatoarele se vedeau 
desluşit. Ceva mai încolo, spre nord-vest, la o distanţă de patru 
sau cinci mile, începea Niagara. 

În condiţiile astea, ce-mi rămânea de făcut? Bizuindu-mă 
pe forţele mele, ca un bun înotător ce eram, când vom fi ajuns 
să trecem în curmeziş prin dreptul distrugătoarelor, sau, şi mai 
bine, la mijloc, între amândouă, nu era oare cea mai bună 
ocazie s-o şterg, aruncându-mă în apă, ocazie care s-ar fi putut 
să nu se mai ivească niciodată?... Căpitanul cu siguranţă că n-o 
să-şi piardă vremea cu mine să mă caute!... Făcându-mi vânt în 
apă, poate c-aveam norocul să scap?... Cu siguranţă c-o să mă 
zărească cineva de pe puntea uneia din cele două nave... Cine 
ştie chiar dacă nu cumva comandanții vor fi fost înştiinţaţi că s- 
ar putea să mă aflu şi eu pe bordul Nălucii?... O să vină oare 
vreo barcă să mă culeagă?... 

Evident, aveam mult mai mulţi sorţi de izbândă dacă 
Năluca şi-ar fi continuat drumul pe albia Niagarei. În momentul 
când am fi ajuns în dreptul ostrovului Navy, aveam prilejul să 
pun piciorul pe un țărm binecunoscut. Dar nu-mi venea să cred 
că i s-ar fi năzărit căpitanului să urmeze făgaşul acestui râu, 
care la un moment dat era întrerupt de faimoasele cataracte... 
aşa că mă gândii să aştept până ce distrugătoarele aveau să se 
apropie şi mai mult şi să procedez văzând şi făcând... 

Cinstit vorbind; nu reuşisem încă să iau o hotărâre... Nu!... 
Nu puteam să mă împac de fel cu ideea că, dând bir cu fugiţii, ar 
fi însemnat să pierd definitiv prilejul de a dezlega misterul 
Nălucii... Instinctele mele de poliţist clocoteau la gândul c-ar fi 


fost destul să întind mâna ca să-l înşfac pe individul ăsta scos de 
sub scutul legii!... Nu!... N-am s-o şterg!... Ar fi însemnat să 
las totul baltă şi să ies definitiv din joc... Dar, pe de altă parte, 
puteam eu să ştiu ce soartă mă paşte şi până unde o să mă 
poarte Năluca, dacă rămâneam mai departe pe bord?... 

Era şase şi un sfert. Distrugătoarele se apropiau mereu, 
lăsând între ele o distanţă de douăsprezece până la 
cincisprezece ancabluri. Aşa că, foarte curând, Năluca urma să 
fie prinsă între ele, având pe unul la babord, iar pe celălalt la 
tribord. 

Tot timpul nu mă urnisem din loc. Omul de la prova stătea 
alături de mine. 

Neclintit la timonă, cu ochii scânteind sub sprâncencle 
încruntate, căpitanul nu aştepta, poate, decât să pună capăt 
scenei printr-o ultimă manevră... 

Deodată, de pe bordul distrugătorului din stânga izbucni o 
bubuitură. Trecând în zbor razant, la suprafaţa lacului, un 
proiectil lunecă pe lângă prova Nălucii şi pieri undeva, dincolo 
de pupa distrugătorului din dreapta. 

Sării drept în sus. în picioare, lângă mine, omul din echipaj 
părea că aşteaptă un semn din partea căpitanului. 

Acesta nici măcar nu întoarse capul şi cred că-n viaţa mea 
n-am să uit expresia dispreţuitoare ce i se întipărise pe faţă!... 
Într-o clipă mă pomenii împins spre cabina mea, al cărei 
chepeng se trânti imediat, odată cu capacele celelalte. Nu trecu 
mai mult de un minut până să se facă imersiunea... Submarinul 
dispăruse sub apă... Rând pe rând răbufniră alte câteva lovituri 
de tun, al căror clocot înăbuşit îmi veni la ureche. Pe urmă totul 
amuţi definitiv. O lumină ceţoasă se cernea prin hubloul cabinei. 
Submersibilul luneca tăcut, fără mişcări de ruliu sau de tangaj, 
prin adâncurile lacului Erie. 

Vedeţi, aşadar, cât de repede şi, în acelaşi timp, cu câtă 
uşurinţă se săvârşise metamorfoza Nălucii, nu mai puţin rapid şi 
nici mai puţin lesnicios, probabil, decât atunci când trebuia să 
circule pe uscat! 

Şi acum, ce intenţiona oare să facă Stăpânul Lumii?... 
După toate probabilitățile, avea să schimbe direcţia 
submersibilului, dacă nu cumva, trăgând la mal, Năluca avea să 
se transforme din nou în automobil. Chibzuind bine, mai curând 
îmi venea să cred că se gândea să schimbe direcţia spre vest, 


îndreptându-se spre gura lui Detroit-River, atunci când va fi 
socotit că distrugătoarele îi pierduseră urma. Deci imersiunea n- 
o să dureze mai mult decât răstimpul necesar pentru a ieşi din 
bătaia proiectilelor şi, odată cu căderea nopţii, fireşte, avea să 
înceteze şi urmărirea. 

Lucrurile însă nu se pctrecură aşa. Abia trecuseră zece 
minute, când pe bord se simţi nu ştiu ce forfoteală. Din camera 
maşinilor venea zvon de glasuri. Rumoarea era însoţită de 
zgomotul unui mecanism. Îmi făcea impresia că submersibilul 
suferise o avarie din pricina căreia se vedea nevoit să se ridice 
la suprafaţă... ` 

Într-adevăr, nu mă înşelasem. Intr-o clipă 
semiobscuritatea ce stăruia în cabina mea fu împânzită de 
lumină. Năluca ieşise din adânc... Se auzeau paşi deasupra, pe 
punte, chepengurile erau toate deschise, chiar şi cel de la 
cabina mea... Căpitanul îşi reluase locul la cârmă, în timp ce 
oamenii din echipaj meştereau ceva înăuntru. 

Mă uitai dacă distrugătoarele se mai vedeau cumva pe 
lac... Da... la o distanţă de numai un sfert de milă... îndată ce 
prinseră de veste că Năluca ieşise la iveală, începură s-o 
fugărească din nou. Acum însă în direcţia râului Niagara. 

Drept să spun, nu puteam deloc să mă dumeresc ce rost 
avea manevra asta. Din moment ce ar fi pătruns pe albia râului, 
nu mai avea cum să scape. Nu mai putea să se afunde în apă, 
din pricina unei defecţiuni oarecare, iar în cazul când ar fi vrut 
să se întoarcă din drum, aparatul ar fi găsit trecerea barată de 
distrugătoare. Poate că voia să acosteze şi s-o şteargă, 
preschimbat în automobil, fie pe teritoriul statului New York, fie 
pe tărâmurile canadiene?... 

În momentul acela Năluca avea un avans de o jumătate de 
milă. Distrugătoarele goneau pe urmele ei cu motoarele sub 
presiune, dar, ce-i drept, în condițiuni destul de neprielnice ca s- 
o poată lovi cu armamentul lor de vânătoare. 

Năluca se mulţumi să păstreze aceeaşi distanţă. Şi cu 
toate astea era o nimica toată pentru ea s-o depăşească, pentru 
ca mai târziu, după căderea nopţii, să poată vira spre ţărmul de 
vest al lacului! 

Oraşul Buffalo începuse să se topească treptat în zare, 
spre dreapta, şi pe la orele şapte şi ceva ni se deschiseră în faţă 
malurile Niagarei. Dacă o apuca pe albia râului, ştiind prea bine 


totuşi că nu mai avea nici o ieşire, însemna că, într-adevăr, 
căpitanul îşi pierduse minţile... Dar, la drept vorbind, nu era 
nebun de legat cel care se proclamase, ba chiar credea cu tot 
dinadinsul c-ar fi Stăpânul Lumii?... 

Îl vedeam stând acolo, la cârmă, liniştit, nepăsător, fără să 
întoarcă măcar o singură dată capul, ca să arunce o privire 
asupra distrugătoarelor. 

Prin părţile acelea, faţa lacului era cu desăvârşire pustie. 
Navele ce făceau legătura cu diversele târguri de pe malurile 
Niagarei puteau fi numărate pe degete şi deocamdată nu se 
arăta nici una. Nici măcar o şalupă de pescuit nu ieşea în calea 
Nălucii. In orice caz, dacă cele două distrugătoare se 
încăpăţânau să se ţină mai departe după ca pe cursul Niagarei, 
aveau să fie silite destul de curând să stopeze. 

Aşa cum am mai spus, matca Niagarei e mărginită de un 
țărm ce aparţine Statelor Unite, celălalt țărm fiind dependent de 
teritoriul canadian. De o parte Buffalo, de cealaltă fortul Erie. 
Larg de aproape trei sferturi de milă, râul se îngustează în 
preajma cascadei. Lungimea sa, măsurată între lacul Erie şi 
Ontario, este de circa cincisprezece leghe şi pe albia lui se scurg 
spre nord, pentru a se vărsa în Ontario, apele lacurilor Superior, 
Michigan şi Huron. Între Erie şi Ontario există o diferenţă de 
nivel de trei sute patruzeci de picioare. E de ajuns să ne 
amintim că înălţimea de la care se prăvăleşte cataracta este de 
o sută cincizeci de picioare, nici mai mult, nici mai puţin. 
Supranumită „Horse-Shoe-Fall", din pricină că e în formă de 
potcoavă, cascada a fost botezată de indigeni „Tunetul apelor", 
şi pe drept cuvânt. Vuietul ei ca de tunet ce răzbubuie 
necontenit se aude până foarte departe, la câteva mile. 

Intre Buffalo şi târguşorul Niagara-Falls se află două 
ostroave care împart cursul râului în două braţe: ostrovul Navy, 
situat la o leghe mai sus de Horse-Shoe-Fall, şi Great-lsland, 
care separă căderile de apă de pe teritoriul american de 
vecinele lor de pe teritoriul Canadei. La una din extremităţile 
acestui din urmă ostrov se înălța cândva aşa- numitul Terrapine- 
tower“€, ridicat cu atâta semeţie în mijlocul puhoaielor, chiar pe 
buza prăpastiei. In cele din urmă însă fusese dărâmat, deoarece 
cataracta rctrăgându-se puţin câte puţin, la un moment dat, 
turnul ar fi ajuns să se surpe în abis. 


26 Turnul broaştei țestoase (n. a.) 


Dintre localităţi se cuvin a fi menţionate două târguşoare 
aşezate pe cursul superior al râului, Schlosser pe malul drept şi 
Chipewa ne malul stâng, mai exact, de o parte şi de alta a 
ostrovului Navy. În locul acesta, deoarece de aici încolo panta e 
din ce în ce mai repede, curentul apei devine tot mai puternic, 
pentru a da naştere, cu două mile mai jos, vestitei cataracte. 

Năluca trecuse de fortul Erie. Spre apus, soarele stătea să 
scapete în zare, deasupra teritoriului canadian, în timp ce luna 
— era plină la data aceea — ieşise la iveală din pâclele ce 
învăluiau orizontul spre nord-vest. Abia peste un ceas, deci, 
avea să se însereze. 

Cu motoarele sub presiune, distrugătoarele continuau să 
ne urmărească la o distanţă de o milă, pe care se străduiau din 
răsputeri, dar fără nici un folos, s-o depăşească. Se zăreau 
lunecând cu iuţeală malurile adumbrite de arbori şi presărate cu 
vile cochete de-a lungul câmpiilor înverzite ce se întindeau de-o 
parte şi de alta. 

De aici încolo Năluca, evident, nu mai putea să se întoarcă 
din drum. Distrugătoarele ar fi scufundat-o imediat, de astă dată 
fără scăpare. Ce-i drept, comandanții lor n-aveau de unde să 
ştie ceea ce aflasem eu, anume că, din pricina unei defecţiuni, 
submersibilul fusese nevoit să se ridice la suprafaţă şi că, 
deocamdată, nu mai avea posibilitatea să scape de urmărire 
printr-o nouă imersiune. Cu toate astea, nu voiau să se dea 
bătuţi cu nici un chip, ţinând drumul drept înainte, şi pe cât se 
părea aveau de gând să meargă tot aşa mai departe, până în 
pânzele albe. 

Dar dacă nu eram în stare să-mi explic îndârjirea cu care 
ne hăituiau distrugătoarele, nu. găseam o explicaţie nici pentru 
atitudinea căpitanului. În mai puţin de o jumătate de oră avea 
să se lovească de zăgazul pe care căderile de apă i-l puneau în 
cale. Oricât de perfecţionat ar fi fost aparatul, nu putea fi în 
măsură să treacă peste Horse-Shoe-Fall şi dacă s-ar fi întâmplat 
cumva să fie furat de puhoaiele vijelioase, ar fi dispărut fără 
urmă în prăpastia adâncă de o sută optzeci de picioare, pe care 
apele o săpaseră sub pragul cataractei. li mai rămânea totuşi un 
mijloc de scăpare dacă ar fi acostat la unul din țărmurile râului 
şi, punând automobilul pe roate, ar fi luat-o la sănătoasa cu 
două sute patruzeci pe oră!... 

Şi acum ce să fac?... Să încerc cumva s-o şterg, 


refugiindu-mă pe ostrovul Navy? Puteam foarte uşor să ajung 
înot până acolo... Dacă nu căutam să mă folosesc de prilejul 
acesta, în vecii vecilor Stăpânul Lumii nu s-ar fi hotărât să mă 
pună în libertate, dat fiind că reuşisem să descopăr o parte din 
secretele sale. 

In momentul acela, însă, îmi dădui limpede seama că, de 
astă dată, n-o să fie chip să-mi iau tălpăşiţa. Chiar dacă nu mă 
ţineau ferecat în cabină, în orice caz, eram tot timpul 
supravegheat. In vreme ce căpitanul stătea la cârmă, omul de 
pe covertă, care se afla lângă mine, nu mă scăpa o clipă din 
ochi. La prima mişcare, m-ar fi înhăţat şi m-ar fi pus la 
popreală... Aşadar, soarta mea era acum strâns legată de soarta 
Nălucii. 

Între timp, distanţa dintre vas şi distrugătoare se 
micşorase. Nu cumva, din pricina accidentului suferit, motorul 
Nălucii nu mai avea chiar atâta putere?... Şi totuşi căpitanul nu 
dădea nici cel mai mic semn de îngrijorare şi nici nu avea de 
gând să acosteze. 

Se auzea şuieratul aburilor ce ţâşneau prin supapele 
distrugătoarelor, amestecându-se cu vălătucii negri de fum. 

Totodată, însă, se auzea şi mugetul cumplit al cataractei, 
ce clocotea la mai puţin de trei mile, mai jos. 

Năluca îşi continua drumul, lunecând pe braţul stâng al 
râului, de-a lungul ostrovului Navy, pe care îl depăşi curând. Un 
sfert de oră mai târziu ne ieşeau în întâmpinare primii copaci de 
pe Great-lsland. Puhoaiele se năpusteau la vale cu o forţă din ce 
în ce mai mare şi dacă Năluca nu se hotăra să se oprească, 
distrugătoarele nu se mai puteau ţine, cine ştie cât, după ea!... 
Dacă turbatul ăsta de căpitan avea cumva chef să-şi găsească 
sfârşitul în  vâltorile rostogolite de  Horse-Shoe-Fall, 
distrugătoarele, în schimb, cred că n-aveau de gând să se 
arunce după el în prăpastie!... 

Intr-adevăr, semnale repetate de sirenă săgetară aerul şi 
distrugătoarele se opriră din mers, la o distanţă de cel mult cinci 
sau şase sute de picioare de pragul cataractei. Apoi răbufniră 
nişte detunături şi mai multe proiectile trecură pe lângă noi, fără 
să-şi atingă ţinta... 

Soarele dispăruse în zare şi în umbrele amurgului, spre 
nord, luna se profila scânteietoare pe cer. Aparatul înainta acum 
cu o viteză ameţitoare, sporită de viteza curentului. Încă un 


minut şi avea să se prăvălească în hăul întunecos ce se căsca în 
mijlocul căderilor de apă. 

Priveam încremenit de groază cum se mistuia pe lângă noi 
Great-lsland, apoi cele trei mici ostroave de la capătul ei, 
învăluite în burniţa stârnită de frământarea vârtejelor... 

Mă ridicai în picioare, gata să mă azvârl în apă, spre a mă 
refugia pe insulă... 

În aceeaşi clipă mâinile omului de la prova se lăsară grele 
pe umerii mei... 

Se auzi zgomotul unui mecanism, brusc declanşat în 
interior. Cele două mari dispozitive montate pe laturile 
aparatului se desfăşurară ca nişte aripi şi, chiar în momentul 
când era gata să se prăvălească în adânc, târâtă de puhoaie, 
Năluca se înălţă în văzduh, trecând peste vijelioasele cataracte, 
prin mijlocul curcubeului urzit de razele lunii. 


Capitolul XV 


CUIBUL VULTURULUI 


A doua zi când mă trezii în sfârşit, după un somn destul de 
adânc, aparatul nu mai părea să facă nici o mişcare. Imi dădui 
seama din primul moment: nu mergea în goana roţilor pe uscat, 
nu naviga nici pe apă şi nici pe sub apă, şi nici prin văzduh nu 
zbura. însemna deci că inventatorul se înapoiase la el, în bârlog, 
în ascunzătoarea misterioasă în care, până la el, nici o altă 
făptură omenească nu pusese încă piciorul?... 

Şi atunci, din moment ce nu socotise cu cale să se 
descotorosească de mine, voi avea parte, în cele din urmă, să-i 
descopăr secretul?... 

Pe drept cuvânt se vor mira cititorii că fusesem în stare să 
dorm dus tot timpul călătoriei mele prin văzduh. Nici mie nu-mi 
venea parcă să cred. Mă întrebam dacă nu cumva somnul 
acesta fusese provocat de cine ştie ce substanţă soporifică, 
amestecată în mâncare, căpitanul Nălucii vrând astfel să fie 
sigur că n-o să am prilejul să observ unde anume avea să 
aterizeze?... Tot ce pot să vă spun este că în viaţa mea n-am 


încercat o senzaţie atât de extraordinară ca în momentul când 
aparatul, în loc să fie smuls de clocotitoarele vâltori ale 
cataractei, îşi luase zborul printr-o simplă declanşare a 
mecanismului său, ca o pasăre ale cărei aripi uriaşe băteau 
aerul cu o putere uluitoare!... 

Aşadar, aparatul născocit de Stăpânul Lumii avea patru 
funcţii diferite, putându-se transforma, rând pe rând, în 
automobil, în vas de navigaţie, în submersibil şi în maşină 
zburătoare. Pe pământ, în apă, prin văzduh, în oricare din 
aceste trei elemente se putea deplasa la fel de uşor, cu aceeaşi 
forţă şi aceeaşi repeziciune!... Şi când te gândeşti că asemenea 
miraculoase prefaceri se îndeplineau în câteva clipe!... Acelaşi 
mecanism acţiona toate aceste mijloace diferite de locomoţie! 
Văzusem cu ochii săvârşindu-se, rând pe rând, metamorfozele! 
Ceea ce nu izbutisem încă să aflu, dar tot mai nădăjduiam să 
descopăr la un moment dat, era sursa de energie pe care o 
folosea aparatul şi, în fine, cine putea fi inventatorul genial care, 
după ce îl făurise, piesă cu piesă, îl conducea cu atâta 
îndemânare şi, în acelaşi timp, cu atâta îndrăzneală! 

În momentul în care Năluca, înălțându-se, ajunsese să 
domine căderile de apă de pe ţărmul canadian, stăteam 
rezemat de chepengul cabinei mele. Limpezimea înserării îmi 
îngăduia să observ direcţia în care se îndrepta aviatorul.?? 
Zburând pe deasupra şuvoiului, aparatul depăşise Suspension- 
Bridge, situat la vreo trei mile mai jos de Horse-Shoe-Fall, adică 
în locul unde apele râului se năpustesc cu o iuţeală năprasnică 
în cotul pe care Niagara îl face, pentru a se vărsa în lacul 
Ontarib. 

Mi se păruse că, ajungând în punctul acela, aeronava se 
abătuse spre est. 

Căpitanul stătea, ca şi mai înainte, la postul lui de la pupa. 
Nici nu mai încercasem să intru cu el în vorbă. La ce bun?... Tot 
n-ar fi catadicsit să-mi răspundă. 

Remarcasem în schimb că Năluca se orienta cu o 
surprinzătoare uşurinţă. Fără doar şi poate, cunoştea ca-n palmă 
căile văzduhului, în orice caz, tot atât de bine cât cunoştea şi 
drumurile maritime şi pe cele de uscat. 

Cunoscând rezultatele la care izbutise să ajungă, puteam 


27 Cuvântul „aviator" e folosit de autor, deopotrivă, şi pentru aparatul 
zburător şi pentru conducătorul acestuia, (n. t.) 


înţelege mai lesne imensul orgoliu al celui ce îndrăznise a se 
proclama singur Stăpânul Lumii. Nu stăpânea oare un aparat ce 
întrecea orice mecanism făurit de mâna omenească şi împotriva 
căruia oamenii nu aveau nici o putere?... într-adevăr, pentru ce 
s-ar fi înduplecat să-l vândă, pentru ce s-ar fi lăsat ispitit de 
milioanele cu care era îmbiat?... Da, acum puteam să-mi explic 
încrederea absolută în sine, pe care o mărturisea toată 
atitudinea lui!... Cine ştie unde putea să-l ducă ambiția lui dacă, 
într-o bună zi, depăşind orice limită, ar fi degenerat în nebunie 
curată?... 

La vreo jumătate de oră după ce Năluca îşi luase zborul, 
fără să-mi dau seama cum, căzusem în cea mai deplină 
nesimţire. Starea aceasta, după cum ziceam, fusese fără 
îndoială prilejuită de un soporific. Căpitanul, probabil, nu voia 
să-mi lase răgazul să mă dumeresc asupra direcţiei spre care se 
îndrepta. 

Aşadar, n-aş putea să spun dacă aviatorul îşi continua 
zborul prin văzduh sau dacă îşi croia drum mai departe pe 
suprafaţa cutărei mări ori cutărui lac, în cazul când nu ar fi 
preferat cumva şoselele ce străbăteau teritoriul american. Nu 
mai ţin minte nimic, dar absolut nimic din tot ce s-a întâmplat în 
noaptea de 31 iulie spre 1 august. 

Şi acum mă întrebam ce întorsătură avea să ia de aci 
încolo aventura şi, în primul rând, în ce fel avea să se încheie 
pentru mine?... 

Spuneam că, în momentul când somnul acela ciudat se 
destrămase, Năluca părea să fi încremenit într-o completă 
imobilitate. Nu se putea să mă înşel: în orice mod s-ar fi 
deplasat, chiar pe calea aerului, mi-aş fi dat seama că aparatul 
era în mişcare. 

Când mă trezii, aşadar, mă aflam la mine în cabină, unde 
fusesem zăvorât fără să fi simţit nimic, aşa cum se întâmplase şi 
în prima noapte petrecută pe bord, în timp ce Năluca încă mai 
naviga pe lacul Erie. 

Rămânea de văzut dacă de astă dată mi se va îngădui să 
ies pe punte, de vreme ce aparatul aterizase. 

Încercai să ridic chepengul, dar acesta nici nu se clinti. 

„Ei, asta-i acum! mă gândii eu. Te pomeneşti că n-o să-mi 
mai dea drumul de aici până ce Năluca n-o s-o pornească iarăşi 
în călătorie, fie pe apă, fie în zbor?...." 


Fiindcă, într-adevăr, numai în aceste împrejurări nu aveam 
nici o posibilitate de a evada!... 

Vă puteţi închipui deci nerăbdarea şi neliniştea de care 
eram cuprins, neştiind cât avea să dureze popasul acesta pe 
uscat. 

Nu cred să fi aşteptat mai mult de un sfert de oră şi un 
zgomote de drugi urniţi din loc îmi ajunse la ureche. Chepengul 
fu ridicat de afară. Lumina şi aerul proaspăt năvăliră din plin în 
cabină. 

Dintr-un salt mă înfiinţai din nou pe punte, la locul meu 
obişnuit. 

Făcui ochii roată, îmbrăţişând într-o singură clipă zările, jur 
împrejur. 

Aşa cum bănuisem, Năluca se afla în stare de repaus pe 
sol, în adâncul unei căldări cu o circumferință de o mie cinci 
sute sau, poate, o mie opt sute de picioare. Un strat de pietriş 
gălbui era aşternut peste tot. Oriunde te-ai fi uitat, nu se zărea 
nicăieri măcar un smoc de iarbă. 

Căldarea avea forma unei elipse aproape perfecte, cu axa 
mare orientată în direcţia nord-sud. Ce înălţime o fi avut însă 
brâul de stânci ce o împresura şi care era configuraţia lui, privit 
de sus, de pe creastă, nu puteam să-mi dau seama. Deasupra 
noastră se învolburau neguri groase, pe care razele soarelui nu 
reuşiseră încă să le risipească. Ici, colo trâmbe mari de ceaţă 
spânzurau până jos, pe fundul acoperit cu pietriş. Era, probabil, 
încă prea devreme şi pâclele aveau să se împrăştie foarte 
curând. 

Îmi făcea impresia că temperatura ce stăruia în mijlocul 
acestor ziduri de piatră era destul de scăzută, cu toate că ne 
aflam în prima zi a lui august. însemna deci că locul acela era 
situat undeva pe înălțimile Noului Continent... Unde anume?... 
Oricât de mare ar fi fost viteza cu care zburase, aparatul tot n-ar 
fi avut timp să traverseze Atlanticul sau Pacificul pentru că, de 
când decolase de pe Niagara, nu trecuseră mai mult de 
douăsprezece ore. 

În momentul acela, căpitanul tocmai ieşea dintr-o 
văgăună, probabil o grotă săpată la temelia cetăţii de piatră 
cotropite de neguri. 

Când şi când, prin pânzele de ceaţă se întrezăreau 
umbrele unor păsări mari, al căror țipăt răguşit săgeta tăcerea 


adâncă. Cine ştie dacă nu erau cumva înspăimântate de 
aparatul care avea nişte aripi cât toate zilele şi cu care nu se 
puteau măsura, nici ca putere, nici în ce priveşte iuţeala 
zborului! 

Totul mă făcea să cred că, într-adevăr, aici se afla 
ascunzişul unde poposea Stăpânul Lumii, la capătul fiecăreia din 
miraculoasele lui călătorii. Aici se afla garajul în care îşi punea la 
adăpost automobilul, portul în care ancora vaporul său, cuibul 
destinat aparatului său zburător!... ` 

Năluca se odihnea pe fundul căldării. In sfârşit, aveam 
prilejul s-o cercetez pe îndelete şi, după cum se vedea, nimeni 
nu se gândea să mă împiedice. Căpitanul părea să se 
sinchisească de mine tot atât cât se sinchisise şi până atunci. Cu 
puţin înainte, cei doi oameni din echipaj se apropiaseră de el, 
apoi intraseră câteşitrei în grota mai sus-pomenită. Puteam deci 
să examinez în voie aparatul, cel puţin pe dinafară. Cât priveşte 
amenajările interioare, deocamdată trebuia să mă mulţumesc 
numai cu închipuirea. 

In afară de cabina mea, celelalte compartimente erau 
închise; degeaba încercai să le deschid. Mult mai interesant ar fi 
fost, poate, dacă aş fi ajuns să-mi dau seama ce fel de motor 
folosea Năluca în multiplele ei metamorfoze. 

Sării jos de pe punte şi avui tot răgazul să purced la o 
primă cercetare. 

Aparatul era fusiform, fiind ceva mai ascuţit la capătul 
anterior. Avea coca de aluminiu şi aripile dintr-o substanţă a 
cărei natură nu reuşii s-o descopăr. Cele patru roţi pe care era 
montat aveau un diametru de două picioare şi erau înconjurate 
de pneuri groase, care făceau ca mersul lui să fie lin, chiar în 
plină viteză. Spiţele se lăţeau în chip de palete şi probabil că, 
atunci când Năluca naviga la suprafaţa apei sau sub apă, îi 
dădeau posibilitatea să-şi accelereze viteza. 

Principalele piese ale sistemului propulsor însă nu erau 
roţile, ci două turbine Parson, fixate longitudinal, de o parte şi 
de alta a chilei. Acţionate cu o viteză extraordinară de motorul 
navei, turbinele sfredeleau apa, determinând înaintarea vasului; 
îmi pusei chiar întrebarea dacă nu cumva erau folosite şi pentru 
propulsarea aparatului în mediul atmosferic. 

In orice caz, aparatul se putea susţine şi deplasa în spaţiu 
numai datorită aripilor uriaşe care, în stare de repaus, stăteau 


aplecate în jos şi lipite de bordurile navei, ca nişte dispozitive 
pentru derivă. Aşadar, sistemul aplicat de inventator se baza pe 
folosirea unui aparat „mai greu decât aerul", sistem ce-i dădea 
posibilitatea de a se mişca în spaţiu cu o viteză pe care nu 
reuşea s-o atingă zborul celor mai puternice păsări. 

Cât priveşte agentul care punea în mişcare toate aceste 
mecanisme, aşa cum am mai spus, nu putea fi decât 
electricitatea. Unde erau însă încărcaţi acumulatorii, care putea 
fi sursa lor?... Să fi existat oare pe undeva un generator de 
energie electrică, menit să-i alimenteze?... Nu cumva într-una 
din grotele acelea, ce se deschideau în pereţii căldării, se aflau 
nişte dinamuri în funcţiune?... 

Dacă, în urma cercetărilor făcute, avusesem prilejul-să 
constat că aparatul era prevăzut cu roţi, turbine şi aripi, în 
schimb, nu ştiam încă nimic în privinţa mecanismului şi nici a 
agentului ce-l punea în mişcare. Gândindu-mă bine, la ce mi-ar 
fi slujit însă descoperirea acestui secret?... Trebuia mai întâi să 
fiu liber ca să trag vreun folos, şi acum, că apucasem să cunosc 
unele lucruri, Stăpânul Lumii nu s-ar fi înduplecat cu nici un preţ 
să-mi redea libertatea!... 

Mai aveam o portiţă de scăpare. Să caut să-mi iau 
tălpăşiţa. Dar când voi mai întâlni o asemenea ocazie?... Dacă 
nu izbutisem s-o prind câtă vreme Năluca fusese în călătorie, ce 
mai puteam nădăjdui acum, când poposisem în mijlocul acelor 
metereze de piatră?... 

Problema fundamentală ce se cerea rezolvată înainte de 
toate era aceea a locului în care se afla situată depresiunea. 
Unde aterizase oare aparatul?... Exista cumva vreo comunicaţie 
cu ţinuturile înconjurătoare?... Să nu fi fost nici o ieşire nicăieri? 
Nu se putea pătrunde înăuntru decât trecând pe deasupra 
meterezelor cu ajutorul unui aparat de zbor?... Şi, pe urmă, în ce 
regiune a Statelor Unite aeronava luase contact cu pământul?... 
Oricât de mare ar fi fost viteza cu care zbura, ţinând seamă de 
faptul că nu decolase decât în ajun, cu siguranţă că Năluca nu 
putea să se fi depărtat de teritoriul Statelor Unite şi cu atât mai 
puţin să fi părăsit Lumea Nouă pentru Vechiul Continent!... 
Chibzuind bine, drumul parcurs în timpul nopţii putea fi oare mai 
lung de câteva sute de leghe?... 

Exista, ce-i drept, o ipoteză la care mă întorceam mereu 
cu gândul şi care, din pricina asta, cred, merita să fie luată în 


consideraţie, dacă nu şi acceptată. N-ar fi fost posibil oare ca 
portul în care poposea de obicei Năluca să fie chiar Great- 
Eyry?... Cu atât mai mult cu cât aparatul de zbor putea să 
pătrundă cu cea mai mare uşurinţă acolo?... Din moment ce 
pajurile şi vulturii erau în stare s-o facă, de ce ar fi fost Năluca 
mai prejos decât ei? Căldarea aceea, zăvorâtă între stânci, nu 
constituia oare pentru Stăpânul Lumii un ascunziş atât de bine 
tăinuit, încât poliţia nu reuşise până acum să-l dibuiască? 
Distanţa dintre Niagara şi locul respectiv din masivul Munţilor 
Albaştri nu depăşea patru sute cincizeci de mile. In 
douăsprezece ore Năluca avusese tot răgazul să le străbată!... 

Într-adevăr, ideea asta începuse să se înfiripe, încetul cu 
încetul, în cugetul meu! Legăturile ce existau între Great-Eyry şi 
autorul scrisorii semnate cu iniţiale se explicau, în felul acesta, 
cât se poate de lămurit. Şi amenințările pe care mi le adresase 
în cazul când aş mai fi făcut o nouă tentativă. Şi faptul că 
fusesem urmărit într-o vreme. Dar fenomenele petrecute pe 
Great-Eyry nu eram oare îndreptăţit să i le atribui tot lui, cu 
toate că n-aş fi putut spune încă pentru care motiv?... Sigur că 
da! Mă aflam în Great-Eyry, nici vorbă! Dar, din moment ce nu 
reuşisem cu nici un preţ, mai înainte, să pătrund înăuntru, 
puteam oare să ies de acolo altfel decât cu ajutorul Nălucii? 

Ah! Dacă negura s-ar fi împrăştiat în fine, poate c-aş fi 
izbutit să recunosc locurile... Şi cine ştie dacă, atunci, ipoteza pe 
care o făcusem nu s-ar fi dovedit conformă cu realitatea?... 

Şi fiindcă mă puteam mişca în voie, deoarece nici 
căpitanul şi nici însoțitorii lui nu se sinchiseau de mine câtuşi de 
puţin, îmi veni în gând să fac înconjurul depresiunii. 

În momentul acela se aflau câteşitrei în grota de la 
extremitatea nordică a incintei, care, aşa cum am spus, avea 
forma unei elipse. O pornii deci în inspecţie de la extremitatea 
opusă. 

Apropiindu-mă de zidul de piatră, o luai de-a lungul 
temeliilor, în care se deschideau tot felul de cotloane şi văgăuni. 
Deasupra se ridica peretele neted format din roci cu feldspat, ca 
întreg lanţul Munţilor Allegheny. Cât de înalt putea fi zidul acela 
de piatră şi cât de zimţuită putea fi creasta lui nu eram încă în 
măsură să-mi dau seama, până ce nu se vor fi risipit ceţurile, 
alungate de suflarea brizei sau topite de razele soarelui. 

Deocamdată mă mulţumii să fac înconjurul brâului masiv 


de stânci, în văgăunile cărora lumina abia pătrundea. Tot felul 
de resturi se vedeau zăcând împrăştiate în interiorul acestora, şi 
grămezi de ierburi uscate. Se mai desluşeau încă pe jos urmele 
lăsate în nisip de paşii căpitanului şi ai însoţitorilor săi. 

Nici unul dintre ei nu ieşise încă la iveală, probabil că 
roboteau de zor înăuntru, în grotă, la gura căreia zăceau trântite 
mai multe baloturi. Vor li avut poate de gând să le transporte pe 
bordul Nălucii. Mă întrebam chiar dacă nu cumva în momentul 
acela îşi strângeau, ca să zic aşa, calabalâcul, pregătindu-se să 
părăsească pentru totdeauna ascunzişul?... 

Intr-o jumătate de ceas, isprăvisem de făcut înconjurul 
pereţilor şi-mi îndreptai din nou paşii spre mijlocul terenului. Din 
loc în loc pământul era presărat cu un strat de cenuşă înălbită 
de vreme, ce se aşternuse pe jos în crâmpeie largi, cu cioturi de 
bârne şi de scânduri arse, tocuri de uşi şi ferestre de care mai 
atârnau încă balamalele, schelete metalice răsucite de dogoarea 
focului, probabil rămăşiţele unui aparat ce căzuse pradă 
flăcărilor. 

Cândva, pesemne, în inima cetăţii de piatră izbucnise, 
întâmplător sau provocat, un incendiu... Nu era, deci, firesc să 
fac o legătură între incendiul acesta şi fenomenele observate 
cândva pe muntele Great-Eyry, flăcările ce se înălţaseră peste 
creste, zgomotele ce se răspândiseră în văzduh, băgând în 
răcori pe locuitorii din împrejurimi, atât pe cei din Pleasant- 
Garden, ca şi pe cei din Morganton?... Dar de unde erau toate 
aceste hârburi şi ce interes va fi avut căpitanul să le distrugă?... 

In momentul acela, vântul ce se stârnise dinspre est trecu 
într-o răbufnire peste întreg cuprinsul. Cerul învăluit în pâcle se 
limpezi deodată. Căldarea fu scăldată în lumina revărsată de 
razele soarelui, ce se ridicase de două sulițe pe boltă. 

Fără să vreau,dădui un ţipăt!... 

Creasta meterezelor stâncoase ce încingeau cuprinsul 
ieşise la iveală, la o înălţime de o sută de picioare. Şi în aceeaşi 
clipă îmi sări în ochi stana aceea de piatră în chip de vultur, pe 
care, aşa cum se profila pe cer, o recunoscui numaidecât. 

Nu mai încăpea nici o îndoială, era stânca pe care şi eu, şi 
domnul Elias Smith o remarcasem în cursul ascensiunii pe 
Great-Eyry!... _ 

Nu mai încăpea nici o îndoială, va să zică! In noaptea 
trecută, aparatul străbătuse în zbor distanţa cuprinsă între lacul 


Erie şi teritoriul Carolinei dc Nord!... Aici era garat aparatul, în 
adâncul Acestei zănoage!... Aici se afla, deci, cuibul de piatră, 
parcă anume făcut pentru năstruşnica pasăre gigantică, 
plăsmuită de genialul inventator, singurul om de pe lume care 
izbutise să treacă peste aceste ziduri atât de straşnic întărite?... 
Cine ştie dacă nu descoperise cumva, în fundul unei văgăuni 
mai adânci, vreo galerie subterană ce răspundea în afară şi care 
îi permitea să părăsească uneori Great-Eyry, lăsând Năluca 
înăuntru, la adăpost?... 

Acum, în sfârşit, eram pe deplin luminat!... Acum puteam 
să-mi explic lămurit şi prima scrisoare expediată de pe Great- 
Eyry, prin care eram ameninţat cu moartea!... Dacă am fi reuşit 
atunci să pătrundem în zănoagă, poate, că, cine ştie, am fi ajuns 
să descoperim toate aceste secrete, înainte ca Stăpânul Lumii 
să fi apucat s-o şteargă, fugind din calea noastră?... 

Rămăsesem locului, încremenit, cu ochii aţintiţi asupra 
vulturului de piatră, cuprins de o emoție răscolitoare!... Mă 
întrebam dacă nu era de datoria mea să caut cu orice preţ să 
distrug aparatul până ce n-avea să-şi ia din nou zborul, 
vânturându-se prin lume... 

In aceeaşi clipă se auzi un zgomot de paşi. 

Mă întorsei într-acolo. 

Căpitanul, care venea spre mine, se opri în faţa mea şi mă 
privi drept în ochi. 

Atunci simţii că-mi ies din fire şi, fără să vreau, lăsai să-mi 
scape aceste cuvinte: 

— E Great-Eyry!... Great-Eyry!... 

— Da, inspectore! 

— Şi dumneata eşti... Stăpânul Lumii?... 

— Da, eu... îmi răspunse înălţând fruntea cu o mişcare plină de 
trufie. Eu... Robur... Robur Cuceritorul! 


Capitolul XVI 


ROBUR CUCERITORUL 


De statură mijlocie, lat în spate, cu o structură geometrică 
închipuind un trapez regulat, a cărui bază mare era formată de 
linia umerilor, iar deasupra, înţepenită pe un gât vânjos, o 
căpăţână mare, sferoidală. Nişte ochi ce scăpărau, arzători, în 
orbite, la cea mai uşoară tulburare sufletească, străjuiţi de 
sprâncenele pururea încruntate, semn al unei energii deosebit 
de viguroase. Părul tuns scurt, cu reflexe metalice, ca un 
ghemotoc de sârmă, pieptul larg înfoindu-se şi slobozind aerul 
ca nişte foaie, braţe, mâini, picioare pe măsura trunchiului; nici 
mustăţi, nici favoriţi, doar un barbişon tăiat după moda 
americană, lăsând să se vadă articulaţia fălcilor şi muşchii 
maseteri ce, după aspect, păreau înzestrați cu o putere 
formidabilă. 

lată în câteva trăsături portretul acestui om extraordinar, 
aşa cum îl înfăţişa fotografia publicată în toate ziarele Statelor 
Unite la data de 13 iunie 18..., a doua zi după ce faimosul 
personaj îşi făcuse apariţia, într-un chip într-adevăr senzaţional, 
la una din şedinţele Institutului Weldon din Philadelphia. 

In faţa mea, deci, se afla Robur Cuceritorul, care binevoia, 
în fine, să iasă din anonimat, aruncându-mi în obraz numele său 
răsunător ca o ameninţare, şi asta chiar între meterezele de 
piatră ale lui Great-Eyry!... 

Aici ar fi locul, cred, să amintesc în câteva cuvinte 
întâmplările ce atrăseseră asupra numitului Robur atenţia 
întregii ţări. Cu atât mai mult cu cât de ele sunt legate 
peripeţiile acestei miraculoase aventuri, al cărei deznodământ 
era sortit să depăşească tot ceea ce mintea omenească şi-ar fi 
putut închipui. 

În seara zilei de 12 iunie avea loc o adunare a Institutului 
Weldon sub preşedenţia lui Uncle Prudent, unul din personajele 
marcante ale capitalei statului Pennsylvania, secretar fiind un 
alt personaj nu mai puţin important, din aceeaşi localitate, Phil 
Evans. Se discuta problema atât de arzătoare a dirijabilelor. Sub 
auspiciile consiliului de administraţie, fusese construit aşa- 
numitul Go ahead, cu o capacitate de patruzeci de mii de metri 
cubi. Deplasarea lui pe orizontală trebuia să se efectueze cu 
ajutorul unui dinam menit să pună în mişcare elicea, o maşină în 
acelaşi timp puternică şi uşoară, în care se punea mare nădejde, 
aşteptându-se cele mai bune rezultate. Mai rămânea de văzut 
doar unde avea să fie montată elicea: la spatele nacelei, aşa 


cum pretindeau unii, sau în faţă, după dorinţa altora? 

Cum nu ajunsese încă la o înţelegere în privinţa aceasta, 
în ziua respectivă, „avantiştii" şi „arieriştii" erau ca de obicei în 
conflict. Discuţia se înfierbântase chiar în asemenea măsură, 
încât puţin mai lipsea ca să se işte o încăierare între câţiva 
dintre membrii Institutului Weldon. 

Tocmai când harababura era în toi, cineva dinafară, un 
necunoscut, ceru stăruitor să i se dea voie a intra în sala de 


şedinţe. 
Solicitatorul fu primit şi se prezentă sub numele de Robur. 
La cererea lui, i se dădu cuvântul, în mijlocul celei mai 


desăvârşite tăceri. Luând atunci o poziţie fermă, în dezbaterea 
angajată în jurul dirijabilelor, declară sus şi tare că, de vreme ce 
omul reuşise să ajungă stăpânul mărilor mulţumită corăbiilor cu 
pânze şi navelor puse în mişcare de roţi sau de elice, nu va 
putea să ajungă stăpân asupra spaţiului atmosferic decât 
folosindu-se de aparate mai grele decât aerul, argumentând că 
pentru a te mişca în toată libertatea în sânul acestui element, 
trebuie neapărat să ai o greutate mai mare ca alui. 

În fond era iar vorba de veşnicul conflict între aerostatică 
şi aviaţie, în cursul acestei şedinţe, în care partizanii principiului 
„mai uşor decât aerul" erau în număr precumpănitor, la un 
moment dat discuţiile deveniră atât de aprinse, încât Robur, pe 
care unii din adversarii săi îl porecliseră în ironie Cuceritorul, se 
văzu silit să părăsească sala. 

Dar, la vreo câteva ore după dispariţia acestui personaj 
atât de original, Uncle Prudent şi Phil Evans fură victimele unei 
răpiri săvârşite cu o rară îndrăzneală. 

În momentul când treceau prin Fairmont-Park, însoţiţi de 
valetul Frycollin, câţiva oameni tăbărâră asupra lor, le puseră 
câte un căluş în gură, îi legară fedeleş, apoi, oricât încercară ei 
să li se împotrivească, îi purtară pe sus, pe aleile pustii, pentru 
a-i urca în cele din urmă cu de-a sila într-un aparat ce staţiona în 
mijlocul unei pajişti. În zorii zilei, ferecaţi în aparatul lui Robur, 
pluteau în văzduh deasupra unor tărâmuri pe care se căzneau în 
zadar să le recunoască. 

Uncle Prudent şi Phil Evans avură astfel prilejul să 
constate că oratorul din ajun nu-i dusese de nas şi că se afla, 
într-adevăr, în posesia unui aparat de zbor construit pe 
principiul „mai greu decât aerul". Datorită aparatului respectiv, 


spre norocul sau ghinionul lor — puteau acum să facă o 
călătorie cu totul extraordinară. 

Aeronava, concepută şi realizată de Robur, se baza pe o 
dublă utilizare dată elicei care, învârtindu-se, îl făcea să se 
deplaseze în direcţia axei. Dacă axa era verticală, se ridica drept 
în sus, iar dacă era orizontală se deplasa într-un plan orizontal. 
Întocmai ca elicopterul, care se înalţă în văzduh deoarece 
loveşte pieziş aerul ca şi cum s-ar deplasa pe un plan înclinat. 

Aeronava pomenită aici, Albatrosul, era alcătuită dintr-o 
şarpantă lungă de treizeci de metri, prevăzută cu două 
propulsoare, unul aşezat înainte şi altul la spate, şi cu un întreg 
dispozitiv format din treizeci şi şapte de elice de suspensie 
montate pe axe verticale, pe laturile construcţiei, cincisprezece 
de o parte şi cincisprezece de alta, iar şapte, mai înainte, la 
mijlocul aparatului. Toate la un loc alcătuiau o arboradă de 
treizeci şi şapte de catarge, cu braţe în loc de vele, cărora 
maşinile instalate în rufurile de sub platformă le imprimau o 
mişcare de rotaţie vertiginoasă. 

Cât priveşte forţa necesară pentru susţinerea în aer şi 
deplasarea aeronavei, putem spune că nu era generată nici de 
vaporii de apă sau de vreun alt lichid, nici de aerul comprimat 
sau de vreun alt gaz elastic. Robur nu făcuse apel nici la diferite 
amestecuri explozive, mulţumindu-se să recurgă la un agent 
folosit în atâtea şi atâtea scopuri diferite, vreau să zic 
electricitatea. Unde şi cum se alimenta inventatorul cu energia 
electrică necesară ca să încarce acumulatorii?... Probabil — 
fiindcă nimeni nu izbutise să-i afle secretul — o capta din aerul 
înconjurător, în care se află totdeauna o cantitate mai mare sau 
mai mică de fluid electric, tot aşa cum faimosul căpitan Nemo o 
capta din apa înconjurătoare, atunci când pornea să cutreiere, 
pe bordul Nautilului, adâncurile oceanului. 

Trebuie să vă spun că nici chiar lui Uncle Prudent sau lui 
Phil Evans nu le-a fost dat să descopere secretul acesta, în 
timpul acestei călătorii prin văzduh, care avea să poarte 
Albatrosul în zbor jur împrejurul sferoidului terestru. 

Echipajul aflat la ordinele lui Robur se compunea dintr-un 
contra-maistru, pe nume John Turner, trei mecanici, două 
ajutoare şi un bucătar, în total opt oameni, adică tocmai câţi 
trebuiau pentru serviciul de bord. 

să nu uităm nici cuvintele rostite odată de Robur faţă de 


pasagerii săi, care se pomeniseră pe nepusă masă tovarăşii săi 
de drum: „Am reuşit să ajung stăpânul celei de a şaptea părţi 
din lume, mai vastă decât Australia, Oceania, Asia, America şi 
Europa, stăpânul uriaşelor domenii atmosferice, al aşa-numitei 
Icarii aeriene, pe care mii şi mii de icarieni o vor colinda într-un 
viitor apropiat!" 

Aşa începu faimoasa expediţie plină de peripeții a 
Albatrosului, care îşi luă zborul pe deasupra vastelor cuprinsuri 
ale Americii de Nord. 

Zadarnic Uncle Prudent şi Phil Evans îşi manifestară 
nemulţumirea, dând glas unor proteste pe deplin justificate, 
Robur se arătă neînduplecat, având de partea sa dreptul celui 
mai tare. Aşa că, până la urmă, trebuiră să se resemneze sau, 
mai bine-zis, să se plece în faţa acestui drept. 

Zburând spre vest, Albatrosul trecu pe deasupra uriaşului 
lanţ al Munţilor Stâncoşi, pe deasupra plaiurilor Californiei, 
lăsând apoi în urmă San Francisco, străbătu în zbor Pacificul de 
nord până în dreptul peninsulei Kamceatka. Sub ochii 
pasagerilor de pe bordul aviatorului prinseră a se desfăşură 
întinsurile Celestului Imperiu, a cărui capitală, Pekin, se zări în 
mijlocul celor patru ziduri de centură ale sale. Sub acţiunea 
elicelor de suspensie Albatrosul se ridică la o altitudine şi mai 
mare, pentru a trece peste crestele Munţilor Himalaya, peste 
vârfurile albe de nămeţi şi peste scânteietorii ghețari. Nici o 
clipă nu se abătu de la direcţia iniţială, spre est. După ce zbură 
peste meleagurile Persiei şi întinsurile Mării Caspice, trecu 
fruntariile continentului european, pluti apoi peste stepele 
moscovite şi, apucând-o pe Volga în sus, fu semnalat deasupra 
Moscovei, deasupra Petersburgului şi deasupra teritoriului 
Finlandei, în sfârşit, de nişte pescari de pe Baltica. Pătrunse în 
spaţiul aerian al Suediei, pe paralela oraşului Stockholm, în cel 
al Norvegiei pe paralela oraşului Kristiania, cârmi apoi spre sud, 
pluti la o mie de metri înălţime deasupra Franţei, pentru ca, în 
dreptul Parisului, să se lase în jos, dominând de la o altitudine 
de o sută de picioare metropola, în bătaia puternicelor 
reflectoare de pe bord, ce lăsau să coboare asupra oraşului doi 
snopi scânteietori de raze. In sfârşit, începură a se desfăşura 
tărâmurile Italiei, făcând să defileze sub ochii lor Florenţa, Roma 
şi Neapole, pe urmă apele Mediteranei, pe care o traversară în 
diagonală. Aeronava ajunse astfel în dreptul coastelor Africii, 


deasupra vastelor ei cuprinsuri pe care le străbătu, începând cu 
capul Spartei de pe litoralul Marocului şi până în Egipt, trecând 
pe deasupra Algeriei, Tunisiei şi Tripolitaniei. Cârmind apoi spre 
Tombouctou, regina Sudanului, se avântă peste întinsurile 
Atlanticului. De aci înainte ţinu tot timpul direcţia sud-vest, şi 
nimic nu reuşi să-i curme zborul, deasupra neţărmuritei pânze 
de apă, nici chiar furtunile năprasnice, nici chiar urgia unei 
gigantice trombe care o prinse în vârtejele ei şi din clocotul 
căreia aparatul reuşi să scape teafăr, spulberând-o cu lovituri de 
tun. 

Când uscatul se ivi, în fine, la orizont, se aflau la gura 
Strâmtorii Magellan. Albatrosul trecu pe deasupra ei de la nord 
spre sud, pentru a o părăsi la extremitatea Capului Horn, 
încumetându-se a-şi continua drumul peste stihiile Pacificului de 
miazăzi. 

Infruntând apoi cumplitele pustietăţi ale Antarcticei, după 
ce avu de înfruntat un ciclon, de-a cărui urgie nu reuşi să scape 
decât refugiindu-se în centrul acestuia unde domnea un relativ 
calm, Robur îşi continuă plimbarea peste cuprinsurile aproape 
necunoscute ale Ţării Graham. împresurat de splendorile fără de 
seamăn ale aurorei australe, aparatul se roti timp de câteva 
ceasuri deasupra Polului. Prins iarăşi de prăpădul uraganului, 
mânat de forţa lui năprasnică spre vulcanul Erebus, ce scuipa 
foc pe gură, reuşi ca prin minune să nu piară mistuit de flăcări. 

In cele din urmă, spre sfârşitul lunii iulie, după ce răzbise 
din nou în largul Pacificului, se opri în preajma unei insule din 
Oceanul Indian. Aruncată peste bord, ancora se înţepeni între 
stâncile de pe țărm, şi pentru prima oară de la plecare, 
Albatrosul făcu, în fine, un popas, la o înălţime de o sută 
cincizeci de picioare, menţinându-se în aer cu ajutorul elicelor 
de suspensie. 

Insula cu pricina, după cum Uncle Prudent şi colegul său 
avură prilejul să afle, era insula Chatham, situată la 
cincisprezece grade spre est de Noua Zeelandă. lar pricina 
pentru care aeronava se oprise acolo era faptul că 
propulsoarele, avariate în toiul ultimului uragan, trebuiau 
reparate neapărat pentru ca aparatul să-şi poată urma călătoria 
spre insula X — o insulă necunoscută din Oceanul Pacific, pe 
care fusese construit Albatrosul — şi care se afla încă destul de 
departe, la o distanţă de două mii opt sute de mile. 


Uncle Prudent şi Phil Evans îşi dădeau prea bine seama că, 
după ce se vor fi terminat reparaţiile, Albatrosul avea să se 
vânture mai departe prin lume, la nesfârşit. Aşa că nu trebuiau 
să scape ocazia de a evada atâta timp cât aparatul era ancorat. 

Cablul ancorei ce ţinea fixat Albatrosul avea o lungime de 
cel mult o sută cincizeci de picioare. Lăsându-se să alunece de-a 
lungul lui, cei doi pasageri împreună cu vaietul lor Frycollin 
puteau să ajungă fără prea mare caznă pe pământ, iar dacă 
evadarea se înfăptuia în toiul nopţii, n-aveau nici un motiv să se 
teamă că i-ar putea zări cineva. Ce-i drept,în momentul când se 
va fi luminat de ziuă, lipsa lor avea să fie descoperită 
numaidecât şi, cum nu exista nici o posibilitate să părăsească 
insula Chatham, cu siguranţă că fugarii aveau să fie din nou 
înhăţaţi. 

Se gândiră atunci la o soluţie destul de îndrăzneață, şi 
anume: să frângă aripile năstruşnicei aeronave, făcând-o să 
sară în aer cu ajutorul unui cartuş de dinamită şterpelit din 
depozitul de muniții de pe bord; să nimicească aparatul 
împreună cu inventatorul lui şi cu întregul echipaj. până să 
explodeze cartuşul, aveau tot răgazul s-o şteargă pe cablu în jos 
şi să privească apoi cum se prăbuşeşte Albatrosul, din care 
n-avea să mai rămână nici o fărâmă. 

Zis şi făcut. în aceeaşi seară aprinseră cartuşul şi, fără să 
bage nimeni de seamă, se lăsară să alunece, rând pe rând, pe 
cablu. Cei de pe bord însă prinseră de veste că evadaseră. 
Îndată, de sus, de pe platformă, fură trase asupra lor mai multe 
focuri de puşcă, dintre care nici unul însă nu-şi atinse ţinta. 
Uncle Prudent se repezi şi reteză pe loc cablul ancorei, iar 
Albatrosul, lipsit de ajutorul elicelor de propulsie, o porni mânat 
de vânt, pentru ca, puţin după aceea, să se prăbuşească, 
prefăcut în ţăndări din pricina exploziei, în valurile Oceanului 
Pacific. 

Vă mai aduceţi aminte, cred, că Uncle Prudent, Phil Evans 
şi Frycollin dispăruseră în noaptea de 12 spre 13 iunie, după 
plecarea lor de la Institutul Weldon. De atunci nu se mai ştia ce 
se întâmplase cu ei. Imposibil de formulat vreo ipoteză în 
privinţa asta. Exista oare vreo legătură cât de îndepărtată între 
dispariţia aceasta uluitoare şi incidentul provocat de Robur în 
cursul memorabilei şedinţe?... Nimănuia nu-i trecu prin cap aşa 
ceva. 


Colegii celor doi  onorabili cetăţeni începură-să fie 
îngrijoraţi, văzând că nu mai ies la iveală. Se făcură cercetări, 
poliţia se puse şi ea în mişcare, se trimiseră telegrame în toate 
părţile, în lungul şi în latul Noului ca şi Vechiului Continent. 
Nimic, nici un rezultat. Până şi premiul de cinci mii de dolari, 
făgăduit oricărui cetăţean in măsură să dea vreo informaţie cu 
privire la persoanele dispărute, rămase mai departe în casa de 
fier a Institutului Weldop. 

Asta era, deci, situaţia. Cazul făcuse foarte mare vâlvă, 
mai cu seamă în cuprinsul Statelor Unite; şi acum încă mi-l aduc 
aminte, de parc-ar fi fost ieri. 

În ziua de 20 septembrie însă începu să circule un zvon 
care, răspândit la început în Philadelphia, nu întârzie să se 
împrăştie mai departe. 

Uncle Prudent şi Phil Evans descinseseră, în după-amiaza 
zilei  respective,la domiciliul  onorabilului preşedinte al 
Institutului Weldon. 

În aceeaşi seară, convocați imediat la o şedinţă, membrii 
institutului făcură o primire entuziastă celor doi colegi ai lor. La 
întrebările ce li se puseră, însă, unul şi celălalt răspunseră cu 
toată rezerva sau, mai bine-zis, nici nu se învredniciră măcar să 
răspundă. lată ce se întâmplase, aşa cum ieşi în vileag mai 
târziu: 

După evadarea lor şi prăbuşirea Albatrosului, Uncle 
Prudent şi Phil Evans căutaseră să-şi asigure existenţa, până ce 
avea să se ivească prilejul de a părăsi insula Chatham. Pe 
ţărmul occidental dăduseră peste sălaşul unui trib de indigeni, 
care-i primiseră destul de bine. Din păcate însă insula nu se afla 
în drumul navelor, care ancorau doar în răstimpuri îndelungate 
acolo. Neavând încotro, naufragiaţii se înarmaseră cu răbdare şi 
după vreo cinci săptămâni, în sfârşit, reuşiseră să se îmbarce 
pentru America. 

Din momentul în care se înapoiară acasă, Uncle Prudent şi 
Phil Evans nu avură decât un singur gând în minte, şi ştiţi 
care?... Pur şi simplu, să ducă mai departe lucrarea de care se 
apucaseră, terminând construcţia balonului Go ahead, spre a se 
avânta din nou în păturile superioare ale atmosferei, pe care le 
cutreieraseră de curând pe bordul aeronavei. De n-ar fi făcut-o, 
ar fi însemnat că nu sunt americani get-beget. 

În anul următor, în ziua de 20 aprilie, aerostatul era gata 


să-şi ia zborul sub conducerea lui Harry W. Tynder, vestitul 
aeronaut, care avea misiunea să-i însoţească în călătorie pe 
preşedintele şi pe secretarul Institutului Weldon. 

Trebuie să spun că, de la reîntoarcerea lor, nu se mai 
auzise nimic despre Robur, ca şi cum nici n-ar fi existat 
vreodată. De altfel, nu erau suficiente motive să credem că 
explozia de pe bordul Albatrosului, care pierise în adâncurile 
Oceanului Pacific, pusese capăt totodată şi carierei lui, bogate în 
peripeţii?... 

Sosi şi ziua sortită ascensiunii. Eram şi eu de faţă, printre 
miile de spectatori ce se înghesuiau în parcul Fairmont. După 
câte se ştie, având în vedere volumul său colosal, Go ahead 
urma să se ridice la cele mai mari înălţimi. Se înţelege de la sine 
că disputa dintre „avantişti" şi „arierişti" fusese aplanată într-un 
mod pe cât de simplu, pe atât de logic, montându-se, atât în 
partea dinainte, cât şi la spatele nacelei, câte o elice pusă în 
mişcare cu ajutorul unui curent electric, a cărui intensitate 
depăşea toate rezultatele obţinute până atunci în direcţia 
aceasta. 

Vremea era cât se poate de favorabilă, nici un norişor pe 
cer şi nici cea mai uşoară adiere de vânt. 

La unsprezece şi douăzeci o lovitură de tun dădu de veste 
mulţimii adunate că Go ahead era gata de plecare. 

„Daţi-i drumul!" 

Formula sacramentală fu pronunţată cu un glas detunător 
chiar de Uncle Prudent, cu gura lui. Aerostatul se înălţă încetul 
cu încetul, falnic, în văzduh. Urmară apoi câteva încercări de 
deplasare pe orizontală, operaţie încununată de succesul cel 
mai strălucit. 

Deodată se auzi un strigăt — un strigăt care o clipă mai 
târziu răsună dintr-o sută de mii de piepturi!... 

În zare, spre nord-vest, se ivise un corp în mişcare, ce se 
apropia cu o viteză uimitoare. 

Era acelaşi aparat care, cu un an înainte, îi răpise fără 
veste pe cei doi membri ai Institutului Weldon, pentru a-i plimba 
după aceea pe deasupra continentului european, Asiei, Africii, şi 
a celor două Americi. 

„Albatrosul!... Albatrosul!" 

Da... el era şi probabil că şi inventatorul său, Robur, se 
afla pe bord: Robur Cuceritorul! 


Vă închipuiţi ce ochi făcură Uncle Prudent şi Phil Evans 
văzând Albatrosul, pe care-l socoteau nimicit!... Şi chiar aşa se 
şi întâmplase; aparatul fusese distrus de explozie şi rămăşiţele 
lui se prăbuşiseră în valurile Pacificului împreună cu inginerul 
care-l construise şi cu întreg echipajul! Salvaţi însă în foarte 
scurt timp de un vas ce-i pescuise din apă, naufragiaţii reuşiseră 
să debarce pe coasta Australiei, unde nu zăboviseră mult, fiind 
grăbiţi să se înapoieze pe insula X. 

Robur nu mai avea decât un singur gând acum: să se 
răzbune. Şi pentru ca răzbunarea să fie deplină, se apucase să 
construiască un alt aparat, o aeronavă mai perfecționată chiar 
decât prima. Prinzând de veste apoi că foştii săi pasageri, 
preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, se pregăteau să 
reia experienţa cu Go ahead, o pornise fără întârziere spre 
Statele Unite, unde, aşa cum s-a văzut, sosise la ţanc, în ziua şi 
ia ora fixată. 

Şi acum ce avea de gând să facă: să tabere cumva, ca o 
gigantică pasăre de pradă, asupra lui Go ahead?... Ducându-şi 
până la capăt răzbunarea, poate că Robur voia totodată să 
demonstreze, în faţa tuturor, superioritatea aeronavei asupra 
aerostatelor şi a oricărui alt aparat mai uşor decât aerul?... 

Uncle Prudent şi Phil Evans, care se aflau în nacelă, îşi 
dădură seama de pericolul ce-i pândea şi de soarta ce li se 
hărăzise. Go ahead trebuia să fugă neapărat, dar nu 
deplasându-se pe orizontală, fiindcă într-o clipă aeronava i-ar fi 
luat-o înainte, ci înălțându-se în păturile superioare ale 
atmosferei, unde poate avea norocul să scape de aprigul său 
adversar. 

Go ahead se ridică deci la o înălţime de cinci mii dc metri. 
Albatrosul se ţinu după el, executând la rândul său o mişcare de 
ascensiune, în timpul căreia îi dădu mereu târcoale fără să-l 
slăbească o clipă — după cum spuneau ziarele în relatările ce mi 
s-au întipărit cuvânt cu cuvânt în minte — evoluând pe o 
traiectorie circulară, a cărei rază se micşora tot mai mult, la 
fiecare nouă rotire. Se pregătea cumva să-l nimicească dintr-o 
singură lovitură,  spintecând învelişul atât de fragil al 
balonului?... 

Lepădând o parte din lest, Go ahead se înălţă cu o mie de 
metri mai sus... Sporind la maximum turaţiile elicelor sale, 
Albatrosul continuă să-l fugărească. 


Deodată se produse o explozie. Sub presiunea gazului din 
interior, care din pricina altitudinii se dilatase peste măsură, 
învelişul balonului plesnise şi, pe jumătate dezumflat, aerostatul 
cobora vertiginos, gata să se prăbuşească la pământ. 

În acelaşi moment Albatrosul se repezi spre el, dar nu 
pentru a-i da lovitura de graţie, ci spre a-i sări într-ajutor. Da! 
Uitând că venise acolo să se răzbune, Robur se apropie de Go 
ahead şi de echipajul acestuia, ca să-l salveze luându-l pe 
platforma aeronavei sale. Pe urmă balonul, aproape cu totul 
golit de gaz, căzu peste arborii din Fairmont-Park, ca o imensă 
zdreanţă. 

Toată lumea stătea cu sufletul la gură, încremenită de 
spaimă! 

Toţi aşteptau să vadă ce-o să mai urmeze, acum când 
preşedintele şi secretarul Institutului Weldon se aflau din nou la 
cheremul inginerului Robur... Să fi avut oare de gând să dispară 
din nou cu ei în văzduh, de astă dată pentru totdeauna?... 

Lucrurile se lămuriră aproape numaidecât. După ce se opri 
câteva minute, la o altitudine de cinci sau şase sute de metri, 
Albatrosul continuă să coboare, ca şi cum ar fi vrut să aterizeze 
pe pajiştea din Fairmont-Park. Şi totuşi, la ce se putea aştepta 
din partea mulţimii? Avându-l la îndemână, lumea, scoasă din 
minţi, ar fi fost în stare să se stăpânească şi n-ar fi tăbărât oare 
asupra aeronavei? Cum ar fi lăsat să-i scape prilejul de a-l 
captura, în sfârşit, pe Robur Cuceritorul? 

Albatrosul se lăsa din ce în ce mai jos şi abia când ajunse 
la vreo cinci, şase picioare distanţă de la pământ se opri, elicele 
de suspensie continuând să se învârtească. 

Mulțimea tălăzui, gata-gata să cotropească poiana. 

În momentul acela vocea lui Robur răsună peste capetele 
tuturor. Transcriu mai jos textual frazele pe care le rosti cu acest 
prilej: 

„Cetăţeni ai Statelor Unite, preşedintele şi secretarul 
Institutului Weldon sunt din nou în puterea mea. Luându-i 
prizonieri, n-aş face decât să mă folosesc de dreptul meu de 
represalii. Văzând însă ura pătimaşă dezlănţuită în sufletul lor 
de succesele Albatrosului, am înţeles că lumea nu este încă de 
ajuns de coaptă pentru însemnata revoluţie pe care cucerirea 
văzduhului o va produce cândva. Uncle Prudent şi Phil Evans, 
sunteţi liberi!" 


Preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, împreună cu 
aeronautul Tynder, abia apucară să sară jos de pe platformă, şi 
aeronava se ridică la treizeci de picioare deasupra solului, unde 
era ferită de orice primejdie. 

Robur îşi urmă cuvântarea: 

„Cetăţeni ai Statelor Unite, experienţa mea s-a încheiat, 
dar fiecare lucru trebuie făcut la timpul său. Deocamdată n-aş 
putea birui atâtea interese divergente, contradictorii. Plec, 
aşadar, luând cu mine secretul descoperirii mele. Secretul 
acesta, însă, nu va fi pierdut pentru omenire. Lumea îl va 
dobândi când va fi destul de luminată ca să nu abuzeze 
niciodată de el. Bun rămas, cetăţeni ai Statelor Unite!" 

Apoi, ridicat în tărie de elicele sale, purtat de propulsoare, 
Albatrosul pieri în depărtări, spre est, petrecut de uralele 
mulţimii. 

Am ţinut să înfăţişez în amănunţime scena din urmă, 
pentru a da posibilitatea cititorului să cunoască starea de spirit 
în care se afla insul acesta atât de ciudat. După cum vedeţi, 
simţămintele de care era animat în momentul acela faţă de 
omenire nu erau duşmănoase. Omul se mulțumea să păstreze 
totul pentru viitor. Fără doar şi poate însă se simţea în 
atitudinea lui încrederea nestrămutată pe care o avea în geniul 
său şi nemăsuratul orgoliu alimentat de conştiinţa puterii pe 
care o deţinea. 

Nu-i de mirare deci că sentimentele acestea, cu trecerea 
vremii, se înrădăcinaseră atât de adânc în el, încât omul năzuia 
acum, nici mai mult, nici mai puţin, decât să înrobească lumea 
întreagă, după cum se vădea din ultima lui scrisoare şi din 
amenințările lui atât de semnificative. Nu cumva, între timp, 
starea asta de surescitare mintală se agravase înspăimântător 
de mult, atât de mult, încât cine ştie la ce lucruri nesăbuite l-ar 
fi putut împinge?... 

Cât priveşte cele întâmplate mai târziu, din momentul 
când Albatrosul dispăruse din văzduh, ceea ce aflasem acum îmi 
îngăduia să reconstitui cu înlesnire faptele. Năstruşnicul 
inventator nu se  mulţumise să plăsmuiască o maşină 
zburătoare, oricât de perfecționată ar fi fost. Îi venise în minte 
să construiască un aparat capabil să se deplaseze pe uscat, pe 
apă şi sub apă, ca şi în văzduh. Şi atunci, probabil, pe şantierul 
de pe insula X, o echipă de oameni aleşi pe sprinceană, 


păstrând cu străşnicie secretul, reuşiseră să alcătuiască, piesă 
cu piesă, maşina menită a realiza această triplă performanţă. Pe 
urmă, cel de-al doilea Albatros fusese, la rândul său, distrus, 
după cum bănuiam eu, în cetatea de stânci de pe Great-Eyry, 
unde până atunci nu călcase încă picior de om. Cam în aceeaşi 
vreme Năluca începuse să cutreiere drumurile de pe teritoriul 
Statelor Unite, mările din preajmă şi spaţiul aerian al Americii. 
Mai departe se cunosc împrejurările în care, după ce fusese în 
van fugărită pe întinsul lacului Erie, izbutise să scape de 
urmăritori pe calea aerului, luându-mă cu ea ostatec pe bord! 


Capitolul XVII 


ÎN NUMELE LEGII 


În ce chip avea să se sfârşească oare aventura în care cu 
bună ştiinţă mă avântasem?... Stătea cumva în puterea mea să 
provoc, mai curând sau mai târziu, deznodământul?... Cine altul 
decât Robur ţinea itele în mână?... Mă gândeam că niciodată, 
probabil, n-o să am prilejul s-o întind la fugă, aşa cum făcuseră 
Uncle Prudent şi Phil Evans pe insula Chatham... Trebuia să mai 
aştept încă, dar cine putea să ştie cât avea să dureze 
aşteptarea asta?... 

În orice caz, curiozitatea mea fusese satisfăcută în parte, 
adică în privinţa misterului ce planase până atunci asupra lui 
Great-Eyry. Acum, când ajunsesem să pun piciorul în incinta 
redutei de piatră, cunoşteam pe deplin cauzele fenomenelor 
observate în împrejurimi pe această culme a Munţilor Albaştri. 
Eram deci convins că cetăţenii Carolinei de Nord, statorniciţi 
prin partea locului, atât cei de la ţară, cât şi locuitorii târgului 
Pleasant-Garden sau ai  orăşelului Morganton, nu erau 
ameninţaţi de vreo erupție vulcanică sau de vreun cutremur de 
pământ. Nici o izbucnire plutonică nu mocnea în măruntaiele 
pământului. Nici un crater nu se căsca pe aceste înălţimi ale 
Munţilor Allegheny. Great-Eyry era, pur şi simplu, ascunzătoarea 
în care se aciuase Robur Cuceritorul. Cu străşnicie ferecată în 


mijlocul brâului de stânci, zănoaga în care îşi depozita proviziile 
şi toate materialele necesare, Robur o descoperise, pesemne, 
printr-o întâmplare, cu prilejul uncia din cutreierările lui prin 
văzduh, văzând în ea o tainiţă mult mai ferită, probabil, decât 
insula X din Oceanul Pacific... 

Şi chiar dacă ajunsesem să cunosc secretul acesta, ce 
anume ştiam, în definitiv, despre miraculosul aparat de 
locomoţie şi despre diferitele lui moduri de funcţionare?... In 
ipoteza că mecanismul său cu multiple întrebuinţări era pus în 
mişcare cu ajutorul energiei electrice, energie pe care, la fel ca 
şi Albatrosul, o capta, printr-un procedeu cu totul inedit, din 
aerul ambiant, era interesant de ştiut cum se prezenta întregul 
dispozitiv. Nu mi se îngăduise însă nici măcar o singură dată să 
arunc o privire asupra lui şi puteam fi sigur că nici de acum 
încolo nu mi se va îngădui. 

Cât priveşte libertatea mult râvnită, întrebându-mă dacă 
voi mai avea parte vreodată s-o redobândesc, chibzuiam în 
sinea mea: 

„Fără doar şi poate că Robur ţine cu tot dinadinsul să 
rămână necunoscut... E de văzut acum ce are de gând să facă, 
până la urmă, cu aparatul. judecând după amenințările sale, 
tare mă tem că mai curând ne putem aştepta la necazuri, decât 
la foloase din partea lui!... În orice caz, sunt convins că va căuta 
şi pe viitor să păstreze acelaşi incognito în care s-a menţinut 
până în momentul de faţă!... Există totuşi un om, unul singur, în 
stare să stabilească identitatea celui ce-şi spune Stăpânul Lumii 
şi Robur Cuceritorul şi omul acesta sunt eu, ostatecul lui, eu 
care am împuternicirea să-l arestez în orice clipă, eu care am 
chiar datoria să-i pun mâna pe umăr în numele legii!... 

Pe de altă parte, avea rost să mai aştept vreun ajutor din 
afară?... Nici pomeneală! Autorităţile erau, bineînţeles, la curent 
cu cele întâmplate în golful Black-Rock... Agenţii John Hart şi 
Nab Walker, împreună cu Wells, avuseseră tot timpul să se 
înapoieze la Washington... 

Cunoscând situaţia, domnul Ward nu putea să-şi facă prea 
mari iluzii în privinţa soartei mele. În fond,nu exista decât 
următoarea alternativă: Sau, în momentul când Năluca ieşise 
din golf, târându-mă după ea agăţat de odgon, mă înecasem în 
lacul Erie, sau, pescuit de oameni de pe bordul Nălucii, mă 
aflam acum în mâinile căpitanului acesteia. 


În primul caz nu-i rămânea decât să-i pună cruce 
inspectorului principal John Strock de la poliţia din Washington. 

În celălalt caz, putea oare trage nădejde că va mai avea 
parte să dea ochii cu el vreodată?... 

Precum se ştie, tot timpul nopţii şi a doua zi Năluca 
navigase la suprafaţa lacului Erie. Pe la orele patru după- 
amiază, în apropiere de Buffalo, două distrugătoare porniseră pe 
urmele ei; vasul reuşise totuşi să scape, fie sporindu-şi viteza 
pentru a se distanţa de ele, fie intrând în imersiune. Chiar dacă 
urmărirea continuase şi între malurile Niagarei, la un moment 
dat, navele de luptă fuseseră silite să se oprească din pricina 
puhoaielor ce amenințau să le târască în clocotul cataractelor. Şi 
cum începuse să se întunece afară, ce puteau să-şi închipuie 
echipajele distrugătoarelor decât că Năluca îşi va fi aflat pieirea 
în hăul ce se căsca sub vâltorile cascadei?... Intre timp se lăsase 
noapte şi, după toate aparențele, nu cred ca aparatul să fi fost 
văzut de cineva, nici în clipa când se înălţase în văzduh, 
desprinzându-se de Horse-Shoe-Fall. Nici mai târziu pe parcursul 
călătoriei aeriene până la Great-Eyry... 

Cât despre mine, nu ştiam dacă să mai încerc sau nu să-l 
descos pe Robur... Numai de-ar catadicsi măcar să mă 
asculte!... Nu era destul, oare, că-mi trâmbiţase numele lui în 
obraz? După socoteala sa, din moment ce-i cunoşteam numele, 
nu trebuia să mă declar mulţumit?... 

Timpul trecea fără să aducă nici un fel de schimbare. 
Robur, împreună cu oamenii săi, munceau de zor, punând la 
punct aparatul ale cărui maşini necesitau diverse reparaţii. Mă 
gândii deci că în curând avea să-şi ia din nou zborul şi că, 
probabil, am să mă număr şi eu printre pasageri. Cu toate că, la 
drept vorbind, puteau foarte bine să mă părăsească în văgăuna 
asta, de unde nu aveam nici o posibilitate să scap şi unde 
pentru o bună bucată de vreme aş fi avut cu ce să-mi întreţin 
viaţa... 

Ceea ce mă izbi, cu deosebire, în momentul acela fu 
starea de spirit a lui Robur, care părea tot timpul cuprins de 
exaltare. Ce o mai fi urzit oare creierul său pururea 
înfierbântat?... Ce planuri mai punea la cale? Unde, spre care 
tărâmuri voia s-o pornească? Nu i-o fi abătut cumva să-şi aducă 
la îndeplinire amenințările cuprinse în ultima lui scrisoare, 
ameninţări ce, fără îndoială, nu puteau să se fi zămislit decât 


într-o minte zănatică?... 

În noaptea următoare, mă culcai într-una din grote, pe un 
aşternut de ierburi uscate, având la îndemână câte ceva de-ale 
gurii. In ziua de 2 şi 3 august reparaţiile continuară. Ocupaţi 
cum erau, până peste cap, cu lucrul, Robur şi cu oamenii lui din 
echipaj abia dacă apucară să schimbe câteva cuvinte. Avură 
grijă să-şi reîmprospăteze merindele, pregătindu-se,probabil, 
pentru o plecare mai îndelungată. Cine putea şti dacă Năluca n- 
avea să se avânte iarăşi în spaţiu, peste mări şi ţări, şi dacă nu 
cumva comandantul ei intenţiona să aterizeze iarăşi pe insula X, 
în largul Oceanului Pacific?... îl vedeam uneori plimbându-se pe 
gânduri, încolo şi încoace, în ocolul îngrădit de stânci, oprindu-se 
în loc şi ridicând un braţ ameninţător spre Dumnezeu, cu care 


pretindea să împartă stăpânirea lumii!... Şi mă întrebam dacă 
nemăsurata lui trufie nu-l va împinge, în cele din urmă, în pragul 
nebuniei — nebunie pe care însoțitorii săi, şi ei cam într-o 


doagă, nu vor fi în stare s-o ţină în frâu. Cine ştie în ce aventuri 
s-ar putea să-i mai arunce? Nu se socotise el oare, în sinea lui, 
mai tare decât stihiile, pe care se încumeta să le înfrunte cu 
atâta îndrăzneală, încă de pe vremea când nu se afla decât în 
posesia unei aeronave? Dar acum, când uscatul, apele şi 
văzduhul îi puneau la dispoziţie un spaţiu nemărginit, unde 
nimeni nu era în stare să-l urmărească? 

Mă puteam deci aştepta la orice, de aci încolo, chiar la 

cele mai cumplite catastrofe. lar ca să scap din văgăuna de pe 
Great-Eyry înainte de a fi pornit, vrând, nevrând, într-o călătorie, 
nu era posibil! Şi nici mai apoi nu vedeam cum aş fi putut 
evada, atâta vreme cât Năluca săgeta văzduhul în zbor sau 
cutreiera mările. Doar dacă ar fi mers pe uscat şi cu o viteză nu 
prea mare. Slabă speranţă, cred că sunteţi de acord? 
Aşa cum am spus, de la sosirea mea pe Great-Eyry, încercasem 
la un moment dat să aflu din gura lui Robur ce soartă îmi 
pregătea, dar nu reuşisem să capăt nici un răspuns. în ziua 
aceea mă hotărâi să mai încerc o dată. 

Aşadar, după-amiaza îmi făcui de lucru prin faţa celei mai 
încăpătoare dintre grotele săpate în pereţii de piatră, căreia îi 
tot dădeam târcoale. Robur, care stătea proţăpit la gura ei, mă 
urmărea din ochi, privindu-mă cu oarecare stăruinţă. Voia 
cumva să intre în vorbă cu mine?... Mă apropiai de el. 

— Domnule comandant, începui eu, v-am pus ceva mai înainte o 


întrebare la care n-aţi binevoit să-mi răspundeţi. Vă întreb din 
nou, ce-aveţi de gând cu mine? 

Eram faţă-n faţă, la doi paşi unul de altul. Cu braţele 
încrucişate pe piept, Robur se uita la mine cu o privire ce mă 
făcu să îngheţ. 

Da, da, să-ngheţ, ăsta-i cuvântul!... Fiindcă nu era privirea 
unui om cu mintea întreagă: în sclipirea ochilor lui nu mai părea 
să fie nimic omenesc. 

Repetai întrebarea, de astă dată cu o voce mai autoritară. 
O clipă îmi veni să cred că Robur se va învrednici, în sfârşit, să-şi 
descleşteze gura. T 
— Ce aveți de gând cu mine?... Imi dați sau nu drumul de aici? 

Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială, Robur era într- 
adevăr stăpânit de o idee fixă, ce nu-l mai slăbea nici o clipă. Se 
mulţumi doar să întindă braţul spre cer, făcând din nou acelaşi 
gest pe care-l observasem la el în timp ce se plimba prin 
zănoagă... Ca şi când o forţă neînduplecată îl atrăgea spre tăriile 
albastre, ca şi când s-ar fi desprins cu desăvârşire de pământ şi 
destinul său ar fi fost să trăiască numai în văzduh, rămânând 
de-a pururi călător în spaţiul atmosferic... 

Fără să-mi răspundă nimic, ca şi cum nici nu m-ar fi auzit, 
Robur intră iarăşi în peşteră, unde, puţin mai târziu, pătrunse şi 
Turner. 

Cât timp avea să mai dureze şederea sau, mai bine-zis, 
popasul Nălucii pe Great-Eyry?... Habar n-aveam. De un singur 
lucru apucai să-mi dau seama, în după-amiaza zilei de 3 august, 
şi anume că se terminaseră toate reparaţiile, precum şi 
curăţenia aparatului. Rufurile fuseseră încărcate cu proviziile 
păstrate în cuprinsul încercuit de stânci. În cele din urmă Tom 
Turner împreună cu celălat om din echipaj se apucară să adune 
toate resturile de materiale, îngrămădindu-le în mijlocul ocolului, 
lăzi goale, bucăţi de scânduri şi tot ce mai rămăsese de pe urma 
răposatului Albatros, jertfit noului sistem de locomoţie. Sub 
mormanul de rămăşiţe fusese aşternut un strat gros de ierburi 
uscate. în momentul acela îmi trecu prin minte că, probabil, 
Robur se pregătea să părăsească definitiv ascunzătoarea, ca să 
nu se mai întoarcă niciodată. 

Intr-adevăr, ştia foarte bine că toată lumea era cu ochii 
aţintiţi asupra lui Great-Eyry şi că recent se făcuse o expediţie 
cu scopul de a pătrunde în zănoagă... Mai curând sau mai târziu 


se putea deci aştepta la o nouă încercare, cu mai mari sorţi de 
izbândă, şi, temându-se că, până la sfârşit, adăpostul lui va fi 
luat cu asalt, era de la sine înţeles că nu voia să lase nici o urmă 
a şederii sale acolo!... 

Soarele scăpătase după crestele Munţilor Albaştri. Razele 
lui nu mai învăluiau decât vârful Black-Dome, ce se vedea 
înălțându-se spre nord-est. Probabil că Năluca mai zăbovea doar 
până la căderea nopţii, când avea să-şi ia zborul. Nimeni nu 
apucase încă să afle că, din automobil sau din vas de navigaţie, 
putea oricând să se transforme în aparat de zbor. De altminteri, 
nu fusese până atunci semnalată nicăieri în spaţiu. Oare 
omenirea n-avea să cunoască cea de-a patra metamorfoză a 
Nălucii decât în ziua când Stăpânul Lumii se va fi hotărât să-şi 
pună în aplicare nesăbuitele lui ameninţări?... 

Pe la orele nouă era întuneric beznă în adâncul zănoagei. 
Nici o licărire de stea pe cerul acoperit cu nori groşi, ce se 
învălătuceau mânaţi de vântul dinspre est. Zborul Nălucii nu 
putea fi observat nici de pe teritoriile americane, nici de pe 
întinsurile mărilor învecinate. 

În momentul acela, apropiindu-se de rugul înjghebat în 
mijlocul ariei, Turner dădu foc aşternutului de ierburi uscate. 
Văpaia cuprinse totul într-o clipită. Ţâşnind din negura deasă de 
fum, snopi strălucitori de flăcări se ridicau mai sus decât 
meterezele de stânci ale lui Great-Eyry. Probabil că locuitorilor 
din Morganton şi Pleasant-Garden li se va fi năzărit şi de astă 
dată că vulcanul intrase iarăşi în activitate, căci ce putea să 
însemne vâlvătaia aceea decât o erupție ce urma să se 
dezlănţuie din moment în moment! 

Priveam flăcările ce se înteţiseră şi ascultam trosnetele ce 
detunau în văzduh. În picioare, pe puntea Nălucii, Robur privea 
şi el pălălaia, în timp ce Turner şi camaradul său împingeau 
înapoi, spre rug, aşchiile aprinse pe care răbufnirile focului le 
azvârleau pe jos.. _ 

Încetul cu încetul, văpaia începu să pălească. Încă puţin şi 
nu mai rămase decât o movilă de jeratic ce mocnea sub un 
linţoliu gros de spuză; tăcerea se aşternu din nou în mijlocul 
nopţii ca păcura. 

Deodată simţii că mă apucă de braţ cineva. Turner mă 
mâna spre aparat. N-ar fi avut rost să mă împotrivesc şi, la urma 
urmei, mă gândeam că, orice s-ar fi întâmplat, tot era mai bine 


decât să rămân aşa, părăsit, în văgăună, fără un strop de 
mâncare! 

Cum pusei piciorul pe punte, Turner se îmbarcă la rândul 
său împreună cu celălalt om din echipaj, care se duse să-şi ia în 
primire postul la prova, în timp ce Turner cobora în camera 
maşinilor, unde erau aprinse nişte becuri electrice, care nu lăsau 
să răzbată nici o rază de lumină afară. 

Robur stătea, ca de obicei, la cârmă, gata să apese pe 
regulator, pentru a modifica după dorinţă viteza şi direcţia 
aparatului. 

Cât despre mine, mă văzui silit să mă tolănesc pe fundul 
cabinei, al cărei chepeng se închise imediat. Aşa că, nici în 
noaptea aceea, la fel cum păţisem şi-n noaptea plecării noastre 
de la Niagara-Falls, nu-mi era dat să observ manevrele Nălucii. 

Totuşi, dacă nu puteam să văd nimic din ce se întâmplă pe 
bord, îmi rămânea în schimb posibilitatea de-a auzi zgomotele 
mecanismului. La un moment dat avui senzaţia că aparatul se 
desprindea de pământ, înălțându-se încetul cu încetul. Apoi, 
după câteva mişcări de balansare, turbinele montate pe chilă 
începură a funcţiona din plin, cu o viteză uluitoare, în timp ce 
aripile uriaşe băteau aerul în cadență. 

Aşadar, Năluca părăsise coclaurile muntelui Great-Eyry — 
poate chiar pentru totdeauna — „ieşind în spaţiu" aşa cum se 
spune despre o navă c-a ieşit în largul mării. Plana deasupra 
dublului lanţ al masivului Allegheny şi, probabil, n-avea să 
coboare din păturile superioare ale atmosferei decât după ce va 
fi depăşit întregul sistem orografic din ţinutul respectiv. 

Care era însă direcţia zborului? Aparatul domina cumva 
din slăvile cerului vastele plaiuri ale Carolinei de Nord, în drum 
spre Oceanul Atlantic?... Sau, dimpotrivă, o pornise întins spre 
vest, pentru a traversa apoi Oceanul Pacific?... Dacă nu cumva 
se-îndrepta spre sud, grăbindu-se să ajungă deasupra Golfului 
Mexic?... Cum, după ce semn, am să-mi pot da seama — când 
avea să se lumineze de ziuă — deasupra cărei întinderi de ape 
va pluti pe căile văzduhului, dacă jur împrejur, cât voi putea 
cuprinde cu ochii, cerul şi marea se vor îngemăna la orizont?... 

Trecură astfel câteva ceasuri, ce mi se părură infinit de 
lungi... Măcar de-aş fi căutat să-mi omor timpul trăgând un pui 
de somn!... Gândurile însă se îmbulzeau în mintea mea cu 
duiumul, cele mai multe fără nici o legătură între ele. Mă 


simţeam dus fără voia mea pe tărâmurile imposibilului, aşa cum 
eram purtat în slăvi, pe aripile unei lighioane zburătoare!... Cu 
viteza pe care o luase, cine ştie unde putea să ajungă, dacă o să 
zboare aşa toată noaptea asta fără sfârşit? Mă gândeam la 
uluitoarea călătorie a vestitului Albatros, ale cărei peripeții 
fuseseră publicate de Institutul Weldon după relatările lui Uncle 
Prudent şi Phil Evans... Expediția pe care o făcuse atunci Robur 
Cuceritorul cu ajutorul aeronavei putea foarte bine s-o mai 
repete o dată, în condiţii mult mai prielnice, fiind stăpân peste 
uscat, peste mări şi peste văzduh!... 

În fine, cea dintâi geană de lumină se prefiră în cabina 
mea. Oare acum mi-era îngăduit să ies la aer şi să mă aşez la 
locul meu de pe punte, aşa cum fusesem liber s-o fac în timp ce 
navigam pe lacul Erie?... 

Încercai să împing chepengul. Se deschise. leşii afară până 
la brâu. Jur împrejurul Nălucii privirea întâlnea acelaşi noian de 
apă desfăşurat până la orizont. Aparatul se afla deasupra unui 
ocean, la o înălţime ce, judecind din ochi, putea fi de o mie până 
la o mie două sute de picioare. 

Robur nu se zărea nicăieri; probabil era ocupat în camera 
maşinilor. 

Turner stătea la cârmă, iar camaradul său, ca de obicei, la 
prova. 

Punând piciorul pe punte văzui, în sfârşit, ceea ce nu 
reuşisem să văd în timpul zborului de noapte de la cascada 
Niagarei la Great-Eyry: modul cum funcționau viguroasele aripi 
ce filfiiau la tribord şi babord, cum băteau aerul pe care îl 
sfredeleau totodată şi turbinele montate de-o parte şi de alta, 
sub flancurile aparatului. 

După poziţia soarelui, a cărui înălţime deasupra orizontului 
era de câteva grade, putui să-mi dau seama că ne îndreptam 
spre sud. Prin urmare, dacă Năluca păstrase aceeaşi direcţie de 
când trecuse peste centura de stânci a zănoagei, însemna că 
întinderea aceea de ape, ce tălăzuia sub noi, era Golful Mexic. 

Pe cât se părea, avea să fie zăpuşeală mare în ziua aceea 
şi dinspre apus începuseră să se adune pe cer nori groşi, vineţii. 
Erau semne ce prevesteau o apropiată furtună şi pe care, 
fireşte, le observă şi Robur când, pe la orele opt, se urcă pe 
punte, ca să-l înlocuiască pe Turner. Poate că-şi va fi adus 
aminte în momentul acela de tromba marină în care Albatrosul 


era cât pe ce să piară sau de formidabilul ciclon din viitoarea 
căruia reuşise să iasă ca prin minune, deasupra pustietăţilor 
antarctice?... 

E adevărat însă că, în asemenea împrejurări, Năluca era în 
măsură să facă un lucru pentru care o aeronavă n-ar fi avut 
mijloacele necesare. Putea adică să părăsească păturile 
superioare ale atmosferei, în care elementele se înteţeau în 
luptă, coborând pe suprafaţa mării, sau, dacă şi acolo hula 
marină bântuia cu prea multă înverşunare, să se cufunde în 
adânc, în căutarea unei zone de calm desăvârşit. 

După anumite indicii — fiind probabil înzestrat cu însuşirile 
unui weather-wise”* — Robur îşi făcu socoteala că, în orice caz, 
vijelia n-avea să se dezlănţuie până la sfârşitul zilei. Işi urmă 
deci drumul prin văzduh; abia după-amiaza se decise să 
navigheze în continuare pe faţa mării, dar nu pentru că s-ar fi 
temut să nu se strice cumva timpul. întocmai ca o pasăre de 
mare, o fregată bunăoară sau un alcion, Năluca putea să se 
odihnească în voie pe valuri, cu deosebirea că organele ci, 
făurite din metal şi puse în mişcare de o inepuizabilă sursă de 
electricitate, nu cunoşteau oboseala. 

Cât vedeai cu ochii, neţărmurita desfăşurare de ape era cu 
desăvârşire pustie. Nu se zărea nici o pânză şi nici o dâră de 
fum, din zare în zare, până în cele mai adânci depărtări. Ceea ce 
mă făcea să cred că prezenţa aparatului nu putuse fi nicăieri 
semnalată, în spaţiul aerian. 

Nici un eveniment deosebit nu se întâmplă în cursul după- 
amiezii. Năluca îşi continua drumul cu o viteză mijlocie. Ce 
intenţii va fi avut comandantul, mi-era cu neputinţă să ghicesc. 
Păstrând mai departe aceeaşi direcţie, la un moment dat trebuia 
să-i iasă în cale ori una ori alta dintre Antilele Mari, iar, mai 
încolo, la cealaltă extremitate a golfului, litoralul Venezuelei ori 
al Columbiei. Dar cine ştie dacă, peste noapte, n-avea de gând 
să se înalțe iar în văzduh, pentru a traversa pe calea aerului 
lungul istm pe care se află Guatemala şi Nicaragua, 
îndreptându-se spre insula X din largul Oceanului Pacific?... 

În amurg, soarele scăpătă la orizont într-o baltă de sânge. 
Faţa mării licărea în mii de focuri în jurul Nălucii, care stârnea 
puzderie de scântei spintecând apa. Pe cât se părea, în curând 
avea să se dezlănţuie, aşa cum spun marinarii, „o furtună 


28 Persoană în măsură să facă, intuitiv, pronosticuri asupra timpului, (n. t.) 


turbată". 

Robur, probabil, era şi el de aceeaşi părere. 

În loc să rămân mai departe pe punte, vrând, nevrând, 
trebui să intru iar în cabina al cărei chepeng se închise peste 
mine. 

Câteva clipe mai târziu, după zgomotele ce se auzeau pe 
bord, îmi dădui seama că aparatul se pregătea să intre în 
imersiune. Într-adevăr, după vreo cinci minute, Năluca luneca 
liniştită, croindu-şi drum prin adâncurile mării. 

Sleit de oboseală şi de gândurile ce mă frământau 
necontenit, mă cufundai într-un somn adânc, de astă dată 
spontan, nu provocat de cine ştie ce substanţă soporifică. 

Când mă trezii — după câte ceasuri, n-aş putea să spun — 
submersibilul nu se ridicase încă la suprafaţă. 

Nu trebui să aştept prea mult până ce vasul execută şi 
această manevră. Lumina zilei începu a se cerne prin hublouri, 
în timp ce mişcările de ruliu şi tangaj deveneau din ce în ce mai 
pronunţate, datorită hulei marine destul de puternice. 

Mă instalai, aşadar, la locul meu de lângă chepeng şi făcui 
ochii roată, cercetând orizontul. 

Vijelia ameninţa să izbucnească din moment în moment. 
Pe cer, spre nord-est, se adunaseră nori groşi, între care 
prinseră a scăpăra fulgere orbitoare. Şi în acelaşi timp, tunetele 
se rostogoleau în văzduh, răzbubuind din zare în zare, îndelung 
repetate de ecou. 

Eram uimit văzând cu ce iuţeală creştea furtuna, 
abătându-se din înălţimi. Atât de aprig şi de năprasnic se porni 
iureşul ei, încât un vas cu pânzele desfăşurate abia ar fi avut 
răgaz să le strângă, ca nu cumva să se aplece pe unul din 
borduri. 

Vântul se dezlănţui cu o înverşunare nemaipomenită, ca şi 
cum ar fi spart brusc zăgazul pe care i-l puneau norii în cale. 
într-o clipă, marea începu să se înfoaie, zbuciumându-se 
cumplit.  Talazurile  despletite se  spărgeau,  revărsându-şi 
puhoaiele clocotitoare asupra Nălucii şi, dacă nu m-aş fi agăţat 
cu toată nădejdea de balustradă, puţin mai lipsea să fiu azvârlit 
peste bord. 

Singurul lucru pe care-l avea de făcut comandantul era să 
transforme pe loc aparatul în submarin. La o adâncime de 
câteva zeci de picioare s-ar fi aflat în deplină siguranţă şi s-ar fi 


putut bucura iarăşi de tihnă. Stăruind să înfrunte încă o bucată 
de vreme furia mării ce se zbuciuma, năbădăioasă, ar fi 
însemnat să meargă de bunăvoie la pieire... 

Robur stătea la postul lui pe punte de unde nu mă urnisem 
încă, aşteptând ordinul de a cobori în cabină. Şi totuşi nu primii 
nici un ordin, după cum nu se luase nici o măsură în vederea 
imersiunii. 

Cu o flacără mai vie ca niciodată în ochi, Robur stătea 
nepăsător în mijlocul furtunii, privind-o drept în faţă, ca şi cum 
ar fi sfidat-o, ştiind că n-are nici un motiv să se teamă de ea. 
Năluca nu mai avea însă nici un moment de pierdut, trebuia să 
se cufunde fără zăbavă şi totuşi Robur nu părea încă hotărât s-o 
facă. 

Nu! Stătea mai departe, înţepenit într-o atitudine trufaşă, 
ca unul care, în nestrămutatul său orgoliu, se crede mai presus 
de întreaga omenire. Privindu-l, mă întrebam, cu un fior de 
spaimă, dacă omul ăsta nu era cumva o făptură fantastică, 
venită de pe tărâmul unei lumi supranaturale!... 

În momentul acela buzele lui rostiră următoarele cuvinte, 
pe care le auzii lămurit, cu tot vuietul amarnic al vijeliei: 

— Eu... Robur... Robur... Stăpânul Lumii!... 

Făcu apoi un gest, al cărui tâlc Turner şi camaradul său îl 
prinseră imediat. Era un ordin pe care, sărmanii de ei, smintiţi 
fiind, la fel ca şi comandantul lor, îl executară fără să stea o 
clipă pe gânduri. 

Cu aripile larg desfăşurate, Năluca se înălța în aer, aşa 
cum se ridicase cândva deasupra cascadei Niagara. Dar, dacă 
atunci căutase să scape din vâltorile cataractei, de astă dată 
zborul său nesăbuit o mână drept în toiul vijeliei, acolo unde 
vârtejurile erau mai năprasnice. 

Aparatul săgeta văzduhul printre mii de fulgere, în clocotul 
tunetelor ce zguduiau cuprinsurile, sub cerul împânzit de văpăi. 
Îşi croia drum printre ţâşniturile orbitoare de foc, cu riscul de a fi 
în orice clipă lovit de trăsnet! 

Robur nici nu se clintise din loc. Cu o mână pe cârmă, cu 
alta pe maneta regulatorului, înteţind mişcările aripilor ce 
băteau din răsputeri aerul, mâna aparatul tot mai departe, 
căutând parcă înadins locurile în care furtuna bântuia mai vajnic 
şi în care descărcările electrice se declanşau cu o violenţă 
nemaipomenită. 


Ar fi trebuit să tabere cineva asupra nebunului, să nu-l 
lase să azvârle aparatul în mijlocul puhoiului de foc din tării! Ar 
fi trebuit să-l silească să coboare cât mai degrabă, căutând în 
adâncul apelor salvarea pe care n-o putea afla nici la suprafaţa 
mării şi nici în păturile superioare ale atmosferei!... Acolo putea 
să aştepte pe deplin liniştit să se potolească în fine cumplita 
încrâncenare a stihiilor!... 

În momentul acela, toate instinctele mele, toată râvna 
datoriei de care eram însufleţit se înflăcărară deodată în mine 
cu o forţă covârşitoare!... Da! Era nebunie curată, dar puteam 
oare să stau aşa, cu mâinile încrucişate, puteam să nu arestez 
un răufăcător ca ăsta, pe care statul îl scosese de sub scutul 
legii, care ameninţa întreaga omenire cu invenţia lui atât de 
primejdioasă, puteam să nu-l înşfac de guler, să nu-l dau pe 
mâna justiţiei?... Eram sau nu eram inspectorul principal de 
poliţie Strock?... Şi, uitând că mă aflam deasupra unui ocean 
răscolit de vijelie şi că aveam de înfruntat de unul singur trei 
oameni dintr-o dată, zvâcnii din loc spre pupa şi cu un glas ca 
de tunet, mai puternic chiar decât vacarmul furtunii, strigai, 
năpustindu-mă asupra lui Robur: 

— În numele legii!... 

In aceeaşi clipă Năluca se cutremură ca şi când ar fi fost 
săgetată de o descărcare electrică extrem de puternică. Toată 
carcasa ei se scutură, aşa cum omul tremură din toate 
mădularele când vine în contact cu un curent electric. 

Lovit în plin, chiar în mijlocul armăturii, aparatul începu să 
se desfacă din încheieturi. 

Sub descărcările trăsnetelor, ce se abătuseră rând pe rând 
asupra ei, cu aripile frânte şi turbinele sfărâmate, Năluca se 
prăvăli de la o înălţime de peste o mie de picioare în adâncul 
golfului!... 


Capitolul XVIII 


ULTIMUL CUVÂNT ÎL ARE BĂTRÂNICA GRAD 


Când îmi venii în simtire, după ce zăcusem fără cunoştinţă 
câteva ore, mai mulţi marinari, care se îngrijiseră de mine 
străduindu-se să mă trezească la viaţă, înconjurau hamacul din 
cabina în care fusesem transportat. 

Cineva, la căpătâiul meu, un ofiţer, după cum putui să-mi 
dau seama, îmi puse câteva întrebări. Reuşind să-mi limpezesc 
amintirile, îi răspunsei rând pe rând la fiecare din ele. 

Le povestii tot. Da! Tot, din fir-a-păr, şi sunt convins că, 
ascultându-mă, cei de faţă îşi vor fi închipuit că aveau, 
pesemne, de-a face cu un biet nenorocit care, dacă scăpase cu 
viaţă, nu scăpase şi cu mintea întreagă! 

Mă aflam pe bordul vaporului Ottawa, care tocmai 
traversa golful Mexic în drum spre New Orleans. În timp ce 
căuta să scape de urgia vijeliei, echipajul zărise epava de care 
mă agăţasem şi mă pescuise din apă, luându-mă pe vas. 

Eram salvat; numai eu, însă, căci Robur Cuceritorul 
împreună cu cei doi însoțitori îşi sfârşiseră în adâncul golfului 
aventuroasa lor existenţă. Pierise, aşadar, pentru totdeauna, 
Stăpânul Lumii, lovit de trăsnetul pe care se încumetase să-l 
înfrunte în tării. Şi, pierind, luase cu sine în neant secretul 
extraordinarei sale invenţii! 

Cinci zile mai târziu apărea la orizont coasta Louisianei şi, 
în dimineaţa zilei de 10 august, Ottawa arunca ancora în rada 
portului. 

Imi luai rămas bun de la ofiţerii de pe bord şi mă grăbii să 
iau trenul spre Washington, urbea mea natală, pe care de 
atâtea ori mă gândisem că n-am s-o mai văd în vecii vecilor!... 

Şi cum primul om cu care doream să dau ochii era domnul 
Ward, de la bun început îmi îndreptai paşii spre palatul poliţiei. 

Vă închipuiţi, cred, surpriza şi bucuria şefului meu, care 
încremeni de uimire când mă văzu răsărind în pragul biroului 
său! Nu avusese, oare, toate motivele să creadă, întemeindu-se 
pe ştirile aduse de tovarăşii mei de călătorie, că-mi rămăseseră 
oasele pe fundul lacului Erie? 

li împărtăşii deci, pe îndelete, toate păţaniile prin care 
trecusem de când nu mai ştia nimic dc soarta mea — cum 
fuseserăm urmăriţi de cele două distrugătoare pe faţa lacului, 
apoi cum îşi luase Năluca zborul, ridicându-se deasupra 
cataractelor Niagarei, popasul pe care-l făcuse între meterezele 
zănoagei Great-Eyry şi, în sfârşit, catastrofa întâmplată în toiul 


furtunii ce se dezlănţuise în Golful Mexic. Abia atunci, domnul 
Ward avu prilejul să afle că aparatul născocit de geniala 
iscusinţă a lui Robur putea să zboare prin spaţiu cu aceeaşi 
uşurinţă cu care se deplasa pe uscat sau pe apă... 

Şi, dacă te gândeşti bine, omul care avea la îndemână o 
asemenea maşinărie nu se putea oare numi pe drept cuvânt 
„Stăpânul Lumii", aşa cum îi plăcea inventatorului să-şi spună?... 
Fără doar şi poate, lumea întreagă ar fi fost în fiecare clipă 
ameninţată, cu atât mai mult cu cât n-ar fi avut mijloacele 
necesare să se apere. 

Orgoliul de care era însă stăpânit acest om extraordinar, 
depăşind orice măsură, aşa cum văzusem cu ochii mei, îl 
îndemnase să dea piept cu cea mai cumplită dintre forţele 
naturii şi era, într-adevăr, un miracol că reuşisem totuşi să scap 
viu şi nevătămat din catastrofa aceea îngrozitoare. 

Domnul Ward mă asculta şi parcă nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. 

— În sfârşit, rosti el, bine că te-ai întors, dragă Strock! Asta-i 
principalul!... Acum dumneata eşti omul zilei în locul faimosului 
Robur. Sper că treaba asta n-o să ţi se urce la cap, că n-o să 
ajungi să-ţi pierzi minţile, dintr-o deşartă îngâmfare, ca zănaticul 
acela de inventator... 

— Nici o grijă, domnule Ward, îl liniştii eu. Trebuie să 
recunoaşteţi totuşi că nici cel mai curios om de pe lume n-a avut 
parte, până acum, să treacă prin asemenea încercări... 

— Ai dreptate, Strock!... Dumneata ai reuşit să descoperi 
misterul de pe Great-Eyry şi metamorfozele Nălucii, şi asta 
înseamnă ceva!... Din nefericire, secretele pe care le deţinea 
Stăpânul Lumii au pierit odată cu el!... 

În aceeaşi seară, toate gazetele de pe teritoriul Statelor 
Unite dezvăluiră cititorilor aventurile trăite de mine, mărturiile 
mele neputând fi puse nicicum la îndoială şi, după spusele 
domnului Ward, mă pomenii dintr-o dată omul zilei. 

lată ce scria într-una din ele: 

„Datorită inspectorului Strock, poliţia americană a bătut 
recordul, în timp ce aiurea, investigaţiile se fac în genere — cu 
mai mult sau mai puţin succes — pe uscat şi pe apă, poliţiştii 
noştri au mers pe urmele criminalilor până în adâncurile lacurilor 
şi ale oceanelor, ba chiar şi în văzduh..." 

Procedând însă aşa cum am mai arătat până aici, nu cred 


să fi îndeplinit decât nişte lucruri care — cine ştie? — poate că la 
sfârşitul acestui secol, vor face parte din atribuţiile obişnuite ale 
viitorilor mei colegi. 

Vă puteţi închipui primirea pe care mi-o făcu bătrâna 
menajeră, când mă întorsei acasă la mine, în Long-Street! La 
vederea mea — „vedenia" poate că ar fi cuvântul potrivit — 
crezui că biata femeie o să dea ochii peste cap!... Apoi, după ce 
ascultă cu lacrimile pe obraz păţaniile mele, mulţumi 
Providenţei că mă scosese teafăr la liman din atâtea primejdii. 
— Ei vedeţi, domnule! rosti ea în cele din urmă. Vedeţi... N-am 
avut dreptate?... 

— Când asta, dragă Grad?... 

— Când v-am spus că, acolo, pe Great-Eyry, îşi făcuse bârlogul 
Scaraoţchi? 

— Ei, asta e, doar n-ăi fi crezând că Robur era Scaraoţchi... 

— N-o fi fost, îmi întoarse vorba bătrânica, dar zău că merita să 
fie!