Jules Verne — Sfinxul Ghetarilor

JULES VERNE 


JULES VERNE 


SFINĂUL GHEȚARILOR 


Le Sphinx des Glaces - Collection HetzelParis 1897 


CUPRINS: 
PARTEA I-a 3 
1.1. INSULELE KERGUELEN 3 
1.2. GOELETA HALBRANE 9 
1.3. CĂPITANUL LEN GUY 16 
1.4. DIN INSULELE KERGUELEN LA INSULA PRINŢUL 
EDUARD 23 
1.5. ROMANUL LUI EDGAR POE 33 
1.6. CEAŢA NEÎNCREDERII SE RISIPEŞTE 43 
1.7. TRISTAN-DA-CUNHA 50 
1.8. SPRE INSULELE FALKLAND 57 
1.9. PREGĂTIREA HALBRANEI 63 
0. ÎNCEPUTUL CAMPANIEI 71 
1. DE LA INSULELE SANDWICH LA CERCUL POLAR 


12. DE-A LUNGUL BANCHIZEI 86 

13. INTRE CERCUL POLAR ŞI BANCHIZA 93 
14. VOCEA DIN VIS 101 

1.15. INSULA BENNET 107 

1.16. INSULA TSALAL 113 

PARTEA A II-a 120 

2.1. DAR PYM? 120 

2.2. SE IA O HOTĂRÂRE 127 

2.3. ARHIPELAGUL DISPĂRUT 134 

2.4. DE LA 29 DECEMBRIE LA 9 IANUARIE 141 
2.5. O ZGUDUITURA PUTERNICA 146 

2.6. PĂMÂNT? 154 

2.7. ROSTOGOLIREA GHEȚARULUI 162 

2.8. LOVITURA DE GRAȚIE 167 


.9. CE-I DE FĂCUT? 174 

10. HALUCINAŢII 180 

11. ÎN MIJLOCUL NEGURILOR 185 

12 TABĂRA 194 

13. DIRK PETERS PE MARE 205 

14. UNSPREZECE ANI IN CÂTEVA PAGINI 215 
15. SFINXUL GHEȚARILOR 225 


2 
2, 
2 
2 
2 
2 
2 
2.16. DOISPREZECE DIN ŞAPTEZECI 240 


PARTEA I-a 
1.1. INSULELE KERGUELEN. 

Fără îndoială că se vor găsi mulţi care nu vor da crezare 
acestei povestiri, intitulată „Sfinxul Gheţarilor”, dar acest 
lucru n-are importanţă; eu cred că nu strică să fie 
cunoscută de public. Şi apoi, fiecare este liber să creadă ce 
vrea. 

Ar fi greu, pentru începutul acestor minunate, şi în acelaşi 
timp extraordinare aventuri, să se găsească un loc mai 
potrivit decât „Insulele Dezolării”, denumire care le-a fost 
dată în 1779 decăpitanul Cook. Ei bine, după cele ce-am 
văzut în răstimpul celor câteva săptămâni petrecute acolo, 
vă asigur că nu există nume mai potrivit ca cel ce le-a fost 
datde celebrul navigator englez. Zici „Insulele Dezolării” şi 
cu asta ai spus totul. Ştiu că în nomenclatura geografică 
sunt cunoscute sub denumirea de arhipelagul Kerguelen, 
denumire adoptată în general pentru acest grup deinsule 
situat la 49 de grade şi 54 de minute latitudine sudică şi 69 
de grade şi 6 minute longitudine estică. 

Denumirea de Kerguelen le-a fost dată în anul 1772 după 
numele baronului francez Kerguelen, care a semnalat 
primul existenţa acestor insule, în partea meridională a 
Oceanului Indian. În timpul unei călătorii prin aceste locuri, 
şeful de escadră crezu că a descoperit un nou continent la 
limita mărilor antarctice, dar, după cea de-a doua expediţie 


îşi dădu seama că se înşelase. Pretinsul continent nu era 
decât un arhipelag. După mine, „Insulele Dezolării” este 
singurul nume potrivit pentru acest grup de trei sute de 
insule sau insulițe, pierdute în imensele singurătăţi ale 
oceanului, ale cărui ape sunt tulburate aproape fără 
încetare de marile furtuni australe. 

Cu toate acestea, arhipelagul este locuit, iar de două luni, 
mai exact de la 2 august 1839, de când mă aflu la 
Christmas-Harbour, numărul celor câţiva europeni şi 
americani, care formează marea majoritate a populaţiei de 
pe insulele Kerguelen, a mai crescut cu unul. 

E drept că eu nu aşteptam decât prilejul să plec, fiindcă 
terminasem studiile geologice şi mineralogice pe care le 
făcusem în timpul acestei călătorii. 

Portul Christmas-Harbour se află pe cea mai importantă 
insulă a arhipelagului, care are o supra faţă de 4500 km2, 
ca jumătate din suprafaţa Corsicei. Este un port accesibil, în 
care vasele pot pătrunde fără mari greutăţi şi pot ancora 
foarte aproape de coastă. Ocolind pe la nord capul 
Francois, pe care piscul Table-Mount îl domină cu înălţimea 
sa de o mie două sute de picioare, poţi privi nestingherit 
prin scobitura unei arcade de bazalt. Vei zări un golf îngust, 
adăpostit de insulițe, care îl apără de furia vânturilor 
dinspre est şi vest. În fund, apare Christmas-Harbour. Vasul 
dumneavoastră să ia această direcţie la tribord. Ajuns în 
rada portului de escală, va putea, ancora cu uşurinţă, 
folosind o singură ancoră, în cazul când golful nu va fi prins 
de gheţuri. 

De altfel, insulele Kerguelen au sute de asemenea fiorduri. 
Coastele lor sunt crestate, zdrenţuite, ca poalele fustei unei 
cerşetoare, mai ales în partea cuprinsă între nord şi sud- 
est. În această parte, insulele şi ostroavele se îndesesc. 

Relieful lor, deorigine vulcanică, se compune din cuarţ 
amestecat cu o piatră albăstruie. În timpul verii, solul se 
acoperă cu un muşchi verzui, cu pete de lichen ce nuşiu şi 
diferite plante fanerogame, în special saxifraga sau laptele 


stâncii, cum i se mai spune. Un singur arbust creşte acolo 
un soi de varză cu gust foarte acru, pe care zadarnic ai 
căuta-o în alte ţări. 

Acestea sunt locurile preferate îndeosebi de pinguinii 
regali şi de alte specii, care populează în cârduri mari 
regiunea. Gătiţi în alb şi galben, cu capul dat pe spate, cu 
aripile întinse în lături, asemenea mânecilor unei rochii, 
aceste stupide zburătoare seamănă din depărtare cu o 
adunare de călugări, care merg în procesiune de-a lungul 
plajei. 

Mai trebuie adăugat că insulele Kerguelen oferă multe 
posibilităţi de refugiu viţeilor de mare cu blană, focilor cu 
trompă şi elefanților de mare. Vânătoarea bogată şi 
pescuitul abundent al acestor amfibii au dus la dezvoltarea 
unui comerţ, care atrăgea încoace numeroase corăbii. Într- 
una din zile, mă plimbam prin port, când hangiul meu mă 
opri şi-mi spuse: 

— Dacă nu mă-nşel, timpul a început să vi se pară cam 
lung, domnule Jeorling? 

Era un american înalt şi voinic, instalat la Christ-mas- 
Harbour de vreo douăzeci de ani, unde ţinea unicul han din 
port. 

— Într-adevăr, lung, ţi-aş răspunde, jupâne Atkins, în cazul 
când răspunsul meu nu te-ar supăra. 

— Nicidecum, răspunse acest om de treabă. Vă închipuiţi 
că sunt obişnuit cu astfel de răspunsuri ca stâncile capului 
Francois cu furia valurilor oceanului. 

— li rezişti ca şi ele. 

— Fără îndoială! Din ziua în care aţi debarcat la 
Christmas-Harbour şi aţi tras la firma Cormoranul Verde a 
lui Fenimore Atkins, mi-am zis: în cel mult cincisprezece 
zile, sau poate chiar peste opt, oaspetele meu va fi sătul 
până în gât şi va regreta că a debarcat în insulele 
Kerguelen. 

— Nu, jupân Atkins, niciodată nu regret nimic din ceea ce 
fac. 


— Bun obicei, domnule. 

— De altfel, cutreierând acest grup de insule, am avut 
prilejul să observ multe lucruri interesante. Am străbătut 
câmpii întinse, îmbrăcate într-un muşchi tare, întrerupt pe 
alocuri de zăcăminte de turbă şi duc cu mine ciudate 
mostre mineralogice şi geologice. Am luat parte la 
vânătoarea viţeilor de mare şi a focilor. Arn vizitat țărmurile 
stâncoase, unde pinguinii şi albatroşii trăiesc în cea mai 
deplină armonie, şi asta mi s-a părut demn de a fi reţinut. 
Din când în când mi-ai servit petrel-balthazard preparat de 
mâna dumitale, mâncare destul de gustoasă când foamea e 
mare. La Cormoranul Verde am fost foarte bine primit şi îţi 
sunt foarte recunoscător. Dar dacă ştiu să număr bine, iată, 
au trecut două luni de când corabia ciliană cu trei catarge, 
Penas, m-a lăsat în plină iarnă, la Christmas-Harbour. 

— Şi aţi vrea, zise hangiul să vă întoarceţi în patria 
dumneavoastră, care este şi a mea, domnule Jeorling, să 
ajungeţi din nou în Connecticut, să revedeţi Hartford-ul, 
capitala noastră dragă. 

— Ai ghicit, jupân Atkins, căci iată, sunt aproape trei ani de 
când cutreier lumea. Într-o bună zi tot va trebui să mă 
opresc, să prind rădăcini undeva. 

— Ehei! Când ai prins rădăcini undeva răspunse 
americanul clipind şiret din ochi în care îţi cresc şi ramuri 

— E foarte adevărat, jupân Atkins. Totuşi, cum nu mai am 
familie, este foarte probabil că eu voi închide neamul 
strămoşilor mei. Şi la patruzeci de ani nu mai poţi lăsa să-ţi 
crească ramuri, aşa cum ai făcut dumneata, scumpul meu 
hangiu, pentru că dumneata eşti un adevărat arbore, şi încă 
unul frumos. 

— Un stejar, un stejar verde chiar, dacă vreţi, domnule 
Jeorling. 

— Şi bine ai făcut că te-ai supus legilor naturii. Dacă 
natura ne-a dat picioare pentru a merge. 

— Ne-a dăruit şi pe ce să stăm, întregi râzând cu hohote 
Fenimore Atkins. Din această cauzăm-am stabilit definitiv la 


Christmas-Harbour. Cumătra Betsey mi-a dăruit o duzină 
de copii, care la rândul lor îmi vor dărui nepoți, ce se vor 
căţărape genunchii mei ca pisicuţele. 

— Nu te vei reîntoarce niciodată în patrie? 

— Ce să fac acolo, domnule Jeorling, şi ce-aş fi făcut acolo? 
Mizerie! Aici, dimpotrivă, în aceste insule ale dezolării, 
unde de altfel nu am fost niciodată dezolat, mi-am înjghebat 
o stare destul de bună pentru mine şi ai mei. 

— Fără îndoială, jupân Atkins, şi te felicit chiar că poţi fi 
aşa de mulţumit. Totuşi, nu este exclus ca într-o bună zi să 
doreşti. 

— Să mă dezrădăcinez, domnule Jeorling? Ai-da-de, v-am 
spus că sunt ca un stejar; încercaţi să smulgeţi un stejar 
când el este înrădăcinat până la jumătatea trunchiului în 
piatra Insulelor Kerguelen. 

Simţeai o deosebită plăcere ascultându-l pe acest vrednic 
american, complet aclimatizat în arhipelagul Kerguelen, 
atât de călit în lupta cu intemperiile climatice ale acestui 
ținut neprimitor. Trăia aici, cu familia lui, ca pinguinii pe 
stâncile de pe coastă; mama, o matroană voinică, fiii, toţi 
zdraveni, sănătoşi, necunoscând sufocările anghinei sau 
durerile de stomac. Treburile mergeau bine. Cormoranul 
Verde era căutat de clienţi şi se obişnuise cu tot felul de 
oameni de pe corăbiile şi balenierele care făceau popas în 
insulele Kerguelen. El le furniza seu, grăsimi, gudron, 
răşină de brad, plante aromate, zahăr, ceai, conserve, 
whisky, gin, rachiu de vin. Zadarnic ai fi căutat alt han la 
Christmas-Harbor. Cât despre fiii lui Fenimore Atkins, ei 
erau dulgheri, făceau pânze de corăbii, pescuiau şi vânau 
amfibiile pe fundul mării, în golfurile şi strâmtorile 
arhipelagului, pe timpul sezonului călduros. Erau nişte 
oameni de treabă, care se supuseseră acestei vieţi fără a 
cârti împotriva sorții lor. 

— In sfârşit, jupân Atkins, spusei pentru a încheia, sunt 
încântat că am venit în insulele Kerguelen şi voi păstra 


zilelor petrecute aici o amintire frumoasă. Totuşi, nu m-aş 
supăra de loc dacă m-aş putea întoarce pe mare. 

— Puţină răbdare, domnule Jeorling, îmi răspunse acest 
filosof. Niciodată nu trebuie să doreşti sau să grăbeşti ora 
despărțirii şi nu uitaţi că timpul frumos nu va întârzia să 
revină. Peste cinci sau şase săptămâni. 

— In aşteptare, răspunsei, munţii şi câmpiile, stâncile şi 
prundişul continuă să zacă sub un strat gros de zăpadă, iar 
soarele n-a prins destulă putere ca să împrăştie negurile de 
la orizont. 

— Nu aveţi dreptate, domnule Jeorling! Se văd de pe acum 
firişoarele de iarbă străpungând covorul alb. Priviţi cu 
atenţie! 

— Poate cu lupa, între noi fie zis, poţi pretinde că gheţurile 
nu mai stau îngrămădite în golfuri, acum în luna august, 
care corespunde lunii februarie din emisfera noastră 
nordică. 

— Fiţi liniştit, domnule Jeorling, şi aveţi răbdare. Vă repet, 
anul acesta iarna a fost blândă. In scurtă vreme vasele se 
vor arăta în larg, la est sau la vest, pentru că se apropie 
timpul pescuitului. 

— Cerul să te audă, jupân Atkins, şi dea domnul să 
călăuzească spre noi corabia care nu cred că va întârzia 
Goeleta Halbrane. 

— Căpitanul Len Guy, răspunse hangiul, un marinar 
îndrăzneţ şi cumsecade, cu toate că este englez, dar oameni 
de treabă sunt peste tot 

— E unul din cei care se aprovizionează la Cormoranul 
Verde. 

— Dumneata crezi că Halbrane... 

— Va fi semnalată peste cel mult opt zile, în dreptul 
capului Francois, domnule Jeorling, sau n-ar mai exista 
căpitanul Len Guy, şi dacă nu mai există căpitanul Len Guy, 
atunci Halbrane se va fi scufundat cu siguranţă, între capul 
Bunei Speranţe şi insulele Kerguelen. 


Spunând aceasta, cu un gest care voia să arate că o astfel 
de eventualitate nu era cu putinţă, Fenimore Atkins mă 
părăsi. De altfel, nutream speranţa că previziunile hangiului 
meu nu vor întârzia să se realizeze, pentru că într-adevăr, 
timpul începuse să-mi pară lung. Dacă ar fi trebuit să-l cred, 
semnele timpului frumos începuseră să se arate, bineînţeles 
frumos pentru aceste locuri. 

Este drept că aşezarea insulei principale a arhipelagului 
este aproape la aceeaşi latitudine cu Parisul în Europa şi 
Quebecul în Canada. Dar, aici este vorba de emisfera 
meridională şi, după cum se ştie, în orbita elipticei pe care o 
descrie pământul, în care soarele ocupă unul din centre, 
această emisferă este mai rece în timpul iernii decât 
emisfera septentrională şi totodată mai caldă decât ea în 
timpul verii. Un lucru este sigur însă, că din cauza 
furtunilor, în insulele Kerguelen, perioada rece de iarnă 
este îngrozitoare, iar marea stă îngheţată multe luni, cu 
toate că temperatura nu e chiar atât de aspră, fiind în 
medie de 2* centigrade în timpul iernii şi 7" centigrade în 
timpul verii, ca în insulele Falkland sau la capul Horn, 
depildă. 

Este de la sine înţeles că în această perioadă Christmas- 
Harbour şi celelalte porturi ale arhipe-lagului nu 
adăpostesc nici un vas. 

La epoca despre care vorbesc, vasele cu aburi erau încă 
rare. Cât despre corăbiile cu pânze, grijulii să nu se lase 
blocate de gheţuri, plecau spre porturile Americii de Sud, 
pe coasta occidentală a Chiliului sau Africei, mai ales la 
Capetown sau capul Bunei Speranţe. Câteva şalupe, unele 
prinse de apele îngheţate, iar altele trase pe plajă şi 
acoperite de chiciură până în vârful catargului, era tot ce 
panorama Christmas-Harbour-ului oferea privirilor mele. 

Totuşi, în insulele Kerguelen diferenţele de temperatură 
nu sunt prea mari, iar climatul lor este în general umed şi 
rece. Foarte des, mai ales în partea occidentală, grupul de 
insule este supus asaltului vijeliilor de la nord sau vest, 


aducătoare de grindină şi averse. Spre est, cerul se mai 
limpezeşte, cu toate că în această parte lumina este pe 
jumătate voalată, iar limita zăpezilor de pe crestele 
munţilor începe la cincizeci de stânjenil deasupra nivelului 
mării. 

Înţelegeţi deci, că după cele două luni pe care le 
petrecusem în arhipelagul Kerguelen, nu mai aşteptam 
decât ocazia să plec la bordul goeletei Halbrane, ale cărei 
calităţi maritime nu înceta să mi le laude entuziastul meu 
hangiu. 

— Ceva mai bun nici n-aţi putea găsi, îmi repeta el de 
dimineaţă până seara. Dintre toţi căpitanii de cursă lungă ai 
marinei engleze, niciunul nu se aseamănă cu prietenul meu 
Len Cuy, nici.ca îndrăzneală, nici ca pricepere! Dacă ar fi 
ceva mai vorbăreţ, mai comunicativ, ar fi perfect... 

Mă hotărâsem să ţin seama de recomandările jupânului 
Atkins. Locul îmi va fi reţinut de îndată ce goeleta ar fi 
ancorat la Christmas-Harbour. După un popas de şase-şapte 
zile, şi-ar relua drumul, îndreptându-se spre Tristan-da- 
Cunha, unde ducea o încărcătură de minereu de aramă şi 
cositor. 

Intenţia mea era să rămân câteva săptămâni din anotimpul 
frumos, în această insulă. De acolo, mă gândeam să plec 
spre Connecticut, având totuşi grijă să rezerv partea care 
revine hazardului, în ceea ce îşi propune omul, căci este 
bine, după cum a spus Edgar Poe, „să pui la socoteală 
totdeauna neprevăzutul, neaşteptatul, ceea ce pare cât mai 
de neînțeles, fiindcă împrejurările colaterale, contingente, 
accidentale, merită să aibă o parte însemnată în planurile 
cuiva, iar întâmplarea, în asemenea ocazii, trebuie să 
constituie întotdeauna materia de bază a unui riguros 
calcul”. 

Dacă citez pe marele nostru scriitor Edgar Poe, o fac 
pentru că deşi sunt un spirit practic, o fire foarte sobră, de 
natură puţin imaginativă, nu mă pot opri să nu admir pe 
acest genial poet al ciudăţeniilor umane. 


De altfel, pentru a reveni la Halbrane, sau mai exact, la 
ocaziile care mi s-ar prezenta de a mă îmbarca la 
Christmas-Harbour, nu-mi făceam prea mari griji. 

La această epocă, insulele Kerguelem erau vizitate anual 
de o mulţime de corăbii, cel puţin cinci sute. 

Pescuitul cetaceelor era foarte bogat în perioada de care 
vorbesc şi fiecare îşi poate da seama de acest lucru, dacă 
socoteşte că un singur elefant de mare poate furniza o tonă 
de untură, adică echivalentul cantităţii pe care-o pot da o 
mie de pinguini. Este drept că în ultimii ani n-au mai rămas 
decât vreo douăsprezece vase, care vin în acest arhipelag, 
datorită faptului că vânătoarea abuzivă a cetaceelor le-a 
împuţinat numărul. 

Prin urmare, nu trebuia să-mi fac nici o grijă asupra 
posibilităţilor care mi-ar fi permis să părăsesc Christmas- 
Harbour-ul, chiar dacă Halbrane ar lipsi de la întâlnire şi 
căpitanul Len Guy n-arveni să strângă mina jupânului 
Atkins. 

Continuai liniştit să-mi fac zilnic plimbările obişnuite prin 
împrejurimile portului. Soarele începea să prindă putere, 
stâncile, terasele sau şirurile de coloane vulcanice se 
scuturau puţin câte puţin de veşmântul alb al iernii. Pe 
plajă, de-a lungul falezelor bazaltice, se ţesea o spumă ca 
de şampanie, iar mai încolo, în larg, ondulau panglici lungi 
de alge de câte cincizeci-şaizeci de yarzi? în câmp, către 
fundul golfului, câteva graminee îşi ridicau timid capul - 
phanerogama lyella, originară de prin munţii Anzi, apoi 
multe (din cele care constituie flora "Ţării de Foc şi în sfârşit 
micul arbust, care creşte pe aceste locuri şi despre care am 
mai vorbit, varza aceea uriaşă, atât de prețioasă pentru 
însuşirile ei antiscorbutice. 

În ceea ce priveşte mamiferele terestre, căci mamiferele 
marine mişună în aceste locuri, n-am întâlnit niciunul, nici 
cel puţin batraciene sau reptile. Numai câteva insecte, între 
altele fluturi, dar şi aceştia fără aripi, din cauză că, înainte 


de a putea să se servească de ele, curenţii atmosferici i-ar 
târi în valurile oceanului. 

O dată sau de două ori m-am îmbarcat pe una din acele 
luntre, solide, pe care pescarii înfruntă vânturile ce bat ca 
nişte catapulte coastele insulelor Kerguelen. Cu aceste 
luntre s-ar putea încerca traversarea Capetown-ului şi s-ar 
ajunge sigur în acest port, dar o asemenea călătorie cere 
mult timp. Vă pot asigura însă că n-aveam de loc intenţia să 
părăsesc Christmas-Harbour-ul în aceste condiţii... Nu! Îmi 
pusesem speranţa în goelela Halbrane şi goeleta Halbrane 
nu putea să întârzie. 

În decursul plimbărilor mele de la un golf la altul, am 
urmărit cu o vie curiozitate diversitatea formelor acestei 
coaste chinuite, a acestei osaturi bizare, uimitoare, de 
origine vulcanică, care străpungând giulgiul imaculat al 
iernii, scotea la lumină membrele scheletului său vineţiu... 
Câteodată, nerăbdarea punea stăpânire pe mine, cu toate 
încurajările înţeleptului meu hangiu, atât de fericit de 
existenţa pe care o ducea la Christmas-Harbour. 

În acest colţ de lume, sunt rari aceia pe care viaţa i-a făcut 
filosofi. De altfel, şi la Fenirn-ore Atkins muşchii aveau mai 
multă importanţă decât inteligenţa. Se poate, de asemenea, 
să fi avut şi mai puţină inteligenţă decât instinct. Aceşti 
oameni sunt mai bine înarmaţi împotriva loviturilor vieţii şi 
la urma urmei este posibil ca norocul lor de a întâlni 
fericirea aici, să fie mai mare ca al celorlalţi. 

— Şi Halbrane?! Repetam în fiecare dimineaţă. 

— Halbrane, domnule Jeorling? Îmi răspundea Atkins, şi în 
tonul lui se distingea încrederea cu care făcea această 
afirmaţie. Cu siguranţă că va sosi azi, sau dacă nu azi, 
mâine! Va veni desigur o zi, nu-i aşa, care va fi ajunul 
aceleia în care pavilionul căpitanului Len Guy se va înălța în 
largul Christmas-Harbour-ului! 

Pentru a-mi lărgi câmpul vizual, nu trebuia decât să fac 
ascensiunea lui Table-Mount. La o altitudine de una mie 
două sute de picioare, poţi cuprinde cu privirea pe o rază 


de treizeci şi patru până la treizeci şi cinci de mile3, şi chiar 
prin negură, goeleta putea fi zărită cu douăzeci şi patru de 
ore mai devreme. Dar ca să urce acest munte, ale cărui 
coaste erau încă acoperite de zăpadă până în vârf, trebuia 
să fie cineva pe jumătate nebun. 

Colindând plăjile, mi se întâmpla să pun pe fugă o 
grămadă de amfibii, care se cufundau speriate în apele 
mării. Numai pinguinii, nepăsători şi greoi, nici nu se 
sinchiseau de apropierea mea. Dacă n-ar avea aerul acela 
stupid şi bleg, care îi caracterizează, ai fi tentat să stai cu ei 
de vorbă, cu condiţia să le vorbeşti în limba lor ţipătoare şi 
asurzitoare. Cât priveşte pescăruşii negri, rațele negre şi 
albe, fugeau ca vântul, la apropierea mea. 

Într-o zi am avut prilejul să asist la plecarea unui albatros, 
pe care pinguinii îl salutară cu cele mai grozave ţipete, ca 
pe un prieten bun care, fără îndoială, îi părăsea pentru 
totdeauna. Aceste puternice zburătoare pot străbate 
distanţe de două sute de leghe4 fără oprire şi cu asemenea 
iuţeală, încât aceste drumuri le fac numai în câteva ore. 

Albatrosul sta nemişcat pe o stâncă înaltă, care străjuia 
intrarea golfului Christmas-Harbour, privind marea, ale 
cărei talazuri se izbeau cu putere de stânci. 

Deodată pasărea îşi luă avânt, se ridică în aer cu aripile 
întinse, cu labele îndoite, cu capul întins mult înainte, ca 
etrava unei corăbii, şi dând un țipăt ascuţit de rămas bun 
sau de adio, se înălţă în spaţiile albastre şi în scurtă vreme, 
abia se mai zărea ca un punct negru, gonind spre 
ameninţătoarea perdea înnegurată a pâclelor din sud. 

1.2. GOELETA HALBRANE. 

Imaginaţi-vă un vas cu o deplasare de trei sute de tone, cu 
catargele puţin înclinate spre a putea prinde vântul de 
aproape, cu o suprafaţă de velatură compusă din catargul 
din faţă, pe care se aflau pânza mare, pânza de furtună, 
huna şi papagalul, catargul mare, cu tarigantina şi săgeata, 
prevăzută pe bompres cu trinchete, focul mare şi focul mic 


şi veţi avea imaginea schooner-ului aşteptat la Christmas- 
Harbour, goeleta Halbrane. 

La bord se aflau căpitanul vasului, secundul, un şef de 
echipaj, un bucătar, plus opt mateloţi, în total doisprezece 
oameni care alcătuiau echipajul necesar navigaţiei. 

Solid construită, având toată lemnăria coastelor şi 
bordajelor ferecată cu aramă, cu pânze multe, cu teuga 
zveltă, degajată, acest vas foarte uşor de manevrat, potrivit 
navigării între a patruzecea şi cincizecea. Paralelă sudică, 
făcea onoare şantierelor din Birkenhead. Aceste amănunte 
mi-au fost date de jupân Atkins şi cu ce acompaniament, de 
elogii! 

Căpitanul Len Guy, din Liverpool, era proprietarul a trei 
cincimi din goeleta pe care o comanda cam de vreo şase 
ani. Făcea negoţ în mările meridionale ale Africei şi 
Americii, mergând din insulă în insulă şi de la un continent 
la altul.' Dacă goeleta lui nu avea decât doisprezece 
oameni, aceasta se datora faptului că el se dedicase exclusiv 
comerţului. 

Pentru vânătoarea amfibiilor, foci şi viței de mare, ar fi fost 
nevoie de un echipaj mult mai numeros, înzestrat cu unelte 
speciale, harpoane, căngi şi undiţe atât de necesare acestor 
grele întreprinderi. 

Mai adaug că orice agresiune din partea cuiva, mai ales a 
piraţilor care cutreierau nestingheriţi, la acea epocă, mările 
Sudului, nu ar fi găsit vasul Halbrane nepregătit Patru 
tunuri, o cantitate îndestulătoare de ghiulele şi bucăţi de 
fier cu care se încărcau la nevoie tunurile, o încăpere plină 
cu butoiaşe de praf de puşcă, puşti, pistoale şi carabine 
pregătite în rastele, oricând la îndemâna echipajului, şi în 
sfârşit plase de bastingaj asigurau securitatea navigaţiei. În 
plus, oamenii de cart erau veşnic treji, la posturile lor. Să 
navighezi pe aceste mări fără asemenea măsuri de apărare, 
ar fi fost o greşeală de neiertat. 

În dimineaţa aceea de 7 august, mai dormeam încă, când 
lovituri puternice în uşă şi vocea groasă a hangiului mă 


treziră brusc din somn. 

— Domnule Jeorling, v-aţi trezit? 

— Bineînţeles, jupân Atkins, cum crezi că aş mai putea 
dormi când faci atâta gălăgie! Ce s-a întâmplat? 

— La şase mile în larg, spre nord-est, o corabie se 
îndreaptă spre Christmas! 

— S-ar putea să fie Halbrane? Strigai, aruncând păturile 
de pe mine şi sărind din pat. 

— Asta vom şti peste câteva ore, domnule Jeorling. În orice 
caz, este prima corabie care ne vizitează în acest an şi ar fi 
drept să-i facem o primire frumoasă. 

Mă îmbrăcai la repezeală şi îl ajunsei din urmă pe 
Fenimore Atkins, pe chei, într-un loc unde orizontul se 
deschidea privirilor noastre într-un unghi foarte larg, între 
cele două coaste ale golfuleţului de la Christmas-Harbour. 

Dimineaţa era limpede şi luminoasă, în larg se împrăştiau 
ultimele neguri, marea era liniştită, iar briza adia uşor. De 
altfel, cerul, datorită vânturilor care bat cu regularitate, 
este mai curat în aceasta parte a insulelor Kerguelen, decât 
în partea opusă. 

Vreo douăzeci de locuitori, în majoritate pescari, 
înconjurau pe jupân Atkins, care era, fără îndoială, 
personajul cel mai însemnat şi, bucurându-se de cea mai 
mare consideraţie în tot arhipelagul, era şi cel mai ascultat. 
Vântul favoriza intrarea vasului în golf. Dar din cauza 
refluxului corabia semnalată, un schooner, se apropia încet 
cu pânzele strânse, aşteptând fluxul. 

Oamenii de pe chei discutau aprins, iar eu le urmăream 
nerăâbdător discuţia, fără să mă amestec. Părerile erau 
împărţite şi fiecare îşi apăra punctul de vedere cu aceeaşi 
încăpățânare. Ce mă necăjea în discuţia lor, era părerea 
majorităţii, care susţinea că acest schooner n-ar fi goeleta 
Halbrane. Numai doi sau trei erau de altă părere şi 
bineînţeles, printre ei se afla şi stăpânul „Cormoranului 
Verde”. 


— Este Halbrane! Repeta el. Căpitanul Leu Guy să nu 
ajungă primul în insulele Kerguelen! Asta-i bună! El este, 
sunt tot atât de sigur ca şi cum ar fi aici, cu mâna lui într-a 
mea, tocmindu-se să cumpere o sută de baniţe de cartofi, ca 
să-şi reînnoiască provizia. 

— Ai ceaţă pe ochi, domnule Atkins! Îi zise unul din 
pescari. 

— Nu atâta cât ai tu pe creier! Răspunse acru hangiul. 

— Acest vas nu are forma obişnuită vaselor englezeşti, 
interveni altul. Cu prova asta subţire şi lungă, şi etrava bine 
marcată, aş crede mai degrabă că este de construcţie 
americană. 

— Nu... este englezesc, răspunse iute domnul Atkins, şi aş 
fi în stare să spun şi din care şantier a ieşit... Da... 
şantierele Birkenhead din Liverpool, de unde a fost lansată 
Halbrane. 

— Ba de loc! Se amestecă un marinar bătrân. Acest 
schooner a fost fabricat la Baltimore pe şantierele navale 
Nipper şi Stronge şi apele de la Chesapeake au făcut 
safteaua tălpoaiei vasului. 

— Spune mai bine că apele fluviului Mersey, găgăuţă 
ticăloasă ce eşti! Se înfierbântă jupân Atkins. Uite, şterge-ţi 
ochelarii şi priveşte puţin pavilionul care se urcă acum în 
vârful catargului. 

— Englez! Strigă întregul grup. 

Şi într-adevăr, pavilionul RegatuluiUnit îşi desfăşură pânza 
roşie, prinsă în vârful catargului goeletei britanice. 

Nu mai încăpea nici o îndoială, era o corabie engleză care 
se îndrepta spre trecătoarea Christmas-Harbour-ului. Dar 
cu acest punct stabilit, nu însemna neapărat că vasul este 
goeleta căpitanului Len Guy. Două ore mai târziu toată 
lumea era lămurită, înainte de amiază Halbrane ancora în 
rada Christmas-Harbour-ului. 

Gălăgioasa primire pe care i-o făcu jupânul Atkins 
căpitanului Halbranel nu impresiona cu nimic pe acest brav 


marinar, care mi se păru a fi mai puţin expansiv decât mi-l 
închipuisem. 

Era un om cam de vreo patruzeci şi cinci de ani, de o 
constituţie sangvină, statură solidă ca aceea a goeletei sale, 
capul cu părul încărunţit fixat bine pe un gât puternic, ochii 
negri ca tăciunele, umbriţi de sprâncene groase, faţa arsă 
de soare, buze strânse care descopereau o dantură bine 
înfiptă în maxilarele puternice, bărbia prelungită cu un 
barbişon des şi roşu, braţe şi picioare puternice, astfel îmi 
apăru căpitanul Len Guy. Fizionomia lui nu era de loc aspră, 
mai degrabă nepăsătoare, indiferentă, figura unui om 
foarte închis, care nu-şidezvăluie cu uşurinţă gândurile, 
după cum aflai în aceeaşi zi de la cineva mai bine informat 
ca jupân Atkins, cu toate că hangiul meu pretindea că este 
foarte bun prieten cu căpitanul. Adevărul e că nimeni nu se 
putea lăuda să fi pătruns vreodată această fire atât de 
închisă. 

Trebuie să mai adaug că individul de la care am căpătat 
aceste informaţii era şeful de echipaj al vasului Halbrane, 
un oarecare Hurliguerly, născut în insula Wight, în vârstă 
de vreo patruzeci şi patru de ani, de talie mijlocie, îndesat şi 
viguros, cu braţele depărtate de corp, picioarele arcuite, cu 
capul ca o ghiulea de tun aşezat zdravăn pe un gât de taur, 
cu pieptul atât de larg, încât ar fi putut cuprinde două 
perechi de plămâni şi mă întrebam dacă nu cumva le are, 
după cât aer consuma, respirând, suflând, vorbind tot 
timpul, cu o privire ironică şi şugubeaţă pe faţa-i 
zâmbitoare, împânzită sub ochi de o adevărată plasă de 
riduri, produse de neîncetata contracție a pomeţilor. În 
afară de aceste particularităţi, omul meu mai avea un 
cercel, unul singur, atârnând de lobul urechii stângi. Ce 
contrast între el şi comandantul goeletei, şi cum de se 
puteau înţelege două firi atât de deosebite! Şi totuşi se 
înțelegeau, de vreme ce de vreo cincisprezece ani navigau 
împreună, mai întâi pe bricul POWER, apoi de şase ani 
încoace pe schooner-ul Halbrane. 


Incă de la sosire, Hurliguerly află de la Fenimore Atkins că 
în cazul când căpitanul Len Guy s-ar învoi, aş vrea să mă 
îmbarce pe vasul lor. Aşa se făcu că, în aceeaşi după amiază, 
şeful de echipaj veni spre mine, cu aerul cel mai natural. 
Din lume. Îmi cunoştea se vede numele şi mi se adresă 
foarte direct: 

— Domnule Jeorling, vă salut! 

— Şi eu vă salut, prietene, răspunsei, puţin surprins de 
această interpelare. Ce doriţi? 

— Nimic altceva, decât să vă ofer serviciile mele 

— Serviciile dumneavoastră? În legătură cu? 

— În legătură cu intenţia de a vă îmbarca pe Halbrane 

— Dar cine sunteţi? 

— Şeful de echipaj. Hurliguerly, 'astfel, numit şi înscris în 
apelul nominal al echipajului şi mai ales tovarăşul 
credincios şi prietenul căpitanului Len Guy, care mă ascultă 
în toate, deşi îi merge vestea că nu ascultă de nimeni. 

Atunci mă fulgeră gândul că aş face bine să folosesc un om 
atât de îndatoritor şi care părea că nu se îndoieşte câtuşi de 
puţin de influenţa pe care o exercită asupra căpitanului Len 
Guy. Îi răspunsei deci: 

— Bine, prietene, să stăm de vorbă, dacă ocupațiile îţi dau 
puţin răgaz. 

— Am două ore libere, domnule Jeorling. De altfel, azi e 
puţin de lucru. Mâine o să fie de descărcat ceva marfă şi de 
împrospătat stocul de provizii... Dar toate acestea sunt 
treburi uşoare pentru echipaj... Dacă sunteţi liber... cum 
sunt şi eu... Şi spunând acestea, îşi agită mâna spre port, 
într-o direcţie care părea să-i fie foarte cunoscută. 

— Nu putem sta aici de vorbă? Încercai să-l rețin eu. 

— Cum, domnule Jeorling, să stăm de vorbă în picioare şi 
cu gâtlejul uscat... când este aşa de uşor să găsim un colţ la 
„Cormoranul Verde”, cu un pahar de whisky în faţă. 

— Numai că eu nu beau, bosseman5. 

— Fie... voi bea eu pentru amândoi. O! Să nu credeţi că 
aveţi de-a face cu un beţiv... Nu beau niciodată mai mult 


decât trebuie, dar întotdeauna atât cât e nevoie! 

Urmai pe acest marinar, obişnuit desigur să înoate în 
„apele” cârciumilor, şi în timp ce jupân Atkins era ocupat pe 
puntea goeletei cu fixarea preţurilor de vânzare sau 
cumpărare a mărfurilor, ne instalarăm la o masă în sala 
mare a hanului. După ce ne aşezarăm, îi spusei bosseman- 
ului: 

— Eu mă bizuiam pe Atkins, să mă pună în legătură cu 
căpitanul Len Guy, fiindcă după câte am înţeles, ar fi buni 
prieteni... 

— Pfui! Făcu Hurliguerly. E drept că Fenimore Atkins e un 
om de treabă şi se bucură de stima căpitanului. Dar, 
oricum, nu poate avea trecerea mea pe lângă el! Lasă că voi 
încerca eu, domnule Jeorling... 

— Este o afacere chiar atât de grea, bosseman, şi nu există 
nici o cabină liberă pe Halbrane? M-aş mulţumi şi cu cea 
mai mică şi o voi plăti. 

— Atunci e foarte bine, domnule Jeorling! Este o cabină 
chiar lângă copastie, de care nu s-a folosit nimeni până 
acum şi dacă nu te uiţi la preţ... în cazul când, bineînţeles, 
va trebui să plăteşti... Dar, între noi fie zis, trebuie să fii mai 
şiret decât crezi şi decât este bătrânul Atkins, pentru a 
hotări pe căpitanul Len Guy să ia un pasager la bord. Da! 
Da! Nu e prea multă toată şiretenia băiatului de treabă, 
care tocmai bea în sănătatea dumitale, regretând că nu faci 
şi dumneata la fel! 

Hurliguerly însoţi această declaraţie de o privire 
străpungătoare a ochiului drept, închizând în acelaşi timp 
pe stângul, încât se părea că toată vioiciunea ochilor săi se 
scurgea prin pupila unuia singur. Cred că e de prisos să mai 
adaug că sfârşitu'l acestui frumos discurs fu înecat într-un. 
Pahar de whisky, al cărui gust nu păru să-l impresioneze 
prea mult pe bosseman, întrucât „Cormoranul Verde” se 
aproviziona din cambuza HalbranelL. 

Apoi, acest drac de om scoase dintr-un buzunar al vestei o 
pipă neagră şi scurtă, o îndopă bine cu tutun, o aprinse, 


după ce şi-o împlântă cu putere în colţul gurii şi trăgând din 
ea, se învolbură de atâta fum, încât părea un vapor sub 
presiune, iar capul aproape că-i dispăru în acest nor 
cenuşiu. 

— Domnule Hurliguerly? 

— Vă ascult, domnule Jeorling... 

— De ce s-ar împotrivi, căpitanul dumitale să mă ia pe 
bord? 

— Pentru că nu intră în vederile lui acest lucru şi până 
acum a refuzat toate propunerile care i s-au făcut. 

— Dar te întreb, care-i raţiunea? 

— Eh! Nu-i place să fie stingherit în călătoriile sale; el vrea 
să meargă unde-i vine, să se întoarcă din drum, dacă aşa 
are el chef, să se ducă spre nord sau spre sud, la apus sau 
la răsărit, fără să dea socoteală nimănui. Nu părăseşte 
niciodată aceste blestemate mări ale Sudului, domnule 
Jeorling, şi iată, sunt atâţi ani de când le colindăm 
împreună, între Australia la est şi America la vest, mergând 
de la Hobart-Iown la insulele Kerguelen, la Tristan-da- 
Cunha sau la insulele Falkland, nepoposind decât timpul 
necesar vânzării mărfurilor sau aprovizionării şi câteodată 
în drumurile noastreni s-a întâmplat să mergem până la 
marea antarctică, în aceste condiţii, înţelegeţi că un 
pasager ne-ar incomoda şi apoi cine ar risca să se îmbarce 
pe Halbrane, pentru că ei nu-i prea place să înfrunte briza 
şi merge cam încotro o duce vântul. 

Mă întrebam dacă nu cumva bosseman-ul încerca să facă 
din goeleta lui un vas misterios, navigând la întâmplare, 
neoprindu-se decât foarte rar, un fel de corabie fantomă, 
rătăcind la latitudini mari, comandată de un căpitan la fel 
de misterios ca şi vasul său. Oricum ar fi fost, îndrăznii: 

— In sfârşit, Halbrane va părăsi insulele Kerguelen peste 
patru sau cinci zile? Sigur... 

— Şi se va îndrepta spre vest, pentru a merge la Tristan- 
da-Cunha? 

— Probabil. 


— Ei bine, prietene, această probabilitate îmi ajunge şi 
dacă dumneata vrei într-adevăr să-mi fii de folos, hotărăşte 
pe căpitanul Len Guy să mă ia ca pasager. 

— S-a făcut! 

— Foarte bine, Hurliguerly, şi te asigur că n-o să-ţi pară 
rău. 

— Ei, domnule Jeorling! Răspunse acest ciudat şef de 
echipaj, scuturându-şi capul ca şi cum atunci ar fi ieşit din 
apă. Nu-mi pare niciodată rău de ceea ce fac şi sunt sigur 
că servindu-vă, nu voi regreta de loc. Acum, dacă-mi 
permiteţi, vă voi părăsi, fără să mai aştept pe jupân Atkins, 
şi mă voi întoarce pe bord. 

După ce goli dintr-o sorbitură ultimul pahar de whisky, de 
credeam că o dată cu băutura va dispare pe gâtlej şi 
paharul, Hurliguerly se ridică, adresându-mi un surâs care 
voia să fie protector şi încurajator în acelaşi timp... Apoi, 
trupul său greoi, legănându-se pe dublul arc al picioarelor, 
învăluit în norii de fum acru al lulelei, părăsi „Cormoranul 
Verde”. 

Rămăsei la masă frământat de gânduri şi foarte 
nedumerit. In fond, ce era cu acest căpitan Len Guy? Jupân 
Atkins mi l-a descris ca pe un marinar bun şi om de treabă. 
Nimic nu mă îndreptăţea să pun la îndoială cele ce aflasem, 
dar oricum, era totuşi un original, după câte înţelesesem de 
la şeful echipajului. Mărturisesc că niciodată nu mi-a dat 
prin gând că propunerea de-a mă îmbarca pe Halbrane ar 
putea întâmpina vreo dificultate din moment ce eram 
dispus să nu mă uit la preţ, şi în plus să mă mulţumesc cu 
viaţa de pe bord. Ce motive ar avea căpitanul Len Guy să-mi 
refuze acest lucru? Poate că nu voia să se lege printr-un 
angajament, care l-ar obliga să meargă într-un anumit loc, 
deşi în cursul navigării sale ar avea fantezia să se ducă în 
altul? Sau poate avea motive personale să se teamă de un 
străin, dat fiind felul său bizar de a naviga? Făcea oare 
contrabandă sau comerţ de sclavi, îndeletnicire care se 
practica mult în acea epocă în mările Sudului? La urma 


urmelor, presupunerea aceasta mi se păru plauzibilă, cu 
toate că vrednicul meu hangiu era în stare să bage mâna în 
foc pentru Halbrane şi căpitanul său. 

Şi când Fenimore Atkins garantează de onestitatea vasului 
şi a comandantului... Dar dacă hangiul îşi făcea iluzii 
degeaba pe socoteala lor?! În definitiv, nu-l cunoştea pe 
căpitanul Len Guy decât din scurtele vizite anuale când 
acesta poposea în insulele Kerguelen, unde îşi făcea 
cumpărăturile obişnuite, care nu puteau da loc la nici o 
bănuială... Pe de altă parte, mă întrebam dacă nu cumva 
bosseman-ul exagerase într-adins, ca să dea serviciului pe 
care mi-l făcea, o importanţă cu mult mai mare... 

Poate că din contra, căpitanul Len Guy ar fi bucuros şi 
fericit să aibă la bord un pasager atât de îngăduitor, cum 
aveam pretenţia că sunt eu şi care nici nu discuta preţul 
călătoriei? 

O oră mai târziu dădui în port de hangiu şi-i vorbii despre 
întâlnirea şi discuţia ce-o avusesem cu şeful de echipaj. 

— Ah, afurisitul ăsta de Hurliguerly, înjură el, nu s-a 
schimbat de loc. Dacă ar fi să-l crezi, căpitanul Len Guy nu- 
şi şterge nici nasul fără să-l consulte. Vedeţi, e un caraghios 
acest bosseman, domnule Jeorling, cu toate că nu-i râu şi 
nici prost, dar îi plac al dracului dolarii şi guineele... Dacă-i 
cazi în mână, păzeşte-ţi punga. Încheie-ţi bine buzunarele şi 
nu te lăsa dus de nas. 

— Iţi mulţumesc pentru sfat, Atkins. Spune-mi, ai stat de 
vorbă cu căpitanul Len Guy. I-ai spus ceva de mine. 

— Incă nu, domnule Jeorling, mai avem timp, Halbrane de- 
abia a sosit. 

— Fie, însă înţelegi, aş vrea să aranjăm cât mai repede cu 
putinţă. 

— Puţină răbdare! 

— Sunt nerăbdător să ştiu cum stau... 

— Ei, nu-ţi face griji, domnule Jeorling! Lucrurile se vor 
aranja cum e mai bine! De altfel, chiar dacă n-o fi Halbrane, 
tot vei ieşi din încurcătură... Cum va începe sezonul de 


pescuit, Christmas-Harbour va adăposti mai multe corăbii 
decât sunt case în jurul „Cormoranului Verde”! Aveţi 
încredere în mine. Am eu grijă de îmbarcarea 
dumneavoastră! 

Dar toate astea erau numai vorbe, cu care încercau să mă 
liniştească bosseman-ul de o parte, jupân Atkins de alta. Cu 
toate promisiunile lor, mă hotărâi să mă adresez direct 
căpitanului Len Guy, oricât de greu m-aş fi apropiat de el, şi 
să-i vorbesc de proiectul meu, de îndată ce-l voi întâlni 
singur. 

Ocazia nu mi se oferi decât a doua zi. Până atunci 
hoinărisem de-a lungul cheiului, examinând schooner-ul, o 
corabie de o construcţie remarcabilă şi de o mare soliditate. 
Soliditatea construcţiei este calitatea de căpetenie a unui 
vas care navighează în aceste mări, unde ghețarii trec 
câteodată dincolo de paralela-cincizeci. 

Era la amiază. Când mă apropial de căpitanul Len Guy, 
înţelesei că ar fi preferat să nu mă întâlnească. Se înţelege 
că această mică populaţie de la Christmas-Harbour, formată 
în majoritate din pescari, rămâne cam întotdeauna aceeaşi. 
Uneori, în epoca pescuitului, unii kergueleni lucrau pe 
diferite vase, destul de numeroase în acest timp la 
Christmas-Harbour, înlocuind pe cei absenţi sau dispăruţi. 
Dar asta nu înseamnă că populaţia semodifica şi căpitanul 
Len Guy cunoştea desigur pe fiecare în parte. Peste câteva 
săptămâni, ar fi fost poate mai greu să-i deosebească pe 
băştinaşi, în Crucât cheiurile ar fi fost năpădite de 
echipajele vaselor de comerţ, sosite aici o dată cu începutul 
sezonului de pescuit, când ar fi început forfota obişnuită din 
fiecare! an şi care nu ia sfârşit decât o dată cu terminarea 
sezonului. Acum, însă, în august, Halbrane, profitând de o 
iarnă excepţional de blândă, era singură în rada portului. 
Mi se părea deci cu neputinţă ca Len Guy să nu fi ghicit că 
sunt străin, chiar dacă bosseman-ul sau hangiul nu i-ar fi 
vorbit încă despre mine. 


Atitudinea lui nu putea însemna decât una din două: sau 
propunerea mea i-a fost comunicată, şi nu înţelegea să-i dea 
curs, sau nici Hurliguerly, nici Atkins nu i-au vorbit, şi atunci 
de ce se ferea de mine? În acest caz se îndepărta de mine, 
pentru că se supunea firii sale, puţin comunicative, 
neconvenindu-i să intre în vorbă cu un necunoscut. 

Mă cuprinse totuşi nerăbdarea. Dacă acest arici mă refuza 
de la început, să-i fie de bine! Voi suporta refuzul. Să-l oblig 
să mă ia pe bord fără voia lui, nu aveam pretenţia. Nu-i 
eram nici cel puţin compatriot. De altfel, în insulele 
Kerguelen nu-şi avea reşedinţa nici un consul sau măcar 
vreun agent american, căruia m-aş fi putut plânge. Înainte 
de toate era important să fiu eu hotărât, şi dacă mă loveam 
de un „nu,” al căpitanului Len Guy, voi fi liber să aştept 
sosirea altei corăbii mai binevoitoare ceea ce nu m-ar 
întârzia decât cu două sau trei săptămâni. 

Tocmai în clipa când mă decisesem să-i vorbesc, secundul 
său se apropie de el. Len Guy profită de această ocazie 
pentru a se îndepărta şi făcând semn ofițerului să-l urmeze, 
ocoli prin fundul portului şi dispăru după colţul unei stânci. 

— Luând-o în susul golfului, pe ţărmul septentrional. 

„La dracu'! Gândii. Am toate motivele să cred că-mi va fi 
destul de greu s-o scot la capăt. Dar nu-i decât o partidă 
amânată. Mâine, în cursul dimineţii, mă voi duce pe bordul 
Halbranel şi cu sau fără voia lui va trebui ca acest Len Guy 
să mă asculte şi să-mi răspundă prin da sau nu!” 

De altfel, s-ar fi putut ca la ora cinci căpitanul Len Guy să 
vie la „CormoranulVerde”, unde de, obicei marinarii care 
poposeau aici îşi luau mesele de prânz şi de seară. După 
luni de zile petrecute pe mare, e foarte plăcut să schimbi un 
meniu, compus, în general, din biscuiţi şi carne conservată. 
Chiar sănătatea te obligă la acest lucru, şi în timp ce 
echipajul are la dispoziţie alimente proaspete, ofiţerilor le 
place să mănânce la han. Nu mă îndoiam de loc că prietenul 
meu Atkins va fi pregătit să primească cum se cuvine pe 
căpitan, pe locotenent şi pe bosseman-ul goeletei. 


Aşteptai deci şi nu mă dusei la masă decât. Foarte târziu, 
încercai o mare dezamăgire. Nu! Nici căpitanul Len Guy şi 
nici altcineva de pe bord nu veni să onoreze cu prezenţa 
„Cormoranul Verde”. Fusei nevoit să cinez de unul singur, 
cum făceam de altfel în fiecare seară, de două luni încoace, 
fiindcă clienţii jupânului Atkins nu se prea vedeau prin han 
în timpul sezonului mort. 

După masă, De la ora şapte şi jumătate, cu tot întunericul 
de afară, plecai să mă plimb prin port, în partea unde se 
aflau casele. Cheiul era pustiu, doar la ferestrele hanului 
licărea o lumină slabă. Din echipajul Halbranel, nici un om 
nu rămăsese pe uscat. Luntrele adunate la un loc se 
legănau în pripoanele lor, în clipocitul valurilor care 
creşteau o dată cu începutul fluxului. 

Acest schooner făcea impresia unei cazărmi, în care 
mateloţii erau consemnați de la apusul soarelui până a doua 
zi dimineaţa. Cred că această măsură îl necăjea foarte mult 
pe vorbăreţul şi chefliul Hurliguerly, atât de amator să 
colinde de la un cabaret la altul, în timpul escalelor. 

Nu-l mai zării nici pe el şi nici pe căpitanul său prin 
împrejurimile „Cormoranului Verde”. Întârziai până pe la 
ora nouă pe chei, plimbându-mă încoace şi încolo de-a 
lungul goeletei. Treptat, corabia se cufundă în întuneric. 
Apele golfului-abia mai reflectau firişoarele de lumină ale 
felinarului de la pupa, suspendat pe odgonul catargului din 
faţă. Mă întorsei la han, lângă uşa căruia îl găsii pe 
Fenimore Atkins, fumându-şi pipa. 

— Atkins, îi spusei, s-ar părea că lui Leu Guy nu-i prea 
place să-ţi frecventeze hanul! 

— Vine câteodată aici, duminica, ori azi e sâmbătă, 
domnule Jeorling... 

— Nu i-ai vorbit V... 

— Ba da... îmi răspunse hangiul, vădit încurcat. 

— l-ai spus că o cunoştinţă a dumitaie ar vrea să se 
îmbarce pe Halbrane? 

— Da. 


— Şi ce ţi-a răspuns? 

— Nici ce-aş fi vrut eu şi nici cum ai fi dorit dumneata, 
domnule Jeorling... 

— Refuză? 

— Aproape, dacă bineînţeles răspunsul lui poate semăna 
cu un refuz: „Atkins mi-a zis Goeleta mea nu-i făcută să 
primească pasageri. N-am luat pe nimeni niciodată şi nici 
nu cred că voi lua vreodată”. 

1.3. CĂPITANUL LEN GUY. 

Noaptea aceea dormii prost. În câteva rânduri visai că 
visez. Ori, cum a observat Edgar Poe când te visezi visând, 
te trezeşti aproape imediat. Mă deşteptai şi încă foarte 
pornit împotriva acestui căpitan Len Guy. Ideea deamă 
îmbarca pe Halbrane, la plecarea sa din insulele Kerguelen, 
se înrădăcinase puternic în capul meu. Jupânul Atkins nu 
încetase aproape două luni să-mi laude corabia, care 
întotdeauna ajungea prima la Christmas-Harbour. 
Începusem să număr zilele şi ceasurile până la sosirea ei. Şi 
de câte ori nu m-am închipuit pe bordul acestei goelete, 
plutind în largul arhipelagului, îndreptându-ne către vest, 
cu direcţia spre coasta americană! Hangiul meu nu punea 
pentru nimic în lume la îndoială bunăvoința căpitanului Len 
Guy, privitoare la. Îmbarcarea mea. Mai ales că nu se 
întâmpla niciodată ca o corabie comercială să refuze un 
pasager, dacă bineînţeles acest” lucru n-o obliga să-şi 
modifice itinerarul şi dacă putea scoate un preţ bun de la 
călător. 

Simţeam, cum mocneşte în mine o mânie surdă împotriva 
acestui om. Atât de puţin binevoitor. Aveam impresia că 
plesneşte fierea în mine, iar nervii îmi erau încordaţi la 
extrem. Un asemenea obstacol, apărut în drumul meu 
tocmai când eram mai aproape de ţintă, mă scotea din 
sărite. Avusei o noapte grea, agitată. Şi indignarea nu mă 
părăsi decât către revărsatul zorilor, când încet-încet mă 
liniştii. 


Luai hotărârea să cer o explicaţie căpitanului Len Guy, 
asupra procedeului său nejustificat. Poate că n-am să obţin 
nimic, dar cel puţin îi voi spune ceea ce aveam pe inimă. 

Jupân Atkins primise răspunsul pe care-l cunoaştem, în 
ceea ce priveşte pe serviabilul Hurliguerly, atât de grăbit 
să-şi ofere influenţa şi serviciile sale, încercase oare să-şi 
ţină promisiunea? Nu ştiam nimic, fiindcă nu-l mai 
întâlnisem de loc de atunci, în orice caz, nu credeam să fi 
fost mai norocos decât hangiul de la „Cormoranul Verde”. 

Plecai de acasă pe la opt dimineaţa. Era o vreme câmoasă, 
cum spun francezii, sau, ca să folosesc o expresie mai 
potrivită, un câine de timp. Cădea de sus o lapoviţă rece, 
învârtejită de rafalele unei vijelii păgâne, dezlănţuită 
dinspre munţii înneguraţi din fund, aducând cu ea avalanşe 
de nori grei şi ameninţători. Nu se putea de loc bănui că pe 
o asemenea vreme, Len Guy ar fi coborât pe uscat, riscând 
să fie udat până la piele. Şi într-adevăr, pe chei nu se vedea 
nici ţipenie de om. Cele câteva bărci de pescuit, care 
părăsiseră portul înainte de vijelie, se retrăseseră probabil 
în golfuleţe, la adăpost de valuri şi de vânt. 

În ceea ce priveşte intenţia mea de a mă duce pe bordul 
goeletei, nu o puteam realiza decât cu ajutorul uneia dintre 
luntrele ei, dar cred că bosseman-ul nu s-ar fi încumetat să 
mi-o trimită. De altfel, gândeam eu, pe puntea goeletei 
căpitanul este la el acasă, şi pentru ceea ce intenţionam eu 
să-i răspund, dacă se încăpăţâna în refuzul său de a mă lua 
pe bord, era mai bine să fiu pe teren neutru. Mai bine îl voi 
pândi de la fereastră. Şi dacă luntrea lui îl debarcă pe 
uscat, voi face în aşa fel încât să nu mă poată evita. 
Întorcându-mă la „Cormoranul Verde”, mă postai la geamul 
şiroind de apă, pe care îl ştersei cu grijă, fără să-mi pese de 
vijelia care pătrundea cu furie prin cămin, spulberând 
cenuşa din vatră. 

Aşteptai nerăbdător, într-o stare de enervare crescândă. 
Se scurseră aşa aproape două ore. Şi după cum se întâmplă 
deseori din cauza instabilității vânturilor din insulele 


Kerguelen, vremea se linişti înaintea mea. Către ora 
unsprezece, norii înălţaţi de la est biruiră şi vijelia slăbi, 
depărtându-se dincolo de munţi. 

Deschisei fereastra. In aceeaşi clipă, una din luntrele 
Halbranel se pregătea să-şi întindă pânzele. Un matelot 
cobori, pregăti două perechi de vâsle, în timp ce, pe locul 
din spate al bărcii, se aşeză un om, fără să ţină seama de 
cârmă. De altfel, între schooner şi chei, nu erau mai mult de 
vreo cincizeci de stânjeni. 

Luntrea se opri. Omul sări pe uscat. Văzându-l, nu-mi 
putui opri o exclamaţie. Era căpitanul Len Guy. In câteva 
secunde, trecui pragul hanului şi mă înfipsei în faţa lui, în 
aşa fel încât orice-ar fi făcut, nu mai putea da înapoi. 

— Domnule, începui eu, cu un ton sec şi rece, rece ca 
vremea de afară, îngheţată de vântul care sufla de la est. 

Căpitanul Len Guy mă privi fix şi în răstimpul unei clipe, 
fui izbit de tristeţea ochilor săi negri ca de cerneală. Apoi 
mă întrebă cu o voce scăzută, aproape şoptită: 

— Sunteţi străin? 

— La Kerguelen... da, răspunsei eu. 

— De naţionalitate engleză? 

— Nu... americană. 

Mă salută cu un gest scurt şi răspunsei la fel. 

— Domnule, reluai eu. Am motive să cred că jupân Atkins, 
de la „Cormoranul Verde”, v-a spus ceva în legătură cu o 
propunere pe care voiam să v-o fac. Aş fi bucuros ca 
această propunere să primească un răspuns pozitiv din 
partea unui... 

— Propunerea de a vă îmbarca pe goeleta mea? 

— Întocmai. 

— Regret, domnule, că n-am putut da urmare acestei 
cereri... 

— Mi-aţi putea spune de ce? 

— Pentru că nu obişnuiesc să iau pasageri la bord, primul 
argument. 

— Şi al doilea, căpitane? 


— Pentru că itinerarul Halbranel nu este niciodată hotărât 
dinainte. Pleacă spre un port şi ajunge la altul, după cum 
mă mână interesele mele. Şi să mai ştiţi, domnule, că nu 
sunt în serviciul vreunui armator. Goeleta îmi aparţine în 
mare parte, şi pentru călătoriile pe care le fac, n-am de dat 
socoteală nimănui. 

— Atunci nu depinde decât de dumneavoastră, domnule, 
ca să mă luaţi pe bord... 

— E adevărat, dar, spre marele meu regret, nu vă pot 
răspunde decât tot printr-un refuz. 

— Poate vă veţi schimba hotărârea, căpitane, aflând că 
puţin mă interesează destinaţia goeletei dumneavoastră... 
Şi nu cred că greşesc de loc, presupunând că ea va ajunge 
undeva... 

— Undeva, într-adevăr... 

Şi în această clipă, mi se păru că Len Guy aruncă o privire 
îngândurată spre orizontul îndepărtat al Sudului. 

— Ei bine, domnule - reluai - voi merge oriunde, îmi este 
aproape indiferent... Ceea ce doresc înainte de toate, este 
să părăsesc insulele Kerguelen cu prima ocazie ce mi s-ar 
oferi... 

Căpitanul nu răspunse şi rămase gânditor, dar nici nu 
încercă să plece. 

— Îmi faceţi onoarea să mă ascultați, domnule? 

— Il întrebai pe un ton destul de insistent. 

— Da, domnule. 

— Voi adăuga, prin urmare, în cazul când nu greşesc şi 
itinerarul goeletei dumneavoastră nu a fost modificat, că 
aveţi intenţia să plecaţi de la Christmas-Harbour spre 
Tristan-da-Cunha... 

— Poate la Tristan-da-Cunha... poate la Cap... poate... la 
insulele Falkland... poate în altă parte... 

— Ei bine, căpitane Guy, tocmai în această „altă parte” 
doresc eu să plec! Răspunsei ironic, făcând eforturi pentru 
a-mi stăpâni enervarea. 


Atunci, în atitudinea căpitanului Len Guy avu loc o 
transformare ciudată. Vocea i se schimbă, deveni mai aspră, 
mai tăioasă. În termeni clari şi precişi, mă făcu să înţeleg că 
orice insistenţă era inutilă, că convorbirea noastră a durat 
cam prea mult, că se grăbea, că afacerile îl chemau la 
căpitănia portului... în fine, că ne spusesem, în mod foarte 
complet, tot ceea ce am fi avut să ne spunem. 

Întinsei mâna pentru a-l reţine să-l apuc, ar fi cuvântul 
potrivit şi conversaţia, începută rău, risca să se termine şi 
mai rău, când acest bizar personaj se întoarse spre mine şi, 
cu un ton îmblânzit, începu: 

— Credeţi-mă, domnule, sunt necâjit de faptul că nu vă pot 
ajuta şi că sunt nevoit să arăt atât de puţină bunăvoință 
unui american. Însă nu-mi pot schimba purtarea. În cursul 
navigării mele survin fel de fel de întâmplări neprevăzute, 
care ar face ca prezenţa unui pasager să fie supărătoare, 
chiar aşa îngăduitor cum sunteţi dumneavoastră... ar 
însemna să mă expun degeaba, fără să pot profita de 
şansele care mi s-ar oferi în drum. 

— V-am spus, căpitane, şi vă repet că deşi intenţia mea 
este dea mă înapoia în America la Connecticut, îmi este 
indiferent dacă întoarcerea va dura trei luni sau şase luni, 
pe un' drum sau pe altul, sau dacă goeleta dumneavoastră, 
pe care m-aş afla, s-ar scufunda în mijlocul mărilor 
anarctice... 

— Mările antarctice! Strigă căpitanul Len Guy cu o voce 
plină de uimire, în timp ce privirea lui îmi sfredelea inima ca 
un pumnal. De ce vorbiţi de mările antarctice repetă el, 
apucându-mi mâna. 

— Aşa, ca şi cum aş fi vorbit de mările boreale... 

— Sau de polul nord, la fel de bine ca de polul sud... 

Căpitanul Len Guy nu răspunse, dar mi se păru că vădo 
lacrimă lucindu-i în ochi. Apoi, înţelesei că voit schimbă 
discuţia, dornic să puie capăt vreunei amintiri chinuitoare, 
evocată de răspunsul meu: 


— La polul sud, începu el, cine ar îndrăzni să se 
aventureze? 

— Să ajungi acolo e greu... şi ar fi şi fără folos, răspunsei 
eu. Se întâlnesc totuşi firi destul de aventuroase, care se 
aruncă în astfel de întreprinderi. 

— Da, aventuroase, murmură căpitanul Len Guy. 

— Şiiată că Statele Unite mai fac o tentativă cu divizia lui 
Charles Wilkes, Vincennes-ul, Peacock-ul, Porpoise-ul, 
Flying-Fish şi alte vase însoţitoare... 

— Statele Unite, domnule Jeorling? Susţineţi că a fost 
trimisă de către guvernul federal o expediţie în mările 
australe? 

— Faptul este sigur şi încă de anul trecut, înaintea plecării 
mele din America, am aflat că această divizie tocmai se 
îmbarcase. Se împlineşte un an de atunci şi este foarte 
posibil ca îndrăzneţul Wilkes să fi mers cu cercetările mai 
departe decât au făcut ceilalţi descoperitori dinaintea lui. 

Căpitanul Len Guy redeveni tăcut şi nu-şi ieşi din această 
inexplicabilă muţenie decât pentru a spune: 

— In orice caz, chiar dacă Wilkes izbuteşte să treacă de 
cercul polar şi banchiză, mă îndoiesc că va depăşi latitudini 
mai mari decât... 

— Decât predecesorii săi Bellingshausen, Forster, Kendall, 
Biscoe, Morrell, Kemp, Balleny, răspunsei eu. 

— Şi decât... adăugă căpitanul. 

— De cine vreţi să vorbiţi? Întrebai. 

— Sunteţi originar din Connecticut, domnule? 

— Întrebă el deodată. 

— Din Connecticut. 

— Şi mai exact? 

— Din Hartford. 

— Cunoaşteţi insula Nantucket? 

— Am vizitat-o de mai multe ori. 

— Ştiţi, cred spuse Len Guy, privindu-mă drept în ochi că 
acolo a dat naştere Edgar Poe eroului său Arthur Gordon 
Pym. 


— Într-adevăr răspunsei îmi amintesc, începutul acestui 
roman se petrece în insula Nantucket. 

— Spuneţi roman? Acesta este cuvântul pe care l-aţi 
folosit? 

— Fără îndoială, căpitane. 

— Da şi dumneavoastră vorbiţi ca toată lumea. Dar, iertaţi- 
mă, domnule, nu mai pot aştepta. 

— Regret sincer că nu vă pot face acest serviciu. Să nu 
credeţi că insistenţele ar putea schimba hotărârea mea cu 
privire la propunerea dumneavoastră... De altfel, nu veţi 
mai avea decât câteva zile de aşteptat. Sezonul va începe 
curând. Corăbiile comerciale, balenierele, vor poposi la 
Christmas-Harbour şi veţi putea să vă îmbarcaţi pe una din 
ele... cu siguranţă că veţi ajunge acolo unde vă cheamă 
interesele. Regret, domnule, regret foarte mult şi vă salut. 

Cu aceste cuvinte, căpitanul Len Guy se retrase şi 
convorbirea luă sfârşit cu totul altfel decât aş fi bănuit. 

Cum n-are nici un rost să te încăpăţânezi împotriva 
imposibilului, părăsii speranţa de-a naviga la bordul 
Halbrane, urându-l din toată inima pe afurisitul ei 
comandant. Şi de ce n-aş mărturisi deschis? Îmi stârnise 
curiozitatea, păcătosul. Simţeam un mister în adâncul 
acestui suflet de marinar, şi mi-ar fi plăcut să-l pătrund. 
Întorsătura neprevăzută a conversaţiei noastre, numele 
acestui Arthur Pym, pronunţat aşa, pe neaşteptate, 
întrebările despre insula Nantucket, efectul produs de 
ştirea că se pornise o expediţie prin mările australe, sub 
comanda lui Wilkes, afirmaţia că navigatorul american nu 
„va înainta la sud, mai mult decât... 

Dar de cine voia să vorbească căpitanul Len Guy? Toate 
acestea dădeau de gândit, chiar unui spirit atât de practic 
ca al meu. In aceeaşi zi, jupân Atkins mă întrebă dacăLlen 
Guy se arătase mai binevoitor. Obţinusem autorizaţia să 
ocup una din cabinele goeletei. Trebui să-i mărturisesc 
hangiului meu că n-am fost mai norocos decât dânsul în 
negocierile pe care le-am dus cu căpitanul. Acest lucru îl 


miră la culme. Nu înţelegea de loc refuzul căpitanului şi 
încăpăţânarea lui. Nu-l mai recunoştea. De unde venea 
această schimbare? Şi ce-l intriga mai direct, era faptul că, 
spre deosebire de ceea ce se obişnuia în timpul popasurilor, 
„Cormoranul Verde” nu fusese frecventat de data aceasta 
nici de oamenii de pe Halbrane, nici de ofiţerii vasului. Se 
părea că echipajul se supunea unui ordin dat în acest sens. 
Numai de două sau de trei ori, bosseman-ul veni să se 
instaleze în sala hanului şi „asta fu tot. De aici, marea 
dezamăgire a jupânului Atkins. 

În ce-l priveşte pe Hurliguerly, după ce înaintase cu 
imprudenţă, înţelesei că nu mai ţine să păstreze cu mine 
nici un fel de relaţii. Dacă încercase să-şi înduioşeze şeful 
pentru soarta mea, n-aş putea să spun, dar dacă o făcuse, 
cu siguranţă că-şi primise porţia pentru insistența lui. In 
timpul celor trei zile care urmară, 10, 11 şi 12 august, 
lucrările de reaprovizionare şi reparare a goeletei fură 
zorite. Se vedea echipajul alergând grăbit încolo şi încoace 
pe punte, mateloţi verificând catargurile, schimbând 
semnalele obişnuite, întinzând odgoanele care se slăbiseră 
în timpul ultimei traversări, revopsind catargele şi 
bastingajul, spălate de talazurile mării, întinzând pânze noi, 
reparând pe cele vechi, de care se mai puteau servi pe timp 
frumos, astupând găurile bordului şi ale punţii, în zgomotul 
loviturilor de ciocan. 

Lucrul acesta se îndeplinea în linişte, fără acele strigăte, 
interpelări, acele certuri atât de obişnuite marinarilor, în 
timpul escalelor. Halbrane trebuie să fi fost bine 
comandată, echipajul ei bine stăpânit şi disciplinat, chiar 
tăcut. Se poate ca bosseman-ul să nu fi semănat cu 
camarazii săi, căci el îmi păruse pornit pe râs, pe glume, 
mai ales pe flecăreală, afară de cazul când şi pe acesta nu l- 
ar fi mâncat. Limba doar atunci când cobora pe uscat. In 
sfârşit, se află că plecarea goeletei era fixată pentru ziua de 
15 august şi în ajun, nu aveam motive să presupun, cel 


puţin, că Len Guy ar fi revenit asupra refuzului său atât de 
categoric. 

De altfel, nu mă mai gândeam aproape de loc la această 
întâmplare. Îmi trecuse orice dorinţă de-a acuza. N-aş fi 
permis nici jupânului Atkins să încerce un nou demers. 
Când mă întâlneam pe chei cu căpitanul Len Guy, păream 
doi oameni care nu se cunosc, care nici nu s-au văzut 
vreodată. El trecea pe o parte, eu pe cealaltă. Trebuie să 
adaug totuşi, că o dată sau de două ori, în atitudinea lui se 
manifestă o oarecare ezitare... Se părea că vrea să-mi 
vorbească, părea mânat de o pornire intimă... N-a făcut-o 
însă şi eu nu eram omul care să provoace o nouă 
explicaţie... Cu toate acestea, fusei informat, tot în aceeaşi 
zi, că Fenimore Atkins, contrar interzicerii mele formale, 
solicitase din nou pe căpitanul Len Guy, cu privire la 
îmbarcarea mea. Fără a obţine ceva. Era o afacere 
„clasată”, cum s-ar spune, dar cu toate acestea, bosseman- 
ul era de altă părere. Într-adevăr, Hurliguerly, interpelat de 
hangiul de la „Cormoranul Verde”, contesta că partida ar fi 
complet pierdută. 

— Este foarte posibil - se încăpăţâna el, ca Len Guy să nu- 
şi fi spus ultimul cuvânt. 

Dar să te bizui pe spusele acestui palavragiu, ar fi 
însemnat să introduci un termen fals într-o ecuaţie şi vă 
asigur că apropiata plecare, a schooner-ului începuse să-mi 
fie indiferentă. Nu mă mai gândeam decât să pândesc 
apariţia în larg a altei corăbii. 

— Incă o săptămână sau două, îmi repeta hangiul, şi veţi fi 
mai norocos decât aţi fost cu căpitanul Len Guy, domnule 
Jeorling. Se vor găsi destui care doar atât aşteaptă. 

— Fără îndoială, Atkins, dar nu uita că cea mai mare parte 
a vaselor, care au ca scop pescuitul în insulele Kerguelen, 
stau cinci sau şase luni aici şi trebuie să aştept un astfel de 
termen, pentru a mă îmbarca din nou. 

— Nu toate, domnule Jeorling, nu toate! Bâritunele care se 
apropie numai de Christmas-Harbour. Se va prezenta o 


ocazie bună şi n-o să mai fiţi necăjit de loc că aţi scăpat 
îmbarcarea pe Halbrane. 

Nu ştiu dacă aş fi avut motive să-mi pară râu sau nu, dar 
un lucru este cert, mi-a fost scris să părăsesc insula 
Kerguelen tot ca pasager al goeletei, şi să fiu atras într-o 
aventură extraordinară, care a avut un mare răsunet în 
analele maritime ale epocii. 

În seara de 14 august, pe la ora şapte şi jumătate, când 
noaptea învăluia de-acum insula, hoinăream pe chei, către 
partea de nord a golfului. Vremea era frumoasă, cerul ţintat 
din belşug cu stele, aerul plăcut, dar frigul era destul de 
înţepător. În aceste condiţii, plimbarea mea nu se putea 
prelungi. 

După vreo jumătate de oră, mă întorceam la Cormoranul 
Verde, când drumul mi se încrucişa cu un individ care şovăi, 
se întoarse spre mine şi se opri. Întunericul era destul de 
mare şi-mi fu greu să-l recunosc imediat. După vocea, lui 
însă, după şuşotitul ei caracteristic, o eroare nu era cu 
putinţă, în faţa mea se afla căpitanul Len Guy. 

— Domnule Jeorling, spuse el, mâine Halbrane ridică 
ancora. Mâine dimineaţă odată cu refluxul. 

— La ce bun să mai ştiu, răspunsei, din moment ce 
refuzaţi. 

— Domnule, m-am gândit bine şi dacă nu v-aţi schimbat 
hotărârea, să fiţi pe bord la ora şapte. 

— Pe legea mea, căpitane, răspunsei eu dacă mă aşteptam 
la o asemenea schimbare din partea dumneavoastră. 

— M-am gândit bine, v-o repet, şi adaug că Halbrane va 
pleca direct spre Tristan-da-Cunha, ceea ce vă convine 
bănuiesc? 

— Este cât se poate de bine, căpitane. Mâine dimineaţă, la 
ora şapte, voi fi pe bord. 

— Cabina dumneavoastră este pregătită. 

— Cât despre preţul traversării, spusei. 

— Îl vom fixa mai târziu, răspunse căpitanul Len Guy, şi voi 
face în aşa fel ca să fiţi mulţumit. Pe mâine deci. 


— Pe mâine. 

Întinsei mâna acestui om ciudat, pentru a pecetlui 
angajamentul nostru. Fără îndoială, întunericul îl împiedică 
să observe acest gest, căci nu răspunse la fel şi 
îndepărtându-se grăbit, ajunse la luntrea lui, care se 
depărta din câteva lovituri de vâslă. 

Eram foarte surprins de întorsătura pe care o luaseră 
lucrurile şi jupân Atkins fu şi mai mirat. 

Când, întorcându-mă la „Cormoranul Verde”, îl pusei la 
curent cu cele întâmplate. 

— Vezi, îmi spuse el, vulpea asta bătrână de Hurliguerly 
avea desigur dreptate. Asta nu înseamnă că îndrăcitul 
căpitan nu e mai capricios decât o fetiţă rău crescută. 
Numai să nu-şi schimbe gândul în momentul plecării! 

Era o ipoteză greu de admis şi refiectând mai serios 
asupra ei, ajunsei la concluzia că purtarea căpitanului nu 
dovedea nici fantezie, nici capriciu. Dacă Len Guy revenise 
asupra refuzului său, asta însemna că avea vreun interes 
deosebit să mă ia ca pasager. Poate că această schimbare se 
datora celor ce i-am spus despre Connecticut şi despre 
insula Nantucket. Întrucât îl interesau aceste lucruri, lăsam 
viitorului grija să-mi dezlege misterul. 

Pregătirile mele se terminară repede. De altfel, fac parte 
din acei călători practici care nu se încarcă niciodată cu 
bagaje multe şi ar face înconjurul pământului cu un sac pe 
umăr şi o valiză în mână. Cel mai mare bagaj consta în acele 
haine îmblănite, de care nu se poate lipsi oricine 
navighează la latitudini mari. Când traversezi Atlanticul 
meridional, astfel de precauţiuni sunt luate cel puţin din 
prudenţă. 

A doua zi, la 15 august, înainte de revărsatul, zorilor, îmi 
luai rămas bun de la acest cumsecade Atkins. Îi eram foarte 
recunoscător pentru toate atenţiile şi bunăvoința sa, 
compatriotului meu, exilat în aceste insule ale „Dezolării”, 
unde el şi ai lui se simțeau atât de fericiţi. Îndatoritorul meu 
hangiu iu foarte înduioşat de mulţumirile pe carei le 


adresai. Purtându-mi de grijă ca un frate, era grăbit să mă 
vadă pe bord, temându-se după cum se exprima el ca Len 
Guy să „nu-şi schimbe bunele intenţii din ajun”. Îmi repetă- 
chiar cu insistenţă şi-mi mărturisi că în timpul nopţii se 
dusese de mai multe ori la fereastră, pentru a se asigura că 
Halbrane mai era ancorată în rada Christmas-Harbour-ului. 
Nu scăpă de neliniştea lui pe care de altfel eu n-o 
împărtăşeam de loc decât în clipa când mijiră zorile. 

Jupân Atkins ţinu să mă conducă pe bord, pentru a-şi lua 
rămas bun de la căpitanul Len Guy şi de la bosseman. Ne 
urcarăm în luntrea care aştepta la chei şi ajunserăm la 
scara goeletei, săltată acum, pentru a nu fi luată de reflux. 

Primul om de care dădui pe punte fu Huriguerly. Îmi 
aruncă o privire triumfătoare. Era aşa de clară privirea 
aceasta, de parcă mi-ar fi spus: Hei, vezi! Dificilul nostru 
căpitan a sfârşit prin a capitula. Şi cui datoraţi această 
victorie, dacă nu acestui de treabă bosseman, care v-a 
servit cum a putut mai bine şi nu şi-a precupeţit influenţa?” 
Acesta era adevărul? Aveam motive puternice să nu-l admit, 
fără anumite rezerve. La urma urmelor, puţin mă interesa 
cine influenţase pe căpitan. Important este că Halbrane 
ridica ancora şi eu eram pe bord. 

Căpitanul Len Guy se ivi aproape imediat pe punte. Şi nu 
mă miră de loc faptul că părea să nici nu-mi fi observat 
prezenţa. Pregătirile începuseră, pânzele fură scoase din 
tocurile lor, cârma pregătită, odgoanele şi parâmele 
strânse. La pupa, secundul supraveghea scripetele ancorei, 
care nu va întârzia să iasă din apă. 

Jupân Atkins se apropie atunci de căpitanul Len Guy şi cu 
o voce în care stăruia emoția, îi spuse: 

— La anul viitor! 

— Cu voia lui Dumnezeu, domnule Atkins! 

Îşi strânseră mâinile. Apoi bosseman-ul veni la rândul său 
să-şi ia rămas bun de la patronul „Cormoranului Verde”, pe 
care aceeaşi luntre îl duse înapoi pe chei. 


Către ora opt, când refluxul crescu, Halbrane îşi flutură 
pânzele în adierea vântului care creştea uşor, se întoarse, 
scobori golful de la Chrisfmas Harbour şi o dată ieşit în larg, 
luă direcţia spre nord-vest. 

Amiaza era spre sfârşite, când ochii noştri nu mai putură 
pătrunde distanţa până la culmile albe ale 'Table-Mount-ului 
şi Havergal-ului, care se pierdură în ceața depărtărilor, cu 
piscurile lor ascuţite, care se înalţă, primul până la două 
mii, iar celălalt până la, trei mii de picioare deasupra 
nivelului mării. 

1.4. DIN INSULELE KERGUELEN LA INSULA PRINŢUL 
EDUARD. 

Nu-mi amintesc ca vreuna din călătoriile mele pe apă să fi 
avut un început mai fericit ca cel de-acum. Şi printr-un 
noroc neaşteptat, în loc ca refuzul de neînțeles al 
căpitanului Len Guy să mă condamne la încă vreo câteva 
săptămâni de şedere la Christmas-Harbour, o briză bună 
mă ducea departe de acest arhipelag, cu vântul sub 
vintrele, pe o mare care abia fremăta, cu o viteză de opt 
până la nouă mile pe oră. 

Interiorul Halbranel corespundea perfect imaginei pe care 
ţi-o făceai, privind-o din exterior. Ținută perfectă, curăţenie 
exagerată ca pe o galiotă olandeză, în ruf, ca şi în postul 
echipajului. In faţa rufului, la babord, se afla cabina 
căpitanului Len Guy, prevăzută cu o ferestruie ce putea fi 
lăsată în jos, prin care comandantul supraveghea puntea şi 
la nevoie transmitea ordinele sale oamenilor de cart, postați 
între catargul mare şi catargul din faţă. 

La tribord, cabina locotenentului era rânduită la fel. 
Amândoi aveau câte o încăpere îngustă, în care se aflau un 
dulap nu prea încăpător, un fotoliu împletit din paie, o masă 
fixată în duşumea, o lampă agăţată în plafon, care pendula 
la legănarea corăbiei, diverse instrumente nautice, 
barometru, termometru cu mercur, sextant6 şi ceasul marin 
închis în rumeguşul cutiei de stejar, care nu era scos decât 
în clipa în care căpitanul se hotăra să facă punctul. 


Alte două cabine erau pregătite în spatele rufului, formând 
un careu cu partea mijlocie a acestuia, fiecare având câte o 
masă fixată între două bănci, cu spătarul demontabil. Una 
din aceste cabine fusese pregătită pentru mine. Era 
luminată de două ferestrui, care se deschideau una pe 
partea laterală a rufului, iar alta în spate. În acest loc, 
cârmaciul stătea în picioare, ţinând roata cârmei, deasupra 
căreia trecea ghiul şi brigantina, prelungite cu râteva 
picioare dincolo de coamă, fapt care ajuta goeletei să 
înainteze foarte rapid. 

Cabina mea măsura opt picioare pe cinci. Obişnuit cu 
greutăţile navigaţiei, nu-mi trebuia spaţiu mai mult, nici 
mobilă: o masă, un dulap, un fotoliu de trestie, o toaletă cu 
picior de fier, un pat cu saltea subţire, ar fi provocat fără 
îndoială reproşuri din partea unui pasager mai pretenţios. 
De altfel, nu era vorba decât de o călătorie relativ scurtă, 
din moment ce Halbrane mă va debarca la Tristan-da- 
Cunha. Intrai deci în posesia acestei cabine pe care n- 
aveam s-o ocup mai mult de patru sau cinci săptămâni. 

Pe partea din faţă a catargului mare, destul de apropiat de 
centru, fapt care lungea marginea trinchetei era legată cu 
odgoane puternice, bucătăria. Dincolo se deschidea 
învelitoarea dublată cu pânză groasă ceruită. Printr-o 
scăriţă ajungeai la cabinele echipajului şi la puntea mică. Pe 
vreme rea, această învelitoare se închidea ermetic şi postul 
era ferit de talazurile mării care, izbindu-se de coastele 
corăbiei, treceau peste bordaj. 

Cei opt oameni ai echipajului se numeau: Martin Hoit, 
maistru velier, Hardie, maistru calafagiu, Rogers, Drap, 
Francis, Gratian, Burry, Stern, mateloţi în vârstă de 
douăzeci şi cinci până la treizeci şi cinci de ani, toţi engleji 
de pe coastele Mânecii şi ale canalului Sfântul Gheorghe, 
foarte pricepuţi în meseria lor şi foarte disciplinaţi, 
supunându-se unei mâini de fier. 

Trebuie să precizez de la început: omul acela, de o energie 
excepţională, la semnul căruia i se supunea fără a crâcni 


întregul echipaj, nu era căpitanul Halbranel, ci ofiţerul 
secund, locotenentul Jem West, pe vremea aceea în al 
treizeci şi doilea an al vieţii sale, In decursul călătoriilor 
mele pe oceane, n-am întâlnit niciodată un caracter atât de 
oţelit. Jem West se născuse pe mare şi toată copilăria şi-o 
petrecuse la bordul unei corăbioare de comerţ, al cărei 
stăpân era tatăl său, şi pe care trăia cu toată familia. 
Niciodată în viaţa sa n-a respirat alt aer decât aerul sărat al 
Mânecii, al Atlanticului sau al Pacificului. În timpul 
popasurilor, el nu debarca decât pentru interesele 
serviciului său, indiferent dacă se afla în serviciul statului 
sau al vreunui armator. Dacă îşi schimba slujba de pe o 
corabie pe alta, îşi ducea acolo sacul său de pânză şi acolo 
rămânea. Marinar cu trup şi suflet, această meserie era 
însăşi viaţa lui. Când nu naviga în realitate, naviga în 
imaginaţie. A fost rând pe rând, mus, novice, matelot şi 
deveni cu timpul caporal de marină, şef de echipaj, apoi 
locotenent, şi acum îndeplinea funcţia de secund pe 
Halbrane. Sub comanda căpitanului Len Guy. 

Jem West n-avea ambiția să ajungă mai sus; nu căuta să se 
îmbogăţească; nu se ocupa nici cu cumpărarea sau 
vânzarea unei încărcături. Să aşeze încărcătura da, pentru 
că acest lucru este de primă importanţă în folosirea cât mai 
bună a pânzelor vasului, în schimb, în organizarea unei 
bune navigaţii, după toate regulile ştiinţei maritime, a 
asigurării echipamentului, a folosirii energiei velelor şi 
manevrării lor pe orice vreme, a ancorărilor şi luptelor 
contra elementelor naturii, a observaţiilor de longitudine şi 
latitudine, pe scurt, în tot ceea ce priveşte manevrarea 
acestui minunat instrument, care este corabia cu pânze, 
Jem West se pricepea ca nimeni altul. 

lată acum celălalt aspect al locotenentului: era de statură 
mijlocie, mai degrabă slab, numai nervi şi muşchi, cu mâini 
şi picioare puternice, suplu totuşi, de o agilitate de gimnast, 
cu privire de marinar de o agerime nemaipomenită şi foarte 
pătrunzătoare, cu faţa arsă de soare, cu părul des şi tuns 


scurt, obrajii şi bărbia rase, cu trăsăturile regulate, avea o 
fizionomie care denota energie, îndrăzneală şi o 
extraordinară forţă fizică la un loc. 

Jem' West vorbea puţin, de obicei numai când era întrebat. 
Împărţea ordine cu o voce clară, în fraze scurte, fără să 
repete ordinul, făcându-se înţeles de prima dată şi reuşind 
întotdeauna. 

Observam cu mult interes acest tip de ofiţer al marinei 
comerciale, devotat cu trup şi suflet căpitanului Len Guy, ca 
şi goeletei Halbrane. Se părea că ar fi unul din organele 
esenţiale ale corăbiei, că această înjghebare de lemn, fier, 
pânză, aramă şi cânepă, de la el îşi trage forţa vitală. Părea 
o identificare completă între aceste două construcţii, prima 
făcută de om şi cealaltă făcută de Dumnezeu. Şi dacă 
Halbrane avea o inimă, ea bătea în pieptul lui Jem West. 

Voi completa relatările asupra personalului amintind de 
bucătarul vasului, un negru de pe coasta Africei, numit 
Endicott, în vârstă de vreo treizeci de ani, care îndeplinea 
de opt ani funcțiunile de coy sau cog7 sub ordinele 
căpitanului Len Guy. Se înţelegea de minune cu bosseman- 
ul şi adeseori stăteau amândoi de vorbă ca nişte adevăraţi 
prieteni. 

Trebuie spus că Hurliguerly se pretindea posesorul unor 
minunate reţete culinare, pe care Endicott le încerca 
uneori, fără ca aceste încerări să atragă însă vreodată 
atenţia indiferenţilor comeseni. 

Halbrane naviga în condiţii excelente. Era un frig puternic, 
fiindcă Ia sud de paralela patruzeci şi opt, chiar în luna 
august, iarna mai stăpâneşte. Incă această parte a 
Pacificului. Dar marea era frumoasă şi briza stabilită la sud- 
est adia uşor. Dacă acest timp va ţine mai mult ceea ce se 
presupunea şi era de dorit nu va trebui să schimbăm nici 
măcar o singură dată arboradele8, ci numai să slăbim uşor 
parâmele, pentru a ajunge aşa până la jumătatea drumului 
spre Tristan-da-Cunha. 


Viaţa pe bord era foarte regulată, foarte simplă şi ceea ce 
este destul de agreabil pe mare de o monotonie care nu era 
totuşi lipsită de farmec. Navigarea este odihna în mişcare, 
legănatul în vis şi nu mă plângeam de izolarea mea. Poate 
numai curiozitatea mea ar fi cerut să fie satisfăcută şi 
aceasta doar asupra unui singur punct: de ce căpitanul Len 
Guy revenise asupra primului său refuz cu privire la 
îmbarcarea mea? Să-l întreb pe locotenent, ar fi însemnat 
să mă ostenesc zadarnic. De altfel, putea el cunoaşte 
secretele şefului său? Asta nu făcea parte din îndatoririle 
serviciului şi am observat că nu se ocupa de nimic altceva, 
decât de treburile lui. Şi apoi, din răspunsurile 
monosilabice ale lui Jem West, ce puteam înţelege? Între noi 
fie zis, în timpul celor două mese de dimineaţă şi de seară, 
nu se schimbau zece cuvinte. Totuşi, surprinsei în câteva 
rânduri privirea căpitanului Len Guy fixată insistent asupra 
mea, de parcă ar fi vrut să mă întrebe ceva. Părea că 
aşteaptă să afle ceva de la mine, pe când eu, dimpotrivă, 
credeam că el trebuie să-mi dea o explicaţie. 

Cu toate acestea, continuam să rămânem muţi şi unul şi 
celălalt. Dacă aş fi avut chef de pălăvrăgeală, ar fi fost de 
ajuns să mă adresez bosseman-ului. El era gata întotdeauna 
să macine care întregi de vorbe. Dar ce lucruri interesante 
mi-ar fi putut spune? E de prisos să mai adaug că niciodată 
nu uita să-mi zică bună ziua sau bună seara, lungind 
întotdeauna vorba. Eram mulţumit de viaţa de pe bord? 
Bucătăria era pe placul meu? Doream să-i comand anumite 
mâncăruri, după reţeta lui, tuciuriului Endicott?” 

— Mulţumesc, Hurliguerly, îi răspunsei într-o zi. Ceea ce se 
serveşte în mod obişnuit îmi ajunge. Meniul este foarte bun. 
Nici la prietenul dumitale de la Cormoranul Verde nu eram 
mai bine tratat. 

— Ah! Diavolul acela de Atkins, în fond, e un om de treabă. 

— Sunt de aceeaşi părere. 

— E de conceput, domnule Jeorling, că un american ca ela 
consimţit să se surghiunească de bună voie în insulele 


Kerguelen, cu toată familia? 

— Şi de ce nu? 

— Şi că e fericit acolo. 

— Asta nu e rău de loc, bosseman. 

— Aşa o fi, dar dacă Atkins mi-ar propune un schimb, n-ar 
nimeri-o, pentru că spre deosebire de el, eu mă pot lăuda 
cu o viaţă mult mai plăcută. 

— Felicitările mele, Hurliguerly. 

— Ehei! Domnule Jeorling, să pui piciorul pe bordul unei 
corăbii ca Halbrane este un noroc cu care nu te întâlneşti 
de două ori în viaţă. Căpitanul nostru nu-i prea vorbăreţ, e 
adevărat, iar locotenentul îşi întrebuinţează încă şi mai 
puţin limba. 

— Am băgat de seama, spusei. 

— Asta n-are importanţă, domnule Jeorling, amândoi sunt 
marinari îndrăzneţi, vă asigur o să-i regretaţi după ce veţi 
debarca la Tristan. 

— Sunt fericit să te aud vorbind aşa, bosseman. 

— Şi băgaţi de seamă că acest lucru nu va întârzia, cu 
briza asta de la sud-est care ne-a prins din spate şi cu o 
mare ca asta, care nu se tulbură decât atunci când caşaloţii 
şi balenele binevoiesc s-o gâdile pe dedesubt. Vedeţi, 
domnule Jeorling, nu vom avea nevoie nici de zece zile 
pentru a înghiţi cele o mie trei sute de mile, care despart 
insulele Kerguelen de insulele Prințului Eduard, nici 
cincisprezece, pentru cele două mii trei sute, care despart 
pe acestea din urmă de Tristan-da-Cunha. 

— Inutil să te pronunţi de pe acum, bosseman. Singur 
timpul poate să decidă, şi cine vrea să mintă, n-are decât să 
prezică timpul. Este o veche zicătoare marinărească şi nu 
strică s-o ţii minte. 

Oricum, timpul nu se schimbă de loc. Astfel, în după- 
amiaza zilei de optsprezece august, santinela de pe catarg 
semnală în faţa tribordului munţii din grupul Crozet, la 
49*59' latitudine sudică şi 48* longitudine estică, înălţându- 


se până la şase-şapte sute de stânjeni deasupra nivelului 
mării. 

A doua zi, lăsarăm la babord insulele Possession şi 
Schweine, vizitate numai în timpul sezonului de pescuit. 
Unicii locuitori în această epocă erau doară păsările, 
cârduri de pinguini, bande de chionişi9 al căror zbor 
seamănă cu al porumbelului, din care cauză pescuitorii de 
balene i-au numit, white pigeons”10. Peste ciudatele 
golfuleţe ale muntelui Crozet, se revărsau din ghețari pânze 
de apă dese, domoale şi reci, şi timp de câteva ore îi privii 
conturul proiectat pe cerul ca sticla. Apoi totul se reduse la 
o pată alburie, trasată pe linia orizontului pe care se 
rotunjeau căciulile de omăt ale grupului de insule. 
Apropierea de uscat este întotdeauna un incident maritim 
plăcut şi interesant. Mă gândii că Len Guy ar fi avut acum 
ocazia să rupă tăcerea care se aşternuse între el şi 
pasagerul său, dar n-o făcu. 

Dacă pronosticurile bosseman-ului se adevereau, nu vor 
trece nici trei zile până când vor apărea spre nord-vest 
înălțimile piscurilor de pe insulele Marion şi Prinsul Eduard. 
De altfel, nici nu ne opream acolo. De-abia la izvoarele cu 
apă dulce de la Tristan-da-Cunha îşi va reîmprospăta 
Halbrane provizia de apă. Prin urmare, aveam toate 
motivele să cred că monotonia călătoriei noastre nu va fi 
tulburată de nici un incident maritim sau de altă natură. 
Dar în dimineaţa zilei de douăzeci, pe când era de cart Jem 
West, căpitanul Len Guy, spre marea mea surprindere, urcă 
pe punte, privi atent unghiul orar, apoi mergând pe una din 
cursivele laterale ale rufului, se postă în faţa habitacluluil 1 
pe cadranul căruia îşi aruncă ochii mai mult din obişnuinţă 
decât dintr-o nevoie oarecare. Pentru că eram în apropiere, 
să fi fost oare zărit de căpitan? N-aş putea spune şi e 
aproape sigur că prezenţa mea nici nu-i atrase atenţia. In 
ceea ce mă privea, eram foarte hotărât să nu mă ocup de el 
mai mult decât se ocupa el de mine. Şi gândind aşa, 
continuai să rămân rezemat de balustrada punţii. 


Căpitanul făcu câţiva paşi, se aplecă peste bastingaj şi 
privi dâra lungă şi înspumată pe care o lăsa corabia în 
urmă, semănând cu o dantelă albă, fină şi moale, într-atât 
de repede se sustrăgeau mişcările goeletei rezistenţei 
undelor. În acel loc nu puteai fi auzit decât de omul de la 
cârmă, matelotul Stern, care, cu mâinile pe roată, menținea 
corabia împotriva zguduirilor provocate de vântul potrivnic, 
care bătea din larg. Asta nu păru să-l îngrijoreze de loc pe 
căpitan, şi cu vocea aceea şuşotindă îmi zise: 

— Domnule, aş vrea să vă vorbesc. 

— Sunt gata să vă ascult, căpitane. 

— N-am făcut-o până azi, fiind o mărturisesc foarte puţin 
vorbăreţ din fire. Şi apoi, v-ar fi interesat o convorbire cu 
mine? 

— Nu aveţi dreptul să vă îndoiţi răspunsei eu, o convorbire 
cu dumneavoastră nu poate fi decât foarte interesantă. 

Cred că n-a văzut nimic ironic în acest răspuns, sau, cel 
puţin, nu arătă acest lucru. 

— Vă ascult, adăugai, Căpitanul Len Guy păru că ezită, 
având atitudinea unui om care, pe punctul de a face o 
mărturisire, se mai întreabă o dată dacă n-ar fi mai bine să 
tacă. 

— Domnule Jeorling, începu el, n-aţi căutat să aflaţi din ce 
cauză mi-am schimbat hotărârea cu privire Ia îmbarcarea 
dumneavoastră? 

— Am căutat, într-adevăr, o explicaţie, dar n-am găsit 
niciuna, căpitane. Poate dumneavoastră, ca englez... 
neavând de-a face cu un compatriot... n-aţi fi vrut... 

— Domnule Jeorling, tocmai pentru că sunteţi american m- 
am hotărât, în cele din urmă, să vă ofer un loc pe 
Halbrane... 

— Pentru că sunt american? Răspunsei foarte surprins de 
această mărturisire. 

— Şi de asemenea... pentru că sunteţi din Connecticut... 

— Mărturisesc că nu înţeleg... 


— Veţi înţelege dacă adaug că, deoarece sunteţi din 
Connecticut, şi aţi vizitat insula Nantucket, ar fi posibil să fi 
cunoscut familia lui Arthur Gordon Pym... 

— Acest erou, ale cărui aventuri extraordinare au fost 
povestite de romancierul nostru Edgar Poe? 

— Chiar el, domnule, povestire pe care a făcut-o însă după 
manuscrisul în care erau relatate detaliile acestei 
extraordinare şi dezastruoase călătorii în mările antarctice! 

Credeam că visez auzind pe căpitanul Len Guy vorbind în 
felul acesta... Cum... eh credea în existenţa unui manuscris 
al lui Arthur Pym? Dar romanul lui Edgar Poe ce era altceva 
decât o ficţiune, o operă a imaginaţiei celui mai uimitor 
dintre scriitorii noştri din America. Şi iată că un om de bun 
simţ admite această ficţiune ca pe o realitate.” 

Rămăsei o clipă gânditor, fără să-i răspund, întrebându-mă 
cu cine aveam de-a face. 

— Aţi auzit întrebarea mea? Reluă Len Guy cu insistenţă. 

— Da... fără îndoială... căpitane... fără îndoială, dar nu ştiu 
dacă am înţeles bine... 

— Voi repeta cele spuse în termeni ceva mai limpezi, 
domnule Jeorling, pentru că doresc un răspuns hotărât. 

— Voi fi fericit să vă fiu de folos. 

— Vă întreb, deci, dacă la Connecticut aţi cunoscut 
personal familia Pym, care locuia în insula Nantucket şi era 
înrudită cu unul din cei mai onorabili „attorney”12 ai 
statului. Tatăl lui Arthur Pym era furnizor al marinei şi 
trecea drept unul din principalii neguţători ai insulei. Fiul 
său este acela care s-a aruncat în aventurile pe care Edgar 
Poe le-a redat în acea stranie povestire... 

— Şi putea fi şi mai stranie, căpitane, din moment ce toată 
această poveste a ieşit din puternica imaginaţie a marelui 
nostru poet... în fond, este curată născocire. 

— Curată născocire! 

Căpitanul pronunţă aceste cuvinte înălţând de trei ori din 
umeri şi făcu din fiecare silabă nota unei game ascendente. 

— Prin urmare - reluă el nu credeţi, domnule Jeorling... 


— Nici eu şi nici altcineva n-ar crede, căpitane Guy, şi 
dumneavoastră sunteţi primul pe care l-am auzit susţ. 
Inând că n-ar fi vorba de un simplu roman. 

— Atunci ascultaţi-mă, domnule Jeorling, că deşi acest, 
roman” cum îl numiţi n-a apărut decât anul trecut, el nu 
este mai puţin adevărat. Dacă s-au scurs unsprezece ani de 
la întâmplările pe care le povesteşte, ele nu sunt mai puţin 
adevărate, dar întotdeauna pot interveni surprize sau pot 
rămâne enigme care nu vor fi dezlegate niciodată! 

Cu siguranţă că Len Guy era nebun sau se afla sub 
influenţa unei crize care-i producea un dezechilibru mintal! 
Din fericire, în cazul când şi-ar fi pierdut minţile, lui Jem 
West nu-i va fi prea greu să-l înlocuiască la comanda 
goeletei! Pe de altă parte, n-aveam altceva de făcut decât 
să-l ascult şi, cum cunoşteam romanul lui Edgar Poe, 
fiindcă-l citisem şi recitisem, eram curios s-aud ce va mai 
spune căpitanul. 

— Şi acum, domnule Jeorling, reluă el cu un ton maj 
accentuat şi un tremur în voce, care de nota o anumită 
iritaţie, se poate să nu fi cunoscut familia Pym şi să n-o fi 
întâlnit nici la Hartford, nici la Nantucket. 

— Nici în altă parte, adăugai. 

— Fie! Dar abţineţi-vă să afirmaţi că această familie n-a 
existat, că Arthur Gordon Pym nu este decât o ficţiune, că 
voiajul lui n-ar fi decât o călătorie imaginară. Da, abţineţi-vă 
de la aceasta, aşa cum vă abţineţi să negaţi dogmele sfintei 
noastre religii. Ar fi putut un om, fie el chiar Edgar Poe al 
dumitale, să născocească, să creeze. 

Văzând violenţa crescândă a căpitanului Len Guy, îmi 
dădui seama de necesitatea de-a respecta monomania lui şi 
mă hotărâi să accept, fără discuţie, tot ce-mi va spune. Şi 
acum, domnule spuse el reţineţi bine cele ce vă voi povesti. 
Acestea sunt fapte şi nu încape nici o îndoială asupra 
adevărului lor. Veţi trage concluziile pe care le veţi crede de 
cuviinţă... Sper că nu mă veţi face să regret faptul că am 
acceptat călătoria dumneavoastră pe bordul Halbranel! 


Eram avertizat, bine avertizat şi făcui un semn care 
însemna că suntem înţeleşi. Fapte, fapte ieşite dintr-un 
creier pe jumătate scrântit. Asta promitea să fie interesant. 

— In 1638, când apăru povestirea lui Edgar Poe, eu eram 
la New-York - începu căpitanul Len Guy. Imediat plecai spre 
Baltimore, unde locuia familia scriitorului, al cărui bunic 
fusese caporal de marină în timpul războiului pentru 
Independenţă. Admiteţi, cred, existenţa familiei Poe, chiar 
dacă negaţi pe aceea a familiei Pym? 

Rămăsei mut, preferind să nu întrerup aiurelile 
interlocutorului meu. 

— Mă informai continuă el asupra anumitor detalii 
referitoare la Edgar Poe. Mi s-a dat adresa locuinţei lui. M- 
am prezentat acolo. Prima mea dezamăgire: părăsise 
America în acea vreme şi nu reuşii să-l văd. 

Mă gândii cu necaz la eşecul căpitanului, căci, dată fiind 
minunata aplicaţie a lui Edgar Poe pentru studiul diverselor 
forme de nebunie, marele scriitor ar fi găsit în căpitanul 
nostru unul din tipurile cele mal interesante! 

— Din nenorocire, urmă Len Guy, dacă n-am putut să-l 
întâlnesc pe Edgar Poe, îmi fu imposibil să aflu ceva despre 
Arthur Gordon Pym. 

Acest îndrăzneţ pionier al pământurilor antarctice era 
mort. După cum declarase poetul american, la sfârşitul 
cărţii, această moarte era cunoscută de public, datorită 
informaţiilor apărute în presă. 

Ceea ce spunea căpitanul Len Guy era adevărat, însă, de 
acord cu toţi cititorii romanului, credeam că această 
declaraţie nu era decât un artificiu de formă al 
romancierului. După părerea mea, neputând sau 
neîndrăznind să descurce o atât de extraordinară operă a 
imaginaţiei, autorul dădea să înţeleagă că ultimele trei 
capitole nu i-au fost predate de Arthur Pym, care şi-a sfârşit 
viaţa în împrejurări năprasnice şi vrednice de plâns, pe 
care, de altfel, nu le făcea cunoscute. 


— Prin urmare continuă căpitanul Len Guy, Edgar Poe 
lipsind, iar Arthur Pym fiind mort nu-mi rămânea de făcut 
decât un singur lucru: să regăsesc pe omul care fusese 
tovarăşul de călătorie al lui Arthur Pym, acel Dirk Peters, 
care l-a urmat până la ultima barieră a latitudinilor înalte, 
de unde se întorseseră amândoi. Cum? Nu se ştie! Arthur 
Pym şi Dirk Peters făcuseră drumul de întoarcere 
împreună? Povestirea nu dădea amănunte în această 
privinţă, şi aici, ca şi în alte locuri, existau puncte 
nebuloase, nelămurite. Totuşi, Edgar” Poe declara că Dirk 
Peters ar fi singurul în măsură să furnizeze informaţii 
privind capitolele care rămăseseră necunoscute, şi că acest 
om ar locui în Illinois. Plecai fără întârziere în Illinois. Sosii 
la Springfield. Mă informai de acest om, care era un metis 
de origine indiană. Locuia în târguşorul Vandalia. Mă dusei 
acolo. 

— Şi nu era acolo? Nu mă putui reţine să-l întreb, 
surâzând. 

— A doua dezamăgire: nu era acolo, sau mai degrabă nu 
mai era acolo, domnule Jeorling. De câţiva ani, acest Dirk 
Peters părăsise Illinois-ul şi chiar Statele Unite, pentru a 
merge... Dumnezeu ştie unde. Am stat de vorbă însă la 
Vandalia cu oameni care-l cunoscuseră şi la care locuise în 
ultimul timp, cărora le-a povestit aventurile lui fără a da 
însă vreo explicaţie asupra deznodărnântului lor, al căror 
secret îl ţine numai pentru el. 

— Cum? Acest Dirk Peters a existat... şi mai există încă? 
Eram pe punctul de a mă lăsa furat de povestirea atât de 
veridică a comandantului Halbranel! Da, încă puţin şi mă 
ambalam la rândul meu! 

lată deci ce istorie absurdă stăpânea creierul căpitanului 
Len Guy şi în ce stare de sminteală ajunsese! Îşi închipuia 
că făcuse călătoria în Illinois, că vorbise în Vandalia cu 
oameni care-l cunoscuseră pe Dirk Peters. Că acest 
personaj dispăruse, cred, pentru că el nu existase 
niciodată... decât în imaginaţia romancierului. Cu toate 


acestea, nu doream de loc să-l contrazic pe căpitan, nici să-i 
provoc o a doua criză. Aveam aerul că dau crezare la tot ce 
spunea, chiar când adăuga: 

— Ştiţi, desigur, domnule Jeorling, că în povestire este 
vorba de o sticlă, în care se afla închisă o scrisoare sigilată, 
depusă de căpitanul goeletei pe care se îmbarcase Arthur 
Pym, la poalele unuia din piscurile insulelor Kerguelen. 

— Într-adevăr, se povesteşte despre această sticlă, 
răspunsei. 

— Ei bine, într-una din ultimele mele călătorii, am căutat 
locul unde după indicaţiile din carte trebuia să fie această 
sticlă... Am găsit-o şi, bineînţeles, şi scrisoarea... Iar în 
această scrisoare se spunea că pasagerul Arthur Pym şi 
căpitanul îşi vor da toată silinţa să atingă limitele extreme 
ale mării antarctice. 

— Aţi găsit această sticlă? Întrebai repede. 

— Da. 

— Şi scrisoarea? 

— Şi. 

Privii pe căpitanul Len Guy. Părea foarte sigur de ceea ce 
spune, ca de altfel toţi monomanii dispuşi să creadă 
propriile lor născociri. Eram gata să-l întreb dacă pot să văd 
această scrisoare... dar mă răzgândii... un asemenea om nu 
era în stare s-o fi scris el însuşi. 

Şi atunci răspunsei: 

— Este într-adevăr regretabil, căpitane, că n-aţi putut 
întâlni la Vandalia pe Dirk Peters! 

Aţi fi aflat cel puţin cum reuşiseră el şi Arthur Pym să 
revină de la atâta depărtare. Amintiţi-vă în penultimul 
capitol amândoi sunt acolo, luntrea lor este în faţa perdelei 
de pâcle albe; căderea în prăpastia cataractei chiar în clipa 
când apare un chip omenesc acoperit de un văl. Apoi, nu 
mai e nimic... nimic decât două linii de puncte. 

— Într-adevăr, domnule, este foarte neplăcut că n-am 
putut da de Dirk Peters! Aş fi vrut să aflu care a fost 
deznodământul acestei aventuri! Dar, după părerea mea, 


mi s-ar fi părut mult mai interesant să ştiu care a fost soarta 
celorlalţi. 

— Ceilalţi? 

— Strigai aproape fără să vreau. De cine vreţi să vorbiţi? 

— De căpitan şi de echipajul goeletei engleze care salvase 
pe Arthur Pym şi pe Dirk Peters, după îngrozitorul 
naufragiu al vasului Grampus şi ducându-i de-a latul 
oceanului polar până în insula Tsalal. 

— Căpitane îi atrasei eu atenţia, ca şi cum n-aş mai. fi pus 
la îndoială nici un moment realitatea romanuluui lui Edgar 
Poe, aceşti oameni n-au pierit cu toţii, unii când a fost 
atacată goeleta, iar ceilalţi în cutremurul artificial provocat 
de indigenii din Tsalal? 

— Cine poate şti, domnule Jeorling! Răspunse căpitanul 
Len Guy, cu un glas gâtuit de emoție, cine ştie dacă câţiva 
din aceşti nenorociţi n-au supravieţuit, fie masacrului, fie 
prăbuşirii, dacă unul sau mai mulţi n-au putut scăpa de 
indigeni? 

— In orice caz, răspunsei, ar fi greu de admis că cei care 
au scăpat ar mai putea supravieţui. 

— Şi ce vă face să credeţi asta? 

— Faptul că întâmplările despre care vorbim s-au petrecut 
cu mai bine de unsprezece ani în urmă... 

— Domnule, răspunse căpitanul Len Guy, dacă Arthur Pym 
şi Dirk Peters au putut înainta până dincolo de insula 'Tsalal, 
depăşind chiar paralela optzeci şi trei, şi dacă au găsit în 
aceste locuri posibilităţi de trai, de ce tovarăşii lor, în cazul 
când n-au căzut sub loviturile indigenilor şi au avut destul 
noroc să ajungă în insulele mai apropiate întâlnite de ei în 
cursul călătoriei. Zic, de ce aceşti nefericiţi compatrioți ai 
mei n-ar fi izbutit să trăiască acolo? De ce n-aţi admite că 
unii din ei ar mai aştepta încă mântuirea lor? 

— Mila pentru ei vă tulbură mintea, căpitane, răspunsei, 
încercând să-l liniştesc. Asta e imposibil... 

— Imposibil, domnule! Şi dacă se descoperă ceva, dacă, să 
zicem, o mărturie demnă să fie crezută ar solicita lumea 


civilizată, ori s-ar găsi o dovadă materială a existenţei 
acestor nenorociţi părăsiţi la capătul pământului, care ne-ar 
obliga să mergem în ajutorul lor, ar mai îndrăzni cineva să 
strige: Imposibil? 

Şi în clipa următoare mă abţinui să-i răspund, căci desigur 
nu m-ar fi auzit, fiindcă Len Guy, al cărui piept se înăbuşea 
de un hohot de plâns, îşi întoarse faţa spre sud, iar ochii săi 
parcă încercau să străpungă, prin pânza lacrimilor, 
depărtările orizontului. Mă întrebam ce împrejurare de 
viaţă îi provo case căpitanului Len Guy acest dezechilibru 
mintal. Se datora unui sentiment de omenie dus la exces, 
interesul pentru nişte naufragiaţi, care nu naufragiaseră 
niciodată, pentru bunul mot. Iv că nu existaseră niciodată. 

Deodată, parcă ghicindu-mi gândurile, căpitanul len Guy 
se apropie de mine, îmi puse mâna pe umăr şi-mi şopti la 
ureche: 

— Nu, domnule Jeorling, nu! Nu s-a spus încă ultimul 
cuvânt în ceea ce priveşte echipajul Janei şi se retrase. 

Jane era, în romanul lui Edgar Poe, numele goeletei care a 
cules pe Arthur Pym şi pe Dirk Petres de pe sfărâmăturile 
lui Grampus, şi pentru prima dată căpitanul Len Guy 
pronunţa acest nume în timpul convorbirii noastre. De fapt, 
gândii eu, tot Guy se numea şi comandantul Janei, şi era tot 
o corabie englezească! Bine, bine, dar ce poate dovedi asta 
şi ce concluzii s-ar putea trage? Căpitanul Janei n-a existat 
decât în imaginaţia lui Edgar Poe, pe când căpitanul 
Halbranel trăieşte... cu adevărat... Amândoi n-au comun 
decât numele şi Guy este un nume foarte răspândit în 
Marea Britanie. Mă gândeam însă că poate tocmai această 
asemănare de nume să-i fi tulburat mintea nefericitului 
nostru căpitan! Îşi închipuia poate că aparţinea familiei 
comandantului Janei. Da! Iată ce l-a adus unde este acum şi 
iată de ce se înduioşa de soarta naufragiaţilor închipuiţi. 

Ar fi fost interesant să aflu dacă Jem West era la curent cu 
această scrânteală, dacă şeful lui îi vorbise vreodată de 
această „nebunie” despre care îmi vorbise mie. Chestiunea 


era foarte delicată, pentru că se referea la starea mintală a 
căpitanului Len Guy. De altfel, cu locotenentul orice 
convorbire era dificilă şi pe lângă asta abordarea unui 
asemenea subiect prezenta anumite primejdii. 

Mă hotărâi să aştept. La urma urmelor, nu trebuia să 
debarc la Tristan-da-Cunha şi călătoria mea pe bordul 
goeletei nu se va termina peste câteva zile? Dar ca într-o zi 
să mă întâlnesc cu un om, care lua drept realitate ficţiunile 
romanului lui Edgar Poe, niciodată nu mi-aş fi închipuit. 

A treia zi, douăzeci şi două august, la ivirea zorilor, lăsând 
la babord insula Marion cu vulcanul care se înălța la 
extremitatea sa meridională până la patru mii de picioare, 
zărirăm slab contururile insulei Prințului Eduard, situată la 
46'53' latitudine sudică şi 37*46' longitudine estică. 
Lăsarăm la tribord şi această insulă, apoi, după 
douăsprezece ore de mers, ultimele sale înălţimi dispărură 
în fumurile înserării. 

A doua zi, Halbrane luă direcţia nord-vest spre paralela 
cea mai septentrională a emisferei sudice, pe care trebuia 
se atingă în cursul acestei campanii. 

1.5. ROMANUL LUI EDGAR POE. 

lată, foarte pe scurt, subiectul celebrei opere a 
romancierului american, care a fost publicată la Richmond, 
sub acest titlu: „Aventurile lui Arthur Gordon Pym”. Pentru 
lămurirea cititorilor este absolut necesar să-l rezum în 
acest capitol. Se va vedea dacă mai poate exista vreo 
îndoială că aventurile acestui erou de roman ar fi 
imaginare. De altfel, printre numeroşii cititori ai romanului, 
se va găsi cel puţin unul care să fi crezut vreodată în 
realitatea acestei povestiri, în afară de căpitanul Len Guy? 

Edgar Poe a povestit prin gura personajului său principal. 
În prefața cărţii, Arthur Pym spune că la reîntoarcerea sa 
din călătoria în mările antarctice, a întâlnit printre 
gentlemenii din Virginia, care se interesau de descoperirile 
geografice, pe Edgar Poe, pe atunci editor al ziarului 
„Southern Literary Messenger”, din Richmond. Cu această 


ocazie, Edgar Poe ar fi primit de la el autorizaţia să publice 
în ziarul său, „sub haina ficţiunii”, prima parte a aventurilor 
lui Arthur Pym. 

Aceste povestiri, fiind bine primite de public, fură strânse 
într-un volum care cuprindea totalitatea întâmplărilor 
călătoriei şi apăru sub semnătura lui Edgar Poe. După cum 
reieşea din convorbirea mea cu căpitanul Len Guy, Arthur 
Gordon Pym s-a născut la Nantucket şi a învăţat la şcoala de 
la New-Bedfort, până la vârsta de şaisprezece ani. Plecând 
de la această şcoală, merse la Academia lui M. E. Ronald, 
unde se împrieteni cu fiul unui căpitan de corabie, pe nume 
Auguste Barnard, cu doi ani mai în vârstă decât el. Acest 
tânăr întovărăşise în câteva rânduri pe tatăl său, pe o 
balenieră care naviga în mările Sudului, şi povestindu-i 
călătoriile sale maritime, îi înflăcăra neîncetat imaginaţia lui 
Arthur Pym. S-ar părea că din această prietenie a celor doi 
tineri s-a născut puternica chemare a lui Pym spre 
călătoriile aventuroase şi acel instinct care-l atrăgea mai 
ales către regiunile îndepărtate ale Antarcticii. 

Prima ispravă a lui Auguste Barnard şi Arthur Pym a fost o 
excursie pe bordul unui mic sloop, numit ARIEL, o luntre cu 
puntea îngustă, care aparţinea familiei celui din urmă. Într- 
o seară de octombrie, ameţiţi de băutură, pe un timp destul 
de friguros, se îmbarcară pe furiş, înălţară focul şi pânza 
mare şi se avântară în larg, cu toată viteza, minaţi de o 
briză puternică de la sud-vest. Ajutat de reflux, ARIEL se 
depărtase bine uscatul nu se mai vedea - când izbucni o 
furtună puternică. Cei doi imprudenţi mai erau încă sub 
stăpânirea beţiei. Nimeni la cârmă, nimeni la pânze. Sub 
loviturile rafalelor furioase, catargul luntrei fu smuls de 
vânt. Puțin mai târziu apăru o corabie de mare tonaj care 
trecu peste ARIEL, cum ar fi trecut luntrea peste o pană 
plutitoare. In urma acestei ciocniri, Arthur Pym dădu cele 
mai precise detalii asupra salvării tovarăşului său şi a lui 
însuşi, salvare care se făcu în condiţii nespus de grele. În 
sfârşit, datorită ofițerului secund de pe vasul PINGUIN din 


New-London, care sosi la locul catastrofei, cei doi 
naufragiaţi fură pescuiţi din valurile oceanului, pe jumătate 
morţi, şi aduşi la Nantucket. 

Că această aventură ar fi adevărată sau nu, rămâne la 
aprecierea fiecăruia. Era însă o introducere îndemânatică a 
scriitorului la capitolele care aveau să urmeze. Tot aşa, de 
la aceste întâlniri şi până în ziua când Arthur Pym trecu 
cercul polar, povestea poate oricum să treacă drept 
adevărată. 

Se petrec aici o serie de fapte care pot fi admise fără să 
intre în contradicţie cu verosimilul. Dincolo de cercul polar 
însă, trecând banchiza australă, este cu totul altceva, şi 
dacă autorul n-a făcut o operă de pură imaginaţie... Dar să 
continuăm. 

Această primă aventură nu-i descurajă de loc pe cei doi 
tineri. Arthur Pym se entuziasma din ce în ce mai mult 
ascultând poveştile despre mare ale amicului său, chiar 
dacă bănuia în ele şi multă exagerare. Opt luni după 
întâmplarea cu ARIEL, în iunie o mie opt sute douăzeci şi 
şapte, bricul Grampus fu echipat de casa Lloyd şi 
Vredenburg, pentru pescuitul balenelor în mările Sudului. 
Acest bric, a cărui comandă fu încredinţată domnului 
Barnard, tatăl lui Auguste, nu era decât o corăbioară veche, 
reparată de mântuială. Auguste, care trebuia să-şi 
însoţească tatăl în această călătorie, îl invită pe Arthur Pym 
să meargă cu ei. „Acesta atât aştepta, dar familia, mai ales 
mama lui, nu s-ar fi învoit niciodată la o faptă atât de 
necugetată a fiului ei. Asta însă nu constituia un motiv 
destul de puternic, pentru a opri un băiat întreprinzător, 
căruia nu-i prea păsa de sfaturile părinteşti. Stăruinţele lui 
Auguste îi înfierbmtau creierul. Astfel, el hotări să se 
îmbarce în ascuns pe Grampus, căci domnul Barnard n-ar fi 
încuviinţat acest lucru, riscând să înfrunte reproşurile 
familiei Pym. Spunând acasă că este invitat de un prieten să 
petreacă câteva zile la New-Bedfort, îşi luă rămas bun de la 
părinţi şi porni la drum. 


Cu patruzeci şi opt de ore înainte de plecarea bricului, se 
strecură pe bord şi ocupă o ascunzătoare, care-i fusese 
pregătită de Auguste, pe ascuns de tatăl său şi de oamenii 
echipajului. Cabina lui Auguste Barnard comunica printr-un 
chepeng cu cala Grampus-ului, plină cu butoaie, saci, 
baloturi şi tot felul de lucruri care se încarcă de obicei' pe 
corăbii. Prin acest chepeng a intrat Arthur Pym în 
ascunzătoarea lui - o simplă ladă, care avea. Unul din pereţi 
mobil şi se putea deschide într-o parte. În această, ladă se 
aflau: o saltea, pături, un ulcior cu apă şi în ceea ce priveşte 
hrana, biscuiţi, cârnaţi, o bucată, de berbec fript, câteva 
sticle de întăritoare, băuturi tari şi cele trebuincioase 
pentru scris. 

Arthur Pym, având un felinar şi o provizie bună de 
luminări şi fosfor, stătu trei zile şi trei nopţi în 
ascunzătoarea lui. Auguste Barnard nu putu veni să-l vadă 
decât în clipa când Grampus se pregătea de plecare. După 
o oră, Arthur Pym simţi legănatul corăbiei şi tangajul 
bricului. Cum nu se simţea prea bine în fundul lăzii înguste, 
ieşi din ea şi, călăuzindu-se prin întuneric de-o frânghie 
întinsă de-a latul calei până la chepengul cabinei 
prietenului său, reuşi să se descurce destul de uşor în 
harababura din cală. După această recunoaştere, se 
întoarse la lada lui, mâncă bine şi adormi tun. 

Trecură câteva zile, fără ca Auguste Barnard să fi dat 
vreun semn de viaţă. Sau n-a putut să coboare din nou în 
cală, sau n-a îndrăznit, de teamă să nu-i trădeze prezenţa, 
socotind că n-ar fi sosit momentul să mărturisească totul 
domnului Barnard. 

Arthur Pym începea să sufere în această atmosferă 
înăbuşitoare şi viciată. Mintea îi era tulburată de coşmaruri 
puternice. Începea să aiureze. Degeaba căuta el prin 
grămădeala din cală vreun loc pe unde ar fi putut să respire 
mai bine. O dată prins într-un coşmar, i se păru că e apucat 
în gheare de un leu de la tropice şi, în culmea groazei, era 


să se trădeze printr-un țipăt, dar frica îi paraliza graiul şi-şi 
pierdu cunoştinţa. 

Adevărul este că el nu visa cu adevărat. Ceea ce simţea 
Arthur Pym pe piept nu era un leu, ci câinele lui, Tigru, de 
rasa 'lerra-Nova, care fusese adus pe bord de Auguste 
Barnard, fără ştirea cuiva. In clipa aceea, credinciosul 
animal, de bucurie că-şi întâlnise prietenul, îl lingea pe faţă 
şi pe mâini, arătându-şi prin aceasta marea dragoste pentru 
stăpânul lui. Prizonierul avea deci un tovarăş. Din 
nenorocire, în timpul leşinului său, câinele băuse toată apa 
din ulcior şi când Arthur Pym vru să-şi potolească setea, nu 
mai găsi nici o picătură. Felinarul se stinsese - căci leşinul 
durase mai multe zile şi nemaigăsind nici fosforul, nici 
luminările, hotărî să ia legătura cu Auguste Barnard. leşi 
din ascunzătoarea lui şi frânghia îl conduse spre chepeng, 
cu toate că era foarte slăbit de nemâncare şi de lipsa de 
apă. Dar până să ajungă acolo, o ladă din cele depozitate în 
cală, din cauza clătinatului corăbiei, căzu de pe stiva unde 
era aşezată, şi-i închise trecerea. Toate eforturile pe care le 
făcu, ca să treacă peste acest obstacol, fură zadarnice, 
fiindcă ajuns la chepengul de sub cabina lui Auguste 
Barnard, nu-l putu ridica. Introducând cuțitul printr-una 
din crăpături, simţi că pe chepeng se află o greutate prea 
mare pentru a putea fi dată la o parte. Trebui să renunţe la 
proiectul său şi târându-se cu greutate, se întoarse la ladă, 
unde căzu epuizat, în timp ce Tigru îl acoperea cu 
dezmierdări. 

Om şi câine mureau de sete şi când Arthur Pym întinse 
mâna, dădu de Tigru întins pe spate, cu labele în sus, cu 
părul uşor zbărlit. Mângâindu-l astfel, mâna sa dădu de o 
sfoară legată în jurul gâtului sărmanului animal. De sfoară 
era legat un petic de hârtie aproape de umărul stâng al 
câinelui. 

Arthur Pym se simţea complet epuizat. Simţea cum îşi 
pierde încet-încet cunoştinţa. Un ultim efort şi după câteva 
încercări zadarnice, pentru a-şi procura lumină, reuşi să 


frece hârtia de o bucăţică de fosfor şi atunci e greu de 
închipuit ce amănunte se succed în această povestire a lui 
Edgar Poe. Apărură cuvintele înspăimântătoare... ultimele 
şapte cuvinte ale unei fraze, pe care o licărire slabă le 
lumină, timp de o clipă: sânge... stai ascuns... viaţa ta 
depinde de asta... 

Imaginaţi-vă situaţia lui Arthur Pym, în fundul calei, 
sufocându-se între pereţii unei lăzi, fără lumină, fără apă, 
neavând pentru a-şi potoli setea decât băuturi tari! Şi 
această recomandaţie de a rămâne ascuns, care sosea în 
cele mai grele clipe, precedată de cuvântul sânge, acest 
cuvânt suprem, acest rege al cuvintelor, atât de bogat în 
mistere, în suferinţă, în teroare. 

Prin urmare, a fost o luptă pe bordul lui Grampus? Bricul a 
fost atacat de pirați? S-a revoltatechipajul? De cât timp 
durează această stare de lucruri? 

S-ar putea crede că în descrierea grozăviilor acestei 
situaţii, uimitorul poet şi-a epuizat resursele sale 
imaginative; nici vorbă de aşa ceva. Genialitatea lui 
copleşitoare l-a dus şi mai departe. Într-adevăr, iată-l pe 
Îrthur Pym întins pe salteaua lui, pradă unui fel de letargie, 
auzind un şuierat ciudat, o răsuflare pripită... Este Tigru 
care gâfâie... Tigru, ai cărui ochi lucesc din întuneric, este 
Tigru, care clănţăne şi scrâşneşte din dinţi... care a turbat. 
In culmea groazei, adunându-şi ultimele puteri, Arthur Pym 
reuşi să scape de muşcăturile animalului, care se repezise 
asupra lui. Cu forţa pe care ţi-o dă numai deznădejdea, se 
înfăşură cât putu de repede într-o pătură, pe care colții albi 
ai animalului o sfâşiară în câteva locuri şi sări afară din 
ladă, închizând înăuntru pe nefericitul animal care se 
zbătea între pereţii înguşti. Arthur Pym abia putu să se 
strecoare prin hara babura calei. Ameţi însă, se împletici şi 
căzu lângă un cufăr, scăpând cuțitul din mână. In clipa când 
credea că e gata să-şi dea sufletul, auzi ca. Prin vis cum 
cineva îl striga pe nume; simţi cum i se umezesc buzele, şi 
gustul atât de dorit al apei înviorându-i trupul său chinuit. 


Reveni la viaţă, după ce sorbi lung, fără să răsufle, această 
băutură minunată, cea mai bună din câte băuturi există. 

Câteva clipe mai târziu, într-un colţ al calei, la lumina unui 
felinar, cu ajutorul căruia poţi să vezi fără să fii văzut, 
Auguste Barnard povestea prietenului său ce se petrecuse 
pe bord de la plecarea bricului. Până aici, repet, această 
poveste este verosimilă, dar n-am ajuns încă la 
evenimentele al căror „extraordinar” desfide orice adevăr. 
Echipajul lui Grampus se compunea din treizeci şi şase de 
oameni, în care erau socotiți şi cei doi Barnard, tatăl şi fiul. 
De la 20 iunie, de când bricul pornise în larg cu toate 
pânzele întinse, Auguste Bamard încercase de câteva ori să 
se strecoare în ascunzătoarea lui Arthur Pym, dar nu 
reuşise. După vreo trei sau patru zile de la plecare, pe 
bordul vasului izbucni o revoltă. Conducătorul răsculaților 
era bucătarul-şef, un negru ca Endicott al nostru de pe 
Halbrane, care însă, spre deosebire de primul, nu era în 
stare să se revolte niciodată. 

În carte sunt descrise numeroase ciocniri, adevărate 
masacre, care au costat viaţa majorităţii mateloţilor rămaşi 
credincioşi căpitanului Barnard, apoi oprirea în arhipelagul 
Bermudelor şi părăsirea în larg a căpitanului şi a patru 
oameni, într-una din micile baleniere, despre care nu se mai 
ştia nimic. 

Nici Auguste Barnard n-ar fi fost cruțat, fără intervenţia 
maistrului velier de pe Crampus, un anume Dirk Peters, un 
metis din tribul Upsarokas, fiul unui negustor de blănuri şi 
al unei indiene din Munţii Negri, acelaşi pe care căpitanul 
Len Guy pretindea că-l căutase în Illinois. 

Grampus luă direcţia spre sud-vest, sub comanda 
ofițerului secund, care intenţiona să se apuce de piraterie, 
în mările Sudului. In urma acestor întâmplări, Auguste 
Barnard ar fi dorit mult să-şi întâlnească prietenul, dar n-a 
fost chip. Legat cu lanţuri de mâini şi de picioare, a fost 
aruncat într-o cabină întunecoasă, şi şeful rebelilor îi spuse 


că nu va ieşi de acolo decât atunci „când bricul nu va mai fi 
un bric”. 

După câteva zile însă, tânărul Barnard reuşi să-şi rupă 
cătuşele, sparse peretele subţire care-l despărţea de cală şi 
urmat de Tigru, încercă să ajungă la ascunzătoarea 
prietenului său. Dacă nu reuşi să se descurce, din fericire 
câinele îl simţi pe Arthur Pym, ceea ce-i dădu lui Barnard 
ideea să lege de gâtul lui Tigru un bileţel cu următoarele 
cuvinte: Scriu în grabă, cu sânge... rămâi ascuns... viaţa ta 
depinde de asta...” 

După cum se ştie, Arthur Pym primise bileţelul. Abia în 
clipa când acesta, simțind că moare de foame şi de sete, 
încercă să iasă din cală şi leşinând scăpă cuțitul, el fu auzit 
de prietenul său, care-i sări în ajutor în ultimul moment. 

După ce îi povesti toate întâmplările prin care trecuse de 
la plecarea bricului, Auguste Barnard mai adăugă că 
revoltaţii sunt împărţiţi în două tabere. Unii voiau să 
îndrepte vasul spre insulele Capului Verde, iar ceilalţi, 
printre care se afla şi Dirk Peters voiau să meargă spre 
insulele Pacificului. 

În ceea ce priveşte câinele, el nu era turbat, după cum 
credea stăpânul său. Setea mistuitoare care-i ardea gâtul îl 
adusese într-o stare de supraexcitaţie, şi până la urmă ar fi 
turbat cu siguranţă, dacă Auguste Barnard nu l-ar fi dus 
înspre prova corăbiei. 

Urmează o amănunţită expunere asupra aşezării 
încărcăturii în corăbiile comerciale încărcătură de care 
depinde în bună măsură siguranţa navigaţiei, în cala 
bricului Grampus, încărcătura era foarte neglijent aşezată, 
şi la fiecare oscilație a vasului Arthur Pym se expunea să fie 
strivit de materialele depozitate în ascunzătoarea sa. Din 
fericire, cu ajutorul lui Auguste Barnard putu să ajungă sub 
scara dintre punți, în apropiere de cabinele echipajului. 

Pe măsură ce trecea timpul, metisul arăta tot mai multă 
prietenie faţă de fiul căpitanului Barnard. Acesta din urmă 
începu să se întrebe dacă nu s-ar putea bizui pe şeful velier, 


pentru a încerca să reia în stăpânire corabia. După 
treisprezece zile de la plecarea din Nantucket, pe la 4 iulie, 
izbucni o discuţie violentă între revoltați cu privire la un 
bric de tonaj mic, semnalat în larg, pe care unii vroiau să-l 
atace, iar alţii să-l lase în pace. 

Cearta se soldă cu moartea unui matelot din tabăra 
bucătarului-şel, căruia i se alipise şi Dirk Peters, şi care era 
în contradicţie cu aceea a ofițerului secund. Socotindu-l şi 
pe Arthur Pym, pe bord mai rămăseseră treisprezece 
oameni. Când situaţia era mai încordată, o furtună 
puternică bântui acele locuri. Bricul sălta ca o jucărie pe 
coamele valurilor înspumate şi apa pătrundea prin 
cusăturile lui în cală. Tot timpul s-a manevrat pompa de 
scoatere a apei şi a fost nevoie să se pună o pânză peste 
bordul de la prova corăbiei, pentru a salva bricul care 
începuse să ia apă. 

În dimineaţa zilei de 9 iulie, furtuna se potoli şi tot în 
această zi, Dirk Peters îşi mărturisi intenţia de a se 
descotorosi şi de secund, ceea ce Auguste Barnard 
încuviinţă, asigurându-l de concursul său, fără a-i vorbi 
totuşi de prezenţa pe borda lui Arthur Pym. 

A doua zi, unul din mateloţii credincioşi bucătarului-şef, pe 
nume Rogers, muri în spasme, şi din clipa aceea nimeni nu 
se mai îndoi că secundul l-a otrăvit. Şeful bucătar nu se mai 
bizuia decât pe patru oameni, printre care era şi Dirk 
Peters. Secundul avea de partea lui cinci, şi probabil până 
la urmă îi va atrage la sine şi pe ceilalţi. 

Nu era timp de pierdut. Şi în timp ce metisul îi spunea că 
trebuie făcut ceva, şi cât mai neîntârziat, Auguste îi 
dezvălui taina lui Arthur Pym. Pe când se sfătuiau amândoi 
asupra mijloacelor pe care le-ar putea folosi pentru a 
reintra în stăpânirea corăbiei, o răbufnire de vânt aruncă 
vasul pe o coastă. Când se. Redresa, Grampus era plin de 
apă; datorită acestui incident, fură nevoiţi să întindă pânza 
mare de la catargul principal. 


Acum ar fi fost ocazia cea mai nimerită să înceapă lupta, 
cu toate că revoltaţii se împăcaseră între timp. 

La posturi însă, nu erau decât trei oameni, Dirk Peters, 
Auguste Barnard şi Arthur Pym, pe când în cabină se aflau 
închişi nouă. Apoi, doar maistrul velier avea arme, două 
pistoale şi un cuţit marinăresc. In aceste condiţii, se 
impunea să lucreze cu multă prudenţă. 

Arthur Pym, a cărui prezenţă pe bord nu putea fi bănuită 
de revoltați, avu ideea unui şiretlic, care părea să aibă 
oarecare şanse de reuşită. 

Cum cadavrul matelotului otrăvit mai zăcea încă pe punte, 
îşi spuse că, îmbrăcând hainele lui şi apărând în mijlocul 
acestor mateloţi superstiţioşi, poate că groaza i-ar paraliza, 
fiindu-i mai uşor lui Dirk Peters să-i supună. 

Era noapte neagră când metisul se îndreptă spre pupa. 
Înzestrat cu o putere uimitoare, el sări asupra omului de la 
cârmă şi dintr-o singură lovitură îl aruncă peste bastingaj. 
Auguste Barnard şi Arthur Pym îl ajunseră imediat, 
înarmaţi cu câte un drug de fier. Lăsând pe Dirk Peters în 
locul timonierului, Arthur Pym, deghizat în hainele 
mortului, se duse împreună cu camaradul său să se posteze 
lângă acoperişul scării, care ducea la sala echipajului. 

Secundul, bucătarul-şef şi toţi ceilalţi erau acolo, unii 
dormind, alţii bând sau stând de vorbă, cu pistoalele şi 
puştile la îndemână. Furtuna făcea prăpăd şi era cu 
neputinţă să stai în picioare pe punte. 

Deodată, secundul dădu ordin să fie căutat Auguste 
Barnard şi Dirk Peters, şi ordinul său fu transmis omului de 
la cârmă, care nu era altul decât maistru velier. Acesta şi 
Barnard coborâră în sală, unde apăru aproape imediat şi 
Arthur Pym. Efectul acestei apariţii fu uimitor. Îngrozit la 
vederea matelotului înviat, secundul se ridică, bătu aerul cu 
mâinile şi căzu mort. În aceeaşi clipă, Dirk Peters se aruncă 
asupra celorlalţi, împreună cu Auguste Barnard, Arthur 
Pym şi câinele. 


În scurtă vreme, rebelii fură înjunghiaţi sau sugrumaţi, 
afară de matelotul Richard Parker, căruia îi cruţară viaţa. Şi 
în această încleştare a elementelor dezlănţuite, patru 
oameni, ultimii, se străduiau să conducă bricul care începea 
să obosească rău, tras la fund de cantitatea de apă care 
pătrunsese în cală. Au fost nevoiţi să taie catargul mare, iar 
la revărsatul zorilor să doboare şi pe cel din faţă. Urmă o zi 
îngrozitoare, şi o noapte şi mai îngrozitoare. Dacă Dirk 
Peters şi cei trei tovarăşi ai lui nu s-ar fi prins solid de 
rămăşiţele macaralei, ar fi fost luaţi de talaz, care se abăâtea 
peste chepengurile scărilor lui Grampus. 

Urmează apoi descrierea incidentelor care se desfăşuram 
în perioada de la 14 iulie la 7 august: pescuitul proviziilor 
de alimente în cala inundată, sosirea unui bric misterios, 
încărcat cu cadavre, care lăsa un miros greu şi trecu mai 
depsrte ca un sicriu enorm, mânat de un vânt al morţii 
chinurile foamei şi ale setei; imposibilitatea de a ajungela 
magazia cu provizii; sinistra tragere la sorţi care hotărăşte 
ca Richard Parker să fie sacrificat pentru a salva viaţa 
celorlalţi trei; moartea acestui nenorocit, ucis de Dirk 
Peters... şi devorarea cadavrului, în sfârşit, scoaterea din 
cală a câtorva alimente, o şuncă, un urcior cu măsline, apoi 
prinderea broaştei țestoase... Sub deplasarea încărcăturii 
sale, Grampus oferea un adăpost din ce în ce mai stabil. 

Din cauza căldurii îngrozitoare, care încinge aceste locuri, 
chinurile setei ajung la ultima limită a suferinţei pe care o 
poate suporta un om. Auguste Barnard moare la 1 August, 
în noaptea de 3 spre 4, bricul se lăsă pe o coastă. Arthur 
Pym şi metisul, refugiaţi pe carena răsturnată, sunt nevoiţi 
să se hrănească cu cymhopodele13 cu care era acoperită 
coca vasului, în mijlocul hoardelor de rechini care le dau 
târcoale. In sfârşit, apare goeleta Jane din Liverpool, 
comandată de căpitanul William Guy, tocmai în momentul 
când naufragiaţii de pe Grampus se depărtaseră de țărm cu 
nu mai puţin de douăzeci şi cinci de grade spre sud. 


Desigur, nu e greu să admiţi realitatea acestor fapte, cu 
toate că înverşunarea situaţiilor este dusă la ultimele limite, 
ceea ce n-ar fi surprinzător la uimitorul poet american. De- 
acum încolo, însă, să vedem dacă se mai poate face o cât de 
neînsemnată apropiere între cele întâmplate şi succesiunea 
logică a întâmplărilor care urmează. 

Arthur Pym şi Dirk Peters fură luaţi pe bordul goeletei 
engleze, unde li se dădu o atentă îngrijire. După 
cincisprezece zile, restabiliţi complet, aproape că nu-şi mai 
aminteau de suferinţele prin care trecuseră, într-atât este 
de mare puterea de a uita, când îţi găseşti izvorul în forţa 
contrastului. La 13 octombrie, pe un timp relativ frumos, 
Jane ajunse în dreptul insulei Prinţul Eduard, depăşi 
insulele Crozet într-o direcţie opusă celei urmate acum de 
Halbrane, apoi se opri în insulele Kerguelen, pe care noi le 
părăsisem acum unspre zece zile. 

Trei săptămâni echipajul Janei se ocupă de pescuitul 
viţeilor de mare, cu care încărcară bine goeleta. În timpul 
acestui popas depuse căpitanul Janei sticla în care 
omonimul său de pe Halbrane pretindea a fi găsit 
scrisoarea prin care WilliamGuy îşi mărturisea intenţia de-a 
vizita mările australe. 

La 12 noiembrie, goeleta părăsi insulele Kerguelen cu 
direcţia vest, spre Tristan-da-Cunha, aşa cum făceam şi noi 
în momentul de faţă. Ajunseră la insulă cincisprezece zile 
mai târziu, rămaseră acolo o săptămână şi la 5 decembrie 
plecară în recunoaştere spre arhipelagul Auroras, situat la 
53*15' latitudine sudică şi 47*58' longitudine vestică; insule 
a căror existenţă o bănuiau, dar pe care nu le găsiră. 

La 12 decembrie, Jane se îndreptă spre polul antarctic. La 
26 întâlniră primele aisberguri, dincolo de gradul şaptezeci 
şi trei şi ajunseră la banchiză. De la. 1 la 14 ianuarie 1828, 
avură loc incursiuni dificile, trecerea cercului polar printre 
ghețari, apoi înconjurul banchizei şi navigarea pe suprafaţa 
unei mări libere, faimoasa mare liberă descoperită la 
81*21' latitudine sudică şi 42* longitudine vestică, a cărei 


temperatură în aer era de 47* Fahrenheit (plus 8*33 
Celsius), iar temperatura apei de 34* (respectiv plus 1 grad 
şi 11 Celsius). 

Trebuie să recunoaştem că Edgar Poe şi-a dat aici frâu 
liber fanteziei. Niciodată un navigator n-a ajuns la 
asemenea latitudini, nici chiar căpitanul James Weddell din 
marina britanică, care în 1822, cu toate încercările sale, nu 
putu depăşi paralela şaptezeci şi patru. Dacă această ţintă a 
Janei începea să fie greu de admis, cu atât mai inadmisibile 
sunt întâmplările care urmează. Şi aceste întâmplări 
extraordinare, Arthur Pym, prin intermediul lui Edgar Poe 
le povesteşte cu o copilărească naivitate, asupra căreia nu 
te poţi înşela. 

Într-adevăr, nimeni nu; se îndoia că se poate ajunge până 
la pol. Şi de la început nu se vede un singur aisberg pe 
această mare fantastică. Stoluri de păsări zboară deasupra 
ei, între altele un soi de pelicani uşor de doborât, cu o 
singură împuşcătură. Pe un sloi de gheaţă întâlnesc, mai 
există prin urmare şi sloiuri, un urs de Arctica de 
dimensiuni ultra-gigantice. Spre tribord, în faţă, se 
semnalează pământ. E o insuliţă cu circumferința de o 
leghe, căreia i se dădu numele de Bennet, în onoarea 
asociatului căpitanului, coproprietarul vasului Jane. Această 
insuliţă este situată la 82*50' latitudine sudică şi 42*20' 
longitudine vestică”, scrie Arthur Pym în jurnalul său. 
Sfătuiesc totuşi pe hidrografi să nu întocmească o hartă pe 
date atât de fanteziste. Pe măsură ce goeleta înainta spre 
sud, variaţia busolei scădea, temperatura aerului şi apei se 
îndulcea, iar cerul era veşnic limpede, doar o briză adia 
uşor dinspre depărtările nordului. 

Din nenorocire, se declarară simptome de scorbut printre 
membrii echipajului şi poate că fără insistența lui Arthur 
Pym, căpitanul William Guy ar fi făcut cale întoarsă. Este de 
la sine înţeles că la această latitudine, chiar în luna 
ianuarie, era zi continuă şi Jane a făcut bine că şi-a 
continuat campania sa aventuroasă, din moment ce la 18 


ianuarie, la 83*20' latitudine şi 43*5' longitudine se zări 
pământul. 

Era o insulă care aparţinea unu grup numeros risipit spre 
vest. Goeleta se apropie şi ancoră la şase brasse14 lingă 
coastă. Bărcile fură lăsate pe apă. Arthur Pym şi Dirk Peters 
coborâră în una din ele şi nu se opriră decât în faţa a patru 
luntre, încărcate cu oameni înarmaţi, „oameni noi”, se 
spune în povestire. Noi, într-adevăr, aceşti indigeni, negri 
ca tăciunele, îmbrăcaţi în blana unui animal negru, având o 
groază nemaipomenită de „culoarea albă”. 

Mă întreb, până unde poate merge groaza asta în timpul 
iernii? Oare zăpada era neagră şi sloiurile de gheaţă de 
asemenea, dacă se formau? Toate acestea însă nu erau 
decât pură imaginaţie. Pe scurt, aceşti insulari, fără să pară 
a manifesta intenţiuni ostile, strigau neîncetat: anamoo-moo 
şi lama-lama”. Când luntrele acostară lângă goeletă, şeful 
ambarcaţiilor, Too-Wit, urcă pe bord cu vreo douăzeci din 
tovarăşii săi. Mirarea lor fu mare, şi din manifestările, din 
felul cum mângâiau legăturile corăbiei, catargul şi 
bastingajele, se părea că iau goeleta drept o creatură vie. 

Condusă de ei printre stâncile care scoteau vârfuri 
amenințătoare deasupra apei, navigară de-a lungul unui 
golf, al cărui fund era căptuşit cu nisip negru, aruncă 
ancora la o milă de plajă şi căpitanul William Guy, după ce 
reţinu pe bord câţiva ostatici, debarcă pe ţărmul stâncos al 
insulei. 

Dacă ar fi să-l crezi pe Arthur Pym, ce insulă minunată 
este această insulă Tsalal! Arborii de pe Tsalal nu seamănă 
cu niciunul din cei care cresc în celelalte zone ale globului. 
În compoziţia lor, rocile prezentau o stratificare 
necunoscută de geologii moderni. Pe albiile rios-urilor 
curgea o substanţă lichidă, fără aparenţă de limpezime, 
brăzdată de vinişoare distincte, care nu se reuneau printr-o 
coeziune spontană, când erau separate de lama unui cuţit. 

Trebuia să parcurgi trei mile până la Klock-Klock, 
principala aşezare a insulei. 


Băştinaşii trăiau în locuinţe mizerabile, făcute din piei 
negre: peste tot mişunau nişte animale domestice, 
semănând cu porcul, un fel de berbeci cu lâna neagră, 
păsări de curte, peste douăzeci de specii de albatroşi 
domesticiţi, rațe şi numeroasebroaşte țestoase din neamul 
Galapagos. 

Ajungând la Klock-Klock, căpitanul William Guy şi tovarăşii 
săi găsiră o populaţie pe care Arthur Pym o socoti cam la 
zece mii de suflete, bărbaţi, femei şi copii, care, dacă nu 
erau periculoşi, trebuiau totuşi ţinuţi la respect, fiind foarte 
zgomotoşi şi îndrăzneţi. In sfârşit, după un popas destul de 
îndelungat la casa lui Too-Wit, reveniră la țărm, unde 
melcul de mare, această moluscă atât de apreciată de 
chinezi, mai abundentă ca în oricare parte a regiunilor 
australe, trebuia să formeze principala încărcătură a 
vasului. 

Asupra acestui lucru urma să se înţeleagă cu Too-Wit. 
Căpitanul William Guy îi ceru să autorizeze construirea unei 
barăci pe insulă, unde câţiva din oamenii echipajului 
trebuiau să prepare melcul de mare, în timp ce goeleta îşi 
va continua drumul spre pol. 

Too-Wit acceptă bucuros această propunere şi încheie o 
învoială în urma căreia indigenii erau obligaţi să-i ajute la 
strângerea preţioasei moluşte. După o lună, pregătirile 
erau terminate; trei oameni fură desemnaţi să rămână la 
Tsalal. Atitudinea băştinaşilor faţă de cei de pe Jane era 
prietenoasă şi nu putea da loc la cea mai mică bănuială. 
Înainte de a-şi lua rămas bun, căpitanul William Guy dori să 
se întoarcă în satul KlockKlock, după ce avusese grijă să 
lase pe bord şase oameni cu tunurile încărcate, plasele 
bastingajului la locurile lor şi ancora ridicată. Aveau ordin 
să oprească orice încercare a indigenilor de a se apropia de 
vas. 

În ziua aceea Too-Wit, escortat de vreo sută de războinici, 
veni în întâmpinarea vizitatorilor. Urcară printr-o 
trecătoare îngustă între munţi şi coline cu un relief format 


dintr-o piatră asemănătoare săpunului, un fel de steatită, 
cum Arthur Pym nu mai văzuse până atunci. Apoi făcură un 
drum plin de cotituri, de-a lungul unui povârniş, înalt de 
şaizeci până la optzeci de picioare şi larg de patruzeci. 

Căpitanul William Guy şi oamenii săi mergeau în grup 
strâns şi fără ca teama să fi pus stăpânire pe ei, erau totuşi 
prudenţi, mai ales că prin asemenea locuri puteau fi atacați 
cu uşurinţă. La dreapta grupului, puţin mai înainte, mergea 
Arthur Pym, Dirk Peters şi un matelot numit Allen. Ajuns în 
faţa unei crăpături care se deschidea în stâncile de pe 
coasta colinei, lui Arthur Pym îi veni ideea să intre înăuntru 
pentru a culege câteva alune, care atârnau de crengile 
unor aluni piperniciţi. Terminând această treabă, dădu să se 
întoarcă dar, spre mirarea lui, văzu că metisul şi Allen îl 
însoţiseră. 

Porniră împreună spre intrarea crăpăturii, când o 
zguduitură puternică îi aruncă la pământ. În clipa aceea, 
masele de piatră ca săpunul ale colinei se prăbuşiră şi o 
clipă cei trei oameni crezură că vor fi îngropaţi de vii. Mai 
trăiau toţi trei? Nu! Allen fu îngropat atât de adânc sub 
dărâmături, încât nu mai respira. Târându-se pe brânci, 
deschizâhdu-şi drum cu cuțitul, mânuind cu îndemânare 
aşa numitul bowieknife15 Arthur Pym şi Dirk Peters 
ajunseră cu mare greutate la nişte straturi de argilă 
şistoase, mai rezistentă, apoi dădură de un platou natural, 
la capătul unei prăpăstii împădurite, deasupra căruia se 
întindea cupola unui cer albastru, senin. 

De acolo, privirile lor putură cuprinde tot ţinutul 
înconjurător. Se produsese o prăbuşire, un cutremur 
artificial, provocat de aceşti indigeni. Căpitanul William Guy 
şi cei douăzeci şi opt de tovarăşi ai săi dispăruseră îngropaţi 
sub greutatea unui milion de tone de pământ şi piatră. 

De pe acest platou observau insula care mişuna de oameni 
negri, veniţi fără îndoială şi din insulele vecine, atraşi de 
perspectiva jefuirii goeletei Jane. Şaptezeci de luntre cu 
cumpănă se îndreptau spre corabie. Cei şase oameni rămaşi 


pe bord trimiseră spre năvălitori o salvă de tun, dar ochiră 
prost, apoi a doua salvă de mitralii, trasă mai bine, făcu 
adevărate ravagii printre năvălitori. Cu toate acestea, Jane 
fu ocupată, apoi lăsată pradă flăcărilor şi apărătorii săi 
măcelăriți până la unul. In sfârşit, se produse o explozie 
puternică pe vasul incendiat, când praful de puşcă luă foc, 
explozie în care muriră vreo mie de indigeni şi cam tot 
atâţia fură mutilaţi, iar ceilalţi o luară la fugă, scoțând 
strigătul lor tekeli-li! Tekeli-H. 

În cursul săptămânii care urmă, Arthur Pym şi Dirk Peters, 
hrănindu-se cu alune şi cu carne de bâtlan, statură ascunşi, 
scăpând astfel de băştinaşi, care n-aveau de unde bănui 
prezenţa lor pe insulă. Ei se aflau în fundul unui fel de 
prăpastie întunecoasă, fără ieşire, săpată în steatită şi un fel 
de marnă16 cu grăunţe metalice. 

Tot umblând prin fundul prăpastiei, ei descoperiră o serie 
de viroage săpate de viitori. Edgar Poe face schiţa acestei 
închisori naturale după planul lor geometral, a cărui cheie 
era un cuvânt de origină arabă, care înseamnă, a fi alb,„şi 
un cuvânt egiptean, care înseamnă „regiunea sudului”. 

Se vede că autorul american a ajuns aici la ultimele limite 
ale neverosimilului. Eu nu numai c-am citit şi recitit acest 
roman despre Arthur Gordon Pym, dar cunoşteam şi alte 
lucrări ale lui Edgar Poe. Ştiam ce trebuie să gândesc 
despre acest geniu mai mult senzitiv decât intelectual. Oare 
n-a avut dreptate unul din criticii lui când a spus: „La el, 
imaginaţia este regina aptitudinilor sale o facultate aproape 
divină, care percepe raporturile intime şi secretul 
lucrurilor, corespondenţele şi analogiile.” 

Un lucru este sigur, că nimeni n-a văzut în aceste cărţi 
altceva decât opere ale imaginaţiei. Prin urmare, trebuia să 
fie cineva pe jumătate nebun, sau să-l cheme Len Guy, 
pentru ca să admită realitatea unor întâmplări total ireale. 
Dar să continui: Arthur Pym şi Dirk Peters nu puteau 
rămâne la infinit în fundul acestei prăpăstii şi după 
nenumărate încercări, reuşiră să se strecoare spre 


marginea uneia din pantele colinei, când deodată cinci 
sălbatici se repeziră asupra lor. Folosindu-se de pistoalele 
pe care le aveau şi mai ales datorită puterii extraordinare a 
metisului, patru indigeni fură omorâţi. Al cincilea fu luat de 
fugari, care săriră într-o luntre, priponită de țărm, în 
interiorul căreia găsiră trei broaşte țestoase mari. 

Vreo douăzeci de insulari, puşi pe urmele lor, încercară 
zadarnic să-i oprească. Fugarii respinseră toate atacurile şi 
luntrea, minată de lovituri puternice de vâslă, porni cu 
iuţeală pe mare, îndreptându-se spre sud. Arthur Pym 
naviga atunci dincolo de nouăzeci şi trei de grade latitudine 
australă. Era pe la începutul lui martie, adică se aflau în 
apropierea iernii antarctice. Spre vest se zăreau cinci sau 
şase insule, pe care din prudenţă le ocoliră. 

Părerea lui Arthur Pym era că temperatura se va îmblânzi 
treptat la apropierea de pol. La capul celor două vâsle, 
fixate de marginea luntrei, fu legată o pânză făcută din 
cămăşile lui Dirk Peters şi a tovarăşului său, cămăşi albe, a 
căror culoare îngrozi pe indigenul prizonier, care 
răspundea la numele de Nu-Nu. Această stranie navigare 
favorizată de o briză uşoară de la nord, continuă timp de 
opt zile, şi după cum se ştie, la această epocă ziua este 
permanentă aici, iar datorită temperaturii constante care 
emană din apă, de la paralela insulei Bennet nu mai 
întâlniră nici un sloi de gheaţă. 

Arthur Pym şi Dirk Peters ajunseră într-o regiune plină de 
noutăţi şi pitoresc. La orizont se ridica o barieră imensă de 
abur cenugşiu şi uşor, brăzdată de dâre luminoase, ca cele 
ale aurorelor polare. Un curent puternic venea în ajutorul 
brizei. Luntrea luneca pe suprafaţa unei mări excesiv de 
calde, cu aspect lăptos, care părea să fie agitată pe 
dedesubt. Începu să cadă o ploaie de cenuşă albicioasă, 
ceea ce mări groaza lui Nu-Nu, ale cărei buze se 
întredeschideau, descoperind două şiruri de dinţi 
negricioşi. 


La 9 martie, ploaia aceasta se înteţi şi temperatura apei 
crescu atât de mult, încât nu se mai putea ţine mâna în ea. 
Imensa perdea de aburi, întinsă pe îndepărtatul perimetru 
al orizontului meridional, semăna cu o cădere de apă fără 
hotar, rostogolindu-se molcom clin înălţimea unui val imens, 
pierdut în tăriile cerului. 

După douăsprezece zile, venea să se aştearnă asupra 
acestor locuri întunericul adânc al nopţii polare, brăzdat de 
efluviile luminoase zbucnite din adâncurile lăptoase ale 
oceanului antarctic, în care se topea neîncetata ploaie de 
cenuşă. Luntrea se apropia de o cascadă, cu o repeziciune 
uimitoare, a cărei cauză nu este explicată în povestirea lui 
Arthur Pym. Câteodată, perdeaua părea că se dă la o parte, 
lăsând să se zărească în depărtare mirajul unor imagini 
tremurătoare şi nelămurite, zgâlţâite de puternici curenţi 
de aer. In mijlocul acestei întunecimi înspăimântătoare, 
săgetau în zbor stoluri de păsări uriaşe, de o culoare albă- 
vineţie, scoțând veşnicul lor țipăt, „teke-li-li”, care-l îngrozi 
aşa de tare pe sălbaticul din barcă încât, sufocat de spaimă, 
îşi dădu sufletul. 

Deodată, cuprinsă parcă de o nebunie a vitezei, luntrea se 
năpusti în strâmtoarea cataractei care se deschise ca o 
prăpastie, gata să ne înghită. Dar iată că de-a latul ei se 
ridică o formă omenească, cu trăsăturile nedefinite. Era de 
proporţii mult mai mari decât acelea ale unui pământean 
obişnuit, şi de-o albeaţă care nu se deosebea cu nimic de a 
zăpezii. 

Astfel este scris acest bizar roman, zămislit de geniul 
aproape supraomenesc al celui mai mare poet al Lumii Noi. 
Astfel se sfârşeşte, sau, mai bine zis, nu se sfârşeşte. 

După părerea mea, în neputinţa de a imagina un 
deznodământ al acestor aventuri atât de extraordinare, se 
înţelege că Edgar Poe şi-a întrerupt povestirea prin 
„moartea năprasnică a eroului său”, lăsând totuşi să se 
spere că în cazul când se vor găsi vreodată cele două sau 
trei capitole care lipsesc, ele vor fi dezvăluite cititorilor. 


1.6. CEAŢA NEÎNCREDERII SE RISIPEŞTE. 

Halbrane naviga fără nici un fel de piedici, minată de 
curenţi şi de vântul care sufla uşor, dar cu destulă putere în 
pânzele sale. Dacă navigația continua în aceleaşi condiţii, în 
cel mult cincisprezece zile am fi străbătut distanţa dintre 
insula Prinţul Eduard şi Tristan-da-Cunha - cam două mii 
trei sute de mile - şi, după cum susţinea bosseman-ul, în 
acest caz n-ar fi fost nevoie să se schimbe nici cel puţin o 
singură dată arborada. 

Briza de la sud-est, deşi cam rece, era destul de constantă 
şi nu ne obliga la alte manevre, fiind suficientă doar o 
uşoară slăbire a pânzelor. Căpitanul Len Guy lăsa în grija lui 
Jem West toată manevrarea vasului şi îndrăzneţul „purtător 
de pânze” dacă mi-e îngăduit să-l numesc astfel 

— Nu se hotăra să strenga din ele, decât în momentul 
când catargele amenințau să se prăbuşească. Pe mine, 
asemenea manevre nu mă impresionau prea mult, fiindcă, 
cu un astfel de conducător, vasul nu putea suferi nici o 
avarie. Era de o atenţie desăvârşită. 

— Locotenentul nostru n-are pereche îmi spuse. Într-o zi 
Murliguerly, şi ar merita să comande un vas amiral! 

— Într-adevăr i-am răspuns, Jem West pare a fiun 
adevărat lup de mare. 

— Şi Halbrane a noastră, ce goeletă! Felieitaţi-vă, domnule 
Jeorling, şi felicitaţi-mă pentru că am putut face pe 
căpitanul Len Guy să-şi schimbe părerea cu privire la 
dumneavoastră! 

— Dacă dumneata ai obţinut acest rezultat, bosseman, îţi 
mulţumesc. 

— Şi aveţi de ce, pentru că e al dracului de îndărătnic 
căpitanul nostru. Şi s-a lăsat destul de greu convins, cu 
toate insistenţele cumătrului Atkins! Dar tot eu am reuşit 
până la urmă să-l fac să înţeleagă,. 

— Nu voi uita acest lucru, bosseman, nu voi uita, pentru 
că, datorită intervenţiei dumitale, în loc să-mi pierd vremea 


aşteptând în insulele Kerguelen, acum sunt pe vas şi în 
curând voi ajunge la Tristan-da-Cunha. 

— Peste câteva zile, domnule Jeorling. Am auzit spunându- 
se că în Anglia şi America se lucrează la nişte corăbii mari, 
care au în pântece maşini şi roţi de care se servesc, cum se 
servesc rațele de labele lor,. Bine, vom vedea la navigare 
cât valorează asta. Părerea mea este că aceste vase nu vor 
putea lupta cu o fregată frumoasă de şaizeci, alergând 
nebuneşte cu o briză răcoroasă în pânze. Vântul, domnule 
Jeorling, chiar când îl prinzi greu, tot e de ajuns să te ducă 
bine şi un marinar adevărat nu are nevoie de rotiţe la coca 
lui. 

N-aveam nici un motiv să-l contrazic pe bosseman sau să 
încerc a-i schimba convingerile cu privire la întrebuinţarea 
aburului în navigaţie. Deocamdată, abia se făceau încercări 
şi elicea nu înlocuise încă roţile cu zbaturi. În ceea ce privea 
viitorul, cine-ar fi putut să-l prevadă. 

Şi în clipa aceea îmi amintii că Jane - această Jane de care 
căpitanul Len Guy îmi vorbise ca şi cum ar fi existat aievea, 
ca şi cum ar fi văzut-o cu ochii lui - parcursese ca şi noi 
acuma, tot în cincisprezece zile, acelaşi drum de la insula 
Prinţul Eduard la Tristan-da-Cunha. Singura deosebire era 
că Edgar Poe dispunea după bunul lui plac de vânturi şi de 
mare. 

În timpul celor cincisprezece zile care urmară, căpitanul 
Len Guy nu-mi mai pomeni nimic de Arthur Pym. Parcă nici 
n-ar fi vorbit vreodată despre acest erou al mărilor 
australe. Dacă sperase să mă convingă de autenticitatea 
întâmplărilor din cartea lui Edgar Poe, înseamnă că avea o 
inteligenţă mediocră. Şi, vă repet, cum putea un om cu bun 
simţ să discute serios asupra unui subiect ca acesta? Numai 
în cazul când şi-ar fi pierdut minţile, sau ar fi fost cel puţin 
un monoman, cum era Len Guy, nimeni o repet pentru a 
zecea oară nimeni nu putea să vadă în povestirea lui Edgar 
Poe altceva decât produsul imaginaţiei. 


Ia gândiţi-vă! După sus-amintita povestire, o goeletă 
engleză ar fi înaintat până la optzeci şi patru de grade 
latitudine sudică, fără ca această călătorie să capete 
importanţa unui mare eveniment geografic. Arthur Pym, 
revenit din depărtările Antarctidei, n-ar fi fost pus deasupra 
lui Cook, Weddell, Biscoe? Lui şi lui Dirk Peters, singurii 
supraviețuitori de pe Jane, care s-ar fi întors de la pol, nu li 
s-ar fi făcut onoruri publice. Şi ce să crezi despre acea mare 
liberă, descoperită de ei de curenţii care îi târau cu o viteză 
extraordinară spre pol; de temperatura anormală a apei, 
încălzită atât de tare încât nici mâna n-o putea suporta, de 
această perdea de vapori întinsă pe orizont, de această 
cataractă gazoasă care se deschidea amenințătoare, 
descoperind figuri de o mărime supraomenească. 

Şi fără să mai vorbim de aceste întâmplări ne 
maipomenite, cum au reuşit Arthur Pym şi metisul să revină 
de la capătul pământului, de dincolo de cercul polar, în 
luntrea lor din 'Tsalal, şi aş mai fi dorit să ştiu cum, în sfârşit, 
au fost salvaţi şi repatriați. 

Să parcurgi aproape douăzeci de grade cu o biată luntre 
cu vâsle, să treci de banchiză pentru a putea ajunge la 
pământul cel mai apropiat! Şi cum se face că Arthur Pym n- 
a pomenit în jurnalul său nimic despre incidentele 
întoarcerii. 

Se putea presupune că Arthur Pym murise înainte de a-şi 
putea preda ultimele capitole ale povestirii sale... Fie 1 Este 
oare verosimil totuşi să nu-i fi spus nici un cuvânt editorului 
gazetei „Southern Literary Messenger”? Şi de ce Dirk 
Peters, care locuise timp de mai mulţi ani în Illinois, a tăcut 
şi n-a vorbit nimănui despre deznodământul acestor 
aventuri? Avea oare vreun motiv destul de puternic să nu 
vorbească nimănui nimic. Căpitanul Len Guy s-a dus la 
Vandalia, unde, după cum se spune în roman, locuia acest 
Dirk Peters, care însă tot după declaraţia căpitanului n-a 
putut fi găsit. E firesc, Dirk Peters nu existase, după cum 
nici Arthur Pym, o repet, nu existase decât în extraordinara 


imaginaţie a poetului american. Şi veţi fi de acord că în asta 
constă nemaipomenita forţă creatoare a marelui poet, care 
a reuşit să impună unor spirite mai slabe, o ficţiune 
îmbrăcată în cea mai autentică haină a realităţii. 
Înţelegeam totuşi că nu era indicat să reîncep discuţia cu 
căpitanul Len Guy, ştiindu-l obsedat de această idee fixă, şi 
n-aveam, de loc poftă să reiau o argumentaţie care, sigur, 
nu l-ar fi putut convinge de adevăr. 

Mai întunecat şi mai închis în sine ca de obicei, nu. Apărea 
decât foarte rar pe puntea goeletei, şi numai atunci când 
era absolută nevoie. În aceste ocazii, privirile sale fixau 
orizontul meridional cu atâta insistenţă, de parcă ar fi vrut 
să-l străpungă. Poate, în clipele acelea i se părea că vede o 
pânză de aburi, întreruptă de crăpături imense, iar 
înălțimile cerului îi apăreau îngroşate de întunecimi de 
nepătruns ori de minunate străluciri ţişnind din adâncurile 
lăptoase ale mării şi pe uriaşul alb arătându-i calea spre 
prăpăstiile înfricoşătoarei cataracte. 

Ciudat monoman căpitanul nostru! Din fericire, raţiunea 
sa îşi păstra luciditatea, când discuta despre oricare 
chestiune, în afară de aceasta. Calitățile sale de vechi 
marinar rămâneau însă nealterate de obsesia care-l tortura 
şi teama pe care o încercasem la început se dovedi 
neîntemeiată. Trebuie să adaug că ceea ce mi se părea mai 
interesant, era faptul că începeam să înţeleg motivul pentru 
care Len Guy purta atâta interes pretinşilor naufragiaţi de 
pe Jane. Chiar dacă luam drept adevărată povestirea lui 
Arthur Pym şi admiteam că goeleta engleză ar fi traversat 
aceste locuri aproape de netrecut, ce rost aveau atâtea 
regrete inutile? Chiar dacă o parte din mateloţii de pe Jane, 
comandantul sau ofiţerii, ar fi supravieţuit cutremurului 
urmat de prăbuşirea provocată de băştinaşii din insula 
Tsalal, raţional vorbind, se mai putea spera ca ei să fie în 
viaţă acum? 

Aceste întâmplări se petrecuseră cu unsprezece ani în 
urmă, după datele indicate de Arthur Pym şi de atunci, 


admițând că aceşti nenorociţi ar fi scăpat de insulari, cum 
ar fi făcut faţă nevoilor de trai în condiţiile pe care le 
cunoaştem şi n-ar fi pierit până la unul. 

lată-mă începând să dezbat serios asemenea ipoteze, cu 
toate că n-am nici un temei demn de luat în seamă. Încă 
puţin, şi voi începe să cred în existenţa lui Arthur Pym, a lui 
Dirk Peters, a tovarăşilor lor şi a Janei, pierdută dincolo de 
banchizamării australe. Oare nebunia căpitanului Len Guy 
mă cuprindea şi pe mine? Şi de fapt, cu câteva clipe în 
urmă, nu mă surprinsei stabilind o comparaţie între drumul 
Janei spre vest şi acela pe care-l urma Halbrane acum, 
mergând spre insulele Tristan-da-Cunha. 

Era în 3 septembrie. Dacă nu aveam nici o întârziere, şi nu 
ni se putea întâmpla decât vreun incident marin, goeleta 
noastră va fi peste trei zile în apropierea portului. De altfel, 
altitudinea insulei principale a grupului face ca pe timp 
frumos să poată fi zărită de la o mare distanţă. In ziua 
aceea, între orele zece şi unsprezece dimineaţa, mă 
plimbam de la pupa la prora, în partea dinspre care adia 
briza. Lunecam uşor pe suprafaţa unei mări ondulată de 
mici valuri fremătânde. Halbrane părea o pasăre enormă, 
unul din acei albatroşi uriaşi, semnalaţi de Arthur Pym care, 
desfăcându-şi larg aripile sale de pânze, ducea prin spaţiu 
întregul echipaj. Da! Pentru o fire cât de puţin imaginativă, 
asta nu mai era navigaţie, era pur şi simplu zbor şi bătaia 
pânzelor părea bătaia unor aripi. In picioare, lângă 
scripetele macaralei, adăpostit de trincheta, cu ocheanul la 
ochi, Jern West privea în direcţia babordului, de unde bătea 
vântul, un obiect plutind la două sau trei mile de noi, pe 
care câţiva marinari, aplecaţi deasupra bastingajului, îl 
arătau cu degetul. 

Era ceva ciudat, cu o suprafaţă de zece până la douăzeci 
de yarzi, de o formă curioasă, bombată la mijloc de o 
umflătură care strălucea puternic. Acest ceva urca şi 
cobora în voia talazurilor, dus de curenţi, spre nord-vest. 
Mă îndreptai spre puntea din faţă să observ mai cu atenţie 


acest obiect. Îmi ajungeau la urechi vorbele marinarilor, pe 
care îi pasionau cele mai neînsemnate întâmplări care se 
iveau în timpul navigaţiei. 

— Nu este o balenă, spuse şeful velier Martin Hoit. Ar fi 
respirat o dată sau de două ori, de când ne tot uităm la ea. 

— Sigur, nu este vorba de o balenă, spuse Hardie, 
meşterul calafagiu. Pare să fie mai curând epava vreunei 
corăbii părăsite. 

— Dracu s-o ia! Înjură Rogers. Dă peste ea în timpul 
nopţii! Ai ocazia să crapi înainte de-a-ţi da seama ce se 
întâmplă! 

— Te cred, adăugă Drap, epavele astea sunt mai 
periculoase decât stâncile, pentru că se tot mişcă de colo- 
colo şi cum dracu să te fereşti de ele. 

În acest timp, se apropie de mine Hurliguerly. 

— Dumneata ce crezi, bosseman? Îl întrebai, după ce se 
rezemă de balustradă. 

Hurliguerly privi cu atenţie şi cum goeleta minată de o 
briză bună se îndrepta cu repeziciunespre obiectul atenţiei 
noastre, îi veni mai uşor să se pronunţe. 

— După părerea mea, domnule Jeorling răspunse el, ceea 
ce vedem noi acolo nu este nici un souffleur1 7, nici o epavă, 
ci pur şi simplu ungheţar. 

— Un ghețar?! Exclamai eu. 

— Hurliguerly are dreptate, interveni Jem West. Este într- 
adevăr un ghețar, o bucată dintr-un aisberg, pe care l-a 
minat încoace curentul. 

— Cum, reluai eu, surprins pot ajunge până la paralela 
patruzeci şi cinci? 

— Desigur, se întâmplă deseori, domnul, răspunse 
secundul. Ba uneori, ghețarii urcă până în apropierea 
Capului, dacă ar îi să crezi un navigator francez, căpitanul 
Blosseville, care i-ar fi întâlnit pe acolo, prin 1828. 

— Deci înseamnă că acesta se va topi destul de curând 
spusei, oarecum mirat că locotenentul a avut bunăvoința să 
mă onoreze cu un răspuns, şi încă aşa de lung. 


— Poate că e gata topit, spuse locotenentul şi ceea ce 
vedem noi este ce-a mai rămas dintr-un munte de gheaţă, 
care trebuie să fi avut peste un milion de tone. 

Căpitanul Len Guy apăru pe dunetă. Când zări grupul de 
mateloţi grămădiţi în jurul lui Jem West, se îndreptă spre ei. 
După ce schimbară în şoaptă câteva cuvinte, locotenentul îi 
trecu ocheanul său. Len Guy îl îndreptă spre obiectul 
plutitor, de care goeleta se apropiase cam la o milă, şi după 
ce privi cu atenţie, spuse: 

— Este un ghețar, şi din fericire, unul care se topeşte. 
Halbrane putea fi grav avariată izbindu-se de el în timpul 
nopții. 

Mă uimi grija pe care căpitanul Len Guy o punea în 
observarea lucrurilor. Părea că privirile sale nu se îndurau 
să părăsească lentilele ocheanului, de, venit parcă pupila 
ochiului său. Stătea nemişcat, ca şi cum ar fi fost pironit de 
punte. Indiferent la clătinatul corăbiei şi al tangajului, cu 
braţele înţepenite, datorită îndelungatei sale obişnuinţe, 
ţinea neclintit ghețarul în câmpul vizual al ocheanului. 
Obrazul său pârlit de soare, pătat pe alocuri, rămase 
neschimbat, doar buzele murmurau cuvinte slabe, 
neînţelese. 

Trecură aşa câteva minute. Halbrane mergea repede şi 
era pe punctul de a depăşi ghețarul, care se depărta târât 
de valuri. Când, deodată, se auzi yocea căpitanului: 

— Viteza la sfert, cârmiţi la un cart! Ordonă el, fără să lase 
jos ocheanul. 

Încercam să ghicesc ce se petrece în mintea acestui om, 
subjugat de o idee fixă. Această bucată de gheaţă, smulsă 
din banchiza australă, venea din acele locuri, unde gândul 
său îl ducea fără încetare. Poate vroia s-o vadă mai de 
aproape sau s-o oprească. Să ia câteva bucăţi din ea. In 
acest timp, la ordinul lui Jem West, bossemanul slăbise uşor 
frânghiile şi goeleta, cârmind încet, se îndreptă spre ghețar. 
Curând nu ne mai despărţeau de el decât vreo patru sute 
de metri, şi putui să-l examinez bine. 


După cum remarcase locotenentul, umflătura din mijloc se 
topea văzând cu ochii. Apa se scurgea în pârâiaşe subţiri 
de-a lungul pereţilor lui. În luna septembrie a acestui an 
atât de timpuriu, soarele avea încă destulă putere să 
provoace topirea, s-o întreţină şi chiar s-o grăbească. 

Cu siguranţă că la sfârşitul zilei nu va mai rămâne nimic 
din acest ghețar, dus de curent până la paralela patruzeci şi 
cinci. Căpitanul Len Guy îl cerceta acum fără ajutorul 
ocheanului. Începea chiar să se distingă cu ochiul liber un 
corp străin, pe gheaţa care se topea, o formă negricioasă în 
stratul alb şi surpriza noastră, amestecată cu groază, 
crescu şi mai mult, când se văzu apărând un braţ, apoi un 
picior, bustul, apoi corpul întreg al unui om îmbrăcat în 
haine de culoare închisă. O clipă, crezui chiar că se mişcă, 
că mâinile se întindeau spre noi. Oamenii echipajului nu-şi 
putură reţine un strigăt de surpriză. 

Nu! Acest corp nu se mişca, dar luneca încetişor pe 
suprafaţa îngheţată. Privii spre căpitanul Len Guy. Faţa îi 
era tot” atât de pământie ca a cadavrului târât de valuri din 
latitudinile îndepărtate ale zonei australe, până aici! 

Ceea ce trebuia făcut, se făcu repede, pentru pescuirea 
acestui nenorocit, care, cine ştie, poate că mai trăia încă. În 
cel mai rău caz, puteam găsi în buzunarele lui vreun 
document care ne-ar fi ajutat să-i stabilim identitatea. Apoi, 
însoţite de o ultimă rugăciune, aceste resturi vor fi date 
adâncimilor oceanului, acestui imens cimitir al marinarilor 
morţi pe mare. Fu coborâtă o luntre. În ea luară loc 
bosse'man-ul cu mateloţii Gratian şi Francis, care apucară 
vâslele. Printr-o manevră meşteşugită a pânzelor, focurile şi 
trincheta fură coborâte, iar brigantina înfăşurată pe scotă şi 
Jem West opri goeleta aproape în loc, legănată de talazurile 
mării. 

Urmăream cu toţii luntrea, care se opri la marginea 
ghețarului ros de şuvoaie. Hurliguerly puse piciorul pe 
ghețar, într-un loc care i se păru să aibă mai multă 
rezistenţă. Gratian debarcă imediat după el, în timp ce 


Francis ţinea luntrea de lanţul ancorei. Amândoi se 
căţărară până la cadavru, îl traseră, unul de picioare, iar 
celălalt de mâini, şi-l îmbarcară. Din câteva lovituri de vâsle, 
bosseman-ul ajunse la goeletă. Cadavrul, congelat complet, 
fu depus la piciorul catargului din faţă. 

Căpitanul Len Guy grăbi spre el şi-l privi multă vreme cu 
atenţie, ca şi cum ar fi vrut să descopere în trăsăturile lui, 
un chip cunoscut. Cadavrul era al unui marinar, îmbrăcat 
într-o haină grosolană, pantalon de lână, o bluză de pânză 
groasă, cârpită pe alocuri, cămaşă de molton gros, încins cu 
o curea care-i înconjura de două ori mijlocul. Nu încăpea 
nici o îndoială că era mort de câteva luni, probabil puţin 
timp după ce nenorocitul fusese târât de valuri. Omul nu 
părea să aibă mai mult de vreo patruzeci de ani, cu toate că 
părul începuse să-i încărunţească. Era de o slăbiciune 
înspăimântătoare, un schelet ale cărui oase împungeau 
pielea. Îndurase probabil îngrozitoarele chinuri ale foamei, 
în timpul acestei călătorii de cel puţin douăzeci de grade de 
la cercul polar antarctic, până aici. 

Căpitanul dădu la o parte părul cadavrului, conservat de 
frig. Îi săltă capul, îi căută privirea sub pleoapele lipite, şi 
un strigăt sfâşietor îi scăpă din piept: 

— Patterson! Patterson! 

— Patterson? Strigai eu. 

Mi se părea că acest nume, oricât de comun era, îmi 
amintea de ceva. Când l-am mai auzit eu pronunţându-se, 
sau nu-l citisem oare undeva. Căpitanul Len Guy, în 
picioare, îşi aţinti din nou privirea pe orizont, aşa cum mai 
făcuse altădată, acum însă părea că se pregăteşte să dea 
ordin de schimbarea direcţiei spre sud. 

La un semnal al lui Jem West, bosseman-ul băgă mâna într- 
unui din buzunarele cadavrului. De acolo scoase un cuţit, o 
bucată de sfoară, o cutie de tutun, goală, un carnet 
îmbrăcat în piele şi un creion de metal. 

Căpitanul Len Guy îşi întoarse faţa spre noi tocmai în clipa 
când Hurliguerly întindea carnetul lui Jem West: 


— Dă-mi-l! Ceru el. 

Câteva file acoperite cu un scris pe care umezeala îl 
ştersese aproape în întregime. Pe ultima pagină însă, erau 
cuvinte care se mai puteau descifra şi se poate uşor 
imagina ce emoție mă cuprinse când auzii pe Len Guy 
citind, cu o voce tremurătoare: Jane... insula Tsalal... pe la 
optzeci şi trei... Acolo... de unsprezece ani... Căpitanul... 
cinci mateloţi supraviețuitori... Grăbiţi-vă să-i salvaţi cât 
mai repede...” Şi sub aceste cuvinte, un singur nume... o 
semnătură... numele lui Patterson... 

Patterson! Atunci îmi amintii! Era ofiţerul secund de pe 
Jane, secundul acelei goelete care salvase pe Arthur Pym şi 
pe Dirk Peters de pe epava lui Grampus... Jane, condusă 
până la această latitudine a insulei 'Isalal... Jane, atacată de 
insulari şi nimicită de explozie. Prin urmare, toate cele ce 
ştiam despre această corabie erau adevărate. Edgar Poe 
făcuse deci operă de istoric, nu de romancier. Romanul lui 
avea deci o legătură directă cu jurnalul lui Arthur Gordon 
Pym. 

Atunci între ei se stabiliseră relaţii directe. Arthur Pym 
exista sau mai bine zis, existase el o fiinţă reală şi murise de 
omoarte năprasnică, în împrejurări necunoscute, înainte de 
a fi terminat povestirea extraordinarei sale călătorii. Şi 
până la ce paralelă ajunsese părăsind insula Tsalal, 
împreună cu tovarăşul său Dirk Peters, şi cum au putut fi 
aduşi amândoi în America. Credeam că-mi plesneşte capul, 
că înnebunesc pe loc, eu, care-l acuzasem pe căpitanul Len 
Guy de nebunie. Nu! Nu auzisem bine; n-am înţeles eu bine. 
Asta nu era decât o pură halucinație a creierului meu. Şi 
totuşi, cum să conteşti această mărturie găsită asupra 
secundului Janei, a acestui Patterson, ale cărui spuse atât 
de sigure erau sprijinite de date precise. Şi cum să te mai 
îndoieşti, după ce Jem West, mai stăpân pe el, reuşise să 
descifreze aceste frânturi de fraze: „Izolaţi de la 3 iunie în 
nordul insulei Tsalal... Acolo... încă... căpitanul William Guy 
şi cinci din oamenii de pe Jane... Ghețarul meu e dus de 


derivă de-a lungul banchizei... îmi va lipsi hrana.,. De la 13 
iunie... epuizat ultimele resurse şi sleit de puteri... Azi... 16 
iunie., nimic...” 

Prin urmare, trecuseră aproape trei luni de când zăcea 
corpul lui Patterson pe acest ghețar întâlnit pe drumul de la 
Kerguelen la Tristan-da-Cunha. Ah! De ce n-am salvat pe 
secundul Janei! Îr fi putut spune ceea ce nu se ştia, ceva ce 
nu se va şti niciodată, poate secretul acestei 
înspăimântătoare aventuri! 

În sfârşit, trebuia să mă închin în faţă adevărului. 
Căpitanul Len Guy, care-l cunoştea pe Patterson, găsise 
cadavrul îngheţat. El era acela care întovărăşise pe 
căpitanul Janei, când, în timpul unui popas, îngropase în 
insulele Kerguelen sticla care conţinea scrisoarea în a cărei 
autenticitate refuzasem să cred! Da! De unsprezece ani 
supraviețuitorii echipajului goeletei franceze erau acolo, 
fără speranţa de a fi salvaţi vreodată. 

Atunci, mintea, mea înfierbântată făcu. Apropierea între 
cele două nume, care-mi lămuri definitiv interesul pe care-l 
purta căpitanul nostru pentru tot ceea ce avea vreo 
legătură cu afacerea Arthur Pym. 

Len Guy se întoarse spre mine şi privindu-mă fix îmi spuse 
doar două cuvinte: 

— Acum, credeţi? 

— Da, cred... cred! Bâiguii eu. Dar căpitanul William Guy 
de pe Jane... 

— Şi căpitanul Len Guy de pe Halbrane sunt fraţi! Strigă 
el cu o voce tunătoare, care fu auzită de tot echipajul. 

Când privirile noastre se îndreptară din nou spre locul 
unde plutea ghețarul, soarele şi apa acestei latitudini îşi 
făcuseră datoria şi din el nu mai rămăsese nici urmă pe 
suprafaţa liniştită a mării. 

1.7. TRISTAN-DA-CUNHA. 

După patru zile, Halbrane se apropia de ciudata insulă 
Tristan-da-Cunha, despre care se spune că este cazanul 
mărilor africane. Desigur că era o întâmplare extraordinară 


această întâlnire cu cadavrul lui Patterson, la mai mult de 
cinci sute de leghe de cercul antarctic! lată cum. Se făcu 
din nou legătura între căpitanul Halbranel şi fratele său, 
căpitanul Janei, care acum erau uniţi unul cu celălalt prin 
stafia expediției lui Arthur Pym. Da! Asta ar putea să pară 
neverosimil. Dar ce s-a întâmplat până acum e nimica toată, 
pe lângă ceea ce mai am încă de povestit. 

Excesiv de exagerat, mergând până la limitele 
neverosimilului, mi se părea faptul că romanul poetului 
american începea să apară ca o realitate evidentă. La 
început, mă revolta pur şi. Simplu. Vroiam să rămân orb şi 
surd în fata realităţii. 

Până la urmă, trebui să mă dau bătut şi ultimele îndoieli 
dispărură, înmormântate o dată cu corpul lui Patterson, în 
adâncimile oceanului, şi nu numai căpitanul Len Guy era 
legat prin legături de sânge de această adevărată şi 
dramatică poveste, ci, după cum aflai tot atunci, ea privea 
direct şi pe şeful velier. Martin Hoit era fratele unuia din cei 
mai buni mateloţi de pe Grampus, unul din cei care 
pieriseră probabil înainte ca Arthur Pym şi Dirk Peters să 
fie salvaţi de goeleta Jane. 

Prin urmare, între paralela optzeci şi trei şi optzeci, şi 
patru sud, un grup de şapte marinari englezi, redus acum 
la şase, trăiseră unsprezece ani pe insula salal: căpitanul 
William Guy, secundul Patterson şi cei cinci mateloţi de pe 
Jane, care scăpaseră prin ce minune de indigenii de la 
Klock-Klock. Şi acum, ce va face căpitanul Len Guy? Nu mai 
încape îndoială în această privinţă, va face totul pentru 
salvarea supravieţuitorilor de pe Jane. Va îndrepta pe 
Halbrane a noastră spre meridianul menţionat de Arthur 
Pym... Va merge până la insula Tsalal, indicată în carnetul 
lui Patterson... Locotenentul, Jem West, e sigur că va merge 
unde îi va ordona căpitanul său... Echipajul de asemenea nu 
va şovăi o clipă să-şi urmeze comandantul, şi e sigur că 
teama de pericolele unei asemenea expediţii, care cerea 
eforturi peste puterile omeneşti, nu-i va putea opri! Sufletul 


căpitanului va fi sufletul lor. Braţul locotenentului va 
conduce braţele lor. Înţelegeam abia acum de ce căpitanul 
Len Guy refuza întotdeauna să ia pasageri pe bordul 
corăbiei sale, şi iată. De ce îmi spusese că itinerariile sale 
nu erau niciodată hotărâte dinainte, sperâncl mereu că într- 
O zi i se va oferi prilejul să se aventureze spre mările 
îngheţate. 

Sunt sigur că în ceasul când Halbrane ar fi fost pregătită 
să întreprindă această campanie, căpitanul Len Guy ar fi 
dat pe loc ordin de plecare spre sud! Şi în condiţiile în care 
m-am îmbarcat, puteam eu să-l oblig să-şi continue drumul 
pentru a mă debarca la Tristan-da-Cunha? Dar trebuia să 
ne refacem proviziile de apă dulce în această insulă, de care 
nu eram prea departe. De asemenea, era absolut necesar 
să se pregătească goeleta pentru lupta contra aisbergurilor, 
să poată ajunge la marea liberă, care începea dincolo de 
paralela optzeci şi doi şi să meargă mai departe decât 
reuşiseră Cook, Weddell, Biscoe, Kemp, pentru ca, în sfârşit, 
să ajungă acolo unde încerca pe atunci locotenentul Wilkes, 
din marina americană. 

O dată ajuns la Tristan-da-Cunha, voi aştepta să treacă 
altă corabie. De altfel, chiar dacă Halbrane ar fi fost gata 
pentru această expediţie, neaflam încă într-o perioadă a 
anului când timpul nefavorabil ar fi îngreunat, făcând 
aproape imposibilă, trecerea cercului polar. Ne aflam în 
prima săptămână a lunii septembrie şi mai trebuiau să 
treacă cel puţin două luni până când vara australă va 
sparge banchiza, provocând dezgheţul aisbergurilor. 

Navigatorii ştiau acest lucru şi numai de la jumătatea lui 
noiembrie până la începutul lui martie, asemenea 
îndrăzneţe tentative pot avea oarecare sorţi de izbândă. În 
această perioadă a anului, temperatura este mai blinda, 
furtunile mai rare. 

— Aisbergurile se desprind de masă, bariera se sparge şi o 
zi continuă scaldă în lumină acest ţinut îndepărtat. Existau 
anumite reguli de care Halbrane ar face bine să nu se 


îndepărteze. Astfel, în cazul când era nece sar, goeleta 
noastră, după ce şi-ar fi împrospătat proviziile de apă la 
Tristan-da-Cunha şi s-ar fi aprovizionat cu merinde 
proaspete, ar fi avut destul timp să ajungă fie la insulele 
Falkland, fie la un' port de pe coasta americană, unde se 
puteau face reparaţiile şi pregătirile de care avea nevoie, 
mult mai bine decât în grupul de insule, izolat undeva, în 
apele Atlanticului de sud. 

Când atmosfera e liniştită, insula cea mai mare a 
arhipelagului se vede de la o depărtare de optzeci şicinci 
până la nouăzeci de mile. Aceste informaţii despre Tristan- 
da-Cunha le obţinui de la bosseman. El trecuse pe aici în 
câteva rânduri şi nu mă îndoiam că era sigur de ceea ce 
spune. 

Tristan-da-Cunha se afla spre sud de zona vuiturilor 
regulate de la sud-vest. Climatul său blând şi umed are o 
temperatură în genere moderată, care nu scade sub 
douăzeci şi cinci de grade Fahrenheit (cam minus patru 
grade Celsius) şi nu se ridică peste şaizeci şi opt (plus 
douăzeci de grade Celsius). Vânturile care domină aici sunt 
cele de la vest şi nord-vest, iar în timpul iernii prin august şi 
septembrie - cele de la sud. 

Insula a fost locuită începând de pe la 1811, de americanul 
Lambert şi de mulţi alţii de aceeaşi origine, atraşi de 
pescuitul abundent al mamiferelor marine. După ei veniră 
să se instaleze acolo soldaţi englezi, însărcinaţi cu 
supravegherea apelor de la Sfânta Elena şi nu plecară 
decât în 1821, după moartea lui Napoleon. 

Că mai târziu, cu treizeci sau patruzeci de ani, Tristan-da- 
Cunha ar fi avut cam o sută de locuitori cu chipuri 
frumoase, născuţi din europeni, americani şi olandezi de la 
Cap, că se stabilise aci o republică condusă de un bărbat 
mai în vârstă, ales dintre taţii de familie care aveau cei mai 
mulţi copii - că, în sfârşit, arhipelagul a terminat prin a 
recunoaşte suzeranitatea Marii Britanii, toate acestea nu se 


puteau bănui în anul 1839, când Halbrane se pregătea să 
poposească acolo. 

Cu toate acestea, aveam să constat în curând că 
posesiunea insulei Tristan-da-Cunha nu merita să fie 
disputată. Totuşi, în secolul al XVI-lea nu înţeleg de ce era 
numită „Pământul vieţii”. E drept că avea o floră 
interesantă, deşi era formată mai mult din ferigi, lycopode, 
o graminee picantă cu gust înţepălor, spartina, care creşte 
la poalele munţilor. Cât priveşte fauna, nu găseai aici decât 
animale domestice, boi, porci şi oi, singura sa bogăţie care 
făcea obiectul unui mic comerţ cu insula Sfânta Elena. Nu 
trăia aici nici o reptilă, nici o insectă, şi pădurile nu 
adăposteau decât un soi de felină aproape inofensivă o 
pisică pe jumătate sălbatică. 

Singurul arbore de pe această insulă este un nerprun, 
care creşte de la optsprezece până la douăzeci ele picioare 
înălţime. De altfel, curenţii aduc destul lemn pe insulă, care 
ajunge pentru încălzitul locuitorilor. Ca legume n-am găsit 
decât varză, sfeclă, ceapă, napi, dovleci, iar fructe, în afară 
de pere, piersici şi struguri de calitate inferioară, nu se 
găsesc aici. 

Mai adaug că vânătorul de păsări nu va găsi pe insulă 
decât câteva feluri de zburătoare: pescărelul, petrelul, 
pinguinul şi albatrosul. Ornitologia insulei Tristan-da-Cunha 
nu-i poate oferi mai mult. In dimineaţa de 5 septembrie, fu 
semnalat vulcanul de pe insula principală un masiv pietros 
acoperit cu zăpadă, înalt de două sute de stânjeni, al cărui 
crater stins formează căldarea unui mic lac închis. 

A doua zi, apropiindu-ne mai mult, am putut distinge veehi 
straturi de lavă încreţite ca masele de morene18. Ficuşi 
acvatici, de dimensiuni uriaşe, brăzdau suprafaţa mării ca 
nişte adevărate cabluri vegetale de lungimi care variază 
între şase sute şi o mie două sute de picioare, a căror 
grosime ajunge până la aceea a unui butoi. 

În timpul celor trei zile care urmară întâlnirii cu ghețarul, 
căpitanul Len Guy nu ieşea pe punte decât pentru a 


supraveghea manevrarea pânzelor. După ce operaţia era 
terminată, se ducea înapoi în cabină şi nu-l mai revedeam 
decât la ora mesei. Nu-l puteai scoate cu nici un chip din 
tăcerea lui, care semăna a muţenie. Nici chiar Jem West nu 
reuşi. La rândul meu, păstrai o rezervă absolută. Eram 
sigur că va veni ceasul când Len Guy îmi va vorbi din nou de 
fratele său William, de încercările pe care intenţiona să le 
facă pentru a-i salva pe el şi pe tovarăşii lui. 

Din cauza anotimpului în care ne aflam, această clipă nu 
sosise încă, când, la 6. Septembrie goeleta aruncă ancora la 
optsprezece brasse adâncime, pe coasta de nord-vest a 
insulei mari, la Ansiedlung, în fundul Falmouth-Bay-ului - în 
acelaşi loc unde povesteşte Arthur Pym că ancorase Jane. 

Spun insula mare, pentru că grupul Tristan-da-Cunha mai 
cuprinde două insule de mai mică importanţă. La vreo opt 
leghe spre sud-vest, se află insula Inaccesible şi la sud-est, 
la numai cinci leghe de ea, insula Nightingale. Întregul 
arhipelag se găseşte la 37*5' latitudine meridională şi 13*4' 
longitudine occidentală. 

Aceste insule sunt aproximativ de formă circulară. Ridicată 
în plan, Tristan-da-Cunha seamănă cu o umbrelă deschisă 
cu o circumferință de cinci sprezece mile, a cărei armătură 
asemănătoare unor raze, formate din creste, se adună spre 
centru, ajungând până la vulcanul central. 

Acest grup constituie un ţinut oceanic aproape 
independent. A fost descoperit de un portughez, care i-a 
dat numele său. După explorarea olandezilor în 1643 şi apoi 
a francezilor prin 1767, câţiva americani veniră să se 
instaleze aci, atraşi de pescuitul viţeilor de mare, care se 
găsesc din belşug prin aceste locuri. 

În sfârşit, englezii nu întârziară să le urmeze primilor, în 
timpul când Jane poposise aci, un fost caporal. În armata 
engleză, anume Glass, era stăpânul unei mici colonii de 
douăzeci şi şase de oameni, care făceau negoţ cu Cap-ul, 
folosindu-se de unicul vas, o goeletă de tonaj relativ mic. 


La sosirea noastră, Glass stăpânea cam cincizeci de suflete 
şi, după cum indica Arthur Pym, „fără nici un ajutor din 
partea guvernului britanic”. O mare, a cărei adâncime 
variază între o mie două sute şi o mie cinci sute brasse, 
scaldă acest, arhipelag de-a lungul căruia trece curentul 
ecuatorial, deviind apoi spre vest. Arhipelagul este aşezat în 
calea vânturilor regulate, care bat de la sud-vest. Furtunile 
bântuie rar aceste locuri. În timpul iernii, gheţurile luate de 
valuri depăşesc uneori această paralelă cu vreo zece grade, 
dar nu coboară niciodată mai jos de Sfânta Elena - nici cât 
marile cetacee, care nu caută ape atât de calde. 

Cele trei insule, aşezate în triunghi, sunt despărțite unele 
de altele prin canale largi de aproape zece mile, pe care se 
poate naviga cu uşurinţă. Coastele lor sunt deschise în jurul 
insulei Tristan-da-Cunha şi în aceste locuri marea are o 
adâncime de o sută de brasse. Chiar de la sosirea Halbranel 
luarăm legătura cu ex-caporalul. De la început ne arătă 
multă bunăvoință. Jem West, căruia căpitanul Len Guy îi 
lăsă în grijă umplerea butoaielor cu apă şi aprovizionarea 
cu carne proaspătă şi diferite legume, nu înceta cu laudele 
la adresa lui Glass, care de altfel urmărea doar să câştige 
bine din această afacere, lucru care se şi întâmplă. 

Înţeleserăm de la început că Halbrane nu va putea găsi la 
Tristan-da-Cunha resursele necesare ca să întreprindă 
campania proiectată în oceanul Antarctic. Din punct de 
vedere al resurselor alimentare însă, insula poate fi vizitată 
cu mult folos de navigatori. Locuitorii insulelor creşteau 
acum berbeci, porci, boi şi păsări, în timp ce căpitanul 
american Patten, comandantul lui Industry, care trecuse 
prin insule spre sfârşitul secolului trecut, relată că nu 
văzuse aci decât câteva capre sălbatice. După el, căpitanul 
Colguhouin, de pe bricul american Betsey, cultivă acolo 
ceapă, cartofi şi alte feluri de legume, cărora solul fertil al 
insulelor le asigura o bună dezvoltare. Cel puţin aşa 
susţinea Arthur Pym în povestirea sa şi n-aveam nici un 
motiv să nu-l cred. 


Aţi observat poate, că acum vorbesc de eroul lui Edgar Poe 
ca de un om viu, a cărui existenţă n-o mai pun la îndoială. 
Mă miram că Len Guy nu m-a interpelat din nou cu privire 
la acest subiect. Este evident că informaţiile atât de precise, 
descifrate în carnetul lui Patterson, nu erau de loc 
plăsmuite fi n-ar fi fost cinstit -să nu-mi recunosc greşeala. 

Şi dacă aş mai fi avut vreo îndoială, o altă mărturie, care 
nu putea fi contestată, veni să se adauge la mesajul 
secundului de pe Jane. 

A doua zi de la sosirea noastră, debarcasem la Ansiedlung, 
pe o plajă frumoasă, cu nisip negricios. Făcui chiar o 
reflecţie spunându-mi că o astfel de plajă n-ar fi fost câtuşi 
de puţin nelalocul ei la 'Tsalal, unde întâlneai peste tot 
această culoare de doliu, iar culoarea albă cauza insularilor 
o spaimă atât de mare, urmată de stări de prostraţie şi de 
amorţeală. Vorbind atâta de efectele acestea extraordinare 
ale culorii albe asupra băştinaşilor, Arthur Pym nu putea fi, 
la rândul său, victima unei iluzii. De altfel, vom şti care e 
realitatea dacă Halbrane va ajunge vreodată în insula 
Tsalal. 

Am întâlnit pe ex-caporalul Glass - un om voinic, viguros, 
bine conservat, cu o figură destul de vicleană, şi trebuie să 
recunosc că cei şaizeci de ani pe care-i împlinise nu-i 
micşoraseră aproape de loc vioiciunea. Independent de 
negoţul cu Cap-ul şi cu insulele Falkland, mai făcea un 
important trafic cu piei de focă, cu untură de elefanţi de 
mare şi afacerile îi mergeau bine. 

Cum părea foarte dornic de flecăreală, acest guvernator 
numit de el însuşi şi recunoscut ca singurul stăpân al micii 
colonii începu, fără greutate, încă de la prima noastră 
întrevedere, o conversaţie care avea să fie interesantă din 
mai multe puncte de vedere. 

— Se opresc des corăbii la Tristan-da-Cunha? Îl întrebai 
eu. 

— Destul de des, pentru cât avem noi nevoie, domnule îmi 
răspunse, frecându-şi mâinile la spate, obicei care se părea 


a fi foarte vechi la el. 

— In anotimpul frumos? Adăugai. 

— Da... In anotimpul frumos, deşi nu s-ar puteaspune că 
avem şi un anotimp urât prin aceste locuri. 

— Vă felicit, domnule Glass. Este regretabil însă că 
Tristan-da-Cunha nu are nici un port şi o corabie este 
obligată să ancoreze în larg. 

— In larg, domnule?! Ce înţelegeţi prin larg? Se 
înfierbântă ex-caporalul şi înţelegeam, din însufleţirea cu 
care vorbea, cât amor propriu avea omul acesta. 

— Înţeleg prin asta, că dacă aţi avea cheiuri unde să se 
poată acosta. 

— Şi la ce ar folosi cheiurile, când natura ne-a dăruit un 
golf în care eşti adăpostit de vijelii şi când este atât de uşor 
să acostezi cu nasul în stânci! Nu! Tristan nu are port şi 
Tristan se poate lipsi de el! 

De ce-aş fi contrazis pe acest om de treabă? Era la fel de 
mândru de insula sa, după cum e mândru prinţul de 
Monaco de minusculul său principat. Nu mai insistai de loc 
asupra acestei chestiuni şi vorbirăm mai de una, mai de 
alta. Se oferi să organizeze o excursie în pădurile dese care 
urcă până la jumătatea coastei piscului central. 

Ii mulţumii, scuzându-mă că nu pot primi invitaţia. Voi şti 
să întrebuinţez cât mai cu folos orele libere, făcând studii 
mineralogice. De altfel, Halbrane trebuia să ridice ancora 
imediat, ce aprovizionarea va fi terminată. 

— Este foarte grăbit căpitanul dumneavoastră! Remarcă 
cu glas tare guvernatorul. 

— Credeţi? 

— E atât de grăbit, încât locotenentul său nici nu 
pomeneşte de piei şi de grăsimi. 

— Nu avem nevoie decât de alimente proaspete şi de apă 
dulce, domnule Glass. 

— Nu-i nimic, răspunse guvernatorul, puţin înciudat parcă 
ceea ce nu ia Halbrane, vor lua alte corăbii. 

Apoi reveni: 


— Când ne părăsiţi şi, de fapt, unde merge goeleta 
dumneavoastră? 

— Spre Insulele Falkland, pentru reparaţii. 

— Dumneavoastră... Nu sunteţi decât pasager, presupun? 

— Aţi ghicit, domnule Glass, şi aveam chiar intenţia să 
rămân la Tristan-da-Cunha pentru câteva săptămâni... Am 
fost nevoit însă să-mi schimb acest proiect. 

— Îmi pare rău, domnule, îmi pare foarte rău, declară 
guvernatorul. Am fi fost bucuroşi să vă oferim ospitalitatea 
noastră, în aşteptarea altei corăbii. 

— Ospitalitate care mi-ar fi fost foarte prețioasă, 
răspunsei. Din nefericire, nu mă pot bucura de ea. 

Şi nu minţeam de loc: în sinea mea luasem hotărârea 
definitivă să nu părăsesc goeleta. De îndată ce-şi va fi 
terminat popasul, se va îndrepta spre insulele Falkland, 
unde se vor face pregătirile necesare în vederea unei 
expediţii în mările antarctice. Voi merge, prin urmare, până 
în insulele Falkland, unde speram că voi găsi, fără să aştept 
prea mult, un mijloc de a mă îmbarca pentru America, şi 
aveam presimţirea că Len Guy nu va refuza să mă ducă 
până acolo. 

Deodată, ex-caporalul, care tăcuse câteva clipe, îmi spuse 
oarecum contrariat: 

— De fapt, nu i-am văzut nici culoarea părului, nici faţa 
căpitanului dumneavoastră. 

— Nu cred c-ar avea intenţia să vie pe uscat, domnule 
Glass. 

— Este cumva bolnav? 

— Nu cred, sau mai degrabă, nu ştiu. Dar cred că asta vă 
interesează foarte puţin, din moment ce a pus pe 
locotenentul său să-l înlocuiască. 

— Oh! Nu-i de loc vorbăreţ, domnul ăsta! Abia dacă-i poţi 
smulge două vorbe, când şi când. Din fericire, piaştrii îi ies 
mai uşor din pungă, decât vorbele lui din gură. 

— Şi asta este, cred, cel mai important lucru. 

— Cum spuneţi, domnule? 


— Jeorling, din Connecticut. 

— Mă bucur, în sfârşit, vă ştiu numele. În timp ce pe al 
căpitanului Halbranel... 

— Se numeşte Guy,... Len Guy 

— Englez? 

— Da... englez. 

— Putea să se deranjeze pentru a face o vizită unui 
compatriot, domnule Jeorling! Dar... ia staţi,... am mai 
cunoscut un căpitan cu acest nume... Guy... Guy... 

— William Guy? Întrebai 

— Întocmai... William Guy. 

— Care comanda goeleta Jane? 

— Exact Jane. 

— O goeletă engleză venită să poposească la Tristan-da- 
Cunha acum unsprezece ani. 

— Unsprezece ani, domnule Jeorling. Eram de şapte ani 
instalat pe insulă, când m-a vizitat căpitanul Jeffrey din 
Londra, comandantul lui BEWICK, în anul 1824. Îmi 
amintesc bine de acest William Guy. Parcă-l văd, un om 
cumsecade, foarte deschis, şi căruia i-am livrat o 
încărcătură mare de piei de focă. Era un gentleman... cam 
mândru... dar bun la suflet. 

— Şi Jane? ÎI întrebai. 

— Parc-o măi văd încă, acolo, în acelaşi, loc unde a ancorat 
Halbrane, în fundul golfului. Un vas frumos de o sută 
optzeci de tone, cu partea dinainte subţire... subţire... 
Portul de bază era Liverpool. 

— Da! Aşa e! Totul este adevărat repetai. 

— Şi Jane continuă să navigheze, nu, domnule Jeorling? 

— Nu, domnule Glass. 

— A pierit cumva? 

— E mai mult ca sigur, şi cea mai mare parte a echipajului 
a dispărut o dată cu corabia! 

— Vreţi să-mi spuneţi cum s-a întâmplat aceast nenorocire, 
domnule Jeorling? 


— Bucuros. Plecată de la Tristan-da-Cunha, Jane se 
îndrepta spre insulele Auroras şi celelalte, pe care William 
Guy spera să le recunoască după informaţiile pe care i le 
dădusem chiar eu mă întrerupse ex-caporalul. Ei bine 
celelalte insule pot să ştiu dacă Jane le-a descoperit? 

— Nu, nici pe ele, nici Auroras, cu toate că William Guy a 
rămas timp de câteva săptămâni prin locurile acelea, 
alergând de la est la vest şi având tot timpul o santinelă la 
postul de observaţie din vârâul catargului. 

— Probabil că acest loc i-a scăpat, domnule Jeorling, căci 
dac-ar fi să credem ce spuneau oameni de pe unele 
baleniere, aceste insule există şi era chiar vorba să li se dea 
numele meu. 

— Şi aşa ar fi şi drept, răspunsei eu politicos. 

— Dar dacă nu vor fi descoperite niciodată, va fi destul de 
neplăcut adăugă guvernatorul, care părea să aibă p bună 
doză de vanitate. 

— Atunci, reluai eu povestirea, căpitanul William Guy 
încercă să realizeze un vis al său, care-l obseda de multă 
vreme şi la a cărui desăvârşire îl îndemnau doi din pasagerii 
de pe bordul Janei. 

— Arthur Gordon Pym strigă Glass şi Dirk Peters care 
fuseseră salvaţi dintr-un naufragiu de goeletă. 

— I-aţi cunoscut, domnule Glass? Întrebai eu repede. 

— Dacă i-am cunoscut, domnule Jeorling! Oh; Acest Arthur 
Pym era un om ciudat, totdeauna dornic să se arunce în 
aventuri riscante, un american îndrăzneţ... capabil să plece 
şi în lună! Din întâmplare, nu cumva. S-a dus şi acolo? 

— Nu, domnule Glass,. Acolo nu, însă, în timpul călătoriei 
sale, se pare că goeleta lui Wiiliam Guy a trecut cercul 
polar, a depăşit banchiza şi a înaintat mai departe decât 
oricare altă corabie dinaintea ei. 

— Iată o campanie într-adevăr uimitoare, strigă Glass. 

— Dar, din nefericire, Jane nu s-a mai întors niciodată. 

— Prin urmare, Arthur Pym şi Dirk Peters, un fel de metis 
indian grozav de puternic, în stare să tină piept la şase 


oameni, ar fi pierit. 

— Nu, n-au pierit. Arthur Pym şi Dirk Peters s-au salvat din 
catastrofa căreia i-a căzut victimă majoritatea oamenilor de 
pe Jane. Au revenit chiar în America... cum au reuşit să se 
întoarcă, nu ştiu. După ce s-au întors, Pym a murit. Dar nu 
cunosc împrejurările. Iar metisul, după ce a locuit scurtă 
vreme în Illinois, a plecat într-o bună zi, fără să spună cuiva 
unde se duce, şi de atunci, nimeni n-a mai auzit de el. 

— Şi Wiliiam Guy? Întrebă Glass. 

Ii povestii cum fusese găsit pe un ghețar cadavrul lui 
Patterson, secundul de pe Jane, adăugind ca aveam motive 
să credem că cinci mateloţi şi comandantul Janei mai trăiau 
încă pe o insulă din regiunile australe, la o distanţă de cel 
mult şapte grade de pol. 

— Ah! Domnule Jeorling - se entuziasma Glass 

— Dacă ar putea fi salvaţi vreodată Wiliiam Guy şi 
mateloţii săi, care mi s-au părut oameni foarte de treabă! 

— Este tocmai ce va încerca cu siguranţă Halbrane, de 
îndată ce va fi pregătită, pentru că Len Guy, căpitanul ei, 
este frate bun cu Wiliiam Guy... 

— Nu este cu putinţă, domnule Jeorling! Strigă Glass. Fi 
bine, cu toate că nu-l cunosc pe căpitanul dumneavoastră, 
îndrăznesc să afirm că cei doi fraţi nu seamănă de loc, după 
felul cum s-au purtat cu guvernatorul insulei Tristan-da- 
Cunha. 

Văzui că ex-caporalul era foarte jignit de indiferența lui 
Len Guy, care nu l-a învrednicit nici cu onoarea unei vizite. 
Şi când te gândeşti că el era stăpânul acestei insule 
independente, a cărui putere se întindea şi peste celelalte 
două, Inaccesible şi Nightingale! Se consola însă, fără 
îndoială, la gândul că va lua pe marfă cu douăzeci şi cinci la 
sută mai mult decât merita. 

Un lucru este sigur, căpitanul Len Guy nu manifestă nici o 
clipă intenţia de a veni pe uscat. Şi era cu atrt mai ciudată 
rezerva lui, cu cât ştia sigur că la această coastă de nord- 
vest a insulei Tristan-da-Cunha, poposise Jane înainte de-a 


pleca spre mările australe. Mi s-ar fi părut cel puţinnormal 
să caute să vorbească, cu ultimul european care-l văzuse şi- 
i strânsese ultima dată mâna fratelui său dispărut. 

Cu toate acestea, doar Jem West şi oamenii săi fură 
singurii care coborâră pe uscat în timpul escalei. Echipajul 
descarcă în cea mai mare grabă minereul de cositor şi de 
cupru cu care era încărcată goeleta, îmbarcară alimente şi 
umplură butoaiele cu apă. Căpitanul. Len Guy rămase pe 
bord, fără a urca măcar o singură dată pe punte, fiind 
probabil foarte ocupat, fiindcă prin geamul cabinei sale, îl 
vedeam aplecat, toi timpul deasupra mesei de lucru. Pe 
masă se aflau desfăşurate tot felul de hărţi şi cărţi deschise. 
Nu mai încăpea îndoială că erau hărţi ale regiunilor 
australe, iar cărţile cuprindeau povestiri despre călătoriile 
înaintaşilor Janei, în regiunile necunoscute ale Antarctidei. 

În această harababură se mai afla un volum care fusese 
citit şi recitit de o sută de ori. Multe dintre paginile lui 
aveau colţurile îndoite şi marginile erau pline de însemnări 
mărunte, scrise cu creionul... Pe coperta cărţii strălucea un 
titlu, scris parcă cu litere de foc: „Aventurile lui Arthur 
Gordon Pym”. 

1.8. SPRE INSULELE FALKLAND. 

În seara zilei de 8 septembrie, îmi luai rămas bun de la 
Excelenţa sa guvernatorul general al arhipelagului Tristan- 
da-Cunha cum se intitula oficial acest cumsecade Glass, fost 
caporal în artileria britanică. A doua zi, înainte de ivirea 
zorilor, Halbrane îşi întinse pânzele. 

Cititorul a înţeles probabil că obţinusem de la căpitanul 
Len Guy învoirea să mai rămân pasagerul său până la 
insulele Falkland. Întreprindeam o călătorie de două mii de 
mile, care n-ar fi ţinut mai mult de cincisprezece zile, dacă 
navigam în condiţii la fel de favorabile, ca în drumul de la 
insulele Kerguelen la Tristan-da-Cunha. 

Len Guy nu păru de loc surprins de cererea mea, mai 
curând părea că se aşteptase la acest lucru. La rândul meu, 
aşteptam ca el să reia discuţia asupra lui Arthur Pym, de 


care nu-mi mai vorbise de la întâlnirea cu cadavrul 
nefericitului Patterson, care adeverise afirmaţiile lui 
referitoare la cartea lui Edgar Poe. 

Cu toate că de atunci nu mai încercase, îşi propunea s-o 
facă la timpul şi locul său. De altfel, asta nu putea influenţa 
cu nimic proiectele lui viitoare, fiind ferm hotărât să-şi 
conducă goeleta până în ţinuturile îndepărtate, unde 
pierise Jane. 

Înconjurarăm Herald-Point-ul şi cele câteva căsuțe de la 
Ansiedlung dispărură după coasta Falmouth-Bay-ului. Cu 
etrava orientată spre sud-vest, ajutată de o briză bună de la 
est, goeleta porni cu toată viteza. In primele ore ale 
dimineţii, golful Elephanten, Hardy-Roch, West-Point, 
Cotton-Bay şi promontoriul Daley, fură lăsate pe rând în 
urmă. Totuşi, aproape o zi întreagă nu pierdurăm din ochi 
vulcanul din Tristan-da-Cunha, cu înălţimea lui gigantică de 
opt mii de picioare, al cărui vârf înzăpezit abia către 
sfârşitul zilei se ascunse vederii noastre, învăluit de 
umbrele înserării. 

În cursul primei săptămâni, navigarea, se desfăşură în 
condiţii foarte bune şi dacă ne menţineam, astfel, până la 
sfârşitul lunii septembrie am fi zărit primele înălţimi ale 
grupului insulelor Falkland. Această călătorie ne ducea cam 
mult spre sud, trebuind să coborâm de la paralela treizeci şi 
opt până la cincizeci şi cinci de grade latitudine. Deoarece 
căpitanul avea intenţia să pătrundă în adâncimile 
Antarctidei, este, cred, absolut necesar pentru lămurirea 
cititorilor, să amintesc pe scurt încercările care se făcuseră 
pentru a se ajunge la polul sud, sau măcar la vestul 
continentului sudic, al cărui punct central pare să fie. Îmi 
este cu atât mai uşor să fac rezumatul acestei călătorii, cu 
cât căpitanul Len Guy mi-a pus la dispoziţie o mulţime de 
cărţi, în care se povesteşte cu belşug de amănunte 
încercările atâtor oameni curajoşi, şi mai ales aveam în 
biblioteca sa întreaga operă a lui Edgar Poe, acele Povestiri 
extraordinare, pe care, sub influenţa straniilor întâmplări 


prin care trecusem până acum, le reciteam cu adevărată 
pasiune. Este de la sine înţeles că dacă Arthur Pym a crezut 
necesar să citeze principalele descoperiri ale primilor 
navigatori, era firesc să se oprească la cele anterioare 
anului 1828. Dar, cum eu scriu aceste rânduri cu 
doisprezece ani mai târziu, este de datoria mea să 
povestesc întâmplările urmaşilor lui până la actuala 
călătorie a Halbranel, din anii 1839-1840. 

Zona cea mai de sud a globului pământesc, care 
geograficeşte este cunoscută sub denumirea de vânători de 
foci zăriră pământurile Trinității, dar niciunul nu se 
aventură mai departe. In 1819, vasele VOSTOK şi MIRNI 
din marina rusă, comandate de căpitanul Bellingshausen şi 
locotenentul Lazarew, după ce întâlniră în drum insula 
Georgia şi înconjurară pământulinsulelor Sandwich, 
înaintară cu 600 de mile spre sud, până la paralela 
şaptezeci. O nouă încercare de-a ajunge la 160* longitudine 
estică nu duse la nici un rezultat. Totuşi, cu această ocazie 
descoperiră insulele, pe care le botezară Petru 1 şi 
Alexandru I, despre care se bănuia că au legătură cu 
pământul semnalat de americanul Palmer. 

Căpitanul James Weddell, din marina engleză, fu cel care, 
în 1822, atinse, dacă povestirea lui nu este cumva 
exagerată, latitudinea de 74*15', ajungând la o mare 
eliberată de gheţuri, ceea ce-l făcu să nege existenţa unui 
continent polar. Atrag atenţia cititorului că drumul acestui 
navigator îl va urma, cu şase ani mai târziu, Jane a lui 
Arthur Pym. 

În 1823, americanul Benjamin Morrell, îmbarcat pe 
goeleta VASH, întreprinse, tot prim luna martie, o primă 
campanie, ajungând până la latitudinea de 69T5', apoi la 
70*14', pe o mare liberă, cu temperatura aerului de 
patruzeci şi şapte grade Fahrenheit 


(plus 8* şi 33 Celsius) şi a apei de patruzeci şi patru de 
grade (plus 6* şi 6 Celsius) observaţii care concordă perfect 


cu cele făcute de echipajul Janei, trecând prin ţinuturile 
insulei 'Tsalal. 

Căpitanul Morrell afirmă că, în cazul când le-ar fi ajuns 
proviziile, ar fi atins cu siguranţă, dacă nu polul austral, cel 
puţin paralela optzeci şi cinci. In 1829 şi 1830, o nouă 
expediţie pe vasul Antarctic îl duse de la 116* longitudine, 
până la 70*30', fără a întâlni vreun obstacol, şi descoperi 
ţinutul Sud-Groenland. L.a epoca când Arthur Pym şi 
William Guy ajunseră mai departe decât înaintaşii lor, 
englezii Foster şi Kendall, însărcinaţi de Amiralitate să 
determine forma pământului, cu ajutorul oscilaţiilor 
pendulului în locuri diferite, nu reuşiră să depăşească 
64*45' latitudine meridională. 

În 1830, John Biscoe, comandând vasele Tuba şi Lively, 
proprietatea fraţilor Enderby, fu însărcinat să exploreze 
regiunile australe, cu scopul de a vâna balene şi foci. În 
ianuarie 1831, el trecu de paralela şaizeci, atinse 68*51' la 
zece grade latitudine estică, oprindu-se în faţa unor ghețari 
de netrecut, şi descoperi, la 65*57' latitudine şi patruzeci şi 
cinci grade longitudine estică, un ţinut foarte întins, căruia 
îi dădu numele de Enderby, dar nu putu să acosteze la 
tarmul lui. 

În 1832, Biscoe întreprinse a doua campanie, dar nu reuşi 
să treacă cu mai mult de douăzeci şi şapte de minute, de 
şaizeci şi şase de grade. Cu toate acestea, găsi o insulă pe 
care o numi Adelaida, situată în faţa unei întinderi de 
pământ ale cărei margini nu putură fi stabilite, având un 
relief destul de înalt, format parcă numai din coline, pe care 
o numi Jinutul lui Graham. Această descoperire determină 
Societatea Regală de Geografie de la Londra să tragă 
concluzia că între patruzeci şi şapte şi şaizeci şi nouă de 
grade longitudine estică se afla un continent, la şaizeci şi 
şase sau şaizeci şi şapte de grade latitudine. 

Totuşi, Arthur Pym a avut dreptate, susţinând că această 
concluzie n-ar fi cea mai bună, deoarece Weddell navigase 


printre aceste pretinse ţ'nuturi, iar Jane urmase aceeaşi 
direcţie până dincolo de paralela şaptezeci şi patru. 

În 1835, un alt navigator, locotenentul englez Kemp, plecă 
din insulele Kerguelen spre sud. După ce descoperi urme 
de pământ, la 70* longitudine estică, atinse şaptezeci şi 
şase de grade, întâlni o coastă, care probabil se lega de 
ţinutul Enderby, şi nu mai putu înainta spre sud. 

În sfârşit, la 7 februarie 1839, căpitanul Balleny, pe 
corabia Elizabeth Scott, depăşea 67*7' latitudine şi 140*25' 
longitudine vestică, şi descoperea şiragul de insule care îi 
poartă numele, apoi în martie, la 65*10' latitudine şi 
116*10' longitudine estică, descoperi ţinutul căruia îi dădu 
numele de Sabrina. Acest marinar, un simplu pescuitor de 
balene după cum am aflat mai târziu - adăugase noi 
indicaţii, care prin preciziunea lor, lăsau să se presupună 
existenţa unui continent polar, în această parte a oceanului 
austral. 

În sfârşit, după cum v-am mai spus, la începutul acestei 
povestiri, în timp ce Halbrane plănuia o tentativă care 
trebuia ş-o ducă mai departe decât ajunseseră navigatorii 
din perioada anilor 1772 - 1839, locotenentul Charles 
Wilkes din marina Statelor Unite, comandând o divizie de 
patru vase, Vincennes, Peacock, Porpoise, Flying-Fish şi alte 
câteva ambarcaţiuni mai mici care le însoțeau, căuta să-şi 
deschidă drum spre pol, pe la o sută două grade longitudine 
orientală. 

Pe scurt, la acea epocă mai erau nedescoperite aproape 
cinci milioane mile pătrate din Antarctida. Acestea sunt 
campaniile întreprinse în mările australe, înaintea goeletei 
Halbrane, comandată de căpitanul Len Guy. In rezumat, cei 
mai îndrăzneţi dintre aceşti descoperitori, sau dacă vreţi, 
cei mai norocoşi, n-au depăşit decât, Kemp - paralela 
şaizeci şi şase; Balleny - şaizeci şi şapte; Biscoe - şaizeci şi 
opt; Bellingshausen şi Morrell - şaptezeci; Cook - şaptezeci 
şi unu şi Weddell - şaptezeci şi patru... 


Şi ca să meargă în ajutorul supravieţuitorilor de pe Jane, 
Len Guy trebuia să străbată, dincolo de paralela optzeci şi 
trei, degi cu aproape 550 mile mai departe decât toţi 
ceilalţi. Trebuie să mărturisesc că de la întâlnirea cu 
ghețarul lui Patterson, oricât de practic aş fi fost şi oricât de 
puţin imaginativ, căzusem totuşi într-o stare de bizară 
supraexcitare. Simţeam cum o nervozitate crescândă punea 
stăpânire pe mine. Imaginaţia îmi era chinuită de apariţia 
lui Arthur Pym şi a tovarăşilor săi, părăsiţi în mijlocul 
pustietăţilor Antarctidei. Simţeam cum se naşte în mine 
dorinţa de a lua parte la campania proiectată de căpitanul 
Len Guy. Începusem să mă gândesc fără încetare la acest 
lucru. În definitiv, nimic nu mă rechema în America. Prin 
urmare, n-avea nici o importanţă dacă absenţa mea se 
prelungea cu şase luni, sau chiar cu un an. 

Este adevărat că pentru acest lucru era necesar 
asentimentul comandantului HalbraneL în fond, de ce ar 
refuza să mă păstreze ca pasager? Oare n-ar simţi o 
satisfacţie destul de firească dovedindu-mi „materialmente” 
că el a avut dreptate, conducându-mă prin vasta. Scenă a 
teatrului unei catastrofe, pe care am considerat-o fictivă, 
arătându-mi la Tsalal rămăşiţele Janei, să mă debarce pe o 
insulă a cărei existenţă o negasem, să mă pună faţă în faţă 
cu fratele său William şi, în sfârşit, să mă aducă în faţa 
adevărului, care nu mai putea ii contestat. 

Aşteptam să mi se ivească ocazia de a vorbi căpitanului 
Len Guy, înainte de a lua o hotărâre definitivă. De altfel, n- 
aveam niciun. Motiv să mă grăbesc. După zece zile de la 
plecarea noastră din Tristan-da-Cunha, în timpul cărora 
vremea se menţinu frumoasă, favorizând astfel navigația, 
veniră o zi şi o noapte de acalmie absolută. În dimineaţa 
următoare, începu să bată vântul dinspre sud. Halbrane 
mergea mai încet acum şi furăm nevoiţi să strângem o 
parte din pânze, din cauza vântului rece, care se înteţise. 
De acum încolo, nu se mai putea conta pe iuţeala de o sută 
de mile, pe care o făceam în medie de la un răsărit de soare 


la al Iul. Din această cauză, timpul necesar drumului se 
dubla, fără să mai pun la socoteală o eventuală furtună, 
care ne-ar fi întârziat şi mai mult. 

Din fericire, după cum am constatat mai târziu, goeleta se 
ţinea bine. Avea catarge puternice şi nu ne era teamă de 
ruperea lor, chiar dacă am fi întins toate pânzele, Pe de altă 
parte, Jem West, cu toată îndrăzneala lui şi oricât de 
priceput cârmaci era, avea totdeauna prudenţa să strângă 
clinurile, ori de câte ori rafalele puternice ale vuitului 
amenințau să răstoarne corabia. Era sigur deci, că din 
partea lui Jem West nu ne puteam teme de vreo 
imprudenţă, sau vreo neîndemânare. 

Timp de douăsprezece zile, de la 22 septembrie la 3 
octombrie, făcurăm foarte puţin din drum. Deriva spre 
coasta americană era destul de mare şi dacă n-am fi fost 
ajutaţi de un curent, pe dedesubt, care îndreptă goeleta şi o 
menţinu contra vântului, am fi ajuns poate pe coastele 
Patagoniei. In tot acest timp, căutai zadarnic o ocazie să 
stau de vorbă singur cu Len Guy. Căpitanul nu ieşea din 
cabina sa decât pentru a lua masa, lăsând, ca de obicei, 
toată grija manevrării corăbiei secundului său, şi foarte rar, 
când soarele se strecura timid printre nori, apărea pe 
punte pentru a determina latitudinea şi longitudinea la care 
ne aflam. 

Mai adăugaţi la asta faptul că Jem West era sprijinit cu 
nădejde de echipajul său, în frunte cu bosseman-ul, şi veţi 
înţelege că ar fi fost greu să aduni la un loc zece oameni 
mai îndemânatici, mai îndrăzneţi, mai hotărâți. 

În dimineaţa de 4 octombrie, vremea se schimbă brusc. 
Vântul se linişti, talazurile se potoliră puţin câte puţin şi în 
ziua următoare, briza tindea să se stabilească spre nord- 
vest. Nici nu puteam spera într-o schimbare mai fericită. 
Clinurile fură strânse, întinzându-se doar pânzele mari, 
huna, papagalul şi săgeata, cu toate că vântul începea să 
bată mai rece. Dacă se menținea astfel, santinela de pe 
catarg va semnala în mai puţin de zece zile, primeleânălţimi 


ale insulelor Falkland. De la 5 la 10 octombrie briza fu 
constantă, suflând cu regularitatea unui alizeu. Nu fu 
nevoie nici de manevrarea unei scote. Cu toate că puterea 
vântului scăzu treptat, direcţia sa rămase tot timpul 
aceeaşi. Ocazia pe care o căutam, pentru a sta de vorbă cu 
căpitanul Len Guy, se ivi în după amiaza zilei de 11. Chiar el 
fu acela care mă ajută, deschizând primul discuţia. Şedeam 
în bătaia vântului, lângă copastie, pe puntea mică, când el, 
ieşind din cabină, mă văzu, se întoarse şi se aşeză lângă 
mine. Era evident că vroia să-mi vorbească. Şi despre ce 
altceva putea fi vorba, dacă nu despre ceea ce-l absorbise 
cu totul? 

Cu o voce mai puţin domoală ca de obicei, începu direct: 

— De la plecarea noastră din Tristan-da-Cunha, n-am avut 
încă plăcerea să stau de vorbă cu dumneavoastră, domnule 
Jeorling. 

— Am regretat şi eu acest lucru, căpitane, îi răspunsei, 
păstrând o anumită rezervă, să văd unde vrea să ajungă. 

— Vă rog să mă iertaţi, reluă el. Sunt frământat de atâtea 
griji! Să organizezi un plan de acţiune în care să nu laşi 
nimic neprevăzutului. Vă rog să nu fiţi supărat. 

— Dar nu sunt supărat de loc, vă rog să mă credeţi. 

— Ne-am înţeles, domnule Jeorling. Şi acum, pentru că vă 
cunosc şi v-am putut aprecia, mă felicit că vă am ca 
pasager, până la sosirea noastră în insulele Falkland. 

— Vă sunt foarte recunoscător, căpitane, pentru ceea ce 
aţi făcut pentru mine, şi asta îmi dă curaj sa... 

Momentul mi se părea potrivit pentru a-i face propunerea 
să rămân mai departe pe vas, când căpitanul Len Guy mă 
întrerupse, ca de obicei: 

— Ei bine, domnule Jeorling, mă întrebă el, acum sunteţi 
convins de realitatea călătoriei vasului Jane, sau încă mai 
consideraţi cartea lui Edgar Poe o operă de pură 
imaginaţie. 

— Nu, căpitane. 


— Nu mai puneţi la îndoială că Arthur Pym şi Dirk Peters 
ar fi existat, nici că William Guy, fratele meu, şi cinci din 
tovarăşii lui, ar mai fi în viaţă. 

— Ar trebui să fiu cel mai îndărătnic dintre oameni şi acum 
nu mai am decât o singură dorinţă ca cerul să vă ajute să 
salvaţi naufragiaţii de pe Jane. 

— Voi depune toate eforturile, domnule Jeorling, şi cu 
ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, voi reuşi! 

— V-o doresc din toată inima, căpitane şi am certitudinea 
ca dacă aţi consimţi... 

— N-aţi avut cumva prilejul să vorbiţi despre toate acestea 
cu un anume Glass, ex-caporalul englez; care se pretinde 
guvernatorul insulei Tristan-da-Cunha mă întrebă 
căpitanul, întrerupându-mă iar. 

— Am vorbit - răspunsei eu, fără să mă necăjesc de 
întrerupere şi ceea ce mi-a spus acest om a avut darul să-mi 
spulbere şi ultimele îndoieli, transformându-le în 
certitudini. 

— Aha! A făcut afirmaţii? 

— Da, îşi aminteşte perfect de corabia Jane pe când 
poposea, acum unsprezece ani. 

— Jane... a fratelui meu...? 

— Glass susţine că a cunoscut personal pe căpitanul 
William Guy. 

— Şi i-a vândut mărfuri căpitanului Janei? 

— Da după cum a vândut şi comandantului Halbranel. 

— Ancorase în golful acela? 

— In acelaşi loc unde a ancorat goeleta dumneavoastră, 
căpitane 

— Şi Arthur Pym, Dirk Peters? 

— Se pare că i-a întâlnit destul de des, în timpul popasului. 

— A întrebat ce s-a întâmplat cu ei? 

— Desigur. Şi i-am făcut cunoscută moartea lui Arthur 
Pym, pe care-l considera ca pe un cutezător nemaipomenit, 
un temerar capabil de acţiunile cele mai aventuroase. 


— Spuneţi mai bine un nebun, şi încă unul periculos, 
domnule Jeorling. Nu Pym este acela care a împins pe 
nenorocitul meu frate în această funestă campanie? 

— Într-adevăr, după cele povestite de el, cam aşa ar fi. 

— Şi nu trebuie să fie uitat niciodată lucrul acesta, adăugă 
repede căpitanul Len Guy. 

— Glass, reluai, a cunoscut şi pe secundul Janei, Patterson. 

— Era un marinar minunat, domnule Jeorling. O inimă 
bună, caldă. Curajos şi încercat. Patterson avea numai 
prieteni, îi era devotat cu trup şi suflet fratelui meu. 

— Cum vă este Jem West dumneavoastră, căpipitane. 

— Ah! De ce a trebuit să-l regăsim pe nenorocitul de 
Patterson mort pe ghețar mort de atâtea săptămâni. 

— Prezenţa lui v-ar fi fost foarte folositoare în cercetările 
pe care vreţi să le întreprindeţi, spusei. 

— Întocmai, răspunse Len Guy. Ştie Glass unde se află 
acum naufragiaţii de pe Jane? 

— l-am spus eu, căpitane, după cum i-am spus ceea ce aţi 
hotărât să faceţi pentru salvarea lor. 

Crezui că e de prisos să-i mai spun cit de surprins fusese 
Glass, văzând că Len Guy nici nu se gândeşte să-l viziteze, 
cum aştepta ex-caporalul, considerând, în vanitatea lui 
exagerată, că nu era de demnitatea guvernatorului unei 
insule ca Tristan-da-Cunha să se plece în faţa unui simplu 
căpitan de goeletă. 

Schimbând vorba, Len Guy îmi spuse: 

— Vroiam să vă întreb, domnule Jeorling, dacă acum 
credeţi că. Cele scrise în jurnalul lui Arthur Pym, dat 
publicităţii de Edgar Poe, sunt adevărate. 

— Cred, dar mai am totuşi câteva rezerve în această 
privinţă răspunsei dat fiind ciudatul caracter al eroului 
acestor aventuri, şi bizara povestire a anumitor fenomene 
pe care le semnalează în ţinuturile de dincolo de 'Tsalal. Şi, 
cu siguranţă că în ceea ce priveşte pe William Guy şi 
tovarăşii săi, vedeţi că Arthur Pym s-a înşelat afirmând că 
au pierit în surparea colinei de la Klock-Klock. 


— Oh! Dar nu afirmă acest lucru, domnule Jeorling, 
răspunse căpitanul Len Guy. Spune numai că atunci când el 
şi Dirk Peters au ajuns la crăpătura din stâncă, prin care 
puteau zări câmpia, secretul cutremurului de pământ fu 
descoperit. Şi cum peretele colinei s-a rostogolit în fundul 
văgăunei, nu se mai îndoi de soarta pe care o avuseseră 
fratele meu şi douăzeci şi opt din oamenii echipajului. De 
aceea a fost tentat să creadă că Dirk Peters şi cu el erau 
singurii oameni albi rămaşi în viaţă pe insula Tsalal. El nu 
spune decât atât... şi nimic mai mult! Veţi fi de acord că nu 
erau decât presupuneri, e drept, uşor de admis, dar rămân 
totuşi simple presupuneri. 

— Recunosc acest lucru. 

— Acum însă, datorită carnetului lui Patterson, avem 
certitudinea că fratele meu şi cinci din tovarăşii lui au 
scăpat de la această îngrozitoare pieire, pregătită de 
băştinaşi. 

— Şi asta este adevărat, căâpitane. Dar ce-au devenit 
supraviețuitorii Janei, dacă au fost capturați de indigenii din 
Tsalal, ai căror prizonieri ar mai fi încă, dacă sunt liberi sau 
nu, notele lui Patterson nu spun nimic, după cum nu spun 
nici de împrejurările datorită cărora el însuşi a fost obligat 
să se despartă de tovarăşii săi. 

— Asta, o vom afla, domnule Jeorling. Da. O vom afla. 
Important este să ştim sigur dacă fratele meu şi mateloţii 
lui mai trăiau încă acum aproape patru luni, părăsiţi pe 
insula Tsalal. De data aceasta, nu mai este vorba de un 
roman semnat de Edgar Poe, ci de o povestire adevărată, 
semnată Patterson. 

— Căpitane spusei atunci vreţi să fiu tovarăşul 
dumneavoastră până la sfârşitul aceste; campanii, pe care o 
întreprindeţi cu Halbrane prin mările, antarctice. 

Căpitanul Len Guy mă privi, cu o privire pătrunzătoare, ca 
un cuţit ascuţit, şi din nou, pentru a nu ştiu câta oară, mi se 
păru că nu e de loc surprins de această propunere, pe care 
parcă o aştepta 


— Iar la sfârşitul acestei examinări, nu spuse decât un 
singur cuvânt: Bucuros! 

1.9. PREGĂTIREA HALBRANEI. 

Imaginaţi-vă un dreptunghi lung de şaizeci şi cinci de 
leghe de la est la vest şi lat de patruzeci, de la nord la sud, 
închideţi în perimetrul lui două insule mari şi vreo sută de 
insulițe între 60*10' şi 64c36, longitudine occidentală, şi 
51* şi 52345' latitudine meridională - şi veţi găsi la mijloc 
arhipelagul denumit de geografi insulele Falkland, sau 
Maluine, situat la trei sute de mile de strâmtoarea lui 
Magellan, constituind un fel de post înaintat al celor două 
mari oceane ale globului, Atlantic şi Pacific. 

Arhipelagul fusese descoperit în anul 1592 de John Davis, 
vizitat în 1593 de piratul Howkins şi botezat prin anul 1689 
de Strong - toţi trei englezi. Cu aproape un secol mai 
târziu, francezii expulzați din Canada încercară să fondeze 
în „acest arhipelag o bază de aprovizionare pentru corăbiile 
din Pacific. Şi cum cea mai mare parte erau corsari din 
Saint-Malo, botezară aceste insule Maluine, nume pe care-l 
mai poartă şi acum alături de cel de Falkland. Compatriotul 
lor, Bougainville, puse primele temelii ale coloniei în 1763, 
aducând cu el doar douăzeci şi şapte de oameni, dintre care 
cinci erau femei, apoi mai veniră alţii şi alţii, şi aşa se făcu 
că în mai puţin de zece luni, numărul coloniştilor crescu la o 
sută cincizeci. Acest lucru supără Marea Britanie, care îşi 
reclama dreptul primului venit în insule. Amiralitatea 
britanică trimise aci vasele Tamar şi Dauphain, comandate 
de Byron. 

În 1766, după ce sfârşiră o campanie în strâmtoarea lui 
Magellan, englezii plecară spre insulele Falkland, se 
mulţumiră cu descoperirea insulei Port-Egmont, situată mai 
la vest de arhipelag, şi-şi continuară călătoria spre mările 
Sudului. 

Colonia, franceză nu se putu consolida aci şi peste ei 
veniră spaniolii, care pretinseră dreptul de stăpânire a 
insulelor, pe baza unei concesii papale, anterioară înfiinţării 


coloniei. Guvernul lui Ludovic al XV-lea se grăbi să 
recunoască aceste drepturi, în schimbul unor despăgubii, 
băneşti şi în 1767, Bougainville veni să predea insulele 
Falkland reprezentanţilor regelui Spaniei. 

Toate aceste schimbări, aceste „treceri” din mină în mână, 
duseră la rezultatul inevitabil la care ajung toate expedițiile 
coloniale: spaniolii fură alungaţi de englezi. Din 1833 aceşti 
avizi acaparatori sunt stăpânii insulelor Falkland. Trecuseră 
şase ani de când grupul insulelor se număra printre 
posesiunile britanice din Atlanticul meridional, când goeleta 
noastră acostă, în dimineaţa zilei de 16 octombrie, la Port- 
Egmont. Cele două insule mari, după felul cum sunt situate 
una „faţă de alta, se numesc Falkland de Est sau Soledad şi 
Falkland de Vest. La nordul celei de-a doua, se află intrarea 
în Port-Egmont. 

După ancorarea Halbranel în acest port, căpitanul Len 
Guy dădu o învoire de douăsprezece ore întregului echipaj. 
Chiar de-a doua zi urma să înceapă o verificare serioasă şi 
amănunţită a chereslelii şi echipamentului corăbiei, fără de 
care nu se putea concepe o navigare prelungită prin mările 
antarctice. 

Len Guy, contrar obiceiului, cobori imediat pe uscat pentru 
a discuta cu guvernatorul insulelor numit în funcţie prin 
decret semnat chiar de regina Angliei cu privire la 
aprovizionarea grabnică a goeletei. Era dispus să nu se uite 
la cheltuială, ştiind din experienţă proprie că o economie 
fără rost poate compromite succesul unei campanii atât de 
grele ca aceea pe care se pregătea s-o între prindă. 

Eram gata să-l ajut, şi-i făcui cunoscut acest lucru 
angajându-mă să acopăr o parte din cheltuielile expediției, 
cu banii mei. Îmi dădeam bine seama că eram prins de 
uimitorul neprevăzut, de bizara înlănţuire a tuturor acestor 
întâmplări. Mi se părea că sunt eroul Ţinutului Arnheiă, că o 
călătorie în mările Sudului se potriveşte oricărei fiinţe 
pentru care izolarea completă, o viaţă absolut izolată de 


lume, greutatea de a intra şi de a ieşi, ar fi „minunea 
minunilor. 

lată unde am ajuns dacă mi-a plăcut să citesc fantastica 
operă a lui Edgar Poe. Apoi, era vorba să dăm ajutor unor 
nenorociţi. Şi aş fi făcut orice să pot contribui personal la 
salvarea lor. Dacă Len Guy cobori pe uscat, Jem West însă, 
după obiceiul lui, nu părăsi de loc bordul. În timp ce 
echipajul se odihnea, secundul nu-şi îngădui nici o clipă de 
răgaz şi până seara târziu, controla neobosit interiorul 
calei, pereţii vasului. 

Eu n-avusei chef să debarc decât a doua zi. Mă gândeam 
că în timpul popasului voi avea tot timpul să explorez 
împrejurimile Port-Egmont-ului, şi să-mi fac cercetările cu 
privire la mineralogia şi geologia insulei. 

Vorbăreţul Hurliguerly avu din nou prilejul să lege o 
conversaţie cu mine, ceea ce şi făcu. 

— Sincerele şi viile mele complimente, domnule Jeorling, 
îmi spuse el, cum mă zări. 

— Dar pentru ce, bosseman? 

— Pentru cele ce-am auzit: că ne veţi însoţi până în 
străfundurile mărilor antarctice. 

— Oh! Nu cred să fie atât de departe şi nu poate fi vorba 
să depăşim paralela optzeci şipatru. 

— Ce poţi să ştii! Răspunse el. In orice caz, Halbrane va 
câştiga mai multe grade latitudine, decât are gârbace la 
clinii brigantinii sau scări la hobane. 

— Vom vedea! 

— Cum, şi asta nu vă înspăimântă, domnule Jeorling? 

— De loc. 

— Pe noi nici atâta, vă rog să mă credeţi spuse serios 
Hurliguerly. Ehei! Vedeţi, căpitanul nostru, ce-i drept, nu-i 
prea vorbăreţ, dar are alte părţi bune. Trebuie doar să ştii 
cum să-l iei. Deşi la început refuzase cu încăpățânare, v-a 
luat totuşi până la Tristan-da-Cunha şi iată că acum va duce 
până la pol. 

— Nu-i vorba de pol, bosseman! 


— Bine! Dar într-o zi vom ajunge şi acolo. 

— Asta nu se poate şti dinainte. De altfel, după părerea 
mea, nu prezintă un interes prea mare şi nici n-am ambiția 
să-l cuceresc eu., în orice caz, numai spre Insula 'Tsalal 

— La Insula Tsalal... bine, am înţeles! Răspunse 
Hurliguerly. Cu toate acestea, trebuie să recunoaşteţi că 
comandantul nostru s-a arătat foarte îngăduitor faţă de 
dumneavoastră. 

— Prin urmare, înseamnă că-i sunt foarte obligat, 
bosseman, şi de asemenea şi dumitale mă grăbii să adaug, 
pentru că datorită influenţei pe lângă căpitan, am putut 
face această călătorie. 

— Aceasta şi cea pe care o veţi mai face... 

— Nu mă îndoiesc, bosseman. 

Nu era exclus ca Hurliguerly în fond un om de treabă, cum 
constatai mai târziu să fi simţit ironia din răspunsul meu. 
Totuşi, nu lăsă să se vadă nimic, hotărât să-şi păstreze faţă 
de mine rolul său de protector. De altfel, discuţia cu el îmi 
putea fi de un real folos, pentru că cunoştea bine insulele 
Falkland, aşa cum cunoştea toate insulele din Atlanticul de 
Sud, ca unul care le vizita de atâţia ani de zile. 

Discuţia cu bosseman-ul mă ajută foarte mult şi a doua zi, 
când luntrea care mă ducea pe uscat acostă la un mal care- 
şi prelungea până în mare covorul său de iarbă moale, pus 
parcă acolo pentru a luneca mai uşor micile ambarcaţiuni, 
eram bine documentat asupra insulei pe pământul căreia 
coboram. 

Pe vremea aceea, insulele Falkland nu cunoşteau înflorirea 
de acum. Mai târziu, la Soledad, a fost descoperit portul 
Stanley pe care geograful francez Elisee Reclus l-a numit 
„ideal”. 

Adăpostit din trei părţi de coastele uscatului, este aşa de 
mare, că ar putea adăposti toată flota Marii Britanii. 
Halbrane a acostat în Port-Egmont pe coasta de nord a 
West-Falkland-ului, sau Falkland-ului propriu zis. 


Ei bine, dacă după două luni aş fi navigat legat la ochi 
până în port, fără să cunosc calea urmată de goeletă şi 
ajuns în port aş fi fost întrebat în primele ore ale acestui 
popas: „Sunteţi în insulele Ealkland sau în Norvegia?”... 
răspunsul meu ar fi arătat o oarecare încurcătură. 

În faţa acestor coaste crestate de golfuleţe, înaintând 
adâne în uscat, ca nişte fiorduri, în faţa acestor munţi 
stâncoşi cu coastele abrupte, în faţa acestor faleze pline de 
stânci cenuşii în formă de trepte, este exclus să nu fii 
încurcat. Până şi climatul maritim, ferit de treceri brusce de 
la cald la frig, este comun celor două ţări. Şi ploile dese ale 
Scandinavici cad la fel de dese şi de îmbelşugate din cerul 
magellanic. Apoi, negurile adânci de primăvară şi toamnă, 
şi vânturile de o violenţă care smulge până şi legumele din 
grădini. 

Este adevărat că mi-ar fi ajuns câteva plimbări pentru a-mi 
da seama că ecuatorul mă desparte totuşi de ţinuturile 
Europei septentrionale. 

Într-adevăr, în împrejurimile Port-Egmont-ului, pe care îl 
explorai în primele zile, ce-mi fu dat să văd? Doar urmele 
unei vegetaţii pipernicite şi nu putui descoperi un singur 
arbore, cât de mic. Ici colo, creşteau arbuşti şi aceştia 
destul de rari, în locul minunatului brădet al munţilor 
norvegieni, bolox-ul, un fel de gladiolă, îngust ca o trestie de 
şase-şapte picioare, care distilează o gumă aromată, 
valeriane, şi nişte plante semănând a ţelină roşii şi albe atât 
de binefăcătoare contra afecţiunilor scorbutice. Apoi, la 
suprafaţa solului, din turbă atât de moale, încât se lipea de 
picioare, se întinde un covor împestriţat cu tot felul de 
muşchi şi licheni... Nu! Nu era ţinutul acela atrăgător, unde 
răsunau ecourile saga-lelor, nu era poeticul ţinut al lui Odin, 
Erselor şi Walkyriilor! 

La suprafaţa apelor adinei ale strâmtorii falklandeze, care 
desparte cele două insule principale, se ridica o vegetaţie 
acvatică extraordinară, acele bandeux, care seamănă cu un 


şirag de mici băşicuţe umflate cu aer şi care aparţin numai 
florei din Falkland. 

Trebuie să mai adaug că golfurile acestui arhipelag, unde 
balenele începeau să se împuţineze, erau frecventate de 
alte mamifere marine, foarte mari focile otarii împodobite 
cu nişte coame enorme, lungi de douăzeci şi cinci de 
picioare şi înalte de douăzeci, cârduri de elefanţi, lupi sau 
lei de mare, de proporţii tot atât de uriaşe. 

Nici nu-şi poate cineva închipui cât de puternice sunt 
strigătele pe care le scot aceste amfibii, mai ales femelele şi 
puii. Îuzindu-le, crezi că plaja a fost năpădită de turme mari 
de boi. Vânătoarea acestor animale nu este nici grea, nici 
periculoasă. Pescarii le omoară cu lovituri de ciomag, când 
stau întinse pe nisipul plajelor. 

lată deci particularităţile care deosebesc Scandinavia de 
insulele Falkland, fără a mai vorbi de numărul nesfârşit de 
păsări, care-şi luau zborul când mă apropiam, dropii, 
cormorani, pescăruşi, lebede cu capul negru şi mai ales 
acele triburi de ciungi sau pinguini, din care se vânează 
anual câteva sute de mii. 

Într-o zi, când văzduhul, răsuna de zbierete asurzitoare, 
întrebai pe un marinar bătrân de la Port-Egmont: 

— Sunt măgari prin împrejurimi? 

— Nu, domnule, îmi răspunse el, nu sunt măgari, strigătele 
pe care le auziţi sunt scoase de pinguini. 

Aşa o fi, dar înşişi măgarii s-ar fi înşelat, auzind zbieretele 
acestor stupide păsări. In zilele „de 17, 18 şi 19 octombrie, 
Jem West puse să se facă o revizie foarte amănunţită a 
cherestelei goeletei. Cu această ocazie, se constată că nu 
suferise nici o avarie. Etrava era destul de solidă, pentru a 
sparge gheţurile de la marginea banchizei. Se făcură o 
serie de reparaţii de întărire la grinda din spate a corăbiei, 
în care este fixată cârma, în aşa fel ca jocul ei să fie destul 
de liber, fără riscul de a fi ruptă de izbituri. 

Goeleta fu. Înclinată spre tribord şi apoi spre babord şi 
cusăturile îi fură călăfătuite şi smolite cu multă grijă. Ca cea 


mai mare parte a corăbiilor care navighează în mările reci, 
Halbrane nu era căptuşită cu aramă, lemnul fiind mai 
rezistent la întâlnirea cu ice-fields-urile19 ale căror vârfuri 
ascuţite pot deteriora cu uşurinţă carnea. O parte din 
ţăruşii care legau bordajul de cheresteaua corăbiei fură 
înlocuiţi şi sub conducerea lui Hardie, maistrul calafagiu, 
maiurile de lemn „cântară” o simfonie originală, 
prevestitoare de bine. 

În după amiaza zilei de 20, întovărăşiţi de bătrânul 
marinar despre care am vorbit un om foarte de treabă 
sensibil la momeala unui piastru stropit cu un pahar de gin 
mă conduse mai de parte spre partea de vest a golfului. 
Insula West-Falkland depăşeşte în întindere pe vecina ei 
Soledad, şi mai are un port la extremitatea vârfului 
meridional al Byron's-Sound-ului însă mi se păru prea 
îndepărtat ca să mă duc până acolo. N-aş putea evalua - 
nici chiar aproximativ la cât se ridică populaţia acestui 
arhipelag. Poate că nu avea pe atunci decât două până la 
trei sute de locuitori, în cea mai mare parte englezi, apoi 
câţiva indieni, portughezi, spanioli, gauchos din pampas- 
urile argentiniene, locuitori din Ţara de Foc. 

Reprezentanţii rasei ovine se cifrau la mii şi mii, 
împrăştiaţi pe toată suprafaţa insulei. În fiecare an, peste 
cinci sute de mii de oi furnizează lină în valoare de aproape 
patru sute de mii de dolari. Pe insulă mai cresc şi cornute 
mari, ale căror dimensiuni par a fi crescut, în detrimentul 
celorlalte patrupede, cai, porci, iepuri care trăiesc în stare 
de sălbăticie. Singurul care aminteşte în această ţară de 
neamul carnasierilor este câinele vulpe, o specie de 
patruped care nu se găseşte decât în fauna Falkland-ului. 

Pe drept cuvânt a fost numit acest, pământ „ferma de 
vite”. Ce păşuni nesfârşite sunt aici, în care creşte din 
belşug iarba gustoasă, aşa numita tus sock, pe care natura 
o oferă animalelor cu atâta dărnicie! Australia, atât de 
bogată în această privinţă, nu oferă o hrană mai suculentă 
musafirilor ei din speciile ovină şi bovină. 


Prin urmare, insulele Falkland sunt foarte căutate de 
corăbiile care au nevoie să-şi împrospăteze proviziile. Acest 
arhipelag este la fel de important, atât pentru navigatorii 
care se îndreaptă spre strâmtoarea Magellan, ca şi pentru 
cei care vor să pescuiască în vecinătatea ținuturilor polare. 
Terminând lucrările de întărire a lemnăriei vasului, 
locotenentul se ocupă de catarge şi de echiparea corăbiei 
cu materialele necesare, ajutat de şeful velier Martin Hoit, 
care se arăta foarte priceput la asemenea treabă. 

— Domnule Jeorling, îmi spuse în ziua de 21 octombrie 
căpitanul Len Guy după cum vedeţi, nimic nu este neglijat 
în vederea asigurării succesului campaniei noastre. A fost 
prevăzut totul. Şi dacă Halbrane va pieri într-o catastrofă, 
asta în seamnă că nu stă în puterea oamenilor să se 
împotrivească vrerii lui Dumnezeu. 

— V-o repet, căpitane, că nădăjduiesc mult în succesul 
expediției. Goeleta şi echipajul dumneavoastră merită toată 
încrederea. 

— Aveţi dreptate, şi vom avea condiţii destul de bune ca să 
putem pătrunde printre ghețari. Nu ştiu ce rezultat va da 
aburul într-o bună zi; mă îndoiesc însă că vase cu roţi, care 
pe lângă că încurcă locul, mai sunt şi şubrede, preţuiesc cât 
o corabia cu pânze, pentru navigația australă... Şi apoi, va fi 
veşnic nevoie de aprovizionare cu cărbune... Nu! Este mai 
înţelept să navighezi cu o corabie uşor de cârmit, să te 
serveşti de vântul care, oricum ar fi, îl poţi folosi pe cele trei 
cincimi ale compasului, încredinţându-te pânzelor unei 
goelete care poato duce până aproape de cinci carturi. 

— Sunt de aceeaşi părere, căpitane, că din punct ele 
vedere marinăresc, niciodată nu se va găsi o corabie mai 
bună. Dar în cazul când campania s-ar prelungi poate că 
alimentele. 


— Vom lua cu noi atâta cât ne-ar ajunge pentru doi ani, 
domnule Jeorling, şi lucruri de bună calitate. Am găsit la 
Port-Egmont tot ce ne-a fost necesar. 

— Altă întrebare, dacă-mi permiteţi? 

— Poftim! 

— Nu veţi avea nevoie de un echipaj mai numeros pe 
bordul Halbrane1? Dacă oamenii ei sunt în număr suficient 
pentru manevra vasului, poate va fi nevoie să atacăm sau să 
ne apărăm, în drumul spre ţinuturile mării Antarctice? Să 
nu uităm că, după cum povesteşte Arthur Pym, indigenii din 
insula Tsalal se numărau cu miile. Şi clacă fratele 
dumneavoastră, William Guy, şi tovarăşii lui sunt prizonieri. 

— Sper, domnule Jeorling, că Halbrane va fi mai bine 
apărată de artileria pe care o are, decât a fost Jane de aeei. 
La drept vorbind, îmi dau seama că actualul echipaj n-ar fi 
de ajuns pentru nevoile unei expediţii de felul acesta. M-am 
gândt să recrutez un supliment de mateloţi. 

— Vă va fi greu? 

— Da şi nu, fiindcă am promisiunea guvernatorului că mă 
va ajuta la această treabă. 

— Cred, căpitane, că va trebui să câştigăm pe aceşti noi 
angajaţi, dându-le o plată mai bună. 

— Leafă dublă, domnule Jeorling, cum de altfel voi plăti 
întregului echipaj. 

— Ştiţi, căpitane, aş fi dispus... aş dori să contribui la 
cheltuielile acestei campanii. Vreţi să mă consideraţi 
asociatul dumneavoastră? 

— Toate se vor aranja la timp, domnule Jeorling. Şi vă sunt 
foarte recunoscător pentru intenţia dumneavoastră. Acum, 
cel mai important lucru este să ne completăm armamentul 
de care mai avem nevoie. În opt zile, trebuie să fim gata de 
plecare. 

Vestea că goeleta va face o călătorie prin mările 
Antarctidei, produse oarecare senzaţie în insulele Falkland, 
la Port-Egmont, ca şi în celelalte porturi ale insulei Soledad. 
În timpul acela, se aflau acolo mulţi marinari fără ocupaţie 


dintre acei care aşteaptă trecerea balenierelor pentru a-şi 
oferi serviciile, de obicei bine retribuite. Dacă ar fi fost 
vorba numai de-o campanie de pescuit la limitele cercului 
polar, între ţinuturile insulelor Sandwich şi Noua-Georgie, 
s-ar fi găsit atâţia mateloţi, încât căpitanul Len Guy n-ar mai 
fi ştiut pe care să-i aleagă. Dar să te înfunzi dincolo de 
banchiză, vrând să pătrunzi mai departe decât a reuşit 
vreun navigator până atunci şi mai ales cu scopul de a 
merge în ajutorul unor naufragiaţi, punea pe gânduri mulţi 
curajoşi, făcându-i să ezite. 

Trebuie să fii asemenea acestor vechi marinari de pe 
Halbrane, ca să nu-ţi pese de pericolele unei astfel de 
expediţii, pentru a consimţi să-ţi urmezi şeful, oricât de 
departe ar fi avut el chef să meargă. In realitate, era vorba, 
nici mai mult nici mai puţin, decât de triplarea echipajului 
goeletei. Socotind pe căpitan, bosseman, bucătar şi pe 
mine, eram treisprezece oameni la bord. De la treizeci şi 
doi la treizeci şi patru de oameni, nu era mare diferenţă, şi 
să nu uităm că pe Jane se aflau treizeci şi opt. 

Dar să-ţi dublezi mateloţii încercaţi, care formau acum 
echipajul, cu oameni străini, în care nu ştiai dacă poţi avea 
încredere, nu era lucru uşor. Marinarii aceştia din insulele 
Falkland, la dispoziţia balenierelor în trecere, ofereau oare 
toate garanţiile când era vorba de o corabie ca Halbrane. 

Dacă angajarea a patru sau cinci marinari, pe bordul unui 
vas al cărui personal este şi aşa destul de numeros, nu 
comportă cine ştie ce riscuri, nu acelaşi lucru se putea 
spune despre goeleta noastră, care avea nevoie de un 
număr la fel de mare ca al echipajului existent. Totuşi, 
căpitanul Len Guy spera că nu va avea ocazia să se căiască 
de alegerile lui, din moment ce autorităţile arhipelagului îi 
dădeau sprijin la recrutarea oamenilor. Guvernatorul 
dovedi multă bunăvoință în rezolvarea acestei afaceri, 
interesându-se din toată inima de completarea echipajului. 

La început, nu se prea găseau amatori, dar pe măsură ce 
se află de lefurile mari pe care le ofeream, primirăm mult 


mai multe oferte decât aveam nevoie. Aşa se făcu că în 
ajunul plecării, fixată pentru data de 27 octombrie, 
echipajul era complet. Este, cred, inutil să vă prezint pe noii 
angajaţi, cu numele şi calităţile fiecăruia din ei. Îi veţi 
cunoaşte şi-i veţi judeca după munca lor viitoare. Erau 
printre ei şi buni, şi răi. Cert este că ar fi fost cu neputinţă 
să găseşti alţii mai buni, sau dacă vreţi mai puţin răi ca 
aceştia pe care-i găsirăm. 

Mă voi mărgini, prin urmare, să observ numai că printre 
noii angajaţi se numărau şase inşi, de origine engleză, şi 
printre ei un oarecare Hearne din Glasgow. Cinci erau 
americani din Statele Unite şi opt de naţionalităţi mai 
îndoielnice - unii de origine olandeză, iar ceilalţi, jumătate 
spanioli şi jumătate din Ţara de Foc. Ce] mai tânăr avea 
nouăsprezece ani, iar cel mai vârstnic - patruzeci şi patru. 
Majoritatea nu erau străini de meseria de marinari, fiindcă 
de multe ori navigaseră fie pe vase de comerţ, fie 
participând la pescuitul balenelor, focilor şi altor amfibii din 
ţinuturile antarctice. Angajarea celorlalţi n-avea alt scop 
decât să întărim personalul necesar apărării goeletei. 

Erau în total nouăsprezece recruți, angajaţi pe toată 
durata campaniei, al cărei termen nu putea fi prevăzut, dar 
care nu trebuia să ducă mai departe de insula Tsalal. In 
ceea ce priveşte leafa, ea era atât de mare că niciunul din 
aceşti mateloţi nu-şi amintea să fi avut mai mult de jumătate 
din remuneraţia de acum, în cursul navigării lor anterioare 
în afară de mine, echipajul, euprinzând pe căpitan şi pe 
locotenentul Halbrane1, se ridica la treizeci şi unu de 
oameni, plus un al treizeci şi doilea, asupra căruia trebuie 
să vă atrag în mod special atenţia. 

În ajunul plecării, căpitanul Len Guy fu oprit pe chei de un 
individ - cu siguranţă un marinar după cum se vedea din 
îmbrăcăminte, din mersul şi lirribăju! Său. Acest individ i se 
adresă cu o voce aspră şi greu de înţeles: 

— Căpitane, am să vă fac o propunere. 

— Care? 


— Ascultaţi-mă... mai aveţi un loc pe bord? 

— Pentru un matelot? 

— Pentru un matelot. 

— Da şi nu, răspunse căpitanul Len Guy. 

— Este şi, da”? Întrebă omul. 

— Da, dacă cel care se oferă îmi convine. 

— Şi... eu v-aş conveni? 

— Eşti marinar? 

— Am navigat douăzeci şi cinci de ani. 

— Unde? 

— În mările Sudului. 

— Departe? 

— Da... departe. 

— Vârsta dumitale? 

— Patruzeci şi patru de ani. 

— Eşti din Port-Egmont? 

— De trei ani la Crăciunul viitor. 

— Intenţionai să te îmbarci pe bordul vreunei baleniere în 
trecere pe aici? 

— Nu 

— Atunci, ce faci aici? 

— Nimic şi nici nu mă gândeam să navighez. 

— Şi cum de te-ai decis totuşi să te îmbarci? 

— Să vă spun... S-a răspândit vestea despre expediţia pe 
care o va face. Goeleta dumneavoastră. Doresc să fac şi eu 
parte cu cansimţământul dumneavoastră, bineînţeles! 

— Eşti cunoscut la Port-Egmont? 

— Cunoscut şi de când sunt aici, niciodată n-am supărat pe 
cineva. 

— Fie, răspunse căpitanul Len Guy. Voi cere informaţii. 

— Cereţi, căpitane, şi dacă o să spuneţi da, sacul meu va fi 
deseară pe bord. 

— Cum te numeşti? 

— Hunt! 

— Şi de ce neam eşti? 

— American. 


Acest Hunt era un om de talie mică, cu un obraz ars de 
soare, cărămiziu, cu pielea bătând în gălbui, ca a unui 
indian, avea un cap mare, fixat pe bustul voinic, susţinut de 
două picioare foarte strâmbe, arcuite. Membrele lui 
dovedeau o vigoare nemaipomenită, mai ales braţele, 
terminate cu nişte mâini de o mărime care atrăgea 
atenţia... Părul începuse să-i încărunţească, semănând cu 
blana aspră a unui animal. Ceea ce imprima fizionomiei 
acestui individ un caracter deosebit - şi asta nu-l avantaja 
de loc era privirea ascuţită a ochilor săi mici, gura aproape 
fără buze, despicată parcă de la o ureche la cealaltă, plină 
de dinţi lungi, sănătoşi, care se vedeau că n-au fost 
niciodată atacați de scorbut, boală atât de răspândită 
printre marinarii latitudinilor înalte. 

Hunt locuia de trei ani în insulele Falkland, mai întâi. Într- 
un port din insula Soledad, la intrarea în golful Francezilor, 
şi în ultimul timp, la Port-Egmont. Cum nu era prea 
vorbăreţ din fire, trăia singur, ţinându-şi zilele cu ceea ce 
primea dintr-o pensie de bătrâneţe, obţinută nu se ştia cum. 

Hunt se ocupa cu pescuitul şi această îndeletnicire ar fi 
fost de ajuns să-i asigure existenţa, fie că s-ar fi hrănit cu 
rodul muncii sale, fie că ar fi făcut comerţ cu el. 

Informaţiile pe care le primi căpitanul Len Guy despre 
Hunt nu puteau fi decât foarte incomplete, în afară de 
purtarea sa de când locuia la Port-Egmont. Află atât că 
omul nu făcea scandaluri, nu bea niciodată peste măsură şi 
avea o putere de Hercule. 

Despre trecutul lui, nu se ştia mare lucru, dar era cu 
siguranţă acela al unui marinar. Şi Hunt vorbi despre acest 
trecut căpitanului Len Guy, mai mult decât a vorbit 
vreodată cuiva. În ceea ce priveşte viaţa lui intimă, el tăcu 
încăpățânat, ori de câte ori i se ceru informaţii asupra 
familiei sale, cât şi asupra locului unde a văzut lumina zilei. 
De altfel, asta nu interesa pe nimeni, atâta timp cit 
matelotul îşi făcea cu conştiinciozitate datoria. 


Totul era gata pentru plecare. Halbrane îmbarcase 
merinde pentru doi ani, carne afumată, diferite legume, o 
mare cantitate de sosuri preparate cu oţet, ţelină şi 
cochlerias, foarte indicate pentru prevenirea sau 
combaterea afecţiunilor scorbutice. În cală se aflau 
depozitate butoaie cu rachiu şi o bogată provizie de făină şi 
biscuiţi, achiziţionate de la magazinele din port. Trebuie să 
mai adaug că din ordinul guvernatorului ni se dădură 
cantităţi mari de muniții, praf de puşcă, ghiulele, gloanţe şi 
tunuri care trăgeau cu ghiulele de piatră. Căpitanul Len 
Guy îşi procurase chiar şi plase de abordaj de la o corabie 
care eşuase de curând pe stâncile de la intrarea golfului. 

În dimineaţa zilei de 27, în prezenţa autorităţi-lor 
arhipelagului, terminarăm ultimele pregătiri. Comandantul 
îşi luă rămas bun de la autorităţi şi urcă pe punte. Apoi 
ancora ieşi încet din apă şi goeleta porni, cu toate pânzele 
sus. Vântul sufla de la nord-vest, uşor, şi Halbrane, navigând 
cu toată forţa pânzelor sale, se îndreptă spre trecătoare. O 
dată în larg, luă cap la compas spre est înconjurân.cl vârful 
Tamar-Hart, de la extremitatea strâmtorii care desparte 
cele două insule. După amiază trecurăm de insula Soledad, 
pe care o ocolirăm, lăsând-o în urma noastră, la babord. Pe 
înserat, capurile Dolphin şi Pembroke dispărură în negurile 
orizontului. 

Campania începuse. Numai Dumnezeu ştia dacă aceşti 
oameni curajoşi, pe care un instinct de umanitate îi mâna 
spre cele mai înspăimântătoare regiuni ale Antarctidei, vor 
avea norocul să izbândească în întreprinderea lor. 

1.10. ÎNCEPUTUL CAMPANIEI. 

La 27 septembrie 1830, corăbiile Tuba şi Lively, 
comandate de căpitanul Biscoe, plecaseră de la insulele 
Falkland spre insulele Sandwich, al căror cap septentrional 
îi ocoliră la 1 ianuarie următor. 

Este adevărat că şase săptămâni mai târziu, din nefericire, 
Lively eşua pe coastele insulelor Falkland, dar, speram ca 
goeleta noastră nu va avea aceeaşi soartă. Căpitanul Len 


Guy plecă din acelaşi punct ca şi Bisooe, căruia îi trebuiră 
cinci săptămâni ca, să ajungă la insulele Sandwich. Din 
primele zile însă, forţat de gheţurile care veneau de dincolo 
de cercul polar, navigatorul englez fu nevoit să schimbe 
direcţia spre sud-est, până la. Patruzeci şi cinci de grade 
longitudine orientală. Această împrejurare duse la 
descoperirea ținutului Enderby. Căpitanul ne arătă, mie şi 
lui Jem West, acest itinerar pe harta lui, adăugind: 

— De altfel, noi n-ar trebui s-o luăm pe urmele lui Biscoe, 
ci pe ale lui Weddell, ale cărui călătorii în zona australă, în 
1822 - una pe Beaufoy, iar cealaltă pe vasul Jane. 

— Jane! Nume predestinat, domnule Jeorling. Insă această 
Jane a lui Biscoe fu mai norocoasă decât aceea a fratelui 
meu şi nu se pierdu dincolo de banchiză.20 

— Să mergem înainte, căpitane, răspunsei eu 

— şi dacă nu-l urmăm pe Biscoe, să-l urmăm pe Weddell. 
Deşi nu era decât un simplu vânător de foci, acest îndrăzneţ 
marinar a ajuns mai aproape de pol decât toţi ceilalţi 
predecesori ai săi, ba mai mult, ne indică şi ce direcţie 
trebuie să luăm. 

— Şi această direcţie o s-o luăm., domnule Jeorling. De 
altfel, dacă nu vom avea nici o întârziere, Halbrane ar 
întâlni banchiza pe la jumătatea lui decembrie şi ar însemna 
că sosim prea devreme, într-adevăr, Weddell ajunsese la 
paralela şaptezeci şi doi în primele zile ale lunii februarie, şi 
după cum spunea el, nu se vedea nici o bucăţică de gheaţă”. 
La 20 februarie, corabia nu mai putu înainta şi se opri cu 
prova spre sud, la şaizeci şi patru grade şi treizeci şi şase 
de minute. Nici o corabie nu mersese mai departe - niciuna, 
afară de Jane, care nu s-a mai întors... Prin urmare, în 
această parte a ținuturilor antarctice există totuşi o tăietură 
adâncă între al treizecelea şi al patruzecelea meridian, 
deoarece William Guy, venind după Weddell, a putut să se 
apropie la o distanţă mai mică de şapte grade de polul 
austral, Conform obiceiului său, Jem West ascultă fără să 
scoată un cuvânt, măsurând doar, cu o privire atentă, 


distanţele pe care căpitanul le închidea între vârfurile 
compasului. Rămânea întotdeauna omul care aşteaptă 
ordine, executându-le fără să le discute vreodată, mergând 
numai unde i s-a ordonat să meargă. 

— Căpitane, începui eu, fără îndoială că intenţia 
dumneavoastră este să urmaţi cu exactitate itinerarul Janei. 

— Atât de exact cât voi putea. 

— Ei bine, după Câte ştiu, fratele dumneavoastră William 
s-a îndreptat de la Tristan-da-Cunha spre sud, pentru a 
căuta insulele Auroras şi nu le-a găsit, cum n-a găsit nici 
insulele cărora ex-caporalul guvernator, Glass, ar fi fost atât 
de mândru să le poată da numele său. Atunci, punându-şi în 
aplicare proiectul despre care discutase atâta cu Arthur 
Pym, la 1 ianuarie tăie cercul polar, între patruzeci şi unu şi 
patruzeci şi două grade longitudine. 

— Ştiu acest lucru, răspunse căpitanul este tocmai ceea ce 
face goeleta noastră pentru a ajunge la insula Bennet, apoi 
la Tsalal... Şi să dea Cel de Sus ca Halbrane să ajungă la 
acea mare liberă, ca Jane şi corăbiile lui Weddell! 

— Dacă vom ajunge la limita banchizei, când locul va fi 
prins încă de gheţuri, nu vom avea altceva de făcut decât să 
mai aşteptăm în larg. 

— Asta este şi intenţia mea, domnule Jeorling, aş prefera 
chiar să ajungem acolo ma; din timp. Banchiza este ca un 
zid înalt, în care se deschide deodată o poartă, apoi se 
închide numaidecât. Trebuie să fii acolo la deschiderea 
porţii gata să treci dincolo fără să te gândeşti dacă te mai 
întorci sau nu. 

Cât despre întoarcere, cred că nimeni nu se mai gândeşte 
la aşa ceva. Forward! Înainte! Era singurul strigăt care ar fi 
ieşit din toate piepturile. Jem West făcu următoarea 
reflecţie: 

— Datorită informaţiilor pe care le conţine povestirea lui 
Arthur Pym, n-avem de ce regreta absenţa tovarăşului său 
Dirk Peters. 


— Şi asta este un mare noroc, răspunse căpitanul cu toate 
că era mai bine dacă-l regăseam pe metis, dar când m-am 
dus eu după el, dispăruse de mult din Illinois, lrebuie să ne 
mulţumim numai cu indicaţiile pe care ni le dă Arthur Pym, 
referitoare la locul unde se află insula Isalal. 

— Numai să nu fie nevoie de cercetări dincolo de optzeci şi 
patru de grade, atrasei eu atenţia. 

— Şi de ce-ar fi nevoie, domnule Jeorling, din moment ce 
naufragiaţii de pe Jane ri-au părăsit, încă insula 'Tsalal? Nu 
stă scris oare destul de lămurit acest lucru în notele lui 
Patterson? 

În sfârşit, cu toate că Dirk Peters nu era pe bord să ne 
călăuzească, nimeni nu se îndoia că Halbrane îşi va ajunge 
ţinta. Dar pentru aceasta nu trebuia să uităm trei virtuţi de 
bază. Ale marinarului: atenţie încordată, îndrăzneală, 
perseverenţă. lată-mă, prin urmare, aruncat în viitoarea 
unei aventuri, care, după toate probabilitățile, va depăşi pe 
oricare din călătoriile mele anterioare. Cine ar fi crezut aşa 
ceva despre mine? Eram însă luat de un vârtej, care mă 
trăgea spre necunoscut, acest necunoscut al ținuturilor 
polare, acest necunoscut ale cărui secrete au încercat în 
zadar să le pătrundă atâţia cutezători. Şi cine ştie dacă 
sfinxul regiunilor antarctice nu va vorbi acum pentru prima 
dată, unor urechi omeneşti? Nu uitam totuşi că era vorba 
numai de un act umanitar. Sarcina Halbranel era să salveze 
pe căpitanul William Guy şi pe cinci tovarăşi ai lui. Şi, 
pentru a-i regăsi, goeleta noastră trebuia să urmeze 
itinerarul Janei. Sfârşind această treabă, Halbrane n-avea 
decât să se întoarcă în mările vechiului continent, din 
moment ce nu mai trebuiau căutaţi nici Arthur Pym, nici 
Dirk Peters, reîntorşi nu se ştie cum, dar reîntorşi totuşi din 
extraordinara lor călătorie. 

În primele zile, oamenii noi din echipaj trebuiră să se 
acomodeze cu serviciul, şi mateloţii vechi foarte de treabă 
oameni, le uşurară cum putură munca. Cu toate că Len Guy 
nu avusese timp destul să aleagă, se părea totuşi că a avut 


noroc. Aceşti mateloţi, de naţionalităţi atât de diferite, 
arătară mult zel şi multă bunăvoință. Ştiau do altfel că nu 
era de glumit cu ordinele ofițerului secund. Hurliguerly. Le 
spusese în mare taină, că Jem West este în stare să-i spargă 
capul aceluia care n-armerge drept pe diurnul indicat de el. 
În 'această privinţă, căpitanul îi lăsa libertate deplină. 

— O libertate, adăuga Hurliguerly, carese obţine numai 
privind de sus şi cu pumnul strâns. 

In, acest fel de avertizare, recunoşteam bine pe bosse. 
Man-ul meu. Cei noi o luară de bună şi nu se ivi nici un 
motiv care să prilejuiască pedepsirea vreunui matelot. In 
ceea ce priveşte pe Hunt, chiar dacă se comporta ca un 
adevărat marinar, rămânea totuşi permanent deoparte, nu 
vorbea cu nimeni, se culca în acelaşi colţ pe punte şi nu 
vroia să ocupe nici o funcţie în rândul echipajului. 

Timpul era încă rece. Oamenii păstraseră pe ei bluzele 
marinăreşti şi rufăria de lână. Pantalonii de postav gros şi 
mantaua impermeabilă de pânză, cu glugă, era cea mai 
indicată ţinută pentru a-i feri de zăpezi, ploi şi de talazurile 
mării. 

Intenţia căpitanului Len Guy era să ia ca punct de reper, în 
drumul spre sud, insulele Sandwich, după ce ar fi făcut o 
recunoaştere a insulei Noua Georgie, situata la opt sute de 
mile de insulele Falkland. Goeleta se afla atunci la aceeaşi 
longitudine cu drumul Janei, şi n-avea decât să urmeze 
acest drum pentru a ajunge la paralela optzeci şi patru. 

Navigând astfel, la 2 noiembrie ajunsesem la locul unde 
unii navigatori susţin că s-ar afla insulele Auroras, la 53*15' 
latitudine şi 47c33' longitudine occidentală. Ei bine, cu 
toate afirmaţiile suspecte după părerea mea, ale căpitanilor 
de pe vasele Aurora, în 1762, San Miguel, în 1769, Pearl, în 
1779, Prinicus şi Dolores, în 1790, şi Antrevida, în 1794, 
care susțineau că au descoperit, cele trei insule ale 
grupului, ajunşi în aceste locuri, n-am zărit nici urmă de 
pământ pe toată distanţa parcursă. 


Aceasta era situaţia pe vremea cercetărilor lui Weddell în 
1820 şi ale lui William Guy cu şapte animai târziu. La fel s-a 
întâmplat şi cu pretinsele insule ale vanitosului Glass. N-am 
întâlnit nici măcar o insuliţă, pe poziţia indicată, cu toată 
atenţia deosebită a santinelei de pe catarg. Nu era exclus, 
nişă, ca Excelenţa sa guvernatorul insulei Tristan-da-Cimha 
să-şi vadă odată şi odată numele figurând în nomenclatura 
geografică. 

Era la, 6 noiembrie. Timpul continua să rămână 
neschimbat. Această călătorie promitea să fie mai scurtă 
decât a Janei; Şi apoi, nici nu aveam pentru ce să ne 
grăbim. După cum am mai spus, gdeleta noastră trebuia, să 
ajungă înainte ca porţile banchizei să se închidă. 

Două zile la rând, Halbrane fu pusă la grele încercări de 
vijeliile amestecate cu ploaie, obligând pe Jem West să 
strenga o parte din pânze: hună, papagalul, săgeata şi focul 
mare. Descotorosită de pânzele mari, goeleta rezista bine 
asalturilor vijeliei, luând, doar puţină apă, uşor de scos din 
copastie. 

Cu prilejul acestor manevre, noul echipaj se dovedi destul 
de priceput. Şi osseman-ul nu întârzie să-şi felicite 
mateloţii. Hurliguerly fu nevoit să recunoască că Hunt, cit 
părea de greoi şi de stengaci, valora singur cât trei oameni. 

— Un recrut fără pereche, minunat, îmi spuse el. 

— Într-adevăr, îi răspunsei, şi a sosit tocmai la momentul 
cel mai potrivit. 

— Este adevărat, domnule Jeorling, dar ce mutră are acest 
Hunt. 

— In Far-West, am întâlnât mulţi oameni ca acesta, 
răspunsei, şi n-aş fi de loc surprins ca Hunt să aibă sânge 
indian în vine. 

— Bine, spuse bosseman-ul, dar în Lancashire şi în 
comitatul Kent sunt compatrioți de-ai noştri care fac cât şi 
el. 

— 'Te cred, bosseman printre aceia eşti şi dumneata de 
pildă. 


— Ei! Valorez ceea ce valorez, domnule Jeorling. 

— Ai stat vreodată de vorbă cu Hunt? Întrebai. 

— Puțin, domnule Jeorling. Şi ce să scoţi de la un om posac 
care stă deoparte şi nu scoate nici un cuvânt? Şi doar nu 
pentru că n-ar avea gură. In viaţa mea n-am mai văzut una 
ca a lui. Merge de la tribord la babord, ca pânza mare. 
Dacă cu asemenea unealtă îi vine greu să fabrice vorbe. Şi 
ce mâini are. l-aţi văzut mâinile? Domnule Jeorling, să nui 
le întindeţi pe-ale dumneavoastră, dacă vrea să vi le 
strenga. Sunt sigur că din zece degete, cinci i le lăsaţi lui. 

— Din fericire, bosseman, Hunt nu pare să fie certăreţ... 
Toată atitudinea lui e aceea a unui om liniştit, care nu caută 
să abuzeze de forţa cu care l-a dăruit natura. 

— Nu, afară de cazul când trage de un odgon, domnule 
Jeorling. Doamne! Mă tem întotdeauna ca scripetele să nu 
vie jos, cu vergă cu tot. 

Dacă mă gândeam bine, Hunt era într-adevăr o fiinţă 
ciudată, care nu se putea să treacă neobservat, Când şedea 
proptit de scripete sau în picioare, la pupa, cu mâinile pe 
roata cârmei, îl priveam vreme îndelungată, cu o 
nestăpânită curiozitate. 

De câteva ori, mi se păru că nici el nu mă ocoleşte, iar într- 
un rând, crezui chiar că mă urmăreşte cu oarecare 
insistenţă. Cunoştea, probabil, calitatea, mea pe bordul 
goeletei şi condiţiile în care mă asociasem acestei campanii. 
Nu puteai bănui că acest om se gândeşte să meargă spre 
altă ţintă decât a noastră... dincolo de insula Tsalal, după ce 
am fi salvat pe naufragiaţii de pe Jane. De altfel, căpitanul 
Len Guy nu mai înceta să repete care era scopul călătoriei: 

— Datoria noastră este de a ne salva compatrioţii, insula 
Tsalal este singurul punct spre care trebuie să ne 
îndreptăm atenţia, şi am speranţa că nu va fi nevoie să ne 
ducem corabia mai departe. 

Cam pe la ora două, în după amiaza zilei de 10 noiembrie, 
se auzi strigătul santinelei de pe catarg: 

— Pământ la tribord! 


Privirăm sextantul şi stabilirăm că ne aflăm la 55*7' 
latitudine şi 41*13' longitudine vestică. După părerea 
noastră, acest pământ nu putea fi decât insula Sfântul 
Petru, sau, după cum o mai numesc englezii, Georgia- 
Australă, Noua-Georgie ori insula Regelui George, care, 
prin aşezarea ei, aparţine regiunilor circumpolare. 

Prin 1675, deci înaintea lui Cook, ea a fost descoperită de 
francezul Barbe. Fără să ţină seama însă că el nu era decât 
al doilea descoperitor, celebrul navigator englez îi dădu 
seria de nume pe care o poartă şi azi. 

Goeleta se îndreptă spre această insulă, ale cărei înălţimi 
acoperite de zăpadă, formate din mase de stânci vechi, 
gneiss şi şist argilos, urcă până la o mie două sute de 
stânjeni, străpungând negurile gălbui care stăpânesc 
aceste locuri,. 

Căpitanul Len Guy intenţiona să facă o escală de douăzeci 
şi patru de ore în Golful Regal, pentru a-şi reînnoi provizia 
de apă, fiindcă butoaiele, cu acest preţios conţinut, se 
încălzesc repede în fundul calei. Mai târziu, când Halbrane 
va naviga în mijlocul gheţurilor, vor avea apă dulce din 
belşug. Dar până atunci în aceeaşi după amiază, goeleta 
ocoli capul Buller de la nordul insulei, lăsă Ia tribord 
golfurile Possession şi Cumberland, intrând în Golful Regal, 
strecurându-se printre rămăşiţele ghețarului lui Ross. Pe la 
ora şase seara, ancora fu aruncată la şase brasse adâncime, 
şi pentru că se înnopta, amânarăm debarcarea pentru a 
doua zi. 

Noua-Georgie are o lungime de aproximativ patruzeci de 
leghe şi o lăţime de vreo douăzeci. Deşi este situată la 
numai cinci sute de leghe de strâmtoarea Magellan, ea ţine 
de insulele Falkland. Administraţia britanică nu are nici un 
reprezentant, întrucât insula nu este locuită, cu toate că, s- 
ar putea locui pe pământul ei cel puţin în timpul verii. 

A doua zi, în timp ce oamenii plecară în căutarea Unui 
izvor, eu porni să mă plimb singur prin împrejurimile 
Golfului Regal. Locurile erau pustii, fiindcă nu începuse 


sezonul vânătoarei de foci, până atunci trebuind să mai 
treacă o lună încheiată. Fiind aşezată în drumul curentului 
polar antarctic, Noua-Georgie este mult frecventată de 
mamiferele marine. Am văzut cârduri mari de amfibii 
zbenguindu-se de-a lungul. Stâncilor, până în fundul 
grotelor de pe litoral. Cete numeroase de pinguini stând 
nemişcaţi, în şiruri nesfârşite, protestau prin ţipete 
asurzitoare împotriva unui intrus care pătrundea în 
împărăţia lor - şi acela, bineînţeles, eram eu. 

La suprafaţa apei şi a nisipului plăjii, zburau stoluri de 
ciocâiiii, al căror cântec îmi amintea de ţara cea mai bogată 
dăruită de natură. Din fericire, aceste păsări n-au nevoie de 
crenguţe pentru a-şi face cuibul, fiindcă pe tot întinsul Noii- 
Georgii nu există nici un fel de arbore. Ici-colo, vegetează 
câteva fanerogame, un muşchi pe jumătate mort şi iarba 
aceea atât de bogată, acel tussock care îmbracă coastele 
până la înălţimea de cinci sute de stânjeni şi a cărui recoltă 
ar asigura hrana multor cirezi de vite. 

La 12 noiembrie, Halbrane porni cu pânzeâe strânse. 
După ce ocoli vârful Charlotte de la extremitatea Golfului 
Regal, luă cap la compas spre sudsud-est, în direcţia 
insulelor Sandwich, situate la patru sute de mile depărtare. 
Până aici nu întâlnisem nici un ghețar plutitor. Asta din 
cauză că soarele de vară nu-i desprinsese încă, fie de 
banchiză, fie de ţinuturile australe. Mai târziu, curentul îi va 
duce până la limita paralelei cincizeci, care, în emisfera 
septentrională, corespunde aceleia a Parisului sau 
Quebecului. 

Cerul începea să se schimbe, întunecându-se către răsărit. 
Un vânt rece, prevestitor de ploaie şi grindină, sufla cu 
putere. Pentru că ne era favorabil, nu aveam de ce ne 
plânge. Scăparăm uşor de furia lui, înfundându-ne mai bine 
pe cap glugile mantalelor. 

Mai supărătoare erau negurile dese, care îmbrăcau în 
valuri de pâclă orizontul. Cu toate acestea, pentru că 
locurile”nu prezentau pericolul unor întâlniri cu packs-uri 


sau aisberguri, târâte de curenţi până aici, Halbrane putu 
să-şi continue fără grijă drumul către sud-est, spre insulele 
Sandwich. 

Prin mijlocul acestor ceţuri, zburau contra vântului stoluri 
de păsări, scoțând ţipete asurzitoare şi abia mişcându-şi 
aripile, petreli, cufundări, alcioni, stenii, albatroşi, 
îndreptându-se spre uscat, de parcă ar fi vrut să ne arate 
drumul. 

Din cauza negurilor, căpitanul Len Guy nu putu să 
identifice insula Traversey, descoperită de Bellingshausen la 
sud-vest, între Noua-Georgie şi insulele Sandwich, şi nici pe 
cele patru insule mici Welley, Polker, Prince's Island şi 
Christmas, a căror poziţie o stabilise americanul James 
Brown de pe schooner-ul Pacific după indicaţiile lui 
Fanning. De altfel, n-avea nici un rost să te iei după urmele 
lor, când abia puteai cuprinde cu privirea o distanţă de la 
400 până la 600 de metri. Datorită acestui fel de a naviga, 
pe bord se statornici o supraveghere severă şi santinelele 
de pe catarguri erau cu ochii în patru, semnalând orice î. 
ntâlneau în larg, când vreo înseninare bruscă şi de scurtă 
durată permitea lărgirea câmpului vizual. 

În noaptea de 14 spre 15, nişte licăriri slabe tremurară 
luminând cerul spre vest. Căpitanul crezu că aceste licăriri 
proveneau de la un vulcan, poate acela din insula Traversey, 
al cărui crater este deseori învăluit de flăcări. Cum urechea 
nu putu prinde niciuna din puternicile bubuituri care 
întovărăşesc de. Obicei erupțiile vulcanice, traserăm 
concluzia că goeleta se ţinea la o distanţă destul de mare de 
stâncile şi recifurile acestei insule. N-aveam nici un motiv 
care să ne oblige la schimbarea drumului şi menţinurăm 
direcţia spre insulele Sandwich. 

În dimineaţa zilei de 16, ploaia încetă şi vântul îşi schimbă 
direcţia spre nord-vest. Schimbarea aceasta ne bucura, 
fiindcă, după cum observarăm, datorită noii direcţii a 
vântului, ceţurile se risipiră foarte repede. Când atmosfera 
se limpezi, matelotul Stern, care era de gardă la vergă, 


semnală o corabie mare cu trei catarge, al cărei felinar din 
greement se distingea la nord-est. Spre regretul nostru, 
acest vas dispăru, înainte de a-i fi putut stabili 
naționalitatea. Poate că era una din corăbiile expediției lui 
Wilkes, sau vreo balenieră care se ducea la pescuit, pentru 
că cetaceele sunt foarte numeroase prin aceste locuri. 

În dimineaţa zilei de 17 noiembrie, pe la ora zece, zărirăm 
arhipelagul căruia Cook îi dădu mai întâi numele de 
Southern-Thule, ţinutul cel mai meridional descoperit în 
acea epocă, şi căruia tot Cook îi dăduse actualul nume de 
Sandwich, cu care acest grup de insule este însemnat pe 
hărţile geografice şi sub care erau cunoscute încă din anul 
1830, când Biscoe plecase să caute trecerea polului pe la 
est. De atunci încoace, insulele Sandwich au fost vizitate de 
mulţi navigatori şi de vânători de balene, caşaloţi şi foci, 
care mişună în apele arhipelagului. 

În 1820, căpitanul Morrell debarcă aici, sperând că va găsi 
lemne de foc, de care ducea mare lipsă. Din fericire, Len 
Guy nu se opri acolo cu un scop asemănător. Ar fi fost şi de 
prisos, întrucât climatul acestor insule nu este favorabil 
creşterii şi dezvoltării arborilor. 

Goeleta făcea o escală de patruzeci şi opt de ore în 
insulele Sandwich, numai pentru că Len Guy vroia să 
viziteze toate aceste insule ale regiunilor australe, întâlnite 
în drumul nostru. Se putea să găsim vreun document, vreun 
indiciu, vreo urmă. Cum a fost târât Patterson de ghețar, nu 
putea să se întâmple acelaşi lucru cu încă unul din tovarăşii 
lui. 

Prin urmare, era bine să nu neglijăm nimic, cu atât mai 
mult cu cât nici nu trebuia să ne grăbim. După Noua- 
Georgie, Halbrane merse la insulele Sandwich. De la 
insulele Sandwich va merge spre New-South-Orkneys şi de 
acolo spre cercul polar, îndreptându-se direct spre 
banchiză. 

Debarcarăm chiar în aceeaşi zi, la adăpostul stâncilor 
insulei Bristol, în fundul unui mic port natural, de pe coasta 


orientală. Acest arhipelag, situat la 59* latitudine şi 30* 
longitudine occidentală, se compune din mai multe insule, 
dintre care cele mai importante sunt Bristol şi Thule. 
Celelalte nu merită decât denumirea de insulițe. 

Lui Jem West îi reveni misiunea să se ducă la Thule, pe o 
luntre mare, pentru a căuta punctele abordabile, în timp ce 
căpitanul şi cu mine coboram pe plajele Bristolului. 

Ce ţară dezolantă, în care singurii locuitori sunt tristele 
păsări ale speciilor antarctice. Vegetaţia rară seamănă cu a 
Noii-Georgii. Muşchi şi licheni acoperă goliciunea unui 
pământ foarte sărac. Pe coastele dezgolite ale colinelor ei, 
cresc câţiva pini aproape desfrunziţi, care merg până la o 
înălţime considerabilă, de unde când şi când se desprind şi, 
cad cu zgomot asurzitor mase mari de stânci. Peste tot 
stăpâneşte îngrozitoarea singurătate. Pe insula Bristol 
nimic nu aminteşte de trecerea vreunei fiinţe omeneşti, sau 
de prezenţa unor naufragiaţi. Cercetările pe care le 
făcurăm în prima şi a doua zi, nu duseră la nici un rezultat. 

Acelaşi rezultat avu şi călătoria locotenentului West, la 
Thule, a cărei coastă îngrozitor de ciopârţită, fu în zadar 
cercetată. Câteva lovituri de tun trase de goeleta noastră 
nu avură alt efect decât acela că alungară mai departe de 
mal cetele de petreli şi de sterni şi speriară pinguinii 
înşiraţi pe litoral. In timp ce mă plimbam pe plajă cu 
căpitanul Len Guy, spusei: 

— Fără îndoială că ştiţi care a fost părerea lui Cook cu 
privire la grupul insulelor Sandwich, după ce le-a 
descoperit. La început crezu că a pus piciorul pe un nou 
continent. După părerea lui, de aci se desprindeau munţii 
de gheaţă pe care valurile îi târau dincolo de marea 
Antarctică. Mai târziu, îşi dădu seama că insulele Sandwich 
nu erau decât un arhipelag. Cu toate acestea, nu renunţă la 
credinţa sa referitoare la existenţa unui continent polar, 
mai la sud. 

— Ştiu acest lucru, domnule Jeorling, răspunse căpitanul. 
Şi dacă acest continent există; trebuie să tragem concluzia 


că el prezintă o mare trecătoare într-un loc, aceea prin care 
Weddell şi fratele meu au putut pătrunde spre pol, la şase 
ani distanţă unul de celălalt. Se prea poate ca marele 
nostru navigator să nu fi avut norocul să descopere această 
trecătoare din moment ce s-a oprit la paralela şaptezeci şi 
unu! Dar au făcut-o alţii, după el, şi o vor mai face. 

— Şi noi vom fi dintre aceia, căpitane. 

— Da, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deşi Cook susţine că 
nimeni nu va reuşi vreodată să meargă mai departe decât 
el, şi că pământul, dacă există, nu va fi niciodată descoperit, 
viitorul îi va arăta că s-a înşelat. Pământul se întinde până 
dincolo de optzeci şi trei de grade latitudine. 

— Şi cine ştie, spusei, poate mai departe, după cum pare 
să susţină acest extraordinar Arthur Pym 

— Se prea poate, domnule Jeorling. Dar acum n-avem de 
ce să ne mai preocupăm de Arthur Pym, deoarece el şi Dirk 
Peters au revenit în America. 

— Dar dacă n-au revenit? 

— Consider că e mai bine să ignorăm această 
eventualitate, răspunse simplu căpitanul Len Guy. 

1.11. DE LA INSULELE SANDWICH LA CERCUL POLAR. 

După şase zile de la pornire, ţinând direcţia spre sud-vest, 
goeleta favorizată de vreme bună, sosi în largul grupului 
New-South-Orkneys. Arhipelagul se compune din două 
insule principale: la vest cea mai întinsă, numită 
Coronation, al cărei creştet uriaş se înalţă până la două mii 
cinci sute de picioare, şi Laurie la est, care se termină spre 
vest cu capul Dundas. 

Împrejur, apar la suprafaţa oceanului insule mai mici, 
Saddler, Powell şi alte numeroase insulițe ţuguiate, ca. 
Nişte căpăţâni de zahăr. In sfârşit, la vest se mai află insula 
Inaccesible şi insula Desperării, botezate astfel de un 
navigator care n-a putut să acosteze la prima şi pe care îl 
cuprinse desperarea, neputând ajunge la cealaltă. 

Acest arhipelag a fost descoperit de americanul Palmer şi 
englezul Botwell, în 1821-4822. El se găseşte cuprins între 


meridianul patruzeci şi patru şi patruzeci şi şapte şi este 
tăiată de paralela şaizeci şi unu. 

Apropiindu-ne de aceste insule, puturăm distinge spre 
nord o scoarță veche, încreţită, presărată cu morne 
abrupte, ale căror coaste, mai ales ale celor de pe insula 
Coronation, se pierdeau în pantă lină spre litoral. Către 
margini se grămădeau ghețari monstruoşi, care peste două 
luni vor fi luaţi de valuri şi târâţi în apele temperate. 

Atunci începe sezonul pescuitului de „souffleurs”, în timp 
ce o parte din oamenii de pe baleniere vor cobori pe uscat, 
pentru vânătoarea focilor şi elefanților de mare. 

Oh! Ce nume potrivite au aceste pământuri de doliu şi 
tristeţe, în timpul când primele raze ale verii australe n-au 
mângâiat încă linţoliul alb al iernii. Grijuliu să nu fie prins în 
strâmtoarea plină de recife şi de sloiuri, care desparte 
grupul insular în două, căpitanul Len Guy se opri la 
extremitatea de sud-est a insulei Laurie, unde petrecurăm 
ziua. De 24, apoi înconjurând capul Dundas, ajunserăm la 
coasta meridională a insulei Coronation, la care goeleta 
acostă în dimineaţa zilei de 25 noiembrie. Cercetările 
noastre cu privire la marinarii de pe Jane nu aduseră nimic 
nou, nici de data aceasta. 

În septembrie 1822, Weddell intenţiona să-şi procure 
blănuri de focă în acest arhipelag, dar îşi pierdu timpul de 
pomană, pentru că iarna fusese destul de aspră. Acum, 
Halbrane ar fi putut face o încărcătură serioasă din aceste 
amfibii. Mii de păsări zburau peste întinderile insulelor. 
Fără a mai vorbi de pinguini, care acopereau stâncile 
căptuşite cu un strat gros de gunoi, sau de numeroşii 
porumbei albi, din care văzusem foarte de aproape câteva 
exemplare, mai trăiau aici un neam de păsări cu picioarele 
lungi, cu pliscul conic, puţin alungit, cu pleoapele 
încercănate cu roşu, care puteau fi vânate cu multă 
uşurinţă. 

În New-South-Orkneys, datorită reliefului aspru în care 
domină şistul de cuarţ, regnul vegetal este reprezentat 


doar de licheni cenuşii şi câţiva ficuşi rari, din specia 
laminarelor. Pe plajă mişunau o mulţime ele patele, un fel 
de scoici bune de mâncat, iar de-a lungul stâncilor găsirăm 
midii, din care făcurăm provizii bogate. 

De asemenea, bosseman-ul şi oamenii săi nu scăpară 
ocazia să ucidă cu lovituri de ciomag câteva duzini de 
pinguini. Această barbară vânătoare n-o făcură dintr-uh 
condamnabil instinct de distrugere, ci numai din dorinţa 
foarte legitimă de a-şi procura hrană proaspătă. 

— Carnea de pinguin e tot atât de bună ca şi cea de pui, 
domnule Jeorling, îmi spuse Hurliguerly. 

— Dumneavoastră n-aţi mâncat aşa ceva la Kerguelen? 

— Ba da, bosseman, însă acolo erau preparaţi de Atkins. 

— Ei bine, aici vor fi de Endicott şi veţi vedea că nu e nici o 
deosebire. 

Într-adevăr, atât ofiţerii, cât şi echipajul, se ospătară cu 
multă poftă din aceşti pinguini, cu care ocazie apreciarăm 
cum se cuvine talentele culinare ale şefului nostru bucătar. 

Halbrane porni cu toate pânzele întinse, în dimineaţa de 
26 octombrie, luând direcţia spre sud. Ea pluti o vreme de-a 
lungul meridianului patruzeci şi trei, pe care-l stabilirăm 
foarte exact. Era acelaşi drum pe care mersese Weddell, 
apoi William Guy şi dacă goeleta nu se abătea de pe această 
cale, nici la est, nici la vest, vom da cu siguranţă peste 
insula Tsalal. Totuşi, mai trebuia să ţinem seama şi de 
greutăţile navigaţiei. 

Vinturile de la est băteau cu stabilitate şi acest lucru ne 
convenea de minune. Goeleta, cu toate pânzele întinse, 
alerga cu o viteză între unsprezece şi douăsprezece mile pe 
oră. Dacă această viteză continua să rămână aceeaşi tot 
restul drumului, timpul necesar călătoriei de la South- 
Orkneys la cercul polar va fi foarte mult scurtat. 

Ştiam că acolo va fi nevoie să înfnngem poarta banchizei 
groase sau ceea ce ar fi şi mai practic să descoperim o 
trecere liberă prin brâul de gheaţă. 

Discutând despre acest lucru cu căpitanul Len Guy, spusei: 


Până acum, Halbrane a avut tot timpul vintul sub vergă şi 
dacă acest lucru se menţine, vom ajunge la banchiză 
înaintea dezgheţului. 

— Poate că da, poate că nu... domnule Jeorling, pentru că 
vara polară este extraordinar de timpurie anul acesta. Am 
constatat că în insula Coronation blocurile încep să se 
desprindă de pe acum de țărmurile ei, şi asta cu şase 
săptămâni mai devreme ca de obicei. 

— Fericită împrejurare, căpitane! Şi poate va fi posibil ca 
goeleta noastră să treacă de banchiză în primele săptămâni 
ale lui decembrie, în timp ce majoritatea corăbiilor nu 
izbutesc acest lucru decât spre sfârşitul lui ianuarie. 

— Într-adevăr, blândeţea anotimpului ne este de mare 
folos, admise Len Guy. 

— Îmi amintesc, reluai, că la a doua expediţie a sa, Biscoe 
nu a acostat decât pe la mijlocul lui februarie, în acest ţinut 
dominat de munţii Wijliam şi Stowerby, la şaizeci şi patru 
de grade longitudine. Cărţile de călătorie pe care mi le-aţi 
dat, susţin cu tărie acest lucru. 

— Şi este foarte adevărat, domnule Jeorling. 

— Atunci, peste o lună, căpitane... 

— Ba chiar mai devreme, sper să regăsesc dincolo de 
banchiză marea liberă semnalată de Weddell şi de Arthur 
Pym, şi atunci vom naviga în condiţii normale până la insula 
Bennet şi de acolo la insula Tsalal. Pe. Această mare liberă, 
ce obstacol ar mai putea să ne oprească sau să ne provoace 
întârzieri. 

— Nu întrevăd niciunul, căpitane, după ce vom trece în 
spatele banchizei. Această trecere este punctul cel mai 
greu şi trebuie să constituie obiectul preocupărilor noastre 
permanente dacă, bineînţeles, vânturile de la est se vor 
menţine. 

— Se vor menţine, domnule Jeorling, şi toţi. Navigatorii din 
mările australe au putut constata, cum am făcut şi eu, de: 
altfel, că aceste vânturi sunt constante. Ştiu sigur că între 
paralela treizeci şi şaizeci, rafalele vin de obicei dinspre 


vest. Mai. Departe însă, din cauza unei răsturnări de 
curenţi toarte simţitoare, vânturile opuse înving şi după 
cum ştiţi, o dată ce am depăşit această limită, ele încep să 
sufle cu regularitate din cealaltă direcţie. 

— Asta este adevărat şi mă bucur foarte mult, căpitane. De 
altfel, vă mărturisesc şi nu mi-e ruşine de loc încep să devin 
superstiţios. 

— Şi adică de ce n-ar fi aşa, domnule Jeorling? Este. Oare 
atât de nelogic să admiţi intervenţia' unei puteri 
supranaturale în cele mai obişnuite împrejurări din viaţă? 
Şi nouă, marinarilor de pe Halbrane, ne-ar fi oare permis să 
ne îndoim? Amintiţi-vă de întâlnirea cu nefericitul Petterson 
în drumul goeletei noastre, ghețarul acela adus până în 
locuri atât de îndepărtate de pol, care se topea văzând cu 
ochii. Gândrţi-vă puţin, domnule Jeorling, aceste întâmplări 
n-au oare ceva providenţial? Merg mai departe şi afirm cu 
convingere că, după cite am făcut pentru a salva pe 
compatrioţii noştri de pe Jane, Dumnezeu nu ne va părăsi. 

— Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Nu! 
Intervenţia providenţei nu poate fi negată şi, după părerea 
mea, nu este adevărat că hazardul joacă pe scena vieţii 
rolul pe care i-l atribuie spiritele mai slabe. Toate 
întâmplările sunt strâns legate între ele de ceva misterios. 
Un fel de lanţ. 

— Bine spus, un lanţ, domnule Jeorling, un lanţ a cărui 
primă verigă, în cazul nostru, este ghețarul lui Patterson, 
iar ultima va fi insula 'Isalal. Ah! Fratele meu, sărmanul meu 
frate. Părăsit acolo de unsprezece ani. Cu tovarăşii lui de 
captivitate, fără să-şi poată păstra măcar speranţa că vor fi 
cândva salvaţi. Când mă gândesc la aceste tragedii, mi se 
strânge inima şi suferinţa mea nu va slăbi, domnule 
Jeoriing, decât în clipa când nefericitul meu frate va fi iarăşi 
la pieptul meu. 

Căpitanul era pradă unei emoţii atât de puternice încât, 
ascultându-l, simţii cum ochii mi se împăienjenesc de 
lacrimi. Nu! N-aş fi avut curajul să-i răspund că salvarea lor 


nu prea avea şanse de reuşită! Cu siguranţă că acum şase 
luni, William Guy şi cinci mateloţi de pe Jane se mai aflau 
încă pe insula Tsalal, fiindcă aşa scria în carnetul lui 
Patterson... Dar care. Era situaţia lor adevărată? Erau la 
discreţia insularilor pe care Arthur Pym îi socotea la câteva 
mii, fără a mai vorbi de locuitorii insulelor situate mai la 
vest? In acest caz, nu trebuia oare să ne aşteptăm din 
partea acelui TooWit, stăpânul insulei 'Isalal, la vreun atac 
căruia Halbrane sa nu-i poată rezista mai mult ca Jane. 

Da, mai bine era să crezi în providenţă. Intervenţia ei o 
simţiserăm de câteva ori până acum şi pentru a duce la bun 
sfârşit această misiune care ni se părea dată de însuşi 
Dumnezeu, vom face tot ceea ce era omeneşte cu putinţă. 

Menţionez că echipajul goeletei, însufleţit de aceleaşi 
sentimente, împărtăşea aceleaşi speranţe, mă refer la 
marinarii vechi de pe Halbrane, care erau atât de devotați 
căpitanului. În ce priveşte pe noii angajaţi, se prea poate să 
le fi fost indiferent, sau aproape, rezultatul pe care-l va 
avea campania, din moment ce-şi aveau asigurate 
câştigurile promise la angajarea lor. 

Cel puţin aşa îmi spunea bosseman-ul, exceptându-l totuşi 
pe Hunt. Nu părea de loc că acest om ar fi fost îndemnat să- 
şi ia sarcina atras de leafă sau de alte beneficii. Un lucru 
era sigur, că nu vorbea niciodată despre acestea, fiindcă, în 
general, nu vorbea cu nimeni. 

— Şi cred că nici nu gândeşte prea mult 1 îmi spuse 
Hurliguerly. Nu sunt încă lămurit ce e cu el. Discuţia cu 
acest Hunt nu merge mai departe decât ar merge un vas 
ancorat. 

— Nici cu mine nu vorbeşte mai mult, bosseman. 

— După părerea mea, domnule Jeorling, ştiţi care e cel 
mai interesant lucru la el. 

— Spune! 

— Ei bine, faptul că acest om a călătorit departe în mările 
australe, da departe, cu toate că tace ca un peşte şi nu 
spune nimic despre acest lucru. De ce tace, îl priveşte. Dar 


dacă urâtul ăsta n-a trecut de cercul antarctic, şi chiar de 
banchiză cu cel puţin zece grade, primul val să mă ia cu el 
peste bord. 

— Din ce ai dedus asta, bosseman? 

— După ochii lui, domnule Jeorling, după ochii lui. In 
fiecare clipă şi oricare ar fi direcţia goeletei, privirile lui 
rămân mereu aţintite spre sud şi ochii aceia care nu lucesc 
niciodată, care rămân veşnic ficşi, ca focurile de poziţie. 

Hurliguerly, contrar obiceiului său, nu exagera de loc, 
remarcasem şi eu aceste priviri. Pentru a folosi expresia lui 
Edgar Poe, Hunt avea ochii ageri, ca ai şoimului. 

— Când nu-i de serviciu reluă bosseman-ul sălbaticul ăsta 
stă tot timpul rezemat de balustradă, nemişcat şi mut. De 
fapt, cel rnai bun loc pentru el ar fi la capătul etravei 
noastre, unde ar face o interesantă figură de prova pentru 
Halbrane. O figură de sperietoare, de exemplu. Observaţi-l 
când este la cârmă, domnule Jeorling! Mâinile lui enorme 
ţin mânerele de parcă ar fi una cu roata. Când se uită la 
cutia busolei, s-ar părea că-i atras de magnetul compasului. 
Eu mă laud că sunt bun cârmaci, dar de talia lui Hunt 
recunosc că nu sunt. Cu elia cârmă, acul rămâne fix pe axa 
corăbiei, oricât de puternică ar fi smucitura. Daca în timpul 
nopţii s-ar stinge lampa de la habitaclu, sunt sigur că Hunt 
n-ar avea nevoie s-o aprindă clin nou. Numai cu focul din 
ochii săi ar lumina cadranul şi ar menţine direcţia vasului. 

Hotărât lucru, bosseman-ul voia să se despăgubească cu 
mine, de lipsa de interes a căpitanului sau a lui Jem West 
pentru nesfârşitele lui flecăreli. şi dacă Hurliguerly şi-a 
făcut despre Hunt părerea pe care o cunoaştem, trebuie să 
mărturisesc că atitudinea ciudatului personaj îl îndreptăţea 
la aceasta. Hotărât lucru, îl puteai situa fără grijă 
încategoria fiinţelor semifantastice. Şi ca să înţelegeţi mai 
bine, dacă Edgar Poe l-ar fi cunoscut, este sigur că l-ar fi 
luat ca model în zugrăvirea unuia dintre cei mai stranii eroi 
ai săi. 


Timp de mai multe zile, navigarăm în condiţii excelente, 
fără nici un incident, fără ca cel mai neînsemnat lucru să 
întrerupă monotonia călătoriei. Ajutată de un vânt bun de la 
est, goeleta obținea maximum de viteză, după cum se vedea 
din dârade spumă lăsată în urmă, netedă şi lungă de mai 
multe mile. 

Pe de altă parte, se simţea bine apropierea primăverii 
polare. Începură să apară cârduri de balene. Prin aceste 
locuri, o săptămână ar fi fost de ajuns pentru ca vasele de 
mare tonaj să-şi umple hârdaiele cu preţioasa untură a 
acestor gigantice mamifere marine. Noii mateloţi, mai ales 
americanii, nu-şi puteau ascunde regretul, văzând cu câtă 
indiferenţă privea căpitanul animalele, a căror greutate 
însemna tot atâta aur, de care erau pline apele prin care 
treceau, cum nu mai văzuseră ei niciodată, în acest timp al 
anului. 

Din tot echipajul, cel mai nemângâiat era Hearne, un 
vânător de balene foarte ascultat de tovarăşii lui. Avea o 
purtare de brută şi o îndrăzneală sălbatică, dezvăluind o 
personalitate care se impuse celorlalţi mateloţi. Acest 
sealing-master21 avea vârsta de patruzeci şi patru de ani şi 
era de naţionalitate americană. Îndemânatic şi puternic, mi- 
| închipuiam în picioare pe baleniera lui, cu două prove, 
învârtind în mână harponul şi aruncându-l în coasta unei 
balene, apoi răsucindu-i strâns coarda. Un asemenea 
spectacol trebuie să fi fost minunat. Dată fiind puternica lui 
pasiune pentru această îndeletnicire, nu m-aş fi mirat de loc 
să-l văd arătându-şi făţiş nemulţumirea. 

La urma urmelor, goeleta noastră nu era pregătită pentru 
pescuitul balenelor. Şi nu aveam pe bord nici uneltele 
necesare acestui anevoios lucru. De când naviga pe 
Halbrane, căpitanul Len Guy s-a mărginit numai să facă 
negoţ între insulele meridionale ale Atlanticului şi cele ale 
Pacificului. Orice s-ar spune, numărul de balene pe care-l 
vedeam pe o rază de câteva sute de metri, trebuie să fie 
considerat ca nemaipomenit de mare. 


Într-una din zile, cam pe la ora trei după amiază, şedeam 
rezemat de bordaj, la prova, urmărind zbenguielile câtorva 
perechi din aceste enorme animale. Hearne le arăta cu 
mina tovarăşilor săi, în timp ce din gură îi ieşeau fraze 
întretăiate: 

— Acolo! Acolo! Este un finback22, uite chiar doi, trei cu 
înotătoarea de pe spinare de cinci şase picioare. Le vedeţi 
acolo, între două valuri, liniştite, fără să sară. Ah! Dacă aş 
avea un harpon, pun capul rămăşag că l-aş trimite drept 
într-una din cele patru pete gălbui care îi se văd pe spate. 
Dar în cutia asta de negoţ, nu se poate face nimic, nici 
măcar să-ţi dezmorţeşti braţele. Mii de draci! Când 
navighezi pe mările astea, faci pentru a pescui nu pentru. 
Se întrerupse, scoțând o înjurătură furioasă. 

— Şi cealaltă balenă! Strigă el. 

— Aceea cu cocoaşă ca un dromader? Întrebă unul din 
mateloţi. 

— Da, aceea este un humpback23, răspunse Hearne. Vezi 
burta lui încreţită şi înotătoarea de pe spinare mai lungă 
decât a celorlalţi? Sunt capturați destul de greu aceşti 
humpbacks, căci au obiceiul să se afunde la adâncimi mari 
şi halesc mulţi metri de coardă. Zău c-am merita să ne dea 
ăsta o lovitură de coadă în coastă, dacă nu-i trimitem noi un 
harpon în coasta lui. 

— Atenţie! Atenţie! Strigă bosseman-ul. 

Nu era de temut acea formidabilă lovitură de coadă dorită 
atâta de pescar. Nu! Dar o balenă enormă înotă un timp de- 
a lungul goeletei, apoi, prin nările ei, cu un zgomot 
asemănător unei detunături îndepărtate de tun, aruncă o 
trombă de apă murdară. Ioată pupa corăbiei fu inundată, 
până lingă pânza mare. 

— Bine ne-a făcut, mormăi Hearne, ridicând nepăsător din 
umeri, în timp ce tovarăşii lui se scuturară de apă, înjurând 
balena care-i stropise. In afară de aceste două specii de 
cetacee, mai vedeam, şi right-whales sau balene france, 
cum li se mai spune, o specie foarte răspândită în mările 


australe. Acestea sunt lipsite de aripioare, dar în schimb au 
un strat foarte gros de untură. Urmărirea lor nu implică 
mari pericole. Balenele france sunt des întâlnite în aceste 
ape antarctice în care mişună cu miliardele crustacee mici, 
aşa numitele „hrană a balenei”, de altfel singura ei hrană. 

Cu siguranţă că la mai puţin de şase sute de metri de 
goeletă, plutea una din aceste balene care măsura şaizeci 
de picioare lungime, adică atât cit îţi ajungea să umpli o 
sută de butsaie cu untură. Aceasta este cantitatea de 
produse pe care o dau uriaşele animale clin care numai trei 
exemplare ajung să facă încărcătura unui vas de tonaj 
mijlociu. 

— Da! Este o balenă francă! Strigă Hearne. O recunosc 
după jetul ei gros şi scurt. lată ceea ce vedeţi acolo, la 
babord ca o coloană de fum este o right-whale. Şi toate 
astea ne trec pe la nas fără nici un folos. Douăzeci de 
dumnezei. Să nu-ţi umpli hârdaiele când se poate atât de 
uşor, nu înseamnă să arunci saci întregi cu piaştri în apă. Şi 
acest îndrăcit de căpitan care lasă să se piardă atâta marfă, 
fără să mai socoteşti câtă pagubă face echipajului. 

— Hearne, spuse o voce poruncitoare în spatele nostru, 
urcă-te la vergi. De acolo vei putea număra mai în voie 
balenele. Era vocea lui Jem West. 

— Locotenente! 

— Lasă. Vorba, sau, te voi tine acolo sus până mâine. Hai, 
şterge-o! 

Şi înțelegând că n-avea rost să mai discute,: pescarul se 
supuse fără a crâcni. La urma urmelor, Halbrane nu venise 
la aceste latitudini pentru pescuitul mamiferelor marine iar 
mateloţii n-au fost recrutaţi în insulele Falkland pentru o 
asemenea treabă. Se ştia care este unica ţintă a campaniei 
noastre şi nimic nu trebuia să ne îndepărteze de ea. 

Goeleta plutea pe suprafaţa unei ape roşiatice, colorată de 
bancuri de crustacee, un fel de creveţi aparţinând ordinului 
thysanopodelor. Vedeai balenele culcate leneş pe o coastă, 
adunând cu firele din cerul gurii, întinse ca o plasă, între 


fălcile lor uriaşe şi înghițind deodată zeci de mii de 
asemenea vietăţi, în enormul lor stomac. 

Dacă în luna noiembrie, în această parte a Atlanticului 
meridional cetaceele de diferite specii erau atât de 
numeroase, acest lucru se datoreşte faptului că sezonul era 
de o precocitate într-adevăr nemaipomenită. Totuşi, prin 
aceste locuri atât de indicate pentru pescuitul cetaceelor nu 
văzurăm nici o balenieră. 

Nu e mai puţin adevărat că de la începutul secolului, 
vânătorii de balene părăsiseră aproape complet mările 
emisferei boreale, unde nu întâlneau decât rareori 
balenoptere, din cauza distrugerii lor nesocotite. Pentru un 
asemenea pescuit, care nu se mai putea face decât cu mare 
greutate, sunt căutate acum de către francezi, englezi şi 
americani, regiunile de sud ale Atlanticului şi Pacificului. 
Este foarte probabil ca o industrie, atât de prosperă altă 
dată, să ia sfârşit. lată cum se explică extraordinara 
adunătură de cetacee. 

De când căpitanul Len Guy avusese cu mine discuţia 
privitoare la romanul lui Edgar Poe, devenise mai puţin 
tăcut. Stăteam adeseori de vorbă şi într-una din zile, în 
timpul unei asemenea discuţii, îmi spuse: 

— În general, prezenţa balenelor este un indiciu că nici 
coasta nu-i departe şi iată de ce în primul rând, crustaceele 
care servesc drept hrană cetaceelor nu se îndepărtează 
niciodată prea mult de uscat. Al doilea motiv îl constituie 
faptul că femelele, pentru a-şi depune puii, au nevoie de 
ape cu o adâncime mai mică. 

— Dacă aşa stau lucrurile, răspunsei eu, cum se face, 
căpitane, că n-am întâlnit nici un grupde insule între New- 
South-Orkneys şi cercul polar? 

— Observaţia dumitale este justă, răspunse căpitanul, dar 
pentru a da. De vreo coastă, ar trebui să ne abatem cu vreo 
cincisprezece grade spre vest, unde se află insulele New- 
South-Shetlands ale'lui Bellingshausen, insulele Alexandru 


şi Petru şi, în sfârşit, ţara lui Graham, care a fost 
descoperită de Biscoe. 

— Prin urmare, reluai eu, prezenţa balenelor nu indică 
întotdeauna apropierea pământului? 

— Nu prea ştiu ce să vă răspund, domnule Jeorling, şi este 
posibil ca observaţia despre care v-am vorbit să nu fie pe 
deplin întemeiată. Aşa că mi se pare -mai rezonabil să 
atribuim prezenţa în număr atât de mare a acestor animale 
condiţiilor climatice excepţionale cu care începe anotimpul. 

— Nici nu văd altă explicaţie, îi răspunsei, şi ele altfel, 
prima nu este în concordanţă nici cu propriile noastre 
constatări. 

— Ei bine, ne vom grăbi să profităm de împrejurări, 
conchise Len Guy. 

— Şi fără să ţinem seamă de imputările unei părţi a 
echipajului adăugai eu. 

— Şi de ce ne-ar putea învinui aceşti oameni? Strigă el. Ei 
n-au fost recrutaţi în vederea pescuitului, după câte îmi 
amintesc. Ei ştiu bine pentru ce s-au îmbarcat şi bine a 
făcut Jem West că le-a retezat-o de la început. Vezi, 
domnule Jeorling, ce rău am făcut că nu m-am mulţumit 
numai cu oamenii mei. Din nefericire, acest lucru nu era cu 
putinţă, având în vedere populaţia indigenă a Insulei Tsalal. 

Mai adaug că orice fel de pescuit era permis pe bordul 
Halbranel, cu excepţia pescuitului de balene. Datorită 
vitezei vasului, ar fi fost greu să pescuieşti cu năvodul sau 
cu plasa cu trei reţele. Însă bosseman-ul lega mai multe 
undiţe una de alta, şi masa zilnică se îmbogăţea cu 
mâncăruri proaspete, spre marea satisfacţie a stomacurilor 
noastre care se arătau cam obosite de atâta carne sărată. 
In undiţe se prindeau gabii, somoni, moruni, macrouri, 
țipari de mare, muleţi şi papagali de mare. Harpoanele se 
înfigeau fie în delfini, fie în marsuinii cu carne negricioasă, 
care nu displăceau de loc echipajului, şi ai căror muşchi şi 
ficaţi făceau deliciul meselor noastre. 


Cât priveşte păsările, veneau totdeauna aceleaşi dinspre 
orizont, poli el i de diferite soiuri, unii albi, alţii albaştri, 
alcioni, cufundări, damieni şi altele în stoluri nenumărate. 
Văzui, de asemenea, din depărtare, bineînţeles un pescăruş 
uriaş, ale cărui dimensiuni provocară o mare mirare. Era 
unul din acei guebrantahuesos, cum îi numesc spaniolii. 
Privii cu mult interes această pasăre din ţinuturile 
strâmtorii lui Magellan, cu imensele ei aripi a căror 
deschidere în zbor era de treisprezece până la paisprezece 
picioare, ca aceea a albatroşilor mari. Nici albatroşii nu 
lipseau şi printre aceste puternice zburătoare descoperii o 
specie cu penele ca funinginea, oaspeţi obişnuiţi ai 
latitudinilor reci, care se întorceau în zona glacială. 

Dacă Heame şi o parte din tovarăşii lui dintre recruți 
arătau atâta interes şi totodată regrete la vederea 
cârdurilor de cetacee pe lângă care treceau, aceasta se 
datora faptului că americanii sunt aceia care făceau cele 
mai multe expediţii în mările australe. Îmi amintesc bine că 
pe la 1827, o anchetă întreprinsă de Statele Unite 
demonstra că numărul vaselor amenajate pentru pescuitul 
balenelor în aceste mări se ridica la două sute, însumând un 
total de 50.000 tone, transportând fiecare o mie şapte sute 
de butoaie pline cu untură, provenind de la opt mii de 
balene, fără a mai socoti pe cele aproape două mii care, 
scăpând din harpoane, se pierduseră în nemărginirea 
apelor oceanului. 

Acum patru ani, după a doua anchetă, numărul 
balenierelor crescuse la patru sute şaizeci, capacitatea lor 
la şaptezeci şi două de mii cinci sute de tone, adică a zecea 
parte din întreaga marină comercială a Uniunii, valorând 
aproape un milion opt sute de mii de dolari, iar în aceste 
afaceri erau angajate patruzeci de milioane de dolari. 

După cele de mai sus se va putea înţelege mai uşor de ce 
maistrul harponar şi alţi câţiva erau atât de pasionaţi după 
această meserie atât de grea dar atât de fructuoasă. Ar fi 
bine ca americanii să nu se dedea la distrugeri nesocotite. 


S-ar putea ca încetul cu încetul balenele să se rărească în 
aceste mări ale Sudului şi vor fi nevoiţi să meargă în 
căutarea lor până dincolo de banchize. La această 
observaţie pe care o făcui căpitanului Len Guy, el îmi 
răspunse că englezii s-au arătat tot deauna mai ponderaţi, 
lucru care ar merita să fie relevat. 

În ziua de 30 noiembrie, după observaţiile făcute cu 
ajutorul tabelelor orare la ora zece dimineaţa, poziţia fu 
precis stabilită abia către amiază. Ne aflam la 66*23'3” 
latitudine. Prin urmare, Halbrane traversase cercul polar, 
care închide zona antarctică. 

1.12. DE-A LUNGUL BANCHIZEI. 

Cu toate că ţinuturile de dincolo de cercul polar au iost 
destul de răscolite, trebuie să recunoaştem însă că goeleta 
noastră pătrundea. Într-un ţinut nou, în „acest imperiu al 
Dezolării şi al Tăcerii”, cum îl numeşte Edgar Poe, în 
această magică închisoare de splendoare şi de glorie, unde 
cântăreţul Eleonorei doreşte să fie închis pentru vecie, în 
acest imens ocean de nespusă lumină. 

După părerea mea, pentru a mă opri la chestiuni mai puţin 
fanteziste, această regiune a Antarctidei, cu o suprafaţă 
care depăşeşte cinci milioane de mile pătrate, a rămas 
întocmai cum era întreaga sferă terestră în timpul erei 
glaciale. Se ştie că pe timpul verii, în Antarctida este zi 
continuă, datorită razelor pe care. Astrul. Strălucitor, în 
spirala lui ascendentă, le proiectează pe orizontul ei. Apoi, 
de îndată ce soarele dispare, începe noaptea lungă, noaptea 
iluminată doar de iradiaţiile aurorelor polare. 

Prin urmare, goeleta noastră va străbate aceste regiuni 
ele temut, în timpul sezonului luminos. Şi această lumină ne 
va însoţi permanent până în insulele Tsalal unde nu ne 
îndoiam, că vom regăsi pe naufragiaţii de pe Jane. O fire 
mai fantezistă ar fi încercat, fără îndoială, senzaţii ciudate 
chiar din primele ore petrecute pe limita noii zone, vedenii, 
coşmaruri, halucinaţii de om Care nu cunoaşte somnul... Ar 
fi avut impresia că e transportat într-un mediu 


supranatural. La apropierea de aceste ţinuturi antarctice, s- 
ar fi întrebat ce se afla după vălul nebulos care ascundea o 
mare întindere. Va descoperi oare elemente noi în câmpul 
celor trei regnuri, mineral, vegetal, animal, fiinţe de un 
„omenesc” special, după cum afirmă Arthur Pym că a 
văzut? Ce-i va oferi acest teatru de meteori, pe scena căruia 
mai continuă încă să fie lăsată cortina de neguri? Sub 
puternica impresie a visurilor sale halucinante, când se va 
gândi la reîntoarcere, nu-şi va pierde oare orice speranţă? 
Nu va auzi oare, străbătând din. Versurile celui mai straniu 
dintre poeme, corbul poetului, strigârtdu-i cu vocea lui 
croncănitoare: „Never more”... Niciodată! Niciodată! 

Este adevărat că nu mă găseam într-o asemenea stare 
mintală, şi cu toate că devenisem, foarte surescitat în ultima 
vreme, reuşeam totuşi să-mi păstrez nealterat simţul 
realităţii. Nu mai aveam decât o singură dorinţă: ca marea 
şi vântul să ne fie tot atât de prielnice şi dincolo de cercul 
polar, cum ne-au fost până aici. 

Căpitanul Len Guy. Şi locotenentul anunţară că goeleta 
trecuse de paralela şaizeci şi şase, vestea trecu ca un suflu 
nou printre vechii mateloţi ai echipajului, iar pe trăsăturile 
lor aspre, pe feţele lor pârlite de soare, se întipări o 
puternică satisfacţie. A doua zi, cu acelaşi ton glumeţ şi 
vesel totodată, cu faţa numai zâmbet, Hurliguerly îmi ieşi 
înainte pe punte: 

— Ei! Ei! Domnule Jeorling!, spuse el, iată-l rămas în urma 
noastră faimosul cerc. 

— Încă nu-i destul, bosseman, încă nu-i destul. 

— O să vină şi asta o să vină. Sunt însă foarte dezamăgit. 

— De ce? 

— Pentru că n-am făcut şi noi ce se face de obicei pe 
bordul corăbiilor care trec cercul polar 

— Regreţi mult acest lucru? Îl întrebai. 

— Ba bine că nu, adică Halbrane n-ar fi meritat. 
Ceremonia unui botez austral? 


— A unui botez? Şi pe cine ai fi botezat, bosseman, din 
moment ce toţi oamenii noştri au mai navigat, ca şi 
dumneata de altfel, dincolo de această paralelă? 

— Noi da! Dar dumneavoastră nu, domnule Jeorling! Şi de 
ce, mă rog, nu s-ar face această ceremonie în cinstea 
dumneavoastră? 

— Este adevărat, bosseman, că de când călătoresc pe 
mări, acum am ajuns pentru prima oară la o latitudine atât 
de înaltă 

— Şi acest lucru n-ar fi meritat un botez, domnule 
Jeorling? Fără mare tărăboi şi surle şi fără intervenţia 
moşului Antarctic, cu mascarada lui obişnuită dacă îmi 
permiteţi să vă binecuvântez. 

— Fie, Hurliguerly, dă-i drumul, răspunsei eu, ducând 
mâna la buzunar. Binecuvântează şi botează cât vrei! Ţine 
un piastru, ca să bei în sănătatea mea, la cea mai apropiată 
crâşmă. 

— Asta nu se va întâmpla decât pe insula Bennet, sau în 
insula 'Isalal, dacă bineînţeles există hanuri în insulele astea 
sălbatice şi dacă s-au găsit de-alde Atkins să se stabilească 
acolo. 

— Ascultă, bosseman, revin iar la Hunt. El pare tot atât de 
bucuros ca şi vechii mateloţi de pe Halbrane că a depăşit 
cercul polar? 

— Cine ştie! Răspunse Hurliguerly. Face pe mutul tot 
timpul şi nu poţi scoate nimic de la el. Dar după cum v-am 
mai spus, dacă ăsta n-a mai pipăit până acum ghețarii şi 
banchiza. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Totul şi nimic, domnule Jeorling! Lucrurile astea se simt. 
Hunt este un bătrân lup de mare, care şi-a cărat după el 
sacul prin toate colţurile lumii. 

Împărtăşeam întrutotul părerea bosseman-ului şi nu ştiu 
din ce presentiment nu încetam să-l observ pe Hunt, omul 
acesta dându-mi foarte mult de gândit. 


Vântul se liniştise, dar în primele zile ale lui decembrie 
începu din nou, având parcă tendinţa să-şi schimbe direcţia 
spre' nord-vest. Dar de la aceste regiuni ale nordului, ca şi 
de la cele ale sudului în emisfera australă, nu te poţi aştepta 
la nimic bun. Timp rău, iată ce capeţi în mod obişnuit, sub 
formă de rafale sau vijelii puternice. Cu toate acestea, dacă 
vântul nu se întorcea de la sud-vest, nu prea aveam de ce 
ne piânge. În acest caz, goeleta ar fi fost abătută din calea 
ei sau ar fi trebuit să lupte ca să se menţină şi să nu se 
îndepărteze de meridianul pe care-l urma de la plecarea 
noastră din, New-South-Orkneys. 

Această modificare prezumativă a stării atmosferice 
pricinuia nelinişte căpitanului Len Guy. În plus, viteza 
Halbranel suferi o micşorare simțită, pentru că briza începu 
să slăbească, din timpul zilei, iar în noaptea de 4 spre 5 
decembrie încetă complet. 

Dimineaţa, pânzele atârnau inerte şi dezumflate de-a 
lungul catargelor, legănându-se dintr-o parte într-alta. Cu 
toate, că nici o adiere nu ajungea până la noi şi suprafaţa 
oceanului era netedă ca oglinda, oscilaţiile hulei venind de 
la vest, făceau ca goeleta să se clatine destul de tare. 

— Marea simte ceva, îmi spuse căpitanul Len Guy, şi în 
partea aceea, continuă el întinzând mâna spre apus, trebuie 
să fie timp rău. 

— Orizontul este într-adevăr înceţoşat, răspunsei. Poate că 
soarele spre amiază nu prea are putere la această 
latitudine, chiar în timpul verii, domnule Jeorling! 

— Jem! 

Locotenentul se apropie. 

— Ce crezi despre cer? 

— Nu pot spune nimic sigur trebuie să fim pregătiţi pentru 
orice, căpitane. Voi pregăti pânzele mari, trebuie să strâng 
focul mare şi să am gata focul mic. S-ar putea ca orizontul 
să se lumineze în timpul după amiezii. Dar dacă totuşi vine 
furtuna, vom fi pregătiţi să ne luptăm cu ea. 


— Esenţialul, Jem, este să ne păstrăm direcţia la aceeaşi 
longitudine. 

— Vom face tot ce se poate, căpitane, ca să rămânem pe 
drumul cel bun. 

— Santinela de pe catarg n-a semnalat încă primele 
gheţuri aduse de valuri? Întrebai eu. 

— Ba da, răspunse căpitanul, şi într-o ciocnire cu 
aisbergurile, cele mai păgubite n-ar fi ele. Prin urmare, 
dacă prudenţa cere să ne depărtăm spre est sau spre vest, 
o vom face, dar numai în caz de forţă majoră. 

Santinela nu greşise de loc. în timpul după amiezii fură 
zărite mase care se deplasau încet spre sud, câteva insulițe 
de gheaţă, însă nu prea mari, nici ca întindere, nici ca 
înălţime. In cantităţi mai mari, pluteau, la suprafaţa apei 
rămăşiţe de ice-fields-uri. Erau ceea ce englezii numesc 
packs-uri, adică sloiuri lungi de trei până la patru sute de 
picioare, de care se lovesc vasele, denumite palchs-uri când 
sunt în: formă de cerc, şi streams, când au formă lunguiaţă. 

Aceste rămăşiţe, uşor de evitat, nu puteau stingheri 
navigarea Halbranel. E adevărat că dacă vântul a ajutat-o 
până aici să-şi păstreze direcţia, acum nu înainta aproape 
de loc şi, lipsindu-i viteza, cârmitul era foarte anevoios. Mai 
neplăcut era însă faptul că marea, adâncă şi puternică, se 
năpustea asupra noastră şi era din ce în ce mai greu să 
rezistăm asalturilor ei. 

Pe la ora două, puternicii curenţi atmosferici ne prinseră 
în vârtejurile lor, când dintr-o parte, când dintr-altă. Vântul 
sufla din toate părţile. Goeleta fu zgâlţâită îngrozitor şi 
bosseman-ul fu nevoit să lege de punte unele obiecte, care 
începuseră să se desprindă din cauza ruliului şi al 
tangajului. Pe la ora trei, dinspre vest-nord-vest se 
dezlănţuiră nişte rafale cu o forţă nemaipomenită. 
Locotenentul strânse brigantina, pânza mare şi trineheta. 
Spera ca în felul acesta să se menţină împotriva vijeliei şi să 
apere goeleta de a nu fi azvârlită spre est, deviind de la 
itinerarul lui Weddell. Este adevărat că gheţurile plutitoare, 


aşa numitele drifts, aveau' tendinţa să se îngrămădească în 
partea aceea, şi nimic nu este mai periculos pentru o 
corabie decât să se lase prinsă într-un asemenea labirint 
mişcător. 

Sub loviturile uraganului, însoţite de o hulă puternică, 
goeleta se lăsa câteodată pe o parte. Din fericire, 
încărcătura nu se putea deplasa, fiind bine aşezată, şi acest 
lucru ajuta vasul să se redreseze. N-aveam nici un motiv să 
ne temem de o soartă ca aceea a lui Grampus, a cărui 
răsturnare se produsese datorită proastei aşezări a 
mărfurilor în cală, fapt. Care a dus şi la pierzania lui. N-a 
uitat nimeni că bricul acesta s-a răsturnat cu tălpoaia în 
sus, şi că Arthur Pym şi Dirk Peters au rămas câteva zile 
agăţaţi de lemnăria epavei. 

Cu toată furtuna, pompele nu scoaseră nici o picătură de 
apă din cala Halbranel. Niciuna din încheieturile bordajului 
şi punţii nu se desfăcu, datorită reparațiilor făcute cu atâta 
grijă în timpul escalei din insulele Falkland. Nici cel mai bun 
meteorolog n-ar fi putut spune cât va ţine această: furtună. 
Douăzeci şi' patru de ore de vreme, rea, două zile, trei, 
niciodată nu poţi şti ce-ţi rezervă mările australe. 

La o oră după ce vijelia se abătu asupra noastră, începu să 
cadă' grindină, apoi veni lapoviţă şi zăpadă, sau mai bine zis 
averse de zăpadă. Temperatura scăzuse foarte mult. 
Termometrul arăta treizeci şi şase de grade Fahrenheit 
(plus 2* şi 22 Celsius) iar coloana barometrică douăzeci şi 
şase de şchioape (0,265 m) şi opt linii (721 milimetri). 

Era ora zece seara, seară, e un fel de a spune, fiindcă 
soarele se afla tot deasupra orizontului. Mai trebuiau să 
treacă vreo cincisprezece zile până va atinge punctul 
culminant al orbitei sale la o distanţă de 23 de grade de pol, 
dar până atunci nu înceta să-şi trimită oblic, pe întinsurile 
Antarctidei, razele lui palide. La ora zece şi treizeci şi cinci 
de minute, vijelia se înteţi. 

Nu mă hotărâm totuşi să intru în cabină şi mă adăpostii 
după copastie. Lia câţiva paşi de mine, căpitanul Len Guy sta 


de vorbă cu locotenentul. În mijlocul acestei dezlănţuiri a 
elementelor naturii, abia se mai auzeau unul pe altul; la 
nevoie, marinarii se înţeleg între ei numai prin gesturi. 

Era vădit lucru să goeleta se apropia de ghețari spre sud- 
est şi că nu va trece mult până să-i întâlnească, deoarece 
aceste mase se mişcau mai încet decât ea. Aveam de două 
ori ghinion: întâi că ne abăteam din drumul nostru şi al 
doilea că eram expuşi la ciocniri periculoase. Corabia se 
clătina atât de tare, încât catargele erau amenințate să se 
rupă, îndoinclu-se sub loviturile furtunii. Când cădeau 
puhoaiele din înalt, aveai senzaţia că Halbrane va fi tăiată în 
două. Nu puteai vedea de la pupa la prova corăbiei. 

În larg, câteva înseninări scurte lăsau să se vadă o mare 
înfuriată, izbind cu furie în coastele aisbergurilor ca în 
stâncile litoralului, acoperindu-i cu stropi mari de spumă, 
luaţi de vânt. Cura numărul sloiurilor rătăcitoare creştea, 
puteam spera că furtuna va grăbi dezgheţul, făcând mai 
accesibile marginile banchizei. Era foarte important să 
rezistăm vântului şi să ne ţinem, la adăpost. Goeleta obosea 
îngrozitor, luată de valuri, scufundându-se între ele, ori 
ridicându-se în zguduiri violente. De fugit, nici nu putea fi 
vorba, fiindcă în această viteză, goeleta se expunea 
pericolului de a fi acoperită de talazuri până în vârful 
teugei. 

Cu capa prinsă sub hună, la straiul de jos, cu focul mic în 
faţă şi turmentinul24 în spate, Halbrane s-ar găsi în condiţii 
favorabile pentru a rezista vijeliei şi valurilor, gata să 
împuţineze din pânze, dacă timpul s-ar fi înrăutățit şi mai 
mult. 

Matelotul Drap se postă la cârmă. Lângă el, căpitanul 
urmărea atent mişcările navei. 

În faţă, la prova, echipajul era gata să. Execute ordinele lui 
Jem West, în timp ce şase oameni, sub îndrumarea 
bosseman-ului erau ocupați cu instalarea unui turmentin în 
locul brigantinei. Acest turmentin era o bucată 
triunghiulară de pânză foarte groasă, croită ca un foc care 


se înalţă la vârful catargului mic, se strenge la picior ţi se 
bordearia la spatele catargului. Ca să întinzi eli nurlie hunei 
trebuia să te urci până la vergele catargului mare şi pentru 
astfel de treabă, ajungeau patru oameni. 

Primul care se avântă pe scara de frânghie fu Hunt. Al 
doilea, Martin Hoit, şeful velier. Matelotul Burry şi unul din 
cei noi îi urmară imediat. Niciodată n-aş fi crezut că un om 
ca Hunt poate da dovadă de atâta agilitate şi îndemânare. 
Mâinile şi picioarele lui de abia atingeau scara de frânghie. 
Ajuns la înălţimea, vergilor, se întinse pe trepte până la unul 
din capetele vergei, pentru a desface frânghiile hunei. 

Martin Hoit merse în partea opusă, iar ceilalţi doi stăteau 
la mijloc. O dată ajunşi la pânză, nu le mai rămânea decât s- 
o strenga, înfăşurând-o până la clinul de jos. Apoi, după ce 
Hunt, Martin Hoit şi ceilalţi mateloţi vor fi coborât, cei de 
jos o vor întinde şi înălța cât vor putea de mult. 

Căpitanul Len Guy şi locotenentul ştiau că cu pânzele 
astfel aşezate, Halbrane va putea ţine piept furtunii. În timp 
ce Hunt şi ceilalţi lucrau, bosseman-ul pregăti turmentinul 
şi nu aştepta decât ordinul locotenentului pentru a-l înălța 
de tot. Vijelia creştea cu o furie nemaipomenită. Hobanele şi 
şarturile, întinse de păreau că sunt gata să se rupă, 
zbârnâiau ca nişte strune de metal. Te întrebai dacă slăbind 
pânzele, vânlul nu le-ar fi sfâşiat în mii de bucăţi. 

Deodată, o zguduitură puternică răsturnă totul pe punte. 
Câteva butoaie, desfăcându-se din legăturile lor, se 
rostogoliră până la bastingaj, iar goeleta se înclină atât de 
mult spre tribord, încât apa năvăli în interiorul vasului. 
Răsturnat de această răbufnire lângă copastie, nu mă putui 
mişca timp de câteva clipe. Goeleta se aplecase atât de 
mult, încât capătul vergei de la hună intră cu vreo trei- 
paţru picioare în creasta unui val. Când verga ieşi din apă, 
Martin Hoit, care se proptise la capătul ei pentru a-şi 
termina lucrul, dispăruse. 

Se auzi un țipăt, ţipătul şefului velier, luat de hulă, ale 
cărui braţe se agitau cu desperare în mijlocul valurilor 


înspumate. Mateloţii alergară la tribord să arunce o funie, 
un butoi, sau un butuc de brad, orice obiect care putea să 
plutească şi de care s-ar fi putut agăța nefericitul Martin 
Hoit. In clipa când apucai un ţăruş ca să nu mă răstorn din 
nou, zării ceva care spintecă aerul şi dispăru în furia 
valurilor. 

Era oare un nou accident? Nu! Era un act voluntar. Un act 
de devotament. După ce termină de legat ultimul nod la 
clin, Hunt, dându-şi drumul de-a lungul vergei, se aruncă în 
ajutorul şefului velier. 

De pe bord se auzi strigătul: 

— Doi oameni peste bord! Mai bine zis spre locul care-l 
înghiţise pe acest nenorocit. 

După ce Jem West slăbise scotele focului mic şi 
turmentinul, goeleta înaintând sub vânt, se apropiase cu 
vreo sută de metri. 

Atunci, noi strigăte dominară zgomotul furtunii 
dezlănţuite. 

— Ura! Ura! Ura! Izbucni tot echipajul. Cu braţul stâng, 
Hunt îl susţinea pe Martin Hoit, care nu se mişca de loc, 
bălăbănindu-se doar ca o epavă. Cu celălalt braţ, înota cu 
putere, înaintând spre goeletă. 

— Strenge vântul! Strenge vântul! Comandă Jem West 
timonierului. 

Cârma fu întoarsă sub vânt şi pânzele trosniră ca nişte 
pocnitori de puşcă. Goeleta cârmi în aşa fel, încât huna, 
focul mic şi turmentinul puteau duce cit şi capa 1 normală. 
Halbrane ieşi din valuri, asemenea unui cal nărăvaş, care se 
ridică în două picioare când îl tragi de căpăstru, de-i 
trosnesc încheieturile gurii. 

Lăsată în voia valurilor şi a tangajului, s-ar fi spus că 
tropăie pe loc, pentru a continua comparaţia de care m-am 
servit. Se scurse un minut care păru nesfârşit. Cu greu se 
mai puteau distinge în mijlocul apelor învolburate cei doi 
oameni, dintre care doar unul singur mai lupta cu valurile. 


În sfârşit, Hunt ajunse la goeletă şi apucă odgonul care 
atârna peste bord. 

— Vino încoace! Vino încoace! Strigă locotenentul, făcând 
semn matelotului de la cârmă. Într-o clipă, Hunt şi Martin 
Hoit fură ridicaţi pe punte, unul întins la piciorul catargului 
mare, iar celălalt grăbindu-se să ajute cârmaciului. 

Hoit primi îngrijirile care se impuneau în starea în care se 
afla. Respirația îi reveni puţin câte puţin, după scurtul 
început de asfixie. Câteva frecţii energice îl readuseră în 
simţiri, şi deschise încet ochii. 

— Martin Hoit, îi spuse căpitanul Len Guy, care se aplecase 
asupra lui, iată c-ai revenit dedeparte... 

— Da... da... Căpitane! Răspunse Martin Hoit, căutând în 
jur cu privirea. Dar cine a venit după mine? 

— Hunt, strigă bosseman-ul, Hunt, care şi-a pus viaţa în 
primejdie ca să te scoată de acolo. 

Martin Hoit se ridică puţin, se rezemă în cot şi se întoarse 
spre Hunt. Cum acesta era mai în spate, Hurliguerly îl 
împinse spre Martin Hoit, ai cărui ochi exprimau cea mai 
vie recunoştinţă. 

— Hunt! Spuse el, tu m-ai salvat de la moarte. Fără tine 
eram pierdut, îţi mulţumesc. 

Hunt nu răspunse. 

— Ei bine Hunt, i se adresă căpitanul tu nu auzi? 

Se părea că Hunt nu auzise într-adevăr nimic. 

— Hunt! Spuse din nou Martin Hoit, apropie-te îţi 
mulţumesc, aş vrea să-ţi strâng mâna. 

Şi întinse mâna spre el. 

Hunt se dădu câţiva paşi înapoi şi clătină din cap, cu aerul 
omului care n-are nevoie de atâtea mulţumiri pentru un 
lucru aşa de simplu. Apoi, dându-se înapoi, fugi spre prova, 
făcându-şi de lucru, înlocuind una din scotele focului mic, 
pe care o rupsese un val atât de puternic, încât goeleta 
fusese zdruncinată de la tălpoaie până în vârful catargului. 

Hotărât lucru, acest Hunt este un exemplu minunat de 
devotament şi de curaj. Dar e tot aşa de adevărat că-i o fire 


închisă, care nu reacţiona în nici un fel şi nici în ziua aceea 
bosseman-ul nu putu cunoaşte „gustul vorbelor lui”. 

Violenţa furtunii, insă, nu ne dădea nici un pic de răgaz, ba 
în câteva rânduri ne îngrijorarăm serios, în mijlocul furiilor 
ei, ne-am temut de o suta de ori că deşi pânzele fuseseră 
strânse în parte, catargele puteau să se rupă. Da! De o sută 
de ori şi cu toate că Hunt ţinea cârma în mâna lui sigură şi 
puternică, goeleta scuturată de zgâlţăieturi care nu puteau 
fi evitate luă direcţie şi era gata să pornească. A fost nevoie 
să strângem şi huna, şi să ne mulţumim cu turmentinul şi 
focul mic, pentru a păstra echilibrul navei. 

— Jem! Chemă căpitanul Len Guy, către ora cinci 
dimineaţă, dacă crezi că trebuie să fugim. 

— Putem fugi, căpitane, dar asta înseamnă că vom fi 
înghiţiţi de mare. 

Într-adevăr, nimic nu era mai periculos decât această 
împingere din spate a vântului, care nu se foloseşte decât 
atunci când nu mai poţi stăpâni vasul sub capă. Şi apoi, 
dacă s-ar fi îndreptat spre est, Halbrane ar fi deviat de la 
drumul ci, ajungând poate în mijlocul haosului de gheţuri 
îngrămădite în această direcţie. 

Timp de trei zile, 6, 7 şi 8 decembrie, furtună se dezlănţui 
în toată grozăvia ei, întovărăşită de zăpadă, care provocă o 
simțită scădere a temperaturii. Cu toate acestea, vasul putu 
fi menţinut sub capă, după ce focul mic, sfâşiat de o rafală, 
fusese înlocuit cu o altă pânză mai rezistentă. E de prisos să 
mai spun că Len Guy se dovedi un adevărat marinar, că Jem 
West era atent la tot ce se întâmplă, că echipajul acţiona 
cuhptărâre şi supunere, că Hunt era totdeauna primul unde 
se simţea nevoie de priceperea şi forţa lui, sau era, de făcut 
vreo manevră periculoasă. 

Într-adevăr, cu greu îţi puteai face o idee despre acest om. 
Ce deosebire între el şi majoritatea mateloţilor recrutaţi în 
insulele Falkland, mai ales între el şi vânătorul de balene 
Hearjie. De la aceştia era greu să obţii ceea ce aveai 
dreptul să aştepţi şi să ceri de la ei. E drept că se supuneau 


ordinelor, căci, mai de voie, mai de nevoie, trebuia să te 
supui unui ofiţer ca Jem West. Dar în spate, câte 
nemulțumiri, câte acuzaţii! Şi de acestea îmi era teamă, 
fiindcă ele nu prevesteau nimic bun pentru viitor. 

Se înţelege că Martin Hoit îşi reluă fără întârziere 
ocupațiile, dar nu-l mai auzeam bombănind. Foarte priceput 
în meseria lui, era singurul care, ca iscusinţă şi tragere de 
inimă, putea fi comparat cu Hunt. 

— Ei, Hoit, îl întrebai într-o zi, pe când sta devorbă cu 
bosseman-ul, în ce relaţii eşti acum cu diavolul de Hunt? De 
când te-a salvat, s-a arătat mai vorbăreţ? 

— Nu, domnule Jeorling, răspunse Hoit, mi se pare chiar 
că mă evită. 

— 'Te evită? Mă mirai eu. 

— La fel cum făcea şi înainte, de altfel. 

— Ciudat lucru. 

— Ciudat, clar adevărat, adăugă Hurliguerlyi Am observat 
şi eu asta în câteva rânduri. 

— Atunci înseamnă că fuge de dumneata ca şi de ceilalţi? 

— De mine mai mult ca de ceilalţi. 

— Din ce cauză? 

— Nu ştiu, domnule Jeorling! 

— Asta nu te împiedică de loc ca tu să-i fii foarte 
recunoscător, Hoit declară bosseman-ul. li datorezi doar o 
candelă veşnic aprinsă. Dar nu încerca să-i arăţi c-o aprinzi 
în cinstea lui, îl cunosc bine. Ar fi în stare să sufle în ea. 
Eram surprins de ceea ce auzeam. Observându-l puţin, îmi 
dădui seama că într-adevăr Hunt evita orice ocazie de a 
veni în contact cu şeful velier. Nu-şi dădea seama că are 
drept la recunoştinţă din partea lui pentru că-i salvase 
viaţa? Cu siguranţă, purtarea acestui om era cel puţin 
ciudată. 

După miezul nopţii, spre dimineaţa zilei de 9 decembrie, 
vântul arătă tendinţa de a se muta spre est, fapt care ar fi 
dus la oarecare îmbunătăţire a vremii. Dacă se întâmpla 
acest lucru, Halbrane. Putea să câştige timpul pierdut din 


cauza furtunii, reluându-şi itinerarul pe 
meridianul'patruzeci şi trei. Cu toate că marea nu se 
liniştise încă, spre ora două dimineaţa reuşirăm să 
întindem, fără mari riscuri, câteva din pânze. Astfel, cu 
pânza mare şi brigantina în doi clini, trinca şi focul mic 
umflate la babord, Halbrane ajunse din nou pe drumul de la 
care o îndepărtase vijelia. 

În această parte a mării antarctice, întâlnirăm numeroase 
gheţuri purtate de valuri şi acest lucru ne făcea să credem 
că furtuna, grăbind dezgheţul, rupsese înspre est barierele 
banchizei. 

1.13. INTRE CERCUL POLAR ŞI BANCHIZA. 

De când Halbrane depăşise această curbă imaginară, 
trasată la douăzeci şi trei de grade şi jumătate de pol, părea 
că intrase într-o zonă în care călătoria se desfăşura în 
condiţii excepţionale. Şi ce noroc nemaipomenit am avea 
dacă Halbrane, începând cu această primă jumătate a lunii 
decembrie, va găsi deschis drumul lui Weddell. lată, am 
ajuns să spun drumul lui Weddell, de parcă ar fi vorba de o 
şosea terestră bine întreţinută, mărginită de borne 
kilometrice şi de stâlpi, purtând placarde indicatoare: 
Drumul spre polul sud. 

Toată ziua de 10 decembrie goeleta putu manevra fără 
greutate, prin mijlocul sloiurilor de gheaţă izolate, aşa 
numitele floes şi brashs. Direcţia vântului n-o obligă să se 
abată din drumul ei, ba îi ajută chiar să urmeze linia 
dreaptă prin trecătorile dintre ice-fields-uri. Cu toate că 
mai era o lună până să înceapă bine dezgheţul, căpitanul 
Len Guy, obişnuit cu aceste fenomene, îşi dădu seama că 
dezgheţul general, care se producea de obicei în ianuarie, 
se va întârnpla anul acesta cu o lună mai devreme. 

Echipajului nu-i fu greu să evite numeroasele blocuri 
rătăcitoare. Greutăţi se părea că nu vom întâmpina până în 
ziua când goeleta va începe să-şi deschidă drum prin 
banchiză, Până atunci, nu ne aşteptam la nici o surpriză. 


Prezenţa gheţurilor era semnalată printr-un colorit 
aproape gălbui al atmosferei pe care vânătorii de balene îl 
numesc blink. Acesta este un fenomen de refracție a 
luminii, întâlnit numai în zonele glaciale, care nu înşeală 
niciodată pe observator. 

Cinci zile la rând, Halbrane naviga fără avarii şi fără teamă 
de vreo ciocnire. 

Este adevărat că pe măsură ce avansam spre sud, numărul 
ghețarilor creştea şi trecătorile deveneau din ce în ce mai 
strimte. În ziua de 14, stabilirăm că ne aflăm la 72*37' 
latitudine, longitudinea rămânând mereu aceeaşi, între 
meridianul patruzeci şi doi şi patruzeci şi trei. Eram la un 
punct pe care puţini navigatori îl atinseseră şi cu toate că 
trecuseră dincolo de cercul antarctic, nici Balleny şi nici 
Bellingshausen nu ajunseseră până aici. Eram numai cu 
două grade mai jos decât James Weddell. 

Navigaţia goeletei deveni mai anevoioasă printre aceste 
sfărâmături de gheaţă spălăcite şi gălbui, pe care îşi 
lăsaseră gunoiul păsările. Câte unul avea înfăţişarea unui 
lepras. În comparaţie cu proporţiile gigantice ale ghețarilor, 
cât de mică părea corabia noastră, cu catargele ei dominate 
de aisberguri. 

În ceea ce priveşte mărimea acestor mase de gheaţă, ea 
era în deplină armonie cu varietatea formelor lor. Efectul 
era splendid, când îngrămădirile de gheaţă apăreau clin 
neguri, răsfrângând, ca nişte uriaşe nestemate, razele 
soarelui polar. Câteodată, lespezile de gheaţă apăreau 
învăluite în culori roşiatice, apoi se colorau treptat în violet 
şi albastru, datorită probabil unor fenomene de refracție. 

Nu mă săturam admirând acest spectacol, atât de frumos 
descris în povestirea lui Artbur Pym, ici piramide cu vârful 
ascuţit, colo domuri rotunjite, ca turlele unei biserici 
bizantine sau umflate ca ale bisericilor ruseşti ori având 
formele curioase ale dolmenilor2 5, kromlech-urilor26 - şi 
menhirilor27, ca pe câmpul de la Karmac, roase, sparte şi 
sfărâmate, ca nişte cupe răsturnate - în sfârşit, tot ceea ce 


ochii unui om cu imaginaţie se străduiesc câteodată să 
găsească în formele capricioase ale norilor. Şi norii, nu sunt 
ei oare ghețarii rătăcitori ai mă rilor cereşti? 

Trebuie să recunosc că Len Guy, cu toată marea lui 
îndrăzneală, nu era lipsit de o înţeleaptă prudenţă. Nu 
trecea niciodată sub vântul unui aisberg, dacă distanţa nu-i 
garanta succesul oricărei manevre, care ar deveni necesară 
pe parcurs. Familiarizat cu toate întâmplările unei 
asemenea'navigaţii, ştia când să se aventureze în mijlocul 
acestor flotile de drifts-uri şi packs-uri. In ziua aceea îmi 
spuse: 

— Domnule Jeoriing, nu-i prima dată când vreau să 
pătrund în marea polară. Ei bine, dacă încercam s-o fac 
atunci, când mă bazam numai pe simple presupuneri în 
legătură cu soarta Janei, de ce n-aş face-o azi, când aceste 
presupuneri s-au transformat în certitudini. 

— Vă înţeleg, căpitane, şi după părerea mea, experienţa 
pe care o aveţi în navigația prin aceste locuri, sporeşte 
şansele noastre de reuşită. 

— Fără îndoială, domnule Jeorling. Dar să nu uităm, totuşi, 
că dincolo de banchiză mai este, pentru mine, încă 
necunoscutul, ca pentru atâţia alţi navigatori! 

— Necunoscutul? Nu-i chiar aşa, căpitane, din moment ce 
suntem în posesia rapoartelor atât de precise cile lui 
Weddell şi mai ales ale lui Arthur Pym 

— Da! N-am uitat acest lucru. Ei sunt singurii care au 
vorbit despre marea liberă. 

— Şi nu credeţi... 

— Ba da! Cred! Cred că această mare exista şi din. Alte 
raţiuni care-şi au importanţa lor. Într-adevăr, este un lucru 
stabilit că aceste mase, denumite ice-fields-uri şi aisberguri, 
nu se formează în larg, şi numai datorită violenţei furtunilor 
se desprind de continentele sau de insulele de la această 
latitudine înaltă. Curentele le mână spre apele mai 
temperate, unde ciocnindu-se între ele, se opresc, în timp. 


Ce temperatura mai ridicată acţionează asupra lor, topindu- 
le marginile, care sunt mai expuse acestei acţiuni. 

— Este foarte adevărat, încuviinţai eu. 

— Prin urmare, continuă căpitanul, aceste mase n-au venit 
nicidecum de la banchiză. Ele sunt aduse de valuri şi lovesc 
banchiza pe care câteodată o sfarmă în unele locuri, şi prin 
aceste spărturi se strecoară în larg. De altfel, zona australă 
nu trebuie judecată după zona boreală. Condiţiile geofizice 
nu sunt aceleaşi. Astfel, Cook afirmă că în mările 
Groenlandei n-a văzut niciodată munţi de gheaţă de 
mărimea celor întâlniți în mările australe, chiar la o 
latitudine mai ridicată. 

— Din ce cauză? Întrebai eu. 

— Din cauză că în ţinuturile boreale predomină influenţa 
vânturilor din sud; or, ele nu ajung acolo decât după ce au 
luat din aerul fierbinte al Americii, Asiei şi Europei, 
contribuind astfel la ridica rea temperaturii atmosferice. 
Aici, dimpotrivă, ţinuturile cele mai apropiate care se 
termină cu Capul Bunei Speranţe, Patagonia şi Tasmania nu 
modifică de loc curenţii atmosferici. De aceea, temperatura 
rămâne mai uniformă în ţinutul antarctic. 

— Este foarte importantă această observaţie, căpitane, şi 
ea justifică pe deplin părerea dumnea voastră privitoare la 
existenţa mării libere. 

— Da, liberă cel puţin la vreo zece grade în spatele 
banchizei. Prin urmare, să începem prin a trece banchiza şi 
greutatea cea mai mare va fi învinsă. Aveaţi perfectă 
dreptate, domnule Jeoiiing, când spuneaţi că existenţa 
acestei mări libere a fost oficial recunoscută de Weddell. 

— Şi de Arthur Pym, căpitane? 

— Şi de Arthur Pym. 

Începând de la 15 decembrie, o dată cu creşterea 
numărului ghețarilor, se înmulţiră şi greutăţile navigaţiei. 
Vântul continua totuşi să ne fie favorabil, variind de la nord- 
est la nord-vest, fără tendinţa de a-şi schimba direcţia 
dinspre sud. Nici o clipă nu ne gândirăm să ocolim 


aisbergurile şi icefields-urile, nici să navigam noaptea cu 
velafură redusă, manevră grea şi periculoasă întotdeauna. 

Briza se înteţea câteodată şi eram nevoiţi să mai strângem 
clin pânze. Atunci se vedea marea aruncându-se 
spumegând asupra ghețarilor, acoperindu-i cu stropi de 
spumă, ca pe stâncile unei insule plutitoare, fără a reuşi să 
le oprească din mersul lor. 

Jem West măsură de câteva ori unghiurile înălţimii 
aparente şi din calculele sale rezultă că înălţimea reală a 
acestor blocuri era în general cuprinsă între. Zece şi o sută 
de stânjeni. În sinea mea, mă convingeam tot mai mult de 
adevărul celor ce-mi spusese căpitanul, şi-mi dădeam 
seama că asemenea mase nu se puteau forma decât de-a 
lungul unui litoral, poate acela al unui continent polar. Şi 
dacă acest continent exista, avea desigur multe golfuri, fiind 
mâncat de apele mării şi tăiat de strâmtori, prin care Jane a 
putut ajunge la insula Tsalal. 

Şi la urma urmelor, aceste pământuri polare nu sunt ele 
acelea care împiedică încercările descoperitorilor de a 
ajunge până la polul arctic sau antarctic? Nu sunt ele 
pentru munţii de gheaţă un punct de sprijin solid, de care 
nu se desprind decât în timpul dezgheţului? Dacă aceste 
calote, boreală şi australă, n-ar fi fost acoperite decât de 
ape, n-ar fi reuşit corăbiile să-şi croiască drum pe acolo? 

Se poate deci presupune că, după ce a pătruns până la 
paralela optzeci şi trei, căpitanul William Guy de pe Jane, 
călăuzit fie de instinctul său de navigator, fie de întâmplare, 
a plutit prin vreo largă trecătoare a mării. 

Echipajul fu foarte impresionat văzând cum o porneşte 
goeleta prin mijlocul acestor mase mişcătoare - cel puţin 
cei noi, pentru că vechiul echipaj al Janei mai trecuse prin 
asemenea împrejurări. Este adevărat că se obişnuiră 
repede şi nu se mai lăsară impresionați de alte noutăţi ale 
acestei călătorii. 

Ceea ce trebuia organizat cu multă grijă, era 
supravegherea neîncetată a navigaţiei. De aceea Jem West 


puse să se înalțe în vârful catargului mare un butoi, ceea ce 
se numeşte în limbaj marinăresc „cuib de cioară”, unde 
făcea de gardă un om din echipaj. Halbrane, ajutată de o 
briză regulată, înainta cu repeziciune. Temperatura 
ajungea cam la patruzeci şi două de grade, (adică plus 4* 
până la 5* Celsius). Pericolul venea de la neguri, care 
învăluiau adeseori aceste mări, îngreunând evitarea 
eventualelor ciocniri cu ghețarii. 

Spre seara zilei de 16, oamenii echipajului cădeau de 
oboseală. Intre ice-packs-uri şi driitpacks-uri, nu erau decât 
trecători înguste şi foarte întortocheate, care ne obligau să 
schimbăm des direcţia pânzelor. De patru-cinci ori pe ceas, 
răsunau ordine ca acestea: „Păstraţi direcţia vântului!” 
„Lasă vântul larg ,. 

Omul de la cârmă nu şedea degeaba, în timp ce mateloţii 
nu mai încetau cu strânsul pânzelor mari, sau cu întinsul 
celor mici; în aceste împrejurări, mateloţii munceau cu 
tragere de inimă, iar Hunt era mai activ decât toţi ceilalţi. 
Dar acest om, marinar până în adâncul fiinţei sale, se 
dovedea mai folositor când vasul trebuia ferit de blocada 
sloiurilor. Atunci el sărea pe vreun ghețar în care fixa o 
ancoră, prin scripeteie căreia trecea un cablu de sârmă ale 
cărui capete se aliau pe goeletă. Mateloţii trăgeau la edec, 
de capul liber al cablului, şi corabia îşi schimba încetişor 
direcţia, ocolind obstacolul. 

Când trebuiau fixate ancore auxiliare, pentru a ocoli vreun 
colţ ameninţător al ghețarului, Hunt sărea într-o luntre, 
îndreptându-se spre mijlocul grămezii de sloiuri şi debarca 
pe suprafaţa lor lunecoasă, de unde conducea manevrarea 
vasului. 

Datorită acestor fapte de mare curaj şi îndemiri are, 
căpitanul şi întregul echipaj îl considerau pe Hunt un 
matelot excepţional. Aerul acela misterios din toată fâptura 
lui nu înceta însă de a ne aţâţa curiozitatea în cel mai înalt 
grad. Se întâmpla deseori ca Hunt şi Martin Hoit să se 
îmbarce în aceeaşi luntre, pentru vreo manevră 


periculoasă, pe care o îndeplineau împreună. Dacă şeful 
velier îi dădea vreun ordin, Hunt îl executa cu 
conştiinciozitate şi îndemânare. Numai că nu vorbea cu el 
niciodată. 

Halbrane nu mai putea fi prea departe de banchiză. Dacă- 
şi continua drumul în această direcţie, cu siguranţă că va 
ajunge la ea în scurtă vreme rămânându-i doar să-şi caute 
un loc de trecere. Până alunei, însă, pe deasupra ice-fields- 
urilor sau printre vârfurile capricioase ale aisbergurilor, 
santinela de pe catarg nu zări nici o creastă care să nu fie 
năpădită de gheţuri. 

Ziua de 16 ne obligă la precauţii mari şi cu atât mai 
necesare, cu cât cârma, zdruncinată de hurducăturile 
corăbiei, ameninţa să se rupă. Multe zguduituri erau 
provocate de sloiurile care se frecau de carena vasului, 
acestea fiind mai periculoase chiar decât blocurile mari. 
Izbiturile în coastele corăbiei produceau fără îndoială 
şocuri violente, dar Halbrane fiind solid construită, nu risca 
să-şi spargă bordajul, nici să-şi strice căptuşeala, fiindcă, 
după cât ştim, nu era căptuşită. 

Jem West ordonă să se fixeze bine cârma pe care o întăriră 
cu butuci lungi de brad, înţepeniţi pe axa ei, destul de 
rezistenți pentru a o feri de avarii. Să nu credeţi cumva că 
mamiferele marine ar fi părăsit aceste locuri ticsite de mase 
plutitoare de toate mărimile şi de toate formele. Balenele în 
special erau foarte numeroase. Şi ce spectacol minunat 
ofereau trombele de apă, ţâşnind cu atâta putere din 
jeturile lor! Laolaltă cu fin-backs-urile şi humpbacks-urile, 
trăiau marsuini de o mărime nemaiîntâtnită, cântărind 
câteva sute de livre28 fiecare, pe care Hearne îi lovea cu 
harponul său când îi venea la îndemână. Aceşti marsuini, 
după ce treceau prin mâinile lui' Endicott, care-i prepara cu 
o adevărată artă, erau întotdeauna bine primiţi şi apreciaţi 
la mesele echipajului. 

Păsările antarctice, petrelii, damierii şi cormoranii, 
zburau, ţipând, în stoluri numeroase, iar de pe marginea 


ice-fields-urilor ne priveau legiuni întregi de pinguini. Ei 
sunt, de fapt, adevărații locuitori ai acestor triste 
singurătăţi şi natura n-ar fi putut crea o fiinţă mai potrivită 
cu dezolarea care domneşte în zona glacială. 

În dimineaţa zilei de 17, omul „din cuibul ciorii” semnală în 
sfârşit banchiza. 

— Cu direcţia la tribord, înainte! Strigă el. 

La cinci sau şase mile spre sud, se înălța o culme 
nesfârşită, crestată ca dinţii unui ferăstrău, profilându-se pe 
orizontul limpede al cerului antarctic, de-a lungul căreia 
pluteau mii de sloiuri. Această barieră nemişcată se 
întindea de Ia nord-vest spre sud-est, şi chiar dacă ar fi 
plutit numai de-a lungul ei, goeleta noastră tot mai câştiga 
câteva grade spre sud. 

Cine vrea să-şi facă o părere exactă despre diferenţa 
dintre banchiză şi bariera de gheaţă, iată ce trebuie să 
reţină: aceasta din urmă, după cum am mai spus, nu se 
formează niciodată în plină mare. Este absolut necesar ca 
ea să se sprijine pe o bază solidă, fie pentru a-şi ridica 
planurile verticale de-a lungul unui litoral, fie pentru a-şi 
întinde în spate piscurile munţilor de gheaţă. Dacă însă 
această barieră nu poate părăsi punctul fix care o susţine, 
ea este aceea care, după cum spun navigatorii cei mai 
competenţi, furnizează aisberguri şi ice-fields-uri, drifts-uri, 
packs-uri, floes-uri şi brasks-uri, a căror continuă plutire o 
zăream în larg. Coastele pe care se sprijină sunt supuse 
influenţei curenților, veniţi din mările mai calde. 

Pe timpul mareelor de echinocţiu, a căror înălţime este 
câteodată destul de mare, bariera se roade, crapă, se 
macină şi în câteva ore sute de blocuri enorme se desprind 
cu, zgomot asurzitor, cad în mare, scufundându-se în 
mijlocul unor viitori formidabile şi apoi revin la suprafaţă. 
Aceştia sunt munţii de gheaţă, din care nu iese la suprafaţa 
apei decât o treime şi care plutesc până în clipa când 
influenţa climatică a latitudinilor joase le grăbeşte topirea. 


Într-o zi, pe când vorbeam cu căpitanul Len Guy despre 
acest lucru, îmi spuse: 

— Aceasta este explicaţia cea mai justă, şi de aceea 
bariera de gheaţă opune navigatorilor un obstacol de 
netrecut, pentru că are la bază stabilitatea unui litoral. Nu 
acelaşi lucru se întâmplă cu banchiza. Ea se formează mai 
departe de uscat, chiar pe ocean, prin amestecul neîncetat 
al sfărâmăturilor aduse de valuri. Expusă asalturilor hulei şi 
valurilor oceanului, în timpul verii ea se dizlocă, lăsând 
trecători prin care vasele pot pătrunde dincolo. 

— Este adevărat deci, observai eu, că banchiza nu 
constitue o masă neîntreruptă, pe care n-ai putea s-o 
ocoleşti. 

— Aşa a putut şi Weddell să treacă dincolo, domnule 
Jeorling, datorită împrejurărilor excepţionale de 
temperatură şi primăverii timpurii. Din moment ce aceste 
împrejurări ni se prezintă şi nouă, nu este o îndrăzneală 
prea mare să încercăm a ne folosi de ele. 

— Cu siguranţă, căpitane. Şi acum că banchiza a fost 
semnalată. 

— Ne vom apropia de ea cât va fi cu putinţă, şi voi conduce 
goeleta prin cea dintâi trecătoare pe care o vom descoperi. 
Dacă nu găsim niciuna, o să plutim de-a lungul banchizei 
până la extremitatea ei orientală, ajutaţi de curentul care 
merge în această direcţie, cu condiţia ca briza să se 
menţină la nord-est. 

Navigând spre sud, goeleta întâlni ice-fields-uri de 
dimensiuni uriaşe. Măsurarea acestor ice-fieldsuri cu 
ajutorul unghiurilor luate cu cercul şi a laturilor măsurate 
cu lochul, ne ajută să stabilim suprafaţa lor la cinci până la 
şase sute de stânjeni pătraţi. Trebuia manevrat cu multă 
precizie şi prudenţă, pentru a evita săfim blocaţi într-un 
coridor de gheaţă, a cărui ieşire de multe ori nu se vedea. 

Când Halbrane ajunse la trei mile de banchiză, se opri în 
mijlocul unui bazin larg, care-i lăsa toată libertatea de 
manevrare. Fu desprinsă o luntre de pe bord, şi lansată pe 


apă. Căpitanul Len Guy şi bosseman-ul coborâră în ea 
însoţiţi de patru mateloţi la vâsle şi unul la cârmă. Luntrea 
se îndreptă spre meterezul masiv, în care oamenii sperau să 
găsească trecătoarea prin care s-ar fi putut strecura 
goeleta, dar după trei ore de cercetări zadarnice, se 
înapoiară pe bord dezamăgiţi şi frânţi de oboseală. 

Pe deasupra, mai începu şi o ploaie amestecată cu zăpadă, 
care făcu să scadă temperatura la treizeci şi. Şase de grade 
(plus 2 grade şi 22 Cclsius) de nu mai puturăm vedea 
banchiza. Prin urmare, nu. ne mai rămase altceva de făcut 
decât să punem capul la compas spre sud-est şi să navigam 
printre sloiuri; să trecem peste ele, ar fi însemnat să ne 
expunem la riscuri serioase, fără nici un rost. 

Jem West ordonă să se sucească vergile în aşa fel încât să 
plutim cit mai mult cu putinţă în direcţia vântului. Echipajul 
lucră cu multă îndemânare, şi goeleta, însufleţită de o 
viteză care crescu pină la şapte opt mile, înclinată la 
tribord, se avântă prin mijlocul sloiurilor grămădite în calea 
ei. Ştia parcă să evite atingerea cu ele, atunci când această 
întâlnire i-ar fi dăunat, iar când era vorba doar de straturi 
subţiri de gheaţă, se arunca asupra lor spărgându-le cu 
etrava ei, care făcea în aceste cazuri oficiul de berbece29. 
Apoi, după câteva atingeri uşoare, urmate de trosnituri, 
care curtemurau câteodată toată lemnăria corăbiei, 
Halbrane găsea din nou ape libere şi drumul. Continua o 
vreme nestingherit. 

Esenţialul era să se ferească mai ales de ciocniri cu 
aisbergurile. Nu era de loc greu să navighezi pe un cer 
senin, care-ţi îngăduia să manevrezi la timp, pentru a mări 
sau micşora viteza goeletei. Totuşi, cu negurile care 
apăreau destul de des, limitând câmpul vizual la două până 
la patru sute de metri, navigarea continua să fie destul de 
periculoasă. 

Dar, fără a mai vorbi de aisberguri, Halbrane nu risca oare 
să se ciocnească de ice-fields-uri? Incontestabil, şi numai 
cine n-a văzut asemenea spectacol nu-şi poate imagina câtă 


forţă au aceste mase în mişcarea lor, care pare atât de 
înceată. 

În ziua aceea, văzurăm cu ochii noştri unul din aces, te ice- 
fields-uri, care abia se mişca, izbindu-se de altul ce părea 
nemişcat. Ei bine, acest câmp de gheaţă Iu sfărâmat şi atât 
de tare se zdruncină, încât în scurtă vreme nu mai rămase 
din el aproape nimic. Pe locul unde fusese câmpul de 
gheaţă, pluteau acum, împingându-se unele într-altele, 
bucăţi enorme de gheaţă, hummocks-uri înalte până la o 
sută de picioare şi câteva calfs-uri, care se scufundau încet 
în adâncuri. 

Se poate să nu te cuprindă cel puţin mirarea în faţa. Unui 
asemenea lucru, cinci greutatea câmpului de gheată care 
se apropia de celălalt, trecea de câteya milioane de tone. 

Se scurseră astfel douăzeci şi patru de ore, timp în care 
goeleta se menţinu la distanţă de trei-patru mile departe de 
banchiză. Să ne apropiem mai mult, ar fi însemnat -să ne 
angajăm degeaba într-o serie de încurcături, din care nu se 
ştie dacă mai puteam ieşi. 

Len Guy ardea de nerăbdare să facă acest lucru, dar se şi 
temea să nu-şi mâne goeleta, fără să observe, către 
deschizătura vreunei trecători 

— Dacă am avea un vas să ne însoţească, îmi spuse el, aş 
merge mai aproape de banchiză, şi acum îmi dau seama ce 
avantajos lucru este să pleci cu două corăbii într-o expediţie 
ca aceasta. Dar Halbrane e singură, şi dacă am rămâne fără 
ea. Cu toată prudenţa manevrării, goeleta noastră era 
expusă totuşi la mari pericole. 

Abia parcurserăm vreo sută de stânjeni, când furăm 
nevoiţi să ne oprim brusc şi să schimbăm direcţia vasului cu 
o clipă înainte ca vârful catargului din faţă, care era foarte 
aplecat, să se izbească într-un ghețar. 

Ore întregi, Jem West fu obligat să schimbe viteza şi-i 
trebui multă atenţie pentru a evita o ciocnire cu un câmp de 
gheaţă. Din fericire, vântul sufla de la est spre nord-nord 
est, fără să se schimbe, ceea ce ne permise să menţinem 


toate pânzele întinse. Dacă s-ar fi transformat. Însă în 
furtună, nu ştiu ce s-ar fi ales de goeleta noastră, sau mai 
bine zis ştiu foarte bine: ar fi fost pierdută şi ea, şi oamenii. 

În acest caz, n-am fi avut cum să fugim şi Halbrane ar fi 
eşuat pe gheţurile de la poalele banchizei. După o lungă 
recunoaştere, căpitanul Len. Guy fu nevoit să renunţe 
deocamdată la nădejdea de a găsi o trecătoare prin acest 
zid de gheaţă. N-aveam altceva de făcut, decât să ne 
îndreptăm spre sud-est. De altfel, urmând această direcţie, 
nu pierdeam nimic în latitudine. Şi într-adevăr, în ziua de 
18, stabilirăm că Halbrane se afla pe paralela şaptezeci şi 
trei. 

Repet totuşi, că niciodată nu s-a navigat în mările 
antarctice în condiţii mai fericite, datorită desprimăvărării 
timpurii, permanenţei vânturilor dinspre nord şi 
temperaturii pe care termometrul o indica la patruzeci şi 
nouă de grade, adică plus 9* şi patruzeci şi patru Celsius. 
Este de la sine înţeles că aveam o zi continuă şi timp de 
douăzeci şi patru de ore razele solare ne înconjurau din 
toate punctele orizontului. 

Aisbergurile începuseră să se topească şi sute de pârăiaşe 
se scurgeau la vale, săpând adânc în pereţii de gheaţă, ca 
apoi să se unească în cascade fremătătoare. Trebuia să ne 
ferim cu mare grijă, ca să nu ne dea peste cap, când prin 
topirea bazei lor îşi schimbau centrul de greutate şi se 
rostogoleau în apele adânci ale oceanului. 

De vreo două-trei ori, ne apropiarăm de banchiză până la 
o distanţă mai mică de două mile. Era cu neputinţă ca în 
actualele condiţii climaterice să nu se fi produs rupturi în 
câteva locuri. Nici de data aceasta cercetările noastre nu 
duseră la vreun rezultat şi din nou furăm nevoiţi să ne 
lăsăm în voia curentului care trecea de la vest spre est. 

De altfel, acest curent ne era folositor şi nu regretam 
decât faptul că am fost târâţi dincolo de meridianul 
patruzeci şi trei, câtre care va fi necesar să ducem din nou 
goeleta pentru a ne îndrepta spre insula 'Tsalal. Speram că 


de data aceasta vântul o va purta din nou spre itinerarul 
său. 

Trebuie să mai spun că în timpul ultimei recunoaşteri, n- 
am descoperit pe tot parcursul nici urmă de pământ sau 
ceva care să semene a pământ, conform hărților întocmite 
de navigatorii care trecuseră pe aici înaintea noastră, hărţi 
incomplete, fără îndoială, dar în linii mari destul de precise. 
S-a întâmplat ca pe locurile indicate că ar fi pământ, să fi 
mers corăbii. Totuşi, acest lucru nu era admisibil, în ceea ce 
priveşte insula Isalal. Dacă Jane a putut ajunge la ea, 
înseamnă că această parte a mării antarctice era liberă şi 
într-un an atât de timpuriu, n-avem să ne temem de vreun 
obstacol care s-ar fi putut ivi în drum. 

În sfârşit, în ziua de 19, între orele două şi trei după 
amiază, la verga catargului mare se auzi strigătul 
santinelei: 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Jem West. 

— Banchiza este spintecată la sud-est. 

— Şi mai departe? 

— Nu se mai vede nimic. 

Locotenentul urcă pe hobane şi în câteva clipe ajunse la 
capelajul catargului hunei. Noi aşteptam jos, cuprinşi de 
nerăbdare. Dacă santinela s-a înşelat? Poate a avut vreo 
iluzie optică, în orice caz, Jem West nu va greşi. După zece 
minute de aşteptare, zece minute care mi se părură 
nesfârşite, vocea lui clară ajunse până la noi pe punte: 

— Marea liberă! Strigă el. 

I se răspunse printr-un „ura” puternic, ieşit din toate 
piepturile. Goeleta luă cap la compas spre sud-est, cu vântul 
strâns cât mai aproape. După două ore, capătul banchizei 
fu ocolit şi în faţa privirilor noastre se întindea o mare 
strălucitoare, complet eliberată de gheţuri. 

1.14. VOCEA DIN VIS. 

Pe de-a-ntregul eliberată de gheţuri? Nu. Ar fi fost prea 
devreme pentru acest lucru. Câteva aisberguri mai albeau 
în depărtare, iar drifts-uri şi packs-uri mai pluteau încă spre 


est. Dezgheţul era în toi în partea aceea, iar marea era 
complet liberă, din moment ce o corabie putea naviga cu 
uşurinţă. 

Nu încape nici o îndoială că prin aceste locuri, plutind pe 
un braţ al mării, un fel de canal săpat prin continentul 
antarctic, au ajuns corăbiile lui Weddell la şaptezeci şi patru 
de grade latitudine, pe care Jane trebuie să le fi depăşit 
cam cu şase sute de mile. 

— Dumnezeu ne-a venit în ajutor, îmi spuse căpitanul Len 
Guy, şi bine ar fi să ne conducă paşii până la capăt. 

— In opt zile, îi răspunsei eu, goeleta noastră poate să fie 
în largul insulei Tsalal. 

— Da, cu condiţia ca vânturile de la est să persiste, 
domnule Jeorling, Nu uitaţi însă că, plutind de-a lungul 
banchizei până la extremitatea ei orientală, Halbrane s-a 
îndepărtat de itinerarul său şi trebuie readusă spre vest. 

— Briza este cu noi, căpitane... 

— Şi vom profita de ea, pentru că intenţia mea este să mă 
îndrept spre insula Bennet. Acolo a debarcat mai întâi 
fratele meu William. Din clipa când vom întâlni această 
insulă, putem fi siguri că mergem pe drumul cel bun. 

— Cine ştie, căpitane, dacă nu vom găsi acolo noi indicii. 
— Şi asta. Se poate, domnule Jeorling. Prin urmare, azi, 
după ce voi face punctul şi voi stabili exact poziţia noastră, 

punem capul la compas spre insula Bennet. 

Este de la sine înţeles că trebuia consultată imediat 
călăuza cea mai sigură pe care o aveam la dispoziţie. 
Vorbesc de cartea lui Edgar Poe, în realitate, povestirea 
adevărată a lui Arthur Gordon Pym. După ce o recitii cu 
toată atenţia pe care o merită, ajunsei la următoarea 
concluzie: că fondul era adevărat, că Jane descoperise şi 
acostase la insula Tsalal, nu mai încăpea nici o îndoială, 
după cum nu exista îndoială asupra existenţei celor şase 
supraviețuitori ai naufragiului, la data când Patterson a fost 
luat de ghețarul în derivă. 


Asta era partea adevărată, sigură, neîndoielnică, însă, 
cealaltă parte nu trebuia pusă oare pe socoteala imaginaţiei 
povestitorului, imaginaţie uimitoare, excesivă, 
bolnăvicioasă, dacă ţii seama de portretul pe care şi l-a 
făcut el însuşi. Şi trebuia să iei drept sigure întâmplările 
stranii pe care pretinde că le-ar fi observat în această 
îndepărtată Antarctidă. Trebuia admisă existenţa unor 
oameni şi animale ciudate. Era adevărat oare că solul 
acestei insule ar fi de o natură specială şi apele ei 
curgătoare au o componenţă deosebită? Existau oare acele 
prăpăstii înspăimântătoare, a căror descriere o făcea cu 
atâta minuţiozitate Arthur Pym? Era oare de crezut că 
culoarea albă producea asupra insularilor atâta. Groază? Şi 
la urma urmelor, de ce nu, deoarece culoarea albă, haina 
iernii, culoarea zăpezilor, le anunţa apropierea timpului 
rău, care-i închidea într-o închisoare de gheaţă. 

Într-adevăr, ce trebuie să gândeşti despre aceste 
fenomene neobişnuite semnalate dincolo, despre vaporii 
cenuşii ai orizontului, întunecarea spaţiului, transparenţa 
luminoasă a adâncimilor mării, albeaţa cascadei aeriene, şi, 
în sfârşit, despre acel uriaş alb care se ridică pe pragul 
polar. Asupra acestor lucruri îmi aveam rezervele mele şi 
mă hotărâsem să aştept. În ceea ce-l priveşte pe căpitanul 
Len Guy, se arăta foarte indiferent faţă de tot ceea ce în 
povestirea lui Athur Pym nu se referea direct la cei părăsiţi 
de pe insula Isalal, a căror salvare era unica şi permanenta 
lui preocupare. 

Or, din moment ce aveam în faţa ochilor povestirea lui 
Arthur Pym, mă hotărâsem să-l verific pas cu pas, să 
deosebesc adevărul de minciună, realitatea de fantezie. Şi 
convingerea mea era că nu voi găsi nici urmă de aceste 
lucruri stranii, care trebuie să fi fost inspirate de acel 
„înger al bizarului”, personajul principal al uneia din cele 
mai sugestive nuvele ale poetului american. 

La data de 19 decembrie, goeleta noastră se afla deci cu 
un grad şi jumătate mai la sud decât fusese Jane cu 


optsprezece zile mai târziu. De aici, această concluzie că 
împrejurările, mările, direcţia vântului, sezonul frumos, 
foarte timpuriu, ne-au fost extrem de favorabile. O mare 
liberă, sau oricum navigabilă, se întindea în faţa căpitanului 
Len Guy, cum se întinsese şi în faţa căpitanului William Guy, 
şi în spatele lor, banchiza îşi desfăşura, de la nord-vest spre 
nord-est, enormele ei mase solidificate. 

În primul rând, Jem West vru să se convingă dacă curentul 
mergea spre sud în acest braţ de mare, după cum susţinea 
Arthur Pym. La ordinul său, bosseman-ul aruncă o undiţă de 
două sute de brasse, având o greutate destul de mare şi se 
constată că direcţia curentului era aceeaşi, prin urmare, 
foarte prielnică goeletei noastre. 

La ora zece şi la amiază se mai făcură două observaţii cu 
mare exactitate, cerul fiind de o extraordinară puritate. 
Calculele arătară 74*45' latitudine şi ceea ce nu ne 
surprinse de loc 39*15' longitudine. Se vede că înconjurul 
pe care ni l-a impus prelungirea banchizei, şi pe care l-am 
făcut din necesitatea de a ocoli pe la extremitatea ei 
orientală, obligaseră goeleta să se avânte cam cu patru 
grade la est. Punctul fiind stabilit, căpitanul Len Guy luă cap 
la compas spre sud-est, pentru a reveni la meridianul 
patruzeci şi trei, ţinând totuşi direcţia sud. 

Nu mai este, cred, nevoie să reamintesc că, cuvintele 
„dimineaţa” şi „seara” de care mă voi folosi, în lipsă de 
altele, nu implicau nici răsăritul şi nici apusul soarelui. 
Discul fierbinte al astrului zilei nu încetă să lumineze 
spaţiile, în drumul lui neîntrerupt. 

Câteva luni mai târziu, el va dispare pentru un timp. 
Totuşi, în această perioadă rece şi întunecată a iernii 
antarctice, cerul este aproape zilnic luminat de aurorele 
polare. Poate, mai târziu, vom fi martorii acestor fenomene 
de-o splendoare ce nu poate fi exprimată îndeajuns şi a 
căror influenţă electrică se manifestă cu atâta putere. 

După cum povesteşte Arthur Pym, de la 1 la 4 ianuarie a 
anului 1828, călătoria Janei continuă cu multă greutate, pe 


o vreme rea, cum nu mai avuseseră până atunci. O furtună 
puternică de la nord-est aduse cu ea munţi de sloiuri care 
erau gata-gata să-i sfarme cârma. După ce scăpă de 
furtună, îşi văzu drumul închis de o banchiză groasă care, 
din fericire, putu fi trecută. De-abia în dimineaţa zilei de 5 
ianuarie, la latitudinea de 73*15', scapă de ultimele 
obstacole, continuându-şi liniştită drumul. În timpul când 
Jane trecea pe aici, temperatura aerului era de treizeci şi 
trei de grade, (plus 0*56 Celsius), iar acum, la trecerea 
noastră, se ridica la patruzeci şi nouă de grade, sau, cum s- 
ar mai putea spune, la plus 9*44 Celsius. Acul busolei 
noastre se găsea într-o poziţie identică cu acela al Janei, 
indicând 14*28' spre est. 

Voi face o ultimă observaţie, pentru a indica în mod exact 
diferenţa sau apropierea de situaţie între cele două goelete. 
Jane a avut nevoie de cincisprezece zile, de la 5 la 19 
ianuarie, ca să parcurgă cele zece grade, echivalând cu 
şase sute de mile, care o despărţeau de insula 'Tsalal, în 
timp ce Halbrane, la 19 decembrie, se găsea la mai puţin de 
şapte grade, adică la patru sute de mile. Dacă vântul se 
menținea până la sfârşitul săptămânii, am fi văzut apărând 
la orizont insula 'Tsalal sau cel puţin mica insulă Bennet, de 
la care mai aveam de mers vreo cincizeci de mile, unde 
căpitanul Len Guy voia să facă o escală de douăzeci şi patru 
de ore. 

Navigarea continuă în condiţii excelente. Nu întâlnirăm tot 
drumul decât vreo câteva sloiuri, pe care curenţii îi târau 
spre sud-vest, cu o iuţeală de un sfert de milă pe oră. Dar 
goeleta noastră le ocolea cu multă uşurinţă. Cu toate că 
briza se înteţise, Jem West nu slăbise pânzele de sus şi 
Halbrane luneca încetişor pe o mare uşor fremătândă. 

Nu se zărea niciunul din aisbergurile întâlnite de Arthur 
Pym la această latitudine, care, după mărturisirile lui, 
atingeau înălţimea de o sută de brasse în timpul 
dezgheţului. Timpul era frumos şi echipajul nostru nu era 
obligat să manevreze pe ceaţă, cum se întâmplase cu cel al 


Janei. Nu avurăm de luptat nici cu rafalele de grindină, sau 
de zăpadă, care o asaltaseră pe Jane, nici cu scăderile de 
temperatură, din cauza cărora echipajul ei avusese atâta de 
suferit. 

Din când în când, întâlneam în calea noastră floes-uri pline 
de pinguini, semănând cu nişte turişti, care navigau pe 
bordul unui iaht de plăcere, şi de foci negricioase, înfipte în 
suprafeţele albe, ca nişte enorme lipitori. Deasupra acestei 
flotile zburau neîncetat petreli, damieri, puffini negri, 
cufundări, grebe, steme, cormorani şi albatroşi de culoarea 
funinginei, care trăiesc în ţinuturile latitudinilor înalte. Pe 
apă, pluteau ici-colo meduze mari, împodobite cu cele mai 
gingaşe culori, deschizându-se ca nişte umbreluţe. Mai 
dădurăm în drum de peşti uriaşi, un fel de dorode, lungi de 
trei picioare, cu carnea tare şi gustoasă, din care făceam 
provizii îmbelşugate, cu ajutorul undiţelor şi harpoanelor. 

A doua zi de dimineaţă, după o noapte calmă, în timpul 
căreia briza slăbise, bosseman-ul mă întâmpină vesel şi 
surâzător, cu alura omului pe care micile necazuri ale vieţii 
nu-l supără prea mult. 

— Bună dimineaţa, domnule Jeorling, bună dimineaţa, îmi 
spuse el, de cum mă zări. 

În aceste regiuni australe, la epoca de care vorbesc, nu se 
putea spune „bună seara”, pentru bunul motiv că nu există 
seară, nici bună, nici rea. 

— Bună dimineaţa, Hurliguerly, îi răspunsei, foarte dispus 
să încep o conversaţie cu acest om vesel şi vorbăreţ. 

— Ei, cum vi se par mările de dincolo de banchiză? 

— Le-aş putea compara foarte bine cu marile lacuri din 
Suedia sau America. 

— Da, fără îndoială, numai că cele de aici sunt înconjurate 
de aisberguri, în loc de munţi! 

— Nici nu ne-am fi putut dori ceva mai bun, bosseman, cu 
condiţia ca şi restul călătoriei să ţină tot aşa până la insula 
Tsalal. 

— De ce nu până la pol, domnule Jeorling? 


— Până la pol? E departe polul şi nu se ştie ce e pe acolo. 
— O să ştim, după ce-l vom vizita, răspunse bosseman-ul, 
fiindcă, dacă te gândeşti bine, este singura posibilitate de a 

putea afla! 

— Ai dreptate, Hurliguerly... dar Halbrane n-a plecat să 
descopere polul sud. Dacă Len Guy va reuşi să salveze 
naufragiaţii de pe Jane, înseamnă că-şi va fi îndeplinit 
misiunea şi nu ştiu dacă ar trebui să încerce mai mult. 

— Bineînţeles, domnule Jeorling, bineînţeles. Totuşi, când 
va ajunge la trei sau patru sute de mile de pol, nu va fi 
tentat oare să meargă până la capătul axei, pe care 
pământul se învârteşte ca un pui în frigare replică râzând 
bosseman-ul. 

— Asta ar merita osteneala de a înfrunta noi pericole şi 
este oare atât de interesant, încât să împingem până acolo 
pasiunea noastră pentru cuceririle geografice. 

— Da şi nu, domnule Jeorling. Mărturisesc totuşi că am 
ajuns mai departe decât navigatorii dinaintea noastră poate 
mai departe chiar decât vor merge vreodată cei ce vor veni 
după noi, şi asta-i destul pentru orgoliul unui marinar ca 
mine. 

— Da ţi se pare că nu s-a făcut mai nimic, pe lângă ceea ce 
mai e de făcut, bosseman. 

— Chiar aşa, domnule Jeorling, şi dacă ni s-ar propune să 
ne înfundăm la câteva grade mai de-parte de insula Tsalal,. 
Fiţi sigur că n-aş fi eu celcare s-ar opune. 

— Bosseman, nu cred ca Len Guy să se fi gândit vreodată, 
la aşa ceva. 

— Nici eu, răspunse Hurliguerly, cred că de îndată ce-şi va 
salva fratele şi pe cei cinci mateloţi de pe Jane, nu va şti 
cum să se întoarcă mai repede în Anglia. 

— Asta este şi probabil, şi logic în acelaşi timp, bosseman. 
Dacă oamenii vechi din echipaj sunt gata să meargă 
oriunde i-ar duce şeful lor, nu acelaşi lucru s-ar întâmpla cu 
cei noi. Ei n-au fost angajaţi pentru o campanie atât de 


lungă şi de periculoasă, cum ar fi aceea care ne-ar duce 
prnă la pol. 

— Aveţi dreptate, domnule Jeorling, şi chiar dacă s-ar 
hotări la o asemenea treabă, ar fi nevoie de momeala unei 
prime serioase, pentru fiecare paralelă trecută dincolo de 
insula Tsalal. 

— Şi nici aşa nu-i sigur că se vor învoi, spusei eu. 

— Ba ceva mai mult, Hearne şi tovarăşii lui, recrutaţi în 
insulele Falkland, care formează majoritatea pe bord, 
sperau că nu vom putea trece de banchiză şi deci navigarea 
nu va depăşi în nici un caz cercul antarctic! Se arată foarte 
nemulţumiţi de faptul că am mers atât de departe, în 
sfârşit, nu ştiu ce-o mai fi de acum încolo, însă acest Hearne 
este un tip cam suspect şi eu îl supraveghez de multă 
vreme. 

Într-adevăr, nemulţumirea care mocnea în noii mateloţi 
constituia, dacă nu un pericol, cel puţin o complicaţie 
pentru viitor. In noaptea, sau mai exact în timpul când ar fi 
trebuit să fie noaptea de 19 spre 20, somnul îmi fu tulburat 
de un vis ciudat. Da! Nu putea fi decât un vis! Cred că 
trebuie să-l menţionez totuşi în această povestire, ca să se 
înţeleagă cât de obsedată începea să fie mintea mea de 
întâmplările prin care treceam. 

Timpul era rece încă, şi după ce m-am întins în pat, m-am 
înfăşurat bine în păturile mele groase. De obicei, somnul mă 
cuprindea pe la orele nouă seara şi dormeam fără 
întrerupere până la cinci dimineaţa. Eram în toiul somnului, 
să fi fost cam două după miezul nopţii, când mă trezi brusc 
un fel de murmur, întrerupt de suspine. Deschisei, sau mai 
curând mi se păru că deschid ochii. Oblonul geamului era 
lăsat şi în cabină domnea un întuneric adânc. 

Cum murmurul se repetă, ascultai atent şi mi se păru că 
aud o voce, o voce care n-o cunoşteam, şoptind aceste 
cuvinte: 

— Pym... Pym... sărmanul meu Pym! 


Desigur, asta nu putea fi decât o halucinație sau, dacă era 
altfel, însemna că cineva intrase în cabina mea, pe care n-o 
încuiasem la culcare. 

— Pym! Continuă vocea. Nu trebuie... bietul Pym nu 
trebuie uitat niciodată! 

De data aceasta auzii distinct cuvintele pronunţate chiar 
lângă urechea mea. Ce însemna această recomandaţie şi de 
ce îmi era adresată mie? Să nu uit pe Arthur Pym? Nu 
murise oare după întoarcerea lui în America de-o moarte 
subită şi grozavă, ale cărei amănunte nu le cunoştea 
nimeni? 

Aveam senzaţia că aiurez şi mă trezii de-a binelea, de data 
aceasta cu senzaţia că fusesem tulburat de un vis 
nemaipomenit, care se datora vreunei tulburări cerebrale. 
Dintr-o săritură, ajunsei la fereastră şi deschisei oblonul. 
Scosei capul prin deschizătură şi privii puntea. La pupa 
goeletei nu era nimeni, afară de Huni care sta în picioare la 
roata cârmii, cu ochiul pe cadranul busolei. Nu aveam 
altceva de făcut decât să mă culc din nou. Ceea ce şi făcui, 
şi cu toate că mi se păru că aud din nou numele lui Arthur 
Pym pronunţat lângă urechea mea, aţipii repede şi dormii 
tun până dimineaţa. 

Când mă sculai, nu-mi mai rămăsese decât o foarte vagă 
amintire a incidentului de peste noapte, care şi începuse să 
se şteargă din mintea mea. Recitind povestirea lui Arthur 
Pym, de cele mai multe ori împreună cu căpitanul, ca şi cum 
această povestire ar fi fost jurnalul de bord al Halbranei, 
îmi atrase atenţia următorul fapt, petrecut în ziua de 10 
ianuarie: In timpul după amiezii s-a produs un accident 
foarte regretabil şi tocmai în apele prin care treceam 
atunci. Un american, originar din New-York, numit Peter 
Vredenburgh, unul din cei mai buni mateloţi ai echipajului 
de pe Jane, lunecă şi căzând între două blocuri de gheaţă, 
dispăru fără a mai putea fi salvat.” 

Era prima victimă a acestei funeste campanii şi câţi alţii 
aveau să se mai înscrie în necrologul nenorocitei goelete! In 


legătură cu aceasta, înţeleserăm că, după spusele lui Arthur 
Pym, frigul fusese puternic în ziua de 10 ianuarie şi starea 
atmosferică foarte tulbure, datorită rafalelor de zăpadăşi 
grindină care veneau de la nord-est. 

Este adevărat că la acea dată, banchiza mai era încă 
departe spre sud, ceea ce explică motivul pentru care Jane 
n-o înconjurase pe la vest. După cum mai povesteşte tot 
Arthur Pym, Jane nu ajunsese acolo decât la 14 ianuarie. O 
mare „în care nu era nici un sloi de gheaţă” se desfăşura 
până în depărtările orizontului, străbătută de curenţi care 
se mişcau cu o iuţeală de o jumătate de milă pe oră. 
Temperatura era de treizeci şi patru de grade (plus 1* şi 11 
Celsius) şi în scurtă vreme se ridică la cincizeci şi unu 
grade, adică plus 10* şi 56 Celsius. Era aceeaşi 
temperatură de care se bucura şi Halbrane şi la fel ca 
Arthur Pym, puteam spune cu uşurinţă, că nimeni nu s-ar fi 
îndoit că aveam posibilitatea să atingem polul”. 

În ziua aceea, observaţia căpitanului Janei arătă 81*21' 
latitudine şi 42*5' longitudine. La o diferenţă de câteva 
minute de arc, această constatare era întâmplător la fel cu 
aceea pe care o făcuserăm şi noi în dimineaţa zilei de 20 
decembrie. Prin urmare, ne îndreptam direct spre insula 
Bennet şi, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, ea 
apăru la orizont. In timpul navigării prin aceste locuri, nu 
am de relatat nici un incident. La bordul goeletei noastre nu 
se întâmplă nimic deosebit, în timp ce jurnalul Janei, la data 
de 17 ianuarie, înregistra o serie de întâinplări destul de 
ciudate. 

lată pe cea mai interesantă, care furniza lui Arthur Pym şi 
tovarăşului său Dirk Peters prilejul să-şi arate curajul şi 
devotamentul lor. Spre ora trei după amiază, santinela de la 
catarg remnală prezenţa unui banc de gheaţă în derivă, 
ceea ce dovedeşte că sloiurile reapăruseră la suprafaţa 
mării libere. Pe acest banc se afla un animal uriaş. 
Căpitanul William Guy ordonă să fie înarmată cea mai mare 
din luntre, în care luă loc Arthur Pym, Dirk Peters şi 


secundul Janei, nefericitul Patterson, al cărui cadavru l-am 
găsit în drumul de la insulele Prinţul Eduard la Tristan- 
daCunha. 

Animalul era un urs de Arctica, măsurând cincisprezece 
picioare lungime, cu părul ţepos, foarte creţ şi de o albeaţă 
imaculată, cu botul rotund ca al unui buldog. Cele câteva 
focuri care-l atinseră nu fură de ajuns pentru a-l dobori. 
Aruncându-se în mare, puternicul animal înotă spre luntre 
şi, agăţându-se de ea, era cât pe-aci s-o răstoarne, dacă 
Dirk Peters, repezindu-se asupra lui, nu i-ar fi împlântat 
cuțitul. În spate. Rănit de moarte, ursul târî după el şi pe 
metis, căruia trebui să i se arunce o funie, ca să poată urca 
din nou pe bord. Ursul fu adus pe puntea Janei, dar în afară 
de mărimea lui excepţională, nu prezenta nimic anormal 
pentru ca să poată fi trecut printre patrupedele ciudate, 
semnalate de Arthur Pym în regiunile australe; 

Dar să revenim la Halbrane. Briza de la nord, care 
încetase definitiv, nu mai reveni şi doar curentul mai 
îndrepta goeleta spre sud. Din aceste motive avuserăm o 
mică întârziere, care din cauza nerăbdării noastre, ni se 
păru nemaipomenit de mare. 

În sfârşit, în ziua de 21, constatarăm că ne aflăm la 82*50' 
latitudine şi 42*20' longitudine vestică. Insula Bennet, dacă 
exista, nu mai putea fi departe. Pe la ora şase seara, 
strigătul unuia dintre oameni semnală pământ în faţa 
babordului. 

1.15. INSULA BENNET. 

Halbrane înaintase cam opt sute de mile dincolo de cercul 
polar şi acum naviga în largul apelor insulei Benne. Oamenii 
echipajului aveau mare nevoie de odihnă, pentru că, în 
timpul ultimelor ore, obosiseră vâslind la luntrele lor, de 
care remorcaseră goeleta cu pânzele atârnând, 
nemaiputând să înainteze pe această mare calmă. Aşa că 
debarcarea fu amânată pentru a doua zi, iar la auzul 
ordinului, mă dusei să stau trântit în cabina mea. 


De data aceasta nici un murmur nu-mi tulbură somnul şi la 
cinci dimineaţa fusei printre primii pe punte. Jem West 
luase toate măsurile de prevedere pe care le cerea o 
navigare prin aceste locuri suspecte. Pe bord domnea cea 
mai severă supraveghere. Tunurile erau încărcate, ghiulele 
şi cartuşe se aflau la îndemână din belşug, puştile şi 
pistoalele la fel, plasele de abordaj gata să fie întinse. 

Nu puteam uita că Jane fusese atacată de băştinaşii din 
insula 'Tsalal. Goeleta noastră se afla atunci la mai puţin de 
şaizeci de mile de teatrul acestei catastrofe. Noaptea, 
trecuse în linişte. Când se lumină de ziuă, nu zărirăm nici o 
luntre în apele Halbranel şi nici un indigen pe plajă. Locul 
părea pustiu şi-mi adusei aminte că nici căpitanul William 
Guy de pe Jane nu descoperise aici vreo urmă de fiinţă 
omenească. Pe litoral nu se distingeau colibe, nici fum în 
depărtare, şi asta îmi întări convingerea că insula Bennet 
nu este locuită. 

Un singur lucru interesant văzui aci, remarcat de altfel şi 
de Arthur Pym, o terasă stâncoasă, a cărei circumferință 
măsura cam o leghe, atât de stearpă încât nu zării pe tot 
întinsul ei nici urmă de vegetaţie. Goeleta noastră aruncase 
ancora la o milă spre nord. 

Căpitanul Len Guy mă făcu atent că insula Bennet nu era o 
ficţiune. 

— Domnule Jeorling, îmi spuse el, vedeţi promontoriul 
acela care se înalţă spre nord-est? 

— Îl văd, căpitane. 

— Nu-i oare format dintr-o îngrămădire de stânci 
asemănătoare unor baloturi de bumbac făcute sul? 

— Într-adevăr, aşa cum e menţionat în povestire. 

— Prin urmare, nu ne mai rămâne decât să debarcăm pe 
promontoriu, domnule Jeorling. Cine ştie dacă nu vom găsi 
acolo vreo urmă a oamenilor de pe Jane, în cazul când ar fi 
reuşit să fugă de pe insula Tsalal. 

Şi acum, câteva cuvinte despre starea de spirit care 
domnea pe bordul Halbranel. La câteva sute de metri se 


afla insula pe care, cu unsprezece ani în urmă, puseseră 
piciorul Arthur Pym şi William Guy. Când Jane ajunse aci, 
situaţia pe bord începuse să fie din ce în ce mai grea, din 
cauza împuţinării alimentelor şi a simptomelor de scorbut 
care începuseră să se manifeste printre oamenii 
echipajului. 

Pe bordul goeletei noastre, dimpotrivă, îţi făcea plăcere să 
priveşti aceşti oameni plini de sănătate şi dacă între noii 
recruți se mai iveau unele mici neînţelegeri, cei vechi se 
arătau plini de zel şi de speranţă şi foarte mulţumiţi că ne 
apropiasem atât de mult de ţinta călătoriei noastre. 

Aşa stând lucrurile cu echipajul, se poate ghici uşor care 
trebuie să fi fost gândurile şi dorinţele căpitanului Len Guy. 
Devora cu ochii insula Bennet. Pe bord mai era însă cineva 
ale cărui priviri fixau cu şi mai multă încăpățânare insula: 
matelotul Hunt. De când ancorase goeleta, el nu se mai 
culcase în locul lui de pe punte, cum avea obiceiul, nici 
chiar două-trei ceasuri. Rezemat de bastingajul de la 
tribord, şedea acolo încremenit în muţenie, cu gura lui 
mare strânsă, cu fruntea aceea săpată de mii de creţuri, 
nepărăsind o clipă din ochi malul, care putea ascunde 
atâtea. 

Reamintesc cititorilor că insula, primul pământ descoperit 
în această parte a Antarctidei fusese botezată Bennet de 
căpitanul Janei, în cinstea asociatului său. Înainte de a 
părăsi bordul Halbranel, Len Guy recomandă 
locotenentului să fie cu ochii în patru, recomandare de care 
Jem West nu avea însă nevoie. Explorarea noastră nu ne-ar 
fi luat mai mult de o jumătate de zi. În cazul când n-am fi 
venit până la vremea amiezii, o altă luntre urma să plece în 
căutarea noastră. 

— Fii atent mai cu seamă cu noii angajaţi, adăugă 
căpitanul Len Guy. 

— Fiţi liniştit, căpitane, răspunse locotenentul. Dacă aveţi 
nevoie de patru oameni la vâsle, cred că ar fi bine să-i 


alegeţi dintre cei noi. În acest caz, vom avea patru 
încăpăţânaţi mai puţin pe bord. 

Sfatul lui era înţelept, pentru că sub influenţa nenorocită a 
lui Hearne, nemulţumirea tovarăşilor săi de pe insula 
Fandând avea tendinţa să crească. Luntrea fu pregătită şi 
patru din noii angajaţi luară loc în faţă, la vâsle, iar Hunt 
ceru îngăduinţa să stea la eârmă. Căpitanul Len Guy, 
bosseman-ul şi cu mine, ne aşezarăm în spate, bine 
înarmaţi, şi pornirăm către partea de nord a insulei. 

O jumătate de oră mai târziu, ocoleam promontoriul care, 
văzut de aproape, nu mai semăna cu o îngrămădire de 
baloturi. Mai înaintarăm puţin şi dădurăm de golfuleţul în 
fundul căruia acostaseră luntrele Janei. Spre acest golf ne 
orienta Hunt. De altfel, puteai avea toată încrederea în 
instinctul său. Îl urmărirăm cum manevra cu o remarcabilă 
precizie, ocolind vârfurile stâncoase care apăreau brusc din 
apă. La un moment dat, puteai crede că a mai fost prin 
aceste ape şi cunoştea toate locurile unde se poate acosta. 

Explorarea insulei nu ne putea lua mult timp, Căpitanul 
William Guy stătuse aci numai câteva ceasuri şi dacă exista 
într-adevăr vreo urmă sau un indiciu cit de mic, fără 
îndoială că ele nu vor scăpa atenţiei noastre. Acostarăm în 
fundul golfului, pe nişte stânci îmbrăcate într-un lichen 
sărăcăcios, pe jumătate uscat. Mareea începuse să-şi 
schimbe direcţia, lăsând liberă un fel de plajă, presărată cu 
blocuri negricioase, roase de valuri, semănând cu capetele 
unor cuie gigantice. 

Căpitanul Len Guy îmi atrase atenţia asupra unei mulţimi 
de moluşte, care acopereau nisipul plăjii, de o formă 
lunguiaţă, a căror lungime varia între trei şi optsprezece 
şchioape30 şi groase de una până la opt şchioape. Unele se 
odihneau tolănite pe pântecele lor turtite, altele se târau 
căutând lumina soarelui şi hrana preferată, acele mici 
animacules31 care ajută la formarea stâncilor de coral. Şi 
într-adevăr, în două-trei locuri, observai vârfurile unui banc 
pe cale de a se forma. 


— Această moluscă - mă lămuri căpitanul Len Guy, se 
numeşte melc de mare, o delicatesă foarte apreciată de 
chinezi. Vă atrag atenţia asupra moluştelor, domnule 
Jeorling, pentru că Jane a vizitat locurile prin care trecem 
acum, tocmai cu scopul de a-şi procura acest melc de mare. 
N-aţi uitat, cred, că William tratase cu Too-Wit, şeful 
insularilor din Tsalal, livrarea unei mari cantităţi de 
moluşte, că aproape de coastă au fost construite şoproane 
şi că trei din oamenii echipajului trebuiau să se ocupe de 
prepararea produsului pe insulă, în timp ce goeleta îşi 
continua drumul spre pol. In sfârşit, vă amintiţi cum corabia 
a fost atacată şi distrusă. Da! Ioate aceste amănunte erau 
clare în memoria mea, ca şi acelea pe care le dă Arthur Pym 
referitor la melcul de mare, gasteropoda pulmonifera, a lui 
Cuvier. Această moluscă seamănă cu un fel de vierme, cu o 
omidă fără cochilie şi fără labe, înzestrată numai cu un fel 
de inele elastice. 

După ce au fost adunate de pe nisip, se despică în lungime, 
li se scot măruntaiele, se spală bine, apoi se fierb şi se 
îngroapă în nisip câteva ore, după care sunt scoase şi 
întinse la soare până se usucă; o dată uscate sunt aşezate în 
butoaie şi expediate în China. Fiind foarte căutate pe 
pieţele Imperiului Ceresc, la fel ca şi cuiburile de 
rândurftcă, şi considerate ca un întăritor, ajung să se vândă 
până la nouăzeci de dolari baniţa, când sunt de primă 
calitate, adică o sută treizeci şi trei do livre şi jumătate, la 
Canton, ca şi la Singapore, Batavia sau Manilla. 

Ajunşi la stânci, acostarăm lăsâncl doi oameni de pază la 
luntre. Întovărăşiţi de ceilalţi doi, căpitanul Len Guy, 
bosseman-ul şi cu mine ne îndreptarăm spre mijlocul insulei 
Bennet. Hunt mergea în fruntea noastră, tăcut, în timp ce 
eu mai schimbam o vorbă cu căpitanul Len Guy şi cu 
bosseman-ul. După siguranţa cu care mergea înaintea 
noastră, metisul părea o călăuză care-şi conducea vizitatorii 
prin locuri bine cunoscute şi nu-mi putui reţine unele 
observaţii. Bineînţeles că nu spusei nimănui nimic din 


gândurile care mă stăpâneau. La urma urmelor, asta nici nu 
mă interesa. Esenţialul era să nu ne înapoiem pe bord, 
înainte de aface o recunoaştere completă a insulei. 

Pământul pe care-l călcam era extrem de arid. Uscat şi 
sărăcăcios, impropriu deci oricăror culturi, n-ar fi putut 
furniza nici cele mai reduse posibilităţi de trai, chiar unor 
sălbatici. Cum s-ar fi putut deci trăi aici, din moment ce pe 
toată suprafaţa insulei nu creştea altă plantă decât un fel de 
arbust spinos, cu care nu se puteau mulţumi nici cele mai 
sălbatice rumegătoare? 

Dacă William Guy şi tovarăşii săi nu avuseseră alt refugiu 
după catastrofa Janei, decât această insulă, e sigur că vor fi 
murit cu toţii de foame. De pe dâmbugşorul care se rotunjea 
în mijlocul insulei Bennet, puturăm îmbrăţişa cu privirea 
toată suprafaţa ei. Nimic nicăieri, nimic. Poate se păstrase 
urmele trecerii unor oameni pe aici. Vetrele focurilor, 
ruinele colibelor, în sfârşit, dovezi materiale că 
supraviețuitorii de pe Jane veniseră aici. 

Dornici să verificăm acest lucru, hotărârăm să înconjurăm 
insula, urmând litoralul, începând de la micul golf unde 
lăsasem luntrea. Coborând deluşorul, Hunt o luă înainte, ca 
şi cum s-ar fi hotărât de la început ca el să fie conducătorul 
expediției. Şi noi îl urmarăm, în timp ce el se îndrepta spre 
extremitatea meridională a insulei. 

După o bucată bună de mers, Hunt îşi roti privirea spre 
stâncile din jur, se aplecă şi scoase dintre nişte pietre o 
bucată de scândură, pe jumătate putrezită. 

— Îmi amintesc de ea, strigai eu. Arthur Pym vorbeşte de 
această bucată de lemn, probabil restul etravei vreunei 
corăbii, după cum se poeite deduce din urmele de sculpturi. 

— Printre care fratele meu crezu c-a descoperit desenele 
unei broaşte țestoase, adăugă căpitanul. 

— Într-adevăr, reluai eu, dar descoperirea căpitanului 
Janei a fost declarată îndoielnică de Arthur Pym. În sfârşit, 
asta n-are importanţă. Un lucru e sigur: din moment ce 
bucata de lemn a rămas încă pe locul indicat în povestire, 


înseamnă că de la escala Janei, nici un echipaj n-a mai pus 
piciorul pe insula Bennet. Cred că ne pierdem timpul 
zadarnic căutând aici alte indicii. Numai în insula Tsalal ne 
vom putea lămuri. 

— Da, în insula Tsalal! Încuviinţă căpitanul Len Guy. 

Ne întoarserăm în direcţia golfului, de-a lungul falezei 
stâncoase, aproape de locurile părăsite de maree. 
Întâlnirăm din nou câteva bancuri de corali abia mijite. 
Melcul de mare era atât de numeros, încât goeleta noastră 
ar fi putut face o încărcătură completă numai cu această 
moluscă. Tăcut ca întotdeauna, Hunt mergea agale, cu cehii 
plecaţi în jos. Din când în când, ne îndreptam privirile spre 
larg, dar nu se zărea decât imensa întindere de apă a 
oceanului. Spre nord, Halbrane îşi arăta catargul mare, 
legănându-se uşor. 

Spre sud, ochii noştri nu întâlneau nici urmă de pământ şi, 
în orice caz, insula Tsalal n-am fi putut-o identifica în 
această direcţie, pentru că ea se afla la patruzeci de minute 
de arc spre sud, adică la treizeci de mile marine de aici. 

După ce am fi făcut înconjurul insulei, urma să revenim la 
bord şi să pornim fără întârziere spre insula Tsalal. Urcam 
plaja de la est, la câţiva paşi în urma lui Hunt care mergea, 
ca de obicei, în fruntea coloanei, când acesta se opri brusc 
şi, pentru prima dată de când îl cunoşteam, ne făcu semn să 
venim repede. 

Într-o clipă furăm lângă el. Dacă Hunt nu arătase nici o 
surpriză la găsirea bucății de lemn, atitudinea lui se 
schimbă complet când îngenunche în faţa unei scânduri, 
mâncată de carii, înfundată în nisipul plajei. Îşi trecu 
mâinile lui enorme pe suprafaţa ei, fnângâind-o de parcă ar 
fi vrut să-i simtă asperităţile, căutând acolo nişte crestături 
care puteau avea vreo semnificaţie. 

Această scândură de stejar, lungă de cinci-şase picioare şi 
lată de şase şchioape, rămăsese probabil aici de la vreun 
vas de dimensiuni mari poate o corabie de câteva sute de 
tone. Culoarea neagră, cu care fusese vopsită cândva, 


dispăruse aproape complet sub stratul gros de mâl şi de 
muşchi care oacoperea. P'ărea o scândură desfăcută de la 
pupa unei corăbii. Bossemam-ul fu acela care remarcă 
acest lucru. 

— Da, da, repeta căpitanul, făcea parte din pupa corăbiei, 
poate de la teugă. 

Hunt, stând tot timpul în genunchi, ridică capul lui mare, 
aruncând o privire aprobatoare spre noi. 

— Această scândură nu putea ajunge pe insula Bennet 
decât în urma unui naufragiu, spusei eu. Probabil că a fost 
prinsă în largul mării, de curenţi potrivnici, şi... 

— Dacă ar fi oare? Strigă căpitanul Len Guy. Acelaşi gând 
ne venise la amândoi în acelaşi timp. 

Şi, care ne fu surpriza şi nemaipomenita noastră emoție, 
când Hunt ne arătă şapte sau opt litere înscrise pe 
scindară, nu pictate, cum se găsesc la unele corăbii, ci 
săpate, încât se simțeau când pipăia! Lemnul cu degetele. 

Se deosebeau destul de uşor literele a două nume, aşezate 
astfel: an Lie pool Jane din Liverpool. Goeleta comandată de 
căpitanul. William Guy. Ce importanţă mai avea faptul că 
timpul ştersese celelalte litere. Cele care rămăseseră nu 
erau de ajuns peintru a afla numele corăbiei şi al portului 
de bază? Jane din Liverpool. 

Căpitanul Len Guy luă în. Mâini seândura şi-şi apăsă 
buzele pe ea, iar din. Ochi i se rostogoli pe obraz o lacrimă. 
Ţinea în mâini o rămăşiţă a Janei, una din acelea pe care le 
împrăştiase explozia, adusă fie de contracurenţi, fie de un 
sloi de gheaţă, până aici, pe această plajă. 

Fără să scot o vorbă, aşteptai ca Len Guy să se liniştească, 
după această puternică emoție. In ceea ce-l priveşte pe 
Hunt, niciodată nu văzusem o privire atât de scânteietoare 
ieşind din ochii lui, ochii aceia cu privirea oţelie ca a 
şoimului, aţintind orizontul spre sud. Căpitanul Len Guy se 
ridică. Hunt, fără o vorbă, săltă scândura pe umăr şi drumul 
continuă. După ce făcurăm înconjurul insulei, nu trecu mult 
şi ne oprirăm la locul unde lăsasem luntrea în paza celor doi 


mateloţi, şi spre orele două şi jumătate după amiază eram 
din nou pe bord. 

Căpitanul Len Guy se hotări să rămână până a doua zi pe 
loc, sperând că până atunci vânturile de la nord sau de la 
est se vor stabili. Acest lucru era şi de dorit, pentru că cine 
s-ar fi putut gândi ca Halbrane să navigheze remocrată de 
luntrele ei, până în largul insulei Tsalal? Cu toate că eram 
ajutaţi de curent, mai ales în timpul fluxului, ne-ar fi trebuit 
mai mult de două zile pentru a face acest drum de vreo 
treizeci de mile. 

Plecarea fu amânată deci pentru a doua zi dimineaţa. Şi 
cum pe la trei după miezul nopţii începu să adie o briză 
uşoară, începurăm să sperăm că goeleta îşi va atinge fără 
prea mare întârziere scopul final al călătoriei sale. 

În ziua de 23 decembrie, pe la ora şase şi jumătate 
dimineaţa, cu toate pânzele sub vânt, Halbrane se îndreptă 
spre sud, luându-şi rămas bun de la insula Bennet. 

Descoperirea de pe insulă, pe care o duceam cu noi, era o 
nouă şi neîndoielnică mărturie despre catastrofa al cărui 
teatru fusese insula Tsalal. Briza ne împingea destul de slab 
şi de multe ori pânzele dezumflate băteau catargele. Din 
fericire, curentul îşi menținea direcţia spre sud. Este 
adevărat că din cauza mersului încet, lui Len Guy îi 
trebuiau cam treizeci şi şase de ore până la insula Tsalal. 

În timpul zilei, observai cu atenţie apele prin care pluteam 
şi mi se părură de un albastru mai deschis decât susţinea 
Arthur Pym. N-am întâlnit niciuna din tufele de spini cu 
boabe roşii, cum întâlniseră cei de pe Jane, nici monstrul 
acela al faunei australe, un animal lung de trei picioare, 
înalt de şase şchioape, având patru picioare scurte, cu 
ghiare de culoarea coralului, cu părul mătăsos şi alb, coadă 
de şoarece, capul de pisică, cu urechile atârnând ca la câini 
şi cu dinţii de un roşu aprins. De altfel, multe din aceste 
detalii păreau îndoielnice şi le puneam pe socoteala 
spiritului său prea imaginativ. 


Mă instalasem la pupa, cu cartea lui Edgar Poe în mână, şi 
cu toate că citeam destul de atent, remarcai pe Hunt care, 
făcându-şi serviciul lângă ruf, nu înceta să mă privească cu 
o insistenţă deosebită. 

Ajunsesem cu lectura tocmai la sfârşitul capitolului al XVII- 
lea, în care Arthur Pym recunoaşte că este răspunzător de 
„tristele şi sângeroasele evenimente care, fără sfaturile 
sale, nu s-ar fi produs niciodată”. 

El a fost într-adevăr acela care, învingând ezitările 
căpitanului William Guy, îl împinse, să profite de un prilej 
atât de ispititor pentru a dezlega taina pretinsului continent 
antarctic. De altfel, acceptând această responsabilitate, nu 
merită totuşi laudele noastre, ca unul care, făcându-se 
instrumentul acestor descoperiri, a servit sfintei cauze a 
ştiinţei, deschizându-i ochii asupra unuia din cele mai de 
nepătruns secrete, care i-au acaparat vreodată atenţia. 

În ziua aceea, numeroase balene se zbenguiră împrejurul 
Halbranel. Mai văzui, de asemenea, numeroase stoluri de 
albatroşi, îndreptându-se către sud. De ghețari, nici urmă. 
Deasupra orizontului, nu se vedea obişnuita strălucire a ice- 
fields-urilor. Vântul ne arăta tendinţa de a se înteţi şi neguri 
uşoare acopereau soarele. 

Pe la ora cinci după amiază, ultimele contururi ale insulei 
Bennet se şterseră în depărtare. Ce puţin înaintaserăm de 
dimineaţă până acum. Busola, pe care o observam din oră 
în oră, arăta o variaţie neînsemnată ceea ce confirma cele 
spuse în povestire. Făcurăm diferite sonslaje, dar nu 
dădurăm de fund, cu toate că bosseman-ul întrebuința funii 
lungi de două sute de brasse. Din fericire, direcţia 
curentului ajută goeletei să se îndrepte câte puţin spre sud 
cu o viteză de o jumătate de milă. 

De la ora şase, soarele dispăru după o perdea groasă de 
neguri, continuându-şi drumul său obişnuit fără ca să ne 
mai putem bucura de lumina şi căldura sa. Briza nu se mai 
simţea aproape de loc, fapt pe care-l suportarăm roşi de 


nerăbdare. Ce ne vom face dacă întârzierile se prelungeau, 
sau vântul îşi schimba direcţia? 

Această mare nu era de loc la adăpost de furtuni şi dacă o 
vijelie arunca goeleta spre nord, am fi „făcut jocul” lui 
Hearne şi al tovarăşilor săi, justificând într-o oarecare 
măsură învinuirile lor. Dar nu fu aşa. După miezul nopţii, 
vântul se înteţi şi Halbrane putu să înainteze vreo 
douăsprezece mile. A doua zi, în 24, se făcu punctul şi 
constatarăm că ne aflăm la 83*29' latitudine şi 43*5' 
longitudine. 

Halbrane se găsea la numai optsprezece minute de arc de 
insula Tsalal, adică cu mai puţin de o treime de grad, sau 
mai puţin de douăzeci de mile. 

Dar nu ne fu dat să ne bucurăm prea mult, fiindcă 
începând de la amiază, vântul se opri din nou. Spre norocul 
nostru, curentul ne ajută şi către seară, la ora şase şi 
patruzeci şi cinci de minute, observatorul de pe catarg 
semnală la orizont insula 'Tsalal. Cum aruncarăm, ancora, 
ne puserăm pe veghe cu cea mai mare străşnicie, cu 
tunurile încărcate, puştile la îndemână,. Şi plasele de 
abordaj la locul iar Halbrane nu risca să fie luată prin 
surprindere. Prea mulţi ochi vegheau pe bordul ei, mai cu 
deosebire ochii lui Hunt, care nu se dezlipiră o clipăde acest 
orizont al zonei australe. 

1.16. INSULA TSALAL. 

Noaptea trecu fără incidente. Nici o luntre nu părăsise 
insula, nici un indigen, nu. Se, arătase pe litoral. Această 
linişte ne făcu să tragem concluzia că populaţia ocupa 
probabil interiorul insulei. E. drept că în povestirea lui, 
Arthur Pym spunea că trebuie să mergi trei sau patru ore 
până la principala aşezare din insula Tsalal. 

Se putea deci ca Halbrane să nu fi fost văzută de. Insulari, 
şi la urma urmelor poate, că era mai bine aşa. La ora şase, 
ridicarăm ancora şi goeleta, ajutata de o uşoară briză 
matinală, ancoră din nou la o jumătate de milă distanţă de o 
centură de corali, asemănătoare celor din oceanul Pacific. 


La această distanţă, era uşor să cuprinzi cu privirea toată 
insula. O bucată de pământ, cu perimetrul de nouă până la 
zece mile, ceea ce Arthur Pym menţionase cu coaste foarte 
abrupte, la care se ajungea cu greutate, cu întinse câmpii 
aride, negricioase, încadrate de un şir de coline de o 
altitudine mijlocie, aşa arăta insula Tsalal. Repet, ţărmul 
insulei era gol, Nu se vedea nici o luntre, nici în larg, nici în 
golfuleţe. Deasupra stâncilor, nu se ridica nici un fir de fum 
şi bănuirăm că în partea aceasta nu locuia nimeni. 

Ce se petrecuse oare aici, de unsprezece ani încoace? 
Poate că şeful indigenilor, acel Too-Wit, nu mai trăia? Poate, 
dar populaţia relativ numeroasă; şi William Guy şi 
supraviețuitorii goeletei engleze? 

Jane fusese prima corabie care apăruse prin aceste locuri 
şi de aceea locuitorii insulei Isalal erau aşa de miraţi la 
vederea ei. La sosirea lor pe bord, o luaseră drept un 
animal enorm, catargurile drept membrele lui, pânzele, 
poate drept haine. De data aceasta ştiau despre ce este 
vorba. Dacă nu se iveau pe nicăieri şi nici nu căutau să ne 
facă o vizită, ce trebuia să înţelegem din această purtare, 
deosebit de rezervată? 

— Luntrea cea mare pe apă! Comandă Len Guy, cu o voce 
nerăbdătoare. 

În timp ce ordinul se executa în grabă, căpitanul spuse 
locotenentului: 

— Jem, să coboare opt oameni cu Martin Hoit şi Hunt la 
cârmă. Dumneata rămâi pe bord şi ai grijă să supraveghezi 
atât ţărmul, cât şi marea. 

— Fiţi liniştit, căpitane. 

— Noi coborâm pe uscat şi vom încerca să ajungem la 
satul Klock-Klock. Dacă în larg intervine ceva, anunţă-ne 
prin trei lovituri de tun. 

— Am înţeles, trei lovituri trase la intervale de un minut, 
răspunse locotenentul. 

— Dacă vezi că până seara nu ne-am întors, trimite a doua 
luntre, bine înarmată, cu zece oameni sub comanda 


bosseman-ului, care să aştepte la două sute de metri de 
țărm, pentru a ne lua cu ei. 

— Am înţeles. 

— In nici un caz, şi orice s-ar întâmpla, nu părăsi bordul, 
Jem. 

— In nici un caz, am înţeles, căpitane. 

— Dacă, totuşi, nu vom fi găsiţi, cu toate eforturile care 
stau în puterea voastră, ia comanda goeletei şi întoarce-te 
în insulele Falkland. 

— Am înţeles. 

Luntrea cea mare fu pregătită repede. În ea se îmbarcară 
opt oameni, între care erau, după cum ceruse Len Guy, 
Martin Hoit şi Hunt, toţi înarmaţi cu puşti, pistoale, cu 
cartuşierele pline şi cuţitele la cingătoare. In clipa aceea, 
înaintai spre comandantul Halbranel şi-i spusei: 

— Nu mi-aţi putea îngădui să vă însoțesc, căpitane? 

— Dacă asta vă face plăcere, domnule Jeorling. Îmi luai 
puşca din cabină, o puşcă de vânătoare cu două ţevi, cornul 
cu pulbere, sacul cu alice, câteva cartuşe şi coborâi lângă 
Len Guy, care-mi păstrase un loc în spate. 

Luntrea porni, minată de un vânt puternic, îndreptându-se 
către recifurile țărmului pentru a descoperi canalul prin 
care trecuseră Arthur Pym şi Dirk Peters la 19 ianuarie 
1828, într-o luntre a Janei. 

Atunci apăruseră sălbaticii pe pirogile lor lungi, atunci le 
arătase William Guy o batistă albă, în semn de prietenie, 
atunci răspunseea ei prin strigăte de anamoo-moo şi lama- 
lama şi tot atunci căpitanul le permise să vie pe bord cu 
şeful lorIoo-Wit. 

Povestirea mai spune că între sălbatici şi oamenii de pe 
Jane se stabiliră relaţii amicale. Tot atunci se luă hotărârea 
ca la întoarcerea goeletei, care la insistenţele lui Arthur 
Pym se îndrepta spre sud, să, se îmbarce o încărcătură de 
melci de mare. Câteva zile mai târziu, la 1 februarie, după 
cum se ştie, căpitanul William Guy şi treizeci şi unu din 
oamenii lui căzuseră victimele unei curse întinse de indigeni 


în văgăuna de la Klock-Klock, iar din cei şase oameni rămaşi 
de pază pe Jane, care fusese distrusă de explozie, nu se 
putu salva niciunul. 

Timp de douăzeci de minute, luntrea noastră merse de-a 
lungul recifului. Trecătoarea fu în sfârşit descoperită de 
Hunt şi pătrunserăm în ea, îndreptându-ne spre un canal 
îngust, tăiat în stâncile coastei. Pe luntre rămaseră doi 
mateloţi, care traversară înapoi micul canal, larg de două 
sute de stânjeni şi ancorară chiar la intrarea în trecătoare. 

După ce urcarăm prin trecătoarea care dădea spre 
creasta ţăimului, micul nostru grup, cu Hunt în frunte, se 
îndreptă spre centrul insulei. 

În timpul drumului, schimbam păreri cu căpitanul, 
privitoare la ţinut, care, după spusele lui Arthur Pym, „se 
deosebea complet de toate ţinuturile vizitate până atunci de 
oamenii civilizaţi”. Vom vedea dacă era într-adevăr aşa. În 
orice caz, pot spune că culoarea câmpiilor era mai neagră, 
ca şi cum humusul ar fi fost făcut dintr-un praf de lavă 
vulcanică, şi nicăieri nu se vedea ceva „care să se poată 
numi alb”. 

Cum ieşirăm din trecătoare, Hunt începu să alerge spre o 
enormă masă stâncoasă. Cum ajunse, se caţără pe ea cu 
agilitatea unei căprioare şi, ajungând în vârf, îşi îndreptă 
trupul lui uriaş, rotindu-şi privirile pe o distanţă de câteva 
mile. 

Hunt avea atitudinea unui om „care nu recunoaşte 
locurile”. 

— Ce se întâmplă? Mă întrebă căpitanul, după ce-l 
observase cu atenţie. 

— Nu ştiu ce e cu omul ăsta, căpitane, răspunsei eu. După 
cum ştiţi şi dumneavoastră, totul este aşa de ciudat la el, în 
felul lui de a se purta cu oamenii: în toată fiinţa lui este ceva 
inexplicabil, şi în unele privinţe ar merita să figureze 
printre fiinţele noi, pe care Arthur Pym pretinde că le-ar fi 
întâlnit pe această insulă!'. S-ar spune chiar că... 

— Că...? Repetă Len Guy. 


Şi, fără să termin fraza începută, strigai: 

— Căpitane, sunteţi sigur că aţi obţinut observaţia exactă 
ieri, când aţi făcut punctul? 

— Desigur. 

— Şi ce rezultat v-a dat? 

— Mi-a dat 83c20' latitudine şi 43*5' longitudine. 

— Sigur? 

— Precis. 

— Prin urmare, nu se poate pune la îndoială că acest 
pământ nu este al insulei Tsalal? 

— Nu, domnule Jeorling, dacă, bineînţeles, insula 'Tsalal se 
află în locul indicat de Arthur Pym. 

Deci nu se putea să fi greşit. Dacă Arthur Pym nu se 
înşelase asupra locului exprimat cu atâta precizie în grade 
şi minute, ce trebuie să crezi în fideli tatea povestirii lui, 
privitoare la regiunea pe care o traversa micul nostru grup, 
condus de Hunt. El vorbeşte despre ciudăţenii pe care nu le 
mai întâlnise nicăieri. Vorbeşte de arbori din care niciunul 
nu seamănă cu cei din zona toridă, nici din zona temperată, 
nici ai zonei glaciale de nord, nici ai latitudinilor inferioare 
meridionale, după cum se exprimă el. Vorbeşte despre nişte 
roci cu o structură curioasă, fie prin compoziţia lor, fie prin 
stratificarealor. Vorbeşte de râuri uimitoare pe albia cărora 
curge un lichid care nu poate fi descris, aproape opac, un 
fel de gumă arabică foare diluată, brăzdată de vinişoare 
sclipind ca mătasea, a căror coeziune foarte redusă nu le 
unea, dacă erau despărțite de lama unui cuţit, de pildă. 

Ei bine, nu exista nimic din toate acestea. Nici un pom, nici 
un arbust nu văzurăm pe tot întinsul câmpiei... Despre 
colinele împădurite, dincolo de care trebuia să se întindă 
satul Klock-Klock, nici urmă, lar râurile acelea, clin apa 
cărora oamenii de pe Jane nu îndrăzniră să bea, nu fură 
zărite pe nicăieri. Nu găsirăm nici o picătură de apă, nici 
obişnuită, nici neobişnuită. Peste tot, îngrozitoarea, 
dezolanta, absoluta ariditate. Hunt mergea repede, găsind 
drumuri bune, fără să-şi piardă mult vremea. Se părea că 


era condus de un instinct natural, asemenea rândunelelor 
sau porumbeilor călători, care se reîntorc pe cel mai scurt 
drum, la locul de unde au plecat, sau ca albinele, de 
exemplu. Nu ştiu ce presentiment ne îndemna să-l urmăm, 
ca pe cea mai bună călăuză, ca pe Ciorap de Piele sau Vulpe 
Şireată! la urma urmelor, poate că era compatriotul acestor 
eroi ai lui Fenimore Cooper. Vă repet că în faţa ochilor 
noştri nu se desfăşura ţinutul ca clin poveşti, descris de 
Arthur Pym. 

Călcam pe un pământ chinuit, frământat, pustiu. Era 
negru, da, negru şi ars, de parcă ar fi fost vărsat de 
măruntaiele pământului zdrumicat de mâini plutoniene. S- 
ar fi spus că un cataclism îngrozitor şi puternic l-ar fi 
zdruncinat din temelie. lar din animalele despre care se 
vorbeşte în povestire, n-am văzut niciunul - nici rațele de 
soiul „anas valisneria”, nici broaştele țestoase de 
Galapagos, niti boubies negre, nici acele păsări negre, 
asemănătoare uliilor, nici porcii negri, cu coada stufoasă şi 
cu picioarele lungi ca ale antilopei, nici oile acelea cu lâna 
neagră, nici uriaşii albatroşi cu penajul negru... Chiar 
pinguinii, atât de răspândiţi în ţinuturile antarctice, păreau 
c-au fugit din aceste ţinuturi neprimitoare. 

Peste tot stăpânea apăsătoarea singurătate a celui mai 
îngrozitor deşert! 

Şi nici o fiinţă omenească, nimeni, nici pe insulă, nici pe 
ţărmul ei. In mijlocul acestei singurătăţi, mai puteam oare 
spera să-l regăsim pe William Guy şi pe ceilalţi 
supraviețuitori de pe Jane. Priveam pe Len Guy. Pe faţa 
aceea palidă, cu fruntea brăzdată de cute adinei, citeam 
lămurit că îndoiala începea să se cuibărească şi în inima lui. 
Ajunserăm, în sfârşit, la valea care adăpostea altădată satul 
Klock-Klock. Acolo ne întâmpină aceeaşi singurătate 
lugubră. Nici o locuinţă şi cât de primitive erau ele pe 
vremea aceea nici corturile numite yampoos, făcute dintr-o 
piele neagră, întinsă pe trunchiul unui arbore, retezat la 
patru picioare înălţime de la pământ, nici colibele făcute din 


ramuri, sau găurile de troglodiţi, scobite în pereţii de piatră 
neagră ai colinelor, care seamănă atât de mult cu argila 
smectică, sau săpunul de pământ, cum i se mai spune. 

Şi râul acela care se rostogolea clipocind pe coastele 
văgăunilor unde se ascunsese şi încotro îşi mâna acum 
undele lui ciudate, care se rostogoleau odinioară pe o albie 
căptuşită cu nisip negru. Şi locuitorii insulei Tsalal, oamenii 
aceia aproape goi, unii acoperindu-şi corpul doar cu o blană 
neagră, ale căror arme erau doar sulița şi măciuca; femeile 
acelea zvelte, înalte, bine făcute, „înzestrate cu o graţie pe 
care n-o găseşti nici în societatea civilizată”, după cum se 
exprimă Arthur Pym, şi mulţimea aceea gălăgioasă de copii, 
care anima decorul. Ce devenise lumea aceea de indigeni 
cu pielea neagră, cu părul negru, cu dinţii negri, pe care 
culoarea albă îi umplea de groază. 

În zadar căutam coliba lui Too-Wit, făcută din patru piei 
mari, unite între ele cu mici cuie de lemn, prinse la colţuri 
cu ţăruşi bătuţi în pământ. Nu mai recunoşteam nici locul. 
Şi totuşi, aici fuseseră primiţi, cu toată cinstea, William Guy, 
Arthur Pym, Dirk Peters şi tovarăşii lor, în timp ce mulţimea 
insularilor se aduna afară... Aici a fost servită masa, la care 
s-au adus măruntaiele mişcând încă, ale unui animal 
necunoscut, pe care Too Wit şi ai lui le devorau cu o plăcere 
dezgustătoare. Şi deodată, simţii cum în mintea mea începe 
să se facă lumină. Ghiceam ce se petrecuse pe insulă, care 
era cauza acestei pustietăţi, a acestei răscoliri a 
pământului, ale cărei urme se mai vedeau încă. 

— Un cutremur! Izbucnii eu. Da! Au fost de ajuns două-trei 
zguduituri bune, atât de obişnuite în locurile acestea, prin 
care apa mării se Infiltrează atât de uşor. Într-o bună zi, 
cantităţi mari de vapori acumulaţi îşi caută ieşirea la 
suprafaţă şi izbucnind, nimicesc totul în drumul lor. 

— Aşa e, că numai un cutremur putea să schimbe în felul 
acesta insula 'Tsalal, murmură căpitanul Len Guy. 

— Da, căpitane, şi el a distrus vegetaţia aceea neobişnuită, 
acele râuri cu apă ciudată, acele curiozităţi naturale, caie 


se află acum îngroapte în afundul pământului şi din care n-a 
mai rămas nici urmă. Nimic din ce-a văzut Arthur Pym n-a 
scăpat distrugerii. 

Hunt, care se apropiase, asculta atent, mişcându-şi când 
într-o parte, când în alta, capul său enorm, în semn de 
aprobare. 

— Oare ţinuturile acestea din marea australă nu sunt 
vulcanice? Reluai eu. Dacă am fi mers cu Halbrane până la 
insula Victoria, n-am fi găsit acolo vulcanii Erebus şi Terror 
în plină erupție? 

— Bine, ne atrase atenţia Martin Hoit, dar dacă s-ar fi 
produs o erupție, s-ar vedea lava. 

— Eu nu spun c-a avut loc o erupție îi răspunsei, am 
susţinut numai că pământul a fost zguduit din temelii de un 
cutremur de pământ. 

Dacă te gândeai bine, această explicaţie era singura care 
merita să fie luată în consideraţie. Atunci îmi amintii că, 
după cum povestea Arthur Pym, Tsalal-ul aparţinea unui 
grup de insule, care se întindea mult spre vest. Dacă 
populaţia nu fusese distrusă, se putea presupune că ar fi 
fugit pe una din insulele vecine. Prin urmare, trebuia să 
cercetăm tot arhipelagul, unde supraviețuitorii de pe Jane 
găsiseră poate un refugiu după părăsirea insulei Tsalal, 
care, lovită de cataclism, nu le mai putea oferi nici o resursă 
de trai. Spusei acest lucru căpitanului Len Guy. 

— Da, zise el, şi din ochi îi picurară lacrimi 

— Da... se poate! Şi totuşi, cum ar fi găsit fratele meu şi 
nefericiţii lui tovarăşi, mijloace să fugă? Nu e oare mai uşor 
de admis c-au pierit cu toţii în cutremurul acela? 

La un gest al lui Hunt, care însemna: veniţi! Ne grăbirăm 
spre el. Metisul înaintase pe fundul văii, ca la. Două bătăi de 
puşcă, când ceva îl făcu să se oprească. 

Când îl ajunserăm, un spectacol cumplit se arăta, în toată 
grozăvia lui, privirilor noastre! Acolo zăceau grămădite 
maldăre de oase, mormane de sternuri, tibii, femuri, 
vertebre şi alte părţi componente ale scheletului omenesc, 


goale, fără pic de carne, îngrămădiri de cranii pe care mai 
rămăseseră fire răzlețe de păr, în sfârşit, o grămadă 
înspăimântătoare de oase albise tot locul acela. 

În faţa acestui neînchipuit morman de oseminte, simţeam 
cum mă cuprinde groaza. Oare ceea ce vedeam noi era tot 
ce mai rămăsese din cele câteva mii de oameni care formau 
populaţia insulei? Dacă muriseră până la ultimul în 
cutremurul acela catastrofal, cum se explica faptul că 
rămăşiţele se împrăştiaseră la suprafaţa pământului şi nu 
se aflau îngropate în măruntaiele lui? Se putea admite oare 
că indigenii aceştia, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, fuseseră 
luaţi aşa de pe neaşteptate, încât nu mai avuseseră nici 
timpul necesar să fugă cu luntrele lor, pe celelalte insule ale 
grupului? 

Şedeam acolo încremeniţi, copleşiţi, înfricoşaţi, incapabili 
să scoatem un cuvânt! 

— Fratele meu sărmanul meu frate! Murmură înlăcrimat 
Len Guy, îngenuncheat pe pământul alb de oase. 

Oricât m-aş ii gândit, mintea mea refuza totuşi să admită 
unele ipoteze. Cum se puteau contrazice întâmplările de 
aici cu notele din carnetul lui Patterson? Acolo se preciza că 
secundul Janei îşi lăsase, cu şapte luni înainte, tovarăşii pe 
insula 'Isalal. Nu era deci cu putinţă să fi pierit în timpul 
cutremurului, întrucât, după cum se vedea din starea în 
care se aflau osemintele, acesta s-a produs cu mulţi ani în 
urmă şi după plecarea lui Arthur Pym şi a lui Dirk Peters, 
deoarece în povestire nu se pomenea nimic de el. 

După cum se vede, aceste fapte se contraziceau. Dacă 
cutremurul se produsese de curând, atunci nu lui trebuia 
să-i atribuim prezenţa acestor schelete albite de vreme. În 
orice caz, nu se aflau printre ele şi acelea ale oamenilor de 
pe Jane. In cazul acesta unde erau ei? Cum valea de la 
Klock-Klock nu era prea lungă, furăm nevoiţi să ne 
întoarcem pentru a ne urma drumul pe litoral. 

Abia înaintaserăm vreo jumătate de milă de-a lungul 
povârnişului, când Hunt se opri din nou, în faţa câtorva oase 


răzlețe, măcinate de vreme, care nu păreau să fie ale unei 
fiinţe omeneşti. Erau oare resturile unuia din acele bizare 
animale descrise de Arthur Pym, din care nu văzuserăm 
niciunul până atunci. Un strigăt, sau mai degrabă un răget 
sălbatic, ieşi din pieptul lui Hunt. Mâna lui enormă se 
întindea spre noi, ţinând sus o zgardă de metal. 

— Da! O zgardă de aramă, un colier pe jumătate acoperit 
de cocleală, pe care se mai putea descifra cu greu câteva 
litere gravate. Din aceste litere se formau trei cuvinte: 
Tigru-Arthur-Pym. 

Tigru! Era câinele Terra-Nova, care salvase viaţa 
stăpânului său, când acesta fusese ascuns în calabric-ului 
Grampus... Tigru, care dăduse semne de turbare... Tigru, 
care în timpul revoltei echipajului sărise în gâtul 
matelotului Jones, ajutând pe Diric Peters să-l dea mai 
repede gata. 

Prin urmare, credinciosul animal nu pierise în naufragiul 
lui Grampus fusese luat pe bordul Janei o dată cu Arthur 
Pym şi cu metisul. Totuşi, în povestire nu se mai pomenea 
de el dinainte ca naufragiaţii de pe Grampus să fie salvaţi 
de goeleta Jane. 

Mii de contradicții se învălmăşeau în creierul meu. Nu 
ştiam cum să împac faptele între ele. Nu mai rămânea nici o 
îndoială că Tigru fusese salvat din naufragiu de Arthur Pym, 
pe care l-a urmat până în insula 'Tsalal, supraviețuind 
prăbuşirii colinei de la Klock-Klock şi, în sfârşit, găsindu-şi 
moartea în această catastrofă, care nimicise populaţia 
insulei Tsalal. 

De aici, concluzia că William Guy şi cei cinci mateloţi ai săi 
nu puteau fi printre aceste schelete care acopereau fundul 
văii, fiindcă naufragiaţii mâi erau în viaţă acum şapte luni, 
la plecarea lui Patterson, pe când catastrofa se produsese 
cu mulţi ani în urmă. 

După trei ore, ne aflam din nou pe bordul Halbranel, fără 
să fi descoperit ceva. Căpitanul Len Guy se încuie în cabina 


lui şi nu apăru nici la cină. Crezui că e mai bine să-l las 
singur cu durerea lui şi nu încercai să-l revăd. 

A doua zi, dornic să mă întorc din nou pe insulă şi să reiau 
singur cercetările de la un litoral la altul, rugai pe 
locotenent să-mi dea oameni care să mă conducă acolo. Jem 
West fu de acord, după ce obținuse mai întâi aprobarea 
căpitanului, care nu mai veni cu noi. 

Hunt, bosseman-ul, Martin Hoit şi încă patru oameni, 
luarăm loc în luntre neînarmaţi, fiind siguri că nu mai 
aveam de ce ne teme. Acostarăm în acelaşi loc, în care 
debarcasem înajun, şi Hunt ne conduse din nou spre colina 
de la Klock-Klock. O dată ajunşi acolo, urcarăm cărarea 
îngustă prin care Arthur Pym, Dirk Peters şi matelotul Allen, 
despărțiți de William Guy şi de cei douăzeci şi nouă de 
tovarăşi ai lui, se înfundară prin această crăpătură, tăiată 
într-un fel de steatită, destul de fragedă. 

În locul acela nu mai era nici urmă din pereţii care 
dispăruseră probabil în timpul cutremurului, nici crăpătura 
deasupra căreia se aplecau pe atunci câţiva aluni, nici 
întunecatul coridor al labirintului în care Allen muri sufocat, 
nici terasa de unde Arthur Pym şi. Metisul urmăriseră cum 
luntrele indigenilor atacaseră goeleta şi văzuseră explozia 
care făcuse mii de victime. 

Nu mai rămăsese nimic nici din colina fărâmiţată de 
cutremurul artificial, de care căpitanul Janel, secundul său 
Patterson şi cinci oameni abia putuseră scăpa. Acelaşi lucru 
se întâmplase şi cu labirintul, ale cărui coridoare 
întortocheate aveau săpate pe pereţi două rânduri de litere, 
formând la rândul lor cuvinte din care se compunea o frază 
reprodusă în textul lui Arthur Pym, fraza aceea împărţită în 
două, a cărei primă parte însemna „fiinţă albă”, iar a doua, 
„regiunea sudului”. 

Deci dispăruseră colina, satul Klock-Klock şi tot ceea ce 
dădea insulei Tsalal un aspect supranatural. Acum, fără 
îndoială că misterul acestor descoperiri de necrezut nu mai 
putea fi niciodată dezvăluit cuiva. 


Nu aveam altceva de făcut decât să ne înapoiem pe 
goeletă, ocolind pe partea de est a litoralului. Hunt ne 
conduse spre locul unde fuseseră construite barăcile pentru 
prepararea melcilor de mare, din care nu mai rămăseseră 
decât dărâmături. Este de prisos să mai adaug că strigătul 
tekeli-li nu mai fu auzit de urechile noastre, ţipătul acela pe 
care-l scoteau insularii şi uriaşele păsări negre, de care 
vorbeşte Pym. Peste tot, tăcere, părăsire. Ultimul popas îl 
făcurăm pe locul unde Arthur Pym şi Dirk Peters luaseră 
luntrea, care-i dusese spire cele mai înalte latitudini, până 
la perdeaua aceea întunecată de ceţuri, prin care zăriseră 
gigantica faţă omenească, uriaşul alb. Hunt rămăsese mut, 
cu braţele încrucişate, privind cu ochi pierduţi nesfârşiia 
întindere a mării. 

— Ei, Hunt! Îl strigai eu. 

Elpăru că n-a auzit externarea mea, fiindcă nu se mişcă. 
Nici nu întoarse măcar capul spre mine. 

— De ce ne-am oprit aici, îl întrebai din nou, atingându-i 
umărul. 

Acest, gest îl făcu să tresară şi să-mi arunce una din 
privirile acelea care mă pătrundeau până în inimă. 

— Ei, Hunt, îi strigă şi Hurliguerly, vrei să prinzi rădăcini 
pe stânca asta. Nu vezi că Halbrane ne aşteaptă? Hai, la 
drum! Mâine o pornim mai departe. Nu mai avem ce face 
aici. 

Mi se păru că de pe buzele tremurânde ale lui Hunt scăpă 
un cuvânt, „nimic”, în timp ce toată fiinţa lui se opunea 
cuvintelor bosseman-ului. 

Luntrea ne readuse curând pe bordul Halbranel. 
Căpitanul Len Guy nu-şi părăsise ele loc cabina. Jem West 
măsura cu paşi apăsaţi puntea de la pupa, în aşteptarea 
ordinului de plecare. Eu mă lăsai să cad obosit la piciorul 
catargului mare, privind marea deschisă şi liberă din faţa 
noastră. In clipa aceea, căpitanul ieşi din cabină, cu faţa 
palidă şi răvăşită. 


— Domnule Jeorling, îmi spuse el, m-am gândit mult şi am 
conştiinţa împăcată c-am făcut tot ceea ce era omeneşte cu 
putinţă. Fratele meu William şi tovarăşii lui, în cazul când 
mai trăiesc, mai pot spera oare de acum înainte? Nu! 
Trebuie să plecăm de aici înainte ca iarna... îşi înălţă trupul 
robust şi mai aruncă o ultimă privire insulei Tsalal. Mâine 
Jem, spuse el, vom porni mâine dimineaţă. 

În clipa aceea, o voce aspră, rosti aceste cuvinte: 

— Dar Pym... bietul Pym? 

Şi atunci o recunoscui. Era aceeaşi voce pe care o auzisem 
în vis. 

Sfârşitul primei părţi. 

PARTEA A [l-a 

2.1. DAR PYM? 

Hotărârea căpitanului de a părăsi chiar a doua zi insula 
Tsalal, reluându-şi drumul spre nord, după această 
campanie terminată fără rezultat pozitiv, această renunțare 
definitivă de'a căuta în alte părţi ale mării antarctice pe 
naufragiaţii goeletei engleze, îmi tulbură foarte mult 
mintea. 

Cum era cu putinţă ca şase oameni, care, după cele scrise 
în carnetul lui Patterson, mai erau încă cu câteva luni în 
urmă prin aceste locuri, să fie părăsiţi aşa de uşor, când se 
ştie cât ne-am străduit până aici? 

Echipajul Halbranel nu-şi va face datoria până la capăt, 
aşa cum i-o cerea umanitatea. Nu va încerca imposibilul 
chiar, pentru a descoperi continentul sau insula pe care 
reuşiseră poate să se refugieze supraviețuitorii de pe Jane, 
când insula Tsalal devenise de nelocuit în urma 
cutremurului. 

Nu eram decât la sfârşitul lui decembrie, a doua zi de 
Crăciun, deci la începutul sezonului frumos. Două luni 
încheiate de vară ne-ar fi fost de ajuns pentru a cerceta 
toată partea aceasta a Antarctidei. Am fi avut destul timp să 
ne întoarcem la cercul polar înainte de începutul 
îngrozitorului sezon austral... Şi când colo, iată că Halbrane 


se pregătea să se întoarcă spre nord. Da, acest argument 
venea în sprijinul problemei. Nu e mai puţin adevărat că, 
sunt silit s-o mărturisesc, mai erau încă destule contra 
argumente, de un necontestat adevăr. 

Mai întâi, este ştiut că Halbrane nu pornise de loc într-o 
aventură. Urmând itinerarul indicat de Arthur Pym, ea se 
îndrepta spre un punct bine determinat, insula Tsalal. 
Însemnările nefericitului Patterson afirmau că pe această 
insulă, a cărei poziţie era stabilită precis, se aflau 
naufragiaţii pe care căpitanul nostru trebuia să-i găsească 
şi să-i salveze: pe William Guy şi cei cinci mateloţi scăpaţi 
din cursa întinsă de indigenii de la Klock-Klock. Noi nu mai 
găsirăm însă în insula Tsalal pe nimeni, nici chiar rămăşiţe 
ale populaţiei aceleia, nimicită nu se ştie în ce catastrofă, a 
cărei dată n-o cunoşteam. 

Reuşiseră oare să fugă înainte de catastrofa survenită 
după plecarea lui Patterson, adică de mai puţin de şapte-opt 
luni? Oricum ar fi fost, problema se reducea la această 
chestiune foarte simplă: sau oamenii de pe Jane muriseră 
şi-atunci Halbrane urma să se întoarcă fără întârziere; sau 
supravieţuiseră şi, în cazul acesta, cercetările nu trebuiau 
părăsite. 

Ei bine, dacă ţineam seama de cea de-a doua posibilitate, 
ce trebuia să facem, dacă nu să scormonim insulă cu insulă, 
grupul de la vest semnalat în povestirea lui Pym, pe care 
poate cutremurul îl cruţase. De altfel, admițând că n-ar fi 
existat acest grup, fugarii de pe insula Tsalal nu putuseră să 
se ducă în altă parte a Antarctidei. Nu existau oare 
numeroase arhipelaguri în mijlocul acestei mări libere pe 
care luntrea lui Arthur Pym şi a metisului o parcursese nu 
se ştia până unde? 

Dacă luntrea lor fusese dusă dincolo de gradul optzeci şi 
patru, unde putuse să se oprească din moment ce suprafaţa 
acestei imense câmpii lichide nu era străpunsă de nici o 
bucată de pământ insular, sau continental. Şi, repet pentru 
a nu ştiu câta oară, că sfârşitul povestirii conţinea numai 


ciudăţenii, lucruri neverosimile, confuzii născute din 
halucinaţiile unui creier cvasi-bolnav. Ah! Ce folositor ne-ar 
fi fost acum Dirk Peters, dacă Len Guy ar fi. Fost atât de 
norocos să-l descopere acolo, în Illinois, unde se retrăsese, 
şi l-am fi îmbarcat cu noi pe Halbrane. 

Dar, să revin, în cazul când s-ar fi hotărât să ne continuăm 
campania, spre care punct al acestor regiuni misterioase 
trebuia să se îndrepte goeleta noastră. N-ar fi fost şi inutil, 
şi dezavantajos, s-o pornească aşa la întâmplare. Şi apoi, 
oamenii din echipajul Halbranel vor consimţi ei oare să se 
expună-greutăţilor unei călătorii în necunoscut, să se 
înfunde mai adânc prin regiunile pustii ale polului, stăpâniţi 
de teama de a se întâlni cu vreo banchiză care le-ar putea 
închide întoarcerea în mările Americii sau ale Africei. 

Câteva săptămâni încă, şi iarna antarctică va sosi cu 
cortegiul ei de lapoviţă şi de frig. Marea aceasta, liberă 
acum, va îngheţa, devenind o grămadă de sloiuri pe care nu 
s-ar mai putea naviga. Şi să fii sechestrat în mijlocul 
gheţurilor timp de şapte sau opt luni, fără să ai cel puţin 
siguranţa că vei putea acosta undeva, aceasta n-ar face 
oare şi pe cel mai curajos navigator să dea înapoi? Aveam 
oare dreptul să riscăm viaţa oamenilor noştri pentru infima 
speranţă că vom găsi pe supraviețuitorii Janei, de urma 
cărora nu dădusem în insula 'Tsalal? 

La acest lucru se gândise mult căpitanul Len Guy. Apoi, cu 
inima zdrobită şi fără speranţă de a-şi mai găsi fratele, 
comandă, cu o voce pe care emoția o făcea nesigură: 

— Plecarea pe mâine, dis-de-dimineaţă! 

După mine, îi trebuia tot atâta putere morală pentru a se 
întoarce, câtă a avut ca să ajungă până aici. Hotărârea era 
luată şi el ştia să-şi înăbuşe durerea nemărginită pricinuită 
de nereuşita acestei campanii. In ceea ce mă priveşte, vă 
mărturisesc deschis că încercam o vie dezamăgire şi eram 
cum nu se poate mai mâhnit de faptul că expediţia noastră 
se termina în aceste condiţii dezolante. După ce mă 
pasionasem atâta de aventurile Janei, aş fi dorit ca 


cercetările să nu fie suspendate cât mai puteau fi 
continuate încă prin aceste ţinuturi ale Antarctidei. 

Şi în locul nostru câţi navigatori n-ar fi dorit din toată 
inima, să dezlege misterul care învăluia polul austral! 
Halbrane înaintase acum dincolo de regiunile vizitate de 
corăbiile lui Weddeil, pentru că insula Tsalal se găseşte la 
mai puţin de şapte grade de punctul unde se încrucişează 
meridianele. Nici un obstacol nu părea să i se pună în drum, 
ca ea să nu poată ajunge până la ultimele latitudini. 

Datorită timpului excepţional de bun, vânturile şi curenţii 
O vor duce poate până la extremitatea axului terestru şi, 
ţinând seama de locul unde ne aflam, nu mai rămăsese 
până acolo decât patru sute de mile. Dacă marea liberă se 
întindea atât de departe, nu mai aveam nevoie decât de 
câteva zile. Dacă exista însă un continent antarctic, ar fi fost 
necesare câteva săptămâni. In realitate însă, nimeni dintre 
noi nu se gândea la polul sud. Şi Halbrane nu înfruntase 
pericolele oceanului antarctic pentru a-l cuceri! 

Admiţând că Len Guy, voind să ducă mai departe 
investigaţiile sale, s-ar fi înţeles cu Jem West, cu bosseman- 
ul şi cu ceilalţi mateloţi vechi din echipaj, ar fi putut el însă 
convinge şi pe cei douăzeci de oameni angajaţi în insulele 
Falkland, cărora Hearne, meşterul harponar, nu înceta să le 
aţâţe spiritele şi aşa destul de agitate. Nu! Căpitanului i-ar 
fi fost imposibil să stăpânească aceşti oameni, care formau 
majoritatea echipajului şi pe care abia îi dusese până la 
insula Tsalal. Ar fi refuzat cu siguranţă să se aventureze mai 
departe, prin mările antarctice şi asta trebuie să fi fost una 
din raţiunile pentru care căpitanul luase hotărârea să se 
întoarcă spre nord, cu toată durerea pe care o încerca. 

Prin urmare, noi consideram campania terminată, şi vă 
puteţi da seama ce uluiţi am fost când auzirăm aceste 
cuvinte: 

— Dar Pym... bietul Pym? Mă întorsei brusc. 

Hunt era acela care vorbise. Nemişcat, lângă copastie, 
acest straniu personaj scruta cu privirile orizontul. Vocea lui 


fusese atât de puţin auzită pe bordul goeletei, erau poate 
chiar primele cuvinte pe care le pronunţase de faţă cu toată 
lumea de la îmbarcarea lui, încât oamenii se apropiară 
curioşi de el. Avui presentimentul că intervenţia aceasta 
anunţa o revelaţie uimitoare. 

Locotenentul trimise cu un gest hotărât tot echipajul spre 
prova. Nu mai rămaseră lângă el decât Jem West, 
bosseman-ul, şeful velier Martin Hoit şi maistrul calafagiu 
Hardie, care se considerară îndreptăţiţi să rămână cu noi. 

— Ce-ai spus? Întrebă Len Guy, apropiindu-se de Hunt. 

— Am spus: „Dar Pym... bietul Pym?” 

— Bine, dar ce vrei, ce urmăreşti tu amintin du-ne tocmai 
acum, numele omului ale cărui sfaturi nenorocite au târât 
pe fratele meu până în insula unde Jane a fost distrusă, 
unde cea mai mare parte a echipajului a fost masacrată, 
unde n-am mai găsit pe niciunul din cei care se mai aflau 
încă acolo acum şapte luni? 

Hunt tăcea. 

— Răspunde! Strigă Len Guy, care, doborât de durere, nu 
se mai putea stăpâni. 

Ezitarea lui Hunt nu se datora faptului că nu ştia ce să 
răspundă, ci, după cum se va vedea, din greutatea de a-şi 
exprima ideile. Totuşi, erau foarte clare, cu toate că fraza îi 
ieşea de pe buze întreruptă, iar cuvintele abia se legau 
între ele. Avea un limbaj al lui, plin de imagini, dar în 
pronunţarea cuvintelor se simţea un puternic accent aspru, 
asemănător indienilor din Far-West. 

— lată, spuse el. Eu nu ştiu să povestesc frumos, limba mi 
se poticneşte, înţelegeţi. Am vorbit de Pym... de bietul 
Pym... Nu? 

— Da, răspunse scurt locotenentul, şi ce-ai să ne spui 
despre Arthur Pym. 

— Să vă spun că nu trebuie să-l părăsim. 

— Să nu-l părăsim? Strigai eu emoţionat. 

— Nu! Niciodată! Reluă Flunt. Gândiţi-vă ar fi crud, prea 
crud! Să mergem să-l căutăm. 


— Să-l căutăm? Repetă căpitanul Len Guy. 

— Înţelegeţi-mă, pentru asta m-am îmbarcat eu pe 
Halbrane, da, pentru a-l regăsi pe bietul Pym. 

— Şi unde este el? Întrebai eu, dacă nu se află în fundul 
unui mormânt în cimitirul oraşului său natal? 

— Nu, este acolo unde a rămas singur, singur de tot 
răspunse Hunt, arătând cu mâna spr/e sud, şi de atunci 
până acum soarele s-a ridicat de unsprezece ori deasupra 
acestui orizont. 

Că Hunt vroia să înţeleagă prin asta regiunile antarctice, 
era evident. Dar ce mai vroia el? 

— Tu nu ştii oare că Arthur Pym e mort? Spuse căpitanul 
Len Guy. 

— Mort! Spuse repede Hunt, subliniind acest cuvânt cu un 
gest energic. Nu! Ascultaţi-mă cunosc faptele, înţelegeţi- 
mă, nu este mort. 

— Ei, Hunt, reluai eu, aminteşte-ţi în ultimul capitol al 
aventurilor lui Arthur Pym, Edgar Poe nu povesteşte oare 
că sfârşitul lui a fost subit şi deplorabil? 

Este adevărat că poetul american nu arăta în ce fel se 
sfârşise această viaţă extraordinară, şi, după cum v-am mai 
spus, lucrul îmi păruse întotdeauna destul de suspect. Oare 
secretul acestei morţi va fi, în sfârşit, dezvăluit, deoarece, 
după spusele lui Hunt, Arthur Pym n-ar fi revenit niciodată 
din regiunile polare? 

— Explică-te, Hunt! Ordonă căpitanul Len Guy, care îmi 
împărtăşea surpriza. Gândeşte-te nu te pripi şi spune 
limpede ce ai de spus! 

Şi în timp ce Hunt îşi trecea mina pe frunte ca pentru a-şi 
aduna amintirile îndepărtate, îl făcui atent pe Len Guy: 

— In intervenţia acestui om este ceva ciudat şi, dacă nu 
cumva este nebun. 

La aceste cuvinte bosseman-ul clătină aprobativ din cap, 
căci pentru el era clar că Hunt nu putea fi în toate minţile. 
Acesta îl înţelese şi, cu o voce aspră, spuse: 


— Nu, nu sunt nebun, strigă el. Nebunii acolo, în preerie, 
sunt respectaţi dacă nu sunt crezuţi! Şi pe mine trebuie să 
mă credeţi! Nu! Pym nu este mort! 

— Dar Edgar Poe susţine acest lucru, îi răspunsei eu. 

— Da, ştiu, Edgar Poe din Baltimore dar el nu l-a văzut 
niciodată pe sărmanul Pym niciodată. 

— Cum? Strigă căpitanul Len Guy. Aceşti doi oameni nu se 
cunoşteau? 

— Nu! 

— Şi nu Arthur Pym a fost acela care şi-a povestit singur 
aventurile lui Edgar Poe? 

— Nu căpitane, nu! Răspunse Hunt. Acela la Baltimore n-a 
avut decât însemnările scrise de Pym din ziua în care se 
ascunsese pe bordul lui Grampus scrise până în ultima clipă 
ultima. 

Teama lui Hunt era că nu va fi înţeles şi repeta acest 
cuvânt fără încetare. De altfel, nu pot tăgădui că ceea ce 
declara el părea cu neputinţă de admis. După el, Arthur 
Pym n-ar fi vorbit niciodată cu Edgar Poe. Poetul american 
ar fi luat numai cunoştinţă de însemnările lui zilnice din 
timpul acestei neverosimile călătorii. 

— Dar cine a adus atunci acest jurnal? Întrebă căpitanul, 
apucând mâna lui Hunt. 

— 'Tovarăşul lui Pym, acela care îl iubea ca pe un fiu, pe 
bietul lui Pym. Metisul Dirk Peters care s-a întors singur de 
acolo. 

— Metisul Dirk Peters?! Strigai eu. 

— Da! 

— Singur? 

— Singur! 

— Şi atunci Arthur Pym ar i... 

— Acolo! Spuse Hunt cu o voce puternică, arătând din nou 
spre acele regiuni ale sudului, către care privirile sale 
rămâneau aţintite cu încăpățânare. 

O asemenea afirmaţie se putea bucura de încrederea 
noastră? Evident că nu! De aceea Martin Hoit împinse cu 


cotul pe Hurliguerly, şi amândurora păru să le fie milă de 
Hunt, în timp ce Jem West îl observa, fără să i se poată citi 
pe faţă gândurile. Căpitanul Len Guy îmi făcu semn că nu se 
putea afla nimic serios de la acest diavol, ale cărui facultăţi 
mintale trebuie să-i fi fost tulburate de mult timp. Şi, cu 
toate acestea, examinându-l pe Hunt, crezui că surprind un 
fel de sclipire de adevăr lucindu-i în ochi. 

Atunci îmi veni ideea să-l interoghez pe Hunt, punându-i 
întrebări precise şi stăruitoare, la care el se strădui să 
răspundă cum putu mai bine, prin afirmaţii succesive şi, 
după cum se va vedea, fără să se contrazică. 

— Ascultă-mă, spusei, după ce a fost salvat, împreună cu 
Dirk Peters, de pe epava lui Grampus, Arthur Pym a rămas 
pe bordul Janei până în insula Tsalal? 

— Da. 

— În timpul unei vizite a căpitanului William Guy în satul 
Klock-Klock, Arthur Pym s-a despărţit de tovarăşii lui, 
împreună cu metisul şi unul din mateloţi? 

— Da, răspunse Hunt. Matelotul Allen care, după 
prăbuşirea aceea a murit îngropat sub dărâmături. 

— După aceea, Dinte şi Pym: au asistat de sus, de pe 
colină, la atacul şi la distrugerea goeletei? 

— Da. 

— Pe urmă, la puţin timp după nenorocire, au părăsit 
amândoi insula, cu una din luntrele indigenilor, scăpând 
astfel de la o moarte sigură? 

— Da. 

— Şi douăzeci de zile mai târziu, ajunşi în faţa perdelei de 
ceaţă, au fost târâţi tot amândoi, în vâltoarea cataractei? 

De data asta, Hunt nu dădu un răspuns categoric ezitând, 
bâlbâind cuvinte vagi, neînţelese Părea că încearcă, să 
reaprindă focul pe jumătate stins al memoriei lui, în sfârşit, 
mă privi. 

— Nu, nu amândoi. Înţelegeţi-mă, Dirk Peters nu mi-a spus 
niciodată. 


— Dirk Peters, întrebă iute căpitanul Len Guy. L-ai 
cunoscut pe Dirk Peters? 

— Da. 

— Unde? 

— La Vandalia, Statul Illinois. 

— Şi de la elaitu toate amănuntele asupra călătoriei? 

— De la el. 

— Şi el s-a întors singur singur de acolo lăsându-l pe 
Arthur Pym? 

— Singur! 

— Dar vorbeşte o dată, vorbeşte, pentru numele lui 
Dumnezeu! Strigai eu, începând să-mi ies din fire. 

Fierbeam de nerăbdare. Cum! Hunt cunoscuse pe Dirk 
Peters de la care aflase lucruri pe care le credeam 
condamnate să rămână veşnic neştiute! Cunoştea 
deznodământul acestor extraordinare aventuri. 

Atunci silii pe Hunt să răspundă, ce-i drept prin fraze 
întretăiate, dar care totuşi puteau fi înţelese. 

— Da, acolo, o perdea de ceaţă mi-a spus adesea metisul, 
înţelegeţi-mă. Amândoi, Arthur Pym şi cu el erau în luntrea 
de la 'Tsalal. Apoi un sloi de gheaţă, un ghețar mare venise 
spre ei. Din cauza izbiturii, Dirk Peters căzu în mare. Putu 
însă să se agate de ghețar... să se urce pe el şi înţelegeţi- 
mă, văzu luntrea luată de curent şi dusă departe foarte 
departe din ce în ce mai departe! În zadar încercă Pym să-şi 
ajute tovarăşul. Nu fu în stare. Luntrea mergea, mergea! Şi 
Pym, sărmanul Pym a fost luat de curent. El este acela care 
nu s-a mai întors şi este acolo este încă acolo. 

Eram de-a dreptul buimăciţi. Dacă omul acesta ar fi fost 
chiar Dirk Peters în persoană, n-ar fi vorbit cu mai multă 
emoție, cu mai multă convingere şi mai din inimă, despre 
„bietul şi dragul Pym!” 

Totuşi, aşa stăteau lucrurile şi de ce ne-am fi îndoit? 

Prin urmare, în faţa acestei perdele de ceaţă se 
despărţiseră Arthur Pym şi metisul? Bine, dar dacă Arthur 
Pym continuase să înainteze spre latitudini mai mari, cum 


putuse tovarăşul lui, Dirk Peters, să se întoarcă înapoi, să 
treacă banchiza, să revină de dincolo de cercul polar şi să 
ajungă în America, unde adusese însemnările acelea, 
comunicate lui Edgar Poe? Întrebările acestea fură puse lui 
Hunt şi el răspunse la toate, cu precizie, după cum, susţinea 
el, îi povestise şi lui adeseori metisul. Dirk Peters avea în 
buzunar carnetul lui Arthur Pym, când se agăţă de ghețar şi 
astfel fu salvat jurnalul pe care îl dăduse romancierului 
american. 

— Înţelegeţi-mă, repeta Hunt, vă povestesc lucrurile aşa 
cum le ştiu şi eu de la Dirk Peters. In timp ce era luat de 
valuri, strigă din toate puterile sale Pym, sărmanul Pym, 
dispăruse însă în mijlocul perdelei de neguri. Cât despre 
metis, hrănindu-se cu peştii cruzi pe care-i putu prinde, fu 
luat de un curent şi dus spre insula Tsalal, unde ajunse pe 
jumătate mort de foame. 

— In insula Tsalal? Strigă căpitanul Len Guy. Şi de cât timp 
plecase de acolo? 

— De trei săptămâni, da cel mult trei săptămâni, după câte 
spunea Dirk Peters. 

— Atunci, el trebuie să-i fi regăsit pe cei care mai 
rămăseseră din echipajul Janei întrebă căpitanul, pe fratele 
meu William Guy, şi pe cei care supravieţuiseră împreună 
cu el. 

— Nu, răspunse Hunt, şi Dirk era convins că. Pieriseră 
până la unul, da, toţi. Pe insulă nu mai era nimeni. 

— Nimeni? Repetai, peste măsură de surprins, auzind 
această afirmaţie. 

— Nimeni! Declară Hunt. 

— Dar populaţia insulei Tsalal? 

— Nimeni, vă asigur nimeni. Insula era pustie. Da! Pustie! 
Asta contrazicea total unele întâmplări, de care noi eram 
siguri. La urma urmelor, se putea ca la întoarcerea lui Dirk 
Peters în insula 'Isalal, populaţia, cuprinsă de nu se ştie ce 
groază, să-şi fi căutat refugiu pe una din insulele grupului 
de la sudvest, iar William Guy şi tovarăşii săi ar mai fi stat 


încă ascunşi prin văgăunile trecătorilor de la Klock Klock. 
Astfel se explica de ce nu-i întâlnise metisul şi de ce 
supraviețuitorii de pe Jane nu mai aveau a se teme de 
insulari, în timpul celor unsprezece ani, cât trăiseră pe 
insulă. Pe de altă parte, dacă Patterson îi lăsase acolo cu 
şapte luni în urmă, iar noi nu-i mai găseam, era probabil că 
părăsiseră şi ei. 

Insula 'Tsalal, unde nu mai aveau cu ce trăi, în urma 
cutremurului. 

— Deci, la întoarcerea lui Dirk Peters, nu se mai afla nici 
un locuitor pe insulă? Întrebă căpitanul. 

— Nimeni, repetă Hunt, nimeni, metisul nu întâlni acolo 
nici un indigen. 

— Şi ce-a făcut atunci Dirk Peters? Întrebă bosseman-ul. 

— Înţelegeţi-mă! Răspunse Hunt. Acolo era o luntre 
părăsită în fundul golfului în care găsi carne uscată şi 
câteva butoaie cu apă dulce. Metisul se aruncă în ea. Un 
vânt de la sud da, de la sud, foarte puternic, acela care, 
împreună cu contracurentul, dusese ghețarul pe care 
venise el în insula Tsalal, îl duse, timp de săptămâni întregi. 
Spre banchiză şi reuşi să se strecoare prin una din 
trecătorile ei. Credeţi-mă. Pentru că eu nu fac decât să 
repet ceea ce mi-a spus de o sută de ori Dirk Peters. Da! şi 
el trecu cercul polar. 

— Şi după aceea? Întrebai eu. 

— După aceea fu luat de o balenieră americană, Sandy- 
Itook, pe bordul căreia reveni în America. 

lată, prin urmare, dacă era adevărată povestea lui Hunt, şi 
părea cu putinţă să fie, ce deznodământ a avut, cel puţin în 
ceea ce-l privea pe Dirk. Peters, această îngrozitoare 
dramă, petrecută în regiunile antarctice. Întors în Statele 
Unite, metisul se puse în legătură cu Edgar Poe, pe vremea 
aceea editor al lui „Southern Literary Messenger”, şi din 
însemnările lui Arthur Pym a ieşit acea uimitoare povestire, 
pe care mulţi nu o crezuseră şi căreia îi lipsea 
deznodământul suprem. 


Partea imaginativă în opera autorului american consta, 
fără îndoială, în ciudăţeniile din ultimele capitole, dacă. Nu 
cumva Pym, în prada unui delir, n-ar fi crezut că vede 
aievea, prin perdeaua de ceaţă, aceste fenomene uimitoare 
şi supranaturale totodată. 

Oricum ar fi fost, un fapt rămânea sigur, Edgar Poe nu 
cunoscuse niciodată pe Arthur Pym. Din acest motiv, vrând 
probabil să lase cititorilor o incertitudine plină de 
frământări, îl făcu să moară, de moartea aceea „pe cât de 
subită, pe atât de deplorabilă”, a cărei natură şi cauză nu le 
indica. 

Dacă Arthur Pym nu revenise niciodată din regiunile 
antarctice, se putea admite oare că n-ar fi murit la scurtă 
vreme, după despărţirea de tovarăşul său... şi c-ar mai trăi 
încă, cu toate că trecuseră unsprezece ani de la dispariţia 
lui? 

— Da, da! Răspunse Hunt. 

Şi afirmă acest lucru cu acea convingere pe care Dirk 
Peters i-o strecurase în suflet, pe când locuiau amândoi în 
târguşorul Vandalia din fundul Illinois-ului. Acum sosise 
momentul să te întrebi dacă Hunt era în toate minţile... Nu 
era tot el acela care, în timpul unei crize mintale, nu mă mai 
uadoiarn de acest lucru, se introdusese în cabina mea şi-mi 
şoptise aceste cuvinte la ureche: „Dar Pym.,. Sărmanul 
Pym?” Da! Nu visasem... 

Pe scurt, dacă tot ce spusese Hunt era adevărat, clacă nu 
era decât raportul fidel al secretelor pe care i le-a 
încredinţat Dirk Peters, trebuia crezut, când repeta cu un 
ton stăruitor şi totodată plin de rugăminţi; „Pym nu e mort! 
Pym e acolo! Sărmanul Pym nu trebuie părăsit!” 

După ce terminai cu interogatoriul lui Hunt, căpitanul Len 
Guy, deşi profund tulburat, îşi schimbă deodată atitudinea 
de om doborât de loviturile decepţiilor, şi, cu o voce 
hotărâtă, comandă: 

— Tot echipajul pe puntea de la pupa! 

Când oamenii se adunară în jurul lui, spuse: 


— Ascultă-mă, Hunt, şi gândeşte-te bine la întrebările pe 
care ţi le voi pune. 

Hunt îşi săltă fruntea şi-şi plimbă privirea aceea ca oţelul, 
pe feţele mateloţilor Halbranel. 

— Mai susţii că tot ceea ce ai spus despre Arthur Pym este 
adevărat? 

— Da, răspunse Hunt, accentuând cu un gest; aspru, 
hotărât, afirmaţia lui. 

— L-ai cunoscut pe Dirk Peters? 

— Da. 

— Ai locuit, în acelaşi oraş din Illinois, cu el, câtva ani? 

— Timp de nouă ani. 

— Şi-ţi povestea adesea întâmplările acestea? 

— Da. 

— Şi tu nu pui la îndoială că ţi-ar fi spus adevărul 
adevărat? 

— Nu. 

— Ei bine, nu s-a gândit el niciodată că o parte din oamenii 
de pe Jane ar fi putut rămâne pe insula 'Tsalal? 

— Nu. 

— Credea că William Guy şi tovarăşii lui pieriseră cu toţii 
în prăbuşirea aceea de la Klock-Klock? 

— Da şi după cum mi-a repetat adeseori şi Pym credea 
acelaşi lucru. 

— Şi unde l-ai văzut tu pe Dirk Peters pentru ultima dată? 

— La Vandalia. 

— De mult? 

— Mai mult de doi ani. 

— Şi dintre voi doi, tu sau el cine a părăsit primul 
Vandalia? 

Mi se păru că surprind la Hunt o uşoară ezitare în clipa 
când vroi să răspundă. 

— Am părăsit împreună Vandalia, spuse el. 

— Şi încotro te-ai dus? 

— In insulele Falkland. 

— Şi el? 


— ELI! Repetă Hunt, şi privirea lui se opri, în sfârşit, asupra 
lui Martin Hoit, şeful velier, căruia îi salvase viaţa cu 
pericolul vieţii lui, în timpul furtunii. 

— Ei bine, reluă căpitanul Len Guy, înţelegi ce vreau de la 
tine? 

— Da. 

— Atunci, răspunde! 

— Când Dirk Peters a plecat din Illinois, a părăsit America? 

— Da. 

— Şi unde s-a dus? Vorbeşte! 

— În insulele Falkland! 

— Şi unde este el acum? 

— În faţa dumneavoastră! 

2.2. SE IA O HOTĂRÂRE. 

Dirk Peters! Hunt era metisul Dirk Peters, devotatul 
tovarăş al lui Arthur Pym, acela pe care căpitanul Len Guy îl 
căutase zadarnic atâta vreme prin Statele Unite şi a cărui 
prezenţă ne va furniza poate un nou motiv pentru a 
continua această campanie. 

Că cititorului i-ar fi fost de ajuns puţină agerime pentru a 
bănui încă cu multe pagini în urmă, în personajul Hunt, pe 
Dirk Peters, nu m-ar mira, ba aş putea spune că contrariul 
m-ar surprinde. 

Într-adevăr, nimic nu era mai natural şi mai uşor decât să 
faci un raţionament ca acesta: cum era posibil ca Len Guy şi 
cu mine, care citiserăm de atâtea ori cartea lui Edgar Poe, 
unde portretul fizic al lui Dirk Peters este făcut cu toată 
minuţiozitatea şi precizia, cum, zic, n-am bănuit noi nici o 
clipă că omul care se îmbarcase la Falkland şi metisul erau 
una şi aceeaşi persoană. 

Şi totuşi, asta se explică într-o oarecare măsură. Da, la 
Hunt totul trăda originea sa indiană, ca şi la Dirk Peters, 
deoarece aparţine tribului Upsarokas din Far-West, şi asta 
ar fi trebuit poate să ne sară de prima dată în ochi. Trebuie 
să ţinem seama însă de împrejurările în care Hunt se 
prezentase căpitanului Len Guy, împrejurări în care nu se 


mai gândea nimeni să pună la îndoială identitatea lui. Hunt 
locuia în insulele Falkland, foarte departe de Illinois, în 
mijlocul acelor mateloţi de toate naţionalităţile, care nu 
aşteaptă decât vremea pescuitului pentru a urca pe bordul 
balenierelor, fiind tot timpul exagerat de rezervat. 

Acum îl auzeam vorbind pentru prima dată şi nimic până 
atunci, în toată atitudinea lui, nu te făcea să bănuieşti că şi- 
ar fi ascuns adevăratul nume. Şi, după cum s-a văzut, nu-şi 
spusese adevăratul nume decât în urma stăruinţelor 
căpitanului nostru şi de teamă că-l vom părăsi pe Pym. Este 
adevărat că Hunt era o creatură extraordinară, o fiinţă 
destul de deosebită, pentru a ne atrage atenţia. Da... pe 
măsură ce-l analizam mai profund, îmi reveneau în memorie 
purtările lui ciudate, de când goeleta trecuse cercul 
antarctic, navigând în apele mării libere... privirile lui 
îndreptate fără încetare spre orizontul sudului mâna lui, 
care se întindea instinctiv în direcţia aceea. Apoi mi se 
păruse că mai vizitase şi altădată insula Bennet, pe care 
găsise o rămăşiţă din bordajul Janei, şi, în sfârşit, 
cercetarea aceea a insulei Tsalal. Acolo, el mergea în frunte 
iar noi îl urmam ca pe o călăuză prin câmpia răscolită de 
cataclism, până la satul Klock-Klock, prin intrarea 
prăpastiei din apropierea colinei în care erau săpate 
labirinturile, dispărute acum fără să se mai cunoască vreo 
urmă. Da, toate acestea ar fi trebuit să ne atragă atenţia, să 
mă facă cel puţin pe mine să gmdesc că acest Hunt ar putea 
fi amestecat în aventurile lui Arthur Pym. 

Ei bine, nu numai căpitanul Len Guy, dar şi pasagerul, 
Jeorling, avusese un văl pe ochi. Eram ca doi orbi, în timp 
ce anumite pagini din cartea lui Edgar Poe ne-ar fi putut 
deschide atât de uşor ochii. La urma urmelor, n-aveam nici 
un motiv să punem la îndoială faptul că Hunt ar fi în 
realitate Dirk Peters. Deşi îmbătrânise cu unsprezece ani, 
mai semăna încă destul de bine cu cel pe care îl descrisese 
Arthur Pym. Este adevărat că aspectul feroce despre care 
vorbeşte povestirea, dispăruse; de altfel, chiar după spusele 


lui Arthur Pym, metisul nu avea decât o „ferocitate 
aparentă”. Prin urmare, în aspectul lui fizic nu se produsese 
aproape nici o schimbare, talia mică, musculatura 
puternică, membrele „ca turnate într-un tipar herculean”, 
şi mâinile lui „atât de groase şi mari că abia păstrau forma 
omenească”, braţele şi picioarele arcuite, capul de o 
mărime uimitoare, gura despicată pe toată lăţimea feţei, „şi 
dinţii lungi, pe care buzele lui nu-i acopereau niciodată în 
întregime”. 

Aceste semnalmente se potriveau de minune recrutului 
nostru din insulele Falkland. Pe faţa lui însă, nu mai stăruia 
expresia aceea care nu semăna a veselie şi mai degrabă 
părea „rânjetul unui demon”. 

Metisul se schimbase o dată cu vârsta, experienţa, 
loviturile vieţii, grozavele greutăţi la care participase, 
incidente, cum le numea Arthur Pym, „atât de 
nemaipomenite, depăşind cu totul hotarele înţelegerii 
omeneşti”. 

Da! Aceste grele încercări au săpat adânc, măcinând 
moralul lui Dirk Peters! Cu toate acestea, el rămânea 
acelaşi tovarăş credincios, căruia Arthur Pym îi datora 
salvarea sa din multe împrejurări grele, fiindcă acest Dirk 
Peters îl iubea ca pe fiul său şi niciodată nu-şi pierduse 
speranţa de a-l regăsi cândva în mijlocul îngrozitoarelor 
pustietăţi ale Antarctidei. 

Dar nu pricepeam de ce Dirk Peters se ascundea în 
insulele Falkland sub numele de Hunt şi de ce, de la 
îmbarcarea lui pe Halbrane, îşi păstrase acest incognito şi 
nu spusese cine era, din moment ce cunoştea intenţiile 
căpitanului Len Guy, ale cărui eforturi se îndreptau către 
salvarea compatrioţilor săi de pe Jane. De ce, fără îndoială, 
de teamă ca numele lui să nu provoace oroare. Într-adevăr, 
nu era acesta numele omului amestecat în îngrozitoarele 
întâmplări de pe Grampus care ucisese pe matelotul Parker 
hrănindu-se cu carnea lui şi potolindu-şi setea cu sângele 
lui. Metisul riscase uluitoarea mărturisire, sperând că 


dându -şi în vileag numele, Halbrane va încerca să-l 
regăsească pe Arthur Pym. 

Dacă, după ce trăise câţiva ani în Illinois, metisul venise 
totuşi să se instaleze în insulele Falkland, o făcuse, fără 
îndoială, cu intenţia de a se reîntoarce cu prima ocazie care 
i s-ar fi oferit, în mările antarctice. Îmbarcându-se pe 
Halbrane, spera să hotărască pe căpitanul Len Guy, după 
ce-şi va fi salvat compatrioţii părăsiţi pe insula Tsalal, să 
meargă către latitudini mai mari, prelungind expediţia în 
căutarea lui Arthur Pym. 

Se putea să gândească astfel, cu toate că ce om cu mintea 
întreagă ar fi admis că acest nenorocit mai trăia, după 
unsprezece ani petrecuţi în ţinuturile antarctice? Existenţa 
căpitanului William Guy şi a tovarăşilor săi era asigurată cel 
puţin de resursele insulei 'Tsalal şi însemnările lui Patterson 
afirmau că naufragiaţii se mai aflau acolo când îi părăsise 
el. Cât despre Arthur Pym... 

Şi totuşi, faţă de afirmaţia lui Dirk Peters, care de altfel n- 
avea nici o bază pozitivă, mintea mea nu se revolta, cum ar 
fi fost normal s-o facă. Nu! Şi când metisul ne strigă: „Pym 
nu e mort... Pym este acolo., Bietul Pym nu trebuie 
părăsit!”, strigatul lui îmi provocă o tulburare adâncă. Şi 
atunci mă gândii la Edgar Poe, întrebându-mă care ar fi fost 
atitudinea lui, sau mai bine zis cât de mare ar fi fost 
încurcătura lui dacă Halbrane readucea în lumea civilizată 
pe acela a cărui moarte, pe cât de subită, pe atâta de 
deplorabilă”, o anunţase el. 

Cu siguranţă că de când mă hotărâsem să iau parte la 
campania Halbranel nu mai eram acelaşi om, omul practic 
şi rezonabil de altădată. Iată, numai la auzul numelui de 
Arthur Pym, simţeam că-mi bate inima, la fel cu a lui Dirk 
Peters. Ca să părăsesc insula Tsalal pentru a reveni spre 
nord, spre Atlantic, mi se părea că aş dezerta de la o 
datorie umanitară, datoria de a alerga în ajutorul unui 
nenorocit părăsit în pustiurile îngheţate ale Antarctidei. 


Este adevărat, ca să ceri căpitanului Len Guy să-şi ducă 
goeleta mai departe în mările acestea, într-o călătorie care 
cerea noi eforturi din partea echipajului, după atâtea 
pericole înfruntate fără folos, ar fi însemnat să te expui unui 
refuz sigur şi, în definitiv, nu eram eu cel mai indicat să 
intervin în această chestiune... Şi totuşi, simţeam că Dirk 
Peters se bizuia pe mine, pentru a pleda cauza sărmanului 
său Pym. 

Declaraţia metisului fu urmată de o tăcere destul de lungă. 
Cu siguranţă că nimeni nu se gândea să-i pună la îndoială 
sinceritatea. El spusese scurt: Sunt Dirk Peters”, şi toţi erau 
convinşi că el era într-adevăr Dirk Peters. 

Faptul că Arthur Pym nu revenise niciodată în America, că 
fusese despărţit de tovarăşul său după ciocnirea cu 
ghețarul, apoi târât de luntrea din Tsalal şi dus spre 
regiunile polului, erau întâmplări uşor de admis, prin însăşi 
natura lor şi nimic nu ne putea face să credem că Dirk 
Peters n-ar fi spus adevărul. Dar că Arthur Pym ar maitrăi 
încă, după cum se încăpăţâna să creadă metisul, şi că 
datoria ne impunea să pornim în căutarea lui, expunându- 
ne atâtor noi pericole, era cu totul altceva. 

Cu toate acestea, mă, hotărâi să-l susţin pe Dirk Peters, 
dar temându-mă să dau lupta pe un teren slab, riscând să 
fiu bătut înainte de a începe, revenii la argumentul cel mai 
indicat, repunând în cauză pe căpitanul William Guy şi pe 
cei cinci mateloţi ai lui, de a căror urmă nu dădurăm în 
insula Tsalal. 

— Prieteni, începui eu, înainte de a lua o hotărâre 
definitivă, ar fi, cred, înţelept să judecăm cu sânge rece 
situaţia. N-ar însemna oare să regretăm toată viaţa şi să 
avem remuşcări chinuitoare la gândul că am fi abandonat 
expediţia noastră, tocmai în clipa când ni se iveşte poate 
vreo şansă de reuşită? Gândiţi-vă la acest lucru, căpitane, şi 
voi de asemenea, tovarăşii mei. Cu mai puţin de şapte luni 
în urmă, compatrioţii voştri erau cu toţii în viaţă pe insula 
Tsalal, când i-a părăsit nefericitul Patterson. Dacă atunci 


mai erau acolo, înseamnă că timp de unsprezece ani au 
găsit pe insulă suficiente resurse de trai, care le-au asigurat 
existenţa, fără a se mai teme de insulari, care, fie că 
muriseră în împrejurările pe care le bănuim, fie că, 
presimţind catastrofa, s-au refugiat pe vreo insulă vecină... 
Aceasta pare să fie realitatea şi nu văd ce obiecţiuni s-ar 
putea ridica contra acestui raţionament. 

Nimeni nu răspunse cuvintelor mele; de altfel, nici nu prea 
aveau ce. 

— Dacă noi n-am găsit pe căpitanul Janei şi pe oamenii lui, 
reluai eu cu mai multă însufleţire, este probabil că de la 
plecarea lui Patterson, ei au fost constrânşi să părăsească 
insula 'Tsalal. Care să fi fost motivul? După părerea mea, 
acest lucru s-a întâmplat din cauza cutremurului care a 
răvăşit atât de puternic insula, încât devenise de nelocuit. 
Ar fi fost de ajuns o singură luntre indigenă, pentru ca, 
ajutaţi de curentul de la nord, să ajungă fie pe altă insulă, 
fie într-un punct oarecare al continentului antarctic. Cred 
că nu exagerez de loc afirmând că lucrurile s-au petrecut 
întocmai aşa. In orice caz oprindu-ne aici, repet, ar însemna 
că n-am făcut nimic şi ne-am străduit degeaba să ajungem 
până la această latitudine, dacă nu continuăm cercetările 
de care depinde salvarea compatrioţilor noştri. 

Întrebai cu privirea auditoriul. Nu obţinui nici un răspuns. 
Căpitanul Len Guy, în prada unei puternice emoţii, îşi plecă 
ochii, înțelegând cită dreptate aveam când, invocând 
datoriile umanitariste, arătam singura conduită pe care 
trebuiau s-o aibă oamenii de inimă. 

— Şi, în fond, despre ce este vorba? Reluai, după o scurtă 
tăcere: să mai trecem doar peste câteva. Grade în 
latitudine, şi asta numai dacă marea e navigabilă, iar 
sezonul ne asigură două luni de timp frumos, fără să ne 
temem de iarna australă, ale cărei asprimi nu v-aş cere să 
le înfruntaţi. Şi putem noi ezita, când Halbrane este 
aprovizionată din belşug, când echipajul său este sănătos şi 
complet, şi când nici o boală n-a izbucnit pe bord. Să ne 


speriem de pericole imaginare. Nu vom avea oare curajul 
să mergem înainte. Şi le arătai orizontul spre sud, în timp 
ce Dirk Peters făcea acelaşi lucru, fără a scoate o vorbă, cu 
un gest atât de lămurit, care vorbea în locul lui. 

Privirile rămaseră fixate asupra noastră, dar nici de data 
aceasta nu primii vreun răspuns. Cu siguranţă că goeleta 
putea, fără să rişte prea mult, să se aventureze prin aceste 
locuri, timp de opt sau nouă săptămâni. Nu eram decât la 
26 decembrie, iar expedițiile anterioare avuseseră loc în 
ianuarie, februarie şi chiar în martie, a lui Bellingshausen, 
Biscoe, Kendall şi Weddell, care reuşiseră să ia direcţia spre 
nord. Înainte ca gerul să le fi închis trecerile. 

Dacă corăbiile lor nu se aventuraseră atât de departe în 
regiunile australe, n-o făcuseră din cauza timpului 
nefavorabil, dar noi puteam spera că vom fi mai norocoşi, 
dată fiind primăvara timpurie din acel an. 

Mă străduii să pun în valoare toate aceste argumente, 
pândind o aprobare, a cărei responsabilitate însă nu voia 
nimeni să şi-o asume. Lăcere absolută, toţi ochii se plecau în 
jos. Nu pronunţasem niciodată numele lui Arthur Pym şi nici 
nu sprijinisem direct propunerea lui Dirk Peters. Dacă aş fi 
făcut-o, mi s-ar fi răspuns poate cu ridicări din umeri... sau 
poate aş fi fost ameninţat direct. 

Mă întrebam tocmai dacă reuşisem să le insuflu oamenilor 
această credinţă, de care era plin sufletul meu, când 
căpitanul Len Guy luă cuvântul. 

— Dirk Peters, spuse el, susţii că după plecarea ta şi a lui 
Pym din Tsalal, aţi întrezărit pământ în direcţia sudului? 

— Da, pământ, răspunse metisul, insule sau continent, 
înţelegeţi-mă, într-acolo cred sunt sigur, că Pym, sărmanul 
meu Pym aşteaptă ajutor. 

— Acolo unde aşteaptă poate şi William Guy cu tovarăşii 
lui, adăugai eu, pentru a readuce discuţia pe un făgaş mai 
prielnic. 

Acest pământ întrezărit de Peters constituia o ţintă, o ţintă 
uşor de atins. Halbrane nu va naviga deci la întâmplare. Va 


merge într-acolo, unde se putea să se fi refugiat 
supraviețuitorii Janei. 

Căpitanul Len Guy, se gândi o clipă, apoi continuă: 

— Dirk Peters, este adevărat că dincolo de gradul optzeci 
şi patru orizontul este închis de o perdea de ceaţă, aşa cum 
se menţionează în povestire? Ai văzut-o cu ochii tăi? Şi 
acele cataracte aeriene şi vâltoarea în care a fost târâtă 
luntrea lui Arthur Pym? 

Metisul ne privi pe fiecare, apoi îşi clătină capul său mare. 

— Nu ştiu, răspunse el. Ce vreţi de la mine, căpitane? O 
perdea de ceaţă? Da, poate şi de asemenea urme de 
pământ spre sud. 

Era evident că Dirk Peters nu citise niciodată cartea lui 
Edgar Poe, poate nici nu ştia să citească. După ce predase 
jurnalul lui Arthur Pym editorului, nu se mai îngrijise de 
publicarea lui. Trăind retras, la început în Illinois, apoi în 
insulele Falkland, nici nu bănuia vâlva pe care o făcuse 
lucrarea şi nici deznodământul fantastic şi neverosimil pe 
care-l dăduse marele poet acestor stranii aventuri. 

Nu era cu putinţă oare ca Arthur Pym, cu înclinarea lui 
spre supranatural, să fi avut numai impresia că văzuse 
aievea acele lucruri uimitoare, datorită firii sale mult prea 
imaginative. În clipa aceea, pentru prima oară de la 
începutul discuţiei, vorbi Jem West. N-aş fi putut spune dacă 
locotenentul era de părerea mea, sau argumentele mele îl 
înduioşaseră, făcându-l partizanul ideii de-a continua 
campania. În orice caz, se mărgini doar să întrebe: 

— Căpitane, ordinele dumneavoastră? 

Len Guy se întoarse spre echipaj. În jurul lui erau strânşi 
toţi mateloţii, şi cei vechi, şi ceinoi, numai Hearne, maistrul 
harponar, rămăsese mai la distanţă, gata să intervie, când 
ar fi socotit el că e necesar. 

Căpitanul întrebă cu privirea pe bosseman şi pe camarazii 
lui, al căror devotament îi era cunoscut. Nu-mi dădui seama 
dacă erau de acord cu propunerea mea de-a ne continua 
călătoria, dar auzii răzbătând până la urechile mele şoapte 


ca acestea: Ah! Dacă n-ar depinde decât de mine... dacă toţi 
ar fi de acord!” 

Şi pe bună dreptate, fără o înţelegere comună, nu ne 
puteam aventura spre noi cercetări. În clipele acelea de 
cumpănă, Hearne, încruntat, luă cuvântul şi începu să 
vorbească, aspru şi tăios, aşa cum îi era obiceiul. 

— Căpitane, spuse el, iată, au trecut mai mult de două luni 
de când am părăsit insulele Falkland. Eu şi tovarăşii mei am 
fost angajaţi pentru o călătorie care nu trebuia să ne ducă 
mai departe de insula Tsalal. 

— Nu-i adevărat! Strigă căpitanul Len Guy, pe care 
această ieşire a lui Hearne începuse să-l enerveze. Nu-i 
adevărat! V-am recrutat pe toţi pentru o campanie pe care 
am dreptul s-o prelungesc până unde-mi place. 

— S-avem iertare, căpitane, reluă Hearne, cu un ton sec, 
uite, am ajuns acolo unde, până acum, n-a mai ajuns niciun 
navigator, unde nici o corabie, afară de Jane, nu s-a 
încumetat să meargă niciodată. Prin urmare, atât camarazii 
mei cât şi eu, suntem de părere c-ar fi timpul să ne 
întoarcem în insulele Falkland, înainte de a începe timpul 
rău. De acolo veţi putea reveni în insula Tsalal şi chiar mai 
departe, să zicem până la pol dacă aşa vă place. 

Se auzi un murmur de încuviinţare. Nu mai încăpea 
îndoială că Hearne se făcea ecoul gândurilor majorităţii, 
care, după cum se ştie, se compunea din oamenii cei noi ai 
echipajului. Să nu fii de părerea lor, şi să le ceri supunere 
acestor oameni, care nu prea erau. Dispuşi să se supună, 
aventurându-se prin ţinuturile îndepărtate ale Antarctidei, 
ar fi fost o totală nechibzuinţă, ba aş putea spune, un act de 
nebunie, care cine ştie la ce catastrofă mai putea duce, Cu 
toate acestea, Jem West nu se putu stăpâni şi privindu-l pe 
Hearne cu ochii săi pătrunzători, îi spuse, cu o voce în care 
se ghicea ameninţarea: 

— Cine ţi-a dat voie să vorbeşti, matelot? 

— Ne-a întrebat căpitanul, răspunse Hearne fără să se 
tulbure, şi când sunt întrebat, am dreptul să răspund. 


Cuvintele acestea fură spuse pe un ton atât deobraznic, 
încât locotenentul, foarte stăpân pe el de obicei, era gata 
să-şi dea drumul furiei, când căpitanul Len Guy îl opri cu un 
gest, spunându-i: 

— Linişteşte-te, Jem! Nu putem face nimic dacă nu suntem 
cu toţii de acord. 

Apoi se adresă bosseman-ului: 

— Părerea dumitale, Hurliguerly? 

— Este foarte limpede, căpitane, mă voi supune ordinelor 
dumneavoastră, oricare ar fi ele. Este de datoria noastră să 
nu-l părăsim pe William Guy şi pe ceilalţi, atâta timp cât ne 
mai rămâne o şansă şi e păcat să nu ne folosim de ea, 
încercând să-i regăsim. 

Bosseman-ul se opri o clipă, în timp ce câţiva mateloţi, 
Drap, Rogers, Gratian, Stern, Burry, arătau prin semne că 
aprobă întru totul cele spuse de şeful echipajului. 

— În ceea ce-l priveşte pe Arthur Pym, începu Hurliguerly. 

— Nu-i vorba de Arthur Pym, îl întrerupse, enervat parcă, 
Len Guy, ci de fratele meu William şi de tovarăşii lui. 

Simţind că Dirk Peters era gata să protesteze, îi apucai 
braţul şi înțelegând, nu scoase o vorbă, cu toate că tremura 
tot de indignare. Nu! Nu era momentul să revenim asupra 
cazului Pym. Nu ne rămânea altceva de făcut decât să 
aşteptăm şansele pe care ni le-ar fi oferit viitorul, gata 
pregătiţi să tragem foloase din întâmplările acestei 
călătorii, lăsând oamenii să se entuziasmeze singuri, cu 
bună ştiinţă sau numai din instinct. Atunci îmi dădui seama 
că trebuie să-i viivn ajutor lui Dirk Peters prin acţiuni mai 
directe. 

Căpitanul continua să-şi întrebe echipajul. Vroia să 
cunoască oamenii pe care se putea bizui. Toţi cei vechi îi 
aprobară propunerea, angajându-se sa nu-i discute 
niciodată ordinele şi să-l urmeze până unde va voi el să 
meargă. 

Din cei noi, doar trei mateloţi de naţionalitate engleză se 
declarară alături de aceşti oameni de ispravă din vechiul 


echipaj. Bineînţeles că majoritatea rămânea totuşi de 
partea lui Hearne. Pentru aceştia, campania Halbranel se 
terminase în insula Tsalal. De aici, refuzul lor de a merge 
mai departe şi cererea hotărâtă de a se reîntoarce imediat 
spre nord, vrând să prindă epoca cea mai favorabilă pentru 
trecerea banchizei. 

Cei care vorbeau astfel erau aproape douăzeci ia număr şi 
nu mai încăpea îndoială că Hearne mărturisise adevăratele 
lor sentimente. Cerându-le să dea ajutor la manevrarea 
goeletei, în timp ce ea şi-ar fi continuat drumul spre sud, ar 
fi însemnat să-i îndemne la revoltă. 

Pentru a-i atrage de partea noastră pe cei instigaţi de 
Hearne, nu era altceva de făcut decât să le aţâţi pofta de 
câştig, făcând să vibreze coarda interesului. Luai cuvântul 
din nou şi, cu o voce hotărâtă, care n-ar fi lăsat pe nimeni să 
se îndoiască de seriozitatea propunerii mele, spusei: 

— Marinari de pe Halbrane, ascultaţi-mă! După cum au 
făcut unele ţări pentru călătoriile care aveau drept scop 
descoperirile în regiunile polare, ofer o primă echipajului 
goeletei. Veţi primi câte două mii de dolari pentru fiecare 
grad pe care-l vom trece dincolo de paralela optzeci şi 
patru. 

Asta însemna cam şaptezeci de dolari de om şi vădaţi 
seama că puteau fi ispitiţi. 

Simţii mai mult intuitiv că nimerisem unde trebuia. 

— Acest angajament, adăugai, îl vor semna căpitanului Len 
Guy, care va fi împuternicitul vostru, iar sumele câştigate le 
veţi primi la reîntoarcerea voastră, oricare ar fi 
împrejurările în care vă veţi întoarce. Aşteptai efectul 
promisiunii mele şi constatai cu mulţumire că aşteptarea nu 
fu lungă. 

— Ura! Strigă bosseman-ul, pentru a-şi însufleţi camarazii, 
care se alăturară aproape cu toţii uralelor lui. 

Nici Hearne nu se mai împotrivi. Îşi rezerva dreptul să-şi 
spună părerea în împrejurări mai favorabile. Prin urmare, 


reuşii să închei acest pact şi vă mărturisesc că, pentru a-i 
hotări, eram dispus să sacrific o sumă şi mai mare. 

Şi apoi, nu eram decât la şapte grade de polul austral şi 
dacă Halbrane trebuia să ajungă până acolo, acest lucru nu 
mă costa decât paisprezece mii de dolari 

2.3. ARHIPELAGUL DISPĂRUT. 

În dimineaţa zilei de 27 decembrie, Halbrane porni la 
drum în direcţia sud-vest. Serviciul pe bord se făcea ca de 
obicei, cu aceeaşi supunere şi cu aceeaşi regularitate. 
Această călătorie nu comporta nici pericole în plus, nici 
oboseală mai mare ca până acum. Timpul se menținea 
frumos şi marea era calmă. Dacă aceste condiţii nu se 
schimbau, germenii nesupunerii, aşa nădăjduiam cel puţin, 
vor dispare şi nu vom întâmpina noi greutăţi. De altfel, 
creierul lucrează mai puţin la fiâtye mai dure. Oamenii 
ignoranţi şi lacomi nu prea se lasă furaţi de imaginaţie. 
Mărginindu-se la prezent, viitorul nu-i preocupă prea mult 
şi deci nu le face nici griji. Numai acţiunea brutala, care-i 
pune faţă în faţă cu realitatea, îi mai scoate din nepăsarea 
lor. Se va produce oare acest fenomen? 

Dar Dirk Peters, a cărui identitate era cunoscută acum, 
nu-şi va schimba de loc felul lui de a fi, va rămâne tot aşa de 
puţin vorbăreţ ca înainte? Trebuie să mai spun că de la 
această descoperire, echipajul nu arăta antipatie faţă de el, 
cu toate că le erau cunoscute întâmplările de pe Grampus, 
fapte care, la urma urmelor, puteau fi scuzate, dacă 
socoteam împrejurările. Şi puteau ei uita atât de repede că 
metisul îşi riscase viaţa pentru a o salva pe a lui Martin 
Hoit. 

Cu toate acestea, el continua să se ţină deoparte, mâncând 
retras într-un colţ, dormind în altul, „navigând în largul” 
echipajului. Pentru ce se purta astfel, avea oare vreun motiv 
pe care noi nu-l cunoşteam şi pe care viitorul ni-l va 
descoperi? 

Vanturile persistente dinspre nord, care împinseseră pe 
Jane până la insula Tsalal şi luntrea lui Arthur Pym la câleva 


grade mai departe, favorizau mersul goeletei noastre. 
Punând amurele la babord şi strângând vântul de aproape, 
Jem West putu să ridice toate pânzete sus, folosindu-se de o 
briză puternică şi regulată. Etrava Halbranel spinteca cu 
iuţeală apele limpezi ca cristalul, lăsând în urmă o dâră 
lungă de spumă, ca o nesfârşită dantelă albă. 

Căpitanul plecă să se odihnească, după oboselile zilei 
trecute. Câte gânduri obsedante nu-i tulburară această 
odihnă! Pe de o parte, speranţa legată de noi cercetări, iar 
pe de alta, răspunderea mare pe care şi-o asuma într-o 
asemenea expediţie prin Antarctida. 

A doua zi mă aflam pe punte, când el ieşi din cabină, făcu 
semn locotenentului să-şi lase pentru o clipă ocupațiile şi ne 
chemă pe amândoi lângă ei. 


— Domnule Jeorling, mi se adresă el, să nu credeţi că mi-a 
fost uşor să iau hotărârea de a întoarce goeleta noastră 
spre nord. Îmi dădeam seama că nu făcusem totul pentru a- 
i salva pe nefericiţii noştri compatrioți. Dar înţelegeam bine 
că majoritatea echipajului se ridica împolriva mea, dacă 
vroiam să-l duc dincolo de insula Tsalal. 

— Într-adevăr, căpitane, îi răspunsei, pe bord a fost un 
început de indisciplină şi nu se ştie dacă n-ar fi degenerat 
într-o revoltă. 

— Revoltă pe care am fi înăbuşit-o, spuse rece Hem West, 
chiar dacă aş fi fost silit să-i sparg capul acestui Hearne, 
care nu încetează să-i aţâţe pe nemulţumiţi. 

— Ai fi făcut foarte bine, Jem, spuse căpitanul. Dar după 
aceea, ce-ar fi devenit înţelegerea de care avem atâta 
nevoie? 

— Aveţi dreptate, căpitane, recunoscu locotenentul, E mai 
bine că lucrurile s-au petrecut fără violenţă. Ar fi şi mai bine 
însă, ca pe viitor să-şi bage minţile în cap. 

— Tovarăşii lui, reluă căpitanul, sunt momiţi acum de 
primele care le-au fost promise. Dorinţa de câştig îi va face 
mai răbdători şi mai supuşi. Generozitatea domnului 
Jeorling a reuşit acolo unde rugăminţile noastre ar fi dat 
greş, fără îndoială îţi mulţumesc. 

— Căpitane, spusei, încă de pe când ne aflam în insulele 
Falkland, v-am făcut cunoscută dorinţa mea de a mă asocia 
băneşte întreprinderii dumneavoastră. Prilejul s-a ivit, l-am 
folosit, şi pentru asta nu merit nici o mulţumire. Să ne 
ajungem scopul, salvând pe fratele dumneavoastră William 
şi pe cei cinci mateloţi de pe Jane. E tot ceea ce doresc eu. 

Căpitanul Len Guy îmi întinse mâna, pe care i-o strânsei cu 
căldură. 

— Domnule Jeorling, mai adăugă el, aţi observat desigur 
că Halbrane nu se îndreaptă spre sud, cu toate că pământul 
întrezărit de Dirk Peters, sau cel puţin aparențele de 
pământ, pare a se afla în această direcţie. 

— Am observat acest lucru, căpitane. 


— Totodată, spuse Jem West, să nu uităm că povestirea lui 
Arthur Pym nu conţine nimic relativ la aceste aparenţe de 
pământ spre sud şi că noi ne călăuzim numai după 
declaraţiile metisului. 

— Asta-i adevărat, locotenente, răspunsei eu. Dar poţi 
oare suspecta pe Dirk Peters? Purtarea lui, de când s-a 
îmbarcat, nu inspiră oare toată încrederea? 

— N-am nimic să-i reproşez, şi-a făcut ca nimeni altul 
datoria, răspunse Jem West. 

— Şi n-avem motiv să punem la îndoială nici curajul, şi nici 
cinstea lui, adăugă căpitanul. Nu numai felul în care s-a 
purtat pe bordul Halbranel, ci tot ceea ce a făcut de când a 
navigat la bordul lui Grampus, şi apoi al Janei, ne 
îndreptăţeşte să avem o părere bună despre el. 

— Şi pe care o merită cu siguranţă! Adăugai eu. 

Nu ştiu de ce eram aşa de pornit să iau apărarea 
metisului. Poate pentru că, după cum presimţeam, mai avea 
să joace un rol important încursul acestei expediţii, sau 
pentru că mai credea cu atâta putere în regăsirea lui 
Arthur Pym, de care, curios lucru, mă interesam aşa. De 
mult, încât mă miram şi eu ce m-a găsit. In fundul sufletului, 
eram convins totuşi că ideile lui Dirk Peters privitoare la 
vechiul lui tovarăş erau duse până la absurd. 

Parcă ghicindu-mi gândurile, căpitanul sublinie acest 
lucru. 

— Domnule Jeorling, spuse el, nu trebuie să uităm că 
metisul a păstrat speranţa de a-l mai regăsi pe Arthur Pym, 
care, după ce a fost târit prin marea antarctică, putea să 
ajungă la un pământ mai meridional, unde ar mai trăi încă. 

— Să trăiască, după unsprezece ani, spuse Jem West. 

— Mărturisesc că acest lucru e foarte greu de admis, 
răspunsei eu. Şi totuşi, dacă te gândeşti bine, ar fi oare 
absolut exclus ca Arthur Pym să fi întâlnit mai la sud, o 
insulă asemănătoare insulei Tsalal, unde William Guy şi 
tovarăşii lui au putut trăi tot atâta timp? 


— Cu neputinţă, nu, domnule Jeorling. Dar mi-e foarte 
greu să cred, totuşi. 

— Şi fiindcă suntem la capitolul ipoteze, de ce compatrioţii 
dumneavoastră, părăsind insula Tsalal, n-ar fi fost duşi de 
acelaşi curent, spre o insulă unde l-ar fi întâlnit pe Arthur 
Pym, şi acolo. 

Nu-mi terminai vorba, pentru că această presupunere nu 
putea fi acceptată, orice aş fi spus, şi mai ales nu era 
momentul să insist acum asupra proiectului meu de a 
merge în căutarea lui Arthur Pym, decât după ce îi vom fi 
găsit pe oamenii de pe Jane, dacă, bineînţeles, i-am mai fi 
găsit. 

Căpitanul Len Guy reveni atunci la scopul discuţiei şi cum 
conversaţia aceasta, plină de digresiuni, fusese destul de 
abătută din drumul ei, cum ar fi spus bosseman-ul, era 
normal s-o readucem pe drumul cel bun. 

— După cum vă spuneam, reluă căpitanul Len Guy, nu m- 
am îndreptat spre sud, pentru că intenţionez să merg mai 
întâi în recunoaştere prin insulele vecine cu Tsalal-ul, din 
grupul acela situat la vest. 

— Înţeleaptă idee, aprobai eu, şi poate că vizitând aceste 
insule, vom reuşi să ne dăm seama când se va fi produs 
cutremurul acela. 

— De curând asta nu mai poate fi pus la îndoială, afirmă 
căpitanul, şi desigur, după plecarea lui Patterson, din 
moment ce secundul Janei şi-a lăsat compatrioţii pe insulă. 

Se ştie că aveam motive foarte serioase să ne menţinem 
părerea în această privinţă. 

— În povestirea lui Arthur Pym nu se vorbeşte de un grup 
de opt insule? Întrebă Jem West. 

— Opt sau cel puţin atâtea, răspunsei eu, după cum a aflat 
Dirk Peters de la sălbaticul pe care îl luaseră cu ei, când 
fugiseră din insula 'Tsalal. Acest nu, nu pretindea chiar că 
arhipelagul era guvernat de unsuveran, un fel de rege unic, 
numit Isalemon, care-şi avea reşedinţa pe cea mai mică 


dintre insule, şi la nevoie, am putea cere metisului să ne 
vorbească despre acest amănunt. 

— După cum ar fi cu putinţă ca puternicul cutremur să nu- 
şi fi întins ravagiile până la acel grup de insule, care poate 
mai este încă locuit, de aceea în apropierea lor trebuie să 
fim foarte prevăzători. 

— Acest arhipelag nu poate fi departe, adăugai eu. Şi apoi, 
căpitane, cine ştie dacă fratele dumneavoastră şi mateloţii 
lui nu s-au refugiat pe una din aceste insule. 

Eventualitate uşor de admis, dar foarte puţin liniştitoare, 
fiindcă se putea ca aceşti nenorociţi să li căzut din nou în 
mâim'e sălbaticilor, de care scăpaseră în timpul şederii pe 
insula Tsalal. Şi apoi, pentru a-i salva, dacă viaţa le fusese 
cruţată, Halbrane n-ar fi silită să folosească forţa şi, în cazul 
acesta, va reuşi oare încercarea ei. 

— Jem, reluă căpitanul Len Guy, plutim cu opt până la 
nouă mile pe ceas şi în scurtă vreme s-ar putea ca pământul 
să fie semnalat. Dă ordin să se vegheze cu toată grija. 

— Am înţeles, căpitane. 

— Este un om la „cuibul de cioară”, pe catarg? 

— Da, Dirk Peters, care s-a oferit singur. 

— Bine, Jem, în el ne putem pune toată încrederea. 

— Cum ne putem încrede şi în ochii lui, adăugai eu, fiindcă 
l-a înzestrat natura cu o vedere uimitoare. 

Goeleta îşi urmă drumul spre vest, până la ora zece, fără 
ca vocea metisului să se facă auzită. Mă întrebam dacă nu 
vom păţi ca în drumul spre insulele Auroras sau Glass, pe 
care le căutasem zadarnic între insulele Falkland şi Noua- 
Georgie. La suprafaţa mării nu ieşea nici o ridicătură, nici o 
urmă de uscat nu se desena pe orizont. Poate că insulele 
acelea nu aveau un relief prea înalt şi nu puteau fi zărite 
decât de la o milă sau două depărtare. 

De altfel, în timpul dimineţii, briza slăbi mult. Goeleta fu 
hărţuită, chiar mai mult decât ne-am fi aşteptat, de un 
curent de la sud. Din fericire, pe la ora două după amiază 


vântul se înteţi şi Jem West făcu în aşa fel încât recâştigă 
timpul pe care-l pierdusem din cauza derivei. 

Timp de două ore, Halbrane merse fără să-şi schimbe 
direcţia, cu o viteză de şapte până la opt mile pe oră, şi nici 
cea mai mică înălţime nu apăru în larg. 

— Este foarte curios că n-am dat încă de arhipelagul acela, 
îmi spuse căpitanul Len Guy, pentru că, după spusele lui 
Arthur Pym, Isalal-ul aparţine unui grup insular foarte vast. 

— Se poate, dar el nu spune că ar fi văzut vreo insulă în 
timpul cât Jane a stat ancorată, îi atrasei eu atenţia. 

— Aveţi dreptate, domnule Jeorling. Dar cum Halbrane a 
parcurs nu mai puţin de cincizeci de mile de azi dimineaţă, 
şi fiind vorba de insule destul de apropiate unele de altele. 

— În cazul acesta, căpitane, trebuie să tragem concluzia, 
şi nu mi se pare de loc neverosimil, că grupul de care 
depindea insula Tsalal a dispărut cu totul în cutremurul 
acela. 

— Pământ la tribord, în faţă! Ne întrerupse strigătul lui 
Dirk Peters. 

Toate privirile se îndreptară într-acolo, dar nimeni nu 
observă nimic pe toată întinderea de ape. Din vârful 
catargului mare, unde era cocoţat, metisul putea să vadă 
ceea ce niciunul din noi n-ar fi putut vedea. Şi apoi, ochii 
aceia ageri, cu vederea puternică, obişnuinţa lui în 
cercetarea orizonturilor, nu se puteau înşela. Şi într-adevăr, 
după un sfert de oră, cu ajutorul ocheanelor, puturăm 
deosebi câteva insulițe risipite pe suprafaţa apei, luminată 
pieziş de razele soarelui, la o depărtare de două până la trei 
mile spre vest. 

Locotenentul dădu ordin să se strângă o parte din pânze şi 
Halbrane rămase numai cu brigantina, pânza mare şi focul 
mare. Trebuia oare ca goeleta să-şi ia de pe acum măsuri 
de apărare, să se monteze armele pe punte, să se încarce 
tunurile şi să-şi întindă plăşile de abordaj? 

Înainte de a ordona aceste măsuri, căpitanul Len Guy 
crezu că poate, fără prea mari riscuri, să se apropie mai 


mult de insule. Ce se întâmplase oare, ca aceste locuri să fie 
atât de schimbate? În locul unde Arthur Pym spunea că se 
aflau insule mari, întinse, se zăreau doar câteva insulițe, cel 
mult o jumătate de duzină, ieşind deasupra apei cu opt 
până la zece stânjeni. În clipa aceea metisul, care se lăsase 
în jos de-a lungul şartului de la tribord, sări pe punte. 

— Ei bine, Dirk Peters, îl întrebă căpitanul, ai recunoscut 
acest grup? 

— Grupul? Întrebă, clătinând din cap, metisul. Nu... n-am 
văzut decât cinci sau şase vârfuri. Nu e nici o insulă, doar 
câteva pietre! 

Într-adevăr, câteva vârfuri, sau mai degrabă câteva culmi 
rotunjite, era tot ce mai rămăsese din grupul de insule, cel 
puţin din cele situate în partea occidentală. Dacă 
arhipelagul se întindea pe mai multe grade, s-ar putea ca 
fosta zguduitură să nu fi distrus decât insulele dinspre vest. 
De altfel, asta ne şi propusesem să verificăm, după ce am fi 
cercetat fiecare insuliţă în parte şi am fi reuşit să 
determinăm cu aproximaţie la care dată avusese loc 
cutremurul de pe urma căruia rămăsese pe Tsalal urme ce 
nu puteau fi discutate. 

Pe măsura ce goeleta înainta, puteam distinge cu uşurinţă 
aceste rămăşiţe ale grupului, a cărui parte occidentală era 
distrusă în întregime. Suprafaţa celor mai mari insule nu 
depăşea cincizeci până la şaizeci de stânjeni pătraţi, iar cele 
mai mici, trei până la patru stânjeni. Acestea din urmă 
păreau o îngrămădire de stânci răsărite la suprafaţa apei, 
pe care talazurile mării, veşnic în mişcare, le împodobeau 
cu ciucuri albi de spumă. 

E de la sine înţeles că Halbrane nu se putea aventura 
printre aceste recifuri, fiind expusă să-şi distrugă coastele 
sau tălpoaia. Ne vom mulţumi să facem doar înconjurul 
grupului pentru a cerceta dacă scufundarea arhipelagului 
fusese completă. Va fi totuşi necesar să debarcăm în câteva 
puncte, pentru a culege poate unele indicii. 


Ajunşi la câteva sute de metri de insula principală, 
căpitanul ceru să se facă un sondaj. Se dădu de fund la vreo 
douăzeci de brasse, de unde traserăm concluzia că aici 
fusese scufundată o insulă, a cărei parte centrală se înălța 
deasupra nivelului mării cu aproximativ cinci până la şase 
stânjeni. Goeleta se apropie şi mai mult, iar când apa nu 
mai avu decât o adâncime de cinci brasse, aruncarăm 
ancora. 

Jem West ar fi vrut să îndrepte pânzele în aşa fel, încât 
corabia să nu se poată mişca din loc în timpul cât va dura 
explorarea insulei. Dar, din cauza curentului puternic care 
o târa spre sud, goeleta ar fi fost luată de valuri. De aceea 
se gândiră că e mai bine să ancoreze în apropierea 
grupului. Acolo marea era mai liniştită, iar cerul nu lăsa să 
se bănuiască nici o schimbare atmosferică. 

După ce ancorarăm, în una din luntre coborârăm 
căpitanul, bosseman-ul, Dirk Peters, Martin Hoit, doi 
oameni şi eu. Eram la un sfert de milă de prima insulă. 
Parcurserăm repede această distanţă, strecurându-ne prin 
trecători înguste. Vârfurile stâncoase apăreau şi dispăreau 
în valuri care creşteau o dată cu hula. Măturate de vânturi 
şi spălate de ape, stâncile n-ar mai fi putut păstra nici o 
mărturie despre timpul când s-a produs cutremurul. În 
mintea noastră, nu mai era nici o îndoială în această 
privinţă. 

Luntrea porni printre stânci. Dirk Peters, în partea 
dinapoi, cu cârma între picioare, se străduia să evite 
colţurile ascuţite ale recifurilor care ieşeau amenințătoare 
din valuri. 

Prin apa destul de limpede, nu vedeam, cum ar fi fost 
normal, stratul acela de nisip presărat cu scoici, cum se 
întâlneşte foarte des la mici adâncimi, ci blocuri negricioase 
de piatră, acoperite cu vegetaţie terestră, tufe de plante 
care nu aparţin florei marine, din care unele pluteau la 
suprafaţa apei. Asta dovedea că solul care le dăduse 
naştere se prăbuşise de curând. 


Când luntrea atinse malul insulei, unul din oameni aruncă 
cangea, al cărei vârf pătrunse adânc într-o crăpătură. După 
ce legară odgonul de țărm, debarcarea se putu face cu 
uşurinţă. Aceasta era una din insulele mari ale grupului, 
redusă acum la un oval neregulat, cu circumferința de vreo 
sută cincizeci de stânjeni, înălțându-se până la douăzeci şi 
cinci-treizeci de picioare deasupra nivelului mării. 

— Oare mareele se ridică vreodată până la această 
înălţime? Întrebai pe căpitanul Len Guy. 

— Niciodată, îmi răspunse el, şi n-ar fi exclus ca spre 
mijlocul acestei insule să descoperim rămăşiţe de vegetaţie, 
urme de colibe sau chiar de aşezări omeneşti mai mari. 

— Cel mai bun lucru ar fi să-l urmăm pe Dirk Peters, care 
ne-a luat-o cam mult înainte, spuse bosseman-ul. Acest 
diavol de metis este în stare să vadă cu ochii lui de lynx32 
ceea ce noi n-am reuşi să descoperim niciodată. 

După câteva minute de mers, ajunserăm în punctul cel mai 
înalt al insulei. Aci descoperirăm, într-adevăr, o mulţime de 
urme, probabil rămăşiţe ale acelor animale domestice 
despre care vorbeşte în jurnalul său Arthur Pym, păsări de 
curte, raţe de soiul cauwassback şi porcii aceia cu pielea 
încreţită, acoperită de un păr lung, moale şi mătăsos. 

Demn de reţinut ni se păru faptul că între osemintele 
acestea şi cele din insula 'Tsalal exista o deosebire în felul 
cum erau împrăştiate, şi ne dădurăm seama că grămezile 
de oase datau de cel mult câteva luni. Acest fapt se potrivea 
foarte bine cu ipoteza noastră că cutremurul se produsese 
de curând. 

Ici-colo înverzeau ţeline, cochlearias şi mai descoperirăm 
câteva buchete de floricele, care nu se uscaseră încă. 

— Şi care sunt din anul acesta! Strigai eu. Iarna australă 
n-a trecut încă peste ele. 

— Sunt cu totul de părerea dumneavoastră, domnule 
Jeorling, spuse Hurliguerly. Şi nu credeţi că s-ar putea ca 
ele să fi crescut acolo înainte de distrugerea grupului? 


— Asta mi se pare imposibil, răspunsei eu, cu hotărârea 
omului care nu vrea să renunţe cu nici un chip la ideile lui. 

Ici-colo creşteau nişte arbuşti sărăcăcioşi, un fel de aluni 
sălbatici, din care Dirk Peters rupse o creangă plină de 
sevă. Pe ea aliniau, alune, asemănătoare acelora pe care el 
şi Pym le mâncaseră când au fost prinşi între crăpăturile 
colinei de la Klock-Klock sau în fundul prăpastiilor din care 
nu mai găsiseră nici urmă în insula Tsalal. 

Dirk Peters dezghioca câteva alune din coaja lor verde şi le 
sparse în dinţii lui atât de puternici, că ar fi sfărâmat şi bile 
de fier. După aceste descoperiri, nu mai putea încăpea nici 
o îndoială asupra datei cataclismului care se produsese cu 
siguranţă după plecarea lui Patterson. Prin urmare, 
nimicirea populaţiei din Tsalal, ale cărei oseminte 
acopereau împrejurimile satului Klock-Klock, nu se datora 
acestui cataclism. In ce-l privea pe căpitanul William Guy şi 
pe cei cinci mateloţi de pe Jane, era aproape sigur că 
reuşiseră să fugă la timp, pentru că nu se găsise pe insulă 
corpul nici unuia din ei. 

Atunci unde ar fi putut să se refugieze, după ce au părăsit 
Tsalal-ul? Aceasta era întrebarea care ne frământa fără 
încetare minţile şi ce răspuns am fi putut găsi. După 
părerea mea, lucrul acesta nu mi se părea cel mai 
neobişnuit din câte se iviseră în tot cursul acestei povestiri. 
Cred că nu e nevoie să insist prea mult asupra explorării 
acestui grup de insule. Înconjurul lui ne luă treizeci şi şase 
de ore. Pe celelalte insule făcurăm aceleaşi descoperiri, 
plante şi rămăşiţe, care ne întăriră primele concluzii cu 
privire la tulburările seismice al căror teatru au fost acele 
locuri. Căpitanul Len Guy, locotenentul, bosseman-ul şi cu 
mine, eram de data aceasta siguri de completa nimicire a 
indigenilor. Halbrane deci nu mai avea nici un motiv să se 
teamă de vreun atac, şi această constatare o făcurăm cu 
oarecare bucurie. 

Dar de aici trebuia să tragem concluzia că William Guy şi 
cei cinci mateloţi, după ce au ajuns pe una din aceste insule, 


ar fi pierit şi ei, o dată cu scufundarea arhipelagului? 

Iată raţionamentul pe care îl admise căpitanul Len Guy în 
această privinţă: 

— După părerea mea, începui, prăbuşirea artificială a 
colinei de la Klock-Klock a cruțat un anumit număr din 
oamenii de pe Jane, cel puţin şapte, împreună cu Patterson, 
şi în acelaşi timp a scăpat şi câinele Tigru, ale cărui 
rămăşiţe le-am găsit în apropierea satului. Apoi, la scurtă 
vreme după distrugerea unei părţi a populaţiei Tsalal-ului, 
datorită unei cauze pe care n-o cunosc, indigenii care au 
supravieţuit dezastrului au părăsit insula, refugiindu-se pe 
celelalte insule ale arhipelagului. Rămaşi singuri şi fiind în 
perfectă siguranţă prin plecarea insularilor, căpitanul 
William Guy şi tovarăşii săi au putut trăi uşor acolo, unde 
înaintea lor trăiseră mii de sălbatici. Anii trecură, zece sau 
unsprezece, fără ca ei să poată părăsi această închisoare, 
cu toate că trebuie să fi încercat de multe ori, fie cu una din 
luntrele indigenilor, fie cu o luntre construită de ei. În 
sfârşit, cam cu şapte luni în urmă, după dispariţia lui 
Patterson, un cutremur a zdruncinat insula Tsalal, înghițind 
şi insulele vecine. După mine, abia atunci William Guy şi 
însoțitorii săi, dându-şi seama că nu mai puteau locui acolo, 
fură nevoiţi să se îmbarce încercând să se reîntoarcă la 
cercul antarctic. 

N-ar fi foarte posibil ca această tentativă să nu fi reuşit şi 
în cele din urmă, sub influenţa curentului care îi târa spre 
sud, să fi ajuns la pământul zărit de Dirk Peters şi Arthur 
Pym la latitudinea de dincolo de al optzeci şi patrulea grad? 
Prin urmare, în această direcţie trebuie îndreptată 
Halbrane, căpitane. După ce vom mai trece încă două sau 
trei paralele, de-abia atunci am putea avea şansa să-i 
regăsim. Acesta ne este țelul şi care dintre noi nu şi-ar 
sacrifica chiar viaţa pentru a-l atinge? 

2.4. DE LA 29 DECEMBRIE LA 9 IANUARIE. 

Se spune ca se poate observa o asprire a climei cu cit 
avansezi spre sud prin oceanul Antarctic, dar am constatat 


că lucrurile se întâmplă tocmai pe dos. Să fi încercat acum 
să te întorci spre nord, ar fi fost o nebunie curată, mai ales 
în această perioadă atât de înaintată a sezonului. Un singur 
drum mai rămânea încă deschis speranţei. Ne hotărârăm să 
înaintăm cu curaj spre sud, unde mai existau pentru noi 
oarecare şanse de a descoperi alte insule şi unde 
presupuneam că vom da peste un climat din ce în ce mai 
dulce. 

Dacă Arthur Pym judeca astfel, cu atât mai mult trebuia să 
gândim noi astfel. In 29 februarie, anul 1828 fusese bisect, 
fugarii se treziră pe oceanul „imens şi dezolant”, dincolo de 
paralela optzeci şi patru. Noi eram abia la 29 decembrie, 
Halbrane avea un avans de două luni asupra luntrei, care, 
fugită din insula Isalal, era ameninţată de apropierea iernii 
lungi de la pol. Pe de altă parte, goeleta noastră, bine 
aprovizionată şi bine echipată, inspira mai multă încredere 
decât luntrea lui Arthur Pim, cu scheletul de răchită, lungă 
de vreo cincizeci de picioare şi lată de vreo patru sau şase, 
şi care nu ducea cu ea decât trei broaşte țestoase pentru 
hrana a trei oameni. 

Aşa stând lucrurile, îmi puteam pune fără teamă multe 
speranţe în reuşita celei de-a doua părţi a campaniei 
noastre, care abia începuse. După câteva ore de mers, 
ultimele insule ale arhipelagului dispărură la orizontul 
privirilor noastre. Marea era aşa cum o văzusem de la 
insula Bennet încoace, fără pic de sloi, lucru explicabil 
deoarece temperatura apei arăta patruzeci şi trei de grade, 
sau plus 6 grade şi 11 Celsius. Curentul era destul de 
puternic, patru-cinci mile pe oră, şi venea de la nord spre 
sud cu o regularitate constantă. Stoluri de păsări 
împânzeau spaţiul, mereu aceleaşi şi aceleaşi specii, alcioni, 
pelicani, pescărugşi, albatroşi. Trebuie să vă mărturisesc 
însă ca albatroşii aceştia nu aveau dimensiunile uriaşe de 
care vorbea în jurnalul său Arthur Pym şi niciunul nu scotea 
strigătul acela: tekeli-li! Care părea a fi, de altfel, cuvântul 
cel mai întrebuințat în limba indigenilor din Tsalal. 


Trecură aşa două zile, timp în care nu se întâmplă nimic 
deosebit. Nu fu semnalat nici pământ, nici aparenţă de 
pământ. Oamenii de pe bord pescuiră din belşug în aceste 
ape în care mişunau papagali de mare33, batogul, calcani, 
ţipari de mare, delfini de o culoare azurie şi alte soiuri de 
peşti. Talentele combinate ale lui Hurliguerly şi Endicott 
făcură ca masa să fie variată, plăcută şi cred că meritele 
celor doi prieteni erau egale în această colaborare culinară. 

A două zi, la 1 ianuarie 1840, şi acesta se întâmplă să fie 
tot an bisect, o ceaţă uşoară voala soarele în primele ore ale 
dimineţii, dar din atâta lucru nu traserăm concluzia că s-ar 
anunţa vreo schimbare în situaţia atmosferică. Se împlineau 
patru luni şi şaptesprezece zile de când părăsisem insulele 
Kerguelen, şi două luni şi cinci zile de când Halbrane 
plecase din insulele Falkland. 

Cât timp va ţine această călătorie? Preocuparea de frunte 
nu era însă durata călătoriei, ci punctul până la care ne va 
duce prin ţinuturile antarctice. In aceste zile făcui o 
constatare: metisul începuse să-şi schimbe atitudinea de 
până atunci, şi dacă faţă de căpitan şi de oamenii 
echipajului această schimbare se producea mai încet, faţă 
de mine se manifesta fără nici o rezervă. Înţelegând poate 
că mă interesam foarte serios de soarta lui Arthur Pym, 
căuta să fie cât mai mult în preajma mea şi, de ce să n-o 
spun deschis, „ne înţelegeam” fără a fi nevoie să schimbăm 
o vorbă măcar. Câteodată, când mă găsea singur, îşi ieşea 
din mutismul lui obişnuit. Când avea timp liber şi obligaţiile 
serviciului îi permiteau, se furişa spre banca din spatele 
copastiei, pe care îmi plăcea să stau de obicei. În trei-patru 
rânduri, încercarăm să stăm de vorbă, dar nu reuşirăm. Dar 
de îndată ce căpitanul, locotenentul sau bosseman-ul 
veneau spre noi, el se îndepărta. 

În ziua aceea, pe la ora zece, cum Jem West era de cart, 
iar căpitanul se închisese în cabina lui, metisul veni de-a 
lungul punţii, spre mine, cu paşi furişaţi, vrând fără îndoială 
să stăm de vorbă, şi e uşor de ghicit despre ce vroia să-mi 


vorbească. Când ajunse aproape de banca pe care şedeam, 
vrând să-l ajut, îi spusei: 

— Hai, Dirk Peters, apropie-te. Vrei să vorbim despre el? 

Ochii lui scânteiară ca. Jarul, asupra căruia sufli să-l 
aprinzi. 

— EI! Murmură metisul. 

— Dirk Peters, ai rămas credincios amintirii lui? 

— Să-l uit domnule? Niciodată! 

— E veşnic aici în faţa dumitale. 

— Tot timpul, înţelegeţi, am înfruntat atâtea pericole 
împreună. Asta ne-a făcut să. Fim ca fraţii, nu un tată cu fiul 
său. Da, îl iubesc ca pe copilul meu. După ce: am mers 
împreună atât de departe, prea departe, el nu s-a mai 
întors. Eu am fost văzut în America, eu, dar Pym, bietul 
Pym, mai este încă acolo. 

Din ochii lui se rostogoleau şiroaie de lacrimi. Privindu-l, 
mă întrebam cum de nu se usucă la flacăra arzătoare care-i 
ţâşnea din ochi. 

Îl întrebai: 

— Dirk Peters, n-ai nici o idee de drumul pe care l-ai făcut 
împreună cu Arthur Pym, în luntrea aceea cu care v-aţi 
salvat de pe insula Tsalal? 

— De loc, domnule! Bietul Pym nu mai avea instrumentele, 
ştiţi, maşinile de marină, să privească la soare. Nu mai 
puteai şti. Totuşi, ţin minte că timp de optzile, curentul ne-a 
împins spre sud, şi vântul de asemenea. Briza era bună şi 
marea frumoasă. Două vâsle săltate în picioare, în chip de 
catarg şi cămăşile noastre în loc de pânze. 

— Da, îi răspunsei, cămăşi de pânză albă, care-l îngrozeau 
aşa de mult pe prizonierul vostru nu? 

— Poate. Nu-mi dau seama bine, dar dacă Pym a spus 
acest lucru, Pym trebuie crezut. 

Se părea că o parte din fenomenele despre care vorbea 
jurnalul adus de metis în Statele Unite nu păreau să-i fi 
atras atenţia. Astfel, mă încăpăţânai să cred că ele nu 
existaseră, probabil, decât în imaginaţia înfierbântată peste 


măsură a lui Arthur Pym. Totuşi, vroiam să aflu de la Dirk 
Peters, cit mai mult în legătură cu această călătorie. Deci 
reluai: 

— Şi în timpul celor opt zile, aţi putut face rost de hrană? 

— Da domnule şi în zilele următoare. Noi şi sălbaticul, ştiţi, 
cele trei broaşte țestoase care erau pe bord. Animalele 
acestea, ehei, conţin o provizie de apă dulce şi carnea lor e 
bună chiar dacă o mănânci crudă. Oh! Carnea crudă 
domnule. 

Pronunţă aceste cuvinte cu o voce abia şoptită, de parcă i- 
ar fi fost teamă să nu-l audă cineva şi aruncă o privire 
fugară în jurul lui. Prin urmare, acest suflet se mai înfiora 
încă la amintirea îngrozitoarelor scene de pe Grampus. Nu- 
şi poate nimeni închipui înspăimântătoarea expresie 
întipărită pe figura metisului, în clipa când vorbi de carne 
crudă. Şi nu avea expresia unui canibal din Australia sau 
din Noile Hebride, ci aceea a omului care încearcă o 
repulsie puternică faţă de el însuşi. 

După o tăcere destul de lungă, abătui discuţia spre scopul 
ei: 

— Nu-i aşa, Dirk Peters, că la 1 martie, după povestirea 
tovarăşului dumitale, aţi zărit pentru prima oară acel văl 
mare de aburi cenuşii, străpuns de raze luminoase şi 
tremurătoare. 

— Nu mai ştiu domnule. Dar dacă aşa a spus Pym, trebuie 
să credem ce-a spus Pym. 

— Nu ţi-a vorbit niciodată de „nişte raze de foc care 
cădeau din. Cer...”, reluai eu, nevoind să mă servesc de 
cuvintele „auroră polară”, pe care metisul poate că nici nu 
le-ar fi înţeles. 

Reveneam astfel la ipoteza că aceste fenomene se datorau 
poate intensității emanaţiilor electrice, atât de puternice la 
latitudinile mari, admițând că acest fenomen s-ar fi produs 
în realitate. 

— Niciodată domnule, spuse Dirk Peters, gândindu-se un 
timp, înainte de a răspunde. 


— N-ai observat nici dacă culoarea mării se schimba, 
pierzându-şi transparenţa, devenind albă ca laptele iar la 
suprafaţă, în jurul bărcii voastre, se tulbura. 

— Dacă era aşa domnule nu ştiu, înţelegeţi-mă, nu mai 
vedeam nimic din ce se întâmpla în jurul meu, barca plutea, 
şi o dată cu ea plutea şi capul meu. 

— Dar, ia spune-mi, praful acela foarte fin, care cădea de 
sus, fin ca cenuşa, ca o cenuşă albă. 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu cumva era zăpadă? 

— Zăpadă? Da, nu era cald ce-a spus Pym? Trebuie să 
credem ce-a spus Pym. 

Înţelesei, în sfârşit, că întrebându-l în continuare pe metis 
despre aceste întâmplări neverosimile, nu voi obţine nici o 
explicaţie. Presupunând chiar că ar fi observat fenomenele 
descrise de Pym în ultimele capitole ale povestirii, el nu-şi 
mai amintea nimic acum. 

Cu o voce scăzută, îmi spuse: 

— Pym vă va povesti însă despre toate astea domnule, el 
ştie. Eu nu ştiu, el le-a văzu şi-l veţi crede. 

— Da, Dirk Peters, îl voi crede, îl voi crede, răspunsei eu, 
nevoind să-l supăr. 

— Şi după aceea, nu-i aşa că vom merge să-l căutăm? 

— Sper! 

— După ce vom fi găsit pe William Guy şi mateloţii Janei? 

— Da după aceea... 

— Şi chiar dacă nu-i găsim? 

— Chiar dacă nu-i găsim Dirk Peters, credcă voi reuşi să-l 
conving pe căpitanul nostru. 

— Cine ar putea refuza să dea ajutor unui om unui om ca 
el. 

— Nu, nu va refuza! Dar dacă William Guy şi ceilalţi care 
sunt cu el mai trăiesc, poţi admite că Arthur Pym. 

— Mai trăieşte? Da! Trăieşte! Strigă metisul. Pe sfântul 
spirit al strămoşilor mei. Trăieşte mă aşteaptă, sărmanul 
meu Pym. Şi cât de mare va fi bucuria lui când se va arunca 


la pieptul batonului său Dirk, dar eu, bucuria mea când îl 
voi simţi aici, şi pieptul lat şi puternic al lui Dirk Peters se 
agita ca o mare în hulă. 

După aceste vorbe, plecă, lăsându-mă în prada unei 
agitaţii sufleteşti nemaipomenite. Fiindcă înţelesesem ce se 
petrece în inima acestui om, pe jumătate sălbatic, cită milă 
şi spirit de jertfă, pentru nefericitul lui tovarăş, pentru acela 
pe care el îl numea copilul său. 

Goeleta plutea fără încetare spre sud, şi timp da trei zile, 
2, 3 şi 4 ianuarie, nu întâlnirăm nici urmă de pământ. La 
orizont rămânea neschimbată aceeaşi linie conturată slab 
între apa mării şi bolta cerească. Omul care sta de veghe în 
„Cuibill de cioară” din vârful catargului nu semnală în 
această parte a Antarctidei nici un continent, nici o insulă. 

Puteai pune la îndoială spusele lui Dirk Peters cu privire la 
pământul pe care-l zărise în trecere pe aici? În aceste 
regiuni, iluziile optice sunt destul de frecvente. Stând de 
vorbă cu căpitanul, îi atrasei atenţia ca de când părăsise 
insula 'Isalal, Arthur Pym nu mai avea instrumentele cu care 
ar fi putut face punctul. 

— Ştiu asta, domnule Jeorling, îmi răspunse el, şi este 
foarte posibil ca pământul să se găsească la estul sau la 
vestul itinerarului nostru. Regretabil este faptul că nici 
Arthur Pym şi nici Dirk Peters n-au debarcat acolo. N-am 
mai fi avut acum nici o îndoială asupra existenţei lui, oricum 
destul de problematică, şi am fi reuşit să-l descoperim mult 
mai uşor. 

— Îl vom descoperi, căpitane, poate la câteva grade mai la 
sud. 

— Fie, dar mă întreb, domnule Jeorling, dacă nu era mai 
bine să explorez ţinuturile cuprinse între meridianul 
patruzeci şi patruzeci şi cinci. 

— Nu uita că timpul ne este limitat, îi răspunsei eu, şi 
procedând astfel, ar însemna să pierdem câteva zile 
degeaba, şi noi n-am ajuns încă nici o indicație, pentru 
simplul motiv că ar fi fost despărțiți unul de celălalt. 


— Şi aţi vrea să-mi spuneţi care este latitudinea aceea, 
domnule Jeorling? În povestire nu se dă nici o indicație, 
pentru simplu motiv că ar fi fost cu neputinţă s-o calculeze. 

— Este adevărat, căpitane. Şi la fel de adevărat este că 
luntrea trebuie să fi fost purtată foarte departe de Isalal, 
dacă te referi la pasajul acela din ultimul capitol. 

Şi într-adevăr, capitolul despre care vorbea căpitanul 
conţinea următoarele rânduri: „Ne continuarăm drumul 
fără nici o întâmplare mai importantă, timp de şapte-opt 
zile; în această perioadă, înaintaserăm probabil pe o 
distantă enormă, fiindcă vântul ne favoriza tot timpul şi un 
curent puternic ne împingea, fără încetare, tocmai în 
direcţia pe care vroiam noi s-o urmăm.” 

Căpitanul cunoştea pasajul acesta, deoarece îi citise de 
nenumărate ori. Spusei: 

— În povestire se spune: o distanţă enormă,, şi asta la 1 
martie. Călătoria s-a prelungit însă pina la 22 ale lunii 
martie. Şi, după cum indică Arthur Pym. Mai departe, barca 
alerga mereu spre sud, sub influenţa unui curent puternic”, 
după propriile lui cuvinte. Din toate acestea, căpitane, se 
poate trage concluzia... 

— Că ar fi mers până la pol, domnule Jeorling? 

— Şi de ce nu, pentru că plecând din insula 'Tsalal, nu mai 
avea până acolo decât patru sute de mile. 

— La urma urmelor, n-are importanţă! Reluă Len Guy. În 
definitiv, Halbrane nu merge în căutarea lui Arthur Pym, ci 
în căutarea fratelui meu şi a tovarășilor lui. Important 
pentru noi este să aflăm clacă au reuşit să ajungă la 
pământul întrezărit. 

Asupra acestei chestiuni, căpitanul Len Guy avea dreptate. 
De aceea mă temeam tot timpul că va da ordin ca goeleta să 
ia direcţia spre est sau spre vest. Totuşi, cum metisul afirma 
că luntrea sa o luase spre sud şi pământul despre care 
vorbea se afla în partea aceea, direcţia goeletei nu fu 
schimbată. Mă mai gândeam că vasul să nu se fi menţinut 
pe alt itinerar, decât acela al lui Arthur Pym. 


De altfel, aveam convingerea că dacă pământul despre 
care se vorbea atâta exista într-adevăr, trebuia să-l întâlnim 
la latitudini mult mai mari decât cele la care ne aflam. 

Nici în zilele de 5 şi 6 ianuarie nu se întâmplă vreun fapt 
deosebit. Nu văzurăm nimic din perdeaua de ceţuri 
tremurătoare, nimic schimbător în păturile superioare ale 
apelor mării. Cât despre căldura excesivă a apei, „încât 
mina n-o putea suporta”, nici pomeneală. Temperatura nu 
depăşea cincizeci de grade, plus 10 grade Celsius, dar, 
oricum, era destul de ariormaiă în această parte a zonei 
Antarcticei. Şi cu toate că Dirk Peters nu înceta să-mi 
repete: „Trebuie să crezi ce-a spus Pym!”, eu mă îndoiam 
totuşi de realitatea acestor fenomene. Noi nu văzurăm nici 
un fel de neguri, nici ape cu aspect lăptos şi nici ploaie de 
praf albicios. 

Tot prin aceste locuri, zăriseră cei doi fugari unul din acele 
enorme animale albe, care pricinuiau atâta groază 
indigenilor din Tsalal. În ce împrejurări ajunseră aceşti 
monştri să fie văzuţi din luntre? În povestire nu se dau prea 
multe lămuriri asupra acestui lucru. 

În drumul Halbranel, nu întâlnirăm niciunul dintre 
mamiferele marine sau păsările acelea uriaşe, carnasierii 
cei mai de temut ai regiunilor polare. Mai adaug că nimeni 
de pe bord nu suferi acea influentă ciudată despre care 
vorbeşte Arthur Pym, toropeala aceea care cuprindea 
trupul şi mintea omului, moleşindu-l până la inactivitate, un 
fel de nepăsare, care ne-ar fi făcut incapabili de cel mai mic 
efort. Poate această stare de amorţire, care-l cuprinsese 
subit, l-a făcut să creadă că vede acele fenomene, care se 
datorau vreunei tulburări a minţii? 

În sfârşit, la 7 ianuarie, după spusele lui Dirk Peters, care 
nu se putea orienta decât după cât timp se scursese de la 
plecarea din Tsalal, ajunserăm la locul unde sălbaticul Nu- 
Nu, întins pe fundul luntrei, îşi dăduse sufletul. 

Două luni şi jumătate mai târziu, la 22 martie, se termină 
jurnalul extraordinarei călătorii. În răstimpul acela văzură 


ei întunecimi adânci plutind peste limpezimea nefirească a 
apelor, în care se reflecta o perdea de ceată albicioasă 
întinsă pe orizont. 

Halbrane nu fu martora nici uneia din aceste minuni, iar 
soarele, urmându-şi drumul de veacuri, lumina tot timpul 
orizontul. Cerul polar nu se cufundase în întuneric şi acest 
lucru ne bucura, pentru că altfel ne-ar fi fost cu neputinţă 
să mai facem punctul. 

În ziua de 9 ianuarie, eram la 86*33' latitudine, 
longitudinea rămânând aceeaşi între meridianul patruzeci 
şi doi şi patruzeci şi trei. 

După câte îşi amintea metisul, în locul acesta se despărţise 
de prietenul său, după ciocnirea cu ghețarul. Se punea însă 
o întrebare: dacă ghețarul care l-a târât pe Dirk Peters spre 
insula 'Isalal se abătuse înspre nord, nu însemna oare că 
era supus acţiunii unui contracurent? Desigur că aşa se 
mtâmplase, pentru că de două zile, goeleta noastră nu mai 
era sub influenţa curentului căruia i se supusese de la 
plecarea din insula Tsalal. Şi nu e de mirare, fiindcă totul 
este atât de schimbător în aceste mări australe. 

Din fericire, briza puternică de la nord-est nu se muiase şi 
Halbrane, cu toate pânzele sub vânt, continua să înainteze 
spre latitudini tot mai mari, ajungând cu treisprezece grade 
mai departe decât corăbiile lui Weddell şi cu două grade 
mai mult chiar decât Jane. Nu reuşirăm să descoperim nici 
o bucată de pământ, pe care căpitanul Len Guy spera să-l 
zărească anărând pe întinderea apelor imensei mări. 
Simţeam că-şi pierdea puţin câte puţin încrederea, şi aşa 
destul de zdruncinată, după atâtea cercetări zadarnice. 

În ceea ce mă privea, eram obsedat de dorinţa de a-l salva 
pe Arthur Pym şi pe supraviețuitorii de pe Jane. Se putea 
crede totuşi c-ar fi putut supravieţui? Dar în inima mea 
începeam să fiu aproape sigur. Metisul era convins că-l va 
regăsi în viaţă. Şi mă întrebam, ce atitudine ar fi luat Dirk 
Peters dacă Len Guy ar fi dat ordin de întoarcere. Poate că 
mai degrabă s-ar fi aruncat în mare, decât să se înapoieze 


spre nord. Din această cauză, când auzea că majoritatea 
mateloţilor protestau împotrivă, acestei călătorii fără rost şi 
se vorbea de o înapoiere apropiată, mă temeam 
întotdeauna să nu izbucnească violent, mai ales împotriva 
lui Hearne, care îşi aţâţa pe ascuns camarazii din Falkland 
la nesupunere. 

Era foarte important ca indisciplina şi descurajarea să nu- 
şi facă loc pe bord. Tocmai de aceea, într-una din zile Len 
Guy, vrând să-şi mai însufleţească oamenii, după cum ne 
sfătuisem împreună, adună echipajul lângă catargul mare şi 
vorbi astfel: 

— Marinari de pe Halbrane, de la plecarea noastră din 
insula Tsalal, goeleta a mai înaintat două grade spre sud şi, 
conform angajamentului semnat de domnul Jeorling, vă 
anunţ că aveţi de primit patru mii de dolari, adică două mii 
de dolari pentru fiecare grad, bani pe care îi veţi primi la 
sfârşitul călătoriei. 

Se auziră câteva murmure de satisfacţie şi atâta tot. Iar 
uralele bosseman-ului, unite cu ale bucătarului Endicott, nu 
reuşiră să declanşeze entuziasmul celorlalţi şi rămaseră 
fără nici un ecou. 

2.5. O ZGUDUITURA PUTERNICA. 

Chiar dacă oamenii vechi ai echipajului s-ar fi alăturat 
bosseman-ului, bucătarului şef, căpitanului Len Guy, lui Jem 
West şi mie pentru continuarea campaniei, cei noi formau 
însă majoritatea care hotăra să se întoarcă şi noi n-aveam 
cum să-i biruim. Paisprezece oameni, printre care şi Dirk 
Peters, împotriva a nouăsprezece, nu însemna mare lucru. 
Şi era înţelept oare să te bizui pe toţi oamenii vechi de pe 
bord? Nu vor fi oare cuprinşi de groază când vom începe 
navigația prin regiunile acelea care păreau alte tărâmuri 
decât cele pământeşti? Vor rezista ei la neîncetatele aţâţări 
ale lui Hearne şi ale camarazilor săi? Nu li se vor alătura lor 
şi vor cere reîntoarcerea spre banchiză? Şi, pentru a spune 
tot ce gândesc, oare căpitanul Len Guy nu se va sătura tot 
prelungind o campanie care părea că nu duce la nici un 


rezultat? Nu va renunţa el în curând la ultima speranţă de a 
mai găsi pe mateloţii de pe Jane în ţinuturile acelea 
îndepărtate? Ameninţat de apropierea iernii australe, de 
frigurile de nesuportat, de furtunile polare, cărora goeleta 
nu le putea rezista, nu va da oare în sfârşit ordin de 
întoarcere? Şi ce importanţă vor avea argumentele şi 
rugăminţile mele, oricât de fierbinţi, când voi rămâne 
singurul partizan al continuării călătoriei? Singur? Nu, Dirk 
Peters mă va susţine. Dar se va mai găsi oare cineva care să 
ne asculte pe noi? 

Dacă Len Guy, cu toată durerea care-i sfâşia inima, îşi 
înăbuşea suferinţa părăsindu- şi fratele şi compatrioţii, 
însemna că ajunsese la capătul răbdării şi descurajarea 
pusese stăpânire şi pe el. Cu toate acestea, el nu se abătu 
de loc de la linia pe care o stabilise de când părăsise insula 
Tsalal. Părea că Halbrane e legată printr-un magnet 
submarin de drumul Janei şi să dea cerul ca nici curenţii şi 
nici vânturile să nu ne îndepărteze de această longitudine. 
Forţelor naturii trebuie să te supui, dar împotriva 
neliniştilor sufleteşti născute din teamă, trebuie să lupţi. 

Se mai ivi încă o împrejurare fericită, care ne favoriza 
mersul spre sud. După ce slăbise timp de câteva zile, 
curentul se întări din nou, ajungând la o viteză de trei până 
la patru mile pe oră. Era evident că, după cum îmi atrase 
atenţia căpitanul Len Guy, în marea pe care pluteam 
domina acest curent, cu toate că din când în când era 
abătut din drumul său, ori era respins de contracurenţi, 
foarte greu de stabilit chiar cu aproximaţie pe hărţile 
maritime. Din nefericire, ceea ce nu putem noi determina, 
deşi ne-ar fi fost de mare folos, era. Drumul făcut de luntrea 
care-l ducea pe William Guy şi pe ceilalţi plecaţi din insula 
Tsalal şi sub influenţa căror curenţi navigase această 
şubredă ambarcaţiune. 

Nu trebuie uitat că acţiunea lor asupra bărcii trebuie să fi 
fost mult mai mare decât a vântului; şi de asemenea să nu 
uităm că barca nu avea pânze, ca de altfel mai toate 


ambarcaţiunile acestor insulari, care nu se serveau decât 
de lopeţi. 

În ceea ce ne privea, aceste două forţe naturale, curenţii şi 
vântul, se acordau perfect pentru a duce goeleta noastră 
spre hotarele zonei polare. Aşa se întâmplă în zilele de 10, 
11 şi 12 ianuarie. Nu se produse nici un fapt deosebit, afară 
de o oarecare scădere a temperaturii. În aer reveni la 
patruzeci şi opt de grade sau plus 8*89 Celsius, iar a apei 
era de treizeci şi trei, plus 0*56 Celsius. Ce deosebire între 
acestea şi cele indicate de Arthur Pym, care, dacă trebuia 
crezut, susţinea că temperatura apei era atât de ridicată, 
încât mâna n-o putea, suporta. 

La urma urmelor, nu eram decât în a doua săptămână a 
lunii ianuarie. Mai erau încă două luni până când iarna ar fi 
pus în mişcare aisbergurile, ar fi durat întinsele ice-fields- 
uri şi drifts-urile, consolidând enormele mase ale banchizei 
şi solidificând câmpiile lichide ale Antarctidei. În orice caz, 
un lucru era sigur, existenţa unei mări libere în timpul verii 
polare, pe locul cuprins între paralela şaptezeci şi doi şi 
optzeci şi şapte. 

Această mare a fost străbătută la latitudini diferite de 
corăbiile lui Weddell, de Jane, de Halbrane şi apoi de ce-ar 
fi domeniul austral mai puţin privilegiat deeât cel boreal, 
sub acest raport. 

În ziua de 13 ianuarie avusei o convorbire cu bosseman-ul, 
care-mi dovedi cât de îndreptăţită era neliniştea mea cu 
privire la proasta dispoziţie a echipajului. 

Oamenii se aflau la masă, în afară de Drap şi Stern, care 
îşi făceau cartul la prova. Goeleta spinteca apele cu toate 
pânzele întinse, ajutată de o briză puternică. Francis, la 
cârmă, conducea spre sud-sud-vest în aşa fel încât pânzele 
erau tot timpul sub vânt. 

Mă plimbam pe puntea dintre cele două catarge, privind 
cârdurile de păsări care treceau pe deasupra noastră, 
scoțând ţipete asurzitoare, dintre care unele, mai ales 


pescăruşii, se cocoţau câteodată sus de tot, pe capetele 
vintrelelor. 

Nu ne oboseam să-i prindem sau să-i împuşcăm. Ar fi fost o 
cruzime inutilă, deoarece carnea lor, grasă şi tare, nu este 
bună de mâncat. 

După ce privi un timp păsările, Hurliguerly se apropie de 
mine şi îmi spuse: 

— Observ un lucru, domnule Jeorling. 

— Care, bosseman? 

— Că păsările acestea nu mai zboară spre sud tot atât de 
întins cum o făceau până acum. Unele se pregătesc parcă s- 
o ia spre nord. 

— Şi eu am observat asta, Hurliguerly. 

— Şi încă ceva, domnule Jeorling, pun rămăşag că cele 
care mai sunt încă acolo nu vor întârzia să plece după 
astea. 

— Şi ce concluzie tragi de aici? 

— Că păsările simt apropierea iernii. 

— A iernii? 

— Fără îndoială. 

— Eroare, bosseman. lemperatura este destul de ridicată 
şi ele n-ar fi nevoite să plece atât de timpuriu spre locuri 
mai puţin reci. 

— Oh! Atât de timpuriu, domnule Jeorling. 

— Ei bine, bosseman, dar noi ştim că navigatorii dinaintea 
noastră au putut rămâne prin ţinuturile antarctice, până în 
luna martie! 

— Este adevărat, dar nu la această latitudine, răspunse 
Fiurliguerly, nicidecum la o astfel de latitudine! Şi nu uitaţi 
că mai există şi ierni timpurii, după cum sunt şi veri 
timpurii. Sezonul frumos din anul acesta a luat-o înainte cu 
două luni bune şi s-ar putea ca şi timpul rău să înceapă mai 
devreme. 

— Asta s-ar putea, ce-i drept, îi răspunsei eu. Dar la urma 
urmelor, ce ne interesează, din moment ce campania 


noastră se va sfârşi cu siguranţă peste cel mult trei 
săptămâni. 

— Dacă nu se iveşte vreo piedică până atunci, domnule 
Jeorling. 

— Şi care ar putea fi piedica? 

— Să zicem un continent care s-ar întinde la sud şi ne-ar 
închide calea spre pol. 

— Un continent, spui, Hurliguerly? 

— Eh, domnule Jeorling, n-aş fi din cale afară de mirat. 

— E drept, nici nu prea ai avea de ce să te miri, îi 
răspunsei eu. 

— Dar în ceea ce priveşte pământul zărit de Dirk Peters, 
reluă Hurliguerly - unde s-ar fi putut refugia oamenii de pe 
Jane, nu cred nimic. 

— De ce? 

— Pentru că William Guy, care nu dispunea probabil decât 
de o barcă de dimensiuni reduse, nu se putea avânta atât 
de departe în mările acestea. 

— Nu sunt de aceeaşi părere cu dumneata, bosseman. 

— Cu toate acestea, domnule Jeorling. 

— Şi ce e surprinzător în faptul că William Guy ar fi ajuns 
undeva pe uscat, ajutat de forţa unor puternici curenți. 
Presupun că nu stă de opt luni pe bordul bărcii lui. El şi 
tovarăşii lui au putut debarca fie pe o insulă, fie pe un 
continent, şi asta constituie un motiv destul de puternic să 
nu întrerupem cercetările. 

— Fără îndoială. Dar vedeţi că nu toţi oamenii din echipaj 
sunt de aceeaşi părere, răspunse Hurliguerly, dând din cap. 

— Ştiu acest lucru, bosseman, şi asta mă preocupă cel mai 
mult. Oare proasta dispoziţie creşte? 

— Mă tem că da, domnule Jeorling. Bucuria de a fi câştigat 
câteva sute de dolari s-a micşorat foarte mult, iar 
perspectiva altor câteva sute nu-i împiedică să bombăne 
toată ziua. Totuşi, prima pe care aţi instituit-o este 
ademenitoare. Din insula Tsalal până la pol, admițând că am 
putea ajunge până acolo, sunt şase grade. Or, şase grade a 


câte două mii de dolari fiecare, fac douăsprezece mii, o 
duzină de mii de dolari, împărţită la treizeci de oameni, fac 
tocmai patru sute dolari de cap. Frumoasă sumă pe care s-o 
bagi în buzunar, la întoarcerea Halbranei. Cu toate acestea, 
blestematul de Hearne îşi aţâţă cu atâta răutate camarazii, 
încât îl văd în stare să distrugă cârma şi să rupă odgoanele, 
cum s-ar spune. 

— Din partea noilor recruți aş mai înţelege, bosseman, dar 
cei vechi? 

— Hm! Dintre aceştia, trei sau patru au şi început să se 
gândească. Şi se arată îngrijoraţi că navigarea se 
prelungeşte. 

— Cred că Len Guy şi locotenentul său vor şti să se facă 
ascultați când va trebui. 

— Vom vedea, domnule Jeorling. S-ar putea întâmpla ca 
bravul nostru căpitan să se descurajeze şi el că sentimentul 
răspunderii pe care o are faţă de echipaj să-l biruie şi oricât 
de greu i-ar veni, să fie nevoit să renunţe la prelungirea 
acestei campanii. 

— Da! De asta mă temeam şi eu, şi mi se părea că boala 
aceasta e fără leac. 

— În ce-l priveşte pe amicul meu Endicott, răspund de el 
cum răspund de mine, domnule Jeorling, Vom merge la 
capătul pământului, admițând că pământul ar avea un 
capăt, dacă voinţa căpitanului va fi să mergem acolo. E 
adevărat că numai noi doi, Dirk Peters şi dumneavoastră, 
înseamnă cam puţin pentru a face legi care să fie 
respectate de alţii. 

— Dar, ce cred ceilalţi despre metis? Întrebai eu pe 
neaşteptate. 

— Pe legea mea, mi se pare că tocmai pe el îl acuză 
oamenii noştri de prelungirea călătoriei. Domnule Jeorling, 
dacă vă interesează această expediţie, lăsaţi-mă să vă spun 
şi eu o vorbă. Dumneavoastră plătiţi, şi încă bine în timp ce 
căpăţânosul de Dirk Peters susţine mereu cu aceeaşi 
îndărătnicie că bietul lui Pym mai trăieşte încă, când poate 


el a murit de mult, înecat, îngheţat sau strivit, în sfârşit, 
mort într-un fel sau altul de-acum unsprezece ani. 

Era şi părerea mea şi nu mai discutai niciodată cu metisul 
despre acest lucru. 

— Vedeţi, domnule Jeorling, reluă bosseman-ul, la 
începutul călătoriei, Dirk Peters inspira o oarecare 
curiozitate, apoi asta se transformă în interes, după ce-l 
salvă pe Martin Hoit. Desigur că n-a devenit nici mai 
familiar, nici mai vorbăreţ ca înainte; ştiţi că ursul iese rar şi 
greu din vizuina lui. Acum însă, ştim ce e cu el. Şi, pe legea 
mea, mărturisirile acelea nu l-au făcut mai simpatic în orice 
caz, vorbind despre nişte pământuri care s-ar afla la sud de 
insula 'Isalal, el a hotărât pe căpitanul nostru să conducă 
goeleta în direcţia aceea şi dacă acum ne găsim dincolo de 
optzeci şi şase de grade latitudine, aceasta i se datoreşte 
lui. 

— Sunt de aceeaşi părere, bosseman. 

— Aşa că mi-e teamă şi mă gândesc tot timpul, domnule 
Jeorling, să nu se pună ceva la cale împotriva lui. 

— Dirk Peters poate să se apere şi-l plâng pe necugetatul 
care ar îndrăzni să-l atingă măcar cu un deget. 

— De acord, domnule Jeorling. Sunt de acord şi nu-l 
invidiez pe acela care ar intra în mâinile lui, ce pot îndoi ca 
pe nimic, bucăţi groase de fier. Totuşi, dacă vor fi mulţi, nu 
le va fi prea greu să-l răpună, cu toată forţa de care dispune 
metisul, şi să-l închidă în fundul calei. 

— În sfârşit, sper că lucrurile nu vor ajunge până acolo şi 
mă bizui pe dumneata, Hurliguerly, pentru a preîntâmpina 
orice tentativă împotriva lui Dirk Peters. Fă-i pe oamenii 
dumitale să. Înţeleagă, fă-i să înţeleagă că mai avem timp să 
ne întoarcem în insulele Falkland, înainte de sfârşitul 
sezonului frumos. Nu trebuie ca certurile lor să-l facă pe 
căpitanul nostru să se înapoieze înainte de a-şi fi atins 
scopul. 

— Vă puteţi bizui pe mine, domnule Jeorling. Vă voi servi 
cu tot vântul sub vintre. 


— Şi nu te văicări, Hurliguerly. Nimic mai uşor decât să 
adaug un zero la cei patru sute de dolari, care vor fi plătiţi 
fiecărui om, pentru fiecare grad depăşit spre sud, şi dacă 
acest om este mai mult decât un simplu matelot chiar dacă 
nu îndeplineşte decât funcţia de bosseman pe bordul 
Halbranei. 

Îl atinsei pe acest original în punctul cel mai sensibil. Şi 
privindu-l, începui să fiu sigur de tot sprijinul lui. Da! Va 
face totul pentru a zădărnici maşinaţiile unora, va încuraja 
pe alţii, va veghea asupra lui Dirk Peters. Va reuşi el oare să 
împiedice izbucnirea unei revolte pe bord? 

În zilele de 13 şi 14 nu se întâmplă nimic deosebit, 
înregistrarăm doar o nouă scădere de temperatură. Asupra 
acestui lucru mă făcu atent căpitanul Len Guy, arătându-mi 
numeroasele stoluri de păsări, care zburau fără încetare 
spre nord. 

Ascultându-l vorbind, simţeam că ultimele lui speranţe 
începeau să se stingă. Şi nu mă miram de loc. De pământul 
indicat de metis, nici pomeneală, deşi ne aflam la peste o 
sută optzeci de mile de insula Isalal. 

În toate direcţiile compasului se vedea numai apă, nimic 
altceva decât apă, marea imensă, nemărginită, cu orizontul 
ei pustiu, de care discul soarelui se apropia de la 21 
decembrie, atingându-l în treacăt la 21 martie şi dispărând 
apoi pentru a face loc celor şase luni de noapte australă. 

Oricât de optimist ai fi fost, puteai admite că William Guy şi 
cei cinci tovarăşi ai lui ar fi putut parcurge o astfel de 
distanţă pe o barcă şubredă şi există oare unu la sută şanse 
să-i găsim şi să-i salvăm? 

O observare foarte exactă, făcută la 15 ianuarie, ne arătă 
că suntem la 43*13' longitudine şi 98*15' latitudine. 
Halbrane se afla deci la mai puţin de două grade de pol, sau 
mai puţin de o sută douăzeci mile marine. 

Căpitanul Len Guy nu căuta să ascundă de loc rezultatul 
acestei observări şi mateloţii erau destul de familiarizați cu 
calculele navigaţiei pentru a-şi; da seama de locul unde ne 


aflam. De altfel, dacă ar fi fost vorba de explicaţii 
suplimentare, n-aveau ei şefii lor, pe Martin Hoit şi Hardie? 
Apoi Hearne, nu era acolo pentru a exagera până la 
absurd? 

Aşa că, în timpul după amiezii, înţelesei fără pic de 
îndoială că Hearne făcuse în aşa fel ca să aţâţe cât mai mult 
spiritele. Oamenii se adunaseră, şezând pe jos la piciorul 
catargului mare şi şuşoteau încet, aruncând spre noi priviri 
răutăcioase. Se făceau conciliabule. 

Doi sau trei mateloţi, întorşi spre prova, nu-şi precupeţeau 
de loc gesturile amenințătoare. Pe scurt, discuţia se sfârşi 
printr-o gălăgie atât de violentă, încât Jem West nu putu să 
nu audă. 

— Linişte! Strigă el. 

Şi înaintând, spuse scurt: 

— Primul care mai deschide gura va avea de-a tace cu 
mine. 

Căpitanul Len Guy era închis în cabina lui. Din clipă în 
clipă mă aşteptam să iasă afară şi, după o privire aruncată 
în larg, să dea ordin de întoarcere. Cu toate acestea, a doua 
zi goeleta mai urma încă aceeaşi direcţie. Timonierul ţinea 
mereu capul la compas spre sud. Din nefericire, negurile 
începuseră să se ridice în larg. Mărturisesc că nu mai 
puteam sta locului. Temerile mele se dublau. Era vădit lucru 
că locotenentul nu aştepta decât ordinul de a schimba 
direcţia. Cu toată mâhnirea de moarte pe care o încerca, 
înţelegeam prea bine că Len Guy nu întârzia să dea acest 
ordin. De câteva zile, nu mai zărisem pe metis şi nici nu mai 
schimbasem vreo vorbă cu el. Fiind desigur pus la 
carantină, în clipa când apărea pe bord, toţi se îndepărtau 
de el. Când se rezema de parapetul babordului, oamenii 
treceau îndată la tribord. Singur bosseman-ul nu-l ocolea, 
adresându-i uneori câte un cuvânt. Dar întrebările lui 
rămâneau de obicei fără răspuns. 

Trebuie să spun că pe Dirk Peters nu-l prea necăjea 
această stare de lucruri. Absorbit de gândurile lui, poate că 


nici nu observase ostilitatea echipajului. Dacă l-ar fi auzit pe 
Jem West strigând: „Capul la compas spre nord”, nu ştiu la 
ce acte de violenţă s-ar fi dedat. Şi cum se părea că mă 
evită, mă întrebam dacă acest lucru nu provenea dintr-o 
anumită rezervă „pentru a nu mă compromite prea mult”. 
Totuşi, în după amiaza zilei de 17, metisul manifestă 
intenţia de a-mi vorbi şi niciodată nu mi-aş fi putut închipui, 
oricâtă imaginaţie aş fi avut, ce voi afla în timpul acestei 
convorbiri. 

Era cam ora două şi jumătate. Obosit şi frământat de 
gânduri, intrai în cabina mea şi deschisei geamul lateral, 
pregătindu-mă să-l închid pe cel din spate; deodată auzii o 
bătaie uşoară în uşa care dădea spre careul copastiei. 

— Cine e? Întrebai eu. 

— Dirk Peters. 

— Vrei să-mi spui ceva? 

— Da. 

— Vin afară numaidecât. 

— Dacă vreţi, aş prefera... Pot intra în cabina 
dumneavoastră? 

— Intră. 

Metisul împinse uşa, se strecură înăuntru, apoi o închise 
bine în urma lui. 

Fără să mă ridic de pe patul pe care mă întinsesem, îi făcui 
semn să se aşeze în fotoliu. El rămase însă în picioare. Cum 
nu se prea grăbea să înceapă vorba, vădit încurcat după 
cum îi era obiceiul, îi spusei: 

— Ce doreşti de la mine, Dirk Peters? 

— Să vă spun ceva, înţelegeţi-mă, domnule. Pentru că mi 
se pare că e bine ca dumneavoastră să ştiţi. Şi veţi fi 
singurul care veţi şti acest lucru. În echipaj n-ai putea bănui 
niciodată. 

— Dacă e ceva grav, şi te temi de vreo indiscreţie din. 
Partea mea, de ce-mi mai spui, Dirk Peters? 

— Vedeţi, trebuie, da trebuie. E cu neputinţă să păstrez 
taina numai pentru mine. Mă apasă aici ca o stâncă, şi 


metisul se izbi violent cu mâna în piept. 

— Da, tot timpul mi-e frică să nu izbucnesc prin somn şi să 
nu se audă, pentru că tot timpul visez asta. 

— Visezi? Îi răspunsei eu. Şi ce visezi? 

— Pe el, aşa că de aceea dorm prin colţuri singur, de frică 
să nu i se afle adevăratul nume. 

Atunci avui presentimentul că metisul îmi va răspunde 
poate la o întrebare pe care nu i-o pusesem încă, cu privire 
la acel punct rămas nelămurit în mintea mea: de ce, după 
ce părăsise Illinois, venise să trăiască în insulele Falkland 
sub numele de Hunt? 

Când îi pusei întrebarea, îmi răspunse: 

— Nu despre asta e vorba, nu, nu asta vreau. 

— Insist asupra întrebării mele, Dirk Peters, şi vreau să 
ştiu mai întâi din ce cauză n-ai rămas în America, din ce 
cauză ai ales insulele Falkland? 

— Din ce cauză domnule? Pentru că vroiam să mă apropii 
de Pym, de sărmanul meu Pym, pentru că speram că la 
Falkland să găsesc o ocazie de a mă îmbarca pe o balenieră 
cu destinaţia mării australe. 

— Dar numele de Hunt? 

— Nu mai vroiam să-l port pe al meu. Nu mai vroiam, din 
cauza întâmplării de pe Grampus. 

Metisul făcea aluzie la scena aceea întâmplată pe bordul 
bricului american, după naufragiu, când Auguste Barnard, 
Arthur Pym, Dirk Peters şi matelotul Parker se hotărâră ca 
unul din ei să fie sacrificat. Pentru a servi de hrană 
celorlalţi. Îmi reaminteam de rezistenţa încăpăţânată a lui 
Arthur Pym şi cum fu obligat să participe la „jocul deschis” 
în tragedia grozavă care se va juca după propria lui 
expresie, oribilul act a cărui crudă amintire otrăvea zilele 
tuturor celor care i-au supravieţuit. 

— Da! Acea tragere la sorţi cu ţăndări mici de lemn, 
aşchiuţe de diferite lungimi, pe care Arthur Pym le ţinea în 
mână, cea mai scurtă va desemna pe cel ce trebuia să fie 
jertfit şi mai vorbeşte despre acea involuntară ferocitate pe 


care o încerca de a-şi înşela tovarăşii, de a „trişa”, acesta e 
cuvântul de care se serveşte. Dar nu făcu acest lucru şi era 
mâhnit că se gândise măcar. Să se imagineze cineva într-o 
situaţie asemănătoare. Apoi, cum se hotărăşte şi întinde 
mâna cu cele patru aşchii. 

Dirk Peters trage primul, soarta l-a favorizat, nu are de ce 
să se mai teamă. In clipa aceea, Arthur Pym se mai 
gândeşte că mai există o şansă în plus împotriva lui. Trage 
apoi şi Auguste Bernard. Salvat, de asemenea, şi el. Arthur' 
Pym îşi dă seama că şansele silit egale acum pentru el şi 
Parker. 

În clipa aceea simte cum toată ferocitatea tigrului i se 
îngrămădeşte în suflet şi pune stăpânire pe el. Are pentru 
bietul lui camarad, pentru semenul lui, ura cea mai 
puternică şi cea mai feroce. Trec aproape cinci minute până 
ce Parker îndrăzneşte să tragă. Până atunci, Arthur Pym stă 
cu ochii închişi, neştiind dacă soarta era cu el sau împotrivă, 
când deodată simte că o mână i-o prinde pe a lui. Era mâna 
lui Dirk Peters. Pym scăpase de la moarte. Metisul se 
aruncă atunci asupra lui Parker şi-l dobori cu o lovitură 
dată în spate. Apoi urmează îngrozitorul ospăț şi „vorbele n- 
au destulă putere pentru a lovi sufletul cu îngrozitoarea 
oroare a realităţii. 

Da, cunoşteam cumplita poveste, al cărei adevăr îl 
contestasem multă vreme. lată ce se întâmplase pe bordul 
lui Grampus la 16 iulie 1827 şi în zadar mă străduiam să 
înţeleg motivul pentru care voia Dirk Peters să-mi 
reîmprospăteze amintirea faptelor acestora. Trebuie 
neapărat să aflu, şi fără întârziere. De aceea îi spusei: 

— Bine, Dirk Peters, clar cum se face că deşi ţineai să-ţi 
ascunzi identitatea, te-ai dat totuşi în vileag atunci când 
Halbrane era ancorată lângă insula Tsalal. De ce nu ţi-ai 
păstrat vechiul nume de Hunt? 

— Domnule, înţelegeţi-mă, ezitaţi să mergeţi mai departe 
vroiaţi să mă înapoiaţi. Era lucru hotărât şi atunci m-am 
gândit că spunând că sunt Dirk Peters, maistrul frânghier 


de pe GRAMPUS, tovarăşul bietului Pym, voi fi ascultat. Că 
vor crede, cum cred şi eu că mai trăieşte încă, că veţi 
merge în căutarea lui. Şi totuşi era grav pentru că 
mărturisind că eram Dirk Peters cel care omorâse pe 
Parker. Dar foamea, foamea care ne chinuia. 

— Ei, lasă, Dirk Peters, îl linişti eu, exagerezi. Dacă sorții 
ar fi hotărât ca dumneata să fii sacrificat, nu trebuia să te 
supui? Nu te poate acuza nimeni pentru asta. 

— Domnule înţelegeţi-mă, oare familia lui Parker ar fi 
vorbit ca dumneavoastră? 

— Familia lui? Avea deci familie? 

— Da şi de aceea în povestire Pym îi schimbase numele. 
Parker se numea aşa... Se numea... 

— Arthur Pym a făcut foarte bine, îl întrerupsei eu, şi în ce 
mă priveşte, nu vreau să ştiu adevăratul nume al lui Parker. 
Păstrează-ţi secretul. 

— Nu, vi-l spun. Mă apasă prea mult şi asta mă va uşura 
poate, trebuie să vi-l spun, domnule Jeorling. 

— Nu, Dirk Peters, nu vreau să te ascult. 

— Se numea Hoit, Ned Hoit. 

— Hoit? Strigai eu; Hoit acelaşi nume cu al şefului velier 
de pe goeleta noastră? 

— Da, şi este fratele lui bun, domnule. 

— Martin Hoit, fratele lui Ned? 

— Da, înţelegeţi-mă, fratele lui. 

— El crede însă că Ned Hoit a pierit ca şi ceilalţi, în 
naufragiul lui Grampus. Nu este aşa dac-ar afla că eu am... 

În clipa aceea, o zguduitură puternică mă azvârili jos din 
pat. Goeleta avu o înclinare atât de mare spre tribord, încât 
era gata să se răstoarne. Auzii o voce enervată strigând: 

— Cine-i câinele de la cârmă? 

Era vocea lui Jem West şi cel pe care-l numea aşa era 
Hearne. leşii repede afară din cabină. 

— Ce-ai făcut, mizerabile? Ai dat drumul roții? Ai lăsat-o? 
De ce? De ce? Repeta Jem West, apucându-l furios pe 
Hearne de gulerul bluzei. 


— Locotenente, nu ştiu. 

— Ba da, să-ţi spun eu. I-ai dat drumul din mână, 
nemernicule. Încă puţin şi goeleta ar fi rămas pe o coastă. 

Era vădit lucru că Hearne, pentru un motiv necunoscut, 
părăsise o clipă cârma. 

— Gratian, strigă Jem West la unul din mateloţi, preia 
cârma, iar tu, Hearne, du-te în fundul calei. 

În clipa aceea, răsună strigătul aşteptat de atâta vreme: 
„Pământ!” şi toate privirile se îndreptară spre sud. 

2.6. PĂMÂNT? 

Acesta este cuvântul cu care începe capitolul al XVII-lea 
din cartea lui Edgar Poe. Il folosesc şi eu, urmat de un semn 
de întrebare, şi îi pun titlu capitolul al VI-lea al povestirii 
mele. 

Cuvântul acesta, aruncat din înălţimea catargului mare, 
însemna oare o insulă sau un continent? Şi orice ar fi fost, 
nu ne aştepta acolo vreo decepţie? Vom găsi pe acest 
pământ de la capătul lumii, oamenii pentru care veniserăm 
până aici? Şi Arthur Pym, care, fără îndoială că era mort, cu 
toate asigurările lui Dirk Peters, pusese vreodată piciorul 
pe pământul acesta? 

Când pe bordul Janei răsună acest strigăt, la 17 ianuarie 
1828, zi plină de incidente, după cum, spune în jurnalul său 
Arthur Pym, observatorul, spuse cam acelaşi lucru: „Pământ 
la grinda ancorei spre tribord!” Tot aşa putea să fi răsunat 
strigătul şi pe bordul Halbranei. 

Într-adevăr, în aceeaşi parte se desenau câteva contururi, 
uşor pronunţate pe linia care desparte marea de cer. 
Pământul acela, care fusese astfel anunţat marinarilor de 
pe Jane, era mica insulă Bennet, aridă şi pustie, căreia îi 
urmă la mai puţin de un grad spre sud, insula 'Isalal, pe 
atunci fertilă, bogată, locuită, pe pământul căreia căpitanul 
Leu Guy sperase să-şi întâlnească compatrioţii. Dar ce va 
însemna pentru goeleta noastră necunoscuta care se afla la 
cinci grade mai departe de 'Tsalal, pierdută în imensităţile 
mării australe? Era ea țelul atât de mult dorit, spre care 


năzuiam cu atâta încăpățânare? Aici îşi vor cădea oare unul 
în braţele celuilalt cei doi fraţi Len şi William Guy? Halbrane 
se găsea oare la capătul unei călătorii încununate de succes 
prin repatrierea supravieţuitorilor de pe Jane? Îmi dădeam 
seama că sunt în aceeaşi situaţie cu metisul. Ţelul nostru nu 
era numai acesta şi nici acest succes, succesul nostru. Dar 
pentru că se ivise pământ în faţa noastră, trebuia mai întâi 
să-l cercetăm. După aceea vom vedea ce va mai fi. Trebuie 
să vă mai spun că acest strigăt produse o schimbare subită 
în atitudinea echipajului. Până şi eu uitasem aproape 
confidenţa pe care mi-o făcuse Dirk Peters, poate că şi 
metisul uitase, căci se avântă spre prova şi rămase acolo cu 
privirea aceea pe care i-o cunoşteam, scrutând orizontul. 
Chiar Jem West, pe care nimic nu-l putea face să-şi uite 
îndatoririle serviciului, pentru prima dată de când îl 
cunoşteam, repetă ordinul. 

Gratian se postă la cârmă, iar Hearne fu închis în cală. 
Pedeapsă dreaptă la urma urmelor şi împotriva căreia 
nimeni n-ar fi trebuit să protesteze, deoarece neatenţia lui 
Hearne putea să ducă la naufragiu goeleta. 

Cu toate acestea, câţiva mateloţi din Falkland scăpară 
totuşi câteva murmure. Un gest al locotenentului îi făcu să 
tacă şi să se întoarcă la posturile lor. Se înţelege că la 
strigătul santinelei şi căpitanul Len Guy ieşise din cabina lui 
şi scruta cu o privire arzătoare pământul de care ne mai 
despărţeau zece douăsprezece mile. 

După cum am mai spus, nu mă mai gândeam la secretul pe 
care mi-l încredinţase Dirk Peters. De altfel, atâta timp cât 
acest secret va rămâne între noi doi, pentru că nici el nici 
eu nu l-am fi trădat n-aveam de ce ne teme. 

Dar dacă, printr-o întâmplare nenorocită, Martin Hoit ar 
afla că numele fratelui său fusese schimbat în acela de 
Parker că nefericitul nu pierise în naufragiul lui Grampus, 
că soarta îl alesese să fie sacrificat pentru ca tovarăşii lui să 
nu moară de foame, că Dirk Peters, căruia el, Martin Hoit, îi 
datora viaţa, îi ucisese fratele. lată deci motivul pentru care 


metisul refuza cu încăpățânare mulţumirile lui Martin Hoit 
iată de ce fugea de Martin Hoit, fratele omului din carnea 
căruia el se ospătase. 

Bosseman-ul bătu clopotul de bord, anunțând că este ora 
trei. Goeleta plutea cu prudenţa necesară navigării în 
aceste ţinuturi necunoscute. Poate că acolo erau înălţimi ale 
fundului mării sau şiruri de recife la suprafaţa apei, pe care 
ar fi riscat să eşueze sau să-şi spargă coastele. 

O eşuare în împrejurările în care se găsea Hlbrane, 
admițând chiar că putea fi uşor repusă pe linia de plutire, 
ne-ar fi făcut totuşi imposibilă reîntoarcerea înainte de 
venirea iernii. Trebuia să ne asigurăm toate şansele şi 
pentru asta nici o măsură nu era de prisos. 

Jem West dăduse ordin să se mai strângă din pânze. După 
ce bosseman-ul strânsese papagalul, huna şi săgeata, 
Halbrane rămăsese sub vânt numai cu brigantina, cu pânza 
mare şi focurile, care ajungeau pentru a parcurge în câteva 
ore distanţa care o despărţea de pământul semnalat. 

Len Guy luă adâncimea apei, care atingea în locul acela 
vreo sută douăzeci de brasse. Alte sondaje ne indicară o 
coastă foarte abruptă, care se prelungea probabil în apă, 
printr-un perete vertical. Totuşi, cum era cu putinţă ca 
fundul mării să se înalțe brusc, în loc să se lege cu litoralul 
printr-o pantă lină, nu înaintam decât cu sonda în mână. 

Timpul frumos se menținea, cu toate că cerul era uşor 
înnegurat de la sud-est spre sud-vest. Din această cauză, 
întâmpinam o oarecare greutate în a recunoaşte 
contururile vagi care se profilau ca un abur plutind pe cer, 
dispărând şi apărând printre cecuri. 

Acest pământ părea să aibă o înălţime de douăzeci şi cinci 
până la treizeci de stânjeni, cel puţin în părţile cele mai 
ridicate. Nu! Nu era cu putinţă să fim victimele unei iluzii, 
deşi minţile noastre atât de înfierbântate se temeau de 
acest lucru. La urma urmelor, nu era normal ca inima să fie 
asaltată de mii de temeri la apropierea deznodământului 
suprem? De acest litoral întrezărit numai, se legau atâtea 


speranţe, şi câtă descurajare ne-ar cuprinde dacă n-am găsi 
acolo decât fantoma lor, o umbră de nădejde care nu putea 
fi prinsă. La gândul acesta, simţeam cum mi se înfierbântă 
creierul şi mă trezeam gândind aiurea. Mi se părea că 
Halbrane se micşora, reducându-se la dimensiunile unei 
bărci, pierdută în această pustietate, contrar celor ce se 
întâmplau în marea aceea de neînțeles despre care 
vorbeşte Edgar Poe, în care corabia părea că se dezvoltă ca 
un COrp viu. 

Când hărţile marine, sau chiar simple portulante dau 
desluşiri asupra hidrografiei coastelor cu locurile unde se 
poate acosta sau asupra adâncimii şi fundurilor golfurilor şi 
golfulţelor, poţi naviga cu oarecare îndrăzneală. În oricare 
altă parte, fără să fie considerat prea îndrăzneţ, un căpitan 
n-ar fi amânat pe a doua zi ordinul de a ancora aproape de 
țărm. Aici însă, se impunea multă prudenţă. Şi să nu uităm 
că în faţa noastră nu era nici un obstacol. Nici atmosfera 
nu-şi pierdu nimic din limpezimea ei, în timpul însoritei 
nopţi polare. La acea epocă, astrul strălucitor nu apune 
încă pe orizontul de la vest, iar razele lui scăldau neîncetat 
în lumină vastul domeniu al Antarctidei. 

Jurnalul de bord consemnă, începând de la acea dată, că 
temperatura nu înceta să sufere o scădere continuă. 
Termometrul nu arăta mai mult de treizeci şi două de grade 
la umbră, adică 0* Celsius. Dacă era cufundat în apă, indica 
douăzeci şi şase, adică minus 3* şi 33 Celsius. De unde 
venea această scădere, când noi eram în plină vară 
antarctică? Oricum, echipajul fu nevoit să-şi îmbrace 
hainele groase pe care le scosese cu o lună în urmă, când 
trecuserăm de banchiză. 

Goeleta plutea cu o viteză mare în direcţia brizei, aşa încât 
primele încercări ale frigului le simţirăm mai puţin. 
Înţelegeam cu toţii că trebuie să ne grăbim spre țelul 
călătoriei noastre. Să fi pierdut vremea în această regiune, 
expunându-ne pericolului de a petrece iarna aici, ar fi 
însemnai să-l înfruntăm pe Dumnezeu. 


Cu ajutorul unor sonde grele, căpitanul Len Guy căută în 
câteva rânduri să stabilească direcţia curentului şi-şi dădu 
seama că acesta începea să devieze. 

— Poate să fie un continent sau o insulă în faţa noastră, 
spuse el, dar nimic nu ne îndreptăţeşte încă să facem vreo 
afirmaţie. Dacă este un continent, se poate trage concluzia 
că curentul îşi schimbă drumul spre sud-est. 

— S-ar putea ca această parte solidă a Antarctidei să se 
reducă la o simplă calotă polară, pe care nu ne-ar fi greu s- 
o ocolim, spusei eu. Ar fi bine să notăm observaţiile acestea, 
care, oricum, sunt ceva mai precise. 

— Tocmai asta şi fac, domnule Jeorling. Vom duce cu noi o 
mulţime de. Însemnări asupra acestei părţi a mării australe, 
care pe viitor vor fi de mare folos navigatorilor. 

— Dacă vor mai fi de aceia care să se aventureze prin 
aceste locuri, căpitane! Ca să răzbatem până aici, am fost 
ajutaţi de împrejurări deosebite, de sezonul frumos şi foarte 
timpuriu, de o temperatură superioară celei obişnuite şi de 
un dezgheţ; rapid. Dar peste douăzeci de ani... Poate peste 
cincizeci asemenea împrejurări se ivesc numai o dată. 

— Eu, domnule Jeorling, mulţumesc providenţei că 
pământul acesta mi-a reînviat speranţele. Cum timpul a fost 
frumos, de ce fratele şi compatrioţii mei n-ar fi putut acosta 
pe coasta aceasta, duşi de vânturi şi de curenţi? Ceea ce a 
făcut goeleta noastră putea să facă foarte bine şi barca lor. 
Nu cred că au plecat fără să-şi fi făcut provizii pentru o 
călătorie care se putea prelungi la infinit. De ce adică n-ar fi 
găsit şi aici resurse de trai ca acelea pe care le-au avut în 
insula 'Isalal timp de atâţia ani? Ei aveau şi arme, şi muniții. 
Peşte se găseşte din belşug prin aceste ape, vânat acvatic 
de asemenea. Da, îmi simt inima plină de speranţă şi aş 
vrea să fiu mai bătrân cu câteva ore. Fără să mă las stăpânit 
de optimismul căpitanului, mă bucuram totuşi că îşi biruise 
îndoiala. Poate dacă cercetările vor reuşi, voi obţine 
continuarea călătoriei şi în interesul lui Arţhur Pym, chiar 
pe pământul acesta, de care nu mai eram departe. 


Halbrane plutea încet, pe suprafaţa unor ape limpezi, în 
care mişunau peşti din speciile întâlnite până aici. Păsările 
de mare erau mai numeroase şi nu păreau prea speriate de 
noi, zburând chiar în jurul catargelor, sau cocoţându-se pe 
vântrele. Oamenii aduseră pe bord nişte şiraguri albicioase, 
lungi de cinci-şase picioare. Păreau nişte şiruri de mătănii 
cu milioane de boabe, formate dintr-o aglomerare de 
moluşte mici, de un colorit scânteietor. 

În larg apărură balene, aruncând lungi trâmbe de apă prin 
eventurile lor, şi remarcai că toate luau drumul sudului. 
Aveam prin urmare, motive să admitem că marea se 
întindea mai departe în această direcţie. 

Goeleta mai pluti două sau trei mile fără să-şi mărească 
viteza. Coasta aceasta, pe care o vedeam pentru prima 
oară, se întindea oare de la nord-vest la sud-est? In această 
privinţă, nu încape nici o îndoială. Totuşi, ocheanele nu 
putură prinde nici un amănunt, chiar după trei ore de 
navigare. 

Echipajul, adunat pe puntea de la pupa corăbiei, privea 
tăcut, fără ca vreunul să-şi exteriorizeze într-un fel ceea ce 
simţea. Jem West se urcase pe barele catargului mare, unde 
rămase zece minute, dar observările sale nu aduseră nimic 
precis. Stam în spatele copastiei, spre babord, rezemat de 
bastingaj, şi urmăream cu privirea linia cerului şi a mării, 
întreruptă numai la est. În clipa aceea, bosseman-ul se 
apropie de mine şi-mi spuse: 

— Domnule Jeorling, pot să vă spun părereamea? 

— Desigur, bosseman, dar să ştii că nu mi-o însuşesc în 
cazul când n-ar fi cea mai bună, răspunsei eu. 

— Este, şi pe măsură ce ne apropiem, îmi dau seama că ar 
trebui să fie cineva orb să nu şi-o însuşească. 

— Şi care e părerea dumitale? 

— Că ceea ce se vede în faţa noastră, nu este pământ. 

— Ce spui bosseman? 

— Priviţi cu atenţie, şi urmăriţi direcţia, iată pe grinda de 
la tribord. 


Făcui ce-mi cerea Hurliguerly. 

— Vedeţi? Reluă el. Să dea Dumnezeu să-mi pierd pentru 
toată viaţa pofta de a-mi bea paharul meu de whisky, dacă 
masele acelea nu se deplasează. 

— Şi ce concluzie tragi dumneata? 

— Că sunt aisberguri în mişcare. 

— Aisberguri? 

— Cu siguranţă, domnule Jeorling. Bosseman-ul nu se 
înşela oare? Ne aştepta o nouă decepţie? În loc de coasta 
unui pământ, în larg nu erau decât munţi de gheaţă în 
derivă. 

În scurtă vreme nu mai exista îndoială în această privinţă 
şi echipajul nu mai credea în existenţa pământului pe care 
bănuiau că l-au descoperit în această direcţie. După zece 
minute, omul care veghea în „cuibul de cioară”, anunţă că 
mai multe aisberguri coborau de la nord-vest, căzând oblic 
pe drumul Halbranei, ce efect jalnic produse pe bord 
această noutate. Ultima noastră speranţă se spulbera dintr- 
o dată. Şi ce lovitură pentru căpitanul Len Guy. Pământul 
acela din zona australă va trebui căutat la latitudini mai 
mari, fără a fi cel puţin sigur că-l vom întâlni vreodată. Şi- 
apoi, strigătul acela care răsună pe Halbrane: 

— Toată lumea la posturi, fiţi gata să viraţi. Fiţi gata să 
viraţi! 

Cei din Falkland îşi manifestau făţiş nemulţumirea, cerând 
cu insistenţă reîntoarcerea, cu toate că Hearne nu mai era 
acolo pentru a-i aţâţa la indisciplină, şi trebuie să 
mărturisesc că majoritatea celor din vechiul echipaj păreau 
să fie de acord cu ei. 

Jem West nu îndrăzni nici el să le impună tăcere, ci aşteptă 
ordinele şefului său. Gratian, cu mâna pe cârmă, era gata 
să sucească roata, în timp ce camarazii lui prinseseră 
frânghiile de la opritori, pregătiţi să dezlege scotele. Dirk 
Peters, rezemat de catargul mare, cu capul în pământ, 
îndoit de mijloc, cu gura strânsă, aştepta nemişcat, fără ca 
de pe buzele lui să iasă un cuvânt. Dar iată-l, se întoarse 


spre mine şi-mi aruncă o privire, o privire plină de rugă şi 
de furie în acelaşi timp. 

Nu ştiu ce putere supraomenească mă împinse să intervin 
personal, să protestez încă o dată! Un ultim argument 
stăruia în mintea mea, argument a cărui valoare nu putea fi 
contestată. Luai deci cuvântul, hotărât să-l susţin pe faţă şi 
împotriva tuturor şi o făcui cu atâta convingere, că nimeni 
nu încercă să mă întrerupă. În rezumat, vorbii cam astfel: 

— Nu! Nu trebuie să părăsim şi ultima speranţă. Pământul 
nu poate fi departe... Noi n-avem în faţa noastră una din 
acele banchize care se formează în largul oceanului prin 
acumulare de gheţuri. Acestea sunt aisberguri şi aceste 
aisberguri trebuie să se fi desprins cu siguranţă de o bază 
solidă, de un continent sau de o insulă. Dar, cum în această 
epocă a anului începe dezgheţul, deriva nu i-a dus decât de 
scurtă vreme, în spatele lor trebuie să întâlnim coasta pe 
care s-au format, încă douăzeci şi patru de ore, cel mult 
patruzeci şi opt, şi dacă pământul nu se arată, căpitanul 
Len Guy va ordona întoarcerea spre nord. 

Convinsesem oare echipajul, sau trebuia să-l ispitesc prin 
momeala unei noi prime băneşti, profitând de faptul că 
Hearne nu era în mijlocul camarazilor săi, că nu putea să-i 
aţâţe, să le strige că au fost ademeniţi pentru ultima oară, 
că asta ar însemna să ducă goeleta la pieire. 

Bosseman-ul îmi veni în ajutor, şi cu tonul omului bine 
dispus, zise: 

— Foarte bine gândit, şi în ce mă priveşte, sunt cu totul de 
părerea domnului Jeorling. Cu siguranţă că pământul este 
aproape. Căutându-l dincolo de aceste aisberguri, îl vom 
descoperi fără multă greutate şi fără prea mari pericole. Ce 
înseamnă un grad spre sud, când e vorba să mai bagi 
câteva sute de dolari în buzunar... Şi să nu uităm că dacă e 
plăcut să intre în buzunar, nu este mai puţin plăcut să-i 
cheltuieşti. 

Bucătarul Endicott sări şi el în ajutorul prietenului său 
Hurliguerly. 


— Da, foarte bun dolarii! Strigă el, arătându-şi două 
rânduri de dinţi de o albeaţă strălucitoare. 

Echipajul se va lăsa oare înduplecat de argumentaţia lui 
Hurliguerly, sau va protesta în clipa când Halbrane va porni 
în direcţia aisbergurilor? Căpitanul Len Guy luă din nou 
ocheanul, îl în dreptă spre masele acelea în mişcare şi după 
ce le observă cu atenţie, comandă cu o voce puternică: 

— Capul la compas spre sud-sud-vest. Jem West se grăbi să 
execute manevra. Mateloţii părură să ezite o clipă, apoi se 
supuseră, răsuciră uşor vântrelele, întăriră scotele şi 
goeleta, cu pânzele umflate de vântul care creştea, luă 
viteză. 

Când manevra se termină, mă apropiai de Hurliguerly şi 
luându-l la o parte, îi şoptii: 

— Bosseman, îţi mulţumesc. 

— Ei! Domnule Jeorling, de data asta a fost bine, răspunse 
el clătinând din cap. Dar să nu întindem aţa prea mult. 
Toată lumea s-ar porni împotriva mea. Poate chiar şi 
Endicott. 

— N-am emis o părere care n-ar fi cel puţin probabilă, 
răspunsei eu. 

— Nu pun la îndoială acest lucru, şi chestiunea poate fi 
susţinută cu oarecare aparenţă de adevăr. 

— Da, Hurliguerly, da ceea ce am spus, am şi gândit şi eu 
nu mă îndoiesc că până la urmă vom da de pământ dincolo 
de aisberguri. 

— Foarte posibil, domnule Jeorling, foarte posibil. Dar bine 
ar fi să apară înainte de a trece cele două zile, căci, pe 
legea mea de bosseman, nimic nu va mai putea împiedica 
schimbarea direcţiei spre nord. 

În timpul celor douăzeci şi patru de ore care urmară, 
Halbrane ţinu direcţia neschimbată spre sud-sud-vest. E 
drept că în mijlocul gheţurilor furăm nevoiţi să schimbăm 
de multe ori direcţia, fapt care ducea la micşorarea 
direcţiei vasului. Navigarea se îngreuna şi mai mult, când 
goeleta intră între aisberguri, pe care trebuia să le 


ocolească cu grijă. Spre norocul nostru, nu întâlnirăm nici 
packsuri, nici drifts-uri, care se îngrămădeau la marginile 
banchizei de la paralela şaptezeci, nimic din dezordinea pe 
care o găsisem în ţinuturile îngheţate de la cercul polar. 

— Bătute de furtunile antarctice. Masele enorme de 
gheaţă pluteau cu o încetineală nemaipomenită. Blocurile 
păreau, noi-nouţe”, pentru a folosi o expresie potrivită, şi 
formarea lor nu se produsese, poate, decât cu câteva zile în 
urmă. Erau înalte de o sută până la o sută cincizeci de 
picioare, iar greutatea lor trebuie să fi fost de mii de tone. 

În tot acest timp, Jem West nu părăsi o clipă puntea de 
comandă, veghind ca vasul să nu se ciocnească de vreun 
ghețar. In zadar încercam să descopăr, printre trecătorile 
dintre aisberguri, urme de pământ la orizont, care ar fi 
orientat mersul goeletei noastre, făcând-o să înainteze mai 
direct spre sud. Nu zării însă nimic. 

Până acum, căpitanul Len Guy putea să fie sigur de 
exactitatea indicaţiilor compasului. Polul magnetic era la o 
depărtare de câteva sute de mile şi cum longitudinea lui 
este orientală, nu avea nici o influenţă asupra busolei. În 
locul variațiilor de şase-şapte unghiuri din cele 32 ale rozei 
vânturilor, care zăpăcesc busola la apropierea acestui pol, 
acul îşi păstra stabilitatea şi ne puteam încrede în el. Cu 
toate că eram convins şi mă bazam pe argumente foarte 
serioase - nu zării nici urmă de pământ şi mă întrebam 
dacă n-ar trebui să deviem direcţia mai spre vest, riscând 
chiar să îndepărtăm goeleta de punctul extrem, unde se 
întretaie meridianele globului. 

Pe măsură ce treceau orele, din cele patruzeci şi opt câte 
mi se acordaseră, spiritele reveneau puţin câte puţin la 
starea de descurajare dinainte şi înclinau din nou spre 
indisciplină. Peste o zi şi jumătate nu voi mai putea să 
înlătur această slăbiciune care devenea generală... goeleta 
se va înapoia definitiv spre nord. 

Echipajul manevra în linişte, ascultâncl supus ordinele lui 
Jem West, micşorând viteza când trebuia să ne strecurăm 


prin trecătorile dintre ghețari, mărind viteza cu toate 
pânzele sub vânt, când trebuia să evităm vreo ciocnire sau 
plutind încet, aproape fără vânt. Cu toată supravegherea 
locotenentului şi îndemânarea mateloţilor, cu toată 
promptitudinea şi exactitatea manevrelor, din când în când 
coastele goeletei se frecau de gheţuri, lăsând în trecere 
urme de gudron pe colţurile ascuţite ale aisbergurilor. 

La drept vorbind, oricât de curajos ar fi fost cineva, nu şi- 
ar fi putut stăpâni măcar o strângere de inimă la gândul că 
în fiecare clipă bordajele s-ar putea găuri şi apa ar năvăli 
prin spărturi, inundând cala vasului. 

Mai adaug că baza acestor munţi plutitori era foarte 
abruptă. O debarcare pe vreunul din ei, ar fi fost de-a 
dreptul imposibilă. Nu văzurăm niciuna din focile care de 
obicei sunt atât de numeroase, prin locurile unde abundă 
ice-fields-urile, nici măcar un cârd din pinguinii aceia 
gălăgioşi, care te asurzesc cu ţipetele lor, şi pe care 
Halbrane, în trecerea ei, îi silea să se arunce în apă cu 
zecile de mii. Chiar păsările erau mai rare şi mai puţin 
prietenoase. Regiunile acestea triste şi pustii împrăştiau 
spaimă şi teroare, apăsând spiritul atât de puternic, încât 
niciunul dintre noi nu putea să se sustragă stării dezolante 
care ne cuprindea. Cum maiputeam nădăjdui că 
supraviețuitorii de pe Jane, dacă fuseseră târâţi prin 
singurătăţile acestea îngrozitoare, îşi putuseră găsi adăpost 
şi hrana necesară pentru a putea rezista până acum? Şi 
dacă Halbrane ar naufragia la rândul ei, s-ar păstra măcar 
o cât de slabă mărturie, despre nenorocirea ei? 

Ne dădurăm seama că din ajun, de când deviasem direcţia 
spre sud pentru a tăia drumul aisbergurilor, trecând printre 
ele, se petrecuse o schimbare vizibilă în atitudinea 
obişnuită a metisului. Sta mai tot timpul chircit lângă 
piciorul catargului mare, cu privirile pierdute în larg şi nu 
se ridica de acolo decât pentru a da o mână de ajutor la 
vreo manevră. Dar, fără a mai pune în munca lui zelul şi 
încordarea de altădată. La drept vorbind, era un 


descurajat. Nu c-ar fi renunţat să mai creadă că tovarăşul 
lui de pe Jane mai trăia... Un asemenea gând nu se putea 
naşte în capul lui. Instinctiv însă, simţea că mergând în 
această direcţie, nu va da de urmele bietului său Pym. 

Încercam să ghicesc ce se petrece în mintea lui. „Domnule, 
mi-ar fi spus el, înţelegeţi-mă, nu pe aici, nu pe aici trebuie 
să mergem.” Şi eu ce i-aş fi putut răspunde? 

Cam pe la ora şapte seara se lăsă o ceaţă deasă, care 
făcea mai anevoioasă şi mai periculoasă navigarea, goeletei, 
şi aşa destul de grea. Ziua aceasta, cu emoţiile şi îndoielile 
ei, mă obosise foarte mult. Intrai în cabină şi mă trântii pe 
pat, aşa îmbrăcat cum eram. Nu puteam adormi, obsedat 
de gânduri care-mi tulburau imaginaţia, mie, omul atât de 
calm numai cu câteva luni în urmă, şi care devenisem acum 
atât de agitat. Oare faptul că citisem tot timpul operele lui 
Edgar Poe în acest mediu extraordinar pe unde trecuseră 
eroii lui, exercitase asupra mea o influenţă, de care eu nu- 
mi dădeam seama? Mâine se vor sfârşi cele patruzeci şi opt 
de ore, ultima pomană pe care mi-o făcuse echipajul la 
insistenţele mele deznădăjduite. 

— Lucrurile nu merg cum aţi dori dumneavoastră, îmi 
aruncase în treacăt bosseman-ul în clipa când intram în 
copastie. 

Nu! Cu siguranţă, pentru că pământul nu se arătase de loc 
în spatele flotilei de aisberguri. Dacă nu se descoperea 
dincolo de aceşti coloşi nici o urmă de pământ, nici mâine, 
căpitanul Len Guy va da ordin de întoarcere, cu direcţia 
spre nord. Ah! Doamne, de ce nu eram eu stăpânul acestei 
goelete. Dacă aş fi putut s-o cumpăr, plătind chiar toată 
averea mea, dacă oamenii aceştia ar fi fost sclavii mei, pe 
care să-i supun la nevoie cu biciul, Halbrane n-ar fi 
abandonat niciodată această campanie. Chiar dacă aş fi 
târât-o până la acel punct axial al Antarcticei, deasupra 
căruia Crucea sudului îşi aruncă razele ei seânteietoare. 

În creierul meu tulburat se adunau mii de gânduri, mii de 
regrete, mii de dorinţi. Când vroiam să mă ridic, mi se 


părea că o mână apăsătoare, grea, căreia nu-i puteam 
rezista, mă ţintuieşte de pat. Şi în aceste clipe, vroiam să 
părăsesc cabina în care mă zbăteam, prins de coşmarurile 
unei somnolente înspăimântătoare. Să arunc în mare una 
din bărcile Halbranei. Să sar în ea împreună cu Dirk Peters, 
care n-ar fi ezitat o clipă să mă urmeze şi împreună să ne 
lăsăm în voia curentului care mergea spre sud. Şi o făceam 
da. Făceam acest lucru în vis: „Eram a doua zi, Căpitanul 
Len Cuy scrută pentru ultima oară orizontul şi apoi dădu 
ordin de întoarcere. Una din bărci e pe apă, priponită la 
prova goeletei. Previn pe metis, ne furişăm fără să fim 
văzuţi. Tăiem mărul, în timp ce goeleta mergea înainte, noi 
rămânem în urmă, luaţi de curent. Mergem aşa un timp, pe 
o mare liberă, în sfârşit, barca noastră se opreşte. Se vede 
pământ. Cred că zăresc un fel de sfinx, care domină calota 
australă, Sfinxul Gheţarilor, mă duc spre el, îl întreb ceva. 
El îmi destăinuie secretul acestor misterioase regiuni. Şi 
atunci în jurul monstrului mitologic apar toate fenomenele 
acelea despre care vorbeşte Arthur Pym. Vălul de ceţuri 
tremurătoare, străpuns de faze luminoase, se rupe. Dar, în 
faţa ochilor mei vrăjiţi de ceea ce văd, nu se înalţă figura 
aceea omenească, de o mărime supranaturală. Ci aceea a 
lui Arthur Pym. Păzitor neînfricat, sălbatic, al polului sud, 
desfăşurând în bătaia vântului de la latitudinile cele mai 
mari, pavilionul Statelor Unite ale Americii.” 

Fie că visul se întrerupse brusc, fie că se schimba după 
capriciul imaginaţiei mele înfierbântate, nu-mi dau bine 
seama, dar avui senzaţia că sunt trezit brusc. Mi se păru că 
legănatul goeletei se schimba, ba mai mult, că se înclina 
uşor pe tribord, şi luneca la suprafaţa acestei mări atât de 
liniştite... Şi totuşi, nu era clătinatul obişnuit al corăbiei... 
Simţii tangajul. 

Deodată, mă trezii ridicat în sus, ca şi cum patul devenise 
nacela unui aerostat... iar corpul meu şi-ar fi pierdut 
greutatea. Nu mă înşelasem. Şi din vis, revenii la realitate. 
Deasupra capului meu răsunară nişte lovituri a căror cauză 


încă n-o cunoşteam. În interiorul cabinei, pereţii ei subţiri 
îşi schimbau poziţia verticală, în aşa fel, încât crezui că 
Halbrane se lăsase pe o coastă. Fără să înţeleg ce se 
întâmplă, o smucitură mă zvârli din pat şi atât de 
neaşteptată fu izbitura, încât era gata să-mi sparg capul de 
colţul mesei. 

Mă ridicai cu greu, agăţându-mă de marginea oblonului 
ferestruii, şi mă proptii de uşa dinspre careu, care cedă sub 
apăsarea picioarelor mele. 

În clipa aceea se auziră trosnituri şi pârâituri în coastele 
babordului. Se întâmplase oare o ciocnire între goeletă şi 
una din colosalele mase plutitoare pe care Jem West nu 
putuse s-o evite din cauza ceţurilor? Deodată, la pupa, 
deasupra copastiei, izbucniră câteva voci violente, apoi 
strigăte de groază amestecate cu glasurile înnebunite de 
spaimă ale echipajului. În clipa aceea simţii o nouă 
zguduitură şi Halbrane rămase nemişcată. 

2.7. ROSTOGOLIREA GHEȚARULUI. 

Mă târâi pe duşumeaua copastiei şi ajungând la uşă, ieşii 
pe punte. Căpitanul Len Guy, care ieşise şi el din cabină, se 
târa pe genunchi, atât de înclinată era goeleta, şi se agăţă 
de rastelul pe care se strângeau pânzele, La prova, între 
vârful corăbiei şi catargul mare, câteva capete ieşeau dintre 
pliurile trinchetei, care, doborâtă aşa, semăna cu un cort 
ale cărui funii fuseseră tăiate sau rupte de vânt. La 
hobanele tribordului rămăseseră suspendaţi Dirk Peters, 
Hardie, Martin Hoit şi, mai la urmă, Endicott, care scotea la 
iveală o mutră neagră, cornplet năucită. 

Cred că în momentul acela, atât el, cât şi bosseman-ul ar fi 
renunţat bucuroşi la jumătate din primele care li se 
cuveneau, de la paralela optzeci şi patru înainte. Un om 
ajunse, căţărându-se, până la mine, pentru că înclinarea 
punţii, de cel puţin cincizeci de grade, nu-i permitea să 
meargă în picioare. Era Hurliguerly, care se clătina ca omul 
de pe vântrele, întins cât eram de lung, cu picioarele 
proptite în tocul uşii, nu mă temeam că voi luneca spre 


puntea mică. Întinzând mâna bosseman-ului, îl ajutai să 
ajungă, cu oarecare greutate, lângă mine. 

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebai. 

— Am eşuat, domnule Jeorling! 

— Suntem lângă coastă? Strigai eu. 

— Un ţărm presupune şi pământ, răspunse ironic 
bosseman-ul dar pământul n-a existat decât în închipuirea 
acestui diavol de Dirk Peters. 

— Bine, dar, în sfârşit, ce s-a întâmplat? 

— În ceaţă s-a ivit un aisberg, un aisberg de care nu ne-am 
putut feri. 

— Un aisberg, bosseman? 

— Da, un aisberg căruia i-a venit chef tocmai acum să se 
dea peste cap. Rostogolindu-se, a dat de Halbrane pe care a 
luat-o pe sus, cum adună racheta de tenis o minge de pe 
jos. Şi iată-ne acum eşuaţi la mai bine de o sută de picioare 
deasupra nivelului mării antarctice. Şi-ar fi putut închipui 
cineva un deznodământ mai teribil al aventuroasei noastre 
campanii? În mijlocul acestor ţinuturi uitate de Dumnezeu, 
unicul nostru mijloc de transport ne-a fost smuls din 
elementul său firesc, luat pe spinarea unui aisberg şi târât 
la dracu-n praznic, la o înălţime de peste o sută de picioare 
Da, repet, ce deznodământ! Să piei în timpul furtunii, să te 
atace sălbaticii, să fii zdrobit de gheţuri, sunt pericole la 
care se expune orice corabie care navighează prin mările 
polare. Dar ca Halbrane să fie luată pe sus de un munte 
plutitor în clipa când acesta se rostogolea, şi să eşueze 
tocmai aproape de vârful lui, asta depăşea cea mai 
cutezătoare imaginaţie. 

Cu mijloacele de care dispuneam, vom reuşi oare să 
coborâm goeleta de la înălţimea aceea? Asta nu mai ştiam. 
Ceea ce ştiam însă, era faptul că Len Guy, locotenentul şi 
oamenii vechi din echipaj, după ce-şi vor reveni din prima 
spaimă, nu se vor descuraja, orieât de grea ar fi fost situaţia 
în care ne găseam. De asta nu mă îndoiam. Da. Toţi se vor 
strădui să ieşim din situaţia desperată în care ne aflam. În 


ce priveşte măsurile care se impuneau pentru salvarea 
noastră, nimeni n-ar fi putut spune încă nimic. 

Un văl de ceaţă, un fel de zăbranic cenuşiu, mai acoperea 
încă aisbergul. Din masa lui enormă nu se vedea nimic, 
afară de scobitura îngustă în care era înţepenită goeleta şi 
nu ne puteam da seama nici de locul pe care-l ocupa în 
mijlocul flotilei de ghețari, în derivă spre sud-est. 

Prudenţa cea mai elementară ne obliga să evacuăm 
goeleta care putea luneca din clipă în clipă, în cazul unei 
zguduituri mai puternice a aisbergului. Puteam fi măcar 
siguri că ghețarul şi-a luat o poziţie definitivă la suprafaţa 
mării. Puteam fi noi siguri că nu se va rostogoli din nou? Şi 
dacă goeleta aluneca în gol de pe coastele de de 
neaşteptată, încât oamenii nu mai avură timp să se agate de 
ceva, şi cu siguranţă că niciodată nu vor mai fi regăsite 
cadavrele lor, pe care curentul le târâse probabil în larg. 

După ce constatarăm dispariţia celor cinci mateloţi, 
desperarea cuprinse toate inimile. Atunci, apăru mai clar ca 
oricând îngrozitoarea perspectivă a pericolelor care 
ameninţă o expediţie prin zona antarctică. 

— Dar Hearne? Spuse o voce. 

Martin Hoit era acela care rostise acest nume în mijlocul 
liniştii generale. Sealing-master-ul34 pe care noi îl uitasem, 
nu fusese oare zdrobit în cămăruţa îngustă din cală, unde 
era închis? 

Jem West se repezi spre goeletă, se caţără pe un odgon 
care atârna la prova, şi ajunse la locul prin care se putea 
pătrunde în cală. Noi aşteptam tăcuţi şi nemişcaţi veşti 
despre soarta lui Hearne, cu toate că acest geniu rău al 
echipajului nu prea era demn de milă. Totuşi, câţi dintre noi 
nu se gândeau atunci că, dacă sfaturile lui ar fi fost 
ascultate, dacă goeleta s-ar fi întors spre nord, n-am fi ajuns 
în situaţia de acum, când atâţia oameni nu avem ca unic 
refugiu decât un munte de gheaţă în derivă. În aceste 
împrejurări, nu prea îndrăzneam să-i privesc în ochi, eu, 
care îi îndemnasem atâta ia prelungirea acestei campanii. 


În sfârşit, locotenentul reapăru pe punte însoţit de Hearne. 
Printr-o minune, pereţii destul de subţiri, lemnăria corăbiei 
şi bordajul nu cedaseră în locul unde se afla sealing-master- 
ul. El merse de-a lungul goeletei, cobori pe gheaţă şi se 
apropie, fără a scoate o vorbă, iar noi, văzându-l salvat, nu 
ne mai ocuparăm de el. 

Spre ora şase dimineaţa, ceața se risipi din cauza unei 
scăderi foarte mari a temperaturii. Nu era vorba de vapori 
care, condensându-se, îngheaţă complet, ci de aşa numitul 
„frost-rime” sau fum îngheţat, fenomen care se produce 
câteodatu la aceste latitudini înalte. 

Căpitanul Len Guy recunoscu acest fenomen după 
milioanele de ace de gheaţă, cu vârfurile orientate în 
direcţia vântului, care acopereau ca o crustă subţire 
coastele aisbergului. Acest frost-rime nu putea fi confundat 
cu promoroaca albă din zonele temperate, a cărei 
solidificare nu se. Face decât după depunerea vaporilor de 
apă pe suprafaţa solului. 

Abia după împrăştierea cetii ne dădurăm seama de 
mărimea masivului pe care stăm şi cu siguranţă că văzută 
de jos, goeleta nu părea mai mare decât yola unui vas de 
comerţ. 

Acest aisberg, a cărui circumferință putea să fie de trei- 
patru sute stânjeni, măsura în înălţime cam o sută treizeci 
până la o sută patruzeci de picioare. După cum se ştie, 
munţii aceştia intră în apă la o adâncime de patru-cinci ori 
mai mare decât înălţimea şi socotind astfel, ghețarul nostru 
putea să cântărească milioane de tone. 

lată ce se întâmplase: După ce fusese desprins de la baza 
lui de apele cu o temperatură mai caldă, aisbergul se 
ridicase puţin câte puţin. În mers, centrul său de greutate 
se schimbă şi nu-şi putu restabili echilibrul decât prin 
răsturnarea aceea bruscă care aduse deasupra nivelului 
mării partea de dedesubt. Prinsă în timpul rostogolirii, 
Halbrane fu luată pe sus ca de braţul enorm al unei pârghii. 
Multe aisberguri se răstoarnă astfel pe suprafaţa mărilor 


polare, şi acesta este unul din cele mai mari pericole pentru 
corăbiile care navighează în apropierea lor. 

Goeleta noastră era prinsă îritr-o scobitură din partea de 
vest a aisbergului. Sta înclinată pe tribord cu pupa ridicată 
în sus, cu prova înfiptă în gheaţă. Ne gândeam cu groază 
că, la cea mai mică zguduitură, putea să alunece de-a 
lungul coastelor abrupte pana în mare. În partea de unde 
venise ghețarul, şocul fusese destul de violent, pentru a-i 
sparge lemnăria în câteva locuri, pe o lungime de doi 
stânjeni. De la prima izbitură, bucătăria, care se afla 
priponită în faţa catargului mare, se desfăcuse din 
frânghiile care o susțineau şi se rostogolise până la intrarea 
copastiei, a cărei uşă fusese smulsă din ţâţâni. 

Catargele, care susţin huria şi săgeata, căzură pe punte, o 
dată cu ruperea şarturilor, lăsând să se vadă ruptura 
proaspătă la înălţimea butucului care leagă catargul 
superior de cel inferior. Sfărâmături de tot felul, vântrele, 
bulumaci de brad, pânze, butoaie, lăzi şi cuşti cu păsări, 
pluteau acum la baza masivului, deplasându-se o dată cu el. 

Deosebit de îngrijorător însă, în situaţia noastră, era faptul 
că din cele două bărci ale Halbranel, cea de la tribord se 
sfărâmase în clipa ciocnirii şi nu mai rămânea decât a doua 
ce-i drept şi cea mai mare suspendată de scripeţii ei, sub 
grinzile îndoite ale tribordului. Înainte de toate, ea trebuia 
pusă în siguranţă, pentru că s-ar fi putut să rămână unicul 
nostru mijloc de salvare. 

După o atentă examinare, descoperirăm catargele 
interioare ale goeletei la locul lor şi gândirăm că ne-am 
putea folosi de ele, dacă am reuşi s-o eliberăm de ghețar. 
Dar cum s-o scoţi din mormanul de gheţuri, în care se 
înţepenise, s-o refaci, cum era la început, într-un cuvânt să- 
i, dai drumul” la apă, cum se lansează de obicei, un vas 
mare? 

Rămânând singur cu căpitanul Len Guy, locotenetul şi 
Hurliguerly, le cerui părerea asupra acestui lucru. 


— E drept că această treabă atrage după sine riscuri mari, 
răspunse Jem West, dar din moment ce trebuie s-o facem, o 
vom face. Cred că va fi nevoie să scobim în gheaţă un fel de 
jghiab până la baza aisbergului. 

— Şi fără nici o întârziere, adăugă căpitanul Len Guy. 

— Ai auzit, bosseman, reluă Jem West. Începând chiar de 
astăzi, pornim la treabă. 

— Am înţeles şi toată lumea se va pune pe lucru, răspunse 
Hurliguerly. Iotuşi, dacă-mi permiteţi, căpitane, aş avea de 
făcut o observaţie. 

— Care? 

— Înainte de a începe munca, ar fi bine să mergem pe 
corabie, să vedem ce avarii are, şi dacă se mai pot repara. 
La ce-ar folosi lansarea unei corăbii cu scheletul sfărâmat, 
care dând de apă, s-ar scufunda imediat? 

Observaţia bosseman-ului era justă. Ceaţa se risipise şi un 
soare vesel lumina partea orientală a aisbergului, de unde 
puteam îmbrăţişa cu privirea o bună întindere din mare. În 
partea aceasta, piciorul putea găsi puncte de sprijin, 
datorită coastelor pline de scobituri şi ieşiturilor gheţei, 
semănând a metereze sau a platouri unde era mai uşor de 
aşezat o tabără provizorie. 

Trebuia totuşi să ne punem la adăpost de loviturile 
blocurilor enorme care, neavând un echilibru stabil, se 
rostogoleau din vârful ghețarului la cea mai mică 
zdruncinătură. Numai în prima dimineaţă; câteva din 
aceste blocuri se desprinseră şi lunecară cu un zgomot 
asurzitor de avalanşă, până în apa mării. 

În general, aisbergul părea foarte solid echilibrat pe noua 
bază. Şi dacă centrul lui de greutate se afla sub nivelul liniei 
de plutire, nu ne puteam teme de o, nouă răsturnare. După 
catastrofă, nu avusesem ocazia să stau de vorbă cu Dirk 
Peters. Cum răspunsese la apelul nominal, ştiam că nu se 
număra printre victime, îl zării, stând nemişcat, în picioare, 
pe un colţ ieşit în afară, şi puteţi ghici cu uşurinţă în ce 
parte se îndreptau privirile lui. 


Eu, „căpitanul, locotenentul, bosseman-ul, Harclie şi 
Martin Hoit, pornirăm spre goeletă pentru a face un 
examen amănunţit al lemnăriei vasului. In partea 
babordului treaba era uşoară, pentru că Halbrane era 
înclinată pe coasta opusă. De partea cealaltă trebuia să te 
strecori cu grijă, săpând în gheaţă până la tălpoaia vasului, 
dacă vroiai ca nici o parte a bordajului să nu rămâie 
necercetată. 

După o examinare, care ţinu aproape două ceasuri, se 
constată că avariile nu erau prea mari, şi comportau unele 
reparaţii uşor de efectuat. Două sau trei scânduri de la 
bordaj, rupte de violenţa izbiturii, lăsau să se vadă 
încheieturile goale ale unor grinzi îndoite. În interior, 
lemnăria era intactă şi coastele corâbiei rezistaseră 
loviturii; vasul nostru, construit special pentru navigarea 
prin mările polare, rezistase, în timp ce altul, mai slab, s-ar 
fi sfărâmat în bucățele. Ce e drept, cârma fusese demontată 
din ferecăturile el, dar se putea pune uşor la loc. 

După ce terminarăm inspecția pe dinafară şi pe dinăuntrul 
goeletei, stabilirăm că stricăciunile erau mult mai mici 
decât ne temeam noi şi ne mai liniştirăm puţin în această 
privinţă. Liniştiţi, da, dacă vom reuşi s-o punem din nou pe 
apă. După micul dejun, se hotări ca oamenii să înceapă 
săparea unui şanţ în gheaţă, pe care Halbrane va luneca 
până la baza aisbergului. Dea Domnul ca operaţia să 
reuşească, pentru că să înfrunţi asprimile iernii australe în 
aceste condiţii, petrecând şase luni pe o masă de gheaţă 
plutitoare, târât Dumnezeu ştie unde, însemna să-ţi iscăleşti 
singur sentinţa unei morţi groaznice. Dacă ne prindea iarna 
aici, niciunul din noi n-ar fi scăpat de cea mai teribilă 
moarte, moartea prin îngheţ. 

În clipa aceea, Dirk Peters care, la vreo două sute de paşi, 
observa orizontul de la sud la vest, strigă cu o voce 
puternică: 

— Oprire! 


Oprire? Ce înţelegea prin asta metisul, dacă nu că plutirea 
aisbergului încetase deodată. Nu era acum momentul cel 
mai potrivit să cercetăm cauza acestei opriri, nici să ne 
întrebăm ce urmări va avea. 

— E totuşi adevărat ce spune el, zise bosseman-ul. 
Aisbergul nu mai pluteşte, şi poate că s-a oprit pe loc, 
imediat după răsturnare. 

— Cum, spusei eu, nu se mai deplasează? 

— Nu, răspunse locotenentul, şi o dovadă e faptul că cele 
care trec prin faţa lui îl lasă în urmă. 

Într-adevăr, în timp ce cinci sau şase munţi de gheaţă 
coborau spre sud, al nostru stătea nemişcat, ca şi cum el 
însuşi ar fi eşuat pe o înălţime a fundului mării. 

Explicaţia cea mai simplă ar fi că noua lui bază se lovise de 
un prag submarin, de care se lipise, şi aderenţa aceasta nu 
va înceta decât în cazul când partea cufundată în apă s-ar fi 
ridicat la suprafaţă, provocând o nouă răsturnare. 

Complicaţii destul de grave pentru că pericolele unei 
imobilizări definitive în aceste ţinuturi erau atât de mari, 
încât preferam de o mie de ori să plutim la întâmplare, 
decât să stăm pe loc. Plutind, aveam cel puţin speranţa că 
vom întâlni un continent, o insulă, sau dacă curenţii nu se 
schimbau şi marea rămânea liberă, speram să putem trece 
de limitele regiunii australe. 

Iată, prin urmare, în ce situaţie ne aflam după trei luni de 
la începutul acestei teribile campanii. Mai putea fi vorba de 
William Guy şi de tovarăşii lui? De Arthur Pym? Ioate 
mijloacele de care mai dispuneam nu trebuiau oare folosite 
în scopul salvării noastre Şi mai era de mirare că mateloţii 
de pe Halbrane s-ar fi revoltat în sfârşit, ascultând de 
sfaturile lui Hearne, făcând răspunzători pe şefii lor, şi mai 
ales pe mine, de dezastrele acestei expediţii? Şi ce se putea 
întâmpla într-o astfel de împrejurare, fiindcă, cu toate că 
pierduseră patru din oamenii lor, camarazii sealing-master- 
ului ne erau totuşi superiori numericeşte. 


Înţelegeam că la asta se gândea şi căpitanul Len Guy, şi 
Jem West. Chiar dacă cei recrutaţi în Falkland nu erau 
decât cincisprezece oameni, iar noi, împreună cu metisul, 
treisprezece, cine putea garanta că din oamenii noştri nu se 
vor alătura câţiva lui Hearne? Cuprinşi de desperare, cine 
ştie dacă aceşti vechi camarazi nu plănuiau să-şi însuşească 
unica barcă pe care o mai aveam, şi să se întoarcă spre 
nord, părăsindu-ne pe acest aisberg? Deci, lucrul cel mai 
important era ca barca noastră să fie pusă în siguranţă şi 
supravegheată tot timpul. 

Pe lângă aceasta, în căpitanul Len Guy se produsese o 
mare schimbare, în urma ultimelor întâmplări. Părea să se 
fi transformat în vederea pericolelor care aveau să vină. 
Până acum, cu gândul numai la regăsirea compatrioţilor săi, 
lăsase locotenentului toată comanda goeletei şi, la drept 
vorbind, nici nu o putea încredința unui secund mai 
destoinic şi mai devotat. Dar din ziua aceea, urma să-şi reia 
atribuţiile de şef, exercitându-le cu energia cerută de 
împrejurări, şi redevenind pe bord singurul stăpân după 
Dumnezeu. 

Dădu un ordin şi oamenii se adunară în jurul lui, pe un 
platou, cam în partea dreaptă a Halbranei. Se aflau acolo, 
de partea celor vechi, maiştrii Martin Hoit şi Hardie, 
mateloţii Rogers, Francis, Gratian, Burry, Stern, bucătarul 
Endicott şi lor îl adaug şi pe Dirk Peters, iar de partea celor 
noi, Hearne şi alţi paisprezece marinari clin Falkland. 
Aceştia formau un grup aparte, al căror purtător de cuvânt 
era sealing-master-ul, care avea asupra lor o influentă 
nenorocită. 

Căpitanul Len Guy aruncă o privire hotărâtă întregului 
echipai şi, cu o voce răsunătoare, spuse: 

— Mateloţi de pe Halbrane, trebuie să vă vorbesc mai întâi 
despre cei care au dispărut. Cinci dintre tovarăşii noştri au 
pierit în această catastrofă. 

— Aşteptând să pierim şi noi la rândul nostru, în mările 
acestea unde am fost târâţi, fără... 


— Gura, Hearne, strigă Jem West, palid de furie, gura, că 
de nu... 

— Hearne a spus ce crede el, zise cu răceală căpitanul Len 
Guy, dar îi ordon să nu mă mai întrerupă a doua oară. 

Poate că Hearne ar fi răspuns, simțindu-se susţinut de 
majoritatea echipajului. Dar Martin Hoit se duse iute la el 
şi-l apucă de mină, făcându-l să tacă. 

Căpitanul Len Guy se descoperi şi cu o emoție care ne 
pătrunse până în fundul sufletului, continuă: 

— Trebuie să ne rugăm pentru cei care au murit în 
această campanie periculoasă, întreprinsă în numele 
umanităţii. Dumnezeu să le ia în seamă devotamentul 
pentru semenii lor şi să asculte ruga noastră. În genunchi, 
mateloţi de pe Halbrane! 

Îngenunchearăm cu toţii pe gheaţă şi un murmur de 
rugăciune urcă spre cer. Aşteptarăm ca Len Guy să se 
ridice şi apoi ne ridicarăm şi noi. 

— Acum, reluă el, după cinstirea morţilor să, ne ocupăm 
de cei care au. Supravieţuit. Acestora le spun. Că, chiar în 
împrejurările de faţă, vor trebui să se supună ordinelor 
mele. Nu voi îngădui nici o rezistenţă, nici o ezitare. Toată 
răspunderea salvării noastre îmi revine mie şi nu voi ceda 
nimic, nimănui. Comand aici, ca şi pe bord. 

— Pe bord, când corabia nu mai există, îndrăzni Hearne. 
— Te înşeli, Hearne, răspunse el calm. Vasul este aici şi-l 
vom pune în stare de plutire. De altfel, chiar dacă n-am mai 
avea decât luntrea, tot eu sunt căpitanul. Şi vai de cel care 

va uita acest lucru! 

În ziua aceea făcurăm punctul, folosind sextantul şi 
stabilirăm ora cu cronometrul care scăpaseră nestricate. 
Căpitanul Len Guy obţinu următorul rezultat: 

Latitudine sudică 83*55' şi longitudine vestică 39'12'. 
Halbrane nu mai era decât la un grad şi cinci minute de 
polul austral, adică la şaizeci şi cinci de mile. 

2.8. LOVITURA DE GRAȚIE. 


La lucru, spusese căpitanul Len Guy, şi chiar în după 
amiaza acelei zilei fiecare se apucă cu râvnă de muncă. Nu 
aveam nici o clipă de pierdut. Cu toţii înţeleseseră că 
problema timpului le domina pe toate celelalte. 

În privinţa merindelor, nu ne făceam griji, fiindcă goeleta 
mai avea provizii pentru cel puţin optsprezece luni. Prin 
urmare, foamea nu ne ameninţa şi nici setea, cu toate că o 
parte din butoaiele cu apă dulce plesniseră în timpul 
zguduiturii şi tot lichidul din ele se scursese prin fisurile 
bordajului. 

Din fericire, butoaiele cu gin, whisky, bere şi vin din cală, 
fiind aşezate în partea care avusese mai puţin de suferit, 
erau aproape intacte. Aici nu se pierduse nimic, iar în 
privinţa apei de băut, chiar aisbergul ne-o va furniza. După 
cum se ştie, gheaţa, fie că e făcută din apă dulce, fie din apa 
mării, nu este sărată. Prin transformarea ei din stare lichidă 
în stare solidă, clorura de sodiu este pe de-a-ntregul 
eliminată. Se pare deci că n-are importanţă de la ce fel de 
gheaţă este obţinută apa potabilă. Cu toate acestea, este de 
preferat apa obţinută prin topirea anumitor blocuri foarte 
uşor de recunoscut după transparenţa şi culoarea lor 
aproape verzuie. Acestea sunt de fapt picături de ploaie 
solidificate, care dau o apă infinit mai bună la băut decât 
cea scoasă din topirea ghețarilor. 

Desigur că Len Guy, obişnuit să navigheze prin mările 
polare, ar fi recunoscut fără greutate blocurile acestea pe 
aisbergul nostru, dar nu cred că se mai găseau, pentru că 
partea lui de la suprafaţă era înainte de răsturnare 
scufundată în apă. 

Căpitanul Len Guy şi Jem West hotărâră mai întâi să 
debarce tot ce era pe bord, în scopul de a uşura goeleta. 
Catargele, pânzele, frânghiile, fură strânse şi transportate 
pe platou. Era absolut necesar să nu se lase în corabie 
decât minimum de greutate, debarasând-o chiar de lest, în 
vederea grelei şi periculoasei operaţii a lansării pe apă. 


Era de preferat ca plecarea să fie amânată cu câteva zile, 
dacă această întârziere ar fi oferit condiţii mai bune. 
Reîncărcarea proviziilor se va face apoi fără mare greutate. 
Această chestiune odată rezolvată, aduse după sine alta, la 
fel de importantă. Şi într-adevăr, ar fi fost o imprudenţă de 
neiertat să laşi proviziile în cămările Halbranel, aflându-se 
în situaţia aceea atât de nesigură pe coasta aisbergului. Nu 
era oare de ajuns o nouă zguduire pentru a se desprinde? 
Nu ar dispărea oare punctul de sprijin, dacă blocurile din 
scobitura în care se prinsese goeleta s-ar li deplasat? Şi o 
dată cu ea n-ar fi dispărui, şi proviziile care trebuiau să ne 
asigure existenţa pe acest ghețar? 

În ziua aceea se începu descărcarea lăzilor cu carne 
sărată, a legumelor uscate, făinii, pesmeţilor, ceaiului, 
cafelei şi butoaielor cu gin, whisky, vin şi bere, care fură 
scoase din cală şi din magazia de provizii, punându-le în 
siguranţă prin scobiturile ghețarului din apropierea 
Halbranel. Luntrea trebuia de asemenea ferită de vreun 
accident, mai cu seamă de Hearne şi câţiva din ceata lui, 
care nutreau intenţia să şi-o însuşească pentru a face cale 
întoarsă spre banchiză. 

Barca cea mare, cu toate vâslele, cu cârma, cu mărul, 
ancora ei mică, catargele şi pânzele, fură puse la adăpost la 
vreo treizeci de picioare spre stânga goeletei, în fundul unei 
scobituri uşor de supravegheat. În timpul zilei, n-aveam nici 
o teamă. În timpul nopţii, sau mai bine zis în timpul 
somnului, bosseman-ul sau vreunul dintre şefi va face de 
gardă lângă ea şi puteam fi siguri că barca era la adăpost 
de tentativa vreunui îndrăzneţ. 

În zilele de 19, 20 şi 21 ianuarie, se făcu transportul 
încărcăturii şi demontarea catargelor goeletei. Mai târziu 
poate, Jem West va înlocui catargul hunei şi săgeţii de care, 
pentru moment, ne lipseam, putând ajunge şi fără ele, fie în 
insulele Falkland, fie în alt port unde am fi iernat. După ce 
terminarăm cu descărcatul proviziilor, ne întocmirăm o 
tabără pe platoul despre care am mai vorbit, în apropierea 


Halbranel. Făcurăm câteva corturi, aşezate pe butuci de 
brad, fixate de braţe false, în care adăpostirăm 
aşternuturile luate din cabine şi care ofereau un adăpost 
destul de bun împotriva vitregiilor naturii destul de 
frecvente în această epocă a anului. 

Timpul se menținea frumos, o briză permanentă adia de la 
nord-est, iar temperatura urcă la patruzeci şi şase de grade 
sau plus 7* şi 78 Celsius. Bucătăria lui Endicott fu instalată 
către fundul platoului, sprijinită de un perete de gheaţă, pe 
a cărui pantă foarte alungită se putea ajunge la vârful cel 
mai înalt al aisbergului. 

Trebuie să recunosc că în timpul acestor zile, cit munca fu 
încordată şi foarte obositoare, nu i se putu reproşa nimic lui 
Hearne. Poate că ştiindu-se obiectul unei supravegheri 
speciale şi avertizat că Len Guy nu-l va cruța, dacă s-ar fi 
gândit să-şi instige camarazii la nesupunere, se liniştise. 
Era supărător că apucăturile lui rele îl împinseseră să joace 
acest rol de intrigant, pentru că energia, îndemânarea şi 
inteligenta cu care era înzestrat, puteau face din el un om 
prețuit şi niciodată nu se arătase mai folositor ca în 
împrejurările acestea. Revenise oare la sentimente mai 
bune. Îşi dăduse seama poate că de înţelegerea comună 
depinde şi salvarea comună? Se putea să fie şi aşa, dar eu 
n-aveam nici un pic de încredere în el, ca'şi Hurliguerly, de 
altfel. 

E. de prisos, cred, să insist asupra zelului pe care-l punea 
metisul în imuncile acestea grele, fiind întotdeauna primul 
acolo unde era nevoie şi plecând ultimul, muncind cât 
patru, dormind pe apucate, neodihnindu-se decât în timpul 
mesei, pe care o lua ca de obicei singur şi izolat. 

De când goeleta fusese victima acestui teribil accident, nu 
prea stătuserăm de vorbă. Şi ce mi-ar fi putăt spune? Nu 
gândeam oare la fel, că trebuie să renunţăm la orice 
speranţă de a duce mai departe această nenorocită 
campanie? Câteodată mi se întâmpla să zăresc pe Martin 
Hoit şi pe metis, unul lângă altul, ocupați cu vreo manevră 


mai grea. Şeful velier nu pierdea nici o ocazie de a se 
apropia de Dirk Peters, care fugea de el din motivele pe 
care le cunoşteam. Şi când mă gândeam la confidenţa pe 
care mi-o făcuse cu privire la aşa-zisul Parker, fratele bun al 
lui Martin Hoit, la îngrozitoarea scenă de pe Grampus, mă 
cuprindea o oroare cumplită. Şi dacă, cine ştie cum, 
secretul ar fi fost dezvăluit, e sigur că metisul ar fi căzut 
victimă dezgustului tuturor. Nimeni n-ar mai fi văzut în el 
pe salvatorul şefului velier, iar acesta, aflând că fratele lui. 
Din fericire, numai Dirk Peters şi cu mine eram singurii 
păstrători ai acestui groaznic secret, în timp ce se făcea 
descărcarea Halbranel, căpitanul Len Guy şi locotenentul 
studiau problema lansării vasului. 

Trebuia coborâtă înălţimea aceasta de vreo sută de 
picioare, cuprinsă între scobitura în care se afla goeleta şi 
nivelul mării, pe un şanţ săpat în gheaţă, urmând o linie 
oblică! pe coasta de vest a aisbergului. În timp ce prima 
echipă, condusă de bosseman, se ocupa cu descărcarea 
goeletei, a doua, sub ordinele iui Jem West, începu 
însemnarea traseului printre blocurile care umpleau coasta 
muntelui plutitor. Nu ştiu de ce folosesc cuvântul acesta, 
pentru că ghețarul nu mai plutea. Cum sta nemişcat ca o 
insulă, nimic nu te făcea să crezi că va mai începe vreodată 
să plutească. În larg se vedeau trecând o mulţime de 
aisberguri, îndreptându-se spre sud-est, în timp ce al nostru 
continuă să rămână în pană, după cum spunea Dirk Peters. 
Va reuşi el oare să se desprindă de fundul submarin? Sau va 
veni oare vreo masă grea de gheaţă să se arunce asupra lui 
şi izbitura aceea îl va putea mişca din loc? Nimeni n-ar fi 
putut să prevadă ce se va întâmpla şi nu ne puteam bizui pe 
Halbrane, ca să părăsim definitiv aceste locuri. 

Lucrările pregătitoare ţinură până la 24 ianuarie. 
Atmosfera era calmă, temperatura constantă, iar coloana 
termometrului marca două sau trei grade deasupra lui 
zero. Numărul aisbergurilor venite de la nord-vest sporea 


mereu şi începurăm să ne temem de vreo ciocnire care 
putea să aibă, pentru noi, cele mai grave urmări. 

Maistrul calafagiu Hardie începu mai întâi repararea 
lemnăriei corăbiei, schimbând cuiele de lemn rupte, 
înlocuind în unele locuri scândurile bordajului şi călăfătuind 
cusăturile. Nu-i lipsea nimic din materialele de care avea 
nevoie şi eram sigur că va face un lucru bun. 

În mijlocul liniştii care stăpânea aceste locuri, răsunau 
surd loviturile de ciocan cu care se băteau cuiele în 
îmblănitura vasului şi loviturile de maiuri în cusăturile lui, 
care erau astupate cu câlţi. La aceste zgomote se mai 
adăugau ţipetele asurzitoare ale pescăruşilor, rațelor 
negre, albatroşilor şi petrelilor, zburând în cercuri largi în 
jurul vârfului aisbergului. 

Când rămâneam singur cu căpitanul Len Guy şi Jem West, 
principalul subiect al discuţiei noastre era situaţia în care 
ne găseam, posibilităţile de a ieşi din încurcătură şi 
calculam şansele pe care le aveam pentru a o scoate la 
capăt. Locotenentul era foarte încrezător în reuşita 
încercării şi, în cazul când nu s-ar fi produs un nou incident, 
se şi vedea pe bordul goeletei, pusă din nou pe apă, în stare 
de plutire. 

Căpitanul Len Guy era ceva mai rezervat. Ghidul că 
trebuia să renunţăm definitiv la speranţa de a-şi regăsi 
compatrioţii de pe Jane îi sfâşia inima. Şi când Halbrane va 
fi gata să-şi reia călătoria, când Jem West îl va întreba ce 
direcţie să ia, va îndrăzni el oare să ordone: „Cap la compas 
spre sud”? Nu, şi de data aceasta celor noi li se va alătura şi 
majoritatea vechilor mateloţi din echipaj. Încercând să-şi 
continue cercetările în această direcţie, trecând dincolo de 
pol, fără să aibă siguranţa că va ajunge la oceanul Indian şi 
nu la oceanul Atlantic, ar fi fost o îndrăzneală pe care nici 
un navigator din acele vremuri nu şi-a fi putut-o îngădui. Şi 
dacă marea era închisă în partea aceea de vreun continent, 
goeleta nu se expunea să rămână înfundată acolo, printre 


aisberguri, fără să se poată elibera înainte de începutul 
iernii australe? 

În aceste condiţii, orice încercare de a obţine de la 
căpitanul Len Guy continuarea campaniei, ar fi întâmpinat 
sigur un refuz categoric. Şi tocmai acum, când apropierea 
iernii polare ne impunea o cit mai grabnică întoarcere spre 
nord, fără să mai întârziem măcar o zi în această parte a 
mării antarctice. Dacă mă hotărâsem să nu-i mai vorbesc 
despre asta căpitanului Len Guy, nu scăpăm totuşi nici o 
ocazie să aflu ce gândeşte bosseman-ul. Adeseori, după 
terminarea lucrului, Hurliguerly venea lângă mine. 
Găsindu-ne un loc măi ferit, ne dădeam la vorbă, reînviind 
întâmplările mai vechi clin timpul călătoriei. 

Într-o zi, cum şedeam amândoi pe o ieşitură a aisbergului 
cu privirile aţintite spre orizontul acela amăgitor, îmi spuse: 

— Cine s-ar fi gândit, domnule Jeorling, atunci când 
Halbrane părăsea insulele Kerguelen, că după şase luni şi 
jumătate va sta cocoţată la această latitudine, pe vârful unui 
munte de gheaţă! 

— Este cu atât mai neplăcut, răspunsei eu, fiindcă fără 
întârzierea provocată de acest accident, ne-am fi atins țelul 
şi acum am fi fost pe drum spre nord. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, răspunse bosseman-ul, dar 
dumneavoastră spuneţi că ne-am fi atins țelul, prin asta 
înţelegeţi că. Puteau fi găsiţi compatrioţii, noştri? 

— Poate, bosseman. 

— Eu însă nu cred de loc acest lucru, domnule Jeorling, cu 
toate că asta ar fi fost principalul şi chiar unicul scop al 
călătoriei noastre prin mările polare. 

— Unicul scop, da, la început, insinuai eu. Dar după 
destăinuirile metisului cu privire la Arthur Pym... 

— Ah! Încă vă mai gândiţi la asta, domnule Jeorling, ca şi 
acest cumsecade Dirk Peters? 

— Încă, Hurliguerly, şi a trebuit să se întâmple accidentul 
acesta nenorocit tocmai când ne aşteptam mai puţin, şi să 
eşuăm aproape de liman. 


— Da, în orice caz e o eşuare nemaipomenită declară 
bosseman-ul. În loc să dai de o bază solidă, să rămâi 
spânzurat în aer. 

— Aşa că am dreptul s-o numesc întâmplare nenorocită, 
Hurliguerly. 

— Nenorocită, fără îndoială, şi după părerea mea, asta ar 
putea fi luată şi ca avertisment. 

— Cum adică? 

— Adică avertismentul că nu e îngăduit să te aventurezi 
atât de departe în aceste regiuni, şi după părerea mea, 
însuşi creatorul interzice făpturilor sale să se caţăre până în 
vârful polilor pământului. 

— Şi cu toate acestea, unul din vârfuri nu este decât la 
vreo şaizeci de mile. 

— Este adevărat, domnule Jeorling. Dar aceste şaizeci de 
mile fac cât o mie, când n-ai nici un mijloc de a le străbate. 
Şi dacă lansarea goeletei nu reuşeşte, iată-ne condamnaţi 
să iernăm în condiţii pe care le-ar refuza chiar şi urşii 
polari. 

Nu răspunsei decât printr-o clătinare din cap, care nu-l 
putea înşela pe Hurliguerly. 

— Ştiţi la ce mă gândesc adesea, domnule Jeorling, reluă 
el. 

— La ce, bosseman? 

— La insulele Kerguelen, la care nu ne mai putem 
întoarce. Cu siguranţă că în timpul iernii trebuie sa fie un 
frig pe aici. Nu-i mare diferenţa între acest arhipelag şi 
insulele de la limitele mării antarctice. Dar, în sfârşit, acolo 
eram în apropierea Capului şi dacă vroiaţi să mergeţi la el, 
pentru a vă încălzi picioarele, nu dădeaţi de nici o banchiză 
care ar fi barat trecerea. Pe când de aici, din mijlocul 
acestor nesuferiţi ghețari, poţi pleca la dracu şi nu se ştie 
niciodată dacă vei găsi şi la el uşa deschisă. 

— Îţi repet, bosseman, că fără acest stupid accident, totul 
ar fi fost sfârşit acum, într-un fel sau altul. Am fi avut mai 
mult de şase săptămâni ca să ieşim din mările australe. La 


urma urmelor, se întâmplă rar ca o corabie să fie pusă într- 
o situaţie atât de grea cum este goeleta noastră şi asta 
datorită unui ghinion nemaipomenit care venea după 
împrejurări atât de fericite. 

— S-au dus şi aceste împrejurări, domnule Jeorling, şi tare 
mă tem. 

— Cum şi dumneata, bosseman, dumneata, omul cel mai 
încrezător? 

— Odată şi odată, domnule Jeorling, se toceşte şi 
încrederea, ca fundul pantalonilor. Ce vreţi! Când mă 
compar cu cumătrul Atkins, instalat în hemul lui primitor, 
când mă gândesc la Cormoranul Verde, la sala mare de jos, 
la mesele acelea mici unde să tot stai cu un prieten la un 
păhărel de whisky sau de gin, în timp ce soba trosneşte şi 
sfârâie mai tare ca sfârleaza de pe acoperiş, ei bine, ce să 
mai spun, comparaţia nu este de loc în avantajul nostru şi, 
după părerea mea, cred că jupân Atkins a înţeles viaţa mai 
bine decât noi. 

— Eh! Lasă, bosseman, că-l vei revedea pe acest 
cumsecade Atkins, şi Cormoranul Verde, şi Insulele 
Kerguelen. Pentru Dumnezeul. Nu te descuraja. Dacă şi 
dumneata, un om atât de optimist şi de hotărât, te laşi 
cuprins de desperare. 

— Oh! Dacă ar fi vorba numai despre mine, domnule 
Jeorling, răul n-ar fi atât de mare. 

— Oare echipajul? 

— Da, şi nu, răspunse Hurliguerly, deşi îmi dau bine seama 
că nu sunt de loc mulţumiţi. 

— Hearne a început din nou să-şi aţâţe camarazii? 

— Pe faţă, încă nu, cel puţin aşa se pare, şi de când îl 
supraveghez, n-am simţit şi n-am auzit nimic. De altfel, ştie 
el ce-l aşteaptă dacă încearcă să facă vreo mişcare. Aşa că 
şi nu cred că mă înşel, vulpoiul acesta şi-a schimbat tactica. 
Dar ceea ce mi se pare normal la el, mă miră la Martin Hoit. 

— Ce vrei să spui, bosseman? 


— În ultima vreme, pare că s-au împrietenit foarte mult. 
Să observați cum Hearne îl caută pe Martin Hoit şi cum 
stau amândoi de vorbă, iar şeful velier îi acordă destulă 
atenţie. 

— Presupun că Martin Hoit nu este omul care să se lase 
influenţat de Hearne, răspunsei eu, nici să-i urmeze 
sfaturile, dacă sealing-master-ul ar încerca să-i îndemne pe 
oameni la revoltă. 

— Nu, fără îndoială, domnule Jeorling. Totuşi, nu-mi place 
de loc să-i văd împreună. Acest Hearne este un om 
periculos şi lipsit de conştiinţă, în care Martin Hoit se 
încrede prea mult. 

— Îmi pare rău pentru Hoit, bosseman. 

— Şi mie, dar ştiţi despre ce vorbeau într-o zi, când din 
întâmplare îmi ajunseră la urechi câteva frânturi din 
conversaţia lor? 

— Nu voi şti decât după ce-mi vei spune, Hurliguerly. 

— Ei bine, în timp ce flecăreau pe puntea Halbranei, i-am 
auzit vorbind despre Dirk Peters şi Hearne spunea: 
„Meştere Hoit, nu trebuie să te necăjeşti că metisul n-a vrut 
să-ţi vorbească nici odată şi nici să-ţi primească 
mulţumirile, cu toate că nu-i decât o brută, are în schimb un 
mare curaj şi a dovedit-o scoţându-te dintr-o situaţie grea, 
punându-şi viaţa în pericol. Dar nu trebuie să uiţi că el 
făcea parte din echipajul lui Grampus din care, dacă nu mă 
înşel, făcea parte şi fratele dumitale Ned. 

— A spus el asta, bosseman, strigai eu? A spus el 
Grampus? 

— Da, Grampus. 

— Şi Ned Hoit? 

— Precis, domnule Jeorling. 

— Şi ce-a răspuns Martin Hoit? 

— A răspuns cam'aşa: „Nici nu ştiu în ce condiţii a pierit 
nenorocitul meu frate. Poate în timpul unei revolte din cele 
care izbucniseră pe bord. Viteaz şi cinstit cum era el, nu 


cred să-şi fi trădat căpitanul şi cine ştie dacă n-a fost 
măcelărit împreună cu ceilalţi. 

— Şi Hearne a mai insistat, bosseman? 

— Da, adăugind: „E foarte trist pentru dumneata, meştere 
Hoit. Căpitanul de pe Grampus după câte îmi amintesc, a 
fost părăsit într-o barcă, însoţit de doi sau trei din oamenii 
lui. Şi cine ştie dacă nu era şi fratele dumitale printre ei. 

— Şi după aceea? 

— După aceea, a mai adăugat: „Cum de nu ţi-a dat prin 
minte să-l întrebi pe Dirk Peters, care se afla pe vas în 
timpul acela?”; „Ba mi-a dat, răspunse Martin Hoit şi l-am 
întrebat pe metis, dar niciodată nu mi-a fost dat să văd un 
om mai deprimat şi mai îngrozit ca el, când mi-a răspuns: 
„Nu ştiu, nu ştiu nimic...” Şi a pronunţat cuvintele cu o voce 
atât de stinsă, că abia îl înţelegeam, apoi a fugit, 
ascunzându-şi capul în mâini. 

— Asta-i tot ce-ai auzit din discuţia lor, bosseman? 

— Atâta tot, domnule Jeorling. Dar mi s-a părut destul de 
ciudată şi mi-am zis că e bine să vă spun şi dumneavoastră. 

— Şi la ce concluzie ai ajuns 

— La niciuna, decât că-l' privesc pe Hearne ca pe un 
ticălos de ultima speţă, în stare să urzească în secret vreun 
plan ticălos, asociindu-l şi pe Martin Hoit. 

Într-adevăr, ce însemna această nouă atitudine a lui 
Hearne? De ce căuta să se apropie de Martin Hoit, unul din 
cei mai buni marinari ai echipajului? De ce-i reamintea 
scenele de pe Grampus? Oare Hearne ştie ceva despre Dirk 
Peters şi Ned Hoit? Cunoştea el înfiorătorul secret ai cărui 
păstrători nu eram decât eu şi metisul? 

Mărturisirea bosseman-ului îmi pricinui o nelinişte 
serioasă. Mă hotărâi totuşi să nu-i spun nimic lui Dirk 
Peters. Dacă ar fi bănuit că Hearne trâncănea despre 
întâmplările de pe Grampus, dacă ar fi aflat că acest ticălos, 
cum îl numea pe bună dreptate Hurliguerly, nu înceta să-i 
amintească lui Martin Hoit de fratele său Ned, nu ştiu ce s- 
ar fi întârnplat. 


Oricare ar fi fost intenţiile lui Hearne, era destul de 
neplăcut că şeful velier, pe care se bizuia atât de mult 
căpitanul Len Guy, acorda ticălosului atâta încredere. 
Hearne avea cu siguranţă motive serioase să se poarte în 
felul acesta... Care erau acestea, nu puteam ghici. Deci, cu 
toate că echipajul părăsise orice gând de revoltă, o 
supraveghere severă se impunea, mai ales în ce-l privea pe 
Hearne. 

De altfel, în curând această situaţie va lua sfârşit, cel puţin 
în ce privea goeleta. După două zile, reparaţiile fură 
terminate. Se terminase repararea lemnăriei şi săpatul 
şanţului de lansare a corăbiei până la poalele muntelui de 
gheaţă. 

La acea epocă, gheaţa era mai moale la suprafaţă, şi 
munca aceasta n-a cerut eforturi prea mari târnăcoapelor şi 
hârleţelor. Patul pe care trebuia lansată corabia înconjura 
flancul de vest al aisbergului, în aşa fel încât panta se mai 
îndulcea. Priponită de nişte odgoane de sârmă, lunecarea 
vasului părea să se facă uşor şi fără nici o pagubă. Singurul 
lucru de care mă temeam era ca ridicarea temperaturii să 
nu îngreuneze lunecarea ei pe fundul patului de gheaţă. 

Este de la sine înţeles că nici încărcătura, nici catargele, 
ancorele, lanţurile şi toate celelalte materiale nu fuseseră 
duse din nou pe bord. Cum corabia era destul de grea, 
chiar fără încărcătură, ne străduirăm s-o uşurăm cât mai 
mult cu putinţă. După ce goeleta ar fi fostiarpe apă, 
reîncărcarea se putea face în câteva zile. 

În după amiaza zilei de 28 se luară ultimele măsuri. Pe 
alocuri, unde topirea gheții se accentua, şanţul fu întărit pe 
margini cu stâlpi. Apoi, de la ora patru după amiază, toată 
lumea merse să se odihnească. Căpitanul dădu ordin să se 
împartă raţii duble de whisky şi de gin oamenilor care 
meritau într-adevăr acest spor de băutură, pentru că toată 
săptămâna munciseră din greu. 

Părea că orice urmă de nesupunere se topise în fiecare, de 
când Hearne nu-şi mai aţâţa camarazii. Echipajul nu era 


preocupat decât de marea şi greoaia operaţie a lansării. O 
dată ce Halbrane era din nou pe mare, însemna că vom 
pleca. Ne vom reîntoarce. Numai pentru Dirk Peters şi 
pentru mine, plecarea însemna părăsirea definitivă a lui 
Arthur Pym. 

Noaptea aceea fu cea mai călduroasă noapte din câte 
petrecusem până atunci. lermometrul arăta cincizeci şi trei 
de grade, adică plus 11* şi 67 Celsius. Dimineaţa, îndată ce 
soarele se ridică pe orizont, gheaţa începu să se topească 
curgând în mii de pârăiaşe pe pereţii ghețarului până în 
mare. 

Cei mai nerăbdători se treziră de la ora patru şi printre 
aceştia mă aflam şi eu. Dormisem foarte puţin, şi-mi 
închipui că Dirk Peters nu putuse dormi de loc, la gândul că 
trebuia să se înapoieze. Operația lansării era hotărâtă 
pentru ora zece. Punând la socoteală toate întârzierile 
posibile şi având în vedere toate precauţiile unei munci aşa 
de anevoioase, căpitanul Len Guy socotea totuşi ca va sfârşi 
această treabă înainte de a se întuneca. Nimeni nu se 
îndoia că până seara goeleta nu va fi coborâtă cel puţin la 
poalele aisbergului. 

Este de la sine înţeles că toţi trebuia să dăm o mână de 
ajutor la această grea manevră. Fiecăruia îi era fixat locul 
unde trebuia să se afle, unii la uşurarea lunecuşului, 
folosind tăvălugi de lemn pe care să lunece tălpoaia, dacă 
ar fi fost cazul, alţii, dimpotrivă, pentru a-i frâna lunecuşul 
în cazul când coborârea ar fi prea repede, trebuind ca vasul 
să fie reţinut cu ajutorul odgoanelor şi pârghiilor pregătite 
în vederea acestui scop. 

Masa pe care o luarăm în corturi se termină la ora nouă. 

Mateloţii noştri băură ultimul rând pentru succesul 
operaţiei şi noi însoţirăm uralele noastre, ce-i drept cam 
premature, cu entuziasmul lor. De altfel, măsurile fuseseră 
luate cu atâta înţelepciune şi competenţă de către căpitanul 
Len Guy şi de locotenent, încât lansarea nici n-avea cum să 
nu reuşească. 


Eram gata să părăsim tabăra şi să mergem la posturile 
noastre, când deodată tăcerea fu străbătută de strigăte de 
groază şi furie neputincioasă. Un spectacol înspăimântător 
se petrecu sub ochii noştri, şi cu toate că nu ţinu mult, lăsă 
o amintire groaznică şi de neuitat în sufletele noastre. Unul 
din enormele blocuri de pe povârnişul scobiturii în care se 
înţepenise Halbrane, dezechilibrat din cauza topirii, se 
desprinsese de la locul lui şi acum se rostogolea în salturi 
pe coasta de gheaţă. O clipă mai târziu, goeleta nemaiavând 
sprijin în partea aceea, începu să se clatine, amenințând să 
se prăbuşească. 

Pe puntea de la prova se afla Rogers şi Gratian, în zadar 
încercară nenorociţii mateloţi să sară peste bastingaj, dar 
nu mai avură timp, fiindcă vasul îşi înteţi oscilaţiile şi, cu un 
zgomot! asurzitor, se prăbuşi. 

Da, am văzut cu ochii mei acest lucru. Am văzut goeleta 
noastră răsturnându-se, aplecându-se întâi pe coasta 
stingă, apucând dedesubt pe unul din noii mateloţi, care nu 
mai avu timp să se dea la o parte, apoi sărind din colţ în colţ 
până la poalele ghețarului, şi căzând în gol. După câteva 
clipe, sfărâmată, cu bordajul atârnând, cu lemnăria făcută 
ţăndări, Halbrane dispărea în valuri, făcând să sară până la 
poalele aisbergului o trâmbă enormă de apă. 

2.9. CE-I DE FĂCUT? 

Eram năuciţi, acesta e cuvântul, năuciţi, după această 
nenorocită întâmplare, în urma căreia corabia sfărâmată se 
prăbuşise în adâncurile mării polare. Din Halbrane a 
noastră nu mai rămăsese nimic, nici măcar epava. Înainte 
cu câteva clipe, trona la o sută de picioare deasupra mării şi 
acum, acum era la cinci sute de picioare în fundul ei. 

Da! Eram năuciţi, şi care dintre noi ar fi avut curajul să se 
mai gândească la pericolele pe care ni le rezerva viitorul? 
Eram atât de uimiţi, că ne pierise şi graiul, iar ochilor nu le 
venea să creadă că au văzut aievea ceea ce se întâmplase. 

După prima uimire, urmă o stare dezolantă, care la urma 
urmei era firească, după această nouă catastrofă. Nu se 


auzi nici un strigăt, nu făcu nimeni nici un gest. 
Rămăseserăm nemişcaţi, cu picioarele ţintuite parcă pe 
gheaţă. Ce cuvinte ar putea zugrăvi grozăvia situaţiei în 
care ne găseam. 

După ce goeleta dispăru înghițită de valuri, din ochii 
locotenentului Jem West se rostogoliră pe obrajii aspri 
boabe mari de lacrimi. 

Această Halbrane, pe care o iubea atât de mult, nu mai 
era. Jem West, omul acesta cu o fire atât de tare, plângea. 
Trei dintre oamenii echipajului pieriseră şi în ce împrejurări 
tragice. Pe Rogers şi Gratian, doi dintre cei mai credincioşi 
mateloţi ai noştri, îi văzuserăm agitându-şi desperaţi 
braţele, apoi azvârliţi de salturile goeletei şi dispărând o 
dată cu ea. Şi celălalt, falklandezul, strivit între coasta 
goeletei şi gheaţă, din care nu mai găsirăm decât o masă 
informă zăcând într-un lac de sânge. Încă trei victime 
înscrise în ultimele zece zile, în necrologul acestei funeste 
campanii. 

Soarta care ne favorizase până când Halbrane fusese luată 
de ghețar, ne lovea acum cu cea mai mare furie. Şi dintre 
toate loviturile, aceasta nu era oare cea mai grea şi nu va fi 
ea lovitura de graţie? 

Tăcerea care domnise o clipă fu întreruptă de o gălăgie 
infernală, din care răzbăteau strigăte desperate, fireşti de 
altfel, după această nenorocire. Poate mulţi se gândeau că 
era mai bine să se fi aflat pe bordul Halbranei, în timpul 
rostogolirii ei pe coastele aisbergului. Totul s-ar fi sfârşit, 
cum s-a întâmplat cu Rogers şi Gratian. Această expediţie, 
pe care începeam s-o consider şi eu nesăbuită, avea un 
deznodământ dintre cele mai tragice şi desperarea împinge 
de multe ori pe oameni la imprudenţe, sau îi face capabili 
de o îndrăzneală, pe care, în împrejurări normale, nici n-ai 
bănui-o. După prima zăpăceală, instinctul, de conservare 
izbucni şi fără ca Hearne să se amestece, camarazii lui 
strigară: 

— La barcă, la barcă! 


Nenorociţii aceştia nu mai erau stăpâni pe ei. Groaza îi 
scosese din minţi. Alergau cu toţii spre scobitura unde 
fusese pusă la adăpost, după descărcarea goeletei, unica 
noastră barcă, prea mică pentru a încăpea toţi în ea. 

Căpitanul Len Guy şi Jem West ieşiră în grabă din tabără. 
Mă luai şi eu după ei, urmat de bosseman. Aveam arme şi 
eram hotărâți să facem uz de ele, dacă ar fi nevoie. Trebuia 
să împiedicăm cu orice preţ pe furioşii aceştia să pună 
stăpânire pe barcă în fond, nu era numai dreptul unora ci al 
tuturor. 

— Mateloţi, înapoi, strigă Len Guy. 

— Înapoi, repetă Jem West, sau trag în primul care mai 
face un pas. 

Amândoi amenințau cu pistoalele întinse, Bosseman-ul, la 
rându-i, îşi îndreptă puşca spre ei. Eu îmi ţineam carabina 
gata pregătită, doar s-o pun la ochi. Dar cu toate somaţiile 
noastre, nu reuşirăm să-i oprim. Aceşti oameni înnebuniţi 
nu înțelegeau de nimic, nu vroiau să audă de nimic, iar 
primul care era tocmai să sară peste ultimul bloc, care-l mai 
despărţea de barcă, se rostogoli, lovit de glontele 
locotenentului. Mâinile lui încercară să se agate de ceva, 
dar puterile îl părăsiră şi, lunecând pe clinul coastelor 
îngheţate, dispăru în abis. 

Era oare începutul unui masacru? Acestuia îi vor urma alţii 
împuşcaţi pentru nesupunere, aici, pe ghețarul acesta. 
Oamenii vechi din echipaj vor trece oare de partea celor din 
Falkland? Atunci observai că Hardie, Martin Hoit, Francis 
Burry, Stern ezitau să treacă de partea noastră, în timp ce 
Hearne stătea nemişcat mai la câţiva paşi, abţinându-se să 
dea vreun semn de încurajare revoltaţilor. 

Nu-i puteam lăsa totuşi să fie stăpâni pe barcă, s-o dea jos 
de unde era aşezată, ca zece sau doi sprezece să se 
îmbarce pe ea, lăsându-ne pe noi, ceilalţi, părăsiţi pe acest 
aisberg, în neputinţă de a mai ajunge pe mare. Şi cum 
pericolul îi adusese în ultimul hal de inconştienţă, 
rămânând surzi la ameninţări, un alt matelot, gata să 


ajungă la barcă, fu doborât de glontele bosseman-ului, care- 
| ţintise drept în inimă. 

Tabăra lui Hearne se micşorase cu încă doi dintre cei mai 
hotărâți partizani ai lui, un american şi unul din "Ţara de 
Foc. Deodată, lângă barcă se ivi un om. Era Dirk Peters, 
care se urcase pe panta opusă, fără să fie văzut. Metisul 
puse una din mâinile lui enorme pe etravă şi cu cealaltă 
făcu semn furioşi lor să se îndepărteze. 

Dacă Dirk Peters era acolo, nu mai era nevoie de armele 
noastre, fiindcă el singur era de ajuns pentru a apăra 
barca. Şi ne convinserăm foarte curând de acest adevăr, 
pentru că în momentul când un grup de cinci-şase mateloţi 
înainta, el le ieşi înainte, îl apucă pe cel mai apropiat de 
centură şi ridicându-l în sus, îl zvârli ca pe nimic; acesta se 
rostogoli vreo zece paşi şi cum n-avea de ce se agăța, 
nenorocitul ar fi căzut în mare, dacă Hearne n-ar fi reuşit 
să-l prindă la timp. Era de-acum prea mult, după cei doi 
căzuţi sub gloanţe. După intervenţia metisului, revoltaţii se 
potoliră ca prin farmec. Intre'timp, ajunserăm lângă barcă 
şi împreună cu noi, mai ajunseră câţiva dintre oamenii a 
căror ezitare nu durase mult. Cu toate acestea, ceilalţi 
rămâneau superiori ca număr. 

Căpitanul Len Guy apăru înfuriat lângă barcă, urmat de 
Jem West, care îşi păstra atitudinea aceea indiferentă, de 
totdeauna. Câteva clipe, comandantul nu putu să rostească 
o vorbă, privirile lui însă spuneau tot ceea ce gura lui nu 
putea rosti. În sfârşit, cu o voce tunătoare, începu: 

— Ar trebui să mă port cu voi cum te porţi cu nişte bandiți, 
şi cu toate acestea nu vreau să văd în voi decât nişte oameni 
ieşiţi din minţi. Această barcă nu aparţine numai câtorva, 
ne aparţine tuturor. Ea constituie acum unicul nostru mijloc 
de salvare, şi voi aţi vrut s-o furaţi, s-o furaţi ca nişte laşi. Să 
vă intre bine în cap, ceea ce vă repet pentru ultima oară. 
Barca aceasta este a Halbranei, este însăşi Halbrane. Eu 
sunt căpitanul ei şi vai de acela care nu-mi va asculta 
ordinele. 


Rostind ultimele cuvinte, Len Guy îl privi pe Hearne, fapt 
care însemna că lui în mod special i se adresează. Hearne 
nu fusese amestecat de loc în ultima întâmplare, cel puţin 
nu pe faţă. Dar nimeni nu se îndoia că el era acela care-i 
îndemnase pe falklandezi să-şi însuşească barca şi tot el îi 
va aţâţa din nou. 

— Toată lumea în tabără, ordonă căpitanul Len Guy, iar tu, 
Dirk Peters, rămâi aici de pază. 

Drept răspuns, metisul îşi clătină papul său mare în semn 
că a înţeles şi se instala lângă barcă. Echipajul se întoarse 
în tabără, fără să facă cea mai mică opoziţie. Unii se 
întinseră pe aşternuturile lor, iar alţii se împrăştiară prin 
împrejurimile taberei. 

Hearne nu căută să se întâlnească cu nimeni şi nici de 
Martin Hoit nu se apropie. Acum, când mateloţii nu mai 
aveau nici o treabă de făcut şi erau condamnaţi la 
trândăvie, aveam destul timp să examinăm situaţia, 
înrăutăţită foarte mult prin pierderea Halbranel şi să 
născocim vreun mijloc de-a ieşi din ea. 

Căpitanul, locotenentul şi bosseman-ul ţinură sfat, ia care 
participai şi eu. Căpitanul Len Guy începu: 

— Ne-am apărat barca şi vom continua s-o apărăm. 

— Pină la moarte, declară Jem West. 

— Cine ştie dacă în scurtă vreme nu vom fi siliţi să ne 
îmbarcăm în ea spusei eu. 

— În cazul acesta, reluă căpitanul Len Guy, pentru ca nu 
vom încăpea cu toţii, vom trebui să tragem la sorţi. Soarta îi 
va alege prin urmare pe aceia care vor pleca şi nu cer decât 
să fiu considerat la fel cu ceilalţi. 

— Încă n-am ajuns acolo, ce dracu răspunse bosseman-ul. 
Aisbergul este solid şi nu văd nici un pericol de topire 
înainte de sosirea iernii. 

— Nu, afirmă Jem West. De asta nu ne putem teme. Ceea 
ce avem de făcut este să veghem cu străşnicie asupra bărcii 
şi merindelor. 


— Din fericire, adăugă Hurliguerly, am pus încărcătura la 
adăpost. Sărmană şi dragă Halbrane. Va rămâne şi ea în 
mările acestea, ca şi Jane, sora ei mai mare. 

Da, mă gândeam eu, una distrusă de sălbaticii din insula 
Tsalal, cealaltă, victima unei catastrofe, pe care nici o 
putere omenească n-o poate stăvili. 

— Ai dreptate, Jem, spuse şi căpitanul Len Guy. Trebuie să- 
i împiedicăm pe oamenii noştri de la jaf. Avem provizii 
pentru mai mult de un an, fără să mai punem la socoteală 
ceea ce ne va furniza pescuitul. 

— şi este cu atât mai necesară veghea, căpitane, cu cât. 
Am văzut că unii dau târcoale butoaielor de whisky şi gin, 
spuse bosseman-ul. 

— Şi ce n-ar fi în stare să facă aceşti nenorociţi, 
înfierbântaţi de nebunia şi furiile beţiei, spusei eu. 

— Voi lua măsuri în această privinţă, răspunse 
locotenentul. 

Atunci eu îndrăznii: 

— Este 'de presupus ca vom fi siliţi sa iernăm pe acest 
aisberg? 

— Să ne ferească cerul de o astfel de eventualitate 
îngrozitoare, răspunse căpitanul. 

— La urma urmelor, dacă va fi nevoie, zise bosseman-ul, o 
s-o facem şi pe asta, domnule Jeorling. Vom săpa firide în 
gheaţă, ca să ne punem la adăpost de asprimea frigului 
polar şi atâta timp cât vom avea cu ce să ne potolim foamea. 

În clipa aceea se iviră în mintea mea cumplitele scene de 
pe Grampus, când Dirk Peters ucisese pe Ned Hoit, fratele 
şefului velier de pe goeleta noastră. Vom ajunge oare şi noi 
la astfel de situaţii desperate? Totuşi, înainte de a începe să 
ne instalăm pentru o iarnă de şapte sau opt luni, cel mai 
bun lucru n-ar fi să părăsim aisbergul, dacă bineînţeles ne 
va fi cu putinţă? 

Atrasei atenţia căpitanului şi lui Jem „West asupra acestei 
chestiuni. 


Răspunsul era greu de dat şi fu precedat de o lungă 
tăcere. 

În sfârşit, Len Guy se hotărî: 

— Da, ar fi cel mai bun lucru pe care l-am putea face şi 
dacă barca ar fi destul de mare să încăpem toţi, cu 
proviziile necesare pentru o călătorie care va dura cel puţin 
trei până la patru săptămâni, n-aş şovăi o clipă să mă 
reîntorc pe mare, luând direcţia spre nord. 

— Vom fi însă obligaţi să navigam împotriva vântului şi 
împotriva curenților, şi nici goeleta nu cred că ar fi rezistat. 
Pe când, dacă am continua drumul spre sud, aruncai eu. 

— Spre sud? Repetă căpitanul, fixându-şi privirea asupra 
mea, de parcă voia să-mi citească până în fundul sufletului. 

— De ce nu, îi răspunsei eu. Dacă aisbergul nu s-ar fi oprit 
din drumul său, se putea să ajungă până la vreun pământ în 
această direcţie şi ceea ce ar fi făcut el, n-ar putea să facă şi 
barca noastră? 

Căpitanul clătină din cap şi nu răspunse, iar Jem West 
aştepta în linişte, ca de obicei. 

— Eh! Aisbergul nostru tot va ridica ancora într-o bună zi 
spuse Hurliguerly. Nu e statornic ca insulele Falkland sau 
Kerguelen. Prin urmare, cel mai bun lucru este să aşteptăm 
pentru că în barcă nu putem încăpea douăzeci şi trei de 
oameni. 

— Nici nu e nevoie să ne îmbarcăm toţi, insistai eu. E de 
ajuns cinci sau şase care să meargă în recunoaştere. Vreo 
douăsprezece sau cincisprezece mile spre sud. 

— Spre sud, repetă din nou Len Guy. 

— Fără îndoială, căpitane, reluai eu. Ştiţi, desigur, că 
geografii noştri susţin că regiunile antarctice sunt făcute 
dintr-o calotă continentală. 

— Geografii nu ştiu nimict şi nici nu pot şti mare lucru, 
răspunse cu răceală locotenentul. 

— Ar fi păcat să nu lămurim noi această enigmă a 
continentului polar, din moment ce suntem atât de aproape, 
insistai eu. 


Nu crezui că trebuie să vorbesc mai mult, cel puţin în clipa 
aceea. Şi, orice s-ar zice, să trimitem unicul nostru mijloc de 
salvare în cercetări bazate numai pe presuneri, însemna să 
ne expunem la pericole zadarnice, fiindcă barca putea să fie 
târâtă de curenţi prea departe sau să nu ne mai regăsească 
în acelaşi loc. Dacă aisbergul se va desprinde şi-şi va relua 
mersul întrerupt aici, ce-ar fi devenit oamenii care 
plecaseră în recunoaştere? 

Toată nenorocirea se trăgea de la faptul că barca. Era 
prea mică pentru a ne lua pe toţi, încărcând totodată şi 
provizii îndestulătoare. Dintre cei vechi de pe bord, 
rămăseseră zece oameni, socotindu-l şi pe Dirk Peters. Iar 
falklandezii erau treisprezece în total douăzeci şi trei. Ei 
bine, barca noastră nu putea duce decât unsprezece sau cel 
mult doisprezece inşi. Prin urmare, însemna ca jumătate 
din echipaj să fie părăsit pe această insulă de gheaţă şi pe 
care i-ar fi ales soarta? Şi ce-ar fi devenit aceştia? 

Hurliguerly îşi dădu o părere care ni se păru că merită cel 
puţin să fie discutată: 

— Dacă te gândeşti bine, spuse el, nu poţi şti dacă cei care 
s-or îmbarca ar avea mai mult noroc decât cei care ar 
rămâne... Eu mă cam îndoiesc că ar fi mai bine aşa şi ca o 
dovadă, iată, cedez bucuros locul meu oricui îl vrea. 

Poate că bosseman-ul avea dreptate. Dar în sinea mea, 
cerând ca barca să fie folosită, nu mă gândeam decât la o 
recunoaştere în jurul aisbergului. 

În concluzie, se hotărt luarea de măsuri în vederea iernării 
pe aisberg, chiar dacă acesta ar reîncepe să plutească. 

— lată ce va fi foarte greu să-i faci pe oamenii noştri să 
înţeleagă, spuse Hurliguerly. 

— Vom face tot ce trebuie făcut, răspunse locotenentul, şi, 
începând chiar de azi, toată lumea la treabă! 

Neînchipuit de tristă fu ziua aceea în care începurăm 
pregătirile. Singurul care începu lucrul fără să discute, fu 
bucătarul nostru Endicott. Acest negru, căruia viitorul nu-i 
făcea griji prea mari, cu firea lui domoală se resemna, 


împăcându-se uşor cu soarta, care-i era hărăzită, Şi dacă te 
gândeşti bine. Poate că acesta este adevăratul sens al vieţii. 
Pe el puţin îl interesa dacă era vorba să facă mâncare aici 
sau în altă parte, din moment ce maşinile de gătit erau 
instalate undeva. 

Şi cu surâsul acela larg şi bun, întipărit pe mutra lui 
neagră, spuse prietenului său, bosseman-ul: 

— Din fericire, ' bucătăria meu nu mers la fund şi să 
vedem dumneata, Hurliguerly, dacă nu facem şi aici bucate 
tot aşa bun ca pe bordul Halbrana, atâta vrei, să dai la 
Endicott provizii. 

— Eh! Megştere Endicott, nu vor lipsi aşa de repede, 
răspunse bosseman-ul. Nu de foame trebuie să ne temem, 
ci de frig, un frig care te aduce în stare de ghețar, în clipa 
când încetezi să mai baţi din picioare, un frig care face să-ţi 
crape pielea şi să-ţi trosnească oasele căpăţânii. Dacă am 
mai avea câteva sute de tone de cărbuni. Dar cu multă 
chibzuială, abia ne-a mai rămas să fierbem cazanele cu 
mâncare. 

— Şi asta sfânt! Spuse Endicott. Strict oprit să atingi 
cineva de el. Bucătăria nainte de tot. 

— Al dracului arăpilă. De aceea nu te plângi tu de nimic. 
Nu eşti tu sigur c-o să-ţi încălzeşti totdeauna labele la 
căldura maşinii de gătit? 

— Ce sa face, bosseman, eşti bucătar şef, sau nu eşti? 
Când eşti, profiţi, dar eu promit să ai un locşor la mine, în 
faţa plitei încins. 

— Asta-i bine Endicott, asta-i bine. Fiecare la rândul lui. 
Nici o favoare, chiar pentru un bosseman. Acesta-i un drept 
al tău, fiindcă nu eşti tu omul însărcinat cu făcutul supei? Şi 
la urma urmelor, mai bine este să fii la adăpost de foamete, 
frigul mai poate fi combătut, se mai poate îndura. Vom săpa 
găuri în aisberg, ne vom înghesui în ele. Şi de ce adică n-am 
locui cu toţii la un loc, într-o grotă, ca într-o adevărată 
cazarmă. Am auzit că gheaţa ţine căldură. Ei bine, eu nu-i 
cer mai mult decât să ne-o lase pe a noastră. 


Sosise ora când trebuia să intrăm în tabără să ne culcăm. 
Dirk Peters, la refuzul său de a fi scutit de gardă, rămase să 
păzească barca şi nimeni nu se gândi să-i dispute acest 
drept. Căpitanul Len Guy şi Jem West nu intrară în corturi 
decât după ce se asigurară că Hearne şi acoliţii lui erau la 
locurile lor. 

La scurtă vreme mă culcai şi eu. N-aş putea spune cât am 
dormit şi nici ce ora era, când o zguduitură puternică mă 
dădu de-a rostogolul. Ce se mai întâmplase? Se răsturna 
din nou aisbergul? Într-o clipă, eram cu toţii în picioare, 
ieşind grăbiţi şi curioşi din corturi, în lumina minunată a 
nopţii polare. 

O altă masă plutitoare, de dimensiuni enorme, se izbise de 
aisbergul nostru, care, cum spun marinarii, „ridicase 
ancora” şi plutea spre sud. 

2.10. HALUCINAŢII. 

Situaţia se schimbase într-un chip nesperat. Care vor fi 
consecinţele faptului că ne desprinsesem de locul acela? 
După ce fusesem imobilizaţi în apropierea punctului unde 
se întretaie meridianele treizeci şi nouă şi optzeci şi nouă, 
iată-ne plutind din nou, târâţi de un curent puternic, în 
direcţia polului. Primului sentiment de bucurie şi uşurare îi 
urmară toate îndoielile şi spaimele necunoscutului care se 
deschidea în faţa noastră. 

Dirk Peters era poate singurul care se bucura din toată 
inima, văzându-se din nou pe drumul pe care se încăpăţâna 
să susţină că va da de urmele bietului său Pym. Dar ce 
gânduri treceau oare prin capul tovarăşilor săi. Căpitanul 
Len Guy nu mai avea nici o speranţă să-şi regăsească 
compatrioţii. Nu mai încăpea nici o îndoială că William Guy 
şi cei cinci mateloţi părăsiseră insula Tsalal, de aproape opt 
luni dar unde se refugiaseră oare? În treizeci şi cinci de zile 
noi am parcurs o distanţă de aproape patru sute de mile, 
fără să descoperim ceva. Chiar dacă ar fi ajuns la acel 
continent polar, căruia compatriotul meu, Maury, în 
ingenioasele lui ipoteze, îi atribuie o lăţime de vreo mie de 


leghe, care parte a acestui continent o aleseserăm noi 
pentru cercetările noastre? Dacă această extremitate a 
axului terestru este scăldată de apele mării, supraviețuitorii 
de pe Jane nu pieriseră oare în abisurile ei, care în curând 
vor fi acoperite de carapacea gheții? 

Prin urmare, chiar dacă îşi pierduse orice speranţă, 
căpitanul Len Guy avea datoria să-şi readucă echipajul spre 
nord, pentru a trece de cercul antarctic, cât timp îi mai 
permitea sezonul, iar noi eram târâţi spre sud. Aşa cum v- 
am mai spus, după prima senzaţie de uşurare, groaza puse 
stăpânire pe noi, la gândul că aisbergul era purtat. În 
direcţia aceea, spre locuri necunoscute. 

Şi cititorul să ţină seama de un lucru, dacă nu eşuam 
undeva, nu însemna că nu trebuia să ne pregătim pentru o 
iernare lungă, pierzând speranţa de-a mai întâlni vreuna 
din balenierele care pescuiau între Insulele South-Orkneys, 
Noua Georgie şi Insulele Sandwich. 

În urma ciocnirii, care pusese aisbergul nostru în stare de 
plutire, multe din lucrurile care făcuseră încărcătura 
goeletei căzuseră în. Mare: tunurile de pe Halbrane, 
ancorele, lanţurile, o parte din catarge şi butucii de brad. În 
ce priveşte restul încărcăturii, datorită inventarului făcut cu 
o zi în urmă, puturăm verifica cu satisfacţie că nu suferă 
pierderi prea mari. 

Ce-am fi devenit noi dacă rezervele de hrană ar fi fost 
distruse de această zguduire? Din observaţiile pe care le 
făcu în cursul dimineţii, căpitanul stabili că muntele nostru 
de gheaţă mergea spre sud-est. Prin urmare, nu se 
produsese nici o schimbare a direcţiei pe care o avea 
curentul. Nici celelalte mase plutitoare nu se abătură de la 
această direcţie şi una din ele se ciocnise de coasta de esta 
aisbergului nostru. Acum cei doi coloşi de gheaţă 
deveniseră unul singur, care se deplasa cu o viteză de două 
mile pe oră. 

Merita să te gândeşti la acest curent, care, de la banchiză 
încoace străbătea apele mării libere până spre polul 


austral. Dacă, după părerea lui Maury, exista un vast 
continent antarctic, sau curentul acesta îl ocolea, sau 
continentul era despărţit în două, de un braţ de mare foarte 
lat, care oferea un drum de ieşire maselor lichide şi maselor 
plutitoare târâte de curent prin apele mărilor Sudului. 
După părerea mea, nu va trece mult şi ne vom lămuri şi 
asupra acestei presupuneri. Mergând cu iuţeala de două 
mile, ne erau de ajuns treizeci de ore, pentru a ajunge 
punctul axial, în care se întâlnesc meridianele globului 
terestru. 

În ce priveşte curentul, ori trecea chiar pe la pol, ori exista 
acolo un ţinut pe care-l ocolea şi în cazul acesta, aveam 
unde să acostăm. Împărtăşii părerile mele bosseman-ului: 

— Ce să vă spun, domnule Jeorling, începu el, dacă 
curentul trece pe la pol, vom trece şi noi. Dacă nu trece el, 
nu trecem nici noi. Nu mai suntem stăpânii lui, să mergem 
unde ne place. Un ghețar nu este o corabie şi cum n-are 
nici pânze, nici cârmă, merge încotro îl poartă curentul. 

— Suntem de acord, Hurliguerly, dar mă gândeam că dacă 
ne-am îmbarca doi-trei, în luntrea aceea a noastră. 

— Mereu această chestie. După cum văd, ţineţi mult la 
barcă. 

— Fără îndoială, şi dacă, în sfârşit, există pământ undeva, 
n-ar fi cu putinţă oare ca oamenii de pe Jane... 

— Să fi mers până acolo, domnule Jeorling, la patru sute 
de mile de insula Tsalal. 

— Cine ştie, bosseman? 

— Fie cum ziceţi dumneavoastră, dar îngăduiţi-mi să vă 
spun că aceste raționamente ar avea rost când se va arăta 
pământul, dacă se va arăta vreodată. Căpitanul nostru va şti 
ce trebuie să facă, amintindu-şi că timpul trece şi că suntem 
grăbiţi. Nu mai putem întârzia mult prin mările polare, şi la 
urma urmelor, dacă aisbergul nu ne duce nici spre insulele 
Falkland, nici spre insulele Kerguelen, ce mai contează pe 
unde vom ieşi? 


Important este să trecem de cercul polar înainte ca iarna 
să-l facă de netrecut. Trebui să recunosc că Hurliguerly 
avea perfectă dreptate. În timp ce se executau pregătirile 
pentru iarnă, conform ordinelor căpitanului, sub 
supravegherea lui Jem West, urcai în câteva rânduri până în 
vârful aisbergului. Acolo, aşezat pe vârful cel mai înalt, cu 
ocheanul la ochi, scrutam vreme îndelungată orizontul. 

Din când în când, linia lui circulară era întreruptă de 
trecerea vreunui munte plutitor sau se ascundea după vreo 
fâşie de ceaţă. Din locul unde mă aflam, la o înălţime de o 
sută cincizeci de picioare deasupra nivelului mării, privirea 
mea străbătea mai bine de douăsprezece mile. Până atunci, 
nici un contur, cât de îndepărtat, nu se profila pe linia 
orizontului. În două rânduri, căpitanul se urcă până în vârf 
şi făcu punctul. 

În ziua de treizeci ianuarie, rezultatul observaţiei fu 
următorul: longitudine vestică: 67*19' iar latitudine sudică 
89*21'. Din aceste observaţii înţeleserăm două lucruri: 
întâi, că de la ultima stabilire a poziţiei noastre 
longitudinale, curentul ne abătuse cam cu douăzeci şi patru 
de grade spre sud-est şi al doilea, aisbergul nostru nu mai 
era 'decât la vreo patruzeci de mile de polul austral. 

În timpul zilei cea mai mare parte a încărcăturii fu dusă în 
interiorul unei grote adinei şi destul de înalte., pe care o 
descoperise bosseman-ul pe coasta de est, unde., chiar în 
cazul unei noi ciocniri, lăzile şi butoaiele ar fi fost în 
siguranţă. 

Maşina de gătit a lui Endicott fu instalată cu ajutorul 
oamenilor între două blocuri solide şi, pentru mai multă 
siguranţă, grămădiră împrejurul ei câteva tone de cărbuni. 

Aceste munci se executară fără cea mai mică discuţie şi nu 
se auzi măcar un murmur cât de slab. Era vădit că tăcerea 
aceasta, pe care o păstra echipajul, era voită. Se supuneau 
căpitanului Len Guy şi locotenentului, fără să criciiească şi 
executau cu stricteţe şi grabă toate ordinele. Oare cu 
timpul descurajarea nu-i va cuprinde din nou pe oamenii 


aceştia? Oare autoritatea comandanţilor., recunoscută 
acum de toţi, nu va fi contestată peste câtva timp? Ne 
puteam bizui pe bosseman, pe maistrul Hardie, poate chiar 
şi pe Martin Hoit şi încă doi sau trei dintre cei vechi, în ce-i 
privea pe ceilalţi, şi mai ales pe cei recrutaţi în insulele 
Falkland, vor rezista oare ei tentaţiei de a pune mina pe 
barcă pentru a fugi cu ea? 

După părerea mea, atâta timp cât aisbergul nostru plutea, 
nu trebuia să ne fie teamă de nimic, fiindcă el mergea cu o 
iuţeală pe care barca n-ar fi putut-o atinge niciodată. Dar 
dacă eşua pentru a doua oară, dacă se izbea de litoralul 
unui continent sau al unei insule, ce-ar fi făcut aceşti 
nenorociţi pentru a scăpa de greutăţile iernării. 

Acesta fu subiectul discuţiei noastre, tot timpul cât ţinu 
masa de prânz. Len Guy şi Jem West fură de aceeaşi părere 
cu mine, că atâta timp cât masa plutitoare va continua să se 
deplaseze,. Hearne şi tovarăşii lui nu vor face nici o 
încercare. Supravegherea nu trebuia slăbită totuşi nici o 
clipă. Hearne era prea deocheat pentru a nu fi ţinut sub 
observaţie tot timpul. După masă, în timpul orelor de 
odihnă acordată echipajului, avui o nouă convorbire cu Dirk 
Peters. 

Mă dusei să-mi reiau locul meu obişnuit în vârful 
ghețarului, iar căpitanul Len Guy şi locotenentul coborâseră 
la poalele aisbergului pentru a stabili punctele de reper pe 
linia de plutire. Aceste puncte trebuiau stabilite o dată la 
douăsprezece ore, pentru a şti dacă adâncimea apei creşte 
sau scade şi dacă nu cumva se producea schimbarea de 
gravitate care ar fi dus la o nouă răsturnare. 

Mă aflam de vreo jumătate de ceas la postul meu de 
observaţie, când văzui pe metis urcând cu paşi grăbiţi 
panta. Venea şi el să cerceteze orizontul, în speranţa că va 
descoperi undeva pământ, sau, ceea ce mi se părea mai 
probabil, vroia să-mi comunice vreo noutate privitoare la 
Arthur Pym. 


De când aisbergul se pusese în mişcare, abia schimbasem 
trei-patru cuvinte. Ajuns lângă mine, se opri, îşi plimbă 
privirea lui ageră pe întinsul mării care ne înconjura, 
căutând ceea ce căutam şi eu, fără să găsească ceva, aşa 
cum nu găsisem nici eu. Trecură câteva minute până se 
hotări să vorbească şi părea atât de preocupat de 
cercetarea orizontului, încât mă întrebam dacă-mi 
observase prezenţa. In sfârşit, îl văzui sprijinindu-se de un 
bloc şi bănuii imediat despre ce-mi va vorbi, dar nu se 
întâmplă ce crezui eu. 

— Domnule Jeorling, începu el, vă mai amintiţi, în cabina 
dumneavoastră de pe Halbrane, v-am spus ceva, afacerea 
de pe Grampus. 

Dacă-mi aminteam? Puteam să uit vreodată ce-mi 
povestise despre îngrozitoarea scenă, al cărui principal 
interpret a fost el? 

— V-am spus atunci, continuă el, fără să aştepte răspunsul 
meu, că Parker nu se numea de fapt Parker, se numea Ned 
Hoit, fratele lui Martin Hoit. 

— Ştiu asta, Dirk Peters, îi răspunsei eu. Dar de ce crezi că 
e nevoie să mai revenim asupra acestui trist subiect? 

— De ce, domnule Jeorling? Nu-i aşa, că dumneavoastră n- 
aţi spus niciodată nimic nimănui? 

— Nimănui! Afirmai eu. Cum crezi că aş fi putut să fiu atât 
de nesocotit şi de imprudent să dezvălui secretul dumitale. 
Un secret care nu trebuie să iasă niciodată din gura 
noastră, un secret care a rămas îngropat pentru totdeauna 
în sufletul meu. 

— Îngropat, da, îngropat, murmură metisul. Şi totuşi 
înţelegeţi-mă, mi se pare că în echipaj se ştie, se ştie ceva. 

În clipa aceea făcui legătura între ce-mi spunea metisul şi 
cele ce aflasem ele la bosseman, despre o conversaţie 
surprinsă de el, în care Hearne îl aţâţa pe Martin Hoit să 
întrebe pe metis în ce condiţii murise fratele său pe bordul 
lui Grampus. Oare se ştia, într-adevăr, ceva din groaznicul 


secret, sau teama asta nu. Exista decât în imaginaţia lui 
Dirk Peters? 

— Vorbeşte mai lămurit, îi cerui eu. 

— Înţelegeţi-mă, domnule Jeorling, eu nu ştiu de loc cum 
să vorbesc. Da, ieri, de atunci n-am încetat o clipă să mă 
gândesc la asta. Ieri Martin Hoit m-a luat deoparte, departe 
de ceilalţi, spunându-mi că vrea să-mi vorbească. 

— Despre Grampus? 

— Da, despre Grampus, şi despre fratele lui, Ned Hoit. 
Pentru prima dată i-a pronunţat numele în faţa mea, 
numele celui pe care şi totuşi, iată că în curând se vor face 
trei luni de când navigam împreună. 

Vocea metisului devenise atâ't de şoptită că deabia îl 
auzeam. 

— Înţelegeţi, reluă el, mi s-a părut că în vocea lui Martin 
Hoit, nu, nu m-am înşelat, parcă era o bănuială. 

— Dar vorbeşte o dată, Peters, strigai eu, enervat. Ce-a 
vrut Martin Hoit? 

Înţelegeam bine că Hearne îi sugerase lui Martin Hoit o 
asemenea întrebare. Gândindu-mă totuşi că eră mai bine ca 
metisul să nu ştie nimic de intervenţia lui Hearne, pe cât de 
îngrijorătoare, pe atât de inexplicabilă, mă hotărâi să nu-i 
spun nimic din cele ce ştiam de la bosseman. 

— Ce m-a întrebat, domnule Jeorling, răspunse el. M-a 
întrebat dacă nu cumva îmi amintesc despre Ned Hoit de pe 
Grampus. Dacă pierise în lupta împotriva revoltaţilor sau în 
naufragiu. Dacă nu se afla printre cei părăsiţi pe mare 
împreună cu căpitanul Barnard, în sfârşit, dacă i-aş putea 
spune cum a murit fratele lui. Ah, în ce fel, în ce fel... 

Cu câtă oroare pronunţă metisul cuvintele din urmă, care 
dovedeau un dezgust atât de profund de el însuşi. 

— Şi tu ce i-ai răspuns, Dirk Peters? 

— NiMIiC., NIMIC! 

— Trebuia să-i spui că Ned Hoit a pierit în naufragiul 
bricului. 


— N-am putut, mă înţelegeţi, n-am putut. Cei doi fraţi 
semănau atât de mult. În Martin Hoit, crezui că-l văd pe 
Ned Hoit. Mi s-a făcut frică, şi-am fugit. 

Metisul se ridică brusc, iar eu, cu capul în mâini, mă 
gândeam. Nu mă îndoiam că întrebările acestea ale lui 
Martin Hoit, cu privire la fratele său, erau roadele instigării 
lui Hearne. Aflase el oare secretul lui Dirk Peters, acolo, în 
Falkland, secret despre care eu nu suflasem o. vorbă 
nimănui. 

Şi ce urmărea Hearne, instigându-l pe Hoit să-l 
interogheze pe metis? Ce scop urmărea el? Vroia numai să- 
şi potolească ura ce i-o purta lui Dirk Peters, pentru că era 
singurul dintre mateloţii falklandezi, care rămăsese 
totdeauna de partea căpitanului Len Guy, împiedicând pe 
tovarăşii lui să pună mina pe barcă? 

Aţâţându-l pe Martin Hoit, spera să-l îndepărteze pe 
maistrul velier de echipajul vechi şi să-l atragă de partea lui 
Se gândea poate că va avea nevoie de Martin Hoit, unul 
dintre cei mai buni marinari ai echipajului, ca să-i conducă 
barca prin aceste ţinuturi, fiindcă el şi ceilalţi oameni n-ar fi 
putut-o face. 

În mintea mea se năşteau puzderie de ipoteze şi la situaţia 
aceasta destul de complicată se mai adăugau alte 
complicaţii. Când ridicai ochii, Dirk Peters nu mai era lângă 
mine. Dispăruse fără să-mi dau seama când, spunându-mi 
ce avea de spus şi, în acelaşi timp, asigurându-se că nu i-am 
trădat secretul. Cum se făcuse târziu, mai aruncai o ultimă 
privire asupra orizontului şi coborâi foarte tulburat şi 
măcinat de nerăbdare, aşteptând ziua următoare. 

Seara fură luate precauţiunile obişnuite şi nimeni nu avu 
permisiunea să iasă din tabără, nimeni afară de metis, care 
rămase de pază la barcă. Fiind foarte obosit, sufleteşte şi 
fiziceşte, mă cufundai repede într-un somn adânc şi dormii 
lângă căpitanul Len Guy până pe la miezul nopţii, când 
acesta fu sculat de locotenent pentru veghea a doua, după 


care se culcă şi el, căzând frânt de oboseală în culcuşul 
căpitanului. 

A doua zi, în dimineaţa de 31 ianuarie, mă sculai şi dădui 
la o parte pânza cortului. Ce-mi văzură ochii? Totul era 
învăluit într-o ceaţă deasă, dar nu din aceea care se 
risipeşte o dată cu primele raze de soare. Nu! Era o ceaţă 
gălbuie, mirosind a mucegai, ca şi cum luna ianuarie din 
Antarctica ar fi fost brumarul35 emisferei septentrionale. 
Mai mult. Observai şi o scădere mare de temperatură. 
Semn prevestitor poate al iernii australe. De sus, cădeau 
învălmăşite mase de vapori, în care se pierdea vârful 
muntelui de gheaţă. Era o ceaţă care nu se transformă în 
ploaie, semănând cu un văl imens de vată, întins pe orizont. 

— A dracului vreme, spuse bosseman-ul, pe un timp ca 
ăsta chiar dacă am trece pe lângă vreun uscat, tot nu-l 
putem vedea. 

— Şi cu viteza cum stăm? Întrebai eu. 

— E mai mare decât ieri, domnule Jeorling. Căpitanul a dat 
ordin să se facă un sondaj, crede că nu-i mai mică de trei- 
patru mile. 

— Ei, şi ce concluzie tragi de aici, Hurliguerly? 

— Cred că ne aflăm la intrarea unei mări închise, din 
moment ce curentul capătă atâta putere. Nu m-aş mira de 
loc dacă am descoperi pământ la tribord sau la babord, la 
zece-cincisprezece mile de aici. 

— S-ar putea să existe un fel de strâmtoare care ar 
despărţi în două continentul antarctic? 

— Da, cel puţin căpitanul nostru aşa crede. 

— Şi având această părere, nu va încerca oare să acosteze 
pe unul din malurile strâmtorii, Hurligueiiy? 

— În ce fel? 

— Cu barca! 

— Cu barca prin negurile astea, spuse bosseman-ul 
încrucişându-şi braţele. Vă gândiţi la asta, domnule 
Jeorling? Să aruncăm ancora şi să aşteptăm? Am avea toate 


şansele să n-o mai vedem niciodată. Ei, dacă am fi acum pe 
Halbrane. 

Din păcate, Halbrane nu mai era. În ciuda greutăților pe 
care le prezenta ascensiunea printre vaporii pe jumătate 
condensaţi, urcai totuşi în vârful aisbergului. Cine ştie dacă 
prin vreo spărtură de nori nu voi zări pământ la est sau la 
vest. Când ajunsei în vârf, încercai să străpung cu privirea 
haina cenuşie care acoperea locurile acestea triste. 

Stam aici, scuturat de vântul de la nord-est, care părea să 
se înteţească şi acest lucru mă făcu să nădăjduiesc că poate 
va împrăştia şi ceața. Cu toate acestea, se adunau mereu 
valuri de vapori împinşi de enorma putere a curenților 
mării libere. Sub dubla acţiune a curenților, marini şi 
atmosferici, înaintam cu o viteză din ce în ce mai mare, 
simțind parcă cum fremăta aisbergul. 

Deodată mă cuprinse o stare de moleşeală şi-mi dădui 
seama că sunt victima unei halucinaţii, o halucinație stranie, 
care tulburase probabil şi mintea lui Îrthur Pym. Mi se 
părea că-mi însuşesc extraordinara lui personalitate. 
Credeam, în sfârşit, că văd ceea ce văzuse şi el. Ceaţa 
aceasta de nepătruns era perdeaua de vapori care se afla 
întinsă pe orizont, în faţa ochilor săi, provocându-i o stare 
de spirit vecină cu nebunia. 

Căutam trâmbele acelea de raze luminoase, despre care 
spunea el că brăzdau cerul de la răsărit la apus. Căutam 
supranaturala flacără strălucitoare, care cădea în şuvoaie 
de lumină din înaltul bolţii cereşti. Căutam acele tremurări 
fosforescente ale spaţiului ş. i ale apelor luminoase, din 
străfundurile oceanului. Căutam cataracta aceea fără de 
sfârşit, rostogolindu-se în tăcere din înălţimea unui meterez 
imens, pierdut în tăriile zenitului. Căutam ferestrele acelea 
de cer, în care se agita un haos de imagini nedesluşite, 
tremurând în suflarea puternică a curenților de aer. 
Căutam gigantul alb, uriaşul stăpân al polului. 

Pină la urmă, raţiunea birui. Tulburarea, rătăcirea aceasta 
a minţii, dusă pină la limitele cele mai. Absurde, se risipi 


încet, şi gândindu-mă încă la clipele acestea stranii, coborâi 
în tabără. Ziua întreagă fu la fel de mohorâtă. Perdeaua de 
ceţuri nu se dădu nici o clipă la, o parte din faţa ochilor 
noştri şi dacă aisbergul, care din ajun se deplasase cu vreo 
patruzeci de mile, trecuse de extremitatea axului terestru, 
n-o vom şti nici odată. 

2.11. ÎN MIJLOCUL NEGURILOR 

— Ei, domnule Jeorling, îmi spuse bosseman-ul, a două zi 
când ne întâlnirăm, trebuie să purtăm doliu. 

— Doliu, Hurliguerly, după cine? 

— După polul sud, căruia nu i-am zărit nici nasul. 

— Da, şi care trebuie să fie acum la vreo douăzeci de mile 
în urma noastră. 

— Ce vreţi, a suflat vântul în lampa asta australăşi a stins-o 
tocmai în clipa când treceam noi. 

— lată pierdută o ocazie cu care cred că n-o să ne mai 
întâlnim 36. 

— Chiar aşa, domnule Jeorling. Dar eu cred că putem 
renunţa uşor la plăcerea de a simţi vreodată frigarea 
terestră între degetele noastre. 

— Faci nişte comparații minunate, bosseman! 

— Şi la cele ce am spus mai adaug că vehiculul nostru de 
gheaţă ne duce la dracu' în praznic, în loc să cârmească 
spre Cormoranul Verde. Ei, ce să-i faci, o campanie 
pierdută, o campanie neizbutită, pe care n-o vom relua aşa 
de curând, în orice caz, o campanie care trebuie terminată 
cât mai repede, fără hoinăreli care ne-ar întârzia, pentru că 
iarna e gata să-şi scoată nasul ei roşu, buzele crăpate şi 
mâinile pline de degerături. Campanie în timpul căreia 
căpitanul Len Guy nu şi-a regăsit fratele, nici noi 
compatrioţii, şi nici Dirk Peters pe sărmanul lui Pym. 

Tot ce spunea bosseman-ul, era, din nenorocire, adevărat 
şi cele câteva cuvinte rezumau necazurile noastre, 
ghinioanele şi dezamăgirile pe care le îndurasem! Fără să 
mai vorbim de Halbrane, această expediţie costase până 
acum viaţa a nouă oameni. Din cei treizeci şi doi care ne 


îmbarcaserăm pe goeletă, mai rămăseserăm douăzeci şi 
trei şi cine ştie câţi dintre noi vor mai rămâne până la 
sfârşit. 

De la polul austral la cercul antarctic sunt cam douăzeci 
de grade, adică o mie două sute de mile marine care 
trebuiau parcurse într-o lună, sau cel mult şase săptămâni. 
Fiindcă altfel, timpul rău ar închide banchiza şi deci ne-ar fi 
tăiată orice cale spre nord. Nimeni dintre noi n-ar fi putut 
supravieţui unei ierni petrecute în această parte a 
Antarctidei. 

Pierdusem de altfel orice speranţă de a mai găsi pe 
supraviețuitorii de pe Jane şi echipajul nu mai avea decât o 
singură dorinţă, să traverseze cât mai repede cu putinţă 
aceste pustietăţi înspăimântătoare. De unde până la pol 
deriva se făcea spre sud, acum, după trecerea lui, pluteam 
spre nord, şi în cazul când curenţii ne-ar fi ajutat, puteam 
să ajungem la un liman care ar fi compensat toate 
necazurile noastre. În orice caz, pentru a întrebuința o 
expresie cunoscută, nu puteai face altceva decât să te laşi în 
voia sorții. 

Ce importanţă mai avea acest lucru, din moment ce mările 
spre care se îndrepta aisbergul nostru nu mai erau acelea 
ale Atlanticului meridional, ci ale Oceanului Pacific, şi dacă 
pământurile cele mai apropiate, în loc să fie Insulele South- 
Orkneys, Sandwich sau Falkland, Capul Horn sau Insulele 
Kerguelen, ar fi Australia sau Noua Zeelandă! De aceea 
avea dreptate Hurliguerly, când spunea, spre marele lui 
regret de altfel, că la întoarcere nu-şi va mai bea păhărelul 
la jupân Atkins, în sala joasă a Cormoranului Verde. 

— La urma urmelor, domnule Jeorling, îmi repeta el, mai 
există hanuri primitoare şi la Melbourne, la Hobart-Iown, la 
Dunedin. "Totul este să ajungem mai repede într-un port ca 
lumea. 

Cum ceața nu se ridicase de loc în zilele de 2, 3, şi 4 
februarie, ar fi fost greu să stabilim deplasarea aisbergului 
nostru, de când trecuse polul. Căpitanul Len. Guy şi Jem 


West credeau că înaintaserăm vreo două sute cincizeci de 
mile. 

Se părea că într-adevăr curentul nu-şi micşorase viteza şi 
nu-şi schimbase nici direcţia. Credeam tot mai mult c-am fi 
fost târâţi printr-un braţ de mare, care despărţea în două 
presupusul continent Antarctic, o parte la est, alta la vest, 
formând vastul domeniu al Antarctidei. Eram foarte necăjiţi 
că nu puteam acosta la unul din țărmurile acestei mari 
strâmtori, a cărei suprafaţă avea să fie în curând podită de 
gerul iernii polare. 

Stând de vorbă cu Len Guy, primii singurul răspuns logic: 

— Ce vreţi, domnule Jeorling, suntem neputincioşi, nu mai 
e nimic de făcut şi ghinionul, care ne urmăreşte de atâta 
vreme, ne-a mai adus pe cap şi negurile acestea. Nici nu 
mai ştiu unde ne aflăm îmi e cu neputinţă să mai fac punctul 
şi asta tocmai acum când soarele va dispare timp de atâtea 
luni de zile. 

Adusei iar vorba despre barcă, hotărându-mă s-o fac 
pentru ultima dată. 

— Cu barca nu s-ar putea încerca oare? 

— Să mergem după descoperiri, la asta vă gândiţi Ar fi o 
imprudenţă pe care n-aş comite-o niciodată. Şi nici 
echipajul nu m-ar lăsa s-o fac. 

Eram gata să-i strig în faţă: chiar dacă fratele dumitale 
William şi compatrioţii lui s-ar fi refugiat undeva, într-un loc 
pe acest pământ? N-o făcui însă. La ce-ar fi folosit să mai 
răscolesc durerile căpitanului nostru? Trebuie să se fi 
gândit el la această eventualitate şi dacă întrerupsese 
cercetările, n-o făcuse decât dându-şi seama de zădărnicia 
şi inutilitatea unor ultime încercări. 

La urma urmelor, poate că-şi făcuse următoarea socoteală, 
care în fond merita oarecare atenţie: William Guy şi oamenii 
lui părăsiseră insula Tsalal la începutul sezonului de vară. În 
faţa lor se deschidea marea liberă, străbătută de curenţii 
aceia de la sud-est, a căror influenţă o simţisem şi noi mai 
întâi pe Halbrane, apoi pe aisberg. Pe lingă curenţi, ei 


trebuie să fi fost favorizați, cum am fost şi noi, de brizele 
permanente de la nord-est. De aici concluzia că barca lor, în 
cazul când n-ar fi fost victima vreunui accident marin, 
trebuie să fi urmat aceeaşi direcţie, pe care o urmam noi şi 
au ajuns până la aceste ţinuturi, trecând ca şi noi prin 
strâmtoarea asta. Şi de atunci, având faţă de noi un avans 
de câteva luni, se putea presupune că au urcat pe la nord, 
străbătând marea liberă şi trecând de banchiză, aşa cum se 
putea foarte bine ca barca lor să fi ieşit din cercul antarctic, 
iar William Guy şi tovarăşii lui să fi întâlnit vreo corabie, 
care să-i fi repatriat până acum? 

Admiţând că Len Guy ar fi făcut o asemenea presupunere, 
care, ce-i drept, era mai mult decât îndrăzneață, nu-mi 
vorbi totuşi niciodată de ea. Poate pentru că în general 
omului îi place să-şi păstreze iluziile, poate de teama să nu 
fie găsite părţile slabe ale acestui raţionament. 

Într-o zi vorbii cu Jem West despre acest lucru. 
Locotenentul, puţin, sensibil, şi fără să se lase impresionat 
de imaginaţia mea, nu era de aceeaşi părere. Să pretinzi că 
nu-i găsisem pe oamenii de pe Jane pentru că părăsiseră 
aceste locuri înaintea sosirii noastre, întorcându-se într-o 
barcă în mările Pacificului! Asta era prea mult şi spiritul 
practic al lui Jem West nu putea admite o asemenea 
presupunere. 

Vorbii şi cu bosseman-ul despre această eventualitate: 

— Ştiţi, domnule Jeorling, îmi spuse el, totul este cu 
putinţă, sau cel puţin aşa se spune în teorie. Dar practic, ca 
William Guy şi oamenii săi să fie acum la un păhărel de 
rachiu bun, de gin sau de whishy, în unul din cabaretele de 
pe vechiul sau noul continent, asta nu pot admite. Nu se 
poate. Este tot aşa de imposibil cum ne-ar fi nouă să ne 
aflăm mâine la o masă în sala mare a Cormoranului Verde. 

În timpul celor trei zile ceţoase, nu-l văzusem de loc pe 
Dirk Peters, sau mai bine zis nu căutase elsă mă 
întâlnească, rămânând permanent de pază lângă barcă. 
Întrebările lui Martin Hoit cu privire la fratele său Ned mă 


făceau să bănuiesc că secretul său era cunoscut, cel puţin 
ceva din el. El se ţinea deoparte mai mult ca oricând, 
dormind în timpul orelor de repaus, veghind în timpul 
orelor de somn. Mă întrebam chiar dacă nu-i părea cumva 
rău că mi se încredinţase, sau dacă nu cumva îşi închipuia 
că mărturisirea mi-ar fi provocat dezgust faţă de el. Dar nu- 
mi era antipatic de loc, din contra, aveam pentru bietul 
metis o milă adâncă. 

N-aş putea spune cât de triste, greoaie, nesfârşite mi se 
părură orele care se scurseră de când ne cuprinsese ceața, 
a cărei perdea groasă n-o sfâşia vântul. Nici cu cea mai 
mare atenţie nu puteai bănui, indiferent ce oră ar fi fost, în 
ce loc se găsea soarele deasupra orizontului, pe care 
cobora puţin câte puţin în mersul său veşnic. 

Datorită acestui lucru, nu se putea stabili latitudinea şi nici 
longitudinea la care se afla aisbergul. Era foarte probabil că 
după ce trecusem de pol, să plutim mereu spre sud-est, sau 
mai bine zis spre nord-vest. Mergând cu viteza curentului, 
ai cărui prizonieri eram, cum ar fi putut determina 
căpitanul Len Guy deplasarea, când ceața îl împiedica să ia 
cel mai neînsemnat punct de reper. Chiar dacă am fi stat pe 
loc, pentru noi ar fi fost acelaşi lucru, pentru că vântul se 
liniştise, cel puţin aşa presupuneam, şi nu se simţea nici o 
adiere. 

Flacăra felinarului atârnat în faţa taberei nu tremura de 
loc. Numai ţipetele păsărilor, un fel de croncănit slab, 
străbătând atmosfera, vătuită de neguri, întrerupeau 
arareori liniştea spaţiului. Stoluri de pescăruşi şi albatroşi. 
Treceau în zbor deasupra piscului pe care mă urcam 
deseori să cercetez zările. În ce direcţie fugeau aceste 
zburătoare pe care apropierea iernii le alunga dincolo de 
hotarele Antarctidei. 

Într-o zi, bosseman-ul se urcă până în vâ'rful ghețarului, 
încercând să străbată perdeaua de ceţuri şi să privească în 
larg, când fu izbit în piept atât de violent de un puternic 
quebranta huesos, acel pescăruş gigant al sudului, ale cărui 


aripi desfăcute măsoară cam douăsprezece picioare, încât 
veni pe spate şi, în cădere, era gata să-şi frângă gâtul. 

— Blestemată fiară, îmi spuse el, când cobori în tabără, şi- 
am scăpat uşor. Dintr-o lovitură, poc, mă trezii cu copitele 
în aer, ca o gloabă răsturnată pe spate. M-am agăţat, şi eu 
de ce-am putut, la un moment dat însă, mâinile îmi 
alunecară. Ştiţi, colţurile astea de gheaţă îţi fug ca apa 
printre degete. Când văzui aşa, îi strigai bestiei: „Nu poţi să 
căşti ochii pe unde zbori? Chiorule...” Aş, credeţi că a zis 
ceva? Nici nu s-a scuzat măcar, păcătosul. 

Fapt este că din lovitura aceea bosseman-ul. Putea să se 
rostogolească din bloc în bloc, până în mare. Tot în. Aceeaşi 
zi, către, amiază, auzirăm nişte răgete asurzitoare, care 
veneau din jos. După cum ne spuse Hurliguerly, cum prin 
aceste locuri nu existau măgari, zbieretele nu puteau fi 
scoase decât de pinguini. Până acum, aceşti locuitori 
numeroşi ai regiunilor polare nu crezuseră de cuviinţă să 
ne însoţească pe insula noastră plutitoare şi cât vedeai cu 
ochii, nu zărisem picior de pinguin nici la poalele 
aisbergului, nici pe alţi ghețari care treceau pe lângă noi. 
De data aceasta, nu mai încăpea îndoială că erau acolo 
câteva sute sau poate mii, pentru că originalul concert 
creştea cu o intensitate care nu lăsa nici un pic de îndoială 
asupra numărului executanţilor. 

Se ştie că aceste vietăţi locuiesc de preferinţă pe litoralele 
continentelor şi insulelor de la latitudini 'mari sau pe ice- 
fieids-urile clin apropierea uscatului. După această teorie, 
prezenţa lor nu indica oare că pământul se află aproape? 
Ne aflam în situaţia desperatului care, pe cale să se înece, 
se agaţă de un pai, eram dispuşi să ne agăţăm de cea mai 
slabă licărire de speranţă, pe care ne-o puteam furniza. Şi 
de câte ori paiul acesta salvator nu se duce la fund sau e 
luat de valuri, tocmai în clipa când nefericitul este gata să 
pună mâna pe el. Nu ne aştepta şi pe noi aceeaşi soartă în 
climatul acesta îngrozitor? 


Întrebai pe căpitanul Len Guy ce părere avea de apariţia 
bruscă a pinguinilor. 

— Aceeaşi pe care o aveţi şi dumneavoastră, domnule 
Jeorling. De când suntem în derivă, nici uriul n-a căutat încă 
refugiu pe aisbergul nostru, iar acum, iată-i năvălind în 
cârduri destul de mari, judecind după ţipetele lor 
asurzitoare. De unde au venit oare? Fără îndoială de pe 
vreo coastă de care suntem poate foarte aproape. 

— Asta e şi părerea locotenentului, mai întrebai eu? 

— Da, domnule Jeorling, şi ştiţi că el nu e omul care să se 
pripească când face o afirmaţie. 

— Adevărat! 

— Şi mai este ceva care l-a izbit ca şi pe mine, de altfel, 
dar se pare că dumitale nu ţi-a atras atenţia. 

— Despre ce-i vorba? 

— De mugetele acelea care se amestecă cu ţipetele 
pinguinilor, ascultați atent şi le veţi deosebi numaidecât. 

Îmi încordai auzul şi constatai că orchestra era mai 
completă decât mi s-a părut la început. 

— Într-adevăr, disting nişte mugete tânguitoare. Prin 
urmare sunt şi foci sau morse, căpitane. 

— Desigur, domnule Jeorling. Şi am observat că aceste 
animale, păsări şi mamifere, foarte rar întâlnite în drumul 
de la insula Tsalal până aici, sunt destul de numeroase prin 
locurile acestea. Cred că nu exagerez prea mult, făcând o 
astfel de afirmaţie. 

— Nu, de loc, căpitane. Şi sunt gata să cred şi în existenţa 
pământului prin apropiere. Da' ce ghinion să fim înconjurați 
de ceața asta de nepătruns, care nu te lasă să vezi. Nici la 
un sfert de milă în larg. 

— Şi care ne împiedică să coborâm chiar până la poalele 
aisbergului, adăugă Len Guy. Acolo am fi putut constata 
dacă apele au adus cu ele salpas, laminare, fucus, fapt care 
ne-ar da un nou indiciu. 

— Aveţi dreptate, Suntem mari ghinionişti. 

— De ce n-am încerca totuşi, căpitane? 


— Nu, domnule Jeorling. Ar însemna să ne expunem la 
prea mari riscuri şi n-aş permite nimănui să părăsească 
tabăra. Şi dacă prin apropiere se află pământ, bănuiesc că 
aisbergul nostru nu va întârzia să se oprească la el. 

— Şi dacă nu se va întâmpla aşa, răspunsei eu? 

— Dacă nu s-ar întâmpla aşa, ce-am putea face? 

Eu credeam că va trebui totuşi să folosim barca, Căpitanul 
Len Guy era de părere să mai aşteptăm şi cine ştie dacă în 
împrejurările prin care treceam nu era hotărârea cea mai 
înţeleaptă. Nimic n-ar fi fost mai periculos decât să bâjbâim 
ca orbii pe pantele acelea întunecoase, până la poalele 
aisbergului. Cel mai îndemânatic om din echipaj şi cel mai 
puternic, chiar Dirk Peters, n-ar fi reuşit să facă un 
asemenea lucru fără riscuri. Această funestă campanie 
făcuse până acum prea multe victime, pentru ca să le mai 
mărim cu bună ştiinţă numărul. 

Ar fi greu să vă închipuiţi pătura aceea groasă de ceţuri 
care ne învăluia, iar în timpul serii se îngroşa şi mai mult. 
După ora cinci, era cu neputinţă să distingi ceva la câţiva 
paşi de corturi. Umblam încet, bâjbâind cu mâinile şi abia 
aşa ne găseam unul pe altul. Nu era de ajuns să vorbeşti 
tare, fiindcă glasul nu străbătea mai departe ca văzul. Din 
felinarul cel mare aprins în faţa taberei, nu se zărea decât o 
luminiţă gălbuie. Strigătele nu ajungeau la ureche decât 
foarte slabe şi numai ţipetele pinguinilor destul de 
numeroşi mai puteau ajunge până la noi. 

Mai adaug că nu trebuie să se confunde ceața aceasta cu 
„frost-rime”, fumul acela îngheţat pe care-l observasem mai 
înainte. De altfel, acest „frost-rime”, care avea o 
temperatură destul de ridicată, se lasă de obicei la nivelul 
apelor mării şi numai sub influenţa vreunei brize puternice, 
se ridică până la vreo sută de picioare. Ceaţa care ne 
învăluia depăşea însă cu mult această altitudine şi cred că 
n-am fi putut scăpa de ea decât cu condiţia ca aisbergul să 
fie mai înalt cu vreo cincizeci de stânjeni. 


Către ora opt seara, negurile deveniră atât de compacte, 
încât trebuia să faci eforturi pentru a merge câţiva paşi. 
Părea că aerul e mai greu şi aveai impresia că a început să 
se solidifice. În clipele acelea îmi veniră în minte 
ciudăţeniile insulei Tsalal, apa aceea bizară, ale cărei 
molecule erau supuse unei curioase coeziuni. Era cu 
neputinţă să-ţi dai seama dacă ceața avea vreo influenţă 
asupra busolei. Ştiam că fenomenul fusese studiat de 
meteorologi, care afirmau că această acţiune nu 
influenţează cu nimic acid magnetic. 

De când lăsasem în urmă polul sud, nu mai aveam nici o 
încredere în acele compasului, care se zăpăceau pe măsură 
ce ne apropiam de polul magnetic. Prin urmare, niciunul 
din instrumentele noastre nu ne putea ajuta să stabilim 
direcţia aisbergului. La ora nouă seara, totul se cufundă 
într-un întuneric adânc, cu toate că soarele la acea epocă 
nu se cobora încă în ascunzătoarea sa de sub orizont. 
Căpitanul Len Guy, vrând să se asigure că oamenii erau cu 
toţii în tabără şi pentru a preveni orice imprudenţă din 
partea lor, făcu apelul. 

Toată lumea era prezentă şi cum răspundea, fiecare intra 
la locul său în corturi, unde felinarele abia mai păstrau o 
vagă luminiţă gălbuie, sau se stinseseră de tot. Când i se 
pronunţă numele, repetat de câteva ori cu voce puternică 
de către bosseman, metisul nu răspunse la apel. 

Hurliguerly aşteptă câteva minute. Dar Dirk Peters tot nu 
se arătă. Rămăsese poate lingă barcă, lucru foarte posibil, 
dar fără folos, pentru că pe ceața asta, cine ar fi îndrăznit 
să fure barca? 

— Cine a văzut pe Dirk Peters în timpul zilei? Întrebă 
căpitanul. 

— Nimeni, răspunse bosseman-ul. 

— N-a fost nici la masa de prânz? 

— Nu, căpitane, deşi nu-mi vine să cred că ar mai fi avut 
provizii. 

— Să i se fi întâmplat oare vreo nenorocire? 


— N-aveţi nici o grijă! Zise bosseman-ul. Aici Dirk Peters 
este în elementul său şi cred că se simte la fel de bine în 
mijlocul negurilor, ca şi ursul polar. A mai ieşit el din 
încurcătură şi altădată, se va descurca şi de data aceasta. 

Îl lăsarăm pe Hurliguerly să vorbească, dar eu ştiam de ce 
se ţinea deoparte metisul. În orice caz, Dirk Peters se 
încăpăţâna să nu răspundă, deşi strigătele bosseman-ului 
ajunseseră până la el, fiind sigur că pe o asemenea vreme 
nu vom merge în căutarea lui. 

În noaptea aceea, sunt convins că nimeni, afară de 
Endicott poate, nu putu să doarmă. Ne sufocam în corturile 
acelea lipsite de oxigen. Aproape toţi eram într-o stare de 
surescitare foarte ciudată, pradă unui presentiment bizar, 
simţeam că trebuie să se întâmple ceva, că situaţia noastră 
se va schimba în curând, poate în mai bine sau în mai rău, 
admițând că se putea concepe o situaţie şi mai rea decât 
cea de faţă. 

Noaptea se scurse fără nici un incident şi la ora şase 
dimineaţa ieşirăm din corturi, crezând că ne vom putea 
umple plămânii cu aer curat. Dar ne amăgirăm degeaba, 
fiindcă situaţia meteorologică era la fel ca în ajun. Neguri 
de o densitate extraordinară acopereau spaţiul. 
Constatarăm că termometrul se urcase, cam iute însă 
pentru ca această urcare să fie naturală. Coloana de 
mercur marca treizeci de şchioape şi două zecimi (767 
milimetri) maximul pe care-l atinsese de când Halbrane 
trecuse de cercul antarctic. Mai erau şi alte schimbări de 
care trebuia să ţinem seama. 

De când depăşisem polul austral, vântul se înteţea de la 
sud, şi nu întârzie să sufle cu şi mai multă putere, o briză de 
doi clini, cum spun marinarii. Zgomotele dinafară se auzeau 
mai distinct prin spaţiul care se primenea sub mângâierea 
curenților atmosferici. 

Pe la ora nouă, aisbergul îşi aruncă deodată gluga de 
vapori. Schimbare de decor foarte greu de descris şi pe 
care o baghetă magică n-ar fi îndeplinit-o mai repede şi cu 


mai mult succes. În câteva clipe, cerul se lumină până 
departe, iar marea apăru în toată splendoarea nemărginirii 
ei, pe luciul căreia soarele arunca pieziş polei de argint. 
Talazuri tumultuoase scăldau în spuma albă poalele 
aisbergului nostru şi el plutea împreună cu alţi uriaşi de 
gheaţă, împinşi de dubla forţă a vântului şi a curentului 
spre est-nord-est. 

— Pământ! 

Acest strigăt căzu ca un trăsnet din vârful insulei 
plutitoare şi când ridicarăm ochii, descoperirăm pe Dirk 
Peters în picioare, pe blocul cel mai înalt, cu mina întinsă 
spre nord. 

Metisul nu se înşela. De data aceasta, da, era pământ, 
desfăşurându-şi coastele negricioase la vreo trei sau patru 
mile de noi. Şi când după o dublă observaţie, la ora zece şi 
la amiază, făcurăm punctul, constatarăm că ne aflăm la 
86*12' latitudine sudică şi 114*17' longitudine estică. 

Aisbergul se afla cu aproape patru grade dincolo de polul 
antarctic, şi după longitudinile occidentale, de care goeleta 
noastră nu se depărtase urmând itinerarul Janei, trecurăm 
acum la longitudinile orientale. 

2.12 TABĂRA. 

Aproape de amiază ajunsesem cam la o milă de pământul 
din faţa noastră. Totul era să ne dăm seama dacă curentul 
ne va duce mai departe. 

Adevărul e că, dacă am fi fost puşi în situaţia să alegem 
între acostarea la acest litoral şi continuarea drumului, n- 
am fi ştiut ce să facem. Începusem să le vorbesc, căpitanului 
şi lui Jem West, despre temerile mele, când acesta din urmă 
mă întrerupse: 

— Aş vrea să vă întreb ce rost are să mai discutăm această 
eventualitate, domnule Jeorling? 

— Într-adevăr, din moment ce tot nu avem ce face, îl 
sprijini căpitanul. S-ar putea ca aisbergul să se izbească de 
coastă, după cum se poate la fel de bine s-o ocolească, dacă 
se va menţine în direcţia curentului. 


— Aşa e, spusei eu, dar repet totuşi întrebarea: E mai bine 
să debarcăm, sau să rămânem pe ghețar? 

— E mai bine să rămânem, îşi dădu cu părerea Jem West. 

Şi cred că avea dreptate. Dacă am fi încăput toţi în barcă, 
şi am fi putut lua provizii necesare unei navigări de cinci- 
şase săptămâni, n-am fi ezitat să ne continuăm astfel 
călătoria, fiindcă, ajutaţi de vântul de la sud, puteam trece 
prin marea liberă. Dar cum în barcă nu încăpeau decât cel 
mult unsprezece sau doisprezece oameni, ar fi fost nevoie 
să tragem la sorţi. Şi cei care ar fi rămas aici, erau 
condamnaţi să piară de frig şi de foame, pe pământul acesta 
pe care iarna nu va întârzia să-l acopere cu brumă groasă şi 
gheţuri. 

Dacă aisbergul îşi continua deriva, urmând această 
direcţie, însemna, la urma urmelor, că o bună parte din 
drum îl făcusem în condiţii acceptabile. Este adevărat că se 
putea să rămânem şi fără vehiculul nostru de gheaţă, dacă 
eşua din nou, se răsturna sau nimerea în drumul unui 
contracurent, care l-ar abate din calea sa, în timp ce barca, 
plutind în direcţia vântului, în cazul când acesta ne-ar fi 
devenit potrivnic, tot ne ducea spre ţintă, dacă nu era 
prinsă de furtuni, iar banchiza îşi lăsa deschise trecătorile. 
Dar, vorba lui Jem West, era acum momentul să discuţi de o 
asemenea eventualitate? 

După cină, ne îndreptarăm cu toţii spre blocul cel mai 
înalt, pe care îşi făcuse observatorul Dirk Peters. La 
apropierea noastră, metisul cobori pe povârnişul opus şi 
când ajunserăm pe culme, el dispăruse. Eram adunaţi cu 
toţii în locul acela, toţi, afară de Endicott, căruia nu-i venea 
să-şi lase cratiţele singure. 

Uscatul, care se vedea bine acum spre nord, îşi desena pe 
o zecime a orizontului litoralul său de prundiş întretăiat de 
golfuleţe, dantelat cu limbi de pământ, care se prelungeau 
mult în mare, lăsând să se ghicească în fund lanţuri de 
coline destul de înalte, cu relieful foarte accidentat. 


Era un continent sau cel puţin o insulă, a cărei întindere 
însă trebuie să fi fost neînchipuit de mare. În partea de est, 
pământul se prelungea cât vedeai cu ochii. Spre vest, se 
alungea un cap destul de ascuţit, pe care se ridica o colină, 
semănând foarte mult cu un cap enorm de focă. Dincolo de 
acest cap, părea că marea se întinde la nesfârşit. 

Cu toţii înţelegeam perfect situaţia. Numai de curent, de el 
singur, depindea acostarea la țărm; sau ne purta aisbergul 
spre viitoarea care-l va abate din drum, sau va continua să-l 
poarte mereu spre nord. Care ipoteză era mai uşor de 
admis? 

Căpitanul Len Guy, locotenentul, bosseman-ul şi eu 
discutarăm din nou situaţia, iar oamenii din echipaj, strânşi 
în grupuri, schimbau la rândul lor păreri, contrazicându-se 
cu înerşunare. După câte ne dam seama, curentul tindea 
mai degrabă să ne ducă la nord-est de acest pământ. 

— Chiar dacă este locuibil în timpul lunilor de vară, nu 
pare să aibă locuitori, pentru că nu se vede nici o fiinţă 
omenească pe litoral, spuse căpitanul. 

— Dar uitaţi, căpitane, îi răspunsei eu, că aisbergul nu 
atrage atenţia, cum ar fi atras goeleta noastră 

— Cu siguranţă, domnule Jeorling. Dacă eram pe 
Halbrane, am fi scos până acum câţiva indigeni pe mal. 
Dacă, bineînţeles, ar fi existat pe aici asemenea fiinţe. 

— Din ceea ce nu se vede, nu putem trage concluzii, 
căpitane. 

— Desigur, răspunse el. Sunteţi însă de acord că acest 
pământ nu seamănă de loc cu al insulei Tsalal, pe vremea 
când Jane acostase acolo. Atunci insula avea coline 
înverzite, păduri dese, pomi înfloriţi, păşuni întinse, iar aici, 
nu întâlneşte ochiul decât pustiul dezolant al unui ţinut 
sterp. 

— Sunt de acord. Dar vă întreb totuşi, căpitane, dacă nu 
aveţi intenţia să debarcaţi aici? 

— Cu barca? 


— Da, cu barca, în cazul când curentul ar îndepărta 
aisbergul nostru. 

— Nu avem nici o oră de pierdut, domnule Jeorling, şi 
câteva zile de întrerupere a călătoriei ne-am putea 
condamna la o iernare grea, dacă am ajunge prea târziu la 
trecătorile banchizei. 

— Şi chiar aşa nu ştiu dacă vom mai ajunge la timp, 
adăugă Jem West. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. Dar, să ne 
îndepărtăm de pământul acesta, fără să fi pus măcar 
piciorul, pe el, fără să ne fi asigurat că am păstrat urmele 
vreunei tabere, dacă fratele dumneavoastră, căpitane, 
tovarăşii lui. 

Ascultându-mă, căpitanul clătina neîncrezător din cap. 
Apariţia acestei coaste, cu câmpiile ei sterpe, nefertile, cu 
colinele dezgolite, cu litoralul străjuit, de un cordon de 
stânci negricioase, nu-i putea reda speranţa pierdută, cum 
ar fi putut naufragiaţii să găsească aici mijloace de trai de 
câteva luni încoace? 

Noi arboraserăm pavilionul britanic, pe care briza îl 
desfăşura pe vârful aisbergului şi William Guy l-ar fi 
recunoscut şi ar fi alergat de mult spre mal, dacă s-ar fi 
aflat acolo. 

Nimeni, nimeni nu se vede pe nicăieri. Jem West, care 
luase câteva puncte de reper, spuse: 

— Să ne grăbim, şi să ne gândim bine înainte de a lua o 
hotărâre. În mai puţin de o oră vom şti sigur ce avem de 
făcut. Se pare că aisbergul şi-a încetinit mersul şi s-ar putea 
ca un vârtej să ne ducă direct spre coastă. 

— Asta e şi părerea mea, declară bosseman-ul, şi dacă 
maşina noastră plutitoare nu s-a oprit, nu mai are mult 
până atunci. S-ar spune că se învârteşte pe loc. 

Jem West şi Hurliguerly nu se înşelau. Dintr-o cauză 
oarecare, aisbergul tindea să iasă din drumul curentului pe 
care-l urmase tot timpul. O mişcare circulară schimbase 
mişcarea de derivă, datorită acţiunii unui vârtej submarin, 


care ducea spre litoral. Câţiva munţi de gheaţă, care ne-o 
luaseră înainte, eşuaseră în golfurile țărmului. 

Prin urmare, era inutil să mai discutăm dacă trebuia sau 
nu să dăm drumul bărcii pe mare. Pe măsură ce ne 
apropiam, ne dădeam tot mai mult seama de pustietatea 
aceea neprimitoare şi dezolantă, iar perspectiva unei şederi 
pe timpul celor şase luni de iarnă în aceste locuri ar fi 
umplut de groază şi deznădejde inimile cele mai îndrăzneţe. 
Pe scurt, către ora cinci după amiază, aisbergul pătrunse 
într-o scobitură adâncă a coastei, care se termina spre 
dreapta printr-un vârf prelungit şi rămase nemişcat. 

— Pe uscat, pe uscat! 

Strigătul acesta ieşi din toate gurile. Echipajul cobora 
grăbit pe povârnişul aisbergului, când Jem West strigă: 

— Aşteptaţi ordinul ele debarcare! 

Oamenii parcă ar fi ezitat să execute ordinul 
locotenentului, mai ales Hearne şi câţiva dintre ai lui. Dar 
cum atitudinea lui nu admitea replică, veniră cu toţii şi se 
strânseră în jurul căpitanului lor. 

Nu fu nevoie să dea drumul bărcii pe apă, fiindcă 
aisbergul se lipise de mal, puţind deci cobori fiecare destul 
de uşor. Căpitanul Len Guy, bosseman-ul şi eu, urmaţi de 
ceilalţi, părăsirăm tabăra şi trecurăm pe pământul acesta 
nou, pe care fără îndoială nu călcase picior omenesc. 

Solul vulcanic era presărat cu sfărâmături de piatră, 
bucăţi de lavă, feldspat semănând a sticlă, pietre-ponce şi 
zgură. Dincolo de cordonul nisipos al plajei, începeau să 
urce poalele colinelor înalte şi abrupte, care se formau spre 
fundul insulei, la o jumătate de milă de litoral. 

Ne apropiarăm de una din colinele acelea, înaltă de vreo 
mie două sute de picioare. Din vârful ei puteam cuprinde cu 
privirea până departe şi în orice direcţie. Urcarăm douăzeci 
de minute pe un pământ tare şi arid, pe care nu creştea nici 
un fel de vegetaţie. Nimic nu amintea de fertilele câmpii ale 
Tsalal-ului dinainte de cutremurul care zguduise insula clin 
temelii, nici de pădurile acelea dese, despre care vorbeşte 


Arthur Pym, nici de râurile cu apa ciudată, nici de 
povârnişurile de pământ semănând a săpun şi nici de 
masivele de steatită, în care era săpat labirintul hieroglific. 
Aici, peste tot găseam doar stânci de origine vulcanică, 
straturi de lavă tare, praf de zgură şi cenuşă, dar nici un pic 
din humusul acela cu care s-ar fi mulţumit şi cea mai 
modestă vegetaţie. 

Căpitanul, bosseman-ul şi eu reuşirăm, după multe 
greutăţi, să ajungem în vârful colinei, după mai mult de o 
oră de mers. Cu toate că venise seara, nu era întuneric, 
deoarece soarele nu se hotărâse încă să dispară dincolo de 
orizontul Antarctidei. Din vârful colinei puteam cuprinde cu 
privirea toată panorama, până la treizeci-treizeci şi cinci de 
mile, şi iată ce văzură ochii noştri. În spate se întindea 
marea liberă, pe apele căreia pluteau munţi de gheaţă, din 
care unii se grămădeau lângă litoral, făcându-l imposibil de 
atins. 

La vest, ţinutul avea un relief foarte accidentat, ale cărui 
margini nu se vedeau; la est era scăldat de o mare fără de 
sfârşit. Nu ne puteam da seama dacă eram pe-o insulă mare 
sau chiar pe continentul antarctic. Fixându-şi ocheanul şi 
privind cu multă atenţie spre est, căpitanului i se păru că 
zăreşte câteva contururi vagi, estompate pe negurile 
uşoare, care se ridicau din larg. 

— Priviţi! Spuse el. 

Bosseman-ul şi cu mine luarăm pe rând ocheanul şi 
privirăm cu atenţie. 

— Mi se pare că se zăreşte într-adevăr o coastă, spuse 
Hurliguerly. 

— Aşa cred şi eu, răspunsei. 

— Prin urmare, există o trecătoare prin care ne-a purtat 
deriva, conchise Len Guy. 

— O trecătoare, da, întări bosseman-ul, prin care curenţii 
merg de la nord la sud şi de la sud la nord. 

— Deci se poate deduce că această trecătoare taie în două 
continentul polar? Întrebai eu. 


— În această privinţă nu mai încape nici o îndoială, 
răspunse căpitanul. 

— Ah, dacă am fi avut-o acum pe Halbrane a noastră, oftă 
Hurliguerly. 

Da, pe bordul goeletei, şi chiar pe acest aisberg, care 
stătea lângă țărm ca o corabie avariată, am mai fi putut 
parcurge câteva sute de mile, poate până la banchiză, poate 
până la cercul antarctic sau numai la ţinuturile învecinate. 
Dar n-aveam decât o barcă fragilă, în care abia încăpeau 
vreo doisprezece oameni, iar noi eram douăzeci şi trei. 

Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să coborâm pe 
țărm, aducând corturile cu noi şi să ne luăm toate măsurile 
în vederea iernării, la care ne obligau împrejurările. Este de 
Ia sine înţeles că solul nu avea nici o urmă de paşi omeneşti, 
nici cel mai mic semn că ar fi locuit vreodată cineva aici. De 
acum înainte, puteam afirma cu toată tăria că 
supraviețuitorii de pe Jane nu puseseră piciorul pe acest 
pământ, pe acest „domeniu neexplorat”, cum îl numeau 
hârtiile cele mai noi. Voi adăuga că nici ei şi nici altul râu 
călcase pe aici şi desigur că nici pe această coastă nu a 
găsit Dirk Peters urmele lui Arthur Pym. 

Mai înţeleseserăm acest lucru şi din faptul că singurele 
fiinţe vii de pe aici nu se speriau de loc la apropierea 
noastră. Focile şi morsele nu se cufundau în apă, petrelii şi 
cormoranii nu mai fugeau ca vântul, iar pinguinii, în şiruri 
nemişcate, ne priveau cu ochi curioşi, văzând în noi, fără 
îndoială, nişte zburătoare de-o specie curioasă şi atâta tot. 
Da, era pentru prima dată în viaţa lor când vedeau oameni, 
fiindcă aceşti locuitori ai Antarctidei nu părăseau niciodată 
locurile acestea pentru a se aventura către latitudini mai 
MICI. 

Întorcându-ne la țărm, bosseman-ul descoperi cu 
satisfacţie câteva caverne spaţioase, scobite în faleza de 
granit, destul de mari pentru a ne adăposti pe noi şi 
încărcătura salvată de pe Halbrane. Oricare ar fi fost 
hotărârea pe care urma s-o luăm, nu aveam, altceva mai 


bun de făcut decât să ne punem proviziile la adăpost, 
instalându-ne cum puteam mai bine, pe uscat. 

Cum ajunserăm la tabără, căpitanul dădu ordin să se 
adune oamenii. Nu lipsi niciunul, afară de Dirk Peters, care 
rupsese desigur orice relaţie cu echipajul. În ceea ce-l 
privea, eram de mult lămuriţi asupra atitudinii lui în caz de 
revoltă. El va fi totdeauna cu cei credincioşi comandantului 
împotriva revoltaţilor, şi ne puteam bizui pe el în orice 
împrejurare. 

Când oamenii se adunară în jurul lui, căpitanul le vorbi 
calm, stăpânit şi vocea lui nu trăda nici cel mai mic accent 
de descurajare. El le arătă situa (ia exactă, descriind-o şi 
analizând-o pâriă în cele mai mici amănunte. Primul lucru 
care se impunea era coborârea încărcăturii pe uscat şi 
amenajarea uneia din cavernele litoralului. 

În ce privea hrana, proviziile de făină, carne conservată şi 
legume uscate, ne vor ajunge pentru toată iarna, oricât ar fi 
fost ea de lungă şi de grea. Nici combustibilul necesar 
bucătăriei nu va lipsi, cu condiţia să nu se facă risipă, şi 
acest lucru se putea face, fiindcă pătura de zăpadă şi de 
gheţuri va ţine destulă căldură şi oamenii vor putea 
înfrunta frigurile zonei polare. 

Asupra acestei probleme, căpitanul Len Guy dădu 
asigurări precise, în stare să împrăştie orice nelinişte. Nu 
puteam crede că siguranţa şi liniştea cu care vorbea erau 
prefăcătorii, fiindcă vedeam cum Jem West aproba 
întrutotul cele spuse de căpitan. Mai rămânea o problemă, 
plină de contradicții, făcută parcă anume să provoace 
invidia şi furiile echipajului, care fu ridicată de Hearne. 
Trebuia luată o hotărâre cu privire la felul cum va fi 
întrebuințată unica barcă de care dispuneam. Era mai bine 
s-o păstrăm pentru nevoile iernării sau să ne servim de ea 
pentru a ne întoarce spre banchiză? 

Căpitanul Len Guy nu vru să se pronunţe încă. Ceru numai 
ca hotărârea să fie amânată cu douăzeci şi patru sau 
patruzeci şi opt de ore. Nu trebuia să uităm că barca, 


încărcată cu proviziile necesare unei călătorii mai lungi, nu 
putea lua decât un număr mic de oameni. Prin urmare, era 
necesar să ne instalăm pe ţărmul acesta şi dacă barca ar 
trebui totuşi să plece, pasagerii ei vor trage la sorţi. 

Căpitanul mai declară că Jem West, bosseman-ul, eu sau 
el, nu ceream nici un privilegiu şi ne vom supune hotărârii 
sorții. Maiştrii de pe Halbrane, Martin Hoit sau Hardie, 
erau destul de capabili să conducă barca până la locurile de 
pescuit, pe care poate că balenierele nu le părăsiseră încă. 
Pe de altă parte, cei care vor pleca, nu trebuiau să uite pe 
tovarăşii lor, care rămâneau să ierneze pe paralela optzeci 
şi şase şi o dată cu reîntoarcerea sezonului de vară, să 
trimită o corabie care să-i salveze. Repet că toate acestea 
fură spuse pe un ton calm şi hotărât. Trebuie să 
mărturisesc că Len Guy creştea în ochii noştri în aceeaşi 
măsură cu gravitatea împrejurărilor. Nu-l întrerupsese 
nimeni, nici chiar Hearne, şi nimeni nu făcu nici cea mai 
mică obiecţiune. Şi ce-ar fi putut să obiecteze cineva când 
toţi ne supuneam deopotrivă sorții, în condiţii de perfectă 
egalitate? 

Când sosi ora mesei, oamenii intrară în tabără, îşi luară 
cina preparată de Endicott şi fiecare adormi cu gândul că 
era ultima noapte pe care o mai petreceam pe ghețar. Dirk 
Peters nu se arătă de loc şi zadarnic mă străduii să dau de 
el. 

A doua zi, la 7 februarie, toată lumea se puse pe-o muncă 
încordată. Timpul era frumos, briza adia slab, cerul era 
acoperit de ceţuri uşoare şi temperatura ajungea abia la 
patruzeci şi şase de grade, adică plus 7* şi 78 Celsius. Mai 
întâi coborâră barca la poalele aisbergului, cu toate 
precauţiile pe care le cerea această operaţie. De acolo 
oamenii o traseră pe un loc uscat, pe o mică plajă nisipoasă, 
la adăpost de talazurile mării. Fiind în perfectă stare, ne 
puneam în ea mari speranţe la gândul că odată ne va fi de 
folos. Rosseman-ul se ocupă apoi de încărcătura de pe 
Halbrane, mobilă, aşternuturi, pânze, îmbrăcăminte, 


instrumente, unelte. În fundul unei caverne aceste obiecte 
nu vor mai fi expuse la distrugere, aşa cum erau amenințate 
pe aisberg. Lăzile de conserve, sacii cu făină şi cu legume, 
butoaiele cu vin, whisky, gin, bere fură ridicate şi 
transportate pe țărm cu ajutorul macaralelor, apoi 
depozitate, ca şi celelalte mărfuri, într-o cavernă a 
litoralului. Dădui şi eu o mână de ajutor, cum făcură de 
altfel şi căpitanul Len Guy şi locotenentul, pentru că o 
asemenea treabă nu suferea nici o întârziere. 

Dirk Peters veni şi el să se alăture muncii celorlalţi, fără să 
scoată un cuvânt. Renunţase oare la speranţa de a mai 
regăsi pe Arthur Pym, sau mai nădăjduia încă? Nu ştiam ce 
să cred. 

În ziua de zece februarie, toată treaba era terminată şi 
către seară eram instalaţi destul de bine pentru 
încărcătură, fu găsit un loc bun în interiorul unei grote 
spaţioase, în care se intra printr-o deschizătură îngustă. 
Grota era vecină cu aceea în care trebuia să locuim noi, iar 
Endicott, sfătuit de bosseman, îşi instala bucătăria în 
viitoarea locuinţă, în felul acesta vom profita de căldura 
maşinii, care astfel va servi şi la gătitul mâncărurilor şi la 
încălzitul cavernei în timpul zilelor lungi, sau mai bine zis al 
nopţii iernii australe. 

Se făcuse opt seara când intrarăm în caverna cu pereţii 
uscați, aşternută cu un covor de nisip fin şi destul de 
luminată prin orificiile ei, care ne va servi de-aeum încolo 
de locuinţă. Situată lângă un izvor, avea o aşezare care ne 
apăra de rafalele puternice ale viscolelor şi vârtejurilor de 
zăpadă pe timp rău. Mai încăpătoare decât copastiile şi 
cabinele goeletei, putu încăpea înăuntru o dată cu 
aşternuturile de pat, mese, dulapuri, scaune, mobilă 
îndestulătoare pentru câteva luni de., iernare. 

În timpul instalării, nu surprinsei nimic suspect în 
atitudinea lui Hearne şi a celor din Falkland. Toţi dădură 
dovadă de supunere, de disciplină şi desfăşurară o 


activitate demnă de toată lauda. Totuşi, metisul rămase de 
pază la barcă, care acum era mult mai uşor de furat. 

Hurlygurly, care supraveghea foarte atent pe Hearne şi 
pe, camarazii lui, era ceva mai liniştit. În orice caz, trebuia 
să luăm o hotărâre în privinţa plecării şi cit-mai neîntârziat, 
dacă voiam ca cei aleşi de soartă să mai poată prindetimpul 
bun. Eram la 10 februarie. Peste o lună, sau cel mult şase. 
Săptămâni, se închidea sezonul pescuitului în ţinuturile 
cercului antarctic şi admițând că barca noastră ar fi trecut 
cu bine banchiza, la ce ne-ai fi folosit dacă nu întâlnea nici o 
balenieră, fiindcă, oricum, şubreda ambarcaţiune nu putea 
să înfrunte Pacificul până la coastele Australiei sau ale Noii- 
Zeelande. 

Seara, după ce se adunase toată lumea, căpitanul anunţă 
că a doua zi va fi discutată chestiunea plecării, adăugind că, 
în cazul când majoritatea va hotări plecarea, soarta va fi 
consultată pe loc. Comunicarea aceasta nu provocă nici o 
discuţie, şi după părerea mea, nu mai aveam ce discuta 
serios decât atunci când se va hotări dacă plecarea va avea 
loc sau nu. 

Era târziu. Afară domnea o semiobscuritate plăcută, iar 
soarele se târa obosit pe orizont, sub linia căruia voia să se 
ascundă. Mă trântii în pat, aşa îmbrăcat cum eram, şi 
dormii câteva ore, când fui trezit brusc de nişte strigăte 
care se auzeau în apropiere. Dintr-o-săritură, ajunsei afară 
din peşteră, o dată cu locotenentul şi căpitanul Len Guy, 
care fuseseră smulşi ca şi mine din somn. 

— Barca, barca, strigă deodată Jem West. 

Eram uluiţi. Barca nu mai era la locul ei, acolo unde îl 
lăsasem de pază pe Dirk Peters. După ce-i dăduseră drumul 
pe apă, trei oameni încărcaseră în ea butoaie şi lăzi, iar alţi 
zece încercau să-l imobilizeze pe metis. 

Hearne. Era printre ei, însoţit de Martin Hoit, care părea 
că nu vrea să se amestece. Prin urmare, aceşti mizerabili 
voiau să pună mâna pe barcă şi să plece înainte ca sorții să- 
şi fi spus cuvântul. Vroiau să ne părăsească aici, în 


pustietatea asta. Îl surprinseseră pe Dirk Peters şi l-ar fi 
omorât cu siguranţă, dacă el nu s-ar fi apărat, luptându-se 
cu îndârjire. 

În faţa acestei revolte, dându-şi seama de inferioritatea 
noastră numerică, neştiind dacă se putea bizui pe toţi cei 
vechi de pe bord, căpitanul Len Guy şi cu locotenentul 
intrară în peşteră şi-şi luară arme, cu ajutorul cărora 
sperau să supună pe Hearne şi complicii săi, care de 
asemenea erau înarmaţi. 

Mă pregăteam să fac şi eu ca ei, când q discuţie, de care 
mă temeam de mult, mă ţintui locului. Copleşit de număr, 
metisul fu până la. Urmă doborât. În clipa aceea însă, 
Martin Hoit, din recunoştinţă pentru omul care-i salvase 
viaţa, sări în ajutorul lui, dar Hearne strigă la el: 

— Mai la. Să-l dracului şi mai bine hai cu noi! 

Şeful velier păru că ezită. 

— Da, mai lasă-l, reluă Hearne, pe acest Dirk Peters, care 
nu este altcineva decât ucigaşul fratelui tău Ned. 

— Ucigaşul fratelui meu? Strigă Martin Hoit. 

— Da, al fratelui tău, omorât pe bordul lui Grampus. 

— Omorât de Dirk Peters. 

— Da, omorât şi mâncat. Mâncat, da, mâncat, repetă 
Hearne urlând înfuriat aceste oribile cuvinte. 

La un semn al lui, doi oameni îl apucară pe Martin Hoit şi-l 
duseră cu sila în barca supraîncărcată. Hearne se luă după 
el, împreună cu toţi complicii săi, pe care şi-i asociase la 
această mârşăvie. În clipa aceea, Dirk Peters se ridică dintr- 
o săritură, se năpusti asupra unui falklandez, tocmai în clipa 
când omul sărea în barcă, îl ridică în mâinile sale puternice 
şi învârtindu-l în aer, îl sfărâmă de o stâncă. 

Atunci se auzi o pocnitură de pistol. Metisul, lovit în umăr 
de glontele lui Hearne, căzu pe plajă, în timp ce barca era 
minată cu putere în larg. 

Căpitanul Len Guy şi Jem West ieşiră din grotă cu armele 
în mâini, scena durase 40 de secunde şi alergară pe fâşia de 


pământ care înainta în mare, urmaţi de bosseman, maistrul 
Hardie, mateloţii Francis şi Stern. 

Barca, favorizată de curent şi de mareea în scădere, se 
depărtase cam vreo două sute de metri. Jem West îşi duse 
puşca la ochi, trase un foc şi unul dintre mateloţi căzu 
fulgerat pe fundul bărcii. Al doilea foc, tras de căpitan, 
atinse uşor pieptul lui Hearne, pierzându-se între blocurile 
de gheaţă tocmai în clipa când barca dispărea după un 
aisberg. 

Nu ne mai rămânea decât să mergem pe partea cealaltă a 
capului, unde curentul îi va apropia fără îndoială de coastă 
pe aceşti mizerabili, înainte de a se deplasa spre nord. Dacă 
treceau la o bătaie de puşcă şi un glonte l-ar atinge pe 
Hearne poate că tovarăşii lui ar intra în panică şi s-ar 
întoarce la mal. 

Trecu astfel un sfert de oră. Când barca apăru în spatele 
capului, era la o distanţă atât de mare, încât armele noastre 
n-ar fi putut-o ajunge. Hearne întinsese pânza şi împinsă de 
curent şi de briză, în scurtă vreme, barca nu mai fu decât 
un punct alb care se pierdea la orizont. 

2.13. DIRK PETERS PE MARE. 

Problema iernării era rezolvată. Din cei treizeci şi trei de 
oameni îmbarcaţi pe Halbrane la plecarea sa din insulele 
Falkland, douăzeci şi trei ajunseseră pe acest pământ, şi din 
aceştia, treisprezece fugiseră către locurile de pescuit din 
cealaltă parte a banchizei. Şi nu fuseseră aleşi de soartă să 
plece. Pentru a scăpa de ororile iernării dezertaseră ca 
nişte laşi. Din nenorocire, Hearne nu-şi atrăsese numai 
falklandezii lui, doi dintre oamenii noştri, matelotul Burry şi 
maistrul velier Martin Hoit trecuseră de partea lui. Martin 
Hoit nedându-şi poate seama de ceea ce face, sub influenţa 
loviturii pe care i-o dăduse mărturisirea îngrozitoarei 
întâmplări de pe Grampus, strigată în gura mare de 
sealing-master. 

La urma urmelor, pentru cei pe care soarta nu i-ar fi 
hărăzit plecării, situaţia nu se schimbase de loc. Nu mai 


rămăsesem decât nouă oameni: căpitanul Len Guy, 
locotenentul Jem West, bosseman-ul Hurliguerly, maistrul 
calafagiu Hardie, bucătarul Endicott, mateloţii Francis şi 
Stern, Dirk Peters şi eu. La ce încercări avea să ne mai 
pună îngrozitoarea iarnă polară care se apropia? Ce friguri 
îngrozitoare vom avea de îndurat, mai aspre decât în orice 
alt punct al globului pământesc, învăluiţi într-o noapte care 
ţine şase luni încheiate? Nu te puteai gândi, fără strângere 
de inimă, la energia morală şi fizică de care vei avea nevoie 
ca să poţi rezista unor asemenea încercări atât de 
deosebite de cele pe care le poate suporta un om. Dar dacă 
te gândeai bine, cei care ne părăsiseră puteau nădăjdui la 
ceva mai bun? Vor găsi ei marea liberă şi trecătorile 
banchizei deschise? Vor reuşi să ajungă cu bine la cercul 
antarctic? Şi dincolo de el, vor întâlni ei oare ultimele vase 
care închideau sezonul de pescuit? Nu vor termina 
proviziile înainte de sfârşitul acestei călătorii de peste o mie 
de mile? Ce putuseră pune în barca şi aşa supraîncărcată 
cu treisprezece persoane? Care erau cei mai ameninţaţi, 
noi sau ei? lată o întrebare la care numai viitorul putea să 
răspundă. 

Când fugarii se pierdură vederii noastre, căpitanul Len 
Guy şi cei care-l întovărăşeam ne înapoiarăm la peşteră. 
Învăluiţi de o noapte nesfârşită, aici, în grota aceasta, urma 
să ne petrecem iarna. Deodată îmi amintii de. Dirk Peters, 
care mai zăcea pe nisipul plajei, rănit de arma lui Hearne, 
în timp ce noi ne grăbeam să ajungem în cealaltă parte a 
capului. 

Când ajunsei la peşteră, nu-l văzui pe metis. Fusese oare 
rănit atât de grav, că nu se putuse târî până aici? Aveam să 
plângem moartea acestui om atât de credincios nouă şi 
sărmanului Pym? În adâncul inimii noastre, speram că rana 
lui nu era prea gravă. Dar poate că avea nevoie de îngrijiri 
urgente şi, gândind astfel, îi alergarăm în ajutor, dar Dirk 
Peters dispăruse. 


— S-o pornim în căutarea lui, domnule Jeorling, propuse 
bosseman-ul. 

— Să mergem, încuviinţai eu. 

— Vom merge cu toţii, interveni căpitanul Len Guy. Dirk 
Peters era de-ai noştri. Niciodată nu ne-ar fi părăsit şi nici 
noi nu-l vom părăsi pe el. 

— Se va reîntoarce oare, nenorocitul, acum când ştiu toţi 
ceea ce credea că nu ştim decât eu şi el? Le spusei 
tovarăşilor mei de ce, în povestirea lui Arthur Pym numele, 
lui Ned Hoit fusese schimbat în acela de Parker şi în ce 
împrejurări aflasem de la metis această întâmplare. 

Mă străduii să arăt lucrurile într-o lumină cât mai 
favorabilă nenorocitului metis. 

— Hearne susţine că Dirk Peters a lovit pe Ned Hoit, 
spusei eu. Da, este adevărat, Ned Hoit era îmbarcat pe 
Grampus, iar fratele său, Martin, putea crede că a dispărut 
fie în timpul revoltei, fie în naufragiu. Ei bine, lucrurile nu s- 
au petrecut aşa. Ned Hoit a supravieţuit împreună cu 
Auguste Barnard, Arthur Pym şi metisul şi în scurtă vreme 
toţi patru se aflară în prada torturilor foamei. Unul din ei 
trebuia sacrificat, cel pe care l-ar fi hotărât soarta. Se trase 
la sorţi. Ned Hoit avu ghinion, căzu răpus de cuțitul lui Dirk 
Peters. Dar dacă metisul ar fi fost ales de soartă, n-ar fi 
servit el ca hrană celorlalţi? 

Căpitanul Len Guy spuse următoarele: 

— Domnule Jeorling, aţi fost. Singurul om căruia Dirk 
Peters i-a încredinţat acest secret. 

— Da, numai mie, căpitane. 

— Şi l-aţi păstrat? 

— Până acum. 

— Nu-mi pot explica, totuşi, cum de-a ajuns la urechile lui 
Hearne. 

— La început, m-am. Gândit ca nu cumva Dirk Peters să fi 
vorbit prin somn şi că numai întâmplător Hearne aflase 
acest secret Gândindu-mă mai bine, mi-am amintit de 
următoarea împrejurare: când metisul mi-a povestit 


întâmplarea de pe Grampus, destăinuindu-mi că. Parker nu 
era altul decât Ned Hoit, el se afla în cabina mea, al cărei 
oblon lateral era deschis, cred că discuţia noastră a fost 
ascultată de omul care se afla atunci, la cârmă. Şi acel om, 
acum îmi dau bine seama, era Hearne care, pentru a prinde 
mai bine ceea ce vorbeam, părăsise cârma, din care cauză 
Halbrane suferi o smucitură şi era gata să se lase pe o 
coastă. 

— Îmi amintesc şi eu, interveni Jem West,. Atunci l-am 
certat pe mizerabil, trimiţându-l la arest în fundul calei. 

— Ei bine, căpitane, spusei eu, din ziua aceea Hearne se 
împrieteni tot mai mult cu Martin Hoit, după cum mi-a spus 
o dată Hurliguerly. 

— Aşa este, răspunse bosseman-ul, şi n-a calculat rău 
ticălosul; şi fiindcă el nu era în stare să conducă barca pe 
care avea de gând să pună mâna, s-a gândit să-şi apropie 
un marinar ca Martin Hoit. 

— Astfel, Hearne nu înceta o clipă să-l aţâţe pe Hoit, ca 
acesta să-l întrebe pe metis de soarta fratelui său, şi 
dumneavoastră ştiţi în ce împrejurări află şeful velier 
adevărul asupra acestui îngrozitor secret. Mărturisirea de 
pe plajă căzu ca un trăsnet asupra lui Hoit, înnebunindu-l 
aproape. Ceilalalţi profitară de cumpăna lui şi acum este de 
partea lor. 

Fiecare înţelese cum se petrecuseră lucrurile. Şi dându-şi 
seama că se cunoaşte secretul său, nu era firesc ca Dirk 
Peters, în starea în care se afla, să se sustragă privirilor 
noastre? Va consimţi el oare să-şi mai reia locul la care avea 
dreptul printre noi? După aceste discuţii, părăsirăm grota 
şi, după un ceas de căutare, îl găsirăm pe metis. 


Când ne zări păru că vrea s-o ia la fugă. Hurliguerly şi 
Francis reuşiră însă să se apropie de el, iar metisul nu 
opuse nici o rezistenţă. Îi vorbii mai întâi eu, apoi ceilalţi, 
căpitanul îi întinse mâna. La început, lui Dirk Peters nu-i 
veni să creadă, privea uluit, apoi luă mâna căpitanului şi, 
fără un cuvânt, reveni cu noi pe plajă. 

Din ziua aceea, nimeni nu mai aduse vreodată vorba 
despre cele întâmplate pe bordul lui Grampus. Rana lui 
Dirk Peters nu era gravă. Glontele nu pătrunsese decât 
deasupra umărului stâng, fără să atingă articulaţia şi putu fi 
scos foarte uşor, apăsând încet cu mâna. Pe rană i se aplică 
o bucată din pânza corăbiei, peste care îl legarăm strâns, 
îmbrăcându-şi peste pansamentul acesta bluza, şi chiar de- 
a doua zi, fără să manifeste vreo slăbiciune sau să arate că-l 
doare, îşi reluă viaţa obişnuită. 

Ne organizarăm bine viaţa în vederea timpului rău care se 
apropia. larna era aproape şi de câteva zile soarele abia se 
mai arăta printre neguri. lemperatura scăzu la treizeci şi 
şase de grade, adică plus 2* şi 22 Celsius, şi nu speram să 
se mai urce. Razele soarelui, aruncându-şi umbrele 
nemăsurat de lungi asupra pământului, nu mai încălzeau de 
loc. 

Căpitanul Len Guy ne sfătui să ne îmbrăcăm de pe acum 
cu haine groase de lână, fără să mai aşteptăm ca frigul să 
se înăsprească. Între timp, aisbergurile, packs-urile, 
streamsurile şi drifts-urile treceau dinspre sud în număr 
clin ce în ce mai mare. Unele se mai lipeau de litoralul 
nostru plin de gheţuri, dar majoritatea dispăreau înspre 
nord-est. 

— Toate sloiurile acestea, îmi spuse bosseman-ul, sunt 
materialele care consolidează banchiza. Dacă barca 
ticălosului de Hearne nu le-o ia înainte, cred că el şi ceilalţi 
vor găsi poarta închisă şi, cum n-au cheie s-o deschidă. 

— Prin urmare, dumneata, Hurliguerly, crezi că vom avea 
de înfruntat mai puţine pericole iernând aici, decât dacă am 
fi plecat cu barca? 


— Bineînţeles, şi am fost de părerea asta şi până acum, 
domnule Jeorling. Şi mai ştiţi ceva, adăugă. El, 
întrebuinţând formula obişnuită. 

— Spune, Hurliguerly. 

— Ei bine, pariez că cei care au plecat cu barca vor fi mai 
la strâmtoare decât noi, şi vă repet că dacă soarta m-ar fi 
ales, aş fi cedat bucuros locul meu altuia. Vedeţi 
dumneavoastră, e cu totul altceva să simţi pământ solid sub 
picioare. Şi cu toate că ne-au părăsit ca nişte laşi, nu doresc 
moartea nimănui. Dacă Hearne şi cu ceilalţi nu reuşesc să 
treacă de banchiză, dacă sunt condamnaţi să petreacă 
iarna în mijlocul gheţurilor, numai cu proviziile acelea care 
nu le vor ajunge decât pentru câteva săptămâni, ghiciţi ce 
soartă îi aşteaptă. 

— Da, mai rea ca a noastră încuviinţai eu. 

— Şi mai adaug, continuă bosseman-ul, că ajungând chiar 
la cercul antarctic, dacă balenierele au părăsit locurile de 
pescuit, barca asta supraîncărcată nu va putea rezista unei 
călătorii până la țărmurile australiene. 

Aşa gândeam şi eu, şi la fel cu mine gânde. A căpitanul şi 
Jem West. Navigând în condiţii favorabile, fără să fie 
supraîncărcată, ducând cu ea provizii pentru mai multe 
luni, în sfârşit, având toate şansele de, partea ei, poate că 
barca ar fi fost în stare să termine această călătorie. Dar 
aşa stăteau oare lucrurile, cu siguranţă că nu. 

În zilele următoare, 14, 15, 16 şi 17 februarie, ne 
ocuparăm de instalarea noastră şi a materialului. Făcurăm 
câteva călătorii de recunoaştere, avântându-ne mult spre 
interiorul acestui uscat. Solul era peste tot la fel de arid, 
neproducând decât plantele acelea spinoase, ca nişte 
rachete de tenis, care cresc în nisip, acoperind aproape 
toată plaja. 

Dacă Len Guy ar mai fi păstrat o cit de mică speranţă cu 
privire la regăsirea fratelui său şi a mateloţilor de pe Jane 
dacă ar fi admis că, plecând din insula Tsalal, cu o barcă, 
curenţii îi ajutaseră să. Ajungă până la ţărmul acesta, aici, 


la faţa locului, trebuia să recunoască însă că nu exista nici 
urmă de debarcare. 

Într-una din incursiunile noastre, merserăm aproape patru 
mile, până la poalele unui munte uşor de urcat, datorită 
povârnişurilor lui coborând în pantă lină, înalt de şase până 
la şapte sute de stânjeni. În drumul acesta, pe care îl făcui 
împreună cu Len Guy, locotenentul şi matelotul Francis, nu 
descoperirăm nimic. Spre nord şi spre vest se întindeau 
aceleaşi şiruri de coline pleşuve, crestate la vârf, şi mă 
gândeam că atunci când vor fi acoperite de imensul covor al 
zăpezii, ne va fi greu să le deosebim de aisbergurile 
imobilizate de frig pe suprafaţa mării. 

Ceea ce luaserăm drept pământ, spre est, era de fapt o 
coastă, ale cărei înălţimi, luminate de soarele amiezii, 
apărură destul de clar în faţa lentilei ocheanului nostru. Să 
fi existat totuşi un continent care se întindea cle-a lungul 
strâmtorii, sau ceea ce vedeam era numai o insulă? În orice 
caz, şi una şi alta trebuie să fi fost la fel de sărace ca şi 
pământul dinspre vest, şi la fel de pustiu ca şi el. 

Şi când gândurile mă purtau îndărăt la insula Tsalal, al 
cărei solavea o vegetaţie atât de bogată şi de variată, după 
cum îl descria Arthur Pym, simţeam cum mă încearcă 
deznădejdea. Numai privind pustietatea dezolantă a 
acestor triste locuri şi aveai în faţă imaginea cea mai 
completă a aceea ce înseamnă regiunile australe. Şi totuşi, 
arhipelagul tsalalez, situat aproape la aceeaşi latitudine, 
era fertil şi populat, înainte de ă fi distrus de cutremur. 

Într-una din zile, căpitanul ne propuse să dăm o denumire 
ținutului acestuia, pe care ne azvârlise aisbergul. i 
dădurăm numele de Halbraneland, în amintirea goeletei 
noastre. Şi, ca să le înfrăţim pentru totdeauna în amintirea 
noastră, dădurăm şi strâmtorii, care separa cele două părţi 
ale continentului polar, numele de Jane-Sund. Ne ocuparăm 
apoi de vânatul pinguinilor, care mişunau pe stânci, şi 
capturarăm un număr destul de mare din amfibiile care se 
zbenguiau de-a lungul plajei. 


Simţeam nevoia să mâncăm carne proaspătă. Carnea de 
focă şi de morsă, preparată de Endicott, mi se păru destul 
de gustoasă. Pe de altă parte, untura acestor animale putea 
servi foarte bine atât la încălzitul grotei, cât şi la gătitul 
bucatelor. Nu trebuia să uităm nici o clipă că cel mai de 
temut inamic rămânea tot frigul, şi trebuia să ne folosim de 
toate mijloacele pe care le aveam la îndemână, pentru a-l 
combate. Rămânea de văzut dacă la apropierea iernii, 
aceste amfibii nu vor pleca în căutarea unui climat mai 
dulce, înspre latitudini 'mai mici. 

Din fericire, mai existau încă sute de alte animale, care ne- 
ar fi furnizat hrana şi la nevoie apa de băut. Pe plajă se 
găseau numeroase broaşte țestoase, din neamul Galapagos, 
cărora, nu ştiu de ce, li s-a dat numele arhipelagului din 
oceanul echinoxial. Despre unele ca acestea vorbeşte 
Artliur Pym că serveau de hrană insularilor din 'Isalal, pe 
care el şi Dirk Peters le găsiseră în fundul bărcii cu care 
fugiseră din insulă, după atentatul indigenilor asupra 
echipajului Janei. 

Aceste cheloniene enorme, cu mersul măsurat, greoi şi 
încet, cu gâtul subţire şi lung de aproape două picioare, cu 
capul triunghiular ca de viperă, pot trăi ani întregi fără să 
mănânce. De altfel aici, în lipsă de felină, de pătrunjel şi de 
iarbă grasă, se hrăneau cu spinii care creşteau printre 
pietrele litoralului. 

Dacă Arthur Pym şi-a permis să compare broaştele 
țestoase antarctice cu dromaderele, a făcut-o pentru că 
acestea, ca şi rumegătoarele cu cocoaşe, au la încheietura 
gâtului o pungă plină cu apă proaspătă, bună de băut, 
având o capacitate de două până la trei galioane. După cum 
povesteşte Pym, înaintea tragerii la sorţi de pe Grampus, o 
broască ţestoasă Galapagos îi salvase de la o moarte sigură 
prin foame şi tot datorită acestui animal avuseseră cu ce-şi 
potoli setea. Dacă ar fi să-l credem, neamul acesta de 
broaşte țestoase, care trăiesc la fel de bine pe uscat sau în 
apă ajung până la-greutăţi de o mie două sute până la o mie 


cinci sute de livre. Chiar dacă cele din Halbraneland nu 
depăşeau şapte-opt sute de livre, carnea lor era la fel de 
gustoasă şi de hrănitoare. 

Prin urmare, cu toate că trebuia să ne pregătim pentru o 
iernare la aproape cinci grade de pol, şi oricât de aspru ar 
fi fost frigul, situaţia nu era totuşi atât de desperată pentru 
nişte inimi tari. Singura chestiune care ne frământa şi ne 
îngrijora în acelaşi timp, era problema reîntoarcerii, care 
trebuia rezolvată imediat ce timpul rău ar fi trecut. Ca 
această problemă să poată fi rezolvată, trebuia mai întâi ca 
tovarăşii noştri fugiţi cu barca să se fi repatriat, şi în al 
doilea rând, ca prima lor grijă să fi fost trimiterea unui vas 
în căutarea noastră, în lipsă de altceva mai bun, speram. Că 
Martin Hoit nu ne va uita. Dar va reuşi oare el şi camarazii 
lui să ajungă la pământurile Pacificului, pe bordul unei 
baleniere? Şi viitorul sezon de vară va fi oare favorabil unei 
călătorii atât de îndepărtate prin mările antarctice? 
Discutam adesea între noi toate probabilitățile. Dintre toţi, 
bosseman-ul continua să se arate mereu încrezător şi plin 
de optimism, datorită firii lui vesele şi răbdării cu care ne 
uimea. 

Bucătarul Endicott îi împărtăşea încrederea, sau cel puţin 
nu se arăta necăjit de loc de ceea ce ne-ar fi rezervat 
viitorul, văzându-şi de bucătăria lui de parcă n-ar fi fost 
într-o grotă din Antarctida, ci lângă maşina de gătit, a 
Cormoranului Verde. Mateloţii Stern şi Francis ascultau 
tăcuţi, fără să scoată un cuvânt, şi cine ştie dacă în fundul 
sufletului lor nu regretau că nu-l urmaseră pe Hearne şi pe 
ceilalţi. In ce-l privea pe maistrul calafagiu Hardie, el 
aştepta evenimentele viitoare fără să-şi bată capul să 
ghicească ce întorsătură vor lua ele peste cinci sau şase 
luni. 

Căpitanul Len Guy şi locotenentul erau, ca de obicei, de 
aceeaşi părere, ajungând întotdeauna la aceleaşi concluzii 
şi luând, de comun acord, aceleaşi hotărâri. Vor face tot ce 
vor putea şi vor încerca totul pentru salvarea noastră. 


Neliniştiţi asupra sorții care ar fi putut s-o aibă barca, se 
gândeau poate să încerce o călătorie spre nord, traversând 
pe jos ice-fields-urile şi sunt sigur că niciunul dintre noi n-ar 
fi ezitat să-i urmeze. Cum clipa unei asemenea încercări nu 
sosise încă, gândeam că mai rămăsese timp să ne hotărâm, 
atunci când marea va fi podită de gerul puternic, până la 
cercul antarctic. 

Astfel se prezenta situaţia şi se părea că nimic nu putea s- 
o schimbe, când în ziua de 19 februarie se produse o 
întâmplare, providenţială aş putea spune, pentru acei care 
cred în amestecul ei în viaţa oamenilor. Era pe la opt 
dimineaţa. Vremea se arăta liniştită, cerul limpede, iar 
termometrul arăta numai treizeci şi două de grade 
Fahrenheit (zero grade Celsius). Ne aflam cu toţii în grotă, 
afară de bosseman, aşteptând micul dejun pe care-l 
pregătea Endicott şi tocmai eram gata să ne aşezăm la 
masă, când de afară sa auzi strigând cineva. Nu putea fi 
decât Hurliguerly, şi cum apelurile lui se repetau cu 
insistenţă, lăsarăm masa şi ieşirăm în grabă afară. 

Când ne zări, strigă: 

— Veniţi, veniţi încoace! 

În picioare, pe o stâncă, la poalele unei mici coline dinspre 
capul Halbraneland-ului, ne arăta marea. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă căpitanul Len Guy. 

— În largul coastei se vede o barcă. 

— O barcă, strigai eu. 

— Să fie oare aceea a Halbranei, care ne părăsise, şi 
pentru un motiv sau altul se înapoiază, presupuse căpitanul 
Len Guy. 

— Nu, nu-i barca noastră, răspunse Jem West. 

Într-adevăr, o barcă ce nu putea fi confundată cu aceea de 
pe goeleta noastră, plutea în direcţia coastei pe care ne 
aflam. Părea mai degrabă părăsită şi lăsată în voia 
curentului. Pe toţi ne fulgeră acelaşi gând, să punem mâna 
cu orice preţ pe această barcă, cu care ne-am fi putut salva. 
Dar cum să ajungem la ea, cum s-o aducem până la acest 


cap al Halbraneland-ului? Barca se afla la o depărtare de o 
milă şi în mai puţin de douăzeci de minute va trece pe lângă 
colina pe care ne aflam, va merge mai departe, şi cum în 
largul coastei nu erau vârtejuri care s-o aducă la țărm, 
după alte douăzeci de minute va dispărea din nou. Şedeam 
pironit acolo, pe stâncă, privind cum barca îşi continua 
deriva, fără intenţia de a se apropia de litoral. Părea că, 
dimpotrivă, se îndepărtează. Deodată, la poalele dealului, 
se auzi plescăitul pe care-l face un corp căzând în apă. Ne 
îndreptarăm privirile într-acolo şi văzurăm pe Dirk Peters 
care, aruncându-se din vârful unei stânci în apa rece şi 
adâncă, înota voiniceşte în direcţia bărcii. 

Din piepturile noastre ieşiră strigăte de admiraţie, 
amestecată cu teamă. Metisul întoarse o clipă capul şi cu o 
mişcare bruscă, sări în sus, din freamătul uşor al valurilor, 
aşa cum fac de obicei marsuinii, a căror forţă şi iuţeală 
părea s-o aibă şi el. Nu văzusem niciodată ceva asemănător, 
dar la câte nu ne mai puteam aştepta de la un astfel de om. 

Va reuşi oare Dirk Peters să ajungă la barcă înainte ca ea 
să fie prinsă de curent şi târâtă spre nord-est? Şi dacă va 
ajunge până la ea, va reuşi el s-o readucă fără vâsle spre 
ţărmul de care se îndepărta? Dar uralele noastre, aruncate 
ca o încurajare metisului, amuţiră; aşteptam nemişcaţi, cu 
inimile bătând, gata să ne spargă piepturile. Singur 
bosseman-ul striga din când în când: 

— Hai Dirk hai, curaj! 

În scurtă vreme, metisul parcursese câteva sute de metri 
în direcţia bărcii. Nu-i mai puteam zări decât capul, ca un 
punct negru pe suprafaţa agitată a mării. Mai mulf 
înţelegeam decât puteam vedea, că nu dădea de loc semne 
de oboseală. Bfaţele şi picioarele respingeau metodic apa, 
iar viteza se menținea sub acţiunea uniformă a celor patru 
propulsoare puternice, mâinile şi picioarele. 

Nu mai încăpea îndoială că Dirk Peters va ajunge la barcă. 
Dar până la urmă, nu va fi târât de ea dacă, cu puterea lui 


uimitoare, n-ar fi putut s-o remorcheze înotând până la 
ţarm? 

— La urma urmelor, de ce n-ar avea barca asta şi vâsle, 
spuse bosseman-ul. Vom vedea când Dirk Peters va fi urcat 
în ea şi până atunci nu mai era mult, pentru că barca se 
apropia văzând cu ochii. 

— În orice caz, spuse Jem West, ar fi bine s-o pornim în 
josul apei. Dacă barca ajunge la uscat, asta nu se va 
întâmpla decât mult mai departe de locul unde ne aflăm noi. 

— A prins-o, a ajuns-o. Ura Dirk, ura, strigă bosseman-ul, 
căruia i se alătură şi prietenul său Endicott, ca un puternic 
ecou. 

Într-adevăr, metisul, după ce prinse barca, se ridică pe 
jumătate din apă, apucându-se cu mâinile lui enorme de 
marginea ei, încât era gata s-o răstoarne şi încălecând 
parapetul, sări înăuntru zdrobit de oboseală, aşezându-se o 
clipă pentru a-şi trage sufletul după un efort ca acela ai 
căror martori fusesem. 

Dar deodată îl văzurăm apleeându-se şi un strigăt 
puternic, neomenesc, ieşi din pietul lui, ajungând până la 
noi. Ce găsise oare pe fundul bărcii? Ah, da, nişte vâsle, 
pentru că imediat îl văzurăm instalându-se cu ele în mână, 
către prova bărcii, şi, luând direcţia țărmului, vâsli cu 
putere spre noi, ieşind din calea curentului. 

— Repede, să mergem, spuse căpitanul Len Guy. 

Înconjurarăm poalele dealului şi alergarăm cit puturăm de 
repede pe plaja presărată cu bolovani negricioşi. La trei sau 
patru sute de stânjeni, locotenentul ne opri. Dirk Peters se 
îndreptase către vârful unui cap, care se afla în locul acela, 
şi înţeleserăm că va acosta acolo. Barca nu mai era decât la 
vreo câteva sute de metri de țărm şi vârtejurile o apropiau 
tot mai mult, când Dirk Peters, lăsând vâslele din mână, se 
aplecă spre fundul bărcii şi ridică în braţe un corp omenesc. 
În clipa aceea, lângă noi izbucni un țipăt sfâşietor. 

— Fratele meu, e fratele meu. 


Len Guy recunoscuse în corpul acela, care părea lipsit de 
viaţă, pe William Guy. 

— Trăieşte, trăieşte, ne strigă Dirk Peters. 

O clipă mai târziu, barca acostase şi căpitanul Len Guy, cu 
lacrimi în ochi, îşi îmbrăţişa fratele regăsit. Trei din 
tovarăşii lui zăceau în nesimţire pe fundul bărcii. Patru 
oameni, iată ce mai rămăsese din tot echipajul Janei. 

2.14. UNSPREZECE ANI IN CÂTEVA PAGINI. 

Titlul pe care l-am crezut cel mai indicat pentru acest 
capitol, vă arată că aventurile lui William Guy şi ale 
tovarăşilor săi, după distrugerea goeletei engleze şi 
greutăţile vieţii lor pe insula Tsalal, după plecarea lui 
Arthur Pym şi a lui Dirk Peters, vă. Vor fi povestite cât mai 
pe scurt. 

William Guy şi cei trei mateloţi Trinkle, Roberts şi Covin, 
fură transportaţi în grotă şi după multe sforţări, readuşi în 
simţiri. De fapt, numai foamea, nimic altceva decât foamea, 
îi adusese pe aceşti nenorociţi într-o stare de slăbiciune 
vecină cu moartea. Puţina hrană pe care le-o dădurăm 
încetul cu încetul şi câteva ceşti. De ceai fierbinte, în care 
turnarăm whisky, îi făcură să capete puteri. 

Mi-e greu să descriu duioşia scenei care avu loc între cei 
doi fraţi, când William, deschizând ochii, îl recunoscu pe. 
Len; e destul să adaug că toţi furăm pătrunşi de emoție 
până în aclâncul sufletului, oricât de împietriţi eram noi, şi 
această clipă n-o voi uita niciodată. Ochii ni se umplură de 
lacrimi, mulţumind în acelaşi timp, cu toţii, providenţei. 
Nimeni nu se mai gândea la ceea ce ne aştepta în viitor, 
bucurându-ne de prezent şi cine ştie dacă situaţia noastră 
nu avea să se schimbe în bine, tocmai datorită sosirii acestei 
bărci pe ţărmul Halbraneland-ului? 

Înainte de a începe să ne povestească păţaniile lui, William 
Guy fu pus la curent cu propriile noastre aventuri. În puţine 
cuvinte, fratele său îi povesti despre întâlhirea cu 
cadavrullui Patterson, călătoria goeletei noastre până la 
insula Tsalal, plecarea ei către latitudini mari, naufragiul pe 


aisberg. Şi în sfârşit, trădarea unora din echipaj, care ne 
părăsiseră pe acest pământ. 

Mai află de asemenea ce ştia Dirk Peters despre Arthur 
Pym şi luă cunoştinţă de slabele ipoteze pe care îşi întemeia 
metisul speranţa de a-şi regăsi tovarăşul, a cărui moarte 
era sigură pentru William Guy, ca şi moartea celorlalţi 
marinari de pe Jane, zdrobiţi sub dărâmăturile colinelor de 
la Klock Klock. La această povestire, William Guy răspunse 
prin evocarea întâmplărilor celor unsprezece ani petrecuţi 
pe insula Tsalal. 

Ziua de 8 februarie 1828 nu putea fi uitată; echipajul 
Janei, nebănuind de loc reaua credinţă a populaţiei din 
Tsalal şi a lui Too-Wit, debarcă, pentru a merge în satul 
Klock-Klock, lăsând pe bord şase oameni, care după 
socotelile comandantului, ar fi. Putut să apere goeleta de. 
Orice atac neaşteptat. Echipajul, socotind şi pe căpitanul 
William Guy, secundul Patterson, Arthur Pym şi Dirk Peters, 
forma un grup de treizeci şi doi de' oameni înarmaţi cu 
puşti, pistoale şi cuțite. Câinele Tigru îi însoțea. 

Ajunsă la trecătoarea îngustă care ducea către sat, mica 
trupă a echipajului, însoţită de numeroşi războinici de-ai lui 
Too-Wit, se împărţi: Arthur Pym, Dirk Peters şi matelotul 
Allen o luară priritr-o potecuţă tăiată în peretele colinei. Din 
clipa aceea, tovarăşii lor nu aveau să-i mai revadă. 

Într-adevăr, nu trecu mult şi se produse o zguduitură 
puternică. Colina se prăbuşi, îngropândul pe William Guy şi 
pe cei douăzeci şi opt de tovarăşi ai săi. Dintre aceşti 
nenorociţi, douăzeci şi doi pieriră în această catastrofă, iar 
cadavrele lor nu mai fură găsite niciodată, rămânând 
îngropate sub masele de pământ ale insulei. Numai şapte 
dintre ei supravieţuiră dezastrului, scăpaţi ca prin minune 
în fundul unei văi adânci. Aceştia erau. William Guy, 
Patterson, Roberts, Covin, Trinkle, Forbes şi Lexton murind 
la scurtă vreme după această nenorocire. În ce-l privea pe 
Tigru, nu ştiau dacă scăpase sau pierise şi el în timpul 
prăbuşirii. 


William Guy şi cei şase tovarăşi ai lui nu puteau rămâne în 
locul acela strimt şi întunecos, unde în scurtă vreme le va 
lipsi până şi aerul. După cum crezuse la început şi Arthur 
Pym, la fel bănulseră şi ei că sunt victimele unui cutremur. 
Dar, ca şi el, în curând aveau să-şi dea seama că 
trecătoarea era astupată cu peste un milion de tone de 
pământ şi piatră, iar această prăbuşire se vedea că fusese 
pregătită de către Too-Wit şi insularii din Tsalal. Ca şi 
Arthur Pym, se străduiră să scape cât mai grabnic din 
întunecimea care-i înconjura, de lipsa aerului, de miazmele 
acelea puturoase, sufocante, ale pământului tsalalez, chiar 
dacă, pentru a întrebuința expresiile povestitorului, ei se 
aflau exilați dincolo de hotarele cele mai îndepărtate ale 
speranţei, îngropaţi de vii, într-o situaţie care nu se 
deosebea prea mult de aceea a morţilor. Colinele de pe 
ambele părţi ale trecătorii erau străbătute de un fel de 
ganguri naturale, adevărate labirinturi prin care se târâră 
William Guy, Patterson şi ceilalţi, ajungând, după multă 
strădanie, la o deschizătură prin care lumina şi aerul 
pătrundeau din belşug. De acolo, urmăriră ei desfăşurarea 
evenimentelor care urmară prăbuşirii, atacarea Janei de 
cele şaizeci de pirogi, rezistenţa eroică a oamenilor rămaşi 
de veghe pe bord, tunurile vărsând foc şi bucăţi de schije 
peste atacatori, cotropirea goeletei de către sălbatici şi, în 
sfârşit, explozia care pricinui moartea a vreo mie de insulari 
şi distrugerea completă a goeletei. 

Too-Wit şi tsalalezii lui fură la început îngroziţi de efectul 
acestei explozii, iar' mai târziu, dezamăgiţi. Instinctul lor de 
jaf nu era satisfăcut, pentru că din lemnăria corăbiei, din 
echipamentul ei, pânze, funii şi din toată încărcătura, nu 
mai rămăsese decât resturi, fără valoare. Şi cum 
presupuneau probabil că echipajul pierise în timpul 
prăbuşirii, nu se mai gândiseră să-i caute. 

Datorită acestui lucru, fu. Cu putinţă ca Arthur Pym, Dirk 
Peters, William Guy şi oamenii lui, să rămână fără teamă în 
fundul labirinturilor de la Kloek-Klock, hrănindu-se cu 


carne de stârci, pe care-i puteau prinde uşor cu mâna, şi cu 
fructele alunilor, care creşteau ca o adevărată pădure, pe 
coastele colinelor. 

Focul îl aprindeau frecând între ele bucăţi de lemn moale 
şi uscat, care se găsea din belşug pe insulă. La douăzeci şi 
una de zile după această întâmplare, căpitanul Janei şi 
însoțitorii lui, care se mai aflau încă închişi în labirintul 
acela, văzură cu groază că păsările cu care se hrăneau se 
răresc, amenințând să dispară cu totul. Pentru a scăpa de 
moartea prin foame, căreia îi erau hărăziţi, se gândiră la 
unicul mijloc de salvare: părăsirea insulei cu una din bărcile 
indigenilor. 

De sete nu sufereau, fiindcă într-unui din coridoarele 
labirintului se afla un izvor cu apă bună de băut. Dar 
foamea începea să amenințe. Unde să se ducă şi chiar dacă 
vor ajunge undeva, cât vor putea s-o ducă fără provizii? Cu 
toate acestea, nenorociţii n-ar fi ezitat să încerce aventura, 
dacă ar fi putut părăsi insula la adăpostul întunericului. Dar 
la acea epocă, soarele nu dispărea încă dincolo de orizontul 
paralelei optzeci şi patru. Şi e sigur că moartea ar fi pus 
capăt atâtor nenorociri, dacă situaţia nu s-ar fi schimbat pe 
neaşteptate. 

În dimineaţa zilei de 22 februarie, William Guy şi Patterson 
se sfătuiau, chinuiţi de nelinişte, la intrarea dinspre câmpie 
a labirintului. 

Îşi dădeau seama că în scurtă vreme nu vor mai putea face 
faţă nevoilor traiului, fiindcă de câtva timp se hrăneau 
numai cu alune, fapt care le provoca violente dureri de cap 
şi de stomac. Din locul acela vedeau nişte broaşte țestoase 
mari, târându-se de-a lungul țărmului. Dar cum puteau să 
ajungă la ele, când sute de insulari mişunau pe plajă, 
umblând fără rost de colo-colo, scoțând eternul lor strigăt 
„teke-li”. Deodată, mulţimea aceea fu cuprinsă de o agitaţie 
neobişnuită. Bărbaţi, femei, copii, se împrăştiară în toate 
părţile. Câţiva sălbatici săriră în bărci şi vâsliră spre larg, în 


prada unei spaime care nu putea fi provocată decât de un 
pericol nemaipomenit. 

Ce se întâmplase oare? In scurtă vreme, William Guy şi 
tovarăşii săi înţeleseră motivul agitaţiei de pe litoral, care 
băgase atâta groază în indigeni. 

Din interiorul insulei, apăruse un animal patruped, care se 
năpustise în mijlocul sălbaticilor, muşcându-i cu furie de 
unde apuca, în timp ce din gâtlejul lui ieşeau urlete de 
furie, iar din gurăi se scurgea o spumă albicioasă. Animalul 
acesta singur şi nu prea mare, putea fi izgonit cu pietre sau 
cu săgeți de mulţimea care umplea plaja. Atunci de ce 
fugeau înnebuniţi de groază sute de sălbatici, fără a 
îndrăzni să se apere de animalul care se repezea asupra 
lor? 

Poate pentru că apariţia aceasta neaşteptată avea părul 
alb şi numai văzându-l începuse panica, pe care am mai 
observat-o şi înainte, această inexplicabilă teamă de 
culoarea albă, care-i umplea de groază pe toţi indigenii din 
Tsalal. Nici nu-şi poate cineva închipui cită spaimă era în 
ţipetele lor: „tekeli-li, anamoo-moo şi ama-lama”. [i care 
nu fu surpriza căpitanului Janei şi tovarăşilor săi, când în 
arătarea înfuriată recunoscură pe câinele lor, Tigru. 

Da! Era Tigru, care scăpase din prăbuşirea colinei, 
salvându-se în interiorul insulei şi după ce dăduse târcoale 
timp de câteva zile prin împrejurimile Klock-Klock-ului, iată- 
l întorcându-se şi semănând spaima printre sălbatici. 
Cititorii îşi amintesc cum sărmanul animal mai fusese 
încercat de crize de turbare în cala lui Grampus, ei bine, de 
data aceasta era turbat de-a binelea şi toată populaţia 
aceea era ameninţată de mugşcăturile lui. 

lată din ce cauză o luaseră la fugă cea mai mare parte din 
tsalalezi, în frunte cu şeful lor Too-Wit şi wampos-ii, un fel 
de sfetnici ai căpeteniei din Klock-Klock. În aceste 
împrejurări, părăsiră ei nu numai satul, dar şi insula, unde 
nici o putere nu iar fi putut reţine şi unde nu aveau să se 
mai întoarcă niciodată. 


Dacă bărcile erau de ajuns să-i transporte pe cei mai mulţi 
dintre ei în insulele vecine, câteva sute de indigeni fură 
nevoiţi să rămâie totuşi în 'Isalal, pentru că nu avură cu ce 
fugi. Unii dintre ei, muşcaţi de Tigru, turbară, în această 
vreme. Atunci văzurăm un spectacol a cărui grozăvie este 
cu neputinţă de descris. Turbaţii se năpusteau unii asupra 
altora, sfâşiându-se cu dinţii. Osemintele întâlnite în 
împrejurimile Klock-Klock-ului erau ale sălbaticilor care 
pieriseră cu unsprezece ani în urmă pe locul acela. 
Nenorocitul câine muri într-un colţ al litoralului, unde Dirk 
Peters îi găsise scheletul, şi printre oasele lui, o zgardă pe 
care se afla gravat numele lui Arthur Pym. 

Din cauza acestei catastrofe, forţa creatoare a lui Edgar 
Poe era cu siguranţă în stare s-o imagineze, insula Tsalal fu 
definitiv părăsită. Indigenii plecară pentru totdeauna din 
insulă, refugiindu-se în arhipelagul de la sud-vest; „animalul 
alb” adusese groază şi moarte. Când ultimii din cei care n- 
au putut fugi pieriră, chinuiţi de turbare, William Guy, 
Patterson, 'Trinkle, Covin, Roberts, Forbes, şi Lexton, 
îndrăzniră să iasă din ascunzătoarea lor, pe jumătate morţi 
de foame. 

Cum se scursese viaţa lor în timpul anilor care urmară? 
Oricum, fusese mai puţin grea decât s-ar fi putut crede. 
Hrana le era asigurată de produsele naturale ale unui 
pământ extrem de fertil şi de animalele domestice care 
rămăseseră de la sălbaticii fugiţi. Nu le lipseau decât 
mijloacele cu care să părăsească insula, întorcându-se spre 
banchiză, apoi dincolo de cercul antarctic, a cărui trecere o 
forţase Jane cu preţul multor pericole, ameninţată de furia 
furtunilor şi ciocnirea cu ghețarii, de rafalele de grindină şi 
de zăpadă. 

Cu ce ar fi putut William Guy şi tovarăşii lui să 
construiască o barcă în stare să înfrunte o călătorie atât de 
lungă şi de periculoasă, fără să aibă uneltele necesare, 
reduşi numai la armele lor, puşti, pistoale şi cuțite? 


Prin urmare, nu le rămânea decât să se instaleze cât mai 
bine pe insulă, în aşteptarea unui prilej care le-ar îngădui s- 
o părăsească. Şi de unde s-ar fi putut să le vină salvarea, 
dacă nu dintr-o întâmplare ca acelea de care nufnai 
providenţa singură dispune? În primul rând, căpitanul şi 
secundul hotărâră să-şi instaleze tabăra pe coasta de nord- 
vest. Din satul Klock-Klock nu se vedea în larg. Or, 
important era ca ei să vadă tot timpul marea pentru cazul, 
din nefericire atât de puţin probabil, când ar apare vreun 
vas prin împrejurimile insulei 'Tsalal. 

Căpitanul William Guy, Patterson şi cei cinci tovarăşi ai lor, 
coborâră prin văgăunile umplute pe jumătate de 
dărâmăturile colinei, pe poteci acoperite de zgura măruntă 
a blocurilor de granit negru şi de marnă, în care străluceau 
grăunţe de minereu. Astfel văzuse şi Arthur Pym aceste 
lugubre regiuni care, după cum spune el, „aminteau de 
cetatea Babilonului în ruine. 

Înainte de a părăsi ascunzătoarea, William Guy explora 
trecătorile şi gangurile din peretele colinei pe unde 
dispăruseră Arthur Pym, Dirk Peters şi Allen. Dar găsind 
acea crăpătură astupată, nu putu să pătrundă în interiorul 
masivului. Aşa că nu ştiu niciodată nimic despre existenţa 
acestui labirint natural sau artificial, care era la fel cu acela 
pe care-l părăsise şi care comunicau poate unul cu celălalt 
sub albia secată a torentului. 

După ce trecu de bariera care astupa drumul spre nord, 
micul grup se îndreptă către nord-vest. Merseră cam la 
vreo trei mile de Klock-Klock şi se instalară definitiv în 
fundul unei grote, asemănătoare cu aceea pe care o 
ocupam noi acum pe coasta Halbraneland-ului. Acolo, cei 
şapte supraviețuitori de pe Jane trăiră ani îndelungaţi, 
pierzându-şi orice nădejde de a se mai întoarce în lumea 
civilizată, ca şi noi de altfel, dar în condiţii de trai mai bune 
decât ale noastre, datorită bogăției pământului tsalalez, 
bogăţie care lipsea Halbraneland-ului. Deci, în timp ce noi 
eram condamnaţi să pierim de foame după terminarea 


proviziilor, ei nu avuseseră nici o grijă de acest lucru. Ar fi 
putut aştepta acolo la nesfârşit, lucru pe care-l şi făcură, în 
mintea lor nu mai încăpea nici o îndoială că Arthur Pym, 
Dirk Peters şi Allen pieriseră în timpul prăbuşirii, şi după 
cum ştim, în ceea ce-l privea pe Allen, nu greşiseră de loc. 
Cine şi-ar fi putut închipui că Arthur Pym şi metisul, punând 
mâna pe o barcă, ar fi plecat în larg? 

După cum ne spunea William Guy, nici un incident nu 
întrerupse monotonia vieţii pe care o duseră timp de 
unsprezece ani, nici măcar apariţia insularilor, pe care 
groaza îi făcuse să nu se mai apropie de insula Tsalal. În 
această perioadă nu-i ameninţase nici un pericol. Pe măsură 
ce trecea timpul, pierdeau din ce în ce mai mult speranţa 
de a mai fi salvaţi vreodată. 

La începutul sezonului frumos, când marea redevenea 
liberă, se amăgeau crezând că se va trimite poate vreun vas 
în căutarea Janei. Dar pe măsură ce se scurgeau anii, 
speranţa lor se transformă într-o deznădejde de moarte. 
Înafară de ceea ce le oferea roditorul pământ al insulei, 
acele preţioase plante antiscorbutice, lingureaua sau 
cochelaria şi ţelina sălbatică, care creşteau din belşug prin 
împrejurimile grotei, naufragiaţii aduseseră din sat o 
mulţime de găini şi rațe, de un soi foarte bun, şi o turmă de 
porci negri, foarte răspândiţi pe insulă. 

Cum nu erau siliţi să se folosească de arme pentru 
apărarea lor, te folosiră la doborârea bâtlanilor negri. 
Acestor resurse alimentare li se adăugau ouăle albatroşilor 
şi broaştelor țestoase Galapagos, ascunse în nisipul plăjii; şi 
numai uriaşele broaşte țestoase, cu carnea bună şi 
gustoasă, ar fi fost de ajuns celor care iernau în Antarctida. 

Fără să mai vorbesc de inepuizabilele rezerve ale mării, a 
acelei Jane-Sund, unde mişunau tot soiul de peşti, până 
către fundul golfuleţelor, somoni, moruni, calcani, antoyşi, 
lini, roşioare, chefali, cambule, papagali de mare, moluşte, 
acei gustoşi melci de mare, din care goeleta engleză vroia 


să facă o încărcătură bogată pentru pieţele Imperiului 
Ceresc. 

Intre anii 1828 şi 1839, nu se întâmplă nimic deosebit. 
Iernile fură foarte aspre. Pe cât era vara de plăcut, pe atât 
era de aspru timpul rău în insulele arhipelagului tsalalez, 
acoperit de zăpezi mari, de ploi reci, de vijelii şi tot felul de 
neajunsuri. Un frig îngrozitor domnea peste tot ţinutul 
pământurilor antarctice. Marea plină de gheţuri amorţea 
pentru şase-şapte luni. Trebuia aşteptată reapariţia 
binefăcătoare a soarelui, pentru a se aventura până la 
marea liberă, pe care o văzuse Arlhur Pym, pe care o. 
întâlniserăm şi noi dincoace de banchiză. 

Cu toate acestea, viaţa fusese relativ uşoară pe insula 
Tsalal. Tot aşa va fi oare şi pe litoralul arid al Halbraneland- 
ului, unde ne aflam noi acum? Oricât de mari ar fi fost, 
proviziile noastre se vor termina totuşi odată şi odată, iar la 
căderea iernii, broaştele țestoase nu se vor duce către 
latitudini mai mici? 

Un lucru era sigur, cu şapte luni în urmă, căpitanul William 
Guy nu pierduse încă pe niciunul din cei care 
supravieţuiseră catastrofei de la Klock-Klock, şi asta 
datorită constituţiei lor robuste, marii lor răbdări, tăriei lor 
de caracter... Dar nenorocirea avea. Să se abată în curând 
asupra lor. O dată cu sosirea lunii mai, care corespunde 
lunii noiembrie din emisfera septentrională, începea deriva, 
în largul insulei 'Tsalal, şi începutul ei pornea gheţurile pe 
care curentul le târa spre nord. 

Într-o zi, unul din cei şapte oameni nu se mai întoarse la 
grotă. Îl strigară, îl aşteptară, se duseră în căutarea lui. Dar 
totul fu zadarnic. Căzuse victimă vreunui accident sau se 
înecase, nimeni nu putea şti, dar el nu se mai întoarse. Şi 
nici n-avea să se mai întoarcă vreodată. Dispărutul nu era 
altul decât Patterson, secundul Janei, tovarăşul cel mai 
credincios al lui William Guy. 

Pierderea unuia dintre cei mai buni, provocă acestor 
oameni viteji o durere nemărginită. Nu era oare aceasta o 


prevestire a catastrofelor care aveau să vină de aci încolo? 

Abia acum află William Guy, în ce împrejurări, nu se va şti 
niciodată, că Patterson fusese luat de un ghețar, pe care 
avea să moară de foame. Pe acest ghețar, ajuns la nivelul 
insulelor Prinţul Eduard, ros de apele calde, aproape gata 
să se topească, bosseman-ul nostru descoperise cadavrul 
secundului Janei. 

Când Len Guy povesti cum se îndreptase Halbrane spre 
mările Antarcticei, datorită însemnărilor găsite în 
buzunarul nefericitului secund, William nu-şi putu opri 
lacrimile care-i potopeau ochii. Şi cum o nenorocire nu vine 
niciodată singură, după pierderea lui Patterson se mai iviră 
altele. Din cei şapte supraviețuitori de pe Jane, mai 
rămăseseră şase, şi în scurtă vreme n-aveau să mai rămână 
decât patru, şi aceştia fiind nevoiţi să-şi găsească salvarea 
în fugă. 

Abia trecuseră cinci luni de la dispariţia lui Patterson, când 
pe la mijlocul lunii octombrie, insula fu zguduită de un 
cutremur care o făcu de nerecunoscut, nimicind aproape în 
întregime grupul de la sud-vest. 

Nimeni nu-şi poate închipui cât de violent fu cutremurul. 
Ne-am putut convinge de acest lucru atunci când barca 
noastră acostase la faleza stâncoasă, indicată de Arthur 
Pym. Cu siguranţă că William Guy şi cei cinci tovarăşi ai lui 
ar fi murit în acest cataclism, dacă nu găseau mijlocul să 
fugă din insula devenită de nelocuit. 

După două zile, la câteva sute de stânjeni de grota care-i 
adăpostea, curentul aduse o barcă dinspre arhipelagul de la 
sud-vest. Naufragiaţilor nu le rămânea decât să încarce 
barca cu atâtea provizii cit putea duce şi să se îmbarce 
pentru a părăsi insula cât mai neîntârziat. Din nefericire, 
bătea o briză puternică, ca urmare a fenomenelor seismice 
care tulburaseră adâncurile. Cu toate strădaniile lor, nu 
putură rezista tăriei vântului, care-i împinse spre sud, târâţi 
de acelaşi curent, căruia i se supunea şi aisbergul nostru, în 
derivă spre litoralul Halbraneland-ului. 


Timp de două luni şi jumătate plutiră astfel prin marea 
liberă, fără a reuşi să schimbe direcţia bărcii. De-abia la 2 
ianuarie a anului 1840 zăriră pământ, tocmai acela pe care- 
l| scălda la est Jane Sund. După o recunoaştere a locurilor, 
stabilirăm că pământul acela nu era mai departe de 
cincizeci de mile de Halbraneland. Da! Asta era distanţa, 
destul de mică de altfel, care ne despărţea de aceia pe care 
noi îi căutasem atât de departe, prin îndepărtatele regiuni 
antarctice, pierzând aritoape nădejdea că-i vom mai 
revedea. Barca lui William Guy acostase mult mai la sudest 
decât noi. Câtă deosebire între locurile acestea şi insula 
Tsalal, sau mai bine zis câtă asemănare între ele şi 
Halbraneland! Un sol impropriu oricărei culturi, nimic 
altceva decât nisip şi stânci, nici pomi, nici arbuşti, nici un 
pic de vegetaţie! Cum proviziile lor se terminaseră, William 
Guy şi tovarăşii săi erau gata să moară de foame, iar doi 
dintre ei, Forbes şi Lexton, mai puţin rezistenți, muriră 
chiar în primele zile. Ceilalţi patru, William Guy, Roberts, 
Covin şi Trinkle, se hotărâră să nu mai rămână nici o zi pe 
această coastă, unde erau condamnaţi să piară de foame. 
Cu puţinele provizii ce le mai rămăseseră, se îmbarcară şi 
pentru a doua oară se lăsară în voia cu rentului, fără a 
putea măcar, din lipsă de instrumente, să-şi stabilească 
poziţia geografică. 

Navigară douăzeci şi cinci de zile la întâmplare. Şi după 
terminarea proviziilor, se abandonaseră, neputincioşi, soiţii, 
când barca lor, în fundul căreia zăceau în nesimţire, apăru 
în largul Halbraneland-ului. 

Atunci îi zări bosseman-ul, şi Dirk Peters, aruncându-se în 
mare, îi ajunse, aducând barca la țărm. Cum puse piciorul 
în barcă, metisul recunoscu pe căpitanul Janei şi pe 
mateloţii săi Roberts, Trinkle şi Covin. După ce se 
încredința că mai sunt încă în viaţă, vâsli cu toată puterea 
spre uscat şi ajungând la vreo două sute de metri de mal, 
ridică în braţe corpul iui William Guy, strigând cu o voce 
atât de puternică, încât ajunse până la noi: 


— Trăieşte, trăieşte! 

Acum cei doi fraţi erau din nou împreună, în acest colţ al 
Halbraneland-ului. 

2.15. SFINXUL GHEȚARILOR. 

La două zile după această întâmplare, pe litoralul antarctic 
nu mai rămăsese niciunul din supraviețuitorii de pe cele 
două goelete. 

În ziua de 21 februarie, la ora şase dimineaţa, barca, în 
care ne înghesuiam treisprezece oameni, părăsi micul golf, 
ocolind pe la capul Halbranelahd-ului. În ajun, pusesem la 
punct problema plecării. Dacă toată lumea era de acord, nu 
mai trebuia îrhânătă nici o zi. Timp de cel mult o lună mai 
era posibilă navigarea în această parte a mării, cuprinsă 
între paralelele optzeci şi şase şi şaptezeci, adică până la 
latitudinile închise de banchiză. Dacă reuşeam să trecem de 
ea, poate am avea norocul să întâlnim vreo balenieră care-şi 
încheia campania de pescuit sau, cine ştie, poate chiar 
vreun vas englez, francez sau american, plecat într-o 
expediţie geografică la limitele oceanului austral? După 
prima jumătate a lunif martie, ţinuturile acestea vor fi 
părăsite de navigatori şi de pescari şi atunci n-ar mai fi fost 
nici o speranţă de salvare. 

Ne întrebarăm mai întâi dacă nu era mai înţelept să 
iernăm aici, unde eram constrânşi s-o facem, înainte de 
sosirea lui William Guy, instalându-ne cit mai bine pentru a 
putea suporta cele şapte saii opt luni de iarnă polară, care 
în scurtă vreme vor fi acoperite de haina unei nopţi fără 
sfârşit. La începutul verii viitoare, când marea va fi din nou 
liberă, barca noastră se va îndrepta spre Oceanul Pacific, şi 
atunci poate că am fi avut mai multe şanse să întâlnim 
vreun vas, iar timpul ne-ar fi ajuns să parcurgem mia de 
mile care ne despărţea de locurile de mai mare circulaţie. 

Nu era acest plan plin de prudenţă şi înţelepciune? Dar 
oricât de prudenţi şi de resemnaţi am fi fost, cum să nu te 
îngrozeşti la gândul că vei ierna pe coasta aceasta, cu toate 
că în grotă eram destul de adăpostiţi şi condiţiile de viaţă ar 


fi fost asigurate aici, cel. Puțin în privinţa hranei? Da! Poţi fi 
resemnat atâta timp cât te obligă anumite împrejurări. Dar 
acum, când ni se ivea prilejul să plecăm, cum să nu faci un 
ultim efort, în vederea unei repatrieri apropiate, cum să nu 
încerci ce a încercat şi Hearne cu tovarăşii lui, când noi 
aveam condiţii mult mai favorabile? Examinarăm cu grijă 
toate eventualităţile care ne legau de această călătorie. 
După ce ne dădurăm fiecare în parte, părerea asupra ei, 
hotărârăm că la nevoie, dacă am fi fost împiedicaţi de ceva, 
ne-am putea întoarce înapoi pe această coastă pe care o 
cunoşteam acum bine. 

Căpitanul Janei era pentru o plecare cât mai neîntârziată, 
de ale cărei urmări Len Guy şi Jem West nu-şi făceau grijă. 
Mă asociai şi eu părerii lor, cu care de altfel, erau de acord 
toţi tovarăşii noştri. Singur Hurliguerly opuse oarecare 
rezistentă, i se părea o totală lipsă de prudenţă să părăsim 
un loc sigur pentru unul îndoielnic. Vor fi oare de ajuns trei 
sau cel mult patru săptămâni pentru a parcurge distanţa 
dintre Halbrane-land şi cercul antarctic? Şi dacă va fi 
nevoie, vom putea lupta împotriva curentului care mergea 
spre nord, pentru a ne înapoia aici? 

În sfârşit, bosseman-ul aduse câteva argumente care 
meritau să fie luate în consideraţie. Trebuie să mai adaug 
că numai Endicott fu de părerea lui Hurliguerly, obişnuit să 
privească situaţia cu ochii prietenului său. Se mai purtară 
un timp discuţii, apoi Hurliguerly se declară gata să plece, 
din moment ce majoritatea era de această părere. 

Pregătirile fură terminate repede şi în ziua de 21 la ora 
şapte dimineaţa, ajutaţi de dubla acţiune a curentului şi 
vântului, capul Halbraneland-ului rămase în curând la vreo 
cinci mile în urma noastră, în timpul după amiezii dispărură 
înălțimile care dominau această parte a litoralului, dintre 
care cea mai înaltă ne-a ajutat să vedem pământul de pe 
ţărmul de vest al Jane-Sund-ului. 

Barca noastră era dintre acelea pe care le folosesc 
tsalalezii pentru comunicaţia între insulele arhipelagului. 


Ştiam din povestirea lui Arthur Pym, că unele seamănă cu 
nişte plute sau luntre plate, iar altele cu nişte pirogi cu 
vâsle, dar majoritatea sunt foarte solide. A noastră intra în 
ultima categorie, lungă de vreo patruzeci de picioare, şi iată 
de şase, având două pupe, ca balenierele, ceea ce ne 
permitea să manevrăm uşor, evitând obstacolele care s-ar fi 
ivit, puţind fi minată de mai multe vâsle. 

Mai atrag atenţia asupra faptului că în construcţia acestei 
bărci nu exista nici o bucată de fier, nici cuie, nici cepuri, 
nici la tălpoaie, nici la etravă, şi nici în grinda de dinapoi, în 
care se afla fixată cârma, metalul fiind cu totul necunoscut 
tsalalezilor. Nişte legături făcute dintr-un fel de liane, 
rezistente ca sârma de aramă, asigurau legătura bordajului 
cu tot atâta trăinicie, ca şi cele mai bune nituri. Câlţul era 
înlocuit cu un fel de muşchi, îmbibat cu o răşină care, în 
contact cu apa, se întărea, căpătând rezistenţa unui metal. 

Aşa arăta barca noastră, căreia îi dădurăm, numele de 
Paracuta după numele unui peşte din ţinuturile acestea, 
care era grosolan sculptat pe platbordul luntrei noastre. 
Paracuta încărcase atâtea lucruri cât putea duce, fără a 
stingheri prea mult pe pasageri, îmbrăcăminte, pături, 
cămăşi, bluze, pantaloni subţiri şi groşi, mantale şi glugi, 
câteva pânze, câţiva bulumaci de brad, o ancoră-cange, 
vâsle, instrumente pentru stabilirea poziţiei geografice, 
arme şi muniții de care poate am avea nevoie pe drum, 
puşti, pistoale, carabine, praf de puşcă, alice şi gloanţe. 
Proviziile se compuneau din câteva butoaie cu apă de băut, 
whisky şi gin, lăzi cu făină, carne uscată, legume şi o 
rezervă însemnată de ceai şi cafea. La toată încărcătura 
asta, am mai adăugat o maşină mică de gătit şi câţiva saci 
de cărbuni, care ar fi ajuns la gătitul mâncării timp de 
câteva săptămâni. 

Dacă nu reuşeam să trecem de banchiză şi eram siliţi să 
iernăm în mijlocul ice-fields-urilor, iar rezerva de alimente 
s-ar fi terminat, trebuia să facem toate eforturile pentru a 
ne întoarce la Halbrane-lănd, unde restul încărcăturii 


goeletei ne-ar fi asigurat existenţa timp de luni de zile. Şi 
chiar dacă n-am fi reuşit să trecem banchiza, trebuia să ne 
pierdem nădejdea? Nu, pentru că e în firea omului să se 
lege ele cea rriai slabă licărire de speranţă. Îmi amintesc ce 
spunea Edgar Poe despre „ingerul ciudăţeniei”, geniul 
nevăzut, care conduce întâmplările vieţii, pregătind acele 
accidente care provoacă admiraţia oamenilor, dar care în 
fond sunt zămislite de însăşi logica înlănţuirii faptelor. 

În sinea mea, îmi ziceam: de ce, adică, n-ar apărea acest 
înger tocmai în clipa cea mai grea, aşa cum îi place lui să 
apară? Cea mai mare parte din încărcătura Halbranei fu 
lăsată în cavernă, la adăpost de intemperiile iernii, la 
dispoziţia cine ştie căror naufragiaţi pe care soarta i-ar fi 
aruncat pe ţărmul acesta. Un stâlp, pe care bosseman-ul îl 
înălţase pe o colină de la margine, le-ar atrage cu siguranţă 
atenţia. De altfel, după cele două goelete ale noastre, ce 
corabie ar mai îndrăzni să se mai aventureze la astfel de 
latitudini? Şi acum, iată cine se îmbarcase pe Paracuta: 
căpitanul Len Guy, locotenentul Jem West, bosseman-ul 
Hurliguerly, maistrul calafagiu Hardie, mateloţii Francis şi 
Stern, bucătarul Endicott, metisul Dirk Peters şi cu mine, 
toţi de pe Halbrane; apoi căpitanul William Guy cu mateloţii 
Roberts, Covin şi Trinkle de pe Jane. În total, treisprezece 
oameni, cifră fatală. 

Înainte de a pleca, Jem West şi bosseman-ul fixară în 
mijlocul bărcii uri catarg. Acesta, susţinut de un odgon şi de 
nişte hobane, putea să tină o pânză destul de mare, tăiată 
din huna goeletei noastre. Paracuta avea o înălţime de şase 
picioare şi pânza de furtună măsura cam tot atât la bază, 
putând deci să prindă destul vânt în ea. 

Este adevărat că un asemenea greement nu-ţi îngăduia să 
navighezi în derivă, dar cu vântul care bătea din spate, 
odată ajunşi în largul mării, această pânză putea să ne ducă 
cu viteză destul de mare, ca în cinci săptămâni, cu o viteză 
medie de treizeci de mile în douăzeci şi patru de ore, să 
parcurgem cele o mie de mile, care ne despărţeau de 


banchiză. Nu exageram de loc contând pe această viteză, 
dacă briza şi curentul continuau să împingă cu aceeaşi 
putere Paracuta spre nord-est. De altfel, şi vâslele aveau să 
ne fie de folos, în cazul când vântul ar slăbi iar patru 
perechi, mânuite de opt oameni, mai puteau asigura destulă 
viteză bărcii. 

În săptămâna care urmă, nu se întâmplă nimic important. 
Briza nu încetă să sufle cu aceeaşi putere de la sud. Între 
malurile Jane-'Sund-ului nu se ivi nici un contracurent. 
Atâta timp cât coasta Halbraneland-ului nu se îndepărta 
prea mult spre vest, cei doi căpitani erau de acord să 
mergem pe cât ne-ar fi fost cu putinţă, de-a lungul ei, 
păstrând o distanţă de trei pâhă la patru sute de. Metri de 
țărm. Această măsură era bună pentru împrejurarea când 
vreun accident ne-ar fi făcut de nefolosit barca, obligându- 
ne să ne salvăm spre nord. Într-un asemenea caz, ce-am fi 
devenit noi, pe pământul acesta arid, la început de iarnă? 
Cel mai bun lucru era să nu ne gândim la această 
eventualitate prea era sumbră. 

În primele opt zile, vâslind când briza slăbea şi odihnindu- 
ne când se înteţea din nou, Paracuta nu pierdu nimic din 
viteza medie necesară, pentru a ajunge la Oceanul Pacific îh 
timpul limitat care ne mai rămăsese. Pământul nu se 
schimba de loc, peste tot se întindea acelaşi sol nefertil, 
presărat cu blocuri vineţii, plăji nisipoase năpădite de 
scaieţi şi aceleaşi înălţimi abrupte şi golaşe străjuiau fundul 
golfuleţelor. 

Prin strâmtoare începură să se mişte gheţuiile, drifs-uri, 
packs-uri lungi de o sută Cincizeci până la două sute de 
picioare, unele alungite mult, altele rotunde, şi aisberguri, 
pe care barca noastră le ocolea, depăşindu-le cu uşurinţă. 
Mai puţin liniştitor; era faptul că aceste mase se îndreptau 
spre banchiză şi nu vor închide oare trecătorile ei, care la 
această epocă a anului mai erau încă libere. Este de la sine 
înţeles că între cei treisprezece oameni de pe Paracuta 
domnea o înţelegere perfectă. De data aceasta nu ne mai 


temeam de revolta unuia ca Hearne. Şi fiindcă veni vorba 
de el, mă întreb dacă soarta favorizase pe aceşti nenorociţi 
amăgiţi de maistrul harponar. Cum navigaseră ei pe bordul 
luntrei supraîncărcate, pe care cel mai mic talaz ar fi pus-o 
în pericol? Şi totuşi, cine ştie dacă Hearne nu va reuşi, în 
timp ce noi vom eşua, pentru că plecam cu zece zile mai 
târziu?! 

Pe măsură ce ne îndepărtam de aceste locuri unde nu 
găsise nici o urmă a bietului său Pym, Dirk Peters era mai 
tăcut ca oricând şi ceea ce n-aş fi crezut niciodată, nici mie 
nu-mi mai răspundea când încercam să-i vorbesc. Cum anul 
1840 era bisect, trecui în însemnările mele data de 29 
februarie. Atunci aflai că e ziua de naştere a lui Hurliguerly 
şi bosseman-ul ceru ca această aniversare să fie sărbătorită 
pe bordul Paracutei cu oarecare fast. 

— În definitiv, nu cer mare lucru, zise el cu o privire 
şugubeaţă, din moment ce n-o sărbătoresc decât la patru 
ani o dată. 

Şi noi băurăm în sănătatea acestui om de treabă, cam prea 
vorbăreţ, ce-i drept, dar cel mai de nădejde şi cel mai 
răbdător'dintre toţi, care nu înceta o clipă sa ne dea şi nouă 
din veselia inimii lui bune. 

Punctul din ziua aceea ne arătă că suntem la 79*7' 
latitudine şi 118*37' longitudine. Asta însemna că cele două 
maluri ale Jane-Sundului se întindeau între meridianul 118 
şi 119, iar Paracuta nu mai avea de parcurs decât vreo 
douăsprezece grade până la cercul polar. După ce 
stabilirăm poziţia, lucru de altfel foarte greu din cauză că 
soarele era prea puţin ridicat deasupra orizontului, cei doi 
fraţi desfăşurară pe o bancă harta regiunilor antarctice, 
atât de incompletă pe vremea aceea. O studiam împreună 
cu ei, căutând să determinăm cu aproximaţie ce pământuri 
descoperite până atunci se mai aflau în această direcţie. 

Nu trebuie să uităm că de când aisbergul nostru depăşise 
polul sud, intrasem în zona longitudinilor orientale, 
începând cu zero de la punctul Greenwich şi mergând până 


la gradul o sută optzeci. Prin urmare, trebuia să ne luăm 
nădejdea de la insulele Falkland, sau de la vreo balenieră 
întârziată prin ţinuturile Sandwich, South-Orkneys sau 
Georgia de Sud. Iată la ce trebuia să ne aşteptăm, ţinând 
seama de poziţia noastră actuală. 

Bineînţeles că William Guy nu ştia nimic despre călătoriile 
antarctice întreprinse de diferiţi navigatori după plecarea 
Janei. Nu cunoştea decât pe cele ale lui Cook, Krusenstern, 
Weddell, Bellingshausen, Morrell şi n-avea cum să ştie de 
campaniile ulterioare, adică de a doua călătorie a lui 
Morrell şi Kemp, care adăugaseră noi descoperiri în 
domeniul geografic, privind aceste ţinuturi îndepărtate. 

După ce fratele său Len îl puse în curent cu aceste noutăţi, 
adăugind şi propriile noastre descoperiri, el luă ca sigur 
faptul că un braţ de mare foarte lat, Jane-Sund, împărțea 
regiunea australă în două vaste continente. 

În ziua aceea, căpitanul Len Guy ne spuse că în cazul când 
strâmtoarea se prelungea între meridianele o sută 
optsprezece şi o sută nouăsprezece, Paracuta va trece 
foarte aproape de locul unde se crede că ar fi polul 
magnetic. După cum se ştie, în acest punct se întâlnesc 
toate meridianele globului, şi el este situat aproape de 
antipozii ținuturilor arctice, spre care se îndreaptă 
întotdeauna acul busolei. 

Pe atunci însă, nu se stabilise locul acestui pol, cu 
exactitate, lucru care s-a făcut mult mai târziu. Disputa 
geografilor n-avea nici o importanţă, după cum nici această 
constatare geografică nu prezenta vreun interes pentru 
noi. Mult mai importantă în momentul de faţă era 
constatarea că Jane-Sund se îngusta din ce în ce mai mult, 
ajungând la o lăţime de zece până la douăsprezece mile. 
Datorită acestui lucru, puteam vedea ambele maluri între 
care navigam. 

— Ei drăcie, recunoscu, scărpinându-se în cap bosseman- 
ul, să sperăm că va mai rămâne destul loc şi pentru 


„corabia” noastră. Dar ce te faci, Hurliguerly, dacă 
strâmtoarea asta se termină cu o fundătură. 

— De acest lucru nu trebuie să ne temem, interveni 
căpitanul Len Guy. Din moment ce curentul merge în 
această direcţie, înseamnă că găseşte o ieşire spre nord, şi 
după părerea mea, cel mai bun lucru pe care-l avem de 
făcut este să-l urmăm. 

De fapt, căpitanul rostise un mare adevăr. Paraşuta nu 
putea să aibă o călăuză mai bună decât acest curent. Dacă 
din nefericire, curentul era împotriva noastră, ar fi fost cu 
neputinţă să-l înfruntăm fără ajutorul unei brize foarte 
puternice. 

Poate că totuşi cu câteva grade mai departe curentul va 
devia spre est sau spre vest, dată fiind conformaţia 
coastelor? La nord de banchiză însă, puteam afirma cu 
curaj că această parte a Pacificului scălda pământurile 
Australiei, ale 'Tasmanâei sau ale Noii-Zeelande. Veţi fi de 
acord că asta nu mai avea importanţă când totul era să 
ajungem undeva, indiferent în ce parte a lumii civilizate am 
fi nimerit. 

Navigarăm în aceste condiţii vreo zece zile. Barca se ţinea 
bine, prinzând în pânză vântul din larg. Cei doi căpitani şi 
Jem West nu încetau să-i laude soliditatea, cu toate că, aşa 
cum v-am mai spus, la construcţia ei nu fusese întrebuințată 
nici cea mai mică bucăţică de fier. N-a fost nevoie de nici o 
reparaţie la încheieturi, atât de bine erau legate între ele. 
Marea era liniştită şi pe suprafaţa ei abia se vedeau mici 
tremurături pierzându-se în neîncetatul freamăt al valurilor. 

La zece martie, constatarăm că suntem la aceeaşi 
longitudine, numai latitudinea se modificase la 76 grade şi 
13 minute. Paracuta parcursese cam şase sute de mile de la 
plecarea ei din Halbraneland şi acest drum îl făcuse în 
douăzeci de zile, de unde traserăm concluzia că barca 
obținuse o viteză medie de treizeci de mile în douăzeci şi 
patru de ore. 


Dacă această medie se va menţine timp de trei săptămâni, 
aveam toate şansele să găsim trecătorile banchizei 
deschise, sau cel puţin s-o putem ocoli, iar corăbiile să nu fi 
părăsit locurile de pescuit. 

Acum soarele ajunsese lângă orizont şi se apropia epoca în 
care tot ţinutul Antarctidei va fi învăluit în bezna nopţii 
polare. Din fericire, mergând spre nord, ajungeam în 
ţinuturi din care lumina nu fusese încă izgonită. Într-una 
din zile, fuserăm martorii unui fenomen tot atât de 
neobişnuit ca acelea de care era plină povestirea lui Arthur 
Pym. 

Timp de câteva ore, din părul şi din bărbile noastre ţâşniră 
scântei, însoţite de nişte zgomote ciudate. Peste tot ningea 
cu fulgi mari de zăpadă, încărcaţi cu electricitate, care 
ciocnindu-se, lăsau în urmă dâre luminoase, semănând cu 
cozile unor comete mici, căzătoare. Paracuta era gata să fie 
înghițită de valurile care o izbeau cu furie şi după multă 
trudă, abia scăparăm din această încleştare. 

Lumina zilei devenea din ce în ce mai slabă. O ceaţă deasă 
cobora deasupra apei, împiedicându-ne să vedem la mai 
mult de câteva sute de metri. Instituirăm o atentă veghe 
pentru a preîntâmpina eventuale ciocniri cu gheţurile 
plutitoare, care se deplasau ceva mai încet decât Paracuta 
noastră. 

Dinspre sud, cerul era luminat deseori de licăriri 
puternice, din cauza iradiaţiilor aurorelor polare. 
Temperatura scăzu brusc până la douăzeci şi trei de grade, 
adică minus 9* Celsius. Această scădere ne pricinui mare 
nelinişte. Dacă nu putea să influenţeze curenţii a căror 
direcţie ne convenea de minune, schimba însă starea 
atmosferică. Din nefericire, atunci când vântul va slăbi din 
cauza creşterii frigului, viteza bărcii se va reduce la 
jumătate. Or, o întârziere de două săptămâni era de ajuns 
să ne compromită salvarea, obligându-ne totodată să 
iernăm la marginea banchizei. În cazul acesta, era mult mai 
bine să ne întoarcem la tabăra din Halbrane-land. Dar vom 


mai găsi oare liberă trecătoarea Jane-Sund, pe care 
Paracuta o străbătuse în condiţii atât de bune? Mai 
favorizați decât noi, Hearne şi tovarăşii lui, care ne-o 
luaseră înainte cu zece zile, trecuseră oare până acum de 
bariera de gheţuri? După patruzeci şi opt de ore, căpitanul 
Len Guy şi fratele său, prinzând o scurtă înseninare, 
stabiliră din nou poziţia noastră geografică. Soarele abia se 
mai vedea deasupra orizontului meridional şi operaţia 
prezenta mari greutăţi. Reuşiră totuşi să facă punctul cu 
oarecare aproximaţie şi obţinură următoarele rezultate: 
latitudine sudică 75 17! şi longitudine estică 118*3. 

Prin urmare, la data de 12 martie, nu ne mai despărţea de 
cercul antarctic decât o distanţă de patru sute de mile. 
Observarăm că strâmtoarea, care era foarte îngustă în 
dreptul paralelei şaptezeci şi şapte, se lărgea pe măsură ce 
înainta spre nord. Chiar cu ocheanele, spre est nu se mai 
vedea pământul. Acest lucru era destul de supărător, 
pentru că curentul, care nu mai era strâns între cele două 
coaste, avea să-şi micşoreze viteza şi va sfârşi prin a se 
pierde în imensitatea apelor mării. 

În noaptea de 12 spre 13 martie, după o acalmie destul de 
lungă, se ridică o ceaţă groasă. O dată cu ceața, se mărea şi 
pericolul de a ne ciocni cu gheţurile care pluteau pe lângă 
noi. Apariţia cetii în aceste locuri nu ne mira prea mult. 
Ceea ce ne surprindea totuşi, era laptul că departe de-a. Se 
micşora, viteza bărcii noastre creştea simţitor, cu toate că 
briza se liniştise. 

Cu siguranţă că această accelerare au se datora 
curentului, deoarece clipocitul apei, lovită de etravă în 
înaintare, dovedea că mergeam mai iute decât el. 

Această situaţie ţinu până dimineaţa, fără să înţelegem ce 
se întâmplă, până pe la ora zece, când ceața începu să se 
risipească. Ţăjmul vestic reapăru, un litoral stâncos fără 
munţi, în lungul căruia plutea Paracuta. 

Şi atunci, la un sfert de milă, văzurăm conturându-se o 
înălţime care domina împrejurimile cu vreo cincizeci de 


stânjeni, pe o întindere de două până la trei sute. Cu forma 
lui stranie, masivul acesta putea fi uşor asemuit cu un sfinx 
enorm, ţinând capul sus, cu labele întinse, în atitudinea 
monstrului înaripat, pe care mitologia greacă l-a plasat pe 
drumul Tebei. Era oare un animal viu, un monstru gigantic, 
un mastodont de dimensiuni infinit mai mari decât elefanții 
uriaşi ai regiunilor polare, ale căror fosile se mai găsesc şi 
acum? 

În starea de spirit în care eram, mi se părea că acest 
mastodont uriaş se va năspusti asupra bărcii, strivind-o în 
ghearele lui. După ce prima nelinişte trecu, ne puturăm 
daseama că arătarea nu era decât un masiv de piatră, de-o 
formă ciudată, al cărui cap începea să se distingă dintre 
neguri. Dumnezeule! Sfinxul acela! Îmi amintii că în 
noaptea când se răsturnase aisbergul, luând pe spinarea lui 
goeleta noastră, visasem un animal ca din basme, de felul 
acestuia, aşezat la polul pământului, căruia numai unul ca 
Edgar Poe, cu intuiţia lui nemaipomenită, i-ar fi putut, 
smulge secretele. Dar în curând, fenomene şi mai ciudate 
aveau să ne înmărmurească de surpriză, ba chiar de 
groază. 

După cum v-am mai spus, de câteva ore, viteza Paracutei 
creştea neîncetat. Acum ajunsese peste măsură de mare, 
depăşind cu mult pe-a curentului. Deodată, mica ancoră- 
cange de fier, pe care o luasem de pe Halbrane, agăţând-o 
în faţa bărcii sări afară din etravă, de parcă ar fi fost atrasă 
de-o putere irezistibilă, iar funia cu care era legată, se 
întindea gata să se rupă. Păream remorcaţi de această 
ancoră, care plutea la nivelul apei, înaintând spre țărm. 

— Ce se întâmplă? Strigă William Guy. 

— 'Taie funia, bosseman, tai-o repede, ordonă Jem West, 
sau ne sfărâmăm de stânci. 

Hurliguerly înainta spre pupa Paracutei să taie funia. Dar 
cuțitul îi fu smuls din mână, funia se rupse şi ancora zbură 
ca un proiectil, în direcţia masivului. Ca la comandă, toate 
obiectele de fier care se aflau în barcă, ustensilele de 


bucătărie, armele, maşina de gătit a lui Endicott, cuţitele 
noastre, ne fură smulse din buzunare şi luară toate acelaşi 
drum, în timp ce barca, prinsă parcă şi ea de nebunia 
generală, alergă cu o viteză extraordinară şi se izbi de mal. 

Ce se întâmplase oare şi cum se explicau aceste lucruri de 
neînțeles? Trebuia să admitem că ne aflam în regiunea 
curiozităţilor, pe care le atribuiam halucinaţiilor lui Arthur 
Pym? Nici vorbă de aşa ceva! Erau fenomene fizice, acelea 
la care asistam, şi toţi eram perfect sănătoşi, pentru a 
admite că aveam halucinaţii. 

Nu era timp pentru asemenea gânduri, fiindcă de cum 
pusesem piciorul pe uscat, atenţia ne fu atrasă de o luntre 
care eşuase pe nisip. 

— Luntrea Halbranei! Strigă Hurliguerly. 

Într-adevăr, era luntrea pe care o furase Hearne. Zăcea 
acolo, cu bordajele sparte, cu lemnăria tălpoaiei 
împrăştiată, complet distrusă. Nimic altceva decât rămăşiţe 
şi îşi dă seama oricine ce mai rămâne dintr-o luntre pe care 
talazurile mării au izbit-o de stânci. 

Deodată, observarăm că toată fierăria luntrei dispăruse, 
de parcă ar fi fost smulsă de cineva. Da, smulsă cuiele 
bordajului, fundul tălpoaiei, garniturile etravei şi ale grindei 
în care este fixată cârma, balamalele cârmii, totul. Ce 
însemnau toate astea? 

La chemarea lui Jem West, ne adunarăm pe o mică plajă, 
în dreapta luntrei. Pe pământ, zăceau întinse cadavrele a 
trei oameni. Recunoscurăm pe Hearne, şeful velier Martin 
Hoit şi unul din falklandezi. Din cei treisprezece care-l 
întovărăşiseră pe maistrul harponar, rămăseseră doar 
aceştia, a căror moarte se produsese probabil cu câteva zile 
în urmă. Ce deveniseră ceilalţi zece, care lipseau? Muriseră 
în larg? 

Făcurăm incursiuni de-a lungul litoralului, în golfuleţe, 
printre stânci. Nu găsirăm nimic, nici urma vreunei tabere, 
nici a vreunei debarcări. 


— S-ar putea ea luntrea lor să se fi ciocnit în mare de un 
aisberg în derivă, spuse William Guy 

— Cei mai mulţi din tovarăşii lui Hearne s-or fi înecat, iar 
aceştia trei or fi ajuns la mal, neînsufleţiţi. 

— Dar cum explicaţi halul acesta în care se află luntrea 
întrebă bosseman-ul? 

— Şi mai ales, cum de-i lipseşte toată fierăria, adaugă Jem 
West? 

— Într-adevăr, spusei şi eu, parcă ar fi fost smulsă cu 
violenţă. 

Lăsând Paracuta în paza a doi oameni, înaintarăm spre 
interior, continuându-ne cercetările. Ne apropiarăm de 
masiv, care se arătă în toată măreţia lui, apărând dintre 
ceţuri din ce în ce mai clar privirilor noastre. 

După cum se ştie, masivul avea forma unui sfinx, un sfinx 
de culoarea funinginei, ca şi cum materia din care se 
compunea ar fi fost oxidată de îndelungatele intemperii ale 
climatului polar. Şi atunci, în. Mintea mea se făcu lumină şi- 
mi explicai toate aceste fenomene uimitoare. 

— Ah! Strigai eu, un magnet, acolo, acolo este un magnet, 
cu o putere de atracţie uimitoare. 

Toţi înţeleseră şi deodată catastrofa căreia îi căzuse 
victimă Hearne şi complicii săi se limpezi complet. Acest 
masiv nu era decât un magnet uriaş. 

E] smulsese legăturile de fier ale luntrei care zburase spre 
stâncă cu viteza unui proiectil aruncat de resortul unei 
catapulte. Tot el atrăsese, cu o forţă nemaipomenită, şi 
obiectele de fier de pe Paracuta. Şi barca noastră ar fi avut 
aceeaşi soartă, dacă la construirea ei s-ar fi întrebuințat o 
singură bucată de fier. Oare apropierea de polul magnetic 
avea astfel de efecte? 

La început ne gândirăm că numai aşa trebuie să fie. Dar 
chibzuind îndelung, ipoteza aceasta căzu. După câte ştiam, 
în locul unde se încrucişează meridianele magnetice, nu 
există alt fenomen decât poziţia verticală a acului busolei, 


care se magnetizează în cele două puncte similare ale 
globului. 

Acest fenomen, verificat mai demult, în regiunile arctice, la 
faţa locului, trebuia să fie identic în regiunile Antarctidei. 
Exista prin urmare şi aici un magnet de-o intensitate 
uimitoare, în a cărui zonă de atracţie intrasem şi noi. 

Sub ochii noştri se produsese unul din acele efecte 
surprinzătoare, care până atunci erau considerate ca 
făcând parte din domeniul fanteziei. Cine ar fi admis 
vreodată că nişte corăbii puteau fi atrase de o forţă 
magnetică, căreia nu-i puteau rezista ferecăturile lor 
smulse, iar lemnăria desfăcută şi înghițită de adâncimile 
nesăţioase ale mării? 

lată ce explicaţii s-ar putea da acestui fenomen. Vânturile 
alizee aduc, în mod constant, spre extremităţile axului 
terestru, nori şi ceţuri, conţinând cantităţi imense de 
electricitate, pe care furtunile n-au epuizat-o complet. 
Această nemaipomenită acumulare de electricitate 
magnetizată la poli se scurge în permanenţă spre pământ. 

Aceasta este şi cauza aurorelor boreale şi australe, ale 
căror măreţii luminoase iradiază deasupra orizontului, mai 
ales în timpul îndelungatei nopţi polare, putând fi văzute 
până în zonele temperate, în momentul când ating 
înălţimea maximă deasupra orizontului. 

Se poate admite chiar, deşi acest fapt nu este verificat, că 
în clipa când în regiunile arctice se produce o descărcare 
puternică de electricitate pozitivă, în regiunile antarctice se 
produc mari descărcări de electricitate negativă. Ei bine, 
aceste curente care există la poli, înnebunind busolele, 
trebuie să aibă o rază de influenţă extraordinară şi ar fi de 
ajuns ca o masă de fier să fie supusă acţiunii lor, pentru ca 
să se schimbe într-un magnet cu o putere de atracţie 
proporţională cu intensitatea curentului care a acţionat 
asupra ei, cu numărul turaţiilor pe care le face o elice 
electrică şi cu rădăcina pătrată a diametrului bucății de fier 
magnetizate. 


Volumul acestui sfinx putea fi socotit, fără să greşesc prea 
mult, la câteva mii de metri cubi; un uriaş înălțându-se în 
acest punct al ținuturilor australe. Dar ce se întâmpla ca 
uriaşul polului să aibă atâta putere de atracţie şi ce-l făcea 
să se magnetizeze atât de mult? 

Nimic altceva decât un filon metalic, ale cărui nenumărate 
spirale treceau prin măruntaiele lui, întortochindu-se şi 
legându-se între ele subteran, la temelia colosului. Se mai 
putea crede că masivul acesta trebuie să fi fost plasat în 
raza magnetică, ca o năpastă gigantică din care ieşea 
fluidul acela nemaipomenit, ai cărui curenţi formau un 
acumulator inepuizabil, fixat la capătul pământului. Busola 
noastră nu putea arăta dacă ne găseam la polul magnetic, 
deoarece nu era construită pentru asemenea scopuri. Dar 
pot spune că acul ei, înnebunit şi în permanentă oscilație, 
nu mai avea nici o orientare. 

Am ajuns să explic acest fenomen, pe cât am putut, mai 
mult călăuzit de instinct, decât de alte considerente. Nu mai 
încăpea nici o îndoială că ne aflam în apropierea unui 
magnet, a cărui putere producea efectele acelea pe cât de 
îngrozitoare, pe atâta de fireşti. 

Împărtăşii impresia aceasta tovarăşilor mei şi ei fură de 
acord că era singura explicaţie logică, datorită 
întâmplărilor, ai căror martori oculari fusesem. 

— Oare nu ne expunem la nici un fel de pericol înaintând 
către poalele masivului? Întrebă căpitanul Len Guy. 

— La niciunul, răspunsei eu. 

— Acolo! Acolo! Acolo! 

N-aş putea să vă zugrăvesc impresia pe care o produseră 
asupra noastră aceste câteva cuvinte aruncate ca nişte 
strigăte, de pe alt tărâm, cum ar fi spus Edgar Poe. Dirk 
Peters era acela care vorbise şi întorcându-mă, îl văzui 
privind încordat în direcţia sfinxului, de parcă se schimbase 
într-o bucată de fier gata să fie atrasă de înfiorătorul 
magnet. Şi fără să mai aştepte, porni în fugă către gigant, 
urmat de tovarăşii lui, care-l urmau de aproape, alergând şi 


ei, pe-un teren presărat cu pietre negricioase, dărâmături 
de morene şi resturi vulcanice. 

Pe măsură ce ne apropiam de el, monstrul se mărea, fără 
să piardă ceva din asemănarea sa cu fratele său mitologic. 
Mi-e greu să descriu efectul pe care-l avea asupra noastră, 
privindu-l cum sta înfipt, izolat şi ameninţător, în mijlocul 
imensei întinderi de pământ pustiu. Există impresii pe care 
nici condeiul, nici cuvântul nu le pot descrie. Şi poate să fi 
fost numai o simplă iluzie, dar aveam impresia că suntem 
atraşi spre el de-o forţă căreia nimeni nu-i putea rezista. 

Când ajunserăm la poalele lui, găsirăm o mulţime de 
obiecte de fier, asupra cărora se exercitase puterea de 
atracţie a sfinxului. Armele, vasele de bucătărie, ancora 
Paracutei, toate, toate şedeau lipite de coastele uriaşului 
magnet. 

Tot acolo mai recunoscurăm obiecte provenind de la 
luntrea Halbranei, cuie, nituri, inelele vâslelor, căptuşeala 
tălpoaiei, fierăria cârmei. Prin urmare, mi mai era nici o 
îndoială asupra cauzei care distrusese luntrea furată de 
Hearne şi complicii lui. Atrasă de extraordinara forţă, 
luntrea se sfărâmase de stânci şi tot aşa ar fi sfârşit şi 
Paracuta noastră, dacă prin construcţia ei, la care nu se 
folosise fier de loc, n-ar fi scăpat de această formidabilă 
atracţie a magnetului. Puştile, pistoalele, vasele de 
bucătărie şi celelalte obiecte, erau atât de lipite de coasta 
masivului, încât furăm nevoiţi să renunţăm la ele. 

Hurliguerly, furios că nu-şi putea lua cuțitul, care stătea 
lipit la o înălţime de vreo cincizeci de picioare, sfidându-şi 
parcă stăpânul, începu să strige către monstrul nepăsător, 
ameninţându-l cu pumnul său mare: 

— Eşti un Sfinx care umblă cu furtişaguri, hoţule. 

Nu e de mirare că în locul acela nu existau alte obiecte 
decât acelea care proveneau fie de pe Paracuta, fie de pe 
luntrea Halbranei. Cu siguranţă că nici o corabie nu 
ajunsese până la această latitudine a mării antarctice. 


Hearne şi complicii lui, apoi căpitanul Len Guy şi noi 
ceilalţi, eram singurii oameni care călcaseră vreodată pe 
acest pământ al continentului. 

Înconcluzie, oricare vas care s-ar fi apropiat de acest uriaş 
magnet ar fi mers la pierzare sigură, şi goeleta noastră ar fi 
avut soarta luntrei sale, din care nu mai rămăseseră decât 
sfărâmături. 

Jem West, cu luciditatea lui obişnuită, ne atrase atenţia că 
era imprudent să ne prelugim şederea în acest „[inut al 
Sfinxului”, cum numirăm noi ciudata împărăție a gigantului, 
fără să ne gândim, pe atunci, că aşa-i va rămâne numele în 
vecii vecilor. 

Timpul era scurt şi o întârziere de câteva zile ne-ar fi pus 
în situaţia de-a ierna la marginea banchizei. Se dădu ordin 
de întoarcere la țărm, dar în clipa aceea vocea metisului 
răsună din nou. Dirk Peters nu pronunţă decât trei cuvinte, 
sau mai bine zis, scoase trei strigăte: 

— Acolo! Acolo! Acolo! 

Ocolind laba dreaptă a monstrului, îl zărirăm pe metis 
îngenuncheat, cu mâinile întinse spre un corp, sau mai 
degrabă un schelet îmbrăcat în piele, pe care frigul acestor 
regiuni îl conservase perfect, ţeapăn ca un cadavru. Avea 
capul aplecat, o barbă albă până la brâu, la mâini şi la 
picioare unghii lungi ca nişte gheare. Cum se lipise corpul 
acesta de coasta masivului, la doi stânjeni deasupra 
pământului? De-a curmezişid spatelui, agăţată de-o curea, 
se vedea ţeava unei puşti strâmbe, mâncată de rugină. 

— Pym. Bietul meu Pym! Repeta Dirk Peters, cu o voce 
care-ţi sfâşia inima. 

Încercă să urce pentru a se apropia de el, să îngenunche şi 
să sărute resturile osificate ale sărmanului său Pym. 
Genunchii i se muiară, sughiţuri de plâns îl înecau. Un 
spasm îi sfâşie inima şi căzu pe spate murise. 

După despărţirea lor, luntrea îl dusese pe Arthur Pym prin 
regiunile acestea ale Antarctidei. Ca şi noi, trecând de polul 
austral, căzuse în zona de atracţie a monstrului. Şi în timp 


ce luntrea lui era dusă de curenţi spre nord, prins de fluidul 
magnetic, înainte de-a lepăda arma pe care-o purta în 
spate, fusese atras şi rămase lipit de masiv. 

Acum, credinciosul metis se odihneşte în „Ţinutul 
Sfinxului” lângă Arthur Gordon Pym, acest erou ale cărui 
stranii aventuri găsiseră în marele poet american un 
povestitor, cel puţin tot atât de straniu. 

2.16. DOISPREZECE DIN ŞAPIEZECI. 

În după amiaza aceleiaşi zile, Paracuta părăsea „Ţinutul 
Sfinxului”, pe care de la 21 februarie îl avusesem tot timpul 
la vest. Până la limita cercului antarctic mai aveam de 
parcurs cam patru sute de mile. O dată ajunşi în apele 
Pacificului, vom avea oare norocul să fim salvaţi de vreo 
balenieră întârziată la pescuit, sau chiar de vreun vas 
pornit într-o expediţie polară? 

Cea de-a doua ipoteză nu era lipsită de rațiune. Nu se 
vorbea de-o expediţie a locotenentului Wilkes, din marina 
americană, încă de pe vremea când goeleta noastră 
poposise în insulele Falkland? Divizia lui, compusă din patru 
vase: Vincennes, Peacock, Porpoise şi Flying Fish nu 
părăsise oare Ţara de Foc în februarie 1839, împreună cu 
alte vase însoţitoare, întreprinzând o campanie prin mările 
australe? 

Noi nu mai ştiam ce s-a întâmplat între timp. Dar după ce 
încercase să ajungă la longitudinile occidentale, de ce nu s- 
ar fi gândit Wilkes să caute un loc de trecere şi către cele 
orientale. 

În cazul acesta e aproape sigur că Paracuta ar fi întâlnit 
unul din vasele sale. Mai greu era s-o luăm înaintea iernii, 
profitând de marea liberă, prin care în scurtă vreme 
navigația avea să devină cu neputinţă. 

Prin moartea lui Dirk Peters, numărul pasagerilor de pe 
Paracuta se micşoră la doisprezece. lată ce mai rămăsese 
din echipajele celor două goelete, prima având treizeci şi 
opt de oameni la bord, iar a doua treizeci şi doi, în total 
şaptezeci Nu trebuia să uităm însă că expediţia Halbranei 


fusese întreprinsă pentru îndeplinirea unei datorii umane şi 
expediţia ei salvase patru vieţi ale supravieţuitorilor 
catastrofei de pe Jane. 

Acum nu ne rămânea decât să ne grăbim cât puteam. 
Despre călătoria întoarcerii, favorizată de curenţi şi de o 
briză constantă, nu sunt prea multe de spus. De altfel, 
însemnările care mi-au servit la întocmirea acestei 
povestiri, n-au fost închise într-o sticlă aruncată în apă şi 
găsită printr-o întâmplare în mările Antarcticlei. Sunt 
însemnări făcute de mine însumi, în timpul acestei 
extraordinare campanii, şi cu toate că ultima parte a 
călătoriei a fost deosebit de obositoare, plină de mizerii de 
tot telul şi de mari pericole, care ne dădeau griji 
chinuitoare, ea avu un deznodământ din cele mai fericite, 
salvarea noastră. 

La câteva zile după plecarea din „Ţinutul Sfinxului”, 
soarele apusese după orizontul de la vest şi n-avea să mai 
răsară toată iarna. Paracuta îşi urmă monotona ei navigare 
în semiobscuritatea nopţii australe. Este adevărat că 
aurorele polare, aceste minunate feerii cereşti, pe care 
Cook şi Forster le văzuseră pentru prima dată în 1773, 
apăreau destul de des. Câtă măreție nepământească în 
desfăşurarea arcului lor luminos, în razele acelea care se 
lungesc sau se scurtează ca nişte minuni ale naturii, în 
strălucirea aceea de draperii bogat colorate cu 
dumnezeiască măiestrie, care cresc sau se micşorează*cu o 
iuţeală nemaipomenită, întinzând parcă mănunchiuri de 
raze multicolore spre cerul Antarctidei, într-un punct spre 
care acul busolei se îndreaptă şi rămâne aşa, supus şi 
nemişcat. 

Cu ce se poate asemăna uimitoarea gamă de forme şi 
culori, care în şerpuirea fascicolelor luminoase, ascund mii 
de curcubee de la roşu sângeriu până la verdele 
smaraldului. Dar ce folos de aceste minunăţii. Soarele nu se 
mai vedea, dispăruse astrul de neînlocuit, care luminase, 
pentru noi, fără încetare, cerul verii antarctice. Noaptea 


asta lungă de la pol, te prinde în plasa unei doborâri morale 
şi fizice, căreia nimeni nu i se poate sustrage, o obsesie 
funestă şi copleşitoare, care te apasă şi căreia cu greu îi 
poţi scăpa. 

Dintre pasagerii Paracutei, numai bosseman-ul şi Endicott 
îşi păstraseră obişnuita lor voie bună, indiferenți la grijile şi 
pericolele pe care le întâmpinarăm în această călătorie. Jem 
West era şi el mereu acelaşi, gata să facă faţă oricărei 
împrejurări, ca unul pe care asalturile vieţii îl găsesc 
întotdeauna pregătit. Fraţii Guy, fericiţi că se regăsiseră, 
uitau aproape de toate necazurile şi viitorul nu-i îngrijora. 
Nu pot elogia îndestul pe bravul nostru Hurliguerly, care te 
reconforta numai făcându-şi auzită vocea lui liniştitoare şi 
bonomă: 

— Vom ajunge cu bine, prieteni, o să vedeţi. Şi dacă 
socotesc bine, am avut mai mult noroc decât ghinion în 
timpul călătoriei. Da, nu uit că am pierdut goeleta, biata 
Halbrane, luată pe sus ca un balon şi azvârlită în prăpastie 
ca o avalanşă. Dar în schimb aisbergul ne-a transportat 
până la coasta uncie luntrea tsalaleză ne-a adus pe 
căpitanul William Guy şi pe tovarăşii lui. Şi vă asigur că 
briza asta şi curentul, care ne-au împins până aici, ne vor 
împinge la fel şi de aci încolo. Nu vi se pare că balanţa 
norocului se apleacă în favoarea noastră? Cu atâtea atuuri 
în mână, este cu neputinţă să pierdem partida. Am un 
singur regret, că vom ajunge în Australia sau în Noua- 
Zeelandă, în loc să ancorăm în Insulele Kerguelen, aproape 
de cheiul Christmas-Harbour-lui, lingă „Cormoranul Verde”. 

Într-adevăr, era o mare dezamăgire pentru prietenul 
jupânului Atkins, eventualitatea aceasta supărătoare la care 
luam parte cu toţii. Timp de opt zile, urmarăm acest drum 
fără să ne abatem la vest sau la est, şi de-abia în ziua de 21 
martie, Paracuta pierdu din vedere Halbraneland-ul, pe 
care-l lăsarăm la babord. Păstrez numele pe care-l 
dăduserăm acestui ţinut, al cărui litoral se prelungea fără 
întrerupere până către latitudinea la care pluteam şi pentru 


noi nu mai încăpea nici o îndoială că el constituia unui din 
vastele continente ale Antarctidei. 

Dacă Paracuta nu mai urma litoralul, însemna că direcţia 
curentului se schimba spre nord, în timp ce coasta se 
îndepărta, rotunjindu-se înspre nord-est. Cu toate că apele, 
în această parte a mării, erau încă' libere, ele târau totuşi o 
adevărată flotilă de aisberguri şi ice-fields-uri, acestea din 
urmă semănând cu nişte bucăţi aparte dintr-un geam 
imens, cu suprafeţe şi înălţimi destul de însemnate. Din 
cauza lor, întâmpinam dificultăţi serioase şi neîncetate 
pericole, fiind nevoiţi să navigam prin mijlocul ccţurilor, 
punând o deosebită grijă în manevrarea bărcii şi aşa destui 
de anevoioasă printre masele în mişcare, alegând cu grijă 
locurile de trecere şi evitând ca barca să fie sfărâmată ca 
un grăunte între două pietre de moară, Acum, căpitanul 
Len Guy nu mai putea să stabilească poziţia geografică nici 
în latitudine, nici în longitudine. O dată cu dispariţia 
soarelui, nu se mai putea face punctul, orientându-ne numai 
după poziţia stelelor, dar acestea cereau calcule foarte 
complicate şi care nu se dovedeau totdeauna exacte. 
Paracuta se lăsă în voia curentului, care îşi păstră 
neschimbată direcţia spre nord, după cum indicau acele 
busolei. Ţinând seama de viteza medie a bărcii, puteam 
spera că pe la 27 martie ne vom afla între paralelele şaizeci 
şi opt şi şaizeci şi nouă, adică la numai şaptezeci de mile de 
cercul antarctic. 

Dacă în cursul acestei periculoase călătorii n-am fi întâlnit 
nici un obstacol, iar distanţa de la această mare interioară a 
zonei australe, până la apele oceanului Pacific ar fi fost 
parcursă fără întârzieri, Paracuta putea ajunge în câteva 
zile la limita extremă a mărilor australe. Câteva sute de 
mile mai încolo, banchiza îşi desfăşura nemişcatul ei zid de 
gheţuri şi dacă nu găseam nici o trecătoare deschisă, am fi 
fost nevoiţi să ocolim tocmai pe la est sau vest. Dar şi dacă 
reuşeam să trecem de ea. 


Ei bine, dar o dată ajunşi dincolo, ne vom găsi pe bordul 
unei bărci plăpânde, în teribilul Pacific, în timpul cel mai 
rău al anului, când furtunile se înteţesc atât de mult, încât 
nici vasele mai mari nu scapă nepedepsite de talazurile 
înfuriate. 

Noi nu vroiam să ne gândim la acest lucru. Poate că cerul 
ne va veni în ajutor şi de data aceasta. Vom fi salvaţi, da, 
vom fi salvaţi de vreo corabie. Bossernan-ul afirma cu tărie 
acest lucru şi se putea să nu-l crezi pe bosseman?! 

Marea începea să îngheţe la suprafaţă şi de câteva ori 
furăm nevoiţi să spargem ice-fields-urile, pentru a ne croi 
drum. Termometrul nu mai arăta decât patru grade, adică 
minus 15 grade şi 56 Celsius. Sufeream mult din cauza 
frigului şi a rafalelor de vânt, care izbeau peste barca 
noastră fără punte, cu toate că eram bine înveliţi în pături 
groase de lână. 

Din fericire, mai aveam hrană pentru câteva săptămâni, 
conserve de carne, trei saci cu biscuiţi şi două butoaie cu 
gin. Apă de băut ne procuram topind blocuri de gheaţă. 
Timp de şase zile, până la 2 aprilie, Paracuta fu nevoită să 
se strecoare printre înălțimile banchizei, a cărei creastă se 
ridică la altitudinea de şapte, opt sute de picioare deasupra 
nivelului mării. Oricât ne străduirăm, nu-i puturăm vedea 
marginile şi dacă barca noastră nu întâlnea o trecătoare 
liberă, n-am li putut, trece dincolo de ea. 

Datorită unor întâmplări fericite, dădurăm de o trecătoare 
şi cu preţul a mii de pericole, trecurăm dincolo. Fu nevoie 
de eforturi mari, de tot curajul şi toată îndemânarea 
oamenilor noştri, pentru a reuşi s-o scoatem la capăt. 
Căpitanilor Len şi William Guy, locotenentului Jem West şi 
bosseman-ului, le păstrez o veşnică recunoştinţă. 

În sfârşit, după multe peripeții, ajunserăm în apele 
Pacificului de Sud. În timpul acestei călătorii lungi şi grele, 
barca noastră suferise însă multe avarii. Călăfătuiala era 
uzată, bordajele amenințau să se desfacă, iar prin unele 
încheieturi pătrundea apa. Tot timpul nu făceam altceva 


decât s-o golim de apă, dar din cauza hulei, valurile se 
abăteau mereu peste bordaj. 

Briza slăbise, marea începea să se liniştească încetul cu 
încetul şi abia acum ne dădurăm seama că adevăratul 
pericol nu venea de aici. Nu, pericolul cel mare era lipsa 
unui vas care nu se arăta cât vedeai cu ochii pe întinderea 
apelor, nici o corabie, nici o balenieră întârziată la pescuit. 
De obicei, vasele părăsesc apele acestea pe la începutul lui 
aprilie, iar noi ajungeam aici cu o întârziere de câteva 
săptămâni. 

După câte am aflat mai târziu, dacă ajungeam în locurile 
acelea cu două luni mai devreme, întâlneam vasele 
expediției americane. La 21 februarie, locotenentul Wilkes, 
pe corabia Vincennes, explora mările acestea, descoperind 
la 95*50' longitudine şi 64*17' latitudine, o întindere de 
pământ care se desfăşura pe o distanţă de şaptezeci de 
grade de la este la vest. Cum simţi că se apropie timpul rău, 
exploratorul se înapoie la Habart-Town în Tasmania. 

În acelaşi an, expediţia căpitanului francez Dumont 
d'Urville, plecată în 1838 în a doua încercare de-a ajunge la 
pol, descoperise, la 21 ianuarie, ţinutul Adelie, la 66*30' 
latitudine şi 38*21' longitudine orientală, iar la 29 ianuarie, 
dădu de coasta Clarie, la 64*30' şi 129*54'. Campania lor 
fiind terminată după aceste importante descoperiri, vasele 
Astrolabe şi Zelee părăsiră Oceanul Antarctic, îndreptându- 
se spre Hobart-Iown. 

Prin urmare, niciunul din aceste vase nu se afla prin 
locurile acelea, şi abia atunci când Paracuta, această coajă 
de nucă, rămase singură dincolo de banchiză, pe 
nemărginirea unei mări pustii, ne dădurăm seama că 
salvarea nu mai era cu putinţă. 

Iarna începuse de o lună şi pe noi ne mai despărţeau o mie 
cinci sute de mile de pământul cel mai apropiat. Chiar 
Hurligueriy fu nevoit să recunoască, destul de necâjit, că 
ultima întâmplare fericită, pe care el conta atât de mult, nu 
se producea. 


La 6 aprilie, ajunsesem la capătul puterilor, vântul se 
înteţea, iar barca, zguduită cu putere, era gata-gata să fie 
înghițită de valuri, când se auzi strigătul: 

— O corabie! 

Strigătul acesta îl scoase bosseman-ul şi întorcându-ne în 
direcţia spre care arăta el, zărirăm un vas la cel mult patru 
mile spre nord-est, apărând din ceața care începea să se 
risipească. Imediat lansarăm semnale de alarmă, care fură 
văzute. Vasul se opri şi una din luntrele cele mari fu lăsată 
pe apă, îndreptându-se cu iuţeală spre noi. Era Tasman, un 
vas american cu trei catarge, din Charleston, pe care am 
fost primiţi cu căldură şi dragoste frăţească; căpitanul se 
purtă cu noi ca şi cum, toţi am fi fost compatrioţii lui, ba mai 
mult, prietenii lui. 

Tasman venea din insulele Falkland, unde aflase că goeleta 
engleză Halbrane plecase, cu şapte luni în urmă, spre 
mările australe, în căutarea naufragiaţilor de pe Jane. Dar 
cum se scursese destul timp şi goeleta nu se mai arăta, toţi 
falklandezii crezuseră că vasul se pierduse cu oameni cu tot 
prin regiunile antarctice. 

Această ultimă călătorie fu norocoasă şi nu ţinu nici mult. 
După cincisprezece zile, Tasman acosta la Melbourne, în 
provincia Victoria din Noua-Olandă, unde debarcară 
supraviețuitorii echipajelor celor două, goelete şi acolo, pe 
loc, li se plăti oamenilor noştrii primele pe care le 
câştigaseră cu atâta trudă şi pe care le meritau pe deplin. 

Abia atunci, consultând hărţile noi, înţeleserăm că 
Paracuta intrase în Pacific între ţinuturile Clarie a lui 
Dumont d'Urville şi Fabricia, descoperit de Balleny în 1838. 
Aşa s-a terminat această campanie extraordinară, plină de 
aventuri, care, din nefericire, ne-a costat prea multe vieţi 
omeneşti. 

Şi, la sfârşit, mai adaug că dacă noi, conduşi de 
întâmplare, am reuşit să mergem spre polul austral mai 
departe decât înaintaşii noştri, depăşind chiar punctul axial 
al globului terestru, câte descoperiri importante nu mai 


rămân încă pentru exploratorii care ar merge dinadins, prin 
aceste îndepărtate ţinuturi de la marginea lumii. 

Arthur Pym, acest erou al Sudului, evocat atât de minunat 
în povestirea lui Edgar Poe, ne-a arătat calea. Altora le 
revine datoria să plece pe urmele lui, alţii vor trebui să 
meargă pentru a smulge Sfinxului Gheţarilor ultimele taine 
ale acestei splendide şi misterioase Antarctide. 


SFÂRŞIT 


1 Stânjen - măsură de lungime în jurul lui 2 m. (n.t.) 

2 Yard - măsură de lungime engleză egală cu 91 cm. (n.t.) 

3 Milă marină - 1609 metri (n.t.) 

4 Leghe - măsură de lungime în marină, de 5,555 km (n.t.) 

5 Bosseman -şef de echipaj (n.t.) 

6 Sextant - instrument marinăresc de măsurat unghiurile 
şi distanţele (n.t.) 

7 Coy sau coqg - bucătar pe bordul unui vas (n.t.) 

8 Arborada - poziţia pânzelor (n.t.) 

9 Chionişi - păsări din regiunea antarctică (n. t) 

10 White Pigeons - în limba engleză, porumbei albi (n.t.) 

11 Habitaclul - cutia în care se află busola (n.t.) 

12 Attorney - autoritate comunală, un fel de procuror (n.t.) 

13 Cymhopode - animale mici, marine, care se lipesc de 
carena şi tălpoaia corăbiei (n.t.) 

14 Brasse - măsură marină, egală cu 1,62 m (n.t.) 

15 Bowie-knife - un cuţit marinăresc (n.t.) 

16 Marnă - amestec de humă şi var (n.t.) 

17 Souffleur - cetacee (n.t.) 

18 Morenă - rămăşiţe de stânci cărate de ghețari, (n.t.) 

19 Ice-fields-uri - câmpuri de gheaţă, (n.t.) 

20 'Tot în insulele Falkland, şi mai precis la golful Soledad, 
în 1838, Dumont d'Urville, comandantul vasului Astrolab, îşi 
dădea întâlnire cu vasul care-i însoțea, ZELEE, pentru cazul 


când cele două corvete ar fi despărțite, fie de timpul rău, fie 
de gheţuri. Cunoscute sub denumirile de „Pământurile lui 
Louis-Philippe şi de Joinville”. Expediția din ianuarie 1840, 
dusă până, la extremitatea opusă a continentului polar - 
dacă într-adevăr există un continent polar avu ca urmare 
descoperirea ținutului Adelie, între 63*3' sud şi 132*21' 
longitudine vestică, apoi, între 64*30' sud şi 129*54: 
longitudine estică, pământurile coastei Clarie. La data insă 
când părăsea insulele Falkland, D. Jeorling nu putea şti. 
Nimic despre aceste întâmplări, de-o importanţă ajit de 
mare pentru ştiinţele geografice. De atunci se mai făcură 
câteva încercări pentru a ajunge Ia latitudinile înalte ale 
mării antarctice. In afară de James Ross, e locul să mai 
cităm un tânăr marinar norvegian, D. Borchegrevinch, care 
înainta mai mult decât navigatorul englez, apoi călătoria 
căpitanului Larsen, comandantul balenierei norvegiene 
JASON, care în 1893 găsi marea liberă la sudde ţinuturile 
Joinville şi Louis-Philippe, şi înainta până dincolo de paralela 
şaizeci şi opt. Aceste expediţii din 1837, 1838, 1839, 1840, 
după navigări periculoase, descoperiră o sută douăzeci de. 
Mile de coaste necunoscute, între a şaizeci şi treia şi a 
şaizeci şi patra paralelă sudică şi cincizeci şi optulea şi 
şaizeci şi doilea meridian, la vest de Paris. 

21 Sealing master - maistru harponar (n.t.) 

22 Finback - specie de mamifer marin din familia 
cetaceelor (n.t.) 

23 Humpback - o altă specie de balenă (n.t.) 

24 Turmentin - pânză de furtună la catargul din spate 
(n.t.) 

25 Doltnen - monument natural druidic, de piatră, informă 
de masă (n.t.) 

26 Kromlech - monument natural din pietre aşezate în 
formă de cerc în jurul unei pietre mai mari (n.t.) 

27 Menhir - monument natural, foarte răspândit în Anglia 
(n.t.) 

28 Livră - 1/2 kg (n.t.) 


29 Berbece - în vechime maşină de război cu care se 
spărgeau zidurile cetăților (n.t.) 

30 Şchioapă - măsură de 0,265 m (n.t.) 

31 Animacules - vietăţi văzute la microscop, (n.t.) 

32 Lynx - animal asemănător râsului din pădurile noastre 
(n.t.) 

33 Papagali de mare - un soi de peşte viu colorat (n.t.) 

34 Sealing-master - maistru harponar, vânător de balene, 
cel care aruncă harponul. (n.t.) 

35 Brumar - 23 oct. - 23 nov., a doua lună a calendarului 
republican francez (n.t.) 

36 Cu douăzeci şi opt de ani mai târziu, ceea ce domnul 
Jeorling nu putea măcar să bănuiască, un alt om punea 
piciorul pe acest punct al globului, la 21 martie 1868. 
Sezonul era mai avansat cu şase săptămâni şi pecetea iernii 
australe se imprima bine pe aceste regiuni pustii, care în 
curând vor fi învăluite în şase luni de întuneric. Dar asta 
puţin îl interesa pe extraordinarul navigator, a cărui 
amintire o evocăm acum. Cu minunatul lui vas submarin 
putea înfrunta frigul oricât de mare şi furtunile, cele mai 
puternice. După ce trecuse de. Banchiză, intrând sub 
carapacea de gheaţă a Oceanului Antarctic, putu să ajungă 
până la gradul 90. Acolo dădu de un sol vulcanic, acoperit 
cu bucăţi de bazalt, zgură cenuşie, lavă şi stânci 
negricioase. Pe suprafaţa litoralului mişunau amfibiile, 
focile, morsele. Pe sus zburau nenumărate stoluri de păsări 
cu picioare lungi, ibişi, chinois, alcioni, pescăruşi uriaşi, iar 
pinguinii se aliniau în rânduri nemişcate de-a lungul 
țărmului. Apoi, printre dărâmăturile morenelor şi pietrelor 
ponce, personajul acela misterios sui povârnişurile repezi 
ale piscului, jumătate de porfir, jumătate de bazalt, din 
vârful polului austral. Şi în clipa când orizontul tăia în două 
părţi egale discul solar, el lua în stăpânire acest continent, 
în numele lui personal, pe care desfăşură pânza unui 
pavilion, în mijlocul căreia se afla brodat un N de aur. În 


larg plutea vasul submarin Nautilus, al cărui căpitan se 
numea Nemo. (]. V.)